Miscarea Literara (Bistrița)- An IV — Nr.1-2 (13-14) 2005

Anul IV, nr. 1-2 (13-14) 2005 BISTRITA 
y ý 


© Lucian Blaga 110 (Articole de Arh lag copal Bartolomeu, lon Milos 
Cassian Maria Spiridon, Cristina-Maria Frumos, Elena Abrúdank 
Cornel Popa, lon Buzasi, George-Vasile Raţiu) © Cum vin tineri n 
literatură? Eveniment: lon Vlad 
crepusculare, Andrei Makine, Fem 
Mişcării literare: Alexandru Husar, Mi 


Eao © “Mircea Opritá deie anticipe a româna © 
literatura erotică la Consin Nolca ( bd in teii Gheorghe 
Grigurcu, Laszlo Alexandr Ovidiu Pecican) 6) Axe: ASAS 
Baumgarten despre teoria luminii sl filosof ja sinelui O Ar IVA Rebreanu 
© Raft O Plastică OjAlbum cu Scriitori O Cititor ¡MSI 


A h 
Li 4 - FIOT 


ANAN ~j ` € ` 
tk REN. S 
e i AS 


“iS CAREA LITERARA 


Gazetá săptămânală de critică şi informaţie literară aia ei ma 
artistică și culturală somarea pa 
UVU REBREANU 


Mae saasa rona taro. ae 


A INe? 
y ma 


Migcaren Literará 


Revistă de literatură, artă, cultură 


Serie nouă 


Anul IV, nr. 1-2 (13-14), 2005, Bistriţa 


Apare trimestrial 


sub egida Uniunii Scriitorilor din România 


Editor: Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud 


Director fondator: Liviu Rebreanu (1924) 


Redacţia: 

Olimpiu NUSFELEAN (director) 

loan PINTEA (redactor şef) 

Jon MOISE (redactor şef adjunct) 

Virgil RAȚIU (secretar general de redacție) 
Andrei MOLDOVAN 

Mircea PRAHASE 


Coperta: Marcel Lupşe 
(In imagine Lucian Blaga). 


Număr ilustrat cu reproduceri după lucrări de 


Ştefan PELMUS din ciclul Graal. 
Tehnoredactare: Adrian NĂSTASE 


Adresa redacţiei: Bistriţa, 420094, 
str. Liviu Rebreanu, nr. 19 


Adresa pentru corespondenţă: Bistriţa, 420043 


str. Alexandru Odobescu, nr. 3 
Telefon/fax: 0263/233345, 0263/211063 
e-mail: olimpiu(cedidbn.inel.ro 
1oanpintea2002(0M yahoo.com 
Administratia: 
Ion CHINTĂUAN, consilier editor, 
Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud, 


Alexandru CÂŢCĂUAN, consilier marcheting, 
Casa de Cultură a Sindicatelor, Bistriţa. 


Tipar: S.C. SUPERGRAPH TIPO S.R.L., 
str. I.C. Brătianu Nr. 13, Cluj-Napoca. 
ASI Tel./fax 0264/545929; tel. 0788/368882 
ISSN 1583-1957 


Redacţia respectă grafia autorilor. 


Cavalerul Notre 


CUPRINS 


Editorial: Valuri, comprehensiuni, conflicte / 1 

Arhiepiscopul BARTOLOMEU: „Un optimism moderat“ (filă de jurnal) / 2 

lon MILOS: Lucian Blaga şi durerea literaturii române / 3 

Cassian Maria SPIRIDON: Orizonturi duble / 6 

Cristina-Maria FRUMOS: Intuitie si mister / 14 

Elena ABRUDAN: Luntrea lui Caron, relaţia haos - cosmos / 17 

lonel POPA: Religiosul şi poezia lui Lucian Blaga - prolegomene - / 21 

lon BUZAŞI: Lucian Blaga despre literatura pentru copii / 26 

George-Vasile RAŢIU: Vila Titi / 28 

Apel pentru Lancrăm / 31 

Cum vin tinerii scriitori în literatură? (Gheorghe Grigurcu, loan Vieru, Gabriel 
Stănescu, Ovidiu Pecican, Mircea Stáncel) / 35 

Andrei MOLDOVAN: Dacă romanul ar trebui inventat... / 43 

Olimpiu NUŞFELEAN: Andrei Makine sau foamea de celălalt care devine un altul/46 
loan PINTEA: Însemnări din când în când / 49 

Alexandru HUSAR: Pax Magna; Stare Miasto / 53 

Marcel MURESEANU: Poeme / 54 

Alexandru UIUIU: Unde este Olanda / 57 

lon HOBANA: „Ceea ce mi se pare cu adevărat important este că Jules Verne 
continuă să fie citit nu numai la noi, ci în întreaga lume.“ / 59 

Nicolae BOSBICIU: Posibilul în „teatrul imposibil” (1) / 63 

Simona KONRADI: Fruct de mare /66 

Leo BUTNARU: Lupta pentru pace; Dezorientat macadam în Orient; Topcapi; 
Purtătoare de cruce; Zbor peste un cuib de cuci; Întinare; Între molecule / 68 
Sorin CATARIG: Despre ce am povestit noi într-o seară, neavînd altceva mai bun de 
făcut / 72 

Florin SĂSĂRMAN: Odată, în postul Sfintei Marii / 75 

Cornel COTUTIU: În calendarul laic (autointerviu) / 77 

Un destin „pentru totdeauna“ - Cornel Cotuţiu în dialog cu lon Moise - / 81 
Fotoalbum Cornel Cotuţiu / 85 

Mirela POP: Contribuţia lui Mircea Vulcănescu la definirea „omului românesc“ / 86 
Mircea MÁLUT: Jurnal de ironie amará / 89 

Flavia TEOC: Poeme / 92 

Părintele lustin PÎRVU: „Cu credinţa vezi pînă departe, mai departe decît vezi cu 
rațiunea...“ / 95 

Cornel COTUTIU: “Banii mei, banii mei” / 100 

Mircea OPRIŢĂ: Un tratat despre SF / 102 

lon MOISE: Grigore Traian Pop sau taina romanului cu „cheie“ / 117 

lon MOISE: Georgeta Adam si loan Adam — proba exilului / 121 

Silviu GONGONEA: Înjumătăţirea / 123 

Alexandru SITAR: Vremea revelaţiilor / 125 

Sabina NIMIGEAN: Poeme / 128 

Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN: De la literatura 
erotică la Constantin Noica / 130 

Florica-Elisabeta NUTIU: Timotei Cipariu — personalitate enciclopedică a secolului 
al XIX-lea / 149 

Marius CHELARU: Silvestru Octavian Isopescul / 152 

Niculae VRĂSMAŞ: Primăvara lui Tini Pavel / 156 

lon BUZAŞI: Din istoria poeziei religioase româneşti / 159 

Maria COGĂLNICEANU: Familia Steinhardt în documente de arhivă brăilene / 164 
Arhiva Rebreanu: Scrisorile lui Toma Bulea, protopop de Beclean, către Liviu 
Rebreanu / 172 

Raft / 174 

Alexander BAUMGARTEN: Teoria luminii si filosofia sinelui / 184 

Cristina-Maria FRUMOS: Iluzia adevărului sau adevărul iluziei?... / 188 

Karol WOJTYLA: „Sîntem martori la un proces devastator, care ucide fiinţa umană — 
desacralizarea omului.“ / 190 

Georgeta OBILISTEANU: Viaţa ca o luptă continuă, împotriva tuturor adversitátilor, 
doar pentru a supravieţui în Wodwo / 193 

lon MUREŞAN: Ştefan Pelmus / 197 

lacob BRĂNIŞTEANU: Pelmuş şi duhul picturii / 198 

Apel către Televiziunea Română / 199 

Album cu scriitori / 200 

Cititor de reviste / 202 


VALURI, COMPREHENSIUNI, 
CONFLICTE 


MIŞCAREA Venirea tinerilor — continuă — în literatură, pe lîngă că este un 
LITERARA proces firesc, este benefică atît pentru condiţia şi conţinutul literaturii, 
.. Pa cît şi pentru climatul literar în sens mai larg. Ei vin individual, în 
grupuri, în valuri, în generaţii, Dacă nu sînt (simpli) imitatori, prinşi 
fatalmente într-o epocă de stagnare literară, ei vin cu tematici şi tehnici 
împrospătate, cu o altă percepere a realităţii şi, specific perioadei 
postdecembriste de la noi, cu o re-autentificare a demersului 
scriitoricesc într-un timp cînd cititorul se lasă captivat de alte discursuri 
decît cel literar. Această autentificare a scrisului în orizontul literar 
românesc, animată de suflul condeiului tînăr, prin care se dovedeşte că, 
alături de meseriile de informatician în America şi căpşunar în Spania, 
tinerii pot îmbrăţişa şi meseria (în continuare deloc bănoasă) de scriitor 
în România, mi se pare cea mai interesantă contribuţie a scriitorilor 
abia veniţi în literatură. Fireşte, asta nu eludează sau ocoleşte alte 
calităţi ale lor. Venirea lor nu este lipsită de un anumit inconfort într-un 
spaţiu cultural ce îşi redefineşte cu greu geografia. 

Conflictele dintre generaţii — care asigură întotdeauna un 
dinamism necesar — sînt inerente. Numai că în perioada postdecem- 
bristă conflictul dintre generaţiile scriitoriceşti autohtone a cîştigat un 
aspect pe care l-aş numi atipic. Nou-veniţii s-au lăsat percepuți ca un 
pluton ce se detaşează net de generaţiile anterioare, pe care le-au 
împins în bloc dincolo de cortina lui "89, pe un motiv mai puţin strict 
literar: căutarea unui spaţiu de exprimare. Tinerii păreau să se simtă 
incomodati de un spaţiu de afirmare restríns şi, mai mult, ocupat de 
generaţiile anterioare. Mai întîi asta şi doar după aceea viziunile asupra 
lumii şi tehnicile discursului. Vehemenţa cu care au fost atacate 
„vechile” generaţii de către unele voci „tinere” a mers (sau, mă rog, 
merge) pînă la negarea categorică a instituţiei ce-i adună pe scriitori, o 
chestiune în cele din urmă de aspect formal, din marginea fenomenului 
literar. Partea dureroasă este că generaţiile negate de tineri (radicalizez 
oarecum realitatea), care includ realişti, suprarealişti, esopici, 
textualisti..., trăiau/trăiesc o dublă frustrare, aceea a traumei produse de 
restrîngerea libertăţilor scrisului în comunism (cu care au luptat pe căi 
variate; nu luăm în discuţie masa scriitorilor care au îmbrăcat pantalonii 
de atlaz roşu) şi schimbarea de paradigmă literară (în spaţiul cultural 
autohton) produsă de mondializare, de apetentele cititorilor, de 
economia de piaţă a cărţii... Negarea făcută de tineri venea într-un 
moment cînd fiecare îşi redefinea condiţia, confruntîndu-se cu o 
„negare” mult mai greu de cuprins. 

Totuşi, multe personalităţi ale literaturii din generaţiile anterioare 
au rămas interesate sá se înconjoare de tineri. O sporire a reflectiei 


scriitorilor asupra lumii actuale, care să-i... a E 
apropie (indiferent de țelul fiecăruia) este Editorial 
de sperat şi de aşteptat. Venirea domnului 


Nicolae Manolescu la conducerea U. S., care şi-a declarat interesul 
pentru aducerea tinerilor în Uniune, va fi desigur benefică pentru 
obştea scriitorilor, va contribui la diminuarea unor disfuncţii de multe 
ori de sorginte extraliterară. Scriitorii, din orice generaţie, trebuie să 
aducă dinamica „luptelor” literare spre miezul problemelor literaturii şi 
ale lumii. 


Olimpiu NUSFELEAN 


iscarea literară $ 1 


„UN OPTIMISM MODERAT” 
(filă de jurnal) 


Arhiepiscopul BARTOLOMEU 


24 mai — Acum trei săptămâni, în şedin- 
ta de deschidere a Festivalului Internaţional 
„Lucian Blaga” au fost reluate protestele 
noastre împotriva unei viitoare săli de sport 
care a început să fie construită în imediata 
vecinătate a mormântului cu sicriul din gorun. 
A fost alcătuit şi un al doilea memoriu adresat 
autorităţilor competente, semnat de peste 250 
de oameni de cultură românească, din ţară şi 
din diaspora. Ca un ecou imediat, Ministrul 
Culturii şi Cultelor, 
Mona Muscă, i-a 
110 adresat primarului 
din Sebeş somatia 
de a găsi urgent mijloacele necesare pentru 
demontarea scheletului de fier şi mutarea pro- 
iectului într'un alt amplasament. Din parte-ne, 
un optimism moderat, dar, totuşi, optimism. 


Lucian Blaga 


Alaltăieri, în drum spre Bucureşti, am 
trecut prin Lancrăm. E un vechi obicei al meu 
ca, de îndată ce mi se iveşte silueta bisericii, 
să şoptesc din mers o scurtă rugăciune pentru 
odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu Isidor 
preotul, Ana prezbitera, Lucian şi Cornelia. 
De când însă am început să văd hidoasa 
osatură metalică mi s'a încuibat senzaţia că 
odihna lui Blaga e grav tulburată şi că 
rugăciunea mea se poticneşte într'un soi de 
neputinţă culpabilá. De data aceasta, îmi 
ziceam, cugetul meu se va limpezi odată cu 
deschiderea văzului spre Râpa Roşie, atât de 
dragă lui Blaga. Dar, Doamne!: între stâlpii 
construcţiei se montează perefii!... 

Când toată lumea vorbeşte de Omar 
Hayssam, cui îi mai e aminte de Khayyam? 


„Osatura metalică 


2 œ Mişcarea literară 


de la Lancrăm, mai 2005 


LUCIAN BLAGA 
şi durerea literaturii române 


Puţine popoare au dat lumii atâţia 
scriitori de seamă cum a dat poporul român. 
Valori de adevărată rezonanță mondială. 
Faptul acesta a făcut probabil pe renumitul 
critic şi poet francez Alain Bosquet să afirme 
că, îndată ce se întâmplă 
ceva important în literatura 
franceză, caută să vadă dacă 
nu se petrecuse ceva mai 
înainte în literatura română. 
Eugen lonescu îl numea pe 
Urmuz un suprarealist 
„avant la lettre”. Tristan 
Tzara este considerat părin- 
tele dadaismului, iar Ionescu 
fondatorul teatrului absurd. 
Cunoscutul filozof francez 
Gilles Deleuze a scris în 
1977: „cel mai mare poet 
francez este un român: 
Gherasim Luca”. Bucovi- 
neanul Paul Celan unanim 
apreciat ca cel mai mare 
poet modern de limbă ger- 
mană. 

Toți aceşti poeți de 
origine română au contribuit 
la revolutionarea şi înnoirea 
simfiril şi expresiei poetice 
nu numai româneşti, ci şi universale. Atunci 
cum să ne explicăm fenomenul că nici un 
scriitor român până în prezent n-a obţinut 
premiul Nobel pentru literatură? Părerea mea 
este ca am avut între cele două războaie cel 
puţin doi scriitori care au meritat acest 
premiu: Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. Nu 
sunt vinovaţi suedezii că nu l-au obţinut. 
Blaga de pildă a fost propus la premiul Nobel 
în 1956, dar cum să i se acorde acest premiu 
când nici o poezie nu i-a fost tradusă în limba 
suedeză şi nici în alte limbi de circulaţie, iar 


Lancrăm, 6 mai 2005 


Ion MILOS 


poetul trăia „mut ca o lebădă în patria sa” şi 
lăsat să moară în singurătate, de durere şi 
amărăciune. 

Neprimind premiul, am încercat cu fel 
de fel de aiureli şi minciuni să ne măgulim că 
s-ar fi aflat printre ultimii 
cinci şi l-am făcut şi pe el să 
creadă aceasta, după cum 
reiese din romanul său 
Luntrea lui Caron. Adevărul 
este că nici n-a fost luat în 
consideraţie, după cum 
confirmă profesorul şi 
criticul Ion Bălan într-un 
eseu publicat în Contem- 
poranul de anul trecut. 
Poeziile lui Blaga au apărut 
în suedeză abia în 1995, în 
traducerea mea. 

Si Liviu Rebreanu a 
fost propus la premiul 
Nobel, dar citindu-i Jurnalul 
m-am îngrozit văzând cât de 
duşmănit şi de bârfit a fost el 
în România de confrații lui. 
Au mai fost propusi si 
Nichita Stánescu si Marin 
Sorescu, amándoi tradusi de 
mine, dar numai intrigi, bár- 
fe si festeliri despre ei au ajuns la Academia 
Suedezá. 

Cioran, lonescu, Eliade sunt emblema- 
tici pentru universalitatea culturii noastre, însă 
o lungă perioadă în anii 50 şi 60 ei erau aspru 
atacați în România ca fiind elemente deca- 
dente, dușmănoase, fasciste. Am fost primul 
care l-a lansat pe Cioran în Suedia, scriind 
despre opera lui un amplu eseu şi traducându-i 
două cărţi: Silogismele amărăciunii şi Istorie 
şi Utopie. Am fost rugat de două personalităţi 
suedeze, una de la Academie iar cealaltă din 


iscarea literară $ 3 


conducerea Institutului Suedez, sá „testez” 
dacă ar accepta premiul Nobel. 

N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama 
legământului de a nu accepta nici un fel de 
onoruri literare. Acum constat că i-a fost 
teamă. Vroia să 
evite reeditarea 
cazului Vintilă 
Horia cu Premiul 
Goncourt din 
1961. 

În 1996 a 
apărut în suedeză, 
în traducerea mea 
romanul,  Vână- 
toarea Regală de 
Dumitru Radu 
Popescu. A fost 
foarte lăudat si 
declarat de marea 
critică suedeză 
drept capodoperă. 
Am publicat în 
România Literară 
din 28 aug. 1996 
câteva extrase din 
aceste cronici. 
Deja în numărul 
următor al revis- 
tei, Ioana Pârvu- 
lescu l-a minima- 
lizat pe o pagină 
întreagă şi ca 
scriitor şi ca per- 
sonalitate. Atunci, întreb: cine sá se ocupe de 
cunoasterea si afirmarea noastrá ín lume? Noi 
ne „mâncăm unii pe alţii”. Nouă, românilor, 
nu numai că nu ne pasă de o astfel de 
afirmare, dar încercăm, prin toate mijloacele 
să-i împiedicăm şi să-i ponegrim pe cei ce o 
fac, lipindu-le fel de fel de epitete şi etichete 
degradante. Statul român zice că n-are bani 
pentru a finanța astfel de „lucruri”. 

Care este cauza acestei stări dureroase? 
Să fie numai invidia, să moara capra 
vecinului. Acum cerem să moara şi capra şi 
vecinul. Să fie din lipsa sentimentului 
obştesc? Să fie dintr-o cauză şi mai profundă, 
dintr-o trăsătura a caracterului românesc? Să 
fie o boală genetică? 


lon Milos la Lancrám 


4 + Mişcarea literară 


Noi trebuie să înţelegem că literatura 
unei limbi de circulaţie mai redusă poate fi 
lansată şi cunoscută în lume numai prin 
traduceri. Operele bune, interesante, de înaltă 
valoare au nevoie de traduceri reuşite. De 
reclamă eficientă şi la timp, tocmai pentru a se 
impune în conştiinţa cititorilor de 
pretutindeni. În aceasta constă marele rol al 
traducătorilor. Traducátorul face trecerea unui 
scriitor naţional la scriitor universal. Un alt 
aspect important este sincronizarea 
traducerilor. Nu este totuna dacă un scriitor 
genial este tradus în timpul vieţii sau abia 
după moarte, cum a fost cazul cu Eminescu, 
Blaga, Bacovia etc. Trebuie să înţelegem că 
un adevărat scriitor nu aparține numai 
literaturii propriei sale ţări, ci întregii lumi. 
Dante nu a scris numai pentru italieni, nici 
Goethe numai pentru germani, nici 
Dostoevski numai pentru ruşi. Şi Eminescu şi 
Blaga şi Rebreanu şi Bacovia au scris pentru 
întreaga lume, numai că ei nu sunt suficient de 
cunoscuţi în lume. 

Mare mi-a fost mirarea când m-am 
stabilit în Suedia, în anul 1964 şi am constatat 
cât de necunoscută este cultura si literatura 
noastră acolo. Nici profesorii universitari nu 
au auzit de Eminescu, acest mare admirator al 
mitologiei şi culturii scandinave şi primul 
scriitor român care a tradus din literatura 
suedeză, încă la vârsta de 16 ani. Este 
inadmisibil ca primele traduceri, un volum din 
poeziile sale să apară abia în 1989 cu ocazia 
centenarului morţii sale. Au apărut vreo 18 
cronici extrem de laudative. Suedezii au 
descoperit în el un geniu al poeziei universale, 
însă un român de la Europa Liberă m-a atacat 
pe motiv că traducându-l pe Eminescu am 
făcut servicii culturii ceauşiste. 

Doamne miluieşte-ne pe noi!!! 

Nouă ne lipseşte sentimentul naţional 
sincer şi autentic. Noi confundăm Adevărul cu 
Puterea, iar grupul politic şi partidul cu 
Națiunea. Noi gândim în spirit de partid, de 
gaşcă, de clan. lar cine gândeşte astfel împarte 
până la urmă şi cultura în cult şi ură şi fac din 
persoana care aparţine partidului şi clanului 
lor un cult, restul fiind transformat în obiect 
de ură şi de discreditare. La noi sunt mai 
importanţi partiotii decât patriotii. Valoarea în 


sine nu mai conteazá ci doar aderenta la ceva: 
la partid, la clan, la gascá. Or de la Hegel am 
putut învăţa un adevăr, acela că sensul mai 
adânc al vieţii sociale, naţionale şi istorice 
este realizarea conştiinţei. Numai aşa se poate 
crea o cultură universală. Precum există o 
grație cerească, aşa există si o graţie 
pământească pe care numai noi înşine ne-o 
putem da. Şi tot din istorie ştim că puterea 
unui ins, a unui grup politic, a unui partid sau 
clan, exercitată dintr-un impuls egocentrist şi 
trufaş ignorând interesul naţiunii, societăţii şi 
al ţării, ba chiar împotrivindu-se acestora, 
deteriorează şi atrofiază mecanismul naţional, 
social şi individual, naşte suspiciuni, nelinisti 
şi durere, izolează şi marginalizează omul 


Caietele 3 


= Luton 


adevărat şi devotat bunului obştesc. Mie mi-a 
fost ruşine ca numai eu să fiu scriitor suedez 
si să nu-i fac si pe Eminescu, Blaga, Bacovia 
şi încă 200 de poeți si prozatori publicați în 
volume separate, în antologii si în reviste. 
Trebuie să ne eliberăm de mentalitatea 
noastră, de apa stătută în care cântă brotăceii 
invidiei, nepăsării şi suspiciunii, ai vrajbei, 
urii, minciunii si corupției. 

Cu o astfel de mentalitate nu este 
întâmplător că ţara noastră este singura din 
Europa împărţită în două: România şi 
Republica Moldova şi amândouă cele mai 
sărace din Europa, cu o cultură şi o literatură 
atât de puţin cunoscute în lume. 


PË ani de la mrpterea lui Lutan Blaga 


iscarea literară + 5 


ORIZONTURI DUBLE 


Cassian Maria SPIRIDON 


Cel care pentru lon D. Sârbu „are în 
cultura noastră dimensiunea lui Goethe în 
cultura germană”, poetul şi filosoful Lucian 
Blaga a edificat, într-o vreme a deconstructiei, 
a fragmentarului, a incoerentei si incongru- 
enfei, prin cele patru Trilogii, unul dintre 
putinele sisteme filosofice din cultura natio- 
nalá, comparabil, prin cuprindere si adíncime, 
si nu mai puţin prin originalitate, cu marile 
sisteme filosofice lásate mostenire de antichi- 
tatea greacá sau de filosofia clasicá germaná. 

În testamentul editorial, redactat în 
1959, Lucian Blaga (9 mai 1895 - 6 mai 1961) 
îşi considera sistemul filosofic încheiat, for- 
mat din 15 volume adunate în cele patru 
Trilogii, după cum urmează: Trilogia cunoas- 
terii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, 
Trilogia cosmologică. De interes pentru 
demersul nostru este Trilogia culturii, cu cele 
trei cărţi: Orizont şi stil (1935); Spaţiul 
mioritic (1936); Geneza metaforei şi sensul 
culturii (1937). 

Încă din 1924, cînd publică Filosofia 
stilului, embrionul primei cărţi din Trilogia 
culturii, sînt afirmate preocupările lui Blaga 
pentru problemele esteticii normative, cît si a 
stilurilor fundamentale, cercetate din perspec- 
tiva filosofiei culturii. Orizont si stil se des- 
chide printr-o încercare de definire şi poziti- 
onare a stilului şi manierei unitare prin care se 
manifestă socio-cultural în sfera umană. 

Stilul este coeficientul prin care un pro- 
dus al spiritului uman îşi dobîndeşte suprema 
demnitate. Fapt ce-l îndreptăţeşte pe filosof sá 
afirme că „un produs al spiritului uman îşi 
devine sieşi îndestulător, înainte de orice, prin 
stil”. Considerat un fenomen dominant în 
cultura umană, stilul este cadrul în care se 
manifestă orice fenomen creator, în consecință 
nu există vid stilistic. 

Evidenţierea unităţii stilistice impune 
distantarea, ieşirea din sfera ei integratoare. 


6 + Mişcarea literară 


Prin distantare se realizeazá un sistem de 
referință care permite descrierea si inven- 
tarierea fenomenului. Abordarea conceptului 
de stil, pe lîngă distantare, impune un contact 
susținut cu amănuntele şi accesarea unităţii 
stăpînitoare, înălțarea pînă la viziunea sinte- 
tică. Constatarea unui stil se cere însoţită de o 
sensibilitate stilistică, ce nu se reduce la 
simţuri, ci apelează la virtuțile analitice si 
sintetice ale spiritului. Dar, atenţie, sensi- 
bilitatea stilistică la care se apelează e una de 
constatare a unui stil, nu una edificatoare de 
stil. „Producerea unui stil e un fapt abisal, de 
proporţii crepusculare, constatarea unui stil e 
un fapt secund, încadrat de interesele unui 
subiect, care vrea simplu să cunoască” (L.B.). 
Stilul e un fenomen cu izvoarele în 
locuri de necercetat, doar partial se lasă 
cuprins în conul de lumină al conştiinţei. Se 
arată întotdeauna independent de creatorul 
său, inconştient de caracterul stilistic mai 
profund al produselor sale. Tentaţia este de a 
interpreta „stilul ca un fenomen, care în esenţa 
sa nucleală, se produce în afară de orice 
intenţii, şi uneori în pofida oricăror intenţii ale 
conştiinţei, iar nu pe temeiul, pe de-a-ntregul 
inventat, al unei treaz susţinute «voințe de 
formá»,,. Integrat în aria unui stil, îţi este 
anihilată posibilitatea conştientizării acestuia. 
Aparţinînd unei anume unităţi stilistice, este 
mai simplu a lua act conştient de „unitatea 
stilistică” a operelor dintr-o regiune sau 
epocă. Cum remarca Lucian Blaga: „Este 
extrem de probabil ca vechii greci, în cea mai 
pură perioadă stilistică a lor, nici n-au bănuit 
măcar corespondentele de stil, pe care astăzi 
le stabilim fără cauză între un templu 
acropolean şi matematica euclidiană, sau între 
sculptura lui Praxitel şi metafizica platonică”. 
La fel în cazul catedralelor gotice înfrăţite 
stilistic cu metafizica scolastică, ce, în 
adîncimi, au un cotor comun de forme. 


Ideea de stil s-a născut relativ recent în 
spiritualitatea europeană. Pentru a se ivi era 
necesară desprinderea din încercuirea stilului 
în care s-a aflat acea colectivitate ce l-a creat. 
Or, europenii au trăit în asemenea înlănţuiri 
izolatoare pînă în urmă cu un secol, două. 
Contactul cu mai multe stiluri străine a permis 
coagularea conceptului, ceva mai abstract, de 
stil ca atare. Iniţial ideea de stil avea ca arie de 
manifestare doar operele de artă. Adíncirea şi 
lărgirea teoretică asupra a diverse genuri de 
produse ale activităţii umane au asigurat saltul 
de la ideea de stil artistic la ideea de stil 
cultural — cucerire cu totul recentă a spiri- 
tualităţii europene, sub imperiul unui criticism 
conştient, într-un moment cînd spiritul 
european era pătruns de gustul descompunerii, 
cuprins de un anarhic amestec de stiluri. 
Nietzsche, între primii, profetizează declinul 
occidentului, condamnă prezentul şi lipsa lui 
de stil, amendînd trecutul. În aceeaşi tonalitate 
se vor pronunţa Simmel, Riegl, Worringer, 
Frobenius, Dvorak, Spengler, Keyserling şi 
alţii. Fapt ce-l îndeamnă pe autorul Mirabilei 
sáminte să apere prezentul, ce are şi laturi care 
ar merita oarecare elogiu. Prefigurînd parcă 
postmodernitatea, apărătorul prezentului 
exclamă: „Ni s-a dat să trăim într-o epocă de 
generoasă înțelegere pentru toate timpurile si 
locurile, şi de foarte elastică sensibilitate 
stilistică. Iată un aspect la care ar trebui să 
luăm puțin seama, dacă voim să scăpăm 
întrucîtva de complexul de inferioritate, ce ne 
tine fixati. În nici o altă epocă omul european 
nu se poate mîndri cu o atît de vibrantă 
capacitate de simpatie si înțelegere față de 
produsele spirituale de aiurea, în timp şi 
spațiu. În nici o altă epocă sensibilitatea n-a 
avut mlădieri atít de universale. Această 
putere de înțelegere constienta a luat chiar 
proporțiile impunătoare ale unui record care 
nu ştim cum va mai putea fi întrecut. Să ni se 
arate cînd si unde realități atít de străine 
pentru continentul nostru, cum sînt duhul afri- 
can, sau duhul antic — şi medieval-american, 
sau duhul asiatic au mai fost obiectul unei atît 
de comprehensive simpatii ca astăzi, pe acest 
tîrziu pămînt european”. 

Blaga se vede nevoit a observa totodată 
disjunctia dintre sensibilitatea stilistică elas- 


ticá si unitatea stilistică, unde prin accentuarea 
sensibilităţii... asistăm la erodarea pînă la 
dispariţie a unităţii... Gesturi curente în 
postmodernitate, unde globalismul şi corolarul 
său, multiculturalismul, au repudiat şi nean- 
tizat unitatea stilistică ce-şi afla cotorul 
comun de forme în tradiţie şi continuitate. 

Două ar putea fi metodele filosofice 
pentru simpla cuprindere şi descriere a stilului 
ca fenomen: metoda fenomenologică şi meto- 
da morfologică. Tehnica fenomenologicá, ce 
presupune o  intenţionalitate conştientă a 
stilului, se loveşte de unele dificultăţi foarte 
supărătoare. În esenţă, oricât ar fi de evidentă, 
sub anumite aspecte, intenţionalitatea operei 
de artă, „tocmai prin această pecete stilistică a 
ei mai adîncă”, este „un produs a unor factori 
în ultimă analiză inconstienti”. Astfel, prin 
această latură mai adîncă, stilul se sustrage 
luminilor fenomenologiei. Metoda morfo- 
logică pare o cale mai profitabilă. „Morfo- 
logia nu caută, după cum precizează filosoful, 
esențe absolute, abstracte şi inalterabile, ca 
fenomenologia; ea încearcă mai curînd, cu 
impresionante aptitudini de mládiere, să 
stabilească forme dominante, originare, şi 
forme secundare, derivate”. 

Esenţele accesate de fenomenologie sînt 
statice şi rigide; fenomenele originale de care 
se preocupă morfologia sînt dinamice şi 
curgătoare. Morfologia merge şi mai departe, 
se vrea şi explicativă, „întrucît vrea să scoată 
la iveală şi latura criptică a fenomenului luat 
în studiu”. Metoda morfologică, după cum 
aprecia şi în Fenomenul originar (1925), se 
află în adecvare cu filosofia culturii. 

Fenomenul stil constă nu numai din 
„forme” (la care morfologia e capabilă să ne 
pună în contact sub unghi explicativ), „ci şi 
din alte elemente, precum: orizonturi, accente 
şi atitudini”, la care capacitatea explicativă a 
morfologiei îi rămîne hotarît debitoare. 

Fără a respinge manierele recunoscute 
de cercetare asupra stilului, pe plan explicativ 
îşi propune, spre finalul capitolului prim, 
Fenomenul stilului şi metodologia, să apeleze 
„la procedeele şi construcţiile psihologiei 
abisale sau ale psihologiei inconştientului”. 
Pentru aceasta va utiliza o disciplină nouă, 
căreia îi este întemeietor, noologia abisală. 


iscarea literară + 7 


Instrument de lucru pe care îl şi defineşte: 
„Noologia abisală se referă la structurile 
spiritului inconştient (noos, nous) căci alături 
de un «suflet» inconştient, noi admitem şi 
existența unui «spirit» inconştient. Cu aceasta 
indicăm nu numai procedeele, de avantajele 
cărora vom încerca să ne folosim, dar 
circumscriem totodată şi terenul, pe care vom 
dura construcţiile teoretice necesare”. 

În psihologie inconştientul organic- 
fiziologic este distinct față de inconştientul 
psihic. Primul are un înţeles negativ, cu 
trimitere la procese organice în care conştiinţa 
nu are nici un 
aport. Organicul 
este inconştient 
echivalează cu 
organicul nu este 
conştient. Incon- 
ştientul psihic are 
un înţeles pozitiv, 
aici psihologia 
(în speţă psiha- 
naliza şi para- 
psihologia), face 
trimitere la pro- 
cese si elemente 
cárora le atribuie 
o natură psihică în aceeaşi măsură ca şi 
conştiinţei. Inconstientul psihic îi pare lui 
Blaga, în acest context, o mărime de domeniul 
probabilităților de care ne lovim zilnic şi de 
care trebuie să ţinem cont. E un factor 
comparabil ca manifestare, prin natura sa doar 
bănuită cu energia din fizică şi, în alt plan, am 
putea spune că locuieşte în aria de manifestare 
a principiului de incertitudine al lui Heisen- 
berg. 

Sînt apreciate unele cîştiguri ale 
psihanalizei, precum mecanismul refulării, 
romanticii fiind cei care, între primii, prin 
opera lor au reuşit să impună şi să afirme 
universul psihic al inconştientului. Sustinátor 
al unei concepţii largi şi articulate despre 
inconştient, ce înglobează cîştigurile roman- 
ticilor şi descoperirile psihanalizei pe care le 
întregeşte, avînd drept scop şi întemeierea 
eşafodajului pe care să-şi consolideze 
concepția filosofică proprie: „Inconştientul ni- 
l închipuim ca o realitate psihică amplă, cu 


Lucian Blaga, Autoportret 


8 + Mişcarea literară 


structuri, de o dinamică si cu initiative proprii; 
inconştientul ni-l închipuim înzestrat cu un 
miez substanțial organizat după legi imanente. 
Inconstientul nu e un simplu „haos” de 
zăcăminte, de proveniență  „conştientă”. 
Trebuie să facem încercarea stăruitoare de-a 
imagina inconştientul ca o realitate psihică de 
mare complexitate, cu funcții suverane, si de o 
ordine si de un echilibru lăuntric, grație cărora 
el devine un factor în mai mare măsură sieşi 
suficient, decît e «constiinta»,,. 

Evită a afirma că inconştientul e un 
cosmos deplin, e totuşi ceva ce aduce a 
cosmos, are un caracter cosmotic, nu haotic. 
Susține, după cum recunoaşte, riscant, dar si 
din necesitatea unei ipoteze de lucru în 
cercetarea acestui domeniu, că inconştientul, 
ca realitate psihică, posedă un caracter mai 
„cosmotic” decît constiinta. Celălalt tărîm, 
cum supranumeste, printr-o metaforă, incon- 
stientul e încă departe de a fi cunoscut în 
profunzime de psihanaliză. Jung, cel care s-a 
despărţit de Freud, a reuşit să lărgească aria de 
cunoaştere a inconştientului. Sintetizate, trei 
sînt ideile psihanalistului elveţian remarcate 
de filosof. Mai întîi plăsmuirile inconsti- 
entului, compensatorii în raport cu conştiinţa, 
mai apoi prezenţa, tot aici, a unor conţinuturi 
de proveniență  ancestrală (inconştientul 
colectiv) şi ultima, capacitatea inconştientului 
de a devansa anumite stări ale personalităţii 
conştiente. Jung, deşi s-a desprins de viziunea 
freudiană, continuă să raporteze conținuturile 
inconştientului la cele din conştiinţă. 

Parafrazînd principiul ce cuprinde con- 
ceptia senzorialistá a lui John Locke, nihil est 
in intellectu, quod non prius fuierit in sensu, 
Blaga eticheteazá psihologia vremii sale cu: 
Nimic nu este ín inconstient, ce n-a fost 
înainte în constiintá. Cu totul împotriva 
acestei prejudecăți  restrictioniste, acordă 
inconştientului o amploare mai cosmotică 
decît conştiinţei, ce are o suveranitate auto- 
nomá pe lîngă care autonomia conştiinţei este 
un palid reflex. Întemeiat pe această ipoteză, 
consideră că „ideea despre inconştient trebuie 
speculată în perspectiva că domeniul ei 
corespondent e în (mai) mare măsură sieşi 
suficient, decît se întîmplă să fie domeniul 
conştiinţei”. 


Speculînd în continuare principiul 
senzualistilor, amendat cu adaosul lui Leibniz: 
nihil est in intellectu, quod non prius fuierit in 
sensu, excipe: nisi ipse intellectus, propune 
întregirea enunțului inițial: nimic nu este în 
inconştient, ce n-a fost înainte în conştiinţă, 
afară de inconştientul însuşi. Pentru autorul 
Trilogiei culturii, inconştientul este un tărîm 
cu totul autonom. O astfel de viziune deschide 
un larg cîmp de cercetare si cunoaştere, ce 
naşte o pleiadă de întrebări, ce filosoful le 
ridică, fără a-şi propune, în spațiul lucrării 
sale, să le dea răspuns — presupunînd o arie 
vastă, de adînci perspective cosmotice; drept 
pentru care, concluzionează: „Deocamdată 
contribuția noastră în problema inconsti- 
entului se desenează în sensul că în afară de 
structurile si aspectele psihice (stări afective, 
trăiri, imagini) care se atribuie inconştientului, 
noi admitem şi structuri spirituale ale 
inconştientului (de ex. funcții categoriale cu 
totul specifice)”. 

Combate teoria psihanaliticá privind 
creația spirituală. Psihanaliza reduce mecanis- 
mele creației spirituale la libidoul sexual şi 
sublimare. Libidoul nesatisfăcut este deviat 
către creația spirituală. Viziune restricționistă 
şi deloc lămuritoare asupra tainelor din care se 
naşte creația. Putem concede, pe urmele lui 
Blaga, că simplul cîştig al cercetărilor psiha- 
nalitice e lámurirea faptului că spiritul îşi ia 
energiile, de care are nevoie, de oriunde 
acestea îi stau la dispoziție. Echivalenta 
creator-libidou deviat este cu totul nelegitimă. 
Şi Petre Tutea, în Tratatul de antropologie 
creştină, dezavuează teoriile psihanalitice 
privind mecanismele creației. „Despre 
sistemul ascuns, cu transformările lui, grație 
cărora se ajunge efectiv la o creație spirituală, 
Lucian Blaga constată că psihanaliza nu ne-a 
trădat niciodată nimic”. Viziunea libidinală, 
cu totul reducționistă, asupra mecanismelor 
creației, ce şi-ar avea seva în cloaca maximă, 
dovedeşte penibila deficiență filosofică a 
psihanaliştilor. Mecanismului psihic al 
refulárii Ti este recunoscută prezența, dar se 
reproşează descoperitorilor lipsa unei viziuni 
integratoare. Faptele psihice refulate continuă 
a fi active în viața conştientă a psihicului, dar 
nu determină forma şi structura personalității, 


raportul este inversat: „forma si structura 
personalității psihice determină modul şi 
natura refulărilor, sau chipul cum un individ 
îşi solutioneazá de la caz la caz problema 
refulărilor, impuse de împrejurări”. 

Critică şi confuzia lui Ludvig Klages 
între planul metafizic şi cel psihologic, 
inconştientul psihic avînd autonomie de 
manifestare, nu-i exclusă capacitatea lui de a 
gîndi, dar gîndeşte „altfel” decît după regulile 
de gîndire ale conştiinţei. Pentru a sublinia 
diferenţele si contingentele, filosoful propune 
un principiu teoretic ce-i asigură o largă 
capacitate de explicare a inconştientului în 
raport cu fenomenele de conştiinţă: „incon- 
ştientul şi conştiinţa sînt a se considera 
analogic în substanţa lor psihică-spirituală, 
dar dizanalogic în structurile şi conținuturile 
lor ca atare”. 

Incursiunea în celălalt tărîm nu urmă- 
reşte decît punerea în lumină a substraturilor, 
cărora li se datoreşte consistenţa „stilistică” a 
creaţiei spirituale. 

Totuşi, accesul la cunoaşterea inconşti- 
entului, sîntem atenţionaţi, aparţine în între- 
gime spiritului teoretic. Afirmarea existenţei 
inconştientului psihic este de natura unui 
postulat, rodnic pentru cunoaştere, dar şi un 
enorm pas în gol şi în salvatoarea ficţiune. 

Unele fenomene şi acte ale conştiinţei 
îşi debordează cadrele prin semnificaţia şi 
finalitatea lor (spre exemplu — visul). Sînt si 
momente şi fenomene ale conştiinţei ce ar 
putea fi socotite drept reflexe ale inconşti- 
entului (orizonturi, accente, atitudini, iniția- 
tive etc.). Toate acestea îl Indreptátesc pe 
filosof să atribuie inconştientului o particula- 
ritate, ce o va numi personantá (din latinescul 
personare). Personantele inconştientului, prin 
iradierile în zona conştientului, asigură relief 
şi adîncime vieţii: „Inconştientul împrumută 
conştiinţei infinite nuanţe, vagul, neliniştea, 
contradicții de stratificare, obscurităţi şi 
penumbre, adică perspectivă, caracter şi un 
profil multidimensional. Datorită inconştien- 
tului, viaţa noastră conştientă suportă un 
adaos de aspecte paradoxale de adîncitoare 
dizarmonii şi de rodnice dezechilibruri”. 

Fenomen statornic, personanţa se mani- 
festă în tot lungul vieţii conştiente; cîmpul de 


iscarea literară + 9 


acţiune cel mai accentuat si mai închegat este 
cel mai vizibil în procesul creaţiei spirituale, 
mai ales al celei artistice. 

Personanţa este permanent prezentă şi 
activă în creaţie, cum cu poeticitate se 
pronunţă filosoful: „există în inconştient o 
magmă încă rămasă neghicită, o magmă de 
atitudini şi de moduri de a reacţiona după 
logică, alta dar nu mai puţin tare decît a 
conştiinţei, un ritm interior, consolidat într-un 
fel de tainic simţămînt al destinului, un apetit 
primar de forme, o efervescenţă a închipuirii 
dătătoare de sens, adică un mănunchi de 
iniţiative de o putere spărgătoare de stavili ca 
a seminţelor şi de o exuberantá năvalnică, 
precum a larvelor sau a vieţii embrionare. 
Toate aceste atitudini, orizonturi, accente, 
iniţiative, răzbat în pofida presiunii ce-o 
exercită conştiinţa asupra lor, ca de sub humă, 
în lumina de deasupra”. 

Personanta este un instrument necesar în 
explicarea fenomenului „stil”. 

Un factor dominant, dar şi o compo- 
nentă esenţială a stilului este sentimentul 
spaţiului. Leo Frobenius, întemeietorul morfo- 
logiei culturii, pune, după Alois Riegel şi 
Worringer, mai cuprinzător şi mai adecvat, 
problema sentimentului spaţial ca factor 
generator de „cultură”. Această concepţie 
Frobenius a aplicat-o, cu deosebire, în 
marginea culturilor de fază etnografică din 
continentul african. Autorul Originii culturii 
consideră cultura un organism independent, 
mai presus de oameni, concepţie însuşită şi 
dezvoltată si de Spengler în Declinul 
Occidentului. Cei doi gînditori consideră ca 
sámintá, ca principiu generator al unei culturi, 
un anume sentiment al spaţiului. 

Prin prisma teoriei morfologice, în care 
culturile se diferențiază doar din perspectiva 
sentimentului spaţial, Frobenius „taie şi îngră- 
deşte două foarte extinse arii în complexul 
spiritual al Africei, corespunzînd unor mari 
culturi, care sub cele mai multe aspecte 
manifestă particularități diametral opuse: 1. 
Cultura hamită şi 2. Cultura etiopă”. 

Cele două culturi sînt simbolizate prin 
alt spaţiu. Cultura hamită se singularizează 
prin sentimentul unei îngustimi sufocante. 
Creaţiile duhului hamit, artistice, cosmologice 


10 + Mişcarea literară] 


etc. implică un spaţiu limitat, inclus, un 
spatiu-pesterá — fatalitatea de neevitat domină 
spiritul hamit. În cazul culturii etiope asistăm 
la o inversare a polarităţii, produsele spiritu- 
alitátii implică un spaţiu infinit, nelimitat, 
spiritul nu-i dominat de spaima extincţiei, este 
de o accentuată libertate interioară. Două sînt 
sentimentele spaţiale de referință pentru 
Frobenius: sentimentul infinitului şi senti- 
mentul peşterii cosmice. El va extinde această 
polarizare, de la spaţiul african, în spaţiul 
european şi asiat. Occidentalul trăieşte în 
sentimentul infinitului, orientalul în senti- 
mentul peşterii. Generalizare pe care Blaga nu 
o agreează şi o va amenda şi completa argu- 
mentat, în următoarele capitole din Orizont şi 
stil. 

Orice cultură are ca substrat, după 
Spengler, un suflet ce are complementar, după 
maniera de manifestare, un simbol spaţial. 
Autorul Declinului Occidentului ataşează la 
existența apolinică a vechilor greci, ca simbol 
spatial, corpul; iar cel faustian (al unei 
existente problematizate, cufundată în sine, 
trăită cu maximă luciditate etc.) are însoțitor, 
ca simbol spaţial, infinitul tridimensional. 

În tabela mendeleeviană a lui Spengler 
aflăm următoarele corespondențe ale simbo- 
lurilor spaţiale: 

„Cultura antică: corpul izolat; 

Cultura occidentală: infinitul tridimen- 
sional; 

Cultura arabă: peştera (bolta); 

Cultura egipteană: drumul labirintic; 

Cultura chineză: drumul în natură; 

Cultura rusească: planul nemărginit”. 

Diferenţierile spengleriene sînt mult mai 
numeroase decît cele două afirmate de Fro- 
benius. Blaga propune o grilă mai nuanţată: 

Culturii babiloniene: spaţiul germinat; 

Culturii chineze: spaţiul din rotocoale; 

Culturii greceşti: spaţiul sferic; 

Culturii arabe: spaţiul pendulat; 

Culturii româneşti populare: 
ondulat etc. 

În morfologia culturii intuiţia spaţiului 
este, mai întîi, un element dominant, totodată 
determinant şi de putere simbolică în definirea 
unei culturi sau a unui stil; apoi, un act creator 


Tous: 


spaţiul 


asemănător intuiţia spaţiului, cu diferenţa că 
morfologii culturii „concep actul creator drept 
variabil”, iar la autorul Criticii raţiunii pure 
actul este constant şi absolut. 

Contribuţia blagiană fundamentală la 
explicarea fenomenului „stil”, după propria 
afirmaţie, este introducerea în problematica 
acestuia a factorului inconştient, nu doar ca un 
fapt liminar, ci ca mărime cu totul pozitivă. 
Instrument ce îi asigură o mai largă 
perspectivă teoretică, cu totul nouă, la care 
nici Kant, nici morfologii n-au apelat. 

Teoria blagiană se întemeiază pe teza că 
în planul inconştientului sînt prezente 
conţinuturi şi structuri psihice eterogene, faţă 
de cele din ordinea conştiinţei şi în mod 
deosebit pe supoziţia că inconştientul posedă 
orizonturi proprii, cu totul diferite de ale 
conştiinţei. Orizontul este tratat în sensul 
cotidian a termenului. 

Tot ce este obiect al conştiinţei se 
situează într-un orizont „spaţial” sau într-un 
orizont  „temporal”. Timpul şi spațiul 
formează orizonturile concrete ale conştiinţei, 
înţeleasă ca o despicare polară de „subiect” şi 
„obiect”. Din această perspectivă, „spaţiul şi 
timpul, ca forme de sine stătătoare, au pe 
planul sensibilităţii concrete o existență 
apostrofică. Aspectele se schimbă cînd trecem 
pe planul imaginaţiei. În imaginaţia noastră, 
mediul spaţial bunăoară poate să ia înfăţişarea 
vizionară a infinitului tridimensional, sau a 
unei sfere precise, adică forme determinate, pe 
care acelaşi mediu spaţial nu le are ca simplu 
cadru al peisajului sensibil” (L.B.). 

Blaga este preocupat nu de legăturile 
superficiale, aparente dintre un peisaj dat şi 
cultura formată în acel spaţiu, ci de adîncimile 
ce determină un stil, adică consecventele de 
structură intimă a unei culturi, sau a unor 
creatiuni spirituale. Constată argumentat că 
viziunea spaţială, mai totdeauna, nu reproduce 
nici schematic peisajul în care s-a născut acea 
cultură, nici nu-i o simplă diagnoză a 
peisajului. Filosoful afirmă că „la baza aşa- 
numitului sentiment spaţial specific al unei 
culturi sau al unui complex de creafiuni 
spirituale, individuale ori obiective, stă, după 
părerea noastră, un orizont sau o perspectivă, 
pe care şi-o creează inconştientul uman, ca un 


prim cadru necesar existenţei sale. Nu numai 
sensibilitatea conştientă posedă un orizont 
spaţial, ci şi inconştientul posedă un asemenea 
orizont”. Ne aflăm într-o dublă poziţionare 
față de orizont, avem un orizont conştient si 
un orizont incon- 
ştient, cu maniere 
de manifestare de 
sensibilitate şi de 
adîncime cu totul 
diferenţiate. Pe 
cînd sensibili- 
tatea conştientă 
este legată super- 
ficial de spaţiul 
în care aleator se 
mişcă, îşi schim- 
bă după plac ori- 
zontul, la sensi- 
bilitatea incon- 
ştientă odată edi- 
ficată o pers- 
pectivă sau un 
orizont aceasta 
rămîne solidară 
cu el, indiferent 
de avatarurile 
constientului. 
„De ecourile orizontului inconştient se vor 
resimti permanent, concluzionează Lucian 
Blaga, creațiile spirituale ale  insului, 
indiferent de peisajele în care el e vremelnic 
statornicit. Operăm astfel o distincție adînc 
tăiată: un lucru e orizontul de peisaj multiplu 
şi divers al conştiinţei, si străin de aceasta ca 
orice obiect; şi cu totul altceva e orizontul 
spaţial unic al inconştientului, ca parte 
integrantă şi organică a acestuia”. 

Astfel pot fi explicate coexistenta în 
unul şi acelaşi peisaj a unor culturi cu 
sentimente spaţiale diferite, la fel cum în 
peisaje cu totul diferite se pot menţine 
indefinit timp o cultură de o unică şi 
permanentă viziune spaţială. Situaţia este 
exemplificată cu saxonii din Transilvania, 
trăitori de opt sute de ani în acest spaţiu, ce şi- 
au păstrat intactă viziunea spaţială originară, 
identică cu a apusenilor germanici, spiritul 
gotic, mistica libertăţii etc., alături de 
populaţia românească, cu o cultură populară 


Portret în tuș de Lucia Piso 


iscarea literară $ 11 


de un foarte înalt nivel şi o viziune spaţială 
specifică. 

Pentru relevarea viziunii spațiale 
româneşti, Blaga ne propune să ascultăm o 
doiná si vom observa că nu se potriveşte, nu 
se află în corespondenţă cu nici una din 
viziunile spaţiale prezente la Spengler sau 
Forbenius. Doina posedă ca fundal plaiul, pe 
care filosoful îl defineşte: „Plaiul adică spaţiul 
cu anume posibilităţi ritmice: un plan limitat, 
înalt, scurs la vale, cu zarea închisă, şi dincolo 
de zare iarăşi piept şi vale la infinit. Orizontul 
acesta este al unui infinit ondulat. Vorbim aici 
nu numai despre plaiul adesea amintit în 
poezia populară, precum în Mioriţa, ci mai 
ales despre plaiul neamintit cu cuvinte, din 
poezia şi muzica noastră populară, despre acel 
plai omniprezent, ca spaţiu sufletesc al 
cîntecului. Doina si balada noastră au 
rezonanţa specifică a infinitului ondulat”. La 
fel, dansul popular vine în sprijinul spaţiului 
infinit ondulat — „e dansul lent al unui om, 
care suie şi coboară chiar atunci cînd stă pe 
loc, sau al unui om definitiv legat de infinitul 
ritmic alcătuit din deal şi vale...”. Aceeaşi 
amprentă spaţială aflăm şi în arhitectura 
caselor, care nu urmăreşte, în mod special, 
nici verticala, nici orizontala, ci pe amîndouă 
în stăpînită îmbinare şi armonie, în armonie 
cu cadrul ei spaţial: dealul-valea. Cultura 
populară românească are o viziune spaţială 
specifică pliată infinitului ondulat. Acest 
cadru inconştient, Lucian Blaga îl numeşte 
spaţiu mioritic. Alături de viziunea spaţială 
gotică, a infinitului tridimensional, în Transil- 
vania se manifestă şi viziunea mai răsăriteană 
şi mai vegetativă a spaţiului mioritic. 

Orizontul spaţial inconştient, în maniera 
sa personală de a străbate prin veac, prin 
prezența constantă în creaţiile spirituale şi 
rezistenţa sa în faţa presiunii imanentului, îşi 
demonstrează eficiența neegalată de nici o 
materialitate. Orizonturile inconştiente sînt 
parte integrantă din fiinţa şi substanţa vieţii 
noastre, indiferent de peisajele prin care ne 
poartă paşii şi întîmplările. 

Alături de orizontul spaţial coexistă şi 
orizontul temporal. Simetric şi analogic va fi 
cercetat şi acesta din perspectiva inconsti- 
entului. Timpul sensibilităţii conştiente este 


12 + Mişcarea literară] 


unul omogen, înregistrat fizic, iar psihologic 
drept o succesiune de momente indiferente, cu 
o percepere variabilă, în funcţie de starea 
psihică doar a privitorului. „Inconştientul 
înzestrează însă timpul cu accente şi-i atribuie 
oarecum o configuraţie”. Curgerea timpului în 
inconştient se complică, capătă anumite ten- 
siuni, un profil diferențiat raportat la accentul 
pe care îl pune pe una din dimensiunile 
timpului: prezent, trecut sau viitor. „În această 
configuraţie a timpului, apreciază filosoful, se 
exprimă, ca şi în cazul orizonturilor spaţiale 
inconştiente, anumite înclinări, preferinţe, şi o 
sete de cadru propriu, ale substanţei sufleteşti 
umane”. 

Principalele orizonturi temporale ale 
inconştientului, decelate de Blaga, sînt denu- 
mite metaforic: Timpul-havuz; Timpul-cas- 
cadă; Timpul-fluviu. 

În timpul-havuz asistăm la o orientare a 
trăirilor prioritar spre viitor, prezentul şi 
trecutul sînt diminuate la simple trepte, mij- 
locul de accedere spre un continuu avínt. 
Sufletul cuprins în acest orizont temporal se 
află sub semnul certitudinii, în care clipa 
următoare posedă prin ea însăşi semnificaţia 
unei înălțări faţă de ceea ce este sau a fost. 

Orientarea timpului-cascadá este de 
polaritate inversă, în acest orizont accentul 
cade pe trăirea trecutului; clipa care vine, 
sosind mai tîrziu, este inferioară, tocmai prin 
acest fapt, celei anterioare. Timpul, în acest 
orizont, e prin însăşi natura sa un mediu de 
fatală pervertire, degradare şi deteriorare. 

Accentul, în orizontul timpului-fluviu e 
centrat pe prezentul permanent. Realizările în 
acest mediu sînt egale, nici superioare, nici 
inferioare față de cele ale trecutului sau de 
cele ale viitorului. În orizontul inconştient al 
timpului-fluviu, orice moment îşi are scopul 
în sine şi pentru sine. 

Emblematici pentru orizontul timpului- 
havuz sînt evreii, unde viitorul e mesianic si 
nu pentru că în religia ebraică apariţia Mesiei 
este profetitá în viitor, ci invers, fiindcă 
evreul, prin tendinţele lăuntrice şi prin 
structura sa sufletească este categoric orientat 
spre viitor; orizontul sau temporal inconştient 
sufleteşte este unul ascendent. Ideea de 
progres are ca substrat inconştient tot timpul- 


havuz. În sistemul filosofic hegelian timpul 
este scara suitoare a Ideii în întruchipările ei 
istorice sau drumul către sine însuşi al 
Divinităţii, singurul sens al timpului este de 
jos în sus. În acelaşi orizont temporal se aşază 
doctrina filosofică şi ştiinţifică a evolutio- 
nismului. 

Un orizont fundal al gîndirii elenistice, 
cu  numeroasele-i sisteme gnostice şi 
neoplatonice în care se reclamă existența la 
începuturi a unei substanțe inițiale ce în timp 
se degradează, este cel al timpului-cascadă. 

Timpul-fluviu este cel în care clipele se 
succed egale valoric, unde prezentul nu este o 
treaptă spre viitor, nici sprijin nostalgic spre 
trecut, ci matcă în care faptele se scurg egale 
în importanță, aşa cum este văzută istoria în 
concepția unui Rickert sau Windelband. 

Pe lîngă cele trei forme inconștiente ale 
orizontului temporar, se afirmă si viziunea 
timpului ciclu, al veşnicei reîntoarcerii 
(Friedrich Nietzsche), dar si cel al evoluției 
umane ascendente, cu faze analoge, dar pe 
trepte superioare, ce poate fi reprezentat 
printr-o spirală (J. W. Goethe). 

Influența determinantă a orizonturilor 
inconștiente în creațiile spirituale este vizibilă 
pe diversele ei paliere, unde accentele cad în 
funcție de natura creației: „Substanța spiri- 
tuală menită să ia forme în întruchipările 
culturii, în artă, în metafizică etc., posedă în 
plămada ei complexă elemente foarte felurite, 
elemente plastice, elemente lirice sau elemen- 
te de altă natură. Aspectele, pe care le vor 
îmbrăca elementele plastice ale substanței 
sufleteşti, atîrnă, dacă nu exclusiv, cel puțin în 
parte şi de orizontul spaţial inconştient al 
creatorului. În genere, orizontul temporal 
inconştient imprimă o pecete tuturor dispo- 
nibilitátilor noastre lirice. În lumina acestor 
consideraţii, sînt posibile interesante comen- 
tarii în marginea creaţiilor umane. lată, de 
pildă, nişte creaţii abstracte de natură meta- 
fizică. Oricât de abstractă ar fi concepţia meta- 
fizică, ea e totdeauna pătrunsă de filoanele 
lirismului propriu sufletului uman, ca un 


obraz de zvícnirile albastre ale vinelor. 
Lirismul şi spaţiul metafizic, fiecare cu făga- 
şurile sale, dar ce împletituri dau cîteodată 
împreună, datorită orizonturilor inconştiente 
ale sufletului! Ce diferente de lirism de ex. 
între concepţia metafizică în perspectiva 
„timpului-cascadă” şi o concepţie metafizică 
în perspectiva „timpului-havuz”! Ce latentă, 
tulbure, subterană melancolie, în una; ce 
explozii, posibile, de încredere şi de bucurie, 
ce sámintá de lumină în cealaltă!” (L.B.) 

Şi Nae Ionescu afirma că metafizica este 
o lirică, mod subiectiv de valorificare a vieţii 
şi lumii. Kant supranumea orizontul spaţial şi 
orizontul temporal al lumii empirice forme ale 
sensibilităţii. 

În spiritul nostru, atît orizontul spaţial 
cît şi cel temporal există „în chipul unui 
dublet”. Spiritul acoperind, se înţelege, o arie 
mai largă decît cea a conştiinţei. Termenii, 
cîte doi pentru fiecare dublet, sînt prezenţi în 
alte structuri spirituale, al conştiinţei şi al 
inconştientului. „Există, precizează Lucian 
Blaga, un orizont spaţial care aparţine consti- 
inței si un al doilea orizont spatial care 
aparţine inconştientului; există un orizont 
temporal, care aparţine conştiinţei şi un al 
doilea orizont temporal, care aparține 
inconştientului. De fiecare dată orizontul 
inconştientului e cu totul altfel structurat decît 
orizontul sensibil al conştiinţei”. Filosoful se 
arată reticent faţă de capacităţile creatoare 
spirituale ale orizonturilor sensibilităţii consti- 
ente, afirmînd categoric această posibilitate în 
zona de manifestare a orizonturilor inconşti- 
entului. Blaga consideră orizonturile duble ale 
inconştientului constitutive pentru substanţa 
umană, pe cînd cele ale conştiinţei sînt doar 
factori integranti ai obiectului conştiinţei. 
Constiinta faţă cu orizonturile ei duble se află 
într-un raport mult mai neutral şi mai degajat 
comparativ cu inconştientul. Orizontul dublu 
al inconştientului se constituie în factori 
alcătuitori ai ființei umane, reprezintă axele 
lui de afirmare, puníndu-si pecetea asupra 
creatiunilor spirituale. 


iscarea literară + 13 


INTUITIE ŞI MISTER 


Cristina-Maria FRUMOS 


În spiritul metodei lui Blaga de a stabili 
analogii, corespondențe dintre cele mai 
interesante între sisteme filosofice, concepte, 
estetici, teorii ştiinţifice ale veacului al 19-lea 
şi începutul celui de al 20-lea, în demersul de 
faţă ne-am propus să stabilim specificul a 
două atitudini estetice diferite, dar nu opuse, 
în raport cu obiectul modului de cunoaştere 
luciferică: misterul.  Îndrăzneala acestei 
abordări o argumentăm în termeni blagieni, şi 
anume că orice analogie trebuie căutată în 
ritmul istoric al stilurilor, care la fiecare pas a 
produs şi va produce atari corespondențe 
misterioase. 

Obiectivul propus se circumscrie rele- 
vării importanţei factorului bergsonian al 
intuitiei, ca modalitate de cunoaştere specifică 
fiinţei trăitoare în orizontul misterului si 
funcţiei pe care ea o deţine pe de o parte în 
estetica impresionistă şi pe de altă parte în cea 
expresionistă. 

Influențat de unele poziţii filosofice 
bergsoniene, îndeosebi de atitudinea antiinte- 
lectualistă, Lucian Blaga îşi articulează teoria 
cunoaşterii, cu prelungirile ei în metafizică, pe 
opoziţia dintre filosofie, bazată pe intuiţie, şi 
ştiinţă, bazată pe inteligență. În Reflexii 
asupra intuiţiei lui Bergson, Blaga descrie în 
următorii termeni „intuiţia imediată”: „prin ea 
se vor constata lucruri pe care metodele 
matematice nu le vor putea surprinde în 
intimitatea lor; rostul ei este de a privi şi de a 
opera fără puncte de vedere, de a înţelege prin 
«simpatie» realităţile imediate, de a se 
acomoda încontinuu la viul de cunoscut (...). 
Inteligența, în faţa acestei chemári a intuitiei, 
n-ar avea decât o singură datorintá — să bată în 
retragere”. În acelaşi studiu Blaga suspectează 
„sistemul” de gândire bergsonian de anumite 
nuanțe de  pozitivitate, în sensul că, 
într-adevăr, intuiţia poate urmări devenirea şi 
poate să pătrundă în intimitatea ei, dar facul- 


14 + Mişcarea literară] 


tatea capabilă să o formuleze rămâne 
inteligenţa. Este vorba de un corectiv de 
tinereţe al lui Blaga adus gândirii bergsoniene, 
pentru care între intuiţie şi cugetare este o 
prăpastie de netrecut. „Intuiţia intelectuală” 
reprezintă sinteza conceptuală a celor două 
moduri de cunoaştere, intuitiv şi raţional, pe 
care Blaga le va teoretiza ceva mai târziu. 

Schimbarea permanentă a datelor şti- 
infei va determina în gândirea lui Blaga 
manifestări în direcţia idealismului şi a 
antiintelectualismului gnoseologic. Orientat 
de názuinta de a-i asigura metafizicii un 
domeniu sustras ingerintelor ştiinţei, el presu- 
pune existenţa unui tărâm al incognosci- 
bilului: „tărâmul de dincolo, în care ne 
oglindim dorurile şi vrerile, căci nu suntem 
numai intelecte rigide, ci personalităţi vii, care 
simt frumosul şi vor binele”. (Concepţia 
despre lume şi ştiinţă — L. Blaga). 

În acord cu poziţiile filosofiei germane 
reacționare din epoca imperialismului (ex. 
Klages), spiritul devine duşmanul de moarte 
al sufletului şi al vieţii, aceasta din urmă 
constituind o unitate cosmică, organică; 
trăirea fiind continuă, cunoaşterea (raţională) 
introduce în curgerea ei pauze, intervale. 

„Intelectul extatic” (la Blaga), capabil 
de o cunoaştere ce nu-şi poate pătrunde 
obiectul, constituie o limită sau un punct de 
plecare, în măsura în care el implică două 
atitudini estetice: una impresionistă, căreia 
Blaga i-a evidenţiat deficienţele (limitele), iar 
alta — expresionistă, care va deveni şi marca 
estetică a creaţiei sale lirice şi dramatice. 
Misterul, ca obiect imposibil de rationalizat 
sau de construit, este articulat la Blaga în 
maximum de adâncime şi de relief în virtutea 
unor elemente de gândire magică, mitică şi 
raţională, subsumate unei gândiri dogmatice 
specializată pentru domeniul „minus-cunoaş- 
terii”, al „cunoaşterii luciferice”. Opţiunea lui 


Blaga pentru modul existenţei omului în 
orizontul misterului este argumentată de ideea 
neputinței de a concepe altfel făptura 
omenească în deplinătatea ei. Revelat sau 
semi-revelat prin mit sau gândire magică, 
tărâmul misterului implică în mod necesar o 
conştiinţă, care să tindă a-l adânci, iar nu a-l 
suprima, o atitudine poetic-metafizică, pe care 
Blaga o va defini drept „sporire a tainei”, şi 
un fond capabil sá recepteze „semnele” 
misterului trimise în lumea sensibilă. Căci 
omul cu spirit filosofic intuieşte sau presimte 
în spatele ei o realitate ascunsă, ce nu se 
dezvăluie decât experienţei dionisiace a betiei 
simţurilor, stâmind astfel ecouri lăuntrice. De 
asemenea, omul e făptura cea mai apropiată 
de o integrare totală, de o contopire în 
structura ființei sale a celor mai multe 
„diferenţiale divine”. De aceea el tinde către o 
revelare a misterului absolut. Metafizica 
blagiană se întemeiază sub semnul contactului 
permanent şi intim cu puterile demiurgice ale 
omului şi implică o maximă rezonanţă 
atitudinală. O idee metafizică are pentru Blaga 
întotdeauna o anumită înălțime sau adâncime, 
şi chiar dacă nu e „adevărată”, ea stârneşte 
ecouri interioare, fie de aderare, fie de 
neaderare. O artă de compromis, decadentă, îi 
apare lui Blaga arta impresionistă, care redă 
forma lucrului, dar nu-i imprimă acestuia 
nimic din adâncimea lăuntrică, nu angajează 
participarea eului, nu împrumută lumii exte- 
rioare acea geometrie ce conferă intelectului 
siguranță. O sensibilitate impresionistă se 
hrăneşte din nuanţe şi impresii momentane, 
trăind în ele şi prin ele, dar sfârşind prin a-şi 
pierde suportul substanţial: „Sufletul intră în 
dezagregare, confundându-se, fără rezistenţă, 
cu clipele în care se desfăşoară (...). 
Impresionistului îi lipseşte axa interioară, dar 
el nici nu ţine să o aibă, fiindcă aceasta i-ar 
zădămici mobilitatea vaporoasă în care se 
complace.” (Impresionismul în Feţele unui 
veac — L. Blaga). 

Corespondenta pe care o stabileşte 
Blaga între psihologia lui Bergson şi estetica 
impresionistă se fundamentează pe „dragostea 
de nuanţe” a conştiinţei si se realizează în 
virtutea marii sale descoperiri: stilul, ca repre- 
zentare particulară a spaţiului, şi provenind 


din „categoriile abisale ale tuturor creaţiilor 
unei culturi.” 

În gândirea marelui intuitionist francez, 
„psiholog diferențiat al impresionismului”, 
după cum îl cataloghează Blaga, nuanţa joacă 
un imens rol. Instinctul este cel care, 
configurat ca o putere misterioasă, dar diferită 
de facultatea in- 
teligentei, permi- 
te apropierea de 
mister. Instinctul 
e intuiţie, e ceva 
miscátor, viu, O 
constiintá ce se 
identifică mereu 
cu obiectul, de- 
zinteresată şi ab- 
solută, în contrast 
cu inteligența, 
aplicată spre ma- 
terie, spre imo- 
bilitáti, spre fixa- 
re. Intuiția este o 
formă superioară 
de instinct lumi- 
nat de cunoştinţe: 
A privi obiectul, 
a-i sesiza nuanțele, a-i urmări evoluţia, iată 
modul de cunoaştere intuitivă. A te învârti în 
jurul obiectului şi a-l defini apoi din 
perspectiva însumării nuantelor ce parvin 
conştiinţei este mai mult decât o „cunoaştere 
relativă”, întrucât senzațiile nu pătrund în 
conştiinţă reci, informative, ci se difuzează şi 
sunt apoi conduse de conştiinţă în adâncimi, 
de unde se revarsă o lavă fierbinte de 
voluptáti, de melancolii, de aspirații. 

Aşa-zisul „relativism al impresionis- 
mului” nu îl va satisface pe Blaga, în con- 
secință va  sublicita ponderea factorului 
intuitiei în cunoaşterea şi revelarea misterului 
lumii închis în metafora expresionistă. 

Adaptarea esteticii expresioniste într-o 
formulă originală, legată de sistemul său 
filosofic, dar şi de elemente folclorice autoh- 
tone, se săvârşeşte în lirică. Aprehensiuni 
psihice,  imbolduri secrete, simpatii şi 
antipatii, nuanțele atitudinilor estetice ale 
epocii vor juca, în raport cu poziţiile teoretice, 


La Bistriţa în 1939 


iscarea literară + 15 


un rol extrem de important, alcătuind însăşi 
substanţa liricii lui Blaga. 

Dar cufundarea în obiect, ca imperativ 
al artei expresioniste şi apoi depăşirea şi 
însoţirea lui cu toate rezervele sufletului nu 
implică oare, în mod necesar (dar nu 
suficient), această facultate de receptare a 
misterului, care este intuiţia? Nu intuiţia, acea 
specie de simpatie intelectuală, permite 
expresionistului transpunerea în interiorul 
unui obiect pentru a realiza coincidenta cu 
ceea ce el are unic şi inexprimabil? „Să 
coborâm în interiorul nostru, sugerează 
Bergson, cu cât este mai profund punctul pe 
care-l atingem, cu atât mai puternicá va fi 
presiunea cu care ne va trimite la suprafață.” 

Sigur, presiunea poate lua forma senti- 
mentului, a unei trăiri exagerate, sau a 
anarhiei sufleteşti, spre a sfârşi apoi epuizată 
în dorinţa tainică de identificare cu sufletul 
primar al naturii. 

Dac-ar fi să stabilim „etapele” proce- 
sului psihic ce permite expresionistului cobo- 


rârea la esențe, la realitatea marelui sistem al 
naturii, am fixa mai întâi ponderea facultăţii 
intuiţiei, capabilă de a „întrezări” Absolutul, 
am dizolva-o apoi într-o indistincţie oarbă, 
vegetativă, sub semnul simţurilor şi al simtirii 
iraționale, sfârşind prin a sparge „marginile” 
eului, adumbrind individuatia şi asigurând 
contopirea totală a artistului cu Marele Tot. 

Dar ea, intuiţia, „simpatia intelectuală”, 
e cea care permite accesul la metafizic, printr- 
o percepere simultană şi instantanee a lumii, o 
percepere în care contururile individualizante 
se dizolvă sub farmecul dionisiacului; acum 
se  propovăduieşte evanghelia armoniei 
universale, acum vălul Mayei a fost sfâşiat şi 
fâlfâie în jurul misteriosului „Unic-originar”. 

Impuls frenetic, revărsare, desmărginire 
sau retragere în sine, îngândurare, implozie 
sunt tot atâtea atitudini estetice ale artistului 
expresionist situat în proximitatea şi având 
intuiţia Absolutului. 


Primele volume semnate Lucian Blaga 


16 + Mişcarea literară] 


Luntrea lui Caron 
RELATIA HAOS - COSMOS 


Personalitatea artistica a lui Lucian 
Blaga s-a constituit într-un climat spiritual 
dominat de sentimentul crizei referitor la 
realităţi şi valori variate: natura, limbajul, 
tradiţia culturală. O astfel de criză a valorilor 
conduce la  inadaptare, însingurare, 
imposibilitatea înţelegerii şi comunicării între 
oameni. Realul imediat pare golit de sens 
pentru că se pierd înțelesurile acceptate ale 
fenomenelor şi ale acţiunilor omului. Silit să 
trăiască într-o lume haotică şi agresivă, 
artistul nu încetează să caute sau să-şi 
construiască un cosmos, o lume ordonată şi 
armonioasă în care să poată trăi. În romanul 
său, Lucian Blaga transformă universul 
sensibil conform aceloraşi názuinte si formule 
integrate în poezia sa. Respingând exagerările 
moderniste, Blaga transfigurează realul fără 
sa-l trădeze, încercând să facă locuibilă pentru 
spirit lumea dată. Acest deziderat este realizat 
printr-o mitologizare deschisă a existenței şi a 
istoriei, prin readucerea în prezent a unor 
evenimente sau mituri mai îndepărtate sau 
mai apropiate şi revalorizarea lor din perspec- 
tiva propriului sistem filosofic şi poetic. 
Importantă din această perspectivă este moda- 
litatea prin care autorul reuşeşte să constru- 
iască o relație nuanţată şi într-o oarecare 
măsură un echilibru între contemporaneitate şi 
veşnicie, între imaginea lumii ca haos şi 
diferitele modele ale unui univers cosmotic. 

Este bine ştiut că orice creaţie literară 
năzuieşte să construiască o imagine universală 
şi închegată a lumii, iar în acest sens universul 
artistic al creaţiei literare este întotdeauna 
mitologie. lar structurile mitologice se con- 
struiesc prin depăşirea haosului şi afirmarea 
ordinii universale, deci a cosmosului. Dar 
imaginile haosului şi cosmosului sunt 
valorizate şi accentuate diferit în creația 
artistică, în operele care aparțin culturii de tip 


Elena ABRUDAN 


clasic, de la basme la marii realisti ai secolului 
al XIX-lea, de fiecare dată, este creat un alt 
model al armoniei dintre om, natură si 
societate, un invariant al mitului despre 
realitate ca si cosmos. Acest invariant este 
realizat într-o mulțime de variante artistice 
individuale prin textele literare concrete si 
prin universul artistic al fiecărui autor. 

Apărute la sfârşitul secolului al X1X-lea 
şi începutul secolului al XX-lea, operele 
aparținând culturii de tip modern nu mai sunt 
orientate spre depăşirea haosului de către 
cosmos, ci spre poetizarea si înțelegerea 
haosului ca formă a existenței omeneşti. În 
context literar, haosul este folosit ca metaforă 
a unuia din modelele universale de constituire 
a imaginii artistice a lumii şi provine din cele 
mai vechi forme ale conştiinţei artistice. 
Opoziția haos —cosmos stă la baza oricărei 
activităţi estetice fiind o manifestare a unor 
opoziții particulare — naturá/ cultură, periferie/ 
centru, demonic/ divin, impersonal/ personal, 
absurd/ sens, stereotip/ creaţie ş.a. 

Toate operele şi cele de tip clasic şi cele 
de tip modern înfăţişează elemente ale 
imaginii universale a haosului, dar în operele 
de tip clasic ele sunt subordonate logicii 
interioare a concepţiei ordonatoare a creaţiei, 
concepţia autorului despre haosul existenţial 
fiind subordonată celei despre armonie. În 
operele moderne acest determinism slăbeşte. 
Relaţiile cu haosul sunt pentru prima oară 
constientizate ca bază a artei şi se afirmă ca şi 
conţinut central al artei. Arta modemă nu 
renunță însă la armonie si năzuieşte să 
construiască sau să găsească sub realitatea 
vizibilă, înşelătoare o altă realitate, mai reală 
decât realitatea. 

Din această perspectivă, Luntrea lui 
Caron este una dintre operele care încearcă să 
dezlege misterul existenței într-o lume haotică 


iscarea literară $ 17 


şi tragică. Romanul lui Lucian Blaga 
sugerează o generalizare a lipsei libertăţii; 
relaţia haos/ cosmos indică o lărgire a 
graniţelor spaţiale şi temporale dincolo de 
limitele obişnuite, prin proiecția acestei 
situaţii, dezastruoase pentru spiritul omenesc, 
în eternitate. Astfel, autorul reuşeşte să dea 
adevărata dimensiune a stării de haos ce 
cuprinsese lumea la sfârşitul celui de-al doilea 
război mondial şi a implicaţiilor nefaste 
asupra destinului omenesc în general şi acela 
al creatorului în particular. În romanul lui 
Blaga, imaginea haosului este lumea distrusă 
de război, realitatea falsă instaurată de 
regimul comunist şi, decurgând din acestea, 
lipsa libertăţii la nivel individual şi colectiv. 


În această casă, care a fost proprietatea soților Letiţia și loan 
Pavel, a poposit de mai multe ori în intervalul 1939-1940 
scriitorul si filosoful Lucian Blaga 


„Începutul primăverii coincidea cu 
începutul unui haos, ce se revărsa peste 
meleagurile țării... 

„„„Vedeam cu ochii minţii tot mai mult 
apropiindu-se un dezastru pe scară naţională 
şi la nivel istoric mondial... Fronturi, tancuri, 
explozii mă încercuiau tot mai aproape. Mă 
întrebam: mai este undeva scăpare?... 

„„„Marea  Minciună începea să-şi 
desfăşoare ilara frazeologie cu ajutorul căreia 
se pregătea, sub firma „eliberării”, reducerea 
unui popor la cea mai cruntă şi tragică robie... 

„„„Dezlănţuirea haosului era urmărită 
metodic ca o condiţie de trecere spre orându- 
irea socialistă. 

„..În întreprinderi, în instituţii, procesul 
de transformare a omului în rob va să se 
declanşeze cu toată forța... a fi în câmpul 


18 + Mişcarea literară] 


muncii va fi aidoma cu a avea un domiciliu 
forţat sau cu a geme în sclavie... 

„„„Mă păştea sentimentul că intru într-o 
mare eclipsă. Îmi consideram operele literare 
în perspectiva unui viitor foarte îndepărtat, 
sărind un secol, în răstimpul căruia vor fi puse 
în paranteză... 

„„Noua politică nu se încurca în 
scrupule de natură morală. Morala, cu nor- 
mele ei cunoscute, era socotită ca un fenomen 
desuet, feudalo-burghez. Morala urma să 
îndure profunde modificări, să primească 
chiar o nouă definiţie, în funcţie exclusiv de 
voinţa de putere a partidului...” 

Se ştie că utopia comunistă a năzuit să 
transforme realitatea cu ajutorul idealurilor şi 
al ideologiei, producând astfel simulacre ale 
realităţii, iar simulacrul ucide realitatea, 
lăsând în loc pustiu şi haos. Minciuna genera- 
lizată,  răzbunările, abuzurile, distrugerea 
sistematică a valorilor materiale şi spirituale 
sunt descrise în cuvinte simple, dar cu atât 
mai cutremurătoare cu cât recunoaştem în 
fapte şi personaje personalităţi ale timpului şi 
evenimente istorice reale. 

Imaginile apocaliptice ale actualitátii 
„cu înfăţişare de potop, în plină desfăşurare...” 
s-au constituit în roman printr-o reuşită sin- 
teză a artei şi a istoriei. Bogăția şi exactitatea 
faptelor istorice înfăţişate se împletesc intim 
cu emoția artistică sau reflectiile asupra trans- 
formărilor petrecute în sufletele oamenilor. 
Este suficient să ne amintim nenumăratele 
destine frânte de practica anulării sistematice 
a fiinţei omeneşti de către noii stăpâni ai ţării, 
prin deportări, torturi, trădări şi interziceri, dar 
şi pe cei care au încercat să reziste tăvălugului 
nivelator şi distructiv. 

Uzual, încercarea de cucerire a libertăţii 
este legată de împotriviri şi lupte pentru 
împlinirea acestei aspirații a spiritului ome- 
nesc. Lupta eroului lui Blaga cu sistemul este 
însă practic imposibilă, pentru că el nu este un 
luptător în sens propriu şi lupta nu se poate 
duce cu mijloace consacrate, Axente Creangă 
este anihilat pentru lume fiind epurat de la 
universitate, din biblioteci şi prin interzicerea 
de a i se tipări opera. Fiind poet, Axente va 
găsi o altă cale de a rezista. 


Atunci când este silit sá trăiască într-o 
lume haotică şi agresivă, artistul exprimă 
názuinta absolutului. El nu încetează să caute 
sau să-şi construiască un cosmos, o lume 
ordonată şi armonioasă în care să poată trăi. 
Conform acestui principiu, eroul lui Blaga 
încearcă să găsească în lumea falsă, haotică un 
spaţiu privilegiat care să-i permită ieşirea din 
istorie sau cel puţin păstrarea libertăţii 
interioare prin libertate şi creaţie. 

Eroul încearcă să iasă din istorie prin 
retragere în lumea atemporală a unui sat de 
munte, prin creaţia poetică şi prin iubire. Dar 
efortul eroului de a se smulge din robia 
generalizată poate avea un oarecare succes 
doar prin conjugarea vremelnică a celor trei 
modele ale cosmosului: satul românesc 
atemporal, creaţia şi iubirea. 

Retragerea în lumea armonioasă a 
satului, a vieţii de la ţară prilejuieşte autorului 
reconstituirea principiilor religioase pe baza 
cărora s-a constituit existența spirituală a 
fiecărui om şi a poporului din care-şi trage 
seva creatoare, adică noţiunea de Dumnezeu, 
sfintenia, întruchipate în imagini ale lumii 
materiale: cerul şi pământul, râurile, arborii, 
casa, pâinea, drumurile şi cele mai neînsem- 
nate vieţuitoare ale pământului şi văzduhului. 
Toate aceste imagini fac legătura cu tradiţia 
mitopoetică în versiunea ei păgână. Toate 
imaginile reprezintă o întruchipare a unui 
sistem de credințe şi idealuri acceptate 
intuitiv, neexplicate rational, care în timp au 
constituit un cod etic al vieţii omului. 
Racordarea la acest mod de înţelegere a lumii 
se face firesc. Eroul se integrează ritmurilor 
naturale, se supune lor, fapt ce favorizează 
intensificarea dorinţei de a crea şi chiar a 
ritmului procesului creator. Astfel că Arca lui 
Noe va fi terminată înainte de sosirea arma- 
telor ruseşti, parcă pentru a-şi îndeplini 
menirea, aceea de a fi o adevărată corabie 
providenţială pentru cei surprinşi de eveni- 
mentele potrivnice. 

Din păcate, romanul demonstrează că 
omul nu se poate împotrivi tendinţelor dis- 
tructive ale noii orânduiri. Haosul instaurat în 
țară de război şi regimul comunist înseamnă 
distrugerea lumii şi înlocuirea ei cu un set de 
ficțiuni ideologice, clişee verbale, măşti com- 


portamentale, constituirea treptată a unui 
simulacru de realitate. 

„i de la o zi la alta scădea nivelul 
producţiei poetice. Producţia devenea tema- 
tică. şi se umplea de lozinci ale zilei... 

„„Clişeul îşi făcea intrarea pe subt 
porţile de triumf ale scrisului românesc... 

„În dosul formelor ateiste, afişat, se 
înjghebau o nouă teologie, o nouă ierarhie 
ecleziastică, o mitologie sacrosanctă, un ritual 
în desfăşurarea căruia litania monotonă si 
citatul dogmatic îşi aveau locul bine stabilit, 
un calendar cu zile roşii legate de istoria 
partidului, când aveau loc inevitabilele 
procesiuni împestriţate cu prapori şi cu icoane 
de-ale noilor evanghelişti. Fireşte, procesi- 
unile, pe urma cărora trebuia să cadă ploi de 
mană cerească, nu se mai numesc procesiuni, 
ci defilări.” 

Aşa cum am spus deja, retragerea din 
această realitate simulată se face la început la 
propriu, în spaţiul protector al unui sat de 
munte. Concomitent, eroul se retrage în spa- 
tiul ideal al creaţiei artistice prin compunerea 
piesei Arca lui Noe şi, deoarece ,,...si erosul 
poate fi salvator: când apucă pe drumul 
creaţiei” eroul se abandonează conştient unei 
iubiri îndelung aşteptate. Se ştie că iubirea e 
tot inspiraţie asemenea poeziei, dar nici ea nu 
este scutită de încercări şi de eşecuri — Axente 
va atinge împlinirea creatoare numai în final, 
prin iubirea Anei, iubire care prilejuieşte ero- 
ului trezirea forțelor creatoare şi descoperirea 
unor aspecte inedite ale unui spaţiu ce părea 
cunoscut — satul Căpâlna şi împrejurimile 
Albei-lulia. 

Expresie clară a camuflării sacrului în 
profan, descoperirea adevăratei înfăţişări a 
realităţii înseamnă totodată şi o ieşire din 
existența cenusie şi opacă, care se confundă 
cu găsirea unui spaţiu paradisiac, situat în 
afară de timp, întotdeauna nostalgia para- 
disului pierdut corespunde dorinţei omului de 
a-şi depăşi umila sa condiţie şi de a regăsi, 
dacă se poate, condiţia divină. Evaziunea 
temporară în timpul şi spaţiul originii duce la 
dobândirea unui sentiment de libertate faţă de 
prezentul istoric, la cucerirea unei libertăţi 
minime care va da omului putinţa de a acţiona 
conform celor mai profunde impulsuri. În 


iscarea literară + 19 


romanul lui Blaga, ea nu implicá accesul la 
nemurire, ci la condiţia de creator. 
Propensiunea eroului spre un univers 
cosmotic conduce la elaborarea unui mit 
poetic individual, bazat pe arhetipuri si 
modele stabile, înseamnă crearea unei realităţi 
alternative sau, mai exact, a unei veşnicii 
alternative prin care se poate depăşi 
nonsensul, constrângerea, lipsa de libertate şi 
coşmarul cotidian al  contemporaneitátii. 
Tocmai de aceea, mitul reprezintă pentru 
autor şi eroul său forma cea mai bună de 
existenţă, fiind creat de fantezie, de imaginaţia 
liberă de orice constrângeri, el reprezintă o 
materializare a concepţiei sale despre liber- 
tate. Totusi, fiind doar o alternativă, retragerea 
în imaginar, în iubire şi creaţie nu-l scuteşte 
pe erou de încercarea de a-şi păstra fiinţa 
spirituală sub avalanşa de ficțiuni ideologice, 
clişee şi stereotipuri ale noii ideologii ca şi de 
încercarea de a supravieţui fizic într-o lume 
care-şi pierduse temeiurile ştiute şi în care 
marginalizarea („a fi lăsat pe linie moartă”) 
pare să fie răul cel mai mic. Presiunea 
ideologică era atât de mare, încât filosoful, 
„geamănul” Leonte îşi alege singur ieşirea 
dintr-o lume în care metafizica este 
considerată o crimă politică. Această dedu- 
blare a eroului permite autorului să salveze 
celălalt termen al ecuației: creația poetică. 
Întotdeauna Haosului îi este opus 
Cosmosul creației, al artei, al culturii, prin 
urmare strategia artistică a autorului constă în 


20 + Mişcarea literară 


acceptarea stării de haos din lume si a 
interacțiunii omului cu el ca pe un fapt ce nu 
poate fi schimbat si trebuie păstrat în operă 
prin transfigurare artistică. Totuşi, Blaga nu 
face apologia haosului, căutându-i un sens 
ascuns. Autorul apelează la arhetipuri pentru a 
găsi generalul în particular si pentru a putea 
percepe vesnicia în momentan. 

Acest principiu general de creație se 
caracterizează în roman prin întrepătrunderea 
imaginilor realităţii româneşti de la sfârşitul 
celui de-al doilea război mondial şi din primii 
ani ai terorii comuniste, a mitului poetic al 
autorului şi a fragmentelor din istorie inserate 
de autor la sfârşitul romanului, adevărate 
mituri care vorbesc despre spiritul gândirii 
libere şi originalitatea românilor. Titlurile sunt 
sugestive:  „Fârtate şi  Nefârtate, Isus — 
Pământul, Inorogul, Luminişul moral, Patrie 
şi înviere, Început şi temei, Cuvintele 
originare, Metamorfoza, Marele orb, Materia 
magică”. Interacțiunea contemporaneitáfi şi a 
mitului dezvoltă un model unitar al lumii ce 
are caracter transistoric, depăşind limitele 
discursului social şi trecerea într-un registru 
înalt, în care viaţa omului intră în sistemul de 
valori  general-umane ale culturii şi 
civilizației. Aceasta este paradigma artistică 
prin care romanul lui Blaga uneşte labilitatea 
haotică a contemporaneitátii cu stabilitatea 
arhetipurilor eterne care poartă în ele memoria 
culturală a omenirii. 


RELIGIOSUL ŞI POEZIA LUI LUCIAN BLAGA 
— prolegomene - 


Abordarea acestei probleme dupá multe 
si variate contributii, unele de marcá, pare 
inoportuná, riscantă deoarece te poate pune în 
postura de epigon. Ne asumăm acest risc 
pentru că nu avem orgoliul originalității 
absolute şi nici acela al posesiei adevărului 
definitiv, dar avem convingerea că mai e loc 
de nuantári, de mutare a unor accente. 

l. Clarificări semantice şi conceptuale. 
Parafrazând o idee a poetului putem afirma că 
religiosul este sarea poeziei. Un Grund 
religios este prezent în orice poezie care se 
respectă. Religiosul e un semn al transcenden- 
tului, dar şi o chemare spre el. Fiecare poet îşi 
are religiosul său. 

Printr-o tradiţie de secole termenul 
religios se foloseşte restrictiv, doar cu referire 
la religiosul creştin escamotându-se şi alte 
feluri de religios. Sunt suficiente cazuri 
concrete de poezie când trebuie făcută 
distincţia dintre religios şi religiosul creştin. 

Mai sunt necesare şi alte clasificări 
semantice şi conceptuale. În special mai am în 
vedere cuplurile: sensibilitatea  metafizică/ 
credinţă; sensibilitatea metafizică/ sentiment 
cosmic; religios/ religie; păgân/ creştin. 

La romani exista un „creştinism popu- 
lar” care a asimilat numeroase elemente din 
religiozitatea păgână precreştină legată de 
„mişcarea cosmică”. Mircea Eliade îl numeşte 
„creştinism cosmicizat”. Prin creaţia folclo- 
rică atât de vie şi autentică până în jurul sec. 
al XX-lea acest creştinism cosmic precreştin a 
înfruntat Teologia ortodoxă obligánd-o la 
convieftuire prin „asimilarea” unor miteme din 
religiozitatea arhaicá, naturistá. 


Ionel POPA 


„La cei mai mulți oameni religia fine loc de 


poezie, la foarte puţini poezia fine loc de religie.” 


Lucian Blaga 


În descrierea specificului naţional unii 
cercetători au pus în prim plan ortodoxia. 
Blaga este foarte tranşant în problemă: „E o 
confuzie care se face între «ortodoxism» şi 
«românism». Spiritualitatea românească e 
mult mai largă, mult mai bogată. Nu se poate 
face o privire asupra acestei probleme subor- 
donându-te ortodoxiei — această privire tre- 
buie făcută cu ochiul clar al filozofului care se 
situează în afară de orice constrângeri. 

Pentru Blaga ortodoxia este o religie 
străină, grecească şi bizantină. Pentru noi, mai 
susține poetul şi filozoful, caracteristic este 
cultul păgân al vieţii. Blaga nu crede că 
poporul român s-a născut creştin şi nici că 
ortodoxia ar fi „modul spiritualităţii româ- 
neşti”. Religiozitatea creştină este doar o 
componentă târzie alături de altele. Românul a 
trăit mai aproape de pământ şi de puterile 
naturii. Religiozitatea noastră creştină, câtă 
există, nu se caracterizează nici prin patetism, 
nici prin fanatism de masă. E una senină, 
liniştită, „naturală? după un doctrinar al 
ortodoxismului românesc: Nichifor Crainic, 
Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, laşi 
1996, p. 108. 

În fiecare ființă umană există un homo 
religiosus, dar nu o religie-teologie elaborată 
în afara lui, iar apoi impusă sau acceptată. 
Religiosul e un sentiment firesc, natural izvo- 
rât dintr-o experienţă care depăşeşte sfera 
realului. Mircea Eliade pune religiosul alături 
de sacru pe care îl opune profanului [Mircea 
Eliade, Sacrul si profanul, Ed. Humanitas, 
1992]. Pentru istoricul religiilor, sacrul este 
realitatea absolută — realitatea ultimă. Sacru, 
mai demonstrează Mircea Eliade, este un mod 


iscarea literară $ 21 


de a fi si nu o facultate oarecare aláturi de 
altele. Sacrul e dimensiunea metafizicá a 
omului. 

Teologia este un sistem de idei, e o 
creaţie cultă. Ea îşi are şi o etică proprie. 
Homo-religiosus — religiozitatea precreştină 
are morală. Pentru omul creştin cauza dramei 
sale existenţiale este păcatul, iar credinţa 
drumul spre mântuire. 

În cazul poetului se pune semnul egali- 
tátii între sensibilitatea metafizică şi senti- 
mentul religios, conduce spre misterul cosmic. 
Sensibilitatea metafizică e un mod propriu, 
aparte de a simţi şi a trăi lumea ca o totalitate, 
ca un absolut. Fiind o deschidere spre cosmic, 
sensibilitatea metafizică totuşi nu se confundă 
cu sentimentul cosmic. Între ele există doar o 
implicare. Sentimentul cosmic se manifestă ca 
imaginea fizică a cosmosului generând în plan 
poetic imagini şi viziuni poetice. Prin sensi- 
bilitatea metafizică poetul percepe lumea ca 
fiind şi acest „fiind” este un mister. Prin ur- 
mare, sensibilitatea metafizică este sensibi- 
litatea la ontic. În acest perimetru spiritual 
vorbim de o filozofie a existenţei ca existenţă. 

Sentimentul religios, mai ales la creştin, 
e o relaţie specială cu Dumnezeu. Întotdeauna 
sentimentul religios, credinţa se exprimă prin 
laudă, mulțumire, recunoaştere, supunere, 
rugăciune, cerere. Teologia creştină este o 
doctrină a existenţei întru Dumnezeu şi se 
întemeiază pe revelația lui Dumnezeu. 
Teologia este un discurs care îşi asociază 
mistica, adică trăirea îndumnezeirii. În 
teologie logosul nu mai este o categorie 
filozofică abstractă cu care operează gândirea, 
el devine „ființă? a lui Dumnezeu care la 
plinirea vremii ia ipostaz uman — lisus; prin el 
omul primeşte harul îndumnezeirii (cf. 
Dumitru Stăniloaie, Trăirea lui Dumnezeu în 
ortodoxie, Ed. Dacia, 2000). 

Religiosul ca fenomen spiritual este în 
constiinta mitică a omului din totdeauna. 
Pentru homo religiosus miturile exprimă si 
explică atitudinea sa în raport cu un esențial 
presupus ca precedând existența (cf. Mircea 
Eliade). Dacă poezia are statut de mit, atunci 
absolutul e exprimat în primul rând mitic nu 
teologic (cf. Eugen Tudoran, Lucian Blaga — 
mitul poetic, vol. l, Ed. Facla, 1981, p. 246). 


22 4 Mişcarea literară 


Dar la urma urmelor ce este poezia 
religioasă? Întrebarea nu este chiar retorică 
cum pare. Un prim si simplu răspuns: poezia 
religioasă este expresia verbal-estetică a 
sentimentului religios. Lucrurile se complică 
din momentul în care introducem în discuţie şi 
alţi operatori: poezie mistică, poezie creştină, 
revelaţie divină (cf. Ştefan Augustin Doinaş, 
Poezie mistică sau poezie religioasă, în 
Curentul, 18 sept. 1988). 

Poezia religioasă creştină este aceea 
care exprimă emoţional sentimentul credinţei 
în Dumnezeu şi îndeamnă la pietate, evlavie. 

Poezia produce şi propune o viziune 
(weltanschauung) asupra lumii. Poezia creş- 
tină împrumută viziunea şi cere să o accepti 
(cf. Mircea Flarrom, Metafizica şi arta, Ed. 
Echinox, 1992, p. 80). Poezia de religiozitate 
creştină se reclamă de la o estetică teologică. 
La noi o asemenea estetică a elaborat Nichifor 
Crainic, ideologul grandisismului ortodoxist 
în Nostalgia paradisului (1940) - Ed. 
Moldova, laşi 1994. 

Actul mistic înseamnă unire cu Dumne- 
zeu până la pierderea personalităţii. Actul 
mistic nu se poate exprima verbal. Nici poezia 
creştină nu poate exprima actul credinţei în 
act, ci doar îl mărturiseşte, îl afirmă. Poezia 
creştină trebuie să fie iluminare, (cf. Adrian 
Popescu autor de autentică şi delicată poezie 
creştină). Acelaşi poet subliniază că poezia 
care numai prelucrează sau, şi mai rău, doar 
versifică teme religioase scoase din Biblie, nu 
e poezie religioasă. 

Un reputat critic scrie următoarele: 
„Formă esenţială a culturii, creaţia literară n- 
ar putea fi străină de credinţa religioasă 
întrucât aceasta stă la temelia umanităţii. O 
privire lipsită de preconceptii ne arată că 
valorile lumii contemporane s-au format pe un 
fond iudeocreştin... (Gh. Grigorescu, Sacrul 
cu şi fără voie, în Euphorion, X. 11-12, 2004 
— număr tematic: literatură şi religie). 
Afirmația ar fi adevărată dacă şi numai dacă 
ar fi reală sinonimia religios-crestinism şi 
dacă lumea s-ar reduce doar la spaţiul 
european. Apoi se eludează: 

1. Cultura greco-romană şi influenţa ei 
de temelie asupra secolelor de cultură 
europeană. 


2. Crestinismul sub forma lui de 
teologie e greu de conceput fárá contributia 
filozofiei Eladei. 

Ar mai fi un semn de întrebare: de ce în 
cultura popoarelor sud-est europene a fost viu 
până în timpurile moderne târzii „creştinismul 
cosmic popular” şi nu cel teologic, canonic? 

Religiosul (aşa cum îl înţelegem noi) 
este unul emanatist, cel creştin este creati- 
onist. Diferenţa se regăseşte şi în poezia 
religioasă. 

Multă lume şi printre specialişti în do- 
meniu apare fenomenul, confundă religiosul 
cu sacrul şi reduc sacrul la sacrul creştin. 

Confuzia se datorează unei „legări eti- 
mologice” (cf. Basarab Nicolescu, Transdis- 
ciplinaritatea, Ed. Polirom, 1999, p. 47). 
Mircea Eliade a subliniat mereu că sacrul nu 
presupune în mod obligatoriu şi credinţa în 
zei, spirite, Dumnezeu; sacrul e un mod de a fi 
în lume prin care se „leagă” iminentul de 
transcendent, sau leagă pe aici de acolo; sacrul 
e conştiinţa fiintárii în lume. 

Pentru exprimare, sentimentul religios- 
creştin şi-a creat specii lirice specifice: 
psalmul şi rugăciunea. Cu timpul, în funcţie 
de „tema” şi de „gradul” sentimentului şi-a 
asociat şi alte forme lirice de odă, de 
meditaţie, de evocare, de portret. 

2. Teze şi ipoteze. Are poezia română o 
dimensiune religioasă-creştină? Daca da, în ce 
dimensiuni şi cât de autentică? Şi care ar fi 
specificul ei în comparaţie cu surorile ei din 
alte areale poetice? 

Poezia religioasă creştină este o compo- 
nentă a „personalităţii literaturii române”, dar 
ea se explică în primul rând istoric nu 
structural. Este o dimensiune dar fără pate- 
tisme, fără monumentalitate fanaticá. Mai 
degrabă această dimensiune este difuză. Exis- 
tă poeţi creştini autentici, cu o personalitate 
puternică, dar şi mulţi dintre aceia care îşi 
ornamentează versul cu elemente creştine. 
Aici se poate aplica diferenţierea pe care o 
face Blaga între mitic şi figuratia mitologică. 

În analiza acestei dimensiuni a poeziei 
româneşti e recomandabil echilibrul, patosul 
este păgubos (vezi spre exemplu Prefaţa lui 
Petre Ursache la vol. antologic Poezia creştină 
românească, Institutul European, laşi, 1996). 
Entuziasmele inutile pot genera falsuri ori cel 
puţin ambiguitáti: un „novice? care din 
greşeală ar începe cu „teoria” nu cu „practica” 


poate ajunge la falsa idee că poeţii români s- 
au născut numai pentru a fi autori de poezie 
creştină şi că românii ar fi cei mai creştini 
oameni. Prin astfel de exaltări se ajunge la 
exagerări similare cu sustinerile apodictice ale 
unora conform cărora poporul român s-a 
născut creştin, aşa simplu precum Minerva din 
feasta lui Zeus; se confundă adeziunea liberă 
cu adeziunea prin „decret” (spre exemplu 
creştinarea popoarelor barbare-migratoare). 
Or, problemele sunt mai complexe decât vrem 
noi să credem. 

Marea noastră poezie de inspiraţie 
creştină s-a manifestat în perioada interbelică 
în climatul ortodoxist promovat de revista 
Gândirea care şi-a propus să arcuiască peste 
cultura naţională coviltirul de azur al Bisericii 
Ortodoxe. 

Un colaborator important al revistei a 
fost Lucian Blaga. Prin valoarea de excepţie a 
colaborărilor sale a fost considerat ca unul din 
stâlpii de susți- 
nere a gândiris- 
mului ortodoxist. 
O bună bucată de 
vreme, Blaga se 
recunoaşte în 
gruparea revistei, 
dar şi atunci nu- 
mai în limitele 
unui  „Spiritua- 
lism mitic creator 
şi liber” în ca- 
drele impuse, mai 
mult neconştient, 
de un stil (cf. 
Eugen Tudoran, 
vol 1, p. 45). De „Ca un surâs scápárátor al bolţii” — 
cateva orl, auto- <crisiil 
rul Poemelor lu- 
minii mărturiseşte că şi-a permis libertatea 
creatoare faţă de subiectele creştine, conver- 
tindu-le în mituri proprii. De asemenea, poetul 
respinge din planul ideologiei poetice expli- 
catia  gândirist-ortodoxistă a culturii prin 
„nostalgia paradisului”. Şi tot pe linia dife- 
renţierii de gruparea gândirist-ortodoxă sá mai 
luăm notă de deosebirile dintre traditio- 
nalismul şi expresionismul autorului Lauda 
somnului de cele promovate de revistă. 
Referindu-se la asemenea aspecte, Şt. Aug. 
Doinaş are dreptate când afirmă că între 
creaţia lui Blaga şi orientarea gândiristă există 


E Fl natale. IT ¿il it iia 


aa $ h rai.» + 


AA Pap GE Atat. grai 

n rapel A 

at: ELA peur bin A ap ET 
AAN 

la rm dela al al Ei Ez 
E DS plia 
Piotaale- a a k 

Fan EAEE a 


işcarea literară $ 23 


doar un sincronism-temporal si temporar (cf. 
St. Aug. Doinas, Poezia lui Lucian Blaga, ín 
vol. Lectura poeziei, 1980, p. 28). „Multa 
vreme, zice cu ironie Petru Comarnescu, un 
comentator interbelic, Blaga a fost luat drept 
exponentul ortodoxismului, iar când au văzut 
că nu este, susținătorii acestei păreri, în loc să 
se supere pe ei înşişi pentru că au greşit în 
aprecierea lor, s-au supărat pe Blaga” (apud 
G. Gana, Lucian Blaga Opere I 1982, note şi 
comentarii p. 549). 

În corola de minuni a lumii interpretare 
stilistică a sistemului poetic al lui Lucian 
Blaga, Ed. Facla, 1975, p 11-14, Alexandra 
Indrieş propune o paradigmă pentru descrierea 
noasferei unui creator: „Atitudinile unui poet 
faţă de câmpul semantic tradiţional pot fi 
următoarele: 

- Acceptarea şi folosirea întocmai a unui 
câmp semantic istoriceşte format; 

- Lupta pentru înnoirea câmpului se- 
mantic convocat. Înnoirea în cazul acesta se 
va realiza prin îmbogăţire, corectare, subver- 
siune; 

- Lupta pentru a conferi un cámp se- 
mantic unui cuvânt care nu a fost consacrat în 
limbajul poetic, deci pentru a conferi un statut 
poetic unui termen nou. Întrucât în procesul 
acesta se evită utilizarea cuvintelor cu câmp 
semantic per-format, atitudinea creatoare o 
numim evitare! 

„Semnul poetic are, se ştie, următoarele 
funcţii principale: el exprimă (sentimente), 
semnifică (sensuri) şi reprezintă (imagini).” 

Înlocuind sintagmele „câmp semantic” 
şi „semn poetic” cu „motive” obţinem un 
OPERATOR util în demersul nostru critic. 

Prezenţa sau absenţa elementului creştin 
în lirica blagiană poate fi luminată prin refe- 
rire la relaţia dintre tragic şi credinţa creştină. 

Creştinismul ca formă şi cale de mântu- 
ire este incompatibil cu tragicul. Lirica poe- 
tului de la Lancrăm este străbătută de un suflu 
tragic. Dacă acceptăm propoziţia „Blaga e un 
poet creştin”, atunci va trebui să negăm 
prezenţa tragicului. În toată exegeza blagiană 
nu am găsit nici o negare a existenţei tragi- 
cului. Cu toate că s-a încercat, hibridările nu 
sunt posibile. 

În problema credinţei, Blaga e ca tára- 
nul român: credincios pământului, vegeta- 
lului, soarelui, iubirii şi nicidecum teologiei 
dogmatice elaborată de teologi. Poezia lui nu 


24 4 Mişcarea literară 


e pentru altar sau amvon, ci pentru bucuriile şi 
suferinţele vieţii pe pământ în această viață. 
De la debut şi până la volumul postum din 
1962, autorul „mirabilei sámánte” e un poet 
„de misticitate păgână a naturii” (cf. Dumitru 
Chioanu, Poetica temporalitátii eseu asupra 
poeziei româneşti, Ed. Dacia, 2000). 

E utilă, chiar necesară, o statistică asu- 
pra poeziei lui Lucian Blaga pentru a vedea 
repartiţia poeziei de religiozitate creştină pe 
volume şi ponderea acesteia la nivelul întregii 
lirici. Anticipând viitorul răspuns, afirmăm de 
acum că statistica infirmă ideea unui Blaga 
poet creştin. 

Din aceeaşi perspectivă cercetarea sta- 
tistică se poate aplica şi asupra vocabularului 
şi a limbajului poetic. O cercetare stilistică 
asupra lexicului poeziei antume a poetului a 
întreprins Mircea Bácilá: Despre lexicul 
poeziei lui Lucian Blaga ín volumul colectiv 
Studii de limbă si filologie II, 1972. 
Cercetătorul stabileşte un nucleu de 150 de 
cuvinte în interiorul cărora se detaşează câteva 
lexeme cu o frecvenţă mare de la 12 la 82. În 
acest nucleu „detaşat” nici un termen creştin. 
Autorul studiului mai constată la autorul 
Nebănuitelor trepte intenţia de ridicare la 
valoarea de mitem a unor cuvinte care denu- 
mesc elemente concrete ale realităţii ţărăneşti: 
cale, casă, fântână, poartă, sat, pasăre. Se 
remarcă nu prin frecvenţă ci prin caracterul 
insuflat cuvintelor din limbajul creştin: 
Doamne, Dumnezeu, Elohim dar fiind mai 
mult apelative pentru spiritul Universal care la 
Blaga nu e identic cu Dumnezeul creştin. 

Chiar dacă geneza biblică are un început 
şi un sfârşit ea este totuşi statică şi „dogma- 
tică”. În schimb cosmogoniile blagiene sunt 
abiblice. Geneza blagiană e una continuă şi 
dinamică. Ea are un început incognoscibil şi 
un prezent etern. 

În Biblie edenul e un spaţiu dumne- 
zeiesc creat şi limitat în interiorul Lumii 
făcută tot de Dumnezeu. Paradisul lui Blaga e 
Universul, e „corola de minuni a lumii”; Raiul 
poetului e născut natural, cel biblic e făcut. 

Magicul e condamnat de Teologia creş- 
tină în mod vehement; Blaga îi acordă atenţie 
şi îi dă funcţie poetică. 

Apelând şi la materiale biblice pentru 
crearea unei mitologii proprii, poetul merge 
atât de departe cu metamorfozarea lor încât 


produce texte apocrife, dovedindu-se un 
„eretic”. 

Personaje şi tipare biblice-creştine con- 
vertite în poezia lui Blaga: lisus, Maria, Sf. 
Gheorghe, Eva, Mărul, Porumbelul, Şarpele, 
Cain, Dumnezeu, Diavolul, Sodoma (oraşul). 
Marile teme şi motive din aceeaşi sferă: 
geneza, crucea, potopul, apocalipsa, trupul, 
sufletul. 

Toate au fost contaminate de elemente 
de religiozitate arhaică pre-creştină. Ele sunt 
scăldate în „duhul eresului”. 

Caracterul eretic se desluşeşte foarte 
bine în textele poetice ale pământului, iubirii, 
ale trupului şi sufletului. Câteva exempli- 
ficări: femeia-iubita din lirica blagianá e 
simultan Zeitá si Spirit; femeia e element de 
geneză; femeia cântată de Blaga e departe de 
Fecioara, de Madona, dar şi de cea din 
Cântarea cântărilor. 

Trupul nu mai e valorificat ca purtătorul 
păcatului. Trupul şi sufletul sunt expresii ale 
unei vitalitáti cosmice. Trupul şi sufletul sunt 
gemeni, fiecare membru al cuplului fiind pe 
rând bun şi rău. În creştinism trupul şi sufletul 
sunt legate de păcat şi mântuire şi de limite. 
Ele „se împacă în spirit creştin, cu gândul că 
orice sfârşit există în perspectiva învierii ca 
regăsire a fiinţei” afirmă Dumitru Chioaru în 
opera citată referindu-se la poezia lui Blaga. 
Or, realitatea poeziei îl contrazice deoarece în 
textele poetului mai frecventă şi mai profundă 
e regenerarea, adică ciclul nastere-moarte- 
naştere. Regenerarea e un atribut al Cosmi- 
cului, e naturală şi permanentă. Învierea este 
acordată sau refuzată de către Dumnezeu... 

O adevărată declaraţie de erezie din 
partea poetului este Lumina raiului. Pentru 
abateri grave de la legea creştină să mai 
amintim Eva, Legenda. 

Un alt simbol creştin metamorfozat de 
autorul La curţile dorului este sămânţa. 
Poemul Mirabila sămânță nu mai dezvoltă 
parabola evanghelică. Textul blagian vizează 
semnificaţii trans-morale. Să mai notăm că 
titlul reţine termenul „mirabila” cu originea în 
limbajul filozofic grecesc. În viziunea de 
cosmogonie virtuală sămânţa e condensare în 
sens fizic-astronomic, a focului şi luminii 
cosmice! 


Şi încă un exemplu acreştin: elementele 
euharistice numai în spirit evanghelic nu mai 
sunt folosite de Blaga în versurile sale: Venifi 
după mine, tovarăşi! 

3. Posibile concluzii. Prin religiozitatea 
sa personală specifică, poetul caută fenomenul 
originar. 

În poezia lui Blaga, Dumnezeului biblic 
îi ia locul în cel mai curat sens mitic Forţa 
Cosmică. 

Autorul La cumpăna apelor creează o 
lume-poveste din perspectiva ontologică, nu 
creaționistă ca cea a lui Dumnezeu. 

Poezia lui Blaga este un cântec al vieţii 
cu bucuriile şi neliniştile ei, nu o parabolă 
creştină a luptei omului întru mântuire. 

Corin Broga în Lucian Blaga geneza 
lumilor imaginare, Ed. Institutul European, 
laşi, 1998, p. 179, îl caracterizează pe poet 
drept un politeist de coloratură magică. Putem 
dezvolta ideea zicând un monoteist al 
Cosmicului. El vrea sá dea un sens vieţii. Între 
a fi şi a şti poetul alege pe a fi. 

Religiozitatea lui Blaga se disipează în 
versurile sale realizând un fundal pentru 
întâlnirea dintre Cronos şi Orfeu. Blaga e un 
poet al misterului şi nimeni nu a făgăduit 
acest adevăr. Întrebarea esenţială este: unde se 
află misterul? În Nadir sau Zenit; în Înalt sau 
în Adânc; Jos sau Sus; în Fântână sau în Stea. 
Răspunsul este unul singur: Pretutindeni în 
orizontul fiinţei umane. 

Esenţa şi fundamentul credinţei poetului 
este firescul organic. Ideile, sentimentele şi 
figuratia religioasă nu se structurează într-o 
„teologie” în sensul creştin al termenului. 
Universul blagian e proiectat în arhaic şi 
mistic, deci în ceva mai bătrân decât 
creştinismul. 

Religiosul biblic-creştin e moral, cel 
blagian este metafizic si... muzical. Religiosul 
lui Blaga se compune din diferite straturi 
arheologice sincrone! 

Două aforisme ale poetului glăsuiesc în 
chip de concluzie: „Creaţia este singurul surâs 
al tragediei noastre” şi „Iubirea este al doilea 
surâs al tragediei noastre.” 

Blaga, ca şi Eminescu, e POETUL, fără 
nici un epitet caracterizator ori clasificator! 


iscarea literară $ 25 


LUCIAN BLAGA DESPRE LITERATURA PENTRU COPII 


Ion BUZASI 


În strânsă legătură cu copilăria şi 
educaţia (v. Ion Buzasi, Lucian Blaga si arta 
educaţiei, în 'Tomis, serie nouă, An IV, 1999, 
p. 1, 12) este preocuparea lui Blaga faţă de 
literatura pentru copii (în articole precum 
Biblia copiilor, Arta copiilor, Teatru pentru 
copii ş.a.). În concepţia lui Blaga, literatura 
pentru copii nu este un gen didactic minor şi 
arid, ci literatură propriu-zisă, ţinând seama 
de virtualitátile sufleteşti ale copilului şi de 
starea de graţie a acestei vârste: „directorii de 
reviste au crezut că pot să facă literatură 
pentru copii fără de scriitori. Literatura pentru 
copii, aşa cum ei şi-o închipuiau, era în cazul 
cel mai bun, dăscălicească, adică seacă, atât 
de seacă, că ar fi putut să fie scrisă şi de 
administratorul revistei. O parte a vinei cade 
totuşi şi asupra scriitorilor, care nu-şi iau 
bucuros osteneala scrierilor pentru copii, din 
aceeaşi prejudecată că aceasta ar fi o sarcină a 
dascălilor. Idee greşită ce trebuie cu orice preţ 
înlăturată” (v. Ceasornicul de nisip, p. 109). 
Dintre genurile literaturii pentru copii, cel mai 
slab — şi situaţia este la fel şi în literatura 
actuală — este genul dramatic, şi această 
situaţie o motivează Blaga tot printr-o preju- 
decată stăruitoare: „Estetica copilului nu cere 
numaidecât o înscenare realistă a fantasticului 
în care se complace. Dimpotrivă, se poate 
afirma cu destulă siguranţă, pornind de la arta 
ce o fac cei mici, că sufletul copilului înclină 
mai curând spre o extremă simplificare a 
realităţii, decât spre redarea ei complexă. Nu 
înţelegem de ce teatrul ar face o excepţie”. În 
lipsa unei dramaturgii autentice pentru copii, 
Blaga propune prezentarea scenică a unor 
balade populare şi culte (elogiind dramati- 
zarea pentru copii a baladei Moartea lui 
Fulger de către lon Marin Lodmean), a 
basmelor, a unor scene biblice: „Fără greutate 
s-ar putea adapta pentru scenă nu o singură 
poveste. Feti frumoşi şi Cosânzene se găsesc 


26 + Mişcarea literară 


la fiecare colţ de stradă, iar balaurul de carton 
nu trebuie să coste tocmai aşa de mult ca 
monstrul stângaci din filmul Nibelungilor. 
Piese pentru copii, scurte, de esenţă tare, 
izbitoare prin sens, si mai ales înălțătoare, se 
pot urzi din nenumărate scene biblice, din 
vechiul şi noul testament” (Ceasornicul de 
nisip, p. 112). Blaga vorbeşte şi de necesitatea 
unei cărţi de citire pentru copii, care ar fi 
Biblia copiilor. Nu însă un compendiu biblic 
(de genul Mica Biblie) aşa cum s-au publicat 
şi mai apar şi astăzi, ci o carte înzestrată şi cu 
însuşiri pedagogice: „Biblie în cazul acesta nu 
înseamnă decât carte sfântă care să cuprindă 
tot ce e bun şi folositor pentru gândul, voia şi 
simţirea copilului. Nu a copilului de 
pretutindeni, individ abstract căruia i se poate 
da educaţie ca unui număr oarecare, ci a 
individului concret, născut aici din sânul unui 
popor care-şi are felul bine stabilit şi închegat 
de veacuri. Orice copil trebuie privit cu 
acelaşi gând cu care privim începutul 
poporului nostru. Trebuie să avem oarecare 
religiozitate față de spontaneitatea plină de 
imperceptibile virtualitáti ale sufletului său. 
Din partea aceluia care va scrie biblia celor 
mici, presupunem că are în mare măsură 
instinctul însuşirilor noastre etnice, că are 
pregătirea uriaşă în cunoştinţele necesare unei 
astfel de opere şi în conţinutul de-o mare 
responsabilitate faţă de noi toţi, şi nu se va 
apuca de lucru cu acea uşurinţă care 
caracterizează pe obisnuitii autori de cărţi de 
şcoală scrise în vederea unui câştig material. 
Biblia e o carte inspirată. Inspirată va trebui să 
fie şi biblia copiilor, pentru ca fiecare om care 
şi-a crescut sufletul între paginile ei să-şi 
aducă totdeauna cu plăcere aminte de ea şi s-o 
păstreze cu venerație. Ţăranii care rămân 
copii viaţa întreagă ar putea s-o recitească 
Chiar şi la bătrâneţe. Evangheliile nu le aud 
oare de atâtea ori până la moarte? Dar unde e 


pedagogul care s-o scrie?” Întrebarea din final 
capătă răspuns în apariţia Cărţii legendelor de 
Ion Agârbiceanu, o biblie românească pentru 
copii. Nu e exclus ca poetul, care îl numeşte 
undeva pe lon Agârbiceanu „Sfânt părinte al 
literelor româneşti” — sá fi arat — în sensul 
arătat într-o discuție cu autorul Cărţii 
legendelor. Oricum, între intenţia formulată 
de Blaga şi materia Cărţii legendelor există o 
certă înrudire. 

Blaga vorbeşte şi despre creativitatea 
copiilor. Nu despre creativitatea şcolară, con- 
cept pedagogic modern, ci despre creativitatea 
artistică. În acord cu estetica lui G. Vico şi cu 
estetica romantică, Blaga consideră că prin 
sărăcia limbii copilul se află într-o stare de 
har, într-o paradoxală stare de graţie: „În 
această stare de graţie, chiar mediocru fiind, 
are adesea scăpări metaforice geniale. Copilul 
— spunea Blaga — devine aproape prin fiecare 
cuvânt rostit, un artist, un poet, cum artistul în 
clipele sale rare de creaţie redă de fapt firul 
întrerupt al copilăriei...”. Creaţiile copiilor i se 
par lui Blaga „adevărate mici capodopere de 
poezie naivă şi nespus de firească” (v. 
Ceasornicul de nisip, p. 105-106). Acestea 
sunt câteva argumente psihologice şi didactice 
pentru introducerea în lecţiile de citire din 
clasele ciclului primar a unor elemente simple 
de analiză stilistică; articolul lui Blaga, Arta 
copiilor, demonstrează că limbajul metaforic 
nu numai că este propriu copiilor, dar el poate 
fi şi înţeles în textele literare. 

Cu asemenea exigente despre arta 
educaţiei copilului, nu ne surprinde faptul că 
în galeria dascălilor evocaţi în romanul auto- 
biografic Hronicul şi cântecul vârstelor, 
portretele foştilor învăţători sau profesori sunt 
mai ales satirice sau ironice: la şcoala ger- 
mană din Sebeş, Herr Lehrer Roth aminteşte 
de Domnu Vucea al lui Delavrancea, pentru 
deprinderile sale juridice („mă prinde de 
sfârcul urechii, într-un fel ce arată multă 
obisnuintá, parcă ar fi voit să mi-l sfărâme, şi 
mă duce până în fundul clasei”); în schimb 
Hans Wolf „cel mai luminat dascăl, din a 
cărui artă educativă m-am împărtăşit, cât am 
urmat şcoala primară germană din Sebeş”, 


este elogiat pentru tactul pedagogic stimulativ 
al aprecierilor ce le adresa elevilor săi; la 
Liceul „Andrei Şaguna”, doar Iosif Blaga are 
parte de prețuirea afectivă a nepotului elev, 
pentru că pe lângă constiinciozitatea didactică, 
avea obiceiul să organizeze cu clasele mai 
mari excursii în ţară şi străinătate. Sub 
inițialele N.S. identificăm pe profesorul de 
limbi clasice Nicolae Sulica „preînvăţat” cum 


ar zice cronicarul, 
dar complet dez- 
interesat de pro- 
grama şcolară, 
răscumpărându-şi 
însă indolenta 


didacticá prin 
Câteva prelegeri 
despre literatura 


latină care au 
rămas în memoria 
liceanului de odi- 
nioară. Aproape 
un capitol consa- 
cră profesorului 
de limba greacă 


„Gospodăria şi grădina 
sunt aşa că nu ne mai vine să ne 
despártim de ele şi nu vom pleca 
de aici până la 1 noiembrie (...) 
Acum mă bucur că pot să lucrez în 
linişte la întâiul volum al trilogiei 
cosmologice. Luna aceasta îl dau 
gata. Paralel lucrez în vie. 

Doamna Blaga îşi aran- 
jează gospodăria şi adesea se 
scoală la 5 dimineaţa, dar îi 
prieşte. Dorli are viței, iepuri, iezi. 
Si vaci şi iepe în aşteptarea unor 
evenimente familiare”. (Bistriţa, 6 
august 1939, Bazil Gruia, Blaga 
inedit..., p. 182). 

„știi că acu sunt 
gospodar si e tocmai timpul când 
se numără bobocii” (Bistrița, 30 


Paul Budiu, „cu o 
concepţie foarte 
viciată despre 
demnitatea profesională”, acceptând cadouri 
din partea elevilor slabi, care oferă scriitorului 
prilejul unei pagini de mare umor, memoria- 
listul însuşi fiind convins că Paul Budiu era 
„una din figurile cele mai pitoreşti din istoria 
nu numai a Liceului Şaguna, ci şi a şcoalei 
româneşti în general”. Profesorul de istorie, 
pedant si dispreţuind pasiunile pentru alte dis- 
cipline ale elevilor săi, este pus într-o situaţie 
ridicolă, prin sublinierea de către liceanul 
pasionat de filozofie a unei regretabile confu- 
zii: „Domnule profesor, expunerile dumnea- 
voastră au fost exacte, dar tot ce aţi spus 
despre Bacon i se potriveşte lui Descartes, şi 
tot ce aţi arătat despre Descartes trebuie trecut 
în sarcina lui Bacon” (Hronicul şi cântecul 
vârstelor, p. 82). Aşa încât scriitorul vorbeşte 
despre „şcoala... cu caznele şi monotonia ei” 
într-un fel apropiat de cel din postuma 
eminesciană În zadar în colbul şcolii... 


septembrie 1939, idem, p. 183). 


iscarea literară $ 27 


VILA TITI 


George-Vasile RATIU 


Primăvara anului 1958, la Bistriţa. După 
ce am locuit pe la diferite adrese cu nume 
mari, dure şi grele: I. V. Stalin 6, Gheorghe 
Gheorghiu-Dej 28, Malinovski 35, mi s-a 
repartizat o camera pe Bulevardul Republicii 
la nr. 85. 

Am fost foarte fericit. 

Pentru mine, atunci, acest bulevard cu 
tei bătrâni, negri de verde ce erau, necirculat 
decât de câţiva pietoni în zi de târg, dar mai 
cu seamă de elevi, sau de câte o trăsură cu 
coviltir, ce parcă continua să tragă după ea, în 
galopul calului, începutul romantic al seco- 
lului douăzeci, însemna — si era! — cea mai 
frumoasă stradă din lumea pe care reuşisem 
eu să o ştiu până la acea oră. 

Şi tot pe atunci, observam că simpla 
pronunțare a denumirii străzii — Republicii! — 
crea unor interlocutori o stare de răceală, de 
parcă erau cuprinşi de fiori. 

Dar sentimente de genul acesta aveam 
să le înțeleg mai târziu. 

Eram tânăr şi mă bucuram de liniştea 
înserării, de mireasma florilor de tei şi mai cu 
seamă de prietenia Fetei cu ochii de cireş 
amar. 

La prima vizită, spre a-mi vedea noua 
locuinţă, am constatat că la acel număr era o 
vilă construită în stil românesc (un fel de 
adaptare a celui brâncovenesc), una dintre 
cele câteva construite şi la Bistriţa în perioada 
interbelică. 

Deasupra uşii principale, de la intrare, 
scria: VILA TITI; cum aveam să observ şi pe 
tumuletul celei de la numărul următor, înscri- 
sul: ALBERTINUS. 

Casa era locuită la parter de primul 
secretar al raionului, tovarășul I. D., iar la 
mansardă de şofer şi de o doamnă, femeie 
singură, ce mătura birourile la Comcar. 

Cum soţia activistului, care era bolnavă 
de t.b.c., stătea internată în sanatorii ani în şir, 


28 + Mişcarea literară 


acesta s-a gândit să cedeze fondului locativ o 
cameră, din cele trei pe care le deţinea. 

Consemnul şi condiţia, impuse în şedin- 
ta de birou raional pentru cel căruia urma să i 
se repartizeze camera, erau: „să fie om liniştit, 
să nu fie băutor, să nu aducă femei, să nu 
fumeze” etc. etc. 

Toate acestea aveam să le aflu atunci de 
la A. D., secretara tehnică de la U.T.M., care 
intervenise cu multă dăruire pentru mine. 

Camera ce-mi fusese repartizată era des- 
părţită de dormitorul vecinului de o uşă înaltă, 
în două părţi, blocată dinspre partea lui de un 
dulap mare. 

Inconvenientul habitatului era parchetul, 
care, fiind vechi, montat uniform prin toate 
camerele şi foarte uscat, scártáia al naibii; un 
pas mai apăsat şi simteai cum îi deranjează 
chit-chitul urechea omului de care era bine sá 
fii mai îndepărtat deocamdată. 

Cititorul acestor rânduri s-ar putea între- 
ba: şi ce legătura au toate acestea cu Lucian 
Blaga? 

Da. Aşa e. 

Au ceva, totuşi: dacă nu le-aş fi res- 
pectat... nu l-as fi văzut pe Lucian Blaga! 

După prima noapte dormitá pe jos, 
lângă uşa cu vecinul, pe un covor de iută, am 
tras concluziile necesare comportamentului 
meu pentru toată perioada cât am locuit acolo 
singur. 

Aceeaşi atitudine am avut-o şi după ce 
Dumnezeu mi-a adus consoartă pe Fata cu 
ochii de cireş amar. 

Chiria urma să o plătesc prin C.E.C., 
unei doamne Tanco, din Năsăud. 40 lei pe 


lună. 
+ 


Vila Titi. Vila Titi...? 
Răspunsul l-am primit de la un bârgăuan 
de-al meu, omul de legătură între chiriaşi şi 


proprietar: Casa, Vila Titi, a fost, până în 
1940, proprietatea lui loan Pavel, fost revizor 
şcolar, şi a soţiei sale Letiţia — Titi —, sora mai 
mare a lui Lucian Blaga. 


* 


Unde-i liniştea Bistriţei de altădată?... 


* 


Într-o zi, înspre august cred. 

Vreme cu soare blând şi cu linişte de 
umbră izvodită de tei grei în ani. 

Poate fi la unsprezece, unsprezece şi 
ceva. 

Stau în fereastra dinspre curte şi privesc 
firele de viţă de vie ce s-au întors peste gardul 
nostru, şi-mi propun să le conduc înspre 
clădire pe nişte sfori legate sub streaşina 
casei. 

Portita e deschisă, larg, şi-mi zic, stăpâ- 
nit de comoditate, să o las aşa, pentru că pe 
stradă nu-i nimeni... 

Şi totuşi se aud paşi. 

Sunt trei oameni. Doi bărbaţi şi o 
femeie. 

Păşesc cu sfială şi reţinere în curte. 

Se uită în dreapta şi-n stânga, uimiti. 

E bine că oblonul cu jaluzele mă scutes- 
te de a fi observat. 

Văd că se simt stingheri. Ar vorbi, dar 
nu-ndrăznesc. Poate că-şi zic: dacă ne aude 
primul secretar? Mă gândesc eu... 

Se privesc — şi ce-şi transmit e probabil 
rezultatul unui consens stabilit în alte vremi. 

Ar sta, dar li-e frică de ceva. 

Tintesc cu privirile fiecare locuşor din 
grădină, adie, mângâie cu ochii galeşi peretele 
casei, scările, veranda şi, după ce parcă îşi zic 
„am luat, am furat cât ne-a trebuit, e destul”, 
ar sta câteva clipe să-şi domolească emoția, 
dar locul (se vede, se simte) nu-i îngăduie — 
şi-i îndeamnă să plece. 

Pe domnul cu părul cărunt, cu frunte 
înaltă, îmbrăcat într-un fel de sacou maroniu, 
îmi amintesc că l-am mai văzut undeva. Da. 
Cu ani în urmă, la Cluj. 

O fi?... E domnul Lucian Blaga!... 


Totul s-a trecut aşa de repede, încât 
până să mă hotărăsc să cobor, ei se îndepărtau 
de casă, luând-o înspre partea de jos a bule- 
vardului. 


Reflectând asupra acestei întâmplări 
peste ani, mi-am dat seama că, alături de 
Lucian Blaga, cei doi puteau fi Dorli Blaga şi 
Lelia Rugescu. 


Dintr-o scrisoare către lon Breazu, 26 iunie 1939: 
„La Bistriţa n-am stat decât câteva zile. Nu am ajuns nici 
acum să fim pe deplin instalaţi. Sunt o mulţime de treburi şi ne 
cam ciocnim de lipsa de experienţă” (Al. Căprariu, Lucian 
Blaga, Scrisori către lon Breazu, Tribuna, nr. 46, 1967). 

E vorba de o casă, proprietatea poetului, pe care 
Blaga o avea la poale de munți, în preajma minunatei Văi a 
Bârgăului, aşadar nu departe de staţiunea montană Colibita: 
„Blaga era legat cu puternice amintiri de Valea Bârgăului, pe 
care o îndrăgise încă pe când mergea la Colibita, în timp ce 
era profesor la Cluj... Dealtfel, la vreo 10 kilometri de Bistriţa, 
pe şoseaua ce duce din acest oraş spre Năsăud, poetul 
deţinea prin anii 1939-1940 o casă înconjurată de o frumoasă 
grădină, unde adăsta de multe ori admirând panorama ce se 
deschide spre Valea Bârgăului" (Bazil Gruia, Blaga inedit... p. 
201). 


De aproape patruzeci de ani, casa din 


Bistriţa, B-dul Republicii — astăzi — nr. 79, se 
află în proprietatea familiei Victor Micu. 


În 1999, pe zidul clădirii s-a dezvelit o 


placă de marmură cu înscrisul: În aceasta 
casă, care a fost proprietatea soţilor Letiţia şi 
loan Pavel, a poposit de mai multe ori în 
intervalul 1939-1940, scriitorul şi filosoful 
Lucian Blaga. 


iscarea literară $ 29 


N.B. E îndeobşte cunoscut că, până în 
anul 1989, în fiecare an, elevii însoţiţi de 
cadrele didactice efectuau munci agricole, la 
recoltarea produselor. 

Într-o toamnă, prin anii '70, aflându-ne 
la culesul merelor în livada Staţiunii de 
Cercetări Pomicole Bistriţa, spre Cetátuie, am 
aflat că în apropiere, pe Drumul Dumitrii 
Vechi, la nr. 24, o clădire, în stare de ruină, e 
fosta casă a poetului şi filosofului Lucian 
Blaga. 


Casa de pe deal, o imagine aproximativă 
a ceea ce a fost în 1939 


Au urmat, cum era şi firesc, discuţii, 
controverse, propuneri, urmate de iniţiative, 
prin Filiala Bistriţa a Societăţii de Ştiinţe 
Filologice şi prin Casa Corpului Didactic, de a 
o reconstrui — însă toate s-au terminat prin 
cunoscutul argument: „nu sunt bani, altele 
sunt priorităţile...” 

Cu toate acestea, prof. Leonida Dănilă, 
de la Liceul „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, i-a 
scris Doamnei Dorli Blaga, fiica scriitorului, 
informând-o despre starea clădirii şi mai cu 
seamă despre intenția Dsale de a amenaja 
deocamdată un punct muzeistic-documentar 
Lucian Blaga în cabinetul de limba şi 
literatura română. 

Răspunsul, după cât îmi amintesc, a ve- 
nit repede, doamna Dorli trimițând la Bistriţa, 
personal prof. Leonida Dănilă, câteva obiecte 
ce-i aparținuseră poetului: un palton, o pălă- 


30 + Mişcarea literară 


rie, o mapă de piele (geantă tip plic), câteva 
cărți, ediţii princeps şi probabil manuscrise. 

În 1985, profesorul Leonida Dănilă se 
stabileşte în Germania, la Kóln, lăsând lucru- 
rile spre păstrare (şi eventuală „valorificare”, 
— în sensul amenajării unei expoziţii perma- 
nente Lucian Blaga) lui Ioan Ilieş, profesor de 
limba şi literatura română, inspector şcolar în 
acei ani. 

În mai 1995, cu prilejul sărbătoririi 
Centenarului, am organizat, la actuala Şcoală 
de Arte şi Meserii „Sfânta Maria” din Bistriţa, 
o sesiune de comunicări şi referate Lucian 
Blaga. Atunci, în cabinetul de română, au fost 
expuse pentru câteva zile lucrurile — personale 
— pe care le folosise cândva poetul. 

Miniexpozitia Lucian Blaga a fost cer- 
cetată, pe lângă elevi, de un public select, 
informat şi interesat, cu toţii exprimându-și, 
dacă nu uimirea, cu adevărat bucuria vederii 
acestor vestigii, de-acum, cu valoare de 
unicat. 

Înainte de moarte, care a survenit în mai 
1997, regretatul coleg, prof. loan Ilies, a 
încredinţat lucrurile, pe care le primise de la 
prof. Leonida Dănilă, Muzeului Judeţean 
Bistriţa-Năsăud. 

Speranţa înființării unui lăcaş care să 
amintească posterităţii despre prezenţa lui 
Lucian Blaga în „adevăratul meu spaţiu mio- 
ritic”, după 1990, a reînviat, însă pentru scurt 
timp. Dezamăgirea de data aceasta a fost şi 
mai mare: indiferența. 

În anul 2003, primăvara, din informaţia 
pe care o deţin de la domnul dr. Corneliu 
Gaiu, acel mic inventar, destinat de doamna 
Dorli Blaga spre a fi cândva un nucleu al unei 
viitoare case Lucian Blaga la Bistriţa, a fost 
predat Casei Memoriale din Lancrăm, jud. 
Alba. 

Astăzi, când închei aceste însemnări 
despre Lucian Blaga, casa din Bistriţa, Dru- 
mul Dumitrii Vechi nr. 24, se află în stare de 
ruină. 

Sper să o reconstruim. 


Bistriţa, 9 iunie 2005 


APELUL PENTRU LANCRÁM 


În atenţia 


Domnului Preşedinte al României, TRAIAN BĂSESCU; 

Domnului Prim-Ministru, CĂLIN CONSTANTIN POPESCU-TĂRICEANU; 

Doamnei MONICA OCTAVIA MUSCĂ, ministru al Culturii şi Cultelor; 

Domnului LÁSZLÓ BORBELY, ministru delegat pentru Lucrări Publice şi Amenajarea 


Teritoriului 


Protest 


De un an de zile, Cimitirul din Lancrăm, 
unde se află înmormântat Lucian Blaga, este 
profanat şi mutilat de construcţia unei hale- 
sală de sport. Hala se află la 17 paşi de 
mormântul lui Blaga, mormânt care este 
monument istoric, înregistrat în L.M.I. 1992 
cod Ab01-D0013, respectiv în L.M.I. 2004 
cod Ab-IV-m-B-00413. Hala a fost construită 
ilegal, fără avize de la Comisia Zonală a 
Monumentelor Istorice, iar amplasarea ei 
încalcă legea 422 din 2001, art. 59, lege care 
prevede că monumentele au dreptul la zona 
legală de protecţie de minimum 100 de metri. 

În ciuda memoriilor şi protestelor a 
peste 252 de oameni de cultură din ţară şi din 
străinătate, în ciuda a peste 100 de articole de 
protest din presa centrală şi culturală, 
oficialităţile locale Alba şi oficialităţile 
centrale refuză să aplice legea, refuză să 
sanctioneze caracterul ilegal al construirii 
halei; dimpotrivă, ele intenţionează să aplice 
soluţii de compromis, de aşa-zisă „tratare 
plastică” a acestei construcţii de metal. În 
România, legea nu este aplicată, iar ilegali- 
tatea este consfintitá prin comisii interminis- 
teriale şi considerată normală. 

Noi, semnatarii protestului privitor la 
Cimitirul lui Blaga, cerem ca legea 422 din 
2001 să fie aplicată, hala să fie demontată şi 
mutată pe alt amplasament. Locuitorii din 
Lancrăm şi copiii lor vor putea face sport şi 
fără să profaneze cimitirul strămoşilor lor şi 
mormântul celui prin care numele satului lor a 
intrat în cultura lumii. 

Constituţia României prevede că: 
„Nimeni nu este mai presus de lege”. 


Comisiile interministeriale nu sunt deci 
abilitate nici să schimbe legea, nici s-o 
încalce. Nu cerem, aşadar, decât aplicarea 
legii împotriva bunului plac, a intereselor de 
tarabă şi a dispretului față de adevăratele 
valori. Dacă nici Blaga nu contează, atunci 
cine contează? 
Grupul de iniţiativă al memoriului 
„SALVAȚI CIMITIRUL LUI BLAGA” 


Încă din 8 iulie 2004, un memoriu 
semnat de 265 de intelectuali a fost adresat 
următoarelor instituţii: Preşedinţia României, 
Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, 
Primul-Ministru, Ministerul Culturii şi 
Cultelor. 

Cu câţiva ani înainte de moarte, Lucian 
Blaga şi-a ales locul unde să fie înmormântat. 
Anume, în vechiul cimitir al bisericii din 
Lancrăm şi în aşa fel aşezat încât, cum chiar el 
spune testamentar, „de lângă mormânt se văd 
în zare, peste copaci, peste crânguri, Râpile 
Roşii”. 

Deşi Blaga a murit ca filosof şi poet 
interzis, regimul comunist a permis familiei 
sale să-l înmormânteze exact aşa cum el a 
dorit. Astăzi, însă, autorităţile locale din 
Lancrăm şi Sebeş sunt mai necruțătoare şi mai 
batjocoritoare fată de memoria lui Blaga decât 
fostul regim. În acest moment, Cimitirul din 
Lancrăm este desfigurat şi profanat de 
construirea unei hale de metal. Scheletul 
halei, lipit de spatele cimitirului pe toată 
lăţimea lui, obturează complet perspectiva 
către orizontul şi peisajul consacrate de 
filosofia şi lirica lui Blaga. Ridicarea la numai 


iscarea literară $ 31 


câţiva metri de mormântul său a acestei hale 
metalice anulează şi calcă în picioare 
testamentul marelui creator. Un loc sacru al 
culturii româneşti e pe cale să-şi piardă 
întreaga magie. 

Cimitirul din Lancrăm este sacru pentru 
că este cimitir şi pentru că în el este 
înmormântat Lucian Blaga. lar Enciclopedia 
României, din 1938, coordonată de prof. D. 
Gusti, înregistrează biserica din Lancrăm ca 
monument istoric în temeiul faptului că în 
secolul al XVI-lea a fost rezidenţă episcopală. 

Vă rugăm, deci, să interveniţi, cu 
prestigiul şi cu autoritatea de care dispuneti, 
pentru ca respectiva construcţie, cu totul 
inadecvat poziționată în acel loc, să fie 
demontată si îndepărtată, iar ambientul 
originar al cimitirului şi al mormântului lui 
Blaga să fie grabnic restabilit. 


Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului; 
Sergiu Adam, scriitor; Radu Afrim, regizor; 
Liviu Apetroaie, scriitor; Gheorghe Arion, 
profesor universitar; Nicolae Balotă, scriitor; 
Horia Bădescu, scriitor; acad. Constantin 
Bălăceanu-Stolnici; Ion Beldeanu, scriitor; 
Miron Beteg, scriitor; Adriana Bittel, scriitor; 
Dorli Blaga; Dorin Blaga; Ana Blandiana, 
preşedinte de onoare al PEN Clubului Român; 
Mircea  Borcilă, preşedintele Societății 
Culturale Lucian Blaga, Cluj; Nicolae Bocşan, 
rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj; 
Nicolae Breban, vicepreşedinte al Uniunii 
Scriitorilor, director al revistei Contempo- 
ranul. Ideea Europeană; Olga Brediceanu; 
Sanda Brediceanu; Felicia Bugnariu; Tudor 
Bugnariu, conferenţiar universitar; Constanta 
Buzea, scriitor; Matei Călinescu, Indiana 
University Bloornington; losif Cheie-Pantea, 
profesor universitar; Vitalie Ciobanu, 
redactor-şef al revistei Contrafort; Livius 
Ciocârlie, scriitor; Gabriel Chifu, redactor-şef 
al revistei Ramuri; Dumitru Chirilă, scriitor; 
Dumitru Chioaru, redactor-şef al revistei 
Euphorion; Aura Christi, redactor-şef al 
revistei Contemporanul. Ideea Europeană; 
Nicolae Coande, scriitor; Aurel Codoban, 
filosof; Denisa Comănescu, scriitor; Sanda 
Cordos, scriitor; Doina (Cornea; Sorana 
Coroamă-Stanca, regizor; Marina Constanti- 


32 + Mişcarea literară 


nescu, scriitor; loana Coşereanu, cercetător 
ştiinţific; Marco  Cugno, profesor de 
romanisticá, Universitatea din Torino; Dan 
Damaschin, scriitor; Marcu Mihai Deleanu, 
profesor universitar; Georgeta Dimisianu, 
directoarea Editurii Albatros; Gabriel 
Dimisianu, director adjunct al României 
libere; Anca Dobrin; Maia Dobrin; Monica 
Dobrin; Dorin Dobrincu, istoric; Octavian 
Doclin, scriitor; Gellu Dorian, scriitor; Livia 
Drăgoi, directoarea Muzeului de Artă, Cluj; 
V. Fanache, scriitor; Michael Finkenthal, 
Universitatea Ebraică din Jerusalim, Johns 
Hopkins University, Baltimore; George Gană, 
profesor universitar; Adrian Alui Gheorghe, 
scriitor; Mircea  Ghiţulescu, secretar al 
Uniunii Scriitorilor; Gheorghe Glodeanu, 
scriitor; Claudiu Groza, publicist; acad. Ionel 
Haiduc, preşedintele Filialei Cluj a Academiei 
Române;  lon Holban, scriitor; Emil 
Hurezeanu, scriitor; Gelu Ionescu, scriitor; 
Michael Impey, profesor universitar, 
Universitatea Lexington, Kentucky; Dumitru 
Irimia, profesor universitar; Cezar Ivănescu, 
scriitor; Dan Jumara, director adjunct la 
Muzeul Literaturii Române laşi, Adina 
Keneres, director literar al Editurii Compania; 
Virgil Lazăr, ziarist; Adina Ledeanu, redactor- 
şef la revista Secolul 21; Camelia Leonte, 
scriitor; Liviu Leonte, scriitor; Gabriel 
Liiceanu, filosof, directorul Editurii 
Humanitas; Liviu Malița, scriitor; Florin 
Manolescu, scriitor; Nicolae Manolescu, 
directorul României literare; Aurel Marc, 
rectorul Academiei de Muzică G. Dima, Cluj; 
lon Mariş, profesor universitar; Mircea 
Martin, scriitor, editor senior al revistei 
Cuvântul; Pamfil Matei, decanul Facultății de 
Litere şi Arte, Universitatea Lucian Blaga, 
Sibiu; Nicolae Mărgineanu, regizor; Anca 
Mániutiu, scriitor; Mihai Mániutiu, regizor; 
Liviu Mihaiu, publicist; Mariana Mihut, 
actriță; Doina Modola, scriitor; Viorica 
Moisil; loan Moldovan, redactor-şef al 
revistei Familia; Ion Mureşan, scriitor; Vasile 
Muscă, istoric al filosofiei; Mircea Muthu, 
decanul Facultăţii de Litere, UBB Cluj; 
Mircea Naidin, consilier cultural la Lisabona; 
Mihail Nasta, profesor universitar, Universi- 
tatea Liberă Bruxelles; Eugen Negrici, 


scriitor; Lia Nicolau; Basarab Nicolescu, 
preşedintele Centrului Internațional de 
Cercetări şi Studii Transdisciplinare, Paris; 
Mariana Nicolesco, directoarea Concursului 
Internațional de Canto „Hariclea Darclee”, 
membră de onoare a Academiei Române; 
Cornel Nistorescu, director al cotidianului 
Evenimentul zilei; ing. Nicolae Noica, fost 
ministru al Lucrărilor Publice; Andrei 
Oisteanu, cercetător ştiinţific; Marius Oprea, 
istoric; Ştefan Oprea, redactor-şef la Dacia 
literară; Mircea Opritá, scriitor; Octavian 


Paler, scriitor; acad. Şerban Papacostea; 
Horia-Roman Patapievici, filosof; Eugen 
Pavel, istoric literar; loana Pârvulescu, 


scriitor; Mircea Petean, scriitor, directorul 
Editurii Limes; Marta Petreu, redactor-şef al 
revistei Apostrof, loan Piso, directorul 
Muzeului de Istorie al Transilvaniei, Cluj; 
Andrei Pleşu, filosof, rectorul Colegiului 
Noua Europă; Maria Ploae, actriţă; Ion Pop, 
scriitor; Mircea Popa, istoric literar; Adrian 
Popescu, redactor-şef al revistei Steaua; 
Andrei Potlog, director al Fundaţiei Culturale 
Ideea Europeană; Nicolae  Prelipceanu, 
scriitor; Mircea Pricájan, scriitor; Doru 
Radosav, directorul Bibliotecii Centrale 
Universitare Lucian Blaga, Cluj; Aurel Rău, 
scriitor; Victor Rebengiuc, actor; Petru 
Romoşan, director general al Editurii 
Compania; Alexandru Ruja, profesor 
universitar; Romulus Rusan, director al 
Centrului Internațional de Studii asupra 
Comunismului; Olga Rusu, scriitor; Wilfried 
Schreiber, prorector Universitatea Babeş- 
Bolyai; Ana Simon (Geneva); Ion Simut, 
scriitor; Maria Sofron; Monica Sofron; 
Cassian Maria Spiridon, redactor-şef la 
Convorbiri literare; Monica Spiridon, scriitor; 
Valeriu Stancu, redactor-şef la revista 
Cronica; Mihai Dimitrie Sturza (Paris); Geo 
Şerban, scriitor; Mihai Sora, filosof; Traian 
Stef, scriitor; Alex. Ştefănescu, scriitor; 
Stelian Tănase, scriitor; Valentin Timaru, 
compozitor; Ion M. Tomuş, publicist; Mircea 
Tomuş, scriitor; Aurelian Triscu, arhitect, fost 
preşedinte al Comisiei Monumentelor 
Istorice; Dana Táranu, profesor; acad. Cornel 
Táranu, compozitor; Dumitru Țepeneag, 
scriitor; Tudorel Urian, scriitor; Eugen 


Uricaru, preşedintele Uniunii Scriitorilor din 
România; Radu Varia, critic de artă; Mariana 
Vartic, istoric literar; Ion Vartic, director al 
Teatrului Național „Lucian Blaga”, Cluj; 
Lucian Vasiliu, secretarul Filialei laşi a 
Uniunii Scriitorilor; Ioan Radu Văcărescu, 
scriitor; Ion Vianu, scriitor; Ştefan Vianu, 
cercetător ştiinţific; Alexandru Vlad, scriitor; 
Ion Vlad, scriitor; George  Vulturescu, 
redactor-şef al revistei Poesis; Eric Williams, 
visiting professor, UBB; Oltea Williams, 
profesor; Rudolf Windisch, profesor 
universitar, Universitatea Rostock; Horia 
Zilieru, scriitor; acad. Alexandru Zub, 
directorul Institutului de Istorie A.D. 
Xenopol, Iaşi; Mitzura Arghezi; Andrei 
Doicescu (Paris); Adele Porchet (Geneva); 
Maria Kodama Borges (Argentina); 
Jacqueline Kovač Suter (Geneva); Emilie 
Zajicovi (Geneva); Ilinca S. Callau (Geneva); 
Giordano Sassi (Geneva); Oana Mirabaud 


(Geneva); Aram  Mentimedian (Geneva); 
Monique Mentimedian (Geneva); Ioana 
Giossan Hölm (Geneva); Werner Hölm 


(Geneva); Eugenia Barbulescu (Geneva); 
Ecaterina Golnon (Geneva); Petre Golnon 
(Geneva); Ileana Condaci; Zoltan Kacsoh; 
Baroi I. (Geneva); Jon Gostin; Florica Tănase; 
lon Piso (Italia); Livia Piso (Italia); N. 
Tertulian (Paris); Georgeta Horodincă (Paris); 
Ovidiu Iuliu Moldovan, actor; Ştefan Borbély, 
scriitor; Carmen Borbély, lector universitar; 
Zoe Dumitrescu-Busulenga, scriitor; Dumitru 
Cerna, scriitor; Ion Moise, scriitor; Gavril 
Moldovan, scriitor; loan Pintea, scriitor; 
Olimpiu Nusfelean, scriitor; Cornel Cotutiu, 
scriitor; Virgil Rațiu, scriitor; Aurel Podaru, 
scriitor; Sorin Gârjan, scriitor; David Dorian, 
scriitor; Andrei Moldovan, scriitor; Emil 
Dreptate, scriitor; Florica Dura, scriitor; 
Adriana Rodica Barna, scriitor; Alexandru 
Cristian Milos, scriitor, Mircea Măluț, 
scriitor; Maria Olteanu, scriitor; Alexandru 
Uiuiu, scriitor; Victor Stir, scriitor; Petre 
Cârdu, scriitor (Serbia); acad. Basarab 
Nicolescu (Paris); Mariana Bojan, scriitor; 
Corin Braga, scriitor; Virgil Bulat, scriitor; 
Oana Cătina, scriitor; Mircea Ioan Casimcea, 
scriitor; Lina Cenusá, scriitor; Domițian 
Cesereanu, scriitor; Ruxandra Cesereanu, 


işcarea literară + 33 


scriitor; Doina Cetea, scriitor; Minerva Chira, 
scriitor; Ion Cristofor, scriitor; Stefan Damian, 
scriitor; Mihai Dragolea, scriitor; Egyed 
Emese, scriitor; Vasile Fanache, prof. univ., 
scriitor; Gaal Gyórgy, scriitor; Vasile Gogea, 
scriitor; Adrian Grănescu, scriitor; Victor 
Iancu, scriitor; Marius Jucan, scriitor; 
Alexandru Jurcan, scriitor; Király László, 
scriitor; Létay Lajos, scriitor; Corina 
Mărgineanu, scriitor; Victor Constantin 
Măruţoiu, scriitor; Rodica Marian, scriitor; 


loan Marinescu, scriitor; Laurenţiu 
Mihăileanu, scriitor; Nicolae Mocanu, 
scriitor; Mózes Attila, scriitor; Mihaela 


Mudure, scriitor; Horia Muntenus, scriitor; 
Ioan Nistor, scriitor, Maria Pal, scriitor; 
Gheorghe Pârja, scriitor; Mircea Petean, 
scriitor; Petru Poantă, scriitor; Aurel Podaru, 
scriitor; Ilie Rad, scriitor, Dan Rebreanu, 
scriitor; Persida Rugu, scriitor; George Savu, 
scriitor; Miron Scorobete, scriitor; Sigmond 


István, scriitor; Szilágyi István, scriitor; 
Teodor Tanco, scriitor; Efim Tarlapan, 
scriitor; Valentin Taşcu, scriitor; loan 


Tepelea, scriitor; Mihaela Ursa-Pop, scriitor; 
Ioan Vădan, scriitor; Echim Vancea, scriitor; 
Valeriu Varvari, scriitor; Carmen Vlad, prof. 
univ.; Constantin Zărnescu, scriitor. 


15 aprilie 2005 


Mormântul de la Lancrăm 


34 4 Mişcarea literară 


CUM VIN TINERII SCRIITORI ÎN LITERATURĂ? 


1. Oare tinerii scriitori trăiesc o altă experienţă de afirmare decât a Dvs.? 


2. Au o altă percepţie a realităţii? 
3. Afirmă aceştia o altă poetică? 


4. Consideraţi că au şanse suficiente să-şi afirme vocaţia? 

5. Tinerii evoluează în grup/ grupări sau individual? 

6. Asimilarea lor în „lumea literară” se petrece firesc sau în stare de conflict? 
7. Ce înseamnă prezenţa lor pentru literatura română actuală? 


Gheorghe GRIGURCU 


„Nefăcând niciodată deosebirea între 
oamenii scrisului după anul naşterii, 
mă simt în egală măsură disponibil 
faţă de «bătrânii» şi faţă de «tinerii» 
cu har creator.” 


1. N-am impresia, deoarece „afirmarea” 
în literatură e pe de-o parte un act 
esențialmente individual, iar nu de grup (fie 
acest grup o generaţie, o şcoală, o orientare 
etc.), iar pe de alta se reînnoieşte cu fiecare 
producţie, legat fiind de acel mirabil fior al 
începutului în fața paginii albe pe care 
Arghezi îl mărturisea chiar la senectute. Cât 
priveşte ,experienta”, ea se capătă continuu. 
Fireşte, începutul e îndeobşte mai şovăitor, 
tributar slábiciunilor creşterii. „Tinereţea, 
afirma  surâzând Bernard Shaw, este o 
perioadă minunată a vieţii. Ea ne slujeşte să 
acumulăm greşelile numite ulterior experi- 
ență”. Numai că „greşeli” se pot comite pe tot 
parcursul vieţii, iar câmpul ,,experientei” în 
creaţie e practic nelimitat. 

2. Repet, întrucât creaţia are un impres- 
criptibil caracter individual, fiecare autor 
trebuie să aibă, în principiu, o percepţie 
diferențiată a realităţii. E repetabilă doar... 
unicitatea actului creator. 


M.L. 


3. Depinde. Dacă noi, cei mai vârstnici, 
ținem mortis a-i vedea pe tineri sub semnul 
alteritátii, foarte „altfel” decât noi, un soi de 
monştri ameninţători, înseamnă că alunecăm 
pe panta unei judecăţi categoriale, a unui 
„colectivism” care n-ar putea fi decât eretic pe 
tărâmul artei. Natural că apar noutăţi de la un 
scriitor la altul, care prin însumare semnifică 
o noutate de ordinul unor momente, perioade, 
epoci literare. În aceeaşi măsură însă functio- 
nează continuitáti, succesiuni ale diverselor 
fenomene de creaţie, făcând practic cu nepu- 
tință ivirea unor opere din nimic, prin 
generaţie spontanee. Trufia recurentă a unei 
originalităţi absolute poate fi corijată prin 
apelul la cultură şi 
la... bun simţ. Aşa- 
dar nici vârstnicii nu 
se cuvine a se ra- 
porta la urmaşii lor, nici tinerii la predecesorii 
lor ca la nişte monştri antediluvieni. 

4. N-ar fi onest a ne pronunţa printr-o 
generalitate. Chiar dacă azi nu mai există 
instituţia cenzurii, să recunoaştem că posibili- 
tátile de „afirmare” a tinerilor apar grevate de 
o serie de factori de naturá negativá. Sárácia, 
izolarea, situarea provincială, lipsa unor 
»relatii” avantajante, agravate prin atitudini 
inconformiste („fluieratul în biserică”) cu 
certitudine pot întârzia, distorsiona, împiedica 
manifestarea talentelor. Daca aş fi cinic, mi-aş 
permite să spun: asemenea condiţii călesc 
voinţa, sporesc ambiția, deci stimulează 


Ancheta 


Mişcării literare 


iscarea literară + 35 


creaţia! Dar nu sunt cinic, ci doar un biet 
beneficiar al unei locaţii mic provinciale, care 
nu-şi îngăduie a lansa astfel de generoase 


îmbărbătări, habituale de altminteri sub 
condeiul unor  confraţi  domiciliaţi... în 
capitală! 


5. Pot evolua şi într-un fel şi în altul. Eu 
unul mi-am rostit nu o singură dată rezerva în 
raport cu conceptul de generaţie, veritabil pat 
procustian care nu avantajeazá pe nimeni. 
Căci nici măcar cei supradimensionafi graţie 
acestei deformante maşinării nu rezistă în 
durată, fiind mai devreme ori mai târziu trataţi 
conform unei grile axiologice normale. 
„Dramă cu patru-cinci mii de personaje 
principale”, aşa cum o definea Balzac, 
generaţia nu ilustrează decât un asalt în masă 
spre altitudini către care nu există decât cărări 
de uz personal, desigur cu un număr limitat. 
Străin de orice mentalitate  colectivistă, 
întristat de orice ispită gregară întreaga-mi 
viaţă, nu pot decât măsura cu scepticism 
zbaterea unor tineri de a-şi cuceri o poziţie 
generaţionistă, inclusiv printr-o  insolită 
fragmentare a duratei: răstimpului de 20-30 de 
ani, care acoperă trecerea de la părinţi la copii, 
i se substituie cu voioşie cel de un deceniu, 
vorbindu-se de nouázecisti şi douămiişti. Nu 
ne-ar mira să avem în curând generaţii 
strălucind de precocitate ale cincinalelor ori 
ale... fiecărui an. 

6. Constatăm că a reapărut (simptom al 
revirimentului democrației?) „lupta între 
generații”. Încerc a o înțelege ca pe un 
fenomen cu un resort mai curând biologic, 
însă mărturisesc că nu o pot împărtăşi în plan 
afectiv, ca unul care nu s-a simțit solidar cu 
nici o generație, ca unul care n-a înțeles a 
profita nicicând de privilegiile vârstei. 
Nefăcând niciodată deosebirea între oamenii 
scrisului după anul naşterii, mă simt în egală 
măsură disponibil față de „bătrânii” şi faţă de 
,tinerii” cu har creator. În definitiv care ar 
putea fi obiectul disputei? În plan admi- 
nistrativ, posturile de decizie care, oarecum 
explicabil, sunt deținute cu preponderență de 
„şaizecişti” si „optzecişti”, dar care nu par a 
hotărî... valoarea estetică. În plan moral, 
dorinţa unui statut protectionist față de tineri 
pentru că sunt tineri sau faţă de bătrâni pentru 


36 + Mişcarea literară 


că sunt bătrâni, care mi se pare jignitor la 
adresa ambelor categorii (ar fi precum 
recunoaşterea unui handicap). În planul 
creaţiei, „lupta” în chestiune n-ar putea avea 
decât un caracter inefabil, precum un concurs 
ideal între valori, fără imixtiuni pragmatice... 
Privite însă astfel, lucrurile se înfăţişează 
poate tratate prea „la rece”, reduse la o 
schemă impersonalá. Să mărturisesc prin 
urmare că, încă foarte tânăr fiind, am fost 
irezistibil atras de scriitorii mai vârstnici, de 
cei pe care i-am citit cu mare interes şi 
frecvent cu admiraţie, mergând până la a căuta 
asiduu urmele lor biografice şi simtindu-má 
nespus de fericit când s-a întâmplat să-i 
întâlnesc în carne şi oase. Eram cuprins de 
emoție chiar şi atunci când stăteam de vorbă 
cu cei ce au avut norocul a-i cunoaşte pe zeii 
literelor noastre: Maiorescu, Caragiale, 
Macedonski, Coşbuc, Mateiu Caragiale, 
având senzaţia că un fluid misterios ne leagă 
în timp fiinţele... Câţiva dintre autorii în 
vârstă, în frunte cu marele Blaga, au binevoit 
a se ocupa de junele foarte sfios şi ros de 
îndoieli ce eram, a mă încuraja pe un drum pe 
care, graţie lor, am păşit cu mai multă 
fermitate, ispitit de un miraj pe care trecutul îl 
transfera, peste vicisitudinile întunecaţilor ani 
'50, de-a dreptul viitorului. Astfel văd, astfel 
doresc să funcţioneze şi relaţia dintre tinerii 
actuali şi înaintaşii lor. Deoarece, cu toate că 
pare idilică, imaginea pe care am schitat-o mai 
sus cred cá ráspunde legáturii firesti dintre 
creatorii ce se succed în temeiul legitátilor 
vieţii, sumeţirile generationiste ori pur si 
simplu infatuările individualitátii necoapte ori 
ale celei... răscoapte, fezandate, cu apetituri 
exclusiviste, nereprezentând decât artificii, 
epifenomene de mică semnificaţie. 

7. Prezenţa tinerilor, în orice domeniu, e 
o binefacere. E o atestare a continuitátilor 
vitale, care însă nu-i scuteşte pe tineri de 
obligaţia de-a se maturiza rapid când e nevoie 
(şi la ora de față, atât de tulbure, se iveste o 
asemenea nevoie), după cum vârstnicii se 
cade a-şi conserva spiritul tânăr, pentru ca 
ambele „tabere” să răspundă cu luciditate şi 
cu energie necesităţilor morale ale 
momentului de cumpănă. 


loan VIERU 


»Literatura románá s-a aflat si se 
află prin tinerii scriitori în cea mai 
tulburătoare relaţie cu existenţa.” 


1. În aparenţă, trăim vremuri diferite, 
însă la fel de controversate. Fiecare perioadă a 
istoriei tine să spună apăsat că libertatea este 
punctul său principal. „Experienţa afirmării” 
da, poate numai ea luată în sine poate fi 
interesantă, utilă, în rest înseamnă a face faţă 
uriaşului val de atrocitate pe care-l ridică 
diversele totalitarisme ale mulțimilor 
manipulate. Ceva ne leagă pe unii față de alții 
numai în măsura ín care nu cerem literaturii 
mai mult sau mai puțin decît însăşi intuiţia 
permite. 

2. Am, uneori, impresia că perceperea 
realității este aproape aceeaşi în toată istoria 
literaturii, evident, expresiile diferă. Ceea ce 
numim stil este, deseori, însăşi realitatea. 
Deja, e mai simplu de citit decît de trăit o 
astfel de realitate în care ideologicul de natură 
religioasă sau politică se regăseşte conform 
rețetelor. Tinerii anilor '70, '80 aveau o mai 
pronunţată atracţie pentru ceea ce numim 
realitate, din motive ţinînd de embargourile 
cenzurii generale. 

3. Timpul ar trebui să fie al debutantilor, 
în primul rînd, şi nu al scriitorilor care au 
făcut şi desfăcut atîtea şi atîtea. 

4. O vocaţie se afirmă indiferent de 
condiţii. E bine dacă sunt condiţii, e la fel de 
bine dacă nu sunt. Acum, afirmarea este mult 
mai efemeră, de pe o zi pe alta. Ceea ce 
numim de obicei afirmare ar trebui evitat, 
scos din contextul hipersocializant. 

5. Grupurile sunt necesare. Personal, nu 
m-au interesat în formulele lor „desantiste”. 
Orice opţiune implică un preţ. Se plăteşte şi 
solitudinea, se plăteşte şi apartenenţa. Mediul 
cultural autohton mai are reminiscente de 
sălbăticie şi aroganță. 

6. Nimic din ce este autentic, viu nu se 
petrece pe lumea aceasta întrutotul exterior 
„conflictului”. Drumul pînă la „conflict” este 


lung, conflictul nu trebuie să fie doar de 
dragul „conflictului”. 

7. Prezenţa debutantilor într-o literatură 
ar trebui să dea vieţii literare, intelectuale un 
plus de memorie şi legitimitate a tainelor 
milenare. Literatura română s-a aflat şi se află 
prin tinerii scriitori în cea mai tulburătoare 
relaţie cu existenţa. 


Gabriel STĂNESCU 


„Scriitorimea nou afirmată în ultimii 
ani găseşte mai multe oportunităţi de 
a publica, dar domnia economiei de 
piaţă şi a globalismului face mai 
dificilă detectarea şi comentarea 
celor ce vin.” 


1. Odată cu instaurarea dictaturii de 
piaţă, după o perioadă omniprezentă a 
dictaturii ideologice, scriitorimea nou afirmată 
în ultimii 14-15 ani găseşte mult mai multe 
oportunităţi de a publica. Sunt acum multe 
reviste literare, multe edituri, multe cenacluri. 
Noi am fost o generaţie de sacrificiu, un debut 
în volum era un eveniment care, însă, nu 
trecea neobservat în paginile putinelor noastre 
reviste literare, spre deosebire de epoca 
prezentă în care tot mai mult autorii se citesc 
între ei, iar circulaţia cărţilor lor este aproape 
inexistentă, social-cultural vorbind. 

2. Desigur, au şi o altă percepţie a 
realităţii, mult mai puțin îndulcită, 
metaforizantá. Noi trebuia să înşelăm ochiul 
vigilent al cenzurii ideologice. În timp ce 
generația tânără de azi manifestă predilecție 
(mai mult decât noi) pentru monstruos, pentru 
vulgaritate, ca si o anume pedagogie negativă 
care fac la un loc nu numai inaccesibil textul 
literar, ci si de-a dreptul respingátor. 

3. E greu de spus dacă membrii 
generației '90 impun o altă poetică. Alta 
comparativ cu cea a generației '80? Unii 
exploatează chiar un filon tragic, în 
descendența poeziei lui Virgil Mazilescu, a 
Angelei Marinescu sau a Ilenei Máláncioiu, 


işcarea literară $ 37 


alții exploatează, până la  exacerbare, 
biografismul, iar un alt segment prelungeşte 
acea atitudine „huliganică” printr-o violenţă 
de limbaj rar întâlnită chiar şi la Cenaclul de 
luni. Oricum, accentul pare să cadă acum nu 
pe cum spui, ci pe ceea ce spui, adică pe 
mesaj; unul incisiv, şocant. Acest imperativ al 
spunerii, dincolo de un textualism sau altul 
(vezi cel al generaţiei '80 şi respectiv '90), de 
o tehnică sau de un cod anume, echivalează cu 
un orgoliu în parte motivat al celor mai buni 
dintre ei: loan Es Pop, Mihail Gálátanu, Elena 
Vlădăreanu, Letiţia Ilea, Daniel Bănulescu 
etc. 

4. Păi şi-au afirmat-o deja, după cum 
cred că am încercat să le fixez specificitatea. 

5.  Individualităţile creatoare sunt 
preferate grupărilor literare, însă 
contextualitatea culturală ne obligă să-i 
judecăm ca pe o nouă „generaţie de creaţie”. 
Sintagma lui Tudor Vianu mi se pare 
definitorie când vorbim de fenomenul 
scriitoricesc ca atare. Pe verticală însă, 
lucrurile stau diferit, în sensul că se priveşte 
de la individual la general. Şi această 
perspectivă nu trebuie în nici un caz ignorată, 
fetişizată, minimalizată. 

6. Asimilarea scriitorilor tineri are loc, 
de când lumea (literară) într-o stare de 
pierzanie accentuată, iar domnia economiei de 
piaţă şi a globalismului va face şi mai dificilă 
detectarea, selectionarea şi comentarea celor 
ce vin. Am văzut de ce. Cert e că noile valuri 
(de scriitori n.a.) nu fac nici să scadă dar nici 
să crească nivelul oceanului planetar. 

7. Cred cu toată convingerea, indiferent 
de modul rudimentar de recepţie a poeziei 
contemporane, datorat cititorului comod 
(printre care „strălucesc” profesorii de limba 
şi literatura română prin modul lor îngust de a 
înțelege poezia modernă şi contemporană) că 
e de datoria noastră să avem faţă de cei ce vin 
o admiraţie vie, nu pentru ceea ce au oferit 
până acum, ci față de ceea ce vor putea oferi 
de acum înainte. Este, dacă vreţi, o provocare 
care se cere onorată de toţi cei ce-şi zic 
scriitori. 


38 + Mişcarea literară 


Ovidiu PECICAN 


„Literatura a devenit, în proporţie 
zdrobitoare, o chestiune de pixeli.” 


1. Toată lumea trăieşte o altă experiență 
de afirmare decât mine. Nefiind una dintre 
carierele profesionale riguros cuantificabile, 
rămânând — pentru o majoritate zdrobitoare a 
scriitorilor — o opţiune destinată timpului liber 
(intervalul orar scăpat de sub presiunea 
„Câştigării zilei de mâine”, a veniturilor 
ritmice de care depinde supraviețuirea 
fiecăruia), fiecare procedează după cum îl taie 
capul şi aşa cum crede. În ce mă priveşte, eu 
am debutat de nenumărate ori, niciodată 
deplin semnificativ: întâi, la optsprezece ani, 
într-un cotidian judeţean, prin bunăvoința 
redactorului şef pe care l-am cunoscut pentru 
că eram prieten cu fiul lui mai mic. Împreună 
cu acest coleg pusesem bazele unui curent 
avangardist, presionismul, a cărui umbră se 
regăseşte într-una din primele mele contribuţii 
de la Echinox. Proza, apărută în vara lui 1978, 
era scurtă, insipidă, cu pretenţii de schiţă 
umoristică. Acest debut nu a avut alte urmări 
decât că persoana al cărei număr telefonic îl 
inclusesem în ficţiunea mea, în mod 
imprudent, s-a scandalizat. Un an mai târziu 
debutam în revista timişoreană Forum 
studenţesc, beneficiind de girul prietenesc al 
lui loan T. Morar, poet şi publicist de pe 
Bega, dar concitadin cunoscut la cenaclul din 
oraşul nostru. În treacăt fie spus, încă mă mai 
găzduieşte în noua serie a Cotidianului, unde 
el este editor, iar eu semnez comentarii 
politice la p. 18 a ediţiei din fiecare miercuri. 
Noul debut se petrecea cu poezie, şi faptul că 
poetul mă credita în genul cel mai drag inimii 
lui m-a onorat. N-am perseverat însă pe 
tărâmul liricii, revenind în gazeta cu pricina 
din altă direcţie, ca autor de science-fiction. 
Anii '80 aşa m-au şi cunoscut, în principal ca 
autor de proză şi eseuri S. F., prieten cu 
cenacliştii de la „H. G. Wells” (Viorel 
Marineasa era părintele lor!) şi „[...]” (aici 
managerul era Cornel Secu, în prezent editor 
la Casa Sedona); dar, mai pe urmă, şi cu cei 
de la „Pavel Dan”. Am tot apărut aşa prin 


revistele Timisoarei studentesti, cárora le port 
si acum o amintire pliná de cáldurá, páná cánd 
am devenit student eu însumi (anno Domini 
1981). La Cluj m-am grăbit să frecventez cele 
câteva cenacluri disponibile — de la „Tribuna”, 
unde celebra prozatorul şi dramaturgul, de o 
mare generozitate şi vervă, Constantin 
Zărnescu, până la „Napoca Universitară” (aici 
mă „rădeau” cu elan Marius Lazăr şi alţi 
câţiva prieteni de mai târziu, cu care abia 
făceam cunoştinţă) şi, desigur, „Echinox” 
(oficiau aici, sporadic dar pe bune, Marian 
Papahagi si lon Pop). Debutam însă, 
neaşteptat, oarecum, în trei locuri simultan, 
abia în 1985. În timp ce Al. Mironov (viitorul 
„Captain Power”) şi regretatul Dan Merişca 
îmi includeau o proză scurtă S.F. de numai 
două sau trei pagini în antologia subtiricá pe 
care o realizau (O planetă numita Anticipația), 
iar Mariana Vartic şi Aurel Sasu includeau un 
interviu pe care îl realizasem cu Nicolae 
Breban în masiva lor culegere Romanul 
românesc în interviuri, la Timişoara, 
excelentul editor Ion Anghel selecta proza 
mea fantastică Vânzătorul de umbre pentru 
volumul-conservă de proză scurtă Gustul 
livezii, editat de Facla timişoreană. Era 
vremea debuturilor în turmă si, asa cum avea 
să se întâmple mai apoi nu o dată, eu 
traversam de trei ori culoarul obligatoriu doar 
o singură dată. 

La acea dată cele două romane ale mele 
publicate până astăzi — Eu şi maimuța mea si, 
respectiv, Razzar (ultimul conceput împreună 
cu vărul meu, Alexandru Pecican) — erau 
scrise deja. Deşi le-am pus pe hârtie pe 
ambele în cursul anului 1984, primul îmi 
aducea debutul într-un volum de autor abia în 
primăvara lui 1990, iar al doilea era premiat 
de „Nemira” abia în 1998! N-as fi debutat nici 
în 1990 însă, dacă prietenul meu, prozatorul 
Gh. Schwartz nu m-ar fi prezentat lui Vasile 
Igna şi dacă în 1981 Mircea Opriţă nu mi-ar fi 
premiat la un concurs de gen o proza S.F. 
oarecum americanizantă (în drumul spre un 
volum propriu urma să-mi fie si ea inclusă 
într-o altă culegere, Anatomia unei secunde, 
scoasă tot în Timişoara, la Facla). 

Când, în fine, am început să-mi pot 
publica beletristica, ea nu mă mai reprezenta 


altfel decât retrospectiv, iar momentul istoric 
propice receptării ei proaspete trecuse. În 
învălmăşeala anului 1990, cele vreo opt 
cronici de receptare a debutului meu n-au mai 
însemnat decât o îmbărbătare colegială. Ed. 
Dacia din Cluj pierdea deja viteză într-o 
atmosferă de abracadabrantă destrămare a 
rețelei naționale de distribuție, de diversificare 
rapidă a ocupațiilor fostului public al cărții de 
proză şi de  pauperizare bezmetică a 
populaţiei. Cât despre contrautopia premiată 
în 1998 de o editură care-şi construise forţa 
economică şi parte din prestigiu pe colecţia de 
literatură S.F. care mă găzduia, aceasta sosea 
într-un moment când editura obosise, iar 
Valentin Nicolau, directorul ei, era interesat 
de-acum de alte jocuri (curând avea să devină 
directorul Radioteleviziunii). 

Nu am beneficiat deloc de sprijinul 
colegilor mei de generaţie, optzecistii. Liderii 
grupului l-au orientat într-o direcție 
reducționistă — textualismul — către care nu m- 
am simțit chemat. Nici politicile lor de grup 
nu m-au tentat si, în pofida faptului că i-am 
telefonat într-una din descinderile mele 
bucureştene rarissime lui Ovid S. Crohmăl- 
niceanu, dorindu-mă programat pentru o 
lectură la Cenaclul „Junimea”, după discuţie 
m-am răzgândit. La fel, deşi Mircea Martin 
mi-a arătat bunăvoință în anii studenţiei, nu 
m-am grăbit să profit de acest avantaj. Nu am 
avut nici abilitatea, nici dorinţa de a cultiva 
lumea scriitoricească a Bucureştiului, ceea ce 
m-a costat şi mă costă în continuare. Nu într- 
atât, totuşi, încât să-mi schimb strategia de 
marketing. 

Cu un an sau doi în urmă, amicul Sandu 
Vakulovski mi-a arătat o colecţie de cărţi 
minuscule de poezie scoasă de el şi de tinerii 
lui amici, poeti-studenti, în maximum o sută 
de exemplare, la xerox. Broşurile — semnalate, 
parcă şi prin Vatra târgu-mureşeană, la un 
moment dat — arătau precar, dar m-au interesat 
mult (ce păcat că nu le-am obtinut!), fiindcă, 
într-o Românie plină ochi de edituri şi 
tipografii, ele păstrau ceva din formula de 
multiplicare a samizdatului şi arătau că autorii 
lor nu-şi găsiseră locul (încă!) în nici un 


iscarea literară + 39 


program editorial. Este, fără îndoială, o altă 
experiență decât a mea sau a noastră, a celor 
care am debutat înainte de 1990. 

2. Mai degrabă au o altă lume care li se 
oferă percepţiei. În două cuvinte, lumea lor 
are paşaport, liberă circulaţie în spaţiul 
Schenggen, droguri (dacă vor), mobilitate 
alunecoasă şi afaceri libere în ambiantá 
mafiotă, fiscalitate sporită, libertate religioasă, 
reviste excelente, editori manipulativi dar 
interesaţi să-i manipuleze spre gloria proprie, 
o critică imprevizibilă, amorfă şi inegală, 
miriade de reviste culturale din care 90% nu 
contează etc. Toată această ofertă vâră 
percepţia lor în alertă, iar ceea ce a putut părea 
o sincopă în creaţie pentru scriitorii vioi 
dinainte de 1990, deveniți brusc apatici şi 
sterili după această dată, a fost mai degrabă 
şcoala dură a învăţării noilor modele de 
descifrare şi supravieţuire. 

În plus, mai sunt şi modele culturale 
cele care schimbă ,,perceptia”. Nu neapărat în 
rău şi nici tot timpul numai în bine. Pur şi 
simplu altfel. Literatura a devenit, în proporţie 
zdrobitoare, o chestiune de pixeli, cadrul 
producerii şi desfacerii ei, ca şi cel al 
imaginării şi realizării sale s-au schimbat 
dramatic. Doar la capete lucrurile arată la fel: 
un om, O carte. 

3. Dacă o fac, să-mi spună cineva şi 
mie. Eu n-am observat încă aşa ceva. Ceea ce 
aduc ei, deocamdată — şi nu cred că e puţin — 
este o ruptură de ipocrizia limbajului ocolit şi 
încifrat în metafore cu bătaie multiplă dinainte 
de 1989; care a continuat o vreme şi după. 
Este denuntarea unei ipocrizii, în ultimă 
instanță, deşi nu orice denudare este 
sinceritate, cum nu orice drapare înseamnă un 
fals. Faţă de, să zicem, poeţii germani din 
Banatul anilor '70-'80, direcţi, seci, la ţintă, şi 
aceştia, noii poeţi, vin adeseori cu virulenta 
pamfletului, a injuriei şi chiar a trivialitátii. 
Va fi interesant de aflat dacă cinismul — jucat 
sau autentic — şi dezabuzarea lor va cădea în 
formele furioşilor englezi din anii '50 ori ale 
beatnicilor din anii '60, dacă vom avea în 
proză o generaţie de mici Portnoy şi nişte 
biete fantoşe ale marchizului de Sade (minus 


40 + Mişcarea literară 


eleganța lui stilistică). Deocamdată văd 
plutonul, însă nu şi vârfurile. Prefetele 
romanelor de la Polirom îşi inventează, 
adeseori, obiectul, proiectându-l mărit pe 
pânză. Îmi place însă să îi citesc fără program, 
cu deplină speranţă, şi nu o dată m-am străduit 
să ajut pe câte cineva să debuteze într-o 
ambiantá revuisticá mai plină de publicaţii, 
dar nu şi mai deschisă. 

4. Vocaţia autentică are cam totdeauna 
şanse suficiente pentru a se manifesta (fie şi 
postum). Există, cred, o mulțime de obiective 
de cucerit, pământul până nu demult viran s-a 
umplut de construcţii fantastice, ademe- 
nitoare... Totodată, nu ştiu câţi dintre tineri 
sunt gata de bătăliile pe care le au de purtat. 
Însă cine este mereu gata? Te mai pregăteşti şi 
din mers. 

O mare absenţă de pe scena noastră 
literară o constituie agentul literar. Poate că 
odată cu apariţia lui decisă, traiul din scris va 
deveni posibil. Tirajele rămân mici, editurile 
au o politică fluctuantă şi pierd mereu, oricât 
de puţin i-ar răsplăti — în bani ori cărți — pe 
scriitori, Uniunea Scriitorilor este rizibilă, iar 
ASPRO mu şi-a putut păstra nealterat 
prestigiul. 

5. După caz. De la fracturism la 
fripturism şi de la solitudine la solidaritate 
opţiunile sunt diverse şi plurale. lar când 
vorbim de grupări, nu trebuie omise din 
discuţie cele făcute de altcineva decât 
scriitorii respectivi înşişi (mă gândesc în mod 
expres la apariţia noului val de „Poliromi”, 
cărora  le-aş adăuga, prin  coincidenta 
motivelor, şi pe Ioana Bradea — publicată la 
Ed. Est —, si pe Alexandru Vakulovski, 
debutat la Aula şi promovat ulterior de Ideea). 

6. Când cum. Unii sunt premiaţi, alţii 
sunt înjuraţi, dar ancheta de față demonstrează 
că toţi sunt întâmpinați cu interes şi speranţă. 

7. Şansa supravieţuirii în perspectivă. 
lar astăzi, speranţa ieşirii de sub imperiul 
onirismului psihanalitic cărtărescian, 
redescoperirea unui anume real cu gust de 
praf, bitum, sânge, urină şi sex. Poate altceva, 
altcum. 


Mircea STÂNCEL 


„Nonconformismul cotidian este un 
semnal pozitiv, un semn al vitalitátii, 
când nu este supradimensionat!” 


1. Da! Experienţa de afirmare este 
marcată, în multe privinţe, de condiţiile socio- 
culturale ale momentului. Nu vom vorbi de 
procentaje, acum, pentru că nu acestea dau 
tonul! Cred că fiecare generaţie de tineri 
scriitori are o „experienţă de viaţă” proprie, ce 
naşte o „experiență de afirmare” personală. 
Toţi tinerii, dar absolut toţi, încep prin a 
spune: ne-am cam săturat de poezia „de până 
aici”, cu lumea ei, pentru că ei sunt în 
„perioada negaţiei”. De acolo începe lupta 
propriu-zisă cu generaţia anterioară, prin 
afirmarea unui nou cod estetic, specific 
mişcării lor, ceea ce nu este un lucru uşor. 
Când sunt asistați de maeştri, unii sunt 
conştienţi în formularea acestui refuz, alţii o 
fac instinctiv. Acest tip de „negare” schimbă, 
desigur, regulile jocului, în orice societate şi 
în orice generaţie de scriitori. 

Dacă vá referiţi la tinerii poeţi de azi, şi 
nu la tinerii poeţi în general, atunci putem 
vorbi de o şi mai mare noutate în „experienţa 
de afirmare”. Este cât se poate de clar că în 
„fenomenul afirmării? se amestecă şi 
societatea cu legile ei, ştim bine acest lucru. 
Legile societăţii totalitare, de până „ieri”, au 
fost altele decât ale societăţii actuale, şi ele au 
avut efecte specifice asupra experienţei de 
afirmare a tinerilor scriitori de atunci; cei care 
se afirmă acum, la începutul secolul XXI, nu 
le cunosc, şi, prin urmare, vor avea o altă 
experiență de manifestare şi afirmare. 

Noi, la rândul nostru, (ca să lărgim puţin 
sensul întrebării), ne gândeam, în anii optzeci, 
cum să facem ca o serie de „şopârle” să nu se 
vadă „din prima”, la lectură; le strecuram 
după capacităţi şi talent, după paradigmele 
fiecăruia (deoarece „optzecismul” a fost şi 
este o mişcare eclectică), în paginile publicate 
destul de greu atunci. Tinerii scriitori de azi se 
gândesc cum să facă să se vadă mai bine 
„şopârla”, ei trăiesc un nou sentiment al 
afirmării sub efectul noii societăţi, trec printr- 


o altă experiență, printr-o experiență 
senzorială mult mai accentuată, ce nu mai are 
bariere. 

Cred că tinerii scriitori de azi sunt cei 
mai fericiți, sau, în orice caz, mult mai fericiți 
de cum eram noi la vârsta lor, în epoca 
debutului, dacă avem în vedere „actul 
afirmării” în sine. În perioada afirmării te 
simți ca în fața primei partide de sex. Adică, 
simți că eşti liber să faci ce vrei, că lumea este 
a ta, dar esti legat de „operă”, după aceea. Dar 
tinerii scriitori de azi trăiesc mult mai intens 
acest moment! Libertatea de după 1989 a 
generat şi libertatea de a-ți exprima emoţiile 
în toate detaliile lor. Tinerii scriitori sunt, 
însă, panditi, acum, de un alt pericol, cel prin 
care „fericirea publicării rapide? şi 
necondiționate se transformă prea repede în 
„nefericirea efectelor disperate”. Şi acest lucru 
este fundamental, mai ales într-o zodie literară 
în care a dispărut orice canon. Dar să-i lăsăm 
pe douámiisti să-şi hotărască destinul şi sá 
răspundă pentru ei! Să constate, până la urmă, 
pe propria lor piele „efectele” poeziei lor. 

2. Desigur! În parte am atins acest 
subiect, la întrebarea anterioară. Ei văd 
realitatea prin prisma tiraniei imanenfei 
supradimensionate, a unor noi coduri. Dacă 
mesajele pe care tinerii le transmit sunt altele 
decât cele din generațiile anterioare, desigur 
că si percepția realității este alta. Cred că si 
din acest motiv cititorul de poezie încă nu ştie 
ce să facă, e pus în încurcătură şi se 
îndepărtează de noul discurs poetic, sau, mă 
rog, de acest mod de a scrie poezie. Se simte o 
manifestare  fizică-hard, un  aristotelism 
„reactualizat”. Democraţia, chiar aşa cum este 
cea de azi, transformă eul liric; putem vorbi 
de sensibilitáti noi, de lumi noi, de fațete noi, 
de morminte noi. Nimic nu mai este bătut în 
cuie, cum a fost până în 1989. Trebuie să 
avem în vedere spargerea graniţelor de orice 
fel, apariţia peste noapte a unor noi clivaje, la 
toate nivelurile posibile; se pare că acum nu 
mai au preţ profunzimile, ci doar suprafeţele, 
apar noi centre şi „centri” de putere, grupările 
sunt mult mai eficiente decât pe vremea 
noastră, publicarea şi lansarea cărţilor tinerilor 
scriitori nu mai este o problemă, ei nu mai 
aşteaptă la coadă în planurile editoriale. 


iscarea literară $ 41 


Trăiesc postmodernitatea din plin, şi acest 
lucru se poate vedea în cărţile lor, în toate 
provinciile ţării; în manifestările lor publice. 
Efectele „localismului” sunt vizibile şi vin 
întru libertatea de a simţi realitatea prin toți 
porii. 

3. Nu este vorba, prea direct, de o altă 
poetică, ci, foarte direct, de o altă sensibilitate, 
de un alt cod liric. Se conturează o 
sensibilitate din care dispare, se pare, orice 
relaţie a eului liric cu transcendenta; ruptura 
este vizibilă la acest nivel, prin marcarea 
elementelor imediate ale cotidianului şi 
refuzul istoriei, dar şi al geografiei. Kitsch-ul 
„acceptabil” al modernismului se transformă 
într-un kitsch „acceptabil? postmodern; 
„rescrierea? postmodernă este mult mai 
vizibilă decât cea de până la momentul 1989. 
Tinerii poeți vor putea să impună o poezie în 
care să se vadă mai bine propria lor 
corporalitate, cu transpirație cu tot; până când 
acest model se banalizează, până când poezia 
va mirosi prea mult a carne, a imanentá, a 
intimități supradimensionate etc. etc. 

4. Am răspuns deja la această întrebare. 

5. Sunt direcții si direcții, grupulete si 
grupulete, pe zone/provincii... În cea mai 
mare parte, evoluează în grup! Evoluează în 
grup, până la un moment dat, până când încep 
vanitátile. Şi dezmembrarea lor ne aminteşte 
de „paradigma  luciferică”. Este ceva 
asemănător şi cu fenomenul avangardist din 
perioada interbelică de la noi, ca să ne oprim 
doar la literatura noastră! Însă, la scurt timp, 
grupul se sparge, atunci când apar orgoliile ce 
nu mai pot fi ținute în frâu. 

6. Stările de conflict între generații sunt 
fireşti. Dar ele tot nu duc la nimic, pentru că si 
unii si alții îşi văd de drumul lor, şi nu înveţi 
decât din greşelile proprii, şi numai dacă vrei 
să înveţi. Este, pe de altă parte, adevărat că în 
domeniul concurenţei generaţiile anterioare 
sunt mai puternice şi mai eficiente în planul 
editorial. La vârsta debutului, tinerii scriitori 
vin cu gândul să „radă” tot ce le stă în cale. Şi 
uneori reuşesc; acesta este, cred, momentul 


42 + Mişcarea literară 


cel mai fericit pentru ei. Dar ca orice produs 
nou, opera tinerilor se impune, întotdeauna, cu 
o oarecare dificultate pe piaţa literară. Tinerii 
sunt obligaţi să insiste ca să-şi impună propria 
operă, „în cheie” specifică. Îmi amintesc, 
pentru că eram în liceu atunci, de generaţia lui 
Nichita, de Nichita însuşi şi de reacţiile dure 
ale vremii, în presa literară, când o serie de 
nostalgici ai proletcultismului nu puteau 
accepta poezia neomoderná propusă de 
Nichita Stănescu, pe unii dintre aceştia i-am 
cunoscut personal mai târziu, când am început 
să public şi am văzut de unde pleca impulsul 
lor de contestare: lipsa de cultură şi de 
orientare. Îmi amintesc de generaţia 80, din 
care şi eu fac parte, de disputa din interiorul 
generaţiei, dar şi din afara ei. Nimic nou în 
artă nu se lansează cu uşurinţă si linişte. 

7. Atunci când produsele lor nu se 
transformă doar în produse purtătoare de sex 
şi pentru sex, în teribilism, deconstructie etc. 
numai de dragul acestora, lucrurile sunt 
fireşti; vom fi puşi în faţa unor creaţii care 
împrospătează literatura din toate punctele de 
vedere. Nu dau exemple, pentru că multi 
dintre ei îmi sunt dragi şi nu aş dori să se 
supere pe mine. Dar atunci când nu reuşesc 
să-şi depăşească prea îngustul eu, spre unul 
mai larg, atunci s-ar putea să asistăm la ceea 
ce Al. Cistelecan numea poezia 
postmoderneascá. lar ca unul dintre cei mai 
avizaţi critici de poezie, Cistelecan, care a 
permis multă vreme desfăşurarea de forte 
lirice postmoderne (textualiste), douămiiste, 
în paginile revistei Vatra, dar şi în alte reviste 
la care a colaborat, trage un semnal de alarmă, 
în acest sens. El pune degetul pe rană şi 
vorbeşte despre ceea ce se întâmplă cu poezia 
din ultimii ani postmoderni, prin apariţia 
poeziei „trosc-pleosc”, adică acea „poezie de 
prohab”, ce nu poate să-şi depăşească pura ei 
condiţie de poezie în „călduri”. 

Revin, este dreptul lor, până la urmă, să 
facă ce vor cu poezia generaţiei lor, şi, mai 
ales, ce statut vor să impună operelor lor. 


DACÁ ROMANUL AR TREBUI INVENTAT... 


Andrei MOLDOVAN 


Cartea profesorului lon Vlad (Romanul 
universurilor crepusculare, Editura Eikon, 
2004) nu este una de ránd. Si asta din mai 
multe motive. Ín primul ránd, pornind de la 
câteva observaţii determinate de elemente de 
paratext, remarcăm că eseul, aşa cum este 
numit volumul în pagina de titlu, menţionează 
în acelaşi loc, precum şi pe prima copertă, 
numele a opt scriitori: Thomas Mann, Robert 
Musil, Hermann Broch, Witold Gombrowicz, 
Giinter Grass, Curzio Malaparte, Heinrich 
Bóll si L. F. Céline. În schimb, cuprinsul 
marchează doar cinci capitole cu titluri 
tematice, de unde publicul cărţii poate deduce 
cu uşurinţă că nu e vorba de o luare în seamă 
a unor autori, pur şi simplu, ci de lansarea 
unei/unor teme şi argumentarea prin operele 
romancierilor amintiţi. Mai mult, pe coperta a 
IV-a, un citat din Henry Miller pune întregul 
conţinut al tomului sub semnul unei dramatice 
determinări a romanelor pomenite de 
interferenţe ale poeticului cu poieticul. 

O pagină întreagă precede textul 
propriu-zis, în chip de moto, putând fi luat în 
acelaşi timp şi drept un cuvânt înainte 
esenţializat, punct de pornire în demersul 
critic. E un citat din Ilya Prigogine si Isabelle 
Stengers (Între eternitate şi timp), iar rostul lui 
pare a fi acela de a pune marile tulburări ale 
ființei sub semnul subiectivităţii şi al 
relativităţii, grijă demnă de  neliniştile 
poeţilor: „Ce înseamnă, aşadar, înţelegerea 
lumii? În Memoriile sale, Heisenberg îşi 
aminteşte de o vizită la castelul din Krânberg 
în compania lui Bohr şi de o reflecţie a 
acestuia din urmă: «Nu e straniu că acest 
castel devine cu totul altul de îndată ce ne 
imaginăm că aici a trăit Hamlet? Ca oameni 
de ştiinţă, socotim că un castel constă numai 
din pietrele sale şi admirăm modul în care le-a 


asamblat arhitectul. Pietrele, acoperişul verde, 
cu patina lui, lemnul cioplit al bisericii 
alcătuiesc castelul. 
Nimic din toate 
acestea n-ar trebui 
să se schimbe prin 
faptul că Hamlet a 
trăit aici, şi totuşi 
acest lucru schimbă 
totul. Deodată, zi- 
durile, meterezele 
vorbesc o cu totul 
altă limbă...»”. Este 
acest demers al lui 
Ion Vlad o justifi- 
care a romanelor ce 
vor fi luate în seamă 
sau o justificare de sine? E interesant de 
urmărit. 

În al doilea rând, autorul Romanului 
universurilor crepusculare produce pagini de 
teorie şi critică literară de parcă ar scrie el 
însuşi un roman. Am spus mai întâi de teorie, 
nu pentru reputaţia şi autoritatea care o are, 
fără îndoială, lon Vlad în materie, ci pentru 
că, aşa cum odinioară făcea Titu Maiorescu, 
lansează mai întâi propriile-i opinii despre 
literatură, pentru ca operele ce urmează să le 


comenteze să-i ser- 
vească drept argu- Eveniment 
mente. Apoi roma- 


nul criticului se construieşte prin mijloace 
care nu sunt ale artisticului, dar care au 
puterea să ţină atenţia trează, sá incite. 
Primele rânduri amintesc de felul în care 
debutează Mitul lui Sisif de Albert Camus: 
„Există oare o heraldică distinctă a «roma- 
nului de idei»? Sunt oare actuale şi, mai mult, 
viabile, taxonomiile de acest fel în sfera atât 
de deschisă şi de heterogená a formelor 


crepuscolare 


lon Vlad 


iscarea literară + 43 


romanului? Ín ce másurá poate fi validatá o 
sintagmá precum aceasta: «roman de idei»? 
Sunt câteva întrebări si, e drept, nu izolate, în 
ordinea unor dezbateri consacrate, din 
perspectivă naratologică sau din aceea a 
poeticii formelor narative, referitoare la 
romanul universal.” (p. 9) Punerea problemei 
este una logică si simplă, menită să stârnească 
un interes spontan. 

Relația literaturii cu stiinta reprezintă 
pentru Ion Vlad nu doar o realitate de relevat 
ci modul diferit de existență a unei forme 
repetabile de existență: „Contribuția lor (Niels 
Bohr şi Werner Heisenberg, n.n.) în fizica 
modernă (mecanica cuantică) are surprinză- 
toare consonante în literatură şi am să invoc 
un singur exemplu, fără îndoială strălucit: 
Lawrence Durrell. Dacă pentru Niels Bohr 
«inseparabilitatea problemei realității de cea a 
existenței umane» (Între eternitate si timp, p. 
41-42) reprezintă o temă fundamentală a 
meditafiei/cercetárii sale, pentru autorul 
cuartetului închinat Alexandriei, miturilor si 
fascinației sale, patimilor tulburătoare ale 
ființelor, privirea inspirată de stiintá este 
absolut pasionantă. (...) Lawrence Durrell 
parcurge un traseu tot mai înrudit cu al 
concepției einsteiniene, extrapolatá si prelun- 
gită în contribuţiile mecanicii cuantice.” (p. 
11) Se cere să explicăm cititorului care nu 
este neapărat un bun cunoscător al fizicii că 
mecanica cuantică studiază legile mişcării din 
lumea atomilor, iar prin electronica cuantică, 
procesele elementare discontinue din câmpul 
electromagnetic, precum şi interacțiunea 
dintre acestea şi alte corpuri. În conformitate 
cu amintitul domeniu al fizicii, energia şi 
momentul cinetic (moment al cantităţii 
mişcării) nu pot varia decât prin salturi şi nu 
în mod continuu. De aici şi imposibilitatea 
cunoaşterii exacte, la un moment dat, atât a 
poziţiei cât şi a vitezei unei particule. 

În ce ar consta concordanța cu litera- 
tura? Este suficient să observăm disconti- 
nuitatea, caracterul imprevizibil al mişcării, 
capacitatea de a evolua surprinzător, toate 
elemente ale unei ruperi de echilibru, capabile 
să dea naştere unor realități noi, surprin- 
zătoare. Toate sunt comune şi cunoaşterii 
artistice în general, iar literaturii în mod 


44 4 Mişcarea literară 


special, fiind trăsături esenţiale ale limbajului 
poetic, abordat cu generozitate şi în roman. 
Iată de ce Ion Vlad afirmă, citându-i pe autorii 
volumului Între eternitate şi timp că „Secolul 
XX debutează cu o dublă explozie: relativi- 
tatea şi mecanica cuantică, domenii funda- 
mentale şi creatoare ale unor scheme 
conceptuale esenţiale; nu e de mirare că 
cercetarea ştiinţifică modifică sau radica- 
lizează perspectivele, realizând o nouă viziune 
asupra devenirii şi asupra existenţei. O nouă 
ontologie e greu de imaginat în absenţa 
«directivelor» ştiinţelor şi scriitorul se naşte 
într-un timp altfel evaluat, redimensionat prin 
mişcare şi prin ireversibile procese, prin 
efectul entropiei în spaţiul umanului si, 
implicit, al creaţiei. Patosul cognitiv al 
literaturii şi, în special, al romanului este 
afirmat din unghiul specificului discursului 
literar şi al raţiunii de a fi a literaturii ca 
explorator al existentelor.” (p. 11) 

Dezinvoltura cu care criticul îmbină un 
stil riguros ştiinţific, dar nu arid, cu lejeritatea 
şi spontaneitatea unui limbaj ce ar putea 
aparţine deopotrivă literaturii: „În realitate, 
romanul continuă să fie, dincolo de diagrama 
extrem de agitată şi de complicată a evoluţiei 
formelor sale, o experienţă a fiinţei, a singură- 
tátii sale înconjurate de nelinişti şi incertitu- 
dini, de spaime lăuntrice şi de raporturi inter- 
umane degradate şi adesea întrerupte grav”, 
fac din Romanul universurilor crepusculare o 
carte unitară, coerentă şi antrenantă, cu capi- 
tole care reiau şi amplifică tema fundamen- 
tală, de o spectaculoasă diversitate, cu o 
perspectivă unică, deşi extrem de generoasă. 
Romanul din titlul volumului ar putea să facă 
referire la propriul text: un volum care este un 
roman comentând textele unor scriitori despre 
universurile crepusculare sau argumentând cu 
textele unor scriitori despre... 

Să mai precizăm că lon Vlad constru- 
ieşte volumul în jurul conceptului de roman- 
eseu, dar îşi intitulează propria carte eseu. De 
aici şi până la a considera pe cei opt roman- 
cieri notaţi şi pe copertă drept personaje nu e 
decât un pas ce-l putem face fără remuşcări. 

Desigur, s-ar cuveni să insistăm asupra 
romanului-eseu, asupra intelectualizării litera- 
turii, a epicului. Sunt teme majore ale cărţii şi 
autorul le tratează nu numai cu o obişnuită 


erudiție, dar şi cu o pasiune bine controlată. 
Cititorul va avea bucuria să descopere toate 
astea. Noi ne mărginim să cităm un fragment 
relevant: „...nici un roman nu se «dizolvă» 
într-un tratat sau într-un eseu filosofic. El este 
o realitate artistică; intelectualitatea sa vine 
din observaţiile şi din privirea scrutătoare 
asupra timpului, fiinţelor, universului lor. 
Creaţia romanescá privilegiază fiinţa supusă 
anamnezelor şi examinate în spațiul 
inconfundabil al epicului.” (p. 34) 

Analizele de text sunt dominate de 
perspectiva intertextuală, operele fiind văzute 
ca valori ce se compun si se desfac într-un 
sistem. Un autor este radiografiat din 
perspective multiple, i se stabilesc repere 
diferite pentru ca mişcarea să fie nouă, 
surprinzătoare, mai vie şi urmărită cu mai 
multă implicare. Romanul este considerat o 
specie privilegiată, atotcuprinzătoare, capabilă 
să includă în spațiile sale generoase o 
diversitate impresionantă de forme, de specii 
literare. Iată consemnarea unei caracteristici a 
liricului: ,,Ambiguitatea acționează asupra 
lumilor reprezentate iar universul fictiv al 
operei sesizează întrepătrunderea real-ireal, 
disocierile nefiind defel uşor de făcut. Într-o 
lume unde — profetic — prăbuşirea pare a fi 
pregătită de crimă (războiul întâi mondial), 
destinele trăiesc sub imperiul unor evenimente 
grave, strivitoare.” Este vorba aici mai 
degrabă de o reconsiderare a concepției lui 
Aristotel (Poetica) ce s-a dovedit extrem de 
generos cu liricul, neincluzându-l într-un gen 
aparte, distinct, ci consemnând libertatea sa de 
a se mişca atât în spațiul epicului, cât si în cel 
al dramaticului. 

Autorul nu uită să stabilească si repere 
româneşti, sá relationeze şi literatura română, 
în mod firesc, fără a avea aerul că îndeplinește 
o obligație: „Fiindcă tot e vorba de romanul- 
eseu si de discursul liber, deschis digresiunilor 
şi comentariilor, cred că nu e lipsit de 
însemnătate să reamintim de ecourile operei 
joyceene în critica si în proza românească. 
Istoria romanului românesc reține (vezi G. 
Călinescu, Istoria literaturii române de la 
origini si până în prezent, Ed. Minerva, 1982, 
p. 967) experiența lui Ion Biberi cu romanul 
Proces (1935), dar ecourile creației lui Joyce 
sunt prezente si în critica literară cu nume- 
roase trimiteri comparative. E de semnalat 


rolul lui Mihail Sebastian, autor al unui articol 
despre James Joyce, publicat în Cuvântul din 
1929, aşadar la şapte ani de la apariția, cu 
reacții atât de agitate, a lui Ulise.” 

Am amintit mai devreme de o anumită 
patimă a lui Ion Vlad în privința romanului. 
Ea se manifestă printr-o totală dedicare pentru 
specia ce o consideră cea mai complexă 
manifestare literară, dăruire bine estompată de 
rigoarea academică a discursului său, lăsând 
pe alocuri ferestre accesibile inițiaților, dar 
care dau suplete volumului, îl fac să trăiască. 
Autorului nu-i poate scăpa, fără îndoială, 
viitorul romanului, aşa cum nu îţi este 
indiferent viitorul unei mari iubiri. De unde 
începe romanul şi unde se termină, dacă se 
termină? Care este relaţia între potentele 
abisale ale cuvântului şi narativ? Când şi cum 
s-ar putea vorbi despre antiroman? Sunt 
inevitabile frământări ale criticului, cu 
ipoteze, repere şi răspunsuri din postura 
autorităţii indiscutabile în domeniu, ce o are, 
dar nu fără deschideri, nu fără alternative: 
„Sunt sigur că în textul lui Derrida se 
regăsesc, expresive şi extrem de pregnante, 
caracteristicile prozei deschise spre cuvânt, 
spre jocul liber al ilogismului şi al irealităţii, 
provocate şi instigate de o altă perspectivă 
asupra Lumii, asupra raporturilor umane şi 
asupra unei logici obosite, sleite de poncife, 
de truisme şi de convenţii adormitoare. Ca un 
stilet, având forța şi agresivitatea unui 
pumnal, discursul narativ din proza lui Witold 
Gombrowicz inaugurează o literatură pentru a 
relua, în fond, experienţe mai vechi, patronate 
de un mare prozator al lumii: Rabelais.” (p. 
127) 

Ar fi incorect din parte-ne să observăm 
şi să nu spunem că autorul Romanului 
universurilor crepusculare ajunge la perfor- 
mante demne de un mare poet atunci când 
converteşte limbajul de specialitate în 
imagine: „Céline aduce în trilogia sa imaginea 
singulară, distinctă a verbului său nedo- 
mesticit, curgând ca o lavă a disperării si a 
spaimelor fără sfârşit.” 

Nu cred că exagerăm prea mult dacă 
afirmăm că Ion Vlad apare în cartea de față ca 
un poet al spațiilor narative, nelenes (cum ar 
spune I. Barbu), lucid, capabil să inventeze 
romanul dacă el nu ar fi existat. 


işcarea literară + 45 


Infirmínd postmodernismele sau, poate, 
validîndu-le prin asta, Andrei Makine este un 
neoclasic, definit ca unul dintre cei mai 
iconoclasti romancieri francezi. El reitereazá 
figura „clasică” a scriitorului prin condiţia în 
care se instalează, dar şi prin construcţia 
romanescă, echilibrată, sprijinită pe „poves- 
te”, pe integrarea epicului în „corporalitatea” 
lumii. Romancierul de origine rusă este tipul 
vagantului, care cunoaşte lumea „á pied”, 
resimtind si ecouri ale Gulagului, ale 
războiului sau sta- 
linismului, dar şi 
gustul azilului, si 
care este în căutarea 
puterii de a trans- 
figura realitatea, de 
a recrea lumea por- 
nind de la propria 
experienţă. Traver- 
sind lumile, nu trece 
de la una la alta, 
înregistrîndu-le „cu- 
riozitátile”, ci le 
conciliază, se ridică 
deasupra geografi- 
ilor, ca să le cuprin- 
dă într-o singură vi- 
ziune. Într-o epocă a mondializării, a ciocnirii 
dintre civilizații, scriitorul cuprinde într-o 
privire conciliantá si sintetică două lumi, două 
civilizații reprezentate de Rusia si de Franța, 
şi redă această întîlnire prin ce are ea esenţial, 
printr-o ființă „transfocatoare”, pe care o 
regăsim de altfel în Testamentul francez. El 
duce această sinteză pînă la nivelul scriiturii, 
în care regăseşti fermitatea limbii ruse şi 
subtilitatea analitică a francezei, frămîntarea 
dostoievskiană şi muzica evocării proustiene. 

Descins din lumea lui Homo sovieticus, 
om care, în concepţia scriitorului, nu este o 


Andrer Makine 


Femeia 
care astepta 


46 + Mişcarea literară 


ANDREI MAKINE SAU FOAMEA DE 
CELALALT CARE DEVINE UN ALTUL 


Olimpiu NUŞFELEAN 


masă indistinctă, romancierul francez crede în 
forţa modelatoare a literaturii, pe care aceasta 
o exercită prin tipurile umane pe care le 
propune cititorului (ca un veritabil spirit 
clasic), prin lectura — purtătoare a concepţiei 
despre lume a creatorului - care (încă) 
influențează oamenii.  Respingînd partea 
artificială a existentialismului, ca şi romanul 
francez actual, care, după cum mărturiseşte 
într-un interviu, este plin de spermă şi de 
materie fecală, Andrei Makine mizează pe 
experienţa tragică a fiinţei în istorie, cum se 
întîmplă cu Alexei Berg, protagonistul din 
Muzica unei vieţi, care, ca o fantomă, 
oscilează între o identitate falsă şi una 
adevărată, între el şi un „altul” pe care este 
obligat să îl trăiască, împins de brutalele 
evenimente ale războiului spre o altă viaţă. Se 
mizează pe suflet, pe ființă, pe comuniunea 
dintre fiinţe, specifică ortodoxiei. Pe lîngă 
experienţa omului sovietic, Makine descinde 
în cultura occidentală cu experienţa credinţei 
ortodoxe. Scrisul este un strigăt care fisneste 
din mutismul întreţinut — după părerea 
scriitorului — de o confesiune care s-a 
exprimat în scris mult mai puţin decît altele. 
„Noi, ortodocşii — mărturisea scriitorul prin 
2001 — apartinem unei culturi poetice, 
intuitive, senzitive, care nu este fondată pe 
comunicare ci pe comuniunea ontologică”. 
Sufletele eroilor săi, atît de însetate de 
comuniune, sunt împinse de istorie într-o 
condiţie falsă, ca în cazul lui Alexei Berg, sau 
în singurătatea absenței, ca în cazul Verei din 
Femeia care aştepta. 

Povestea de iubire a protagonistului 
narator, martor şi actant, din Femeia care 
aştepta se asociază povestii de iubire a Verei, 
pe care prima o relevă în ceea ce aceasta are 
esenţial şi pur. Este vorba, într-adevăr, de 
două poveşti de dragoste. Comentatorii au 


insistat asupra descifrárii povestii Verei, o 
Penelopă rusă, dar nici povestea naratorului 
nu este mai puţin interesantă, chiar dacă se 
pierde în comentarii sau fulguraţii de gînduri. 
Ea, Vera, rămîne constantă în căutarea/ 
aşteptarea celuilalt, în absența celuilalt 
(iubitul din adolescenţă), în vaga întîlnire cu 
celălalt (naratorul), pe cînd naratorul, 
reporterul este tulburat, răscolit, modificat, 
chiar dacă în cele din urmă va reuşi să se 
smulgă din acel timp care, la Mirnoie, în 
proximitatea Mării Albe, stagneazá. Fundalul 
acestor poveşti, în care primează, desigur, 
povestea dramatică şi duioasă a Verei, este 
asigurat de două extraordinare planuri 
descriptive, acela al ruinelor visului 
colectivist si altul al unui peisaj mirific în care 
evoluează aşteptarea tăcută a Verei, pe care 
numai Nordul Rusiei îl poate dezvălui. Dacă 
starea naturii ar trebui să exprime stările 
sufleteşti ale personajelor, atunci am fi 
îndemnați să observăm că protagonista n-are 
percepție sufletească pentru strania atmosferă 
de destrămare a imperiului sovietic (pe care 
naratorul o cercetează, în cîteva secvențe, cu 
un ochi necruţător); ea îşi trăieşte însă 
povestea în frumuseţea unui peisaj unde 
aşteaptă, suspendată, clipa fericită a 
promisiunii iubirii, a acelei iubiri care 
încolţeşte la şaisprezece ani şi care luminează 
şi dă tărie unei existente întregi. 

Povestea narată este simplă în sine, ca 
orice poveste romanescă scrisă pentru un 
cititor care, cu toată presiunea timpului şi a 
grijilor zilnice, trebuie să  redescopere 
fascinația lecturii. La îndemnul unui prieten, 
naratorul pleacă în regiunea Arhanghelsk 
pentru a se documente şi a scrie despre 
obiceiurile şi tradiţiile locale, în ideea că va 
găsi şi materie primă pentru o satiră 
antisovietică. Aici însă, într-un sat uitat de 
lume, descoperă „o femeie hărăzită fericirii”, 
dar care nu va avea ocazia să trăiască vreodată 
această fericire. „Îmbrăcată cu vechea ei mata 
de cavalerie, încălţată cu cizme mari”, trăgînd 
deseori la víslele unei bărci „prea mare, prea 
grea pentru a fi condusă din vísle”, adunînd de 
prin satele vecine, pierdute prin pădurile 
nordului, bătrîne ca sá le poarte de grijă, 
Invátind copiii din sat într-o încăpere sordidă, 


descoperindu-l cu adevărat pe Dumnezeu, 
acolo unde o pustnică are „ultimul orgoliu 
rămas, acela de a fi în stare să moară singură”, 
Vera aşteaptă de treizeci de ani întoarcerea 
iubitului din adolescenţă, plecat la război şi 
despre care nu mai avea nici o veste. ÎL aştepta 
însă mereu, cu aceeaşi neobosită speranţă, cu 
aceeaşi frică tulburătoare că se va întoarce, 
hrănind aşteptarea cu plecări la gară, cu 
neîncetate consultări ale cutiei poştale 
instalate la o margine de drum. „Mereu, 
aproape acelaşi vis (mărturiseşte ea): noaptea, 
peronul, el coborînd, venind spre mine... Eram 
sigură că o să vină. M-am dus, am aşteptat. 
Toate astea sună aiurea, ştiu. Dar dacă nu m- 
aş fi dus, s-ar fi rupt o legătură... Şi nu ar mai 
fi avut rost să aştept...” Renunţă la toate 
ispitele „vieţii noi” de dragul iubirii promise 
şi hrăneşte aşteptarea cu iluzii, dar şi cu 
speranţa că incredibilul ar putea să se producă. 

În acelaşi timp, cel aşteptat, iubitul 
viselor adolescentine, sufere o transformare 
bine întreţinută de evenimentele sociale şi 
politice, schimbîndu-şi identitatea, devenind 
un altul, peste care celălalt, cel aşteptat cu 
atîta abnegaţie, nu se mai poate suprapune. Se 
petrece aici una dintre cele mai tacite şi 
dramatice transformări, derizorii şi ironice în 
relație cu destinul, aceea prin care celălalt 
devine un altul, cu incidență devastatoare 
asupra identităţii ce îl relevă. Cine este acest 
„altul”, care a irosit inocent nu neapărat o 
viaţă, ci o iubire, o viaţă prin irosirea iubirii 
celuilalt/celeilalte? „Un  aparatcik sovietic 
tipic”, devenit în cele din urmă bunic şi 
excelent funcţionar al partidului. Un soldat 
pierdut prin ruinele sfîrşitului războiului - 
Boris Koptev - considerat mort într-un ferpar 
eronat, dar de fapt „dat dispărut”, întors ca 
erou victorios într-o Moscovă în sărbătoare, 
uitînd de condiţia sa de „obscur tînăr 
colhoznic”, optînd pentru o carieră şlefuită de 
Universitate şi nemaiavînd timp să-şi aducă 
aminte de „iubirea pe care-o lăsase printre 
zăpezile blînde şi obosite de aprilie”. Evoluţia 
lui întregeşte povestea de iubire dintre două 
fiinţe incompatibile, devenite astfel prin rutele 
pe care le-a împins istoria, care nu au nimic ce 
să-şi spună şi nici ce să-şi reproşeze. Cel care 
trebuia să vină nu a mai venit iar dragostea a 


iscarea literară $ 47 


devenit deodată „un pahar cu apă dat peste 
cap”. În cele din urmă, fără să fi avut vreodată 
posibilitatea alegerii, Vera se dăruieşte altuia, 
într-un gest greu de calificat şi care exprimă 
întreaga dramă a acestei ființe pe care 
speranța a aruncat-o în absenţă: „A între- 
deschis ochii, acoperiţi de lacrimi, într-un 
rictus tulbure de femeie beată. Trupul său s-a 
cutremurat. Se oferea cu frenezia celei ce vrea 
să fie iertată de un bărbat sau să-l batjoco- 
reascá”. 

„Călător fără griji, (...) pierdut prin 
urmările unui război de altădată”, ambițios sá 
perceapă şi să edifice corporalitatea povestirii 
(„Povestea ei e scurtă şi am impresia că o 
ascult cu tot trupul”), scriitorul surprinde acea 
stare a realităţii cînd aceasta tinde să se 
transforme de la sine în cuvînt, oferind 
descifrării chintesenta: „La un anumit grad de 
epuizare, (...) realitatea încetează să mai fie 
alcătuită din lucruri şi devine cuvînt”. 
Plasîndu-şi protagonistii într-o lume nedreap- 
tă, Andrei Makine nu dă dreptate nici unui 
personaj. Nici nu învinovăţeşte pe nimeni. 
Prin Vera, protagonista romanului Femeia 
care aştepta, romancierul salvează fărîma de 
umanitate mentintá vie în universul epuizant 
al sfîrşitului de imperiu. Viaţa e altundeva 
decît în sloganuri şi în diurna activitate a 
colhozului, decît în paragina satelor depopu- 
late, şi într-o asemenea demonstraţie firească 
şi deloc persuasivă stă una din forţele 


literaturii. O viață asemănătoare bărcii puse în 
mişcare de víslele mînuite de Vera, ce „pare 
deja imobilă şi totuşi înaintează”. Încropind o 
cruce pentru mormîntul Annei, Vera nu face 
„decît să construiască simbolul acesta al 
morţii ca să rămînă în viaţă”. 

„«Asta-i tot ce rămîne după moartea 
unui imperiu», îmi spuneam — conchide 
naratorul — de cîte ori întîlneam, în orele mele 
de mers, vestigiile unei epoci pe care o 
iubeam atît de puţin. O epocă ce voia să 
transforme acel ţinut din nord într-un mare vis 
colectivist şi care lăsa acum în urmă o imensă 
singurătate înveselită de cîteva inscripţii 
ironice fără voie şi curînd indescifrabile.” 
Inscripţia „ironică? a destinului Verei se 
transformă într-o dramă ale cărei convulsii 
sunt absorbite şi parcă vindecate de 
frumusețea peisajului nordic, în care sufletul 
protagonistei se cufundă, edificînd un ţinut 
(sufletesc) al misterului nu doar de sorginte 
feminină. Descifrarea acestei inscripții pe un 
suflet feminin este făcută de romancierul 
francez într-un discurs romanesc remarcabil si 
fascinant, care atacă multe clişee si convenţii 
de receptare şi redare ale unei realități ce îşi 
dezvăluie cu greu feţele adevărate şi profunde. 
Speranţa înecată în absență devine 
emblematică pentru un timp ce a uitat de 
ființa profundă şi de combustia pe care 
aceasta ar fi putut-o asigura realităţii. 


48 + Mişcarea literară 


INSEMNARI DIN CÁND ÍN CÁND 


loan PINTEA 


Clopotele de la Chintelnic! 

Cine mai are timp sá mediteze la sunetul 
clopotelor? Cine îşi mai pune, astăzi, întrebări 
cu privire la cîntecul lor? Cine mai ia în serios 
limba lor? 

Ascultîndu-le în timpul Sfintei Liturghii 
am sentimentul acut că vorbirea lor se aliază 
cu îngerii. Clipa în care se creează instantaneu 
muzica deplină: cádelnitá, clopote, cor, îmi dá 
certitudinea că se naşte cel mai adecvat 
moment pentru a înțelege Împărăţia. 

René de Chateaubriand: „dacă ni s-ar 
interzice folosirea clopotelor, ar trebui să 
alegem un copil care să ne cheme în casa 
Domnului”... 

Lukeria din Moaşte vii de Turgheniev: 
„glasul clopotelor nu vine dinspre biserică, ci 
de sus, din ceruri”. 

Clopotele de la Chintelnic nu sunt 
numai O „amintire a cerului” (cum spune 
fratele René) ci mult mai mult decît atît: cifrul 
cu care se deschide Împărăţia. 


ES 

Desi scriu poezie, niciodatá nu mi-am 
dorit un Pegas si niciodatá n-am suportat sá 
mi se vorbeascá despre el. N-am acceptat, din 
principiu, povestile si ,basnele” despre cai 
Tnaripati... 

Copilăria mea m-a învăţat cu altfel de 
cai. Cai bătuţi, împovăraţi, osteniti, prăbuşiţi 
de prea multe poveri. 

Tata, mare iubitor de cai, poate singurul 
din sat care îi iubea cu adevărat, conversa cu 
caii. „Pentru că, îmi spunea, cu caii trebuie să 
stai de vorbă, să le vorbeşti despre cîte în lună 
şi stele şi pe urmă să îi prinzi în ham. Istoria 
lor e tragică. Bolsevicii şi, după ei, comuniştii, 
cînd au venit la putere, i-au decimat.” Grija 
tatei pentru cai a devenit proverbială. Dacă 


pornea la cîmp nu se urca în căruţă, ca să nu le 
fie greu cailor, dacă pleca la moară, un sac îl 
punea pe cal şi celălalt îl ducea el pe umăr. 
„Ca să nu creadă calul că e pedepsit; el simte 
foarte bine aceasta; duce şi el, duc şi eu... 
povara trebuie împărţită... îi muncesc destul 
alţii... lasă...” mă avertiza. 

„Secvenţele” despre tata Anchidim şi 
despre caii lui au fost cele mai fericite din 
copilăria mea. În rest... 

Am văzut cum mor caii, uneori cînd vor 
cîinii, şi cum sunt abandonaţi la marginea 
cîmpului, în puțuri seci, anume amenajate sau 
cum sunt „beliţi” de către ţărani în haine de 
doc şi suflecati la mîneci în cele mai 
prăpăstioase  rîpe. Le-am văzut, pînă 
primăvara tîrziu, oasele înălbite împrăştiate 
peste pajişti şi arături. 

Prin urmare caii sunt pentru mine foarte, 
foarte reali. 

Au o viaţă şi o moarte şi o vesnicie, 
cred, ca şi omul. 

Două fotografii la minut despre calul 
copilăriei mele: Fefeleaga de Ion Agârbiceanu 
şi Calul de Marin Preda. 


ds Fragmentarium 


Citesc o carte cu adevărat foarte 
frumoasă. Intílniri irepetabile de Maria 
Cogálniceanu. Un jurnal fermecátor scris la 
Păltiniş în preajma lui Constantin Noica, 
cîteva însemnări despre întîlnirile autoarei cu 
N. Steinhardt, corespondențe, evocări legate 
de Relu Cioran, N. Carandino, Anton 
Dumitriu, Alexandru Talex. Mă interesează 
foarte mult relația Doamnei Cogălniceanu cu 
Constantin Noica şi N. Steinhardt. Constat că 
e una esenţială. Una născută din dorinţa de 
însoţire, de împărtăşire din darurile şi harurile 


iscarea literară $ 49 


Celuilalt. Nevoia certă şi absolută de a trăi 
frumos şi înalt într-un timp absurd, urât şi 
pipernicit. O relaţie care îşi are temeiul în 
admiraţie. 

Ce mult îmi place adresarea Părintelui 
Nicolae: „Marie dragă”... 

Omenesc. Înduioşător. 
Creştinesc. 


Afectiv. 


Ak ok 


Călătorind mai zilele trecute cu Florin 
Săsărman spre laşi m-am întrebat: de ce 
simţim nevoia să-l evocăm la fiecare început 
de vară pe Radu Săplăcan? 

Nu mi-am dat un răspuns pe loc. 

De abia acum, astăzi, joi, 2 iunie, 2005, 
m-am hotărât să aştem pe hârtie câteva 
gânduri/ răspunsuri scurte, care sunt, de fapt, 
o spun cu toată sinceritatea, argumentele şi 
motivațiile mele pentru neuitarea lui Radu 
Săplăcan. 

Prin urmare, Radu a fost şi a rămas 
pentru mine: un prieten absolut, boier, 
gentleman, devotat, generos, lipsit de orgoliu, 
fără ţâfnă, grăbit, agitat chiar în a sări în 
ajutorul celuilalt, exigent cu prietenii şi corect 
cu neprietenii (nu spunea el „câtă prietenie 
atâta exigenţă”), fără teamă, de-a dreptul eroic 
uneori, îndrăzneţ în a ataca tabuurile şi 
canoanele literare şi nu numai, cavaler atunci 
când situaţia o cerea şi îngăduitor când simţea 
căderile şi slăbiciunile celuilalt, altruist peste 
măsură, antrenat în focul culturii majore şi 
participant entuziast la jocurile precare ale 
contemporaneitátii (considera, ca şi Huizinga, 
cultura drept joc), ironic şi grav, aproape 
mereu cu sabia scoasă din teacă şi ascuţită, 
desigur, pentru apărarea prieteniei şi a 
adevărului cu orice preţ (şi adevărul şi Platon 
încăpeau în aceeaşi teacă), în situaţii aparte, în 
suferință şi cu ochii plini de lacrimi, fără o 
motivaţie anume (când l-am înmormântat sub 
streaşina bisericii din Branişte le-am vorbit 
prietenilor lui despre „darul lacrimilor”), vesel 
şi fericit în momente nu tocmai vesele şi 
fericite, mamă şi tată pentru fiul său Mihai, 
astăzi frate într-o mănăstire ortodoxă, darnic 
până la epuizare, „omul care te vorbea de rău 
în faţă şi te vorbea de bine în spate” (cum 
spune Ion Mureşan), cel care l-a scos pentru 


50 + Mişcarea literară 


prima dată „în lume” din pustia înverzită a 
Rohiei pe N. Steinhardt, căruia i-a legat 
sufletul pentru totdeauna de generaţia sa, 
generaţia '80, pregătit mereu pentru o nouă 
prietenie, gingaş, suav şi realist când atingea 
inefabilul, „făcător de pace”, cum se spune la 
„Fericiri”, topit sufleteşte după Maramureş, 
avocat neîntrecut al generaţiei '80 (ştia pe de 
rost şi recita cărţi întregi din Florin Iaru şi lon 
Stratan), discret în a-şi afişa credinţa, 
credincios şi cu încredere în Dumnezeu, 
asigurat şi încredinţat că Dumnezeu a dăruit 
omului, printre multe altele, două sigure căi 
de salvare: libertatea şi iubirea, cu un popor 
de prieteni peste tot: la Sighet, Vişeu, Borşa, 
Bistriţa, Beclean, Sângeorz-Băi, laşi, Cluj, 
Braşov, Dej, Satu-Mare, Baia-Mare, Oradea, 
Botoşani, critic literar acid, polemic, 
responsabil şi pe fază şi, surprinzător, poet 
absolut fascinant, îndrăgostit până peste cap 
de fetele Nordului si nu numai, încântat de tot 
ceea ce este simplu, nefardat, nefandosit, 
înconjurat de prieteni şi, în acelaşi timp, 
foarte, foarte singur, gălăgios şi glosolalic 
pentru a-şi proteja şi apăra singurătatea, în 
cele din urmă în luptă dreaptă si pe viață cu... 
moartea. Liber, liber, liber ca pasărea 
cerului... 

Amintindu-mi la fiecare început de vară 
de Radu Săplăcan, îmi reamintesc, de fapt, de 
partea cea bună din mine însumi. Amintirea 
lui Radu îmi dezmorțeşte, dintr-o prea 
îndelungă anchilozare, mântuindu-le, propriile 
mele păcate, neputinte, căderi, mici invidii, 
ráutáti, frici, orgolii. Dă un sens defunctei 
mele libertăți. 


KKK 


Doi oameni în fața morții. Lukeria din 
Moaşte vii de Ivan Turgheniev si Ivan Ilici 
din Moartea lui Ivan Ilici de Lev Nikolaievici 
Tolstoi. Două ființe care au căzut pur si 
simplu şi s-au îmbolnăvit. Doi bolnavi care îşi 
aşteaptă absolut diferit sfîrşitul. La mijloc: 
credinţa şi necredinta. 

Lukeria: o bolnavă fericită, voioasă, 
împăcată cu toţi şi cu toate, în stare să vadă în 
cele mai mici amănunte frumuseţea acestei 
lumi, curajoasă, cu toată nădejdea în 
Dumnezeu, compătimind pe alţii nu pe ea, 


ducîndu-şi crucea bolii cu supremă înţelegere: 
„(Dumnezeu) mi-a dat să port o cruce, dovadă 
că-i sunt dragă”, cîntînd În livadă, visînd vise 
fascinante nu cu Vasea, ci cu Domnul nostru 
lisus Hristos, răbdătoare, o creştină cu 
adevărat: nu supăra pe nimeni, nu cîrtea şi nu 
se plîngea niciodată. 

Ivan Ilici: un bolnav „contorsionat” 
sufleteşte, fără Dumnezeu, lipsit de orice 


perspectivă veşnică,  urît,  schimonosit, 
tulburat, speriat, agitat, pierdut, îngrozit, 


prăbuşit şi fixat în propriile obsesii, neîmpăcat 
cu nimic şi cu nimeni. Un ins cu adevărat 
sfîrşit. 

Lukeria are o moarte de sfîntă. Ivan Ilici 
nu are o moarte de sfînt. Şi totuşi... Tolstoi ne 
spune că în clipa morţii Ivan Ilici se clarifică, 
se trezeşte: „în locul morţii era lumina/.../ S-a 
sfîrşit cu moartea, îşi spuse el. Ea nu mai 
există.” 

Ce tratate de teologie savantă? Ce 
savantlicuri teologale pot înlocui această 
literatură cu adevărat creştină, aceste 
mărturisiri vii, necontaminate, despre, pur şi 
simplu, viaţă şi moarte? 


KKK 


O zi cu adevărat parohială. La prăşit 
porumb şi cartofi împreună cu dragii mei 
enoriaşi în grădina bisericii. Uit pentru 
moment toate cărţile, toate lecturile. Nimic 
din ceea ce am citit nu-mi mai foloseşte aici. 
Literatura nu mai are putere. Viaţa îşi spune 
cuvîntul. 


KKK 


Între 6 si 8 aprilie 1879 din Taganrog 
A.P. Cehov îi scrie lui M.P. Cehov: „Am 
primit scrisoarea ta cea lungă tocmai cînd mă 
plictiseam mai cumplit — stăteam la poartă si 
căscam — aşa că poți să-ți dai seama cît de 
bine mi-a căzut”! 

Fără cuvîntul căscam începutul epistolei 
ar fi fără noimă, absolut derizoriu si lipsit de 
orice tâlc esențial. 

Faptul că adrisantul stătea la poartă, si 
se plictisea cumplit nu mă mişcă în nici un fel. 
Însă faptul că el căsca mă pune în fața unui 
orizont de aşteptare. 


Dincolo de orice speculație, cred că 
Cehov, poate crea, uneori cu ajutorul unui 
singur cuvînt, o întreagă filosofie despre 
ironia plictisului. 

Orice text despre apatie ar trebui să 
pornească de la această epistolă. 


KKK 


Comentînd Caietele lui Cioran, Livius 
Ciocârlie spune: „Cine ajunge la credință prin 
argumente, ori si-o pierde prin argumente, nu 
este sau nu a fost credincios”. Amin. 


KKK 


În general oamenii cred că apanajul 
sfinteniei este bátránetea. În „imaginarul” 
creştin, trebuie sá recunoaştem, există o 
asemenea percepție a omului canonizat. 

Bărbile lungi şi stufoase sunt pentru 
mulți dintre noi o garanţie a sfinteniei. 
Chipurile îmbătrânite, ascetice, nelumesti sunt 
dovezi şi exemple clare de sfinţenie. 

Doi sfinţi din calendarul ortodox 
contrastează, însă, cu această „înţelegere” a 
sfințeniei si ne spun că lucrurile nu stau chiar 
aşa. 

E vorba de: Sfînta Muceniţă Filofteia, o 
fetiță de 10-12 ani a cărei istorie este 
îndeobşte cunoscută şi de Sfîntul Chiric, un 
băieţel în vîrstă de 3 ani (după Proloage), de 
5-6 ani (după Arsenie Papacioc), pomenit la 
15 iulie. 

Sfîntul Chiric, care a pătimit în aceeaşi 
zi cu mama sa lulita, înainte de a muri l-a 
înfruntat pe dregătorul Alexandru cu aceste 
cuvinte: „Creştin sunt, lasă-mă la mama 
mea!”. 


KKK 


Dimineața devreme mă uit la TV la 
emisiunea lui Patapievici. Invitat: Livius 
Ciocârlie. Un scriitor pe care îl citesc şi îl 
admir asiduu. I-am savurat Paradisul derizoriu 
şi Caietele lui Cioran. Printre altele cei doi 
vorbesc despre prostie. Despre un anumit tip 
de prostie. Patapievici: „Numai cei inteligenţi 
ştiu că sunt proşti”. L.C. admite că are 
momente cînd este... prost. Discuţia îmi 
aduce aminte despre axioma-Paleologu despre 
prostie care spune că: omul nu poate şi nu 


iscarea literară $ 51 


trebuie sá fie mereu inteligent; ar fi o prea 
mare încordare, o rigiditate nepermisá, o 
„prostie” să nu poţi fi din cînd în cînd şi... 
prost! 

Să fie prostia aceasta(!) şi nu cealaltă 
(despre care vorbeşte Petru Creţia si Ion 
Creangă) o destindere a inteligenţei?! 

Petru Cretia despre celălalt tip de 
prostie: „Prostia, ca slăbiciune a minţii, nu 
este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, 
este un dat genetic: cineva este prost aşa cum 
are ochii albaştri sau muşchii puternici”. 


KKK 


Am citit cea mai frumoasă şi mai 
completă carte despre prietenie. Lumînările 
ard pînă la capăt de Sandor Marai. Un 
volumaş subţire. Un antidot. Un medicament. 
O capodoperă. O mărturisire romanescă pe 
care ar trebui să o citească toţi aceia care, într- 
un fel sau altul, se fac vinovaţi de trădare. 

Şi cine nu a trădat măcar o dată?! 

O poveste care îl face să se simtă bine şi 
pe trădător şi pe cel trădat. O poveste ca o 
ispăşire. 


Ak ok 


Citesc cu întîrziere în Manuscripum un 
text despre Petru Cretia semnat de Stefan 
Agopian. Cald, evocator, dar cu un final 
neasteptat. 

„Am vorbit ce-am vorbit si la un 
moment dat l-am întrebat dacă crede în 


Dumnezeu. Mi-a spus că nu”, 
Agopian. 

Trebuie să spun din capul locului că 
felul acesta de a pune întrebări mi se pare, din 
punct de vedere teologic, scandalos şi stupid. 

Eu unul nu (mă) întreb despre credinţa 
lui Petru Cretia. Ce rost ar avea întrebarea 
mea şi răspunsul lui dat atât de tranşant lui 
Ştefan Agopian? 

La ce m-ar mai interesa necredinta lui 
Petru Creţia când aproape toate cărţile lui 
vorbesc despre credință? 

Ce sunt Luminile si umbrele sufletului 
dacă nu meditaţiile unui gînditor profund 
lucid şi profund creştin despre turpitudinile, 
nădejdile, neajunsurile, înălțimile, prăpăstiile, 
bunátátile şi, deopotrivă, ráutátile conştiinţei 
noastre, a relaţiei noastre cu Dumnezeu şi cu 
lumea în care locuim provizoriu? Ce sunt 
Oglinzile, dar traducerile din  Cîntarea 
Cîntărilor şi Cartea lui Iov, dar Norii, cu acel 
pasaj profund inspirat de la pag. 217 despre 
cer, Dumnezeu şi îngeri... 

Nu mă interesează ce i-a spus Petru 
Creţia lui Stefan Agopian. Eu ştiu una şi bună. 
Că toată credința lui în Dumnezeu e 
mărturisită în cărţile pe care le-a scris. Şi mi-e 
de ajuns. Dai li! vorba Părintelui Nicolae. 

Pentru a fi edificati asupra credinţei lui 
Petru Creţia a se citi textul dedicat lui de către 
Cristian Bádilitá în Vázutele şi nevázutele. 


mărturiseşte 


52 + Mişcarea literară 


Alexandru HUSAR, 


PAX MAGNA 


Suntem aici numai noi doi 
În lumea largă, eu si tu. 
Închide ochii tăi şi nu 

Ti-i mai întoarce înapoi. 


Priveşte acum cărarea aceea 
Cu şapte vămi către văzduh, 

În stânga mea Casiopeea, 

În dreapta luna plină ca un scut. 


Un vânt uşor ca briza mării, 
Cum cade-n dunga înserării, 

De parc-ar fi chiar duhul sfânt — 
E pace-n cer şi pe pământ. 


E-o mare linişte în noi, 

În nucii mari, în casa noastră, 
Departe oraşul, câinii tac 

Iar câinele meu cel mai drag 
Îmi doarme-n prag. 


O pasăre dintr-un cireş într-altul, 

O pasăre cum nici n-am mai văzut — 
Să-mi spui, o, de-ai putea să-mi spui 
Oare acea pasăre de nu-i 

Cheia fântânii adâncului 

Pe care-o căutam de mult. 


Ascultă vântul, cum l-ascult 
Şi cum acest vânt bate lin 

Şi-s limpezi azi zările largi, 
Îmi cresc mari aripi de condor 
Şi toate câte mă mai dor 

Nu mă mai dor. 


De-acum năpăşti, fărădelegi, 
necazuri câte mi s-ar da 
Dizolve-n pulberi umbra mea, 
Acestei clipe îi spun: Da! 


Şi de-o viaţă am avut, 

Eu în vâzdoage învăscut, 

Pentru această clipă m-am născut, 
Şi ia aminte, draga mea, 

Îți mulțumesc pentru ea. 


STARE MIASTO 


Aşa-i spun ei: Oraşul Vechi! 
Cu străzi înguste, încovoiate, 
Lungi coridoare-ntunecate 
Scurgând în timp eternitate, 
Înalte, verzi ziduri rănite 

Şi bolți, sub vremuri prábusite, 
Meditative, neclintite 

Case durate pentru veci. 


Îmbietoarele bufete 
Din care ies suave fete 
Prin uşi clintind un clopoțel, 
Monumentalele faţade, 
Medievale colonade, 

Pe care calm amurgul cade, 
Ferestre cu ochi de opal, 


Turle cu steagul de metal Poezia 
Şi porţi cu-arcade ogivale Mişcării literare 


Întâmpinându-mă în cale, 
Cum mă strecor printre capele 

Şi câini ce-aleargă printre schele, 
M-atrag în pas tăcut spre ele 

Şi două sălcii plângătoare 

(N-au fost cândva două fecioare?) 


Aici, liric pacificat, 

O, brav oraş îngândurat, 

Aici mă simt atât de bine! 

Cum secolii răsună-n mine, 

În zvelte, calde seri de-april, 

Pe vânt m-aud şoptind febril 

Oh, les si&cles et les siécles sur cette ville! 


iscarea literară + 53 


FUGA CU ZEII 


O stewardesă cânta sub măr... 

» Ti-aduci aminte, lonele, 

când má báteai cu fácáletul?” 

Ce-i veni acestei surate 

împodobite cu picioare lungi 

să se întoarcă acasă? 

Lume cu susul în jos, 

cu urechi deasupra ochilor, 

ca nişte prapori! 

De unde să-şi aducă aminte Ionel, 
dacă el e mort de cinci ani 

de pe când a fugit Ionela la oraş 

să-şi urmeze destinul?! 

Aşa ne lasă femeile 

ca pe nişte cizme stricate, 

cu gura căscată, şi fug cu zeii! 

Ea se va duce pe seară la mormântul lui 
şi va aşeza un buchet de flori de ceară 
până la a doua venire, 

atunci va pune altul, 

pe cel vechi îl va muta 

pe o groapă din margine. 

Pe vreme ce cântă Ionela, 

hornarul se urca pe casă 

apoi pe horn cu o scáritá 

şi-l curăța cu peria lui. 

În odaia unde dormea cu Ionel 

cade funingine şi înnegreşte podeaua. 
Oare cum poate cânta atât de frumos? 


54 4 Mişcarea literară 


Marcel 
MURESEANU 


se întreabă hornarul 

ca şi când ar fi descoperit lumea. 
Stewardesa are rău de ocean 
chiar aici, în iarba verde, sub măr. 
Ea îşi zăreşte ca-n vis mormântul 
acoperit de apele verzi 

de la țărmul insulei Samos. 


ORATORIU 


După ce a bătut în limba sa, 
după ce a vorbit în ea 
clopotul se apucă de iernat 
intră în liniştea ninsorilor. 
Pentru ce ureche 

sunt acele cântări ale fulgilor 
pe bronzul coclit? 

Doar n-o să-mi spuneţi 

că nu se iveşte acolo un sunet 
şi coaja lui nu crapă 
lăsându-i sămânţa 

în a neantului vale să cadă! 
„„„După ce a bătut în limba sa, 
după ce a vorbit în ea, 

peste craniul clopotului, 

ca peste craniul lumii, 

căzu ploaia meteoritilor sticloşi 
străpungându-l, până când 
ultimul vaiet 

părăsi trupul său. 


»REPOS SOUS LE LILAS” 


De cum vázui tabloul 

pe un perete la Orangerie, 

ca o streche m-a apucat 

dorinţa de a-l uita 

însă unde mergeam, unde-alergam, 
el după mine! 

Ca un cangur sărea 

cu tot cu perete prin lume 

cu tot cu tristeţea lui 

şi pe malul oceanului 

unde nu-s tufe de liliac: 

până într-o zi când citii 

că pe cel adevărat cineva l-a furat 
de pe crucea lui din Paris 

şi că lumea, venită să se vindece 
privindu-i icoana, dezespera. 
Atunci i-am pus mâna în păr 
acestuia ce nu-mi dădea pace 

şi mă urma peste tot, 


trimițându-l să ţină locul celui furat. 


Târziu aflai că-şi face bine datoria, 
iar hoţul însuşi, din când în când, 
vine să i se închine. 


EPISTOLAR 


Fluturele de pe timbru si-a luat zborul 
si astfel scrisoarea mea n-a mai ajuns la tine. 


Postasul a zis: scrisoarea e nulă, 
fără fluture nu valorează nimic! 

A clocotit ceva în poştaş 

şi a aruncat-o la foc. 

De fapt, ce ţi-am scris eu acolo 
nu era atât de important 

îţi spuneam că-ţi las prin testament 
toată dragostea mea 

şi că iar am scăpat trenul 

sub care voiam să mă arunc. 

Îţi voi scrie din nou peste puţin 
despre făpturi nevăzute şi rele, 

să te fereşti! 

Fluturele va rămâne pe scrisoare. 
Poştaşul se va prăvăli de oboseală 
tot căutându-te în locul meu. 

el nu va şti niciodată 

că aşa ne ucidem noi poştaşii. 


ÎN SOLDA IUBIRII 


Vine vremea ruinelor 

să ne pregătim terfeloagele 

să salvăm ce mai e de salvat! 

O lume cu fundul dublu 

ca valiza spionului 

e pe cale de-a dispare 

într-o altă lume cu fundul dublu 

nouă-nouţă! 

Unul pe altul se îmbălsămează poeţii 

mumia unuia lângă mumia celuilalt. 

Cât de mult s-au iubit! 

Cât de departe sunt de adevăr! 

Iată, Ion tocmai a terminat scrierea 

despre fata costelivă 

îmbătrânită înainte de vreme, 

când l-a apucat răpciugă 

şi-a zăcut cu moalele capului în călduri, 

cu fân sub şale. 

Două bulendre ude se zbăteau, în vremea asta, 

pe-o funie, în faţa ferestrei. Îngheţaseră. 

Ştie Dumnezeu dacă se vor mai usca 
vreodată! 

Era gata să-l pierdem. 

Lui Gheorghe i-a sângerat pulpa. 

Striga la noi: ziceti-mi George, 

ca ráposatului regent, 

eu sunt acela care vorbea cándva 

despre fecalele vântului 

şi iată-mă asemenea lor! 

Cum trece timpul! 

Salata de scorţişoară motáie beată 

nu va putea ieşi singură din vasul ei. 

Anul Nou deschide cu cornul 

uşa de către Vărsător. 

Se-aude un bolborosit acolo: 

e trecutul, aşa face el 

până când moare de tot! 

Cât de mult se iubesc poeţii! 

Varsă lacrimi pe faţa de masă. 

N-o să mai iasă, zice gazda. 

răvăşită, cu privirea dusă. 

Dă cu márut-márgáritar! râd ei. 

O unditá de noapte se mişcă 

prin somnul meu, 

chiar deasupra gurii mele se mişcă! 

Tácerea-i de aur. Nu voi crăpa buzele mele. 

Mâna mea stângă se-ntinde şi apucă firul. 


iscarea literară $ 55 


Inteleaptá si înfricoşătoare e mâna mea! 
Cel de pe mal lunecă 
în găoaza acelei fierturi tutunii. 


CAMPIOANA 


Unde fuge asta ca o proastă? 

Unde vrea ea să ajungă? 

Cum fuge ea şi nu se satură? 

Cum fuge ea şi n-o aşteaptă nimeni? 
De cine fuge? 

Cine să-i spună că se mişcă în cerc? 
Un lucru sare în ochii noştri, 

dacă-l lăsăm să sară: 

ea are răspunsuri 

pentru toate aceste întrebări, 

ea n-a început fuga ei 

până nu le-a avut! 


CÂRDUL 


Se anunţă o nouă vânătoare de ciori, 
vor cădea ciorile cu miile. 

Pe moarte se bazează viaţa! 

strigă vânătorii la luna noiembrie. 

E zodia Săgetătorului 

dar el nu vrea să tragă 

altceva vrea el 

poate chiar pe vânător îl vânează. 
Oraşul se uită pe cer cum se rupe cârdul 
cum cad suratele de-a valma. 

Vrem să ştim cine le alege! exclamă 


mulțimea. 


Vrem să ştim numele celor ucise! 


56 + Mişcarea literară 


Vrem să le ridicăm un mausoleu. 

altfel le-am ucis degeaba! 

Să le piară sămânţa! strigă gurile lungi. 
Să le îngheţe ouăle sub coadă! 

Când nici o împuşcătură nu se mai aude 
când gunoiul cel mare din marginea urbei 
scoate aburi ca o gură de iad, 

pe străzile lungi ca nişte şireturi 

şi pe la casele înşirate pe ele 

se aprind luminile tremurătoare 

şi-n spatele perdelelor grele, iată, 

se văd chipuri de ciori 

mai întunecate ca noaptea 

înconjurând vânătorii 

şi din cupe de cristal 

sorbind împreună cu ei. 


CU NIMENI PE NIMENI CĂLCÂND 


Până la urmă rămânem între noi, trupurile! 
Sufletul o zbugheşte spre cer 

şi ne lasă baltă de sânge, nemilosul. 

Frunze pe apă, toamna, galbene, multe 
văzut-aţi cum le-mpinge vântul corăbioarele 
cum se adună de limpezi şi de-abia se ating 
de abia se pâlpâie una pe alta, zicándu-si: 
o, iartă-mă că mi-am atins de tine obrazul! 
Ca ele, pe veci, şi noi suntem! 

Mai târziu, mai la vale. 

se sting asemănările cu ce am fost 

de la naştere şi până la moarte. 

Toate se petrec în vreme ce mâinile 
primele mor 

ca să nu poată ajuta celorlalte. 

Şi-atunci nu-i păcat, oare, 

că nimeni pe nimeni iubeşte!? 


Alexandru UIUIU 


UNDE ESTE OLANDA? 


De-abia mă întorsesem de la Barcelona. 
Reşedinţă la Sitges-Mediterana, pereţi de sti- 
clă... winddsurf-uri, strádute... Apoi La Ram- 
bla, Montjuic, casele lui Gaudi, La Sagrada 
Familia... o tavernă adevărată... Tot tacímul... 

N-am iertat decît cîteva ore după 
întoarcere si m-am dus la pescuit la Domnesti. 
E acolo un loc, îi zicem „între ape”, unde se 
uneşte Sieul cu apa Budacului. E o baltă mare 
în care apele se adună în vírtejuri şi scapă pe 
prunduri, înconjurată cu nisipuri şi nămoluri. 
Te descalti şi simţi cum îţi intră nămolul 
printre degetele de la picioare, urcă pe pulpe, 
te răcoreşte, te îmbracă şi-apoi tot stai... tot 
staaaai... să vină un clean să-ţi tragă la unditá. 

Seara am ieşit la un vin La Cornel. Apoi 
am băut o bere la Vama Veche şi într-un tîrziu 
am trecut şi pe la terasa de la Codrişor. Nu 
mai aveam chef de nimic: eram plin de 
Europa, de soarele Domnestiului, de farmecul 
pescuitului, de vin, de glume cu prietenii. 

De la o masă dintre cele făcute la 
sugestia chelnerului — „lăsaţi domnu” că se 
aranjează! lipim cîteva şi încăpeţi toţi!” — 
aşadar de la o masă lungă cît trei s-a ridicat un 
domn cărunt, dar foarte „good loking”, şi m-a 
salutat respectuos. Lucram în administraţie şi 
astfel de oameni, cum era cel despre care vă 
vorbesc „de la cultură” má salutau cu nesat, 
cu o nesfîrşită şi caldă politeţe. Am văzut că 
pe masă era vin mult şi bun şi m-am aşezat 
făcînd un semn complice prietenilor mei care 
şi-au găsit o masă undeva mai încolo. 


Am fost prezentat într-o engleză stîlcită, 
combinată cu româna şi am aflat că mă aflu în 
faţa unui grup de olandezi care aveau relaţii 
culturale, mai precis folclorice cu România. 
Au fost ai noştri acolo, lor le-au plăcut 
dansurile, şi-au făcut un ansamblu şi acum au 
venit în România să-şi continue lecţiile, să 
înveţe pînă la perfecţiune dansurile de pe 
Someş şi Şieu. 

Interesant! mi-am spus. Din Olanda... 
tocmai din Olanda... Şi am prins glas: 

— Dînşii sunt din Olanda? 

— Da, da... yes... from Holland... 

— N-am auzit de tara asta... 

— What? 

— Where it's Holland? îl întreb pe cel 
care stătea cel mai aproape de mine. 

Acela mi-a dat atenţie. Ceilalţi erau 
prinşi în discuţiile anterioare venirii mele. Mi- 
a dat atenţie dar s-a nedumerit brusc. A crezut 
că nu înţelege întrebarea şi a mai zis o dată: 

— What? 

Eram destul de 
obosit, n-aveam chef 
sá vorbesc prea mult 
englezeste dar am mai spus o dată: 

— Where it's Holland? 

De fapt, era o masá omogenizatá de vin 
si de preocupári comune, pliná de translatori 
din toate limbile ín toate limbile astfel cá era 
cam tot una dacá vorbeai englezeste, romá- 
neste, nemteste... 


Proza 


Mişcării literare 


iscarea literară $ 57 


Instructorul cultural román, care státea 
chiar ín dreapta mea, s-a grábit sá-mi traducá 
ráspunsul foarte jenat. 

— A zis că în Nordul Europei, în penin- 
sula Scandinavă... În Nord...! a precizat el şi 
s-a uitat cu ochi mari la mine neíntelegínd ce 
m-a apucat. 

Eram hotărît, eram ca o stîncă, eram ca 
strămoşii. Am gustat din vin şi am revenit: 

— In ours Europe...? În Nordul gonti- 
nentului nostru?! Olanda?! N-am auzit...! Y 
don't know? Where?! Y don't hear about... 

— Língá Suedia, mai sus de Tárile de 
Jos, In the North of Germany... Up... Up... 

Făcea si gesturi omul, îmi spunea şi-n 
engleză şi-n română, iar instructorul nu mai 
prididea să-mi spună „Sunt din Olanda! 
Intelegeti?! Din O-lan-da!” Pentru el era 
suficient. Pentru mine nu era deloc: 

— N-am auzit pînă acum de Olanda. Ce 
țară-i asta? 

Aveau un vin excelent pe masă. Un 
Murfatlar Sauvignon... Şi era plin de sticle. 
Mi-am mai umplut un pahar. 

Cel cu care am stat de vorbă, olandezul 
de peste masă, s-a întors către femeia de lîngă 
el şi a întrerupt-o din altă discuţie. I-a 
comunicat ce întreb şi ea m-a privit scurt, 
mirată. Apoi mi s-a adresat: 

— Doamna spune că este din ţara lale- 
lelor, imposibil să nu fi auzit de ea. Au cele 
mai frumoase lalele din Europa. Exportă în 
toată lumea..., mi-a tradus instructorul cultu- 
ral, prietenul român al olandezilor îndrăgostiţi 
de dansurile populare. 

— Nu mă pricep la flori... Nu ştiu... 
N-am auzit... Cum adică lalele...? 

Cea cu care stătuse de vorbă pînă atunci, 
doamna olandeză, s-a prins în scurt timp 
despre ce-i vorba. Ea a decis să mă ia altfel. 

— Johann Cruyff, fotbal. Do you know? 
Portocala mecanică! Am fost campioni mon- 
diali la fotbal... 

Netulburat ca Sfinxul, ca Babele din 
Munţi, ca strămoşii, mi-am sorbit murfatlarul 
şi i-am spus că n-am auzit de echipa lor de 
fotbal îmbrăcată în orange. 


58 + Mişcarea literară 


Bărbatul de lîngă ea şi cel de peste masă 
mi-au dat detalii suplimentare. Rînd pe rînd 
toţi cei de la masă au devenit interesaţi de 
mine si de neştiința mea neclintitá. Într-o 
jumátate de ceas, nimic nu era mai important 
de discutat; am devenit centrul atenţiei si toţi 
mi se adresau. Instructorul cultural se străduia 
şi el: 

— Domnul a spus că trebuie să fi auzit 
din istorie, că ei au avut imperiu maritim..., au 
ajuns pînă în Japonia... 

— Doamna a zis că au vaci foarte fru- 
moase. Haideţi, nu se poate să nu fi auzit de 
vacile olandeze... 

— Zice că e imposibil să nu fi auzit de 
lalelele lor... 

— El spune că iubeşte folclorul romá- 
nesc, dansurile, că au capitala la Amsterdam. 
Că trebuie să ştiţi, sunt lîngă Danemarca... 
Suedia... 

— Doamna a zis că-s membri în Comu- 
nitatea statelor europene... 

Era minunat vinul. M-am întins după 
încă o sticlă în vreme ce olandezii s-au apucat 
să cînte apăsat ceva de pe la ei ca să mă 
convingă că au şi cîntece frumoase pe care le 
ştiu toţi. Era ceva ca un imn, poate îmi cîntau 
chiar Imnul Olandei. Habar n-am care-i Imnul 
Olandei... 

Au cîntat ei ce-au cîntat şi s-au apucat 
iar de mine: că au lalele, că au echipă de 
fotbal orange, că au avut scriitori, dramaturgi, 
că au umblat mult pe mare, că au capitală, că 
brînza lor este vestită, că au mori de vînt, 
pictori celebri... Toate acestea repetate de 
multe ori şi apoi multe altele... 

Într-un tîrziu m-a apucat mila de mine şi 
m-am ridicat. Le-am spus că-mi pare rău dar 
că habar n-am ce-i cu Olanda asta a lor şi m- 
am dus la masa prietenilor mei. 

Am mai povestit ceva cu ei şi am ieşit 
prin cealaltă parte a grădinii de vară lăsînd în 
urmă un numeros grup de olandezi care cîntau 
în noaptea de mătase, cuprinşi de un vast şi 
adînc sentiment patriotic. 


Ion HOBANA 


„Ceea ce mi se pare cu adevărat important 
este cá Jules Verne continuá sá fie citit nu 
numai la noi, ci în întreaga lume.” 


2005 a fost declarat de UNESCO Anul Internaţional Jules Verne. 

Celebrul scriitor francez a reuşit să treacă de bariera lui Cronos ajungînd pînă la noi, 
datorită forţei cuvîntului, ştiind de la prima sa carte că noi toţi vom fi „copiii lui” şi-l vom căuta 
mereu. A pariat pe lectură, pe cuvînt, pe lumile posibile, ca oricare mare creator, conştient de 
geniul lui, şi a cîştigat, autenticul scriitor fiind dublat de autenticul vizionar. 

Se naşte la Nantes, 28 februarie 1827. La 20 de ani ia drumul spre Paris, înscriindu-se la 
Facultatea de Drept. Cariera avocáteascá nu cunoaşte nici un semn de bun augur, căci tînărul 
scrie şi se comportă ca un autentic scriitor. După cîteva eşecuri (refuzuri lamentabile din partea 
editorilor), îl întîlneşte pe Pierre-Jules Hetzel, care-i va publica Cinci săptămîni în balon. Aşa 
începe nemurirea lui Jules Veme. Romanele lui au încîntat şi încîntă copilăria copilului 


fragedului azi. 


— Domnule Ion Hobana, Maestre Ion 
Hobana, ce vá aduce pe meleagurile 
Clujului? 

— În primul rînd mulţumesc pentru acest 
dialog. Trebuie să spun că înafară de plăcerea 
de a revedea Clujul particip la Colocviul 
International Jules Verne, organizat de 
Universitatea clujaná, mai precis de Catedra 
de Limbă şi Literatură Franceză şi am bucuria 
de a mă întîlni cu multi dintre colegii mei din 
ţară şi străinătate, care sînt preocupaţi de viaţa 
şi opera lui Jules Verne, al cărui centenar îl 
celebrăm în această perioadă şi în întregul an. 
Este vorba despre o aniversare UNESCO şi 
desigur că diferitele etape ale acestei 
comemorări se vor petrece pe întreg parcursul 
anului. Au început deja în luna martie, acel 24 
martie cînd s-au împlinit 100 de ani de la 
moartea lui Jules Verne. 

— Avînd în vedere că ne aflăm în anul 
Jules Verne, pînă la această manifestare de la 
Cluj, amplă, desigur... 


— Este cea mai amplă din România. 

— Mi-afi anticipat întrebarea. În ţară a 
fost punctat acest eveniment cultural care se 
află sub egida UNESCO? 

— Eu sînt fericit că şi în România această 
comemorare a căpătat dimensiunile pe care le 
merită marele scriitor. Au fost multe astfel de 
manifestări în cîteva oraşe. De pildă în martie 
am fost la Deva, la laşi unde a avut loc o 
frumoasă manifestare în cadrul Zilelor 
Francofoniei şi un 
colocviu. Apoi am 
fost la Bucureşti, la 
Institutul Francez. 
Acolo a avut loc o întîlnire foarte interesantă 
despre Castelul din Carpaţi, iar profesorul 
Lucian Boia şi-a prezentat o nouă carte 
consacrată lui Jules Verne şi de asemenea, iată 
un amănunt mai pitoresc, a fost lansată o 
emisiune de timbre Jules Verne. Este pentru 
prima dată cînd în ţara noastră se lansează o 
astfel de emisiune. E vorba de timbre foarte 


Dialogurile 


Mișcării literare 


iscarea literară $ 59 


frumoase si má bucur că Romfilatelia a 
acceptat propunerea mea făcută încă de anul 
trecut, de a-l omagia pe Jules Verne şi în acest 
fel. E vorba de patru timbre cu subiecte din 
cărţile care au legătură cu spaţiul românesc 
sau cu eroi din cărţile acestui. Am fost în luna 
aprilie la Buzău, la Focşani, iată-mă acum 
aici, în Cluj şi la sfîrşitul lunii voi fi la Birlad 
la invitaţia Muzeului Vasile Pîrvan. Acolo voi 
vorbi despre Jules Veme şi voi lansa un 
volum din colecţia Ion Hobana Prezintă 
Maeştriii Anticipatiei. Îmi cer scuze că trebuie 
să spun acest lucru... 

— Aveţi tot dreptul, dacă ne gîndim la 
valența dublă caracteristică personalității 
dumneavoastră: umanist, scriitor, traducător 
pe de o parte si om trecut prin viață, pe de 
altă parte. Nu întîmplător la început v-am 
numit Maestru. 

— Aşadar, tot despre Jules Verne voi 
vorbi şi voi prezenta al patrulea volum din 
colecţia amintită, care este de povestiri de 
anticipație ale marelui scriitor. Este intitulat O 
dramă în văzduh, după titlul primei povestiri 
şi sper că va fi primit cu interes, pentru că 
Jules Veme este cunoscut mai degrabă ca 
autor de romane. Aici ar fi de amintit în 
special celebrele călătorii extraordinare şi mai 
puţin povestirile. 

— Aveţi dreptate, dacă luăm în calcul si 
romanele în care descrie spaţiul românesc, 
dar care nu sînt atît de cunoscute la noi. 
Curiozitatea m-a determinat să fac o anchetă 
printre tineri şi să văd ce cunosc. Prea puţine 
informaţii deţin despre viaţa şi opera lui 
J. Verne şi din modul în care povesteau despre 
o carte sau alta, mi-am dat seama că au intrat 
în posesia informaţiilor prin intermediul 
ecranizărilor. Se mai citeşte astăzi? Cum este 
perceput acest scriitor? 

— Nu mă miră faptul că aceşti tineri 
cititori sînt atraşi mai mult de cărţile în care 
tehnica este bine reprezentată. Trebuie să 
precizăm de la bun început că e vorba de o 
parte din cărţile lui Jules Verne, în care, 
pornind de la realizările ştiinţifice din timpul 
lui, îşi imaginează modul în care evoluează. 
De exemplu 20 de leghe sub mări... E firesc 
pentru că trăim într-un timp în care oamenii şi 
în special tinerii sînt atraşi de aceste isprăvi 


60 + Mişcarea literară 


ale ştiinţei şi tehnicii. Desigur, gloria lui Jules 
Verne constă în faptul că pornind, aşa cum 
spuneam, de la realităţile timpului şi-a 
imaginat cum ar putea fi ele în viitor. Gloria 
lui constă în faptul că este un mare scriitor 
care ştie să-şi imagineze acţiuni foarte 
interesante, foarte captivante, care ştie să 
creeze eroi memorabili de talia Căpitanului 
Nemo, un scriitor care are un dialog 
scînteietor. E bine să se ştie că Jules Verne la 
începutul carierei lui visa să fie dramaturg, nu 
romancier. A şi scris multe piese. 

— Se recunoaşte această dinamică în 
romane... 

— Da. Excelenţa dialogului vine tocmai 
de aici, de la faptul că era familiarizat cu 
dialogul teatral şi a ştiut cu uşurinţă să-l 
transpună în proză. Trebuie să amintim stilul 
şi maniera extraordinară de a zugrăvi peisajele 
fabuloase din romanele sale: peisajele 
călătoriei spre centrul pămîntului, cele 
submarine, la urma urmei să amintim şi de 
peisajele cosmice din În jurul lunii, De la 
pămînt la lună. Totul se creează pe o vastă şi 
extrem de solidă documentare. 

— Ar fi bine să amintim Chiar şi de 
peisajul uşor exotic pentru lumea franceză a 
spațiului mioritic, pentru care scriitorul s-a 
documentat foarte mult. Citind Castelul din 
Carpaţi recunoaştem toate locurile autohtone. 

— Sigur. E foarte interesantă afirmaţia 
lui din carte prin care localizează acţiunea, 
spunînd că acest castel se află în zona Pasului 
Vulcan. De acolo aruncă o privire panoramică 
asupra împrejurimilor şi vorbeşte despre o 
seamă dintre oraşele pe care le cunoaştem şi 
noi: Vulcan, Petroşani, Petrila, Livezeni. 
Vorbeşte despre Retezat, despre Parîng. 

— Despre port, despre oamenii locului, 
despre obiceiuri, despre pitorescul cioban cu 
oile lui... 

— Da, este vorba de ciobanul Frig, care 
vede acea dirá de fum care se înalță din castel 
şi în felul acesta se află că el este din nou 
locuit. La început se crede că acesta este 
bîntuit de duhuri necurate. Pînă la urmă vom 
afla că e vorba despre stăpînul castelului care 
s-a întors. Ca să nu eludăm ideea documen- 
tării foarte solide, el de altfel, o recunoaşte 
încă din primele pagini ale romanului. Reklu a 


vizitat aceste zone ale Transilvaniei. E vorba 
de însemnările geografului francez. 

— Cu care a fost prieten Jules Verne. 

— Nu ştiu dacă au fost chiar prieteni, 
însă se cunoşteau. Ce este foarte important, 
acesta a călătorit chiar în zona în care-şi 
plasează Jules Verne acţiunea romanului. El a 
putut să găsească în aceste însemnări de 
călătorie, cum o şi spune într-o scrisoare către 
editor, tot ceea ce avea nevoie. Îmi pare rău că 
trebuie sá spulber credința multora dintre 
cititorii lui Jules Verne că el ar fi fost pe 
meleagurile despre care vorbeşte. La noi a şi 
apărut o carte care susţinea acest lucru. Din 
păcate, cercetările pe care le-am întreprins de- 
a lungul multor ani şi cu multă trudă, au 
dovedit că n-a fost niciodată chiar în această 
parte a Europei, nu numai în Transilvania. 

— În sprijinul afirmațiilor 
dumneavoastră ar putea veni şi onomastica? 

— Da. Este o onomastică luată din alte 
părţi. E evident. O onomastică luată din 
germană şi maghiară. Nu e de mirare pentru 
că aşa a găsit-o şi-n hărţile de epocă şi în 
cărţile pe care le-a citit despre această zonă şi 
chiar în însemnările geografului francez. Este 
un lucru firesc, nu trebuie să ne mire, pentru 
că e vorba de perioada de dinainte de 1900, 
cînd Transilvania făcea parte din Imperiul 
Austro-Ungar. 

— Am vorbit despre receptarea lui Jules 
Verne. Fenomenul literar românesc actual 
propune opere care să fie apropiate de stilul 
scriitorului francez? 

— Nu cred. Nici nu cred că ar fi posibil. 
Evident, Jules Verne ţine de o anumită epocă 
şi din punct de vedere al scriiturii, al 
meşteşugului literar, al înclinaţiei lui. Ceea ce 
mi se pare cu adevărat important este că el 
continuă să fie citit nu numai la noi, ci în 
întreaga lume. lată aceste volume din Index 
Translationum care apare în fiecare an. Este 
vorba de o publicație UNESCO, o publicaţie 
care se referă la traduceri. Ei bine, în această 
publicaţie în fiecare an Jules Verne va fi găsit 
printre primele zece locuri. Cum se explică 
această perenitate a scriiturii lui? E foarte 
simplu. E vorba despre un mare scriitor, un 
scriitor care se adresează, desigur, unui public 
larg. Este foarte citit de tînăra generaţie şi 


recitit de cei mai puţin tineri, dar care şi-au 
păstrat prospetimea sufletească. 

— J. Verne a fost un vizionar. Nici din 
acest punct de vedere nu există scriitori de 
science-fiction, care să fie înzestrați cu 
perspectivă? Vizionari? 

— Lucrurile s-au schimbat foarte mult. 
Chiar şi în înţelegerea acestei specii literare 
există discuţii. El tine mai curînd de ceea ce s- 
ar numi anticipatia clasică. De aceea am si 
inclus acel volum de povestiri în colecţia de 
anticipație clasică, pentru că el nu face decît 
să împingă puţin mai departe ceea ce exista în 
epoca lui. Nu e vorba de ceea ce fac marii 
autori de science-fiction începînd cu Wells, 
care este socotit prototipul acestui gen şi care 
merge pe lucruri mai îndrăzneţe, pe idei cum 
ar fi omul invizibil, războiul lumilor, maşina 
timpului, călătorie în lună cu un vehicul care 
foloseşte un sistem antigravitational. Jules 
Verne nu este un autor de acest tip de S.F., ci 
de unul clasic şi fără îndoială că modalităţile 
lui de a privi evoluţia ştiinţei şi a tehnicii într- 
un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, nu 
mai pot fi utilizate astăzi. Eu cred că el 
constituie mai mult un stimul pentru scriitorii 
de astăzi. Trebuie să spun că îi datorez în 
foarte mare măsură cariera mea literară. M-a 
impresionat puternic în copilărie şi adoles- 
cenfá. A contribuit fundamental la orientarea 
mea către literatura science-fiction, către tot 
ceea ce constituie atracţia necunoscutului 
pentru fiinţa umană. 

— În acest periplu al dumneavoastră 
prin fară cu ocazia anului Jules Verne aţi 
avut vreun prilej optim să dialogafi cu tinerii? 

— Fără îndoială. 

— Cum se împacă acest gen de literatură 
cu ceea ce piața literară actuală propune prin 
limbajul exacerbat erotic? 

— Eu cred că în literatură este loc pentru 
orice fel de experiment, atunci cînd el nu este 
împins foarte departe. Eu sînt convins că 
odată cu maturizarea, tinerii care scriu în 
această manieră se vor afirma cu un alt tip de 
literatură. Sigur că nu putem să înlăturăm 
dragostea fizică din experiența umană. Ea 
joacă un rol covîrşitor, de aceea marii scriitori 
nu o ocolesc în operele lor. Dar, nu trebuie să 
constituie o preocupare obsesivă pentru că în 


iscarea literară $ 61 


viaţă sînt foarte multe lucruri care concură la 
plenitudinea fiinţei umane. Acesta este doar 
unul dintre aspecte. Există momente în 
evoluţia fiecărui creator. 

— Etapele de ardere... 

— Etapele de ardere, desigur. Eu am 
vorbit mai puţin cu adolescenţi şi mai mult cu 
copii. Peste tot pe unde am fost, s-au realizat 
concursuri inspirate din operele lui Jules 
Verne, concursuri literare, concursuri artistice. 
M-am bucurat foarte mult văzînd că aceşti 
micuti au citit cu interes cărţile lui Jules 
Verne, dar m-am bucurat şi de felul în care au 
reuşit să-şi exprime propriile preocupări, 
personalitatea, şi nu m-ar mira ca unii dintre 
ei să ajungă creatori de care se va ţine seama 
mai tîrziu. Jules Verne este un scriitor foarte 
citit la noi. 

— Să fie oare vorba şi despre palierele 
largi de lectură pe care le propun cărțile 
acestuia? Și dau doar un exemplu Castelul 
din Carpaţi, care se poate citi din cel puţin 
trei perspective. Este o poveste frumoasă de 
dragoste şi luminoasă... 

— Eu n-aş spune chiar luminoasă, ci mai 
curînd tragică... 


— Luminoasă pînă la un punct. Tragică 
pentru că, şi aici intervine alt nivel de lectură, 
e vorba despre condiția creatorului. 

— Exact. Despre condiţia artistului, 
despre pasiunile în focarul cărora, iată această 
figură extraordinară arde, se mistuie, în 
focarul acestor patimi convergente. Sigur. E 
un nivel la care nu multi ajung. Jules Verne e 
un scriitor care se cere a fi citit la diferite 
vârste. În copilărie şi adolescență eşti atras 
mai mult de aventură, de exotism, de umor, de 
sprinteneala dialogului. Mai tîrziu începi să 
pătrunzi sub această suprafaţă strălucitoare şi 
să înţelegi sensuri pe care pînă atunci nu aveai 
acces la ele. 

— Ca să închidem cercul dialogului 
nostru, cum arată șantierul literar al creato- 
rului Ion Hobana? 

— Am terminat şi publicat în 2004 o 
nouă carte dedicată lui Jules Verne, în care am 
reluat unele dintre cercetările mele mai vechi, 
o Carte intitulată Jules Verne, chipuri, 
obiceiuri şi peisaje româneşti. 

— Vă mulțumesc. 


Interviu realizat de Lucia DĂRĂMUŞ 


62 + Mişcarea literară 


POSIBILUL ÎN „TEATRUL IMPOSIBIL" (I) 


Nicolae BOSBICIU 


Dacă acum câteva decenii cineva dintre 
teatrologii, regizorii sau dramaturgii noştri de 
atunci ar fi vorbit despre posibile relaţii între 
teatru şi cinematografie sau între teatru şi 
artele video ori tehnologiile computerizate, s- 
ar fi găsit o sumedenie de conservatori 
„nifilişti” — cum ar zice personajele lui Nenea 
lancu — care s-ar fi uitat la el cu duioşie 
compătimitoare şi-ar fi exclamat ofuscati 
degrabă: „Aberant! Peste putintá!”. Evolutiile 
tehnologice, mentalitare şi, implicit, cele 
estetice s-au dovedit însă a fi atât de alerte cel 
puţin în ultimele trei decenii, că artele, în 
marea lor majoritate, s-au văzut puse în situ- 
atia de a-şi revizui la fel de rapid mijloacele, 
uneltele şi manierele de exprimare, adap- 
tându-se noilor schimbări. Pe de altă parte, e 
tot atât de adevărat că gusturile receptorilor de 
acte artistice — oricare ar fi ele — fie s-au 
modificat ca exigentá, fie s-au alterat în aşa 
măsură, încât există riscul de a asista, la un 
moment dat, chiar la treptata lor dispariţie. 
Sofisticata — la modul din păcate superficial — 
lume în care trăim se vede, cred, din ce în ce 
mai agresată de moartea proprie şi, de aceea, 
„se îndoapă” cu nimicuri capabile pentru 
moment să-i distragă atenţia şi să nu-i permită 
individului angoasat să rămână singur cu sine 
sau să-şi pună întrebări incomode despre viaţa 
sa. În atari condiţii nu ne mai miră prea tare 
dacă anumite voci se întreabă cu îndreptăţită 
îngrijorare : „La ce bun...?” 

Şi totuşi ceva se poate face pentru a nu 
ajunge la amara profeție dintr-un vers al 
poetului Ion Mureşan: „Artele pe mari por- 
tiuni se usucă”. Că este aşa ne-o demonstrează 
o iniţiativă mai mult decât îmbucurătoare, ce 
datează de aproximativ doi ani, a Teatrului 
Imposibil (grupare teatrală clujeană diriguită 
de m. chris nedeea) în colaborare cu Editura 


Eikon din Cluj-Napoca de a inaugura, printre 
multe alte proiecte, o colecţie de carte de 
teatru numită „Biblioteca Teatrului Imposibil” 
coordonată de teatrologul şi regizorul C. C. 
Buricea-Mlinarcic. Această colecţie însumea- 
ză câteva volume importante de dramaturgie 
contemporană ale unor autori tineri (Dumitru 
Crudu, Radu Macrinici, Saviana Stănescu, 
Ştefan Caraman), care propun o formulă de 
teatru contemporan valoroasă şi novatoare, 
capabilă să contrazică prejudecata că în 
România actuală n-ar mai exista un repertoriu 
de calitate. Regretabil este faptul că între 
aceşti dramaturgi şi vârfurile regiei româneşti 
există un divorţ evident, în timp ce textele lor 
sunt traduse şi jucate pe scenele Occidentului 
destul de des. Asupra acestui aspect însă vom 
reveni mai târziu pe parcursul acestei 
prezentări. Alături de seria textelor dramatice, 
colecţia la care ne referim conţine şi o serie de 
teorie a teatrului, inaugurată de cartea lui C. 
C. Buricea-Mlinarcic intitulată Tragicul & 
alte note subiective (Editura Eikon, 2004), la 
care vom face pentru început referire în 
această intervenţie care îşi propune să prezinte 
întregul proiect. 

În textul ce ţine loc de prefaţă, care 
poartă titlul ironic-amar „Cartea de bucate”, 
autorul — cunoscut şi 
ca profesor la Facul- 
tatea de Teatru şi 
Televiziune din 
Cluj-Napoca — mărturiseşte cu o amărăciune 
histrionic ascunsă potentialele riscuri de a 
scoate pe piaţa de carte o colecţie de drama- 
turgie, atâta vreme cât artele sunt clasificate 
contabil la noi şi, în consecință, o asemenea 
colecţie ar apărea mai degrabă ca un şir de 
„Cărţi de bucate” menite să satisfacă doar 
apetitul oamenilor de teatru. Parafrazându-l pe 


Supravietuirea 


artei dramatice 


iscarea literară + 63 


autor, consider cá opul sáu, aláturi de celelalte 
cărți din această serie, face parte dintr-un 
regal pentru gusturile rafinate, ţinând seama în 
primul rând de profesionalismul lucid-critic al 
abordării problemei spinoase a teatrului 
contemporan din perspectiva complexităţii 
ecuaţiei actului dramatic în sine aşa cum se 
prezintă astăzi, cu toate interferentele pe care 
le presupun elementele altor zone artistice 
(cinematografia, artele video şi tehnologiile 
computerizate). 

Prima secţiune a cărţii, „Teatrul şi 
literatura”, porneşte de la premisa dezvoltării 
regiei ca artă de sine stătătoare în momentul 
în care noua dramaturgie a impus o abatere de 
la  poeticile teatrale tradiţionale, de la 
academismul literaturii moderne. Vorbind 
despre fenomenul de variaţie şi reinterpretare 
manifestat în poeticile regizorale ca despre un 
„postmodernism avant la lettre”, d-l Buricea 
semnalează, cu  exemplificări, faptul că 
distanța creată între dramaturgii tineri şi marii 
regizori români are două cauze principale: mai 
întâi, absenţa textelor dramatice noi în 
volume, aspect care restrânge sever accesul 
publicului la intervenţiile şi soluţiile reinter- 
pretative ale regizorului; apoi, prejudecata 
eschatologică prezentă la unii critici de teatru 
sceptici că trăim o epocă „postregizorală” şi 
asistăm, în concluzie, la parastasul regiei. 
Exemplele folosite pentru a ilustra această 
realitate de facto (montările unor piese ca 
Petru sau Petele din soare de Vlad Zografi sau 
Colonelul şi păsările de Hristo Boicev, în 
regiile Cătălinei Buzoianu şi a lui Alexandru 
Dabija) sunt edificatoare în această privinţă. 

O altă problemă importantă din această 
secțiune este cea legată de expansiunea uni- 
versului media care exercită serioase presiuni 
asupra teatrului ca „artă socială”, în sensul că 
aceste mijloace modifică înainte de toate 
paradigmele umanităţii şi reierarhizează valo- 
rile culturale. Într-adevăr, interpretarea filmică 
a unor texte mari din dramaturgia universală 
creează, adesea subconştient, regizorilor de 
teatru ispita de a produce variante ale acesteia 
pe scenă. În acelaşi timp, regizorii care se 
decid să folosească sincretismul artei drama- 
tice nu găsesc totdeauna un raport corect, 


64 + Mişcarea literară 


echilibrat între partea video şi partea traditio- 
nală a spectacolului. 

Adaptările formează şi ele un punct 
esenţial al investigaţiei din acest capitol. Totul 
porneşte de la apetenta recentă a regizorilor 
pentru spectacole care au la bazá texte 
nedestinate actului teatral ín sine (e vorba, 
mai ales, de opere epice), fapt ce îi descu- 
rajeazá pe dramaturgii tineri valoroşi si îi 
determină sá se retragă în spaţiul altor ţări, 
lăsând loc liber veleitarilor. În viziunea 
teoreticianului, scenariştii care fac adaptări 
după texte epice cad adesea într-o serie de 
capcane determinate de prăpastia dintre arta 
literară şi cea teatrală: prejudecata de a 
considera adaptarea textului-sursá drept o 
simplificare a acestuia, folosirea în locul vocii 
naratoriale a unor imagini şi acţiuni extra- 
scenice care pot complica inutil sau chiar 
obtura receptarea spectatorului în absenţa 
referentului. Chiar dacă există în practică 
exemple care să spunem că ar putea 
demonstra că în actul teatral nu mai e nevoie 
neapărată de dramaturg, înclin să fiu de acord 
cu d-l Buricea că un text epic, cât de valoros 
ar fi, presupune totuşi un tratament drama- 
turgic adecvat vremii noastre, fără de care 
spectacolul riscă să clacheze. 

Cea de a doua secţiune a cărţii, ,Tra- 
gicul. Schitá pentru o fenomenologie a para- 
doxului moral”, porneste de la ceea ce s-ar 
numi, după unii, „moartea teatrului” sau, altfel 
spus, ruptura aparent definitivă între imaginea 
scenică şi imaginea lumii prin care ne 
mişcăm. Faţă în faţă cu atât de coloratul şi de 
sumbrul fapt divers cotidian, servit de toate 
canalele de televiziune cu o frecvenţă năuci- 
toare, omul contemporan devine surd la 
atrocități, deşi se pune întrebarea perfect 
Indreptátitá dacă nu cumva, vorba autorului, 
„televiziunea suntem noi”. În acest context, 
problema de care este preocupat pe bună 
dreptate d-l Buricea este cea a legăturii, 
aparent aproape inexistentă, între televiziune 
şi acea formă înaltă de ipostaziere a teatrului 
care este tragedia. Încercând să definească 
tragedia şi conceptul de tragic, autorul îşi 
pune problema rolului suferinţei şi a absenței 
tragicului din lumea contemporană. Exemplul 
discutat aici este cel al telenovelei, produs 


subcultural pe care ni-l serveşte televiziunea 
zilelor noastre. Între telenovelă si tragic nu se 
poate distinge nici o legătură tocmai pentru că 
telenovela scoate din discuţie imaginarul, 
extrăgându-şi subiectele din viaţa cotidiană, 
fapt care semnalează adevărata maladie de 
care suferă azi umanitatea: serializarea. Ori, 
potrivit crezului lui George Steiner (citat de 
Liiceanu în cartea sa despre tragic şi reluat 
aici de autorul volumului), tragedia era 
posibilă numai când „cruzimea era măsurabilă 
cu mijloacele şi răspunsurile imaginarului”. 
Liiceanu însuşi spunea că tragicul se naşte din 
„tensiunea întâlnirii cu limita”. 

Discuţia asupra problemei tragicului se 
extinde apoi la fenomenul hybris-ului, al 
excesului, predominant în lumea actuală. 
Autorul se întreabă de ce lipseşte tragedia 
tocmai într-o epocă în care hybris-ul, element 
esenţial al tragicului, este prezent în cea mai 
mare măsură şi răspunsul său se situează în 
zona unei alte categorii, sublimul, despre care 
acelaşi Liiceanu spunea că este „convertirea 
suferinței care, sub tensiunea întâlnirii cu 
limita, se răstoarnă în opusul ei. 


Fără a mai intra în detaliile dezbaterii 
problemei tragicului şi tragediei în teatrul 
contemporan — detalii pe care le recomandăm 
cititorului acestui valoros op — o concluzie în 
finalul examinării acestei a doua secţiuni a 
cărții se impune. Autorul consideră profeția 
lui George Steiner despre moartea tragediei ca 
fiind justă doar într-o oarecare măsură, 
exprimându-și totuşi speranţa că prin căutările 
teatrului din ultimul deceniu tragedia şi 
tragicul pot fi revitalizate. 

În sfârşit, partea finală a volumului, 
„Note subiective”, conţine articole referitoare 
la raporturile dintre teatru şi critică, teatru şi 
adevăr, teatru şi film, discuţiile pornind de la 
câteva aspecte particulare surprinse de autor 
în anumite spectacole vizionate pe scenele din 
ţară şi de la observaţii mai mult sau mai puţin 
polemice legate de acestea. 

O carte incitantă atât pentru profesio- 
niştii din teatrul contemporan care caută noi 
formule pentru supraviețuirea artei dramatice 
într-o epocă a relativizării totale, cât şi pentru 
cititorii care sunt preocupaţi de imaginea 
culturală — şi nu numai — a lumii noastre 
actuale. 


(continuare în numărul următor) 


iscarea literară + 65 


FRUCT DE MARE 


Simona KONRADI 


Lui Radu, cu drag, 


în amintirea unor ani minunafi, petrecuţi în prezența lui. 


Plecat în nisip, cu arămiu în păr, cu aur în 
ochi şi pe faţă, copilul soarelui căuta fructul 
pierdut ieri. De fapt, nu ştia nici el dacă e fruct sau 
scoică şi uitase dacă l-a pierdut ieri sau altădată. 
Ori, poate nu l-a 


pierdut deloc. 
Fructul cu ţepi 
blânzi s-a mutat 


pur şi simplu în 
inima lui. Dar el nu 
ştia asta. Dulcea lui 
amintire îl mai 
năpădea din când 
în când în vise. 
Atunci auzea 
chemarea stinsă, 
inconfundabilă a 
mării, cu sarea ei, 
cu algele bizare şi 
cu acea lumină în care îl învăluia, împlinindu-l. 
Dimineaţa se trezea vesel, purtând în fiecare 
celulă stropi de nepreţuită copilărie. 

Peste ani, hoinărind prin ape, mi-a zis: 
„Lumină  rosie/ Înaltă/ Eu mi-am  mutat/ 
Plimbarea prin acvariu/ Într-o plantă.” 

Dar soarele, simțind că l-a pierdut, a început 
să-l strige. Nimeni nu înţelegea mai bine ca acest 
copil ţipătul luminii. A ieşit repede pe plajă şi i-a 
spus soarelui: „Azi a fost eclipsă cu scoici/ În 
prelung nisip/ Sărbătoare de ochi e./ Vezi, cât de 


mulv Tot mai mult/ 
Eseu am aflat că/ există în 


noi inocente coline.../ 
Si nu pot gándi/ Eu/ Să plec nepátruns de mine/ Ar 
fi ca/ renunţarea la o dorită încă iubire...” Si i-a 
mai zis soarelui: „Turn gri/ Turn roşu/ Sirenă cu 
scări pentru copii/ Copacii ardeau şi mai ard 
încă/ Turn gri/ Pod plin cu cochilii...” Atunci, 
soarele l-a lăsat din nou să plece. 

Ajuns în vechea sinagogă de pe malul apei, 
copilul deschise încet sertarul unei mese bolnave 
de timp. Tristeţea zidurilor abandonate suspina 
printre coloane imense. Atâtea suflete ce nu voiau 


66 + Mişcarea literară 


sa plece... În ochii băiatului, piatra verde a inelului 
îşi reflecta lumina muzicală. Doar el o putea 
vedea. Intelese din cântecul sfásietor povestea 
bisericii ale cărei trupuri fuseseră izgonite. Tristă 
amintire în sufletul lumii... Numai el şi cimitirul în 
ruină cunoşteau adevărata putere a lucrurilor. Dar 
încă nu ştia la ce-i poate folosi. Aşa că plecă mai 
departe. 

Ferestre pătrate muşcând din pereţi gri 
aduceau în amurg sunete prelungi, semne ale vieţii 
mocnite de dincolo. Din când în când, norii 
alunecau în odaie, dar nu pentru mult timp, doar 
cât să-i aducă băiatului câte un ciob de mister 
colorat. Apoi străzile de jos, simple şi parfumate, 
îi furau paşii împingându-i pe sub alte ferestre, 
joase, amorţite. Ochi luminoşi sorbeau viaţa din 
unghere ascunse. Şi viaţa i se arăta aşa cum este 
ea: o femeie când tânară, când bătrână, cu un 
piaptăn, o cămaşă, o lampă şi o broşă în formă de 
scoică. Un lucru a înţeles copilul soarelui privind 
viaţa: trebuie să trăieşti fără să dezlegi enigmele. 

Alerga uşor pe străzile pierdute când întâlni 
femeia ciudată care lecuia cu ierburi în umbră. Ea 
l-a învăţat privirea. Totul era cum priveşti soarele, 
nu astrul în sine. 

Sătul de întuneric, copilului i se făcu dor de 
soare. Acesta i se arătă spunându-i că în fiecare zi 
va lumina copacul rătăcit între coline. 

Fructele lui nedorite, primitive şi acre au 
potolit multă vreme setea copilului. L-au învăţat 
ce este răbdarea şi singurătatea. El i-a dat nume 
copacului şi l-a îndrăgit. Apoi l-a părăsit. 

Soarele îi spunea că lumea e mare şi e a lui, 
că o poate copleşi cu lumină sau s-o învăluie în 
noapte. Dar copilul nu ştia la ce-i poate folosi. Aşa 
că se cufundă în cărţi. 

Printre ele l-a găsit pe bătrânul înţelept. El 
l-a învăţat că iubirea e totuna cu bucuria. Si i-a 
mai spus să-şi urmeze paşii până departe, pe 
planeta nouă: „Acolo trăiesc şi se mişcă algele. 
Sau acolo mor algele în mişcare. Apoi mai mor 
odată (clasic) în dantelă solidificată. Sau nu... 


trăiesc în continuare, însă altfel...” Si a plecat 
copilul... 

Dar într-o zi şi-a zis: „Atâtea am cunoscut, 
am învăţat, am înţeles... Si sunt atât de singur... nu 
mai suport zilele 
fără soare!” Şi 
soarele l-a auzit si 
i-a răspuns că el 
este peste tot. 
Trebuia doar să 
zboare ca să-l 
poată atinge. Însă 
băiatul nu l-a cre- 
zut. Şi i-a strigat: 
„Am senzația falsă 
că înțeleg atâtea 


fenomene încât 
ignor faptul că 
temeliile, cunoş- 


tintele despre ele 
îmi lipsesc. Uneori mi-ar plăcea să mă simt ca o 
societate în reconstrucție, după ce a suferit mari 
pierderi. Si, de fapt, fiecare suntem masca unor 


societăți interioare de idei, vise, gânduri, 
instincte...” Jar soarele l-a învățat ce este 
libertatea, durerea si fericirea, ce este banalul si 
unicul. Şi într-o 
clipă, copilul a 
ales. Cu lumina 
uimirii în ochi, îşi 
luă zborul... A 
întins mâna spre 
cer si a transformat 
soarele într-o por- 
tocală cu sânge 
albastru. Apoi a 
spus: „Tu o să fii 
destinul meu.” 

Şi de atunci 
copilul soarelui 
zboară mereu 
având căldura si 
strălucirea în buzunar. 

Nu mai caută de mult fructul de mare. Căci 
el însuşi se cocea lent, crescându-i ţepi blânzi, 
scăldat în lumina aurie a soarelui... 


Notă: Versurile, textele scrise cu litere înclinate şi desenele îi aparţin lui Radu Afrim (gânduri din tinereţea 


„primară”). 


Radu Afrim - notă biografică 


S-a născut la Beclean, la 2 iunie 1968. A absolvit 
Facultatea de Litere  (română-franceză), din cadrul 
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 1995. În 
2000, a absolvit Facultatea de Teatru/regie, a aceleiaşi 
universităţi. 

Imaginatie fără limite... 


SPECTACOLE: 

2000: Job, dupá Raymond Jean, Teatrul National 
Târgu-Mureş; Infanta. Mod de  întrebuinţare/ Saviana 
Stănescu, Teatrul Ariel Underground, Târgu-Mureş; 
BluEscape/ Laurie Anderson, Casa Tranzit, Cluj-Napoca 
(Marele Premiu la Festivalul de teatru „Grange de Dorigny”, 
Lausanne) 

2001: No mom's land/ după Samuel Beckett, Teatrul 
Luni, Bucureşti; eurOcean café/ Saviana Stănescu, Gianina 
Cărbunariu, Radu Macrinici, Ştefan Caraman, Grange de 
Dorigny Theatre, Lausanne, Elveţia 

2002: Diogene câinele/ Dumitru Solomon, Jeune 
Theatre National şi Maison Antoine Vitez, Paris; Îngerul 
eleciric/ Radu Macrinici, Teatrul ACT, Bucureşti 

2003: Nevrozele sexuale ale părinţilor nostri/ Lukas 
Barfuss, Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti; De ce fierbe copilul 
în mămăligă/ Aglaja Veteranyi, Teatrul Odeon, Bucureşti; 
Kinky ZoOne/ radu afrim&co, Teatrul Luni de la Green Hours, 


Bucureşti; Trei surori, scenariu (nefiresc de liber după 
Cehov, Teatrul „Andrei Mureşanu”, Sfântu Gheorghe 

2004: David's boutique/ Radu Afrim, Teatrul „Andrei 
Mureşanu”, Sfântu Gheorghe; Mansardă la Paris cu vedere 
spre moarte/ Matei Vişniec, Teatrul Naţional, Cluj; Plaja/ 
Peter Asmussen, Teatrul „Maria Filotti”, Brăila; Alge. 
Bernarda's house remix/ după Lorca, Teatrul „Andrei 
Mureşanu ”, Sfântu Gheorghe 


PREMII: 

Premiul pentru Opera prima acordat de Fundaţia 
Anonimul; Premiul cultural pentru originalitate în arta 
teatralá/Bistrita; Premiul special al juriului, Festivalul de 
dramaturgie contemporană, Braşov, pentru Plaja 

Premiul pentru regie la Festivalul Atelier 2003, Sfântu 
Gheorghe, pentru Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri; 
Marele premiu la Festivalul de teatru Piatra-Neamţ, 2003, 
pentru De ce fierbe copilul în mămăligă 

Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de 
teatru de la Braşov, 2003, pentru De ce fierbe copilul în 
mămăligă 

Marele premiu la Festivalul Atelier 2003, pentru Trei 
surori 

Premiul pentru regie la Festivalul de teatru Lausanne, 
pentru eurOcean cafe 


işcarea literară + 67 


LUPTA PENTRU PACE 


după o lungă perioadă de bine mersi alias 
tihnă universală 
cineva trebuie să-şi iasă din minţi la 
obsedantul gând că 
războiul e iminent 
pentru că pacea se apără şi cu jertfe 
întru demență înfricoşată 
mai ales în țările mici ca şi cum inexistente 
neutre sau neutralizate 


pacea nu dăinuie de la sine — uneori 
ea se naşte şi din capetele date de pereţi de 
bietii dementi; 
cum din capul rázboinicului Marte 
se naste Atena — pacea din capete date de 
perefi se naste 


altceva e cá ritul eroismului si falsitátilor 
protocolare 
nu admite decorarea post-constiintá 
post-luciditate a jertfitilor pentru pace prin 
anchilozarea ín cámasa de fortá unii dintre care 
contribuie la prevenirea molozului prin 
ruinarea intercranianá a 
propriilor creieri 
izbiti de cetáti si alte 
monumente istorice 


Poezia 


Mişcării literare 


intuiţia slab dezvoltată a lumii ajunge totuşi la 
concluzia că 
cineva trebuie să combată pentru pace chiar în 
toiul păcii 
zburându-şi din scăfârlie curentele filozofice 
şi alte lucruri înalte inclusiv cristalinul 
conştiinţei 


68 + Mişcarea literară 


Leo BUTNARU 


sau cristalul ei trosnitor între ţâţâni de uşi 
izbite de 
deloc metaforicele furtuni ale ráutátii 


brusc însă 
bliturile orbesc nu stau pe aceşti eroi dementi 
şi domestici 
(în orice situaţie 
intensitatea eroismului depinde de gradul de 
nebunie) dar 
în legatură cu aceasta 
nimeni nu se gândeşte a încuviinţa sau a nega 
ceva 
ca şi până în prezent deznodămintele fiind 
imprevizibile (pluralul respectiv conţinând şi 
ceva minte: deznodă- 
minte fiind adică un cuvânt care ar putea 
ajunge el însuşi la 
demenţă — precum rostitorul sau scriitorul său 
angajat în 
lupta pentru pace...) 


DEZORIENTAT MACADAM ÎN 
ORIENT 
pensula confuziilor 
o poţi declara domeniu al incertitudinilor 


există drumul virtuţii însă 
el nicicând nu ajunge la destinaţie 


oricum 
ramii nu se arcuiesc sub povara înţelepciunii ci 
sub cea a ci(ca)tricelor 


grádinile nu-s suspendate 

si nu sunt declarate minuni printre ruine — de 
altfel 

nici nu s-a pus o atare problemá 


nimic nu e numit corect 
melodiile nu sunt cursive 
obârşiile nu mai au vreo însemnătate 


vedenii dinamitate în grote 
credinţa arta legenda adevarul realitatea — 
pietriş de macadam — 


(nici chiar moartea nu mai vine pe drumuri 
impracticabile...) 


TOPCAPÍ* 


palos de muzeu doborát de umbre 

nimic unic ín istoria sa 

neavánd barem o spuzá de metaforá pentru 
suflat peste imaginatie 


modelarea-i ín fierária nomazilor 
mai exoticá fu ca subiect 


loviturile sale — păcat păgân 
pe când Supremul îi scăpase din vedere 
lăsându-i în caii lor 


undeva 

pe nisipurile Mediteranei 

carapacea unei țestoase mai poartă încă 
însemnele lăsate a joacă de loviturile 
iataganului unui prunc 

demult împulberat spulberat 


* Muzeu în Istanbul. 


PURTATOARE DE CRUCE 


ogive la Notre-Dame — timpane coclite 
prin surzenia cărora se filtrează şi ni se 
transmite tăcerea 
şi uşoara spaimă a copilariei în care 
grindina o citeam cu tălpile goale ca pe un 
Braille 
al nenorocirii 


doar paşi târşiţi 
tuse ca şi cum ritualice şi 
involuntară invocare a unor romane cu celebri 
mizerabili 
obosiţi cocoşaţi ce visează la zâna bună a 
celor alinati mai târziu 
şi alintaţi niciodată 


bolți îngenuncheate pe dreptunghiul murilor 

(îngerul pictat drept la stat 

nici nu bănuie că de fapt e şi el un 
îngenuncheat) 


genuflexiunea podurilor peste Sena 

punând în genunchi şi un nume de ţar — faptă 

placută orgoliului meu metafiziceşte şi 
implicit răzbunător 


de-a valma oamenii şi maşinile ca nişte 
simplisime obiecte ale urbei 

turiştii — obiecte ale istoriei (ca şi ruinile 

de altfel) 


rozete de zodiac inexpresiv expansiv 
ateismul supravieţuirii precum o blasfemie — 
prin împotrivire — 
adresată fatalitátii ori sfidare a predestinării cu 
ce fi-i scris în frunte ţi-i pus — botnitá a 
derizoriului 
respectiva inscripţie invizibilă (în acest 
context 
e bine să cunoşti şi anumiţi poeţi francezi 
unul dintre care scria că toţi n-ar fi „decât 
fulgere de singurătate 
trosnind de fel de fel de chemări!”) 


revigorati de imnul de stat 
francezii se fac a nu observa schimbarea la 
față a ţării 
încât astăzi Apollinaire şi-a modificat 
oarecum celebrul vers: 
„Elle avait un visage aux couleurs de France” 
pe care l-am auzit cântat de muzicantii 
metropolitanului 
şi fredonat de gardianul supermarketului 
Metro — stadion al 
cumpărătorilor burta tuturor prăvălioarelor 
calul troian al puzderiei de buticuri 
azilul de o zi al snobilor 


iscarea literară + 69 


toate astea tu le ştii 

Notre-Dame purtătoare de cruce şi cuiburi de 
porumbei 

periodic distruse de reînnoitele dispozitii ale 

primăriei 

tu noua Patrie a emigranților exilatilor 

stat al staturii cristice — consimţit joc de-a 
eternitatea 

şi cine ştie încă ce măruntă măreție 


fără tine 
nu s-ar fi scris un milion de tratate 
nu ar fi avut motive să viseze şi să se laude că 
te-a văzut 
un miliard de oameni 
trezoreria statului blestemând eventuala-ti 
nedorintá 
de a te înălța — piatră pe piatră 
purtătoare de cruce pe care se sedentează 
indefinit 
pulberea cosmică — ceva mai târziu 
şi a mea şi a ta cititorule 


ZBOR PESTE UN CUIB DE CUCI 


În Bois de Boulogne unde nu are ce căuta 
şarpele Boa 
cu un cotkodac de reclamă gainuşa de pădure 
laudă 
pelicula Kodak bună de-a imortaliza (la ce 
bun?...) 
păpădiile despuiate de asteriscurile lor 
fulguitoare 
ce trimit din văzduh din nori la notele de 
subsol ale filosofilor trăitori în mizerie; 
cot-ko-dak! exclamatie 
destul de stridentá — din trei silabe putere — 
peste pápádii 
şi flori de sunátoare (...în gol) fâlfâie din 
aripioare 
fluturi-cap-de-mort ín aproape egalá másurá cu 
lepidopterele-cap-de-viu prin locuri unde 
probabil uneori 
omul îşi pune capăt zilelor cártita îşi pune 
capăt nopţilor 
prin care — unele şi celelalte — miresele lui 
Chagall 
sau Margareta lui Bulgakov zboară peste un 
cuib de cuci în care 


70 + Mişcarea literară 


pacienţii cu caiete dictando în mâini stau 
relativ ogoiti sub privirea 
dictatorului surdo-mut: Neantul... — mintea 
căruia 
are mereu o Idee avans față de mulțimea 
sentimentelor 
păpădiilor sau fluturaşilor (drăgălaşilor...) ... 


ÎNTINARE 


În plină zi şi acută luciditate de anghel 
mahmur 
cunoscute par căile Domnului. 


Când se vor înfăţişa noii orânduitori 

ne vor cere să-i servim? Brusc 

oricare bibliotecă din Alexandria va deveni 
nevalabilă 

şarpele va musca el însuşi din fructul 
cunoaşterii 

Adam fiind dintâiul om ce va cunoaşte foame 
necurmată 

nici barem de pádureata curmalá a pregenezei. 


Întinare prin ignoranță 
totul mai jos de mintea copilului 
nimic stiindu-se de ospátul eteric al 
Tnteleptilor 
convocarea lor fiind confundatá cu Cina cea 
de Tainá a 
unei integrale duzini de Iuda unul şi unul în 
umbrarul unde 
până şi paingul îşi simplifică arbitrar 
compoziţia pânzei 
şi nu are nici o semnificaţie specială tremurul 
frunzei de plop 
şi sunt suspendate demersurile metafizice. 


Firi necunoscătoare plăpânzi neajutorate 
strivite până şi de paşii ploii 

necunoaşterea în continuă cascadă 

sub iluzia podurilor care nu se mai făptuiesc. 


Culmile nu au sens de culme ba chiar 
nici un sens cel puţin nici unul cunoscut 
[Eva-top-model la primul concurs mondial de 
Miss Ignorantia 
îmi strigă în engleza ei de 
mutant stâlcită 


„Închide cloanta!” 


cu care si-a schimbat graiul edenic; „Închide 
cloanta!” strigă 
şi eu las pixul închid computerul şi clatin 
blegeşte din cap a: 
„Nu-u-u se poa-a-te...” Probabil 
n-au fost totuşi sfinte apele în care am fost 
botezați... (Asta însă 
nu mai are vreo importanţă...)] 


ÎNTRE MOLECULE 


La urmă, gestul sfruntator 

după care nu mai sunt nici veghetor nici atent. 
Sunt doar 

întrebare şi nedumerire. 


Plamadă tristă de humă primordială (fapt 


ce nu are vreo importanţă — deci rectific: 
pur şi simplu frământ) fără reflex vital ci doar 
cu reflexia luminii din luciul gri-argintiu 
al humei pe care copil o găseam cocoloşită prin 


nisipul reavăn şi o dumicam cu oarecare 
sentiment de 
misterioasă jubilatie. 


Huma. şi mai ales abis ca atmosferă pură 
sui generis 
ce rămâne necurmată ameninţarea ipotetică 
metaforică 
ezoterică dar mai ales imanentă — 
o retortă fabuloasă acest/acel abis (cine ar 
putea spune 
ce se alchimizează acolo?). Haotică mişcare 
de molecule? 
Unică stare de egalitate deplină: între molecule. 


Comuna din Abis a moleculelor. 

Una cu adevărat pe cinste. 

Fără Maratul sau Împăratul egalităţii 
browniene. 


Aceasta fiind pacea vieţii abia murite. 
Pacea şi egalitatea ce sting 
şi cel din urmă licurici al nedumeririi. 


iscarea literară $ 71 


— Poate nu vá vine sá má credeti dacá vá 
spun că eu, pe cînd eram copil, am rábdat mai 
tot timpul de foame, fiindcá párintii mei, desi 
Oameni cu Carte, erau foarte sáraci, si pe 
deasupra nici cine stie ce gospodari nu erau, 
adică nu ţineau nimic pe lîngă casă, ba nici 
măcar o amărîtă de grădină nu-şi făcuseră, ca 
să poată pune şi ei acolo, un cartof o roşie un 
ardei. Pe atunci, noi locuiam în casa aceea 
veche de lîngă miliţie, doar acolo ne dăduseră 
voie să stăm cu chirie, şi era o casă prăpădită 
şi mizerabilă şi friguroasă, cu zidurile din 
piatră amestcată cu cărămidă, care nu păstrau 
deloc căldura, şi acuma îmi aduc aminte cum 
iarna era aşa de frig, de aproape ne îngheţa 
mîncarea în farfurii, şi nu puteam sá ne 
culcăm decît îmbrăcaţi, şi chiar şi aşa 
tremuram de frig şi numai spre dimineaţă se 
mai lipea somnul de noi. 

Şi se mai întîmpla, de multe ori, ca seara 
să nu avem nici măcar o bucată de pîine la 
masă, şi cînd întrebam noi copiii ce mîncăm la 
cină, părinţii noştri ridicau din umeri şi ne 
ziceau să bem şi noi 
cîte o cană de lapte, 
că lapte aveam din 
belşug, atîta cel 
puţin ne puteam permite şi noi, iar mama 
punea laptele la prins şi ne dădea cînd îi 
ceream de mîncare cîte o cană cu lapte acru, 
numai că laptele acela mai mult ne stîrnea 
foamea, şi după o jumătate de ceas iar ţipam 
după mîncare. 

Numai că, de la o vreme, după ce am 
mai crescut şi eu, cam pe clasa a treiapatra 


Proza 


Mişcării literare 


72 + Mişcarea literară 


Sorin CATARIG 


Despre ce am povestit noi într-o 
seară, neavînd altceva mai bun 


de făcut 


trebuie să fi fost, mi-a venit mie o idee şi i-am 
cerut tatei să-mi facă rost de scule de 
grădinărit, că eu vreau să-mi fac grădină, ca să 
avem şi noi ce mînca, dar la început tata m-a 
rîs şi mi-a zis să-mi văd de treabă, că eu sînt 
prea mic şi nu sînt în stare să fac aşa ceva, dar 
eu atîta l-am tot bătut la cap, de pînă la urmă 
nu a mai avut ce să facă şi mi-a adus de prin 
vecini uneltele care i le cerusem. şi chiar din 
ziua aceea m-am apucat de săpat curtea, că 
trebuie să vă spun că aveam o curte foarte 
mare, cum o puteţi vedea foarte bine si 
acuma, dacă treceţi pe acolo. lar după ce am 
terminat cu săpatul, aşa cum am ştiut şi cum 
am putut eu, cu puterile mele slabe de copil, 
le-am cerut să-mi aducă răsaduri, şi a trebuit 
din nou să insist zile întregi, dar nu au mai 
scăpat de gura mea pînă ce nu mi-au făcut pe 
voie. Şi abia pe urmă, cînd au început să apară 
verdeţurile s-au lămurit si ei cît e de bine să ai 
grădina ta, dar sigur că de lucrat nu lucrau nici 
unul numai eu, săracul de mine, căram toată 
ziua apă cu găleata de prin vecini şi tot udam 
straturile şi pliveam buruienile, şi chiar 
începuse să-mi placă munca aceea, pentru că 
numai în felul ăsta aveam şi noi ce pune pe 
masă şi nu mai eram nevoiţi să ne culcăm 
seara cu stomacul gol. 

— Mie, drept sá vă spun, de cînd mă ştiu 
mi-a fost frică de pene, de fapt de partea aia 
groasă prin care se prinde pana de corpul 
păsării, dacă tot ţineţi să vă explic mai cu 
amănuntul, îmi venea rău numai cînd o 
vedeam aşa, aproape transparentă, acoperită 
cu peri grosi şi nácláiti, semăna aşa de bine cu 


un rezervor plin cu otravá, un venin foarte 
puternic, din care fie si numai o picáturá avea 
puterea sá te ucidă cît ai clipi, şi, de îndată ce 
zăream prin curte ori pe drum unul dintre 
lucrurile alea înfricoşătoare, încremeneam pur 
şi simplu de groază, şi parcă simțeam un frig 
năprasnic cum mă cuprinde dintr-o dată, şi, în 
momentul acela, vedeam parcă aievea cum 
pana se ridică încet de pe jos şi, cu mişcări 
foarte precise, îşi îndreaptă spre mine capătul 
cilindric şi ascuţit, ca un vîrf de săgeată muiat 
în venin. 

Pe vremea aia, noi locuiam cu toţii într- 
o căsuţă cu două camere, doar ştiţi şi voi cum 
sînt casele de la ţară, acuma s-a mai deşteptat 
lumea, dar pe atunci aşa le făceau, cu un 
pridvor lung, îngrădit cu scînduri înnegrite de 
soare, şi acolo lăsam să mă fure somnul în 
după-amiezile de vară, cînd aerul devenea 
fierbinte şi gros, ca o pastă. Dar cel mai bine 
era iama, cînd mă suiam pe cuptorul imens, 
lipit cu lut şi spoit în albastru, care trecea 
dintr-o odaie în cealaltă, şi cocoţată acolo 
dormeam toată ziua, pe blánita de oaie pe care 
O aşezase mama, anume pentru mine. 

Voi pe tata nu cred că îl cunoaşteţi, dar 
să ştiţi că e un om cu suflet bun, în felul său, 
dar atîta de sever, că mie îmi era groază, ori 
de cîte ori îl vedeam, şi şi acuma, cînd îl 
întîlnesc, mi se pune un nod în gît dacă mă 
întreabă ceva, şi simt nişte ace de gheaţă cum 
mă înţeapă în şira spinării, şi chiar dacă îmi 
este aşa de drag, totuşi nu-mi face nici o 
plăcere să-l întîlnesc, ăsta e adevărul, că, şi 
atunci cînd eram copilă şi se întorcea seara 
acasă de la lucru, de obicei cam băut şi mereu 
cu capsa pusă, dacă numai ceva nu îi 
convenea, scandalul era gata, şi numai de 
mine se lega de fiecare dată şi începea să mă 
ocărască în fel şi chip, iar mama mea cea 
bună, în loc să mă apere, cum s-ar fi cuvenit 
să facă în situaţiile acelea, aproba pe loc tot ce 
spunea el, ai dreptate, măi omule, dar de unde 
era să ştiu eu ce fel de copil am crescut, iar eu, 
cînd auzeam asemenea vorbe, simţeam cum 
mi se ridică tot părul în vîrful capului şi, aşa 
mică şi slábutá cum eram îmi venea efectiv sá 
o strîng de gît, cum adică, dumneata, în loc sá 
îmi iei apărarea, fiindcă ştii prea bine că nu 
am nici o vină, te dai de partea lui, şi pe loc 


simțeam o durere atîta de ascuţită în piept 
că-mi dădeau lacrimile, noroc numai că pe 
atunci mai trăia încă bunica, mama lui, şi ea 
ţinea la mine ca la ochii din cap, şi, cum era 
ea întotdeauna îmbrăcată în nişte fuste largi, 
cum purtau femeile de la ţară, eu îndată mă şi 
ascundeam în spatele ei, atunci ea se îmbăţoşa 
dintr-o dată şi sta ca un zid în faţa lui, dacă 
vrei să dai în copila asta o să fie nevoie să 
treci peste mine mai întîi, iar el, văzînd-o aşa 
de supărată, se potolea pe loc, fiindcă ţinea 
mult la bătrînă şi nu i-ar fi zis niciodată o 
vorbă nepotrivită. 

— Pe femeile alea de la ţară care aveau 
mulți copii eu le cunosc foarte bine, căci acum 
un număr de ani, pe cînd eram şi eu copil, 
aveam ocazia să le întîlnesc destul de des, 
doar şi în satul nostru erau vreo cîteva familii 
care turnaseră vreo zece sau unsprezece copii, 
şi pe femeile acelea le vedeau toţi cum sedeau 
toată ziua cu nasul la ugerul vacii şi aşa de 
tare miroseau, de nu te puteai apropia de ele, 
că aveau o singură fustă, pe care o întorceau 
cînd se duceau la biserică duminica, şi pe 
urmă cînd veneau acasă iarăşi o întorceau pe 
partea aia murdară, şi se mişcau numai aşa, 
încet de tot, că făceau un pas şi pe urmă se 
gîndeau dacă ar fi nevoie să-l mai facă şi pe al 
doilea. Dar e drept că erau şi foarte obosite, 
doar toată ziua trăgeau de ele copiii aceia şi 
tot cu gura pe ei trebuia să fie, că unul se urca 
pe pat, altul umbla prin oalele cu mîncare, şi 
nu mai aveau linişte săracele, şi aşa de 
ostenite erau, că nu mai aveau chef să mai 
facă nimic. E drept însă că nici bărbaţii lor nu 
erau cu mult mai breji, că atunci cînd se 
duceau în grajd ca să rînească la animale 
scoteau gunoiul şi îl trînteau drept în mijlocul 
curţii, lîngă fîntînă, că trebuie să ştiţi că pe 
timpul acela aşa se făceau fîntînile, si 
gîndiţi-vă numai ce mizerie şi ce noroi era pe 
acolo, mai ales toamna, cînd se porneau 
ploile. 

Pe vremea aia era şi imediat după răz- 
boi, şi mulţi nu se mai întorseseră de pe front, 
aşa că o seamă de femei rămăseseră singure şi 
le era tare greu aşa, fără un bărbat care să le 
ajute şi care să se mai ocupe de ele, că doar 
nici ele nu erau chiar de lemn, aşa că feciorii 
neînsuraţi mai treceau si pe la ele sáracele din 


iscarea literară + 73 


cînd în cînd, şi multi copii s-au născut în satul 
nostru în anii aceia. lar noi, cum ne plăcea să 
umblăm prin grădini ca să furăm tot felul de 
fructe, numai ce auzeam prin jur voci şi 
chicoteli şi şoapte, că tocmai acolo se 
ascundea cîte o pereche din aia, dar noi îi 
recunoşteam după voce şi atunci nici nu mai 
miscam, că ne era nouă ruşine de ruşinea lor. 

Vedeţi că pe timpuri oamenii erau foarte 
Tnapoiati, şi şi nevoile se duceau sá şi le facă 
în spatele casei, iar cum satul nostru era mic şi 
cu casele făcute cam una lîngă alta, numai ce 
vedeam pe cîte unul cu fundul gol, de îţi era 
mai mare groaza cînd te duceai prin grădină 
ca să mănînci vreun fruct, că trebuia să te uiţi 
numai în pămînt ca să nu vezi ceva ce nu se 
cade. 

— Sigur că acuma lumea a evoluat mult 
şi s-a mai civilizat, dar totuşi nu prea au 
cultură, că de exemplu dacă te duci pe la 
nunțile lor, acolo numai îți poţi da seama cît 
de dezgustători sînt, pentru că să ştiţi că 
nimenea de la oraş nu ar îndrăzni să facă ceea 
ce fac ei cînd se ştiu în mediul lor şi au 
impresia că nu-i vede şi nu-i ştie nimeni, 
îndată se apucă să facă tot felul de porcării şi 


devin mai nerusinati decît animalele, că măcar 
de la alea nu poţi să ai pretenţii, şi se pornesc 
să danseze şi să facă tot felul de gesturi uríte, 
şi nici habar nu au de străinii şi de copiii care 
stau pe margine şi se uită la ei cu gurile 
căscate, multe ar mai fi de povestit, dar mi-e 
jenă mie să vă descriu ce se petrece acolo. 

Bineînţeles că atunci cînd vin la oraş, 
unde nu prea cunosc lumea, par foarte cuminţi 
şi devin atîta de timizi, că se tem pînă şi să 
vorbească, iar cînd pronunţă unele cuvinte 
banale se scuză în faţa ta de parcă ar fi făcut 
cine ştie ce poznă, dar de fapt ei stau tot 
timpul la pîndă şi abia aşteaptă să te prindă 
puţin neatent ca să te poată înşela şi să-ţi 
dovedească cît de isteti sînt ei de fapt şi ce 
uşor te pot ei păcăli. 

E drept însă că şi munca la cîmp e foarte 
grea, gínditi-vá numai ce înseamnă să stai la 
soare de dimineaţa pînă seara îndoit în două şi 
să tot dai cu sapa, cînd aerul e fierbinte ca 
într-un cuptor şi simţi cum îţi fierbe capul de 
căldura aceea grozavă, numai acolo îţi poţi da 
cel mai bine seama ce ființă mizerabilá si 
nenorocită e omul şi ce uşor ajungi să nu mai 
tii seama de nimic şi să te comporti ca ei. 


74 + Mişcarea literară 


Florin SASARMAN 


Odată, în postul Sfintei Marii 


Nu mai ştiu în ce clasă eram. Într-o vară 
dintre clasele a cincea şi a şasea, sau un an 
mai târziu. Mama mă trimisese să mă spove- 
desc, vineri după masa şi apoi, sâmbătă dimi- 
neata am fost la cuminecat. Era aproape o 
regulă mersul la spovedit, mai ales în postul 
Paştilor, ca şi în cel al Crăciunului. Preotul 
Merutiu era impunător în acele perioade, se 
vedea că şi el se simte în post altfel. Nu ştiam 
prea multe despre taina spovedaniei, sub 
patrafir mă limitam la a răspunde la întrebările 
preotului, de cele mai multe ori cu da sau cu 
nu. Ştiam foarte bine că nu trebuie să spun 
nimănui ceea ce m-a întrebat părintele şi nici 
ceea ce i-am spus. Despre astea vorbeau copiii 
între ei. Dar chiar şi aşa am fost o dată tras de 
limbă de unul mai mare ca mine şi acesta a râs 
apoi, cu alți câţiva, de cât de fraier sunt eu. 
Am fost umilit, dar mi-a prins bine întâmpla- 
rea pentru că „m-a trezit” şi mi-am dat seama 
că greşisem faţă de Dumnezeu. M-am şi văzut 
alături de Apostolul Petru, cu lepădarea sa 
repetată... 

În acea sâmbătă din postul Paştilor tre- 
buia să mă întorc repede acasă şi să mergem, 
cu ticu, la făcut lemne în pădure. Locul era 
foarte departe şi trebuia plecat devreme. Nu- 
mi plăcea la pădure, pentru că era tare mult de 
lucru acolo. Mă bucuram când se împărțeau 
mai devreme locurile pentru rárit, pentru că 
eram încă în timpul şcolii. Astfel că mergea 
ticu singur şi tăia, pentru că la noi în casă 
şcoala era „sfântă”, nu puteam absenta decât 
în cazuri absolut speciale (cum era în fiecare 
an tăiatul porcului, în Postul Crăciunului). În 
acel an, însă, treaba cu lemnele căzuse vara şi 


circa două săptămâni eram condamnat la 
drumul, aproape zilnic, de acasă la pădure. 

Nu ştiu de ce am întârziat, totuşi, mai 
mult decât trebuia, la biserică. Veneau să se 
spovedească în acele zile vreo 20-30 de copii 
şi cred că fuseseră în acea dimineaţă şi câţiva 
bătrâni. Când am ajuns acasă, pe la ora 10, 
ticu plecase de mai bine de o oră, după ce 
venise de la lucru, fiindcă lucrase în tura de 
noapte în gara din Dej. Era mult de lucru în 
acel an pe bucata noastră şi vroia şi el să 
terminăm mai repede. Mica mi-a dat să 
mănânc şi m-a atentionat că în acea zi nu 
aveam voie să scuip sau să adorm pe câmp. 
Asta pentru că, se zicea, dacă te-ai împărtăşit, 
vine necuratul şi te ispiteşte mai tare decât în 
alte zile. Şi dacă adormi, îi cazi pradă mai 
uşor... Apoi mi-a dat plasa cu mâncare pentru 
amândoi, pentru că ticu luase cu el securile şi 
mi-a zis să mă grăbesc. 

Am luat-o direct peste „Poduri”, cum li 
se spunea colinelor care ne despárteau de 
pádure. Má gándeam cá dacá sunt singur as 
putea fi, într-adevăr o pradă mai uşoară 
necuratului. Asa că aveam o frică difuză în 
suflet şi-mi părea teribil de rău că ticu o luase 
înainte. Am trecut de „Poduri” şi am urcat 
dealul până la marginea pădurii. Erau mai 
multe cărări pe care se putea intra în pădure şi 
cred că nu am nimerit-o pe cea bună, pentru 
că nu am recunoscut locurile pe unde ar fi 
trebuit să merg la parcela noastră. M-am 
întors şi am încercat pe alta, dar tot fără 
succes. Şi tot aşa de câteva ori, până când mi 
s-a şters din memorie drumul pe care-l ştiam 
din ziua precedentă. Şi atunci am hotărât să 
intru mai adânc în pădure pe drumul care aş fi 
crezut că este cel bun şi să-l strig pe ticu. Aşa 


iscarea literară + 75 


cá am intrat mai bine de doi kilometri ín 
pádure si simteam o groazá teribilá ín suflet, 
fiindcă nu întâlneam pe nimeni acolo. Pentru 
că ar fi trebuit să întâlnesc şi alți oameni care- 
şi făceau lemne, pentru că toţi din sat primeau 
„locuri”. Nimeni, însă... Si mi-am amintit de 
povestea bunicii mele, Mica-Uta, cum îi 
ziceam noi, nepoţii, pe care mi-a spus-o într-o 
noapte în care mesteca în căldarea cu silvoiz 
(magiun!). Că în pădurea satului nostru trăise, 
cu multi ani în urmă o fată foarte frumoasă, 
care avea aripi şi vorbea cu animalele şi cu 
păsările. Care îi scotea la margine pe cei care 
se rătăceau în pădure şi aşa se aflase în sat de 
ea. Cum erau mai mulţi care se jurau că o 
văzuseră, s-au adunat băieţii şi s-au pornit s-o 
caute. Au dat de ea, după o săptămână de 
căutare, dar numai cu un tertip, aducând un 
copilaş şi lăsându-l într-o poiană, chipurile 
singur. lar când a venit frumoasa fată din 
pădure să-l liniştească pe acela, ei au vrut s-o 
prindă, dar au scăpat-o. Unul dintre ei a rănit- 
o, însă, într-o aripă cu săgeata şi acela a fost 
ultimul moment când mai fusese ea văzută. Si 
mergând eu pe acele cărări, prin pădure, îmi 
doream şi nu-mi doream să mă întâlnesc cu 
ea. Când am simţit că m-am rătăcit de-a 
binelea, am început să scâncesc, pentru că-mi 
era foarte frică, singur, într-o zi ca aceea. Aşa 
că am dat să mă întorc şi iar m-am abătut de la 
drumul pe care venisem şi mă tot întrebam de 
ce nu au venit oamenii astăzi la pădure. 
Răguşisem tot strigându-l pe tata şi simțeam 
că trebuie să-i fie tare foame. Când am ieşit 
din pădure am văzut că deviasem cam un 
kilometru de la locul prin care intrasem. 
Soarele se pârguise, deja şi am crezut că este 
cam patru după-amiaza. Ştiam că ticu va pleca 
de la locul nostru către casă pe la 7 şi mi-am 
zis că mai trebuie să încerc să-l găsesc. Numai 
că eram foarte obosit şi m-am aşezat pentru 
cinci minute pe iarbă şi mi-am întins 
picioarele în față, să mi le odihnesc... Din 
locul acela se vedea foarte bine Someşul 
Mare, apărând dinspre Beclean şi pierzându- 
se la Dej, la vreo douăzeci de kilometri în 
aval. Era frumos Someşul acesta, ca o venă 
dintr-o mână întinsă între cele două oraşe. ÎI 
cunoşteam de mic, pentru că şi cei doi unchi, 
Nicolae şi cu Traian, fraţii mai mici ai mamei, 
dar şi tata mă purtaseră prin el. Eram unul 
dintre pescarii nelipsiti de pe malul lui, toată 
vara lucrând la cules de ráchiti sau pescuind... 
Şi apoi mai era şi dealul acela mare, la dreapta 


76 + Mişcarea literară 


Dejului, peste care apunea de obicei soarele în 
serile de vară. Acolo trebuia să fie Cetatea 
Ciceului, despre care auzisem şi chiar 
învăţasem la istorie, locul unde Stefan cel 
Mare îl trimisese pe tânărul Petru la mama lui, 
Răreşoaia. Ştiam de deghizarea lui Petru 
Rareş, mulţi ani mai târziu, când a trebuit să 
fugă din calea boierilor trădători şi a turcilor 
şi şi-a găsit ascunzătoare în Cetatea mamei 
sale... Frumoasă, foarte frumoasă lumea în 
care trăiam şi pe care mai trebuia s-o cunosc, 
încă şi mai bine. Şi oare cum se vedea ea de 
sus, din cerul acesta pe care noi, copiii, îl 
puteam privi întotdeauna doar de dedesubt?... 
Nici nu mi-am dat seama când mă 
întinsesem pe pământ şi aţipisem. Era spre 
apus soarele când m-am trezit şi m-a cuprins o 
spaimă teribilă, pentru că-l lăsasem flămând 
pe ticu. Nu mai era timp să intru în pădure, 
mai ales că acolo se face noapte mult mai 
repede. Am urcat colina din apropiere, cea cu 
Putul Sec (o fântână foarte adâncă în care 
sătenii aruncau vitele moarte), dar nu am 
văzut pe nimeni prin apropiere. Pe drumul 
care ducea acasă mergeau câţiva oameni şi m- 
am gândit că ticu a trecut prin apropierea mea 
şi nu avea cum să mă vadă, fiindcă am fost 
întins în iarbă. Cu o groază mare de tot în 
suflet am pornit-o şi eu spre casă, pregătindu- 
mi apărarea. Acolo, însă, ticu nu ajunsese. 
Mama s-a speriat văzându-mă singur, după 
aproape 8 ore de când plecasem şi m-a 
întrebat ce-am făcut eu în tot acest timp. l-am 
răspuns ca îl căutasem pe ticu şi că m-am 
rătăcit în pădure, ajungând până aproape de 
Beclean. Şi-a făcut semnul crucii si, mai 
târziu, când a venit şi tata s-a luat de el, pentru 
că mă lăsase singur. L-am auzit spunând că 
întârziase pentru că s-a gândit că mă rătăcisem 
şi m-a căutat şi el prin pădure. Eu stăteam, 
mic de tot, pe un scaun şi păream sfârşit. Tata 
m-a privit lung, pentru o clipă, şi ştiam că este 
teribil de nervos şi de privirea aceea îmi era 
cel mai tare frică. Uneori aş fi preferat să mă 
bată, dar el nu m-a bătut niciodată. Când era 
supărat pe mine mă privea astfel, trecător, 
apoi intra în el însuşi şi mă „omora” 
ignorându-mă. Singura mea alinare a venit în 
seara aceea de la apărarea pe care mi-a luat-o 
mama; de ea mă temeam altfel, fiindcă mă 
bătea mai des. Acum nu i-am mai spus că 
dormisem, vreo două ore, pe câmp... 


Cornel COTUTIU 


ÎN CALENDARUL LAIC 
(autointerviu) 


Pe Vlad Sebastian îl ştiu din vremea studenţiei clujene, nu eram colegi de facultate (eu filolog, el la fizică), ci 
de cameră, în gazdă, undeva în „Observator”. A trăit o deceptie în dragoste aşa de cruntă încât mi-a spus că are două 
soluţii: să se sinucidă sau să fugă din ţară. „Numai aşa, în moarte sau în străinătate, scap de ea!” Mai întâi a trebuit 
„să scape” la graniţă şi, după o serie de peripeții r la Panait Istrati, a ajuns în Canada, s-a şcolit, s-a stabilizat în 
Halifax (căuta o localitate pe paralela 45, precum Caransebeşul natal), acum lucrează la Universitatea de acolo. 

Plăcerea pentru lectură şi tentaţiile scrisului din vremea juneţei nu l-au părăsit, de vreme ce publică din când 
în când câte un articol în revistele româneşti din Canada şi SUA pe teme de mecatronică (habar n-am ce înseamnă), 
oricum, cele două volume de poezie (în engleză) şi unul de eseuri zice el că sunt clădite pe o relaţie între literatură şi 
fizica experimentală. Din cele câteva texte trăznite traduse de el în româneşte (scuze Vlad!) n-am îndrăznit să propun 
vreunul spre publicare la noi. 

Ofer însă revistei Mişcarea literară o compoziţie la originea căreia se află el. La început de februarie 2005, 
aflat în România, în drum spre laşi, coboară la mine. Ardea de nerăbdare să-mi spună că şi-a întâlnit fosta iubire, 
pentru care era să se spânzure, că abia a recunoscut-o în ce hal arată, ca până la urmă să trecem la ale literaturii. E la 
curent cu ce se întâmplă în jurul meu. Ştie de Mişcarea literară, pe care i-o trimit număr de număr, ştie de Minerva. 
Interesul pentru zona noastră vine şi de la faptul că făcuse câţiva ani de orfelinat când Casa de Copii se afla la Prundu 
Bârgăului. 

„Măi, «vărsătorule», mi-a spus tam-nisam, pe 15 e ziua ta de naştere, împlineşti, babalácule, 60 de ani, hai să- 
i tragem un interviu! Tu îl publici în ţară, eu o să încerc în Canada”. Eu: „Mă iei aşa, hodoronc-tronc?!” I-a venit 
ideea, nu mai voia să renunțe. A scos un reportofon: „Îţi pun o singură întrebare şi în rest te descurci tu. Deci...” 
(C.C.) 


În Jurnal filozofic nota la un moment dat 
despre o şcoală unde 
vin elevii să pună 


— Eşti de acord să realizăm un interviu 
în care tu să dai nişte răspunsuri după care le 


găsesc eu întrebări? Şi le introduc unde Dialogurile 


trebuie. întrebări şi profesorii ee TE 
— Eşti aiurea! să fie cei care răs- Mişcării literare 
— Hai! pund. 


— Da? Poftim: Părerea mea este că Nora 
nu trebuie judecată, ci înțeleasă. 

— Ce are a face personajul lui Ibsen cu 
aniversarea ta? 

— Pardon, cine ziceai că răspunde? 

— Cornel Cotuţiu, eu îţi propun o joacă 
foarte serioasă. Te rog nu mă mânia. 

— Afirmația despre Nora aparţine unei 
eleve de-a mea, la o oră de literatură 
universală. Chestiunea aceasta cu cine 
întreabă şi cine răspunde sau când sunt rostite 
întrebările îmi aminteşte de Constantin Noica. 


— În Sentimentul românesc al fiinţei 
Noica zice: „Când capefi un răspuns, te 
«luminezi».” 

— Dar continuă: „Când pui o întrebare, 
în schimb, luminezi lucrurile”. Prin urmare, tu 
vrei să faci o „luminare” retroactivă? 

— Zi-i, până nu-mi pierd răbdarea! 

— Când eram mic, am dorit vârsta de 13 
ani. Nu ştiu de ce şi nici nu-mi place să 
interpretez cifra. Apoi, mă gândeam, cu 
sufletul înflăcărat, la 19 ani de viaţă. Deci, nu 
la tradiționalul 18. De ce? Nu ştiu. Dar, 


işcarea literară + 77 


oricum, fiecare aniversare pentru mine 
însemna sărbătoare şi o organizam în 
consecință. Când am împlinit 30 de ani, am 
chemat şi au participat toate rudele mele. 
Simteam altfel timpul ori poate nu-l simţeam 
deloc. Vârsta însemna o împlinire. Ca apoi, 
treptat, să-mi dau seama că această împlinire 
începe să însemne o scădere. Adaugi, adică 
scazi. Pe măsură 
ce urci pe spina- 
rea lui Cronos, 
paşii sunt mai 
înceţi, mai mă- 
runti, iar cel ce 
vine din urmă 
micşorează dis- 
tanta, între tine si 
el, íntre voi si 
final. Sunt o ju- 
mátate de Sisif si 
toti de dinaintea 
mea, de care má 
apropiu, sunt fie- 
care cealaltă ju- 
mătate, împingem 
stânca vieţii spre 
coama dealului, 
acolo de sus ea se 
rostogoleşte înapoi — potrivit mitului —, iar noi 
rămânem sus, fără întoarcere, fără a mai relua 
povara existenţei. 

De la o vreme am început să preţuiesc 
onomasticele. Ziua onomastică are semni- 
ficatii metafizice, iese din contingent, nu e 
atinsă de circumstanţe, de vremelnicii. E o zi 
eternă, se ridică deasupra timpului. Ea nu 
cunoaşte aritmetica. Ci doar repetarea, relu- 
area. Calendarul laic e insensibil, cel bise- 
ricesc e pios, duios şi vesel. De aceea, mai 
nou, preţuiesc ziua de 13 septembrie, când e 
ziua Sfântului Corneliu, centurionul. E, ghici 
ce întrebare mi-ai pus? 

— O bănuiai: Cum te simți, Cornel 
Cotufiu, la 60 de ani? Tot Noica zice: „Prin 
simplul fapt al întrebării, lumea a sporit.” 

— Au fost câteva. Cel dintâi, prilejuit de 
debutul revuistic. Era într-o zi senină de joi — 
12 martie 1964 —, când, în drum spre 
facultate, am luat de la chioşc revista Tribuna 
şi mi-am văzut tipărită povestirea Luna. 
Aveam 19 ani şi credeam că este cea mai 
formidabilă zi din viaţa mea. 


Ulmeanu și ,el”. Exuberantá 
studentie. 


78 + Mişcarea literară 


Cea mai profundă emotie am trăit-o însă 
la început de ianuarie 1990, la trei săptămâni 
după cacealmaua sângeroasă din decembrie 
1989. Mă aflam în tren, la întoarcere spre 
casă, după ce fusesem la Ministerul 
Învățământului să întreb în stânga şi în 
dreapta ce naiba se va întâmpla cu şcoala 
românească în buimăceala de atunci. Eram, 
vezi doamne, în biroul executiv al Frontului 
Salvării Naţionale (devenit apoi C.P.U.N) pe 
judeţ, cu sectorul învățământ-cultură-culte. 
Anul 1989 a fost cel mai greu din viața mea. 
Nu intru în amănunte, mă refer doar la 
avatarurile romanului meu Şarpele albastru. 
Se voise o izbândă, editorii de la Dacia i-au 
fixat (uluitorul acum) tiraj de 60.000 de 
exemplare, jumătate fusese deja tipărit şi, 
deodată, intervenţie fulgerătoare de la Cen- 
zura bucureşteană: Stop! Securiştii descope- 
riseră că era o carte despre societatea bolnavă 
a socialismului multilateral dezvoltat. Au dat 
la topit cele 30.000 de exemplare deja tipărite, 
mi-au cerut să rescriu jumătate din roman (am 
acceptat, pentru că nu credeam că se va 
produce răsturnarea din decembrie), a fost 
multă tevatură între Bucureşti şi Cluj, între 
mine şi diferiţi „tovarăşi” şi, uite-aşa, a apărut 
un roman mutilat, terfelit. 

Să revin. Mă aflam în tren, cineva din 
compartiment avea un radio-portativ, se 
transmiteau nişte ştiri din partea Ministerului 
Culturii şi deodată aud cam aşa: În plan 
editorial, o primă urgenţă o constituie tipărirea 
sau retipărirea a trei volume cenzurate de 
poliţia politică: Opere, vol. X de Mihai 
Eminescu, o carte (nu-i mai rețin titlul) de 
Ana Blandiana şi romanul Şarpele albastru de 
Cornel Cotutiu. O veste uluitoare! A trebuit 
să-mi cer mii de scuze, să scot buletinul de 
identitate, pentru ca să fiu crezut şi înţeles de 
către cei din compartiment de unde isteria 
mea, tropoteala şi îmbrăţişările forţate pe care 
le trântisem! Suferinta şi supárárile mele de pe 
parcursul unui an întreg dispăruseră. 

Bănui întrebarea. Romanul n-a mai fost 
republicat, fiindcă, pe de o parte, interesul 
propagandistic se volatilizase (ştiţi, n-avem 
fonduri”), pe de altă parte, interesul meu se 
îndrepta spre alte cărți. Fie gata în manuscris, 
fie pe cale de a fi elaborate (cinci volume în 
următorii 15 ani). 

— Care au fost cele mai puternice 
momente emoționale din viața ta de scriitor? 


Sá nu-l uităm pe Noica: „...întrebarea 
«încarcă» lumea cu posibil”. 

— Nu pot face o separare între una 
şi-alta, resorturile intime pentru om şi scriitor 
au O latentá comună, sunt ca o săgeată cu 
două vârfuri. O paranteză: Am un amic care 
îmi remarca, amuzat, meteahna de a-mi începe 
enunţurile, nu o dată, cu acest adverb al 
negatiei — „nu”. S-ar putea să fie definitoriu 
pentru cel care ar avea neinspirata tentatie de 
a-mi creiona profilul. 

Lectura ţine de condiţia firească, 
aproape banală, a unui intelectual, un act 
diurn care cel mai adesea intră în rutină, într- 
un clişeu existenţial. 

Eu vreau să mă refer la acele momente 
când am trăit o destul de greu definibilă „stare 
a lecturii”, când ai certitudinea, bucuria că 
viaţa ta cunoaşte o calitate înaltă şi rară, fără 
precedent în orizont axiologic, ontic. Si 
amintirea lor, a acestor stări, cum să-ţi spun? e 
însoţită de o satisfacţie orgolioasă, de certitu- 
dinea că le-am dobândit cu o îndreptăţită 
lăcomie. 

Nu am avut, din păcate, în copilărie ori 
în adolescență mari lecturi, nu am descoperit 
vreo carte. Părinţii mei se bucurau că vreau 
cartea cutare din librărie, dar nici nu mi-a 
trecut prin minte că ei ar putea să-mi îndrume 
lectura. Nici nu am avut vreun dascăl care s-o 
facă. Parcă toţi erau náuciti de propaganda si 
ideologia bolşevică şi înfricoşaţi de cei doi 
bau-bau ai terorii: partidul şi poliţia politică. 
Nimănui nu i-a păsat că mă intoxicam cu 
maculatură sovietică şi autohton proletcultistă. 
Când am dat la facultate, în loc să tocesc 
tâmpenii pentru admitere, am descoperit şi 
citit cu mirare Roşu şi negru. 

Nu am fost un student nici cuminte nici 
cu minte, dar o primă, teribilă revelaţie, am 
trăit-o cu [Istoria literaturii... a lui Călinescu. 
Până a nu fi aflat de sintagma „roman al 
literaturii române”, aceasta şi era starea de 
spirit şi suflet ce mă frisona: Că citesc o carte 
palpitantă. Cum, asemenea majorităţii abso- 
lute a semenilor mei, nu credeam că voi 
ajunge să am în casă Istoria... lui, am stat 
nenumărate ore în Biblioteca Centrală 
Universitară de la Cluj, făcând, cu voluptate, 
mii de fişe. 

Ceva mai târziu aveam să  fisez, 
chitcáind de plăcere, Schimbarea la faţă a 
României de Cioran (ed. 1936). Plăcere 


sporită şi de faptul că — îmi ziceam eu — 
săvârşesc un act de subversiune politică. 
Apropo de asta: Ai remarcat şi tu cum în anii 
‘70, ‘80, mult trâmbiţatul altădată slogan 
comunist: „Citeşte şi dă mai departe!” acum 
se revigora prin lectura unor cărţi interzise 
(pentru vecii vecilor — ni se părea nouă). 
Marea revelaţie despre avantajele şi 
posibilitățile ce le oferă — spre lectură si 
pentru actul de creaţie — romanul modem, în 
speță experimental, am avut-o prin romanul 
Iarna Fimbul de Alice Botez. Necunoscánd 
franceza — la nivelul posibilităţii unei lecturi 
lejere — ştiam 
doar despre „noul 
roman francez”, 
iar traducerile — 


câte fuseseră 
îngăduite — má 


plictiseau chiar. 
Ei bine, pun 
întâmplător mâna 
pe cartea asta, 
nu-mi spunea ni- 
mic, nici autorul, 
nici titlul. Eram 
într-o împrejurare 
că n-aveam ce să 


citesc altceva. 
Primele zeci de AS 
pagini iati La debutul editorial (In căutarea 


, a altui final, 1978) 
nedumerit, urmá- 


toarele m-au iri- 

tat, făceam „lectură cu grimasá”, ca, treptat- 
treptat, sá se producá deschiderea. E una din 
cártile — e drept, nu multe — pe care, ajuns la 
final, le-am reluat ca si cum continuarea „con- 
tinua” cu începutul. Nu e de mirare pentru 
Iarna Fimbul, unde ordinea cronologică a 
întâmplărilor e făcută tándári şi planurile 
temporale sunt tot timpul amestecate. Plasezi 
acţiunea în 1942, segmentul următor e în 
afunduri retroactive, stărui asupra unei zile 
din 1869, urci până în 1939, sări şi o întinzi 
trei ani până în 1946 şi ultima parte e plasată 
posterior segmentului de dinainte. Alternează 
obiectivitatea cu subiectivitatea autoarei — mă 
înfoiam de mândrie că prinsesem cheia 
lecturii, perspective multiple se schimbau cu 
repeziciune. Parcă eram într-o cavalcadă a 
lecturii, cravaşam calul, hai-hai! Se configura 
un plan al reflectării, altul al oglinzii şi totul 
într-o pastă imaginativă de tip romantic, 


iscarea literară + 79 


melodramá, roman de senzaţie. Citeam ca si 
cum ai tropoti de plăcere văzând cine sau ce 
se apropie de tine. Trebuie să recunosc că 
toate astea mi s-au ordonat apoi, urmărind, 
febril, ecourile în revistele vremii. Da... 
dráguta de ea, Alice Botez, vreau să cred că a 
fost şi o femeie frumoasă. 

S-a sfârşit din viaţă în anul când am 
descoperit Pomul vieții al acestui afurisit-drag 
oltean (printre puţinii!) Petre Pandrea. O carte 
neîncadrabilă ca gen: nici/şi carte de aforisme, 
jurnal, lapidare eseuri pe toate temele posi- 
bile. Gânduri neaşteptate, truisme, mentalități 
spulberate şi totul 
pe un ton hâtru 
ori sarcastic. 
Auzi: Acela nu e 
ginere care n-a 
simţit măcar o 
dată nevoia să-şi 
zugrume soacra. 
Auzi: Prieteni nu 
avem decât în 
copilărie sau la 
bătrâneţe, în rest, 
doar colaboratori. 
Sau (şi asta o 
zicea, fantastic! 
în 1945): Va 
urma un timp când muzica va fi interpretată la 
trompetă şi tobă, când nu vom avea artişti 
plastici, ci mânuitori de bidinele pentru 
lozinci pe garduri, când filozofia va însemna 
Marx-Engels-Lenin. De atâta entuziasm 
începusem sá fac sublinieri, adnotări, cu 
stiloul, norocul meu! În finalul lecturii m-am 
dezmeticit aşa: Stai, dom'le! Când cumperi o 
carte, pretinzi că n-o faci numai pentru tine, ci 
şi pentru familie, prieteni, cunoştinţe. De ce să 
îţi desconspiri propriile-ţi gânduri, opţiuni, 
nivelul de interese? Plus că aşa ceva ar putea 
interesa si pe discretii delicati de la Securitate. 
Pe de altă parte: De ce să viciezi lectura celui 
căruia Ti împrumuţi cartea? De ce să i-o 
ghidezi? Auzindu-mi jelania asta şi curios foc, 
după ce i-am vorbit despre carte, Marcel 
Lupşe îmi zice: Hai, má şcârlare, sá fac ceva 
pentru tine, am O pastă de şters cerneala a- 
ntâia! Recunosc că a fost o corvoadă nu 
tocmai voioasă pentru el. 

O altă revelaţie pentru (atenţie!) viaţa 
lecturilor mele a fost extraordinara culegere 
de panseuri, articole şi microeseuri (pe teme 


Beclean, iunie 1984, cu Andrei 
Moldovan 


80 + Mişcarea literară 


de politică, morală, artă, religie, familie etc.) 
Pravilă de morală practică, trei volume (1968 
- 1969) în luxoasa ediţie „Scrieri”. Stai... 
Uite-le! Am curajul sá deceptionez pe unii 
afirmând că o consider cea mai bună carte din 
opera argheziană. Tot aşa, ceea ce mă 
fascinează, efectiv mă fascinează starea de 
lectură provocată de articolele de gazetar ale 
lui Eminescu. E politologul fără egal din 
istoria culturii româneşti. Dar să revin la 
genialul Arghezi. E drept că textele la care mă 
refeream le-am parcurs, prima dată, în anii 
‘70, când caninii dictaturii începuseră sá 
sclipească, încât, asemenea articolelor emines- 
ciene, pentru cititorul acestor ani lectura era 
inevitabil marcată de conjunctura politică. De 
aceea, pe verso foii de titlu se văd menţionate 
numere de pagină şi câte un cuvânt alături: 
„apropo...”, „apropo!” sau , APROPO!!!” 
Asemănările între crâmpeiele de viaţă sesizate 
şi comentate de scriitor în perioada interbelică 
erau (şi sunt, domnul meu! sunt) copleşitor de 
identice cu anii lecturii mele şi cei de acum, ai 
relecturii... Sau sparge pojghita unor preju- 
decáti, atunci când eu notez: „ideal”, „perver- 
siuni”, „căsătoria”, „omul politic român”, 
„politeţea”, adesea „perlă!” (adică bijuterii de 
limbaj), „putere”, „prostie”. Din păcate, sunt 
scrise cu pixul, deci, nu le pot împrumuta. 

Pentru „sămănătoristul”, păşunistul, târ- 
govetul plecat dintr-o localitate modestă, 
contactul cu proza scurtă a lui Hemingway a 
însemnat un şoc: Câștigătorul nu ia nimic, 
prima carte din opera americanului posibil să 
apară în anii *60 ai consolidării unui socialism 
utopic şi idiot, sângeros şi cinic. M-a dat gata 
mai cu seamă descoperirea că dialogul banal 
poate crea, cu prospeţime şi forță sugestivă, o 
atmosferă umană tensionată, că poate iriza 
semnificaţii majore asupra existenţei. 

Eh, în lada mea de zestre a lecturii vieţii 
mai e şi Teodor Mazilu, Marcel Proust, Ion 
Barbu (corespondenţa), Joyce (din Oameni 
din Dublin), Mario Vargas Llosa, Simone de 
Beauvoir, John Dos Passos, Gheorghe 
Crăciun (Acte originale. Copii legalizate) şi 
rusul Serghei Axionov şi latinul Titus Livius 
şi... Si! 

— Dacă, în ce fel, când lectura ţi-a 
marcat destinul şi condiția ta de scriitor. 

— Nu. Hai să... pocnim anticipat o 
şampanie aniversară. 

— Pot să continui cu o altă întrebare? 


Februarie, 2005 


UN DESTIN 
„PENTRU TOTDEAUNA” 


- Cornel Cotuţiu în dialog cu lon Moise — 


— Aşa cum toate lucrurile pe lumea asta 
au un început, s-o luăm şi noi per pedes 
apostolorum, adică de la capăt, de la primul, 
nu de la ultimul, să vedem când, cum şi de 
unde (iată, trei adverbe clasic subordona- 
toare), „te-a lovit” harul scriiturii. Ce înger 
şi demon, vorba poetului, fi-au hărăzit ursita, 
una mai mult sau mai puţin îndurătoare, de a 
accepta de bună voie şi nesilit de nimeni 
claustrarea cronofagă la masa de scris? 

— Din întrebare cel mai mult îmi plac 
cele trei adverbe, care te vâră sub trei 
imperative circumstantiale: temporal, modal si 
spatial. Interesant, dar am sá te dezamágesc: 
Nu ştiu „când, cum si unde”. 

Nu există un capăt al începutului, doar 
al finalului în creaţia artistică. A crea un text 
literar nu seamănă deloc cu a face o casă: M- 
am înţeles cu nevastă-mea de Crăciun, facem 
casa cam aşa, o ridicăm în livada noastră de 
pe malul Someşului. Capătul finalului e atunci 
când nu mai poţi pune mâna pe condei, pe 
tastatură sau penel. Sau când nu mai vrei — din 
silă, dezamăgire ori cine ştie ce alte motive. 
Un poet francez a pus capăt artei sale vânzând 
arme şi dispărând fără urme, un prozator 
american şi-a pus capăt zilelor, un alt scriitor 
a murit la masa de scris, un altul, român, n-a 
mai scris, fiindcă a murit la o mănăstire între 
picioarele albe (presupun) ale unei máicute. 

După cum vezi, sunt tentat de ultimul 
capăt, nu de primul. 

În adolescență cochetam cu artele 
plastice, foarte încurajat fiind de maică-mea. 
Mai târziu, un pictor căruia i-am arătat nişte 
acuarele şi pânze de atunci, remarca surprins 
că lucrasem în manieră Van Gogh. În climatul 
obtuz, „găocizat”, de atunci, habar n-aveam 
eu de olandezul acesta. 

De literatură m-am apropiat prin... 
literatură. Culmea ar fi fost să mă trezesc 


postmodernist avant la lettre. Am fost încu- 
rajat de mama să citesc (prefera să cumpere o 
carte, sacrificând 
stamba pentru a- 
şi croi o bluză) şi 
îmboldit de Petru 
Săplăcan (tatăl 
lui Radu Săplă- 
can) să scriu. Lui 
îi datorez colabo- 
rările cu articole 
de informaţie la 
cotidianul regio- 
nal Făclia şi de- 
butul revuistic în 
Tribuna. Ciudat 
cum acest formi- 
dabil intelectual 
şi cunoscător al 
vieţii literare de 
atunci a încercat, deliberat, pragmatic, să-şi 
îndepărteze fiul de literatură (lată un eşec 
benefic). 

Ce să-ţi mai spun despre „primul 
capăt”? În ultima clasă de liceu, la orele 
insipide de literatură română şi limbă fran- 
ceză, continuam texte începute acasă şi îmi 
presărasem caietele de notițe cu părticele de 
jurnal intim, interferate cu propoziţii despre 
lupta clasei muncitoare, structura plantei „iris 
germanica” ori nesuferite formule de mate- 
matică. Uite-acu abia mă luminez: Chiar că 
aveam nişte „premoniţii” postmoderniste! Nu 
mai am caietele acelea, deşi deprinsesem de la 
maică-mea obiceiul de a păstra totul. Le-a luat 
potopul din nefasta zi de 14 mai 1970, cu 
toată zestrea mea de cărți agonisite în 
adolescenţă şi studenţie. 

— Ai debutat editorial în 1978, la 
„Dacia”, cu volumul de nuvele În căutarea 
altui final. Au urmat romanele Opt zile pentru 


Beclean. La 40 de ani. 
Foto: G. Gavrilutiu 


iscarea literară + 81 


totdeauna (82) si Şarpele albastru (789), la 
aceeaşi editură ca, după acest an, să scofi o 
carte de interviuri Taifas în Purgatoriu (Ed. 
„Clusium”, 1995), încă două volume de 
publicistică — Am fost pe lumea cealaltă (Ed. 
„Aletheia”, 2000) şi Cărăbuşii de sub pernă 
(Ed. „Charmides”, 2002), vol. I din romanul 
Ce rămâne (Ed. „Dacia”, 2003) şi volumul de 
povestiri şi nuvele — Spate în spate, (Ed. 
„Limes”, 2004) şi ai în pregătire cartea 
Securea cu rotile. Toate acestea, fără 
excepție, au fost bine primite de critica de 
specialitate. Lista comentatorilor e apreci- 
abilă, între aceștia figurând nume sonore ca: 
Laurenţiu Ulici, Nicoale Steinhardt, Cornel 
Moraru, Romul Munteanu, Val Condurache, 
Radu  Săplăcan, D.R. Popescu, George 
Șerban, Irina Petraş ş.a. 

Acum, la această vârstă pe care cu 
onoare o porfi (cel puţin în acest an sau în ce 
a mai rămas din el), îți poţi permite satisfacția 
unei împliniri destinale sau te înghimpă şi 
angoasa unei nemulțumiri interne, a 
convingerii că, în acest răstimp, mai puteai 
realiza si alte proiecte? 

— Această întrebare în trepte are un 
răspuns previzibil, ea amintind de întrebări 
similare şi aprecieri pe aceeaşi strună de-a 
lungul timpului, din partea celor intervievaţi. 
Marius Chicos  Rostogan: Nu-i aşa că 
pământul se învârte în 365 de zile? Nătângul 
Ftiriadi: Da, domnule. 

Se înţelege că glumeam. 

S-o luăm pe episoade: Care e înfumu- 
ratul şi iresponsabilul acela care poate 
pretinde că trăieşte satisfacția unei împliniri? 
Dacă este, ea nu poate fi decât efemeră şi 
nemărturisită. 

Care e leneşul, comodul acela care 
consideră că a scris destul, că timpul şederii la 
masa de scris a alternat chibzuit cu cel al 
serviciului, pescuitului, agapei amoroase? 

Nu e mai puţin adevărat că nu numărul 
de cărţi ajunse în librării asigură identitatea 
unui scriitor. Labiş rămâne în memoria 
neamului cu Moartea căprioarei, Marin Preda 
putea sá nu mai scrie nimic după Moromeţii 
din 1955, Giuseppe Tomasi di Lampedusa a 
scris un singur roman — Ghepardul — şi cartea 
cutreieră toate meridianele literaturii. 


82 + Mişcarea literară 


Deci, chestiunea ta cu angoasa scriito- 
rului e ca un ceas a cărui sonerie zbârnâie 
neîntrerupt. Sâcâit, iritant. 

— În romanul tău cel mai reprezentativ — 
Şarpele albastru, care, după câte ştiu, a 
cunoscut nişte avataruri până la apariție, îți 
localizezi o bună parte din acţiune în locali- 
tatea Dumbrăvița. Ce afinități ai tu, om 
născut în Beclean, cu această localitate? 

— Nu înţeleg: Adică... ce afinități am cu 
un toponim dintr-o ficţiune? (întreb eu, făcând 
pe nevinovatul). Cuvântul mi-e drag, fiindcă 
numele e purtat de satul natal al tatălui meu. Îl 
cunosc din copilărie. Vara şi toamna mă 
ducea părintele meu acolo, apoi treceam 
dealurile şi pădurile de unul singur sau cu 
grup de prieteni, Dumbrăviţa însemnând 
pentru mine: bunăvoință, dragoste, rude 
nenumărate, balul de Sfânta Marie, culesul 
porumbului, mersul cu carul, laptele, dormitul 
în fân, poveştile fabuloase şi sfătoase ale 
unchilor, rásfátul afurisit de tihnitor al 
mătuşilor, noroiul până-n gât, hora, vizitele 
ceremonioase, salutul respectuos pentru 
„domnişoru””, liniştea cerului şi a pietrei, 
răcoarea umbrei... Satului i se zice, din 
vechime, Diug, de aici apoi adjectivul diugan 
sau derivatul onomastic Diugan (numele de 
fată al mamei lui Liviu Rebreanu, născută la 
Beclean). Mi-e dragă şi porecla neamului 
nostru: „a lu” Pischiri di pa Sarata”. 

Prin urmare, amice, e vorba de două 
Dumbrávite. Cea din roman s-a vrut a fi un 
omagiu tatálui meu. 

— Am lucrat împreună la revista de 
cultură — , Minerva”, care a făcut istorie nu 
numai locală, ci şi națională. Ba, după cum 
bine ştii, a avut ecouri, cel puţin prin 
colaborări, şi pe alte meridiane geografice. 

Abordez acest subiect delicat pentru 
amândoi cu strângere de inimă, având în 
vedere că, datorită unui regretabil joc de 
orgolii, m-am văzut obligat, la un moment 
dat, să părăsesc redacţia, deşi, fără falsă 
modestie, în pofida tuturor contestărilor, eu 
sunt naşul acestei reviste şi, alături de marii 
noştri confrafi, scriitorii Valentin Raus si 
Lucian Valea (din păcate, trecuţi prematur în 
eternitate), má număr printre iniţiatorii si 
fondatorii ,, Minervei”. 


Trecând însă peste această necesară 
paranteză, revin asupra subiectului în cauză, 
invitându-te la o confesiune legată de 
experiența ta revuistică, cu referire nu numai 
la „Minerva” al cărui redactor şef ai fost 
timp de opt ani, dar si la „Floare de Colț”. 
Poate şi la altele. 

— „Naşule”, nu-ţi răpesc plăcerea pentru 
gradul de rudenie ce ţi-l acorzi. Fie. Despre 
începuturile Minervei pot spune aşa: Mă 
aflam proaspăt protápit în CPUN-ul judeţean 
Bistriţa-Năsăud şi — ianuarie fiind, 1990 — 
vine la mine (într-un birou cât o sală de clasă) 
Lucian Valea. Amice, e timpul să scoatem o 
revistă de literatură şi artă, aşteptată în zonă, 
precum ştii, de zeci de oameni şi de zeci de 
ani. Ar fi să se numească Minerva. Accepti sá 
intri în caseta redacțională? Si dacă da, uite ce 
poţi face, dat fiind funcţia ce o ai. Avea deja 
propuneri pentru colectivul redacţional, sediul 
viitoarei reviste, sponsori, probleme de 
înregistrare a publicaţiei, posibilități de 
difuzare. Pentru mine, aşa a început această 
frumoasă şi plină de privatiuni viaţă revuisticá 
la Bistriţa. 

„Curriculum vitae” al revistei îl voi 
desăvârşi într-o lucrare dedicată ei; despre 
etapele şi sincopele publicaţiei am relatat în 
câteva rânduri. Altfel, s-ar fi potrivit măcar un 
crochiu aici al Minervei, însă, prietene Ion 
Moise, îmi displace să mă repet ori să-mi fac 
rezumate. 

Floare de colț a demarat tot în 1990, asa 
că am avut o activitate revuistică la ambele 
capete ale traseului meu de navetist Beclean — 
Bistriţa şi retur. Îmi place să-mi spun că în 
istoria Becleanului aceasta a fost prima lui 
publicaţie, existenţa ei datorându-se unui 
„trio”, dintre care eu eram al locului prin 
naştere. Aparent partidică — ecologistă —, în 
realitate, Floare de colț a fost un mensual de 
informaţie şi opinie, cu precădere socio- 
cultural. Redactorii ei, colaboratorii din judeţ, 
din ţară au făcut din ea — în cei trei ani de 
existență — o gazetă simpatică, nonprofit, 
altruistă, căutată, adesea competitivă în raport 
cu alte publicaţii regionale. Sunt mândru de ea 
(şi... de mine, ca să fiu... modest pentru 
această ispravă). 


Am mai avut „un stagiu”, tot în perioada 
asta la Izvoare, ca redactor coordonator, 
revistă a Casei de copii Beclean, pe vremea 
directoratului profesorului, poetului George 
Gavrilutiu. Acum se ştie mai puţin de ea, deşi 
în vreme culesese consemnări elogioase în 
Convorbiri literare, Astra, Steaua, Tribuna, 
Minerva, Răsunetul. Pentru a convinge asupra 
calităţii ei, pe bună dreptate G. Gavrilutiu 
invoca (v. nr. 13/1993), colaboratori de genul 
loan Alexandru, Romulus Vulpescu, Aurel 
Rău, Vasile Igna, Alexandru Husar, Lucian 
Valea, loan Pintea. 


m 
ni 


sr N 


Bistrița, Saloanele „Liviu Rebreanu”, 1997, alături de Nicolae 
Breban și Rodica Barna. 


— Ai traversat si o scurtă, dar substan- 
țială carieră politico-administrativă: inspec- 
tor şcolar, primar de Beclean, după '89, şef 
cu propaganda la CPUN - Bistrița-Năsăud, 
consilier şef la Direcţia Judeţeană de Cultură, 
Culte şi Patrimoniu Naţional Cultural, te-a 
mai atras un timp şi Alianţa civică pentru ca 
în fine, să ajungi iar la meseria ta de bază, 
cea de profesor la Colegiul Naţional „Petru 
Rareş” din Beclean. Să fi fost oare acest 
periplu prin cancelarii şi birouri, în postură 
de demnitar judeţean, o falie existențială 
deliberat aleasă şi provocată pentru inedite 
documentări în vederea elaborării unor noi 
creaţii epice de anvergură? 

— Ai inventariat aproape bine (nu degea- 
ba ne cunoaştem de atâta vreme) „cariera”. O 
corectare: Nu „şef cu propaganda la CPUN”. 
Fiind în Biroul executiv judeţean, mi s-a cerut 
să mă ocup de misterioasele (atunci) probleme 


iscarea literară + 83 


din învățământ, cultură si culte (până la 
alegerile din mai 1990, fireşte). 

„Demnitar judeţean”? Mama-mia, ce 
investitură! Cum să fii modest cu o aşa 
sintagmă? 

„Să ajungi iar la meseria ta de bază”... 
Hm! Consider că n-am încetat niciodată să fiu 
profesor, chiar dacă, pasager, nu mă aflam 
efectiv la catedră. Chiar şi în perioada când 
m-am ocupat de cultura judeţului, am avut ore 
la clasă (la Colegiul Naţional „Liviu 
Rebreanu” Bistriţa). Ciudat însă că, deşi o fire 
incomodă fiind,  nonconformistă, uneori 
rebelă, totuşi oamenii m-au chemat în posturi 
de decizie, de conducere. N-am dorit niciodată 
să fiu şef, dar, chemat, n-am vrut să dezamă- 
gesc (nemăsurat orgoliu!). Însă nici n-am 
făcut mucegai pe scaunul respectiv. O dată am 
fost dat afară (pentru că n-am mai plăcut 
partidului şi Securităţii), o dată m-am eschi- 
vat, prin plecare la judeţ, apoi m-am retras, 
fiindcă aşa se cuvenea, şi ultima dată mi-am 
dat demisia. Catedra îmi era rezervată. 

Că aceste falii de existenţă gestează 
acum în tolba proiectelor literare, negreşit că 
da. Dar că vor deveni „creaţii epice de anver- 
gură”, nu eu voi conchide. Aşadar, îmi doresc 
sănătate, timp şi energie să le încredinţez 
cuvântului scris. 

— Eşti receptat de răutăcioşi ca fiind un 
tip cam ironic, persiflator şi chiar infatuat. E 
o realitate sau e mai degrabă o atitudine 
timid-agresivă ? 

— Şi una şi alta. Cred că plăcerea, pre- 
dispoziţia pentru ironie şi cinism vin dintr-un 
fond de timiditate. În adolescenţă plângeam, 
acuma íntep, musc, chit că uneori atitudinea 
mea se termină în coadă de peşte, cu regrete 
sau dezavantaje. Zici de agresivitate? Verbală, 
desigur. O singură dată am folosit pumnii, 
asupra unui ţigan, la Lechinta, când, tam- 
nisam, ăstuia i-a venit chef să desfigureze un 
elev de-al meu (ne aflam în plină şi patriotică 
„practică agricolă”, cu clase de profil... 
metalurgic). 

lar tinicheaua aceasta cu „infatuarea” o 
am din copilărie. Când mi se spunea aşa (eşti 


84 + Mişcarea literară 


măreț, eşti sfátos, esti încrezut, eşti îngâmfat) 
eram nedumerit, apoi iritat, îmi displăcea. 
Treptat-treptat, am început să mă dumiresc, 
iar acum să mă amuz. Mă consideră infatuat 
prostii, cabotinii sau grábitii. 

Oricum, aplecarea spre maliţie i-o 
datorez colegului de facultate, scriitorul Ion 
Papuc, şi inegalabilului universitar şi cărturar 
V. Fanache; nu-i consider magiştrii mei, ci 
catalizatorii mei acest  „tras-împins” al 
existenţei diurne. 

— Si acum, în final, nu pot renunța la 
ispita clasicei întrebări: Ce are, la ora 
actuală, prozatorul Cornel Cotufiu pe masa 
de lucru? 

— Mai pe vremuri (Dumnezeule! Uite că 
am ajuns la o vârstă când ai ce privi înapoi, 
peste umăr, încât să ti se pară firesc să zici „pe 
vremuri”), aminteşte-ţi că era în vogă nu 
„masa de lucru”, ci „atelier de muncă al 
scriitorului”. Sintagma intra în armonie cu 
„construirea socialismului biruitor”. Totul era 
o macara, o bidinea, o seceră, un atelier, o 
trompetă. 

Pe masa de lucru am, în stânga, un teanc 
de fişe, apoi un cactus şi, la capăt, o cánitá de 
lut cu creioane, pixuri şi stilouri, o cutie cu 
agrafe. În față, cartea Laleaua neagră a lui 
Dumas, descoperită de soră-mea în biblioteca 
ei, având o dedicație de 15 februarie din 
partea tatălui meu care, fiind la Băile Slănicu 
Moldovei (singura dată în viaţa lui când şi-a 
permis să meargă, prin sindicat, undeva, într-o 
stațiune), nu a uitat că fiu-său împlineşte 13 
ani. Apoi, în dreapta e lampa de birou, 
capsatorul, un pahar cu suc de soc, iar mai 
aproape, coala pe care scriu, ráspunzándu-ti 
(de loc) la întrebare. 

Da, bine: M-am înhămat la elaborarea 
unei bibliografii ştiinţifice a revistei Minerva 
(1990 — 1999). Am o datorie, întâi de toate 
faţă de mine însumi: volumul II al romanului 
Ce rămâne. Şi un mai vechi proiect, inspirat 
de anii mei de inspector de limba şi literatura 
română, ideea venind de la lon Filipciuc 
bucovineanul. 


Convorbire realizată de Ion MOISE 


În 1986, grădina Bibliotecii Judeţene Bistriţa-Năsăud mai 
exista, iar N. Steinhardt ne bucura cu prezenţa. 


EA i Fi Å 
Tírlisua, Saloanele „Liviu Rebreanu”, (1984). Din stînga, 


= cm. 


Beclean, Cenaclul ,Saeculum”, 1984, 


alături de Teohar Mihadas, Radu Săplăcan şi Daniel pînă la Mircea Nedelciu: Vasile Gogea, Cornel Cotuţiu, 
Drăgan (atunci, redactor-şef la Astra, Braşov). Nicolae Iliescu, Gavril Tármure şi o persoană feminină 
(mister...). 


Foto: Bedros Horasangian 


Fotoalbum 


Cornel Cotutiu 


prof. Cornel Cotutiu, consilier sef al Inspectoratului de Bistriţa, la Casa de Cultură, nov. 1993. 
Culturá De la stánga la dreapta: Nicolae Prelipceanu, Romulus 
Rusan, Nic Serban, Ana Blandiana, Cornel Cotutiu. 


iscarea literară + 85 


CONTRIBUŢIA LUI MIRCEA VULCĂNESCU LA 
DEFINIREA „OMULUI ROMANESC” 


Mirela POP 


Reprezentant de frunte al „tinerei gene- 
ratii” interbelice, alături de Constantin Noica, 
Mircea Eliade, Dan Botta, Paul Sterian s.a., 
Mircea Vulcănescu, filosof format la şcoala 
lui Dimitrie Gusti şi a lui Nae Ionescu, s-a 
impus în cultura română ca o personalitate 
complexă, fiind totodată un reputat sociolog, 
economist, profesor de etică. A avut însă un 
sfârşit tragic, dureros de nemeritat, murind 
îngheţat, la o temperatură de minus 20 grade 
C, în închisoarea comunistă din Aiud. 

O temă față de care a manifestat un 
interes deosebit o reprezintă determinarea 
ontologică a „omului românesc”, continuând 
astfel demersurile similare ale lui C. Rădu- 
lescu-Motru, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, 
Dan Botta, corelându-se în epoca sa cu cele 
ale lui Constantin Noica, avându-i succesori 
pe Ovidiu Papadima, Anton Dumitriu, 
Athanase Joja. 

Lucrarea care evidenţiază originalitatea 
gândirii pe această temă, profundul ataşament 
faţă de destinul neamului este Dimensiunea 
românească a existenţei, o încercare de a pune 
bazele filosofiei ro- 
mánesti folosind un 
demers de sorginte 
heideggeriană, al 
limbii, studiul conţinând la tot pasul referiri la 
încrengăturile cuvintelor româneşti, încrengă- 
turi ce ascund o filosofie. 

Conceput pentru o conferinţă, rostită la 
10 ianuarie 1943 la Ateneul Român din Bucu- 
reşti, textul este precedat de o Schitá fenome- 
nologică, cu dedicaţia „lui Emil Cioran”, 
reprezentând, de fapt, planul lucrării. 

În introducerea studiului, autorul formu- 
lează câteva posibile obiecţii generate de 
alăturarea în titlu a unui termen aplicabil 
lucrărilor cantitative (dimensiunea) la notiu- 
nea de existenţă, care este o calitate. Autorul 


Existenta 


românească 


86 + Mişcarea literară 


consideră că se pot avea în vedere acele 
orientări si înțelesuri ale ei care servesc la 
măsurarea sau aprecierea altor înțelesuri si 
orientări în existență, altfel spus, dimensiunea 
existenței reprezintă un criteriu de judecată, 
de normă, pentru alte existente. 

Admitánd că prin dimensiunea romá- 
nească a existenței s-ar putea înțelege 
concepția despre existență a gânditorilor 
români, Mircea Vulcănescu îşi propune însă 
să abordeze problematica ei dintr-o perspec- 
tivă mai amplă — să valorifice elementele 
preexistente activității acestora: configuraţia 
limbii, structura simbolurilor expresive cu 
circulaţie generală în popor, respectiv „capo- 
doperele de gând pe care s-au croit 
cuvintele”! Dar totul în cadrul mai larg al 
tipologiei culturii, având ca obiectiv identi- 
ficarea unei mentalități colective referitoare la 
problemele existenţei, constituită într-un 
criteriu de judecată şi măsură a concepţiilor 
despre existenţă ale altor indivizi sau popoare. 
Nu este neglijat contactul dintre culturi, 
experienţă în care tăria spirituală a unui neam 
se măsoară „după gradul în care e în stare să 
impuie altora perspectiva lui proprie a 
existenței, e în stare să o dezagrege pe a 
altora, s-o dezarticuleze, să-i pună în evidență 
lipsurile şi cu voie sau fără nevoie, să facă pe 
străini să încline spre chipul lui de a lua 
atitudine. Asta înseamnă cucerire spirituală”? 

Pornind de la credinţa că noi existăm nu 
numai ca o colectivitate biologică, ci şi ca una 
spirituală, că avem un chip care „ne este, 
oarecum, justificarea existenței noastre 
deosebite pe lume, în marea cea mare a 
făpturilor lui Dumnezeu”, Mircea Vulcá- 
nescu îşi propune să caute „axa de orientare a 
spiritului românesc”, să evidentieze un drum, 
o reacţie a noastră tipică, într-un moment 
istoric, caracterizat de ispite ce pot duce la 


pierzanie. Demersul are mai mult un caracter 
metodic decât dogmatic, de sistem, iar 
finalitatea lui — mai mult un izvor de reflecţie 
decât un adevăr definitiv câştigat. 

Dimensiunea românească a existenţei 
este abordată de autor descriptiv, fenomeno- 
logic, atât sub aspect cantitativ cât şi sub 
aspect calitativ, respectând distincţia clasică 
dintre existenţă şi esenţă. 

Criteriul cantitativ în cercetarea ideii de 
existență la români are în vedere întregul 
(firea), precum şi părţile (insul sau fiinţa). 

Definind firea ca „totalitatea fiinţelor 
care umplu timpul şi spaţiul cu fiinţa lor sub 
cele două aspecte ale ei: lumea şi vremea”, 
Mircea Vulcănescu observa că în vorbirea 
cotidiană, românul nu foloseşte termenii de 
spaţiu şi timp cu referire la existenţă, ci loc şi 
vreme, întrucât, pentru român, lumea e un 
receptacol atât temporal cât şi spaţial, în care 
„ce este îşi face cunoscută ființa”. Este o 
continuă devenire, petrecere-curgere cu sens 
de ceremonie. Locul şi vremea reprezintă 
totodată dimensiuni ale lumii, adică mijloace 
prin care se rânduiesc fiinţele care sunt în ea, 
idee prezentă în Cartea  Eclesiastului, 
împărtăşită de români: „Dormitul îşi are 
vremea lui, si sculatul îşi are vremea lui”, 
altfel spus: toate lucrurile se fac „la vremea 
lor”, după cum şi toate lucrurile se pun „la 
locul lor”. Ideea de rânduială, dar sub aspectul 
relativităţii ei, se reflectă în alte cugetări ale 
românilor: „Dreptatea iese totdeauna deasupra 
ca untdelemnul”cu reversul: „Dreptatea umblă 
în lume cu capul spart”. Pentru român, vremea 
e lumea în prefacere, de aceea are pentru el 
atât un fir, cât şi un cuprins, iar curgerea ei nu 
înseamnă doar o „deşirare fără de sfârşit”, ci 
şi o împlinire continuă. 

În ethosul românesc, existența este 
privită ca totalitate, având ca suport senti- 
mentul unei solidaritáti universale, întrucât 
fiecare fapt „răsună” în întreaga lume, viaţa 
fiecărui om este legată de soarta unei stele, iar 
fapta rea a unui om întunecă soarele şi luna. 
Toate lucrurile au un sens, lumea este o carte 
de semne, un „trepetnic”, aspect reflectat în 
întrebările care însoțesc orice întâmplare: „E 
semn bun?”, „E semn ráu?”. Astfel de sensuri 
ascund: umbra îmbietoare a unui copac, 


fântâna care te cheamă să bei, pomul care te 
îmbie la poame, cântecul de bine sau de rău al 
unei păsări etc. Această viziune nu este 
specifică doar satului, ci şi mediului citadin, 
în care goana după noutăţi este interpretată ca 
dorința de a citi semnele întâmplărilor: 
„Pomeşti în cotidian şi, fără să vrei, te 
pomeneşti în legendá”.* 

Existenţa românească cuprinde şi lumea 
de dincolo. Între ele nu există un hotar, ele 
sunt doar despărțite „printr-o schimbare de 
fire a ființei”. Ne desparte de lumea de 
dincolo o oprelişte internă, o vamă, o poartă 
de trecere, viziune filosofică mult diferită de 
cea occidentală, întrucât, în ce ne priveşte, 
„Întreaga «petrecere» a lucrurilor se desfă- 
şoară simultan pe planul de aici şi pe planul 
vesniciei”, Astfel s-ar explica prezenţa 
imanentă a „sfinţeniei” în întregul univers al 
existenţei româneşti, pentru care sunt sfinte: 
soarele, oaia, casa, dreptatea, ţara, chiar 
bătaia. Tot ce e la locul lui şi la timpul lui, în 
ordine, cu rost, e sfânt. 

Pentru a evidenția cât de profund este la 
români modul de a concepe existenţa ca 
petrecere continuă, filosoful invocă nuanțele 
de sens ale cuvintelor limbii noastre care 
denumesc timpul: totdeauna, mereu, întruna, 
pururea (totdeauna, mereu”, adică timpul si 
veşnicia împreună), de-a pururi. Ele stârnesc 
admiraţia entuziastă a autorului, nelăsându-l 
nici pe lector indiferent: „ce bogăţie de 
nuante!”? 

În abordarea aspectului calitativ al 
existenţei, un loc important ocupă analiza 
substratului filosofic al verbului a fi, acesta 
putând însemna: felul sau faptul de a fi. În 
primul caz, verbul a fi leagă subiectul cu un 
predicat (nume predicativ): Cerul e albastru. 
Omul e animal. În aceste structuri, se atribuie 
unei fiinţe o însușire, exprimând un fel de a fi, 
stare sau firea subiectului gramatical, şi o 
legătură de apartenenţă logică. 

În al doilea caz, verbul a fi apare în 
structuri specifice definiţiei, un lucru defi- 
nindu-se prin altele: Lumea e..., Dumnezeu 
e... În general, orice lucru admite un astfel de 
predicat, căci orice lucru despre care vorbim 
este!, că „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. 


iscarea literară + 87 


Alte particularitáti ale gándirii romá- 
neşti despre existență le găseşte autorul 
reflectate în expresii ca: „mi s-a împlinit 
visul”, „mi-am văzut visul cu ochii”, însem- 
nând „s-a realizat”, „s-a întâmplat aievea”, nu 
doar în gând, ele fiind oglindă a intempo- 
ralitátii şi a aspatialitátii. Rezultă că, pentru 
român, a fi nu înseamnă nici a fi cândva, într- 
un timp privilegiat, nici a fi undeva într-un loc 
privilegiat, ci este suficient să fi fost cândva şi 
undeva, oricând şi oriunde, ba chiar „să fi 
putut fi”. Dacă pentru apuseni o întâmplare 
este mai presus de orice, un fapt, o acţiune, 
pentru român întâmplarea este mai mult o 
schimbare de stare, adică o pátanie, căci însuşi 
cuvântul păţanie nu înseamnă numai suferință, 
durere, ci şi alterare metafizică a fiinţei, adică 
păţanie, suferire a lucrării altuia, pátimire (ca 
în cântările bisericeşti: „pătimirea bucu- 
riilor”). 

Mircea Vulcănescu apreciază că în 
gândirea românească existenţa se contopeşte 
cu posibilitatea, atitudine care umple existența 
românilor de poezie, de libertate, de irealitate, 
apropie veghea de un vis lăuntric fără sfârşit, 
o plasează în mitic şi astfel, pentru acest 
popor, nu există alternativă existenţială, nu 


există imperativ, nu există iremediabil. Toate 
aceste consecinţe ale modului de a gândi al 
poporului român sunt ilustrate cu exemple 
sugestive din sfera limbii, prin aceasta 
ocupând un loc bine definit în acest domeniu, 
subliniat cu claritate de Monica Lovinescu în 
Posteritatea contemporană: „Heidegger a fost 
modelul cel mai precis în acest domeniu, iar la 
noi, înainte ca Noica să devină atât de 
inspiratul ei tălmaci de sensuri, limba româ- 
nească i-a slujit şi lui Mircea Vulcănescu, în 
Dimensiunea românească a existenţei, pentru 
a pune temeiuri filosofiei româneşti”. (p. 42) 

Întâlnirea pe acest teren a celor doi 
străluciți reprezentanți ai  intelectualitátii 
interbelice se poate ilustra cu analizele făcute 
pe seama unor cuvinte ca: ispită, cu sensul de 
încercare, a multiplelor posibilități expresive 
ale verbului a fi etc. 

Interesul pentru „firea românilor” nu s-a 
încheiat odată cu generaţia interbelică. Dacă 
Mircea Vulcănescu o defineşte cu căldură, 
adesea cu umor, contemporanii noştri o tra- 
tează mai pragmatic, în contextul perspectivei 
fenomenului de globalizare. (Vezi: Firea 
românilor, volum coordonat de Daniel Barbu, 
Bucureşti, 2000). 


Note: Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale 
Române, Bucureşti, 1991 (1 — p. 89; 2 — p. 92; 3 — p. 92; 4 — p. 101; 5 — p. 102; 6 — p. 102; 7—p. 


107; 8 — p. 109; 9 — p. 110). 


88 + Mişcarea literară 


JURNAL DE IRONIE AMARÁ 


Mircea MÁLUT 


„De mic copil, înainte de a face ceva mai bun 
Înainte de a învăţa să merg pe picioare, 
cred că am început prin a căuta certitudini, 
certitudini... 
Obiceiul ăsta mi-a rămas şi acum cînd m-am 
făcut băiat mare. 


Doamne, ce bine e să ai 
certitudini! 
Sînt lucruri care-ţi vin mai 
frumos decît 
hainele noi, decît propria-ti piele, 
sînt mai utile decît umbrela, sau 
invenţia tiparului: 
călduroase, intime şi protectoare 
ca nişte perdele. 


Sînt aproape douăzeci de veacuri 
de cînd caut, 

de cînd caut, împreună cu amicii mei, mereu, 
dar pîna astăzi eu n-am găsit nici o certitudine 
În afară de cele patru picioare ale patului meu.” 
(Despre certitudini) 


Drama lui Geo Dumitrescu este a celui 
care caută certitudini şi dă, la tot pasul, peste 
relativitáti şi, deopotrivă, drama celui care 
simte „nevoia de cercuri” — figura plană 
perfectă în ochii antichităţii şi nu numai — 
într-o realitate ce pare căzută sub incidenţa 
imperfecfiunii: 


„Închid un ochi si văd 
mari adevăruri solide. Îl deschid 
şi lucrurile se fac mai mici, 
şi văd cu doi ochi 
mai puţin decît cu unul” 
(Din cîte adevăruri) 


În fapt un funciar idealist, poetul păs- 
trează o proiecţie romantică asupra realităţii 
imediate, de pildă asupra matricii celeste: 


„N-aş fi putut să-mi închipui vreodată 

că ce-am văzut există în realitate! 

Am surprins stelele în somnul lor 
ciudat, 

dormind, burghez, desumflate. 


Unii credeau că stelele sînt nişte 
globuri frumoase şi colorate 
Înfipte în pari în grădina lui 
Dumnezeu, 
aşa povesteau toţi poeţii 
Şi de fapt aşa credeam şi eu. 


i 

A Ştiţi, nu-i adevărat nici că stelele 
au colţuri — 

le-am văzut eu cu ochii mei — pe onoarea mea! 

Erau rotunde, buhăite şi murdare 

nici una din ele nu se mişca. 


Luna, obeză şi colerică, se dezbrăca pentru 
noapte. 


Părea că se ţine 
acolo un dialog cu | Topografii critice 
calmă disperare, 
Îmi venea să strig ca de la galerie: 


— Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!... 
(Aventură în cer) 


» 


şi, implicit, asupra femeii: 


„Femeia avea ochi obosiţi şi buze de anilină; 

aş fi putut să o sărut pînă dimineaţă — 

dar ea voia bani şi eu vream să fiu singur... 

Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi 
să-şi ia viata?... 


iscarea literară + 89 


Eram dezgustat profund, Dumnezeu sá má 
ierte! — 
Liceanul plecase, luna goală zîmbea cu 
fantezie. 
cel putin era liniste, femeia — buná, si calma... 
...Cînd m-am trezit, banca era dură şi eu nu 
mai aveam pălărie!... 
(Dramă în parc) 


EL) 


Reacţia poetului este cea a unui roman- 
tic învins de o realitate brutală care a pus în 
scenă o întreagă mecanică sufletească, lipsită 
de cel mai elementar fior. Frumuseţea a căzut 
în derizoriu, iar misterul, care proiecta un 
anumit farmec asu- 


eo i li a 
dumitrescu pra imediatului, este 
> devoalat fără pic de 
PO E T | Į pudoare. Luneta 
ianari celui „care părea 


Lidevarra dea ingr ra papra 
Aral Erro 

Metui dr reia 

Jamal de pra 


filozof” este sim- 
bolul modern al unei 
acţiuni sistematice 
de  „dezvrăjire a 
lumii” (care, potrivit 
teoreticianului Frit- 
jof Capra, a început 
cu Descartes şi con- 
tinuă, în mars forţat, 
şi astăzi cu consecinţe greu de evaluat), de 
calcul rece, ingineresc care şenilizează impon- 
derabilele. Nefiind un combatant veritabil, el 
uzează de armele care-i stau la îndemînă: 
ironia şi sarcasmul. Ironia celui care a semnat 
cîndva Felix Anadam şi-a pierdut funcţia 
curent depreciativă astfel că proiecția asupra 
unui obiect este valorizantă: el iubeşte luna 
rotundă şi diafană, stelele ca nişte „globuri 
frumoase şi colorate”, în fapt nu priveşte 
inima drept „o gămălie de chibrit” sau creierul 
ca fiind „un aparat sacru şi concret” şi crede 
că o muzică subtilă rezonează în fiecare lucru: 
„sînt atîtea lucruri din care poţi să faci o 
poezie”. Crede, de asemenea (desuet pentru 
timpul prezent), într-o iubire caldă, sinceră şi 
naturală, consumată într-o Arcadie congruentă 
cu mediul patriarhal: 


Area ale mb zare 


90 + Mişcarea literară 


„Atunci vom ara în deválmásie hectarele tale 
de certitudini 
— pămînt gras, negru, pămînt limpede si 
gustos — 
voi lăsa fleacurile astea rimate, ca să-ţi fac 
plăcere 
şi voi încăleca tractorul cu sete şi cu mai mult 
folos. 


Voi opri poate la nămiaz lîngă vreo văgăună 
răcoroasă 
şi în timp ce bestia de fier fumegînd îşi va 
sorbi benzina din bidoane, 
mi-oi odihni elanul în poala ta, 
m-oi adăpa din pasiunea ta de 1000 de 
pogoane. 


Pînă atunci am să mai scriu, despre tine, 
cîteva versuri, 
pînă ce-oi cumpăra maşina de treierat scumpă 
şi ciudată... 
Mă gîndesc, însă că, oricît ar fi de nefiresc şi 
de ruşinos — blestem de oraş — 
eu, draga mea, n-am sá te pot bate niciodatá!...” 
(Scrisoare nouă) 


Condus de un bun simţ el pune întrebări 
„bătrîneşti”, aflate de cînd lumea pe agenda 
celor care au privit cu acea uimire fertilă 
manifestatul, este sfătos, permeabil, discursul 
se vrea şi stă sub incidenţa simplităţii contro- 
late, respectă legea geometrică a liniaritátii 
pentru a accede la fondul grav al lucrurilor. 

Fiinţă dilematică, în care se poate decela 
o adevărată cartografie a contrariilor (Pentru 
toţi cei cinci fraţi), pentru care „toate 
tăcerile... sînt lupte” şi „liniştea ameninţă ca o 
armă”, el atinge adesea marginea vertijului. 
Uneori crede că nu mai are soluţii într-o lume 
în care „toate vînturile bat de-a-ndoaselea”, 
aşteaptă doar „veşti rele” şi, drept urmare, se 
tratează cu ironie (Portret). 

Ironia pare să fie şi antidotul alienării 
(„aveam o insistentă senzație de minus”), în 
faţa unui vacuum existenţial („de la o vreme 
toate sînt de prisos”) care striveşte şi ceea ce, 
îndeobşte, îndeamnă la optimism: „mîine o sá 
vie primăvara cu flori multe şi inutile”. 


Un demistificator sentimental, un demo- 
lator înlăcrimat, un „insensibil” care vede, 
însă, „cîteodată mari zăpezi, mari hemoragii 
de maci”, un neconvins cinic care-şi expune 
interogafiile în regimul nuditátii provocatoare 
este poza pe care ne-o arată din cînd în cînd 
Geo Dumitrescu. Ironia distribuită în registrul 
oralitátii constituie una dintre principalele 
seductii ale acestui discurs poetic care a făcut 
şcoală şi piesele de rezistență, care-i creio- 


nează identitatea, sînt cele traditionaliste ca 
formă. 

Insurgent prin excelenţă, un fel de Che 
Guevara care apără, cu mijloace poetice, 
bastioanele idealismului romantic (nu se 
sfiieşte să parafrazeze hristic: „lăsaţi iluziile 
să vină la mine”) într-o lume în care tronează 
pragmatismul mecanic, Geo Dumitrescu ne-a 
lăsat un jurnal de ironie amară a propriilor 
„aventuri lirice”. 


iscarea literară $ 91 


ARHETIP 


De o mie de nopti 

Casa mea îşi clatiná 
Oasele 

Trec stele deasupra, zodii 
Fără noroc 

Si-s vii tocmai ele 
Uscatele, arsele. 


Carul cu pinteni mă strigă 
În zori 

Ca mierea mă caută ispita 
Şi-n versul acesta ce curge 
Suvoi 

Un zeu aspru îşi plânge 
Iubita. 


Poezia 


Mişcării literare 


BABA 


Pomeţii rotunzi de lămâie zaharisită 
Din gene privirea se leagănă 
Mantie rară şi ponositá. 


Nasul-scorpion cu ac ascuţit 
Buzele-atârnă de faţă 
Ca un fruct neobişnuit. 


Poartă pe trup rochia ei 


De păpuşă săracă 
E-ncántatá si nu ştie ce să mai facă. 


92 + Mişcarea literară 


Flavia TEOC 


Pereţii de var sunt pictaţi în cărbune 
Vârful picioarelor s-ar duce 
In lume. 


Stă în scaunul ei de răchită 
Şi-ntinde spre geam 
Chipul meu de copilă mâhnită. 


DUMINICĂ 


Se face ora nouă 
O felină sătulă va atipi 
Sub soarele roşu. 


După-amiaza e un tărâm plăpând 
Bucata de unt se topeşte 
În tigaia fierbinte 


La şapte seara îmbăiez fata 
Plumbuită în coşul pieptului meu 
Bălaie ca sulful, singură ca aburul lui. 


La ora zece spun rugăciunile. 
Dar până mâine 
Toate astea uitate vor fi. 


IN NOMINE MATER 


Chipul meu alunecă 

În văzduh 

Ca o gravură desprinsă 
Din pioneze 


Chipul Táu e icoaná 


Casa mea e smulsá 
Din laudele unui zidar 
Nepriceput 


Casa Ta e icoaná 


Zâmbetul meu se lungeste 
De la un capát la altul 
Al pragului 


Zâmbetul Táu e icoană 
Numai fiii noştri se joacă 
Impreuná în lume. 


ÎNAINTE DE ZIUĂ 
Pe cer ard tăciunii ca-n vatră, 


Dragostea mea e sclav fugit 
De la stăpân 


Cu braţul secure izbeşte în zidul de piatră. 


Vei şti înainte de ziuă 

Cum cade pedeapsa celui fugit 
Stăpânul îl duce acasă pe umeri 
Căci grâul se strânge în piuă 

Şi câinele de dorul lui a murit. 


MOȘTENIRE 
Margaretei, fetița de dincolo 


Perna mea 

Are urechile mari, revărsate pe umeri 
Genele coboară spre tâmple 

Ca două picături de parfum 

Ieri era albă 

Azi e pătată cu ceară şi scrum. 


Perna mea 

E speriată de-un singur coşmar 

C-o să ajungă într-o zi 

Pe un pat de spital 

De-aceea o las moştenire oricui 

De sus pare altfel, sfătoasă şi blândă, 
Ca o rață cu pui. 


Iertare îţi cer (de-ai ajuns şi-ai citit) 
Că azi m-ai strigat şi nu 
M-am trezit. 


NISIPUL 


A scris cineva un cântec 

Al nisipului 

Al pietrei zdrobite care n-a vrut 
Să se facă apă 


Al nisipului care ne astupă 
Gurile 
Care îmbracă mările 


Al nisipului bun 
De pe pragurile caselor 


Un cântec al nisipului 
Despre care Dumnezeu 
N-a pomenit în cărţile Sale? 


PLOILE DIN MARILE ORAŞE 


Au răcorit picioarele mayaşe 
Sub mări de-argint au nimicit răvaşe 
În piatra aspră au săpat făgaşe 


Fie ca plânsul lin să ţi-l înfaşe 
Singurătatea ploilor trufaşe. 


PRIMĂVARĂ 


Cu-atât mai bine 
Că în văzul meu există 
Culoarea soarelui 


Că străinii rămân pe gânduri 
Inainte să-mi spună 
Ce culoare au ochii 


Ei îşi ridică puţin pălăria 
Intrebându-mă dacă în Ursa Mare 
E anotimpul eclipselor 


Ei îmi mărturisesc cu modestie 
Că visele lor sunt mult mai frumoase 
În după-amiezile fără soare 


De-aceea trebuie să-i iert dacă 
Pornesc chiar acum, în fugă 
Să prindă ultimii nori 


iscarea literară $ 93 


Eu clipesc o singurá datá 


Din pleoapele cuprinse de culoarea soarelui 


Si umbra lor rámáne lángá mine. 


SEARÁ DE IANUARIE 
CU AUTOBUZUL 33 


În buzunarele largi 

Mâinile mele se pot ghemui 
În seara asta nu-ncrucisez 
Spada cu nimeni. 


Dincolo de geam 

Chip de mumie duce văzduhul 
Eu sunt boala de oase 

Care n-o va atinge. 


La ultima staţie 

Mă-ntreb dacă banchetei albastre 
Nu-i va lipsi căldura 

Trupului meu. 


Singurătate cu miros de muşama 
Să nu rămâi în cotloanele 

Mintii 

Pe frigul din ceafă îţi jur 

Nu voi uita. 


SFÂRŞIT DE VARĂ 


Somnoroasă vara strânge-n palme 
Ceaşca mea de ceai 

Cu buza plesnită. 

August e aproape bătrân 

Şi-a fixat ochii miopi în licoarea 
Fierbinte, dar gândul lui a început 
Vânătoarea la poluri. 

Somnoroasă vara abia şi-a 

Oprit un căscat, mare cât golful 
Albastru. 

Vorbind despre sine, de-acum 
N-o sá mai fie atât de guralivă. 


SICILIA 


Corpul ars la soare 
Se plimbă printre copiii 


. wy wy O y oe 


Amurg cu dulciuri si limonadá 


Pe terase 
Insulta tuseste foşnind 
Un , Corriere” 


La bătrâna aceea în negru 
Nu te mai duci 

Limba viitorului 

Îţi taie buza şi sângele 
Cade precum noaptea 

Pe colinele verzi. 


94 + Mişcarea literară 


Părintele Iustin 
PÍRVU 


„Cu credinţa vezi pînă departe, 
mai departe decît vezi cu 


raţiunea...” 


Adevărata rugăciune se naşte din suferinţă, 
jertfă şi dăruire de sine 


— Spunea părintele Galeriu: „Jertfa e 
conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui fel 
superior căruia mă devotez. Nu e oarbă, ci 
totdeauna e luminată de adevăr, de un sens şi 
de o persoană sau colectivitate în care aflu 
rațiunea de a trăi”. Din această perspectivă, 
care e adevărul revelat care v-a susținut în 
perioada în care ați fost închis în închisorile 
comuniste? 

— La început trăiam cu nădejdea că voi 
fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul 
românesc cere jertfa răbdării noastre, că 
Dumnezeu a binevoit să suferim acest marti- 
riu ca prin jertfa noastră să ispăşim din 
păcatele neamului, atunci ardea inima în noi 
să îndurăm orice nedreptate. Închisorile ne-au 
învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din 
suferinţă, jertfă şi dăruire de sine. 

— Spuneafi în „Abecedarul duhovni- 
cesc” la un moment dat că adevărata biserică 
a fost în închisorile comuniste... 

— Dovada este că dacă eu am să fac o 
dezgropăminte la una din mănăstirile noastre, 
nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe 
care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la 
Piteşti...! Acolo, dacă dai cu tîrnăcopul, la 
cîţiva centimetri sub pămînt, dai de oseminte 
sfinte, frumoase, galbene... E semnul sfinte- 
niei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire 
nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă. 


- Am văzut la televizor procesiunea de 
inmormíntare a unui gardian si torționar de 
la Sighetul Marmației, unul dintre cei mai răi. 
Dar la inmormíntare au venit mulți dintre 
foştii deţinuţi, au aprins lumínari... Cum 
explicafi acest lucru? 

— Unii au uitat, alţii şi-au pierdut spiritul 
de răzbunare... 

— Nu e vorba de un „complex al călă- 
ului”? E acel celebru „complex al călăului”, 
cînd îl vezi pe stradă, deşi esti liber te 
cutremuri din nou... 

— Prin torţionari nu mai vorbea Dum- 
nezeu, prin ei vorbea şi înfăptuia direct 
diavolul... Şeful lor, al tortionarilor, îl întreba 
dimineaţa, pe fiecare: „Bă, câţi ai făcut astă 
noapte? Cíte cápáfíni ai spart...?” „Păi, cinci, 
şase...!” „Puțin, bă! Puţin...!?. Vă puteţi 
imagina? Cu aceşti oameni cum să mai stai de 
vorbă omeneşte? Consider că aceşti oameni 
erau şi sînt satanizati, nu mai erau ei, prin ei 
vorbea ladul şi mesagerii lui... Păreau creaţi 
special ca să ucidă, 
să tortureze, să umi- 
lească... Îşi depă- 
şeau limitele torturii 
pentru care erau puşi acolo. Ajunseseră la aşa 
nivel de sadism, încît nu-i mai satisfăcea decît 
suferinţa pe care o provocau celorlalți... 

— Părintele Grebenea spune la un 
moment dat că în închisoare a citit asiduu din 
Sfîntul Augustin, o ediție în limba franceză... 
Era posibil să circule o carte în închisoare la 


Dialogurile 


Mișcării literare 


iscarea literară $ 95 


Aiud? Nu erau considerate cărțile mai pericu- 
loase decît oamenii? 

— Se putea, dar numai prin minuni... 

— Apoi spune că a inváfat-o pe de rost... 

— Da, o carte circula numai în fascicule, 
pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei 
pagini... Sfînta Scriptură era împărțită, cîte 
trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia 
lui loan, pentru că asta era cea mai intere- 
santă, era cartea cea mai disputată. Plingeam 
şi citeam sub pătură, niciodată cărţile n-au 
fost citite atît de bine, niciodată cuvîntul nu a 
avut atîta înțeles. Citeam si învăţam pe de 
rost, repetam în cursul zilei, ne adunam cînd 
puteam si reconstituiam interiorul unei cărţi, 
fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o 
carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam 
cum puteam paginile pe care le deţineam, cel 
mai adesea la WC, dimineaţa... Ştiţi, poeziile 
lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic au fost 
salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut 
care sá nu le ştie, sá nu le repete zilnic. 

— Poezia v-a salvat...? 

— Ne fácusem o datorie din a le reţine, 
din a nu le uita, ele nu mai erau scrise, ele se 
transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau 
ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau... Dar 
şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi 
sau nu, fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. 
Poezia  îmblînzea instinctele din fiecare 
vietuitor de acolo. Tendinţa gardienilor, a 
tortionarilor, care ştiau care e psihologia 
omenească, era să ne învrăjbească, să ne 
înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne 
înrăiască unul împotriva altuia... Oamenii 
care stau mult unul lîngă altul, în condiţiile de 
acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, 
să nu se suporte unul pe altul. 

— În condiții extreme oamenii se 
manifestă altfel... 

— Da, se comportă chiar animalic... Or, 
ei nu s-au gîndit că mai există si cultura care 
poate să-l facă pe om să reziste, că mai există 
gîndurile, răbdarea si educația. Este extraor- 
dinar ce poate născoci mintea omului...! Am 
început să ne folosim unul pe altul. „Ce facem 
azi?” ne întrebam. „Azi avem întîlnire în 
celulă cu un inginer agronom!”. Inginerul 
acesta agronom trebuia să spună totul despre 


96 + Mişcarea literară 


ceea ce ştia el de la rásadul roşiei pînă la 
răsadul sfeclei... 

— În primul rînd el nu uita propria 
meserie iar ceilalți învățau si ei lucruri folosi- 
toare. Memoria era însă, prin exercițiu, cea 
mai cîştigată... 

— Da, toți invátam lucrul expus. Aveam 
profesori de engleză! Gata, hai să începem...! 
Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce ştii 
spune celorlalţi... Aşa am învăţat noţiuni de 
bază de engleză, germană, franceză, italiană, 
tot ce trecea prin celula noastră... 

— Era o adevărată facultate... Mai ceva 
decît o facultate... 

— Se produceau din cînd în cînd 
amestecuri în celule şi între noii veniţi se mai 
nimerea şi cîte un turnátor. Trebuia să-l 
depistăm, el venea acolo cu o treabă... Dar să 
ştiţi că în două zile era gata, îl ştiam... Si asta 
pentru că alfabetul morse era alfabet, noi 
comunicam prin ziduri şi eram anunţaţi: La 
voi a venit Petrescu, de pildă...! Petrescu este 
criminal de război şi el este folosit împotriva 
tuturor! Noi ne luam măsuri de precauţie, 
aşadar. La un moment dat însă, pentru că nu 
avea ce să comunice, ce să toamne, pentru că 
noi eram atenţi, ai lui îl lăsau în părăsire şi el 
avea mustrări de conştiinţă care îl făceau să se 
dea de gol... 


Patria este mai presus de orice individ, 
patria nu trebuie să scadă în faţa istoriei, 
ea trebuie să aibă ce să jertfească, mereu, 

ca să rămînă în rîndul popoarelor vii 


— Spuneţi la un moment dat dumnea- 
voastră că aţi făcut închisoare „pentru păca- 
tele mele şi ale neamului românesc”. Credeţi 
că acei care au fost în închisoare au fost nişte 
„aleşi”? Au fost aleşi să salveze neamul, să 
ducă povara unui întreg popor? Au fost aleși 
de Dumnezeu pentru un scop istoric şi moral? 

— Da, au fost nişte alesi...! Cu siguranţă. 
Nu putea sta tot poporul în închisoare, nu 
puteau fi închişi toţi românii care gîndeau si 
simțeau româneşte. Închisorile au fost pline cu 
oameni reprezentativi pentru nație, cu oameni 
care au binemeritat să o reprezinte chiar şi în 
acele condiţii. Patria este mai presus de orice 
individ, patria nu trebuie să scadă în faţa 


istoriei, ea trebuie sá aibá ce sá jertfeascá, 
mereu, ca sá rămînă în rîndul popoarelor vii si 
demne. 

— Dumnezeu alege, deci, reprezentanţii 
unei nafii, capabili de a se jertfi... Dar nu toți 
sînt capabili de această jertfă, nu toţi se 
ridică la nivelul rolului şi importanţei pentru 
care au fost aleşi... 

— Este adevărat că multi sînt chemaţi, 
puţini rămîn însă în primele rînduri... Si este 
un păcat să nu fii la înălțimea jertfei pentru 
care ai fost menit. Si orice păcat trebuie 
răscumpărat, îl răscumpără cei care vin după, 
cu sacrificiul lor... 

— Petre Ţuţea spunea că profesiunea lui 
adevărată este „cea de român”. Ce a 
însemnat această „profesiune de român” 
pentru dumneavoastră? 

— Profesiunea de român nu este una 
uşoară... Trebuie să întruneşti toate calităţile, 
să ai simţul valorilor naţiei prin care trăieşti. 
Nu poţi să îndeplineşti această „profesiune” 
dacă nu dobîndeşti harul lui Dumnezeu, cel 
care a dat putere popoarelor să se individu- 
alizeze în istorie. Eu m-am individualizat pe 
lumea asta prin poporul român, prin istoria 
lui, prin limba română şi toate acestea mi-au 
fost date de Dumnezeu. 


Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti 
trebuie să-l înţelegi 


— Este poporul român un „popor ales”? 

— Da, este mai aproape de ceea ce în- 
seamnă „popor ales” decît multe alte popoare 
din Europa... Îl găsim aici de două mii de ani, 
creştinat, şi-a făcut biserică şi din ascunzişul 
dealurilor şi al pădurii, dar şi din cîmpia 
roditoare. Toate peisajele noastre frumoase au 
format un adevărat pridvor pentru biserica 
neamului... Spune Sfîntul loan de Kronstad 
că harul lui Dumnezeu se identifică cu omul, 
care este centrul universului. Vă puteţi da 
seama? Omul identificat în Dumnezeu este 
mirajul creat de Dumnezeu. Este poporul 
român un popor ales tocmai pentru că 
Dumnezeu îl iubeşte, pentru că se individu- 
alizează prin el... Mă uitam mai alaltăieri, la 
Bobotează, în timpul slujbei: Cîtă frumuseţe 
era afară, cădea zăpada, cuvintele sfinte 


păreau să se materializeze în aer...! Aşa şi la 
Paşti, cînd omul vine „să ia lumină”...! Ai 
senzaţia că pe pămînt Dumnezeu face din cînd 
în cînd să se vadă tot ce are cerescul mai bun, 
mai luminos, mai curat...! Cine înţelege acest 
lucru nu poate să nu fie „un ales”, tot creştinul 
poate fi „un ales” dacă depune un pic de 
stráduintá. Stráduinta stă în rugăciune şi în 
respectul valorilor... Dumnezeu „te alege”, 
dar tu trebuie să auzi chemarea, să înţelegi, sá 
respecţi... Omul însă, în general, crede numai 
cît înțelege. De la înţelegere încolo omul nu 
mai are percepţie, pentru că Dumnezeu este 
Universul... lar Universul cum să-l cuprindă 
un om, cum să-l înţeleagă? De aceea el trebuie 
să creadă ca să poată înţelege...! Cu credinţa 
vezi pînă departe, mai departe decît vezi cu 
raţiunea. Credinţa este, pînă la urmă, puterea 
de a iubi. 


— Omul trebuie înțeles sau trebuie iubit? 

— Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti 
trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, 
neapărat trebuie să gîndeşti că trebuie să-i dai 
o mînă de ajutor. Iubirea aproapelui este o 
lecţie de iubire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l 
iubeşti pe cel de alături, dacă nu-l ajuţi, nu eşti 
capabil nici să-l iubeşti pe Dumnezeu... 
Iubirea aproapelui este prima treaptă spre 
mîntuire, pe treapta asta trebuie să repefi 
pentru marea iubire de Dumnezeu. 

— Spunea Sfîntul Augustin: ,,lubeste si 
fă ce vrei!”. Mi s-a părut definiția cea mai 
cuprinzătoare despre iubire, cea mai adevă- 
rată... Omul care iubeşte este mai aproape de 
Dumnezeu, este în grațiile lui Dumnezeu... 

— Depinde, acum...! Iubirea n-o înţelege 
toată lumea ca pe o apropiere de Dumnezeu. 
Faci ce vrei după ce Dumnezeu ţi-a răspuns la 
iubire, după ce ai intrat în comuniune cu El. 


işcarea literară $ 97 


— Aveţi obsesia cărților, am văzut în 
multe dintre ieşirile dvs. publice că îi îndem- 
nafi pe oameni să citească... 

— Dar dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar 
fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu 
forţa, ne-ar fi dezumanizat. Asa am respirat 
libertate prin cărţi am văzut lumea de dincolo 
de gratii prin intermediul cărţilor. Despre ce 
am fi vorbit între noi, dacă n-am fi avut 
cărţile, dacă n-am fi avut amintirea lor, 
educaţia şi răbdarea pe care ni le-au conferit? 
Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o 
cultivare a răbdării nu pot rezista în condiţii 
extreme... Acum nu mai citesc nimic, din 
păcate. Am uitat toate „paraclisele”, toate 
„acatistele”, toţi psalmii, toată Biblia, Noul 
Testament... Cum am intrat în libertate le-am 
avut la îndemînă şi n-am mai avut timp de ele, 
am crezut că e mai bine să fiu în relaţie cu 
oamenii şi mai puţin cu cărţile... 


Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, 
căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, 
facem voia diavolului 


— Mulţi dintre supraviețuitorii închiso- 
rilor comuniste vorbesc de faptul că erau mult 
mai liberi în interior decît cei care rămă- 
seseră în afară. Unii spun că erau mult mai 
liberi chiar decît cei care i-au închis... Cum 
puteți defini libertatea din această perspec- 
tiva? Dvs. síntefi mai liber acum? Sau sînteți 
„îngropat în oameni”, cum spuneafi chiar 
dvs...? 

— Numai Dumnezeu ştie... Acum nu 
mai am timp să fac o rugăciune, nu mai am 
timp să citesc viaţa unui sfínt, sá mă Tntretin 
cu cineva, să mai comentez ceva cu vreun 
preot, cu vreun intelectual... Cu toate astea să 
ştiţi că în puşcărie s-au realizat cei mai 
puternici oameni. Dacă ieşeau deţinuţii din 
închisoare şi îşi făceau măcar zece la sută 
dintre ei cîte o mănăstire, astăzi am fi fost un 
popor míntuit, de neînfrînt de nici o putere 
trecătoare. Închisorile au creat caractere şi au 
conferit morală indivizilor, au creat patrioţi 
pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată 
pe tortionari şi pe gardieni cu poporul 
romín... Şi apoi, libertatea nu însemnă să fac 
ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea 


98 + Mişcarea literară 


ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se 
cunoaşte în  discernámíntul omului, în 
capacitatea lui de a alege între bine şi rău. 
Omul trebuie să conştientizeze faptul că 
numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea 
aceasta este şi multă amăgire, de care el 
trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles 
comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă 
adevărata libertate, că toate metodele lor de 
tortură, toate metodele de reeducare psihică au 
făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit 
pămîntul ţării cu sînge de mucenici. 

— Ce înseamnă o zi în viața dumnea- 
voastră ? Cum deosebiți o zi de alta? 

— O zi de alta o deosebesc prin 
întrebarea pe care mi-o pun: Ce-am făcut eu în 
viaţa mea personală şi ce am făcut pentru cei 
din jur? Omul nu trăieşte pentru sine, omul 
este binecuvíntat să trăiască pentru celălalt. 
Trăind pentru celălalt, trăieşti pentru sine... 

— Viaţa e ca iubirea. Cu cît o daruiesti 
celorlalți, cu atît o sporesti... 

— Ca iubirea, da... Sau, în sfîrşit, trebuie 
să ai în vedere că de la lucrurile cele mai 
simple pînă la cele mai complexe cînd 
gîndeşti pentru altul, pentru cel de alături, în 
necaz sau nu, Dumnezeu îţi dă de cinci ori 
mai mult. Exemplul cel mai bun e chiar la 
mănăstire... Dacă eu fac bine unui om azi, 
mîine el va face bine la cinci oameni pe care îi 
întîlneşte. Dacă eu hrănesc un călător azi, el 
va hrăni cinci oameni mîine cu ceea ce lasă la 
mănăstire. Aceasta este mulțumirea şi 
satisfacția mea, că oamenii se ajută şi se 
sprijină unul pe altul, se hrănesc unul pe altul 
şi toţi sînt satisfácuti. Oamenii care înţeleg 
acest mod de trai, acest mecanism, nu pot să 
fie niciodată răi sau egoisti, la mănăstire 
oamenii învaţă această lecţie a generozitátii, a 
darului către celălalt... De asta zilele mele nu 
seamănă între ele, pentru că mereu alte 
probleme şi griji mă încearcă, dar satisfacția 
mea e că oamenii care trec pe aici nu pot să 
fie răi, nu devin mai răi ci, mulţi dintre ei, se 
îndreaptă... Oamenii iau exemplu unul de la 
altul. 

— Se creează o comuniune... 

— Avem pe lîngă mănăstire copii şi 
bătrîni... Ştiu că mulţi creştini se pregătesc să 
vină la mănăstire, să-i ajute pe aceşti copii şi 


bătrîni, cu o săptămînă, două înainte. Pregă- 
tirea lor sufletească şi materială e ca pregă- 
tirea de întîlnire cu Domnul, pentru că dăruind 
dobîndeşti, cum spunea un Sfînt Părinte... 
Dobîndeşti confortul spiritual, pacea sufletului 
şi liniştea cea mai profundă. 

— Spunea poetul Nichita Stănescu că cel 
mai lung drum este cel de acasă pînă acasă... 
Dumneavoastră puteţi confirma lucrul acesta 
pentru că ați plecat de acasă, adică de aici, 
din zona asta, ați făcut un ocol prin lume, si 
v-aţi întors tot acasă, aici lîngă Ceahlău, 
lîngă Bistrița... Ce ne puteţi spune despre 
drumul dvs. „de acasă pînă acasă” ? 

— De acasă pînă acasă? Păi casa mea 
este acolo unde mă găsesc eu cu mine însumi 
şi pot trăi în Dumnezeu. Casa mea, bogăţia 
mea este acolo, cum spune Mîntuitorul: ,,... 
unde mama mea şi fraţii mei sînt cei care 
ascultă cuvîntul meu”. Dezlipit acum de starea 
asta materială, deşi eu sînt foarte slab, casa 
mea este acolo unde m-am născut, am crescut 
şi s-au legat de mine toate amintirile. Eu mă 
văd aici pe pîraiele astea pe unde trec acum cu 
maşina, unde mergeam pe o cărăruie pe sub 
cetina brazilor... Era un fir de pîrău plin de 
păstrăvi şi intram pînă la jumătate în bălți 
după ei, deşi erau peştii cei mai iuți şi mai 
greu de prins. Prindeam trei, patru peştişori şi 
mi se păreau că au valoarea peştilor lui lisus 
împărţiţi mulţimii flămînde. Toate locurile 
aceste pentru mine sînt ţara mea, locul meu... 
Toate gardurile pe care le-am sărit eu la moşul 


meu şi m-am dus la părul cu pere pádurete si 
din el am căzut în bordeiul dedesubt, în pod... 
Ei, bine, toate astea se leagă de viaţa mea. 
Cele făcute nu se mai pot desface şi cele 
întîmplate nu se mai pot întoarce, oamenii 
cunoscuţi în copilărie nu-i poţi uita nici la 
bátrínete şi locurile dintîi sînt cele care îţi 
rămîn în suflet, te fac să le cauţi toată viaţa, 
indiferent unde ajungi. Am trecut prin 
mănăstirea Bistriţa, prin satele Viişoara, 
Plopşoru, acum cîteva zile, ei, bine, mă 
opream şi eu şi mă uitam la casele unde 
stăteam altădată cu mosul cutare, cu bunicul 
cutare, parcă îi şi vedeam cum ieşeau cu 
lumînarea aprinsă de la o casă la alta... Ne 
primea bunicul într-o casă modestă în care te 
izbea mirosul de busuioc şi amîndoi bătrînii 
ieşeau în faţă iar pe pat sau pe lavitá stateau 
feciorii si fetele lor... Ei, azi, pe acolo sînt 
numai feciorii, şi ei bătrîni, bătrînii de altă 
dată nu mai sînt acasă...! În casele acelea 
frumoase pe dinlăuntru au crescut oameni 
frumoşi sufleteşte, pe seama lor a crescut 
societatea de azi. Acasă a fost pentru mine 
totdeauna locul în care am văzut că oamenii 
au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi 
valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile 
neamului, care sînt identitatea ta în lume, ce 
să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e 
legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, 
cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa 
loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu 
respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai 
consideri un om cu destin? 


(fragmente) 


A provocat şi consemnat: 
Adrian ALUI GHEORGHE 


Notă: Părintele Iustin Pîrvu s-a născut la 10 februarie 1919. A fost deţinut, în închisorile 


comuniste, timp de 17 ani, fiind coleg de suferinţă şi celulă, între alţii, cu Nichifor Crainic, Radu 
Gyr, Arsenie Papacioc, Dumitru Bejan, Nicolae Grebenea... la Aiud, Gherla, Baia Sprie, 
Periprava. 

După 1964 a fost „izolat” în Mănăstirea Bistriţa, supravegheat. După 1990 a intenţionat să 
se retragă din viaţa „de obşte” şi — după o viziune, după cum spun credincioşii! — a construit un 
schit la Petru Voda (judeţul Neamţ), aproape de locul naşterii sale. Schitul a devenit un loc de 
pelerinaj pentru mii si mii de credincioşi care se îndreaptă din toată ţara pentru a primi 
binecuvîntarea părintelui. 

Fragmentul de față face parte dintr-o convorbire amplă care va vedea lumina tiparului în 
perioada următoare. 

(Ad. A. Gh.) 


iscarea literară $ 99 


„BANII MEI, BANII MEI” 


Cornel COTUTIU 


O fugă înapoi până în anii reformei 
monetare postbelice şi un urcuş în ziua de azi, 
adună nişte concluzii relevante, dar nu totdea- 
una plăcute, despre politica financiară şi 
soarta acestei populaţii numită poporul român 
al secolului XXI. 

Cine îşi aminteşte ştie foarte bine ce 
categorică pecete partidico-propagandisticá 
avea bănetul românesc după 1948. 

Bancnotele de 1 leu, 3, 5 şi 10 lei aveau 
imagini care să oglindească bucuria ţărănimii 
muncitoare pentru blestemul de a beneficia de 
talpa comunistă (sovietică şi autohtonă), feri- 
cirea integrării forțate în CAP-uri, eroismul 
lozincar al muncitorilor de a chinui o industrie 
megalomană. Îmi amintesc, din copilărie, de 
„hârtia” de 5 lei cu chipul frumos al unei 
ţărănci şi de cea de 10 lei cu bustul unui oţelar 
viguros, sobru, pătruns până în ciocan de im- 
portanta ce o avea în lupta pentru construirea 
unei societăţi noi şi împotriva împuţiţilor de 
capitalişti din ţările imperialiste. 

Bancarii au avut (nu ştiu de ce) insomnii 
cu monedele: ba nu le plăcea culoarea lor, ba 
mărimea, ba le vo- 
Exerciţii de iau din tinichea 
(„pleu”), ba din ceva 
material care semă- 
na cu aluminiul ori inoxul. Toate însă făcute 
să ruginească cât mai repede. 

Le am înşirate acum pe birou, alcătuind 
un fel de salbă la gâtul unei babe scoasă cine 
ştie din ce grotă. 

Pentru moneda de 1 ban — cât un gră- 
unte de porumb — am o slăbiciune particulară: 
o păstrez într-o pusculitá de lut smáltuit, 
reprezentând o căsuță pe al cărui acoperiş 
negru olarul a scris cu verde anul 1951. Mi-o 
cumpărase mama din târg drept răsplată 
pentru minunea că timp de o săptămână nu 
făcusem nici o boacănă. 


bunăvoință 


100 + Mişcarea literară] 


Moneda de 3 bani (1952) e mai mare 
oleacă, mai murdară şi parcă mai caraghioasă. 
De 5 bani — la fel, dar mai mare decât aceeaşi 
din 1966 sau 1975, acestea două cât unghia de 
la degetul arătător al unui adult. 

În 1955 cineva dintre mai marii Puterii 
o fi avut vreun spasm de grandoare şi a porun- 
cit o monedă de 50 de bani, cu un diametru de 
25 mm şi de o culoare nici arămie, nici 
alburie. Cea mai impunătoare (cea de 1 ban — 
nenorocita!) are 10 mm şi un muncitor cu 
barosul pe nicovală privind (desigur!) spre 
Răsărit, spre fraţii sovietici — nu? 

Elanul emisiunilor bancare va fi scăzut 
după 1965, când Ceauşescu a hotărât că ţara 
lui nu mai e republică populară, ci republică 
socialistă. Moneda mea de 15 bani are pe 
avers o cunună de lauri iar stema ţării păs- 
trează pe razele soarelui steaua de tinichea 
împrumutată de la ruşi. 

Ehe! În 1982 ceapiştii mânau de zor 
tractorul şi un snop de spice de grâu le um- 
breşte ceafa transpirată, după cum reiese de pe 
reversul monedei de 25 de bani. 

Dar leii — paraleii? 1 leu din 1951 — alb 
şi uşor cât o elitră de cărăbuş — nu e mai mare 
decât 5 bani din 1975. Însă 1 leu din 1966 are 
o suprafaţă de trei ori mai mare şi e primul leu 
greu; dacă aruncai moneda în ochiul duşma- 
nului, i-l puteai sparge. 

Moneda de 3 lei are diametrul cu 2 mm 
mai mare şi, în relieful de metal al reversului, 
se văd — cu mândrie patriotică — sonde de 
petrol şi rafinării. De fapt, elementele sunt 
preluate de la 5 lei, apărută mai devreme, 
realizând performanța monetăriei româneşti 
socialiste: un diametru de 28 mm; mai mare 
aşadar chiar şi decât moneda de 50 bani, 
aprobată recent de Guvernatorul Băncii Naţio- 
nale să intre în circulaţie de la 1 iulie 2005, să 
ne zornăie bunăstarea prin buzunarele noastre 
lacome şi nesătule. 


Dacá ín 41 de ani popularo-socialisti am 
scos pentru vánzare-cumpárare 13 monede, 
acum, în epoca de paie a celor 15 ani 
iliescieni, am bătut 10 monede. 

Banii au dispărut şi au rămas leii, din ce 
în ce mai uşori, deşi umflati. 

1 leu mititel (imitând arama) din 1992 a 
fost schimbat cu un alt 1 leu, pe motiv că, 
după certuri seculare, a fost aprobată o nouă 
stemă a unei noi Românii fericite. 

Pe măsură ce a sporit gonflarea leului, 
au fost inventate noi monede: 5, 10, 20, 50, 
100 de lei. Dar repede ajunse inutile, deoarece 
s-a constatat că nu poţi cumpăra cu ei nici 
măcar o dispretuitá cutie de chibrituri. Astfel, 
au rămas să gâfâie — spre sila chiar şi a 
nevoiaşilor — monedele de 500, 1000 şi 5000 
de lei; în descreştere la înălțime — pardon! — în 
diametru şi greutate. 

Jocul cu bancnote postdecembriste e 
nostim, stupid, contrariant. 

Ne-am târât de la „hârtia” de 200 de lei 
pe un deal cu poteci din aburi şi mâzgă până 
la bancnota de 1.000.000 de lei. Uite că sun- 
tem şi noi cu ceva pe fuştelul întâi al perfor- 
mantelor mondiale: un ban cu cele mai multe 
zero-uri din lume! 

Mă nedumereşte însă — până la tristeţe, 
ca sá nu zic altceva — criteriile după care s-a 
hotărât ce personalități româneşti „să circule” 
pe banii noştri. 

Până în 1989 erau trei: Tudor Vladimi- 
rescu, Alexandru loan Cuza şi Nicolae 
Bălcescu — adică doi olteni şi un moldovean. 
Fie! Dar după 1990? 

Pe bancnota de 200 de lei — Grigore 
Antipa (originar din Moldova, Botoşani), 500 
de lei Constantin Brâncuşi (Oltenia), 1000 — 
Eminescu (Moldova, Botoşani), 5000 lei 
Avram lancu, apoi, Lucian Blaga (Ardeal), 
1000 — Nicolae Iorga (Moldova, Botoşani), 
50000 — George Enescu (Moldova), 100000 — 
Nicolae Grigorescu (Muntenia), 500000 — 
Aurel Vlaicu (Ardeal), 1000000 — lon Luca 
Caragiale (Muntenia). 

Pe monede: Ştefan cel Mare (Moldova), 
Constantin Brâncoveanu (Muntenia), Mihai 


Viteazul (Oltenia), Alexandru loan Cuza 
(Moldova). 

Pe bancnotele noi — începând cu 1 iulie 
2005 — „circulă” Iorga, Enescu, Grigorescu, 
Vlaicu, Caragiale, (din nou) Eminescu. Parcă 
— nu-i aşa? — au fost concepute numai pentru 
regáfeni. 

Una dintre concluzii: Ín ultimii 45 de 
ani au trecut „din mână în mână”, „cei cu 
inima română” aleasă, astfel: 6 moldoveni 
(dintre care 2 de două ori; dintre care 3 din 
Botoşani!), 4 din Oltenia, 3 din Muntenia, 3 
din Transilvania (bancnotele cu Lucian Blaga 
şi Avram lancu — cu o existenţă efemeră). 

Echitate — nu-i aşa? Echidistantá — păi 
nu? Consecvenţă — nu-i asa? 

Tot după criterii oculte s-au hotărât 
imaginile de pe verso ale bancnotelor: 
Mănăstirea Putna (Moldova), Biserica „Trei 
Ierarhi” (Moldova), Ateneul (Bucureşti), o 
culă şi o munteancă cu cofa pe umăr 
(Muntenia), Teatrul Naţional (Bucureşti), 
Muzeul Antipa (Bucureşti), trei sculpturi de 
Brâncuşi (Muntenia), malul mării cu nişte 
coloane antice (Dobrogea), schiţa unui avion- 
bunic şi un vultur, o frunză şi un fragment de 
stâlp sculptat (ale cui?). 

Repartizarea pe provincii: 7 din 
Muntenia, 4 din Moldova si două... de unde? 


Ardealul, Banatul, Crişana, 
Maramureşul? Omise. Extirpate. Aceste zone 
de veche istorie şi cultură românească 


alcătuiesc un spațiu neglijabil. Nu-i aşa? 
Sau... incomod? 

La Banca Națională a României istoria, 
geografia, civilizația, discernământul zac într- 
un seif căruia i s-a uitat cifrul! Lucrătorii ei — 
în plus — au o corigentá la heraldica stemei 
României de azi. 

Despre perspectivă? Abia ieşiţi din 
abureala cu leul greu/nou, vom trece (dacă 
vom trece) la „euroi”, iar dacă Uniunea 
Europeană se va destrăma nu peste multă 
vreme (cum deja se sopteste prin mediile 
financiar-politice occidentale), rezultă că 
distractia va fi feericá. 


iscarea literară $ 101 


Contrazicând o fragilitate fizică evi- 
Cornel Robu este un cercetător 
tenacitate extraordinară. 


dentă, 
înzestrat cu o 
Datorită acestei calităţi, morale în fond, avem 


astăzi un veritabil Tratat al SF-ului, 
comparabil cu unele întreprinderi de mari 
dimensiuni tipografice ce şi-au câştigat faimă 
în domeniu — şi, în acelaşi timp, diferit de ele. 
Elvetianul Pierre Versins a dat o impre- 
sionantá Enciclopedie a utopiei, a cálátoriilor 
extraordinare si a SF-ului. John Clute si Peter 
Nicholls semnează mai multe ediţii ale altei 
enciclopedii voluminoase şi de bun răsunet 
international. Ambele sunt „cărţi de căpătâi” 
pentru cine doreşte să se orienteze temeinic în 
labirintul temelor, ideilor şi personajelor de 
tot felul care circulă prin domeniul nostru. 
Belgianul Jacques van Herp ne-a lăsat 
Panorama de la science-fiction, conceputá ca 
un îndrumar tematic, ceva între istoria 
generică şi enciclopedie. Brian W. Aldiss a 
produs, în Billion Year Spree, o amplă privire 
istorică asupra SF-ului, direcţie de cercetare 
fertilă, din moment ce găsim înşiruite în 
sensul ei şi scrierile altor exegeti, la care 
putem face apel cu folos de vreo câteva 
decenii încoace: James Gunn, Brian 
Stableford, Damon Knight, Robert Philmus 
etc. Prezentând fie 
la modul enciclope- 
românească dic, fie la modul 
istoric genul, volu- 
mele acestea ating, fără îndoială, şi aspecte 
teoretice fără de care specificul domeniului n- 
ar putea fi descris. Prea puţine lucrări sunt, 
însă, dedicate cu prioritate — ca sá nu zic 
exclusiv — problemelor de teorie literară ale 
anticipatiei. La prea puţine găsim aşadar 
accentul mutat, dinspre o factologie discipli- 
nată prin tratament diacronic, spre o cuprin- 


Anticipația 


102 + Mişcarea literară] 


UN TRATAT DESPRE SF 


Mircea OPRITÁ 


dere aprofundată, savantă, a mecanismelor 
descifrabile în SF. Până şi lucrarea lui Darko 
Suvin, intitulată promițător: Pour une 
poétique de la science-fiction, nu este decât în 
parte o încercare de teoretizare, pe un evantai 
de probleme restrâns la relația utopie-SF. 

O abordare teoretică decisă a mai fost 
semnată, la noi, de Florin Manolescu. Despre 
cartea sa din 1980, Literatura S. F., am spus 
că a reprezentat, la apariție, un veritabil 
manual al genului, prin ținută academică, prin 
exactitatea demonstrațiilor şi prin concizia 
expunerii. Îmi mențin neschimbată părerea, 
afirmând în plus că lucrarea îşi păstrează până 
astăzi, nealterate, trăsăturile, valabilitatea si 
interesul, inclusiv acel caracter de ,manual”, 
deloc inconfortabil pentru un critic şi 
teoretician de formație şi structură 
universitare. Cornel Robu are formație şi 
structură asemănătoare, lucru atestat de 
numeroasele sale articole şi studii despre 
anticipație, ucronie si utopie, răspândite — în 
intervalul mai multor decenii — prin reviste 
literare (în special Tribuna şi Echinox), prin 
diverse publicații specializate (almanahuri, 
fanzine, mai recent reviste electronice), dar si 
în paginile unor erudite periodice de mai 
strictă orientare tematică, precum Studia Uni- 
versitatis „ Babeş-Bolyai” Series Philologiae, 
iar în străinătate, în prestigioase reviste dedi- 
cate genului: Foundation (Marea Britanie), 
SFRA Review (SUA), sau chiar în The 
Encyclopedia of Science Fiction a deja 
pomenitilor Nicholls si Clute. Desfásuratá „pe 
traseu”, lectura acestor studii mi-a permis sá 
redactez articolul rezervat autorului lor ín 
Anticipația românească, dar si sá întrezăresc 
tinta efortului său exegetic. O ţintă în mare 
parte atinsă prin apariţia masivului şi 
substanţialului volum intitulat O cheie pentru 


science-fiction (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- 
Napoca, 2004), amintitul Tratat. 

Când vorbesc de tenacitatea lui Cornel 
Robu, o fac, aşadar, în deplină cunoştinţă de 
cauză. Nu e puţin lucru să-ţi urmăreşti 
proiectul o viaţă întreagă, să construieşti în 
sensul lui piese disparate, pe care să le refaci 
continuu, perfectionándu-le si distribuindu-le 
la locul cuvenit într-un ansamblu gândit şi 
regândit „din mers”; iar rezultatul să fie 
această carte de peste şase sute de pagini în 
format mare, şi care putea fi completată, pe 
uşor, cu alte două-trei sute! Lipsesc, din 
păcate, din prima ediţie, foarte utilii indici de 
nume proprii şi de titluri. Şi nu din vina 
autorului, care îi are de mult pregătiţi, ci din 
pricina unui supliment de efort financiar la 
care editura, cu toate strădaniile sale vizibile 
în rezultatul tipografic efectiv, pare să nu mai 
fi putut face față, încât îi amână pentru o 
ediţie ulterioară. „Lipseşte” apoi o mare parte 
din secţiunea V (Timpul), material lăsat de 
autor pe dinafară întrucât, prin dimensiune, 
ameninţa să dilateze excesiv cadrul secventei 
respective,  dezechilibrând construcția de 
ansamblu. O notă ce încheie pe ton discret- 
ironic subcapitolul Paradoxurile timpului în 
science-fiction sugerează că, din acest punct 
abia enunțat al problemei, începe de fapt o 
altă carte, rămasă si ea în seama sansei 
viitoare. Volum deocamdată virtual, ar urma 
să-l citim, la apariţie, în strictă conexiune cu 
proiectul actual, căruia i-ar da amploare şi 
adâncime  ideatică, neiesind deci — ca 
preocupări şi structură — din universul teoretic 
al tomului deja publicat. 

Tenacitatea în sine nu reprezintă un 
argument pentru valoarea unei scrieri, dacă ar 
fi neínsotitá şi de prezenţa altor calităţi, cu 
adevărat definitorii în cazul operei critico- 
teoretice. Pe acestea din urmă, autorul le are, 
indiscutabil. Le-a evidenţiat pe parcursul 
elaborării nu tocmai simple a cărţii discutate 
aici, iar momentul de sinteză la care s-a ajuns 
le pune şi mai limpede în evidență. Cornel 
Robu este un cercetător dotat şi temeinic, cu 
„mâna” făcută la nivelul interpretării litera- 
turii române în general (analiza romanului 
îndeosebi), dar interesat în chip aparte de 
„excentricitatea” genului SF. El s-a dovedit, 


prin urmare, capabil să-şi concentreze efor- 
turile analitice spre problemele nerezolvate 
ale acestui domeniu marginal şi, nu de puţine 
ori, marginalizat din prejudecată de 
mainstream-ul lite- 
rar. Desi în mod cert 
simpatizant al anti- 
cipației, privirea sa 
nu este a unui fan 
comun, declarat cu 
orgoliu si dispus la 
o relație excesiv- 
pasională cu materia 
iubirii sale, ci a 
analistului lucid, 
obişnuit cu valori- 
ficarea critică a tex- LA] 
telor abordate. Aspi- 
rațiile cărţii sunt fixate în registrul unor 
obiective superioare, fapt înregistrat încă din 
primele alineate ale Argumentului pro domo 
cu care se deschide volumul: 


-heile pentru stiente-fictioni 


Aa CĂ A 


„O cheie pentru science-fiction este [...] 
o carte de teorie literară care, în esență, îşi 
propune să formuleze o estetică a literaturii sf, 
ceea ce la noi până acum nu s-a făcut, iar în 
străinătate nu s-a făcut din unghiul de 
abordare şi interpretare adoptat aici, adică 
luând drept «cheie» pentru întregul domeniu 
sf (literatură, mai ales, dar şi film sau grafică) 
conceptul estetic al sublimului, în ipostaza 
inedită şi specifică sub care acesta se 
manifestă în science-fiction, aceea cunoscută 
sub numele de «sense of wonder».” 


Teoretizările mai vechi băteau multă 
monedă pe o serie de relaţii simple, căutate 


între SF şi domeniile învecinate (fantastic, 


feeric, utopie), între SF şi ştiinţă, între SF şi 
„marea literatură”, în speranța că testarea 
acestora va avea drept rezultat nişte delimitări 
sigure, utile în definirea corectă a genului 
nostru. Cercetarea îşi propunea implicit nişte 
concluzii practice, privitoare la limitele 
admisibile ale fanteziei specifice, ori la scopul 
ultim al scrierilor de SF, restrâns adesea la 
obiective comode şi oarecum vulgare (popula- 
rizarea ştiinţei, avertismentul social obliga- 
toriu,  divertismentul juvenil). Orientarea 


işcarea literară + 103 


tematologicá era dispusá sá se amestece lejer 
cu cea sociologizantá, psihologizantá, ori cu 
relatarea istoricistá, superficial narativá, lucru 
ținând mai degrabă de cocteilul eseistic şi, în 
ultimá instantá, de amatorismul critic, nici- 
decum de temeinicia unui sistem. Fatá de 
asemenea poziționări „critice? ambigue, 
altele, mai dogmatice, vizau nu o singură dată 
obiective politice suspecte, pe care o dispută 
„teoretică” în jurul relației „optimism si 
pesimism ín SF” părea sá le poată înclina într- 
o parte sau în cealaltă, în funcție de coman- 
damentele strategiilor de partid. Cornel Robu 
e conştient de ridicolul devierilor de la literar 
spre enormitáfile oportuniste ale exegezei, ca 
şi de importanța unor instrumente proprii, 
adecvate, prin care teoretizarea să poată 
exprima constatări cu adevărat valabile pentru 
domeniul special de care se ocupă în cazul 
dat. 

Față de unele articole mai vechi, unde 
spiritul ghiduş al autorului era slobozit din 
lesă şi lăsat să-şi facă zburdalnicele curse 
printre ironii retorice şi diverse alte otrăvuri 
ale polemicii, Tratatul final este mai reţinut ca 
ton şi, în consecinţă, mai profund în cugetare. 
Ironia există, însă funcţia ei e acum mai 
subtilă, iar polemica prilejuită de întâlnirea cu 
prejudecățile (şi cu colportorii lor, atunci când 
aceştia apar la vedere, în arenă) are mai multă 
discreţie, sacrificând din plăcerile luptei în 
sine în favoarea unei pledoarii argumentate 
inteligent. Autorul discută, inevitabil, nu nu- 
mai texte, ci şi realităţi socio-literare efective, 
menite să facă posibil sau să paraziteze, să 
stânjenească destinul firesc al operei SF. 
Complexitatea materialului discutat conduce 
implicit la o complexitate a argumentelor, ca 
şi la folosirea elastică a modurilor de argu- 
mentare. Atitudinea auctorială se adaptează 
astfel obiectivelor vizate de gestul critic şi de 
teoretizarea constructivă. În acest proces, 
pledoaria nu poate face abstracţie uneori de 
reluarea unor clişee, fiindcă problemele ce 
păreau lămurite prin abordări anterioare nu se 
prezintă în acelaşi chip pentru toată lumea. De 
pildă, precizează din nou autorul: 


„O carte poate fi, concomitent, şi «SF» 
şi «bună» — iată miza primă a pledoariei care 


104 4 Mişcarea literară] 


urmează. O cheie pentru science-fiction este o 
carte care se adresează în egală măsură celor 
care citesc science-fiction, cât şi celor care nu 
citesc; este o pledoarie care-şi propune să-i 
convingă şi pe cei ce nu erau de mai înainte 
convinşi, nu doar pe cei care, oricum, citesc şi 
cunosc science-fiction, ştiind că merită să 
consume timp, intelect şi bani în acest scop.” 


Asemenea obiective ale demonstraţiei 
rămân actuale în măsura în care prejudecățile 
„populare” formulate vizavi de gen încă se 
dovedesc neerodate de timp. Teoreticianul le 
mai regăseşte şi la „arbitrii gustului” 
(termenul îi aparţine), cei ce dictează cote 
valorice în literatura generală şi care par să fi 
evoluat de la judecata primară, ca să nu spun 
primitivă (SF-ul nu poate fi, prin definiţie, 
bun; dacă-i o carte bună, atunci nu-i SF), spre 
strategii mai rafinate, bunăoară aceea de a 
cere genului, pe ton imperativ, să-şi valideze 
existența printr-o estetică proprie. Cornel 
Robu ridică mănuşa, convins că nimic nu ar 
putea răspunde mai bine acestei provocări 
arogante decât însăşi estetica respectivă. Şi nu 
un simulacru critic bazat pe aproximárile 
relaţionale si interrelationale de care am mai 
pomenit, ci o estetică propriu-zisă, lucrată în 
termeni de exegeză academică, credibili şi 
capabili să convingă. Conştient de miză, 
Tratatul nu riscă să-şi expedieze grăbit 
descoperirile, sugestiile, soluţiile. Dimpotrivă, 
pretinde la rândul său, în replică: „îngăduinţa 
de a porni la drum cu pas agale, de a repeta 
poate lucruri pe care mulţi le ştiu deja, de a 
explica «băbeşte», de a demonta, demon- 
strativ, didactic şi fără humor, truisme şi 
clişee, derivații şi articulaţii etc.; dar, mai ales, 
de a consuma un amplu spaţiu tipografic cu 
citate in extenso: încă o dată, ultimul argu- 
ment, şi cel mai convingător, rămâne citatul, 
citatul în sine.” 

Acest mod meticulos, lipsit de grabă şi 
chiar dispus să atragă asupră-şi nemulțumirea 
celor dedati la lectură superficială, dornici sá 
primească direct concluziile înainte de a 
osteni prin jungla de exemple în căutarea lor, i 
se pare autorului soluţia cea mai potrivită în 
redactarea unei estetici valabile pentru SF. 
Proiectată sumar şi prezentată expeditiv, 


această estetică ar risca sá eşueze la primul 
contact cu ghețarii plutitori ai vechilor 
prejudecăţi referitoare la gen. Cornel Robu 
optează în chip inspirat pentru temeinicie, 
pentru discuţia serioasă şi calmă, purtată într- 
un reţinut si răbdător registru intelectual. El 
mizează, şi nu fără temei, pe faptul că însăşi 
masivitatea argumentaţiei va spulbera în cele 
din urmă rezistența tenace a formulelor 
preconcepute. În esenţă, Tratatul său este o 
amplă şi nedescurajată lecţie despre SF, 
destinată deopotrivă „profanilor” si initiatilor, 
fiindcă oricât de familiarizat ai fi cu acest 
domeniu special al literaturii şi al artelor 
contemporane, tot mai ai destule lucruri de 
aflat dintr-o asemenea cercetare pe cât de 
perseverentă, pe atât de savantă, aplicată unui 
material cu dimensiuni aproape de neconceput 
şi pe care vocabula „enorm” le sugerează vag. 

În ce priveşte termenii cu care operează 
autorul, e limpede că el nu poate face 
abstracţie de cei pe care cercetarea anterioară 
i-a impus într-atâta încât chiar şi limbile total 
străine de sunetul de fond anglo-saxon îi 
acceptă în limbajul curent: „hard”, „soft”, 
„sense of wonder” („uneori abreviat în glumă 
sau la modul cinic în sensawunda”, cum 
observa Edward James chiar într-un pasaj 
referitor la contribuţia lui Cornel Robu în 
figurarea unei estetici SF) etc. E de constatat, 
iarăşi, că nici temele clasice ale anticipaţiei 
(spaţiul, ciberspatiul, timpul, inteligentele 
extraterestre şi toate celelalte) nu vor lipsi din 
O cheie pentru science-fiction. Numai că 
autorul are abilitatea de a se referi la ele în 
abordări inedite, cu nuantári proprii cărora le 
vom aprecia inevitabil subtilitatea. În 
discutarea microcosmosului, exegetul găseşte 
modalităţi speciale de tratare a problemei, 
vorbind, de pildă, de o vizualizare a 
subiectului de tip „analogic şi figurativ”, de o 
„vizualizare extrapolativă”, de „vizualizarea 
metonimică, non-figurativă”, sau chiar de 
,hon-vizualizare”, ca modalităţi ilustrate în 
chip pregnant de SF. Când analizează timpul 
ca temă de anticipație, el se ocupă, între altele, 
de aspectul şi funcţiile „gradienţilor tempo- 
rali” cu rol de acceleratori sau temporizatori, 
ori de simpli „creatori de adâncime” şi 
anacronism. „Granulaţia” timpului în science- 


fiction constituie, de asemenea, un subiect de 
interes în acest compartiment special al 
volumului, ceea ce dă iarăşi o idee despre 
nuanțele cáutate/ descoperite acolo unde 
pentru alţi comentatori lucrurile erau mai 
simple şi mai lipsite de amănunte, ca o 
imagine a planetei Saturn surprinsă cu ochiul 
liber faţă de cea observabilă prin telescop. 

Pentru uzul esteticii pe care o prefigu- 
rează, Cornel Robu şlefuieşte o întreagă serie 
de termeni utili demonstraţiei sale. „Mag- 
nitudinile  complexionale”, „senzația de 
pierdere”, „senzaţia de sublim”, conflictele 
rezultate din „diferenţe de nivel ontologic”, 
„ascensiunea şi căderea complexionalá”, 
„estetica distrugerii si a coliziunii” — toate 
aceste noțiuni inedite în abordările critico- 
teoretice ale domeniului ar pretinde o descri- 
ere aparte, detaliată. Mă rezum deocamdată 
doar la enunţarea lor, subliniind eleganța 
terminologică şi promitátoarele deschideri 
intelectuale pe care le intuim în perspectiva 
lor. Dar în centrul acestui sistem teoretic 
neconvențional stă sublimul însuşi, mai precis 
ideea de sublim, pe care autorul o reia din 
lecturi clasice şi romantice (Kant, Schiller, 
Edmund Burke, Pascal ş. a.), spre a face din 
ea însăşi „cheia” necesară înţelegerii adecvate 
a unui fenomen ca SF-ul, care a străbătut ca 
un meteorit enigmatic, dar strălucitor, întreg 
secolul XX, încât îl descoperim astăzi 
continuându-şi neabătut cursa spre miezul 
veacului XXI. 

Chiar dacă unora nu le place, relaţia 
sublim-SF reprezintă un punct de vedere 
creator, în adevăratul sens al cuvântului. 
Dezvoltând-o temeinic şi forjând în jurul ei 
inspirata serie de termeni-satelit, autorul a dat, 
în domeniul teoriei genului, o certă contribuţie 
originală. Întrucât sunt de acord cu conţinutul 
unei concluzii formulate pe un ton ceva mai 
retoric de Sorin Antohi, o reiau aici, cu 
constatarea că cei cincisprezece ani trecuţi de 
la emiterea ei până la apariţia acestui Tratat 
românesc despre SF nu i-au redus valabi- 
litatea: „Putem să respingem cât vom voi teza 
foarte simplă a lui Cornel Robu, putem să-i 
demontăm demonstraţia (între altele, repro- 
şându-i lectura reductionistá a surselor): nu 
cunosc teorii care să reziste la astfel de 


işcarea literară + 105 


încercări! Importantá este noutatea perspec- 
tivei, abilitatea susţinerii ei, pentru a nu mai 
vorbi de efectul secundar atát de scump 
fanilor: aducerea SF-ului în zona cea mai 
onorabilă, ba chiar prestigioasă, a dialogului 
intelectual.” 


DE LA „SENSAWUNDA” LA 
SUBLIM 


Încă de la începuturile sale ca disciplină, 
estetica s-a centrat pe categoria frumosului. 
Căutând un instrument potrivit pentru 
înțelegerea SF-ului (domeniu mai degrabă 
inconfortabil decât comod, întrucât nu ascultă 
cu fidelitate de regulile literaturii generale), 
Cornel Robu ştie că, pentru ca demersul său 
să aibă succes, trebuie să plece de la acest 
concept străvechi şi totodată fundamental. În 
consecinţă, şi estetica dezvoltată în volumul O 
Cheie pentru science-fiction îl cuprinde, 
analizându-l în contextul special al genului, 
dar, neapărat, în scrieri ce pot să-l pună 
eficient în valoare, şi în chip cât se poate de 
expresiv. Dintre trăsăturile frumosului, teore- 
ticianul clujean o reţine cu prioritate, pentru 
demonstraţia sa, pe cea menită să exprime o 
„senzaţie de pierdere”. Este, fără îndoială, o 
soluţie eficientă de declanşare a mecanismelor 
estetice, iar Aristotel rămâne, poate, cel mai în 
măsură să explice de ce suferinţa şi catharsis- 
ul consecutiv au capacitatea de a declanşa 
emoția estetică a frumosului, nu numai în 
tragedia greacă a Antichității, ci în literatură 
în general. Senzatia de pierdere — notează cu 
îndreptăţire Cornel Robu — „semnalează, prin 
simpla-i prezenţă, proximitatea plăcerii este- 
tice «majore», nu doar în science-fiction şi nu 
prioritar aici, ci în «marea literatură» 
(mainstream), în genurile narative, dar mai 
ales în poezie şi în muzică”. El îl urmează aici 
pe Edgar Allan Poe, din Principiul poetic, 
pentru care manifestările superioare „ale 
adevăratei Frumuseţi” erau inseparabil legate 
de o profundă „notă de tristeţe” („a sense of 
loss”, fiindcă autorul nostru nu se sfiieşte să 
preia şi să folosească intensiv, în analizele 
sale, această sintagmă uzuală din limba 
engleză). 


106 + Mişcarea literară] 


Pe lângă atributul şi idealul frumosului, 
estetica mai cunoaşte si alte categorii 
constitutive, între care sublimul are, de 
asemenea, un loc important. Cele două 
categorii nu sunt divergente şi incompatibile, 
chiar dacă fiecare îşi are circumscrierea 
proprie şi conţinutul specific. Cornel Robu 
este tentat să imagineze un orizont estetic 
comun, ba chiar şi un punct de separare 
terminologică, dacă pot spune aşa, sublimul 
devenind astfel un derivat al frumosului, 
capabil să exprime condiţia estetică a genului 
care ne interesează: „din trunchiul «senzatiei 
de pierdere» se desprinde [...] organic, altoiul 
«senzatiei de uimire şi miracol» («the sense of 
wonder») ce atestă prezența emotiei estetice a 
sublimului, în esență mai specifică şi mai 
definitorie în science-fiction decât frumosul”. 

Spunând aceste lucruri, avem deja 
schitatá esenţa teoriei lui Comel Robu. Dacă 
odinioară, la primele sale asalturi asupra unui 
edificiu teoretic al genului, un termen precum 
sense of wonder i se părea adecvat scopurilor 
construcţiei şi chiar suficient, în timp noţiunea 
pare să-şi fi dovedit conţinutul inefabil, greu 
de definit, încât a reduce SF-ul numai la ea ar 
deveni, cum singur o spune, „o tentativă fără 
prea mari şanse”. Mai precis, fără şanse de a 
permite unei construcţii durabile să stea pe 
asemenea piloni elastici şi de o consistență 
îndoielnică. Deschisă unor aprecieri subiec- 
tive, sintagma rămâne — cu toată frumuseţea ei 
incontestabilă — „aproximativă şi ambiguă, 
rare fiind încercările de a-i conferi acea 
claritate conceptuală, acea univocitate deno- 
tativă ce-ar putea-o face aptă a rezista 
exigențelor unei definiţii propriu-zise, logic 
valide”. Criticul nu abandonează conceptul 
dovedit de slăbiciune, ci caută imediat un 
termen mai solid, mai bine articulat în 
construcţia teoretică, apt să-l sprijine pe 
primul, ori chiar să preia integral sarcina de 
rezistență. În desconsideratul, de către unii, 
„sensawunda”, el vede un capăt de fir, o cale 
încă nebătătorită ce conduce treptat la emoția 
estetică a sublimului: 


„Mai specifică şi mai definitorie, în 
science-fiction, este însă plăcerea sau emoția 
estetică a sublimului, care-şi are sursa ultimă, 


cum observa acelaşi Edmund Burke încă în 
secolul XVIII, într-un alt «basic instinct» al 
«animalului biped şi implum» (Swift) care 
este omul: «instinctul de conservare». lar 
denumirea, quasi-intraductibilă în româneşte, 
sub care s-a consacrat în science-fiction 
ipostaza specifică sub care se manifestă aici 
emoția estetică a sublimului este «the sense of 
wonder» — senzaţia de uimire, de cutremurare 
şi venerație (ca) în faţa unui miracol.” 


Reorientată astfel, teoria beneficiază de 
toată încrederea şi speranţele autorului, care 
construieşte cu hárnicie în sensul unei sugestii 
extrase dintr-o nedreaptă uitare, pentru a-şi 
căuta o nouă strălucire într-un potrivit context 
actual: 


„Aceasta poate însemna că vechiul 
concept estetic al sublimului este susceptibil a 
fi în mod legitim pus la contribuţie drept 
«numitor comun» şi «diferență specifică» 
pentru science-fiction, pentru «hard science- 
fiction» cel puţin. Literatura sf ar putea fi, 
atunci, definită ca o literatură a sublimului, ca 
o manifestare contemporană a sublimului, 
poate cea mai privilegiată şi mai caracteristică 
pentru timpurile noastre dintre toate ipostazele 
sub care sublimul ar putea fi azi identificat.” 


Întreaga carte este o imensă şi temeinică 
demonstraţie, în care exegetul ştie că are de-a 
face nu doar cu capacitatea de seducţie a 
termenilor săi, ci şi cu scepticismul declarat al 
altor critici, dispuşi să ia conceptul estetic al 
sublimului drept o iremediabilă piesă de 
muzeu. Şansa sa majoră e una singură: aceea 
de a construi atent, cu deplină seriozitate, de a 
argumenta repetat şi în avalanşă, de a-şi căuta 
sprijin pentru ipoteze şi aserţiuni în vecină- 
tatea reconfortantă şi energizantă a textelor de 
calitate. Netulburat de posibile obiecţii venite 
dinspre privirea superficială a comentatorilor 
de ocazie, Comel Robu dezvoltă treptat şi 
fundamentează temeinic paradigma subli- 
mului în SF, decupând termeni fundamentali, 
stabilind relaţii specifice, descriind trăsături 
de fineţe surprinse în domeniul analizat cu 
acribie şi cu o incontestabilă vocaţie de 
cercetător. Una din descoperirile sale demne 


de subliniat este „dualitatea plăcerii estetice 
(consecutiv, şi a criteriului critic) în science- 
fiction”, iar formulările prin care îşi susţine 
teza sublimului, chiar dacă mai greu de 
digerat pentru adepţii unei teorii SF uşoare şi 
pline de convenţii cenacliere, au profunzime, 
au substanță ideatică şi sunt formulate cu o 
rigoare profesională care nu este tocmai 
străină de ceea ce ne place să numim adevăr 
ştiinţific. În concepţia lui, şi în strânsă conexi- 
une cu domeniul SF, sublimul înseamnă 


„...COVârşirea umanului prin juxtapunere 
în pagină cu dimensiuni şi ordine de 
magnitudini imens distantate pe scala reală a 
magnitudinilor din Univers: magnitudini spa- 
tiale, temporale sau [...] complexionale ce-l 
covârşesc pe om în finitudinea sa insurmon- 
tabilă, îl «strivesc» şi-l reduc la infim şi la 
neputinţă în ordinea fizică a lucrurilor; iar 
incapacitatea oricărei riposte fizice la 
copleşirea naturii, cum ştim încă de la Kant, 
din Analitica sublimului, este percutorul care 
declanşează reacția în lanţ a emoției estetice a 
sublimului...” 


Sub aspect istoric, argumentatia teore- 
ticianului face delimitări între modelele 
tipologice numite hard si soft în SF. El ia în 
discuție „realitatea istorico-literară a aşa- 
numitului «hardcore sf»”, ,sámburele tare al 
sf-ului”, invocat cu nostalgie si orgoliu de 
pasionații unei aşa-numite „vârste de aur” 
circumscrise anilor 1938-1946, după alții 
1949-1962. Este avută în vedere, în mod 
necesar si obligatoriu, si schimbarea venită 
prin 1965, odată cu Noul Val (New Wave) 
britanic, întrucât ea determină o „deplasare de 
accent de pe «hard sf» pe «soft sf», de pe 
«senzația de uimire si miracol» («the sense of 
wonder») ce semnalează subiacenta subli- 
mului în science-fiction, pe mult mai 
consacrata «senzație de pierdere» («the sense 
of loss») prin care-şi semnalează prezența 
frumosul în fantasy, dar mai ales în 
«mainstream», în «marea literatură», în 
mimesis şi în fantastic”. Dacă New Wave a 
fost asociat cu caracterul soft al SF-ului, 
evoluția ulterioară, cyberpunk-ul anilor *80, 
este văzută, ca şi de către Peter Nicholls, 


işcarea literară + 107 


undeva între hard si soft SF. Toate aceste 
delimitări în concret, în realitatea faptică şi 
totodată diacronică a domeniului, îi întăresc 
exegetului convingerea că, dacă în faza mai 
veche sublimul reprezenta elementul generativ 
şi coordonator al genului, de la New Wave 
încoace  „bivalenţa criteriului estetic în 
science-fiction este [...] o exigentá de ordinul 
evidenţei.” Evoluţiile presupun înnoiri, dar si 
recuperări de spirit sau de materie specifică. 
„Chiar şi după atâta timp, rămâne vechea 
fundaţie, la fel de solidă şi deloc părăsită, pe 
care în ultima vreme a început să se clădească 
din nou”, observă Cornel Robu, încrezător în 
destinul teoriei sale bazate pe relația 
fundamentală dintre SF şi sublim. 

Teoria aceasta se centrează, prin urmare 
(„naturalmente si necesarmente”, apreciază 
autorul masivului tom O cheie pentru science- 
fiction) pe „hard SF”, având totuşi ambitia de 
a acoperi şi „teritoriile limitrofe”. Dar, încă o 
dată subliniez, cum o face şi autorul: „centrul 
vital şi definitoriu al întregului continent sf 
rămâne vechiul şi rezistentul «hard science- 
fiction»”. 

Rădăcinile esteticii lui Robu se află, 
cum am mai spus-o cândva, în meditaţiile 
despre sublim ale unor filozofi mai vechi — 
Pascal (sec XVII), Burke, Kant, Schiller (sec. 
XVIII), până la gânditori contemporani nouă: 
Nicolai Hartmann şi Pierre Teilhard de 
Chardin. Unor savanţi de talia lui Newton şi 
eseişti de felul lui Edgar Poe (scriitor aflat la 
răscruce de epoci şi la originea mai multor 
genuri literare) li se explorează, de asemenea, 
cu succes, ideile privitoare la infinitul cosmic 
şi la sublim în general. Nu voi relua acum 
contribuţia fiecăruia, deşi din ideile lor 
comentate teoreticianul SF-ului construieşte o 
bază solidă pentru propria sa lucrare critică. 
Mai important mi se pare să-i remarc 
capacitatea de a conduce expunerea dincolo 
de generalitátile esenţiale, prin observaţii 
pertinente si nuantate, care sfârşesc prin a 
transforma o lecţie potenţial uscată şi greoaie 
într-un discurs interesant şi plin de detalii 
revelatoare. lată o mostră de particularizare a 
unor elevate sensuri generale: 


108 + Mişcarea literară] 


„Ce-i drept, estetica secolului nostru 
pare mai dispusă a accepta premisa infinitului, 
în definirea sublimului, mai degrabă sub 
forma atenuată a infinitului «practic», care nu 
presupune propriu-zis nemárginirea, infini- 
tatea, suspendarea oricăror limite, ci doar 
existența unor magnitudini suficient de mari 
pentru a nu putea fi cuprinse global de 
intuiţie, de percepţia prin simţuri, pe care în 
acest fel o copleşesc, o covârşesc: «cople- 
sitorul», «covârşitorul», «ceea ce este covâr- 
şitor de mare», «covârşitor-de-marele» («das 
Uberwâltigende», «das Uberragende», «das 
iiberragend Grosse») constituie, de exemplu, 
punctul de plecare al definiţiei pe care o dă 
sublimului Nicolai Hartmann, în parţial 
dezacord cu Kant.” 


Autorul cheltuieşte numeroase pagini în 
căutarea şi punerea în valoare a factorilor 
care, în SF, sunt purtători de simtámánt al 
uimirii şi al miracolului, în sensul că au o 
încărcătură care îi proiectează accelerat în 
direcţia sublimului estetic. Demne de interes 
sunt opiniile sale rezervate ştiinţei, în calitatea 
ei de producătoare de sublim. De la mai 
vechile exemple de sublim găsite de filozofi 
în lumea naturală, deschiderile operate de 
ştiinţă în orizontul cunoaşterii (structura 
atomului, secretele celulei, legile statistice ale 
macrocosmosului, mai nou găurile negre, 
computerul electronic, inteligenţa artificială şi 
atâtea altele) îl determină pe Cornel Robu să 
conchidă că „în science-fiction, ştiinţa 
constrânge la sublim.” De unde şi explicaţia 
convingerii sale că în hard SF trebuie căutat 
sublimul genului, mai curând decât în SF-ul 
moale, care, prin experienţele sale străbătute 
de simţul pierderii (pomenitul sense of loss, 
de la Edgar Allan Poe citire) pare mai dispus 
să alunece din zonele de forță ale genului spre 
obiectivele literaturii generale, dominate, cum 
am văzut, de conceptul frumosului şi în mai 
mică măsură de sublim.  Imortalitatea, 
mutantul, ciberspatiul şi realitatea virtuală, 
hiperspaţiul, lumile paralele — toate aceste 
motive emblematice ale SF-ului au parte în 
acest tratat de analize minuţioase, competente 
şi, de regulă, convingătoare pentru calitatea 
lor revelată, de purtători ai unei sarcini 


sublime. Ín analiza conceptului de infinit, este 
pomenitá ín trecere fugará ideea spectaculoasá 
si absolut tulburátoare pe care o formuleazá 
matematicile cele mai recente (si anume, cá 
însuşi numărul infiniturilor posibile este 
infinit), pentru că exegetul nu acceptă să 
opereze excesiv în abstract, deci în afara 
depozitului de texte literare accesibil 
cercetării sale. Or, pe acest larg spectru al 
ilustrației furnizate de însăşi producția 
concretă a SF-ului mondial, infiniturile 
pascaliene — infinitul mare (megacosmosul) si 
infinitul mic (microcosmosul) — se aratá 
extrem de productive pentru scriitori, la fel ca 
si pentru teoretician. Ín plus, si aici e una din 
marile surprize ale exegezei prezente, Cornel 
Robu aduce într-o amplă şi sistematică 
discuţie chestiunea infinitului complexional 
(teilhardian): „acel infinit al inepuizabilei 
complexitáti şi varietăţi situate la nivel 
«mediu», la «scară umană», la nivelul 
dimensiunilor «umane» si al percepţiei 
curente «cu ochiul liber», macroscopice sau 
mezoscopice»”. Pe lângă infim şi imens, 
Teilhard de Chardin descoperea, în planul 
unei secţiuni instantanee a Universului, abisul 
complexităţii. Cu alte cuvinte, şi tot în zona 
de manifestare a sublimului: ceea ce este 
imens de complicat. Un infinit special, 
acreditat filozofic, şi pe care profesorul 
clujean îl omologhează literar, însoţindu-şi 
gestul de constatarea că personajele specifice, 
temele şi motivele majore din SF „sunt 
racordabile şi subsumabile prioritar acestui 
«al treilea infinit»”, cel complexional. De aici 
şi frecvenţa remarcabilă cu care îl pomeneşte 
în analize şi în teoretizările necesare esteticii 
sale. Studiind — cu o uşor sesizabilă fascinatie 
— infinitul complicatiei din SF, el ni-l 
recreează sub forma unor procese grandioase, 
de natură catastrofală, asemeni multora dintre 
evoluţiile sublime descoperite în infinitul 
macroscopic. Să zicem, la nivelul unei 
galaxii: 


„Amorsarea tensiunii conflictuale şi a 
negativitátii generatoare de sublim, implicit 
deci de «sense of wonder», recurge curent, în 
science-fiction, la soluția ficțională a 
dislocării de scală, a deplasării energice pe 


scala magnitudinilor, a saltului brusc de la o 
magnitudine la alta, a juxtapunerii unor grade 
complexionale situate la distanţe imense pe 
această scală a magnitudinilor din Univers; 
acestea sunt [...] numai articulațiile mobile pe 
care pivotează mari piese ce-şi păstrează astfel 
toată masivitatea lor, numai interferenţe dintre 
masive volume şi ample suprafeţe de «paritate 
complexională», numai faliile sau rifturile 
produse de coliziunea marilor plăci tectonice 
complexionale, de impactul reciproc al unor 
mari porţiuni ale infinitului complexional 
care, tocmai pentru a intensifica acest efect de 
impact şi de contrast, trebuie să-şi păstreze 
fiecare propria configurație, propria 
«complexiune»: ceea ce necesită o structurare 
realistă a imaginarului în perimetrul fiecăreia 
dintre aceste mari porțiuni ale infinitului 
complexional, juxtapuse ori parcurse în 
salturi.” 


Capitolul VI din aici discutatul Tratat se 
dedică în mod special infinitului complexi- 
onal, dezvoltând analize si descrieri privitoare 
la ascensiunea complexională, pe direcția 
căreia autorul vede aliniindu-se inteligentele 
trans-umane (alieni, extratereștri), inteligen- 
tele integrate („mințile-stup”), inteligentele 
planetizate (nooplanete, „living worlds”), 
precum şi inteligentele artificiale (roboţi, 
androizi, ciborgi, supercomputere si asa mai 
departe). Ín sensul opus al scalei de magni- 
tudini, se discutá cáderea complexionalá: 
dezastrul, „apocalipsul” în SF, „sfârşitul 
lumii”, cu o specială insistenţă asupra „este- 
ticii dezastrului” şi un apendice al problemei, 
impus de unele teoretizări mai vechi, de care 
autorul tine sá se detaşeze polemic (,,avertis- 
mentul” ín SF). E usor de observat cá nici 
Cornel Robu nu ezită să vorbească, în propria 
sa abordare doctrinară, despre subiecte consa- 
crate ale discursului critico-teoretic. Dar 
operaţia se face acum dintr-un unghi inedit şi 
sub umbrela de generalizare, absolut perso- 
nală, a tezei principale dezvoltate de autor — 
cea care în mod decis (şi decisiv totodată) 
încadrează SF-ul în estetica sublimului. 

Finalul volumului reia, în scop 
concluziv, o temă ca bivalenta criteriului 
estetic în SF, cu centrul de greutate mutat de 


iscarea literară + 109 


la plácerea esteticá asupra valorii efective a 
textelor. 


„Se poate spera si aspira şi în science- 
fiction [...] la performanţe şi la valori de 
nimeni contestate; aceasta, pentru că nimeni 
nu va contesta postulatul valorii în artă şi 
literatură, aşadar şi în science-fiction, tot aşa 
cum nimeni nu va contesta că există mai mult 
decât o singură cale pentru a accede la 
valoare, recte la plăcerea estetică, în care 
rezidă condiţia sine qua non a valorii în 
literatură şi artă. Acelaşi efect putând avea 
mai mult decât o singură cauză, iar plăcerea 
estetică putând fi şi ea un astfel de efect 
potentialmente multicauzat, nu e firesc ca 
valoarea estetică să poată fi girată, în science- 
fiction, nu numai de frumos, dar şi de 
sublim?” 


Întrebare retorică, deoarece cartea, pe 
cele 600 de pagini ale sale, tocmai asta a 
demonstrat. Pe lângă această relație de largă 
generalitate, în care categoriile estetice ale 
frumosului si sublimului mai intră o dată în 
arenă, ca pentru sfârşit de spectacol (dar 
numai spre a se contempla rece şi oarecum de 
la distanță), Cornel Robu descoperă si situații 
speciale, când însăşi láudata plăcere estetică a 
sublimului înclină steagul său orgolios în 
direcția celuilalt competitor, recunoscându-şi 
o neasteptatá ambivalentá. Dovada e găsită, 
bunăoară, în povestirea lui Arthur C. Clarke, 
Steaua, unde „intensitatea trăirii si a simtirii 
conferă emotiei estetice a sublimului din 
«sense of wonder» inflexiuni care o apropie 
de emoția estetică a frumosului din «sense of 
loss»”. Dar, cu aceasta, toate concesiile au 
fost făcute, iar teoreticianul revine, inflexibil, 
la judecata căreia îi întrevede o mai mare forță 
de impact generic: 


„Odată recunoscută această stare de 
fapt, această bivalentá a plăcerii si a criteriului 
estetic, prioritatea trebuie afirmată răspicat: o 
scriere de science-fiction «trăieşte» estetic în 
primul rând prin «sense of wonder», esența 
care-i conferă identitate si legitimitate si care 
astfel nu poate lipsi, care rămâne obligatorie 
şi inderogabilă (chiar dacă, de la caz la caz, 


110 + Mişcarea literară 


doza sau concentrația poate diferi), în timp ce 
«senzația de pierdere», chiar si fiind mai 
impresionantă şi mai «mişcătoare», rămâne 
totuşi nespecifică, rămâne marca altei 
identități; în consecință, oricât de binevenită 
ar fi (si este!), «senzația de pierdere» rămâne, 
în science-fiction, facultativă si dispensabilă. 
A pretinde neapărat unei scrieri de science- 
fiction calități si performanțe specifice altor 
«genuri», altor domenii ale literaturii, ar 
însemna să supunem literatura sf unei 
jurisdicții estetice străine si, implicit, să-i 
facem o nedreptate; pentru a-i face dreptate, 
firesc si necesar este s-o supunem propriei 
sale legi, aceea a sublimului, si s-o judecám în 
consecință, după capacitatea sau incapacitatea 
de-a da expresie acelei plăceri estetice de 
esența si de natura sublimului care aici, în 
science-fiction, s-a consacrat sub denumirea 
de «sense of wonder».” 


Să recunoaştem, „cheia pentru 
science-fiction” pe care ne-o întinde Cornel 
Robu are lucrătura unui orfevrier de marcă, iar 
promisiunea înscrisă în „certificatul ei de 
garanție” ne încurajează s-o încercăm. 


PLEDOARIE ŞI STIL 


O teorie literară este considerată operă 
ştiinţifică şi încununează, de regulă, cariera 
unui filolog universitar. Ea trebuie să fie 
rezultatul unei cercetări ample, întreprinse cu 
toată seriozitatea profesională, în baza unor 
criterii analitice ferme şi în perspectiva unor 
concluzii substanţiale. Aceste rezultate ale 
efortului propriu de sistematizare a materi- 
alului cercetat, precum şi de redimensionare a 
opiniilor altora în sensul unei viziuni teoretice 
originale, se pun, tot de regulă, la dispoziţia 
învățământului academic, în cadrul căruia 
asemenea contribuţii specializate îşi au rostul 
firesc şi ating nivelul maxim de audienţă. 
Logica impecabilă a construcţiei ideatice, 
dublată de claritatea expunerii, fac din demon- 
stratie instrumentul „necesar şi suficient” unei 
prelegeri reuşite despre subiect. Între 
promotorii de largă autoritate ai pretentioasei 
discipline care este teoria literaturii, Tudor 


Vianu a rámas modelul unui astfel de savant 
la care nivelul doct al cunoştinţelor se 
întâlneşte în mod fericit cu un mod de 
expunere academic, calm, sobru, chiar „rece”, 
dar pe deplin încrezător în calitatea cercetării 
proprii şi capabil să iradieze acest sentiment 
mai departe, peste auditori şi lectori. 

Revenind la Cornel Robu şi la 
volumul său O cheie pentru science-fiction, 
trebuie să spun fără nici o ezitare că — în ciuda 
subiectului particular — tratatul acesta posedă 
multe din calităţile pomenite mai sus. Este o 
construcţie teoretică pe cât de amplă, pe atât 
de temeinic articulată la nivelul ideilor, de 
unde şi o precizie, chiar o frumuseţe a 
demonstraţiei. Materialul cercetat este imens, 
iar explorarea lui se face cu o răbdare de 
franciscan. Selecţia textelor de sprijin are 
mereu în vedere valoarea lor ca literatură, însă 
şi un anume grad de reprezentativitate 
generică dobândit de autorii discutaţi. Ideile, 
argumentele, fragmentele  ilustrative se 
asamblează pe seama planurilor detaliate ale 
unui edificiu critic rezistent şi totodată 
impunător. Piatra de boltă a acestei 
„catedrale” închinate SF-ului este, cum am 
mai văzut, conceptul sublimului, resuscitat din 
aparenta sa uitare şi descoperit cu bucurie, cu 
uimire chiar, ca fiind apt să explice specificul 
acestui gen „periferic”, dar şi relaţiile sale 
complexe cu alte zone de productivitate 
literară, inclusiv cu domeniul general al litera- 
turii, aşa-numitul mainstream. În ambitioasa 
lui întreprindere exegetică, autorul urmează 
liniile propriei sale intuiţii, dar operează 
dezinvolt şi cu instrumentele altora, după ce 
le-a testat calităţile şi rezistenţa, găsindu-le în 
cele din urmă potrivite lucrării proprii. Cum 
iarăşi s-a văzut, Cornel Robu urmăreşte 
motivul sublimului peste mari abise de timp. 
El îi aduce pe Kant şi pe Edmund Burke la 
aceeaşi masă de lucru cu Teilhard de Chardin 
şi loan Petru Culianu, pentru ca din contri- 
butiile disparate dar adesea fundamentale ale 
acestora să şlefuiască un concept util realităţii 
complexe a SF-ului şi capabil să proiecteze 
genul într-un context intelectual superior. 

Tratatul preia, cum se spune, „de la 
înaintaşi”, câţiva termeni fundamentali, pentru 
simplul fapt că aceştia operează eficient în 


domeniul analizat, având totodată avantajul 
„calificării profesionale” prin pătrunderea lor 
într-un patrimoniu mai general al cercetării 
filologice contemporane. Nu mai revin la 
„senzaţia de pierdere”, „senzaţia de uimire şi 
copleşire”, sau la „gradienţii complexionali” 
care, ca instrumente ale teoriei, au făcut deja 
obiectul unei discuţii atunci când am analizat 
ideea principală a lui Robu, relaţia SF-sublim. 
Semnalez, în plus, noţiunea de „insolitare 
cognitivă”, care pleacă de la Viktor Sklovski 
şi Bertold Brecht, împrumutată pentru uzul 
domeniului nostru mai întâi de Darko Suvin, 
căruia îi servea la definirea SF-ului ca gen 
literar. La fel, „străpungerea conceptuală” 
(conceptual breakthrough), „schimbările de 
paradigmă” (paradigm shifts) şi „procedeele 
de facilitare” (facilitating devices) prin care 
Peter Nicholls şi alţi analişti ai SF-ului 
mondial discută, la modul erudit, problemele 
specifice acestuia. Comel Robu nu uită să-şi 
citeze corect sursele şi are chiar rara putere de 
a recunoaşte predecesori — când ia, retro- 
spectiv, act de existența lor — până şi în 
domeniul sensibil al definirii SF-ului ca 
literatură a sublimului. Iniţial convins că des- 
coperirea îi aparţinea în totalitate, posibi- 
litátile de explorare bibliografică apărute 
odată cu căderea Cortinei de Fier îl vor face 
să-şi cenzureze orgoliul, admițând că alţii 
(canadianul David Ketterer, dar şi Thomas M. 
Dish sau David G. Hartwell) invocaseră 
intuitiv şi expeditiv sublimul în conexiune cu 
SF-ul, unii dintre ei (Ketterer) dezicându-se 
ulterior de valoarea acordată iniţial acestei 
definiţii, dar încă dornici să-şi fructifice 
meritul prioritátii şi poziţia pionieratului. Un 
pionierat pur simbolic, în esenţă, fiindcă nici 
unul dintre aceşti exegeti trecuţi tangential pe 
lângă o „mină de aur” n-a avut inspiraţia şi 
forţa de a-şi dezvolta, cum o face Comel 
Robu, ideea fugară într-un veritabil sistem 
teoretic ce plasează „cheia sublimului” în 
centrul exegezei SF. 

Pe parcursul prelegerii sale, autorul 
are nenumărate prilejuri de a-şi demonstra 
calităţile de fin analist, capabil să sesizeze 
nuanțe şi diferente acolo unde privirea grăbită 
se mulţumeşte cu perceperea confuză a 
detaliilor, într-un uniform tablou general. 


işcarea literară + 111 


Diferente notabile de abordare si tratare vor fi 
consemnate, bunăoară, în analiza motivului 
mutantului. Astfel, în SF-ul occidental 
„mutantul apare de regulă ca un supraom, 
ireversibil înstrăinat de «muritorii de rând», 
nescutit de agresivitatea gregară şi resenti- 
mentará a acestora, dar ripostând şi 
contraatacând energic el însuşi, cu mijloace 
inaccesibile celor «normali» şi banali”. Este, 
aceasta, o soluţie „hard”, prioritară în SF şi 
care mizează pe „efectul estetic specific şi 
«major»” din mai sus pomenita secvenţă a SF- 
ului mondial. Dar, în răspăr cu ea, Robu 
observă că scriitorii români de science-fiction 
„se simt organic atraşi mai mult de o «a doua» 
soluţie, mai conciliantă şi mai «soft», soldată 
cu acordurile «minore» ale «senzaţiei de pier- 
dere», urmând ilustre modele pe care le oferă 
din belşug «marea literatură» mainstream”. 
Observațiile de fineţe continuă: „Subtilitatea, 
în acest caz, este de a trata evoluţia mutantilor 
ca pe o implicită involutie: ridicându-se a- 
normal deasupra speciei şi condiţiei sale de 
om, individul cade inevitabil mai prejos de 
acestea, de unde şi nostalgia revenirii la 
etalon, la demna vulnerabilitate ori perisabi- 
litate umană”. La fel, într-un limbaj elevat şi 
de o remarcabilă plasticitate, aruncând în joc 
elemente ce ţin de esenţa teoriei sale, exegetul 
explică modul aparte în care SF-ul amorsează 
un proces delicat precum conştientizarea 
sublimului tragic din om: 


„Nu este oare o suficientă legitimare 
estetică pentru science-fiction faptul că, aici, 
«rana» ontologică fără leac a omului în 
Univers nu este doar «linsă» cu «senzaţia de 
pierdere» a frumosului, dar şi «arsă», 
«cauterizată» cu «senzația de miracol» 
(«sense of wonder») a sublimului? «Rana» 
sau suferința ontologică de a fi atât de infim 
faţă de un cosmos atât de imens, ori atât de 
imens față de un microcosmos atât de infim, 
suferința de a fi atât de efemer față de marile 
durate cosmice, ori atât de slab față de marile 
forte cosmice, suferința de a fi atât de 
ireversibil închis între propriile bariere 
ontologice si biologice, suferința de a fi atât 
de străin şi de singur si de altfel faţă de tot ce 
există ori se poate imagina că există în 


112 Mişcarea literară 


Universul fizic. Nu numai suferința pe care 
omul o provoacă omului, nu numai suferința 
care vine de la semeni sau de la sine însuşi, 
dar şi suferinţa pe care o provoacă omului 
Universul, cosmosul şi microcosmosul, covâr- 
şindu-l pe om prin dimensiuni, prin magni- 
tudine, forţă, viteză, durată, complexitate etc., 
prin însuşi faptul că Universul fizic, aşa cum 
ni-l dezvăluie ştiinţa acestui secol, nu e făcut 
pe măsura omului, nu-l aşteaptă pe om, nu ştie 
de om şi de singurătatea cosmică a omului 
pierdut în acest Univers străin şi indiferent.” 


Pentru un critic de structura „clasică” 
a lui Vianu, teoria literară nu trebuie să 
îmbrace şi veşmintele mai lipsite de sobrietate 
— si, eventual, mai sentimentale — ale 
pledoariei. Cartea teoreticianului clujean se 
detaşează de acest model prin faptul că, 
temeinic argumentată, ea este în esenţă tocmai 
o pledoarie pentru adevărurile intime ale SF- 
ului, pentru demnitatea sa ca modalitate 
investită cu calități estetice clare, între 
celelalte forme, agreate, ale creaţiei literare. 
Un loc important în pledoaria menţionată îl 
deţine analiza termenului science, mai precis 
detalierea rostului şi modurilor specifice de 
manifestare a elementului ştiinţific, generator 
de sublim în contextul genului discutat. Dacă 
pe unii ideea ştiinţei din SF îi dezgustă, 
agresându-le prejudecățile şi ignoranta în 
domeniu, Cornel Robu, dimpotrivă, găseşte că 
„Ştiinţifizarea”, explicaţia raţională de tip 
ştiinţific, primeşte în science-fiction „o 
specifică funcţionalitate estetică”. Ea mobili- 
zează mintea umană, cu simţul logicii care îi 
este caracteristic, la acea „benevolă suspen- 
dare de moment a neîncrederii”, de care 
vorbea odinioară Coleridge, fundamentând 
„credinţa poetică”, văzută ca sursă a plăcerii 
estetice. Mecanismul prin care acţionează în 
gen ştiinţa nu vizează un adevăr propriu, ci 
diverse aparente ale acestui adevăr. Încât 
„tratamentul ficțional la care este supus realul 
devine propriu-zis stiintifictfional”, bazat pe 
resursele analogiei şi extrapolării, acestea din 
urmă trebuind, însă, să se manifeste cu o 
rigoare logică impecabilă. Exegetul dă 
dimensiune teoretică şi valoare de axiomă 
unei realităţi a scrisului cu care orice sefist 


este de mult familiarizat, şi anume: că ipoteza 
ştiinţifică poate proveni din ştiinţa imaginară 
(„o ipoteză încă neverificată dar prezumptiv 
verificabilă”, sau chiar din pseudo-știință („0 
ipoteză funciarmente şi definitiv neverifi- 
cabilă, ceea ce nu-i interzice să fie captivantă 
la lectură şi fascinantă pentru spirit”), mai 
curând decât din ştiinţa reală. 

Asemenea  asertiuni sunt, pentru 
cunoscătorii genului, locuri comune, dar 
Cornel Robu ne-a prevenit încă din Argu- 
mentul Pro Domo că e constrâns să le ia în 
seamă şi pe acestea spre a le insera, cu 
argumentafia critică necesară, la locul cuvenit 
în teoria sa. Operația nu este, aşadar, 
superfluă, fiindcă atunci când se face o 
precizare categorică, de felul celei ce 
urmează: „Apartenența la «ştiinţa imaginară» 
ori la «pseudo-stiintá» descalifică doar în 
ştiinţă, nu însă şi în literatură, în ficţiune, unde 
descalificarea (valorică) intervine, când 
intervine, de la caz la caz, doar în funcţie de 
calitatea artistică intrinsecă a operei concrete 
date” — autorul Cheii pentru science-fiction 
dă, în fond, un răspuns teoretic clar şi 
zdrobitor mai vechilor teoretizări amatoare 
făcute de un I. M. Stefan si alţii, care 
îngăduiau în gen doar ipotezele ce respectă 
nişte adevăruri ştiinţifice oficiale şi autorizate. 
Cornel Robu e categoric şi respectă, în fond, o 
realitate a creaţiei când afirmă că 


y». se pot scrie capodopere, în science- 
fiction, şi pomind de la astfel de idei şi 
ipoteze [...] Eventualele conotaţii negative pe 
care termeni precum «ştiinţa imaginară» sau 
«pseudo-stiinta» le pot avea în sine, în 
abstract, cad alături şi dispar, se pulverizează 
în relație cu concretul unor astfel de scrieri, 
care totuşi au crescut din dezvoltarea unor 
ipoteze propriu-zis nedemonstrate riguros 
ştiinţific”. 


Nu voi ínmulti exemplele de atentă şi 
nuanţată analiză aplicată conceptelor instru- 
mentate de teoria SF a lui Cornel Robu. Revin 
însă la faptul că, în ilustrarea ideilor sale, 
autorul se serveşte de numeroase texte de 
calitate, scrise de unii „monştri sacri” ai SF- 
ului mondial, dar şi de autori români în care 


recunoaşte valoarea şi argumentul valabil. 
Unele lucrări se descriu pe larg, spre a 
introduce cititorul în atmosfera lor intimă, dar 
ceea ce realizează aici exegetul nu este o 
critică propriu-zis literară, de evaluare şi 
situare în sisteme axiologice. El pleacă de la 
premisa unei evaluări anterioare, pe seama 
căreia şi-a ales exemple de nivel superior, şi 
se foloseşte de texte numai în măsura în care 
acestea contribuie la lămurirea unei noţiuni, a 
unui concept aflat atunci în discuţie. Olaf 
Stapledon, de pildă, argumentează călătoria 
interstelară realizată prin eul decorporalizat, 
dându-i comentatorului prilejul de a vorbi 
despre „prolifica «imaginație  hiperteles- 
copică»” a scriitorului englez, despre „efectul 
de transfocator” prin care îşi vizualizează, „în 
gradienti”, insolita aventură imaginară. „Per- 
cepere a spaţiului care interesează nu în sine, 
tale quale, ci prin efectele sale în plan 
estetic”, mai precis ca sursă de „sense of 
wonder”, conchide Robu. Procedeele cinema- 
tografice, efectul de transfocare, modul cum 
„gradienţii creează adâncime” în vizualizarea 
spaţiului sunt urmărite şi în romanul Oraşul şi 
stelele de Arthur C. Clarke, iar în 2001: O 
odisee spaţială a aceluiaşi, pornind de la 
exclamaţia atronautului Bowman în momentul 
când acesta atinge monolitul negru de pe 
lapetus, satelit al lui Saturn, şi are brusc 
revelaţia unei călătorii spre capătul spaţiului şi 
al timpului, exegetul îşi serveşte în fond tot 
teza fundamentală a propriei cărţi: „«My God, 
it's full of stars!» este, într-adevăr, una dintre 
cele mai memorabile sintagme puse în 
circulaţie de science-fiction, şi ea ar putea 
servi drept deviză emblematică pentru acea 
intermitentá, dar intensă trăire a emofiei 
sublimului pe care numai în science-fiction o 
putem găsi şi percepe, dacă acea antenă 
numită sense of wonder ne funcţionează.” 
Romanul Eclipsă 2000 de Lino Aldani e adus 
în scenă ca replică originală pe tema „navelor 
generaţionale”. Cornel Robu preia de la Peter 
Nicholls observaţia privind afinitatea dintre 
ipoteza navelor generafionale şi tema „ritua- 
lului de trecere”. La Aldani, observă el cu 
justete, „este chiar istoria unui astfel de «ritual 
de trecere», dar nu de la o vârstă la alta, nu de 
la pubertate la vârsta adultă, ci de la o clasă 


iscarea literară + 113 


(socială, politică) la alta, ritualul promovării 
sociale şi al iniţierii în exercitarea puterii, în 
practica lipsei de transparență a puterii 
politice de oriunde şi dintotdeauna, ritualul 
trecerii din clasa subalternilor conduşi şi 
manipulati în clasa «şefilor» ce-i conduc şi-i 
manipulează: un «roman politic», un «roman 
al puterii» în versiune sf, s-ar putea spune, 
absolut remarcabil sub acest aspect”. 

Judecáti pertinente, mereu subordo- 
nate obiectivelor teoretice urmărite, apar la 
multi alți autori citați. Vladimir Colin este 
considerat „un maestru al «senzaţiei de 
pierdere»”, dar în povestirea Giovanna si 
Îngerul „efectul «poetic», recte «senzaţia de 
pierdere», sună artificial, silit şi fals, prin 
îngroşare şi tezism”. Tocmai aici, unde apare 
tema imortalitátii, descoperă criticul „sense of 
wonder”, amprenta sigură şi inconfundabilă a 
SF-ului. În plus, în mutantul nemuritor, 
incompatibil cu condiţia efemeră a Giovannei, 
recunoaşte „un neasemuit prototip emines- 
cian: Hyperion”, apreciind că „ştiinţifizarea” 
atinge aici ambele pretexte: imortalitatea şi 
motivul eminescian. Ovid S. Crohmălniceanu, 
în Tratatul de la Neuhof, „întreţese motivul 
imortalitátii cu cel al «corpului uman ca 
univers»”. În cazul său, Robu constată o 
afinitate nativă pentru „sense of wonder”, 
combinată cu alta, tot atât de autentică, 
„pentru «sense of humour», pentru deriziunea 
şi ironia caustică, incisivă, sau doar pentru 
(buná)dispozitia ludică, jucăuşă, ca «tonus în 
repaus» al inteligenței”. Voicu Bugariu, în 
povestirea Noapte bună, Sophie, obţine 
“maximum de efect şi de profit («senzaţie de 
pierdere») cu minimum de investiţie («stiinti- 
fizare»)”; aceasta din urmă „e abia schiţată, 
«explicaţia»  logico-ştiinţifică mai mult 
mimată, redusă la «câteva detalii tehnice» 
invocate dar nedivulgate”. La Gheorghe 
Săsărman, al cărui volum intitulat Cupa de 
cucută „este un roman satiric, alegoric şi, 
totodată, metafictional”, exegetul descoperă 
„O surprinzătoare «mise en abíme» [...] 
operată electronic, o lărgire şi o profundizare 
a spaţiului de rezonanță semantică, graţie 
acestui simplu şi eficient «procedeu de 
facilitare» recent inventat şi pus la punct în 
laboratoarele sf: ciberspaţiul”, pentru ca 


114 4 Mişcarea literară] 


imediat ciberspaţiului să-i fie descris carac- 
terul de „articulaţie ficțională şi funcţională de 
o remarcabilă mobilitate şi de o perfectă 
fiabilitate, reuşind cu maximă operativitate să 
pună în conexiune alegoria cu metafictiunea, 
să pună în comunicare şi să potenteze 
reciproc, ca într-un joc de oglinzi paralele, 
sensurile generate la ambele niveluri”. 

O povestire antologică, precum Steaua 
lui Clarke, vine să ilustreze în science-fiction 
categoria „sublimului dinamic” (Kant) sau 
„practic” (Schiller). Vorbind despre această 
varietate de sublim, Cornel Robu acceptă că 
ea se adresează simţurilor, printr-o plăcere 
„inferioară şi impură esteticeşte, cum observa 
Schiller, iar pentru science-fiction nici nu e 
măcar specifică, deşi cantitativ atât de 
frecventă”. Steaua însă, i se pare un caz de 
sublim dinamic/ practic esteticeşte „pur”: „în 
care şi simţurile şi intelectul îşi pot găsi, 
deopotrivă, satisfacția ce le este fiecăruia 
proprie”. De aici, din sferele înalte ale 
conceptelor estetice rafinate, criticul — a cărui 
atenție funcționează frecvent în regim 
asociativ — alunecă, fără a ne mai surprinde, 
într-o diatribă aprigă la adresa filmelor SF de 
serie, confundate de mulți „cu pirotehnia”, cu 
„Spectacolul violent al distrugerii, al 
dezastrului, al devastării, al spargerii în țăn- 
dări şi al spulberării în flăcări, al detonatiei, 
deflagratiei, fulminatiei, fumigatiei, al coli- 
ziunii, carambolajului, cataclismului ş.a.m.d., 
s.a.m.d.” În asemenea luări de poziţie care 
lasă fraza să se desfăşoare oarecum îndârjit, 
cu ambiția de a epuiza familii de cuvinte si 
serii întregi de sinonime iritate, recunosc 
polemistul pasionat şi ironic din articolele de 
odinioară. Chiar dacă rigorile tratatului îl 
constrâng la dezvoltări ideatice „serioase”, 
atinse de aripa gravităţii, pe alocuri demonul 
criticii scapă din frâie. O polemică subtextuală 
tasneste astfel la suprafaţă sub presiunea unor 
asocieri mentale subite şi apăsătoare, de care 
memoria lui Robu trebuie să se descarce 
neapărat, chiar dacă o va face prin fisurile 
rămase între un concept estetic şi altul, între 
frumos şi sublim, între „senzaţia de pierdere” 
şi „sense of wonder”. În contextul şi pe margi- 
nea nuvelei Nekyomanteion de Wolfgang 
Jeschke, unde sugestii din mitologia greacá si 


din Iliada lui Homer converg spre proiectul 
unui complex al imortalităţii electronice, 
arătând „mai mult a Hollywood decât a 
Hades” (încât Jeschke însuşi exclamă, cu 
referire la râul Acheron, perpetuat din 
geografia Antichității până astăzi: „Ce loc 
perfect pentru a comercializa un mit!”), 
exegetul nostru comentează sarcastic: 


„Şi când te gândeşti că Grecia face de 
pe-acum parte din U. E., care nouă nu ne 
permite să ne facem şi noi pofta inimii cu un 
cinstit Dracula-Park, lângă Sighişoara: ce-ar 
fi, dacă nu şi nu, să încercăm colea, un 
Kogaionon pe cinste prin Retezat, pe muntele 
Gugu, sau prin Bucegi, pe muntele Omul, sau 
pe Ceahlău, pe Rarău, pe Giumalău, cu cete 
de vânjoşi tarabostes aruncându-i în sus, spre 
Zamolxis, si-apoi prinzându-i în vârf de suliti 
pe onor turiştii amatori de senzaţii tari... Meti 
skepsis tin patrida!” 


Nu e singura aluzie la realităţi 
româneşti capabile să concureze „pe viu” 
fictiunile SF şi să-şi subsumeze, cu un energic 
gest totalitar, atributele  sublimitátii, 
aplicându-le mecanic pe produse ridicole. 


„Dar şi noi am fost la înălțime, ce-i 
drept, şi încă «pe cele mai înalte culmi»: am 
avut şi noi un competitiv «Geniu al 
Carpaţilor», chiar dacă nu i-a fost dat să-şi 
adjudece medalia de aur în competiţia 
mondială a «marilor conducători» [...]. Pe un 
mai vechi fond de «sublimităţi» calpe si 
găunoase, nutrite din sentimentalismul şi 
grandilocventa noastră nativă kitsch, pe care 
nici măcar sublimatul coroziv administrat de 
Caragiale n-a reuşit să le dizolve de tot, au 
prins rădăcini şi au prosperat şi pe «plaiurile 
noastre de baladă», în «nemuritorii ani- 
lumină»,  grandiozităţile  triumfalnice ale 
discursului ditirambic oficial de până mai ieri, 
care lipea stereotip epitetul «sublim», sau un 
sinonim cam tot de pe-acolo, pe orice iluzorii 
«cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii», pe orice 
«epocale» sau «márete ctitorii», pe cutare 
baraj de hidrocentrală, cutare ecluză de canal 
sau cutare şosea transcarpatină. Şi-n plus, nu 


mai lipsea mult «pentru a ne avânta către 
drumurile stelelor»!” 


De un tratament asemănător au parte şi 
alte obiective, mai direct legate de textele SF 
decât exemplele de mai sus. Descriind un 
subiect precum „optimismul cosmic” şi 
căderea lui în variante degradate, caricaturale, 
în demagogie aşa-zis „umanistă”, Comel 
Robu avertizează: 


„Să ne amintim, ca de o boală prin 
care am trecut dar care mai poate recidiva, 
întreaga frazeologie sau demagogie pretins 
«umanistă» pe teme canonice ca «omul — 
stăpânul naturii», «omul — un gigant», 
«supunerea naturii», «îngenunchierea naturii», 
«cucerirea naturii», «cucerirea cosmosului», 
«cuceririle ştiinţei şi tehnicii» etc. etc., care, 
printre altele, au însoţit indeparazitabil, încă 
din anii'50, evoluţia literaturii «stiintifico- 
fantastice» din România, ca şi din celelalte 
țări «din lagărul socialist», «în frunte cu» 
Uniunea Sovietică.” 


Dar, imparţial, criticul nu acceptă sá 
ascundă sub preş mizeriile similare de pe alte 
meridiane: 


„Triumfalism cosmic există şi «la case 
mai mari», în sf-ul occidental, chiar dacă 
acolo frazeologia e alta, nu clorotic «uma- 
nistă», ca în Est. Triumfalismul «cuceririi 
spaţiului» se drapa acolo [...], se împlătoşa, 
aşadar, în armura unui găunos «imperialism 
galactic» dintr-un anumit «sci-fi» (american, 
mai ales) care este poate echivalentul occiden- 
tal al nu mai puţin găunoasei demagogii 
«umaniste» a «cuceririi spaţiului cosmic» cu 
care «naucinofantastika» de model sovietic 
era concrescută în ţările «lagărului socia- 
list»...” 


Umorile acide scaldă şi aspecte mai 
recente ale SF-ului, în care nouázecistii în 
special şi-au pus la un moment dat mari 
speranțe, văzute, de la înălțimea construcţiei 
teoretice al lui Cornel Robu, ca o investiţie 
zadarnică. E limpede că lui nu-i plac 
experimentele de tip cyberpunk, încât îşi 


işcarea literară + 115 


revarsá asupra lor, ín exces, náduful critic si, 
din nou, nebánuite resurse de limbaj colorat: 


„Ceea ce, încă de pe acum, pare de 
ordinul evidenţei este că  impetuosul 
cyberpunk poate fi compatibil şi apt pentru o 
asemenea incidență cu sublimul exclusiv pe 
latura sa «cyber», nicidecum însă ca «punk» 
(violenţă, sex, lumpenitate, medii interlope, 
decor sordid, ostentaţia trivialitátii argotice, 
teribilism «underground», ambiantá fetidă, 
putridă, purulentá s.a.m.d.); si, din păcate, 
aceasta din urmá pare a fi singura laturá pe 
care voga «zaibárpanc» a fost înțeleasă si 
prizată la noi în anii '90: consumarea cu 
frenezie şi ad nauseam a unui fruct până mai 
ieri oprit, furia exclusivistă a saltului peste 
etape şi a sincronizării de ultimă oră cu ultima 
modă made in USA, supralicitată mimetic cu 
excesul de zel al snobului şi al periferiei and 
so on. Toate acestea pot fi, omeneşte şi 
româneşte, de înţeles; atâta doar, că multe 
texte dintre cele orgolios prezentate, în 
Jurnalul S. F. ori în Antologia Nemira (1994, 
1995, 1996), drept «ultim răcnet» în materie 
de science-fiction, nu mai sunt, practic, 
science-fiction.” 


Pentru exeget, cyberpunk este „o 
«mişcare» care a ştiut foarte bine să se afirme, 
să se impună şi să se pună în valoare, să se 
propulseze critic”, dar oarecum extraliterar, 
„fără însă a reuşi deocamdată o deschidere de 


116 + Mişcarea literară] 


perspectivă revelatoare”. Ceea ce nu se poate 
accepta este moda „sordidului şi fetidului, a 
imundului şi pestilentului, a abjectului şi 
dejectului”, pe care curentul a introdus-o în 
SF odată cu orientarea sa exclusivistă spre 
realitatea virtuală şi cu unele tehnici stilistice 
cu caracter înnoitor. 

Dar, trebuie spus încă o dată, tratatul 
de față este o întreprindere constructivă, nu 
demolatoare. La dimensiunile sale impună- 
toare, o lectură amănunţită si chitibusará va 
găsi, inevitabil, unele repetiţii, probleme 
reluate integral sau parţial, idei reformulate, 
reintroduse în discuţie dintr-un alt unghi şi 
într-un nou context. Materialul are o vizibilă 
arborescentá si, pe alocuri, o oarecare 
stufozitate, dând semne că vrea să scape de 
sub control, sá „evite? disciplina pe care 
teoreticianul, fidel profesiei sale, cautá sá i-o 
impuná. Trásáturi ale scrisului pe care le-am 
remarcat cândva în Anticipația românească — 
bogăţia şi chiar luxurianta frazei, ritmul 
susţinut al discursului, argumentaţia tenace, în 
„gradienţi” (aş preciza astăzi, cu un termen 
din acest tratat) şi totodată în avalanșă, 
plăcerea de a folosi prin citat savant (adesea în 
scopuri ironice) înţelepciunea concentrată a 
anticilor — toate acestea se regăsesc în O cheie 
pentru scince-fiction, dând autorului său, pe 
lângă exactitatea necesară oricărei construcţii 
teoretice valide, o „culoare stilistică” aparte, 
inconfundabilă. 


GRIGORE TRAIAN POP 
SAU TAINA ROMANULUI CU „CHEIE” 


Ion MOISE 


La Editura „Ager” din Bucureşti, 
Grigore Traian Pop tipăreşte în 2004, romanul 
Şarpele care-şi înghite coada, al doilea pe linie 
diacronică şi romanescă, primul fiind Crima 
din templul de jad, ambele constituind însă 
experienţe cvasiinedite, în pletora de lucrări 
istorico-filozofice, cu care autorul s-a făcut 
îndeobşte cunoscut. 

Scris cu oarecare elaborare, romanul 
respectă aparent toate regulile jocului, ordonat 
pe capitole şi planuri suprapuse, cu insertii de 
modernitate, dar care abordează şi formula 
verbului clasic. E, în fapt, un epos al unei 
întinse boeme bucureştene, în care se mişcă 
personaje reale, abia mascate, printr-o 
onomastică ce nu prea lasă dubii cu privire la 
adevărata lor identitate. Acestea sunt, în mare 
parte, personalități prezente şi trecute din 
viaţa noastră cultural-artisticá şi politică, pe 
care Gr. T. Pop le-a întâlnit mai ales în lumea 
cafenelelor dâmboviţene, unele contactate 
direct, altele zugrăvite din naraţia altora, în 
maniera Crailor de Curtea-Veche a lui Mateiu 
I. Caragiale. De fapt, Gr. T. Pop nu se sfiieşte 
să-şi revendice, într-un fel, filiatia, încă de la 
începutul romanului, când eroul central, 
Teodor Istrati, „bastard al Athanorului”, intră 
solemn în scenă prin matricea unei confrazări 
preluate în stilul capodoperei mateiene. 

După mărturisirile de început ale auto- 
rului care, poate ar fi stat mai bine într-o 
„precuvântare”, plonjăm direct într-o lume 
stranie, încărcată deliberat de „mister si 
magie”, caracteristici care domină întregul 
traseu narativ al cărţii. Atmosfera prezintă şi 
evidente rezonanţe din universul straniu al 
remarcabilelor povestiri scrise la finele 
secolului al XIX-lea de un Villiers de l'Isle 
Adam sau de un Barbey d'Aurevilly, autori 
francezi care au pus un deosebit accent pe 
avatarurile sufletului demonic şi angoaselor în 
faţa morţii iminente. 


Deşi mai mult compozit decât narativ, 
romanul îşi urmează totuşi un fir epic relativ, 
înscris într-o anume logică programatică în 
care autorul se simte 
mai acasă pe planul 
speculaţiei ideatice, 
decât pe cel al 
narafiei obiective, 
intrinsece. Se acu- 
muleazá în spaţii 
restrânse întâmplări, 
date, comentarii, 
acolade biografice 
ale unor personaje 
văzute printr-o grilă 
a detaliilor împovă- 
rate filozofic si în- 
corporate într-un 
realism fabulos, ma- 
gic, misterios, cu motivații distorsionate, 
absconse, ermetice, ce dau senzația unei 
chintesente comunicative, cu raportári directe 
şi indirecte la practici ezoterice, initiatice, de 
tipul celor aplicate de o curioasă sectă, cea a 
Sulfuroşilor. Un soi de rămăşiţă a 
alchimiştilor feudali care, pe baza unui sistem 
ritualic strict secret, amestec de descântec 
tradiţional şi magie autohtonizată, fierb tot 
felul de pietre, în sulf, încercând să scoată din 


ele metale preţioase: 

aur şi argint. Dar 
straniu este în pri- 

mul rând personajul principal, Teodor Istrati, 
un ins cu preocupări oculte, fără identitate 
profesională, plasat într-un Bucureşti văzut 
paradoxal, ca interlop şi entropic, „cetate a 
zmintelii” cu savoare  bizantin-balcanică. 
Omul nostru, aflat pe uliţa Gabroveni, 
aproape de fosta reşedinţă domnească, poartă 
în sacoşă un potir grosolan cu nişte inscripţii 
ce înfăţişează un şarpe care-şi înghite coada, 


Larigure Tratan Pop 


Sarpele 


cares inghite 
coada 


iscarea literară + 117 


un alt semn care seamáná cu o zvasticá si altul 
mai sters Care aducea cu steaua lui David. 
Vasul fusese cumpărat pe un preţ derizoriu de 
la un ţigan sticlar. Dar cu toată mastica oferită 
acestuia în hrubele Hanului lui Manuc, T. 
Istrati n-a putut afla nimic despre proveniența 
vasului. Până la urmă tiganul pronunţă numele 
lui Vasile Lovinescu, cu care a împărţit o 
celulă ca, apoi, să amintească de sulfuroşi, ca 
cei care l-au pus pe Diavol la treabă, să scoată 
aur şi argint din piatră seacă. În cele din urmă 
sunt arestaţi şi bătuţi de autorităţile comuniste 
pentru că au adăpostit pe profesorul legionar, 
Ion Dobre. Apar apoi în scenă nişte personaje 
ciudate, trei țărani de prin părţile Sibiului dar 
Tncáltati cu sandale romane fiind comparati cu 
cei trei magi de la Răsărit: Melchior, Gaspar 
şi Baltazar. În acelaşi timp, un turist străin, 
suedez sau norvegian, exclamă sonor: „Il 
Mistero del Graal”. În această atmosferă de 
mister îşi face apariţia şi scriitorul Fane 
Stoian, cu care Istrati leagă o conversaţie 
despre vasul misterios, despre templul de la 
Şinca Veche situat la vreo 40 de km. de 
Braşov, în centrul geometric al României. Dar 
tocmai când Fane îi propuse o afacere 
rentabilă cu potirul, Istrati constată consternat 
că vasul i-a fost înlocuit. De aici acţiunea se 
complică. Intră în scenă Belu Stoican 
Stoiculescu (identitatea este evidentă), demni- 
tarul care are legături cu Sulfuroşii şi cu un 
răspopit pe post de călugăr, Zaharia, care-l 
salvase în studenţie din mâinile securităţii. Au 
loc discuţii legate de un bătrân nebun, un fel 
de mentor al Sulfuroşilor, care scăpase de 
arest, monahul înregistrându-i îngăimările. 
Asistăm apoi la dizertaţii pe teme de 
metafizică şi hermetism, ca pedeapsă aplicată 
demnitarului atunci „când bătea câmpii”. 
Fidel ecuaţiei romanului cheie, autorul îşi 
populează aproape fiecare capitol, cu noi 
personaje, cum ar fi Jitomir Pizmăneanu, 
copia lui Tismăneanu, d-şoara Angelique 
Weil, fiica unei evreice atee care a luptat în 
Spania alături de republicani. Deşi tânără, 
Angelique a cunoscut zeci de bărbaţi, reuşind 
să-l captiveze pe Stoiculescu şi aproape 
obligându-l să întreţină legături intime cu ea. 
O ființă enigmatică, probabil sionistă, 
culpabilizată la un moment dat de comiterea 


118 + Mişcarea literară] 


unor crime în serie, urmărită, ucisă, apoi 
înviată, care-i trimite demnitarului scrisori 
cifrate din Hong Kong dar şi de pe alte 
meridiane, ea fiind o peregrină „de profesie”. 
Pizmăneanu este altercat pe terasa Muzeului 
Literaturii Române de doi artişti plastici şi de 
autorul însuşi, pentru peroraţiile sale antibrán- 
cuşiene, „agresorii” nesfiindu-se să se dedea 
la dure atacuri antisemite. Dar Pizmăneanu 
receptat în România ca istoric şi mare 
colecţionar de tablouri, stabilit cu ani în urmă, 
ca evreu român în Seattle — USA, este recuzat 
şi de comunitatea iudaică, pentru că a făcut, 
într-o conferință, declarații incendiare, 
contestând originea biblică a evreilor din 
Europa de Est. În demonstrația sa, Pizmă- 
neanu a plecat de la un manuscris aflat de 
fostul profesor teolog, Dobre, în biblioteca 
rabinului Niermerover din Chişinău, în care se 
preciza că evreii din Estul Europei sunt 
urmaşii Khazarilor de pe Volga, adică ai celui 
de-al 13-lea trib. Pe baza acestui document, 
Pizmăneanu a negat calitatea de popor ales 
evreilor din această parte a Europei, ceea ce a 
declanşat reacții dintre cele mai furtunoase din 
partea celor vizati si nu numai, care au mers 
până la amenințarea cu moartea. În acelaşi 
timp, Pizmăneanu se arată interesat şi de 
misteriosul potir de la Şinca Veche cu 
însemne iudaice, despre care îi vorbise 
scriitorul Fane Stoian. De fapt, amândoi 
căutau acelaşi manuscris, primul la locuința 
profesorului Dobre, unde mai trăia fiica sa, 
Zenobia, al doilea la Atena, unde fusese trimis 
de Teodor Istrati. În fine, colectionarul mai 
revenise în România şi pentru difuzarea 
revistei sale Graal tipărită în USA. Dar brusc 
acțiunea romanului se precipită când se 
descoperă că misteriosul Teodor Istrati a fost 
găsit mort într-o pădure, ucis de 9 lovituri de 
cuțit aplicate circular în zona toracică si 
abdominală. În anchetă este antrenat şi 
scriitorul Fane Stoian aflat în Atena, unde este 
arestat fiind dat în urmărire prin Interpol. 
Lucrurile se limpezesc până la urmă si, ajuns 
în ţară, scriitorul este abordat de „decedatul” 
Istrati, care-i cere multă prudență. Între timp, 
sunt ucişi în acelaşi mod un fochist care a 
sustras chiar de sub nasul poliţiştilor o scrumi- 
eră cu aceleaşi simboluri ca ale potirului de la 


Sinca Veche, precum si tiganul sticlar care-i 
vânduse vasul lui Istrati, în hrubele Hanului 
Manuc. S-a ajuns la ipoteza existenţei unui 
criminal în serie. Aflând că Istrati trăieşte, 
poliţiştii au mobilizat o armată pe urmele sale, 
considerându-l atât un martor preţios, cât şi un 
potenţial criminal. În această primă parte a 
romanului, mai sunt acordate spaţii fascinatiei 
prof. Ion Dobre pentru locaşul cifrei 9 cu 
derivatele speculative cunoscute: cifră 
dantescă, cifră cosmică, cifra universului, 
cifra încheierii unui ciclu matern, cifra 
cercurilor după moarte, cifra initiatilor, cifra 
stejarului secular — Baba Grosa din lunca 
Neajlovului,  baştina marelui teolog, 
considerat de localnici — copacul izbăvirii. 
Acesta putea fi înconjurat de 9 oameni şi 
ramurile i se deschideau pe cer tot în număr 
de 9. O prezenţă episodică este cea a unui 
oarecare istoric şi arheolog, Moldovan, venit 
cu o echipă de experţi americani pentru a 
cerceta Templul de la Şinca Veche. Aceştia 
descoperă şase încăperi subterane fără acces, 
adică fără intrare. Trezeşte de asemenea 
interes imaginea pe altarul templului a 
Mântuitorului având alături o stea a lui David. 
Urmează o serie de divagaţii cu privire la 
legendele locului, străvechi mituri dacice, 
prezente în basmele românilor, unde se 
vorbeşte despre cel de al doilea tărâm, dar şi 
despre duhul haric al localnicilor urmaşi ai 
foştilor magi preistorici, sau poate, ai 
cavalerilor templieri. În final, simpaticul 
bătrânel, Moldovan, îl întreabă pe Teodor 
Istrati dacă nu cumva potirul cu pricina n-ar fi 
„perturbat sacrul metabolism al locului?" 

În partea a doua a romanului se fac 
supozitii privind prezenţa celui de al patrulea 
mag, un ins trentáros, cu sandale, care stă în 
preajma celor trei. Aceştia nu vin, ci merg 
spre răsărit. De aici, adevărate dizertaţii 
privind misia ocultă a magilor ca, apoi, să se 
ajungă la comentarii docte referitoare la 
raporturile dintre sacru şi profan. Facem 
cunoştinţă si cu prinţul Paltin Ghica, fost 
prizonier, la 11 luni, al NKVD-ului de unde a 
rămas cu nişte sechele stranii: gustul pentru 
femeile grase, greata visceralá față de 
băuturile spirtoase şi şedinţe de spiritism cu 
unchiul său, generalul Adamescu, care ar fi 
fost împuşcat de ruşi, bănuit de trădare. 


Totuşi, interlocutorul său, Tanu Tarangul, 
considerat securist şi kaghebist în acelaşi 
timp, îi dă speranţe că generalul s-ar putea să 
trăiască. Un alt securist este şi Lionel Duca, 
nepotul lui I. G. Duca, asasinat de legionari, 
care, după o misiune eşuată la Cluj, ajunge 
călugăr sub acoperire la Mănăstirea Gurău, pe 
numele monahal, părintele Nicodim. Aici îşi 
destăinuie funcţia şi misiunea, având revelaţia 
credinţei. Supărat, starostele, probabil securist 
şi el, îl toarnă şi Nicodim e ridicat de 
„tovarăşi” şi ascuns pentru o bună bucată de 
vreme.  Furioşi, călugării se  răzvrătesc 
împotriva starostelui şi nu se liniştesc până 
când securiştii nu-l înapoiază pe părintele 
Nicodim, mânăstirii. Starețul îi confiscă un 
manuscris pe care i-l oferă monahului 
Zaharia, pe motiv că ar conţine concepţii 
eretice, antiortodoxe şi antiruseşti. Se discută 
apoi despre greco-catolici, despre Sulfurosi, 
despre retragerea lui Dumnezeu din lume, 
despre moartea Ziditorului în filozofia lui 
Nietzsche. 

Între timp, numărul cadavrelor ucise 
circular ajunge la cinci, anchetatorii nereuşind 
să identifice criminalul. Colonelul Vărgatu, 
care conduce ancheta, bănuit de implicare în 
afaceri dubioase, e înlocuit cu subalternul său, 
căpitanul  Lohon, care îndrăzneşte să-l 
suspecteze şi să-l ancheteze elegant chiar şi pe 
Belu Stoican Stoiculescu, datorită legăturilor 
sale cu domnişoara Weil. Aceasta îi trimite 
căpitanului un fax din Haifa după ce, în 
prealabil, îl contactase direct propunându-i un 
târg: îi va destăinui toate crimele Sulfuroşilor 
cu condiţia s-o scape de Tarangul, ajuns, între 
timp, cetăţean român. De Tanu Tarangul se 
teme şi Teodor Istrati care, scos de sub orice 
suspiciune privind crimele, ajunge sá fie 
internat la ospiciu. Vestea a căzut ca o bombă 
şi a făcut vâlvă. De asemenea, vâlvă a făcut şi 
romanul lui Fane Stoian, Surâsul lui Ahasver 
considerat de criticul Vigu Zgornea, alias 
Zigu Ornea, antisemit. Scriitorul intră şi în 
colimatorul căpitanului Lohon care găseşte în 
roman nu similitudini, ci identități reale, 
exacte până la detaliu, privitoare la oribila 
crimă din pădurea Tâncăbeşti. La toate astea 
se mai adaugă şi moartea lui Tizmăneanu la 
Istanbul, ucis de scriitor în roman, aşa cum s-a 
întâmplat în realitate cu Jitomir Tizmáneanu. 
Avem de a face aici cu ficţiune în ficțiune. În 
final, Tanu Tarangul, un alt personaj straniu al 


işcarea literară + 119 


cărții, construieşte, în pofida opoziţiei 
preoţilor şi oamenilor locurilor, care au auzit 
în adâncuri lătratul furios al Căţelului 
pământului, un cazinou (zis la început 
mănăstire), aidoma Hanului lui Manuc. Ajuns 
loc al luxurii, al destrăbălării, al dezmáftului 
ordinar, al dezlántuirii celor mai sălbatice, 
mai animalice instincte, care ne amintesc din 
nou de Craii lui Mateiu Caragiale dar şi de 
Principele lui Eugen Barbu, până la urmă, 
după un  lugubru lătrat al Căţelului 
pământului, cazinoul a luat foc şi a ars până-n 
temelii. N-a mai rămas din el decât scrum şi 
cadavre carbonizate între care şi cel al lui 
Tanu Tarangul „căruia i s-a împietrit un 
zâmbet demonic pe buze. Pe inelarul dreptei — 
notează autorul — strălucea un ghiul pe care se 
desluşea şarpele care-şi înghite coada.” 

Desigur, ni se propune aici o 
simbolistică variată, complexă, de tip mitic şi 
ritualic, şarpele încorporând date esenţiale cu 
privire la primordialitatea telurică şi cosmică. 
E, în primul rând, un mit antropogonic, biblic 
dar şi zoroastric, reprezentând în general 
principiul daimonului. În basmele noastre, el 
apare în trei ipostaze: de şarpe propriu-zis, de 
balaur şi de zmeu. Dar în filiatie mitică, 
diacronică, şarpele reprezintă o transimbo- 
lizare ritualică de ordin ontologic. E semnul 
inscripţionat pe pereţii peşterilor paleolitice şi 
reluat mai târziu, în toate culturile şi civili- 
zatiile mari ale omenirii. Atât la babilonieni, 
sumerieni, egipteni, indieni, mayaşi ca şi la 
greco-romani, şarpele, ca semn antropomor- 
fic, mistic, existenţial, dobândeşte şi proprie- 
táti totemice, protectoare. Îl găsim atârnat la 
gâtul războinicilor sau încrustat pe coifuri, 
scuturi şi arme, având în acelaşi timp, de 
exemplu la greco-romani, şi atribuţii farmaco- 
peice şi medicale. În mitologia românească, 
motivul şarpelui, în spiritul ornamentelor 
magice, a fost preluat şi dezvoltat de 
ceramişti, cu rădăcini în vechea cultură 
dacică, unde şarpele era folosit în podoabe şi 
obiecte de cult dar şi ca simbol totemic 
încrustat pe coifurile războinicilor. 

În cazul romanului lui Grigore Traian 
Pop, Şarpele care-şi înghite coada, cred că 
avem de a face cu un concept mitic care se 
referă la simbolistica androgină a sarpelui, 
independent fiziologic, sexual, pentru că se 
autofecundează. În mitica românească însă, 


120 + Mişcarea literară] 


acest sens este exclus, şarpele care-şi înghite 
coada reprezentând, după Romulus 
Vulcănescu, „ideea palingenezică a reciclării 
vieţii prin muşcarea propriei cozi; a revenirii 
ciclice la aceleaşi etape şi stadii de viaţă; a 
dialecticii vieţii şi morţii.” 

În simbolistica romanului credem că 
aceste două concepte mitice coexistă, dublate 
însă şi de o pronunţată latură demonică, latură 
care este o coordonată esenţială a cărții, 
accentuată şi prin alte apariţii mitologice 
malefice cum ar fi cea a Căţelului pământului 
definit de autor ca „ființă mitică aparte, din 
demonologia primară, având o inteligenţă 
demonică, vicleană şi locuind sub pământ, pe 
lângă cruci, stâlpi funerari sau cimitire. (...) o 
divinitate infernală, complexă, uneori deti- 
nând puteri absolute şi trăsături luciferice: 
orgoliu, inteligență, autonomie faţă de divini- 
tatea supremă. Superstiţiile atribuie mon- 
strului subteran o răutate sadică şi o înclinaţie 
spre antropofagie.” 

De asemenea, dominant e şi simbolul 
cifrei 9 cu substrat satanic, fatidic: 9 sunt 
loviturile circulare de cuţit din corpurile 
victimelor asasinate în chip misterios, 9 sunt 
cercurile „infernului” care-l seduc pe profe- 
sorul Dobre, 9 sunt cadavrele pruncilor găsite 
într-un tunel din apropierea cazinoului lui 
Tarangul, înghiţit de flăcări ş.a.m.d. 

Mai apar disputate în dizertatii boemice, 
unde „bârfa se schimbă în alcool al gândirii”, 
mituri superstiții şi credințe magice în 
practicile ezoterice khazare sau în cele ale 
sulfuroşilor care întruchipează categorii 
abisale de mitologii reprezentative, pentru o 
comunitate sau alta. 

Aşadar, luat în ansamblu, romanul lui 
Grigore Traian Pop se înscrie, cred, în seria 
cărților cu cheie, de tipul Istoriei ieroglifice a 
lui Cantemir, dar fără cifru zoologic, numele 
personajelor paronimice sugerând practic 
identitatea exactă a eroilor regásiti în ipostaze 
prin care se recunosc si după conjuncturi, 
mentalități, atitudini şi mod de comunicare. 
Aş încheia parafrazându-l pe Fănuş Neagu 
(probabil Fane Stoian), care declară pe 
antecoperta romanului, în cuvinte măgulitoare 
pentru autor: „De mult n-am citit ceva scris cu 
atâta inteligență si talent”. 


GEORGETA ADAM ŞI IOAN ADAM - PROBA EXILULUI 


La Editura „Viitorul Românesc”, 
Bucureşti, 2002, a apărut o excelentă carte de 
interviuri semnată de soții Adam, cunoscuți 
scriitori şi publicisti din Bucureşti, realizatori 
de emisiuni radiofonice culturale. Apărută cu 
sprijinul Ministerului Culturii, cartea se 
impune atenţiei prin numărul mare de 
personalități abordate, intelectuali de primă 
mărime, de notorietate internaţională, obligaţi 
în timpul regimului totalitar să ia calea 
exilului. Cartea cuprinde o perioadă de zece 
ani, timp în care cei doi jurnalişti au 
consemnat într-un periplu maratonic date şi 
mărturii, traiecte existenţiale, biografii si 
experienţe, unele dramatice, prin care au 
trecut aceşti oameni de valoare atât de rău 
famati în fostul regim dictatorial, care, în 
marea lor majoritate, însă, au făcut mult 
serviciu ţării noastre, promovând în lume 
cultura, ştiinţa şi, în genere, spiritualitatea 
românească. Omul bejeniei, al pribegiei, al 
exilului îşi asumă voluntar un destin mai mult 
sau mai puţin al necunoscutului. El e totuşi un 
Ulysse modern dar, din mărturiile consemnate 
în filele acestei cărţi, în mare parte, sunt 
mereu cu gândul la Ithaca natală. aşa după 
cum se specifică în cuvântul de deschidere 
semnat de cei doi autori, până în '89 au existat 
mai multe Românii: patria mamă şi cea a 
exilului, precum şi a românilor băştinaşi 
trăitori în afara graniţelor, numărând în total 
circa 12 milioane de oameni. „Din fericire, 
notează autorii, alienarea, dezorientarea n-au 
durat mult. Patria pierdută a fost mai întâi 
reconstruită acolo de către supraviețuitorii 
rátáciti pe meleagurile lumii (...)”. Dorul de 
țară răzbate din mărturiile ráscolitoare ale 
unor spirite alese ca: George Uscátescu, 
Nicolae Balotă, Andrei Brezeanu, Alexandru 
Niculescu, Bujor Nedelcovici, Shaul Carmel, 
Nina Cassian, Alexandru Vona, Sanda 
Stolojan, Dinu Flămând, Damian Necula, 


Ion MOISE 


Doru Novacovici ş.a. Sunt oameni care au 
impus limba română, au cultivat tradiţiile, 
datinile, modul de viaţă românesc în acţiuni 
culturale de amploare, dar mai ales prin mass- 
media, aşa cum s-au petrecut şi se petrec 
lucrurile în Israel, 
unde trăiesc peste 
400.000 de etnici 
evrei proveniți din 
România. Aceştia 
vorbesc limba ro- 
mână, au publicaţii 
de tiraj, posturi de 
radio unde se fo- 
loseşte limba de 
„acasă”. Există si 
aici dar si în alte 
părți de lume, cum 
ar fi Italia, un deose- 
bit interes pentru 
studiul limbii române care, la ora actuală, se 
învaţă în circa 170 de universități de pe mapa- 
mond. „Avem în Italia cam 10 universități în 
care se învață limba română, este un loc în 
care limba română rezistă? — declară univer- 
sitarul dr. Alexandru Niculescu (Universitatea 
Udine, Italia). Si tot el se referă la „puterea 
iradiantá” a limbii române care s-a extins din 
fosta Iugoslavie până în Polonia, Ucraina si 
dincolo de Nistru. 

Dar în carte se acordă o atenție deose- 
bită şi reprezentanților comunităților româ- 
nesti din jurul actualelor granițe ale României, 
adică ale celor existente în teritoriile istorice 
româneşti: Basarabia si Bucovina, precum si 
în Serbia — Macedonia si Bulgaria. Interviul 
cu poetul Petru Cárdu originar din Banatul 
Sárbesc, cu scoli superioare la Belgrad si 
Bucuresti, autor, íntre altele, al unei Antologii 
a poeziei româneşti de la Arghezi până la 
Mircea Cărtărescu, este pe cât de incitant pe 
atât de profund prin originalitatea gândirii şi 
bogăţia informaţiei. Considerându-se cetățean 


Georgeta ADAM Ioan ADAM 


ERTA FITORUL ROWÄHESE 


işcarea literară $ 121 


universal, un univers cu capitala la Várset, 
Petru Cárdu a fácut lobby, prin traduceri ín 
sârbă, pentru mai toţi românii celebri, 
recunoscând că unii cum ar fi Blaga sau Noica 
nu sunt încă valorificati după merit, după ceea 
ce ei înseamnă pe plan universal. Aceleaşi 
idei le regăsim şi la filozoful George Pişcovici 
Dănescu, patronul unei librării din Paris în 
inima Cartierului Latin care şi-a asumat „o 
misiune dificilă: aceea de a face cunoscut 
spiritul românesc prin valorile lui esenţiale.” 

Rămânând însă la spaţiul iugoslav, din 
dialogul cu ziaristul lon Cizmas, preşedintele 
Comunităţii Românilor din lugoslavia, reiese 
că românii din Voivodina şi din Valea 
Timocului luptă şi în prezent pentru dreptul la 
limbă, dreptul la şcoală, biserică şi la 
informare. Dar dacă în Voivodina mai există 
şcoli şi publicaţii româneşti, nu aşa stau 
lucrurile în Valea Timocului şi în comunitatea 
românească din sudul Dunării, de pe Valea 
Moravei, o populaţie majoritară ai cărei 
membri îşi spun vlahi. Aici trebuie dusă o 
luptă şi pentru trezirea sentimentului naţional, 
pentru a beneficia de drepturi constituţionale. 
Atâta timp cât continuă să se numească vlahi 
şi nu români, sunt consideraţi un grup etnic şi 
sunt privaţi de dreptul cultivării limbii şi 
tradiţiilor lor culturale, în mod instituţional. 

O situaţie şi mai gravă este cea a 
românilor din Bulgaria. Din discuţia avută cu 
Ivan Alexandrov, preşedintele Asociației 
Vlahilor din Bulgaria, reiese că cei mai mulţi 
trăiesc între Timoc, Vidin şi Smârdan, unde 
sunt aşezate compact 28 de sate româneşti. Ei 
între ei îşi zic „rumâni”. În 1905 statistica 
bulgară înregistra 96 de mii de români ca, 
treptat, numărul lor să scadă oficial până la 16 
mii. În perioada interbelică limba română a 
fost interzisă. Dacă o foloseai, plăteai o 
amendă de 5 leva. Cărţile religioase româneşti 
au fost interzise. Bibliile confiscate. Dar şi 
după război, situația românilor nu s-a 
îmbunătăţit prea mult. În primul rând, au fost 
şterşi din statistici. Au fost desfiinţate până şi 
grădinițele româneşti. Preoţii români care 
oficiau slujbe în limba română au fost 
înlăturați. Ultima vânătoare de cărţi religioase 
româneşti a avut loc în 1990. Şi acum sunt 
unii care nutresc visul Bulgariei Mari 
purificată etnic. Şi în 2002, Mitropolia din 
Vidin l-a ameninţat cu constrângeri pe preotul 


122 4 Mişcarea literară] 


din comuna Rabova, dacă va mai folosi limba 
română în oficierea slujbelor religioase. Şi 
totuşi Bulgaria, unde pentru cei 80.000 de 
români nu există nici o formă de instrucţie şi 
educaţie în limba maternă, e cu un picior 
înaintea României în aderarea la UE. Cred că 
stă în obligaţia Guvernului României să 
prezinte la Bruxelles adevărata faţă a 
democraţiei bulgare. 

Pe scriitorul loan Mânăscurtă, autorii 
l-au abordat la cea de-a VI-a ediţie a Târgului 
International de Carte Bucureşti. El este unul 
dintre scriitorii reprezentativi de azi ai 
Basarabiei alături de Grigore Vieru, Leonida 
Lari, Serafim Saka, Mihai Cimpoi şi de mai 
tinerii: Nicolae Dabija, Grigore Chiper şi 
Arcadie Suceveanu. Ca editor de prestigiu la 
Chişinău, fiind directorul Editurii Uniunii 
Scriitorilor din Moldova, îşi propune să aco- 
pere imensul gol de literatură şi spiritualitate 
românească resimţit în Basarabia. Accentul va 
fi pus mai ales pe literatura interbelică, 
perioadă de mare înflorire a culturii româneşti 
care se impune a fi cunoscută de publicul 
basarabean. Mai reținem din dialog opţiunea 
scriitorului şi editorului loan Mânăscurtă 
pentru „crearea unui ziar naţional pentru toți 
românii.” Consideră că actualul Curier 
românesc care ar avea această menire nu „are 
circulaţie” nici în România nici în Basarabia 
şi nu s-a impus în conştiinţa publicului cititor. 
„Noi vorbim veşnic de românii de pretu- 
tindeni, pentru ca până la urmă să constatăm 
că aceşti români sunt de nicăieri.” Constată 
totuşi cu o anume satisfacţie că tânăra gene- 
ratie, chiar si cea rusească învaţă şi vorbeşte 
tot mai corect limba română şi tinerii sunt din 
ce în ce mai apropiaţi de „ţara mamă”. 

De un optimism moderat dă dovadă şi 
Leo Butnaru, vicepreşedinte al Uniunii Scri- 
itorilor din Republica Moldova care e convins 
că „numai unirea ne poate asigura libertatea.” 

Aşadar, cuprinzând dialoguri cu perso- 
nalitáti româneşti din varii ţări ale lumii, 
difuzate în special la Radio România Cultural, 
emisiunea Floare de latinitate, cartea Proba 
exilului însumează „tulburătoare destăinuiri” 
ce vin să contureze, vorba autorilor, „o 
singură Românie, luminată de acum nu de 
«steaua cea mai tristă» ci de Steaua Bunei 
Speranţe.” 


Silviu GONGONEA 


Injumátátirea 


l. 
Umilinţa începe când altcineva respiră cu 
plămânii mei, 

vede cu ochii mei, gândeşte cu gândurile 
mele. 

Eu mă las sedus, el mă dă pradă îndoielilor, 

doi lei se lăfăie, 

un miriapod întârzie în intersecțiile nervilor. 

E] se sprijină pe mine ca o pasăre pe stâlpul 
zării, 

ca pe o cămaşă întoarsă îl port. 

Sunt o marionetă ce nu poate prinde aţele. 

De patru vieţi merg pe un drum desfundat, 

de zece vieţi respir pentru doi. 

Prin fisurile acestei lumi aerul intră tot mai 
greu. 

Sunt într-o închisoare de maximă securitate 

unde în oglinzi sparte 

diavolii îmi creionează chipul 

şi mă strigă obraznic cu vorbe poruncitoare, 

pe punți putrede dau să fug, 

părul păleşte. 

învingător şi învins, în balanţă 

sunt un cântec egal 

de nuntă şi moarte. 


2. 

Ce lasă memoria 

după vântul din nord, după ploaie si somn 

e un pergament străin 

de semne mărunte. Tunel 

în timp. Şi reflexul 

de a merge mereu înainte. 

Pe dealul cu turnuri, 

în vechiul oraş, 

sunt copilul trecând pe podul de fier al 
vârstelor. 

Imagine de plutoniu peste care picură o 
scânteie... 


Mă rup de toate 

într-o mirare de lumi spre abis, 

văd soarele-mozaic. 

Simt durerea sub clavicula stângă. 

Ecoul hăitaşilor mă leagă de noi obiecte, 

bătăile inimii mă preschimbă într-un animal 
de pradă. 

Despre care nu mai e cu putință 

să-mi amintesc ce pustiu ar fi devastat. 


3. 
Şi ceea ce roade ficatii 
Nu e decât o spaimă virgină;iar eu, 
un biet căutător de imagini 
nu pot spune nimic despre libertatea cenușii 
celor multi. 
Mă tângui sub perfuzii de frig, 
îmi iau doza minimă de arsenic, 
caut visul tigrului. 
Băile de cloroform nu-mi mai sunt de folos, 
inexprimabilul îşi ridică pleoapa privindu-se 
doar pentru el; 
vorbesc într-un dialect uitat, 
scot sunete dintr-un vechi patefon. 
Glaciaţiuni trec călare pe umbre, 
o bucată de carne bâjbâie prin odăi. 
Picioarele umblă singure, mâinile 
o mângâie pe mama. 
Numele meu stă 
scris cu sânge. 
Ca un mesaj obscen 
pe peretele catedralei. 


Premiile 


Mişcării literare 


4. 

Versurile acestea sunt laşe incertitudini 
care într-o zi se vor răzbuna. 

Zidesc o casă cu ferestrele rău zăbrelite, 
cu încăperi sătule de agonie. 

Varul pereţilor mă strânge 


işcarea literară + 123 


alb 

sâcâitoare ninsoare de sfârşit de lume. 
Furia mă izolează. 

Călăreţi fără cap, călare pe cai negri 
rup sigiliile liniştii. 

Dincolo de ieşirile zăvorâte 

un popor se roagă inutil pentru mine. 
înaintez pe podele imaginare, 

învăţ ametitorul mers-acrobat. Scriu. 
Printre ziduri străine şi şubrede. 


5: 

A mai trecut o zi 

şi iar n-am scris despre boală. 

Cu fața mereu tânără 

a morții 

umblu de la un capăt de durere la altul. 

Insomniile se insinuează într-o continuă 

alarmă, 

înmănuşată, 

mâna de-abia schiteazá multaşteptata 
descătuşare. 

Sunt un nefericit naufragiat, 

la marginea graiului. 

Calma neîmpotrivire, 

ca o pastilă de xanax sub limbă. 

Amânarea îmi aduce jertfă, 

pe altare improvizate 

speranţa îngenunchiată. 

în mine laşi se perindă liberi. 


6. 

Chipul viu al nenorocirii, 

un stâlp de sare şi neputintele astea 

care vin ca nişte leproşi rupând din mine. 
Nemaiînţelegându-mă 

gândul sinuciderii mă umple de sens. 

La marginea unui infinit de lături 

propriul dispreţ mi se rostogoleşte prin carne 
mercur 

mă ţine treaz. Cruce şi gheaţă. 

N-am răspunsuri, 

implor dezarmat, sap în memorie, 

amintirea e vizuină. 

Soarele rămâne sus 

suflet îndoliat în toamnă. Apa surpá ieşirile. 
înfrânt de neşansă, 


124 4 Mişcarea literară] 


îmi tapetez locuinţa cu o placentă de urlet, 
împart locul cu puii absenței. Să mă explic 
m-aş înjumătăţi. 

Chip şi gânduri de împrumut am. 

Pe puntea îngustă 

paşii mei pe paşi de clovn calcă. 


7. 

Prietenii. 

în urma lor doar drumul pustiu. 

Poate rătăcesc în noaptea adâncă, 

poate flămânzesc 

şi visez. Cineva vine, 

dar nici o veste. O umbră, o 

fină nuanţă 

între foşnetul cu care cei nenáscuti calcă 

şi foşnetul paşilor lui Dumnezeu 

vesteşte colindul. 

Ei îmi intră în casă asemenea unei cete de 
copii, dezordonată. 

în ajun.Ca un imposibil tot mai greu de 

suportat. 

Doar regretul 

celui care singur rămâne 

îmbie cu negrele-i mâini. 

Şi credincioasă ninsoarea urma le acoperă. 


8. 
Ploaie. Zi de numărat monezile primite de 
Iuda. 
Tăcutul pacient îşi închipuie o spânzurătoare 
de unde să poată vedea geamandura 
nimicului. 
La fereastră 
frumuseţea îşi desface picioarele. 
Hălăduire de voci şi de chipuri dincolo de 
oglinzi. 
Coşmar dizolvat în alcool. 
în cap se aprinde un foc rece. 
Vreascuri trosnesc 
arzând mitul damnatului. 
îmi arunc cuvintele la gunoi 
ca pe nişte mingi sparte. 
Să tac e bine. Să visez. 
Pe strada mea 
capul mi se rostogoleşte 
asemenea unui pepene verde. 


Alexandru SITAR, 


VREMEA REVELAŢIILOR 


Poemul unei zile de mai 


Îţi amintesti 

Duminica aceea de mai 

Transparentă ca o aripă de libelulă în zbor 
— Ne-am întâlnit inevitabil 

Ca doi dansatori pe sârmă 

Ce pornesc din direcţii opuse — 

Eu aşteptam tramvaiul treisprezece barat 
Lângă arteziana ce-mprăştia 

Iluzii diamantine porumbeilor 

Tu 

Te strecurai ca o felină satisfăcută 

Printre ocheadele neruşinate ale tarabagiilor 
Paşii tăi 

Decupau arabescuri ciudate 

În aburii trotuarelor ude 

Mi-ai luat, posesiv mâna 

Si-am pornit ca-ntr-o beţie totală 

Să colindăm metropola nevrozată 


Îţi amintesti 

Zâmbetul duplicitar al receptionerului 
De la hotelul aşa zis de trei stele 

Liftul defect 

Şi scările întortocheate şi întunecoase 
Unde tu 

Măreai drumul cu surâsuri promițătoare 
Camera igrasioasă şi rece 

Cu ferestre murdare 

Prin care lumina vesperală se insinua 


Ca o dilemă 

În mintea unei călugărițe 

Dialogul absurd şi precipitat 

În care verbele se conjugau nefiresc şi straniu 
Spaima cu care ţi-am privit trupul 
fosforescent 

Dezghiocat de complexele civilizaţiei 
Apoi cum 

Ca Moise în faţa rugului aprins 

Am simţit ínghetul 

Încopciindu-mi fiinţa îndobitocită 

Şi răsuflarea ta fierbinte diluând neputinta 
Cu lacrimi şi şoapte halucinante 


Stăteam răstignit 

Ca o larvă uriaşă între cearşafuri 
Amuşinând miresmele tale exotice 

Fumam 

Fumul spânzura figuri sinilii de lustra ieftină 
Şi gândeam 

În memoria frustă a cotidianului 

Poemele de dragoste se scriu singure 

Iar în rostuirea lor 

Uneltele acestea umane ce suntem 

Se dovedesc adeseori atât de nefolositoare... 


Îţi amintesti 

Personalul murdar ce pleca de la linia trei 
Surâsul trist al vânzătoarei de bilete 

Si-n general 

Toată Duminica aceea absurdă de mai 


işcarea literară + 125 


Revelatie 
Am deschis ochii si erai acolo... 


Te lăfăiai 

Pe inima mea 

Ca pe o largá sofa imperialá 
Trupul îţi aburea metaforic 
Aidoma primei cafele a zilei 
Iar între buze 

Îţi rásárea un crin sângeriu 
Mirosind a migdale amare 
A viaţă si moarte 

Blestem şi uitare 


Cât de aproape era dezmăţul de tine 
Ifighenia 

Si cum îţi împletea şarade 

În părul mai vânăt ca luna 

Ca un lup bezmetic 

M-am furişat înspre cătarea puştii 
Tale 


Cât de banal pare jocul acesta 


Cât de banal pare jocul acesta 

Să lustruieşti consoanele şi vocalele 
Diftongii, triftongii şi adjectivele 
Mai ales adjectivele 

Apoi 

Cu gesturi sacramentale 

Să le-mpleteşti în părul incert al cuvântului 
Peste vertebrele sale transparente 

Să tesi locuţiuni anagramate 

În care-ţi refulezi tristeţile si angoasele 
Rebele ca nişte fluturi năuci 

Ce-şi devorează propria crisalidă 
Patetic şi cabotin totodată 

Să recunoşti 

Că viaţa valorează doar cât o viaţă 

Pe când moartea... 

Dar taina ta cea mare 

Să n-o şopteşti nici măcar pământului 
Pentru că el naşte copaci 

Iar crengile lor 

Frunze 

În bătaia vântului 


126 4 Mişcarea literară] 


Elegie oraşului meu 


Te străbat cu gândul micul meu burg 
Grădină vetustă răsădită la răscruce de ape 
Prin aortele tale-ngheţate se scurg 
Secunde bolnave la temelie să-ţi sape 


Dar tu te-ncăpăţânezi să rezisti 

Chiar dacă sângerează existenţa ta seculară 
Aripa frântă agonic ţi-o mişti 

Peste speranţele noastre turnate în ceară 


Şi amintirile-ţi aburesc aromate 
Din zidul clădirilor căzute în transă 
Năluci de domnite iubind nevropate 
Canalul morii ca pe o ultimă şansă 


O vreme apoi toată pâinea miroase 

A iubiri vinovate petrecute prin spini 
Rănile tale doar timpul le coase 

Pe lespezi de suflet dospind alte pâini 


Obosit te apropii tot mai mult de pământ 
De dealurile ce abrupt te-nconjoară 
Oraşul meu drag refugiat în cuvânt 

De poveste visată-ntr-o seară 


KKK 


primiţi fluturele acesta calcinat 
pe care vi-l ofer 

cu falsă modestie 

el este moneda de schimb 
ce-mi poate asigura nemurirea 
în insectarul nepăsărilor 
voastre 


primiţi-l 

înainte de a se risipi 

peste ambrozia şi nectarul din cupele voastre 
de aur 

ori veţi simţi intre dinţi 

gustul amar al cenuşii 


gogoşile ce înfloresc între buze 
omizi antropofage 
ascund 


curánd 

va fi prea târziu sá recunoasteti 

iată un anacronic consecvent cu sine însuşi 
o altă mască anonimă 

un plus ori un minus 


echilibru acestei relaţii subtile 


KEK 


În anul sarpelui 
de apă 
prețul merelor 
a explodat pe pământ 


Era un an 

sărac în roadă 

fiecare creangă cu fruct 
se sprijinea pe un sfânt 


La tarabe şi-n galantare 
se vindeau surogate 


şi iluzii 
bune de pus în vitrină 


multe din ipsos 
cauciuc si lemn 
comestibile însă erau 
doar cele din plastilină 


Uitasem demult 
gustul acrişor-parfumat 
al fructului 

atât de damnat 


când tu ai apărut 

într-o seară cu două mere 
rotunde, parfumate si moi 
ascunse în sân... 

pentru noi 


şi-n timp ce muşcam 
am retrăit 

iubirea din care 

am fost izgonit 


(Premiile revistei Mişcarea literară la Concursul 
national de poezie „Aron Cotrus”, Medias, 2005.) 


iscarea literará + 127 


PROTECTIA SOMNULUI 


Tácerea-i umilá. 


Tactil şi somnambul trece glasul meu, 
cu cârligul în mână. 


Oameni cu fii adormiti 
părăsesc vietatea. 


UMBRA 
Noapte frumoasă. 


De fiecare dată când te privesc 
alături cineva accesează 
de mai multe ori interfonul. 


PE ALTĂ PLANETĂ 


Ieri mă plimbam într-o călimară. 
Era fantastic — aveam un pat moale 
şi, în sfârşit, 

am văzut cu ochi proprii 

cum se creşte în puf. 

M-am făcut mare, 

asemeni celor din basme, 

cu un chip 

al copilului matur. 


128 4 Mişcarea literară] 


Sabina NIMIGEAN 


PLOPUL TREAZ 


Acolo sus, pe munte, 
este egală ziua cu noaptea 
— ca un rumeguş. 


Stema ţării învaluie 
crucea îngălbenită 
în plante latine. 


Din care s-a născut 
plopul ce-i strigă 
pe pădurari pe nume. 


IDILĂ 


Pe genunchi, 

în timpul fierbintei rugáminti, 
ideea de a scrie o nouă poezie 
se impune. 


Idila se desfăşoară 
alături de senzationalele 
mângâieri imaginare. 


SMS 


Nici măcar prin imaginaţie 
nu ţi-ar putea trece 

noua mea serie 

de planuri. 


Draga mea, sá vezi 

ce mult tin la tine, 

Tti voi aráta prin fapte, 
si nu oricum! 


Putin îmi pasă 

de lumea din biserică, 

eu trebuie să-ţi demonstrez, 
şi tocmai asta voi face! 


Folosesc drept unealtă 
mâna bunicii, pentru că ea 
te va ajuta să simţi 

aceste cuvinte: 


„Merge musca pe perete 
Şi mănâncă şapte fete...”, 
cu adevărat. 


CANADA 


Am plecat cu inima departe de casă, 
de cei dragi şi de ţară. 


Mă aflu în Canada, studiez psihologia 
si scriu poezii. 


Îmi aduc aminte că 

— înainte de plecare — 

am uitat intenţionat duşmanul, 

agăţat în cuier, 

în vestibul. 

GLASUL POTÂRNICHII 

Glasul potârnichii îmi stâlceşte timpanul. 
M-aud peste văi, peste dealuri, prin munţi... 


Sunt unică. 


(Sabina Nimigean este elevă la 


Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Năsăud.) 


işcarea literară + 129 


DE LA LITERATURA EROTICÁ LA CONSTANTIN NOICA 


Gheorghe GRIGURCU, LASZLO Alexandru, Ovidiu PECICAN 


O.P.: Distinsi oaspeti si dragi colocutori, 
vá propun să începem discuţia noastră printr-o 
mărturisire proprie. Unul din evenimentele 


Laszlo Alexandru, Gheorghe Grigurcu și Ovidiu Pecican 


acestei toamne a fost că mi-au apărut doua 
volume destul de consistente ca număr de 
pagini (urmează să se pronunţe altcineva dacă 
sînt consistente şi altfel), dar în orice caz două 
volume parţial subvenţionate de Ministerul 
Culturii. Vreau să vă mărturisesc că a fost o 
surpriză de proporţii pentru mine. N-am cerut 
pînă acum niciodată, în scris, subvenţii vre- 
unui organism al 
statului. - Probabil 
dintr-un soi de pesi- 
mism funciar. Mă gîndeam: de ce să mi se dea 
tocmai mie, cînd alţii nu primesc? 
L.A.: Vezi dacă te-ai pus bine cu Gri- 
gurcu? Ai primit bani de la Eugen Simion! 
O.P.: Aş prefera să capăt de la domnul 
Grigurcu însuşi, dacă ar avea o fundaţie 
uriaşă. 
G.G.: O fundaţie de dimensiuni buzuri- 
ene. Măcar pe jumătate. 


130 + Mişcarea literară 


„Pe unii i-am deranjat, pe alții i-am «aranjat», 


O.P.: De fapt n-am solicitat eu aceste fi- 
nantári, ci editurile cărora le-am oferit manus- 
crisele, şi spre stupoarea mea le-am primit! 

L.A.: Si ce? Eşti nemulțumit? 

O.P.: Oarecum. Pentru că încerc sá 
înțeleg. Mă simt cumva trădat de mine însumi. 

L.A.: „De ce, nene Anghelache?” După 
ce te-ai sinucis, vrei să afli şi de ce! 

O.P.: Problema este că am primit aceste 
sume de la un juriu instituit de Ministerul 
Culturii şi avîndu-l în frunte pe domnul D.R. 
Popescu... Explicaţia mea e oarecum facilă, 
poate şi răuvoitoare, dar mă întreb şi vă întreb 
dacă e plauzibilă sau nu. Ministerul Culturii, 
generos cu anumiţi autori şi cu o anumită 
clientelă, după cum rezultă din presă, s-a 
gîndit că poate ar fi bine sa subventioneze si 
alţi autori, mai puţin la modă, aflaţi nu tocmai 
pe coama valului. Cum eu nu mă număram 
printre cei care au mai beneficiat de asemenea 
ajutoare financiare, iată că am primit, pentru 
două cărţi, o sumă care echivalează cu un sfert 
din ce-au primit alţii pentru o singură carte. 
Nu mă plîng — sînt recunoscator, dar încerc sá 
înţeleg. Aşadar, prima explicaţie ar fi aceea că 
pot figura ca o papuşă de paie împinsă în 
avanscenă. Ca un alibi pentru o comisie 
mînată de parti-pris-uri. Dar poate că mă înşel 
şi poate că denigrez acolo unde ar trebui să fiu 
doar mulțumit. Mai am o altă explicaţie, eu 
fiind probabil suspicios din fire. Mi-am zis că 
domnul D.R. Popescu şi alți membri ai 
juriului vor fi urmărit în presă unele din 
luările noastre de poziţie comune — sau ale 
mele personale — şi vor fi sesizat o anume 
tendinţă polemică a lor. Recunosc că în aceas- 
tă ultimă perioadă a vieţii mele, în ultimii vreo 
doi ani, am polemizat adeseori, am încrucişat 
spada ba cu echipa de la România literară, ba 


cu echipa de la Humanitas, cu domnul 
Pleşu... 

L.A.: Pe unii i-ai deranjat, dar pe alții 
i-ai „aranjat”. 

O.P.: Tocmai asta vreau să spun! Poate 
că ei m-au perceput ca pe un posibil aliat. Am 
realizat brusc că în 15 ani de zile n-am scris 
niciodată despre acest autor inegal care este 
domnul D.R. Popescu — o figură care mi s-a 
parut odioasă (folosesc acest cuvînt cu toată 
responsabilitatea!) în anii '80... 

L.A.: Unii l-ar vedea premiat cu Nobel! 

O.P.: Poate că da. Nu ştiu cine... 

G.G.: Am văzut o propunere, scrisă şi 
tipărită în acest sens, în Convorbiri literare, 
numărul ultim, pe octombrie 2004. Se spune 
acolo că D.R. Popescu e cel mai plauzibil 
laureat român la Nobel, spre deosebire de 
Mircea Cărtărescu. O variantă absolut insolită, 
să recunoaştem. Autorul demersului: Valentin 
Taşcu, cel ce-a avut năstruşnica idee de-a se 
proclama... Grigurcu 2! După care n-a şovăit, 
fără nici o pauză, a ma calomnia ordinar. 

L.A.: După ce unul din cei mai mari 
criminali ai lumii contemporane, Yasser 
Arafat, a luat Premiul Nobel pentru Pace, de 
ce sá nu ia şi unul din cei mai mari îngălaţi ai 
literelor române, D.R. Popescu, Premiul 
Nobel pentru Literatură?! 

O.P.: Oare sîntem noi răutăcioşi, sau 
efectiv lucrurile rămîn discutabile în această 
zonă, a creaţiei lui D.R. Popescu? 

G.G.: Să-l lăsăm deocamdatá-n pace pe 
D.R., un născut-mort din pîntecele muzei şi sá 
vă pun o întrebare: v-ar conveni o asemenea 
alianță, care prezumafi că vi se propune pe 
această cale? 

O.P.: Nu, nu, deloc! De aceea o şi de- 
nunţ — înainte de a mi se fi propus orice. 

L.A.: Eu am o altă ipoteză. Este o mis- 
care tactică, prin care cei cu pîinea şi cuțitul, 
dupa ce şi-au tras spuma bucatelor, pentru a 
detensiona nemulțumirile, mai împart din 
firimituri şi celor care nu sînt adversarii lor 
frontali. 

G.G.: Cu toate că, în comparaţie cu 
destui alţii, aţi fost, spre cinstea dumnea- 
voastră, suficient de frontal. 

O.P.: Motiv de infinit reproş, pentru o 
serie întreagă de stimabili confrati, o ştiţi prea 


bine, domnule Grigurcu... Da, e prima 
ipoteză pe care am enunţat-o. Dar atunci asta 
ne încurajează să dăm cu biciul cît mai tare, ca 
să primim finanţări, nu? 

L.A.: Nu, asta ne-ar încuraja să-i dăm 
jos pe ei de la putere! Ca să nu mai primim 
doar firimituri... 

G.G.: Eu am impresia, domnule Peci- 
can, că este vorba de o îmbinare între cele 
două ipoteze. Pe de o parte, e un fel de 
nonşalanţă a dăruitorilor, care împart firimi- 
turile rămase de la festinul lor financiar mai 
mare sau mai mic, iar pe de altă parte este o 
încercare, fie şi destul de vagă, de a ne racola. 

O.P.: Oare nu mă flatez să cred asta? 

G.G.: Nu vi s-a făcut o propunere con- 
cretă, însă consider că vi se dă totuşi un semn 
de atenţie şi consideraţie, prin ambele inter- 
pretări pe care le putem da gestului minis- 
terial. Sînteti creditat pe-o cale a ambiguitátii. 

L.A.: Poate că există o variantă mai 
terre à terre. Poate că editorii la bunavointa 
cărora ai apelat aveau nişte uşi deschise spre 
cineva din comisie, iar cu asta retezăm orice 
speculație metafizică. 

G.G.: Ajungem la o variantă foarte fizi- 
Că şi grosieră. 

O.P.: Nu-mi rămîne decît sá vă întreb: 
editurile la care aţi publicat, la rîndu-vă, au 
apelat la asemenea formule de finanţare? 
Le-ati obţinut? 

G.G.: Eu niciodată n-am apelat la nici 
un fel de finanţare pentru cărţile mele! 

O.P.: De ce? 

G.G.: Sînt îngrozit de ideea că scriitorul 
român — care, la un moment dat, primea nişte 
onorarii destul de substanţiale pentru ceea ce 
tipărea pînă în 1989 (e departe de mine gîndul 
de a idealiza vechiul sistem) — la ora actuală e 
umilit, fiind obligat adesea să meargă şi să se 
căciulească pe la diverşi sponsori virtuali, care 
de multe ori îl refuză sau cel mult îl onorează 
în mod condescendent, cu un dispreţ nu foarte 
disimulat. Pe de altă parte, sigur că nu există 
altă variantă pentru scriitorul român care se 
vrea editat, decît să apeleze fie la o sponso- 
rizare particulară, fie la una de stat, prin 
intermediul Ministerului Culturii sau al unor 
organe locale, ca să nu mai vorbim de Uniu- 
nea Scriitorilor, care are propriul său sistem 


işcarea literară + 131 


de sponsorizare, legat, din cíte stiu, exclusiv 
de publicarea de reviste, şi nu de cărți. Reviste 
din rîndul carora n-a fost socotită vrednică a 
face parte Columna noastră, rod dificil al 
Amarului Tîrg dar, îndrăznesc a sublinia, mult 
mai puţin îngust-provincială decît alte perio- 
dice tratate cu munificentá... 

O.P.: În schimb există cărţi sponsorizate 
de prim-ministrul României. 

G.G.: E posibil, dar nu sînt decît cazuri 
particulare. În felul acesta, nu pot decît să 
consider că domnul Pecican a fost în câştig. În 
concluzie: tot răul spre bine! 

O.P.: Trecînd de la cazul meu particular 
(care era doar un pretext, debutul unei 
discuţii) spre o situaţie mai generală, v-aş 
întreba: consideraţi inoportun ca scriitorul să 
apeleze la banii publici pentru a-şi sprijini 
opera, el care contribuie la cultura unei ţări? 

G.G.: În nici un caz! Scriitorul e un 
individ exponențial şi într-un fel sau altul 
(printr-o lege eficientă a sponsorizării, slujbe 
potrivite cu vocaţia sa, burse, premii etc.) 
societatea are datoria morală de a-l sprijini. O 
societate care-l împinge pe creator în umilinţă 
şi mizerie e una malformată. 

L.A.: Aş răspunde la întrebarea ta 
anterioară, dacă am beneficiat sau nu de vreo 
sponsorizare. Cartea mea de debut, Între Icar 
şi Anteu, s-a bucurat de sprijinul dezinteresat 
al Fundaţiei Soros. Eu însumi am beneficiat 
de o bursă de creaţie literară, din partea 
aceleiaşi Fundaţii. Am înţeles să adresez 
mulțumirile mele pentru acest lucru chiar la 
începutul respectivei cărţi, în mod sincer. Mi 
s-a părut un gest normal. Tin minte însă, cu 
regret, că tot cam în aceiaşi ani l-am văzut la 
televizor pe colegul nostru Ştefan Agopian 
care, la o întrebare similară, recunoştea iritat 
că a primit bani de la Fundaţia Soros, că s-a 
vazut oarecum obligat să-i accepte, dar dacă i 
i-ar fi dat preşedintele Iliescu, i-ar fi primit şi 
de la el, numai că preşedintele nu s-a gîndit 
să-l subventioneze. (Povestea asta îmi 
aminteşte cumva de recenta aventură cu 
pensia de merit pentru înalte fapte culturale: 
Gabriel Liiceanu a respins-o cu indignare şi a 
protestat, deşi s-a constatat apoi că el însuşi o 
ceruse...) Oricum, opţiunea mea ar fi fost 
foarte diferită de a lui Agopian, în situaţia lui: 


132 + Mişcarea literară] 


de la preşedintele Iliescu eu unul chiar că n-aş 
fi luat nici un sfanţ! 

O.P.: Dar de ce? Nu erau banii lui 
personali! Erau tot bani din buget. 


„Exonerarea pedepsei criminalilor” 


L.A.: Foarte simplu. Pentru că în ochii 
mei el are o notă de plată foarte încărcată, pe 
care n-o degrevează prin mici peşcheşuri 
individuale. Nota lui de plată se cheamă 
blocarea dezvoltării României în ultimii ani şi 
blocarea aflării adevărului despre criminalii 
din Revoluţie! Eu, de la un complice al celor 
care erau pe cale să mă omoare, nu primesc 
bacşişuri! 

G.G.: Excelent! 

L.A.: Dar revenind la discuţia noastră de 
principiu, sîntem totuşi nevoiţi să constatăm o 
anume normalizare a vieţii. Şi în Occident ai 
nevoie de un sponsor pentru a publica. Nu mai 
e statul cel care îi ţine în spinare pe toţi 
scriitorii, pretinzîndu-le sá li se alăture 
ideologilor. Să fim sinceri: înainte de 1989 
scriitorii români publicau exclusiv pe banii 
statului, dar scriau numai ceea ce le permitea 
statul. Acum publicăm ceea ce vrem noi să 
spunem, dar asta presupune echivalentul de a 
ne găsi pe cont propriu resursele financiare. E 
la fel de adevărat ca avem şi libertatea de a 
opta între sponsorii pe care ni-i căutăm. Îi 
acceptam cînd consideram că se află pe linia 
noastră ideatică, civică, îi refuzăm pe cei care 
schiteazá o captare şi o subordonare a noastră. 
Intrăm în normalitate. Problema anormală e 
legată de înțepenirea supapei legii sponso- 
rizărilor. Pentru că dacă această lege ar fi fost 
dusă, în efectele ei, pînă la capăt, dacă ea ar fi 
acţionat cu adevarat ca în Occident, i-ar fi fost 
mult mai uşor unui artist să supravieţuiască. 
Sponsorul însuşi ar fi fost mai avantajat din 
punct de vedere financiar. Acum, în acest 
stadiu al legii sponsorizării, Mecena lasă 
impresia că face un gest de favoare personală, 
că generează un privilegiu. 

O.P.: Să intervin doar o secundă, pe 
tema legată de responsabilitatea încă actua- 
lului preşedinte al statului, domnul Iliescu. 
Atunci cînd tu, Alex, îl făceai complice cu cei 
care au ucis nişte oameni, aş spune că eveni- 


mentele la care ai participat şi care ţi-au pus 
tie viaţa în pericol, dacă îmi amintesc bine, au 
avut loc în data de 21 decembrie 1989. 

L.A.: Da. 

O.P.: Dar aceia erau încă ucigaşii în 
slujba lui Ceauşescu. Responsabilitatea lui 
Iliescu am impresia că începe din 22 decem- 
brie '89. Ea se referă la exonerarea pedepsei 
criminalilor. 

G.G.: Delimitarea nu mi se pare funcţio- 
nală. 

L.A.: Cei care au ucis în seara de 21 nu 
puteau fi pedepsiţi de catre justiţie în cursul 
aceleiaşi zile. Judecarea lor, condamnarea lor 
şi aplicarea legislaţiei incumbau pe deplin 
nenumăratelor mandate ale lui Iliescu. Nu e 
vorba de clipa în care s-au executat crimele, ci 
de perioada în care ele au fost muşamalizate. 

O.P.: Dar ei au compărut în justiţie, nu? 

L.A.: Toată povestea a fost îngropată. E 
o banalitate să spunem că marii criminalii din 
decembrie au fost făcuti scápati în mandatele 
lui Iliescu. Vreo doi-trei s-au rătăcit după 
gratii, ca musca-n lapte, pe vremea lui Con- 
stantinescu — pentru a deveni grav bolnavi şi 
inapti de detenţie pe motive medicale şi să fie 
puşi în libertate îndată ce-a revenit pe tron 
jupîn Iliescu. Este clar o manevră politică şi e 
la fel de clar că Iliescu s-a făcut complicele 
lor. 

O.P.: Nimeni dintre noi nu vrea să te 
contrazică în acest sens. Voiam doar să spun 
că acei oameni care îndreptau arma spre 
mulțime în ziua de 21 decembrie, o îndreptau 
la ordinul lui Ceauşescu, erau în slujba lui. A, 
că absolvirea lor a venit într-un alt regim, într- 
un alt context, sînt cu totul de acord. 

L.A.: Pînă la urmă, e vorba de ascun- 
derea abuzivă a unor criminali. Din ordinul 
cui au ucis — prea puţin contează acum! 
Important e că au făcut-o şi că au rămas, de 
cincisprezece ani, nepedepsiti! lar eu nu 
accept peşcheşuri din partea unui complice de 
criminali! 

O.P.: Am înţeles. Cred că totuşi con- 
tează cine dă ordinul de a ucide. 

L.A.: Nu în primul rînd. Contează mai 
ales cine execută ordinul vădit ilegal! În clipa 
cînd primeşti ordinul să ucizi şi tu îl executi, 


nu mai e neaparat de vină cel care a dat 
ordinul, ci tu, cel care ai ucis. 

O.P.: Şi cel care a dat ordinul! 

L.A.: Bine — dar acela fusese executat... 

O.P.: Urma să fie executat, în data de 
25. 

L.A.: ...ca din întîmplare, tot prin strá- 
daniile lui Iliescu. Dar justiţia îşi are cursul 
său, timpii săi, iar absolut tot ce ţine de pedep- 
sirea acelor fapte a intrat pe deplin în 
legislaturile lui Iliescu. El are toată 
responsabilitatea pentru muşamalizarea acelor 
fărădelegi. 

G.G.: Sigur că Iliescu este un personaj — 
ca să ne exprimăm în modul cel mai blînd — 
foarte controversabil. Dar i se pot imputa cel 
puţin două acte criminale. Voi începe cu cel 
care este considerat ca atare inclusiv de către 
tabara democratică, inclusiv de regele Mihai: 
execuţia soților Ceauşescu. A fost un 
simulacru de judecată, un proces de tip 
stalinist care nu ne onorează. Am fi putut avea 
un proces desfăşurat ulterior, în condiţiile 
prevederilor justiţiei civilizate. Nu a avut loc 
aşa ceva, a fost o răfuială în stil totalitar. 
Iliescu şi camarila sa incipientă (a doua garni- 
tură a conducerii de partid) erau nerăbdători 
să acceadă la putere şi să se asigure că nu 
întîmpină nici un obstacol major. 

L.A.: A fost în mod clar o lovitură de 
stat, destinată să elimine liderul pentru a-l 
substitui cu o altă persoană. 

G.G.: În al doilea rînd, este vorba de un 
lucru încă mai grav, de actiunea aşa-zişilor 
terorişti, care au rămas nu numai nepedepsiti, 
dar şi neidentificati în cea mai mare măsură. 

O.P.: Vladimir Bukovski zice că erau de 
la K.G.B., confirmînd teza lui Ceauşescu! 
Asta afirmă el, pe bază de documente. 

G.G.: În cazul acesta, măcar unii din 
guvernanţii pesedişti trag de cortină să aco- 
pere realitatea. Este mai probabil că au fost 
nişte securişti — poate că şi în legatură cu 
K.G.B.-ul — nişte membri ai unor trupe 
speciale care au acţionat în favoarea noii 
cîrmuiri, a F.S.N.-ului. A avut loc această 
manevră ca un mod de intimidare a opiniei 
publice. Ne aducem aminte de apelurile care 
se făceau către populaţie să nu iasă în stradă, 
să amíne o întrunire mare care se preconiza în 


iscarea literară + 133 


capitală, care se putea transforma într-un 
táválug pentru a mátura comunismul. 

L.A.: Asta în a doua etapă, de prin ianu- 
arie '90. În decembrie '89, chiar dimpotrivă, 
au fost apeluri din partea televiziunii „libere” 
către mulţime să vină în piaţă, să se adune în 
faţa studiourilor televiziunii pentru a apăra 
revoluţia, iar populaţia civilă a fost aici 
mitraliată şi măcelarită. 

G.G.: Tot în decembrie '89, la cîteva zile 
după execuţia lui Ceauşescu, îmi aduc bine 
aminte că erau apeluri la pasivitate. 

O.P.: Asa e! 

L.A.: Da, Buzura: Fără violenţă! 


-= TNF. 
G.G.: Li s-a alăturat, țin minte, în mod 
bizar, şi Doina Cornea, care nu-şi dădea 
seama că e vorba de o manipulare, probabil 
credea că e o acţiune de benevolentá față de 
populaţia ameninţată de terorişti. Iliescu încă 
nu-şi dăduse arama pe faţă şi unii dintre noi îl 
scăldam la început în lumina aşteptărilor 
noastre neverosimil de îndelungate. 

O.P.: lată ce departe am ajuns în larg — 
şi chiar merită să facem această reevaluare — 
la bilanţul unui tip de activitate politică a 
preşedintelui Iliescu. El a revenit de altfel şi în 
discuţiile noastre anterioare. Dar ce vreau eu 
să spun este că au murit oameni şi în timpul 
mineriadelor. lar recursul la lunetiştii care 
trăgeau în primele zile ale revoluţiei în 
populaţie s-a transformat peste cîteva luni în 
recursul la o întreagă categorie de muncitori, 
minerii, pentru a regla cu mijloace ilegale şi 
neconstitutionale o situaţie pentru care erau 
abilitate organele statului. 

G.G.: Mineriadele alcătuiesc al treilea 
episod profund negativ din cariera politică a 


134 4 Mişcarea literară] 


lui Iliescu. Am putea menţiona şi un al 
patrulea episod: evenimentele sîngeroase de la 
Tîrgu Mureş, care s-au bazat pe afítarea urii 
etnice, ca o exacerbare a naţional-comunis- 
mului ceauşist. Nu trebuie să uităm nici aceste 
episoade, care confirmă suplimentar că noul 
regim fesenist era de fapt o continuitate a 
regimului ceauşist, atît din punct de vedere 
ideologic, cît şi din punctul de vedere al unor 
măsuri represive cu conotaţie criminală 
indubitabilă. Vă mărturisesc că aş vrea să 
apuc ziua în care Iliescu şi acolitii săi (între 
care deloc inocentul Petre Roman, plod tipic 
al cartierului Primăverii) să dea socoteală 
pentru faptele lor în faţa justiţiei. Natural, a 
unei justitii ce şi-ar recăpăta independenţa. 

L.A.: Eu îi invit pe toţi cei care folosesc 
sintagma „misterele Revoluţiei” să fie foarte 
prudenti. Despre ce mistere e vorba oare? 
Asta e o formulă kitsch, construită cu rea- 
credință. Care mistere? Nu se ştie cine sînt 
criminalii? Ba se ştie foarte bine! Eu însumi i- 
am văzut pe unii, cu ochii mei, alţii de 
asemeni au depus mărturie cu ce-au văzut, 
sînt bine cunoscuţi asasinii, cu numele si 
prenumele, cu ocupaţia, cu adresa şi cu 
familia lor. Unul dintre ei chiar mi-a dat 
telefoane de ameninţare, la zece ani după 
derularea faptelor respective, ca să mă 
intimideze. Ei sînt cunoscuţi foarte limpede, 
nu doar la nivelul Clujului, unde s-a făcut o 
anchetă scrupuloasă şi detaliată, dar şi la 
nivelul Bucureştiului sau al Timişoarei. 
Trebuie doar să fie luaţi de chicá şi vîrîţi după 
gratii! Asta-i tot! Atunci cînd cineva vorbeşte, 
vezi Doamne, despre „misterele Revoluţiei”, 
de fapt construieşte nişte butaforii explicative, 
pentru a justifica pasivitatea politică. E foarte 
clar că avem de-a face cu ferma voinţă 
politică de a-i scuti pe asasini de pedeapsa pe 
care şi-o merită. 

G.G.: Haideţi să schimbăm puţin pers- 
pectiva şi să vorbim despre cealaltă parte a 
baricadei. Din păcate, în fruntea ei se află un 
personaj care este departe de a fi contra- 
ponderea lui Iliescu şi a lui Năstase. Este un 
om pe care ei l-au scos din buzunar şi căruia 
ei i-au creat o statură politică. Să ne aducem 
aminte că acest Băsescu a avut un rol negativ 
major în destrămarea coaliţiei şi a Convenţiei 


Democratice de dupá 1996. Aláturi de Petre 
Roman, a fost un protagonist al hártuielilor la 
care a fost supusă alternativa politică în care 
populaţia şi-a pus mari speranţe. Să nu uităm, 
apoi, că nici „Dosarul Flota” nu este perfect 
lămurit. Eu personal am sentimentul că aci 
este o conexiune de factori care-i includ şi pe 
unii din guvernanţii P.S.D.-ului — de pildă în 
România liberă s-au publicat aprecieri în acest 
sens legate de Nicolae Văcăroiu. Apoi 
Băsescu este cunoscut ca hingherul numarul 1 
al României! Este clar că un duşman înveterat 
al cîinilor, care şi-a cîştigat o atare reputaţie 
proastă în Europa, nu poate fi un om de 
omenie, ci este o persoană îngustă şi mes- 
chină. Dar principala îngustime a lui Băsescu 
este de ordin intelectual, el e lipsit de o 
elementară cultură generală, e croit după 
tiparul vechilor activişti. Apare lamentabila 
împrejurarea că în România actuală, omul în 
care unii concetátfeni ai noştri îşi investesc 
speranţele e un tip de duzină. Fără îndoială că 
există mii, zeci de mii, poate sute de mii de 
bărbaţi în România deasupra nivelului cultural 
şi moral al lui Băsescu. Faptul că el a ajuns în 
fruntea mesei opoziţiei este doar un rezultat al 
hazardului politic, care uneori e înfiorător. 

L.A.: Dacă e să vorbim cinstit, pe cît a 
fost Băsescu de scos din buzunar de către 
Putere, încă mai apropiat de pulpanele aces- 
teia a fost predecesorul său, Stolojan. Acesta 
îi făcea publicitate, în campania electorală 
precedentă, chiar lui Iliescu! Oare cu ce obraz 
s-ar fi prezentat ca lider al opoziţiei reunite, în 
actualele alegeri?! Retragerea sa din cursa 
electorală a fost benefică. 

G.G.: N-am regretat-o în nici un caz şi 
nici Stolojan nu era o alternativă credibilă. 

L.A.: Era mult mai proastă cealaltă vari- 
antă. Stolojan nu are nici măcar savoarea şi 
spontaneitatea... 

G.G.: ...de prost gust... 

L.A.: ...amuzantă pe care le are Báses- 
Cu. 

O.P.: Stolo e un tip scrísnit. 

G.G.: Un finantist borne. 


O.P.: Îţi inspiră o viziune sumbră asupra 
vieţii. Dar nu m-aş da în vînt nici după 
playboy-ul care este domnul Tăriceanu. 

L.A.: Sá mai asez un bemol. Nu cred că 
Básescu poate fi condamnat pentru activitatea 
sa de salubrizare a Bucurestiului. 

G.G.: N-a dus-o la bun sfîrşit nici pe 
aceasta măcar. E o groapă de gunoi! 

L.A.: Eu ştiu că aveţi, domnule Grigur- 
cu, o slăbiciune pentru cîinii comunitari... 

O.P.: Şi pentru Brigitte Bardot! 

G.G.: Să-mi fie ruşine de aşa ceva? 

L.A.: ...dar trebuia înhăţat... cîinele de 
coarne, ca să zic aşa... 

G.G.: Cu mijloace civilizate! Nu cu 
mijloacele primitive, balcanice. 

L.A.: Atunci ne referim la mijloace, nu 
la esenţa procesului, care a fost necesar. 

G.G.: Ne referim la atitudinea acestui 
om, care a fost sub standardele civilizate, sub 
procedeele occidentale. 

L.A.: Faptul că mergeai pe străzile 
Bucureştiului şi riscai să încasezi niscaiva 
muşcaturi în fesă nu cred că era un standard 
occidental şi nu oferea un aspect tocmai 
civilizat capitalei noastre. 

G.G.: Soluţia nu a fost europeană, chiar 
dacă prezenţa cîinilor vagabonzi era o realitate 
dezagreabilă din mai multe motive. 

L.A.: Realitatea a fost asiatică, iar 
soluţia a fost sud-est europeană... 

O.P.: Vreau să fortez în acest punct al 
discuţiei o mărturisire a domnului Grigurcu. 
Vă consideraţi un mai mare iubitor de cîini 
decît Ion Barbu? 

G.G.: Ciudată întrebare! Ion Barbu este 
un prototip al poeziei noastre... 

L.A.: Era un mai mare iubitor de femei, 
decît de cîini... 

G.G.: ...şi mi-e greu să má consider, din 
orice punct de vedere, în competiţie cu Ion 
Barbu. 

O.P.: Dar?... 

G.G.: L-am admirat pe lon Barbu şi 
pentru dragostea lui faţă de animale. 

L.A.: lar eu l-am admirat pentru dragos- 
tea lui faţă de femei... 

G.G.: Una n-o exclude pe cealaltă, nu-i 
aşa? 


iscarea literară + 135 


» Un val fiziologic al mărturiei” 


O.P.: Spuneti-ne ceva si despre Brigitte 
Bardot, fiindcá vád cá Laszlo Alexandru 
insista pe acest subiect. 

G.G.: Ín timpul studentiei mele, Brigitte 
Bardot era un idol, poate primul sex-simbol 
care a pătruns în România, în mica liberalizare 
din jurul anului 1955-1956. Era o nimfă care, 
atunci cînd apărea pe micile ecrane, sigur că 
stírnea admiraţie şi valuri de entuziasm în 
rîndul tinerei generaţii. 

L.A.: Fácea sá 
Comunist. 

O.P.: Asta má aduce la a vá propune, în 
perfectá continuitate cu ultimul subiect, sá 
rezervăm cîteva clipe unei discuţii despre 
pornografie în tînara literatură româna. Am 
înţeles că domnul Eugen Uricaru se frámintá 
cá literatura noastrá e amenintatá de un val 
urias de pornografie. Mai zilele trecute am 
vázut-o pe doamna (sau domnisoara) Golea, 
autoarea unui roman intitulat Vară în Siam, 
vorbind la o emisiune televizată, chemînd la 
droguri şi la sex. 

L.A.: Cu ea? 

O.P.: Nu părea să fie atît de 
unidirectionatá chemarea. Dar ţinea să 
şocheze audiența în mod vădit. Vorbea cu 
mult firesc la televizor despre începuturile 
vieţii ei sexuale, care s-ar fi produs în timpul 
ciclului. Asemenea declaraţii publice într- 
adevăr pot stîmi panică în spiritele mai 
ortodoxe. 

L.A.: Sau chiar dezgust. 

O.P.: Da. Dar e clar că este un simptom 
al unei mentalități, al unei chemări la luptă, la 
bătălia pentru o proză mai dezinhibată, pentru 
un stil mai decoltat. 

L.A.: Sub stindardul ciclului feminin? 

O.P.: De ce nu şi aşa? Pînă acum am 
avut o literatură foarte macho, în care baieţii 
făceau şi dregeau. De ce nu şi femeile, la 
urma urmelor? Dar ce părere aveţi? E o 
problemă? E o falsă problemă? Se întîmplă 
într-adevăr ceva de speriat în literatura 
noastră, în acest moment? 

G.G.: Eu am văzut recent la anticariat o 
carte englezească, Literatura lesbiană, cu 
citate din autori cunoscuți... 


transpire Partidul 


136 + Mişcarea literară] 


O.P.: Sper ca aţi cumpărat-o! 

G.G.: Nu, n-am cumpărat-o. 

L.A.: Mă simt pus în dificultate. 
Niciodată nu mi se va arunca în obraz insulta 
„Lesbianule!”. 

O.P.: Nu poţi să ştii... 

G.G.: Evident, e vorba de un simptom 
mai general, care s-a manifestat în Occident, 
deşi fără virulenta cu care apare acum la noi, 
într-un discurs literar care sfidează canoanele 
mai mult sau mai puţin pudibonde, de sorginte 
victoriană. Însă la noi avem două conotaţii 
speciale. Pe de o parte, e o eliberare, o ţîşnire, 
după o perioadă de oprimare, de restricţie a 
cenzurii. Acest val fiziologic al mărturiei 
scriitorului este mai putemic, precum o 
restabilire de echilibru. 

L.A.: Este explicabil. 

G.G.: În plus, este poate o manifestare a 
corzii balcanice, senzuale, lascive, cinice, pe 
care poate ca n-o au francezii, sau englezii, 
sau nemţii. Pe cît posibil, eu încerc să privesc 
lucrurile cu calm, nu mă supără nici o 
vocabulă, nici un fel de temă sexual-erotică. 
Pîna şi acele graffiti, aşa-zisa literatură a 
vespasienelor, care a avut comentarii în 
Franţa, nu cred că este chiar un scandal. Însă, 
pe de altă parte, sînt îngrijorat de o anumită 
industrializare a acestui discurs porno, care în 
sine este facil şi este o echivalare forțată cu 
valoarea sau cel puţin cu noutatea. Unii autori 
tineri, unele autoare tinere îşi închipuie că a 
folosi un set de cuvinte sau un set de referinţe 
la intimitatea sexuală ar reprezenta un succes 
în sine, un fanion estetic înfipt undeva... 

O.P.: În părţile moi ale literaturii... 

G.G.: Însă împlîntarea aceasta simbolică 
sigur că nu înseamnă nimic prin ea însăşi — 
decît înfăţişarea unei realităţi psihologice, iar 
valoarea literară poate să se apropie sau să se 
despartă definitiv de limbajul în cauză. Să nu 
uităm vorba lui E. Lovinescu: „în artă doar 
lipsa de talent e pornografică”. 

L.A.: Trebuie să ţinem seama si de fap- 
tul că această direcţie literară nu se inventează 
acum. Să nu fim nombrilişti. O bună literatură 
erotică a făcut, de pildă, Gib Mihăescu. Aces- 
ta îmi pare un nedreptăţit al comentariilor 
literare, deşi e un autor substanţial, dar cred că 


deranja prin curajul unor imagini într-adevăr 
decoltate... 

G.G.: ...în epoca lui. Fiindcă acum pare 
cuminte. Ca şi, de altminteri, D.H. Lawrence, 
care făcea furori în interbelic. 

L.A.: Pînă la un punct doar pare cumin- 
te. Dar obsesia sexuală exista în mod clar la 
Gib Mihăescu şi el a ştiut s-o transforme în 
adevarată literatură. Aceea e indiscutabil ope- 
ră artistică. 

G.G.: Şi la Camil Petrescu! 

L.A.: Sigur că da. 

O.P.: L-aş adăuga pe Octav Sulutiu. Ba 
chiar şi pe Mircea Eliade. 

L.A.: În comparaţie cu ei, o mărturisesc 
cu strîngere de inimă, Liviu Rebreanu, în 
scenele lui tari, curajoase, lasă de dorit... 

O.P.: E rudimentar erosul lui. Ca şi la 
Marin Preda, de altfel. 

G.G.: Un eros dacă nu autobiografic, 
măcar ancestral. 

L.A.: Asa-i. Nu e atît de rafinat, delicat 
şi nuantat. 

G.G.: Păi sînt doua zone de inspiraţie 
diversă. Cei pe care i-am amintit anterior erau 
nişte citadini, cu lecturi franceze... 

L.A.: Aşadar iată că această direcţie 
porno-erotică de acum nu apare tocmai din 
senin. Ar fi bine să-şi revendice inclusiv 
înaintaşii. De altfel, vedeţi, conceptul e 
construit prin adăugire: „literatură erotică”. Ce 
e mai important pentru ei? Literatura sau 
erotismul? Dacă insistă pe primul termen, 
atunci să-şi admită precursorii, să se înscrie 
într-o serie artistică şi să se lase analizati 
conform instrumentelor estetice. Dacă insistă 
pe al doilea termen, adică pe instincte, pe tam- 
tam-ul în scopuri mercantile, atunci sigur că 
înaintaşii îi stingheresc, n-au nevoie de 
precepte artistice, le trebuie doar gălăgie şi îşi 
pot invita cititorii să-i consulte în zilele cu 
ciclu. 

G.G.: Probabil că nu este vorba atît de 
un interes comercial. Poeţii care scriu despre 
organele sexuale, despre actul sexual numit în 
mod popular, nu vor să facă afaceri, să 
deschidă vreo tarabă, ci îşi propun să exprime 
un fel de teribilism, de jemenfichism... 

L.A.: Rámine de văzut pe care din 
aceste două pante vor să înainteze. Să nu 


uităm Poemul invectivă al lui Geo Bogza, 
care nu era din cale afară de timid. Să nu 
uităm nici revista cu unică apariţie, dar cu un 
titlu foarte bărbătesc, publicată în perioada 
interbelică... 

O.P.: În urma căreia Geo Bogza a 
devenit ilegalist. 

G.G.: Există tradiţia unui eros subtil, cu 
tangente în marea literatură universală, 
începînd cu Ars amandi a lui Ovidiu, trecînd 
prin Evul Mediu trubaduresc şi goliardic şi 
prin Renaştere — la urma urmei marii scriitori 
ai lumii, Balzac, Stendhal, Tolstoi, 
Dostoievski, Cehov au o deschidere... 

O.P.: Baudelaire! 

G.G.: Da, poeții Baudelaire, Rimbaud, 
Verlaine... Pe urmă este literatura fin de 
sičcle a lui Anatole France sau Pierre Louys, 
care merg pe linia unui eros rafinat, erudit, 
cărturăresc. Sau senzualul afectat Gabriele 
D'Annunzio... Sigur că erosul se cuvine filtrat 
prin cultură, trecut prin formele de artă mai 
înalte care l-au inspirat — formele acestea mai 
fruste, legate de graffiti prin vespasiene nu 
cred că au şanse de a interesa. Este un 
fenomen epidermic, efemer, care va conta mai 
mult ca indiciu moral al unei epoci tulburi, 
decît ca reper al unor metode de creație. 

O.P.: Eu cred totuşi, dacă-mi îngăduiţi, 
să spun ceva care ne Imbogáteste referintele, 
că un asemenea tip de eros, pe care-l găsim în 
literatura ultimului val al tinerilor proaspat 
sosiți, se revendică mai curînd de la Henry 
Miller... 

G.G.: Şi Nabokov! 

O.P.: Şi Nabokov, dar acesta încă e 
filtrat european. Henry Miller însă e brutal, e 
foarte dur, si chiar m-am uitat că o doamnă 
distinsă ca Antoaneta Ralian reuşeşte s-o 
redea într-o limbă română care sună trivial, în 
pofida intenției ei literare, tocmai datorită 
faptului că în contextul literaturii noastre pline 
de pudibonderie, de precautii, de stil, sună 
încă deplasat. Vom avea nevoie de un lung 
exercițiu al acestor tineri si al altora, pînă cînd 
cuvinte care desemnează copularea sau 
organele genitale într-o manieră populară să 
nu sune deplasat, să ne pară naturale. Dacă 
interpretăm în această tradiție ceea ce se 
încearcă aici, putem regăsi eventual o 


işcarea literară + 137 


legitimitate. Nu stiu dacá ar trebui sá cáutám 
legitimitatea în afara literaturii înseşi. Dacă o 
interpretăm în cealaltă latură, aşa cum 
domniile voastre  sugerafi,  gesticulară, 
atitudinală, iarăşi zic că e binevenită. E clar că 
e o reacţie. Într-un fel noi ducem mai departe 
(cu toată modestia), în dialogul nostru, această 
reacţie. Noi atacăm structuri, instituţii, le 
punem în discuţie, le cîntărim critic. Ei — 
deocamdată poate mai mult din instinct decît 
programatic — încearcă să pună dinamită la 
baza unui anume tip de establishment pe care 
îl resimt ca fiind constrîngător. 

G.G.: Deci un fel de nouă avangardă, 
întrucît avangarda îşi propunea a reforma 
viaţa, nu-i aşa? 

O.P.: Oarecum! 

G.G.: Avangarda a încercat adesea să 
depăşească scena artistică, să vizeze o sumă 
de moravuri, o sumă de structuri sociale. 
Această înclinaţie spre ceea ce noi numim 
pornografie şi care ne şochează mai mult sau 
mai puţin printr-o frustete lexicală, este — aşa 
cum bine aţi spus — o reacţie de tip 
avangardist care încearcă să aerisească o 
mentalitate pudibondă, fátarnicá, nu numai 
tradițională, ci şi totalitară. 

O.P.: Monopolul asupra sexului! 

G.G.: Există un mare fariseism în 
legătură cu problemele sexuale şi erotice, o 
tabuizare făţarnică, prin care se inhibau uneori 
chiar aspectele fireşti ale vieţii. De pildă ţin 
minte că, pe cînd eram student, era foarte greu 
să întreţii nişte relaţii sociale cu fetele, pentru 
că nu existau discoteci, baluri, excursii, mica 
publicitate, n-aveai unde să le duci... 

L.A.: Le duceati la şedinţa de partid! 

G.G.: Ha, ha, ha! 

O.P.: Acum îmi amintesc că în romanul 
lui Nicolae Breban, Îngerul de gips, chiar se 
relatează o asemenea idilă cu o oarecare 
Pitina, înfiripată în contextul şedinţelor 
U.T.M. şi al demascărilor. 

G.G.: A propos de Breban, întîmplarea 
face ca eu să fi locuit la Cluj, pe tot parcursul 
studenţiei mele, cu excepţia primelor luni, 
într-o clădire din strada Gutenberg, actuală a 
Tipografiei, la o familie de distinşi intelectuali 
ardeleni în vîrstă, despre care am mai vorbit. 
În prima cameră din apartamentul în cauză 


138 + Mişcarea literară] 


locuia o colegă a mea de facultate, la secţia 
maghiară, o domnişoară din Oradea, pe 
numele ei de alint Mutus, careia îi făcea curte 
Breban. Şi Breban însuşi venea în fiecare zi, 
bătea acolo în geam, uneori cu un buchetel de 
flori, iar fata se plîngea că relaţiile lor sînt 
oarecum strîmtorate pentru că... 

L.A.: ...erati dumneavoastră de faţa... 

G.G: Nu! Eu citeam în serile 
respective. Dar ei nu aveau unde să meargă, 
mai ieşeau pe stradă la plimbare, localurile 
erau de o sobrietate sărăcăcioasă care bătea la 
ochi, se închideau repede, mai era şi frig să 
stai tot timpul pe strazi sau la fereastră, într-un 
tip de idilă, caracteristic acelui moment infam 
al societăţii româneşti. Consider că anii '50 au 
reprezentat cel mai mare moment de decădere: 
şi pentru învățămîntul nostru, şi pentru cultura 
noastră, şi pentru viaţa obştească în general. 
Niciodată istoria României moderne n-a mai 
purtat asemenea stigmate de care eu am luat 
din nefericire cunoştinţă ca elev şi ca student. 

L.A.: Dar e clar că s-au păstrat sechele 
de atunci, la nivel mental, în întreaga societate 
şi în publicul intelectual cu precadere. De 
pildă există acest reflex ca, atunci cînd te 
exprimi în scris, să-ţi legi parcă o cravatá la 
gît. Imediat devii mai protocolar, mai scru- 
pulos în cuvinte. Parcă se produce o ruptură 
schizoidă între limbajul firesc, dezinvolt şi 
Chiar sincer de pe stradă — respectiv cel 
artificializat, edulcorat şi mai putin sincer din 
mesajul scris. Dacă ne gîndim din nou la 
literatura erotică pe care am dezbatut-o 
adineauri, iată un alt argument pentru care 
devine utilă reaparitia ei. Dinamitează nişte 
clişee, ba chiar şi un stil mental... 

G.G.: ...prea restrictiv... 

L.A.: ...prin care scrisul era o 
comunicare artificială, schematizată, pentru 
un public select de mămici şi bunici. Putem 
reînvăţa să scriem firesc, aşa cum vorbim. 

O.P.: Cred şi eu asta. 

G.G.: Aveţi perfectă dreptate. Dar să nu 
se ajungă totuşi la o industrializare a acestei 
literaturi porno, care prin şocul ei psihologic — 
mai degrabă decît estetic — ca şi prin 
facilitatea cu care este practicată, poate să dea 
iluzia unui drum nou, a unei consistente, cînd 
de fapt este vorba de un adjuvant al eliberării 


noastre de truisme, un adjuvant al creaţiei, si 
nu o cale estetică propriu-zisă. 

L.A.: Tocmai asta e dinamica manifes- 
tării literare. Apare opera — după care critica 
trebuie să se pronunţe. Ambitia ei este să facă 
doi paşi înainte. Apoi datoria criticilor este s-o 
aplaude pentru pasul bun şi s-o tragă înapoi, 
de coate, acolo unde a exagerat. Trebuie 
stabilit un echilibru între ceea ce este bine (şi 
trebuie încurajat), respectiv ceea ce este 
exagerat (şi trebuie descurajat). E însuşi rolul 
criticii literare, care trebuie de-acum să-şi 
intre în atribuţii. 

O.P.: Şi eu zic că aşa stau lucrurile, 
într-adevăr. Dar vreau să atrag atenţia asupra 
unui fapt: atunci cînd o colegă a noastră mai 
tînără, una dintre autoarele la care ne referim, 
îşi începe romanul cu următoarea propoziţie: 
„Sînt o doamnă, ce pula mea”, e mai mult 
decît erotism sau pornografie. Este... 

L.A.: ...grosolănie. 

O.P.: Da, este şi épater le bourgeois, 
este si un manifest gender, dacá vrei. E si o 
grosolánie asumatá si persiflantá. 

G.G.: O grosolănie-manifest, mai mult 
decît o manieră a detabuizării. O proclamaţie 
care, consumîndu-şi suprarealismul, închide 
bucla apelînd la realismul cel mai direct, mai 
contondent, mai licentios. 

L.A.: Síntem ín pliná literaturá a absur- 
dului, sá ne spuná o doamná cá ce pula ei! 

O.P.: La drept vorbind, organul sexual 
viril nu e neapárat unul fizic, si noi stim asta. 
Sînt atîtea doamne care posedă o virilitate de 
care noi ne-am putea dispensa, dar de care ele 
nu se dispenseazá. Dar e si un manifest gender 
aici. Femeile simt un alt fel de provocare pe 
care vor s-o lanseze, şi iată că unele voci chiar 
trec la fapte. E o mare distanţă între literatura 
cu pasaje erotice consistente a Cellei Serghi 
sau a Hortensiei Papadat-Bengescu — atîta cîtă 
o putem identifica în zona erosului mai mult 
sublimat, eterat... 

G.G.: ...intelectualizat, analitic... 

O.P.: ...da, si o afirmaţie precum cea 
invocată, prin care debutează romanul uneia 
din autoarele noii generații. 

G.G.: Permiteti-mi să vă relatez un mo- 
ment aproximativ hazliu. Un scriitor povestea 
într-un ziar că a asistat recent la altercatia 


verbalá dintre douá soferite din Bucuresti care 
au coborít din maşini si se certau de mama 
focului, înjurîndu-se într-un fel foarte inter- 
pretabil, întrucît îşi atribuiau reciproc nişte 
însuşiri anatomice şi fiziologice de mascu- 
linitate. 

O.P.: E tocmai ce ziceam, că aceste 
însuşiri chiar pot exista la femei, deşi nu într-o 
reprezentare fizică. Unele simt că mai au un 
organ, două, trei. Exact ca-n celebrul banc cu 
Ramses, pe care scribul nu mai ştia cum să-l 
dăltuiască, atunci cînd i se dicta că „faraonul 
este foarte-foarte-foarte puternic”, iar el între- 
ba: „cu cîte perechi de testicule să-l sculptez 
pe Ramses în hieroglifă, pentru a reda corect 
expresia foarte-foarte-foarte: cu două sau cu 
trei?”. 

G.G.: Da, sînt fenomene de lesbianism, 
de trans-sexism latent... 

O.P.: Colegul nostru Mircea Cărtărescu 
a lansat în Travesti o asemenea temă în 
literatura română: problema identităţii. Ce era 
eroul: baiat sau fetiţă? Ori poate era ceea ce 
americanii experţi numesc She-male,... o 
masculă! 

L.A.: Îmi amintesc că asemenea savu- 
roase jocuri de cuvinte apar şi la Raymond 
Queneau. Chelnerul care lucrează într-un bar 
de homosexuali din Paris este... „un Écos- 
saise”, adică „un scoțiană” (cum am tradus eu 
în română). 


„Şansa oferită unor minorităţi” 


L.A.: Dar haideţi să pornim şi într-o altă 
direcţie, care a dat mult de furcă în dezbaterile 
din prezent. Vorbeai despre literatura de tip 
gender. Din cîte am înţeles, există chiar studii 
de masterat în domeniu. 

O.P.: Si la Bucureşti, si la Cluj. 

L.A.: latá cá apare un nou specific al 
receptárii, despre care se vorbeste tot mai des 
si se cunoaste tot mai putin, political correct- 
ness. Ce înseamnă acest termen? Fiind 
importat în Europa dinspre Statele Unite, eu 
l-am perceput în primul rînd ca reprezentînd 
şansa oferită unor minorităţi. Femeile au drep- 
tul sá îşi spună cuvîntul. Minoritățile sexuale 
au dreptul să fie luate în seamă. Minoritățile 
etnice devin importante. Literatura lor devine 


iscarea literară + 139 


interesantă, stilul lor de gîndire îşi caută 
drumul spre expresie. 

G.G.: Este însă totuşi o nuanţă de 
ipocrizie acordată acestui termen. 

O.P.: Depinde pe cine întrebaţi. 

L.A.: Ipocrizia poate că există, poate că 
nu, dar acest concept cred că trebuie încurajat 
în direcţia pe care am amintit-o. Noi ne-am 
obişnuit — şi este o altă reminiscență comu- 
nistă — să fim mereu „strîns uniţi în jurul...”. 
Cu toţii trebuia să 
batem pasul la 
comandă, să fim 
la fel, să execu- 
tăm ordinele unui 
creier unic (şi 
foarte mic), toate 
particularitátile 
trebuiau oprimate 
sau eliminate, 
pentru cá ne stin- 
ghereau în „strîn- 
sa  îmbrăţişare”. 
Or iată că avem 
de-a face cu o 


« sl nouă sensibili- 
p % a E | tate, a unei gín- 
diri democratice (care izvoráste cu sigurantá 
din cea mai mare democraţie de pe glob). 
Anume, chiar invers, sá privesti, sá potentezi 
şi sá subliniezi diferenţele, iar nu asemănările. 
Diferenţele sînt cele care ne fac mai bogaţi. 
Dar întîlnim grupuri de intelectuali români 
rafinati, pe un loc de frunte în dezbaterile de 
idei contemporane — mă gîndesc la direcţiile 
reprezentate de România literară, pe alocuri 
de 22, ca să nu mai vorbim despre reminis- 
cenţele Şcolii de la Păltiniş, H.-R. Patapievici 
şi aşa mai departe — care încep să tremure de 
furie îndată ce aud vorbindu-se despre 
political correctness. S-a creat chiar un curent 
de condamnare a grupării de la Observator 
cultural, care şi-a însuşit cu mult curaj 
gîndirea postmodemă şi o propagă, prin 
atenţia acordată discursului sexist, gender, 
prin opiniile favorabile față de minoritățile 
etnice, sexuale etc. În schimb există numeroşi 
intelectuali reputați de pe la noi care parcă sînt 
conectaţi la 220 V şi trepidează cu spume la 
colțul buzelor, cînd aud despre aşa ceva. Îmi 


140 + Mişcarea literară] 


pare rău, dar acesta va fi mersul lucrurilor: 
este o şansă şi o revanşă interesantă şi meri- 
tată, care li se oferă tuturor minorităţilor de 
azi. 

G.G.: Totuşi s-a spus că există şi o 
exagerare a acestei tendințe de diversificare 
extremă, centrifugă, a considerării realităţii 
sociale şi morale. De pildă, în Statele Unite, la 
ora actuală, dacă nu eşti negru sau măcar 
metis, dacă nu eşti homosexual sau lesbiană, 
dacă nu eşti mamă singură cu doi copii, dacă 
ai ghinionul de a fi un alb normal, cu o stare 
socială rezonabilă, rişti să fii marginalizat. Ca 
om de dreapta mă tem de ceea ce a fost 
apreciat drept un maccarthysm nou, de stînga. 

L.A.: Da, am auzit şi eu aceste discur- 
suri. Cred că sînt falsele pretexte ale celor 
aflaţi în fruntea mesei şi care resimt presiunea 
minoritarilor ce-şi cer drepturile. lar atunci 
inventează asemenea tertipuri, pentru a li le 
refuza. Se spune: sîntem albi, sîntem normali 
— nu dorim să fim marginalizaţi. Nu! Ei de 
fapt nu doresc să fie scoşi din fruntea 
bucatelor. Aş vrea să vă dau un exemplu din 
care să reiasă importanţa fenomenului. Potri- 
vit corectitudinii politice, e o grosolănie să 
spui despre un om de culoare că e „negru”. E 
preferabilă sintagma „afro-american”. Adver- 
sarii corectitudinii politice sar să ironizeze, pe 
bună dreptate, artificialitatea şi ipocrizia nou- 
lui termen. Adepții săi evocă însă rezultatele 
unor cercetări psihologice, potrivit cărora 
aplicarea repetată a unei etichete duce la 
impunerea ei în mentalul colectiv. Identi- 
ficarea si  închegarea categoriilor sociale 
persecutate pomeşte de la definirea, de la 
denumirea lor. Cuvintele reprezintă întotdea- 
una primul pas. Gîndiţi-vă cum ar mai fi avut 
loc Holocaustul, dacă ar fi existat corecti- 
tudinea politică şi s-ar fi interzis în public 
folosirea cuvîntului „jidan”? Cum s-ar mai fi 
construit oare Gulagul, dacă ar fi fost interzisă 
folosirea cuvintelor „mic-burghez” sau „reac- 
fionar”? 

G.G.: Am facut o glumă, la un moment 
dat, spunínd asa: dacá este vorba sá se admitá 
căsătoria între homosexuali, atunci sá se 
admită si căsătoriile pentru necrofili. Cu 
ajutorul unei îmbălsămări foarte moderne — 
cum e cea aplicată la cadavrul lui Lenin — 


necrofilii pot să-şi aleagă un partener, să-l ţină 
zeci de ani şi să fie oarecum consfintitá civil 
această legătură. 

L.A.: Problema este urmatoarea. Şi în 
acest domeniu al political correctness ne 
aflăm într-o zonă mobilă... 

G.G.: ...labilă... 

L.A.: ...nu e labilă, e mobilă, în explo- 
rare şi modificare. Există graniţe si limite care 
sînt testate zi de zi. Povestea căsătoriei între 
homosexuali vedeţi că stîmeşte mari furtuni 
inclusiv în Statele Unite. Cele două partide 
politice care au participat la alegerile recente 
se confruntau şi pe această temă. A câstigat pe 
moment direcţia conservatoare, care interzice 
căsătoria între homosexuali. Pe de altă parte, 
cam în aceeaşi perioadă, în Canada s-a 
aprobat la Curtea Supremă de Justiție 
respectivul tip de mariaj. Însă gîndirea care se 
opune la political correctness cum procedează 
(în mod necinstit, măsluit)? mizează pe aceste 
dezbateri la limită şi le exagerează, pentru a 
discredita conceptul în sine şi a-l nega. 

G.G.: Da, este posibil. Dar eu cred 
totuşi că o căsătorie între homosexuali este 
excesivă... 

L.A.: Si eu cred acelaşi lucru. 

G.G.: ...ei pot fi tolerati, ar fi greşit sá 
luăm împotriva lor măsuri legale, însă a dilata 
instituţia şi actul căsătoriei în aşa măsură încât 
să-i cuprindem pe homosexuali, cred că ar fi 
un fel de extravagantá a epocii noastre care se 
va izbi mereu de rezistența nu doar a 
cercurilor tradiţionaliste sau a Bisericii, ci şi a 
unui om cu o gîndire aşa zicînd normală. 

L.A.: Sînt de acord cu dumneavoastră. 
Am fost întrebat de elevii mei la un moment 
dat care este părerea mea în această problemă 
a homosexualității. Le-am răspuns foarte scurt 
şi limpede în felul următor. Sentimental 
vorbind, pe mine, ca individ, homosexualii mă 
scîrbesc, îmi produc greață. Dar intelectual 
vorbind, sînt în orice clipă de acord să li se 
confere libertăţile civile pe care li le oferă alte 
state, alte democraţii consolidate. Este dife- 
renta dintre sentimentele mele personale si 
concepţia raţională, civică, după care mă 
călăuzesc în societate. 

O.P.: Eu voiam să ofer o posibilă conti- 
nuare a anecdotei spuse de domnul Grigurcu. 


Aş zice că pledez şi eu, ca şi dumneavoastră, 
pentru căsătoria de tip necrofil — dar în 
condiţii de totală democraţie. Adică să fie de 
acord ambele părţi! Totodată v-aş adresa o 
întrebare directă: de ce să ne oprim doar la 
necrofilie, de ce să nu discutăm despre pedo- 
filie, zoofilie etc.? Ele ar trebui să facă 
obiectul acestei discuţii. 

G.G.: Fără îndoială. Pînă la urmă, şi 
aceste ramuri ale sexualităţii aberante se vor 
constitui în minorităţi care îşi vor cere drep- 
turile. Mi-ar putea garanta cineva că ele nu 
vor apela cu patetism la political correctness? 

L.A: În contextul în care azi-míine 
omul va fi produs în eprubetă, ajungem la 
granițele unui nou tip de gîndire, care-şi 
explorează orizonturile şi pe care nu-l putem 
refuza în virtutea faptului că „nu ne convine”. 
Ne convine sau nu, vine peste noi. 

O.P.: Dacă credem în individ şi în valo- 
rile liberalismului, printre care individualis- 
mul se numară, atunci n-avem cum să refu- 
zăm drepturile unor colectivități mai mici 
decît macrocolectivitátile nationale de a-şi 
exprima punctul de vedere. De pildá noi trei 
alcátuim o microcolectivitate care are O voce 
distinctá, prin ceea ce spunem noi, ín peisajul 
publicistic actual. Ea a fost notificatá ca atare. 

L.A.: Fără a fi necrofili... 

O.P.: Íncá nu síntem necrofili, slavá 
Domnului. 

G.G.: Unii vor spune că sîntem necro- 
fagi, pentru că ne referim uneori incisiv critic 
la nişte autori care nu mai sînt în viaţă. 

O.P.: Ca istoric mă ocup şi de aşa ceva. 

G.G.: Dumneavoastră sînteti necrofagul 
prin excelenţă, domnule Pecican! 

O.P.: Mă tem că da, însă numai din 
acest punct de vedere. 

G.G.: Noi vă urmăm, pentru că nu sín- 
tem doar critici ai actualitátii, ci şi istorici 
literari. 

L.A.: Asta e altă viclenie: să-i reproşezi 
unui polemist că scrie despre o persoană care 
a încetat din viaţă. „Bietul de el, lăsaţi-l în 
pace că a murit...” Dar ideile, afirmaţiile lui 
greşite sînt încă foarte vii şi produc efecte 
nocive. Ele trebuie demontate şi combătute cu 
argumente. 


işcarea literară $ 141 


G.G.: Píná si Mircea Zaciu a avut o 
asemenea reacţie, care mi s-a părut total des- 
cumpănitoare. Ne reproşa nouă, celor care-l 
criticăm de pildă pe Marin Preda că ne legăm 
de un mort. El — care era un istoric literar! 

L.A.: Da, era vorba de un sofism. 

G.G.: Pentru a-mi exprima mai clar 
punctul de vedere în legatură cu political 
correctness, aş dori să fac o completare. Au 
apărut recent două cărţi privitoare la Statele 
Unite: una laudativă, Obsesia americană a lui 
Jean-Francois Revel şi O Americă înfricoşă- 
toare a lui Edward Behr, axată pe nota critică. 
Autorul celei din urmă are în vedere, pe larg, 
aşa numita atitudine politic corectă, căreia fi 
constată cu dezamagire excesele. Ar fi vorba 
mai întîi de favorizarea unui egalitarism 
împins în negativ, prin separatismul de ordin 
etnic şi sexual. Încurajaţi de acest curent, unii 
magi suferă de ceea ce Edward Behr numeşte 
„demenţa de autovictimizare”, pe baza unui 
segregationism ce ar emana din sînul lor. 
Hărţuirea sexuală a ajuns o veritabilă obsesie, 
alterînd relaţiile dintre profesori şi studenți, 
din cadrul familiei, aruncînd în genere asupra 
relaţiilor dintre sexe o umbră maladivă. 
Procesele si reclamaţiile pe această temă se 
află într-o sporire cu totul anormală. Comba- 
terea aşa-zisului eurocentrism prezintă şi ea 
urmări dăunătoare pregătirii tinerilor în 
special în sfera umanistă, prin reductia sau 
de-a dreptul suprimarea contribuţiei unor 
personalităţi de seamă ale bătrînului conti- 
nent, între prea puţinii acceptaţi numărîndu-se 
doar Derrida şi Lacan. În genere, socoteste 
Behr, creşterea numărului instituţiilor de 
învățămînt superior, ca o traducere aparentă a 
unei cerințe democratice, duce la o scădere 
calitativă îngrijorătoare a produselor lor... 
Sînt departe de-a fi un contestatar al Americii, 
raliindu-mă la destule puncte ce mi se par 
irefutabile din apologia lui Revel, dar nu e 
oare mai bine să ţinem seama şi de punctele 
negative ale unei realităţi foarte complexe? 
Un tablou exclusiv luminos al realităţii 
americane n-ar fi şi artificial? Cu atît mai 
vîrtos se cuvine să medităm la aceste lucruri 
cu cât, aci, sîntem dispuşi a absorbi prin toti 
porii modelul american... 


142 4 Mişcarea literară] 


L.A.: Pot fi de acord cu multe din 
lucrurile pe care le-aţi spus acum. Să remarc 
totuşi că, deşi aţi amintit doi autori, radical 
diferiți în comentariul la adresa Americii — 
Jean-Francois Revel şi Edward Behr —, atunci 
cînd aţi detaliat ideile respective v-aţi oprit 
doar la cel de-al doilea. Un echilibru mai 
subtil cred că s-ar fi impus. Pe de altă parte, 
ştim de la sociologi că dezvoltarea sincronică 
are două etape de aplicare: întîi e preluat 
întregul model, în parametrii săi fundamentali, 
urmînd ca abia apoi să fie adaptat, prin menti- 
nerea aspectelor funcţionale şi îndepărtarea, 
pe cît posibil, a celor neadecvate. Criticii 
dezlántuiti ai... „abuzurilor” americane, ai 
„superficialităţii” americane, ai  „prostiei” 
americane, ai „lipsei de tradiţii culturale” 
americane, ai „imperialismului” american etc. 
nu fac decît să obtureze calea regală de 
evoluţie a României spre lumea civilizată. Ei 
condamnă implicit ceea ce noi încă n-am 
preluat (dar tare ne-am dori!), adică însuşi 
modelul american, care înainte de a fi abuziv 
— e esenţial democratic, înainte de a fi super- 
ficial — e funcţional, înainte de a fi neghiob — 
e supertehnicizat şi înainte de a fi imperialist 
— e exportator de bunăstare şi libertate. E 
absolut lamentabil că principalul purtător de 
cuvînt al invectivelor respective a devenit în 
spaţiul nostru cultural scriitorul Paul Goma, 
fostul disident. O stridentá defazare ştampi- 
lează în ultimii ani cuvintele mîniosului 
condeier. Totuşi e trist: de la anticomunismul 
eroic sá coteşti spre antisemitismul fără 
țărmuri, pentru a eşua în antiamericanismul 
tantos. Oare se poate mai jos de atît? 

O.P.: Cu americanismul şi antiamerica- 
nismul, corectitudinea politică şi poziţia con- 
trară acesteia, ca şi cu globalizarea, lucrurile 
mi se pare că stau aşa: poţi fi pentru sau 
împotrivă, dar este o naivitate să crezi că le-ai 
putea ignora. Noi trăim de multă vreme într-o 
lume modelata de prezenţa americană, cu 
bune şi cu rele. Amintesc, pentru cei care o 
ignoră — si nu mă refer la cei de față — că 
România Mare au facut-o regele Ferdinand şi 
Brătianu; dar înainte de ei şi chiar mai abitir, 
într-un anume sens, a facut-o preşedintele 


american Woodrow Wilson, cu cele 14 puncte 
ale lui. De fapt, întreg secolul al XX-lea 
românesc, de la compania de telefoane 
anonimă, dar americană, şi pînă la speranţa 
părinţilor şi bunicilor noştri că americanii ar 
putea veni să ne salveze de comuniştii pe care, 
altminteri, nu o dată, pe față îi aplaudau, 
veacul a fost, şi în România, cît se poate de 
marcat de prezența — dar şi de absenţa — 
S.U.A. Dacă America a venit la întîlnire cu 
corectitudinea politică şi cu globalizarea, ca şi 
cu multe altele (dintre care mie îmi plac mai 
ales scriitorii şi o parte din producţia 
cinematografică, descătuşarea muzicală si 
tinerească începută cu era rock and roll-ului, 
mişcarea hippy etc.), de ce nu ne-am exersa 
un pic luciditatea, realismul şi inteligenţa, 
tinínd seama de ele şi făcîndu-le instrumentele 
propriei întîlniri cu realitatea locală? Poate 
spune cineva că femeile în România nu sînt, 
cel mai adeseori, subalterne si desconsiderate 
în viaţa noastră publică? Sau că, în pofida 
dezrobirii ţiganilor încă de catre paşoptişti, nu 
există nici un fel de prejudecăţi rasiale prin 
părţile noastre, la început de secol XXI? M-aş 
mira, zău, de asemenea afirmaţii care n-ar 
dovedi decît că ţinem de ipocrizie cu ghearele 
şi cu dinţii. Dacă America ne oferă nişte 
instrumente utile, ar fi o dovadă de stupiditate 
să nu le adaptăm situaţiilor cu care ne 
confruntăm, spre a le rezolva. Altminteri, 
cunosc şi eu o carte în care un fost opozant la 
regimul sovietic din Lituania, emigrat în 
S.U.A., execută democraţia americană într-o 
manieră radicală, fără concesii. Dar asta nu a 
împiedicat un editor american să publice 
masivul volum, supunînd democratic discuţiei 
tentativa, tocmai pentru a adínci un exercițiu 
democratic perfectibil din multe puncte de 
vedere. Autorul la care mă refer se numeşte 
Valdas  Anelauskas, iar titlul cărţii este 
Descoperind America asa cum este 
(Discovering America as it is, Clarity Press, 
Inc., 1999). Şi eu zic că preluarea modelului 
american, în funcţie de nevoi şi de situaţii, 
merită să fie făcută demn, critic, lucid; nu 
ignorínd, şi nici demolînd aprioric. 


„Glisarea unor comunişti frenetici 
pe linia religioasă” 


O.P.: Nu din dorinţa de a realiza o 
circularitate rebreniană, v-aş readuce totuşi la 
prima întrebare a dialogului nostru: conside- 
raţi că este o sfruntare din partea oamenilor de 
cultură să aspire la sprijin financiar şi logistic 
din partea statului? 

L.A.: E o înfruntare, nu o sfruntare! 

G.G.: Ín nici un caz, pentru cá la urma 
urmei, în măsura în care creaţia artistică şi 
culturală este o emanaţie a colectivitátii şi se 
adresează unei colectivităţi, e normal să 
dorească un sprijin al acestei colectivităţi, sub 
o forma sau alta. Fie că este vorba de un 
sprijin acordat de Ministerul Culturii, fie că 
este vorba, aşa cum spuneam, de o lege a 
sponsorizării, care este foarte deficitară la ora 
actuală... 

O.P.: Dar să continuăm enumerarea: fie 
că este vorba de un institut cultural pus sub 
patronajul preşedinţiei, fie că este vorba de un 
fond special, pe care-l instituie primul 
ministru pentru tipărirea de cărţi... observați 
că s-au înmulţit aceste canale. Din păcate, s- 
au înmulţit într-o manieră care scapă adeseori 
controlului public. 

G.G.: Unele sînt însă nişte trape. Pre- 
miile prea mari — sume uriaşe — înseamnă a-l 
lega pe scriitor de dispensatorul premiilor 
respective. 

L.A.: Creează privilegii, dar te leagă de 
moşia boierului. 

G.G.: Eu aş vrea să vorbim acum puţin 
despre felul cum a fost primit volumul 
Vorbind. 

O.P.: De ce nu? Îi cunoaştem pe 
autori... 

G.G.: Socotesc că acest volum a fost 
simptomatic de puţin comentat pînă la ora 
actuală. 

L.A.: Asta ne îndeamnă să continuăm. 

G.G.: Alte cărţi au avut parte de comen- 
tarii mult mai numeroase, la un timp mai scurt 
de la apariţie. Există o motivaţie pe care eu 
am  prognozat-o. Şi anume: majoritatea 
comentatorilor fie că doresc să ne contrazică, 
să ne atace, dar le e destul de greu să vină cu 
contraargumente la argumentele noastre şi — 


iscarea literară + 143 


în acelaşi timp — n-ar dori sá se expună unor 
replici acide care i-ar elimina uneori din cursa 
disputei... 

O.P.: Replici previzibile... 

G.G.: lar o altă categorie de comentatori 
ezită să ne elogieze, să ni se ataşeze, de teama 
unor represalii din partea persoanelor despre 
care n-am vorbit tocmai elogios. 

L.A.: Trebuie adăugat că volumul 
nostru, chiar dacă nu este comentat la scenă 
deschisă, e citit în draci prin „subsoluri” şi 
culise. Avem numeroase ecouri verbale din 
partea colegilor, a amicilor scriitori care ne 
complimentează. Este acesta un alt simptom 
al stării schizoide despre care vorbeam: cînd 
scrii, îţi pui cravată, ai grijă să nu exprimi 
ceva care ar supăra pe unul sau pe altul, să nu 
foloseşti un lexic prea degajat, aplici mii de 
calcule şi socoteli. În schimb vorba rostită 
zboară, îţi permiti „luxul” să fii ceva mai 
sincer. Intrám şi noi sub incidența acestei 
realități. 

G.G.: Ne-a „înjurat? cineva pentru 
cartea noastra, în culise sau subsoluri? 

O.P.: Am înţeles că dumneavoastră ati 
primit o reclamaţie în ce mă priveşte, de la 
domnul Dan Ciachir, care era nemulțumit de o 
confuzie pe care susţinea că aş fi făcut-o. 

G.G.: În legatură cu tatăl său, care de 
fapt nu era tatăl său şi nici nu-i era rudă. 

O.P.: E o problemă de familie. 

G.G.: A fost míhnit de această confuzie 
care zicea că s-a mai făcut. 

O.P.: Dar numele era acelaşi cu al 
tatălui său, nu? 

G.G.: Numele de familie, da. 

O.P.: Aici lucrurile deja mă depăşesc. 
Eu am reţinut din revista Săptămîna că Dan 
Ciachir îl înjura pe Nicolae Ciachir. Punct. 

L.A.: lar eu sînt míhnit de confuzia pe 
care a facut-o Dan Ciachir însusi, scriind pe 
larg şi discreditîndu-se, în repetate rînduri, la 
revista nationalist-comunistá Săptămîna. 

O.P.: Bine, domnia sa între timp s-a 
repliat pe poziţii ortodoxe care, mie cel puţin, 
îmi fac o bună impresie. În plus, a publicat 
pagini memorialistice care mi-au plăcut. 

L.A.: Ei da, a folosit Dero Lux ca să-şi 
înalbească trecutul. Doar atît, că a uitat un 
capitol esenţial: scuzele publice. De la progra- 


144 4 Mişcarea literară] 


mul de  prespălare, a sărit direct la 
centrifugarea automată... 

G.G.: Era foarte tînar pe atunci. Erau 
păcatele tinereţii. 

L.A.: Da? Cît avea? Vreo treizeci de 
ani? Aproape cît mine acum. 

G.G.: Era acum treizeci de ani, ţin bine 
minte pentru că eram internat la Spitalul 
Colțea cu o operaţie ORL şi în Săptămîna — 
care nu era o revistă de tot decăzută, pentru că 
şi Negoitescu, şi Regman scriau acolo poate 
cu un an-doi înainte... 

L.A.: La începutul Săptăminii, nu la 
sfîrşitul ei... 

G.G.: ...atunci îl citeam eu şi pe Dan 
Ciachir în revista condusă de Eugen Barbu. 

L.A.: Oricum, e curioasă această glisare 
a unor comunişti frenetici pe linia religioasă. 
A cunoscut-o şi Petru Dumitriu, care din mare 
ideolog a devenit mare creştin, Dan Ciachir a 
cîrmit-o dinspre Săptămîna spre Patriarhie, 
Zoe Dumitrescu-Buşulenga a lăsat epoca lui 
Pericle pentru mănăstirile din Moldova... 

O.P.: Dumitru Mircea, în Cluj... pe linia 
teologiei greco-catolice. 

G.G.: Mai pot cita un caz. O doamnă 
literată, care a lucrat la Ministerul de Interne 
în comunism, a scos după '89 o antologie de 
poezie religioasă şi, dacă nu mă-nşel, semnea- 
zá şi d-sa o poezie de-o astfel de factură. Se 
vede că e vorba de-o atracţie a contrariilor! 

L.A.: Oare Bunul Dumnezeu chiar nu 
şi-a găsit partizani mai puţin pátati? 

O.P.: Ne are probabil pe multi dintre 
noi, în altă manieră, mai discretă. Dar voiam 
să spun că fenomenul pe care l-am înregistrat 
în raport cu receptarea altor cărţi ale mele este 
acela al unui interes mai larg decît cel al 
literaţilor. Multă lume din afara literaturii m-a 
interpelat, dorind să-şi procure volumul, pe 
cîţiva i-am şi ajutat personal. 

G.G.: S-a epuizat tirajul? 

L.A.: Aproape în întregime. 

O.P.: Mai sînt cîteva exemplare în 
circuit. Cine chiar vrea să le cumpere, le poate 
găsi. Dar un nou tiraj ar putea să se vîndă la 
fel de bine. 

L.A.: O ediţie revăzută şi adăugită. 

G.G.: Poate facem volumul doi. Chiar 
prezenta discuţie este o dovadă că asemenea 


continuitate e posibilá si chiar dezirabilá. As 
dori — si nádájduiesc sá fiti de acord cu mine — 
că acest „trialog” al nostru, cum l-am numit în 
glumă, să se deruleze şi pe mai departe, ca 
expresie a unui punct de vedere pluralist şi 
concomitent unitar în chip dialectic. Un 
„monstru” prevăzut cu trei capete (în cazul în 
care se defectează unul, celelalte să-i sară în 
ajutor), defel animat de intenţii rele... 

O.P.: Subscriu la ideea continuării 
acestor colocvii pe cît de neconcesive, pe atît 
de amicale în ce priveşte raporturile dintre noi 
trei şi — să o mai spun? — animate de un mare 
respect față de ideea de literatură de bună 
calitate şi faţă de omul de litere demn în 
spaţiul românesc. Cît despre impresia oame- 
nilor care au intrat în vorbă cu mine pe 
marginea volumului Vorbind, ea suna cam 
aşa: „L-am citit. Nu-l pot lăsa din mînă. Deşi 
aş avea multe lucruri de spus altfel”. Sigur că 
există păreri diverse, chiar noi înşine am avut 
poziţii care nu coincideau integral. 

L.A.: Din fericire. 

O.P.: Asta-l face viu şi interesant. Eu zic 
că e un tip de carte pe care n-o găseşti în 
literatura noastră decît la noi. La noi trei. Si s- 
a întîmplat să fim actuali pe termen mai lung. 
Am avut toată vara sentimentul că această 
„gilceavă a intelectualilor”, pornită de la 
decernarea (cu anumite obiecţii adiționale din 
partea lui Adrian Marino) a unui premiu lui 
Andrei Pleşu, ei bine, noi am prevazut-o 
oarecum, am schitat-o tipologic în paginile 
volumului. Dacă nu mă înşel, cu vreun an mai 
devreme, noi am şi folosit termenul de grup 
de prestigiu, care apare configurat astfel. N-aş 
zice că ne-am substituit în felul ăsta Pythiei, ci 
că pur şi simplu am exprimat un statu quo al 
momentului, care s-a dovedit a fi în pragul 
unei răbufniri. Eu cred că încleştarea din 
această vara, dintre cele două grupuri, nu a 
fost un final de bătălie. Am constatat apoi că 
discuţia principală s-a disipat în mai multe 
polemici, pe unele le-aţi avut chiar dumnea- 
voastră, domnule Grigurcu, împotriva lui 
Cristian Bádilitá, Andrei Cornea sau Gabriel 
Liiceanu, la altele m-am înhămat eu, luptînd 
cu umbrele, fiindcă nu mi s-a răspuns din 
partea lui Andrei Pleşu sau Dan C. Mihăi- 
lescu. Cam asta s-a întîmplat pînă în acest 


moment. Lucrurile cred că pot continua în 
mod imprevizibil. Sîntem abia la începutul 
unor noi dezvoltări. 


»Reconsiderarea lui Noica” 


G.G.: Era vorba de prelungirea unei 
discuţii care a început o dată cu publicarea 
Jurnalului de la Păltiniş şi în special a 
Epistolarului, deci cu rădăcini încă înainte de 
1989. A răbufnit acum la două nivele. Pe de o 
parte, a fost desigur o discuţie la nivelul 
actualitátii şi, pe de altă parte, a fost o reconsi- 
derare a lui Noica. El nu putea fi discutat într- 
un mod care să depăşească limitele cenzurii. 
S-a produs o conexiune între cele doua nivele, 
ce a scos în evidenţă un conservatorism ciudat 
din partea celor care au fost în preajma 
filosofului şi care se configurează într-un fel 
de grup de discipoli, o mentalitate adminis- 
trativ-autoritaristă care blochează de fapt 
libera discuţie, blochează spiritul democratic 
al abordării subiectului. Aceasta mi se pare o 
poziţie antifilosofică, ea nu cadrează cu nişte 
înţelepţi (cu sau fără ghilimele), aşa cum sînt 
oamenii care au o pregătire filosofică şi o 
creație intelectuală în direcţia respectivă. 
Credeam că am depăşit faza iconoduliei 
obligatorii. 

L.A.: Problema nu este neapărat că ei 
s-au configurat ca un grup de presiune, sau ca 
o grupare. Ci e o situaţie de ipocrizie şi de 
lipsă de bună credinţă. Adică nu poţi să te 
declari pe toate drumurile anticomunist, după 
care să treci cu vederea si să fortezi ascun- 
derea faptului că Noica a sprijinit destul de 
consistent, în voiajele sale prin străinătate, 
regimul comunist. Acesta este un fapt incon- 
testabil. I-a descurajat pe unii din ţară care 
voiau să adere la Mişcarea Goma (după cum 
scrie Paul Goma -— şi n-am motive să nu-l cred 
în acest aspect), s-a dus la Paris pentru a 
mobiliza lumea în sprijinul lui Ceauşescu 
(după cum scrie Monica Lovinescu — şi n-am 
motive să nu-i dau crezare în această 
privinţă)... 

G.G.: Şi l-a propus chiar pentru Premiul 
Nobel! Ceea ce oricum nu este spre onoarea 
memoriei lui Noica. 


iscarea literară + 145 


L.A.: Da, a facut lobby ín favoarea lui 
Ceausescu. Or atunci nu poti sá vii, chiar dacá 
te cheamá Liiceanu si chiar dacá ai prestantá 
si dovedesti persuasiune pe micul ecran, sá te 
declari anticomunist, dar sá treci cu vederea 
pácatele lui Noica. Adicá, pe de o parte ai 
principii, dar pe de altă parte ai obligaţii de 
prietenie pe care le  plasezi deasupra 
principiilor. 

G.G.: E bine cel puţin că aceşti oameni 
îşi respectă obligaţiile personale, adică au o 
anumită gratitudine față de un maestru, sau 
pur şi simplu faţă de un om pe care l-au 
adoptat, o atitudine care nu prea funcţionează 
în mediile noastre postdecembriste. 

L.A.: Da, însă se ştia de mult: Amicus 
Plato, sed magis amica veritas. Ce anume 
contează mai mult? Platon sau adevarul? 

G.G.: Dicton ce ar putea fi reformulat 
astfel pentru uzul d-lui Liiceanu: Amicus 
Pleşu, sed magis amica veritas. Să nu mergem 
chiar pînă la Platon! 

L.A.: Păi da! Liiceanu s-a obişnuit să 
aplice proverbele pe invers: Amica veritas, 
sed magis amicus Pleşu... 

O.P.: Eu cred că Noica nu neaparat din 
conformism şi iubire față de regimul 
Ceauşescu i-a sfătuit pe unii care voiau să 
adere la mişcarea Goma să n-o facă. Mi se 
pare că aici ar trebui văzută o continuitate cu 
opţiunile lui de o viaţă întreagă. Naţionaliste, 
dacă vreţi, dar şi patriotice... 

G.G.: E şi una, si alta. 

O.P.: Da. Adică nu s-a sustras, n-a 
plecat în strainătate, a încercat să coabiteze — 
cu costurile pe care aceasta le-a impus — dar 
vreau să spun că nu era neapărat un mecanism 
psihologic simplu, de tipul: „Eh, Goma nu 
contează, nu mergeţi la Goma!”. Sau: „Nu-l 
contestati pe Ceauşescu, fiindcă Ceauşescu e 
formidabil!”. Nu cred că asta a fost în mintea 
lui Noica — deşi nu pot să ştiu ce-a fost în 
mintea lui. 

L.A.: Cu ocazia acestor dezbateri legate 
de Noica, au apărut în presă diverse fotografii 
din anii '70 şi '80. Pe mine m-a frapat aspectul 
lui pe care înclin să-l calific de iezuit. Avea o 
atitudine  blîndă,  angelică,  protocolară, 
respectuoasă... 

G.G.: ...o mansuetudine... 


146 + Mişcarea literară 


L.A.: ...sigur că da. Parcă era un 
călugăr care pentru o clipă se smulgea din 
pustnicia lui, pentru a participa la o sindrofie 
de la Uniunea Scriitorilor. Asta pe de o parte: 
aspectul lui mansuet de la suprafaţă... 

O.P.: Şi de ce ne-ar deranja blíndetea? 

L.A.: lar pe de altă parte, rigiditatea lui 
ideatică, pe linia admiraţiei naţionaliste, a 
sprijinirii lui Ceauşescu, a acreditării proto- 
cronismului (trebuie spuse acestea cu toată 
fermitatea). Înclin să cred că tot de la Nae 
Ionescu i se trage — regret că trebuie să ne 
întoarcem la acelaşi sîmbure de gîlceavă. Dar 
învăţăturile magistrului Nae au acţionat pînă 
tîrziu în anii '80. 

G.G.: Obsedantul pentru noi Nae! Sau — 
să zic vorbă mare! — obsedantul pentru 
Istorie? 

L.A.: Da, într-adevăr e vorbă prea 
mare... 

O.P.: Bine, tata nu i-a fost discipol lui 
Nae Ionescu şi totuşi avea multe trăsături 
comune cu gîndirea lui Noica. Probabil că ar 
trebui să vedem aici plutind în aer şi men- 
talitatea unei generaţii. Sigur, la Noica existau 
mai multe şi mai personalizate argumente, 
tinínd si de un orizont filosofic, de o asumare 
a modului lui de a înţelege să fie cetăţean. Eu 
l-am vazut pe Noica o singură dată. Dincolo 
de acea aplecare a coloanei — care se datora 
poate şi vîrstei, şi unei lordocifoze, cine ştie 
ce-o fi avut — Noica nu mi s-a părut deloc a fi 
un om umil. Dimpotrivă. Cînd eu l-am cunos- 
cut, se întorcea de la o „bătălie” (cum zicea el) 
cu activiştii judeţului Timiş, unde luptase 
pentru vreo doi-trei tineri în care credea şi pe 
care pusese un pariu, pentru viitor. Se lupta să 
le obţină nişte posturi derizorii, de paznici etc. 

G.G.: Cunoasteti cumva numele acelor 
tineri? 

O.P.: Mircea Mihăieş era sigur unul 
dintre ei. Pe ceilalți nu mi-i mai amintesc. 
Prin Mircea Mihăieş am fost invitat în gara 
Arad, oraşul meu de baştină, să urc pentru 
cinci minute — cît staţiona personalul de 
Timişoara-Oradea — şi să-l întîlnesc pe Noica. 
El nu mă mai văzuse niciodată... 

G.G.: Deci într-un tren, la o oprire, 
într-o gară... 

O.P.: Exact! 


G.G.: Interesant. 

L.A.: Simbolicá întîlnire. 

O.P.: M-a sárutat. Eu arátam ca un 
mujik — sper cá nu ca un mojic — aveam párul 
lung, aveam barbă şi m-a sărutat pe ambii 
obraji. A zis: „Ce faci?”. I-am răspuns: „Am 
reuşit la facultate!”. „Mergi aşadar la facul- 
tate. Învață greaca veche, învaţă germana si 
tine-má la curent. După ce le ştii, mai 
caută-mă”. Asta a fost totul. Se întîmpla în 
anul de graţie 1981. Eu i-am mai scris, mi-a 
răspuns prin cîteva biletele pe care am avut 
prilejul să le public chiar în revista pe care aţi 
coordonat-o, Columna. Vreau să aduc această 
mărturie personală că Noica nu era un umil. 

G.G.: N-avea cum să fie! 

O.P.: Nu era un om care se strecoară pe 
lîngă ziduri. Dar avea o anume bunătate si 
Chiar o mare candoare. 

G.G.: Noica a fost un om profund, un 
gînditor important, o figură de frunte a peisa- 
jului intelectual românesc. Vreau să nu se 
creadă că vorbind despre compromisurile lui 
subiective — sau obiective — cu regimul comu- 
nist, noi am nega, aşa cum s-a insinuat, 
valoarea lui. Iconoclastia nu este singura 
alternativă la iconodulie. 

O.P.: Tocmai de aceea am încercat să 
nuanţez ceea ce spunem aici. Mă deranjează 
enorm să ştiu că acest om, pe care l-am privit 
ca pe un reper formidabil — a fost un mare 
eveniment în viaţa mea faptul că l-am întîlnit 
pe Noica la douăzeci de ani! — l-a putut 
propune pe Ceauşescu la Premiul Nobel. 

G.G.: Eu am citit cîteva cărţi ale lui şi 
uneori le-am recitit cu cel mai mare interes, 
chiar cu admiraţie. Nu sînt de acord cu apreci- 
erea unora că analiza pe care i-o facem lui 
Noica la ora actuală ar suna cumva ca O 
subestimare, ca o demolare. Noica este un 
reper... 

L.A.: ...al trecutului... 

G.G.: ...al culturii noastre. Are într-ade- 
văr anumite caracteristici istorice. Aşa cum 
spunea domnul Pecican, există o continuitate, 
o organicitate a concepţiei lui naţionaliste din 
anii '30-40, ce s-a apropiat într-un mod 
neaşteptat de national-comunismul ceausist, 


care este o vulgatá a nationalismului romá- 
nesc. Însă acest nationalism, sá má exprim 
asa, regurgitat l-a tolerat pe Noica, tot asa 
cum, prin reciprocitate, Noica a tolerat regi- 
mul comunist şi chiar l-a supralicitat, ajungînd 
să-l laude pe Ceauşescu în străinătate, să facă 
lobby pentru el şi chiar să-l propună la 
Premiul Nobel. 

L.A.: Mă tem că noi îi facem chiar şi în 
acest moment jocul lui Noica. Dacă stăm să 
ne gîndim, 99% din dezbaterile legate de el se 
referă la figura lui publică, a facut sau nu 
lobby politic, l-a propus sau nu pe Ceauşescu 
la Nobel, a avut sau nu discipolii cutare, care 
a fost rolul discipolilor săi şi aşa mai departe. 
Dar se spune că Noica a fost filosof, a fost om 
de cultură. Eu aş fi curios să citesc în sfîrşit — 
şi nu din partea ciracilor săi, care au un interes 
în domeniu — nişte studii care să pună în 
valoare importanța intelectuală a operei lui 
Noica. Deci nu complexitatea figurii sale 
sociale, pedagogice, publice etc. 

O.P.: Ion lanosi a scris o carte. 

L.A.: Sá ne aplecám asupra operei, sá ni 
se demonstreze cît de important filosof a fost 
el! 

G.G.: Şi Cornel Moraru a scris o carte 
pe acest subiect. Sau Ion Hirghiduş. Sau Ion 
Dur. Spre a nu-i aminti pe comentatorii im- 
portanti întruniţi între copertile Epistolarului, 
precum si pleiada de comentatori ai acestor 
comentatori. Sá nu fim prea aspri! 

L.A.: N-am prea vázut sá facá epocá 
Noica prin gíndirea lui filosoficá. Exagerarile 
patetice si liricoide despre Eminescu, „omul 
deplin al culturii române”, îmi stírnesc cel 
mult zîmbete de compasiune. Şi atunci prin ce 
mai impresionează Noica? Prin apostolatul 
social — da. Prin frişca asta spumoasă pe care 
a construit-o în jurul Păltinişului — iarăşi poate 
că da. Sigur, frişca e mare acum, dar pe urmă 
bate vîntul şi ea mai scade. 

G.G.: Nu e momentul, nu e cu putinţă să 
aprofundăm în acest cadru colocvial si 
caleidoscopic cazul Noica. Nu mă îndoiesc că 
vom mai avea prilejul de a-l aborda, inclusiv 
în circumstanţele neîndoios mai prielnice ale 
exprimării meditat scriptice. 


iscarea literară + 147 


„Mica noastră formaţie de muzică 
de cameră intelectuală” 


L.A.: Văd că am abordat numeroase 
direcţii în discuţia de azi. Există oare vreo 
coerenţă interioară în ceea ce spunem noi? 

O.P.: Examenul critic şi urmărirea pro- 
vocărilor momentului. Cred că asta ar fi ceea 
ce însumează aspectele pe care, sub aparenţa 
lor disparată, le-am reunit într-o convorbire. 

G.G.: Eu zic că e interesantă noua 
noastră reunire post-Vorbind, e salutar faptul, 


repet, că nu punem punct, prin apariţia unui 
volum, dialogului nostru. Ne-am reunit şi cu 
gîndul că mica noastră formaţie de muzică de 
cameră intelectuală ar putea supraviețui cărţii 
care a însumat primele şapte dialoguri. Le 
promitem cititorilor că dacă puterile ne vor 
tine şi împrejurările ne vor servi, dialogul 
nostru va rămîne deschis. 

L.A.: Da. Şi poate că e incitant prin 
faptul că ne menţinem într-un zigzag atît de 
amplu, între literatura erotică a momentului şi 
Constantin Noica. 


(Cluj, 1 decembrie 2004) 


148 + Mişcarea literară] 


TIMOTEI CIPARIU — 


PERSONALITATE 


ENCICLOPEDICĂ A SECOLULUI AL XIX-LEA 


La 21 februarie s-au împlinit 200 de ani 
de la naşterea lui Timotei Cipariu, teolog, 
lingvist, istoric, pedagog şi orientalist. 

Născut în 1805, în comuna Pănade de pe 
valea Târnavelor, ca fiu de ţărani, 
Timotei Cipariu a urmat studiile 
primare la Pănade, iar gimnaziale 
şi liceale, la Blaj. Tot la Blaj 
face şi studii universitare: 
începând din 1821 a audiat 
cursul de filozofie, iar între 
1822-1825 a urmat cursurile 
Academiei Teologice Greco- 
Catolice. După absolvirea 
teologiei, este numit profesor 
în Blaj, unde, hirotonit preot, 
în 1827, va rămâne până la 
sfârşitul vieții. 

A fost profesor de filozofie, 
de teologie, prefect de studii, apoi 
director al gimnaziului, inspector al 
şcolilor din Blaj între 1854-1875, deținând şi 
diferite demnități în ierarhia bisericească 
greco-catolică: asesor, prepozit, vicar, cano- 
nic. S-a numărat, de asemenea, printre cei mai 
mari poligloti ai vremii, a citit şi tradus lucrări 
din limbile: greacă, latină, ebraică, arabă, 
siriană, turcă, persană, spaniolă, italiană, 
germană, engleză şi maghiară. 

Posesor al uneia din cele mai bogate 
biblioteci ale epocii (peste 4000 de cărţi, 
manuscrise, documente româneşti, lucrări de 
filologie şi istorie, orientalistică, manuscrise 
arabe şi persane, care se păstrează la 
Biblioteca Academiei — Filiala Cluj-Napoca şi 
la Biblioteca documentară „Timotei Cipariu” 
din Blaj), Cipariu este considerat unul dintre 
cei mai mari bibliofili ai secolului al XIX-lea. 

Colecţia sa bogată de scrieri rare, pre- 
cum şi marea sa erudiție l-au făcut atât de 
cunoscut peste hotare, încât renumitul istoric 


Florica-Elisabeta NUTIU 


Theodor Mommsen, trecând prin Transil- 
vania, îi face o vizită la Blaj, iar „Societatea 
germană de orientalisticá” din Berlin îl 
cooptează ca membru activ. 

Preocuparea ştiinţifică permanentă 
a lui Timotei Cipariu a fost studiul 
limbii române, pe care el, ca şi 
Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi 
Petru Maior, l-a folosit însă, mai 

ales, ca mijloc pentru apărarea 

drepturilor naţionale ale popo- 
rului român. 

Cipariu pleacă, în studiul 
limbii, de la principiul legăturii 
strânse dintre istoria şi limba 
unui popor. „În viaţa unui po- 
por, — spune Cipariu în dis- 
cursul asupra istoriei limbii 

române ţinut în şedinţa publică 

din 18 august 1867 a Societăţii 
Academice Române — pot foarte 
multe să lipsească la început: cultura, 
industria, ştiinţe, arte şi altele; dar limba nu 
poate să lipsească nici unui popor; ea se naşte 
o dată cu el, creşte şi se dezvoltă, înfloreşte şi 
se veştejeşte, îmbătrâneşte şi moare o dată cu 
poporul. Toate evenimentele care trec peste 
viaţa unui popor, toate îmbunătățirile şi 
calamitátile ce întâmpină o naţiune, toate 
fazele prin care trece, toate se revarsă şi 


asupra limbii acelui - 
popor, acelei nafi- 200 de ani 


uni”. El identifică 
apărarea limbii cu 
însăşi lupta pentru existenţa poporului român. 
„Românii, scrie Cipariu în prefața Cresto- 
maţiei sale, au în ereditate un scump tezaur, 
ținut şi apărat ca lumina ochilor de multe 
secole: limba”. Din toate încercările si 
durerile trecutului ne-a rămas, — spune Cipariu 
în discursul de inaugurare a „Asociaţiunii 
pentru literatura şi cultura poporului român 
din Transilvania”, în 1861, — „un tezaur 


de la naștere 


işcarea literară + 149 


nepretuit care nu ni l-au putut rápi nici sabia 
învingătorului, nici cruzimea tiranului ce 
domnea pe corpurile noastre, nici puterea 
fizică, nici politica infernală, ... un tezaur care 
de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom 
suferi vreodată ca cineva cu puterea au cu 
momele să ni-l răpească din mâinile noastre, 
atunci mai bine să ne înghită pământul de vii, 
să ne adunăm la părinţii noştri, cu acea 
mângâiere că nu am trădat cea mai scumpă 
ereditate, fără de care nu am fi demni de a ne 
mai numi fiii lor: limba românească”?. 

Menţinându-se pe poziţia latinistă a lui 
Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, 
Cipariu reuşeşte, totuşi, să extindă studiul 
cercetărilor lingvistice româneşti de până 
atunci, prin adoptarea punctului de vedere 
istoric, fiind cel dintâi filolog român care 
publică documente şi monumente vechi de 
limbă. Prin lucrările sale „Elemente de limbă 
română după dialecte şi monumente vechi” 
(1854), „Crestomaţia sau Analecte literare” 
(1858) şi „Principii de limbă şi scriptură” 
(1866), el pune bazele lingvisticii noastre 
istorice. Acest nou punct de vedere, Cipariu îl 
introduce şi în studiul gramaticii. „Limba unui 
popor fiind şi ea faptă istorică şi prin urmare 
adevăr istoric, de aici nu mai încape îndoială 
că şi în gramatică sunt a se face cercetări 
serioase, conştiincioase, şi gramatica limbii 
are a se funda pe baze istorice”*. Cipariu îşi 
dădea seama de acest principiu care avea să 
aducă mai târziu mari avantaje lingvisticii 
noastre, dar, stăpânit ca toţi ceilalţi latinisti de 
credinţa în puterea şi drepturile lingviştilor de 
a îndrepta limba după voinţa lor, credinţă larg 
răspândită în lingvistica europeană la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea“, el cade în exagerarea 
de a încerca să înlocuiască cuvintele şi for- 
mele nelatine din limba contemporană prin 
cuvinte şi forme de origine latină, ieşite din 
uz, care se găsesc în textele noastre vechi. 

Un alt principiu, pentru care Cipariu a 
luptat cu toată convingerea, a fost cel al 
unităţii limbii noastre din toate ţinuturile 
locuite de români, socotindu-l drept condiţie 
de bază pentru formarea unei literaturi „cu 
adevărat naţională, corectă în expresii, corectă 
în forme, fără de care nici o literatură nu poate 
de a se chema literaturá””. Acest principiu, de 
la care porniseră în acea vreme şi scriitorii 
grupaţi în jurul revistei „Dacia literară”, 
Kogălniceanu, Alecsandri, Alecu Russo, 


150 + Mişcarea literară] 


Costache Negruzzi, este aplicat însă de 
Cipariu în mod eronat. Pentru Cipariu, 
unitatea limbii putea fi asigurată, în primul 
rând, printr-o ortografie etimologică unitară. 
El este autorul primei ortografii etimologice 
oficiale pe care a reuşit, în 1869, să o impună, 
datorită majorităţii latiniste din „Societatea 
Academică Română”. 

Scrierea etimologică a însemnat pentru 
latinişti un mijloc pentru recunoaşterea origi- 
nii latine a cuvintelor. Deosebirea dintre 
scriere şi pronunțare ei au considerat-o la fel 
de firească cum este, spre exemplu, în limbile 
franceză sau engleză, care se scriu etimologic, 
dar se citesc cum sunt rostite. Latiniştii scriau 
tierra, ventu, fontana, după originea cuvin- 
telor, dar citeau ţară, vânt, fântână, cum se 
rostesc cuvintele în limba de astăzi. Scriau 
Cipariu, dar rosteau Tipariu. Aşa şi-a rostit 
numele Cipariu toată viaţa şi aşa i l-au rostit 
toți contemporanii săi. Căutând să apropie 
scrierea cuvintelor româneşti de originalul lor 
latin, latiniştii au meritul de a fi descoperit 
principalele legi de evoluţie fonetică a limbii 
române. Acesta a fost unul din rezultatele 
activităţii lingvistice a latiniştilor, îndeosebi a 
lui Cipariu, care este şi întemeietorul foneticii 
descriptive a limbii române. Rătăcirile etimo- 
logiste ale lui Cipariu nu pot întuneca însă alte 
merite ale lui de filolog şi de om de cultură. 

În Transilvania, el a fost cel dintâi care, 
în calitate de director al tipografiei din Blaj, 
începe în mod sistematic, din anul 1833, 
tipărirea de cărți româneşti cu litere latine. 

Cipariu a editat prima noastră revistă de 
filologie, Archivu pentru filologie şi istorie 
(1867-1872), scrisă în întregime de el şi 
cuprinzând numeroase studii asupra ortogra- 
fiei şi istoriei limbii române, texte şi docu- 
mente vechi, table cerate romane, studii de 
istorie romană etc. Gramatica limbii române 
elaborată de el (vol. I 1869, vol. II 1877), deşi 
este o lucrare latinistă, a avut meritul de a 
stimula interesul pentru studiul istoric al 
limbii române, ca şi documentele vechi de 
limbă publicate în Crestomaţie sau materialul 
bogat din Elemente de limbă română după 
dialecte şi monumente vechi şi din Principii 
de limbă şi scriptură. Cipariu, are, de 
asemenea, meritul de a fi printre primii noştri 
filologi care au folosit, în studiile lor, 
materialul lingvistic al dialectelor limbii 
române din sudul Dunării. 


Ca director al gimnaziului din Blaj si ca 
director al tipografiei locale, Cipariu a avut un 
rol important în dezvoltarea învățământului 
românesc din Transilvania. El a alcătuit 
numeroase manuale didactice: un Compendiu 
de gramatică a limbii române (1855), ajuns în 
câţiva ani la a VI-a ediţie; un tratat de poetică 
(1860); a tradus din limba germană un manual 
de filozofie (1859) si un tratat de bună purtare 
în societate, destinat tineretului (1863). 

Aportul învățatului ardelean s-a mani- 
festat şi în domeniul luptei pentru închegarea 
dramaturgiei naţionale. În acest sens, Cipariu 
a scris, în 1826, piesa în versuri Ecloga 
pastorală, reprezentată în acelaşi an şi tipărită 
în 1833 sub titlul Ecloga întru mărirea 
Mariei-sale prealuminatului si preasánfitului 
domn L. loan Lemenyi. 

De asemenea, Cipariu a fost un marcant 
animator al vieţii culturale şi ştiinţifice: a 
sprijinit înfiinţarea, în 1870, la Brasov, a 
„Societăţii pentru fondul de teatru românesc”, 
fiind unul dintre membrii fondatori ai acestei 
societăţi şi unul dintre întemeietorii şi dintre 
primii vicepreşedinţi ai Societăţii Academice 
Române, (viitoarea Academie Română), şi 
membru fondator al Asociaţiunei transilvane 
pentru literatura română şi cultura poporului 
român (ASTRA). 

Cipariu a acordat o atenţie deosebită şi 
activităţii politice. Prin scrieri şi prin luptă 
politică activă, Cipariu a participat la toate 
acţiunile din vremea sa pentru dezrobirea 
poporului român din Transilvania şi pentru 
drepturile lui politice. El a fost unul dintre cei 
zece secretari ai adunării de la Blaj din 1848 
de pe „Câmpia Libertăţii” şi unul dintre cei 
treizeci de delegați români transilvăneni 
trimişi la Viena ca să prezinte împăratului 
revendicările românilor. Pentru a justifica 
temeiurile istorice şi politice ale egalităţii 
națiunii române cu celelalte naţiuni din 


Note: 


1. Analele Societăţii Academice Române, Tomurile I- 
X. Bucureşti, 1878, p. 18. 

2. Timotei Cipariu, Cuvânt la inaugurarea Asociafiunii 
pentru literatura şi cultura poporului român din 
Transilvania, 14 nov. 1861, Blaj, 1862, p. 6-7. 

3. Timotei Cipariu, Elemente de limba română după 
dialecte şi monumente vechi, Blaj, 1854, Prefatá, p. V. 


Transilvania, el publică în 1847-1848, ziarul 
Organul luminării, devenit apoi Organul 
național. La 20 octombrie 1848, Cipariu 
redactează proclamația de la Sibiu, chemând 
poporul la luptă împotriva despotismului. 
„Românii, scrie el în proclamaţie, au purtat 
toate greutăţile ţării pentru domnii lor; cu 
mâinile lor i-au hrănit şi i-au îngrăşat cu 
sudoarea lor; ei au fost zid de apărare în 
contra turcilor şi a altor vrăjmaşi şi totuşi, 
pentru atâta credință către patrie şi către 
domnii lor, ei, în loc de dragoste împrumutată, 
n-au dobândit decât ura domnilor lor şi în loc 
de recunoştinţă, batjocurá...”. „Alergaţi drept 
aceea la arme, români tineri, pentru ca să vă 
luptati o dată şi pentru neamul vostru, căci 
pentru străinii cei nemultumitori v-aţi luptat 
destul; luaţi arme cât puteţi şi cât voiti, pentru 
ca să ajutaţi pe părinţii şi fraţii şi prietenii 
voştri”$. 

Monumentalitatea operei şi vocaţia uni- 
versală a lui Timotei Cipariu, îl impun ca una 
din personalităţile enciclopedice ale naţiunii 
române. 

În 1887, la moartea lui Timotei Cipariu, 
Alexandru Odobescu îi contureaza următorul 
portret: „Ca un putemic şi activ agent al 
îndreptării şi al dezvoltării învățământului în 
şcolile româneşti din Transilvania, ca un 
sprijinitor credincios şi îndrăzneţ al dreptu- 
rilor politice şi sociale ale nafionalitátii 
române din staturile Austriei şi Ungariei, iar 
mai presus de toate ca scrutătorul cel mai 
erudit, cel mai adânc şi cel mai logic şi cel 
mai convins al arcanelor istorice ale limbii 
româneşti din câţi au trăit, au lucrat şi au scris 
odinioară pentru românii de dincolo de 
Carpaţi, Timotei Cipariu merită să fie lăudat 
şi admirat ca o figură ce răsare originală şi 
simpatică, energică şi mareatá printre bărbaţii 
de frunte ai întregii românimi de-a lungul mai 
întregului nostru secol”. 


4. Vezi D. Macrea, Gheorghe Şincai, în „Limba 
română”, nr. 2/1954, p. 17. 

5. Timotei Cipariu, Elemente de limba română după 
dialecte şi monumente vechi, Blaj, 1854, Prefatá, p. V. 
6. Timotei Cipariu, Varia, Dosarul 539 din Biblioteca 
Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române. 


işcarea literară + 151 


SILVESTRU OCTAVIAN ISOPESCUL 


Marius CHELARU 


Datorám teologului cernáutean Silvestru 
Octavian Isopescull (descendent al unei 
familii din care au provenit oameni de cultură 
notabili), specialist în limbi orientale, prima 
şi, până în anul 20002, singura traducere 
integrală a Coranului în limba română. Yves 
Goldenberg, comparând-o cu una din cele mai 
renumite traduceri, a lui Régis Blachcre, 
aprecia că este printre cele mai izbutite din 
Europa. În România a fost primită ca un 
eveniment cultural aparte, o punte întru 
înţelegerea altei civilizatii3. Dezideratul lui 
Isopescul era o reproducere cât mai exactă a 
textului arăbesc şi imitarea după putinţă si 
dictiunea arabică întrucât o concede aceasta 
firea limbii româneşti. Datorită cunoştinţelor 
sale şi renumelui dobândit după editarea 
Coranului este considerat, cronologic, al 
patrulea cunoscător al limbii arabe la români 
(după spătarul Nicolae Milescu, 1635-1708, 
Dimitrie Cantemir, 1673-1723, Vasile Radu, 
1887-1940. 

Voltaire scria că în timpul domniei lui 
Ludovic al XIV-lea, datorită (unii spun din 
cauza) centralizării de tip monarhic regatul era 
un tot unitar ale cărui linii converg spre 
centru, conturându-se imaginea naţiunii (cu 
un întreg corolar de funcţii care ţin şi de 
apărarea/ conservarea  roadelor minții 
indivizilor din care este constituită), în bună 


măsură perpetuată şi 
Schită de portret | către zilele noastre. 
Istoria oamenilor de 


pe teritoriile româneşti aflate azi în afara 
granițelor ţării a cunoscut adesea un drum 
ciudat, departe de a releva acest tot unitar. 
Destui cărturari bucovineni/ basarabeni veniţi 
în Țară au pătruns într-o veritabilă zonă a 
ceturilor. Tara, în multe situaţii, nu a ştiut să-i 
pună în valoare şi chiar, când a fost cazul, să 
le apere memoria. E drept că nici pentru o 
mare parte din cei care au fost din totdeauna 


152 4 Mişcarea literară] 


aici n-a fost altfel. lertatá fie această 
introducere înclinată către poezie, dar mulţi 
dintre cei la care mă gândesc acum merită din 
plin mángáierea versului. S. O. Isopescul face 
parte dintre cei pentru care venirea ín Tará a 
însemnat — má refer mai cu seamă la destinul 
operelor după trecerea sa în neființă — în bună 
măsură, pasul spre acest gen de uitare. Datele 
biografice care au ajuns până la noi, rarefiate, 
multe plutind la graniţa ipoteticului, ar fi doar 
un argument4. Născut în comuna Frátáutiul 
Nou, în 18835, ca fiu al profesorului de istorie 
universală (de liceu) Samuil Isopescul, S. O. 
Isopescul a urmat liceul Aron Pumnul la 
Cernăuţi. Din 1896 a frecventat cursurile 
Facultăţii de Teologie din Cernăuți, unde a 
obţinut titlul de doctor. Apoi a funcţionat aici 
ca profesor (din 1908 docent universitar 
pentru studiul biblic şi exegeza Testamentului 
vechiu, precum şi pentru limbile orientale6) 
pentru limbile orientale şi Vechiul Testament, 
ulterior ca profesor agregat. La 13/ 25 
decembrie 1908 a ţinut cursul inaugural, pe 
tema economiei de mântuire a neamului 
omenesc. 

Conform datelor familiei, a studiat şi la 
Hochteologische Lyceum din Viena unde, în 
1902, a primit o bursă de doi ani care i-a oferit 
şansa unei lucrări de doctorat cu titlul Istoria 
veche a limbilor orientale. La Viena a 
frecventat, în afară de cursurile facultăţii 
romano-catolice, şi pe ale celei protestante 
specializându-se în limbi semite şi Vechiul 
Testament. A urmat cursurile de limbi 
orientale predate de profesorul Bickeil. A fost 
şi la Berlin, unde a audiat cursurile lui Fr. 
Delitzsch. Studiile sale au urmărit pe lângă 
cunoaşterea aprofundată a limbilor greacă, 
latină şi germană, şi a altora: aramaică, 
ebraică, arabă, coptă, siriacă turcă ş.a.m.d. În 
1901 a editat lucrarea Profetul Obediu, cu 
traducere şi tălmăcire în germană şi română. 


În 1903 a editat Plângerile lui Ieremia, cu un 
vast comentariu, în 1904 — lov/ Iob, cu 
explicaţii numeroase7. O lucrare apreciată în 
epocă8, cu toate lacunele cauzate de faptul că 
a fost scrisă oarecum în grabă (rugat de 
prietenul său Radu-Rosetti-Verax), cum a 
afirmat autorul, a fost Legile agrare la evrei, 
apărută în 1907. A tradus în germană operele 
mai multor prozatori români. 

Urmează un periplu în Palestina, la 
Ierusalim — studiază ebraica şi Talmudul, 
Ghemara, Tora, pe care le comentează în 
germană şi latină — şi la Mekka — îşi 
consolidează cunoştinţele de limbă arabá/ 
istoria lumii arabe. În anul 19059 a fost invitat 
la Universitatea Nizamyya din Bagdad dar a 
refuzat, pentru că, se pare, o condiţie sine qua 
non era trecerea la religia islamică. A urmat 
editarea la Cernăuți a primei traduceri 
(integrale) şi interpretări a Coranului, în limba 
română. A tradus şi comentat fragmente din 
Tora şi Talmud. Unele citate talmudice din 
opera sa le-a primit/ le-a verificat, după Carol 
Drimer10, de la/ cu un amic al său, Dr. 
Rosenfeld, marele rabin din Cernáuti. 

Conform informaţiilor din arhivele 
familiei, S.O. Isopescul a călătorit în India — 
unde a studiat cultura vechilor indieni, în 
Egipt (Cairo şi Alexandria) — unde a studiat 
(cu sprijinul patriarhiei din Alexandria), 
limbile asiro-caldeene şi limba coptă, pentru 
ca din 1912 să revină la Cernăuţi, ca profesor 
de limbi orientale la universitate. Acum a 
publicat Coranul11. În timpul primului război 
mondial a fost preot militar în armata 
austriacă. După primul război mondial predă 
la seminarul teologic din laşi limbile ebraică, 
arabă şi elină. S-a călugărit în 1918, cu 
numele de Silvestru. După ce s-a preotit (fără 
să se şi căsătorească), din 1918 (1 iulie) 
ajunge preot paroh al bisericii Sf. Sava din 
Iaşi, în acelaşi an fiind înălţat arhimandrit12. 
I-a fost încredinţată şi Catedra de limbă si 
literatură greacă a Facultăţii de litere din Iaşi. 
Cât a stat în laşi şi-a scris parte din opera 
literară, spune Carol Drimer, în cârciuma 
evreului Pollak, din strada Costache Negri. lar 
în fiecare dimineaţă, la cafeneaua unui 
concetátean al său, Berghof, din strada Stefan 


cel Mare, la un pahar de ceai, îşi scria cursul 
universitar. 

Arhimandritul Silvestru Octavian 
Isopescul a murit la laşi, în septembrie 1922, 
fiind înmormântat la Mânăstirea Cetátuia13. 


Din opera lui S. O. Isopescul 


1. În 1901, Cernăuţi — Profetul Obediu 
(Obadia), traducere şi comentarii după textul 
masoretic14. În introducere, pornind de la 
tradiţii iudaice şi patristice creştine, aduce 
precizări legate de personalitatea profetului, 
prezentând şi cele mai recente opinii la acea 
vreme despre ce cuprinde cartea şi raportarea 
lui Obadia la ceilalți profeti. Profeţiile sunt 
traduse, versurile comentate. Lucrarea a fost 
publicată iniţial în Candela, în 1901. 

2. 1904, Cernăuţi — Cartea lui Iov, 
traducere şi explicaţii. A folosit un material 
foarte vast din literatura iudaică, lucrările 
Sfinţilor Părinţi greci, sirieni, latini, scrieri 
religioase dintre sec al VII-lea, prima 
jumătate, şi 1453, căderea Constantinopolului, 
dar şi, după 1453, scrieri religioase de 
sorginte catolică, ortodoxă şi protestantă 
apărute până în 1904. Lucrarea a fost editată 
iniţial în Candela, 1902 — 1904. 

3. 1909, Cernăuţi — Plângerile lui 
Ieremia, traducere după textul masoretic, cu o 
introducere şi explicaţii complexe. Important 
pentru cunoaşterea limbii ebraice este un 
capitol în care autorul tratează despre 
structura metrică/ strofică din Plângerile lui 
Ieremia. 

4. 1909, Cernăuți — Un studiu de 
referință, Ceva despre limba şi literatura 
coptică15. Este o prezentare a limbii copte, 
originii acesteia, dialectelor, dezvoltării ei, 
precum si a literaturii copte, păgână/ creştină. 
În final, un scurt istoric al coptologiei si opt 
anecdote traduse dintr-un dialect coptic 
(sahidic/ saidic), preluate din lucrarea lui 
Steindorff, Koptische Grammatik, care, la 
rândul său, le preluase din lucrarea lui Zoega, 
Apophtegmata patrum Aegyptiorum. A 
consultat şi folosit două lucrări de referinţă în 
epocă, Stern, Koptische Grammatik, Leipzig, 
1880;  Steindorff, Koptische Grammatik, 
Berlin, 1904. 


işcarea literară + 153 


5. 1908 — Der Prophet Malachias. 
Übersetzung und Auslegung. Czenowitz. 
Lucrarea a fost tradusá (1911) ín romána, 
editatá la Cernáuti cu titlul Profetul Malachia. 
Introducere, traducere, explicare. 

6. 1911 — Legile agrare la evrei dupá 
dreptul mozaic — studiul a fost publicat ín 
revista Candela si se bazeazá pe texte biblice. 

7. 1912, Cernáuti, Coranul. Traducere 
din arabá cu o introducere: un scurt istoric al 
arabilor înainte de Muhammad, informaţii 
despre Islam, Coran, o povestire din 1001 de 
nopţi, Istoria roabei Tavaddud, cu referire la 
Coran. Foaia de titlu arată că este o traducere 
după originalul arabic. În Prefatá autorul 
subliniază: am pus mare preţ pe o reproducere 
cât se poate de exactă a textului arăbesc dar... 
nu m-am sfiit să imitez după putinţă şi 
dictiunea arabică întru cât concede aceasta 
firea limbii româneşti. Adăugă apoi şi că 
traducerea sa stă mai aproape de original 
decât traducerea lui Henning, maicuseamă că 
eu am evitat toate greşelile acestuia. 

Ca bază a traducerii sale, Isopescul a 
folosit Corani textus arabicus... recensuit..., 
Gustavus  Fluegel, Editio stereotypa C. 
Tauchnitzii tertium emendata Lipsiae, 1969, 
şi, în paralel, trei traduceri în germană (notate 
în Prefatá), preluând, cu interpretări proprii, 
unele explicații: 1. Friedrich Eberhard 
Boysen, Der Koran oder das Gesetz der 
Muselmánner durch Muhammad den Sohn 
Abdall... aus den arabischen iibersetzt, Halle, 
1773; 2. Dr. L. Ullmann, Der Koran aus dem 
Arabischen wortgetreu neu úbersetzt und mit 
erláuternden Anmerkungen versehen, 
Bielefeld-Leipzig, 1877; 3. Max Henning, Der 
Koran aus dem Arabischen iibertragen und 
mit einer Einleitung versehen, Leipzig, 1877. 

Din cauza unor note  explicative/ 
interpretări din prefaţă (preluate din ediția 
Noldeke), reflectând atitudinea creştinilor față 
de Islam la acea vreme, comunitatea 
musulmană din România nu a agreat această 
traducere — în 1991 un reprezentant a cerut 
oficial interzicerea reeditării. 

8. Cu începere din 1914, tomul I, 
Cernăuţi — Tálcuirile Sfântului Părintelui 
nostru Efrem Sirul (după care, în Comentariu 
asupra Genezei, cele patru fluvii care curgeau 


154 4 Mişcarea literară] 


din izvorul raiului sunt Nilul, Dunărea, Tigrul 
şi Eufratul): Pentateuh, Iosua, Judecători, 
Cărţile lui Samuel şi ale Regilor — traduse din 
siriacă. După o întrerupere, din cauza 
războiului, tipărirea a fost reluată în 1940 de 
către Nicolae Cotos. Volumul II a rămas în 
manuscris. Este o lucrare de anvergură, 
importantă pentru teologia românească. S.O. 
Isopescul a folosit textul editat de iezuitul 
siro-maronit Petrus Benedictus la Roma, între 
1737-1746, precum şi Lexiconul siriac al lui 
C. Brockelmann, Berlin, 1895. Isopescul redă 
tâlcuirile Sf. Efrem Sirul şi ale episcopului 
Iacob din Urhai (Edessa). Despre Iacob din 
Urhai se ştiu puţine lucruri. lopescul dă (notă 
la p. 115 a lucrării), câteva informaţii: episcop 
între anii 651- 708/710, 5 iunie, a fost 
monofizit, şi unul dintre cei mai mari scriitori 
sirieni. 

9. A editat, în colaborare, un Dicţionar 
armean — german. 


Repere bibliografice 


- Dan, Dimitrie, Rolul preoţimei 
bucovinene în menţinerea românismului..., 
Cernăuţi, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1925, p. 
37-38. 

- Prof. dr. Prelipcean, Vladimir, 
Importanta Vechiului Testament, studiul si 
cultivarea lui la Facultatea de Teologie din 
Cernăuţi, în Candela, an XLVIII, 1937, p. 
137-139. 

- Reli, Simion, Facultatea de Teologie 
din Cernăuţi. Scurt istoric. Tradiţie şi cultură, 
Cernăuţi, 1942. 

- Prof. dr. Neaga, Nicolae, Un orientalist 
român: S.O. Isopescu (1878-1922), în 
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, nr 5-7, 
1957, p. 468-472. 

- Beck, Erich, Bibliographie zur 
Landeskunde der Bukowina, Miinchen, 1966, 
p. 304, 341 

- Drd. Speranţa, Gheorghe V., Clerici 
români orientalişti, în. Studii Teologice, seria 
a Il-a, an XIX, 1967, nr. 5-6, p. 363-366 

- Negoiţă Atanasie, 50 de ani de la 
moartea lui Silvestru Octavian Isopescu, 
primul orientalist român, traducător de siriacă, 


în Glasul Bisericii, Bucureşti, nr. 9-20, 1979, 
p. 1036-1041. 

- Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii 
Ortodoxe Române, vol 3, Bucureşti, 1981. 

-  Păcurariu, Mircea, Dicționarul 
teologilor români, Bucureşti, Editura Univers 
Enciclopedic, 1996, p. 214-215. 


Note: 


1) Întâlnit în unele referinţe bibliografice Isopescu 
(fără 1 final). 

2) Coranul, traducere, prezentare, note si index de 
George Grigore, Ed. Kriterion, 2000. 

3) Vezi şi Nicolae Iorga, Cărţi reprezentative în 
viaţa omenirii, Editura Enciclopedică, 
Bucureşti, 1991, vol. I 

4) Mulţumiri domnului academician Virgil 
Cândea, doamnei prof. univ. dr. Ioana 
Feodorov, prof. univ. dr. Vlad Cândea, prof. dr. 
George Grigore, prof. univ. dr. Nicolae 
Achimescu şi, last but not least, dr. Liviu 
Papuc, prietenul cu suflet plin de Bucovina, 
care mi-au oferit cu generozitate materialele de 
care dispun sau mi-au facilitat accesul la surse. 

5) Alte surse dau anul 1878, la Suceava. 

6) Carol Drimer, op. cit, p. 123. 

7) Carol Drimer, Studii si critice, vol II, Iaşi, 
1926. 

8) Ziarul Dreptatea, Cernăuți, nr. 388, 17 sept. 
1922, p. 2-3, nr. 389, p. 2. Carol Drimer, op. 
cit. p. 122 

9) Din teza de doctorat a dr. Vlad Cândea, 
Versiuni româneşti ale Coranului (1982). Parte 
din aceste date au fost primite prin bunăvoința 
unui nepot de frate al lui S.O. Isopescul, prof. 
Virgil Isopescul. Asupra unor documente din 
arhiva de familie planează în unele cazuri o 
doză de incertitudine. 

10) Tribuna, Cernăuți, I, 1929, nr. 46, 25 dec., p. 
5-6. 

11) După prof. Virgil Isopescul este, de fapt, a 
doua ediție (Conf. documentelor de familie în 
1905 a tipărit, la Viena, în germană, o ediție a 
Coranului. A urmat editarea la Cernăuți a unei 
prime traduceri şi interpretări a Coranului, în 
limba română, în 1908-1910) — Vlad Cândea, 
Versiuni româneşti ale Coranului. 

12) Pr. prof. N. Neaga, Un orientalist român: S.O. 
Isopescul (1878-1922), în Mitropolia Moldovei 
şi Sucevei, XXXIII, 1957, nr. 5-7, p. 468. 


- prof. univ. dr. Vlad Cândea, Versiuni 
româneşti ale Coranului, lucrare de licenţă, 
1982 

- Prof. univ. dr. Grigore, George, 
Problematica traducerii Coranului în limba 
română, Ed. Ararat, Bucureşti, 1997 


13) Dreptatea (Cernáuti), III, nr. 388, 17 sept. 
1922, p. 2-3, nr 389, 20 sept, p. 2. Încă nu i-am 
descoperit mormântul. 

14) În secolele VIII-X e.n. masoreţii (masora = 
tradiţie) au introdus în scriere vocalele; în jurul 
anului 900 Ben Aşer şi Ben Naftali au realizat 
o variantă ebraică a textelor sacre, rezultând 
Textul Masoretic al Vechiului Testament. 

15) Copt/ limbaj coptic — cu referire la ultimul 
stadiu al scrierii egiptene; mai curând cu 
privire la scriere decât la limbă ca atare. Tip de 
scriere introdus prin secolul 2 î.e.n., datorat în 
bună măsură contactului cu alfabetul grec; 
denumirea se aplică, în general, scrierii 
egiptene din secolul I î.e.n şi până azi. 
Termenul copt (apărut în sec. al XVI-lea în 
Europa) desemnează azi creştinii din Egipt, dar 
şi limba pe care o folosesc (după adoptarea 
literelor greceşti). Copt- derivă de la Egipt: 
aigyptaion/ kyptaion- în antichitate însemna 
limba egipteană; y se pronunța u. După 
cucerirea arabă kyptaion a devenit qubt/ qobt. 
Dialectele copte s-au răspândit pe valea 
Nilului. Izvoarele literare dau mai multe 
dialecte, printre care: akhminic şi Lycopolian 
(Asyutic), din Egiptul de Sus şi de Mijloc, 
Fayumic (de la localitatea Fayum), din Egiptul 
de Mijloc, Bohairic, din Deltă. Se cunosc azi 
două dialecte copte: memphitic (de la numele 
oraşului Memphis/ Memfis) şi Thena sau 
saidic/ sahidic (de la oraşul Theba) — acesta a 
devenit cu timpul, cel mai răspândit. Putem 
adăuga un grai local apărut după cucerirea 
arabă (sec. VII): başmuric, şi numeroase 
subdialecte. Dialectul bohairic este singurul 
dialect coptic încă în uz. A rezistat, probabil, 
datorită folosirii lui în puternica comunitate 
monastică de la Wadi n'Natrun. Apoi, după ce 
în sec. al XI-lea Patriarhia s-a mutat din 
Alexandria la Cairo, bohairicul dialectal din 
district a devenit dialectul oficial al Bisericii, 
înlocuindu-l pe cel sahidic. 


iscarea literară + 155 


Faptul care m-a determinat sá fac o evo- 
care a personalitátii artistice a lui Constantin 
Pavel se datorează existenţei unor momente 
cardinale, în viaţa marelui artist, care au avut 
loc primăvara, în frumoasa lună mai. Dacă 
această lună nu ar fi existat în calendar, 
nici Tini Pavel şi nici minunatele 
sale realizări nu ar fi existat. Au 
fost trei momente cruciale în viaţa 
sa în luna mai, pe care avem 
datoria să nu le uităm: s-a născut 
la 21 mai 1884 (poate ar fi fost 
bine să-l fi omagiat anul trecut, la 
120 de ani de la naştere), a fost 
primul fondator, director, regizor 
şi interpret al Operei Naţionale din 
Cluj, a cărei stagiune s-a deschis la 
25 mai 1920 (s-au împlinit de curând 85 
de ani de la acest eveniment), şi a trecut în 
eternitate, în aceeaşi lună mai, în ziua de 9 a 
tumultuosului an 1945 (s-au împlinit de 
atunci, tot de curând, 60 de ani). 

Se poate spune că primăvara, prin 
frumoasa ei lună mai, care a marcat atât de 
intens, prin cele trei momente nodale, viaţa lui 
Constantin Pavel, a fost anotimpul care se 


asemăna cu însăşi 
Evocări firea marelui artist, a 
celui care a adus în 


sufletele oamenilor o veşnică primăvară, cea a 
muzicii de operă. 

Date despre Constantin Pavel se găsesc 
în mai multe publicaţii, scrise de mari artişti, 
ca de exemplu Florica Cristoforeanu. oameni 
de cultură precum Teodor Tanco (V.R.R., 
1973) şi Gavril Tármure (Răsunetul, 2107/ 
1998), sau ziarişti ca Viorica Holban (Ecoul, 
26/10.08.1968), dar mai ales în comunicările 
susţinute în cadrul frumoaselor manifestări ale 
Simpozionului Cultural al Văii Bârgăului, 


156 4 Mişcarea literară 


PRIMĂVARA LUI TINI PAVEL 


Niculae VRÁSMAS 


între care cele ale profesorului Andrei Pavel 
Neuc, descendent al marelui artist. 

Cuvinte frumoase despre Tini Pavel a 
scris în ziarul Răsunetul (aprilie 1994) şi 
cântăreața loana Hangan, originară din 
Bistriţa Bârgăului, una dintre marile 
admiratoare ale artistului, care a 
cules, din gura bunicii sale, a tatălui 

şi a bătrânilor care l-au cunoscut, 
dar mai ales de la profesorul 
Andrei Pavel Neuc, date despre 
„Domnul Tini”, cum îi spuneau 
bârgăuanii, recunoscând despre 
„Casa de la Bârgău, construită de 
el, devenită astăzi muzeu şi oază 
de linişte pentru muzicieni, mi-a 
inspirat din copilărie dragostea de 
artă şi pasiunea pentru cântec.” 

Multe alte cuvinte frumoase s-au mai 
scris şi s-au spus, în legătură cu artistul 
Constantin Pavel, care pe drept cuvânt poate 
fi considerat cea de a treia mare personalitate 
a culturii româneşti, dată de judeţul Bistrita- 
Năsăud, alături de Coşbuc şi Rebreanu, şi în 
mod sigur primul mare interpret român al 
muzicii de operă, fondator şi organizator al 
acesteia. 

Dacă năsăudenii au însemnat istoria prin 
glorioasele lor acte militare din timpul 
graniţei imperiale, iar în artă au excelat prin 
creaţii literare ce au îmbogăţit tezaurul 
naţional, o mare contribuţie a fost adăugată, 
acestui minunat tezaur, de către bârgăuanul 
Constantin Pavel care a adus primăvara 
muzicii de operă în România. 

S-a născut la 21 mai 1884 în comuna 
Bistriţa Bârgăului ca fiu al „notărăşului” 
Ştefan Pavel şi nepot al preotului Vasile 
Pavel, cel care a scris în prima monografie a 
comunei Bistriţa Bârgăului, de fapt prima 


lucrare de acest gen, pe care o cunoastem, a 
unei localităţi bârgăuane si a pus bazele 
aşezării permanente a satului Colibita, deve- 
nită acum o frumoasă stațiune montană. 

Mama sa se trăgea dintr-un neam de 
muzicieni din Cluj-Napoca. A mai avut un 
frate, Gheorghiţă Pavel, medic renumit pentru 
toată Tara Bârgăului, stabilit la Prundu 
Bârgăului. 

Lui Constantin Pavel, sau ,Tini” Pavel 
cum îl numeau prietenii şi chiar sătenii, încă 
de mic copil i-a plăcut muzica. Mama sa cu 
toate că se trăgea din neam de muzicieni, l-a 
îndemnat să urmeze dreptul. Aşa se face că a 
urmat Facultatea de drept şi a ajuns avocat la 
Bistriţa unde a profesat doi ani avocatura, a 
obţinut doctoratul în drept dar pasiunea sa 
pentru întreaga viaţă a rămas muzica. 

După moartea mamei sale, părăseşte 
profesia de avocat la Bistriţa şi urmându-şi 
pasiunea muzicală, pleacă la Cluj unde timp 
de un an studiază canto cu profesorul Farkas 
Odon şi face un efort deosebit pentru însuşirea 
culturii muzicale. Apoi, cu ajutorul unui unchi 
de-al său după mamă, dirijor al Orchestrei 
militare din Cluj, se înscrie la Conservatorul 
din Viena unde l-a avut ca profesor pe marele 
bariton Robinson. 

Primul angajament, după absolvirea 
conservatorului, l-a avut la Opera din 
Bratislava, debutând la Stadttheater din 
Troppau în toamna anului 1913 în rolul lui 
Radames din opera Aida de Giuseppe Verdi. 
Succesul a fost răsunător şi presa vremii îl 
elogiază pe tânărul artist român cu superla- 
tive. Ziarul local Troppauerzeitung scria: 
„vocea de tenor a domnului Constantin Pavel 
este un adevărat dar al zeilor”. 

lar despre un alt spectacol, ziarul Die 
Neue Zeit scria: „Domnul Pavel s-a prezentat 
ca un cântăreț mozartian de prim rang”. 

După debut, afirmarea artistică a lui 
Constantin Pavel este rapidă, totală şi uimi- 
toare. Este invitat să cânte şi pe alte scene, la 
Nurnberg, Ostrava etc, pentru ca în curând să 
se angajeze la opera din Budapesta ca prim 
solist tenor şi primul de origine română care a 
cântat pe aceasta scenă, în timpul regimului 
dualist austro-ungar, între anii 1912-1914. 
„Valahul” cum i se spunea, a cucerit pur şi 


simplu publicul budapestan, începând cu rolul 
lui Fenton din Nevestele vesele din Windsor şi 
până la cele mai grele partituri şi roluri 
(Siegmund, Lohengrin. Samson, Pedro şi 
altele). 

Împrejurările dramatice ale primului 
război mondial îl aduc pe Constantin Pavel 
aproape de casă, în Transilvania, mai întâi la 
Bârgău, apoi la Cluj, unde în 1916 este 
angajat ca prim 
tenor al Operei 
Maghiare unde a 
cântat, în peste 
100 de specta- 
cole, în rolurile 
titulare din toate 
punerile în scenă 
ale instituţiei, 
timp de trei ani. 

Inaugurarea 
Operei Române 
din Cluj-Napoca 
a avut loc la 25 
mai 1920 printr- 
un spectacol de — 
deschidere cu eu „E 
Aida, capodopera lui Giuseppe Verdi, având 
în distribuţie nume sonore ale artei inter- 
pretative vocale ale vremii, precum: Lya Pop, 
Constantin Pavel, Lina Dores, Grigore Teodo- 
rescu, sub bagheta dirijorului Alfred Novak. 

Înfiinţată cu un an înainte, prin Decizia 
nr. 3910 din 18 septembrie 1919, Teatrul si 
Opera Naţională din Cluj a avut ca director, 
însărcinat cu organizarea secţiunii de operă, 
pe bârgăuanul Constantin Pavel, care a 
interpretat, în spectacolul inaugural rolul lui 
Radames, semnând şi direcţia de scenă. 

Prin stráduinta lui Tini Pavel au înflorit 
admirabile stagiuni ín ale cáror repertorii au 
strálucit principalele capodopere universale, 
precum: Aida, Traviata, Trubadurul de Verdi; 
Lohengrin, Tristan si Isolda de Wagner; 
Boema, Tosca, Turandot de Puccini; Carmen 
de Bizet; Evgheni Oneghin si Dama de Picá 
de Ceaikovski; Răpirea din Serai, Nunta lui 
Figaro, Don Juan de Mozart; Fidelio de 
Beethoven etc., dar şi minunate reprezentări 
ale bogatului nostru repertoriu naţional: 
Luceafărul de Nicolae Bretan; La sezátoare 


iscarea literară + 157 


de Tiberiu Brediceanu; Năpasta de Sabin 
Drágoi; La drumul mare de C. C. Nottara; 
Fata de la Cozia de F. Monta; Luceafărul de 
Tudor Jarda ş.a. 

Tini Pavel a fost un adevărat exemplu 
de dăruire profesională şi un mare creator de 
artă, de înalt nivel spiritual cu care nu se 
mândresc numai bârgauanii şi întregul judeţ 
Bistriţa-Năsăud, ci întreaga ţară, pentru că a 
fost una dintre personalităţile cele mai 
complexe pe care le-a avut scena lirică 
românească, în prima jumătate a secolului al 
XX-lea, alături de Tiberiu Brediceanu si 
Traian Grozăvescu. 

Acum 85 de ani, în aceeşi lună mai, a 
fost a doua primăvară importantă din viaţa 
talentatului şi marelui Tini Pavel, care are şi o 
altă semnificaţie, anume aceea de primăvară a 
operei româneşti. 

Bârgăuanul Constantin Pavel, primul 
fondator al celor două instituţii de artă 
clujene, a slujit cu intermitențe Opera din 
Cluj, ca director, tenor, regizor, director de 
scenă, până în 1934 când se retrage de pe 
scenă din postura de cântăreţ. Este chemat la 
Bucureşti, unde va fi regizor tehnic şi director 
general al Operei Române, până la ruperea 
firului vieţii acestui valoros artist. 

Ne-a părăsit la 61 de ani, pe pământ 
ardelean, la Sibiu, fiind înmormântat în 
cimitirul Belu din Bucureşti. Trecerea în 
eternitate a marelui artist a avut loc într-o zi a 
celei de a treia primăveri, cu semnificaţie 
cardinală, din viaţa lui Tini Pavel, pe 9 mai 
1945. S-au împlinit de atunci 60 de ani dar 
consider că este o dată pe care ar trebui să o 
păstrăm ca pe o veşnică primăvară, lăsată de 


Bibliografie: 


1) T. Tanco, Tenorul Constantin Pavel, VRR, I, 
1973, p.243; 

2) A. Pavel Neuc Medalion: Constantin Pavel, 
Simp. Cult. al Văii Bârgăului, ed. II-a, 1973; 

3) Ioana Hangan, Constantin Pavel, 
personalitate artistică a Văii Bârgăului, 
Răsunetul, aprilie, 1994; 

4) Gv. Tármure, Constantin Pavel, personalitate 
a culturii române, Răsunetul 2107/1998. 


158 4 Mişcarea literară 


artistul Tini Pavel, pentru posteritate. Si poate 
nu întâmplător, această dată mai are şi alte 
adânci semnificaţii, de zi a victoriei împotriva 
răului, a războiului, dar şi o zi a Europei, un 
semnal de început al unei noi primăveri. 

Din păcate, nu a rămas nici o înregis- 
trare cu acest mare tenor, despre care dăinuie 
doar frumoase amintiri şi câteva denumiri ale 
unor săli de repetiţie. Această personalitate de 
talie naţională ar merita o placă comemorativă 
sau un bust, în faţa casei sale memoriale de la 
Bistriţa Bârgăului, în reşedinţa de judeţ, opera 
din Cluj-Napoca, sau chiar la Bucureşti. 

Regretatul profesor  bârgăuan Teo 
Vrásmas, de la a cárui trecere ín eternitate 
s-au împlinit în aprilie anul curent 7 ani, a 
realizat, în manuscris, un volum cu portrete de 
bârgăuani, cărora le-a închinat şi câte un 
acrostih. Redau în continuare acrostihul 
dedicat lui Constantin Pavel. 


Ctitor de operă cum altul nu-i 
Om de talent, de faimă, pasiune, 
Născut în Bistriţa Bârgăului 
Strălucitor pe multe scene-n lume 
Tenor de mare clasă şi cultură 
Avocatura a abandonat-o 
Nestemată i-a fost a lui gură 
Toată viaţa el şi-a închinat-o 
Înobilării operei române 
Nuntită-n dor pe plaiuri carpatine. 


Pentru nemurirea lui închin 
Aceste stihuri, ca pe o cântare, 
Vesnic cu noi să fie Constantin 
Etern pe a Bârgăului cărare 
Lumea să ştie că noi îl iubim! 


DIN ISTORIA POEZIEI RELIGIOASE 
ROMANESTI 


Ion BUZASI 


GRIGORE ALEXANDRESCU 
(1810? - 1885) 


Poetul „slavei trecute”, al „umbrei lui 
Mircea la Cozia”, întemeietorul fabulei în 
literatura româna, a cultivat, ca şi Andrei 
Mureşanu, contemporanul sau, meditaţia reli- 
gioasa. Poezia Candela are prin compoziţia ei 
evidente asemănări cu Umbra lui Mircea la 
Cozia. Este un interior de mănăstire, la baza 
crucifixului pâlpâie candela, ca o emblemă a 
bunátátii divine. Este un moment de adoraţie 
nocturnă, când rugăciunea e o spovedanie a 
durerii omeneşti către sfânta durere divină. 
Urmează un lung pasaj despre nedreptátile din 
lume, ce par să-i clatine pentru un moment 
credinţa. Ivirea zorilor şi a minunilor creaţiei 
divine par însă pentru poet un Imn închinat 
atotputernicului Creator. Candela rămâne 
pentru poet simbolul arderii sufletului în 
rugăciune, rază de mângâiere şi semn al 
speranţei. Această ultimă virtute creştină este 
înfăţişată printr-o comparaţie ce anticipează 
Speranța de Mihai Eminescu, prin imaginea 
corăbierilor, înconjurați de talazurile potriv- 
nice ale mării, nădăjduind la ţărmul salvator: 
„Voi alerga la tine în dureri şi în necazuri,/ De 
oameni şi de soartă când voi fi apăsat;/ Astfel 
corăbierul, când marea e-n talazuri,/ Aleargá 
la limanul ce-adesea l-a scápat”. Asa cum 
preeminescian este ín poezia Rugáciunea prin 
referire, la începutul poeziei, la Genezá („Al 
Totului Părinte, tu, a cărui vointá/ La lumi 
neînfiinţate ai dăruit ființă”), atât de asemă- 
nător cu fragmentul ce înfăţişează naşterea 
universului în Scrisoarea I: „La început pe 
când fiinţă nu era, nici nefiintá/ Când în toate 
era lipsă de viaţa şi voinţă.” Poezia aceasta a 
plăcut în mod deosebit lui Nichifor Crainic, 
poet şi teolog de larga erudiție socotind-o „cea 


mai frumoasă rugăciune scrisă în limba 
românească”. Credem că nu pentru realizarea 
ei artistică (poezia are câteva imperfectiuni de 
ritm, unele imagini forţate), ci pentru 
adevărurile dogmatice pe care le exprimă: 
Dumnezeu rămâne necunoscut de făpturile 
sale („Al căruia sfânt nume, pământul nu îl 
ştie/ Nici omul muritor”). Pe Dumnezeu îl 
cunoaştem din creaţia sa (,,Cerurile spun slava 
lui Dumnezeu” — ne spune un stih din Psalmi), 
dar nu-l cunoaştem în intimitatea fiinţei sale: 
„Dumnezeu locuieşte într-o lumină inac- 
cesibilă minţii noastre” — zicea Apostolul 
Pavel. Desăvârşirea morală pe care o invocă 
poetul este cea revelată în Sfânta Evanghelie: 
„Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povatá” — 
versul acesta i-a plăcut în mod deosebit lui 
Nichifor Crainic socotindu-l „vrednic de pana 
unui ascet versat în tainele vieţii duhov- 
niceşti”, căci esentialul vieţii duhovniceşti „e 
tocmai transformarea voinţei şi a conştiinţei 
noastre în organ al voinţei lui Dumnezeu”. 
Invocarea virtuţilor creştine culminează cu 
dragostea de Dumnezeu: „Până-n ceasul din 
urmă amorul tău să-mi fie/ Comoară de 
nădejde, de dulce 

bucurie/ Izvor de 
fericiri;/ El singur 

să-mi stea faţă în acele minute/ Când planuri 
viitoare şi amăgiri trecute/ Se şterg ca 
năluciri”. 

Rugăciunea lui Gr. Alexandrescu — 
spune Nichifor Crainic — este „prin ideile 
dogmatice şi mai ales prin cele morale o 
chintesentá a spiritului Evangheliei... Dacă 
autorul ar fi fost un imnolog din veacurile 
clasice, ea ar face parte astăzi din ritualul 
sacru al Bisericii. Să ne măgulim cu gândul că 
cel care a plăsmuit-o e întâiul mare poet 
român”. 


iscarea literară + 159 


CANDELA 


Tăcerea e adâncă şi noaptea-ntunecoasă; 
Norii ascund vederea înaltelor tării 

S-a stelelor de aur mulțime luminoasă 
Ce smáltuie seninul cerestilor câmpii. 


Numai religioasa a candelei luminá 
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină, 
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc. 
Emblemá-a bunátátii, mângâietoare rază 
Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişează, 
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc! 


În minutele acelea când sufletul gândeşte, 
Când omul se coboară în conştiinţa lui. 
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte 
Frăţeştii ei lumine durerea mea supui. 


Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate 
Au avut-o de martur şi i-au încredinţat! 
Câte dorinti smerite şi neînfiinţate 

Am tăinuit în lume şi ei am arătat! 


Dumnezeu cel de față pe cruce se arată, 
El care-a nedreptátii e pildă de-ngrozit, 
Îmi spune că-nainte-i se va vedea o dată 
Cel ce nedreptáteste pe cel nedreptăţit. 


Atunci crestinu-acela, cu fruntea în fáraná, 
Dar cu otrava-n buze şi cu fierul în mână, 
Umilit că se-nşală şi blând ucigător, 


Si-naltá a ei rugă cu imnul multumirei, 
La Cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit. 


lar tu, candelă sfântă, a căruia vedere 
Îmi aduce aminte atâtea năluciri, 

Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere, 
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri. 


Voi alerga la tine în dureri şi necazuri, 

De oameni şi de soartă când voi fi apăsat; 
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri, 
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat. 


RUGĂCIUNEA 


A totului Părinte, tu, a cărui voinţă 

La lumi neínfiintate ai dăruit fiinţă, 
Stăpâne creator! 

Putere fără margini, izvor de vrednicie, 

Al căruia sfânt nume pământul nu îl ştie, 
Nici omul muritor! 


Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale, 
Fă ca întotdeauna pe a virtuţii cale 

Să merg nestrămutat. 
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi 


zâmbeşte, 


Când veselă m-ajută, când aspru mă goneşte, 
Să poci fi neschimbat. 


Mândria-n fericire să nu mă stăpânească, 
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească, 


Tronul dumnezeirii cum va putea să-l vază, 
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază 
Cerurile-aşezate pe polurile lor? 


Dreptatea să o ştiu. 
Constiinta să-mi fie cereasca ta povatá, 
Prin ea tu mă-ndreptează, şi când greşesc 
mă-nvaţă 


Dar adânca odihnă în lume încetează: 
Religiosul clopot se leagănă în vânt, 
Chemând pe credincioşii, ce somnu- 


mpovărează, 


Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt. 


Întunecimea nopţii care încă domneşte, 

Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind, 
Se-mprăştie cu-ncetul, treptat se risipeşte 
Şi-n umbra dimineţii se pierde-ngălbenind. 


Se desfăşor în ochii-mi minunile zidirei; 
Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit; 


160 + Mişcarea literară] 


Cum trebuie să fiu. 

Fă să doresc de obşte a omenirii bine, 

Să mă cunosc pe însumi, şi altul decât tine 
Să nu am Dumnezeu. 

La oameni adevărul să-l spui fără sfială, 

De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală 
Să nu îmi răzbun eu. 


Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază 

Lumina aşteptată, a nemuririi rază, 
Dincolo de mormânt, 

Acolo unde viaţa cea vecinică zâmbeşte 

Sărmanului acela ce-n viaţă pátimeste, 
Gonit pe-acest pământ. 


Stiu cum cá lumea noastrá-ntre globurile multe, 
Ce sunt pentru márirea-fi cu un cuvânt făcute 
Dupe un vecinic plan, 
Nimica înainte-ţi nu poate sá se crează, 
C-aşa de puţin este şi-atâta însemnează 
Un val în ocean. 


Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredintare 
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai 
mare 
Deopotrivá esti; 
Cá la a ta dreptate nu este pártinire, 
Că îngrijeşti de toate, că fără osebire 
Şi-asupra mea priveşti. 


Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământu, 

Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântu, 
Eşti viaţa ce ne-ai dat. 

Ascultă, dar, Stăpâne, supusa rugăciune 

Ce sufletu-mi o-naltá, ce inima depune 
La tronu-fi ne-ncetat. 


Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie 
Comoară de nădejde, de dulce bucurie, 
Izvor de fericiri; 
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute 
Se şterg în năluciri. 


DIMITRIE BOLINTINEANU 
(1819 — 1872) 


Poetul Legendelor istorice cunoscute 
din clasele primare şi reproduse în toate 
antologiile de literatură patriotică românească, 
este şi un poet religios sau un „poet în rugă- 
ciune”, închinând ode Creatorului şi Sfântului 
său Fiu. La Dumnezeu (este forma veche de 
odă care preferă forma de acuzativ cu 
prepozitie; mai târziu se va prefera forma de 
dativ singular articulat) este un psalm în care 
sunt glorificate toate minunile creaţiei divine, 
culminând cu viaţa noastră care este tot un dar 
al divinității. La Isus pe cruce este o meditaţie 
religioasă asupra doctrinei sau învăţăturii lui 
Cristos, pusă în opoziţie cu dictaturile şi 
tiraniile de tot felul. Acestea din urmă au 
sâmburele pieirii în însăşi esenţa doctrinei lor, 


pe când evanghelia iubirii, propovaduită de 
Isus şi de sfinţii săi apostoli, învinge de două 
mii de ani, toate împotrivirile si ráutátile, 
topindu-le în căldura celei mai mari virtuţi 
creştine, iubirea. 

Capodopera poeziei religioase a lui 
Dimitrie Bolintineanu este Fecioara Maria, 
iar unii o consideră chiar o capodoperă a 
liricii religioase româneşti. Comparând poezia 
religioasă universală cu lirismul religios 
românesc, I. Negoitescu, într-o paralelă ce 
îmbină fineţea analizei cu exclusivismul 
tranşant şi greu acceptabil, scrie: „E adevărat 
că lirismul religios nu prea are reprezentanţi 
de seamă în literatura română, ceea ce ar 
dovedi interesul îndeobşte scăzut al publicului 
de la noi faţă de problemele religioase, altele 
decât cele practice, în secolul al XIX-lea nu aş 
putea cita decât două poezii, două veritabile 
capodopere însă: Fecioara Maria de 
Bolintineanu şi Rugăciunea lui Eminescu, 
fără ca totuşi pe cei doi clasici să ne fi permis 
a-i trece printre poeţii religioşi.” Aprecierile 
asupra poeziei concordă într-un fel cu cele ale 
lui G. Călinescu din Istoria literaturii române 
de la origini până în prezent care o considera 
„O icoană barocă dinamică, de culoarea cerii si 
a fildeşului vechi”. I. Negoitescu subliniază că 
imaginile şi suflul poetic au nevinovăția 
picturii italiene din prerenaştere... această 
poezie, deloc programatică în sens religios, nu 
recurge la sacrul, la aura mistică a figurii, ci 
redă doar neprihănirea, puritatea de vis a unei 
dulci apariţii feminine”... Şi în altă parte: 
„Bolintineanu este un senzual înnebunit de 
plăcerile Orientului, combinat cu un patriot 
melancolizat de filozofia istoriei, versurile din 
Fecioara Maria strălucind aproape vinovat, 
ca a barocului târziu” (Adevărul literar si 
artistic, An. XII, 2003, nr. 650, p. 8) 

E o transcriere descriptivá a icoanei ridi- 
cárii Maicii Domnului la cer. Tonul stilistic 
dominant este uimirea entuziasmatá, începând 
cu adresarea din primele versuri: „Vă uitaţi 
cât de frumoasă/ Se înalță în azur/ într-o ceață 
argintoasă/ Cu flori d-aur împrejur”. Nu atât 
portretul Sfintei Fecioare stăruie în descrierea 
lui Bolintineanu, cât participarea cosmică la 
acest act divin: noaptea se risipeşte, norii se 
împrăştie, heruvimii o poartă pe aripile lor: 


işcarea literară + 161 


„Sânul nopţii se despică,/ Norii fug sá lase 
loc;/ Cheruvimii o ridică/ Pe aripa lor de foc.” 
Pătrunde printre stele în azurul cerului, 
admirată de îngeri, iar sublimul momentului 
se exteriorizează tot prin manifestări mira- 
culoase: timpul însuşi îşi sporeşte necontenita 
curgere, vânturile aspre se domolesc, iar 
văzduhul se înmiresmează de un parfum 
ceresc. Portretul Fecioarei Maria nu diferă 
prea mult de cele convenţionale ale domni- 
telor din Legendele sale istorice: „Coama-i d- 
aur râurează/ Peste umăru-i de crin.../ de o 
rochie de purpură/ Corpul ei e acoperit;/ O 
cunună de vergură/ Cu lumina s-a-mpletit”. 
Portretul chiar este completat cu mişcări ale 
cosmosului: „Graţiile o urmează/ Stelele la 
dânsa vin”. Entuziasmul revine interogativ- 
exclamativ în final, într-o adresare simetrică, 
dezvăluind identitatea sublimei apariţii divine: 
„Cine poate ca să fie/ Şi să meargă-atât de 
sus/ E Fecioara, e Marie/ Mama dulcelui 
Isus”. Icoana este dominată de imagini 
vizuale, realizate mai ales cu epitete, mai 
frecvente fiind cele derivate de la metale 
preţioase: ceață argintoasă, flori d-aur, coama- 
i d-aur etc. 


LA DUMNEZEU 


Tu, putere creatoare, 

Ce dai viaţă şi mişcări 

Şi la legi neschimbătoare 
Pui sublimele-ţi lucrări; 
Nu ştim ce-i a ta natură, 
Însă ştim că tu trăieşti 

Şi a lumelor făptură 
Cauză sublimă eşti. 

Tu ai cununat eterul 
Cu-ntunerec şi lumini; 
Ai încins ferice cerul 

Cu planetii tăi divini. 
Zorilor în dimineaţă 

Dai frumoasele culori; 
Văilor le dai verdeață, 
Roua o reverşi pe flori. 
Zilelor le dai splendoare; 
Florilor prefum divin; 
Serilor le dai răcoare; 


162 + Mişcarea literară] 


Aerului zborul lin. 

Cu divina ta suflare 

Tu tárána înviezi 

Şi la prima ei mişcare 
Cu cuvântul o veghezi. 
Nu-i amoare mai curată, 
Mai sublimă pe pământ. 
Fericit cel ce se-mbată 
În extazul tău cel sânt! 
Ideala ta iubire 

Orele n-o mărginesc, 
Nu aduce obosire, 
Florile-i nu veştezesc. 
Dacă viaţa are chine 
Lângă-atâtea mulţumiri, 
Relele fac mai senine 
Fragedele fericiri. 

Dar e viaţă dată nouă! 
Cela care ne-a creat 

Nu era dator el nouă 
Zilele ce ni le-a dat. 


LA ISUS PE CRUCE 


O, Christ cu păr de aur şi cuvântul dulce, 
Din care se revarsă al mângâierii dar! 
Tu însuţi ai zis Christe, când te-ai urcat pe 
cruce: 
„Nu vrei să faci, Părinte, să treacă-acest 
pahar?” 
Ce te gândeai tu oare, vorbind aşa, Isuse? 
Gândeai că o să piară ce tu ai semănat? 
Gândeai că fariseii au să întoarcă mâine 
Poporul din credinţa ce azi ai insuflat? 
Nu sunt acei puternici ce-mpiedic-o doctrină 
Cu toată stăruirea şi influenţa lor? 
Ea însăşi, când nu are principiul de lumină 
De viaţă şi dreptate, ucide al ei zbor. 
Doctrina ta e sfântă şi are viaţă-n sine, 
De-aceea pretutindeni lăstari adânci a prins, 
Cu cât aflat-a piedici si suferinti sublime, 
Cu-atâta, peste lume în noapte s-a întins. 
De-atunci de tiranie noi nu ne temem foarte 
Când se arată însă aice pe pământ! 
O tiranie-n sânu-i aduce a ei moarte, 
Şi se arată-n viaţă cum naşte un mormânt. 


FECIOARA MARIA 


Vá uitati cát de frumoasá 
Se înalţă în azur 

Într-o ceaţă argintoasă 
Cu flori d-aur împregiur. 


Sânul nopţii se despică; 
Norii fug să lase loc; 
Cheruvimii o ridică 

Pe aripa lor de foc. 


Coama-i d-aur râurează 
Peste umăru-i de crin; 
Graţiile o urmează, 
Stelele la dânsa vin 


De o rochie de purpură 
Corpul ei e coperit; 

O cunună de vergură 
Cu lumină s-a-mpletit. 


Prin azur şi printre stele 
Intră, îngerii-o admir, 
Astfel între viorele 

Se Tnaltá-un trandafir. 


Oarele s-opresc în cale, 
Vânturile se îmbun, 
Şi sub pasurile sale 
Naşte un ceresc prefum. 


Cine poate ca să fie 
Şi să meargă atât de sus! 
E Fecioara, e Marie, 
Mama dulcelui Isus. 


işcarea literară + 163 


De mai bine de douá secole, ín prea bine 
apárata citadelá cu documente de mare preţ 
pentru istoria şi cultura Brăilei, dar şi pentru 
țară şi dincolo de marginile ei, dormeau si 
Câteva acte de mare valoare pentru o 
eventuală încercare de arbore genealogic al 
familiei Steinhardt. 

Am cunoscut fericirea unei corespon- 
dente cu monahul de la Rohia, chiar dacă 
aceasta a fost de scurtă durată. 

Dintr-o scrisoare datată 4 martie 1988 
reieşea limpede ascendenta brăileană a scriito- 
rului şi bucuria de a fi cunoscut, fie şi numai 
fugitiv, oraşul bunicilor paterni, al unchilor şi 
al adolescenţei tatălui său. Mărturisirea era 
indubitabilă deşi oarecum sumară: 

„Familia tatălui meu e din Brăila. Tata 
(născut în 1877) a fost elev al liceului N.B., 
pe atunci singurul liceu real din ţară. Exame- 
nul de admitere era extrem de sever. Ulterior, 
tata a studiat ingineria la Ziirich, unde l-a 
cunoscut pe Einstein.” 

Din momentul acela am adăugat pleia- 
dei lungi de savanţi, filosofi, scriitori, actori, 
muzicieni şi pictori, care au dat faimă oraşului 
Brăila, şi pe N. Steinhardt ale cărui rădăcini 
sunt aici. 

Dar pentru a vădi aceasta, se impunea o 
cercetare documentată. O astfel de căutare a 
putut fi pornită 
numai după apariţia 
cărţii N. Steinhardt. 
Primejdia maárturi- 
sirii. Convorbiri cu loan Pintea şi în urma 
dialogului (telefonic) avut cu părintele Paisie 
Cinar, bibliotecarul Mănăstirii Rohia. 

Astfel datele de la care porneam puteau 
să ne dea o cale prin hăţişul documentelor de 
la sfârşitul sec. al XIX-lea, existente la Direc- 
tia Judeţeană Brăila a Arhivelor Naţionale si 


Contribuţii 


documentare 


164 4 Mişcarea literară] 


FAMILIA STEINHARDT ÎN DOCUMENTE DE 
ARHIVA BRAILENE 


(o contribuţie documentară la biografia scriitorului 
N. Steinhardt) 


Maria COGĂLNICEANU 


în arhiva Liceului Nicolae Bălcescu, devenit 
între timp Colegiu Naţional. 

După îndelungi şi infructuoase investi- 
gatii, am aflat primele atestări ale numelui de 
familie. Cel mai vechi locuitor al Brăilei cu 
numele de Steinhardt este bunicul scriitorului. 
El se numeşte Aizicu Steinhardt şi este tatăl a 
trei copii de sex masculin. 

Am trecut şi prin tot felul de dubii 
deoarece numele era scris adesea după ureche, 
fonetic, mai mult sau mai puţin corect. Astfel 
există, în acelaşi act de naştere, trei variante 
ale numelui: Stanhat, Stanhart, Stainhart. 

Primul fiu al lui Aizic Steinhardt, náscut 
în anul 1866, luna martie, 21 la ora zece 
noaptea, în Strada Coroanei, aşa cum este 
înregistrat la nr. 353 în Registrul Stării Civile 
pentru născuţi din Brăila, primeşte numele de 
Iosef şi religia israelită. Tatăl copilului sem- 
nează certificatul, după cum se observă şi din 
copia documentului, astfel: Aizicu Stainhart. 


REGISTRUL STĂRII CIVILE PENTRU 
NĂSCUȚI 


353 Dinu anul una mie optu sute şase 
zeci şi şase luna Martie două zeci şi nouă la 
ora unu spre zece dimineaţa înaintea noastră 
officiariu Stărei Civile al Comunei Brailla, 
Coloarea Roşie Judeţul Brailla, s'a înfăţişat D- 
lu Aizicu Stainhart de ani 26 comersant în 
Brailla care nea presentat unu copil de secs 
bărbătescu născut în ziua de douăzeci şi una 
Martie ora zece noptea din'trânsul declarantele 
în casa sa din strada Coroanei şi din dna Rezi 
Aizicu de ani 22 în Brailla soţia sa, ai cărui 
copilu a declarat că voieşte ai da prenumele de 
losefu religie Isrrailitu. Zisele declaratiuni si 
presentatiunea lui făcut de faţa D-lui Ioanu 


= 


Jež 3 


Vasilescu de ani 30 fonctionar în Brailla şi a 
D-lui Pericli Rota de ani 40 foncţionar în 
Braila; tatăl şi martorii au subscris împreună 
cu noi acest actu de naştere după ce li s-a dat 
cetire de dânsul. 


Ss. Officiaru A. Șerbănescu 
Aizicu Stainhart 

V. Vasilescu 

P. Rotta 


de ar FEET A muie, e e E sein Dir da do 
e E eter cap ini e ii Pai sri iara y 
pinar citita pi, e 


Et a-i 


ai mer 


a AS 


ur Pa iti dl apei 


FANTEC:S 
pr A a ni ar, Ai mi ari 
rE pe Ha aa a Dai 
AAA a a a a e Ei pe mega | 
al E rai ariei ata r Pa 
ui ii Es pct E ari FE Dee ra 
e 


E en einer? 


¡ESE 
a maia 
ir ia las aa NE nur 


¡Pres 
per Mn ME ia. pie se aii 
ca ti area 7, Sarat raita Apike „iarna Dra a | nl ai 


marar te e eta z Die E a — 
PR Pl E ABR Y 
Pra iia AAA 


o EA 
i e As 


Cel de-al doilea fiu záreste lumina zilei 
în anul 1869, luna martie, 30, la ora 11 a.m. El 
se numeşte Ignat. 

Înregistrarea noului născut se face în 
acelaşi Registru al Stării Civile pentru născuţi, 
dar la anul respectiv şi are numărul 300 fila 72 
verso. 

Îndată ce am citit cu atenţie înscrisul, 
am avut o revelaţie. Ne-a frapat neobişnuitul. 
Mirarea noastră este legată de confesiunea 
copilului. Noul născut are religie ortodoxă, 
deşi ambii părinţi sunt israeliți. Întrebările 
care urmează sunt fireşti. Este vorba de o 
voință a părinţilor pentru a-l proteja de 
eventuale persecuții? Este greşeala ofițerului 
stării civile, neatent şi poate obosit? Sau de 
intervenţia unei forte din afară, din sfera 
misterului greu controlabil? Să fie pur şi 
simplu hazardul? 

Orice răspuns am aştepta la întrebările 
anterioare şi orice răspuns am accepta, un 
lucru este cert. Nicolae Steinhardt are un 
unchi de religie creştină, ortodoxă. Acest fapt 
este probat prin copia după certificatul de 
naştere care este reprodus mai jos. 


i edu E poa ae” Te 7" mamii] 
T a 7 d 


Fran ST. — artă sar li să neutre ] 


REGISTRUL STĂRII CIVILE PENTRU 
NĂSCUȚI 


No 300 Din anul una mie opt sute şase 
zeci şi nouă, luna martie în trei zeci, ora 
unsprezece ziua. 

Actu de naştere al D-lui Ignatu, de secsu 
masculin, ortodocsu, născut la două zeci şi 
optu, martie corentu 
în Braila, la cassa 
părinţilor săi din 
strada Unirii, No... 
fiu al D-lui Aizicu 
Stanhat, Israilitu, de 
ani două zeci si 
optu, profesia rachi- 
er si al D-nei Renzi 
Stanhat, de ani douá 
zeci şi şase, ambi 
domiciliati în Braila 
în cassa cu No... sub 
Cetate, după decla- 
ratia făcută de tatăl 
care nea Tnfítisat 
copilul în prezența 
D-lui Iticu Bergár de ani patruzeci şi cinci, şi 
a D-lui Bercu Veintraub de ani trei zeci şi unu 
profesia misitţi, amândoi domiciliati în Braila, 
care au sub scris acest actu împreună cu noi şi 
cu declarantele după ce neam transportat în 
cassa din strada Uniri. Făcut de noi Paul 
Scarlat Miller officerul Stării Civile. 

Aizik Stainhart 

I. Berger 

B. Wientraub 

Officier Paul Scarlat Miller 


IEGSTHULO STARRI jiu 
FETAL vitni 


Din analiza documentelor deducem cá 
Aizic Steinhardt si sotia sa au locuit succesiv, 
în perimetrul central, pe sátrzile Unirii şi 
Coroanei iar, ulterior, chiar pe Strada Regală 
la nr. 153. Profesia bărbatului evoluează în 
timp: de la comersant şi rachier ajunge 
antreprenor. Prestigiul său în comunitatea 
israelită creşte de asemenea. Bunicul lui N. 
Steinhardt reprezintă, alături de alte două 
nume, Templul Choral Occidental din Brăila. 

Documentul care atestă definitiv numele 
de familie Steinhardt este o invitaţie tipărită în 


işcarea literară + 165 


anul 1881, existentá ín dosarul Protoieriei 
Judeţului Brăila, mapa 5/1881, fila 21. 

Cititorul de astázi poate ridica din nou 
din spráncene a mirare. Dar prin acest text se 
pot proba relaţiile ecumenice vechi si adevá- 
rate dintre reprezentanţii diferitelor culte. Aici 
este în discuţie raportul firesc şi civilizat 
dintre reprezentanţii religiei israelite şi cei ai 
cultului ortodox. 

Se cunoaşte, îndeobşte, că după Răz- 
boiul de Independenţă din 1877, România 
devenise regat. Cu prilejul Festivitátilor 
Naţionale din 10/22 Mai 1881, când avea loc 
încoronarea Majestăţilor Lor Regale, comu- 
nitatea israelitá din Brăila se adresează 
Sfinţiei Sale Protoiereului Judeţului cu acelaşi 
nume, să asiste la 'Te Deumul care va avea loc 
în Templul 
Choral, Duminică 
10/22 orele 4 
post-meridian. În 
felul acesta se 
exprimă  „afecţi- 
unea şi devota- 
mentul ce are că- 
tre Tron şi Țară”. 


; I I. Loebel. `: 
ntantí A. Steinhardt. 
i B. Weintraub. 


Între semnatarii actului oficial apare 
pentru întâia dată numele exact de Steinhardt. 

Tatăl lui N. Steinhardt, cel de-al treilea 
fiu al lui Aizic Steinhardt, deşi născut la 
Buzău, plasa Săraţi, în 28 mai 1877, s-a 
considerat totdeauna brăilean. În Jurnalul 
fericirii la capitolul Bughi Mambo Rag auzim 
vocea acestuia, peste măsură de mândru de 
originea sa brăileană. 

„De felul meu sunt brăilean, dar de 
născut m-am născut la Buzău în 77. Venise 
barabafta turcească pe Dunăre să atace Brăila 
şi mama, sperioasă, s-a refugiat la Buzău, 
unde m-am născut.” 


166 + Mişcarea literară 


Nu posedăm vreo copie după certificatul 
lui Şaia, dar ne bazăm pe mărturia sa şi pe 
consemnările făcute în registrele matricole de 
la Liceul N. Bălcescu, unde a frecventat întreg 
ciclul şcolar, fără pauze, din 1888 până la 
absolvire în 1895. 

Prenumele Şaia este grafiat, în toţi anii 
de şcolaritate într-un şir destul de imprecis. 
Când Saia, când Saer, când Schaer ori Schaia. 
Doar numele de Steinhardt este ortografiat, 
pentru a doua oará ín documente, ca cel din 
invitatia Templului Choral Occidental din 
Brăila. De asemenea locul si data naşterii sunt 
cele cunoscute. 

Precum rezultă din Registrul matricol, 
Fila 314, Matricola nr. III No 383, existent în 
Arhiva Colegiului Național „Nicolae 
Bălcescu”, elevul a absolvit Şcoala Israelito- 
Română, iar certificatul a fost eliberat la 1 
august 1888. Data încrierii la liceu este 6 
septembrie 1888. 

Liceul brăilean condus de Atanasie 
Popescu si slujit de un corp profesoral de elită 
şi foarte exigent a trecut prin transformări 
majore. Pe atunci Ministrul Cultelor şi al 
Instrucțiunii Publice era T. Maiorescu. Dintr-o 
privire, fie şi grăbită, asupra rezultatelor 
şcolare se poate observa efortul cerscând al 
elevului la disciplinele unde se simțea mai 
puţin pregătit. 

Trece examenele de corigentá si ajunge 
să se claseze al V-lea, al II-lea între 26 de 
elevi şi mai târziu să se situeze pe locul întâi 
în anul şcolar 1894-1895. 

În aceeaşi perioadă leagă prietenii pe 
viață. Toleranta religioasă, un profund senti- 
ment al demnității, împărtăşirea si ispăşirea 
durerilor împreună cu românii, suportarea 
îndârjită a Istoriei de după 1944 sunt probe de 
foc prin care se cáleste si se verifică senti- 
mentul prieteniei. 

În Jurnalul fericirii am găsit o însem- 
nare referitoare la prietenia nedezmintitá de 
trecerea anilor a foştilor colegi de liceu, Mihai 
Butoianu şi Schaia Steinhardt. Prietenia este 
confirmată prin fapte nobile şi încercată în 
vremuri tulburi, dramatice. După episodul cu 
evreii care-şi depun actele pentru emigrare în 
Israel, este deschisă o paranteză ca un semn al 
destinului. 


Neil PA sii lan ld ae Lie i 
2 Ss J e 3) h r 
a p a PU SÍ A ve ri 


TOET . 

ti pi Oi e 

Ri aa i 
sedii aii 


Annih soolirè- 
1512 — 18,34 | (0 cart sa înzeriei aci: No, : E 


Zi IIA A rap RS e IN IAS TR de ve ul 
OR a TIRO TEN A 
IO Las Hell por IA Nica la A Ju Fesat aga Pda iia 
iz ia n a See a er SOREL a A AS A, E 

RT IA inos Isdin bs, mja ES arca GE S 
anuh 2451 a 


p e IR | 9 
iata innerierei arad ein pt II Iata dnserierel — 


tanara Bén în otre rara daer procsdests Cf. — Bota în cura a krants d ¿ucodiasd Sku 


| Cretti ATA = 
Ne și dele orita de la ecos mă 


| Ne- pi da caritate de lu aces ama | A 


ta 2—A S care Ta fostret pci: Mo, 1% 
er EE 


Amah molar; 


din 4 Alergias 


iii E TE tert 
ECO. HERH 


Ere -fi Arr ¡ATA $ Ai Í ăi 


işcarea literară + 167 


| ENTIE POLA N 
MINISTERE COLTALOR AT TESTRUCPOARI PUBLICE sy af 


e. e Cai Alade 7523 — 18 
Lahad É Lehia 


Mimi in , Justa par „da pai im o EA 
de artine f F de balla — -— y Paginas y emita a por piina 
| 
E ps MES. 4 E , trezi dn condica disciplinas 
a aanl dn pag- oa den fe licita riria 7 pe auii dioi MEA — de + pătat. IA 
| Pietrii | venian a | metil i Ms ag e 
mE Tamua i WT BRE | mi T TES rita | EH 
—| E | kulet iisi TH MESERTA TAN 
“HL 1673 
= Ju Lo => 


Pa 2 o] dn cale $ 
Bar D Apae |] 


AE £ isa dag | 
A A A Jast 
Ed |] E 


> i E è . 5 $ [ 7 
c ae UR ul 7 MAT 
Prima  — Ja | i | ra __ 
Confiunre > n ` 
ar o E, r ë 
cent dt KN As al E dh iz A be 
ditontía de [este atado leni Kemiaj —— 


Fa, e Cai =. as 


¡e i Capim ee nnani aiti fe 
l ; 


E 
Precios, 
“Da — 


A TAs ci tt 


168 4 Mişcarea literară 


MINISTERUL CULTELOR ȘI INSTRUCPIUONEL PUBLICE Papi 


- = 


Mo a F Clara LY Aud colar 180% — AE 
al ER A A PE A 


Nasal da e N 2 = + ud : leol a 
de afina _______| „da rainure o o n Ai — s entiti Profe 
periplu | peria _____ y tree comeicadirciplinari 
adasi la pag | Pret în raatricula clasel a pe cerul podar ÎN — PEL a pag. — 
O MEE ET pi zi 
ETI NL Anti at ti A | E sa (PE 
A A fe MIRI Sai | ame zi CUBRA VA 
1 T, 
| E si lila = Eri EEE 
E legos A A E Š DE |u| N z 
= ep T 


Le 
E A ete a, 
di 


ade 
| 
| 


K Bi NH 


- ai EA a 


AAA m m 


She | AZ, 
` Coeficientul delelusificare LE 27 al o Abre 
E 
Situaţia la firmele anului: . E pirate arat E 


mr mm a 

| LA | iii eu salológele oses; sa 

L | Director, | i 
ie 


işcarea literară + 169 


Dupá ce casa ín care tráiserá fusese 
bombardatá ín 4 aprilie 1944, au fost primiti 
sá locuiascá la fiica generalului Butoianu, 
„nea Mihai fost coleg de clasă cu tata la 
Liceul real din Brăila”. Intrarea ruşilor în ţară 
cu tancurile la 30 august şi modul brutal dar 
lucid, premonitoriu al tatălui, indignat că 
lumea priveşte şi râde, fără să ştie ce-o 
aşteaptă mai departe, că fiul său e acolo, chiar 
dacă sub jurământ spune: „nu râdeam, nu 
salutam, nu aplaudam, nu exclamam”, rămân 
înfipte în memorie. Spusele lui Schaia 
Steinhardt se adeveresc ulterior atât pentru 
mulțime cât şi pentru copilul de odinioară: 
„Or să plângă cu lacrimi amare şi tu la fel... 
Hai acasă...” 

Scena este compusă dintr-un şir de 
fotograme. Ceea ce urmează are însă tot 
legătură cu Brăila. „ÎL iau pe tata prudent de 
mână şi mergem binişor spre locuinţa din 
strada Olari a Butoienilor”. 

Deşi ni s-ar putea reproşa că ne 
îndepărtăm de tema propusă, vom desena 
totuşi o paranteză pentru a schița doar 
personalitatea fostului elev al liceului brăilean 
„un numeró” cum spun francezii. 

Trecem iute în revistă câteva etape din 
viaţa sa. După studiile inginereşti, a făcut 
războiul ca ofiţer, a fost decorat iar cetăţenia a 
obținut-o printr-o lege specială înainte de 
1914. A lucrat până la 79 de ani în Fabrica de 
sticlă de la Scăieni, în hala cuptoarelor, apoi 
la Fabrica de sticlărie de la „Pădurea Neagră” 
din Bihor şi în cele din urmă a fost inginer şef 
la o fabrică de cherestea din Pantelimon. 
Toate aceste informaţii sunt din Primejdia 
mărturisirii. 

Spre deosebire de E. Ionescu, prezentat 
de Marta Petreu în cartea lonescu în ţara 
tatălui, care asocia România cu tot ceea ce era 
mai rău până în 1989, fiindcă aceasta era „ţara 
tatălui”, „traumatizant”, „odios” şi urât încă 
din copilărie, N. Steinhardt a trăit o relaţie de 
înduioşătoare iubire şi veritabil respect faţă de 
tatăl său. Chipul acestuia răzbate din paginile 
meorialistice ca un model şi un prieten în cele 
mai grele ceasuri ale existenţei fiului său, un 
vizionar, un înțelept. Portretul îi este schițat 
cu repeziciune, dragoste şi pregnanţă, din 
câteva cuvinte: mititel, grásut, viois, numai 


170 + Mişcarea literară] 


zâmbete, dar şi încurajator, inflexibil, direct şi 
demn în situaţii dramatice. 

„Vorbele tatei amestec de Regulus şi 
Cambronne”. Sau „nu te întrista, pleci dintr-o 
închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la 
ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o 
închisoare strâmtă într-una mai largă”. 

Memorabile sunt şi alte fraze şi alte 
scene care conturează profilul moral al lui 
Schaia Steinhardt. Ne oprim aici trimitándu-i 
pe lectori la opera steinhardtiană. 

Celălalt prenume, Oscar Steinhardt, nu 
apare în nici una din foile matricole ce se 
găsesc în arhivele Colegiului Naţional „N. 
Bălcescu”. 

Doar o singură dată în Jurnalul fericirii, 
în septembrie 1964, Mariana Viforeanu, o 
prietenă a celor doi, tată şi fiu, le dedică („A 
mes amis Sir Oscar et Nicolas”) următoarele 
versuri: 

Statistique perplexe 

A vrai dire il ne s’en trouve 

Pas tant, dans le monde, qui soit 

Dédaigneux de gros qui prouvent 

Amoureux de ce qu'ils croient 

A vrai dire il ne s’en trouve 

A peine que deux ou trois, 

Chevaliers de l'impossible 

Mélancoliques de la loi 

Pour tout dire, ne ried-il gucre? 

De se mettre en chásse de joie, 

Car le monde du possible 

Redoute ce genre d'émoi. 

„Cavaleri ai imposibilului/ Melancolici 
ai legii” erau fără îndoială. Afecţiunea lui N. 
Steinhardt pentru Brăila, are, deci, numeroase 
explicaţii. Mai mult, ca într-un basm, copilul 
Nicu-Aurelian este adus de tatăl său „la 
obârşie, la izvor”, cu termenii lui Lucian 
Blaga. Nu ştim anul descinderii sale aici. Dar 
reluând scrisoarea din 4 martie 1988, de la un 
punct mai departe, aflăm următoarele: 

„Tata ne-a dus, pe mama (bucureştean- 
că) şi pe mine să vedem Brăila şi Zúrichul. 
Ambele oraşe ne-au lăsat amintiri ferme- 
cátoare”. 

A fost plimbat, cu sigurantá pe str. 
Regală, pe bulevardele oraşului, i s-a arătat 
clădirea impunătoare a Liceului „N. Băl- 
cescu”, nu se poate să nu fi privit Dunărea. 


Oraşul era fermecător dar şi împrejurimile 
aidoma. Ipoteza aceasta n-are cum să fie nici 
infirmată, nici confirmată. Noi credem în 
adevărul ei. 

lată de ce descoperirea acestor mărturii 
de arhivă asociate altora scrise de însuşi N. 
Steinhardt ne-au provocat o bucurie intelec- 
tuală abia strunită. 

Considerăm că aceste detalii ce ţin de 
istoria familiei Steinhardt şi de Brăila, pros- 


Bibliografie 


perá şi plină de viață şi lux, vor servi 
monografilor de acum sau de mai târziu. 
Adresăm pe această cale multumirile 
noastre, pentru concursul dat, domnului prof. 
Petru Cosnitá, director al Colegiului Naţional 
„N. Bălcescu”, doamnelor secretare Ecaterina 
Timoianu si Valeria Ioniță de la aceeaşi 
instituţie ca şi părintelui Paisie Cinar. 


STEINHARDT, N. Jurnalul fericirii, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1992, p. 50, 88, 172, 176, 


433. 


STEINHARDT, N. Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu loan Pintea, Editura „Dacia”, Cluj- 


Napoca, 1993. 


COGĂLNICEANU, M. Întâlniri irepetabile, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2004. p. 230. 


işcarea literară + 171 


SCRISORILE LUI TOMA BULEA, PROTOPOP DE 
BECLEAN, CATRE LIVIU REBREANU 


Toma Bulea, protopop greco-catolic de Beclean, rudă cu scriitorul Liviu Rebreanu, a avut o 
corespondenţă cu scriitorul, relevată de Niculae Gheran atât în ediţia critică a operei rebreniene, 
cât şi în articole de presă. Prin bunăvoința aceluiaşi N. Gheran, publicăm aici scrisorile trimmise 
prozatorului de către preotul de pe Someş, inedite, fără a face alte comentarii. 


Domniei Sale Dlui 
Liviu Rebreanu 
Scriitor 

Bucureşti 


Cu prilejul sărbătoririi DVoastre, — nu 
vreu a comite păcatul ca „ţara Becleanului” să 
lipsească, fie şi numai în scris, dela praznicul 
fiului acestui ţinut cu care mereu ne-am ţinut 
mândri. 

Chiuza, Tárligua, Becleanul, în amurgul 
acestui Decembrie sărbătoresc şi ei acasă 
această aniversare. Subscrisul ca „rudă” în 
rugăciunea cătră Dl, din 11 crt., vom cere 
sănătate pentru acela care s-a făcut nemuritor 
prin celebrele sale scrieri şi care a glorificat 
ținutul nostru şi năsăudean. În aceeaşi zi voi 
face panechidă pentru baciul fieiertat Vasile şi 
toţi morţii Rebreanu ce zac în cimitirul Chiu- 
zei noastre, şi cei doi fraţi: eroul şi elevul. 

Modesta mea bibliotecă care serveşte 
întreg ţinutul azi primeşte numele de „Liviu 
Rebreanu” vă rog a o augmenta cu scrierile 
DVoastre complecte ev. şi alte cărţi. 

Noi cei dela Beclean ne vom năzui ca să 
eternizăm numele de „Liviu Rebreanu” prin 


alte fapte şi realizări 

Arhiva Rebreanu | cari toate vă vor fi 
cunoscute. 

Până atunci rugăm pe Dl Dzeu ca pe fiul 

bisericii noastre sfinte, fiul ținutului nostru 

somesan, şi întreaga sa familie — să-i ţină întru 


multi şi fericiţi ani. 
Şcoala primară Beclean-Someş 


Toma Bulea 
paroh, catehet 


172 + Mişcarea literară] 


Andrei MOLDOVAN 


12/ VIII - 933 
Dragă Domnule Liviu, 


Duminică 16 Iulie crt. sa constituit 
Căminul Cultural în Beclean, în cadrele 
Serviciului Social. 

La propunerea mea Căminul Cultural s- 
a botezat cu numele „Liviu Rebreanu”, cu 
această ocazie am ţinut de cuviinţă ca să vă 
comunic aceasta şi în baza promisiunilor 
făcute foarte mult Vă rog a ne dona pentru 
înzestrarea bibliotecii căminului cărţile DV. 
eventual şi alte stând noi pentru moment şi ca 
începători — rău de cărţi. 

În fruntea căminului, deoarece eu sunt 
foarte ocupat cu protopopiatul în 30 comune 
de sub grija mea, am propus şi se va aproba 
sigur, director pe un ing. agr. loan Căpântală 
originar din Cugir om hamic şi de ispravă. 

Drept început subsectia cooperativei s'a 
şi înființat şi aici în Becleanul (cuv. 
indescifrabil, n.n.) pe care-l cunoaşteţi, dacă 
D-zeu ne va ajuta, vom pune bază unei 
cooperative în toată regula. 

Vrem ca numele de „Liviu Rebreanu” să 
nu stea în zadar vrem să-l cinstim, deja toate 
societăţile, casină dif. Reuniuni sau înglobat 
în cadrele căminului. 

Vrem însă şi ceea ce e mai greu să 
edificăm un local propriu căminului în acest 
scop în numele Becleanului şi conducătorilor 
acestui cămin vă rog sá interveniti ca să 
primim ceva ajutor ştiţi că românii din 
Beclean abia în 1848 ieşiţi din iobăgie sunt 
săraci etc. 


Dorind ca sá vá bucurati de aceastá 
atenţie dată ca prieten şi rudă 
sunt stimător 
Protopop 'Toma Bulea 
Beclean/ Someş/ 


Dragă Domnule Rebreanu, 


Aici anexat trimit cererea credincioşilor 
din satul DV. natal cu rugămintea ca orice 
răspuns, şi cred că cel favorabil, să se trimită 
mie pentru ca să-l predau personal celor 
interesaţi. 


Ar fi mai nimerit un clopot frumos să 
răsune acolo unde v'ati născut, aceasta fiindcă 
biserica nouă care acum deja e pusă sub 
acoperiş, n'are clopote. Ar fi cel mai potrivit 
cadou. 

Cu cele mai alese sentimente şi crezând 
în răspunsul DV imediat, care poate fi o 
bucurie de sărbători credincioşilor sunt 

Beclean la 10 Decemvrie 1937 

Protopop Bulea 
Beclean (Someş) 

Multe salutări dela rudele şi cunoscutii 

de aici! 


Nu aş putea avea un aparat de radio cu 
reducere?! 


iscarea literară + 173 


SATUL MUTAT ÍN AMINTIRI 


„şi satul şi frunzele 
amestecate-n 
colbul neiertător 


vor deveni 
Moe Matt amintiri” 
zu (Radu Báes) 


Ca un ţăran ple- 
cat la drum lung, care, 
închizănd în urma lui 
portita ográzii, îşi face 
o cruce, poetul Radu Báes îşi deschide 
volumul său de versuri Roua luminii (Editura 
„Macarie”, Târgovişte, 2004), invocând 
ajutorul divinității: „Tu, Doamne, — arată-mi 
calea/ înierbată/ şi drumul netocit/ spre-a 
versului cetate,” (E timpul, Doamne). El se 
apropie cu modestie şi sinceritate de „materia 
primă” a poeziei, cuvintele, pe care le adună 
cu grijă pe „corabia” sa: „cu trecerea timpului/ 
cuvintele se vor ínmulti/ asemenea urmaşilor 
lui Noe” (Corabia de cuvinte). Ca totul să fie 
clar şi oarecum programatic, a treia poezie a 
volumului său de debut este o „ars poetica”. 
Prin cuvânt, prin poezie, timpul va fi învins: 
„timpul să-şi piardă/ urma secundelor/ într-un 
poem/ de mult aşteptat” (Ars poetica). 

Radu Băeş este un poet al satului, un 
Camil Petrescu liric al spaţiului rural: „Sunt 

un sătean înfăşurat/ 
în mantia unei idei” 
(În umbra unei idei). 

Boicotând blagian istoria, satul poetului 
Radu Băeş este ameninţat de o inadecvare 
temporală: „Timpul  parcă/  a-nţepenit 
deasupra/ satului,/ e ca o roată mare de car/ 
rástignitá/ pe crucea dealului” (Netimpul). 

Solutia salvării satului, bineînţeles, una 
poetică, îmbracă la Radu Băeş, haina evocării 
sentimentale, gen O. Goga (poezia Casa 
noastră): „gardul îşi trăieşte/ ultimele clipe,.../ 
aplecat într-o parte,/ gata să se răstoarne” 


174 4 Mişcarea literară] 


Ion Radu ZÁGREANU 


(Propteaua). O altă cale este aceea a mutării 
lui în lumea amintirilor: „şi satul şi frunzele/ 
amestecate-n/ colbul neiertător/ vor deveni/ 
amintiri.” (Frunze plutind...). 

Pentru Radu  Băeş, satul mereu 
personificat este un „personaj” debusolat, care 
se simte la el acasă, ca un străin: „satul îşi 
priponeşte/ mădularele/ şi cerşeşte/ nimeni nu- 
l vede,/ nimeni nu-l aude,/ strigătul lui/ de 
durere/ înmărmureşte.” (Satul). El a devenit 
un teritoriu în care „urbanii” se reîntorc la 
sfârşit de săptămână, ca într-un „descălecat” 
de ţară nouă (Frunze plutind...). Pe ulițele lui, 
obiceiurile şi tradiţiile sunt scoase parcă de la 
naftalină, „din tolbă” (Speranţe), în momente 
festive şi festiviste. 

Tot ca să-şi salveze spaţiul îndrăgit, 
Radu Băeş îl înnobilează, localizându-şi aici 
periplurile iubirii. Chipul iubitei împrumută, 
ca într-un transfer, din frumuseţea naturii 
satului: „când cerul s-a mutat/ în ochii-ti 
albaştri...” (Din ochii tăi). Satul se mai poate 
şi autosalva, prin modelul de credinţă pe care 
el ni-l propune: „numai fáranul/ îşi îndreaptă 
privirile/ spre cer/ şi zâmbeşte:/ credinţa lui/ e 
cea mai putemică/ lumină a satului” 
(Credința). 

Autorul se vrea unor constructor al eter- 
nităţii satului: „Pe fruntea cuvántului/ cioplit/ 
din stânca neprihănită/ a satului/ înfloreşte 
eternitatea” (Eternitate). Alteori, el este cople- 
sit de záadárnicia încercărilor sale de a-şi salva 
lumea copilăriei: „într-un târziu/ mă pome- 
nesc îngropând/ speranta/ la marginea satului 
(Îngropând speranța). 

Radu Băeş se identifică total cu satul 
său: „Pietrele satului/ seamănă cu gândurile 
mele” (Pietrele satului). Speranţa lui este că 
acesta îşi va învinge sfârşitul, asemenea 
ghioceilor, care  „străpungând victorioși” 
zăpada, anunţă „speranţa/ revenirii la viaţă” 


(Satul a învins). Încrezător, Radu Báes o va 
lua de la capăt: „să deapăn iar comori, din 


vraiştea de vreri/ care colindă satul” (E 
timpul, Doamne). 


TIMPUL ÎNCHIS ÎN MUZEU 


„dar eu întind timpul ca pe 
foile de aluat, îl adun 
cocolos, un bulgăre moale 
îl fac şi-mi adâncesc 
degetele si furia si 
gândurile în el şi din nou îl 


Prranica fade 


De sapte 


întind” 
(Veronica Balaj) 
Undeva prin 


Austria, într-o zonă vi- 
ticolă, într-o localitate 
numită Nussdorf, îşi plasează poeta Veronica 
Balaj întâmplările celor şapte povestiri 
adunate în volumul bilingv, româno-german 
De şapte ori viaţa (Sieben mal, das Leben), 
Editura „Mirton”, Timişoara, 2004. 

În postura unui vizitator al acestei zone, 
în compania profesorului Hans Dama, „mare 
cunoscător al istoriei locului”, autoarea 
încearcă să descifreze un trecut aflat în spatele 
grelelor porţi de lemn şi al masivelor clădiri 
din Nussdorf, evocând o epocă apusă si 
reînviind destinele celor care au vieţuit aici. 

V. Balaj pare a coborî în timp pe un alt 
tărâm. Actualii locatari ai acestui spaţiu, ieşiţi 
din orânduielile tradiţionale ale acestei lumi, 
urmaşi ai unui timp”, pe care nu-l mai 
înţeleg, sunt nevoiţi să-l închidă pe acesta 
într-un muzeu, vânzându-şi locuinţele, în 
acest scop. 

Hans Braw, nepotul renumitului „Hans 
Braw al VII-lea”, proprietarul actual al unei 
firme de bere, veche de prin 1650, se decide 
să deschidă un muzeu în casa lui, într-un fel 
pentru a păstra cele „moştenite” de la unchiul 
său, obsedat de continuarea unor tradiţii, de 
perpetuare a unui neam. Personajele nu-şi mai 
pot asuma trecutul înaintaşilor. Pentru Weiss 
(Celălalt heuriger) „întâmplările petrecute 


Ion Radu ZĂGREANU 


aici se prefăcură în statui. Vizibilă doar de ei”. 
Weiss nu mai poate reînvia atmosfera de 
altădată din restaurantul lui. Prezentul a 
degradat manierele alese ale trecutului, clienţii 
de altădată ai heurigerului au devenit parcă o 
colecţie de muzeu. El constată că „de fapt, se 
află în plin remember”. Neînţelegând ce se 
petrece cu el, Weiss trăieşte clipe onirice. Un 
stol de ciori se năpusteşte asupra lui. Simbolic 
acestea, parcă i-ar ciuguli trecutul. 

Eroii V. Balaj se luptă cu un timp care 
le surclasează tradiţiile, vechile obiceiuri, care 
nu mai corespund vieţii mereu în schimbare. 
Asumându-şi responsabilitatea păstrării unui 
timp de echilibru, eroii prozatoarei îmbracă 
aură tragică. Johanna, fiica primarului din 
Nussdorf trebuie să continue tradiţia familiei 
de mari viticultori. Părăsită de iubitul ei Karl, 
ea eşuează. Aceeaşi misiune o are şi Hans 
Braw (Hans Braw al VII-lea). Conştiente de 
neizbânda lor, personajele se salvează prin 
„mărturisire”. Nereusita lor este alteori 
consecința păcatelor înaintaşilor. Frumoasa 
Adelheid, o Ancuţă sadoveniană, nepoata unei 
călugăriţe care a renunţat „la viaţa monahală”, 
este obsedată de „greşeala bunicii sale”. 
Ratările ei în iubire sunt puse pe seama 
acestui fapt (La heurigerul vis-a-vis de 
semiluna ruginită). 

Matilda (Matilda, doamna de pe strada 
Beethoven), părăsită de soţul plecat cu alta, 
renunță la moştenire în favoarea celor doi, 
cântând prin sanatorii, mulțumită de „nevino- 
vátia” ei: „Ea n-a divorţat”. 

V. Balaj este o poetă a timpului. Acesta 
s-a impregnat în lucruri: „lemnul porţii de la 
casa primarului ascunde poate în nervurile 
sale frânturi de vorbe vechi” (Fata primarului 


iscarea literară + 175 


din Nussdorf). Eroii prezenti ai acestui loc 
mai păstrează doar în înfăţişarea lor ceva din 
ocupaţia de bază, viticultura: „Actualul domn 
Hans Braw are aspectul unui butoiaş de vin”. 
Prozatoarea intră într-un joc cu timpul, 
„mă atrage însă umbra unei poveşti”, dezgro- 
pând destinele de altădată din spatele vechilor 
porţi. O trecere în revistă a locuitorilor din 
Nussdorf o face preotul Klein (Pater Gasse). 
Destinul nefericit al protagoniştilor se tran- 
smite ca un blestem de la o generaţie la alta. 
Sub vălul unei matrice poetice, V. Balaj 
îşi construieşte un excelent câmp narativ, în 
care mişcă cu  dezinvoltură personaje 
implicate într-un lanţ de întâmplări. Ele sunt 
evocate pentru a reînvia o epocă, aflată pe 
punctul de a fi mutată, în muzeu, pentru a fi 
salvată. Ai senzaţia că naratoarea se lasă 


contaminată de timpul descris, deşi, asemenea 
cântărețului Augustin (Lieber, lieber 
Augustin), căzut în „groapa cu ciumati”, vrea 
sá se salveze, conştient de valoarea si menirea 
lui : „Eu ştiu încă să cânt”. 

Generaţiile actuale, „urmaşii” pricepu- 
tilor viticultori, nu mai sunt atraşi de „rându- 
ielile” trecutului. Pe cele trei fete ale nepotului 
domnului „Hans Braw al VIl-lea” nu le mai 
interesează secretul fabricării berii. Timpul a 
schimbat tradiţiile. Asumarea lui de către 
generaţiile prezente se face prin conservare în 
muzeu. Astfel, obsesia personajelor din 
naratiunile V. Balaj, nevoite „să întrerupă un 
lanț” al unei lumi cu un aparent echilibru, 
devine acceptabilă, ca o izbăvire. Viaţa 
învinge de şapte ori, de fiecare dată. 


DOUĂ CĂRŢI DE DANIEL RENON 


Daniel Renon 
este un poet relativ 
tânăr stabilit în Núrn- 
berg, mare animator al 
culturii române din 
diasporă, şeful cena- 
clului literar ARS 
LONGA si redactor şef 
al revistei Arcada. 

Poetul ne pro- 

mmaa pune două volume de 
poezii, Literando si Dresorii de umbre, care 
au apărut la Editura „Anamarol” din Bucu- 
resti, primul în 2004 si cel de al doilea în 
2005. Literando e o carte de poeme aflată sub 
zodia lui Nichita Stănescu, poetul Ti acordă 
patronatul atât la început, cât si în demersurile 
paradigmatice ale întregului parcurs poetic. 
Cu apeluri la zeități antice, cu meditații ce 
ating esențe de tip heideggerian, Renon ne 
oferă desigur trăiri ancenstrale, comunicări în 
care lirismul suav coexistă cu verbul frust, 


176 + Mişcarea literară 


Ion MOISE 


aritmic, adesea deliberat incoerent si de o 
gravitate aparte, tutelat totemic de consacrate 
„zeități? universale dar care au mai mult rol 
de pretext şi simbol, marcând erudiția. 
Molière, Heine, Shakespeare, Eminescu. 
„Cine a văzut Cuvântul/ Se furişează la umbra 
lui/ Căutând un adăpost/ La capătul neobosi- 
tului Mâine...” (Literando). Imaginarul, figu- 
rativul, sincretismul şi feed-backul, toate 
aparţinând regulei moderniste, fac din Daniel 
Renon fătul nebuniei acelor „poetes maudits” 
care, dovada unui direct şi permanent contact 
cu literatura română şi cu literaturile mari ale 
lumii, îl proiectează în rândurile prime ale 
poeziei călite la sursele de foc ale celei mai 
stringente actualități. 

Pe aceleaşi cărări merge şi volumul 
Dresorii de umbre compartimentat în trei 
părți: Umbrele pământului,  Nesomnul 
umbrelor şi Lumina fără umbre. Umbra, joc 
secund şi obsesie platoniană, dobândeşte aici 
un rol sinestezic, regular şi proiectiv, alături 


de  iluminări emer- 
getice care ne amintesc 
de Rimbaud din Ilumi- 
nări şi Un anotimp în 
infern, precum şi de 
ciclul Zonă al lui 
Apollinaire. Universul 
gnomic e anunțat 
aproape telegrafic de 
cunoscuți gânditori ai 
lumii: Hegel, Des- 
cartes, Hobbes în raport cu care poemele 
dobândesc, pe plan imagistic, o consistență 
ideatică salvată însă de abstragere şi 
hermetism printr-un abil proces de limpezire a 
comunicării. „Gândirea ce nu-i limpede în 
văz/ Din cugetarea timpului feroce/ E-un 
sâmbure stricat, sub miez/ Si un amar 
precoce...” Realizat, în funcție de ,o inspirată 
imagine a lui Borges”, ca „un fel de pasăre 
care zboară invers”, volumul Dresorii de 


daniel rron 


ME Hi 
| | 
AL 


dreszarii ale umbre 


umbre e conceput de „A vedea ce nu se vede/ 
E un fluture de noapte,/ Când târziul este 
verde/ Înspre zorii ce-s departe...” 

Sub impresia aceluiaşi Nichita Stănescu 
dar şi a lui Adrian Păunescu, găsim şi poezii 
suave, mai ales în ultima parte, unde iubirea 
ajunge până la urmă cântată în acorduri de 
şlagăr. Dar şi aici poetul nu se lasă furat de 
clasica formulă lirică, sentimentul şi 
efuziunea sunt adesea obturate de inserfii 
meditative: „Aş vrea să-ți spun din clipă-n 
clipá/ Iubito,... ultimul sărut e greu./ Dar 
timpul, el, tăcerea ne-o risipă/ între dorința ta 
şi ochiul meu...” 

Prin cele scrise de Daniel Renon 
distingem ín fapt un argument nou ín favoarea 
conceptului conform căruia poezia modernă 
realizează nu doar o explorare a lumii de azi, 
o identificare a crizelor modernității, ci si o 
rezolvare relativă a acestora. 


UN LOC MITICO-GEOGRAFIC - LA BĂRĂCIUNI 


A apărut la 
Editura „Limes” din 
Cluj, în acest an, 2005, 
o remarcabilă carte de 
proză — La Bărăciuni — 
sub semnátura lui Tra- 
ian Parva Săsărman. 

Cartea cuprinde 
o suită de povestiri 
nostime, cu oameni 
concreti trăitori în satul 
natal al autorului, res- 
pectiv Măluţ. Prozele 
prezintă în mod izbitor savoarea amintirilor 
lui Creangă transpuse la dimensiuni reduse în 
acest sat izolat de pe malul Someşului, care 
ținea legătura cu lumea prin luntrea lui 
Groşan, Capra ori Doboş. Cei trei luntraşi, cu 
schimbul, făceau serviciile de transport pe apă 


LA 
BARACIUNI 


Ion MOISE 


contra unui leu, doi sau mai multi, după om şi 
încărcătură. 

Avem aici de a face cu o sumă de 
fizionomii umane, în fond fiziologii locale, 
creionate ironic şi umoristic într-un limbaj 
colorat,  arhaico-regional, cu  inserfii 
paremiologice, limbaj care alcătuieşte în bună 
măsură substanţa narativă. Umorul sănătos de 
care dispune autorul şi reala stăpânire a 
mijloacelor sunt evidente mai ales în portretul 
lapidar cu care îşi introduce personajul în 
scenă: „Aşa îl ştiu eu pe Pecu. Nici urât, nici 
frumos, nici bătrân, nici tânăr, nici mic, nici 
înalt, chel şi trist. Cheferist de lopată.” Sau, în 
alte portrete, iată, cum o prezintă pe Buhuta, 
sărmana satului: „Albă la faţă, roşie în obraji, 
nici înaltă, nici scundă, potrivită de statură, 
purta ochi de porțelan albastru, cu luciri de 
ghiatá verde. Păr bogat, strâns sub náframa 


iscarea literară + 177 


neagrá cu flori albastre si frunzá verde, se 
purta cu cámasá albá, cusutá cu fitáu ín cruci. 
Avea laibár negru cu barson si rochie lungá si 
grea, Ca a doamnelor de la oras. Spre 
deosebire de alte femei, se încălţa cu cizme de 
box negre, lustruite oglindă şi căput negru, cu 
râuri de barşon. Cred că gura satului o 
botezase Buhuta tocmai pentru că lumina 
lămpii ei de petrol asemăna o veşnică strajă de 
noapte. Şi cele două ferestruici galbene chiar 
păreau ochi de bufnitá. Adică buhá, cum îi zic 
măluţenii.” 

Este aici o mână de prozator autentic, 
cunoscător până la detaliul semnificativ al 
vieţii rurale evocate în astfel de crochiuri care 
înglobează practic un veritabil univers 
existenţial. E un soi de mitologie coborâtă din 
vechimi magice, concretizată mai ales prin 
logos. „La Bărăciuni”, cimitirul satului, e 
prezent aproape în fiecare secvenţă a cărții, 
încorporând o simbolistică tragică, fiind, într- 
un fel, personajul central, văzut însă şi 
perceput apolinic, ca o fatalitate natural- 
necesară de tip mioritic. Bivolarul Gruia îşi 
cheamă pe dealuri o iubită închipuită, Raveca, 
o fiinţă morganatică, cunoscută în vis ori 
aevea, nimeni nu ştie, care nu vine, nu 
răspunde chemărilor. „Şi, notează autorul — 
anii au trecut şi Raveca n-a mai venit. Poate s- 
o fi mutat şi ea la Bărăciuni, la tintirimul ei si- 
acolo o fi melițând cânepa să-i facă lui 
Vasâlie cămaşă de mire. El şi-o dorea albá- 
albă, cu roituri mari şi cu cipcă (dantelă) în 
formă de biscuiţi. C-aşa-i plăcea lui. Aşa cum 
cred că şi el, dincolo, are de lucru cu bivolii. 
Bivoli care, dincolo, s-ar putea să fie albi. Şi 
să dea lapte mult. Şi bun. Să se sature bietul 
Gruia.” 

Un alt plan obsesiv al cărţii este cel al 
CFR-ului. Acesta fiind însă populat cu 
ceferişti de „mătură” şi „lopată”, cum sunt 
Pecu, mare amator de „filcăi” şi bancuri, 
precum şi Văşcălan care „vecuia, de obicei, în 
magazia de bagaje a gării Beclean pe Someş”. 
Acesta era ocrotit de magazionerul principal, 
Aurel, văr primar cu tatăl autorului. Sunt 
oameni simpli, creionaţi cu simpatie de autor, 


178 + Mişcarea literară] 


cu umor şi condescendentá, relevând structuri 
morale de o specială şi adâncă omenie. Şi de 
astă dată, elementul onomastic şi portretistic 
particularizează personajul, Văşcălan venind 
de la numele dat în sat „făraşului”, unealta sa 
principală de lucru, alături de măturoiul de 
nuiele căruia îi spunea „cu mândrie” — 
„stilou”. 

Specific acestei tipologii e şi luntraşul 
Groşan, care, în ultima vreme, odată cu zorii 
roşii ai comunismului, nu mai trecea peste apă 
decât „tovarăşi”, că „domnii? zăceau în 
puşcării. În facerile durerii comuniste, satul, 
deşi peste apa Someşului Mare, nu scăpase de 
activişti însărcinaţi cu colectivizarea forţată 
dar a căror muncă de lămurire se rezumase 
doar la „feştirea” gardului în roşu, cu 
însemnele secerii şi ciocanului, pe care se 
urinau în speţă cei cu capul plin de monopol, 
de tipul lui Indescu, cu chimirul plin de 
camete de membru al tuturor partidelor, 
inclusiv al celui comunist. Apar în economia 
cărții şi înţelepţii satului, oameni cu părul ca 
neaua, ca mos Verdele sau Moşu lonas 
Mátanea, cu dramatice experienţe de viaţă, 
adevărate repere morale, prin gândire şi 
comportament. 

Stilistic, volumul se impune prin 
numeroase cuvinte şi expresii regionale, 
locale, care, paradoxal, nu îngreunează textul, 
dimpotrivă, îi dau savoare şi culoare, precum 
şi o inegalabilă notă de umor. Astfel, o anume 
Marie (Argata) semăna cu „fadroma din 
şantier”; sau regionalisme ca: ,,vorovea”, 
„strujică de pită”, „filhong”, „alumar”, „uşa 
cohii”; expresii de tipul: „briceag tucár”, „o 
încorig”, „ne jucam de-a gulea ori de-a 
tighitoaca” etc. 

Avem, aşadar, aici un veritabil univers 
rural, cu personaje care fac parte mai degrabă 
din pătura cea mai vitregită de soartă, în 
special oameni taraţi, dar onesti, generosi, 
bogaţi spiritual si de o înţelepţie nutrită de 
suferinţele şi privatiunile prin care au trecut. 

Sunt argumente prin care acest tom, La 
Bărăciuni, merită atenţia atât a masei de 
cititori, cât şi a avizatilor. 


O BIOGRAFIE ROMANTATÁ 


Di Lachtm 
E Conform isto- 
ricului şi cercetătorului 
literar Teodor Tanco, 
Ion Creangă are ori- 
gine transilvană. După 
mamă, legătura se face 
cu Stefan Creangă 
emigrat în 1763 din 
Ilva Mare, şi stabilit în 
Pipirig, judeţul Neamţ. 
Pe firul descendenților 
se ajunge la David Creangă căsătorit cu o 
descendentă de emigranţi bistrițeni de pe 
Valea Șieului, Nastasia. Aceştia sunt bunicii 
scriitorului, respectiv părinţii Smarandei, 
mama sa. 
Nu de multă vreme întâmplarea a făcut 
să intrăm în posesia unei cărţi, propriu-zis a 
unui roman biografic despre Ion Creangă, 
viaţa romanţată a sa, Cu jăraticul pe buze, 
volum al scriitorului basarabean Ion lachim, 
Editura Pontos, Chişinău, 2004, ediţia a treia, 
revăzută şi adăugită. Cartea e scrisă în spiritul 
vrăjitorului din Humulesti, în spiritul şi litera 
Amintirilor din copilărie, inundată de „măre- 
tii” făptuite ca de eroi din Harap Alb, din 
Soacra cu trei nurori, din Ivan Turbinca... 
Multe şi mărunte a mai făcut şi dres de-a 
lungul vieţii cel care a întocmit şi Metodă 
nouă de scriere şi cetire, care Abecedar a 
stârnit valuri de invidii încât redactorul 
Pişcăreanu pe mâna căruia căzuse manuscrisul 
i-a spus lui Creangă verde-n faţă: „...Nu vá 
fie cu supărare, dar tocmai dumneavoastră, 
diacon fără prea multă carte, ţăran din táránie 
v-aţi găsit să faceţi «metode noi»?!” Norocul 
lui Ion Creangă a fost că era apreciat de 
oameni adevăraţi, cum a fost de exemplu Titu 
Maiorescu ori Petre Carp. Cât despre prietenia 
sa cu Mihai Eminescu, se cunosc multe. Gh. 
Panu, bunăoară, notează despre ei: Legătura 
se stabili astfel, încât pe urmă mai nimenea nu 
mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe 
Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la 
Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea... 


Cu Vera tioul 
he buze 
Li 


: CU JĂRATICUL PE BUZE 


Virgil RAȚIU 


Creangă era neiertător şi nu alegea. 
Pişca neaşteptat cu vorba, mereu plin de 
înțelepciune. Profund credincios, mereu atent 
şi exersând sub legile veghetoare ale 
Domnului, autorul Pungufei cu doi bani a fost 
neiertátor şi repede vărsătoriu de vorbe 
ascuţite la adresa unor „fețe? bisericeşti ale 
vremii, ai căror ochi şi văz erau cam astupate 
vizavi de înnoirea către care tindea societatea 
românească de atunci. Lui lon Creangă 
„încremenirea în proiect” a vieţii propriu-zise 
i se părea ca un corset de nesuportat. Despre 
arhimandritul Ieronim Butureanu care l-a dat 
afară din diaconie nu numai pe motiv că-i 
învăţa pe copii să meargă la teatru, a afirmat, 
strecurând printre dinţi: „Cucernicul Ieronim 
Butureanu! Sfânt de papură!... Crapă cât 
şapte, chileşte cât opt, se tăvăleşte cu toate... 
venerele mănăstirilor şi vrea să mă deie pe 
mine la brazda sfinteniei şi evlaviei!” 

„Tuns” din diaconie, cel mai mult si mai 
mult Creangă a iubit profesia de învăţător. Şi 
ce învăţător a fost! Citea sufletele copiilor ca 
literele de pe filele ceaslovului. Odată, la cla- 
să, a cerut elevilor să spună care era capitala 
Moldovei. Un nou sosit la învăţătură era unul 
Tudoraş Butucel. Acesta, cu zel copilăresc a 
răspuns: Capitala Moldovei este Flocoasa. 
Colegii lui s-au prăpădit de râs şi-au prins să-l 
ia pe Butucel peste picior. Dezorientat, elevul 
a început să dea apă la şoareci. Ca să-l scoată 
din impas — după ce a vorbit despre capitala 
laşi, după ce a descris-o — Creangă mai 
întreabă care este cea mai frumoasă localitate 
din Moldova. Atunci iarăşi sare Butucel, 
zicând: Cea mai frumoasă localitate din 
Moldova este Flocoasa. Din nou râsete 
generale. Dar învățătorul vine în sprijinul lui 
Tudorel şi le explică pentru ce Flocoasa este o 
localitate fără de asemănare în comparaţie cu 
alte localităţi din jurul Iaşilor. Lui Butucel îi 
vine inima la loc de bucurie. Abia după 
încheierea orei, Creangă se întreabă în sine: 
Pe unde o mai fi şi Flocoasa asta? 

Deseori pregătea şi câte un pocinog, te 
miri cui. Dar nu cu răutate, nu din răzbunare. 


iscarea literară + 179 


Lui Ion Creangă îi plăceau tare mult 
excursiile. De asemenea nu rata vreun prilej 
de mers la vânătoare. Odată, într-o iarnă, s-au 
luat pe sanie cu priteni şi cu gonaci, în frunte 
cu părintele Isaia Teodorescu, zis şi Popa 
Duhu. O aventură întreagă. Până s-au răsfirat 
gonacii, în apropiere de „aşteptaci” aflându-se 
un eleşteu, lui Creangă i-a venit pe buze 
povestea cu brebu. (Animal de baltă, înrudit 
cu castorul)... Acest amărât animal de baltă a 
dispărut pentru că a fost vânat mai întâi pentru 
blana lui scumpă. Dar pentru că unii doftori 
au constatat că coitele de breb, făcute pulbere, 
bine pisate vindecau diferite boli, tifos, tuber- 
culoză, tif, scarlatina, holeră etc., vânătorii 
mergeau pe malurile eleşteelor şi împuşcau 
brebi una-ntruna, acum pentru fuduliile lor. 
(Sărmanii brebi, intrînd în panică, au ajuns să 
îşi smulgă cu dinţii coitele, sá le depună pe 
malurile eleşteelor, la „mâna” vânătorilor, 
numai să nu mai fie împuşcaţi cu atâta 
fălnicie. Aşa au dispărut de-a lungul timpului 
brebii... N-au mai putut puii. Zicea Creangă: 
Aşa ar trebui să facă şi călugăraşii noştri de pe 
la mănăstiri...) 

La partida de vânătoare au împuşcat 
câţiva iepuri, dar şi vulpi. Din iepuri au gătit o 
mâncare cu mámáligutá pe gustul gazdei. A 
doua zi, după ce iarăşi şi-au pus stomacurile la 
cale, Ion a ales o pielicică de iepure şi l-a 
îndemnat pe Duhu să-l însoţească: „Vreau să-l 
potcovesc pe stareţul bisericii, Isaia Vicol... 
Starețul Vicol a semnat excluderea mea din 
rândul clericilor...” Ajunşi la Biserica Golia, 


Creangă îl îndeamnă pe Popa Duhu să intre în 
şopron, să prindă motanul starețului şi să-l 
aducă la el. Zis şi executat. Ce a făcut, cum a 
făcut, Creangă a intins bine blana pe capul 
motanului, încât ochii acestuia să privească 
prin găurile pielicicăi... A încopcit blana cu o 
sulă şi nojite. Apoi părintele Teodorescu a dat 
motanului drumul lângă mărul din faţa casei 
parohiale şi, la sfatul lui Ionică, a început să 
strige „speriet”: Ucigă-l crucea! Benga e-n 
copac! Starete, ieşi afară să-l vezi pe dracu!... 
Isaia ieşi cu ochi somnorosi, cu rasa pătată de 
la piept în jos de grăsimea mâncărurilor...: 
Ce-i Duhule? Ce-i în tine? Duhu îi arăta 
„iepurele” din vârful márului: Ucigă-l crucea! 
Necuratul! Benga! Ucigă-l toaca! Galben la 
faţă ca floarea de dovleac, popa Vicol se- 
ntoarce după puşcă, revine, ocheşte „dracul” 
bine, trage, iar ăla cade din măr ca o flean- 
dură. Creangă atât a aşteptat. Apare cântând 
pe motiv de axion: Pe tine te lăudăm, părinte 
Isaia/ Carele cu puşca tragi/ Şi-mpuşti iepuri 
prin copaci/... Poate máine-mpusti un leu/... 
Şi ajungi şi arhiereu... Părintelui Vicol i se 
făcu buza de cămilă, ca Ion Iliescu atunci 
când un ziarist îi adresează o întrebare 
incomodă. Creangă, care avea şi spectatori, 
văzând motanul împuşcat, continuă: Acum, 
părinte, fă-i mai bine paosul... Du-l la oală, 
cucernice, să nu se piardă vânatul... 

O carte minunată, plină de satiu, de 
învăţăminte, de plide, ca de seama humu- 
leşteanului. 


ESTETIZAREA LUMII 


Într-un ritm de 
invidiat, eleganța co- 
lecţiei „Canon? a 
Editurii Aula — Braşov, 
sub competența lui Al. 
Cistelecan, s-a îmbo- 
gátit cu un nou volum: 
George Cosbuc semnat 
de Andrei Bodiu — 


| George Cosbuc 


180 + Mişcarea literară] 


Ionel POPA 


autor printre altele şi al volumelor Mircea 
Eliade (în aceeaşi colecţie) şi Șapte teme ale 
romanului paşoptist. 

În micromonografia sa, Andrei Bodiu 
propune un nou Coşbuc, pornind de la suges- 
tiile făcute cu parcimonie de critica antemer- 
gătoare d-sale (vezi notele din interiorul 
textului critic). Teza de lucru a universitarului 
braşovean este: „Medierea culturală a actului 


creator”. Aceasta este în viziunea criticului 
nota definitorie a poetului năsăudean. Mai 
departe, reformulează ideea: „Sensul unifica- 
tor al operei sale este ceea ce am putea numi 
estetica lumii. Estetizarea lumii este, cred, 
singura sintagmă care s-ar potrivi cel mai bine 
definirii complexe a operei sale”. Obsesia 
profesionistului de ritmuri, rime şi strofe ar fi 
„Idealul absolut al frumuseţii”. 

Demersul critic începe cu o „introdu- 
cere” care propune recitirea „notelor” cu care 
poetul transilvan îşi însoţeşte vol. Fire de tort 
(1896). Preluând o idee din Petru Poantă, noul 
monografist neagă si el názuinta poetului de a 
realiza o epopee românească. Problema 
rămâne deschisă. Ea nu este aceea a acceptării 
sau a respingerii intenţiei, ci lipsa diferenţierii 
(nuanţării) dintre ideea epopeii (care oricum a 
existat, susţinem noi) şi nefinalizarea ei, ceea 
ce trebuie reţinut este următorul lucru: noua 
lectură a notelor coşbuciene evidenţiază 
caracterul livresc („estetizant”) mediant al 
visului. Pornind de aici, noul exeget al lui 
Coşbuc reuşeşte să împrospăteze imaginea 
prăfuită a autorului „baladelor şi idilelor” 
reuşeşte să îl scotă din marginalizarea la care 
a fost supus după excesele de scoatere a lui în 
prim planul poeziei româneşti. 

Arheologia formaţiei poetice, pe care 
criticul o întreprinde în paginile următoare, 
demonstrează că „El [Coşbuc] e un poet în 
mod esenţial eclectic în opera căruia se topesc 
clasicismul greco-latin, neoclasicismul, 
romantismul Biedermaier, Simbolismul [?]. 
Toate aceste convergente vizibile, ale auto- 
rului se circumscriu estetismului, unui anumit 
tip de estetism care-l face pe Coşbuc contem- 
poranul lui Anghel sau al lui Macedonski.” 
Credem că ultima parte a frazei e cam forțată. 
Coşbuc e contemporan cu Anghel şi Mace- 
donski doar fizic, ca temperament (tipologie), 
poetic(ă) sunt total diferiţi, iar estetismul lui 
Coşbuc, cât există el, are alte surse istorice şi 
estetice, total diferite de ale celor doi poeţi 
amintiţi. Ceea ce e adevărat e următoarea afir- 
mafie: „Coşbuc e un orásan” şi că afirmaţia 
lui Gherea e total falsă şi excesiv ideologizată. 

Pornind de la Vladimir Streinu si 
Pompiliu Constantinescu, Andrei Bodiu for- 
mulează primele concluzii accesibile: „Coş- 
buc nu e doar un poet urban, ba mai mult este 


un poet, un profesionalist care sintetizând o 
experienţă culturală majoră, a încercat, deloc 
nepotrivit canoanelor vremii, să transforme 
lumea sub sensul frumuseţii, ceea ce conferă 
unitatea poeziei lui Coşbuc este estetismul.” 

Foarte inteligent, criticul mai face în 
încheierea „introducerii” o menţiune, care, la 
o lectură rapidă, trece nebăgată în seamă 
„estetismul lui Coşbuc nu este unul «amoral» 
ca cel al lui Wilde, ci el înglobează şi eticul” 
ori tocmai acest etic estetizat dă aerul de 
robustete, de sănătate şi de încredere în viață 
caracteristici care îl aşează în continuarea lui 
Slavici „Moralistul” dincolo de intuiţia valorii 
poetice, nu întâmplător l-a remarcat şi 
promovat Slavici pe Coşbuc?! 

Urmează rând pe rând capitolele consa- 
crate „estetizării naturii”, „iubirii”, „eroismului 
estetic”, „estetizării morţii”. Conform demon- 
strației criticului toate temele poeziei 
cosbuciene, natura, erosul, moartea, eroticul 
estetizate sunt, fiecare în parte si toate la un loc, 
un construct. Nu intrăm în amănunte pentru a nu 
tulbura lectura, remarcăm doar că autorul 
micromonografiei ştie să-şi aleagă textele care 
nu numai că îi suportă grila de lectură propusă 
dar chiar vin în întâmpinarea ei. 

Sunt de reţinut din primele două capi- 
tole idei şi interpretări interesante şi demne de 
reţinut. Mai puţin convingătoare sunt capi- 
tolele Eroismul estetic şi Estetizarea morții. 
Probabil că lipsa retoricii revoluționar- 
romantice paşoptiste (totuşi mai sunt urme 
prezente) a lăsat criticului cale liberă spre 
forțarea notei. 

Antologia poetică pe care criticul îşi 
întemeiază demersul interpretativ cuprinde 28 
de texte. Antologia cuprinde, cum era firesc, 
„notele” lui Coşbuc la vol. Fire de tort. 

Aşa cum cere „canonul” colecţiei, studiul 
e însoţit de un dosar de receptare critică — 12 
extrase pertinente pentru „circuitul” poeziei lui 
Coşbuc prin istoria literaturii. 

Concluzia, pe care criticul nu o formu- 
lează explicit, dar cititorul, cât de cât avizat, o 
poate extrage, ar fi următoarea: Coşbuc (ală- 
turi de Macedonski şi Goga) e poetul care 
„salvează” poezia românească din perioada 
1889-1920 de epigonismul eminescian şi de 
pericolul altor mediocritáti. 


işcarea literară + 181 


MEMORIALE 100 


Aceastá carte 
apărută la Cluj-Napoca 
în 1998 „cuprinde — 
menţionează în Argu- 
ment autorul ei loan 
Chindriş — o parte, res- 
pectiv 100, dintre evo- 
cările istorice difuzate 
timp de 15 ani — 1970- 
1985 — ca emisiuni ale 

A ZA Studioului de Radio- 
televiziune Cluj”. Autorul, cárturar de elitá, 
profesor la Universitatea ,Babes-Bolyai” din 
capitala spiritualá a Transilvaniei, oferá de 
aceastá datá publicului larg un florilegiu de 
remarcabile note biografice despre prestigioase 
personalităţi ale culturii române, scrise cu 
sinceritatea unui istoriograf a cărui erudiție e 
dublată de sensibilitatea şi expresia poetică a 
unui artist. Găsim enumerate la sfârşitul unei 
cărți de 384 pagini, bogat ilustrată, dintre 
scrierile sale, 82 studii de istorie, inclusiv de 
istorie literară şi 19 volume consacrate istoriei 
României publicate între anii 1972-1997. 

Citind Memoriale 100 realizezi că par- 
curgi, de fapt, o colecţie de nestemate: rigoarea 
argumentelor, în care recunosti onestitatea isto- 
ricului, alternează cu o tandră afecţiune pentru 
spiritualitatea românească şi o tenace reliefare 
a contribuţiei Ardealului la cultura noastră naţi- 
onală. Însemnările şi amintirile sale personale, 
de o inefabilă poezie scot din uitare „Oameni 
care au fost” şi ne fac să simţim ce reprezen- 
tăm în contextul cultural european noi înşine, 
astăzi, când impactul mondializării economiei, 
pe lângă inevitabilul progres tehnologic, 
facilitează, din nefericire, pătrunderea kitsch- 
ului, a formelor fără fond în cultura română şi 
estomparea particularitátilor naţionale ale unui 
popor. 

Cu studiile sale substanţiale de filologie 
şi istorie, marcate de susținerea ambelor docto- 
rate în ştiinţă, cu cercetări de ermit în arhive, 
cu naționalismul său luminat lipsit de orice 
declamatie emfatică si extremism, cu îndelun- 


182 + Mişcarea literară] 


Aurel COJOCARU 
Florica NUTIU 


gata sa activitate la Radiodifuziunea clujeană, 
cu vocaţia sa literară indiscutabilá, loan 
Chindriş este el însuşi o personalitate istorică. 
Constelații literare cunoscute, abordate dintr-o 
perspectivă originală, cronicari, prozatori, 
eseişti, poeţi şi critici literari, istorici şi filosofi 
iluştri, personaje ale istoriei noastre naţionale 
din diverse epoci, precum şi oameni de litere 
sau gânditori marginalizati în trecutul apropiat 
sunt evocati în portrete de o vigoare si 
frumuseţe indelebile. 

Este creionată în cartea lui loan Chindriş 
uriaşa personalitate a lui Burebista, care „e 
însăşi natura acestei patrii şi rădăcina existenţei 
ei istorice” şi se fac referiri la Gesta hunga- 
rorum a lui Anonymus „primul şi cel mai 
important cronicar din cultura maghiară” care 
aduce argumente decisive pentru dreptul istoric 
românesc în Transilvania. Sunt evocati cu 
căldură marii voievozi ai Ţărilor Române: 
Basarab 1, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel 
Bun, Stefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Tepes, 
Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, 
Dimitrie Cantemir, precum şi lancu de 
Hunedoara, personalitatea conducătoare a 
coaliţiei antiotomane, voievod al Transilvaniei 
şi guvernator al Ungariei. 

Cu netármuritá dragoste față de cei 
oprimaţi se opreşte istoricul asupra răscoalei de 
la Bobâlna, a „carneficiului lui Doja”, a răs- 
coalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, a răscoalei 
antihabsburgice, condusă de principele tran- 
silvănean Francisc Rákóczi „rămas pentru 
țărani tot Racolta, de pe vremea obârşiei sale 
româneşti”, la care s-au ataşat iobagii români şi 
unguri pentru idealul de dreptate socială, pre- 
cum şi asupra Revoluţiei lui Tudor Vladimi- 
rescu, care reamintește cititorului că „Patria 
este poporul, iar nu tagma jefuitorilor”. 

Din paginile istoriei noastre se desprind 
figurile luminoase ale cronicarilor Grigore 
Ureche Vornicul, Miron Costin — cronicarul de 
orientare umanistă, ucis din porunca domnului 
Constantin Cantemir — şi lon Neculce. Sunt 
relatate faptele de seamă ale unor înalţi ierarhi: 


mitropolitul Moldovei Dosoftei a cárui Psaltire 
în versuri (1673) este „întâia mare carte de 
poezie românească”, Petru Pavel Aaron, 
episcopul unit al Transilvaniei, clericul greco- 
catolic şi istoricul Theodor Aaron. 

Sunt menționați dintre principalii 
reprezentanți ai Şcolii Ardelene: Gheorghe 
Şincai, Petru Maior, Paul Iorgovici. Este cu 
patos evocată generația de la 1848 şi Revoluția 
română de la mijlocul secolului al XIX-lea: 
Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru, Eftimie 
Murgu, Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu, 
Alexandru Papiu-Ilarian, Avram Iancu, Simion 
Balint, Ioan Buteanu, Axente Sever, George 
Bariț, Simion Bárnutiu, Alexandru Bătrâneanu. 
Emotionante pagini în Marele chip al națiunii 
sunt dedicate Adunării de pe Câmpia Libertății 
de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a 
exprimat voința fermă a românilor transil- 
văneni: „Noi vrem să ne unim cu țara”. 

Dintre figurile pitoreşti ale Memorialelor 
reținem pe Mos Ion Roatá, „nu un «mos» — 
scrie profesorul — ci un plăieş tânăr” si pe 
Badea Gheorghe Cârţan din Cârţişoara, cel 
care „devine o imensă bibliotecă circulantă” 
aducând cu el 76 621 volume din Vechiul 
Regat în Transilvania cu un singur scop: „Să 
capete Ardealul învăţătură” şi care merge pe 
jos până la Roma, unde acest neînfricat român, 
țăran autodidact, din însărcinarea Congresului 
orientaliştilor cuprinzând 700 de învăţaţi din 40 
de ţări va depune o coroană de broz la 
Columna lui Traian din Cetatea Eterná. Nu 
sunt omişi nici marii călători: Dinicu Golescu 
şi romanticul Codru Drăguşanu. 

Incursiunea profesorului loan Chindriş în 
istoria României aduce în prim plan din cultura 
română  istoriografi ca Nicolae Bălcescu, 
Mihail Kogălniceanu, Aaron Florian, Eudoxiu 
Hurmuzachi, Vasile Pârvan, Constantin 
Daicoviciu. Câteva pagini elocvente sunt 
consacrate istoricului loan Micu Moldovan, 
„nababul care a lăsat la moarte două milioane 
pentru cultura românilor”. Regăsim în paginile 
cărţii înalți prelați ca episcopul ortodox Andrei 
Şaguna, protopopul unit al Clujului loan 
Fekete Negrutiu, mitropolitul unit de Alba Iulia 
şi Făgăraş Alexandru Sterca — Sulutiu. 

Cartea Memoriale 100 a profesorului 
loan Chindriş conţine şi remarcabile pagini de 
istorie literară. Ce surprinde? O mare varietate 
de portrete, o perspectivă critică echilibrată 


(vezi reconsiderarea viziunii călinesciene a lui 
Duiliu Zamfirescu), eleganța stilului. Găsim în 
aceste pagini o relatare despre Scrisoarea lui 
Neacşu din 1521, întâiul document scris în 
limba română, observaţii pertinente despre 
Văcăreşti, Costache Conachi, Anton Pann, 
Nicolae Pauleti, Ion Heliade Rădulescu, loan 
Catina, Alecu Russo, Alexandru Odobescu. Îl 
întâlnim pe Eminescu la Blaj sintetizánd 
„destinul oraşului sacru al istoriei naţionale” 
prin cuvintele: „Te salut din inimă, Romă 
Mică!” şi pe Alexandru Vlahuţă, când autorul 
cărţii face remarca: „S-a uzat de termenul 
epigon. Ce arbitrară expresie!”. Corectánd 
portretul călinescian al lui Duiliu Zamfirecu, 
Ioan Chindris îl caracterizează astfel pe autorul 
romanelor din ciclul Cománestilor: „Într-o 
epocă înclinată — din comoditate şi oboseală! — 
spre hăhăiala pseudopopulară, Duiliu Zamfi- 
rescu a făcut eforturi eficiente de a salva ceea 
ce mai rămăsese după amurg: eleganța”. 

Pagini elocvente, scrise cu rafinament, 
sunt consacrate unor giganți — Alexandru 
Macedonski, Camil Petrescu, George Bacovia, 
Victor Eftimiu, Tudor Vianu, losif Pervain, lon 
Marin Sadoveanu, filologului şi bibliografului 
loan Bianu, mai puţin cunoscuţilor Radu 
Brateş, Augustin Z. N. Pop, Iosif Morutan si 
Ovidiu Sturza. Atâtea nume — tot atâtea 
sugestii pentru personalitățile contemporane 
ale criticii literare! Nu lipseşte din cartea 
profesorului Chindriş creionarea portretelor 
unor mari filosofi: Lucian Blaga, D.D. Roşca, 
Eugeniu Sperantia. 

Cu delicatetea care-l caracterizează, loan 
Chindriş îl abordează pe Valeriu Lucian 
Bologa, maestrul necontestat al şcolii iatro- 
istoriografice şi farmacoistorice româneşti, 
despre care scrie cu justete: „Valeriu Bologa! 
Era o celebritate mondială, membru al câtorva 
academii de ştiinţă — mai puţin al celei 
româneşti! — întemeietorul istoriei medicinii la 
noi şi reformatorul acestei discipline la nivel 
mondial. Dar cât de puţin era înclinat să 
vorbească despre această înaltă ipostază a 
persoanei sale!". 

Cartea profesorului loan Chindriş este o 
invitaţie la lectură într-o tranziţie laborioasă, 
trenantă şi pe alocuri dominată de ignoranță si 
intolerantá. Revine obsedant în memorie 
celebrul vers al lui Francois Villon: „Mais ou 
sont les neiges d'antan?”. 


işcarea literară + 183 


Omul european poate fi pus în faţa unei 
stupefactii originare oferite de tradiţia lui 
culturală. Deşi modernitatea ne învaţă faptul 
că nucleul dur al subiectivităţii noastre este 
centrul de greutate în jurul căruia trebuie să 
graviteze întreg restul valorilor relative la 
mediul extern, pasaje ale gândirii medievale şi 
ale celei contemporane propun imaginea unei 
subiectivitáti alcătuite din fragmente reunite 
de simpla experienţă, având în comun cu 
unitatea radicală a subiectului modem doar 
reperul ei juridic sau teologic. De exemplu, 
pentru Descartes, subiectul este centrul de 
greutate al filosofiei şi reperul tuturor eviden- 
telor pe care filosofia le poate afirma. Dar în 
secolul al XI-lea, Anselm din Canterbury 
credea că evidenţa şi necesitatea ideii 
existenţei divine este perfect compatibilă cu 
caracterul contingent al existenţei sinelui, iar 
în secolul al XX-lea, Michel Foucault gân- 
deşte sfârşitul umanismului şi fundamentarea 
existenţei persoanei pe o relativitate culturală 
a unor episteme istorice născute aleatoriu. 
Toate acestea ne-ar putea conduce la ideea că 
însăşi persoana este un construct cultural mai 
mult sau mai puţin rezistent istoric, unul care 

ar trebui mai degra- 
bă apărat si refun- 

damentat de gândire 
decât unul care să fie invocat permanent ca o 
evidență de neînlăturat a gândirii. 

Indiferent care ar putea fi adevărul în 
această privinţă, istoricul filosofiei trebuie să 
formuleze permanent întrebările asupra naş- 
terii conceptului de individ din perspectiva 
conjuncturilor teoretice pe care acest concept 
le-a întâlnit. Surprinzător prin aparenta lipsă 
de legătură, dar foarte întemeiat prin 
conjunctura istorică, conceptul creştin de 
persoană şi, pe de altă parte, cel modern, de 


184 + Mişcarea literară] 


TEORIA LUMINII ŞI FILOSOFIA SINELUI 


Alexander BAUMGARTEN 


subiectivitate activă, au o rădăcină în 
dezbaterile antice şi medievale asupra naturii 
luminii şi a posibilelor speculaţii teologice în 
marginea ei. În cele de mai jos nu vom 
pătrunde în spaţiul imens al genezei teoriilor 
despre individ în cultura premodernă, dar vom 
oferi schiţa unei mărunte contribuţii la clarifi- 
carea raporturilor dintre fizica luminii şi 
naşterea teoriilor asupra individualitátii. 
Astfel, trebuie să pornim de la un para- 
lelism între două teorii asupra subiectivitátii şi 
două teorii ale luminii, prezente în contextul 
filosofiei lui Platon şi Aristotel. Acest context 
este foarte polemic în privinţa teoriei luminii, 
dar polemica este mai puţin deschisă şi mai 
plină de elemente de acord filosofic în 
privinţa teoriei subiectivitátii. Totuşi, tocmai 
paralelismul lor le opune. Astfel, pentru 
Platon, subiectul este gândit ca o realitate 
activă, gata de efort propriu de cucerire a 
lumii divinului şi eternului, pe care o poate 
realiza prin efortul de educaţie şi reamintire. 
Subiectivitatea se înalță spre lumea modelului 
şi voinţa proprie garantează puritatea vieţii de 
jos. Totuşi, această formă interioară a voinţei 
nu este infinită, ci sufletul apare dotat cu o 
componentă pasivă, dictată în Republica şi 
Timaios prin declararea unei analogii strict 
numerice între suflete şi numărul astrelor (de 
vreme ce infinitul actual al sufletelor ar fi 
insuportabil pentru un univers finit), pre- 
zentată în Timaios sub forma mitului apariţiei 
filosofiei (vederea circularităţii perfecte a 
stelelor naşte mişcare reflexivă a gândirii şi, 
astfel, speculatia filosofică), sau prezentată în 
Theaithetos sub forma intelectului văzut ca o 
ceară receptivă la amprentele posibile. Dacă 
în această teorie a subiectivitátii există nuanţe 
de pasivitate în ciuda unei dominante a gân- 
dirii active, teoria platoniciană a luminii, 


preluată de la Empedocle şi prezentată în 
Timaios, este lipsită de echivocuri: lumina 
este o substanţă care se propagă din obiectul 
luminos şi este receptată de cel care vede. 
Totuşi, în ciuda diferenţelor dintre cele două 
teorii, gândirea se desfăşoară pentru Platon, în 
Republica, asemeni văzului: un obiect este 
văzut în prezenţa unei surse luminoase, tot aşa 
cum un obiect este cunoscut în prezenţa ideii 
„iluminatoare”. 

În cazul lui Aristotel, teoria este 
fundamental modificată, întrucât accentul 
propus în tratatul Despre suflet are în vedere 
ideea de pasivitate şi receptivitate a sufletului, 
analogă conceptului de „stare? atribuit 
luminii. Pentru aceasta, Aristotel se desparte 
tacit de ideea unei subiectivitáti active si se 
desparte explicit şi polemic de teoria 
propagării luminii. Şi pentru Aristotel, văzul 
este analogic cunoaşterii, dar structura celor 
doi termeni este mai complexă. Atât 
sensibilitatea, cât si gândirea au un fundament 
comun, iar acesta este caracterul lor receptiv 
(de fapt, ideea pasivitátii lor este marca 
aristotelismului şi prin negarea acestei idei, 
teoriile medievale ale cunoaşterii din secolul 
al XIV-lea s-au şi desprins de aristotelism). 
Graţie acestei receptivitáti, structura vázului 
are patru termeni: ochiul receptiv, culoarea 
receptată şi mediul în care se receptează, 
divizat într-o materie a acestui mediu şi un 
agent al ei. Cea mai interesantă întrebare din 
perspectiva expunerii noastre ar fi: de ce este 
nevoie de divizarea acestei naturi interme- 
diare? Răspunsul poate fi găsit în polemica lui 
Aristotel cu teoria luminii propusă de 
Empedocle şi Platon: dacă lumina nu se 
propagă, aşa cum vroia să şi demonstreze 
Aristotel, atunci el trebuia să arate de ce nu 
este permanentă: explicaţia lui foloseşte, 
pentru aceasta, conceptul de ,,transparentá” 
pentru care lumina este doar un act posibil, 
care catalizează văzul. La fel se petrece şi cu 
mirosul, care are ca intermediar aerul, dar 
aerul este pus în mişcare de respiraţie pentru 
ca noi să putem simţi. Această analogie dintre 
lumină şi respiraţie se prelungeşte până la 
nivelul cunoaşterii intelectuale: tot aşa cum 
lumina actualizează transparenţa, tot aşa 
intelectul activ actualizează intelectul receptiv 


(sau posibil). Dar această situaţie este stranie 
pentru cei care vor să vadă în Aristotel un 
autor care vorbeşte despre unicitatea 
individului sau măcar despre unul compatibil 
cu istoria acestei idei. Coerent cu fizica 
luminii pe care o propune, intelectul receptiv 
(care suntem „noi”, într-o acceptie analogică 
cu forma modernă de reprezentare a 
subiectului) nu este nimic din sinele indivi- 
dual, ci este mai degrabă, aşa cum a observat 
foarte bine Averroes, ceva comun tuturor 
oamenilor, un intelect comun si universal, tot 
asa cum transparenta este comuná tuturor 
văzătorilor. Această observaţie a lui Averroes 
ni se pare foarte prețioasă, deoarece ea face 
legátura dintre intelectul receptiv aristotelic si 
subiectivitatea transcendentalá kantianá, mo- 
del al unităţii generice a speciei umane. lată 
cum, în cele din urmă, teoria aristotelică a 
luminii este într-o strictă interdependenţă cu 
teoria cunoaşterii. 

Cât priveşte teoria luminii, regăsim, în 
fond, în polemica celor doi greci, o analogie 
cu dualitatea undă/corpuscul a teoriei contem- 
porane care explică fizica luminii. Acest fapt 
ar însemna, în definitiv, că apropierea dintre 
cei doi este mai mare decât ne-o propun 
istoriile tradiţionale ale filosofiei şi că pasi- 
vitatea şi activitatea subiectului sunt imagini 
complementare ale unui construct cultural ale 
cărui forme de manifestare îşi continuă 
dialogul istoric. 

Dar istoria diversificărilor teoriilor des- 
pre subiectivitate începe abia în acest punct. 
Pentru Aristotel, într-un faimos pasaj al 
tratatului său, intelectul activ funcţionează 
față de cel receptiv tot aşa ca şi lumina în 
raportul ei cu transparenţa. Dar fraza care 
enunţă această idee este extrem de obscură: de 
fapt, filosoful spune doar că intelectul care le 
aduce pe toate în act este „ca şi lumina”. 
Caracterul lacunar al propoziției a fost sufi- 
cient pentru ca ea să fie ocazia unor fascinante 
speculaţii teologice asupra naturii luminii şi 
simultan asupra subiectivităţii. Semnalul a 
fost dat de interpretările neoplatoniciene la 
Aristotel. Fără a mai da o teorie a luminii, 
Themistius a înţeles această frază în sensul în 
care ea s-ar referi la iluminarea pe care zeul o 
aduce minţii umane în efortul acesteia din 


işcarea literară + 185 


urmă de înţelegere a conceptelor universale. 
Pe altă parte, continuând teoria platoniciană a 
luminii, Plotin polemizează în tratatul Despre 
vedere cu ideea existenței unui intermediar, 
reluând teoria propagării luminii sub forma 
unei emanatii din obiectele luminoase, fiindcă 
această teorie era acum compatibilă cu 
modelul emanatist al ontologiei sale. Din 
simplă metaforă a cunoaşterii, aşa cum era la 
Aristotel, acum termenul de „lumină” devine 
un concept al ontologiei, astfel încât însăşi 
natura luminii trebuie să explice, ca un 
fundament substanțial al ei, proveniența 
tuturor lucrurilor din unitatea originară şi, 
implicit subiectivitatea. Astfel, propagarea 
luminii face ca şi subiectivitatea (un mediu în 
care etajele lumii devin funcţii ale 
vietuitorului) trebuie redefinitá, de această 
datá fárá nici o ambiguitate, drept o realitate 
fundamental activá. 

Aceastá redefinire plotinianá ni se pare 
extrem de importantá, fiindcá ea ar putea fi 
una dintre sursele modului ín care subiecti- 
vitatea moderná a fost gánditá ca o sursá de 
transformare a naturii la Francis Bacon sau de 
criteriu absolut al adevárului la Descartes. O 
posibilá dovadá a acestei evolutii de la 
neoplatonism la modernitate în privinţa 
legăturilor dintre studiul luminii şi teoriile 
subiectivitátii o dă tocmai evoluţia paralelă a 
modelelor celor două domenii în gândirea 
medievală şi dezvoltarea unui vocabular 
comun al lor: de pildă, inspirat probabil de 
celebra epistolă a lui Iacob care îl denumea pe 
Dumnezeu „părintele luminilor”, probabil 
printr-o simplă metaforă, Augustin găzduieşte 
în teologia creştină ideea neoplatoniciană a 
propagării luminii cu tot cu epistemologia ei 
analogică, fără a şti că ideea venea dintr-o 
interpretare eronată a unui pasaj aristotelic. Se 
naşte astfel, o teorie a iluminării divine ca 
premisă a teoriei cunoaşterii indiferentă la 
erorile filologiei şi dispusă să îi valorifice 
confuziile. Pe de altă parte, pentru că neopla- 
tonismul îşi continuă evoluţia independent de 
creştinism în lumea arabă şi pentru că 
Avicenna duce mai departe ideea iluminării 
divine la statutul de teorie a cunoaşterii, 
filosofii latini ai evului mediu de orientare 
avicenniană (Bonaventura, Henri de Gand, 


186 + Mişcarea literară] 


Robert Grosseteste) folosesc paradoxal tocmai 
trimiterea la epistola lui lacob drept o 
confirmare a revendicării filosofiei lor de la 
modelul lui Avicenna. În felul acesta apare un 
adevărat vocabular al opticii epistemologice, 
care foloseşte termeni ca „lumina intelectului 
agent” sau „lumina naturală”, iar ultimul 
termen supravieţuieşte până la Meditaţiile 
metafizice ale lui Descartes, dovedind faptul 
că diversele teorii despre subiectivitate au fost 
articulate în proximitatea unei optici mai mult 
sau mai puţin speculative. 

Dar „vârful” speculativ al acestei tradiţii 
a analogiilor dintre optică şi ideea de sine este 
un autor al secolului al XII-lea, Robert 
Grosseteste, pentru care cele două teorii 
tradiţionale ale luminii, teoria platoniciană a 
propagării ei şi teoria aristotelică a luminii ca 
stare a transparentului nu sunt incompatibile. 
Faptul pare epocal, cu atât mai mult cu cât el 
pare a fi împlinirea unui concordism neopla- 
tonician pe care autorul îl cunoaşte probabil 
prea puţin şi care fusese lansat înaintea lui cu 
aproape un mileniu de elenism. Pentru 
Grosseteste, lumina este o formă de mani- 
festare a fiinţei divine intermediară între corp 
şi spirit, deoarece împrumută calităţile 
ambelor: se deplasează precum corpurile, dar 
este imponderală precum spiritul. Această 
situaţie, chiar dacă irelevantă fizic, este 
relevantă metafizic: mişcarea luminii este 
întotdeauna sub forma unui corp perfect care 
ipostaziază imobilitatea absolută, şi anume 
sfera, ceea ce întăreşte valoarea ei de simbol 
metafizic. Această nobleţe metafizică a 
luminii este întărită de faptul că raporturile ei 
cu ochiul o apropie de obiectul propriu al 
filosofiei, care sunt principiile: tot aşa cum 
principiile sunt clare prin îndepărtarea lor de 
gândire în lanţul deducţiei lor, tot aşa 
curcubeul, susține Grosseteste, este limpede 
vizibil prin depărtarea lui. La acest fenomen 
paradoxal al luminii se adaugă o altă propri- 
etate extrem de importantă pentru Grosseteste: 
lumina face trecerea de la finit la infinit, 
deoarece propagarea ei dintr-un centru unic şi 
finit vizează întotdeauna infinitul numărului 
de raze sub care se propagă. Graţie acestor 
calități, Grosseteste crede că lumina este 
„forma corporală primă” a tuturor obiectelor, 


reducând astfel la lumină însăşi extinderea 
materiei la cele trei dimensiuni. 

O asemenea poziţie speculativă, ce are 
prea puţin de-a face cu fizica luminii, este 
propice pentru o dezvoltare a teoriei subiec- 
tivităţii. Dacă lumina care se propagă este 
fundament al oricărei realităţi, atunci si 
subiectivitatea este intenţională şi „se pro- 
pagă” către obiectele ei: rolul magiştrilor 
franciscani de la finele Evului Mediu a fost 
tocmai transformarea teoriilor subiectivitátii 
active într-un ansamblu coerent, chiar cu 
renunţarea, de pildă, în cazul lui Pierre de 
Jean Olivi, la aristotelism. 

Din această sumară schiță, putem vedea 
cum, indiferent de adevărul teoriilor, modelele 
speculative asupra luminii au dat în istoria 
gândirii modele de subiectivitate analogice. 
Practic, admițând analogia dintre văz şi 
structura gândirii încifrată în ambivalenta 
termenului grec de eidos care înseamnă atât 


„idee” cât şi „viziune”, istoria gândirii ne-a 
lăsat să credem că suntem pe cât vedem şi că 
identificarea substanţei noastre individuale 
este strâns legată de modelul fizic al luminii. 
Dacă această alianţă poate în continuare să fie 
roditoare conceptual, este o întrebare care 
rămâne în sarcina fizicienilor: rolul, mai 
modest, al istoricului filosofiei este acela de 
arăta că ideile despre subiectivitate şi istoria 
lor, în trecerea lor uneori dezordonată de la 
teoria cunoaşterii, la teologie sau la optică, ne 
dirijează reprezentările şi că ideea omului care 
trebuie să caute în sine forţa interioară de a 
muta munţii sau de a schimba natura, ca şi 
ideea omului construit pe o receptivitate 
absolută şi a cărui artă imită permanent natura 
sunt idei create dependent de fizica luminii şi 
tributare ei, plutind în interiorul unei optici 
speculative asemeni firelor de praf invocate de 
Democrit, strălucitoare în razele strecurate 
prin deschiderile istorice. 


iscarea literară + 187 


Întreaga operă a lui Sartre evocă un 
funciar eşec metafizic al condiţiei noastre 
umane. Existenţa, conform doctrinei sale 
filosofice, este gratuită, salvarea din 
gratuitatea ei primară — imposibilă. Această 
teză pesimistă şi derutantă a filosofiei 
existențialiste tulbură în genere. 

În Diavolul si bunul Dumnezeu, autorul 
(crescut între două credințe, cea catolică si cea 
protestantă, s-a deprins să nu creadă în nimic. 
Absența tatălui Ti va spori dificultatea de a se 
accepta, de a se împăca cu sine, trebuind să-şi 
găsească singur justificarea în plan ontologic. 
De aceea, fiecare personaj al lui Sartre 
reprezintă o radiografie a unei etape din 
evoluţia sa spirituală) propune o lume de 
profeti, bastarzi şi trădători incapabili de a se 
salva din neantul existenţei. 

Ideea că virtutea se poate degrada în 
păcat şi acesta se poate metamorfoza în virtute 
este evidențiată în piesa sartrianá de 
traiectoria personajului Goetz: pus în situaţia 
de a alege între a-i salva pe săracii din oraşul 
Worms sau pe preoţii acestuia, Goetz este de 
fapt în imposibilitatea de a face Binele. 
Condiţia de bastard asumată de Goetz este 
explicată prin neputinta de a concilia Binele si 
Răul:  „bastardul este alcătuit din două 
jumătăţi care nu se lipesc, din două lumi care 
se resping”, iar salvarea, ca ipoteză emisă de 
Goetz, presupunere comiterea în mod 
conştient a Răului, în virtutea principiului 
însuşi: „Răul este raţiunea mea de a fi”, „Fă 
Rául!”, în mod paradoxal, ca ofrandă adusă 
lui Dumnezeu: „am primit prea mult... mi s-a 
dat totul, din mărinimie, până şi aerul pe care 
îl respiram: un bastard trebuie sá sărute mâna 
care-l hrăneşte...”. 

Un maniheism sui generis face din 
Goetz un personaj cu o viaţă interioară supusă 
unei permanente problematizări, un individ el 


188 + Mişcarea literară] 


ILUZIA ADEVĂRULUI SAU ADEVĂRUL 
ILUZIEI?... 


Cristina-Maria FRUMOS 


însuşi problematic; afirmându-se ca unul 
dintre acei inşi care „are nevoie de ceea ce e 
mai rău în el dacă vrea să parvină la ceea ce 
are mai bun” (Nietzsche — Zarathustra III), 
Goetz face o pledoarie în favoarea Răului, 
exaltând (în gând, cuvânt şi act) voluptatea, 
nevoia de dominare, grandoarea solitará, 
iubirea de sine, refuzul lasitátii, disprețul față 
de înțelepciunea plângăreaţă şi faţă de cler. 
Comitánd Răul, ca parte a Diavolului, Goetz 
este convins că Dumnezeu este cu el: „Există 
Dumnezeu, eu şi fantomele”. Obosit de a mai 
„concepe” Neantul, Goetz nu este decât un 
aspirant la nevinovăția şi plenitudinea divină. 
Metamorfoza păcatului în virtute se produce, 
în cazul lui Goetz, printr-o formă particulară 
de „străluminare”, produsă exclusiv la nivelul 
conştiinţei, în absenţa unui sentiment autentic 
al sacrului: „Văd drumul pe care trebuie să 
merg... Dumnezeu mi-a împrumutat lumina 
lui”; Goetz continuă deci să-l „gândească” pe 
Dumnezeu, ratându-şi astfel propria salvare: 
se conturează, în consecinţă, un nou crez, se 
inventează o nouă justificare ontologică: 
reclădirea Paradisului, a Cetăţii Soarelui, a 
împărăției lui Dumnezeu, ca o nouă moda- 
litate de provocare a divinului. Pare că efortul 
constant al personajului este de a se demis- 
tifica, de a găsi culorile reale ale lumii, 
ingenuitatea gândirii şi simfirii omeneşti. 
Relevându-i-se noua menire, aceea de a iubi 
întreaga omenire, Goetz opune explicaţiei 
existenței Răului în lume, dată de preotul 
Heinrich, pe aceea în temeiul căreia „e de 
ajuns ca un om să iubească pe toţi oamenii cu 
o dragoste neştirbită, pentru ca această 
dragoste să cuprindă încetul cu încetul 
întreaga omenire”. Este în aceste cuvinte o 
infinită nevoie de a repune bazele credinţei, de 
a restitui lumii credinţa şi lui Dumnezeu 
lumea, prin comiterea şi multiplicarea Binelui. 


Febrilitatea unei constiinte ín delir atinge 
paroxismul în momentul relevării culpei 
morale pe care Goetz o are faţă de muribunda 
Catherine. Asumarea presupune o „rezolvare” 
neaşteptată: Goetz cere unui Dumnezeu surd 
permisiunea de a purta stigmatele lui Christ şi 
de a trece astfel asupra sa păcatele lui 
Catherine: „Mă duc să mă rog. Dacă mă întorc 
la tine cu o față mâncată de lepră sau putrezită 
o să crezi? (că te vei mântui prin mine — n.n.): 
scoate un pumnal de la brâu, şi-l împlântă în 
mâna stângă cu mâna dreaptă şi cu mâna 
dreaptă în mâna stângă, apoi în coastă...”. 

Goetz rămâne o conştiinţă, o conştiinţă 
„bastardă”, în sensul explicatiei pe care el 
însuşi a dat-o termenului, întrucât aparenta 
întoarcere la credinţă, la Dumnezeu, la Bine, 
n-a fost decât o „mişcare” calculată de trădare 
a Răului, rămânând în esență aidoma siesi: 
„Eu singur am hotărât Răul, singur am scornit 
Binele”. Comedia Binelui jucată de Goetz a 
luminat asupra unicului adevăr despre exis- 
tenta sa: condiţia de bastard este incompa- 
tibilă cu aceea de salvator. În comedia 
comiterii Binelui Goetz va eşua în sensul 
ratării stadiului suprem la care poate accede 
un om: „credo quia absurdum”, sfidând 
rafionalul şi eticul. 

În virtutea unui autentic sentiment al 
religiosului, Manolios, personajul din Hristos 
răstignit a doua oară, al lui N. Kazantzakis, 
merge până la o totală asumare a „măştii” 
atribuite în ceremonialul patimilor lui Hristos, 
iniţiat anual în comunitatea rurală Licovrisi. 
Kazantzakis devine şi el (cu acest roman) un 
filosof al condiţiei umane, al destinului uman 
pe care-l situează între Sisif şi Prometeu, 
propunând prin Manolios un individ alcătuit, 
în concepţie sartrianá, „din toţi oamenii care 
fac cât ei toţi, precum oricine face cât el”. 

Manolios îşi dezvăluie esenţa umană în 
confruntarea cu o situatie-limitá, topos al 
literaturii  existentialiste, prin care se 
actualizează un moment sacru, finalitatea 
romanului nefiind însă una pur religioasă. 
Itinerariul ontologic al lui Manolios vizează 
încercarea de transformare a „materiei” în 
„Spirit, atasarea de valorile supreme, barate 


mereu de furnicarul unei lumi conformiste, 
dispersate printre lucruri. Situat ontologic 
între un Dumnezeu „nevăzut şi mut”, Agá si 
preofii/notabilitátile locale, Manolios názu- 
¡este spre un „rol” cu care se va identifica prin 
dilatarea fanaticá a unei iluzii, ín interiorul 
unui întreg spectacol regizat de „recuperare a 
sacrului”. Recuperarea credinţei este posibilă 
în cazul lui Manolios: asumarea rolului lui 
Hristos implică o conştiinţă din care ţâşneşte o 
viziune magică asupra vieţii, asigurându-i 
receptivitatea la miracol. O stare de extaz mis- 
tic traversează Manolios: obsedat de iubirea 
pătimaşă pentru Catrina, spre deosebire de 
Goetz, Manolios chiar se îmbolnăveşte de 
lepră. Detaşarea de păcatele lumesti, de ispita 
carnalului, desprinderea de lucruri, se produc 
prin suferinţa purificatoare — o şansă la care 
Goetz nu are acces. Starea de miracol în care 
intră personajul conferă destinului său 
exemplaritate.  Fiorul mistic, revelația 
dumnezeirii în sine însuşi au fost posibile prin 
însăşi Iluzia pe care o creează, declansánd 
resorturi nebănuite ale voinţei: „avea să-şi 
aducă aminte de această clipă de contemplare 
de la gura putului şi avea să-şi spună că atunci 
a cunoscut cea mai mare bucurie din viaţa lui. 
Nu, nu o bucurie, ci ceva mai adânc, mai 
cuprinzător şi mai veşnic, ca o răstignire”. 
Metamorfoza păcatului în virtute devine 
realitatea cea mai masivă şi mai acaparantă 
pentru Manolios. 

„Spectacolul” cu finalitate religioasă 
iniţiat în Licovrisi reprezintă şi un examen 
existenţial prin care se pun sub semnul 
interogaţiei spiritul şi litera biblică, în 
confruntarea acestora cu spiritul epocii. E un 
spectacol problematizant în măsura în care 
individul îşi poate revela/manifesta esenţa sa 
cea mai pură: Manolios se salvează pe sine şi 
devine astfel salvatorul unei întregi colecti- 
vităţi. Dar asupra unor oameni ínrobiti de 
lucrurile lor, cu o existență precară axiologic, 
destinul lui Manolios rămâne fără ecou. 

Goetz şi Manolios — două destine, două 
conştiinţe, un bastard şi un salvator, în ambii 
disputându-şi proeminenta Adevărul şi Iluzia. 


işcarea literară + 189 


— Domnule Karol Wojtyla, ați fost ales 
papă, loan Paul II, într-o perioadă în care 
lumea se afla şi se află într-o criză, o criză 
globală, care, pe măsură ce timpul se scurge, 
se adînceşte tot mai mult, luînd forme diferite. 
Încotro ne îndreptăm? 

— Timpul nu se scurge. Noi trecem prin 
el, fiind captivi propriei gîndiri. Timpul, sub 
forma lui istorică, a fost şi este de partea 
noastră. Parte a acestui timp, timp pe care 
însumi l-am cunoscut, cu adevărat a fost şi 
este mai tulbure. Este imaginea libertăţii 
spirituale încătuşate. E de ajuns să amintim 
doar de Birkenau-Auschwitz, de Gulag, de 
lagăre, închisori comuniste, crematorii. O 
perioadă în care oamenii au învăţat un alt 
limbaj decît cel al iubirii, limbajul morţii, 
limbajul terorii, limbajul fricii. Un limbaj care 
n-ar fi trebuit să fie cunoscut. Spre ce ne 
îndreptăm? Sper să avem, să ne regăsim, 
conştiinţa valorilor autentice, sá respectám 
valorile etice, spirituale, morale. Prin cultură, 
imagine a umanităţii şi a transcendentului 
deopotrivă, omul să se plaseze pe drumul 
moderaţiei. Secolul XX a fost unul al 
extremelor, al exceselor de tot felul, un secol 
distrugător. Problema este că nu am învăţat 
nimic din istorie, în special noi, cei învăţaţi. 

— Cred că aveţi dreptate. Am impresia 
că uneori şcoala este o industrie de produs 
monştri. În volumul Facing History and 
Ourselves: Holocaust and Human Behavior 
am gásit un fragment tulburátor si má vád 
obligată să-l reproduc: 


190 4 Mişcarea literară 


Karol WOJTYLA 


„Sîntem martori la un proces 
devastator, care ucide fiinţa 
umană - desacralizarea omului.” 


- dialog oniric — 


„Stimate coleg, 

Fac parte dintre puţinii supraviețuitori 
ai lagărelor de concentrare. Am fost martor 
al grozăviilor care n-ar trebui văzute de 
nimeni. Am văzut camere de gazare, ridicate 
de ingineri învăţaţi; copii otrăviţi de doctori 
docenți, copilasi omorífi de asistente medicale 
bine instruite; femei şi copii împuşcaţi în 
ceafă de oameni cu studii superioare. Plecînd 
de la aceste fapte, nutresc o neîncredere faţă 
de învățămînt. Rugámintea mea este să-i 
ajutaţi pe copii să devină fiinţe înzestrate cu 
umanitate. Eforturile depuse de voi şi de ei să 
nu scoată monștri învăţaţi, psihopafi pregă- 
tiți...” Aceste cuvinte aparțin directorului 
unui liceu din S.U.A. Si totuşi, în ciuda 
faptului că s-au produs atitea atrocități, 
sintagma dumneavoastră preferată este: Nu 
vá temefi! 

— Da. Nu vá temeţi! În univers pentru 
orice există un echilibru. Fiecare faptă îşi cere 
răsplata pe măsură. Nu vá temefi! Ce are omul 
să-i aparţină pînă la capăt, să nu-i poată fi luat 
într-o secundă?! Sîntem martori la un proces 
devastator, care ucide fiinţa umană — desacra- 
lizarea omului. Cui au folosit morţii gropilor 
comune din pădurea Ucrainei, Bielorusiei, sau 
cei din Birkenau?... Monstruozitatea seco- 
lului constă nu doar în morţii uitaţi, nenumiti, 
în gropile comune, ci şi în urítenia gîndirii. Sá 
nu uităm 31 iulie 1941, dată la care mareşalul 
Góring trimite Gruppenfiihrer-ului R. Hey- 
drich însărcinare directă în vederea lichidării 
fizice a evreilor din ţinuturile sub influenţa 


Reich-ului. Sá nu uitám ororile Marxismului 
care de asemenea au înăbuşit spiritul uman. 
Omul are o menire înaltă. „Teama de sine 
însuşi, de lume, de ceilalți oameni, de puterile 
terestre, de sistemele opresive” îi reduc 
omului limitele, îi paralizează toate posibi- 
litátile de a fi şi de a deveni. Toată viaţa m-am 
gîndit la prietenii mei evrei din Wadoviwice. 
Antisemitismul este „un mare păcat împotriva 
umanităţii.” Omul este un aliaj ciudat al 
ambiguităţii. Vrem să fim priviţi ca ceea ce 
sîntem, dar şi ca ceea ce am vrea să fim. 
Ambiguitatea, ruptura, ceața spirituală nu duc 
nicăieri decît la perspective sumbre. „Herme- 
neutica din zilele noastre, cum o întîlnim în 
operele lui Paul Ricoeur sau, dintr-un alt 
unghi, în cele ale lui Emmanuel Levinas — ne 
reprezintă din perspective noi adevărul despre 
lume şi om.” 

— Omul nu este bipolar, materie si 
spirit? 

— Dualitatea aceasta e de cînd lumea şi 
într-o continuă pendulare. Acum, în 
modernitate, mai mult ca oricînd omul e 
înclinat spre material, considerînd valoros 
ceea ce are, ceea ce deține material, nu ceea 
ce este de fapt. Valorile corecte trebuie să 
încline spre viață, spre existență. Omul s-a 
îndepărtat de latura spirituală a vieții si şi-a 
întors privirea spre stiintá. Se uită un fapt. 
Marii oameni de stiintá, în căutările lor, l-au 
descoperit pe Dumnezeu. De la punerea sub 
semnul întrebării pînă la scoaterea în afară a 
divinului din lume, nu a fost decît un pas. 
Unul mic si final, care s-a realizat. 

— Puteţi să-mi vorbiti despre vreun om 
de stiintá care combate ideea deja clasică — 
stiinta contrazice religia? 

— Albert Einstein. El a ştiut să vorbească 
atît de plenar despre hăul interior al omului, 
dar si despre adîncimea lui. „Individul, spunea 
Einstein, simte desertáciunea dorințelor si 
scopurilor omeneşti precum şi maiestatea şi 
frumusețea ordinii care se vede în natură si în 
lumea gîndirii.” Nu, Einstein nu a contrazis 
nici o clipă religia pentru că, din plinătatea 
omului de ştiinţă, avea conştiinţa limitării 
acesteia. Oric ar evolua ştiinţa, Universul 
rămîne o taină şi e bine să fie aşa. Tot Einstein 
spunea că „sentimentul cel mai frumos şi mai 


adînc pe care-l posedă omul este cel al 
misterului. Cel ce nu l-a cunoscut îmi pare 
mort sau cel puţin orb... Recunoaşterea exis- 
tenfei a ceea ce este pentru noi impenetrabil — 
a manifestărilor celei mai profunde raţiuni şi 
celei mai strălucitoare frumuseți — față de care 
raţiunea noastră se poate prezenta numai în 
cea mai primitivă formă, această cunoaştere şi 
simţire sînt adevăratul sentiment religios... 
Este sigur că o convingere despre rațiune si 
inteligibilitatea lumii, asemănătoare sentimen- 
tului religios stă la baza oricărei lucrări 
ştiinţifice superioare... Religia constă într-o 
admiraţie utilă a spiritului infinit superior ce 
se revelează pe sine în putinul pe care-l putem 
cunoaşte din realitate.” 

Nu ştiu cíti cunosc faptul că Newton a 
publicat studii la Apocalipsă. Aceleaşi preo- 
cupări are şi fondatorul logaritmilor, Baronul 
de Marchestown. Unde sînt contradicţiile? 
Nicăieri. Problema e cu anumiţi oameni de 
ştiinţă, nu cu ştiinţa în sine. 

— Să înțeleg că ideal ar fi să privim 
lumea dinspre unitatea dintre religie si 
ştiinţă? 

— Da. 

— Cine este Dumnezeu? 

— Dumnezeu este Dumnezeu. Tocmai de 
aceea ştiinţa şi religia sînt inseparabile. La 
întrebarea cine este Dumnezeu? răspunsul stă 
în privire. Uită-te la om şi vei afla puţin 
despre Dumnezeu. Uită-te la pomi şi vei mai 
afla ceva despre Dumnezeu. Priveşte stelele 
şi-ţi vor spune ceva cu siguranță despre 
Dumnezeu. În om s-a pus o conştiinţă religi- 
oasă şi oricît am problematiza, am spune 
natură în loc de Dumnezeu, de fapt tot despre 
creator vorbim. Toma d'Aquino spunea că 
„sînt lucruri care se cunosc şi se autoexplică 
în momentul în care se înțeleg termenii 
folosiţi. Deci, dacă cunoaştem atît natura 
întregului cît şi a părţilor lui, devine evident 
faptul că întregul este mai mare decît părţile 
lui componente.” 

— Aşadar e de dorit să luăm lucrurile pe 
rînd, pas cu pas, şi cunoscînd părțile în 
detaliu vom avea o imagine mai apropiată de 
realitatea întregului. Dar dacă părţile nu 
corespund cu întregul? 


işcarea literară + 191 


— Tocmai prin aceste neconcordante 
deseori te apropii de adevár. Nuanta are rolul 
ei. Tot Sf. Toma d'Aquino observa că „printre 
fiinţe sînt unele mai bune, mai nobile, 
adevărate, altele mai puţin. Dar mai mult sau 
mai puţin definesc anumite lucruri compa- 
rîndu-le în anumite feluri cu ceea ce este 
maximul, aşa cum spunem despre ceva că este 
mai fierbinte pentru că se apropie mai mult de 
ceea ce este cel mai fierbinte. Există aşadar, 
ceva care este cel mai adevărat, cel mai bun, 
cel mai nobil şi în consecință cel mai 
existent.” 

E vorba de teoria părţilor. Oamenii de 
ştiinţă cunosc teoria părţilor şi a nuantelor. 

Priveşte un om de ştiinţă şi-l poţi vedea 
pe Dumnezeu. Priveşte un pictor şi vezi şi-n 
acesta divinitatea. Ascultă muzica tainică a 
unui muzician şi te bucuri şi de această dată 
de plinătatea creatoare. Citeşte un poem şi 
versurile lui te vor plimba prin cele mai 
profunde sfere ale fiinţei, ale universului. Este 
de ajuns să citim de la poemele lui David pînă 
la cele ale lui Dante, de la scrierile lui 
Aristotel pînă la cuvintele lui Goethe „o viață 
fără scop este o moarte timpurie”. Toţi aceşti 
creatori au avut un scop, ştiind Creaţia, 
cunoscînd Creaţia din interiorul ei. 

— De aceea, dacă cineva ar putea spune 
cîte ceva despre Om acesta ar fi cu siguranță 
scriitor. Scriitor, nu psiholog, nu medic. 
Aceştia ar fi interesați de cercetări eventual, 
în nici un caz de om. Știința nu poate spune 
absolut nimic despre om atita timp cît se 
plasează în afara sferelor umane. Studiază 
psihologia umană, dar nu sînt capabili să-l 
determine pe bolnav să-și ia medicamentele. 
Ar trebui studiat la medicină Dostoievski, cel 
puțin medicii români! 


192 + Mişcarea literară] 


Cînd vorbim de spiritualitate, această 
dimensiune se manifestă în limitele lui „Eu”. 
„ Tu” ce loc ocupă? 

— Dimpotrivă, palierele spiritualităţii îşi 
găsesc plenitudinea în relaţia Eu-Tu. Nicio- 
dată numai „eu” sau numai „tu”. Se spune 
„iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Aproa- 
pele adică „tu”. Tine adică „eu”. Aşadar 
trebuie să mă iubesc să-l pot iubi pe aproape, 
dar nu voi şti cît mă iubesc fără aproapele iar 
iubirea care mi se cere s-o dau nu va fi întrea- 
gă. „Tu” este covírsitor pentru devenirea lui 
„eu”. Jean Guéhnno spunea că „libertatea mea 
este libertatea celorlalți. Aşadar ca indivi- 
dualitate eu devin raportîndu-mă la tu.” Em. 
Levinas la rîndul lui spunea: „a vorbi 
înseamnă a angaja interesele oamenilor.” Din 
nou eu-tu, niciodată nu poţi deveni eu în 
singurătate pentru că nu sîntem monade. Un 
exemplu concludent îl avem şi în simbolistica 
crucii: eu-lume; eu-Dumnezeu. În devenire nu 
există doar eu-eu. 

— În acest proces dialogul pare să aibă 
un rol important. Limbajul cum se înscrie în 
istorie? 

— În cultura greacă avem un exemplu 
grăitor prin personalitatea lui Socrate, care nu 
a scris nici un rînd, totuşi ideile lui au ajuns 
pînă la noi, pentru că au fost rediscutate, 
dezbătute, problematizate. Acest proces de 
gîndire implică dialogul eu-tu. Tot astfel 
pentru evreu. Torra nu există în afara rostirii 
ei. Vorbirea, în marile cărţi ale lumii, se 
impune scrisului, eliberînd în celălalt efectul 
emoţional. E vorba de dinamica textului, a 
discursului, care amplifică tensiunea acţiunii. 
Aşa se petrec lucrurile în Cartea lui Iov, tot 
astfel se produce tensiunea maximă, tensiunea 
mentală în procesul kafkian. Subiectul e 
destul de amplu şi de aceea socot să păstrăm 
discuţia pentru următoarea întîlnire. 


Interviu imaginar 
realizat de Lucia DARAMUS 


__ VIAŢACA O LUPTĂ CONTINUĂ, 
ÎMPOTRIVA TUTUROR ADVERSITÁTILOR, 
DOAR PENTRU A SUPRAVIEȚUI ÎN WODWO 


Georgeta OBILISTEANU 


Ted Hughes (1930-1998) este, credem noi, un poet de primă mărime, un succesor merituos 
al marilor poeţi englezi din prima jumătate a secolului al XX-lea: W.B. Yeats, D.H. Lawrence, D. 
Thomas, T.S. Eliot. 

A fost extrem de prolific, publicind peste o mie de poezii ín 
mai bine de paisprezece volume pentru adulti. Opera pe care se 
bazeazá reputatia sa reprezintá tot ceea ce a scris íntre anii 1957- 
1983, poeziile cuprinse ín The Hawk in the Rain (1957), Lupercal 
(1960), Wodwo (1967), Crow (1970), Season Songs (1975), Gaudete 
(1977), Cave Birds (1978), Remains of Elmet (1979), Moortown 
(1979) si River (1983). 

În primul interviu dat lui Ekbert Faas, în 1971, Hughes afirmă 
că civilizaţia contemporană are un vis de coşmar al violenţei 
deoarece concepţia noastră inertá, rationalistá menţine energiile 
noastre supranormale nedezvoltate, reprimate, închise doar în 
tărîmul visului, reluate continuu în violenta publicaţiilor de scandal 
şi a emisiunilor de televiziune la care privitorul pasiv se uită cu o 
lipsă de preocupare anesteziată. Susţine că toată energia animalieră 
din civilizaţia contemporană este închisă, se povesteşte despre ea sau 
este fotografiată, dar nu este experimentată, nu e trăită. Energia teriomorfă pe care Hughes o 
aşează în lumea exterioară îşi găseşte contrapartea psihologică în lumea noastră interioară. 


Începînd cu Wodwo! Hughes este tot 
mai preocupat să descrie natura divizată a 
omului şi relaţia sa cu puterile neumane ale 
universului. Poeziile animaliere din Wodwo 
(1967) sînt mai clar simbolice decît cele din 
volumele anterioare The Hawk in the Rain si 
Lupercal, dar nu sacrifică acurateţea si 
detaliile care dau viaţă animalelor. Aceste 
poezii şi cîteva din povestiri transmit forţa 
acelor puteri neumane şi impactul lor asupra 
omului. 

Ghost Crabs (W., p. 21-22) dezvăluie 
puterea folosirii simbolice a animalelor, 
precum şi exuberanta întunecată a imaginaţiei 
poetului. Primele versuri descriu cum, în 
timpul refluxului, din apa mării apare o 
grămadă de pietre rotunjite luminate de razele 


lunii. Odată ce apa se retrage, pietrele încep să 
se mişte; ceea ce la început părea a fi materie 
lipsită de viaţă se transformă treptat în faţa 
ochilor noştri în fiinţe fantastice. Sînt crabi 
uriaşi a căror înaintare pe uscat este 
implacabilă. Pătrund 
în mintea noastră ca 
şi cum ar vrea să ne 
domine gîndurile şi 
să ne creeze coşmaruri. Vînează, se luptă şi se 
înmulţesc în mintea noastră, sînt forţele acelui 
continuu care leagă pe om de lumea neumană 
şi pe care acesta preferă să le renege. Hughes 
dramatizează viu sentimentul că aceste forte 
lucrează în noi şi prin noi, pentru care nu 
sîntem răspunzători în ultimă instanță. 
Sentimentul de groază din poem nu rezultă 


In căutarea 


sinelui 


iscarea literară + 193 


din ceea ce sînt şi ceea ce fac crabii, ci din 
faptul că ei sînt atît de nepăsători la efectul 
devastator pe care îl au asupra efortului uman 
de a trăi în această lume. 

Reveille (W., p. 35), poezie care descrie 
trezirea bruscă la sexualitate şi moarte a lui 
Adam şi a Evei, relevă povara de nesuportat a 
conştiinţei morţii în viaţă. Este continuată 
ideea din Ghost Crabs că lumea este un 
coşmar pentru om, lume în care forţe 
puternice scăpate de sub control îl domină şi îl 
reduc la o stare de groază nihilistă. 

În Pibroch (W., p. 177) lumea este 
descrisă în termeni umani, dar termeni ai 
plictiselii, ai lipsei de sentiment şi de scop. 
Antropomorfizarea peisajului mării, pietrei, 
vîntului şi a unui pom subliniază faptul că 
acest poem este o expresie a condiţiei umane: 
marea este „confuză”, „plictisită”, „lipsită de 
scop”; piatra este „încarcerată”, „oarbă”, 
„creată pentru somn întunecat”; vîntul se 
năpusteşte fără noimă, incapabil de a relationa 
cu ceva. 'Totuşi, pomul bea din apa mării şi 
mănîncă din piatră pentru ca să-i crească 
frunzele. Este singura formă de viaţă în 
această lume sterilă, însă lupta sa pare a fi 
destinată eşecului. Dar ceea ce are importanţă 
este lupta însăşi, capacitatea de a îndura şi de 
a face față unei existente lipsite de sens. 
Întregul peisaj este o metaforă a condiţiei 
umane. Aşa cum pomul se cramponează de 
viaţă bînd apa mării şi mîncînd roca, tot aşa 
omul modern încearcă să reziste disoluţiei 
egoului. 

De la început pînă la sfîrşit, volumul 
Wodwo exprimă tensiunea dintre experienţa 
vieţii într-un univers evident lipsit de sens şi 
frecvent ostil şi refuzul omului de a renunţa 
sau de a se retrage. Omul însuşi este terenul 
de bătălie între vitalitate şi moarte. De la pri- 
mul poem Thistles (W., p. 17), în care ciulinii 
îşi apără teritoriul de atacurile oamenilor şi ale 
vacilor, revendicîndu-şi dreptul la viaţă, pînă 
la ultimul poem Wodwo (W., p. 183), care 
exprimă căutarea plină de hotărîre a identităţii 
unei creaturi protoumane, aceste poezii dau 
viaţă voinţei agresive de a îndura. 

Această voinţă de a îndura este redată 
prin semantica cuvintelor şi prin vigoarea 
dictiei şi a ritmului. Este o vitalitate sporită de 


194 4 Mişcarea literară] 


geniul lui Hughes pentru observarea detaliată 
a vieţii naturale şi de originalitatea imaginilor 
folosite în exprimarea acestor observaţii. În 
Thistles, frunzele cu ţepi şi puful alb al florilor 
devin în imaginaţia poetului armele soldaţilor 
vikingi, simbol al agresivitátii potente. 

În poezia Still Life (W., p.18), 
campanula mică şi neobservată tremură ca sub 
amenințarea morţii, dar continuă să 
supraviețuiască. Fragilitatea unei astfel de 
supravietuiri este comparată cu goliciunea si 
nimicnicia pietrei.  Concreteţea substanței 
materiei se află în contrast cu energia florii. 
Nimic din piatră nu corespunde culorii 
albastre a unei campanule care, în ciuda 
fragilitátii sale, este o manifestare a energiei, 
nu a materiei, deci un miracol. În acest ciclu 
al facerii şi refacerii permanente, puterea care 
doarme în venele campanulei e puterea care a 
creat marea, care a creat piatra şi care în cele 
din urmă va folosi rădăcinile florii pentru a 
nimici piatra. În mod miraculos, această floare 
delicată va dăinui mai mult decît roca cu care 
este comparată atît de viu în acest poem. 

Reprezentanţii cei mai plăpînzi ai vieţii 
dovedesc o vitalitate şi o energie de 
neînduplecat. Poemul Skylarks (W., p. 168- 
171) este unul din cele mai reuşite poeme 
animaliere din acest volum, confirmînd 
capacitatea lui Hughes de a prezenta fiinţele 
vii din interiorul lor în animalitatea şi în 
încrîncenarea lor. Deşi ciocírlia nu este o 
creatură teribilă, Hughes îi prezintă tenacitatea 
neînduplecată a spiritului şi, în felul acesta, 
pasărea devine un alt simbol al luptei de a 
îndura într-un univers ostil. Zborul şi cîntecul 
păsării sînt concepute ca o luptă împotriva 
gravitaţiei pămîntului. Imaginea păsării este 
redată prin metafore vii, fiind prezentată ca o 
creatură mică dar solidă, plină de muşchi şi 
tendoane, care se zbate din răsputeri să 
părăsească pămîntul pentru a cînta. Menirea ei 
este sá cínte, iar cíntecul ei este o odă a 
bucuriei şi un strigăt al suferinţei. 

Descrierea ciocîrliei poate fi interpretată 
ca o imagine a omului hotărît să îndure toate 
vicisitudinile vieţii, oricît ar avea de suferit, 
pentru a-şi exprima fiinţa, chiar şi atunci cînd 
nu-i este oferită garanţia că această existență 
are un scop. 


O folosire la fel de reuşită a unei vieţi 
neumane pentru a întruchipa o stare de spirit a 
unui om întîlnim în povestirea The Rain 
Horse (W., p. 45-55). Aceasta este prima 
dintre cele cinci povestiri şi o piesa radio- 
fonică, aflate în centrul ciclului cu scopul de a 
completa înţelesul poeziilor. Nota autorului 
subliniază că există legături tematice între 
versuri şi proză prin faptul că se referă la o 
singură „aventură”: 

„Povestirile şi piesa din această carte 
pot fi citite ca notițe, apendice şi episoade 
neversificate ale evenimentelor din spatele 
poemelor sau ca şi capitole ale unei singure 
aventuri pentru care poeziile constituie 
comentariu şi amplificare. Oricum ar fi 
interpretate, versurile şi proza sînt gîndite să 
fie citite împreună, ca părţi ale unei singure 
opere.”? 

Legătura tematică la care se face referire 
este clară. În fiecare caz, protagonistul, într-un 
moment de criză sau într-o stare extremă, îşi 
pierde controlul asupra vieţii raţionale şi este 
temporar în legătură cu forțele unei alte 
realităţi. Povestirile sînt scrise cu aceeaşi 
energie ca şi poeziile, exprimînd experienţe 
apropiate de cele explorate în poemul Ghost 
Crabs. Lumea naturală se află în prim plan, 
iar forțele care emană din ea sînt amenin- 
tátoare pentru personajele din povestiri. În 
aproape toate povestirile are loc o confruntare 
între om şi aceste forte ale lumii naturale. 

În The Rain Horse un tînăr se întoarce 
nostalgic la un peisaj cîndva familiar. El s-a 
schimbat mult în doisprezece ani, pămîntul 
nu-l mai recunoaşte, se simte un proscris, se 
rátáceste, îşi strică pantofii în noroi, se teme 
pentru noul său costum din cauza ploii — „se 
îndepărtase prea mult” de confortul şi 
familiaritatea vieţii cu care era obişnuit la 
oraş. Trece pe lîngă un cal, dar nu îl bagă în 
seamă. Ca şi protagoniștii poeziilor The Hawk 
in the Rain şi November, tînărul se găseşte 
expus intemperiilor naturii. Se poate adăposti 
de ploaie dar nu de cal, spiritul răuvoitor al 
lumii neumane spre care s-a abătut. Omul 
insistă să înţeleagă raţional răutatea şi atacul 
neprevăzut al calului. Fuge şi se luptă 
împotriva a ceva ce poartă în interiorul său, de 
care poate să scape numai vătămîndu-şi inima 


şi îndepărtînd o parte importantă a creierului 
său. Într-un fel a făcut deja acest lucru, fapt ce 
determină răutatea forțelor lumii neumane faţă 
de el. Acea parte a propriei vieţi pe care a 
negat-o se întoarce împotriva sa. Astfel, calul 
simbolizează energiile instinctuale reprimate 
din propriul psihic al omului; devine rău 
numai atunci cînd omul hotărăşte să-şi 
reprime emoţiile şi să îndepărteze calul din 
conştiinţă. 

Povestirea Snow (W., p. 71-81) este cea 
mai suprarealistá dintre povestirile din volum. 
Un supravieţuitor, partial amnezic, al unui 
accident de avion din sálbáticia lumii arctice 
îşi concentrează si îşi disciplinează potenţialul 
de supravieţuire printr-o îndepărtare a 
temerilor şi a ataşamentelor față de lumea 
temporală, urmărind să trezească la viaţă un 
eu mai profund care se află la baza fiinţei sale 
interioare. El este tentat să-şi părăsească 
scaunul (ancora sa la lumea convenţională) şi 
să meargă în viscol. La sfîrşitul povestirii, 


protagonistul rămîne în viață datorită 
încrederii în puterile sale interioare şi 


capacității de a exercita un control meditativ 
asupra atasamentelor la lumea fenomenală. 
Piesa radiofonică Wound (W., p. 104- 
146) pare o dezvoltare firească a povestirii 
Harvesting, în care vînătorul devine vínat. 
Piesa a fost produsul unui vis ciudat pe care 
autorul l-a avut de două ori. În intervalul 
dintre cele două apariții ale visului, Hughes 
era sub influența celor citite în Cartea 
tibetană a morților (Bardo Thödol). Anterior, 
la cererea compozitorului chinez Chou Wen- 
chung, Hughes a scris libretul pentru o pre- 
zentare muzicală a operei mai sus amintite. 
Totodată, Hughes era bîntuit de amintirile 
legate de povestirile tatălui său despre război, 
precum şi de descrierile lui Robert Graves cu 
privire la experiențele proprii în calitate de 
participant direct la luptele din transeele 
primului război mondial. Hughes a folosit 
suprarealismul şi tehnica fluxului conştiinţei 
cu scopul de a crea atmosfera înspăimîntă- 
toare, groaza sufletului pe care supraviețuirea 
o creează în condiţiile absurde, iraționale ale 
războiului. Alegerea soldatului Ripley ca erou 
a fost făcută deliberat deoarece, ca simbol al 
egoului, acesta întrupează capacitatea de a 


işcarea literară + 195 


subzista, a îndura si a supravieţui în condiţii 
de singurătate, privaţiune şi pericol. 

Soldatul Ripley şi sergentul Massey se 
aflau într-o misiune de patrulare în zona dintre 
cele două fronturi, zona nimănui, unde sînt 
luaţi prin surprindere de focul inamicului; 
sergentul Massey moare, Ripley este împuşcat 
în cap, dar se străduieşte să se întoarcă la 
tranşeele compatriofilor săi. Acţiunea piesei 
are loc în fluxul conştiinţei soldatului Ripley. 
Ripley şi sergentul intră într-un castel care 
este, în mod miraculos, intact şi în acelaşi 
timp o ruină completă. Odată ajunşi acolo, 
dau peste un banchet în plină desfăşurare. Un 
grup de prostituate încearcă să-i seducă mai 
întîi cu hrană, apoi cu distracţie şi jocuri, în 
cele din urmă cu dans şi somn. Ca în piesa 
grecească Bacantele de Euripide, femeile 
gazde reuşesc să-l hrănească pe sergent cu 
carne (care se dovedeşte a fi trupul cama- 
razilor săi), îl dezmembrează şi-l devorează. 
Ripley rezistă tuturor ispitelor şi, rănit 
groaznic, se tîrăşte de la castel, simbolul casei 
morţilor. 

Familiarizat cu ideile despre şamanism 
ale lui Mircea Eliade, Hughes încearcă să 
insufle spectatorilor/ascultătorilor starea de 
spirit necesară pentru înţelegerea sufletelor în 
momente de criză. Urmărind principalele 
evenimente, sîntem în stare să identificăm 
mecanismele mentale de apărare ale lui Ripley 
prin care acesta reuşeşte să scape din ghearele 
morţii. Instinctele animalice sînt cele care îl 
salvează de la moarte. Rezistă ispitelor feme- 


ilor, în timp ce mîinile şi picioarele îl trag, din 
instinct, spre o tranşee a compatrioţilor. Capul 
îi sîngerează, dar e viu. 

Ceea ce uneşte pe protagoniștii din 
povestiri şi din piesă este căutarea unor infor- 
matii despre identitatea lor, pe care le capătă 
numai atunci cînd îşi pierd controlul asupra 
vieţii raţionale, fiind temporar în contact cu 
forţele unei alte realităţi. Asemenea perso- 
najelor din povestiri şi din piesă, creatura 
jumătate om — jumătate fiară din poemul 
Wodwo se află într-o stare confuză, de semi- 
constientá. Poemul este scris fără punctuație 
(în afara semnelor de interogatie), iar cuvin- 
tele şi ideile curg împreună într-un flux al 
conştiinţei care sugerează starea de buimă- 
ceală a acestei creaturi protoumane. Întrebarea 
„Cine sînt eu? semnifică căutarea egoului. În 
timp ce îşi caută rădăcinile identităţii, creatura 
simte că se află, misterios, la baza tuturor 
lucrurilor; se găseşte pe sine azvírlit la întîm- 
plare în viaţă, cu o libertate înspăimîntătoare 
şi lipsit de un Dumnezeu care să îl ghideze. În 
final, singura certitudine a lui Wodwo este 
continuarea căutării identităţii şi a menirii sale 
în univers. Doar pe jumătate conectat la lumea 
naturală, fără instinctele sau echilibrul 
animalului, fără un scop bine conturat, 
copleşit de sentimente puternice pe care nu le 
poate înţelege şi confruntat cu un univers ale 
cărui secrete nu le poate desluşi, Wodwo este 
imaginea omului modern, disperat în dorinţa 
de a se cunoaşte pe sine. 


1) Hughes, Ted, Wodwo, Faber and Faber, London, 1967 


2) ibid., p. 9 


196 + Mişcarea literară] 


STEFAN PELMUS 


Existá ín pictura lui Stefan Pelmus un 
element constant: fundalul tablourilor: simplu, 
cel mai adesea monocolor, cel mai adesea 
tipátor. Atât de constant, că nu sunt şanse sá 
fie întâmplător. Cum, însă, mi-a fost dat sá 
văd la pictor multe lucruri consecvente din 
întâmplare, vin repede şi spun că la Ştefan 
Pelmuş elementul de care vorbeam, este cu 
siguranţă înfiletat, înşurubat în 
gând, în intenţie. Este, la urma 
urmei, vorba despre o cortină. 
Spectacolele sale plastice se 
desfăşoară mereu în faţa corti- 
nei, pe faţa ei. La fel cum se 
desfăşoară spectacolul literelor 
dintr-o carte pe faţa hârtiei, 
cum se desfăşoară spectacolul 
ieroglifelor pe faţa pietrei, cum 
se desfăşoară spectacolul ridu- 
rilor pe faţa omului. Si este 
cortina asta atât de ademeni- 
toare încât cu greu te poţi 
abtine să nu te apropii de tablou 
ca să-i ridici un colţ ca să vezi 
ce îţi pregătesc actorii în spa- 
tele ei, căci nerăbdarea te pune ri tensiune. 
Tot aici, mai e ceva de observat prin cortina 
fundalului. Pelmuş cultivă cu ostentatie o 
nepotrivire. Căci există o inadecvare coloris- 
tică între „cortină” şi „spectacol” însă tocmai 
„nepotrivirea” aceasta generează spatialitate: 
formele nu sunt „cusute” pe pânză ci joacă 
liber în faţa ei. Aşa că mi se pare pripit şi 
imprudent să punem eticheta de „decorati- 
vism” pe lucrările pictorului, fără să nuantám 
judecata. În ceea ce priveşte „spectacolul” din 
avanscenă, ar fi multe de spus. De bun simţ 
este să spunem că peisagistica simbolică este 
dominată de elemente creştine, că tablourile 
dau impresia de „icoane fără sfinţi”, că par a fi 
imagini decupate dintr-o perdea vegetală pa- 


Ion MUREŞAN 


radisiacă. Amatorii de decriptări de simboluri 
pot consulta cu folos Structurile antropologice 
ale imaginarului de Gilbert Durant şi vor găsi 
de toate în legătură cu simbolistica cupei, 
peştelui, spadei, bărcii, oului cosmic, Graal- 
ului, potirului, etc., în diferite culturi şi religii. 
Altceva mi se pare însă important în arta lui 
Pelmuş, nu această vânătoare de simboluri, 
îndeletnicire, vai, atât de plă- 
cută intelectualilor. În tablo- 
urile sale nu ai pentru ce să 
scotoceşti, căci totul e la 
vedere. Atitudinea pictorului 
faţă de simboluri mi se pare 
admirabilă. Numai la auzul 
cuvântului misterios, simbol, 
oamenii de treabă îşi zburlesc 
bibliografiile, îşi dau ochii 
peste cap şi iau o poziţie 
meditativă. Pelmuş nu are pic 
de încrâncenare. Le mânuieşte 
firesc, ca pe nişte lucruri, cu o 
neascunsă bucurie, cu bucuria 
şi seninătatea cu care un copil 
îşi arata jucăriile unui prieten 
venit în vizită. Pentru el problema e rezolvată: 
abstractiile au carnatie. Si pentru ca să o luăm 
pe scurtătură, vom aminti o frază din eseul lui 
Heinrich Meyer, istoric de artă şi apropiat al 
lui Goethe, Despre obiectele artei figurative 


care vine ca o 
mănuşă picturii lui Plastică 
Ştefan Pelmus: 


„vom numi alegorice pur şi simplu obiectele 
care ascund, sub suprafaţa imaginii poetice, 
istorice sau simbolice, un adevăr important şi 
profund, pe care raţiunea îl descoperă numai 
după ce simţurile satisfăcute nu se mai 
aşteaptă la nimic”. Simţurile au fost 
satisfăcute. De acum e liber la descifrarea 
„adevărului important şi profund”! 


iscarea literară + 197 


PELMUS ŞI DUHUL PICTURII 


Iacob BRÁNISTEANU 


Pictura lui Ştefan Pelmus este mitologie, 
cosmologie, un sistem metafizic sau, mai bine 
zis, o serie de sisteme metafizice care nu se 
înțeleg şi care polemizeazá cu o anume furie 
între ele. 

Pictura lui înseamnă iluzie, credinţe 
ciudate. Este magie. Stefan Pelmus „practică” 
magia vizuală. Îi priveşti lucrările, vârtejul de 
semne şi te trezeşti, fără voie, absorbit de el şi 
strămutat într-o lume irealá cu personaje 
fabuloase, cum fabuloase îi sunt şi semnele. 

Pictura lui Pepe, apelativul între 
prieteni, este iluminativă. Emaná credință, dar 
nu o impune nimănui. Ne impune doar sá 
gândim, să credem în morala ei. Ne propune 
teme de meditaţie profundă. Ne poartă până 
acolo, în punctul acela în care refuzăm 
realitatea corpului, acceptând-o doar pe aceea 
a sufletului, sau poate nici pe aceea. 

Pictura lui cuprinde în ea toate 
Judecátile Providentei. Privind-o, te întrebi 
dacă vei fi salvat sau condamnat. Este 
concepută ca un şir nesfârşit de poeme ce 
încalcă misterioasele Legi ale Nopţii, ale 
Luminii şi ale Divinităţii. Face sá se lipească 


de tine fericirea, teama, dorinţa de a o „citi” 
cu sinceritate. 

Pictura lui traduce Marile Legende ale 
Lumii. Fiecare semn reprezintă o aluzie 
mitologică, întâlneşti în ea lucruri pe care nu 
le-ai ştiut până acum. Te obligă să te 
abandonezi lor, cu credinţă de copil. Ea este 
parte din memoria noastră, parte din memoria 
umanităţii şi va continua să rămână aşa până 
la sfârşitul Povestii. Cuprinde vise înlăuntrul 
altor vise, poveşti înlăuntrul altor poveşti ce 
se ramifică şi se multiplică. 

Lucrările lui Pepe sunt asemenea unor 
sipete în care a fost închis Duhul Picturii. Te 
atrag cu un magnetism ciudat (căruia nu i te 
poţi opune) şi aproape că auzi glasul duhului 
rostind: „Pe cel care îmi va reda libertatea eu 
îl voi învăţa cântecele păsărilor, poveştile 
lumii şi secretele luminii”. 

În sfârşit, pictura lui Stefan Pelmus te 
face uneori sá rostesti „neauzit” celebra frază 
a lui Joyce: „Istoria este un coşmar din care as 
vrea sá má trezesc”. 


Si noi vom ajunge „să ne trezim” şi sá 
devenim, cu toţii, prietenii lui Pepe pentru 
1000 de ani. 


198 4 Mişcarea literară 


APEL CĂTRE TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ 


Participanţii la ediţia a IX-a a Zilelor 
revistei Convorbiri literare (laşi, 22-23 aprilie 
2005) luînd act cu regret 

— că mediatizarea şi promovarea revis- 
telor culturale româneşti din ţară şi din străi- 
nătate nu se face în nici un fel în programele 
TVRI; 

— că în programele TVR1 nu există nici 
un fel de emisiune de dezbatere a celor mai 
importante articole, eseuri, anchete culturale, 
controverse şi opinii din revistele culturale; 

— că personalităţi semnificative ale vieţii 
culturale care semnează în presa culturală, 
directorii sau redactorii-şefi ai acestor reviste 
nu Sînt invitaţi să participe în emisiunile 
TVRI; 

— că TVRI este singura fereastră prin 
care oraşele mici şi zonele rurale ar putea 
primi informaţii despre existenţa revistelor 

Solicităm preşedintelui director general 
al Televiziunii Române să studieze posibi- 
litatea introducerii în grila de programe a 
postului TVR1 — singurul, de altfel, care poate 
fi receptat în toate zonele ţării — a unei emi- 
siuni, la o oră accesibilă, special dedicată pre- 
zentării şi comentárii revistelor culturale 
româneşti, din ţară şi din străinătate. 

Apelul nostru rămîne deschis tuturor 
celor care vor să ni se alăture în demersul 
nostru. 

Acordul pentru semnătură poate fi 
trimis prin e-mail la adresa convlit@ 
mail.dntis.ro, sau prin fax, la 0232 260 390. 


Marius CHELARU 

Theodor POPOVICI 

Sterian VICOL 

Alice ZWOELFER 

Mihai CUCU 

Ileana POPOVICI 

loana CRĂCIUNESCU 

Nicolae STOESCU-STÂNIŞOARĂ 
Cezar IVĂNESCU 

Victor GHERMAN 


Marian DRĂGHICI 
Vasile POPA HOMICEANU 
Virgil PANAIT 
Franciska RICINSKI-MARIENFELD 
Spiridon POPESCU 
Maria SLEAHTITCHI 
Laurian STĂNCHESCU 
Val BUTNARU 
Simona-Grazia DIMA 
Nicolae NEGRU 

Ion ROTARU 

Florin DOCHIA 

Simona MODREANU 
Angela CIUBOTARIU 
loan PINTEA 

Florin FRUMOS 

Vasile ANDRU 

Cristina FRUMOS 
Constantin NEGOIŢĂ 
Olimpiu NUSFELEAN 
Ştefania OPROESCU 
Valentin TALPALARU 
Dan MĂNUCĂ 

Florin FAIFER 

Maria MĂNUCĂ 
Dragoş COJOCARU 
Mircea POPOVICI 
Bogdan CREŢU 
Constanţa APETROAIE 
Paul ARETZU 

Ancelin ROSETI 

Radu VOINESCU 

Gellu DORIAN 

Florin SĂSĂRMAN 
Petru URSACHE 
Cristian SIMIONESCU 
Indira SPĂTARU 

Ionel SAVITESCU 
Richard CONSTANTINESCU 
Florin BUCIULEAC 
Cassian Maria SPIRIDON 
Bianca MARCOVICI 
Radu PETRU 

Dorin DRUGESCU 


iscarea literară + 199 


La Conferinta Nationalá a USR, Mircea Málut, Gavril Moldovan, Olimpiu Nusfelean, loan 
Buc., 17 iunie 2005 — Olimpiu Nusfelean, loan Pintea, Pintea, lon Moise împreună cu Niculae Gheran la Muzeul 
Dinu Flámánd. „Liviu Rebreanu”, Buc., 17 iunie 2005. 


Nicolae Báciut şi Gavril Moldovan. 


cu scriitori 


Aurel Pantea şi Dinu Flămând. 


200 4 Mişcarea literară 


Pe ma i De MA A i y 


Grup de scriitori în redacţia Convorbiri Literare, laşi, 2005. Dumitru Păcuraru şi regretatul lon Flora la Zilele Poesis, 
2004, 


lon Buzasi şi soţia pe terasa casei din Blaj, 2005. loan Adam şi lonel Popa. 


— 7 es pa 
F f ~ Y 
` j A A > 
(vă - $ aji 
- fd s 
se de al 


lon Cocora, Virgil Raţiu, Aurel Rău, Olimpia Pop, Al. C. Dan Coman şi Marin Malaicu-Hondrari 


Miloş la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa, secţia Andrei la mormântul lui Mihai Ursachi. 
Mureşanu. 


işcarea literară $ 201 


CITITOR DE REVISTE 


Numárul 5 din mai anul 
curent al Cafenelei literare 
de la Piteşti acordă un 
spaţiu larg acuzațiilor 
Doinei Cornea adresate fostului preşedinte al USR, Eugen 
Uricaru, pentru presupusa culpă de a fi fost informator al 
securității sub numele conspirativ „Udrea”, pe când era 
redactor, în perioada 1973-1990, la revista Steaua din Cluj. 
Sunt reproduse texte incriminatorii din mai multe ziare si 
reviste, între care si opinia lui Mircea Cărtărescu din Jurnalul 
National, cel mai dur dintre toate, punându-i în cârcă si 
calitățile de „comunist si pesedist”, precum si cea de afacerist 
dubios. Autorul articolului, Al. Şerban Bucescu, e înclinat să 
nu acorde crezare acestor acuze, aşteptând ca USR să dea un 
comunicat în această direcție. (La recenta Conferință pe țară a 
USR, acesta a si fost dat, Eugen Uricariu fiind scos de sub 
acest blam aruncat pe nedrept asupra sa). 

De aceeasi párere este si fostul secretar al USR, 
Mircea Ghiţulescu, părere exprimată într-un interviu acordat 
directorului revistei, Virgil Diaconu. 

Revista mai cuprinde versuri de Aurel Sibiceanu, un 
comentariu semnat de Doru Timofte la volumul lui Cassian 
Maria Spiridon — Eminescu, azi (Edit. „Junimea”, Iaşi, 2004), 
un dialog cu scriitorul ieşean Radu Voinescu, invitatul 
Cafenelei, realizat de acelaşi Virgil Diaconu. La rubrica 
„Lector”, Cosmin Dragomir face o amplă analiză a cărţii lui 
Robert Şerban — A cincea roată (Ed. Humanitas, 2004), cu un 
sumar impresionant cuprinzând convorbiri cu cele mai 
importante personalități ale vieţii noastre publice şi 
publicistice: Breban, Liiceanu, Eugen Simion, Andrei Pleşu, 
Cristian Tudor Popescu ş.a. Mai consemnăm eseurile semnate 
de Mariana Senilá-Vasiliu şi Horia Dulvac, primul referindu- 
se la graniţa dintre „originalitate cu orice preț” şi „riscul 
pactului cu impostura”, în al doilea, pornindu-se de la cartea 
lui Wunenburger — Omul Politic între mit şi rațiune (Ed. 
„Alfa Press”, Cluj, 2000), se face o interesantă şi profundă 
analiză a raportului dintre intelectual şi putere. 

Revistă lunară, cu un profil onorabil şi un cuprins pe 
măsură, slujită de un corp redacţional de o indubitabilă 
competenţă, cu nume de largă notorietate, Cafeneaua literară 
e un reper în peisajul revuistic literar. 


De la românii din Serbia şi 
Muntenegru ne-au parvenit 
revista Floare de Lati- 
nitate editată de Consiliul 
Minorităţii Naţionale Ro- 
mâne din Novi-Sad, pre- 
cum şi publicaţia Tibiscus 
editată de Societatea 
Literar Artistică cu acelaşi 
nume la Uzdin. Prima 
aflată la nr. 5 din 2005 are mai mult un caracter cultural- 
artistic în gen minialmanah, în care găsim informații din mai 
toate domeniile vieții românești, atât din zonele locale cât si 
din perimetrul țării mamă si chiar din cel al diasporei. 

Găsim aşadar în paginile acestui număr un ciclu de 
articole semnate de Pavel P. Filip, Ion Marin Almăjan, 
precum si o anchetă reprodusă din revista Caiete Critice, 
realizată de Ioan Băilişteanu în legătură cu Mihai Eminescu, 
toate înscrise la rubrica „Evocare-Comemorare”. Sunt 
reproduse în cuprinsul aceleiaşi rubrici şi poeziile Eterna 


202 + Mişcarea literară 


Pace si Aceeaşi moarte, mai puțin cunoscute, scrise de poet în 
anii 1882-1883. 

Poezie mai semnează aromânca din Skopje, Vanea 
Mihani Stervu, Andrei Novac, Titu Dinut, Victor Mihalache 
(poetul cu viața în zvon), Aurel Mioc din Várset, Ratcu 
Golesán, regretatii Marin Sorescu si Ioan Flora. 

Revista se deschide cu citate din Barmayoun si John 
Hecwelder, părinţi ai apărării raţiunii naturii de iraţiunea 
umană. 

Despre constituirea la Cladova (ce ne aminteşte de o 
frumoasă povestire a lui Galaction), a Consiliului Naţional al 
Românilor din Serbia şi Muntenegru, scrie redactorul şef al 
revistei, Vasile Barbu, un articol urmat de o călduroasă 
felicitare adresată lui Traian Băsescu cu prilejul alegerii sale 
în funcţia de preşedinte al României. Felicitarea este semnată 
de către preşedintele CNMNR, Daniel Petroviu. 

Din istoria României sunt evocati Horia, Cloşca si 
Crişan, Alexandru loan Cuza, Iuliu Maniu, precum şi 
Corneliu Zelea Codreanu. Un moment aniversar este rezervat 
Patriarhului României, Preafericitul Părinte Teoctist, prilej de 
scurtă incursiune în istoria Bisericii Ortodoxe Române cu 
largi şi adânci legături cu toată mişcarea ortodoxă a românilor 
din ţările vecine. 

Mircea Samoilă şi prof. dr. Gligor Popi semnează 
articole despre intelectualii, dascălii şi organizaţiile culturale 
din zonele locuite de români, respectiv Varset, Deliblata, 
Seleuş ş.a., fiind evocate şi figuri de preoţi şi cărturari cum 
este şi cea a preotului Adam Fiştea originar din Rachitova, 
raionul Oraviţa, care a suferit prigoana autorităţilor maghiare 
pentru lupta sa în favoarea drepturilor şi libertăţilor 
minorităţii româneşti din Voivodina. Mai sunt inserate şi 
articole privind înfiinţarea „Federaţiei rumânilor din Sârbie”, 
adică din Serbia de Răsărit. Ratomir Marcovici îi aduce 
reproşuri severe ministrului sârb al cultelor, Milan Radulovici 
care se opune folosirii limbii materne a românilor din Serbia 
Estică în biserică şi în şcoală, negând existenţa unei 
minorităţi româneşti de circa 200.000 suflete în această parte 
a statului Serbia şi Muntenegru. În fruntea acestei lupte se 
află satul Malainita, o localitate compact românească, unde şi 
pe timpul Imperiului Otoman a fost permisă folosirea limbii 
române în slujbe religioase. Iar azi, la anul de graţie 2005, 
această limbă e interzisă atât în biserică, cât şi în şcoală. 

În publicaţia Tibiscus, Uzdin, anul XVI, nr. 3-4 (158- 
159), martie-aprilie 2005, e inserată o largă consemnare 
privind „Festivalul de satiră şi umor ,Márul de Aur” de la 
Bistriţa, unde au fost premiaţi românii din Serbia şi 
Muntenegru: Ionel Stoiţ, Maria Nenadici, Igor Ungur si 
Mircea Lelea. 

Mai găsim inserate multe informaţii, articole şi 
însemnări cu privire la viaţa românilor uzdineni, a celor din 
Valea Timocului, semnalări editoriale, cronici, poezii, 
diverse. 

Ne bucurăm că şi în această parte românească de 
lume, ideea naţională înfloreşte pe zi ce trece şi legăturile cu 
conationalii din ţara mamá sunt tot mai apropiate şi tot mai 
strânse. 

Ne-au parvenit câteva nu- —— 
mere din revista Arcada, 
publicație interculturală a 
Asociației ARS LONGA 
din Nürnberg, Germania. E vorba de numerele 3 (2004) şi 5, 
6 (din 2005). E o revistă de divertisment, informații si cultură. 


BECADA 


Revista, dupá cum reiese din Editorialul nr. 3 al publicatiei, ar 
avea ca finalitate „Nevoia de a oferi un spaţiu de prezentare 
mai generos tinerelor talente şi geniului creativ românesc din 
regiunea Francona”. Revista cuprinde informaţii utile mai 
ales în privinţa relaţiilor culturale româno-germane, pagini 
literare, programe cu privire la activitatea cenaclului ARS 
LONGA, prezentări şi texte din mari scriitori germani, dar 
mai ales din clasicii literaturii române, între care o evocare 
„lon Creangă” (an. II, nr. 6). La rubrica In memoriam, mai 
notăm un amplu portret dedicat lui Nichita Stănescu din care 
se reproduc câteva poeme, sub grija Laurei Mason, reportaje 
în română şi germană privind tradiţiile şi frumuseţile 
geografice ale României. 

Conducerea revistei este asigurată de poetul Daniel 
Renon şi este editată în Nürnberg. (1.M.) 


Adevărul literar şi artistic 
şi-a schimbat redacția, 
conținutul şi... direcţia. 
După părerea noastră e pe 
calea cea bună. Texte consistente, serioase, unele cu adevărat 
fundamentale. Remarcăm în mod deosebit în noul sumar 
numele eruditului teolog si cărturar Robert Lazu. Avem 
sentimentul că direcția „noului? Adevăr literar şi artistic este 
dată chiar de el. Cu atît mai bine! 

De citit în nr. 770 din 31 mai a.c. un fragment din On 
Fairy Stories de J. R. R. Tolkien intitulat Fantezia şi trei texte 
„Specialiste? dedicate acestuia. Sunt foarte binevenite aceste 
texte, dacă ținem seama că doar lectorii avizaţi ştiu ceva mai 
mult despre acest autor (şi tot de la Robert Lazu, care s-a 
ocupat îndeaproape de „cazul Tolkien”) iar marea masă de 
cititori, ahtiati după Stăpînul inelelor, au, fără doar si poate, 
informaţii lacunare şi betseleriste. 

De asemenea atragem atenția asupra interviului 
realizat de Iolanda Malamen cu maestrul Stefan Cáltia. Un 
interviu de antologie, sobru, teologic, ardelenesc. Titlul 
rezumă tot: Ce bine e, ca în drumul tău de căutări să fii cu 
Dumnezeu! 

Nu e de ocolit eseul biografic despre Ieremia Valahul 
semnat de Vasile Andru. Scris cu dăruire creştină, inspirat si 
pilduitor. 

De urmărit cu interes „filosofiile” lui Vianu Mureşan 
(la origine bistriftean, dacă nu ne înşelăm) şi de apreciat 
Revista revistelor literare, cu prezentări ample si generoase, 
susținută de Nina Vasile. 

„Nimeni nu poate intui mai bine decît voi, artiştii, 
geniali constructori ai frumuseţii, patosul cu care Dumnezeu, 
în zorii creaţiei, a privit la lucrarea míinilor sale” spunea loan 
Paul al II-lea într-o Scrisoare către artişti publicată de 
Adevărul literar şi artistic în nr. 763/2005. Şi: „Orice formă 
autentică de artă este, în felul său, o cale de acces spre 
realitatea cea mai profundă a omului şi a lumii.” 


Un interviu de zile mari în 
Observator cultural (su- 
pliment), nr. 18 (275) din 
30 iunie - 6 iulie, a.c. cu 
filozoful Alexandru Dra- 
gomir. Despre Heidegger, 
Noica, Cioran, Mircea Vulcănescu, Garda de Fier, Păltiniş... 
Răspunsuri care lucesc precum o lamă de cuţit noaptea, 
evocări fascinante, sincerităţi de filozof... Nemulțumit de 
foarte multe lucruri din lumea asta, dar mulțumit peste 
măsură de faptul că poate să mănînce căpşuni. Filosof, 
gînditor... „Eu sunt cel mai mare gînditor român în viață aşa 
cum alţii sînt cei mai mari jucători de golf din România, o 
ţară în care nu se joacă golf!” 

Interviul e consemnat pe data de 15 iunie 2000 de 
Fabian Anton, un intelectual ortodox harnic şi neobosit, care, 


OBSERVATOR 


CULTURAL 


SUPLIMENT 


după cîte ştim şi citim construieşte o foarte serioasă 


3» 


„bibliotecă ortodoxă” la Editura „Eikon” din Cluj. Bravo! 


Foarte consistent şi dens 
nr. 68/2005 din Tribuna. 
Alin-Mihai Gherman scrie, 
spre bucuria bistritenilor şi năsăudenilor, despre „O traducere 
neîntîmplătoare din Jules Verne” la 1874, făcută de 
násáudeanul Victor Onisor, Laszlo Alexandru revoltat si 
polemic aruncă cu „sare-n ochi”, Horia Lazăr scrie despre 
Proust şi Bergson. De citit cu sufletul la gură rubricile 
susținute de: Alexandru Vlad, Radu Tuculescu, Mihai 
Dragolea, Virgil Mihaiu şi reportajul lui Adrian Dohotaru. 
Sorin Catarig, de la Năsăud, publică proză. Cişmeaua din 
piaţă. Un prozator discret, negálágios, dar care, suntem siguri, 
va fi descoperit de critica literară. El a publicat anul trecut un 
volum de proză la laşi şi, prin bunăvoința lui Ovidiu 
Nimigeanu, care ne-a trimis textul, publică, spre bucuria 
noastră, şi în Mişcarea Literară. 

Pagina de poezie e asigurată de Gheorghe Pârja. 
Poetul şi marele nostru prieten din Nord e prezentat de Ton 
Mureşan. Poeme memorabile, tari şi proaspete precum o 
horincă din Maramureş, poeme care te fac să-ţi fie dor de 
Gheorghe Pârja şi de Deseştii lui! Din lipsă de spaţiu cităm 
doar o strofă: „Trec furnicile pe calea ferată/ Ca un tren negru 
ieşit din arhivă/ Împărăteasa lor în rochia morţii/ Joacă 
lacrima într-o ciudată derivă. (Spre un ochi nevăzut). La mulţi 
ani, Gheorghe Pârja! 

Menţinîndu-se „În slujba rânduielii”, criticul si 
universitarul clujean dr. Vasile Fanache, acordându-i, la 
împlinirea a 70 de ani, un interviu lui Mihai Dragolea — în 
Tribuna nr. 58/2005 — şi referindu-se la Tiganiada, spune: 
„Eu cred că I. B. Deleanu se adresează lumii noastre în 
cuvinte care nu şi-au pierdut actualitatea. Cel mai des folosit 
termen în Tiganiada este cel de rînduială şi ceea ce-l preocupă 
pe Ion Budai Deleanu este absenţa rînduielii, prin care se 
înțelege de fapt absenţa unei ordini statale, a unei 
administrații în măsură să ne ridice de la nivelul haotic, de la 
dezordinea şi incapacitatea de a ne fixa o direcţie pe care s- 
păstrăm consecvent”. În interviu este pomenit şi poetul Ion 
Urcan, trăitor la Bistriţa, care a realizat o teză şi o „carte 
excelentă” pe tema vieţii şi operei lui I. B. Deleanu. 


Ca de fiecare dată, revista 
Poesis (nr. 174/175, iunie/ 
iulie a.c.) ia poezia şi 
uneltele ei în serios. 104 
pagini dedicate poeţilor şi 
poeziei. Comentarii ample, precise şi adecvate la o serie de 
cărţi (nu numai de poezie) şi autori: Lucian Blaga, Alexandru 
Lungu, loan Flora, Ştefan Manasia, Cezar Ivănescu, Virgil 
Diaconu, Vasile Grigore Latiş, Geo Dumitrescu, Dan Mircea 
Cipariu, Gellu Dorian, Emil Brumaru, Virgil Nistru Tigănuş 
semnate de George Vulturescu, Andrei Zanca, Viorel 
Mureşan, Vasile Spiridon, Gheorghe Glodeanu, Lucian 
Gruia, Radu Cange, lon M. Mihai, Lucia Dărămuş, Niculina 
Oprea, Lucian Alecsa, Monica Boţoiu, Ion Buzasi, etc. Sunt 
prezenţi şi trei bistrițeni: Gavril Moldovan cu o foarte bună 
pagină de poezie, Ioan Pintea, la rubrica Echivalenţe lirice cu 
un grupaj de poeme în traducerea maghiară a Dalmei Szekely 
şi Elena M. Câmpan cu o prezentare a volumului Caligrafia 
visului de Mihaela Herghiligiu. Ca de fiecare dată Poesis-ul 
este foarte bine ilustrat.Imagini de la Conferinţa Uniunii 
Scriitorilor, de la Tîrgul de carte „Bookarest/2005”. 
Traduceri, un interviu despre Mircea Eliade... Un sumar 
bogat, incitant, ambițios. 

Remarcăm în mod deosebit dialogul dintre poetul 
Adrian Alui Gheorghe cu marele duhovnic Justin Pârvu de la 
Mănăstirea Petru Vodă. Părintele Justin, pe care şi noi am 
avut bucuria să-l cunoaştem, dă una dintre cele mai frumoase 


POESIS 


iscarea literară + 203 


şi márete definiţii pe care le poate duce un poet: „Cine scrie 
poezie acela e copilul lui Dumnezeu.” Amin. (1.P.) 


qa Prin grija lui Nicolae- 


România |=— 


Şerban Tanasoca, România 
mame & y 3 aut 
lite p a rä ll literará nr. 9/2005 publicá 
a [= opt scrisori autografe 
inedite adresate de Titu 
Maiorescu lui Grigore M. Buiucliu, descendent al unei familii 
de negustori armeni din Bucovina, absolvent al Colegiului 
armenesc din Paris şi licenţiat în Drept al Universităţii din 
laşi, avocat şi „stâlp? al Junimii, şi ciorna unei scrisori 
adresate de Grigore M. Buiucliu lui Titu Maiorescu. lată ce-i 
scrie Maiorescu în 27.08.1874: „Schimbările cele mai bune 
pe care încerc să le fac la Iaşi se lovesc de rezistența Junimii. 
Este acolo o institutoare, cam tárfulifá, Dna Starhas; o 
transfer pentru a o sili să demisioneze. lată că Pogor, Leon 
Negruzzi, Nicu Cazimir insistă din răsputeri să o readuc. 
Niciodată, să ştii! Îl schimb pe revizorul şcolar Chiriţă, un 
imbecil, belfer, elev de-al lui Suciu. Gane şi Negruzzi îmi 
telegrafiază să-l sprijin, de parcă Patria ar fi în pericol. Din 
nou niciodată, fireşte! Întreabă-i, te rog, din parte-mi, la 
Junimea, dacă au înnebunit.”... 


Realizînd o filă de dic- 
is tionar în memoria lui 
Adrian Marino — în Convorbiri literare, nr. 4/2005 — V. 
Spiridon observă referitor la enciclopedistul clujean: „La 
finalul impresionantei întreprinderi cu caracter nominalist al 
sextetului de volume Biografia ideii de literatură, Adrian 
Marino face mărturisirea relativ surprinzătoare că vocația sa 
nu este aceea de teoretician şi cu atît mai puțin de critic 
literar, ci aceea de ideolog si de critic de idei”. Constatînd că 
„lui Mihai Sin îi place să tacă, să fumeze şi să privească 
undeva, departe”, Alex. Ştefănescu — într-un amplu articol de 
analiză a operei — îl plasează pe prozatorul turgumureşean în 
descendența lui Liviu Rebreanu si a lui Marin Preda. Vasile 
Iancu scrie despre patosul eruditiei colocviale la Al. Husar. 


ateneu $ 


În Ateneu nr. 3/2005, 
Romulus Dan Busnea de- 
dică o pagină lui Nicolae 
Labiş, Simbolul unei gene- 
rații, unde aduce cîteva evocări a bardului de la Mălini, cum 
este cea a Elenei Enea sau a verişoarei Adriana Bizu despre 
clipele petrecute la spitalul unde a fost dus poetul după 
accidentul din 9 dec. 1956, din care citám: „În puținele 
momente în care eram doar noi (în spital), mi se adresa cu o 
voce stinsă, întrebându-mă dacă nu văd ce vede el pe perete: 
bunica povestind poveştile rudei lui îndepărtate — Ion 
Creangă... (...) Plângeam pe furiş, asigurându-mă că văd şi eu 
acele scene. Platoşa de ghips în care sălăşluia trupul lui firav 
nu-i permitea să se mişte. De mâncare nici nu putea fi vorba. 
Cu ajutorul unui pai trăgea din când în când lapte sau ceai 
dintr-un pahar pe care trebuie să-l ţin eu sau altcineva prezent 
în cameră.” Sergiu Adam îi ia un interviu lui C. D. Zeletin, 
loan Holban scrie despre proza lui Vasile Proca iar Vasile 
Spiridon despre o ediţie G. T. Kirileanu realizată de 
Constantin Bostan. 


În Luceafărul nr. 20 (din 
25 mai) 2005, Marius 
Tupan — Vânarea prese- 
dintelui — îşi manifestă 
speranţa ca Domnul să dea să fie ales preşedinte al U. S. R. 


pi Erie 


204 + Mişcarea literară 


Nicolae Manolescu, fiindcă e o autoritate în literatura 
română, are carismă, umor, generozitate... Revista publică o 
anchetă pe această temă, la care răspund mai mulţi scriitori 
din generaţii diferite. După cum s-a văzut la Coferinta 
Scriitorilor din iunie, Domnul a dat ! Rămîne acum să vedem 
ce ne dă d-l Nicolae Manolescu. Aşteptăm cu încredere. 


Steaua nr. 6/2005 reali- 
zeazá (prin strădania 
Ruxandrei Cesereanu) o 
anchetă pe marginea 
romanului străin în secolul XX. Au răspuns 44 de scriitori 
clujeni, din diferite generații. Pe primele trei locuri s-au 
situat, în ordine, Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez si 
Marcel Proust. În ordinea titlurilor: Maestrul şi Margareta de 
Mihail Bulgakov, Muntele vrăjit de Thomas Mann şi Ulyse 
de James Joyce. 


STEAUA =: 


Caietele silvane nr. 3/ 
2005, revistă de cultură a 
Sălajului editată de 
Centrul Culturii Traditi- 
onale, sub egida Consi- 
liului Județean Sălaj, a Consiliului Local şi a Primăriei 
Municipiului Zalău, publică o prezentare exhaustivă făcută de 
Daniel Hoblea lui Arthur Schopenhauer, „filosoful artist”. 
Daniel Săuca învîrte manivela malaxorului cu ştiri culturale 
iar Doru E. Goron si Călin Sabou scriu despre testamentele 
lui Iuliu Maniu. 


Paşii Profetului din 6-8 
mai 2005, Alba Tulia, 
publicație dedicată 
Festivalului Internațional 
„Lucian Blaga”, ediția a XXV-a, acordă poetului şi 
filosofului născut în satul cu nume de lacrimă o serie de 
articole semnate de Ion Miloş, D. Vatamaniuc, Zenovie 
Cârlugea, Ovidiu Drâmba, Ion Brad, Gheorghe Pavelescu, 
Anca Sîrghie, Ion Mărgineanu, Eugeniu Nistor ş.a. De 
asemenea poeme de Ion Horea şi Radu Cárneci. 


Mesagerul literar si artis- 
tic nr. 6 (77), iunie 2005, 
supliment lunar al coti- 
dianului Mesagerul de 
Bistrița-Năsăud, continuă semnalarea unor evenimente 
literare, opinii despre starea culturii actuale si despre cărți. 
Editorialul, Despre limbajul de mahala, semnat de Virgil 
Rațiu, atrage atenția asupra „formatorilor de opinie” care cam 
aglomerează emisiunile de gen realizate de către posturile de 
televiziune, incriminánd limbajul submediocru al invitaţilor şi 
comportamentul „deviant? al moderatorilor, care nu de 
fiecare dată se manifestă „inspirat”. Sunt semnalate pe scurt 
două cărţi: Ochiul lui Dumnezeu, Editurile Charmides 
(Bistriţa), Eikon (Cluj), şi cea mai recentă traducere din opera 
marqueziană, nuvela Povestea târfelor mele triste, Ed. RAO. 
Pe larg sunt comentate: O istorie a literaturii române 
contemporane în interviuri (2 vol.) de Nicolae Báciut 
(cronicar Victor Ştir) şi Vestul şi restul de Roger Scruton (Ed. 
Humanitas, 2004) — cronicar Florin-Vasile Sambea. Beletris- 
tica e rezervată copiilor, poezii şi desene realizate de elevi ai 
Şcolii Generale din Urmeniş (jud. Bistriţa-Năsăud) sub 
îndrumarea învăţătoarei lonela-Silvia Nusfelean. În pag. 4 
Niculae Gheran continuă publicarea capitolelor sale dintr-un 
viitor volum de proză, Roman patriotic de tranziţie. (O.N.) 


O ISTORIE A LITERATURII 
ROMÂNE CONTEMPORANE 
ÎN INTERVIURI 


cornel 
cotutiu 


© 


securea 
cu 
rotile 


VASILE SPIRIDON 


PERNA CU ACE 


O ISTORIE A LITERATURII 
ROMÂNE CONTEMPORANE 
ÎN INTERVIURI 


LA GE DRÅ VINE 
DENTISTUL? 


FLAVIA TEOC 


CĂRȚI SOSITE LA REDACTIE 


ion cáfcoveanu 


CLUBUL SAECULUM 


Marta Cogálnicrana 


GLOSE BLAGIENE -II 


IONEL POPA 


George Vulturescu 


„Conform prevederilor Statutului, Uniunea Scriitorilor din România nu este responsabilă pentru 
politica editorială a publicaţiilor şi nici pentru conţinutul materialelor publicate.” 


Stefan PELMUS, Graal