Revista Euphorion-nr.-1-2019

Revistă de literatură și artă / Sibiu / Fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990 


GLOZ / | '0u uououdna 


m 


j 


r 


- 
5948416000670 


„ISSN - 1222 


Lucian Blaga. Un secol de la debut 


Serie nouă 


Anul XXX, Nr. 1 
ianuarie /februarie/ martie / 2019 


Directori de onoare: 


Ștefan Augustin Doinaș (1990-2002) 
Nicolae Balotă (2003-2014) 


Colegiul director: 


Adrian Tibu - Manager Teatrul Gong 

Anca-Mihaela Călborean - Contabil șef Teatrul Gong 
Dumitru Chioaru - Redactor șef Euphorion 

loan Radu Văcărescu - Președinte Filiala Sibiu a USR 
Joachim Wittstock - membru de onoare 


Colectivul redacțional: 


Dumitru Chioaru - Redactor șef 

Rita Chirian - Redactor 

loan Radu Văcărescu - Redactor 
Bogdan Federeac - Secretar de redacție 
Chivuţa Popa - Documentarist 


Parteneri: 

Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu 
Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu 
Fundaţia Euphorion 


Responsabil de număr: 


loan Radu Văcărescu 


Conceptie grafică & DTP: 


Dan Păun / Media Art 


Tipar executat la Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu 


Redacţia revistei Euphorion precizează că 
responsabilitatea pentru conţinutul 
materialelor publicate revine autorilor. 


ISSN - 1222 - 3212 


Revista figurează în catalogul publicațiilor la nr. 517. 

Conform prevederilor Statului, Uniunea Scriitorilor din România 
nu este responsabilă pentru politica editorială a publicației 

şi nici pentru conținutul materialelor publicate. 


Costul unui abonament anual este de 62 lei. 

Persoanele fizice se pot abona expediindcontravaloarea 
abonamentului prin mandat poștal pe adresa: 

str. Al. Odobescu, nr. 4, Sibiu - 550.195, 


specificând luna de începere a abonamentului 
şi adresa unde doresc să primească revista. 
Plata se face în lei la Trezoreria Sibiu 

în contul: R005TREZ57621G331900XXXX 


Revistă de literatură și artă / Sibiu / Fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990 


EUPHORION 


Editată de Teatrul pentru Copii și Tineret GONG Sibiu, 
instituţie publică de spectacole subvenţionată de 
Consiliul Local Sibiu prin Primăria Municipiului Sibiu. 


Revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din 
România. 


Adresa redacției: 


Strada Alexandru Odobescu 4, 
Sibiu 550195 

tel /fax: 0269 100 262 

web: www.revista- euphorion.ro 
email: euphorionsb gmail.com 


4S loan Radu Văcărescu /Editorial/ 


Lucian Blaga. Un secol de la debut 


GB Gheorghe Grigurcu, De la Blaga pornind 


“3 lon Pop, Printre arhetipuri 


1 Cornel Ungureanu, Lucian Blaga, după Unire A] Rodica Grigore 


[1] Dorin Ștefănescu, 
Un mit metafizic și trei paradoxuri 


[PA lulian Boldea, Lucian Blaga, după un veac 
IE] lon Dur, Lucian Blaga și Vasile Băncilă - Un 


alt fel de roman epistolar 

7%) Dumitru Chioaru, O relectură a 
„Poemelor luminii” 
Poezii 

PA Viorel Mureșan 

pi: Mariana Codrut 

g1) Simona-Grazia Dima 

R% lon Tudor lovian 

EI: Petruț Pârvescu 

8t) Valentin Dolfi 
Proză 

8E) Paul Tumanian, Coletul 

uzi Valentin-Lucian Mureșanu, Sara 
Dramaturgie 

ui: Nicolae Suciu, Morfologia galopului 
Despre 

3% Al. Cistelecan, Smara. Maica Smara 
Critică literară 


sumar 


Euphorion 


Anul XXX, Nr. 1 / 2019 


Fantazia Eseu , , N 
[i] Corina Gruber, $10] Andrei Zanca, Un sihastru al poeziei 
Recenzii 


Fantazia. Heterocosmul 4.0 și G.R.R Martin 
Avatarele lui Orfeu 

(Ji Dumitru Chioaru, Verlaine și Rimbaud 
Cartea străină 


SYA Marian Dopcea, Doinaș - astăzi 
+3 Mihai Posada, Un sonetist la ora antologiilor - Marian Dopcea 
819 Anca Sîrghie, 
Meandrele feminității în recentul roman al loanei Heidel 
Parodii 
CE) Lucian Perta 
(00 Activitatea revistei Euphorion şi a filialei Sibiu a 
Uniunii Scriitorilor din România 


Armando Romero. Drumuri și călătorii 
Biblioteca sau irealismul realității 

IPA Mircea Braga, Acolo unde Camil 
Petrescu nu a mai văzut „Jocul ielelor” 
Ciorne și zile 

IE) lon Dur, Pentru el sunt un cîine 
Spațiul inefabil 

IE] loan Radu Văcărescu, Lucian Blaga în 
orizontul evenimentului românesc 
Teatru 

+7] Anda lonaș, Hamlet, prinţul Danemarcei sau 
despre lume în negativ 

:%] Emil Cătălin Neghină, Rostul rostirii cu rost 
Artă 

CL] Valentin Mureşan, 
Critica de artă și istoria artei 
Traduceri 

t1) Franz Hodjak, trad. de Walter Johrend 

15] Christian Maurer, trad. de Walter Johrend 

t19 Oskar Pastior, trad. de Walter Johrend 

(4:] Ferdinand Schmatz, trad. de Mircea Ardeleanu 


$) Rita Chirian, Mane, mane, tekel, fares 
al) Andrei C. Șerban, Neo-păgânism post-uman 
e: Radu Vancu, Convingerea că bine există 


Euphorion 


oan Radu Văcăresc 


umina 


Acum o sută de ani apărea la Sibiu, la Biroul de Imprimate 
„Cosânzeana” (tiparul la „Libertatea” din Orăștie), un volum de ver- 
suri de, nici mai mult, nici mai puțin decât o sută de pagini, cu un 
titlu pe cât de simplu, pe atâta de misterios: „Poemele luminii”. Au- 
torul lui era un tânăr ardelean de doar douăzeci și patru de ani, Lu- 
cian Blaga. În același an, tot la Sibiu, apărea și un volumaș de 
aforisme al tânărului literat, încă doctorand la Viena în fastul an 
1919, „Pietre pentru templul meu”. Însă puţini oameni ai acelor ani, 
dintr-o Românie devenită, cu un an înainte, „dodoloață” (la Alba 
lulia, la doi pași de Lancrăm, satul natal al poetului), bănuiau atunci 
că asistă la primii pași în literatură și cugetare al celui care va de- 
veni, printr-o vastă operă (poezie, teatru, aforisme, filosofie, me- 
morialistică, roman), tipărită într-un ritm amețitor în următoarele 
trei decenii de după debut, cea mai impozantă personalitate cultu- 
rală a României secolului al XX-lea (nici măcar, cred, un Sextil Pu- 
șcariu, care l-a ajutat să-și tipărească la Sibiu volumele de debut, 
sau un Ovid Densușianu, cel care scrie primul, în „Viaţa nouă”, des- 
pre „Poemele luminii”). Cele două volume apărute la Sibiu (ce cu- 
prind poezii, respectiv aforisme, gândite și scrise de Blaga prin anii 
1915 - 1918) reprezintă, prin noutatea și valoarea lor, nedezminţită 
până azi (critică, cititori etc.), un început cum nu se putea mai pu- 
ternic al noii noastre literaturi de după Marele Război și Marea 
Unire, și nu doar a ceea ce numim azi modernism românesc, dar și 
ca școală de gândire și înscriere a cugetării noastre pe palierul cel 
mai înalt al culturii europene. Privitor însă la „Poemele luminii” tre- 
buie remarcate câteva aspecte mai deosebite: în același an a apărut 
la „Cartea Românească” din București (oraș devenit rapid nu doar 
capitală politică, dar și culturală, a „României dodoloațe”), ediția a 
doua a volumului. Față de ediția princeps de la Sibiu, din cea bucu- 
reșteană dispare poezia „Luna”, de la pagina 66, parte a ciclului 
„Râsul satirului”. lat-o: „Pe boltă trei pătrări de lună;/ Privește-o:/ 
Nu-ţi pare-o floare mare galben desvălită,/ Pe care... vântul.../ A des- 
poiat-o... de-o petală?...”. Volumul e împărțit în trei cicluri, cu titluri 
cum nu se poate mai blagiene („Sufletul și umbra sa”, „Râsul sati- 
rului” și „Tăcere”) ce urmau preambulului format de cel mai cunos- 
cut poem blagian (pentru că acesta se studiază la liceu), „Eu nu 
strivesc corola de minuni a lumii”. Însă în ediţia așa-zis definitivă a 
poeziilor sale de până atunci, apărută în 1942 (tot la Sibiu), Blaga re- 
nunță atât la împărțirea pe cicluri a „Poemelor luminii” cât și la încă 
șase titluri: „Zorile”, „Luceafărul”, „Ursitoarea mea”, „Fluturii de 
noapte”, „Zamolxe” și „Isus și Magdalena”. Probabil că Blaga a re- 
nunțat la aceste poeme pentru că i s-au părut, mai târziu, oarecum 
prea demonstrative, în sensul de nuclee mitice dezvoltate ca „me- 
tafore integrale”, mai apropiate aforisticii decât lirismului. De alt- 
fel, mitul lui Zalmoxis este dezvoltat rapid, Blaga debutând ca 
dramaturg în 1921, cu piesa „Zamolxe. Mister păgân”. Au rămas în 
ediția „definitivă” poeziile sale atât de cunoscute: „Eu nu strivesc 
corola de minuni a lumii” (program liric și de cugetare, în ordinea 
cunoașterii și creaţiei), „Gorunul”, „Lumina”, „Liniște”, „Izvorul no- 
pţii”, „Lumina raiului”, și celelalte, treizeci și șapte de toate), încăr- 
cate de un puternic senzorialism (Nicolae Balotă vorbește de 
„panpsihism”), de o proaspătă frenezie, fie în registrul diurn și ar- 
dent, fie în cel nocturn și de infinită tăcere (dar în care lăuntrica 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Editorial 


combustie năzuiește la cosmică cuprindere). O atitudine poetică pe 
care critica a numit-o „expresionism”, legând în acest fel pe Blaga 
atât de poezia europeană a acelor ani, mai ales cea din spațiul ger- 
manic, cât și de definiția dată fenomenului chiar de filosof, în „Pro- 
bleme estetice” din 1924 (pe urmele lui Max Deri), în contextul 
definirii celor trei atitudini fundamentale în artă (naturalismul, idea- 
lismul și expresionismul): „Expresionismul nu idealizează conturu- 
rile lucrurilor ca să se înalțe la tipuri, dar nici nu redă complexitatea 
accidentală a lucrurilor. Partea individuală, singulară, a lor nu e nici 
eliminată, nici reprodusă, ci exagerată, accentuată, cu intenţia pre- 
cisă de a obține un maximum de expresivitate.” 

În cele câteva rânduri de mai sus m-am referit mai ales la 
lirica de început a lui Blaga. Despre gândirea sa (un anumit aspect, 
de data asta), este vorba mai jos, în noua rubrică pe care o deschi- 
dem acum, numită, pe urme blagiene desigur (dar nu numai), „Spa- 
tiul inefabil”. Revenind însă la poezie, cred că nu putem „sări” cu nici 
un chip, azi, operele poetice ale următorilor poeţi dintr-un splendid 
veac de literatură română: Tudor Arghezi, G. Bacovia („Scântei gal- 
bene” e din 1926), lon Barbu, Lucian Blaga, Geo Bogza, Emil Botta, 
Emil Brumaru, lon Caraion, Aron Cotruș, Leonid Dimov, Ștefan Aug. 
Doinaș, Geo Dumitrescu, B. Fundoianu, Virgil Gheorghiu (poetul „Fe- 
brelor” și al „Pădurii adormite”), Radu Gyr (am recitit de curând unul 
dintre marile sale poeme și ale literaturii noastre, „Întoarcerea lui 
Ulise”, exemplar tălmăcit în germană de Hans Bergel), Cezar Ivă- 
nescu, Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Constantin Nisipeanu (mereu 
mă gândesc la „Femeia de aer”), Camil Petrescu, Alexandru Al. Phi- 
lippide, lon Pillat, Marin Sorescu, Radu Stanca, Nichita Stănescu, 
Petre Stoica, Constant Tonegaru, Mihai Ursachi, lon Vinea, Vasile 
Voiculescu („listă” care acoperă foarte bine, cred, atât cele trei „ati- 
tudini fundamentale în artă”, cât și cele trei mari direcţii lirice de la 
noi în veacul din urmă, modernismul (cu neomodernism cu tot), tra- 
diționalismul și avangarda. 

În acest prim număr al „Euphorionului” din 2019 dorim să 
aducem în prim plan tocmai acest moment definitoriu pentru lite- 
ratura și cugetarea românească, de acum o sută de ani, reprezentat 
de strălucitoarea apariţie a lui Lucian Blaga în cultura noastră. În 
acest sens, am alcătuit pentru colaboratorii noștri un mic chestio- 
nar, sau mai degrabă o schiță de lucru privitoare la lirica și gândirea 
blagiană, din perspectiva zilei de azi, dar și din aceea a veacului ce 
trecu: 1. În urmă cu un veac, Lucian Blaga debuta într-un mod 
aparte, cu volumul de versuri „Poemele luminii” și cu volumul de 
aforisme - intitulat cum nu se poate mai sugestiv - „Pietre pentru 
templul meu”, ambele apărute la Sibiu. Vă rugăm să vă referiți la 
importanța acestui moment în cadrul istoriei poeziei românești. 2. 
Mențţionaţi importanţa și actualitatea celui mai închegat sistem fi- 
lozofic de la noi, construit în mare parte din volume apărute la Sibiu, 
oraș în care, în anii războiului, Lucian Blaga a publicat revista de fi- 
lozofie „Saeculum”. 3. Se vorbește în zilele noastre, odată cu Cente- 
narul Marii Uniri mai ales, despre „liste canonice” în poezia și proza 
românească. Vă rugăm să precizaţi care este punctul dumneavoas- 
tră de vedere privitor la istoria liricii noastre din 1919 până azi, pre- 
cizând/numind momentele/volumele/autorii definitorii. 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Gheorghe Grigurc 


De la Blaga pornind 


1. Cele două volume cu care debuta Blaga la foarte scurtă vreme după înfăptuirea României Mari reprezintă cel mai prețios dar 
spiritual pe care Ardealul îl aducea ţării întregite. Țara „care și-a împins hotarele pînă la cer” dobîndea astfel „orizontul misterului și al rev- 
elării”. 


2. Cu plenară justificare, G. Călinescu afirma că adevărata filosofie românească începe cu Lucian Blaga. Nu demult am întîlnit însă 
o opinie a lui Virgil Nemoianu cum că nu l-ar putea prețui cu precădere pe Blaga drept autor de sistem, deoarece a întîlnit cel puțin trei 
gînditori americani care au idei similare cu ale acestuia (fără a-i numi). Întrebarea care se pune este dacă cei în cauză sunt antecesori ori 
succesori ai autorului Spaţiului mioritic. Chiar în cazul în care s-ar plasa în prima categorie, e aproape sigur că acesta n-a avut cunoștință 
de ei. S-ar zice că avînd presentimentul unei atari circumstanțe, Blaga mi-a relatat odată, drept dovadă a relativităţii condiției de origi- 
nalitate în creaţie, cazul unui mujic siberian, rupt de restul lumii, care a construit cu mijloace proprii un automobil, în timp ce lumea era 
deja plină de automobile. Riscurile genialităţii izolate! 

3. Centenarul scurs de la evenimentul istoric din 1918 cunoaște patru perioade distincte ale evoluției liricii noastre. 

a) Interbelicul, cea mai substanţială dintre ele, întrucît înregistrează un „vîrf” al creației moderniste, incluzînd și avangarda. 
Blaga, Arghezi, Bacovia, lon Barbu au înscris un soi de clasicism al formulei, însoțiți fiind de o seamă de alți autori indenegabil importanți. 

b) Anii cei mai sumbri ai totalitarismului comunist, 1948-1965, cînd scrisul literar în genere s-a zbătut între cenzură și compro- 
misul politizării, la care din păcate au marșat și cîțiva scriitori de prestigiu ai deceniilor anterioare. Singura lumină de atunci, una tragică, 
Nicolae Labiş. 

c) Răstimpul dintre 1965 și 1989, în care o „liberalizare”, de altminteri cunoscînd treptat o serie de retractilități, a făcut posibilă 
o anume revenire la normalitate. Precedată de cîțiva poeţi mai vîrstnici precum Gellu Naum, Ștefan Aug. Doinaș, lon Caraion, se impune 
acum triada de aur a liricii noastre din acei ani: Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru. Totodată se afirmă alte nume de bună cal- 
itate: Cezar Ivănescu, Florin Mugur, Petre Stoica, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Marius Robescu, lon Stratan, Traian T. 
Coșovei (i-am amintit doar pe cei ce nu se mai află în viață). Dar o mai mare vogă o are o altă grupare, mai mult ori mai puţin oficializată, 
avîndu-l cap de serie pe Nichita Stănescu. Nelipsit de har, am impresia că autorul Necuvintelor ar fi greu să-și păstreze calificativul de 
nomber one al poeziei românești postbelice (după unii entuziaști, pur și simplu a celei de după Eminescu!) deoarece majoritatea producţiei 
sale publicate e vădit nereprezentativă. O necurmată inflaţie textuală, într-un regim de minimă exigență, i-a zădărnicit evoluția. După un 
promițător început de arhaism expresionist, lon (loan) Alexandru a ajuns la o imnografie interminabilă, prolixă. La rîndul său, lon Gheo- 
rghe a involuat către un ruralism cețos, tot mai puțin atractiv în revărsarea sa tot mai imprudentă. Marin Sorescu e mai interesant în 
piesele de teatru decît în versurile sale ludice, aflate în zona unui Topîrceanu, deși frecvent fără scrupulul calitativ al înaintașului. 

d) Perioada actuală, începînd cu evenimentul din decembrie 1989. Se publică enorm, cîmpul scriptic fiind parazitat de veleitari, 
dar există și destui poeţi pe care-i putem considera a fi de bună condiție. Deocamdată aceștia utilizează un limbaj oarecum comunitar, așa 
încît e greu de extras din masa lor o listă de nume exponențţiale. Pînă una-alta domină tot poeții mai în vîrstă, „șaizeciști” și „optzeciști”. 
Dacă cele două generații și-au impus fără mare zăbavă reprezentanții, barzii mai tineri par a se complace în ambiguitatea unui colectivism 
prelungit. După toate aparențele, recolta nominalizării lor urmează a fi culeasă mai tîrziu. 


1/ 2019 


n 


Euphorion 


Se ştie că debutul lui Lucian Blaga cu Poemele luminii a fost salutat 
cu entuziasm de Sextil Puşcariu în G/asul Bucovinei de la Cernăuţi, şi 
chiar Nicolae lorga l-a întâmpinat foarte pozitiv, deşi nu gusta mai 
deloc formulele noului lirism. Aceste întâmpinări veneau pe fondul 
optimismului generat de realizarea Marii Uniri, iar o contribuţie, 
cum s-a spus, a Ardealului la înnoirea peisajului poetic naţional era 
ca şi firesc să fie salutată entuziast într-o asemenea „clipă astrală”. 
Formula lirică propusă de tânărul Blaga era, însă, de apreciat, evi- 
dent, nu doar din aceste pricini conjuncturale, - ea impunea prin 
noutate şi valoare intrinsecă. Privind înapoi în istoria literară, ob- 
servăm uşor că poetul transilvan aducea un accent reflexiv major în 
discursul poetic al momentului, dar o făcea într-un cu totul alt lim- 
baj decât acea Gedankenlyrik promovată cu un vreun deceniu mai 
devreme de un Panait Cerna: era, acest discurs, de o modernitate 
frapantă, cu o modelare a aforsiticii în tiparele împrospătate sub- 
stanţial de plastica secesionistă şi „Art Nouveau”, ce reabilita, ca să 
zic aşa, decorativismul unei naturi stilizate, cu exemple orientale 
uşor de identificat, deplasându-l spre un soi de ornamentică a 
„ideii”, nouă la noi. Marca expresionistă a viziunii, oscilând între to- 
nuri crepusculare şi un energetism ce va căpăta culori mai intense 
în unele pagini din cartea imediat următoare, Paşii Profetului, apă- 
rea şi ea sub semn novator. Tot un ardelean, Aron Cotruş, devan- 
sase, însă în registrul sumbru-apocaliptic acest expresionism 
blagian care se diferenţiază net acum prin culoarea mai auster-sa- 
pienţială şi deschiderea metafizică. Poemele luminii atestă o forţă 
deloc comună de a trasa cadrele unei perspective integratoare, 
aproximată deocamdată în ton decis-programatic de poemul limi- 
nar, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care va câştiga în semni- 
ficaţie, dincolo de valoarea reală, pin raportare retrospectivă la 
ansamblul a tot ce va scrie Blaga mai târziu. Câteva dintre temele 
obsedante ce urmează a fi dezvoltate în scrisul blagian din anii ur- 
mători sunt anunţate de pe acum, iar „schema” modelatoare, a cer- 
cului şi sferei, le subsumează pe toate la nivelul imaginarului spaţial. 
Aspiraţia contopirii („indiene”) a eului fragmentar cu marele univers 
din care e conştient că face parte, aplecarea spre meditaţia sub 
semnul tăcerii, asocierea de pur şi impur, de teluric şi celest, de cor- 
poral şi spiritual, încep să capete contur în aceste prime compuneri. 
Publicarea cvasisimultană a culegerii de aforisme Pietre pentru tem- 
plul meu argumentează în sensul relaţiei organice, substanţiale şi 
formale, a celor dou cărţi de început. Căci, în fond, şi cugetările din 
a doua culegere au cam aceleaşi moduri de stilizare a expresiei ca 
şi poemele, în efortul de concentrare comun. 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


PA SIBIU 
UL DE IMPRIMATE „COSINZEANA“ 


t9190 


semnătura lui Lucian Blaga pe pagina de gardă a volumului 
"Geneza metaforei și sensul culturii” (1937) 


1/2019 


Euphorion 


ornel Ungureanu 


Lucian Blaga, după Unire 


Ce se întâmplă cu Blaga după Unire - cum deschid cărţile sale drum 
în cultura noastră? S-a spus în mai multe rânduri că Lucian Blaga nu 
s-a implicat în definirea modernităţii (a postmodernităţii) vieneze. 
Atrăit/studiat în Viena într-un timp al febrelor novatoare, a artişti- 
lor avangardei europene şi nu s-a aliniat marilor artişti despre care, 
la sfârşitul mileniului al doilea, făcea vorbire entuziastă lumea bună 
a politicii. Problema cea mai importantă a lui Blaga nu este însă a 
includerii în civilizaţia agonică vieneză, ci a despărțirii de ea. Dacă 
a învăţat ceva din experienţa vieneză, el a învăţat lecţia începutu- 
lui absolut, relaţia cu spiritul radical. Viena nu l-a legat de Loos, de 
Freud sau de dodecafonişti, de novatorii frenetici, de artiştii abisali, 
l-a legat de modelul Nietzsche. Şi de ideea de erezie. În Hronicul. 
nu-i va evita pe expresionişti, dar nici nu se va instala în under- 
ground-ul boemilor. Preia ideea de erezie şi nu dereglarea eretică. 
Acestea sunt cele 95 de teze ale lui Luther, va exclama în faţa mani- 
festului „artei noi”. Pentru el Luther, Goethe şi Nietzsche devin re- 
perele cele mai importante, şi nu Loos sau Schoenberg. Aceştia sunt 
mici. Va scrie în Probleme estetice (1924): 

„Metafizica şi organizaţia socială ne-au rămas datoare o nouă 
dogmă bine întemeiată şi o nouă biserică. Abia după o asemenea 
împlinire se va putea vorbi de un nou stil al vieţii născut din setea 
de absolut, aşa cum acest stil l-am descoperit în cîteva perioade ale 
istoriei. Dar pentru aceasta încă o dată se cere: 

anonimat 

dogmă 

colectivism spiritual 

artă abstractă 

stilizare lăuntrică”. 

Dacă modelul decadent al Vienei nu l-a marcat atît de mult, e 
fiindcă el se întorcea, ca Eminescu, într-o Românie în care toate tre- 
buiau să înceapă. Dacă toate trebuiau începute, atunci înseamnă 
că nu modelul agonic îl interesează cu prioritate, ci altele, mai fer- 
tile în momentele inaugurale: cel al noilor zei, cel al noii religii, cel 
al întemeietorului, cel al constructorului. Un tulburător optimism 
înviorează frazele. Goethe, cel care credea că la început a fost fapta 
şi Nietzsche puteau fi dascălii săi întru spirit nou. Răsturnarea tu- 
turor valorilor înseamnă reaşezarea lor şi solidarizarea cu ale cu 
cele ale noului perimetru sud-est european. 

Fiindcă eşecul Imperiului, implozia Centrului, dezastrul mitteleu- 
ropean reclamă descoperirea unui Nou Centru. Om tînăr care 
anima un proiect neobişnuit, Blaga era un gînditor care venise din 
Transilvania, modelat de o anumită cultură, deopotrivă filozofică şi 
teologică. Cultura filozofică „mai nouă”, dar şi cultura teologică, 
energiile spiritului tânăr, dar şi avânturile naţionale divergente îl 
legau de momentele inaugurale ale vremii. În postfaţa la Criptă 
pentru Boris Davidovici (Editura de Vest, 1992) arătam că o bună 
parte a autorilor vechiului Imperiu şi-au găsit noul centru la Mos- 
cova. Internaționala a treia prelua misiunile pe care le avusese, odi- 
nioară, Viena. Locul Ofiţerului este luat de Revoluţionarul de 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


profesie, misiunile aristocratului sunt preluate de bărbatul politic 
infailibil. O seamă dintre cei întorşi de pe fronturile primului război 
mondial (Hasek, Krleza, Rodion Markovici etc.) privesc către Mos- 
cova ca spre un spaţiu al regenerării universale. 

Despre un nou Centru vor vorbi şi cărturarii ţărilor apă- 
rute pe harta Europei după primul război mondial. lugoslavia, Ro- 
mânia, Bulgaria vor propune un nou discurs în care priorităţile vor 
fi luate de problemele naţionale. Ele vor reclama spectaculoasele 
întîietăţi pe care le abandonase Imperiului muribund. Dar nu se vor 
despărţi de „lumea veche”, de evenimentele care definiseră Cen- 
trul european. Numeroasele eseuri, ale anilor douăzeci (adunate în 
Feţele unui veac, Fenomenul originar, Daimonion, Ferestre colorate) 
dar şi piesele de teatru (Tulburarea apelor, Cruciada copiilor) vor în- 
cerca să numească imaginile unei actualități presante. Problema 
noilor zei trebuie legată de viaţa spirituală nouă, de raporturile ve- 
chii Europe cu noul centru. Cucerirea Ierusalimului, cucerirea valo- 
rilor spirituale ar fi prima ecuaţie pe care încearcă să o rezolve 
Blaga. De aceea el va abate traseul unei Cruciade a copiilor (despre 
traseul real al „cruciadei copiilor” a scris şi Mircea Eliade) pe la Du- 
năre, prin spaţiul muntean, unde preotul locului şi preotul Teodul, 
cel sosit să adune copii pentru eliberarea sfântului mormânt nu 
reuşesc să realizeze un dialog coerent. lar ideea de maternitate este 
legată şi de fiinţele pământului - ale pădurii. Şi mai intens este dia- 
logul cu occidentul în Tulburarea apelor, în care prezenţa lui Luther 
în „lumea stânilor” creează conflicte subterane. Ca şi loana Zăna- 
teca, Moşneagul eretic, încrezător în lisus pământul este purtătorul 
unei religii precreştine. 


La Viena Lucian Blaga nu rămâne în afara modernităţii (postmo- 
dernităţii) vieneze, aşa cum este ea definită de personalităţile lo- 
cului. Să remarcăm însă faptul că, întors acasă, priorităţile sunt 
legate de un „proiect fericit”. Ceea ce descoperise la Viena era sub 
semnul dezordinii - al distrugerii -, ceea ce trebuie să aducă nou el 
în cultură se află sub alte stele. Inconştientul, aşadar, nu este hao- 
tic, cum credea Freud, el este - va scrie Blaga - cosmotic. Universul 
secret care defineşte fiinţa umană nu poate contrazice buna defi- 
nire a fiinţei şi a lumii. Şi de aici, mai departe: 

„Orizontul spaţial al inconştientului e deci o realitate mai adâncă 
şi mai eficace decât ar putea să fie vreodată un simplu sentiment. 
Pentru a ne putea explica unitatea stilistică a unei culturi, fenomen 
atât de impresionant, credem că nu putem recurge numai la pei- 
saj, nici la sentimente în legătură făţişă cu peisajul”. 

Inconştientul hrăneşte/defineşte un orizont spaţial: 

„Adâncimea fenomenului necesită o explicaţie prin realităţi as- 
cunse... Orizontul spaţial al inconştientului poate cu adevărat do- 
bândi rolul de factor determinant pentru structura stilistică a unei 
culturi sau a unei spiritualităţi, fie individuale, fie colective. Cum 
orizontului spaţial al inconştientului îi atribuim o funcţie plastică şi 
determinantă, putem să-l numim şi spaţiu-matrice”. 


Euphorion 


Constelaţia simbolică definită de matrice va guverna nu doar gân- 
direa, ci şi poezia lui Blaga. Sau, mai clar: gândirea poetică a lui 
Blaga. Şi aduce în faţă confesiuni teribile: 

„Ne surâde găsirea unei entităţi de aur cu care se pot deschide 
multe din porţile entității româneşti.” Şi, mai departe: 

„Spaţiul matrice ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să 
fie un pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare, 
bunăoară popoarelor balcanice”. 

Urmează strigătul de triumf al descoperitorului acestui fabulos 
ţinut interior - a patriei interioare, ar spune Cioran. Adânci, ar su- 
blinia prietenii lui Blaga: 

„Cântecul, ca artă care tălmăceşte cel mai bine adâncurile inconş- 
tientului, revelează şi ceea ce ne-am învoit să numim orizont spaţial 
al inconştientului”. 

„În ordinea de idei ce ne-o impunem, doinei îi revine desigur o sem- 
nificaţie care n-a fost niciodată subliniată în totă semnificaţia ei”. 
Paginile cele ce urmează sunt ale unui adevărat descoperitor: 

„Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzes- 
trat cu specificele accente ale unui sentiment al destincului: spaţiul 
mioritic.” 

Se proiectează hotarele unei alte geografii: 

„Solidaritatea sufletului românesc cu spaţiul mioritic are un fel 
molcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă senti- 
mentală sau de fascinaţie conştientă. Se probează încă o dată că 
aici ne mişcăm prin zonele celuilalt tărâm al sufletului, sau într-un 
domeniu de investigaţie al adâncimilor”. 

Entuziasmul descoperitorului va intra în conflict cu vocaţia profe- 
tică a noilor generaţii - cu dezordinea „barbară” a lui Cioran: 
„Sentimentul destinului propriu sufletului popular românesc s-a în- 
trepătruns, cu plasticizări şi adâncimi reciproce de perspectivă, cu 
orizontul mioritic. În acest aliaj cu sentimentul destinului, spaţiul 
mioritic a pătruns ca o aromă toată înţelepciunea de viață a popo- 
rului.” (citatele sunt din Spaţiul mioritic - Lucian Blaga, Opere 9, Ediţie 
îngrijită de Dorli Blaga, Studiu introductiv de Al. Tănase, Ed. Mi- 
nerva, Bucureşti, 1985, pp. 195-197) 

Atacurile care urmează apariţia Spaţiului mioritic (1936) nu-l inti- 
midează pe filozof. În Lucian Blaga. Dimensiuni răsăritene (Editura 
Paralela 45, Colecţia „Deschideri”) Mircea Muthu începe cu aceste 
Preludii: 

„Spre finalul Lecţiei de deschidere de Filosofia culturii, inaugurat la 
Universitatea din Cluj în noiembrie 1938, Lucian Blaga comunica 
auditoriului presentimentul că şi pentru acest sud-est european, 
pentru această peninsulă, care a fost odată leagănul culturii euro- 
pene şi care, mai tîrziu, a fost îmbrăţişată şi de meandrele celei mai 
rafinate culturi creştine, trebuie să se apropie iarăşi un ceas de ple- 
nitudine istorică.” 

Plenitudinea istorică este (şi) lecţia Vienei Imperiale. Atît Polonia, cît 
şi Cehia sau Polonia cît şi România Mare resuscită mituri imperiale: 
dacă Imperiul habsburgilor şi-a trăit traiul, de ce nu s-ar naşte pe 
ruinele lui Imperiul lui Ottokar sau Imperiul polono-lituan sau Dacia 
imperială a lui Burebista? Dar dacă viitorul spaţiului centraleuro- 
pean este compromis de succesive dezastre, de ce n-am transfera 
miturile imperiale în spaţiul sud-est european? Eminescu însuşi gîn- 
dise o Uniune sud-est europeană care să se opună Imperiului aus- 
tro-ungar. Lucian Blaga reia ideea la deschiderea cursului de 
Filosofia religiei, întărind-o. În momente în care sud-estul european 
se cutremura, în momentul în care România Mare devenea o amin- 
tire, filozoful stăruie. În această epocă a prăbuşirilor, în cei doi ani 
infernali ai războiului, teroarei, dictaturii, mutilării ţării, el desco- 
peră, totuşi o simptomatologie a triumfurilor viitoare. Va veni vre- 
mea sud-estului european, cugetă, pentru studenţii săi din 1940, 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Lucian Blaga. Demonstrația nu-i fără armătură intelectuală. Mir- 
cea Muthu sublinia prezenţa a trei modele cosmologice în scrisul 
blagian: cel trac (presupus), grec şi creştin: 

„Analizate din unghi de vedere stilistic, palierele tracic, bizantin şi 
ortodox sunt, într-un fel, izomorfe: în fiecare dintre acestea şi în 
toate trei filosoful culturii citeşte postularea, avant la date, a nou- 
lui stil. E vorba de un expresionism sui-generis, în care năzuinţa 
spre absolut ca şi corolar al intelectului ecstatic e verificabilă în ima- 
ginarul arhaic, dar şi arta zis aulică, conservată în frescă ori în mo- 
zaic de mileniul bizantin. Demersul teoretic circumscrie fiecare 
nivel, precum şi numitorii comuni ce asigură o continuitate de ese- 
nţă din perspoectiva propusă, cea stilistică. Atent încercuite, bi- 
zantinismul, ca şi ortodoxismul, ca vârste culturale răsăritene, 
alcătuiesc doar partea văzută a unui aisberg. La cealaltă dimen- 
siune, capilară şi vizionară, Blaga traduce în limbaj propriu câteva 
dintre fundamentele de gîndire şi apercepţie ale sud-estului euro- 
pean”. 

E drept că, în 1940, accentele se deplasează către devenirea inte- 
rioară - devenire în care întemeierea spirituală joacă un rol impor- 
tant. 

Mircea Muthu se întoarce la Blaga după ce studiase sud-estul eu- 
ropean într-un număr de cărți, cîteva esențiale pentru înțelegerea 
acestei geografii culturale, dar şi după ce, în alte studii, impecabil 
documentate, se dovedea preocupat de fizionomia şi valorile Euro- 
pei Centrale. Observaţia că Blaga a axiomatizat starea lui între pune 
în valoare afirmaţia blagiana că „noi nu ne găsim nici în apus, nici 
la soare răsare: noi suntem unde suntem: cu toţi vecinii noştri îm- 
preună, pe un pămînt de cumpănă”. 

Ce înseamnă pământ de cumpănă? Încercarea de a descoperi, după 
Unire, o definiţie a României Mari, a şanselor ei de a-şi trăi Renaş- 
terea, trebuia să înceapă de la lecţia centralităţii pe care a oferit-o 
cultura germană. Dar e evident că această lecţie reclama sintagma 
cu toţi vecinii noştri împreună, deci alianţe care să solicite solidari- 
zarea cu culturile bulgare, iugoslave, maghiare, poloneze, ucrai- 
nene. Fiecare dintre aceste culturi se regăsea într-o lecţie 
central-europeană, dar şi într-o negaţie a acestei lecţii. Descoperim 
în acest spaţiu scriitori care, din foarte multe puncte de vedere, se- 
amănă cu Blaga. Sunt sârbi, croaţi, muntenegreni sunt autori care 
voiau să trăiască centralitatea sud-estului european. Krleza e unul 
dintre aceştia. Experienţa sa e legată atît de afirmarea unui tita- 
nism sui-generis în piesele sale de început, cît şi de negația - de des- 
crierea sarcastică - a valorilor sau nonvalorilor Imperiului 
decadent. Nu putem să-l evocăm pe Andrici, sud-est europeanul, 
fără o înţelegere limpede a reaşezărilor spaţiale, nici pe Meşa Seli- 
movici, pe Miloş Ţiîrneanski sau pe Miodrag Bulatovici. 

Să notăm că, în articolele pe care le scrie despre Masaryk, Beneş, 
accentele sunt puse pe calitatea de întemeietori a celor doi. Ei 
trăiesc un moment inaugural căruia îi dau densitate. Şi e total ex- 
plicabilă lipsa de entuziasm a lui Blaga faţă de Statele Unite ale Aus- 
triei Mari. Omul A. C. Popovici i se pare extraordinar, nu cartea sa, 
„depăşită de vremuri”. 

Zalmoxe, Tulburarea apelor, Cruciada copiilor, Avram lancu sunt 
piese care vor să demonstreze că locul protejase iniţiative majore, 
care se exprimă (s-ar fi putut exprima) şi în alt timp decît al înce- 
puturilor. Ele joacă rolul epopeii întemeietoare. Ca şi Migraţiile lui 
Crnjanski, ca şi E un pod peste Drina, ele „studiază” datele indivi- 
dualizării acestui popor, illo tempore Imperial. Acest pămînt de 
cumpănă ocrotise iniţiative unice. Ceea ce s-a întîmplat aici a fost 
o experienţă umană fundamentală. Ea a evocat un potenţial ex- 
traordinar, risipit de contexte neprielnice. Acest ar fi putut să fie, 
propus de partea finală din Luntrea lui Caron nu este total anulat 


1/ 2019 


Euphorion 


de eşecul vizibil. Rămîne mereu ceva. În Opera literară a lui Lucian 
Blaga, George Gană arată că „preotul religiei ortodoxe” e doar for- 
mal preotul acestei religii: 

„Dar numai într-o primă aproximare a religiei lui, căci, definit com- 
plet, el este dacul lui Blaga ajuns preot ortodox. Situaţia e în sine la- 
tent conflictuală, dată fiind deosebirea esenţială dintre religia 
naturistă a lui Zalmoxe şi religia spiritualistă a lui lisus.Tulburarea 
apelor este, în primul rînd, desfăşurarea acestui conflict, devenit 
manifest”. 

Iniţiativele „imperiale” sunt mai vechi, evocînd un titanism renas- 
centist. Un tip de Renaştere. Paradisul pămîntesc, Insula pe care s- 
a născut lumea poartă un nume. 


Nu Viena începutului de secol focaliza interesul lui Lucian Blaga. El 

nu este interesat de ultima modă, de ultimul val, el este interesat 
de valorile eterne. Viena începea de la tradiţiile mari ale culturii de 
limbă germană. În Hronicul şi cîntecul vîrstelor Blaga evoca astfel 
timpul său din Sebeş Alba: 
„Mai mult de jumătate din populaţie era românească, dar atmos- 
fera ce se răspîndea din centru se datora burgheziei săsești cu aşe- 
zările ei seculare. Aspecte şi duhuri cu totul opuse se întîlneau 
uneori în compromisuri fireşti, ce împrumutau urbei un farmec bas- 
tard”. 

Profesorii din Sebeş, scrie Blaga, îşi făcuseră studiile în Germania: 

„Nu era nici o mirare că înlăuntrul şcolii stăpînea un pronunţat 
spirit schillerian. Eram foarte la început, adică numai în clasa întîi 
primară, dar puteam să-mi însuşesc cîte ceva din acest spirit, căci 
la aceeaşi gazdă locuiau...şi alţi băieţi mai înaintați, unii în ultimele 
clase ale gimnaziului. Se învățau pe dinafară baladele lui Schiller şi 
aveam prilejul să le aud declamate cu patos tineresc... pretutindeni 
unde ne învîrteam”. 

Tînărul Lucian Blaga, şcolarul, e fascinat de Schiller: 

„l-am îndrăgit profilul, privirea lui mă exalta. Cîteodată, întorcînd 
ochii în urma adolescenților cu opt sau zece ani mai în vîrstă decît 
mine, mi se părea că unii, mai ales şvabii, erau aidoma marei sale 
umbre. Ceva din pornirea înaltă, din atitudinea de nobleţă, din ela- 
nul, de nimic abătut, al Poetului, trecuse asupra micii colectivităţi în 
mijlocul căreia trăiam”. 

Traseul şcolar şi universitar al lui Blaga trece pe la Sebeş, Braşov, 
Sibiu, locuri din marginea imperiului în care imaginile germanităţii 
erau date de un stil - desigur, mult întîrziat aici: Biedermeier-ul. 
Provincia e conservatoare, şi cu atît mai conservatoare cu cît saşii 
trebuie să sublinieze valorile unei tradiţii locale. Aşadar, Bieder- 
meier-ul, cu resemnarea lui politică, cu pietatea lui catolică, încîn- 
tat mereu de valorile estetice, e un stil care persistă la marginile 
Imperiului. Schiller, atît de iubit la Sebeş, face parte din simptoma- 
tologia Biedermeier. 

La Viena Lucian Blaga va descoperi felul său de a despărţi de un 
tip de tradiţie Biedermeier. Opțiunile sale pentru eretici (ca şi cele 
ale lui Miroslav Krleza) vor să însemne şi o fugă de modelele pe care 
o tradiţie „vetustă” le punea în faţa tînărului gînditor. Ca şi Miros- 
lav Krleza, ca şi Emil Cioran, maturitatea lui Blaga se confruntă cu 
o vehementă negaţie a acestui stil. Dar şi a sechelelor lui. Am putea 
scrie că, dacă e să privim relaţia cu literatura agonică a imperiului, 
Blaga se află în paradigma lui ANTI. 


Tulburarea apelor ar putea marca felul în care scriitorul afirmă şi 
contestă. Nona nu este doar emisarul altei religii, ea este chiar dia- 
volul, spune George Gană. Dar demonia ei, trebuie să observăm, 
pune sub semnul întrebării credinţa preotului în vocaţia sa. Ea re- 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


cuperează religia pămîntului, cea iniţială. Ea ar restabili o continui- 
tate. lată de ce reacţia teologilor otodocşi faţă de Blaga este expli- 
cabilă: iată de ce numeroasele războaie ale lui Blaga cu Stăniloaie, 
Crainic ş.a.m.d. nu provin din indiferența acestora faţă de geniul 
blagian. Lucian Blaga voia să restabilească o Ordine nouă - să evoce 
un nou centru, iar noul centru obliga la restructurări greu de su- 
portat de gîndirea tradiţională. 

Sunt semnificative, în acest sens, „minciunile lui Dumnezeu”, caie- 
tele filozofului sinucigaş care numeau şansele ratate ale românilor. 
„Caietele” sunt scrise într-un moment în care România, ocupată de 
ruşi, pierdea o şansă - încă o şansă de a cuceri întîietăţi în cultură. 
Îşi rata ultima ei şansă „imperială”! Potenţialul românesc fusese 
semnalat ( reciteşte Blaga istoria) în mai multe momente ale deve- 
nirii româneşti, grav este că şansele au fost anulate lată Stratul mu- 
melor: 

„În Muntenia s-a iscat vatra. Ce efervescenţă celulară, de vigoare 
biologică, creatoare de stat şi de istorie, între Carpaţi şi Dunăre, în 
partea a doua a secolului XIII! ... Doar cîteva decenii mai tîrziu decît 
în Muntenia se înfiripă acelaşi proces şi în nordul românismului, în 
Maramureş şi în Moldova. De la Dragoş la Bogdan, pe urmă subt 
Muşatini pînă la Ştefan cel Mare, sentimentul spaţial se găseşte în 
exuberantă creştere... Viaţa cu apele mişcate de-un întunecat-lu- 
minos destin, faptele clădite pe sînge, bisericile zidite din lumină şi 
toată opera de zmeu şi de arhanghel, ale lui Ştefan cel Mare, alc- 
ătuiesc împreună mica noastră veşnicie revelată în timp. Călcăm pe 
pămînt sfînt... Dinamica, geniul energia, demnitatea voievodală, 
spiritul de iniţiativă şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel 
Mare în destinul său istoric, ar fi fost, prin virtuțile lor, suficiente să 
ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi de propo- 
rţii imperiale”. (s.n). 


Blaga însuşi încercase într-unul din eseurile de început să conteste 
tradiţia latinistă. Mesajele fondului nostru nelatin ar fi trebuit să 
închipuie o altă aşezare. În Geneza metaforei şi sensul culturii Lucian 
Blaga va arăta că, de fapt, copilăria poate deveni „un fel de prismă, 
prin mediul căreia se realizează o matrice stilistică în forma parti- 
culară a unei culturi minore”. Lucian Blaga recapitulează imaginile 
unei generaţii: 

„Amintirile noastre din copilăria petrecută la sat coincid desigur cu 
a celor mai mulţi din cititori. Ne aducem aminte: vedeam satul aşe- 
zat oarecum înadins în jurul bisericii şi a cimitirului, adică a lui Dum- 
nezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot 
ni s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi, 
care se desfăşura în preajma noastră. Localizam pe Dumnezeu în 
spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în 
lume. Nu era aceasta o poveste care ni s-a spus ca altele, ci o cre- 
dinţă de neclintit. Făceam o tranşantă distincţie între povestea-po- 
veste şi povestea adevărată. Topografia satului era plină de astfel 
de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se 
înălţau. Tinda vecinului, întotdeuna foarte întunescoasă, era fără 
doar şi poate un loc în care, cel puţin din când în când şi mai ales 
duminica, se refugia diavolul. (...) Satul exista în conştiinţa copilului 
ca o lume, ca unica lume, mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, 
decât le poate avea un oraş pentru copii săi”. 

Şi Blaga, şi Voiculescu şi Pillat şi Crainic trăiesc intens ruptura de 
universul matricial. Lucian Blaga părăseşte satul la şapte ani: la 
treisprezece îi moare tatăl. Începe perioada „izgonirii din Paradis”. 
Copilăria şcolară este pusă în cumpănă, şi la Voiculescu, şi la Crai- 
nic, şi la Pillat (la Paris!) cu „cealaltă copilărie”, lipsită de interdicții, 
desfăşurată sub protecţia Tatălui. 


Euphorion 


Din toate cele patru trilogii ce formează sistemul filosofic 
al lui Lucian Blaga, Trilogia cosmologică este poate cea mai puţin cu- 
noscută şi comentată; în orice caz, cea mai timid intrată în fondul 
spiritual ce asigură circulaţia ideilor. Spunând acestea, mă refer cu 
precădere la prima care o compune, Diferenţialele divine (apărută în 
1940), text în care cititorul familiarizat cu conceptele blagiene, in- 
confundabile prin rezonanţa lor metaforică, are surpriza să desco- 
pere ultimul etaj al acestei impunătoare construcţii şi - de ce nu? - 
însăşi cupola metafizică ce desăvârşeşte întregul ansamblu, confe- 
rindu-i, pe lângă „închiderea” ce pecetluieşte încoronarea sistemu- 
lui, o deschidere nebănuită, un orizont scăldat în lumina genezei. 

Să nu ne aşteptăm în textul blagian la o interpretare liberă 
pe marginea Facerii biblice ori la un pelerinaj în preajma izvoarelor 
neoplatoniciene sau gnostice, dar nici - de pildă - la vreo înrudire cu 
metafizica schellingiană a dinamicii Grund-ului divin. Dimpotrivă, 
gânditorul român are grijă să se delimiteze constant de acest gen de 
explicaţii cosmologico-metafizice (ori teologice) pentru a-şi impune 
propriul sistem explicativ care, neaderând la o tradiţie de gândire 
deja canonizată, cu referire la un subiect atât de alunecos şi învăluit 
în ceaţă precum obârşia lumii, pare uşor extravagant, degajând un 
aer oarecum hazardat. Înaintând prin nisipurile mişcătoare ale spe- 
culaţiei, pe care o doreşte întemeiată pe date existenţial-empirice, 
mizând mai ales pe „laturile paradoxale” pe care le implică, fiind pe 
de altă parte deplin conştient că propune „un mit metafizic”, Blaga 
aruncă în focul demonstraţiei teorii care întreţin cu greu flacăra 
ideii, arzând mocnit în plăsmuiri ce fumegă eretic. 

În abordarea problemelor cosmologice, voi porni de la un 
prim paradox semnalat de autorul însuşi. Teza iniţială este aceea a 
unui Tot divin căruia i se atribuie „putinţa firească a unei nelimitat 
repetate reproduceri totale, din sine şi prin sine însuşi”. Altfel spus, 
Dumnezeu (Fondul Anonim sau Marele Anonim), ca plenitudine ge- 
neratoare, are posibilitatea de a se reproduce pe sine la nesfârşit, 
fără vreo intervenţie din afară, secretând din propria-i substanţă 
existenţe identice sieşi („el nu este un creator de lumi, ci un gene- 
rator de Dumnezei echivalenți”). Sub unghi epistemologic, această 
premisă e văzută ca expresie a unui mister potenţat, căci ea depă- 
şeşte înţelegerea logic-discursivă. Din punct de vedere conceptual, 
se postulează solidaritatea dintre Tot şi plenitudine: totul unei exis- 
tenţe nu poate fi decât plenitudinea în care se manifestă, ca struc- 
tură desăvârşită, existenţa în cauză, existenţa totală fiind în 
realitate existenţa plenară. În procesul teogonic posibil însă, Totul 
divin nu pierde nimic din sine generând nelimitat, pe când plenitu- 
dinea are de suferit, degradându-se pe măsura posibilităţilor sale 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


de reproducere. Nefiind vorba de o creaţie ex nihilo sau de o ema- 
nație de universuri imperfecte, actul reproductiv presupune un tot 
suficient sieşi, dar a cărui plenitudine nu se poate „împlini” decât în 
chiar actul acestei generări de „toturi divine”, de fapt simili-toturi 
decăzute din unitotalitatea divină creatoare. Paradoxul tezei con- 
stă tocmai în imunitatea sa față de logică, pentru că el se situează 
în sfera „minus-cunoaşterii”, exemplificând un mister pe care, în- 
cercând să-l pună în lumină, nu-l poate decât întări. 

Al doilea paradox enunţă că „Totul divin, deşi are posibili- 
tatea de a se reproduce în toată amploarea şi complexitatea sa de 
nenumărate ori, totuşi în realitate el se reproduce numai prin «di- 
ferenţiale»”. Altfel spus: pentru a preîntâmpina apariţia unor exis- 
tenţe majore ex-centrice care i-ar pune sub semnul îndoielii şi i-ar 
primejdui autoritatea, Marele Anonim nu creează direct decât prin 
acte reproductive cu obiectivul minimalizat, paralizat. Rezultatul 
acestei generări denaturate sunt elementele de substrat ale exis- 
tenţei, voit restrânse din punct de vedere structural şi substanţial, 
numite „diferenţiale divine”. Singurele roade ale acestei geneze în 
răspăr sunt deci aceste structuri liminare, purtătoare virtuale ale 
naturii divine, dar diferite de potenţa plenară a Marelui Anonim în 
privinţa limitării maxime a posibilităţilor creatoare. Prea puţin mai 
e posibil în diferenţiale, totul nefiind în ele decât o virtualitate ce se 
poate „realiza” (actualiza) doar indirect, prin integrare şi organizare, 
ca ele să poată da naştere unor existenţe mai complexe. Diferen- 
ţialele divine au un statut ambiguu, căci - în esenţă - ele nu sunt 
nici in potentia, nici in actu. Chiar dacă lumea este un imens rezer- 
vor de diferenţiale divine, ea nu e de fapt decât rodul unei creaţii vi- 
ciate ab initio, al unei geneze dinadins zădărnicite şi denaturate. 
Paradoxul acesta cosmologic nu sucombă logic, cum crede Blaga, 
căci argumentul logic la care se apelează pentru a-l desluşi („din su- 
perioare considerente centraliste”, Marele Anonim nu-şi permite 
ceea ce „poate”) este unul raţional, intră în aceeaşi zonă „mitică” în 
care situăm de obicei misterele ce ne transcend înţelegerea: Marele 
Anonim poate mai mult decât face, ființând ca Tot atât în potenţă 
cât şi în facere, deşi pe planuri diferite ale fiinţei. 

Nu doresc să intru în detaliile acestei singulare teorii, ci 
doar să aduc în discuţie un ultim paradox, de data aceasta nemen- 
ţionat de filosof, şi care, prin implicaţiile sale antropologice, depă- 
şeşte cadrul strict cosmologic, deoarece priveşte însuşi destinul 
fiinţei umane. 

Prin natura ipseităţii sale, orice făptură omenească se do- 
reşte centru al existenţei, încercând revelarea misterului în sine şi 
pentru sine, urmărind în secret uzurparea Marelui Anonim. 


1/ 2019 


Euphorion 


„Această obscură pornire este prundul fiinţei noastre, ea ţine de 
ereditatea noastră divină-demonică şi nu e făcută inofensivă decât 
prin măsuri de ordin metafizic”. Singularitatea umană constă în 
felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru revelare, 
dar Marele Anonim impune omului anumite limite desfigurante şi 
restrictive în ordinea cunoaşterii lumii şi a revelării misterelor. 
Această mutilare a destinului uman - adevărată prohibiţie cognitivă 
şi ontologică - se realizează prin „cenzura transcendentă” şi prin 
„înfrânarea transcendentă”. Prin urmare, la nivelul maximei sale 
împliniri existenţiale, omul nu poate fi decât „fiinţă istorică” fără 
acces la Absolut, căci, spune Blaga, „o fiinţă cu acces în absolut ar 
sfărâma toate cadrele”, situându-se dincolo de natură şi istorie. 
Chiar şi experienţele extatice ori trăirile mistice sunt astfel secula- 
rizate istoric, cu toate că modelul ontologic uman este cel al afir- 
mării în orizontul misterului şi în vederea revelării. Orice act cognitiv 
este cenzurat, iar orice act revelator înfrânat în ordine transcen- 
dentă, măsuri preventive pregătite încă din faza precosmică a ge- 
nezei. Istoria e văzută ca existenţă de supremă limită admisă, o 
consolare compensatorie pe care Marele Anonim o îngăduie ca răs- 
cumpărare a „vinei” sale faţă de o creatură mutilată. 

Având în vedere că omul este fiinţa în a cărei „unitate for- 
mativă” sunt integrate cele mai multe diferenţiale, conştiinţa indi- 
viduală fiind cea mai complexă integrare şi organizare de 
diferenţiale divine, ne putem întreba, pe de o parte, cum îşi poate 
realiza omul modelul ontologic specific, iar, pe de altă parte, ce ne- 
voie mai e de „cenzura transcendentă” şi de „înfrânarea transcen- 
dentă”, din moment ce omul, ca fiinţă complexă, e generat indirect 
pe temeiul unor diferenţiale care îl limitează încă de la început? Răs- 
punsul pare simplu. În primul rând, revelaţia îngăduită omului este 
parţială, circumscrisă existenţei istorice („ca prin oglindă, în ghici- 
tură”, cum spune Sf. Pavel); omul poate revela misterul doar în ca- 
drele subiective ale unor „categorii stilistice” sau „funcţii categoriale 
de natură stilistică”. Aspect care a generat de altfel critica lui D. Stă- 
niloae (în Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodo- 
xie, din 1942), „matricea stilistică”, înţeleasă drept constelație de 
factori cu funcţie cosmogenetică, fiind considerată de acesta „o 
schemă preconcepută”. În al doilea rând, capacitatea revelatoare a 
omului este prin anticipație limitată, conştiinţa sa fiind produsul 
unor integrări de diferenţiale divine eterogene care ele însele sunt 
fragmente infinitezimale ale Totului divin, structuri virtuale inten- 
ţionat denaturate pentru a preveni descentralizarea existenţei. 
Omul este deci o creaţie degradată, profund disanalogică, deoarece 
Marele Anonim (precum demiurgul cel rău, în tradiţia gnostică) vrea 
să evite tocmai analogia, cu alte cuvinte: chipul şi asemănarea. 

Ca atare, „destinul omului este de a trăi statornic în 
această ofensivă zădărnicită totdeauna prin chiar mijloacele ei”. În 
plenitudinea lui „singulară”, omul se află la limita unei mari absenţe, 
dincolo de care înţelegerea nu mai poate pătrunde. Prezenţa sa lu- 
mească (secularizată istoric) se vede constant limitată de această 
umbră care - şi de aici răzbate întregul tragism al concepţiei - nu e 
o obscuritate ce aparţine lumii exterioare, pe care omul ar putea-o 
lumina în cele din urmă, ci o frânare lăuntrică înnăscută (un „factor 
frenant”, spune Blaga), o mutilare moştenită din negurile obârşiei. 
Cu alte cuvinte, o ineitate restrictivă, limitativă, traumatizantă: di- 
ferenţa umană ca disanalogie cu in-diferenţa divină. Nu s-a obser- 
vat poate îndeajuns profundul pesimism de care această viziune e 
însufleţită (ultimul termen e oarecum impropriu, căci sufletul nu-şi 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


află loc în țesătura diferenţialelor urzitoare, „pretinsul suflet indivi- 
dual” fiind posibil, dar „posibilitate prohibită”). Nu rezist tentaţiei 
de a apropia această sumbră teorie de aceea a predestinării, pe 
toată filiera ei multiseculară: augustinism, lutheranism, calvinism, 
jansenism (cu toate diferenţele de rigoare). Doar că de data aceasta 
existenţa omului e predestinată („hiperdeterminată”) nu ca urmare 
a păcatului originar omenesc (cum e postulat în doctrinele amin- 
tite), ci a unui păcat originar divin, transcendent: autarhia unui crea- 
tor gelos pe propria-i creaţie, dezinteresul disimulat al unui Tată 
vinovat, temător de propriu-i Fiu. 

Paradoxul acesta este poate cel mai imun faţă de logică, 
punând într-o lumină crudă principiul conservării misterelor. Dacă 
lucrurile n-ar sta aşa, susţine Blaga, misterele s-ar destrăma, sur- 
pând centralismul existenţei, impunând în schimb o „supralogică 
absurdă, de Poveste”. La întrebarea metafizică privitoare la sensul 
disanalogiei ce caracterizează fiinţa creată în raport cu creatorul ei, 
luând act de „incertitudinea terenului” ideatic străbătut, răspunsul 
cosmologiei blagiene e înveşmântat în „neobişnuite straie de stra- 
nie mitologie”. Omului îi e dat doar să plăsmuiască „un mit sau o 
metafizică oarecum după chipul şi asemănarea sa”, cum afirmă fi- 
losoful în Religie şi spirit. lar mitul metafizic propus nu e decât ex- 
presia unei experienţe epice, paradoxala Poveste - mythos şi logos 
- posibilă şi incredibilă, pe care omul o ţese în jurul marilor sale ne- 
cunoscute. 


Euphorion 


ulian Bolde 


ucian Blaga, după un veac 


Filosofia şi poezia reprezintă componentele esenţiale, conver- 
gente, ale operei lui Lucian Blaga. Desigur, personalitatea blagiană 
este una singură, ireductibilă la vreuna dintre cele două compo- 
nente, poetul şi filosoful fiind greu de disociat, în ciuda faptului că 
domeniile respective aderă la limbaje şi stiluri diferite. Discursul bla- 
gian, fie că e de natură filosofică, fie că e structurat liric, rezumă o 
personalitate distinctă, unitară şi complexă, pentru care esenţa cău- 
tării metafizice e reprezentată mai degrabă de tăcere decât de cu- 
vânt, într-o simbioză perfectă a mythos-ului şi logosului, în consens 
cu adevărul unui aforism expresiv al lui Blaga: „Poezia se naşte prin 
cuvânt, dar şi datorită unei anume rezerve faţă de cuvânt”. O ilus- 
trare exemplară a acestei fuziuni desăvârşite între vocea filosofiei şi 
cea a liricii este chiar specia aforismului, element median între re- 
flecţia filosofică şi fermentul liric, prin care Blaga (de)săvârşeşte o 
adevărată metafizică a misterului. lar faptul că Blaga publică, la 
Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în ace- 
lași an la Cartea Românească, în București) și culegerea de aforisme 
Pietre pentru templul meu nu e deloc întâmplător, cu atât mai mult 
cu cât, pentru poet, „aforismele cele mai valabile au un accent de 
descântec. Ele sunt gânduri care vrăjesc”. Pe de altă parte, chiar 
conceptul de cunoaştere luciferică ilustrează simbioza între planul 
ideaţiei filosofice şi cel al lirismului, în măsura în care „în sens me- 
tafizic, această cunoaştere e o imensă apologie a misterului exis- 
tenţial. Ceea ce numim «cunoaştere» e, ontologic vorbind, de fapt 
o transmutare, o «convertire apologică» a misterelor”. Recursul la 
mit („semnul unei invazii a divinului în uman”) semnifică, în fond, o 
asumare a sintezei între poezie şi filozofie, în măsura în care gândi- 
rea blagiană este impregnată în mod autentic de simbolistica şi 
energiile semnificative revelatoare ale mitului. 

Paradoxală şi, totodată, necesară, corelaţia dintre filosofie şi 
poezie e una ce mizează pe o întemeiere ontologică şi gnoseologică 
de indiscutabilă pregnanţă. Blaga este cât se poate de categoric şi 
de limpede în această privinţă: „Imprecizia filosofiei şi precizia poe- 
ziei fac casă bună împreună, dând adesea o suprem de valabilă poe- 
zie de sensibilitate metafizică. Dar foarte rea casă fac împreună 
precizia filosofiei cu imprecizia poeziei. Această din urmă căsătorie 
stă la baza întregii poezii aşa-zis filosofice, didactice, discursive”. 
Dialogul filozofie-poezie este, aşadar, constitutiv pentru personali- 
tatea şi opera lui Blaga, verbul fiind, de cele mai multe ori pentru au- 
torul Poemelor luminii o întoarcere la arhetip, la esenţele numenale, 
o regresiune în străfundurile abisale ale lumii, prin care se reali- 
zează armonia eului cu firea, acordul fiinţei cu ea însăşi şi cu uni- 
versul. 

Pe de altă parte, graţia verbului blagian exprimă cu delicateţe 
savoarea conceptelor, în modulaţii de armonie esenţială: „Păpădie, 
ecumenică floare”; „Uite, cântă ciocârlia!/ Pură ca entelehia/ din să- 
mânţă şi din muguri, / te ridică, vino, Lia!” sau „Cel mai adânc din 
doruri/ e dorul-dor”. Dialogul dintre filozofie şi poezie este, la Blaga, 
ambivalent, căci există o tentaţie de metaforizare a expresiei filo- 
sofice, după cum se constată şi topirea conceptelor în articulațiile 
fluide ale rostirii poetice. Desigur, încercările de hermeneutică me- 
canică a poeziei prin ideaţia filosofică sau a sistemului filosofic prin 
grilă rigid poetică sunt sortite eşecului de la bun început, poetul su- 
bliniind, de altfel, acest risc al unei potenţiale confundări a orizon- 
tului imaginar şi stilistic distinct al celor două domenii: „Sensuri 
ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc 
în poezia mea, decât prin alunecări, pe care însumi le condamn. 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Toate sensurile ţin de domeniul unei sensibilităţi metafizice, ce co- 
boară în adânc şi vine din adânc, ele n-au confinii cu înţelegerea fi- 
losofică discursivă”. (Luntrea lui Caron). Unitatea personalităţii şi a 
operei blagiene nu poate fi pe deplin înţeleasă decât dacă facem 
abstracţie de sciziunea, atât de frecvent invocată de exegeza mai 
veche sau mai nouă, dintre metafizic şi poetic. Fundamentarea 
duală, poetică şi filosofică a creaţiei lui Blaga este de ordinul evi- 
denţei, în măsura în care gândul şi versul se împletesc, rezultând de 
aici o tensiune spirituală nouă, resorbită în substanţa lirismului. 
Ideea şi frazarea poetică se regăsesc, în acest fel, în sugestivitatea 
unei creaţii în care sensul depăşeşte mereu statura cuvântului, iar 
muzicalitatea ideilor are forţa de sugestie a incantaţiei inefabile. 
Numeroase aserţiuni filosofice au o amprentă lirică incontestabilă, 
fără ca prin aceasta limpezimea ideii şi pregnanţa mesajului să îşi 
reducă din forţa vizionară. Foarte interesant este că, în viziunea lui 
Blaga, conştiinţa filosofică este „doar un joc secund, ca un apendice 
foarte treaz al filosofiei, sau, altfel spus, ca o sumă de acte ale aces- 
teia, reflectate asupra ei însăşi”. 

În acelaşi timp, funcţia metaforei este, în opera blagiană, 
de covârşitoare importanţă, ea fiind, cum observă G. Călinescu, nu 
un element de recuzită ornamentică a versului, ci, mai curând, „o 
modalitate substanţială de a percepe universul”. Metafizicul şi me- 
taforicul sunt, în această privinţă, elemente consubstanţiale, con- 
vergente, prin care se reface legătura intimă dintre aparenţe şi 
esenţă, dintre mythos şi logos, dintre tăcere şi cuvânt. Tăcerea este, 
în fond, cum s-a mai observat, o transcendere a cuvântului, ascun- 
dere şi revelare a tâlcurilor din adâncimile originare ale lumii („Ei 
tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor./ Ca apele ei tac, ce umblă subt 
ogor,/ şi-apoi sub cântecul privighetorilor/ izvor se fac în rarişte, 
izvor sonor”). Efect al „conlucrării harurilor convergente”, opera lui 
Blaga îşi structurează înțelesurile, toposurile şi expresivitatea prin 
recursul la o paradigmă profund originală, în care metafizicul şi liri- 
cul se întrepătrund, într-o sinteză recuperatoare. Aşa cum remarca 
unul dintre exegeţii inspirați ai lui Blaga, Cornel Moraru, „un spirit 
creator puternic şi organic, de statura impunătoare a lui Lucian 
Blaga, trebuie restituit aşa cum este el: un Artistenmetaphysiker de 
cea mai curată speţă (...). În această formulă a definirii personalită- 
ţii integrale nemutilate se află, poate, una din cheile lecturii, trimi- 
ţând la etimonul spiritual comun al întregii creaţii”. Fascinaţia 
textului blagian provine, aşadar, dintr-un acord benefic între mitic, 
metafizic şi poetic, prin care substanţa creaţiei reuneşte reflexele 
cele mai diverse ale existenţei. 

Istoria liricii româneşti din 1919 până astăzi este una a dez- 
voltării organice, a sincronizării cu valorile europene, dar şi cu re- 
gretabile sincope datorate imixtiunii politicului în domeniul 
esteticului. Metamorfozele canonice din ultimul veac depind, aşa- 
dar, de ingerinţe ideologice, de luminile şi umbrele unei istorii mu- 
tilante, care au aşezat o amprentă tragică asupra reliefului tulburat 
al culturii româneşti, cu figuri şi imagini „ascunse”, cu palori dra- 
matice, fapt ce a generat o sumă de reconsiderări est-etice, cu ine- 
vitabil substrat polemic. Tocmai de aceea poeţii canonici ai secolului 
trecut au avut şi ei de suportat legitimări şi resituări. Valorile de ne- 
contestat sunt, pentru a da doar douăsprezece nume, Tudor Ar- 
ghezi, Lucian Blaga, lon Barbu, George Bacovia, Emil Botta, Ştefan 
Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, 
Ana Blandiana, lon Mureşan, Mircea Cărtărescu. 


1/ 2019 


Euphorion 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Lucian Blaga și Vasile Băncilă - Un alt fel de roman epistolar 


Cadre de start. Mă urmăresc oarecum obsesiv, între altele, 
două mari schimburi de scrisori: cel dintre Ilon Negoiţescu şi Radu 
Stanca (v. Un roman epistolar, 1978) şi cel dintre lon D. Sîrbu şi ace- 
laşi Ilon Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora (v. Traversarea 
cortinei, 1994). Ambele au codul unui bildungsroman insolit şi con- 
stituie o probă de trainică prietenie livrescă presupusă de para- 
digma generaţiei pe care protagoniştii o reprezintă. Invoc această 
corespondenţă deoarece mă raportez la ea citind epistolele altor 
două mari personalităţi, reciproc empatice, aşa cum au fost Lucian 
Blaga şi primul său exeget, brăileanul Vasile Băncilă", un nume mai 
puţin cunoscut şi deloc aşezat unde îi este locul în istoria filosofiei 
româneşti şi, în egală măsură, în istoria literaturii noastre. 

Cum aflăm din precizările asupra volumului îngrijit de 
Dora Mezdrea?, sunt în discuţie vreo 163 de scrisori, cărţi poştale şi 
telegrame, 86 dintre ele fiind semnate de Vasile Băncilă, 70 - de 
Blaga, la care se mai alipesc totodată 4 epistole ce aparţin Corneliei 
Blaga şi 3 venite din partea Feliciei Băncilă, acestea din urmă produs 
al unor „circumstanţe speciale, în care soţii lor nu o puteau face ei 
înşişi” (p. 5), „documente” care au însă menirea să faciliteze per- 
suasiunea legăturilor dintre cei doi gînditori. De menţionat că, stă- 
pînită de acribia pe care o ştim, îngrijitoarea ediţiei a adăugat în 
acest corpus epistolar şi cîteva scrisori ale lui Băncilă, netrimise însă 
lui Blaga, destinatarul de drept. Cu toate acestea, am o nedumerire: 
pe coperta a IV-a a corespondenţei de care vorbim, este o însem- 
nare a lui Băncilă din 1977 (cu doi ani înainte de a-şi începe veşnicia) 
în care aminteşte de „cîteva zeci de scrisori şi telegrame” primite de 
la Blaga între anii 1943-1944. Or, corespondenţa din volum cores- 
punzătoare acestei perioade numără 11 epistole în total, din care 
doar 6 aparţin filosofului din Lancrăm. E drept că multe - „majori- 
tatea” - dintre scrisori nu au data şi locul, dar Băncilă precizează că, 
grijuliu cu posteritatea, le-a adăugat el „după ştampila poştei din 
locul de plecare”. După cum, tot din acest lot, sunt unele scrisori 
care „n-au adresa pe dosul plicului şi numele celui care le-a expe- 
diat”, chestiune de mică importanţă. Prin urmare, unde este restul 
corespondenţei, care, din zecile de scrisori şi telegrame, se reduce 
la 6?! Să fie inclusă în cele trei volume care asamblează întreaga co- 
respondenţă a lui Băncilă?! 


Scrisori-eseu versus scrisori-bref. Corespondenţa Băncilă- 
Blaga este oarecum insolită, căci în vreme ce filosoful din Lancrăm 
scrie direct, fără să aibă nevoie de ciorne sau alte accesorii prepa- 
rate anterior, Vasile Băncilă, şi el ispitit de stilul live şi laconic, re- 
curge şi la scrisori dilatate, „scrisori-eseu”, cu un bine lucrat 
metabolism incipient. O particularitate a schimbului de scrisori, 
poate cu ceva amuzament în ea: în intervalul dintre 14 iulie 1934, 
data primei scrisori, şi 8 aprilie 1961, de cînd e consemnată ultima 
epistolă a lui Băncilă, formula de adresare s-a convertit de la „sti- 
mate domnule Lucian Blaga” la „dragă Lucian”, ceea ce spune mult 
despre „distanţa”, cel puţin afectivă, dacă nu şi intelectuală, dintre 
cei doi protagonişti (formulele blagiene balansează între „iubite” 
sau „scumpe” domnule sau prietene). 

Scrisoarea inedită (14 iulie 1934, p. 7) ne dezvăluie şi o tră- 
sătură a biografiei intelectuale a lui Vasile Băncilă, „cel mai brăi- 
lean”? dintre numele pe care spaţiul cultural al Brăilei le-a dat în 
filosofie şi sociologie: Nae lonescu, Anton Dumitriu, Sorin Pavel, Er- 
nest Bernea, Petre Andrei. „Îmi pare foarte rău, spune el, că am în- 
tîrziat prea mult în pedagogie, care, de altfel, n-a fost întîia mea 


1/ 2019 


vocaţie. Dacă lucrurile merg normal, peste cîţiva ani voi putea să 
mă pronunţ şi în metafizică, şi în teoria cunoaşterii, altfel decît as- 
tăzi” (p. 7). Şi a făcut-o cu vîrf şi îndesat, eseurile sale filosofice ori- 
ginale fiind de neignorat în istoria filosofiei româneşti. 


Prin alţii spre sine. Vasile Băncilă îl studia cu creionul în 
mînă pe autorul spaţiului mioritic românesc, căci peste ani îi va con- 
sacra un important eseu: Lucian Blaga, energie românească (Cluj, 
1938, col. revistei Gând românesc, 166 p). Din 1934, după Censura 
transcendentă, filosoful din Lancrăm va mai tipări: Orizont și stil 
(1934), Spaţiul mioritic (1936), Elogiul satului românesc (1936), discur- 
sul de recepție la primirea sa în Academia Română, Geneza metafo- 
rei și sensul culturii (1937). Opera lui Blaga - filozofie, poezie şi 
dramaturgie - a generat mulţi duşmani, a întreţinut varii invidii, dar 
a avut şi prieteni devotați, ca Vasile Băncilă. 

Suntem cu calendarul corespondenţei în 1934, după ce Va- 
sile Băncilă se pronunţase asupra codului Blaga în ceea ce priveşte 
eseurile acestuia. Propoziţiile blagiene cu accent encomiastic nu 
rămîn fără ecou în mintea şi sufletul celui lăudat. Emoţia generată 
de primirea unei scrisori de mulţumire era „fără seamăn”, dăruindu- 
i brăileanului „unul din cele cîteva rare momente” (v. scrisoarea din 
19 dec. 1934, p. 9-10) din viaţa sa, cu atît mai mult cu cît acel mo- 
ment de „înălţare spirituală” venea, scrie Băncilă, „într-o epocă din 
existenţa mea şi a familiei cînd suntem mai mult apăsaţi şi în mare 
parte anulaţi de biologicul vieţii. Îmi trebuie multă şi extrem de obo- 
sitoare încordare ca să mă menţin deasupra şi întrevăd că e tot atît 
de posibil să merg înainte sau să fiu dat la o parte” (p. 10). 

În aceeaşi epistolă se referă la textele sale din Gândirea şi 
Gând românesc, studiul din prima, cel despre eseu, fiind, cum spu- 
nea şi Crainic, oarecum „mutilat” prin greşeli de tipar şi prin exclu- 
derea unei părţi din text (din lipsă de spaţiu), cea care aborda relaţia 
dintre eseu şi epoca modernă“. Fiind în preajma sărbătorilor, scri- 
soarea se încheia cu „mărturia dragostei noastre dezinteresate” 
(sentimentele veneau şi din partea soţiei), cu urări de „sănătate şi 
mulţumire deplină pentru dumneavoastră şi iubiții dumneavoas- 
tră” şi cu formula finală: „Să trăiţi!” 

Vasile Băncilă devine încet-încet cel mai important agent 
cultural-filosofic al lui operei lui Blaga. Scrie despre el, dar opiniile şi 
judecăţile lui sunt expuse şi în spaţiul deschis al agorei: ţine, la sfîr- 
şitul lui martie 1935, la Brăila şi Tecuci două conferinţe despre „Fi- 
losofia lui Lucian Blaga”, proiect pe care îl reiterează şi în alte 
localităţi: Sibiu (12 dec. 1937, unde vorbeşte despre „Lucian Blaga şi 
autohtonizarea românească”). Nu ezită să-i scrie imediat despre 
asta (v. scrisoarea din 4 aprilie 1935), ca şi despre constatarea că 
poezia şi filosofia lui Blaga trezeau interesul unor „cercuri din ce în 
ce mai largi”, inclusiv al unor tineri (p. 13). Oralitatea trecea, pentru 
exeget, ceva mai facil de întreprins: „De la Crăciun, mărturisea el, 
am scris mai puţin şi am cuvîntat mai mult. Dacă vreodată nu voi 
mai putea să scriu, o să rămîn cu conferințele. Scrisul se împacă greu 
cu felul de viaţă pe care sunt silit să-l duc” (p. 14). 

Fraza subliniată de noi nu face parte dintr-o retorică au- 
toreferenţială de circumstanţă, căci vor mai fi momente, nu puţine, 
cînd precizări ca acestea vor reveni, cînd Băncilă se simţea amenin- 
ţat şi tiranizat de „drumul biografiei biologice”, de „sănătatea pre- 
cară”, cînd „voluptatea creării” ţinea de anii primei tinereţi („căci 
tinereţea se compară cu zeii”). Introspecţia lui Băncilă scoate la 
iveală varii aspecte ale psihologiei creaţiei personale, expuse uneori 


Euphorion 


cu atitudinea unui om revoltat. Atent la încărcătura nu socială, ci 
etică a cuvintelor lui Blaga, îi mărturiseşte acestuia că nu şi-a „clă- 
dit viaţa pe onoruri sociale, ci pe sublinieri interioare cu semnifica- 
ţii generale. Am fugit de unele măriri sau nu le-am căutat tocmai 
pentru a-mi păstra libertatea - libertatea de a fi robul unor anumite 
idealuri, cari sunt sublimarea critică a atitudinilor fostei societăţi 
patriarhale” (scrisoarea din 1 febr. 1936, p. 25). 

E ciudat însă că un creator precum Băncilă ajunge, la un 
moment dat, să partajeze oarecum boem posteritatea: pentru el, un 
ins „apropiat de popor şi de starea patriarhală”, copiii reprezintă 
„întîia realitate”, iar cărţile - cea de-a doua; prin urmare, „posteri- 
tatea prin copii” e ceva „mult mai mult decît cea prin operă”, chiar 
dacă se pot petrece eredităţi „oculte şi de contrabandă” care să-ţi 
procure „cele mai uluitoare şi, uneori, mai deprimante surprize” (18 
iulie 1938, p. 101). 

Am reprodus aceste lungi fragmente, destinate unui vir- 
tual Blaga, pentru a accentua ideea că intenţia epistolierului nu era 
deloc una de a stoarce mai multă empatie din partea filosofului, 
chiar dacă acesta îi făcea, de pildă, o măgulitoare mărturisire: „Am 
credinţa că nimeni în ţara românească nu are atît o afinitate sufle- 
tească cu mine ca d-ta” (15 aprilie 1935, p.15). E aici motivaţia pen- 
tru care capitolul din Spaţiul mioritic, pe care-l publică Blaga în 
Gândirea (v. nr. 5, mai 1935), se deschide cu dedicaţia: „Lui Vasile 
Băncilă” (închinare numită de brăilean: „incomensurabila surpriză” 
sau „splendid dar, pe care bunătatea dumneavoastră regească mi l- 
a făcut de acest Paşti de două ori binecuvîntat”; p. 16). 

Odată cu epistola trimisă de Paştile anului 1935, din care 
am citat mai sus, încep scrisorile-eseu pe care le alcătuia Vasile Băn- 
cilă, cel ce era susţinut de spirite tutelare pe drumul său ideal, cel ce 
trăia o adevărată efervescenţă paideică emisă de prezenţa ideatică 
a lui L. Blaga, N. Crainic şi |. Chinezu (critic literar şi traducător din 
literatura maghiară şi germană, coordonatorul revistei Gând romă- 
nesc şi iniţiatorul unui ciclu de conferinţe: „Energii ardelene”). Pur şi 
simplu nu ştii ce să crezi atunci cînd întîlneşti o mărturie nudă şi 
alunecoasă ca aceasta: „Proiecte am multe şi material, de aseme- 
nea, dar aş fi, de cele mai multe ori, fericit să le dau altuia în chip in- 
tegral, cu condiţia să realizeze exact ceea ce aş fi realizat eu. Aş 
continua să exist undeva, ca agricultor, lucrător, învăţător, uitînd 
chiar de cel căruia i-aş fi încredinţat materialul şi virtualităţile co- 
roanei mele spirituale” (p. 16). 

În aceeaşi lungă scrisoare de dinaintea Paştilor anului 
1935, după ce vorbise atîta despre sine (un fragment pe care nu l-a 
expediat însă lui Blaga), formulează cîteva observaţii asupra „spa- 
ţiului mioritic”, a fragmentarismului (un fel de logică noiciană a 
holomerului) scriiturii blagiene: „Teza e foarte originală, desfăşura- 
rea e ca o succesiune de vitralii, prin cari năvăleşte un ocean (văz- 
duh) de spirit. Plasticitatea în abstracții e desăvîrşită şi peste tot e 
atîta concentrare, încît, de oriunde s-ar lua două-trei fraze, ajung ca 
să spiritualizeze un munte de materie”; adăugă totodată că vrea să 
dea „un fel de replică” lui Blaga, una „afirmativă”, printr-un studiu 
asupra unui „alt spaţiu românesc” (p. 19). Acest spaţiu diferit de cel 
mioritic nu va fi altul decît cel al Bărăganului’. 

După ce primeşte şi lecturează Orizont şi stil (1936), Băn- 
cilă susţine o altă conferinţă la Cluj (din ciclul „Energii ardelene”, sub 
organizarea revistei Gând românesc), în care, cum îi scria lui Blaga, 
„Voi pune problema raporturilor organice, oarecum apriorice, dintre 
opera dumneavoastră şi configuraţia spirituală a mitului existenţei 
româneşti”. Se pare că nu mai văzuse Clujul din 1920, cînd a rămas 
cu impresia unui „oraş rece, cu morgă nemţească, pe de o parte, cu 
morgă universitară, pe de alta”, un motiv în plus ca, în febr. 1936, 
conferinţa sa despre Blaga să conserve „absolut intacte” punctul 
său de vedere (cel „de acasă”), dar şi „căldura şi structura străine 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


de spiritul oficialităţii universitare” (v. scrisoarea din 3 ianuarie 1936, 
p. 21). Blaga îl asigura însă că va găsi în oraşul ardelean „o atmosferă 
mult schimbată şi foarte primitoare pentru blagianism”, iar confe- 
rinţa despre el îl va răzbuna „pentru multe necazuri îndurate din 
partea unor anume oameni de acolo” ( scrisoarea din 9 ian. 1936, p. 
23). 

Aşa s-au şi petrecut de altfel lucrurile, „splendida” (lon Chi- 
nezu) conferinţă a lui Băncilă a impresionat prin adîncime şi prin 
originalitate („am primit cîteva scrisori vibrînd de entuziasm de ne- 
grăit pentru conferenţiar”, îi scria Blaga în 3 martie 1936 celui pe 
care-l numea „scumpul meu prieten“; p. 27), zilele de la Cluj, unde, 
spune conferenţiarul, „am găsit prieteni rari şi un public entuziast”, 
rămînînd în memoria sa afectivă ca „printre cele mai frumoase” din 
cîte a avut. Motivele acestui privilegiu erau lesne de numit: numele 
lui Blaga, ideile expuse şi „fascinantul dinamism spiritual!” cu care a 
expus tema la care a meditat îndelung. Filosofia lui Blaga (mai exact: 
„Lucian Blaga şi sufletul românesc” sau numai „Sufletul românesc”) 
va fi de-acum subiect pentru alte conferinţe pe care le va ţine la 
Brăila sau Galaţi (dec. 1936 şi ian. 1937). 

Intrarea lui Blaga în rîndurile academicienilor (la propu- 
nerea şi prezentarea lui Sextil Puşcariu din 28 mai 1936, după ce fu- 
sese respins de două ori din cauza împotrivii în special a lui lorga) îi 
procură lui Băncilă o nemăsurată bucurie, el ştiind încă din februa- 
rie al aceluiaşi an de intenţia profesorului de la Cluj. În academicia- 
nul Blaga el vedea o „chezăşie că zile noi încep pentru filosofie şi 
pentru românismul spiritual”, o prezenţă în forul intim al Academiei 
care făcea din gînditor unul „încă şi mai transcendental”, deşi con- 
tinua să fie „tînăr şi imanent destinului nostru” (scrisoare din 30 mai 
1936, p. 30-31). 

E limpede pentru cine citeşte corespondenţa dintre Lucian 
Blaga şi Vasile Băncilă că, în pofida unei mici diferenţe (74 de scri- 
sori, L.B., 89 - V.B.), centrul de greutate îl constituie epistolele pre- 
ponderent eseistice ale celui din urmă. O corespondenţă cumva 
sincronă cu „explozia şi afirmarea” spirituală a lui Băncilă şi care ur- 
mează o anume ritmicitate pînă prin 1945, nu întîmplător un an de 
graniţă: după ce cunoaşte în carne şi oase ce înseamnă puşcăria ro- 
mânească, filosoful brăilean va fi destituit din învăţămînt şi numele 
lui încercuit şi scos din circuitul public (episodul va fi reiterat şi cu 
Blaga, în acelaşi 1948). Motivul scoaterii la „pensie” (cu anticipare), 
important pentru regimul totalitar instalat, era funcţia de director 
pentru învățămîntul secundar pe care Băncilă o deținuse în Minis- 
terul Educaţiunii, Cultelor și Artelor (ministru: Traian Brăileanu), pe 
vremea guvernării legionare. Conta, indiscutabil, şi opera sa meta- 
fizică şi de filosofie creştină, deloc consonantă cu canonul ideolo- 
giei politice comuniste. 

Din 1945 şi pînă la moartea lui Blaga (1961) sunt doar cî- 
teva „documente”, iar ele vorbesc despre frîngerea (dar nu: înfrîn- 
gerea) unui destin, după cum invocă şi gînduri „profane” despre 
viaţa în ziua cea ne-nserată. Mai exact, ultima scrisoare trimisă de 
Blaga are ca dată 5 iulie 1946 (Sibiu), epistolă la care Băncilă răs- 
punde abia pe 28 ianuarie 1947 (Bucureşti), după care se lasă tăce- 
rea, un mare gol pînă în 8 aprilie 1961 (Bucureşti), cînd acelaşi 
Băncilă îi expediază „marelui Lucian” vreo şase-şapte rînduri în care- 
i spune sec: „Aflu abia acum că eşti bolnav. Sper că nu e ceva grav 
şi că ne vom vedea în curînd la Bucureşti” (p. 287). Peste nici o lună, 
însă, pe 6 mai 1961, filosoful spaţiului mioritic îşi începea eterna 
posteritate. 

În epistolele de pînă în 1938, cînd îi apare eseul Lucian 
Blaga, energie românească, Băncilă include sumare şi varii observa- 
ţii asupra operei blagiene, atît cît era aceasta tipărită pînă în acel 
moment. Dintru studiile sale anterioare, cel mai important rămîne 
cel consacrat pedagogului şi filosofului Constantin Rădulescu- 


1/ 2019 


Euphorion 


Motru. lar hermeneutica făcută filosofiei lui Blaga acoperă în fapt 
cele şase eseuri scrise în tot atîţia ani, de la Eonul dogmatic (1931) şi 
pînă la Geneza metaforei și sensul culturii (1937), la care se mai poate 
adăuga şi Elogiul satului românesc (1936). Se pronunţă, prin urmare, 
asupra a două dintre trilogii: a cunoaşterii şi a culturii, cele care vor 
apărea asamblate în volum în 1943 şi 1944. 

Două personaje tutelează, aşadar, corespondenţa atît de 
grijulie a lui Băncilă: el însuşi (pe fundalul familiei) şi Blaga. Cînd pri- 
meşte Spaţiul mioritic, care purta dedicaţia: „Lui Vasile Băncilă”, nu 
pregetă să-i trimită companionului său (iau aici sensul uşor metafo- 
ric de „însoţitor” într-o călătorie meta-fizică) o epistolă-recenzie, 
una în care nu îşi poate reprima tentaţia eseistică. Începe cu mă- 
gulitoarea dedicație - „o onoare atît de mare, încît recunoştinţa mea 
nu se mai poate exprima decît ca direcţie, iar nu ca amploare” (scri- 
soarea din 16 iunie 1936, p. 33). Ecuația sa intelectuală va avea de 
acum încolo soluţia dată de îndemnul numit Blaga, dar evidenţiază 
pentru „logica producţiei intelectuale” două cauze (internă şi ex- 
ternă) asupra cărora filosofează spornic. Invocă „împrejurări po- 
trivnice” ale destinului său intelectual, pe care le-a convertit prin 
voinţă în „avantagii de ordin spiritual”: de „înţelepţire în sensul antic 
al cuvîntului” şi totodată „motive de deprimare, cu cari am avut şi 
mai am încă să lupt” (p. 33). Nu ignoră nici „cauza internă”, obiecti- 
vată în primejdiile care apar în calea unei conştiinţe filosofice şi ame- 
ninţă „virtutea de a fi viu şi de a fi real”: „Tensiunea şi voinţa de 
ordine şi sens metafizic, pe de parte, virtutea de a fi natural, de a fi 
o prelungire ontologică a realităţii, pe de alta, asigură schelăria în- 
ţelegerii şi hrănesc viziunea rostului de a fi a tot ce este” (p. 33). Îl 
munceşte binomul subiectivizare/personalizare - obiectivare care-l 
domină pe un filosof, cel ce „trebuie să fie veşnic încordat şi atent; 
el trebuie să aibă ceva dintr-un fachir sau dintr-un îmblînzitor de 
fiare”; e vorba de fiarele „apocaliptice” ale metafizicii, care au ca „re- 
zultat ceva sadic, fiindcă nu omoară dintr-o dată, ci chinuiesc omul, 
ca o felină, şoarecele”; filosoful e clătinat de astfel de primejdii şi e 
„Vai şi amar” de cel ce nu-şi regăseşte cît mai repede „mijlocul de a 
reparticipa la tensiunea generalului” (p. 34). 

Aici afla epistolierul o „primordială calitate” a filosofiei bla- 
giene, unde „tensiunea creatoare de lumi e intactă”, un proces na- 
tural, lipsit de vreo sforţare, căci avem de-a face cu „o cristalină 
tensiune majoră”. O gîndire care înlătură incertitudinile, fiind „o 
nouă geneză cosmică, o înflorire în frumuseţe, taină şi rost al reali- 
tăţii, o sinteză de hieratism şi libertate, de geometrie şi ornamentică 
spontană, un ecou peste milenii al ingenuităţii originare, dar dife- 
renţiată de subtilitatea criticei moderne, o amintire a paradisului 
pierdut şi o valorificare a lui potrivit exigenţelor ştiinţifice actuale” 
(p. 35). ; 

În sept. 1936, Blaga vine de la Viena pentru cîteva zile, se 
întîlneşte cu N. Crainic (revista Gândirea trecea printr-o criză, inclu- 
siv financiară) şi merge şi la Brăila, unde e încîntat de familia Băn- 
cilă, de „viziunea imperială a portului brăilean” (p. 39). Sfirşitul 
anului, cu sărbătorile de iarnă, îl găsesc însă pe filosof bolnav, pri- 
lej pentru Felicia Băncilă şi Cornelia Blaga să îşi scrie reciproc (v. p. 
42-43). Dar fiind anul nou, alături de epistola soţiei, Băncilă adaugă 
şi el una în care face o pătrunzătoare fişă caracterologică ţăranului 
român, „marele nostru învăţător în toate ramurile filosofiei”, 
oprindu-se îndeosebi la „o curioasă atitudine dublă faţă de ceea ce 
e provizoriu” pe care o are față de istorie acest personaj funda- 
mental despre care a scris cu, poate, cea mai mare patimă şi Emi- 
nescu (v. p. 44-45). Din scrisoarea expediată lipseşte însă un 
fragment, cu idei ce-ar fi fost incitante credem pentru Blaga, cum ar 
fi următoarea: „Transcendentul static al ortodoxiei a fost înţeles 
foarte propriu de ceea ce e staticism ontologic la ţăranul român; 
ceea ce ortodoxia numeşte viaţa trecătoare şi zădărnicia lucrurilor 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


de aici a fost tot atît de propriu înţeles de ceea ce ţăranul vedea că 
este flux curgător al întîmplărilor timpului. Țăranul român nu e nici 
fatalist deplin, dar nu e nici revoluţionar şi, mai cu seamă, nu e re- 
voluţionar”. 

Reflecţia lui Băncilă avea însă şi un alt unghi de bătaie: de- 
plora puţin ipostaza de „străin” a lui Blaga, faptul că, prin natura lu- 
crurilor, era departe de ţară, el care, ca român, ar fi vrut să se fixeze 
o dată „într-o bulboană cosmică aţipită pe un plai”. Diferit de fran- 
cez, românul, adăuga Băncilă, „ţine să stea în ţara lui şi să se gos- 
podărească într-un punct fix” şi asta „pentru ca să simtă sub 
picioare ţărmul continentului ontologic unic” (p. 46). 

Însă gînd la... contragînd! Căci la sfîrșitul lunii ianuarie 
1937, Blaga îl anunţă pe Băncilă că se va transfera la Berna începînd 
cu 1 februarie”, acolo unde speră să se înţeleagă foarte bine cu Con- 
stantin Antoniade, filosof interbelic, pe atunci ministru plenipoten- 
ţiar. 


Interludiu politic. În aceeaşi epistolă, alături de faptul că, 
în Elveţia, îşi va recăpăta liniştea prielnică necesară „creşterii lim- 
bei româneşti”, Blaga scrie: „Sunt mîhnit de căderea lui Moţa. Viaţa 
lui va trece însă în legendă” (p. 48). O premoniţie exactă: mort în răz- 
boiul civil din Spania, lon |. Moţa a rămas pentru mişcarea legionară 
cu adevărat o legendă mereu vie. lar atitudinea lui Băncilă? nu e sur- 
prinzătoare decît parţial: merge la Bucureşti şi participă la înmor- 
mîntarea lui Moţa (şi a lui Marin), unde ceea ce a văzut, spune el, 
„nu voi uita nici în lumea cealaltă”; o atmosferă pe care doar cuvin- 
tele lui Blaga din Cruciada copiilor ar fi putut-o descrie, dar „pot reda 
o parte din sensul misterelor de jertfă cari îşi fac loc acum în sufle- 
tul tineretului verde, ce s-a strîns sîmbătă în Capitală” (p. 49). 

Şi descrie cu patos o atare „desfăşurare de spiritualitate 
şi de legendă, coborîtă pentru un timp în realitate”, un eveniment 
unde „ţăranii şi-au arătat încă o dată valoarea” lor de mit (în gările 
mici, trenul, care nu oprea, cu sicriele lui Moţa şi Marin era întîmpi- 
nat de „sute şi mii de ţărani îngenuncheaţi pe peron şi cu lumînările 
aprinse în miîini, plîngînd ca nişte stane ale suferinţei şi ale nădej- 
dii”), un spectacol asemănător doar cu înmormîntarea lui Ştefan cel 
Mare sau cu călătoria Eroului Necunoscut (?!). 

Sunt rînduri care par desprinse dintr-un roman (v. scri- 
soarea din 14 febr. 1937, p. 50-51), sau tot aşa de bine pot constitui 
fragmente ale unui reportaj-eseu de la faţa locului, în care creio- 
nează din cîteva linii, dar cu ambiția tuşelor întregitoare, „taina” şi 
portretul Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu (alias Corneliu Ze- 
linski), cel care, „în primul moment, te priveşte blînd, aproape duios. 
Dar, în momentul următor, te fixează pe loc, printr-un fluid de mare 
voinţă. Totul natural, nimic socotit. Intim, dar fără a bagateliza, im- 
punător, dar fără a fi distant. Un fenomen al naturii şi al istoriei, făcut 
să comande" (subl.ns., 1.D.). 

Reflecţii asupra nu doar a ţăranului, ci şi asupra neamului 
„atît de încercat” şi a istoriei de mai tîrziu a acestuia sunt în mai 
multe scrisori-eseu ale lui Băncilă. Nu-i scrie lui Blaga despre unele, 
pe care se obligă să i le spună faţă-n faţă, cînd va fi iar în ţară. E mar- 
cat însă de evenimentele pe care le-a privit în Capitală mai de- 
aproape, „încît uneori ai vrea să mesteci aşchii de piatră, cari ar fi o 
durere mai mică”; după cum nu poate uita condamnarea la muncă 
silnică pe viaţă a Decemvirilor (27 aprilie 1937), „zece flăcăi din cei 
cari s-au îmbrăcat de bună voie cu cămaşa morţii” (v. scrisoarea din 
29 aprilie 1937, p. 63). 

Nu pierde prilejul Băncilă pentru a face o acoladă fecundă 
pentru mentalul sau inconştientul colectiv, mai cu seamă că venera 
sacrificiul, „fiinţa de arhanghel tutelar” a lui Moţa, dimensiuni care, 
cum spune într-o altă epistolă, se transformau în „altar şi luare de 


conştiinţă” (v. scrisoarea din 25 martie 1937, p. 53): „Moţa şi ţăranii; 


Euphorion 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Lucian Blaga între cerchişti: Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Radu Stanca şi Nicolae Balotă 


Românismul: două feţe ale marei realităţi. 

Dar s-a mai ridicat ceva, tot cu acest prilej: Ardealul. El a 
dovedit cît e de mare în momentele mari. Nu numai fiindcă l-a dat 
pe Moţa, dar şi fiindcă a ştiut cum să-l primească: adînc şi discret, 
dîrz şi cu jurăminte implicate” (p. 51). Pentru a-şi încheia epistola- 
reportaj încercînd parcă să stoarcă şi ceva lacrimi de entuziasm 
etnic: 

„De o săptămînă, la noi în casă se cîntă numai imnul le- 
gionarilor morţi. Parcă suntem în Săptămîna Patimilor. Cîntă băia- 
tul, cîntă fetiţa. Soţia mea şi cu fata, mai ales, plîng de jale şi de 
sfîntă mîndrie. 

Dar, după aceasta, trebuie să vină şi Învierea”. 

Ce „înviere” a urmat - se ştie. Cum ştim şi ce a simţit „ego- 
centricul” Blaga în acele momente istorice, fiind pînă peste cap ocu- 
pat cu finalizarea celei de-a doua trilogii, cea a culturii, prin: Geneza 
metaforei şi sensul culturii, iar mai tîrziu cu volumele din Trilogia va- 
Iorilor (la care lucra ca „student în estetică”) şi cu posibilul post în în- 
văţămînt de la Cluj. Îi răspunde lui Băncilă după o lună şi ceva. E 
drept că evenimentele petrecute, chiar dacă nu era fizic în Româ- 
nia Mare, nu l-au lăsat indiferent. Impresiile lui Băncilă despre Moţa 
l-au mişcat sufleteşte. „L-am cunoscut de aproape, spune Blaga, 
fiind din părţile mele de ţară, şi întrucîtva înrudiţi prin alianţă. Moar- 
tea lui a fost pentru mine o lovitură personală, de care anevoie mă 
voi putea reculege. C-a intrat deja în legendă, ca Avram lancu, nu e 
pentru mine, deocamdată, nici o mîngîiere” (23 martie 1937, p. 52). 

Mai mult decît atît, simțind binefacerile elveţiene pentru 
nervii lui hipersensibili de filosof, cu gîndul acasă şi la situaţia in- 
ternaţională („Germania nu e pregătită încă de război”; „Înarmările 


Angliei creează o nouă situaţie istorică”), pe Blaga îl preocupa - şi 
asta îl întreabă pe scumpul lui prieten - dacă nu cumva e „posibilă, 
într-un fel oarecare, o împăcare între Căpitan şi Crainic. Eu m-aş face 
luntre şi punte să-i văd iarăşi alături”. Aflăm totodată că atunci cînd 
se enervează, şi nu mai e calm în faţa loviturilor, filosoful suferă de 
indignare: „Mi-am clădit viaţa pe principiul renunţărilor, zice Blaga, 
nu e de mirat că îmi pierd firea din indignare, cînd mă văd amenin- 
ţat şi în minimul la care o anume naivitate mă face să cred că am 
oareşicare drept” (p. 53). 

Băncilă răspunde de îndată, acuzînd mai întîi „prilejurile 
de indignare servite de oamenii de lut, cari, în România, decid, în 
parte, destinul scriitorilor” (25 martie 1937, p. 54). Asupra relaţiilor 
dintre Căpitan şi Crainic a intervenit şi el, cu „toată tactica pedago- 
gică şi corectitudinea unui stil de discreţie”, dar nu a „izbutit, ori 
numai parţial şi numai platonic”. Unii legionari credeau posibilă „co- 
laborarea” cu Crainic, chiar dacă în Sfarmă-Piatră, revistă pro-fas- 
cistă, au fost criticate personalităţi care, pentru legionari, erau 
„puncte de sprijin”. 

Nu mai este astăzi, pentru nimeni, un lucru incert dacă 
Gândirea, în „epoca ei de aur”, pentru a relua chiar formularea lui 
Băncilă, a promovat ideile - îndeosebi ortodoxia - mişcării legio- 
nare. „Dacă lucrurile ar fi mers ca pînă în 1933-1934, spune episto- 
lierul, adică era cum era firesc să meargă, azi Gândirea ar fi trăit 
timpuri de apoteoză" (p. 55, subl.ns., 1.D.). Dar Nichifor Crainic ar fi 
„decapitat” revista, atît de necesară „pentru lumea noului naţiona- 
lism ce se ridică”, mai adăuga Băncilă, păstrînd însă „numeroase lu- 
cruri de spus” pentru momentul cînd Blaga va veni în ţară (întîlnirile 
de la Bucureşti au avut darul, pe lîngă încărcătura lor filosofică, de 


1/ 2019 


Euphorion 


a-i risipi lui Băncilă „unele spaime în legătură cu timpurile şi împre- 
jurările de azi” - 20 iunie 1937, p. 68; ce anume au vorbit nu dezvă- 
luie în scrisori, ci în fragmentele de jurnal din perioada 1937-1940 - 
v. Manuscriptum, nr. 3-4/1998). 

Cu timpul, atitudinea lui Băncilă în faţa istoriei şi a propriei 
opere se va transforma, mai cu seamă că, moralmente vorbind, pro- 
blemele familiale îl vor slei de puteri şi îl vor obosi. Într-una din scri- 
sori (18 iulie 1938, p. 101), făcînd parte dintr-un fragment 
neexpediat lui Blaga, citează cuvintele Mîntuitorului pe care le tră- 
ieşte profund: „Întristat este sufletul meu pînă la moarte” (Matei 26, 
38). Anul 1938 era, pentru Băncilă, anul dezamăgirilor, căci pînă 
atunci crezuse „că suntem un popor mare, care avem o misiune au- 
tonomă, am visat...”. În plus, bate în retragere, renunţă la vechile lui 
planuri şi vrea să editeze studiile şi eseurile publicate în reviste, do- 
rind însă, paradoxal, să nu fie „judecat după ceea am dat sau voi 
da, ci după ceea aş fi putut să dau” (p. 109; cine poate identifica însă 
valoarea virtuală a unui creator?!). Singurul punct arhimedic de „op- 
timism intelectual” rămînea modelul Blaga. 

Virajele istoriei noastre vor aduce însă modificări de roluri 
în funcţie de context, mai cu seamă pe vremea guvernului format 
de lon Antonescu. lon Chinezu, mai exact: lonică, „s-a înălţat de- 
asupra lui însuşi, a urcat cîteva etaje de la 6 septembrie încoace” (e 
vorba de data abdicării regelui Carol al II-lea), trimis în Germania de 
„organizaţie”. N. Crainic ocupă, în acelaşi cabinet al generalului 
(după rebeliune), postul de ministru al Propagandei. Băncilă, căruia 
istoria nu-i mai îngăduia „fantasme metafizice” (p. 194), va ajunge 
director în ministerul învăţămîntului, cînd - în scrisoarea din 30 no- 
iembrie 1940 - îl întreabă pe Blaga: „Nu vii pe la Bucureşti? Sau: n- 
ai putea veni la Brăila să ţii o conferinţă publică pentru băieţii din 
Frăția de Cruce? Ei ar fi în al nouălea cer. Şi eu! Am tîlcui atunci pe 
îndelete. Şi tot atunci aş răspunde direct, nu «metaforic» la între- 
barea «ce e cu mine»” (p. 192; pentru cine nu ştie, Frăția de Cruce 
era organizaţia de tineret a mişcării legionare). Surprinzător şi rapid, 
filosoful trimite de la Sibiu o telegramă în care-i spune că acceptă 
conferinţa (o „veste minunată”, va zice Băncilă), pentru care îi dă şi 
un titlu: „Latiniştii ardeleni sau mesianismul cărţii”. Tema e onora- 
bilă, numai că nu ştim de ce această manifestare publică n-a mai 
avut loc. 


„Blaga - energie românească”. După Eonul dogmatic (1931) 
şi Cunoaşterea luciferică (1933), în anul imediat apariţiei acestora, 
Blaga tipărea Censura transcendentă. Încercare metafizică (1934), din 
care îi oferă brăileanului un exemplar cu următoarea dedicație: „Lui 
V. Băncilă, cu veche simpatie intelectuală” (p. 7). Într-un scurt şi pro- 
tocolar mesaj de mulţumire trimis din Brăila (14 iulie 1934), care nu 
se găseşte în fondul Blaga, acesta îşi exprima starea de „cea mai 
aleasă bucurie” şi „rară recunoştinţă” cu care a primit eseul filoso- 
fic, despre care mărturisea că îl va „ceti cu mare atenţie” şi că in- 
tenţionează să scrie o cronică („aş vrea să pot face o recenzie”). 
Receptarea critică a operei blagiene nu va întîrzia. Stau dovadă tex- 
tele apărute în Gând românesc („Censura transcendentă”, nr. 11, no- 
iembrie 1934; o abordare care „a făcut în toate cercurile o atît de 
bună impresie”, cum îi scria Blaga din Viena la 20 ian. 1935 - v. p. 
11) şi în Gândirea („Lucian Blaga, eseist”, nr. 8, decembrie 1934; nu- 
mărul este consacrat în întregime filosofului Blaga, despre care mai 
scriu: Emil Cioran, Tudor Vianu, Nichifor Crainic, D. Protopopescu, |. 
Brucăr). 

Atent la cele scrise despre el, Blaga îi scrie cronicarului că 
îi mulţumeşte „pentru imensa osteneală” de a raţiona asupra ope- 
rei sale, articolul din Gând românesc fiind „cel mai frumos, cel mai 
gîndit studiu ce s-a scris despre opera mea filosofică”, iar exegetul 
era socotit de acelaşi Blaga drept „unul dintre cei doi-trei străluciți 
eseişti ai noştri”, unul care „s-ar putea întîmpla să ne bagi într-o zi 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


pe toţi în buzunar” (p. 8). La care adăuga urme de afinități elective: 
„Dacă am trăi în acelaşi oraş - sunt sigur că am deveni prieteni 
foarte buni. Fiindcă avem multă afinitate” (v. scrisoarea trimisă din 
Viena, 7 decembrie 1934, loc unde Blaga era, din noiembrie 1932, 
secretar de presă la Legația României; e avansat, începînd cu 11 mai 
1933, la funcţia de consilier de presă, pe care o deţine pînă în 1937, 
cînd va fi transferat la Legația României din Berna). 

Este, aşadar, perioada cînd Vasile Băncilă publica în Gând 
românesc exegeza asupra filosofiei blagiene, un fragment care-l va 
face pe filosof să exclame într-o telegramă că se află „în cel mai fru- 
mos extaz” (p. 57) al vieţii sale. Era uluit de conjuncţia dintre opera 
lui şi substratul etnic, o legătură care ar fi bucurat şi pe „popa Blaga 
şi preoteasa”, căci aflau în cele spuse „tîlcul vieţii şi suferințelor lor” 
(p. 60). E interesat de editarea studiului, nu doar de publicarea lui în 
revistă, aspecte pe care le „negocia” cu lon Chinezu. O atare recep- 
tare a lui Blaga conta mult şi în dosarul pe care acesta îl pregătea în 
vederea concursului pentru ocuparea unui loc în învățămîntul aca- 
demic din Cluj. Nu avea de gînd să stea prea mult în străinătate 
(unde era stimulat de „interese materialissime"), căci, cum scria în 
vara lui 1938, „ţara mă chiamă. Am planuri mari, la cari nu pot re- 
nunţa” (p. 105). 

Nu face observaţii sau marginalii la cele scrise de Băncilă, 
pentru a nu interveni cumva în dezvoltarea pe mai departe a cer- 
cetării. Remarca totuşi acele „îngereşti cruzimi” cu care exegetul 
compara destinul omului cu destinul Creatorului, adăugînd esopic 
că, în ceea ce-l priveşte, ar dori ca pe viitor să fie „mai mult acord 
între mine şi duşmanul meu: destinul creator!”. lar constatările lui 
Băncilă asupra sufletului țărănesc sunt, spune Blaga, o „splen- 
doare”, încît Elogiul satului românesc pare că-l „plagiază”: „Aşa de 
mult ne mişcăm pe aceeaşi linie!” (p. 60). 

Blaga vorbeşte mai tot timpul encomiastic despre eseul 
care avea opera lui filosofică drept obiect de exerciţiu hermeneu- 
tic; exegetul e asemănat cu o „oglindă magică şi vie a obiectului”, 
care este „foarte complex”, o oglindă care-i spulbera superstiţia au- 
toanalizei (s-a privit mai totdeauna „îmbrăcat” şi asta de frică să nu- 
şi descopere „cine ştie ce metehne”) şi-l făcea să se vadă „în 
frumuseţe mitologică” (p. 74). Prin studiul lui Băncilă, care era „un 
mare vrăjitor”, Blaga are sentimentul că el e un „personaj transpa- 
rent” (p. 66), ale cărui structuri de adîncime dezvăluie nebănuite la- 
tenţe şi virtualităţi de gîndire. Mai mult, o atare exegeză venea să 
surclaseze atacurile la adresa lui Blaga, de cel al lui lorga pomenind 
în scrisoarea din 29 iunie 1937 („Ai văzut ce năbădăi l-a apucat pe 
bietul lorga? Dumnezeule Doamne, vom avea cu toţii la bătrîneţe 
astfel de izbucniri?” - p. 71; opinia lui lorga din Sfaturi pe întuneric, 
vol. I, 1936, era că din poezia lui Blaga nu e „nimic de ales”, în vreme 
ce filosofia aceluiaşi ar fi „falsă”). 

E drept că nici Băncilă nu e parcimonios cu epitetele elo- 
gioase despre „magnifica” operă blagiană, despre „demiurgia” ei 
morală, despre „etica ei inspiratoare de mîndră energie, de luptă 
patetică pentru realizarea destinului de om, care e creaţia” (p. 97); 
sunt motive, inclusiv „terapeutice”, pentru care îl gratulează 
aproape necontenit pe autor şi repetînd în varii forme reazemul in- 
telectual şi moral pe care l-a constituit Blaga pentru devenirea lui 
spirituală, pentru drumul lui în cultura română, într-un context în 
care vitregiile nu au fost puţine, impedimente la care nu o dată se 
referă în scrisori (un alt punct de sprijin a fost lon Chinezu). „Lupta 
cu evenimentele timpului, lupta pentru pîine, lupta cu chestiunile 
de familie, din care chiar prietenii mei cei mai intimi nu ştiu decît o 
mică parte, îmi creau mereu o atmosferă care ar fi paralizat pe cei 
mai mulţi intelectuali” (7 iunie 1938, p. 96). lar „exerciţiile de spiri- 
tualitate” despre Blaga reprezintă „certificatul” existenţei sale ca 
spirit în cumpătul vremii, dar sunt şi un „drept la mîntuire”. 


Euphorion 


Cînd a apărut ultima parte din eseul lui Băncilă, tot în Gând 
românesc, Blaga face însă - sper să nu mă înşe!! - o plecăciune oa- 
recum ambiguă, esopică: „Găsesc că studiul d-tale întrece ca frumu- 
seţe tot ce-am scris eu şi că opera mea a fost doar un pretext" (31 mai 
1938, p. 93, subl.ns., 1.D.). Mă întreb: ce face Băncilă, hermeneutică 
în marginile textului blagian sau eseu de imaginaţie critică?! lar cînd 
a apărut volumul (care „a ieşit admirabil”), prima carte despre filo- 
sofia lui Blaga, este trimis de lon Chinezu la vreo 20 de adrese (lista 
acestora nu este în arhiva lui Vasile Băncilă), în vreme ce Blaga mai 
expediază exemplare la Revista Fundațiilor Regale, Sfarmă-Piatră, lui 
Pompiliu Constantinescu’, Şerban Cioculescu, Edgar Papu, Mircea 
Eliade, Grigore Popa. 

Citindu-l de vreo două ori, Blaga credea că eseul lui Băncilă 
despre opera lui (parţială) „e cea mai bună lucrare de acest gen ce 
există în literatura românească”, una care a „cam anulat toată cri- 
tica” (17 iunie 1938, p. 99) de la noi. 

Că Băncilă se transformase într-un propagator al operei 
blagiene, o spune şi episodul în care, într-o „excursie de sinteză” cu 
şcoala Măriei Sale (id est: a Regelui Mihai) prin Banat şi prin nordul 
Olteniei, pe cînd erau într-o subdepresiune a celei din urmă, le-a 
vorbit elevilor despre „metafizica plaiului” aşa cum o abordează Spa- 
tiul mioritic. Cei ce l-au ascultat „s-au hotărît să citească” (18 iulie 
1938, p. 100) eseul cu pricina în cheia unei localizări a metafizicii spa- 
ţiului românesc. 

Cînd Blaga îşi începea cursurile la Cluj", Băncilă nu ezita să 
îl aşeze, ca prestigiu academic, în descendența lui Pârvan, chiar 
dacă „verbul strălucit, cu elanuri plotiniene, al autorului Geticei n-a 
găsit un public pregătit” (p. 123; după ce istoricul ar fi părăsit uni- 
versitatea clujeană, cineva - ?! - ar fi spus: „Aţi pierdut timpul pînă 
acum - s-o luăm de la capăt”). Cu Blaga era altceva, suntem în 1938 
şi nu imediat după Marea Unire, el venea într-o altă ecluză a cultu- 
rii noastre, într-un „eon filosofic” diferit. Mărturisirea lui e eloc- 
ventă: „Public am mult şi aproape ritual ascultător” (p. 125). Cînd va 
fi însă Universitatea de la Cluj la Sibiu, starea auditorului e comic-tri- 
stă: „leri mi-am început cursul de Filosofia religiei. Am avut sală 
bună, dacă se ţine seama că profesorii îşi fac lecţiile cu 2-3 studenţi” 
(19 nov. 1940, p. 189). 


Timp şi fiinţă; criză morală. Corespondenţa dintre Blaga şi 
Băncilă împinge parcă de multe ori în prim-plan, prin lungimea şi 
încărcătura psihologic-metafizică a ei, figura celui din urmă. Băncilă 
are o structură mai degrabă „patriarhală” sau „medievală”, cu un 
comportament nu îndeajuns de „modern”, mai puţin lirismul său şi 
înclinarea de autoanaliză. Odată cu trecerea anilor se adînceşte ne- 
potrivirea dintre structura sa sufletească şi destinul lui. Băncilă de- 
vine mai melancolic, suferă de un „decepţionism moral” sau trăieşte 
în preajma unor stări ce pot prevesti depresia. „leşind” din biblio- 
tecă şi luînd contact cu viaţa reală, a ajuns să fie chinuit şi dezamă- 
git de „natura morală a omului”, care i-a pricinuit o criză morală din 
care nu ştie cum şi cînd va ieşi; după cum e răvăşit de relaţia omu- 
lui cu timpul ireversibil, cu goetheana clipă care nu se opreşte în loc, 
teme abordate în lungile scrisori-eseu, neexpediate, din 31 martie 
1939 şi 4 aprilie 1939, o autobiografie-bref a unui metafizic şi moral 
om revoltat, dar şi schiţa unui îndreptar moral sau eboşa psihologic- 
metafizică a unui studiu despre om-existenţă-timp, despre „este, va 
fi, a fost”, triadă care constituie o moarte continuă, „cel mai mare 
mister şi toată filosofia” (v. p. 137-165). 

Acuză foarte des oboseală morală, povara unor stări su- 
fleteşti sau ocupaţii covîrşitoare, dar trăieşte şi emoție tulburătoare 
în faţa timpului, mai ales a celui trecut, chiar dacă va vorbi şi despre 
viitorul" care-l sugrumă pe om, asta pe timp de război şi îndeosebi 
pe „epicureul plebeu, care spune să bei şi să măniînci, fiindcă nu ştii 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


dacă a doua zi n-o să crăpi într-un şanţ” (v. scrisoarea din 10 martie 
1942, p. 239-242). E stăpînit însă, în această perioadă, de o mare pu- 
tere de renunțare (pe care crede că o moşteneşte de la bunica dins- 
pre mamă) şi de detaşare de lume. Dispare cumva acel „entuziasm 
spiritual” pe care-l avea şi chiar dacă se petrec „unele avînturi”, ele 
se datorează uitării sau unei voințe lucide de iluzionare, dacă nu 
cumva şi unei rămăşiţe a obişnuinţei. Are impresia că a „fost un es- 
crocat în viaţă”. De vină sunt, desigur, ceilalţi, în ei zace, cel puţin 
virtual, infernul. „Pentru eroi, sfinţi şi martiri trebuie să suporţi spe- 
cia. Specia aceasta de animale cu miîini, al căror prim gînd, cînd te 
văd, este, în general, acela de a se întreba cu ce le poţi fi folositor, 
cum te-ar putea exploata, utilizînd fie viciile, fie calităţile tale”. 

Băncilă se întreabă la un moment dat - interogaţie adre- 
sată totodată, virtual, şi lui Blaga - dacă „înţelepciunea a existat 
vreodată sau a fost numai pe hîrtie?” Există înţelepciune „în afară de 
cărți şi afară de tinereţe”? Viziunea lui asupra bătrîneţii întrece în 
tragism pe cea a lui Goethe. Dacă, pentru cel din urmă, la bătrîneţe 
facem eforturi să ne conservăm înţelepciunea, adică să fim tot atît 
pe cît am fost de înţelepţi, Băncilă crede că, odată cu înaintarea în 
vîrstă, „îţi încarci mereu sufletul cu neliniști şi spaime, cu laşităţi şi 
meschinării, pe cari le maschezi cu abilităţi intelectuale şi subtile 
cabotinisme”. lar dacă ştii să „deschei” pe unde trebuie („pe unde îşi 
potriveşte el masca”) un înţelept de 50-60 de ani, vei vedea cum 
cade o întreagă recuzită de teatru, cum curge „coptură şi tragisme”, 
cum „scazi sub tine, cînd logic ar fi să te înalţi o dată cu exerciţiul 
continuu al spiritului” (18 iulie 1938, p. 102; ideile sunt din frag- 
mente neexpediate lui Blaga). 

Va ieşi (poate doar aparent), e vorba tot de Băncilă, din 
acest „îngheţ” al fiinţei sale puţin mai tîrziu, chiar în anii războiului, 
cînd viitorul ameninţa cu vrăjmăşie istoria: „Mergem pe firul desti- 
nului nostru ca nişte călători, cu capul în piept, pe drumuri de ţară, 
avînd vîntul în faţă. Suntem hotărîţi să mergem pînă la ultimul strop 
de putere. Ştim că odată va fi iarăşi bine, dar pentru altă generaţie. 
Nouă ne rămîne datoria, nu cea domestică din cărţile de morală, ci 
datoria tragică. E şi acesta un privilegiu. Şi ne mai rămîn amintirile 
trecutului. Din cuprinsul lui chemăm icoane paradisiace. Prezentul e 
atît de diferit, încît ne întrebăm dacă acestea au existat aievea vreo- 
dată. În adevăr, a murit găina care făcea două ouă!” (10 martie 1942, 
p. 242). 

Dacă pe Blaga îl preocupa (şi) „micul domeniu năsăudean”, 
Băncilă e lucrat de o mai veche temă filosofică a lui: ideea de sărbă- 
toare în ipostaza ei de „concept metafizic şi etic” (v. scrisoarea din 7 
sept. 1939, p. 171-182). Pentru autentica stare de sărbătoare, e ne- 
voie de „o voinţă de sărbătoare”, trăsătură „rarisimă”, spune Băncilă, 
deosebită esenţial de „concepţia festivă a existenţei” (un studiu nefi- 
nalizat). 

Nu uită să amintească războiul şi ostaşii care, pe strada lui, 
cîntă Marseillesa, făcînd din ea un fel de colind: „Românul e om paş- 
nic, om blajin, şi totuşi, la nevoie, e om bun de război. El merge la 
război cîntînd colinde”. După cum nu uită să acuze, pentru a cîta 
oară? „oboseală, o scîrbă morală atît de mare” încît nu s-ar mira şi 
nu l-ar durea nici prăbuşirea globului, cu soarele şi stelele la un loc. 
lar paralel cu aceste stări, îi „creşte mila pentru oameni”, cei care, 
prin purtarea lor, „poate îţi fac şi un bine: îţi ajută să te desparţi mai 
uşor de viață”, şi asta prin „meschinăria” lor care „îţi dă oarecare in- 
diferenţă în faţa posibilităţii tuturor catastrofelor”. 


Lucian salută pe Vasile! Din 19 noiembrie 1940, cum preci- 
zam deja, scrisorile celor doi vor folosi în forma lor de adresare pre- 
numele, iar iniţiativa va fi, cum ne aşteptăm, a lui Blaga, care locuia 
acum la Sibiu, unde funcţiona Universitatea de la Cluj după Dictatul 
de la Viena. Suntem în perioada cînd guverna echipa generalului lon 


1/ 2019 


Euphorion 


Antonescu, iar Băncilă ocupa funcţia de director pentru învăţămîn- 
tul secundar în ministerul de resort (20. 09. 1940 - 28. 01. 1941). 

Scrisorile cuprind informaţii despre nu ştiu ce manevre de 
culise (pe seama înfiinţării la Sibiu a unui ziar numit Transilvania, 
1941), care se prevalau de numele lui Blaga, după cum aflăm de fap- 
tul că Sextil Puşcariu, desemnat de guvernarea legionară la condu- 
cerea Institutului Român din Germania (cu un contract pe cinci ani 
încheiat cu ministrul de Externe, Mihail Manoilescu), îl propunea 
printre colaboratori (lon Chinezu, C. Noica) şi pe Băncilă, care n-a 
ajuns însă niciodată la Berlin. Acelaşi Băncilă care era din nou în- 
demnat (T. Herseni „complotase” cu Blaga în acest sens) să îşi ia 
două luni concediu şi să-şi dea doctoratul: „Mă îngrijorează nu teza, 
ci chestiunea asta. Îmi doresc liniştea pe care o are apa unui iaz, 
uitat într-o vale de munte. Azi însă trebuie să fii mai mult şuvoi, care 
curge rostogolind pietroaie, copaci şi case... 

Mi-ar conveni, de asemenea, şi sunt însetat de asta, o 
luptă în absolut pe linii pur morale şi religioase, fără amestecuri po- 
litice ori de compromis” (p. 194). După cum, tot pentru el, Blaga plă- 
nuia cu D.D. Roşca titularizarea sa academică la Sibiu, lucru care nu 
s-a petrecut, căci numai de „catedră universitară” nu-i ardea lui Băn- 
cilă, cu toate că, în cele din urmă, cu sănătatea lui „pirpirie, care nu 
se mai acordă cu lucrul prelungit în bibliotecă”, ar fi acceptat: „Dar, 
fiindcă e poruncă, mă voi executa. Voi încerca, deşi cal bătrîn, să 
merg în buestru. Poate că şi la galop. Cine ştie, te pomeneşti că 
uneori s-ar putea să-mi crească şi aripi...” (p. 198). 

Rîndurile de mai sus sunt din 8 ianuarie 1941. Peste vreo 
trei săptămîni, se încheia un intermezzo istoric şi politic agitat, Băn- 
cilă revenea la catedra lui din Bucureşti, după un concediu de vreo 
două luni în care citeşte mii de pagini de romane dense, experi- 
mentează „principiul terapeutic al uitării”, se bucură de soare şi de 
vremea frumoasă, se vindecă de istorie: „Am scăpat şi sunt convins 
că mîna lui Dumnezeu a fost asupra mea” (4 aprilie 1941, p. 201- 
206). 

Corespondenţa din această perioadă are parcă o altă di- 
namică, pe fundalul istoriei este ameninţarea războiului, Băncilă 
face eforturi de resemnare, se refugiază din varii motive „în familie 
şi în natură” (sedus de cea din urmă, scrie fragmente fascinante), 
iar Blaga îşi continuă maratonul metafizic. Chiar dacă „istoria face 
concurenţă transcendentului” cu ceea ce are „bestial” în ea, chiar 
dacă „metafizica e devorată de istorie”, chiar dacă îl cuprinde „Iîn- 
cezeala sau regretele, sau spaimele”, chiar dacă s-a întîmplat „anu- 
larea jertfei, fie şi în parte” (Duminica Tomii, 1941, p. 208-212), 
exegetul încearcă să judece filosofia lui Blaga senin şi detaşat de 
orice context tulburător. E convins că sistemul de gîndire blagian e 
la „apogeu”, e un „splendid mausoleu”, e în „plinătatea imperialis- 
mului: transfigură orice atinge, în duhul şi noima sa”, un sistem ferit 
însă de „osificare, în care apar maniile şi sleirea gîndirii”. Găseşte 
totuşi că Diferenţialele divine, iertate de preoţi după o conferință 
despre Andrei Şaguna ţinută de Blaga la Braşov (23 martie 1941), 
„sunt o carte nespus de interesantă, de specifică, deşi e, poate, cea 
mai vulnerabilă din cîte ai scris” (p. 205). 

Odată cu vînzarea casei din Brăila (a cărei „magie” o ana- 
lizează cu păreri de rău şi în scrisoarea din 26 mai 1941, p. 213-216), 
Băncilă se va muta la Bucureşti (în oct. 1941 predă cheile casei). Se 
desparte greu de provincie, unde se poate bucura de „resturile de 
patriarhalism” (p. 236) ale acesteia. Simte asta ca o „trădare a vieţii”, 
ca „O experienţă anticipată a renunţării definitive, o pregătire pen- 
tru cea din urmă taină”, căci îşi lăsa sufletul „înşurubat în eterni- 
tate” alături de peisajul brăilean: Bărăganul, Dunărea, Balta. 

La două zile de la intrarea României în război alături de 
Germania (22 iunie 1941), lon, fiul său, tocmai cînd îşi dădea exa- 
menele de bacalaureat, este arestat şi dus în lagărul de Meteleu, 
lîngă Urziceni. După o lună de „vilegiatură”, este pus să muncească 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


în folosul obştei din Brăila. Atmosfera sumbră şi tensionată, „tea- 
tru de război” instalat după cinci săptămîni e descris dramatic de 
Băncilă (27 iulie 1941, p. 220-224). E impresionat, între altele, de sol- 
daţi, care „sunt tineri de tot”, căci „războiul se hrăneşte cu smida 
umanităţii”. 

La 2 august 1941, Băncilă îl anunţă din Tecuci pe Blaga că 
este mobilizat (va sta acolo pînă prin octombrie) şi că şi-a „reluat 
serviciul de anul trecut” (p. 224). Exact peste un an va fi însă din nou 
mobilizat în aceeaşi localitate. Meditează la „meteahna scrisului” şi 
la gîndul lui Spencer: fericiţi cei ce nu scriu, citeşte Despre gîndirea 
magică, eseu deopotrivă filosofic şi ştiinţific, o carte „mai puţin ri- 
guroasă ca stil”, cu trăsături didactice (e la origini un curs) şi care 
poate fi de îndată tradusă chiar şi în suedeză (fiindcă îl invocă pe 
Swedenborg), „fără să se supere stilul” (p. 228). Observă însă la 
Blaga o sintaxă a frazei influenţată de, probabil, lecturile sale în 
franceză, dar şi de relaţiile filosofului cu bucureştenii, „aceşti ciocli 
ai literaturii române”. ÎI sfătuieşte să îşi conserve stilul lui şi să re- 
nunţe la „unele distracţii lingvistice” venite dinspre idiomul lui Sar- 
tre, tot aşa cum cultura germană nu a putut să-i îndepărteze 
limbajul de „ruralismul sublimat”. 

Războiul din Răsărit, cu al lui „crescendo funest” pentru 
Băncilă, nu-l stînjeneşte însă deloc pe Blaga, dimpotrivă, spune el, 
„mă simt sufleteşte nespus de bine” (18 oct. 1941, p. 232). Lucrează 
mult, finalizează Religie şi spirit, volumul al III-lea din Trilogia valori- 
lor, eseu care-l va înfuria, crede Blaga, iarăşi pe N. Crainic, chiar dacă 
nu a „vorbit decît foarte frumos despre religie”, popii din Sibiu fiind 
deja „dezolaţi”! şi atribuindu-i „tot felul de idei pe cari niciodată nu 
le-am susţinut” (p. 246). Este invitat la Viena şi Praga să ţină confe- 
rinţe la universităţile de acolo: „Eşti din nou, îi scrie Băncilă, minis- 
tru plenipotenţiar, dar într-un sens mai adînc şi... mai durabil. De la 
Maiorescu şi Xenopol e întîia oară cînd un filosof român merge în 
«Europa dinăuntru» pentru a ţine conferinţe în limba germană” (p. 
233). E drept că au fost şi alţii în Occident (vezi: Drăghicescu, Petro- 
vici sau Gusti), dar care au vorbit franţuzeşte şi, crede oarecum ero- 
nat Băncilă, „cel mai adesea pentru francezi şi au militat pentru idei 
cu totul de altă structură şi prea puţin revelatoare pentru destinul 
nostru”. Îl gratulează iar pe Blaga, de data asta cu formula de „tînăr 
Zamolxe al ideaţiei româneşti” care va porni în străinătate, ieşind 
astfel din a sa „sihăstrie filosofică” (p. 245). 

Şi tot în acest răstimp - suntem în primăvara lui 1942, in- 
terstiţiu în care Blaga ar vrea să se odihnească, deşi îi e teamă că îl 
„apucă iarăşi demonul care nu-mi dă răgaz şi pace”! (p. 246) - îi apar 
ediţia definitivă din poezii, două volume cu dramele, „mai ales pri- 
mele, refăcute” (p. 243), şi Știință şi creaţie, eseu care „rotunjeşte” 
Trilogia valorilor. În plus, din toamna aceluiaşi an, i se joacă drama- 
turgia: Avram lancu la Timişoara („astăzi e momentul acestei piese”), 
Cruciada copiilor la Timişoara, Tulburarea apelor la laşi, Meşterul Ma- 
nole în, probabil, Germania şi la Zagreb. Şi tot de acum datează noile 
versuri din Nebănuitele trepte (1943) sau proiectul revistei de filozo- 
fie Saeculum (publicaţie pe care o voia „de nivel european”), la care 
îl roagă pe Băncilă să fie „principalul colaborator” (în cele opt nu- 
mere apărute între 1943-1944, nu există însă nici măcar un singur 
text semnat de prietenul lui brăilean, cu toată insistența lui Blaga). 
După cum îi sugerează să reediteze, la „Dacia Traiană”, eseul des- 
pre el, într-un tiraj de vreo 1000-1500 de exemplare 

Pentru o sensibilitate artistică exacerbată, cum este cea a 
lui Băncilă, mi se pare ciudată mărturisirea lui: „Nu prea citesc ver- 
suri...” (v. scrisoarea din 3 august 1942, p. 247). O face în contextul 
în care, poate ca o excepţie, lecturează poezii de Blaga apărute în Re- 
vista Fundațiilor Regale, însă creaţii care, spune el, „m-au impresio- 
nat, m-au răvăşit aproape pînă la lacrimi...”. E vorba de 
„Autoportret”, „9 mai 1985” şi „Cuvinte către fata necunoscută din 
poartă”, care sunt, toate trei, „ca nişte dangăte de clopot stelar, în- 


19 


Euphorion 


gînate de sunet de sibile, deasupra abisului infinit de mistere, fata- 
lităţi şi tresăriri extatice ale existenţei. lar poezia cu fata care este 
şi, dacă nu este, unde şi cum va fi, socot că e de tragism incomen- 
surabil”!. Subtilă şi cu premoniţie va fi şi „Cîntec pentru anul 2000”, 
versuri dedicate elevilor de la Liceul „Mihai Viteazul”, unde era pro- 
fesor Vasile Băncilă. 

În 1943, chiar la început de an, Băncilă e „confiscat de tre- 
buri” şi de „poruncile unui timp care nu admite nici o abatere”. E ca 
„un cal în ham” (v. scrisoarea din 10 ian. 1943, p. 251-253). Prea-lun- 
gile scrisori-eseu devin deja piese de arhivă, căci abia are răgazul să 
scrie „cîteva rînduri”, acum cînd începe să coboare „versantul al doi- 
lea al vieţii” şi cînd a fost scos „de pe linia normală de activitate” 
(Băncilă avea atunci 46 de ani; pînă în 1979, vor mai trece încă 26 de 
ani). 

În epistola citată mai sus, un mini-eseu cît o tabletă, avem 
o reflecţie filosofică în marginile istoriei de atunci, cînd actorii, oa- 
menii, chiar dacă erau nemulţumiţi de prezent, experimentau pe 
propria piele faptul că „există întotdeauna un mai rău” şi sperau, 
poate în van, la ceva mai bun. „Epoca modernă, spune Băncilă, a 
disprețuit trecutul şi a pus paradisul înainte. Acum oamenii încep 
din nou să respecte trecutul şi să pună paradisul înapoi.” lar cînd 
Blaga a prezis că va începe un nou eon, el nu prevedea că acest ev 
va fi precedat de „mari catastrofe”. 

Băncilă evadează însă din istorie în geografie, dar nu în ori- 
care configuraţie. Încearcă să uite timpul pentru spaţiu, de care nu 
poţi face abstracţie, ca în cazul celui dintii: „Anularea totală a spa- 
ţiului înseamnă moartea; anularea sau suspendarea, pentru con- 
ştiinţă, a timpului, aduce eternitatea. Adică, trăirea eternității sau a 
absolutului”. 

Lasă deci istoria la o parte pentru a vorbi de un lucru pe cît 
se poate de firesc, de bucuria străveche pe care i-a adus-o ninsoarea 
abundentă din vacanţa de Crăciun, de „talentul” cu care iarna ge- 
nerează o operă de artă, „efecte picturale atît de mari numai cu 
două elemente: alb şi negru”, în acestea din urmă bănuind „princi- 
pii metafizice, cosmogonice”. E sedus iar de trecut, de memoria lui 
patriarhală, de copilărie şi de părinţi, de „idile grave şi anonime”. 

Şi totuşi, nu uiţi timpul decît pentru cîteva clipe. Aşa încît 
istoria de lîngă epiderma sa nu îi dădea pace. E în siguranţă lîngă 
soba din casă, dar gîndul îi zboară la „siberiile Ucrainei”, acolo unde 
„iarna frige trupurile aproape mortificate ale soldaţilor noştri” şi 
unde „haitele mongolo-slave îi urmăresc în retragerea lor drama- 
tică”. Şi parcă vede „cum trupurile lor muşcate de ger se zvîrcolesc 
ca vrejurile în foc sau cum încearcă să dea peste bot gorilelor în uni- 
formă”. După toate aceste imagini triste şi tragice, de un patriotism 
sublim, cum numai la Eminescu am întîlnit, „nici peisajul cel mai mi- 
nunat şi nici arta cea mai pură nu mai pot nimic, ci suferi din toate 
fibrele tale, ca şi cînd în fiecare fibră ar fi o inimă”. 


Nu sunt certat cu Dumnezeu! În februarie 1944, la Institu- 
tul Augustineum din Capitală, Băncilă ţinea una din conferințele lui 
„Ccapitale” (v. scrisoarea din 1 martie 1944, p. 258-259) cu tema „Lu- 
cian Blaga şi religia”, despre conţinutul căreia ziarul Seara relata în 
termeni eronaţi (v. sesizarea trimisă de conferenţiar publicaţiei - p. 
260). Ţinta exegetului era să contribuie la „adevărata înţelegere a 
lui Blaga”, altfel spus, să arate, pe de o parte, „deosebirile dintre 
concepţia blagiană şi teologia creştină, dar cu toată drama”, pe de 
alta, un lucru inedit, să evidenţieze „aderențele religioase” blagiene, 
„chiar cînd el le ignorează, şi cari sunt ceva, într-un fel, mai adînc 
decît unele din afirmaţiile lui opuse teologiei”. În sala acelui institut 
erau, între alţii, Tatu, prietenul lui Cioran, şi Ţuţea, spirite care i-au 
confirmat întocmai intenţiile ideatice, idei care, probabil, l-ar fi mul- 
tumit şi pe Blaga, dacă ar fi asistat la conferinţă. 


20 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Această exegeză a lui Băncilă se cuvine confruntată cu alte 
două perspective din acea vreme asupra binomului Blaga-religie: 
Dumitru Stăniloae, Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi or- 
todoxie (Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidicezane, 1942) şi Gh. Iftimie, 
Lucian Blaga şi creştinismul românesc (laşi, Tipografia „Liga culturală”, 
1944). 

Anul 1944 pare unul agitat pentru ambii epistolieri. Stilul 
ar putea fi numit „pur informativ”, cît „se poate comunica din ceea 
ce se petrece în noi”, cum zice Blaga într-un P.S. (p. 265). Băncilă tră- 
jeşte cu sentimentul mobilizării sub ameninţarea Tecuciului şi îi ex- 
pediază prietenului său cîteva rînduri „sub apăsarea istoriei”, o 
istorie care „a fost depăşită de geologie”: „După ce, acum cîţiva ani, 
istoria a intrat în biografie, acum geologia intră în istorie”. Cu toate 
acestea, atunci momentul era metafizic, după ce, cu ani în urmă, a 
fost, succesiv, biografic, istoric şi oarecum geologic (v. scrisoarea din 
22 martie 1944, p. 262-263). 

Dar nu doar agitat e 1944, dar şi periculos pentru creaţie, 
din moment ce Băncilă, Ilon Chinezu şi Basil Munteanu voiau să îi 
trimită lui Blaga, în Ardeal, manuscrise pentru a le şti în siguranţă: 
„Ce va scăpa, va scăpa - ce nu, nu. 

Eu mă găsesc în situaţia de a avea prea multe manuscrise 
nepublicate. Pe acelea le trimit şi eu în altă parte. (...) Mă limitez la 
comunicare de fapte. Căci inima e prea frămîntată” (Sibiu, 4 aprilie 
1944, p. 263). 

După această epistolă trimisă, Blaga cu familia lipsesc din 
Sibiu vreo şase luni. Revin în octombrie (v. epistola inedită expediată 
se pare printr-un comisar, p. 264) şi afirmă că nu i-a mers „rău”, 
dimpotrivă, a „lucrat chiar foarte bine”, şi anume, a scris Arca lui 
Noe, piesă în patru acte, a făcut eboşa alteia: Anton Pann şi a creat 
vreo 300 de aforisme, „geniale”, cele ce vor alcătui volumul Disco- 
polul (1945). 

În corespondenţa Blaga-Băncilă, e ciudat, între altele, un 
lucru: scrisorile mai lungi sau mai scurte ale lui celui din urmă nu 
provoacă din partea celuilalt răspunsuri pe măsură. Filosoful spa- 
ţiului mioritic îşi gestionează parcă şi timpul scrierii. E parcimonios 
şi, aş spune, egoist. Dă prea puţin din casa fiinţei lui reflexive, mizînd 
pe opera sa în desfăşurare alertă. Unele lucruri le spune laconic, al- 
tele le... tace, aşa încît preopinentul său îşi dilată lejer şi mult epis- 
tolele, suplinind adesea „suspendarea” fenomenologică a scrierii 
blagiene, fără a deveni cu asta un epistolier locvace. 

Astfel, în 1945, ca să dăm un exemplu edificator, Vasile, 
mutat la Bucureşti, îi trimite trei scrisori consistente iubitului său 
prieten, Lucian, care îi răspunde însă de la Sibiu prin două misive - 
una în iarnă, mai caldă, alta în toiul verii, mai rece - pe nici măcar o 
filă, spunîndu-i că a primit scrisorile lui, cine l-a mai vizitat sau că i- 
a „cetit grijile” printre rînduri (26 iulie 1945, p. 274). Propriile griji, 
adaugă Blaga, încearcă să şi le ţină „sub surdină”, fiindcă are darul 
- de la Marele Anonim, care nu se ştie cît îl mai păsuieşte - de a 
evada „în creaţie” (să înţeleg de aici că nu tot acolo se retrăgea şi 
amicul lui Băncilă?!). 

Ţine însă neapărat să precizeze oarecum categoric că nu- 
i poate răspunde „dragului” său Vasile la întrebarea şi la îndemnul 
pe care le-a formulat într-o scrisoare. După care continuă: „Te rog să 
mă crezi că nu mă simt deloc certat cu D-zeu ca să trebuiască să mă 
împac şi să mă explic cu El. Religiozitatea mea e un element de dozaj 
al tuturor manifestărilor mele. S-a răspîndit în mine ca drojdia în 
aluat. Probabil şi în păcatele mele - a căror conştiinţă n-o prea am. 
Dacă ai citit Discobolul, poate ai aflat încă unele lucruri şi, mai ales, 
cît de ex-centric sunt chiar şi în raport cu ceea ce unii cred că ar 
putea să fie dogma mea”. 

Ei bine, din întreaga corespondenţă prezentă în volumul 
pe care-l comentăm, e prima dată cînd Blaga ni se pare că e ofensat 


1/ 2019 


Euphorion 


în raport cu Cineva, ins care nu poate fi altul decît scumpul său Va- 
sile. Îi ceruse acestuia, în prima epistolă, „observaţii negative” (re- 
feritoare, poate, la „cîteva expresii”) despre Arca lui Noe. Băncilă se 
execută pe vreo trei file scrise pe ambele feţe. Evidenţiază mai întîi 
cîteva trăsături pozitive ale minunatei piese, cum ar fi „tîlcul bogat 
în ecouri”, „peisagiul bogat în irizări mitice”, felul în care redă sufle- 
tul copilului şi al femeii, „limba românească atît de pură şi de virilă 
în arhaismul ei subtil” (10 februarie 1945, p. 266-270). 

Alături de acestea, chiar dacă nu ar vrea să se oprească 
asupra lor, dar a promis că o face, „unele secundare şi rare neajun- 
suri sau scăpări din vedere, uşor remaniabile la prima revizuire”. 
Clasificînd însă observaţiile, ar fi vorba de „trei serii de fapte”: de- 
osebirea dintre limbajul țărănesc al personajelor şi gîndurile lor de 
factură intelectuală, „uşoare anacronisme” şi, în ultimul rînd, unele 
„înrîuriri străine” care apar în text. 

Cu voia lui Blaga, zice epistolierul, tratează succint pe fie- 
care în parte. Unele corecţii făcute vizează mentalul țărănesc, psiho- 
logia omului de la ţară, idei cu care Băncilă, din punctul lui de 
vedere, nu e de acord. Citează şi adnotează. La fel procedează cu 
mai puţinele anacronisme, care trimit la limbaj, de pildă cel utilizat 
de Noe: „În acest chip, observa exegetul, n-ar fi putut vorbi nici Aris- 
totel şi cu atît mai anevoie un ţăran antediluvian”. Fiind însă vorba 
de artă, concede că atare abateri „ar putea merge”, chiar „foarte 
bine”, dacă luăm în seamă caracterul convenţional specific creaţiei 
artistice. Dar ceea ce îl îngrijora poate cel mai mult erau influenţele 
alogene asupra limbii (mai exact: e vorba de limbaj). Neologisme 
sau forme de neologisme care „sună niţel străin în gura unor ţărani 
arhaici”. Sau construcţii sintactice „cu cari nu voi fi niciodată de 
acord şi cari sunt urmarea directă a mediului lingvistic bucureş- 
tean”. 

Sintetic spus, Băncilă sugera că, pe alocuri, Arca lui Noe pă- 
răsea puțin românismul mai cu seamă în privința limbii folosite, 
prin „prezențe distonante”. Adnotările, căutarea de noduri în pa- 
pură sau virtualitățile sesizate îl puteau, probabil, încrunta pe Blaga, 
motiv pentru care, la sfîrşit, cititorul cîrcotaş vrea să îl asigure pe 
autor că „Întregul operei e măreț, suflul e pur şi la o mare altitudine”, 
micile nepotriviri pierzîndu-se aproape de tot „în valul de frumu- 
seţe şi de patos discret al operei”. 

Dacă, după această scrisoare, Blaga se putea resemna în 
faţa lecturii infidele a prietenului său, nu acelaşi lucru se va petrece 
cu gîndurile (tran)scrise de Băncilă cu vreo lună şi jumătate mai tîr- 
ziu (v. 28 martie 1945, p. 270-272). Sunt rînduri aşternute pe hîrtie în 
„ceasuri grele”, cu dese citate din Evanghelii în care se regăseşte, 
într-o „istorie patologică” şi o existenţă „de-a dreptul scabroasă”. 
Pentru ca apoi, aproape abrupt, să-i adreseze lui Blaga o rugăminte: 
„Dragă Lucian, în acest moment, care s-ar putea să nu se mai re- 
pete, te rog din adîncul sufletului, împacă-te cu Dumnezeu” (subl.ns., 
1.D.). E drept, continua Băncilă, că filosoful n-ar fi deloc certat cu El, 
dar sistemul lui filosofic i-a impus „anumite reţineri”. Şi cum siste- 
mul nu se poate transforma, ar putea pe viitor să atenueze forma şi 
să pună „în valoare coarde religioase cari există prestigios în sufle- 
tul tău, dar au fost, în parte, umbrite de vegetaţia ecuatorială a ti- 
nereţii şi bărbăţiei”. Îl invită, încă o dată, să reflecteze „la problema 
religioasă, şi nu numai ca filosof”. 

Se vede că aceste idei l-au pus pe jăratic pe Blaga şi replica, 
elegantă şi cuviincioasă, din scrisoarea lui de peste vreo patru luni 
la acestea se referă. Între timp, Băncilă îi mai expediază o epistolă 
(4 mai 1945, p. 273-274), cu „un caracter mai direct, mai expresiv, 
mai subliniat decît aş fi dorit”, făcînd parte dintr-o scrisoare mai 
lungă pe care o va trimite altă dată, alături de alta, şi ea netrimisă, 
în legătură cu Arca lui Noe. Aminteşte acum că s-a decis, cu un an în 
urmă, de Paşti (cînd s-a spovedit şi s-a împărtăşit din nou), „să pun 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


complet problema religioasă între noi”. Şi-a amintit însă, odată cu 
acele momente, că Blaga nu crede în Revelaţie: „Şi m-a durut pro- 
fund pentru mîntuirea ta”. 

După replica lui Blaga referitoare la atitudinea lui reli- 
gioasă, o lungă paranteză goală se întinde între vara lui (26 iulie) 
1945 şi primăvara lui (20 martie) 1946, cînd Băncilă îi trimite o misivă 
pe vreo şase file dictando (p. 275-281). Motivul trenării, cel pe care- 
| invocă expressis verbis, e simplu: „demarajul scriitoricesc”. Nu ne 
spune însă tranşant, dar ne lasă libertatea intuiţiilor, care ar fi fost 
cauza cauzei, cu toate că enumeră cîteva motive cu iz protocolar. 
Ar fi vrut să-i scrie imediat, însă l-a reţinut şi impresionat, chipurile, 
răspunsul blagian prin „densitatea cuvintelor şi afirmațiilor”. Pre- 
textul acesta nu era, credem, un episod inedit. Altul era nodul gor- 
dian. Atitudinea religioasă a lui Blaga - „deplin lămurită” în eseurile 
acestuia, cum tot complet clară era şi atitudinea generală şi faţă de 
filosof a lui Băncilă - impunea totuşi, o spune chiar exegetul, oare- 
cum Sibilinic, „un plus de punere la punct”. Era ceea ce simţea ne- 
cesar Băncilă înainte de conferinţa lui din 1944 despre Lucian Blaga 
şi religia, cînd, „cu multă zbatere, durere şi prevenire”, a luat „atitu- 
dine publică opusă concluziilor”! prietenului său. 

îndemnul: „Împacă-te cu Dumnezeu”, poate scris în grabă, 
avea scopul, precizează Băncilă, de „a da tărie unei întrebări şi pen- 
tru a înlătura orice tendinţă de bagatelizare” într-o chestiune atît 
de serioasă. La care se adăugau şi o serie de semnificaţii contex- 
tuale legate de existenţa cotidiană. Strategia discursivă a epistolie- 
rului este una de bemolizare, căci relaţia dintre religie şi filosofia 
blagiană întîmpina în fapt aceleaşi impedimente. Era un raport teo- 
retic şi, deopotrivă, practic, iar Băncilă - ca prieten şi, mai ales, ca un 
creştin - era dator să-l discute în legătură cu sufletul lui Blaga, „care, 
mai mult decît cele mai multe, are dreptul la un destin de pace în 
transcendent”. Faustian vorbind, pe Băncilă îl neliniştea în fond pro- 
blema mîntuirii, faptul că Blaga avea un „chip ciudat” de receptare 
a religiei şi de repudiere a conştiinţei păcatelor. 

În aceeaşi epistolă, poate pe trei sferturi din cele şase file 
dictando, îi descrie lui Blaga cel de-al doilea motiv al neputinței, 
chiar dacă a vrut, de a-i scrie la Crăciunul trecut, meditînd iar spor- 
nic asupra deteriorării adevăratului sens al sărbătorilor - „aceste 
treves de Dieu’ ale metafizicii” - sub „furia timpului ucigaş”. La care 
adaugă şi explică o pentadă cu norme de conduită pe care şi le pro- 
pune, formulate „la persoana întîi, dar, de fapt, le doresc pentru 
toată lumea”. Reţin doar enunţurile cu care începe fiecare normă 
din cele cinci: 1. „În mijlocul restriştei să mă compar întotdeauna cu 
cei mai încercaţi decît mine”; 2. „Să adîncesc cît mai mult sensul pe 
care suferinţele îl au pentru mîntuirea sufletului”; 3. „Să urmăresc 
realizarea unei cît mai depline ega/ităţi de simţire în faţa eveni- 
mentelor vieţii”; 4. „Să mă las în voia lui Dumnezeu”; 5. „Eliberarea 
de teamă”. 

Laolaltă cu comentariul epistolierului, fiecare normă de 
aici merită interpretări pe măsură. Este evident că, în acest semi- 
decalog, vorbeşte omul organic şi creştinul Vasile Băncilă, un om a 
cărui religiozitate s-a difuzat cel puţin blagian în toată fiinţa lui, pre- 
cum „drojdia în aluat”. Sunt norme, cum singur o spune, „dezide- 
rate, aproape imposibil şi, în orice caz, greu de înfăptuit”. 

De acum încolo - din motive doar bănuite, dar nicidecum 
formulate - corespondenţa dintre cei doi se subţiază mult, devine 
rece-protocolară, telegrafică, pentru a cunoaşte apoi, vreme de 
aproape un deceniu şi jumătate, un repaus pe care timpul şi istoria 
l-au întreţinut cu vitregie nedisimulată. 

Dintre epistolele acestei perioade, două-trei merită citite şi 
recitite. În una din ele, cu titlul „Scumpe Vasile” (5 iulie 1946, p. 283), 
într-un moment de destindere, Blaga îl anunţă pe prietenul lui că 
lucrează la o autobiografie în mai multe volume, din care a isprăvit 


Euphorion 


pe primul: Hronicul şi cîntecul vârstelor, care se va citi întocmai ca „un 
roman dens”. A mai scris aforisme şi poezii, dar a fost şi bolnav 
(„consecinţele unei infecţii de rinichi în copilărie”), la care s-a mai 
adăugat şi o „chestiune de natură morală” în care a fost «indus», de 
care a scăpat şi despre care vor vorbi cu alt prilej. 

Băncilă răspunde la acest răvaş după vreo şapte luni (28 
ianuarie 1947, p. 284-287). Cu scrisoarea lui Blaga pe masă de săp- 
tămîni întregi, face mai întîi observaţii grafologice venite din partea 
unui profan în materie. Privindu-i caligrafia cuvintelor, i se pare că 
îl înţelege mai bine. Nu uită totodată să-i amintească, pentru ultima 
dată, faptul că trece „sub tăcere” problema fundamentală invocată 
în scrisoarea precedentă: atitudinea sa religioasă: „Aceasta în- 
seamnă că eşti complet de acord cu teza mea, ori că eşti complet în 
dezacord, ori... Nu e adevărul ca atare, într-un fel, o lungă judecată 
disjunctivă?” 

În 8 aprilie 1961, după un lung interstiţiu de tăcere?! între 
cei doi, aflînd că este bolnav, Băncilă îi trimite „marelui Lucian” cî- 
teva rînduri de preţuire şi de încurajare. Peste mai puţin de o lună, 
Blaga pornea călătoria lui către Marele Anonim, în împărăţia căruia 
să-şi trăiască eternitatea. 

După ce Cornelia Blaga expediază familiei Băncilă cîteva 
fotografii, dintre care una cu filosoful pe catafalc, prietenul său Va- 
sile, singuratic şi melancolic, îi întoarce gestul cu fraze tulburător 
de adevărate şi de sensibile. Compară imaginea lui Blaga din tim- 
pul vieţii cu aceea a lui Goethe, iar masca mortuară îi aminteşte de 
Pascal. Pentru a încheia cu tonul şi speranţa unui bun creştin: „Şi 
ne va fi mai uşoară ideea ultimei taine, fiindcă ştim că la părinţii 
noştri şi la celelalte fiinţe scumpe, acum repauzate, se adaugă un 
splendid amfitrion: Lucian al nostru. Ca un nou Virgiliu, el ne va 
primi şi ne va conduce în spaţiile şi incintele de dincolo şi ne va ajuta 
să descifrăm, extatic, runele existenţei eterne” (ianuarie 1962, p. 
288). 


1 Vasile Băncilă (1897-1979) a fost filosof, eseist şi pedagog. Invalid din timpul 
primei conflagrații mondiale. Profesor la Şcoala normală de băieţi din Brăila 
(1923-1931), la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1931); revizor şcolar în 
judeţele Brăila, Covurlui (Galaţi), Tecuci şi Bacău (1932-1932), apoi profesor 
detaşat din an în an la Brăila pînă la cel de-al doilea război mondial. Între 20 
septembrie 1940 şi 28 ianuarie 1941, a fost directorul Direcţiei Învăţămîntu- 
lui Secundar din Ministerul Educaţiei Naţionale. În 1948 va fi îndepărtat de la 
catedră de puterea comunistă, ca personalitate „rezistentă” faţă de regimul 
totalitar, deci indezirabilă. 

Opera lui Vasile Băncilă, filosofică şi literară, a fost pusă în circulaţie îndeosebi 
după 1989, graţie eforturilor intelectuale făcute de Ileana Băncilă, fiica filo- 
sofului, Dora Mezdrea şi Editurile Istros şi Muzeul Literaturii Române, edituri 
unde, din 2000, au apărut volum după volum scrierile gînditorului. Este au- 
torul care a acreditat logic - adică: spiritual şi metafizic - un topos aparte al 
„peisagiilor româneşti”: spaţiul Bărăganului (editurile citate mai sus, 2000). 

2 y, Vasile Băncilă - Lucian Blaga, Corespondenţă, Ediţie îngrijită de Dora Mez- 
drea, Editura Muzeul Literaturii Române şi Editura Istros - Muzeul Brăilei, 
2001. Vom trimite la această sursă doar prin indicarea paginilor în paranteză. 
Opera lui Băncilă, proiectată încă din 2003 să apară în nu mai puţin de 32 de 
volume, este astăzi foarte puţin citită sau citată. E un gînditor care merită nu 
doar teze de doctorat, ci şi exegeze profunde şi variate. 

3 v. Valentin Popa, Vasile Băncilă. Omul şi filosoful, Brăila, Editura Istros - Mu- 
zeul Băilei, 2006, p. 7. 

4 La aceste neîmpliniri se mai adaugă şi alta: cercetarea eseului la Blaga tre- 
buia să apară în Gândirea imediat după un alt text, propedeutic, al lui Băncilă, 
însă în fapt lucrurile s-au petrecut exact pe dos, ordinea fiind inversă (v. „Des- 
pre eseu”, nr. 4, aprilie 1935). 

5v, Vasile Băncilă, Spaţiul Bărăganului, Editura Muzeul Literaturii Române, Edi- 
tura Istros - Muzeul Brăilei, 2000. 


2 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


6 v, Vasile Băncilă, Doctrina personalismului energetic a D-lui Rădulescu-Motru, 
Cultura Românească, 1927,120p; Constantin Rădulescu-Motru pedagog, Socie- 
tatea română de filosofie, București, 1932, 54 p. 

7 La Berna, Blaga va sta între 1 febr. 1937 şi 8 ian. 1938, cînd e numit subse- 
cretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe. 

8 Constantin Antoniade (1880-1954), filosof şi diplomat, ministru plenipoten- 
ţiar la Geneva şi Berna, reprezentant al României la Liga Naţiunilor. A fost re- 
marcat deopotrivă de T. Maiorescu şi de N. Titulescu. Vezi antologia scrierilor 
sale, Opere, Studii selectate, prefaţă, notă aspra ediţiei, note şi comentarii de 
lon Mihail Popescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985. V. şi eseul nostru, „Fi- 
losofia lui Constantin Antoniade”, în Maculatorul cu spirală, Sibiu, Editura 
ULBS, 2010, p. 64-70. 

Despre „Simpatii şi angajamente politice de dreapta” la Băncilă, v. în Valen- 
tin Popa, op. cit., p. 55-57. 

1 Băncilă va publica de altfel comentarii despre „Semnificațiile unei jertfe şi 
ale unei înmormîntări” în Însemnări sociologice, nr. 12, martie 1937. Blaga 
vedea în acest text un „imn”, cu un ritm interior al unei „înalte proze”, „tot ce 
s-a scris mai frumos despre viaţa arhanghelului” (12 aprilie 1937, p. 60). 

11 v, şi „Exeget al filosofiei lui Blaga”, în Valentin Popa, op. cit., p. 49-55. 

12 Cum remarca Dora Mezdrea, Blaga intuise valoarea gîndirii lui Băncilă încă 
din 1924, în articolul „Sărbători fără clopote” (Cuvîntul, nr. 43, 25 decembrie 
1924), cînd comenta textul eseistului din Brăila „Reforma calendarului” (Ideea 
europeană, nr. 159, 160 şi 161, decembrie 1924 - ianuarie 1925). 

13 Despre eseul lui Băncilă, Pompiliu Constantinescu va publica prima cronică. 
Are vreo trei părţi succesive în Vremea (august şi septembrie 1938), după 
prima dintre ele exegetul fiind dezamăgit de afirmaţia „fantezistă” potrivit 
căreia filosofia lui Blaga s-ar mărgini la „etnicul țărănesc”. Opinie (sau: „bălă- 
căreală”) care venea, spune Băncilă, de la cineva care nu ştie ce este ţăranul, 
nu ştie filosofie şi care nu-i citise cartea. Îşi moderează însă replica după ul- 
tima parte a cronicii (p. 119-120). Îi era însă teamă că, fiind cea dintii reacţie, 
următorii cronicari („canari de colivie”) „vor fi ispitiţi să se ia după ea” (p. 110). 
O cronică defavorabilă va publica D. Isac, „un tînăr oltean pripăşit”, zice Blaga, 
care vrea să se manifeste „cu un atac împotriva unei mari puteri” (p. 125); v. 
Symposion, nr. 1, octombrie 1938. 

Despre doi dintre cei ce-l ponegreau pe Blaga, va scrie Septimiu Bucur - v. 
„Asaltul neputinței”, România literară, nr. 1, 2 aprilie 1939. lar preotul Sandu 
Tudor comenta „Geneza omului şi conştiinţa umană la Lucian Blaga”, în Înge- 
rul (Buzău), nr. 3-4, martie-aprilie 1939. 

14 Blaga deschide cursul său de filozofie a culturii (la Facultatea de Litere şi Fi- 
lozofie) la 12 noiembrie 1938, cu prelegerea „Despre plenitudinea istorică”. 
După 8 decembrie revine în Portugalia şi îl lasă ca suplinitor pe D.D. Roşca, 
acesta ţinînd cursul „Cultura folclorică şi cultura majoră”, pînă la 15 aprilie 
1939. 

15 Religiosul şi viitorul sunt, după Băncilă, determinaţii funciare ale culturii: „Fi- 
indcă e cea mai mare nenorocire pentru o cultură să nu aibă nici perspectiva 
religioasă, nici perspectiva viitorului. Însăşi perspectiva religioasă este, în 
parte, tot o chestiune de viitor. Dar o cultură lipsită de ideea unui viitor în- 
depărtat se anulează crescînd, duce la decădere şi chiar la o degenerare a 
speciei...” (10 martie 1942, p. 240). În aceeaşi epistolă urmărim cu încîntare 
cum face Băncilă hermeneutica lunilor de „iarnă polară”, cu „ger kalevalic şi 
nămeţi apocaliptici”, cu metabolismul stărilor simbolice pe care le cunoaşte 
ninsoarea, zăpada şi dezgheţul. 

16 „Nu avem decît un singur ortodox înţelegător: V.B. Sper că bănuieşti, pre- 
ciza Blaga, cine se ascunde în dosul acestor iniţiale” (p. 246). 

17 „Aşa este El, continua Blaga, Marele Anonim: vrea să mă țină în permanentă 
stare creatoare. Ard miriştile, dragă Băncilă, în rotocoale tot mai mari, ca să 
întrebuinţez o imagine minunată de-a ta!” 

18 Ultima frază, neexpediată lui Blaga, se continua cu interogaţia, tot netri- 
misă destinatarului: „E tristă şi îmbătrînirea oamenilor obişnuiţi, dar a celor 
excepţionali?” 

19 Chiar dacă avea note luate pe loc şi stenograma, conferinţa cu pricina nu a 
putut fi redactată, fiindcă Băncilă a suferit un accident de automobil, pe cînd 
mergea obosit pe stradă, şi nu îşi revenise nici pînă în acel moment. 

2 „Armistiţii ale lui Dumnezeu”. 

21 Retras în chilia sa de „anahoret la domiciliu”, Băncilă scrie însă şi pagini de 
jurnal intitulate Carneţele cu dinamită (august 1954 - mai 1961) - v. Manus- 
criptum, 3-4/1998. 


1/ 2019 


Euphorion 


Dumitru Chioaru 


O relectură a „Poemelor luminii” 


Toate zodiile au fost favorabile, norocoase chiar, apariţiei 
Poemelor luminii. În primul rînd, întîlnirea lui Lucian Blaga cu Cor- 
nelia Brediceanu la Viena a trezit o dragoste romantică reciprocă, 
inspirîndu-i mai ales poemele erotice. Se poate spune că Blaga, care 
nu era la primele sale încercări poetice, debutînd încă de la vîrsta de 
15 ani în ziarul Tribuna din Arad, a scris acest volum pentru a muza 
sa, oferindu-i poem cu poem ca dovezi ale sentimentelor autentice 
care-l animau. lubita şi viitoarea lui soţie şi-a dat seama că Blaga nu 
este un simplu versificator sentimental, ci un poet adevărat, fapt 
pentru care i-a cerut acordul de a le trimite spre consultare profe- 
sorului Sextil Puşcariu, cunoştinţă de familie. Sextil Puşcariu i-a răs- 
puns entuziasmat că „poeziile sunt foarte frumoase şi autorul lor e 
un talent cu scînteie divină”, hotărînd să le publice în Glasul Buco- 
vinei, „organ de propagandă pentru unirea românilor de pretutin- 
deni”. 


Poemele luminii aveau să apară editorial, împreună cu vo- 
lumul de aforisme Pietre pentru templul meu, în 1919, la Biroul de 
imprimate „Cosînzeana” din Sibiu, marcînd un dublu debut, atît în 
poezie, cît şi în filosofie, în care Lucian Blaga se va manifesta în pa- 
ralel pe parcursul perioadei interbelice. Era primul dar poetic făcut 
de Ardeal literaturii române după Marea Unire, dînd românilor uniţi 
impresia că - îşi amintea după ani în memoriile sale Sextil Puşcariu 
- „înseşi vremurile noi care începeau, îşi spuneau cuvîntul în versu- 
rile tînărului poet”?. Volumul s-a bucurat de o primire la fel de en- 
tuziastă din partea criticii literare, fiind apreciat chiar şi de ideologul 
tradiţionalismului sămănătorist şi adversarul neîmpăcat al moder- 
nismului, Nicolae lorga, care îşi încheie articolul Rînduri pentru un 
tînăr din Neamul românesc cu aceste memorabile cuvinte de salut: 
„În rîndurile, rărite îngrijorător, ale cîntăreţilor simţirii noastre de 
astăzi, fii bine venit, tinere ardelean!”€. Ardealul depăşea astfel să 
sămănătorismul în care întîrziase din cauza istoriei sale vitrege, se- 
parată de a României prin apartenenţa la Imperiul Austro-Ungar. 
Blaga rupe această tradiţie în are se afirmaseră şi poeţi valoroşi ca 
George Coşbuc, Şt. O. Iosif, Octavian Goga ş.a., dar o continuă, to- 
todată, prin sincronizarea cu expresionismul, în măsura în care 
această mişcare de avangardă manifestată în literaturile germanice 
la începutul secolului XX, a însemnat printre altele şi o modernizare 
a tradiţiei. 


Deşi titlul sugerează un univers poetic situat sub semnul 
luminii, Poemele luminii reprezintă o celebrare orfică a misterului 
lumii care se manifestă, de fapt, în dualitatea fenomenelor lumină- 
întuneric, Blaga fiind - remarcă lon Pop în studiul Lucian Blaga, poet 
„nocturn” - atît poet al luminii cît şi al nopţii“. Volumul se deschide 
cu o artă poetică intitulată declarativ Eu nu strivesc corola de minuni 
a lumii, care poate fi interpretată în cheia orfismului ca doctrină spi- 
rituală antică fundamentată pe credinţa în misterul lumii. Lumina 
reprezintă pentru Blaga simbolul puterii spirituale de a cunoaşte 
misterul ascuns în întunericul ontologic, avînd - observă Nicolae Ba- 
lotă în studiul Lucian Blaga, poet orfic - „o dublă natură”6, solară, co- 
respunzătoare raţiunii, şi lunară sau stelară, extraraţională. 
Experienţa sa orfică constă în iluminarea spirituală a misterului di- 
seminat „în ochi, în flori, pe buze ori morminte”. Poetul disociază 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


metaforic între ceea ce mai tîrziu va numi în Trilogia cunoaşterii“, cu- 
noaşterea paradisiacă, corespunzătoare celei ştiinţifice, şi cunoaşte- 
rea luciferică, proprie poeziei. În opoziţie cu cunoaşterea 
paradisiacă/ raţională care distruge misterul existenţei: „Lumina al- 
tora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adîncimi de întune- 
ric”, cunoaşterea luciferică îl sporeşte. Cunoaşterea poetică, fiind 
luciferică, începe cu deschiderea unui mister, ceea ce nu înseamnă 
reducerea ci îmbogățirea lui: 


„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină - 
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna 

nu micşorează, ci tremurătoare 

măreşte şi mai tare taina nopţii, 

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare 

cu largi fiori de sfînt mister 

şi tot ce-i ne-nţeles 

se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari 
sub ochii mei -”. 


În viziune orfică, principiul creator al misterului lumii este Eros-ul. 
lar poezia este expresia Eros-ului primordial care-l inspiră pe poet: 
„căci eu iubesc/ şi ochi şi flori şi buze şi morminte”. 


Ca şi pentru Orfeul mitic, universul blagian este erotizat 
de prezenţa fiinţei iubite, o Euridice numită metaforic „izvorul nop- 
ţii”, deoarece reprezintă deopotrivă lumina şi întunericul în unitatea 
lor primordială: 


„îmi pare 
că ochii tăi, adîncii, sunt izvorul 
din care tainic curge noaptea peste văi 
şi peste munţi şi peste şesuri, 
acoperind pămîntul 
c-o mare de-ntuneric. 
Aşa-s de negri ochii tăi, 
lumina mea”. 
(Izvorul nopţii) 


Eros-ul actualizează „un strop din lumina/ creată în ziua dintii” (Lu- 
mina), acea lumină originară, inaterabilă în timp ca putere dătătoare 
de viaţă. Universul erotizat este perceput nu numai spaţial nemăr- 
ginit, ci şi temporal infinit, ca reiterare în fiecare moment a miraco- 
lului Genezei. Un mesaj al androginului originar, separat de timp în 


23 


Euphorion 


două fiinţe imperfecte, este dorul, care le face să se regăsească: 
„Femeie, 
ce mare porţi în inimă şi cine eşti? 
Mai cîntă-mi încă-odată dorul tău, 
să te ascult 
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini, 
din care înfloresc aievea veşnicii”. 
(Dorul) 


Relaţia dintre poet şi univers din Poemele luminii este, în 
aprecierea lui lon Pop din cartea sa Lucian Blaga - Universul liric, os- 
motică“. Poezia Linişte celebrează această osmoză dintre eu şi uni- 
vers. Poetul percepe misterul liniştii cosmice auditiv: „Atîta linişte-i 
în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”. 
În această atmosferă liniştită, eul poetului devine scena imaginară 
a unui eu colectiv alcătuit din vieţile strămoşilor care vin din trecut, 
mînaţi de dorul de a exista, să-şi împlinească „viaţa netrăită” în pre- 
zent: 


„Se spune că strămoşi, care au murit fără de vreme 
cu sînge tînăr încă în vine 

cu patimi mari în sînge 

vin, 

vin să-şi trăiască mai departe 

în noi 

viaţa netrăită” 


Dorul de viaţă este liantul dintre generaţii. Eul individual este doar 
un punct în acest şir infinit de vieţi, proiectîndu-şi la rîndul său în 
altul „dorul sugrumat şi frînta bucurie de viață” în viitor, dincolo de 
limita morţii sale. 


Pentru Blaga, chiar şi experienţa morţii se dezvăluie ca in- 
tegrare a eului în univers. În starea de reverie thanatică din poezia 
Gorunul se şterge nu numai imita dintre interior şi exterior, ca re- 
pere ale spaţiului, ci şi dimensiunile timpului, prezentul şi viitorul, 
devin identice, abolind diferenţa dintre viaţă şi moarte, încît liniştea 
regăsită în leagănul naturii se dezvăluie ca veşnicie: 


„În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn 
cum bate ca o inimă un clopot 

şi-n zvonuri dulci 

îmi pare 

că stropi de linişte îmi curg în vine, nu de sînge”. 


Eul transcende timpul în veşnicie, urmînd un proces de demateria- 
lizare şi spiritualizare a existenţei şi de identificare şi metamorfo- 
zare a gorunului, ca arbore totemic, într-un obiect al ritualului 
înmormîntării/ reintegrării: 


„O, cine ştie? - Poate că 


24 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


din trunchiul tău îmi vor ciopli 

nu peste mult sicriul, 

şi liniştea 

ce voi gusta-o între scîndurile lui, 

o simt de pe acum: 

o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - 
şi mut 

ascult cum creşte-n trunchiul tău sicriul, 
sicriul meu, 

cu fiecare clipă care trece, 

gorunule din margine de codru”. 


Homo viator al universului, poetul are destinul de a cuceri 
şi spori misterul său nemărginit. Eul se integrează printr-un elan 
vital dionisiac forţelor/ stihiilor universului, întocmai stelelor care- 
| străbat fără încetare, cucerindu-l: 


„Pribeag, cum sînt, 

mă simt azi cel mai singuratic suflet 

şi străbătut de-avînt alerg, dar nu ştiu - unde. 
Un singur gînd mi-e rază şi putere: 

o, stelelor, nici voi n-aveţi 

în drumul vostru nici o ţintă, 


dar poate tocmai de-aceea cuceriţi nemărginirea”. 


(Stelelor) 


Eul însuşi reprezintă, aşadar, un centru vital de unde ger- 
minează, chiar şi dincolo de limita morţii, noi lumi, în continuă me- 
tamorfoză şi expansiune. Întrebuinţînd termenii filosofici blagieni 
din Trilogia culturii€, constat că experienţa anabasică, de cucerire a 
marocosmosului, este completată de experienţa catabasică, con- 
stînd în explorarea microcosmosului mirific ca noaptea înstelată din 
tabloul lui Van Gogh, pictor atît de admirat de poet: 


„Aştept să îmi apună ziua 

şi zarea mea pleoapa să-şi închidă, 
mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea, 
să mi se-ntunece tot cerul 

şi să răsară-n mine stelele, 

stelele mele, 

pe care încă niciodată 

nu le-am văzut”. 


(Mi-aştept amurgul) 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Expresionismul Poemelor luminii este auroral, nu crepuscular 
ca al expresioniştilor germani Georg Trakl sau Gottfried Benn. Este mai Gruss aus Jlermannstadi. Biirgerstiege. 
degrabă o redimensionare modernă a orfismului ca la poetul austriac n 
Rainer Maria Rilke, filtrat prin vitalismul filosofilor Friedrich Nietzsche 
şi Henri Bergson, care au marcat gîndirea filosofică şi poetică a lui Blaga 
din tinerețe. Un expresionism blagian care va trece, de la un volum la 
altul, prin adînci transformări de viziune şi stil. 


Poemele luminii este primul, dar nu şi cel mai bun volum de 
poezii al lui Lucian Blaga. Este însă un volum marcant pentru destinul 
poetului şi evoluţia poeziei româneşti, care a intrat cu încredere în va- 
loarea ei în epoca modernă. Sînt de acord în acest sens cu cercetătoa- 
rea Rosa del Conte care, în introducerea sa la traducerile poeziei lui 
Blaga în limba italiană apărute în 1971, afirmă că Poemele luminii „ni 
se par fundamentale, pentru că germenele universului liric blagian aici 
se află; aici îşi are înfipte, chiar dacă ascunse în spatele unor atitudini 
expresive de împrumut, rădăcinile adînci”?. 


Note: 


1 Sextil Puşcariu, apud lon Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, Ed. Libra, 1995, p. 198 

2 Ibid., p. 199 

3 Nicolae lorga, Rînduri pentru un tînăr, în Studii literare, vol. |, Ed. Tineretului, 
1969, p. 325 

4 Ion Pop, Lucian Blaga, poet „nocturn”, în culegerea Lucian Blaga interpretat de..., 
Ed. Eminescu, 1981, p. 180 

5 Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic, în volumul Euphorion, ediţia a Il-a, Car- 
tea Românească, 1999, p. 381 

6 Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, în ediţia de Opere, vol. 8, Ed. Minerva, 1983 
7 lon Pop, Lucian Blaga - Universul liric, ed. Cartea Românească, 1981, p. 20 

8 Lucian Blaga, Trilogia cuturii, în ediţia de Opere, vol. 9, Ed. Minerva, 1985 

” Rosa del Conte, Tînărul Blaga, în culegerea Lucian Blaga interpretat de..., p. 123 


Sibiu. Fotografie din Colecţiile Bibliotecii Judeţene ASTRA din Sibiu 


9. 9.9 sv v 


£ A 
& m~ 
E 
A m 
Y > 
s d 
t S 


m rae U U Da 


vV 


bA ROMÂNIA 
PFA A AA 


1/2019 25 


Euphorion 


iorel Mureșan 


Suprafeţe 


ceața din grădina noastră stă în picioarele goale 
pe un strat subţire de zahăr 
și bea un ceai fierbinte 


ochii ei mici și rotunzi 

abia dacă mă mai încap 

când privesc la ea prin fereastră 

cu o noapte lungă aruncată pe umeri 


din bătrânul tei cu scoarța crăpată 
se aud cai sforăind 


se aud tunete albe 


un somn de mai multe zile în care stam ghemuit 
s-a rostogolit de pe casă 


un incendiu cu mine în brațe 
se îneacă într-o apă de catifea 


Celei căreia nu-i este lene să fie frumoasă 


ea își calcă rochiile 
într-o jumătate de nucă 
lăsată din cioc de un corb 


dincolo de pereţii albi 
în toate saloanele spațioase din cer 
vecinii ei au somnul ușor 


și visează cum 

într-o coajă de nucă 

scăpată din plisc de un corb 

el intră încet în privirile ei 

prinde cu umbrele mâinilor pești argintii 
clădește un castel 

din cenușa ţigărilor lui 


își scoate apoi una după cealaltă 
dintr-un nor degetele 
ochii fața alungită ori șuviţe de păr 


un asfinţit fastuos 
întârzie pe unul din nasturii lui 


Tu ești creta mea cea albă 
cu fundul acestei prăpăstii 
ori poate c-o pânză 


care curge 
de la brâul unui sinucigaș 


26 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Poezie 


îți căutam ochii 
să intru întins pe spate ca într-o albie 
în ei 


acolo 

una lângă cealaltă femei 

cu carnea lor neagră 

una lângă cealaltă 

croșetează la o noapte fără capăt 


și cum mai tac pietrele 
cum mai foșnesc arborii 
înainte să se despartă 
unul în doi 


copii eram noi 
când ne dam cu norii pe cer 


Diplomele căderii în gol 


am auzit rochia neagră a mamei 
și rochia albă a tinerei fete 
cum atingeau blana de vulpe întinsă pe prag 


în multe case în după-amiaza aceea 
soarele era singur 

îl brăzdau valuri-valuri de transpirație 
începuse a fluiera 


scosese atâta pământ pe fereastră 


O săptămână de liniște 


odată cu zorii 

aruncându-și în treacăt din mers 
o privire 

pe vitrina măcelăriei 

ochii tinerei gospodine 

se și văd așezați pe o farfurie 
din care se înalță aburi 


în spatele perdelelor trase 

sprijinit numai pe labele din spate 

un șoarece se apropie de fereastra înaltă 
iar de-și întoarce capul 

el pare un spic de secară verde 

legănat de vânt 


Foileton 


tu umpli abisul cu umbre de cai 
și turnuri aflate în mers 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


mai răsucești secundele nopții 
pe o nuielușă de trestie 


asfinţitul e scufundat 
în duruitul unor ferăstraie mecanice 


tot ce ne mai rămâne e 
să ne îndepărtăm 
de această sfârlează rotindu-se 


și mirosul acela intens 
de la pădurea detei 
mai lasă-l să putrezească în aer 


Serpentine 


fiecare întâlnire a noastră era 
o ședință pentru pictarea unui portret 


cu ținte de tir se umplu sufletul meu 
iar cineva 
le doboară din spatele unui zid 


apoi 

ziua-ntreagă îi purtam cu teamă 

pe buze cuvintele 

cum ar duce vântul răgetul unui leu 


știam că ochiul închis al unei femei 
e un punct 
sub un semn de-ntrebare 


o muscă zboară până se lipește de cer 


și râsul ei se întinde peste pajiști 
cum ies culorile la spălat 


Manuscris 


soarele acelei zile avea toate ferestrele sparte 
și noi 

cântând într-un glas tremurat 

purtam cioburile 

pe brațe 

spre răsărit 


feţele noastre aveau formă de tobă 
iar pe ele praful căzuse 
necontenit 


atât ar mai fi avut Elena de spus 
că la Troia n-a fost niciodată 

că pe-acolo 

în zilele-acelea 

doar umbra ei 

a pășit 


Fotocredit: Dan Păun 


1/ 2019 


Euphorion 


Mariana Codruţ 


dacă 


dacă nu mi-aş pune cu maximă candoare 
gîtul sub tăişul fiecărei necunoscute 

din matematica zilei 

de parcă ar fi ultima, cea decisivă. 


dacă nu mi-aş măsura sistematic 
puterea de-a fi tot timpul eu 

(a fi tu însuţi e singura victorie reală 
în oricare dintre lumile posibile). 


dacă n-aş convieţui cu gîndul la moarte 
ca la un bărbat niciodată întîlnit... 


în perpetuu vagabondaj 


pe faţa zilei numai interdicții, 
interdicții şi în ochii lor. 


dar eu am în piept 

o zonă iubind vagabondajul: 
soare şi vînt şi ploaie 

intră liber în plămînii mei. 


cînd valul de spumă roşie 
îmi ajunge la gură 

gata să-şi înceapă lucrarea, 
pot întoarce uşor capul - 
nu mă înşel. 


raza singurătăţii sociale 


raza singurătăţii sociale te face de nevăzut 
(eram transparent de parcă m-aş fi hrănit 
doar cu aer: treceam pe stradă 

şi nici frunza nu clintea, nici ochiul omenesc 
nu mă vedea. eram ca de aer.. *) - 

violenţa ei seamănă cu a nopţilor din liceu, 
cînd şobolanii descăpăţînaţi de capcană 
împroşcau pereţii cu sîngele lor. 


de arşiţa şi umezeala din gît, cuvintele 


28 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Poezie 


doar de tine auzite se umflă, plesnesc 

şi nasc arbori care-ţi sparg craniul, 

tîşnind spre cer. cu braţe negre 

se pleacă ei de vînt şi îţi cuprind capul tăiat. 


de undeva nişte ochi lucizi 
te privesc fără speranţă şi fără teamă. 


* versurile cu italice din paranteză sînt 
din vol. meu „blanc” (2000). 


sînt în altă parte 


ziuă de iarnă gri 
stau printre lucrurile din casă 
întrebîndu-mă ce-or fi. 


nu recunosc din ele nimic: 
albe negre roşii clipocesc 
în haloul lor mare sau mic. 


pleoapele mi se lasă grele 
peste inima bătînd abia. 
ştiu! sînt în altă parte 
decît eram ieri sau cîndva. 


jurnal pe sărite. luni 


trecînd, mă văd 

în vitrinele de la podu roş: 
faţa mea e un lac 

peste care flutură 

cortul bolţii cereşti. 


mă îndepărtez, 
întrebîndu-mă 

cum s-o fi numind 
pasărea vislind liniştită 
pe luciul lacului. 


1/ 2019 


Euphorion 


în absenţa obiectului iubirii 


de cînd nu mai văd rîndunele 
(în cartierul meu nu mai vin 
sau eu nu am ochi 

la momentul potrivit) 

iubesc mult rîndunelele. 


întotdeauna iubesc mai tare 
în absenţa obiectului iubirii. 
atunci lumina sîngelui său 

- inteligibilă în transparenţa 
pe care i-o împrumut - 

devine un sfînt graal 

din carea beau şi prind puteri. 


despre iubire, singurătate şi un fluture orbitor 


şi eu am spus: 

exist plural. cu o coroană de aur vechi 

pe creştet şi togă pe umeri visez, mă tem şi sufăr 

zi de zi pentru doi. şi zi de zi mă împotrivesc 
linguşelilor aroganţei: 'ce tînără a devenit viaţa ta! 
cu ce ochi adînci împrăştii ceaţă în viitor! 

ce delicat îți sugrumă propriile mîini moartea” 
şi-apoi am admis: iubirea e un război pentru care eu 
n-am avut nicicînd altă armă decît inima 

cu misteriosul, uriaşul ei nimb sedimentat în piept. 


şi eu am zbierat de singurătate 

ca o vacă uitată noaptea în cîmp. şi-apoi am admis: 
singurătatea e un pîntec protector, în care liberă 

pot să înot, să mă scufund, să mă rotesc 

în cercuri albe-cercuri negre. 


dar crisalida? drăguţa de crisalidă, prinsă într-un colţ 
al casei tale: concretă, totuşi misterioasă cît timp 

nu-i percepi vreo tresărire? despre diafana de ea, 

cel mai redutabil şi mai demn de polemică adversar 
dintotdeauna, ştiam sigur doar că se va desface 

mai devreme sau mai tîrziu într-un fluture 

care va zbura direct în caliciul fiinţei mele, 
cutremurîndu-l pentru ultima oară. o, cît am insultat-o, 
cum am mai ponegrit-o! şi cîte alese virtuţi i-am găsit: 
vie şi caldă în inima mea e numai moartea. 

ea umple cu sînge celulele mele; ea pune culori 

în obrajii speranţei; ea îmi dăruie, generoasă, extazul; 
ea mă împinge în zi ca-ntr-o mare caldă: o isterie 

de nămoluri de aur. numai ea mă iluminează, 

numai ochiul ei îndrăgostit, ţintit mereu înspre mine, 
mă dezghioacă din cuminţenie, golindu-mă 

de obositoarele, stupidele mele sentimente fireşti. 


inefabil şi sugrumare. fecundat de vise, 
de văzul enorm, spiritul meu se eternizează. 
ave, moarte! 


da, veşnic tînără şi ferice, şi eu am descîntat crisalida 


adesea, cu ochii în altă parte. acum însă de tresare 
(mai ales cînd 1 plus 1 fac 2. 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


mai ales cînd verticala zilei e neagră. 

mai ales cînd luna trece peste vîrfuri, 

dar în alte locuri, nu prin crîngurile dinspre nord. 
mai ales cînd mă mîngii cu adevărurile 

unor vii şi morţi uitaţi în singurătatea lor nefrivolă, 
în singurătatea lor atît de fioroasă...) - 

de tresare uneori, mă uit ţintă la ea: 

măcar să văd fluturele acela zice-se orbitor 
desfăcîndu-se din scutecele lui diafane 

şi zburînd grabnic direct în caliciul fiinţei mele. 
fiindcă de admis nu-mi va rămîne nimic altceva 
decît pe el însuşi. bestial! 


notă: versurile cu italice sînt din propriile volume mai vechi. 


negru pur 


dulce lumină a nopţii 
m-ai văzut? 

m-ai găsit şi aici 

printre lucruri 

mai mari şi mai mici? 
m-ai dibuit tu 

plecată pe o carte 

de toată lumea departe? 


fiindcă simt cum din sînge 
chipu-mi prinde încet contur. 
ca pămîntul din ape 

cînd Dumnezeu 

a suflat peste el negru pur. 


luna plutind pe apele cerului 

(noi sîntem în adîncul lor) 

nu are legătură cu rața sălbatică 
venită de aiurea pe bahlui 

nici cu singurătatea mea modernă 
ori cu a mamei din tinereţea sa 
distrusă de istoria românească. 


luna e din altă ţară - unde 

la cota maximă a dezvrăjirii 
frigul o înveleşte cu grijă 

o potriveşte cu grijă în lăcaşul ei. 


şi mama e acum din altă ţară 

- doze şi doze de solitudine 
cînd blîndă cînd caustică 

îi circulă prin vene pînă la mine. 


29 


Euphorion 


un singur obstacol 


noapte precară, 
păstrăv alunecînd pe gheaţă. 
lătratul cîinilor o sfişie la răstimpuri 
' -elnue niciodată fără rost, 
> îţi aminteşte de teritoriul vieţii. 


numai instincte fierbinţi, pulsatorii 
în lucerna inexistentă a crîngului, 
cîinii simt cînd înfrunţi gîndul 

că mai ai un singur obstacol 

spre libertatea din somn: tu însuţi. 


frumuseţea e o agresiune 


toţi sîntem egali în faţa frumuseţii. 
dar în somnolenta pace cotidiană 
ea - ca şi libertatea - e o agresiune: 
vîrful de oţel al unei lănci 
împlîntate în inima păcii cotidiene. 


alteori frumuseţea e o limită. 

un hotar peste care trecînd eroic 
în căutarea unei vieţi mai bune 
emigranții clandestini 

îşi riscă libertatea sau chiar viața. 


Je literatură şi artă / Sibiu 


fragilitatea puterii, 
puterea fragilităţii 


întunericul n-are forţa să pătrundă 
prin ochiul de sticlă luminat: 
cîtă fragilitate a puterii! 


dar foşnetele nopţii, 

scîncetul prin somn al unui cîine 
şi murmurul din guşa cu ochi ficşi 
ascunsă-n salcîmi 

năvălesc în venele mele 

cu puterea fragilităţii lor 

- explozie a vieţii în sîngele 


| ascultînd de lăuntrice legi. 


Fotocredit: Dan Păun 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Simona-Grazia Dima 


Poezie 


Neutrul viu 


În pliul sur dintre două cicloane 

se deslușește, încadrat de aripi 
negre în zbatere, neutrul viu 

și vaporos unde amurgul duce 
încet de coarne taurul nerod al zilei. 
Nu i se vede trup sau chip, dar 
poate fi păunul ce-și ia adio 

de la fastul culorilor și ciugulește 
hieratice grăunţe din silozuri tot 
mai pline, dar părăsite în pânze 

de păianjen groase, căci, microscopici, 
oamenii merg acum altundeva, 
coboară prin odăi și faguri, 

sub nivelul mării, 

spre harfele ascunse. 

Nu e nimic de văzut, de-auzit, 

nici sunetele nu răzbat din ape, 

și tocmai de aceea cineva, acela, 
surâde în locul scund, neluminat, 
numai în inimă simțit. 


Mituri 
Se-aude-un plânset 


pentru străvechea bogăţie 
destrămată, 


1/ 2019 


pentru anticii autori 

de mult pierduţi 

(ei ar fi lămurit, poate, 

Întregul, ne-am fi zărit, 

flotanți, în ei), pentru 
întâmplarea cu mituri 

care ne-a modelat 

fără cruţare de-atunci, 

până am devenit făpturi 

cu peruci ireversibile, 

siliți prin contract să le purtăm - 
ori oficial, ori ca însemne 
personale, subtile premoniții, 
oricât de-ascunse, 

obligatoriu unificatoare 

(așa cum nivelează șenilele 
pământul!). Mulțimi 

de litere săpate-n viaţă sunt 
reverența față de putere, 
îmbrăţișată de noi cu venerație, 
cum am primi un sacerdoțiu, deși, 


la o simplă incizie, vișiniile-i buze-ar stropi 


sânge negru, înecului ne-ar da 

fără să stea pe gânduri, 

în vreme ce, cuvioși, îngenuncheați, 
încă ne-am cultiva speranţa de-a crește 
prin supunere, în fața apropiatului 
tsunami. Senini, 


S 
3 
Pi 
a: 
A 
S 
[==] 
3 
e 
= 
2 
2 


ŞI 


Euphorion 


când, ea, imperturbabil, 
face-o colibă pustiită 
din această lume, 

unde forțele creației 
abia ca sufluri nevăzute 
mai colindă. 


Cenușă 


Plânge un tigru 

pe-un maldăr de cenușă, 
cu ochi triunghiulari, 
ne hăituiește somnul 
și va să piară, spune, 
din culpa noastră - 

nu l-am nutrit, 

deci n-are combustibil 
pentru viețuire. 

Tot mai jignit, cerșește 
de la noi putere, 

în vreme ce, arhaici, 
lucrăm pe roată de olar 
un bol de lut 

ce nu se-ncheagă 
nicidecum. 

Întorși cu spatele, 
distanțţi și aspri, 

nu ne-arătăm mișcați. 
Va înțelege, în noaptea 
cea mai spartă: 
câștigu-i chiar cenușa. 


Retragerea 


El s-a retras la timp din parcul monitorizat 

(vin, voluptuoși, călăii). Nu rupe niciodată flori, 

dar i se pun, pe nesimţite, crime-n cârcă. Și 

nu mai prididește să netezească ura, căci nu suportă 
frunze cu lamele întoarse amenințător spre el. 
Cotlon unde să stea în tihnă? Niciunul. lar trupu-i 

e de nea pe dinăuntru, lin se topește, însă în jurul inimii 
se reîncheagă. Mereu în beznă, 

dibuie stele fără să ceară deslușiri, i se mânjește 
totuși steagul de cenușă, i se străpung 

până și undele singurătăţii cu harponul. 

În cuibul său de neguri dau unii buzna 

să-i soarbă chiar și-acest podmol dramatic, 

devenit ofrandă. Oamenii zilei 

cartografiază teme, aleg obiectul de numit 

și numele permise, corcesc tristețea. El a rămas 

tot blând, ei par stăpâni pe minele de aur, înhaţă 
aerul ca pe-un nimic, sunt ocupați să îl alunge 

pe acela care prinde cu mâna goală, de niciunde 

și ca-n joacă, strălucitorul pește. 


Seară cu idoli 


Seara, când urcă focurile jertfelor, 

duhul de aramă își lipește buza de pământ, 
se deschid drumurile roșii, 

vaiete se înalță și trec călătorii 

cu spinările-n praf, 

înmărmuriți de groază, 

idoli fumegânzi îi târăsc de picioare, 

așa se perindă 


32 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


cei dornici să se-ascundă - 

pe osii de carne, 

boiţi cu speranţă, 

în mâini cu mătănii de aur și boabe, 
numai pământul, punte și martor, 

stă între ei, 

iar ființa serii, în rugăciune, 

atinge cu trupul său pur același loc, 

unde încă se mai văd urmele monstruoase 
de roți. 


Invitaţie târzie 


N-am putut scrie rudelor - se mistuiseră, 
nici vreunui prieten - era deja mutat 
într-un sat de munte, 

despre fericirea tocmai aflată 

n-am vorbit - nu se cădea să fac marfă 
din broderiile cerului, 

necum să strig despre victorie, 

căci publicul era o grămadă de zdrențe 
și de cabluri topite, 

adevărații ascultători se aflau departe 
sau nu se născuseră, 

și n-am avut cum să vă invit la prânz - 
îl înghițiseră deja rechinii. 

Și-atunci, spune-ne, cine va petrece, 
cine va dansa? -se agățară de mine, 
curioși. Cunoscătorii bucuriei, 

cei ce trăiesc numai în sărbătoare! 


Risipirea norilor 


Vei rămâne singur 

cu pâinea și cuțitul 

când se vor risipi norii: 
neînfrânații, umezii, 

dospiți în forme luxuriante, 

se vor retrage într-o înspumare 
năzuroasă, va fi o zarvă 
năstrușnică pe cer. 

Purtați și ei în vârf, 

comod ca-n perne, 

șerpi în jilțuri de crini 

îți vor face semn, 

înainte să plece la rându-le. 
Stupefiat, vezi: le-ai consacrat 
de-a lungul erelor hazlii 

care te-au bântuit, 

ore lungi de studiu, 

fără urmări. Nu știi nimic. 

Ai stat anotimpuri întregi 

sub austrul himerelor, 
îndărătnic aţipit la adăpostul 
păpădiei din deșertul de piatră. 
Acum, după voia ta, 

blând se apropie ori se risipesc, 
visuri defilând ritmic. 

Dar te desparți cu adevărat, 

îi mături cu mâna pe nepoftiți, 
e răcoare și calm, mult cer 
oceanic în fundal. 

Rămas cu pâinea ta alături 
(violacee, rea, cutată), 

vei începe s-o tai. 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


lon Tudor lovian 


Poezie 


poem cu 


bisturiu înfipt între litere n a , 
şi ştirile rele se răspândeau peste tot şi se amestecau 


ai d a i setare ina z cu plâsul înăbuşit al unui bărbat 
dar el a fost ieri dimineaţă pe aici şi a bătut la uşă - j „ N. 
i i usi an dai au PER cu tropotul bocancilor peste begonii cu hârşcâitul spinilor pe 
nu era nici poştaşul nici lăptarul nici hopa mitică-nici-nu-bea-nici- Funi 

oi runte 
nu-se-strică 


şi era tare tras la față Sp NR N Hei 5 
stršveziú a fost aici şi L-am privit de după perdea zăvorâți cu lacăte 
i : în ruşine şi goliciune 
şi se vedea cerul prin el , şine ş 8 A , _ a 
AD irnă în două îsi şi nu L-am putut privi în ochi nu l-am putut răbda iubirea aceea 
şi mirosea a smirnă în două cu aer curat şi rece dă 
fără de rest 


şi nu i-am deschis Te , E , 
nu cerea nimic de la noi decât un pic de dragoste 


zu p So o vorbă bună 
l-am privit de după perdea cum arde de prea multă tristețe : E i 
o atingere a rănii aproapelui 
acolo A 
a : un surâs 
în strada pustie 


; : i dar nici de puţinul acela nu am fost în stare 
i-am văzut privirea grea 


de parcă atunci i s-ar fi terminat toate poveştile 


on > ; zi ; ne ţineau în chingi 
şi nimeni nu mai era în jurul lui f 8 


gi urâtul 
să-i asculte $ , 
3 : : - : iei z şi spaima 
cuvintele care miroseau din ce în ce mai tare a livadă după o i 
şi vina 


ploaie de vară i RI a 
eram pierduţi în noi înşine 


a ars în faţa casei , Sant 

şi nu trebuia să plătim 
de sete . . > > . . z . . z 
Ă M pentru lumina lină de seară pentru lumina lină de dimineață 
de singurătate : B - 
s pentru ploaia caldă de vară 
de urât 


pentru paharul de apă 
gi „ š nimic 
şi toți l-am privit de după perdea 
ca pe o ciudăţenie > , , 
nimic pentru nimeni 


ca pe un străin fără nicio legătură cu viaţa noastră 


Ea ud şi era numai durere şi amar şi târziu 
cum arde fără să se consume 


acolo 
şi era atâta puf de păpădie în iureş 


Ă i atâta miros de iod sub nuc şi funigei de la plopii de pe strada 

şi El era numai dragoste , , 3 ii PeR i 
SE NE : : ; ; E PRI PAIE : liceului 

şi privirea şi cuvintele Lui cauterizau rănile zilei aceleia îi , a a , 

atâta tristețe gris-piper între cornii deja trecuți 


atâta fierbere de gâze între florile reci de prun 
am crezut j i 
z SEA : : când a venit 
că va rămâne doar un pumn de tristeţe printre glastrele de pe bal- 


i 
con 3 _ : 
2 ge PRIZA n-a cerut decât un pahar de apă 
un fel de cărbune care dă să se stingă 
STI Rae a din 
şi nici măcar atât , , 
izvoarele Lui 


dar în jurul Lui lumina de dimineaţă mirosea a miere de mai o it ei PE 
şi noi tot nu eram pregătiţi să-L primim 
> sui ; Ba za A să-l dăm 
şi am privit cum ziarul zvârlit de băiatul cu cercel în ureche 


ati un pahar cu apă 
plutea în văzduh P P 


1/2019 33 


Euphorion 


în infranegru II 


dar s-au golit cuvintele de primăveri 

de mirosurile de pâine şi sare 

de gustul sânului de fetişcană sub scara blocului 
de griurile pufoase de toamnă 


de alcoolul înfrângerii 


prin nervurile goale ale cuvintelor se-aude şuierul vântului 
şi se depun nisipurile pustiei în straturi 


moartea îşi cântă triumful în salonul nou-născuţilor 


palpitul vieţii abia se mai simte în cuvintele noastre de toate zilele 
când înţelegi 

că Dumnezeu 
ţi-a uitat limba 


şi te-a uitat pe buza prăpastiei undeva în afara lumii 


dacă prin circumvoluţiunile creierului 
aleargă coşmaderi injectaţi de lovian cu poezie 
şi de atunci 


dimineţile miros a rai deschis dar asta nu schimbă nimic în lume 


dacă îţi vine să tai cu foarfecele 
cordonul ombilical 
care te leagă de istoria tribului 


de cuvintele puse la conservat în dicţionarele-cavouri 


în frigul zidurilor în acidul dizolvant al tristeţii 


tăcerea ucide 


de undeva 
îngropat adânc în ADN-ul tău şi aproape uitat 
se aude 
glasul paulin 
„dragostea nu gândeşte răul ci se bucură de adevăr 
toate le suferă toate le crede toate le nădăjduieşte toate le rabdă 


dragostea nu cade niciodată ” 


şi omul sau ce-a mai rămas din el 


nu spune niciun cuvânt 
dacă de zidul cu ţepi dinlăuntru care tot creşte 
în smogul cianotic 


se izbesc păsări crescute pentru libertate 


34 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


din tusea acră cu cheaguri 
din oţetul cu care îmi adăp 
aproapele şi ziua de mâine şi pe mine însumi 


se hrăneşte vai dragostea 


dacă în ritmurile acide ale unui poem născut 
printre pubele şi seringi şi piei de om lepădate 


e şi o urmă de dragoste 


dacă în om 
e doar vânt şi uruit de mecanisme în delir de autodistrugere 
şi zăcămintele visului sunt pe sfârşite 
şi ziua de ieri e mai departe ca oricând 
de ziua de azi 
şi abisul dintre ele se tot adânceşte 


atunci 


şi totuşi dragostea nu cade niciodată 


dacă în malaxorul dorințelor de copii îmbătrâniţi peste noapte 
în new brave world 
se amestecă în devălmăşie 
sexul în gheara-menghină a lui thanatos 
cu acizii plictisului peste micsandra din sufragerie 
cu surâsul electric pe lama cuţitului 
cu ploaia care nu va veni 


cu viaţa înghesuită într-un centimetru cub la ruleta rusească 


dacă dincolo de durerea de a fi nu mai e nimic 
şi nici strigătul nu se aude şi nu există ecou 


şi nu este limită pentru durere 


atunci seara se va sfârşi aici 
printre lumini greu de îndurat de atâta vinovăţie 
în bulboanele unei realităţi tare ciudate 
printre carcase de metal şi plastic în care au fost 
cândva 


oameni 


nu-ţi mai aminteşti nimic din vieţuirea ta 
în uterul stelar 
în copilul tuturor greşelilor 
în iubitul de sub casa scării 
în bătrânul tare obosit 


care citeşte poeme despre un bătrân tare obosit care citeşte poeme 


1/ 2019 


Euphorion 


şi-i lăcrimează ochii 


nu mai ştii 


nici cine eşti nici cine suntem 


dacă eu scriu 


ca să generez existenţă în lumea asta care trage să moară 


care şi-a uitat poeţii şi limba în care Dumnezeu visează 
în zilele în care nu scriu 
parcă umblu pe pustia neagră 


fără identitate fără dragoste 


dacă ei - 
pentru un păhăruţ de rachiu 
şi 3 minute de sex pe datorie 
şi uitare garantată sută la sută 


sunt gata să arunce în aer catedralele 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


dacă pentru copilul părăsit în no man's land 
nu mai există poveşti 
şi Moş Crăciun e doar o minciunică fără haz 


şi Pipăruş cel Viteaz doar un pipăruş nenorocit 


dacă lumea e doar un buzunar gol întors pe dos 


un scaun de fier care nu mai păstrează căldura nimănui 


în infranegru e doar negru 
CATRAN 


dacă eu îmi imaginez o pasăre care nu se aşază nicăieri pe pământ 
şi ea 
deja bate din aripi sub osul frunţii 
şi îl va sparge şi va ţâşni spre libertate 
şi nu se ştie cine-i va auzi cântecul 
pe cine va bucura 
absenţa ei 


absenţa mea 


atunci şi nici atunci 


Sibiu. Fotografie din Colecţiile Bibliotecii Judeţene ASTRA din Sibiu 
35 


Euphorion 


Petruţ Pârvescu 


pixelii leana bădălama și păcala făgețelului 


aşa ca între prieteni vă spun 

cărtărescu simona ioan es. pop mureșan & company 
nu-şi mai aduc aminte 

călin vlasie câte ceva poate 

despre sfârşitul lumii şi generaţia douămiistă 

se vorbea rareori 

pe la colţuri 

în şoaptă 


pixelii 

au trecut şi prin păcala făgeţelului 

luminA 

mai mult intermitentă 

a luat-o aşa (fără băgare de seamă) pe daiboj 
de la gulie prin rotoaica pe sub deal spre lăzărescu 
cu bâte şi topoare meşterite 

direct prin arini 

pe gârla vezii la vale 

pe cei care nu ştiau carte i-a ajutat 

să pună degetul 

ăla belit şi mare pe catastife şi călindare 

pe ceilalţi i-a luat direct pe sus cu ghiotura 

o dubă mare neagră 

la raion 


când a obosit 

sătulă şi mulțumită 

s-a oprit o țâră pe clopotniţa bisericii lângă pădure 
s-a uitat lung peste sat şi-a suflecat braţele oţelite 
s-a uşurat şi-a strigat fericită 

CUCURIGU(L) 


în fiecare an 

în februarie iarna 

de ziua mea sufletul intră-n vibrații 

un uter frumos deasupra mormintelor goale 

încerc mereu să privesc dincolo de marginea trupului 
doar amintirile care te locuiesc invers 


pixelii 

era noaptea de februarie 

ningea bătea crivățul dinspre răsărit steaua roşie 
bucile ei zdravene străluceau printre ostreţe 
ceasloave călimări şi parastase 


mama vroia să nu mai nască 
îi venise sorocul 


36 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Poezie 


și nu știa ce să facă 
plângea şi se ruga ca o sfântă în ieslele putrede 


aici 

pe la noi 

coborâse iadul pe pământ în liniştea pustiului 
nimeni cu nimeni nimeni lângă nimeni 
oameni blide morminte dobitoace 

singuri cu dumnezeu şi cu steaua aceea pe frunte 
privegheau în tăcere 

pe cel care vine pe cel care se duce 

tineri şi bătrâni femei și copii 

scuipau furioşi 

în sân 

de deochi pe furiş 

cu limba-n cerul gurii 

mare 

făceau CRUCE 


dar eu 

cum mă ştiţi 

(până şi de părinţi n-am ascultat niciodată) 
am văzut şi am auzitToTulL 

aşa ca prin vis 

de acolo 

din spatele zidurilor direct prin perete 
cum vine cum trece pe uliţă Cântecul 


mândru şi tainic glorios şi rebel 
printre gemete rugăciuni şi miros de ţuică fiartă 
cobora şi urca până în burta mamei 


DOAMNE 
cum pictau ursitoarele 
pereţii de carne cu propriile chipuri 


tatăl meu 

nu era acasă 

tata era plecat cu bărbaţii la raion la regională 
îşi tăiase (din greşeală) degetul ăla de la rădăcină 
şi acum era cercetat pentru neglijenţă 


pixelii 

ardeau prunii în soba oarbă ca pe comori focul 

şi-n casa mare se adunase lume multă ca la pomană 
stăteau pe pat pe chituci în picioare 

beau poşircă de prune 

şi mâncau boabe de porumb fierte 

şuşoteau 

cu ochii mici scobiţi adânc în orbite atente 

mai mult bârfeau că erau numai femei 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Gruss aus Jtermannstadt. 
Jteltauergasse. 


[ici ain- 


kaz ea -A 3 
Í Sibiu. Fotografie din Colectiile Bibliotecii Judetene ASTRA din Sibiu 


ce zici fă ay 

o fi băiat 

o fi fată 

din perete curgea liniştită candela spartă 


pixelii 

râuri obosite de-ndoială 

lămpi opaițe geamuri murdare 

care scânteie până departe 

care luminează crucile negre de lemn 
din fața fiecărei case 


era noapte târziu februarie iarna 


bătea crivățu-n lung şi-n lat 

geruind năprasnic zăpada 

sub cerul de-argint cu poalele-n cap 

auzeam şi vedeam prin perete 

cum vine 

cum urcă cum trece 

leana bădălana frumoasa nebună din capu’ satului 
cântând şi jucând în pielea goală pe uliţă 


în rest era bineera cald era linişte 


dar venise sorocul 
şi cu sorocul nu te jucai 


1/ 2019 


am izbit 

la început cu picioarele 
veneaMinvers 

(şi-a dat cu părerea moaşa ilinca lu' fătălău 
şi m-a înghiontit îndărăt) 

mă-năbuşeam n-aveam aer 

se rupsese apa şi curgea pe noroia la vale 


mama 

a văzut cum stă treaba 

plecaseM 

m-a prins din urmă repede de picioare 
urlând şi scrâşnind de durere 

a răzbit şi-am ieşit împreună 


pixelii 

luna plină pe fiecare mormânt fără cruce 
noaptea de februarie 

iarna 

cădeau stele 

femeile mâncau boabe de porumb fierte 
şi beau poşircă de prune 


în păcala făgeţelului 


pe valea vezii la deal dincoace de piteşti 
începuse colectivizarea! 


37 


Euphorion 


alentin Dolfi 


kkk 


Porumbeii sunt liberi ei zboară 
hăt în înaltul cerului omul Mitroi 

îi ademeneşte cu boabe bune 

şi gustoase de mei unul câte unul 
îi prinde şi îi inchide în cuşca 
dinainte pregătită porumbeii sunt 
liberi ei sunt păsările Maicii Domnului 
omul Mitroi îi taie şi îi prăjeşte 

în untură cu poftă îi mănâncă unul 
câte unul are gura plină de carne 
şi de moarte omul Mitroi 


kkk 


Ce a rămas din viața ta Paul Niculescu 
Mario o cataramă de curea un pulover 
croşetat şi putrezit jumătate pantofii 
de piele oase pe care mama ta le-a 
dezgropat din pământ visul american 
adânc te-a înecat în Dunăre şi nu ai 
mai ajuns niciodată pe malul sârbesc 
la Cazane ţi-au pescuit corpul 

oprit într-un grătar de scurgere 

ce a rămas din viaţa ta Paul Niculescu 
Mario o fotografie îngălbenită de la 

un concert Led Zeppelin pe care mi-ai 
oferit-o cu dedicație şi pe care o privesc 


doar atunci când îmi aduc aminte de tine 


kkk 


Lumea m-a condamnat pentru 

că mi-am alungat băieții de acasă 
dar am scăpat de doi pierde-vară 
care n-au vrut să-nvețe carte şi toată 
ziua erau cu gândul doar la distracţie 
şi mulţumit am fost când la pensie 
mi-am cumpărat o grădină şi de 
dimineaţa până seara avid de muncă 
îngrijeam răzoarele şi tare bine 

era vara când aerul se umplea 

de miresme şi beam cu prietenii 

câte un păhărel de tărie sub umbrar 
până într-o zi când grădina s-a răzbunat 
pe mine şi m-a îngropat sub brazdă 
un vis a fost viaţa mea un vis 

din care nu m-am mai trezit 


kkk 


Vila părăsită în care am murit 
seamănă cu viaţa mea triste şi pustii 
sunt încăperile cu tencuiala căzută 
triste şi pustii au fost zilele vieţii mele 
de femeie blestemată să trăiască 
lângă un bărbat beţiv care mă bătea 


38 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Poezie 


din nimic până când am început şi 

eu să beau şi să fumez cu timpul 

mi-a albit părul dinţii mi-au căzut şi 
întreaga mea făptură s-a urâţit atât 

de mult încât când mă priveam 

în oglindă mă îngrozeam de parcă 
vedeam un spectru şi nu o femeie 

odată frumoasă clătinându-mă mergeam 
la magazinul blocului să-mi cumpăr 
băutură şi copiii strigau şi aruncau 

cu pietre după mine aşa că vă spun 

vouă celor care m-aţi urât şi m-aţi bârfit 
am să mă-ntorc râzând din moarte înapoi 


kkk 


Când mă duc la mormântul tatălui meu şi privesc 
crucea albă de marmură şi nimeni nu-mi spune 
dacă dincolo de pământul negru al locului mic 
dreptunghiular mare cât un răzor dintr-o grădină 

pe care în mod obişnuit plantezi ceapă sau roşii 

mai este şi altceva în afară de nişte oase murdare 
de pământ când aprind o lumânare cu mintea golită 
de gânduri incapabil să spun o rugăciune sau să 

mă gândesc la tatal meu aşa cum a fost cum parcă 
nu ar fi fost niciodată când spre ieşire trec pe 

lângă mormintele unor oameni înmormântați 

în locul altor oameni şi din care au mai ramas 

doar oasele strânse de gropar într-un săculeţ 

din pânză când ies pe poartă şi îmi spăl mâinile 

la pompă pentru că aşa se face potrivit unui vechi 
obicei când ajung în stradă şi privesc trecătorii 

şi aud zgomotul maşinilor mirosurile de mâncare 
gaze de eşapament râsete şi înjurături şi îmi 

dau seama că am revenit în lumea vie dintr-o lume 
a tăcerii când sunt prea sfârşit de viaţă şi prea laş 
să mă sinucid deşi ar fi atât de uşor să mă arunc 

de la balcon cu braţele întinse ca într-o apă adâncă 
când mă gândesc cum m-ai părăsit fără macar 

un cuvânt pentru că îţi încurcam viaţa ta de femeie 
matură şi frustrată gata oricând să se întoarcă la soţul 
care a lăsat-o pentru alta mai tânără şi mai frumoasă 
când mă gândesc la timpul care a trecut la ce 

ar fi trebuit să fie viaţa mea şi nu a fost la femeile 
pe care le-am iubit şi care m-au parasit pentru alţii 
care au facut sex cu alţii copii cu alţii mereu 

cu alții şi niciuna cu mine când mă duc la mormântul 
tatălui meu şi privesc crucea albă de marmură 

şi nimeni nu-mi spune dacă dincolo de pământul 
negru al mormântului locul mic dreptunghiular 
mare cât un răzor dintr-o grădină pe care în mod 
obişnuit plantezi ceapă sau roşii mai este şi altceva 
în afară de nişte oase murdare de pământ 

când fiica mea va veni la mormântul meu 


1/ 2019 


Euphorion 


aul Tumanian 


Coletul 


La oficiul poştal Tati îi prezentă avizul funcţionarei de la 
ghişeu. 

— Cine e Luca? întrebă funcţionara. 

— Eu sunt, răspunse Luca. 

Funcţionara îşi lăsă ochelarii un pic mai jos pe nas şi îl 
aţinti cu privirea pe deasupra ramei. 

— Ai primit un colet, îl anunţă ea. 

Luca îşi ridică fericit privirea mai întâi spre Tati, apoi spre 
Mami, întrebându-se dacă e cazul să spună „Foarte bine”. Sau ceva 
de felul ăsta. Cum niciunul din ei nu avu vreo părere în privinţa asta, 
Luca nu spuse nimic ci rămase doar cu zâmbetul. 

— Cartea de identitate, ceru funcţionara pe un ton sever. 

Zâmbetul i se şterse lui Luca de pe faţă. Se uită lung mai 
întâi la Mami, apoi la Tati. Mami răspunse în locul lui, pe un ton des- 
tul de rece: 

— După cum ştiţi, Luca al meu, la vârsta lui de cinci ani, 
încă nu are carte de identitate. 

Funcţionara păru uşor descumpănită. Dar nu cine ştie ce. 
Spuse, oarecum imperativ: 

— Codul numeric personal, vă rog! 

Mami îşi dădu ochii peste cap şi interveni iarăşi: 

— Dacă Luca al meu nu are carte de identitate, e logic să 
nu aibă nici cod numeric personal. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, am 
să ridic eu coletul în locul lui. 

— Mă îndoiesc că o să-l ridicaţi, replică funcţionara. 

— Adică de ce nu l-aş putea ridica? o contrazise Mami, în 
timp ce Tati stătea deoparte cuminte. 

— O să vedeţi dumneavoastră de ce, promise funcţionara. 
Eu îmi fac datoria să vă avertizez. 

Clămpăni o bucată de vreme la tastatura calculatorului, în 
timp ce Mami şi Tati aşteptau şi, bineînţeles, Luca odată cu ei. Apoi 
funcţionara clicăi ceva cu mausul, ceva care punea în funcţiune im- 
primanta, din care ea scoase o foaie şi o puse, nu înainte de a o flu- 
tura, pe pervazul ghişeului. 

— Vă rog să semnaţi aici. 

— Eu? întrebă Mami. 

— Păi n-aţi spus dumneavoastră că vă luaţi răspunderea? 
Eu aşa am înţeles. 

— Nu pot să semnez de primire câtă vreme n-am primit 
coletul! obiectă Mami. 

— Hârtia asta vă dă dreptul, explică funcţionara de la 
poştă, să intraţi în posesia coletului la adresa pe care o găsiţi aici. E 
o adeverinţă de posesie, doamnă. 

— Zău? făcu Mami neîncrezătoare. Pot să ştiu şi eu care-i 
această adresă? 

— Cum să nu, răspunse funcţionara. Dacă citiţi aici cu 
atenţie aflaţi toate datele. Şi să-mi semnaţi aici sus, în dreapta, vă 
rog. 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Proză 


îndepărtându-se de ghişeu, Tati întinse mâna din mers 
spre Mami, cerându-i hârtia primită: 

— la să văd şi eu. 

Tocmai parcurgea cu privirea adeverinţa de posesie, când 
Luca întrebă: 

— Unde e coletul? 

—e n-ai primit? 

— Unde e coletul? întrebă din nou Luca. 

— Pe strada larba Câmpului, îi răspunse Mami, sec. 

Tati tresări, se întrerupse din citit şi se întoarse spre Mami, 
nu mai puţin uimit decât Luca: 

— Unde-i asta, strada larba Câmpului? 

— O să vedem în maşină, pe gipies. 

— Dar numărul? insistă Tati. 

— Fără număr, răspunse Mami la fel de sec. Strada larba 
Câmpului, pur şi simplu. 

— Acolo găsim coletul? vru să ştie Luca. 

În maşină, pe ecranul gipiesului, aflară că strada cu pricina 
se afla undeva în afara oraşului... Viraţi dreapta, pe strada Rozelor 
— auziră cu toţii indicaţia... Mergeţi două sute cinzeci de metri şi vi- 
raţi stânga, pe strada Brândugşelor... Viraţi dreapta, pe strada Zam- 
bilelor... Respectând fiecare indicație, se treziră în scurt timp la 
marginea oraşului, având o fâneaţă în dreapta şoselei, cu căpiţe de 
fân, ca la ţară, cu case răzlețe, depărtate de stradă, şi de o parte, şi 
de cealaltă. Luca fu primul care observă plăcuţa pe un stâlpişor, şi 
Mami citi cu încântare: 

— Strada larba Câmpului! Pe bună dreptate, iarba câm- 
pului! observă ea. 

— Aici găsim coletul? întrebă Luca. 

— Trebuie să ne uităm prin iarbă, spuse Tati ironic. Nu 
cumva să ne scape! 

Mami îi aruncă o privire plină de reproş dar se abţinu de la 
orice comentariu. 

Maşina trecea cu viteză redusă şi toţi trei scrutau fâneațţa, 
să nu le scape ceva dincolo de un gard rar, cu doi-trei stâlpi şi câ- 
teva sârme ruginite şi lăbărţate. De dincolo de gard, două vaci în- 
toarseră capul urmărind maşina, nu că ar fi murit de curiozitate, 
dar puţini erau cei ce se aventurau pe strada larba Câmpului. 

— Aia ce e? întrebă Luca. 

— Aia, ce? ceru Mami o precizare. Din cauza situaţiei, nu 
era în toanele ei cele mai bune. 

Luca întinse braţul pe geamul deschis spre ceea ce se 
vedea în plină fâneaţă şi întrebă: 

— Coletul? 

Mami se încruntă la el, dar se abţinu de la orice comenta- 
riu. Din nou. Mami avea bunul obicei să se abţină de la tot felul de 
chestii. 

Dincolo de gard şi dincolo de vaci se vedea tronând în 


39 


Euphorion 


plină fâneaţă un fel de cutie pătrăţoasă — sau o ladă? — de culoa- 
rea cartonului, poate chiar de carton, mare cât o dubiţă să zicem, 
poate ceva mai puţin înaltă, în schimb cu siguranță mai alungită. 
Cutia era încinsă peste mijlocul feţei lungi cu două benzi roşii de 
plastic... sau poate de pânză — încă nu se putea desluşi prea bine: 
odată pe orizontală, şi încă o dată pe verticală. 

— E un cadou! strigă Luca încântat. 

Şi într-adevăr, obiectul din mijlocul fâneţei arăta ca o 
uriaşă cutie de cadou, legată cu panglici. Lipsea doar funda de de- 
asupra. 

Tati, care conducea foarte încet şi nu scăpa din ochi cutia, 
fu de părere că... 

— Trebuie că-i un container. Chestiile astea se folosesc la 
transportarea mărfurilor cu vaporul. Dar aici, în plină fâneaţă, să 
mă bată Dumnezeu, nu văd ce să caute un container! 

Opri maşina. Coborâră toţi trei sub privirile de astă dată 
mirate de-a binelea ale vacilor. Care îi urmăriră şi în continuare, su- 
cindu-şi gâturile, în timp ce se îndreptau păşind prin iarbă spre con- 
tainer. 

Ajunseră la el. 

Tati întinse mâna şi pipăi peretele cutiei. Înainte să apuce 
să-şi dea cu părerea dacă peretele e din carton sau din altceva, Luca 
îşi repezi braţul cu arătătorul întins spre partea de sus a peretelui şi 
strigă abia stăpânindu-şi emoția: 

— Scrie ceva acolo! 

Tati îşi ridică şi el privirea spre locul arătat de Luca. 

— Să mă bată Dumnezeu, spuse el uluit, dacă nu-i ăsta... 

— Ce e? Ce e? tropăi Luca de nerăbdare. Ce scrie? 

— „Destinatar: LUCA”, citi Tati. 

Mami îşi împreună palmele în dreptul pieptului, cu ochii 
strălucind de bucurie. 

— Coletul! 

— Coletul! Coletul! ţipă Luca. 

— Uite de ce zicea madam aia de la poştă că nu crede că- 
| putem ridica! se dumiri Mami. Păi cum să-l ridice cineva! E nevoie 
de o macara! 

— Ceea ce simt eu aici, spuse Tati, nu-i carton ci... pur şi 
simplu hârtie de ambalaj. lar dedesubt e ceva tare. 

— Rupe-o! strigă Luca. 

— Încetişor cu ruptul, încercă Mami să le domolească 
avântul. 

— Rupe-o! Rupe-o! insistă Luca. E-al meu! Mi l-a trimis mie! 

— Întrebarea e cine ţi l-a trimis, spuse Mami, precaută. 

Dar Tati deja se apucase să rupă fâşii de hârtie de amba- 
laj. De sub fâşii ieşea la iveală peretele de metal al cutiei, albastru, 
nou-nouţ şi cât se poate de solid, cu stinghii verticale în relief. 

— E o scăriţă aicea! strigă Luca. 

Într-adevăr, Tati ajunsese cu ruptul hârtiei în partea de jos, 
unde ieşise la iveală o mică scară, iar deasupra ei o uşă. Tot metal, 
tot albastru, tot nou-nouţ şi solid. În scurt timp de sub hârtia de am- 
balaj putu fi văzută o ferestruică. Ceea ce pentru Tati fu de-ajuns ca 
să tragă concluzia că: 

— E un modul de locuit. 

— Un modul de locuit? repetă Luca dezamăgit. 

— Ei, iubitule, interveni Mami, Tati foloseşte un limbaj 
prea tehnic. E o căsuţă în toată legea! 

— O căsuţă! strigă Luca în culmea fericirii. 

Între timp, tot peretele frontal al căsuţei fusese dezvelit 
de către Tati. Ceea ce înainte păruse a fi o banală cutie strălucea 
acum în toată splendoarea ei albastră: lac-lăcuit-metalizat- 


40 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


albastru-mirosind-a-proaspăt. lar ca fundal se ridica la o oarecare 
distanţă o pădure de stejari. 

Tati încercă uşa: era încuiată. 

— Vrei tu să-ţi arunci o privire pe adeverinţa de posesie, o 
rugă el pe Mami. Spune ceva despre chei acolo? 

— „Pipăiţi cu atenţie sub scară”, citi Mami din document. 

— La toate s-au gândit! remarcă Tati cu admiraţie. Dădu 
să se aplece şi să întindă mâna sub scară. Dar pentru moment se 
răzgândi, vrând să se arate şi el precaut. Aşa că i se adresă lui Luca: 

— Te rog să te uiţi în jur şi să-mi spui dacă ne vede cineva. 
Da? 

Luca îşi roti privirea în jur. 

— Doar vacile, anunţă el. 

— E-n regulă, spuse Tati. Vacile n-au memorie. 

— De unde ştii tu că n-au memorie? îl apostrofă Mami. 

Tati scoase de sub scăriţă o punguţă de plastic, transpa- 
rentă, în care se aflau cheile. Luca bătu din palme de bucurie. Pun- 
guţa era sigilată. Tati rupse sigiliul şi în clipa următoare cheile 
străluceau în soare, în mâna lui. Descuie uşa, apăsă pe clanţă, uşa 
rezistă un pic şi se desprinse cu un plescăit uşor desprinzându-se 
de garnitura nou-nouţă. Totul mirosea a fabrică. 

Luca dădu să se repeadă pe uşa deschisă, dar Mami îl opri. 

— Intră tu primul şi vezi ce-i înăuntru, îl îndemnă ea, pre- 
caută, pe Tati. Din nou precaută. Mami se arăta de multe ori pre- 
caută. Şi bine făcea. 

Tati îi aruncă lui Mami o privire din care se putea citi: Ei, şi 
tu! Hai să nu exagerăm! Nu comentă însă şi intră în modul... Scuze: 
intră în căsuţă. De unde, în nu mai mult de trei secunde, se ivi din 
nou în prag ţinând între palme un acvariu sferic, aproape ca un bol, 
ceva mai mare, în care înota o peştişor roşu, cu aripioare moi şi un- 
duitoare. Pe peretele de sticlă era lipită o etichetă pe care stătea 
scris: „Acvariul lui Luca”. 

— Acvariul meu! strigă Luca în culmea fericirii. 

— Avem loc cu toţii acolo? întrebă Mami. 

— Oho! Şi încă cum! răspunse Tati pe un ton de parcă ar fi 
fost meritul lui că era acolo înăuntru loc destul. 

Intrară cu toţii şi cercetară prin jur. 

— E şi o baie! strigă Luca. 

— Scrie pe ea „Baia lui Luca”? îl luă Tati peste picior. — Un 
pat suprapus, o canapea, continuă Tati să inventarieze... Un aragaz, 
un dulăpior de haine. Din surpriză în surpriză, Tati găsi un mic frigi- 
der, din care, fericit, scoase o sticluță de bere. 

— „Berea lui Tati”! improviză Tati, prompt. 

— Ai grijă, îl preveni Mami, ai de condus drum lung înapoi 
acasă. 

Dar Tati răspunse: 

— Nu mai plecăm de-aicea până mâine dimineaţă! Scotoci 
în frigider şi dădu de o mulţime de alte sticluţe. — la uite ce-avem 
aicea! Sucuri! De mere... de pere... de portocale... de grepfrut... de 
caise. Tati lua la mână sticluţele şi le citea etichetele. — Tu de care 
vrei, Luca? 

Luca se gândi un pic şi zise: 

— De caise. 

— Pe mine nu mă-ntrebi? spuse Mami cu prefăcut reproş. 
(De fapt nu se ştie cât de prefăcut.) Drept care, la cerere, căpătă şi 
ea o sticluţă cu suc de mere. 

Scoaseră în faţa căsuţei trei scaune pliante, se aşezară cu 
faţa la drum, care arăta ca un drum de ţară. Îndărătul lor aveau pă- 
durea verde. Răsturnaţi pe spate, relaxaţi, se lăsau fermecaţi de fru- 
museţea locului. 


1/ 2019 


Euphorion 


— Ce aer! exclamă Tati. Şedea picior peste picior şi ples- 
căia din limbă de plăcere. Mai luă o sorbitură de bere şi spuse: — Ce 
linişte! 

Luca, imitându-l, şedea şi el răsturnat pe spate, picior 
peste picior şi îşi savura sucul de caise. Spuse: 

— Dar parcă nu-i chiar aşa de linişte. 

— Ce vrei să spui? se alarmă Mami. 

— Se-aude o motocicletă, anunţă Luca. 

— Cum aşa, o motocicletă? În pustietatea asta? 

Şi într-adevăr, o motocicletă se apropia cu viteză redusă 
de-a lungul drumului de ţară. O văzură toţi trei cum încetineşte şi 
mai mult în dreptul maşinii pe care Tati o lăsase la marginea dru- 
mului, cum virează pe după maşină şi o taie peste câmp de-a drep- 
tul spre ei. Mami îşi miji ochii, neliniştită şi se îndreptă de spate în 
scaunul ei. 

Motociclistul opri în faţa lor, îşi scoase casca şi descălecă. 
Apoi îşi scoase şi mănuşile de piele, după care dintr-un buzunar de 
la geaca de piele scoase o hârtie pe care o despături. 

— Bună ziua, spuse motociclistul. Vin din partea expedi- 
torului. Sunt mesagerul lui. Care nu doreşte să fie cunoscut. 

— Nu vreți o bere? îl îmbie Tati. 

— Nu, mulţumesc, răspunse motociclistul, conduc moto- 
cicleta. Am primit misiunea să aflu dacă totu-i în regulă în legătură 
cu coletul. 

— Totu-i în regulă, zise Tati. 

— Dacă îmi daţi voie, insistă mesagerul, aş vrea să aflu 
care-i părerea destinatarului. Cine e Luca? 

— Eu sunt Luca, spuse Luca un pic neliniştit. 

— lubitule, i se adresă Mami, nu-i cazul să-ţi faci griji. Dom- 
nul mesager vrea să-ţi pună câteva întrebări. Nu-i aşa, domnule me- 
sager? 

— Exact, doamnă. Aş vrea să ştiu dacă, aşa cum de altfel 
pare, coletul a ajuns cu bine. Cred că pot să notez aici că da. 

Primind confirmarea de la toţi trei, mesagerul-motociclist 
notă ceva într-o căsuţă de pe foia pe care o ţinea în mână. 

— Să vă aduc un scaun pliant? întrebă amabil Tati. 

— Nu mulţumesc. Am să mă aşez chiar aici, pe şa. 

Şi mesagerul se rezemă, aşa, pe jumătate, de propria sa 
motocicletă. 

— A doua întrebare este dacă destinatarul, adică Luca des- 
igur, este mulţumit de coletul primit. 

Trei priviri se încrucişară pe faţa lui Luca, şi toate trei în- 
trebătoare. 

— Spune, iubitule, eşti mulţumit? îl îndemnă Mami cu glas 


dulce. 

— Da, spuse Luca. 

Mesagerul notă încă ceva pe foaia sa. 

— Bun. la spune, Luca, ştii ce vrei să te faci când ai să fii 
mare? 


Luca privi spre cer, sperând poate să găsească acolo răs- 
punsul, deschise gura, îşi trecu limba peste buze, închise gura, luă 
o înghiţitură de suc şi spuse: 

— Nu. 

— Nu? vru să se asigure mesagerul că a înţeles bine. — 
Bun. Nu-i nicio nenorocire, ai tot timpul să te hotărăşti. 

Mesagerul lăsă să treacă vreo câteva secunde bune în- 
ainte să continue cu întrebările. Se întoarse spre Tati, pe care îl în- 
trebă: 

— Sunteţi o familie înstărită, domnule? 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


— Înstărită? spuse Tati pe gânduri. Să vă spun ceva, dom- 
nule mesager. Suntem o familie destul de înstărită cât să-şi permită 
nevastă-mea să dea la reparat un pat vechi din lemn de trandafir. 

— La reparat, aţi spus? 

— Mai mult decât atât! La recondiționat! Nu cred că vreţi 
să ştiţi cât a costat. 

— Am înţeles, se declară motociclistul satisfăcut de răs- 
puns. În cazul ăsta, aş vrea să ştiu... Şi vă previn că urmează o în- 
trebare grea. Poate cea mai grea. Tu, Luca, dacă ai să ajungi un mare 
om de afaceri... Sau nu neapărat un mare om de afaceri ci, aşa, o 
persoană înstărită... Mă urmăreşti, Luca? 

— Vă urmăreşte, domnule mesager, răspunse Mami în 
locul lui. 

— Deci dacă ai să ajungi o persoană înstărită, ai să faci 
acelaşi gest? 

— Adică ce vreţi să spuneţi, domnule mesager, vru să se 
lămurească Mami. La care gest vă referiţi? 

— Vreau să spun că acest modul de locuit... sau, mă rog 
altul asemenea... 

— Aha! tresări Tati fericit pe locul săi, cu sticluţa de bere în 
mână. Nu v-am spus eu că se cheamă modul de locuit! 

Mami interveni împăciuitoare: 

— N-aţi fi de acord să-i spunem căsuţă, domnule mesa- 
ger? Aşa, ca să înţeleagă toată lumea despre ce vorbim? 

— Cum vreţi dumneavoastră, doamnă, fu de acord mesa- 
gerul motociclist. Şi se întoarse din nou către Luca: — Aşadar, Luca, 
dacă ai să ajungi o persoană înstărită, cândva, peste mulţi ani, nu-i 
nicio grabă, ai fi de acord să dăruieşti la rândul tău acest modul de 
locuit... mă scuzaţi, această căsuţă... sau poate alta, asemănătoare... 
Cine ştie cum evoluează tehnica... S-o dăruieşti, ziceam, unui alt 
copil... sau, mă rog, unei persoane de o vârstă oarecum fragedă, ca 
să zic aşa... ca să o faci fericită pe acea persoană? 

— Domnule mesa... începu Mami pe un ton precaut, uşor 
alarmată. 

Dar Luca nu aşteptă ca Mami să-şi ducă propoziţia până 
la capăt. Răspunse cu toată hotărârea: 

— Da! 

Motociclistul-mesager răsuflă uşurat, un zâmbet înflori pe 
buzele sale şi, lăsându-se pe spate, spuse: 

— Cred că expeditorul va fi fericit să afle asta. Bun. Nu mai 
rămâne decât să semnezi aici, i se adresă el lui Luca. 

Luca se uită neajutorat la Tati, la fel de neajutorat se uită 
la Mami. 

— Mă tem că nu ştie încă să scrie, domnule mesager. Dar 
dacă aveţi încredere, am să semnez eu în locul lui. 

— Am toată încrederea, doamnă. 

Împături hârtia pe care Mami îşi pusese semnătura, o 
băgă la loc în buzunarul de la piept al gecii sale de piele nou-nouţă, 
semn al unei prosperități mai presus de orice îndoială. La fel ca şi 
motocicleta Harley-Davidson cu care venise. 

lar acum pleca. 

Mesagerul se îndepărtă tăind fâneaţa, ocoli pe după ma- 
şina lăsată de Tati la marginea drumului, după care acceleră în 
trombă şi... dus a fost. 

Tati se lăsă pe spate în scaunul lui pliant, luă ultima înghi- 
ţitură de bere şi spuse c-un oftat de uşurare. 

— Ce aer curat! Şi ce linişte! 


Euphorion 


alentin-Lucian Mureșanu 


Tu n-ai habar cum era în vremurile acelea, în anii "50, când 
nu trecuseră decât vreo 10-12 ani de la război și comuniștii încă nu 
erau pe deplin siguri pe putere, mai ales că abia se terminase cu re- 
voluția din Ungaria. Teroarea de tip stalinist care mai scăzuse după 
1953, s-a reinstaurat cu și mai multă agresivitate. Toată lumea era 
speriată și se temea de delaţiuni și represiuni, care puteau veni ori- 
când, din senin și asupra oricui. Se căutau tot felul de pretexte spre 
a stârni o frică, permanentă peste tot. Până și membri de partid cu 
funcţii înalte trăiau cu teama de epurări, sau procese politice în- 
scenate, bazate pe dovezi false, care se încheiau aproape totdeauna 
cu torturi, cu ani de închisoare, de nu cu condamnări la moarte, cum 
fusese mai înainte cazul lui Pătrășcanu. De aceea, toți șefii urmă- 
reau în permanenţă orice amănunt din politica Partidului și încer- 
cau să se arate plini de loialitate și vigilnță, de combativitate și 
intransigenţă. Din orice poziție socială sau politică, din orice situa- 
ţie, din cauza unei simple afirmații, datorită unei atitudini sau unui 
comportament ce puteau fi răstălmăcite ca semne de ostilitate față 
de regim, uneori dintr-un banal gest nevinovat, te trezeai cu o acu- 
zație de opoziţie politică. Criticat, înfierat într-o ședință de demas- 
care a „oportuniștilor și dușmanilor poporului” în cadrul 
Organizaţiei P.M.R. sau U.T.M, te puteai considera fericit dacă scăpai 
cu o sancțiune sau excluderea din organizaţie, deși acest fapt atră- 
gea o mulțime de nejunsuri pe linie profesională și multe alte con- 
secințe sociale. 

Scăderea populaţiei datorită războiului, a dus la un fel de 
politică de stimulare a natalității, prin alocaţii pentru copii, nu prin 
legea dură împotriva avorturilor care a fost impusă mai târziu. În 
acei ani Partidul era mult mai preocupat de „dușmanul de clasă”, 
decât de alte probleme, o mare atenție acordându-se moralei co- 
muniste, care se baza pe concepția marxist-leninistă asupra fami- 
liei, „celula de bază a societăţii ”. Sarcina apărută înainte de 
căsătorie, copiii concepuți în afara familiei, erau considerate acte 
de imoralitate și destrăbălare, o rușine pentru orice femeie, cu atât 
mai mult pentru o membră a Partidului sau a organizației de tine- 
ret și de aceea trebuiau condamnate și câteodată destul de aspru 
pedepsite. 

Când eram student am asistat la o astfel de adunare ge- 
nerală de sancţionare pentru: „Încălcarea flagrantă a normelor eti- 
cii şi moralei comuniste”, ce ar fi putut avea consecințe dramatice, 
dar printr-un gest incredibil, totul s-a terminat altfel. 

Parcă aud și văd încă, ședința aceea de excludere, pe- 
deapsă preconizată de secretarul Organizaţiei de Bază a P.M.R, cu 
tot cortegiul de urmări și consecințe grave. La masa prezidiului se 
mai aflau, decanul și secretarul U. T. M. al facultăţii, dar și un tova- 
răș mereu încruntat, nervos și nemulțumit, un instructor-delegat 
venit de la Raionul de Partid. Au vorbit pe rând, obiectând, acuzând, 
criticând... singur studentul de la organizaţia de tineret, fiind mai 
rezervat și conciliant, regretând situaţia ce s-a creat. 


42 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Proză 


Scund și gras, omul de la Raion a luat cuvântul ultimul, vo- 
ciferând vehement și retoric: „Da tovarăși studenți, în cadrul Uni- 
unii Tineretului Muncitor din Patria noastră, urmând înțeleapta 
politică a Partidului, am primit tineri membri din clasa muncitoare, 
țărănimea muncitoare, dar și din rândurile intelectualităţii, deci și 
dintre numeroșii studenți ai institutelor noastre de învățământ su- 
perior. Voi cei prezenți aici, ca și ceilalți utemiști, sunteți cadrele de 
mâine ale ţării, viitorii constructori ai socialismului, specialiști în di- 
verse domenii, dascăli, arhitecţi, ingineri, medici... și toate celelalte 
profesiuni pentru care vă pregătiţi în cadrul facultăţilor din care fa- 
ceți parte...” 

însă în continuare, Tovarășul nu s-a lansat în acele plicti- 
coase excursuri despre rezultatele noastre la examene și educația 
politico-ideologică, ci a adoptat direct o intonaţie agresiv-ameni- 
nțătoare, care m-a făcut să devin mai atent: „...Veghem permanent 
asupra educaţiei și moralei studenților, care trebuie să se dove- 
dească demni de încrederea Partidului, ca viitoare cadre ale socie- 
tății noastre, tovarăși cinstiți, capabili, loiali Patriei, ţară a celor ce 
muncesc, a muncitorilor și țăranilor, oameni harnici, de nădejde și 
de mare probitate morală. lată că totuși, între utemiștii din faculta- 
tea voastră s-a ivit un caz de imoralitate crasă, autentică sfidare la 
adresa moralei comuniste promovate de clasa muncitoare și de Par- 
tidul nostru...” 

Concret, era vorba de o biată studentă din anul doi care 
rămăsese gravidă, fiind doar logodită, spunea ea, nu măritată cu 
tatăl viitorului copil. E adevărat că întreruperile de sarcină nu erau 
interzise, iar multe tinere, printre ele și destule studente, care 
pățeau necazuri de-astea, scăpau de ele fugind la cabinetele de gi- 
necologie. Așa că te întrebai, de ce proasta aia nu a procedat la fel, 
ci a neglijat sau amânat până ce intervenţia nu mai era posibilă. 
Lipsa de bani nu putea fi invocată, fiindcă taxa medicală nu era prea 
mare (chiuretajele nefiind însă gratuite) și cei doi adunau împreună 
suma necesară... ca să fie totul bine. Se cereau bani de-acasă sub 
tot felul de motive, se făceau împrumuturi, ba câteodată colegi și 
prieteni puneau mână-de-la-mână și se găsea o rezolvare. 

Încă vreo câțiva vorbitori au luat atitudine față de stu- 
denta respectivă, fără prea multă convingere, deoarece noi, cei din 
facultate, știam că Sara umbla de mai multă vreme cu Toni Pretoiu, 
un alt coleg de la secția stomatologie, care era cu doi ani mai mare 
decât ea, așa că toată lumea bănuia că el era cel ce o lăsase însăr- 
cinată. 

Apoi bonzul de la Centru s-a ridicat și a cerut nu numai 
sancţionarea pe linie de U.T.M. - propusă de Biroul Organizației Bază 
- ci s-a referit chiar la posibilitatea exmatriculării ei din facultate. 
Un murmur de dezaprobare şi nemulţumire s-a iscat din toate co- 
lțurile sălii și au răsunat câteva voci protestatare: „Să nu exage- 
răm!... „E o studentă bună!"... „Ar fi păcat!”... Imediat, în 
conformitate cu statutul organizaţiei de tineret și invocând respec- 
tarea „democraţiei interne” care trebuie să funcționeze în rândurile 


1/ 2019 


Euphorion 


acesteia, Tovarășul a dat cuvântul „vinovatei”. 

Ea a spus foarte clar și pe scurt, că colegul ei, tovarășul 
Anton Pretoiu din anul IV, este tatăl viitorului copil, ei având o le- 
gătură de dragoste de aproape un an. Când ea și-a dat seama căa 
rămas gravidă i-a mărturisit, el s-a arătat foarte încântat, s-au lo- 
godit şi i-a promis că se vor căsători curând. După vreo două luni în 
care relația părea la fel de apropiată, ea l-a întrebat când se vor că- 
sători, dar brusc el s-a supărat și i-a cerut să renunţe mai întâi la 
sarcină și pe urmă se va gândi: „Bineînțeles că eu nu am vrut și deja 
nici nu se mai putea. Atunci Toni mi-a spus furios că mă privește, că 
e vina mea, că în condițiile astea, el nu mă va lua de soție și nu vrea 
să mai aibă de-a face cu mine. M-a acuzat pe urmă că l-am înșelat 
și a pretins deci, că nu el e tatăl adevărat...” 

Din altă parte a sălii, Pretoiu a început să o contrazică, să 
o „bruieze” și să protesteze, dar la o a doua încercare, toți s-au uitat 
cu severitate la el îndemnându-l la tăcere. Unul dintre membri pre- 
zidiului l-a pus la punct: „Suntem în ședință, tovarășa are cuvântul, 
nu aveţi voie să întrerupeți pe vorbitor! Mai târziu vă vom da cu- 
vântul și dumneavoastră să vă dezvinovățiți... în fine, să vă spuneţi 
puncul de vedere...”. 

Sara a continuat enervată: „l-am spus că asta eo min- 
ciună, însă el, deși nu are dovezi, mi-a repetat că a decis să se des- 
partă definitiv de mine... lar acum eu sunt considerată imorală și 
vinovată pentru că Toni s-a răzgândit pe neașteptate, m-a părăsit 
fără motiv și nu vrea să-și mai recunoască paternitatea?” Bossul nu 
s-a lăsat impresionat de spusele ei, ci a atenționat că problema asu- 
mării sau refuzului paternității este treaba tribunalului nu a orga- 
nizației de tineret. A susținut pe urmă că: „Dacă eraţi o tânără 
studentă cu conștiință morală, nu trebuia să vă lăsaţi pradă in- 
stinctelor și să începeți viața amoroasă înainte de căsătorie... un 
asemenea comportament e incompatibil cu statutul de utemistă, 
cu viața activitatea unui viitor medic...” De astă dată replica ei a 
venit hotărâtă și tăioasă: „Tovarășe instructor vă asigur că la mine 
a fost vorba de sentimente, nu de instincte. Vreţi să faceți o inves- 
tigaţie să aflăm câte studente din universitate și de aiurea sunt vir- 
gine, câte au avut întrerupere de sarcină? E mai important și mai 
moral să păstrezi aparențele, decât să îți dorești un copil cu omul pe 
care îl iubeai, și care zicea că te iubește și se va căsători cu tine?” S- 
a lăsat o clipă de liniște și s-au auzit două-trei aplauze răzlețe în fun- 
dul sălii... Atmosfera devenise jenantă și încordată... Tovarășul a 
spus că asta-i obrăznicie, dar ca să iese din încurcătură și să nu mai 
fie încolțit cu astfel de întrebări și replici incomode, i-a dat repede 
cuvântul lui Pretoiu... 

Acela a fost de-a dreptul jalnic, încercând să nege, să insi- 
nueze că ea umblă cu minciuni și intrigi ca să-și ascundă vinovăția, 
că nici nu a fost vorba de logodnă, iar nu el ci un alt coleg e tatăl... 
Făcând un adevărat circ apropo de poziția sa: „ ...de om înșelat în 
sentimentele mele curate și astfel batjocorite...” La final a cerut pe 
un ton plângăreț, înțelegere și dreptate din partea colegilor, fiindcă 
ea minte în fața adunării, așa cum l-a minţit și pe el, voind să-i pună 
în cârcă copilul altuia... Dar secretarul organizaţiei de partid, i-a re- 
tezat lamentaţia, interpelându-l cu o întrebare punctuală: „Ne spu- 
neți cine-i acel coleg cu care pretindeți că ea avea alte relații când 
erați împreună? Oricum, în proces va trebui să veniți cu martori și 
să-l aduceți în fața instanţei.” Toni a refuzat, pretextând că nu voia 
să îl numească acum, că nu erau la tribunal... Pe loc ceilalți au înce- 
put să-l ia în zeflemea, să-l ironizeze, să-i arunce interjecţii, mus- 
trări, să-l întrerupă și să-l facă mincinos... așa că s-a creat rumoare. 

De la masa prezidiului ședinței, decanul facultăţii a cerut 
să se facă liniște și a luat cuvântul uitându-se aproape ameninţător 
la Pretoiu și vorbindu-i fără menajamente: „Tovarășe student îţi 
spun numai câteva fraze spre a te preveni, că dacă nu demonstrezi 
vinovăția ei și paternitatea altcuiva, pe lângă că va trebui să plătești 
pensia alimentară, în tribunal vei fi acuzat de mărturie mincinoasă. 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Gândește-te mai bine, mai omenește, nu încerca inutil să negi, și dă- 
ţi seama că e normal să te căsătorești cu Sara Wikmann, cu care 
erai... foarte apropiat, fapt cunoscut de mai toți colegii tăi. În felul 
acesta îți asumi răspunderea faptelor tale, te arăţi un bărbat onest, 
un demn utemist cu conșiință civică și în consecință colega ta nu va 
mai fi propusă pentru sancționare și exmatricularea din facultate. 
Dacă persiști să nu recunoști realitatea, iar în urma procesului se 
va stabili că tu ești cel cu care a fost conceput copilul, vom avea 
multe de spus în privinţa cinstei, caracterului și demnităţii tale...” 

Nervos, Tovarășul s-a ridicat din nou și autoritar, cu vocea 
lui aspră, a admonestat plenul adunării, reproșând comportamen- 
tul indisciplinat din timpul discuțiilor, în final concluzionând: „Așa că 
încheiem ședința și deocamdată amânăm luarea deciziei de san- 
cționare. Cei doi vor avea timp să se mai gândească, dar dacă în ter- 
men de o lună tovarășa Sara... și cum îți mai zice, Wignam...?, nu 
apare cu certificatul de căsătorie, urmează conform statutului, să 
fie exclusă din organizația de tineret și din facultate. Cazul aceasta 
de imoralitate este grav, deci trebuia analizat și prelucrat în rândul 
tinerilor studenți. Pentru aplicarea pedepsei prevăzute în statut, nu 
este nevoie de votul adunării, căci - afirma el „citând din înțelep- 
ciunea populară” - «Unde-i lege, nu-i tocmeală!» Cât despre tova- 
rășul Pretoiu se va discuta abia după sentinţa de la tribunal.” (Păi și 
decizia de exmatriculare ar trebui amânată tot până la sentință!” - 
a spus cineva, dar nu a fost luat în seamă -). 

Toţi au ieșit comentând, privindu-l cu ură, cu dispreț, cu 
silă, pe Pretoiu (mai ales fetele) și cineva a zis: „Dacă la proces se 
dovedește că el e vinovatul, cum zicea decanul, ar trebui de ase- 
menea exmatriculat, fir-ar al dracului!” „E săracă biata de ea, fără 
bursă n-ar putea urma facultatea. Va avea bani să-l dea în judecată 
pentru paternitate?” „E absolut obligată de situaţie să o facă... 
măcar de dragul copilului, ca să poată să-l crească.” „Și oricum, câ- 
știgă procesul, pârâtul urmând să plătească el cheltuielile de jude- 
cată...” „Ca să deschidă proces, trebuie bani de avocat și...” 
„Nicidecum, fiindcă primește avocat din oficiu, iar cheltuielile se re- 
cuperează de la cel care pierde procesul...” „Bă, chestia e că o dau 
ăștia afară din facultate și va trebui să meargă în câmpul muncii. 
Sau crezi că dacă va câștiga procesul o vor reprimi?” „Nici pome- 
neală, fiindcă ei o acuză de imoralitate, nu pentru că va naște un 
copil” ... „Prima întrebare ar fi dacă va vrea cineva să se căsăto- 
rească cu ea fie și formal, că Toni refuză..." Păi cine va accepta să de- 
vină automat și tăticul pruncului?” „Nu măi, că deja copilul e 
conceput cu Pretoiu și dacă se căsătorește careva cu Sara, îl înfiază 
pe micuț numai dacă vrea."”- spunea un coleg de grupă al „inculpa- 
tei” - adăugând că: „Oricum, tatăl plătește pensia alimentară, chiar 
dacă ei ar fi divorțat, sau dacă ea s-ar căsători cu altcineva.” „Da, 
da, pe urmă alți bani... Păi dacă se desface căsătoria cu acordul am- 
belor părți și...” „Dar Pretoiu nu vrea să se însoare cu ea, deci nu se 
pune problema divoțului lor.” „Măi oameni buni, dacă totuşi, tribu- 
nalul îi dă lui câștig de cauză la paternitate? „Imposibil!”... „Exclus! 
El nu poate dovedi adulterul.” „... Dovezile și faptele sunt incontes- 
tabil de partea ei!”... „Poate ar fi mai bine să încercăm să adunăm 
ceva bani pentru ea, să facem o chetă... să dea fiecare cât vrea, ca 
măcar bani de proces să aibă, cum zicea Mona...” 


„La scurtă vreme de la ședința cu amenințarea, exmatri- 
culării, au apărut de prin căminele studențești câțiva tipi care mă în- 
trebau insinuant dacă vreau să mă mărit cu ei și după aceea, 
veneau scurt cu propunerea: «Păi hai dragă să începem de-acum să 
ne îmbrățișăm împreună... ». M-a surprins cât de iute s-a aflat des- 
pre necazurile mele, ce mulți mă cunoșteau deja, veneau la cămin 
să mă cheme, să mă vadă, se interesau de mine, se mirau cum de 
am rămas... nu m-am dus la ginecologie... Unii erau curioși, alţii iro- 
nici, batjocoritori, sau de-a dreptul grobieni... La început mă ener- 
vam, eram iritată când îi vedeam, îi drăcuiam, ba la vreo doi am 


43 


Euphorion 


încercat să le dau palme. Altora le tăiam avântul spunându-le sec: 
«Mergem la Sfatul Popular?» După vreo două săptămâni nici nu mai 
răspundeam nimănui, îi priveam cu indiferenţă sau dispreţ și le mai 
aruncam câte un: «Nu ţi-e rușine?». E-adevărat că au fost câţiva, câ- 
teva, care și-au exprimat sincer regretul și încercau să mă conso- 
leze, ori încurajeze... Hotărâsem ca, decât să risc să mă încurc cu 
vreun mârlan sau idiot, mai bine abandonez facultatea, sau poate 
mai dau o admitere... (Of și ce greu e examenul acela!). Mă gândeam 
deja cum să procedez acasă cu ai mei, care pe lângă că nu știau că 
sunt însărcinată, urmau să afle și că nu mai sunt studentă. Totuși, 
cu cât trecea timpul, realizam mai limpede pericolul ce plutea de- 
asupra mea, iar curajul mi se topea, făcâd loc unei disperări cotro- 
pitoare, devenită insuportabilă... Uneori mă cuprindeau regretele 
și-mi spuneam, că dacă ăia nu m-ar da afară și aș termina faculta- 
tea, m-aș strădui apoi să devin un doctor bun... 

Zarva din jurul meu se mai liniștise, dar se apropia sorocul 
exmatriculării, când întâmplător, m-am întâlnit cu Vittorio. Avea 
acest nume pentru că știa foarte bine italiana, pe care o vorbea încă 
din copilăria lui brăileană, când fusese prieten cu doi băieți din ve- 
cini, a căror mamă era italiancă. Îmi spusese altădată, că porecla i- 
a apărut după ce un coleg l-a auzit vorbind cu niște turiști care 
căutau o adresă de hotel. Era student în anul al ll-lea la politehnică, 
dar mai înainte picase de două ori la admitere din cauza „dosarului 
de cadre”, între timp trebuind să facă și armata... 

Îl cunoscusem cu un an înainte la o serată studențească, 
la care, după ce m-a invitat la un tango, apoi la un vals, am rămas în- 
cântată, constatând ce bine dansam împreună. Am început să mă 
învârt în jurul lui, refuzând unele invitaţii, acceptându-le cu plăcere 
pe cele venite de la el, ba din când în când, mă duceam și-i propu- 
neam eu un dans. Era politicos, nu se lipea de tine libidinos ca alții, 
care abia așteptau o melodie mai lentă ca să te strângă în brațe în- 
cercând mereu să îți atingă sânii și fesele, lipindu-se tot mai tare de 
tine, făcând uneori tentative de sărut pe gât, pe obraz, sau chiar pe 
colțul gurii. Unii erau atât de insistenți, încât trebuia să-i împingi de- 
a dreptul și să te așezi pe cel mai apropiat scaun lăsându-i baltă... În 
acel context, Vittorio făcea o foarte plăcută notă aparte, fiind cur- 
tenitor și elegant, având mișcări fluente, minunat sincronizate cu 
muzica, fără acrobații și figuri ostentative, conducându-ți ritmic 
pașii, cu mici piruete ronde, reușind să creeze partenerei o atmos- 
feră destinsă, veselă, amicală. L-am văzut dansând și cu alte fete, 
dar era la fel de amabil, vioi, cu zâmbetul pe buze și false ochiade 
galeșe. Mi se părea că alături de el oricare fată reuşea să danseze 
minunat. Aș fi vrut să-i stau pe-aproape, iar la plecare să-l fac să mă 
conducă până la căminul studenţesc și povestind pe drum, să ne 
cunoaștem mai îndeaproape, eventual să ne mai întâlnim. Dar în 
seara aceea l-am pierdut din vedere la un moment dat și a dispărut 
„englezește”. Am presupus că probabil conducea pe altcineva, avea 
vreo altă combinație și poate nu-i plăcusem așa de mult cum cre- 
deam și cum îl dorisem eu încă de la „prima vedere”... În următoa- 
rele două luni ne-am mai văzut din când în când, am stat la o cafea, 
rămânând totuși la nivelul unei simpatii reciproce, unei amiciţii sin- 
cere. Se arătase apropiat numai în limitele bunei cuvințe și politeții, 
părea oarecum rezervat, uşor stânjenit, așa că nu am ajuns să ne 
programăm întâlniri, să parcurgem kilometri de străzi și parcuri, să 
mergem la filme, localuri, concerte... Au mai fost câteva plimbări în- 
tâmplătoare, când mă conducea din oraș până în „campusul” stu- 
dențesc, dar „fără angajamente”, cum se spunea. Câteodată l-am 
văzut cu alte fete, dar nu în ipostaze sentimentale, apropiate... așa- 
încât mi-am închipuit că erau colege sau cunoștințe de-ale lui. lar 
eu îndrăgostită după aceea de Toni, nu am mai încercat vreo apro- 
piere și scurtam dialogurile cu el, când ne mai „ciocneam” pe stradă, 
la cantina studenţească, sau pe aleile parcului larg dintre cămine. 


44 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Ba mi se pare că de vreo două ori am refuzat și propunerea de a po- 
vesti ca altădată, la o cafea, aşa că începeam să ne înstrăinăm unul 
de altul. 

Acum, după acea adunare U.T.M.,, fiind bolnavă de supă- 
rare și cu sufletul greu de amărăciune și tristețe, revederea ne- 
așteptată cu el, a venit ca o rază de soare într-un amurg neguros. 
Am încercat să-i zâmbesc, dar cred că nu mi-a reușit decât o grimasă 
penibilă, sau jalnic-comică. El a ignorat strâmbătura mea și făcându- 
mi un semn ironic, complice, a început în glumă, cu tradiționala în- 
trebare a tipului ieșit la agăţat: «Singurică-singurică?...», însoțind-o 
cu un zâmbet subțire. Am dat din mână a lehamite și am ridicat din 
umeri: «Cum de nu ești cu...? », a adăugat cu o mirare jucată, im- 
itând comic gestul meu, zâmbetul-a-lehamite, cum l-a numit mai pe- 
urmă: «Asta înseamnă că de astă dată îmi accepţi invitația la o 
cafea? Hai, treacă de la tine; că văd că ţi s-au înecat câteva corăbii, 
de nu întreaga flotă !» 

Într-o cafenea mică din apropiere, ne-am așezat la o mă- 
suță, apoi din vorbă în vorbă, el a ajuns și la întrebarea pe care eu 
o aşteptam din parte-i, căci deja cazul meu făcuse vâlvă în tot cen- 
trul universitar și în oraș: «Îmi spui și mie Sara, ce-i cu studenta aia 
de la voi de la medicină, despre care se aude că urmează să fie ex- 
matriculată fiindcă a rămas însărcinată...?» 

Eram tentată să îi răspund sec şi abrupt, gândindu-mă că 
de fapt știa deja, sau cel puţin bănuia; dar mi-a venit altă idee: 
„Daaa... ce porcărie, nu-i așa?, am început eu amărâtă, sorbind 
puțin din cafea. Ai aflat de povestea asta? Ce părere ai? Vezi dra- 
gostea trebuie pedepsită cu promptitudine, mai ales în cazul fetelor. 
Ele sunt totdeauna de vină!”. «E de compătimit biata de ea, însă nu 
am aflat ce s-a întâmplat de fapt - a reluat el - Tu o cunoști, e vreo 
urâtă care i-a pus gând rău lui „Făt-Frumos”, l-a „fermecat” cu... tru- 
pul și a vrut să-l înhaţe? Sau el a îmbrobodit-o și pe urmă „i-a dat pa- 
pucii” cum se mai întâmplă?... Da” putea măgarul să îi spună mai 
repede că nu vrea copilul... Și dacă totuși dobitocul s-a răzgândit 
când era prea târziu, trebuia să-și ţină promisiunea, să se însoare cu 
ea și după o vreme să ceară divorţul... Nu cred că termenul va fi 
foarte scurt. Ce grabă să aibă? Ar trebui să le lase timp de gândire 
și împăcare cel puţin până la sfârșitul semestrului...» L-am întrerupt 
o clipă: „Vittorio, ţi-ai pus întrebarea dacă ea s-ar mai împăca, dacă 
l-ar mai putea accepta?” Din spusele lui am dedus că nu și-a dat 
seama, sau nici nu se vedea prea tare că eram gravidă, așa că de- 
ocamdată l-am lăsat să-și termine gândul. «Nu, nu așa văd eu si- 
tuația. Dacă era domn, nu tovarăș, îi rămânea mai departe alături, 
fără să-i dea de bănuit și se căsătorea cu ea. Apoi începea cu certu- 
rile, divorțau după o vreme, dar fără scandal, fără să-i mai afecteze 
statutul, studiile și... Destule probleme i-a pricinuit, lăsând-o sin- 
gură cu copilul, cu facultatea... Că oricum, de paternitate tot nu ar 
fi scăpat și nu va scăpa. În fine... îmi închipui că de nu-i șchioapă sau 
cocoșată, ori proastă ca noaptea, ar putea găsi pe cineva, un „suflet 
bun”, dispus să se „sacrifice” căsătorindu-se cu ea măcar de conve- 
nienţă, pentru câteva luni. Deși... nu-i tocmai simplu ca vreunul să 
o facă, și nici pentru ea să găsească un soț temporar printre bărba- 
ţii pe care-i cunoaște... cu atât mai puțin între necunoscuți. Ar fi să 
își asume riscuri mari!» 


„După ce mi-am exprimat regretul pentru pățania acelei 
fete, admițând că ea era cinstită și într-adevăr îl iubise, Sara a ră- 
bufnit cu înflăcărare, luându-mă prin surprindere... (Da' și eu prost, 
să stau lângă ea fără să văd că e gravidă, numai din cauza parde- 
siului larg, cam demodat, pe care-l purta...). «Cum să nu o cunosc 
Vittorio, chiar eu sunt aia! Mă mir că n-ai observat, dar am simţit că 
aveai o sinceră compasiune față de aceea care... nu știai că sunt 
eu.» „De uimire am rămas cu gura căscată, dar ea a continuat și mi- 


1/ 2019 


Euphorion 


a făcut o întreagă confesiune”: «Eu am păţit-o cu dragostea! Adevă- 
rul e că porcu' ăla m-a respins și alungat până la urmă... ca pe 
Hagar... Când i-am mărturisit că sunt însărcinată părea că se bucură 
(probabil că s-a prefăcut!) și ne-am logodit în secret, după care mi- 
a promis cu jurăminte, că voi fi soţia lui. Și-acum dintr-o dată a în- 
tors-o, mi-a cerut să fac chiuretaj - deși știa că sunt în luna a patra 
- zicându-mi scurt că părinţii lui nu mă vor nicidecum şi deci nu ne 
putem căsători: Cu mine voiai să te însori, iar eu mă măritam cu 
tine, nu cu ai tăi; i-am răspuns. Or, tu îmi mărturiseai, jurai tot tim- 
pul că mă iubești, mă dorești... Nu, nu, nu!... M-a bruscat pe loc și cu 
răceală: Că maică-sa refuză o noră ca mine, fiindcă nu concepe să 
aibă un nepot „jidan”... Auzi motiv Vittorio, nazista dracului! De- 
geaba am înghiţit insulta... mă-si, vorbindu-i mai departe cu blân- 
dețe despre dragostea noastră, de entuziasmul și bucuria cu care 
m-a sărutat, m-a îmbrăţişat, declarând că va fi minunat când vom 
avea un copil: Doar știai de la început că sunt evreică și îmi repetai 
solemn: noi suntem noi și nu ne va păsa de religie... opiul popoare- 
lor... Acum îți pasă de părerea mamei tale, ... mai mult decât de noi? 
- l-am întrebat cu bunăvoință -. Atât de ușor ţi s-au ofilit toate sen- 
timentele la prima obiecție din partea familiei?... Oameni care nici 
nu mă cunosc și deja știu că nu vor să fiu soția ta... Trebuia să fi 
mers cu tine în vacanţă, ca să mă prezințţi lor... Deduc că nu le-ai po- 
menit de sarcină, altfel ar fi înțeles ei că de-acum copilul le va fi 
nepot și de nu ne cununăm. Hai să revenim la primul principiu: Noi 
suntem noi! Un pic de curaj! Să nu ţinem cont de alţii, doar suntem 
majori și... părinți în curând. Crezând că am fost convingătoare, l- 
am luat de mână și am vrut să îl sărut, cum făceam altădată, dar 
spre stupoarea mea, m-a împins de lângă el cu un rece: Hai lasă 
fițele astea! 

Vittorio, am avut o strângere de inimă și am realizat in- 
stantaneu că situația devenise într-adevăr complicată şi despărți- 
rea urma inevitabil. Am început să mă smiorcăi, poate voind să-l 
înduioșez, dar mai ales cutremurată la gândul că, uite și eu toanta, 
eram gata să înfrunt toate problemele mari care se pun la noi în 
cazul căsătoriei cu un creștin... Unii dintre ei sunt foarte severi, 
aproape până la cruzime. Vei fi ştiind de multele necazuri ale lui Spi- 
noza, cauzate de excomunicarea din comunitate... lar el, flușturati- 
cul, mă lasă de izbeliște... Totuși, am înghițit-o și pe-asta! Și cu 
copilul ce facem acum? - l-am întrebat plângând - «E problema 
ta!»... Nu de copii are el timp - mi-a răspuns. iritat - mai întâi trebuie 
să-și termine studiile, să-și facă o carieră, o situaţie... Eu i-am amin- 
tit că totdeauna mama se ocupă mai mult de prunc, mai ales în pri- 
mul an de viață: Nu te-aș fi deranjat de la studii, te ajutam, mă 
sacrificam pentru copilul tău... copilul nostru... pe care vrei să îl lași 
orfan de tată! 

Se înfuria pentru orice mic argument, la fiecare rugă- 
minte, vorbindu-mi mereu cu dușmănie, afirmând la urmă, că după 
ce s-a gândit mai bine, a ajuns la concluzia că de fapt nu mă iubea 
și nu mă iubește: Dacă ţi-a trecut, de ce nu mi-ai spus-o înainte de 
a fi în luna a patra? Oare te-am minţit eu vreodată? - l-am întrebat. 
El nu și nu, că mi-a sugerat, dar eu mă făceam că nu pricep... 

Of Vittorio, dacă mi-aș fi închipuit vreo clipă modul în care 
a fost înstare să mă repudieze... Atât de lesne și dintr-un asemenea 
motiv... Aş fi renunţat din primul moment la sarcină, fără să afle el... 
cu toate riscurile... fără să-i spun nimic... Poate ulterior m-aș fi dez- 
meticit și-l dădeam dracului la timp... Sinceritatea; ce tâmpenie! 

La sfârșit m-a zdrobit cu cinism, vorbind ritos și apăsat, 
cum că și-a dat seama, ba a și descoperit aventurile mele erotice cu 
alți băieţi, fiindcă doream neapărat să rămân gravidă, ca să pun 
mâna pe el... Ah! când am auzit-o și pe-asta cu aventurile, am crezut 
că îl omor... că îl calc în picioare ca pe-un gândac de Colorado: Cum 
poți să minți în halul ăsta, vorbind ca un idiot, de vreme ce eram 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


tot-timpul împreună și te-am întrebat de la început dacă vrei sau 
nu, să avem pruncul? De ce vii cu prostii, știind bine care-i adevă- 
rul? - m-am răstit cu brutalitate... Da' să pună dracu’ mâna pe el -i- 
am răcnit cu voce oțelită - şi să-l ducă până-n adâncul iadului... cu 
mă-sa nazista cu tot! 

Atunci a devenit grosolan și mi-a trântit-o dur, că pentru el 
nu de dragoste a fost vorba, ci doar îi plăcea să mă fută (exact aşa 
s-a exprimat scârbosu' naibii!)... Am văzut un perete de smoală în 
față, simțind dintr-o dată că îngheț... iau foc, sau îi dau foc... că îmi 
crapă inima și-mi stă mintea-n loc... până la apoplexie. Deodată m- 
a cuprins o furie clocotitoare, m-a copleșit un dispreţ profund, o 
greață infernală față de el, ca dinaintea unui hoit de câine, putred, 
plin de viermi... Am realizat fulgerător cât este de mic și meschin, 
hedonist infect și prefăcut... Vittorio, n-am crezut vreodată că iubi- 
rea ucisă poate să dărâme totul în tine! Îți sfărâmă sufletul, îţi îm- 
pietrește inima și se transformă în cea mai cumplită oroare răutate, 
și ură. Urăști totul și pe toți... l-am urât o clipă și pe ploduţul din pân- 
tec, pe cât e el de nevinovat... Cum a putut ticălosul să mă jignească 
în așa hal, în limbajul acela mitocănesc?: Nesimţitule! Chiar dacă e 
adevărat ce spui acum, știai că eu te iubeam și tu m-ai mințit cu ne- 
rușinare te-ai prefăcut... Împuţitule! Acum mi-ai strivit sufletul cu 
dejecţiile gurii tale murdare ca cizma de vidanjor. Nu meritam așa 
o porcărie din partea ta. Dobitocule... Ordinarule!... Ai fost convin- 
gător! Din două vorbe m-ai făcut să te urăsc cu îndârjire, definitiv... 
cu toată ființa mea... până la capătul lumii! Luate-ar naiba de stâr- 
pitură, jigodie, escroc sentimental, mincinos, laş, căcăcios!... Și du- 
te-nvârtindu-te în... braţele mă-ti! - am urlat scoasă din sărite, 
adoptând și eu limbajul de mahala, căci nu mă mai puteam stăpâni 
- Și l-am împins cu toată puterea revoltei mele, de a alunecat pe 
spate și s-a proptit de un zid ca să nu cadă jos. Am mai dat cu pum- 
nul în el la nimereală, fără să mă mai întorc și după câţiva pași am 
izbucnit în lacrimi: Nenorocitule! Boule! Tâmpitule!... Ce mă fac eu 
acum?... 

Ce-mi voi fi închipuit?, strigam și plângeam singură... Dacă 
în nevolnicia mea am sperat că va veni spre mine cu vreo intenţie de 
împăcare, m-am înșelat amarnic. A plecat preocupat să-și scuture 
haina de huma luată de pe perete... și m-a lăsat plângând în mijlo- 
cul străzii, ce să-i pese de mine?; m-a trăsnit cu copita și s-a cărat... 

O vreme m-a urmărit ideea să-mi pun capăt zilelor... Da' 
mi-a fost frică! Oare îl pedepseam pe Toni, sau tot așa, nu i-ar fi 
păsat...? Nu pieream eu singură, ci i-aș fi omorât și pe-ai mei. Sunt 
unicul lor copil... s-au străduit din greu pentru mine. Să ştii măi 
omule, că există azi în ţara asta şi evrei săraci... Nu puteam, înțe- 
legi?, ei n-ar fi suportat o astfel de lovitură... Nici aşa, nu știu ce vor 
face când le voi spune despre...» 

S-a uitat îndelung prin vitrina micii cofetării, undeva de- 
parte, în gândurile ei tulburi, otrăvite, nu spre strada care era pustie 
la acea oră. Tăcea; părea că a uitat de mine și de toate cele, cuprinsă 
de melancolie. Într-un târziu a rostit cu amară tristerțe: «Ei află Vit- 
torio, că de atunci îi urăsc pe toți băraţii! Îi consider nişte animale, 
nişte instinctuali care vor să-şi facă mendrele cu fete şi femei... 
habar nu au de sentimente, deși le invocă cu multă convingere... Au 
ei creier, dar nu și suflet!» 

„Stai, stai un pic... scuză-mă Sara că te întrerup. E tipul ăla 
cu care te-am văzut de câteva ori, de care mi-era limpede că erai 
foarte îndrăgostită?” «Exact el... și într-adevăr îndrăgostită foc... ne- 
bună după el!», a rostit revenindu-și din visare. „Se vedea cale de-o 
poștă! Umblaţi totdeauna împreună, îl sorbeai din ochi, îi căutai 
mereu privirea, vă țineați de mână, de după talie, pe stradă, la can- 
tină, oriunde... Mi s-a părut însă că și lui îi plăcea să „defileze” cu 
tine, să te aibă alături, căci erai frumoasa lui, erai marea lui cuce- 
rire... Cred că l-am invidiat o vreme... Da, da, amândoi cu capul în 


Euphorion 


nori, inconștiențţi, nefiresc de fericiți... Nu te-ai gândit că despărțirea 
asta ar putea să se datoreze faptului că s-a încurcat cu altă fată?” 
«Nu, nu, eram tot timpul cu el, cum ai observat și tu. Mă-sa l-a făcut 
să se schimbe! Molâul, blegul... o cârpă de om fără inimă...» „E o in- 
discreție... nu considera că sunt vulgar, și te rog, nu mi-o lua în nume 
de rău... totuși... vreau să te întreb: tu l-ai „învățat”... Din bob în bob 
amorul?, de erați așa topiți?” «Cum adică, l-am învă... Aaa... da' de 
unde!... Dacă tot vorbim sincer, află că el m-a „învățat“; el m-a făcut 
femeie. 

Și mi se părea că e frumos și tandru și poetic, cu toate ca- 
lităţile pe care doream eu să le găsesc la un băiat... Mi-a plăcut fi- 
gura lui, atitudinea lui blândă, calmă, vocea caldă, toată înfățișarea 
pe care o avea, cu aerul acela visător, puțin timid...Vorbea frumos, 
era convingător, mă alinta, îmi șoptea declarații de dragoste la ure- 
che, versuri... mă îmbrăţișa cu ardoare... îmi spunea mereu: Co- 
moara mea!». 

Când povestea, chipul i s-a luminat un moment, iar glasul 
său a căpătat inflexiuni vibrante: «...Și eu l-am crezut, am început 
să brodez în capul meu, găsindu-i tot felul de calități și senti- 
mente...». Apoi strălucirea s-a stins, intonaţia dulce și emoția s-au 
frânt, făcând loc tonului supărat, iute înlocuit cu accente fulminante 
și sfârșid în revărsări, de suferință: «Oooff!... Ştii Vittorio?, am fost o 
proastă; acum realizez pe deplin... Mi-am creat un personaj aproape 
de visurile mele de fată cuminte și i-am atribuit lui firea minunată 
a eroului din mintea mea necoaptă... N-am încercat să aflu dacă 
acele calități existau de fapt, sau erau doar închipuirile mele, dacă 
declaraţiile lui exaltate erau sincere, sau erau vorbele goale ale unui 
farsor... Ce să mai spun... am rămas naivă ca o adolescentă întâr- 
ziată... o infantilă... o PROSTĂ! da, o PROASTĂ! cu majuscule și cu 
semnul exclamării...» S-a pornit să plângă încetișor, cu fața spre cea- 
șca cu cafea de dinainte-i, frământând o batistă mică, albă, pe care 
o șifona și murdărea atingând-o de masa nu tocmai curată, șter- 
gându-și lacrimile cu spatele pumnilor, așa cum fac copiii. 

Puţini oameni au un fel de farmec când plâng și figura li se 
schimonosește; ea îl avea... O vedeam, o contemplam involuntar, 
constatând cât e de frumoasă... Deși îmi plăcuse de la început, nu i- 
am făcut curte, tocmai considerând-o prea frumoasă... mă inhibam 
niţel în prezența ei, mi se părea inaccesibilă mie. Dar în acele îm- 
prejurări, parcă dintr-o străluminare, i-am intuit ființa în toată pro- 
funzimea și splendoarea ei sufletească și m-am convins că de-acum 
sunt definitiv îndrăgostit de ea, orice s-ar întâmpla. 

A dus batista pe la nas, a încetat să mai plângă, rămânând 
cu fruntea plecată, plină de îngrijorare, foindu-se neliniștită, frân- 
gându-și mâinile. Am mângâiat-o ușor pe cap, peste pletele ei blond- 
roșcate, duios ondulate, dar a tresărit, s-a ferit puțin, s-a crispat, așa 
încât am renunţat la gestul meu. Întorcându-se încruntată spre 
mine, m-a interpelat cu mânie: «De fapt nici nu știu de ce îți poves- 
tesc ție toate astea, că și tu ești bărbat... Acum că m-ai mângâiat, nu 
o să mă întrebi ca alți vreo doi, dacă nu mergem să ne f... dezbră- 
căm?... Mi-au mai spus unii și curvă; probabil că va trebui să mă obi- 
șnuiesc... » 

Am strâns-o de mână privind-o ţintă, supărat, fără să scot 
o vorbă. Surprinsă, stingherită, și-a ridicat capul, bâlbâindu-se în- 
curcată: «Scuză-mă, sunt... nervoasă... foarte... exagerez, eu... nă- 
roada... Îmi pare rău;... tu nu... nu, nu; tu vei fi altfel!...» A rămas 
nemișcată, cu privirea fixă ca hipnotizată, într-o tăcere de câteva 
secunde grele, învolburate, chinuitoare... Doamne, ce-am putut 
vedea când i s-au deschis fereștile sufletului...! Furii, tandrete, dis- 
perare, speranţă, dezamăgire, suferință, durere... se succedau vije- 
lios, se încrucișau, se amestecau, se zvârcoleau și se luptau între ele 
într-un război, necruţător... Da, totul în acele secunde lungi, de ma- 
ximă tensiune, amuțite, și năucitoare! Atunci am început să înțeleg 


46 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


ce este sufletul! 

S-a smuls voind să-și retragă mâna, dar i-am strâns-o mai 
tare și am zis, deși din cauza emoției mai mult șopteam: „Sara, as- 
cultă-mă... vorbesc serios... crede-mă, gândește-te bine și te rog nu 
mă refuza dacă poți... Vreau să mergem imediat să ne căsătorim ofi- 
cial...” Mi s-au oprit în gât alte câteva cuvinte și am tușit puţin; am 
încercat să continui, dar nu am reușit... 

Dumnezeule Mare! Ce ţi-e omul, sau poate femeia, sau 
numai ea, Sara?! Revoluţiile, războaiele păreau simple îmbulzeli, ex- 
ploziile nucleare, focuri de artificii... în ea a erupt brusc magma tu- 
turor vulcanilor de pe Centura de foc a Pacificului, a explodat o 
supernovă... Întâi a încremenit o clipă, apoi a început să tremure, 
ochii i s-au aprins imenși și m-a îmbrățișat fierbinte, ca pe un zeu 
adorat, gemând, râzând, strigând, șoptind, gângurind, plângând, să- 
rutându-mi gura, obrajii, pleoapele, fruntea, mâinile... O ceașcă a 
căzut pe jos și s-a spart, dar n-am băgat de seamă... M-a strâns atât 
de violent de mi s-a tăiat răsuflarea și am simțit că inima ei bătea în 
piept și în tot trupul, atât de tare încât inima mea se sincronizase cu 
ritmul ei puternic, răsunând în toată încăperea ca tic-tacul unei 
vechi pendule: „Da, da... calmează-te un pic... prea multă agitaţie 
poate afecta ploduțul” «Vittorio!...Vittori... Într-adevăr ești în 
stare?...», m-a întrebat încă străbătută de freamătul acela zguduitor. 
Și deodată s-a clătinat cuprinsă parcă de leșin, de a trebuit să o spri- 
jin de cot, așezând-o încetișor pe scaun, întinzându-i paharul cu apă. 
A băut puţin, a oftat încă o dată din rărunchi, rămânând mută, ui- 
mită, stăpânindu-și tremurul mâinii... gâfâind ca un alergător în 
apropiere de finiş. Dar... după încă o clepsidră de tăcere, liniștindu- 
se lent, s-a înnorat progresiv și s-a scufundat toată în amărăciune: 
«Nu, nu Vittorio, nu pot să îi cer așa ceva... nu pot să te nenorocesc 
făcându-te să te însori la întâmplare... cu o proastă pe care de-abia 
o cunoști, care-i deja... borțoasă!... și a ajuns de râsul târgului. Ți-am 
spus oful meu fiindcă sunt prea necăjită... nu ca să îți sugerez cu vi- 
clenie... să te îmbrobodesc, să faci un asemenea pas greșit». Au în- 
ceput să-i mijească lacrimile, iar bărbia i-a căzut în piept... «Îmi pare 
rău! - a zis - m-am entuziasmat ca o nebună! Așa sunt eu... spon- 
tană, credulă, aiurită, intempestivă... un temperament necontro- 
lat... vai-de-capu-meu... tot proasta-proastelor!... Proastă ca 
noaptea, cum spuneai adineaori!». 

A rămas o vreme neclintită, pierdută, cuprinsă de o jale în- 
ăbușită, după care a adăugat cu voce îndurerată: «Știi Victor, nu 
mai am încredere în nimeni... Poate și tu îți baţi joc de mine... De ce 
nu-mi rânjești sardonic: Ha, ha, ha!... cretinuţă mică, a fost o glumă; 
am vrut doar să fac mişto de tine!». Și punându-și fruntea pe mâna 
ce-i sta pe masă, a început să plângă în hohote, cu gemete și su- 
ghițuri. Am tresărit și eu: „Sara, fi atentă că ne aude lumea...” «N-au 
decât... Ce mai contează?... Să mă lase toți în pace!... Și tu!... Mai bine 
pleacă!...» - și din nou m-a fulgerat cu ostilitate. Am forţat-o să-şi ri- 
dice capul, concentrându-mă cu toată atenția asupra chipului ei în- 
lăcrimat, marcat de durere și dezamăgire: „Ți-am spus că vorbesc 
foarte serios! - am subliniat cu severitate. Uite, trecem la fapte! Vii 
cu mine și nu ne oprim decât la Sfatul Poupular.” Întâi s-a sucit în- 
cordată, neîncrezătoare, întunecată, dar încet-încet negura furtunii 
se destrăma și o boare de speranţă i-a luminat și limpezit verdele 
irișilor. A fost o înseninare scurtă, căci și-a alungat cu îndârjire raza 
strălucitoare, strângându-și buzele și pumnii. Am luat-o de mână, 
ridicând-o cu forța de pe scaun... După ce s-a tras înapoi cu o por- 
nire de îndărătnicie și după alte ezitări, s-a lăsat purtată de braț: 
«Vittorio... ești sigur că...» și i-am simțit privirea sfredelitoare ur- 
mărindu-mă cu teamă, speranţă, îndoială... «Dacă spui tu... și te de- 
clari sincer gata să faci un asemenea sacrificiu pentru mine... 
Înseamnă că totuși... există şi printre voi bărbaţii oameni buni şi cu 
suflet... » S-a răzgândit însă brusc, adăugând pe un ton vinovat: «Îţi 


1/ 2019 


Euphorion 


mulțumesc din toată inima, dar... dar tot nu pot... Încep să mă în- 
treb dacă... ești întreg la... lartă-mă că te jignesc!... Tu nu realizezi ce 
greșeală uriașă ești pe cale să faci?». A vrut să se așeze la loc pe 
scaun, iar pe obraji au început să-i alunece alte lacrimi. Am tras-o 
energic după mine: „Hai nu te mai îndoi; nu fii prostuță gândindu- 
te la altul, în loc să te salvezi, să-ți recapeţi încrederea și demnitatea, 
să rezolvi problema școlară, nu să-ţi ratezi viața. Eu nu fac nici o 
greșeală, ci o repar pe a ta. Ascultă-mă pe mine! Ca inginer azi- 
mâine, gândesc mai realist, mai pragmatic. E o alarmă, o urgență, 
stingem focul, e momentul fatidic al unei decizii rapide și esenţiale. 
Facem pasul acesta, dup-aceea mai vedem... 

Ne-am hotărât să plecăm, însă abia atunci am constatat, 
că în toată cafeneaua aia mică era o liniște nefirească. Oamenii se 
uitau la noi, fără ca nimeni să se miște, să vorbească; nimeni nu 
intra, nu pleca nimeni... Am vrut să adun cioburile (oare de ce nu 
venise cineva să o facă?), dar când să mă aplec, au răsunat subit 
niște aplauze... M-am fâstâcit o clipă, pe urmă m-am dus nervos 
spre ghișeu, am plătit cafelele și paguba, ignorându-i pe toți, fă- 
cându-mă că nu am înţeles ce-i cu aplauzele, nerăspunzând nici la 
bolboroseala emoţionată a ochelaristei cărunte de la galantar. Am 
luat-o grăbit de mână pe Sara ca să ieșim cât mai repede, fiindcă în- 
cepuse să se sperie din nou... 

Mergând pe stradă, am observat că în urma noastră, păs- 
trând oarecare distanță, venea un grup de tineri, care însă nu ne 
slăbeau din ochi. Ea era epuizată și aproape ameţită, se oprea des 
să-și recapete suflul și să-și stăpânească neliniștea. Noroc că Sfatul 
Popular era la doar 10 minute de mers și parcă în adins, nu era 
lume, toată administraţia era acolo și ne-au făcut cu promptitudine 
actele necesare, ca și cum știau că venim și ne așteptau. O dactilo- 
grafă ne-a bătut iute la mașină copiile necesare, căci - tot ca în filme 
- amândoi aveam certificatul de naștere și buletinul în genţi. Ea le 
purta de câteva zile, intenționând să se ducă la un avocat, iar eu, fi- 
indcă venisem de la decanatul facultăţii, unde trebuia să mă pre- 
zint pentru niște completări la dosar... Scotocindu-ne puțin 
buzunarele, am găsit bani să plătim dactilografia, timbrele fiscale, 
legalizările, tot dosarul... Secretara a venit cu noi: «Nu mai zăboviţi, 
ofițerul stării civile mai are de oficiat vreo două cununii. Vă așezați 
aici și așteptați, eu duc dosarul la oficiul juridic și aduc certificatul 
de căsătorie, pe care tovarășul vi-l va înmâna după formalităţile re- 
gulamentare». Nu ne venea să credem că birocraţia din Sfatul Po- 
pular putea funcționa atât de rapid. A fost pentru prima dată după 
acele ore dramatice, când am văzut un zâmbet luminndu-i fața. 

În grupuri de familie, cu rude și prieteni, erau mulți cei 
care intrau veseli și încântați la Camera căsătoriilor pe o ușă, iar 
după vreo jumătate de oră ieșeau pe celaltă, deja cununați, părcă și 
mai fericiți. Stăteam în așteptare tăcuți și obosiţi, eu ținând-o de 
mână pe Sara, și încă îngrijorat fiind să nu se răzgândească, i-am 
spus încurajator: „Bine că am scăpat de nasoii ăia care ne-au ascul- 
tat discţiile ca niște măgari și idiscreți, apoi au vrut să ne și urmă- 
rească. E-adevărat că și noi înfierbântați, am uitat că suntem într-un 
local...” Ea însă m-a întrebat cu timiditate: «Vittorio, ești sigur că...». 
Dar o funcționară ne-a poftit în sală, unde am fost întâmpinați de 
ofițerul stării civile, cu lenta tricoloră pe piept. S-a mirat la început, 
probabil din cauza faptului că eram singuri-singurei, prin contrast 
cu tot alaiul de lume obișnuit în astfel de ocazii. A ridicat din umeri 
și acompaniat în surdină de marșul nupțial al lui Bartholdy, ne-a pus 
întrebarea obișnuită: „De bună voie...” După da-ul meu, a șoptit și 
Sara un da, străbătută de un alt fior nestăpânit... „Vă declar soț și 
soție...” Ne-a citit pomelnicul cu statul democrat-popular care asi- 
gură și sprijină familia, drepturile și îndatoririle soţilor... Tocmai 
semnaserăm amândoi în registru, iar el se pregătea să-mi înmâneze 
certificatul... Deodată ușa s-a deschis violent și vreo zece-doispre- 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


zece tineri au început cânte în gura-mare: „Mulți ani trăiască, mulți 
ani trăiască! La mulți ani!...” Oficialul a zâmbit plăcut impresionat și 
a adăugat: „Ahaa, așa da... au venit și colegii!”; dar numai noi l-am 
auzit, spusele fiindu-i acoperite de corul vocilor. Am înlemnit amân- 
doi, când ne-am dat seama că erau tot „nesuferiții” urmăritori, care 
veniseră cu flori, cu o tavă de prăjituri și una cu paharele grosolane 
de la cofetăria aceea și cu două sticle de șampanie... Sara a început 
iarăși să tremure neliniștită și să lăcrimeze, dar strângându-i brațul, 
i-am amintit citatul celebru: „Fii bărbată Zoe, Fii bărbată!, adăugând: 
Grijă la copilaș!” și imediat i-a înflorit un zâmbet nou pe chip și s-a 
destins cu un oftat de ușurare. Pe neașteptate a tresărit încă o dată 
și eu voiam să o întreb ce s-a mai întâmplat... dar am remarcat că fi- 
gura ei era luminoasă și radia de încântare, când mi-a șoptit cu ui- 
mire: «Să vezi Victor... bebe s-a mișcat... E prima dată... să știi că nu 
mi s-a părut!». „Bravo! A simţit el că ești mămica lui și de-acum în- 
cepi să-i porți de grijă!” 

Aduseseră și un batic alb de plastic imitând mătasea, pe 
care niște fete l-au așezat pe capul miresei ca văl, în timp ce băieții 
i-au pus în braţe un buchet de flori, iar pe mine m-au făcut mire, gă- 
sindu-mi repede o cravată. Ne-au dat paharele în mână ciocnind cu 
noi, iar o doamnă în vârstă care nu știu cum nimerise printre ei a 
strigat: «Acum ai voie să săruți mireasa!». Am strâns-o în braţe pe 
Sara și pentru prima dată ne-am sărutat, îndelung și cu drag, acom- 
paniaţi de alte urale și aplauze. Apoi ne-au pupat și îmbrățișat pe 
rând toți ceilalţi, iar doamna aceea i-a pus Sarei pe piept o broșă au- 
rită, cu un fel de piatră verde sclipitoare: „Ca să-ţi poarte noroc de- 
acum înainte, copila mea!” 

Din păcate nu avem poze, nici n-am reușit să aflăm vreo- 
dată ceva despre doamna respectivă, numai cele ce ne-a spus o fată 
care fusese de față la cununia noastră ciudată și cu care ne-am în- 
tâlnit întâmplător după o vreme. Ea zicea că doamna, impresionată 
de discuţia cu lacrimi și suferinţe la care asistase ca și ceilalți în co- 
fetărie, a mobilizat funcționărimea de la Sfatul Popular, căci era ve- 
rișoară cu un grangure de acolo. Cred că broșa verde i-a purtat 
noroc Sarei, care o punea în fiecare dimineață pe orice haină sau 
bluză. Mai târziu ne-am simțit mult mai îndatorați și recunoscători 
anonimei doamne, când Sara a descoperit că nu era un gabloz ief- 
tin, ci aur curat, cu un smarald autentic („Li eu care o consideram 
doar un talisman, cu valoare sentimentală pentru mine!”). 


Am petrecut mai mulți ani în peregrinări prin diverse lo- 
calități ale ţării ca doctor stagiar, rezident... până ce am reușit să 
mă stabiliesc în orașul de pe Bega. Aici am devenit prieten cu un 
distins profesor de la Școala de Muzică și Arte Plastice - cum se 
numea atunci - și într-o seară, la filarmonica noastră, în pauza din- 
tre partea a l-a și a Il-a a programului, profesorul de vioară, mi-a 
făcut cunoștință cu un domn și o doamnă. Erau încă tineri, dar mi 
s-au părut frumoși, o pereche soț-soție, deosebit de apropiați și 
având o distincţie firească, o bunăvoință amabilă un fel de farmec, 
rar întâlnit azi. Nu reușeam să-mi amintesc de ce și de unde, figurile 
lor mi se păreau cumva cunoscute, acum mai degrabă uitate de 
mine. Vocea prietenului meu a sunat simplu și revelator: „Domule 
doctor, deși sunteți coleg de breaslă cu dânsa, nu știu dacă vă cu- 
noașteți? Să vă prezint pe doamna doctor Sara Nemţeanu, medic 
pediatru și pe soţul ei inginerul metalurgist Victor Nemţeanu”. Ne- 
am strâns mâinile cu căldură și bucurie... căci memoria ne-a revenit 
instantaneu... și de-atunci suntem buni prieteni! 


4 


Euphorion 


Nicolae Suciu 
Morfologia galopului 
(Mascaradă într-o scenă) 


PERSONAJELE: 
Întâiul bărbat - 34 DE ANI 
Al doilea bărbat - 40 DE ANI 


Scena- parcul cu cioate din centrul orașului. 


În prim-plan, o bancă. Lângă bancă, dreapta, un tomberon vandali- 
zat, iar în stânga, un copac cu crengile ciunge. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (La tol festiv, cu mustăcioară, cu ochelari pentru citit, 
cu geantă diplomat. Şade pe bancă, cu diplomatul deschis pe genunchi 
și murmură cu voce tare, legănându-se la fiecare sintagmă rostită, cu 
capul dinspre spate în faţă. Pentru sine.): „Galopul cabalinelor, față 
de trapul acestora, e o fugă mai puternică, mai tumultuoasă”. Da. 
Repetăm: „Galopul cabalinelor, față de trapul...” Nu. Nu e bine. De 
la capăt: „Galopul cabalinelor, față de trapul acestora”. Așa. Mai de- 
parte. (Încearcă să se concentreze mai bine.) „Galopul cabalinelor, 
față de trapul acestora, e o fugă mai puternică, mai tumultuoasă”. 


Perfect! lese brici! (Râs de fericire atipic.) 


AL DOILEA BĂRBAT (/ntră și, fără să întrebe nimic, se așază pe bancă, 
lângă Întâiul bărbat, își aprinde o țigară și stă picior peste picior, aștep- 
tând parcă să se întâmple ceva. Apoi îşi aranjează freza în oglindă și îşi 
face un scurt selfie. Fericit, râde ca un handicapat.În particular.): Să fiu 
al naibi, ce bărbat bine sunt! Ca un gentleman. Parcă o văd pe 
Crunta mea cum mă va admira. Cum mă va sorbi, ca atunci când, in- 
vitând-o la dans într-un mod cu totul și cu totul original, i-am zis: 
„Halești un dans sau sunteţi cu mă-ta?” Da. Invitația asta a fost de 
milioane. Unică! Și mai apoi iubirea. O, iubirea! (Pauză de câteva mo- 
mente, apoi îl măsoară atent pe Întâiul bărbat.) la uite, ce văd! (Mă- 
gulitor.) Ce studiezi, domnu”? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Plin de sine. Cult pentru rostirea cât mai corectă a 
termenilor. Vorbire excesiv de savantă.): Eu? Ceva despre un doctorat 
în galopul cabalinelor. Morfologia galopului îi zice... 


AL DOILEA BĂRBAT (Râs fără sens.): Da. O fi interesant, dar nu cred 
că galopul de cal e așa gustos ca un galop de pui... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Poftim? Poate escalop, domnule... 


AL DOILEA BĂRBAT (Mai convingător decât Întâiul bărbat.): Escalop 
pe dracu... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (E/egant.): Stimate domn, cel la care vă referiti 


48 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Dramaturgie 


dumneavoastră, cred că nu e tocmai un galop de pui, ci un escalop 
de pui. 

AL DOILEA BĂRBAT (Îndărătnic.): Cum să fie un escalop, domnule? 
Nu știu eu ce vorbesc? N-am eu atâta cultură de cultură? Cu atât 
mai mult, cu cât la revelionul din anul acesta, am mâncat și eu și 
amica mea și toți de la masa noastră, preteni și nepreteni, galop de 
pui. 

ÎNTÂIUL BĂRBAT: Stimate domn, ai mâncat un escalop de pui și nu ai 
mâncat ceea ce nu există, adică galop de pui... 

AL DOILEA BĂRBAT (Și mai îndărătnic.): Fugi, domne, de-aici. Nu-i 
adevărat... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Agasat de-a binelea.): Culmea, domnule! Cum o să 
mănânci dumneata, repet, ceea ce nu există?! 


AL DOILEA BĂRBAT (Rântaș.): Păi îți aduc martori, stimabile, care îţi 
pot confirma ce am mâncat, da? Și știu și cum se gătește ceea ce 
am mâncat cu gura asta, da? Se bate bine aripioarele de pui, cu cio- 
canul de șniţele se bate, se dă prin făină se dă și așa mai departe, 
la-la-la și la-ala-la... 

ÎNTÂIUL BĂRBAT (Plictisit, cu un zâmbet zeflemitor.): Caută, domnule, 
pe gugălsirci, ca oamenii cu glagorie la cap și repede te edifici... 

AL DOILEA BĂRBAT (/ronic.): Dumneata crezi că, dacă mâine vei fi 
doctorat în galop de cai, ai pus coada la prună, măi domne? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Sărit țandură.): Adică? Ce vrei să insinuezi, stimate 
domn? 


AL DOILEA BĂRBAT: Adică, să înțeleg că noi, restul lumii, ăștia pro- 
știi, nu cunoaștem ce înseamnă ăla galop de pui?... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Nervos, manevrează telefonul mobil.): O! Ghinion. 
Zice că sunt off line... 


AL DOILEA BĂRBAT (Sfătos.): Nu, nu. Nu mai căuta. Așa e cum îi 
spun eu, domne... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Bine. Când mi se încarcă internetul, mergem pe gu- 
gălesirci și ne lămurim, atât în legătură cu escalopul, cât și în legă- 
tură cu galopul, bine? 


Pauză considerabilă. Pe fundalul sonor, glasuri de copii hârjonindu- 
se. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Pe tot parcursul pauzei, cu ochii în diplomat, citește 


1/ 2019 


Euphorion 


în șoaptă.): „Galopul este o formă de manifestare a stării de spirit a 
cabalinelor. Spre deosebire de trap, o altă formă de manifestare a 
stării de spirit a cabalinelor, galopul este o fugă mai puțin dirijată, 
de unde și ritmul mai haotic al galopului, decât cel al trapului...” 


AL DOILEA BĂRBAT (Vulpoi.): Stimate domn, vezi că poate trece pe 
lângă noi vreun „armăsar” d-ăsta cu două picioare sau „taur comu- 
nal”, cum i se mai spune pe la noi, și pilaf te face, să fiu al dracului... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Flegmatic.): Pârţ... 

AL DOILEA BĂRBAT: Pârț? 

ÎNTÂIUL BĂRBAT: Da. Adică ceva aiurea. Egal pârț... 

AL DOILEA BĂRBAT: Aiurea pe dracu. Când aude ăla că dumneata 
baţi șeaua ca să priceapă iapa, îți bagă o copită-n buză, de numai 
doctorate și morfologii visezi, așa să știi. 

ÎNTÂIUL BĂRBAT (Ton elevat.): Galopul de care mă ocup eu, stimate 


domn, în teza mea de doctorat, e în cai-cai, în cai-armăsari și în cai- 
iepe. 


AL DOILEA BĂRBAT: Să i-o spui dumneata lui cuciu că ce-ai citit 
acolo, în surdină, se referă numai la armăsarii-cai și iepele-cai. Dum- 
neata crezi că cineva-i prost să nu priceapă că vrei să-ți baţi dum- 
neata joc, știm noi de cine, în așa fel, ca să nu priceapă oricine ce 
îndrugi dumneta, ca un papagal, acolo? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Ce îndrug eu aici, ca un papagal? la să vedem... 
AL DOILEA BĂRBAT: Îndrugi ce îndrugi... 
ÎNTÂIUL BĂRBAT: Da. Și, mă rog, ce îndrug? 


AL DOILEA BĂRBAT (Râs de handicapat.): Despre deosebirea dintre 
galopul armăsarului care nu mai e cal și galopul calului, soțul iepei, 
care n-are cum să mai ajungă armăsar și amândouă aceste galopuri, 
deosebite de galopul iepelor și de galopul mânzelor. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Repet, domnule. E vorba numai și numai de caba- 
line. 


AL DOILEA BĂRBAT: Hă-hă-hă! Da, da. De cabalinele cu două pi- 
cioare. Ce „armăsari” or fi existând în orașul ăsta nu știu exact, dar 
ceea ce știu e că avem niște „iepe”, măi omule, și niște 
„mânze”...Pfui! Să le vezi dimineaţa, când se grăbesc să ajungă la 
servici, ce galop trag, măi nene, toate încălțate cu toace. Cu cât mai 
înalte toace... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Zâmbet vag.): Bine, domnule. Acum te rog frumos 
să mă lași cinci minute, ca să mă concentrez, bine? 


AL DOILEA BĂRBAT (Tablou.): Cum? Să te concentrezi pe bancă-n 
parc? Ha-ha-ha! 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Și care e problema, domnule? 
Pauză foarte scurtă. Departe, croncănit surd de ciori. 


AL DOILEA BĂRBAT (Pe parcursul pauzei, își aranjează freza privindu- 
se iarăși, în oglindă și se spreiază peste tot, așa, ca damele.): Hă-hă! Te 
întrerup, amice... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Ca trezit din somn.): Zi... 


AL DOILEA BĂRBAT: Ştii la ce m-am gândit, domne? Dacă tot ești spe- 
cialist în galopuri, măcar știi cum sună un galop de cal, domne? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Ei, asta-i bună! Cum nu? Un galop sună cum sună 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


un galop, domnule, ce mai... 


AL DOILEA BĂRBAT: Nu, domne. Carevas’ că cum imiţi dumneata co- 
rect, un galop de cal? la să vedem... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Fâstâcit.): Să știi că nu m-am gândit la asta nicio- 
dată. 


AL DOILEA BĂRBAT (Cu cheful de a lungi nota.): He-he-he! Punem 
pariu că dumneata nu poţi să faci așa cum fac eu când imit galopul 
de cal? Fii atent aici. Uite: Tî-gî-dâm, tî-gî-dâm, tî-gî-dâm, tî-gî-dâm! 
Ai auzit? 

ÎNTÂIUL BĂRBAT (Tentat.): Hă-hă! Și e mare lucru? Uite:Tî-gî-dâm, tî- 
gî-dâm, tî-gî-dâm, tî-gî-dâm! 

AL DOILEA BĂRBAT: Ha-ha-ha! Nu ţi-a ieșit și basta. Nu te supăra. 
Nu ţi-a ieșit și pace. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Cum să nu-mi iasă? 


AL DOILEA BĂRBAT: Un rahat și doi pești. Ascultă, domne la mine, 
încă o dată, că doar nu ești chiar handicapat: Tî-gî-dâm, tî-gî-dâm, tî- 
gî-dâm, tî-gî-dâm! 

ÎNTÂIUL BĂRBAT: Da. Tî-gî-dâm, tî-gi-dâm, tî-gî-dâm, tî-gî-dâm! 

AL DOILEA BĂRBAT: Nu, nu, nu. E vorba de tonalitate, domne. Nu 


oricine poate să ridice tonul unde trebuie și să rostească repede si- 
labele cheie când trebuie... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT(Ca să câștige timp, se dă bătut. Grăbit.): Mă rog, mă 
rog... 


AL DOILEA BĂRBAT: Dar trapul îl știi? 
ÎNTÂIUL BĂRBAT (Distrat.): De asta nu mai pot eu să dorm... 


AL DOILEA BĂRBAT: Ascultă, amice: Ta-rap-ta-rap! Trap-trap! Ta-rap- 
ta-rap! Trap-trap! 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (/mită repede.): Trap-trap-trap! 


AL DOILEA BĂRBAT (Se topește de râs.): Ha-ha-ha! Habar n-ai. Ascultă, 
domnule, și mai culturalizează-te, rogu-te, și dumneata, că azi- 
mâine vei fi doctorat și habar n-ai cum se imită un trap de armăsar- 
cal și un trap de iapă-cal: Ta-rap-ta-rap! Trap-trap! Ta-rap-ta-rap! 
Trap-trap! Cam așa. Concentrează-te ca lumea sau n-ai halit destul 
concentrat azi-dimineață? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Ca să câștige timp, se dă bătut.): Mă rog... 


AL DOILEA BĂRBAT: Ce mă rog, domne? Niciun mă rog. Stai așa. 
Punem pariu că nu poți imita nici trapul și nici galopul? Punem 
pariu? Atenţie! Trebuie rostit mai sacandant și mai estampat. Dar tre- 
buie să știi când să sacandenzi și să estampezi ceea ce trebuie să sa- 
candezi și să estampezi... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Ascultă, domnule. Dumneata știi că noi vorbim 
limbi diferite? Adică ne înțelegem ca mutu' cu surdu’. 


AL DOILEA BĂRBAT: Unde scrie asta, doctoratule? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Teza mea de doctorat, Morfologia galopului, e des- 
pre tipurile de galop cabalin și despre impactul acestuiacii de caba- 
line, fie asupra sihicului omului modern, iar dumneata pierzi vremea 
cu imitarea ca la grădiniță, a galopului și a trapului. Hai să nu fim ca- 
raghioși, domnule... 


AL DOILEA BĂRBAT (În răspăr.): Stai cuminte, amice, că-ți cumpăr 
lanţ. Nimic din ce spui nu-i adevărat. Dumneata ai pierdut pariul de 


49 


Euphorion 


adineauri, cu mine și vrei acum, să ieși basma curată. Ai văzut că e 
2-0 pentru mine și că mori de ciudă. Asta e. Mori încet. Mori ca o 
muscă care cu aripile retezate, încă mai se deplasează... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Extrem de grăbit, se uită des înspre ceasul din turnul 
catedralei.): Bine, bine. Așa să fie. Acum lasă-mă, te rog... 


AL DOILEA BĂRBAT: Cum să te las, amice? Până acum trebuie să-mi 
dai două coniace. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: La urmă, bine?... 
AL DOILEA BĂRBAT: Și vezi că, cu fiecare minut, crește dobânda... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Bine, domnule. Mâine îţi aduc un litru de coniac, 
dar acum, te rog lasă-mă să mă concentrez... 


AL DOILEA BĂRBAT (Privire insistentă.): Cetăţene X, îţi baţi joc de 
mine? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Eu, cetățene Y? Stai liniștit. Acum însă, ţi-am ma 
spus, vreau liniște. 


Pauză foarte scurtă. Accentuat croncănit de ciori. 


AL DOILEA BĂRBAT (Vorbește fără control.): Ascultă, măi doctoratule. 
Cine mama naibi te crezi, mă? Ce-i dacă ești doctorat? Știi ce? Mi se 
fâlfâie de doctoratu' ăla, al tău! Auzi, domne! Astăzi, toţi proștii sunt 
doctorați! Plouă cu doctorați! 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Își astupă urechile și repetă cu ochii închiși, mimând 
cu buzele, zeci de cuvinte.): „Galopul de masculi este de două feluri: 
galop de cal și galop de armăsar. Galopul de femelă este tot de două 
feluri: galop de iapă și galop de mânză. Adică domnișoarele cabali- 
nelor”. 


AL DOILEA BĂRBAT (fi smulge Întâiului bărbat una din mâini, da la ure- 
che.): Ascultă, tinere! Uite care-i treaba. Dacă tot te dai mare sculă 
pe basculă și te umfli în pene, ca cum tu ai fi așa de sănătos, de ai 
avea cel mai sănătos orgasm dintre toţi bărbații din orașul ăsta, 
imită biteșon, calu”. Bite... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Înnebunit.): Cum? 


AL DOILEA BĂRBAT (Ton prietenesc.): Măi omule, vreau să știu dacă 
știi să faci ca calu' (Întâiul bărbat nu-l aude. Îi derutează privirea cu 
palma. Repetă.) Alo, domnu” Știi să faci ca virgulă calu? (Văzând că În- 
tâiul bărbat nu-i răspunde, imită o bătaie în ușă.) Cnoc! Cnoc! Cnoc! 
Alo, domnu” Sunteţi acasă, bite? N-auziţi, bite? (Poruncitor.) Vedeţi, 
domnul doctorat, că aici e spațiu public și nu aveţi dreptul să mo- 
nopolizați spaţiul public cu repetiții de-a oarba, ca la grădiniță... 
ÎNTÂIUL BĂRBAT (Buboi.): Tocmai că-i spațiu public, meștere, și am 
voie. Dumneata ești cel care chiar nu realizezi că e spațiu public și 
mă deranjezi... 


AL DOILEA BĂRBAT (Ton la fel de smâncit și mai ales, arogant.): Ei, ce 
să-ți povestesc? Să știi un lucru, tinere. (Ton foarte înalt.) Eu fac ce 
vreau mușchii mei pe spațiul meu public, așa să știi. 

ÎNTÂIUL BĂRBAT (Râs forțat, a batjocură.): Ha-ha-ha! Nici măcar nu 
există „spațiul tău public”. 

AL DOILEA BĂRBAT (Grimasa omului care dă senzația că le știe pe 


toate.): Da, ai dreptate, nu există spațiul tău public. Dar al meu, măi 
scumpule, da. Există. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Plictisit la culme, repetă în particular.): „Cea mai 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


mare deosebire e cea dintre galopul de armăsar și galopul de cal. 
Ceea e conduce la această deosebire e modul cum sunt dozaţi hor- 
monii cabalinelor. Dezavantajat e soțul iepei, calul, pentru că e cas- 
trat”. 


AL DOILEA BĂRBAT (Râs coroziv, apoi resemnat ca prin minune.): 
Apropo, domnu”! Poți face ca calu”? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Destupându-și urechile.): Cum? 

AL DOILEA BĂRBAT: Ca calu’ poți face? Adică uite așa: Mi-ha-ha-ha- 
ha! Mi-ha-ha-ha-ha! 

ÎNTÂIUL BĂRBAT (La capătul răbdărilor. Expeditiv.): Mi-ha-ha-ha! Mi- 
ha-ha-ha! 


AL DOILEA BĂRBAT: Stop! Ai trei greșeli, domnule X. Pe de o parte, 
vin rostiți patru „ha”, iar pe de altă parte, intonația ta cam lasă de 
dorit, da? Ridici tonul pe „mi” și-l slăbești apoi, treptat la „ha-ha-ha”, 
etc. Repet: ridici tonul pe „mi” și-l slăbești apoi, treptat. la să vedem 
ești atât de inteligent să asculți cu atenţie, încă o dată, cum fac eu? 
lată: Mi-ha-ha-ha-ha! Mi-ha-ha-ha-ha! Ai auzit? 

ÎNTÂIUL BĂRBAT (Binevoitor.): Mi-ha-ha-ha! Mi-ha-ha-ha! 

AL DOILEA BĂRBAT: Habar n-ai să faci ca virgulă calu’. Și te pome- 
nești că ai terminat și liceul! Ă-hă! Să-mi bag picioru”. Știam eu ce 
știam, domne... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Ce știai? 


AL DOILEA BĂRBAT: Că, cu cât studiezi mai mult, cu atât riști să devii 
mai prost... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Face cuie, de nervi. Scârbit.) Mulţumesc. (Își astupă 
apoi, urechile și repetă în particular.): „Capitolul doi. Galopul de cal se 
mai deosebește de alte galopuri din punct de vedere al potcoave- 
lor...” 


AL DOILEA BĂRBAT: A, da! Potcoavele! Uitasem de potcoave! Alo, 
domnu’. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Ce e? 


AL DOILEA BĂRBAT: Nu că ce e? Poate vrei să zici „poftim”. Că dacă 
ești doctorat, trebe să și să vorbești. Pun pariu cu dumneata, că nu 
știi să imiți zgomotul potcoavelor pe caldarâmul cu piatră cubică. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Nici nu mă interesează... 


AL DOILEA BĂRBAT: Fă așa: Clic-clac! Clac- clic! Clac! Clic-clac! Clic- 
clac! Clac-clac! 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Clic-clac! Clac- clic! Clac! 


AL DOILEA BĂRBAT: Ha-ha-ha! O laie! Ești habarist, asta-i. Repet: Clic- 
clac! Clac- clic! Clac! Clic-clac! Clic- clac! Clac-clac! 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Clic-clac! Clac- clic! Clac! 


AL DOILEA BĂRBAT: Hm! Pierzi pariul și bag seama că te bat la pie- 
lea goală. De fapt, te pierzi pe tine însăți... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Nonșalant.): Hă-hă! Un mare pârț... 


AL DOILEA BĂRBAT: Frumos știi să vorbești, om cult ce ești! Cu pârt, 
nu? Eu sunt om de pârţ, măi, domnule doctorat! Cine te crezi, măi? 
Dreacu? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Cu ultimele resurse de calmitate.): Atunci un mic 


1/ 2019 


Euphorion 


pârt. Hă-hă-hă! E bine? 


AL DOILEA BĂRBAT (A greață, ca și cum ar vorbi cu un al treilea băr- 
bat.): Zise el, afișând un surâs de organ femenin. Mai ai o șansă, măi 
ciumete. Dacă o ratezi și p-asta, ai pierdut totul. Fă cum face iepele? 
Hai, să vedem dacă știi cum face iepele... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (/ntoxicat.): Înnebunești omul domnule, nu altceva! 
Răspuns: Ca armăsarii... 


AL DOILEA BĂRBAT: Grav, doctoratule! Cum nu se poate mai grav. 
lepele face așa: Mi-ho-ho-ho-ho! Mi-ho-ho-ho-ho! 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Mare filozofie! Poftim: Mi-ho-ho! Mi-ho-ho! 


AL DOILEA BĂRBAT (Intentionat peltic în rostirea siflantelor, cu scopul 
de a fi cât mai original.): Știi ceva? N-am știut că ești atât de redus, 
măi omule. Da' ești redus de redus, nu așa. Să-mi bag picioru', de 
nu! lartă-mă că ţi-o spun deschis, dar mai ai încă un pic, uite atâta 
(arată cu două degete) și ajungi tâmpit... 


Pauză foarte scurtă. Croncănit agasant de ciori ajunse pe ramurile 
ciuntite. 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Bine. Așa să fie, cum zici dumneata. Acum te rog 
lasă-mă să... (Repetă în șoaptă, în poziția omului care pretinde că se 
concentrează mai bine moţăind.) 


AL DOILEA BĂRBAT (Mai în glumă, mai în serios. Ton poruncitor.): 
Domnu! Auzi, domnu?Ascultă comanda la mine! Pun pariu cu dum- 
neata că sunt doctori veterinari care habar n-au care e deosebirea 
dintre o iapă și o mânză și dintre un cal și un armăsar. Adică doctori 
de doctori, nu căcați în ploaie. Alo, domnu” Te faci că n-auzi, ai? 
Ei,da. Să știi că chestia cu musca pe căciulă funcționează din plin. 
(Teatral, unui martor imaginar.) Domnul doctorat are program de re- 
petat preparare doctorat galop cai, armăsari, iepe și mânze sau cam 
așa ceva. Ha-ha! Crede că eu sunt așa de tâmpit, că nu pricep ce 
face? Corect. El nu știe că eu știu că el nu dă doi bani pe mine, pen- 
tru că eu nu-s doctorat. (Pauză.) E-he! Dar bunul simţ? Bunul simț ar 
trebui să funcționeze, cât de cât, nu? Adică să-i treacă lui, doctora- 
tului, prin bibilică, ideea că celălalt, adică eu, fac cioc! cioc!, la ușa lui 
și el măcar atâta să facă. Adică să zică: „Da. Cine-i?” Și mai apoi: „A! 
la uite cine a venit! A venit pretenul de pe banca din parc! Hai, pof- 
tim, pretene! la loc. Ce bei? O cafea?” Asta să zică. Dar el, nici po- 
vești să facă așa ceva. Da. Și e o chestie de bun-simt. (Face din nou 
pantomimă, imitându-i Întâiului bărbat, fiecare gest.) Poţi fi tu doc- 
torat în galop dacă nici măcar nu știi să imiţi galopul. Poţi fi docto- 
rat în trap, dacă nici măcar nu știi să imiţi trapul. Poţi fi învățatul lui 
Noe, dacă habar n-ai să faci ca virgulă calu', adică măcar un „mi- 
ha-ha-ha-ha”, așa, tais. Că alții n-au doctorate în galop și te bagă-n 
buzunar. (Pauză. ÎI imită pe Întâiul bărbat, în mod cu totul exagerat. În 
particular, frecându-și mâinile, fericit că i-a venit o idee cât o mie.) Dar 
lasă că i-o coc eu. Hi-hi-hi-hi! Știu eu pe cine să fac atent, ca să dea 
târcoale băncii acesteia, exact când dumnealui, domnul doctorat, 
repetă papagalicește prezentarea pe care trebuie s-o prezinte la su- 
sținerea tezei de doctorat, în materie de galop de cabaline. Și-apoi 
să vezi chelfăneală! Ha-ha-ha! Îi arată haldăii cum stă treaba cu „ar- 
măsarii” și cu „iepele” orașului nostru. Să vezi ce gigea se poartă cu 
mine, dacă dă odată, de dracu’. (Î lovește pe Întâiul bărbat, cu palma 
ușor, peste ceafă, a glumă.) Alo, domnu” 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Răstit.): la mâna de pe mine, băi... 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


AL DOILEA BĂRBAT (Ironia la ea acasă.): Mă luaţi cu „băi“, domnu”? 
He-he-he! V-aţi trezit, domnu”? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Ciorap.): Nu dormeam... 


AL DOILEA BĂRBAT: Ă-hă! Asta e mai rău. Gata? Amice, ai repetat 
chestia aia, cu galopu’? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Aproape calmat, din nou.): În principiu, da. 
AL DOILEA BĂRBAT: Bine, fecior. Dar cu coniacele cum stăm? 
ÎNTÂIUL BĂRBAT: Am promis că mâine voi aduce un chil... 


AL DOILEA BĂRBAT: Nu așa, băiatu'. Pe mine să știi că nu mă fraie- 
rești. Dacă știi să faci ca calu’ coret, îți reduc jumate din pedeapsă.(Se 
pregătesc să iasă.) Să aud... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Se îndreaptă spre ieșire.) Mi-ha-ha-ha! Mi-ha-ha- 
ha! Mi-ha-ha-ha! Mi-ha-ha-ha! 


AL DOILEA BĂRBAT: Incorect. „Ha-ha” vine de patru ori. Totuși, mai 
ai de lucru. Acum fă ca iepele... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Perseverent.): Mi-ho-ho! Mi-ho-ho! Mi-ho-ho! 


AL DOILEA BĂRBAT: Stop! Greșit, dar mă rog. „Ho-ho” vine de patru 
ori... 


AL DOILEA BĂRBAT: Acum ca potcoavele pe caldarâmul cu piatră cu- 
bică... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (A disperare.): Clic-clac! Clac- clic! Clac! 


AL DOILEA BĂRBAT: Un rahat și doi pești. Acum dacă repeți tot ce 
am învăţat noi, azi, te absolv de orice pedeapsă. Altfel, ajungi un 
scalv. Cam așa: Ta-rap-ta-rap! Trap-trap! Ta-rap-ta-rap! Trap-trap! Mi- 
ha-ha-ha-ha! Mi-ho-ho-ho-ho! Clic-clac! Clac- clic! Clac! Clic-clac! Clic- 
clac! Clac-clac! Să te văd... 


ÎNTÂIUL BĂRBAT: Ta-rap-ta-rap! Trap-trap! Ta-rap-ta-rap! Trap-trap! 
Mi-ha-ha! Mi-ho-ho-ho! Clic-clac! Clac- clic! Clac! Clac-clac! 


AL DOILEA BĂRBAT (Nu-și poate abține râsul. Se ridică de pe bancă și 
dă din mâini și din picioare, ca și cum s-ar îneca.) Ești la pământ, 
amice. Pot spune ci ajuns la sapă de lemn. Te poți duce liniștit, la 
doctorat. Mă gândesc să-ţi mai dau, în al 12 -lea ceas, încă o șansă. 
Acum, în timp ce ne îndreptăm spre barul unde vei face cinste două 
coniace, repeți după mine, pe fragmente, iar când ajungi acasă, îți 
notezi totul, ca să nu mai confunzi stilul de a vorbi al iepelor cu cel 
al cailor și trapul cu zgomotul copitelor unora și al altora, da? Și ne 
vedem mâine, la aceeași oră, aici la bancă. Bine? 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (Înseninat.): Bine... 
Croncănit de ciori depărtat. 


AL DOILEA BĂRBAT (Îndreptându-se spre ieșire.): Ta-rap-ta-rap! Trap- 
trap! Ta-rap-ta-rap! Trap-trap! Mi-ha-ha-ha-ha! Mi-ho-ho-ho-ho! Clic- 
clac! Clac- clic! Clac! Clic-clac! Clic- clac! Clac-clac! 


ÎNTÂIUL BĂRBAT (ÎI imită, îndreptându-se spre ieșire.): Ta-rap-ta-rap! 
Mi-ha-ha-ha-ha! Mi-ho-ho-ho-ho! Clic-clac! Clac- clic! Clac! (les amân- 
doi.) 


Croncănit de ciori în surdină. 


CORTINA 


[Sai 


Euphorion 


Al. Cistelecan 


Smara. Maica Smara 


Dacă doamnele care s-au ocupat cu evoluția scrisului la ro- 
mânce au dreptate atunci cînd afirmă că „aproape nimeni n-a fost 
drept cu Smara” (cu toate că Smara a fost „un nume care timp deo 
jumătate de veac a fluturat pe buzele publicului românesc!”),! atunci 
cu siguranță cea mai nedreaptă dintre toţi a fost Paraschiva Cân- 
cea. Și asta pentru că, în vreme ce nimeni nu s-a îndoit de meritele 
feministe ale Smarei, Paraschiva e singura care le contestă, denu- 
nțînd-o că „nu era o feministă convinsă."2 Ca să fiu drept și cu Smara 
și cu Paraschiva, deși prima a făcut multe feminisme, în sufletul ei 
nu prea era feministă; cel puțin nu după standardele de azi, de 
vreme ce concepe iubirea ca pe o relație între "stăpîn” și sclava de- 
votată, fie ea și în culmea fericirii: „Da, mi-e dulce, da, mi-e bine/ Cu- 
așa drăgălaș stăpîn” (Da).? Și nici dependenţa totală de „soarele” 
masculin n-ar califica-o pentru feminism: „Eu știu iubite, știu că pe 
tine, nu pot uitărei să te jertfesc:/ Tu ești mereu raza de soare/ Ce 
mă-ncălzește, prin ea trăiesc!...” (/dilă).* lubirea-sclavie, dependența 
de tip floarea-soarelui și idealizarea iubitului, postulînd implicit o 
inferioritate feminină, nu pot fi convingeri (fie ele cît de genuine) 
ale unei feministe calificate. lar dacă astea n-ar fi de-ajuns, un „afo- 
rism” precum acesta i-ar fi adus cu siguranţă o afurisenie definitivă 
din partea feministelor: „Viața femeilor se-mparte în trei fase: prima 
cînd'și fac ilusii, a doua cînd sunt pline de ilusii, a treia cînd nu mai 
au ilusii. În cea dîntiia fasă, ca copile, ele sunt candide, în a doua 
cochete, ear în a treia nește adevărate mumii”.* Cu siguranță azi ar 
fi fost exclusă din feminism la prima ședință și-n unanimitate. 

Totuși, lucrul n-ar fi fost drept, dacă se argumenta cu alte 
merite (multe și de mai multe feluri de activism), dar mai ales cu 
„cele două steaguri pentru care a luptat o viaţă întreagă: românis- 
mul şi feminismul”, deși tocmai ele (plus patetismul declamaţiilor) 
„au fost deajuns pentru a creia în jurul ei o atmosferă de polemică 
şi de zeflemea." Așa va fi fost, căci, după cum își amintește L. Kalu- 
stian, Smara, „în juneţea noastră” “era de regulă un element de ze- 
flemisire” (deși, adaugă el, „dincolo de naiva ei operă /.../ trudise 
pentru nişte idei de cultură, de iniţiere, de educaţie, care trebuiau 
respectate”).7 Printre scriitori, n-a prea fost respectată; ba din con- 
tră. Delavrancea, bunăoară, însărcinat să-i facă un raport academic 
pentru Fata tatii, refuză pur și simplu să-și piardă vremea cu așa 
ceva, raportînd doar despre D.D. Pătrășcanu. 

„Fiinţă de acţiune”, zic cele două doamne, Smara „trebuie 
privită în deosebi în clipa acţiunii.” La acţiuni Smara avea, într-ade- 
văr, succes, poate și vocaţie dacă e adevărat că „era din fire atrasă 
spre tribună şi spre ziaristică." Spre tribună merge destul de re- 
pede și avîntat, oferind „prima conferinţă ţinută de o femeie la Ate- 
neu”.!! A avut așa mare succes (datorită „formei improvizate și 
familiare a cuvîntării”, care ”sgudui massele”)'? încît V. A. Ureche o 
încurajează să mai ţină și alte conferințe; a mai ţinut, așadar, 12. Nu 
conferențiază însă doar la Ateneu, ci peste tot pe unde apucă, ba 
prin ţară, ba prin străinătățuri (în ţară conferenţiază chiar și prin în- 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Despre 


chisori, iar în timpul războiului - prin spitale, în nu mai puțin de 40, 
după cum numără ea însăși;'? în străinătate - în Italia, Belgia, la 
Paris, la Atena, la Copenhaga, la Stockholm, pe la tot felul de con- 
grese, unele cu aparenţă academică, așa că nu știu ce căuta acolo o 
învățătoare).'+ Conferinţele ei nu sînt - măcar unele - fără bune ur- 
mări. Bunăoară, cea ținută la Tîrgovişte duce la ridicarea bustului 
lui Grigore Alexandrescu (a cărui nepoată Smara era - ori doar se 
credea), deși primăria s-a opus (dar Smara se bate la minister și cî- 
știgă). Contribuie, după mărturia celor două doamne, și la statua lui 
Tudor Vladimirescu și la restaurarea Mitropoliei din Tîrgovişte. De- 
votamentul și patriotismul tîrgoviștean nu-s de mirare, căci Smara 
a fost „cea mai strălucită fiică a acelei Tîrgovişte plină de glorioase 
amintiri”15 (s-a născut la Tîrgovişte, în 1857; a decedat la București, 
în 1944; în Cișmigiu i s-a ridicat un bust; Smaranda a fost primul din 
cei zece copii ai viticultorului Andronescu; s-a măritat mai întîi cu 
poetul George O. Gârbea, iar după decesul acestuia cu P. Gheorghiu, 
căpitan; unul dintre copii i-a murit, după cum se vede din poemul La 
mormîntul Didei).'* Tot la iniţiativa ei se ridică și bustul Veronicăi 
Micle” de la Ateneu (erau prietene, Smara îi și dedică un poem, Scîn- 
dura, inclus mai întîi în volumul Din pana suferinţei și reluat apoi fără 
dedicație în Simfonii...). Smara e omul gesturilor rezolute, dar nu 
„omul unui singur gest”, cum își refuzase Noica să fie. În 1916, cînd 
„ca frunza și ca iarba” se adunaseră românii în fața Teatrului Naţio- 
nal, „strigînd: Vrem Răsboi!”, ea, alături de văduva generalului Vlă- 
descu și de Nicolae Filipescu, Tache Ionescu și mulțime, a urcat „sus 
la Clubul Conservator Democrat și alături cu toți partizanii răsboiu- 
lui am strigat și noi: Vrem răsboi și cu D-zeu înainte”.' Bineînțeles 
că îndată ajunsă acasă a scris o poezie - Patru pietre la coroană. (La 
fiecare prilej scria cîte o poezie, profitînd de toate ocaziile). Cu poe- 
ziile combative are mare succes: citind la o întrunire din Sala Daria 
a Ligii Culturale poezia Glasul fiicelor României, „mii de mîini se în- 
dreptau spre mine și-mi cereau aceste versuri, zicînd că vor să le 
păstreze ca pe niște pietre prețioase” iar lumea striga într-un glas: 
„Maica Smara, nu ne uita, dă-ne și nouă ce-ai scris”.'? Cînd armata 
română a intrat în Budapesta, deși zăcea la Băile Olănești, "uitînd de 
suferință am sărit din pat ș-am alergat pe drum strigînd: Trăiască 
Regele! Trăiască armata română!",2 organizînd imediat și o serbare. 
Și nu sînt acestea singurele gesturi memorabile ale Smarei. Pe bună 
dreptate și-a cîștigat titlul de Maica Smara (și multele decorații pri- 
mite). Meritat cu prisosință a fost și volumul omagial din 1932: Ju- 
bileul de 75 de ani a scriitoarei Smara (Tipografia Eminescu, 
Bucureşti). 

Scriind de toate (dar absolut de toate), nu putea să nu 
scrie și poezii. Pentru asta însă nu e singura vinovată. A îndemnat- 
o la versuri nu doar primul ei soț, dar însuși Eminescu! Smara ţinea 
salon și acolo, la „primul cenaclu literar”, venea și Eminescu (ba 
chiar și Caragiale), care „citea şi versurile tinerei gazde şi o îndemna 
să scrie mereu.'2! Cine s-ar fi codit, la așa îndemn?! Un asemenea 


1/ 2019 


Euphorion 


îndemn era ordin. 

Versurile Smarei, indiferent de ce fel sînt - patriotice, ero- 
tice, militante social, feministe, pasteluri, balade, cronici rimate, sa- 
tire -, sînt pure calamități estetice. Ar fi de-ajuns pentru ele 
judecăţile sumare făcute de Stănuţa Crețu (care-i evidențiază „pe- 
simismul grandilocvent și lăcrimos”, negăsind în erotice „nici o undă 
de simțire adevărată”)? sau Maria Protase (pentru care "registrul 
poetic e sărac și comun” iar “creaţiile sale se convertesc în simple 
mijloace de propagare a ideilor militante, feministe”).2 Să nu fim 
însă atît de zgîrciți și răuvoitori și să privim mai îndeaproape. 

De nu și altele, Smara, ca poetă, are măcar meritul că-și 
etalează chiar de la bun început, metodic, toate registrele tematice. 
Primele poeme scrise din pana suferinței înfățișează deja tot reper- 
toriul ei. Avem imediat o ordine de pasteluri (care nu vor fi toate 
chiar atît de naive precum Ghiocelul de aici): „Din nemeţi de pe sub 
ghiață,/ Tu răsai/ Ne vestești o nouă viaţă/ Și ne dai:/ Visuri, dor de 
primăvară, / Veseliri” etc. Promisiunea de reverii naturiste e însă 
imediat curmată de poemele nacazanie, de predicile morale: „De ce 
crudă ca o fiară este a omului ființă;/ Ear pe fruntea lui stau scrise: 
Viţiu și nesocotință?/ Gînduri falșe, rușinoase, vecinic el tot unelte- 
ște/ Și invidia într-însul ca-n viltoare clocotește?” etc. (De la-nceput). 
Desigur că și aceste mustrări sînt oprite numaidecît de entuzias- 
mele amoroase: „Lîngă calda-ți răsuflare,/ Lîngă dulcele-ți surîs,/ 
Viața-ntreagă mi-e-mi pare,/ Mie-mi pare paradis” etc. (Cîntec). A 
căror viață e și mai scurtă, căci vine pe loc decepţia: "Te-ai dus. Ah! 
Fără a-ți aminti de vremile trecute/ Și m-ai lăsat a rătăci pe triste căi 
și mute” etc. (Te-ai dus). Cam acestea - plus cea patriotică - vor fi 
coardele care vor răsuna în toate volumele (cu precizarea că poe- 
mele de exultanță amoroasă vor fi tot mai puține și cele de doliu 
amoros tot mai multe). Fericirea nu-i prea rodnică la Smara, dar, în 
schimb, decepţia e foarte productivă. Atît de vie încît Smara nici nu 
mai vrea să audă de iubire: „Chipul tău strein să-mi fie/ Și cuvîntu- 
ți fioros;/ Ear a dragostei făclie,/ Stingă-se ca vis frumos” etc. (Nu te 
ascult). Smara e atît de decepționistă și decepționată încît, din exces 
dezolant, mai că devine apostată: „Să mai cred!... Ce nebunie?/ E în 
ceruri Dumnezeu?/ Basme.../ Ce-mi mai spuneţi mie/ Să v-ascult v- 
am spus nu vreau” etc. (Nepăsător). Firește, supărarea pe Cel de sus 
îi trece (Smara e, totuși, poetă cu frica lui Dumnezeu), dar nu-i trece 
nicidecum supărarea inițială, cea care a cauzat-o pe aceasta - supă- 
rarea pe iubit și iubire. Dar asta pe drept cuvînt, căci ajunge atît de 
istovită de suferință încît își roagă moartea: „Nu mai vreau să 
număr zile de amar, deșertăciune,/ Mi-e destul atîtea lacrămi și atîta 
amărăciune:/ Timpule, grăbeşte, du-mă spre al veciei adăpost,/ 
Curmă-o viață făr' de rost!” (Du-te viață). Refrenul eroticelor e trist 
absolut: „Ah! Ce tristă-i deșteptarea dintr-al fericirei vis!”. Ca și cum 
această dramă n-ar fi de-ajuns, se mai adaugă și peisajul moral tot 
mai detracat și sufocant: „Numa-npilări și viții răsună-n toată firea;/ 
Ear veacul de acuma scîrbitu-mi-a simţirea” (Desgust). Colac peste 
pupăză, fiind și Smara o fire alecsandriniană, care trage la căldură, 
nici natura nu lecuiește, ci dimpotrivă, lucrează în prigoană: „Vai! 
tot piere din'naintea babei ce s-arată-n cale/ Ochii ei sticloși ne- 
nghiață și ne aduce numai jale” etc. (Iarna). Jale vine, în versurile 
Smarei, de peste tot (afară de zona de patriotism). 

Simfoniile din trecut (unde se adună mai toată producţia de 
inimă albastră a Smarei, sper că și din Calvar-ul din 1901, un volum 
pe care nu l-am găsit) vin cu și mai multă jale. Degeaba zburdă și 
cîntă natura, căci clinchetele apriline îi sună Smarei a cobe: „Vine 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


April, vine April, numai să mă chinuiască?/.../ Da,s menită, cînd se- 
ntorc rîndunele în cor,/ După glasul stins din lume să suspin 
mereu.../ Să mor!...” (În april). E suferință multă la Smara, așa că n- 
are încotro și recurge la filosofia pesimistă și la lirismul sumbru al 
zădărniciei absolute: „Gem ca leu-n colivie/ Strig, mă sbat, înnebu- 
nesc;/ Pacea mea? N-o mai găsesc!.../ Viața!... Este o nebunie.” etc. 
(Gem). Decepţionismul acesta catastrofic are, firește, o cauză iden- 
tificabilă, concretă: „Unde o fi acel ce fruntea, în orice mîndră pri- 
măvară,/ Mi-o încununa cu floare de cireși și lămiiță;/ lar de fericire 
pieptul mi-l făcea ca să tresară/ Și mă-ncununa cu lauri, m-adora ca 
pe-o zeiță?” etc. (Elegie). Cum el nu mai e, suferința se întinde peste 
toată viața: „Eu, în lume, pînă-acuma, n-am gustat din nici un bine;/ 
Suferințe-ncătușară viața mea...” etc. (Știu să și iubesc). Concluzia e 
radical dramatică: „Neagră-i lumea pentru mine” (De te duci sau de 
rămii). Și cum n-ar fi de vreme ce „tot sufletul” Smarei a rămas „în- 
veninat” de cînd „șearpele” care pretindea c-o iubește doar a „mu- 
șcat-o” iar de-atunci „ură numai pentru tine, într-al meu suflet mi-a 
rămas” (Ură). Așa experiență dureroasă a decepției și deziluzionării 
se cuvine a deveni o lecție (Smara face destulă pedagogie și în 
poeme), ţinută numaidecît: „Din cupa visurilor vane,/ Feriţi-vă, o 
dragi copile,/ Și voi feciori, o vă feriți/ D'a mai gusta vr'o picătură;/ 
Văpaia dragostei să știți/ Că-n lume e cea mai grea arsură” (Din cupa 
visurilor vane). Deziluzia devine grea de tot și lumea se transformă 
pur și simplu într-un mormînt: „Ca un giulgiu de moarte, lumea mă- 
mpresoară/ Și nimic dintr-însa eu nu cerc să gust” etc. (Cîntecul le- 
bedei). Totul se-nnegrește în viaţa bietei Smara: „Neagră, cum ești tu 
la față/ Este vecinic a mea viaţă” etc. (Cernelei mele). Suferințele sînt 
cu atît mai acute cu cît - se vede după preferința acordată frustră- 
rii de „a gusta” din cele lumești - Smara va fi fost, în fondul ei, o sen- 
zuală, o pofticioasă. Dar și o supărăcioasă rezolută, inclusiv pe Cel 
de sus, care și el îi cenzurează elanurile: „Azi jur pe chivotul d'ar- 
gint,/ Pe crucea-n aur ferecată,/ Că orice nădejde mi-am pierdut/ Și 
la altar nu mă mai rog/ Eu nici odată...” (Rugă zadarnică). Dacă i-ar fi 
fost după pofta inimii, Smarei i-ar fi plăcut, ca lui Adrian Popescu, să 
huzurească doar în peisaje mirifice italienești: „la-mă și mă du cu 
tine în păduri de portocal/ Unde apa mării cîntă și îi e valul de opal,/ 
la-mă dintr-o țară rece, fără dafin, chiparos,/ Și mă du unde-nflore- 
şte mirt, ciclamenul frumos” etc. (/a-mă). (Patrioată, patrioată, dar 
și ea ar vrea să plece...). Cum îi place să versifice cît mai divers (dar 
de regulă cu destule șchiopături), nu-i mirare că ajunge să facă - 
doar incidental însă - și numerologie minulesciană: „În noaptea 
aceia? Am aprins trei candelabre în odae;/ Trei lumînări pe 
masă... Trei... și tot atîtea la intrare./ Dar lămpi? Tot trei” etc. (În noap- 
tea despărțirii). La suferinţele de inimă se adaugă și dezgustul pen- 
tru depravarea lumii, căreia Smara îi adresează cîteva satire 
usturătoare absolut. Omul e atît de pervertit încît „negru-ntocmai 
ca păcatul este vecinic al tău cuget/ Și-n loc de cuvînt în gură, ai un 
hohot, ai un muget” etc. (Proh pudor!...). lar moravurile sînt și mai 
dezgustătoare: „/.../azi, cînd fecioria, ca o marfă e vîndută/ Ș'or ce 
buză de fecioară, cu parale se sărută;/ iar onoarea, reparată poate 
fi cu bani de aur!” etc. (Catrina). Strivită absolut de suferinţă și scîr- 
bită nu mai puţin absolut de moravurile vremii - asta e soarta poe- 
tică a Smarei. 

Noroc doar că-i patrioată - și aici e cu adevărat plină de 
avînturi și de binecuvîntări paradiasiace: „Țara mea-i grădina/ Mîn- 
dră și frumoasă, / Bogată, mănoasă,/ Cu ape argintii” etc. (Țara mea). 
În Spade strămoșești dedică imnuri tuturor eroilor, din trecut și din 


Euphorion Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


prezent, iar Stîlpi de pază e un fel de cantată a rîurilor românești, toate preamărind gloria străbună. Patriotismul Smarei e din cel cu 
xenofobie calificată, pe care nu ezită s-o exhibe: „Pentru noi, străinii sunt tot lipitori și șerpi veninoși”.24 Bineînţeles că-s versuri de ne- 
citit (deși, iată, un cititor din 1988 și-a lăsat însemnări pe exemplarul ajuns la mine, deși n-a răzbit decît pînă la pagina 61 - din 200; în 
schimb, la Simfonii... a trebuit să tai eu filele). Cred că e o bună concluzie ceea ce spun cele două doamne despre Smara: „cea dintîi con- 
ferenţiară şi ziaristă, poetă, romancieră, propagandistă a românismului peste hotare, ctitoră de mănăstiri şi monumente, fundatoare 
de reviste, institutoare plină de iniţiativă /.../ Smara, a fost precursoarea, iniţiatoarea, animatoarea”2 etc. etc. Și mai convingătoare e 
o altă concluzie - aproape ciudată! - a celor două doamne: „Smara nu s-a cunoscut pe ea însăşi."2 Cred și eu; dacă s-ar fi cunoscut cît 
de cît, n-ar fi scris nici un vers. Dal daga i Ipivăi Eminescu a îndemnat-o, cum era să nu?! Așa că Smara e și ea parte din moștenirea emi- 
nesciană. 


; Ă fr] 1 Marg. Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în Ro- 
mânia, Bucureşti, Editura Bucovina, 1935, p. 197. 
; 2 Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, 1848- 

y 1948, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 52. 

/ 3 Simfonii din trecut, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1927 (sau 28, 
după copertă), p. 56. E un volum pe jumătate antologie, căci Smara reia aici 
și piese din cele anterioare. Cartea e dedicată Reginei Maria, care a accep- 

| tat dedicaţia, după cum îi comunică „marea doamnă de onoare” Elena E. 
Mavrodi într-un bilețel reprodus în deschiderea volumului. 

9 Za il 4 Idem, p. 40. 

AA 5 Din pana suferinţei. Versuri de Smara, Tipografia Curţii Regale, G6bl & Fii, 

4 Bucuresci, 1888, p. 94. 

6 Marg. Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit., p. 198. 

W 7 L. Kalustian, Simple note, Editura Eminescu, București, 1980, p. 26. 

X 8 Barbu Delavrancea, Opere, V, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi va- 
riante, glosar şi bibliografie de Emilia Şt. Milicescu, Editura pentru litera- 
tură, Buicureşti, 1969, p. 527. 

° Marg. Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit.,, p. 200. 
10 Ibidem, p. 198. 

„1 Ibid. 
12 Ibid. 
13 În Prefaţa la Spade strămoșești. Proză și poezii patriotice (Editura Librăriei 
H. Steinberg & Fiu, București, 1921; e o ediţie în care sînt reluate și poemele 
din Țara mea, 1905, și cele din Stîipi de pază, 1906), zice că a conferențţiat în 

> “patruzeci c de spitale în care a împărțit prima ediție din Stîlpi..., cea din 1915, 

S daților cari vindecați se întorceau pe front”; a „consimțţit” să scoată edi- 

ia a l-a doar pentru că versurile „sunt trase din inimă curată ș-au avut 

arul să fie o dreaptă proorocire”. 


Editura Academiei, București, 1979, și în Dicţionarul general al literaturii române, S-T, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007) și de Maria Protase (în: 
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coord., Dicţionarul scriitorilor români, R-Z, Editura Albatros, București, 2002), precum și de Victor Petrescu și 
Serghie Paraschiva, în Dicționar de literatură al judeţului Dîmboviţa, 1508-1998, Editura Bibliotheca, Tîrgovişte, 1999 (aici cu bibliografie completă). De la ei 
am împrumutat datele biografice care le-au scăpat doamnelor care au scris despre Evoluția scrisului... Toate trei sînt articole bine documentate și cu eva- 
luare corectă. Pentru mai multe detalii, se pot consulta cu folos. 

15 Marg. Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit., p. 201. 

16 inclus în vol. Din pana suferinţei. 

17 L, Kalustian, op.cit., p. 26. 

18 Spade..., p. 144. 

19 Idem, p. 105. 

2 Ibidem, p. 174. 

21 Marg. Miller Veghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit., p. 199. 

2 Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, București, 1979, p. 794. 

23 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coord., Dicționarul scriitorilor români, R-Z, Editura Albatros, București, 2002, p. 284. 
24 Spade..., p. 78. 

25 Marg. Miller Verghy, Ecaterina Săndulescu, op. cit., p. 201. 

2 Idem, p. 198. 


Fotocredit: Dan Păun 


54 1/2019 


Euphorion 


Rita Chirian 


Nu cred să fie o altă cultură europeană care, ca a noas- 
tră, să-și asume familiaritatea lejeră cu poncifele și cu locurile 
comune, prea puțin deranjante, să facă supranume din sfiala 
(lenea?) cercetărilor serioase, adânci, curajoase. De aici, obi- 
șnuinţa obtuză cu cele câteva nume vânturate cu falsă și go- 
moasă venerație, care par să înlăture orice posibilitate de 
răsturnare (citește: măcar completare) a canonului estetic și, 
horribile dictu, etnic. De aceea, cultura noastră - în ce are mai 
așezat și mai greu detonabil - amintește de o altă culme vizio- 
nară, emblematică, Casa Poporului: monolitică, monstruoasă 
făptură atavică, numai și numaidecât de departe contemplată 
de primitivi gata să cadă în extaze. 

Tot mai puţine sunt incursiunile inteligente, subtile, 
ponderate în spatele perdelei de fum care a ajuns astăzi să în- 
semne canonul nostru cultural. Atât de jenați de noi înșine, de 
ponoseala veșmintelor și de degetul de praf așternut de dece- 
nii, abia izbutim să întindem pe masă vreo învelitoare mai de 
Doamne-ajută când dau buzna străinii: și-atunci o facem fie în 
excursuri semidocte și hilare, rostite neapărat cu nările umflate, 
fie cităm - ca deunăzi un ministraș cu facies deloc spiritualizat 
- decupajul rizibil al unui vers, fie producem impenetrabile lu- 
crări academice într-un jargon aţos și ridicol: cui prodest? 

În peisajul acesta de ariditate lunară, o necesară și bi- 
necuvântată gură de oxigen - pe cât urăsc rostirile de-a gata, 
asta se întâmplă când îți cad în mână cărți de felul, rar, al aces- 
teia: latrina și lătrăii sunt închiși departe - este să parcurgi, cu 
îndoită plăcere intelectuală, efuziune, stupor, o antologie de 
poezie a generației războiului, Sârmă ghimpată. Când focurile se 
vor stinge printre ruine (Cartier, 2018), alcătuită și prefațată de 
Claudiu Komartin, care arată, ca la o ridicare neglijentă, dar se- 
ducătoare a cortinei înaintea spectacolului, cum ar fi putut 
arăta o parte a literaturii române dacă atâtea evenimente isto- 
rice nu s-ar fi petrecut. O spune, de altfel, și Komartin în Argu- 
mentul antologiei, afirmaţie chiar mai temperată decât ar fi 
putut fi: „Istoria poeţilor care au făcut parte din generația răz- 
boiului, adică a acelor tineri care aveau în jur de douăzeci de ani 
în 1940-1945 și care au cunoscut toate fețele coșmarului (te- 
roarea, lipsurile, pierderea, dezastrul general), este una dintre 
cele mai cumplite și mai captivante povești trecute sub tăcere 
din literatura română. (...) Poemele antologate arată ce extra- 
ordinar potențial, dar și ce căutări aveau, ce prospețime revi- 
gorantă degajă și după trei sferturi de veac poezia aceasta, 
rămasă și azi, în ciuda câtorva memorialiști, cercetători și isto- 
rici literari dedicați, sub dărâmături.” (p. 9). Sau, în cuvintele lui 
lon Caraion din cuprinsul prefeței la antologia Împărăția de 
seară, de Mihail Crama, reproduse de Claudiu Komartin: poezia 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Critică literară 


unei „generații căreia din comoditate, incultură și pripă, cu tri- 
miteri dezinformate la o formulă de-a Gertrudei Stein de un alt 
conținut, complet necomparabil, i s-a spus «pierdută», genera- 
ţie care a luat aproape totul în serios (familia, morala, istoria, li- 
bertatea, dreptul, boema, războiul, arta, iubirea, politica, 
societatea, prostia, umanismul, teologia, mizeria, umorul, dis- 
ponibilitatea, arlechinadele, viața și moartea), în timp ce timpul 
pe ea o lua în derâdere (subl.m., R.C.), sfâșiind-o, umilind-o, pu- 
nându-i pumnul în gură și țeava revolverului la tâmplă, obli- 
gând-o la eforturi de rezistenţă și înțelegere supraomenești, la 
presiuni insuportabile și situaţii-limită. Ca să păstreze, în fel și 
chip, un rest de obraz demn din ceea ce fusese și este poate spi- 
ritualitatea românească în ansamblul ei...” (p. 42). 

Antologia, deși concepută după toate regulile unei se- 
rioase ediții critice, conţine unele dintre cele mai prietenoase 
pagini de istorie literară pe care le-am citit în ultimul timp 
(poate Al. Cistelecan ori loana Pârvulescu să mai articuleze, as- 
tăzi, atât de seducător biografii și date). Sunt aduse la suprafață 
și trecute prin apele obiectivării portrete, întâmplări, ciocniri cu 
autorităţile, glorioase efemeride literare, fricțiuni orgolioase, 
drame umorale într-o narațiune care are destulă poezie cât să 
întovărășească elegant numele celor care erau tineri scriitori în 
urmă cu mai bine de șapte decenii. Pagini de bi/ldungsroman tra- 
gic și emoţionant fixează schiţe de portret pentru întregul spec- 
tacol literar al vremii, din care nu lipsesc figurile patibulare din 
industria monstruoasă și pluriformă a cenzurii și a Siguranţei. 
Memorabile și zguduitoare rămân rândurile în care este refă- 
cută scena din Calea Griviței 257, din Bucureștiul anului 1942, 
cămăruţa care servise drept sediu pentru „Albatros” și „Gândul 
nostru”, odaie ascetică și precară în care locuia Geo Dumitrescu, 
vegheat de fotografia fioroasă a lui Vladimir Maiakovski, „un 
frate al lui tata, căzut pe front”, după cum avea să le toarne in- 
surgent celor șase agenţi ai Siguranţei veniți să-l ridice; ori ne- 
bunia (adolescentină? s-ar fi pierdut vreodată?) întru poezie a 
albatrosiștilor; cele trei luni cât le-a luat autorităților să-i scoată, 
măcar pentru o vreme, pe linie moartă; abnegaţia, fronda, în- 
verșunarea, naivitatea și norocul dostoievskian al unora ca Ser- 
giu Filerot; curajul de a fi poet pe de-a-ntregul și până la capăt, 
cum au știut să fie Dimitrie Stelaru și, mai cu seamă, Constant 
Tonegaru; revirimentul de la „Kalende” și mărinimia savant ge- 
stionată a lui Vladimir Streinu; desantul de la editura Forum, 
cele șapte volume care încheie o inițiere începută în ultimii ani 
ai deceniului precedent, în poezie, dictatură și război; ridicarea 
trapei pentru noul contingent de fiare setoase de sânge și minți, 
mai strașnice și mai abile. 

Sunt antologați, în două secțiuni care corespund celor 


[Sal 
en 


Euphorion 


două promoții despărțite de Război, Dimitrie Stelaru, Constant 
Tonegaru, Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, C.T. Lituon, Mihail 
Crama, Mircea Popovici, Ilon Caraion, Ben. Corlaciu și Alexandru 
Lungu - în Sârmă ghimpată; Mihnea Gheorghiu, loan Cutova, 
Margareta Dorian, Victor Toryanopol, George Dan, Radu Tecu- 
lescu, Ovidiu Râureanu, Elena Diaconu, Marcel Gafton - în Când 
focurile se vor stinge printre ruine. 

Mușcând din viață până la os, mușcat până la sânge, 
Dimitrie Stelaru este reţinut cu autoironicul și celebru-emfaticul 
Înger vagabond („Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată 
Fericirea/ Noi n-am avut alt soare decât Umilința;/(...) Marii ju- 
decători ne-au închis,/ Stăruind în ceața legilor lor;/ Pe frunţile 
noastre galbene au scris: «Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădaţii no- 
roadelor./ Casa lor e temnița. Puneţi lacăte bune fiarelor.»”), 
care ar putea figura oricând drept epitaf al generației acestor 
dezmoșteniți ai scrisului. Constant Tonegaru, victimă directă a 
nebuniei aleatorii a regimului stalinist, mort după doi ani de în- 
chisoare politică, este, poate, poetul asupra căruia istoria deto- 
nează cu toate armele perfide. Aceeași conștiință care afirmase 
răspicat în Poezia și dreptatea, în 1947, că „poezia este cântecul 
omului care se simte liber. O prostie de mari dimensiuni este 
fără îndoială vânturarea formulei sociale pe deasupra literatu- 
rii și în special încercuirea poeziei cu acest cuvânt presupune 
un fapt de riguroasă constrângere a gândirii artistice. (...) Fire- 
ște, cum nu există o poezie pentru moșieri și bancheri, tot așa 
nu există o poezie pentru țărani și muncitori. Există o poezie 
pentru acei care cunosc poezia, care au cultura necesară s-o pri- 
mească. Astfel, se realizează numai expresia coborârii la men- 
talitatea ignoranților (...). Așadar, preferăm cântecul-reclamă 
pentru cutare purgativ decât poeziile d.d. Dan Pușcașu, Miron 
Radu Paraschivescu, Dimitrie Corbea, alți Corbi, alți Pușcași, Mi- 
roni etc., fiindcă tribul este imens pe cât este de sinistru de ano- 
nim.”, va simți „pământul urcându-i-se sub unghii/ și braţele 
zvâcnind vâslitul unei gropi cu smoală”, haznaua stalinistă care 
va aduce moartea la nici treizeci și trei de ani „condotierului To- 
negaru fără spadă”, cu „o inimă simplă ce bate cu desperare”. 

Cel pentru care „timpul este un genial nebun/ ce nu- 
mără întruna: un, doi... un, doi, trei”, în ritm martial, Geo Dumi- 
trescu, avea să resimtă, poate mai puțin turbulent - dar doar 
dintr-o graţie a sorții -, represiunea politică, devenind chiar, 
după dezgheţul ideologic, unul dintre cei mai iubiți poeți ai epo- 
cii (să nu uităm că textele lui figurau până în timpurile dincoace 
în manualele școlare). Școala Albatrosului, al cărui principal ar- 
tizan fusese în 1941, însemnase, în primul rând, cultivarea unei 
atitudini coerente înaintea diverselor adversităţi, a unui ideal 
estetic și etic inflexibil și, desigur, anatemizant, care avea toate 
șansele să-l menţină la periferia literaturii, dar care, în orice răs- 
timp al acelui „veac stupid al tuturor elanurilor grave și puerile”, 
a izbutit să treacă într-o literatură problematizantă, maxima- 
listă în ciuda intenţiilor de tranzitivizare, cu greutate în ciuda 
tușelor parodice și autopersiflatorii: „Acum pictez un tablou 
mare -/ vreau să-mi fac un autoportret./ Aici o să desenez inima 
- o gămălie de chibrit,/ aici, creierul - un aparat sacru și con- 
cret.// Undeva vor fi neapărat nasul, gura, / n-are niciun sens să 
omit ochii - două semne de întrebare, / aici în colţ o să-mi pictez 
gândurile -/ o claie informă de rufe murdare.// Pieptul - o 
oglindă cu poleiul zgâriat -/ va lăsa să se vadă interiorul/ (cu 
totul neinteresant, în definitiv),/ sus, sprâncenele își vor schița 


E 


56 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


zborul.// Două aripi vor fi probabil și urechile,/ fruntea cutată - 
o scară către infinit,/ buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru 
eternitate/ obsesia roșie a sărutului-mit.// Un ochi atent ar mai 
putea zări, în fine,/ cicatricea unei găuri în frunte, / sau, în mal- 
dărul recuzitelor inutile,/ ceva ce ar putea să semene a ideal sau 
a munte...” (Portret, în vol. Aritmetică). 

Poate niciun premiu de literatură nu are însemnătatea 
tragică pe care o conferă - prin ricoșeu - aducerea scriitorului 
înaintea Curţii Marţiale; poate că literatura are numai greuta- 
tea pe care i-o dă dimensiunea represiunii. În această chimie de 
inflamabile, plachetele Om (versuri) și Libere (poeme în proză) îl 
fac pe Sergiu Filerot, din condamnat la moarte pentru caracte- 
rul subversiv al poeziei sale, candidat la viața și scrisul de înaltă 
tensiune: „Am izbutit astăzi să mâncăm și noi, ăștia, o pâine./ 
Nu pot să neg că era roșie de sânge și deci cu atât mai bună/ 
dar, nu știu cum, mi-am mânjit fața de câine/ bătut și cineva mi- 
a zvârlit epitetul de «criminal»/ ca un simplu răsărit de lună.// 
Orchestraţia ciocanelor, nu întreb pe nimeni dacă este asurzi- 
toare/ și nici dacă brațul însângerat și lovit doare./ Sunt Om și - 
după Biblie - în sudoare frunții/ trebuie să-mi câștig pâinea - 
bate-se-n capete chiar munții.// Mi-e presărată amintirea de 
muncitor resemnat/ cu vestigiile craniilor calcinate de vreme 
ale «ălora» - strămoșii mei/ cu graiul fometos și priviri șterse de 
ochi mat;/ o singură deosebire: pe atunci, în loc de block-house, 
era aici un bordei/ cu mai multă pâine și mai puțină atmosferă 
de hârcă sugrumată.” (Muncitor, în Om). Sau, în Scamator veac 
XX, sentenţioasele: „Hei, omule de jos,/ tu nu pricepi că trebuie 
să rămâi îndobitocit?/ tu nu trebuie să ai cunoștințele Scama- 
torului botos;/ îți ajunge, în definitiv, o ftizie, și un trup îmbă- 
trânit./ (...) Astăzi, un Scamator veac XX înșiră pe câmp/ jucăriile 
la modă: soldați, hoituri și mitraliere/ și râde, râde sarcastic și 
batjocoritor de omul tâmp/ care-i privește, veșnic nepriceput, 
înșelăciunile și aude canoniere.” O lume delabrată, grotescă, 
ieșită din țâțâni este pusă la zid în Jucării - într-o gesticulaţie pa- 
ricidă: „Te acuz și în același timp îţi înțeleg/ strigătul neputin- 
cios și bleg;:// Deschide ușile, tată/ și scoate afară gloata asta 
toată./ fiecare jucărie mi-a fost ceva scump/ dar prea sunt de 
plumb... de plumb...”. 

De tot puțin al lumii literare, C.T. Lituon, mort devreme, 
la nici 26 de ani, în 1948, după câteva luni petrecute în beciurile 
Siguranţei, nu a apucat să debuteze în volum, deși - spune lon 
Caraion - cartea era în planul editorial al Fundațiilor Regale: Ge- 
neza avea să apară în 2003, la mai bine de jumătate de veac de 
la dispariția autorului. Ironic și placid, voluntar deturnat din 
gama patetismelor, frust și indolent sardonic, suferind „verosi- 
mil și direct”, Lituon ar fi putut deveni, la vremea culesului, un 
poet de timbru metalic - să spunem - apropiat de cel al lui Oc- 
tavian Soviany din Scrisori din Arcadia: „Apoi m-am gândit, iu- 
bito, mașinal și corect/ La amorul nostru simplificat;/ Mi-a venit 
apoi în minte podul uriaș care se construiește/ M-am gândit la 
progresul industriei de coloranți;/ La sânii tăi care au început să 
se atrofieze/ Și la posibilitatea de a ne iubi ca două idei.” (Ste- 
nografie). 

Ciclotimic, când expansiv și laureat, când absent, Mi- 
hail Crama debutase în 1946 cu Decor penitent, volum urmat de 
o istorică tăcere de două decenii. Ultima apariție, postumă, 
avea să fie romanul autobiografic Călător spre porțile asfințitului, 
scris între 1988 și 1991 și publicat abia în 2006, cu sincope de 


1/ 2019 


Euphorion 


care aproape niciunul dintre actorii generației războiului nu a 
fost cruțat. Ca Filerot, denunţă titanic „veacul obsedant”, este 
ulcerat de sentimentul târziului și al naufragiului, vizionar, 
poartă pecetea luciferică a inobedienţei: „Totuși, totuși să nu 
deznădăjduim -/ ah, de nu m-ar trăda fețele voastre oameni și- 
orașul!/ Vă spun: Dacă armatele nu vor veni până mâine, / voi 
suna singur revoluţia.” Cu poezia lui Crama intră sub semnul im- 
punităţii afirmaţia că desantul mijlocului de secol XX este, în 
fapt, ultima răsuflare a unui romantism de mari exaltări și vi- 
rulențe mesianice, cu care poezia noastră este, de altfel, afină 
de la pașoptiști până la - cu toate helcozele - ortodoxismele și 
deviaţionismele de dreapta, căci este poezie adevărată acolo 
unde strivește și sparge zăgazul: „M-am mulțumit așadar să pri- 
vesc:/ s-au scurs între timp milioane de ani, generaţii,/ era un 
fel de civilizaţie ciudată, cu linii oblice/ și care fusese primită cu 
destule ovații.// Oamenii aveau pretenții interplanetare/ și își 
ascuţeau armele pentru un război greu,/ se profețea cucerirea 
Lunei și-a planetei Marte/ și antidot pentru veșnicie îl țineau 
într-o sticluță pe Dumnezeu.// Deodată un vânt dinspre mările 
Sudului/ peste trei continente străbătu transversal;/ umbra mea 
creștea uriașă - copacii se culcau la pământ -/ începuse cele- 
brul cataclism universal.// Oamenii fugeau zăpăciţi - civilizaţii 
cădeau în ocean -/ doar câteva secunde... apoi deodată o liniște 
grea;/ ca un final răsări Soarele gol,/ peste toate umbra mea im- 
ensă ardea.” (Perspectivă). Cumpănit și asumat, ademenit în 
anacronice miraje ale infinitului, bacovianismul fățiș din Tristete 
(„Ne uităm la copiii noștri cuminţi -/ o, cum seamănă cu noi ca 
două boabe de rouă,/ unii din ei vor muri în uzine, alții vor muri 
în războaie/ prelungindu-ne veacul ca un blestem”) sau din Pei- 
saj („E o oră tristă, pustie,/ duhul se frânge negru sub porţi”) se 
limpezește în versificația rostuită sârguincios din Port dunărean 
și se ia peste picior, cu șfichi oțetit în Cămin: „Va fi cald, o, atât 
de cald și de bine!/ casele vor fuma din pipe burghez,/ peste 
drum vor trece soldați cu mantale roase de ploaie/ și-ncolo 
nimic nu se va-ntâmpla, nimic, să mă crezi.” 

Meteoric este, în această generație, Mircea Popovici, 
care debutează în 1946 cu volumul /zobare, urmat de o absență 
„inginerească” de mai bine de patru decenii, vag barbian, corect 
și abscons, cu secvențe totuși mai scurte de intensitate poetică 
decât ceilalți de-un leat: „«Un secol de activitate în cuburi și an- 
grenaj aderent»/ striga frontispiciul templului nostru nemobi- 
lat și avar;/ pușca nu mai era o jucărie pentru copiii cumințţi,/ cu 
ea se cucerea universul hectar cu hectar.// Un singur fel de ocu- 
paţie în starea civilă: inovatori,/ deși se pare că nu mai avem 
nimic de făcut./ Conduita morală, doar grija atentă: «fii grav»/ 
de-aceea râdeam când murea câte unul tăcut.// (...) Am văzut 
civilizația noastră cățărată pe culmi/ dar n-am aflat ce se-as- 
cunde-napoia atâtor minuni.” (Arhitectură). 

De cealaltă parte a spectrului moral, cu biografie com- 
plicată în „veacul (care) lua tot mai mult forma unei sticle-nfun- 
date”, este lon Caraion, pe care închisorile comuniste l-au 
domesticit întru neverosimilă fervoare - a „inimii care absoarbe, 
care respinge/ toate conflictele, toate aventurile/ inimii mele ca 
o bască de fosfor,/ cu un triunghi de durere, / ca un circ de la tro- 
pic”. Dacă viaţa îi va fi fost o vedenie de abjectă aplecare sub 
vremuri, poezia, câtă este, rămâne autentică: „Ni-s obrajii gal- 
beni în toate zilele, mâinile fierte./ Halucinăm. Unii - mai sănă- 
toși - râd, ţipă să tăcem./ De unde să mai cumpărăm liniște? Ne 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


huie capul. N-are decât să ne certe/ și medicul și surorile de ca- 
ritate... Tot o să se facă inima asta, până dimineaţă, ghem.” 

Ben. Corlaciu, „fiu al mlaștinei”, prodigiu de stirpe rim- 
baldiană, publică până la 25 de ani cât pentru o viață de scriitor, 
revenind ulterior în 1972 cu alte câteva titluri - poezie și me- 
morialistică (în limba franceză), villonesc și imund cu solemni- 
tate: „Dimineţile mă găseau cu pete-n obraz,/ îmi întorceam 
cămașa pe dos să fie curată/ și-n loc să mănânc scriam un 
poem/ pentru oamenii din oraș și pentru necaz/ (necazul pe 
care n-am să-l mai uit niciodată).// Trecătorii zâmbeau și cre- 
deau că-s nebun/ sau c-am ieșit de sub poduri să fur nu știu cât 
de la bancă;/ oricum, își fereau buzunarul și duceau mâna la 
nas,/ deoarece miroseam a cucută bolnavă/ și nu meritam să 
privesc lanţul cu ceas.” (Câteva rânduri despre viața de ieri). 

Adolescentin și jubilatoriu colator de imagini este, în 
Ora 25, Alexandru Lungu: „Prezenţa aceasta/ agonică străină/ 
insistentă și suspectă/ mă stingherește și mă enervează/ ca un 
coșmar/ ca o întâlnire nedorită/ ca o dilemă care te strânge de 
gât/ între noi cresc panica și spaima/ ca un copac neverosimil/ 
ca o explozie inevitabilă”. 

Departe de a fi simplă intrare de dicționar, Mihnea 
Gheorghiu, spălat cu toate apele ideologizante, este reținut cu 
un fragment surprinzător din Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu 
(„Ai aruncat în aer literatura, ţi-am răspuns,/ mă înspăimânt în- 
tâlnindu-i ruinele pe străzi,/ în tramvaie, / rochiile tale de măr- 
gele întunecă încă amfiteatrele.”), loan Cutova, poet de gravităţi 
argheziene, Margareta Dorian, „una dintre puţinele poete apă- 
rute în literatura română din prima parte a secolului XX ce de- 
pășesc clișeele scriiturii feminine și graţioase” prin volumul din 
1945 lerbar, matură și reflexivă în Liniştea („Şi târziu când se 
coace pâinea în coajă de tristețe rotundă/ și răsuflarea ei abu- 
rește pragurile, nările și pumnii/ deodată/ în mirosul bucătării- 
lor, seara,/ aflăm că sângele nostru n-a urât niciodată”), 
crepusculară și htonică în Cântec; Victor Torynopol, activ - și în- 
ainte de război, și mai cu seamă după 1946 - în aparatul de stat, 
poet de vehemente (Spectacol); George Dan, lordan Chimet, 
Radu Teculescu, coliniari în talent și cuminţie, Ovidiu Râureanu, 
mai coroziv („Aș fi fugit pe geam,/ dar afară ningea dezgustător 
cu cenușă. / În grădină, păianjeni vâscoși cât pumnul erau spân- 
zuraţi de fiecare ram./ Ca niște mături mari cu storu-n pământ,/ 
plopii s-au zbătut toată noaptea./ Teiul cel mare fremăta sec...// 
Spre dimineață maimuțe s-au masturbat pe crengi/ și-au căzut 
grele ca niște saci.” - Noapte citadină), misterioasa Elena Dia- 
conu, turbionarul Marcel Gafton... 

Se cuvine, la capătul acestei poate prea apăsate radio- 
grafii, să fie amintit și fotograful cu imaginile căruia cartea se 
face și mai frumoasă: Andrei Păcuraru. 

Cât de necesară a fost această antologie în acest deja 
înaintat început de nou veac s-ar putea vedea în entuziastele 
ecouri pe care, foarte repede după apariție, le-a stârnit cartea. 
Cât de profesionistă, de empatică, de puternică și de sensibilă 
este Sârmă ghimpată va hotărî nu atât pagina aridă de cronică, 
ci - și dacă - ea va mișca ceva și în alte zone ale istoriei noastre 
literare obscure. Și îndrăznesc să spun că, la rigoare și compa- 
raţie, puține cărți de poezie de azi au rafala zdrobitoare a tine- 
rilor rămași tineri la mijlocul veacului trecut. 


Euphorion 


Andrei C. Șerban 


Oscilând între nopţile sălbatice ale detectivilor lui Bolaño, 
proiecţiile cinice, fals duioase, ale Aglajei Veteranyi și puseele fan- 
tastico-morbide ale unui realism magic mizerabilist desprins parcă 
din imaginaţia Marianei Enriquez, poezia loanei Vintilă este un asalt 
în rafale la adresa intimismului imploziv și a normelor unei societăți 
consolidate pe artificialitate. Într-adevăr, incisivitatea unui eu poe- 
tic confruntat cu iminenţa unei extincții totale a umanităţii nu mai 
este o noutate absolută pentru ultimele decenii ale poeziei autoh- 
tone - nu întâmplător, volumul Păsări în furtuna de nisip (Casa de 
Editură Max Blecher, 2018) care marchează debutul loanei Vintilă 
vine, pe alocuri, ca un exercițiu de admirație adus livrescului nouă- 
zecist ori agresivității douămiiste -, însă, depășind acest prim risc 
stilistic oarecum scuzabil pentru un autor aflat la început, intrarea 
pe scena literară a tinerei poete anunță o voce promițătoare a liri- 
cii subsumate post-umanului. 

Vitalitatea „morbidă” a acestor micro-scenarii al căror sin- 
gur punct de tangenţă se dă în pierderea totală a încrederii în me- 
canismele biologicului, sortit unui masacru chimic orchestrat cu 
bună știință, se cristalizează în universul infernal al loanei Vintilă 
sub forma unor spasme imagistice, a unei succesiuni de fulgurații 
percutante ce urmează formula picăturii chinezești. Această dedi- 
caţie de război susținută constant împotriva oricărei urme de uma- 
nitate care, în mod mincinos, ar mai putea invoca ipoteza unei 
mântuliri, atacă atât logica sintactică a unei confesivități autoflage- 
lante, cât și însuși mecanismul escapismului asumat. Pentru că „nu 
mă va convinge nimic că stolul ăsta uriaș de păsări nu se va îneca în 
furtuna de nisip / așa cum tot nihilismul nu mă va determina să 
înțeleg sau să accept totul / cu seninătatea unui dement”, pentru 
că însuși gestul condamnării „singurătății-anima!” este o inutilitate 
în vortexul dezvrăjirii totale a lumii. Captivitatea este, așadar, sin- 
gura stare de fapt existentă care se manifestă nu doar sub forma sa 
cea mai concretă, în pseudo-naraţiuni dinamitate de narcotice, ci și 
în delirurile pandemice a unei societăţi care, sucombând sub ipo- 
crizia corectitudinii politice, descătușează un urlet maladiv, invo- 
când parcă zeitățile tribale care să umple golul axiologic cu sângele 
jertfelor: „vreau ca boala asta să fie a unui copil indian / sau nepa- 
lez / considerată un dar de la zei / cu spatele rupt să fiu înconjurată 
de bătrâni / care-mi cer sfatul / despre recolte și probleme conju- 
gale / cu spatele imobilizat de scoarța unui copac de plastic /să mă 
înconjoare niște inimi bune / & niște mâini curate / care să-mi arate 
o fântână / de unde pot să beau apă”. Din această perspectivă, cea 
mai reușită dimensiune a volumului de față este tocmai acest tu- 
mult neo-păgân privit ca o alternativă extremă a alienării în masă 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Critică literară 


care, deși înflorește în miezul fierbinte al genocidului final, aduce 
cu sine și cea mai consistentă încărcătură emoţională a acestui 
volum organizat aparent în jurul deturnării programatice a căldurii 
umane. Astfel, divinităţile contemporane ce poartă chipul metale- 
lor, gloanţelor, proiectilelor, alimentează nostalgii pasagere după 
armoniile ancestrale, de dinainte de ambițiile nebunești ale eroilor 
civilizatori, într-un ultim efort de reabilitare a echilibrului social: „noi 
/ AM FOST AICI / am crezut că asta poate schimba ceva / că într-un 
trib ascuns în păduri mamele / vor putea alăpta lângă coliba lor / & 
gustul sfârcurilor nu va avea gust de fier”. Însă, dincolo de aceste 
mărturii fragile, tragicul se întoarce din nou, dar nu sub masca du- 
rerii carnale, ci sub forma vacuităţii spirituale ce condamnă drept 
penibil orice gest uman. În ultimă instanţă, visurile revoluționare 
urmează aceeași formulă imbatabilă: „scârbă și glorie pentru ace- 
lași clișeu / un destin măreț / o moarte ridicolă”. 

La contraponderea acestei retorici glaciale și calculate 
descătușate de prezența palpabilă a raisonneur hipersensibil, loana 
Vintilă explorează stilistici complementare, dintr-o nevoie, nu foarte 
justificată la nivel macro-structural, de a epuiza o paletă cât mai ge- 
neroasă de registre poetice. Astfel, variațiile destul de bruște din- 
tre intertextualitatea văzută ca grad zero al scriiturii, ca materie 
primă ce alimentează în subtext întreaga magmă pe care patinează 
nu întotdeauna la sincron plăcile tectonice care compun universul 
acestui volum, nucleele narative filtrate prin obiectivul ochiului lui 
Dumnezeu în care personaje pasagere încearcă să creeze, fără să 
ajungă la un rezultat mai concret, o cartografie a durerii ce agre- 
sează corpul social (poemele despre Cezara și Senka), la care se 
adaugă tentaţia biografismului alimentat de fiorul unui feminism 
militant, dar și avântul vizionar spontan ca invocă indirect volupta- 
tea exacerbată a apocalipselor beatnicilor ori revoltele domestice 
ale poeziei autohtone de început de mileniu, ignoră deseori coeziu- 
nea acestui volum care, deși originează în virulența programatică 
manifestată împotriva tiparelor sociale prestabilite, nu explorează 
pe deplin niciuna din aceste componente. Evident, tinerei poete nu 
i se poate imputa sensibilitatea incisivă cu care identifică rănile 
lumii pe care este condamnată să o asiste în procesul dureros al de- 
zintegrării, însă găsirea pe viitor a unui echilibru stilistic care să epu- 
reze câteva dintre ispitele unui patos exploziv este mai mult decât 
necesară. Păsări în furtuna de nisip rămâne, totuși, unul dintre cele 
mai bune volume de poezie ale anului precedent, responsabilizând- 
o pe loana Vintilă cu misiunea de a-și reconsidera mult mai drastic 
inflexiunile discursului său în viitorul său proiect. 


1/ 2019 


Euphorion 


Radu Vancu 


L-am cunoscut pe Daniel Șandru acum mai bine de un deceniu, 
dacă nu mă înșală memoria (dove sta memoria.. ). M-a cucerit de la 
bun început tânărul smead și zvelt, vorbind cu o distincție ușor os- 
tentativă, pe măsura eleganței lui de asemenea vag ostentative - 
exista, în toată manifestarea lui publică, un anume exces de ele- 
ganţă care (așa am simțit de la bun început, și tot ce a făcut în 
spațiul public Daniel Șandru a venit să îmi confirme intuiţia inițială) 
era corelativul obiectiv al voinței de a rămâne imaculat într-o lume 
construită aproape numai din macule, de a fi ireproșabil într-o lume 
în care prea i se poate reproșa orice oricui. Câtul lui de ostentație 
estetică era, de fapt, traducerea unui instinct etic: asta am simţit 
atunci, acum mai mult de zece ani. lar când, în februarie 2017, după 
ce ajunsese ministru al Departamentului Centenar în guvernul 
Cioloș, Daniel Șandru avea să demisioneze din cabinetul Grindeanu 
după OUG 13 - și, cu o simplitate la îndemâna foarte puţinora, avea 
să iasă din Palatul Guvernului pentru a mi se alătura printre protes- 
tatarii din Piaţă - ei bine, în acel februarie 2017, am știu o dată în 
plus că intuiţia mea originară din urmă cu un deceniu fusese cât se 
poate de corectă: în acel context particular, la fel ca în toate con- 
textele, exprimarea publică a lui Daniel Șandru traducea ca întot- 
deauna un instinct etic ireductibil, care-l face să poată rămâne curat 
și când traversează medii lipsite integral de curățenie, așa cum era 
cel al guvernului din care tocmai ieșise. 

Nu altceva decât o traducere a unui instinct etic bazal e și cartea 
pe care o publică el acum. Traversând, de asemenea, o epocă a ob- 
scenităţii publice, cum a numit-o memorabil și definitiv Andrei 
Pleșu, reflecția lui Daniel Șandru asupra maladiilor postcomuniste 
ale spațiului nostru public este, în fond, una profund etică. Desigur, 
Șandru își exercită spiritul etic cu instrumentele specifice profesiu- 
nii lui, aceea de teoretician al politicului: prin urmare, el va diag- 
nostica formele răului politic (care, pentru el, originează în 
populism, pe care-l consideră patologia centrală a democrației, în 
toată varietatea barocă a ipostazierilor lui istorice); va denunța ide- 
ologiile (pe acelea înţelese și practicate ca formă de control social, 
specifice regimurilor totalitare sau iliberal - pe care le distinge de 
ideologiile de cunoaștere socială, specifice regimurilor poliarhice); 
va glosa reprobativ pe marginea violenţei ca instrument al gu- 
vernării (și distinge și aici, la fel de subtil, între violența reală și di- 
versele tipuri de violență simbolică); va sancţiona “gândirea 
nesăbuită”, cum o numește Mark Lilla, a intelectualilor în politică, 
denunțând “seducția Siracuzei”, cum o numește Mark Lilla, și toate 
formele de servitute voluntară (de la the reckless mind la the ship- 
wrecked mind, cu formulele tot memorabile și definitive ale aceluiași 
Lilla); va denunța fragilitatea și friabilitatea dihotomiei radicale 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Critică literară 


dreapta - stânga în mediul politic românesc (și identifică o cauză 
primă a inconsistenţei noastre ideologice în precaritatea tradiţiei 
democratice autohtone, a cărei cezură totală între 1938 și 1989 a 
făcut imposibilă orice coagulare doctrinară rezonabilă și credibilă); 
va abhora “religiile politice”, cu formula lui Eric Voegelin, cu toată 
scolastica și toate demonologiile lor aferente; va raționaliza și 
dezvrăji “miturile politice”, convins că rațiunea e singurul operator 
dezirabil în masa de emoții volatile, inflamabile și explozive, din care 
e compusă materia politicului; va observa cum secolul 20 a putut fi 
definit deopotrivă drept un secol al maselor și un secol al intelec- 
tualilor - și va încerca să explice cum e posibil ca ambele definiții să 
fie simultan posibile și juste; va descrie morfologia fantasmelor 
politice - și a modurilor în care ele se pun în operă; va discuta prob- 
lemele metodologice ale liberalismului (deși liberal auto-declarat, 
Șandru practică îndoiala carteziană inclusiv în raport cu propriile 
convingeri - are, altfel spus, conștiința faptului că nu există o expli- 
cație ideologică holistă a lumii, că nici o ideologie nu descrie fără 
rest lumea, că nici una dintre ele, fie ea de stâmga sau de dreapta, 
nu are monopolul adevărului; e admirabil să vezi, în destule pagini, 
cum autorul își dezvrăjește propriile convingeri, propriile adeziuni 
afective, propriul creier, propria inimă); va teoretiza patriotismul 
lucid - și va arăta cum poate fi el pus la lucru. (Și chiar l-a pus - atât 
în propriul scris, cât și la Departamentul Centenar, dar și la con- 
ducerea revistei Timpul, dar și în proiectul admirabil al Galei Oame- 
nilor Timpului, dar și în profesoratul universitar, și în..., și în...). 

Va face toate acestea - și altele, multe, pe lângă (prea multe pen- 
tru a fi rezumabile într-o micuță cronică). Însă toate acestea sunt, de 
fapt, tot atâtea traduceri ale acestui instinct etic originar: relativist 
sub raport ideologic, Șandru nu e și un relativist etic. Pentru el, 
binele există. lar acțiunea politică, ca și teoria politică, au menirea 
de a-l pune în practică. Diagnosticând răul politic (nu întâmplător 
folosește, în titlul cărții, metafora medicală a maladiilor!), el are 
convingerea că există și un tratament al lor. Există un fond melio- 
rativ al scrisului lui, o convingere că lumea se poate face bine, un 
anume angajament afectiv și etic care, atunci când vine de la un 
teoretician al acelei forme de cinism superior care e politica, 
emoționează și convinge. Și, mai ales, te face să crezi pe cuvânt ceea 
ce spune, aparent doar tehnic, politologul. 

Cum fiecare pagină e, practic, o pulsiune a acestui instinct etic, 
textele adunate de Daniel Șandru în Maladiile postcomuniste fac, în 
cele din urmă, sistem - și par un diagnostic al ziselor maladii, întins 
pe sute și sute de pagini. Scrise în varii ocazii, ba pentru conferințe 
academice, ba pentru consemnarea unor cărți landmark pentru teo- 
ria politică, ba pentru reviste ale liceenilor de la Alecart, ba pentru 


[Sai 
© 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


blogul propriu, ele ar trebui să fie doar niște miscellanea ale unui minţi îndrăgostite de reflecția politică, ale unui spirit liberal con- 
vins că salvarea polis-ului vine din construcția de comunități (e ceea ce Șandru face de când îl știu, sub varii forme), începând din 


liceu și până în ultima senescență (care, firește, nu e neapărat cea academică). Însă, inervate de energeia etică, paginile lui Șandru 


comunică una cu alta, își răspund adesea și se continuă firesc (recenzia din 2015 a unei cărți despre populism editate de Cas Mudde 
și Cristóbal Rovira Kaltwasser sunt continuarea firească a unor articole pe teme contigue publicate în revista liceenilor de la Alecart 
din 2011, de pildă; și se pot găsi exemple numeroase de astfel de continuități); există o continuitate ideologică a lor care originează, 
de fapt, în unitatea reflecției etice despre politic a lui Șandru. Și, cum știm bine că, după Camus, la vérité est ce qui continue, exact 
continuitatea, exact acest legato al gândirii lui politice și morale mi se pare calitatea cea mai prețioasă și a scrisului, și a acțiunii 
publice a lui Daniel Șandru. 

Adevărul e ceea ce continuă. Într-adevăr: iar paginile lui Daniel Șandru, cu temele lor obsesive reluându-se la distanţe de zeci și 
sute de pagini, construind continuități din materia discontinuităţilor noastre, sunt o ilustrare admirabilă a axiomei lui Camus. Cu 
care, de altfel, îl înrudește și convingerea că binele există. 


Daniel Șandru, Maladii postcomuniste, Polirom, 2019 


1/ 2019 


Euphorion 


Heterocosmul 4.0 şi G.R.R. Martin 


Heterocosmul 4.0 și G.R.R. Martin 


5 volume (din 7 preconizate), 8 serii de film. 24 de per- 
sonaje din a căror perspectivă e povestită acțiunea. 7 familii no- 
bile (unele integral eliminate). 335 de personaje ucise, 97 doar 
în volumul 3. Un film ce a devansat acţiunea cărții. Zeci de mi- 
lioane de fani. Un heterocosm construit parțial de carte, parţial 
de film, cu părți lipsă, pe care publicul le completează cu pro- 
priile teorii, preluate de autor și de producătorii serialului și 
puse în poveste. E un fenomen ce depășește cartea ca obiect și 
serialul TV ca produs de consum. E heterocosmul 4.0, manipu- 
lat digital de către autor, producători TV și, mai ales, fani. 

Primul volum al seriei Cântec de gheaţă și foc, intitulat 
Urzeala tronurilor, debutează cu un eveniment neobișnuit, chiar 
și pentru regatul imaginar Westeros: unul dintre paznicii din 
Night's Watch dezertează (deși știe că dacă va fi prins, va fi ucis) 
după ce e martor la un eveniment terifiant, trezirea morților. 
Nimeni nu crede povestea sa și paznicul sfârșește prin a fi de- 
capitat. Cinci volume mai târziu, întregul regat e amenințat de 
venirea armatei morților vii, pe fondul unor lupte interne 
acerbe. Primul episod al seriei TV debutează cu aceeași scenă, 
prelucrată în direcția horror. De fapt, primul episod al seriei con- 
ţine chintesența imaginarului cărții și a serialului: groază, 
moarte, sexualitate, supranatural, lupte pentru putere. 

Nimic din această linie epică nu justifică drumul pe 
care l-a parcurs această carte din 1991, când a fost începută, 
până în 2019, când e preconizată lansarea ultimei serii TV, ce nu 
mai ecranizează cartea, ci o folosește drept suport pentru a 
duce mai departe acțiunea. E un roman fantasy, extrem de com- 
plex, dar nu mai complex decât altele, extrem de dens, care 
pare a juca după regulile genului. În literatura de limbă engleză 
și, prin extensie, în toată lumea, genul fantasy are niște reguli 
extrem de rigide. Datorită cifrelor mari de vânzări, este singurul 
gen literar unde editurile acceptă manuscrise încadrate între 
80.000 și 100.000 de cuvinte. Regulile interne ale genului cer un 
început în forță și un final pe măsură. Epicul trebuie să fie in- 
tens, surprinzător, detaliile lumii create trebuie să abunde, iar 
personajele să îndeplinească anumite roluri. E basmul, așa cum 
îl definea Vladimir Propp (structură bazată pe elemente stereo- 
tipice), dar amplificat infinit. Lumea fantasy trebuie să aibă o 
existență de sine stătătoare, să fie o „lume secundară” auten- 
tică în complexitatea ei. Orice best seller fantasy respectă 
aceste reguli, indiferent dacă e „fantasy înalt” (cu elfi și iz me- 
dieval), fantasy urban (cu personaje supranaturale ce trăiesc în 
secret într-o realitate anostă), fantasy pentru adolescenți/ tineri 
adulți (presupune drumul descoperirii de sine a eroului) sau 
câte puţin din toate. Problema e că majoritatea romanelor, in- 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Fantazia 


clusiv cele ajunse extrem de celebre, nu fac altceva decât să res- 
pecte aceste stereotipii, umplând pauzele epice cu elemente re- 
dundane, de multe ori repetitive sau siropoase (păcatul 
literaturii pentru tinerii adulți). Puține texte reușesc să își păs- 
treze ritmul epic alert de la început la final, puţine construiesc 
personaje cu adevărat puternice și și mai puţine sunt capabile 
să surprindă în vreun fel cititorul. În afara capacităţii de a crea 
lumi complet imersive, multe dintre romanele fantasy contem- 
porane par scrise după reţete. 

Urzeala tronurilor nu pare a fi altceva decât un alt 
roman fantsy la început. Capitolul de deschidere e spectaculos 
și rămâne suspendat. Acțiunea introduce „eroul” (sau presupu- 
sul erou) de la început. Lord Eddard Stark e corect, curajos (îl 
decapitează el însuși pe dezertor), păstrător al tradiţiilor și un 
stăpân corect. Regele îl cheamă în ajutor, pentru că se simte în- 
colțit de inamici (regina și familia acesteia). Ned Stark ar trebui 
să fie salvatorul regelui și al regatului. În funcţia de „Mână a re- 
gelui” (funcţie echivalentă celei de prim-ministru), Ned află că 
regina are o relație incestuoasă cu fratele ei geamăn și că ni- 
ciunul dintre copiii regelui nu este de fapt al lui. Acțiunea pare 
că merge în direcția rezolvării, deși laţul amenințărilor și al in- 
trigilor de capitală se strânge în jurul eroului. Apoi, regele moare 
în condiții suspecte, regina preia puterea din umbră, iar Stark, 
ce părea personaj principal al romanului, e decapitat. 

Rezumatul de mai sus are scopul de a reprezenta, în 
esență, modul în care funcționează epicul și construcția perso- 
najelor la Martin. În niciun caz acțiunea nu e una monotonă sau 
lentă, ba, dimpotrivă, e chiar alertă. Dar lucrurile, în ansamblul 
lor, se mișcă încet. Acest fenomen vine dintr-o dinamică internă 
a romanului dezvăluită în mai multe instanţe. Când Ned Stark îi 
spune fiicei sale, Arya, „When the snows fall and the white 
winds blow, the lone wolf dies but the pack survives.” (Când 
cade ninsoarea și bat vânturile înghețate, lupul singuratic 
moare, dar haita supraviețuiește), el pare a se referi la familie. 
Însă, la o privire de ansamblu, viziunea aceasta poate fi aplicată 
întregului roman. Personajele individuale ale lui Martin sunt, în 
definitiv, irelevante. Ele trăiesc și mor ca simple rotițe în jocul 
tronurilor, care ajunge să îi macine pe toţi. Cersei, regina, e cea 
care surprinde cel mai bine esenţa acestui joc „When you play 
a game of thrones you win or you die.” (Când joci jocul tronuri- 
lor, câștigi sau mori). Personajele reale, cele care duc acţiunea 
mai departe, sunt ideile pe care aceste personaje umane le re- 
prezintă: loialitatea, mândria, credința, violența, cruzimea, se- 
xualitatea și, mai ales, ambiguitatea morală. Nimic nu e alb sau 
negru în universul lui Martin, nimic nu e integral bun sau inte- 


Euphorion 


gral rău, cu o singură excepție: creaturile legendare de dincolo 
de Zid, morții vii. lar pentru a crede în existenţa lor, care, în 
lumea din Westeros trecuse de mult în legendă, personajele au 
nevoie de foarte mult timp. Miza alegerii perspectivei narative 
obiective se dovedește a fi câștigătoare în acest pariu, întrucât, 
având în vedere începutul primului volum, cititorul are în per- 
manenţă avantajul cunoașterii acelei scene. Totuși, pentru că 
acțiunea e atât de densă și atât de concentrată asupra răului 
uman, nu a celui supranatural, cititorul poate ajuge, uneori, să 
se îndoiască de veridicitatea evenimentelor din Prolog (unde 
personajul de perspectivă nu e numit) și de propria înţelegere a 
celor citite. Practic, Martin își construiește propriile stereotipuri 
narative, iar în timp ce face asta le elimină pe cele clasice. Ori- 
zontul de așteptare al cititorului e în permanenţă înșelat, și e 
nevoie de sute de pagini pentru a înțelege modul în care fun- 
cționează gândirea epică a autorului. Esenţiale în economia că- 
rților sunt, din acest motiv, două elemente: prezicerile și istoria 
locală a Westerosului. 

Deconstrucţia locurilor comune din fantasy 

După cum am arătat mai sus, orice încercare de a iden- 
tifica figuri stereotipice sau locuri comune din universul fantasy 
în Cântec de gheață și foc e sortită eșecului, pentru că firul epic, 
dar și acțiunile personajelor, sunt atât de sinuoase, încât, fără 
doar și poate, la un moment dat, vor ajunge într-un loc ne- 
așteptat. 

Un prim stereotip pus sub semnul întrebării de către 
Martin e cel al eroului predestinat. În cele 5 volume scrise până 
acum, este evident faptul că nu există un „Ales”, un erou pre- 
destinat. Există, în schimb, o mulțime de personaje care aspiră 
la acest rol și care au, fiecare, argumentele proprii. Danaerys 
Targaryen e ultima din neamul ei, o dinastie veche de sute de 
ani, care a unit cele 7 regate din Westeros. De asemenea, e 
imună la foc și reușește să aducă pe lume dragoni din ouă con- 
siderate împietrite. Stannis Baratheon e considerat „eroul pro- 
mis” de către Melissandre. Preoteasa focului face tot ceea ce stă 
în puterea ei pentru a-l ajuta să devină rege în Westeros, con- 
vinsă că îi vede chipul în flăcări și că el e singurul care poate 
salva regatul de ființele nopții. Jon Snow e eroul fără voia sa, ce 
reușește să devină, din frate jurat al Night's Watch, conducător 
al Sălbaticilor de după Zid și apoi Lord al Night's Watch, numai 
pentru a fi ucis de către camarazii săi. Pentru că filmul continuă 
firul epic al cărții mizând mai mult pe elementul supranatural, 
Jon Snow e readus la viaţă în serial și, până la urmă, se dovede- 
ște a fi un membru pierdut al dinastiei Targaryen (confirmând 
astfel una dintre cele mai iubite teorii ale fanilor din spaţiul vir- 
tual). În el, Melissandre îl va vedea pe Azor Ahai (eroul ce rena- 
şte, menit să învingă creaturile nopţii) după moartea lui Stannis. 
Toate aceste personaje au argumente pentru a fi considerate 
eroi. Și totuși, după cum dovedește soarta lui Jon Snow (ecrani- 
zarea speculează foarte mult acest fir epic), în universul Weste- 
ros oricine poate păţi orice. 

Ambivalența morală este un alt aspect ce vine să de- 
construiască stereotipiile caracteristice genului. White Walkers, 
creaturile nemuritoare de dincolo de Zid, sunt răul în esenţa sa, 
ce nu are nevoie de motive. Din nou, filmul adâncește suprana- 
turalul heterocosmului, venind cu o explicație a existenței aces- 
tor creaturi. În viziunile lui Bran Stark, ce transcend timpul 
linear, ei sunt creați de către Copiii Pădurii, ființe ce stăpânesc 


62 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Westeros înainte de venirea oamenilor, pentru a-i ajuta pe ace- 
știa în lupta împotriva oamenilor. Astfel, se găsește o explicație 
pentru apetitul pentru moarte și distrugere al creaturilor no- 
pţii, dar ei rămân, în continuare, ființe ce au ca unic scop răul. 
În ceea ce privește restul personajelor însă, noțiunile de bine și 
rău sunt atât de amestecate și de neclare, încât pur și simplu 
nu există personaje pozitive sau negative. Ned Stark, tatăl și 
soțul corect și devotat, pare a fi tatăl unui copil din flori (Jon 
Snow), ce până la urmă, în film, se dovedește a fi nepotul său, pe 
care încerca să îl protejeze de o inevitabilă execuție, dacă s-ar fi 
aflat că e un Targaryen. Motivul începerii Rebeliunii lui Robert 
(intriga pre-existentă a acțiunii) se dovedește a fi fals și astfel 
întregul război, distrugerea dinastiei Targaryen și miile de crime 
și de orori devin inutile. Robert Baratheon pornește războiul îm- 
potriva regelui Aerys Targaryen pentru a se răzbuna pentru ră- 
pirea, violul și uciderea logodnicei sale, Lyanna Stark. De fapt, 
după cum dezvăluie istoriile regatului Westeros (prezente din 
belșug în volumul 4), Lyanna fuge împreună cu prințul Rhaegar 
Targaryen, pentru că se îndrăgostește de el, iar pe Robert nu îl 
iubise niciodată. În film, dezvăluierea merge mai departe, cu- 
plul fiind căsătorit în secret și având un moștenitor, pe Aegon 
Targaryen (Jon Snow). Povestea aceasta romanțată și ambiguă 
moral e mai mult decât ceea ce pare, pentru că ea conţine, în 
paralel, și naraţiunea unei linii de descendență regale, ce justi- 
fică pretenţia la tron a unui personaj care nu are niciun gând în 
această direcţie. În spațiul virtual circulă o anecdotă legată de 
acest detaliu al cărții. Într-un interviu, producătorii și scenari- 
știi serialului, D.B Weiss și David Benioff, au povestit cum au pri- 
mit de la G.R.R Martin acceptul de a folosi romanul ca bază 
pentru un serial. După o lungă discuţie, Martin le-a cerut să îi 
mai răspundă la o singură întrebare: cine e mama lui Jon Snow? 
Simplul fapt că această întrebare a fost pusă dezvăluie impor- 
tanța acestui detaliu în economia întregului heterocosm și, de 
asemenea, relevanţa personajului. 

Tot sub imperiul ambivalenţei morale intră și Danae- 
rys Targaryen. Forțată să se căsătorească cu Khal Drogo din ra- 
ţiuni strategice (Viserys, fratele ei, speră să primească în schimb 
ajutor militar pentru a cuceri Westeros), Danaerys, în vârstă de 
14 ani, pare la începutul cărții o victimă sigură a statutului fe- 
meii în această lume ficțională. Dar, contrar tuturor așteptări- 
lor, după ce își pierde întreaga familie și devine paria în lumea 
dothraki, ea readuce la viață dragonii, cucerește toate cetățile 
din Slaver's Bay și strânge o armată formidabilă. Substratul 
acestei imagini eroice e unul violent însă, fiindcă Dany nu se dă 
în lături de la a-și ucide dușmanii în cele mai crude moduri po- 
sibile (crucificare, le ordonă dragonilor să îi ardă, le dă foc ea în- 
săși). Ea asistă imperturbabilă la scena în care soțul ei, Khal 
Drogo, toarnă aur topit pe chipul fratelui ei, și îl ucide pentru că 
o amenințase cu bătaia. Ea închide porţile cetății Mereen atunci 
când e asaltată de sclavii eliberați din Astapor, care nu mai au 
casă și sunt decimațţi de foamete și molime. Dragonii ei ucid 
copii, pentru că ea nu îi poate stăpâni. Deși toate aceste fapte 
par justificate din perspectiva ei, meritul extraordinar al per- 
spectivei cărții este că, pe alocuri, prezintă și perspectiva celor- 
lați, a victimelor violențelor Reginei Dragon. Astfel, ea se 
dezvăluie a nu fi conducătorul perfect și milos ce ar vrea să 
pară, ci o femeie de multe ori arogantă, convinsă de propriile 
merite și care consideră că i se cuvine tot și este rigidă în gân- 


1/ 2019 


Euphorion 


dire. Existenţa heterocosmului digital își face simțită prezența și 
în ceea ce privește numele acestui personaj. Vocea auctorială, 
ce se suprapune peste perspectiva personajului în foarte multe 
capitole, o numește de multe ori Dany și, în afară de ea însăși, 
singurul personaj care o numește astfel e Viserys, fratele ei, 
chiar înainte de a fi ucis de Khal Drogo. În film, mulți ani după 
moartea lui Viserys, Jon Snow o va numi Dany înainte de a-i jura 
credinţă ca regină (și apoi, ca iubită). Numele în sine e un semn 
al producătorilor filmului în direcția acelei voci auctoriale a că- 
rții, dar și în direcția milioanelor de fani ai heterocosmului, care, 
astfel, sunt anunţaţi că li se pregătește ceva. 

Ambivalente moral sunt și personaje care, iniţial, par a 
fi negative. Cersei Lannister, regina incestuoasă și ucigașă, este 
unul dintre cei mai cruzi și mai abili oameni politici din Weste- 
ros. Victimă absolută a statutului femeii în lumea ei, Cersei înțe- 
lege de la o vârstă fragedă că poate să conducă, dar trebuie să 
facă asta din umbră, pentru că, în ochii tatălui ei, influentul 
Tywin Lannister, ea e doar monedă de schimb. Cu un soţ veșnic 
îndrăgostit de fantoma primei logodnice, Lyanna Stark, Cersei îi 
va manipula pe toți cei din jur, folosind singurele arme pe care 
consideră că le are: sexualitatea și copiii. Și dacă pe Jamie, fra- 
tele ei geamăn și tatăl real al copiilor ei îl determină întot- 
deauna să facă ceea ce dorește, pe copii îi iubește cu adevărat. 
E singura urmă de umanitate din psihologia personajului care, 
în film, nici măcar atunci când e confruntată cu realitatea exis- 
tenței morţilor vii nu renunţă la planurile machiavelice și la 
lupta pentru puterea regală, umană. Jamie Lannister e jucăria 
surorii lui pentru o mare parte din acţiune și un personaj rela- 
tiv detestabil. Momentul în care, prizonier, își pierde mâna 
dreaptă, tăiată în mod barbar de un luptător dothraki, e și mo- 
mentul în care psihologia personajului iese din linearitate. Jamie 
își pierde masca de „băiat frumușel”, luptător de turnir și învață 
valoarea umanităţii și a sincerităţii de la Brienne, femeia-soldat 
ce își refuză statutul de femeie. Deși e în slujba lui Catelyn Stark, 
dușman declarat al Lannisterilor, Brienne se poartă uman cu 
Jamie atunci când sunt luaţi prizonieri amândoi și îl salvează în 
repetate rânduri. Prin comparație, Cersei va părea, atunci când 
Jamie o reîntâlnește la căpătâiul fiului lor, Jeoffrey, un monstru 
egoist, ce îl manipulează. În film, Jamie se îndepărtează de Cer- 
sei definitiv, ajungând să se alăture susținătorilor lui Danaerys, 
deși, în luptă, Regina Dragon și cavalerul Lannister încercaseră 
să se ucidă reciproc. 

Macrotemele 

În heterocosmul creat de G.R.R Martin, monarhia, reli- 
gia, iubirea și moartea sunt suprateme ce guvernează existența 
tuturor personajelor în așa măsură, încă le depășesc în impor- 
tanță. Practic, tot ceea ce se întâmplă e o consecință a stării de 
fapt ce guvernează aceste trei macroidei. Ca și locurile comune 
specifice genului fantasy, ele sunt deconstruite, dezvăluite până 
la expunerea resorturilor interioare și expuse pe dos, reliefând 
astfel o țesătură, o urzeală hidoasă, un amalgam de mașina- 
ţiuni, intrigi și ironii ale sorții, în care nimic nu e ceea ce pare. 

Dreptul regal e una dintre temele ce guvernează lumea 
din Westeros. Momentul în care regele Robert Baratheon (uzur- 
pator din perspectiva familiei Targaryen și eliberator din per- 
spectiva lui) moare, e momentul în care se dezlănțuie iadul, sub 
forma unui război în care 7 familii nobiliare își dispută întâieta- 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


tea la tron. Rând pe rând, Stannis Baratheon, Renly Baratheon, 
Cersei și Tywin Lannister, Rob Stark, familia Greyjoy, Danaerys 
Targaryen, familia Tyrel și familia Martel își manifestă dorința 
de a stăpâni Westeros, pornesc o luptă armată și, de multe ori, 
mor. Casele suverane din fiecare zonă pornesc un infinit joc al 
alieanțelor strategice și al trădărilor nerușinate, totul pentru a- 
și asigura dominaţia. Fratricidul (Stannis își ucide fratele, pe 
Renly, cu ajutorul magiei negre a lui Melissandre, preoteasa fo- 
cului), trădarea (Nunta Roșie, unde casa Stark e trădată de alia- 
ţii lor Frey și Bolton, iar Rob Stark și Catelyn Stark mor într-o 
scenă de o violenţă absurdă), patricidul (Tyrion Lannister își 
ucide tatăl, pe Tywin) și scenele de o violență extremă redau un 
tablou ce se revendică de la cele mai întunecate pagini ale isto- 
riei Europei medievale. Nimic ieșit din comun până aici, poate 
doar firele epice extrem de complicate și înnodate și numărul 
copleșitor de personaje. Până și prezenţa lui Littlefinger și a lui 
Varys, intriganții și spionii ce controlează mult mai multe des- 
tine din Westeros decât s-ar crede inițial e în spiritul aceleiași 
atmosfere medievale, cu jocuri de culise la curte. Imixtiunea lui 
Littlefinger și a lui Varys în viețile personajelor și în cele mai 
semnificative evenimente e de obicei dezvăluită integral post- 
factum și reușește, de fiecare dată, să surprindă. Astfel, Varys se 
dovedește a fi cel care, direct de la curtea lui Robert Baratheon, 
facilitează fuga din ţară a ultimilor doi Targaryeni despre care se 
știe că sunt în viață. Datorită lui Varys, Viserys și Danaerys sunt 
găzduiți în casa din Essos a lui Iliryo vreme de 14 ani și tot da- 
torită lui intră Danaerys în posesia darului de nuntă ce îi va 
schimba viața, cele trei ouă fosilizate de dragon. La final, atât 
în carte, cât și în fim (în moduri epice diferite, dar soldate cu 
același rezultat), Varys se va alătura curţii Reginei Dragon, des- 
pre care pare convins că e demnă de a stăpâni Westeros. 
Littlefinger e intrigantul prin excelență, varianta lui 
Martin pentru un responsabil de finanțe parvenit, care asistă 
impasibil la falimentarea regatului de către un rege incompe- 
tent (Robert) și care fură, înșeală și ucide fără mustrări de con- 
știință. Cu excepția unei iubiri obsesive pentru Catelyn (și apoi 
pentru fiica ei, Sansa,) Littlefinger nu pare a avea nicun atribut 
uman, fiind portretizat ca un cvasi-sociopat, care îi urăște pe 
toți nobilii din Westeros pentru că a fost refuzat de tatăl lui Ca- 
telyn Stark din cauza originii sale modeste. De fapt, toată acțiu- 
nea începe cu Littlefinger, dar acest lucru va fi dezvăluit foarte 
târziu. El este cel care, împreună cu Lisa Arryn (amanta sa și 
sora lui Catelyn), îl otrăvește pe Jon Arryn (Mâna Regelui) și 
aruncă vina asupra familiei Lannister. Totul e un plan pentru a- 
| aduce pe Ned Stark în capitală, dar și pentru a demasca inces- 
tul dintre regina Cersei și fratele ei geamăn, Jamie, și a refuza 
dreptul la tron al copiilor lui Cersei. Littlefinger e cel care, din 
umbră, orchestrează execuţia lui Ned Stark. Filmul păstrează 
masca carismatică a personajului sociopat, preluând atributele 
personajului construit în carte. În calitatea de protector al lui 
Sansa Stark, Littlefinger încearcă să o manipuleze împotriva lui 
Arya, revenită la Winterfell (castelul familiei Stark) după ce de- 
vine Asasin fără Chip. Littlefinger înțelege că Arya, rigidă moral 
și dorind doar răzbunare împotriva tuturor celor care i-au cau- 
zat suferință, nu va accepta niciodată jocurile sale și încearcă 
să o elimine, dar jocul se întoarce împotriva sa, iar Sansa ordonă 
uciderea lui într-o scenă ce a constituit deliciul publicului ce 


1/ 2019 


63 


Euphorion 


ajunsese să deteste personajul intrigant. 

Martin are, în modul în care tratează tema monarhiei 
și a societății, un mare merit. Războiul coboară din palate în ma- 
halalele orașelor și în stradă. Sunt doar câteva personaje de per- 
spectivă care își „murdăresc” statutul și hainele ajungând să 
trăiască printre oamenii de rând, dar, prin ochii lor, oroarea 
prinde o formă extrem de convingătoare. Arya fuge din King's 
Landing după execuţia lui Ned și trăiește deghizată în băiat. O 
fetiță de 9 ani, ea reușește să scape din cele mai improbabile si- 
tuații, jurând o răzbunare cruntă împotriva celor ce îi fac rău ei 
și familiei ei. După ce află de existența sectei Asasinilor fără 
Chip, fetiţa va parcurge întreaga ţară pe jos, învățând să fure și 
să ucidă pentru a supravieţui, pentru a ajunge într-un port. Cu 
greu, ea se îmbarcă pe o corabie cu destinația Braavos, având ca 
modalitate de plată o „parolă” în limba valyriană „Valar mor- 
ghulis” (un fel de Memento mori) și o monedă cu un simbol. În 
Casa celor fără Chip, Arya învaţă să devină asasin și să își anihi- 
leze cu totul identitatea. Cartea se oprește aici. Filmul o readuce 
în Westeros, unde, într-o deschidere spectaculoasă a seriei 7, 
Arya îl ucide pe Walder Frey, cel care îi trădase familia și „găz- 
duise” în casa sa carnagiul numit „Nunta Roșie”. În drumul ei, 
Arya e martoră a unor scene de o cruzime greu de suportat. În 
această privință, merită remarcat faptul că romanul își contru- 
iește treptat statutul de scriere horror. Dacă la începutul face 
loc unor elemente de thriller, pe parcurs, Martin testează limi- 
tele cititorilor din ce în ce mai mult. Filmul e și el violent, însă im- 
pactul unui prim-plan cu o scenă terifiantă e mult mai mic decât 
impactul paginilor întregi în care Martin descrie în detaliu orori 
greu de imaginat. Stilul său de scriere extrem de descriptiv, în 
interiorul căruia poate face un crescendo continuu al intensită- 
ţii narative îi vine în ajutor aici, fiindcă, în genul horror „miza e 
abilitatea naratorului de a descrie cât mai detaliat, fără a-și 
pierde în tot acest timp capacitatea de a crea tensiune prin im- 
agine, acțiune și impact emoţional. Jamie e alt personaj ce co- 
boară în lumea sărmanilor, iar, dacă pentru Arya trecerea de la 
palat la această lume se face ușor, în cazul lui Jamie, cavalerul 
de turnir cu mantie albă și armură aurie, impactul e nimicitor. 
EI își pierde mâna dreaptă (și demnitatea, o dată cu ea) și e obli- 
gat să înțeleagă cât de nedreaptă și crudă e lumea în care tră- 
iește față de cei care nu aparțin celei mai bogate familii din 
regat. Procesul acesta umanizează personajul, ce își pierde din 
aroganța ce îl caracteriza și înțelege că umanitatea e mai im- 
portantă decât strălucirea exterioară. Din acest motiv, Jamie va 
ajunge să îl susțină și pe Tyrion, fratele său ce suferă de nanism 
(și e considerat a fi bastrad de către tatăl lor) și să îl ajute, chiar 
dacă Tyrion îl ucide pe tatăl lor. 

Tema religioasă e tratată de către Martin într-o ma- 
nieră similară. Cu cele 10 variante, religiile din Westeros și, prin 
extensie, din întregul heterocosm al romanului sunt relative, în 
ciuda fervorii ardente a credincioșilor lor. În Westeros se întâl- 
nesc: religia veche, moștenită de la Copiii Pădurii și practicată în 
prezentul narativ doar în Nord, Credinţa celor 7, practicată în 
King's Landing, credinţa în Zeul Înecat din Insulele de Fier sau în 
Zeul Luminii, căruia i se închină Melissandre. Dothraki se în- 
chină Marelui Armăsar, poporul Lhazareem, blânzii păstori care 
aduc moartea celui mai important Khal, Khal Drogo, se închină 
Marelui Păstor, iar urmașii vechiului Regat al Valyriei, locuitorii 


64 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


din Golful Sclavilor, practică religia Ghiscari. Arya Stark va 
ajunge în Braavos, într-un templu dedicat Zeului cu o Mie de 
Chipuri, unde se va antrena pentru a deveni asasin. Religiile din 
universul lui Martin nu generează conflicte în sine, dar, uneori, 
nu se dau în lături de la a se amesteca în jocul puterii. Astfel, 
capitala regatului Westeros ajunge la un moment dat să cadă 
în mâna Marii Vrăbii, liderul cultului extremist Credinţa Mili- 
tantă, izvorât din sânul Credinței celor 7. Războiul, nepăsarea 
nobililor față de oamenii simpli, ipocrizia celor bogați și sărăcia 
cruntă a celorlalți converg pentru a da naștere unei manifestări 
religioase de o extremă violență, ce pune stăpânire pe întreaga 
capitală. Până și Cersei, cu toate intrigile ei, e păcălită de liderul 
mișcării, închisă și obligată să își recunoască păcatele într-un 
Marș al Ispășirii, una dintre cele mai puternice scene din roman. 
Regina-mamă e tunsă și obligată să traverseze orașul, dezbră- 
cată, suportând în tot acest timp umilințele și batjocura tutu- 
ror celor pe care îi dispreţuia și de care se temea. Cersei, 
personaj odios de altfel, e adusă într-o asemenea stare de de- 
gradare, capitolul fiind povestit din perspectiva ei, încât până și 
cel mai înverșunat cititor nu poate să nu simtă milă față de ea. 
În film, ea se va răzbuna într-o manieră îngrozitoare, aruncând 
în aer cel mai important locaș de cult al țării și eliminând 
aproape în întregime familia Tyrell și pe liderii Credinței Mili- 
tante. 

Religiile din universul lui Martin nu îndeplinesc deci 
decât funcția de vehicul pentru alte idei, din care se compune 
magma heterocosmului. Credința Veche din Westeros îi va fi de 
folos lui Bran, ducându-l mai aproape de Copiii Pădurii, la care 
trebuie să ajungă conform viselor sale premonitorii. Dar copa- 
cii albi ai Credinței Vechi nu sunt altceva decât instrumente în 
drumul lui Bran. Dincolo de ei există o putere mai mare, nevă- 
zută și nenumită, pe care băiatul trebuie să ajungă să o stăpâ- 
nească. La fel, Melissandre e devotată Zeului Luminii și nu se dă 
în lături de la a practica magie neagră și de la a ucide în numele 
lui. Dar ea interpretează greșit ceea ce vede în foc, iar credința 
în Zeul Luminii nu face altceva decât să dezvăluie faptul că în 
lumea aceasta există un rău infinit, ascuns în noapte și gheață, 
personificat în acele nenumite creaturi ale nopţii (Ceilalți). Până 
și ritualurile criptice din Casa Nemurilorilor din Mereen, ce îi 
dezvăluie lui Danaerys posibilități de existenţă simultane din 
trecut, prezent și viitor nu fac altceva decât să zgârie suprafața 
ideeii că există ceva dincolo de lumea vizibilă, ceva ce poate fi 
accesat pentru o cunoaștere profundă a lumii, dar care nu e ne- 
apărat și reală. Religiile din această lume, cu simbolurile și prac- 
ticile lor, au, pe de o parte, rolul de a oferi alinare celor 
năpăstuiți și, pe de altă parte, de a le spune inițiaților (cum e 
Bran Stark) că există ceva mai mult pe lume, nereușind însă să 
explice ce anume. 

Tema iubirii este un alt fir roșu al serieri de romane ce 
păcălește în repetate rânduri orizontul de așteptare al cititoru- 
lui. Sansa Stark este, poate, cel mai reprezentativ personaj în 
acest sens. La începutul romanului, Sansa e o copilă de 11 ani ce 
visează la dragostea pură și romantică a unui prinţ. Ideea de a 
se căsători cu Joffrey, fiul regelui, îi surâde la fel de mult ca și 
ideea de a pleca din întunecatul și frigurosul Nord în capitala 
plină de viață și elegantă. Pe drum înspre King's Landing însă, 
Joffrey, ofensat de fiul măcelarului care îl atacă într-o dispută 


1/ 2019 


Euphorion 


copilărească, ordonă uciderea brutală a acestuia, iar Cersei or- 
donă uciderea lupului pe care îl avea Sansa în grijă. Cu timpul, 
Joffrey se dovedește a fi un monstru cu reale porniri sadice, iar 
Cersei practic o ia prizonieră pe Sansa după ce Ned e ucis. Visul 
ei de dragoste romantică devine coșmar, iar fata, amenințată 
în permanenţă cu violul, e obligată să se căsătorească cu Tyrion 
Lannister, de care îi e scârbă și teamă. Tyrion însă e exact opu- 
sul a ceea ce pare (depravat și ticălos) și se expune singur ridi- 
culizării publice, refuzând să consume căsătoria. Până la urmă, 
Sansa e ajutată de Littlefinger să fugă din capitală și ascunsă în 
Eyrie, unde Littlefinger devine Lord Protector. În film, latura 
emoţională e din nou exploatată, iar Sansa e dată de Littlefinger 
ca soţie lui Ramsay Bolton, un personaj crud și dezechilibrat psi- 
hic. Într-o scenă înfierată de presa de peste ocean drept o cru- 
zime nejustificată, Sansa e supusă violului marital de către 
Ramsay, reluând astfel o temă conexă sexualităţii ce se regăse- 
ște foarte mult în roman. Ea scapă și de Ramsay, evadând din 
Winterfell cu ajutorul lui Theon Greyjoy și ajunge, până la urmă, 
să se întâlnească cu Jon Snow. Tema iubirii romantice e astfel 
demontată pas cu pas în universul personajului care miza cel 
mai mult asupra ei la începutul acțiunii. Tot iluziei de iubire ro- 
matică îi este supus și Rob Stark, fiul insurgent al lui Ned Stark 
ce pornește rebeliunea împotriva Lannisterilor, după ce tatăl 
său e decapitat de aceștia. Rob câștigă bătălie după bătălie și 
încrederea aliaților tatălui său, determinându-i să îl aleagă Re- 
gele din Nord. Dar se îndrăgostește de o fată simplă, Talisa, și se 
căsătorește cu ea, în ciuda opoziței mamei și a aliaților. Lipsit 
de o judecată limpede, el se lasă păcălit de Walder Frey, un tră- 
dător notoriu și cade în capcana acestuia. La Nunta Roșie, 
Roose Bolton (tatăl lui Ramsay) și familia Frey își măcelăresc 
oaspeții, încălcând o cutumă de mii de ani și astfel reușeșc să 
dezbine familia Stark, ce amenința autoritatea Lannisterilor 
asupra tronului. 

lubirea romantică apare în roman, într-un context ce 
nu pare inițial a oferi nicio posibilitate în acest sens. Danaerys 
e obligată de fratele ei să se mărite cu Khal Drogo, liderul unui 
khalasar extrem de puternic. Danaerys și Drogo nu vorbesc 
aceeași limbă, iar dothraki sunt sălbatici, violenţi și cruzi. Drogo 
e surprinzător de afectuos cu tânăra sa mireasă, însă doar și 
modul nomad de viață al tribului dothraki e prea mult pentru 
tânăra fată de 14 ani, la început. Pentru că Danaerys se dove- 
dește a fi extrem de adaptabilă și de inteligentă, Drogo va 
ajunge să se îndrăgostească de ea realmente, fiindu-i devotat 
până la moarte în momentul în care rămâne însărcinată. În 
această dragoste extrem de pasională, el îi promite să o ajute să 
recapete tronul din Westeros, cu toate că, în cultura sa, femeile 
nu erau altceva decât obiecte. Dar Drogo e rănit grav în cel mai 
absurd mod posibil și Danaerys apelează la magie neagră pen- 
tru a-l vindeca. În ritual, Drogo își pierde sufletul, iar copilul lor, 
nenăscut încă, moare. Într-un gest de supremă disperare, Da- 
naerys, părăsită de aproape tot khalasarul, îl ucide pe Drogo și 
apoi îi înalță rugul, pe care o arde și pe vrăjitoarea ce îndepli- 
nise ritualul. Ea intră în foc, unde aduce la viaţă ouăle fosilizate 
de dragon. În amintirea iubirii reale pe care i-a purtat-o lui Khal 
Drogo, ea îl va numi pe cel mai mare dintre dragoni Drogon. 
Există deci iubire fericită și pasională în universului lui Martin. 
Ea însă e de scurtă durată, fiindcă, în esenţă, toate personajele 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


sunt supuse alegerilor tragice. Danaerys își pierde iubirea. Ea e 
blestemată de vrăjitoare să nu mai poată purta copii. Dar, în 
același timp, ea devine cu adevărat regină și reușește ceea ce 
strămoșii ei încercaseră vreme de sute de ani: să readucă la 
viață dragonii dispăruți ai Valyriei. 

În firul narativ de fantasy pur, ce implică intriga apari- 
tiei creaturilor nopții și a dragonilor, Martin amplifică miza. Linia 
epică fantasy, pusă față în faţă cu linia epică a monarhiei și a 
războiului pentru tron dă naștere unei puneri în abis ce rever- 
berează în planurile temporale multiple ale romanului. „Isto- 
riile” din Westeros au tendinţa să se repete, exact la fel cum 
familiile nobiliare au tendinţa să repete aceleși nume ale copii- 
lor. Numele, în universul lui Martin, pare a fi purtător al desti- 
nului, de multe ori personajele numite după eroi legendari 
ajungând să posede aceleași calități de-a lungul acțiunii. Este 
cazul lui Brandon Stark, fiul lui Ned, care, la începutul romanu- 
lui, visează să devină cavaler. Însă atunci când descoperă acci- 
dental relația sexuală dintre gemenii Lannister, Bran e aruncat 
dintr-un turn de către Jamie și, în urma căzăturii, rămâne para- 
lizat. În comă, el are acces la o manieră de înțelegere superioară 
a lumii, fiind chemat dincolo de Zid de către o creatură miste- 
rioasă, ce are puterea de a controla orice viețuitoare și de a în- 
toarce timpul. În film, Bran va deveni el însuși Three-Eyed 
Raven, posedând toate aceste puteri. Numele lui Bran e ales de 
către părinții săi drept omagiu adus lui Bran Constructorul, în- 
temeietorul casei Stark și cel care ridică Zidul ce separă Weste- 
ros de lumea Sălbaticilor. Astfel, numele acesta are puterea de 
a-i conferi copilului Bran Stark un destin ieșit din comun, de în- 
temeietor (sau, îl logica universului lui Martin, de potențial dis- 
trugător). Această logică subversivă e prezentă în detaliile 
legendelor și istoriilor ce abundă în roman. Astfel, numele lui 
Brandon Stark mai apare într-o instanţă a evenimenelor din tre- 
cut. În poveștile spuse de bătrâna Nan (femeia ce îl îngrijise pe 
Bran în copilărie), creaturile nopţii, despre care se credea că dis- 
păruseră cu 7000 de ani în urmă, aveau un rege. Zidul ridicat de 
Bran Constructorul era menit să apere oamenii de oroarea de 
gheață. Dar al 13-lea Lord Comandant al Night's Watch (bătrâna 
afirmă că se numea tot Brandon Stark) se îndrăgostește de o fe- 
meie a nopţii, care devine mireasa sa moartă. Împreună, ei se 
încoronează drept Rege și Regină a Nopţii și transformă Night's 
Watch în propriul castel, unde, vreme de 13 ani, se petrec orori 
inimaginabile, umanul și demonicul coexistând. Doar după ce 
încheie o alianță cu Regele de la Nord de Zid, Joramund, Regele 
din Winterfell își poate învinge propriul frate, devenit demon al 
gheții și al nopţii. Astfel, din legendă, numele Brandon Stark de- 
ţine atât puterea de a crea, cât și pe cea de a distruge. 

O altă legendă îndelung vehiculată în universul lui Mar- 
tin e cea a lui Azor Ahai. Erou ce reușește să învingă creaturile 
nopții în timpul Nopţii Eterne, acesta luptă cu o sabie în flăcări, 
Lightbringer, pe care o făurește singur. Dar fiindcă, după 100 de 
zile de muncă, sabia se sfarmă de câte ori încearcă să lupte cu 
ea, Azor Ahai e nevoit să apeleze la o formă de magie pentru a 
îi da putere, la sacrificiu. Astfel, el o va sacrifica pe Nissa Nissa, 
soţia sa, îmbibând sabia în sângele ei și transformând-o într-o 
armă în flăcări. Legeda aceasta e terenul de joacă al preotesei 
roșii, Melissandre, care e convinsă că flăcările i-l dezvăluie pe 
noul Azor Ahai în persoana lui Stannis Baratheon. Pentru a-i asi- 


Euphorion 


gura succesul în luptă, Melissandre sacrifică nenumărate per- 
sonaje, dându-le pradă focului (filmul apelează la coarda sensi- 
bilă, sacrificând-o pe fiica lui Stannis în același mod). În film, 
Stannis moare, iar Melissandre e convinsă că Jon Snow e noul 
Azor Ahai. Tot la aceeași legendă se face referire în momentul în 
care Danaerys reușește să aducă pe lume dragonii în focul de 
rug al lui Khal Drogo. O cometă se ivește pe cer, iar superstițiile 
o interpretează ca fiind un semn al venirii pe lume a noului Azor 
Ahai. Astfel, figura legendară poate fi asociată și cu Regina Dra- 
gon. 

În fața amplitudinii dimensiunii legendare, Războiul 
celor cinci regi din Westeros pare un fir de nisip, un eveniment 
atât de insignifiant, încât nici nu merită menționat. Tronul de 
fier e o miză falsă, adevărata miză a creării acestei lumi dove- 
dindu-se a fi insignifiața dorințelor și patimilor umane raportat 
la tot ceea ce înseamnă moartea. Martin angajează aici toate 
forțele pe care le poate poseda un prozator. Astfel, pe lângă cele 
5 volume deja publicate ale romanului, el completează hetero- 
cosmul în maniera folosită de Tolkien în Silmarillion. Dar, în cazul 
lui Martin, cele 5 cărți sunt însoţite de două tomuri de istorie 
pură a acestei lumi, Lumea de gheață și foc și Foc și sânge. Istoria 
familiei Targaryen și de alte volume de legende, ca de exemplu 
Cavalerul celor șapte regate. Toate acestea reușesc să creeze un 
univers atât de complex și de plin de personaje și de legende, 
încât nu e de mirare că miturile create de Martin în interiorul 
lumii sale circulă, transgresând timpul epic și că istoriile se re- 
petă. 

Dincolo de dimensiunea fantasy care îneacă totate ce- 
lelate teme și le face să pară insignifiante, heterocosmul lui 
Martin mai are încă o mare dominantă: moartea. Ea pândește 
personajele la tot pasul. În moarte nu e nimic eroic. Indiferent 
cât ar fi de viteaz și de nobil un personaj, moartea nu face alte- 
ceva decât să îl reducă la nefință și nu e nimic mai mult decât o 
tragedie, ce aduce după sine un infinit șir de alte tragedii. Ned 
Stark e nobil și curajos, dar moare dacpitat din cauza cruzimii lui 
Jeoffrey și a trădării lui Littlefinger. Rob Stark, la fel de nobil și 
digerat. Catelyn Stark, mama devotată, moare ucisă la Nunta 
Roșie și se întoarce (în carte) drept creatură a răzbunării. Drogo 
e viteaz și o iubește cu adevărat pe Danaerys, dar moare din 
cauza unei răni stupide, atrăgând și moartea copilului său. 
Tywin Lannister, cel mai puternic și bogat om din regat, moare 
ucis de mâna propriului fiu, pe care toată viaţa îl dispreţuise, 
într-o ipostază degradantă. Viserys moare ucis de Khal Drogo 
cu o coroană de aur topit, coroană pe care toată viaţa și-o do- 
rise. Oberyn Martell, prințul carismatic din Dorne, moare în 
luptă în numele lui Tyrion, într-o manieră la fel de greu de im- 
aginat/privit/ citit ca și Nunta Roșie. Toate aceste morți sunt in- 
utile și îngrozitoare. Moartea, așa cu o scrie Martin, nu se 
justifică și nici nu se explică. Ea doar se întâmplă și, de fiecare 
dată, e la fel de oribilă și tragică. De fapt, Ceilalți exact asta re- 
prezintă: moartea a tot ceea ce e viu și plin de lumină. În 
moarte, ei își găsesc surse de ființe ce pot fi exploatate, care în- 
groașă rândurile armatei morților vii, ce ameninţă să cuce- 
rească lumea. Pentru Regele Nopţii, Tronul de fier nu există, e 
lipsit de orice miză. Cartea dezvăluie în descrieri impersionante 
amploarea distrugerii și oroarea acestei armate. Filmul, evident, 


66 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


merge mai departe. În seria 6, în episodul intitulat „Hardhome”, 
Regele Nopţii învinge armata reunită a Night's Watch și a Săl- 
baticilor, omoară nenumărați oameni, după care îi readuce la 
viață cu un singur gest, sub ochii îngroziți ai lui Jon Snow, care 
reușește să fugă la timp. În sezonul 7, Danaerys intră în lupta 
cu Ceilalți pentru a-l salva pe Jon Snow, dar, într-o clipă de ne- 
atenţie, Regele Nopţii reușește să îl doboare și să îl ucidă pe dra- 
gonul Viserion, pe care apoi îi readuce la viață, ca ființă a nopții. 
În ultimul episod al seriei 7, Viserion, controlat acum de Regele 
Nopţii, distruge Zidul, iar armata morţilor vii intră în Westeros. 

Filmul se va încheia anul acesta, cu seria a opta. Cartea 
încă nu e finalizată, și cel mai probabil nu va fi în viitorul apro- 
piat. G.R.R Martin a creat un heterocosm imens, însă nu unic în 
fantasy. Nenumărate serii de romane fac acest lucru. Dar vasti- 
tatea lumii ficționale nu e nicidecum motivul ce a dat naștere fe- 
nomenului Cântec de gheață și foc. La crearea sa au luat parte 
creativitatea unui scriitor cu o viziune unică asupra lumii și a li- 
teraturii, posibilităţile tehnice contemporane, disponibilitatea 
mediului TV de a investi sume imense în film și de a face cam- 
panii de marketing ameţitoare și, în primul rând, existența di- 
gitală. Cântec de gheață și foc a cucerit lumea internetului în 
epoca în care teoriile fanilor nu mai populează colţurile ascunse 
ale mediului online, în care acum 20 de ani se întâlneau doar 
așa-numiții geeks. Astăzi, teoriile fanilor ajung în articole din 
ziare cu milioane de cititori. Și aceleași teorii ale fanilor, con- 
struite pe schele de gândire ce încercă să imite cât mai bine gân- 
direa prozatorului, își fac loc în acțiunea filmului și, cine știe, 
poate și a cărții. E literatura digitalizată, varianta 4.0, nu în sen- 
sul că literatura intră în online, ci invers, onlineul intră în hete- 
rocosmul epic. Și ce e cel mai surprinzător e că nu e o premieră 
în lume, doar canalul de comunicare e diferit. Astăzi, cititorii și 
spectatorii își exprimă părerile pe forumuri și bloguri. Însă, 
atunci când Charles Dickens a publicat în foileton Marile spera- 
nte și a schimbat finalul, la cererea publicului, totul s-a făcut 
prin scrisori și ziare. Dickens a avut un singur fir epic cu două fi- 
naluri. Martin are o infinitate de fire epice, ce evoluează diferit 
în carte și film, amplificând astfel complexitatea lumii create și, 
pe alocuri, făcând cititorii/ privitorii să intre în ipostaza de crea- 
tori. 


Bibliografie: 

George R. R. Martin, A Game of Thrones, New York, Bantam, 1996. 

George R. R. Martin, A Clash of Kings, New York, Bantam, 1999. 

George R. R. Martin, A Storm of Swords, New York, Bantam, 2000. 

George R. R. Martin, A Feast for Crows, New York, Bantam, 2005. 

George R. R. Martin, A Dance with Dragons, New York, Bantam, 2011. 
George R. R. Martin, The World of Ice and Fire, London, Harper Collins, 2014. 
George R. R. Martin, Fire and Blood, London, Harper Collins, 2018. 


Vladimir Propp, Morfologia basmului, București, Editura Univers, 1970. 

John Clute, John Grant, Encyclopaedia of Fantasy, New York, Orbit Publishing, 
1997. 
https://www.businessinsider.com/the-game-of-thrones-writers-had-to- 
answer-this-trick-question-2015-4. 
https://artsbeat.blogs.nytimes.com/2015/05/18/game-of-thrones-recap- 
sansa-wedding-ramsay/ 


1/ 2019 


Euphorion 


Dumitru Chioaru 


Spovedania Fecioarei nebune din Une Saison en Enfer se 
încheie cu exclamaţia „Ce cuplu ciudat!”. Un cuplu de poeţi intrat în 
legendă, atît prin relaţia lor homoerotică, cît şi pentru cea spirituală. 
Fiecare dintre ei a transfigurat această mirabilă şi, totodată, nefastă 
întîlnire într-una dintre operele lor: Crimen Amoris de Paul Verlaine 
şi Une Saison en Enfer de Arthur Rimbaud. 


Crimen Amoris este concepută ca o baladă a cărei struc- 
tură narativă reprezintă atmosfera unei orgii dintr-un „palat de aur” 
din vremuri mitice, rescriind existenţa poetică meteorică a lui Rim- 
baud după modelul biblic al căderii îngerilor. Doar amănuntul vâr- 
stei de 16 ani, cînd Verlaine îl primeşte şi îl introduce în lumea 
literară din perioada Comunei din Paris, dezvăluie identitatea lui 
Rimbaud, înfăţişat ca un demon ce - scrie prietenul lor comun Er- 
nest Delahaye - „nu este temutul cinic, ci o fiinţă superbă şi atră- 
gătoare în infinita ei tristeţe”. De fapt, Verlaine îl prezintă pe 
inocentul Rimbaud, numit „înger în exil” în cartea sa Poeţii bleste- 
maţie, ţinînd un discurs „răilor îngeri” ai unei societăţi artistice 
boeme, obsedat de ideea de a fi Dumnezeu pentru a îndrepta ne- 
desăvîrşirea Creaţiei şi consecinţele nefaste ale luptei dintre Bine şi 
Rău: 


„Prea suferirăm, îngeri cît şi oameni, 
De lupta Binelui cu Răul, prea 
Înăbuşim, necruţători şi fameni, 


Dorinţele sub văl de ură grea... 


Prea împărţim schismatice redute, 
O, veseli sfinţi, o, păcătoşi prea trişti! 
De ce nu ne-am unit într-o virtute 


Întreaga trudă de sublimi artişti?! 


Destul cu-aceste lupte prea egale! 
Va trebui războiul să-l sfîrşim 
Şi cele Trei Virtuţi Teologale 


Cu Şapte Mari Păcate să unim! 


Lui Christ, care-a crezut că face bine 
Ţinînd balanţa astei duşmăniri, 

Îi spun că ladul - ce-i aici! - prin minte 
Aduce jertfă unicei lubiri!”. 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Avatarele lui Orfeu 


Constatînd pervertirea istorică a mesajului christic despre 
iubirea aproapelui, Mirele infernal (Rimbaud) îi declară Fecioarei ne- 
bune (Verlaine) că „iubirea trebuie redescoperită” prin întoarcerea 
la păgînism. Mesajul din final este să ne lăsăm pătrunşi de toate nă- 
valnicele valuri de vigoare a iubirii adevărate, cu scopul de a cu- 
prinde „adevărul într-un suflet şi un trup”. Împotriva dispreţului 
creştin faţă de trup pentru salvarea sufletului, el propune o recon- 
siderare a trupului ca şi centru al fiinţei. Dar relaţia lor amoroasă s- 
a sfîrşit cu eşecul încercării lui Verlaine de a-l împuşca pe Rimbaud 
într-o cameră de hotel din Bruxelles, sancţionată cu doi ani de în- 
chisoare pentru autorul poemului Crimen Amoris, urmaţi de divor- 
tul soţiei Mathilde şi de criza morală a poetului care trece printr-o 
scurtă perioadă de înţelepciune şi convertire religioasă reflectată 
în volumul Sagesse şi apoi, bucurîndu-se de recunoaşterea sa ca 
maestru al poeţilor decadențţi şi simbolişti, se afundă pînă la moarte 
în mizeria boemei sale incurabile, cu episoade tot mai frecvente de 
internare în spital pentru dezalcoolizare. lar pentru Rimbaud, 
această perioadă numită de Vasile Popovici „iniţiere infernală”e s-a 
sfîrşit cu renunţarea la poezie, deziluzionat că nu şi-a putut însuşi 
„puteri supraomeneşti”, încît ajunge la concluzia că „trebuie să- 
ngrop închipuirea şi amintirile mele! O frumoasă glorie de-artist şi 
de povestitor este aşadar spulberată!”. Renunţarea sa la poezie nu 
este accidentală, ci, aşa cum consideră Hugo Friedrich, înseamnă 
„un act al însăşi existenţei sale poetice”, în virtutea căruia „ceea ce 
înainte fusese extremă libertate în poezie, devenea eliberare de 
poezie”. 


Ce reprezintă acest cuplu ciudat în istoria poeziei? O com- 
paraţie între operele lor ar putea lumina mai bine rolul jucat şi di- 
recţiile trasate de ei în evoluţia poeziei. E vorba de cele două direcţii 
pe care Marcel Raymond le-a identificat în istoria poeziei: prima, a 
artiştilor, care duce de la Baudelaire la Mallarmé, apoi la Valéry, iar 
cealaltă, a vizionarilor, de la Baudelaire la Rimbaud, pînă la supra- 
realism“. Verlaine descinde şi el din Baudelaire, cel infuenţat la rîn- 
dul său de Edgar Poe, pentru care poezia, ca „Creaţie Ritmică a 
Frumuseţii”, înseamnă în esenţa ei muzică, în ciuda faptului că au- 
torul Corbului este, pentru cel al Poemelor saturniene, citat de Léon 
Lemonnier, un „naiv” în teoriile şi poeziile sale“. 


Niciunul dintre cei doi poeţi n-a fost teoretician ca Edgar 
Poe şi Baudelaire, dar ei şi-au formulat ideile în scrisori sau confe- 
siuni. Doar Verlaine a publicat o Artă poetică în volumul Jadis et Na- 
guăre, care începe nu întîmplător cu versul „De la musique avant 
toute chose” (Muzica înainte de toate), avînd drept program - ob- 
serva Albert Thibaudet - „să purifice şi să dematerializeze poe- 
zia”0.Sucind „gîtul elocvenţei” clasice şi romantice, poetul mizează 
mai mult pe puterea de sugestie în surdină muzicală decît pe cea de 
expresie plastică a limbajului, pentru a transmite cititorului, prin 
aceste „romanțe fără cuvinte”, stări sufleteşti vagi şi fluide, ducînd 
- în aprecierea lui Marcel Raymond - „la perfecţiune lirismul intim 
şi sentimental” care va influenţa programul estetic al simbolismu- 
lui, precum în această frumoasă, ca un tablou impresionist, Ro- 
manţă sentimentală: 


67 


Euphorion 


„Lung, ultimele raze mai fugerau în seară 
Şi nuferii, a boare, se legănau, de ceară; 
Acolo, marii nuferi, în tufe de şovar, 
Luceau mîhnit în calmul adîncului cleştar. 
Pe țărm, nefericirea ducîndu-mi-o pribeagă, 
Treceam prin sălciişul de unde piîcla vagă 
Închipuia-n sfîrşitul acestui ceas, o mare 
Lăptos de alburie fantomă-n disperare 
Plîngîndu-se cu vaiet de lişiţe în stol, 

Ce se chemau batîndu-şi aripile domol, 
Prin sălciişul unde, nefericirii mele 
Împărtăşisem drumul; şi giulgiile grele 

De neguri înecară în vînătă undire 

A razelor din urmă supremă strălucire 

Şi nuferii de ceară în veştedul şovar, 

De ceară, marii nuferi în calmul de cleştar”. 


În schimb, în poeziile lui Rimbaud, cuvîntul are o încărcă- 
tură explozivă în imaginie insolite, asumîndu-l ca Verb cu puterea 
magică de a distruge şi recrea lumea decăzută. În acest scop, poe- 
tul trebuie - declară Rimbaud în aşa-zisa Scrisoare a vizionarului 
scrisă, după părerea lui Ren&ville „sub semnul marii tradiţii orien- 
tale care vine prin intermediul misticii orfice pînă în Grecia veche”? 
- să devină/ chiar să se facă vizionar, printr-o voluntară „dereglare 
a tuturor simţurilor/ sensurilor” (în original, „dereglement de tous 
les sens”, cuvîntul sens este ambiguu în context)'%. El mizează mai 
mult pe potenţarea vizualului în imagini de o pastictate şocantă, 
pentru a transforma percepţia senzorială a Necunoscutului în vi- 
ziune, ca în aceste admirabile şi mereu proaspete versuri din capo- 
dopera sa Corabia beată: 


„Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sînge 
luminează cheaguri prelungi şi viorii - 
Cum draperia mării, foşnind, sub zări îşi strînge 


Talazurile - ai spune eroi de tragedii! 


Visat-am noaptea verde cu-omături uluite - 
Săruturi care urcă în ochii mării, şui - 
Mişcarea unor seve în veci neauzite, 


Şi veghile din fosfor, albastre şi gălbui. 


68 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Am dat peste Floride fantastice, în care 
Erau ochi de pantere cu piei de om, şi flori! 
Şi peste curcubee întinse pe sub mare 

Ca hăţuri pentru turma verzuielor vîltori!”. 


Diferenţa dintre vizionarismul lui Rimbaud şi muzicalita- 
tea poeziei lui Verlaine indică, de fapt, temperamente artistice di- 
ferite, chiar opuse, care nu se bazează doar pe temperamentele lor 
umane. Verlaine era un om melancolic, iar Rimbaud, coleric. Pen- 
tru biograful său Jean-Marie Carre, Rimbaud, deşi timid din fire, se 
manifesta „sălbatic şi cinic”, altfel spus, era un revoltat viril care „nu 
se putea adapta la convenienţele sociale sau la legile elementare 
ale curtoaziei literare. Nu respecta pe nimeni şi nimic”(1, în vreme 
ce pentru Guy Michaud, Verlaine este „o natură pasivă, esenţial fe- 
minină, o natură avidă de tandreţe şi de protecţie”'2. 


Temperamentele lor artistice pot fi însă mai bine recu- 
noscute în analiza operelor, descoperind astfel diferenţa dintre eul 
empiric/ psihologic şi eul creator al fiecăruia. În timp ce eul verlai- 
nian tinde - constată Jean-Pierre Richard“? - să se estompeze/ chiar 
să se confunde cu peisajul/ lumea: 


„Il pleure dans mon coeur 
Comme il pleut dans la ville;” 


(Arriettes oubliées, 111) 


(„Plînge în inima mea 
Cum plouă peste oraş; 
"Traducere de Lucian Blaga) 


eul rimbaldian se dedublează între identitate şi alteritate, expri- 
mată succint în celebra sa licenţă poetică „Je est un autre” (Eu este 
altul)'4. Şi Verlaine are conştiinţa diferenţei dintre Eu şi Altul, dar 
rămîne pasiv ataşat de eul său psihologic, acel anima feminin iden- 
tificat de Paul Claudel('5, care-şi pune amprenta asupra muzicalită- 
ţii duioase, sentimentale a versurilor sale, „punînd - în aprecierea 
Victoriei Ana Tăuşan - şi mai mult în evidenţă sesnsul tragic al exis- 
tenţei poetului”'$, Rimbaud este un spirit activ care se deghizează 
voluntar în altul, năzuind să pătrundă în psihologia „marelui bol- 
nav, marelui criminal, marelui blestemat şi supremul savant”, ex- 
perienţă în care îşi asumă o libertate demiurgică. Este o exacerbare 
a eului la proporţii metafizice, în încercarea de a se identifica/ sub- 
stitui Creatorului. Căci revolta lui - observă Jacques Rivière - „nu 
este de ordin social, ci metafizic”(8. Dacă eul verlainian aspiră spre 
absenţă şi anonimizarea sa, eul rimbaldian îşi asumă alteritatea, 
datorită căreia „încetînd - remarcă Albert Beguin - să se mai per- 
ceapă pe el însuşi, nu mai este decît locul unei prezenţe”“?, medium 
pentru manifestarea unei puteri transcendente. Căci în această ex- 
periență mistică, dictonul Je est un autre „poate fi - afirmă Ren&ville 
- la fel de bine scris Je est Dieu en puissance"2. 


Mă alătur însă remarcii lui Guy Michaud, pentru care Rim- 
baud este „mai degrabă mag decît mistic”21, regăsindu-l astfel pe 
magul Orfeu. Un Orfeu care, prin cuplul Verlaine şi Rimbaud apare 
într-o dublă ipostază, apolinică şi dionisiacă în termenii lui Nietzs- 
che din Naşterea tragediei, definitorii „ca puteri artistice care izvo- 


1/ 2019 


Euphorion 


răsc din natura însăşi”? nu numai pentru spiritul tragediei ci şi pen- 
tru al poeziei orfice. Verlaine apolinicul n-a cutivat întotdeauna cu 
stricteţe prozodia clasică, fiind preocupat mai mut de fuiditatea rit- 
mului versurilor decît de măsura metrică şi de rimă, în schimb, 
„odată cu Rimbaud - scrie Vladimir Streinu în Versificaţia modernă 
- poetul încetează să mai aspire la unitatea clasică”. Scriind poe- 
zie doar între 16 şi 19 ani, Rimbaud a ars în cei 3-4 ani de frenezie 
creatoare etapele evoluţiei acesteia timp de un secol, depăşind ro- 
mantismul lui Victor Hugo, trecînd prin Baudelaire şi anticipînd su- 
prarealismul. Revolta sa împotriva oricăror convenţii şi reguli 
prestabilite îl determină să renunţe la prozodia clasică a primelor 
sale poeme şi să practice, din convingerea că poetul trebuie să gă- 
sească „un limbaj de la suflet a suflet”4 şi să-şi inventeze singur re- 
gulile în procesul de creaţie, versul liber. Mai mult, volumul 
Illuminations este momentul deplinei sale libertăţi de expresie, fiind 
un gen de poeme în proză alcătuite din imagini foarte disparate, le- 
gate doar de un ritm instinctiv, în care vizionarul Rimbaud a încer- 
cat să surpindă dinamica visului, a stărilor de vertij sau de delir, 
căutînd inspiraţia în subconştientul şi inconştientul omului. Poezia 
lui devine - ca să-l citez pe Horia Lovinescu - „o adevărată bacanală, 
plină de trăsături carateristic dionisiace”5, ca de pildă aceşti stranii 
Zori de zi: 


„Am îmbrăţişat zorile verii. 


Nimic nu mişca încă pe fruntea palatelor. Apa 
zăcea moartă. Taberee de umbră nu părăseau drumul pă- 
durii. Am drumeţit, trezind sufluri vii, călduţe; nestema- 
tele priviră, iar aripile se-nălţară fără zgomot. 


Prima-ncercare-a fost, pe cărarea plină de pălite 
străluciri proaspete, o floare care-şi rostea numele. 


Am rîs către bălana cascadă de apă ce se desple- 
tea printre cetini; după creasta ei argintie am recunoscut 
zeiţa. 


Atunci am ridicat vălurile unul cîte unu. Pe-alee, 
scuturînd braţele. Pe cîmpie, acolo, am vestit-o cocoșului. 
În inima marelui oraş dînsa fugea printre clopotniţe şi do- 
muri, iar eu, alergînd, cerşetor, pe cheiurile de marmură, 
o goneam. 


Sus, pe drum, lîngă o dumbravă de lauri, am îm- 
presurat-o cu văurile ei culese, şi parcă-am simţit trupu ei 
nemăsurat. Zorie şi copilul căzură a poalele crîngului. 


Cînd m-am trezit, era amiază”. 


Sînt de acord cu Benjamin Fondane că Rimbaud dionisia- 
cul nu este, cum îl considera Claudel, un „mistic în stare sălbatică”, 
ci „dimpotrivă, în starea acută a unui civilizat, un mistic devorat de 
suferinţele moderne, situat exclusiv în cadrele Raţiunii, din care se 
înfruptă de altminteri în chip înspăimîntător şi vrea să o sfărîme cu 
fruntea lui”. El nu reprezintă Orfeul sfişiat de bacante, ci cel care 
a spart, precum o liră, tiparele în care poezia a evoluat pînă pînă 
atunci, eliberîndu-se de o tradiţie moartă şi încercînd să revină la 
originile ei orfice greceşti. Pe urmele lui vor călca toate avangardele 
secolului XX, de la futurism la suprarealism. 


Acest cuplu ciudat marchează, de fapt, în istoria poeziei 
sfîrşitul mitului orfic. Rimbaud a abandonat aventura poetică pen- 
tru aventura existenţială, iar Verlaine afirmă în finalul Artei poetice 
că „restul este literatură”, prevăzînd că unitatea dintre viaţă şi poe- 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


zie se va rupe în favoarea ficţiunii. E momentul în care din mitul lui 
Orfeu sfişiatul rămîne doar capul şi lira, continuînd să cînte, aşa cum 
se întîmplă în poezia propriu-zis simbolistă şi postsimbolistă, nu- 


mită şi „poezie pură”. 


Note: 


Am consultat pentru citate în original ediţiile: Verlaine, Oeuvres 
poétiques complètes, Ed. Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 1962 şi 
Rimbaud, Oeuvres complètes, Ed. Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 
1972. Folosesc pentru traducerile poeziilor citate antologia Lirică franceză 
modernă (Ed. Albatros, 1981) de C.D.Zeletin şi următoarele ediţii de autor: 
Paul Verlaine, Versuri, Editura pentru Literatură Universală, 1967 (traduceri de 
G.Georgescu) şi Arthur Rimbaud, Scrieri alese, Editura pentru Literatură Uni- 
versală, 1968 (tălmăciri de Petre Solomon şi N.Argintescu-Amza), completată 
de Rimbaud, Integrala poetică, Ed. Eminescu, 1992 (traduceri de Petre Solo- 
mon). 


1 Ernest Delahaye, Verlaine, Ed. Albert Messein,1919, p. 185 

2 Paul Verlaine, Les poètes maudits. Textes numérisé et mis en ligne par Jac- 
ques Lemaire pour Poetes.com, p. 11 

3 Vasile Popovici, Rimbaud, Ed. Echinox, 1997, p. 62 

Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, Editura pentru Literatură Univer- 
sală, 1969, p. 97 

5 Marcel Raymond, De Baudelaire au surréalisme, Ed. R.A.Corrâa, 1934, p. 11 
Scrisoare semnată de Paul Verlaine, apud Léon Lemonnier, Edgar Poe et les 
poètes francais, Editions de la Nouvelle Revue Critique, Paris, 1932, p. 77 

7 Albert Thibaudet, Histoire de la littérature française, Ed. Stock, Paris, 1936, 
p. 428 

8 Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Ed. Univers, București, 
1970 

° Andre Rolland de Rendville, Rimbaud le Voyant, Ed. Le Grand Souffle, 2015, 
p.51 

1 Scrisoare a lui Rimbaud către Paul Demeny, în Arthur Rimbaud, Oeuvres 
complètes, Ed. Gallimard, col. Pléiade, Paris, 1972, p. 251 

“Jean-Marie Carré, Viaţa aventuroasă a lui Jean-Arthur Rimbaud, Ed. Crater, 
1998, p. 55 

12 Guy Michaud, Message poétique du symbolisme, vol.I, Librarie Nizet, Paris, 
1947, p. 103 

'3jean-Pierre Richard, Noţiunea de searbăd la Verlaine, studiu în Poezie şi pro- 
funzime, Ed. Univers, 1974 

14 Scrisoare a lui Arthur Rimbaud către Georges Izambard, în Arthur Rimbaud, 
Oeuvres complètes, Ed. Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, Paris, 1972, p. 
248 

15 Paul Claudel, „Parabole d'animus et d'anima. Pour faire comprendre cer- 
taines poésies d'Arthur Rimbaud”, în Réflexions sur la poésie, Ed. Gallimard, 
Paris, 1963, p. 55-57 

16Victoria Ana Tăuşan, Paul Verlaine, Ed. Albatros, 1974. P. 139 

17 Scrisoare a lui Arthur Rimbaud către Paul Demeny, în Arthur Rimbaud, 
Scrieri alese, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 210 

18 Jacques Rivière, Rimbaud, Ed. Emile-Paul Frères, Paris, p. 31 

1 Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, Ed. Univers, 1970, p. 565 

2 Andre Rolland de Renéville, Rimbaud le Voyant, Ed. Le Grand Souffle, 2015, 
p. 54 

21 Guy Michaud, op. cit., p. 92 

2 Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, în antologia De la Apollo la Faust, 
Ed. Meridiane, 1978, p. 184 

23 Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, Editura pentru literatură, 1966, p. 
298 

24 Scrisoare a lui Arthur Rimbaud către Paul Demeny, în Arthur Rimbaud, 
Scrieri alese, p. 211 

25 Horia Lovinescu, Rimbaud, Ed. Univers, 1981, p. 95 

2 Paul Claudel, apud Petre Solomon, Rimbaud - O călătorie spre centrul cu- 
vîntului, Ed. Albatros, 1980, p. 26 

27 Benjamin Fondane, Rimbaud le Voyou, apud B.Fundoianu, Rimbaud gola- 
nul, în Imagini şi cărţi, Ed. Minerva, 1980, p. 503 (traducere de Sorin Mărcu- 
lescu) 


69 


Euphorion 


Rodica Grigore 
Armando Romero. Drumuri și călătorii 


„Sunt martorul timpului; 

rădăcinile presară câte-un pic de copilărie 
pe chipul celor pe care-i iubim.” 
(Armando Romero, Martor al timpului) 


Nadaismul, mişcare literară apărută în Columbia, în 1958, iniţiată 
de Gonzalo Arango, va deveni, de la începutul anilor '60, una dintre 
orientările cele mai importante ale avangardei literare latino-ame- 
ricane, aducând un suflu nou şi un spirit profund inovator în peisa- 
jul cultural al acestei zone. Declarând de la bun început că scopul lor 
nu este acela de a distruge ordinea literară stabilită şi consacrată a 
Columbiei, ci de a discredita această ordine, reprezentanţii nadais- 
mului (termen derivat de la cuvântul spaniol „nada” - „nimic”) sunt 
protagoniştii unei lupte susținute împotriva vechiului canon şi a ve- 
chii ierarhii estetice columbiene. Ei vor încerca, astfel, să combată 
violenţa care ajunsese să domine ţara în acei ani. Şi vor face asta, 
cumva, cu aceleaşi arme, adică vor promova un discurs literar viru- 
lent, caracterizat de o poezie considerată adesea brutală sau exce- 
siv de dură, dar având ca menire tocmai alinarea suferințelor unei 
naţiuni sfâşiate de lupte fratricide şi marcată de corupţie şi de tra- 
ficul de arme sau de influenţa cartelurilor drogurilor. 

Nu se mai face nimic prin vorbe frumoase, ci dimpotrivă, printr- 
o duritate asumată ca atare a discursului şi a apariţiilor publice ale 
membrilor marcanţi ai grupării, toate tinzând a duce la extrem con- 
venţiile cosancrate, precum şi clişeele de limbaj sau de comporta- 
ment anterioare, supuse exclusiv legilor unui localism exotic şi lipsit 
de profunzime şi de a face, astfel, să renască ce se mai poate - şi ce 
mai merită - din literatura de până atunci. „Nadaismuul, într-un sens 
foarte restrâns, este o revoluţie a formei şi a conţinutului ordinii 
spirituale dominante din Columbia. [...] Exerciţiul poetic este lipsit 
de orice funcţie socială sau moralizatoare, este un act care îşi e sieşi 
suficient, cel mai inutil dintre toate atributele spiritului creator. Poe- 
zia este, în esenţă, o aspirație spre frumuseţea solitară”, scria Gon- 
zalo Arango în Primul manifest al nadaismului, publicat în anul 1958, 
la Cali. 

Nadaismul încearcă să răspundă violenţei lumii columbiene prin 
violenţa limbajului poetic, un răspuns al cercurilor intelectuale ale 
tinerilor (răspuns venit, e adevărat, abia după zece ani), la lipsa de 
logică a acţiunilor grupărilor politice columbiene, fie ele liberale sau 
conservatoare, care culminaseră cu asasinarea, în 1948, în plin cen- 
tru al capitalei Bogotă, a liderului liberal-socialist Jorge Eliecer Gai- 
tan. Noua orientare estetică devine, aşadar, nu atât o mişcare a 
unor spirite teoretice, ci a unora revoluţionare, iar ea va depăşi în 
scurt timp previziunile sumbre pe care reprezentanţii academis- 
mului columbian le făcuseră imediat după apariţia Manifestului 
semnat de Arango. Numele lui Sartre, Breton, Kierkegaard, Gide sau 
Mallarmé sunt frecvent invocate de toţi membrii tinerei şi eferves- 
centei grupări, pentru a da consistenţă idealurilor lor, atât de dife- 
rite de cele ale lumii literare „anchilozate” (după cum o numeau ei 
cu o nedisimulată plăcere) din Bogotá. Însă interesant rămâne amă- 
nuntul că aceste nume nu sunt considerate de nadaişti drept fun- 
damente strict estetice, ci ele le sunt necesare tocmai în ceea ce 
priveşte atitudinea faţă de realitate pe care au avut-o precursorii 
lor recunoscuţi. De aici profundul spirit rebel care domină toate ma- 
nifestările lor - căci gruparea va rămâne, în paranteză fie spus, de 
la început şi până la sfârşit suficient de eterogenă, atât în ceea ce 
priveşte aspectele teoretice, cât şi latura practică a noului tip de dis- 


10 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Carte străină 


curs literar. Considerat, după cum se autointitula, „noul profet al 
obscurităţii poetice”, Gonzalo Arango va reuşi, totuşi, să adune în 
jurul lui o serie de tineri creatori, legaţi de lumea provinciei, iar nu 
de cercurile pretins selecte din Bogotă. Astfel, se vor afirma Fer- 
nando Arbelaez, Eduardo Carranza, Rafael Maya şi, desigur, nu în 
ultimul rând, Armando Romero, care, deşi cel mai tânăr dintre ace- 
ştia, este cel care, la scurtă vreme de la împlinirea a cincizeci de ani 
de la publicarea manifestului grupării, va realiza o excelentă Anto- 
logie a nadaismului, cititorii având posibilitatea de a evalua, la o ju- 
mătate de veac distanţă, efectele pe care orientarea aceasta le-a 
avut asupra spaţiului cultural columbian, dar şi asupra întregului 
climat cultural latino-american. 

Considerând nadaismul „un soi de expresie a avangardei ajunsă 
cam prea târziu în peisajul Americii de Sud” (şi tocmai de aceea con- 
fundată de unii critici cu manifestările tardive ale suprarealismu- 
lui), Armando Romero reuşeşte să explice, într-un excelent studiu 
intorductiv al antologiei pe care a publicat-o în anul 2009, nume- 
roase dintre aparentele contradicții ale unei orientări literare pe ne- 
drept trecute cu vederea de istoriile recente ale literaturii 
latino-americane. Şi, în egală măsură, să descrie, pentru prima dată 
corect şi coerent - şi, desigur, din interior, însă beneficiind şi de ne- 
cesara perspectivă a timpului scurs de la tumultuoşii ani '50-'60 - 
contextul care a determinat apariţia unor creatori care se conside- 
rau ei înşişi „nebuni, geniali şi periculoşi”, dar şi să ofere cititorului 
de azi o serie de texte poetice remarcabile semnate de Jaime Espi- 
nel, Jan Arb, Dario Lemos, Alberto Escobar, Jotamario Arbelaez sau 
Gonzalo Arango. 

Armando Romero s-a născut în 1944 în oraşul columbian Cali, 
fiind considerat de numeroși exegeți teoreticianul cel mai impor- 
tant al nadaismului, mişcare literară ce a fost uneori comparată, 
până la un punct, cu experienţele lirice ale Generației Beat din Sta- 
tele Unite ale Americii. Doctor în literatură latino-americană al Uni- 
versităţii Pittsburgh, actualmente profesor emerit la Univeristatea 
din Cincinnati, Romero a călătorit mult şi a predat ani de zile în uni- 
versităţi prestigioase din mai multe ţări din Europa, America şi Asia. 
În mare măsură, această experienţă a călătoriilor i-a influenţat 
opera, fapt care se observă cu uşurinţă atât în volumele de versuri 
publicate până acum, El poeta de vidrio (Caracas, 1976), Las combi- 
naciones debidas (Buenos Aires, 1989), Cuatro lineas (Ciudad de Me- 
xico, 2002), De noche al sol (Medellin, 2004), cât şi în romanele sale 
Un dia entre las cruces (Bogotá, 1993) sau La rueda de Chicago (Bo- 
gotâ, 2004). 

Cartea sa intitulată A vista del tiempo cuprinde poeme scrise între 
anii 1961 şi 2004, fiind un volum cu adevărat reprezentativ pentru 
maniera de a teoretiza şi de a practica poezia pe care o adoptă Ro- 
mero încă de la începuturile sale literare. Desigur, o antologie lirică 
personală reprezintă, întotdeauna, o privire a autorului însuşi în- 
dreptată înspre vastul domeniu al propriei opere. Dar această pri- 
vire, în cazul lui Armando Romero, reprezintă deopotrivă o călătorie, 
căci nu există alt termen mai potrivit pentru a descrie experienţele 
cuprinse în paginile acestei cărţi. În fond, aşa cum spune poetul în- 
suşi în prefaţă, o excelentă profesiune de credinţă, „călătoria şi actul 
scrisului sunt două forme ale aceleiaşi realităţi”, câtă vreme scrii- 
tura este o permanentă călătorie nu doar din susul în josul paginii 
de hârtie, ci şi în lumea - şi în interiorul - cuvintelor, care, prin or- 
dinea sau dimpotrivă, prin dezordinea lor, sunt în stare să constru- 


1/ 2019 


Euphorion 


iască mereu insule, arhipelaguri, continente. Cu alte cuvinte, lumi 
pe care poetul trebuie să le exploreze. Şi doar cuvintele sunt cele 
care îi permit să compună peisaje, de multe ori mai reale decât cele 
ale lumii reale. În acest fel, textul poetic însuşi, cel care depinde în 
mare grad de elementele temporale, poate deveni și un veritabil 
spaţiu, nou model de terra incognita. Acolo şi doar acolo găseşte 
poetul bucuria de a scrie şi, în acest fel, unica rațiune de a trăi. 

Poezia latino-americană nu a ezitat niciodată să mediteze asupra 
propriilor resorturi interioare şi să-şi clarifice până la capăt rapor- 
turile cu tradiţia, fie ea spaniolă sau americană, iar Armando Ro- 
mero se înscrie, alături de alţi creatori, precum José Barroeta, în 
această orientare estetică. Astfel, poetul reuşeşte să extragă esența 
lirică din revolta „grupurilor beligerante” ale anilor '60 - '70 şi să 
transforme totul în profundă meditaţie asupra poeziei şi asupra 
şanselor ei de supravieţuire în lumea contemporană, fapt evident 
mai cu seamă în poeme cum ar fi Pas greşit („Totul e clar/ Pentru 
cine locuieşte aici/ Totul e doar gol şi absenţă/ Pentru cine atinge 
aceste trupuri”) sau Martor al timpului („O bucată de ananas păcă- 
leşte soarele/ cu ciucurii săi şi cerul greu/ vine să ne dea răspunsul/ 
Nu suntem decât ceilalţi care au plecat/ plini de speranţe prin frun- 
ziş./ În clipa aceea, copilăria îi deschidea/ fereastra timpului şi îl în- 
vingea”), texte de natură a lumina, dintr-o dată, creaţia unei întregi 
generaţii - şi, fără îndoială, de a clarifica resorturile propriei sale li- 
teraturi. lar dacă alţi contemporani ai săi pun în discuţie limbajul 
poetic, necesitatea impreciziei în lirică şi importanţa descoperirii 
Cuvântului fundamental, capabil să-şi recupereze vechea putere de- 
notativă, aşa cum procedează Elsa Cross sau Mecedes Roffé (situate, 
din acest punct de vedere, în buna descendență a lui Octavio Paz şi, 
fără îndoială, a lui Alvaro Mutis), Armando Romero, pornind, cel 
puţin parţial, de la marii precursori ai poeziei latino-americane, José 
Marti şi Rubén Dario, propune tonul grav, dorind să aducă în poe- 
mele sale simplitatea aparentă a versului, „imaginea” în sens tradi- 
tional fiind extrem de redusă, dar cu atât mai semnificativă. Poetul 
înţelege acest demers în alt sens decât îl practicase César Vallejo, de 
pildă, în volumul Trilce, dobândindu-şi, în acest fel, deplina origina- 
litate. 

Odată cu poezia scrisă în anii '70 -'80, devine din ce în ce mai evi- 
dentă o permanentă şi impresionantă intersectare a liniilor estetice 
sau retorice utilizate. Nu este, însă, neapărat o preferinţă pentru 
formele eclectice, ci, mai degrabă, o irepresibilă tentaţie a căutării, 
a experimentării necontenite a unor noi ritmuri şi formule lirice, a 
explorării altor şi altor drumuri, în căutarea altor călătorii, de care 
Romero e atras și fascinat. La o lectură atentă, se observă, însă, că 
aceste elemente pornesc tot de la izvoarele culturii latine, haina 
străină rămânând doar un soi de inedit pretext formal, chiar şi 
atunci când autorul alege forma poemului haiku, substanţa lirică 
fiind, în totalitate, legată şi raportabilă la strălucita tradiţie cultu- 
rală hispano-americană, unica soluţie identificată de Armando Ro- 
mero pentru veritabila descoperire de sine. 


În general, romanele poeţilor sunt privite de critica literară cu su- 
ficientă reticenţă, nu o dată acestea fiind tratate ca un soi de curio- 
zităţi sau capricii ale unor autori care s-au impus mai cu seamă la 
nivelul liricii. Când a publicat primele sale creaţii în proză, Romero 
nu a avut parte de un altfel de tratament, câtă vreme scriitorul co- 
lumbian stabilit în Statele Unite ale Americii era considerat nu 
numai un poet reprezentativ al ultimelor decenii, ci şi un eseist re- 
dutabil. 

De aceea, lectura atentă a creaţiilor sale în proză va demonstra 
nu doar că autorul nu e deloc un amator în acest domeniu, ci şi că 
naraţiunile pe care le scrie - cu o nedisimulată plăcere! - pot sta ori- 
când alături de cele ale conaţionalilor săi Gabriel Garcia Márquez 
sau Âlvaro Mutis, dovadă (pentru aceia care mai aveau nevoie de 
dovezi...) că, dincolo de tonalităţile lirice, Armando Romero e pe de- 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


plin capabil să stăpânească spaţiile vaste ale romanului. lar dacă în 
La rueda de Chicago, creaţia sa anterioară, protagonistul, Elipsio, se 
afla în căutarea drumului care să-l conducă spre ieşirea din labirin- 
tul unui mare oraş, dar încerca să-şi descopere, la capătul acestui 
demers, adevărata individualitate, Cajambre, romanul apărut în 
anul 2011, reprezintă încercarea autorului de a lucra pe spaţii chiar 
mai largi şi de a surprinde realităţi mult mai complexe, de astă dată 
legate de sensul existenţei comunităţilor tradiţonale din zonele izo- 
late ale Columbiei. Poate din acest motiv, cartea a fost interpretată 
drept veritabilă investigaţie antropologică, cuprinzând, pe alocuri, 
fragmente demne de scrierile specialiştilor în domeniu, dar, de- 
opotrivă, drept investigare, fără vreun parti-pris, a existenţei unei 
lumi aparte - o comunitate afro-columbiană situată într-o zonă greu 
accesibilă şi plină la tot pasul de pericole naturale; şi, desigur, deloc 
lipsită de tensiuni sociale. În acest sens, Cajambre reprezintă şi de- 
nunţarea oricărei încercări de a prezenta lumea columbiană reală 
prin prisma şi din perspectiva unui exotism superficial sau a unei 
culori locale accentuate exagerat. Căci Armando Romero are nu 
doar curajul de a rosti adevărul până la capăt cu privire la un uni- 
vers prea puţin cunoscut până acum în afara locurilor comune şi a 
clişeelor care, de atâta folosinţă, au ajuns să nu mai spună nimic, ci 
şi deplina capacitate de a da un sens profund estetic demersului 
său. Marea istorie a Columbiei este, astfel, împletită la tot pasul cu 
istoria, aparent mică, dar deloc mai puţin importantă, a familiilor 
din zonele defavorizate ale ţării, reprezentantul prin excelenţă al 
capacităţii umane de supravieţuire într-un univers ostil fiind, aici, 
Carlos Ginzburg. 

Dacă marile modele literare ale lui Borges erau extrem de dife- 
rite, mergând de la proza lui Kipling şi până la creaţia marilor realişti 
ruşi, cele ale lui Armando Romero sunt legate, în principal, de lite- 
ratura latino-americană şi de înaintaşii săi, de la Juan Rulfo şi Alejo 
Carpentier, la Juan Carlos Onetti, textele sale demonstrând, însă, şi 
raportarea implicită la structura polifonică a romanelor lui Thomas 
Mann sau la complicatele strategii narative ale lui William Faulkner. 
De aici preferința pentru un anumit tip de intertextualitate, dar care 
se individualizează profund în contextul mult discutat al postmo- 
dernismului faţă de maniera de a scrie practicată de autori precum 
Paul Auster sau Mario Vargas Llosa. Căci miza cea mai importantă 
a lui Armando Romero nu e, aici, doar aceea de a crea un complicat 
joc livresc pentru cititorii (iniţiaţi într-ale literaturii postmoderne 
sau nu), ci mai cu seamă de a da viaţă unor personaje ce recompun 
acea parte a Columbiei cel mai adesea absentă din coloratele şi îm- 
bietoarele pliante turistice publicitare. O Columbie uneori dură, al- 
teori crudă şi marcată de o violenţă de care pare incapabilă a se 
desprinde - ce determină şi preferința personajelor din Cajambre 
pentru practicarea riturilor africane sau menţinerea credințelor 
străvechi, înţelese, toate, drept unică speranţă de salvare din faţa 
prezentului prea arareori blând cu fiinţa umană. Astfel, Arsencio, 
Elodia sau unchiul Segundo, excelent exemplu de personaj picaresc 
perfect adaptat realităţilor lumii contemporane, configurează un 
univers uman prin excelenţă viu, pe care, însă, în anumite mo- 
mente, autorul îl îmbracă în haina marii poezii şi a lirismului de sub- 
stanţă, fără a transforma romanul în poem în proză, ci demonstrând 
credinţa tuturor reprezentanţilor nadaismului că adevărata poezie 
îşi găseşte oricând locul pe tărâmul literaturii. Cu condiţia ca şi 
aceasta să fie adevărată, iar Cajambre, romanul lui Armando Ro- 
mero se dovedeşte a fi astfel de la prima şi până la ultima pagină. 


Antologia del nadaismo. Edición y prólogo de Armando Romero, 
Sibilina, Sevilla, 2009. 

Armando Romero, A vista del tiempo. Antologia poetica 1961 - 2004, 
Editorial Universidad de Antioquia, 2005. 

Armando Romero, Cajambre, 

Consejo de Pola da Siero, Asturias, 2011. 


Euphorion 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Mircea Braga 
Acolo unde Camil Petrescu nu a mai văzut “Jocul Ielelor” 


Există, în cazul lui Camil Petrescu, două detalii care au colorat, 
constant, într-un fel sau altul, distanța între intenţie și realizare. 
Sigur, nu sunt nici unice, nici nu au funcţia definirii complete a per- 
sonalităţii scriitorului: ele apar, cum vom încerca să arătăm, mai de- 
grabă ca autoprogramări, alunecând între eșuare și supralicitare, 
pe suportul unui efort de contracarare a conflictualului dispus de 
entropia simțită ca inerentă stării creative. Cel dintâi vizează posi- 
bilitatea, respectiv dorința (dar nu mai mult decât atât) ordonării 
etapelor creației proprii, proces avut în obiectiv încă din tinereţe, 
dar expus de-abia în 1943, în cunoscutul interviu acordat lui Vasile 
Netea. Conform respectivei ordonări, poezia s-ar cere „consumată” 
până la vârsta de 25 de ani (ca recurs la iluzii și la mișcările sensibi- 
lității), iar filozofia doar după 40 de ani (ca expresie a gândirii împli- 
nite). Între acestea, timpul va fi destinat teatrului (aflat sub zodia 
tensionalului din actualitate) și romanului (când capacitatea con- 
structivă devine perfect funcțională). Dar după volumul din 1923 
(Versuri), când avea deja 26 de ani, mai publică poezii la 31 de ani 
(Transcendentalia), la 39 de ani (versurile atribuite unui personaj de 
roman, Ladima) și chiar la 62 de ani (poemul dramatizat Papuciada, 
apărut integral numai postum, în 1966). Pe de altă parte, actualita- 
tea nu străjuiește doar teatrul său, ci se acordă ca principiu al în- 
tregii creații, în timp ce romanele lui Camil Petrescu vădesc tocmai 
- de-ar fi să subscriem la observaţia lui Călinescu - inabilitatea con- 
strucției. lar în ceea ce privește filozofia, e adevărat că intenţia ela- 
borării unui sistem (concretizat în Doctrina substanței, editată tot 
postum, în 1988, având la bază manuscrisul considerat a fi o ultimă 
variantă, datând din 1954-1955) se va concretiza doar după vârsta 
de 40 de ani; dar până atunci - de la licenţa în filozofie susținută în 
1919 și luând în considerare nu puţinele articole și eseuri publicate 
ulterior - prezența sa în domeniu fusese deja remarcată (din mo- 
ment ce N. Bagdasar îi ceruse să redacteze capitolul despre Husserl, 
pe care i l-a și publicat în /storia filosofiei moderne, vol. 3, 1938). 

Oarecum ciudat este faptul că liniile de demarcaţie dintre 
cele patru zone ale creației (poezie, teatru, roman și filozofie) nu vin 
din spațiul artistic, ci al existenţialului, al experienţei/acumulării în 
real, de unde deschiderea bidimensională a creaţiei sale - autenti- 
citatea și cerebralitatea. Prima dintre acestea a fost deliberat ac- 
centuată de scriitor în secvența relatării controversei avute cu 
Eugen Lovinescu (numit doar „criticul”), detaliată în textul scris în 
1956, Început de toamnă pe Cumpătul... Cea de a doua deschidere re- 
zonează chiar cu poemul-manifest /deea, având ca motto „Jocul idei- 
lor e jocul ielelor”, care apare în volumul din 1923, dar scrisă cu trei 
ani mai înainte: a fost momentul care a consacrat eticheta - accep- 
tată și de îngrijitorul ultimei ediții din poezia lui Camil Petrescu, Ghe- 
orghe Glodeanu (O sută și una de poezii, 2017) - „Poetul care a văzut 
idei”. Există, însă, în trena de semnificații a menţionatului poem un, 
ca să spunem așa, „disconfort” terminologic, desfășurat pe un plan 
de opoziție atât față de „ideea poetică” a lui Maiorescu, cât și față de 
„lustrul modernist” lovinescian. Revăzând poemul, vom căuta sursa 
respectivei situații, și din această desfășurare desprindem celălalt 
„detaliu” pe care l-am avut, iniţial, în vedere. 

La un an, deci, după încheierea studiilor universitare (în- 
trerupte pe durata războiului), Camil Petrescu se oferă unui orizont 


12 


Biblioteca și irealismul realității 


în fața căruia orice intelectual simte poate nu atât umbrele prelungi 
ale paradoxului, cât pe cele, încă mai opace, ale oximoronului. Im- 
aginea de început a poemului /deea este cea a interiorului unei bi- 
blioteci ciudate, în al cărei aer rarefiat pare a-și fi găsit adăpost 
ne-timpul: „Bibliotecile cu rafturi și zăbrele / Sunt pline / De tomuri 
grele / Pergamente și colecții vechi neprețuite / Legate-n marochine, / În 
care zac orânduite / lerarhic sub capitole și titluri / Mii și milioane de 
idei, / În zeci de mii de tomuri, anexe / și opuscule / Cu pagini încărcate 
de calcule subtile / ca mici desemne / - Arabescuri - / De cercuri seci, de 
semne / Și magice majuscule”. Nemișcarea este suverană, zăbrelele 
sunt indice al claustrării, al interdicţiei, al blocării accesului, al re- 
cluziunii silite, cantitatea și vechimea inhibă, dar și afirmă derizo- 
riul, ordinea nu este departe de semnul clasării. Subtextual, ni se 
comunică un ceva de ordinul nefrecventatului și nefrecventabilului. 
Nu este un osuar, ci o imensă galerie de sicrie-cărți, în care 
zac „cadavre de idei", fiindcă scrisul însuși - ca rațiune de a fi a to- 
murilor - nu cuprinde decât „gândirea veșted conservată / Și-nchisă 
subt formule și subt chei”. Ne este propusă, întru consolidarea struc- 
turii închise a ne-viului, apartenența la sistemul toposurilor-cimi- 
tire, unde cad continuu învelișurile mumificate, transpuse în 
condiția de goluri: seria va fi împlinită, astfel, cu vitrinele entomo- 
logice, cu ierbarele ori cu decupajele de hărţi care consacră frag- 
mentul: „Bătrânii în halaturi vechi, / Cu ochelarii petrecuţi după urechi, 
/ Uscară / Insectele-n vitrine, / Ca specii rare / Sălbatecii codri în ier- 
bare, / Pământul necuprins, în petece de hărţi, / Ideile, în prăfuite cărți”. 
Nu lipsește nici o alunecare ironică în semnificaţii, autorul topind, în 
împrejurarea devenirii acestor relicve, numerotate și sigilate, ca 
simple simboluri, aluzia la noua orientare lirică din epocă (e cunos- 
cută opoziția scriitorului atât față de clișeul sămănătorist, cât și față 
de configurările simbolismului): dacă există o oarecare „poeziei” în 
respectiva mumificare arhivată, aceasta rezidă numai în „Astmatice 
avânturi de simboluri / Zadarnic încercând să urce-n goluri”. 
Aparenţele indică o declasare a bibliotecii, aproape de in- 
utilitatea ei până și pe pragul unui statut muzeistic atractiv even- 
tual doar prin decorativism minor. Există, însă, în „demonstraţie”, 
chiar decupat, un exces care tulbură un atare raționament, prin 
nimic susținut, la modul radical, de statura intelectuală a lui Camil 
Petrescu. Știa foarte bine, de pildă, că funcţia acestor obiecte-locuri 
implică imprescriptibil conservarea unor informații esențiale (oare 
nu unei biblioteci, celei a Vaticanului, i-a încredinţat păstrarea ma- 
nuscrisului Doctrinei substanței?) și puterea de comunicare a aces- 
tora în durată, că o realitate „epuizată”, dar conservată în 
dimensiunea care a consacrat-o, este, de fapt, cea mai convingă- 
toare „imagine” pe care fantezia și mintea o pot reactualiza, ca înțe- 
les, fiind superioară fotografiei, desenului și, pe un alt plan, 
memoriei sau evocării. Așa se prezentau lucrurile în timpul căruia îi 
aparţin versurile reproduse de noi, așa se prezintă - pe anumite seg- 
mente ale contactului cu vechiul - și astăzi când, bunăoară, conce- 
dem că nu e nimic mai convingător decât unica imagine a unei 
insecte, aflată în viață în urmă cu sute de mii sau milioane de ani, 
dată de corpul „îngheţat” al ei în chihlimbar. Și nu vom uita nici fap- 
tul că studentul Camil Petrescu a studiat filozofia pe „cadavre de 
idei”, cum nu eludăm nici că discursul „intelectual” al lui Gheorghi- 


1/ 2019 


Euphorion 


diu, ţinut soției sale, pornind de la textele vechilor greci, se sprijină 
pe aceleași „prăfuite cărți”, păstrate prin înregimentarea lor sub 
„cifre / Și litere latine / În tomuri sigilate-n marochine”. Paradoxal: În 
Note zilnice, la data de 24 august 1931, își mărturisește regretul de 
a nu avea la îndemână o... bibliotecă! 

De fapt, ceea ce încerca scriitorul era o redefinire a con- 
ceptului de idee nu atât prin desprindere de „purismul” filozofiei 
germane, cât prin racordul acestuia la principiul autenticismului, 
respectiv la delegarea ideii ca expresie a datelor realului. Înve- 
șmântarea filozofică a acestui proces o va face, însă, mai târziu; de 
aceea, continuarea poemului ne arată că încă nu ajunsese la Hus- 
serl, dar îi era familiar Bergson, subscriind la importanţa intuiţiei, 
conjugată cu luciditatea și rațiunea, dar în siajul concretului accesat 
prin simțuri. Sub acest ultim aspect, e de menționat remarca exactă 
a lui lon lanoși: „Fapt e că nu urechea, ci ochiul este organul preferat 
de Camil. Nu auzul ce rămâne la suprafaţa lucrurilor, ci văzul care pă- 
trunde în adâncul lor: ochiul minţii - care «vede idei»”. 

Într-adevăr, autenticismul se sprijină tocmai pe realitatea 
osmotică a variațiilor „privirii”, fie ea și a minţii, dezvăluind în acest 
cadru elastic ceea ce scriitorul va numi, mai apoi, substanţialitate. 
În absenţa acestei priviri lucide, deschise prin intuiție, nu vom putea 
înțelege segmentele următoare ale poemului: „Eu caut în natură pre- 
tutindeni, ideile. // Atent și răbdător / Deci le pândesc prelung stăruitor 
/ Cum aşteptam pe când eram copil, / Privind prin crăpătura gardului / 
Ograda și ruina caselor pustii / Să văd cum se ivesc stafii. / Crescut din 
zilele de ieri, / Neliniștit de marile tăceri, / Pândesc și azi prelung stă- 
ruitor, / Căci și acum din lucruri și vederi / Ideea se adună / Străvezie, 
dar precisă și întreagă, / Așa cum se încheagă / Subt privirea unui 
derviș, / O figură, pe apa unui lac, / În umbra limpezită de copac”. E în 
același timp consecinţa căutării și a întâmplării, de unde și semnifi- 
caţia motto-ului poemului: „jocul” nu este dependent de premedi- 
tare, nici de un substrat cu armonii instinctuale, ci se afirmă ca 
existând structural în materia abordată. Undeva, în însemnările sale 
de călătorie, Camil Petrescu afirmă că până și adevărul este „un alt 
soi de nălucă”, drept care „jocul ielelor” își indică adecvarea atunci 
când nu putem dezlipi nici psihologia de o cauzalitate strânsă, de 
concretețea determinărilor venind din realitatea exterioară. El este, 
conform imaginarului popular, un joc al transparențelor, al fantas- 
melor, al irealului și al magiei, nu fără învelișul, fără dimensiunea 
complementară a frumosului și a nocivului deodată. Elemente de 
recuzită ale unor atari planuri întâlnim în amplul fragment citat mai 
înainte („stafii”, idee „străvezie”, figuri mișcate pe pânza „apei unui 
lac” etc.), dar și în restul versurilor: mirajul ţesut de razele lunii, 
„Culmi / lmense și nebănuite, sosite-n noapte", halucinațţia și mistuirea 
lăuntrică. Fiind indici asumaţi de scriitor, nu credem că este vizat 
„jocul” lui Platon: acesta, mai degrabă, poate chiar în compania târ- 
zie a lui Kant și Hegel, pare abandonat printre învechitele opuri din 
biblioteca-cimitir care ne este deja cunoscută. Ezitările și contradi- 
cțiile din eseurile lui Camil Petrescu, inclusiv cele din nedefinitivatul 
său „sistem”, pot fi un argument că jocul clarobscur al ideilor fruc- 
tifică și în literatură, din moment ce imaginea cea mai „adecvată sub- 
stanței este esența poeziei înseși”. Dar ce este această „substanță”? 

E adevărat că nu fiecare accent desprins din opera literară 
a lui Camil Petrescu se cere necondiționat raportat și explicat prin 
tezele Doctrinei substanței: excursul filozofic al scriitorului, aflat în 
starea lucrului neîncheiat, cu asperități, oscilaţii, ezitări șli chiar con- 
tradicţii, oferă uneori argumente fragile, elastice, mai ales pe teri- 
toriul esteticii (intenția autorului de a-i consacra o secvenţă specială 
în cadrul sistemului nu s-a concretizat la dimensiunea necesară). 
Totuși, nu putem să nu constatăm că straturi ale ceea ce s-a dorita 
fi o nouă abordare ontologică și gnoseologică a realității sunt de 
timpuriu profilate (autenticitatea fiind unul dintre acestea). Nici 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


structura falimentară a bibliotecii sigilată în /deea nu pare a fi con- 
vingător dedusă, cum am indicat deja, printr-un efect de disociere 
fără marcaje corespunzătoare, suspendând de fapt radicalitatea 
opoziției, sensul negativ generalizator. Un indice slab sugerează 
doar că - fiind vorba de idei desprinse prin gesticulație de contrast 
în funcție de obiectele supuse cunoașterii - ne-am afla în prezența 
unei biblioteci cu un profil filozofic inadecvat. lar trimiterea la Doc- 
trina substanței s-a impus oarecum de la sine; și ne vom limita la o 
scurtă incursiune, centrată pe datele esențiale ale problematicii în 
cauză. 

Pentru Camil Petrescu, realitatea, în deplina sa concreteţe, 
este singurul domeniu al cunoașterii, posibilă ca exercițiu al unui 
efort de adecvare semnat de simţul unității esențiale, al apartene- 
nței la concret deopotrivă a subiectului și a obiectului. În consecință, 
gîndirea însăși nu poate fi decât „concretă”: externalizarea acesteia 
- fie prin intermediul logicii „organizate” raţional (suport al delimi- 
tării prin abandonarea condiţiei), fie prin demersul fenomenologic 
orientat spre „act”, spre „fapte” (procese delimitate spaţial și tem- 
poral, deci perisabile și superficiale) - inducând parțţialitatea sau, la 
limită, alinierea la „aspirații spirituale” pure, mergând până la su- 
praordonarea unei „lumi” iluzorii, cea a ideilor. Or, „Criteriul adevă- 
rului este, aci, criteriul adecvării la realitatea necesară și, în același 
timp, criteriul substanțialităţii”, acolo unde semnificaţiile de adân- 
cime raliază concretului starea de a exista în tipar noocratic. De 
aceea, pentru Camil Petrescu, „substanța nu este numai creația omu- 
lui sub formă de cultură, ci și creaţia noosului latent, istoric”, procese 
subtile asigurând „transformarea necesității în formele corpului sub- 
stantial” pe un dublu palier, „esența constituind datul absolut istoric, 
iar substanța ordinea noocrată, una necesitând intuitii esenţiale, iar 
cealaltă intuitii substanţiale”. 

Totuși, în pofida intenției manifeste de a opera strict în 
real și a pledoariei pentru abordarea ortologică (înțelegând prin 
aceasta asocierea maximei adecvări subiect/obiect până și pe ali- 
niamentul expresiei, deci implicând și prezenţa „concretului dat în 
gândire”), acoperirea conceptuală a substanţei este, cel puțin în 
parte, obscură, solicitând un soi de gnoseologie „vibratilă”, aproape 
de natura sugestiei. Revăzând și capitolul Ontologia concretului din 
amplul studiu al lui Camil Petrescu, înțelegem din chiar prezența 
primul termen al sintagmei că substanța nu se distanțează de ob- 
servator, dimpotrivă, îl cuprinde într-un conglomerat de structuri 
care, printr-o adecvare la real cât mai amplă, mai de adâncime, îi 
permite trăirea în concret în specific osmotic, respectiv prin senza- 
ţii, sensibilitate și gândire, așadar într-un cadru-obiect la edificarea 
căruia e parte, din moment ce e desăvârșit ca noosic și îi asumă evo- 
luția și, implicit, istoria. Mai aproape, însă, de ceea ce ne preocupă 
aici, de pe acest prag al substanţei apare și o altă dublă ipostazierea 
a realului, de data aceasta sub aspectul evoluţiei sale: pe de o parte, 
se întâlnește dezvoltarea structurilor de suprafață, dependente de 
mișcările prezentului și ale mișcărilor „materiei”, însemnând o „evo- 
luție în subspecie”, iar pe de altă parte, pe linia dimensiunii noosice, 
apare evoluția esenţială, ca realizare a valorii. Nu conflictualul intră, 
însă, în acțiune, ci discriminarea: „Cu alte cuvinte, în substanța ac- 
tuală e prezentă toată substanța trecută, nu și ceea ce a evoluat în sub- 
specie și a cunoaște substanța actuală este a cunoaște substanța 
devolutivă propriu-zis”. Astfel redefinită, evoluţia este accidentul, iar 
devoluția generează permanenţele sub clauze axiologice. 

De aici, privind istoria filozofiei, Camil Petrescu apasă asu- 
pra înţelesului că, nepreocupate de adecvarea la real, textele afe- 
rente domeniului nu s-au supus întotdeauna devoluţiei, ilustrând 
exclusiv evoluţia în subspecie. De aceea, cu orice sistem sau tenta- 
tivă de sistem, filozofiei i-a lipsit controlul asupra conceptelor, n-a 
putut elabora decât corpuri de principii efemere, repede contestate, 


B 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


a excelat în emiterea de „explicaţii” (formă de restricție la nivelul „faptelor” sau „stărilor”), s-a pierdut în zone iluzorii („lumea idei- 
lor”). Or, subspecia rămânând exterioară substanţei, neacordată fiind pe „axa devolutivă”, incapabilă de a cultiva „experiența apo- 
getică”, aceea care asigură cuprinderea realității deopotrivă existențial și gnoseologic, întreaga panoplie a vechilor idei nu cunoaște 
substanţierea și, ca atare, se exclude din durată, captivă eventual doar unei istorii a efemerului. Dacă nu ne înșelăm, aceasta este 
galeria de sicrie-cărți a bibliotecii din poemul /deea, căci în subcapitolul Ortologia sub condiţia istorică și dialectică. Poezia, marea li- 
teratură și, mai ales, poezia de excepţie nu sunt doar porți, ci structuri esenţiale ale substanței, alături de marile prestații ale știi- 
nţei. Dar ajungând aici, ieșim din biblioteca în care am intrat la începutul acestor pagini. 


3 
© 
[= 

= 

S 
[=] 
“3 

E 

S 
= 

=, 
[= 


1/ 2019 


Euphorion 


lon Dur 


„Pentru el sunt un cîine credincios. ” 


Din „complexul cultural” Nae lonescu nu fac parte omul şi 
soțul Nae lonescu, sau fac într-un fel anume, dar aşa cum ni-l dez- 
văluie amintirile studenţilor şi prietenilor lui, imaginea proiectată 
de aceştia în spaţiul public, fără să avem, odată cu acestea, şi pro- 
iecţia intimităţii persoanei, a omului din livingul familiei, a soţului 
Nae. Singura sursă în acest din urmă sens par să fie doar rîndurile 
personale scrise de femeia care i-a fost soţie şi mamă pentru cei doi 
băieţi ai săi, Elena-Margareta Ionescu. 

Cei doi s-au cunoscut pe cînd erau studenţi (1911), iar proas- 
pătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie obţine o bursă de 
doctorat la Gâttingen, în Germania. După numai un an, odată cu iz- 
bucnirea Primului Război Mondial, Nae lonescu face serviciul militar 
într-o unitate din Brăila. Armata intensifică relaţiile dintre cei doi, 
epistolele din acea vreme mărturisesc asta pe deplin, aşa încît aven- 
tura amoroasă va culmina cu căsătoria (1915). 

lubirea conjugală va continua în Germania, chiar dacă era 
răzmeriță mondială şi chiar dacă doctorandul va petrece izolat, ca 
prizonier de război, un an de recluziune într-un lagăr amplasat în 
castelul medieval de la Celle-Schloss, de unde l-ar fi scos soţia lui. 
Doctoratul a fost o perioadă fertilă pentru tînărul Nae Ionescu, Ger- 
mania fiind un spaţiu intelectual fecund. O perioadă în care, aflăm 
din corespondenţa sa, cunoaşte şi boema mincheneză, cu diferen- 
ţele ei în ceea ce priveşte calitatea intelectuală a boemilor?. 

Elena-Margareta lonescu naşte doi băieţi, are loc apoi în- 
toarcerea în ţară (1919), urmată de vreo cîţiva ani de greutăţi fi- 
nanciare pentru întreaga familie. E perioada cînd Nae lonescu este 
profesor la Liceul Militar de la Mînăstirea Dealu, acolo unde va fi şi 
director. Devine apoi, după numai un an, la Bucureşti, asistentul lui 
C. Rădulescu-Motru la Catedra de Psihologie şi Logică, ceea ce îi va 
deschide calea unei cariere universitare pe care o va onora în cel 
mai strălucit mod. 

După ce o sedusese pe Elena-Margareta Fotino, avea să cu- 
cerească în scurt timp şi spaţiul academic şi pe cel public. Ajunge să 
aibă aura unei notorietăţi şi a unei înrîuriri comunitare de o per- 
formanţă unică în perioada interbelică. Nu doar tineretul cu care 
venea în contact era fascinat şi irezistibil atras de personalitatea şi 
discursul Profesorului, cum era numit, ci erau captivate de energia 
sa intelectuală şi femeile cu varii pretenţii culturale. Într-un text li- 
minar, dens şi inspirat, cu care se deschide jurnalul Elenei-Marga- 
reta lonescu, Sorin Lavric fixează itemii, imaginea Profesorului în 
ipostaza acestuia de cuceritor?. Deloc într-o postură de „bărbat eu- 
ropean” (ins meretricos, meretrix semnificînd curtezană), acesta de- 
vine „un cuceritor matur, cu obraz subţire şi gusturi alese”. E 
stăpînit de două patimi la fel de intense şi de tulburătoare: femeia 
şi tutunul. E un soţ infidel, la vedere, un soţ pe care obişnuinţa de- 
venită prea devreme rutină îl transformă într-un fel de dandy (o 
anume ipostază a acestuia“), cu un stil atemporal aparte. Un Don 
Juan căruia îi lipsea, între altele, bunul simţ sau simţul comun al mo- 
ralei unei căsătorii. 

Luna de miere a familiei lonescu pare să fi ţinut vreo... trei 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Ciorne si zile 


sau patru ani. Elena-Margareta îşi începe jurnalul în nov. 1918, la 
München, notații care se întind, cu intermitenţă, pînă la moartea 
prematură a filosofului (15 martie 1940) şi puţin după aceea. Să fii 
soţia lui Nae lonescu nu va fi însă un privilegiu sau un răsfăţ, ci asu- 
marea unui destin în care sublimul e înlocuit cu nenumărate ac- 
cente de tragic. Bărbatul Nae Ionescu, cel care scria despre „funcţia 
epistemologică a iubirii” sau despre iubire văzută ca un „instrument 
mistic de cunoaştere”, Nae Ionescu filosoful-bărbat, cel care ţinea 
cursuri despre morala ortodoxă, acest om pare de nerecunoscut 
(numai el ar fi putut explica şi, eventual, justifica o compatibilitate 
între ipostaza de soţ, cea de amant şi morala creştină). El se com- 
place într-o promiscuitate sexuală şi îşi risipeşte parcă lacom exis- 
tenţa lui hormonală şi leonină cu amante mai mult sau mai puţin 
celebre, cu veleităţi culturale: Lucia Popovici-Lupa (cu care apare în 
fotografii la vilele de la Băneasa şi Balcic sau în concediu, în 1933, în 
Germania), Maruca Cantacuzino şi Cella Delavrancea’. 

Vreme de un deceniu (1930-1940), cei doi soţi vor fi unul lîngă 
altul, şi nu unul cu altul, sub acelaşi acoperiş, fiecare trăindu-şi în 
felul său propria singurătate. N-au divorţat, au rămas împreună. So- 
litudine in duo, ar spune italienii. Ultima care ar fi putut pleca era 
chiar fiinţa înşelată în pactul iubirii sale. Paginile de jurnal ne dez- 
văluie o femeie macerată de dezamăgiri, dar care, paradoxal, îşi „în- 
ţelege” soţul şi, culmea, îl idolatrizează cumva. Măcinată totuşi de 
decepţii, cu convingerea că ea este pentru Nae un „cîine credincios”, 
un „animal domestic”, unul de „companie”, Elena-Margareta crede 
că toate acestea n-au făcut să dispară dragostea ei pentru un soţ 
care a încălcat (aş traduce asta prin „a călcat în picioare”) pactul iu- 
birii conjugale. O singură pretenţie, nefiresc de insolită, se pare că 
ar mai fi avut ea, şi anume, să fie tratată ca şi cum ar fi fost o 
amantă, ceea ce ar fi trebuit să-l pună serios pe gînduri pe filosof. N- 
a fost să fie! 

Paginile de jurnal ale soţiei lui Nae lonescu sunt pline de la- 
mentaţii, în care tragismul se conjugă cu singurătatea şi tristeţea 
unei femei căsătorite şi părăsite. Elena-Margareta nu este însă o în- 
vinsă, chiar dacă asta pare să fie. Deviza ei este: „Clear thinking, clear 
living” (să gîndeşti clar, să trăieşti curat). Are enormă încredere în 
ea, în sentimentele ei egolatre. Manifestă un egoism suficient - cum 
altfel?! - sieşi, crede incredibilul: „Între el şi mine, spune ea la sfîrşi- 
tul toamnei lui 1918, pe cînd era la Munchen, există o legătură su- 
fletească pe care nu a putut-o rupe felul lui de va gîndi, felul lui de 
a gîndi femeia în genere. E o afecţiune amestecată de încredere pînă 
într-un anumit punct; încredere cît poate să aibă un om într-un ani- 
mal domestic, credincios şi înţelept din partea lui, încredere cît 
poate să aibă femeia jignită în ceea ce are mai bun în ea, în acel pur 
omenesc, dar în orice caz, o reciprocă încredere în cinstea desăvîr- 
şită a fiecăruia din noi”. 

De ce scrie în jurnal toate acestea, ne întrebăm şi noi odată 
cu autoarea, care mărturiseşte că scrie doar pentru ea, deoarece 
„simt nevoie să vorbesc cu cineva şi nu ştiu pe nimeni căruia i-aş 
putea deschide sufletul fără restricţie, pe nimeni care m-ar putea 


Euphorion 


înțelege”. Şi asta pentru că Nae, soţul ei oficial, rămîne „un bun 
prieten”, pentru care ea nu este „decît o femeie şi o femeie poate să 
fie curajoasă, activă, bună şi iubitoare, dar numai o femeie: are 
dreptul să aibă un suflet, dar numai de femeie; are dreptul să aibă 
chiar o minte, dar una de femeie.” lar ceea ce nu poate avea o fe- 
meie (e, probabil, prejudecata lui Nae) sunt „avînturile în lumea idei- 
lor, o viață pur sufletească, mergînd mînă în mînă cu viaţa brută, 
de toate zilele”:. 

În pofida acestor contraste sau contradicții, Elena-Margareta 
lonescu nu părăseşte deloc starea unui „cîine înţelegător, căruia i se 
pot spune anumite lucruri, dar un cîine!” S-a obișnuit cu această si- 
tuaţie, care, în alte împrejurări, i s-ar fi părut extrem de înspăimîn- 
tătoare şi înjositoare, numai că a aflat în ea o „forță 
supraomenească”, puterea de a se „ridica deasupra tuturor gîndu- 
rilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalți oameni despre mine”. 

O soţie izolată, resemnată, mulţumită cu asupra de măsură 
de sine şi nemulțumită de soţul ei în anumite privinţe, altminteri 
părerea ei despre Nae e iar surprinzătoare: „Îmi iubesc bărbatul şi 
îl stimez pentru calităţile lui morale şi intelectuale, cari nu pot fi 
puse la îndoială. Dar îl plîng pentru ideile lui preconcepute asupra 
femeii; ar avea sigur mai mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi 
şi eu acea desăvîrşită încredere, acea nealterată vibrare comună a 
sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii înfierbîn- 
tate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu toată experienţa 
ce mi-o dau şapte ani de iubire”. 

Asta scria Elena-Margareta în 1918, o empatie care ni se pare 
puţin jucată. Părăsită sufleteşte de filosoful care preferă să dialo- 
gheze cu alte femei despre Faust sau despre funcţia epistemologică 
a iubirii, soţia singură-singurică plăsmuieşte, credem, un alt Nae, 
unul imaginar, care să se potrivească de minune proiecţiilor sale 
egolatre de iubire. Un Nae care, după Sorin Lavric, n-ar fi un „crai lu- 
bric”, în sensul profan al termenului, după cum n-ar face parte din 
falanga „fustangiilor lascivi” şi nici nu avea un atu în „posesia sen- 
zuală”, căci era un cardiac cronic şi nu se putea deda la „fornicaţii 
tembele în alcovuri cochete”. Pe scurt spus, filosoful Nae lonescu 
nu era un „gimnast amoros, ci un estet colecţionînd amfore superbe 
sub chipul unor femei de rasă”. Era, înţelegem, un seducător plato- 
nic, interesat aproape exclusiv de femeie nu în calitatea ei de muză, 
cum avem la Blaga, ci ca imagine a fascinaţiei pe care o reflecta în 
ea spiritul naeionescian. Nu altceva îl determina în aceste escapade 
erotice, căci avea o inteligenţă rece, fără predispoziţii pentru pate- 
tisme sau erotism, un ins pentru care iubirea trecea mereu prin in- 
telect - pleca de la el şi se întorcea tot la el (un banc de crîşmă spune 
că organul cel mai erotic la un om este creierul). „Nu pancraţiul ero- 
tic de bărbat concupiscent îl defineşte, adăuga tot S. Lavric, ci pa- 
siunea de a-şi contempla forţa spiritului asupra femeilor de elită.” 
lar complicitatea cu morala ortodoxă ar fi fost lesne rezolvată de 
Nae Ionescu, crede acelaşi exeget, prin răspunsul că „mîntuirea nu 
vine din respectarea interdicţiilor, ci din prețuirea dogmei, iar 
dogma nu te constrînge, ci îți deschide o perspectivă. Depinde 
numai de tine cum trăieşti în interiorul ei”. 

Nae Ionescu ne apare astfel ca un ins cu o lăcomie nestăpi- 
nită a dialogului select cu femeia, alta însă decît propria soţie, şi ea 
avidă de dialog şi mărturisire, după cum ne apare ca un narcisist 
iremediabil. 

Cu toate acestea, pentru Elena-Margareta lonescu, Nae con- 
tinua să-i fie un soţ pe care-l iubea şi în care aflase, cum scrie în 
1918, „întruchiparea visurilor, dorințelor şi aspirațiilor mele de fată”, 


16 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


adăugînd însă dezamăgită, şi aici trece de la virtual la actual, că nu 
mai corespundea acestui ideal. Ea îşi găseşte, după vreo patru ani 
în care nu mai folosise limba română, un partener de dialog şi des- 
cărcare sufletească în pagina de jurnal, neputincioasă în a juca în 
faţa bărbatului scene care să-l provoace şi să-i încălzească inima cu 
varii ipostaze în care să pară, cum citează din Die Novellen um Clau- 
dia a lui Arnold Zweig (sunt inserate citate şi din Pascal sau Leibniz, 
adăugate de Nae, cu care ar fi vrut să scrie jurnalul la două miini), 
„mai plină de viaţă, mai participativă, mai veselă, să faci pe feţiţa, să 
te fiții încoace şi încolo, să faci pe cocheta, să flirtezi, să faci mofturi 
şi să ai capricii”. lar dacă nu accepţi „să nu te prosteşti de tot” şi să- 
i „vorbeşti obiectiv”, vei avea surpriza să te măsoare „cu etaloane 
bărbăteşti” şi să te considere „în cel mai bun caz un tinerel pe ju- 
mătate inteligent”. 

Nu neagă însă rolul cumva paideic pe care l-a avut soţul ei. 
Cu voia sau fără voia lui, i-a „îndreptat gîndurile pe o anumită cale” 
şi i-a „deschis o nouă perspectivă în aprecierea literară"? într-un 
spaţiu cultural complet necunoscut pînă atunci. Şi totuşi, Nae era 
departe de Elena-Margareta, aşa cum scrie peste zece-unsprezece 
ani, la Bucureşti de data asta (1 mai 1929), cînd el nu mai avea acea 
„haină de sărbătoare, pe care o îmbrăcase la începutul căsătoriei 
noastre”, întrebîndu-se retoric dacă nu era cumva „momentan îm- 
brăcat în haina altora”, mînjind-o astfel pe prima oricît ar fi încercat 
să acopere petele „cu pulbere de metal strălucitor sau cu diamante 
false”, capcane doar pentru cei „neştiutori sau învăţaţi cu came- 
lote"'3. În pofida acestei amărăciuni profunde, chiar dacă acea haină 
de sărbătoare nu va mai fi niciodată imaculată, ea speră că Nae al 
ei va depăşi acea „vreme de încercare” şi îşi va reveni. Speranţă deş- 
artă, cum se va întîmpla. 

Jurnalul cuprinde şi pagini domestice: grija pentru copiii ei, 
Radu-Mircea şi Răzvan, cînd sînt bolnavi sau cînd îşi fac lecţiile, dia- 
logul sec cu Schwester Elisabeth, care-i aduce mîncarea şi o întreabă 
dacă e caldă sau rece cînd o primeşte; sau comentează cu bune cu- 
noştinţe de muzică receptarea unor concerte cu creaţii de Beetho- 
ven, Liszt, Grieg sau Chopin, după cum are varii pasaje reflexive, 
bunăoară acela în care meditează asupra descrierii şi diferenţei spe- 
cifice dintre onoare şi cinste, pe cea din urmă, o „virtute creştină” 
care există, îmbrăţişînd-o „pînă la sacrificiu, pînă la brutalitate”, 
chiar dacă năzuieşte cu disperare „spre onoare”, „virtutea şi apa- 
najul nobililor”!+. 

Anul 1930 este cel al despărțirii de fapt, dar nu de drept, al 
soţilor lonescu. „A dăinui în virtute pînă la supliciu şi dincolo de 
moarte”, scrie în noiembrie 1930, după ce, în primăvara aceluiaşi 
an, mărturiseşte că trăieşte un „echilibru pe care nu l-am mai cu- 
noscut demult”, că inima îi mai sîngerează din cînd în cînd, că poartă 
permanent o mască la care nu renunţă nici cînd e singură. E complet 
şi profund interiorizată, mereu singură, a renunţat la multe futili- 
tăţi şi la multe visuri, e convinsă că „nimic nu se poate realiza des- 
ăvîrşit în doi” (24 fevruar 1930). Viaţa ei seamănă cu a unei „fetiţe de 
pension”, se achită de datorii cu „oarecare sforțare”, se bucură de 
copii, o ispiteşte chiar divorţul de Nae, cu condiţia să poată obţine 
nişte bani de la el şi astfel ar pleca de tot şi n-ar mai vedea pe ni- 
meni. 

Norma vieţii Elenei-Margareta lonescu devine una simplă de 
tot: „Ori tot..., ori nimic. Am ales. Nimic de la alţii, tot de la mine. Şi 
de la mine nu cer decît ceea ce pot da; deci nu risc să am decepţii”!5. 
Excepţiile sunt cu adevărat rare: un ceai dansant (5 martie 1930) or- 
ganizat de Aşezămintele M.S. Elena, unde a petrecut vreo „11 ore 


1/ 2019 


Euphorion 


de dans, fumat şi băut” (de la ora şase seara la cinci dimineaţa), fără 
să spună exact dacă s-a distrat sau nu. Cu acest prilej însă, i „s-a 
făcut colosal de multă curte”, după care se întreabă cu o uşoară iro- 
nie, la cei 41 de ani ai săi: „N-am îmbătrînit destul? Sau femeilor bă- 
trîne li se face mai multă curte decît celor tinere pentru a le 
consola?”16. 

În noiembrie 1933, o scurtă notație în franceză, deschisă tot 
prin reiterarea acelui „clear thinking, clean living”, ne arată o femeie 
curajoasă şi cu încredere în Mîntuitor: „Am suferit mult, dar n-am 
dezarmat. Fie voia ta, precum în cer, aşa şi pe pămînt”. 

Prezenţa lui Hristos în viaţa Elenei-Margareta lonescu e fun- 
damentală. O ţine vie, cu nădejde în puterea ei de a merge mai de- 
parte, cu speranţe divine dătătoare de energie sufletească şi, 
paradoxal, cu iubirea ei pentru Nae aproape neştirbită. Imploră, tot 
în franceză, pe lisus, pe Sfînta Tereza, pe luda, pe Sfînta Maria, pe 
Dumnezeul Atotputernic să o scape de griji şi neajunsuri. În tot şi în 
toate, trăieşte în şi pentru Mîntuitor. Aşa ne-o dezvăluie rîndurile 
din 18 oct. 1935 sau cele de la miezul nopţii de 23 febr. 1936, cînd 
scrie: „Sau Cezar, sau nimic. Am învins încă o dată; l-am acceptat pe 
nihil™”. 

După şapte ani de exorcizare, cu arzînda în suflet „candelă 


ascunsă” a iubirii şi a însingurării, o candelă închisă ermetic şi des- 
pre care nu vorbeşte nimănui, cu sentimente neatinse de vreo înti- 
nare, în oct. 1937, în Italia, în staţiunea de la Montecatini, dar 
oriunde şi oricînd s-ar afla, e neîncetat frămîntată de acelaşi gînd şi 
de acelaşi dor, chiar dacă a hotărît să uite totul. /ubirea ei pentru 
Nae o urmăreşte pretutindeni („deşi mi-am dat toată osteneala să 
mi-l scot din suflet”): „E, probabil, singura mea dragoste adevărată, 
e mai tare decît toată voinţa mea, e mai tare decît toate sforțările 
mele, fiindcă e stăpîna mea: e stăpînă pe trupul meu, e stăpînă pe 
sufletul meu înfometat de afecţiune, pe inteligenţa mea, modelată 
aspirațiilor noastre comune. 

Eram atît de fericită cînd îl ştiam sub acelaşi acoperiş cu 
mine, ca şi cînd mă îmbrăţişa. Cînd mergeam - cu toată deosebirea 
noastră de înălțime - trupurile noastre aveau acelaşi ritm. (...) Cînd 
ne priveam, citeam unul în sufletul celuilalt ca într-o carte deschisă. 
Şi totuşi, o asemenea dragoste a trebuit să moară. 

După care descifrează şi cauzele acestei îndepărtări: aspira- 
ţiile politice ale lui Nae Ionescu, ambiția şi nestatornicia lui, priete- 
nii falşi, femeile care-i dădeau tîrcoale, familia ei, poate chiar invidia 
şi gelozia celorlalţi. 

E melancolică şi incapabilă să simtă ceva pentru alţi bărbaţi: 
„El era lumină, era strălucire; ei sunt întuneric, pămînt”. Nae, atot- 
puternicul, era în fibrele cărnii ei, în bătăile inimii sale, în sînge şi în 
nervi, în suflet. Se apropia de cincizeci de ani şi credea că nu mai 
poate fi măgulită dacă vreun bărbat îi face curte, chiar dacă i se spu- 
nea „bella bionda” (frumoasă blondă). Îi e dor numai de el, de ochii 
şi de părul lui, de miini şi de glas, de îmbrăţişările şi de inteligenţa 
lui, de dragostea lui de altădată. 

Elena-Margareta lonescu, sau Mitz cum i se mai spunea, 
trăia într-o voită complicitate cu sine: pe de o parte, spunea tuturor, 
inclusiv lui Nae, că nu-l mai iubeşte, ceea ce uneori aproape că cre- 
dea şi ea, pe de altă parte, iubirea ei pentru el e idolatrizată, îi face 
viaţa suportabilă, de la el primeşte în continuare o „lumină inexpli- 
cabilă”: „Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea 
pentru el e numai a mea. Nimeni n-o ştie, nimeni n-o bănuieşte. 
Acesta e singurul lucru care-mi aparţine numai mie personal. E o 
iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea şi numai a mea”%?. 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


E greu dacă nu imposibil de înţeles această autoamăgire, 
această conştientă şi irezistibilă subjugare, prin care, cum spunea 
cînd era tot la Montecatini, dragostea lui Nae „s-a scurs în mine ca 
o otravă dulce, ca un filtru îmbietor mi-a încălzit sîngele, mi-a înfri- 
gurat trupul, mi-a stimulat gîndul şi m-a lăsat plină de dor. Îmi lip- 
seşte aşa cum îţi lipseşte pîinea cea de toate zilele, cînd n-o ai”2. 
Poate înţelegem existenţa tragică a femeii trădate în iubire numai 
apelînd la parabole biblice, în ele să-i aflăm enigma, în ele să dăm 
peste vreun răspuns satisfăcător. Cum găsim, de pildă, în Evanghe- 
lia după Matei: „Caci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară”. 
E o ambiţie aproape diabolică de a întreţine o iubire în formolul 
unor amintiri indelebile, substituind-o astfel realităţii: „Îl iubesc cu 
sau fără voia lui, îl iubesc cu sau fără ştiinţa lui, îl iubesc fiindcă îl iu- 
besc. Şi ştiu că nu merită această iubire, dar i-o dau fiindcă e a lui. 
N-o merită ambiția lui, n-o merită vanitatea lui, n-o merită nesta- 
tornicia lui, dar o merită făptura lui deosebită de celelalte”. 

Amestec de senzualitate şi spirit, de iluzie şi speranţă vidă, 
aspirație spre mondenitate şi totuşi preţuind-o mai puţin decît viaţa 
sufletească, trăind în visurile ei adolescentine neschimbate, într-o 
casă fictivă şi într-o dragoste întreţinută de imaginar, Elena-Marga- 
reta lonescu luptă cu sine pentru a se învinge. Păstrează neatinsă şi 
cu ambiţie nestinsă idealitatea unei iubiri sub forma unui real tă- 
măduitor. Pentru ea, personalitatea lui Nae lonescu a încremenit în 
stadiul cînd s-au iubit cu adevărat. Îşi administrează zilnic doza 
aceea psihedelică de iubire pentru a putea trăi, chiar dacă crede că 
viaţa pentru ea nu mai are nici un sens, mai cu seamă că în ceea ce 
a trăit pînă acum i s-au pus de nenumărate ori „beţe-n roate”. Punc- 
tele ei de sprijin sunt copiii, care s-au făcut de-acum mari şi nu prea 
mai au nevoie de ea, chiar dacă ei rămîn, cum mărturiseşte, „sin- 
gurul lucru care promovează existenţa mea, pe lîngă ceea ce am 
făcut pentru Nae şi din el’. În sinea sa e mîndră, orgoliul ei se hră- 
neşte permanent din reprezentări nostalgice şi din aceste rezer- 
voare de energie vitală. Un exerciţiu care, se pare, că îi reuşeşte: 
„Trebuie să învingem pămîntul din noi şi să triumfe spiritualitatea. 
Norii nu sunt poetici decît pe un cer albastru, senin, în zilele de pri- 
măvară: melancolia îmbinată cu seninătatea sufletească”; sau: „O 
dragoste neîmpărtăşită e mai frumoasă decît una reală, care constă 
din hărţuieli zilnice, scene de gelozie, certuri inevitabile. E pură. Sunt 
nebună, nu? Ce idee! Sunt numai puţin fantască. Fantezia e răsplata 
nenorocului meu, e compensaţia răutăţii oamenilor, e arma mea de 
apărare”2%. 

Îşi interoghează sentimentele, dorinţele, plăcerile, stilul de 
viaţă, o încearcă autoironia în raport cu toate acestea, i se face curte 
şi are admiratori, comentează arta şi muzica pe care le întîlneşte, 
după cum îi place să se piardă în exerciţiul introspecţiei, al stimei 
de sine, al dialogului imaginar cu sine şi cu geometria exteriorului, 
al replicilor bogate pe care şi le dau reciproc cele două fiinţe care 
se ascund în ea, în aceeaşi Mitz: „una care trăieşte şi una care o con- 
trolează pe cea dintii”2. 

Pe cînd avea 48 de ani, ca să uite de sine, cu toate că de fie- 
care dată ajunge la sinele său cel mai adînc, călătoreşte şi merge la 
cură balneară în staţiunea Montecatini, de unde pleacă la Florenţa 
(unde se va întîlni, preţ de o oră, cu Principesa Elena a României), la 
Roma (unde asistă la un miting al cămăşilor negre, care, într-un 
„freamăt nebun”, din „gîtlejuri tinere” strigau lui Mussolini „Eviva il 
Duce”), pretutindeni avînd însă ca umbră obsesivă silueta lui Nae. O 
răscoleşte plăcut, se lasă sedusă de amintiri, arhivă care îi asigură 
densitatea unei vieţi sufleteşti numai de ea ştiută. Scăpată de pre- 


TI 


Euphorion 


tenţiile şi îndatoririle pe care le presupunea viaţa la Bucureşti (unde 
singura oază de relaxare erau concertele de la Operă, comentate cu 
profesionalism?6), aici, în Italia fascistă a sfîrşitului de octombrie 
1937, doamna (toaletele şi comportamentul ei îndrituiau un atare 
epitet, care-i şi plăcea) Elena-Margareta se simte „un căluţ sălbatic 
din stepă, care zburdă şi se hîrjoneşte, fiindcă nu ştie încă ce e ar- 
canul care-l va prinde, nici mîna dresorului”?2. 

Anul 1938 va fi însă, pentru Elena-Margareta lonescu, unul în 
care începe „romanul femeii învinse, al femeii nimicite, al femeii 
fără mîndrie, al femeii fără urmă de amor propriu”. E un an al cla- 
cării, al spovedaniei şi al unui mic rechizitoriu făcut lui Nae. După ce, 
cu un în urmă, suferea puţin din cauza faptului că nu mai era invi- 
tată (de nişte „gîşte mici şi proaste”) la întîlniri mondene sau de altă 
natură („Oare n-am existat decît în funcţie de Nae?”), acum se simte 
neputincioasă, obosită, tristă şi plictisită de viaţă. E o femeie învinsă 
şi căzută, fără voinţa şi putinţa de a se mai ridica. Nu mai e nici 
măcar musca din diligenţă (vezi fabula lui La Fontaine La coche et 
La mouche), ci o „epavă, o epavă vie, care poartă cu durere înfrîn- 
gerea”2. Deviza potrivit căreia e bine să gîndeşti limpede şi să tră- 
ieşti curat capătă un nonsens. „Nu mai sunt bună de nimic”, „N-a 
mai rămas nimic bun în mine”, iată cheia lamentaţiilor şi al unei re- 
volte în genunchi. 

Se roagă la Dumnezeu să-i dea odihna veşnică, pe care n-ar 
vrea să şi-o ia singură. E contrariată şi de convulsiile societăţii ro- 
mâneşti, ajunsă sub dictatura lui Carol al II-lea. „Ne-am găsit un nou 
stăpîn. Turcii, ruşii, fanarioţii, toţi pe rînd ne-au îngenuncheat şi ne- 
au umilit. În vinele nostre curge sînge de sclav; nu suntem învăţaţi 
să stăpînim, nici să fim liberi. Avem neapărată nevoie de un stăpîn. 

Cînd mă gîndesc că această dictatură a fost prevestită de 
Nae încă din 1931-32. Oare nu de asta n-a mai vrut să fie sfătuitor 
şi îndrumător al regelui?”2 

Suntem în 1939. După ce a fost închis în lagărul de la Mier- 
curea-Ciuc (1938, 13 ian.-21 iunie 1939), Nae lonescu va avea domi- 
ciliu obligatoriu în vila sa de la Băneasa. Elena-Margareta lonescu 
suportă tot mai greu jugul vieţii ei. Crede că are o existenţă de sfint: 
„Sunt zile cînd mă hrănesc cu piine, roşii, ceai, cafea. Locuiesc într- 
o garsonieră mică, port ciorapi mai ieftini decît o servitoare, nu mă 
duc la nici un spectacol şi-mi merge mai prost ca oricînd. (...) O fi 
vreun blestem asupra mea, care e mai puternic decît toate rugă- 
ciunile mele, decît toate străduinţele mele”. E în luptă cu limita vie- 
ţii, iar ceea ce o mai leagă de lumea de aici sunt cei doi copii: „Dacă 
n-ar fi fost Radu şi Răzvan şi n-aş considera ca o laşitate faptul de a- 
i lăsa fără nici un sprijin, cu siguranţă că încheiam demult cu viaţa, 
care, pentru mine personal, nu mai prezintă absolut nici un interes 
şi e un izvor nesecat de chinuri, fără întrerupere”3!. 

Rîndurile din 15 martie 1940 ne dezvăluie starea năucitoare 
pe care o simte Elena-Margareta la aflarea morţii lui Nae Ionescu: 
„Cum pot eu să înţeleg un asemenea lucru? Nae mort, Nae pămînt? 
El, care a fost numai spirit, numai inteligenţă şi strălucire? E cu pu- 
tinţă, Doamne, e cu putinţă aşa ceva? Odată cu el se năruie tot cea 
clădit cu talentul lui de 20 de ani încoace. N-a scris mai nimic şi nu 
rămîne pentru mai tîrziu mai nimic de pe urma lui; şi totuşi, a fost 
omul a cărui spiritualitate a avut un efect covîrşitor asupra întregei 
ţări”=2. 

În pofida destrămării relaţiilor dintre cei doi soţi, deasupra 
tuturor dezamăgirilor pe care filosoful i le-a pricinuit ani la rînd, în 
forul intim al Elenei-Margareta lonescu, iubirea ei pentru Nae a 
rămas neştirbită, încremenită în apogeul ei. De aici sentimentul pro- 
priei extincţii, surparea enormă pe care o simte la dispariţia fizică a 


18 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


celui pe care l-a iubit mai presus de orice: „Nu tu ai murit azi, ci eu. 
Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi 
toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru 
tine şi pentru copilaşii noştri”. Şi invocînd cele scrise de filosof pe 
un exemplar din Tristan şi Isolda, pe care i l-a oferit cîndva (Procul et 
prope, dum vivam et ultra - Departe şi aproape, cît timp vom fi în 
viaţă şi chiar după aceea), Elena-Margareta încheie trist şi cu spe- 
ranţa unei (re)întîlniri spirituale: „Oamenii ne-au despărţit, dar în 
eternitate nu ne poate despărţi nimeni”. 

Însemnările care au urmat, cele mai multe în germană şi 
franceză, exprimă resemnare, seninătate în cuget şi multă supunere 
în faţa divinității atotputernice. 


1v, Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, Bucureşti, Ed. Vre- 
mea, 2015; de un real folos sunt şi cele scrise de Dora Mezdrea în Nae Ionescu. 
Biografia, vol. III, Editura Istros - Muzeul Brăilei, 2003, secţiunile „Familia” şi 
„Păcatul - propedeutică la smerenia minţii”, p. 271-293. 

2v. Mihai Neagu Basarab, Ultima boemă bucureşteană (1964-1976), Oneşti, Ed. 
Magic Print, 2013, p. 120-121. 

3v. Elena-Margareta Ionescu, op. cit., pp. 5-15. Cităm din acest portret fără tri- 
mitere bibliografică. 

4v. Barbey d'Aurevilly, Dandysmul, trad. de Adriana Babeţi, laşi, Ed. Polirom, 
1995, passim. 

5 În spaţiul virtual s-a scris nu puţin despre aceste legături. E inutil să dăm tri- 
mitere la vreun site, cine vrea să citească tot felul de conjecturi sau bîrfe n- 
are decît să acceseze varii linkuri. Cu Maruca Cantacuzino, un nume predispus 
la cacofonie, aventura cu cel ce era mai tînăr cu vreo 13 ani, căsătorit şi cu doi 
copii, s-a terminat tragic: femeia a vrut să se sinucidă, şi-a dat foc şi s-a auto- 
mutilat. Noroc cu compozitorul George Enescu, cu care Maruca avusese o 
mică idilă, care a salvat-o şi a luat-o de nevastă. 

6 v, Elena-Margareta lonescu, op. cit., p. 23. 

7 Ibidem, p. 22. 

8 Ibidem. 

° Ibidem. 

10 Ibidem, pp.23-24. 

"1 Ibidem, p. 24 infra. 

12 Ibidem, p. 26. 

133 Ibidem, p. 29. 

14 Ibidem, pp. 30, 31. 

15 Ibidem, p. 35. 

16 Ibidem, p. 36. 

17 Ibidem, p. 39. Din acest an, 1936, Nae lonescu va locui în vila pe care şi-a 
construit-o la Băneasa, imobil în care azi funcționează Stațiunea de Cerce- 
tare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa. 

18 Ibidem, p. 40. 

1 Ibidem, p. 47. 

2 Ibidem, p. 46. 

21 Ibidem, p. 47; subl.ns., I.D. 

22 Ibidem, p. 57; subl.ns., I.D. 

2 Ibidem, p. 51. 

24 Ibidem, p. 53. 

25 Ibidem, p. 45. 

25 Despre George Enescu are impresii negative, chiar dacă lumea muzicală 
vedea în el un geniu. lată ce spunea la 1 decembrie 1937: „Compozițiile lui, 
după umila mea părere, sunt echivalente cu zero. Interpretarea lui? Uneori 
excelentă, dar numai uneori, atunci cînd muzica se potriveşte firii lui. Altfel... 
mult temperament, cînd trebuie şi cînd nu trebuie, completă lipsă de stil sau, 
dacă vreţi, totul stil Enescu. Bach, Beethoven, Mozart, Saint Saens, Lalo e (sic?) 
unul şi acelaşi lucru pentru el. Din toate scoate muzică sentimentală, uneori 
graţioasă, care merge la inima publicului căutător de efecte uşoare. E idealul 
muzicantului pentru marele public, care nu vede în muzică decît un senti- 
ment sau joc, dar nu idei. Enescu poate fi Musset sau Watteau, niciodată nu 
va fi un Michelangelo sau un Dante” (v. p. 78). 

2 Ibidem, p. 73. 

2 Ibidem, p. 90. 

2 Ibidem, p. 86. 

3 Ibidem, p. 9%. 

31 Ibidem, p. 97. 

32 Ibidem, p. 98. 

3 Ibidem. 

34 Ibidem. 


1/2019 


Euphorion 


loan Radu Văcărescu 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Lucian Blaga în orizontul evenimentului românesc 


„Peisajul devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; 
se întrupează în el un sentiment al destinului 
ca vântul în pânzele unei corăbii.” 


Lucian Blaga - Spaţiul mioritic 


Lucian Blaga, în „Spaţiul mioritic” (1936), partea centrală 
a „Trilogiei culturii”, introduce în discuţie un element capital şi care 
lămureşte multe dintre dificultăţile ridicate de demersurile filosofi- 
lor mai vechi ai spaţiului, ca şi de esteticieni de prestigiu, ca Riegl 
sau Worringer, care au discutat istoria artei din aceeaşi perspectivă 
a spaţiului. Blaga introduce în discuţie „orizonturile inconştientu- 
lui”, beneficiind, la vremea respectivă, de cuceririle psihologiei abi- 
sale. Ca atare, filosoful român schimbă perspectiva, gândind 
sentimentul spaţiului nu doar în funcţie de peisaj, ci şi de „orizon- 
tul spaţial al inconştientului”, „autentic şi nediluat”.2 Mai mult, fără 
să cunoască în detaliu gândirea arabă, dar beneficiind de o intuiţie 
remarcabilă, Blaga defineşte inconştientul astfel încât pare a fi o de- 
finire a „Imaginalului'> din sufismul persan: „Inconştientul nu tre- 
buie privit numai în înţeles de conştiinţă infinit scăzută, ci în sensul 
unei realităţi psihospirituale amplu structurate şi relativ sieşi sufi- 
ciente.” Imaginalul de care vorbeam fiind „imaginarul adevărat, 
creator, vizionar, esenţial şi fondator, deoarece fără viziune realul se 
dizolvă într-o înlănţuire de imagini voalate, deformate şi mutilate.” 
Henry Corbin vorbeşte despre existenţa unui spaţiu aflat deasupa 
conştiinţei noastre tridimensionale şi obişnuite, un loc în care im- 
aginarul nostru cuprinde lucruri care sunt „reale”, în sensul că aces- 
tea nu sunt imaginate de către cineva anume, ci având o existență 
de sine stătătoare. Este vorba despre ceva „dat”, care seamănă iz- 
bitor cu „arhetipul” lui Jung (după care s-a orientat Blaga atunci 
când a introdus în discuţia despre spaţiu şi peisaj „orizontul incon- 
ştientului”). 

Oricum, lucrurile sunt destul de bine cunoscute în privinţa 
spaţiului mioritic blagian, ca „spaţiu - matrice” al culturii noastre, 
„înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui 
sentiment al destinului”. Este vorba despre sufletul popular româ- 
nesc ca posesor al acestui spaţiu matrice, indiferent dacă românul 
ajunge să trăiască la sute de kilometri distanţă şi în oricare vreme 
istorică. „Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului”, spune 
Blaga, plaiul carpatic fiind nimic altceva decât spaţiul plin şi concret 
al naşterii sufletului românesc (acest spaţiu fizic, carpatic, plin şi 
concret, nu-i altul, geografic vorbind, decât ceea ce geografii nu- 
mesc platforma de nivelare Gornoviţa, în urma studiilor unuia din- 
tre întemeietorii geografiei româneşti, savantul francez Emmanuel 
de Martonne). Lucian Blaga duce la extrem importanţa orizontului 
inconştientului, al plaiului arhetipal, în naşterea sentimentului ro- 
mânesc al spaţiului, al sentimentului mioritic, lăsându-și totuşi 
marja de siguranţă necesară când aminteşte de reciprocitatea din- 


1/ 2019 


Spaţiul inefabil 


tre sufletul popular şi inconştient, astfel că, spune marele poet ar- 
delean, „Sentimentul destinului propriu sufletului popular româ- 
nesc s-a întrepătruns, cu plasticizări şi adânciri reciproce de 
perspectivă, cu orizontul mioritic.” De asemenea, în aceeaşi ordine 
a aliajului dintre peisaj şi sufletul unui popor al locului, filosoful nu 
uită să ne spună că ne găsim „pe un teren al nuanţelor, al atmosfe- 
rei, al inefabilului şi imponderabilului”, fapt care reuşeşte să pună în 
umbră oricare detractor, de ieri sau de azi, al filosofiei spaţiului mio- 
ritic. Mai mult, Blaga formulează splendid cu privire la naşterea po- 
porului român şi a limbii acestuia, în contextul atâtor nelămuriri 
istorice şi lingvistice, reieşind încă o dată legătura capitală dintre 
om şi mediul fizic al locuirii sale, chiar dacă azi ne poate părea res- 
trictivă statuarea unei singure feţe a sentimentului şi destinului 
nostru, chiar dacă importanţa orizontului inconştientului pare a 
ieşi, ca uleiul pe apă, desupra importanţei peisajului şi a evoluţiei în 
peisaj: „Poporul românesc s-a născut în momentul când spațiul- 
matrice a prins forme în sufletul său, spaţiul-matrice sau orizontul 
inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să de- 
termine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Graiul românesc a 
putut să evolueze şi să îndure mutaţiuni, peisajul geografic chiar a 
putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat cu statornicie de cleştar 
a fost dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice."* Cu alte cuvinte, 
Blaga inversează perspectiva, în ideea că cercetătorii s-au intrebat 
prea mult care sunt efectele peisajului asupra sufletului omenesc şi 
prea puţin ce dobândeşte peisajul din partea sufletului omenesc. 
Răspunsul lui Blaga e foarte clar şi în favoarea orizontului incon- 
ştientului: „Căci, una e peisajul - punct de plecare a unei serii de 
efecte sufleteşti; altceva e spaţiul-matrice ca orizont al inconştien- 
tului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se re- 
varsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al 
fatumului.”* 


Vasile Băncilă şi antinomiile Bărăganului 


Însă cel care vine cu o altă „combinaţie” cu privire la un alt 
aspect al spaţiului românesc este Vasile Băncilă. Filosoful de la 
Brăila este cunoscut în cultura noastră mai ales ca un important co- 
mentator al filosofiei lui Lucian Blaga şi care, mai târziu, a devenit 
chiar prieten cu marele poet şi filosof român, acesta acordându-i în- 
ţelegerea şi admiraţia sa, dedicându-i, de altfel, Spaţiul mioritic. Ori- 
ginar din portul Brăilei, dar, ca mulţi alţi oameni ai Bărăganului şi ai 
Bălţilor, cu rădăcini în Ardeal („purtător de plai”, ca să zicem aşa, 
transbordat în şesul sudului românesc !)- şi este de amintit aici că 
mulţi locuitori de azi ai acestui spaţiu românesc au ajuns şi s-au sta- 
bilit aici în cadrul fenomenului economic şi social al transhumanţei, 
mai ales păstorii din zonele Sibiului, Braşovului şi Vrancei - Vasile 
Băncilă s-a format ca filosof în anii de după primul război mondial, 
într-o vreme în care filosofia „spaţiilor” era la mare căutare, mai ales 
în urma apariţiei faimoasei lucrări de morfologia culturii a lui Os- 


Euphorion 


wald Spengler, „Amurgul Occidentului” (1918 - 1922). Filosoful 
român era poate cel mai îndreptăţit să dea o filozofie a spaţiilor ro- 
mâneşti. Însă acesta nu şi-a încheiat niciodată lucrarea vieţii sale, 
„Spaţiul Bărăganului”! (din varii motive), proiect care s-a dorit a fi 
un studiu asupra „peisagiilor româneşti”. 

Prezentând datele esenţiale ale morfologiei propuse de 
Vasile Băncilă, vom arăta aici mai ales faţa „psihică” a câmpiei du- 
nărene, mai precis a Bărăganului şi Bălţilor dunărene. Am folosit 
acest cuvânt deoarece însuşi Băncilă îl foloseşte, încă de la primele 
pagini ale sale dedicate spaţiul dunărean: „Bărăganul e o realitate 
psihică (s.n.) certă. El are misterele lui, lumea lui, folclorul lui, după 
cum are animalele şi mai ales plantele lui - el are ethosul lui moral- 
cosmic. Nicăieri, poate, nu e o fuziune mai deplină între biosferă şi 
natură, încât nu ştii unde începe una şi unde începe alta.”! Sau mai 
departe, cu privire la „omul” acestui spaţiu: „Omul de Bărăgan nici 
nu gândeşte clar: gândeşte cu viziuni - ca şi bălțile, ca vântul, necu- 
prinsurile stepei şi clipocitul lacurilor, leneş, ca imobilitatea apei, 
ori furtunos, ca cicloanele din timpul verii, de pe pustă.”! Ca şi des- 
pre profunzimea acestul spaţiu, de la nivelul material şi până la cel 
mintal: „Adâncimea nu-i posibilă decât în monotonie - e o monoto- 
nie în variaţie (multă variaţie dă superficialitate, plictiseală).”! În 
concepţia filosofului român, şi în ideea „antinomiilor Bărăganului”, 
acesta e o sinteză între finit şi infinit: „e infinit tratat cu finit atât cât 
trebuie numai pentru a deveni linişte, dar nu o linişte statică, 
moartă, ci vie.”! Să amintim aici iarăşi definiţia filosofică a peisaju- 
lui, decupat din spaţiul amorf, dată de Assunto: spaţiul care se con- 
stituie în peisaj este un spaţiu „în care infinitatea şi finitatea se 
îmbină, trec una în cealaltă.”! Băncilă ne mai spune că avem de-a 
face, în acest caz, cu cea mai însemnată dintre „antinomiile Bără- 
ganului”. Însă, mai spune filosoful, nimic hegelian sau revoluţionar 
aici, nimic provizoriu, ci „o geometrie animată - iar geometria e dată 
o dată pentru totdeauna.”! Arătând mai departe că, de fapt, Dum- 
nezeu e cea mai mare antinomie a spiritului uman, dar şi cea mai ar- 
monioasă, şi de aceea este valoarea sau bunul capital al genului 
uman, Băncilă spune că Bărăganul e şi el o sinteză de finit şi infinit, 
dar nu într-un plan transcendental, ci pe acela al cosmosului, al fe- 
nomenului, şi anume al celui mai larg şi mai definitiv rezolvat feno- 
men. Ca atare, Bărăganul nu e un simplu dor de ducă (asta, arată 
Băncilă, pentru citadinul superficial) şi nici plictiseală (asta pentru 
minori şi „efeminaţi”). Sentimentul dominant dat de acest peisaj 
este acela că „tu călătoreşti cu spaţiul întreg, cu planeta - că eşti în 
spaţiul astronomic”. Acest spaţiu, acest peisaj metafizic trebuie va- 
lorificat în cultura română, adaugă mai departe filosoful: odată pen- 
tru că o mare parte din cuprinsul românesc este format din acet 
şes, iar românii, după cum am văzut, n-au stat de-a lungul istoriei 
numai în munţi şi, al doilea, pentru că Bărăganul „e un spaţiu major, 
care poate sugera o cultură superioară, contra spiritului gliptic în 
cultură, în creaţia românească (vezi şi diminutivele în folclor - n- 
avem epopei)”.! 

Comparând cu Blaga, Vasile Băncilă face o delimitare ca- 
pitală în morfologia noastră a culturii (aşa cum, am văzut mai sus, 
însuşi Blaga o făcuse atunci când a introdus „orizontul inconştien- 
tului” în problematica filosofiei culturii, polemizând drastic cu filo- 
sofii germani ai domeniului), de care, din păcate, nu s-a ţinut deloc 
cont până acum: „Spaţiul mioritic e splendid şi e şi mai spendid tăl- 
măcit de Blaga, dar el nu ajunge pentru cultura noastră şi nici nu e 
singurul spaţiu românesc: nici în sens geografic, nici în sens abisal 
(al subconştientului). Spaţiul mioritic nu e ori nu trebuie să fie sin- 


80 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


gura matrice creatoare românească.” Într-adevăr, nici geografic şi 
nici cultural peisajul românesc nu are o singură faţă. Sunt două spa- 
ţii complementare româneşti, spațiul mioritic şi spaţiul Bărăganului, 
cel din urmă având virtutea că e un spaţiu „contagios” şi „sugestio- 
nant”: ondularea infinită a blagianului „spaţiu mioritic” se poate 
transforma relativ uşor în „spaţiu bărăganic”. Pe de altă parte, crede 
Băncilă, influenţa spaţiului asupra omului e mai mare decât spune 
Blaga, aici apărând de fapt turnura capitală de care vorbeam: „chiar 
spaţiul copilăriei face enorm în atitudinea de mai târziu a omului; 
vezi la marii scriitori).”! În acest caz putem exemplifica printr-un 
autor al locurilor, arătând iarăşi importanţa peisajului copilăriei - 
adolescenţei pentru creaţia artistică, cazul lui Ştefan Bănulescu. 
Scriitorul român a fost atât de puternic marcat de peisajul copilăriei 
şi al adolescenţei sale, încât întreaga sa operă se desfăşoară, în vo- 
lute mai înguste sau mai largi, în acest cadru finit-infinit, după cum 
foarte bine se va vedea şi din mărturisirile sale din ultima perioadă 
de viaţă. În acest sens, repetăm, Vasile Băncilă formulează splen- 
did: „Spaţiul unui om e o sinteză (care poate fi hibridă) între acest 
spaţiu istoric (al strămoşilor) şi spaţiul copilăriei-adolescenţei; între 
spaţiul istoric şi spaţiul biografic - totul pe un fundal ontologic (al 
subspaţiului pe care ontologicul l-a pus deodată în om şi în lu- 
cruri?)."2 Cu alte cuvinte, alături de spaţiul-matrice dat odată pentru 
totdeauna, trebuie introdusă biografia, în primul rând perioada co- 
pilăriri şi adolescenţei. Sau, mai departe, acestă completare a filo- 
sofului român, una în spiritul căreia putem înţelege mai bine 
operele artistice născute din matricea spirituală a Bărăganului, într- 
o iarăşi dubitativă atitudine a filosofului de la Brăila: „Unde stă 
atunci formula spaţiului care e în esenţa unei culturi? La origine, stă 
tot în influenţa peisagiului, dar cu prelucrarea adusă de om (căci 
omul nu e doar o oglindă)? Sau e ceva ontologic-metafizic aici? 
Adică: formula spaţiului e în lucruri şi ea s-a impus totodată şi în 
peisaj, şi în sufletul uman, în chip paralel, dar admițând corespon- 
denţe, influenţe secundare şi corecturi.”? În acest context, filosoful 
român introduce şi un alt aspect, acela politic (în aceeaşi idee că nu 
trebuie să existe doar o singură faţă a spiritului românesc), legat de 
posibilitatea unei culturi majore la români, prin introducerea unui 
alt element capital în discuţie şi care schimbă iarăşi perspectiva. El 
spune că în afară de „spaţiul subconştientului” şi de „peisaj”, mai 
există un spaţiul determinat, cel „politic”, de acesta depinzând 
enorm felul culturii (comparativ cu acele culturi majore, romani, 
greci, germani, etc.). Astfel, Bărăganul e un „material de sugestii ce 
poate fi utilizat de voinţa noastră politică, pentru a ne da un spaţiu 
spiritual major.”?2 Că ambele „spaţii” ne sunt specifice, şi cel de 
munte, şi cel de şes, se poate vedea foarte bine, arată Băncilă, din 
faptul că suntem atât neam de păstori (aici fiind vorba de transhu- 
manţa munte - câmp, cele mai vechi drumuri fiind „drumurile 
oilor”) cât şi neam de plugari. Însă, dacă „Mioriţa” e un termen final, 
spune Băncilă, „nouă ne trebuie ceva neperfect, dar vital, ceva ne- 
coerent, dar virtual”. Astfel, dacă românul e ori prea complex, ori 
prea evoluat (adică resemnat, ca în „Mioriţa”), dacă el este scavul li- 
rismului uşor, al didacticismului şi al melancoliei (după Cioran), 
numai „spaţiul bărăganic” l-ar scăpa de aceste „păcate”, de acest 
„blestem psihologic”.2 Cu privire la complemeritatea cu spaţiul pla- 
iului blagian, Băncilă arată că spaţiul bărăganic se poate grefa foarte 
bine acestuia; chiar dacă dispare ideea de ritm şi cea de înălțime, de 
platou, creşte ideea de infinit şi de esenţă ontologică: „Pe Bărăgan 
parcă eşti în esenţa lumii.”? 

Lucian Blaga a căutat, pe urmele lui Frobenius şi Spengler, 


1/ 2019 


Euphorion 


dar îmbogăţind capital perspectiva, să găsească un simbol spaţial 
unic pentru cultura noastră. Această monomie de explicare a ro- 
mânismului, prin spaţiul mioritic, e ceva unilateral, arată Vasile Băn- 
cilă, deoarece românii au două focare spaţiale (filosofii germani ai 
culturii amintiţi au încercat să găsească un simbol unic pentru ma- 
rile culturi istorice), nu doar cel de plai, ci şi cel de stepă. Două pei- 
saje care se opun şi se completează reciproc: structura indefinit 
ondulată a lui Blaga şi structura infinit neondulată a Bărăganului. 
Ambele dătătoare, axiologic vorbind, de perspectivă majoră în des- 
tinul culturii româneşti. Pentru că, scrie Vasile Băncilă, „Bărăganul 
n-are nimic minor, nimic de bibelou, nimic personalist, nimic ieftin- 
duios, efeminat - ci ceva anonim, totuşi ceva tare, personal, o nos- 
talgie a câmpurilor, ca o respiraţie metafizică a cosmosului, o 
melancolie ontologică, virilă."? 


Anton Dumitriu şi ţara minunară de dincolo de vremuri 


Discutând despre Lucian Blaga şi al său/ al nostru spaţiu 
mioritic, Anton Dumitriu (om al sudului românesc, de pe malul du- 
nărean al câmpiei), face o remarcă excepţională cu privire la spaţiul 
românesc: „Un asemenea punct de vedere stă la baza concepţiei lui 
Lucian Blaga, care a văzut în spaţiul daco-roman, un spaţiu mioritic, 
dominat de alternanţa deal-vale; desigur, un asemenea caracter pri- 
veşte numai un aspect al spaţiului românesc, el trebuie combinat cu 
alte caractere, care dau pământului românesc o personalitate 
unică, o paideuma - un suflet local.'2 În acest sens filosoful român 
aminteşte denumirea lui Nicolae Miulescu, aceea de „fortăreață car- 
patică”, cu privire la întreg spaţiul românesc şi la rezistenţa aces- 
teia în faţa pătrunderilor străine. Anton Dumitriu, vede spaţiul 
românesc nu doar din perspectiva „sufletului local”, ci şi din „am- 
bianţa unde hălăduieşte acest suflet”.2 Astfel, ar fi vorba despre o 
combinaţie şi o armonizare particularizantă care individualizează 
acest spaţiu ca pe o ființă, prin trăsături personale. Aceşti factori 
psiho-fizici au fost extrem de puternici încât au determinat ele- 
mentele antropologice şi psihice ale strămoşilor noştri, iar azi sunt 
prezente „ca nişte vârfuri rămase la suprafaţă, fără ca noi să mai 
fim conştienţi de adâncimea originii lor”. Anton Dumitriu numeşte 
acest spaţiu Terra Mirabilis, adică „Ţara Minunată”. Filosoful român 
dovedeşte aceste frumoase aserţiuni printr-un excepţional excurs 
în biografia spirituală a spaţiului românesc: din vremea arhaică a 
lui Apollo Hyperboreanul (hyperboreenii locuiau deasupra Pontului 
Euxin şi desupra Istrosului, ne spune Strabon !) şi până la ţara zeu- 
lui Zalmoxis, ţinut în care se trăia ca în vârsta de aur a omenirii; de 
la ţinutul unde stăpânea Saturn şi până la numele adevărat al aces- 
tuia, Omul (Homo), născut din unirea Pământului cu Cerul şi, mai de- 
parte, la denumirile „omeneşti” date multora dintre vârfurile 
carpatice, adică Omul, Om, La Om, Caraiman, Căliman (acestea 
nimic altceva decât coeli manus, adică „omul cerului”; de la „ţara zei- 
lor” (adică Dacia, „Da.ksa”, cum arată N. Miulescu?) şi până la alt as- 
pect uitat, păstrat în memoria pasivă a românilor, acela al identităţii 
dintre denumirea „dac” şi aceea de „lup” (chiar Apollo din Hyper- 
boreea era arătat uneori în chip de lup), astfel că întâlnirea tragică 
şi mirabilă dintre „dacii - lupi” şi romani - „fiii lupoaicei”, a devenit 
o osmoză uşoară şi naturală, pe lângă asemănările mari dintre lim- 
bile celor două neamuri; de la, iarăşi, Zalmoxis, şi până la istoria da- 
cică şi credinţa acestora, adică „nemurirea sufletului”, ba chiar, 
appetitus mortus, „pofta de moarte” („voluptatea morţii neîndură- 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


toare”, zice şi Eminescu !), şi până la păstrarea vechilor tradiţii în 
spaţiul românesc, în urma imensă lăsată nouă de spiritul strămoşi- 
lor noştri; de la ideea saturniană a învăţăturii care pune în centrul 
ei omul şi până la continuitatea doctrinară a acesteia, în sensul cre- 
dinţei în posibilitatea omului de-a mai atinge starea promordială 
din vârsta de aur a lui Saturn; de la spiritualitatea şi cumpătarea 
dacică, la practicile de mai târziu, de factură hesychiastică, adică 
existenţa practicilor legate de hesychasmei de-a lungul întregului 
ev mediu românesc, concluzia întregului excurs fiind aceea că: „Da- 
tele menţionate până acum ne arată că una din concepţiile cele mai 
profunde din vechime despre om şi condiţia umană, şi realizarea ei 
efectivă, a fost cultivată în ţările noastre, iar ansamblul de concep- 
ţii care puteau face din om un basileus (un om de excepţie), care 
putea fi considerat şi zeu - theos - , a aparţinut şi aparţine acelei 
forţe spirituale a pământului nostru (s.n.), paideuma saturniană, 
păstrată în diverse legende şi poveşti, sub diverse forme şi idei. A 
fost aceasta numai o dată ? sau ce-a fost va mai fi 2 Marele logician 
răspunde la acestă întrebare două pagini mai la vale, sub moto-ul 
eminescian Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe: „Nu există nici o 
îndoială că acest pământ minunat - această Terra Mirabilis - este o 
sursă de energii care se pot explicita într-o istorie neaşteptată.”* 


1 Lucian Blaga, Opere, 9, Trilogia culturii, Spaţiul mioritic, Editura Mineva, Bu- 
cureşti, 1985 

2 idem, p. 193 

3 vezi mai ales Henry Corbin, Mundus Imaginalis: Or the the Imaginary and The 
Imaginal, Spring Publications, Dallas, 1972, Spring, 1 - 19 

4 Lucian Blaga, op. cit., pp. 193 - 194 

5 Basarab Nicolescu, Imaginaţie, imaginar, imaginal, revista „Steaua”, nr. 6, 
2006, pp.4-8 

$ Lucian Blaga, op. cit., p. 196 

7 idem, p. 197 

8 Lucian Blaga, op. cit., p. 201 

° idem, p. 202 

1 Vasile Băncilă, Spaţiul Bărăganului, Ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Edi- 
tura Muzeul Literaturii Române şi Editura Istros - Muzeul Brăilei, 2000 

"1 Vasile Băncilă, op. cit., p. 9 

12 idem, p. 9 

13 idem, p. 10 

14 idem, p. 12 

15 Rosario Assunto, Peisajul şi estetica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 
58 

16 Vasile Băncilă, op. cit., p. 12 

17 idem, p. 13 

18 idem, p. 14 

19 Vasile Băncilă, op. cit., p. 15 

2 idem, p. 15 

21 idem, p. 16 

22 idem, p. 17 

2 idem, p. 18 

24 idem, p. 21 

25 Vasile Băncilă, op. cit., p. 138 

2 Anton Dumitriu, Cartea întîlnirilor admirabile, Ed. Eminescu, București, 
1981, cap. Terra Mirabilis sau Întâlnirea cu pământul natal, p. 284 

27 Anton Dumitriu, op. cit., p. 284 

2 Nicolae Miulescu, Da.ksa, God's Country, Ed. Nagard, Milano, 1976 

2 Anton Dumitriu, op. cit., p. 313 

3 Idem, p. 315 


Euphorion 


Anda lonas 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Hamlet, prinţul Danemarcei sau despre lume în negativ 


Victor loan Frunză a adus în anul 2017 o excelentă montare a cele- 
brei piese a lui Shakespeare pe scena Teatrului Metropolis din Bu- 
curești. După cum remarcă și criticul Monica Andronescu în Revista 
Yorick, deși dimensiunile mici ale scenei se asociază cu minimalis- 
mul, întreaga construcție regizorală conferă senzaţia de grandoare. 
Prin apropierea față de scenă și față de actori, publicul dobândește 
sentimentul intimităţii, al participării nemijlocite la acțiune și în ace- 
lași timp se simte copleșit de jocul magistral alinterpreţilor, de ten- 
siunea și emoția ce răzbate din ansamblul perfect orchestrat al 
punerii în scenă. 


Debutul spectacolului echivalează cu o imersiune bruscă în această 
pseudo-lume, ce are toate datele realității. La TV este transmisă în 
direct ceremonia de înmormântare a regelui iar în clipa imediat ur- 
mătoare, convoiul funerar își face intrarea în scenă. Muzica răscoli- 
toare a lui Tibor Cari, interpretată live de o orchestră, conferă 
solemnitate și o puternică încărătură emoţională momentului. Si- 
criul defunctului este însoțit pe ultimul drum de soldați din suita re- 
gală și de familia îndoliată. Cu toții se strâng aproape de preot, 
ascultând triști slujba, ţinută în limba latină. Numai Hamlet stă de- 
o parte, sprijinit de zid, ca pentru a nu se prăbuși sub apăsarea du- 
rerii. Eleganţa și distincția casei regale sunt sugerate plastic prin 
contrastul de negru (costumele și spațiul scenic) și auriu (epoleţii 
membrilor gardei și trompeta, ce intonează un marș funerar). 


Tot prin intermediul muzicii, care deviază brusc înspre ritmuri de 
charleston, se realizează trecerea la scena a doua, a nunții dintre 
Claudius, actualul rege al Danemarcei, și Gertrude, regina până de 
curând văduvă, ce se grăbește să-și lepede hainele de doliu și să se 
arunce la gâtul noului ei soț. Scena e imortalizată cu ajutorul a două 
aparate foto cu burduf, de la începutul secolului XX. Să fie acestea, 
alături de mobilier și de ţinutele alteţelor sale suficiente motive 
pentru a putea amplasa acțiunea spectacolului în perioada inter- 
belică? Nu neapărat, pentru că ne-ar putea contrazice televizorul, 
tipic pentru anii '60, costumele celorlalte personaje (Polonius și 
Laertes mai ales, îmbrăcat în piele), și chiar vestimentația ulterioară 
a reginei, care ne aduc în contemporaneitate. 


Noul rege Claudius, fratele celui decedat (George Costin, care face 
un rol de zile mari), stăpânește perfect arta oratorei și a persuasiu- 
nii, vorbind energic, apăsat și convingător, explicându-i lui Hamlet 
că moartea se înscrie în firescul existenţei, și că el însuși s-a căsă- 
torit „cu o bucurie moderată, echilibrând plăcerea cu durerea.“ Ca- 
racterul puternic, intonația și accentul ușor graseiat îi dau alura 
unui ofițer german. Ambiţia și determinarea îl fac seducător în ochii 
reginei Gertrude (Mirela Zeţa), care pare mai degrabă o victimă a 
propriei slăbiciuni, decât o adulterină tipică și o ucigașă fără scru- 
pule. Conștiința ei adormită se trezește în momentul în care Ham- 
let, coordonând trupa de actori ambulanți, pune în scenă asasinatul 
tatălui său. Printr-un gest subtil, dar elocvent, ea își retrage mâna 
din mâna regelui. Cu toate acestea, nedumerirea cu care răspunde 
acuzelor fiului ei, pare atât de autentică, încât te întrebi firesc dacă 
nu cumva în viziunea lui Victor loan Frunză Gertrude nici nu știe 
care sunt circumstanţele morții fostului soț, vina revenindu-i în în- 
tregime lui Claudius. Apariţia pentru a doua oară a duhului fostului 
rege (Alexandru Pavel), scrutător, cu o privire sugerând reproșul, în 


82 


Teatru 


scopul de a-l opri pe Hamlet să-și ucidă propria mamă, nu face decât 
să întărească ideea parţialei ei inocenţe. 


Andrei Huţuleac în rolul lui Hamlet, surprinde perfect complexitatea 
personajului, pe care rana din suflet îl transformă dintr-un visător, 
un îndrăgostit (a se vedea scrisorile adresate Ofeliei) într-un mare 
revoltat, un om ce alege să simuleze nebunia, în ciuda lucidității, a 
dezgustului, a ironiei amare ce rezidă în subtextul replicilor sale, 
aparent lipsite de logică. Violenţa cu care își tratează mama, pe Ofe- 
lia și chiar pe Laertes, (care are el însuși motive să-l urască) nu este 
decât un vehicul al durerii, exprimând suferința omului care nu mai 
are nimic de pierdut. În tot acest tăvălug, ce devine pentru el viața, 
în această luptă continuă cu sine însuși și cu ceilalți, este prinsă din 
nefericire și Ofelia un personaj în vizibilă evoluție în interpretarea 
Nicoletei Hâncu. Ea trece de la stadiul purității, castității și naivităţii 
adolescentine la cel al femeii triste și dezamăgite de respingerea 
prințului și mai ales de atitudinea lui vulgară, ajungând să înțeleagă 
în final absurdul dragostei și totodată al vieții. Înmormântarea ei 
oferă prilejul unei scene antologice, cea în care graporii, Adrian Ni- 
colae și Nicolae Parpală, sugerează printr-o interpretare excelentă 
derizoriul vieţii și al morții, cinismul existenței umane. Comicul și 
tragicul formează un melaj tulburător prin nonșalanța cu care ace- 
știa se joacă cu craniile și cântă la chitară cântece de lume în apro- 
pierea gropii pe care o sapă :„Să bem să ne veselim, că tot murim, 
murim...Mor și regii și minerii, moartea nu are criterii.“ 


Scena finală, cea a duelului dintre Hamlet și Laertes, este gândită ca 
o competiție de scrimă. Albul costumelor lor formează un contrast 
puternic cu roșul sângelui vărsat. Realismul luptei, a încăierării fi- 
nale dintre cei doi, creează suspans. Întreaga audienţă, atât cea de 
pe scenă, cât și cea din sală urmărește acțiunea cu încordare 
maximă. Pe moarte, Hamlet nu mai apucă să rostească nici măcar 
cuvântul „tăcere“ din celebra replică „totul e tăcere”. Spectacolul se 
încheie cu duhul tatălui aducând cu sine ca niște hrisoave, făcute 
sul, portretele celor morți în negativ, semn al migraţiei lor înspre 
lumea umbrelor. Muzica încheie apoteotic un spectacol tulburător, 
una dintre cele mai bune puneri în scenă românești ale textului Ma- 
relui Will. 


1/ 2019 


Euphorion 


Emil Cătălin Neghină 


rostul rostirii cu rost 


monodramă perpetuu contemporană 
se dedică lui konstantin stanislavski, vouă și mie 
personaj: actorulcaregândeștecescoatepegură 


actorul, surprins de inamici în timp ce spunea mulțimii adunate în piața 
mare a orașului poezii de dragoste noi, la un loc cu altele vechi de sute 
de ani, a fost arestat, schingiuit, supus la cele mai rele tratamente cu 
putință, a fost deposedat de cărțile adăpostite în garsoniera din turnu- 
lețul turnișorului, drepturile cetățenești i-au fost retrase, i-au fost arse 
pe scena unde a slujit o viaţă toate afișele, fotografiile, cronicile, pre- 
miile, toate referirile la el au fost șterse de pe rețelele de socializare, iu- 
bitei lui i s-au confiscat toate ustensilele de pictat, tuburile cu vopsele, 
aplicatoarele, șabloanele, tablourile, inclusiv șevaletul și halatul albas- 
tru, strada care îi purta numele a fost rebotezată cu numele unui fot- 
balist celebru, profesorii care l-au învăţat să-nveţe să gândească au fost 
retrogadați și mutați disciplinar, prietenii i-au fost exilați, ... 


acțiunea se petrece în celula unde actorul a supraviețuit 54 de ani... 
destăinurile sunt adresate unui tânăr viitor șoarece de bibliotecă cu 
care își împarte hrana, ultimul dintr-o atașată familie crescută și șco- 
lită fix acolo în... 


am întâlnit deseori în peregrinările mele oameni care se împiedi- 
cau în propriile cuvinte și în rostirea lor. dacă pentru unii era o ade- 
vărată pacoste să grăiască ceva în public, din pricina emoțiilor, 
altora nu le era jenă să își arunce rostirile aiurea, fără pic de per- 
formanță, cu penibile defecte de articulare, de logică, de frazare. 
limba vorbită era tot mai adânc agresată de neologisme adăpostite 
fals în snobismul de neînțeles, pentru mine, al papagalilor condu- 
cători ai nației, vârâte cu anasâna în mass-media ori în limbajul fo- 
losit în rețelele de socializare. nu e nicio noutate aici, de veacuri, 
peste tot în lume s-a întâmplat așa. limba vorbită a fost totdeauna 
mai puternică decât cea academică ori literară, s-a impus fără re- 
grete, fără scrupule. așa au dispărut scrieri importante. lumea nu le 
mai știe, n-a mai avut cine să le traducă în limba momentului. 


alte limbaje așa s-au născut. 


la început a fost cuvântul, de-acolo a plecat totul. prin el fiecare bu- 
căţică de simțire, fiorul, durerea, căldura, tristețea, iubirea, dorul, 
jalea, toate sentimentele ce ne-nfășoară existenţa își găsesc repre- 
zentare. cuvântul fără gând e calp, nula energie. aici intervine pu- 
terea artei mele, aceea de a găsi fineţea și adâncimea rostului 
rostirii cu rost. gândul cizelează cuvântul, îl șlefuiește până ajunge 
aproape de perfecțiunea momentului, până sufletul prinde aripi 
adevărate. când are cine pricepe ce-i cu magia asta e fain de-ade- 
văratelea. 


unii luptă cu prostia lor, alţii nici nu și-o simt. bâlbâiala și frazarea 
aiurea, incoerenţa ideilor, accentele indecente, sunt semne că gân- 
dul nu e împreună cu vorbitorul. 


rostirea scenică este esenţială în arta unui actor. fără stăpânirea 
acestei arme secrete nu se poate ajunge în zona excelenţei, atinge- 
rea zonelor cathartice devine imposibilă și demersul vorbirii devine 
gol de sens și înțeles, nu captează atenţia și nu mai are scop. folo- 
sind cu dibăcie accentul tonic, contratonic, aritmic, rima, cuvântul 
adună energii sau le spulberă, încărcătura lor emoţională poate 
stârni cele mai teribile emoții, de cea mai bună calitate sau dimpo- 
trivă. am folosit, cred, cu măiestrie accentul tonic, fibră elastică dur- 
fină care bine acordată, proporționată just intonației folosite, dă 
muzicalite ritmului frazării și cântă cu silabele potrivit alese. 

intonația depinde de accent, fix ca în muzică, fix ca în pictură. gân- 
dul impune respirația sunetului, a culorii, a grăirii, el dă energia ar- 
ticulării frumoase a tuturor întâmplărilor cuvântului intonat. 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Teatru 


auzul e cel care dă echilibrul potrivit vocii care rostește și nu are 
nicio legătură cu acuitatea auditivă care ţine doar de intensitatea 
sunetului. mulți semeni se nasc cu urechi bătrâne, adică percepția 
sunetelor e mică, plaja sunetelor sesizate este extrem de redusă. 
de aceea foarte puțini rezonează cu muzica simfonică sau de jazz. 
creierele capetelor cu urechi cu probleme nu digeră decât lucrurile 
gălăgioase, pe cele armonioase și complicate le elimină, nu le per- 
cep. 


formatorii de opinie indeciși asupra rolului lor pe lume, megalo- 
mani, egocentriști, sunt foarte periculoși. îi recunoști după aura es- 
tompată. ei impun reguli, stiluri de vorbit, atitudini care agresează 
direct limba naţiei. egal care nație. 


în vremuri trecute, actoria se studia la conservatoarele de muzică. 
un actor care nu știa să cânte, sau nu putea, era de neconceput. le- 
gătura dintre muzică și actorie a fost tare șubrezită în timp. armo- 
nia muzicală merge mână în mână cu armonia rostirii. auzul muzical 
e cel mai de dorit, educarea lui continuă e esențială pentru un ros- 
titor. fără așa ceva nu e de conceput performanța. oricât de inteli- 
gent ar fi un actor, fără harul ce-l dă experiența muzicală nu va fi 
decât un repetabil, un plictisitor, un același până la moarte, bun, 
dar prost. 


antrenamentul vocal al actorului trebuie să fie cum e antrenamen- 
tul sportivului de performanță, nu trebuie să lipsească, nu trebuie 
neglijat, pentru că se atrofiază musculatura și capacitatea de folo- 
sire exact a instrumentelor de trebuință rostirii: căile respiratorii, 
plămânii, faringele, traheea, stomacul... de ce? pentru că funcţia 
rostirii cu rost nu e din născare, ea se dobândește prin ani de studiu. 
puţini sunt oamenii care au nativ dotări speciale și cei mai mulți din- 
tre ei și le pierd în timp din cauza uzurii excesive și mai ales a ne- 
antrenării. 


cuvântul rostit zboară și dacă nu are cu el cele necesare, adică ritm 
și mișcare, nu zice nimic. dacă e gol nu face decât fâs și-atât. orice 
se întâmplă pe lumea asta are o structură ritmică și dacă nu are de 
la început tinde s-o dobândească. tendinţa spre echilibru a tuturor 
celor ce se întâmplă e firească, de aici melodicitatea. dezechilibrele 
duc la reforme, la reformări, la căpătarea unui sens ritmic, efemer 
și el, firește. 


pentru dobândirea echilibrului în rostire sunt trei actanți esențiali: 
accentul tonic, cel care dă direcția prozodică a cuvintelor, la care se 
adaugă, pentru nuanțări, accentul contra-tonic sau cel oratoric. de- 
licata bucurie atinge punctul culminant când se instaurează armo- 
nia dintre ritmul motor și cel perceput, între ce simți și ce-ţi 
transmite. 


asta am făcut, am adus la lumină sentimente, istorii, poezii, trage- 
dii, drame ori comedii, asta a fost arta mea, liantul dintre vechi și 
nou. asta lipsește lumii... întotdeauna a lipsit. cine-a îndrăznit a fost 
îndepărtat. covârșitor de stranie creatură e omul, prost și inteligent 
în același timp. aici poate se ascunde echilibrul. supraviețuirea. 


dacă n-ar fi atât de frig nici n-ar fi foarte rău aici, gândesc mai bine, 
mai legat... acasă n-aș fi avut timp de așa ceva, noroc cu tine, păcat 
că nu știi rosti cuvinte. te uiţi la mine și mă asculți. pari atent, ai 
înțeles ceva din ce ţi-am spus până acum? 


cuvintele sunt flori, dacă nu le protejezi le năpădesc bălăriile. 


sfârșit 


83 


Euphorion 


Valentin Muresan 


J 
Critica de artă și istoria artei 


Parafrazând sloganul unei emisiuni de la R.F.I. Romania, 
putem spune: „Critica de artă de azi este ciorna istoriei artei de 
mâine.” Ar fi o formulare parțială și lapidară, dar destul de potri- 
vită, căci critica de artă de azi e un prim comentariu despre lucrări 
și autori, care mâine ar putea intra în cadrul istoriei artelor. De fapt, 
între cele două compartimente există o strânsă legătură, căci nu 
poţi face critică de artă fără să ai un bogat bagaj de istoric de artă 
și nu poți fi un bun în cercetarea trecutului artelor, fără o experie- 
nță concretă, nu numai printre tablouri ale vechilor maeștri, ci și 
printre cele ale artiștilor contemporani. 

În fond sunt profesii adiacente, căci originea lor este co- 
mună și comună le este dorința de a evidenția frumuseţea operei de 
artă (de ieri și de azi), de a o face înțeleasă și apreciată. Benedetto 
Croce afirmă chiar, că există o anume identitate între cele două, sta- 
bilind că judecata asupra operei este ţinta lor finală, istoria, ca și 
critica, implicând o dimensiune valorizatoare. Scopul comun, nu ex- 
clude însă diferențe notabile: Criticul e foarte ancorat în actualitate, 
așa că trebuie să fie receptiv la schimbări, la noutăţi, încercând să 
le înțeleagă și explice altora, căci el se adresează în primul rând pu- 
blicului. Judecățile sale sunt riscante, de aceea el nu dă verdicte 
decât rar, mulțumindu-se să exprime păreri și opinii personale, cu 
o încărcătură cât mai mare de valabilitate și accesibilitate. El tre- 
buie să aibă o concepţie proprie, să gândească după un sistem de 
valori, dar nu poate rămâne la o grilă sau un șablon imuabil, apli- 
cabil oricărei opere, oricărui autor contemporan. Cu atât mai mult, 
nu poate adera la așa-zisele „legi ale artei”, prima dintre ele și cea 
mai persistentă, fiind cea care definea arta ca imitație a naturii. Or, 
cum afirmă Lionello Venturi: „Când vorbim despre personalitatea 
artistului, înțelegem omul în ipostaza lui de creator. În ipostaza 
aceasta el este reprezentantul eternului în artă.” Și apoi mai tra- 
nșant: „Așadar personalitatea artistică trebuie considerată drept 
propria ei lege” (/storia criticii de artă, București 1970, Ed. Univers, 
pp. 30-31). Deci criticul trebuie să aibă pe lângă convingerile sale 
despre artă și o mobilitate și adaptabilitate, o deschidere concep- 
tuală și ideatică, ce să-i permită o receptare a lucrărilor artiștilor de 
azi și prin prisma „propriilor legi”, a resorturilor afective, raționale, 
a ideilor pe care ei își întemeiază demersul plastic. Artistul se „măr- 
turisește” în lucrările sale, dar se și „ascunde”, ne arată (uneori in- 
voluntar), ceva din eul său profund, din „ființa sa sufletească”, dar 
se străduie să ne facă să vedem mai ales ceea ce vrea și crede că ne 
place, ceea ce șochează, ori poate stârni admirația. Faptul acesta 
complică mult descifrarea mesajelor sale artistice, a sensurilor, sim- 
bolurilor și profunzimilor din creaţiile pe care el le prezintă publi- 
cului. Mai ales în condiţiile efervescenţei și a fluctuațiilor rapide ale 
artei contemporane, în care nu mai există stiluri dominante, ci o 
multitudine de desfășurări personale, care se vor cât mai originale 
și independente față de academii, de mentori sau grupări, sarcina 
criticului (dar și a receptorului artei), devine mult mai dificilă. În 
această situație, inevitabil criticul e tributar mai mult sau mai puțin 
orientărilor epocii actuale. Altădată era dator să pornească de la 
ideologia oficială (marxistă), pe care apoi încerca să o evite, tocmai 
fiindcă evoluţia artelor depășise demult vechea gândire economico- 
politică, materialist-dialectică de la sfârșitul sec. XIX. Și nu era lucru 
ușor, fiindcă doctrina fusese impusă de esteticieni și ideologi de 


84 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Artă 


după 1917 (Lunacearski) și apoi de după 1945, ce voiau să demons- 
treze valabilitatea și veșnica aplicabilitate a tezelor și principiilor 
marxiste pretutindeni, deci și în domeniul artelor și esteticii (Georg 
Lukacs). 

Spre deosebire de critic, istoricul de artă lucrează, anali- 
zează, comentează în genere, opere și autori consacrați, sau cel 
puțin cunoscuți, fapt ce îi înlesnește folosirea unui sistem de apre- 
ciere și valorizare relativ stabil, cu criterii de evaluare și caracteri- 
zare des uzitate și omologate, pe care le aplică (cu câteva accente 
personale), asupra unui proces artistic deja încheiat, „muzeificat”. În 
acest sens, marele avantaj este posibilitatea de a privi totul din per- 
spectiva timpului și, ca în cazul evenimentelor istorice, timpul 
„cerne” și limpezește situații, personaje, valori, opere, capodopere. 
O latură dificilă a activității istoricului de artă rămâne însă, experti- 
zarea și atribuirea lucrărilor autorilor anonimi, ce solicită deseori 
un efort titanic de cercetare în biblioteci, arhive, muzee, internet... 
pentru descoperirea de date privind viaţa și activitatea unor artiști 
mai mari sau mai mici, apoi atenta și îndelungata studiere a lucră- 
rilor, pentru a remarca elemente, detalii ce pot duce la aflarea pa- 
ternității lor. E o muncă dificilă, în care de foarte multe ori 
consultarea și colaborarea cu maeștri restauratori, cu alți specia- 
liști ai domeniului, poate aduce revelații. 

În privința documentării, erudiția în materie de stiluri, cu- 
rente, tendinţe artistice, trebuie adesea completată cu vaste cuno- 
știnţe de istorie a civilizaţiilor, a vieții politice, economice, sociale și 
(mai ales) artistice ale unei epoci, sau de-a lungul altor vaste inter- 
vale de timp. Istoricul de artă întâmpină probleme în încercarea de 
a sublinia calitățile unor opere din secolele trecute, fiindcă trebuie 
să se transpună în sfera de gândire a vremii, să prezinte și explice 
vechile judecăți și aprecieri asupra acelor creații, opiniile privitoare 
la autorul lor și ecourile avute în epocă. Dar concepţia creatoare a 
artiștilor s-a format sub influenţa ideilor, principiilor, doctrinelor fi- 
losofice și religioase, dominante pe-atunci, fiind mai degrabă impli- 
cit însușite, aplicate, decât propriu-zis studiate. Ele aveau la bază 
fragmente, păreri lapidar enunțate de câțiva filozofi, din antichitate 
și până în perioada Manierismului și Barocului, când apar nume- 
roase scrieri ce încercau să stabilească un fel de reguli și norme ale 
perfecțiunii în artă, care urmate, ar fi dus la realizarea capodope- 
rei. Aceste opuri aveau ca model faimoasa carte a lui Giorgio Vasari 
(părintele istoriei artiștilor, cum a fost numit mai târziu): „Vieţile celor 
mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italieni, de la Cimabue 
până în timpurile noastre”. În astfel de tratate, sunt prezentați, in- 
terpretați și analizați vechii maeșrti celebri (ca la Vasari), dar și unii 
dintre contemporanii autorilor ce scriau acele pagini, de multe ori 
ei înșiși pictori, sculptori... tot ca și Vasari. 

Însă discutate, explicit formulate, demonstrate și contro- 
versate, teoriile despre frumos, se conturează coerent abia înce- 
pând din sec. XVIII, o dată cu apariția esteticii (Alexander 
Baumgarten). Noua disciplină (considerată: Știință a cunoașterii sen- 
sibile), a evoluat după aceea în cadrul filosofiei clasice germane 
(Kant, Schelling, Schiller, Hegel, Schopenhauer), ca istorie a spiritu- 
lui artistic, apoi ca „știință” preocupată de fenomenul artistic în an- 
samblul său, fiind însă de multe ori ruptă de arta propriu-zisă și 
înțelegerea ei. 


1/ 2019 


Euphorion 


Dar acceptând afirmaţia lui Croce, critica și istoria artei 
comportă, și foarte multe elemente comune, ambele împletind ca- 
racterul teoretic și pe cel istoric în cadrul comentariilor despre ar- 
tiști și lucrările lor. De altfel, după constituirea „esteticii filosofice”, 
aceasta va rămâne o instanță mereu invocată și de criticii de pre- 
tutindeni, în sprijinul și întru argumentaţia judecăților valorice for- 
mulate în privința autorilor, lucrărilor, expozițiilor, saloanelor... 

Pe de altă parte, istoricul încearcă să aducă în atenţia con- 
temporanilor săi operele și autorii de altădată, exprimând puncte 
de vedere actuale în privința acestora. Căci și despre operele de artă 
se poate afirma că au soarta lor, ca și cărțile (habent sua fata libelli) 
și se păstrează în actualitate, ori se pierd în ceața memoriei sau 
noaptea uitării, unele revenind mai târziu la cote de admiraţie en- 
comiastice. (Ne putem închipui azi, că după dispariția sa, Vermeer 
van Delft a rămas necunoscut pentru mai multe secole?). 

Poate sună ciudat, dar istoria artei are 
și ea caracter... istoric, așa cum ne-o demons- 
trează germanul Udo Kultermann în cartea sa in- 
titulată exact: Istoria istoriei artei (București 1977, 
Editura Meridiane). Aici el arată că, cu fiecare ge- 
neraţie, percepţia producţiilor artistice (fie ele și 
„definitiv” consacrate), se schimbă mai mult sau 
mai puţin, căci fiecare epocă își conturează alte 
coordonate și impune altă viziune asupra artei. 
În această situație, cercetarea nu urmărește dis- 
creditatea, denigrarea, relativizarea sau contes- 
tarea operelor/autorilor pe care le fii (re)discută, 
ci revelarea altor și altor aspecte inedite, prin noi 
orientări și studii, noi metode de lucru. Și Kulter- 
mann arată că, mari personalități ale istoriei ar- 
telor, au dezvoltat și problematizat în viziuni 
personale și opinii diverse, curentele, școlile de 
artă, operele și pe autorii lor. Au reușit astfel să 
dezvăluie noi aspecte, idei, concepții plastice, pe 
care cei de dinainte nu le remarcaseră, sau nu le 
considerau demne de atenţie. (E destul să ne gân- 
dim la textele și părerile lui Vasari asupra lui Mi- 
chelangelo (în 1550), apoi la multele interpretări 
și descoperiri ale altor istorici de artă care s-au 
ocupat de atunci și până acum de marele scul- 
ptor și pictor florentin, de lucrările sale celebre). 

Cazul criticilor de artă nu e foarte feri- 
cit, „erorile magistrale” apărând destule ori în pă- 
rerile și evaluările lor (Cezanne, adesea disprețuit 
în epocă, van Gogh complet ignorat de contem- 
porani; a vândut un singur tablou în timpul vie- 
ţii). Dar astfel de situații sunt parţial scuzabile, 
pentru că: „Un pictor autentic își are felul său 
propriu de a imagina, care dezvăluie o lume 
nouă. Pentru a-l înțelege și a-l aprecia, criticii tre- 
buie să poată vedea cu ochii lui, altfel spus cu 
ochii minţii lui.” (L. Venturi, op. cit, p. 37). Or, a privi 
opera cu ochii autorului, e foarte greu; iar criticul 
e un receptor de artă instruit și experimentat, dar 
ca și altora, îi lipsește ceea ce istoricul și teoreti- 
cianul de artă Eugenio d” Ors (Profesiunea de critic 
de artă, București 1977, Ed. Meridiane, p.12, I. Pas- 
cadi), numea Gândirea figurativă. Credem însă, că 
autorul spaniol enunță sintagma în sensul Stagi- 
ritului, ce considera că forma este cea care defi- 
nește obiectul, desprinzându-l din materia 
amorfă și haotică, făcându-l astfel să existe și im- 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


plicit să devină cognoscibil (Metafizica). Artistul creator gândește fi- 
gurativ, adică concretizează figurativul din gândul său în forme vizi- 
bile (pictura), palpabile (sculptura), construite monumental 
(arhitectura). În artă abia după crearea operelor apar „regulile” crea- 
tiei, critica acestora, teoriile, considerațiile, interpretările... Totuși, 
dacă istoricul de artă e lesne acceptat, criticul e uneori privit ironic, 
batjocorit, ca o „căpușă a artei” (de către unii artiști), deși nu există 
expoziție fără vernisaj, iar o dată deschisă, artistul dorește, cere un 
text despre ea, căci „scripta manent”. Adevărul în această privință 
ni-l spune tot Eugenio d" Ors: „Căci și critica are [...] dreptul să 
afirme că, dacă ea n-ar putea exista fără operele de artă la care se 
referă, nici ele n-ar ajunge fără ea la o entitate sau eficacitate des- 
ăvârșită. Cultură înseamnă întotdeauna dialog. lar adevăratul dia- 
log între artist și public nu s-a putut niciodată desfășura fără 
interpret. (ibidem, p.26). 


3 
> 
[a 

S 
> 
3 

e 

S 
2 

e 
iZ 


Euphorion 
Franz Hodjak 


Colegiul Brukenthal. În curte 


Colegiul Brukenthal. Aici, în curte, 
în umbra zidului, apăsătoare, 
stăteam acu treizeci de ani, 


puțin distant față de catedrală, 
și mă-ntrebam, ce mai urmează oare? 


m-am cățărat în tei o dată doar, 
în turn, niciodată, fiindu-mi teamă 
să nu fiu martor când părinţii mei 
vor trece-n neființă-n viitor. 


poșircă îmi turnam pe gât 
și mă-mbătam, vai mie, turtă 
și niciodată nu știam de ce. 


apoi, într-un târziu, peste burice 
început să-mi 

crească câte-un 

ochi, cu voia mea, și 


am putut 


întinde mâna după univers. 


Traducere de Walter Johrend 


86 


Christian Maurer 


Ulița vițeilor 


În bucle tandre soarele descinde 

pe ochi de șarpe, ivăre de poartă, 

și norii-ncep în horă a se prinde 

cu propria umbră peste țigla spartă. 


Parcă-s viței de aur, păscând albastre 
și rare petice de boltă evolventă, 

se oglindesc în geamuri unde-n 
glastre bolesc alături salvie și mentă. 


Mușcate înghesuite-n jardiniere 
tânjesc după un leagăn de perdele, 
și-n curte, portulacul, cu plăcere, 
se scaldă-n roșul viu de micșunele. 


Pavajul neted, vechi, rămas din 
basme, își numără trecutele dispute 
sportive. Ros de neoplasme 

e trotuarul, semn de ierni trecute. 


Se cască-ncet și multe alte hăuri, 
ulița strâmbă-i doar o trecătoare 
prin care meșteri au plecat în negre 
găuri din casele cu scări exterioare. 


A mai rămas un cenușiu de dolii 

și o verandă cu ferestre zăvorite; 
prin găuri roase-n pielea de vițel de 
molii te urmăresc stafii încremenite. 


Și soarele scobește-n igrasie 

de zid, fără pe somnoroși să-i cruțe, 
și-n alb de nori și etamină vie 
trece-n revistă ciori și mămăruțe. 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Traduceri 


Din vol. Schöpf Sieb um Sieb vom Regen, Passau și Sibiu, 2002, 
traducere de Walter Johrend 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Oskar Pastior 


Jaluzele ridicate, jaluzele coborâte 


Traduceri 


Prima mea poezie era formată din trei cuvinte şi avea avantajul că o puteam recita - mai bine zis mormăi - ore în şir fără a fi presat 
de timp. Suna aşa: 


jaluzele ridicate, jaluzele coborâte 
jaluzele ridicate, jaluzele coborâte... 


Şi tot aşa mergea în continuare. Ilustra o după amiază de vară transilvană a unui puşti vizavi de intoleranţa faţă de încăperile cu uşi în- 
chise. Nu încăpea nici un fel de îndoială că era poezie, că a fost şi era a mea şi că eu sunt autorul, devreme ce o am în memorie şi după 45 
de ani. 


Testament - în orice caz 


= 
= 
P] 
Ba 
= 
S 
a 
=! 
Fa 
S 
B 
3 
rn 


Jaluzele ridicate, jaluzele coborâte. 
Jaluzele derulate, derutice descusute. 


Luluţele gurilipite, zuluțele prinse-n ațe. 


Boticuțuri, ce plăcere, oticuțuri sățioase. 
Kalaşolog avtamat, şchiopnicov tot avtamat. 
Scorţişoră prinsă-n calc, aluflori pe catafalc. 


Marmelodii la salată, meloide buzelate, 
desenate şi pictate, digerate, ţuţuite, 
bufnitură de copite, sfărâmat pe sub 
potcoave. 


Primolines zgelozie, ovăz verde lălăit, 
binezicevacamu, flori de amarilis nu, 
bulăman absalom, albumena la salon. 


Nostradamus Hanomag, lanatolior 
furtun, futuspirit de gunoi, mutulism 
piromantic podcefalo genţiana cu 
aromament de tun. 


Falicon de ihtiol, glande-n ceaţă de 
gudron, guri de leu în debara, uşi d-eben 
în saramură, sateliți în vârf de jet, 
stalaghizdă de argon. 


Oberom, balon de aur peste nuduri jalopete, 
Sulalaica cască botul, cucubau, şi ţi-o înghite, 
Arșiţă de montevenus, lipicioasă și captivă. 


Nesatisfăcătoare pare la urma urmei şi speculaţia himeno-plastică, cum că aici ar fi vorba de restabilirea unei nevinovăţii primordiale. 
Este ceva imposibil. Un triunghi nu e fecioară nu e carceră de milă. Ca să nu mai amintim faptul că o cârpeală locală cu material ultra- 
subţire, ac şi aţă (plângăreață) lasă totdeauna găurele în urmă. Fuşăritocato ad fontes, ad acta, păcat. 


Traducere de Walter Johrend 


1/ 2019 ȘI 


Euphorion 


Ferdinand Schmatz 


marele babel, marea babiloni.r.e, acum 


nimic, 

toate acestea se 

luptă-ntre ele aprig ca-n ring 
râvnind mereu spre axul central 

în iureşul durerii ne-ngăduit de sus 
în hohot închegat, un pisc ridic.ol - 
astfel 

necurmat tălăzuie valuri de voci 


nestăvilit spre punctul cel mai de mai jos scăpătând; 


de data asta însă 

se-ascund sub vânătăi şi 

nu doar că nu se ostoiesc 

şi strânse laolaltă nu-nalţă 

vreo notă spre cer 

ci dimpotrivă 

cresc - pân-la spinarea mielului - 

ca pomii cu crengile spre sine-ntoarse-n necurmată 
bâjbâire dup-al trunchiului neted traiect 

pe grămăjoara lor de turf 

rotocol adunată de limba-săpăligă 

tot astfel dar se-nalţă toată bâlbâiala 

năvală dă tânjind pe buze să-şi capete formă 
se macină-n miezu-i, se-nvoaltă şi un solar 
dezmăţ dezlănţuie-ntre genele ce 

se deschid şi văd, anume: 

chipuri - clătinat desprinzându-se din analog 
şi asta-nseamnă : se cade 

semne s-acopere privirile, ele 

şiroiesc şi răpăie deja în jos 


cu toate că osia-i unsă, scrâşniri răzbat şi palmele bătând, ecou 


o, un nume pentru toate-acestea 
totul sau nimic e prea la-ndemână 
colcăie pe alei 

întâmplător prins de auz 


aşadar : unde prinde urechea zvon acolo pun hotar livid timpa- 


nele 
şi bat pe pielea tobelor cadenţa 


şerpuirii fasciculelor de fibre-n ceea ce-i posibil a se ţese 


unul - cu joc! - în vârtejul ce face-a da-napoi 
ceea ce-n cumpănă sta 


88 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


şi asta-nseamnă-n tremurul vorbirii : 

ci înţelege-odată 

ia-te după respiraţie, după ideea niciodată doar ea 
ci totul, adică ceva întreg 

prin înc-odat' 

prin astă dat' 

aşa se dezghioacă-ncet 

ceea ce era aşteptat 

ţopăie, tremurat ca mierlele 

de pe un ram 

pe noi şi noi, ameţitor de-n.alte 

opreşte clătinatul ram, nu chiar de tot 

ţâşneşte fulger într-o urgie de culori înveşmântat 
împingându-se-n sus de la călcâi până-n cortex.t 
şi se-nalţă, -nalță-atât de sus că nu-i rămâne 
decât să cadă-napoi 

rod şi om totodată 

vietate prinsă-n cursă-n cazul de faţă 

cădere rost.u.ită, însă (gândită) 

prea târziu 


roză 


sfios 

mi se dăruie 
sânge-nflorinda 
minune 


în razele spinilor 
înfloreşte peste ea 
sorbind-o 

noianul de calm 
purpuriu 


mi-atinge-obrazul 

şi face din noi 

ochi râzători 

ram, frunză 

- cum săgetează buzele dulceaţa, 
interzisul 


Traduceri 


1/28% 


Euphorion 


frunză 


nicicând de mână culeasă 
desfiră ne-mplinitul 

pe dos străbătută-i de vine 
ce lasă vederii tot mustul 


ramură 


ţâşneşte-ntre două 
neaşteptată-nverzind chiar pe trunchi 
- pururi tânără - îşi mână-n sus mereu 
zigzagul 

vădind ce s-a schimbat în boarea 
ce-adie dinspre celelalte către ea 


trunchi 


se arcuieşte vânjos în sus 

cerc împrejurul propriului ax 

îi pândeşte dinainte sporul şi-n urmă 
rămureşte de jos vlăstarele ţâşnind 
- prin crăpăturile din scoarţa-piele - 
când tainic sus 

zideşte rădăcini pe mai departe 


dunăre 


nimic 
nu curgea 


neştiut se-nclina doar o cumpănă undeva 


ca să sloboază umoarea ce fără temei 
picura 

până la buza fântânii 

dădea peste margini şi fără oprire 


năboia radios 

din umeda humă, 

înainte chiar de-a se chema cumva, 
subţire, tremurat : năvalnic 


- undă încă nenumită - 


care văzu - o nu pe sine 

nici pe tine, nici pe mine 

şi nici pe noi 
oglindindu-ne-ntrânsa necunoscuţi 
în curgerea-i căutând urma 

ci ceea ce-n această cursă, totuşi 
se arcuieşte-aşa departe şi ceea 

ce stă pentru ce-i ferm 

- picior, ori mână, ori herb - 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


sprinten se rostogolesc mai departe 
şuviţele-astfel adunate 

se-amestecă pe dată 

în clocot greu de lumină 

- cum ar veni : ea suntem noi, tu eu 
ca-n albie-n pat aidoma-i întinşi - 

şi ea-i 

la obârşia ta, a mea, a noastră 
de-acuma şerpuim şi noi 

cu ea, tot mai departe-adânc în noapte 


şi-aşa, dintr-o dată 
sub poala muntelui Berg se-ncunună cu numele Brigach 


n-o mai căutaţi, ca pe-un izvor ascuns susurând pe sub frasini, 


ea curge legându-şi şopotu-n vorbe 
şi cântă cu-ale sale nume: 
dunăr, duna, dunai 


(începutul poemului) 
tigru, aproape-aievea, două ipostaze 


adulmecă 

palpită 

tresare 

pândeşte-adânc în sine pofta 
se zbârleşte galben 

işi întărâtă simţurile 

de la parte la întreg 

în totul fiară 

se saltă-nainte-o bucată 
ţinteşte-n plin 

acolo 

se năpusteşte curmeziş 
- cu toate dungile frânte - 
asupra prăzii 

izbeşte 

sfâşie 

înhaţă 

durerea-ntoarsă 

îl fulgeră-n tot ce palpită 
şi-n momentul următor 
tandru odor 

drag tuturor 


Traducere de Mircea Ardeleanu 


Selecţie din volumele Das grosse babel, n, (Haymon Verlag, 1999) şi 


Quellen. Gedichte, (Haymon-Verlag 2010) 


89 


Euphorion 


Andrei Zanca 


Un sihastru al poeziei 


Pe Miron Kiropol l-am întâlnit prima oară la Chartres, unde locuia 
într-o casă aproape lipită de celebra catedrală. De la început m-a 
frapat la el aura de poezie, care îi învăluia întreaga ființă. Acest lucru 
s-a confirmat mai apoi și în convorbirile noastre ulterioare, când mă 
chema la telefon de la Paris, unde s-a mutat ulterior. O viață dedi- 
cată în întregime poeziei, o trăire deplină prin și întru poezie. Din 
toate textele sale se desprinde această viețuire adâncă în clipă, care 
este și cea mai deplină, cea mai autentică. Să crezi în ceea ce este, 
constituie o eroare. Totul este în continuă schimbare în clipa unei 
expozii de înger. Totul are loc (și nu se întâmplă, cum se zice de obi- 
cei) în clipă, în clipa trecătoare, reînnoitoare, în acest exil în care ne 
aflăm cu toţii. Ne „(re)trimitem” pe noi înșine Aici, din necesitatea 
unei ne-defrișări lăuntrice, și ne reîntoarcem, mereu, într-un conti- 
nuu neastâmpăr toroidal, spre a reînvăța pacea, răbdarea, iubirea, 
smerenia, blândeţea și moartea. Nici aceasta din urmă nu vine, cum 
se spune de obicei, de undeva din afară - urcă din clipa nașterii, lent 
în noi. Ceea ce se „întâmplă” în lumea din afară - ca reflecţie a lumii 
noastre lăuntrice - este o întâmplare, doar privită ca semn divin. 
Pacea lăuntrică - ca fundament dinspre care se vor desprinde mai 
apoi toate celelalte - , este însă un concedente dea, un dar divin, un 
rezultat al grației divine, un răspuns la o sete lăuntrică și absolut in- 
dividuală. Este un rezultat al grației divine, ca și iubirea de altfel, care 
nici ea nu se poate înfiripa la poruncă, cu îndemnuri, nu se dobân- 
dește prin efort încrâncenat. O remarcă cu o undă fină de umor și 
Hristos în evanghelii, sugerând, dând limpede de înţeles, că ambele 
sunt un rezultat al Grației. Comuniunea ridică treptat întreaga spe- 
cie umană, o înalță, prin vibrația la unison, la un nivel calitativ mai 
înalt al Conștiinței (care nu cunoaște pluralul). Tragedia timpului 
nostru este însă tocmai această gândire fără de conștientizare. Se 
pierde legătura cu sufletul, cu tot ce e viu. Prin prisma acestor ra- 
pide consideraţii, drept punte înspre receptarea poeziei lui Kiropol, 
revin la textele lui care nu au nevoie (precum deseori se afirmă, 
când e vorba de poezie și de unii din reprezentanți ai ei), de „o evo- 
luție”; Miron nu se află în evoluţie, în ce privește poezia lui, ci în des- 
ăvârșire continuuă. De aici și remarca mea: deși tratează mereu 
teme „solemne”, poezia sa este lipsită de o solemnitate festivă. Im- 
aginile duc mereu dincolo de imagine, tocmai printr-o benefică 
transcendere a lor. Aidoma miturilor, imense lentile prin care 
putem recepta lumea, ele îndeamnă la o altă vedere. O vedere care 
încearcă mereu să devanseze insuficiența limbajului față de trăirile 
genuine, mai întotdeauna, de neîmpărtășit. Ele sunt doar sugerări 
care deschid evantaiul unor interpretări libere, personale, și tocmai 
de aceea poartă semnul actului de trezire. Este tot ce poate face mai 
mult arta autentică: să trezească. Și în același timp să nu încorse- 
teze, ci să acorde deplină libertate celui trezit pe drumul absolut in- 
vidual al Aflării. Acest drum se află mereu dincolo de orice limitări 
dogmatice, instituționale, și tocmai de aceea, reprezentanții lui au 
fost de-a lungul vremurilor, mereu persecutați, interziși ori exter- 
minaţi. Dacă credința oarbă limitează, cantonează, calea individuală 
a aflării presupune un travaliu lung și absolut personal, care poartă 


90 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Eseu 


înspre un miez, în care ne vom întâlni cu toţii cândva. O îndrituire 
deplină a afirmației, „nu cred - știu”. În analogie cu poezia, ar fi 
vorba de găsirea sunetului personal, al acelui sound absolut indivi- 
dual, pe care unii nu-l găsesc o viață întreagă, câtă vreme sunt rupți 
de Conștiinţa pură, id est, de divin (așadar, și de sine). Marea poezie 
dintotdeauna deține întotdeauna un fior metafizic, spiritual. O 
adiere suavă se desprinde din fiecare text al lui Kiropol, „cum altfel 
am putea fi iubiți / de lectura unui vis”? „Închiderea” în text a poe- 
ziei devine astfel deschidere în cel ce o lecturează. Se poate vorbi de 
poezie ca destin, doar când ea devine dar, când este dăruită cu o 
bucurie, sporită de rarefieri lăuntrice. La o privire adânc asumată, 
totul în jur este sacru și reclamă gratitudinea noastră. Lumea vine 
înspre noi în adâncă rezonanţă cu cele îndorite lăuntric, cu gându- 
rile și sentimentele noastre; ea răspunde la chemarea lăuntrică, se 
înfiripă prin ea. Altminteri se trăiește în starea generalizată a im- 
posibilității găsirii unei căi de mântuire; între cele două forme mai 
recente, care au dominat lumea, capitalismul de jungă și comunis- 
mul ateu, există firește și alcoolismul, ca stare adiacentă, interme- 
diară; sminteala e așadar, soră bună cu stupiditatea. Departe de 
concretul, de asaltul unei lumi iluzorii, Miron își continuă însă cu o 
seninătate de invidiat Calea. Cuvintele lui reînvie, chiar din simpli- 
tatea lor străveche, din somnul în care pe nedrept au fost alungate 
de pragmatizări devastatoare și se înfățișează în toată frăgezimea 
lor. El este un alchimist al limbii materne, pe care o admiră și o în- 
drăgește fără istov; asta, și datorită infinităţii de nuanţare a cuvin- 
telor în jocul lor, în impactul lor fin de reamalgamare. Este limba 
deplinei ospețiri, limba găzduirii nelimitate, tocmai prin rafina- 
mentul și multiplele ei semnificaţii, prin plierea ei lină la rezona- 
ntele străine, toate dobândite și păstrate mai ales prin ceea ce unii 
consideră cu superioritate a fi încremenirea noastră istorică. Dacă în 
alte limbi străine, nuanțele ei delectante și decisive se pierd prin 
transpunere, limba română este capabilă să găzduiască aceste 
limbi; ba mai mult le sporește valenţele de rezonanță. Un fior orto- 
dox (însă de natură primordială, originară), proaspătă și neîngrădită 
de dogmele ulterioare, se desprinde din textele lui Miron; totul în- 
văluit în lumina fină, aproape bizantină, a unei opulenţe familiare, 
intime, deloc severe (ori stilizate pâna la secătuire). „Stilizarea”, în 
cazul lui Kiropol, este un rezultat spontan al reverberaţiei sunetului 
genuin din scrisul său. Textele sale adie din retorta lăuntrică, din 
abisul copilăriei și prospețimea unei tinereţi, când totul era posibil, 
totul era o rarefiere de beznă într-o jubilație vitală. În mijlocul unui 
Paris doldora de istorie și cultură, poemele sale vin ca un zefir orien- 
tal, încărcate de fiorul spiritual al pietrelor rare și vechi, ce pe mă- 
sura trecerii timpului își sporesc valoarea și strălucirea. În montura 
acestui exil, poezia lui impune cu fineţe, valenţele rare ale graiului 
matern, un act înlesnit de depărtarea aceasta atât de apropiată, de 
dorința recuperării prin limbă a rupturii geografice. În acest demers 
ele își redescoperă suavitatea, fragilitatea, gingășia, și dobândesc 
prin însăși impactul lor, o forță și o vitalitate reînnoită. Asaltul ma- 
lefic e mereu aproape, căci unde lumina își murmură inocența, se 


1/ 2019 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


pregătește mereu și asediul obscurităţii, al beznei; o beznă, -r 
care în fond nu este decât o lumină atenuată, homeopatic 
prezentă în ea. Doar menționarea tăcută a unui nume, și 
ajunge, spre a impune în jur zidurile etanșe și nevăzute ale 
protecției absolute. Poate suntem însă aici, spre a ne ruga, 
nu doar pentru noi și lume, ci și - ori mai ales - pentru mân- 
tuirea demonului. Până nu se va înţelege acest lucru, nu se va 
schimba nimic. Neologismele, aproape că lipsesc din de- 
mersul acesta poetic; cuvintele cele mai simple ascund în 
ele și cele mai adânci înțelesuri, semnificații, care au fost în- 
gropate-n apele tulburi ale vremurilor. Ele redau, într-un 
murmur Sihastric, trăiri unice, fără așteptarea unei recu- 
noașteri - unde “mâna stângă, dreapta ce face, să nu știe” - 
această cunoscută parafrazare reliefează o evidenţă, care 
azi își impune deplin, tocmai contrariul. Aidoma unui pus- 
tnic al poeziei, el își poartă în șoaptă cuvintele, cu un surâs 
și cu o simplitate, ce nu mai are nevoie de comentariile sa- 
vante ale descifrării. În simplitatea lor, ele nu fac decât să 
ofere un răgaz, o oprire în timp, aidoma splendidelor basme 
ale copilăriei de pretutindeni. De altfel, chiar și în textele lui 
de proză, de o uimitoare adâncime a analizei în zbaterea lor 
existenţială, el nu face altceva decât să deconstruiască sa- 
vant o poezie. Acesta constituie și marca valorică a marilor 
proze. Înţelesul, sensul nu sunt impuse, ci constituie o 
marcă a acestei revelări spontane a fațetelor ascunse și ui- 
tate ale cuvintelor, ale limbajului însuși (redus la forme hi- 
lare azi). Și chiar, dacă pe alocuri textele înscriu și volute de 
interogație mustrător-îndurerate, în maniera și spritiul me- 
morabil al marilor cronicari, ele se țin departe de încrânce- 
nările detestare, sentenționare, aparând pe alocuri în 
postura unei „tânguiri”, a unei mâhniri deplin justificate de 
altfel. Ambele se mistuie însă lent în compasiune, în pros- 
pețimea nealterată a trăirii în clipă. Undele psalmice ale ros- 
tirii se rotesc în jurul acestei clipe, cum încremenește bezna 
în jurul luminii. Textele lui se leagă într-un monolog spiritual 
și spiralat, ce oferă aceeași tihnă, ca și actul răsuflării după 
o grea povară. Redate în forma structurata a unei proze, ele 
ar prefigura un jurnal al stărilor cotidiene, cărora trăirea spi- 
ritualizată le-ar conferi fără doar și poate, o tentă incitantă. 
Dacă o pasăre ne nedumerește prin neastâmpărul și impre- 
vizibilitatea înălțării ei în zbor, înfiripând în noi întrebarea, 
oare știe încotro se îndreaptă, atunci când se înalță în vo- 
lute de zbor, unii vor intui rezonanța undelor, care se 
cheamă și o cheamă dintr-un nevăzut și căreia ea i se su- 
pune la fel de spontan, fără ... a se mai întreba de ce. Aidoma 
acestei păsări, Miron se lasă dus, intră în această elansare 
spirituală cu o încredere deplină, cu setea retrăirii, regăsirii, 
însă și cu favoarea și fervoarea trăirii - însingurate, îndure- 
rate - în graiul natal, ce-i este în același timp, mamă și sfâ- 
șiere. El se cufundă adânc în el însuși căutând impactul dintîi 
dintre el și aceste cuvinte uitate, regăsite și atât de îndră- 
gite. Graţie lor se mistuie timpul și depărtările. În inocența 
acestui impact se ascunde suflul personal al poeziei sale, 
mântuirea și re-aflarea de sine, pacea și comuniunea. Miron 
este unul din cei, care la vederea florii înălțate, drept răs- 
puns, de o celebră mână, ar fi surâs și el, fără doar și poate. 


A 
=, 
F] 
a 
= 
S 
[==] 
3 
E 
S 
i 
© 
ia 


1/2019 


se 


Euphorion 


Marian Dopcea 


Doinaș - astăzi 


Exasperat de liniștea din jurul unei cărți Cornel Regman 
publica, în urmă cu jumătate de veac, polemicul „Doinaș refuzat 
de critici” - menit a îndemna la o mai dreaptă cinstire a operei 
unui poet ce venea cu „un întreg mod de a fi”, cu o cultură supe- 
rioară și o complexitate ce surclasa, evident, epoca. „Seminția lui 
Laokoom" (căci despre ea e vorba) venea după „Omul cu compasul" 
și era, ca și acesta, o operă practic fără fisură - în afara „perfe- 
cțiunii” care-l enerva pe altfel destul de priceputul Laurenţiu Ulici. 


Preocupați (firește!) de congeneri criticii șaizeciști îl cla- 
saseră pe cerchist identificându-l, prematur, cu baladele din ti- 
nerețe, parțial publicate în „Omul cu compasul”. 


Se instaurase, deja, prejudecata conform căreia Doinaș 
spusese ce avea de spus - în pofida faptului că majoritatea tex- 
telor relevau niște ipostaze noi ale celui ce avea să se dovedească, 
de-a lungul deceniilor următoare, de departe cel mai cultivat și, 
în anume sens, împlinit poet al anilor postbelici. 


Mai remarca Regman buna prestație a poeților cu evi- 
dente calități de critic precum V. Felea ori G. Grigurcu - (pe atunci 
semnatar doar al unei cărți de versuri). 


La mai puţin de două decenii de la moarte Doinaș pare 
a fi „refuzat” de poeţi - în sensul că opera lui nu a făcut „școală”, 
ba nici măcar influenţe sporadice nu pare a fi provocat - și asta în 
ciuda prestației remarcabile a mai multor critici care au oferit, fie 
și doar parțial, exegeze convingătoare. 


„Speţa capricioasă a poeților!” - sunt tentat să exclam, 
reprimându-mi cu greu un sentiment de frustrare (căci mă număr 
printre mulţii beneficiari ai bunăvoinţei acestui poet, a cărui 
amintire o venerez). 


Preţuirea mea superlativă justificată, inițial, de lectura 
din „Tomis”-ul anului 1968, a primit, în timp, imbolduri noi, dato- 
rate studiilor semnate de |. Negoițescu ori V. Nemoianu, precum 
și numeroaselor cronici din revistele literare. 


Doinaș se dovedește a fi un poet acceptat de critici dar, 
din păcate, (cam) ignorat de poeți. 


Nu-i orice nădejde pierdută, însă... 


Cu o convingătoare încercare de a resuscita spiritul doi- 
nașian vine George Vulturescu, poet cu excelente „apucături de 
critic” (sintagmă cistelecaniană!) într-o lucrare de doctorat (măcar 
inițial, în nucleul ei), erudită, comprehensivă și (mai ales) fără ne- 
suferite ifose scientiste. 


92 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


Recenzii 


E vorba (înțeleg) de un prim volum urmărind poetica 
doinașiană* - fiind de așteptat și un al doilea (mai amplu?) pur 
exegetic. Avem, oricum, 375 de pagini dense, cu o scriitură ele- 
gantă, de erudiție neostentativă, nexcluzând (uneori) metafora 
critică și subtilitățile unor judecăți nu doar adecvate ci și expri- 
mate într-un registru autentic artistic: «O schelărie de întrebări 
împânzește psalmii: se poate „zidi” pe întrebări o „trăire întru 
Dumnezeu”? Doinaș se simte un misionar al întrebării"» sau: „Sunt 
ispite la care un om poate rezista, sunt ispite care-l năruiesc pe 
om și altele care-l înalță”, ori «Oglinda apei pare, astfel, o „hartă 
visată” a omului, un indiciu spre o călătorie inițiatică a sinelui spre 
sine». 


Limbajul poetic al exegetului face bină casă cu desele ci- 
tate din gânditori cu structuri intelectuale mai puțin lirice dar 
deschişi înțelegerii simbolice mai mult decât celei scientiste, pre- 
cum M. Eliade („Arborele este o formulă iconografică a realității 
absolute”), G. Bachelard, H. Biedermann. 


Doinaș este, indiscutabil, cel mai cult și mai complex 
poet al ultimelor șase decenii. Sincretismul mistico filosofic al 
operei sale se sprijină pe căteva teze fundamentale, precum 
aceea că principiile artei moderne nu s-au zămislit după ruptura 
de principiile clasice, ci după aimilarea lor, ori aceea că „Nu există 
poezie în afara cântului cosmic” (Bachelard) sau, formulată ex- 
plicit de însuși Doinaș, cum că există o „transcendenţă a textu- 
lui”, o relaţie manifestă sau secretă cu alte texte. 


Cartea lui Vulturescu are o arhitectură sofisticată, cele 
trei părți („Conjuraţia «locului privilegiat» și «tiparele eterne»”, „Poe- 
tica lui Ștefan Aug. Doinaș” și „Nuptiile fragmentului” sunt structu- 
rate pe capitorle ori subcapitole (cu titluri semnificative sau doar 
numerotate) - introduse în textul mare de citate revelatorii din 


opera teoretică a poetului, ori din numeroasele sale interviuri. 


Astfel, prima parte stă sub semnul afirmației (de ne- 
contestat!) că „o înclinaţie spre impersonalizare mă bântuie 
mereu, indiciu desigur al unei anumite «crize de inspiraţie» dacă 
nu și al unei structuri”. 


Partea a Il-a (și cea mai amplă a volumului urmărește 
strict poetica doinasiană, evidențiindu-i motivele, efigiile tutelare, 
spațiile și măștile - la care poetul însuși face deseori referință. 


Una dintre tezele revelatorii este aceea că „discursul 
poetic se hrănește din diversele tipuri de discurs care se înrudesc 
cu el însuși: discursul filosofic (îndeosebi metafizic și cosmologic), 
discursul mitologic, discursul simbolic, discursul religios etc...” 


1/ 2019 


Euphorion 


E vorba, desigur, de o contaminare nu de o înlocuire a 
poeticului cu filosoficul, religiosul etc... - și o dată prinsă ideea 
Vulturescu o urmărește până la ultimele consecințe. Demersul 
lui este quasiexhaustiv. Ancorarea textului doinașian într-un 
cadru cultural universal este fără cusur. Exemplar, în acest sens, 
este comentariul poemului „Poteca” (din 1963! O capodoperă, 
fără îndoială) a realizarea căruia sunt convocați Baudelaire (Co- 
responderi) și Haidegger al cărui concept - Lichtung - s-ar mani- 
festa la Doinaș ca „foame de frumos - mistică”, travestită într-un 
decor metafizic. 


Contactul cu realitatea impalpabilă a poemului nu se 
pierde nici o clipă - citatul servind cu strălucire argumentaţia. 


Voi urmări, în cadrul Efigiilor tutelare - pe aceea a Mis- 
trețului cu colti de argint, pentru exemplaritate, de o parte, dar și 
pentru că poemul așa de celebru nu este nici pe departe unicul și 
absolut relevantul pentru ipostazierea creatorului său. 


Cele șase substanţiale subcapitole sunt precedate de 
scurte observații preliminare privind motivul vânătorii, având în 
plan principal cerbul - înlocuit în scenariul doinașian de mistreţ 
(animal hibrid, cu colţi de argint). Transfigurarea e - zice Vultu- 
rescu - în spiritul zoomitologiei românești și este produsul unei 
asocieri culturale. Numai că zoomitologia română nu este chiar 
singura floare din grădina lui Dumnezeu. Așa că exegetul ne 
poartă (și bine face!) prin Vede, René Guenon, Borges și tradiția 
daneză, mitul lui Adonis și Merlin, druidul. Ca interferenţe cultu- 
rale se stăruie asupra lui Goethe (Regele ielelor) și A. De Vigni 
(Moartea lupului). Adevărat festin cultural - marcat, în primul 
rând, parcă, de patima vechilor grămătici [Ritmicitatea prozodică 
se desfășoară într-un tempo de șuvoi care-și adaugă viituri spre 
vărsare. Inserţiile dialogului (tată-copil; copil-Regele ielelor; ser- 
vitor-prinţul din Levant) asigură forța motrice a compoziţiei și po- 
tențează conflictul dramatic prin aliteranța rimelor [...] prin 
recurența unor versuri”. 


Similar e tratat motivul sunetului de corn (Eminescu, Sa- 
doveanu, W.B. Yeats, Ezra Pound și N. Stănescu sunt cei citați). Vâ- 
nătoarea în alte poeme și poemul replică (Vânătoarea cu șoim) 
întregesc strălucit demersul critic. 


„Mistreţul cu colți de argint” nu este însă, cum par a fi 
hotărâți să susțină unii singura marcă identitară a poetului. Poe- 
mul acesta este, vorba lui Arghezi, doar o treaptă într-un urcuș 
fără sfârșit. 


Împins de o adevărată bulimie exegetică poetul sătmă- 
rean descoperă, iară și iară, câte o „deschidere spre o altă sinteză 
a operei lui Ștefan Aug. Doinaș, aceea a discursului mixt și a onto- 
poemelor, a pluralității măștilor în elucidarea adevărului poetic.” 


Nu lipsesc observațiile paradoxale: „Ca orice act al fap- 
tei și scrisul se întemeiază pe un supliciu” - ce-l situează pe Doi- 
naș, cel puţin aparent, înafara seninului joc inocent hâlderlinian, 
nici justificarea lor, fie și bazată pe afirmaţiile altora: „De aici re- 
zultă și fracturile sale ideatice, ca și discretele rupturi de logică, 
diferite de tehnicile suprarealiste; fiindcă toate sunt reordonate 
într-un supratext (R. Munteanu). 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


(sl 
=] 
B 

S 
S 

3 
ta 


„Câţi Doinaș vor fi fiind?” - se întreabă, la un moment 
dat, proaspătul doctor, conștient că „supratextul” se alcătuiește, 
cu migală și răbdare, precum un puzzle uriaș, dintr-o multitudine 
de alte texte, aparent mărunte, aparent măști de-o clipă. 


Răspunsul e de aflat, firește, de fiecare dintre noi, citi- 
torii, însoțindu-l pe Vulturescu în călătoria lui prin Psalmi, ori prin 
Elegii - prin ţinuturile pe care le străbate, neobosit, aventurosul 
Proteu. 


Aleg, ca pe un fel de concluzie, câteva rânduri metafo- 
rice: „Clasicizarea încă în viață a autorului este derutantă: vezi cas- 
telul, dar nu i-ai urcat scările, n-ai deschis ușile și încă nu știi că în 
sălile cu arcade ceremoniile daimonice iluminează, că înăuntru 
se oficiază, poate, cea mai secretă conjurație.” 


*George Vulturescu Ștefan Aug. Doinaș „Tiparele eterne” și poetica ori- 
zontalității - Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2018. 


93 


Euphorion 


Mihai Posada 


Un sonetist la ora antologiilor - Marian Dopcea 


Să scrii despre Marian Dopcea - după ce au făcut-o lon 
Negoiţescu, Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Cornel Moraru, 
Simona-Grazia Dima, lon Roșioru, lon Tudor lovian, George Vul- 
turescu, Al. Cistelecan, Ștefan Borbely, la opiniile cărora poetul 
ţine mult, cât să le publice opiniile în două din culegerile sale 
de versuri (Ca o ploaie prea repede (Versuri inedite 1976-2014), Tul- 
cea [f. ed.], 2014 și Poeme de pe Insula de Smarald, [Tulcea:] Ka- 
rograf, 2018 -, poate părea o aventură. Nu poate fi ignorat nici 
comentariul lui Romulus Bucur, la antologia din 2014. 

Aflat la ora antologiilor, începută în 2014, autorul își an- 
tologhează și producția poetică mai recentă, în culegerea Căile 
Domnului (poeme alese 1970-2018), [Tulcea:] Karograf, 2018. O la- 
tură nu tocmai inedită a poeziei sale - după strofele licențioase 
pe care le-a publicat la VATRA - crește în vigoare, odată cu la fel 
de recent-apărutele versuri satyrice (de la satyr) cuprinse în vo- 
lumul Se leagănă, leagănă patul - cântece de-mperechere -, [Tul- 
cea:] Karograf, 2018, semnate cu pseudonimul Gellu Zalud. 

Sonetist convins și convingător, Marian Dopcea scrie, 
parcă parafrazându-l pe Salinger: cu dragoste și abjecţie. Sau, 
cum spunea criticul lon Negoițescu, la 1971: «Pasiphae și Zenon 
fac casă bună în lirismul cast, naiv și totuși ironic al lui Marian 
Dopcea». Azi, parcă l-am adăuga și pe Antistene, cinicul, pentru 
completarea unui profitabil ménage à trois în plan poetico-mi- 
tologico-filosofic. Profit evident înregistrat de Marian Dopcea la 
nivel estetic. «El e un poet menit afectelor filozofice», prevedea, 
încă de la 1971, Ilon Negoiţescu. Formal, așadar, lirismul lui Dop- 
cea, ca moștenitor literar, ar avea ascendent în exploatarea oa- 
recum baudelairiană a esteticii urâtului, prin explorarea 
extremelor ce se ating, formulată în arghezianul Testament («Din 
bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și preţuri noi»). În 
plus, ambii poeți români s-au apropiat și îndepărtat de trăirea 
/Sstudiul teologiei, cam la aceleași vârste. 

Făgărășean născut la 7 martie 1951, în satul Ludișor, 
comuna Voila din judeţul Brașov, Marian Dopcea a absolvit Li- 
ceul Radu Negru din Făgăraș avându-l profesor pe Cornel Mo- 
raru, a studiat vreme de doi ani, fără să finalizeze, Teologia 
Ortodoxă la Sibiu unde îi cunoaște pe mentorii declarați și ve- 
nerați: criticul lon Negoițescu și poetul Wolf von Aichelburg, 
este licenţiat în Litere la București (din 1976), unde frecventase 
cenaclul lui Crohmălniceanu, și devine profesor la Grupul Școlar 
(liceul) C. Brătescu din Isaccea, orașul tulcean din apropierea lo- 
cului unde Dunărea se împarte în cele trei braţe, înainte să se 
verse în Marea Neagră. Autoexilat la Isaccea, Noviodunumul ro- 
manilor în Dacia, poetul locuiește și acum, împreună cu fami- 
lia. Între debutul cu Despărțirea de plante (1976) și următorul 
volum de versuri, Decrepitudine (1999), poetul lasă să treacă 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Recenzii 


peste două decenii, aproape un sfert de veac, fapt ce îl îndrep- 
tățește pe George Vulturescu să îl caracterizeze contextual pe 
Marian Dopcea ca pe: «Un poet al crizei, al alienării individului 
într-un secol de traumatisme, turnându-și acidele observaţii 
asupra lumii și oamenlor în formă fixă, tocmai pentru a se de- 
taşa, neconformist, de corul postmodernităţii oficioase», iar pe 
Romulus Bucur să afirme: «Un poet, cel puţin în aparenţă, in- 
sensibil la glorie, la şcoli, grupări, găşti, coterii & alte moduri de 
asociere, mai mult sau mai puţin dezinteresate şi legitime. Un 
poet care ia, bunăoară, vechea formă a sonetului ca pe o 
unealtă cu care-şi face treaba după cum crede de cuviinţă. Unde 
se potriveşte, bine, unde nu, o mai ajustează puţin şi tot o face 
să meargă». 

Dopcea este și autorul volumului Aprilie, luna florilor de 
mai. Carte despre lon Negoiţescu şi alţi prieteni de demult, Bucu- 
reşti: Editura Eikon, 2017, de unde extragem mărturia revelato- 
rie: „Relaţia mea cu Negoiţescu a fost, îndrăznesc a zice, una de 
tip religios. L-am privit însă ca pe un fel de zeu, nu ca pe un 
sfânt. Era ca zeii şi ca Arta, amoral, dincolo de Bine şi de Rău, 
atent însă, mereu, la reverberaţiile Răului şi ale Binelui” și ob- 
servăm «sinceritatea adorației» (Șt. Borbely) autorului pentru 
Negoiţescu, despre care afirmă: „mi-a spus de mai multe ori 
cum că aș fi omul cel mai pur pe care l-a cunoscut vreodată”. 
Despre amiciția cu Nego și Aichelburg, despre profesorul mar- 
xist de filosofie Tudor Bugnariu, ginerele lui Blaga și „despărți- 
rea” de acesta, care i-a fost profesor timp de un an, despre 
întâlnirea cu Paul Constant și Cornel Brahaș, cu profesorul de li- 
teratură Gheorghe Raţiu, cu universitarii Ilie Guţan și George 
Nistor, la Sibiu, el face câteva mărturisiri în revista EUPHORION 
- numărul tematic „Prietenia: Cercul Literar de la Sibiu”, nr. 3 
din 2018, pp. 16-17. 

În antologia din 2014 (Ca o ploaie prea repede), Marian 
Dopcea dedică amintirii prietenului iubit care este celălalt 
maestru al său, dimpreună cu lon Negoițescu, anume poetul 
Wolf von Aichelburg, un ciclu de versuri la pp. 92-148, intitulat 
BICICLETA DOMNULUI WOLF. Petru Romoșan - poet, proprietar și 
editor al Editurii Compania din București - se autodenunţă într- 
o relație homosexuală, pe atunci ilegală (prin anul 1977), cu Ne- 
goițescu și Aichelburg, incriminându-l și pe Marian Dopcea. 

Acesta scoate magistralul volum de sonete heteroero- 
tice Se leagănă, leagănă patul - cântece de-mperechere -. Apărut 
chiar în anul ratatului referendum din România, pe tema rede- 
finirii constituţionale a familiei ca legătură oficiată strict între 
«un bărbat și o femeie», volumul lui Marian Dopcea, apărut sub 
pseudonim în 2018, poate fi interpretat ca pledoarie personală, 
în versuri virile, pentru susținerea «familiei tradiționale» - pro- 


1/ 2019 


Euphorion 


blemă eludată de subțirimea intelectuală, cu rare excepții. 
Această situaţie literară - și ontologică, la urma urmei - prinde 
din urmă prevestirea «știinţifico-fantastică» a romanului Noapte 
buă, Sofia!, apărut cu titlul Quando le radici (Atunci când rădăci- 
nile) în anul 1977 și tradus la Dacia în 1982, unde prozatorul ita- 
lian Lino Aldani descrie o lume atât de rarefiată și dezrădăcinată 
încât, singurii care mai pot trezi instinctul atavic aproape pier- 
dut de societatea omenească, al reproducerii, sunt țiganii no- 
mazi. Asistăm parcă - în volumul lui Marian Dopcea - la 
momentul ce transcende timpul într-un poem epic mesopota- 
mian, acela al întâlnirii și împreunării lui Ghilgameș cu femeia, 
menționat pe cele douăsprezece tăblițe de lut ale bibliotecii su- 
mero-babiloniene a regelui asirian Assurbanipal de la Ninive, ce 
transmit omului modern Epopeea lui Ghilgameș din mileniul al 
III-lea înaite de Hristos. Ca o confirmare a opiniei criticului Ște- 
fan Borbely despre Dopcea: ...«orientat de către Moraru către 
marii interbelici, prin intermediul cărora ajunge la Nietzsche, 
estetismil devenind, pentru el, suprema valoare existenţială de 
referință, adică planul în care sublimul și abjectul se întâlnesc la 
modul dionisiac», licențioasele poezii ale lui Marian Dop- 
cea/Gellu Zalud se alcătuiesc, de altfel, într-un ars amandi pe- 
rene, ca un „manua!” scris de un sonetist a cărui artă poetică 
(prozodie perfectă, lexic dezinhibat, frustețea exprimării, lim- 
pezimea și forța imaginii) concurează cu brio poemul erotico- 
didactic Arta iubirii, pe numele său originar Ars amandi, apărut 
în anul 1 înainte de Hristos, sub semnătura exilatului de mai târ- 
ziu pe malul Mării Negre, nu departe de Noviodunum, poetul 
roman Publius Ovidius Naso. Poezie erotică explicită, în dulcele 
stil clasic al practicii amorului și descripţiei sale plastice, fără 
concesii perversualiste ori alte artificii de gen. Poetul Dopcea 
este, fără echivoc, tată de familie - soț și părinte de copii, iar na- 
turalistele sale texte din Se leagănă, leagănă patul oricât i-ar ori- 
pila pe pudici prin denudarea actului propriu-zis, preamăresc 
într-o manieră proprie autorului lor uniunea între bărbat și fe- 
meie, alcătuind o pledoarie sui generis, «în cultul formelor geo- 
metrice ale poeziei» (Ilon Tudor lovian), pentru puritatea unei 
iubiri pe care absenţa senzualității ar anula-o. Nu e nici vorba de 
ode ridicate erotismului orb, ca la mult mai maturii poeți Emil 
Brumaru sau Nora luga, pentru a exemplifica doar cu aceste 
două nume de vârf ale liricii românești contemporane, nici de 
exacerbări morbide ca la mai tineri mizerabiliști, ci doar de măr- 
turisiri meșteșugite poetic ale iubirii nevestei și atât, încât bă- 
nuim că autorul și-a adjudecat, în acest fel, mântuirea. 

„Soţiei și copiilor mei, aceste poeme de-o viață de om” 
stă scris ca dedicație auctorială, pe volumul antologic intitulat 
Căile Domnului (poeme alese 1970-2018), 2018, dovadă a atenţiei 
acordate de autor antologării propriei opere literare. Poet al sin- 
gurătăţii/insociabilității naturale asumate electiv, al dezgustu- 
lui, decepției și resemnării în fața absurdului existenţei terestre, 
în speța dezamăgirii oferite de viață ca drum ireversibil al de- 
crepitudinii, Marian Dopcea se prezintă ca atare și în această 
culegere de versuri. 

Poeme de pe Insula de Smarald (2018) este rodul poetic 
al unui sejur în stațiunea turistică nord-americană omonimă, 
pe Coasta de Cristal, cum precizează Marian Dopcea în dedica- 
ţia cărții: „Fiicei mele, Valeria (Emerald Isle-North Carolina 
01.11.2015-30.01.2016)”. În cuprinsul cărții, alcătuite din ciclu- 


1/ 2019 


Revistă de literatură şi artă / Sibiu 


rile INSULA și ZIDUL, un sonet dedicat: PRIETENUL MEU, ION NE- 
GOIȚESCU (p. 25). Volumul ilustrează, prin autodefinirea stilis- 
tică a unui sonetist remarcabil, tot ce s-a scris până acum 
esențial despre poet. lată, astfel, «Putem spune că e vorba de o 
poezie a stării. A stării de disconfort faţă de lume şi faţă de sine» 
(Romulus Bucur): „...că, zgribulit în ceruri, Domnul n-are,/ De- 
acum nici o nădejde de scăpare.../ ... că vine-ncet, spre El, ma- 
rele Frig/ Și-n urmă-i, hulpav, marele Nimic// *  * ” (NEC PLUS 
ULTRA, p. 6), sau: „Că blestematul drum mi-e de ajuns,/ Că rost 
de-oi fi avut, azi nu mai am/ Și că, scârbit, aș renunţa la toate” 
(ANABASIS, p. 8), ori: „De tot ce te-nconjoară-ţi este silă.../ De 
tine însuți chiar, acela care,/ Prostește, ai pornit, cândva, la 
drum” (DRUMUL, p. 80); «Poetul nu scrie altfel decât din nece- 
sitate și faptul se regăsește în densitatea liricii sale, precum și în 
forța imaginativ-extatică a celor mai multe dintre poeme» (Cor- 
nel Moraru) - un text autoreferențţial: „...să mă conving că ne- 
grul meu har/ nu-i întru totul de noimă lipsit -/ că Adevărul, fie 
și mocirlit,/ nu se rostește nicicând în zadar...// ...să mă opresc 
o clipă... să dau/ temei legiuit artei mele:/ ascultați cum mă 
latră, hau-hau!/ câinii nimicului printre stele” (ARS POETICA p. 
9); «Protagonistul liric se perpelește noaptea în somn de urâ- 
ciunea vieţii trăite, știe că este ridicol când cade pradă senzo- 
rialităţii, visează un topos curat, doar aparent dispărut, căci 
urâtul recheamă frumuseţea latentă, ascunsă» (Simona-Grazia 
Dima): „Hulpav am fost, netrebnic și hapsân,/ Scăldându-mă-n 
păcat, spurcat la gură,/ Nemulțumit mereu de-nghițitură,/ Pof- 
tind mereu mai mult, ca un capcân.// Un vers măcar: justificare 
vie/ Fărâmei mele de umanitate,/ Mesaj al judecății ce-o să vie// 
Și-o să se-ncheie cu iertare, poate-/ Un vers, măcar, cu iz de pă- 
pădie,/ Balsam pe inima ce încă bate” (UN VERS, p. 14); «Ceea 
ce e, probabil, unic în poezia noastră contemporană e modul în 
care Dopcea reușește să pună fascinația într-un acord contra- 
punctic cu repugnanțţa, valorizându-le pe amândouă» (Al. Cis- 
telecan): „Am dat păcatului, din plin, cinstire,/ Urâtului i-am dat, 
bacșiș, poemul -/ Destinului adus-am împlinire/ Urmându-mi, 
grav și sfidător, blestemul// De-a spune lucrurile neplăcute/ Și 
dureroase ce ne spurcă viaţa -/ Făcute-am spus - și-am spus și 
nefăcute.../ Veni-va, vreodată, dimineața?” (NOAPTEA POETU- 
LUI, p. 33); «sonete admirabile, riguros construite (...) și pline de 
vibraţie imnică» (Nicolae Manolescu) - un text baladesc în stilul 
radustancian din Buffalo Bill, splendidă ilustrare a realității prin- 
cipiului coincidentia oppositorum: „O pată albă și mereu fugară/ 
Pe-ntinderea albastră Răul pur!/ O urmărim cu furie amară -/ 
Rătăcitori sub cerul de azur./[...]/ Învingători! Pe-ntinderea pu- 
stie/ Doar nava noastră-n cețuri, alburie!” (MOBY DYCK, p. 7). 
Poetul alcătuieşte aici, pe lângă strofele în formă fixă, 
predilecte, și texte în formă liberă, până la versul alb cu infle- 
xiuni și concizii de haiku: „îmi pare rău, uneori, că n-a fost ni- 
meni/ să-i spună Domnului că nu e bine -/ încă din prima zi... să 
fi încetat lucrarea/ smintită-n urma căreia lumea s-a ales/ din 
haosul cel bun - în care toate/ dormeau cum fericită doarme-n 
ghindă/ pădurea de stejari...” (GENEZA, p. 22), ori: „luna/ printre 
nori se joacă/ de-a ascunselea// e noaptea/ când lumină de aur/ 
când nămolit răscolit.../ glasul stârcului...” (IULIE, p. 56), sau: 
„Valul venind clipocind prăvălindu-se.../ Ah! Întunecatul/ țărm 
care mă va risipi...” (CLIPĂ, p. 60). Și chiar o parafrază biblică, la 
apoftegma «ajunge zilei răutatea ei» (Matei, 6, 34)»: „așa a ho- 


Euphorion 


P 


tărât Dumnezeu/ în marea-l înțelepciune:/ fiecărei răni i se cu- 
vine/ cuțitul său” (AȘA, p. 46). În antifrază cu grandomania in- 
scripţiior funerare ale unuia din cei mai vechi lideri cunoscuți ai 
pământenilor: «Eu sunt Xerxes, cel mai mare suveran, regele re- 
gilor, conducătorul multor țări și popoare, regele întregului uni- 
vers, fiul marelui rege Darius», poetul Marian Dopcea își 
mărturisește nimicnicia și implicit lipsa de dimensiune a vieții 
umane în eternitate; atitudine mai aproapiată de măreția tem- 
perată, conștientă în fața Timpului, a tatălui egolatrului persan: 
«Trecătorule, Eu sunt Cyrus, din neamul ahemenizilor. Eu am 
dat Persanilor un imperiu și am condus peste toata Asia. Să nu 
mă invidiezi pentru acest motiv, totuși, căci acum sunt în acest 
mormânt», glosând pe motivul creștin al existenței ca moment 
pasager, de vizită pe Pământ: „poate că voi/ pleca în curând/ ca 
un turist cruia nimeni/ identitatea nu-i știe...// Ca un intrus/ care 
nu a lăsat nicio urmă-n/ grăbita-i trecere” (TOT, p. 73), sau: 
„Umane existențe sub înalta/ Oblăduire-a Domnului se cern// 
Lucind o clipă - și pierind grăbit:/ Spectacol fără niciun înțeles/ 
În vălmășia fără de sfârșit/ De-i zicem, plini de ifos, Univers” (CA- 
RUSEL, p. 75). 

Dar, ora antologărilor de care vorbeam - cu aerul lor 
de ediții definitive (horribile dictu!), se manifestă la Marian Dop- 
cea nu doar în retrospecția aplicată pe opera omnia, ci și prin in- 
trospecția, cu o adâncă privire à rebours, asupra propriei 
conștiințe, rezultând de aici câteva autoportrete ale unui eu 
poetic pregnant, egal cu sine, matur și atemporal (sic!), neoco- 


96 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


ii 


Pi 
E 
= 
Ei 
& 
E= 
5 
ES 
3 
e 


lite de bravada unei tragice bravuri: „Mocirlit îi și urât e/ Dru- 
mul meu către apus:// ÎI străbat sticlindu-mi colții-/ Gheboșat și 
nesupus-” (APROAPE GAZEL, p. 12), „Ci n-am semnat cu sângele- 
mi, vreodată,/ A sufletului josnică vânzare.// Curat am fost. 
Strâmb n-am călcat cu voie/ Nici n-am croit întru păcat cărare - 
/ Cu dinadinsul, din vreo pervertire/ A simţurilor - sau înfumu- 
rare” (RĂUL, p. 21); „ce soartă: să spui doar ceea ce displace/ 
tuturor, să exprimi revolta și neputința./ să te ghemui în un- 
ghere întunecoase, ca un ciumat,/ mistuindu-te-n focul lăuntric 
al dragostei...” (NEC PLUS ULTRA, p. 36); sau „Am trecut prin 
lume, hăbăuc -/ Înger prost și fără căpătâi,// Maculând cu râvnă, 
dinadins,/ Tot ce mi-a fost dat, tot ce-am atins...” (* x* , p. 81). 

Nu lipsesc nici accentele psalmice: „Doamne, dacă tot 
le-ai scris -/ de ce-s numai fum și vis?” (DE CE?, p. 93), sau: „Ști- 
ind că-s după Chipul și asemănarea Ta/ Cercai și eu Cuvântul - 
crezând că aș putea/ Să făuresc, la rându-mi, un Spațiu fericit...// 
Și văd, cu spaimă Doamne, ce mult m-am înșelat/ Și gem ci- 
tindu-ți lumea și îngrozit mă zbat.../ Mă vei ieta vreodată că te- 
am maimuţărit?” (MAIMUȚA LUI DUMNEZEU, p. 97). 

Cantitativ și calitativ, recolta antologată la această oră 
a poesiei lui Marian Dopcea contrazice scepticismul dezabuzat 
al autorului acesteia, asigurându-i un loc singular, somptuos, 
bine definit, între câștigătorii celor ce slujesc muzelor Euterpe, 
Polhymnia și Erato. Așadar, așteptăm cu motivată curiozitate 
evoluția sa viitoare. 


1/ 2019 


Euphorion 


Anca Siîrghie 


Meandrele feminită 


A 


7 


Stabilită în Germania de peste 30 de ani, loana Heidel ne 
pune în fața unui nou roman, numit printr-un inspirat paradox În 
aşteptarea trecutului, titlu perfect grefat pe conținutul acțiunii, o că- 
lătorie spre fericirea pură a unei femei, care extrapolează sexuali- 
tatea din conceptul de iubire într-o proiecție narativă cu totul 
inedită. Nu este lipsit de semnificație faptul că loana Heidel a tradus 
în germană romanul Dincolo de orizont, sub titlul Mein Lebensweg bis 
jenseits des Horizonts, ca dovadă că scriitoarea se simte acasă în am- 
bele limbi. Un caz fericit, desigur, datorat - suntem tentaţi să cre- 
dem- realității că anual scriitoarea petrece luni bune la Sighișoara, 
iar faptul că ea nu părăseşte limba maternă ca autor de proză nu 
poate decât să ne bucure. 

Structurată ca bildungsroman sentimental, noua ei carte de 
proză psihologică reflectă nu atât evoluția spirituală a Flaviei, per- 
sonajul principal, ci viața ei emoțională, urmărită de la anii copilăriei 
și până la simbolica stingere din final, una uimitoare, desigur. loana 
Heidel face o inedită secționare a trecerii prin adolescență, tinerețe 
și maturitate, înaintând pe o linia inedită dintre iubire și prietenie, 
separându-le la dorința mereu circumspectei fete, oricât de perse- 
verent a fost în insistenţele sale băiatul îndrăgostit, Vlad. 

Sub semnul acestei neîmpliniri erotice este conceput debu- 
tul romanului, unde în plan oniric Vlad se vede mire alături de 
Flavia, rostind cuvintele „până ce moartea ne va despărţi”, care 
devin un laitmotiv al vieţii cuplurilor prezentate de scriitoare mai 
mult sau mai puţin insistent. Acest prim episod oniric ar putea să 
figureze ca o propunere a autoarei pentru final, unul deschis, solic- 
itând imaginaţia cititorului. Ca un pictor care hașurează cu pri- 
cepere ipostazele legăturilor sufletești existenţiale între împlinire 
și dezamăgiri felurite, loana Heidel dă viață câtorva alte cupluri, dar 
fără insistenţe descriptive de tip balzacian. Deloc puţine sunt cele- 
lalte cupluri, de la Corina-Valeriu și Tudor, izbăvitorul ei după o ex- 
perienţă erotică imprudentă, Camelia și Sergiu sau apariții cu totul 
episodice ca Magdalena și Radu, dar puternic caricate fizic și de 
aceea ușor de remarcat. 

S-ar putea aștepta ca doamna Heidel să continue maniera 
abordată în cele două romane anterioare, căci autoficțiunea de- 
finește viziunea ei în Dincolo de orizont și în Mi-a plăcut culoarea. 
Tipologia noii sale cărți postulează poziționările erosului. Flavia re- 
fuză pe Vlad, prietenul din copilărie, de care o îndepărtează, cum 
motivează ea autoconvingându-se, egoismul și lipsa fermității față 
de mama lui posesivă. În interpretarea atitudinii fetei, de o frigidi- 
tate voită și greu de raportat la mentalitatea tinerilor de astăzi, aș 
lua aminte la cugetarea psihologului Alexandru Pleșea: „Oamenii in- 
teligenţi sunt convinşi că aceia, care știu să aștepte, au parte de lucruri 
bune. Majoritatea oamenilor vor să obțină tot ceea ce-și doresc, exact 
atunci când formulează aceste dorințe. Oamenii inteligenţi ştiu că tre- 


1/ 2019 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


ți în recentul roman al loanei Heidel 


Recenz 


buie să muncească din greu pentru ceea ce-și doresc, iar rezultatele 
muncii lor vor fi vizibile după un timp, dar vor dăinui toată viaţa.” 
Aceasta pare să fie și rațiunea Flaviei. Deși se simte bine în preajma 
tânărului care o caută insistent, ea nu ţine să ajungă cu el la o ex- 
perienţă sexuală, caz rarisim în proza noastră, în care atracția fizică 
a îndrăgostiților a devenit forma cea mai evidentă a fericirii umane. 
La Flavia hormonii adolescenței nu-și fac resimţită acțiunea, pentru 
că tocmai când devenise liceană, o reîntâlnire cu Vlad o determină 
să-și folosească propria forță fascinatorie, dar fără ca mărturisirea 
lui de indubitabilă dragoste să o determine la un pas riscant. Flavia 
simte că ținea la el „ca la un frate”, dar mărturisește amicei sale La- 
vinia: „n-aș fi vrut să-l pierd ca prieten pentru nimic în lume, însă 
niciodată n-aș fi putut să-i devin iubită. De aceea mă temeam de ur- 
mătoarea conversație, mă temeam să nu rămân fără Vlad.” O pri- 
etenie veșnică, dar fără dimensiune erotică este trăirea pe care o 
experimentează Flavia. Dimpotrivă, Vlad la cei 16 ani al lui, îi de- 
clară: „Sunt îndrăgostit de tine, Flavia, și sper că așa va rămâne pen- 
tru tot restul vieţii.” 

Desigur că vârsta adolescenţei nu este terenul unei sexual- 
ități manifeste, dar este propice visului erotic. Vremea lui Romeo și 
a Julietei a trecut de multe secole. Dar raționalitatea ce domină per- 
sonalitatea fetei explică glacialitatea deciziei: „Niciodată nu i-am dat 
de înțeles că aș fi îndrăgostită de el.” Strategia tergiversării, perfect 
conștientizate a Flaviei, nu încurajează speranţă erotică, chiar dacă 
nici depărtarea și nici inerentele prietenii, specifice vieții stude- 
nțești, nu au clintit soclul de statuie pe care Vlad îl avea în conștii- 
nta Flaviei. Confesându-i-se Laviniei, ea recunoaște: „Indiferent de 
modificările ce urmau să apară în viața noastră, Vlad rămânea uni- 
cul meu prieten. Cu sau fără sentimente, locul câștigat în inima mea 
nu îl mai putea lua nimeni niciodată.” Tot arsenalul de încercări 
masculine, de la sărut la propunerea unei nopți romantice într-o ca- 
meră de motel, eșuează categoric și invariabil. Ajunși studenţi în 
același oraș, cei doi tineri se văd rar, inexplicabil de rar. Și totuși Fla- 
via nutrea convingerea că între ei „era ceva indefinibil, ce nu per- 
mitea nodului ce legase inimile lor să cedeze.” lată o raportare pe 
care niciun scriitor n-a mai imaginat-o în literatura română, căci cen- 
trul de greutate al naraţiunii în romanul În așteptarea trecutului este 
prietenie fără manifestarea iubirii sexuale, ce este împinsă de Flavia 
mereu în afara scenariului amiciției lor. 

Dar feminintatea își are meandrele ei spectaculoase. 
Neașteptat pentru evoluţia anterioară a fetei inocente este modul 
lipsit de scrupule în care ea își va manifesta pasiunea pentru Florin, 
bărbatul pe care ține să-l răpească prietenei lui de moment și vic- 
toria Flaviei este ușoară. Însă viața nu-i păstrează fericirea în căsă- 
torie, prezentată în roman ca platou larg evenimențial, unul din 
care, de altfel, rezultă și o fetiță, Camelia. Infidelitatea soțului o 


97 


Euphorion 


aduce pe Flavia în postură de femeie înșelată, una care nu găsește 
priceperea feminină de a-și neutraliza concurenta. Anumite simetrii 
situaționale în plan narativ fac astfel ca prin mișcarea de pioni din 
tabla de șah a iubirii, Flavia să fie eliminată imparabil. 

Ce preț dobândește de acum, când dramele conjugale ale 
celor doi sunt deja consumate, refuzul feminităţii în faţa lui Vlad? O 
loterie și aceasta! Dar cine poate pătrunde în abisurile interiorităţii 
unei tinere femei? Cert este că păstrarea libertății față de forța de 
atracţie a masculinității nu induce la loana Heidel o dimensiune sac- 
rificială precum la Aura Christi în Ceremonia orbirii (1996) și nici pre- 
cum la personajele lui Cornel Nistea din romanul Întâlnirile mele cu 
Orlando, în care este ilustrată tema iubirii ca ascensiune spre feri- 
cirea curată, ca aspirație și ca o formă a desăvârșirii. Cu totul altul 
este cronotopul creat de loana Heidel, care face în noul roman un 
background din abstinenţă. 

Naratorul este mai mult sau mai puțin implicat în universul 
plămădit din cuvânt. Sinceritatea auctorială nu este o miză impor- 
tantă a interesului stârnit de roman, din moment ce scriitoarea 
afișează o obiectivare, care nu ne îndepărtează prea mult de linia 
demarcării dintre ficțiune și nonficțiune. Analiza psihologică a scri- 
itoarei este focalizată pe ipostazierile feminităţii cu jocurile și vul- 
nerabilitățile specifice diferitelor vârste. Fiinţă volitivă, Flavia ține 
să-și domine destinul, ea singură decizând ce are de făcut cu viața 
ei, indiferent că apoi constată cât a greșit. Faptul că ea se simte 
Cenușăreasă ori Prințesă nu-i schimbă optica în războiul cu forța de 
atracție a masculinităţii și în roman cazul ei, unul atipic, rupând 
tradiţia, nu este singular în panoplia tipologică bogată creată de 
loana Heidel în noul ei roman. 

Între ipostazierile feminității din roman, frumoasa Corina, 
cu un păr lăsat pe spate până spre pământ, reprezintă pe liceana 
cea naivă, sortită să fie cucerită de studentul Valeriu, un notoriu 
Don Juan, care în clipa când pornește asaltul este sigur de victoria 
finală, sau cum scrie autoarea despre momentul apropierii celor 
doi, nu fără o anumită maliţie: „Era arena în care unul dintre gladi- 
atori intrase deja ca învingător.” În cartea loanei Heidel, Corina este 
reversul Flaviei, gata să-și ofere trupul primului adorator care a cap- 
tivat-o cu totul. Sunt radiografiate stările de spirit și trăirile specifice 
adolescenței și tinereţii, dintr-o perspectivă rarisimă în literatura 
română contemporană. 

În latura sa narativ evenimenţială, în care unele dezvoltări și nu- 
anţări mai par posibile, remarcabile sunt câteva episoade, așa ca 
revederea colegială de la facultate, cu toată avalanșa ei de amintiri 
emoționante, căci în bună parte cartea loanei Heidel este un roman 
al studenției. Rezolvările onirice în cazul blestemului lui Valer, adus 
în biserică să asiste la botezul fiului său Marcel, și a nunții de aur a 
Flaviei cu Florin sunt o reușită. Cei doi soți încercați de destin simt 
la unison că se află „în așteptarea trecutului”. Autoarea croiește o 
dezlegare onirică și în dialogul existenţial al Flaviei cu Vlad. Pentru 
ei se întrezărește un loc al regăsirii. Reîntâlnirea lor în orașul de 
munte dă șansa creării unei punți de legătură între trecut și prezent, 
cu completarea amintirilor despre viața lor studențească din 
tinerețe, iar drumul spre „cimitirul iubirii” face loc unui final eli- 
adesc, cu parfum romantic. Pentru poezia lui intrinsecă, l-aș 
asemăna cu versurile lui Dan Fruntelată din Dragoste în iarnă: 
„Vreau să vorbim în tăcerile noastre /frumos şi tandru ca de la abis 
la abis tu, /iubita mea, iarna mea după toate verile/ icoană în al in- 
imii paraclis.” 


98 


Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Coana 


Heidel 


ÎN ASTEPTAREA 
TRECUTULUI 


ROMAN 


Cel care dă specificitate romanului este și vocabularul folo- 
sit de autoare, care vine spre noua ei carte cu multifuncționalitatea 
domeniilor profesionale exersate în viață. Epatează la loana Heidel 
șocul produs de asocierea unor domenii lexicale îndepărtate. Ca să 
mă rezum doar la câteva exemple categoriale, cuvintele de dragoste 
ale fustangiului Valeriu adresate naivei Corina, sunt „scăpate ca un 
glonț”, scriitoarea insinuând ideea de sorginte cinegetică, anume că 
victima sa nu are sorți de scăpare. Schimbând domeniul, autoarea 
trece la mediul bacteorologic când o declară pe liceană captiva 
cuceritorului ei: „Era deja infectată cu microbul numit Valeriu, ce 
luase controlul asupra fiecărei celule nervoase, făcând ravagii în 
mintea ei.” Mama fetei are intuiții sigure atunci când o vede pe Co- 
rina „ostatec” al acelui prea vârstnic cuceritor. Flavia, ajunsă în al 
III-lea an de facultate, se simte atrasă de un student, vocabularul ei 
fiind la fel de colorat cu expresii ale arsenalului armelor feminine 
puse fără vreun scrupul la bătaie pentru „a momi prada spre cap- 
cană”. În limbajul studenţesc, un coleg are o „nouă flamă”, când se 
face referire la o iubire abia înfiripată. Și exemplele pot fi desprinse 
din întregul text. 

Nou ca tipologie și textură lexicală a discursului narativ, ro- 
manul În așteptarea trecutului își așteaptă cititorii dornici de inedit, 
cărora autoarea le propune un motiv de dezbatere interioară, des- 
chis în egală măsură spre ceea ce au trăit personajele și spre viito- 
rul lectorului. 


1/ 2019 


Euphorion 


Fotocredit: Dan Păun 


Lucian Perta 


VIOREL MUREȘAN 


Serpentine 


Fiecare întâlnire a poetului cu muza era 


o adevărată ceremonie a cuvintelor 


sufletul lui de-o lumină absentă se umplea 
și de dor 


de zidurile bibliotecii de os 


apoi, 
ziua întreagă, indiferent de anotimp, 
poetul se plimba ceremonios 


prin salonul de toamnă din muzeul pendulelor 
știa că are suficient timp 

pentru a umbla, ușor stingher, 

și prin rafturile cu liniște ale amintirilor 


și imaginația lui zbura până la cer 


și dup-aceea cobora în serpentine 


în poeme, cititorule, fix până la tine! 


ă de literatură şi artă / Sibiu 


Parodii 


Euphorion Revistă de literatură și artă / Sibiu 


Activitatea revistei Euphorion și a Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România 


Ședinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 20 martie 2019 


Miercuri, 20 martie 2019, s-a întrunit Consiliul Uniunii Scriitorilor din România. La şedinţă au participat următorii membri ai Consiliului 
U.S.R.: Nicolae Manolescu, Președintele U.S.R., Varujan Vosganian, prim-vicepreședinte, Gabriel Chifu, Vicepreședinte (votând și pentru 
Adrian Lesenciuc, care i-a delegat votul); Președinții de Filiale: Cornel Nistea, Vasile Dan, Dumitru Brăneanu, Victor Gh. Stan, Radu Voinescu, 
Radu F. Alexandru, Horia Gârbea, Aurel Maria Baros, Markó Bela, Peter Sragher, Leo Butnaru, Angelo Mitchievici, loan Lascu, Cassian Maria 
Spiridon, Nicolae Oprea, Corneliu Antoniu, loan Radu Văcărescu; ca membri în Consiliu: Ovidiu Pecican, Gellu Dorian, Marian Odangiu, Da- 
niel Bănulescu, Antoaneta Olteanu, lon Lazu, lon Cristofor (delegat de Irina Petraş). Invitaţi: reprezentantele Casei de Avocatură a U.S.R.; 
Sorin Lavric, director programe interne, Răzvan Voncu, director programe externe, Daniel Cristea-Enache, director de imagine, Dragoș Ur- 
sache, director administrativ, Stela Pahonţu, director economic. 


Primul punct pe ordinea de zi l-a constituit prezentarea, de către Prim-vicepreședintele U.S.R. Varujan Vosganian, a execuției bugetare la 
31 decembrie 2018 și a bugetului estimat pentru anul 2019. Au fost votate în unanimitate. Execuţia bugetară este anexată la procesul ver- 
bal și face parte din acesta. 


A urmat prezentarea de către Nicolae Corlat a Raportului Comisiei de cenzori U.S.R. asupra execuției bugetului de venituri și cheltuieli la 
data de 31 decembrie 2018. Raportul este anexat la Procesul verbal și face parte din acesta. A fost supus votului Raportul Comisiei de cen- 
zori U.S.R. asupra Execuţiei bugetului de venituri și cheltuieli la data de 31 decembrie 2018. S-a votat în unanimitate. 


În continuare, av. Simona Boroș, de la Casa de Avocatură Corina Popescu, a prezentat situația dosarelor din instanţe din procesele la care 
a fost obligată U.S.R. (153 de dosare pe rol). Până în prezent, toate procesele au fost câștigate de către U.S.R. Consiliul U.S.R. a aprobat în 
unanimitate continuarea colaborării cu Casa de Avocatură Corina Popescu. 


Consiliul U.S.R. a fost apoi informat că în ședința Comitetului Director a fost aprobată repartizarea modulelor pentru finanțarea reviste- 
lor culturale în anul 2019 la fel ca în anul 2018. 


A fost cerut acordul Consiliului U.S.R. pentru solicitarea la CNSAS a dosarelor pentru membrii noi ai Consiliului. 


Următorul punct pe ordinea de zi l-a reprezentat acordarea unor indemnizaţii de merit. În urma votării, scriitorii propuși să beneficieze 
de indemnizaţii de merit sunt: loan Es. Pop, Dumitru Dinulescu, Lucian Vasiliu. 


În continuare, directorul de programe interne Sorin Lavric a prezentat proiectele pe care U.S.R. le organizează în anul 2019. Lista completă 
este disponibilă pe site-ul U.S.R. 


Președintele U.S.R. Nicolae Manolescu a prezentat cererea de reprimire în rândul membrilor U.S.R. a lui Valeriu Mircea Popa. S-a supus la 
vot. Valeriu Mircea Popa a fost reprimit în U.S.R., cu două abţineri (Vasile Dan, Antoaneta Olteanu) și un vot împotrivă (Ovidiu Pecican). 


Au fost analizate două contestaţii primite în urma validărilor noilor membri U.S.R. În urma votului, contestațiile au fost respinse. 
Directorul economic Stela Pahonţțu a prezentat situația încasării cotizaţiilor pentru anul 2018. 


Vicepreședintele U.S.R. Gabriel Chifu a informat Consiliul despre întâlnirea conducerii U.S.R. cu administratorul Grupului Editorial ART, 
Dan lacob, în vederea încredințării spre administrare a Editurii Cartea Românească. S-a supus la vot încheierea contractului cu Grupul 
Editorial ART. S-a votat în unanimitate. 


Un maraton literar în America 


Intrat în tradiția activităţii pe care anual o desfășoară în SUA și Canada, dialogul scriitoarei Anca Sîrghie cu românii iubitori de literatură 
din diaspora americană a înregistrat în debutul acestui an o performanţă personală. În maratonul celor 40 de zile pe pământ american, a 
participat la șapte reuniuni literare, ţinând conferințe despre Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri și Ana Blandiana, teme alese după anu- 
mite evenimente ale momentului și după preferințele organizatorilor. La New York a fost “invitata de onoare” a celor două simpozioane 
din ianuarie, primind pentru merite literare o medalie de aur de 14 carate superbă, reprezentând pe Regina poetă Elisabeta și pe verso 
pe Regele Carol I. La Cenaclul Românesc "Mircea Eliade" din Denver CO, la Muzeul etnic și de artă româneascădin Cleveland OH, la Socie- 
tatea "Graiul românesc" din Windsor, Canada, și la Canton MI a conferenţiat și a lansat cele două cărți recente, încântată să audă nu numai 
adulți, ci și pe copiii conaționalilor noștri recitând sau citind poezii românești. 


100 1/ 2019