Hyperion — Botosani — anul 31 — nr.1-2-3, 2013

m 


Åe 


nesie ra Anse Numarul 1-2-3 / 2013 [225-226-221 


Eminescu in aeternum: 
pp 114-121 


| https 


Revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România 


CUPRINS 


Gellu DORIAN = 30. sacosa ai a ai ta aaa aaa aa 1 
Gellu Dorian în dialog cu Nicolae Prelipceanu ....... nenea 3 
Nicolae PRELIPCEANU - un poet bătrân; poemul pomelnic... nareaza 7 
lon POP — Laudaţie:-ss cz e i aa 8 
Lucian ALECSA - Nicolae Prelipceanu, poetul nopţii Sfântului Bartolomeu ....... 10 
Anatol GROSU - epistola din filipe nissenana 12 
Andrei ALECSA - epistola din filipeni .ssssssssssrsrsssssseesssssroreseseerorsseueueotnrerorestorororentororonterarerenene 13 


Varujan VOSGANIAN - Vă rog să mă iertaţi, nu am știut că Poetul Mihai 
Eminescu a murit!. 


Gellu Dorian în dialog cu Grigore Leșe.......nneeneneeneeneeeeaneeeneanzananananzanane 17 
Mihail Vakulovski în dialog cu Emilian Galaicu-Păun nenea 19 
Andra Rotaru în dialog cu Aurel Pantea ......... a nneernneeneeeeneeeanaeaeaeaneeaaevaneaane 23 
Andra Rotaru în dialog cu Rita Chirian ....... nenea 24 
AL.D. Funduianu în dialog cu academicianul Solomon MarcuS .sssssesevrsrssssrerorsrrerorerese 26 
Andra Rotaru în dialog cu Stela Covaci... anna nana nana 30 
Liviu GEORGESGIU issa a a a a a e 34 
Poesis. 

Emilian GALAGU PAUN scz aci atatea i a 36 
Simona:Grazia DIMA «nasa căreia a a aaa anina a 38 
loanni ÎN ISIC cecene ce nea ai oc ocee 40 
Geo GALETARU. 

Anastasia GAVRILOVIGI: css ae a aia ae 42 
Emilian MIREA isi ai ati a ar 43 
Costel ZĂGAN.... 

FC i MARIA coco ei et aa 45 
ATI DRĂGIOANU ia az a E E E 45 
Dan STANCA = Două ÎNMormÂntări einni 46 
Octavian SOVIANY - Moartea lui Siegfried .s.ssssssssssssrssssesrsrseueerorsssurororesterorereseerorareneerorenee 49 
George SCHWARTZ - Copacul SCOrburos nana S1 
Dan PERȘA = Din cuțite și pahară......nnnaenneeneanneaenaananaearaaaaatae atentate SS 
Adrian BUZDUGAN - Gloanţe pentru Andros .... n nneanezaeaneanaaeaneaneaaeannaaaee 58 
Viorel BIANU: Vizita; ia 60 
Elena: CARDAS:—Ultimul:atac s-a tat aa 64 
Adrian SUCIU — Tunelulisprelună «saseasca ozonat aaa 68 


Leo BUTNARU - Jurnal din Basarabia anilor '80-'90 (II)... 


Cronică literară 


Lucian ALECSA 


-Caii din Perugia ... 


— Să dai mâna cu președintele........... nenea anna 80 
AANE LOTAT: isca aaa iata aaa aia 82 


Vasile SPIRIDON - Copilăria moșului universal .... 


loan HOLBAN - Tăcerile unui împletitor de coșuri din pustiul Hozevei ............. 86 
Geo VASILE = Casa iri Nicodim zi te a 90 
loan GROȘAN - Un Don Juan mântulit: Paul Vinicius......nnananeaneaneaneaneeaezaeeae 93 
Victor TEIȘANU - Poezia lui Theodor Damian... ne neeaeeneeanezanzanaaan aaa 94 
lonel SAVITESCU - Sebastian redevivus.... nenea „97 
Dumitru LAVRIC — Mircea Oprea - Mirarea de Voi aan aan 99 
Simona-Grazia DIMA — Câinele ce-și mușcă Stăpânul... nnnneeeeereeneaeeeae 103 
Lucian GRUIA - loan Evu - Elogiu furtunii nanea 106 
Radu VOINESCU - Literatura română și ULOPIa ua nnenaeneenneanenaaneannatanene 108 
Valentin COȘEREANU - 1.5 Europenismul Eminoviceştilor „mmnnnaeeeneeeteeeaeaaae 114 
Viorica ZAHARESCU - larna... și Nichita STĂNESCU „nana 119 


lonel SAVITESCU - Eminescu explicat fratelui meu.. 


Frederic Rowvillois — O istorie a bestsellerului (Traducere de Emanoil Marcu) 122 


Aleksandr Veprev (Traducere de Leo Butnaru)......... n nenneeneeereneeneneaaeeaaeaae 128 
Isodore Isou 3 (Traducere de Anișoara Piu)... nenea 131 
Ted Huges (Traducere de Diana DUPU Yesss 135 


Cei patru trubaduri ai poporului polonez 
(Tradliucere.de:Alexandru G Serban) inenen ae i a ae 138 


Mariana RÂNGHILESCU -— Mo Yan - Premil Nobel pentru literatură 2012... 


Al. CISTELECAN - Începuturile literaturii vs. Literatura începuturilor .............. 145 


Antonio PATRAȘ - Cum poate deveni un critic romancier... 
Anton ADĂMUȚ - Noocraţia sau despre consfinţirea Unui EȘEC „aaa 149 


Doina:RUSŢI:= Pisicardiin Driel: oi caiet aa 153 


Geo VASILE - Ahasverus, carnavalu mâștilor epice... 


Marius CHELARU - Din istoricul preocupărilor pentru lirica de sorginte niponă 


Îj)ROIDAN aie ieste ae eee ca o E ae E E a toate at ei 156 
Gică MANOLE - Note polemice cu privire la fenomenul legionar ................ aa 158 
Constantin COROIU - Biografie și destin... nneeeeeeeeaneeaeaeaaaeaaetaetaaae 169 
Dumitru MATEESCU - O nouă filosofie a hermeneuticii ..........uueanezaeeanezaeeareraze 172 
Ala SAINENCO - Originea poetică a limbajului ...........annnneeraeereeeezeeezeeeaeeeeae 174 
A: ROMILĂ = Dosoftei gereen ee a 178 
Memoria d 

Leo Butnaru în dialog cu Gheorghe Crăciun... nnneeaaeeaaeeaneeaneezaaeaea aaa 180 
Marcel Tanasachi despre Nicolae Lai... nnnneeeneeneeeeeanenaeaeaaaantaeta 185 


Dumitru Ignat — Amintiri în infra-roșu... 


Luca PIȚU — Stranietatea și straneizatorii săi (11)... nana 190 
Note, comentarii, idei 
Mircea OPREA — Nu poţi spune — Atunci arată! nnneeneeeaene eee 195 


Mircea OPREA - Ce se întâmplă cu zilele noastre. 


Geo VASILE — Poezia unui her MENEUR 198 
— Fără menajamente. Critici, istorici literari și eseiști rOMÂNI „n nnnnaneeteeeeeeae 198 
- Romanul lui Tommaso Campanella...............nnnaeeeneeeaeeeeeeeeeeevaeezaaeaeaaaeeeaee 199 

Ana FLORESCU - Po(vești)le iernii la Galeriile de artă „Ștefan Luchian“ ........... 199 


Coperta 4 - „Univers eminescian“ de Corneliu Dumitriu 


https://biblioteca-digitala.ro 


Gellu DORIAN 


30 


Eraun'ianuarie la fel de plin de zăpadă ca acesta de acum. 
Primul număr al revistei „Caiete botoşănene” — care urma 
să devină peste doar şase ani (nimeni nu visa la așa ceva 
atunci!), în decembrie 1989, revista „Hyperion” —, inclus 
în paginile revistei „Ateneu” din Bacău, a fost prezentat, 
unui public destul de numeros, într-o sală a fostei Între- 
prinderi-Integrata de in şi cînepă Botoşani. Nu am înțe- 
les de ce acolo și nu, să zic, într-o aulă a unui liceu, ori în 
Sala de marmură a Teatrului „Mihai Eminescu”. Proba- 
bil relația oficialităților de atunci era una foarte bună cu 
directorul întreprinderii amintite. Fiind prezent în acel 
prim număr cu un grupaj de poeme — m-am şi mirat că 
au trecut de cenzură astfel de poeme! =, m-am nimerit 
şi eu printre invitaţi (Lucian Valea, redactor şef, Dumi- 
tru Ignat, redactor și vice-preşedinte al Comitetului de 
Cultură şi Educaţie Socialistă Botoşani, Gheorghe Jauca, 
preşedintele aceluiași comitet, Sergiu Adam, redactor la 
revista „Ateneu, poate şi alți colaboratori). 

Ar putea fi acel moment actul de ieşire în public al 
revistei noastre. Se împlinesc anul acesta treizeci de ani. 
Nu facem din asta un moment special. Mai ales că revista 
a trecut de-a lungul anilor prin tot felul de momente, mai 
ales după 1990, cînd mai toți cei implicați pînă atunci în 
realizarea ei au abandonat-o, ocupîndu-mă de cele mai 
multe ori, în acei ani, de unul singur de menţinerea ei în 
viață, ca după ani buni, cînd revista a căpătat o identitate 
clară şi un loc foarte bun în rîndul revistelor de cultură 
din țară, unii dintre cei care au fugit de ea să şi-o dorească, 
să pună mîna pe ea, cum se spune. Nu facem, noi cei din 
redacție, nici din acest aspect un caz, nici din acest prilej 
aniversar un moment special. Ci, după cum vedeți, edi- 
tăm un număr curent, normal, cu aceeași contribuţie de 
valoare a colaboratorilor noștri, deveniți din 2009, cei mai 
mulți dintre ei, permanenți. 

De la început, programul revistei a fost unul de punere 
a în valoare, în context naţional, a talentelor creatoare din 


Botoşani, viața culturală de aici. Şi asta printr-un efort 
de a stopa apariţia în coloanele revistei a unor „creatori, 
suficient de mulți și atunci, ca, de altfel, şi acum, ale căror 
„produse” nu făceau cinste sau ar fi trimis revista într-un 
provincialism care ar fi scos-o de la început din intere- 
sul celor care urmăreau evoluţia adevăratelor valori. În 
parte s-a izbutit. 

Revista, atunci, avea tot soiul de obligaţii ideologice. 
Chiar de la primul număr, pe prima pagină, trona por- 
tretul „conducătorului iubit”, care, nu-i aşa, în ianuarie îşi 
sărbătorea aniversarea. Articolul de fond îi era dedicat. 
Nu numai atunci, ci de fiecare dată, de la număr la număr, 
cînd trebuiau proslăvite „faptele lui mărețe” Era obligația 
ce trebuia onorată pentru a ţine în viaţă revista. Evident, 
din cînd în cînd, erau publicate şi versuri ale unor abo- 
nati la astfel de momente aniversar-ideologice. Una peste 
alta, 84 de numere au apărut pînă în 22 decembrie 1989, 
cînd, scoasă din burta revistei „Ateneu” a apărut primul 
număr al revistei „Hyperion, chiar în acele ore tulburi, cu 
tiraje repetate, ce au ajuns pînă la peste 10.000 de exem- 
plare. Entuziasmul de atunci m-a făcut să cred că aşa va fi 
şi pe mai departe. Însă n-a fost așa. În nici un an, revista 
se vedea scoasă din tipar, fie de lipsa banilor, fie din cauza 
unor influențe ce veneau din zona celor ce acaparaseră 
puterea. Am reușit să o menţinem, cu numere cumulate, 
cu apariții trimestriale, semestriale, pînă cînd revista, edi- 
tată de Fundaţia Culturală „Hyperion-C.b” Botoşani, şi-a 
căpătat dreptul la o existență normală, devenind o insti- 
tuție demnă de respect, în cadrul unei alte instituții, aşa 
cum este Memorialul Ipotești — Centrul Naţional de Stu- 
dii „Mihai Eminescu”, care este partener din partea Con- 
siliului Judeţean Botoşani. 

Am ajuns acum la numărul 227. Sperăm să adăugăm 
anul acesta încă douăsprezece numere, iar în fiecare an 
de aici înainte, cîte douăsprezece, rămînînd fideli progra- 
mului inițial al revistei. 


Accente 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 1 


Nicolae Prelipceanu — Laureatul 
Premiului Naţional de Poezie 
„Mihai Eminescu” pe anul 2012 


Juriul de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai 
Eminescu”, format din NICOLAE MANOLESCU, președinte, și 
MIRCEA MARTIN, CORNEL UNGUREANU, ION POP, AL. CIS- 
TELECAN, MIRCEA A. DIACONU și IOAN HOLBAN, a decis ca 
pe anul 2012, acest premiu să-i revină poetului NICOLAE PRE- 
LIPCEANU. Au mai fost nominalizați poeţii: Mircea Cărtărescu, 
lon Mureșan, Ovidiu Genaru, Gheorghe Grigurcu, Constantin 


Abăluţă și Marta Petreu. Premiul, ajuns la cea de a XXII-a ediție, 
este acordat de Primăria Municipiului Botoșani, care i-a înmânat 
poetului laureat și titlul de cetățean de onoare. Premiul a fost 
decernat poetului Nicolae Prelipceanu pe scena Teatrului „Mihai 
Eminescu” din Botoșani, în cadrul unei gale, în care a susținut 
concertul extraordinar „...de dragoste, de război, de moarte, de 
unul singur” artisul Grigore Leșe. 

De asemenea, poetul ANATOL GROSU a obținut Premiul 
Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” - Opus Primus, ajuns 
la cea de a XIV-a ediţie. Juriul a fost format din: Al. Cistelecan, 
Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian și Vasile 
Spiridon. 


Gala de decernare a Premiilor Naţionale 
de Poezie „Mihai Eminescu“, Botoșani 2013 


Gala de decernare-a-Premiilor Naţionale de 
Poezie, Opera Omnia și Opus Primus, a reunit 
la Botoșani scriitori, oameni de cultură și artă, 
politicieni, dar și numeroși iubitori ai poeziei 
și ai cântecului românesc autentic. 

O seară cu accente culturale de excepție, 
menite să demonstreze, dacă mai era nevoie, 
că Ziua Culturii Naţionale înseamnă în pri- 
mul rând ziua poetului Mihai Eminescu și că 
acordarea Premiului Naţional de Poezie „Mi- 
hai Eminescu“ la Botoșani trebuie să fie punc- 
tul de la care se reconstituie, în fiecare an, eta- 
lonul valoric la care trebuie să ne raportăm 
ca naţiune. O misiune meritorie, dar care și 
responsabilizează, obligând organizatorii și 
participanții deopotrivă să se ridice și apoi să 
se mențină la nivelul pe care un eveniment de 
o asemenea anvergură îl presupune. 

Gala a debutat cu un moment de recule- 
gere în memoria poetei Constanţa Buzea, lau- 
reată a Premiului Naţional de Poezie la ediția 
a X-a, cetățean de onoare al municipiului Bo- 
toșani, poetă plecată dintre noi în anul 2012. 

Publicul s-a delectat apoi, la fel ca în anii 
trecuţi, cu mult așteptatul discurs al scriitoru- 
lui Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uni- 
unii Scriitorilor din România, care a vorbit, de 
această dată, despre OMUL Eminescu. 


Amfitrionul serii, actorul Marius Rogo- 
jinschi, l-a invitat pe criticul Mircea A. Dia- 
conu pentru a anunţa laureatul Premiului 
Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ Opus 
Primus, aflat la ediția a XIV-a, premiu acordat 
de Consiliul Judeţean Botoșani, prin Centrul 
Naţional de Studii „Mihai Eminescu“ — Me- 
morialul Ipotești. Premiul i-a fost decernat lui 
Anatol Grosu, din Republica Moldova (pen- 
tru volumul Epistola din Filipeni). 

„Vă mulțumesc din suflet, am fost sur- 
prins de acest premiu. Vreau să mulțumesc 
tuturor prietenilor, în special lui Claudiu Ko- 
martin, pentru că a editat această carte și a 
fost un redactor bun“, a spus Anatol Grosu. 

Pentru acordarea Premiului Naţional de 
Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Omnia, al 
ediției a XXII-a, au fost invitați pe scenă cri- 
ticul lon Pop, reprezentantul juriului de acor- 
dare a premiului, poetul Adrian Popescu, 
câștigătorul ediției din 2006, precum și vice- 
primarul Viorel Iliuță, din partea Primăriei 
Botoșani, cea care a acordat premiul în valoa- 
re de 20.000 de lei. „Mulţumesc acelei părți 
din juriu care m-a votat. Nu am să fac ipocri- 
zia oamenilor politici care mulțumesc și ce- 
lor care nu i-au votat. Vreau să îi mulțumesc 
și iniţiatorului și sufletul acestei manifestări 
și al altor manifestări legate de Eminescu la 


Botoșani, poetului Gellu Dorian“, a spus po- 
etul Nicolae Prelipceanu. 

Criticul lon Pop a făcut o amplă prezen- 
tare a poetului laureat, precizând că premiul 
lui Nicolae Prelipceanu era unul așteptat, 
după mulți ani în care acesta s-a aflat pe lista 
nominalizaților. Nicolae Prelipceanu a fost de- 
semnat câștigător de un juriu condus de pre- 
ședintele Uniunii Scriitorilor din România, Ni- 
colae Manolescu. Pentru acest trofeu au mai 
fost nominalizați lon Mureșan, Ovidiu Ge- 
naru, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Con- 
stantin Abăluţă și Gheorghe Grigurcu. 

Prefectul judeţului Botoșani, Costică 
Macaleţi, a oferit ambilor laureați ai Premii- 
lor „Mihai Eminescu“ câte o lucrare purtând 
semnătura artistului loan Nemţoi. 

Partea a doua a Galei a fost un adevărat 
regal cultural, Grigore Leşe impresionând pu- 
blicul nu doar prin capacităţile artistice incon- 
testabile, ci și prin discursul autentic, pledând 
pentru adevărata tradiție și cultură româ- 
nească, tezaur care trebuie să se așeze firesc în 
spaţiul naţional și să îmbrace civilizaţia acestui 
popor. Grigore Leșe a punctat în special nevo- 
ia de profunzime a trăirilor, de disciplină în ac- 
tul cultural, altfel, rămânând să ne zbatem în 
aceleași „ospeţe și divertisment ieftin“. 

(sursa: stiri.botosani.ro) 


Mesajul domnului Daniel Constantin Barbu, 


Ministrul Culturii, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, 15 ianuarie 2013 


Aniversăm astăzi 163 de ani de la nașterea lui Mihai Emi- 
nescu, în cel de-al treilea an de când Parlamentul României 
a decis ca ziua de 15 ianuarie să fie declarată Ziua Culturii 
Naţionale. 

Acum, la început de mandat, mi se oferă prilejul de a trans- 
mite organizatorilor acestei manifestări omagiul şi recunoş- 
tința mea pentru toți cei care contribuie la perpetuarea ope- 
rei eminesciene. 

Semnificativ mi se pare faptul că organizatorii Zilelor 
Mihai Eminescu au ales, de peste două decenii, să celebreze 
personalitatea poetului național printr-o sărbătoare care este 
deopotrivă a poeziei contemporane. Premiul Naţional de 
Poezie Mihai Eminescu, pe ai cărui câştigători din acest an 
doresc să-i felicit, s-a impus de-a lungul timpului ca o recu- 


noaștere a celor mai valoroşi poeţi contemporani, atât din 
generaţia tânără, cât şi din cea consacrată. 

Consider că este de datoria noastră, a celor ce poartă res- 
ponsabilitatea în domeniul culturii, să-i încurajăm şi să-i spri- 
jinim pe toţi cei care se dedică atât creaţiei propriu-zise, cât 
şi promovării valorilor culturale consacrate. 

Nimic mai potrivit în vremuri de criză, a economiei, dar 
şi a valorilor, decât preocuparea pentru continuitate în cul- 
tură: nici o investiție nu va fi mai profitabilă în timp ca inves- 
tiția în produse culturale, dovadă că, de secole, la „bursa cul- 
turală” încă se tranzacţionează cu succes „acțiuni” ale unor 
Shakespeare, Goethe, Eminescu, Caragiale... 

Cu deosebită consideraţie, 

Daniel Constantin Barbu, 

Ministrul Culturii 


2 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eveniment 


reapa-<z-— 


CZ>PHIOI- EMISII M>rOO-Z 


Nicolae Prelipceanu - Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ — OPERA OMNIA 2012 
„Nu vreau să influenţez juriul 
Nobel, doamne fereşte (sic)“ 


GELLU DORIAN IN DIALOG CU NICOLAE PRELIPCEANU 


Nicolae Prelipceanu este născut pe 10 august 1942 la Suceava. El a urmat liceul la Curtea de Argeș și a absolvit Facultatea 
de Litere a Universităţii „Babeș Bolyai“ din Cluj. A lucrat ca redactor la revista „Tribuna“ din Cluj și la ziarul „România liberă“, 
unde a coordonat pagina culturală. În prezent este redactor-șef la revista „Viaţa Românească“. Este membru în structurile de 
conducere ale Uniunii Scriitorilor și membru în consiliul consultativ al revistei „Steaua“ din Cluj. Debutează în 1966 cu volu- 
mul Turnul înclinat. Dintre numeroasele volume de versuri, s-a bucurat de o foarte călduroasă primire critică selecția Ce-ai 
făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu, 1999. 

Cărți de poezie (selectiv): Turnul înclinat (1966), Antu (1968), 13 iluzii (1971), Arheopterix (1973), Vara unui fost campion 
de pian (1973), Întrebaţi fumul (1975), Dialoguri fără Platon (1976), De neatins de neatins (1978), Tunelul norvegian (1980), 
Jurnal de noapte (1980), Un civil în secolul douăzeci (1980), Fericit prin corespondenţă (1982), Zece minute de nemurire (1982), 
Degetul de gheaţă (1984), Arma anatomică (1985), Was Tatest du in der Bartholomăus nacht (1985), Versei (1986), Mașina de 


uitat (1990), Binemuritorul (1996), Ce-ai făcut în noapte Sfântului Bartolomeu (antologie), 1999, La pierderea speranţei, 2012. 


Gellu-Dorian: Eşti prezent în mai toate dicționarele cu noi după el, mai ales în anii începuturilor comu- 


recente. Evident, cele care îi au în vedere pe scrii- 
tori! Se observă că, deşi născut la Suceava, de la înce- 
put,ai-alergat prin mai toată țara să-ți faci școlile: 
de la Crasna sălăjeană la Marghita orădeană; apoi 
la Curtea de Argeș, ca facultatea să o faci la Cluj. lar 
acum locuiești la București, după ce ani buni lumea 
te știa locuitor al Clujului. Cum îți explici acest fapt ce 
denotă o mobilitate fantastică de care dispui şi acum? 


nismului, sperând să scape de tinichelele pe care le 
agățau ăia de coada judecătorilor vechi. A reuşit, dar 
numai pe jumătate, pentru că, până la urmă, tot l-au 
dat afară, dar destul de târziu şi măcar a scăpat de puş- 
cărie. Şi mișcarea asta, iniţială, m-o fi făcut și pe mine 
mai, ca să zic aşa, mișcător. Un prieten al meu spu- 
nea că, tot călătorind prin țară, încerc să fug de mine 
însumi. O fi avut dreptate. 


Nicolae Prelipceanu: Să zicem că ar fi așa, cum spui, „în G.D.: Nici după absolvire văd că n-ai avut astimpăr. 
mai toate dicționarele”, deși, zău, nu e deloc așa. In ce Spune-mi ce-a urmat după absolvire? 
priveşte peregrinările mele prin ţară, realitatea e cam N.P.: Păi, după ce am terminat facultatea, în 1966, am 


invers. Primele mişcări nu le-am făcut, îţi imaginezi, 
de capul meu. Întâi am plecat din Suceava, prin 1943, 
prin Galaţi, pe Dunăre, spre Tulcea, de unde era mama 
mea, şi apoi la Babadag, unde am şi deschis eu ochii. 
Pe urmă, tatăl meu, care era judecător, s-a tot mutat, 


făcut armata, adică „școala de ofiţeri de rezervă nr. 
1, București”, timp de șase luni, la Otopeni, cam pe 
locul actualului aeroport internaţional. Iar apoi m-am 
întors la Cluj, că drumul ăsta îl ştiam mai bine, şi acolo, 
datorită d-lui Mircea Zaciu, am fost angajat „respon- 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 3 


sabil de club cultural” la universitate, cu sediul chiar în 
căminul unde stătusem şi eu toată facultatea, numit pe 
atunci „Avram Iancu”, azi e acolo nu ştiu ce facultate, a 
dispărut căminul, destul de celebru din istoria recentă, 
nu că am stat eu în el, ci de la grevele studenţeşti din 
“45. Apoi am fost silit să-mi dau demisia de la club, 
într-o zi predestinată, 1 aprilie 1968 (mă angajaseră la 
1 mai 1967) 
şi m-am 
dus la Alba BE 
Iulia, la zia- | 
rul proas- 
păt înfiin- 
tat, care 
mai poartă 
şi azi ace- 
laşi titlu de- 
atunci, Uni- 
rea. Aici am 
stat până 
în ziua de 
6 decem- 
brie (1968), 
când am 
revenit, 
șomer, la 
Cluj, unde 
am şi cam 
rămas. Era |. 

cât pe ce să 

mă las dus SIA NU 
la Bucu- |. A SAM 
reşti atunci, | f Vp 
la ziarul j 
Munca, dar 
m-am răz- 
gândit, din 
motive sen- 
timentale. 


resemnez, ca un contabil ieșit la pensie, cu ideea că, 
gata, s-a terminat. O să vină „gata s-a terminat”, dar 
când va spune halt Cel de Sus. 


G.D.: Ai făcut și presă culturală, şi pur literară, şi presă 


de informare şi atitudine, ai lucrat și la cotidiane care, 
fără excepţie, cer un ritm ce nu prea lasă loc şi de 
libertate creatorului. Care este deosebirea între aceste 
forme de jur- 
nalism? Şi de 
care te-ai ata- 
şat mai mult? 
N.P.: Deose- 
birea e mare, 
crede-mă. La 
presa cotidi- 
ană, trebuie 
să fii riguros 
în informa- 
ție, în primul 
rând. Dincolo, 
în reviste gen 
săptămânalul 
Tribuna sau 
lunarul Viaţa 
Românească, 
lucrurile se mai 
nuanțează, aici 
trebuie o mai 
mare atenţie la 
stil şi la temă, 
la numele cola- 
boratorilor şi 
la atitudinea 
lor. Sigur, mi-a 
făcut mare 
plăcere, după 
1989, în presa 
cotidiană, la 
Cotidianul sau 


Abia în 
octombrie 
1969 am fost angajat la revista Tribuna, la recoman- 
darea lui D.R. Popescu, pe atunci încă viitor redactor 
şef al revistei: a fost numit în 1970. 


G.D.: Nu ai abandonat presa literară nici după ieşirea 


la pensie. Conduci Viața Românească, schimbându- 
i oarecum fondul, făcînd-o mai vie, mai de citit. Ce te 
face să nu te desparti de o astfel de activitate jurna- 
listică, mai ales acum cînd eforturile de a menţine în 
viaţă o publicaţie înseamnă slalomuri extraordinare? 


N.P.: Păi, nu prea vreau să mor şi de aia continui. De aia 


am și rămas în zonă, mai ales că am fost redactor aici, 
la Viaţa Românească, în anii 1987-1989. Faptul că mi 
s-a propus, de către Nicolae Manolescu, să vin îna- 
poi, a fost pentru mine, cum se spune, o provocare. 
Cum cunosc mulți oameni de valoare în zona literară 
mai veche, am reușit să aduc revista la un nivel, cred 
eu, apropiat de ce ar trebui să fie o publicaţie numită 
astfel. Ca să fie mai vie, ar trebui, totuşi, să aibă şi alte 
capitole, care nouă ne lipsesc, anchete, interviuri, 
bilanţuri de final de an... Dar așa, tot e bine, pentru că 
e nevoie şi de o revistă mai academică, în ciuda riscu- 
lui de a părea, poate, prea scrobită. Mi-ar fi greu să mă 


! la România 

liberă bună- 
oară, să-mi spun în sfârșit opinia asupra celor ce se 
întâmplau în politica românească, după o îndelungă 
tăcere forțată. Mi-ar fi plăcut să continuu să scriu arti- 
cole de opinie politică, dar nu s-a mai putut. Oricum, 
sigur că e preferabilă presa culturală, dacă mă gândesc 
la enorma cantitate de gafe intelectuale pe care trebuia 
să o suport dincolo, la cotidian. Ca să dau un exem- 
plu, odată a apărut un articol despre furtul unor icoane. 
Cei doi reporteri, unul fost şofer la redacție, celălalt fiul 
secretarului general de redacție, calificau astfel icoanele: 
„S-au furat nu ştiu câte icoane, mare parte cu subiecte 
religioase”! Or, e greu să rămâi neclintit ştiindu-te coleg 
cu asemenea ziarişti. De altfel, asta era mișcarea: cul- 
tura propriu-zisă, literatura, erau luate peste picior, cu 
o superioritate nejustificată. Dar ignorantul dacă nu-i 
fudul... Odată, un coleg de-al meu din secția culturală 
a ziarului a aflat primul cine a luat în anul acela pre- 
miul Goncourt şi s-a dus să dea ştirea la ediţia a doua, 
după masa, numai că a fost întâmpinat de tatăl celui cu 
„icoanele cu subiect religios” cu un dispreț suveran. Păi 
dacă la TVR 1, una a anunţat o dată „filozoful Euripide”, 
altădată „cunoscutul gânditor german Goethe”, altădată 


4 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


„istoricul (şi filozoful) Bertrand Russell” ce să mai zici? 
Ăsta e nivelul, aşa că e mult mai bine dincoace, unde 
măcar oamenii, puţini care te citesc, ştiu, în general, 
cine a fost Euripide şi ce a făcut el și așa mai departe. 


G.D.: Lucrînd în presa cotidiană, ai avut vreodată senti- 


mentul că scrisul tău, analizele tale au schimbat con- 
științe, au adus înnoiri în mentalitatea celor cărora 
te adresai? 


N.P.: Nu, n-am avut niciodată impresia asta, ar fi fost şi 


greu s-o am, că nu aveam contact cu cititorul şi-apoi 
acesta ar fi un proces de lungă durată, căruia i se opun 
încă din răsputeri tabloidele și televiziunile de ace- 
laşi gen. De altfel, singura schimbare de vreun fel pe 
care un articol de-al meu a provocat-o vreodată a fost 
mutarea unei vânzătoare de la un fel de alimentară din 
Aiud, din centru (sic) la alta mai de mahala, după ce 
am scris eu o mică notă povestind cât de urât vorbea 
aia cu clienţii, în ziarul de la Alba Iulia, în 1968. Dar 
mentalitatea ăleia nu cred că s-a schimbat. 


G.D.: Sunt convins că poezia te-a ținut cel mai mult la 


masa de scris. Cînd ai debutat? 


N.P.: Apoi, dragă Gellu, poezia nici nu te prea ţine la masa 


de scris decât aşa, simbolic. Am scris şi proză, dacă îmi 
aduc bine aminte, asta da, m-a cam ţinut pe la masa 
de scris. Am debutat în 1965, cu un ciclu de poezii 
în Tribuna, la recomandarea lui Al. Căprariu, care le 
auzise la un cenaclu de la Asociaţia scriitorilor din 
Cluj. Atunci am descoperit cenzura, aflând că, după 
ce textele mele trecuseră de exigența redacției, mai tre- 
buia să așteptăm și răspunsul așa zisei „Direcţii a Pre- 
sei”, cum era vopsită (vezi cioara...) cenzura comunistă. 


G.D.: De la Turnul înclinat pînă la recenta carte La 


pierderea speranţei ai publicat foarte multe cărți de 
poezie. Titlurile lor ar umple o pagină. Eu remarc cel 
puțin două etape ale poeziei tale: prima, cea de pînă la 
De neatins, de neatins, carte apărută în anul singu- 
rului Colocviu Național de Poezie organizat la laşi 
în 1978, înainte de așa-zisa revoluţie din decembrie 
1989, şi cea de a doua, mult mai evolutivă, i-aş spune 
şi cea mai bogată, cea din 1980 şi pînă astăzi. Poţi con- 
trazice această părere, care, pe ici şi colo, a apărut și 
în opinia unor critici şi istorici literari? 


N.P.: Nu voi contrazice, aici, pe nimeni, nici chiar pe 


vreun critic sau istoric literar. Dar pe tine tot te con- 
trazic: nu-s aşa de multe volumele publicate de mine, 
dacă te gândeşti că ele se întind pe o perioadă de, vai, 
42 de ani, din ‘66 până în ‘12. Dacă ne apucăm să le 
numărăm, eu o fac pe Pristanda inversul, căci nu tre- 
buie să demonstrez ce multe sunt ci, dimpotrivă, că 
nu-s prea multe. Sigur, în realitate, ar fi trebuit să 
public şi mai puţine. Cele originale, deci nu autoanto- 
logii, sunt vreo 13-14. Dacă aş fi avut la 30 de ani min- 
tea de la 70, sigur ar fi fost şi mai puţine. Mi s-a părut 
şi mie că de la De neatins de neatins s-a schimbat ceva 
în scrisul meu, dar nu e treaba mea să afirm asta. Așa 
cum mi se pare că, la rândul lui, volumul un teatru de 
altă natură a mai mutat o dată macazul. 


G.D.: Aș remarca şi poemul Ce-ai făcut în Noaptea 


Sfîntului Bartolomeu (care a dat şi titlul unei antolo- 
gii), un fel de șlagăr al lungului tău șir de poeme anto- 
logice. Îmi poți spune ce reprezintă acest poem în între- 
gul operei tale. Mai toţi, cînd e vorba de Nicolae Pre- 
lipceanu, invocă acest poem. 


N.P.: Eu nu i-aş spune chiar șlagăr, pentru că e un moment 


tragic, aş zice, al scrisului meu. Mă gândeam, atunci, 
prin '76 sau '77, când l-am scris, uneori, ce se va întâm- 
pla când regimul comunist va cădea, ce vom face și ce 
vom spune noi despre vremurile acelea şi despre ce am 
făcut în acele vremuri. Mă gândeam, ai să râzi, chiar la 
dificultatea de a modifica proprietatea „mijloacelor de 
producţie” cum le spuneau ei, cum s-ar putea înapoia 
vechilor proprietari sau urmașilor lor ce li se furase 
şi, de obicei, mă opream repede, pentru că ameţeam 
gândindu-mă la acest proces. Dar Ce ai făcut în Noap- 
tea Sfântului Bartolomeu se referea la altceva, la drep- 
tul nostru de a ne justifica atitudinea supusă din tim- 
pul tuturor acelor ani. Că am stat singuri şi am gân- 
dit? Păi asta nu ajunge. Într-un fel, mă gândeam, îna- 
inte ca termenul să apară, la „rezistența prin cultură, 
care nu va putea justifica laşităţile noastre. Uneori îmi 
spuneam că, dacă aș fi fost suficient de tare ar fi tre- 
buit să nu public nici un rând sub cenzură, așteptând 
o eliberare de aceasta ce s-ar fi putut să nu vină în tim- 
pul vieţii mele. Un poem apropiat de acesta, dar care 
a trecut neobservat, a fost Mefisto-vals, scris tot cam 
prin acea vreme. 


G.D.: Schimbarea de registru din ultimele cărți, dar în 


mod special din cea mai recentă apariţie, la pierderea 
speranţei, ar anunța o a treia etapă? Dacă da, pare 
a fi una foarte „tinerească gindindu-mă că a apărut 
la o editură consacrată în exclusivitate tinerilor, casa 
de pariuri literare. Ce-mi poți spune? Cum s-a scris 
această carte, ce pare a fi una dintre cele mai bune 
cărți de poezie ale anului 2012. 


N.P.: Păi s-a scris în timp, eu neprogramându-mi cărțile 


după un plan bine stabilit. Cred că are un aer comun 
într-o anume imensă şi definitivă deziluzie, cauzată 
poate și de virsta care nu mai permite iluzia/speranţa, 
dar mai ales de ceea ce văd în jurul meu, de această 
lume murdară și incorectă, dedată tuturor aranjamen- 
telor și intereselor, cu totală nepăsare la vreun princi- 
piu moral. În fond, nu speranţa mea în viitor se pierde, 
ci speranţa, e drept tot a mea, într-o purificare a lumii, 
şi nu doar în decursul vieții mele, cât o mai fi el, ci 
chiar pe termen puțin mai lung. Incultura şi mitocă- 
nia celor aleși cu consecvență de popor să-i fie con- 
ducători nu anunţă nimic bun, iar transferul metode- 
lor acestora în lumea lumea culturală îmi dau şi azi o 
justificare a titlului. Şi-apoi, impostura care a pătruns 
şi în cultură nu e de bun augur, ba dimpotrivă. După 
ce fusesem refuzat de patronul fostei edituri a Uniu- 
nii Scriitorilor, un cristian, tăticuţul casei de pariuri 
literare, mi-a întins o mână, propunându-mi să-mi 
publice cartea, fapt pentru care am să-i fiu mereu 
recunoscător. Mă întreb dacă vreunul dintre poeții 
debutațţi la el a luat vreodată premiul Opera prima de 
la Botoşani, pentru că la cdpl apar, de obicei, poeți de 
valoare, care merită atenţia juriilor specializate. 


G.D.: Cum vezi, în ansamblul ei, poezia românească de 


azi? Azi însemnind, să zic așa, din 1990 încoace. Se 
simte un suflu proaspăt. E vreo schimbare de para- 
digmă? O așezare a unor individualităţi în matricele 
lor? Or, să nu greşesc, o imitație acerbă în valul tînăr 
al poeziei noastre? 


N.P.: Sigur că e o schimbare de model. Cândva, când 


eram noi, generaţia noastră, la momentul schimbă- 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 5 


rii de paradigmă, spuneam, nu cu totul adevărat, că 
numai calificativul „poezie” rămâne constant, în timp 
ce tot ceea ce se pune sub el e mereu altfel. Argumen- 
tam cu poezia antică, apoi cu tot ce a urmat sub acest 
titlu generic. Așa că nu mă mir de ceea ce se întâm- 
plă, nu mă mai ţin la curent cu ultimele apariţii în poe- 
zie, aud despre ele mai mult din articolele care le sunt 
dedicate cu generozitate. Primind cărțile de la casa 
de pariuri literare, pe acelea le mai citesc, dar ştiu că 
apar şi alţi autori, demni și ei de luat în seamă. 

G.D.: Știu că nu-ţi place să vorbeşti despre poezia ta. O 
spui chiar pe coperta recentei tale cărţi, despre care 
am vorbit mai sus. Dar, totuși, poeţii care își cunosc 
locul, puterile, care au o conștiință a propriei valori 
știu unde se află, în ce loc al istoriei poeziei din care fac 
parte. Pentru mine poezia ta are o singularitate ce ține 
de un suflu continuu, fără a putea fi așezată nici într- 
un val de după 1960. Ion Pop te situează între neo- 
modernişti. În ultima carte dai semne de post-moder- 
nism. Cu ce poeți români te simţi afin? 

N.P.: Mă pui la grea încercare. Mă simt afin cu cei cu care 
am fost prieten și care nu mai sunt printre noi, dar cu 
poezia parcă nu m-aș lega de nimeni. Pot spune că am 
preferinţe printre cei care nu mai sunt, de la Mihai 
Ursachi la Ion Drăgănoiu, de la Ioanid Romanescu la 
Dan Laurenţiu, dar nu mi-am pus niciodată problema 
asta atât de serios încât să o pot dezvolta astăzi. Noi 
ne-am văzut fiecare de drumul nostru și de aceea am 
plătit un greu tribut într-o lume unde se impun mai 
degrabă grupurile, ca să nu le spun altfel. Chiar dacă, 
în toate aceste tentative exista un nucleu comun, iro- 
nia, acea formă politicoasă a disperării, ca să-l citez 
pe Radu Cosașu, citând, la rândul său, un autor fran- 
cez al cărui nume îmi scapă în momentul ăsta. Dar 
preferinţele mele merg și spre o poezie mai ceremo- 
nioasă, cum este aceea a bunului meu prieten Adrian 
Popescu, un poet care, avansând în... activitate, a deve- 
nit şi el uneori ironic, spre marea mea bucurie. Sunt 
şi alţii, precis după ce apar rândurile astea o să mi-i 
amintesc și o să-mi dau cu pumnii în cap că i-am uitat 
în viteza tastaturii. Vezi, de aia nu voiam să dau liste 
şi, totuşi, am păcătuit... 

G.D.: Într-o eventuală anchetă despre „starea poeziei 
lumii” unde ai plasa „starea poeziei române contem- 
porane”? 

N.P.: Acolo unde a fost ea întotdeauna, cu alte genera- 
ţii. Diversă, mobilă, cuprinzătoare, profundă nu o sin- 
gură dată. 

G.D.: În ce tineri poeţi români ai încredere că pot duce 
mai departe, poate chiar spre o glorie universală, „glo- 
ria” poeziei noastre? 

N.P.: Nu m-am gâwdit la asta niciodată şi nici nu sunt atât 
de bun cunoscător al poeziei de azi ca să mă pot pro- 
nunţa într-o chestiune atât de delicată. Iar ar trebui să 
fac liste şi uite că nu mai vreau să greşesc încă o dată, 
prin omisiune de denunț... 

G.D.: Care ar fi perspectiva aducerii în România a Pre- 
miului Nobel, deocamdată singurul premiu care con- 
sacră definitiv o literatură în universalitate? Dă trei 
nume de scriitori români care ar merita acest premiu. 

N.P.: Doamne fereşte, cum să dau eu trei nume care 
merită acest premiu?! Păi ce, sunt eu în juriul ăla? Şi- 
apoi, ce importanţă are premiul Nobel, alta decât pen- 


tru eventuala difuzare a cărţilor celui ales? Obsesia 
asta de la noi mă cam face să râd. Mai ştie cineva cine 
a luat premiul Nobel acum câţiva zeci de ani? Nu sunt 
deloc convins că un premiu Nobel consacră o litera- 
tură. Premiul Nobel e o recunoaștere a literaturii scri- 
itorului care-l ia şi nu ştiu de ce, sau știu, dar sunt 
împotrivă, statele şi-l arogă, pentru că nu li se dă lor, 
ci lui Cutare sau Cutare, un om care se întâmplă să tră- 
iască şi să fie cetățean al cine ştie cărei țări. Sigur am 
avea și noi „faliții noștri” pentru asta, dar nu vreau să-i 
dezvălui eu, nu cumva să influențez juriul ăla şi să nu 
i-l dea cui ştiu ei că trebuie (sic!). 

G.D.: Premiul de la Botoșani, Premiul Național de Poe- 
zie „Mihai Eminescu”, un premiu rivnit, important 
în biografia unui poet român, a trecut şi numele tău 
printre primii douăzeci şi doi de poeți români care l-au 
obținut. Acum, cînd l-ai obținut, ce părere ai despre 
acest premiu? Este el o instituţie? Atrage atenţia şi altor 
foruri decit cele literar-culturale? Ştii la ce mă refer. 

N.P.: Un premiu nu e mai mult decât un premiu, dragă 
Gellu. Cel de la Botoşani e puțin diferit de altele, fiind 
mai mare, însoţit de ceremonii şi ritualuri dedicate 
celui care-i dă numele și, poate, de un anume respect, 
cât poate trezi poezia și producătorii ei, din partea 
unor străini de lumea literară. Trebuie să-ţi repet ce 
ţi-am mai spus, dacă nu aveai tu ideea asta, atunci, 
demult, la începuturile libertăţii noastre, poate că nici 
la Botoşani autorităţile nu erau atât de atente cum au 
devenit la un fenomen marginalizat în restul Româ- 
niei, cum e literatura și mai ales poezia. La câteva zile 
după ceremonia de la Botoşani, am fost la Iași la o lec- 
tură publică și unii şi alţii m-au felicitat pentru pre- 
miu. Dar la anul va mai şti cineva că l-am luat? Ca şi 
ăla de care spuneai tu mai sus, în anul când îl iei capeţi 
puţină greutate, dar în scurt timp asta se spulberă, 
pentru că vine altul la rînd şi apoi altul... E vremea tru- 
fandalelor, nu bagi de seamă? Pe piață a dispărut ideea 
de trufanda, pentru că ai roșii și castraveți tot timpul, 
nu doar primăvara și vara, așa că trufandaua s-a mutat 
în celelalte zone sociale, inclusiv în cultură. 

G.D.: Care ar fi poeţii români contemporani, cu Opera 
Omnia, care ar merita în următorii zece ani acest pre- 
miu? 

N.P.: Mulţi. Dar eu regret că nu a ajuns să-l ia Dan Lau- 
rențiu, că nu a ajuns să-l ia Ioanid Romanescu. Cât 
despre „opera omnia”, asta e cum o iei. Unii au de la 
prima carte o „opera omnia, vezi chiar titularul pre- 
miului, alţii nici după douăzeci de cărți. 

G.D.: Sunt şi poeţi optzeciști care au deja Opera Omnia? 
De altfel trei au şi fost nominalizați la această ediție, 
la care juriul te-a ales pe tine ca victorios! 

N.P.: Sigur că sunt, că doar nici optzeciştii nu mai sunt 
tineri, la peste 50 de ani. E bine că aţi trecut la ei, deși 
ar mai fi şi din cei puţin mai vechi unii care ar mai 
merita să-l ia. 

G.D.: Cum te ştiu neostenit — azi aici, miine-n Focşani —, 
la ce lucrezi acum? 

N.P.: Scriu, aşa cum am făcut-o și până acum, când am 
timp să mă concentrez. Am multe pe cap, scriu şi cro- 
nică de teatru, tot văd spectacole şi mă îngrozesc că 
trece timpul și n-am scris despre ce-am văzut. Dar mai 
sunt şi altele, îmi bat capul cu VR, care nu se ştie prea 
exact când o să mai apară şi... 


6 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


Nicolae PRELIPCEANU 


un poet bătrân 


nu mai face doi bani în zilele noastre 

a încetat să mai scrie într-una sigur de el 

i s-au rărit cuvintele ca și părul 

dar tot mai încearcă să ţină pasul cu sine 
însuși 

cel din anii tinereţii 

mai merge la laşi şi urcă pe Copou 

să se uite (degeaba) la Teiul lui Eminescu 
şi gâfâie mai tare decât altădată urcând 

că aici nu-i Marea Egee nici Mediterana 
de Vest 

unde încă înaintează cu oarecare uşurinţă 
dar nici acolo ca pe vremuri de la 2 Mai la 
Vama Veche 


lumea nu-l mai observă altul la rând i se 
strigă 

atunci când încearcă să se strecoare prin- 
tre noii veniți 


un poet bătrân e un nimeni care mai 
crede că este 

o amintire din propria lui preistorie 

un fel de făt nenăscut fantomatic 

o linişte-n juru-i se-aşterne 

iar el prostul nu ştie s-o preţuiască 

un poet bătrân 

ce mai 

o umbră a cuiva undeva 

printre formele vii de scurtă actualitate 
un poet bătrân 

rușinos nu-i aşa să te ocupi de poezie 
în loc de bani și afaceri 

şi de altele chiar de politică la vârsta asta 


pleacă de-aici înapoiatule 


şi m-am dus 


poemul pomelnic 


şI ion şi marius şi virgil și petre şi daniel şi 
gheorghe şi matei 

şi mircea şi mircea şi dan şi tudor dumitru 
şi marcel constantin și cristian 

și laurenţiu și laurenţiu și sandu și cezar şi 
nichita şi lucian 

şi marian şi nicu-nicolae și george-nino 

şi maria-luiza şi dana și mihai-mişu şi 
mihail-mişu şi grigore 

şi negoiţă şi damian şi ioanid 

şi toţi ceilalți cu tot neamul lor cel scriitor 
de poezie şi de proză şi de literatură și de 
altele dintre cele 

care se uită şi care nu se uită 

şi iarăși mircea și mircea şi ion și daniel şi 
marius şi virgil 

şi cristian şi laurenţiu și laurenţiu şi paul 
şi cezar şi nichita şi cristian şi alexandru şi 
laurențiu 

şi ioanid şi m.i. și mişu şi cezar celălalt şi 
adi şi și şi 

şi ion drăgănoiu şi marius robescu şi virgil 
mazilescu şi daniel turcea 

şi petre stoica şi gheorghe pituţ şi matei 
gavril și tudor dumitru savu 

şi marian papahagi şi george-nino almos- 
nino 

şi mircea ciobanu şi mircea scarlat şi mar- 
cel constantin runcanu 

şi cristian popescu și laurenţiu ulici și lau- 
rențiu cârstean 

şi sandu căpraru şi cezar baltag şi nichita 
stănescu şi negoiţă irimie 

şi lucian raicu și grigore hagiu şi maria- 
luiza cristescu şi nicolae baltag 

şi dana dumitriu şi mihai ursachi şi mihail 
sabin și ioanid romanescu 

şi damian necula și cezar ivănescu și mir- 
cea ivănescu și paul emanuel 

şi adi cusin şi dan laurentiu şi iarăşi și 
iarăşi 

ei cei uitaţi şi neuitaţi 

şi toți şi pe toţi pomeneşte-i 

cititorule 

dacă exişti 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 7 


Ion POP 


LAUDATIO 


Suntfoarte bucuros, foarte emoționat și foarte ono- 
rat că mi-a revenit mie misiunea frumoasă de a-l 
lăuda cum se cuvine pe poetul Nicolae Prelipceanu, 
laureatul din acest an al Premiului Naţional „Mihai 
Eminescu“. 

Spun că sunt bucuros pentru că Nicolae Pre- 
lipceanu trebuia să primească acest premiu, era de 
multă vreme pe listă, era doar o chestiune de timp, 
pentru că se afla la egalitate, de fapt, cu toţi ceilalți 
candidaţi. Sunt foarte mulțumit și în calitate de cri- 
tic literar că a primit, în fine, acest important pre- 
miu, pentru că de-a lungul anilor, de la debutul din 
1966, cu volumul 13 iluzii, i-am urmărit constant 
opera, citindu-l, recenzându-l, comentându-l, și 
am fost întotdeauna atent la mesajul foarte aparte 
al acestei poezii. O poezie pe care am recunoscut- 
o destul de ușor în multitudinea de stiluri poetice, 
de universuri imaginare, de limbaje ale unor poeți 
de foarte bună calitate care s-au afirmat în anii '60, 
din generaţia cărora Nicolae Prelipceanu face parte. 

A fost și o chestiune de solidaritate această lec- 
tură, căci aceasta este și generaţia mea și poate toc- 
mai de aceea i-am putut înțelege, cred că destul 
de bine, mesajul poetic. Pentru mine acest mesaj 
înseamnă o înnoire în contextul poetic al acelor ani, 
care sunt caracterizați astăzi, cum știți mulți din- 


tre dumneavoastră, drept o epocă a neomodernis- 
mului literar, adică a unei poezii care, recuperând 
ceva din marea experiență a poeziei moderne și 
moderniste interbelice, a încercat să repare rănile, 
să acopere sincopele, să se opună încercărilor de 
înăbușire a adevărurilor poetice, și nu numai poe- 
tice, ci și general umane; a fost o replică restaura- 
toare, căci această replică se caracteriza, cum bine 
ştim din opera unor mari poeţi ai acelor ani, ca un 
fel de reabilitare a esteticului, o readucere a limba- 
jului poetic la adevărata sa condiţie. 

Poetul de atunci, vorbind în sens generic, vroia 
să regăsească o lume oarecum transfigurată, o lume 
ale cărei semne nu se reduceau la datul şi efectul 
imediat, ci care invita la înălțări ale spiritului, care 
până la urmă sfârșeau cumva în metafizic. Nu pen- 
tru toți poeţii, dar în orice caz, exista această emoție 
particulară de racordare neoromantică între eul 
particular, teluric, și marele univers, Totul roman- 
tic, cum le plăcuse germanilor spună. 

Or, Nicolae Prelipceanu a apărut în această peri- 
oadă — așadar 1966, cu volumul 13 iluzii, apoi cu 
numeroasele sale volume următoare — ca un poet ce 
nu se supunea întocmai acestei „reguli“ transfigura- 
toare. Se asocia unei alte tradiții a modernităţii, una 
cu mult mai aproape de viața imediată, o tradiţie 


8 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


care era, în felul său, și precursoare a ceea ce urma 
să se întâmple în generaţiile ulterioare de poeţi, — 
mă gândesc la poezia anilor ‘80 și chiar la cea mai 
recentă. 

Pentru că Nicolae Prelipceanu s-a îndreptat spre 
o lume care era a “vieţii imediate”, cum îi plăcea lui 
Geo Bogza și unor francezi să spună, el scria o poe- 
zie ce refuza solemnitățţile, situându-se în catego- 
ria poeţilor cărora nu le plăcea să vorbească cu voci 
dilatate și scoțând pieptul în faţă, ci dimpotrivă, se 
menținea într-un fel de “modestie” a notaţiei realu- 
lui dat, dar, pentru că avea substanţă, construia cu 
o abilitate extraordinară a imaginaţiei și inteligenţei 
sale creatoare o lume a fanteziei nu atât compensa- 
toare, cât una prin care eul liric intra într-un dia- 
log fertil. 

Un dialog care era o punere în chestiune a ceea 
ce era simţit de către poet, era o relativizare a datu- 
lui existenţial, un fel de, să nu-i spun nesiguranţă, 
pentru că poetul era foarte sigur pe el, dar un fel de 
sentiment al precarităţii, al vulnerabilităţii ființei, a 
poetului și a omului în general, pe care l-am simţit 
de la început foarte apropiat. 

Or, în această desfășurare foarte largă a observaţiei 
sale, a vederii ochiului său poetic (nu zic “ochiul tri- 
unghiular”, metafizic, dar un ochi poetic atent la 
esenţial), el nu făcea să defileze simple însemnări, 
date şi urme ale realității prozaice, ci le integra, 
relativizând solemnul, într-o viziune a cărei uni- 
tate își păstra dinamica internă, o unitate ce rămâ- 
nea deschisă. lată o notă care mi s-a părut întot- 
deauna și îmi se pare și astăzi foarte importantă în 
scrisul lui Nicolae Prelipceanu, un scris niciodată 
închistat, niciodată închis în sine, niciodată neco- 
municant cu lumea din afară și cu marile întrebări 
ale omului. 

Una dintre antologiile sale se numește, după un 
renumit poem al său, Ce-ai făcut în noaptea Sfân- 
tului Bartolomeu?, trimițând la ştiuta noapte dra- 
matică în istoria Franţei, o poezie devenită titlu de 
carte, care pune într-adevăr întrebările grave ale 
epocii, implicând şi o etică a creaţiei,— iată încă un 
lucru care trebuie astăzi subliniat. 

Pentru că Nicolae Prelipceanu a fost și este unul 
dintre poeţii angajaţi etic, angajat civic, prin între- 
bările pe care și le pune nu numai poetul, ci și omul 
obișnuit, înzestrat cu o gândire luminată în fața 
epocii sau a sorții care i se rezervă sau pe care și-o 
poate construi în lumea dată. 

Până la urmă, poezia lui Nicolae Prelipceanu, 
ca orice adevărată poezie, ajungea la un inevitabil 
ritual, lucru aparent contradictoriu, pentru că vor- 
beam de o anumită relativizare, o anumită deschi- 
dere spre derizoriu, o conștiință nu puţin elegiacă, 
ironic elegiacă a ceea ce se întâmplă în jurul lui, a 
ceea ce se întâmplă cu lumea în care trăiește, cu pro- 
pria subiectivitate, amenințată și interogată și ea, 


într-un chip adeseori periculos, - pentru că marea 
poezie își pune în general întrebări primejdioase. 

Numai trecând prin aceste primejdii se poate 
ajunge de fapt la acea luminozitate, la acel luminiș 
deschizător de perspective înalt spirituale. ÎI situez 
şi pe Nicolae Prelipceanu într-o asemenea zonă de 
luminozitate poetică și a spiritului în general. 

Nu voi enumera acum numeroasele volume de 
poezii ale scriitorului pe care îl premiem astăzi. 
Voi spune totuși că ultima sa carte, care se cheamă 
destul de descurajant La pierderea sperantei, apă- 
rută anul trecut, și care a fost nominalizată prin- 
tre «cărțile anului» într-un anumit clasament (fapt 
ce preconfirmă cumva decizia de astăzi a juriului), 
Nicolae Prelipceanu ajunge chiar să-și exprime un 
fel de tristă detașare față de lumea în care trăiește și 
care îl decepționează, care nu îl mai satisface, care 
îi produce tristeţi, frământări și întrebări dintre 
cele mai grave. Este și o chestiune de vârstă, desi- 
gur, este și o chestiune de experienţă istorică, este 
şi o problemă de experienţă estetică, toate aces- 
tea întâlnindu-se într-o confesiune tulburătoare. 
Aceasta nu marchează, desigur, o încheiere a ope- 
rei Nicolae Prelipceanu continuă să scrie şi sperăm 
din toată inima că va mai scrie multă vreme, pen- 
tru că are în el forța creatoare necesară. E doar un 
de accent mai apăsat pus asupra a ceea ce însemna 
mai profund în viziunea sa. Însuşi faptul că a scris 
despre pierderea speranței confirmă că nu și-a pier- 
dut cu totul această speranță. Că, de fapt, prin tot 
ceea ce scriem noi — și acesta este mesajul adevăra- 
tei sale poezii — credem în scrisul nostru, în urma 
pe care o lăsăm, întrebătoare, nesigură, vulnerabilă, 
expresie adesea a unei trăiri decepționate, a unor 
mari deziluzii, dar nu fără un dram de speranţă. 
Cred că și din ceea ce face Nicolae Prelipceanu se 
vede că el are această minimă speranţă. Zice că nu 
mai vede “luminiţa de la capătul tunelului”, dar eu 
cred că o vede în fond, și aceasta este luminiţa și 
chiar lumina foarte frumoasă și revelatoare a scri- 
sului adevărat. Nicolae Prelipceanu reprezintă acest 
scris adevărat și cred, în consecinţă, că merită din 
plin acest premiu. 

Sunt foarte bucuros, atât ca cititor al poeziei sale 
şi ca prieten de zeci de ani, ca unul care îl cunoaște 
și pe omul Nicolae Prelipceanu, pe omul care și-a 
trăit poezia. Pentru că, să știți, între biografia, între 
viața și poezia lui există numeroase vase comuni- 
cante, canale profunde, o întreagă rețea capilară 
care face ca această comunicare să fie permanentă 
și autentică. Ea asigură și va asigura în continuare 
vitalitatea poeziei sale. 

ÎI felicit, cu o îmbrăţișare care este și pentru poe- 
zia sa, şi pentru omul Nicolae Prelipceanu. 

(Discurs ţinut pe scena Teatrului „Mihai 

Eminescu“ Botoşani în data de 15 ianuarie 2013, 

transcris de Florentina Tonita) 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 9 


Li TAC Lian DO pescui icolacibrelipceanulONIPOp! 


Lucian ALECSA 


Nicolae Prelipceanu, poetul noptii 
Sfântului Bartolomeu 


Nicolae Prelipceanu este un român „total, atât poetic 
cât şi biografic, destinul lui îngemănând toate provin- 
ciile: s-a născut în Bucovina, clasele primare le-a făcut 
în Sălaj şi Oradea, liceul la Curtea de Argeş, faculta- 
tea la Cluj, după absolvirea studiilor a fost redactor la 
ziarul „Unirea“ din Alba Iulia, apoi a poposit din nou 
la Cluj, la revista culturală „Tribuna’, iar din 1986 a 
devenit bucureștean. Nici el nu ştie unde-i sunt rădă- 
cinile, şi cum poezia nu suportă nici o formă de regi- 
onalizare, talentul l-a ajutat să ajungă unul dintre cei 
mai mari poeţi în viață, dispunându-şi discursul liric în 
toate punctele cardinale. Juriul Concursului Naţional 
de Poezie „Mihai Eminescu”, prezidat de distinsul cri- 
tic şi istoric literar Nicolae Manolescu, s-a oprit asu- 
pra operei Domnie Sale întru onorarea marelui pre- 
miu pe anul 2012. 

La cei 70 de ani de viață, Nicolae Prelipceanu este în 
plină vervă creatoare, verbul îi este mai sprinten ca-n 
tinereţe, ultima sa carte de versuri „La pierderea spe- 
ranţei“, apărută anul trecut la Editura „ Casa de pari- 
uri literare”, poate fi privită ca un summum al creaţiei 


sale cu toate că, după spusele poetului, cartea încheagă 
notații separate, scrise la intervale de timp. Cu toate 
astea volumul e unitar, fără diferenţe de ...nivel, este de 
o profunzime aparte, e pătruns de fiorul înțelepciunii 
de la primul la ultimul poem. Din orice lucru banal, din 
orice bizarerie, poetul e în stare să scoată poezie, faptele 
cotidiene par a-i răspunde cel mai bine respirației sale 
lirice. Nicolae Prelipceanu e un sceptic, un nemulțu- 
mit, un singuratic, acestea sunt şi palierele lirice pe care 
se desfăşoară structura discursului său poetic, scepti- 
cismul e nervura ce-i frisonează masa poetică, fie că-i 
vorba de poezie, proză sau jurnalism. Cu toate astea nu 
găseşti versuri sub semnul încrâncenării, poemele sunt 
limpezi şi fără durități de limbaj. Ca orice poet ajuns la 
vârsta înțelepciunii depline, îşi face şi bilanţul creației 
sale, simte c-a înghesuit în rucsacul liric cam tot ce a 
avut de trăit; sentimente, idei, emoţii, numai că „ tes- 
tamentul său liric ” către mai tinerii confrați de condei 
poate fi citit şi printre rânduri, mesajul e precum un 
brici, prinde emoția „anilor înghețaţi“ în numele poe- 
ziei compunând şi câteva sfaturi pentru continuatorii 


10 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


acestui frumos miracol numit POEZIE: „ Au început 
chiar şi tinerii să-şi scrie memoriile / ei se uită cu ură 
la noi fiindcă avem în spinare / marii rucsaci ai amin- 
tirii / dar nu / îi asigur eu fără să strig fără să mă agit 
/ nu am nimic în acest rucsac / pe care-l mai port din 
obișnuință o vreme / e gol puteți să-l umpleţi cu ce vreți 
voi / chiar cu viețile voastre scurte încă / şi o să vă fiu 
recunoscător / numai să nu fi rămas ceva dinainte / 
totuși spun ei să nu se amestece lucrurile/ şi să se dete- 
rioreze frumoasele noastre clipe trăite / la atingerea 
tuturor frustrărilor voastre / 
pe care le dați drept memorie 
a anilor scurşi / parcă-i văd 
cum mai picură acum la dez- 
ghet / toți anii înghețați altă- 
dată / cum streşinile pline de 
apă chioară / n-aţi făcut nimic 
/ de nimic nu mai sunteţi buni | 
/daţi-vă jos rucsacii din spate 
/ nu aveți dreptul / să-i mai | 
purtați care nu mai e nimic | 
în ei / decât umezeala zadar- 
nică a ghețurilor de altădată / 
memoria măi äşti nu e ce cre- 
deți voi.../” 

Nicolae Prelipceanu şi-a 
făcut debutul acum mai bine 
de 45 de ani cu volumul „Iur- 
nul înclinat”, carte foarte bine 
primită de critica literară, se 
anunţa deja ca o voce distinctă 
şi originală, s-a simțit de la pri- 
mele versuri că poetul nu are 
vecini printre colegii de gene- 
rație şi că-şi trasează destinul 
de unul singur, fără ajutorul 
„vecinilor de palier literar”, fan- 
teziile lirice îi erau la îndemână, şi le procura fără mari 
probleme din cotidian. După cum sună titlurile cărți- 
lor publicate de-a lungul vremii, ai spune că poetul e 
un melancolic incurabil, atins de-o repulsie cognitivă 
față de lumina vieţii şi că-şi trăieşte singurătatea într-o 
totală frică de tot ceea ce-l înconjoară, şi că nimic nu-i 
cade bine la suflet. Poate că-i bine să amintim câteva 
dintre volumele de poezie care vin în sprijinul aserțiu- 
nii mele: „Jurnal de noapte’, „Arma anatomică, „Scara 
interioară”, „Maşina de uitat”, „Binemuritorul”. Ei bine, 
poezia lui Nicolae Prelipceanu atinge cu totul alte sen- 
sibilități, mai puţin vizibile, exprimă cu totul alte impul- 
suri lăuntrice decât cele la îndemâna celor din jur, indi- 
ferent câtă presiune au trăirile poetului, indiferent prin 
ce metafore sunt exprimate aceste stări, micile puseuri 
de sarcasm detensionează de fiecare dată atmosfera cre- 
ând adevărate lumi personale, de-un fantastic aluziv, 
mai puțin vizibil, dar foarte viu. Rezultatul e un uni- 
cat liric: o poezie echilibrată, a firescului fantastic, cu 
o vestimentație specială, dar şi personală. 

În mediile literare se spune că poezia se scrie până 
pe la 45-50 de ani, până când nebunia îţi disciplinează 
verbul şi rațiunea nu deranjează în nici un fel imagina- 


nicolae prelipceanu 


la pierderea 
speranței 


rul. Da, se cunosc foarte multe cazuri când mari poeţi 
ai lumii au ars până la asemenea vârste, trăind apoi 
prin legendele ce le-au fost construite de discipoli. 
Tot la fel de multe exemple sunt și de poeți al căror 
scris şi-a atins maturitatea la vârste mult mai înaintate, 
nimbul liric cunoscând strălucirea maximă la senec- 
tute. Nicolae Prelipceanu e poetul ce-și ține verbul în 
mare formă ori de câte ori este atins de inspirație, ulti- 
mul lui volum de versuri confirmă acest fapt, cuvântul 
îmbracă aceeaşi prospeţime ca-n tinereţe, ba mai mult, 
; există o mai mare încărcătură 
= ideatică în materia lirică, cu 
|] un imaginar mai spectral dis- 
pus. Dacă ar fi să-i caracte- 
rizez poezia printr-o singură 
| frază, aş spune fără ezitare că 
Nicolae Prelipceanu este prin- 
tre puţinii poeţi care încarcă 
prin cuvinte simple banalul 
cu magie, care ţese acea aură 
enigmatică necesară oricărei 
respiraţii poetice autentice. 
Încărcarea vidului cu senti- 
| mente, cu imagini, cu prea- 
plinul suferințelor noastre zil- 
nice, e cu adevărat o măies- 
trie. Poftim acum un exem- 
plu dintr-un poem prins într- 
un volum apărut prin anii 80: „ 
desenând copaci de fum copaci 
de gheață / cu nimeni pe cren- 
gile lor / cu nimeni în rădă- 
cinile lor / cu nimeni în râul 
adânc din care se trag / și valul 
lui măturând norii spre sud / 
către ceţuri ghețuri și păsări 
/ ființe mişcându-se indepen- 
dent depărtat” Versurile curg ca-ntr-un ritual, cuvintele 
îmbracă întru totul stările poetului, sentimentul singu- 
rătății abia de pâlpâie în miezul metaforei, şi totuşi el e 
cel ce frisonează întreg poemul. Abia în astfel de situ- 
ații comunicarea dintre creator şi cititor este deplină. 

Eu îmi păstrez convingerea că cel mai frumos poem 
scris de Nicolae Prelipceanu este „Ce ai făcut în Noap- 
tea Sfântului Bartolomeu”, care dă și titlul unui volum 
apărut înainte de '89: „vei spune că ai stat singur la tine 
în casă / că ai gândit singur la tine în casă împotriva/ 
Nopţii Sfântului Bartolomeu / că ţi-ai scris gândurile pe 
hârtie singur / că de fapt nici nu te născuseşi în seco- 
lul ăla / că gândeai împotriva Nopţii Sfântului Bartolo- 
meu /așa nenăscut cum erai /.../ Ce ai făcut în Noaptea 
Sfântului Bartolomeu / de ce nu erai născut în Noaptea 
Sfântului Bartolomeu / gândurile tale împotriva Nop- 
ţii Sfântului Bartolomeu / nu ajung / cât a ţinut Noap- 
tea Sfântului Bartolomeu / cât va mai ţine ea / singur 
în Noaptea Sfântului Bartolomeu nu poți fi / pe hârtie 
urmele nopţii sunt neconcludente” 

Dacă ar rămâne doar aceste versuri din Nicolae Pre- 
lipceanu, Domnia sa tot şi-ar găsi locul în Istoria Lite- 
raturii Române. 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 11 


Anatol Grosu - Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ - OPUS PRIMUS 


Anatol GROSU 
epistola din filipeni 


nenica avea o tâmplărie în spatele casei 

el m-a învăţat să bat mătănii 

spălatul pe față de dimineață 

şi să mă rog înainte de masă 

se supăra când mâncam 

vreo vişină din spatele casei 

ştiind de slăbiciunea asta a mea 

dacă nu spuneam rugăciunea înainte de toate 


cu nenica a fost greu 

aveai de măturat ograda de făcut ordine în gânduri 
de crezut într-o poveste 

dumnezeul lui nenica era şi el un nenica 

care îi interzicea să mănânce vişine din dosul casei 
înainte de a-şi spune rugăciunea 

nenica lui era mai rău 

al meu era mai bun 

nenica lui îi mai interzicea să mănânce carne 
brânză 

îi interzicea să bea vin 

nenica lui tiran în care și eu trebuia să cred 


și credeam pentru că era fioros şi pedepsea crunt 
l-a pedepsit și pe vecinul neg’ luca 

tot tâmplar era 

l-a pedepsit cu moartea 

se usca văzând cu ochii n-am plâns 

eu nu eram așa de rău ca el 

nu voi putea fi pedepsit niciodata așa de crunt 
eu nici furnicile nu le călcam 

mergeam atent și întârziam peste tot 

furnicile şi gângăniile voiau şi ele să trăiască 
chiar dacă întârziam undeva 

chiar dacă trebuia să fug nu călcam pământul 
zburam că era o iubire mare 

pentru nenica lui nenica 

înotam deasupra pământului 

înotam în eter 

căluţul nici el nu era rău dar și el era pedepsit cu bici 
şi cu muște pe care 

coada lui nu le iubea deloc toţi eram vinovaţi 

toți am făcut ceva aşa îmi spunea nenica 


nenica avea şi el soţie şi nouă copii 

marele tâmplar își trăieşte viața prin alți tâmplari 
mai mici de parcă i-ar fi scăpat 

proorocirile lui Isaia&David&co. printre degete 
nimic nu e de salvat nimeni nu e de pierdut 

toate oițele îs într-o stână ermetică 

dacă poate ajunge la ele un lup e numai ciobănașul 


ciobănaș carnivor cu glugă pe cap cu flaut în pumn 
cu unghii curate şi fața de lapte 

ciobănaş cu geakă din blană de miel cu glugă pe spate 
cu chitară în mâini cu unghii sparte şi fața cacao cu 
lapte 

ciobănașul lup care îşi lasă stâna de dragul mielușelu- 
lui 

rătăcit să-l scape de lup să-l scape cu viață 

să-l scape de viață 

ciobănaș cu lapţi pentru toate bisericile 

pentru toţi credincioșii pentru toţi sărmăneii cu duhul 
pentru toți copilașii pentru toate curvele vameșii şi 
mardeiașii 

din icrele mele cresc credinţe 

peştişorul tolișor peştișor de aur peștişor de aur 


categoric brânza de oi este cea mai bună sărățică 
aşa cum ştia să o facă badea gheorghe nu ştie 
nimeni îl iubesc pe badea gheorghe mai mult decât 
pe oricare dintre frații lui tăticu poate că e 
bătăușul satului că e sărac și vertical şi că 

poartă în el un dumnezeu mic cât pumnişorul lui 
pumnul fatal cu care îi ciomăgeşte pe vecinii lui gălă- 
gioşi 

dar badea gheorghe e bun 

pumnul însă nu pentru că e viu şi la fel de mare cât 
dumnezeul lui 


12 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


Mircea ADi aconuisiPANato Giro 


Andrei ALECSA 


epistola din filipeni 


And the winner is... 
Anatol Grosu. Volumul de debut intitulat, nu întâm- 
plător, epistola din filipeni, apărut la Casa de Editură 
Max Blecher, 2012. 

Îmi vin în minte nişte vorbe de-ale lui Hemingway. 
Să scrii... e ușor. Te așezi dinaintea maşinii de scris şi 
sângerezi. Sau cam așa ceva. După prima lectură îți dai 
seama că basarabeanul Anatol Grosu nu sângerează 
ca majoritatea poeţilor din generaţia lui. Sângele lui 
nu se lasă subțiat de dorința de exploatare a abjectului 
mundaneităţii şi a unei visceralități netrecute prin fil- 
trul sensibilităţii. Grupa lui sanguină nu a suferit muta- 
ţii din pricina trendului de a închina jertfe zeilor sexu- 
lui, drogurilor şi rock'n roll-ului. Anatol Grosu depă- 
şeşte fetișismul (nu rareori declarat și asumat) multora 
dintre colegii săi de generaţie pentru poezia de tip Sin 
City, el nu se rezumă la alb, negru şi roşu, ci atacă întreg 
spectrul de culori. Şi dacă tot vorbim de filme, aflați că 
laureatul premiului Opera Prima 2012 a sângerat un 
volum de poezie și ceva în plus. Un film. Un film des- 
pre nenica & co., înconjurați de vişini, ştir şi lobodă. 

Filmul pe care ni-l propune Anatol Grosu este unul 
foarte atent structurat şi urmăreşte, prin schimbările 
subtile de unghiuri, lumini şi umbre, să surprindă un 
ritual al iniţierii cu tot ceea ce presupune un asemenea 
proces: pierderea inocenţei, amurgul zeilor şi conştien- 
tizarea perisabilităţii fiinţei umane. Atmosfera poemelor 


este una aparent lipsită de tensiune, decorul creat este 
unul de basm, lumea copilăriei stă sub semnul Arcei 
lui Noe, creaturile trăiesc în armonie deplină, iar eul 
liric orbitează în jurul câtorva personaje-totem precum 
nenica, mămuța sau badea gheorghe, care viețuiesc la 
rândul lor sub auspiciul bunului Dumnezeu. Nimeni nu 
intră şi nimeni nu părăseşte Filipeniul. Un circuit închis 
construit pe eşafodajul unei scări ierarhice foarte bine 
conturate. Anatol Grosu nu se opreşte, însă, la simpla 
evocare a stării de beatitudine care i-a marcat copilă- 
ria. În prima parte a volumului, (într-adevăr), pune la 
dispoziţia cititorului o imagine de ansamblu a univer- 
sului copilăriei, pentru ca în a doua parte să recurgă 
la tehnica prim-planului în scopul evidențţierii faliilor. 
Avem în față o poezie fibrilată de gustul amar al 
deziluziei, iar dramele se succed la nivel freatic. Ana- 
tol Grosu nu doreşte să şocheze în stil hollywoodian; 
nimeni nu-și ţipă nevoile, durerile sau frustrările, splee- 
nul este unul mut. Nimic nu dispare, totul se transformă. 
Marele pariu al autorului constă în tocmai încercarea 
de a masca dramele până în punctul în care ele alunecă 
în sublim. Sensibilitatea cititorului nu este bruscată în 
niciun fel, imaginația nu ne este violată de o imagistică 
excesiv de viscerală ori grotescă. 
Asul său din mânecă e, fără doar şi poate, capaci- 
tatea de a transpune realitatea în cheie ludică. În poe- 
mul care funcționează precum o coloană vertebrală a 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 13 


întregului volum, avem de-a face cu o transfigurare a 
celor două principii entelehice care guvernează lumea — 
Eros și Thanatos. Privit prin lentilele autiste ale inocen- 
tei, ritualul înmormântării nu declanşează angoasa, iar 
Moartea apare răsturnată în oglindă, devenind o sim- 
plă etapă, un simplu funcţionar care veghează procesul 
de trecere din viaţă în...viață: „şi mă străduiam să plâng 
iar bocitoarele cântau așa frumos/.../ era o vreme când 
se căutau vedete care ştiau să plângă/ vremuri când 
toți înțelegeau că altceva era fără rost/ vremuri când 
din lacrimi creșteau ştir şi 


dată în toată viața lui şi atunci/că i-a intrat o muscu- 
liță/confundându-i ochiul cu un butoi cu vin”, ba mai 
mult, voinţa sa se dovedeşte a fi forța motrică ce mode- 
lează existența în microcosmosul filipinean: "căldările se 
plimbau zilnic până la fântână ele ne aduceau/ de băut 
şi umpleau ligheanul cu apă/să-şi spele nenica picioa- 
rele” Însă asemenea cadre de sublimare a unui perso- 
naj alternează cu anumite cadre ce lasă să se întrevadă 
coborârea de pe piedestal: „pe nenica uneori îl prin- 
deam cu piciorușele îngropate/ în pământ stătea cu bra- 
ţele ridicate la cer/erau vre- 


lobodă şi troscot/pentru pui 
pentru găini şi gâşte”, În con- 
tinuarea aceluiaşi poem vine 
rândul erotismului să fie tre- 
cut prin acelaşi proces, ast- 
fel încât inițierea (indirectă 
aici) în tainele iubirii carnale 
nu zguduie lumea copilăriei 
din temelii: „când trăiam 
încă în hrușciovcă doi copii 
şi părinţii într-o cameră/.../ 
ei oftau cu tot mai multă 
poftă se foiau şi se zbengu- 
iau/ în pat a joacă/ pasându- 
şi perna când la unul când la 
altul/ iar plapuma sărea ca 
o minge până-n pod/ plân- | 
geam în pernă rugându-mă 
înger-îngeraşului/ să mor eu 
iar părinţii mei/să fie lăsați 
în pace”. 

Deşi stăpânește magistral 
asemenea strategii de des- 
cântare a suferinței, Anatol 
Grosu nu doreşte să-l abată 
pe cititorul-privitor de la 
zonele subterane ale fiinţei 
unde cusăturile încep să se 
destrame. Viziunea sa poe- 
tică nu ne obligă pe noi, citi- 
torii, să pendulăm în spaţiul 


epistola din filipeni 


Fa Sa 
ma 
aA 


muri grele când credea că e 
un agud/eu îl udam dimine- 
tile şi îi spuneam că e primul 
copac cu ochişori/ iar el îmi 
zâmbea”. E lesne de observat 
că nenica nu-şi pierde valen- 
tele totemice (asemuit fiind 
cu un copac), dar el încetează 
să mai fie de sine stătător, are 
nevoie de o entitate care să-i 
restaureze vitalitate. În repe- 
tate rânduri, vocea eului liric 
se dezice de propria atitudine 
de venerație față de acest per- 
sonaj totem care funcționează 
ca un axis mundi: „Am bănu- 
iala că lui nenica i-a ruginit 
inima pe dinăuntru/ tocmai 
pentru că nu era un risipitor”. 
Ca într-un joc de domino, 
prăbuşirea de pe piedestal a 
unui personaj nu este un eve- 
niment singular, izolat, odată 
ruptă o verigă, întreg lanţul se 
destramă. 

Urmând modelul cine- 
matografic, Anatol Grosu 
pune la dispoziţia cititorului 
şi momente de încremenire, 
momente de zoom-in asupra 
unor detalii ce ţin de rutina 


anatol grosu 


Uaa 


CASA DE EDITURĂ 
MAX BLECHER 


restrâns determinat de cele 

două puncte cardinale care au marcat foarte multă 
vreme literatura: minciuna care salvează şi adevărul care 
ucide. Nu avem de-a face nici cu promisiunea mântuirii 
prin intermediul harului poetic şi nici cu asfixierea sub 
greutatea imuabilului. Poetul, în cazul de față, nu este 
nici regizorul îndrăgostit de propria-i forță vizionară şi 
nici un biet cameraman care îşi asumă micimea umană 
şi care, implicit, se lasă trăit de imaginile pe care le sur- 
prinde. El vede în om o ființă aflată într-un perpetuu 
proces de schimbare a cărei singură șansă de împlinire 
e aceea de a reconcilia multitudinea de ipostaze în care 
naufragiază. Omul ca şarpe care nu-și reneagă niciu- 
nul dintre straturile de piele lăsate în urmă. 

Astfel, angoasa, amarul, tristețea îşi fac simțită pre- 
zenţa în momentele de schimb de rol, când copilul ce 
orbitează în jurul personajelor-totem asistă la decă- 
derea acestora. Nenica apare mai întâi în ipostaza de 
stâlp de neclintit al familiei: „nenica a plâns numai o 


existenţei rurale. Un ochi nei- 
nițiat ar putea cădea în capcana de a crede că astfel de 
secvențe constituie momente de respiro oferite citi- 
torului care s-ar putea simţi invadat până la refuz de 
insolitul imagisticii acestui volum. Aceste cadre, însă, 
funcţionează ca potenţatori ai dramelor subterane, ele 
reprezintă oaze de meditaţie filosofică asupra condiţiei 
umane. Un prim astfel de close-up este dedicat ritu- 
alului gătirii peştelui: „ peştele din iaz ajunge în căl- 
dare/ din căldare în castron unde e spintecat curățat 
şi feliat/ din castron pe masă unde se aurește cu făină 
de porumb/ şi se prăjeşte la foc mic în tigaie/ apoi se 
duce pe o farfurie mare şi se aşază lângă mămăligă/ şi 
nimeni să se mire/ de călătoria pe care-a făcut-o peş- 
tele”. Trecem prin viaţă ca printr-un malaxor, pare să 
spună poetul, și, deși încăpem pe mâinile atâtor semeni 
de-ai noştri, existența noastră rămâne numai şi numai 
a noastră, nimeni nu se miră de noi, fiecare n-are decât 
să se mire de propria călătorie. Transpare aici o tristeţe 


14 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


acută, dar mută, angoasa adusă în prim plan fiind cea a 
unei fiinţe care realizează că orizontul ei nu va ajunge 
niciodată să se intersecteze în mod decisiv cu cel al altei 
fiinţe. Diateza pasivă prezentă în acest poem, dublată 
de relația de subordonare dintre om (poate nici măcar 
om, ci doar o pereche de mâini!) şi peşte e un basore- 
lief ce ne vorbeşte de natura egoistă a ființei umane. 
Un asemenea episod singular nu ar avea valoare 
de catalizator şi nu ar reuși decât să rupă ritmul aces- 
tui volum-metaforă. lar Anatol Grosu a ştiut lucrul 
acesta. De aceea, câteva pagini mai târziu, cititorul 
este întâmpinat (precum în basme) de o altă creatură, 
musca: „odată ce vreo casă e ridicată în filipeni/ muş- 
tele se adună ca de paștele blajinilor/ când laşi picătu- 
rile de vin să curgă pe pământ/ să bem cu toţii/ iar din 
ouăle roşii nu rămâne decât coaja/ pentru că gălbenu- 
şul trăiește în albuș/ şi așa-i de bun cu sare/ și eşti şi 
tu/ în casa ta o muscă”. Este vorba, aici, de o „ieșire în 
decor”. Sau, mai curând, o ieşire „din decor”, o pără- 
sire a vortexului interior de sentimente, gânduri şi sen- 
zaţii. Anatol Grosu reușește să transpună în metaforă 
acel exercițiu mental al artistului de a-şi ieşi din pro- 
pria piele, de a asista la propria viaţă, un experiment de 
tipul „ spectator ca la teatru tu în lume să te-nchipui” 
al cărui subiect este sinele. Conjugate, cele două false 
momente de respiro proiectează lumina reflectoarelor 
asupra solitudinii depline a ființei umane care alege să 
se refugieze în meditaţie filosofică atunci când orizon- 
turile existenţiale ale semenilor nu-i mai oferă alinare. 
După cum spuneam, punctul forte al poetului e 
acea subtilă scoatere în relief a dramelor şi angoasei 
prin intermediul imaginilor contrastante. Cel mai gră- 
itor exemplu în acest sens îl reprezintă antiteza din- 
tre titlul volumului şi aura dezolantă pe care divini- 
tatea o poartă într-unul din poemele sale: „nenica lui 
tiran în care trebuia să cred și eu/ şi credeam pentru că 
era fioros şi pedepsea crunt/ l-a pedepsit şi pe vecinul 
nea' luca / tot tâmplar era/ l-a pedepsit cu moartea”. 
Titlul volumului și motto-ul: „Şi iară-şi zic: Bucuraţi- 
vă” sunt ecouri ale Noului Testament care se ciocnesc 
violent de dumnezeul mânios ancorat adânc în credin- 
tele Vechiului Testament. Pe tot parcursul volumului, 
poetul încearcă o reconciliere a celor două viziuni, iar 
eul liric este, în repetate rânduri, încercat de dezamă- 
girea față de o divinitate aparent crudă și capricioasă 
care împarte doar celor ce nu o caută, celor tineri, în 
vreme ce nu o oferă drept alinare suferinzilor. Cu toate 
acestea, nu este emisă nicio judecată decisivă, protago- 
nistul, deşi dezamăgit sau înfricoşat, nu se dovedeşte 
tranşant, ci cochetează mai departe cu transcendența. 
În a doua parte a volumului apar simptome clare ale 
durerii de os şi spirit cauzate de maturizare, nenica 
lui nenica nu mai este îmbrățișat necondiționat. Poe- 
tul flirtează cu păcatul: „cineva trebuie să iubească şi 
şarpele/ că e singur şi se târăşte” și se lansează într-o 
partidă de scrimă cu divinitatea. Fandări, tatonări, lovi- 
turi subliminale care culminează cu un exil autoimpus, 
undeva dincolo de graniţele credinței oarbe perpetuate 
de comunitate: „acum nu-L mai visez/ cred că a cres- 
cut şi-Şi poartă singur de grijă.../ cu Dumnezeu — pre- 
cum cu parașuta/ nici de zburat nu zbori”. Desigur, exi- 


lul nu e o lepădare propriu-zisă, dovadă fiind majus- 
culele din aceste versuri, ci mai degrabă o suspendare 
temporară a credinței în favoarea căutării. Maturitatea 
vine la pachet cu dorinţa de cunoaștere, pare să spună 
Anatol, însă ruptura de tradiție e una grea, iar vechile 
reflexe necondiționate devin fantome ce bântuie spi- 
ritul doritor de noi orizonturi: „azi nu pot vorbi decât 
despre lampa mea care luminează/ când o aprinzi şi 
citeşte cu capul plecat/ .../ priveşte ruşinată-n pământ 
de parcă/ ar fi făcut ea ceva”. 

And the winner is... 

Filmul regizat de Anatol Grosu nu se limitează doar 
la surprinderea spasmelor interioare ale personajelor, ci 
se aventurează şi în macrocosmos, încercând să citească 
istoria pe diagonală și să ne servească o frescă a răni- 
lor produse de înlănțuirea evenimentelor asupra indi- 
vidului. În poezia lui Anatol Grosu comunismul este, 
în primă fază, schițat în tuşe caricaturale, fiind pe rând 
întruchipat de un „Dumnezeu (care) se juca la între- 
rupător” şi „un taur în mantia lui roşie ca superman/ 
lenin dormea în mausoleu obosit de războiul împo- 
triva/ duşmanilor albi/ înfăşat ca un copilaș în mantia 
lui roşie/ coconul din care nu voia să iasă” Aici, lectura 
în cheie ludică a vicisitudinilor istoriei este sabotată de 
imaginea taurului, simbol al virilităţii ce face trimitere 
la actul criminal de siluire a popoarelor de către uria- 
şul mecanism roşu, dar și de mantia purtată de animal 
rezonând cu o înfrângere fără drept de apel al toreado- 
rului. În universul poetic al lui Anatol Grosu nu e loc 
de toreadori, orice tertip de eschivare împotriva tăvă- 
lugului comunist este din start scos din ecuație. 

În epistola din filipeni, volum infuzat cu o imagistică 
paradisiacă, autorul îşi ia inima în dinţi şi abordează 
istoria dintr-un unghi al tenebrelor, riscând o neave- 
nită rupere de ritm. Cum și-ar putea face loc într-un 
asemenea volum o privire aruncată asupra strategiilor 
prin care comunismul înfrângea spiritul individului? Ei 
bine, Anatol Grosu reușește acest lucru, ba mai mult, 
o face fără să pericliteze arhitectura volumului. Expli- 
cația? Edulcorarea discursului poetic prin intermediul 
unor comparații și metafore provenind din alte registre: 
„era înregistrat în cartea roşie/ şi păzit/ ca fluturii pe 
cale de dispariţie/ el voia/ să se arunce de pe balcoane 
dar îngerii de la raion/ au zăbrelit geamurile au încuiat 
ușile spre acoperiş/ au tăiat copacii prea înalţi au nive- 
lat dealurile/ au îngropat/ stâncile/ nenica trebuia să 
fie la îndemână/ după ce şi-a pus ochelarii fumurii pe 
nas/ a venit revoluţia”, Îngeri, fluturi. O mare aglome- 
rare de aripi. Și o lege a junglei care spune că aripile 
mai mari le sufocă pe cele mai mici. Anatol Grosu nu 
uită să mulțumească celor ce au răbdare să îi decrip- 
teze limbajul poetic şi le oferă şi un bonus — câteva 
oaze de suprarealism a la Kusturica populate de ţapi 
care vorbesc, de „câinele-cap-de-buldozer”, de „sirena 
mâță porc” Toposuri în care cititorul-privitor îşi poate 
trage sufletul, se poate deconecta de la un limbaj poe- 
tic deja însuşit, un topos unde putem urmări un car- 
naval al poeziei. 

Concluzia? O carte bună. Un film cel puţin la fel de 
bun. Şi o dorință de a-l vedea pe Anatol revenind pe 
micile sau marile ecrane din creierașele noastre! 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 15 


Varujan VOSGANIAN 


„Vă rog să mă iertaţi, nu am știut 
că Poetul Mihai Eminescu a murit! 


Sunt mulţi ani de când vorbim aici despre poetul Mihai Emi- 
nescu și găsim de fiecare dată lucruri noi. Astăzi, însă, eu am 
alessă nu vă vorbesc, deși o fac în numele Uniunii Scriito- 
rilor din- România, despre Poetul Mihai Eminescu. Astăzi o 
să vă vorbesc despre un om ca noi, care avea şi el tabieturile 
sale, bucuria sa de a fuma, de a bea bere, tânjelile şi mizan- 
tropiile sale, singurătățile şi fanteziile sale. Un om care, însă, 
s-a pus mai mult decât oricare dintre noi în slujba Poetului 
Mihai Eminescu. Și anume Omul Mihai Eminescu. 

Dacă noi, astăzi, îl sărbătorim pe Poetul Mihai Eminescu, 
dacă am păstrat atâtea dintre manuscrisele lui, care au fost 
adunate într-o colecție excepţională a Academiei Române, 
dacă memoria sa este neștirbită şi el vine către noi cu atâta 
putere încât poate, ca un atlant, să ne ţină îndoielile şi spe- 
ranţele de mai bine de un secol pe umerii săi şi să fie împre- 
ună cu noi în toate firidele sufletului nostru, asta o datorăm și 
harului Poetului, dar o datorăm şi Omului Mihai Eminescu. 
Cel care, așa cum Leonardo da Vinci nu s-a dezlipit până la 
moarte de Mona Lisa, așa cum alți mari creatori au păstrat 
lângă ei ceea ce creaseră, de teamă să nu se piardă, a păs- 
trat în sipete manuscrisele, gândindu-se că într-o zi celălalt 
Mihai Eminescu, Poetul, va avea nevoie de ele, să le dăru- 
iască. Vreau să vorbesc despre omul Mihai Eminescu care a 
refuzat mari onoruri, date nu oricum, ci din partea regilor și 
reginelor vremii sale, și care a refuzat ispitele materiale care 
i-ar fi asigurat o viaţă liniștită, pentru că singurul lui rege 
era el însuși, poetul din el, Mihai Eminescu. Așadar, astăzi 
aş vrea să ne amintim de Omul Mihai Eminescu. 

Ontogenia repetă filogenia. Am fost cu toţii, pe rând, 
ochiul verde al euglenei, am fost cu toţii crosopterigienii cu 
șira spinării slabă, cum zicea Virgil Mazilescu, am trecut, 
până să ne naștem, în paradisul intrauterin prin toată isto- 
ria speciilor de până atunci. Să știți că și sufletul are aceeași 
lege: ontogenia repetă filogenia. 

Fiecare dintre noi ne naștem într-o stare paradisiacă. 
Prima copilărie, perioada de pruncie, este o astfel de stare. 
Copilul nu știe ce-i iertarea, pentru că nu știe ce-i păcatul. 
Copilul fraternizează cu copacii. Într-o carte pe care am 
scris-o, vorbind despre copacii copilăriei mele, am rămas 
surprins să constat că cele mai puternice amintiri din viața 
mea nu le am față de oameni sau față de întâmplări, ci față 
de copaci. Dacă închid ochii, văd și acum copacii din cur- 
tea copilăriei mele, cu nervurile lor, cu mirosul fructelor, cu 
zgomotul perelor care cădeau noaptea ca niște grenade din 
copaci, cu merii care stăteau aliniați în fundul curții, și cu 
mirosul ionatanelor, cu cireșul ale cărui fructe aveau gustul 
rece ca de piatră al cireșelor spălate de ploaie. Şi asta pen- 
tru că între copil și copac, dat fiind că amândoi sunt fără de 
păcat, există nevinovăția, care este o comuniune mai puter- 
nică decât orice altă energie. 

Vine un moment în care omul se rupe de îngerul din el. 
Atunci când întâlnește primul păcat, îngerul rămâne în urmă. 
Este un fel de cădere, fiecare dintre noi este un fel de Adam 
care, la un moment dat, este izgonit din paradis. 

Probabil că cei care sunt cu adevărat hărăziți au șansa să 
ocolească acest moment. Au șansa să trăiască într-o stare 
divină, care le oferă posibilitatea de a trece într-altă dimen- 
siune. Și cred că poetul Mihai Eminescu a fost dintre aceștia. 


Eu sunt convins că și Poetul a 
fost, la rândul lui, drăgăstos cu 
Omul. Eu sunt convins că, împre- 
ună cu Lascăr Catargi, împreună 
cu alți foști prim-miniștri, Mihai 
Kogălniceanu şi Titu Maiorescu, 
împreună cu dascălii, cu studenții 
care l-au dus pe ultimul drum pe 
Mihai Eminescu, eu cred că și poe- 
tul Mihai Eminescu a fost acolo. 
Poetul Mihai Eminescu și acum, împreună cu noi, îl oma- 
giază pe Omul Mihai Eminescu, cel care l-a slujit, în scurta 
lui viață, pe poet. 

Nu știu dacă ați avut acces la aceeași informaţie ca mine, 
dar, într-o însemnare despre Mihai Eminescu se spune că 
și-ar fi estimat viaţa la 78 de ani. Și într-un fel a avut drep- 
tate. Pentru că omul din el și poetul din el au trăit împreună 
exact 78 de ani. Socotind timpul fiecăruia pe acest pământ, 
39 și cu 39, fac exact 78. Numai că probabil, atunci când 
Mihai Eminescu a făcut această însemnare, el folosea arit- 
metica obișnuită, dar el era sortit unei alte aritmetici, în care 
timpul e și moment și clipă. Și de aceea poți trăi, măsurând 
şi adâncimile, ca într-o fântână, mult mai mult timp faţă de 
alții. Timpul nu se măsoară neapărat în durate, el se măsoară 
în profunzimi. Și în profunzimi, într-adevăr, Mihai Eminescu, 
în această dublă ipostază, a Omului și a Poetului, a trăit chiar 
78 de ani, după care poetul a rămas să ducă singur memo- 
ria amândurora, așa cum în timpul vieţii lor comune, omul 
Mihai Eminescu a apărat mândria şi prestigiul amândurora. 

Poate că această pildă, a Omului Mihai Eminescu ce l-a 
protejat și l-a păstrat pentru noi pe Poetul Mihai Eminescu, 
n-ar avea decât o dimensiune simbolică dacă n-ar fi, pen- 
tru noi, cei care credem că avem un har, o pildă ca oame- 
nii din noi să trăiască în așa fel încât să apere darurile din 
noi. Oamenii din noi să nu vrea pentru ei ceea ce este hără- 
zit celuilalt: creatorului din noi. Deşi acest dar există pen- 
tru fiecare, unii cad în păcat, alții se înalță în timpul aceleiași 
vieţi, unii nu știu cum să se apere de ei înșiși, și nu știu să se 
gândească la faptul că ceva din ei s-ar putea transforma, la 
un moment dat, în legendă. 

E foarte bine că dumneavoastră aţi ales și să îl onoraţi cu 
un titlu post-mortem pe Mihai Eminescu. M-a întrebat un 
jurnalist ce opinie am despre faptul că Poetul Mihai Emi- 
nescu va deveni cetățean de onoare post-mortem al județu- 
lui Botoşani. Eu i-am spus: „Vă rog să mă iertaţi, nu am știut 
că Poetul Mihai Eminescu a murit!“ 

Și iată, astăzi suntem împreună cu Poetul Mihai Emi- 
nescu, și-l onorăm pe Omul Mihai Eminescu, cel care a avut 
ştire, înaintea oricărui altcuiva, de darurile dumnezeieşti ale 
Poetului. Și poate nu întâmplător povestea spune că, în hala- 
tul cu care era înveșmântat atunci când a fost găsit mort, s-a 
găsit un petec de hârtie cu un mic catren, poate ultimele ver- 
suri ale Sale, cu care în mod pilduitor aș vrea să închei și eu 
acest cuvânt, în care Mihai Eminescu scria așa: 

“Atâta foc, atâta cer, 

Atâtea lucruri sfinte 

În întunecimea vieții 

Ne-ai dăruit, părinte”, 


16 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


| 


„Horea nu ţine de modă și nici 
de un timp istoric. Este matricea 
muzicală a românilor și nu se va 

° o œ Y u 
pierde niciodată. 


GELLU DORIAN ÎN DIALOG CU GRIGORE LEȘE 


Gellu Dorian:Domnule Grigore Leşe, ultimul Dumnea- 


voastră dublu CD, editat de Humanitas Multimedia 
în 2011, poartă un titlu ce adună epopeea unei sufe- 
rinte horite, ce adună versuri populare de o gravi- 
tate și simplitate cutremurătoare. În cuvintul dum- 
neavoastră, de o profunzime mai mult decit remarca- 
bilă-spuneți că „Omul horeşte de dor, de singurătate, 
de înstrăinare, de dragoste, de suferință, de ființă, de 
neființă“: Foarte frumos. Mai are românul dorința de 
„stimpărare, cum frumos spuneţi, acum, cînd toate 
par a fi ale altei lumi decit cea din care s-au născut 
aceste minunate cîntece? 


Grigore Leşe: Sigur că omul s-a stâmpărat și se stâm- 


pără cu ajutorul muzicii. Unora le face bine când 
horesc eu, alții se regăsesc în alte genuri muzicale. 
Cred că nu există nimeni căruia să nu-i cânte sufletul. 


G.D.: Cum definiti horea, nu în parametri folclorici, ci 


ai muzicii care învinge timpurile moderne, cu ochii 
la alte mode? 


G.L.: Horea vine din străvechime iar acest lucru e ates- 


tat de acele „noduri, acele lovituri de glotă care dau 
specificitate genului. Această improvizație guturală, 
non-verbală, stranie, uneori violentă este o mască 
a glasului, posibil relict șamanic al ritualurilor de 
vindecare. Se îndepărtează câteodată de cântec și 
pare câteodată mai degrabă strigăt. Reflex al unor 
reminescenţe ale memoriei colective cu rădăcini în 


timpuri imemoriale, aceste sunete activează resor- 
turile tainice ale ființei și revarsă asupra întregului 
cântec calităţi curative, „de stâmpărate” funcţionând 
(după cum mărturisesc toţi bătrânii chestionaţi în 
cercetările mele) precum o autoterapie pe care hori- 
torul și-o aplică atunci când horește. Horea nu ţine 
de modă și nici de un timp istoric. Este matricea 
muzicală a românilor și nu se va pierde niciodată. 


G.D.: Ați străbătut țara în toate zonele ei folclorice. 


Îi cunoaşteţi toposul și melosul, dar peste toate îi 
cunoaşteţi suferința, durerea, necazul, erosul şi tha- 
natosul, cum ar spune cei şcoliți. Ce zonă etno-fol- 
clorică vi se pare „mina de aur” a horii româneşti? 


G.L.: Mina de aur a horii... Horea, doina, nu se întâlnește 


pe tot cuprinsul țării. O găsim doar în Oltenia Sub- 
carpatică, Maramureș, Bistrița-Năsăud și Bucovina. 
Doar aici a fost atestată. Asta nu înseamnă că în cele- 
lalte regiuni nu există muzici la fel de vechi sau cân- 
tece doinite, tărăgănate, care sunt confundate frec- 
vent cu horea, cu doina. Numai că nu sunt doine, nu 
au introducere, recitativ recto-tono, inflexiuni melis- 
matice, guturale. Întorcându-mă la întrebarea dum- 
neavoastră, tot ce pot să vă spun e că am întâlnit 
horitori extraordinari în toate aceste zone: lelea Teo- 
doră din Agrieș (BN), lelea Nastasie a lu Bloga din 
Cupșeni (MM), Ştirban Voichița și Cotos Viorica din 


Invitatul revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 17 


Straja (SV). Să nu uit de olteni, Rela, Argint, Budu- 
lică, Tudor Mușat... 

G.D.: Dumneavoastră faceți deosebirea între doină şi 
hore? Au ele aceeaşi rădăcină sau le diferențiază 
zonele în care acestea există, sunt vii și astăzi? 

G.L.: Horea și doina sunt termeni sinonimi, desemnează 
același gen muzical, diferența terminologică e dată de 
zonă. În Maramureșul Voievodal și Ţara Lăpușului nu 
se cunoaște termenul de „doină', acolo „se horește”.. 

G.D.: Sunteţi un duşman recunoscut al improvizații- 
lor cântecului popular, modalitate care a dat naştere 
unei industrii de nestăvilit. Credeţi că poate fi oprită 
această „stricare” a tradiţiilor din dorința de a aduce 
în scenă „talente” chiar din faşă, Jără a exista un discer- 
nământ care să separe ce e rău de ce trebuie să fie bine? 

G.L.: Muzica din vatra satului nu evoluează. Atunci când 
dispare ritualul, melodiile se refuncționalizează. În 
ceea ce privește industria, este o altă poveste... Nu 
sunt părtaş la ea, depinde de manageriatul cultural 
și de instituţiile care se ocupă de acest segment așa 
zis „tradițional. Este o lume unde nu se cunosc toate 
datele, un teren dinamic și confuz, în care mulți se 
autointitulează specialiști. Prea multe lucruri nu se 
pot face, nu se poate opri acest fenomen. Oricum, 
tinerii, în general, resping oferta culturală grefată pe 
tradițional, atunci când o simt artificioasă. Criteriile 
lor estetice sunt altele. Eu nu mă pot plânge, la con- 
certele mele vin foarte mulți tineri, unii dintre ei mă 
caută și-mi cer sfaturi. Ei știu că dacă aleg să vină la 
un spectacol Leșe, au parte de o poveste. Și pentru ca 
această poveste să fie vie, coerentă și adevărată este 
nevoie de intuiție, talent, discernământ, dăruire, iar 
toate acestea se obţin în timp și cu răbdare. În ziua de 
astăzi priorităţile sunt altele, trăim într-o altă lume, 
într-un alt ritm. 

G.D.: Drumul, cărarea, uritul, supărarea, frunza verde, 
frunza uscată sunt elementele unei hori ce întrece 


în profunzimi şi nuanțe ale sufletului tot ce s-a ivit 
pînă acum în domeniu. Concertul de la Botoşani, din 
cadrul galei de decernare a Premiului Naţional de 
Poezie „Mihai Eminescu” din 15 ianuarie, s-a axat 
pe aceste elemente. A fost un spectacol memorabil, de 
excepţie. Așa cum spuneți, o hore nu poate fi doiniti 
la fel de două ori, întreb, un concert de acest fel poate 
fi prezentat de două ori la fel? 


G.L.: Nu. Niciodată. Fiecare concert al meu depinde de 


starea mea lăuntrică din acel moment, de public, de 
locul în care cânt, de rânduiala și mersul vremii. Mă 
bucur că la Botoșani am reușit să creez o stare. Am 
simţit că oamenii s-au regăsit în horile și poveștile 
mele și acesta este cel mai important lucru. Un artist 
care nu reușește să creeze emoție pe scenă trebuie să 
se reprofileze. În ziua de astăzi avem mulți imitatori, 
lipsiți de talent și har. Nu sunt trăitori, nu împlinesc 
muzica, nu slujesc folclorul ci se slujesc de folclor. 


G.D.: Ce impresie v-au lăsat botoșănenii? 
G.L.: Când am ajuns la Botoșani am simțit că sunt într- 


o altă lume. Pe stradă, la concert am întâlnit oameni 
de diferite vârste, am povestit cu ei și am citit pe chi- 
pul lor că lumea din care vin are o mândreţe, că de-a 
lungul istoriei au pătimit și au suferit. Mi-au arătat că, 
pentru ei, familia este comunitatea cea mai puternică. 
Oamenii de aici își duc neamul, rezistă, dăinuie și se 
raportează zi de zi la pământ. Au umblat prin lume, 
dar nu au uitat să vină înapoi. Sunt contemplativi și 
plini de dragoste. 


G.D.: Veţi mai reveni la Botoșani? 
G.L.: Pentru tot ce s-a întâmplat la Botoșani, ar merita 


să vin pe jos, așa cum a făcut Eminescu când a plecat 
din Cernăuţi până în Roma Mică. Oricâte s-ar vorbi 
pe lumea aceasta, pământul de la marginea lumii 
românești rămâne un centru dătător de energii cre- 
atoare și mă aştept ca într-o bună zi insula de latini- 
tate, odată aflată între trei imperii, să devină mai mare. 


George Vulturescu, Paul Aretzu, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Grigore Leşe, Varujan Vosganian, Adrian Alui 
Gheorghe, Petruţ Pârvescu, Lucian Vasiliu, loan Radu Văcărescu şi Vasile Spiridon - 15 ianuarie 2013, Botoșani 


18 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Invitatul revistei 


„Să trăieşti şi să scrii 

de parcă tocmai ti s-a citit Miranda: 
«Orice veţi spune poate şi va fi 
folosit impotriva dumneavoastră...» 


MIHAIL VAKULOVSKI ÎN DIALOG CU EMILIAN GALAICU-PĂUN 


Mihail Vakulovski: Dragă Emilian Galaicu-Păun, feli- 


citări pentru „Jesut viu. 10 x 10, romanul la care 
ai muncit atât de mult. De fapt, câți ani ai scris la 
„Tesut... și dece ti-a luat atâta timp finalizarea căr- 
tii? 


Emilian Galaicu-Păun: Ţin minte exact momentul 


declanșării scrierii, din simplul motiv că am trăit 
visceral (crede-mă, de data asta nu fac „literatură”!) 
fraza-camerton care a şi imprimat ritmul narațiu- 
nii (vezi Cap. 8. Scriere la patru mâini: „Cimitirul 
satului venind silențios la vale ca un scrânciob din 
care tocmai a sărit cineva, golul din stomac pro- 
pagându-se în corpul singur..”). Din prima clipă 
am ştiut că tocmai mă angajasem într-o cursă de 
durată, dacă nu chiar într-un maraton — pe viață 
şi pe moarte (şi, iarăşi, spunând astea, nu fac „lite- 
ratură” — scrierea e structurată ca un pomelnic, cu 
paginile amestecate!). Şi tot atunci mi-am zis că 
sunt gata să scriu la roman până la ultima suflare, 
„Tesut viu. 10 x 10” fiind nu atât cartea vieţii mele, 
cât mai cu seamă Cartea morților dragi, ai familiei şi 
nu numai (tocmai de aceea apar în paginile naraţiu- 
nii, pe lângă bunica şi bunicul, tot felul de persoane 
reale: Ioan Flora, Mariana Marin, trei colegi de clasă 
etc., etc. — o groază de lume!). Îţi trebuie ceva timp 
ca să ți-i aminteşti, dacă nu „pe toți’, cel puţin pe cei 


mai apropiați. În toţi aceşti ani de scris (1997-2011), 
la care se adaugă o proză scurtă redactată încă la 
Moscova, în 1987, reluată parţial în Cap. 6. F(...) 
M, mă culcam şi mă trezeam cu gândul la „esut..., 
chiar dacă în paralel am tradus peste 5.000 de pagini 
ştiinţifice din franceză (doar seria Michel Pastou- 
reau cât face!!!), am pus de-un nou volum de ver- 
suri, „Arme grăitoare”, am citit câteva mii de cărți 
bune, am redactat alte câteva sute ş.a.m.d. Ori de 
câte ori mi se întâmpla să plec într-o călătorie „peste 
mări şi țări” (bunăoară, în China — în august 2009), 
lăsam pe masa de lucru varianta bună de tipar, cu 
toate golurile — marcate ca atare! — pe care le conți- 
nea scrierea. Mărturisesc, au fost zile când mă sim- 
team ca un biet căutător de comori rătăcind în labi- 
rintul piramidei lui Keops, fără baremi o torță în 
mână... Era suficient însă să-mi „vină” un cuvânt (de 
putere!), o frază bine articulată, o răsturnare de per- 
spectivă surprinzătoare (de pildă, secvenţa 7 apri- 
lie 2009, din Cap. 4), ca să-mi recapăt încrederea 
că voi răzbi la lumină, cu faraon cu tot! lată-mă-s 
(„cuvânt pe care ni l-am spus unul altuia întreaga 
viață”, ca să-l citez pe Roland Barthes, cu referire 
la maică-sa, din Jurnal de doliu), viu şi nevătămat 
(mai degrabă, trăgându-mi sufletul — înainte de a 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 19 


rescrie mai multe pasaje ale cărții, în vederea unei 
ediţii definitive)... 


MV.: Acum, când romanul a fost editat, care-s cele mai 


puternice sentimente legate de el? Eşti mulțumit de 
felul cum arată cartea? Nu te oftici că exact acum 
editura la care l-ai publicat, Cartier, şi-a schimbat 
politica editorială, inclusiv cea legată de coperte, 
înainte foarte faine, iar acum foarte simple? 


E.G-P.: Am trudit atât de mult la acest roman — 14 ani 


efectiv, plus alți câţiva în care l-am purtat cu mine, 
ca pe-o cocoaşă/ca pe-un marsupiu (la alegere) ori- 
unde m-aş fi dus —, încât mă simt de parcă aş fi des- 
cărcat un vagon cu cărbuni, dacă nu chiar o garni- 
tură întreagă, iar pe măsură ce-o descarc cu spor, 
aceasta... sporeşte. Aşadar, nici vorbă de „dezle- 
gare”; din contră, abia de-acum înainte sunt legat å 
jamais de această carte, a cărei 


vură de Escher, în ideea că lumile — de sus/de jos, 
asta/aia, paralele/intrepătrunse, reale/virtuale etc. — 
comunică între ele. Prin urmare, am raportat orice 
detaliu cu oarece semnificaţie la ansamblul arhitec- 
tonic, astfel încât să se formeze numeroase „noduri” 
semantice; totodată, le-am aşezat pe o scară în spi- 
rală, să-şi urmeze fiecare evoluţia firească (nu dau 
exemple, la îndemâna oricui — de ce le-aş lua pâinea 
de la gură criticilor?!). Punerea în pagină — de la lua- 
rea părților componente ale narațiunii între paran- 
teze, după principiul păpușii ruseşti (vezi Cap. 6. 
F(...)M), la răsturnarea acestora (vezi Cap. 3-bis. 
Milarepa Air Lines), fără a uita de inserarea unor 
lucrări grafice (ale lui Vasile Botnaru şi Vitalie Coro- 
ban) sau a heptagonului barbian (vezi Summary 
[dressed]), la care se adaugă negreșit și pagina- 
plombagină cu poemul „Carte nu 


povară (uneori, strivitoare) 
doar creşte în timp. Întâi, pen- 
tru că nu ai cum scăpa de scri- 
erea cea mai personală (în 
niciun caz autobiografică — o 
asemenea interpretare con- 
stituie o gravă eroare de per- 
spectivă! în cel mai bun caz, se 
poate vorbi de nişte „proiecţii 
ale intelectului”, cum ar veni A 
Beautiful Mind), unde fiecare 
frază e şi un segment ADN; 
apoi, nici nu se face să-i întorci 
spatele unei lucrări de curând 
apărute — nici măcar nomina- 
lizarea la premiul USR & pre- 
mierea romanului de către 
USM nu au reuşit să taie cor- 
donul ombilical ce ne leagă —, 
oricât de tare ai fi dorit să nu ți 
se fi „întâmplat” (tocmai ţie!). 
Cât despre felul cum arată, 


Emilian Galaicu-Păun 


LESUI 
VIU. 
10 x10 


știe...” (vezi Intermezzo) în „nega- 
tiv” — dincolo de aspectul pur for- 
mal, are un rol structural aparte: 
fasonează fațadele, foarte diverse 
(în acest sens, „Tesut viu. 10 x 10” 
este un fel de KunstHaus Wien de 
Ch-ău). Alt „truc” tehnic îl con- 
stituie cele câteva „Lecţii... (des- 
pre dorinţă, scris, credință, Marea 
Migraţiune a popoarelor), care 
funcționează pe post de „cabine 
de ascensor” în interiorul fiecărui 
capitol. Sigur, există şi numeroase 
simetrii ascunse, întreg romanul 
funcționând ca un tub cu oglinzi 
— pe post de telescop sau micro- 
scop, în funcţie de ce anume cauţi 
să surprinzi, mişcările lumii inte- 
rioare ale unor personaje sau 
însemnele epocii. Ca să nu mai 
întind vorba, fac trimitere la eru- 
dita cronică a lui Eugen Lungu din 


mie unuia mi s-a părut gro- 

zavă ideea lui Vitalie Coroban de a transmite mesa- 
jul scrierii într-o formulă grafică „albă” (culoare a 
doliului, în multe culturi!), cu un strop de culoare[a 
sângelui!] infuzând literele negre ale „Ţesut..”-ului, 
exact în spiritul şi litera cărții: „Sângele are gust de 
cerneală” (vezi pag. 276). În ochii mei, e o copertă 
grăitoare — de la o poştă se vede că autorul a pus 
accentul pe scriitură, dar şi că şi-a redactat cartea 
cu... sângerneală (proprie, ca să fac trimitere la un 


Sud-Est, nr. 2/2012, în mod spe- 
cial la secțiunea „Gadgeturi, cu precizarea că nici 
domnia sa nu le-a enumerat pe toate, ci doar pe cele 
aflate (așezate cu intenţie?!) la suprafață. Adevărul e 
că forma-i una cu conţinutul (ce frumos zice Witold 
Gombrowicz, în Jurnal: „Forma este singurătatea 
mea”!), cel puţin în cazul romanului „Lesut viu. 10 
x 10” (ca şi în „Gesturi. Trilogia nimicului”, de altfel, 
unde mi-am şi făcut mâna în acest sens, asta dacă 
nu punem la socoteală poezia). 


titlu mai vechi)! MV.: De ce traduci — prin notele de subsol — expresiile 
MV.: Eşti foarte atent la construcția cărților tale, ast- şi citatele din rusă, nu și pe cele din franceză? 
fel încăt fiecare volum are inevitabil şi tot felul de  E.G-P.: Dar mi se pare atât de firesc ca toată lumea 


„şopârle”€ smecherii doar de tine ştiute. În afară de 
ce-ai menționat în acel „Mic îndreptar de lectură, 
ce tehnici ai mai remarca, dacă ai fi doar PR-ul edi- 
turii care a publicat volumul sau un critic literar ce 
scrie despre roman? 


E.G-P.: Bună întrebare — în 10! Înainte de toate, roma- 


nul este un construct pe câteva paliere, cu scări ce 
coboară şi urcă în fel şi chip ca-ntr-o celebră gra- 


să vorbească franceza!!! Pe când rusa, ei bine, nu 
are „norocul” (arde-l-ar focul!) s-o ştie tot omul 
— şi atunci m-am văzut silit să traduc din greu, şi 
asta deoarece nu se poate renunţa la nici o expre- 
sie în rusă de-a lungul celor 330 de pagini ale cărții, 
însăși atmosfera Ch-ăului acelor ani (şi mă tem că 
şi a acestor ani!) fiind impregnată de „limba lui Ilici” 
(mai ţii minte versurile lui Maiakovski: «A pyccruă 


20 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Dialogurile revistei 


ÕI BÞIyYMA TOAbKO 3a TO/ TO WM pa3roBapuHBaA 
AenunH»?). M-a bucurat foarte mult remarca lui 
Şerban Foarţă, cum că cele trei limbi ale scrierii 
(româna, rusa şi franceza) potenţează narațiunea, 
concurându-se reciproc. Ţin totuşi să atrag aten- 
ţia că rusa funcționează în special ca limbă a pro- 
pagandei (sovietice, se-nţelege!), franceza ca limbă 
a dragostei (se putea altfel?!), și româna ca limbă în 
care se trăieşte şi se moare zi de zi! 


MY. Nu ti-e frică de cititorii care-o să te confunde prea 


tare cu ...n, personajul principal al romanului, care, 
fie vorba între noi, parcă ţi-e geamăn?... Cât de bio- 
grafic poate să fie un roman (de-al tău)? 


E.G-P.: Şi dacă aş face un bilanţ contabil al unei pizzerii 


de cartier, tot mi-aş pune biografia la bătaie! Pe de- 
altă parte, ţin să precizez de la bun început că bie- 
tul ...n nici măcar nu accede la statutul de personaj 
(de unde ai luat-o, povestea cu „principal”?!), ci este 
un soi de „pantofior al Cenuşăresei”, pe care oricine 
(de gen masculin, se-nţelege) îl poate încerca, dar 
nu oricui îi vine! (La celălalt capăt al ecuaţiei, „Tatăl 
constituie o ridicare la putere a ideii de autoritate 
într-un regim paternalist şi totodată o summa de 
caracteristici ale „primei generaţii încălțate” — mi-a 
trebuit multă imaginaţie „abisală”, dar şi o rimbaldi- 
ană „dereglare a tuturor simţurilor”, pentru a con- 
strui acest Personaj, singurul adorat & temut — alte 
personaje fiind pur şi simplu iubite sau urâte —, după 
modelul lui Dumnezeu-Tatăl veterotestamentar.) Ai 
dreptate însă în ceea ce privește „centrarea” pe ...n 
a naraţiunii — la fel cum pictorii încep un tablou 
punând un punct pe pânză, şi pentru mine ...n con- 
stituie punctul de sprijin al universului narativ, fără 
să nutresc totuşi ambiţii arhimedice, chit că pare-se 
tocmai am reuşit să urnesc axa narativă a romanului 
basarabean (vezi și „În căutarea scriiturii scriituri- 
lor”, de Nicolae Leahu, în Semn, nr. 1/2012, din care 
dă-mi voie să citez un mic fragment: „Obsesie sufo- 
cantă pentru orice mare artist — iar Emilian Gala- 
icu-Păun arată insistent că ar fi unul dintre aceştia 
— este revelarea unei noi forme şi impunerea unui 
unghi de vedere insolit asupra temelor fundamen- 
tale ale artei, dacă, desigur, nu e cu putință inven- 
tarea uneia sclipind de prospeţime şi ingenuitate ca 
Afrodita născându-se din spumele mării. Tradusă în 
limbaj comun, aserțiunea divulgă dorința paroxis- 
tică a artistului de a transforma imposibilul în posi- 
bil, întronând fructul provocărilor faustice baremi 
în precaritatea ontologiei umane”). Cât despre 
frică, ei bine, mi-a fost — de mine însumi, să nu mă 
opresc cumva, din varii motive (de familie, de ima- 
gine etc.), la jumătate de cale, dar odată mecanismul 
„madlenei” declanşat nu a mai fost cale de întoar- 
cere... Cum ar veni, să trăieşti şi să scrii de parcă 
tocmai ţi s-a citit Miranda: „Orice veți spune poate 
şi va fi folosit împotriva dumneavoastră..., cu preci- 
zarea că NU „aveţi dreptul să nu spuneţi nimic”. Cu 
toate acestea, nu se poate spune că „Lesut...'-ul este 
un roman autobiografic, cel mult e un autoportret 
de grup în timp (o dată în plus, îţi amintesc că bor- 


nele cronologice ale narațiunii se situează între 27 
martie 1968, ziua morții lui Iuri Gagarin, şi 7 apri- 
lie 2009), în 10 clişee de epocă (deloc întâmplătoare, 
prezenţa fotografului amator, într-unul din capitole, 
al 8-lea). Şi, apropo, cum definim „biograficul” — de 
pildă, citirea unei cărți ce te-a marcat/ţi-a schimbat 
viața face parte din biografie? În acest sens, „Tesut 
viu. 10 x 10” este mai degrabă biobibliografic — dacă 
nu se poate citi nepedepsit anumite cărți, ce să mai 
vorbim de scrierea acestora?! Apropo, ştii care a fost 
cea mai succintă & „exhaustivă” recenzie la roman? 
„Ceea ce nu ne ucide, ne face mai puternici!, mi-a 
scris o colegă de clasă, Rodica N., fără alte cuvinte. 


MV.: Personajul se întâlnește la sediul KGB cu profu 


de comunism științific, de departe cel mai „demo- 
cratic” din facultate, despre care descoperă că este 
ofițer KGB. Ai avut de suferit din cauza serviciilor 
secrete sovietice? În timpurile noastre atmosfera e 
la fel de încărcată în Ch-ău ca în timpul studenției 
mele, 1989-1994? 


E.G-P.: Am tras o frică soră cu moartea în ziua în care, 


convocat prin citaţie la sediul KGB din Chișinău, 
juma de zi m-au fiert fără să-mi dea baremi un pahar 
cu apă și fără a-mi spune ce anume vor de la mine 
(nici măcar nu mi-au propus să „colaborez”, proba- 
bil de leşinat ce arătam!). Ar însemna să exagerez 
spunând că sunt o victimă a serviciilor secrete, de 
simţit însă prezenţa lor în ultimii ani de facultate 
am simtit-o. Îţi amintesc că am prins o perioadă 
foarte ciudată — în mai puţin de 4 ani muriseră, unul 
după altul, trei secretari generali ai PCUS: „cita- 
tele obligatorii” (vorba unui critic partinic mereu 
cu nasul pe vânt) din luri Andropov le înlocuiau 
peste noapte pe cele din Leonid Ilici Brejnev; cele 
din Cernenko, pe cele din Andropov; în fine, cele 
din Gorbaciov pe cele din Cernenko... Scurt pe doi, 
dadaism politic!!! Se-nţelege că domnea o atmosferă 
de suspiciune, de teroare chiar (doar catedra mili- 
tară cât făcea!), pe care o mai diluam şi noi cum 
ne ducea capul, ba făcând un spectacol studențesc, 
ba punând de un cenaclu neautorizat la mormân- 
tul lui Mateevici, ba scoțând — dactilografiată în 
4 exemplare, cât putea „lua” maşina mea de scris 
(de fapt, a tatei) — o revistă literară samizdat, ce se 
numea nici mai mult, nici mai puţin Ecoul Daciei 
(în total 4 numere, până când „s-au sesizat” orga- 
nele respective şi ne-au „închis”)... Din fericire, pe 
la anul 3 de facultate, eram deja înscris la Biblio- 
teca „N. K. Krupskaia”, unde citeam ca un apucat 
de dragă dimineața până seara târziu. Dar despre 
toate astea scrie-n carte; şi, la drept vorbind, nici 
nu-mi face mare plăcere să evoc prima mea tinereţe, 
mereu frustrată, dacă nu chiar de-a binelea pocită/ 
mutilată (superb titlul Marianei Marin, Mutilarea 
artistului la tinereţe!)... 


M.V.: Spui că „a scrie înseamnă a da cu zarul, după ce 


tot tu l-ai trucat în fel şi chip. A face dragoste — așij- 
deri? Vă rugăm să detaliați... 


E.G-P.: E o mare vrajă — şi scrisul, şi dragostea! Şi o 


vrajă la cub, când scrisul încearcă să prindă feno- 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 21 


menul în mișcare (în „rostogolire”, ca să citez tex- 
tul romanului). Or, a da cu zarul ţine de jocurile de 
noroc — apropo, ştii de ce în Evul Mediu șahul era 
suspect în ochii Bisericii? Fiindcă jucătorii dădeau 
cu zarul spre a decide următoarea mişcare; astfel 
încât şahul trecea drept... joc de noroc. Există în 
romanul meu câteva scene de dragoste filmate „cu 
încetinitorul” — a trebuit să dau dovadă de multă stă- 
pânire de sine ca să controlez textul, de la un capăt 
la altul, lungind plăcerea cât s-a putut de tare şi mai 
cu seamă având grijă să nu „termin” înainte de a 
începe... M-aş bucura să dau o versiune feminină a 
lui Oblomov, asta dacă reușesc, într-o viitoare (re) 
scriere, s-o bag pe fata din Summary [dressed] în 
pat — în patul germinativ al |capod]operei, nici mai 
mult, nici mai puţin! 


MV.: „Cuvintele au miros de frână” Şi alea din poezii 


a ce miros? Cele din drepturile la replică? 


E.G-P.: De mai mulți ani mi se tot spune că fac o poe- 


zie „consonantică”, scrâșnită din dinţi — ceea ce-i 
adevărat pe jumătate (pe celălalt talger trebuie pusă 
neapărat cadența largă a anapestului, ce fluidizează 
versul, oricât de lung ar fi). Îmi imaginez că, înce- 
pând cu „Yin Time’; cuvintele poemelor mele miros a 
sânge, a „sucuri comune” (cum altfel să-i spun com- 
bustiei produse de „animalul cu două spinări”?!), a 
sudoare şi puţin de tot a cerneală (una specială, deo- 
sebit de consistentă — vezi şi cap. „Cerneala şi hâr- 
tia” din Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei 
culori, Cartier, 2012). Cum n-am apelat niciodată 
la „dreptul la replică”, şi nu cred că o voi face cândva, 
nu prea ştiu ce să-ți răspund mai departe... 


MV.: „A scrie înseamnă a trăi prin procură viața per- 


sonajelor, care, la un moment dat, devine mai a ta 
decăt a lor? Ai un personaj preferat din cărțile tale? 
Și din cărțile altora? Te-ai îndrăgostit vreodată de 
vreun personaj feminin literar? 


E.G-P.: Mai degrabă un personaj-frază (Dorin Tudo- 


ran vorbeşte de personajul-cuvânt în postfața roma- 
nului), aia rostită de bunică-mea când ...n i-a spus 
că „Snejana n-are puţă!!!, şi anume: „...să te mai 
aud cum ai să-i ceri să-ţi deie ceea ce n-are şi pot 
muri liniştită”. Spusa — autentică (nu se uită una ca 
asta!!!) — are ceva din concizia formulei taoiste „cea- 
ce-n-are-făptură-pătrunde-în-cea-ce-n-are-crăpă- 
turi’; dublată de spontaneitatea unei replici neaoşe, 
de genul „[i-oi da una de n-ai s-o poţi duce!” Cât 
priveşte personajele din cărțile altora, într-o vreme 
am ajuns aproape s-o doresc fizic (sic!) pe Blimunda 
lui José Saramago din Memorialul mănăstirii, şi 
cu asta cred că ţi-am răspuns şi la ultima întrebare. 
Sigur, am făcut şi alte pasiuni, datorate mai degrabă 
scriiturii romanului în cauză, decât sex-appeal-ului 
respectivului personaj. Niciodată însă nu am încer- 
cat să proiectez asupra unei ființe concrete farme- 
cele unui personaj, şi nici s-o transform pe cutare 
sau cutare drăguță în personaj literar ca atare, deşi 
de luat cu împrumut unele vorbe, gesturi, trăsături 
etc., etc. am împrumutat pe rupte! În acest sens, nu 
există nici un personaj-oglindă, ci mai degrabă per- 


sonaje-tuburi-cu-oglinzi (alias, răsfrângeri); până 
şi sus-amintita „Snejana” constituie o ars combina- 
toria (de la nume la faptă!!!), ce să mai vorbesc de 
„Maria” din Cap. 3. Agna Mapua, „Elena” din Cap. 
6. F(...)M sau de „Helga” din Summary |dressed]?!! 


MV.: Copilul din „Tesut viu. 10 x 10” face o descope- 


rire cutremurătoare pentru vârsta lui: şi anume că 
„Snejana n-are puță, iar bunică-sa are o replică 
genială: „...să te mai aud cum ai să-i ceri să-ţi deie 
ceea ce n-are și pot muri liniștită” Pe tine — ca scri- 
itor — ce descoperiri te-au marcat? 


E.G-P.: Să ţi le spun pe nume, pe toate câte le-am des- 


coperit/mi s-au arătat (superb, versul: „Ah, arată- 
mi-te goală”, din Miron și frumoasa fără corp, un 
poem ce-mi place mai mult decât Luceafărul)?! 
Dacă mă gândesc bine, prima descoperire funda- 
mentală — în ordine cronologică — am făcut-o pe 
la un an şi ceva (e chiar prima mea amintire: mama 
stând în cadrul ușii, gravidă cu frate-meu mai mic, 
desfăcându-se de plâns — vezi Sang dencre, din 
„Arme grăitoare”), şi anume (o formulez în terme- 
nii omului de 48 de ani care sunt astăzi) că eu îs ca 
nimeni altcineva, confirmată (şi reformulată) odată 
cu venirea pe lume a fratelui Fidel că... celălalt nu-i 
ca mine, sau mai degrabă că celălalt nu-i/s eu. Ţin 
minte — mergeam deja amândoi la şcoală — cum 
mă trezeam în unele nopţi cu frate-meu alături (am 
dormit într-un pat până hăt pe la 19 ani — eu la mar- 
gine, el la perete), mirându-mă cât de altfel poate 
fi cel de-un sânge cu mine! (Cu anii, această alteri- 
tate a luat proporții, acționăm/gândim/trăim dife- 
rit, ceea ce nu ne împiedică să ne înţelegem în d'ale 
vieţii...). A doua ca importanţă ar fi chiar „n-are 
puţă”-a Snejanei — din discreţie, voi trece sub tăcere 
cum am descoperit că, de fapt, are, ea şi suratele 
ei, în anii primei mele tinereţi... (O descoperire pe 
care s-o tot faci, la orice vârstă!!!). Nu-mi amintesc 
exact în ce circumstanțe am avut — prima oară — 
revelația morţii: grație faptului că am copilărit la 
țară, fiind purtat de bunică-mea pe la toate înmor- 
mântările & praznicele & Paştele Blajinilor, n-am 
trăit gândul morţii ca pe un şoc; mai degrabă, l-am 
integrat firesc în circuitul vieţii pe (sub) pământ. 
Naşterea fiicei mele, Rareșa, în aprilie 1988, mi-a 
dat peste cap întreg sistemul meu de referințe — de 
unde umblam cu capul în nouri, a trebuit să cobor 
cu picioarele pe pământ (fără a înceta să visez, 
totuși)... Cât despre revelaţia cuvântului (poetic) 
rostit, iar apoi scris, cam tot „[esut...'-ul e despre 
asta, la diferite etape ale vieţii — s-ar cuveni preci- 
zat doar că cetitul a dublat, aproape de la bun înce- 
put, această magie, astfel încât anumite descope- 
riri poartă nume foarte concrete: Ion Barbu, Şerban 
Foarţă, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu etc., etc., 
la care s-ar adăuga unele texte fundamentale, prea 
multe, ca să le enumăr aici. „Descoperirea descope- 
ririlor” însă, pe care totuşi nu mă grăbesc s-o fac, 
mă aşteaptă încă, la un capăt de drum, care capăt 
s-ar putea întoarce — „Cred, Doamne, ajută necre- 
dinței mele!..” — într-un nou început... 


22 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Dialogurile revistei 


„După ce toate pier, după ce se 
sfârșeşte destinul nostru, ca fiinţe 
simbolizante, rămâne doar dragostea“ 


ANDRA ROTARU ÎN DIALOG CU AUREL PANTEA 


La Editura Limes a apărut în anul 2012 volumul de poezii „Nimicitorul“, semnat de Aurel Pantea. „Aurel Pantea scrie 
chiar dinlăuntrul senzației de neantificare și face filmul acut, clinic al acesteia. Rapoartele sale nici nu mai sunt ra- 
poarte de angoasă, ci transmisiuni în direct ale descompunerii, ale putrezirii fiinţei, ale degenerescenţei lente și 
implacabile. Senzaţia acestei lentori a detracării e atât de profundă și de temeinic așezată încât nici nu mai produ- 
ce spaime: ea doar se reproduce. Calm, de-a dreptul ataraxic, poetul notează doar progresia agonică a acestei dez- 
agregări și face reportajul cangrenării lumii, al climatului de exterminare prin vidare lentă. Nimicitorul lui Aurel 
Pantea nu e un cavaler al apocalipsei ca spectacol dramatic; e un virus al fiinţei, o insinuație malefică și concretă a 
descompunerii. El nu procesează o tragedie, ci doar o agonie. Una atât de detaliată în senzații încât nu-i de mirare 
că la capătul ei stă, cu necesitate, o rugăciune terifică, de o necruțătoare autenticitate.“ (Al. Cistelecan) 


Andra Rotaru: Puterile cuvântului “lăcătuit“ ar trebui 


bine păstrate. Ce se întâmplă atunci când lumea le 
respectă? 


Aurel Pantea: Limbajul posedă, în intimităţile lui, ener- 


gii distructive. Ceea ce noi numim limbaj e doar o 
epifanie eufemizată a acestor energii. În intimitățile 
sale, limbajul e foarte aproape de puterile latente ale 
tăcerii. Poetul nu respectă limbajul, aşa cum este dat 
tuturor, el violentează întruparea îndeobşte a limba- 
jului, el e un explorator al puterilor limbajului. E ceva 
divin/ demonic în limbaj. 


A.R.: Personajul s-a împăcat cu ceea ce i se oferă, iar 


asta îi scade din vitalitate: „a vorbi despre alții e scri- 
itură fadă pe ziduri” Revolta există, însă, şi în stare 
pasivă. 


A.P.: Poetul, se ştie, e un explorator al sinelui. Acolo 


găseşte toate traseele umanului. El nu poate vorbi 
decât despre acest sine. În această realitate lăuntrică, 
găseşte eboşe, proiecte ratate, germinaţii ale altor 
existențe. Cum să vorbească despre alții, chiar aşa e, 


a vorbi despre alţii e scriitură fadă pe ziduri. Poetul 
îi găseşte pe ceilalți în epifaniile sinelui. 


A.R.: Personajul observă ceea ce e în jur, fiind prins în 


propria-i muțenie. Accentul trece dinspre limbajul 
extrovert, înspre cel introvert; „sunt rezident într-o 
patrie inflamată de mesaje” Salvarea nu se petrece 
mistic, ci „din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bes- 
tia învingătoare” O aşteptare febrilă a revitalizării, 
într-o altă lume? 


A.P.: Patria inflamată de mesaje e o realitate ocultată de 


sensuri secundare. O formă a exilului. Patria spiri- 
tului poetic, păstrându-mă în acest termen, e fasci- 
nantă şi amenințătoare. Ea e o formă agresivă a lim- 
bajului. Ca în cenzura visului, spiritul poetic eufemi- 
zează această agresiune. 


A.R.: „Vorbele mele au crescut în mine şi mi-au pus tru- 


pul în hău“ Din ce a luat naştere „sămânța nimici- 
torului”? 


A.P.: Fragmentele citate de dumneavoastră, descripţii, 


în fond, ale relației cu energiile de neformalizat ale 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 23 


sinelui, în întâlnirile sale cu limba- 
jul, sunt ilustrative. Spiritul poetic, 
se ştie, e realitate morfogenetică. 
El are funcţie eufemizantă. Poten- 
ţialul său morfogenetic nu dena- 
turează, dar temperează necunos- 
cutul din limbaj. Spiritul poetic a 
fost definit ca „principiu formal”. 
Rostul acestui principiu formal e 
să dea formă la „ceva nelămurit”. 
Întâlnirile principiului formal cu 
nelămuritul fac poemul. Pe de altă | 
parte, deşi, în aceste întâlniri, spiri- 
tul poetic are credinţa că epuizează 
semantismele nelămuritului, când 
poemul devine obiect estetic, con- 
stată că nelămuritul a rămas intact. 
Astfel, se scrie poem după poem. 
În profunzimile vieţii noastre lăun- 


NIMICIT 


ORUL 


LI 


trice, există ceva neinteresat de formă. 
Forma e eufemizantă şi ocrotitoare, 
dar ne subliniază fără milă exteriorita- 
tea. Spiritul poetic, agent formalizant, 
are intuiţia potenţialului nimicitor al 

acestor profunzimi. De recitit epis- 
| tola către Corinteni a Sfântului apos- 
tol Pavel (cap. 13). Destinul nostru e 
să ajungem facie ad faciem cu o rea- 
litate transformală, cu sacrul, în fond. 
Trăind per speculum in aenigmate, 
trăind simbolic, n-avem acces total la 
aceste profunzimi. După ce toate pier, 
după ce se sfârșește destinul nostru, ca 
ființe simbolizante, rămâne doar dra- 
gostea. Până atunci, să ne urmăm des- 
tinul în patriile noastre fatal formale. 
Vivat nisus formativus! 


—.— 


„Uitarea e ca vârsta copilăriei, ca vârsta 
când privirea se umple de culoare“ 


DI ===> == 
ANDRA ROTARU IN DIALOG CU RITA CHIRIAN 


Rita Chirian a publicat, de curând, volumul de poezie “Asperger”, Editura Cartea Românească. „Rita Chirian își des- 
făşoară în voie propria formulă poetică - un aliaj de patetism și tranzitivitate, de scriitură anodină și comparații 
eclatante, de autoironie și frison cerebral, care frânge gâtul locului comun pentru a deschide calea unei sensibilități 


Andrä. Rotaru: „morții nu 


Rita Chirian: Dacă am măcar 


u 


autentice.“ (Andrei Terian) 


te învață nimic/ viii nu 
te învață nimic” 


o singură certitudine până 
acum, e cea a propriei 
noastre singurătăţi; fără 
cusur, fără leac, fără ieșire. 
La asta se reduce totul, ăsta 
e meschinul, incomodul și 
stupefiantul adevăr pe care 
trebuie să ni-l desfacem, 
ca pe un ghem încâlcit de 
pisică, nouă înșine chiar 
de la început, cu care tre- 
buie să ne acomodăm, cu 
care trebuie să învăţăm să 
trăim. Cine se iluzionează (4 r 

că poate să scape din buclă, 

că poate să spargă singurătatea absolută e un fericit; 
cu atât mai mult cu cât înțelepciunea nu e niciodată 
transferabilă, compasul cu care cartografiezi ce-i 
în jurul tău nu se lasă și nu se primește moștenire. 
Cu desăvârșire singur, cu totul nepregătit, bâjbâi 
şi te lovești de muchii. Nicio addenda pe care s-o 
primeşti. Și asta-i totul. 


A.R: Poate vreodată perso- 
najul să vorbească despre nor- 
malitate? 

R.C.: Îngaimă, se preface 
că știe despre ce e vorba, 
intuiește, mimează, imită, 
împrumută comportamente, 
își apropriază atitudini. Mai 
mult nu poate să facă, dar 
nici nu concepe că ar putea 
să devină, într-o clipă, aseme- 
nea celorlalţi: robotizat, îngă- 
lat, o figură de catalog. Așa că 
se întoarce înăuntrul lui (ei) 
și privește în afară uneori ca 
un animal hăituit, alteori cu 
un curaj nemăsurat; dar viața 
lui e toată în întuneric, sub 
piele — fie că e vorba de pie- 
lea întinsă pe craniu, fie de cea 
care-i învelește oasele pieptului, fie că-i desenează 
curbele sexului —, dar totul e înăuntru, ca-ntr-un film 
pe care și-l proiectează, mereu și mereu, la adăpost 
de ceilalți, în cel mai înnebunitor egoism. Experienţe 
doar ale lui, pe care, uneori, le raportează, numai 
din extazul diferenţei, la normalitatea celorlalți. Sunt 
beţiile lui — și se nasc din cele mai cumplite torsi- 
uni, din negativele cele mai contrastante. Ştie să vor- 


24 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Dialogurile revistei 


bească, așadar, despre normalitate, o face, în Asper- pe care o expulzezi, iar alteori ești condamnat să-i 
ger, cu dexteritate. Dar nu i se subsumează, nu se duci dorul. Ca orice victimă îndrăgostită de călăul ei. 
așază în tiparele ei. O urăște la culme, fiindcă e min- A.R.: „viața e până la urmă/ o opțiune conservatoare” 
cinoasă. R.C.: Cine trăiește și, conștient de ce i se întâmplă, alege 
AR: Cum se integrează mecanismul uitării într-un să-și prezerveze condiţia călduță e un conservator, 


trup pentru care legile trupești şi cele raţionale sunt 
bine delimitate? 


R.C.: Uitarea, se spune undeva în Asperger, nu e un 


medicament; de altfel, nici nu poate fi definită, de 
cele mai multe ori, decât prin categorii negative ori 
prin negaţie. Dar uitarea e ca vârsta copilăriei, ca vår- 
sta când privirea se umple de culoare. Uitând, înveţi 
să exiști cu intensitate egală în fiecare zi, să trăiești 
în extaz, ca și în gura băloasă care te înghite din când 
în când — cu aceeași curiozitate. E un mecanism cu 
uzul căruia abia te obișnuiești, pe 
care îl manipulezi în fiecare zi cu 
cea mai mare acuratețe — cu grija 
aceea pe care trebuie s-o aibă 
bijutierul când fixează piatra cea 
mai de valoare într-o podoabă. 
Uiţi pentru că trebuie să mergi, 
să alergi în continuare, iar pei- 
sajul trebuie să pară nou, trebuie 
să-ți întreţină iluzia călătoriei, a 
avansului. Uneori îți amintește 
carnea de drumul pe care l-ai 
lăsat în urmă, cicatricile, zbârci- 
tura (200.000 de plieri succesive 
ale pielii — pentru un singur rid), 
pielea aspră pe care o ascunzi în 
mătase, vânătaia; iar alteori, o iei 
la vale pe torentul unor engrame 
vechi, te rostogolești pe făgașul 
lor, pari să recunoști câte ceva, iar 
în tine se chircește și e învins un 
animal obișnuit cu orizonturile 
deschise. Ce-am fi dacă n-am uita? Uitarea seamănă 
uneori cu vindecarea, dar tot ce-i sănătos are de 
unde să alunece în bolile vechi. Recrudescență? Boli 
pe care le ascunzi în câte un organ și care ies la iveală 
ca gheizerele — asta să fie uitarea? ...Pentru abilități 
de uitare ar trebui să se dea diplome și să se facă, 
în cel mai dulce stil nou, stagii de perfecționare. Ca 
orice self-help book, despre cum se uită repede și fără 
cusur, despre cum se îmbracă trențele normalității 
vorbește, până la urmă, fiecare dintre episoadele 
din Asperger. 


A.R.: Expulziile au nevoie de timp. Care sunt efectele 


secundare? 


R.C.: Rămân cavități goale, pe care nu le mai umple 


nici ecoul, nici aerul. Trebuie să fie acolo, înăuntru, 
acolo unde durea tare de tot, striaţii adânci — ca pe 
corpul glonțului. Dar să știi că, uneori, hapurile pe 
care le înghiţi oblojesc și răni pe care nici măcar nu 
le cunoșteai. Expulzia e și eliberare, și înstrăinare, și 
patimă, și fugă. lar câteodată, expulzia aduce cu poe- 
zia ori cu tumorile acelea ca diamantul — adaman- 
tinomatous — pe care doctorii se încăpățânează să le 
scoată din creierele unor bolnavi de ordine și struc- 
tură. Şi uneori înveţi să te mişti în absența materiei 


CARTEA ROMÂNEASCĂ z 


unul care simte și teama, și repulsia, și angoasa și nu 
coboară de pe bandă este un subordonat, un „nor- 
mal” I-am iubit pe boemii de cursă lungă, i-am invi- 
diat pe autodistructivi, simt o evlavie nemăsurată 
față de sinucigași, toate formele subminatoare ale 
adicţiei mă fac să exult, mă identific cu ele, încerc 
să le intuiesc limitele. Am încercat și eu apele astea, 
dar mă uit de departe încă. Știu că e pământ din- 
colo de ape, însă mi-e teamă. Sunt și eu o biată con- 
servatoare. 

A.R.: Cele mai simple emoţii sau 
reacții capătă supradimensiuni pen- 
tru personajul volumului, care e cla- 
ustrat în seturi de ritualuri şi corsete 
pentru a putea face faţă realității. 
R.C.: Vocea pe care o adoptă per- 
sonajul din Asperger s-a născut 
obișnuită cu ţipătul, cu extroversia 
maximală. Își așază peste gură — să 
oprească tot ce vrea să exteriorizeze 
— plasturele, călușul sau palma. Asta 
— tot ce-l oprește — numește normali- 
tate. Din decenţă, dintr-un imperativ 
al voltajului scăzut, seamănă cu toţi 
ceilalți. Dar măștile cad și-atunci se 
arată ca personajele din saturnalii — 
devorator, fiindcă a fost devorat, stra- 
niu, fiindcă a fost insolitat, ultragiază 
— fiindcă a cunoscut spaima. Copiază 
o imagine pe care, cândva, a crezut- 
o comună, dar acum știe că oame- 
nii, deși nu sunt goi pe dinăuntru, se 
prefac — niște actori de nimic — că acolo e liniște și 
pace. Masca lor e o placă de plexiglas pe care nasul, 
ochii și fruntea lor au lăsat niște amprente oarecare. 
Dar ele nu vorbesc nimic despre furtunile dinăun- 
tru — și poate că ele nici nu există, așa crede uneori 
cel care spune povestea din Asperger. Dar imediat 
își dă seama că ceilalți nu și-au pierdut nimic alt- 
ceva în afara curajului. Ei spun că a arăta care sunt 
rotițele dinăuntru seamănă bine de tot cu un teatru 
de exhibiționiști. Că intimitatea e grotescă. Dar ei 
nu au curajul să spună „nu” și să spună „da”; guno- 
iul rămâne mereu sub covor. Orice studiu de anato- 
mie are nevoie de un cadavru. Asta — fericirea asta — 
vrea s-o înveţe cel care nu știe nimic altceva decât că 
e slab, că e neputincios și că nu știe de unde să apuce 
realitatea. Învață ABC-ul normalităţii, învaţă să se 
piardă în mulțime, învață cameleonismul, încearcă 
toate măștile celorlalți, chiar dacă nu-i sunt niciodată 
pe potrivă. E copil, e tânără femeie, e mamă, iubită, 
amantă, soţie — și nu e niciodată, de fapt, acolo. 


>: 
[+] 
"A 
+ 
-pd 
A 
O 
[++] 
= 
A 
w 


A.R.: E poezia întotdeauna despre moarte? 
R.C.: Chiar și când râde e despre moarte; o privește de 


la distanță și se amuză de apropierea ei. De altfel, tot 
ce există e despre moarte. De ce ar fi poezia altceva? 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 25 


„(...) în aspecte fundamentale ale ei, 
matematica este artă!" 


AL. D. FUNDUIANU ÎN DIALOG CU ACADEMICIANUL SOLOMON MARCUS 


Personalitate profundă a culturii române, academicianul Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925, la Bacău. După ce frec- 
ventează școala primară și cursurile secundare, încheiate cu un bacalaureat strălucit, la Bacău, urmează Facultatea de Matema- 
tică a Universităţii din București (1944-1949). Cariera universitară, începută la Institutul Politehnic (1950-1953), e continuată 
la Facultatea de Matematică a Universității din București, unde devine lector (1955), conferenţiar (1961), profesor (1966). Este 
doctor în matematică (1956), doctor docent în științe (1968), membru corespondent (1993) și apoi membru titular al Acade- 
miei Române (2001). De asemenea, este profesor invitat la numeroase universități din lume, membru în comitetele editoriale 
ale unor prestigioase publicaţii și asociaţii din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii, poeticii, semioticii, din țară și din 
străinătate. 

Debutează, în domeniul studiilor aplicate literaturii în 1965, la „Studii și cercetări lingvistice”, iar editorial cu lucrarea 
„Poetica matematică”, București, 1970 („Mathematische Poetik”, Frankfurt am Main, 1973) — lucrare care a atras, deopotri- 
vă, atenția matematicienilor și literaților (încă de la lansare, Nichita Stănescu a fost extrem de interesat și încântat de această 
inedită lucrare!). 

Abordând/ dezvoltând șase domenii de cercetare, academicianul Solomon Marcus este unul dintre iniţiatorii lingvisticii 
matematice și poeticii matematicii și, în general, al matematicii aplicate la științele naturii și la cele sociale, tratând - în cele pes- 
te 50 de cărți și în sutele de articole publicate - teme interdisciplinare dintre cele mai diverse. 

În mai multe rânduri, a fost distins cu Premiul Academiei Române, dar și cu alte numeroase premii românești și străine. 
(Este deţinătorul Premiului revistei „Cuvântul”, pentru eseu și critică literară, pe 2007). 

nu putem măsura. Cultura prezintă multe aspecte — 


AL.D, Funduianu: Stimate domnule academician, zilele calitative — nesusceptibile de a fi asociate cu numere 
acestea, la Stockholm, se decernează celebrele premii sau cu nume. 
anale. Legat de aceste evenimente, citind o publicaţie — AL.D.F.: V-am spus: afirmatia a apărut în presă, eu doar 
națională, atentia mi-a fost reținută de următoarea v-am relatat-o... 
știre: „Dacă s-ar institui Premiul Nobel pentru Inter- S.M.: Vedeţi dumneavoastră, oamenii se simt atrași de 
disciplinaritate, prima personalitate din lume îndep- aprecieri de tipul: „primul.., „cel mai.. „cea mai... 
tăţită să-l primească ar fi academicianul român Solo- Dar afirmaţiile nu sunt făcute în cunoștință de cauză. 
mon Marcus”... AL.D.E.: Nu cred că se cade să fiţi (nici) deranjat... Faptul 
Solomon Marcus: Nu, este o exagerare! Nu. Există multe că cineva s-a gândit la dumneavoastră, nu face decât 
personalități uriaşe, în lume, în acest domeniu. Aş să vă ateste valoarea. 


putea să vă menţționez... Dar, chiar acest mod dea S.M.: Mulţumesc!... 
pune problema — care e primul? — nu e fericit! Pen-  AL.D.F.: Ieri, 1 Decembrie, ați prezentat o interesantă 


tru că, în domeniul culturii, clasamentele sunt impru- comunicare la Conferința Națională dedicată împli- 
dente. În cultură, trebuie să fim mai atenţi. Aș spune nirii a 120 de ani de la naşterea academicianului 
chiar să ne abţinem să facem clasamente, pentru că botoșănean Octav Onicescu. Aș extinde puţin dome- 
26 HYPERION Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


niul discuţiilor. M-ar interesa părerea dumneavoastră 
despre patrulaterul sau, mai degrabă, despre tetrae- 
drul (spiritual!) cu vârfurile: Onicescu, Barbilian, Moi- 
sil, Marcus. Cum v-au influențat și cum au influen- 
tat acești corifei cultura şi spiritualitatea naţională? 


S.M.: Vă spun că nu mă simt foarte confortabil în a mă 


plasa în imediata apropiere a acestor profesori ai mei. 
Evident, fiecăruia îi datorez foarte mult. Onicescu 
spunea despre Barbilian că este cel mai înzestrat. Nu 
ştiu dacă folosea chiar cuvântul ăsta, dar îl plasa pe 
Barbilian pe locul întâi al matematicii româneşti. Bar- 
bilian îl plasa pe Stoilow. Moisil nu s-a referit prea 
mult nici la Onicescu, nici la Barbilian. ...Dar, să vă 
spun ce am luat de la fiecare. Să-i luăm în ordine cro- 
nologică. Primul, şi cel mai în vârstă, era Onicescu. De 
la Octav Onicescu, ca profesor al meu de algebră, în 
anul I, n-am reuşit să iau prea mult. El a venit cu o vizi- 
une cu care eu, abia ieșit din școală, nu eram „copt” 
Onicescu promova o viziune calitativă asupra algebrei 
pentru care şcoala nu m-a antrenat deloc. Onicescu 
nu era un profesor de la care să poţi lua notițe în mod 
sistematic, cum era, de pildă, Miron Nicolescu. Erau 
profesori, ca Octav Onicescu sau ca Gheorghe Vrân- 
ceanu, la care era greu să iei notițe, pentru că veneau 
cu „poveşti”... Dar Onicescu a început să acționeze 
asupra mea mai târziu. Aș spune, după ce am termi- 
nat facultatea, abia atunci l-am întâlnit şi am început 
să-l înțeleg pe adevăratul Onicescu. Pe măsură ce îna- 
intam în vârstă, m-am regăsit puternic în nevoia de a 
raporta matematica la cultură. Acest lucru mi-a plă- 
cut enorm la Octav Onicescu. Faptul că matematica 
nu era pentru el, în primul rând, o unealtă; aşa cum 
era socotită în lumea inginerească, de pildă, ori chiar 
în lumea fizicienilor. Aspectul cultural al matematicii 
era estompat. Numai uneori se mai spunea că mate- 
matica e şi un limbaj. Iar Onicescu m-a ajutat mult în 
această privinţă. În cartea „Întâlniri cu Marcus” puteţi 
găsi ce a scris Onicescu despre mine (...). La accen- 
tul meu pe limbaj, Onicescu a venit cu accentul pe 
informaţie. El m-a provocat cu energia informațio- 
nală. M-am regăsit în el, vocaţia sa de filozof al ştiin- 
tei m-a atras foarte mult. În ceea ce-l priveşte pe Bar- 
bilian, acesta a venit la mine pe un teren gata pregătit. 
Pentru că eu, în adolescenţă și în tinereţe, eram îndră- 
gostit de poezie, în particular de poezia lui. Şi când el 
a apărut în sala de curs, imediat eu îl priveam, îl urmă- 
ream, îl simţeam ca poet. El încerca să mascheze acest 
aspect al preocupărilor sale. Ştia că poetul Ion Barbu 
nu era bine văzut. Căuta să împiedice asocierea mate- 
maticianului Barbilian cu poetul. Dar eu am simțit, 
imediat, că el e poet şi atunci când vorbeşte de mate- 
matică, dar și în oricare altă ipostază. Pentru el poe- 
zia era un mod de viaţă. El era poet în toate manifes- 
tările sale de limbaj, dar şi de viață. Barbilian era şi un 
om foarte distrat, neatent la faptele cotidiene. Această 
naivitate autentică a lui ni-l făcea extrem de simpatic, 
extraordinar de atrăgător. Al treilea, Moisil. Moi- 
sil era mai tânăr ca Barbilian. S-a întâmplat ca eu pe 
Moisil să nu-l fi avut profesor. Exact în acea perioadă 
era ambasador al României la Ankara. L-am cunos- 
cut abia la examenul de diplomă. Asupra mea, influ- 


ența lui Moisil, ca şi a lui Onicescu, s-a manifestat 
treptat. La Moisil, matematica era un mod de a vedea 
lumea. De-a înţelege și interpreta viața. El se identi- 
fica, se contopea cu matematica. La un moment dat, 
am publicat un articol în care l-am prezentat pe Moi- 
sil ca pe un om fără viaţă personală (...). Moisil a trăit 
numai pentru matematică. De aceea, atunci când a 
fost întrebat: „- Dumneavoastră, când faceți matema- 
tică? Dimineaţa, ziua, seara, între ce ore?, Moisil a 
răspuns: „- Matematica nu se face pe ore, cu program! 
Matematica se face dimineaţa când te speli, dacă te 
speli, dacă nu, se face atunci când nu te speli!..” 

ALD.E.: Spontaneitatea lui Moisil era proverbială! Ca și 
genialitatea, de altfel... 

S.M.: Da, Moisil avea această calitate foarte rară. De 
obicei, noi când suntem angajaţi într-un dialog, ni se 
întâmplă ca, după ce s-a consumat dialogul, să fi vrut 
să dăm alt răspuns la o întrebare. Moisil avea o spon- 
taneitate extraordinară, dădea pe moment replica cea 
mai inspirată şi mai neașteptată! Altminteri, cum vă 
imaginaţi că a devenit vedetă de televiziune, în con- 
dițiile unui regim totalitar? Era singurul care a izbutit 
această performanţă rară... 

AL.D.F.:...Și dumneavoastră, în ultimele decenii! 

S.M.: Mulţumesc! Dar nu mă compar cu Moisil... 

AL.D.E: După o carieră atât de strălucită, vă întreb 
direct: este matematica o ştiinţă aristocratică, dom- 
nule academician? 

S.M.: E o întrebare foarte bună! Într-un anume sens, da. 
În mentalitatea dominantă, în care eu nu mă înscriu, 
doar o mică parte a oamenilor poate înțelege mate- 
matica. Este o știință aristocratică și pentru că se lasă 
greu definită şi explicată (...). Pe de altă parte, dacă nu 
e înapoiat mintal, orice om poate dobândi o anumită 
cultură matematică. Depinde şi de modul în care noi 
livrăm această informaţie matematică. 

ALD.E.:Există prejudecata că matematica ține de logică, 
aşa cum poezia este generată de emotie. E doar o pre- 
judecată? 

S.M.: Şi eu când am scris „Poetica matematică” şi am 
făcut lista contrastelor, unul dintre contraste era 
această opoziţie. Apoi, am revenit. Este matematica 
în primul rând logică? Răspunsul meu este următorul: 
- Logica este numai igiena matematicii, haina cu care 
iese în lume. Viaţa ei internă nu e predominant logică. 
Implică intuiție, imaginaţie, capacitate de a realiza 
experimente mentale, tot felul de încercări care altfel 
nu reuşesc. lar în ceea ce priveşte emoția, aici e gre- 
şeala: unii reduc poezia la emoție, alții muzica. Emo- 
ţii sunt şi la matematică. Eu, de pildă, în fața Formu- 
lei lui Euler, încerc o emoție puternică, domnule! Dar 
problema e alta: poezia este numai emoție? Muzica e 
numai emoție? Nu avem şi acolo idei? Sigur, un poet 
rudimentar poate să se rezume doar la latura emoțio- 
nală, dar la poeţii care au o dezvoltare intelectuală mai 
mare, la ei descoperi idei, viziuni asupra lumii, care 
nu se bazează doar pe emoţii. Cel mai clar exemplu 
este Eminescu. În poeziile lui strigă omul de cultură, 
omul care a făcut o baie de matematică, de fizică, bio- 
logie, de filozofie ori de economie. Şi toate astea ies la 
iveală. Poezia implică şi o latură de inginerie prozo- 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 27 


dică. Nu poţi spune că poezia vine aşa, spontan. Poe- 
zia implică şi un efort de cizelare. Eminescu însuşi 
cizela, ca nimeni altul, versul. Dovada: numeroasele 
variante ale poeziilor sale. 


buie dusă până la capăt și urmată, în mod inevita- 
bil, de alta: - Ceea ce îți dă şcoala, la absolvire, te face 
cult? Cu alte cuvinte, cineva care se află în posesia 
unei diplome e om cult? 


ALD.F.: Se spune adesea că nu este bun matematician 
cineva care nu este şi puțin poet. Confirmaţi? Vi se 
pare o afirmație cu suport real? 

S.M. : Asta a fost o vorbă, dacă nu mă înșel, a lui Weier- 


ALD.E. : După ultimele rezultate de la bacalaureat, se 
pare că nu... 

S. M. : Răspunsul e pe de-a întregul negativ! Şcoala 
livrează, în mare măsură, date și informaţii, cunoş- 


strass. Da, da, a lui! Această idee, în diverse forme, se 
regăseşte — în prezent — la tot mai mulți mari matema- 
ticieni. Tot mai mulți mari matematicieni, dar şi fizi- 
cieni, biologi consideră că disciplina lor nu este doar 
ştiinţă. Că este și artă. Aceasta e şi viziunea lui Poin- 
care, iar la noi a lui Traian Lalescu. Tinde să intre în 
mentalitatea generală. Este o viziune generalizată asu- 
pra matematicii faptul că, în aspecte fundamentale ale 
ei, matematica este artă! Eu am acordat acestei pro- 
bleme o atenţie deosebită. Am scris, în acest sens, şi 
am publicat: „Poetica matematică”(1970), „Artă și şti- 
ință”(1986) și, de fapt, am atacat-o şi în „Invenţie şi 
descoperire” (1989). Am revenit mereu asupra ei (...). 


AL.D.F.: Ce părere aveţi despre unicitatea matematicii, 


față de presupusa neunicitate a literaturii? Este mate- 

maticianul la fel de liber în alegerea obiectelor abs- 
tracte pe care le va studia, precum autorul unui roman 
sau al unei piese de teatru în alegerea personajelor fic- 
țiunii sale? 


S. M. : Răspunsul meu e hotărât afirmativ! Ce poate da 


impresia că matematicianul e mai puţin liber e faptul 
că, în matematică, legătura cu ceea ce au făcut mate- 
maticienii din generaţiile anterioare este explicită. În 
timp ce, în domeniul literar- artistic, şi acolo legătura 
cu înaintaşii e puternică, numai că e implicită. Avem 
doar impresia că unii sunt mai liberi decât alții, dar 
totul depinde de imaginaţia noastră (...). 


AL.D.FE.: Spuneaţi, ceva mai înainte, că Onicescu era 


interesat/preocupat de aspectul formativ, cultural al 
matematicii şi nu considera matematica, în primul 
rând, o unealtă. Ideea aceasta am întâlnit-o şi la dum- 
neavoastră. În „Șocul matematicii” carte apărută în 
1987 la Editura „Albatros; afirmați că: „Matematica 
nu constituie numai o tehnică de lucru, ci şi o parte a 
culturii umane! Detașându-vă puțin de specialitate, 
ce înseamnă a fi, astăzi, om cult? 


S.M. : Da, este o întrebare foarte interesantă! Dar, întâi, 


am să vă spun ce nu înseamnă a fi om cult. Ce, apa- 
rent, este şi, de fapt, nu este! Nu ești neapărat cult 
dacă deţii o „magazie” de informaţii, dacă ai memo- 
rat — şi atât - foarte multe lucruri. Se dă ca element de 
cultură faptul de a şti exact anul nașterii sau al mor- 
ţii unei anumite personalități. Domnule, eu nu găsesc 
nimic grav în faptul de a nu şti anul nașterii şi al mor- 
ţii lui Eminescu. Dar a fi cult înseamnă a ști că Emi- 
nescu a trăit şi a creat în a doua jumătate a secolu- 
lui al XIX-lea. A fi om cult înseamnă a avea o înţele- 
gere a unor lucruri esenţiale din diverse domenii. Nu 
poţi fi om cult, dacă nu ştii, de pildă, care sunt ele- 
mentele esenţiale ale eredității. Sau, dacă nu ştii cam 
când a avut loc Revoluţia franceză și ce idei a promo- 
vat. Deci, nu lucruri exagerat de detaliate și nu lucruri 
anodine... Numai că întrebarea dumneavoastră tre- 


tinţe care, fără a fi încadrate într-un anumit context 
social-istoric, nu capătă aspect de cultură. Vă spun 
situația mea: eu mi-am susținut bacalaureatul în sep- 
tembrie 1944, la Bacău, într-o comisie care cuprindea 
candidaţi din toată Moldova. Preşedinte era cunos- 
cutul profesor universitar, de matematică, Nicolae 
Abramescu, de la Cluj. Vă spun doar ce mi-a căzut, 
la oral, la franceză: mi s-a cerut să aduc argumente, 
pro şi contra, la ideea că Baudelaire este poet par- 
nasian. Această chestiune nu figura în manual, nu 
figura în programă. Figura Baudelaire, figura şcoala 
parnasiană, dar a face legătura dintre ele nu scria nică- 
ieri. Vedeţi dumneavoastră să se pună — astăzi — ast- 
fel de întrebări? (...). Bacalaureatul de astăzi nu-și mai 
merită numele. Bacalaureatul ar trebui să-și păstreze 
statutul elitar, nu popular. La fel, doctoratul... 


AL.D.E. : „Ar trebui ca matematicienii să fie priviţi ca şi 


poeții. Lumea să fie mulțumită că există. Din păcate, 
matematicienii nu pot să placă precum poeții. Admi- 
ratia care ne este adresată vine — de multe ori — mai 
degrabă dintr-un sentiment de inaccesibilitate, decât 
dintr-unul de reală apreciere (...)” scriaţi într-o carte. 
Aţi avea ceva de actualizat, în acest context? 


S. M. : Da, la foarte mulţi oameni admiraţia față de mate- 


maticieni vine din următorul raţionament: -domnule, 
eu citesc o pagină de matematică și nu înțeleg nimic! 
Dacă nu înțeleg înseamnă că acolo sunt chestii foarte 
grele, iar omul care pricepe aşa-ceva are o minte cu 
totul superioară, demnă de admirație. Cam aşa func- 
ţionează admiraţia față de matematicieni. 


AL.D.F. : Pe când, poeţii?... Poeţii par mai prietenoși... 
S. M. : Dar unde e diferenţa dintre matematică și poezie, 


relativ la accesibilitate?... Adevărul e că şi poezia este — 
de multe ori — mult mai dificilă. Cel puţin, decât poate 
să înțeleagă omul de rând. Dar, citind poezie, omul 
nu-şi dă seama că are doar o inţelegere superficială. 
Nu-şi dă seama... și atunci este mulțumit (!). Poezia 
lui Eminescu, de pildă, cere un efort superior de înțe- 
legere, dar prezentarea ei „exterioară, muzicalitatea 
îl atrag. Și omul este mulțumit, are impresia că a şi 
înțeles-o! Aşadar, diferența constă în gradul de acce- 
sibilitate: la matematică, oamenii îşi dau seama ime- 
diat/instantaneu că nu pricep, pe când la poezie (...). 


AL.D.F. : Pentru că — în convorbirea noastră — l-aţi invo- 


cat de mai multe ori pe Eminescu, aş dori să aflu opi- 
nia dumneavoastră într-o chestiune ce pare să se „eter- 
nizeze”: Eminescu — adulat şi negat... 


S. M. : ...Hai să ne înțelegem: s-a bătut, într-adevăr, 


prea multă tobă pe acest subiect. Am impresia că 
s-a şi exagerat. În fond, în ce a constat negarea?... S-a 
făcut un sondaj printre scriitori, un fel de „Top 10” 
(idee ne-la-locul ei!) și s-a întâmplat ca, în unele din 
aceste ierarhii, Eminescu să nu fi fost pe primul loc. 


28 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Dialogurile revistei 


Asta înseamnă că a fost negat? Nu înțeleg!... Sau, acel 
număr din „Dilema, despre care deja s-a vorbit şi s-a 
scris prea mult (...). Cred, mai degrabă, că pericolul 
vine din altă parte. Duşmanul cel mai mare al lui Emi- 
nescu este faptul că el intră în competiţie cu noile pro- 
vocări ale civilizației. Cel mai mare duşman nu numai 
al lui Eminescu, ci al poeziei şi al cărţii în general, este 
interesul tot mai scăzut pentru lectură. Cartea riscă 
să fie marginalizată, nu mai intră serios în preocupă- 
rile noilor generaţii (...). 

AL.D.E. : Revistele culturale , în schimb, sunt vii/ active, 
inițiind şi întreținând tot felul de anchete. Despre 
canoane, curente, generații literare... 

S. M. : ...Da, trezesc şi conflicte între generaţii, nu vedeţi? 
Sunt unii critici literari îndrăgostiți de şaizeciști, alții 
de optzecişti, există şi critici care au rezerve față de 
aceste concepte. Alex Ştefănescu pare să aibă rezerve 
față de optzecişti... Dar lucrurile astea se vor filtra, nu 
au mare rezistenţă în timp. 

ALD.E. : În dezbateri, trezesc, totuși, destule pasiuni... 

S. M. : E natural! Este o nevoie umană de a lua distanţă. 
Dacă un anumit poet sau o generație capătă o anu- 
mită orientare, evident — prin compensație — ei pot să 
nu mai aibă suficientă înțelegere pentru altă orientare 
(...). Nu vedeţi cât de relative sunt şi aprecierile criti- 
cilor de specialitate? Cum e posibil ca, despre același 
poet, un critic literar să spună că e de Premiul Nobel 
şi altul să afirme că e... o nulitate? E normal? 

ALD.E. : Din păcate, se întâmplă. E vorba de Nichita... 

S. M. : Da, despre Nichita Stănescu! 

AL.D.E. : Și nici Cărtărescu nu e privit tocmai unitar... 

S. M. : În cazul lui Cărtărescu, cred că tot mai multă 
lume literară îi recunoaște valoarea. Dar aici trebuie 
să ţineţi seama de anumite semne, care reflectă feno- 
mene de amploare. Dacă urmăriți care sunt scriitorii 
români care au reținut foarte mult atenţia cititorilor 
din alte țări, prin traduceri, eu am impresia că pe pri- 
mele locuri se află Cărtărescu și Blandiana... 

ALD.E. : ...Ei, dacă am ajuns la traduceri, nu neapărat 
din patriotism local, aş mai adăuga un nume: Dan 
Lungu. 

S. M. : Da, îl cunosc! Mi-a luat şi un interviu. Vă mai dau 
şi eu alt exemplu: fostul meu student, matematicia- 
nul şi scriitorul Bogan Suceavă, în prezent profesor la 
California State University (...). 

AL.D.FE. : Domnule academician, sunteţi o personalitate 
fascinantă, pentru tineri și adulți, deopotrivă! Dum- 
neavoastră sunteți fascinat de cineva? 

S. M.:...De mulți! Păi, numai această fascinaţie mă hră- 
neşte. 

AL.D.E. : Nominalizați, măcar căteva asemenea perso- 
nalități. 

S. M. : Americanul Freeman Dyson, unul dintre marii 
fizicieni ai lumii. Ce mă fascinează la el e modul în 
care asociază, în chip natural, discipline foarte diferite 
ale ştiinţei şi artei. La fel o face un rus, care face naveta 
între Rusia și Occident, Yuri Manin, autorul cărții 
„Matematica, ca metaforă”, care a reuşit să prindă în 
viziunea lui cam tot spectacolul uman. Mai este un 
englez, Roger Penrose, care într-o carte de peste 1000 


de pagini, „Roads to reality“, surprinde toate faptele/ 
ipostazele şi ipotezele semnificative de creaţie şi viață. 

AL.D.F. : Ați amintit de rusul Yuri Manin. Vă dau şi 
exemplul nu mai puțin celebrului Gregor Perelman... 

S. M.:...Da, aici e vorba de o excepţie, de un caz greu de 
clasificat. La Perelman s-a asociat geniul cu patologi- 
cul. Geniul matematic s-a asociat cu o stare de frus- 
trare socială. Sunt cazuri izolate, pe care trebuie să le 
examinăm în contextul care le-au produs. Să nu uităm 
şi de „cazul” Galois (...). 

AL.D.E. : Români, fascinanţi?... 

S. M. :... Dintre români, o personalitate fascinantă este 
fostul meu student Ciprian Foiaș, matematician năs- 
cut la Reşiţa, care a lucrat la Indiana University, capa- 
bil să lege matematica de poezie, dar şi de toate feno- 
menele şi extremele(...). Sunt unii care mă fasci- 
nează prin capacitatea expresivă, prin modul de a se 
exprima, cum este Andrei Pleșu. Mi se pare extraordi- 
nar! M-a fascinat şi Noica. ...Dar, să ne înțelegem: fas- 
cinație nu înseamnă să cazi într-o admirație care să 
elimine simţul critic. Fascinaţia nu trebuie înțeleasă ca 
o blocare într-o anumită situaţie. Fascinaţia e o stare 
stimulativă pe care ţi-o creează un autor, care are o 
capacitate problematică deosebită, care atrage aten- 
ţia asupra lanţului problematic al omenirii, al lumii. 

AL.D.E. : Ieri, am vizitat, împreună cu personalitățile 
invitate la Conferința „Onicescu, Ipoteştii. De când 
nu ați mai păşit pe meleagurile eminesciene? 

S. M.:...Din 1950, când am venit aici, împreună cu scrii- 
torul Eusebiu Camilar, în legătură cu aniversarea a 100 
de ani de la nașterea Poetului. Era alt Ipotești, decât 
cel pe care l-am văzut aseară. Dar nici eu nu am văzut 
Ipoteștiul autentic, cel care nu mai există de prin anii 
30 ai secolului trecut. 

AL.D.E. : Domnule academician, de peste trei decenii, 
urmăresc, cu interes, ceea ce scrieți, aparițiile publice, 
interviurile, ştiu tot felul de lucruri, dar — spre ruși- 
nea mea — abia de curând am aflat despre „rădăci- 
nile” dumneavoastră botoșănene... 

S. M. : Da, așa e, tatăl meu este născut aici... La un 
moment dat, nu ştiu când — eu fiind cel mai mic din- 
tre frați — am aflat că, multă vreme după ce se mutase 
la Bacău, tatăl meu era numit de băcăuani Gherșin 
Botoşăneanul, ca să-l deosebească de ceilalți... 

AL.D.F. : Mă bucur să pot aduce (oficial!) o asemenea 
informaţie cititorilor noştri şi, prin ei, botoşănenilor 
(.... Pe de altă parte, ieri, 1 Decembrie 2012, de Ziua 
Naţională a României, vi s-a conferit Titlul de Cetă- 
tean de Onoare al Municipiului Botoșani. Acordati 
vreo semnificaţie acestui fapt? 

S. M. : Da, ...sigur că da! Văd în el un gest de continuitate. 
Eu am deja Titlul de Cetăţean de Onoare al Orașului 
Bacău. Unul... în care m-am născut eu, altul... în care 
s-a născut părintele meu! În plus, din această zonă 
provin doi dintre mentorii mei, părinții mei spiritu- 
ali: Octav Onicescu şi Dimitrie Pompeiu! Ceea ce, cu 
atât mai mult, mă onorează... 

AL.D.E. : Onorat, vă mulțumesc şi eu! Cu deosebită pretu- 
ire şi recunoștință, domnule academician... 

Botoșani, 2 decembrie 2012 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 29 


„După Revoluţie mulţi 
și-au arătat adevărata faţă... 


ANDRA ROTARU ÎN DIALOG CU STELA COVACI 


Andra Rotaru: Cum au fost receptate cărţile dvs., dezvălu- 
ifile pe care le-aţi făcut? Aţi cunoscut numeroşi scriitori 
români, printre aceştia şi pe Nicolae Labiş, întâlnire 
care s-a produs în anul 1955, când aţi devenit colegi 
la Secţia de literatură şi critică a Facultății de Filolo- 
gie din București. 

Stela Covaci: Atât eu, cât şi soțul meu, am fost ocultați. 
Nu vreau ca, după dispariția mea, să rămână secrete în 
urma mea legate de acele vremuri ale comunismului. 
Cărţile pe care le-am publicat până acum au avut mare 
trecere în străinătate. Am primit telefoane din străi- 
nătate, din diasporă; aici, în România, doar câțiva au 
fost interesați de acele adevăruri. Sunt câţiva oameni 
care spun că, de exemplu, volumul despre Labiş pre- 
zintă doar varianta mea despre moartea lui Labiş. Sunt 
singura martoră şi nu am de ce să nu fiu crezută... am 
făcut puşcărie pentru toate acestea. În volumul Nopțile 
de coșmar ale poetului Nicolae Labiş (Editura Tracus 
Arte) spun și documentez ceea ce spun. În același timp, 
nu se ia în seamă, cartea este ignorată. Eu am fost în 
mijlocul fenomenelor, ştiu foarte multe lucruri: despre 
tinerii scriitori şi studenţii de atunci. Am fost colegă de 
grupă cu Goma, unul dintre denigratorii mei şi ai soțu- 
lui meu. Lumea e indusă în eroare. Labiş nu a fost nici- 
odată prieten cu Goma, cum nici noi nu am fost, eu și 
soţul meu, Aurel Covaci. 

A.R: Aţi fost prezentă la festivalurile literare organizate 
în cinstea lui Labiş? 

S.C.: Niciodată nu m-au chemat. 

A.R: Cum ați reușit să strângeţi atâtea amintiri, unele 
dintre ele dureroase, despre acele timpuri? 

S.C.: Am avut un obicei: mi-am făcut jurnal încă din liceu, 
la Dorohoi. Apoi, la facultate. Toate aceste însemnări 
au stat și la Securitate. Ani de zile nu m-am mai uitat 
la ele, au constituit “corp delict” Însă nu au găsit nimic: 


eram îndrăgostită, scriam poezii de dragoste. Am scris 
şi despre situaţia de atunci cu studenţii, dar prea puţin. 
Însă, nu am scris niciodată poezii cu partidul. Securi- 
tatea a găsit până şi dosarul meu de creaţie, când m-au 
primit la secția de la Şcoala de literatură, aprobat de 
Mihai Beniuc (preşedintele USR) şi de prof. Mihai 
Novicov. Mi-au aprobat dosarul de creație după două 
luni, pentru nişte poeme cu bunici, fabule etc. 


A.R.: Cum a fost la Facultatea de filologie de la Universi- 


tatea Bucureşti (Secţia de literatură şi critică literară, 
fostul Institut „Mihai Eminescu“)? 


S.C.: Imi aduc aminte cu amuzament de seminariile de 


poezie ţinute de prof. Brătucu (un încuiat care respecta 
ceea ce i se spunea), pe care le-am făcut la secția Facul- 
tății. Temele erau obligatorii. Îmi aduc aminte când stă- 
team în bancă cu Labiș, iar prof. Brătucu ne dădea să 
facem plan de creaţie pe primul trimestru. Ca să ne 
batem joc, făceam aşa: una epopee; eroul; Olga Bancic 
(erou comunist), râdeam, ne jucam de-a şcoala, sub- 
liniam subiectul și predicatul... Labiş și Aurel Covaci 
au propus să analizăm și poezia românească în cadrul 
seminariilor, de exemplu, Joc secund. Nici nu-l citisem 
atunci. Am rămas cu gura căscată când am citit-o, mi 
s-a părut foarte ermetică şi greu de descifrat. Ulte- 
rior am tot vorbit cu Labiş şi Aurel Covaci despre Ion 
Barbu (care era profesor de matematică și pe care-l 
vedeam aproape zilnic). Labiş şi Nichita Stănescu au 
început în acea perioadă să meargă la Ion Barbu acasă, 
ţineau ascuns acest secret pentru că se temeau. Tot ce 
era interzis îi tenta, umblau prin anticariate, căutau cu 
febrilitate cărți... Plus că omul vroia să cunoască. Găsi- 
seră un anticar care le procura cărți pe sub mână, Ste- 
rescu. El şi cu Aurel Covaci dețineau o bibliotecă de 
aproximativ 1500 de cărţi (care a fost confiscată). Labiş 
începuse să se trezească de pe la 17-18 ani, citise deja 


30 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Dialogurile revistei 


Spovedania unui învins de Istrate, despre ce este comu- 
nismul în URSS, și altele şi altele. Se făceau însă per- 
cheziţii foarte dese la Şcoala de literatură. Îi găseau cu 
volume care erau interzise: de Arghezi, de Kant... Unul 
dintre oamenii care l-a instruit pe Labiş, care i-a des- 
chis nişte ferestre spre cultură, a fost Mărgărit. 

A.R.: Care a fost amploarea mișcării studenţeşti din '56 
împotriva comunismului ?Efectele ei... 

S.C.: Spre deosebire de alte ţări din jurul nostru, care au 
avut mișcări studenţeşti mai mult sau mai puţin intense 
(apogeul a fost în Budapesta), cea din România a fost 
foarte bine manipulată și ascunsă, încât şi după Revo- 
luţie nu sunt scoase în evidență materialele care există. 
Există şi la CNSAS mult mai multe documente decât 
cele care mi s-au dat și arătat mie. În 2006 se împlineau 
50 de ani de la Revoluţia din Ungaria, iar atunci au fost 
mari simpozioane la Budapesta. Eu tocmai atunci cer- 
cetam dosarul meu penal. Şefa arhivelor de la CNSAS 
mi-a spus că a venit cineva din partea ambasadei Unga- 
riei care vrea să citească despre mișcarea noastră. I-a 
dat dosarul. Apoi s-a aşternut tăcerea. Când a fost fes- 
tivitatea de la Budapesta, singurul premiat şi remar- 
cat, considerat disident şi implicat în mișcarea din '56 
a fost Paul Goma (şi atât). De noi nici nu s-a pomenit. 
Este o problema serioasă aici: politica făcută de 20 de 
ani încoace este pentru desființarea valorilor. Oame- 
nii integri, care s-au implicat cu adevărat trebuie mar- 
ginalizaţi, sunt prinși într-un complot al tăcerii. Desi- 
gur, s-au difuzat tot felul de lucruri negative. Un exem- 


pe 4 for 0 


Nanu vb M'a 
it tomy. # 
Rekin dpi i pal tul „Wu 
5, fu Azure domipiliat în romua 
strada i | gael M 
Rolon nA Ragiahea 
| Ocnpaflunea: ip A a eha SA | 
| tu ym -r e ET iai 7 
W 6 40mtelad | 
Vaal 7 Zbor mai 4 state 
A mee 
pi 
A 
Mu. 


ne PA) Zr iy pie 


(rara = ak 


maini COPE T pu at 


prigava SOPLA porn 


H 
Ocupatia. sol 
Aeren sabat, 
Ccapatie o părințilar | filea md 
Averea. părinbilor i D Weni Ira 
LOTE Netronatltuty 
| 


tară posoda, Pavup 


Ceteri 


nd oia TOMA Nariai ep 


mililitar «i 


TA ai 


"Apartenența polir 


"Starea sănătății 


| „Anteaudante penalo: Ra 
| 
pren T BAN 


y TOWS dia. 
ý j 
pi pl A; A. pă bata manah EA jt; 
emis d fac, ui pentru PAETA a 


| Doserteraa, pe senri a Jahti: 


Alte detineri 


Internat” depus în ziua dle 
misti ude: „a 
Vesti provizii sgu definitivi 
Tranih erat neniru moss ie ie 
W 
vandali moi 


Predut’ pahtră "cereti ; 


Reprint 


76. Fişa-cartotecă de la Penitenciar. Steliana Pogorilovski, 
alias Stela Covaci. 


plu: am găsit în arhive o notă a Securității către cel care 
răspundea de Uniunea Scriitorilor — o listă cu scriitori 
care au făcut pușcărie politică. Erau vreo 42 de scriitori: 
cei mai importanţi trebuiau compromişi. S-a lucrat din 
greu la compromiterea lor. 

A.R.: Cum ati reluat relaţiile cu lumea literară după peri- 
oada de întemnițare? 

S.C.: După închisoare (întemnițarea s-a produs lal4 mar- 
tie 1958) şi persecuțiile care au existat, am rămas abso- 
lut singură, fără nici un drept. Cu obligativitatea să ţin 
contactul cu ei. Mi-au dat un număr de telefon şi mi-au 
spus să raportez unde mă aflu în orice schimbare de 
traseu. M-au dat pe mâna unui căpitan, Prodan (nu știu 
dacă era numele adevărat), căruia trebuia să-i raportez 
şi să ţin legătura, dând, cum a dat toată lumea, o decla- 
raţie la eliberare, că nu voi povesti nimic din ce mi s-a 
întâmplat, altfel existând pericolul de a fi rearestată. Pe 
mine m-au aruncat în stradă în luna august, pe 29, în 
hainele de iarnă în care am fost arestată. Aveam 23 de 
ani. M-au eliberat în august ca să nu găsesc colegi stu- 
denţi pe străzi, era vacanţă pentru ei. A doua zi m-am 
dus la facultate, să scot o copie după foaia matricolă. 
Femeile de la secretariat știau de mine (eram un caz 
celebru), se uitau la mine ca la Lazăr care a înviat din 
morți. Am înţeles că nu o să scap de Securiști toată 
viața când, de după ușile rotative ale facultății a apă- 
rut o siluetă care m-a prins și a șoptit: “dacă te mai 
prind pe aici îți rup picioarele!” După acea zi teribilă am 
ajuns la gazda mea, apoi m-am îndreptat spre mama, 
în satul Rădăuţi-Prut, care nu mai există acum, a dis- 
părut în inundații. 


Năsezt în aut ÎN)... vana 
în emisa ORAR, ARSI: 

Regi IADAAN inaani fikt tat KSPR Ha i 
ARĂ Bhannu OMICIDA în morene CINA 
„strada AMA nr, AM 


Wegiunee TAMANG, 


e XA La, | Atid 
ln trecut Va dial 
la data arestării sa DDA 
AD. O 

ALLA DAR 


Averea detimutalul fe 
în trecut 


| în prezent 
| in trecut. 
| in prevent Sa 


ma 
AAA 
X. 
AN 
Ocupatia sof AM. 


Avaren sot d. 
in trecut. 


Pat SEI [ai prezent Kalax. EAN E ENTENT n A Shan Wag 
Para PARHOT | fu. trecut, AAAA DĂ a aaah Staand i 
în prezent ASOD AAA PERERA TTE E 
Asang. Nz 


Averea părinților | 


\ ta trec i 
Originea sociala fiig rpe wo Stud 
Cetitţenia s ADAAN C Națtaualitatea SE Dach posedă “Pașapagt „NN NOAA 
Starea. civtid;——ANMĂSSĂRMĂ. . Numte sot i PR ai mas Copt Pomi si 
Serviciul militar ctg. aaa pradal, unitatea cărnig aparține BASSAN, Ava Suanpan am Nan a. Voua 
La data arestării aul SI AA: 

Apartenența polttiră i P maa 

Talia MXS- My Prunea AAR. A sii Oara Masa Barbla ANA aut ki 
s Fafa Pare ta Ochil SÁA perdea Spiincenele AA Barba: NO) A 
Semnalmnate:} Urorhito. „MANA. sac 5 erre Caia 

Semne particulare: SALINAS A ADS.. S Minga 


Starea sanatiitit: Ni $ a RNAI 
| Antecedente panalo: |» ra RA p A su... PAM. Să Maigonis. 


Prevenit dn atua de VA y kaiia R...ne bază mandatu lul d arestare ni. IKS din KI ANAAL AOSS.. 
emis d Ma ANAR 5097. pentra larsa de soda amână. Moti ar LS, x% h 


Descrierea pe scurt a Japtulii; N 
| Alte detineri: 
| Intornat dems in zua de manie E 
emisă de: 
lestri provizorii! sau definitive 
Transjerat poniru la 
Evadat fa prias din. evadare ia 


Prodat penini vercetăn iua ~in ziua de 


pn 70 Epic 4 aa paza: Za EZE 


Repriml 
Ltirerat uå af. ZA 
Trecut ia condamnati in ginu de; 


à sti suferind de 


Penitencigrul 


aù FA ius ce noi: 
AAN OEL 


Setul biroului [yidantă, şi Cazier, 


id -WX Xaoo 


77. Fişa-cartotecă de la Penitenciar. Aurel Covaci. 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 31 


(8 


m 


Goru uiy uul ommi swa kmn ? Dece m, lumi 
time j, lye mowia u huu Lana Au.) ford. ra 
Mn olujom, m, Ati unea 


JA 


Sa Ii 50, dotti" uellu VU une a AMA oi 
Maai 0 MA Mi MM nan wt es 


rr UA = f 4) 
AL E DĂ) ği A Fa AS y NASA LLO 
f A A Siea es l 
d c> bhi, is Am ou Ma, mu Mi AOM 


j Ag wa E undki A pak da 


Mota „PN Ca 
wo, kea NA, . sa. Ad, Mea ARM AA, van K dă 
Aaa ploua. m, wape ni ADU, MA md PE PE 
Poduri AAA AN AR Abu w. = MAMĂ CEA aa AAA 
zi E a EE 
pauw a ma Ieu gumla ad AB 4 
| | Iubi: ui 
i ah 


¢ 


? W. AM pomt Mu IAM A PY 


L, PU A muiad. Louibunró, d, uut 


"e ~ MAMA, BAM AM di e OMU, , ma 


4 


, f 
AMA ANMA A tire wumi ai dă AMA eu AMO MANA 


du 9A mă, no pe vwal okk PURI chei 
aaa al | bt 4 Moi, A A Hune A, wa haco. lu 
huni CON, aa ÎI Matia Lantul 7 iu Curti lei 
Ni ai _olupeha. dma Lipa AMA, pm VALA 
Bii uX Üm t platile tai Detmtetuay maau MW 
Mt s N yw Oa a (Maniu a MAC AA CUL aet 
Au, A bau ii al diih MAALAA AMAIA 
Q 


A 


„R.: Ce s-a întâmplat când ati revenit în București? 


S.C.: Când am revenit m-am dus direct la secretarul orga- 


A 


nizaţiei de partid al raionului Lenin, de care ținea Faculta- 
tea. I-am spus că sunt tânără, că vreau să mă reabilitez, iar 
singura formulă era să vin la munca de jos. După trei ani 
de lucru în fabrică, obțineai reabilitarea. Nu am obţinut 
reabilitarea, chiar dacă am obţinut şi calificarea... Secre- 
tarul mi-a ţinut un discurs, mi-a spus că mă va trimite 
într-o fabrică de femei: Apaca (fostă Gheorghiu-Dej şi 
Tânăra gardă de tricotaj). Am ales Tânăra gardă. Îmi aduc 
aminte cuvintele lui: fii atentă, acum o să înveţi de la clasa 
muncitoare reguli de viață. După trei ani de lucru acolo, 
am făcut cerere la Ministerul Justiţiei, pentru a mi se oferi 
reabilitarea, dar am primit răspunsul negativ. După elibe- 
rare a fost aproape la fel de greu ca în puşcărie, suprave- 
gherea era continuă. Mă aşteptau şi lângă morgă, acolo 
schimbam tramvaiul. Era oribil, când coboram din tram- 
vai îmi tremurau picioarele, mă uitam la toate umbrele 
(când eram în schimbul de noapte). Câteodată mă aștep- 
tau. Mă întrebau “ce ne-ai adus?” Iar eu le răspundeam 
“Ce să vă aduc? Nu mă văd cu nimeni... 


R.: Cum l-aţi întâlnit pe Aurel Covaci, care avea să 


devină soțul dvs.? 


S.C.: Într-o noapte, tot datorită Securității, ne-am reîn- 


tâlnit! Eu stăteam în gazdă, în Dristor, pe str. Cogâlnic 
nr. 4. Găsisem o casă cu bucătărie de vară, cu curte. 
Securiştii mă avertizau prin prezenţa lor. Într-o noapte, 
în mai 1961, a stat unul toată noaptea şi a zdrăngă- 
nit zăvorul porţii. Eu aprindeam şi stingeam lumina. 
Cred că dacă dădea un brânci la uşa aia, intra. În a doua 
seară, când reveneam spre casă, am fost mai atentă. 
Când am văzut o umbră venind spre mine am înlem- 
nit. (Spaima este ceva de te doboară. Securiştii au lucrat 
pe noi, pe bietele noastre ființe care nu aveam de gând 
să răsturnăm statul...Asta înseamnă teroarea.) Umbra 
aceea era, însă, fostul coleg de facultate şi de puşcărie, 
Aurel Covaci. Avea o iubită prin părțile alea, se ducea 
şi el spre casă. M-a invitat la o bere atunci, la restauran- 
tul Secera şi Ciocanul, lângă Parcul Vitan. Atunci i-am 
povestit despre viaţa mea... 


A.R: Ce aţi găsit la arhivele CNSAS în cei 4 ani în care 
le-aţi cercetat? 

S.C.: La Arhivele Securităţii sunt pământuri alunecoase, 
nisipuri mişcătoare. Arhiva este cenzurată o dată de 
SRI, o dată de CNSAS. Când am primit dosarele cu 
propria mea viață cenzurată m-am revoltat. Tot ce-i 
pot sfătui pe cei care cercetează arhivele, este să nu aibă 
încredere: sunt contrafăcute multe documente. E şi 
foarte greu să învinuieşti pe cineva, e chiar păcat, zicea 
Steinhardt, “să bănuieşti fără probe mari” Mi se pare 
revoltător, însă, să nu mă întrebe nimeni cum a fost, 
când am atâtea documente, când ştiu atâtea lucruri. 
Sunt în viaţă! După Revoluţie mulţi și-au arătat adevă- 
rata faţă... Sunt dispusă oricând să fac dezvăluiri, dar 
să fie făcute și susținute! 

A.R: Există scriitori care au fost compromiși de Securi- 
tate în mod voit... 

S.C.: În arhivele CNSAS am găsit și “așa-zisul” dosar de 
“informator” al lui Mihai Ursachi. Au încercat, prin- 
tre alţii, să-l compromită şi pe Nichita Stănescu... Dacă 
Nichita ar fi luat atitudine la Europa Liberă sau în alte 
părţi, imediat l-ar fi înfierat. Mihai Ursachi avea foarte 
mulți informatori în jurul lui. O să citez câte ceva din 
dosarul lui: “În `61 trecere frauduloasă a frontierei. 
Student anul II. Condamnat prin sentința nr.... la Cra- 
iova. Absolvent de Filologie la germană în '70. 1 se pro- 
pune catedră, dar refuză. Profesor de limba germană 
la școală, dar cere ca şcoala să-i poarte numele. Tră- 
ieşte ca un ascet, în camera lui este murdar şi în per- 
manenţă frig. Este preocupat periodic de diverese reli- 
gii: budism, catolicism, ortodoxism, ca apoi să alter- 
neze cu perioade de ateism complet. După aprecierile 
lui NELU, Mihai Ursachi are un caracter schizoid al 
gândirii, dublat de o inteligență deosebită şi de o cul- 
tură vastă, însă este un bizar în viața de toate zilele cât 
şi în unele creaţii literare. Convingerea informatoru- 
lui este că e un bolnav mintal. La data de 25 octombrie 
1971 a fost recrutat ca informator al organelor noastre. 
În perioada colaborării a dovedit lipsă de interes, fur- 
nizând material fără nici o valoare. Pe 9 februarie 1972 
i s-a deschis dosarul de urmărire informativă, în urma 
unor date furnizate de Veronique” Cu alte cuvinte, l-au 
făcut “informator”! Au vrut să-l compromită... La fel, 
într-un mod aberant şi mincinos au încercat să-i com- 
promită pe Doinaş, Caraion, Cezar Ivănescu, Aurel 
Covaci... Sunt toate false. 

A.R.: Au încercat să-l discrediteze şi pe Aurel Covaci... 

S.C.: În dosarul lui de la anchetă am găsit un document în 
care, în aprilie '58 (el a fost arestat în aceeaşi zi cu mine, 
pe 14 martie) a fost internat într-o stare foarte gravă la 
infirmerie. A fost foarte bolnav și era perioada în care 
stătea în celulă cu Pandrea. Și el şi Pandrea erau bătuţi 
noaptea (Aurel Covaci niciodată nu mi-a povestit asta.) 
Au fost chinuiți rău şi Aurel a vrut să-şi vadă de viață 
apoi. Din cauza asta am stabilit, la căsătoria noastră, să 
nu ne împărtăşim anumite secrete unul altuia. Multe 
lucruri nu le voi afla niciodată. 

A.R.: Aurel Covaci, după moarte, nu a fost primit în Aca- 
demia Română! 

S.C.: Ele pe lista neagră ca mulți alții care sunt încă suprave- 
gheați (cât pot). Aurel a avut foarte mulți dușmani, por- 
nind de la invidie (în special pentru prietenia cu Nicolae 
Labiş). De când a fost propus şi de când a fost respinsă 
primirea sa în Academie (pe vremea când Zoe Dumi- 


32 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Dialogurile revistei 


trescu Bușulenga care era vicepreşedinte) nu se mai vor- 
beşte despre Aurel Covaci și nici nu mai reușesc să ree- 
ditez cărțile scrise de soțul meu. Am păstrat extrase din 
presa de atunci, când Aurel Covaci era considerat un 
fenomen. Edgar Papu spunea că Aurel Covaci „repre- 
zintă un exemplu poate unic pe plan mondial. Cunos- 
cător perfect al mai multor limbi romanice, germanice 
şi slave, [...] a tradus aproape congenial cinci epopei sau 
poeme epice de mari proporţii, fiecare din altă limbă, şi 
fiecare în forma fidel originară. Pe lângă aceasta a mai 
tălmăcit, tot în versuri și cu aceleași calități, numeroase 
piese de teatru, îndeosebi din baroc şi din romantism, 
precum și mii de poeme lirice, începând din Antichi- 
tate şi până în ultima actualitate a veacului nostru. Nu 
mai luăm în consideraţie faptul că tot el a transpus unele 
proze româneşti de sute de pagini în limbile spaniolă şi 
engleză“ (Edgar Papu)” Nimeni la noi nu a reuşit îna- 
inte de el și nici după el această performanţă a traduce- 
rii atâtor epopei. Alții au intrat în Academie doar pentru 
o singură traducere, de exemplu George Murnu, care a 
tradus “Iliada” și “Odiseea”, de Homer. 


* 


Stela COVACI (n. Rădăuţi-Prut, j. Botoșani, 13 martie 1935), fiica 
Eleonorei (n. Râșcanu), brodeză, și a lui Pantelimon Pogorilovschi, 
inginer agronom din Lipcani (j. Hotin, Basarabia), cu merite pro- 
fesionale deosebite (decorat de Regele Carol II, înainte de 1940, 
iar de sovietici cu Premiul Lenin, după 1955). Soră cu lon Pogo- 
rilovschi, brâncușolog (Premiul Academiei Române). Membră a 
Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociaţiei Foștilor De- 
ţinuţi Politici. 

Studii: Liceul “Regina Maria” Dorohoi (1950-1954), Facultatea 
de Filologie București, Secţia Literatură și Critică Literară (fosta 
Școală de Literatură “M. Eminescu”), întreruptă în ultimul an de 
studii, fiind arestată și condamnată de comuniști pentru “delict de 
uneltire contra ordinii sociale” (Cod Penal, art. 209), într-un pro- 
ces intentat unui grup de studenţi apropiat lui Nicolae Labiș, con- 
siderat lider. | se refuză reabilitarea și continuarea studiilor după 
eliberare (1959). Activitate socio-culturală: muncitoare/funcți- 
onară la diverse unităţi de producţie din Capitală, colaboratoare 
(creatoare - modă) în cadrul Fondului Plastic (1959-1989). Cola- 
boratoare la presa scrisă literară. Căsătorită cu Aurel Covaci, poet 
și remarcabil traducător (din 14 limbi străine), cu care are doi co- 
pii: Laura — artist plastic consacrat și Andrei — muzicolog, roman- 
cier apreciat. Opera: Timpul asasinilor (în colaborare cu Cezar Ivă- 
nescu), Editura Libra, 1997; Ceasul utopiei (poezii), Editura Axa, 
2003; Persecuţia. Mișcarea studenţească anticomunistă București — 
lași (1956-1958), Editura Vremea, 2006; Nopțile de coșmar ale poe- 
tului Nicolae Labiș, Editura Tracus Arte, 2011. 

Referinţe critice: „Două zile prelungite mult în noapte am fost 
robul lui Cezar Ivănescu și al Stelei Covaci prin Timpul asasinilor. 
Cumplită carte!” (Stefan Fay, 1997); “Persecuţia, cartea Stelei Co- 
vaci, se citește cu sufletul la gură și înfiorare, ca un roman polițist.“ 
(Doina Jela); „Persecuţie, o carte, în felul ei, cutremurătoare: (Eu- 
gen Simion). 


* 


Aurel COVACI (13 februarie 1932, Oradea — 18 mai 1993, Bucu- 
rești) a fost — după cum a spus Cezar Ivănescu — „cunoscător a pai- 
sprezece limbi străine, unul dintre cei mai mari traducători pe care 
i-a avut cultura românească din toate timpurile.“ După ce își face 
studiile liceale la Beiuș și Oradea (1942-1950), Covaci se angajea- 
ză, la București, ca redactor la revista „Flacăra” și ulterior la „Con- 
temporanul” (1951-1954), câţiva ani fiind concomitent și cursant 
la Școala de Literatură „M. Eminescu“, pe care o urmează în două 
serii (1951-1953, 1954-1958). Denunţat că la 15 septembrie 1956, 


în casa sa, la o întâlnire studenţească, au avut loc discuţii „dușmă- 
noase', Covaci este arestat în martie 1958, anchetat și condam- 
nat pentru „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale” la trei ani 
de detenţie, din care a executat doi. În 1965, serviciul de cadre al 
Universităţii din București îi respinge cererea de reînmatriculare în 
anul al patrulea, astfel că rămâne cu studiile neterminate. Debu- 
tase înainte de detenție ca traducător, cu Țara Muravia de Andrei 
Tvardovski (1954), urmată de alte câteva transpuneri din poezia 
sovietică, și abia peste mai bine de un deceniu, la recomandarea 
lui Tudor Vianu, va traduce și publica Lusiada de Camoes (1965). 
A fost de mai multe ori distins cu premii ale Uniunii Scriitorilor: în 
1971 pentru William Carlos Williams, Poeme şi C. Alvaro, Întâlniri 
în dragoste; în 1975 pentru Tirso de Molina, Teatru; în 1983 pentru 
dramaturgia lui Pierre Corneille și Lope de Vega. 

Traduceri: A.T. Tvardovski, Țara Muravia, București, 1954; K. 
Simonov, Versuri alese, București, 1955; Antologia poeziei sovietice, 
București, 1955 (în colaborare); Luis de Camoes, Lusiada, prefa- 
ță de Ovidiu Drimba, București, 1965; W.B. Yeats, Versuri, prefață 
de M. Miroiu, București, 1965; ediție îngrijită și prefață de Mihae- 
la Anghelescu-lrimia, București, 1996; G. Basile, Pentameronul sau 
Povestea poveștilor, prefaţă de Petru Creția, București, 1967; John 
Keats, Versuri, prefață de Edgar Papu, București, 1969; Torquato 
Tasso, Ierusalimul liberat, prefață de Ovidiu Drimba, București, 
1969; T.S. Eliot, Poeme, prefaţă de Nichita Stănescu, București, 
1970; Don Francisco de Quevedo y Villegas, Don Pablos Buscon 
și alte povestiri, prefaţă de Cornel Mihai lonescu, Bucureşti, 1970, 
Versuri, prefață de Cornel Mihai lonescu, București, 1970; Marina 
Țvetaeva, Poezii, prefață de A.E. Baconsky, București, 1970 (în co- 
laborare cu loan Covaci); W.C. Williams, Poeme, prefață de Petru 
Popescu, București, 1971; Corrado Alvaro, Întâlniri în dragoste, l-11, 
București, 1971; Guillermo Diaz-Plaja, Federico Garda Lorca. Opera 
lui și influenţa ei asupra poeziei spaniole,Bucureşti, 1971 (în cola- 
borare cu Virgil Athanasiade); Jose Hernandez, Martin Fieno, pre- 
faţă de Edgar Papu, București, 1972; John Milton, Paradisul pier- 
dut, prefaţă de Petre Solomon, București, 1972; H. Kahlau, Mota- 
nul încălţat, București, 1973; O.R. Castillo, Jertfa sărutului, prefața 
traducătorului, București, 1973; Pablo Neruda, Mătasea și metalul 
(poeme de dragoste), Bucureşti, 1973; Ernesto Sabato, Despre eroi 
și morminte, prefaţă de Darie Novăceanu, București, 1973; ediţie 
îngrijită de Angela Martin, prefaţă de Paul Alexandru Georgescu, 
București, 1997; Antologie de poezie neerlandeză, olandeză și fla- 
mandă, ediție îngrijită de Venera și Al. Urechia, prefaţă de Garmt 
Stuiveling, București, 1973 (în colaborare); Tirso de Molina, Se- 
ducătorul din Sevilla. Musafirul de piatră, Bucureşti, 1973, Teatru, 
prefaţă de A. Ionescu, București, 1975; Jose Marti, Versuri, prefa- 
ţa traducătorului, București, 1974; Evgheni Baratînski, Lirice, Bu- 
curești, 1974; David Kugultinov, Asemeni soarelui, prefața tradu- 
cătorului, București, 1975; Antologia umorului spaniol, București, 
1975 (în colaborare cu Paul Alexandru Georgescu); A. Neto, Sim- 
fonia speranței, București, 1977; Chr. M. Wieland, Oberon, prefață 
de Dan Grigorescu, București, 1978 (în colaborare cu Laura Dra- 
gomirescu); Carl Sandburg, Oamenii, da, oamenii!, București, 1981; 
Corneille, Teatru, ediţie îngrijită de Vasile Covaci, introducere de 
Romul Munteanu, București, 1983; Lope de Vega, Peribanez. Fuen- 
te ovejuna, prefaţă de A. lonescu, București, 1983; Byron, Opere, |, 
ediţie îngrijită de Lia-Maria Pop, introducere de Dan Grigorescu, 
București, 1985 (în colaborare cu Petre Solomon și Virgil Teodo- 
rescu); J.A. Goytisolo, Pașii vânătorului, prefaţă de A. lonescu, Bu- 
curești, 1986; Împlinire (Florilegiu de poezie lituaniană contempo- 
rană), prefața traducătorului, București, 1988; Sitakant Mahapa- 
tra, Violenţa pașnică, București, 1991; Edgar Wallace, Omul de la 
„Carlton“, București, 1992; Sven Elvestad, Omul care a jefuit orașul, 
București, 1992; Ostend Sjostrand, Cel mai îndepărtat liman, edi- 
ție bilingvă, prefață de Ștefan Aug. Doinaș, București, 1993; Henry 
Miller, Tropicul Cancerului, București, 1997 (în colaborare cu Car- 
men Paţac și Antoaneta Ralian); Ivan Kotlearevskyi, Eneida, Bucu- 
rești, 2001 (în colaborare cu loan Covaci). 


Dialogurile revistei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 33 


A 
N 
T 
O 
L 
O 
G 
l 
A 


P—O0OroO0—zZz> 
-m Hnn- LMI 


Liviu GEORGESCU 
Mieii ash 


m- -i pămân g ca ‘boala, s-a Sapar de atâta răutate 


uril a: s-au pornit către țărm 


cu blesteme pe creștet 


d și pământul s-a'zbâreit de ura ce-a curs din testele fumegând 


ieșind prin acoperișuri ca niște coșuri de sobă. 

Și văd cum peste uscăciune cresc flori cu tulpini țepoase, 
cum boii deșiră peste valuri apusul. 

Cum prin nori zepplinele au fost mâncate de viespi 

şi-n burta lor se umflă visele răscolitoare. 

Şi duse-au fost cu berzele dalbe. 


La țărm, 
somnul se ridică precum o năpârcă din ugerul pământului 
să sfârtece cerul. 


Tolănit între dâmburile sparte-ale minţii 
printre urzici și melci fără casă 
stau în gropile adânci pline de iasomie și gânduri. 


Prinsă de muţenie 
limba se găurește cu sălcii aprinse. 
Crucea se zbate de mine. 


Seara a venit fanfara 


Seara a venit fanfara să ne strice sufletele, 

să le fugărească prin gardurile vii, 

fanfara cu umeri de bizon și inimă de catifea. 
Poștalioanele treceau către malurile lumii, către 
fagurii primitori ai nopții 


34 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Poesis 


gata de pradă. 

Dincolo de garduri se-auzeau lupii și mierlele laolaltă 
în durerea oprită pe stele — 

o durere minerală stoarsă din atomi rotitori 

ca untul din lapte, 

licoare îmbătătoare din care se-nfruptă vulturii 
când se lasă cu vâltorile-n gol. 

Pe buzele lumii se-aprind urzici lucind ispititor. 
Pe dinăuntru respiraţia înfierbântată oxidează 
fierul din sânge, 

se freacă de suflet ca măgarii de aurore, 

și sufletul nu mai contenește să se usuce 

sub lumina tot mai distantă și pală. 

Seara a venit fanfara. 


Dansul 


Oameni cu copite de ţap dansează în farmece sterpe. 
Steaguri le flutură pe șira spinării ca niște bășici usturătoare 
și părul le crește în dezordine și umple orizontul, 

îl despică și lava mileniului curge 

peste capetele pline de vaietul răului. 


Și cum poţi să mai cânţi când pe masă sunt animale tăiate, 
când verdele s-a scurs din frunze spânzurând în copaci? 


Liniştea veghează doar execuţii măiestre. 
Muzica strânge la piept corzi dezacordate — 
aramă acoperită de ferigi și licheni. 


Și cum poți să te mai rogi când târâtoarele 
pământului au început să clipocească pe ziduri, 

să bolborosească în suflet 

şi creanga de aur e jupuită de lumină și clopot? 

Peste fluvii au înflorit plase de sârmă și zăpezi înroșite 
de tălpile goale și fără credinţă. 


Înaintea ochilor se deschid infernuri arate 
de cuvintele cu buze zdrelite 
pe timpul fără figură. 


S Lă ° d ° (o (e7 
DUr1 de primavară 

E înfometat și mănâncă ziare umplute cu plumb, 
știri de duzină, evenimente și decese. 

E înfometat și nu mai apucă să mestece, 

înghite tot ce apucă. 

Totul e întins pe masă ca la bâlci, 

bucate, străchini și tinichele, decoraţii și umbre de stele, 
grămezi de flori și săbii decorate cu cap de mort. 
Primăvara se așterne pe fețele de masă albe și pure, 
dar rădăcinile ies din pământ cu fibre zbârcite. 

Seu și mârșăvie clocotesc în geamătul florilor. 


Poesis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 


35 


Emilian GALAICU-PĂUN 
Inălţarea 


grea ca mierea, din căuşul nimbului său răsturnat 


carnea trupului adînc i se prelinge 
strecurată îndelung prin plasa 
sîngelui: i se prelinge pe 

chip, turnată, pe bărbie, gît 

umerii aduși i se preling pe 

braţe pînă-ajung la cel'lalt capăt 
pumni şi pumnii i se vor prelinge-n 
degete-lumnări. căci sfintă ca 
untdelemnul, din căuşul nimbului 
carnea trupului i se prelinge 
unsuros pe piept, pe abdomen 
bifurcîndu-se, lăsînd în milul rodnic 
nufărul viril să se deschidă, curge pe 
coapse, pulpe, vine şi abrupt de 

la genunchi în jos, doar ochiul treaz 
de-abia reușeşte-a ţine trupu-n 
balansare, să nu-l scape nici pe-o 
clipă din vedere, cum nu-l scapă din 
veninoşii ghimpi - vie - cununa 

de albine, cea roind în jurul 

frunţii de copil din flori - polen 

să culeagă? - fiecare dindu-i 

ac pentru-a-l nălța în zborul ei 
măcar pe o clipă şi murindă 

alta vine să-i dea ac şi ora 

îi dă ghimpe şi roind cununa 
se-nnoieşte-n zbor şi trupul lui 


pluricelular e ca un fagure: 

nu-l mai ţine cruce, chingi, nu-l ţin 
cuiele din palme, doar cununa 

de albine, cea roindă, a cărei 

miere grea şi ceară străvezie 
carnea trupului prelins îi 

este 


legătură de sînge 

PE Pele sar peste-o coardă de sînge 

(le-a pus 

chiar el circulaţia sîngelul său ca pe-o coardă în miini 
„fiindcă oricum peste sine nu sari!“ - şi ele-au sărit-o 
pe rînd împreună cu stîngul cu dreptul s-au şi-mpie- 
dicat 

au căzut s-au julit s-au sculat am scîncit au mîncat 
papară - „fiindcă unde dă mama creşte“ - şi-au ros 
încălțările coarda au ros-o de-asfalt a plouat ele au 
tot 

sărit prin băltoace - „fiindcă sîngele apă nu se face“ - 
au crescut 

sărind circulația sîngelui său ca pe-o coardă le-a pus 
chiar el circulaţia sîngelul său ca pe-o coardă în mîini 
„viață legată cu aţă“ - şi ele-au legat-o de 

doi pari şi-au întins la uscat 

chiloţeii şosetele colo rochițele vintul 
le-nvălătuceşte pe sfoară de parcă hăinuţele 

prinse de mîneci cu mici cleştişoare-ar sări 

coarda în curte fetiţele lor 

prinse în joc - fundiţe rochiţe - se zbat 

ca o sfoară de rufe-n bătaia 

vîntului o legătură de sînge 

nebănuită ascunsă-năuntru se-nnoadă 

ca ecusonul de mîna gingașă a 

nou-născutului ca eticheta de mîneca 

hainei acum chiar cît mamele nu le-au chemat 

cît nu le-au strîns de pe sfoară acasă) 

afară fetiţele sar peste-o coardă de sînge 


Pieta 
(iedera pe cruce) 


iedera pe cruce: sînge vegetal prin braţele 
înlemnite-a neputință-n lături 

iată li se văd, umflate, venele 

verzi spre-albastru: crucile de lemn 
nobilimea vechea-a cimitirelor 


iedera pe cruce: pătimaşă, sfîntă 
Magdalenă-ncolăcind picioarele 
țţeapănului crucifix: din cruce 

fix priveşte țintuit lisus la 

trupu-i mlădios în care Domnul 

se descoperă - Aletheia! - în procesul 
de fotosinteză: mai mult aer 


36 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Poesis 


pentru cimitir (doar la doi metri 
sub pămînt, în rest - în aer liber 
de la iarba pe morminte-n sus 
pînă-n raiu: numai cimitir) 


primăverile: evlavioase văduve 

vin şi vin să dea cu var stins brațele 
crucii care sîngerează (paznicul 
cimitirului, profund religios, 

anual în martie retează 

degetele verzi ca nişte lujeri 

ale fiecărui braţ de cruce 

astfel crede-a fi sfînt şi frumos: 

să rămînă fiecare cruce cruce 
răstignită în ea însăşi) 


iedera pe cruci: nu vrea să ştie de 
paznic, de nimic nu vrea să ştie 
Magdalena-iederă luînd 

fiecare cruce din lemn proaspăt 
drept Mîntuitorul în persoană 
răstignit în sine însuşi iedera- 
Magdalenă-ncolăcindu-i braţele 
ani în şir în poalele țărînii 

se vor prăbuşi odată: grea e 
coborîrea crucii de pe cruce 


Electra 


ca să fiți la curent: eu sînt cel care bagă 

două degete-n priză şi prin 

circuitul electric întind mîna-n noapte 
dibuindu-vă starea, letat d'âme dar şi starea 
socială - să fiu la curent - intru-n case 

luminate de-un bec doar și-acel' atîrnînd 

de tavanul burtos ca un foetus curînd avortat intru în 
săli scăldate-n lumină că-mi ard 

siguranţele în încăperi 

unde nu se mai stinge lumina şi nici 

nu e voie să-ţi tragi aşternutul pe față lumina 
storcîndu-ţi-se ca lămiia în ochi intru-n orga 

de lumină ubicuu în săli de baie 

unde fete seduse deasupra chiuvetei 

înving greața de-a face copii - ca să fiţi la curent: 


eu sînt cel care bagă acum două degete-n priză 
conectat la rețeaua electrică dibui 

cunoştinţele mele: cutare deschide mai des frigiderul 
decît televizorul cutare ascultă (îi simt chiar urechea 
strîns lipită de radio) „vocile..: sub o reclamă 

se sărută doi tineri în scaun electric sa- 

vonarola se smulge electrocutat 

la lumina veiozei părinţii bătrîni se iubesc 

cît odraslele-nvaţă alături engleza privind filmul 
porno 

difuzoarele urlă: „I love you!“ şi-n clipa 

cînd tîrziu, încilcit printre fire,-o găsesc tocmai ea 


stinge lampa şi astfel lovindu-mă 
c-o vergea de-ntuneric de tuci peste unghii 
se retrage apoi la culcare 


ca să fiți la curent: eu sînt cel care bagă 
două degete-n priză şi prin cir(...) 

şi prin (...)coit ajung pîn‘ la uterul ei - 
Magna Mater Energia parcă-aş 

face-amor prin electrocutare („e foarte 

greu să fii însurat cu lumina electrică!“) 
zămislind feți-frumoşi de lumină 

va fi naşterea o descărcare electrică moartea 


1“ 


scurtcircuit de... „limină! mai multă lumină!.: 


ca să fiți la curent: eu sînt cel care voi 
ca un cangur mascul să posed 
priza cu ambele penisuri! 


noapte şi: singur 

vis-a-vis cu peretele alb atîrnînd 

ca o pătură-n geam se anunţă prin radio stingerea 

şi se lasă așa ca o stare de-asediu 

cu-acea panglică neagră (-a lozincii) pe ochi: «Lumi- 
nan-n geam 

— ajutor dușmanului» a o mia şi un(ic)a noapte în 
care tu nu 

eşti a mea dar - să fiu la curent - cel puţin 

lasă lampa aprinsă, Electra 


pur sînge 

porcul dormind pe salteaua de paie-a stăpînilor cît o 
țară-mpăiată de viu gospodarii trăind în duhoarea de 
porc de Crăciun (bărbatul ticseşte ţuhalii cu paie 
muierea-i 

coase la gură să tacă să nu spună cum astă- 

vară stăpînul cu furca de fier a-„mpăiat“ 

scîrta de paie cu tot cu băiatul și fata - chiar fiică-sa - 
care făceau 

dragoste-n paiele lui!) — toată lumea 

e pregătită ca de sărbătoare: țăranul dis- 
de-dimineaţă înjunghie porcul - răsare-un soleil cou 
coupe! 

porcul se zbate şi umple salteaua de sînge (aceasta 
seamănă cu un imperiu în timpul războiului ci- 
V.I.L.) drace! paiele — că-s năclăite de sînge — nu mai 
iau foc! 

dar slavă domnului lampa de gaz este la îndemînă: 
țăranul pîrlește 

porcul (cum sfîrîie sîngele proaspăt în paie!...) să nu se 
piardă cumva bunătatea de paie le cară-n ocolul de 
vite (...) „Ignate, hai scoală!... “ — trezeşte muierea 
îngrozită - din iesle s-aude un scîncet de 

prunc nou-născut prelingîndu-se ca 

un firicel pur de sînge: „ia furca şi du-te şi vezi!“ 


(Poeme din volumul A-Z.best, 
în curs de apariţie la Editura ARC) 


Poesis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 37 


Simona-Grazia DIMA 


CEAȚĂ 


Mulţime-nceată bâjbâie prin ceaţă. 

O oboseală de inimi, pietre date la fund de mare. 
Inima, un glas din catacombe, 

bolborosind înecat prin apă. 

Se străduie să se ridice, 

dar numai de catastrofă știe. 

Inima vorbind Inimii. 

E-o datorie totuşi. 

Mulţi cred că sunt pe lume puzderie de inimi. 
Nu-i decât una. 

Inimi învelite în zale vechi şi alge. 

Inimi cu ochi temători să vadă, 

traşi ca obloanele. Ochi puși pentru veacuri 
la păstrare. Vorbele Ei venite din donjon, 

din coridoare prelungi de fugă, 

făcându-şi parcă-n gol încercarea de discurs 
în faţa arenei pustii, în amfiteatrul abisal, 

cu urme stranii pe nisip. 

Glas inaudibil la suprafața mării, 

captat numai în transparența izbăvită de înecuri, 
inimi în flotaţie, adânc. 

Şi trupurile — inimi trădătoare. 

Cine trădează după ce totul s-a spus? 

Dacă limpezimea ar fi o menire ușoară, 
inimile-ar înceta să se piardă-n rafale 

şi n-ar mai undui-n zadar. 

Urne radioase-ar şti că sunt — și-ar lumina. 


GRAVURA MELANCOLIEI 


Drumul începe dimineaţa, 
cu o minciună crocantă, pe care se bate o lume, 
calul porneşte-ncărcat cu-alune şi artificii, 


dar dedesubt, pe burtă, îi stă, bătută-n plumb 

şi veşnic tensionată, gravura melancoliei. 

Ea zvârle spasmodic raze albastre 

şi-i gata,-n orice clipă, să deturneze calea. 

Însă mulțimea poverilor şi tristeţea calului 

îi îngroapă razele. De călăreț nu aminteşte nimeni, 
calul merge încet, la marginea câmpului, 
samarele lui abat atenţia de la primejdia sclipirii, 
mireasma lor înmoaie otrava spectrală. Atunci 
înşelăciunea de la-nceputul zilei 

se hotărăște să râdă, vine şi ploaia, 

în cinstea seninului cal, neștiutor 

cine îl mână şi unde, iar călărețul 

se trezeşte plin de rouă şi aur, 

în dans și cântec. Cu toţii-au uitat 

minciuna matinală. 


PE NEGRUL 
HAOSULUI 


Adus cu forța în piața neagră. Zidiri străvechi 
opreau izvoarele în sursă. Voiai să slujeşti. Dar nu. 
Drumurile erau, dinaintea Facerii, închise. 

Ştiai că nicio ţintă nu va rezona cu săgeata, 

regulile erau făcute de alții, foarte bătrâni. 
Cândva.În acest cadru gata urma să viețuieșşti tu. 
Cunoșteai arta războiului, dar nu te-ai folosit de ea. 
N-ai luptat pentru mai mult spaţiu, ai tăiat cu lama 
rădăcinile din jur. Să se purifice datul acestei tăceri, 
al acestei eclipse. Pe deplin negru, metalul topit 
cobora în dospirea lui însuși, străpuns de linişte. 

Să nu i se dea sorții tale vreun înţeles 

altul decât tine. Singură mâna ta cu inele 

să se vadă pe negrul haosului.Întrebarea, răspunsul, 
totuna. Departe, în copilăria ta, în orașul ei, 
cuvântul prizonier transmutat în floare, 

apa năboind încet din turnuri. 


AMINTIREA 


Zgomotul merelor care cad 

nu-mi îngăduie somnul. Amintirea-i 

livada unei mări bogate, 

senine, suspendată cu susul în jos, 
explodează de fructe. Peşti încărcaţi 

de maree, baterii tăcute, 

îi trec prin valuri, cu botul plin de pământ, 
gata s-atingă fundul, cerul răsturnat, 

ascultă zvonuri, să intre în scenă la nevoie, 
răscolesc brazdele cerului, să se-nnoiască, 
la pătrare, adâncul roditor, unde vor străluci-n 
final, în chip de roade, sărbătorind 

din vârful pomului triumful toamnei, 
gândul fără anotimp, eteric, absorbit în sine. 
Amintirea sau poate ocolul 


38 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Poesis 


fără oprire, şi totuşi, încredințarea, 
zărirea cuiva 

mereu de față, sorbind imaginile 
unei lumi numai jerbe de culoare, 
umbra unui adevăr. 

Dar peştii aceştia, 

peştii aceştia se gândesc mereu 

la corăbiile aflate în trecere deasupra 
ca la nişte incertitudini de grâu 

şi mirodenii, mateloţii nu știu 

de ce oftează şi strâng când şi când 
de parâme, cu ochii la insulele din apropiere, 
unde cuvinte cu crabi pe gene 
se-ngraşă liniştit. 


RITUALURI UIITATE, 
ACVATICE 


Cădeam în zigzag 

din vârful piramidei năruite, 

prin haznaua de apă mentală. 

Înotul asimetric era salvarea mea: 

mă puteam întoarce pe orice latură 

şi puteam râde. 

Dacă-am tânjit cândva după glorie, gândeam, 
m-am lăsat, în schimb, să fiu 

vedeta unei mări pline de rechini. 
Fiindcă-am văzut odată 

cum înțeleptul ascuns 

duce aurul dinastic 

în sacoşe mici, jerpelite, 

le cară-n valuri, atunci când lumea 
vuieşte de ştiri senzaţionale. 

Zumzetul din paiul vieții m-a izbit 

şi-am renunţat la traiul meu banal, 

în perspectivă strălucit, 

pentru ASTA. 

Îngăduit ne fie să ne abandonăm 

unor ritualuri uitate, acvatice, 

repetate-n ocean, ca şi în sala de marmură 
unde rândaşi ne mustră că mânjim dalele 
cu solzii și suflul marin. 

Între neguţătorii de semne 

cu fețe de paviani murdari, 

să repetăm ritualul 

în care nu mai crede nimeni, 

întocmai ca-n rețeta primă: 


„să ţii urnele închise, lichidul în fierbere demnă”, 


aşa scria pe cioburi antice, 
găsite-n gunoi, sub un mall, 
apoi adăuga: „o aripă 
neagră-albăstruie 

va fremăta deodată-n cuvânt”. 


ABIS ȘI ABUR 


Sper că nu te-am lovit, în trecere, prea tare. 
Am încercat să nu scutur copacul 

pentru un rod ce, şi-aşa, nu poate fi strâns. 
Să apăr chipul copilăresc de lacrimi. 


Te-am admirat! tocmai în rotirea ameţitoare a spi- 


telor: 
abis şi abur, cumplită frumuseţe, capăt, 


vârstă secerată, bulboană şi prag zero. Dar delirez, 


nu pot să te-arăt. M-am refugiat de zgomot 
în chilia cu faguri şi bâzâit de matcă. 
Pioni de sticlă poartă în sine 

secretul Împărăției. Tu stai în linişte 
şi nu te-ngrijorezi, dai semn din aripi, 
din vârtejuri, nu vrei să te prezint. 

Să mă preling pe nevăzute, 

învăluit în mantia tăcerii — 

fără un abur pe-oglinzi. 

Să mă vestească asurzitor 

un cârd de păsări în migraţie, 

spre asfințit. Cine mă iubeşte 

să se afle îndată altundeva. 

Văzând cum ţâşnesc, în joacă, 

atâtea chipuri din adevăr, 

să rămân boldul înfipt în tine. 


LINIȘTE 


Îmi vei crede viața? 

În momentele ei cheie 

s-au ivit pământ şi sare, 

înălțând destinul şi ridicolul la cer. 
Încercam să vorbesc despre 
suprafiresc şi eroic, 

cum ar sporovăi doi armeni 

la o ceașcă de cafea, 

neam vechi, scutit să strige, 

şoptind în cod comun, 

cuvântul nu-i amăgeşte, 

se desenează-o casă. 

Birui durerea 

prefăcându-mă-n aceşti 

doi armeni. M-am retras 

din şcoala vizibilă, 

să câştig intrarea-n lumină. 

Trudesc în pivnițe, în grajduri, în 
temnițe şi cazemate. 

Am transmutat ura, am înţeles semnele 
cerești, am strâns pietre scumpe şi ieftine 
şi fac întotdeauna pe dos de ce anunţ, 
să fie-n linişte, să fiu în sâmbure. 


Poesis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 


39 


loan NISTO 


PIETRE 


când sparg blocurile mari de piatră abia scoase din 
carieră 

pietrarii spun că se apleacă deseori asupra feliilor 
ivite 

ca nişte table zgrunțuroase 

pregătite pentru înscrisuri 


se-apleacă — spun ei — şi le mângâie cu obrajii 

şi sorb în nări 

mirosul acela rămas închis în stâncă la facerea lumii 
un miros plăcut şi mai stăruitor decât al florilor 

şi cu mirosul acela ei îşi umflă pieptul sorbindu-l 

şi înțelegându-l ca pe un grai străvechi 

pe care doar ei îl pot desluși. 


0 ÎNȚEPĂTURĂ 


simţi o înțepătură în carne şi o cutremurare 
paralizantă 

apoi vezi pliscul de fulgere al vidului 

cum vine să-şi depună larvele greţoase 


dintele durerii — precum lovitura de daltă — 
iar îşi arde cuneiforma în lutul trupului 
spectacol obligatoriu: 

urlet sălbatic de tigru 

gheară muiată-n oţet coborând lent ca un plug 
pe şira spinării 


o! 
dezordine a neînțelesului, 
nebunie fără margini... 


în distileriile durerii 
numai adevărul se purifică 
precum strigătul 


şi tot ca strigătul se pierde 
fără urmă 
în cer 


DINCOACE ŞI DINCOLO 


între dincolo şi dincoace 

poate fi o apă tulbure 

acolo se pot îneca toate iluziile, 

acolo poate fi îngropată în valuri ofelia şi copilul ei 
neconceput 

acolo un pui de drac îşi va face cuib 


între dincoace și dincolo: 
doar nişte focuri de armă 


dar pune tu câteva litere blânde sau câteva sunete 
ca nişte şoapte 
un pod de cuvinte 


dacă sângele tău e viu lasă-l 
să vorbească 

la nesfârşit 

lasă-l să spună tot ce ştie el, ca un adevărat fluviu ce 
este, 

ca un fluviu care nu apune decât atunci 
când Dumnezeu îl cheamă la el 


dacă sângele tău e sânge adevărat 

şi dacă respiră 

şi dacă el curge, 

lasă-l să scrie pe lungul papirus tot ce-a văzut 
dincolo 


pentru că între cele două maluri 
apa va spăla totul 


dar despre 

ce se află între dincoace și dincolo 
— un rai? 

vidul pur? 

coarnele satanei 

sau gheara morții? — 

o, despre asta nu va sufla un cuvânt 


RAZELE TALE 


Doamne, 

ce greu găsesc drumul drept 

toate alunecă, toate își schimbă locul de la o zi la 
alta 

nu poţi trage o linie dreaptă între un lucru şi altul 
firul de iarbă e călcat 

firul de trestie crește oblic 

toți au dreptate 

s-a adoptat linia curbă, tunelul, serpentina 


numai razele tale cad mereu drepte 
pe fruntea mea 


40 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Poesis 


Geo GALETARU 


FEBRA TĂCUTĂ A PIETREI 


Cuvintele îți mai spun ceva? 

Calma lor beatitudine: celestă 

inutilitate. Cât destin 

sălăşluieşte în țipătul crângului rănit? 
Adevărul despică noaptea: dincolo 

de neagra cortină e numai orbirea. 

Ca o coborâre în golul sonor al fulgerului. 
Ca o despărţire de malul victorios. 
Numără fructele ce și-au uitat povestea, 
pune peceţi pe vieţile tale perfecte. 
Ochiul e vinovat de nevedere, 

dar leacul e în febra tăcută a pietrei, 

în litera de aur a neantului neputincios. 
Cuvintele îți mai spun ceva? 

O goană fierbinte pe cărările veacului, 
austeritatea tristă a unei iluminări străine. 


RĂNILE PREMIILE VIEȚILE 


“focuri pe culmi” 

“zăpadă în suflet” 

imagini constipate 

mugurii înghețului pocnesc în 
venele mele docile 


luaţi și mâncaţi 
ofranda e caldă 
lumea e flămândă 


în catacombe de aur ne ascundem 
ne rumegăm rănile premiile vieţile 
cu perna gloriei roasă de carii 

sub cap sub visul nemilos 


aşteaptă aşteaptă 

vino în vârful picioarelor 

la masa tragică unde zac câştigătorii 
refuzații frunzei albastre 

ai secundei de argint 


(ei spun adevărul 
ei spun adevărul 
chiar și când mint) 


CINE NE CAUTĂ UMBRA 


cifra de aur 

potcoava aruncată peste umăr 
în bălțile stătute 

ale veacului 


viermele glorios 
într-o zodie pauperă 
cine ne caută umbra 
pe la cusături 


profeţii vorbesc 


(cu întârzierea de rigoare) 
despre o dimineaţă fantastică 


am fost în grădinile raiului 
şi am cultivat 
înțelepciunea 

ea are gust 

de cenușă 


ACOLO 


părul tău flutură şi argintul nopții îl bea 

părul tău în culcuș chemător de vânturi 

acolo e măsura întreagă a rănii 

acolo întâmplările îşi pun mănușile de aur 

şi mâinile cultivă seminţele fericite ale veacului 


nici o greşeală nu se plăteşte 

nici un copac nu-şi mărturiseşte toamna docilă 
glasul asurzitor al înțelepciunii 

pătează eşarfele singurătăţii 


un nimic acolo 

un nimic mai harnic decât destinul 
şi ploile fug pe câmpia igrasioasă 
şi îngerul negru doarme în pace 
doarme în pace 


CHIPUL CU CARE 
INFRUNȚI NOAPTEA 


dacă o chemi, 

ea vine. 

dacă îi spui pe nume, 

ți se gudură la picioare. 
anii au săpat în ea 

șanțuri adânci de iubire. 
de nepăsare. de extaz. 

de uitare. 

nu ştie să-și chivernisească 
timpul, nici sentimentele. 
totuna îi este 

dacă îi mângâi blana aurie 
sau dacă îi torni în ureche 
otrava înghețată a iernii: 
nici un cuvânt 

despre durere, despre 
deliciile ei incomensurabile. 
ea vine 

pe urmele pașilor tăi. 

ea ţi se gudură 

la picioare: 

sintaxa atroce 

a unui neant inexprimabil. 
dincolo de ea 

e chipul tău 

cu care înfrunți noaptea. 
“hei, viaţă! 

în ochiul obscen al lumii 
se face dimineaţă” 


Poesis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 


41 


Anastasia GAVRILOVICI 

© v 
cu o jumătate de 
(3 @ v (3 v 
inimă blindată 
şi cu toate cuvintele încleștate în fălci 
stau lângă zid față în față 
cu amintirile despre moarte. doar așa 
se intră într-una din acele tăceri 


rotunde fără să 
trezești bestiile lăuntrice 


în camera cu pereţii blindați nu 

te încumeți să intri. e jumătatea de inimă pe care 
doar o mângâi cu drugii de fier 

ai braţelor tale şi e de ajuns 

loviturile îşi vor găsi locul în corp 

totuși 


mă desprind într-un ultim spasm violent 

din acest somn metalic. ochii cât cepele urmăresc 
ricoşeul îmbrăţisărilor iar eu prin 

cămașa de forță îţi strecor câte o spaimă care 

ţi se urcă la cap 

ca un vin prost 


cu siguranţă ceva greu va rămâne 

mereu în spate. plânsul sincopat al mamei 
urmele de boală în așternuturi sau 

orice mi-ar putea aminti de casă 

ca de culcuşul în care seară 

de seară 

fericirea mă scuipa 

înafară ca un stomac sătul 


backstage fears 


înaintarea prin spațiile agresive 

ale visului devenea o amplă 

mişcare în cerc. şi acum încheieturile se izbesc de 
aerul împietrit 

ca niște bucăţi de corp străine mie nu 

mă mai găsesc 


de când în burta concavă a iernii 

strigătul tatei ne-a slobozit de tot ce nu mai puteam 
uita 

mai departe să ne legăm de gât bolovanul 

morţii şi să ne lăsăm putreziți de 

această întreagă şi dureroasă 

tăcere în trei 


revedem în slow motion secvența 

în care mâinile lor mi-au atins singurătatea 
şi au recunoscut blazonul familiei 

ca o inimă prelungită 

dinăuntru eu vă cuprind cu venele 

subțiate de o singură obsesie care 


ne apropie de frică această 
membrană supraelastică prin care vă 
port pe toţii mai vii 

prin frigul ocnelor 


trece o linişte care apasă peste 
rănile surde suntem 

comfortably numb şi 

ai crede că nici măcar tata nu poate 
pătrunde somnul 

atâtor inimi îmbătrânite 


e © A e 
lucruri oprite în timp 
tăcerile se prelungesc între coaste ca tu să-nțelegi că 
e mult prea frig să vorbim. şi totuşi ţi-am spus. 
am continuat să parazitez oraşul cu aceleaşi obsesii 
şi mi-am făcut din fiecare loc 
un culcuş care miroase greu 
a trup tânăr, a vise ce stau doar pe o parte. 
ştiu că nu o să-ţi pot explica niciodată pentru ce am 
venit 
undeva unde nu mai locuim demult. e ca spitalul din 
iași în care te mai aştept 
câteodată 


cuvintele îmi îngheaţă în gât dar tată 

nu e vina ta că sunt 

singură până-n măduva oaselor. de cele mai multe 
ori 

te văd venind din sala de operaţii cu mâinile pline de 
sânge. nu-ţi fie frică 

eu știu că eşti nevinovat 

că şi astăzi ai mai salvat niște vieți doar că uneori 
mi-ar plăcea să cred că tocmai te-ai luptat cu rănile 
mele 

şi ai încercat să-mi îndepărtezi de pe retină 
imaginea fetuşilor în diferite stadii, avortaţi în bor- 
cane 

de pe holul spitalului 

ca niște mostre de viaţă oprită pe drum 


totuși îţi pui mâinile mari pe umerii mei 

dar îmbrășișarea îţi rămâne suspendată în aer, în 
mişcarea nesigură 

între tăcerea de azi şi restul imaginilor din copilaria 
la iași 

nu-i nimic tată 

eu nici măcar privirile nu mi le duc până la capăt 


uneori boala se opreşte în mine și atârnă 

ca un mădular putred ce nu se mai desprinde de 
întreg 

uneori ma opresc şi eu. şi tu şi aşteptarea 
pentru ca îmbrăţişarea ta să mă atingă aşa 

ca pe o rană de care te sperii 

în care îmi ascund iubirea şi 

durerile insolubile 


42 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Poesis 


Emilian MIREA 
resemnare metafizică 


femeia din vitrină 

cu un mamelon înfundat 
e doar un manechin vechi 
pe care nu l-a iubit nimeni 
niciodată 


am avut 

pentru o clipă 

iluzia că manechinul defect 
ești tu 

într-un moment de revoltă 
a trupului împotriva 
spiritului şi de 

resemnare metafizică și 
fără hormoni 


otop 

pol continuu de vreo două 
săptămâni 

iar locuinţele lacustre 

sunt deja inundate 

până la refuz 


morții curg la vale 

ca într-o dramă 
shakesperiană în care 
otrava şi tăiatul capetelor 
e la ordinea zilei 


shakesperian şi tragic 
cum sunt 

aştept răsăritul de soare 
care 

ar putea fi ultimul 


bluza 


o bluză neagră 

şi sinistră 

aşteaptă într-o vitrină 

să fie cumpărată de cineva 


după cum arată 

ar putea fi bluza pe care 
o poți îmbrăca în 
ultima zi de viață 


suntem iarbă 


am aflat că 
după ce murim 
creierul se lichefiază 


şi devine un lichid verzui 
ca iarba 


acum îmi dau seama 
cât de simplu e totul: 
suntem iarbă 
păscută de vite 

apoi ne prefacem 

în lapte şi 

în copii 

şi tot aşa 

până când universul 
se va sătura de noi şi 
va scutura 

puternic 

preşul de la intrare 


mă transform 
într-un brusture 


pe măsură ce trece timpul 

mă transform într-un brusture — 
picioarele mi se lignifică iar 
corpul mi se desface în 

frunze mari şi cărnoase 

numai bune pentru a-ţi face 

în ele culcuș 


sper să am timp să trec 

prin metamorfoza completă 
până va veni cosașul şi 

va culca totul la pământ 


deşi pe mine 

ca brusture în devenire 
şi încă plin de viață 
s-ar putea să mă ierte 


amintire 

eram copil când 

odată 

s-au revărsat apele Amaradiei 
şi au luat cu ele un bărbat 

cu puntea suspendată cu tot 


şi în timp ce soția lui țipa și 
îşi smulgea părul din cap 

de disperare 

pe mal 

cerând ajutor 

deasupra apei 

îngerul lui păzitor radia fericit 
pentru că l-a scăpat 


din lad 


Poesis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 


43 


Costel ZĂGAN 


Scântei şi cuvinte 


Suflu-n carnea ta de jar 

cu sărutul meu de miere 

şi luceafăr şi măgar 

iau ce n-aş putea vai cere 
Cu sărutul meu de miere 
stârnesc stelele din tine 
răsărind în alte ere 
dragostea de-a pururi vine 
Stârnind stelele din mine 
o luceafăr şi măgar 

cred că totuși ar fi bine 
doar în carnea ta de jar 
Căci sărutul meu de miere 
toată veşnicia-ţi cere 


Incompatibilitate mondială 


Satul meu natal e poezia 

ea mă naşte zău din mers 
sufleca-ţi-aş moarte iia 

să te-mpiedic hai c-un vers 
Mă vei naşte iar din mers 
Dumnezeu este Cuvântul 

cu care moartea mi-am şters 
ai grijă că-ți vine rândul 
Dumnezeu este Cuvântul 
sufleca-ţi-aș moarte iia 

să-ţi zăresc un pic mormântul 
din satul meu poezia 

O tăcerea-i doar un vers 
unde Dumnezeu n-a mers 


Colind spre absolut 


Lerui-ler ninsoare mută 
Dumnezeu așa sărută 
lerui-ler cu flori de măr 
iarna vine azi din cer 


Lerui-ler pe câte-un fulg 
din nemărginire-l smulg 
lerui-ler ce dulce vină 

să vă dea la toţi lumină 
Lerui-ler dragostea mea 
a desprins din cer o stea 
lerui-ler colindă frigul 

de la singur la mai singur 
Lerui-ler cu flori de măr 
dragostea vine din cer 


0 zi cât o poezie 
Doamne ninge LA tr 
din cuvinte şi din amintire 
ninge cum n-a nins de-un an 
peste viața noastră cu iubire 
Din cuvinte și din amintire 
Eminescu se-ntrupează iar 

o năravul nostru din nefire 

îl aruncă unii ca pe-un zar 
Eminescu se-ntrupează iar 
ninge cum n-a nins de-un an 
îngerii dau stelele cu var 
ninge Doamne eminescian 
Ning cuvinte vai şi ning tăceri 
din posteritate până ieri 


Elegia bucuriei 


De tristeţe iar mă bucur 
n-am cuvinte cum să spun 
că tăcerea a dat muguri 
taman pe gura de tun 
N-am cuvinte ce să spun 
eu poetul Dumneavoastră 
zice-se c-aş fi nebun 

cresc fantome la fereastră 
Eu poetul Dumneavoastră 
când tăcerea dă în muguri 
cântece de inimă albastră 
de tristeţe iar mă bucur 
Dar cuvinte n-am să spun 
că destinul mi-e ne-bun 


Cheia sol a foii albe 


Orice carte este-o boală 
orice carte este-un leac 
din nesimţire te scoală 
chiar dac-ai dormit un veac 
Orice carte este-un leac 
ce te vindecă de moarte 
clipe ai avut doar vrac 
înc-un pas şi eşti departe 
O şi dincolo de moarte 
din nesimţire te scoală 
sufletu-l pune deoparte 
orice carte este-o boală 
Orice carte este-un leac 
eu scriind doar pot să tac 


44 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Poesis 


ion MARIA 
de veghe 
în cartier 


cu pânzele ridicate gata de plecare 
stau corăbiile între materna şi noul 
sens giratoriu o să mă sui pe o corabie 
şi voi pleca în căutarea ta înspre sud 
spre dunăre ori înspre caracal 

voi trece de dealuri și voi cobori 

în câmpie nu ştiu cum arată casa ta 
dar o voi simți cu sufletul când voi 
ajunge aproape de ea 


îl caut şi pe Dumnezeu însă cum să-l 
găsesc ascuns în lucrurile mărunte 
stă şi el departe de mine cu și tu 
te-ai depărtat și nu mai ştiu nimic 
de tine voi umbla prin păduri şi 
peste mări până voi găsi insula 

ori satul în care te-ai ascuns 


întunericul a venit aici în strada 
tineretului nu trec nici maşini şi 
nici corăbii numai eu veghez 

cu lampa şi sufletul aprinse 
luminez atât de tare încât 
pământul a devenit transparent 
pentru extratereştrii şi pentru 
oameni 


Any DRĂGOIANU 
Ziua de cumpănă 


: e ca oricare zi structurată 

: după modelul suferințelor clasice 

: prinse în micile năvoade 

: când pescarii afişează intenţiile de a se îmbăta 
: lângă dig 

: eo zi cu anunţuri stupide 

: care pot instala panica 

: femeile îşi vor trimite pruncii 

: să doarmă în peştera din galaxia vecină 

: unde gerul muşcă sălbatic carnea timpului 
: ca o fiară ce a evadat cu un scop anume 


: e ziua în care pot vorbi prin toate gurile de aerisire 

: şi cioburile unei dimineţi perfecte 

: să îmi taie respiraţia adevărului 

: piatra mea de rezervă aruncată în gol 

: nu mă voi descurca înnodând sentimentele în barbă 


până când taraba nu ia foc 


: e ziua ce şi-a legat zdrenţele de trupul bolnav 

: croind după tiparul de rezervă un singur destin 
: „să mă opresc la trecerea de pietoni” 

: spunea astrologul de serviciu 

: între a şasea şi a șaptea linie a zebrei 

: acolo cercul prinde contur 


: e ziua mea de libertate 
: şi oricâte sarcini mi-ați pune în cârcă 
: tot voi învăţa să-mi întind obrazul palid 


Poesis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 45 


>O0-—-—u-—sx2>-—Amrmoa 


Dan STANCA 


Două înmormântări 


Pe patul de moarte domnul Gheorghe Nicolau nu a știut că fiul 
lui, Sabin, murise. El fusese un om cinstit, dintr-o bucată, dar 
izbindu-se de tomberoanele ivite în cale, alunecase prin mocirla 
vremurilor. Mâniit și rănit, își văzuse mai departe de drum. Boala 
însă nu-l cruțase. Pe locul operaţiei de ulcer gastric, acolo unde 
colierul cicatricii făgăduia vindecare deplină și viaţă lungă, înmu- 
guriseră germenii neoplazici. Ca niște seminţe inocente, dar care 
câștigau repede în volum, cuceriseră stomacul bietului om și, îna- 
inte de-a putea fi luată vreo măsură, dăduseră metastaze. Când îl 
apucaseră durerile, cazul lui nu mai era operabil. Mai toate orga- 
nele erau împânzite de boala dracului. Cancer! Domnul Gheor- 
ghe Nicolau, Gicuţă cum îi spuneau prietenii, a înțeles că pentru 
el nu mai există cale de întoarcere. Pornise pe un drum care avea 
deja lucirea de neimitat a morţii. Luciditatea, din fericire, nu-i pie- 
rise și înțelegea tot. Soţia lui, Virginica, mai tânără cu mai bine de 
zece ani, era ținută în chingi de ceilalți pentru a nu trăda teribi- 
lul secret. Dărâmată, soțul ei putea să creadă că arată așa de rău 
din cauza suferinței lui și deci nu ar putea să existe și altă cauză. 
La un moment dat însă o întrebase de ce Sabin nu este acasă sau 
de ce întârzie sau de ce este plecat, oare el nu știe că taică-su e 
pe moarte? Ce răspuns putea să-i dea nenorocita femeie? Cum 
putea să-i arunce în faţă, chiar înainte de sfârșit, faptul că băia- 
tul i-o luase înainte? La nici 25 de ani puștiul închisese definitiv 
ochii. Zdrobită de durere, biata femeie mai spera doar un lucru: 
ca înmormântările să aibă loc odată, descriind astfel cea mai sinis- 
tră simultaneitate întâlnită în istoria funeraliilor de pretutindeni. 
Odată să fie îngropaţi tatăl și fiul, poate chiar în aceeași groapă 
să coboare, dar fără să fi știut unul de celălalt. Firește, mai avuse- 
seră loc asemenea cazuri, aceasta din cauza accidentelor sau altor 
nenorociri când o familie întreagă se întâmpla să fie condusă pe 
ultimul drum. Se frânge inima celor rămași în viață, dar în faţa 
absurdului neputința e mare și tocmai fiindcă nu e nimic de expli- 
cat, lipsa aceasta determină, paradoxal, și o înseninare a suflete- 
lor. Așa a fost să fie, doamnelor și domnilor, stimați concetățeni, 
morții cu morții și viii cu viii, ne despărțim de ei și ne vedem de 
ale noastre. Ceea ce, din nefericire, nu era și cazul familiei Nico- 
lau. Tatăl și fiul mureau împreună, dar nu în urma unui acci- 
dent de circulaţie sau arși într-un incendiu sau înecaţi într-un lac 


viclean, ori căzuţi la munte într-o prăpastie, tatăl și fiul mureau 
fiecare în felul lui, tatăl de cancer, iar fiul, oh, Doamne! De aceea 
în ultimele sale clipe domnul Gheorghe Nicolau trebuia cruțat. 
La rugăminţile lui ‚soția a fost la un pas să deconspire. A oprit- 
o însă fata mai mare a celui bolnav, prevenind astfel o tragedie și 
mai cumplită. Cipi, așa i se adresa ea femeii, ai înnebunit? Cum 
să afle papa așa ceva tocmai acum? Abţine-te, nu-ți da în petec! 
Avea dreptate Doina, după căsătorie Ardeleanu. Virginica a reușit 
să-și păstreze cumpătul și a făcut față cu bine insistențelor venite 
dinspre soțul muribund. Deși îi citea pe chip o suferință amplifi- 
cată de faptul că propriul lui băiat este atât de nesimțit și lipsește 
de acasă când știe că taică-su e grav bolnav, a păstrat teribilul 
secret. Probabil că și suferința aceasta i-a grăbit lui sfârșitul, dar 
era preferabilă aceleia determinată de aflarea adevărului. Funera- 
liile celor doi au avut loc în aceeași zi, o zi rece și mohorâtă de mij- 
loc de februarie, consumată în incinta cimitirului Ghencea Mili- 
tar. De dimineaţă s-au strâns toate rubedeniile și cunoștințele la 
capela din cimitir, unde erau depuse sicriele celor doi, descope- 
rite, având alături crucile și capacele. Pe o cruce scria Gheorghe 
Nicolau,1914-1985, pe cealaltă, Sabin Nicolau, 1962-1985, tatăl 
murea la 71 de ani, băiatul la 23. Între ei era mama și soția care pe 
atunci să fi avut în jur de 60 de ani. 

Ionela Cărăușu zisă Păunița, cum îi spuneau colegele de birou 
fiindcă se ținea tare mândră, evoca deseori acele momente petre- 
cute în urmă cu mai bine de două decenii. Câte nu se întâmpla- 
seră de atunci! Bune și rele, mai mult rele sau cenușii, dar așa e 
viața făcută din nimicuri sâcâitoare și nu din clipe de vis. Ce damă 
fusese ea și cum se băbise! Ajunsă la 65 de ani, singură, cu statu- 
tul neschimbat de femeie divorțată, ocupa același apartament de 
trei camere, prea mare pentru nevoile ei, apartament vecin cu cel 
în care locuise familia Nicolau, bătută de Dumnezeu, dar cine știe 
de ce ne bate Domnul, de ce unora le rupe oasele și pe alții doar 
îi trage de urechi? Anul 1985 licărea undeva în urmă, ca o steluță 
rătăcită în mâzgă. Dar ea avea memorie bună și dacă ținea cu tot 
dinadinsul să-și pună mintea la contribuţie, putea să se întoarcă 
în timp și să revadă anumite scene. Păunița nu citise cine știe ce 
la viaţa ei, dar se exprima fluent, nu-și căuta cuvintele, acestea îi 
veneau ușor, și mai ales, la o adică, nu se pierdea cu firea. Dacă ar 


46 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


fi fost o mototoală câți nu ar fi călcat-o în picioare! Dar se ținuse 
tare în toate împrejurările și făcuse faţă greutăților. Când privea în 
urmă se mira și ea ca o proastă de toate câte văzuse, auzise și mai 
ales trăise. Vrusese în mai multe rânduri să-și refacă viața după 
acel mariaj nenorocit cu Tomiţă sau cum dracului îl chema, Nelu 
Tomiţă, ea Nela, el Nelu, se potriveau fir-ar să fie! Era mai mare 
decât ea cu ceva ani, dar nu ăsta fusese impedimentul. Atârna- 
seră în schimb ca o piatră de moară beţiile crâncene și nici astea 
nu ar fi deranjat-o dacă nu ar fi condus la violență. De-a lungul 
timpului o uimise însă capacitatea formidabilă de recuperare a 
bărbatului. După ce bea vreo trei-patru litri de vin și, consecință 
dureroasă, o snopea în bătaie, se culca liniștit și a doua zi se scula 
ca un pruncușor, se ducea la baie, se spăla, se bărbierea, se par- 
fuma și pleca la serviciu fără să-l trădeze prin nimic pe anima- 
lul dezlănțuit din urmă cu o seară. Chiar și după divorţ Păuniţa 
tot mai avea clipe de regret și obișnuia să spună: era totuși om de 
treabă, când nu bea n-avea cusur, doar băutura e de vină că-l făcea 
din om neom. Măcar dacă pe figura lui ar fi citit a doua zi o urmă 
cât de mică a dezagregării anterioare! Aceasta ar fi salvat poate 
relaţia lor. Putea să jure că bărbatul și uitase ce-i făcuse, deși genul 
acesta de inocenţă ar fi ofensat-o și mai mult. Dezbrăcat până la 
brâu răcnea ca o fiară, își scotea cureaua de la pantaloni și o altoia 
fără milă. Biata răbda că nu avea ce face. O singură dată sărise la el 
cu unghiile și-i zgâriase faţa, dar avea să-i pară rău, deoarece Nelu 
nu s-a mai stăpânit, de parcă bătăia de până atunci fusese cumpă- 
tată, și renunțând la curea pur și simplu a pus-o jos și a călcat-o în 
picioare. A dat în ea cât a putut după care a căzut și el lat. A doua 
zi Păuniţa avea vânătăi urâte pe tot corpul și nici nu mai putea să 
se miște. Nu a îndrăznit să se ducă la policlinică pentru a obține 
un certificat medico-legal ca să-l aibă ca dovadă la procesul pe care 
trebuia neapărat să-l deschidă împotriva animalului, mai ales că 
a doua zi dimineaţă, prima și singura dată când a făcut așa ceva, 
el i-a cerut scuze, s-a uitat la echimozele pe care i le provocase și 
i-a spus că-i pare rău. Atât. Apoi a plecat la birou. Maior în miliția 
economică, bine privit de superiori, Ion Tomiţă își făcea ireproșabil 
treaba și nu era zi de la Cel de Sus în care să nu prindă cu ocaua 
mică vreun gestionar hoțoman, căruia îi aplica amendă zdravănă 
și chiar îi făcea dosar penal pentru furt și abuz în serviciu. Păunița 
nu prea știa care era încadrarea juridică, dar munca lui o umplea 
de mândrie, știindu-se consoarta unui lucrător în Ministerul de 
Interne, care luptă împotriva necinstei și a hoției. Mult mai târ- 
ziu, când nu mai era la curent cu viața celui care îi fusese bărbat — 
aflase doar că din cauza bețiilor îl pocnise damblaua și paralizase, 
plimbat cu căruciorul de a doua lui nevastă -, după ani și ani, ajun- 
gându-i la ureche zvonuri despre marele grangur financiar SOV, 
care în anii '80 executase o condamnare de drept comun pentru 
nu știu ce matrapazlâcuri comise în unitatea de alimentație publică 
unde lucra, i-a venit ideea că ticălosul fusese atunci vârât la apă 
tocmai de 'Tomiţă al ei. Ah, a exclamat Păuniţa, la urma urmei ce 
conta că o bătea pe ea dacă a avut capacitatea să-i înfunde pe toți 
pungașii și pezevenghii care iată, tot peste ani, când el se dambla- 
gise, erau mari și tari și, pur și simplu, dispuneau de statul român 
după bunul lor plac, așa cum auzise ea că se exprimau gazetarii. 
Da, timpul zburase ca un sticlete din colivie, ea, din dama trăs- 
net care fusese, se băbise, și dormea tot singură, deși chiar la vâr- 
sta aceasta ar fi avut nevoie de dezmierdări, de limba unui băr- 
bat care să i se mai furișeze prin orificiile trupului, oho, ce plă- 
ceri visa ea, sexagenara, dar numai visele îi rămăseseră, consolare 
ieftină... Zi de zi însă se ducea la Casa de pensii din Vitan unde 
lucra destule ore, de unde se întorcea frântă și nu-i mai ardea de 
nimic. N-ar mai fi trebuit să muncească, dar pensia era mică, nu-i 
ajungea, iar pe de altă parte nici statul de pomană acasă nu i-ar 
fi priit. Plimbarea prin propriul apartament îi dădea senzația că 
este zvârlită dintr-un perete în altul. Deși avea niște cărți în bibli- 


otecă nu-i prea venea să citească. Femeie practică, activă, se tre- 
zise condamnată la singurătate și tot încerca să înșele timpul. Păs- 
tra pe noptieră fotografia înrămată a lui Tomiţă și uneori noap- 
tea, când se deștepta și n-o mai prindea somnul, aprindea veioza 
și privea intens poza, de parcă ar fi vrut să-l scoată pe bărbat de 
acolo, din ramă, ca dintr-un coșciug, și să-l aducă lângă ea tânăr, 
ca odinioară, cu ochii lui verzi, cu fruntea înaltă, cu gura senzu- 
ală dedesubtul căreia se contura bărbia despicată care o atrăsese 
întotdeauna și ca toate femeile caraghioase nu încetase niciodată 
să-l întrebe: dar tu aici cum reușești să te razi? Nesimţitul râdea 
în hohote și se pricepea să-i întoarcă vorba, făcând-o să roșească, 
dar roșeața era însoțită de o excitare extrem de plăcută, se topea, 
nu alta, când îl auzea că o întreabă: cum știi să te razi tu jos, așa 
mă rad și eu sus, fiecare cu despicătura lui. Ea îi lua atunci mâna, 
dacă el nu-și manifestase deja intenția, și și-o vâra sub fustă, sub 
chiloți, ca să ajungă mai repede la despicătura evocată, zonă unde 
degetele lui făceau minuni. Ce folos! Clipele lor de intimitate erau 
superbe, dar nu ţineau în loc cavalcada bătăilor. Îi lipea curelele 
peste fese și peste pulpe cu o furie de om nebun și, dacă ţipa, lovi- 
turile veneau cu și mai multă forță. Dar și bătută, tot nu se putea 
desprinde de vraja nopților lor când se făcea fleașcă în mâinile 
lui, lăsându-l s-o lingă pe toate părțile, fără să-i mai fie rușine de 
ceva, și dacă se mai întâmpla să facă astea și ziua în amiaza mare 
atunci plăcerea era cu atât mai intensă... 

Dar Tomiţă nu mai era. Auzise de decesul lui de la o fostă colegă 
de birou, de pe vremea când lucra la Centrala de Construcţii cu 
sediul chiar pe Lipscani, în clădirea care avea la parter magazi- 
nul Macul Roșu, colegă, babă și ea, a cărei proteză din gură spre 
deosebire de a ei, era mobilă și clănțănea când ţi-era lumea mai 
dragă... Spusese femeia: Neluţo, bărbatu-tu a dat colțul. Mai bine 
așa decât damblagit. A primit atunci vestea ca în transă și chiar 
a lăcrimat, motiv pentru Tanţa, așa o chema pe fosta colegă, să 
exclame: Mă, proasto, tu chiar l-ai iubit. Îți rupea oasele, dar țineai 
la el. Iar ea a fost nevoită să recunoască: Ochi verzi ca ai lui nu mai 
vedeam decât la Luigi lonescu, ăla cu șlagărul Lalele, lalele, știi tu... 
Pe vremea când chipeșul cântăreţ lansase melodia ea se măritase 
cu Tomiţă trecând peste voința familiei. Preotul Ciprian Cărăușu, 
- da, era fată de preot, de necrezut, și se măritase cu un milițian -, 
nu fusese de acord, dar ea o ţinuse pe ai ei, se măritase și o luase 
în barbă, în ochi, în burtă, peste tot... Mâncase însă mult timp pe 
pâine de atunci. Pe la începutul anilor '70, reușiseră să contrac- 
teze un apartament de trei camere proprietate personală, într-un 
bloc de zece etaje din cartierul Drumul Taberei, din spatele resta- 
urantului Orizont, și uite așa se treziseră vecini cu o familie com- 
pusă din trei persoane, Nicolau se chema familia, tatăl, mama și 
fiul pe atunci elev în primul an de liceu, care o enerva pe Păunița 
foarte tare deoarece grăbit puștiul, când pleca la școală, nu ţinea 
ușa liftului și o lăsa să se trântească de-i făcea pe toți vecinii de pe 
palier să scoată capetele îngrijorați din apartament, o familie așadar 
ca oricare alta, formată totuși, cu excepția puștiului râzgâiat, din 
oameni cum se cade, mai ales capul familiei era o persoană comu- 
nicativă, spre deosebire de consoarta lui, închisă și reticentă, dar și 
ea femeie de treabă. Când Tomiţă se întâlnea cu domnul Nicolau 
stăteau de vorbă, nu-și împărtășeau ei cine știe ce secrete, dar vor- 
beau, ceea ce era important. Tomiţă, de felul lui scârbos cu oame- 
nii, aceasta și din cauza locului unde lucra, care-i cerea distanțare 
față de ceilalți, simţea o neascunsă simpatie față de bărbatul mai în 
vârstă decât el cu vreun sfert de veac, așa că stăteau la taclale, vor- 
beau despre principalele regiuni viticole ale țării, domnul Nico- 
lau era de fel dintr-un sat de pe lângă Râmnicu Vâlcea, iar Tomiţă 
de undeva din sud, spre Slatina, mai făceau, culmea, și politică, 
lăudându-l pe Ceaușescu că e de alt soi decât predecesorul său, 
dar evident se întorceau la copii, ceea ce l-a făcut odată pe dom- 
nul Nicolau să-l întrebe dacă nu are de gând să acționeze cât mai 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 47 


curând în direcția respectivă, deoarece timpul trece și mâine poi- 
mâine se vor vedea singuri și bătrâni. Ca să vezi unde-i ducea pe 
ei trăncăneala! Se pare că la ultima lor discuţie participase și soția, 
doamna Virginia, care-i trăsese un ghiont bărbatului fiindcă fără 
nici o jenă se vâră în viața oamenilor, dar întrebarea plecase deja 
din ţeava puștii și cum s-o mai întorci din drum? Pe Nelu 'Tomiţă 
nu l-a deranjat ofensiva vecinului mai vârstnic căruia cu de la 
sine putere începuse să i se adreseze cu nea Gicuţă, și colac peste 
pupăză i-a făcut atunci o mărturisire spectaculoasă: ehe, mata nu 
știi, dar eu nu prea sunt în stare de așa ceva. Nu am decât un sin- 
gur coi, ha, ha! Discuţia alunecase pe o pantă atât de alunecoasă 
a intimităţilor încât nu mai aveau mult și-și rupeau gâtul amân- 
doi. Cici s-a fâstâcit și aproape că nu știa pe unde să scoată cămașa 
deoarece îl pusese pe celălalt în situaţia de a-și deschide neper- 
mis de mult sufletul, iar doamna se îngălbenise toată la față. Toc- 
mai atunci ușa liftului s-a deschis printr-o mișcare largă și în fața 
lor a apărut Păuniţa, întoarsă atunci mai devreme de la muncă, 
apetisantă, cocoţată pe tocuri, purtând una din fustele ei strâmte 
care-i plesneau pe fund și de asemenea crăpată la spate așa încât 
cine era interesat putea să vadă până sus , pieptoasă și cu bustul 
țeapăn, într-adevăr o damă menită consumului, din care să te 
tot înfrupți și să nu te mai saturi. E greu de crezut că ar fi reținut 
măcar o frântură din confesiunea intempestivă a soțului, dar de 
mirosit tot a mirosit ea ceva. De aceea l-a și luat pe Tomiţă de braţ 
și l-a tras în casă, gest nepoliticos, dar salutar, lăsându-și vecinii 
dezorientați, dar mulțumiți că scena luase sfârșit. De altminteri, 
aceasta a și fost una din secvențele bizare ale acelor vremuri, asu- 
pra căreia comentariile pot întârzia, dar nu lămuresc mai nimic. 
De ceo fi făcut bărbatul acea mărturisire intimă este un fapt greu 
de explicat. Cert este că din acel moment informaţia respectivă 
nu a mai fugit din mintea familiei Nicolau. Până și puștiul, Sabin, 
a asimilat-o și a topit-o în fagurele mustos al sensibilităţii sale de 
adolescent cu toți senzorii excitaţi. Se poate spune că informația 
l-a tulburat nespus, iarăși un fapt inexplicabil. După cum tot greu 
de crezut este alt fapt, acela că el deseori o spiona pe Păunița prin 
vizor când femeia, foarte elegantă, pleca de acasă. Dar toate aces- 
tea, reunite și puse cap la cap, nu ar fi ajutat pe nimeni să antici- 
peze destinul atroce de care el va avea parte. 

Frisonul s-a declanșat în momentul în care Păuniței a început 
să i se rotunjească burtica. Între timp bătăile primite de la Tomiţă 
se întețiseră. Dar începuse să încaseze loviturile cu o seninătate 
vrednică de o muceniță. Bestia o bătea și ea râdea de eforturile lui. 
Să fi fost aceasta revanșa căreia i se mai adăuga și bănuita infide- 
litate? Nelu 'Tomiţă o plesnea ca pe o iapă îndărătnică, dar lovi- 
turile nu mai aveau efect. Femeia îl înșelase. Își înfrunta bărba- 
tul fără să clipească, știind că mai devreme sau mai târziu acesta 
își va pierde puterile. Nici peste ani și ani Păuniţa nu uitase acele 
momente de biruință. Rămăsese gravidă cu un bărbat străin, iar 
faptul că-și încornorase soțul era o victorie atât de mare încât psi- 
hologic îl strivea pe bicisnicul Tomiţă. Până la urmă nu va mai fi în 
stare să ridice mâna asupra ei. Ceea ce s-a și întâmplat. A început 
să legene moale cureaua și astfel s-a recunoscut învins. Era silit să 
ceară divorțul, dar pe de altă parte știa că timpul lucrează în favoa- 
rea ei. Îi va fi foarte greu să demonstreze că nu el e tatăl. Atunci a 
și amenințat-o că nu va fi de acord în veci cu trecerea copilului pe 
numele său fiindcă -marele lui secret! - nu poate procrea. S-au izbit 
unul de celălalt ca doi tauri din ale căror coarne ies scântei. Păunița 
era decisă să conteste orice certificat medical pe care el l-ar fi pro- 
dus. L-a acuzat că, dacă scoate așa ceva, se va șterge cu petecul de 
hârtie la cur, deoarece ea știe că l-a obținut pe baza relațiilor lui de 
milițian jegos. Tomiţă a râs și a amenințat-o că va rămâne singură 
cu bastardul, să-i dea numele taica popa, care îl va și boteza iar în 
apele botezului să-și spele rușinea că fata lui cea mai mare a făcut 
un copil din flori. Dar Păuniţa nu s-a dezmințit și așa cum de-a 


lungul vieţii înfruntase destui șefi grobieni de șantier care nici n-o 
cunoșteau bine și se și descheiau la prohab, dar ea știa să-i lase cu 
dânsa sculată, salivând zadarnic la un pas de platoul pântecelui ei, 
tot așa s-a uitat fix în ochii lui Tomită și l-a asigurat că nu va avea 
încotro și va recunoaște copilul. Cureaua lui a șfichiuit inutil prin 
aer fiindcă femeia câștigase bătălia. În ultimul moment i-a mai spus. 
Nu am nevoie de banii tăi, ci de nume. Copilul va purta numele tău. 

Din acea seară maiorul din miliția economică, Ion Tomiţă, ori- 
ginar din comuna Șoldanu, judeţul Olt, nu a mai dat același ran- 
dament la locul de muncă. Apatic, molatec, aproape molâu, debi- 
tul amenzilor care țâșneau din condeiul său a început să scadă. 
Hoţomanii din Alimentația Publică au dibuit că tovarășul maior 
nu mai are cheful dinainte și în consecinţă au început să-și facă 
de cap. Nu a mai atins-o pe Păuniţa și nici beţiile nu mai aveau 
intensitatea de odinioară. Se fleșcăise, se micșorase, poate trăia și 
jena faţă de vecinul său mai vârstnic, domnul Gheorghe Nicolau, 
care observa că burta femeii crește inexplicabil de vreme ce într-un 
moment de sinceritate vecinul lui îi mărturisise că nu poate pro- 
crea. Pe de altă parte, cum să se ducă la ușa omului și să-i spună 
că e un bărbat înșelat? Îi era rușine, dar mai mare rușinea decât 
aceea că stă în casă cu o muiere care și-a făcut de cap nu putea fi. 
Spera ca familia Nicolau să fi uitat ziua aceea când el își dăduse 
nechibzuit drumul la gură, dar dacă domnul poate o fi uitat, con- 
soarta, mititică și ageră cum era, cu siguranță că vârâse adânc în 
cap prețioasa informaţie. Îi venea să se ducă la ușa oamenilor și să-i 
facă să creadă că fabulase totul ca omul, la beţie, dar numai beat 
nu fusese atunci, și oricine și-ar fi putut da seama că din gura lui 
nua ieșit altceva decât adevărul gol-goluţ. Rușine, rușine, nevastă- 
sa era gravidă, al cui era copilul? 

Până la urmă divorțul a fost admis, dar cu o întârziere apreci- 
abilă, specifică acelor vremuri când statul comunist făcea eforturi 
pentru a păstra unitatea familiei. Păunița născuse deja un băiețel 
de trei kile și opt sute de grame, Săndel îi zicea, chiar așa trecuse 
numele în certificat, nici Alexandru, Alex, ori Sandu, ci Săndel, 
nume caraghios și, fiind tot căsătorită în clipa nașterii, bebelușul 
primise numele soțului. Femeia triumfa și chiar dacă el nu călcase în 
Maternitatea Polizu, tot tată rămânea. Tomiţă Săndel, așa-l chema 
pe puști, și-i venea să-l strângă de gât, dar simţea și o duioșie stranie, 
dacă Dumnezeul cel Mare făcuse o minune și un picur pornit de 
la el fecundase acolo în bezna nevestei lacome? Putea fi copilul lui. 
A efectuat însă un nou set de analize, ale căror rezultate au risipit 
orice dubiu. Nea Tomiţă, i-a spus medicul, om în vârstă, profesor 
eminent, mata ai o problemă, nu poţi face copii, înfiază unul even- 
tual! Ce să mai înfieze când curva de Păuniţa îi și adusese ploconul! 

Din fotografia înrămată ochii lui verzi luceau magnetic, fas- 
cinând-o pe aceea care-i fusese soție și care, babă, nu încetase 
nici o clipă să-l iubească. Da, de bună seamă, Săndel nu era copi- 
lul lui, cu toate acestea despre tatăl biologic mai păstra doar o 
vagă amintire, în schimb memoria îi era populată tot de Tomiţă. 
Prin câte nu trecuseră! Se judecaseră ani de zile, întâi pensia ali- 
mentară, apoi numele, se judecaseră ca niște nebuni și în ochii 
magistraților chiar că nu puteau fi altceva de vreme ce de la tri- 
bunal plecau ţinându-se la braţ și chiar oprindu-se într-un local 
să bea ceva. Până la urmă pensie bărbatul nu a plătit, dar, condiţie 
majoră, numele lui nu mai fusese dezlipit de copil. Pe Săndel nu-l 
chema Cărăușu, ci lomiţă. Chiar dacă numele suna din cale afară 
de caraghios, certificatul de naștere arăta că are tată, ceea ce o și 
interesa pe Păuniţa. Oricum, el nu a venit niciodată să-și vadă 
copilul. După divorţ, Nela pe care nu o mai chema Tomiţă, ci 
Cărăușu, trebuia musai să-și refacă viața. Primea de la părinții ei 
de la țară pachete de mâncare, dar banii tot nu-i ajungeau. Avea 
nevoie de un bărbat stabil, lucru al dracului de greu de realizat, și 
așa a rămas ea, nerealizată și neîmpăcată. 

Fragment din romanul „Boala și visul” 


48 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


Octavian S OVIAN Y 


Moartea lui Siegfried l 


(fragment de roman) 


1 

Îmi îndes manuscrisul în buzunar, mai trag un gât de rachiu şi o 
iaulapicior spre locuința lui Wolfgang. Străbat în grabă mai bine 
de jumătate de drum, apoi îmi dau seama că e încă prea devreme 
pentru o vizită la prietenul meu: acesta nu se scoală niciodată 
înainte de prânz. Imi amintesc de asemenea că în buzunarul 
redingotei ploscuţa e goală, înainte să plec i-am stors de pe fund 
ultimul deget de șnaps. 

Am intrat într-o cârciumă, cu gândul să-mi refac provizia de 
rachiu și-să pierd acolo o jumătate de oră. Era un birt frecventat 
mai cu seamă de lucrători, nişte oameni pe care îi admir foarte 
mult pentru apucăturile lor pline de naturaleţe și în a căror tova- 
răşie mă simt mult mai bine decât în aceea a burtă-verzimii ce se 
adună în restaurantele elegante din centru. Nu obişnuiesc nicio- 
dată să intru în vorbă cu ei, de fapt nu mai intru de multă vreme 
în vorbă cu nimeni, dar uneori mă pomenesc trăgând cu ure- 
chea la discuţiile dintre dânșii și lăsându-mă fermecat de vorbi- 
rea lor frustă și lipsită de afectare. Şi apoi în aceste localuri pentru 
săraci nu risc să dau peste mutrele ipocrite ale cunoscuților (căci 
nu-i pot numi prieteni, prieten cu adevărat nu mi-e nici măcar 
Wolfgang) care mă întreabă de o vreme cu insistenţă dacă o duc 
bine cu sănătatea și-mi aruncă niște priviri pline de o compasi- 
une fățarnică. 

Îi cer birtașului să-mi umple ploscuţa cu şnaps, comand o 
sticlă de vin şi scot din buzunar epava bietului meu manuscris. 
Vreau să recitesc înainte de a ajunge acasă la Wolfgang tot actul 
întâi, dar nu mă pot concentra, la masa vecină se vorbește prea 
tare. Un muncitor pistruiat tocmai a scos de undeva o halcă mare 
de carne crudă, pe care o plimbă pe sub nasul comesenilor săi şi 
le spune că e carne de cal, o veritabilă trufanda pe care a izbutit 
să o cumpere dintr-o măcelărie învecinată la un preț de nimic, 
căci, spre deosebire de franțuji, nemţii nu prea sunt amatori de 
asemenea delicatețuri. Lucrătorii sunt binișor amețiţi, se vede că 
au luat-o cu băutura de dimineaţă, vorbesc toți odată, dându-și 
cu părerea despre felurile în care trebuie preparată carnea de cal 
pentru ca să capete mai multă savoare. Cel mai pornit este pis- 
truiatul; el susține că această carne este cât se poate de hrăni- 
toare, iar atunci când ajunge în mâinile unui bucătar priceput, 
lasă cu mult în urmă în privința gustului şi a delicateţii, carnea 
de porc, asta și din pricină că — așa cum prea bine se ştie — calul 
eun animal mult mai curat decât porcul. Şi cum vecinul de masă 
de lângă el pare să aibă unele îndoieli, lucrătorul cel pistruiat se 


preface că vrea să-l izbească în cap cu bucata de carne, smulgând 
din gâtlejurile setoase ale tovarășilor nişte hohote groase de râs. 

Vorbele grosolane ale lucrătorilor mă umplu de scârbă și de 
revoltă, căci pe vremea când inima mea nu devenise încă așa 
de nesimțţitoare, am iubit cu patimă caii. Cred că am moștenit 
această dragoste de la tata, în ale cărui grajduri, bine cunoscute 
de întreaga nobilime prusacă, puteau fi admirate câteva exem- 
plare cabaline de o frumuseţe desăvârșită. Tatăl meu îl iubea cel 
mai tare pe Siegfried, un armăsar lipițan alb ca zăpada, blând şi 
prietenos, cu care am luat primele mele lecţii de călărie. N-o să 
uit niciodată inteligența aproape omenească din ochii săi plini 
de vioiciune, nici mișcările lui grațioase, care dădeau impresia 
că acest superb animal a reuşit să învingă legile inerției şi care 
erau mai presus de arta celor mai lăudați dansatori. Privindu- 
|, am avut — pentru întâia oară în viața mea — revelaţia grației. 

Umbletul femeii pe care o întâlnesc de o vreme prin Wann- 
see cred că-mi aduce aminte de Siegfried. 

O fractură la unul din picioarele dinapoi, provocată de neînde- 
mânarea unui argat, avea să să pună, însă, capăt destul de repede 
lecţiilor noastre de echitație. Tata — care ţinea cu orice preţ să 
facă din mine un ostaș cu inima aspră și era extrem de nemulțu- 
mit de firea mea emotivă — a vrut să fiu de față la împușcarea lui 
Siegfried. Veterinarul, chemat în mare grabă, l-a convins pe tatăl 
meu că nu mai era nimic de făcut; calul nu mai putea să stea în 
picioare şi avea dureri mari, singura soluție rămăsese glontele în 
ureche. Când am intrat în grajd, l-am văzut pe Siegfried zăcând 
pe un maldăr de fân proaspăt, doborât de durere şi neputinţă. 
S-a uitat la noi cu niște ochi umezi şi triști, iar din pieptul său a 
ieşit un fel de scâncet înăbuşit. Tata era negru la față de supă- 
rare, își încărca arma cu niște mișcări lente, șovăielnice parcă, 
sub privirile jalnice ale calului, care nu se mai dezlipeau de țeava 
puștii de vânătoare. lar când părintele meu s- a apropiat de el și 
a început să-l dezmierde încetişor pe grumaz, armăsarul cel alb, 
făcând un mare efort, a izbutit să se ridice într-un genunchi şi 
să-şi lipească pentru câteva clipe capul de pieptul stăpânului său, 
pe care l-am văzut atunci pentru prima dată cu lacrimi în colțul 
ochilor. În momentul acela, abia în momentul acela, am înțeles 
că tata urmează să-l împuşte pe Siegfried şi am fost cuprins de 
o furie nebunească. Pe jumătate inconștient, m-am repezit asu- 
pra tatălui meu încercând să-i smulg pușca din mână. Surprins, 
acesta n-a reacționat imediat, așa că profitând de lipsa lui de reac- 
ţie, am reuşit să-l mușc tare de antebraţ și cred că aș fi putut să 
pun stăpânire pe pușcă, dacă n-aș fi fost înşfăcat de unul dintre 
grăjdari, care m-a atacat pe la spate şi a izbutit să mă imobilizeze. 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 49 


Atunci am izbucnit într-un plâns zgomotos. Încolăcit de braţele 
vânjoase ale servitorului, corpul meu tremura de sus până jos, ca 
acela al unui epileptic. Tata își ştergea în vremea aceasta mâna de 
sânge, uimit încă de ieşirea mea cu totul neașteptată. Nu părea 
mânios, ci mai degrabă intrigat şi nedumerit. M-a privit lung, 
încruntându-și puțin sprâncenele, apoi a poruncit să fiu dus în 
camera mea. Mă zbăteam, încercam să mă smulg din strânsoarea 
argatului, implorându-l pe tata, printre hohote răgușite de plâns, 
să nu-l împuşte pe Siegfried. Dar totul a fost în zadar, am fost luat 
pe sus şi depus în braţele mamei, care cu ajutorul cameristelor 
a reușit să mă liniștească puţin. Am căzut în cele din urmă într- 
un somn greu, criza aceea cumplită de nervi storsese din mine 
ultima picătură de energie. M-am trezit după două zile, în ciri- 
pitul gureş al vrăbiilor care zburătăceau pe la ferestrele camerei 
mele, accesul trecuse, dar de atunci am refuzat cu încăpățânare 
să mă mai apropii de grajduri, lecţiile de călărie au încetat şi cred 
că am pierdut pentru o bună bucată de vreme dragostea tatălui 
meu care nu mi-a mai vorbit după aceea câteva zile. 

Din vorbirea împleticită a unui servitor beat aveam să aflu că 
trupul lui Siegfried fusese vândut unui măcelar. 


2 
În cârciumă se simte un miros greţos de friptură. La insis- 
tențele pistruiatului, care ţine cu orice preţ să-şi ospăteze 
tovarășii, birtaşul a pus carnea de cal în cuptor. 

Ar trebui să mă ridic și să plec. Jumătatea de oră pe care 
mi-am propus s-o petrec în tovărăşia paharului trecuse de mult, 
am început deja a treia sticlă de vin, dar nu mă mai grăbesc deloc 
să dau ochii cu Wolfgang. Vinul îmi provoacă uneori o stare de 
luciditate superlativă şi realizez foarte bine acum că scrisul nu 
constituie pentru mine decât un pretext pentru a amâna, încă 
o dată şi încă o dată, singurul gest prin care m-aş putea reabilita 
în fața propriei mele conștiințe și mi-aş putea redobândi respec- 
tul de sine. Numai lașitatea a făcut din mine un salahor al hârtiei 
de scris: nu mă voi putea sinucide atâta timp cât toate legătu- 
rile mele cu viaţa nu vor fi retezate din rădăcină. Am renunțat la 
dragoste şi la prietenie, la gândul de a face o carieră, iar singurul 
furicel care mă mai ţine conectat la comedia sinistră a existenţei 
a rămas această înclinaţie bolnăvicioasă spre scris. Şi totuși por- 
nirile mele suicidale au fost demostrate științific. Era după cearta 
cu Ulrike şi întâmplarea aceea îngrozitoare pe care am trăit-o 
împreună la Berna. Tocmai mă hotărâsem să rup logodna cu 
Wilhelmine, tocmai îmi distrusesem o bună parte din manus- 
crise, decis să isprăvesc o dată pentru totodeauna cu literatura, 
şi căzusem într-o stare totală de apatie. În timpul bolii, am avut 
mereu senzaţia stranie că pe peretele din spatele meu apar niște 
umbre mătăhăloase. Iar mișcările lor, pe cât de sacadate pe atât 
de groteşti, îmi aminteau insistent de camera de hotel de la Berna 
şi de îngrozitoarea întâmplare cu Ulrike. Le percepeam prezența 
tactil, ceva gheţos mi se strecura sub halatul de casă, provocându- 
mi o stare accentuată de frică. Dacă întorceam însă capul (și une- 
ori izbuteam să găsesc destul curaj în ființa mea vlăguită, în ciuda 
totalei mele lipse de caracter, pentru a săvârși o asemenea îndrăz- 
neală) peretele se dovedea gol, gol şi strălucitor, în lumina blajină 
a unui soare de toamnă. 

Medicul care mi-a pus diagnosticul de „melancolie morbidă” 
o avertizase pe sora mea în legătură cu impulsurile mele autodi- 
structive, aşa că am fost supravegheat strict pentru o vreme, iar 
din jurul meu au fost îndepărtate cu grijă toate obiectele cu care 
m-aș fi putut vătamă. Ulrike n-avea de unde să știe că precauți- 
unile ei erau perfect inutile: ascunsesem de multă vreme într-un 
sertar secret al biroului meu câteva fiole cu tinctură de opiu și nu 
m-am omorât nu pentru că nu aș fi avut cu ce să o fac, ci pentru 
că pur și simplu mi-au lipsit voința și îndrăzneala. Îmi spuneam 
că o pot face oricând şi mă agăţam de subterfugiile cele mai jal- 
nice: starea vremii, ciripitul vesel al unui scatiu, culoarea aurie a 
unei raze de soare care cădea pe o frunză, un licăr timid de sim- 


patie deslușit în ochii unui necunoscut, dorința de a duce la bun 
sfârșit o lectură de curând începută erau tot atâtea pretexte pen- 
trua tărăgăna de la o zi la alta un gest pe care atâția alții îl făcuseră 
înaintea mea în modul cel mai firesc. Am mers atât de departe cu 
ipocrizia încât am notat de mai multe ori în carnetul acesta data și 
chiar ora la care voi săvârşi în sfârșit ceea ce consider că ar fi tre- 
buit să fie un act de onoare, dar evident că nu mi-am ţinut nici- 
odată făgăduiala. Exasperat de propria-mi slăbiciune, am con- 
ceput atunci un alt proiect nebunesc: mă gândeam să mă înro- 
lez voluntar în armata franceză, care se pregătea în tabăra de la 
Boulogne pentru o debarcare în Anglia, în speranţa că voi cădea 
pe câmpul de luptă. Mă amăgeam cu gândul că în felul acesta 
moartea mea ar avea o finalitate, simțeam din nou nevoia să mă 
devotez unei cauze, așa că am început să mă interesez de poli- 
tică şi m-am silit să mă entuziasmez pentru ideile Revoluţiei și 
să cad pe spate de admiraţie în faţa geniului militar al generalu- 
lui Bonaparte, devenit de curând împăratul Napoleon. Am tre- 
cut astfel brusc de la stare de somnolenţă letargică la o vivacitate 
care pentru orice om mai puţin naiv decât Ulrike ar fi trebuit să 
pară suspectă. Devoram cu aviditate gazetele, atent la toate ști- 
rile care veneau din Franța, începusem să-l citesc pe Rousseau, 
şi-i țineam, plimbându-mă agitat prin salon, surorii mele nişte 
discursuri interminabile despre politică. Firește că Ulrike nu-mi 
împărtășea ideile iacobine, dar socotea că interesul meu pen- 
tru asemenea lucruri e un semn de însănătoșire și îmi asculta 
resemnată polologhiile, bucuroasă că nu mă mai vede cu pri- 
virile ţintite în gol, cufundat, zile, dacă nu chiar săptămâni, într- 
o totală muţenie. Chiar medicul care mă îngrijea a tras conclu- 
zia că am început să mă vindec, iar, atunci când i-am vorbit des- 
pre dorința mea de a a face o călătorie în străinătate, m-a încu- 
rajat în acest proiect şi a izbutit s-o convingă şi pe sora mea că o 
schimbare de atmosferă m-ar putea smulge definitiv din acce- 
sele mele de melancolie. 

Dealtfel, din momentul în care mă văzuse interesat de cauza 
Revoluţiei, doctorul m-a socotit vindecat. Oare nu fusese el însuși 
(așa cum mi-a povestit pe pracursul unei vizite parcă intermina- 
bile), în timpul stăpânirii franceze, unul din stâlpii clubului iaco- 
bin de la Mainz? Nu ştia el oare aproape pe dinafară toate dis- 
cursurile lui Saint-Just şi Robespierre? Nu poseda oare colecția 
integrală a ziarului lui Marat, Arnicul poporului? 

Când am auzit rostindu-se numele orașului Mainz am sim- 
tit o înfioarare de nostalgie, iar dorul meu de ducă a devenit încă 
şi mai puternic. La 16 ani mă numărasem printre oastaşii pru- 
saci care au asediat Mainz-ul ce ne fusese răpit de francezi și tot 
aici mi s-a întâmplat — pentru prima și ultima dată până acum — 
să iau o viață de om, înfigându-mi baioneta în pieptul unui gre- 
nadier mustăcios, ce-şi holba la mine ochii încercănați, intrigat 
poate că fusese doborât de un tinerel care nici nu ieşise încă pe 
de-a întregul din adolescenţă. 

Ulrike ar fi dorit să mă însoțească, dar nu mai vroiam în 
preajma mea o soră de caritate. Mă săturasem de mâinile ei pline 
de grijă şi de tandrețe, care îmi pipăiau fruntea de câteva ori pe 
zi, de privirile bănuitoare cu care mă cerceta, căutând în ținuta 
sau în gesturile mele cel mai mic semn de dezechilibru, de devo- 
tamentul ei care câteodată mi se părea nesincer, de afectarea cu 
care intra pe vârfurile picioarelor în camera mea, sub cele mai 
stupide pretexte, doar cu intenția de a mă spiona. 

Norocul meu a fost că Ulrike devenise cam cărpănoasă, iar 
cheltuielile pe care le-ar fi presupus o călătorie în doi i-au dezar- 
mat destul de repede zelul de infirmieră. 

În sfârșit voi fi aşadar liber, scutit de vizitele obositoare ale 
medicului, în timpul cărora trebuia să abordez o voioşie fățar- 
nică şi chiar să povestesc anecdote, departe de această soră cu 
aere de călugăriță, pe care o iubeam şi o detestam în acelaşi timp, 
căci regăseam în ea ceva din propria-mi slăbiciune. Un freamăt 
de nerăbdare mă cuprinsese ca din senin, făcându-mă să-mi 
zoresc pregătirile de călătorie. 


50 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


Gheorghe SCHWARTZ 


Copacul scorburos 


Scribul'se-întreabă tot mai obsesiv cât a mai rămas din 
pielea sa de şagri și, cu cât se apropie mai mult de finalul 
poveştii Celor O Sută, cu atât este mai îngrijorat că n-o să 
aibă răgazul de a pune şi ultimul punct. În fond, moartea 
poate veni la orice etate, însă, în mod firesc, ea dă mai mult 
târcoale oamenilor în vârstă. Aceștia ajung să se teamă de 
orice telegramă, de orice telefon neașteptat, presimțind o 
nouă'rarefiere în rândurile congenerilor lor. Așa simt cei 
mai mulți oameni, pe măsură ce îmbătrânesc. lar faptele 
îi confirmă. 

Nu aceeași stare o au cei aflaţi în puterea plinei maturi- 
tăţi. Ei primesc orice ştire în legătură cu un deces drept ceva 
uimitor, neaşteptat, ceva ce le poate afecta profund viata, dar 
ceva ce nu i se poate întâmpla decât altcuiva, fiind convinşi, în 
adâncul sufletului, că lor nu le poate încă veni rândul. (Ceea 
ce-i ridică scribului întrebarea: cât de unitară poate fi viziu- 
nea cuiva care a început o întreprindere „în puterea deplinei 
maturităţi” şi o continuă târziu, în amurg?!) 

De pildă, în 1881, când generalul Simon a fost găsit căzut 
mort pe malul Dunării, apărat doar de dulăul său înspăimân- 
tător, la aflarea veștii, Al Nouăzeci și şaselea, nepotul Mare- 
lui General, avea 27 ani. Soţia sa a povestit, mai târziu, că 
bărbatul ei a primit ştirea mai mult mirat decât impresionat: 

- Pe malul fluviului?! Cum se poate?! Pe malul Dunării? 
Ca să vezi... În fond, avea deja 64 ani... 

Biografia Celui de Al Nouăzeci şi cincilea se poate împăr- 
ţii în patru naraţiuni aparent distincte. De fapt, în patru şiruri 
de întâmplări sprijinindu-se unele pe celelalte. 


1. lată, au trecut peste 26 ani și jumătate de când a început 
scribul să redacteze saga Celor O Sută: a avut atunci patruzeci ani și 
opt cărţi tipărite. Acele cărţi au fost o şcoală absolut necesară fără 
de care nu ar fi putut începe lunga povestire. Însă va mai fi el, gândi- 
rea sa, scrisul său, concepţiile sale compatibile cu cel ajuns la vârsta 
de șaizeci și șase ani? Dar, poate, cu cel ce va împlini șaizeci și opt? 
Cât din ele vor mai aparţine de la Primul la Cel de Al o Sutălea ace- 
leaşi persoane? 


al 
bi 


Prima naraţiune 


Al Nouăzeci și cincilea a devenit vienez”. Pe Leopoldsberg, în 
apropiere de capitala imperiului, se afla un schit în jurul căruia 
au circulat numeroase legende. Băiatului de unsprezece ani, 
unele dintre acele legende i-au inspirat o spaimă cumplită, iar 
abatele Luscher, mentorul său, părea să fie cu atât mai încân- 
tat cu cât povestirile sale stârneau mai multă groază. Uneori 
ieşea cu copiii în pădure, iar, de se nimerea o zi înnourată, se 
retrăgeau cu toții în gura unei peşteri şi, pe măsură ce cerul 
se întuneca, ochii părintelui începeau să scânteieze. Şedeau 
în cerc, care unde se nimerea, şi-şi deschideau pachețelele 
cu gustarea pregătită cu grijă - aceeaşi pentru fiecare învăță- 
cel. (Stăpânul avea convingeri democratice, așa că a poruncit 
ca urmașii săi să fie tratați la fel cu odraslele domesticilor. Nu 
numai la Leopoldsberg funcționa o asemenea practică, până 
şi fiilor suveranilor li se organizau clase cu elevi aleși din toate 
păturile sociale pentru ca viitorul autocrat să cunoască din 
timp mentalităţile viitorilor săi supuși. Şi să le poată controla.) 

Iniţial, copiii au așteptat cu nerăbdare acele lecţii în mij- 
locul naturii. Disciplina severă din sala de clasă era mai rela- 
xată în pădure, iar abatele Luscher a fost un bun cunoscă- 


2. Să ne aducem aminte că Simon „şi-a adus familia şi tot ce pu- 
tea muta de la Segrate, a cumpărat domeniul de pe Leopoldsberg, și-a 
adus şi funcţionarii fideli, şi servitorii credincioşi, i-a plasat pe toţi în lo- 
curile cele mai folositoare, a lăsat doar un singur bărbat de încredere 
la Castel, pe unul dintre fiii lui Ţipor, cu scopul de a tărăgăna cât mai 
mult procesele de succesiune. Nu de alta, dar era bine ca schimbările 
să se desfăşoare cât mai lent, spre a nu putea fi legate în nici un caz de 
evenimentele care au dus la moartea Celui de Al Nouăzeci și treilea. 
(Spre a feri averea de o posibilă confiscare pentru activitatea anti-im- 
perială a lui Pip, așa cum s-a întâmplat în alte cazuri. Numai că, în mod 
neașteptat, tocmai forţa gloriei postume a <Înţeleptului Lombardiei și 
al Piemontului> a oprit orice instanţă să se mai atingă de această cau- 
ză. Cel puţin, pentru o vreme” Spiritul revoluţionar şi, apoi, unificarea 
Italiei l-au repus pe Pip pe cele mai înalte culmi de eroism, iar acel Ţipor 
rămas la Segrate n-a avut o misiune foarte grea. Asta în vreme ce pe 
Leopoldsberg era mult de lucru, iar administrator era... un altŢipor.) 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 51 


tor al faunei şi al florii şi, pe deasupra, şi un excelent poves- 
titor. El nu i-a învăţat doar să deosebească plantele unele de 
altele, să le deprindă denumirile latinești și cele populare, să 
afle care dintre ierburi puteau fi folosite în bucătărie şi care 
(şi) în scopuri medicinale. Pornind de la etimologia cuvinte- 
lor, eruditul teolog putea dezvolta mituri legate de fiecare tip 
de buruiană, de fiecare fruct, de fiecare arbore. Multe dintre 
acele istorii le asocia vieților unor sfinţi, însă erau şi povestiri 
despre fapte ale eroilor populari proveniţi din persoane laice. 

Într-o zi, abatele Luscher tocmai le-a povestit copiilor des- 
pre nemurirea sufletului. Abatele Luscher a fost francmason, 
iar masonii afirmă, încă de la iniţierea în ordin, că ei cred în 
ipostaze și în viața veşnică. Așa că le-a dezvoltat elevilor săi 
ideile orfice şi platoniene, „toate preluate de la Pitagora, poate 
primul mason” (Fără să facă mare caz, Simon a trecut la cul- 
tul evanghelic, aşa că îşi putea permite între angajaţii săi şi 
un cleric mason. De la care a așteptat multe, dar de la care a 
primit puţin din ceea ce a sperat... În special, l-a dezamăgit 
că educatorul n-a reușit să facă din fiul său mai mare un per- 
sonaj disciplinat, apt să acţioneze necondiționat în „Marele 
Angrenaj, cum a denumit Al Nouăzeci și patrulea ansamblul 
comandamentelor naționale.) 

- Traiul nostru lumesc fiind doar o punere la încercare, 
adevărata viaţă începe atunci când închisoarea trupului este 
îndepărtată. Când începe adevărata viață? 

- 2 

- Când? Când?? V-am spus acum două secunde când: 
atunci când dispare închisoarea trupului. Deci, când începe 
adevărata viață? 

- Atunci când dispare închisoarea trupului, au răspuns 
copiii în cor. 

- Deci, când? 

- Atunci când dispare închisoarea trupului, au răspuns 
iar copiii în cor. 

- Deci, când? 

- 2 

- Când murim. 

Băieţii nu prea înțelegeau cum de viața începe cu moar- 
tea, deoarece știm cu toţii tocmai că moartea este cea care 
încheie viața. 

- Dar Dumnezeu, în marea Sa bunătate, nu ne judecă o dată 
şi pentru totdeauna pentru faptele noastre dintr-un singur trai 
pământesc, ci ne oferă şi alternativa de a ne îndrepta pe tim- 
pul celorlaltor ipostaze ce ne sunt date, după ce o vreme ne 
odihnim după ultimele încercări. Aceasta este o mare şansă, 
însă noi nu trebuie să ne bazăm numai pe atât, ci să ne stră- 
duim să nu avem nevoie să ne prezentăm la un nou examen, 
ci să ne purtăm cum se cuvine de fiecare dată. Căci fac o mare 
eroare cei ce se încredințează că au dreptul să greşească în 
viața prezentă fiindcă oricum vor mai primi o nouă ocazie 
de a-şi repara rătăcirile în următorul trup! 

Copiii şedeau în cerc în jurul învățătorului lor și muşcau 
din mâncarea adusă pentru dejun. 

- Văd că nu mă urmăriţi, s-a înfuriat abatele. Iniţial şi-a scos 
şi el pachețelul său — identic celui al băieţilor -, dar l-a pus la 
o parte nedesfăcut. (Trebuia să fie explicit!) Să luăm exem- 
plele din jurul nostru! Vă rog să fiți atenți şi să lăsați pentru 
mai târziu mâncatul! Să luăm exemplele din jur! Ce avem aici? 

- Un copac. 

- Ce fel de copac? 

- Un pin. 

- Aşa. Dar aici? 

- Un tufiş. 


- Acesta este un alun sălbatic. Așa. Și arborele şi tufişul 
sunt fiinţe vii. Chiar dacă nu se deplasează din loc, se dez- 
voltă din sămânţa lor, cresc, dau roade și, după o vreme, se 
usucă... Ă?... Ăăă? 

- Mor, a răspuns un copil. 

- Da, aşa spunem. Când vorbim între noi. Dar ia uitaţi-vă 
şi aici! Vedeţi gângania aceasta? Păi, n-aţi fost atenţi şi ea s-a 
speriat şi a fugit. 

- Eu am văzut-o, a protestat un alt copil. 

- Bine. Şi gângania aceea zicem noi că este tot vie. Ca şi 
pinul şi ca şi alunul sălbatic. (Aici abatele a făcut o scurtă 
pauză, gândind dacă să le spună şi numele latinești ale acelor 
plante şi ale acelei insecte. „Mai bine nu! Cel puţin, nu acum! 
Rămânând la <gânganie>, copiii au să-şi aducă aminte mai 
ușor ceea ce le explic”) Şi ca şi alte animale. Şi ca și oamenii. 

- Dar ce, și pinul şi alunul sălbatic au suflet? 

- Au. De te apropii cu toporul de un copac, el scoate sunete 
ca şi cum s-ar văieta. 

- Eu am fost cu tata la pădure după lemne şi n-am auzit 
niciodată așa ceva! 

- Înseamnă că n-ai fost suficient de atent. Și, deoarece 
a pregătit de acasă demonstrația, Luscher, gesticulând cu o 
creangă şi lovind tufişul, a scos dintre crengi leşul unei veve- 
rițe. Vedeţi? Sufletul acestui animal nu se mai află în corpul 
care se va descompune în curând. Unde se va duce acel suflet? 

- 91 

- Peste o vreme, poate într-un alt animal ori poate într-o 
plantă, asemenea acestui pin sau a acestui tufiş. 

- El... sufletul veveriţei ştie unde va merge? 

- Ce?! Tu ai habar în ce corp ți-a fost sufletul înainte? El nu 
ştie nici unde va merge şi nici în ce corp a fost. El, sufletul, tre- 
buie s-o ia mereu de la început, pentru a demonstra că poate 
duce o viață fără cusur. Căci, până atunci, el va tot fi supus la 
noi şi noi încercări. Aşa că vă spun încă o dată: încercaţi să vă 
purtaţi așa cum trebuie acum și după această moarte veţi fi vii! 

Copiii au rămas tăcuţi, cu privirile în gol. Semn că încă n-au 
priceput, şi-a spus Luscher, hotărând să reia lecţia mai târziu. 

- Acum puteți mânca! şi abatele a împins înapoi, printre 
crengi, trupul animalului mort. 

Al Nouăzeci şi cincilea a gândit chiar invers decât ceea ce 
ar fi nădăjduit clericul din partea sa: „Dacă mâine voi fi poate 
un pin, un tufiș, o gânganie ori o veveriță, măcar cât sunt om 
să fac ce-mi place” 

Ca să fie mai convingător, la următoarea ieşire în natură, 
abatele Luscher şi-a propus să-şi sperie puţin elevii. „Nimeni 
n-a putut fi vreodată convins să facă bine, dacă n-a fost spe- 
riat cu o posibilă pedeapsă!” 

- Vedeţi acest copac? Uitaţi cât este de scorburos! Şi cât 
este de putred... Dar de căzut tot nu cade. Încă! El rămâne să 
mai sufere pentru greșelile sale. 

- Ce greşeli?! 

- Greşelile pe care le-a făcut cât a fost copac și înainte de 
a fi fost copac. 

- Ce a fost copacul acesta înainte de a fi fost copac? După 
culoare, eu cred că înainte de a fi fost copac, a fost şopârlă. 

- Tu n-ai de unde să ştii asta! Poate că a fost un om rău, 
după cum trebuie să se chinuiască arborele acum. 

- Păi, dacă i s-a dat o nouă șansă, ce fapte bune ar fi putut 
face acum, cât e copac? 

- Toate fiinţele pot face fapte bune: sunt nenumărate pilde 
în care ni se povesteşte cum un peşte mare a salvat un prunc 
gata de a se îneca, cum un lup a avut grijă de un alt prunc, 
de unul rătăcit în pădure. Chiar nu de mult, ziarele au relatat 


52 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


un asemenea caz. Ori, de pildă, cum un copac a oferit refu- 
giu unui bărbat încolțit de animale sălbatice gata să-l sfâșie. 

- Nu toţi copacii au o asemenea șansă! Dacă nu-şi găseşte 
nimeni adăpost în coroana lor, ce vină au ei? a exclamat Al 
Nouăzeci şi cincilea. Copacul acesta poate că n-a avut nici un 
prilej de a face nici fapte bune şi nici fapte rele. Iată o ipos- 
tază fără nici un rost! 

Faţa abatelui Luscher se făcu roşie ca para focului. Fiul stă- 
pânului nu i-a fost prea drag de la începutul întâlnirii lor. Însă, 
cum taică-său era cel care-l plătea, trebuia să-și ascundă anti- 
patia. Uneori nu reuşea. Pe urmă îi părea rău. 

- Eşti un copil obraznic și înfumurat! Cine te închipui tu 
ca să poți pune la îndoială ordinea lucrurilor? 

- Dar de ce nu admiteţi că acest copac s-ar fi putut să nu 
aibă nici o şansă de a face nici rău şi nici bine? 

- Crezi că degeaba îi este tulpina atât de bolnavă? Lucrurile 
acestea nu pot fi înțelese cu una cu două! Trebuie mai înainte să 
crezi, pe urmă să înveţi și abia pe urmă ai să şi pricepi. Acesta 
este drumul înțelepciunii! Care este drumul înțelepciunii? 

- Să crezi, apoi să înveți și abia pe urmă să pricepi, au repe- 
tat copiii formula care le-a fost spusă de nenumărate ori. 

- Sau să luăm un alt copac! Unul sănătos de tot! Care o 
fi făcut fapte bune sau nu, însă care ajunge să fie doborât de 
securea unui țăran, chiar când este mai impunător, s-a încă- 
păţânat Al Nouăzeci și cincilea. 

- Şi tata a tăiat un asemenea copac, a întărit un alt copil. 
Atunci când am spus că nu am auzit arborele plângându-se. 

Din roşie ca flacăra, fața abatelui a devenit neagră. Nemai- 
putându-se stăpâni, s-a îndreptat direct spre Al Nouăzeci şi 
cincilea cu intenţia clară de a-l pocni. Pe urmă, i-a venit min- 
tea la cap şi s-a mulțumit să-i dea o palmă doar colegului fiu- 
lui stăpânului. 

- Asemenea acestui copac plin de scorburi veți fi şi voi, 
dacă veți continua să vă purtați în așa un hal! 

Amenințarea a avut efect. Copiii - chiar și Al Nouăzeci și 
cincilea - au ținut minte imaginea aceea din copilărie şi, mai 
târziu, atunci când sufereau un eșec, se vedeau asemenea 
arborelui pe jumătate putrezit. Şi lucrurile nu stăteau deloc 
bine: dacă bietul copac n-a avut, poate, nici șansa de a face 
bine şi nici şansa de a face rău, ei au avut acel privilegiu. Al 
Nouăzeci şi cincilea regreta că nu l-a întrebat pe abatele Lus- 
cher dacă Dumnezeu i-a dat şi regnului vegetal liber arbitru. 
Oare ce i-ar fi răspuns? 

Şi n-a fost copacul găunos singura amintire grea din con- 
ştiinţa acelor copii. „Pe Leopoldsberg, în apropiere de Viena, 
se afla un schit în jurul căruia circulau numeroase legende. 
Băiatului de unsprezece ani, unele dintre acele legende i-au 
inspirat o spaimă cumplită, iar abatele Luscher părea să fie cu 
atât mai încântat cu cât povestirile sale stârneau mai multă 
groază” a anticipat neîndemânatecul scrib. 

Schitul era locuit de un călugăr singuratec, pe care puțină 
lume putea spune că l-a văzut acolo. Sau altundeva. Şi nici 
cum arăta. Cei ce totuși l-au întâlnit susțineau ba că era foarte 
înalt şi îngrozitor de slab — „Păi, din ce să se îngraşe acolo, 
în codru?” -, alții ziceau, dimpotrivă, că monahul era scund, 
aproape un pitic. Însă toți erau de acord că avea părul și barba 
roşie, o barbă ce-i acoperea întreaga față, de parcă ar fi pur- 
tat mască. De aceea i se spunea „călugărul roşu” (A mai exis- 
tat un zvon cum că acea ființă nici măcar nu era bărbat, ci un 
animal învelit într-o rasă fără culoare, de murdară ce era. Însă 
acea spusă a fost demontată total de cei ce au reușit să şi stea 
de vorbă cu monahul, care, chiar de nu emitea decât o voce 
cu un timbru ciudat, era cu certitudine om.) 


Iar neîndemânatecul scrib a anticipat și faptul că abatelui 
Luscher, „fiul stăpânului nu i-a fost prea drag de la începutul 
întâlnirii lor. Însă cum taică-său era cel care-l plătea, trebuia 
să-şi ascundă antipatia. Uneori nu reuşea. Pe urmă îi părea 
rău” Așadar, abatele Luscher trebuia să-și ascundă antipatia, 
ceea ce nu l-a împiedicat să-l pedepsească altfel pe Al Nouă- 
zeci şi cincilea. În stilul său, stârnindu-i groaza. 

Într-una dintre excursiile prin pădure, fiul stăpânului, nu 
întâmplător împreună cu anumiţi doi prieteni - desigur cei mai 
obraznici dintre copii! —, s-a rătăcit de grup. Şi, ca şi în întâm- 
plarea cu veverița moartă din tufiș, şi de data asta Luscher s-a 
dovedit un regizor foarte îndemânatic: era din nou o zi înno- 
urată de toamnă şi, așa cum era de așteptat, a pornit și ploaia. 
Cei trei copii au nimerit în apropierea schitului „călugărului 
roşu” şi, cu inima bătându-le puternic, au pătruns în încăpe- 
rea singuratecă. Unde nu se găsea nici un fel de mobilă, nici 
măcar un pat adevărat, ci doar un culcuş din crengi şi frunze 
acoperit parțial cu o zdreanţă întunecată, iar, într-un colț, un 
blid. Atât! Dar măcar locul era bine acoperit și cei trei au reu- 
şit să nu se ude de ploaia ce cădea în rafale printre copaci. Ini- 
mile le băteau cu putere copiilor, însă ei erau mulțumiți: spiri- 
tul de aventură al vârstei le era pe deplin satisfăcut. Până ce... 

Până ce şi-a făcut apariția monahul. Apariţia sa s-a petre- 
cut fără ca oaspeţii schitului să-l fi simţit intrând: l-au văzut 
brusc, părea ireal, parcă născut direct din perdeaua de ploaie. 
Nici un zgomot, nici o adiere, nimic nu i-a anunţat sosirea. Din 
cele povestite de către cei ce spuneau că l-ar fi întâlnit, „călu- 
gărul roşu” nu s-a purtat niciodată agresiv. Doar că simpla lui 
apariţie era suficientă pentru a stârni groaza: fața îi era acope- 
rită în întregime de barba roşie, asemenea unei blăni, de nu 
i se vedeau nici pomeţii obrazului, nici măcar fruntea, ci i se 
întrezăreau doar ochii. lar când a rostit şi primele cuvinte cu 
vocea lui stranie, cu numeroasele falseturi — probabil fiindcă 
nu era obişnuit să vorbească — băieții s-au înghesuit unii în alții. 

„Ce animal o fi fost monahul în ipostaza precedentă, gândi 
Al Nouăzeci şi cincilea, încercând să găsească la repezeală 
un animal cât mai puţin feroce. Poate o vulpe, după culoa- 
rea părului”. Dar şi-a amintit imediat că tocmai în zilele ace- 
lea o vulpe turbată a dat iama în satul de lângă proprietatea 
tatălui său și că, până să reușească țăranii s-o ucidă, a omo- 
rât ea mai multe animale, dar și o femeie și un copil”. Arăta- 
rea nu era nici atât de înaltă cum li s-a părut unora și nici atât 
de scundă pe cum li s-a părut altora, însă era într-adevăr așa 
de subţire încât aveai impresia că în veşmântul murdar nu se 
ascunde nici un trup. „Călugărul roșu” parcă nici nu era tri- 
dimensional. Nici față de cei trei copii, ființa aceea nu a arătat 
semne de agresivitate. Şi, totuşi, simpla ei apariție, adăugată 
la poveştile sătenilor, i-a înspăimântat suficient. 

Câteodată se întâmplă ca momentele cele mai disperate 
să elibereze din noi energii nebănuite. În timp ce apariţia li se 
adresa cu vocea ei când înaltă, când joasă, iar băieții nu erau 
în stare, probabil şi din pricina groazei, s-o înțeleagă, fiul stă- 
pânului a apucat o ramură groasă de pe jos şi a țipat: 

- Dacă îţi închipui că poţi să ne faci vreun rău, te înșeli! 
Noi suntem trei, iar tu nu eşti decât unul singur! și s-a arun- 
cat înainte. 

Călugărul, „subţire ca o foaie de hârtie’, trăind mult în săl- 
băticie, a învăţat să se apere. Dintr-o singură mişcare, a evi- 
tat atacul, iar Al Nouăzeci şi cincilea a căzut, lovindu-se cu 
capul de pământ. Apoi şi-a pierdut cunoștința. 

S-a trezit în patul de acasă, după ce a aiurat vreme de două 
zile. În cea de a treia, abatele Luscher a venit în odaia sa și i-a 


3. Poate de aceea i-a și venit în minte asemănarea cu vulpea: 
pentru că groaza din ultimele zile tocmai de o vulpe se asocia. 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 53 


povestit ce s-a întâmplat: „călugărul roşu” nu a pricinuit nici- 
odată vreun rău cuiva, iar tânărul elev n-a găsit ceva mai bun 
de făcut decât să-l amenințe și să-i adreseze vorbe pe care cle- 
ricul nu-şi putea permite să le repete. (Al Nouăzeci şi cincilea 
nu-și amintea acele invective, însă cei doi băieți cu care a fost 
împreună în schit au confirmat cuvânt cu cuvânt spusele aba- 
telui. Poate că i-a pus Luscher să înveţe ce trebuiau să poves- 
tească, cine știe? Păi, Luscher, după ce a părăsit catolicismul 
nici nu mai era abate, chiar dacă pretindea și pe mai departe 
acea titulatură!) Multă lume n-ar fi suportat asemenea jigniri, 
continuă povestirea învățătorul. Asemenea jigniri în prezența 
unor martori! Doar faptul că mentorul ştia de la început că 
nu este nici un pericol l-a făcut să nu-i fie frică pentru copiii 
pentru care răspundea. 

- Eu răspund cu capul pentru integritatea voastră, iar voi 
vă purtați mereu ca niște nerecunoscători! Și nu altfel te-ai 
purtat și tu cu acel om nevinovat. Aproape un sfânt! După ce 
l-ai insultat în cel mai josnic hal, el ţi-a arătat și ție şi tovarăși- 
lor tăi că ar fi putut să facă orice ar fi vrut cu voi, dar, în loc de 
aceasta, v-a adus pe toți la mine, care eram cu ceilalți copii în 
imediata voastră apropiere. Că prea mult nu poţi lăsa singuri 
nişte pezevenchi asemenea vouă! Iar pe tine, cât eşti de greu, 
mi te-a adus chiar în braţe, că erai leșinat de frică. 

Şi ceilalți doi băieţi au povestit în mod asemănător scena, 
însă au mai adăugat că, atunci când „călugărul roşu”, cel „sub- 
tire ca o foaie de hârtie’, l-a ridicat pe Al Nouăzeci şi cincilea 
de jos, l-a ridicat mai înainte sus, deasupra capului și l-a ţinut 
așa vreme de mai multe clipe — de parcă ar fi avut în mâini un 
fulg. Copiii, martori neputincioşi, au fost convinşi că monahul 
va izbi de ţărână cu prietenul lor și că-l va face una cu pămân- 
tul. Şi în mod sigur că ar fi putut, dacă ar fi vrut, au mai afir- 
mat ei fără ezitare. Iar, după ce Al Nouăzeci și cincilea l-a ata- 
cat așa cum l-a atacat, nici nu s-au așteptat la altceva! Dar cu 
ei ce s-ar fi putut întâmpla? Deşi ar fi avut tot dreptul să-l facă 
una cu pământul pe băiatul acela atât de obraznic şi nepre- 
văzător, „călugărul roşu” l-a luat în braţe şi l-a adus cu multă 
grijă exact la abatele Luscher, aflat cu ceilalți copii în imedi- 
ata apropiere a schitului. 

Învățătorul era încredințat că deviza sa, după care „nimeni 
n-a putut fi vreodată convins să facă bine, dacă n-a fost spe- 
riat cu o posibilă pedeapsă”, va opera educaţional și în acel 
caz. Într-adevăr, ca şi „pedeapsa copacului găunos” şi schitul 
„călugărului roşu şi subțire ca o foaie de hârtie” nu i-a ieşit 
niciodată din minte Celui de Al Nouăzeci și cincilea. Numai 
că scenele atât de bine regizate de abatele Luscher le-a aplicat- 
o cu totul diferit de intenţiile mentorului. Cu totul diferit... 

Şi mai târziu, şi mult mai târziu, Al Nouăzeci şi cincilea 
a dat mai multe pilde din ceea ce a înțeles el din întâmplarea 
aceea. Când a citit şi poemul „Mănușa” al poetului şi drama- 
turgului Friedrich von Schiller, cele două personaje, „călugă- 
rul roşu” şi mândrul cavaler din poezie, s-au unit într-un sin- 
gur model, cu care a încercat să epateze de mai multe ori: fiul 
generalului Simon a înscenat situaţii în care să-şi arate în ace- 
eaşi măsură mărinimia şi disprețul față de rivalii săi. Şi poezia 
lui Schiller a interpretat-o în felul lui... 

La vârsta de douăzeci şi trei ani, bărbat căsătorit, reve- 
nit pentru puțin timp la Viena la biroul său de la bancă, s-a 
îndrăgostit de o tânără logodită cu un locotenent din subor- 
dinea tatălui său. Văzând că-i face avansuri inutile domnișoa- 
rei, a răpit-o în stilul romanelor la modă, a dus-o cu forța într- 
unul dintre multele chioșcuri bine ascunse în întinsa grădină 
a domeniului de pe Leopoldsberg, i-a smuls hainele de pe ea, 
după care... fără s-o atingă, a aşteptat ca ea să se îmbrace, i-a 
spus cum poate să ajungă la portița din spate, unde o aştepta 


o birjă. Vizitiul a primit ordin s-o ducă înapoi la Viena și să-i 
dea și o bijuterie destul de scumpă. De incidentul acela n-a 
aflat nimeni, femeia a refuzat cadoul, iar Al Nouăzeci și cin- 
cilea s-a simțit satisfăcut că a putut să arate că e capabil de 
orice, dar că este prea nobil pentru a face un lucru urât. (lar 
fosta domnişoară i-a povestit mult mai târziu doar celei mai 
bune prietene scena aceea de demult, ce spaimă cumplită a 
tras, dar şi regretul că nebunul tânăr nu şi-a dus până la capăt 
acțiunea. Nebunul tânăr pe care nu l-a uitat niciodată.) 
Patru ani mai târziu, eram deja prin 1864, în ciuda bune- 
lor relaţii păstrate de familia sa vreme de generaţii cu descen- 
denţii omului lor de încredere, Ţipor, a avut loc o ceartă cum- 
plită cu unul dintre fiii administratorului. Omul, devenit inde- 
pendent, a reușit să pună bazele unei bănci importante la Graz. 
(Relaţiile cu Simon au rămas excelente, generalul folosindu-se şi 
de afacerea „acelui Ţipor”, iar „acel Țipor” s-a folosit, la rândul 
său, de sprijinul puternicului general. La un moment-dat, legă- 
turile acestea au ajuns în presă, insinuându-se că Simon utiliza 
legendarul capital evreiesc pentru a-şi permite orice cheltuială, 
atunci când interesele i-o cereau. Bineînţeles, după două zile, 
ziarele au îngropat subiectul, care păruse inițial atât de gras.) 
Fără să ţină cont de relaţia specială dintre cele două familii, 
Al Nouăzeci şi cincilea îl presa pe fiul lui Țipor să-i garanteze 
un împrumut foarte mare și cel puțin hazardat. Bancherul l-a 
refuzat — după ce l-a informat, în prealabil, pe Simon. Profund 
ofensat, după ultima întrevedere şi ultimul refuz, într-o seară, 
Al Nouăzeci și cincilea a adus un grup de studenţi radicali care 
l-au atacat pe evreu la ieșirea din sediul băncii, l-au luat pe sus 
şi s-au îndreptat cu el spre cetăţuie, cu intenţia evidentă de a-l 
spânzura. Motivul: evreii sunt cei care, adunând în buzunarele 
lor încăpătoare şi jegoase banii şi averile oamenilor — ei nefiind 
oameni, ci unelte ale diavolului —, folosesc acele bogății pentru a 
supune întreaga lume. „Cum se poate ca ei să o ducă bine chiar 
şi atunci când tot poporul o duce prost? Uitaţi-vă doar la inelul 
acesta uriaș de pe mâna sa! Din prețul acestei bijuterii osten- 
tative s-ar putea hrăni, fără probleme, chiar și vreme de un an, 
o întreagă familie de buni creştini! Trecătorii asistau curioși, 
dar fără să intervină. Nici poliţiştii aflaţi în trafic n-au interve- 
nit. A intervenit Al Nouăzeci și cincilea, care, coborând dintr- 
un echipaj, l-a extras pe Țipor dintre cei ce-l duceau să-l spân- 
zure. (Aceia au lăsat surprinzător de ușor să le scape prada...) 
După ce l-a dus într-un loc sigur, l-a dat jos din caleașcă şi i-a 
spus: „Nu vreau să te mai văd!” (Pe urmă, când bancherul i-a 
propus un aranjament mai rezonabil pentru împrumutul cerut, 
distinsul domn" i-a trimis un bilet cu acelaşi conţinut: „Ţi-am 
spus că nu vreau să te mai văd!” Ţipor a văzut că şi-a făcut un 
dușman foarte de luat în seamă, chiar dacă — deocamdată! — 
se simțea protejat de general. Aşa că s-a oferit să-i trimită bani 
Celui de Al Nouăzeci și cincilea din propriul buzunar. Răspun- 
sul a fost același, „Nu vreau să te mai văd! Cu ceilalți membrii 
ai familie Țipor, fiul generalului a păstrat aceleași bune relații.) 
Şi, după cum vom putea constata, au mai fost şi nenumă- 
rate alte întâmplări în viața Celui de Al Nouăzeci şi cincilea ce 
n-ar putea fi explicate fără a aminti de „copacul găunos” (?), 
de „călugărul roşu” şi de poezia „Mănușa” de Schiller. 
„Nimeni n-a putut fi vreodată convins să facă bine, dacă n-a 
fost speriat cu o posibilă pedeapsă” a fost deviza abatelui Lus- 
cher, mentorul copiilor de pe Leopoldsberg, domeniul genera- 
lului Simon. Numai că, pentru Raul, așa l-a chemat pe Al Nouă- 
zeci şi cincilea, teoria lui Luscher a avut cu totul alte urmări. 
( Fragment din romanul CEI O SU TĂ — AGNUS DEI, 
în curs de apariția la editura Curtea Veche.) 


4. Ajuns între timp și el bancher, adică director adjunct la su- 
cursala vieneză a unei bănci solide. 


54 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


Dan PERȘA 


Din cutite şi pahară 


Trecuse mult de când fugise din Scăeni, dar colone- 
lului îi plăcea să-şi amintească, se lăsa dus parcă de 
mici valuri, într-o barcă, pe marea înspumată... Stă- 
tea în camerini sa, la al său secretaire, admira Arca lui 
Noe... o lucrare artistică... deşi era obosit, dar de-o 
osteneală ce-i aromea faţa... iată plăcerile cuminţi 
ale-unui obez, spuse... om prudent altfel... preveni- 
tor... care înainte să facă vreo treabă, priveşte în cele 
patru puncte cardinale, nu cumva... în vreunul din- 
tre ele se află... băieţii cu sâneţe, să-l puşte?... Peri- 
cole există destule... cui să mulțumim pentru ele... 
lumii... semenilor... ambițiilor pământeşti prea 
mari?... De ce, de ce să construiască el o arcă, doar 
visase întreaga viaţă la corăbii! De ce s-o pățească 
așa? N-a stat mereu în umbră... că doar nu era să iasă 
la iveală, acolo unde se dă ortul popii, sau, cu o vorbă 
mai puţin delicată, se crapă... Și-a înfrânat orgoliul... 
şi-a ascuns gloria... pentru a fi omul din miez, omul 
tăcut, omul care își tăinuiește victoria, omul care nu 
caută mărire, omul căruia i se închină toți, fără să-i 
ştie chipul. N-a cerut măcar consideraţia vecinilor, i-a 
ignorat... şi a fost ignorat... lar acum, iată, era Ale- 
sul... să facă Arca... Asta îi strica visele... nu se mai 
putea de-acum lăsa în voia lor... va fi nevoit să gân- 
dească... să facă socoteli... planuri... să mişte oamenii 
pe harta țării... O arcă... O privi, lucrarea, pe secre- 
taire... comandată la un artist lemnar... o arcă pânte- 
coasă... parcă burta lui Pantagruel ce respiră în somn 
cu mişcări potolite... dar fără eleganţă... arca nu-i ca 
o corabie... zveltă, sulegetă... țâşnind ca săgeata în 
zbor... purtată de vântoase ce-i suflă în pânze... zglo- 
bie... şi câte mai poţi spune de ea, ca despre-o fetiş- 
cană! Dalbă, nurlie, întoarsă din condei cu eleganţe 
caligrafice, cu mansarde la pupa... unde sirene, ițind 
capul din valuri, îți pot cânta o serenadă... cu lem- 


nul așa fin cioplit, de zici că-i perforaj de molii... cu 
suturi între părți având graţia îmbinărilor femeii... 
şi curburi... arcuiri... subţiri... flexibile... melodi- 
oase... Sub chila ei îngroapă orele şi astfel timpul se 
face sub ea un ocean... frumuseţe la pândă... un basm 
este etrava ei, poem catargele cu pânze înfăşurate pe 
lumină... Corabia e-o casetă de lemn moștenită... 
mângâiată de mâinile strămoşilor... dacă nu magică, 
misterioasă... 

Colonelul Vărzaru visează, arca nu-i place, prea 
butucănoasă pentru gustul său rafinat... obeză... 
obtuză... în apă e ca vaca lăţită în nămol, unde s-a- 
mpotmolit intrând vara ca să scape de tăuni şi zăduf... 
fără nimic sălbatic... când pluteşte pe ape e ca hipo- 
potamul... şi nimeni n-ar spune că stă vreun adevăr 
în ea de vreme ce oamenii zilelor noastre nu acordă 
adevărul decât frumuseţii... chiar şi când frumuse- 
tea e subminată de prostie... 

Colonelul se scobi într-un dinte fără să simtă 
durere, nervul murise... găsea o savoare să sugă acum 
din măsele... mai onorabil ca ăia care trag la măsea... 
răzbunare tardivă pentru anii de suferință... 

Dar Dumnezeu nu bate cu parul... durerea îl săgetă 
în pântec... îşi acoperi burta cu palmele... geme... 

Mâna sa caldă pe stomac îl alină puţin, se ridică din 
scaun, strânge mărunțişurile de pe masă şi scoate de 
după scrin un tub de arhitect şi din el o coală imensă... 
albă... acoperă cu ea biroul... Dintr-un sertar adună 
creioane colorate... dintr-o servantă scoate lada cu 
plastilină... dintr-un dulap trusa cu rigle şi compa- 
suri... îşi trece apoi palma pe hârtie... netezeşte cute 
imaginare... de fapt se concentrează... deja privea în 
gol... iată-l pe colonel... ia un creion brun... trasează 
cu el drumuri... Un creion verde haşurează păduri... 
câmpuri... lunci... altul, negru, biserici... apar cruci 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 55 


pe planșa sa... ar fi vrut să facă o hartă a țării... dar 
țara era bucățele... măcar a Țării Româneşti... dar şi 
ea era oropsită... era obligat să se rezume la o hartă 
politică... atât cât i-o cer interesele... nici mai mare, 
nici mai mică, asta-i harta politică... spuse el, bucu- 
rat de rima ce-o găsise... 

Se ridică, descuie lădița de pe masă cu o cheie ținută 
pe-o sfoară la gât, avea un lacăt mic... parcă pentru 
păpuşi... deschise capacul şi admiră în ea batoanele 
de plastilină frumos orânduite... Luă din cea porto- 
calie... modelă între degete un om... îl aşeză la o răs- 
cruce... pe altul într-un car ce zboară pe lângă-o turlă 
de biserică... îi dă ocol... şi-ar fi vrut, acum, să con- 
struiască Palatul domnitorului, al lui Vodă, dar ce 
căuta omul acela acolo... aşa departe... spre munți... 
hei, strigă colonelul la el... întoarce-te... i-ar fi datun 
bobârnac, dar risca să strice harta lumii... şi el o con- 
struise, colonelul, nu altul... se abținu... s-o înzoaie 
cu sânge de om. Ei, şi?, cât sânge omenesc n-a curs?, 
dar Vărzaru nu mai vroia să-l verse... se afla la o vâr- 
stă... când se simţea ca un sturz... era plin de chema- 
rea nesfârşirii câmpiei... peste care să tragă piuituri 
lungi... s-o străbată sunetele în lung şi-n lat... decât 
să mai taie cu spada, fie şi a dreptăţii, în carne vie... 
să îngroape lumea în șperlă... 

Vărzaru ocoli biroul, se apropie de munți, se 
aplecă... privi acel omuleţ... parcă, prin şvaiţerul 
ce era țesătura timpului îşi aminti de el... un cioban 
uscăţiv... pricăjit... cum îl cheamă... avea lapsus... 
dar îi veni apoi pe buze numele... Petrache... Petra- 
che Baciu... Colonelul, de bucurie că a dat de-un om 
cunoscut... nu se aştepta... să vină cineva dintr-o 
altă istorie... şi iată-l... de bucurie colonelul scoase 
din sertar un trabuc... se trânti în fotoliu, îl aprinse... 
şi nori grei suflă peste lume... înecând-o... Petrache 
Baciu tuși, i-au dat lacrimile, dar nu ştia de ce... câi- 
nele lui se uita la el, da din coadă, nu ştia să-l ajute... 
de ce stă aşa cocârjat... parc-ar voma... 

Colonelul se ridică, îşi duce mâinile la spate, cu 
trabucul în pumn, merge în jurul mesei, îi dă ocol, 
cu privirea ţintită spre coală... cu pieptul bombat... 
din când în când scoate de la spate mâna cu trabucul 
şi trage un fum... parcă era un popă cu cădelniţa... 
dar un popă al lui Scaraoţchi, nu al lui Dumnezeu... 
Cineva parcă-i făcuse conturul pleoapelor cu rimel... 
şi ochii săi au fason negru... ca picturile egipteni- 
lor... parcă sfredeleşte pereţii privirea lui... Hmmm, 
mormăi el mic şi-ndesat şi dând ocol lumii şi ţintu- 
ind-o cu privirea... şi înecând-o în vălătuci de fum... 
Alexandru Vodă Ghica... am lucrat pentru el... l-am 
pus pe tron... am crezut că un domn pământean va 
face bine ţării... dar n-a putut... n-are fața ca o cono- 
pidă?, iar în astfel de oameni să nu te-ncrezi? Fără 
voință, fără hotărâre... L-am slujit, dar nu i-am jurat 
credință... credință n-am jurat decât ţării... Acum a 
venit vremea să cadă... eu o să fac arca... Dar ce-i ţara? 
O scenă, ca la teatru... o scenă de marionete... tan- 
dre... sau agitate... şugubeţe sau şovăitoare... timide 
sau spasmodice... 


Colonelul oftează, odaia sa e împăturită în fum... 
arabescuri... arhitrave... acante, balustrade, contra- 
forţi... stâlpi... pereţi... au modelat trabucul său în 
aer... figuri aidoma celor sculptate, în zilele calde de 
vară, de nori: zei, viezuri, nimfe, câini, corbi... iar 
bătrânul acela bărbos, cu arcade largi şi-o sihlă de 
sprâncene ce-i curg în ochi, trebuie că este Dumne- 
zeu... 

Colonelul nu vrea să termine harta sa... harta 
lumii... asta din cauză că a fost obligat să se gră- 
bească... şi nu suportă să lucreze contra-timp... o ştie, 
a mai spus-o... planurile sale nu-s gândire, ci imagina- 
ţie... se cufundă în vise de el însuşi scornite... şi visele 
lui devin apoi realitate... N-au spus scriitorii despre 
el... că este Dumnezeu? Şi nu stă, oare, Dumnezeu, 
în odaia sa, Cerul, şi visează, iar din visu-i, unde noi, 
oamenii, umbre suntem, ne dezrobeşte, prin puterea 
Cuvântului Său, ca ființe reale... şi trăim... o vreme... 
şi plecăm, apoi, de pe lume, fără măcar să apucăm... 
să ne fi dumirit că ne-am aflat... în catastifele țărânii... 

Suntem doar vis, o emanaţie nu a gândirii, ci a ima- 
ginaţiei Domnului Dumnezeu... 

- Nu ţipa la mine!, strigă, panicat, Vărzaru... dar 
privim în jur, nu se află nimeni afară de el în came- 
rini, e singur, cine să-i fi vorbit, cine să fi ţipat la el, 
aşa cum pretinde? Vreun înger? Dar îngerii nu ţipă, 
mângâie... Un Arhanghel? Dar Arhanghelii nu ţipă, 
lovesc... Doar Dumnezeu l-ar fi putut certa... dar pen- 
tru ce să-l certe? Colonelul trece, între semenii săi, 
de om blând... bonom chiar... iar din cauza pânte- 
celui rotunjor, de om dedat plăcerilor terestre... cele 
venusiene l-au iertat... Dumnezeu îi bate pe oameni 
iertându-i... 

Oftează, rar se întâmplă să ofteze el... nu mai are 
poftă de planuri... de planuri întregi... doar în crâm- 
peie îi place să se joace... să-njghebeze mici schițe... 
embrioane... să înfiripeze idei mărunţele... firave ca 
viersul lui Ariel, abia auzite... să se lase dus de visare... 
iar visarea s-o lase să se scurgă, ca o ceață gingașă 
spre înalt... da, înțelege, nu mai suferă să cuprindă în 
minte întregul... să domine lumea... dacă tot se spune 
despre el că-i Dumnezeu... atunci de ce să nu stea, 
fără să mişte din vreun deget, fără să schițeze vreun 
gest?... de ce este el obligat, dimpotrivă... aidoma dia- 
volului, să robotească fără încetare... să colinde după 
suflete... să bântuie lumea... și în amonte și în aval... să 
caute s-o facă după chipul şi înfăţişarea sa.... În loc s-o 
lase cum a făurit-o Dumnezeu... blândă... fără griji... 
visătoare... Oftează Vărzaru și oftatul iese din el ca 
un nor de forma unei nicovale... de sticlă... cade pe 
duşumea şi se sparge... Va chema menajera să adune 
cioburile... cu mătura din paie... paiele, îşi aminti de 
ele... când li se taie spicele... ce rămân să mai fie?... 

- Ce s-a spart, va întreba, curioasă sau cucernică, 
ca toate femeile... 

- Castelul de cleştar... va spune el... sarcastic... va 
privi la cioburi cu regret... 

Castelul ce-a fost lumea... 

Dar să-şi alunge gândurile leneşe, nu-i timp de 
ele, ci să pună pe hartă un alt punct... luă un creion, 


56 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


scrise în transă: „Frăția... da, asta era de făcut, o fră- 
ţie secretă... Îşi trecu în revistă cunoscuţii... mulți... 
unii nici nu ştiau că el există... dar picioarele lor se 
mişcau după picioarele gândirii sale... care dintre ei 
s-o înființeze... să caute oameni deosebiți... nu tot 
din ăştia, doritori de bani şi putere... ci să aducă de 
acum în scenă visători... idealişti adică... avea drep- 
tate Petre, îl ascultase în crâşmă colonelul pe când pre- 
dica revoluția, mă rog, nu cu urechile lui... îl ascul- 
tase prin iscoadele ce-i raportau tot ce se petrece la 
Scăeni... încă mult înainte să descindă şi el, colone- 
lul, acolo... dacă tot ne ucidem, a spus Petre, de ce 
s-o facem în războaie, n-ar fi mai bine în revoluţii? 
Iar pentru revoluții trebuie visători, proşti adică... să 
nu ceară nimic în schimb... doar să poarte responsa- 
bilitatea... Rânji colonelul. În sfârşit, o idee... dom- 
nitorul n-a fost destul de tare împotriva ocupanţi- 
lor ruşi... s-a lăsat copleșit... şi i-a făcut duşmani pe 
toți românii... vor să scape de el... dar n-au cum... de 
aceea l-au convocat pe el, pe colonel... va pune la cale 
amănuntele, va presăra intrigile... va determina eve- 
nimentele... încât vodă să abdice singur... fără multe 
sforțări din partea opozanților săi... Colonelul clătină 
din cap... se gândea ce alt domn să aleagă... Lucrase 
pentru Alexandru Ghica... l-a pus pe tron... iar acum 
mitropolitul l-a chemat şi i-a spus: 

- Frate Anton... ştiu gândurile ce-ai nutri... ți le 
cetesc pe frunte... dar nu mai e vremea de loialitate 
pentru Vodă... când el strică ţara, de n-o s-o mai dre- 
gem în veci... a cedat prea mult... ruşinos... curaj ştiu 
că ai... spre binele ţării... nimeni altul n-ar putea... de 
aceea te-am chemat... ştiu că misiunea... e imposi- 
bilă... dar dumneata o poţi împlini... însă, ştii bine... 
doar dumneata poţi şti... 

- Soluţia?, interveni Vărzaru sec în gândurile prea 
chinuite ale mitropolitului. Altă revoluţie! 

- Da, frate Anton, recunoscu Mitropolitul Neofit... 
de doi ani facem planuri și, în sfârşit, după ce am pus 
cap la cap ce se petrece pe lume... în ţările din jur şi-n 
Europa... la concluzia aceasta am ajuns... Revoluția... 
Evidentă pentru dumneata... ai spus-o fără să răsufli... 
asta înseamnă că tot ce-am socotit mai multe lumi- 
nate minţi timp de doi ani, dumneata ai calculat într- 
o secundă... îți este la degetul cel mic... De aceea și 
misia ce ţi-o încredinţez e mare... pe măsura acestei 
puteri a judecății ce ţi-o ştim... Revoluţionarii, frate 
Anton, de multe ori pier fie în revoluții, fie după... ştii 
dumneata... îşi pierd capul... Eu şi toți prietenii mei 
ce lucrăm pentru ţară... minţi luminate... ne aflăm în 
pericol... Adevărata dumitale misiune este să găseşti 
o salvare... să construieşti colacul de salvare... 

Colonelul îşi trecu, în acea clipă, palma peste frunte. 
Mintea lui gigantică mişcă temeliile lumii, mută mun- 
ţii, dislocă marea din râpa ei... până descoperi soluţia: 

-O arcă, spuse, o arcă e colacul de salvare... 

- Faci dumneata cum ştii, spuse mitropolitul... Noi 
oricât ne-am gândit... 

- Negreşit am găsit-o... spuse colonelul... şi accept 
să mă apuc de treabă... o singură nemulțumire am... 
timpu-i prea scurt... avem puţine zile la dispoziţie... 


Iar acum, colonelul, stând în camerini sa şi înăl- 
țând vălătuci de fum din trabuc, era agasat de tre- 
cerea timpului.... Imaginaţia nu-i putea hălădui pe 
coclauri, aşa cum îşi dorea... adică, ei, bine, ce vor fi 
însemnând „coclauri” pentru el? „Coclauri” era uni- 
versul... Să hălăduiești prin univers şi să învârți ici un 
buton, dincolo să tragi o manivelă... şi datorită aces- 
tor învârteli... undeva să se petreacă, după un timp, 
o schimbare... şi alta în alt loc... şi tot aşa... până 
când, puse întâmplările cap la cap... laolaltă... planul 
să fi fost împlinit... Ori, când n-ai prea mult timp ca 
să te îndepărtezi de scenă... ca să baţi acei coclauri 
ai universului... ca să butonezi de la distanţă... poți 
fi văzut... deconspirat... amprentele îţi pot fi găsite 
la locul faptelor... în diverse puncte ale evenimen- 
telor... sau chiar poţi fi stropit de sângele celor ce-şi 
dau obştescul sfârşit... unii şi-ar putea da seama că 
eşti implicat... 

Stinse trabucul în scrumieră... apăsă chiștocul aşa 
tare încât îl storci... Luă un creion negru... desenă... 
chiar în livada casei sale, o arcă... Privi apoi în jur... 
Pe servantă se afla o oglindă. Se apropie şi-o ridică, îşi 
privi, îndelung, chipul... Cu creionul îşi înnegri sprân- 
cenele stufoase şi mustaţa. Era atât de caraghios! Un 
chip bătrân, cu sprâncene şi mustăţi de tânăr... Dar 
nu asta îl făcu să râdă în hohote... Mitropolitul şi ai 
lui s-au gândit la mica revoluţie... ce-l va răsturna pe 
Vodă Ghica... ei, şi? În locul lui va fi alt domnitor, iar 
fața lui va arăta, aidoma, a conopidă... Să schimb un 
domn... e-o bagatelă... O revoluţie de catifea... Văr- 
zaru bătea mult mai departe... la o revoluţie totală... 
Dar nu avea timp să umble pe coclauri. Să se lase vră- 
jii viselor sale. Socoti, scurt, că noua putere, îl va legi- 
tima... va fi mai departe mai marele uneltitorilor... 
intriganților... va fi tot el, dar sub alt nume... sub alt 
chip... va fi acelaşi ins bătrân, versat pe cât ridat... 
dar cu sprâncene şi mustăţi de tânăr... 

Pufni iar în râs, atât de brusc, încât saliva îi urcă 
prin nas... provocând usturimi mucusurilor sale 
nazale... O poantă la fel de frumoasă nu realizase de 
mult.... Din vremea bătăliei din Scăeni... când a dus 
la luptă pe acei dărăbani ce erau fiii sătenilor... ca să 
se ucidă între ei... Atunci însă efectul era numai este- 
tic, rezultat al cinismului... acum, practic... 

Se opri din râs. Evaluă cum l-a manipulat pe Neo- 
fit: „avem puţine zile la dispoziţie”, spusese el... câteva 
vorbe ce-l opreau să mai dea înapoi... de i-ar fi venit 
asta în gând, şi să compromită planul adevăratei revo- 
luţii ce-o visa Vărzaru... Avea să înființeze „Frăţia”... 
dar întâi să-l doboare pe Ghica, să pună alt domn 
şi să zvârle cu rușii din țară... Să-i salveze? Da, îi va 
salva... dar nu umblă ca Noe, să scape omenirea... ci 
doar câţiva din lumea veche... ca să conducă lumea 
nouă... Fără ei... n-ar mai avea nici el putere... cum 
să-şi mişte păpușşile fără oameni politici... când ei 
sunt sforile... 

Colonelul ţopăi, în acel ceas, prin odaie... imitând 
mişcările unui păpuşar ce-şi mână păpuşile în bătălie... 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 57 


Adrian BUZDUGAN 


Gloanţe pentru Andros 


INTRODUCERE ÎN EROARE (în care se vorbește 
despre multe fapte reale, despre castani şi despre 
poziţia mizerabilă a scriitorilor în societatea con- 
temporană) 

Fără îndoială, cititorul neavizat va rămâne cu gura 
căscată și-și va plânge familia hăbucită aflând cu o bucu- 
rie dureroasă că aventurile lui Corcodușă continuă. 

Pentru-cei care vor face feţe și vor spune: „Să mă ia 
dracu’ dacă mai înţeleg ceva”, este necesar să expun 
în câteva rânduri motivele înfiorător de veritabile din 
cauza cărora a trebuit să continui. 

Tocmai îmi scoteau cămașa de forță două asistente 
drăguţe când pe ușa sanatoriului intrară patru malaci 
cât Catedrala din Rouen. 

- Asta-i scriitorul? întrebară ei asistentele. 

- Da, ăsta e! mai răspunseră ele încercând să pre- 
vină un lucru groaznic, dar lucrul acela groaznic se 
întâmplă... 

- Mă, îmi zise unul dintre cei patru, tu ești ăla care 
ai scris despre Corcoduși? 

Când am văzut că se apropie de mine animalul care 
parcă înghiţise pe drum vreo douăj de enciclopedii, 
m-am apropiat să-l iau tare, să-i arăt că-s bărbat, că 
Corcodușă! a împrumutat ceva din mine... 

- Eu... 

„„„Dar tipul nu m-a lăsat să sfârșesc. 

- Mă, dacă tot ai început un lucru, termină-l! Să ştie 
lumea ce face Corcoduşă, să afle tot! 

Ultima lopată de dreapta m-a convins să spun un 
„Da, gâtuit de emoție. 

Deşi mă crezusem salvat, a doua zi, cu ajutorul unei 
dube cu trei bocitoare, am fost dus la editură. Din șut 
în şut am aflat unde e directorul şi am intrat. 

- Fiule, mă luă în primire o matahală cât Balzac, 
Sadoveanu și Tolstoi? la un loc, te aşteptam. Și mă 


sărută părinteşte pe fruntea albită de debilitate. Te-au 
anunţat că trebuie să spui tot ce ştii? 

Am mormăit ceva, dar directorul mă linişti imediat 
cu o privire ce amintea de concepţia despre moarte a 
lui Nietzsche. 

- Uite care-i chestia, Show Must Go On!... Dar vezi 
să fie ceva în genul lui Cioran, Eliade, că asta se caută 
și, pe cât posibil, vezi să fi fost cenzurat!... 

Acestea au fost ultimele lui vorbe, restul au fost 
câteva lămuriri de ordin structural... 

Așa că a trebuit să scriu: 


CAPITOLUL IV 
Moaştele Sf. Vicenţiu 


(despre culturile pretehnologice şi despre ochelarii 
cu lanțuri purtați din când în când de comisar. Des- 
pre prejudecățile din Italia secolului al XVII-lea şi 
despre povestea cu pomii spusă de Tap6 Me Kong. 
Despre infuziile cu muștar selectat şi despre drah- 
mele de plumb găsit la ultimele săpături din Kenya. 
Un amplu comentariu despre obsesiile lui Toffler.) 

În camera blindată din subsolul sediului Brigăzii 
8 Contrasecret, colonelul Louis Carmont se ridică cu 
greu din balia care-i fusese rezervată. Agenţii adunaţi 
erau numai ochi şi urechi. 

- Este clar, sublinie colonelul cu vocea lui de fost 
tablagiu înrăit, o nenorocire nu comes — cum spun 
englezii -, singură! 

La un semn discret făcut cu o cartuşieră, care până 
atunci nu părea să aibă utilitate într-o şedinţă de infor- 
mare, se făcu şi mai întuneric, iar pe monitorul calcu- 
latorului apăru o fotografie cu un puşti între doi şi şase 
ani, fugind şi mâncând floricele în același timp. 

Cu vocea sa de epavă, colonelul începu: 


58 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


- Andros Maleca, zis Tăunul sau Sadap! Născut 
la Atena. Data naşterii — incertă. La doi ani îi sparge 
capul lui maică-sa cu o cheie franceză, dar faptul este 
trecut sub tăcere. La 7 ani, bănuit de efective paranor- 
male, fuge în Israel. La 12 ani se întoarce în Atena ca 
să renunțe la studii. La 13 ani, primul viol. Scapă dato- 
rită intervenţiei soţiei primarului, care dealtfel era și 
victima... La vârsta de 14 ani, după ce capătă cetățenie 
română, în urma unei neînțelegeri cu părinţii adoptivi, 
dă foc la storuri. N-au existat supraviețuitori. Deferit 
justiției, scapă de sub acuzaţia de crimă aducând dovezi 
cum că este alienat și că poate aliena la rându-i. La 18 
ani, de majorat, dinamitează clădirea Spitalului Militar 
Central din Budapesta; 248 de morţi, un rănit. Intră în 
rândurile unei organizaţii de extremă dreapta în Ori- 
ent şi pe moment dispare. La 26 de ani se căsătorește 
cu Hama, o preoteasă indiană care în primul an îi dăru- 
iește trei copii, Halif, Hamar si Gama. Până la 29 de ani 
acceptă protecția consulatului englez. În urma dece- 
sului integral al familiei sale — accident de bombardier 
în Nevada — se leapădă de mahomedanism și urmează 
timp de şase ani, sub nume fals, Roland Vidange, Şcoala 
de Generali din Africa. Fiind acuzat de moartea profe- 
sorilor Foster şi Wood, scapă din lipsă de probe. În tim- 
pul războiului din Vietnam lucrează pentru băştinaşi 
și capătă maladia Becker. Din '80, trăiește în concubi- 
naj cu Octavia Stăniloiu şi este contactat succesiv de 
agenţia de spionaj britanică. Diverse: de obicei poartă 
o ținută suedeză, are o mare slăbiciune pentru crime, 
optează întotdeauna pentru legături duble... printre 
obsesii, prăjiturile cu melci şi kakii mici... 

În camera blindată din subsolul sediului Brigazii 8 
Contrasecret se lăsă o tăcere bestială. Primul se făcu 
auzit agentul Cooper a cărui proteză dentară prinse 
a-i clănțăni. 

-Vreau să vă anunţ, continuă colonelul greoi ca o 
borțoasă, că Sadap a trecut de cinci ore și douăzecişi- 
şapte de minute frontiera Franţei. Este de prisos să vă 
sfătuiesc să fiți prudenți şi cu băgare de seamă, ştiţi doar 
ce înseamnă Şcoala de Generali din Africa... făcu un 
semn cu cartușiera spre rânjetul semilunatec al copi- 
lului din fotografia anticolor: Ăsta e singurul fotou pe 
care-l avem cu Maleca. Dosarul lui a fost sustras în tim- 
pul primăverii pragheze de Garbo Corcoduşă... 

Efectul uşii zincate proiectate în perete fu o copilă- 
rie pe lângă răcnetul comisarului Corcoduşă: 

- Doamna Garbo Corcodușă, idee de pntermensch 
recrutată din greşeală! Măi... coptură, măi... drojdie 
genetică, comisarul nu mai putu, măi, gulie! Așa vor- 
bești tu de mama?! 

Colonelul Carmont se uită ca la ghitări. Agenţii, 
după un moment de buimăceală, ascunseră în grabă 
cărțile de joc, zarurile, blana de stejar văpsită-n culo- 
rile naționale ale Sudanului şi cele două jointuri care 
făceau ședința ceva mai suportabilă. 

- A fost o scăpare... se bâlbâi colonelul. 

- Scăpare pe XXXXX XX-XXX”! 

După ce-i băgă între maxilare un pumn de piulițe de 
24, un dos de palmă și o ceașcă plină ochi cu untură, 
se mai calmă. Se întoarse spre agenţi şi aceştia înce- 


pură să-și răsfoiască carneţelele cu însemnări despre 
prepararea de noapte a vânatului. 

- Băi, constipărilor, de Sadap se-ocupă neneaca. 
Cine obiectează ceva îl bag în Bellu pe numele meu! 

De păţit o păţi agentul Cooper, căruia iarăşi îi scâr- 
țâi proteza. 

- Juncane, ţie-ţi arde de impresii de călătorie?! Cu 
constituția ta stupidă crezi că mă înduioşeazi? Ştii 
Madonna lui Pierro della Francesca? îl întrebă aspru 
Corcodușă așa, de-o motivaţie. 

- Nu... 

- Ai citit Teapa clarinetistului sau Cartea cepei de 
Valentin Strană? 

Semn negativ. 

- Atunci cine naiba ţi-a băgat hoitul paralitic în 
poliție?! 

Comisarul nu mai aşteptă răspunsul... 


CAPITOLUL V 
Babaday-Baden-Baden Express 


(despre cina de patru persoane, fără excese, dată de 
comisar şi despre reperele fundamentale ale fisibili- 
tăţii în pădurile Năsăudului. Despre misticul Meister 
Eckhart şi despre preţul incredibil cu care se vinde 
oţelul la negru în spate la Brandemburg. Un pamflet 
despre exegeţii naționaliști care l-au stâlcit în bătăi 
pe tânărul Nicolae Bogza şi, în ultimele pagini ale 
acestui capitol atât de controversat, despre cum a 
plâns Deceneu la o nuntă.) 

„La naiba cu fraţii benedictini ai lui Rocco!” şi comisa- 
rul zvârli neglijent Pendula lui Alouette în lădița cazonă 
în care-şi ţinea ciorapii. (Aici țin să atrag atenția citito- 
rului care cunoaşte pendula italianului Alberto Rocco 
— supranumit şi Batthyaneum-ul Italiei, icoana rasați- 
lor — că degeaba se hlizeşte ca un depresiv intrat într-un 
depozit de ouă, degeaba dă telefon la Salvare şi poves- 
teşte înflorit despre comportamentul corcodușian şi, 
în plus, mai prăjeşte şi trei fire de piper alb pentru a-şi 
linişti pisica moartă de foame. Dragă cititorule, dragă 
cititorule, află că pendula atât de contestatului italian 
contrazicea trei principii pe care se baza armonia sa de 
receptor de valori: 1.) Literatura tehnicizată prin erudi- 
ţie deprimă; 2.) Hard-soft-ul literar se dovedeşte în cele 
din urmă inutil; 3.) Un ursuleţ Roosevelt cu baterii nu se 
mai poate numi jucărie. Ei, cititorule?! Nu-i aşa că acum 
îți mănânci din unghii şi-ţi trimiţi în şuturi vecina să-ți 
cumpere un bilet cu reducere pentru Alien XVII de-al nu 
ştiu câtelea Cameron? „Un amalgam, își continuă gân- 
durile metaminerale comisarul, reprezintă o intersec- 
ţie, nu un drum!” 

Înciudat, se îmbrăcă cu hainele de tweed, îşi îndesă 
pe cap o căciulă rusească cu clape și ieși cu concluzia că 
nu întotdeauna sâmburele poate reprezenta miezul. Din 
curiozitate intră în La Rotonde și ceru un J&B ameste- 
cat cu zeamă de scoruşe. 

Tocmai savura amestecul cleios cu care fusese servit 
şi se gândea la metoda cea mai simplă din multiplele pe 
care le avea între axioni în privința neutralizării lui Sadap, 
când simți în spatele său trapezoidal o prezenţă străină... 
Cât ai zice sturion sau cât ai realiza legătura dintre han- 
garul pentru dirijabile al lui Freyssinet şi pesimismul lui 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 59 


Goya, comisarul se întoarse. Schmeisser-ul de 9 mm, 
cu piedica trasă tremură în mâna-i vajnică când văzu ce 
văzu... Scumpule cititor, dă-ţi seama! Stinge-ţi mahorca, 
pune-ți paharul gol pe noptieră şi dă-ţi seama că zurli- 
ile pe care le-ai cunoscut, tipele planturoase din cauza 
cărora ai plâns în pernă prin adolescenţă şi schiloadele 
pe care le-ai văzut pe afişele sexy în decursul scurtei tale 
existenţe sunt egale cu o sumă de zerouri! Ca o dovadă 
de profesionalism, nu ţi-o voi descrie în totalitate... dac- 
aş face-o, ar fi ca şi cum ţi-aş spune par coeur fabula 
Sobieski şi turta... Cu tact, Corcodușă descărcă Schme- 
isser-ul în podea, îşi scoase căciula și pocni din călcâie: 

- Corcodușă, comisar de rangul întâi. 

Fetișcana, după ce-și undui șoldurile și dosul lat ca o 
lopată de miner, după ce se roti, punându-și în evidență 
torsul de gazelă şi sânii de ebonită, care ar fi băgat-o în 
desene animate pe Claudia Schiffer, după ce-i clipi din 
ochii ăia de susan şi-şi aranjă dintr-o mişcare laţele cas- 
tanii, îi borăi (adică îi şopti ca o boare): 

- Aziza Shammar, fiica lui Nahbar! 


Viorel DIANU 


- Pot să vă ofer ceva? o întrebă comisarul într-un 
impecabil accent veronez. Își puse şi un papion cu buline. 

- O rochie, două miare şi un culcuş! 

În drum spre hotel, Corcodușă îi declamă versurile 
scrise de Bismarck în pușcărie: 

- „Când taie steaua-n întunerec / Şi luna-i de lumină 
rece, / Atunci să vii, / lubito!” 

- Dar sunt deja aici, cheri! E compoziţie proprie? 

„Hm, îşi zise comisarul, joacă tare putoarea! Coefici- 
entul de proporţionalitate — 10, pragul de umbră — 0,7, 
deviația opțională — cca. 23%!, o caracteriză el în gân- 
duri şi-şi pipăi în fugă Schmeisser-ul. O pipăi şi pe ea. 

(fragment din romanul absurd Corcodușă '92) 


NOTE: 

1. că Corcodușă - cacofonie admisă doar în mediile aca- 
demice; 

2. întotdeauna se va urma doar ordinea alfabetică; 

3. o înjurătură clasică pe care comisarul o scăpă la draci. 


Vizita 


Deşi nu credea în superstiții, cum ar fi bunăoară să con- 
sidere ca neprielnică ziua în care se născuse, ultima 
a lunii iunie, Şerban Petria nutrea totuşi o supersti- 
ție fermă: că nu trebuie să se apuce de scris la o nouă 
carte, nici măcar la un capitol al ei, într-o zi de marți 
ori pe data de 13, la sfârşit de săptămână sau de lună, 
ci-cu precădere într-o luni, dacă se potrivea şi la înce- 
put de lună, cu atât mai bine. De data asta, lucrurile se 
potriviseră de minune: îşi sărbătorise aniversarea sâm- 
bătă, pe 30 iunie, când prietenii îl angajaseră la o între- 
prindere absolut seducătoare, să-i scrie monografia 
lui Mihai Soare, deci luni, pe 2 iulie, se putea înhăma 
bucuros la treabă, încrezător că o va duce la bun sfâr- 
şit în patru luni, cât i se acordase răgaz. După aniver- 
sare, atât de subjugat de fabulosul proiect, trei sferturi 
din noapte nu închisese geană peste geană, croind la 
planuri, iar dimineața o sunase pe Laura, soţia bunu- 
lui său amic, rugând-o să-l primească într-o vizită în 
după-amiaza acelei duminici. Puțin mirată, fiindcă nu 
i se dezvăluia scopul vizitei, dar amabilă ca orişicând, 
Laura îi acceptase dorinţa, iar el fremătă neastâmpărat 
toată ziua, până la ora cinci, când plecă de acasă. loana 
înțelegea pricina neastâmpărului său, fiindcă fusese 
martoră la discuţia şi angajamentul pe care şi-l luase, 
la masa festivă de ieri, în fața lui Traian Manta și Sever 
Craina. Din Dristor până la destinaţie avea o singură 
staţie de metrou. Cobori la Piaţa Muncii, cumpără un 
buchet de gladiole de la o florăreasă și o porni pe jos, 
nu avea mult de mers, spre Popa Nan. Blocul lui Mihai 
Soare se afla pe Aleea Vasile Lucaciu, între Calea Călă- 
raşilor şi Strada Matei Basarab. Tresălta voios, atât cât 
îi permiteau oasele şubrede, ştiind că prin incursiunea 
asta se va documenta în bună măsură cu privire la viața 
romancierului, pentru că, în ciuda faptului că-i fusese 
prieten, el era hotărât să nu scrie o biografie romanțată, 
ci o lucrare riguroasă şi obiectivă, relevând atât lumi- 


nile, cât şi umbrele unei existențe curmată tragic, fără 
să edulcoreze realitatea. Abia atunci, când va realiza o 
sinteză dreaptă, va aduce elogiul cuvenit autorului. 

Se cunoştea cu Mihai Soare de peste trei decenii, 
dar amănunte propriu-zise din viața lui, indispensabile 
acum, nu stăpânea, căci nu avusese niciodată indiscreția 
să le scormonească. Astăzi, iertat să fie, le va scormoni 
cu pasiune. Nu se îndoia de consimțământul afabil al 
Laurei, contând chiar pe cooperarea ei. Sună la interfon. 

- Cine e? 

- Şerban Petria. 

Nu mai zdrăngăni liftul până la doi. 

- Sărut mâna. 

- Bine ai venit. 

Îi înmână gladiolele şi se sărutară duios pe obraji. 
Laura îl conduse întristată în sufragerie. El cunoştea 
casa, mai fusese aici și îşi ocupă locul pe fotoliul prefe- 
rat de lângă bibliotecă. Dar spre deosebire de celelalte 
dăți, majoritatea joviale, astăzi era o întâlnire discretă 
şi delicată. Mihai Soare murise în urmă cu trei săptă- 
mâni în teribilul accident de pe Dealul Negru, catas- 
trofă din care şi el, care îi fusese însoțitor, se alesese cu 
leziuni grave, oblojite îndelung în spital. Nu s-ar spune 
că acum se afla într-o stare excelentă, ci ameliorată, iar 
de faţă cu Laura, marcată profund de pierderea soţu- 
lui, nu putea arbora o dispoziţie exuberantă. O urmări 
cum aranjează florile în vaza de pe măsuţa dinaintea lui, 
lângă portretul înrămat al lui Mihai. 

- Cum te mai simţi Laura? 

- Pustiită... 

Întrucâtva depășise faza dizolvantă a durerii răvăși- 
toare şi a hohotelor spasmodice de plâns şi se mai ali- 
nase. Încercă şi el o alinare: 

- Copiii ți-au susținut și îți susțin moralul, desigur, 
Răzvan cu Estela locuiesc în bloc cu tine, pe nepoți îi 


60 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


duci şi îi aduci de la şcoală, pregăteşti lecţiile cu ei... 
Asta înseamnă ceva. 

- Da, înseamnă mult... Doreşti o cafea? 

- Mulţumesc, să nu te obosești... 

- Nu mă obosesc. 

Acceptă cafeaua și pentru a mai crea un interludiu 
până la abordarea chestiunii de fond care îl mânase 
încoace... În zilele de după accident, Ioana, în afară de 
a-l fi avut pe el internat, o încurajase pe Laura din răspu- 
teri, pe timpul priveghiului îi stătuse ore întregi alături, 
Marian o întovărăşise în cortegiul funerar, apoi soția o 
frecventase în continuare, numai el o vedea a doua oară 
după nenorocirea aia. Prima dată îl vizitase Laura însăși 
la Central, jinduind sărmana să afle amănunte despre 
ultimele clipe ale lui Mihai, de la cine?, că fusese dus 
şi el pe lumea cealaltă..., acum îi întorcea vizita acasă. 

Laura îi aduse cafeaua de la bucătărie şi se așeză pe 
fotoliul alăturat, cu ochii întrebători, poate binevoia să-i 
limpezească vizita asta misterioasă. 

- Ieri mi-am sărbătorit aniversarea, Laura, şi... 

- Oh, tresări ea, iartă-mă că am uitat să te felicit. 

- Lasă, nu ai de ce să-ţi ceri iertare, e de înțeles. Voiam 
să spun că, în afară de voi, cărora v-am simțit acut lipsa, 
i-am avut ca oaspeţi tradiţionali pe Traian Manta şi 
Sever Craina. În discuţiile purtate, fireşte că nu puteam 
să nu-l evocăm pe dragul nostru Mihai... 

Se întrerupse, sperând ca ea să aibă ceva de zis. Nu 
avea. 

- Laura, prietenilor mei le-a venit o idee la care eu 
am consimțit entuziast: să scriu o monografie, până la 
Târgul de carte din noiembrie, despre viața şi opera 
scriitorului Mihai Soare. Şi pe care s-o lansăm la Târg. 

O lumină palidă răsări pe faţa ei îndoliată, dar tot nu 
scoase nici o vorbă. 

- Fiind atât de scurt timpul, sunt nevoit să încep lucrul 
chiar de mâine. O să mă ajuţi și tu? 

- Eu?... În ce fel? 

- Să stăm din când în când de vorbă. Te-ar deranja?... 

- Nu, nu cred. 

- Să-mi oferi detalii pe care eu nu le cunosc. 

- În măsura în care le cunosc şi eu... 

- Poate chiar intimități... 

- Şerban! 

- Să-mi arăţi actele şi documentele personale ale lui 
Mihai, mapele cu fişele de lucru, colecţiile de reviste, 
la care a colaborat sau în care se află interviuri şi cro- 
nici literare, cărţile cu autografe, manuscrisele, scriso- 
rile şi fotografiile, oricât de multe, rolele de magneto- 
fon, dischetele, CD-urile, casetele video, să-mi împru- 
muţi volumele pe care nu le am, jurnalul, dacă a ţinut 
vreunul..., tot-tot! 

Riscând s-o sperie pe Laura, dar preferând să fie răs- 
picat de la începutul începutului, își depănă dintr-o răsu- 
flare şirul insaţiabil de pretenţii. O scrută la sfârşit, să se 
convingă dacă a reuşit să-i clintească vreun strop dure- 
rea care o covârșea și s-o facă părtașă la tentativa lui. 

- Serveşte cafeaua! îl îndemnă ea. 

Sorbi o gură, pândindu-i reacţiile. Stană. Amintindu- 
şi însă brusc de ceva, ea se sculă și plecă grăbită la bucă- 
tărie, de unde se întoarse cu o farfurioară cu niște cubu- 
leţe de rahat pe un șerveţel. 


- Ia şi din astea... Așa îi plăcea lui Mihai să bea cafeaua. 

Încercă reţeta prietenului său, ca să-i mângâie ei 
amintirea. 

- Ei?... 

- Îmm!... 

- Dacă nu era fumător, lui Mihai îi plăceau dulciurile. 

- Şi eu le ador, pentru că nici eu nu sunt fumător. 

Cu o bucată de rahat, bău pe jumătate cafeaua din 
ceaşcă. 

- Deci, în legătură cu propunerea mea?... 

Multă. 

- Laura, ce am pus noi la cale, eu cu Sever Craina, ca 
unul să scrie monografia, iar celălalt s-o publice, repre- 
zintă un omagiu pe care i-l aducem lui Mihai. 

- Sunteţi minunați. 

- Vasăzică eşti de acord să-mi pui la dispoziție mate- 
rialele de care am nevoie. 

- Documente personale, fişe de lucru, manuscrise... 

- Tot-tot! 

- Nu e un sacrilegiu? 

- De ce?... avu el un rictus involuntar. Nu! o minţi 
cumva. Altminteri nu se poate. Crede-mă! 

Nu se aștepta la reticenţe din partea ei şi îl străful- 
geră o clipă temerea că proiectul va rămâne în aer. Vâri 
în gură altă bucată de rahat, sorbi pe îndelete şi restul 
de cafea, dându-i răgaz suficient să reflecteze. 

- Vezi tu, Şerban, eu nu m-am amestecat niciodată 
în lucrurile lui Mihai. Nu m-am atins de ce scria el nici 
din greşeală. 

Asta nu-l miră. Ioana nutrea aceeași discreţie în ceea 
ce-l priveşte. Nu-i citea cărțile decât după ce i se publi- 
cau și i le dăruia el cu dedicație; în perioada de înce- 
put a carierei lui, răbda şi câte cinci-șase ani până le 
avea în mână. Cu fragmentele de roman, nuvelele, ese- 
urile, interviurile lua cunoștință de asemenea după ce 
apăreau prin reviste şi i le arăta tot el. lar ca să tragă cu 
ochiul peste umărul lui când lucra, ori să-i frunzărească 
manuscrisele, nicidecum. Sora ei de la Sibiu o descosea 
uneori: „Ce mai scrie Şerban?” „Nu ştiu. „Păi tu nu-i 
citeşti hârtiile?” „Nuu!..” „Aoleu, ce i le-aş mai buchisi 
eu, mărunt-mărunt. Şi nu i-aș lăsa fițuică nescotocită. 
Dacă ar scrie cine ştie ce despre mine, care să nu-mi 
placă?..” „E treaba lui. Vezi ce a scris la sfârşit: dacă îți 
convine, zici că e despre tine, dacă nu, despre altcineva... 
Tu nu ştii ce e literatura?” 

Problema cu loana era însă alta: că o exaspera cu scri- 
sul său, săptămâni și luni de zile înțepenit la birou, fără 
să fie de nici un sprijin în casă, cum îi reproşa ea: „Iu 
nu faci nimic, nimic”, trebuind să-l ţină ca pe un trân- 
tor, iar când stăteau de vorbă, nici atunci nu era atent, 
cufundat în reveriile lui... Era imposibil ca soţ, recunoș- 
tea spășit. Dar cum să-și fi scris, altfel, cărțile? Cine îi 
spune?... Ieri, când Ioana va fi înțeles că lunile ce urmează 
le va consacra monografiei, va fi sărit în sus de bucurie 
că îi sacrifică vara şi n-o va duce nicăieri, sechestrând- 
o la domiciliu... Soţie de scriitor să tot fii! 

E probabil că şi Laura a fost chinuită aşijderi de 
Mihai, însă câtă durere în suflet acum, că o mântuise 
de acel chin! 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 61 


- Laura, nici loana nu mă spionează şi nu-mi cotro- 
băieşte prin hârțoage, dar asta nu înseamnă că tot ce am 
migălit eu nu îi aparține până la ultima filă. 

- Nici eu nu susțin. Recunosc doar că m-aș descurca 
foarte greu prin labirintul scrierilor lui Mihai. 

- Unde le ţine? 

- Acolo, îi arătă raftul sacrosanct. 

Era corpul de bibliotecă cel mai apropiat, cu două 
uşi cu geamuri zăbrelite. El putea să parieze că e acela, 
după atracţia inefabilă pe care o simţea să se aşeze pe 
fotoliul din preajmă, când intra aici. 

- Hai să vedem. 

Deschise larg ambele ușiţe şi rămase fascinat de pri- 
velişte: cărți, de bună seamă, pe câteșşitrele etajerele, dar 
pentru un scriitor ce lucru întrece în frumuseţe cărțile? 
Mai ales dacă ele îți suscită și un interes special... Însă 
mai existau acolo manuscrise, reviste tencuite în colțul 
de jos al raftului, o cutie în care se bănuiau a fi scrisori şi 
fotografii... Pe policioara superioară, jumătatea sa stângă, 
se înşiruiau manuscrisele, chitite în coperte de agende 
calendaristice, având lipite pe cotor titlurile şi numele 
autorului. Şerban extrase dintre ele pe al doilea: Cora- 
bia cu vise. Îl deschise şi se minună de ce vedea. Răsfoi 
filele... Dumnezeule, ce scris! Atât de mărunt, că trebuia 
să ţi-l apropii de ochi ca să-l descifrezi. Dar se descifra 
la perfecţie. Spre probă, parcurse un paragraf. Stârnit 
de curiozitate, începu să numere rândurile: peste opt- 
zeci pe o pagină, care era jumătate dintr-o coală. În plus, 
scrisul era atât de frumos şi de acurat, că îţi tăia respi- 
rația. Lamură. Pigulit cu creionul, căruia Mihai îi ascu- 
ţea probabil mina ca unui vârf de ac. Fra folosită hârtie 
cretată, ca să reziste la ştersăturile repetate cu guma. Pe 
manșşeta din stânga, adăosăturile, „penele', purtau semne 
specifice care se regăseau în text, unde trebuiau plasate. 
Se putea citi totul ca în oglindă, după ce te obişnuiai cu 
acea caligrafie minusculă. Dintr-o astfel de pagină, pe 
care Mihai Soare o avea ca etalon, ieşeau cel puţin trei 
de carte. Şerban scoase şi volumul tipărit şi căpătă con- 
firmarea. Nu-și mai putea desprinde ochii de pe foi. I le 
arătă şi Laurei, iar ea zâmbi melancolic, le ştia, pentru 
că le zărea adesea dinaintea lui Mihai, când intra la el cu 
vreo treabă. Cercetând manuscrisele mai departe, Şer- 
ban ajunse la Tâ/harul de pe cruce. Mihai Soare aban- 
donase creionul, înlocuindu-l cu stiloul și cerneala nea- 
gră. Scrierea devenise dintr-o dată mai pregnantă pen- 
tru vedere, dar autorul trebuie că se izbea de o dificul- 
tate majoră: nu mai putea şterge ce nu-i convenea cu 
guma. Schimbase şi coala cretată, care întina cerneala, 
cu hârtie velină. Fiindcă peniţa stiloului nu mai era cât 
vârful de ac, literele mai crescuseră, nu mult, totuși rân- 
durile scăzuseră de la optzeci la aproximativ şaizeci pe 
pagină, care continua a fi un etalon, pentru că din aceasta 
ieșeau acum două de carte. Dar cum făcea Mihai ca tex- 
tul să rămână la fel de frumos şi de limpede? În mod 
cert îl redacta mai întâi pe ciorne, transcriind paragra- 
fele de câte cinci-şapte-zece ori, până îi reușeau cum şi 
le dorea, după care le transpunea pe curat în forma defi- 
nitivă. Sau nu chiar... Deoarece și aici, cuvintele incon- 
venabile, musai de înlocuit, nemaiputându-le şterge cu 
guma le răzuia cu lama, iar dacă răzăturile se succedau 
şi străpungeau hârtia, decupa locurile deteriorate şi le 


împăna cu fâşii noi, ca niște intarsii, care nu se obser- 
vau decât cu lupa, sau de un ochi foarte ager și întor- 
când pagina ca să vezi lipitura. Pentru ce depunea Mihai 
atâta râvnă? Desigur pentru că aşa ştia el să scrie şi așa 
îi plăcea. Dar mai trebuiau intuite nişte motive. Care? 
În primul rând că osteneala sa îl conducea către un stil 
propriu, impecabil și luminos. În al doilea rând, scrii- 
tura asta miniaturală, ca de Biblie tipărită cu briliante, 
releva și o componentă de fond a cărţilor sale, dimen- 
siunea creştin-metafizică. 

Consultase şi ultimul manuscris, al romanului Îna- 
intemergătorul, din care selectă câteva file, şi îl puse la 
loc. Între aceste manuscrise atât de scrupuloase şi căr- 
tile finale era posibil să nu existe diferențe esenţiale, 
se va ocupa de caz istoricul literar care, vreodată, îi va 
publica lui Mihai Soare ediţia critică de opere, şi numai 
atunci scrierile sale se vor dezvălui în plenitudinea lor. 
Şerban, în monografia sa, va dezvălui mai presus omul. 

Mai departe începeau cărțile adevărate, douăsprezece 
la număr, trei de proză scurtă şi nouă romane, orânduite 
cronologic. Din primele, Mihai mai păstra câte două-trei 
exemplare, sporind până la şapte-opt la ultimele. Şer- 
ban scoase volumul de debut, Aventuri solare. Apăruse 
în 1973, la doi ani după tezele ideologice din iulie, care 
l-ar fi putut înrâuri. Titlul justifica oarecum suspiciunea. 

- Laura, nu am cartea asta, mi-o împrumuţi? 

- Dacă am convenit așa... 

Introduse filele de manuscris în volum, cerând şi pen- 
tru ele consimțământul Laurei, și așeză Aventurile solare 
pe colțul măsuţei. Îşi continuă investigația: istoriile lite- 
rare şi dicționarele în care figura Mihai Soare, etalate 
fălos pe etajera centrală, nu lipseau nici din biblioteca 
lui, fiind însuşi comentat în ele. Jos, în colțul din stânga, 
se suprapuneau pe trei șiruri înalte un fel de pache- 
tele, ca teancurile acelea de dolari de prin filme. Ce să 
fie? Unul după altul, Şerban le alinie pe brâul bibliote- 
cii. Se descoperi a fi jurnalul lui Mihai, scris pe calen- 
dare de birou, cuprinzând note succinte, de cincispre- 
zece-douăzeci de rânduri, cu întâmplările cotidiene. Pe 
banda care îl încingea pe primul scria: Însemnări zil- 
nice — 1971. Enigma privitoare la mesajul volumului de 
debut s-ar fi clarificat citind filele de jurnal, care înce- 
pea tocmai cu vacanța anului 1971. Nici pomeneală ca 
preocupările unui tânăr de douăzeci şi unu de ani să 
aibă de-a face cu politica. Şerban se linişti. Însă, ciu- 
dat, nu era de aşteptat nici ca obiceiuri bisericeşti să-l 
caracterizeze pe un student: să meargă la slujbele de la 
Catedrală, oficiate de Patriarhul Iustinian, să se împăr- 
tăşească, precum o făcuse pe 29 iunie, de Sf. Apostoli 
Petru şi Pavel... Hm! Lunile de toamnă evocau un eve- 
niment fericit şi mai definitoriu pentru un tânăr: iubi- 
rea dintre el şi o fată cu ochi negri. 

- Ia vezi, Laura, despre cine e vorba... Citește. Nu 
comiți nici un sacrilegiu. 

Ea preluă cu sfiiciune jurnalul și, încurajată, porni 
să citească. 

- Oh, povesteşte despre dragostea noastră! mărtu- 
risi emoționată. 

- Şi? 

- Cum ne-am cunoscut... 

- Zi! 


62 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


- Atunci, în urmă cu patruzeci şi unu de ani, ne-am 
întâlnit prima oară la o seară de dans de la IEFS. Mihai 
m-a invitat la dans, ca pe orice fată. Apoi, m-a invitat a 
doua oară şi, prinzând amândoi gust, am dansat toată 
seara... După care am plecat și am luat-o pe cheiul Gârlei, 
pas la pas, până la Piaţa Unirii... Undeva, sub un castan, 
ne-am sărutat, pe ascuns, să nu ne vadă nimeni, pen- 
tru că pe vremea noastră dragostea era tainică... Şi de 
durată... Şi unică, precum a fost a mea pentru Mihai... 

Transportată în amintirile unui timp îndepărtat şi 
ale unei iubiri totale, reluă pasionată lectura, să nu-i 
taie firul. Şerban ştia că e dator, la rându-i, să citească 
jurnalul, dar cum să-l smulgă din mâinile Laurei, până 
nu-l termina ea... 

Se întoarse spre bibliotecă, să mai caute. Acum, după 
ce scosese jurnalul din raft, văzu că în spate se ascundea 
încă un rând de cărți. Scormonind şi în dosul manus- 
criselor, al operelor originale, al istoriilor şi dicționare- 
lor cu sciitori, descoperi pe toate poliţele rândul supli- 
mentar: cărțile cu autografe. Începu să extragă dintre 
ele, la întâmplare. Aşa cum se aștepta, cele mai multe 
purtau dedicaţii convenţionale: „cu prietenie’, „cu pre- 
tuire’, „cu admiraţie”... Unii autori se vădeau cunoscă- 
tori mai buni ai omului Mihai Soare şi ai operei lui: 
„condei elegant”, „om delicat”, „degustător de verb rafi- 
nat”, „spirit subtil”.., sau: „romancierului veritabil”, „de 
mare forță”, „de adâncă analiză”... Surveneau şi apreci- 
eri poate excesive, fără a fi susceptibile de nesinceri- 
tate: „extraordinarului prozator”, „excepţionalului”, „uri- 
așului”.. Dădu peste câteva semnături cinstite. Sebas- 
tian Arcu: „D-lui Mihai Soare, cu sfiala care se înțelege, 
atunci când te afli în fața unui scriitor mai mare decât 
tine’, Dan Cosma, autorul unei plachete cu haiku-uri, 
subțire ca lama de cuţit: „Mă bucur că «jucăreaua» mea 
atrage atenţia unui scriitor de gabarit” Titus Ungureanu: 
„De la un scriitor din pluton, pentru unul din vârf”... 
Anumite dedicaţii erau personalizate, referindu-se la 
romanele Voievodul, Tâlharul de pe cruce, Prinţesa şi 
îngerii... Traian Manta: „Prietenului meu, «voievodul» 
literelor româneşti”, Constantin Dimitriu: „Prozatoru- 
lui autointitulat «tâlharul de pe cruce» care, îndurând 
patimile scrisului, e solidar şi cu soarta confraţilor de 
suferință”, Angela Stroescu: „De la o «îngereasă», pentru 
un «prinț»... Şerban nimeri şi romanul său, Dezrădă- 
cinaţii. El nu se pricepea, ca alţii, să ticluiască dedicaţii 
sofisticate, aluzive, memorabile..., ci echilibrate şi sim- 
ple. Iată: „Prietenilor mei cei mai dragi, Laura şi Mihai, 
cu bucurie și iubire”. De romanul lui, când îl desprinsese 
din rând, se mai lipise o carte, cu un autograf straniu, al 
poetului Damian Stanca, autor, ce e drept, al volumului 
de versuri Lacrimi volatile: „Lui Mihai Soare, să nu se 
evapore... Autograful era din luna mai. Cumva premo- 
nitoriu?... Peste puţin, beneficiarul „lacrimilor” se eva- 
pora, într-adevăr. 

Gata cu dedicaţiile!... O cutie albă, de carton, aștepta 
să fie şi ea băgată în seamă. Șerban şi-o aduse pe genunchi 
și îi săltă capacul, să dezvelească vreun pachet de scri- 
sori, ori vreun teanc de fotografii. Nu, înăuntru se aflau 
dischete şi CD-uri, inscripționate cu titluri de cărți. Dacă 
existau cărțile... Dar un CD, cu titlul generic Varia, îl 
ispiti. Mai luă două chite din jurnalul de pe brâul bibli- 


otecii şi i le așeză dinainte Laurei, s-o ocupe cu cititul 
cât mai mult, iar el merse la birou şi deschise calcula- 
torul. Introduse CD-ul în lăcaşul său și adăstă să i-l afi- 
şeze monitorul. Mihai Soare — Varia. O mie două sute 
de pagini. Ho-ho! La cuprins, materialul era structu- 
rat pe opt diviziuni. Reveni la început, să le deruleze 
pe rând. Capitolul Curriculum vitae oferea informaţii 
berechet despre autor: s-a născut pe 15 ianuarie 1950, 
exact la un secol după Mihai Eminescu, al cărui nume de 
botez îl și purta, a absolvit Liceul Sf. Sava în anul 1968 
şi Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene 
în 1973, a lucrat ca redactor la „Luceafărul”, „Flacăra”, 
„Viaţa românească”, a obţinut premiul Uniunii Scriitori- 
lor pentru romanul Culorile cerului... etc, etc. Un scurt 
segment, Poșta redacției, înregistra răspunsurile unor 
cerberi de la revistele literare, cărora novicele Mihai le 
încredinţase cu timiditate primele lui încercări prozas- 
tice. Numai încurajări, răstimp de un an, până la: „Am 
reținut povestirea Pădurea de pe colină pentru numă- 
rul viitor al «Luceafărului»” Evenimentul avusese loc pe 
2 iunie 1971, ziua de inaugurare și a jurnalului. Secțiu- 
nea Proze neincluse în volume cuprindea textele pe care 
și le refuzase fie autorul însuși, fie le dăduse cu picio- 
rul cenzura. Şerban nu le observase răsfoind manuscri- 
sele, însă erau transcrise aici pe o sută şaizeci de pagini. 
Sub titlul Corespondenta se succedau scrisorile, proba- 
bil o selecție, expediate sau primite de Mihai de-a lun- 
gul vremii. Eseuri reprezenta un corpus definitivat pen- 
tru tipar, dar nemaiapucând să-l publice, Mihai lăsase 
altuia sarcina să-i îndeplinească proiectul. Era și o Bibli- 
ografie exhaustivă a ziarelor şi revistelor la care Mihai 
Soare colaborase cu proze, articole, recenzii la cărți, 
confesiuni, interviuri... Compartimentul Referințe cri- 
tice, întins pe patru sute douăzeci de pagini, reprodu- 
cea cronicile literare despre opera lui. În fine, Jurnalul 
lapidar, care descria peste patruzeci de ani de viaţă, era 
transpus integral de pe acele file de calendar... Peste ce 
dăduse Şerban? Nu-și revenea din uluială. 

- O comoară! exclamă Laura din fotoliu, desprin- 
zându-şi ochii de pe jurnal. 

Incontestabil! ar fi putut răspunde și el, recunoscând 
în materialul adunat de Mihai Soare fundamentul vii- 
toarei sale monografii. Scoase CD-ul din calculator şi 
se ridică de la birou. 

- Şerban, nu te vei atinge de jurnalul ăsta până nu-l 
voi citi eu de-a fir a păr. 

- De acord. Am CD-ul... 

Îl ascunse printre filele Aventurilor solare şi rămase 
în picioare. Soneria de la intrare clincheti zglobie şi pe 
ușă năvăliră tumultuoși o fetiță și un băiat. 

- Mamaie, mamaie, apără-mă!... 

Când dădură cu ochii de străin, încremeniră. 

- Vrei să pleci, Șerban? întrebă Laura puţin mirată. 

Nu observase cum trecuse timpul, preocupată cu 
lectura jurnalului. 

- Voi reveni... Mai sunt sertare de cercetat. 

leşiră în hol. 

- Îţi mulțumesc pentru vizită, Şerban, şi pentru..., îi 
arătă „comoara” de pe măsuţă. 

- Sărut mâinile... 

Cât era însuşi de mulțumit, tacă gură. 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 63 


Elena CARDAS 


De 


. Ultimul atac 


Aşteptăm toţi pe metereze. Minunea Lumii este 
în spatele nostru, încă învăluită de un nor de praf. 
Afară se lasă o pâclă densă şi un frig care ne intra 
până în rărunchi. Abia zărim unde şi unde câteva 
focuri aprinse din resturile de lemn rămase pe 
satele suport. Unii au început să facă contrabandă 
cu-lemn, alții cu grâu. Cei fără scrupule cuceresc 
sau nivelează sate rămase fără apărare. Greu. Sfâr- 
şitul lumii şi neajunsurile ei. Eroul meu asteaptă în 
linişte, lângă mine. Privim în zare să vedem dacă vin 
spre noi şi de unde vin. Deocamdată doar cohorte de 
scutieri, druizi, legionari şi alții îmbrăcaţi în culorile 
K-Force, mărșăluiesc prin noroi. 

-Îți aminteşti ce a fost astă noapte?, îi zic ca să 
sparg tăcerea, cum până departe Minunile ardeau 
în flăcări? Cum era pe cer de ziceai că noaptea e zi? 

-Da. Fiecare lume îşi are până la urmă sfârşitul 
în felul ei. Şi cu ea, ne ducem și noi, ştiu. Uneori pe 
meterezele lor, alteori aici, aşteptându-i. Nu e nevoie 
să îmi spui. Atâta vreme cât vei mai juca, Babettu, eu 
voi fi nemuritor. Deci nu îmi pasă dacă mor acum. 

-Nu e vorba de moarte. E vorba de spectacolul 
lumii acesteia. Unde este? Până mai ieri cădeam şi 
ne ridicam, şi iar cădeam și o luam de la capăt. Acum 
de ce o fi aşa de multă linişte, asta nu înțeleg eu. 

-Or fi obosit toți. 

-Nu e oboseala. Nici eu nu ştiu. Nu îţi este frig?, 
zic eu strângându-mi pledul mai bine peste spate. 

-Ba da, dar sunt obişnuit. Nu de frig mă plâng. 
Nu prea îmi place să aştept. Mă scoate din minţi 
asta. Ştii? eu îi pot auzi pe toţi. Peste tot lumea e în 
aștaptare. Așteaptă o mică scânteie ca să aprindă 
cerurile. Eu m-am născut în lumea asta să lupt, nu 
să stau pe metereze şi să mă uit în depărtare. Crezi 
că vor ataca din nou? 

-Nu am idee. Trebuie să atace. Le suflăm în ceafă. 

Mă ia de după umăr şi ne încălzim unul lângă celă- 
lalt. Aproape că se lasă seara. Minunea noastră, ca 
o imensă piramidă de fier, lut şi lemn își lasă umbra 


peste satele din împrejur. Până să punem steagul sus, 
nu mai era atât de mult, dacă Eliții şi cei din Farmers 
nu ar fi dat în noi. 

-Nu mi-am imaginat nicicând că e mai greu să 
aştepţi decât să lupti, Babettu 

-Ştiu. Mă gândeam aşa, că nu ai nici un nume 
special. Nu am apucat. Ce zici? Ai vrea un nume? 

-Un nume. De ce mi-aş spune altfel decât acum? 
Eroul lui Babettu. 

-De ce? E atât de simplu să îți dau un nume, meriți 
măcar atât. Călărețul singuratic, ce zici? 

-Nu, de mult nu mai sunt singuratic, mereu am 
fost cu tine. Deci ar fi o onoare să îţi port numele. 

-Cum zici, eroule. Și dacă nu o să mai joc? Mă 
bate aşa, un gând. 

-O, asta nu îmi spune. Lasă-mă să îmi imaginez 
că după lumea asta voi renaşte. Și că o vom lua de la 
capăt. Nu am dus-o chiar aşa de rău, noi doi, împre- 
ună de atâţia ani, nu-i aşa? 

-Nu, chiar ne-a fost bine pe serverul ăsta. De ce 
tresari? Se vede ceva? Dincolo de metereze? 

-Nu, Babettu, doar Steaua Sudului. O vezi? Cred 
că e steaua noastră norocoasă. 

-Asta nimeni nu știe. Dar vom vedea cât de curând. 
Se mai vede altceva? Dincolo de metereze? În afară 
de ai noştri? 

-Nu, stăpână, deşi eu îi pot auzi. Sunt acolo. În 
aşteptare şi ei, ca şi noi. Cei din sud s-au pus în miş- 
care, dar vor ataca în Elite, nu în noi. 


Eroul meu a îmbătrânit incredibil de repede 
în doar câteva zile. Pentru el, fiecare zi e mult mai 
lungă. De fapt, el nu doarme niciodată. Mă uit la el 
şi de sub coiful lui, acum plin de praf şi de sânge, 
ies şuvite grizonate. Faţa îi este brăzdată de riduri 
adânci şi buzele îi sunt de culoarea cireşei putrede. 
Pe mâini pielea îi este aspră, zbârcită şi i s-au ivit 
pete brune. Nici eu nu cred că arăt cine ştie ce de 


64 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


atât nesomn. Ahille mai are puţin şi va veni să preia 
schimbul. Lumea asta nu se poate pune în mișcare 
fără unul dintre noi. O fi adormit şi el cu capul pe 
tastatură, cine ştie. 

Minunea lumii, lvl 88. În așteptare lvl 89. Ham- 
barele sunt pline. Din fericire catapultele le-au lăsat 
în picioare pe toate. E un moment de linişte, după 
ultimul atac, al celor din WAO. Câţiva lupi se aud 
urlând în oaza de pădure de lângă sat. Praful şi pul- 
berea s-au așezat pe pământul ud și au luat cu ele 
mirosul de carne şi sânge. Acum miroase a primă- 
vară, neaşteptat. Stăm în locul nostru de lângă mete- 
reze şi ne uităm spre Minune, în tăcere, ne uităm la 
muncitorii care s-au apucat să rezidească ce s-a dărâ- 
mat peste zi. Ahille, Rosoner0, Zohan, Metallman, 
Nosferatu, Bis, şi acum eu, Babettu, stăm la cârmă. 
E sufocant de multă lume pe satul Minunii. Nu mai 
este nici o lege, nici o ordine, scutieri şi măciucari 
veghează acum împreună şi aşteaptă. Mâăine va fi 
înfruntarea de final. Toți tac, ori vorbesc în şoaptă. 
Sunt obosiţi. Vor să se termine. 

-Ce este, stăpână? La ce te uiţi? 

-Mă uitam la Minunea noastră. Nu ne este dat să 
o vedem la lvl 100 serverul ăsta. Am auzit că Eliții 
încă mai au hammere în joc şi că au pornit a doua 
oară pe noi, cei din WAO au ieşit din cursă. Este 
imposibil să rezistăm. 

-Şi te plângeai acum două zile că nu sunt artifi- 
cii pe cer. Se pare că pe cerul nostru au fost cele mai 
multe artificii de pe lumea asta. Le-a fost frică de noi. 
Şi totuşi, eu nu înţeleg. 

-Ce nu înţelegi, eroule? 

-Suntem o alianţă de prieteni. Am jucat cinstit, 
am avut armate mari, am fost mereu în topurile celor 
mai buni jucători de pe server, de ce nu am câştiga? 
Am avut cele mai mari armate, cu cei mai activi jucă- 
tori, cu cel mai mare defens, cum de vom pierde? 

-O, eroule, tu vezi travianul ca pe o matematică. 
Dar nu este aşa, mai este şi norocul, şi strategia. 

- Te văd senină, stăpână. Cum poţi accepta așa 
senin? Cum poți să pierzi cu seninătate? 

-Eroule, tu nu ai înțeles că Minunea asta nu este 
decât o umbră? Adevărata minune în acest joc nu 
este cea înspre care ne uităm noi doi acum. Minu- 
nea este cea născută în sufletele noastre, în nopțile 
când trimiteam de ici-colo defensul să ne apărăm 
camarazii,când trimiteam resurse la cei cu artefacte, 
în nopţile când ne trezeam numai ca să trimitem 
croop, să ajungă builderului la vreme, să nu moară 
de foame soldaţii, este în prieteniile din alianță, în 
ieşirile noastre la bere, minunile sunt în real life, nu 
aici. Aici, lumea asta, e doar o umbră, un pretext. 

-Şi acum, ceilalți? WAO... Minunea lor se vedea 
până la noi, deşi sunt departe, mai aveau câteva ore 
şi puneau steagul sus. Am auzit că au fost dați jos 
de cei din sud, de oamenii lui wiz. 

-Da, Rolland. El i-a oprit să pună steagul primii. 
L-ar fi pus, dacă ar fi știut să ne prețuiască serviciul 


de rândul trecut, când nu am dat în ei. De data asta 
poate vor învăţa că şanse din acestea nu se întâm- 
plă a doua oară. Au dat în noi, prietenii noștri din 
Sud au dat în ei. 

-Am auzit, stăpână, că Ahura Mazda rămâne cu 
armata la vatră, refuză să atace în aliați. Deci mai 
există şi principii şi caracter în lumea Travianului. 
Nu îi pune pe toţi la grămadă. 

-Nu ştiu, vom vedea. Zilele astea se dau fel de 
fel de zvonuri false, nu mai poţi avea încredere în 
nimeni. Fiecare doreşte ca Minunea lui să ajungă la 
100 de nivele şi să pună steagul victoriei sus. Minu- 
nile astea? Un nimic, o adunătură de biți. Nu e vorba 
de zidul acesta unde trudim zi și noapte de două săp- 
tămâni, nicidecum. Ci de ceea ce zidim fiecare din- 
tre noi pe dinăuntrul nostru. Orbiţi de orgolii, căl- 
căm peste orice, peste prieteni şi aliați chiar. Asta 
este partea care mă va face să renunţ la Travian. Îmi 
este destul câtă mizerie văd zi de zi în real life. Dar şi 
aici e la fel. Oamenii rămân oamenii care sunt, jocul 
nu îi schimbă, nu îi face mai buni, cum am tot spe- 
rat, ascunși în spatele monitoarelor. Căutam o altfel 
de lume. Dar nu este, deci la ce bun să mai rămân? 

-Eu tot nu cred că vei renunţa la joc. Am ceva 
pentru tine, stăpână. Nu ştiu dacă ziua de mâine va 
mai fi pentru mine... să nu îmi refuzi darul. 

Îşi duce mâna sub veston şi de acolo scoate o cutie. 
O cutie cu o cheiță mică. Învârt și deschid. 

-De unde ai ştiut că îmi plac? 

-Eu ştiu multe, stăpână, doar tu m-ai creat, nu 
sunt nimic mai mult decât o plăsmuire a imagina- 
ţiei tale, dar îmi place. Să nu crezi niciodată că voi 
rămâne aici. Chiar dacă vei renunța la travian, ori- 
unde vei fi, vei lua o parte din el cu tine. Iar eu voi fi 
cu tine şi în real life. Voi supravieţui. O să vezi. Unde 
vei fi tu, voi fi şi eu. Aşa cum este muzica în această 
cutie. Trebuie doar să îți aminteşti de ea și să o des- 
chizi uneori, când ţi se va face dor. 

Dimineaţa m-am trezit buimacă. Am adormit, 
fără să ne dăm seama, eu şi laptopul îmbrăţişaţi. Pe 
media player se repeta aceeaşi şi aceeaşi melodie. 
Visasem că toată lumea râdea în hohote de armata 
mea. Traian postase pe blog atacul meu asupra lui 
Lorenzo şi primeam fel de fel de comentarii pline 
de răutate. 

-Ați văzut, ce bulină se dădea şi cu ce a atacat?? 

-Hi, hi, hi, Babettu chiar e nooob în travian, Nixon 
are dreptate.. 

-Hi,hi,hi... 

Vocile creşteau în intensitate, generând ecouri 
sinistre, străpungându-mi timpanul până m-am ridi- 
cat din pat. Cât o fi ceasul? 6.15.. fir-ar... atacul meu 
a ajuns.. nu, ce zi e azi? Travianul ... dimineaţa ... 
seara, visul ... relitatea... ce zi o fi? Aha, e marți dimi- 
neață... durează ca să îmi adun memoria şi să decid 
în ce lume vreau să exist azi. În lumea reală trebuie 
să îmi fac cafeaua, nu există nici un Nixon care să 
mi-o servească la pat. Mă târăsc în baie să mă spăl pe 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 65 


ochi. Oglinda este nemiloasă. Am cearcăne, aseară 
am stat pe Minunea Lumii până pe la 12. A preluat 
Ahille ștafeta şi după el Zohan, și apoi cine mai știe 
cine, şi ei or fi arătând ca nişte strigoi, nu numai eu. 
Catapultele mele trebuie să ajungă diseară la 6,15. În 
câteva ore trebuie să dau drumul la cavalerie. Ce vor 
mai râde de mine... voi ataca Minunea Eliţilor doar 
cu catapulte şi pedeştri, cavaleria va ataca separat 
pe satul cu planurile de construcţie, e pe drum de 
azi noapte. Mai este o jumătate de oră până la atac. 
Ahille vrea să le fure planul, iar fără plan nu exista 
Minune. Genial Ahille. Păcat că nu mai avem armate 
de rupt. Filtrul de cafea fâsâie, semn că nu mai are 
apă. Torn tot ce este lichid într-o cană mare, să îmi 
ajungă până diseară. Zahăr şi lapte, să îmi pansez 
ulcerul. 15 minute. Happy se apropie de mine şi îşi 
pune capul pe picior. 

-Ştiu, vrei afară, mai rabdă 10 minute. 

Bucuros că l-am luat în seamă, zgreapțănă cu laba. 

-10 minute, băiete şi te scot afară. 

Îmi trag blugii, îmi pun pantofii, hanoracul. Încă 
3 minute. 2 minute. 30 de secunde. Nu a fost să fie. 
Toţi caii s-au lipit de zidul Eliţilor... ufff... Mă uit în 
trezorerie. Planul e tot la Eliți. Mă uit pe rapoartele 
de luptă. Mircionius se lipise şi el de zid, la câteva 
secunde în urma mea, nu reuşise să fure planul. Tre- 
zoreria fusese demolată dar eroul lui era mort. Nici 
un soldat nu supraviețuise. Am fost cât pe ce! Armate 
pierdute. În fine, cine nu riscă nu câştigă, cine riscă 
mai şi pierde. Dar Ahille avusese dreptate. Dacă am 
fi furat planul, Eliții rămâneau cu Minunea la lvl 98 
si nimic nu îi mai putea salva. 

-Hai, Happy, să ieşim. Câinele dă bucuros din 
coadă și mă urmează. 

Primul meu hammer era sortit să fie un fiasco. 
Undeva, înăuntru, doare asta. Acum doi ani Babettu 
era cont în NE-Force. Un wing, în imperiul con- 
dus de Nixon. Dau eu din coate, începător în joc ce 
eram, mă descurc satisfăcător, fac şi al doilea sat dar 
dă Nixon o circulară, se face recensământul popu- 
laţiei în împărăţia lui. Eu, ce populaţie?, mai nimic. 
Nixon dă o nouă circulară, cine nu are armată cel 
puţin egală cu populaţia nu are ce căuta în alianţă. 
Discut cu liderul de wing, îi explic, nu am putere 
economică să fac armata, am nevoie să mă dezvolt 
economic. 

-Farmează. 

-Joc defensiv, nu pot să farmez cu scutierii 

-Fă pedeştri şi farmează. Atacă şi fură resurse. 

-Frate, dacă fac armată acum nu pot să progresez 
economic, dacă nu progresez economic nu pot să fac 
armată, nu pot să fac și armată ofensivă şi defensivă 
în același timp. Şi nu îmi place să fur de la alții dacă 
pot să produc singură resursele. 

Nu am ajuns la nici un rezultat. Adică s-a ajuns la 
unul, am fost scoasă pe tuşă şi propusă pentru far- 
mat de către alții. Aşa l-am cunoscut pe Ahille şi am 
intrat în Knights. Îmi zice: avem nevoie de defenderi 


buni, până la urmă serverul îl câştigă defensiva. Glo- 
ria o au cei ofensivi, dar serverul îl câştigă alianța care 
adună pe Minunea Lumii cea mai mare defensivă. Am 
terminat sezonul trecut trimițând defensivă.. la WW 
Ahille... care a reușit în următorul sezon să constru- 
iască nivelul 100 şi să câştige serverul. Ne Force şi Kni- 
ghts duşmani. Dar că nici măcar victoria nu a reuşit 
să îmi şteargă amintirea gustului rânced pe care l-am 
simţit când Nixon a ordonat condamnarea mea la 
moarte. Încă mai visam la clipa în care la un final de 
server voi ataca cu o armată impresionantă direct pe 
Nixon, voi demola măcar 20 nivele din Minunea lui 
şi în a doua secundă îi voi trimite sarcastic un mesaj. 

-Îți amintești, mai demult, m-ai scos din alianță 
pe motiv că nu am suficientă armată... acum crezi 
că este suficient de multă? 

Finalul? Finalul îl decid zeii travianului. Finalul 
este că între timp Knights şi Force au făcut pace, 
ne-am războit întreg serverul cu Elite, iar Nixon 
mi-a devenit prieten pe cinste. În joc și în viaţa reală 
deopotrivă. lar armata destinată să îl nimicească am 
pus-o la dispoziția alianței. Când Ahille a avut nevoie 
de ea am zis prezent. Am uitat că o făcusem pentru 
propria mea răzbunare. 

Babettu şi Nixon? Ahille, Goryla, Pep, Nemurito- 
rul, TK, Tazi, etc, etc, etc....puneţi vreo 400 de nick- 
uri aici...Ne vom despărți prieteni. Mulți spunem că 
e ultimul server. Spunem asta de vreo 2 ani încoace. 
Nici noi nu credem ce spunem. Nu există învingă- 
tori sau învinşi cum nu există travianiști dezertori. 
Unii, ce-i drept, se retrag la vatră o vreme. Unii se 
însoară sau le naşte nevasta, au examene ori pleacă 
la muncă în străinătate. Dar cine a gustat din travian 
măcar odată, va visa multă vreme că primeşte ata- 
curi, că trimite senatori ori coloniștii şi așteaptă cu 
înfrigurare să vadă steagul pus sus pe Minunea ali- 
anţei. Va răsfoi mereu albumul cu fotografii. Se vor 
urca în tren ca să se întâlnească la o bere cu priete- 
nii din alianţă, să cinstească cum se cuvine cuceri- 
rea unui plan sau pur şi simplu fără nici un motiv. 

Nu ştiu ce este în laptopul altora, dar în al meu există 
un folder “Travian” unde îmi salvez cele mai impor- 
tante evenimente, care are și va avea multe copii de 
siguranţă. Nu de alta, dar în caz că îmi fură vreunul 
din spionii Elite laptopul să iau una din copii de pe 
stick sau CD şi să o transfer în următorul, și în urmă- 
torul, şi în următorul laptop.... Copia, ca şi admiraţia. 

Happy îşi găseşte repede tovarăş de joacă. Se adul- 
mecă, se acceptă. Mă aşez pe una dintre băncile par- 
cului şi mă uit la pomii desfrunziți. Ceaţa începe să 
se ridice. Deschid laptopul pe genunchi. Am wire- 
less.. uff...ce noroc. 

Pe Skype lumea începe să se adune. În K-Force 
cafeaua se bea în faţa calculatorului şi cu căştile pe 
urechi. Se comentează. Minunea noastră a fost ire- 
mediabil avariată. Sperăm că Sudul mai are cu ce 
să dea în Elite, deşi la lvl 98 o minune este greu de 
demolat, fie şi un nivel. Dar cine va mai avea armate 


66 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Beletristica 


să dea în Sud? Cu toţii ştim că pierdem. Cu toţii ştim 
că serverul viitor ne vom juca încă odată şansa. E o 
moarte şi o naștere în acelaşi timp. Minunea Elite 
este la nivelul 98. Minunea Sudului este la 96. A 
noastră la 88. Dacă am calculat bine, undeva, după 
miezul nopţii, Elite vor ajunge la ultimul nivel. Şi vor 
râde satisfăcuți de ispravă, vor ieși şi ei la o bere, vor 
merge într-o excursie, vor posta pe youtube un film. 

-Ce armată mai avem, trimitem. Dacă le demo- 
lăm şi un singur nivel, vor învinge sudiştii iar Elite 
va rămâne pe locul doi. 

-Nu mai avem armate în Knights, Nixoane. S-au 
spart pe Minunea lui Alfonzo. Şi acum am ratat pla- 
nul. 

-Nu se ştie niciodată. Regina noastră din Force are 
mereu câte un as în mânecă. Nu ai apucat să o cunoşti 
suficient de bine. Babettule,tu mai ai ceva armată? 

Orele se târăsc pe lângă mine întreaga zi ca nişte 
pietre de moară. Toate le fac automat, cu o tris- 
tețe aproape ridicolă. O tristeţe reală pentru sfâr- 
şitul unei lumi ireale. Sudul a demolat două nivele 
din Minunea Elite. Sunt umăr la umăr, care pe care. 
Sunt amândouă la lvl 97. Noi la 92. Închid laptopul 
şi ies din casă. Happy mă însoţeşte bucuros.O luăm 
împreună spre marginea orașului, spre terenul de 
alergat. ÎI las să zburde în voie, fără lesă. 

Rămân singură în noapte. Trag adânc aer în piept. 
Închid ochii. Încerc să îmi liniştesc inima care bate 
nebună. Mă aşez pe nisipul ud, privind la luna imensă, 
ca o roşcovă spartă, la marea ca o mare halbă de bere 
răsturnată pe fața de masă. Câtă frumuseţe şi pe tărâ- 
mul numit Travian. Aş vrea să opresc timpul în loc. 
Lângă mine se aşează cineva, fără să spună un cuvant. 
Ştiu cine este. Eroul meu. Am ajuns cu timpul să 
semănăm teribil de mult, eu, el, parcă am fi gemeni. 
Deschid ochii, este el. Mă uit la cicatricea lui de la 
mâna dreaptă, o are de când a atacat o oază, un cro- 
codil nenorocit era cât pe ce să îl sfârtece. Pe glezne 
sunt răni de la sulițe, unele nici măcar nu au apucat 
să se vindece bine. De două ori a fost aproape mort, 
de două ori am reuşit să îl aduc la viață. Cu apa vie. 
L-am vegheat până s-a înzdrăvenit. Îi place cel mai 
mult atunci când jucăm sah. Îi place când stăm amân- 
doi la reşedinţa lui şi povestim. Am râs și am plâns 
împreună. Acum pare resemnat, ca şi mine. Nu îndrăz- 
nim să ne privim în ochi. Ne uităm la mare şi ascul- 
tăm valurile împreună. Arareori am avut momente 
de tihnă, poate că uneori e bine aşa, să stai şi să con- 
templi creaţia şi atât. 

-Unde îţi este laptopul? 

Tresar. 

-Laptopul? Ştii că nu mai am nevoie de el, de ce 
mă mai întrebi? Vremea poveștilor de seară a trecut. 
Acum suntem oameni mari. 

-Poate și oamenii mari au nevoie de poveşti. 

Cred că aşteaptă de la mine o ultimă poveste, 
numai pentru el, simte că o merită, iar eu tot nu am 
curajul să îl privesc în ochi și să îi spun că pierdem. 


În piept îi străluceşte medalia de top 100 cei mai buni 
atacatori ai serverului. Şi precum un copil, cerşeşte 
de la mine o ultimă poveste. 

-Eroule, ce oameni ne-au mai rămas? 

-Numai eu şi câțiva pedeştri, caii știi bine că nu 
s-au mai întors de pe frontul de azi dimineaţă, iar 
ultimul cal e acum la una dintre maimuţele bătrâne 
ale lui Nixon. Nu îţi pare rău după cai? 

Mă uit în zare şi în întuneric o zăresc pe Regină 
şi pe Ockiu alergând fericiţi în goana lor spre ţintă, 
cu executorii şi teutonii lor în spate, hoarde imense 
de barbari setoşi după sânge. Minunea Eliților arde 
încă în flăcări şi focurile vor mai arde acolo. 

-Nu îmi pare rău, Eroule. Aşa e la război. Unii au 
parte de glorie, alţii rămân veşnic necunoscuţi în 
tranşee, ca noi doi. Şi dacă ar fi să o iau de la capăt 
la fel aş face. 

-Stăpână, dar catapultele? Catapultele nostre?Ai 
uitat de ele? Doar pentru glorie ne-am străduit de 
la început de server să le antrenăm. Am sacrificat 
atât de multe resurse pentru ele. Le-am păzit ca 
ochii din cap. Încă mai avem ce băga în luptă. Sunt, 
sunt în depozite mai bine de 13000, dar.... cine să le 
urnească, Babettule? 

-Îți aduni rămăşiţa ce o mai avem și cum puteţi, 
cum nu puteți, iei catapultele alea şi dai cu ele. Nu o 
să terminăm serverul cu armata pe sate. Și o praştie 
dacă mai avem, şi o singură piatră dacă ţi-a mai rămas 
în buzunare, o iei şi tragi şi cu ea în zidul Eliților. 

-Nu te descuraja, Babettule. Eu îi aud pe toți. Şi 
sunt eroul tău credincios. 

-Eşti mai mult decât atâta, eşti prietenul meu. 
Hai, mergi acum, e timpul. 

Eroul se ridică şi o ia înspre sate să îşi cheme tru- 
paşii. Ne privim pentru ultima dată pe acest server. 
O ştim prea bine amândoi. Mă salută soldăţeşte, și 
în lumina lunii ochii lui sunt neobişnuit de umezi. 
Ca şi ai mei. 

-Săru-mâna. 

Tresar. Luna nu mai este acolo, marea a dispărut 
şi ea, doar pe stradă trec mașini cu faruri de ceață 
aprinse. E glasul lui Bogdan, nepotul meu, student. 

-Bună, Bogdane, ce faci aici? Ai venit acasă? 

-Da. În vacanţă, cu băieţii la plimbare, la o bere. 

-Eu cu câinele, l-am lăsat să alege puţin pe teren. 
Îl aştept să se întoarcă. 

-Dar de ce plângeţi, mătuşă, ce aţi pățit aşa de grav? 

Zâmbesc stingherită de momentul penibil. El m-a 
învățat acum vreo 3 ani să joc travian, aşa că sunt 
sinceră şi îi spun ce am, ca unui travianist care ştie 
ce este aia. 

-Eroul meu va muri în câteva ore, l-am trimis în 
prima linie, în ultima bătălie. 

Bogdan stă descumpănit şi nu pricepe nimic. O 
fracțiune de secundă durează, apoi surâde: 

-Eu m-am lăsat. Eu m-am lăsat. Lăsaţi... Nu se 
merită. Nu mai plângeți.... 

( Fragment din romanul Travian pe pâine) 


Beletristica 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 67 


Adrian SUCIU 


Tunelul spre lună 


L 
v 


DRAMA COMICA SCURTA 


Personajele: 

— Personajul 

— Îngerul principal 
— Funcţionarul 

— Îngerul 1 

— Îngerul 2 

— Îngerul 3 

— Îngerul 4 

— Madam 

— Profesorul 


Acţiunea se petrece azi, în capitală. 


Scena | 

Nu există scenă și decor. Actorii intră în sală odată cu 
spectatorii, fără să iasă cu nimic în evidenţă. Spațiul 
şi personajele vor fi caracterizate scenografic în deplină 
libertate, în acord cu viziunea regizorală şi respectindu-se 
constrîngerea din primul enunt. Importantă. este plasarea 
personajelor în spațiu în aşa fel încît să fie facilitate jocul 
şi interacțiunea acestora. E necesară doar o fosă vizibilă, 
o „groapă” de dimensiuni convenabile desfășurării actiu- 
nii, ușor de realizat, ca atare sau în convenţie teatrală, în 
orice situaţie. În lipsa unui spaţiu de joc demarcat expli- 
cit, totul se întîmplă în mijlocul spectatorilor şi printre 
ei, alături de ei, dedesubt ori deasupra, pe rînd sau deo- 
dată, la buna inspirație a regizorului, care va face cum 
consideră el de cuviință. Interacțiunea cu publicul nu este, 
însă, dorită, acestuia păstrindu-i-se statutul de spectator. 


Personajul (ieșind din groapă, în ținută de muncă, cu 
găleata plină pe umăr, deşartă din ea pietriș): Sap. 
Acu treizeci de ani am întîlnit-o și i-am spus „Madam, 
vă iubesc!” „Fă-mi un tunel spre lună și-am să fiu a ta, 
soaţă legiuită cu tot dichisul” „Luna-i sus, cum amarul 


meu să sap către ea?” „Ziua-i jos, zice, pe partea cea- 
laltă. Dacă sfirşeşti lucrarea în miezul zilei, o prinzi 
acolo”. De-atunci sap. Am avut la început un ajutor da’ 
a plecat, cred că sapă şi el acu’ un tunel pentru Madam. 
Or fi mulți care sapă tuneluri pentru Madam, nădăj- 
duind să prinză primii luna de coarne și să i-o trîn- 
tească la picioare. N-avem vreme de taifasuri. N-am 
mai povestit cu cineva de... (Numără pe degete). Ar 
trebui să mă întorc la lucru. (Se răzgîndește). La înce- 
put, a fost mai ușor; acu’ cobor trei zile şi trei nopți pe 
scări, încarc găleata şi mă-ntorc cu ea în cinci zile, că 
la urcuş e mai greu. După cum am socotit eu, înainte 
s-ajung la lună o să fac şase luni la dus şi zece la întors, 
cu găleata plină. Da’ pînă acolo mai e... Rău am obosit, 
mi-aş trage puţin sufletul... De cînd n-am mai vorbit 
cu cineva, am uitat chineza, engleza, franceza şi rusa. 
Şi... ăăăă... aia... spaniola! Mă şi-ntreb: cînd o fi s-ajung 
la lună, în ce limbă o să-i spun Madamei „Gata, am 
isprăvit!”? Cu ea n-am mai vorbit de-atunci. De trei ori 
am zărit-o, privind în sus, ghemuită pe buza tunelului, 
da' mie-mi trebuiau ceasuri, apoi zile ca s-ajung la ea. 
Nici n-am strigat, c-ar fi fost în zadar. E tot frumoasă. 
Se uita în tunel ca-ntr-o fîntînă. Umbrele se dădeau 
la o parte din calea ei şi apa se scurgea, sfioasă, pe 
pereți. Şi eu simțeam atunci că-mi cresc şapte degete 
din fiecare deget de la fiecare mînă şi-o mie de mug- 
chi noi se umflau pe sub piele încît bolovanii pe care- 
i căram păreau a fi găoace de ouă. N-am mai văzut-o 
de multă vreme; cine ştie în cîte tunele o fi avind de 
privit ca-n fîntîni...Bine e că dragostea n-a obosit. Au 
obosit genunchii și umerii dar dragostea n-a obosit. 
Așa am priceput multe. Am priceput cu ce suflet rătă- 
cesc pe ape corăbierii și cum îi așteaptă acasă feme- 
ile lor să aducă veşti despre pămînturi înghețate din 
Nord. Și-am priceput şi gîndul mamei cînd își număra 


68 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Teatru 


feciorii plecaţi şi socotea treburile de peste an rămase 
nimănui. M-a luat tata de mînă într-o zi şi... 


Scena 2 

Îngerul principal (îl întrerupe, ridicîndu-se): E clar, 
bănuiesc, şi evident pentru orice persoană de bună- 
credinţă, că nu-i putem lăsa pe toţi dezaxaţii să sape 
unde vor ei. Dacă tot sapă, o să descopere pînă la urmă 
că nu există iad. Dacă nu există iad, s-ar putea să per- 
severeze în eroare şi să susțină că nu există nici rai. 
Că nu există, aşadar, Dumnezeu, sfinți şi îngeri!!! Mie 
mi se pare că exist! (Face o piruetă, ride în hohote. 
Către Personaj, autoritar): Matale ce faci aici? Şi de 
cînd? (Personajul dă să răspundă, Îngerul principal 
îl oprește): Stai puţin, să vorbim şi noi ca oamenii. (Îi 
trage un scaun, îl așează, îi aranjează hainele) Ia loc, 
te rog, fă-te comod. O cafeluţă, o dulceaţă, un mizilic? 
Nu fi sfios, avem de toate, asta e voia Șefului, să trăim 
în belşug şi să avem ce împărți unii cu alții. (Priveşte 
în groapă): Deci, matale ce faci aici? 

Personajul: Sap... 

Îngerul principal: Sapi... 

Personajul: Un tunel către lună. 

Îngerul principal (aruncă o piatră în groapă şi așteaptă, 
îndelung, să audă ecoul): Un tunel către lună... Şi de 
ce, mă rog? 

Personajul: Din dragoste. 

Îngerul principal (izbucnește în hohote nestăvilite de ris, 
se îneacă, lăcrimează): Din dragoste... Matale eşti sim- 
patic... Hai, te rog, trebuie să-mi povesteşti totul cu 
lux de amănunte! 

Personajul: Mă grăbesc îngrozitor şi nu e nimic de poves- 
tit. O iubesc pe Madam, ea mi-a cerut un tunel către 
lună. 

Îngerul principal: Madam asta e cumva celebra codoaşă? 

Personajul: Nu știu. Ce înseamnă „codoașă”? 

Îngerul principal (brusc amenințător): Autorizaţie să 
sapi ai? 

Personajul: Autorizaţie de la cine? 

Îngerul principal: Autorizaţie de la autorități. 

Personajul: N-am. N-am ştiut că-mi trebuie. N-a trecut 
nici o autoritate pe-aici. 

Îngerul principal: Altă dată să ştii. 


Scena 3 


Se apropie Funcţionarul, cu mapa doldora de hirtii. 


Îngerul principal: Domnul are nevoie de o autorizaţie 
pentru un tunel către lună. 

Funcţionarul: Da, e o simplă formalitate. Va trebui să 
depună la Registratură o copie după actul dumisale 
de identitate, dimpreună cu o cerere scrisă și o scri- 
soare de motivaţie care să explice clar și pe înțelesul 
tuturor în ce măsură zisa lucrare este utilă umanității 
şi progresului social. Sigur, după dezbaterea publică 
și eventualul răspuns favorabil, solicitantul va trebui 
să solicite o serie de avize, autorizaţii şi acorduri al 
căror rost e doar să evite neînțelegerile ulterioare. E 
nevoie de acordul tuturor proprietarilor de instalaţii 
subterane: minele, distribuitorii de gaze, apă şi electri- 
citate, organizaţia ecologistă „Amicii rimei” şi altele, 


lista exhaustivă urmînd a-i fi înmiînată solicitantului 
la momentul oportun. 

Îngerul principal (a ascultat transfigurat de plăcere şi 
nici n-a băgat de seamă că Personajul a intrat în gura 
tunelului): Ce faci, bă, nu iei notițe??? 

Personajul: N-am vreme de prostii, am de lucru. (Dis- 
pare în tunel). 

Îngerul principal (furios la culme): Opreşte-l, ce faci, nu 
vezi că încalcă disciplina în construcții??? 

Funcţionarul: Nu am ce să-i fac. Va trebui să sesizez 
instanța de judecată. Va trebui declanşat un proces 
după toate normele procedurale. Pînă la pronunțarea 
unei sentințe definitive şi irevocabile, eu nu am cum să 
intervin. Asta înseamnă vreo... doisprezece ani. 

Îngerul principal: Hai să studiem legea, trebuie să găsim 
o soluţie... (Pleacă amindoi, studiind hirtiile). 


Scena 4 


Îngerii împrăștiați prin public încep să converseze. 


Îngerul 1: După cum aţi văzut, legile sînt atît de proaste 
încît nu mai putem păstra nici măcar aparența legalității. 

Îngerul 2: Nu-i de mirare că-i așa, sînt făcute de ciobani 
care se cred păstori. 

Îngerul 3: Că i-am şi spus lu Șefu' zic: Cine mai poate avea 
credință cînd vede cum s-a împărţit norocu-n lume? 
Zice: Lasă, credința pe dovezi e ca sexu’ cu banii înainte. 

Îngerul 4 (ride): Şefu' are umor. Tot el a zis că pe unul pe 
care merită să-l înjuri nu merită nici măcar să-l înjuri. 


Scena 5 

Se aude vocea Madamei: $$șșșșșșşşşt, disciplină pentru 
dom profesor! Îngerii se dezbracă, rapid, eficient, cu sigu- 
ranta unui ritual îndelung exersat. Sexualitatea lor, pe sub 
hainele „civile? e punctată explicit. Îngerul 1 îşi pune o 
pereche de căști în urechi, se urcă pe un scaun şi face strip- 
tease pe o muzică auzită doar de el. Regizorul va decide, în 
deplină libertate, cît de tare va insista asupra încărcăturii 
erotice a scenei. 


Madam: Dom Profesor, e o plăcere pentru noi să ne întil- 
nim din nou. Doriţi ceva special sau ca de obicei? 

Profesorul: Am venit din interes, nu de plăcere de data 
asta. Poate un show cît povestim noi, să ne mai relaxăm. 
(Îngerii încep, de îndată, un show erotic. Îngerul 1 își 
vede de dansul lui). 

Madam: Un coniac, poate... 

Profesorul (Pol/bindu-se la îngeri): Sînt obosit şi obosit. Am 
avut cursuri azi la ASE. Dacă stai o zi în ASE şi te uiţi 
cîte femei sînt şi dacă înmulțeşti scena cu toate institu- 
tiile de învățămînt din țară, de la grădinițe la academii, 
te întrebi: o mai rămîne vreo femeie simplă pe undeva la 
care să meargă și fără farafasticuri intelectualiste? Toate 
vor să se facă economiste şi scriitoare, e la modă, de 
parcă ar fi ceva mai important de numărat şi de scris pe 
lumea asta decît copiii şi orgasmele! 

Madam: Și banii... 

Profesorul: Nu-ţi trebuie Academia de Ştiinţe Economice 
ca să numeri câţi bani poți cîştiga într-o viaţă. În fine, 
sînt eu obosit, nici sexul nu mai e ce era pe vremuri. 
Scurt: am fost trimis la dumneavoastră într-o chestiune 


Teatru 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 69 


de lobby. Trebuie să convingeţi un nebun să se oprească 
din săpat un tunel spre lună. 

Madam: Un tunel spre ce??? 

Profesorul: Nu faceți pe mirata, se pare că individul sapă din 
pricina dumneavoastră. 

Madam: Adică??? 

Profesorul: Adică susţine că i-aţi promis, (aparte, cu fierbin- 
teală în glas) cam pe vremea cînd ne-am cunoscut noi și 
erai fragedă ca o piersicuță de mă lua cu leşin după fie- 
care noapte de amor, (oficial din nou) că îl luaţi de băr- 
bat dacă vă sapă un tunel spre lună și vă aduce astrul.... 

Madam: (ride, ride, ride): Păi aşa le spuneam, pe vremea aia, 
la toţi care se îndrăgosteau de mine, eu umblam să-mi fac 
un rost, nu să oblojesc sentimentele vreunui mascul ratat. 
Nu pot să cred că există vreunul care a luat de bune vor- 
bele mele, deşi am văzut gaura aia nesfîrşită, credeam că 
sînt ceva prospecțiuni geologice... 

Profesorul: Va trebui, totuși, să credeți. Individul nu numai 
că a luat de bune spusele dumneavoastră dar a şi avansat 
atît de tare cu lucrările încît a început să îngrijoreze dife- 
rite autorități, din diferite motive. Deci, sînteți rugată să 
vorbiţi cu individul, să-i explicaţi că totul a fost o glumă 
nevinovată, să termine odată cu această monomanie care 
pune în primejdie anumite aspecte ale ordinii publice. 

Madam: Desigur, domnule profesor, desigur, sînt chiar curi- 
oasă să-l văd şi să-i vorbesc. 

Profesorul: Pe-aici vă rog! 


Madam, Profesorul și Îngerii se apropie de marginea gro- 
pii, vine și Îngerul principal. Așteptare. Madam se apleacă 
deasupra gropii şi priveşte înăuntru. Aşteptare. Îngerul 1 
mizgăleşte o bucată de hirtie cu un ruj. 


Profesorul: Ce scrii acolo, puişor? 

Îngerul 1: (fsticit) O poezie. 

Profesorul: Ce spuneam Madam? Scriitoare! Ia citeşte-ne şi 
nouă, tot avem de așteptat. 

Îngerul 1: (cere, din priviri, aprobarea Madamei) E aşa, pe 
moment, că nu vă pot refuza, altfel nu citesc versuri la 
prima mînă, trebuiesc elaborate, cizelate. Dar fie! 

„Vorbeam cu mine despre mine şi-ai trecut 

tu ca o coasă prin ierburi prin mărunţişurile mele. 

Am fost silită să mă împotrivesc, 

am citit recent scrisori scrise cu pastă verde 

şi-am aflat că oricum e tîrziu: eşti singurul bărbat 

pe care îl cunosc şi care 

colecționează pixuri colorate” 


Entuziasm, aplauze, efuziune. 


Profesorul: Bravo! Nu e deloc lipsit de virtuți, ai talent. Noi 
am făcut sex pînă acuma? 

Îngerul 1: Nu, domnule Profesor, n-am avut niciodată pri- 
vilegiul să vă atrag atenţia. 

Profesorul: Chestiunea asta va trebui rezolvată. Promit să 
împărtăşesc poezia ta cu proxima ocazie. 

Îngerul 1: Va fi o mare onoare pentru mine! Sînt convinsă 
că va fi o experiență memorabilă pe care o să vă cer acor- 
dul să o transpun ulterior în vers liber. 

Profesorul: (privind ginditor în puț) Sigur, păpuşă, ai mînă 
liberă. Pînă atunci, însă, trebuie să ne ocupăm de poezia 
asta de fraier. Întîrzie. 

Îngerul principal: Avem informaţii din surse credibile că 
apare curînd. 


Scena 6 


Iese Personajul, așează găleata pe buza gropii. Rămine 
înmărmurit în fata Madamei. 


Personajul (incurcat): Bună ziua. 

Madam: Cred că noi ne-am cunoscut în alte vremuri, cînd 
erați familiarizat cu politețea. (Personajul își curăță 
mîinile pe haine, îşi aranjează ținuta, sărută ceremo- 
nios mîna Madamei, în aplauzele celorlalți). 

Madam: Acum cred că putem conversa în condiții optime. 
Cei de față sînt cu toţii prietenii mei. 

Personajul: Sentimentele mele sînt statornice. Dragostea 
care mă mină e mare. Lucrarea avansează corespunză- 
tor şi nădăjduiesc să o duc la bun sfîrşit. 

Madam: Și speri ca dragostea să ți se întoarcă... 

Îngerul principal: Statornicia e calitatea celor fără de cali- 
tăţi. 

Personajul (enervat): Nu ştiţi nimic despre statornicie! 
Bunica mea a cumpărat de toate de la singurul maga- 
zin din sat mai bine de cincizeci de ani. Şi cînd au apă- 
rut magazine noi, moderne, a continuat să cumpere 
ulei rînced şi făină cu gărgărițe pînă a rămas ultima cli- 
entă. Dacă era pîinea uscată și întrebai de ce o cumpără, 
răspundea cu năduf: „Ăilalți nu știu săra pîinea, habar 
n-au!” După ce i s-a închis magazinul, îi cumpărau de 
toate copiii şi nepoţii iar ea a tot mestecat fără poftă 
pîinea prost sărată, pînă s-a mutat la cantina lui Dum- 
nezeu. lar eu am să mănînc pîinea mea, pînă la capăt. 
Pace bună! (Îşi ia găleata). 

Îngerul principal: E clar, ăsta e nebun. Ne pierdem vre- 
mea cu el. Nici nu ştie ce vrem de la el și pleacă în 
treburile lui! Să mergem și noi la treburile noastre, e 
nevoie de măsuri radicale. 

Madam: Nu e nici un strop de nebunie aici! Nu e nevoie 
de măsuri radicale! (Către Personaj). Dacă finalurile 
fericite nu ar fi indecente, te-aş lua de soţ de îndată. Dar 
sîntem oameni maturi, să ne manifestăm ca atare. Date 
fiind circumstanțele, am să te ţin de bărbat. Măcar pînă 
mă plictisesc. Promit, oricum, că am să-ţi fiu alături. 
Promit că fiecare deget şi fiecare muşchi ostenit îţi va fi 
mâîngiiat, sărutat şi alinat. Promit că nu-ţi va lipsi dra- 
gostea în toate formele ei de manifestare. (Către Îngeri) 
Luaţi-l! (Îngerii îl iau pe sus, Personajul se abando- 
nează în voia lor). 

Profesorul (către Îngerul 1): Tu mai rămii! (Restul perso- 
najelor părăsesc sala cărîndu-l, trăgindu-l, copleșindu- 
l cu tandrețuri pe Personaj). 


Scena 1 


Profesorul (către Îngerul 1) : Îngeraș, succesele mă excită. 
Am o idee... 

Îngerul 1: Ideile d-voastră sînt lege pentru mine. 

Profesorul: Hai să verificăm dacă fraierul a făcut treabă 
temeinică! (Chicotesc amîndoi. Intră în tunel. Dinăun- 
tru se aud sunete lubrice. Final). 


SFÂRŞIT 


* Premiul Revistei „Hyperion“ la Concursul Naţional de Creaţie a 
Piesei de Teatru într-un Act „Mihail Sorbul“ 2012 


70 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Teatru 


Leo BUTNARU 


Jurnal din Basarabia anilor '80-'90 
ai secolului trecut (II 


NU DOAR ACTORII, 
CI ȘI SPECTATORII, 
DOMNULE MOLIERE 


Acum un timp, publicam în „Flux” o filă de jurnal cu 
Nichita Stănescu, pe care poetul armean Ghevorg Emin 
îl numise „Falnicul derviş”? Publicam această filă ca 
pe un... semnal de revedere cu sine, cu lumea de mai 
demult, deoarece, tot amânând să-mi transcriu Jurnalul 
dela începutul anilor 80, secolul trecut, deja de două-trei 
săptămâni m-am hotărât, în fine, să purced la această 
muncă plină de imprevizibil. Zic imprevizibil, deoarece, 
bineînțeles, lăsasem în pasivul memoriei multe din cele 
pe care le-am trăit, care mi s-au întâmplat acum circa 
trei decenii. Şi, ca totdeauna, transcrierea unui jurnal e 
plină de surprize. Una dintre ele, cutremurătoare, mi-a 
prilejuit-o şi următoarea pagină din: 


15 mai 1984 

Caz aproape incredibil! După spectacol, o tânără urcă pe 
scenă să-i ofere flori lui Victor Ciutac. Reușește să facă 
acest gest nobil, însă îndată actorul observă că tânăra 
începe să se clatine. O susţine. Se trage cortina. Tânăra și 
frumoasa spectatoare se stinge din viaţă în brațele acto- 
rului. Se dovedeşte că venise dintr-o republică baltică. 
Probabil, suferea de inimă. Molière, Moliere! Nu doar 
actorii, ci spectatorii mor pe scenă...” 


MATCOVSCHI, TRICOLORUL 
ȘI STEBLA DE BUSUIOC 


9.1.1986 

Din ceea ce numea Baudelaire „harababura visurilor’, am 
reținut momentul că Îl petreceam pe Dumitru Matco- 
vschi la... New York. El ne vorbea cu atâta precizie des- 
pre capitala transoceanică, încât eu, ușor glumetț, i l-am 
prezentat nu mai țin minte cui drept american new-yor- 
kez sadea. 

— De ce glumeşti? — zice, fără a se supăra, D. Mat- 
covschi. — Eu doar am studiat câțiva ani la New York, îl 
cunosc bine. 

— A-a-a-a, — fac eu, dar fără să mă mir cine ştie ce. 
Adică, aşa şi trebuia să fie. 


23V.1986 

În aproape o lună, cât a trecut de la ultimele notițe de 
aici, s-au întâmplat evenimente multe şi pestrițe. Dar, 
se vede, nu au fost din cele importante, care să te dea cu 
nasul în pagina albă a jurnalului. Congresul scriitorilor 
— juma butaforie, dorită de tâmpul rămas încă de pe vre- 
mea impostorului: el ştie că orice înfăţişare a adevăru- 
lui în haosul culturii și ideologiei este o acuzaţie directă 
ce i se aduce. Pare-se, P. Petric nu mai are unde înainta: 
trebuie să se retragă. Şi să nu mai ragă. 

Cuvântări drastice: Serafim Saka, Dumitru Matco- 
vschi, M. Gh. Cibotaru, mai de altă natură — despre 
natură — Gheorghe Malarciuc. Demnă de atenţia şi inter- 
venţia Leonidei. Cea a lui Leons Briedis — numaidecât. 
De altfel, cu „moldoveanul” de la Riga am tăifăsuit. Gr. 


Jurnal 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 71 


Vieru a boicotat congresul, pur şi simplu nu a venit. Da, 
ceva demn de atenţie — și logoreicul Lupan. 

După ce aude porcăriile lui Cruceniuc, Istru, Vita- 
lie Baltag îmi zice cu adâncă tristețe: „Leo, acum înțe- 
leg; de te ţii împreună cu cre... din ăştia, poţi degrada 
completamente”. 


14VIII. 1986 

Articolul lui Dumitru Matcovschi din „Literaturnaia 
gazeta’, Moscova. Principial, dramatic, scandalos. Celor 
„de sus” nu le place, dar nu mai e de umblat cu ochii 
legați. 


10.X11.1986 

Merită de ţinut minte adunarea de partid (deschisă), în 
special necruţătoarele cuvântări ale lui Dumitru Mat- 
covschi, Nicolae Esinencu. P. Boţu şi Arh. Cibotaru au 
prins a-şi primi plata pentru nepăsare și ridicula lor atro- 
fie. Paiaţele trecutului? Posibil... 


5.VII.-9.VIII. 1986 

Vârtej de evenimente. Atacuri în presă la adresa scriito- 
rilor — vizaţi Malarciuc, Matcovschi, Vieru, Strâmbeanu, 
Saka, Burghiu. Ştabii ori că nu au înţeles ce înseamnă 
restructurarea, ori sunt zero-diplomați. Speriaţi, în ago- 
nie. Ce târâturi! 


15-18.1X.1987 

Ziua literaturii din Moldova la Casa Centrală a Literaţi- 
lor (TDL) din Moscova. Tren, vorbă lungă. Ziua de naş- 
tere a lui D. Matcovschi. Neastâmpărul lui N. Esinencu. 
În fond, necesare și astfel de călătorii. Am scris o rela- 
tare în „LA” Meseria, nu? 


4.11.1988 

Ce am mai făcut? Un eseu despre Byron, un dialog cu 
Dumitru Matcovschi, confirmat, în sfârşit, redactor-șef 
la revista „Nistru 


21.VII.1989 

Dimineaţa, imprim la radio schița de portret despre 
Vasile Leviţchi (pentru 30 iulie), apoi plec la spitalul nr. 1, 
unde tele-almanahul literar pregăteşte o emisiune dedi- 
cată lui Dumitru Matcovschi (pentru 8 august). Acolo, 
mă salută cineva de la etaj, de lângă salonul în care se află 
suferindul poet. Medicul coboară, se recomandă: „lovu”. 
Aha! E fratele naistului Vasile Iovu; băieţi de mare suflet! 
La piept — insigna cu tricolor şi cap de zimbru. Trico- 
lorul stă arborat şi în arborele din fața camerei lui Mat- 
covschi. E al doilea — spune Iovu. Primul a fost arbo- 
rat cu două luni în urmă. Medicii nu l-au coborât, iar pe 
la 5 seara au venit doi milițieni și, dezvinovăţindu-se cu 
timiditate, au spus că au ordin să dea tricolorul jos. Bol- 
navii s-au revoltat apoi, oamenii ce vin seara pe terenul 
din fața spitalului au învins: tricolorul e acolo, unde au 
dorit ei să fie. 

„Vezi busuiocul de la geamul lui Matcovschi?” — mă 
întrebă medicul Iovu. Privesc: un vazon cu steblă fru- 
moasă, graţioasă la spic, de busuioc înflorit. „În seara 
zilei accidentului, aici a venit multă lume — cu lumânări. 
O femeie între două vârste a bătut multe mătănii pen- 
tru sănătatea lui Mitică, apoi a cerut un ghiveci şi a pus 


câteva seminţe, zicând profetic: „Să ştiţi, dacă încolțesc, 
dacă răsare firul de busuioc, Matcovschi are zile de trăit” 
„Precum vezi, — încheie dl Iovu, — busuiocul a răsărit, 
a crescut, a înflorit. Să dea Domnul ca femeia să fie cu 
adevărat profet”. Pe ghiveci e încleiat un bileţel pe care 
este indicată data sădirii busuiocului: 17.05.1989. Ziua 
accidentului” 

Cum se simte Matcovschi? Ieri i-au scos ghipsul, ceea 
ce înseamnă că fracturile, multele, s-au prins suficient. 
A ridicat mâna dreaptă: mare bucurie! Înseamnă că cen- 
trele cerebrale îşi revin încetul cu încetul din amorțeală. 
Vorbeşte lucid, însă uneori trece într-o stare de onirism: 
i se pare că trebuie să-i ia un interviu lui Kennedy, că 
trebuie să se întâlnească cu Korotici de la revista „Ogo- 
niok”... Da, medicii presupun că vreun an ar mai trebui 
să fie sub supravegherea lor. Eu sper să treacă mai curând 
perioada de convalescenţă. 

La geam apare doamna Alexandrina. Ne salutăm prin 
semne. Operatorul TV reușește să întoarcă obiectivul 
camerei spre busuioc şi soția din geamul de la etaj al spi- 
talului orăşenesc nr. 1. Poimâine, îmi spune Iovu, Mat- 
covschi va fi transportat la spitalul republican. 


DE LA BOGACI ȘI 
TELEUCĂ MĂRTURII... 


2.XI[.1983 

O agapă la revista „Nistru” Prezenţi: Cibotaru Arh., 

Nicuţă, Mazilu, Gondiu, mai târziu -M. Cimpoi. 
Cibotaru amintește cuvintele de rămas bun ale lui 

Gheorghe Bogaci: „Plec din Moldova şi am să revin doar 

atunci, când voi afla că Ciubotarii şi Ciobanii se vor reîn- 

toarce la îndeletnicirile lor de bază”. 


7.1.1984 

Pe când era șef la revista „Cultura’, Victor Teleucă pri- 
meşte pentru a semna un amplu text al lui Sergiu Nucă. 
Ziaristul povestea cum a urcat în avion, ce văzu de sus în 
zbor spre Ungheni, când, unde, cu cine s-a întâlnit etc. 
Redactorul-șef îl cheamă, spunându-i: „Articolul dvs. 
n-o să meargă”. „Cum? De ce?, rămâne perplex Nucă, 
fiind convins că a scris o capodoperă jurnalistică. „Moti- 
vul e simplu, — zice Teleucă. — Nu ne spui în text nicio 
impresie de pe porțiunea de drum de la redacție până la 
aeroport... Restul e clar...” 


24VI.1986 

Telefonează George Meniuc. Mă pune la curent că a 
mai expediat, prin poștă, vreo zece poezii. „Cred că nu 
e chiar des. A trecut mai bine de o lună de la pagina ante- 
rioară”. Oricum, ceea ce scrie el ține de nivelul „Fără- 
de-rândului”. Zice că până la anul nou o să scrie poezii; 
e într-o stare de euforie lirică. Are în planurile sale piesa 
„Târgul moşilor”. Materialele le-a şi adunat. Perioada de 
până la 1939. Protagoniştii — un măscărici şi un bătrân. 
Spune despre temeiul filosofic al viitoarei drame pe care 
încă nu o începe, dat fiind că îl asaltă versurile. Pentru 
anul 1988, pregăteşte un volum ce ar avea titlul „Bucu- 
rie” Speră să-l depună la editură în 1987. Este abonat la 


72 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Jurnal 


„LA, dar să-l punem la curent în ajunul publicării, pen- 
tru ca soţia sa să procure câteva exemplare, pe care să 
le trimită prietenilor. Unul dintre ei — Gheorghe Bogaci 
din Novosibirsk. 


16.1X.1986 

Vinerea trecută, fiind împreună cu Vlad Zbârciog, ne 
întâlnim cu Gheorghe Bogaci lângă studioul „Moldova- 
film”. Fusese la o școală, întâlnire cu elevii. Ne asaltă. 
Elogios față de democratizarea scrisului la „LA” Mă rog, 
meritele noastre sunt în puşculița comună. Se referă şi 
la articolul lui Guţu „Ce nume porți?” Zice că el, Bogaci, 
pledează pentru toponimul... Chişnău, cum zice popo- 
rul, şi nu Chișinău. Pledoarie cam hazardată. A revenit 
de la Universitatea din Novosibirsk, unde a ţinut cur- 
suri, aici, la noi, locurile fiind „ocupate” de alde Dobro- 
volschi. Ne promite o colaborare mai strânsă cu revista. 
De altfel, Gr. Vieru, în materialul despre Cimpoi, în care 
îşi exprima nedumerirea că până în prezent criticul nu 
are un titlu ştiinţific, fie şi pentru „Narcis şi Hyperion’, 
pe când alţii obţin favoruri pentru compuneri de ieri, 
se arăta mirat şi de faptul că G. Bogaci nu are o catedră 
acasă, fiind nevoit să ţină prelegeri la mii de kilometri 
depărtare de Moldova, în Siberia. 


3.X.1986 

Sâmbătă lucrătoare. Ion Vatamanu — la redacție. Îmi 
lasă un autograf nostalgic pe cartea „Dimineaţa măru- 
lui”. Din „anexa” la volum: îmi spune că ştie că poemul 
„Prăbuşirea prietenului” a fost citit, în casa lui Daragoi 
(Teleucă), în prezenţa lui Arh. Cibotaru și Stati, şi încă a 
cuiva, numele căruia nu-l poate divulga. De când lumea 
— informatorul trebuie cruțat. Furia pe care o trezi poe- 
mul. 

Se zice că Vatamanu i-ar fi expediat manuscrisul „Pră- 
bușşirii..” lui Taică (Damian). Acesta i-ar fi spus nu știu 
cuiva, cu tângă: „Iată, am ajuns să mi se dedice poeme” În 
adevăr, în ultimul timp taică se cam răcise cu prietenul. 


19VI.1984 

Ceva mai târziu am înţeles de ce, ieri, V. Vasilache adu- 
sese vorba și de poezia lui V. Teleucă. De fapt, el însuși 
„se dădu în vileag”, spunând că la concursul pentru cea 
mai bună carte a anului (1983) a fost propus cu „Ele- 
gie pentru Ana-Maria” şi îl are de concurent anume pe 
Teleucă. Acesta, după atâtea şanse fructificate până în 
prezent, ar trebui să-i ofere şi bătrânului prozator una — 
doar, bietul V. V., a tot pătimit destul, de cele mai multe 
ori — pe nedrept. Clar lucru, acum şi V. T. are nişte atu- 
uri de umbre, umbre cărora, fireşte, ar vrea să le dea 
foc... Să vedem ce va decide juriul. 


4.XII. 1984. 

Îmi telefonează V. Teleucă. Îmi vorbeşte foarte frumos 
despre ciclul de versuri din „Tinerimea? Am toată con- 
vingerea că a fost sincer. „Demult nu am citit un grupaj 
de versuri atât de descătușat. Băieții noștri, ai impresia, 
atunci când scriu poezie se aseamănă cu niște înotători 
care se opun curentului unui râu de munte şi, totodată, 
mai încearcă să facă și înot artistic. Dar tu, adică poezia 
ta, a ajuns la mare, în largul ei, nu mai simte nevoia de a 
opune rezistență, ci simte plăcerea de a pluti, de a se des- 


cătuşa”. (Nu o singură dată, şi Serafim Belicov mi-a spus 
ce crede Teleucă despre poezia mea. Opiniile... coincid.) 


7.XII. 1984 
Vizită lui Teleucă, acasă. Revede traducerea din Byron 
pentru „LA. 


25.VIII. 1985 

Teleucă zice că, pe când a fost în Suedia, a luat o ghindă 
de lângă sala unde se acordă Premiul Nobel. A sădit 
ghinda în curtea Uniunii scriitorilor, lângă havuz. Să 
vezi, a încolțit! Însă după vreo doi ani puietul de stejar 
„nobiliar” dispăru. Cică l-o fi luat cineva, să-l răsădească 
sub geamul cabinetului său de lucru. 


4.11.1986 

Victor Teleucă repovestește cazul cu cercurile de cau- 
ciuc ce trebuiau aruncate de la distanță, pentru a fi fixate 
într-un cui: scriitorii moldoveni, vreo 10, câţi se aflau 
atunci la casa de creaţie de la Ialta, pierdeau jumătăţi de 
zile sau chiar zile întregi, vânzolindu-se în jurul pano- 
ului în cuiele căruia trebuiau fixate cercurile. Au fost 
întrebaţi de unii confrați de aiurea, când le mai rămâne 
timp pentru scris... 

Tot la o casă de creaţie, Victor Teleucă, de asemenea 
printre colegii de la Chişinău, îi intrigă pe aceştia, spu- 
nând că el, V.T., îşi cunoaște locul în ierarhia poeţilor, loc 
pe care nu i-l poate lua nimeni. La insistența, directă sau 
ocolită, a prea curioşilor, intriganţilor, orgolioşilor colegi, 
se vede „nevoit” să-şi „divulge” treapta ierarhică. Zice: 
„Locul 4”. Ceilalţi răsuflă uşuraţi: pe ei nu-i amenință 
absolut nimic, deoarece toţi ca unul se considerau dacă 
nu chiar pe primul loc, apoi, sigur, — pe cel secund, dar — 
incontestabil — în vârful ierarhiei poeţilor din Moldova. 


19.11.1986 

Ieri, împreună cu Victor Teleucă şi Gheorghe Mazilu, la 
o întâlnire cu studenţii anului întâi de la arte. I-a adus 
la US Dionisie Tanasoglu, conferenţiar la acea instituţie. 
După câte autografe am semnat, cred că volumul „For- 
mula de politeţe” s-a dus completamente din librăria 
„Luceafărul” de la parter. Studenţii, studentele — parcă 
receptivi. 

În plan social, continuă darea peste cap a minciuni- 
lor, spulberarea cuiburilor de ignoranti şi birocrați. Dar 
mai este, mult mai este de făcut. Imunitatea, abilitatea 
în re-acomodări rămâne încă atuul multor inepţi. De 
continuat, de continuat! De ce, să zicem, pe oricare sus- 
pus, ce are legături cu conducerea unei ramuri de pro- 
ducţie, dar nu face cum trebuie ceea ce trebuie să facă, 
pe atare gen de ministru îl izgonim din post, însă pe un 
Cruceniuc, Şleahu și atâţi alţii, pe baza vechilor merite, 
dar deloc literare, continuăm să-i suportăm, tipărindu-le 
bătăile de joc față de ceea ce a trebui să fie poezia, proza? 
Trebuie să perseverăm şi în acest domeniu. 


21.11.1987 

Roşca Agnesa e tot mai agasantă, trezindu-ne cu tele- 
foane, cerând insistent să i se recenzeze cărțile. Prin 
Belicov, pentru „MS, îl indică pe Teleucă; acesta refuză. 
Prin reprezentanta radioului este rugat Vodă. (Vodă: 


Jurnal 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 73 


„Îmi telefonează una de la radio și vorbește cu cuvin- 
tele Agnesei despre... Agnesa”) 


12.X11.1991 

În drum spre Novosibirsk, de unde vroia să-și aducă 
la Chişinău biblioteca — în genere, cu gând de a reveni 
acasă, aici, în Moldova, cărturarul Gheorghe Bogaci 
decedează pe undeva la Moscova: atac de cord. Îl 
înmormântăm exact o săptămână după lon Gheorghiţă, 
în vecinătatea mormintelor acestuia și celui al lui Lip- 
can din cimitirul din strada Armenească. De altfel, pen- 
tru a obține aprobări pentru locuri de înmormântare pe 
acest petic de pământ înstrăinat, am fost, împreună cu 
Cimpoi și Rusu, la primărie. Da, să mai rămână şi ai noș- 
tri pe aproape, să nu fie duşi în pustietatea „Doinei”... 


MITUL PERSONAL 
AL LUI ANATOL CODRU 


14VII. 1984 

Ieri, trec pe la studioul „Moldova-film”. Printr-o ușă 
întredeschisă a unei săli de montaj îl văd pe Anatol 
Codru. Mă invită să intru, după care prinde a mi se 
„jelui” de chinurile cinematografiei. „Iată”, — zice, făcând 
semn deasupra creștetului: pe perete — un text, probabil 
o poezie. — „Este a lui Pavel Boţu. L-am rugat s-o scrie şi 
acum trebuie să o pun în film. I-am dat câteva preţuri, 
decât s-ar fi cuvenit, dar citeşte-o şi tu — e neînchipuit 
de proastă...” După prima strofă, n-o mai citesc. Totul 
e clar. Şi-apoi cunosc bine ce poate P. B. 


2.11.1986 

Vineri, Anatol Codru a petrecut câteva ore în biroul 
nostru, dezvăluindu-şi din nou harul de povestitor. 
Mereu reîntors în cadrul rustic. 

Am scris cam două pagini despre Codru care curând 
va împlini 50 de ani. Mi le-a solicitat Aurel Ciocanu pen- 
tru „Scânteia... La rândul meu, comand unor autori 
materiale pentru „LA. 

Codru povestește un caz hazliu cu actorul Pâsla- 
ruc care, aflat într-un turneu nădufos de vară prin sate, 
undeva vede un pici venind cu o găleată de apă. Roagă să 
i se dea să bea. Ia găleata, așezându-se în pirostrii, între- 
bând piciul: „E bună apa?” „Potabilă”, — răspunde gâgâli- 
ciul-grămătic. Actorul face mutră supărată şi, lăsând căl- 
darea jos, zice: „Păi de ce nu ai spus deodată că e pota- 
bilă?! Eu mai să beau...” Mă rog, se intră cu greu în sub- 
tilitățile limbistice, chiar dacă eşti tu actor... 


24.VII.1986 
Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, An. 
Codru îmi dă trista veste: s-a stins taica Liviu Damian. 
Zice că ieri, la 12,00, mai apoi aflu mai precis: la 17,45. 
După care vin la Uniune. În biroul secretarului care 
a fost Damian — lume angajată pentru funeralii: Vodă, 
Veru, Hadârcă, Ciubașenco, Prohin, Botezatu etc. 
La 16,00 îi aduc corpul neînsufleţit în holul mare. 
Lume de pe lume. Sfâşiere de inimi. Am atâtea amintiri 
cu Damian, însă deocamdată nu pot să le aștern pe hâr- 


tie. A doua zi, la 8,00, două autobuze pleacă la Leado- 
veni/ Strâmba. Acolo i-a fost poetului voia să fie înmor- 
mântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă. Au scris 
M. I. Ciubotaru, S. Vangheli, I. Zegrea, V. Tăerâţeanu, 
I. Stici, I. Hadârcă, I. Vieru. Ne mai rămân texte și pen- 
tru numărul următor: V. Romanciuc, M. I. Cibotaru, I. 
Gheorghiță, A. Uncuţă... 

Svetlana, dactilografa, vine lăcrimând: „Mai aveți 
materiale despre Damian?... Nu mai pot dactilografia: 
la fiecare alineat mă tot iau lacrimile, nu văd literele”... 

Nu mai e un secret: toți redactorii-şefi sunt mâna 
dreaptă a securităţii şi cenzurii. De aia şi intră pe la ei, 
fățiş, „curatorii” de la „planetariu” Îi vedeam la „Casa 
Presei”, îi văd şi pe aici, unde s-ar părea că ar trebui să 
fie ceva mai discreţi, dar... apar, apar... 


25.VII.1986 

Anatol Codru montează filmul despre ansamblul fol- 
cloric „Tălăncuţa”. Balada „Lupul” vrea s-o ilustreze 
prin lupta unei fiare sure ce fură un noatin. Care ar fi... 
ingeniozitatea? La sud, pe lângă o turmă, el găseşte un 
dulău ce seamănă a lup. Şi-i leagă pe după gât picioa- 
rele unui cârlan. Dulăul dă din cap, vrând să scape de 
această povară miţos-cârlionţată. Operatorul filmează. 
Dar, vai! — pe peliculă se observă trucul. Zinovia, soția 
mea, la montaj hohoteşte. Codru zice că, poate, totuși, 
cumva se poate alege cu ceva din acest spectacol buco- 
lico-dramatic... artificios, poate că şi neserios... 


2.VIII.1986 

Din gura medicului-şef al spitalului republican Moş- 
neaga, Anatol Codru a reținut un caz zguduitor, poate 
că tragi-comic, însă aproape nemaipomenit, dar întru 
totul din vremurile noastre. 

O familie de la sat primeşte cruda veste că la spita- 
lul republicat a decedat tatăl ei. Se întâmplase că venise 
în ospeţie, din Siberia, fratele răposatului. El și cu soția 
acestuia, cu cumnata adică, iau mașină din colhoz, vin 
la spital să ridice decedatul. Dar femeia se miră ce mult 
se schimbase fostul soț, cum „l-a uscat” vrăjmașul cela 
de rac (cancer). Printre lacrimi, fratele se miră de ace- 
lași lucru. Însă iau răposatul și pleacă. 

A doua zi, de asemenea zguduiți de durere, vin alți 
oameni, să-şi ia de la morgă ruda decedată, însă încre- 
menesc: cel dat drept ruda lor e cu totul alt om! Perso- 
nalul medical — îngrozit! Iese că în ajun ceilalți săteni 
nu-și luaseră ruda lor, ci pe a celor sosiți azi. A doua zi, 
o mașină cu reprezentanții spitalului și răposatul... ade- 
vărat, goneşte spre satul unde a fost dus decedatul străin, 
luat alaltăieri. Ajung! — Însă funeraliile deja se încheia- 
seră, răposatul străin fusese dat pământului! Problemă de 
anchetă penală, nu alta! Ca să nu alerteze rudele, repre- 
zentanțţii spitalului parcă ar muşamaliza cazul. Noap- 
tea, plătesc doi oameni, aceştia dezgroapă sicriul, în loc 
punând răposatul „de sat”. Astfel, în urma acestor dra- 
matice peripeții se iese din situaţie 

Înstrăinarea din timpurile noastre: nu ne mai recu- 
noaștem rudele, apropiații! 

Anatol Codru lucrează la pelicula despre „Tălăncuţa” 
Le spune celor din colectiv ce metamorfoze au suferit 
unele texte folclorice. „Iată, — zice, — voi cântaţi: «Ionică, 


74 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Jurnal 


lonică,/ pune caii la căruță». Dar eu sunt sigur că vari- 
anta inițială a fost: «la cotigă». Însă asta cu cotiga adu- 
cea a sărăcie, astfel că interpreţii populari au înlocuit 
substantivul depreciativ. Dar dacă rămâne cum cân- 
taţi voi, trebuie să modificaţi și primul rând: «Ionuţă, 
lonuţă,/ pune caii la căruță». Sunteţi de acord? Sau alt 
rând, de-a dreptul străin suflului autentic al folclorului 
vechi. Dina Vrăjmaşu cântă: «Astă seară luna e bine». 
Acest «e bine» nu-i decât un franțuzism, venit la noi mult 
mai târziu, decât plăsmuirea textului folcloric în cauză. 
Zicem doar: «E om de bine». Însă acesta e de mai din- 
coace, din vremuri mai noi. Presupun că la origine ver- 
sul suna astfel: « Astă seară luna e plină». lar «e bine» o 
fi apărut prin anii treizeci, în interpretarea lăutarilor de 
la periferiile urbane” Mai aduce şi alte exemple. Deci, 
scriitorul-cineast gândeşte, cumpăneşte, caută firescul, 
autenticul. Descojeşte, triază, alege. 


12.X11.1986 

Seara lui An. Codru, cu volumul de poeme „Mitul per- 
sonal” şi cu premiera filmului său documentar „Tălăn- 
cuța”. Prezent şi ansamblul-protagonist. Codru spune 
despre trei luni de drumuri, despre odihnă în clăile de 
paie de pe câmp, ca să facă filmul. Când vorbesc eu, iar 
mi se rupe de pe limbă o vorbă ce are priză la sală: „Dacă 
nu doar trei luni, ci până la pensie ai fi rămas în paie, 
făceai de asemenea lucruri frumoase!” 

Arcadie Suceveanu îmi aduce vestea că în revista 
„Convorbiri literare” de la Iaşi a fost publicat şi poemul 
meu „Negurenii de demult” Mai au versuri acolo Gr. 
Vieru, P. Boţu, V. Leviţchi şi Suceveanu. 


26.X11.1986 

La redacţie vine și ne urează „Tălăncuța” Spectacol de 
neuitat, şi cu vechea colindă „La Ştefan Vodă la poartă” 
Am pregătit colaci, mere, nuci şi gologani. A venit toată 
casa scriitorilor să se primenească de An Nou cu ghers 
de colindă și speranţă de viitor. Îmi iese un distih: 

„Daţi remuneraţia, 

Că vă stricăm redacția” 

Pe scări este „prins” de „Tălăncuța” An. Codru. I se 
zice o colindă pe versurile sale. Scriitorul scoate o banc- 
notă verde, după care se fotografiază cu cei cu care a tur- 
nat recentul său film documentar. 


31.X11.1986 

Şi dacă e An Nou, ceva ce vine în context. Pe când Cătă- 
lin al lui An. Codru era de vreo 5 anişori, tatăl și feciorul 
intraseră pe la „Lumea copiilor”. Băiețelul vede jucării 
şi roagă să i se cumpere ceva din ele. „Ei, Cătălin, — zice 
Codru, — fleacuri, nu-s bune”. La care băiatul strigă cât îl 
ţine gura: „Vreau flecuri! Vreau fleacuri!” Iar Liviu al lui 
Aurel Scobioală, prin clasa întâia fiind, anunţă părinții 
că la bradul de An Nou elevii trebuie să vină deghizați. 
„Tu cum vrei să te maschezi?” — îl întreabă ai casei. „Eu 
vreau mască de moldovean! — răspunse piciul. 


26.111.1987 

Îl întâlnesc pe Anatol Codru. Îmi spune că cineva, la 
telefon, îi transmisese precum că eu l-aș fi criticat la 
ședința secţiei poezie, totaluri 1986. Prostii! Poate cri- 


tică înseamnă că în genere... nici nu am amintit de 
Codru? Nu am făcut-o intenţionat. Pur şi simplu îmi 
propusesem un alt scop. Însă cartea sa, cu toate reedi- 
tările pe care le conţine, e demnă de atenţie... 

La US, o izbucnire a maladiei de şah: ce mai pasiuni 
pe tabla în pătrăţele! Jucăm și noi, la „LA” Un alt centru 
- biroul lui Cola (Nic. Vieru). În schimb, revista „Nistru”, 
în frunte cu redactorul-şef, joacă zaruri până la demenţă. 
În pofida criticii ce a răsunat nu demult. 


21.11.1988 

La US, trei filme bune, două — zguduitoare. „Roua de 
pe izvoare” (An. Codru), „A fost apă” (D. Olărescu) şi 
„Medeia 1980” (A. Vartic). Reviriment vizibil în curaj, 
atitudini. 

Poate că luni duc la editură manuscrisul de eseuri. 
Aştept să apară în librării „Duminici lucrătoare” Iu. Filip 
a prezentat semnalul acestei cărţi în „Almanahului lite- 
rar” televizat. 


ANDREI LUPAN 
— ÎN CÂTEVA MOMENTE 


24.X1.1983 
Alaltăieri — plenară la uniunea scriitorilor. Mulţi — pre- 
cauţi, lunecoși. D. şi L. încă nu se orientează bine, nu-şi 
dau seama pe ce lume trăiesc. De altfel, nu am chef să 
mă „simt” alături de ei. L. se auto-mozoleşte, lăsându-se 
obsedată de himere și tragism demodat, să zic, deoarece 
tragismul timpurilor noastre e altul, altul e şi omul... 
Lupan își cere iertare, zicând că nu mai e logic ca în 
fel de fel de referate şi hotărâri să figureze doar două 
nume -— al său şi al lui Bucov. Cică mai sunt şi alții — 
Costenco, Meniuc și, poate, Istru, „care în ultimii ani 
au lucrat mult mai mult ca mine’, recunoaşte bătrânul. 
Îi probozeşte pe cei din conducere, pe criticii literari că 
„prea s-au străduit să lase în urmă” creaţia lui Costenco, 
Val. Roşca, A. Ciocanu, scoțând în prim-plan alte figuri 
(figurine). „Lui Costenco măcar i-ați dat fie şi un premiu 
al pionierilor?!” Ei da, de unde?! — potentaţii nu reușesc 
să tot facă parte dreaptă înde ei, nu tocmai să se gân- 
dească la balanţele adevărului. 


8.X11.1983 

O nedumerire mai veche a lui Andrei Lupan, care zice: 
„Eu nu ştiu cum se face, însă uneori, când aduc la vreo 
redacție niște rânduri scrise aşa, după felul înțelegerii 
mele, după ce le văd tipărite — mă înspăimânt de atâtea 
virgule, pe care nu le pusesem eu. Căci să vă spun, eu nu 
sunt pentru virgulăraia asta... Când văd un cuvânt luat 
între ghilimele, îmi pare că e la închisoare”. 


6.111.1985 

Cu vreo două săptămâni în urmă, îi telefonasem lui 
Andrei Lupan, să scrie un text pentru jubileul lui Liviu 
Damian (50 de ani). Zicea că e bolnav, dar dacă se însă- 
nătoșește — face el ceva. Ieri (ba nu, alaltăieri) îmi tele- 
fonează, spunându-mi că ar vrea să aştearnă pe hârtie 


Jurnal 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 75 


nişte gânduri. Mâine, pe la 12, trebuie să trec pe la el să 
iau paginile. 


7III.1985 
Îi telefonez lui Lupan referitor la articolul cu Damian. 
Răsuflă greu în receptor: 

— Uf... f... Alio! Mătincă mata ești, tovarăşe Leo... 
Uf... f... Poate îmi mai dai un răgaz... Până luni... Aşa, 
chiar să zicem — pe la zece ceasuri... Ştii unde trăiesc?... 
Aşa, Lenin 128-A. Da intrarea ştii pe unde-i? Dinspre 
strada Kotovski, pe lângă magazinul „Vinurile Moldo- 
vei”, Ai fost pe aici, nu? Puteţi veni cu toată redacţia... 
(Râde.) Eu iaca, stau și lucrez, cu materialul în față. N-o 
să scriu mult, ci aşa, un podval (subsol) de gazetă. 

(Un „podval”? Păi, suntem gata! Unde-l publicăm?) 


13.111.1985 

Ieri, la telefon, timp de jumătate de oră, Andrei Lupan 
îşi transmite corecturile pe care le-a făcut în textul des- 
pre Damian. O exigenţă sporită față de gravitatea, pli- 
nătatea frazei îmbinată, totuși, cu prudenţa, ca nu care 
cumva să remarce prea multe calități la un coleg. Mă 
rog, „prudenţă” caracteristică majorităţii scriitorilor de 
la noi. 


8.11.1986 

Ieri, la academie (nu merită să fie dată cu majusculă; un 
fel de semi-majusculă...) omagierea lui Liviu Deleanu. 
Vlad, care a fost prezent, povesteşte despre revolta lui 
Istru contra tinerilor muzicieni, textieri şi nu numai: 
Chiar şi stimabilul Grigore Vieru, zicea Istru, scrie texte 
îndoielnice, greu de înțeles, spre exemplu „Melanco- 
lie”... Andrei Lupan intervine: „Tov. Istru, vă abateţi de 
la temă” Într-adevăr, ce are omagierea lui Deleanu cu 
fluxul muzical contemporan? Ca și până acum, Istru se 
lasă ușor influenţat. De Boţu, Corbu, să zicem. Alţii. 
Năuciţi sărmani cu duhul... 


23.11.1986 

Joia trecută, adunare la US la care s-a discutat despre 
revista „Orizontul”. Lupan cu invectiva că tinerii nu au 
curaj, pentru a recunoaşte, în fine: „Ce-i drept, nici eu 
n-am prea dat dovadă de curaj” 

Altcineva, din cei care fac totuşi rău tinerilor sau nu 
le fac bine, aminteşte o spusă despre, chipurile, prea 
marea grijă ce le-ar strica acestora: „Cică, l-a mângâiat 
pe oarecare tânăr pe cap, până i-a netezit şi circumvo- 
luţiunile cerebrale” Ingenios! Și chiar cu oarece doză de 
adevăr, dacă ne gândim la cei doi-trei urcați mereu în 
prezidii partinice oficiale. 


26.11.1986 

Despre ceva din ce am vrut să întreb eu s-a vorbit astăzi 
la mitingul dedicat congresului scriitorilor. Gh. Malar- 
ciuc a readus în prim-plan beţia de la Taraclia a unora 
dintre şefi, expunerea ostentativă a importanţei anumi- 
tor personaje. I-a alertat pe făptași: peste scurt timp, 
i-am văzut pe Gheorghiu şi Damian urcându-se la Cibo- 
taru şi Prohin, să ia decizii, să vadă ce au de făcut pen- 
tru a-și salva pielea, „reputația? Aceeași chestiune de 
mușamalizare. Lupan, drastic, despre faptul că nici până 


astăzi nu avem întreaga creaţie a lui Druţă, deoarece el 
încă acum zece-cincisprezece ani spunea adevărul, des- 
pre acela, „pe care nici cuvânt nu am cum să-l numesc”, 
(Bodiul, adică.) 


7VII.1986 
Masă rotundă cu unii delegaţi la congresul scriitori- 
lor de la Moscova — Lupan, Ciobanu, Botezatu, Pro- 
hin, Lari... 

Luni, Lupan ne cere să vadă ce am cules noi de pe 
banda magnetofonului. Textul i-l duce fotograful redac- 
tiei. Mi-l întoarce cu „înroşiri şi reveniri” 

Leonida se teme de replici: provoacă, însă ar dori ca 
nimeni să nu aducă niciun contraargument. 


25.X1.1986 

Joia trecută veni soţia lui George Meniuc să retragă gru- 
pajul de versuri. Nu-l reîntoarcem. Telefonează Meniuc. 
Îi explicăm că facem tot posibilul să-l publicăm la 4 
decembrie. El nu poate înțelege cum de-i oferim atât 
de des spaţiu lui Vasile Vasilache, iar pentru dânsul nu 
găsim o pagină. 

Parcă nu ar fi cazul, dar trebuie să amintim că, ani 
în şir, Vasilache nu a putut publica un rând, iar Lupan, 
Meniuc, Istru n-au prea luat partea acestuia, nedreptă- 
titul. De, totul curge, totul se transformă. Dar redac- 
torul ar fi putut fi mai atent, totuși, cu Meniuc, să nu-l 
ţină „la sertar”, 


10.XI1.1986 
Azi, pe la 11,00, mai fac un tur al expoziţiei lui Mihai 
Grecu. Foarte amplă. Chiar abundentă. O variantă a 
acestei expoziţii ar fi cea cu caracter antologic şi care ar 
respect, totuşi, ordinea cronologică... Și, cum vizitam 
concentrat expoziţia, sub bolțile catedralei răsună un 
„Bună ziua!” — vocea lui Mihai Grecu care salută custo- 
zii sălii de expoziţie. ÎI întâlnesc, conversăm. Îmi spune 
că ieri a fost Andrei Lupan și polemizaseră referitor la 
pânza „Gaura neagră” Cică savanții încă nu s-au dume- 
rit în chestiunea asta, dar dumneata, Grecule, înfăţișezi 
real fantasticul. Pricep că Lupan polemiza cu o bună- 
voință amicală. De altfel, reieşind din metaforă, Grecu 
ţine cont de sugestia lingvistico-semantică directă, să 
zicem, în ciclul de pânze „Cetatea Albă”, realizat chiar 
într-o cromatică... albă, cu toate că zidurile fortăreței 
sunt, de fapt, cenuşii-întunecate. E un procedeu aplicat 
conştient. Încă de acum vreo 15 ani. 

Andrei Lupan îi zice pictorului: Zugravul Misail Gre- 
coteiul. 


25.1.1987 
La adunarea scriitorilor, Lari cere o plenară extraordi- 
nară la care să fie destituită din secretărie Botezatu. 
Vicleană poziția lui Lupan: „Eu cred că cei mai buni 
lucrători la US sunt El. Botezatu şi, să mă iertați tov. 
Ciocoi, Titus Ştirbu”. Poftim, principialitate. Pidosnicie, 
fățărnicie! 

În pofida agresivității imposturii, să ne păstrăm cal- 
mul. Perspectiva e şi mai ceţoasă decât părea. Ăştia nu 
vor ceda. 


76 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Jurnal 


23.11.1987 

Delegat de redacție, Oleg Reniţă a fost la Lupan, care a 
scris vreo două pagini în memoria lui Pavel Boțu care 
s-a sinucis. Bătrânul zice că i-au plăcut spicuirile mele 
din jurnalul cu George Meniuc, deoarece nu conțin 
„emoţii lacrimogene”. Era şi firesc: însemnările de jur- 
nal sunt succinte, obiective (în orice caz, anume spre 
obiectivitate tind), culese expres, aşternute pe hârtie 
fără înflorituri de stil. 


15.VI.1987 

A. Burac e bolnav. Îi fac o vizită. Vine şi Gr. Vieru. Vorbe 
despre ciocniri şi deziluzii. L. Lari publică în „Moldova 
socialistă” poezia „Zid de cetate”, ce vine ca replică 
la cuvântarea de pomină a lui Gr. Vieru contra lui A. 
Lupan. (Poetul a zis: „Cu piesa matale „Lumina” ne-ai 
stins lumina, tovarăşe Lupan!) Lumea nu a avut un 
echilibru, iar acum pare a fi şi mai departe de el... 


10.VIII. 1987 
Cu Gr. Vieru şi A. Burac îl întâmpinăm pe traducătorul 
bulgar Ognean Stamboliev la gara de trenuri. E cu soția 
şi feciorul lor Teo(dor). Stamboliev are farmec. Ne vor- 
beşte limba foarte bine. 

Vieru regretă cazul Lupan? A fost prea dur? Greu 
de spus. 


15.1X.1987 

Acasă, ne vizitează Gr. Vieru. Multe ore de destăinuiri: 
pulbere de aur în amestec cu cenușa amară a regretelor. 
Cam derutat după cazul Lupan. 


SERAFIM SAKA SAU 
REPUNEREA PLUGULUI 
IN BRAZDA 


14.VII]. 1981 

Într-un interviu pe care i-l ia Serafim Saka, Gheorghe 
Vodă zice: „Cataligiștii sunt cei care, aşezându-se în pri- 
mele rânduri, nu coboară de pe propriul suport. Teama 
de a nu fi observați. Ei se manifestă atotînţelegători, 
fiindcă nu-i interesează ce se spune. Şi sar primii, pen- 
tru că vin deja prefăcuţi de acasă. Ei şi-au însușit două 
moduri de a fi — cel pentru ochii lumii şi cel din care trag 
foloasele. Îşi depun toate energiile în serviciul ultimu- 
lui mod. Pentru aceasta îşi ajustează, își exersează zil- 
nic zâmbetul şi, dacă nu eşti prea ocupat cu gândurile 
tale, îi poţi depista la o simplă cătătură. Aceasta mi-i 
toată povara’. 


18.X1.1983 

Neşansa lui Saka. Me-se-se-rismul l-a dat gata. L-a 
divulgat (X...). Oamenii prizăriți, chiar dacă au nume 
viguros, sunt predispușşi la slăbiciuni, ca să nu le zic 
mârșăvii, ceea ce sunt, de fapt, în realitate. Deci, Saka — 
mare neşansă, mare singurătate, mare ghinion... E un 
cărturar, şi e păcat. Îmi place să-l ascult chiar și atunci, 
când nu are dreptate în toate: captivant. Dar se cam 


complace în a vorbi... Oricum, Saka rămâne un des- 
tin dramatic într-un anturaj (restrâng termenul) indife- 
rent, nihilist, slab de înger, laş, bârfitor, cinic... Da, per- 
fid. Dar parcă numai Saka a avut, are şi va avea de sufe- 
rit? Tactica hărțuirii, istovirii, precipitării spiritelor cât 
de cât alese e pe multă vreme de aici înainte... Ar tre- 
bui utilizată o contra-tactică. Mă gândesc de mult timp 
la ea, însă deocamdată nu ştiu care ar fi... 


21.1.1986 

Mai deunăzi, aici, la Cernăuţi, Ilie Zegrea își amintea 
cum făceau o promenadă, împreună cu Saka și Esi- 
nencu, pe această stradă Fedkovici. Chiţcăneanul toc- 
mai sărea în sus de entuziasm: „Saka, — striga el, — închi- 
puie-ţi că tu stai şi lucrezi în turnul cela, cocoțat ca un 
superior ce te vrei. Minunat! Dispoziţie faină, cuvântul 
îţi vine, ceea ce rar ţi se întâmplă. Şi când ţi-e lumea mai 
dragă, hop şi eu, în ospeţie! Deschid geamul turnului, 
înşfac o bucată de nor şi ţi-o tuflesc pe faţă, să te înne- 
gurez, cum fac eu totdeauna. i-ar plăcea?!” Saka: „Iur- 
nul — da, da’ Esinencu — ba. Și-apoi nu ajungi tu până 
la nori. Porţi tocuri mai înalte ca ale mele, însă totuna 
nu-l întreci pe Strâmbeanu. Poate că numai în talent... 
Dar nici asta nu se ştie. Str. e talentat, dar de infinit de 
multe ori mai dugleș decât tine. Uite, la clănțănit voi 
sunteți egali. În doi faceți cât o piaţă şi zece bodegi cu 
bere. Aveţi bandă rulantă, nu limbă. Sunteţi coţofene 
sau — coțofeni. Şi ceva scriitori” (Zegrea mi-a dat şi alte 
detalii. Iar pe altele le deduc din ce cunosc din felurile 
de a fi şi de a reacționa ale lui S. şi E.) 


16.11.1986 

Un „Buchetul Moldovei” la Glebus Sainciuc în atelier. 
Prezent şi Serafim Saka. Pe măsuţă — cărți de joc. „Oare 
ce ghiceşte maestrul în cărți?” — întreb. Răspunde Sera- 
fim, paradoxal, dar şi ingenios, cum i se întâmplă multe 
ori: „Sainciuc îşi citeşte trecutul”, — zice. Zâmbim, dar 
ştim, — chiar la cei 67 de ani ai săi maestrul e plin de 
vigoare, mobil, reuşeşte să fie prezent... pretutindeni, 
la diverse manifestări cu atingere culturală, primeşte în 
atelier foarte mulţi oaspeţi. Alaltăieri a fost cu un spec- 
tacol de măşti la Băcioi. 

Știind că Saka, împreună cu Maticiuc (Matei), scriu 
un scenariu de film despre Milescu-Spătaru, A. Burac 
spune că, la revista „Orizontul”, a aflat că Gh. Madan a 
prezentat un roman despre aceeaşi personalitate emi- 
nentă. Câteva clipe, Saka e descumpănit. Apoi îşi amin- 
teşte că solicitase de la Muzeul de literatură unele lucrări 
despre Spătar, însă Madan, directorul de acolo, ezită, 
amânând, aproape nedorind să le dea. În fine, le eliberă. 
În ele — cu foarte multe sublinieri. Cărţi... pătate. Pre- 
cum face şi V. Vasilache cu volumele împrumutate. Mă 
rog, de-ale marginalelor literare şi extraliterare... 

Serafim Saka nu mai lucrează în cabinetul său de 
acasă. Medicii au constatat că organele sale respirato- 
rii sunt alergice la praful din cărți care-i provoacă tuse 
zdruncinătoare. La balcon, şi-a aranjat un fel de belve- 
dere. Aici scrie, aici doarme. Se simte mai bine. 


23.111. 1986 


Jurnal 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 77 


Diversioniştii — gen Petric-,„ideologul, Constantinov- 
„ministrul culturii” — sabotează cum pot şi cât pot. Dar 
pot multe... Campania de discreditare a lui Vieru, pusă 
la cale — mai întâi în raportul lui Prohin (mâna lui Boţu), 
apoi, la academie, — Lupan şi Istru. Se vede, se vede 
mâna care mișcă păpuşile! 

Până a se derula seara propriu-zisă — evenimente, eve- 
nimente... Saka a ieșit cu problema teatrului „Luceafă- 
rul”, problemă care, de fapt, are un aspect mult mai larg. 
Alţii se pregătesc... Se mai scutură lumea de mucegai, 
ceea ce nu le convine ciclopilor. Ţara e în plină prime- 
nire, mintea lor însă vrea să vegeteze pe vechi în scre- 
mută vigilență, trândăvie anti-intelectuală, impotență 
în a se redresa, recepta noul şi informaţia lumii de azi. 


25.XII. 1986 
O seară de mărturisiri întru înțelepciune la cenaclul 
„Dialog — cu Vasile Vasilache. Când este întrebat de 
condiția lingvistică a omului, prozatorul spune: „E nece- 
sară o permanentă îngrijire. E o necesitate ca şi cea de 
a-ți spăla fața, ochii. O asanare a sufletului... Îmi aduc 
aminte că, la musulmani, „Coranul” prescrie că cel 
copleș care rostește incorect cuvântul să fie bătut peste 
gură”. 

Serafim Saka: „Dacă e aşa, la noi majoritatea ar tre- 
bui să umble cu botul umflat. Inclusiv unii «scriitori» 
făcuţi membri de Boţu” 


17.1V.1987 

Adunare la Uniunea Scriitorilor. Prima ce durează 8 ore: 
de la 16 — la 24. Dramatism până la lacrimi de revoltă 
și nedumerire. Denunţurile secretarilor — 8 la număr — 
asupra scriitorilor: Saka, Matcovschi, Malarciuc. Tri- 
mise la Moscova. Sigur, pe parcursul anilor au fost 
multe „capodopere” de acest gen infam, denigratoare. 
Criză totală de „guvern” — adunarea cere cu insistență 
ca, timp deo lună, să fie convocată o conferință generală 
a literaţilor pentru realegerea secretarilor, comitetului 
de conducere. Manevre demagogice ale celor vizați, dar, 
până la urmă, cererea este inclusă în hotărârea adunării. 

Protagoniştii nedumeririlor şi revoltei — V. Prohin 
(ce a făcut „nelalocul” din acest flăcăuan atât de bun şi 
omenos cândva...), Arh. Cibotaru, cel cu colț de mis- 
treţ şi cerul gurii negru. Atinşi destul de serios I. C. Cio- 
banu, Istru. Acesta din urmă — simbol al fățărniciilor. 
Saka îl interpelează: „Bogdan Spiridonovici, vă amin- 
tiți ce am vorbit după congresul scriitorilor? V-am spus 
că viața întreagă v-aţi ocupat cu scoaterea plugului din 
brazdă. Cineva bagă plugul să are, iar dumneata îl scoţi 
din brazdă. Aflaţi, deci, că după cele pe care le-aţi spus 
azi, ați scos cu totul plugul din brazdă. Atât” 

Ion C. Ciobanu se confesează dezolant că, chipurile, 
nu a pretins la postul de conducere a US. „Poate aș fi vrut 
şi aş fi putut face acest lucru prin 1965, acum 22 de ani, 
însă azi... M-aş duce în satul meu de baștină, aş mai scrie 
ceva, dacă aș putea, de nu... Să-mi trăiesc zilele în pace” 

Prohin — de asemenea: „N-am vrut să fiu în func- 
ţia de secretar al organizației de partid. Nici să lucrăm 
aici, când a venit propunerea... Vă rog să facem o adu- 
nare de realegere...” 

Să le plângi de milă?... 


Strânşi cu ușa adevărului, mititeii nu ştiu încotro s-o 
ia... Primesc uiumul lor de neîncredere şi detestare Gh. 
Ciocoi și E. Botezatu, secretari. 

Se vorbeşte de genocidul la care a fost şi este supus 
neamul. Saka — despre decimarea cadrelor naţionale: 
Rădăuţan, Corobceanu, Negru-Vodă, Mursa etc. Poli- 
tică agresivă, orientată conştient spre pustiire pe toate 
planurile. 

Multe şi toate dureroase, şi toate strigătoare la cer. 
Cutremurătoare şi ireversibilele pierderi. Nu se poate 
să stai la o parte, e o crimă să stai. Nu ştiu pe cât, astăzi, 
scriitorul trebuie să fie scriitor, însă cetăţean, patriot — 
de o mie de ori trebuie să fie. Să luptăm pentru câţiva, 
pentru mulți. Teama — la lada cu gunoiul moralei false. 
Activ printre ai tăi, cu ai tăi. Timpul e pentru omul onest, 
patriot, talentat. Timpul e împotriva fățărniciei, minciu- 
nii, altor vicii. La fel de deschis și mai curajos fie şi tim- 
pul de mâine, din viitor! 

O remarcă a lui Saka: „Noi ne-am dezvăţat să spu- 
nem și: Nu! Viaţa noastră a devenit un șir interminabil 
de: Da-uri. De atâtea da-uri am ajuns dadaiști. De aceea 
nici nu ne mai înțelegem”. 


4V.1987 

Ieri, echipa de şoc cu cererea de a se organiza confe- 
rința a colindat Chișinăul, intrând pe la scriitori şi soli- 
citându-le, prin semnătură, asentimentul. (Unii au refu- 
zat să semneze, inclusiv...) Pe la amiază, la US, multă 
lume. Saka, Esinencu intră la I. C. Ciobanu şi-i înfăți- 
şează petiția. Secretarul zice că e timpul să se hotărască, 
totuși, chestia cu conferinţa. Pleacă la CC, să convină. 
Peste trei ore aflăm că această întrunire extraordinară e 
fixată pentru 6 mai a. c. Uimitor de operativ! 


8.111.1990 

Deunăzi, Serafim Saka se arăta uşor nedumerit că, în 
ultima vreme, nu prea apar la tribune, la mitinguri. Eu 
nu detest nicio modalitate de liberă și curajoasă expri- 
mare a atitudinilor politice. Însă colegului Saka (de 
altfel, şi el s-a cam retras într-acolo, unde crede că poate 
face mai multe: la masa de scris) i-a răspuns acum 120 
de ani Vasile Alecsandri, când, la 1870, îi scria de la Paris 
lui Iacob Negruzzi: „Nebunia politică a smintit la noi 
cei mai mulți creieri, epidemia e generală! Când dar în 
mijlocul unei asemenea triste epidemii să găseşti tineri 
feriți de dânsa şi care conlucrează serios la o operă de 
regenerare a minţilor, acei tineri păşesc pe adevărata 
cale, ce duce la un viitor ferice şi glorios pentru ei şi 
pentru ţara lor” 

De altfel, acum câteva zile am dat de un plic mare cu 
întrebările şi propunerile de la mitingul din octombrie 
anul trecut al Frontului Popular, la Teatrul Verde, miting 
pe care l-am condus eu. Cândva, probabil aceste bileţele 
vor trezi interesul sporit: după ce vor trece „epidemiile” 
(consider: necesare) ale mitingurilor tuturor ardentelor 
manifestări publice, sancţionate și nu prea. Dar ele vor 
fi absolut libere, curând. Sunt convins. 


78 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Jurnal 


Lucian ALECSA 


Caii din Perugia 


Chiar dacă-face-parte din plutonul poeţilor douămi- 
işti, Paul Gorban scrie o poezie ce se delimitează de 
teritoriul minimalismului, biografismul antrenat în 
materia lirică nu sufocă versurile cu tot felul de note 
personale ce pot, la un moment dat, împotmoli ver- 
bul poetic în hăţișul redundanțţei, poetul îşi folosește 
unele note biografice mai mult aluziv, le încorporează 
în structura metaforei fără a le mai face vizibile pe 
parcursul discursului poetic. Îi urmăresc poezia cu 
mult interes de la „Primul val“, volumul de debut, şi 
până la această ultimă carte, 
intitulată foarte inspirat 
„Caii din Perugia”, apărută 
anul trecut la Editura „Para- 
lela 45”. Poetul pare sedus de 
ceea ce înseamnă „grafia ide- 
ilor tari, subjugate trăirilor | . 
autentice, cu muzica propri- | = 
ilor izvoare lăuntrice”, verbul | 
este lăsat liber să-i colinde 
cotloanele sufletului, să-i 
detecteze emoţiile şi senti- 
mentele spre a le transforma |. 
apoi cu măiestrie în poezie. |. 
De multe ori şi cotidianul îşi 
găseşte loc în această parti- 
tură afectivă, dar fără a câş- 
tiga vreodată prim planul, 
având doar rolul unui discret 
catalizator imaginativ. Nu 
se lasă dominat de cine ştie 
ce obsesii, trăieşte din plin 
clipa, rareori se lasă sedus de 
amintiri. Nu gâfâie pe pun- 
tea destinului, cu toate că are 


foarte multe de reproşat trecutului, chiar și neferi- 
cirea şi-o asumă ficțional apelând la „cai, regine şi 
femei pufoase”, simțurile sunt cele care trasează doar 
spaţiul imaginat, rolul determinant îl joacă fantezia, 
care e, la rândul ei, conectată atât la suflet cât și la 
nebunie. Jocul e sublim. Arhitectura poetică rezul- 
tată este splendidă, simplă, poemele sunt dominate 
numai de temperaturi reci sau extrem de ridicate, 
nu şi călduțe, cuvintele se mişcă într-o totală leje- 
ritate în trasarea atmosferei. Cu singurătatea pro- 
cedează la fel, când se vede un 
simplu „templu pentru furnici“ 
sau când asupra sa adie un „aer 
(ne)fericit“ are destulă nebunie 
încât să nu se lase pradă patimi- 
lor deșarte. Cu toate că lumea 
creată devine propice defulării 
sentimentelor şi emoţiilor, este 
pur imaginativă, „subiectul“ nu 
se simte atins de orice remuș- 
cări sau reproșuri. Nici un vers 
nu-i epatant, nu divulgă falsi- 
tate, nu conjugă cuvinte alese 
doar pentru a da bine la lectură. 
Cea mai mare calitate a unui 
poem este sinceritatea mesa- 
jului exprimat. Dar să vedem 
cum arată spaţiul poetic ales, 
Perugia, locul nebuniei, şi sub 
ce puls este jucat imaginarul: ” 
în inima Perugiei blocurile / au 
şi ele un gropar / care plictisit 
de viață /bea amintiri din altă 
lume / deschide pământul ca un 
chirurg / şi pune în el / oameni 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 79 


travestiti în îngeri / apoi așteaptă câteva luni / să se 
prindă transplantul / ca un vers clandestin / între cer 
şi pământ / (în inima Perugiei / groparul contabili- 
zează / o expoziţie de nuduri / de bărbați şi de femei 
de mozaic / şi este vesel când pe plasma / lui Cerber 
vede cum inimile /devin melci luminoşi pe pământ)/” 
Mai toate poemele sunt atinse de tristețe, e vorba 
de-o tristeţe ascunsă, cuvintele nu se înfruptă din 
această stare a poetului, o transmit cititorului prin 
rezonanţă, prin suflul verbului şi mai puţin prin anga- 
jarea lui prin vers, sunt asemenea unor flash-uri pur- 
purii ce luminează un câmp de luptă. E un joc rar întâl- 
nit în poezia contemporană, e drept, e şi periculos, 
poemele pot cădea şi-n desuetudine sau pot ajunge 
în incapacitatea de-a trimite spre cititor vreun mesaj 
concret. Cât despre personajele ce populează un ase- 
menea spațiu poetic, acestea provin din toate „regnu- 
rile”, sunt într-un permanent neastâmpăr, plutind dea- 
supra hăului vieții ca umbrelele unor zmei. În ceea ce 
priveşte oamenii, sunt cât se poate de vii, mai sunt şi 
dintre aceia „de bronz, de alamă, de rigips“ ce se simt 
în răceala propriei materii ca-n sânul lui Avram. Din 
când în când, în poemele lui Paul Gorban, își face loc 
şi moartea, nu are defel un chip înspăimântător, e o 
entitate cât se poate de umană, şi care îşi joacă rolul 
cu cea mai mare naturalețe: „calmă precum o marga- 
retă”, cu unele ieşiri de târfă: „moartea e o târfă care 
se bucură / de argintul inimii mele, / se regulează fără 
noimă / şi sângerează precum o fată mare. / îmi tri- 
mite e-mailuri în care îmi spune / că vrea o viaţă sili- 
conată, cu forme copiate / după mărimea stelelor. eu 
îi răspund / că singura ei strălucire / constă în fap- 
tul / că nu se gândește când alege pe cineva. / moar- 
tea e calmă precum o margaretă, / se droghează cu 
votcă şi whisky / în prezenta bărbaţilor, cu lapte / şi 
suc de arahide în prezenţa femeilor / am impresia că 
tipa aceasta / cu buzele sfâșiate mă iubește / pentru 
că prea senzuală mi se înfăţişează, / prea familiară. 
îmi vine să o omor, / să nu fac sex cu ea niciodată. 
Întâmplarea îşi găseşte foarte des loc în poemele 
lui Paul Gorban, dar nu ca rezultat al hazardului, ci 
doar ca un mic defect al rațiunii care, exploatat meta- 
foric, reîntregeşte logica lumii rezultând imagini extra- 
ordinare. Jocul pare uşor alambicat, dar este cât se 
poate de clar şi cu mare extensie în realitatea zilnică. 
Această nouă dimensiune poetică este clarificată în 
extraordinarul poem „ Aşa se întâmplă”, asupra căruia 
voi mai reveni. Poetul face proba marilor sale dispo- 
nibilități intelectuale spre reflecţia cu substrat filo- 
zofic, gestionând lucid ideile grele, proiectându-le cu 
multă atenţie în corpul poetic, fără a tulbura percep- 


ţia lor, fără a etanşa mesajul. Miezul poemului este 
fierbinte, iar carnația metaforică sănătoasă, dar nu 
sclipitoare spre a atrage atenţia asupra sa, cuvintele 
curg în cel mai firesc mod. Fiecare poem are identita- 
tea lui, este lucrat pe câte o matrice aparte, nu poate 
fi vorba de vreo multiplicare de stări, tocmai în acest 
mod de tratare a poeziei constă originalitatea volu- 
mului lui Paul Gorban. Atunci când cultivă umorul, 
o face cu multă discreţie, cu gesturi aluzive, cuvintele 
caută să estompeze pe cât posibil seva umorală antre- 
nată în text, amortizând în felul acesta stridenţele de 
limbaj. Cu toate aceste „îmblânziri”, poemele nu-şi 
pierd capacitatea de-a transmite înțepăturile înscrise 
în subtext. Dacă foarte mulţi poeţi pun accent pe par- 
tea finală a poemelor care să surprindă prin tot felul 
de şocuri şi întorsături de situaţii, poemele lui Paul 
Gorban sunt scrise sub semnul echilibrului, având 
aceeași greutate de la primul la ultimul vers. Poemul 
„Aşa se întâmplă“ îmbracă aproape toate disponibi- 
lităţile poetice ale autorului, suportă cu demnitate 
toate „angoasele“ lui, armonizându-le în cel mai feri- 
cit mod: „şi iată că astăzi de cincisprezece septem- 
brie / din ultimul tău an, nu din vise / şi nici din rea- 
litatea ta, mă voi înfrupta./ din fotografiile julite voi 
înghiți în final / cerul de deasupra ta. te voi lăsa să 
te exciți / sau să te retragi între coapsele unui nufăr 
/abia apoi cu gura plină de blana cailor / te voi lăsa 
să-mi răzuieşti inima de plumb / te ridici şi îți impingi 
degetele / până în oasele mele. măduva miroase / ca 
frunzele de toamnă şi la marginea ochilor mei / plu- 
tesc fierbinți păsări ruginite. le analizezi / şi îți dai 
seama, în cele din urmă, că au avut ouă./ limba mea 
se mişcă acum ca un sunet liber / pe care îl scoate o 
locomotivă care stă de vorbă / cu răbdare. dar nu îţi 
dai seama / că de fapt seară de seară nişte trompete 
uriașe / îți înghesuie în partea mea de lumină, / par- 
tea lor mlăștinoasă. buzele tale reacționează / totuşi 
ca nişte flash-uri. când sunt roșii / înţeleg că sun- 
tem amândoi vii. ca dumnezeu / e simpatic și nu dă 
târcoale după fete de genul tău. / când sunt de orice 
altă culoare îmi dau seama / că la suprafață trupul 
tău imită o salcie / în mijlocul tău mă hrănesc cu un 
poem / şi verific lumina care pe marginea patului / îşi 
potrivește ceara după mâinile tale. camera / cu totul 
a început să curgă ca un text. Străluceşte / ca un dia- 
mant, nu mişcăm nici un obiect, decât niște tocuri / 
care îți colorează stilul. Tu ești femeie şi mă lovești / 
ireproșabil în piept. La marginea lumii ziua aceasta 
/ ca o duminică se umple de suferință...” 


Să dai mâna cu președintele 


Peisajul literaturii contemporane este foarte sărac în 
ceea ce înseamnă proza scurtă, acest gen de litera- 
tură pare total neglijat, puţini sunt cei care se hazar- 
dează să mai scrie pe un portativ narativ atât de exi- 
gent şi de dificil, ce presupune, în primul rând, tra- 


sarea crochiului prin filigranare a unei lumi „altfel“ 
decât cea perceptibilă cu ochiul liber. Personajele tre- 
buie doar aluziv conturate, lăsând posibilitatea citito- 
rului să decodifice trăsăturile acestora, să le comple- 
teze caracterele şi apoi să palpeze magia ce le încarcă 


80 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


de naturaleţe. Cultivarea subtilă şi sublimă a oximo- 
ronului pe parcursul curgerii narațiunii fără a crea 
„bâlbâieli“ în text e una din probele de mare acura- 
teţe stilistică la care trebuie să răspundă prozatorul. 
Cam în această ecuaţie se înscriu, de exemplu, poves- 
tirile lui Julio Cortazar şi ale lui Jorge Luis Borges. Ei 
bine, nu-i obligatoriu ca proza scurtă să încorporeze 
doar realism magic, poate compune şi lumi obişnu- 
ite, cu condiţia de a transpune în text partea nea- 
tinsă a realității de vederea trecătorului obişnuit. Pe 
acest teritoriu nu poţi face experimente, nu poţi veni 
cu „burţi“ narative, cu tot felul de pliuri sclipitoare 
şi cu pauze de respirație, scrii- 


devenind vizibile abia spre finalul povestirii. Nu lip- 
sesc fiorul melancolic și accentele pesimiste, fie că-s 
ambalate în tot felul de întâmplări ciudate, fie că-s 
spuse „pe sub mână“ de către personaje. În astfel de 
lumi mai prind viaţă şi razele soarelui, nu totul e atât 
de posomorât în jur încât să nu-şi găsească locul şi 
unele întâmplări fericite. La prima citire subiectele 
încastrate în scriitură par volatile, uşoare, lipsite de 
„contur material”, însă pe parcursul desfăşurării acţi- 
unii îți dai seama de consistenţa lor, de greutatea lor 
ascunsă în masa discursului narativ. Ce-i drept, proza- 
torul nu apelează la teme „clasice', ci încearcă să decu- 

peze „scene“ din viaţa gri a celui de 


tura trebuie să menţină de la pri- 
mul la ultimul cuvânt aceeași ten- 
siune, să condenseze esenţele, să 
nu pedaleze în gol. De ani buni nu 
mi-a mai picat în mână o proză 
scurtă densă, cu adevărat provo- 
catoare, scrisă de un autor român. 

Cartea de povestiri a lui Mircea 
Oprea intitulată „Să dai mâna cu 
preşedintele”, apărută de curând 
la Editura „Axa“ din Botoșani, răs- 
punde întru totul unor asemenea 
parametri narativi. Toate prozele 


MIRCEA OPREA 


lângă noi, ignorat până la negare 
de cei ce-i sunt „prieteni, ce trece 
prin viață aproape nevăzut şi nea- 
uzit. Povestirea „Să dai mâna cu 
preşedintele”, care dă şi titlul căr- 
ţii, este şi cea mai bine constru- 
ită, cu un personaj complex, cu 
un comportament ciudat dar nu 
deviant, în care penibilul se inter- 
sectează cu sobrietatea intelectu- 
ală, disperarea şi speranța coabi- 
tează prin intermediul aceloraşi 
idei, inadaptabilitatea la noua soci- 


înscrise în volum sunt străbătute 
de-o accentuată sevă umorală, asta 
nu tulbură curgerea narativă a tex- 
telor, din contra, orice secvență 
„ridicolă“ prin care trece unul din- 
tre protagonişti împrospătează 
întâmplarea supusă radiografierii. 
Personajele ce-i populează poves- 
tirile sunt foarte bine personali- 
zate, nimic confuz în portretele 
lor, de la limbaj la mișcarea „sce- 
nică“ totu-i sub controlul verbu- 


SĂ DAI MÂNA 
CU PREȘEDINTELE 


Ba 


etate îl face să recurgă taumatur- 
gic la fantezie, creându-şi o lume a 
lui, incompatibilă chiar şi pentru a 
lui soţie, plină de necunoscute, cu 
tuşe de gri, dar şi cu bubuituri pro- 
duse de-o conştiinţă vie şi mereu 
agitată. Cu toate astea, Ludovic 
Corodan îşi consumă viața într- 
un mod anost, chinuit de câteva 
gânduri obsedante şi parcă lipsite 
de vlaga fantasticului pur. Tocmai 


lui. Indivizii sunt „culeşi“ din spa- 

ţiul civic, nu vin din imaginaţia autorului, ei cores- 
pund întru totul cetățeanului de care ne atingem zil- 
nic, scriitorul le descoperă acel „zvâc“ comportamen- 
tal care-i distanțează de... masă găsindu-le un loc bine 
definit în lumea lui. Spaţiul nou creat devine scenă de 
joacă şi de identificare a ridicolului uman care fierbe 
în pânza freatică a vieţii de zi cu zi. Oamenii sunt 
tentaţi să ascundă partea ridicolă a existenţei lor, s-o 
treacă sub protecţia subconștientului, de aceea e și 
mai greu de observat aceste nuanțe comportamen- 
tale. Paradoxal, acest aspect devine mai evident în 
momentul când individul este pus în situaţii extreme, 
ridicolul căpătând şi trăsături dramatice. Prozatorul 
ştie să gestioneze cu înțelepciune astfel de secvenţe, 
să le insereze în atmosfera unor circumstanțe la rân- 
dul lor haioase, să creeze atmosfere propice unor ast- 
fel de exprimări defulatorii. Ei bine, cu toate astea, 
lumea lui Mircea Oprea nu este una lipsită de tris- 
teţe sau durere, tocmai ridicolul situațiilor prin care 
trec personajele generează drame, unele uşor detecta- 
bile, altele dosite cu multă discreţie în masa narativă 


acea paloare ce-i îmbracă golul 
lăuntric îl face interesant pe ingi- 
ner, dându-i un farmec aparte. Prozatorul are înde- 
ajuns talent încât să-şi determine personajul să râdă 
şi să plângă în același timp, să-i evidenţieze concomi- 
tent atât defectele fizionomice cât şi viermişorii ce-i 
colcăie în suflet, antrenându-i în comportament atât 
mustrările de conştiinţă cât şi naivitățile adolescen- 
tine. Protagoniştii povestirilor sunt indivizi decupați 
din realitate, inadaptabili la „cerinţele“ unei societăți 
ciudate ce abia îşi trage conturul capitalist. Sunt şi 
întâmplări proiectate în decorul „epocii de aur“, aici 
comicul situaţiei fiind mai la vedere. Dacă e ceva de 
reproşat autorului, aceasta este parcimonia cu care 
ne serveşte fantasticul, doze prea mici care, atunci 
când sunt injectate, cu greu frisonează masa narativă. 
Merită amintită scena din frizerie când, „printr-un 
gest hipnotic”, inginerul Ludovic Corodan sparge 
oglinda din faţa sa, gest ce-i deconspiră frământările 
lăuntrice, de fapt micile vietăţi ce-i populează min- 
tea sunt cele care comit „gafa“ repezindu-se ca nişte 
lăcuste flămânde asupra conştiinţei lui; bietul de el 
devenind de fapt victima propriilor neliniști şi pro- 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 81 


priilor închipuiri bolnăvicioase: „Brusc, ca un țipăt 
de pasăre surprinsă de uliu, oglinda din fața lui, mai 
bine de un metru pătrat de sticlă, crăpă fără nici un 
motiv la vedere căzând cu violența unui țipăt în două 
cioburi mari pe marginea faianțată a chiuvetei. În cât 
se mai păstrase din oglindă, Ludovic o zări pe frize- 
riță făcându-şi repede semnul crucii, deschizându-şi 
încă un nasture la bluză să-și scuipe în sân: Doamne 
fereşte, ăsta chiar e semn rău! Ludovic părea să nu 
observe nimic continuând să privească înainte pere- 
tele dezgolit contemplându-se mai departe pe sine în 
fantoma oglinzii dispărute. Bucata aceea de perete, cât 
fusese acoperită de oglindă, adăpostise într-o ascun- 
zătoare fabuloasă o lume care sperie orice fiinţă trăi- 
toare sub lumina zilei. Dintr-o dată zeci, sute de fiinţe 
vizibile sau nu şi-au văzut deconspirate existența 
lor ocultă. Apăruseră instantaneu, zburând, bâzâ- 
ind sau târându-se numai, fluturaşi de molii, muscu- 
lite, gândaci colorați în toate felurile, păianjeni, alte 
insecte în formă târâtoare încă, abia ieşite din ouă, 
din larve... Toate insectele acelea, rămase ascunse, 
te priveau probabil din oglindă, drept călugărițe ale 
unei credințe neştiute. De acolo trebuie să-şi fi tras 
acele ființe nebănuite puterea de a hipnotiza voin- 
tele pământeşti, otrăvindu-ne cu unde de nedepistat 
de banala pupilă omenească. În câteva secunde spec- 
tacolul luă sfârșit şi tot ce se putea tări ori zbura, dis- 
păru din câmpul vederii aflând repede alte unghere în 
care să-și depoziteze pe mai departe taina. Inginerul 


Corodan privea fascinat la bucata de perete purtând 
urmele unei lumi fabuloase cu totul neştiute nouă şi 
care, prin peretele din oglindă, se privise faţă în față 
cu alți clienţi și asta durând de ani de zile” 

Şi ultima povestire din carte, „Cu cancerul pe buze’, 
atrage atenţia prin flexibilitatea de care dă dovadă 
naratorul în a surprinde concomitent două planuri 
de viață: unul banal, celălalt tragic, sincronizându-le 
în aşa fel încât să pară corp comun. Nu vorbesc doar 
despre subiect, care e într-adevăr şocant, ci despre 
abilitatea stilistică de îmbrăcare a lui. Autorul se furi- 
şează cu multă discreţie în sufletul personajelor sus- 
trăgând cele mai paradoxale, ridicole şi dezarticulate 
trăiri, expunându-le cu abilitate în fața cititorului prin 
intermediul unui limbaj de suprafață, simplu, nefar- 
dat, doldora de clișee. Abia atunci când este nevoit să 
creeze firescul cotidian, sub umbrela căruia au loc fră- 
mântările lăuntrice ale celor „pozaţi”, intervine partea 
novatoare a autorului, aici îşi dă cu adevărat autorul 
proba talentului de narator. Mircea Oprea stăpâneşte 
arta povestirii, e un stilist deosebit, prin fiecare frază 
demonstrează deopotrivă talent şi autenticitate, este 
foarte atent cu personajele, nu le scapă o clipă din 
ochi. Fiecare povestire e un adevărat spectacol, totul 
este ca cititorul să se poziționeze în locul de unde să 
privească cât mai bine la ceea ce se întâmplă cu ade- 
vărat pe scena vieții surprinse de autor. 


Frânghia înflorită 


Volumul de poeme „Frânghia înflorită“ semnat 
Radu Vancu, apărut la „Casa de Editură Max Ble- 
cher”, ocupă un loc de frunte pe 
podiumul celor mai bune cărți 
de poezie apărute în 2012. Car- 
tea este construită sub contro- 
lul unui imaginar unic, nuan- 
țat prin intensitatea trăirilor şi 
diversificat prin traseul verbu- 
lui poetic, puseurile de „naivi- 
tăți“ din țesătura poemelor nu 
fac decât să detensioneze atmo- 
sfera tanatofonică, rezultând un 
material liric remarcabil, încrân- 
cenat, dar nu rece. Imaginarul 
este incendiar, pe ecranul minţii 
sunt proiectate cele mai crunte 
trăiri, poetul pune în cârca ver- 
bului liric cele mai crâncene 
emoții, sunt arse cele mai tai- 
nice sentimente. Noaptea, în 
somn, e cadrul propice defulă- 
rii acestor scene, derularea oni- 
rică se produce sub semnul raţi- 
unii, toate scenele sunt stocate 
apoi în minte căpătând consis- 
tența obsesiilor. Inima suportă 


Frânghia înflorită 


totul, creierul conștientizează, rezultatul este dure- 
rea fără margini ce fibrilează fiecare imagine în parte. 
Combustia poetică nu se înde- 
părtează de spaţiul familial, poe- 
tul intră în complicitate cu mor- 
tul, dialogul dintre cei doi, chiar 
de are loc de pe tărâmuri dife- 
rite, e cu atât mai relaxant cu 
cât firescul e mai la el acasă, dis- 
par „îndoielile“ din comunicare, 
dispare timpul. Fiecare poem se 
deschide prin aceeași fereastră, 
prin care răzbate vocea unuia 
dintre „cei mai dragi morţi”, se 
închide şi se tot deschide, doar 
scârțâitul „oaselor celui plecat 
în eter“ ne anunţă că suntem în 
fața altui şi tot altui mort. Dure- 
rea este nuanţată de impulsul 
trăirilor, sentimentul disperă- 
rii e cel mai prezent, recidivează 
de nenumărate ori pe parcursul 
dialogului, numai că pe partituri 
diferite, în culori diferite, antre- 
nând şi trăiri diferite. Cu toate 
Sat tensiunile acumulate conștiința 
le controlează cu maximă luci- 


Rapu VANCU 


82 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


ditate, atmosfera morbidă creată dă bine unei minţi 
în cumpănă, o trezeşte la realitate, dar n-o alterează. 
Momentele nocturne se succed cu cele diurne pro- 
iectând imagini splendide prin tristeţea lor. Cartea 
aduce cu un cerc închis din nucleul căruia răzbate o 
singură secvenţă relansată şi tot relansată de obse- 
siile poetului, redimensionându-i fiecare trăire. E 
un joc poetic inedit şi personal, de-o originalitate 
aparte, de-o acuratețe stilistică aparte, nicicând nu 
va putea cădea pradă vreunei confuzii: „ Ce-ţi spune 
unul dintre morții tăi / cei mai dragi, cel mai iubit 
dintre morti, / când te lasă inima să-l visezi: /” Dra- 
gule, de fiecare dată când mă visezi / pe aici se fac 
nişte zile încântătoare, / de îndată ce în capul tău 
începe visul / bietul diavol vine fuguta lângă mine, 
/ îmi prinde Jața-n palme/ şi plânge-n hohote dea- 
supra sicriului, / neputincios ca plutonul de execu- 
ție aliniat / foarte palid în fata comandantului / ca 
gorila în fața unui colibri. / Ca jarul încins al vetrei 
/ în fața rozei crescându-i din inimă. / lar când visul 
tău încetează, / ia roza palpitând din cenuşă, / si-o 
prinde în părul vâlvoi / şi pleacă. Nu se uită îna- 
poi, / dar ştie că acolo unde i-au căzut lacrimile / e 
un gorgan luminos, năpădit / de trandafiri tineri şi 
sălbatici”Apoi pleacă mortul tău drag. În urma lui, 
/ un gorgan luminos, năpădit de trandafiri tineri / şi 
sălbatici, şi tu, plângând în hohote, neputincios” 

Poemul se desfăşoară pe două registre — straturi ale 
aceleiași creaţii onirice -, alternând imaginile într-un 
ritm alert. Parcă pentru a tuşa şi mai bine aura oni- 
rică a ceea ce ni se oferă, poetul vine şi cu un ada- 
gio explicativ, acest aspect nu face decât să accen- 
tueze dramatismul visului, unii vor spune că aduce 
mai mult a scuză, poetul trăieşte sub teama dea nu fi 
acuzat de un exces de macabru:(Un lucru pe care-mi 
vine greu să-l înțeleg: atunci când eram destrămat, în 
anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste 
policrome și diafane, dintre care destule au ajuns în 
Epistole pentru Camelia. Singur, pe lângă dragoste, 
atunci am avut vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. 
Pentru ca acum-când, dacă n-aş avea prejudecăţi, 
aş spune în gura mare că sunt fericit-să scriu poeme 
tanatofore, cu morți dragi care-mi vorbesc în somn. E 
drept, destule dintre poemele astea sunt cumva comice, 
cu morţi spunând lucruri trăsnite într-o scenografie 
colorată ca-n Walt Disney. Troli cântând cu voci de 
soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir 
care începe să vorbească prin somn.) 

Cred că astfel de scenarii puteau lipsi din carte, 
dacă unor poeme le fac bine diminuând într-un fel 
tragismul angajat în text, pentru altele astfel de expli- 
caţii le deconspiră partea enigmatică, ştirbindu-le 
uşor din aură. Volumul poate fi privit ca un coşmar 
trăit gradual, în funcție de intensitatea durerii gene- 
rate de „calitatea“ de rudenie a morţilor. Momentele 
de luciditate joacă un rol oarecum pervers, insinu- 
area lor în masa morbidă a textelor îi ghidează citi- 
torului atenţia asupra tragismul ascuns sub fires- 
cul versurilor. În texte sunt inserate şi scene banale 


susținute de cele mai naive expresii, ei bine, astfel 
de secvenţe vin să detensioneze starea poetică deja 
creată şi să readucă totul pe făgaşul firescului. Acest 
joc între minte şi inimă se consumă în toate textele, 
numai că diferă unghiul sub care sunt reflectate aces- 
tea în materia lirică. Secvenţele horror din volumul 
lui Radu Vancu nu sunt antrenate spre a crea noi ten- 
siuni, ele sunt transpuse în „normalitatea contextului“ 
fără a mai provoca alte valuri. Acest tip de matadis- 
curs oniric este nou pentru poezia noastră contem- 
porană, atât prin simplitatea lui, dar mai ales prin 
stranietatea sentimentelor şi prin coerenţa lor refle- 
xivă. Permutările ce au loc între „subiecţii“ obsesiilor 
morbide, de exemplu atunci când „noi“ devenim cei 
visați de „voi”, duc la o duritate a trăirilor fără prece- 
dent, aproape că se rupe echilibrul dintre voci, din- 
tre vocea mortului şi a celui visat, angajarea afectivă 
în structura poemului e mai evidentă ca oricând și 
poate prea traumatizantă pentru cititor: „Ce-ti spune 
unul dintre morții tăi /cei mai dragi, cel maiiubit 
dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi: „ Noi, 
cei visati de voi, ne înroşim de fericire,/ ne coacem la 
căldura visului vostru,/se umflă încet — încet carnea 
pe oase / până când, poc!ca o floricică de porumb / 
înfloreşte carnea în care am învăţat să urâm, / sărind 
din tigaia de sicrie şi pocnind / de capacul cerului. El 
ridică din când în când / capacul tigăii şi priveşte flu- 
ierând bucuros / cum se rumenesc morții-floricelele, 
/ apoi, din morminte de care nimeni nu le visează, / 
alege un fericit, îl scoate din sicriu / şi-l pune să stea 
drepți, ca soldatul în post, / şi să se gândească la 
cineva drag; / după care aruncă popcornul asupra 
lui, / floricelele se lipesc de carnea zemoasă / până 
când mortul e o statuie de popcorn, / Atunci pocneşte 
precum un dresor din degete / şi îngerii se năpustesc 
ca niște porumbei hămesiţi / asupra fericitului, ciu- 
gulesc uguind popcornul / cu tot cu fâşii de carne, în 
patru minute mortul / e o păpușă de oase curate, cu 
ochii fără vise scoși. / El ia păpuşa şi pleacă sărutând- 
o și vorbindu-i mângâios / cu stolurile de îngeri fâlfâ- 
ind sătule în jurul lor, / pe unde trece, heruvimii mai 
smulg din câte un sicriu / un mort nevisat de nimeni 
şi suflă peste el, / unora li se risipește carnea de pe ei 
ca puful de păpădie, / altora sângele mai proaspăt li 
se face balon frumos colorat./ El trece cântând prin 
nori de păpădie şi baloane sângerii, / iar noi, mor- 
tii visaţi şi încă neînfloriți așteptăm plini de fericire 
şi groază visele voastre viitoare./ Te gândeşti la unul 
dintre morții tăi cei mai dragi, / cel mai iubit dintre 
morţi, noaptea e bătrână, să nu adormi,/ iar o să te 
lase inima ta slabă să-l visezi” 

Concluzia e una clară: volumul lui Radu Vancu e 
fără cusur, nimic pe alături, nimic compus după ure- 
che, nimic de prisos, merită toată atenţia cititorului 
pregătit să suporte o poezie horror, înfricoşător de 
sinceră şi autentică. 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 83 


Vasile SPIRIDON 


Copilăria moșşului universal 


Mihai Cimpoi este înzestrat cu conștiința (post)moder- 
nistă a faptului că orice metodologie este supusă impera- 
tivului relativist şi că nicio abordare critică nu poate epu- 
iza toate sensurile unui arhetip al spiritualităţii noastre, în 
cazul de faţă al aceluia de găsit în opera lui Ion Creangă. 
Este ceea ce dovedeşte de-a lungul cărții Sinele arhaic. 
Ion Creangă: dialectica amintirii şi memoriei (eseu) (laşi, 
Princeps Edit, 2010), din moment ce „Creangă își trage 
substanța medulară din însăşi arhetipalitatea; este arhe- 
tipal genuin, în formă pură (Eminescu fiind arhetipal în 
formă rafinată, decantată) (s.a.),” (p. 109). Autorul Amin- 
tirilor din copilărie — conservator şi arhaic, arhetipal prin 
excelenţă — este, în viziunea lui Mihai Cimpoi, de fapt, un 
recreator de mythos sau, mai bine spus, de mitograme şi 
de mitologeme, în universul său creator, bazat pe vechime, 
punându-se semnul echivalenței între identificările „aşa 
sunt eu”, „aşa e lumea” Lumea operei sale se repliază mereu 
sub semnul unui „în-sine” al legilor ei intrinseci, de rapor- 
tat la dimensiunea etică şi religioasă (tradiţie, cutumă, obi- 
cei al pământului, credinţă în Dumnezeu, în rânduiala 
sacră a lucrurilor). 

Având ca punct de plecare ontologia heideggeriană din 
celebra carte Fiinţă și timp (folosită cu prilejul scrierii şi 
altor eseuri şi studii), la care se adaugă achiziţiile herme- 
neuticii, naratologiei, structuralismului și semioticii (Hans- 
Georg Gadamer, Roland Barthes, Friedrich Nietzsche ş.a.), 
eseistul este convins că se poate aborda cu prioritate lumea 
pre-textuală și pre-discursivă, iar nu Lumea proiectată ca 
atare, „realist, în textele lui Ion Creangă. Grila de lectură 
heideggeriană i se pare Mihai Cimpoi a fi cea mai adecvată, 
din moment ce toată trama textelor din corpus-ul operelor 
crengiene, mergând până la stereotipie, îl pune pe „locui- 
torul” (şi „locutorul”) acestei lumi în fața datului ontologic 
fundamental, care este sentimentul sensului ființei încer- 
cat în fața experienţelor majore ale vieții. 

Opera lui Ion Creangă este analizată de eseist în cali- 
tatea sa de corpus de texte axat pe o problematică existen- 
ţială, iar nu pe un ansamblu de variante formale ale unui 


text presupus a fi „de la lume adunat și iar la lume dat” (ce 
a dus cândva la simplista catalogare a humuleşteanului de 
a fi un „scriitor poporal”), şi care poate fi dedus prin mul- 
tiple deducții. Acest corpus alcătuit din ansamblu de texte 
convocate nu în chip structuralist, ci ontologic, permite 
accesul la nucleul virtual al Textului şi se textualizează de 
fiecare dată altfel. „Lumea e, la Creangă, limbaj, e fapt / 
fapte de limbaj. Esenţa ei se luminează în esența rostitoare 
a limbajului. Rostitoare de Fiinţă. Totul se pune, după cum 
am mai menţionat, sub ecuația Lume = Limbaj. Scrisul / 
rostirea apar ca act existenţial. Lumea / Viaţa sunt Text 
(s.a.)” (pp. 122 — 123). 

Citirea operei lui Ion Creangă aşa cum trebuie, adică în 
răspăr, prin operaţia de textualizare a timpului, prin con- 
versia timpului acțiunii în timpul practicii semnificante a 
textului, îl determină pe Mihai Cimpoi să afirme că însăşi 
întreprinderea ce stă la baza textelor este una de ficționa- 
lizare-reprezentare. Astfel, Amintiri din copilărie trebuie 
interpretată nu ca o autobiografie, ci ca o autoficțiune în 
care amintirea relevă o funcţie sufletească a reprezentării 
lumii prin apelul la elementele epice, prin transformarea 
întâmplărilor, reactualizate de memorie, în mituri. Iar lim- 
bajul este direcționat mai mult spre sine, spre repertoriul de 
semne ascuns în fondul său semantic intrinsec: „Eul cren- 
gian nu mai poate ieşi din acest cerc al autoînchiderii sce- 
nice, jucând jocul Lumii, autojucând jocul propriei fiinţe, 
jucând jocul limbajului însuși” (p. 10). Criticul sesizează 
„identitatea în ruptură” dintre planul zicerii şi al zisei, din- 
tre semn și sens, neoprindu-se doar la nivelul dezvăluirii 
înțelesurilor textuale, ci descoperă un anume mod de a fi 
în lume, pe care îl proiectează acțiunea textului. 

Desigur, trama memoriei actualizatoare rămâne înscrisă 
în spaţiul jocului, al jocurilor pline de hazul copilăriei. Dar, 
„dacă este adevărat că în Amintiri... se relatează copilă- 
ria copilului universal după expresia lui Călinescu, nu 
mai puțin adevărat e că în ele se povestește din perspec- 
tiva «moșului» universal, o dublă ascundere: a copilului 
în «moş» şi a «moșului» în copil, ca în transferul carna- 


84 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


valesc de roluri (s.a.)” (p. 149). Deşi este saturată de arhe- 
tipalitate, lumea crengiană nu se menţine în cadrul rigid 
al orânduielii ontice, ci, carnavalizată, îl părăseşte, se des- 
parte de trecut... râzând, pentru a ne folosi de cuvintele 
unui clasic din afara literaturii. 

Mihai Cimpoi valorizează supranumele de Ion Torcălău 
pentru cel care a fost un veritabil torcător de text, care-și 
ţese sau toarce urzeala textuală, cu fire 


Acesta intră în jocul lumii „prost” şi iese „înțelept”, înțelep- 
ţind-o şi pe ea, conferindu-i rosturi adânci la sfârșitul călă- 
toriei sale inițiatice. Printr-o excepțională măiestrie stilis- 
tică — recunoscută de toţi exegeţii lui Ion Creangă — ade- 
vărul se îngână cu minciuna, realul se contopeşte cu irea- 
lul, „a fi” se dispută după regulile ludicului cu „ar fi” Ast- 
fel, concluzionează cercetătorul, sensurile curente sunt 

răsturnate, stratagemele semantice 


văzute şi nevăzute, în mod gospodă- 
resc, „pe față” şi „pe dos”, pentru a se 
elibera de limitele tragice ale existenţei 
şi de accesele de melancolie. Cufun- 
dat în pânza/textura epică, firele de 
urzeală îi sunt lui lon Creangă anti- 
frasismul şi holofrasismul, iar prin- 
cipiul dialectic de ordonare a crea- 
ţiei/țesăturii este contrapunctul, care 
funcționează la toate nivelele texte- 
lor, fiind o trăsătură distinctivă a sti- 
lului său („Creangă nu pune punct 
niciodată, ci pune mereu contrapunct 
(s.a.)” — p. 124). 

Plasând limbajul crengian în sia- 
jul hermeneutic al lui Hans-Georg 
Gadamer, eseistul percepe ființa cren- 
giană ca făcând parte în chip organic 
şi spontan din configuraţia lumii (în 
datele ei primare, arhetipale) şi fiind 
prin excelenţă însuşi limbajul acesteia: 
„Numai acolo unde există limbă există 
lume. Cheful homeric de a vorbi, de a 
se certa (al naratorului și personaje- 
lor) asigură deplinătatea lor existen- 
țială, dar şi vidul de sens. Cuvântul 
este întemeietor (de lume), dar şi rui- 


SINELE ARHAIC 
ION CREANGĂ: 
Dialecticile amintirii şi memorie 
(eseu) 


eh 


ghidându-ne înspre înțelegerea unei 
încurcate „lumi pe dos”. 

Prin recursul la comic, ironie și 
autoironie se câştigă libertatea de 
a relativiza adevăruri şi valori con- 
sacrate de tradiție, de a deconspira 
„cumplitul meşteşug de tâmpenie” 
Temeiurile lumii sunt repuse în ches- 
tiune printr-o întrepătrundere plină 
de echivoc şi de subînţelesuri a cuvin- 
telor, prin răstălmăcirea şi localizarea 
apoftegmei „Lumea asta e pe dos” — 
o lume care se manifestă în chip car- 
navalesc, coroziv, coțcăresc, grotesc- 
ironic şi, prin urmare, ambivalent, 
cu sensurile răsturnate. Este motivul 
pentru care lon Creangă pendulează 
între extreme în această Lume infer- 
nală a limbajului, „procedează în mod 
contrapunctic: pe de o parte, o home- 
rizează, o urieșeşte; pe de altă parte, 
o diminuează, o infimizează. Hiper- 
bola şi litota concurează într-un unic 
acord” (p. 70). Se ajunge astfel la (con- 
tra)punctul îngânării carnavaleşti şi 
chiar infantilizate a celor două lumi: 
cea îndumnezeită și cea îndrăcită; cea 


nător, neantizator, ducând la celă- 

lalt pol, al negativităţii, al «zarvei goale»” (p. 140). Limba- 
jul este şi el dispus/de spus antifrastic (o procesuală devi- 
ere de la sensul adevărat, ducând la o insinuare glisantă a 
contrariului, la o diversiune semantică ce impune sensul 
comic sau ironic). 

Antifrasismul atrage după sine, după cum spuneam mai 
sus, un alt agent structurant, pe care Mihai Cimpoi îl denu- 
mește „holofrasism”. Acesta „este fenomenul retractilită- 
tii stilului într-un singur cuvânt care prin puterea sa plas- 
tică extraordinară figurează o întreagă situaţie, sugerează 
esența caracterologică a unui personaj, creează o anume 
atmosferă (senină, melancolică, comică; lirică, epică, dra- 
matică, psihologică (s.a.)” (pp. 49 — 50). Debuşeul stilistic 
al antifrasismului în holofrasism duce la aglomerarea de 
cuvinte-nuclee, denumite şi „figuri nucleare” (A.J. Greimas), 
care focalizează forța epică a întregului, iar prin vibraţi- 
ile lor sonore provoacă „ascultarea', în sens hiedeggerian. 
Ascultare a unui „cântec” (al amintirii) cu virtuţi catharc- 
tice, mântuitoare. 

Lumea lui Ion Creangă se află, pentru autorul eseului de 
faţă, într-un permanent tangaj contrapunctic, pe temeiul 
prostiei şi al înțelepciunii, al ostentativului şi ostensivului, al 
hazardului și al rânduielii, al trecerii și al petrecerii, al gra- 
tuității şi al gravităţii, al frumosului și al urâtului. În această 
structură dialectică, planurile intersectante funcționează 
într-o interdependenţă organică. Omul voios camuflează 
omul melancolic, omul prost ascunde într-o manieră sub- 
versivă pe omul care se „țărănește” și doar o face pe prostul. 


bine întocmită şi cea „pe dos”. 

Navigând firesc între o certă vocaţie de analist şi de 
recuperator al valențelor operelor „clasice” ale canonului 
naţional, Mihai Cimpoi dovedeşte o buna așezare teore- 
tică a demonstraţiei sale. Eseistul îşi afirmă cu ușurință sti- 
lul personal în analiza de profunzime și utilizează o bibli- 
ografie diversă şi funcțională din aria continentală, reto- 
pind în propriul discurs toate sursele teoretice impor- 
tante referitoare la tema pe care și-a propus să o ilustreze 
în eseul de față. Bună structurare a domeniului circum- 
scris și fidelitatea viziunii față de metodele critice abor- 
date nu-l determină pe autorul cărții să piardă o clipă din 
vedere relieful textului de analizat. Deşi are un tempera- 
ment intelectual metodic și echilibrat, dublat de o putere 
de muncă impresionantă, criticul moldovean se dovedeşte 
a fi, în latura umană, a prezenței sale fizice, şi un vrednic 
„nepot” al lui Creangă (pot depune mărturie toți cei care 
îl cunosc personal). O astfel de carte era chiar de aşteptat 
să vină din partea sa. 

Mihai Cimpoi descoperă sensuri noi într-un univers 
spiritual arhaic, marcat de o profundă existenţialitate, din 
moment ce, în cadrul aceluiași cerc hermeneutic, opera 
crengiană însăşi este rezultatul unui proces creator analog 
care, la o anumită epocă, a înlesnit sublimarea unui com- 
portament ritual primar într-un fenomen cultural şi într- 
o operă devenită clasică. O mărturie în plus a faptului că 
despre Ion Creangă nu s-a spus încă totul, aşa cum con- 
statase G. Călinescu. O dovedește și apariția cărții Sinele 
arhaic. lon Creangă: dialectica amintirii şi memoriei (eseu). 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 85 


Ioan HOLBAN 


Tăcerile unui împletitor de coșuri 
din pustiul Hozevei 


Poezia lui lon Mircea, de la Istm (1971), Tobele fra- 
gede (1978), Copacul cu 10.000 de imagini (1984), 
Piramida împădurită (1989), până la Șocul oxige- 
nului (2002) și Manuscrisul din Insula Elefantina 
(2012) este asemenea cântecului straniu al balenelor 
„ce poate fi auzit mai cu seamă în preajma insulelor 


Hawaii”; cântecul sau, poate, 
plânsetul lor se află pe un disc 
de aur a cărui audiție — spune 
poetul într-un inspirat „cuvânt 
înainte” în Șocul oxigenu- 
lui — „recapitulează şi rein- 
staurează ora de geneză a fiin- 
ţei poetului, indiferent unde şi 
în care ceas al existenţei sale 
s-ar afla” şi, iată, pune în cauză 
poetica modernă însăşi: între 
cele patru opţiuni — a exprima 
exprimabilul, a exprima inex- 
primabilul, a inexprima expri- 
mabilul şi a inexprima inexpri- 
mabilul —, pe care le fac para- 
digmele poetice de la clasi- 
cism, romantism, simbolism și 
parnasianism, până la lettrism 
şi expresionism, lon Mircea 
alege o poetică postmodernă 
care se revendică dintr-o frază 
a lui Gillo Dorfles despre cum 
poţi avea acces la un sens fără 
a traduce cuvintele ce îl conţin. 

În fapt, Ion Mircea ne aver- 
tizează că poezia poate fi înțe- 


PARALELA 45 


lon Mircea 


Terra ballerina 


Emin 


COLECȚIA POEȚI LAUREAȚI 
AI PREMIULUI NAȚIONAL 
DE POEZIE MIHAI EMINESCU 


leasă „fără a se recurge la traducerea” ei — este imagine, 
icon, iar lectura ei înseamnă „a recepta ceva inexpri- 
mabil cu mijloacele intraductibilului şi a ceva intra- 
ductibil cu mijloacele inexprimabilului” În acest fel, 
poezia poate structura un cod cultural foarte elabo- 
rat; un eseu de psihanaliză, de exemplu: „EI încă nu 


s-a născut/ un fel de nor un fel 
de plasmă un fel de albuş de ou 
îl înconjoară/ şi un fel de seară 
îi ţine loc de oase.// pe drept 
cuvânt se crede că e orb deși 
pe drept cuvânt/ el vede cu tot 
trupul de parcă ar fi apă./ ade- 
văr zic vouă: celui care plânge/ 
Dumnezeu îi umblă pe pleoape. 
iată-l// cum îşi înalță privirea 
spre ceea-ce-vede/ dar «pre- 
cum primitivul nu vede Biblia 
de la subsuoara misionarului» / 
el nu-și vede mama.// şi ziuă 
fiind nu va fi ziuă/ când va urca 
scărița către sânul mamei lui/ şi 
orbul va bea laptele mamei lui 
şi va vedea.// şi soarele acesta 
ancestral ubicuu/ tangajul lui 
din amniotic în memorie şi din- 
tru ea-n/ lacustra lavă a sine- 
lui/ un da, un diamant naiv în 
noapte/ şi-n antecameră un 
curcubeu/ e amintirea fără de 
obiect care ne va-nsoţi până la 
stingere. plouă/ înlăuntrul ploii/ 
şi e toamnă înainte de-a fi viață/ 


86 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


e ceva în afară care nu va fi niciodată înlăuntru/ cum 
e ceva înlăuntru care nu va fi niciodată afară./ el ştie 
cu o inimă de cele două inimi/ şi când a treia inimă 
apare la orizont/ el îşi aude tatăl spunându-i jumătăţii 
lui: hai/ nu fi proastă: trupul/ tău e inimă a inimii tale 
nu invers.// da: el este cel care visează/ visele mamei 
lui iar în visele mamei lui e tatăl lui/ şi astfel tatăl îşi 
vizitează fiul. «Fiul/ e vizibilul Tatălui iar Tatăl e invi- 
zibilul Fiului»// şi dacă va vedea luna neagră/ dacă va 
trece prin black-hole-uri/ și se va tulbura tot pămân- 
teanul! şi părul lui acoperind pământul și genele de-i 
vor/ ajunge până sub genunchi/ şi va îngenunchea în 
umbră ca speciile-n propriul sânge/ și se va tulbura 
tot pământeanull| dacă va fi-nţelept/ sau inocent încât 
să spele peştii cu săpunul/ şi dacă el va fi de față când 
pătratul va cădea în lapte/ când va veni ziua vom şti.// 
dar cum va arăta cel care nu se poate pe sine vedea?/ 
şi cum va arăta mama lui?/ cât de frumoasă e femeia 
care a născut un orb?/ cât de frumoasă e mama orbu- 
lui?” („Luna neagră sau Cât de frumoasă e femeia care 
a născut un orb”). 

Poetica lui Ion Mircea nu e, ca la romantici şi sim- 
bolişti, aceea a exploziei realului, a stării lui de suflet; e, 
dimpotrivă, una a imploziei sinelui, iar poetul o punc- 
tează printr-o serie de șapte (cifră semnificativă) poeme 
incluse în sumarul cărții din 2002, numite chiar „Immplo- 
zie” şi prin expresia directă a amestecului postmodern 
al genurilor: poeme, poeme în proză, texte dramatice, 
critică literară, traduceri, eseu — toate într-un text al 
genezei care poate fi drama părăsirii apelor amnio- 
tice din pântecul Mamei („Basmul Q”, „Șocul oxige- 
nului”) şi întâlnirea cu văzduhul. Ce caută aici poetul 
(post)modern? Sigur, cuvântul născut dintre cuvinte: 
„Între un cuvânt şi altul nu e tăcerea ci un alt cuvânt/ 
nevăzut/ între o familie şi alta nu e o frontieră ci o altă 
familie/ nevăzută// morţii unei familii şi morții celei- 
lalte/ ţin în braţe fiecare/ un mort nevăzut// nenăs- 
cuţii unei familii şi nenăscuțţii celeilalte/ ţin în braţe 
fiecare/ un nenăscut nevăzut// «ovulul mamei a fost 
implantat fiicei sale şi aceasta a născut/ iar acum ea e 
mamă și soră propriului fiu»/ cele două familii moto- 
tolesc indignate ziarul/ şi-l aruncă în spaţiul viran din- 
tre casele lor// e ziua în care familia nevăzută citește 
două ziare// plouă/ şi cele două familii vizibile privesc 
pe fereastră/ cum ploaia udă ziarele și le macerează 
încet/ ca un foc indulgent// într-o zi/ cele două fami- 
lii vizibile au dat buzna în stradă/ urmărind un Chip 
văzut cândva undeva// dar iată/ familia nevăzută era 
chiar în spatele Chipului/ cu fețele toate lipite de el/ 
urmându-l tăcută.// dacă atunci/ ar fi privit cineva/ 
din față de dincolo/ ar fi văzut în sfârşit chipul fami- 
liei nevăzute.// dar nimeni nu poate fi în același timp 
şi aici şi dincolo/ pentru a vedea nevăzutul” („Fami- 
lia nevăzută”). 

Asemeni cuvântului — despre care se spune că 
a fost la începutul pe care îl caută —, poetul pipăie 
mereu starea de „nenăscut“, a celui care „vegetează“, 
fiind pretutindeni şi nicăieri, visând să fie „aici şi din- 
colo/ pentru a vedea nevăzutul“, ascunzându-se într- 
o constelație compusă din stele puţin strălucitoare, 


în Licorn, adică („Poveste cu licornă”), la Ecuatorul 
ceresc, între Gemeni şi Câinele Mare. Cromatica sus- 
ţine temele importante ale unui scenariu poetic din- 
colo de romantism şi dincoace de modernism; fauve: 
câinele roșu, limbile mov de animal şi soarele care își 
târăşte ombilicul violet peste pământ (din „Adăpostul”), 
rugina implacabilă a cerului, cancerul roșu al insule- 
lor şi zăpezile verzi ale visului (din „Departe de Ame- 
rica. Descoperirea sinelui”), femeia cu falus, un tată cu 
un singur ochi, lângă un diavol alb sub un soare roşu 
(din „Valiza de mână”), deşertul roşu al gurii, neantul 
bilabial care devoră ochii şi creierul (din „A. B.”), luna 
neagră (a lui Poe?), invizibilul verde, ceața cilindrică — 
toate sunt ale poetului care „încă nu s-a născut“, care, 
încă, „nu se poate vedea pe sine”, ale celui care e „mai 
tânăr decât el însuşi”: un androgin în lanţuri care latră 
„roşu”, căutând, mereu, ceea ce el însuși numește culo- 
rile invizibilului. Temele pe care le încarcă semantic 
această cromatică fauve sunt, înainte de toate, ale lumii 
pe dos şi oglinzii: un alt fel de a „recupera” barocul și 
lumea explorată de Erasmus, Montaigne, Pascal, Bau- 
delaire, Cervantes, Quevedo, Tasso, Campanella, Leo- 
pardi, Gryphius, Angelus Silesius, Eugenio d'Ors. Sau, 
altfel, a da sens hidosului şi a „inversa” reperele lumii, 
ca în acest drum spre eşafod al Mariei Stuart: „Abia 
după moarte dacă mai suntem / atât de bine adăpostiţi 
ca înainte de naștere./ taina ființei: noi înşine adăpos- 
tim adăpostul./ iar prostul e pururi afară.// bufonul 
curții şi câinele roşu/ sub crinolina pe oase de balenă 
a Mariei Stuart/ merg la pas cu ea spre eşafod./ cât 
de hidoase pot fi fețele-acestea care umplu piața/ cât 
de hidoase ferestrele date la perete/ cetele de femei 
bătrânii gângavi atârnând peste pervazuri/ ca măta- 
sea broaștei ca nişte limbi mov de animal.// dacă ar 
fi ea/ cu pântecul la gură acum înaintea sfârşitului/ 
până şi ultimul zarzavagiu al Londrei ar şti./ dar suplă 
cum e şi nepământesc de înaltă/ nimeni dar nimeni nu 
vede.// două catedrale/ se înalță ușoare-n văzduh ca 
două licorne/ îndreptându-şi turnurile una spre alta./ 
dar nici lucrul acesta nu e văzut.// soarele își târăște 
ombilicul violet spre pământ./ femeia la lunaţie întu- 
necă oglinda./ sângele-n var va-nrâuri o cimentare 
puternică./ nimeni nu mai ştie zidi pe lumea aceasta./ 
nimeni. am să mă mut” („Adăpostul”). 

Oglinda, temă obsedantă în lirica lui lon Mircea, e, 
mai degrabă, a lui Baltrušaitis, spaeculum, întunecată, 
revelând un univers de dincolo de pragul vederii — cel 
care nu mai desparte ziua de noapte, realul de vis, rea- 
litatea de coşmar: oglinda lui lon Mircea este „harta 
de rugină implacabilă a cerului”, e „hăul negru” în care 
dispare ţipătul expresionist al poetului: „Am văzut 
lumina zilei într-o noapte./ țipătul meu de atunci m-a 
urmărit/ multă vreme şi-mi aduc aminte/ cât de tul- 
burat eram auzindu-mi/ vocea, care era vocea mamei 
mele.// mult mai târziu, pe vremea/ Rujeolei,/ avea să 
mi se mai întâmple/ ceva identic, într-o noapte,/ când 
m-am trezit în capul oaselor/ urlând şi chiar urletul 
meu trezindu-mă/ şi urletul prelungindu-se din vis 
în/ trezie, ca un om care moare şi,/ deodată, acolo, 
atunci, după/ moarte, e treaz.// mi-am văzut urletul 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 87 


în oglindă./ a dispărut în hăul ei negru/ ca un şoarece 
în gura unei/ trompete” („Șocul oxigenului”). 

Într-o altă ordine, poetica postmodernă a lui Ion 
Mircea înseamnă, poate în primul rând, destructura- 
rea ornamentelor poetice clasice. Întâia „victimă” e 
eterna comparaţie; iată: cetele de femei şi bătrâni gân- 
gavi, uitându-se lacom/ hidos la Maria Stuart în drum 
spre eşafod, atârnă de pervazuri „ca mătasea broaştei 
ca nişte limbi mov de animal”, catedralele se înalță „ca 
două licorne’, soarele roşu e „ca un peşte cu nasturi 
aşezat în fotoliu”, iar cineva se înnegreşte şi seamănă 
„cu o limbă vorbită în prezenţa orbilor”, urletul dis- 
pare în oglindă „ca un şoarece în gura unei trompete” 
etc.; rareori, trece în figurativ (ceața e grea şi densă ca 
o pătură de pâslă) şi, atunci, această (pe)trecere e doar 
pentru a marca o dată mai mult lipsa legăturii dintre 
lumi, altfel, universurile paralele între care nu circulă 
(liber? rob?) decât poetul. Imaginea acestuia, la Ion 
Mircea, este exact opusul poetului (romantic, simbo- 
list) care exprima exprimabilul: „aedul” lui Ion Mir- 
cea pescuieşte pe malul unei lacrimi şi se visează într- 
un pat pe fundul mării, într-o lume din afara lumii: 
„Eram numai noi/ şi soarele roşu/ ca un peşte cu nas- 
turi aşezat în fotoliu.// am întrebat-o: n-ai vrea/ să ai 
falus/ şi un tată cu un singur ochi?// mi-a răspuns: am/ 
cunoscut anii trecuți un domn/ care-și purta peste tot 
propriul sânge/ într-o valiză de mână.// am întrebat- 
o: n-ai vrea/ să ai falus/ şi un tată cu un singur ochi?// 
într-o zi i-am smuls valijoara cu gând să o pun după 
colțul clădirii/ în timp ce mă îndepărtam cu sângele- 
n braţe l-am privit peste umăr/ era tot mai palid de- 
acum/ toată noaptea m-am visat culcată alături de 
el într-un pat/ chiar pe fundul mării// pescuiam pe 
malul unei lacrimi.// pe buzele ei erau scrise toate zia- 
rele lumii/ mi-a spus: pentru negri/ diavolul e alb/ iar 
Dumnezeu e negru.// eram numai noi si soarele roşu/ 
ca un peşte cu nasturi aşezat în fotoliu.// am întrebat- 
o: n-ai vrea/ să ai falus/ şi un tată cu un singur ochi?// 
numai noi şi o singură inimă/ ca o mânecă purpu- 
rie unindu-ne umerii” („Valiza de mână”). Valiza de 
mână a lui Ion Mircea conţine acel „ceva” care „nu va 
fi niciodată înlăuntru”, o haină ce mănâncă trupul pe 
care îl îmbracă şi o ilustrată cu un cal orb care plânge 
cu sudoarea de pe gât: Poezie, adică. 

„Prolog, poemul care deschide cea mai recentă 
carte a lui Ion Mircea, Manuscrisul din Insula Ele- 
fantina este o capodoperă: „De la o vreme, iubito,/ 
auzul meu nu mai e cum a fost/ şi se întîmplă să nu-ţi 
mai aud toate cuvintele./ dar tu eşti frumoasă cum 
e tăcerea care mă înconjoară.// de la o vreme, nici 
ochii/ nu-mi mai sunt de prea mare folos./ dar tu, o, 
iubito,/ eşti frumoasă şi pe întuneric.// de acum, într- 
o zi,/ îmi voi pierde şi trupul cu totul./ dar atunci, tu, 
iubito, vei fi noul meu trup// şi la tine mă voi întoarce 
spre seară/ ca o albină oarbă şi surdă, la stup” În ele- 
gii şi poeme în proză, poetul scrie ceea ce este fără a 
ființa, ceea ce e lângă ceea ce scrie, ascuns în ficțiu- 
nile halucinante ale oglinzii înşelătoare, devoratoare, 
în şoaptă şi, mai ales, în tăcere, cu singurul zgomot 
perceput al aripii îngerului care trece pe acolo; deşi 


pare ermetic închisă într-o intimitate care nu admite 
pe Celălalt şi care refuză realul cu ţipetele, cenuşiul, 
crisparea şi „proza” lui, poezia lui Ion Mircea deschide 
cîteva căi de lectură, lăsând — cu vorbele junimiştilor 
de altădată — să intre cine vrea şi să rămînă aici cine 
poate. Cei care caută în poezie metafore acroşante vor 
găsi din belşug: stelele din „Mânușa de sticlă” sunt 
nişte „pahare cu piciorul înalt/ coboară pe pământ/ 
umblă prin podurile caselor şi plâng în pumni pînă la 
ziuă/ făcându-se nevăzute”, soarele din „Oglinda cu 
fermoar” e „un abator de lacrimi/ afectat ca un struț 
în călduri/ un samovar coroiat şi mare cât toate zilele 
cloceşte aerul de pe munţi”, tăcerea e, în „Limbajul 
tăcut”, „o bombă cu submuniţii”, iar tava de argint de 
pe braţele ospătarului din „Domnul cu hermina” e „o 
negresă cu părul albit înainte de vreme, ca o pată de 
inexistență/ pe gazonul din fața muzeului de antichi- 
tăţi”. Tot astfel, cine caută ceea ce se numeşte — hor- 
ribile dictu — „poezii de dragoste” va explora, înce- 
pând, fireşte, cu antologicul „Prolog”, din prezent spre 
trecut, precum doctorul Emil Codrescu din Adela lui 
Ibrăileanu, dragostea „cu fetiş” („Nu eşti de față iau 
în mâini/ jerseul tău de mohair/ şi îmi îngrop obrajii- 
n el.// e mult din tine-n lucrurile tale/ cum taci/ sau 
cum te uiţi în gol/ felul deodată grav şi responsabil în 
care tu dai umbră.// nu eşti de față iau în mâini/ jer- 
seul tău de mohair/ sub degete/ simt gâtul tău absent// 
şi-alături numele pe care-l chemi/ vibrând în aer” — 
„Merletto di Burano”), pasiunile misterioase, devasta- 
toare, din povestea lui Enghidu și Ghilgameş, într-un 
poem precum „Lumina mea, te previn” sau departele 
de dincolo de bine şi de dincoace de rău din muzica 
lui Leonard Cohen, căruia poetul îi şi rosteşte numele, 
de altfel, într-un vers din „Murder & blues”. 

În fond, erosul e un vehicul al călătoriei în lirica lui 
Ion Mircea; iniţiere, transfer, topire a unuia în celă- 
lalt, erosul se consumă mereu în nemângâiere, în nea- 
tingere: „Totul a început printr-o surpriză de propor- 
ţii: am pus mâinile pe mine şi n-am întâmpinat nici o 
rezistență. nu mai eram acolo. un gol teribil îmi luase 
locul. şi golul acela eram eu. toată ziua îți simțisem 
lipsa şi acum, când eu însumi lipseam, absenţa ta mă- 
nvăluia ca o vinovăţie. pe urmă te-am văzut cu ochii 
minţii cum deschizi şi intri şi-n următoarea secundă ai 
deschis şi ai intrat. ca orbul care se avântă să citească 
totul pe nerăsuflate, mi-am pus ambele palme pe tine, 
înfrigurat. eram acolo, în antreu, sub palmele mele. 
doar că nu mai eram eu. era ca şi cum în locul pălă- 
riei mi-ai fi dat o umbrelă, era ca şi cum în locul mâi- 
nii mi-ai fi restituit o mănușşă plină cu diamante. mă 
pierdusem în tine ca palma stângă în palma dreaptă 
a unui amnezic. eram ca omul care, construindu-şi o 
casă în vis, când să se mute în casa cea nouă, desco- 
peră-n ea un om care doarme” („Sub palmele mele”). 
Însoţit de o prezență în absenţă, fiinţa pleacă într-o 
croazieră în melancolie şi spre „insulele sângelui”, ase- 
meni navigatorilor precolumbieni, căutând un țărm 
de mare, cu stolul de ciori care trece oceanul și un 
manuscris pe o altă insulă a lui Euthanasius, numită 
Elefantina; într-o fregată, prin lume, pe un vas fanto- 


88 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


matic, respirând cu nesaţ ceața de pe mare ori pier- 
zându-se în necuprinsul unei nopţi cu lună pe ocean, 
poetul îşi amestecă viața în praful unei călătorii fără 
sfârşit cu amurgul, ca în poemul „Prin urmare, mân- 
gâie-mă” — o călătorie în care, iată, nimeni nu pleacă, 
toți se întorc de undeva unde nu au fost niciodată, cum 
se spune în ultimul poem în proză al cărții, „Plaja e 
subințeleasă”. Locul acela nu e un loc, referenţii lip- 
sesc pentru că drumurile încep şi sfârşesc, pier în 
apele fatale ale oglinzii întinse între întinderea apei şi 
pădurea unde unduie un singur copac; oglinda lui lon 
Mircea înghite totul, nu reflectă şi nu restituie nimic, 
drumul pe acolo e fără întoarcere întrucât „locul” e al 
oglinzilor „oblonite', cum scrie în „Albina Camões”; 
mai mult încă, din adâncul oglinzii poate veni glon- 
tul ucigaş: „un blues o/ piesă în două ape de Leo- 
nard Cohen/ tânăra Y întoarsă recent dintr-un iglu 
virtual/ îşi ţine pălăria din sloiuri şi fructe în frigi- 
derul hotelului/ doamna O (cum spuneam)/ cei doi 
gemeni rezemând fiecare/ cu un umăr oglinda impară 
(...) atunci s-a auzit împușcătura.| comisarul e sigur 
(poşeta femeii/ lecţia ei de anato cu toate organele- 
alături/ rujul şi sprayul paralizant/ o singură banc- 
notă mototolită și cu o abia sesizabilă bronhie)/ focul 
a fost tras din oglindă./| oglindă oglinjoară/ spune- 
mi// nici gând/ cadavrul luat a rămas/ conturul lui 
alb pe parchet/ violoncelul plângând într-un colț cu 
tâmpla lipită de z// şi oglinda intactă încă fumegând” 
(„Murder & blues”). Cum s-a văzut şi în cărțile prece- 
dente, mai ales în Șocul oxigenului, oglinda e una din 
temele obsedante ale poeziei lui lon Mircea; e, însă, 
repet, oglinda lui Baltrusaitis, aceea întunecată, un 
„hău negru” în care se pierd ființa şi realul pentru că 
totul e străveziu, transparent, translucid, nu are sub- 
stanță pentru că este nefiind: cadavrul „transparent” 
din „Biblioteca de praf’ şi „frumoasa fără corp” a tână- 
rului grefier din „Birjarii de noapte”, noaptea lucruri- 
lor, „un obiect transparent” şi „plin de întuneric” din 
„Moartea lucrurilor mici” ori poetul însuşi: „sunt un 
lucru transparent care gândeşte/ o mână nevăzută 
mă poartă prin materie/ descrie lucruri pe care nu le 
vede nimeni”, scrie „navigatorul precolumbian” în poe- 
mul „Contur'. Locul care va fi fiind nefiind din interi- 
orul oglinzii e spațiul de joc al unui spectacol de tea- 
tru nonverbal în cuvintele poemului pentru că poe- 
tul îl „joacă” pe albul cel alb dintre rânduri, la fel cum 
Creatorul însuși „scrie cu alb pe alb”: iată: „Trei sca- 
une aliniate cu spatele la zid o femeie la mijloc şi doi 
bărbaţi/ de o parte şi alta a ei așezându-se în tăcere 
cu un aer uşor mototolit/ şi psihopomp.// cei doi o 
salută în același timp cu o abia schițată plecăciune.// 
în sfârşit pentru a se saluta între ei/ cel din stânga 
femeii (cu o acoladă tandră/ cuprinzându-i umerii dar 
fără să o atingă) îşi trece mâna prin zid/ spre cel din 
dreapta care i-o strânge cu neprefăcută căldură.// şi-n 
tot acest timp doamna priveşte/ imperturbabil îna- 
inte.// doar că dintr-un anume unghi/ şi-ntr-o anume 
lumină contemplând toate acestea/ scaunul din mij- 
loc e gol doamna nu este — cu trupul — de față/ deși 
cei doi continuă să o flancheze ca două oglinzi para- 


lele.// şi toţi trei privesc tăcuțţi înainte/ spre alți doi 
bărbaţi care joacă şah în tăcere/ sub o boltă de viță de 
vie curbată peste ei.// şi vița de vie pogoară din când 
în când o jordiță/ verde şi-nmiresmată şi confiscând 
o piesă sau alta de șah/ o mută într-un loc sau altul 
din spaţiu” („Șah în trei”). Regizorul spectacolului de 
teatru nonverbal sau, la rigoare, al filmului alb/negru 
mut e mâna nevăzută care mută piesele pe tabla de 
şah, „eliminând” prezențele şi punând, în loc, absen- 
tele de dincolo de pragul privirii şi care aşază perso- 
najele într-o armată fantomatică: doi bătrîni care se 
joacă, în veranda ospiciului din Marienbad, „de-a acul 
şi aţa”, regele desculț şi trupul neînsufleţit al priete- 
nului de-o viață care petrec pe un țărm de mare și se 
trezesc într-un „spot de lumini” pe „Ecranul de lână”, 
Platon „pigmeul” şi Socrate „adultul” dintr-o „Grecie 
fără piatră” („Bicicleta lui Socrate”), figuri lirice ase- 
meni albinei Camões stând în peisajul impresionist al 
unui „Dejun pe iarbă” de azi, un bărbat „cu tâmplele- 
n mâni şi coatele pe genunchi” care miroase „o floare 
nevăzută” în „Ferma florilor” şi „Figuranţii”, „cohorte 
imense masate-ntr-o singură piață”, Doi regi-copii „tra- 
versând un culoar de aplauze’, manechinele vii din 
vitrine care „îşi beau binemeritata cafea de la capă- 
tul zilei” în „Limbajul tăcut” — toate personajele din 
spectacolul tăcut al lui Ion Mircea se adună în alaiul 
fantasmatic din „Degetul lui Dumnezeu”: „L-au îmbră- 
cat în armură, i-au pus coiful cu pene, i-au pus într- 
o/ mână o halebardă şi-n cealaltă scutul cu însemnele 
casei regale/ şi, cu o macara primitivă, destul de bru- 
tal, au urcat cadavrul/ regelui pe cal./ au luat o mie 
de morţi de pe câmpul de luptă, le-au pus cotiere/ şi 
genunchiere de fân, le-au pus colivii cu păsări pe creş- 
tet şi arme/ uşoare ca fumul în mâini, apoi i-au urcat 
pe o mie de cai lipițani,/ fixându-i în şa cu frânghii 
trecute pe sub burțile cailor.// şi astfel alaiul porni cu 
mortul de rege în frunte pierzându-se-n/ ceața din cale 
afară de-adâncă. pe urmele lor păşea nevăzută și/ nea- 
uzită oastea cea vie.// când duşmanii-l zăriră pe rege 
călare şi-n urma lui o mie de morţi/ pe o mie de cai 
lipiţani ivindu-se fără sunet din ceaţă ca Degetul/ lui 
Dumnezeu îndreptat către ei, sângele lor înghețând, 
din cap/ începu deodată să dea, ca o grindină roşie, ca 
un Nu, ca un Da.// o, dar chiar asta, chiar asta Dege- 
tul Domnului arăta”. Exact cum ne avertiza Ion Mir- 
cea însuşi în Șocul oxigenului: scrisul şi lectura poe- 
ziei înseamnă a crea şi a recepta ceva inexprimabil cu 
mijloacele intraductibilului şi ceva intraductibil cu mij- 
loacele inexprimabilului, într-o poetică postmodernă 
al cărei protagonist, în Manuscrisul din Insula Ele- 
fantina e „drept-măritorul” Maxim Kavsokalivitul 
ori, poate, mai bine, tăcutul împletitor de coşuri din 
pustiul Hozevei: un (auto)portret al celui care descrie 
cele văzute cu mijloacele nevăzutului: „Analele istoriei 
consemnează cazul unui împletitor de coşuri din pus- 
tiul Hozevei care, fără a fi mut, nu a rostit un singur 
cuvânt de la naştere până când avea să-şi dea obştes- 
cul sfârşit. după moartea lui, mulți s-au întrebat de 
ce a tăcut, dar cei mai mulţi s-au întrebat ce a vrut să 
spună cu asta”. 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 89 


Geo VASILE 


Casa Trif Nicodin: 
istorie şi predestinare 


Născut în 1951, Dumitru Nicodim are o biografie 
de-a dreptul dramatică. Putem spune, fără a exagera, 
că fiinţa sa a fost secționată de roata dinţată a istoriei 
şi, totodată, ocrotită de providenţa divină ce i-a călă- 
uzit spiritul şi intelectul spre autoconstrucţia de sine. 
A venit pe lume (al cincilea din cei 12 copii ai familiei) 
în satul Săjcioara, comuna Jurilovca, din „venetici“ 
originari din Transilvania. Părintele său, refuzând să 
renunțe la cele zece hectare de pământ cu care fusese 
împroprietărit, va fi considerat „duşman al poporu- 
lui“ de exponenţii locali ai colectivizării şi luptei de 
clasă, drept care va îndura temniţele comuniste tipi 
Peninsula, după care vor urma spitalele penitenciare 
de psihiatrie. În cele din urmă, va fi omorât, în 1982, 
în propria casă, de aceleaşi forțe oculte ale cavernelor. 
Viitorul scriitor îşi va petrece anii de liceu în orfeli- 
nate din Năvodari şi Tulcea. Toate aceste amănunte 
transpar din romanul Casa lui David, de care ne vom 
ocupa în cele ce urmează. Studiile superioare le va 
termina la Universitatea Politehnică din Bucureşti. 
Demn de amintit în biografia sa profesională este un 
doctorat antedecembrist în hidroenergetică. N-a pre- 
getat să se şcolească în jurnalism între 1990 şi 1992, 
legitimându-şi astfel postul la cotidianul „Dreptatea“. 
Meseria de bază a rămas însă aceea de inginer con- 
structor, fie pe şantierele țării, fie la cele câteva noi 
construcții de după 1990. Este lector universitar la 
Universitatea Politehnica Bucureşti. În plus este bio- 
terapeut, radiestezist şi membru al Societății Române 
de Infoenergetică, efectuând „cercetări privind orien- 
tarea altarelor la bisericile primare din arealul dobro- 
gean“. 


Dumitru Nicodim este membru al Uniunii Scrii- 
torilor din România; a tipărit până în prezent cinci- 
sprezece volume, dintre care semnalăm: Poezii amare 
(1992), Casa lui David (roman, 1996), Lacrimă cu zăvor 
(versuri, 1997), Poarta Albă (roman, 2001), Cusături 
eterne (versuri, 2007), Lebede albe, calea iubirii (ver- 
suri, 2008), Cygnes blancs, le chemin de l'amour (2009), 
Umbra unui pom în flăcări (versuri, 2010), David 
House (Pittsburgh, 2010), Omariada, Rubaiate (ediție 
româno-engleză), volume de catrene în dulcele-amar 
stil al marelui poet persan Omar Khayyam, apărute la 
Editura Curtea Veche în 2012. 

Romanul Casa lui David (Humanitas, 161p.) este 
un dosar de existențe, o partitură autobiografică dise- 
minată de reconstituiri, mărturii, documente oficiale 
de epocă, scrisori primite sau trimise cu valoare afec- 
tivă sau documentară ce atestă traumatizarea cursu- 
lui normal al României şi al vieţii românilor (deci şi 
al întregului sat dobrogean Sălcioara, al naratorului și 
al tuturor membrilor familiei protagoniste Nicodin. 

Fundalul istoric este cel al uzurpării social-poli- 
tice a țării prin preluarea puterii de către comuniștii 
bolşevizanţi. Fapte, stări sufleteşti, peisaje, “munci şi 
zile”, într-un cuvânt, destine decapitate sau doar atinse 
de tăişul ghilotinei istoriei, în primul rând din mediul 
rural. Autorul însuși ne deconspiră chiar prin dedica- 
ţie la ceea ce trebuie să ne așteptăm: “Carte dedicată 
Familiei mele care a trăit Apocalipsul, Satului meu 
care a fost martor, celor ce nu vor să uite”. In cheia 
unei narațiunii hiperrealiste se deapănă drama corală 
a unei familii şi a protagonistului, tatăl naratorului, 
colonistul ardelean Trif Nicodin, sosit de peste munți, 


90 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


din Petrilaca de Luduş, în Dobrogea. Venise aproape 
de “malul Mării, la capătul ţării, unde toate curcubeele 
au un picior în apă şi unul pe uscat”, pe când avea 27 
de ani, în 1934; îl însoțeau soţia şi doi copii mici, pre- 
cum şi un frate adolescent, dar bun de muncă. 

Meritul indeniabil al naratorului este memoria pro- 
digioasă a detaliilor trăite, auzite, văzute, pătimite, 
“asimilate” visceral, am putea spune, începând cu cele 
privind muncile, uneltele, plantele agricole, ridicarea 
unei case, sau a unui bordei, cutumele și sărbătorile 
satului dobrogean, şi terminând cu relieful colinar 
(Golovârv etc.) şi acvatic (lacul lagunar Razelm), cu 
fauna şi flora locurilor între care pădurile Babadagului 
pline de vânat și de lupi. Coloana vertebrală a romanu- 
lui o dau însă chinurile şi tortura la care a fost supus 
protagonistul Trif Nicodin, îndârji- 


cele din urmă aproape toţi sătenii vor ceda în fața for- 
telor de comando de stat şi de partid, altfel spus a hai- 
telor de “colectori”. Astfel începe terifianta aventură a 
lui Trif Nicodin, smuls din matca lui existenţială prin 
instaurarea unui regim paranoid, chitit împotriva pro- 
prietăţii individuale. Fermierul model, stăpânul unei 
frumoase case cu arcade, învelite după obiceiul locu- 
lui cu stuf, capul unei familii cu patru copii, deve- 
nit brusc chiabur pentru executanțţii locali (majorita- 
tea filoruşi) ai colectivizării decretate la Sălcioara în 
1950, se va opune până la moarte înstrăinării pămân- 
tului şi averii sale. 

Iubirea propriului pământ, organică, ereditară, 
aproape religioasă, este comparabilă, în ciuda moti- 
vaţiilor diferite, cu cea a personajelor deja clasice, Ion 

sau Moromete. În urma unor per- 


rea sa anticolectivistă şi anticomu- 
nistă, pe viață şi pe moarte. Relata- 
rea autorului are darul autenticită- 
ţii, al depoziţiei în chip de proces- 
verbal anticalofil, mereu atentă să 
nu cadă în ispita paselor melodra- 
matice sau idilice. 

“Gura de rai”, ce părea a fi acel 
sat, odată cu cedarea Cadrilaterului 
şi plecarea bulgarilor, suferă prima 
desfigurare; exodul coloanelor de 
căruţe cu coviltire, sate întregi 
rămase pustii, care vor fi populate 
de alți coloniști. Familia lui Trif era 
una de gospodari prosperi. Capul fs 
familiei împreună cu alți săteni mai 
înstăriți au făcut războiul mobilizați 
pe loc, cultivau tutun pentru front, 
cărau piatră şi stejari pentru terasa- 
mente. Venirea la putere a comuniş- 
tilor este anunţată de unele semne: 


DUMITRU NICODIM 


casa lui david 


ROMAN 


cheziții, ameninţări şi bătăi, Trif nu 
pregetă să dea o raită prin Ardealul 
obârşiilor, unde îşi va câştiga pâinea 
ca cizmar. De nevoie, creştin orto- 
doxul Trif, a cărui carte de căpă- 
tâi a fost Biblia, urmează învăţătu- 
rile Martorilor lui lehova, crezând 
că astfel va putea scăpa de bătă- 
ile repetate, detenţie, de confisca- 
rea pământului şi a mijloacelor de 
minimă supravieţuire. Se întoarce 
din bejenie, cu scurte popasuri prin 
satele ţării, la casa lui din Sălcioara 


die a „| în 1953. Se va întoarce și băiatul cel 


mare, Vasile, calificat la Turda ca 
$ sticlar: renunță însă la meserie, își 
3 rupe buletinul cu stema R.P.R., aşa 
cum procedase şi tatăl său, deve- 
nind Martor. Între timp numărul 
copiilor familiei Nicodin crescuse. 
Plata cotelor devine tot mai împo- 


“plăgile” nu întârzie să se abată asu- 

pra satului, moartea calului căzut în fântână (o probă 
de mare artă a naraţiunii!), moartea soţiei la naşte- 
rea unei fete, epidemia de tifos şi moartea a doi copii 
din familie. Era anul 1944. A patra plagă: impozitele 
în contul armistiţiului. Trif s-a supus. Macedonenii 
din Lunca, Ceamurlia, Hamangia etc. s-au opus, s-au 
ascuns în pădure şi s-au organizat în grupuri de rezis- 
tență. Sute de oameni şi-au găsit sfârşitul sub gloan- 
tele securităţii, trădaţi de macedoneanca Florica Bag- 
dasar, viitor ministru al sănătăţii în guvernul Groza. 
Cei care au scăpat cu viață au fost expediați în infer- 
nul de la Canal. A cincea plagă: seceta. În anii ,46-'47 
se murea de foame. Trif Nicodin s-a recăsătorit cu 
Maria. Primii trei copii au murit la naștere, însă nu şi 
Eugen, născut în 1949. 

Narațiunea, scandată în nouă capitole, capătă pe 
alocuri accente veterotestamentare sau de tragedie 
antică. Asupra gospodarului înstărit Trif Nicodin, a 
cărui faimă ajunsese până la Tulcea, dincolo de Juri- 
lovca, de Baia sau de Babadag, se abate o necontenită 
prigoană menită să-i doboare inflexibila rezistenţă şi 
credinţă. Nu va fi singurul opozant, ce-i drept, dar în 


vărătoare. Când în toamna anului 
1954 vin colectorii, gospodarul Trif îi înfruntă:”Eu 
David, voi Goliat. Să vedem cine va învinge. Si acum 
ieşiţi afară din casa mea! Asta e Casa lui David şi Casa 
lui David nu mai plăteşte dare” Au ieşit, dar nu înainte 
de a încerca să-i confişte râşnița din prispă. Trif s-a 
repezit la ei, lovindu-i cu o scândură de la pat. Lovit. 
doborât, plin de sânge, încătuşat, a fost dus la Baba- 
dag, apoi la Constanţa, la pușcăria Peninsula şi con- 
damnat la şase ani. Peste casa lui David s-a așternut 
cea mai neagră mizerie. 

Trif Nicodin este eliberat peste un an, dar aducea 
mai mult a fantoma a ceea fusese. Fusese supus unui 
regim de exterminare, însă rezistase. Spre deosebire de 
fiul său Vasile ce, după 26 de luni de detenţie, se dezice 
de Martori, îşi reneagă pământul, tatăl şi credința. Din 
nou pleacă în bejenie în Ardeal, în satul Patrilaca, şi 
din nou se întoarce la Sălcioara cu tot calabalâcul şi 
şase copii. Prozatorul îşi dă în aceste pagini întreaga 
măsură a artei sale de a nara cu o certă detaşare aven- 
tura străbaterii miilor de kilometri, fie într-un vagon de 
marfă, fie într-o căruţă. În ciuda tuturor necazurilor şi 
ghinioanelor acestor veritabili umiliți şi obidiţi, viața 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 91 


se dovedeşte a fi mai tare ca orice restriște. În locul 
casei dărâmate, familia Trif îşi va înjgheba un bordei. 

Concreteţea detaliilor, uluitoare, te face să crezi că 
autorul relatează episoade care au avut loc acum câţiva 
ani, iar nu acum o jumătate de veac, pe când narato- 
rul avea doar şase ani. Persecuţiile se ţin lanţ. Copiii 
sunt hrăniți cu terci de mălai, cu dude şi mămăligă. 
Ei uitaseră de mult gustul pâinii. Cartela de pâine de 
care făcuse rost, îi este confiscată de milițian. Câte-o 
felie de pâine mai primesc copii de la gospodine milos- 
tive. Dar eroul nostru, deşi îl bătuseră până își scuipase 
şi ultimii patru dinţi pe care-i mai avea, nu se lasă și 
vrea să aibă propria pâine pentru copii din munca lui. 
Este prins în acel an 1958 cosind pe propriul pământ 
şi din nou arestat. Trif Nicodin, zis David, este con- 
damanat la trei ani pentru furt din avutul obştesc; din 
fericire după trei luni este eliberat, dar din el rămă- 
sese doar o umbră, doar o suprafirească îndârjire îl 
mai ținea în viaţă. 

Autorul romanului oferă o tragică reţetă a supravie- 
țuirii familiei Trif, dar şi a celor doi cai care-i mai rămă- 
seseră în grajd. Căzută definitiv în dizgrația autorită- 
ţilor locale, se spetea să adune pentru iarnă coceni de 
porumb ce rămâneau pe câmp, frunze uscate, căteva 
căruţe de fân şi frunze de stejar din pădure. Salvarea de 
la moarte prin inaniţie a cailor era colțul ierbii din pri- 
măvară. Urmărit în tot locul, Trif Nicodin, alias David, 
alias lehova, este internat în Spitalul de psihiatrie nr. 9 şi 
apoi la Bălăceanca din apropierea Bucureştiului. Moti- 
vul: își semănase Pământul cu in, care "înflorise. Mili- 
oane de ochi albaștri” Autorul ne împărtășește mărtu- 
riile tatălui său despre vremea petrecută în închisoare, 
cruntele zile de “carceră grea”, dar şi foamea, setea, 
nesomnul, bătaia. Nu le “simțeam în stomac sau în corp, 
ci în creier, ca pe o stare, ca un adaos al meu. Parcă o 
puteam atinge şi pipăi. De altfel, aşa scrie şi în Biblie. 
Că suferinţa este singura dintre trăirile omului împăr- 
țită de Dumnezeu în pahare. Fiecăruia în paharul lui, 
mai mare sau mai mic (...), Se urmărea clar nimicirea 
fizică şi biologică a “dușmanilor poporului”, dându-li- 
se terci fiert din tărâţe şi coji de cartofi. 

Prin 1959 cele zece hectare ale lui Trif Nicodin sunt 
înglobate într-un poligon de aplicaţii militare al MFA. 
Aşadar, numitul Trif nu mai avea de-a face cu G.A.C,, 
şi nici motiv de conflict cu aceasta. Obiectul luptei lui 
dispăruse, adversarul era prea puternic şi mult prea 
departe pentru a fi înfruntat. David pare a se resemna. 

Autorul însuşi adoptă când şi când, stilul versetului 
biblic pentru a detensiona climatul uneori insuporta- 
bil al situaţiilor relatate. Copil fiind, în ciuda incredi- 
bilei sărăcii şi a foametei (eternul terci cu urdă), nu-şi 
pierde bucuria de a întâmpina venirea primăverii ca 
un dar de la Tatăl, spre eliberare şi alinare, spre trăi- 
rea măruntelor satisfacţii ale vârstei fragede: colindul 
prin livezile cu cireşe, caise sau prune, peregrinările 
la pescuit pe malurile stâncoase ale lacului Razelm, la 
lancina, Cazînsfat, Lacul Sărat, Nisipul Roşu sau Călu- 
găra, porumbul copt, plaja. Clătitele însemnau o ade- 
vărată sărbătoare, de vreme ce copiii erau constrânşi 
să prindă prigorii pentru gătit. 


Dar David de fapt nu se resemnase cu adevărat, 
fiindcă lumea află că îşi ară Pământul din poligonul de 
exerciții militare. Un adevărat şoc şi încă o sfidare pe 
adresa autorităților comuniste ce nu-l vor ierta, fireşte.. 
În 1964, în casa lui David se naşte al doisprezecelea 
copil, ce va fi botezat Cristos. Trif Nicodin, tot mai dis- 
perat de ticăloşia birocraților comuniști ce urmăreau 
în chip satanic eliminarea adversarului, dictează copi- 
lului Dumitru, de-acum şcolar mare şi premiant, plân- 
geri către C.C. al PMR sau PCR prin care îşi reclamă 
pământul. I se spune că “nu mai poate exista propri- 
etate individuală în interiorul proprietăţii socialiste”, 
Tenacitatea eroului nostru de a-şi semăna și recolta 
“proprietatea, îl va costa viața. Rămâne singur, părăsit 
inclusiv de nevastă şi de ibovnice; decăzut din dreptu- 
rile genitoriale, i se răpesc copiii mai mici sau mai mari 
spre a fi duşi la diverse orfelinate etc., unde vor avea 
parte de minimum de condiţii de viaţă şi instrucție. 

Trif Nicodin, practic, se preschimbă într-o victimă 
ideală a înverşunaţilor săi adversari, ce nu admiteau 
excepţii de la ideologia cu care fuseseră mancurtizați. 
Autorul însuși va merge la Babadag să-şi ia diploma de 
absolvire a opt clase şi buletinul de identitate şi, de- 
acolo, pe jos, până la Constanţa să-și depună dosarul 
la un liceu, un prilej în plus pentru el de a-şi lua adio 
de la acele dealuri, sate, lacuri şi valuri de pământ cu 
nume exotice, într-un cuvânt de la Dobrogea înscrisă 
pe viaţă în ADN-ul său şi omniprezentă în volumele 
de poezii, ulterioare carierei sale profesionale de ener- 
getician şi contemporane cu cea de profesor universi- 
tar al Politehnicii bucureștene. 

Penultimul capitol al romanului, “Apocalipsul”, scan- 
dează etapele degradării umane a lui Trif Nicodin, cri- 
zele sale prevestitoare de ce-i mai rău, de nebunie sau 
moarte. Cititorul parcurge motivul biblic recurent al 
romanului al singurătăţii şi patimilor lui Iov. Ultimul 
capitol reproduce o seamă de epistole schimbate de 
frați şi surori, risipiţi prin felurite orfelinate, institții 
de asistență socială şi şcoli din Dobrogea. 

Dosare de existență ale unor copii, adolescenți, tot 
atâtea suflete şi cugete pe scutul unui regim ce nici 
în visele noastre cele mai rele n-am dori să se mai 
repete ( ultimele pagini inventariază existența, evolu- 
ţia şi devenirea celor doisprezece copii ai lui Trif). Cu 
atât mai regretabil şi de neînțeles ni se pare răspunsul 
unui talentat prozator ca Marin Preda, fin cunoscă- 
tor al mentalităţii ţăranului român, dat unei comenzi 
sociale numite colectivizarea în spiritul realismului 
socialist printr-un vodevil caricatural numit “Desfă- 
şurarea” Deosebirea dintre autorul acestui roman și 
Marin Preda (sau Sadoveanu cu al său ilizibil “Mitrea 
Cocor”) în abordarea unei teme grave cum este con- 
fiscarea proprietăţii ţărăneşti după modelul colhozuri- 
lor sovietice (un atentat în contra unei categorii soci- 
ale decisive pentru însăşi civilizația românească) ar fi 
următoarea: Dumitru Nicodim este un prozator veri- 
tabil dublat de o conştiinţă, în timp ce Marin Preda 
este doar un mare artist în trei, patru romane, nu şi 
în submediocrul text mai sus pomenit. 


92 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


paul vinicius e kemada 


Ioan GROȘAN 


Un Don Juan mântuit 


aul vinicius 
kemada 


© 
Ed 


Paul Vinicius 


Față de colegii săi de generaţie (cel puţin biologică), Paul 
Vinicius a debutat în volum târziu, la 45 de ani („Drumul 
până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate”, Ed. Crater, 
1998). Dacă-mai stătea încă doi ani, egala „performanţa” 
lui Tudor Arghezi, care a debutat la 47 de ani, cu „Cuvinte 
potrivite'... Dar de atunci încoace, Vinicius a avut a anume 
constantă editorială, depăşită, într-o vreme, numai de Tra- 
ian T. Coşovei. (Evident, vorbesc de poeţi de linia întâi, nu 
de toți ciumeţii veleitari, care publică anual câte unul sau 
chiar două volume). 

Ce se poate spune, din start, despre poezia autorului 
„IKemadei', recenta apariţie de la „Iracus Arte”? Că ea și-a 
închegat, încă de la prima carte, o fizionomie proprie, un uni- 
vers specific, perfect recognoscibil, o marcă inconfundabilă. 
Oriunde ai deschide azi o pagină din oricare volum publi- 
cat, identifici imediat un stil, un mod de rostire. Un scepti- 
cism suveran, o „tristeţe iremediabilă, vorba lui Topîrceanu, 
domină viziunile lui Vinicius, rareori îmblânzite (dar cu atât 
mai semnificativ!) de raza luminoasă a amintirii unei foste 
iubiri. Orașul său are fix „douăzeci și trei de castani, zece bir- 
turi şapte tutungerii un taxi rablagit”, o „huidumă de şofer” are 
o „voce de tablă ruginită pe rulmenţi, tufele au „formă plicti- 
sitoare) halele comerciale par niște „balene proaspăt eşuate 
pe uscat” ş.a.m.d., ş.a.m.d. Toate aceste tablouri întunecate, 
predominante în fiecare volum, sunt, în „Kemada' pe bune 
porţiuni, retușate, dacă pot să mă exprim astfel, din perspec- 
tiva unui pictor ironic, însă aprig bântuit de nostalgii. Iar nos- 
talgia primară a lui Vinicius e amorul, cu toate componen- 
tele lui fizice. Nu mă feresc s-o spun: cel care a scris „Studiu 
de bărbat” e autorul unora din cele mai frumoase poezii de 
dragoste din literatura noastră postbelică. Dau o mostră: „îmi 
mai €/ dor/ (ca de morfină)/ de tine// încă mă mai doare/ sfâr- 
cul tău stâng/ muşcat de dinții mei/ lacomi şi neștiutori/ într- 


o seară/ deasă/ de septembrie// mi-e dor de tine/ şi/ în ace- 
lași timp/ mă detest/ ca pe un tramvai tâmpit/ care-și des- 
calță şinele/ pentru a ajunge/ mai repede/ la tine// pentru a 
se strecura hoțește/ şi fericit/ în depoul tău strâmt/ în depoul 
tău cald// săpat/ acolo// sub venus” încă’). Fără nici o inhi- 
bitie, Vinicius nu se sfieşte să treacă în poezie și cuvinte din 
cele mai vii din vocabularul activ al limbii române (pe care 
eu nu le voi cita, totuși...), oarecum în felul în care, în filmele 
americane de azi, verbul „to fuck” a ajuns să fie și substantiv, 
şi adjectiv, şi adverb şi nu m-aş mira ca mâine-poimâine să 
ajungă şi conjuncţie (că e în natura lui!) sau prepoziție. 

Ar mai fi de observat, din punctul meu de vedere, două 
lucruri: 1: Vinicius se înscrie fără efort în ceea ce s-ar putea 
numi „seria Alcool” a liricii noastre contemporane, alături de 
Ion Mureşan, loan Es. Pop şi de regretatul loan Flora. Sunt 
în „Kemada” splendide versuri boematice, ca să le numesc 
aşa, despre lupta personajului liric cu sticlele, cu paharele. 2. 
Dintre toți poeţii care au ieşit, fie că recunosc, fie că nu, din 
geanta — fostă mască de gaze... — a lui Virgil Mazilescu, cel 
mai apropiat de structura, de compoziţia textelor, începând 
de la titlurile „epice” și până la finalurile în forță ale autorului 
lui „Guillaume, Poetul și Administratorul”, este Paul Vinicius. 
Însă în vreme ce la Mazilescu muza lui feminină este una sin- 
gură, o ingrată, o nerecunoscătoare ce nu reușește să-l mân- 
tuie pe poet de demonii lui, la Vinicius muza asta se... multi- 
plică, ia o mie şi una de fețe, fiindcă, în fond, poetul e un Don 
Juan, într-o căutare perpetuă a cărei finalizare, atunci când se 
produce, îi lasă un gust amar. Şi la amândoi, şi la Mazilescu și 
la Vinicius, poezia e văzută ca o mântuire, ca o salvare exis- 
tenţială, și li s-ar potrivi un vers dintr-un poet cam uitat azi, 
Al. Philippide: „M-atârn de tine, Poezie/ ca un copil de poala 
mumii”. Poezia nu i-a salvat existența lui Mazilescu, ci pur şi 
simplu i-a înlocuit-o. La Vinicius continuă să i-o salveze... 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 93 


Theodor Damian este poet şi teolog la New York. Ca 
urmare poezia sa poartă indubitabil, într-o ilustră descen- 
dență literară românească, şi o clară pecete religioasă. Aici 
nu vorbim însă de creație misionară cu valențe educativ- 
catehetice, precum în cazul versificărilor doxologice apar- 
ţinînd unor vestiți călugări, ca loan de la Neamţ Hozevi- 
tul..Lirica lui-Iheodor Damian, uneori spiritualizată pînă 
la esențe diafane, înseamnă în egală măsură urcușul hris- 
tic de la contingent la izbăvire dar şi un laborios proces de 
sublimare prin care cuvîntul, eliberat din captivitatea ling- 
vistică, trece într-o geografie transcendentală. E de reți- 
nut că la Theodor Damian drumul se parcurge însă în sen- 
sul opus celui arghezian. Arghezi, dincolo de îndoieli, tîn- 
jea după sacralitate, dorind să-și depăşească astfel condi- 
ţia de ființă dubitativă. Mergea adică de la ipostaza teres- 
tră către cea înveșmîntată în lumina lină a credinţei. Boto- 
șăneanul Damian tinde să străbată, la fel de dramatic, cel 
puţin în planul expresiei, calea îndărăt, dinspre certitudine 
teologică înspre tulburea libertate laică. Am zice că pen- 
dularea între concretul teluric și idealitatea scripturistică 
devine trăsătura esenţială a întregii sale construcții poe- 
tice. Sacrul luminează în permanență profanul, dar acesta 
din urmă se manifestă cvasiliber, savurîndu-și parcă suve- 
ranitatea şi independenţa, chiar dacă se exprimă prepon- 
derent sub forme oarecum smerite. 

Poetul devine un mediator care să reconcilieze, cînd se 
iveşte impasul, spiritul liturgic desemnînd mereu renunțare 
cu ispita libertăţii, adică a călătoriilor inițiatice prin grădi- 
nile fructului oprit. În rostirea poetului cuvintul se îmbo- 
gățeşte cu înțelesuri ezoterice, surclasînd de fiecare dată 
semantismul lui de dicționar. O cădere în timpul medio- 
cru al obişnuitului este la fel de primejdioasă ca ancorarea 
în cotidian, cu toate componentele acestuia. De aceea poe- 
tul caută obstinat dimensiunea sacră, traseele invizibile ale 
lumii înconjurătoare. Cind G. Călinescu susținea că poezia 
reprezintă „nevoia fundamentală a sufletului omenesc de a 


Victor TEIȘANU = 
Poezia lui Theodor Damian 


prinde sensul lumii” nu greşea cîtuşi de puţin. Pentru că în 
final ceea ce rezistă nu va fi corporalitatea ființei ci zborul 
nelimitat al gîndului. Nu întîmplător în poezia lui Theodor 
Damian erotismul, acea expansiune a carnalului, aproape că 
nu există. Cînd se întrevede, sentimentul erotic este remo- 
delat prin spiritualizare, adorația fiind eminamente orien- 
tată către sacru. Ca să nu ratezi întîlnirea cu Dumnezeu tre- 
buie abolită orice pornire instinctivă spre confort şi accep- 
tată severitatea însingurării : „Pustia este locul unde Dum- 
nezeu te duce ca să vorbească inimii tale. Şi ceea ce auzi, 
aceea mărturiseșşti apoi. Acesta este scrisul”, ne spune undeva 
Theodor Damian, definindu-şi astfel propriul crez artistic. 

Graţie unei lumini interioare de sorginte religioasă The- 
odor Damian rămîne ca poet în spaţiul liturgic, nu atît prin 
vocabular cît mai ales prin natura sa spirituală. Autorul 
enunță principii de credință ortodoxă fără a avea complexe 
estetice şi dobindind, poate şi din acest motiv, valabilitate 
literară tot mai greu de contestat. În fond inefabilul, adică 
materialul de construcție al poeziei, se găseşte din abundență 
şi prin subsolul toposului biblic. Deşi posedă vocaţia călăto- 
rului, schimbînd cu uşurinţă meridianele, Theodor Damian 
poartă în suflet pretutindeni imaginea edenică a unui spa- 
tiu de factură sătească, bogat în sugestii etice şi soteriolo- 
gice. Memoria acestui spațiu îi conferă probabil forța nece- 
sară pentru a converti realul într-o simbolistică superioară. 

Dar totul se întîmplă nu prin evoluţie ternă, ci prin reve- 
lare, printr-o privire peste conturul lucrurilor. Aici se află 
de fapt şi zona de confluență cu universul blagian. Și tot 
aici, prin efort vizionar, cele două lumi, cea senzorială şi cea 
însetată de sacru, pot deveni congruente. Cu o condiţie : să 
accepte că Învierea a contaminat şi sufletul nostru nostalgic 
înnobilindu-l cu nădejdea propriei restaurări întru cele veg- 
nice. Putem cita în acest scop cîteva pasaje din volumul de 
reflecţii Calea Împărăției (Ed. Timpul, Iași, 2000) : „Învi- 
erea a inaugurat un nou veac, veacul transfigurării”(p. 84). 
„Trupurile noastre nu mai au gust de țărînă, ci de cer”(92). 


94 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


„Învierea... ne scoate din starea vieții zilnice şi ne aşează în 
starea de grație, ne mută din condiția obișnuitului în cea a 
excepției”(p. 108). „El (omul, n.n) îşi înrădăcinează viața de 
aici în cea viitoare şi în același timp trăieşte frumusețea şi 
darurile vieții viitoare în viața de aici. Aceasta-l face cu ade- 
vărat făptură nouă, transfigurată”(p. 126). 

Numai astfel găsim şi explicaţia că, deşi evident religi- 
oasă, poezia lui Theodor Damian nu are caracter imnic, în 
linia tradiției milenare, ci este meditativă, glosînd pe seama 
destinului individual şi colectiv. La Theodor Damian salva- 
rea, cum era și de așteptat, nu ţine doar de disciplina cre- 
dinței aplicate, ci şi de capacitatea noastră de regenerare 
perpetuă. Iar regenerarea se înfăptuieşte prin extincții și 
învieri succesive, adică prin îmbogăţire spirituală. Schim- 
barea și devenirea sînt două concepte predilecte ale poetu- 
lui. Ca atare îl evocă admirativ pe Heraclit, efesianul care 
teoretizase devenirea ca principiu universal al existenţei. 
Şi o făcuse definind Logosul cu jumătate de mileniu înain- 
tea evanghelistului loan. Întiietate pe care teologul Theo- 
dor Damian o recunoaște, aducînd astfel indirect omagiul 
său nu atit trăirii, cât mai ales gîndirii umane. Viaţa ca naș- 
tere şi renaştere continuă, fiecare echivalind pe plan idea- 
tic cu Învierea hristică, alcătuiesc împreună un mecanism 
care poate învinge moartea, aşa cum ne-a promis, oferindu- 
ne propriul său exemplu, însuși Mîntuitorul. 

Deşi poezia sa izvorăşte din sfîşiere și contradicţie, auto- 
rul se înfăţişează consecvent doar cu masca seninătății, ca 
reflex al înțelepciunii şi speranței. Nimbul religios face ca 
elementele de criză lăuntrică, de luptă cu tentaţiile materi- 
aliste, să fie depășite fără convulsii, ca într-o secretă și finală 
iluminare. De aici micile proiecţii mesianice și sursa ace- 
lui echilibru interior care estompează tulburările de des- 
tin. O anumită ingenuitate şi amintirea Golgotei mîntui- 
toare ajută momentelor critice să treacă aproape neobser- 
vate. Reperul semnificativ în ascensiunea poetică a lui The- 
odor Damian l-a constituit volumul Rugăciuni din Infern 
(Ed. Axa, Botoșani, 2000). Aici autorul vrea parcă să tran- 
şeze artistic ponderea factorului religios , impunînd pree- 
minența imaginii şi gîndirii neîngrădite. Meditaţia gravă, 
interogativ — ontică, este gata să înlocuiască discursul de 
cateheză. Elanul misionar, cît era, se diluează, dar nu dis- 
pare total, transformîndu-se într-un îndreptar etic cu tri- 
miteri teologice. Efortul de laicizare dă roade, sporind arse- 
nalul tematic al poetului. Noile ipostaze conturează o tra- 
iectorie complexă şi propune un poet reflexiv, cu ochii des- 
chiși spre lume dar neacaparat integral de aceasta. Este acea 
balansare între asumarea concretului și remanenţa însetă- 
rii după lumina Împărăției. Încît poemele, cele mai multe, 
pot fi clasificate pornind de la prezenţa sau absența mate- 
riei scripturistice. 

Asistăm într-un fel la descătușarea avîntului ficțional 
și la fisurarea dependenţei absolute de sacru : „prin însuși 
sufletul tău va trece sabia” / mi s-a spus / dar nu mi s-au dat 
detalii / cînd, cum, cît timp / şi ce fel de sabie va fi / pentru 
că iată au trecut deja prin el / mai multe săbii / şi nu ştiu 
dacă vreuna din ele / a fost cea proorocită / sau dacă tre- 
buie pe alta să aştept / eu / oaia cea rătăcită” (Prin însuşi 
sufletul tău). Numai că asumarea realităţii este, prin carac- 
terul ei artificial şi deci imperfect, dezamăgitoare, urmînd 
ca doar cuvîntul, adică arta, să-și fi păstrat puritatea : „cata- 
ligele s-au înmulțit peste tot s-au acomodat / şi la masa de 


scris / au învăţat să facă reverenţe cînd / îşi primesc cafeaua 
de dimineaţă cu / buletinul de ştiri inclus în preț / nu ştiu 
cuvîntul cum de nu s-a / cataligizat / de atîta timp printre 
ele / să batem în lemn” (Ca niște refrene pierdute îmbră- 
țişării se înalță). Ultragiat, poetul se întoarce la blidul spe- 
ranţei : „Îngerul poartă pe fiecare de mină / unii îşi aprind 
lumiînările din privirile sfinților / Deasupra templului stră- 
luceşte un nor” (Îngerul poartă). 

Recuperarea simbolisticii sacre nu reprezintă doar efec- 
tul dezamăgirilor de fiecare zi, ci şi obsesia datoriei față de 
Ziditor : „Aştept un timp cînd stăpînul / ne va cere roa- 
dele viei / cînd ochiul nostru va încolți / în pămîntul Împă- 
răţiei” (În pămîntul Împărăției). Pentru că trupul nu este 
decît vehiculul unei călătorii inițiatice sub semnul dorului. 
Dorul, adică vocabula care, precum la Eminescu, se nuan- 
țează metafizic, vizând împlinirea şi necuprinsul : „O, tru- 
pul meu călător / De ce și de cine mi-e dor” (Trup). Cum 
se ştie, ne aflăm la finele eonului creştin, cînd globalismul 
înseamnă decreştinare şi cînd himerele tehnologiilor şi 
libertăţilor de tot felul produc zilnic avalanşe de alienare 
spirituală. Destructurării tradiției sacre nu i se poate opune 
ca antidot decît cuvîntul. Ne convinge poetul într-un text 
excepțional : „Mi-am dedicat timpul liber / cuvintelor / am 
devenit un jucător ahtiat / am învăţat să le pun pe categorii 
/ în ordine alfabetică, cronologică / pe discipline şi geogra- 
fii / le-am trecut prin mai multe confesiuni / să văd forma 
pe care o au / le-am afierosit Domnului / în formă de rugă- 
ciuni, / pînă cînd un cuvînt s-a crăpat / şi am văzut în el, în 
adînc / adînc de cuvînt / acolo m-am pierdut / dar e şi sin- 
gurul loc / întru care sînt”(Adînc de cuvînt). 

De altfel, există în volumul de „rugăciuni” mai multe 
compoziţii care, prin timbrul lor, contribuie la edificarea 
unei arte poetice originale. O idee importantă este cea pri- 
vind stratificarea textului, care permite interpretări multi- 
ple, în măsură să îmbogăţească profilul creaţiei şi să-i asi- 
gure perenitatea : „ţi-am scris un poem / e rîndul tău să-l 
explici tuturor” (Îţi mai scriu un poem ca să-l ai ca biblio- 
grafie). Este moderna idee a italianului Umberto Eco, cel 
care lansa în 1962 sintagma opera aperta (operă deschisă), 
implicînd imaginaţia şi perspicacitatea cititorului la desăvir- 
şirea textului lecturat. În alt loc autorul pariază pe sinceri- 
tate şi idealism: „La Mancha, La Mancha / acolo e singurul 
teatru cu îngerii suind / şi coborînd peste perdea / acolo e 
singurul teatru unde se mai poate / juca” (Între lacrimile 
flămînde şi neînţelese). Un alt text intitulat chiar „Poezia” 
reiterează atașamentul funciar pentru valorile sfințeniei creg- 
tine : „În peștera ei / nu poți intra decît însihăstrit / după o 
aşteptare de-o viaţă / şi-o rugăciune / de-un infinit” . Însă 
poetului nu-i displace nici jocul experimental de-a sintaxa şi 
semantica sărite din reguli, via Nichita Stănescu : „Un oare 
mă boare / Un lasă mă plasă / Un mine în vine / Un cine 
mă mine” (Confuzie). De altfel exercițiul continuă și într-o 
carte din 2007, unde Nichita e atit pretext cît şi subiect : „L- 
am timpuit pe / Nichita Stănescu / l-am zeuit pe / Nichita 
Stănescu / l-am maglavit pe / Nichita Stănescu / l-am niki- 
tit pe / Nichita Stănescu” (A ni-ki-ti, nikitire). Rugăciunile 
lui Theodor Damian sînt doar poezie autentică, avînd în 
țesutul lor fibre de substanţă religioasă. 

Emanciparea de sub tutela sacrului nu este totuși decît 
aparentă sau parțială, pentru că textele conţin în majoritatea 
lor suficiente cantități de fior doxologic. Noutatea o repre- 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 95 


zintă însă efortul de „înlumire” al poetului, trăirea literatu- 
rizată a tensiunii religioase. Semnul Isar (Ed. Paralela 45, 
Pitești, 2006) este o experienţă nouă în literatura poetului. 
Aflat pe un pat de spital din Munchen el simte nevoia să se 
reconsidere ca ființă, atît în raport cu lumea, viața şi moar- 
tea, cît mai ales cu sine însuşi. Realitatea capătă dintr-o dată 
alte dimensiuni și chiar alte semnificații. Suferința face din 
rațiune un instrument forte, așa cum sentimentul morții, 
în loc de spaimă, conferă poetului un plus de echilibru şi 
serenitate. În aceste complicate tribulaţii sufletești și evaluări 
filosofice regretul apare ca un ingredient aproape insignifi- 
ant. Toponimul Isar, desemnînd rîul care flanchează spita- 
lul, este investit cu simboluri diverse, de la puteri magice la 
valenţe terapeutice. Mai importantă ni se pare capacitatea 
mirabilă a rîului de a descătușa în subconștientul poetic zbo- 
rul imaginaţiei, producînd asocieri adesea frapante. Privitul 
pe fereastră şi vederea Isarului înseamnă automat o călă- 
torie spirituală din care nu lipseşte aluzia la zona sacrului. 

Vorbim prin urmare de o constantă transcendere a rea- 
lului şi de noi acorduri între sacru și senzorial. Aşa încît pur- 
tătorii de trupuri bolnave pot accede mai uşor la înțelesul 
hristic al morţii, care este doar prețul pentru continuarea 
vieţii sub o formă renăscută și deci superioară. Simţim cum 
vindecarea trupului bolnav devine mai puţin însemnată 
decît cea spirituală a sufletului, supus îndoielii şi ispitirilor 
profane. În aceste condiţii simbolistica Isarului se diversi- 
fică din nou, contrapunînd avîntului imaginativ smerenia 
creştină care se hrăneşte cu revelații. Sub învelișul obiecti- 
vităţii , atît secvențele de dialog cu cerul cît și paginile de 
jurnal ascund furtuni lăuntrice de maximă vibrație şi dra- 
matism. Într-un asemenea mediu insolit pacea dintre con- 
trarii devine posibilă. Îngerii celeşti de la căpătiiul bolnavu- 
lui au cam aceeași misiune cu ființele serafice numite surori 
care mişună prin saloane spre alinarea medicală a suferin- 
tei. Să precizăm că versurile acestui volum aduc accente noi 
în spaţiul meditaţiei chiar dacă multe adevăruri, rostite la 
granița morţii, sînt prea puţin cosmetizate. 

Dar contemplarea şi notele de jurnal, ca și călătoriile ima- 
ginare, se transformă într-un exercițiu purificator. Întreg 
fluxul liric este tivit de tilcuiri etic — creştine și filosofice 
cu adevărate inserții de sublim. Tema renașterii prin învi- 
ere spirituală este reluată : „trebuie să mori ca să trăieşti” 
..„„atunci scrii adevărata poezie / că ştii de unde vii şi unde 
te duci” (13). Iată şi pactul credinţei cu arta : „Aceea este cu 
adevărat aventură / cînd cari isihia în literatură” (17). În faţa 
nepătrunsului îşi recunoaște limitele, reprimîndu-și rarele 
crize dubitative : „ceva nu-i normal aici / lucrurile nu pot 
fi aşa / dar aşa sînt / mai bine strigăm la Cel vechi de zile / 
facă-se voia Ta / precum în cer așa şi pe pămînt” (24). Cur- 
gerea Isarului, semnificînd trecerea şi devenirea, aminteşte 
iarăşi de Heraclit, părintele Logosului : „Heraclit avea altă 
făcătură / el a colindat pustiile celeste / și a înţeles cîntecul 
lumii aceste” (30). Consemnările de jurnal plac prin concre- 
teţe şi lapidaritate : „Azi e duminică / şi e soare / şi e slujbă / 
cineva lingă mine strigă că-l doare / îngerii şi-au luat zborul 
/ cei mai mulţi / cred că au luat bolnavii pe aripile lor / să-i 
ducă Făcătorului tuturor” (46). Sau : „Plouă pe Isar / această 
ultimă zi / spitalul ca o insulă / mi-am făcut cunoștințe / 
dar cine ştie dacă ne vom mai întîlni / Pero croatul, Maria, 
Herr Hoerst / îngerii albaștri / şi Dr. Merz” (51). Posibila 


vindecare și re — naştere devin verosimile : „am impresia 
că întunericul a murit / că mă aflu într-o altă lumină” (48). 

Laicizarea priveşte mai mult admiterea unor detalii ale 
conexiunii cu lumea reală, pentru că fondul aparţine totuşi 
sacrului, ca în această memorabilă artă poetică : „Isihia, Isi- 
hia / din tine se naşte cu adevărat poezia / trebuie să arzi 
mult pe rugul tăcerii / să duci cărbune încins / apoi să te 
aşezi credincios în cuvînt / şi să ştii să aștepți / ţi se va tri- 
mite glas subțire de vînt / ca să trăieşti / fără vînt cărbunele 
moare / cînd vine glasul / trebuie să nu dormi / ci să-ți scoţi 
smerit sandalele / din picioare / abia atunci eşti gata s-asculți 
/ abia atunci vei face ce ţi se spune / așa se scrie poemul / 
cînd fiecare cuvînt / a devenit rugăciune” (86). Poetul ne 
cheamă patetic să descoperim singuri calea către lumină, 
inclusiv prin cuvînt, aceasta presupuniînd transfigurare şi pri- 
veghere. Dar stările sînt mereu alternante : el însuşi se sur- 
prinde participind la spectacolul alienant al lumii. Volumul 
Stihiri cu stînjenei (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2007) reflectă 
chiar această criză moral-religioasă , destul de prezentă și 
în cărţile precedente. Sursa tensiunii este însăşi indecizia, 
cum ne spune chiar autorul în poezia „Singurul mod în care 
existăm” : „ancora lui a prins rădăcini / între cei doi pomi 
/ al vieții şi al cunoștinței / nu ştie nici el ce vrea / viața sau 
cunoştinţa” Dar o certitudine tot există : „am rău de real / 
mi-e bine în vis / de aceea supraviețuiesc în real”. Oricum, 
visul își face loc în angrenajul mental al insului religios, cu 
întreaga sa doză de pericol. Pentru că visul aparține și topo- 
sului profan : „esenţa e visul / aştept în port să-mi pornească 
/ vaporul / iată-l se mişcă spre ţintă / o ştie / merge spre ea 
/ dar o caută-ntr-una / e plină marea de ţinte / ca adîncul 
de pești fosforescenţi” Cedările în faţa efemerului cu scli- 
piri morganatice se înmulţesc pentru că „uneori nu mai 
vezi obiectele din cauza sforilor” 

Lîngă febrila meditaţie din trecut îşi face loc acum și 
ludicul, iar simbolurile biblice încep să fie căutate mai mult 
pentru ecourile livreşti decît pentru conţinutul lor sacru. 
Pierderea identităţii sacre se repercutează în conștiința de 
sine provocînd momente de cumpănă și rătăcire (Iordanul 
curge înapoi, Vine toamna curînd). Există şi o ipostază civică 
a poetului, care ia atitudine împotriva răului : „Savanţii se 
joacă la computer / şi beau bere / nu contează cine cîştigă, 
cine pierde / cine trăieşte şi cine piere” (Nu contează cine 
cîştigă). Şi tot în același sens : „Ne plac / magazinele, recla- 
mele luminoase / banul pentru că e mic și tare / şi pentru că 
nu miroase / Alergăm spre oraşe / pînă la suflarea din urmă / 
pentru că sîntem / fiinţe de turmă” (Fiinţă de turmă). În con- 
text observăm că și imaginile îşi pierd din inefabil, etalindu- 
şi asperităţile şi cenușiul, încît poetul, cutremurat de pro- 
miscuitate, simte nevoia să-l invoce definitiv pe Ziditor, într- 
un text jumătate poem, jumătate rugăciune (Tatăl nostru). 

La confluenţa dintre sacralitate şi laic, Theodor Damian 
„teologul cu tulburătoare sensibilitate lirică, nu contenește 
să ne uimească, adăugînd construcției sale literare etaje noi, 
tot mai vizibile sub soare, sprijinindu-se pe contraforții solizi 
ai unei meditații în care se împletesc armonios revelaţia 
sacră şi veghea rațiunii. De la uşa altarului, dar şi din acor- 
durile lirei sale, cuvîntul poetului se întrupează în arhitecturi 
suple, cucerind prin simplitate şi fluenţă și mistuind tensi- 
unea lăuntrică într-o cîntare pentru ființe umane şi îngeri. 


96 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


Ionel SAVITESCU 


Sebastian redevivus 


„Am rămas mereu evreu, fără simulare, fără echivoc. 
Dar am crezut şi cred că e posibil, evreu fiind, să iubeşti 
cultura românească şi să creezi în cadrul ei.” (MIHAIL 

SEBASTIAN) 


În pofida unei vieți scurte şi a unei opere literare limitate ca 
dimensiuni, Mihail Sebastian se bucură în ultimele decenii 
de o bogată receptare critică, încât ne întrebăm, pe bună 
dreptate, cărui fapt i se datorează acest lucru? Desigur, 
ambianţei în care a trăit şi a creat Mihail Sebastian. Elev al 
lui Nae lonescu, coleg de generaţie cu Mircea Eliade (așa 
numita generaţie '27), Mihail Sebastian a rămas în aminti- 
rea contemporanilor ca un spirit efervescent, pasionat de 
idealuri, în bună parte, nerealizate. În fine, după publicarea 
Jurnalului lui Mihail Sebastian în 1996 la Editura Humani- 
tas şi a Memoriilor lui Mircea Eliade, relaţiile dintre cei doi 
au fost privite altfel, fiindcă în ultima vizită făcută la Bucu- 
reşti în 1942, Eliade a evitat să-l întâlnească pe Sebastian, 
din motive de securitate personală, fiind urmărit de Sigu- 
ranță şi Gestapo. La toate acestea mă gândeam înainte de a 
începe lectura unei cărți dense, închinată lui Mihail Sebas- 
tian de către dl. Mihai lovănel*, tom împărțit în cinci părți 
(Nume, Locuri, Generaţia, Chestiunea evreiască, Comu- 
nismul), anexe şi bibliografie. După cum aflăm dintr-o suc- 
cintă introducere — „Lucrarea care urmează este o mono- 
grafie, ceea ce presupune în primul rând o tratare relativ 
simetrică a celor două unităţi care compun, încă, un autor: 
<viața> și <opera>” (p. 6) —, monografia în chestiune, la ori- 
gine o teză de doctorat, este scrisă la sugestia dnei. Elena 
Zaharia — Filipaş, se dovedeşte a fi o lucrare temeinică, 
ambițioasă, în a stabili locul lui Mihail Sebastian în cultura 
română din punct de vedere ideologic şi literar. Stigmatizat 
de nenorocul de a aparține unei etnii blamate de istorie, 
Mihail Sebastian (Iosif Hechter) este remarcat de Nae 
Ionescu la examenul de Bacalaureat, care-i va deveni men- 
tor, introducându-l, apoi, în anturajul bucureştean al ziaru- 
lui Cuvântul. Concomitent, Mihail Sebastian îl cunoscuse 


şi pe Camil Baltazar (Leopold Goldstein), care sosise la Bră- 
ila în 1927 pentru o conferinţă, între ei stabilindu-se o rela- 
ţie amicală de admiraţie și preţuire reciprocă. Evident, din 
multitudinea de evenimente și fapte trăite de Mihail Sebas- 
tian vom alege numai câteva în comentariul nostru. Sur- 
prinde, aşadar, că în Locuri (paragraful „Sebastian și feme- 
ile...”) apare notația: „Sebastian se gândeşte la sinucidere” (p. 
22), după eşecul cu Leny Caler. Faptul în sine nu trebuie să 
surprindă, de astfel de gânduri au mai fost bântuiți și alți 
scriitori români şi străini, bunăoară, în Jurnalul lui T. Mai- 
orescu se întâlnește la un moment dat notația de la vârsta 
de 36 de ani, când mentorul junimist era obsedat de emi- 
grarea în America sau de sinucidere. Evident, mutarea la 
Bucureşti, dintr-o Brăilă provincială, apoi plecarea la Paris 
în 1929 vor constitui momente importante ale vieţii lui 
Sebastian, din păcate, trăite de tânărul scriitor cu sentimen- 
tul provincialității şi al nerealizării spirituale şi afective, între 
gazetarii epocii respective existând adesea conciliabule şi 
atacuri, de care Sebastian nu a fost străin. Ajungând la Paris 
la sfârşitul anului 1929, se adaptează greu și trăieşte cu con- 
vingerea că francezul ca tip uman este un „mărginit, un 
„provincial, idee întâlnită şi la H. Keyserling în „Analiza 
spectrală a Europei” (în treacăt fie zis, nici România și 
românii nu sunt mai favorabil caracterizați), filozoful şi călă- 
torul Keyserling a trecut şi prin Bucureşti la invitaţia lui 
Tudor Vianu. În schimb, Cioran visa la o Românie cu desti- 
nul Franţei şi cu populația Chinei. Scrie, deci, Sebastian: 
„Dacă mi-ar fi îngăduită o mică fantezie, aş desemna o 
hartă a Europei din care Franța ar lipsi... A trăi la Paris doi 
ani însemnează a fi absent din Europa doi ani” (pp. 45 — 46). 
Cu toate acestea, Sebastian a fost pasionat de Balzac, după 
cum scrie Ion Biberi imediat după moartea lui Mihail Sebas- 
tian (simptomatică această pasiune pentru Balzac, ce o avea 
şi Mircea Eliade. Sosit la Paris, în 1945, Eliade dorea să scrie 
o monografie Balzac fişându-şi pentru a câta oară opera 
scriitorului francez, proiect, din păcate, nerealizat). Atrac- 
ţia pentru Balzac nu i-a dispărut lui Mihail Sebastian. În ziua 
de 29 mai 1945 (nu 1954, cum este scris la pagina 259), 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 97 


Sebastian se îndrepta spre Universitatea Liberă Democra- 
tică unde urma să țină prelegerea „Balzac și problemele 
sociale ale timpului său” Soarta i-a fost potrivnică. Mihail 
Sebastian este lovit de un camion la orele 15, apoi, este dus 
la dispensarul dr-ului. Gâdei unde s-a stins la ora 3 și 15 
minute. A doua pasiune a fost pentru Sebastian scriitorul 
englez Shakespeare din care a tradus sonetele 55 şi 81. Scrie 
Sebastian în Jurnal (ediția din 1996, p. 460): „Cu cât înain- 
tez mai mult în Shakespeare, încântarea sporeşte” Sfârşitul 
Primului Război Mondial a generat o suită de ideologii 
refractare democraţiei, între care şi legionarismul româ- 
nesc, pe seama căruia se bate monedă în ultimele decenii, 
uitându-se că legionarismul românesc, ca și fascismul ita- 
lian sau nazismul german au fost replici la comunismul 
sovietic, ce amenința să cuprindă 
întreaga Europă. Ce este de reținut e fap- 
tul că această generație '27 a avut neno- 
rocul de a trăi momentul istoric respec- 
tiv de la care nu s-a putut eschiva. Atât 
Eliade, cât și Cioran şi Noica au avut sim- 
patii pentru legionari, dar poziția lor nu 
trebuie judecată din perspectiva anului 
2000, ci, în contextul epocii. Mircea Eli- 
ade scrie în „De ce sunt intelectualii 
laşi?” articol din 1 noiembrie 1934 (v. | 
„România în eternitate”, IlI, Ed. Roza [$i 
Vânturilor, 1990, p. 31) următoarele: „Tot 
așa după cum le-a fost frică tuturor inte- 
lectualilor creştini de succesele <Gărzii 
de Fier> - şi au început să o aprobe nu 
pentru că le convenea programul Gărzii, 
ci pentru că se temeau să nu fie suspec- 
taţi şi persecutați după o eventuală vic- 
torie a ei... O fac pur şi simplu din frică, 
din laşitate' Chestiunea l-a preocupat şi 
pe I. P. Culianu, care în volumul „Dialo- 
guri întrerupte. Corespondenţă Mir- 
cea Eliade — loan Petru Culianu”, Ed. Polirom, 2004, pri- 
meşte un răspuns de la mentorul său în Scrisoarea a 40-a, 
care-i destăinuie imposibilitatea de a scrie o istorie obiec- 
tivă a Mişcării Legionare din cauza lipsei de documente. 
Totuși, subiectul în chestiune a atras atât pe cercetătorii 
români cât și străini. În fine, Cioran se dezice de legionarism 
atât în Țara mea, cât şi în Convorbiri cu Cioran. În 1972, 
când revista Toladot a publicat fragmente din Jurnalul lui 
Mihail Sebastian, Eliade este somat, printre alţii, de Ger- 
shom Scholem să-și precizeze poziţia. Deși se cunosc scri- 
sorile celor doi — G. Scholem și Mircea Eliade —, nu era de 
prisos introducerea lor în cuprinsul acestei exegeze. De 
aceea, Mihai lovănel scrie despre Mircea Eliade: „se pare 
chiar că ar fi blocat diligențele privind publicarea integrală 
a jurnalului făcute de Beno, fratele lui Sebastian, în anii '70” 
(p. 111). În fine, dintre toate operele literare ale lui Sebas- 
tian, publicate în timpul vieţii, cel mai disputat rămâne 
romanul „De două mii de ani” cu prefața ambiguă a lui Nae 
Ionescu, prilej pentru Mihai lovănel de a face un adevărat 
tur de forță în toată această problemă a chestiunii evreiești. 
În decursul timpului, s-au dat multiple explicaţii la întreba- 
rea ce este un evreu? Şi asupra istoriei poporului evreu, dis- 
cuția alunecând până la celebrul fals Protocoalele înțelep- 
ţilor Sionului despre care Max I. Dimont (v. Evreii, Dum- 
nezeu şi Istoria) afirmă că a fost fabricat de călugărul Ser- 
ghei Nilus la ordinul lui Nikolai II. În pofida dovedirii falsu- 
lui, aceste Protocoale se bucură de un succes internațional, 


Mihai lovănel 


Evreul improbabil 


Mihail Sebastian: 
o monografie ideologică 


fiind traduse pretutindeni în lume, inclusiv în România după 
1990, în momentele de criză. Concluzia lui Mihai lovănel 
este că prefața lui Nae Ionescu este antisemită: „Dincolo de 
cunoștințele reale de filozofie ale lui Nae Ionescu, care nu 
sunt nici formidabile, nici sărace, prefața nu are ținută pro- 
fesională, apărând mai degrabă o înjghebare filozofardă a 
unui ins care mânuieşte concepte, dar nu riguros, însce- 
nându-le în caricatura plină de sofisme a unui text filozofic” 
(p. 141). Dintre poziţiile antisemite ale epocii, studiile de caz 
asupra lui Nicolae Iorga şi Eugen Lovinescu se impun prin 
acribia documentării. Evident, publicarea Jurnalului, în 
1996 va schimba optica de a-l privi pe Mihail Sebastian și 
opera sa. Jurnalul dezvăluie multe din suferințele scriitoru- 
lui, o privire de ansamblu asupra epocii („Zriste, triste tim- 
puri. Ce val de trivialitate, în care se 
îneacă toti, din ipocrizie, din laşitate, din 
interes, Jurnal, p. 87), lecturile, relaţiile 
cu prietenii, atmosfera politică, evoluția 
războiului, încât e de presupus că ar 
exista note de jurnal anterioare anului 
1935 şi altele întocmite până în preziua 
accidentului fatal. În sfârşit, discutarea 
cărții Martei Petreu, consacrată lui 
Mihail Sebastian, este binevenită, Mihai 
lovănel elucidând unele controverse. 
Deşi n-a apucat să trăiască în plin comu- 
nism, Mihail Sebastian se pare că era 
receptiv la schimbările politice majore 
petrecute în viața țării, apoi, prietenia cu 
fI Lucrețiu Pătrășcanu i-ar fi asigurat, un 
timp, o stabilitate politică, care, probabil 
s-ar fi încheiat odată cu căderea acestuia. 
În ciuda aparenţelor, Sebastian intuise ce 
va urma. Astfel, ia parte la un dineu la 
Externe după care notează în Jurnal: 
„Aseară recepție la Externe. Vivi a stăruit 
să mă duc şi m-am dus. Agreabil ca mon- 
denitate, dar dezgustător ca spectacol politic. Aceiași oameni 
care cu cinci luni mai înainte trinquau cu Killinger...” (Jur- 
nal, p. 574). Moartea intempestivă petrecută marţi, 28 mai 
1945 a curmat o viaţă, care, probabil, i-ar fi adus multe satis- 
facţii ca scriitor, Mihai lovănel demonstrând că nu a fost 
vorba de un asasinat, ci, despre un stupid accident. Înmor- 
mântarea s-a transformat într-o manifestare de regret pen- 
tru cel dispărut, luând parte o mulțime imensă și ținându- 
se multe cuvântări. Fie-ne permise câteva corecții: la pagina 
187, nota 1, Memoriile lui Nicolae Carandino apar în 1860. 
La paginile 187 / 188, Mihail Sebastian se confesează des- 
pre familia sa: tatăl său era născut în 1868, deci în 1907, avea 
39 de ani, însă la pagina 277, nota 2, se precizează conform 
actului de naștere al copilului Iosef, că tatăl Mendel Hech- 
ter avea 30 de ani, iar mama Clara avea 24 de ani. La pagina 
200 este menţionat generalul N. N. Condeescu, deşi mai sus, 
la pagina 194 este scris N. M. Condiescu. La pagina 240 o 
folosire incorectă a articolului posesiv — genitival: „Evreilor 
li se propun îmbunătățiri al statutului lor...” La pagina 263, 
loan Massof (corect Massoff). Ce s-ar mai putea adăuga? 
Doar că, în sfârşit, lui Mihail Sebastian i s-a închinat o exe- 
geză exemplară, care umbreşte prin informaţie, analiză şi 
interpretare, tot ce s-a scris până acum despre el. 


* Mihai Iovănel Evreul improbabil. 
Mihail Sebastian: o monografie ideologică, 
Ed. CARTEA ROMANEASCA, 2012, 324 p., 15,95 lei 


98 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


Dumitru LAVRIC 


Mircea Oprea — 


0 carte palimpsest 


Autoritatea intelectuală și morală a lui Constantin 
Noica, performanțele celor „antrenați” de el, viața sa de 
ascet, profunzimea operei şi forța de seducţie ale pro- 
iectelor sale utopice — toate acestea au dat gir unor (nu 
foarte puţine) aserțiuni discutabile şi amendabile — în 
faţa cărora spiritul critic s-a blocat: 1. Eminescu — omul 
deplin al culturii românești; 2. odihna românească întru 
Călinescu; a doua este contrazisă chiar de Poetul — nepe- 
reche: în fiecare om o lume își face încercarea. Cartea 
lui Mircea Oprea „Mirarea de voi” (Editura Conta, 2012) 
dă dreptate lui Eminescu, dar îl privilegiază şi pe Noica 
pentru consideraţiile sale adinci privind sensul vocabu- 
lei incercare, derivată de la cerc. 

Sub un titlu de tip rizomic — sugerind capacitatea aces- 
tuia de a origina textul şi de a fixa în țesătură desenul din 
covor — se desfăşoară o subtilă gimnastică a gîndirii care se 
întoarce ca re-regîndire — nu numai asupra 
lumii ci și asupra ei înseși prin acrobatice 
exerciţii de pre-meditare şi post-meditare 
ce pun conștiința în fața conştiinţei spre a 
demonstra la connaissance de la connais- 
sance prin retragerea din prejudecăţi într-o 
retorică a refuzului ce își află protecţia sub 
umbrela paradoxului (para-doxa) readus 
din starea de patologie la una de norma- 
litate. Scrisă d rebours, cartea desfășoară 
aventurile unei homerice înfruntări din- 
tre Gelbst şi Ich, o permanentă confuta- 
tio consemnată într-un incandescent jur- 
nal al unei crize — criza gnoseologică ce o 
atrage după sine pe cea ontologică, năzu- 
ind să repună omul în postura postada- 
mică a luptei cu limitele sale şi ale lumii, 
într-un timp al interogațiilor ce îşi cuprind 


Mirarea de voi 


„Mirarea de voi” 


în sine și o parte din răspunsuri. De aici — poziționarea 
eului auctorial în postura de a refuza atit condiția de epi- 
gon cît şi pe cea de ered, et pour cause, proiectarea aces- 
tuia ca purtător al semnului mirării, mirarea fiind, după 
Platon, primum movens al oricărei filosofii. Fiinţă amfibie, 
subiectul cunoscător (Homo cogitans) se situează conco- 
mitent în mundus phenomenon şi mundus intelligibilis, 
ce se contopesc într-un vortex ontologic ce reuneşte con- 
comitent forța centrifugă şi cea centripetă şi în care ana- 
baza şi catabaza nu mai pot fi deosebite, căderea în sus 
devenind modus vivendi al celui care cultivă mirarea în 
locul înțelepciunii şi preferă adevărului bănuiala. Năzu- 
ința nerealistă dar seducătoare, este de a accede la exce- 
lența unui maitre å penser care administrează lectorului 
medica mentem mentis cu lejeritatea unui posesor pose- 
dat, pentru care logosul este ejaculatio mistica iar Ideea 
— Ancila Libidinis! 

Pentru profan, mirarea desemnează o atitudine care 
îmbină surprinderea, nedumerirea, uimi- 
rea, fără a exclude admiraţia, mirător fiind 
atît persoana care se miră cît şi cea care 
provoacă mirarea; mirarea — ca atitu- 
dine intens subiectivă — se atribuie copi- 
ilor, femeilor, celor din categoria naivilor; 
practicată ca instrument magic, provoacă 
deochiul, deochetorul perturbînd ordinea 
acceptată a lumii prin elementul malefic 
căruia i se răspunde prin descîntec. Pen- 
tru autorul cărții, mirarea nu pare a soli- 
cita înțelepciunea, fiindu-și autosuficientă 
şi prelungindu-se într-o tăcere care o con- 
firmă ca pe un fruct premergător florii: 
„M-aş mira ca un copil, să mai pot, m-aş 
mira căci mirarea nu aşteaptă luminare, 
nu așteaptă răspuns. Mirarea își este sieşi 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 99 


întreagă, rotundă — fruct miraculos copt până pomul să 
dea în floare” De ce însă mirarea de voi? 

Specializat în fenomenologia mirării, Mircea Oprea ştie 
că aceasta se exprimă prin exclamatio, printr-o manifes- 
tare emoţională intensă ce presupune o relaţie şi se trans- 
pune în subiect hotărît să-şi afle obiectul; de aici — pos- 
tura Diogene, fără lumînare, dar cu pălăria ridicată pentru 
salutul de recunoaștere: „Domnilor, nu vă mirați de mine 
că stau cu pălăria ridicată a salut de atâta vreme în pus- 
tiul acesta de oameni; cu siguranță, cineva va trece şi pe 
aici!” Așteptarea durează pînă cînd noul Diogene devine 
un Abel care îl descoperă pe Cain în sine („O parte din 
mine, cea răzvrătită, partea care fuge de-acasă, se alătură 
vouă și mă duşmănește în alianţă cu voi”), echivalînd pe 
voi cu eu („Da, prietene, pentru tine, pentru ai tăi, eu sunt 
voi”) şi aplicînd ambelor entități un tratament egal: „Vă 
judec, vă văd şi vă admir în aceeaşi oglindă strâmbă în 
care mă cântăresc şi pe mine” Procedeul nu e numai unul 
al seducţiei, ci indică şi un principiu hermeneutic ce fun- 
damentează autoscopia: înstrăinarea de Sine („să-mi văd 
Eul rămas treaz, pe dinafară, să-l văd ca pe un străin”) care 
duce la regăsirea de Sine — ce se dizolvă în marea taină 
a lumii („În mijlocul misterului acestei lumi de neştiut, 
tu să fii misterul ce se destramă în seninul fără nori, fără 
să-l cunoşti, fără să te laşi cunoscut”), taină ce nu poate fi 
împărtăşită şi introduce o nouă criză eu — voi; „Şi eu caut 
un loc înalt, aflat la vedere, tribuna mea de unde să tac 
simplu, clar şi puternic, pe înțeles, să răspund cu tăcerea 
mea așteptării tuturor” Aşa se produce intilnirea cu un 
necunoscut („Ce am eu în comun cu chipul ce-l privesc 
în oglindă?”), încercare imposibilă de a rezolva o antino- 
mie funciară („Vă închipuiți cum mi-ar fi arătat sufletul 
obez, animat de un spirit chel, adus de spate și chinuit 
de spaima bătrâneţilor?”), eșuată în dorinţa de a părăsi 
în-truparea: „Aş vrea să plec din trupul meu, m-aş muta 
de acasă, să stau cu chirie într-o cameră goală.... Aşadar, 
de la eu sînt altul („Aproape tot ce-am făcut în viaţa asta 
puteam să nu fac — dar acela nu eram eu.) se trece la sint 
în mine niște doi („Uneori şi eu văd în oglinda din faţă o 
ființă ostilă, străinul căruia nu mă încred să-i las cheile 
casei”), la omniprudența Ochiului din triunghiul sacru — 
delta biblicelor sfinte -, la teroarea privirii ca funcţie fără 
organ, Omul fiind ființa pe care o privește cerul dar şi 
întunericul materiei: „Priveam ţintă în peretele gol unde 
va atârna cândva un portret cu chipul meu: de acolo, din 
perete, din varul stins, mă pândește Ochiul” Vederea deve- 
nită pîndă descoperă diformități ale sufletului („Sufletul, 
slab în omenia sa, acceptă compromisuri: face burtă, che- 
leşte, prinde riduri, se cocoșează..”), un bestiar interior 
demn de gravurile medievale: „monştri cu zeci de labe 
sfârşite în căngi de apucat, cu ochi de jar aprins, cu guri 
colțoase vărsând flăcări şi cu plete de sârmă ghimpată” 

Aşadar, mirare dar nu și admiraţie pentru postura 
umană care practică subtila cunoaștere a lumii prin mate- 
rialitatea grosieră a masticaţiei: „A înghiți hulpav, orice, 
oricât, a te îngrășa cu o nesimţire bolnavă — e şi acesta un 
fel de a cuceri lumea: măcinând-o între maxilare; dige- 
rând-o prin maţul tău, convins că așa va rămâne doar a 
ta... Acestui derizoriu, care are tentaţia veşniciei tacî- 
murilor de oțel inoxidabil, i se adaugă, pe plan ontolo- 
gic, conştiinţa proiectului adamic eşuat: „Faptul că de 


la primul om, de la prima încercare dată nouă, s-a căzut 
în păcat, şi nu după o generaţie, două ori şapte, nu după 
Potop, ci chiar de la început, îmi spune că specia mea are 
de la primul produs un defect de construcție, defect repe- 
tat în fiecare din noi și nu încetăm să credem că Fabrican- 
tul ne va chema înapoi la Firmă pentru a-şi îndrepta gre- 
şeala” În această samsara, chiar reușitele par escrocherii 
(„Toate marile reușite, marile idei care uimesc lumea, au 
şi ceva de escrocherie, ceva de truc ieftin ieşit din mâna 
vreunui şarlatan cu charismă”), cunoașterea eșuează în 
gnoză („Cine nu-mi seamănă — nu-l înțeleg; cine-mi sea- 
mănă — mă sperie”) sau devine ignoranță obținută cu efort: 
„Ignoranţa mea — singurul lucru net şi sigur pe care mă 
pot bizui şi nici asta de la orice vârstă și în orice condi- 
ție, ci după o lungă viață de cercetare asupra mea, asupra 
voastră.” Pe această treaptă se produce un nou divorț eu — 
voi: primind harul înalt al îndoielii şi cinstita necredinţă, 
eul vorbitor năzuieşte dizolvarea în firescul lumii — far de 
beznă păzit de un orb al mirării aflat mereu în echilibru 
instabil al îndoielii de sine — clarvăzător doar în întune- 
ric: „Unii au abilitatea să afle de azi ce vor face mâine şi, în 
fața lor, hazardul se ține de cuvânt. Alţii nu ştiu nici ce-au 
făcut ieri. Între ei, trăiesc și orbi de-ai mirării ca mine: aflu 
de la vreun străin ce am de gând, ce voi mai face şi mă țin 
și eu de cuvânt, de cuvântul acelui străin” 

„Simţul echilibrului — un instinct dat şi omului. Am 
făcut şcoală, an după an, şi m-am antrenat îndelung, cu 
voinţă, să mi-l pierd când am mai mare nevoie de el” 

Aceste exerciţii de echilibristică gnoseologică asezo- 
nată cu miresme de mizantropie exersate asupra restului 
ontologic în care se manifestă opțiunea umană de dincolo 
de bine şi de rău sînt urmate de alte consideraţii aplicate 
riscului limitării — pedeapsă prin care increatul se răzbună. 

„Alegerea, aşa liber cum ai gândit-o după mintea ta, e 
o pierdere şi, cât de mică ţi se pare, tot regreţi ştergerea 
altor drumuri, zări năruite spre care tu deja plecaseşi fără 
dor să te mai întorci pe calea hotărâtă azi” 

Ieşirea din noua aporie s-ar putea produce prin trans- 
gresare ontologică („Orizontul nu-i o limită, ci un prag!) 
obţinută prin staționarea în stadiul larvar al acumulărilor 
interioare insesizabile dar pertinente, prin ceea ce profanii 
numesc a pierde vremea, aparenţă înșelătoare a procesu- 
lui alchimic prin care viermele devine fluture: „Deliciu şi 
desfrâu de zeu gust pe gustul meu când îmi pierd vremea” 

Pe acest palier al răului de existență („Am rău de 
pământul acesta tare de sub tălpi, aşa cum alţii au rău de 
mare”) scrisul devine purtător al uni noi dezordini cog- 
nitive — relativizantă („Mă doare nesiguranța mea în tot 
ce vă spun şi mă tem, mă tem că voi trăi şi vârsta să neg, 
să reneg tot ce-am crezut că am înțeles până acum”) şi 
bănuielnică cu metodă: „Ce ţii acum în mână nu-i o carte 
cu adevăruri, e o carte cu bănuieli. Dar ştiu că multe ade- 
văruri de acum vor dispare, nu și bănuielile. Riscul? Risc 
ca bănuiala mea să devină cândva adevărul tău” Derutat 
însă de absolutul relativului, de dificila dibuire cotinoc- 
turnă a supraordonării metafizice, cogito-ul se întoarce în 
cotidian, unde devine duşman înverșunat al acelei ordini 
de gradul al doilea, o ordine derivată, impusă printr-un 
contract pe care este doar semnătura iniţiatorului. Căzut 
în mundan, spiritul se revoltă de ipocrita morală care 
manipulează doar cadavre, neputincioasă în faţa răului 


100 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


viu („Sunt moralişti în robe, în sutane, în haine de stradă 
care, disperaţi că nu-l pot schimba pe omul viu, pe insul 
de lângă ei, încearcă să-i facă mai buni pe cei morți, măcar 
câte unul la un veac. Şi aşa apar sfinţii, eroii, fictivele vieţi 
din icoane care încă-mi îndârjesc necredința în oameni”), 
rămîne siderat de diabolismul constrîngător al oricărui sis- 
tem acceptat („Cel de la ghişeu îmi ia banii elegant, sobru 
şi, totuşi, ironic, iritat: are chipul unui adevărat escroc de 
stat, are chipul demnitarului convins că victima, lăsată cu 
buzunarele goale dar încă vie, tot l-a păcălit”), de ipocri- 
zia religiei devenite dogmă ce „mă vrea slujbaş smerit, cu 
bani de acasă, sub ochiul vrăjmaş şi veghetor al pelerinei 
negre, cu fişă zilnică de pontaj şi ore suplimentare anume 
de sărbători, cu post negru şi veghe de noapte” În aceste 
topos-uri ale scriiturii îşi fac însă loc elemente facile de 
jurnalism concentrat — amintitoare de profesia anterioară 
a autorului -, încercări de reabilitare a moftului practicat 
de un Mitică redivivus, trecut prin cultură şi aflat mereu 
în admiraţia amicilor, belferi ai cafenelei hermeneutice; 
coborîte din Empireu, ideile par a deveni dame frecven- 
tabile dispuse să îmbogăţească Dicționarul ideilor primite 
de-a gata: „E firesc să combaţi alcoolismul la un pahar de 
votcă, e firesc să bârfeşti viciul femeilor așteptându-ţi rân- 
dul în salonul de bordel. Așa găsești și cele mai bune argu- 
mente” Sau „La vârsta mea, fiecare zi în plus e un cadou 
şi cadoul, ce gest frumos, nu foloseşte la nimic.” 
Concluzia ar putea fi aceea că îndoiala sistematică poate 
eşua chiar în evitarea reflecţiei: „Mirarea de voi” este însă 
şi o carte a fertilelor obsesii — și aici îndoiala nu-și mai află 
nici rostul, nici locul. Una din acestea este cea a chipului 
trădător, a fiinţei care a primit chip dar nu și asemănare; 
chiar dacă „Sufletul ne stă în chip’, acesta devine duşșma- 
nul de moarte al Fiinţei, trecător fiind şi aducînd mereu 
vestea trecerii: „Doar aşa mă știți, tocmai prin acea parte 
din mine de care aş fi vrut să vă apropiați cât mai puţin, 
partea de care și eu vreau să scap, chipul de care și eu mă 
ascund” Guinta essentia fiind hrana sa, e firesc ca spi- 
ritul să urască materia, aşa cum întemnițatul își urăște 
celula: „Cel pe care oglinda mi-l arată, nu-s eu. Eu sunt 
mai departe copilul uitat în praful însorit de pe o stradă 
mărginaşă, copilul a cărui memorie s-a încărcat hoțeşte, 
trăind cu faptele, cu istoria altora” Obsesia fructului oprit 
— loc comun al compunerilor despre aventura omului în 
lume — este nuanţată („Nu ştiu cum, dar potecile inter- 
zise în lume parcă-s drumuri din hărțile mele ascunse”), 
cea a dansului devine metaforă a provizoriul existenței 
(„Îmbălsămat în albituri de brumă, ţi-ai trăit viaţa retras, 
în vârful picioarelor, pe poante, dansând ca balerinul care, 
fără muzică, fără spectatori, improvizează la rece, în rit- 
mul tăcerii”), cea a focului demonstrează atracția nemi- 
loasă a contrariilor („De neînțeles pentru mine, și în plină 
zi focul mă leagă intim de noapte, de beznă”) Însă cea 
mai durabilă este a lumilor pe care le întemeiază cuvîn- 
tul, a ispitelor rostirii — cîntece de sirenă pe care le auzim 
chiar cînd ne astupăm urechile: „Cu un pic de sintaxă, de 
topică, poţi fraza orice extravaganţă iar natura, lumea, o va 
înghiţi, se va conforma ei” Cu această nouă mirare, Mir- 
cea Oprea își construieşte provizoriul mit al cărții — car- 
tea palimpsest; o spune spre sfîrșit dar cititorul are pre- 
simţirea acestei tectonici textuale încă de la început, ori- 
ginea fiind de aflat în celebra anamneză platoniciană: „Aş 


zice că textul a fost dintotdeauna pe foaia mea de hârtie 
iar eu rad cu peniţa doar, cum aș răzui lozul să văd câte 
cifre are câştigul. Aşa, răzuind, dau cu ochii de texte vechi 
ce mă pândeau de mult pe foaia trasă din top, la noroc” 
Intuiția aceasta (autorul este și bergsonian!) e un verita- 
bil fundament ce suportă dezvoltări de admirabilă supleţe 
(strigăt — într-un singur exemplar — al unui naufragiat, file 
albe vinovate de sîngele celui viu) ce uneori devin fasti- 
dioase. Într-un singur capitol (Pielea de sub piele), cartea 
e, pe rînd, chipul meu cu două feţe, maşinărie a unui cea- 
sornicar-vrăjitor, răcoarea unei chilii lăsate de prăbușirea 
unui om, partitura secretă a unei simfonii înginate doar 
din degete, gind care se culcă în aşternut străin, viață ce 
moare în metafore. În sfîrşit, unicat supratemporal inefa- 
bil şi inactual în sens maiorescian: „Aş vrea să scriu Car- 
tea, Cartea despre mine pe care aș fi scris-o cu zece mii de 
ani în urmă, aceeași şi de peste alte zece mii de ani, dacă 
lumea ar mai dăinui atât” Supratemporală fiind, cartea e 
și supraumană, dicteu al unei supraconștiinţe: „Scriu cu 
aplomb, sigur pe mine ca şi cum aş şti despre ce voi scrie 
şi pe pagina cealaltă, în cartea toată, ca în final să-mi iasă 
altceva, de parcă cineva a hotărât așa, brusc, să închidă car- 
tea după care dicta pentru a-mi spune altă poveste” Pro- 
cedeul e al iluminaţilor şi inițiaților — în rîndul cărora se 
înscriu şi nu puţini genial escroci -, şi are rolul de a inti- 
mida receptorul și de a scoate de sub acuzaţii emițătorul 
— devenit umil medium, serv ce nu are acces la licorile ce 
îl euforizează pe seniorul-cititor. De aici, drama scriitoru- 
lui trădat şi fantoma operei paricide („scrisul își devorează 
autorul” — clamează autorul, „mâinile mele cântă alt cântec 
decât ştiu eu să cânt” — clamează și compozitorul) la care 
se alătură paradoxul pixului cu inițiativă („Pixul meu s-a 
sălbăticit de când a învățat să scrie”), lipsind doar anima- 
lele sacre — adjuvanţi ai evangheliştilor, lipsă compensată 
de disponibilitatea de autonomie a calculatorului: „Scriu 
şi am impresia că dacă aş renunța să mai bat tastele, aces- 
tea ar ţopăi singure, din vrerea lor, alcătuind un text care 
ar cere condamnarea mea pentru dezertare de pe câmpul 
de luptă” Dacă nu ar fi generat puzderie de paralogii, auto- 
nomia textului ar trebui să ne fascineze şi argumentarea ei 
are un serios temei în organicitatea scriiturii ce reuşeşte să 
ordoneze haosul. Fertilă e şi decantarea relaţiei intenție- 
rezultat („Fraza scrisă nu sună ca fraza gândită deşi scriu 
același cuvânt, spun același lucru, cred eu”) relaționarea 
mijloace-scop, ce poate produce sincope ale inadecvării 
(„Lumea-i plină de metafore dulci și goale precum mireasa 
drăguță în noapte nunții”), recuperarea funcției ocultate a 
tautologiei („Figurile de stil ignoră adevărul iar mie reușite 
îmi par abia tautologiile ce nu explică”) Punctul culminant 
al acestui substrat metatextual îl reprezintă reconceptua- 
lizarea scriiturii („Oricât aş scrie, cu cât sunt mai inspirat, 
rândurile se aştern sub degete ca trans-scriere...”) şi pro- 
iectarea scriitorului ca entitate supra-vegheată răspunză- 
tor în faţa unei instanţe prezente prin absenţă: „E noapte 
şi ies în grădină, sub cerul senin, într-o muţenie adâncă, 
nefirească. Brusc ridic ochii spre stele cu sentimentul tul- 
bure că răspund cuiva, cuiva care mă priveşte fix, mirat şi 
cu aceeași privire ce-o știu de mult, dar ezită să-mi vor- 
bească, să-mi spună pe nume” 

Această tăcere grăitoare izvodeşte cuvintul ce pune 
lumea în rost, rostitorul fiind cel chemat să-i stabilească 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 101 


filiația cu logosul primordial: „Ce sunt cuvintele în curgere 
ca aurul însorit, durabile ca granitul şi scăpărând pătrun- 
zătoare ca stelele, ce sunt decât suflare din suflarea dintâi 
risipită până şi în gura ultimului păcătos guraliv” Ca și în 
gîndirea lui Heidegger sau Noica, se produce o echiva- 
lare mistică a cuvîntului cu esența Fiinţei: „Viu sunt atâta 
vreme cât trupul meu din carne şi sânge se face iarăşi 
cuvânt cum a fost, cuvânt de rând ce încă îşi caută sălaş 
să rămână între voi. Scrisul a devenit hemografie, element 
revitalizant pentru un miraculos edificiu ce amenință să 
se pustiască: „Eu aud limba mea vorbind de una singură, 
limba română hăituită prin ziare, aud limba română rătă- 
cind fără stare prin cărți” Acestei stări de criză îi răspunde 
nobila stilistică a cărții ce reuşeşte să repună în drepturi 
stilul scris (scriptic); într-o epocă a tuturor lejerităților 
comunicaţionale posibile, Mircea Oprea îşi cizelează sti- 
lul cu o răbdare de bijutier, pe linia unor Cantemir, Odo- 
bescu, Mateiu Caragiale, mai vizibilă fiind însă solemni- 
zarea sacerdotală a expresiei, specifică lui Pârvan, acurate- 
tea și supleţea pe care le-a impus Vianu, concizia textelor 
lui Urmuz, infinita nuanţare din acele mirabile didascalia 
din piesele lui Camil Petrescu. Nu lipsește preocuparea 
pentru aceeași nobilă incifrare teoretizată de Eminescu, 
peste paragrafele textului plutind o obscuritate luminoasă, 
seducătoare pentru cititorul avid de delicii detectivistice 
prin arcanele ce se dezvăluie tăinuind un rest ce se pre- 
lungeşte — ca o mirare — în ecourile ce populează memo- 
ria. Nu lipseşte textului poeticitatea nutrită de rodnicia 
intuiţiilor și corespondenţelor, posibile fiind chiar relaţi- 
onări cu opere ale poeţilor români contemporani — influ- 
ențe catalitice sau coincidenţe semnificative. Prin poeti- 
citatea sa, textul aduce adieri din Nichita Stănescu („Mă 
pătrunde şi mă frige umbra celor care vor veni curând, 
deja aud freamătul pruncilor ce escaladează poarta fiin- 
ței cu aceeași nerăbdare cu care şi noi ne prăbuşim din- 
colo”) sau Ana Blandiana: „Aş crede, mai degrabă, că 
migdalul îşi deschide coroana în subteran, cu frunze, cu 
păsări şi cuiburi — o taină cu sâmburi amari pentru cerul 
de sub picioarele mele” Prin epica ideilor, învecinarea cu 
poezia lui Nicolae Prelipceanu este evidentă. Deşi auto- 
rul teoretizează asupra falselor influenţe („Eu așa păţesc 
cu gândurile, cu cărțile: îmi vine în minte ideea, o rumeg 
în liniştea mea, ca apoi să dau peste ea, ce mică-i lumea, 
în prima carte căzută în mână” „Cum să nu-ţi faci cruce 
cu mâna ce înşiră-n scris cuvânt lângă cuvânt, aceleaşi 
rânduri scrise de alții”), urme şi umbre mnezice — rezul- 
tataljafului din dragoste -, doar unele numite, populează 
cartea: Camus, Foucault, Platon, Saramago, Seneca... Un 
papivor infatigabil scormoneşte prin cenușa bibliotecii din 
Alexandria şi citează (fără ghilimele) mai ales din cărțile 
încă nescrise. Proclamînd o bibliognosie practicată de un 
polioftalmic al cunoașterii, rămas — în esența sa — sofio- 
fob, adept al inconfortului cognitiv generat de dioptri- 
ile paradoxului și indeciziile oximoronului. Prin specifi- 
cul său de a re-gîndi realitatea, Mircea Oprea materiali- 
zează sugestii ale comentariilor matematicianului Solo- 
mon Marcu asupra paradoxului, care „... nu mai este un 
fenomen marginal şi accidental, ci se situează în inima 
acțiunii şi gîndirii umane. El a devenit un mod de a înțe- 
lege lumea, fără de care nu putem explica nici modelul, 
nici metafora, nici umorul, nici ironia. Trebuie să învă- 


tăm să detectăm paradoxul în marea sa varietate de mani- 
festări, să-l creăm, atunci cînd fără el nu putem explica 
un anumit proces. Paradoxul face parte din realitate: să 
încercăm să-l controlăm, pentru a nu fi manipulați de el” 

Carte a exerciţiilor de re-gîndire, „Mirarea de voi” este 
şi cartea de re-citire a locurilor comune care asigură como- 
ditatea şi acomodarea, proclamînd o gnoză cu semn inver- 
sat: strugurii la care nu ajungi sînt dulci, pomana hrăneşte 
pe săturate pe cel care o dă, verticalitatea conştiinţei este 
un defect, postul e renunțare la cura de slăbire, ghinionul 
se împlineşte cu efort, trecutul poate furniza surprize mai 
mari decît viitorul, morții nu respectă abolirea pedepsei cu 
moartea... Enunţurile par şotii ale unui ştrengar inteligent, 
emise în absența stăpînului unei lumi rămase de izbelişte, 
corectate însă de o voce a adincului care refuză exercițiul 
pornografic al pavoazării tragediei în culorile bâlciului 
tuturor deşertăciunilor: „Ador începutul de an: cu restu- 
rile rămase de la revelion, arunc la găleată și promisiunile 
zilelor dintâi ale anului trecut, la schimb cu altele, proas- 
pete, ce mă vor ţine încă un an, ca apoi să le arunc și pe 
astea lângă cozonacul abia început” Consumată în exces 
carnavalesc, mierea devine amară şi rimele — „mațele astea 
care şi-au pierdut trupul!” — sînt pedepsite a secreta veni- 
nul dulce ce le ține în viață. Mircea Oprea așează mirarea 
nu numai în începutul procesului cognitiv ci şi la sfîrşitul 
acestuia, într-un discurs simultan auto-adresativ și hetero- 
adresativ ordonat într-o impecabilă mise en page prin care 
paragraful devine aripă ce-și caută un trup, short poem cu 
rol de punere în rost a rostirii. 

Spiritual, autorul se înrudeşte cu ficțiuni numite Ele- 
utheriu Poppescu („Vice-versa! Nu se poate, domnule! 
Peste poate! Vice-versa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi!”) 
sau Iona al lui Marin Sorescu: „E invers. Totul e invers. 
Dar nu mă las” Cizelarea expresiei, cultivarea discretă a 
estetismului, notele de preţiozitate şi manierism, alexan- 
drinismul difuz îl plasează în zona unui decadentism care 
refuză tradiția tocmai pentru a evita declinul. 

Mirarea de voi nu face poarte din categoria cărților 
de pe noptieră sau din poșetă, locul ei nu e în biblioteca 
pentru toți. Duduca de la Vaslui va refuza să o citească. 
Rămiîne de văzut ce va spune după lectură bucătăreasa 
lui Molière! 

Mirarea de voi pleacă în lume recomandată de cîrco- 
taşii şi cîrtitorii cronicari munteni ca o completare a zgo- 
motosului Nu ionescian; poveste spusă de un gnom cea 
încălecat de-a-ndoaselea nărăvașul bidiviu negru al lui 
Platon, poveste de trezit copilăria omenirii, reunind spi- 
ritul lui Prometeu şi Epimeteu într-un monstru bifrons, 
poveste despre stare și devenire, preluată de Old Nichi- 
for, the Impostor pentru desfătarea Frumoasei fără corp... 

Mirarea de voi e restul ce se aude din tăcerea unui 
Hamlet contemporan... 

Mirarea de voi — o carte scrisă pe aripi de libelulă pic- 
tate în culori spectrale; VIAVGOR! 

Cu mai multă consecvență, Mircea Oprea și-ar fi putut 
încheia cea de-a doua mirare cu avertismentul: Mileniul 
în care am intrat va fi invers sau nu va fi deloc!!! 

Dar, e noapte şi e frig, seniori! Azi nu se mai face ziuă 
— proclamă, de la tribuna tăcerii, cel care se delectează 
cu zeamă de cucută metafizică, visînd eternul basm De 
ar fi, nu s-ar povesti! 


102 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


Simona-Grazia DIMA 


Câinele ce-și mușcă stăpânul 
sau poezia pe dos a tranziţiei 


Încă de la debutul său, Adrian Țion s-a exprimat preg- 
nant ca un cercetător lucid al precarei tranziții soci- 
ale pe care o trăiește România postrevoluționară în 
absenţa unui proiect național sau a unor limpezi repere 
mentale, axiologice, spirituale. O ţară absurdă, a tutu- 
ror posibilităților aberante, un agregat tot mai lax alu- 
necând spre nicăieri, un neant al energiilor haotic şi 
veleitar-dezlănțuite spre a se istovi en cul de sac — iată 
peisajul selenar, în dezolarea sa, al 
prozelor din ultimul volum al auto- 
rului clujean, Vânătorii de ima- 
gini, Ed. Tribuna, 2011, care defi- 
nesc un veritabil poet al tranziţiei. 
Termenul, deşi metaforic, nu ni 
se pare hazardat în caracterizarea 
prozatorului clujean, dacă avem în 
vedere delicatețea specifică a per- 
cepţiei sale artistice, proprie, fun- 
damental, poeziei, prin caracterul 
vaporos al succedării scenelor, prin 
nota elegiacă lesne de sesizat, ca un 
vaier al timpurilor întoarse cu susul 
în jos. La evanescenţa unui peisaj 
social derizoriu asistă un spirit rafi- 
nat, îndrăgostit de valori, narato- 
rul adică, în suculentele povestiri 
ale unei funciare dezbinări sufle- 
teşti, sub impactul noxelor venite 
din spaţiile false ale internetului, 
ale clişeelor lumești, ale miturilor 
ieftine, fireşti la „adăpostul” cupo- 
lei unei subculturi senzaţionaliste 
reprezentând un regres în ordinea 


Editura 


ADRIAN ŢION 


Vânătorii 
de 
imagini 


Tri 


DS q 
K 


m i 


fiinţei. Să adăugăm neapărat că sunt povestiri plăsmu- 
ite nu doar în duct sensibil, ci şi cu acea „răutate” a pro- 
zatorului adevărat, ce combină critica socială sistema- 
tică, exemplară, cu umorul, satira și ironia, pe fondul 
unei minuții şi acuități remarcabile, ce conferă greu- 
tate substanţei scriitoriceşti. 

Şi în volumul Zeul video, Adrian 'Ţion, pe o canava 
plină de melancolie şi şăgălnicie, s-a ilustrat ca un ana- 
list, în cheie ludic-imaginativă, al 
redundanței internautice şi tele- 
vizuale, în condiţiile deficitului de 
conţinut şi ale irumperii imaginii 
de sub orice zăgazuri şi oprelişti 
(măcar cele ale bunului-simţ). Acum 
însă, tonul e mai caustic, iar sufe- 
rința radicalizată, deşi nota jucă- 
uşă, în (deja) buna tradiție a auto- 
rului, este păstrată, cu bune conse- 
cințe. Vânătorii de imagini, volum 
călduros recomandat de Constan- 
tin Cubleşan — pe care dacă nu-l 
citiți, „nici nu ştiţi ce pierdeţi!” —, 
se constituie ca un studiu al depen- 
denței de virtual, până la o falsifi- 
care de sine, cu urmări greu de anti- 
cipat. În www.iubitavirtuală.com, 
de pildă, citim cu delicii mărturiile 
unui „computer sceptic”, care cri- 
tică oamenii pentru refulările lor, fie 
erotice, fie sociale ori intelectuale. 
„Copil de la ţară”, snob, eroul por- 
tretizat de mașină frecventează site- 

uri porno, dar refuză „câteva anal- 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 103 


fabete jenante”. „Prostănacul! Şi ce forme apetisante 
aveau!, comentează umoristic computerul, ca un cri- 
tic de moravuri avizat, continuând: „Le-a scos urgent 
din baza de date. Nu erau de rangul lui. E dreptul lui de 
intelectual subţire (cum se crede) să aspire mai sus. Şi-a 
dat doctoratul în Anglia şi nu poate să coboare la niște 
fufe zălude din Petroşani sau Agigea. E cineva! Cine va 
da peste el?” Aceste veleitar Nucu (un nuc singuratic) 
se plânge şi se confesează unui prieten numit, electro- 
nic, nistorfamily.com, pentru care nefericirile provo- 
cate de destinatare precum extazfunny.com sunt sim- 
plu de descifrat, devoalând câte o profesoară de fran- 
ceză din Zalău, de pildă, vreo balerină sau o altă vele- 
itară dintre „agramaţii cu pretenţii”. Toate narările cu 
eroi electronici scot la lumină indirect personalitatea 
lui Nucu, incapacitatea acestuia de a iubi, de a se stator- 
nici, fie şi cu valitrifoi.fr. La un moment dat, el eşuează 
curtând-o pe Smaranda Georgescu, o doctoriță ORL- 
istă, căsătorită şi cu doi copii, sau căutându-l pe călu- 
gărul nicodim.ro, de la Prislop, unde se şi duce grabnic, 
inutil, de altfel, pentru soluționarea pe cale religioasă 
a neputinţelor sale. Se mută apoi la Lena, altă eroină 
kitsch, negustoreasă ambulantă de leacuri vegetale, dar 
nu rezistă alături de ea, când ea devine o bioenergote- 
rapeută de succes, într-un sat anodin. Nucu preferă şi 
pe mai departe garsoniera sa cu computer și libertate. 
Calculatorul conchide: „Lena e prea reală pentru Nucu 
ăsta al meu”, care se dedă evaziunii „pe net, în virtua- 
litatea imediată” 

La fel de irelevantă şi ridicolă este autoiluzionarea 
în iubire a lui Gabi, insipidul funcţionar de la primărie, 
căsătorit, care-şi înșeală soţia cu o patroană a unui salon 
de coafură, la care aleargă zilnic după orele de program. 
Fatal pasiunii lor lipsite de consistență sufletească se 
dovedeşte a fi televizorul. Doar o aparenţă însă- acesta 
fiind doar pretextul ce scoate la lumină nu doar știrea 
proaspătă a morții actorului Dinică, ci şi lipsa de comu- 
nicare a celor doi, atunci când Delia asistă îndurerată 
la înmormântarea lui Dinică, fără a răspunde elanuri- 
lor erotice ale funcţionarului de la Direcţia Urbanism 
și Dezvoltare. Bucuros că are pe cine să-şi verse nervii, 
Gabi exclamă „Să te ia dracu!’ nu iubitei însă, ci eroinei 
unei reclame de purgative, „idioata de pe ecran, care 
a stat o zi întreagă în wc fără să fecalizeze”. Neînţele- 
gerea nu poate fi depăşită, dovadă replica zdrobitoare 
a Deliei, din final: „De-ăştia ca tine pot să-mi comand 
câţi vreau”, 

Din nicio proză nu lipsesc însemnele posesiunii 
mediatice sau internautice, brutal insinuată în viața 
oamenilor. Televiziunea este demascată ca o fiară veş- 
nic aflată în căutarea prăzii (a se vedea titlul însuşi al 
volumului) printr-un pamflet, Fcobarometru virtual, 
sub camuflajul unei scrisori adresate de un anonim 
„teledependent revoltat” unui director de televiziune 
ce a lansat un chestionar contra obiceiului de a între- 
rupe emisiunile prin calupuri publicitare ce maltratează 
sufletele oamenilor. „Îmi pare sincer rău că aţi transfor- 
mat ecranul, acest miracol divin (încă permis) în hazna 
publică”, într-o lume pustiită de sentimente umane, în 
care „semenii sunt buni numai pentru a fi momiţi cu 
produsele lor, desigur. Dezgustătoare complicitate”. 


Meditaţiile sunt completate prin descrieri ale psisajului 
citadin contemporan, năpădit de deşeuri fizice şi audi- 
tive (manelele), cu iarba ce nu mai e verde, ci neagră de 
motorină”, sub „gunoaiele răspândite la liziera pădurii”. 

Punctul de greutate al cărții este excelenta povestire 
Arta moare, dar nu se predă, unde o lansare de carte 
se transformă într-un spectacol plin de „zumzet coloc- 
vial şi fălci mecanice în acțiune grăbită”. Deşi proviziile 
nu egalează răsfățul din alte vremuri, mai bune, lăco- 
mia participanţilor complet aculturali devoră meto- 
dic totul. Privirile sunt „hulpave', fălcile unei somi- 
tăţi ştiinţifice se dovedesc „încă bune pentru masti- 
caţie grea’, prezenţele sunt inubliabile: „Trecu printre 
vreo trei homleși cu fizionomii răvăşite de nesomn, ca 
și pictorul pătruns până în viscere de menirea sa, indi- 
vizi dubioşi, suspecți, cu părul slinos, prezenţi pentru 
pomana poeziei ca la pomana mortului, care încercau, 
înfulecând zdravăn şi puțind adecvat, să intre în grațiile 
unui literat slab cu duhul, pe care-l abureau cu povești 
vânătoreşti” După ce hămesiţii au lichidat șnițelele abia 
aduse, „s-a lăsat o tăcere adâncă, meditativă”, observă, 
profund şi caustic, naratorul. Situaţia este însă tragică, 
în fond: protagonistul, însuși poetul, un om de afaceri 
sincer dăruit poeziei, descris ca un „neofit cu față de 
heruvim şi cu burtă îndesat’, îşi vede volumele zăcând 
„în totală părăsire”, pe un birou, pregătite pentru o vân- 
zare de nu mai are loc. Un „floretist al metaforei”, deja 
consacrat ca mediocră entitate culturală a urbei, răsare 
din spate, „ca un corsar ce-şi surprinde pe nepregătite 
adeversarul — acum erau deja concurenţi, poate chiar 
rivali într-un viitor apropiat — şi-l întreabă câte cărți 
a vândut. Eroul are puterea să răspundă, nobil totuși, 
deşi „zâmbind fad”: „Niciuna. Nici n-am vrut să vând. 
Totul e de dragul artei” Găsim o anume explicație com- 
pozită a acestei forțe lăuntrice şi în malițioasa consta- 
tare că neofitul provenea „din mediul de afaceri, unde 
trebuie să fii vulpoi să rezişti”, nu numai în profesiu- 
nea sa de credinţă, conform căreia poezia „este o cale 
terapeutică și, de asemenea, mistică”. Gândul său înalt 
la mistica poeziei este semnificativ întrerupt de replica 
unui „ratat ameţit de alcool ce se hlizea scârbit”: „poe- 
zia e desenul pe zăpadă făcut de jetul de urină când te 
pişi” În genere, dialogul dintre neofit şi confraţi e dez- 
gustător, iar descrierea lor, pe măsură (ratatul e descris 
ca o „scârnăvie”). Neofitul e un intrus la propria lan- 
sare, unde i se refuză un șniţel sau o sticlă de apă. Cur- 
sul povestirii are un ritm bine susținut de mâna unui 
maestru al tensiunii şi expresivităţii sardonice. 

Faptul că televiziunea are o acțiune alienantă este 
ilustrat în modul cel mai concret de povestirea Vânăto- 
rii de imagini, în care dorinţa de a face rating, de a res- 
pecta fără ezitare poruncile manageriale, îi determină 
pe lucrătorii lor să ucidă la propriu, deşi fără intenţie. 
Violenţa, se poate deduce, este firească acestei lumi a 
violării intimităţii, iar profesarea ei naşte, în chip ine- 
vitabil, alte valuri de violenţă. Realizatorii din studio, 
„cu o plasmă în loc de cap”, „îmbătrâniţi în emisiunile 
sau rubricile lor”, îi asmut pe reporteri şi cameramani 
ca pe nişte păsări răpitoare asupra prăzii inocente, 
aducătoare de rating. Realitatea este, în viziunea lor, 
făcută din „hălci vii, sângeroase”, iar ariviştii, deocam- 


104 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


dată câini ascultători, intenţionează ca, imediat după 
dobândirea notorietății visate, să-și muște stăpânul. În 
Munţii Făgăraș, un visător îndrăgostit de culmile sin- 
guratice, este hăituit până, de groază, moare, căzând 
într-o prăpastie. Dintr-o intenţie de filmare a celei mai 
mari şi îndelungi rezistențe comuniste din munti, zbo- 
rul cu elicopterul, pe urmele profesorului Sorin Pălă- 
ceanu din Sibiu, preocupat doar să-și apare interiori- 
tatea, se transformă până la a degenera într-o simbo- 
lică vânătoare. Aparatul de zbor al televiziunii simbo- 
lizeză acel uliu hămesit din care se ițeşte agresiv spoli- 
atorul intimităţii sacre. Ceaţa din prezent de aseamănă 
cu negura trecutului, cu vălul karmic încă nepurificat, 
sugerează cu multă plasticitate Adrian 'Ţion. Autorului 
simbolismul îi reuşeşte aici excelent — încă de la intra- 
rea într-o biserică, notele premonitorii sună fatidic, cu 
aluzia pusă în gura unui monah ce-i avertizează pe vizi- 
tatorii mediatici că filmatul e inutil, în absența luminii 
interioare, iar îndemnul său, „Filmaţi cu Dumnezeu!’ 
sună ca o ironie cruntă. Spusele doamnei Pălăceanu, 
care nu sunt bunuri publice, filmate fără ştirea ei, con- 
turează istoria unui naiv care a făcut puşcărie pentru 
că a pătruns cândva într-o casă și a luat un măr de pe 
masă, neştiind că intrase într-o ascunzătoare de legi- 
onari. Suspect pentru regimul comunist, a fost întem- 
nițat vreme de 8 ani. Reporterul tânăr ia și el un măr 
de pe masă, după care lucrătorii mediatici (la care se 
adaugă pilotul) îl ucid parcă ritualic pe profesor. Lupta 
dintre generații, dizarmonia unei societăţi nepacificate 
răzbat şi din dialogurile dure dintre reporterul tânăr, 
ahtiat după glorie, şi cameramanul înțelept, format în 
vechiul regim, martor al trecerii şi mistuirii tuturor 
lucrurilor. Obiectivul camerei e îndreptat spre monta- 
niard ca o „armă ce-și caută ținta” O ştiinţă a simbolu- 
rilor bine însuşită prezidează reușita acestei povestiri, 
în care lumea este inexorabil prinsă într-un angrenaj 
diabolic, fără a se putea privi pe sine, după cum cei trei 
autori ai involuntarei crime nu se consideră responsa- 
bili, ei nefăcând altceva decât să respecte nişte ordine. 

Adevărul nu-l spun decât cei neangrenaţi în sistem, 
precum monahul sau, în povestirea Bunul meu Dra- 
cula, un schizofren ce se întreabă: „Unde se duce lumina 
când întunericul îi ia locul? Dar întunericul alungat de 
lumină?” singurele întrebări care, în ordine ontologică, 
au o pondere, taxate însă drept „problematizări trăz- 
nite Pe domeniul lui Dracula, are loc un simpozion, 
iar participanţii la el sunt cazaţi la o pensiune, prilej de 
meditație asupra mitului ucigător al personajului arhe- 
tipal, care dirijează ocult evenimentele. 

Observaţia socială din A căzut internetul evidenţiază 
cu necruţare violenţa din şcolile rurale, textul respectiv 
situându-se la antipodul naraţiunilor sătești idilice. Vio- 
lenţei şcolare i se adaugă lipsa de interes față de învă- 
țătură, comoditatea conferită de extragerea exclusivă a 
informaţiilor de pe calculator, jocurile copiilor cuprind, 
de regulă, insulte: „se împroşcau cu vorbe pline de dră- 
gălăşenie, ca <proastă>, <handicapată>, <măgăriță> şi 
<târfă>”. Unul dintre elevi, alcoolic și retardat, se sub- 
stituie temporar conducerii, spre satisfacția amenin- 
țătoare a majorităţii elevilor, memento ce ar trebui să 
dea de gândit. Scrisul de mână constituie pentru ei o 


tortură, sexul e la el acasă, bătăile barbare sunt filmate, 
impasibil, cu mobilul. Furtul cablurilor coaxiale este 
singurul eveniment ce-i scoate pe elevi din amorțeală, 
fiindcă fără internet sunt anulaţi în toate acţiunile lor. 

Din nicio istorisire nu lipseşte elementul mediatic, 
sub o formă sau alta, imaginea ce perturbă, cu ana- 
morfoza ei înșelătoare, perversă. În Pădurea techno 
se anticipează chiar naşterea unui „Făt- Mobilfăt” (în 
loc de Făt-Logofăt), omulețul născut cu mobilul lipit 
de ureche. Autorul remarcă modul în care, prin inter- 
mediul aglomerării şi proliferării de imagini şi mesaje 
care sunt simple suprafeţe, civilizaţia umană tinde să 
devină redundantă, lipsită de conţinut, precum mesa- 
jele de tipul: „Acum merg pe stradă. Acum am cobo- 
rât din tramvai. Am ajuns în piaţă”, de care este plin 
spaţiul public, descrise ironic de autor drept „enun- 
turi esenţiale, aforisme profunde, desprinse din Kant 
şi Hegel, fără de care mersul înainte al societăţii ar fi 
imposibil”. Acest tip de falsă comunicare naște mon- 
ştri ai civilizaţiei, precum Carolina, mătușa naratoru- 
lui, nelipsită de la petreceri şi evenimente sociale, care 
şi-a petrecut viața vorbind, spre a muri cu mobilul la 
ureche. Despre ea se poate afirma totuși: „n-am cunos- 
cut niciodată o femeie atât de singură”. Este invocat şi 
Constantin Noica, lucid demistificator al lenei spiritu- 
ale, cu îndemnul său de a lucra dimineaţa, atunci când 
mintea este limpede și centrată pe cele mai bune ener- 
gii ale sinelui. Comunicarea spasmodică de pe inter- 
net, pe lângă că este superficială, îi răpește omului cel 
mai preţios contact, cel cu propria esenţă, proces ilus- 
trat de autor în Îngerașul din calculator: un roman- 
cier nu-şi poate isprăvi romanul din pricina bruiaju- 
lui unor mesaje pline de anecdote, filmuleţe, exerci- 
ţii mecanice trimise pe internet de „prieteni” binevo- 
itori, ce exercită prin ele o adevărată tortură psiholo- 
gică. Fenomenul dependenţei de calculator este subtil 
surprins, prin faptul că impasul în care intră roman- 
cierul este rezolvat tot grație computerului, printr-un 
straniu cerc vicios (C. Cubleşan are dreptate să-l con- 
sidere pe Adrian Țion ca pe un „profitor, chiar dacă îi 
dă cu tifla acestei lumi”). De altfel, atunci când prota- 
gonistul nu primeşte mesaje, se simte singur, părăsit. 
În locul unei comunicări de la suflet la suflet, minţile 
conectate devin niște subiecţi pasivi, înscrişi în stupi- 
dul club Gimnastica cerebrală a dimineţii, acolo unde 
exercițiile propuse duc la o supunere fără rost în fața 
unor instanţe alienante. În acelaşi fel, prin supunere 
oarbă la reguli şi dogme, poţi deveni un şofer „agresiv, 
inuman’, căci „puterea şi mania legalității” au darul să te 
demonizeze, până la a dobândi „brutalitatea unei fiare” 
(Un șir de crime inocente). 

Considerăm afirmaţia lui Constantin Cubleşan, con- 
form căreia: „Adrian Ţion este un scriitor despre care 
se scrie şi se vorbeşte îngrozitor de puţin, în ciuda fap- 
tului că el ar merita cu adevărat o altă poziţie, recunos- 
cută, în ierarhia valorică a prozatorilor noştri de azi. Vă 
veţi convinge” un portret obiectiv; recunoaștem, tot- 
odată, în ea nu numai o generoasă recomandare, ci şi 
un îndemn, bun de urmat, la o lectură generatoare de 
reale satisfacţii literare. 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 105 


Lucian GRUIA 


loan Evu — F/ogiu furtunii 


Poet, prozator, cronicar literar, tălmăcitor din limba ger- 
mană, cantautor şi conducător al grupului muzical Canon 
din Hunedoara, loan Evu s-a născut în comuna Peştișul 
Mare (judeţul Hunedoara). 

Antologia de autor Elogiul furtunii - Colecţia Opera 
Omnia poezie contemporană, coordonată de poetul Vale- 
riu Stancu (Ed. Tipo Moldova, Iași, 2012) ne permite să rea- 
lizăm o viziune de ansamblu asupra liricii sale. 

Motorul imobil al poeziei sale, de sorginte acut etică, 
este precizat în Balada noimei pierdute, care prefaţează 
antologia. Este vorba de contrastul dintre lumea umană 
ideală, imaculată, visată şi societatea decăzută, hrăpăreaţă, 
imorală contemporană: „În joasele agore-n iarmaroace/ pe 
unde turma își aclamă zeul/ întru tainul zilnic de potroace/ 
e terfelit în zoaie curcubeul” Accentuând latura ideală a 
sufletului poetului motto-ul cărţii ar putea fi: „Din preaiu- 
bire m-am născut/ pe o colină transilvană/ să ard cuvintele 
la rând/ şi să le-aştern pe câte-o rană” (Troiță înmugurind- 
Cenușă vorbitoare) 

Ioan Evu este un poet trăirist, manifestându-se când: 
revoltat, vijelios, expresionist; când: blând, suav, vegetalizat. 
Aşa cum sugerează titlul ales, poemele 
antologate readuc în memoria autorului 
(şi se transmit cititorilor) temele obse- 
dante pentru care artistul s-a luptat fur- 


Joan Evu 


îngemănat cu aspiraţia spre idealitate, spre nostalgia unei 
voluptăţi formale” 

Idealul vertical imaculat şi cotidianul orizontal maculat 
reprezintă axele de coordonate din lirica lui loan Evu. În 
această viziune mirobolantă şi hiperbolizantă, pe axa lumi- 
noasă a spațiului eleat, se desfăşoară o transhumanță lirică 
în ritm de baladă, prin peisajul înzăpezit sublim, de la copi- 
lărie spre dumnezeire şi invers, de la maturitatea artistică 
spre copilărie, sub semnul identificării sacrificiale a poetu- 
lui cu mielul pascal, neprihănit: „Pe mine — vă spun —/ mă 
va ucide ninsoarea/ dar eu o numesc de pe-acum/ moar- 
tea mea bună/ voi muri de îmbrăţişarea ei/ blândă ca atin- 
gerea botului umed de miel/ pe obrazul unui copil./ Va fi 
deodată lumină/ ca-n pântecul mamei/ fibră cu fibră mă voi 
lăsa/ cotropit de zăpadă/ până când sângele meu va deveni/ 
o aripă transparentă de fluture./ Ce fericită moarte/ mi-a 
hărăzit mie ninsoarea!/ Nici glonte nici cuţit./ Doar trupul 
meu/ culcat în zăpadă ca între/ patru scânduri imaculate” 
(Groapa de zăpadă - Fără armură) 

Ascensiunea liturgică, în ritmul clopotelor, în timp 
ce fulgii de zăpadă — lacrimile înghețate ale poetului —, 
coboară spre noaptea existenţei coti- 
diene, constituie o evadare din timpul 
profan în cel sacru: „Dar astea nu-s nin- 
sori iubito/ sunt lacrimi plânse de poet/ 


tunos ca să le impună lumii, fentând cen- 
zura impusă de trista epocă totalitară: 
„Şi azi vă simt pe buze/ gustul de fântâni 
o vechi furtuni/ cândva devastatoare!” 
(Elogiul furtunii — Cetatea moartă) 
Poetul Paul Aretzu remarcă perti- 
nent pendularea dintre ideal şi real, în 
lirica autorului hunedorean: „Se întreză- 
reşte la Ioan Evu spiritul satiric, intran- 
sigent, vehement, dar şi autopersiflant, 


iile] MOLDOVA 


Elogiu furtunii 


OPERA OMNIA 


bat clopote la Clopotiva/ în turla cerului 
încet./ Ding-dong auzi-le cum sună/ prin 
noaptea veacului de fier/ m-aş cățăra 
până la ele/ pe dalbe funii de eter./ M-aș 
tot sui şi m-aş tot duce/ au lume scoasă 
la mezat/ mi-aş da cămașa pe tarabă/ 
pentru un fulg imaculat./ M-aş tot sui şi 
m-aş tot pierde/ lume fardată cu monezi/ 
pe-un fulg m-aş vinde într-o piață/ la tra- 
ficanţii de zăpezi” (Ninsori la Clopotiva 
- Fereastră de apă) 


106 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cronică literară 


Mişcarea descendentă pe acest axis mundi liric, este 
accelerată de o apăsare tot mai accentuată a văzduhului, 
pe măsura reintrării în timpul profan, în care „măturătorii 
de zăpadă” (poeţii) devin inutili : „Ninge cu aureole de flu- 
turi/ peste oasele noastre încărunțite/ iar eu scriu această 
epistolă în plin/ secol al dispariției măturătorilor de zăpezi” 
(Epistolă imaculată - Cetatea moartă) 

Pe axa aceasta diafană se înfășoară şi viaţa tradițională a 
ţăranului român consubstanţial cu firea paradisiacă a natu- 
rii: „Trec carăle cu mere prin burguri transilvane/ şi aerul din 
preajmă miroase a rai pierdut/ a paradis surpat sub roţi de 
camioane/ în veacu-acesta care de mult a și trecut” (Balada 
căruțelor cu mere - Somnul în munte) 

Carele cu pietre de râu transportă istoria voievodală a 
ținutului natal, pietrificată: „Pe Strei în sus spre Haţeg pe 
albia bătrână/ prin ceața cuibărită în sate din păduri/ trec 
carăle-ncărcate cu pietre mari din râuri/ vegheate-n slăvi 
de zborul cezarilor vulturi” (Pe Strei în sus) 

Somnul în aerul curat al munţilor natali echivalează și 
el cu o ieşire din timp: „S-adorm în munți şi să mă pască 
mieii/ ca pe o iarbă crudă în april// cu boturi moi să rupă 
blând din mine/ până-mi ajung la trupul de copil.// Să-mi 
înflorească aerul pe gură/ vocalele pe care le-am uitat// şi eu 
eliberat de sub armură/ să fiu pământul bun pentru arat.// 
Când vor porni țăranii să îl are/ şi vor înfige fieru-n carnea 
mea// din pieptul meu vor răbufni izvoare/ să oglindească- 
nlăcrimata stea” (Somnul în munte - Somnul în munte) 

Peisajele descrise aparțin ţării Candoria imaginată de 
poet pe coordonate ideale, sacralizate de dangătul clopo- 
telor liturgice din C/opotiva. 

Aici îi este hărăzit mormântul poetului: „Definitiv decem- 
bre. Pe boltă norii scriu/ elegiac aceleași tânguitoare rânduri./ 
Ne hărăzi ninsoarea imaculat sicriu/ cioplit din trunchiul ier- 
nii cel pustiit de vânturi./ Înzăpezit linţoliu oh diafan mor- 
mânt/ al veacului în care am trăit cândva în pripă/ să nu știm 
niciodată cât zbor și cât pământ/ vom duce mâine-n ceruri 
sub veştedă aripă” (Definitiva iarnă - Cetatea moartă ) 

Pe axa paradigmatică orizontală, poetul constată dez- 
astrele sociale, cotidianul terifiant: „Rămân lângă voi/ sub 
acelaşi văzduh zdrențuit/ de focuri bengale rămân aici/ pe 
gura de rai preacurvit turcit de mitici/ cu lanţug şi belciug 
— din limuzinele lor/ coboară fecioara decapotabilă// silu- 
eta nubilă a morții/ dansează iată manelele se despoaie/ pe 
țărm ca Salomeea în pocnetul/ de şampanie al beznei/ în ăst 
timp marea gestează are grețuri/ vomită guvizi şi catarge/ 
mă tem să nu avorteze fetusul/ zadarnicul prunc acvatic// 
(...) // rămân lângă voi implementa-v-aş/ fluierașul de os în 
rapp-ul golemic/ ca o bâţâială de curci cu capete/ retezate 
pe butucul ogrăzii lui iocan”( Sărac lipit cuvântului - Înso- 
țitorul umbrei) 

După epoca totalitară în care dacă nu aduceai osanale 
regimului şi conducătorilor erai marginalizat, escrocii potenți 
financiar şi cu relaţii absconse în structurile vechi au aca- 
parat puterea instaurând sub masca democrației un capita- 
lism feroce. Suntem în plin Mileniu Caragiale (Însoțitorul 
umbrei) în care avem corupția fără corupți în care dema- 
gogia înfloreşte fără oprelişti: „Au început unii să-şi umple/ 
cămările cu patrie valizele cu patrie/ damigenele cu patrie./ 
„Să fie belşug” i-auzi urlând/ pe sub uşile lor se prelinge/ o 
apă murdară” (Ca niște copii ce eram - Cenușă vorbitoare) 


Morala a fost pulberată, prin mass-media se promovează 
instinctele primordiale, incultura, nonvaloarea. La jugul 
impus de țările dezvoltate industrial, care ne-au transformat 
într-o piață de desfacere, se adaugă birurile aberante puse 
de jefuitorii autohtoni: „puneţi taxă pe izvoare/ pe zăpezi pe 
cer pe tril/ dijmuiți cât se mai poate/ traiul omului umil// 
contabilizați căldura/ şi procentele de frig/ indexaţi adân- 
citura/ găurilor din covrig// (...)// las” să vină achingiii/ gre- 
coteii din fanar/ cu fistic şi acadele/ într-o ţară de bazar/ cu 
chebap şi cu hot-droguri/ cu halva şi baclava/ noapte bună 
românie/ orişiunde te-ai afla!” (Doină de reformă - Însoţi- 
torul umbrei) 

Se apropie o apocalipsă acvatică de sorginte biblică: 
„Plouă. Începe apoteoza melcilor/ în cimitirele fierului/ 
curând un orologiu de apă/ va bate ceasul înecului gene- 
ral.//(...) Plouă pe pământ de o mie de ani/ şi nimeni nu 
ştie pe unde stă ascunsă/ bătrâna pasăre Phoenix/ scârbită 
să mai renască din propria-i cenuşă” (Apoteoza melcilor - 
Fără armură) 

Se stinge însăşi lumina divină: „Ascultă cum moare 
lumina-n oraș/ cu foşnet de cer veştejit printre ziduri” (Ceta- 
tea moartă.) 

Ce-i rămâne poetului decât să devină un tânăr recrut 
„în Marea Armadă a Iluziei”? 

Idealul umanist, genetic sufletului autorului, îl face să 
nu accepte compromisuri şi să devină un revoltat în plan 
social: „Altfel te-am cunoscut eu poezie./ N-am fost nici 
donator de lacrimi plânsului general/ nici arlechin al cir- 
curilor ambulante/ să-mi dau cu fard cuvintele/ numai de 
dragul culorilor melancoliei./ Mereu am fost absent la uria- 
şul tău carnaval” (Dans sub spânzurătoare - Fără armură) 

Poetul nu a depus armele și luptă pentru salvarea valo- 
rilor umane: „Acum veghez să nu/ destrame neantul alcă- 
tuirile/ din care desigur/ ne vom naşte încă o dată” (Într-o 
noapte un fulger — Somnul în munte) 

Putem încheia prezentarea cu această autocaracteri- 
zare: „Cărţile ghitara maşina de scris/ puţină zăpadă la tâm- 
ple/ iată întreaga avere a mea/ şi ce va mai fi să se-ntâm- 
ple.// (...) /Ţigara aprinsă scheletul de fum/ al utopiei că 
totuşi mai sânt/ şi încă mai cred ergo sum/ în lumina din- 
tâi din cuvânt/.../ M-au jefuit de lacrimi/ şi m-au prădat de 
vis/ mi-au pus căluș în doină/ şi gratii în privire/ cu şapte 
lacăte de gheaţă au închis/ adânca mea fereastră de iubire: 
(Dosar public - Cetatea moartă) 


* 


Versurile lui Ion Evu transfigurează realitatea: fie într- 
un ceremonial mitic ancestral, baladesc, doinitor şi miori- 
tic pe axa transcendentală; fie pamfletar, violent viril, acut 
rechizitoriu la adresa celor care au distrus demnitatea popo- 
rului român. 

Cantabilitatea trubadurescă, senin nostalgică, are lim- 
pezimea apelor de munte din zona natală. 

Atașat valorilor tradiționale evanescente, imaginând cu 
cinism o artă poetică în care el însuși se consideră o cenușă 
vorbitoare şi în care poezia devine o urnă pentru cuvinte, 
poetul mai crede în nemurirea peisajului natal şi a versului: 
„Aici eternitatea-i doar o treaptă/ pe care-o sui cu ai urca 
un deal// şi dacă treci de vama ei înaltă/ vei nemuri o clipă 
în Ardeal” (Ardeal) 


Cronică literară 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 107 


— 29 C—AO mo mA 


Radu VOINESCU 


Literatura română și utopia 


De ce nu avem o literatură 
utopică în România? 


O întrebare pe.care puţini critici și istorici literari și-au 
pus-o, deși răspunsul la ea relevă cel puțin câteva carac- 
teristici interesante ale „firii românilor” în general, ca sa 
folosesc o expresie întrucâtva consacrată, dar și, pornind 
de aici, aspecte ale mentalului nostru literar, în particu- 
lar, şi ale configurației literaturii noastre, de la naşterea 
ei târzie şi până la momentul de azi. 

În schimb, constată Bogdan Creţu, într-o lucrare dedi- 
cată genului opus, contrautopia (sau antiutopia, sau dis- 
topia) şi intitulată Utopia negativă în literatura română 
(Cartea Românească, 2008), contabilizăm, în ce ne pri- 
veşte, la această a doua categorie, „suficiente titluri [...], 
unele bucurându-se chiar de avantajul 
unui etalon estetic foarte ridicat” Iată de 
ce, înainte de a proceda la studiul litera- 
turii antiutopice de la noi, născută, prin 
urmare, în condiţiile uşor stranii în care 
genul de referință lipseşte, şi de a iden- 
tifica primii ei germeni la Cantemir, iar 
după acesta, la Ion Budai-Deleanu, cri- 
ticul socotește necesară, pe bună drep- 
tate, o explicaţie a fenomenului. 

„Provocarea este cu atât mai inci- 
tantă” — îşi încredințează cititorul —, 
„cu cât, aflăm de la cei mai titraţi teo- 
reticieni ai utopiei (sau, cum pretențios 
li se mai spune, utopologi), contrauto- 
pia/ utopia negativă/ antiutopia repre- 
zintă, de fapt, o problematizare [cu ita- 
lice în text, n.m., R.V.] a celei dintâi. Aṣa- 
dar, aceasta nu se naște ca o formă lite- 
rară independentă, ci porneşte de la un 


Utopia negativă 
în literatura română 


model pe care îl dislocă, uneori fără a-și ascunde inten- 
ţia distructivă”. 

Dar dacă modelul românesc funcționează chiar așa, 
numai în limitele antiutopiei, popor sceptic cum suntem? 
Sau dacă romancierii cu lecturi au apreciat că modelul 
contrautopic li se potriveşte cel mai bine şi au căutat să îl 
imite, să şi-l asume, pentru că el convenea cel mai mult 
gândirii lor sociale? Şi nu numai, ci şi experienţelor lor 
de viață şi experienţei istorice? Dacă ar citi cineva cu un 
ochi bine centrat pe astfel de aspecte cronicarii, ar înțe- 
lege repede cât de „antiutopică” a fost, în anumite peri- 
oade, cel puţin, viața socială în sine la noi. Mai mult decât 
atât, românii nu au în fibra lor ideea de a impune formule 
sociale noi. Asta aparține popoarelor cu vocaţie de cuce- 
ritori, popoarelor cu destin imperial şi colonial. Ingine- 
ria socială, modelarea socială, după cum se apreciază, cel 
puţin de la 22 decembrie 1989 încoace, au venit aici aduse 
de alte etnii sau de alte popoare, români- 
lor nerămânându-le decât „să mănânce 
coliva” acestor modele, cum au mâncat- 
o şi imperiilor care încă mai subzistau la 
începutul secolului al XX-lea, conform 
cunoscutei butade a lui Iorga. 

„Întrebându-ne de ce utopia nu s-a 
manifestat decât sporadic şi pripit în 
literatura română [Bogdan Creţu iden- 
tifică, până aici, mici scenarii utopice — 
sau „nuclee utopice” — în Istoria iero- 
glifică şi în Tiganiada, n.m., RV], vom 
pune chiar degetul pe rană, deschizând 
o discuţie adeseori ocolită: aceea care 
priveşte complexele culturii noastre.” 
E adevărat că la vremea autorul când 
scria aceste rânduri nu apăruse cartea lui 
Eugen Negrici Iluziile literaturii române; 
Utopia negativă... a fost publicată în ace- 


108 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


ReLecturi 


laşi an cu volumul lui Negrici. Dar nu putem să ignorăm 
că scriitorii, criticii literari, publiciştii români, mai ales, 
și-au pus de atâtea ori cenușă în cap cu privire la aceste 
complexe, încât numai ocolită nu mi se pare problema. 
Pe de altă parte, prezenţa sau absenţa utopiei în literatura 
noastră nu cred că are legătură cu ceea ce am numi com- 
plexele noastre culturale. 

Poate în afară de acela al apariţiei târzii a literaturii 
culte, dacă de un complex ar mai putea fi vorba acum, în 
acest stadiu în care ne aflăm şi dacă nu cumva comple- 
xul acesta ar aparține mai curând câtorva condeie critice 
decât scriitorilor. Ce vreau să spun? Anume că în peri- 
oada înfloririi utopiilor literare şi filosofice — istoria lite- 
raturii şi cea a filosofiei rețin anul 1516, adică anul apa- 
riției cărții lui Thomas Morus Utopia, dar toată lumea 
este de acord că Republica lui Platon, de pildă, era o uto- 
pie avant la lettre —, literatura noastră nu exista, practic. 
Asta face, desigur, ca modelul să nu fi avut condiţiile de 
a funcţiona pentru noi. 

Bogdan Creţu identifică două categorii de cauze ale 
absenței utopiei în literatura noastră: extraliterare și... 
literare. Între primele, ar fi faptul că oamenii noştri ştiu- 
tori de carte nu prea călătoreau. Or, conform unei aser- 
ţiuni, citate de autor, a lui Jean Servier (Istoria utopiei, 
apărută în românește în 2000), accesul la utopie se face 
prin călătorie sau prin vis, în mod evident, vârsta de aur 
a utopiei fiind legată de istoria, de epoca marilor desco- 
periri. Mai importantă, însă, i se pare lui Bogdan Crețu 
lipsa, la noi, a unei civilizații urbanistice în timpul dezvol- 
tării scrierilor utopice. Mai cu seamă că, potrivit părerii 
lui Fernando Ainsa (Reconstrucţia utopiei, ediţie româ- 
nească — 2000), de asemenea, absenţa reflecţiei filosofice 
de tip cult, sistematic, a jucat un rol în această privinţă. 
Prin urmare, constată, pe urmele lui Sorin Antohi (Uto- 
pica. Studii asupra imaginarului social, 1991), scriitorii 
de utopii, ca şi activiștii cu programe utopice, aşează în 
cadre concrete, chiar dacă doar la nivel ficțional, o pro- 
pensiune colectivă, o utopie colectivă ce există în stare 
pasivă (eu aş zice latentă) în segmente largi ale populaţiei. 
Dar noi nu am avut aşa-ceva, cu excepţia lui Theodor Dia- 
mant, pe care autorul îl tratează expeditiv, taxându-l mai 
curând de imitator stupid și nimic mai mult, sub motiv 
că studiul despre care vorbim nu se ocupă decât de for- 
mele literare ale utopiei și ale contrautopiei. Dar rămâne 
până la urmă neclar, încheie autorul discuţia la acest capi- 
tol, în pofida acestor explicaţii, toate cu un anumit grad 
de validitate, de ce un popor nemulțumit de prezent nu 
a căutat să evadeze în utopie? 

După opinia mea, românilor nu le-a lipsit niciodată 
debușeul utopic. Iar tânărul critic trece milimetric pe 
lângă dezlegarea completă a problemei atunci când infe- 
rează că „nu există în folclorul românesc o țară Cocagne 
ori o Arcadie, nu pot fi deslușite tendinţe milenariste — 
toate acestea, resorturi care au pregătit terenul utopiei” 
Dar basmul, cu lumile lui ideale, cu palate de cleştar, cu o 
ordine socială mult mai umană decât cea terestră, adese- 
ori, sau, oricum, în care învingea binele întotdeauna, nu 
poate fi considerat o modalitate de evaziune într-o cvasi- 
utopie? Dar ce să spunem despre Țara Blajinilor, un tărâm 
care, în credința populară are multe atribute ale utopiei?! 
În continuare vorbind, nu era creştinismul, cu milenaris- 


mul lui, cu mântuirea, cu viața de apoi un substitut per- 
fect al utopiei pentru mentalul încă dominat de tradiţio- 
nalism? Nu juca Raiul rolul tărâmului ideal, la care fiecare 
ar putea avea dreptul după trecerea prin această lume? 

Românii au luat lumea așa cum este; și azi continuă să 
o ia, în ciuda a mai bine de două secole, practic, de edu- 
caţie în sens occidental, în care s-a recuperat cam tot ce 
era de recuperat. Dacă are cineva îndoieli în privința zisei 
recuperări, ar trebui să îşi amintească sau să se pună la 
curent cu faptul că timp de câteva decenii cercetarea ştiin- 
țifică românească s-a aflat într-o bună poziție în mai multe 
domenii de avangardă şi că, printre altele, în momentul 
de față, la centrala Microsoft de la Redmond, româna e a 
doua limbă vorbită (Chiar dacă o fi doar o legendă, ade- 
vărul nu poate fi prea departe). 

Dar mai presus de toate, trebuie luat în considerare 
realismul puternic al firii românilor. Pentru aceasta nu au 
prins la noi utopiile. Românul e din naştere şi prin tradiție 
neîncrezător în astfel de construcţie. Este normal ca anti- 
utopia să fie mai proprie unui popor realist, cu puternice 
accente de scepticism în conformaţia sa etnopsihică. La 
noi, nici romanul istoric nu s-a putut hazarda în scenarii 
care să frizeze prea mult fantasticul, să îşi asume inven- 
ţii narative din cale-afară de spectaculoase, pentru că el 
a fost întotdeauna amendat cu un dezinteres marcat, în 
unele cazuri cu respingeri ferme, în numele respectării 
adevărului istoric. O formă de realism a românilor. 

Contradicţia dintre utopie şi antiutopie este una din- 
tre încredere şi convingere. Utopistul este încrezător în 
ceva, ceea ce-l face să teoretizeze, să inventeze constructe 
şi concepte, scepticul este convins de altceva, ceea ce-l dis- 
pensează de a se plasa măcar în punctul de vedere con- 
trar ideilor sale. Și unul, şi celălalt manifestă însă o gân- 
dire nedialectică, unilaterală, văd lumea dintr-o perspec- 
tivă trunchiată. Între ei doi, antiutopistul este cel care pre- 
zintă o reflexivitate liberă, activă, neîncorsetată şi o mai 
mare aderenţă la realitate. 

Asta e o diferență notabilă între lumea occidentală și 
cea est-europeană. O diferență care se estompează până 
la anulare în punctul de impact al celor două moduri de 
gândire. Adică acolo unde chiar şi încrederea devine con- 
vingere, lipsită de exercițiul dubitației, aşadar. 

„Antiutopia este, de fapt, realitate, pare a sugera Can- 
temir” Aşa interpretează Bogdan Creţu scrierea prințu- 
lui umanist pe care o ia în discuţie. Dar este tocmai ata- 
şamentul oarecum neașteptat al românilor faţă de reali- 
tate. Adică o cheie pe care o putea aplica întregii para- 
digme antiutopice în ceea ce-i priveşte pe români. 

Dimensiunea asiatică a sufletului nostru (dacă de o 
asemenea dimensiune poate fi fundamental vorba şi nu 
de o fuziune între mentalul adus de popoarele stepelor şi 
o foarte veche, deși nesocotită încă de mulţi cercetători, 
concepţie autohtonă, cam de același calibru, iar noi am 
putea, aici, să dăm mai mult credit cercetărilor Marijei 
Gimbutas) nu s-a lăsat scoasă din matca unei viziuni în 
care creaţiile Cosmosului (ulterior, în creştinism, creația 
lui Dumnezeu) au primat şi nu construcţiile, de orice fel, 
ale oamenilor, toate sortite ruinei și pieirii. 

Dacă privim lucrurile astfel, „lipsa de vocaţie pentru 
utopie a românilor” nu mai pare „paradoxală, ci având 
explicaţii serioase. 


ReLecturi 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 109 


Dar ce-ar fi să ne gândim şi la faptul că utopiile, ca for- 
mule politico-filosofico-literare, s-au născut acolo unde 
a existat o viaţă politică în sens modern!? Anglia avea de 
la 1215 Magna Charta Libertatum, iar originile parla- 
mentului acestei țări coboară în timp până la 1066, puţin 
după Bătălia de la Hastings. Și, fapt la fel de important, 
poate chiar crucial, utopiile germinau acolo unde societă- 
tile se pregăteau (cazul Angliei, unde, în epoca lui Morus, 
numărul manufacturilor se extindea rapid) sau intrau cu 
paşi mari (cazul Franţei, în vremea lui Saint-Simon și a lui 
Charles Fourier) în epoca industrială. Bogdan Crețu pare 
a avea o formaţie cu precădere de literat, iar pentru ast- 
fel de subiecte sunt necesare antene întinse și către alte 
domenii ale cunoașterii. 

În privinţa cauzelor de ordin literar, autorul învede- 
rează, cu justețe, teza intrării noastre tardive în orizontul 
culturii înalte (Blaga o numea „minoră”) şi, în consecință, 
contactul târziu cu literatura. Aşadar, cum „utopia, ca gen 
literar, implică şi o punere în gardă, acţiunea ei e voit cri- 
tică, la modul ideal, chiar purgativă [Sic! Poate purifica- 
toare, n.m., R.V.]. Înfăţișând o structură socială perfectă, 
ea o acuză pe cea existentă”, Repet, o lectură mai atentă 
a cronicarilor ar putea arăta că nu a lipsit critica, atâta că 
rezolvarea problemelor cu care se confruntă omul nu a 
fost considerată niciodată ca situată în această lume, de 
aceea, critica, atâta câtă a fost, nu s-a transformat într- 
una a sistemului social și nici nu a putut constitui o bază 
reformatoare. Nu spun că e bine, dar așa au stat lucrurile. 
Într-o ţară cu un atât de puternic cult al morţilor nu ne 
putem aştepta la un cult dedicat omului viu, umanismul 
nostru tradițional, atât cât este, la rândul lui, nu a venit 
dintr-o credinţă în virtuțile omului, în vastele lui posibi- 
lităţi de a se perfecționa, ci mai curând drept consecinţă 
a unui soi de panteism și din convingerea că este nevoie 
de echilibru și de armonie în existenţa pe care o ducem 
pe acest pământ. 

Un al doilea element ţine, în viziunea lui Bogdan Creţu, 
care îl urmează pe Jean Servier în ideea că utopia a fost 
pusă sub semnul „aventurii Occidentului” (desigur, aş 
adăuga eu, dacă ducem rădăcinile Occidentului până la 
greci), de descoperirea târzie a narativităţii literare. „Din 
păcate — continuă tânărul critic —, a durat destul până ce 
scriitorii români au luat aminte la ceea ce apusul Europei 
instituise temeinic ca mod de gândire şi gen literar: uto- 
pia” Întâi, nu văd care e paguba aici. „Dacă ai citit o uto- 
pie, le-ai citit pe toate” îl citează Bogdan Crețu, undeva, 
în lucrarea sa, pe Sorin Antohi, infirmând, fără să îşi dea 
seama, aserțiunea de la început, legată de standardul 
estetic foarte ridicat. Să fum lămuriţi, standardul estetic 
al genului este unul mediocru, însă asta nu-i diminuează 
impactul la public şi nici nivelul de interes pentru istoria 
literară. Dar, până la urmă, scriitorul român nu a prea luat 
aminte la acest gen, de fapt, iar asta este teza acestei cărți 
— absolut corectă, de altfel — pe care fraza tocmai repro- 
dusă și lamentaţia conținută în ea o contrazic. 

„În fine — zice din nou tânărul critic — s-a observat, şi 
nu o dată, inapetenţa culturii române (minoră, după Cio- 
ran) pentru acele categorii estetice care presupun un fond 
adânc, profund, chiar abisal. În ciuda îndelung încercatei 
sale abilităţi de a imita formule preexistente [pe cele vii- 
toare îi va fi, cu certitudine, greu să le imite, n.m., R.V.], 


literatura română nu ar fi găsit în sine făgașul propriu 
implantului unor asemenea practici estetice” Ce fel de 
practici abisale? Acelea ale saint-simonismului și ale fou- 
rierismului? Să fie falansterul expresia unor porniri abi- 
sale? Numai dacă forțăm freudismul şi-l aplicăm concep- 
tiei utopiştilor despre statutul femeii în societatea pe care 
o visau unii dintre ei. Mai important însă decât toate aces- 
tea mi se pare faptul că, după ce trece de primele pagini 
ale demersului său, autorul ignoră din ce în ce mai evi- 
dent faptul că utopia este un gen minor. Este un sindrom 
al majorităţii celor care fac aderenţă la subiect pe parcur- 
sul documentării și al redactării studiilor despre acesta. 
Dar să nu ne îndepărtăm! 

Ca să pună coroană acestei viziuni, Bogdan Creţu 
încheie: „abilitatea speculativă și fineţea exerciţiului nara- 
tiv sunt achiziţii ale modernității în literatura română care, 
în graba ei de a se sincroniza, arzând mereu etape care 
erau, totuși, necesare, s-a trezit, la maturitate, că a imitat, 
în general, forme superficiale, uşor de adaptat fondului 
deja existent” Adică nu a imitat, vai, „profunda” utopie! A 
imitat doar romanul, nuvela, drama (ratând tragedia, altă 
acuză adusă în aceste pagini ale Utopiei negre în literatura 
română), sonetul, epopeea (dar aici fără succes, spun şi 
eu ceva de domeniul comun), comedia, romanul psiho- 
logic şi așa mai departe. Chiar şi literatura de anticipa- 
ție ştiinţifică, SF-ul, cum se preferă de cele mai multe ori. 


Cazul antiutopiei româneşti 


Cum se face, atunci, că am avut o utopie negativă fără să 
fi avut o utopie? se întrebă Bogdan Creţu, încercând să 
îşi călăuzească lectorul prin arcanele domeniului aces- 
tuia. Eu, personal, cred că din cauza faptului că avem 
deja în spiritul nostru germenul scepticismului. Bogdan 
Creţu nu consideră că poate fi atât de abrupt, neîncre- 
zător, de altfel, în şansa şi în valoarea literaturii române, 
ceea ce a și generat izbucnirea din care am citat la adresa 
întârzierilor şi la aceea a proastelor noastre sincroni- 
zări. Adaugă, însă, o întrebare foarte inteligentă, la care 
caută răspunsul, din păcate, tot în aria literaturii. Cum se 
poate să fie scrisă o parodie a epopeii, Tiganiada lui Ion 
Budai-Deleanu, fără ca să fi adoptat mai înainte mode- 
lul epopeii? Și, mai departe, Urmuz, care „deconstruieşte 
parodic discursul romanului balzacian” (oare asta să fie 
esenţa formulei lui Urmuz?), de unde a răsărit? După 
cum i se pare ciudată „virulența avangardei”, care „apare 
la noi prea puţin justificată: saturație față de care tradi- 
ție?” „Este, acesta, un simptom nu de precocitate, ci de 
teribilism explicabil prin lipsa de experienţă a unei cul- 
turi pe cale de a-și căuta, tardiv, propriul făgaş” 
Budai-Deleanu era un sceptic (la nivelul ideilor sociale, 
sper că se înțelege), dar un sceptic îmbibat de umor. Or, 
scepticismul acesta, combinat cu umorul, a putut genera 
nu atât parodia unei epopei, cât luarea în râs a unor idei 
mesianice, tiparul epopeic impunându-se cumva de la 
sine ca formulă literară potrivită cu măreţele idealuri. 
Tiganiada este o antiutopie în măsura în care este şi o 
antiepopee. Românii nu prea prizează formulele mari, 
avântate, de aceea nici azi nu-l privim pe Heliade-Rădu- 
lescu în prea mare fală, tocmai din cauza grandilocven- 
tei dintr-o anumită parte a creaţiei sale (din fericire pen- 


110 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


ReLecturi 


tru imaginea lui din posteritatea actuală, nu mulți ştiu 
cât de spectaculos-ridicole îi erau câteodată comporta- 
mentul și ţinuta), şi azi îl ironizăm pe Macedonski pen- 
tru megalomaniile lui, ca şi pe toți cei care calcă-n astfel 
de zone discreditate din start de modul românului de a 
privi lucrurile. 

La baza multor erori de clasificare din paginile acestui 
studiu — altminteri onorabil, doar că eu îl discut dintr-o 
perspectivă teoretică mai riguroasă decât se întâmplă de 
obicei —, erori despre care voi vorbi la timpul potrivit, stă 
o lipsă de fixare terminologică din cauza căreia judecăţile 
și analizele suferă de inadecvare. Amintesc faptul că în 
urmă cu doi ani am tranșat definitiv, sper, tot la această 
rubrică din revista „Hyperion, rezolvarea unei chestiuni 
care nu fusese încă soluționată, în ciuda numelor uriașe 
implicate în chestiune în istoria literaturii, a teoriei şi cri- 
ticii literare universale, aceea a umorului în artă. 

Ca să fiu mai lămurit, voi cita tot din explicaţiile lui 
Bogdan Creţu: „Una peste alta, la fel stau lucrurile [E 
vorba de așa-numita „tendinţă observabilă în mai multe 
momente ale literaturi române: aceea de a parodia o for- 
mulă estetică inexistentă; spiritele mai ludice, proba- 
bil presimțind «fiorii literaturii viitorului», s-au ridicat 
deasupra epocii lor”. Interesant mod de a ironiza lucru- 
rile pe care nu le înțelegem din evoluţia unei literaturi, 
chiar mai provincială, cum e a noastră; nu zic să dăm în 
protocronism stupid, dar nici ceea ce citim aici nu e o 
abordare de comparatist, n.m., R.V.] şi în cazul antiuto- 
piei. Cele dintâi prefigurări ale utopiei negative în litera- 
tura noastră apar cu mult înainte ca germenii unei gân- 
diri utopice să-și facă simțită prezenţa” Iar aici autorul 
aduce în discuţie descriere Cetăţii Epithimei, din Istoria 
ieroglifică, precum şi mai devreme invocata Tiganiadă, 
care „poate fi citită, în mod legitim, ca o operă ce satiri- 
zează în mod deliberat modelul utopiilor iluministe, nu 
numai ca structură, ci mai ales ca ideologie imposibil de 
aplicat împotriva unei naturi umane instinctuale” Din 
nou, cum se poate vedea, Bogdan Creţu are răspunsul, 
dar nu-l valorifică; aici e vorba de scepticismul la adresa 
meliorismului implicat de iluminism și de utopie. 

Frazele acestea conţin doi termeni „antiutopie” şi „uto- 
pie neagră”. Or, dicționarele de critică şi teorie literară 
din toată lumea, ca şi lucrările pe care le citează, cât se 
poate de corect, Bogdan Creţu, dau ca echivalenți aceşti 
termeni, la care îi adaugă pe aceia de distopie şi de con- 
trautopie. Problema este că ei nu acoperă corect realitatea 
textuală în această formulă, ceea ce şi generează confuzii 
şi plasări greșite. Tiganiada este o contrautopie, Ceven- 
gur, de Andrei Platonov, este o contrautopie, Gulliver în 
Tara minciunilor, de Ion Eremia, este o contrautopie, și 
se vede că se poate substitui oricând termenul, în aceste 
exemple, cu acela de antiutopie. 

Dar 1984, de Orwell, sau Fahrenheit 451, de Ray Bra- 
dbury, ori Posibilitatea unei insule, de Michel Houelle- 
becq nu mai sunt contrautopii, ci utopii negre. Ele nu 
au un model utopic împotriva căruia să aşeze antimo- 
delul sau, cum cu dreptate observă, într-un loc, Bog- 
dan Creţu, nu duc până la consecinţele logice, proiec- 
tiv-pragmatice, ultime modelul utopic, transformându- 
l în contrariul său, arătând unde ajunge acesta cu ade- 
vărat dacă ar fi urmat consecvent. În ultimele exemple, 


ca şi în Batalioane invizibile, de Marius Tupan (păcat că 
autorul nu cunoaște romanul; în ciuda unor scăderi ce 
i se pot reproşa, ar fi încăput foarte bine în discuţia pe 
care o derulează), avem utopii construite în baza unor 
principii care sunt opuse utopiei propriu-zise. Lumile 
de acolo nu pleacă de la principii umaniste, luminoase, 
ci au la bază proiecte ce aparțin unei gândiri proiective 
consacrate din capul locului unei construcții sociale în 
care doar câțiva să posede puterea și ceilalți să servească 
drept sclavi primilor. 

Antiutopiile (contrautopiile, distopiile) sunt rezulta- 
tul unei evoluţii „simulate” a unui model inițial pozitiv, 
utopiile negative (sau negre) sunt consecința punerii în 
operă a unui model negativ, antiuman de la bun început. 
Antiutopiile şi utopiile negative se întâlnesc, dar punctele 
lor de plecare sunt diferite, aşadar. Antiutopia pleacă din 
utopie, a cărei dezvoltare până la ultimele consecinţe o 
constituie, utopia negativă îşi are originea doar într-un 
proiect literar. Utopia negativă are, prin urmare, rădăcini 
eminamente literare, fiind o construcţie ce aparține inte- 
gral ficţiunii, în vreme ce contrautopia are mai curând rol 
programatic, social, moralizator, polemic şi demascator, 
în ultimă instanţă. Utopia și antiutopia sunt fețele acelu- 
iaşi fenomen, utopia negativă constituie un topos diferit, 
chiar dacă unele dintre „legi” sunt comune. 

Mi se pare o distincţie importantă, iar operarea cu 
aceşti termeni, în aceste accepţiuni, ar elimina foarte 
multe inconsecvenţe şi erori de încadrare, ca şi de ana- 
liză a operelor literare din sfera utopiei şi a utopiei negre. 
Nu îi aduc nici o acuză autorului Utopiei negrei în lite- 
ratura română. Dimpotrivă, apreciez curajul tânărului 
de acum cinci ani de a se angaja în tratarea unui aseme- 
nea subiect. Eroarea aparţine criticii şi teoriei occiden- 
tale în primul rând (dacă tot nu suntem decât niște imi- 
tatori preocupaţi numai de sincronizare, ai noştri nu au 
nici o vină, nu-i așa?!), care nu numai în acest caz, ci şi în 
acela al paraliteraturii, de pildă (am scris cu şapte ani în 
urmă, în 2006, în „Viaţa românească”, pe această temă), a 
inventat şi a perpetuat o terminologie superficial gândită. 

Din perspectiva celor discutate, titlul corect al cărții ar 
fi fost Antiutopia și utopia negativă în literatura română. 

Metodologic, cred că este bine ca un autor de studii 
literare să aibă în minte bine însușită o definiție standard, 
de enciclopedie, de dicţionar de termeni literari, este- 
tici, filosofici, şi abia apoi să treacă la discuţia diverselor 
definiţii — cu nuanțele lor, cu relaţiile lor cu obiectul stu- 
diat — date de unii autori, eseiști, teoreticieni. Nu în ulti- 
mul rând, experiența de lectură şi de viaţă se dovedesc 
de o capitală importanță.. În ciuda unor rezultate bune, 
poate chiar notabile pe alocuri, un cercetător tânăr, ori- 
cât de talentat, nu va putea rezolva decât parțial proble- 
mele complicate pe care le presupun asemenea subiecte. 


Autori și opere 


Preambulul teoretic configurat de Bogdan Crețu are încă 
destule elemente ce merită să fie discutate. Voi trece, 
însă, la prezentarea părții „aplicative” a studiului său, 
aceea, mult mai întinsă, evident, referitoare la autorii 
români şi la operele pe care le identifică în zona sa de 
interes. 


ReLecturi 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 111 


După ce am făcut disocierile şi precizările din pagi- 
nile de până acum, unele, cum s-a putut vedea, cu năzu- 
ința de noutate în materie de teorie literară, consider 
că nu va mai fi nevoie de o detaliere şi de o interpre- 
tare extinsă pentru fiecare dintre operele incluse în lista 
din carte. Voi recurge la observaţii particulare numai în 
măsura în care acestea vin să completeze configurația 
schiţată până acum. 

După ce se ocupă de ceea ce numeşte „preistoria 
genului”, cărți pe care le consideră „discreditări timpurii 
ale modelului utopic în literatura română”, adică Istoria 
ieroglifică şi Tiganiada, asupra cărora nu vom mai stă- 
rui, opiniile autorului fiind, în general, corecte, trece la 
lucrări precum Din țara măgarilor. Însemnări, de Ştefan 
Zeletin, Cronică fantastică, de I.L. Caragiale, unde plăs- 
muirea e mai degrabă un joc umoristic având în subtext 
lumea prea reală a Valahiei decât utopie neagră cu ade- 
vărat, pentru a merge mai departe, către Lobocoagula- 
rea prefontală, povestirea lui V. Voiculescu, dar şi piesa 
acestuia, Demiurgul, Gulliver în Tara minciunilor, de 
loan Eremia, Biserica neagră, de A.E. Baconsky, Al doi- 
lea mesager, de Bujor Nedelcovici, Perimetrul zero, de 
Oana Orlea, Adio, Europa!, de I.D. Sârbu, Eclipsa, de 
Alice Botez, Viața pe un peron, de Octavian Paler, Tara 
lui Gufi, piesa lui Matei Vişniec, şi alte câteva, pentru a 
încheia cu un număr de cronici literare asamblate la car- 
tea de faţă în virtutea unui principiu de asemănare, dar 
care se arată mai mult lipite. 

Corecte punerile la punct ale lui Bogdan Crețu la 
adresa celor care văd utopie în poemasionul eroi-comico- 
satiric al lui Budai-Deleanu şi pledoaria de a lua cu măsură 
celebra descriere a Cetăţii Epithimiei, din Cantemir, cel 
puţin prima, cal de bătaie pentru profesorii de română 
din liceu. E momentul să spun că textul lui Bogdan Crețu 
conţine multe accente polemice şi o serie de binevenite 
amendări ale câtorva poncife care circulă în istoria noas- 
tră literară în privinţa interpretării unora dintre lucrările 
autorilor clasici, de manual. De asemenea, este de menți- 
onat aducerea în discuţie a prea puţin cunoscutului Ion 
Eremia, o revelaţie post-decembristă (pentru manuscri- 
sul lui Gulliver în Țara Minciunilor, autorul, general în 
armata română în anii '50, a fost condamnat la ani grei 
de detenţie politică) sau a micii povestiri a lui Voiculescu, 
Lobocoagularea prefrontală, care, chiar dacă pleacă de la 
o motivare ştiinţifică astăzi socotită ca inexactă de trata- 
tele de neurologie, are marele merit de a fi convingătoare, 
curajoasă și scrisă cu mijloace care nu sunt cele obișnu- 
ite ale stilisticii autorului Capului de zimbru. 

Unele observaţii contravin iritării exprimate în alte 
rânduri, anume că ne aflăm atât de înapoiaţi într-ale lite- 
raturii. Prezentând cazul micii scrieri a lui Caragiale — 
parabolă, pamflet, dar cu trăsături de ucronie (specie în 
care acțiunea se derulează într-un timp ce nu are legătură 
cu istoria, un timp inventat, pornind de la un moment 
de la care evenimentele curg altfel decât în realitate; mai 
corect, ucronia tratează o istorie contrafactuală, de aceea 
spun despre textul lui Caragiale că are trăsături de ucro- 
nie şi nu este o ucronie „ca la carte”) —, remarcă faptul că 
acesta „nu se abține nici de astă dată să dea cu tifla regu- 
lilor obişnuite: el denunţă, nonșalant, pactul ficțional ca 
pe un fals, permițându-i unui ipotetic impertinent citi- 


tor să spargă pojghița lumii ficționale şi să-şi vâre, abu- 
ziv, nasul în daravelele [Au! Ce înzestrare! O zice DEX- 
ul că ar fi tot una „daraveră” cu, pardon!, „daravelă”, dar 
doamnele autoare au greșit în destule privințe ca să nu 
greşească şi aici, pentru că, până una-alta, daravera nu 
are nici o legătură cu..., iertați-mă!, prefectura, n.m., R.V.] 
autorului”. Şi, mai departe: „Ludic, naratorul îl muștru- 
luieşte prompt [pe cititorul de care fu vorba adineauri], 
reamintindu-i [de ce „re-„?], subtil, ceea ce Umberto Eco 
avea să teoretizeze, pe urmele lui John Searle, un veac 
mai târziu: cum că pactul ficțional presupune o dublă, 
politicoasă convenţie... Cum vine, atunci, cum rușinoa- 
sele noastre rămâneri în urmă în toate cele?! Dar iarăși 
ne îndepărtăm... 

După ce ia în considerare, la capitolul antiutopie, 
Tablete din Ţara de Kuty, evidențiind — cum altfel?! — 
nervul satiric şi vâna umoristică ale lui Arghezi, nu cred 
că aşezarea în aceeași serie a romanului Cimitirul Buna- 
Vestire se mai justifică. Nicolae Manolescu, invocat, în 
sprijin, de către Bogdan Creţu, poate să se exprime în 
următorii termeni cu privire la finalul romanului, care 
a generat controverse: „Dacă prima impresie de lectură 
poate fi de fantastic (...), a doua nu o mai sprijină, căci 
interesul nostru se mută de pe scandalul inverosimilului 
pur (născător de fantastic) pe alegoria filosofică-morală a 
unei lumi de apoi corecte, ameliorate, perfecţionate” Un 
comparatist care se amestecă și în teorie literară, pentru 
că altfel nu se poate, nu are însă dreptul să ia în absolut 
o afirmaţie a unui critic de întâmpinare, chiar dacă ea a 
fost făcută în contextul unui eseu lung, de trei volume, 
vizând romanul românesc şi istoria lui. Ceea ce la Nico- 
lae Manolescu şi la oricare critic de aceeași specializare 
este, fără îndoială, o frumoasă și plăcută la lectură viziune 
interpretativă, chiar surprinzătoare, iar acesta este unul 
dintre punctele tari ale impresionismului în critică, pen- 
tru că face parte dintre acele elemente care susțin, uneori, 
ideea că se întâmplă ca discursul critic să fie mai intere- 
sant și mai sclipitor decât textul comentat, adusă în aria 
teoriei, nu se mai susține. Afirmația nu iese prea mult din 
sfera impresionismului. 

Cimitirul Buna-Vestire se înfăţişează ca o satiră colo- 
sală, plină de umorul negru şi de sarcasmul arghezian, şi 
dacă unele elemente par a ţine de utopie sau de una din- 
tre ipostazele ei pozitive sau negative, acestea nu intră 
decât la virtuți stilistice și la interferenţe. Cât despre ceea 
ce cred că este o mai potrivită interpretare a finalului, 
poate cu altă ocazie. 

Ce nu pot trece cu vederea, deocamdată, este că măcar 
maniera sterne-iană în care autorul-narator pune la cale 
această ieşire în fantastic (cu iz de utopie şi de antiuto- 
pie, totodată, pentru că Arghezi avea duhul dialecticii şi 
al contradicţiilor, dar asta nu înseamnă că putem aduce 
cartea întreagă aici, în antiutopie sau utopie) poate să ne 
spună că avem de-a face cu un scriitor care nu se lasă ispi- 
tit de nici una dintre credinţele care l-ar face solidar cu 
utopiștii sau cu antiutopiștii, ci că el este mai curând un 
sceptic în care mai dăinuie o oarecare speranţă. Amin- 
tesc aici consideraţiile pe care le-am avansat cu privire 
la firea poporului român şi la realismul lui funciar, cu 
note puternice de scepticism, dar cu profundă înclinație 
creştină. Arghezi depăşeşte, într-un fel, această viziune 


112 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


ReLecturi 


de fond, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al 
propriei orientări ideologice, ca să spun aşa, însă tiparul 
în care creează nu se îndepărtează de aceste cadre schi- 
țate mai devreme. 

Ar fi de recitit măcar capitolul „51” pentru a vedea 
câtă detaşare manifestă Tudor Arghezi față de subiectul 
„Vieţii de Apoi, care îi dă târcoale „leneş”, şi cum caută 
formule literare (textualizând, textualizând..., dacă asta 
spune cuiva ceva) pentru a depăși dificultatea incipitu- 
lui. Bogdan Crețu îl urmează pe Nicolae Manolescu, din 
Arca lui Noe, care spune că romanul „debutează ca un 
satiricon și se sfârşeşte ca o utopie negativă”. Foarte fru- 
mos zis, cu adaosul că ar trebui să discutăm în terme- 
nii de definiție pe care i-am propus mai sus. La o primă 
lectură, tribulaţiile de autor din acest al cincizeci și unu- 
lea capitol te pun pe pista unei antiutopii.. La o a doua, 
mi se pare mai mult decât evident că tot ce se întâmplă 
în ultima parte a romanului este, de fapt, inclasificabil, 
existând elemente de antiutopie, de satiră, de farsă, dar 
şi, mai ales, de fantastic. Ca să nu mai vorbim de trăsătu- 
rile ce ţin de absurd, Manolescu din nou punctând inspi- 
rat caracterul urmuzian al scrierii. Până la urmă, clasifi- 
carea în paradigma utopiei a acestui roman este nepotri- 
vită cu substanţa lui sau, în tot cazul, forțată mult. 

Un scriitor asupra căruia nu împărtășesc deloc entuzi- 
asmul lui Bogdan Creţu este I.D. Sârbu, inclus aici cu Adio, 
Europa! Face să citim rândurile în care îl aduce cu picioa- 
rele pe pământ pe Bujor Nedelcovici, pentru că acolo, în 
discuţia crud de exactă despre Al doilea mesager, bosa de 
polemist a tânărului critic este la mare înălțime. Parada 
lui (în sensul din scrimă) are tot ce-i trebuie ca să tempe- 
reze elanul encomiastic al unora, deși, la drept vorbind, 
balafrarea lui Nedelcovici nu prea se potrivește cu tonul 
și cu ţinuta unei cărți de teorie și comparatism și ar fi fost 
mai potrivite într-un eseu de sine stătător. Dacă am citit 
corect, însă, autorul lasă să se înțeleagă, undeva, în carte, 
ideea că aceste capitole ale ei sunt, la origine, eseuri, scrise 
în diferite etape, cu stările și schimbările de dispoziţie ine- 
rente. Nici Octavian Paler nu e mai blând tratat, ca să spun 
aşa, opinia criticului opunându-se, cu argumente temei- 
nice, luate din text, punctate copios cu note acide, imagi- 
nii unui Paler care ar fi un fel de reper al literaturii române. 

lată de ce, în acest context în care criticul se află la 
datorie — şi încă cum! —, este cumva de neînțeles entuzi- 
asmul la adresa romanului lui I.D. Sârbu despre care toc- 
mai am amintit, un roman amuzant pe alocuri, dar care 
are nevoie, la fel ca un text de brigadă artistică de pe vre- 
muri (adică tocmai acele vremuri), să fie cunoscute exact 
codurile de lectură. Care sunt codurile limbajului ideologi- 
zat, infestat de clişeele propagandei comuniste. Dar şi, nu 
mai puţin important, codurile sociale din vremea pe care 
„jurnalistul fără jurnal” o portretizează cu un umor destul 
de convenţional pe alocuri şi cam diluat, înecat în verbiaj. 

Adio, Europa! nu este în nici un caz o antiutopie, pen- 
tru că autorul nu are distanţă faţă de subiect, în primul 
rând. Cum nu are nici Ion Eremia, dar în Gulliver în Tara 
Minciunilor există o mai mare coerență a mediului și o 
mai mare abstragere a lui din imediat. Totodată, unele 
convenţii denominative care ţin de utopie/antiutopie sau 
parabolă sunt fără suport literar, locul unde se întâmplă 
toate este ușor identificabil a fi Craiova, unde îşi ducea 


traiul fostul membru al Cercului Literar. Or, nu e nevoie 
să citeşti cine știe câte definiţii ale utopiei pentru a afla 
că aceasta, utopia, se referă la un loc i-ma-gi-nar. Avem, 
aşadar, un roman satiric, cu chei de lectură ce presupun 
o anumită complicitate între autor şi cititor în privința 
mediului, situaţiilor, psihologiilor, moravurilor, clişeelor 
de limbaj şi aşa mai departe. O critică la adresa „socie- 
tăţii socialiste multilateral dezvoltate” din România ani- 
lor '80 nu înseamnă, însă, antiutopie. 

Ultimul capitol al cărţii, intitulat „În siajul antiutopiei”, 
păcătuiește și prin lipsă de metodă, şi de unitate. Acesta 
grupează un fel de cronici literare la câteva cărți. De proză: 
Mașa și extraterestrul, de Nichita Danilov, Cristina Domes- 
tica şi Vânătorii de suflete, „romanul de mare succes” de 
Petru Cimpoieşu (din nou regret absenţa criticului inci- 
siv, care nu se lasă pradă influențelor dictate de modă; 
Bogdan Creţu poate fi foarte bun când e... „rău, cum s-a 
putut vedea, între altele, şi atunci când a comentat Isto- 
ria lui Nicolae Manolescu), Stațiunea lui Alexandru Eco- 
voiu, şi de poezie: Ecografitti, de Ruxandra Novac. Partea 
aceasta pare lipită și prezenţa ei ar fi mai mult ca să asi- 
gure un număr de pagini ceva mai respectabil al lucrării. 
În realitate, și asta o recunoaște din capul locului auto- 
rul, antiutopia şi utopia negativă sunt slab reprezentate 
în literatura română. Şi atunci, materialul fiind destul de 
subțire, o serie de încadrări au fost forțate. 


Recitesc rândurile scrie până aici şi îmi dau seama că, 
la început, nu am dorit să iasă aşa. M-a bucurat intere- 
sul pentru teoria literaturii manifestat de un critic tânăr, 
pe care l-am remarcat de câteva ori în intervențiile sale 
prompte şi curajoase, sancționând cărți neizbutite. Am 
găsit că tema aleasă este una cât se poate de interesantă și, 
drept să spun, mă aşteptam la mai mult. Am fost nevoit, 
pe parcursul lecturii, să constat încă o dată că astfel de 
lucrări nu se potrivesc cu tinereţea, că ele au nevoie de 
mult mai multă experienţă de viață, de lectură, de mult 
mai multă ruminaţie. În condiţiile în care coordonatorii 
tezelor de doctorat nu mai au timp pentru discuţii, pen- 
tru disecarea subiectelor şi a ideilor sau nu sunt specialişti 
în domeniul pe care doctorandul şi l-a ales, prin urmare, 
neputând să îi dea cele mai bune direcţionări, atunci îi 
revine acestuia să găsească singur o cale de a evita cap- 
canele pe care le presupun temele de amploare teoretică 
mai largă, ce implică şi incursiuni în istoria unui gen, legă- 
turi cu autori şi opere din alte literaturi, apelul la teoreti- 
cieni din alte spaţii şi chiar din epoci diferite. 

Finalmente, dacă am discutat atât de mult, este meri- 
tul cărții şi al autorului ei, pentru că oferă ocazia de a 
intra in dialog. Ceea ce, dincolo de contribuţia incon- 
testabilă pe care o aduce la conturarea unui domeniu în 
literatura română (cu amendamentele propuse de mine 
aici, care sper să fie acceptate), nu e deloc puţin lucru și 
merită aprecierea noastră. Cum criticii cu experiență 
nu se înghesuie să atace astfel de teme (nu mă exclud de 
la acest reproş), le rămâne celor tineri să îşi asume ris- 
curile. Ar fi bine să se înțeleagă însă, din luările mele de 
poziţie, intenţia de completare, de ajutor şi nu vreo inu- 
tilă şi fără câştiguri intervenție demolatoare. Nu am ce 
câştiga personal din asta. 


ReLecturi 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 113 


A 


Valentin COSEREANU 


1.5 Europenismul 
Eminoviceștilor 


Motto: 
„Nu e indiferent în ce sfere omul s-a născut“ 
(Mihai EMINESCU) 


Semnul destinului poetic eminescian l-au dat ursitoarele, căci 
stăpâna ancestrală a anului nașterii lui Mihai Eminescu a fost 
planeta Venus, iar poemul său reprezentativ — „Luceafărul”. La 
nașterea sa, tatăl poetului, nota, într-o „Psaltire” veche, după 
obiceiul timpului: „astăzi 20 Decembrie 1849 la patru ciasuri și 
cincisprezece minute evropenești [s.n.] s-au născut fiul nostru 
Mihail”. Data de 20 decembrie 1849 a fost confirmată de mâna 
poetului și trecută în albumul Junimii ca atare; numai un con- 
curs de împrejurări datorat formalităţilor scriptice ne face as- 
tăzi să-i sărbătorim ziua de naștere în data de 15 ianuarie. Așa- 
dar, copilul Mihai s-a născut la Botoșani, târg aflat în imediata 
vecinătate a vechilor mănăstiri din Bucovina, oraș prosper din 
punct de vedere economic și situat atunci la granița cu impe- 
riul austro-ungar. Până la Cernăuţi mai erau 150 km, iar până la 
graniță, doar 40. 


ii 


În 1847, Eminoviceștii au 
cumpărat la 8 km de orașul în 
care locuiau o moșie care adu- 
cea aminte de basmele populare 
ale întregului teritoriu Balcanic 
din care făcea parte, prin atmo- 
sfera ei de illo tempore. Într-un pământ uitat de lume, familia 
poetului deținea la Ipotești o bibliotecă consistentă, care era 
cotată drept a treia din regiune, după cea a domnitorului ţării 
și a familiei Balș — boieri sub care tatăl poetului a fost, încă din 
prima tinerețe, admnistratorul moșiei Dumbrăveni. 

Gheorge Eminovici, tatăl, era un cititor împătimit, iar la Ipo- 
tești, între pereţii plini de rafturi cu cărți ai sufrageriei se închi- 
deau frații și surorile poetului, citind din curiozitate și pentru 
propria lor plăcere, imitând, la început, exemplul căminarului. 
Așa s-au format cu toții structuri autodidacte, neplăcându-le în- 
corsetările regulilor școlare de mai târziu. Majoritatea volume- 
lor din biblioteca ipoteșteană priveau istoria ţării, pentru care 
căminarul avea înclinații aparte, ajutat fiind de o memorie feno- 
menală. Ştia pe de rost toate numele rudelor domnitorului țării, 
până la ultima spiţă, cu cine s-au căsătorit și unde erau stabiliți. 


114 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eminescu in aeternum 


Provenind în marea lor parte din imperiul austro-ungar, 
cărţile bibliotecii erau tipărite în limba germană. Pe lângă cărți 
de literatură, dicționare de tot felul, precum și tratate de filo- 
sofie sau inițieri în Nirvana, multe erau almanahuri, provenite 
atât din Moldova cât și din Bucovina, de unde Eminoviceștii 
își trăgeau obârșiile. Almanahurile vremii erau în majoritatea 
lor pragmatice și utile, care te învățau de toate: de la agricultu- 
ră la sfaturi tehnice, scrise pe înţelesul tuturor. În salonul casei, 
unde ființa biblioteca, „frăţânii” poetului stăteau ceasuri între- 
gi — spun documentele —, „discutând” cu „împărații lumii”, ori 
căutând să-și satisfacă cine știe ce curiozităţi auzite la vreo pe- 
trecere de familie și neelucidate încă. Aici a primit, Mihai Emi- 
nescu primele îndrumări de lectură în domeniul filozofiei in- 
dice (titluri, explicaţii) de la fratele său mai mare, Nicolae — un 
foarte bun cunoscător al domeniului. 

Părinţii, Gheorghe și Raluca, au avut unsprezece copii. Mi- 
hai a fost al șaptelea. Despre trei dintre ei nu se știe mai nimic, 
întrucât au murit de foarte mici: Ruxandra (n. mai, 1845) la șase 
luni, Maria (Marghioala), la șapte ani și jumătate (1848-1854), 
iar Vasile la un an și jumătate. 

După moda timpului, copiii au deprins slovele chirilice de la 
preotul din sat, ori de la vreo dădacă din Botoșani, căci abia din 
1864 țara noastră va adopta alfabetul latin. Școlarii Eminovici 
au trăit în timpul acestei schimbări, care a durat zece ani, dar 
le-a prins bine, căci mai târziu au putut să le deslușească atât 
slovele chirilice, cât și literele latine, intrate deja în uz. 

Ținând cont că moda vestimentară cu influenţe orientale 
era pe trecute, cei din familia poetului erau îmbrăcați cu toții 
europenește, așa cum se poate vedea în toate fotografiile păs- 
trate. În nordul moldav al României, Botoșanii erau atunci un 
oraș cosmopolit, populat de greci și evrei, armeni și lipoveni, 
care ofereau un farmec pitoresc al târgului și care trăiau în pace 
unii cu alții. În acest conglomerat de limbi, comerțul deveni- 
se înfloritor, iar după câștigurile frumoase, boierii își construiau 
case superbe, imitând în mic arhitectura orașelor imperiului 
austo-ungar ori pe cea pariziană. 

Tatăl poetului era om crescut în spiritul Bibliei și al tradiției; 
ştia câteva limbi străine, printre care germana, evreiește cu ac- 
cent, ruteana și poloneza, la care se adăugau franceza și italiana; 
pentru ultimele două — atât cât să se poată înțelege și să nu-l 
păcălească cineva. „Vorbea curent nemţește și scria, în duct re- 
gulat, gotica” — spune Augustin Z.N. Pop. (Pop, 1969, p.98). Co- 
piii deprinseseră și ei câte ceva nemţește, încă înainte de a pleca 
la școală, în Cernăuţi, oraș românesc, absorbit de imperiu aus- 
tro-ungar, așa încât, pentru a ajunge acolo, copiilor și însoțitori- 
lor le trebuiau pașapoarte. 

Cernăuţi, în care au învățat mai toți copiii căminarului, ofe- 
rea un laborator viu de studiu pentru dreptul comparat, căci 
era un loc în care viața de zi cu zi se conducea după coduri etice 
necunoscute tribunaleor din Austria. 

Cum Universitatea din Cernăuţi era mai aproape, ea con- 
stituia Meca învăţământului Moldav de dincoace de „Cordun. 
Cernăuţeanul Eugen Erlich, convertit la catolicism, își va lua 
doctoratul la universitatea vieneză, în 1886, deținând funcția 
de rector al universității orașului de la marginea imperiului. 
Cum Cernăuţii ofereau un viu laborator de studiu asupra pre- 
ocupărilor sale, Erlich s-a dedicat studiului dreptului comparat, 
întrucât urbea, prin forţa lucrurilor, a căpătat un aspect cos- 
mopolit, în care își duceau traiul mai multe etnii: români, ru- 
teni, nemți, evrei, polonezi, armeni, unguri etc. 


El reușește să înființeze un „Institut de Cercetare pentru Da- 
tele din Domeniul Juridic”, institut care nu făcea altceva decât 
să studieze, examineze și compare multitudinea obiceiurilor 
acestor etnii din regiunea mărginașă, lucru extrem de intere- 
sant pentru Curtea de la Viena. 

Acest deschizător de drumuri se opunea respectării stricte 
a regulilor teoretice, abstracte, bazate pe dreptul roman, legi pe 
care toate statele nord și central-europene le-au preluat încă 
din Renaștere și pe care le practicau otova, în pofida legilor 
de convieţuire descoperite de profesorul Erlich într-o regiune 
experiment. Cunoscător el însuși a douăsprezece limbi, Erlich 
„considera legile de convieţuire, născute din obiceiurile vieții de 
zi cu zi, mai echitabile și mai suple în ce privește aplicabilitatea 
decât legea concepută de stat. Ridicând în slăvi cutuma, Erlich 
a trecut cu vederea necesitatea existenței unui aparat menit să 
rezolve conflictele dintre legile locale” (Johnston, 2000, p.103). 

Aceeași capitală imperială a dat un deschizător de drumuri 
într-un domeniu neașteptat, cum este acela al criminalisticii. 
Catolic meticulos și bun teoretician, Hans Gross, a revoluționat 
tehnicile de știință criminalistică. Cumulând, la vremea respec- 
tivă, statutul criminologului, detectivului, procurorului și ju- 
decătorului, Hans Gross a fost împotriva cutumelor după care 
acţiona poliția din provinciile imperiului. A predat și el la Uni- 
versitatea din Cernăuţi, lucru ce n-a rămas fără urme, căci foștii 
studenți ai acestuia au răspândit în toată Europa metodele de 
investigație efectuate în laborator asupra detectării crimelor. 

În atmosfera aceasta au învățat frații lui Eminescu, precum 
și el însuși. Se învăţa după moda severă a timpului, iar discipli- 
na de fier instituită în școlile acestea de rigoare germană — deși 
neconformă cu sensibilitatea aproape bolnăvicioasă a tuturor 
fraţilor poetului —, a fost puntea de lansare spre a avea acces 
la „școlile înalte” ale imperiului, din Viena, Berlin sau Praga, cu 
specificaţia unei note particulare: ei învățau cu plăcere pentru 
a ști, nu pentru a obţine diplome. Așa erau construiți. În orice 
caz, le-a prins bine tuturor biblioteca de acasă, atât pentru cu- 
noștinţele deja câștigate, cât și pentru că, ajunși în Cernăuţi, ei 
aveau deprinse deja noțiuni de limbă germană. 

Primul care o face este Șerban (1841-1874), fratele cel mare, 
care, după ce trece mai întâi pe la „National Hauptschule”, apoi 
la „Ober Gymnazium”-ul cernăuţean, va urma medicina la Vie- 
na și va obține un doctorat în specialitate, la Erlangen, în Bava- 
ria. „Ca student în ultimul an, ţinea de casa unui medic renumit 
pe atunci, anume Opolser” (Raţiu, 1997, p.22) — susţine fratele 
său, Matei — și tot despre el, botoșăneanul Alexandru Văsescu 
(conform mărturiei Sofiei Tăutu), spune că „n-a mai întâlnit un 
om cu o cultură mai vastă ca Șerban” (Pop, 1962, p.192). 

În 1873 se afla la Berlin. Era atât de talentat în domeniul chi- 
rurgiei și obținuse atâta încredere și stimă între colegii doctori, 
încât i se permitea să opereze. Ori, acest lucru însemna enorm 
față cu regulile atât de stricte ale societății germane. lată ce spu- 
ne într-o scrisoare, despre Șerban, fratele său, Mihai: „pe Șerban 
îl văd foarte rar, căci șede foarte departe de mine [...]. Altfel el 
o duce destul de pasabil; are amici, cunoștințe cu doctori ger- 
mani și societatea lui e foarte căutată. El e și membru la o socie- 
tate științifică medicală. Ce sânt Românii, cari învață medicina 
aicea pe lângă el? Pot să zic că dispar” (Eminescu, 1989b, p.45). 
Din păcate, Șerban va muri la Berlin, la numai 33 de ani, bolnav 
de tuberculoză. Pe diploma lui de absolvent stătea scris: „Uni- 
versitatae Vindabonarum/ Șerban Eminovitz/ Clarissimo Viro” 
(Pop, 1962, p.191) 


Eminescu in aeternum 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 115 


Nicolae (Nicu) — 1843—1884 —, poartă cu el un destin de ex- 
cepţie. „Caracter blând, trăia pe lângă tata” (Raţiu, 1997, p.22) — 
susține Matei într-o scrisoare către Corneliu Botez. La Cernăuţi 
va învăța În aceeași clasă cu Șerban. După ce studiază dreptul 
la Sibiu — fără a obţine, însă, o diplomă —, va practica cu succes 
avocatura la Timișoara, pe lângă un anume Emmerich Christi- 
ani, cunoscut și el pentru studiile făcute în străinătate. 

Pe lângă tatăl său, care — așa cum s-a văzut —, deprinsese 
gustul de a cumpăra cărți, Nicolae a fost acela care a adunat 
aproape întreaga bibliotecă a familiei. Era un om de o sensibili- 
tate ieșită din comun, iar acasă era poreclit „Niculae cel prost”, 
întrucât, dacă i se făcea o cât de fină observaţie — fire introver- 
tită la maximum —, se retrăgea în sine și se închidea în biblio- 
tecă, unde rămânea să citească până noaptea, târziu. El a fost 
acela care l-a îndrumat pe Mihai, în domeniul filozofiei indice. 
Atins de Nirvana, Nicolae se va sinucide la 41 de ani, mărtu- 
risind că s-a săturat de viaţă și că vrea să atingă stadiul liniștii 
eterne. Eminescu Însuși v-a fi atras de filozofia indică, întrucât 
ea constituia „boala vremii” și o va include creativ în poetica sa. 

După ce trece și el școlile cernăuţene ale imperiului, Ghe- 
orghe (George, lorgu) moare de tuberculoză la numai 29 de 
ani (1843-1873). După școala din Cernăuţi „a studiat în Prusia; 
apoi a intrat în armată, unde prin cultura și inteligența lui s-a 
remarcat într-atâta, încât pe la 1868-69 a fost trimes la Berlin 
într-o misiune al cărei șef era generalul G. Manu, pe atunci co- 
lonel și din care făceau parte: maiorul Cantilli, maiorul Gorjan, 
locotenent Oteteleșanu etc. lorgu Eminovici era însărcinat în 
special cu o corespondenţă a M. S. Regelui către Bismark [...]. 
Totatunci a fost autorizat să asiste la manevrele armatei germa- 
ne”, în Brandemburg (Botez, 1909, p.39). Cancelarul Bismark îl 
remarcă și, după ce stă de vorbă cu el aproape jumătate de ceas 
(enorm pentru timpul lui Bismark!) îl recomandă pentru a par- 
ticipa la amintitele manevre, unde se remarcă din nou în mod 
sclipitor, oferind cea mai bună soluție tactică dată manevrelor 
în desfășurare; fapt cu totul excepţional, căci va fi lăudat în faţa 
trupelor de către mareșalul Helmult Bernard Möltke — marele 
strateg prusac al Europei timpului. 

Pe George îl va cunoaște și Caragiale, care va spune despre 
el că „în câteva luni a speriat academia militară cu talentele-i și 
a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Möltke să se inte- 
reseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă 
dânsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă și, 
fără să lase măcar o vorbă, s-a împușcat” (Morariu, 1923, p.9). 

Ilie (1846-1863), mai apropiat de Eminescu atât ca vârstă, 
dar și ca preocupări artistice („mare talent la desemn” — spune 
despre el fratele lui, Matei), va fi tovarășul de joacă al poetului 
în copilăria ipoteșteană și cel trecut în poezia „Copii eram noi 
amândoi”. Blond, cu ochii albaștrii și foarte milos, Ilie s-a înscris 
la școala de medicină militară a doctorului Carol Davila, de la 
București, iar după un curs de câteva luni a ieșit felcer militar. La 
17 ani „a murit de tifos în iarna anului 1862 sau 1863, molipsin- 
du-se la spitalul militar dela soldați bolnavi” — spune într-o scri- 
soare către Corneliu Botez, fratele său, Matei (Botez, 1909, p.39). 

Urmase și el studiile gimnaziale la Cernăuţi, apoi, din sep- 
tembrie 1852 s-a înscris la cursurile școlii „particulare a lui Fer- 
derber, la care se învăţa în trei limbi. În limba română se pre- 
dau: citirea, scrierea, gramatica, aritmetica, geografia și religia. 
Disciplinele incluse în franceză erau: citirea, scrierea, gramati- 
ca, traducerea și dictarea, iar în limba germană: citirea, scrierea, 
gramatica, traducerea, dictarea și « analis»-ul (probabil literar)” 
(Pop, 1983, p.30). 


Mișcându-se cu eleganţă scenică, Aglaia (1853—1900) a ști- 
ut să-și poarte cu mândrie frumuseţea. Clasele făcute la pensi- 
onul doamnei Zielinsky din Botoșani ne-o arată ca pe o elevă 
strălucită, calificându-se printre primii trei elevi ai clasei, având 
înclinații spre limba franceză și cea germană. A studiat Conser- 
vatorul și artele dramatice la Suceava, concertând apoi cu suc- 
ces la pian, atât în țară cât și la Cernăuţi, unde era faimoasă 
pentru fineţea interpretării. „Pentru ea, ca și pentru Eminescu, 
teatrul a fost pasiune” (Pop, 1969, p.108). 

În 1870 se căsătorește cu loan Drogli, care la rându-i „stu- 
diase la Praga” — conform relatării lui Augustin Z.N. Pop —, de- 
venind profesor de pedagogie la Școala Normală din Cernăuţi, 
oraș în care se vor stabili după căsătorie, fapt pentru care, în re- 
latările sale, Sofia Ștefanovici, spune că „și mama lui Eminescu 
îmbla la Cernăuți” destul de des. (Ștefanovici, 1932, p.9). Relată- 
rile sunt veridice, din moment ce călătoreau împreună la Cer- 
năuți, vizitându-și, una soțul, cealaltă, fiica, așa încât autoarea 
îi descrie Ralucăi și vestimentația: „cu testemel (pe cap) și cu 
rochie moldovenească (adecă rochie întreagă și brâu)” (Ște- 
fanovici, 1932, p.9). Aceasta cunoștea familia mai de aproape, 
din moment ce afirmă că soții Eminovici „Își ziceau, unul altuia; 
«soro» și «frate»; și « dumniaei » și « dumnialui »” (Ștefanovici, 
1932, p.9) 

Relatări ca acestea sunt obișnuite pentru Aglaia: „excelentă 
la citirea și scrierea limbilor studiate, ea vădește înclinații în stu- 
diul istoriei sacre, al mitologiei și geografiei, atât [în] română cât 
și în limba franceză. Figurează între cele câteva eleve cu califica- 
tive «bine» la gramatica română, franceză și germană” (Țugui, 
1996, p.119). La sfârșitul lui iunie 1870, Aglaia solicită pașaport 
pentru a călători în Europa, ajungând la Praga și Viena, unde 
se va întâlni cu Mihai, student al Universităţii imperiale. Acolo 
s-au fotografiat: mama bust, apoi Aglaia în picioare, îmbrăcată 
în costum popular. 

Aici au cunoscut și câțiva colegi bucovineni de-ai poetului 
(Al. Chibici-Revneanu, Ilie Luţic, Ștefan Ștefureac, Pamfil Dan), 
printre care și pe Vasile Muraru, care le-a invitat în vara acelu- 
iași an la Cernăuţi, unde Aglaia a avut prilejul să-l cunoască pe 
viitorul ei soţ, loan Drogli, cunoscut și el în cercurile intelectua- 
le din ţară, dar și din Cernăuţi. Atunci Mihai și-a condus mama 
și sora prin strălucitorul oraș, deși atât Raluca cât și Aglaia se 
descurcau destul de bine cu limba germană, mijloc absolut ne- 
cesar pentru voiajul prin Cehia, Austria și Ungaria. 

Indiferent pe unde călătorea, Aglaia găsea prilejul să cânte 
chiar în casele orașelor mari din imperiu. Ea va dovedi bogate 
cunoștințe muzicale în contact cu muzicienii bucovineni con- 
sacrați, precum Tudor Flondor, căci citea curent partituri muzi- 
cale clasice ori moderne, atât la instrument cât și vocal. A fost 
prietenă cu Ciprian Porumbescu, și, la îndemnul ei, pe libretul 
„Somnoroase păsărele”, Tudor Flondor a compus „Serenadă” 
pentru bariton, solo cu cor, cântată în primă audiție la o serată 
muzicală din iunie 1884. 

În discuţiile de la Viena cu Mihai, Aglaia i-a mărturisit dra- 
gostea sa pentru literatură, teatru și muzică, iar poetul era pre- 
ocupat, în schimb, să-i găsească surorii lui diverse cărţi. Maio- 
rescu însuși o remarcă în „Însemnări zilnice” pentru prestaţia sa 
din piesa „Florin și Florica’, de Vasile Alecsandri, piesă jucată la 
Suceava în cadrul societății „Armonia”: „excelentă, în unele pa- 
sagii de o ștrengărească drăgălășenie sora lui Eminescu, doamna 
Drogli” (Maiorescu, p.161-162). Altfel, Suceava, după 1870 „trăia 
tinerește perioada valsului vienez, cultiva în saloane compoziția 
severă sau opereta gen Johann Strauss” (Pop, 1969, p.102). 


116 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eminescu in aeternum 


Aglaia s-a căsătorit dintr-o dragoste furtunoasă cu loan Dro- 
gli, un bărbat chipeș, care a ajuns în scurt timp inspector școlar 
pentru județele Câmpulung și Suceava, stabilindu-se cu fami- 
lia la Cernăuţi. Dealtfel, loan Drogli va publica un „« Elementa- 
riu pentru clasa primă a școalelor poporale», abecedar editat 
de trei ori în șapte ani” (Pop, 1969, p.100); conferenția și publica 
frecvent, așa încât era un om cunoscut și apreciat al urbei. 

Își vor cumpăra o casă chiar lângă Universitatea din Cernă- 
uți. Acolo o va vizita Eminescu pe Aglaia, în drum spre Liman 
- lângă Odessa, unde mergea să facă băi de nămol — și unde s-a 
oferit, când copiii Aglaiei jucau în casă o piesă de teatru, să le 
sufle replicile, improvizându-și o cușcă de sufleor dintr-o masă 
și niște scaune, aducându-și aminte, probabil, că în tinerețe hă- 
lăduise cu trupe teatrale prin ţară. 

După moartea lui Drogli, Aglaia se recăsătorește cu un ofi- 
țer austriac, trecând la catolicism, și voiajează în imperiu. De- 
altfel, parte din orașele Europei le știa de tânără, când a plecat 
pentru băi la Töplitz-Schönau, împreună cu mama sa. Crezân- 
du-le rătăcite, Gheorghe Eminovici, tatăl, a trebuit să le aducă 
înapoi acasă, cheltuind bani pe care nu ar fi vrut să-i cheltu- 
iască, așa cum relatează Eminescu însuși într-o scrisoare: „mer- 
gând la ţară, nu l-am găsit pe tată-meu acasă. El plecase la Pra- 
ga, unde două surori ale mele, venind din Teplitz, se-mbolnă- 
vise [...], așa încât nici a scrie nu putuse în curs de 5 săptămâni 
de zile, așa că tata le crezuse rătăcite cine știe pe unde în lume. 
În vremea cât fuseseră la băi cheltuise mai mult de trei mii de 
fiorini, care sumă reprezintă venitul total al bătrânului meu de 
doi ani. El însuși era pe drum, deci nu știam nici unde să-i adre- 
sez o depeșă” (Eminescu, 1989b, p.56). În 1890, după moartea 
lui Drogli, Aglaia se va recăsători cu ofițerul austriac Heinrich 
Gareiss von Dollitzsturm, continuând călătoriile prin Europa. 
Cu primul soț, Aglaia a avut doi copii, amândoi ofiţeri ai arma- 
tei austriece. 

O dovadă că Europa le era familiară tuturor fraților și suro- 
rilor poetului, dar și părinților este aceea în legătură cu Harieta, 
sora care a rămas oloagă la șase ani, purtând sechelele poliome- 
litei. Harieta a plecat la Berlin pentru consultaţii, pe care, desigur, 
fratele ei, doctorul Șerban, i le înlesnea. Cu siguranță acest lucru 
s-a repetat, deoarece a trebuit să-și confecționeze acolo un sis- 
tem de scripețţi cu ajutorul căruia se mișca destul de greu. Are și 
perioade de revenire și le folosea călătorind, când „boteză la 29 
iunie 1874 în biserica « Pogorârea Duhului Sfânt» din Cernăuţi 
pe întâiul născut al Aglaei” (Pop, 1969, p.110) sau mai târziu, în 
1888, în același oraș, unde mergea „într-o cupea cu patru cai” 
(Pop, 1969, p.112). Era, totuși, un progres pentru această femeie, 
despre care Eminescu spune într-o scrisoare că „avea o memorie 
ca a lui Napoleon l” și destul de instruită, în ciuda faptului că nu 
urmase nici o școală din cauza handicapului amintit. A învățat 
singură alfabetul, avea lecturi pe care Eminescu însuși le aprecia 
și scria versuri onorabile — nu geniale, ca fratele ei. Moare la 34 
de ani, nu înainte de a-l fi întreținut și îngrijit pe Eminescu, la Bo- 
toșani, unde Harieta avea case în proprietatea sa. 

Singurul care — între toți fraţii — a avut o viaţă mai lungă a 
fost Matei. A trăit 73 de ani. A fost și el un om cu un destin apar- 
te și care nu a dezminţit cariera europeană a celorlalți frați. Este 
singurul care nu urmează calea Cernăuţilor; a fost elev al clase- 
lor primare din Botoșani, apoi al liceului „A.T. Laurian”, iar după 
absolvire, Școala de ofițeri din lași. Înclinația nativă pentru teh- 
nică îl face să studieze la Institutul Politehnic din Praga, dar se în- 
rolează în armata română, ajungând până la rangul de căpitan. 


Este un caracter dificil, un ofiţer foarte sever, dar un om 
drept. Erou al războiului de Independență (medaliat cu „Vir- 
tutea militară”, „Steaua României cl. V de război”, „Sft. Stanis- 
lau’, „Trecerea Dunării” și „Comemorativa rusă”), a luat atitudi- 
ne atunci când vreun militar nedreptăţea pe cineva, indiferent 
dacă acesta era soldat sau dacă făcea parte din corpul ofițeresc. 
A făcut o documentaţie asupra vieții lui Alexandru Macedon, 
dar a rămas la acest stadiu. Ceea ce n-a reușit Matei în dome- 
niu, va reuși peste timp, fiul acestuia, Gheorghe (colonel), care a 
scris o carte despre Napoleon Bonaparte, foarte lăudată de cri- 
tica de specialitate și pentru care un descendent al Împăratului 
francez îl felicită printr-o scrisoare. 

Profilul lui Matei este unul care îl recomandă pentru cariera 
militară: „citit, cinstit, îmbrăcat îngrijit, liber în opinii, dur când 
era provocat, sever în timpul serviciului” (Pop, 1962, p.226) — 
drept pentru care își va da demisia. Vorbea „curent franceza și 
germana, deosebit de lecturile istorice, economice și militare. 
[...] Era cineget și-i plăceau călătoriile” (Pop, 1962, p.250-—251). 
Păstra și el ceva din melancolia fratelui poet, fiind un singuratic. 

În ceea ce-l privește pe Mihai Eminescu, am spune că este 
chiar miezul spiritului european al familiei. El s-a ridicat deasu- 
pra tuturor prin tot ce a făcut, lăsând o moștenire fără de care, 
astăzi, nu știm dacă am fi avut argumente să batem la porțile 
Europei cu atâta acerbă și legitimă îndreptățire. 

După ce la Ipotești, îndrumat de fraţii mai mari, pătrunde 
în biblioteca familiei, citind cât și pe unde apuca, în septembrie 
1858, Mihai devine elev al școlii primare din Cernăuţii imperiu- 
lui austro-ungar. Aici învață nemțește, deși limba nu-i era străi- 
nă încă de acasă. Urmează apoi „Ober-Gimnazium, cu predare 
în limba germană. Colegul său de liceu, Theodor V. Ștefanaelli 
spune că Eminescu vorbea românește mai corect decât ceilalți 
și avea un dar deosebit în a povesti, căci avea acasă cărți vechi, 
pe care la citise cu nesaț. 

În 1869, poetul se înscrie la Universitatea din Viena, ca 
student extraordinar — adică auditor — frecventând cursurile 
profesorilor celebri ai vremii. În iulie 1870, când le primește pe 
mama sa și pe Aglaia, știa deja foarte bine istoricul monumen- 
telor orașului, prezentându-le, așa cum a făcut-o și pentru Ve- 
ronica Micle, venită în capitala Austriei sub pretextul îngrijirii 
sănătății. În vara lui 1872, Eminescu părăsește Viena pentru ca 
în decembrie — același an — să se înscrie la Facultatea de Filoso- 
fie a Universităţii din Berlin. 

Maiorescu îi cere imperios să-și dea doctoratul, iar junimiș- 
tii fi trimit bani pentru pregătirea acestuia. Va lua în serios acest 
lucru: va face o excursie de studii în arhivele Europei, după care 
se va plânge că nu are uzanța folosirii lor, gândindu-se să-i ceară 
sfatul și îndrumările lui Hasdeu: „în Königsberg n-am stat decât 
5 zile, unde, locuind la unul din colegii mei de la Universitate 
[...], și însoțit de el în cercetările mele, am putut vorbi cu direc- 
torul arhivei despre esistența documentelor regatului Poloniei 
și a ţărilor învecinate, am cules notițe asupra acelora cari sunt 
publicate deja în « Corpora documentorum », dară o cercetare 
cu ochi proprii a documentelor originale nu este permisă de- 
cât după o învoire înscrisă a guvernului central [...]. În trecerea 
mea prin Cracovia am aflat că documentele arhivului de acolo 
au început a se publica și că au apărut pân-acum al 3-lea vo- 
lum, editat de însuși directorul arhivului. În Lemberg aș fi vrut 
să scot fotografia bisericei Movileștilor și a portretelor dinăun- 
trul ei (familia lui leremia Movilă și portretul unui armaș din 
Țara Românească care cu vremea a fost ajuns mare cancelar al 


Eminescu in aeternum 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 117 


Poloniei), dar lipsa de mijloace m-a oprit de a angaja un foto- 
graf pentr-o asemenea lucrare” (Eminescu, 1989b, p.53) 

Seriozitatea, meticulozitatea și metoda, erau pentru Emi- 
nescu cele trei coordonate majore ale iniţierii și lucrului efec- 
tiv în arhive, tocmai de aceea va afirma fără putință de tăgadă 
că „pe la mijlocul lui noiemvrie mă întorc în Germania pentru 
examene [...]. Călătoria mea va avea de scop înainte de toate 
depunerea doctoratului. Până atunci mă voi pune însă în co- 
respondenţă cu d-ul Hâjdău, pentru a afla de la el numele dic- 
ţionarelor auxiliare (a limbei latine corupte din acel timp și a 
prescurtărilor uzitate pe atunci) și toate prezervativele critice 
pe cari cineva trebuie să le aplice la documente pentru a afla 
dacă sunt autentice sau apocrife; căci în critica documentelor 
nu e permis a visa. Înainte de plecarea mea [...] vă voi anunţa 
[..] pentru ca să binevoiţi a mijloci eliberarea actului sus-men- 
ționat, cu permisiunea de a vizita arhivele secrete al[e] statului 
prusian” (Eminescu, 1989b, p.53.). 

Câțiva ani mai târziu, în 1884, întors la lași, poetului i se va da 
o recomandare (de către Hasdeu însuși), recomandare care con- 
firmă seriozitatea și probitatea activităţii sale arhivistice: „foarte 
cunoscut nu numai ca scriitor, dar posedând, totodată, după 
cum a avut suscrisul ocaziunea de a constata însuși, cunoștin- 
te serioase în istorie și paleografia română” (Barbu, 2008, p.21). 

Întrucât Maiorescu îi pregătea o catedră universitară la lași — 
știind că va deveni Ministrul Instrucțiunii Publice —, poetul măr- 
turisește într-o scrisoare că îi este cunoscută filozofia kantiană, 
dar că îi mai trebuie timp pentru a fi în stare să o predea. În sfâr- 
șit, ca orice om de talia lui, renunță, mărturisind că un doctorat 
l-ar pune în acord cu lumea și societatea, dar nu cu el însuși. „un 
titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea și cu ordinea ei 
legală, nu și cu mine însumi” (Eminescu, 1989b, p.48). În ianua- 
rie 1875, Eminescu devine directorul Bibliotecii Centrale din lași, 
apoi profesor și revizor școlar pentru județele lași și Vaslui. 

De remarcat este faptul că poetul nu știa Europa prin care 
călătorise numai ca un turist, ci o știa mai ales pe cea istorică 
și culturală. O știa atât de bine, încât atunci când la Viena, Fe- 
derica Bognar -— prim solistă a Burgtheatr-ului din Viena — îl 
invita la dineurile ei, iar când vreun ofiţer limitat și înscorțoșat 
o întreba ce caută poetul în societatea acesteia, artista răspun- 
dea cu aplomb, susținând pe bună dreptate că îl invita nu nu- 
mai pentru vasta lui cultură, dar și pentru faptul că vorbește 
în subtilităţi de limbă germană - lucru pe care nu-l posedau 
mulți dintre cei care o frecventau. Nici nu era de mirare, căci 
în 1868 Eminescu tradusese „Arta reprezentării dramatice” de 
Theodor Rotscher. 

În septembrie 1869, poetul trece prin Praga, fotografiindu- 
se în atelierul lui Jan Tomas. Îi audiază pe celebrii profesori Ihe- 
ring și Lorentz Stein, traduce din Kant, fiind un bun cunoscător 
al filosofiei lui Spinoza și Fichte. Același Stefanelli mărturisește 
că a primit sfatul lui Eminescu de a începe studiile de filozofie 
cu Schopenhauer. Abia apoi — îl sfătuia el —, trebuia să treacă la 
Confucius și Buddha. 

În ianuarie 1870, va lua iniţiativa, împreună cu un grup de 
colegi, să-l viziteze pe fostul domnitor Al. |. Cuza, la Döbling, 
lângă Viena, pentru a-i aduce un omagiu de sărbători. În aprilie 
1870, Eminescu publică în „Federaţiunea” din Pesta, trei arti- 
cole virulente, pentru care i se va intenta un proces de presă. 


Din 1871 este sufletul societății „România Jună”, societate care 
va organiza vestita sărbătoare de la Putna, în cinstea lui Ștefan 
cel Mare. În 1873 îl găsim secretar al Agenţiei diplomatice ro- 
mâne din Berlin, iar în 1875, la lași, va conferenţia despre „Influ- 
ența austriacă asupra românilor din Principate”, dând dovada 
cunoașterii adâncite a realităților europene, în general, dar și a 
celor din imperiu — în special. 

În ţară, la Florești (Dolj), va traduce apoi din limba germană, 
„Documente privitoare la istoria românilor”, lucrare realizată de 
Eudoxiu Hurmuzaki, iar în 1881 apare la Leipzig volumul „Po- 
ezii românești”, în traducerea germană a reginei Carmen Sylva, 
cu 11 poezii din creaţia eminesciană. „Luceafărul” va apărea 
(1883) în traducerea lui Mite Kremnitz. În aprilie, poemul va 
fi tipărit în „Almanahul Societății România Jună”. Tot la Viena 
îi va apărea, tradus de M. Gaster, basmul „Făt-Frumos din la- 
crimă”, Între 1885 și 1888, apare la Veneţia „Il ibro dell amore”, 
o antologie de poezie universală, în traducerea și sub îngrijirea 
italianului M.A. Canini, iar în volumul II și III sunt incluse trei 
poezii eminesciene. 

În fapt, destinul european al poetului va fi valorificat abia în 
zilele noastre, odată cu publicarea operelor complete — muncă 
începută de Perpessicius și continuată de D. Vatamaniuc, Al. 
Oprea și Petru Creția —, destin întregit în final prin opera facsi- 
milării manuscriselor, datorată strădaniei academicianului Eu- 
gen Simion. În noua Europă s-au mai înfăptuit doar două astfel 
de întreprinderi: una în Italia, pentru manuscrisele lui Leonardo 
Da Vinci, iar cealaltă, în Franța, pentru Caietele lui Valery. Abia 
în felul acesta, Mihai Eminescu va deveni, în noul context euro- 
pean, „omul deplin al culturii românești” — așa cum l-a definit 
filosoful Constantin Noica. 


Bibliografie: 

Barbu, C., 2008. Codul invers. Arhiva înnebunirii și a ucederii nihilis- 
tului Mihai Eminescu” volumul III, Editura Sitech, Craiova. 

Botez, C. 1909. Omagiu lui Mihai Eminescu, cu prilejul a 20 de ani 
dela moartea sa, Comitetul Comemorării — Galaţi, Editura Atelierele 
grafice Socec & Co, București. 

Eminescu, M, 1989b. Opere XVI, Corespondenţă. Documentar, cu 
reproduceri după manuscrise și documente, Editura Academiei Re- 
publicii Socialiste România, București. 

Johnston, W.M, 2000. Spiritul Vienei. O istorie intelectuală și socia- 
lă 1848-1938, Traducere de Magda Teodorescu, editura Polirom, lași. 

Maiorescu, T. Însemnări zilnice, 1881-1886, vol. II, Editura Socec, 
București. 

Morariu, L., 1923. Frățânii Eminescu, în revista Glasul Bucovinei, 
Anul VI, , Institutul de Arte Grafice Glasul Bucovinei. 

Pop, A.Z.N, 1962. Contribuţii documentare la biografia lui Mihai 
Eminescu, Editura Academiei Republicii Populare Române, București. 

Pop, A.Z.N, 1969. Noi contribuţii documentare la biografia lui 
Mihai Eminescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 
București. 

Pop, A.Z.N., 1983. Întregiri documentare la biografia lui Mihai Emi- 
nescu, Editura Eminescu, București. 

Raţiu, G.V, 1997. Matei Eminescu la Bistriţa, Editura Răsunetul, 
Bistrița. 

Ștefanovici, $., 1932. Amintiri eminesciene, în revista Buletinul Mi- 
hai Eminescu, Anul III/1932, Fascicola 8, Cernăuți. 

Țuguli, P, 1996. Eminescu — Creangă. Documente biografice inedite, 
Editura Vestala, București. 


„Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului «Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale», cofinanţat de Uniunea Europeană și Gu- 
vernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. 
POSDRU/89/1.5/$/59758// This paper is supported by the Sectorial Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the Eu- 
ropean Social Fund and by the Romanian Government under the contract number SOP HRD/89/1.5/5/59758". 


118 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eminescu in aeternum 


Viorica ZAHARESCU 


MURITORI, 
ICE-T CU VOL? 


ră, bi SAU 
i PONAVESTIREA 
IPOTESTI 


[i tc i 


larna... și Nichita Stănescu 


Au început ninsorile în Botoșani, într-o zi de sâmbătă, 8 
decembrie 2012, spre seară, aproape de miezul nopţii; am 
admirat hârjoana fulgilor mari pentru puţin timp la lumi- 
na farurilor de la mașină, căci mă întorceam spre casă, la 
acele ore târzii, de prin zona comunei Cucorăni. A nins toa- 
tă noaptea și ziua următoare; ninsori abundente care “s-au 
așezat, cum zic românii. Se părea că iarna s-a instalat parcă 
pentru mult timp prin judeţul nostru. 

Nu știu care din cele patru anotimpuri a fost cel mai în- 
drăgit de poetul Nichita Stănescu, dar printre poeziile lui 
am găsit una despre iarnă, scrisă prin anul 1960 și, citind-o, 
în mintea mea a apărut întrebarea : oare cum a fost iarna 
acelui an pentru poet? Era atât de tânăr, avea doar 27 de 
ani ... Ne putem lăsa în voia imaginației cu fiecare vers al lui 
Nichita: 


A e bed 
Cîntec de iarnă 
Eşti atît de frumoasă, iarna! 
Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont, 
Și copacii opriţi, din fuga crivățului...l 
Îmi tremură nările 
și nici o mireasmă, 
și nici o boare, 
doar mirosul îndepărtat, de gheață, 
al sorilor. 
Ce limpezi sînt miinile tale, iarna! 
Și nu trece nimeni 


Poetul Nichita Stănescu a plecat dintre noi într-o lună 
de decembrie — 1983, la doar 50 de ani. Se împlinesc anul 
acesta, în martie 2013, 80 de ani de la nașterea și 30 de ani 
de la moartea lui. Dacă Divinitatea l-ar fi binecuvântat să-i 
trăiască, acești treizeci de ani, cu siguranţă s-ar fi arătat la 


aniversările din ianuarie și iunie ale lui Eminescu, fie la Bo- 
toșani fie la Ipotești sau cu ocazia altor proiecte culturale. 
Poate că la un Atelier de Poezie dintr-o vară la Memorialul 
Ipotești studenților la teatru participanţi le-ar fi arătat chiar 
el, în Amfiteatrul Bibliotecii, așa cum au făcut-o și alti poeţi, 
cum trebuie înțelese și recitate poeziile sale, căci uneori re- 
cita de mama focului Nichita, și ele, poeziile, să fie întoarse 
pe toate fețele acolo, cu ușile închise , de el, de studenți, de 
regizor, iar după o săptămână recitalul de gală să fie pentru 
invitați de neuitat. 

Poate Nichita Stănescu ar fi adus cu el la Ipotești cîte- 
va din monedele colecționate sau din cele găsite La Pontul 
Euxin, cu prietenii-ntr-o vară, printre turnuri la Istria umblind 
și scormonind prin nisipul resturilor arheologice unde, cu 
zeci de ani în urmă, savantul Vasile Pârvan a coordonat vreo 
cinci expediții cu studenții săi, savant admirat și apreciat de 
poetul Nichita . 

N-au fost oameni mulţi atât de curaţi cum este Vasile Pâr- 
van. (...Îţi vine să-l uiţi pentru că este prea mare. Îl treci cu 
vederea pentru că îţi acoperă tot creerul inteligenței. (N. Stă- 
nescu - sau schimbarea monedei în cuvânt-pag. 15 ) 

În anul 1997 poetul Adam Puslojic, fost prieten apro- 
piat lui N.Stănescu, aflat la Ploiești , orașul unde s-a născut 
Nichita , scrie o scurtă poezie în memoria lui. Citez: 


L] L] L] L] 
Viziune, la Histria 
Când nu vom fi, poate încă vom fi, 
Când vom pleca, poate , vom mai rămâne; 
Între zeii de la Histria, 
Demult a fost primit Pârvan; 
Lângă Vasile, mai apoi, 
A fost chemat Nichita. 
(N. Stănescu sau schimbarea monedei 
în cuvânt-pag.92 ) 


Eminescu in aeternum 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 119 


lonel SAVITESCU 


Eminescu explicat fratelui meu 


„În cultura românească Mihai Eminescu 
și-a dobândit un loc unic”. 
(Mircea ELIADE) 


Reputat eminescolog, aparținând școlii clujene de emi- 
nescologie (v. Constantin Cubleșan „Eminescologi clu- 
jeni”, 2011), loana Bot ne este cunoscută îndeosebi ca 
autor al.unor studii pertinente despre Eminescu răspân- 
dite în diverse reviste (Dilema veche și România litera- 
ră), precum și al unei antologii pe care a coordonat-o: 
„Mihai Eminescu— poet naţional 


român. Istoria și anatomia unui C 


Revizitări 


mit cultural” Ed. Dacia — Cluj Na- 
poca, 2001, ce reunește un nu- 
măr de texte consacrate poetului 
naţional. Dar nu e mai puțin ade- 
vărat că loana Bot ne-a impresi- 
onat negativ prin opoziţia vehe- 
mentă în editarea manuscrise- 
lor eminesciene (v. „Avatarii ale 
manuscriselor Eminescu”, Cuvânt 
înainte de Eugen Simion, Fun- 
daţia Naţională pentru Știință 
și Artă, București, 2009). lată că, 
de curând loana Bot a revenit în 
atenţia noastră cu o nouă carte 
despre Eminescu“, op în care dis- 
tinsa profesoară, de la universita- 
tea clujeană, își propune să expli- 
ce „Fratelui meu, cititorul” câte- 
va chestiuni privitoare la poezia 
lui Eminescu. Mihai Eminescu 
este, indubitabil, un „scriitor difi- 
cil” (poetul se exprimase că este 


Ioana Bot 
CAs d 


Eminescu 
explicat fratelui meu 


„scriitor de ocazie”), după cum observă, de la bun înce- 
put, loana Bot. Publicând foarte puţin în timpul scurtei 
sale vieţi, deși Eminescu avusese proiectate două volu- 
me de versuri: Lumină de lună și Sonete, poetul și-a 
lăsat cea mai mare parte a operei sale (poezii, teatru, 
proză, traduceri) nepublicată, într-o celebră „ladă” de 
manuscrise ce se perindase pe la Slavici, inginerul Simți- 
on, Chibici — Râvneanu, ajungând în final la Maiorescu, 
care o donează în 1902, Academiei Române, dând, ast- 
fel, multă bătaie de cap exegeților operelor eminesciene 
în descifrarea și publicarea manuscriselor. Abia atunci 
s-a constatat benefic grandoarea 
operei eminesciene, fapt ce l-a 
determinat pe M. Dragomirescu 
să-l considere pe Eminescu ca al 
cincilea mare poet al lumii după 
Pindar, Dante, Goethe și Victor 
Hugo. Evident, această clasificare 
este arbitrară, atâta timp cât lip- 
sesc Homer, Shakespeare, even- 
tual, un tragic grec sau un poet 
persan. 

În faţa acestei dileme a nepu- 
blicării manuscriselor (din varii 
motive: nefinisate, neterminate, 
poate, și din cauza neînţelegerii 
contemporanilor, fiindcă Emi- 
nescu se exprimase, bunăoară, că 
din cercul Junimii numai T. Ma- 
iorescu l-a înțeles), loana Bot se 
exprimă astfel în primul studiu 
(„Discursul îndrăgostit”), din vo- 
lumul domniei sale: „E vorba des- 
pre un text nepublicat în timpul 
vieţii poetului, ceea ce ne-ar putea 


120 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eminescu in aeternum 


conduce în zona incertă a discuţiilor despre <de ce au 
rămas postumele postume?>, adică au fost ele respinse 
de autor (ca nereușite), au rămas neterminate (din varii 
motive) sau se aflau puse bine, în celebra ladă cu ma- 
nuscrise, pentru că Eminescu era conștient de dimensiu- 
nile orizontului contemporan de receptare și le considera- 
se, el însuși, cel dintâi, prea diferite faţă de așteptările și 
educaţia contemporanilor?” (p. 25). loana Bot admite că 
Eminescu, deși avusese numai 19 ani, era conștient „că 
poezia lui este altceva decât ceea ce <se citește> în epoca 
sa” (p. 25). În fine, dacă Eminescu pătrunde în manu- 
alele școlare ale epocii (v. „Conspectul”, 1875, de Vasile 
Gherman Pop), nu e mai puţin adevărat că a avut par- 
te de detractori, atât în viață cât și după moarte. Unul 
dintre aceștia, canonicul Al. Grama (autor al unui Stu- 
diu critic despre Eminescu din 1892, cum este scris bine 
la pagina 41, deși la pagina 258 se indică anul 1891), se 
dovedește cel mai virulent la adresa poetului național, 
învinuindu-l de coruperea tineretului studios și răspân- 
direa pesimismului schopenhauerian. 

La o examinare atentă a operei se constată, bunăoa- 
ră, că multe dintre versurile unor poezii eminesciene se 
regăsesc adesea în cuprinsul încercărilor dramatice ale 
poetului, acesta ducând la bun sfârșit o singură piesă de 
teatru „Amor pierdut — viață pierdută”. Preocupată de 
a aduce puncte de vedere noi despre erotica eminescia- 
nă, loana Bot întreprinde o analiză la obiect pentru câ- 
teva poezii ajungând la următoarea concluzie: „Dincolo 
de miza polemică, erotica eminesciană este interesantă 
ca spaţiu scriptural de o irezolvabilă eterogenitate... Ast- 
fel, în erotică, se confruntă filiaţii livrești din cele mai di- 
verse, de la filosofia orientală la platonism, de la elegii în 
gamă heinian - minoră, la violente accente schopenha- 
ueriene (alături de filonul platonician, expresia acestora 
din urmă conturează axele cele mai puternice ale imagi- 
narului și retoricii poeziei eminesciene de dragoste). Nici 
sub aspect teoretic, nici sub aspect stilistic, erotica nu este 
un spațiu liric coerent ori desfășurat cu mișcări triumfale, 
sigure de sine” (pp. 42 - 43). Anul 1870 marchează con- 
tactul poetului cu Junimea (Eminescu atrage atenția lui 
T. Maiorescu cu „Venere și Madonă"), Epigonii dând 
naștere la discuţii aprinse în sânul societăţii, Eminescu 
aduce laude și aprecieri, alături de Negruzzi și Alecsan- 
dri, unor poeţi minori, inexplicabil, lipsind Conachi. Sur- 
sa de inspiraţie a constituit-o celebrul Lepturariu al lui 
Aron Pumnul, din păcate, necunoscut nouă, încât ne în- 
trebăm dacă Conachi era cuprins printre acei poeţi de 
început ai literelor românești? Pentru aceștia, Eminescu 
are numai admiraţie, foloseau „o limbă ca un fagure de 
miere” și ei credeau în „scrisul” lor, nu cum este scris la 
pagina 140: „voi credeaţi în visul vostru...: Indirect, Epigo- 
nii nu este numai o satiră la adresa pretențiilor de pro- 
prietate ale oricărui limbaj poetic, ale oricărei forme cre- 
atoare de sens, ci și la adresa capacităţii cititorilor de a 
înțelege poezia, în absolut” (p. 145). În ceea ce privește 
„Odin și poetul”, loana Bot avansează ipoteza că, „Deși 
aparţine istoricește tinereţii eminesciene, poemul conți- 
ne o ars poetica extrem de interesantă prin elementele 
ei nonromantice (pe care, deocamdată, în istoria internă 


a operei lui Eminescu, nu le putem numi chiar <postro- 
mantice> cum va fi cazul cu acelea din scrierile ultimei 
maturităţi, cuprinse între 1880 - 1883). El pune în alegorie 
o concepţie despre limbajul poetic și despre eul creator de 
o frapantă originalitate în raport cu ceea ce erau spiritul 
și gustul epocii” (p. 152). 

În sfârșit, marea surpriză a interpretărilor loanei Bot 
o constituie binecunoscuta Scrisoare III examinată de 
critica consacrată ca fiind construită pe o antiteză: tre- 
cut istoric luminos, prezent decăzut. loana Bot pledea- 
ză pentru existența a altor două momente importante, 
un „rest” în economia antitetică a satirei: „visul sultanu- 
lui și scrisoarea fiului de domn, secvenţe a căror prezență 
nu e, aparent, justificată de polarizarea textului... ele vor- 
besc despre un timp mitic (iar nu istoric — în primul caz), 
respectiv despre un ne-timp, un moment suspendat, al 
iubirii (în al doilea caz);” (p. 159). Însă, credința noastră 
este că la o lectură atentă, cele două secvenţe distinc- 
te ale textului au dat naștere, deși n-au fost remarcate, 
unor semne de întrebare, poetul pentru a evoca con- 
fruntarea dintre Mircea și Baiazid a recurs la mitologia 
otomană, introducând și o secvenţă erotică prin răvașul 
fiului de domn. 

Etichetat drept „poet naţional” (o incursiune în isto- 
ria acestei sintagme întreprinde dl. Dan Mănucă în Ro- 
mânia literară nr. 5 / 8 februarie 2008), Eminescu este 
refuzat la export, citându-se în acest sens Theodor Co- 
dreanu (p. 203, semnalăm, în treacăt, „subânţeles” scris 
greșit), care atribuie românilor o misiune istorică la gu- 
rile Dunării: „Încă împăratul Traian a vrut ca Dacia să fie 
o redută europeană a civilizaţiei și culturii în calea bar- 
bariei” (p. 203), dar se poate cita în acest sens și Mir- 
cea Eliade (v. „Destinul culturii românești”, august 1953 
în „Profetism românesc l”, Ed. Roza Vânturilor, 1990, p. 
151): „Dar Europa își mai poate îngădui această a doua 
părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeș- 
te și spiritualicește din Europa, mai putem fi sacrificați 
fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăși exis- 
tenţa și integritatea spirituală a Europei? De răspunsul 
care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări nu depinde nu- 
mai supraviețuirea noastră, ca neam, ci și supraviețuirea 
Occidentului”. 

În sfârșit, în pofida unor greutăți de traducere (în 
treacăt fie zis, au fost cazuri de pasionaţi ai poeziei lui 
Eminescu, care au învățat românește pentru a-l citi pe 
poet) există astăzi în multe țări adevărate școli de emi- 
nescologie, Eminescu pătrunzând încă de la finele se- 
colului al XIX-lea în diverse dicționare și enciclopedii 
alcătuite în străinătate (v. Gheorghe I. Florescu „Opera 
lui Eminescu în proiecţii enciclopedice”, în Cronica, 14 
/ 1989). Ultimul studiu al volumului — „Un poet pentru 
secolul XXI” —, este o demonstraţie și o pledoarie în fa- 
voarea faptului că „Eminescu este un poet pentru secolul 
XXI”. În concluzie, un volum util ce sporește benefic vas- 
ta bibliografie eminesciană. 


* loana Bot, „Eminescu explicat fratelui meu”, 
Editura Art, 2012, 272 p., 19,90 lei 


Eminescu in aeternum 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 121 


WC" > n nml- ZC 


Frédéric ROUVILLOIS 


O istorie a bestsellerului 


J- Lecturi obligatorii 


La început era Biblia: cea mai veche carte tipărită, între 

5 — 1455, şi cea mai răspândită. Potrivit unuia dintre 
istoricii săi recenți, în 1990, Biblia a fost tradusă în două 
mii O sută şaizeci şi şapte de limbi. „An după an, cifrele 


o % 


lică, mai întâi rezervată, pe vremea Contra-Reformei, față 
de orice acces direct la Scripturi (motiv pentru care aces- 
tea sunt editate de obicei în latineşte), ea îşi schimbă ati- 
tudinea în cursul secolului XX — ce-i drept, fără să adopte 
principiul protestant Sola Scriptura, ori să facă din citirea 
Bibliei o adevărată obligaţie religioasă. Oricum, această 


de vânzare rămân aproape incredibile: 
1 96, de pildă, un an cu totul obiş- 


FREDERIC 


evoluție a catolicismului accelerează şi 
mai mult difuzarea Scripturilor. 


ROUVILLOIS 


au vândut 19,4 milioane de biblii 
complete (adică, în ediția numită Biblia 
de la Ierusalim, 1 670 pagini tipărite 
strâns, pe două coloane), la care se 
adaugă 12,2 milioane exemplare ale 
Noului Testament, şi 41,1 milioane 
în ediţii prescurtate. Deci un total de 
peste 77,7 milioane exemplare din ceea 
ce constituie, pe termen lung, bestselle- 
rul prin excelenţă — chiar dacă Gutem- 
berg n-a tipărit, în 1452, decât 180 de 
exemplare. 

Un bestseller care, cu rare excepții, 
nu se cumpără de plăcere, ci din obli- 
gatie. Într-adevăr, la începutul secolului 
al XVI-lea, Reforma protestantă, con- 
trar 'Tradiţiei apărate de Biserica cato- 
lică, proclamă principiul Sola Scriptura, 
numai scriptura: textul Bibliei e unicul 
ghid al credincioşilor în viaţa lor spiri- 
tuală şi în relaţia cu Creatorul, ceea ce 
face indispensabilă traducerea sa în limba vorbită, pen- 
tru a fi accesibilă tuturor. „Biblia, scrie pastorul Louis- 
Frederic Gallant în micul lui eseu Savez-vous bien ce que 
cest qwun vrai protestant?, e sigura noastră autoritate în 
materie de credinţă, legea infailibilă şi absolută în tot ce 
ţine de domeniul moral şi religios: De unde obligația de a 
citi Biblia cât mai des cu putință. Cât despre Biserica cato- 


une 


best sollers 


Flammarion 


Bestseller universal, Biblia e de ase- 
menea modelul, adesea mărturisit, al 
„cărților obligatorii“ care ocupă primele 
locuri din palmares: cărți ale unui cult 
adesea religios, politic uneori, dar și cărți 
ale reuşitei, legate şi acestea câteodată 
de alte tipuri de cult, precum cel al cor- 
pului sau al aspectului exterior. 


Cărţile de cult: 
Cultele religioase 


Vânzările enorme realizate de anu- 
mite cărți sacre rezultă aproape meca- 
nic din numărul de credincioși care vor 
să le cumpere. E cazul Coranului — cele 
800 de milioane de exemplare vândute 
trebuie raportate la numărul de musul- 
mani (1,57 miliarde), ca şi al Bibliei — 
cele 4,5 sau chiar 6 miliarde de exemplare vândute, evo- 
cate mai sus, corespunde celor două miliarde de creştini. 
În ce priveşte diferența de proporţii, ea ţine de sociologia 
religiilor, şi s-ar putea explica prin nivelul diferit al dez- 
voltării cultural-economice din zonele creştine compa- 
rativ cu cele dominate de Islam. 

Din punctul de vedere al bestsellerului ca fenomen, 
există însă cazuri şi mai interesante: cazul comunităților 


istoire 


aUai 
TU MN 


122 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


religioase, catalogate uneori drept secte, pentru care suc- 
cesul cantitativ al cărţii lor de referinţă este un obiectiv 
major, aproape un scop în sine — ca şi cum vânzarea masivă 
ar contribui la validarea mesajului transmis prin ele. 

Pe 21 septembrie 1823, tânărul Joseph Smith e vizitat 
de un înger care-i dezvăluie locul în care, cu cincispre- 
zece secole în urmă, au fost ascunse niște tăblițe din aur 
relatând istoria unei civilizaţii de origine ebraică, trăitoare 
în America precolumbiană. Fondatorul acestei civilizații 
ar fi fost un anume Lehi, care, cu șase sute de ani înainte 
de Cristos, a traversat deşertul, apoi oceanul, ajungând 
în America — unde ar fi continuat să aştepte cu credință 
sosirea lui Mesia. Răbdare răsplătită, de vreme ce urma- 
şii săi ar fi fost vizitaţi de Cristos, curând după reînviere. 
În fine, peste alte patru veacuri, un anume Mormon ar 
fi scris istoria lor, gravând-o pe faimoasele tăblițe de aur 
ascunse de fiul său Moroni în colina Cumorah din comi- 
tatul Wade, la răsărit de statul New York. Pe lângă rela- 
tarea istorică, tăblițele pomenite conţineau o învățătură 
morală și spirituală de prim ordin, care ar fi un supliment 
indispensabil al Bibliei; iată de ce John Smith, luminat de 
harul divin, s-a grăbit să le traducă în englezeşte. 

Pe temelia acestei revelații angelice, în aprilie 1830, 
Smith creează Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din 
Zilele din Urmă, la o lună după ce publicase pe speze de 
autor Cartea lui Mormon. Text sacru al noii religii, car- 
tea cunoaște un succes proporțional cu expansiunea cul- 
tului mormon. Potrivit cifrelor proprii, de la un milion şi 
jumătate de adepți pe la 1960, Biserica lui Isus Cristos a 
Sfinţilor din Zilele din Urmă ar fi ajuns la 4,6 milioane în 
1980, şi la 12,5 milioane în anii 2000; în același răstimp, 
numărul de misionari trimişi să facă prozelitism a crescut 
de la 4 700 la peste 34 000. De aici, o explozie de tiraje şi 
de traduceri, potrivit voinţei capului Bisericii mormone, 
preşedintele Ezra Taft Benson, care declara în 1988 că a 
venit timpul „să umplem lumea cu Cartea lui Mormon“. 
Drept urmare, de la cele aproximativ 39 milioane de exem- 
plare tipărite între 1830 şi 1988, se ajunge în marş forțat 
la 50 milioane în anii 1990, la 100 milioane în 2000, şi la 
150 milioane în 2010. Între timp, în 2005, Gordon B. Hin- 
ckley, noul preşedinte al Bisericii, le-a promis tuturor celor 
care vor citi Cartea că spiritul divin va fi mai prezent în 
vieţile lor, şi că vor urma cu tărie sporită poruncile Sale. 
Altfel spus, dacă vrem mai multe şanse de mântuire, tre- 
buie să citim Cartea lui Mormon. 

La mormoni, lectura Cărţii sfinte ţine de datoria religi- 
oasă şi de calculul rațional; în Biserica scientologică, mai 
pragmatică şi mai adaptată la regulile societăţii de con- 
sum, datoria constă în cumpărarea operelor fondatorului. 

În mai 1950 — la 120 de ani după revelaţia lui Joseph 
Smith —, Lafayette Ron Hubbard, un autor prolific de 
romane SF de serie B, publică un eseu cu pretenții știin- 
țifice, Dianetics: the Modern Science of Mental Health. 
Acest eseu, care va deveni textul de bază al viitoarei Bise- 
rici scientologice, e numit de adepţii acesteia Book One, 
întâia carte. 

Intenţia lucrării e să indice sursa tulburărilor psihice 
şi să dezvăluie metoda infailibilă de a le vindeca. Așa cum 
declară atunci un jurnalist celebru, Walther Winchell, 
„este o nouă ştiinţă ce funcţionează la fel de imuabil ca 
legile fizicii, dar în domeniul mentalului. După toate apa- 


renţele, ea se va dovedi pentru omenire la fel de revoluţi- 
onară cum a fost descoperirea și folosirea focului de către 
omul cavernelor:“ 

Enormitatea unor asemenea afirmaţii te lasă per- 
plex. lar Dianetics, text publicat cu câteva săptămâni 
mai devreme în Astouding Science-Fiction, revistă nu 
prea reputată pentru rigoarea științifică, ar fi putut trece 
drept o farsă reușită. Dar zeci de mii de cititori îl iau în 
serios. Timp de douăzeci și opt de săptămâni, între iulie 
şi decembrie 1950, Dianetics rămâne pe lista de bestsel- 
leruri din New York Times şi, într-un singur an, se vinde 
în peste 150 000 de exemplare. Acest succes e de altfel, 
cum recunoaşte situl oficial al scientologiei, cel care lan- 
sează mişcarea — mai întâi apar nenumărate Dianetics 
Club, apoi, în 1953, Biserica propriu-zisă. „Publicarea 
lucrării Dianetics, declară situl, inaugurează o nouă eră 
de speranţă pentru omenire“: sau cum poate un bestsel- 
ler să ducă la naşterea unei religii... 

Chiar de la crearea scientologiei, difuzarea operei fon- 
datorului devine unul din obiectivele ei principale. „Bise- 
rica îşi învață adepții, arată un fost cadru scientolog, că 
de succesul cărții lui Ron Hubbard depind viitorul scien- 
tologiei şi mântuirea sufletelor lor“ 

În acest scop, Bridge Publications, editura care publică 
Dianetics, foloseşte tehnici de promovare extrem de agre- 
sive: publicitate televizată nelimitată, pagini întregi de 
reclamă în ziare, dar și sponsorizarea unor evenimente 
sportive de prim-plan şi, bineînțeles, procente din vân- 
zări pentru librari de două ori mai mari decât cele prac- 
ticate în mod obişnuit. Scopul urmărit de Bridge Publi- 
cations şi, în spatele ei, scopul Bisericii scientologice, nu 
e acela de a face bani, ci de a răspândi indiferent de preț 
un număr cât mai mare de volume. În 1988, Publishers 
Weeks comemorează a suta săptămână de prezenţă a 
lucrării Dianetics pe lista de bestselleruri. În anul urmă- 
tor, Bridge Publications declară că a vândut 83 milioane 
de exemplare în mai puţin de patruzeci de ani. 

Iar Dianetics nu e singura carte scientologică promo- 
vată în acest stil. Este și cazul unui roman SF scris de Ron 
Hubbard însuși, Battlefield Earth (1982), în care expune 
sub formă de roman tezele şi strania cosmologie scien- 
tologică. După ce a fost refuzat de mai multe mari edi- 
turi, romanul, odată publicat, ajunge rapid pe lista de 
bestselleruri, în special pe cele din New York Times şi din 
Time Magazine. Cele 159 000 de exemplare ale primei edi- 
ţii s-ar fi vândut într-un an, iar în martie 1985 s-ar fi vân- 
dut 800 000 de volume ale ediţiei în format de buzunar. 
Graţie acestui succes fără precedent, se lăuda o publica- 
ţie internă în 1989, Lafayette Ron Hubbard poate fi con- 
siderat „unul dintre autorii cei mai celebri și mai citiți din 
toate timpurile“. 

Asemenea pretenţie şi asemenea cifre par totuşi exa- 
gerate dacă le raportăm la numărul presupus de mem- 
bri ai Bisericii, între 600 000 şi 900 000 — ceea ce a trezit 
suspiciuni. Într-adevăr, scientologii par în stare de orice, 
nu doar pentru a difuza în masă cărțile celui considerat 
de ei Mesia, dar şi pentru ca lucrul ăsta să fie ştiut. Altfel 
spus, pentru ca respectivele volume să apară pe listele de 
bestselleruri — chiar dacă pentru asta e nevoie să trişeze 
puțin; astfel, se recurge la practica semnalată încă din 
anii 1980 constând în a-şi sili adepţii să cumpere zeci de 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 123 


volume, mai ales în librăriile monitorizate (în principiu 
secrete) care servesc de referință pentru stabilirea liste- 
lor pomenite. Se spune chiar că unii conducători locali ai 
Bisericii ar primi sarcina să cumpere un număr anume de 
cărți, în caz contrar riscându-şi poziția. lată-ne aşadar în 
faţa a ceea ce se cheamă bestselleruri artificiale. 


o LA (FEJ 
Bibliile politice 
Printre lecturile obligatorii, alături de cărțile sfinte, tre- 
buie aşezate și „bibliile politice“ din anumite regimuri 
totalitare. 

Sub acest aspect, marile totalitarisme din secolul XX 
nu au avut toate aceeaşi formulă. În URSS, ori în Italia 
fascistă, se editează, desigur, în tiraje enorme, operele 
fondatorilor: în primii cincizeci de ani ai Uniunii Sovie- 
tice, s-ar fi publicat 350 milioane de volume cu operele lui 
Lenin și 672 milioane de volume cu scrieri ale lui Stalin. 
Totuşi, oricât de mari ar fi aceste cifre, nu s-ar părea că 
aceste regimuri ar fi urmărit să confere o sacralitate spe- 
cială lucrărilor semnate de conducătorii lor. Oricum, nu 
la același nivel ca în Germania hitleristă sau ca în China 
lui Mao, unde toţi cetățenii corecţi trebuie să posede și 
să citească opera Conducătorului. 

În Germania, termenul de „biblie“ e folosit în mod 
curent pentru a desemna Mein Kampf, atât de detracto- 
rii cât şi de partizanii săi. Acest volum masiv, ce relatează 
crearea partidului nazist, campaniile, tezele și obiectivele 
acestuia, a fost scris de Hitler în 1924, pe când era la puș- 
căria din Landsberg, condamnat pentru tentativa de puci 
pe care o organizase anul precedent. Refuzat de princi- 
palii editori locali, Mein Kampf apare până la urmă la 
Franz Eher Verlag, o mică editură prietenă, care de altfel 
publică şi ziarul partidului. Tirajul, proporțional cu popu- 
laritatea încă redusă a autorului, e mai curând modest: 
10 000 de exemplare. Cartea se vinde totuşi suficient de 
bine. Ediţia originală se epuizează până la sfârşitul anu- 
lui, iar în 1925 se scoate un tiraj nou. În fapt, de la bun 
început, Mein Kampf joacă un rol istoric major, conso- 
lidând poziţia lui Hitler în fruntea partidului național- 
socialist, conferindu-i Fihrerului o anume coerenţă ide- 
ologică și susținându-i astfel avântul electoral. În 1930, 
în timp ce criza economică aruncă milioane de germani 
în şomaj şi grăbeşte ascensiunea partidului, Mein Kampf 
se vinde în peste 50 000 de exemplare. În acelaşi an, edi- 
torul scoate o ediție populară din care vinde 80 000 de 
exemplare în câteva luni. Iar succesul se amplifică, în para- 
lel cu rezultatele electorale ale naziștilor: la începutul lui 
1933, în ajunul venirii la putere a lui Hitler, Mein Kampf 
era deja difuzat în 278 000 de exemplare. Ceea ce anti- 
naziștii numeau atunci „catehismul mișcării hitleriste“ 
era deja un bestseller. 

Oricum, după ianuarie 1933, totul se schimbă: cifrele 
de vânzare şi, desigur, statutul lucrării, pe care presa regi- 
mului o prezintă drept „cartea de căpătâi a poporului ger- 
man“. Accelerarea vânzărilor — un milion de exemplare în 
același an — se petrece spontan, notează Antoine Vitkine, 
„înainte ca statul să lanseze o mare campanie de pro- 
pagandă și difuzare a cărții“ şi se explică încă, la vremea 
aceea, prin curiozitatea cititorilor, dorința de a şti ce gân- 
deşte Führerul şi ce s-ar mai putea întâmpla. 


Abia peste doi ani, în 1935, se pune în mișcare maşina 
de distribuire — când mareşalul Goering declară la radio 
că „Mein Kampf e biblia noastră“. În 1936, ministrul de 
Interne propune ca primăriile să ofere un exemplar fie- 
cărui cuplu de tineri căsătoriți. Nu pare să fie o obligație 
imperativă: câteva mari oraşe, Leipzig, de pildă, invocă 
dificultăţi financiare şi se eschivează. Însă recomanda- 
rea e făcută cu insistență, ceea ce, în contextul politic al 
momentului, echivalează cu un ordin. Astfel, patru mili- 
oane de volume Mein Kampf ar fi ajuns în noile familii. 
Iar marile întreprinderi, bănci, unități industriale etc., 
dornice să fie bine văzute de regim, urmează exemplul și 
împart volume angajaților merituoși. 

Difuzarea se face la o scară uriașă, iar Goebbels vor- 
beşte de Mein Kampf ca de „cartea cu cel mai mare suc- 
ces din toate timpurile“; în 1939, Mein Kampf figurează şi 
pe lista celor mai bine vândute zece cărți în Statele Unite, 
în anul respectiv. 

Pe de altă parte, numărul celor care chiar citesc cără- 
mida Fihrerului este cu siguranță mai mic. „Oamenii 
care-au cumpărat-o, notează Hans Mommsen, erau siliți 
s-o cumpere sau aveau un interes evident“ s-o dețină și 
să facă ştiut lucrul ăsta. În schimb, cartea „a fost citită de 
foarte puţini“. Putem bănui că tinerii însurăței sau angajații 
model obosiţi după o zi de muncă aveau ceva mai bun de 
făcut. Într-un sens mai larg, pare să fie destinul obișnuit 
al acestui gen de bestseller: se cumpără mult, se citeşte 
puţin. Aceste cărți nici nu se tipăreau ca să fie citite: regi- 
mul nazist nu urmărea ca germanii să devină experți în 
doctrina rudimentară pe care se baza. O „biblie“ politică 
e difuzată nu ca să fie citită, ci ca să fie posedată, exhi- 
bată ca semn de recunoaştere, ca mijloc de a se diferenția 
de duşman. Dovada: din cele 12 450 000 exemplare din 
Mein Kampf publicate până la sfârşitul lui 1944, 8 mili- 
oane au apărut în timpul războiului şi, detaliu şi mai fra- 
pant, 5 milioane între 1942 şi 1944. De parcă inevitabila 
scadență făcea şi mai urgentă răspândirea cărții sfinte a 
religiei național-socialiste. 

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, în China Revoluţiei 
culturale, reporterii surprind o scenă care apoi, repetată la 
infinit, devine una dintre icoanele noului regim: o familie 
modestă dar radiind de fericire, strânsă în jurul tatălui în 
uniformă, care, la lumina unei lanterne, citește, comen- 
tează şi aprobă citatele din Cărticica roșie a preşedinte- 
lui Mao. Sceneta se repetă într-o şcoală, pe un stadion, 
într-o fabrică sau într-un vagon de tren, având de fiecare 
dată, în centrul imaginii, Citatele din președintele Mao — 
cea mai răspândită carte din istorie, după Biblie. 

La origine, e pur şi simplu o culegere de citate din ope- 
rele lui Mao Zedong, editat în 1964 la inițiativa lui Lin Piao 
şi destinată soldaţilor. Dar în 1966, la declanșarea Revo- 
luţiei culturale, obiectivul se schimbă. De acum înainte, 
completată cu o prefaţă de Lin Piao care-l prezintă pe 
Mao drept cel mai mare marxist-leninist din epoca lui și 
însoţită de o metodă pentru a-i interpreta corect gândi- 
rea, Cărticica Roșie ţinteşte „masele largi“, îndrumate „să 
înveţe pe de rost anumite fraze capitale, pentru un stu- 
diu constant şi o aplicare permanentă în practică“. Din 
perspectiva Revoluţiei Culturale, Cărticica Roșie apare 
ca prima etapă a unei reale „democratizări a ştiinţei poli- 
tice“, deci a puterii înseși. La fel ca în Contractul social al 


124 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


lui Rousseau, chinezii trebuie constrânși să fie liberi, şi în 
același timp să practice cultul personalităţii Marelui Câr- 
maci, divinizat la fel ca foştii împărați. „Studiind Cărticica 
Roșie, întregul popor chinez merge la școală“, sub impla- 
cabila conducere a Învățătorului său. 

În acest scop — fapt fără precedent în istoria editării de 
carte —, este organizată o rețea imensă de peste 1 800 de 
tipografii de stat, destinate exclusiv tipăririi operei pre- 
şedintelui Mao. Potrivit estimării lui Zhengyuen Fu, s-ar 
fi tipărit atunci în 2,5 miliarde exemplare din Cărticica 
Roșie, la care trebuie adăugate 840 milioane volume de 
Opere alese, adică un total de 3,36 miliarde volume, plus 
400 milioane de volume cu Poemele preşedintelui. În fine, 
pe lângă tipografiile de stat, 1,7 miliarde volume cu tex- 
tele lui Mao ar fi fost realizate în şcoli, licee, universități, 
întreprinderi sau administrații locale. Un incredibil potop 
editorial care a făcut, singur, să crească subit media căr- 
ţilor tipărite pe an și pe cap de locuitor. Niciodată până 
atunci nu se tipărise o aceeași carte, în atât de puţin timp, 
într-un asemenea număr de exemplare... 

E drept că în China obligația este mai riguroasă, iar 
pedeapsa mai aspră decât fusese în Germania nazistă. În 
timpul Revoluţiei Culturale, subliniază Zhengyuen Fu, 
Cărticica Roșie devenise un obiect pe care orice chinez, 
ieşind din casă, era obligat să-l poarte la el și să-i arate 
un respect permanent. Chiar dacă forma, dimensiunea 
modestă și coperta din vinilin roșu ar trebui, teoretic, să 
„desacralizeze literatura politică“, Cărticica Roșie consti- 
tuie cartea sacră prin excelenţă, obiect al unui ritual cele- 
brat zilnic de sute de milioane de oameni... 


Cărţile reuşitei 

Poţi citi (cumpăra) o carte pentru a dobândi mântuirea, 
spirituală sau temporală, dar și pentru că e cel mai bun 
mijloc ca să-ţi asiguri reușita, socială, şcolară sau perso- 
nală. În fond, chestiunea e să ştii ce anume este (simţit 
ca) obligatoriu, sau indispensabil: răspunsul poate varia 
în funcţie de loc şi de epocă, dar totdeauna are un impact 
asupra vânzării de cărți, considerate instrumentul ideal 
de a răspunde numitei obligaţii. Bestsellerul este atunci 
ecoul fidel al obsesiilor sau nevoilor unei anume societăți. 


A te integra 


În secolul al XIX-lea, situaţia din Statele Unite, caracte- 
rizată printr-o masivă imigrație străină, nu seamănă cu 
cea din nici o altă ţară; ea explică succesul fabulos al unor 
cărți care există doar aici, urmărind în primul rând inte- 
grarea cititorului, mai ales pe plan lingvistic şi cultural. E 
scopul pe care și-l propune, curând după obţinerea inde- 
pendenţei, o carte de învățare elementară a limbii engleze, 
American Spelling Book de Noah Webster (1858-1843). 
Webster, care va fi numit „părintele educației ame- 
ricane“, are despre educaţie o viziune apăsat politică, și 
naționalistă. Prin educaţie, pretinde el, se poate rupe cu 
obscurantismul, arhaismul şi corupţia vechilor monar- 
hii europene: prin urmare trebuie inventată, inclusiv în 
modul de a vorbi, o cultură specific americană şi demo- 
cratică; poporul suveran, crede acest cititor al lui Jean- 
Jacques Rousseau, trebuie să-şi stăpânească perfect pro- 


pria limbă. De unde o metodă ce propune o abordare 
simplificată, rațională şi progresivă a învăţării — perfect 
adaptată publicului extrem de pestriţ pe care-l va avea. 

Cartea apare în 1783 sub titlul sobru The first Pars of the 
Grammatical Institute of English Langage, familiar numită 
Blue Back Speller, iar trei ani mai târziu adoptă titlul tradi- 
tional, American Spelling Book, şi îşi începe ascensiunea. 
În 1818, 3 milioane de exemplare erau deja vândute, la o 
populaţie americană de sub 10 milioane de locuitori. lar 
vânzările se accelerează: la moartea lui Webster, în 1843, 
se vânduseră 24 milioane, număr ce-l depășea cu mult pe 
cel al locuitorilor Uniunii. În epocă, se vând în jur de un 
milion de exemplare pe an, iar în 1883 totalul vânzări- 
lor se apropie de 62 milioane pentru o populaţie de circa 
53 de milioane. Cifre incredibile, dar care coincid cu flu- 
xul de emigranţi veniți adesea din țări neanglofone, care 
văd în American Spelling Book una din cheile integrării 
lor şi, mai departe, a reușitei în această ţară pentru care 
au părăsit totul. 

După 1836, American Spelling Book e totuşi concurat 
de un alt (viitor) bestseller, The Eclectic First Reader for 
Young Children with Pictures, de McGuftey (1801-1873), 
prescurtat McGuffey Readers, o serie de cărţi de lectură 
al căror succes se datora, potrivit primului lor istoric, 
capacităţii lor de adaptare şi dinamismului editorului. 
Într-o societate americană încă profund marcată de tra- 
diția calvinistă, primele versiuni ale volumelor McGuffey 
Readers adoptă un ton foarte religios, conform convin- 
gerilor autorului; în edițiile următoare, acest aspect se 
estompează puţin câte puţin. Ilustraţia devine din ce în 
ce mai îngrijită, iar din 1901 se introduc fotogravura şi 
culoarea, cucerindu-i atât pe învățători cât şi pe elevi. Pe 
termen lung, McGuffey va înregistra vânzări superioare 
celor obținute de American Spelling Book. În timp ce ulti- 
mul s-ar fi apropiat de 100 de milioane, se estimează că în 
1900 McGuffey Readers depăşise 125 milioane de exem- 
plare. Preţul integrării. 


A te instrui 


În Franţa, unde chestiunea integrării nu se pune, la ordi- 
nea zilei este instrucția, aceasta nefiind, desigur, lipsită de 
intenţii ideologice. Sub acest aspect, cartea școlară poate 
prezenta asemănări tulburătoare cu bestsellerurile tota- 
litare — în particular, voinţa de a le transforma în instru- 
mente ce celebrare a regimurilor aflate la putere. Ast- 
fel, în timp ce Cărticica Roșie e concepută ca un manual 
de educare a tuturor chinezilor, Le Tour de la France 
par deux enfants (Turul Franţei făcut de doi copii) de G. 
Bruno, unul din cele mai mari succese ale cărții școlare 
franceze din toate timpurile, a putut fi calificat drept „căr- 
ticica roşie a Republicii“, de către istorici greu de suspec- 
tat că i-ar fi fost ostili. Într-adevăr, nota Daniel Halévy în 
1937, „lectura sa e foarte instructivă, prin ceea ce spune 
și prin ceea ce nu spune, prin ceea ce subliniază și prin 
ceea ce estompează“: trecutul monarhic al Franței, religia 
catolică, armata și ideea de revanșă, dar şi marea indus- 
trie şi dezvoltarea proletariatului, tot ce Republica incipi- 
entă vrea să fie uitat. Apărută în 1977, Le Tour de France 
par deux enfants e de altfel remaniată în 1906 conform 
cu evoluţia regimului, în sensul radicalizării republicane 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 125 


şi laicizării: docilitate ideologică ce întărește prodigio- 
sul succes al unei lucrări care e, în același timp, „cartea 
de lectură curentă pentru cursul mediu“ şi micul cate- 
hism al propagandei republicane. Se vor tipări, estimează 
Jacques şi Mona Ozouf, nu mai puţin de 3 milioane de 
exemplare în deceniul 1877-1887, circa 100 000 de exem- 
plare pe an până în 1906, apoi alte câteva zeci de mii în 
fiecare an, timp de mai multe decenii. În 1977, la cente- 
nar, acest „bestseller republican“ depășise 8,5 milioane 
de exemplare. 

Cărţile care sunt, dacă se poate spune așa, „numai șco- 
lare“, altfel spus nu sunt lucrări de propagandă mai mult 
sau mai puţin disimulate, ating rareori asemenea recor- 
duri. Oricum, chiar și acestea au avut mult timp cifre de 
vânzare invidiate de cei mai mulți autori, de toate genu- 
rile, şi i-au îmbogăţit adesea pe editori. 

În Franţa, sub Vechiul Regim, când statul regal nu se 
amesteca în stabilirea listelor de lucrări susceptibile să fie 
folosite în şcoli, tirajele cărților cu destinație pedagogică 
erau deja considerabile. La Troyes, notează Dominique 
Julia, fondul de carte al tipografului J.A. Garnet, inven- 
tariat la moartea lui în 1781, conţinea 114 000 volume cu 
profil educativ, ceea ce arată „la ce nivel lucrau tipografii“. 

Dar piața cărții explodează mai ales odată cu Revo- 
luţia şi Imperiul, apoi sub monarhia din Iulie, urmare a 
legii Guizot din 28 iunie 1833, aducând profituri uriaşe 
unor îndrăzneți în fruntea cărora găsim un tânăr editor 
liberal, Louis Hachette. 

Absolvent strălucit al Şcolii Normale, Hachette se ori- 
entează spre activitatea de editare începând cu 1826, pre- 
luând o afacere foarte modestă, pe atunci, „Librairie clas- 
sique et élémentaire“, de pe Rue Sarrazin nr. 12, la Paris. 
Intuiţia lui, genială, îl face să investească în elaborarea unor 
cărți de calitate superioară pentru învățământul primar, 
domeniu în care Franţa „se mulțumea cel mai adesea cu 
cărțuliile tradiționale ale literaturii de colportaj“. La adop- 
tarea legii Guizot, Hachette e pregătit şi, în 1835, primeşte 
o comandă fabuloasă: 500 000 de abecedare, 100 000 de 
cărți de citire, 40 000 de aritmetici de Vernier, 40 000 de 
geografii şi 40 000 de exemplare ale Istoriei Franței de Dna 
de Saint-Quen — un titlu pentru care cu trei ani înainte, 
foarte inspirat, răscumpărase drepturile de la un librar 
din Nancy, şi pe care editura Hachette avea să-l vândă, 
în jumătate de secol, în peste 2 276 000 exemplare, adică 
echivalentul, doar pentru acest titlu, a tot ce vânduse în 
aceeaşi perioadă Alexandre Dumas. 

În 1836, Louis Hachette, al cărui liberalism temperat 
corespunde perfect orientării monarhiei din Iulie, obţine 
râvnitul titlu de „Libraire de l'Université“ şi își sporește 
şi mai mult reputaţia publicând două periodice profesio- 
nale, Le Lycée şi Manuel général, le journal de l'instruction 
primaire. Curând, editura Hachette e admirată și invidi- 
ată pe întreg continentul“. 

Şi nu doar Hachette creează bestselleruri. Sub a III-a 
Republică, stabilitatea programei școlare, alfabetizarea 
şi şcolarizarea obligatorie favorizează tirajele mari, chiar 
foarte mari, ca acelea realizate de Mironneau cu Choix 
de lectures, cours élémentaire, cu peste 1 milion de exem- 
plare la începutul anilor 1930, Augé şi Petit cu Livre prépa- 
ratoire d'histoire de France, care va avea 111 ediţii, sau 
Larive şi Fleury cu Premiere année de grammaire, apă- 


rută la Armand Colin în 1871 şi care ajunge la 26 mili- 
oane de exemplare vândute în 1920. Între 1872 şi 1889, 
„într-o epocă în care batalioanele şcolare vor înregimenta 
în jur de 4,3 milioane de copii“, Armand Colin vinde, doar 
el, 50 de milioane de volume. 

În a doua jumătate a secolului XX, mai supraviețu- 
iesc manuale ce par făcute pentru veșnicie: istoria lite- 
raturii franceze „Lagarde et Michard“, de la editura Bor- 
das, care s-ar fi vândut în peste 20 milioane de exemplare 
între 1948 și 1990. Cât despre ghidurile gramaticale Bes- 
cherelle, acestea figurează în fruntea listei de bestselleruri 
din catalogul Hachette, urmate de Petit Larousse 2011 şi 
de ultimul op al nemuritoarei Katherine Pancol... 


A arăta bine 


Din cele mai vechi timpuri, omul a fost preocupat de 
hrana lui — ceea ce s-a tradus printr-o literatură imensă, 
cărți de reţete, manuale culinare, tratate gastronomice, 
povestiri gurmande sau bahice etc.: la începutul secolu- 
lui al XVI-lea, Gargantua al lui Rabelais va fi unul din pri- 
mele bestselleruri ale Renașterii, iar trei secole mai târ- 
ziu, în 1838, nemuritoarea capodoperă a lui Brillat-Sava- 
rin La Physiologie du goût (Fiziologia gustului) inaugu- 
rează faimoasa „Bibliotecă“ la 3,50 franci volumul a lui 
Charpentier, care avea să revoluționeze peisajul edito- 
rial francez. Omul s-a gândit întotdeauna la mâncare, dar 
numai de vreo jumătate de secol încoace se gândeşte să 
mai şi slăbească. 


Cultul corpului 
Căci pentru a rămâne sau a redeveni suplu, trebuie să 
fie întrunite condiţii destul de excepţionale. Mai întâi, 
trebuie ca bărbatul (sau femeia) în chestiune să trăiască 
într-o ţară destul de bogată pentru ca hrana să nu mai fie 
o problemă — sau mai curând pentru ca abuzul de hrană 
să apară ca problematic. Pe de altă parte, trebuie ca țara 
în chestiune să aibă pace, să fie cruţată de războaie şi 
crize. Când acestea apar, lumea are alte griji decât suple- 
tea: între 1963 şi 1965, asasinarea lui Kennedy răvăşeşte 
America şi influențează direct piața de carte: lucrările 
Președintelui, cele despre Preşedinte, despre moartea 
ori despre familia lui alungă de pe listele de bestselleruri 
opuri frivole ca ghidurile de ţinut regim, care totuși, cu 
câțiva ani înainte, îşi făceau intrarea cu surle şi trâmbiţe. 
În fine, trebuie ca acest cult al corpului, situat între nar- 
cisism şi higienism, să treacă înaintea altor considerente, 
mai ales religioase. Chiar dacă poate produce efecte ana- 
loage, austeritatea puritană — ce domină încă, în secolul 
al XIX-lea, cultura americană — se situează exact la anti- 
podul filozofiei existenţei care, începând cu anii 1960, o 
împinge pe gospodina occidentală să-și „supravegheze 
talia“, ori să vrea „să împace plăcerea și supleţea“. Şi deci să 
cumpere cărți care pretind că o învață cum să izbutească. 
În fapt, cultul corpului — un corp sănătos, bronzat și 
suplu, ca să pară mereu tânăr — invadează ziarele, pano- 
urile de afişaj şi marele ecran curând după Primul Război 
Mondial. Pentru a fi (fericit, satisfăcut de trupul tău, relaxat, 
într-un cuvânt, „modern“), trebuie să arăţi bine. lar pen- 
tru asta trebuie să urmezi o dietă pentru a-ţi controla gre- 
utatea. În Franţa, romanul lui Henri Béraud Le Martyre de 


126 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


lobese (Premiul Goncourt în 1922), un text pur și simplu de 
neconceput cu douăzeci de ani înainte, detaliază pătimirile 
unui obez, amorez (respins) într-o lume în care supleţea e 
normă, cât şi infernul dietelor: „O dată, grație metodelor 
unui medic care m-a supus la cazne a căror poveste v-ar 
îngrozi, am izbutit să slăbesc. Am fost atunci atât de fericit, 
încât am început să mă îngraş și mai rău. Să vă mai spun ce 
furios, ce disperat am fost? Când, într-o dimineață, docto- 
rul a venit să-și ia plata, a înțeles pe loc din privirile mele 
că eram în stare să-l ucid. [...] Oricum, de osânza aceea nu 
am scăpat, ba m-am ales cu încă un strat, adăugat peste ea“. 
La fel în Statele Unite, o anume Lulu Hunt Peters, medic la 
Los Angeles şi ex-obeză, are un succes considerabil cu Diet 
and Health, with the Key to the Calories (1918) care, între 
1922 şi 1926, rămâne an de an în fruntea listei de bestsel- 
leruri, şi se vinde în peste un milion de exemplare; autoa- 
rea își învaţă cititoarele să limiteze caloriile, o reală nou- 
tate în epocă, într-un stil familiar care a contat în succe- 
sul ei. Curând însă, alte subiecte vin să ocupe minţile: criza 
monetară, Marea Depresiune, ascensiunea mișcărilor poli- 
tice extremiste, apropierea războiului îndepărtează cititorii 
de cărțile cu acest subiect, iar Lulu Peters dispare din listele 
de bestselleruri în 1927 şi nu va avea urmași prea curând. 
În Franţa, literatura specializată care începe să apară în anii 
1930, cu lucrările doctorilor Mathieu, Comment la cure de 
Bride-les-Bains fait maigrir les obèses, Lonjon-Reynaud, 
Maigrir par l€lectricite sau Latour, Comment maigrir, se 
situează într-un registru exclusiv medical și nu pretinde 
să intereseze masele. Acest gen literar se stinge de altfel în 
anii 1940: nimeni nu are grija regimului alimentar într-o 
perioadă de lipsuri. Şi, vreme de douăzeci de ani, nu mai 
găsim nici o carte de acest fel printre succesele de librărie, 
nici în Europa, nici în America. 


Breviarul supleţii 

În Statele Unite, anii 1960 încep cu semne proaste. În 
1961, doctorul Hermann Taller, un obstetrician de ori- 
gine română, publică la editura Simon & Schuster lucra- 
rea Calories Dont Count, care spune exact ce vor să 
audă mâncăii doritori de supleţe: contrar teoriei susți- 
nute de Lulu Peters, caloriile nu trebuie limitate; mai 
mult, nici cantităţile nu contează, ci doar menţinerea 
unui anume echilibru fiziologic, pus în pericol, afirmă 
autorul, de excesul de acid piruvic. Într-un cuvânt, 
putem mânca orice și oricât dorim, dacă știm să ocolim 
pericolul — contra căruia doctorul Taller oferă hapuri 
fabricate după o reţetă proprie. Una peste alta, nimic 
mai simplu, e destul să plăteşti. Cartea este un mare suc- 
ces: de pe locul opt pe lista celor mai bine vândute cărți 
în 1961, ajunge pe primul loc în anul următor. Şi rămâne 
acolo până când autorul ajunge în faţa justiției: în 1967, 
e condamnat pentru escrocherie, reţeta lui dovedindu- 
se apă de ploaie. Între timp, vânduse două milioane de 
cărți (şi nu se câte milioane de pilule magice). Cu trei ani 
înaintea lui Taller, deja, un anume doctor Jarvis vânduse 
peste un milion de exemplare din opul său, Folk Mede- 
cine: A Vermont Doctor's Guide to Good Health (1958). 
Prezentând oţetul de cidru și mierea naturală ca niște 
panacee, cartea a fost denunţată de nutriționiştii epocii 
ca o poveste de adormit copii, şi de ministrul sănătăţii, 
Arthur S. Flemming ca „un non-sens medical“. 


Nimic din toate astea nu împiedică însă cultul corpu- 
lui să prospere. În 1968, trei cărți despre regimuri alimen- 
tare ajung în topul celor mai mari succese de librărie, şi în 
special Weight Watchers Cook Book de Jean Nidetch, pri- 
mul dintr-un lung şir de bestselleruri. Din anii 1970, fluxul 
devine constant, lucrările se înmulţesc, confirmând vita- 
litatea cultului și apetitul adepților. În acest val enorm și 
continuu, câteva titluri ies în evidenţă, ca Diet Revolution 
a doctorului Atkins (1972), sau extravaganta Beverly Hills 
Diet de Judy Mazel (1981). În vârstă, pe atunci, de treizeci 
şi şapte de ani, această fostă secretară îşi fracturase picio- 
rul la schi şi, profitând de șederea forțată în spital, se infor- 
mase în legătură cu nutriția — ea însăși trebuind să piardă 
câteva (zeci de) kilograme. După câteva luni, îşi formulează 
propria teorie despre digestie şi enzime, pe baza căreia lan- 
sează un regim (în şase săptămâni), înființează o clinică (la 
Beverly Hills, unde primeşte candidaţi la dietă aleşi pe sprân- 
ceană, ca Linda Gray, interpreta lui Sue Helen din serialul 
Dallas), şi publică o carte. Beverly Hills Diet devine imediat 
un „fenomen editorial“, în ciuda opiniilor mai mult decât 
rezervate ale specialiştilor, ba chiar cu ajutorul lor: orice 
reclamă e bine venită! Mai recent, o altă expertă autopro- 
clamată, Suzanne Somers, blonda planturoasă din Ameri- 
can Graffiti, fostă actriță de seriale TV reconvertită în mare 
preoteasă a corpului, a publicat un număr de optsprezece 
lucrări, dintre care opt au figurat pe lista ziarului New York 
Times, de pildă Eat Great, Loose Weight în 1997, sau Eat, 
Cheat and Melt the Fat Away în 2001. Se mai pot cita, în 
același gen, The South Beach Diet (zis şi „regim Miami“) a 
doctorului Agatston, locul al doilea în topurile din Statele 
Unite (în 2003 şi 2004), sau Sugar Busters (1998) de Leigh- 
ton Steward, bestseller surpriză, difuzat iniţial de o mică 
editură din Louisiana care, prin sistemul „de la om la om“, 
vinde 165 000 de exemplare într-un an, și preluat apoi de 
Ballantine Books, care va vinde două milioane. 

În Franţa, cunoaştem același gen de miracole. În 1986, 
Michel Montignac, fost cadru de conducere cu probleme 
de greutate, publică pe speze de autor Comment maigrir 
en faisant des repas dafjaires. Cartea, asigură situl lui 
oficial, se vinde în peste 500 000 de exemplare. În anul 
următor, Je mange donc je maigris, un program cu ade- 
vărat ispititor în care îşi expune metoda în fața marelui 
public, s-ar fi vândut în 16 milioane de exemplare, în vreo 
patruzeci de țări. 

O aventură similară trăiește, între anii 1970 şi înce- 
putul noului secol, un alt guru al supleţii, doctorul Pierre 
Dukan, creatorul regimului hiperproteinizat care îi poartă 
numele. Prima lui carte, La Cellulite en question (publicată 
în 1971, în mod bizar, de editura La Table ronde), are un 
succes limitat, la fel şi al doilea său op, Maigrir, larme abso- 
lue, apărut în 1978. În anii următori, Dukan este un autor 
prolific, dar nu prea citit. În anul 2000, miracol: Je ne sais 
pas maigrir demarează slab, apoi, în sfârşit, dintr-o dată, 
fără să ştie nimeni de ce, maioneza se leagă. Lăudată de 
celebrități şi de media entuziastă, moda regimului Dukan 
face să se vândă 3 milioane de exemplare în Franța, plus 
între 10 şi 20 de milioane în lume — o dată în plus, filonul 
se dovedeşte inepuizabil, la fel ca dorinţa de-a arăta bine. 

Traducere de Emanoil MARCU 
* În pregătire la Editura HUMANITAS 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 127 


Aleksandr 
Veprev (Rusia) 


S-a născut la 2 mai 1960 în orașul Kirov 
(Viatka), la baștina lui Piotr Ceaikovski, 
Feodor Șaleapin, Aleksandr Grin, Nikolai 
Zaboloţki. Mai mulţi ani a locuit în Ijevsk, 
în prezent fiind stabilit la Soci. 

Prima carte a publicat-o în 1990, abia 
peste mai mulți ani editând alte cinci vo- 
lume de poezie. Este laureatul premiului 
„A. S. Griboedov”, al concursului anual de 
poezie „Catrenul de aur”, al premiului re- 
vistei „Deti Ra” ș. a. 


MOSCOW 
_ INTERNATIONAL 
ROOK FAIR 


`Ñ 


VARĂ 


Fluturii se transformă în flori. 
Florile — în fluturi. 

Pământul devine cer... 

Cerul ajunge pământ. 

Eu văd: 

cerul verde luminos 

se aşterne peste pământul albastru... 
Astfel începe marea. 


PESCUIT 


„„„Aici la joncţiunea a două stihii cerul şi marea 
pe spărgătorul de valuri stătea undițarul. 

Avea chipul întunecat, bronzat de soare, 
îmbrăcat într-o cămașă de vară lipită de trup, 


pe cap cu o pălărie de pai ce semăna cu o strachină... 


privea în mare. Aştepta peştele său. 

Aştepta, cum ar aştepta o minune obişnuită. 

Şi se întâmplă! Pluta undiţei dispăru în apă. 

Hop! Pescarul trase!!! Undiţa zbură spre cer... 

Din apă, prinsă de cârlig, însângerată, rănită 

spre nori zbură o barabulă solară... 

— Ce ţi-ar trebui, bătrâne? — urla ea 

neauzit. — Ce vrei de la mine?... — 

tipa ea tăcând. Dar pescarul 

nu auzea tăcerea. El se bucura oarecum animalic 
de noroc. De prada sa. Mâinile îi tremurau, 

părea cuprins de friguri... 

Aici, la joncţiunea celor două stihii, cerul şi marea, 
nu se auzea decât scânteierea solzilor ca nişte aripi 
celeste, 

plescăitul apei învolburate de briză 

şi uşoara şfichiuire a firului de plastic al undiţei... 
Astea predispuneau la un şir de gânduri 

despre complicata şi deloc uşoara noastră viaţă, 
care de fapt e cu mult mai simplă decât pare: Hop! 
Undiţa zvâcneşte spre bolta cerească! 

Pescuitul e tot mai spornic... 


CÂNTECUL DE AUR 
AL PESCĂRIŢEI 


În marea albastră există un râu de aur. 

În râul de aur viețuiesc peşti de aur, 

acolo meduze perlate plutesc... Pe steiuri de-adânc 
cresc oglindoase, argintii vegetații. 


Râul de aur curge chiar prin centrul mării. 
Pescarul ce şi-a-ndreptat goeleta 

pe curgerea de aur a râului — va fi fericit, 
având pescuit nespus de bogat! 


Dar de departe, de pe țărm de smarald, 

cel ce pluteşte pe albia de aur 

nu pare decât un mic lemn ars 

în focul pe sfârșite al apusului chihlimbariu... 


în marea albastră există râul de aur, 

peşti de aur şi meduze perlate, 

însă nimic nu-i mai scump decât sprintena goeletă 
ce găseşte neapărat calea de-ntoarcere la țărm. 


PLATANUL 


Un lanţ de aur legat de-acel stejar... 
A. Puşkin 


În curtea casei în care îmi închiriez apartamentul 
creşte un arbore uriaş. 

Se numeşte platan. În fiece dimineață 

măturătorul scutură de pe crengi frunzele galbene. 
Pe ramificații groase stau tarabe de lemn, 
scrânciobul pentru copii, groapa cu nisip 

şi gardul din fier forjat... 

În groapa cu nisip copiii construiesc castele de nisip, 
se joacă cu maşinuţe, 


128 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


zburdă prin rămuriş, de parcă ar zbura nişte îngeri. 
Hrănesc porumbeii, sar şotronul... 

Pe scurt, îşi fac de cap în platan — 

din câte se vede, le place mult în marele arbore. 
Imaginaţi-vă: scrânciob, groapă cu nisip, 

tobogane de plastic. 

De ramuri spânzură balcoane, pervazuri de ferestre 
şi chiar cele patru scări ale blocului de locuit vecin... 
Pe banca din curte stau gospodinele, 

apoi se adună pe creanga cea mai de jos, 

să mai sporovăiască de una, de alta. Să zicem, despre 
Tania, — 

aceasta, urcând din nou pe craca cea mai înaltă, 

se sărută cu un bărbat necunoscut ce poartă chipiu 
cu cozorocul lung... 

Dacă priveşti spre copac prin geamul casei vecine, 
vei vedea că în el se află şi gemulețul meu. Aşadar, 
iată-mă în pătratul ferestruicii bându-mi cafeaua de 
dimineaţă, 

după care voi ieşi, fireşte, la o plimbare prin arbore — 
pe crengile acestuia cresc copăcei, 

se află tarabe de lemn, 

scrânciobul copiilor şi groapa cu nisip... 

Şi doi palmieri nu prea mari. 

Nimeni nu ştie 

cum de-au nimerit ei acolo 

şi nici nu este clar ce ar fi putut spune profesorul 


Ioffe... 


PRIN PEISAJ SUBTROPICAL 


1. Maimuta 

Nu-mi mai simt corpul, pentru că 

temperatura aerului este egală 

cu temperatura corpului meu. 

Încerc senzația că m-am şi dizolvat 

în acest peisaj subtropical. 

Palmierii, chiparoşii, magnoliile 

au devenit componentele corpului meu... 

Chiar şi marea e deja unul din organele mele — 
un imens ochi atoatevăzător, 

privind în adâncimile cosmice... 

Eu simt ceea ce simt palmierii: camerops, washingto- 
nia, theophrasti... 

Şi nu pot să nu povestesc despre aceasta, precum 
maimuța 

plimbată în lesă de stăpânul ei. 


2. Musca 

Musca desenează ceva în aer, 

conturând figuri ce seamănă hieroglifelor... 
Ştiu că ea îmi spune ceva, 

însă nu pot înțelege ce anume... 

Eu locuiesc de unul singur într-o odăiță cu vederea 
spre mare. 

Deja de trei luni şi tot atâţia ani... 

Am început să înţeleg nu doar marea, 

ci şi muştele ce-mi vin atât de rar 

pe ospeţe... 


SUDUL CHIPAROȘILOR 


În capul meu trăiește o pasăre. 

Dimineaţa, de cum se trezeşte, prinde a trilui... 
Când ies în stradă, pasărea îmi iese din cap 

şi se stă pe pălărie, 

continuându-și minunatele triluri... 

Posibil, dânsa crede că obişnuitul meu cap 

nu ar fi decât un chiparos nu prea mare, rotat. 

Dar asta nu e deloc important pentru pasăre. 

Este important ca ea să trăiască în capul meu de chi- 
paros, 

pentru ca dimineţile să răsune din el triluri de chipa- 
ros... 


PASĂREA APTERĂ 


Prin rămurişul unui arbore sudic 

umblă-sărind o pisică. La început am crezut 

că aceasta ar fi o mică maimuţică. 

Sau o maimuţă-mutant... 

Sau doar mi s-a părut. 

Deoarece câte şi mai multe se pot întâmpla 

în această climă subtropicală, unde pur şi simplu 
pământul 

îți luminează sub picioare, 

însă iarna pe-aici înfloresc mimozele. 

Iar aborigenii nu văd ce vede cel venit de departe... 
Dânşii nu văd nici măcar marea care 

le stă mereu sub nas ca o imensă azimă... 

Deci, ce să mai spui despre o pisică ce locuieşte în 
copaci 

şi-şi tot toarce cântecelele de maimuţică? 

Nopțile însă pisica zboară. 

Trece de pe o creangă pe alta precum o pasăre 
fără de aripi... 


CU FAȚA ÎN Jos... 


Dublu poem în vers liber 


1. Norul 

Norul se tot roteşte peste creştetul meu, 
undeva în apa sinilie a cerului... 

Se rotește, învârtejeşte-ntr-o parte şi-n alta, 
încât ar putea să cadă! 

Şi va cădea cu faţa în jos, 

zdrelindu-și faţa. 

Pe bulevardul ud, precum un boschetar beat, 
norul va sta cu fața la pământ! 

Dar e posibil ca el să nu cadă 

exact cu faţa în jos. 

Încât posibil să-şi păstreze faţa neatinsă, 
coborând scările dintre stânci în oraşul balnear — 
ajungând exact pe pervazul geamului meu... 


2. De sine stătător 
Chiar în lipsa sensului, gândul — gând rămâne. 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 129 


El există fără cuvinte. 

Există fără litere, fără silabe, 

chiar fără virgule. 

Este imposibil să poţi compune ori desena gândul, 
chiar dacă gândul trăieşte de sine stătător, 
prezent în cuvinte, 

culori, mişcări, până şi în buzunarele 
pantalonilor tăi cam şifonați.. 

În zâmbetul iubitei care nu există — 
bineînțeles, zâmbetul e prezent... 

Gândul există în tot ce se vede de jur-împrejur, 
precum în soare raza de soare, 

iar de se va-ntâmpla ca să lipsească gândul, — 
tocmai aceasta va şi însemna gând. 


CAVADRATO-CIUCIU 


Dincolo de geam e cerul pătrat. Marea pătrată. 
Acoperişuri pătrate, arbori pătraţi... 

Zboară pescăruşi pătrați, fâlfâind din aripi pătrate. 
Pe alei pătrate sar ciudate arătări de 
cvadrato-ciuciu multiplicate... 

Chiar dacă cerul și marea au formă arcată-semicerc. 
Sau convexă-rotundă... (Rotundo-convexă.) 

Însă în pătratul geamului 

cerul e pătrat, marea aşijderea. 

Zilele ploioase — şi ele-s gri-pătrate. 

Pe alei pătrate sar ciudate arătări de 
cvadrato-ciuciu multiplicate... 

Şi doar vaza de pe masa pătrată — triunghiulară e. 
În ea se află o pară coaptă cvadrato-rotundă, 
semănând cu capul meu cvadrato-rotund, 
reflectat în luciul vazei triunghiulare... 

În timp ce pe alei pătrate sar ciudate arătări de 
cvadrato-ciuciu multiplicate... 


PLOAIE ÎN PLOAIE 


În dimineaţa asta totu-i ploios. Ploios şi cerul. 

Şi întâmplătoarea mică rază de soare. 

Şi geamul de septembrie. Și paharul de pe pervazul 
lui. 

Şi cafeaua rece din pahar. 


În această dimineață umedă-ceţoasă totu-i ploios. 
Chiar ploaie de după geam. 

Ploaie în ploaie. Strop în strop. 

Gemuleţ în fereastră, 

şi scrânciobul — într-un scrânciob uitat... 


ULEIUL CERESC 


Dimineaţa îmi place să mănânc salată dreasă 
cu untdelemn, deoarece 

luminează soarele. 

Seara îmi place salata 

cu maioneză, deoarece 

soarele nu luminează. 

Într-o seară însă am dres salata 


cu untdelemn. 

Mâncam cu plăcere, părându-mi-se că 

în fiece feliuță 

de roşii tăiate subțire, 

în bucățele de castravete, pătrunjel — luminează soa- 
rele! 

Mi se părea că de la salata mea 

împrejurimile devin mai luminoase, 

fiindcă în salată luminează soarele 

dres cu untdelemn! 

După cină am decis să urc 

pe casa mea înaltă — de sus 

să ud împrejurimile cu untdelemn, 

pentru ca seara trecătorii să vadă în fiece frunzuliță, 
floricea şi chiar pe asfalt — soarele! 

Pentru ca în orașul nostru să se facă mai luminos... 
— Priviţi, oameni, de jur-împrejur e soare! 

Peste voi se prelinge luminosul untdelemn celest! — 
Însă din partea concetăţenilor mei în cel mai bun caz 
aş auzi: 

— Idiotule! De ce ne murdăreşti tu cu nu se ştie ce 
pacoste?! — 


Posibil, din acest motiv serile 
eu prefer salata cu maioneză... 


INSPIRAŢIA 


Soţia plecase... 
Şi începuse să mă viziteze inspiraţia! 
Inspirația venea prin geam, 
stătea pe pervaz, bălăbănind din picioruşe... 
Era într-o fustiță albastră cu horboţică ajurată... 
Inspirația venea prin perete, 
se arata parcă de nicăieri, 
pentru că inspiraţia poate străbate 
prin toate ale lumii, 
în caz că are nevoie de așa ceva... 
Să plece nicăieri, să vină de neunde. 
Nu vine numai atunci când soţia se află în biroul 
meu, 
pentru că soţia ocupă întregul spaţiu 
al apartamentului nostru... 
Fiindcă soţia mea e multă de tot... 
Încât inspiraţia nici nu are unde se aşeza: 
nici tu pe scaun, nici tu pe divan, 
nici măcar să poată aştepta în hol... 
Chiar dacă în biroul meu nu e niciun divan. 
Cu atât mai mult, nici holul nu există... 
Aşa și trăiesc: 
ba vine soţia, ba pleacă inspiraţia... 
M-am obişnuit! Pleacă soţia — vine inspiraţia! 
Dar dacă odată soţia ar pleca definitiv 
din casa noastră — 
am impresia că inspiraţia va pleca 
împreună cu dânsa... 
Traducere de Leo BUTNARU 


130 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


Isidore Isou, botoşeneanul 
împarizienit și nastruşnic (III) 


Foiletonulstraducțional cu Isidore Isou continuă. De data 
aceasta, ne vom ocupa cu romanul său de peste patru sute 
de pagini, Agregation dun Nom et d'un Messie (Cumularea 
unui Nume-şi-a statutului de Mesia), apărut , valeat 1947, 
în prestigioasa colecție «NRF» a nu mai puțin faimoasei 
Edituri Gallimard. In 1947, adicătelea între Du Dialogue 
interieur al lui Mihai Sora, publicat cu un an înainte, şi cio- 
ranianul Precis de decomposition, ivit, acesta, văleat 1949. 

Roman-eseu cel mai adesea. Autoficţional cît încape, 
naratorul său aviîndu-se ca personaj-ţintă pe el însuși, 
numele ambilor nefiind altul decit...Isou. Poate și -- de ce 
nu? -- Bildungsroman, povestitură a formării unui caracter, 
grație culturii, traumatismelor societale şi variilor experieri 
istoriale. Istoria unui tînăr care pleacă din Botoşani, ajunge 
la Bucureşti, iar apoi, precum Catinca din Adorabila român- 
cuță, pe malurile Senei, samarizat cu ambiția gigantescă a 
reușitei titaneşti. Chitit să-şi facă un Nume, dar laic, mun- 
dan, nu impronunțabil ca IHVH, tetragramatonul Adonai, 
şi să-l agregheze unui statut mesianic, unui job de salvator 
al artei, culturii şi civilizaţiei postbelice. Vaste entreprise, 
messieurs les lecteurs, eh ouil... 

În cele ce urmează am transpus cîteva secvenţe ce ni 
s-au parut baziale din opul isouan încă needitat în Româ- 
nia (dar nici reeditat la Gallimard, sau în altă parte, însă 
disponibil, datorită Internetului, la buchiniști, mereu pose- 
sori de rarități). 

Intertitlurile cu majuscule ne aparțin: 


ISOU, CHITIT SĂ AJUNGĂ, INTRE 


ALTELE; CEL PUȚIN LA FEL 
DE MARE CAT BAUDELAIRE 


(Paginile 155-158) 
Voi privi acest capitol drept un tratat despre ambiția reușită 
(ce nu posedă semnificaţie decât în al doilea termen al său). 


Munca mea era nebunească și minuțioasă, aşa cum ai 
demonta și remonta un ceasornic. Mă sculam la cinci dimi- 
neața. După masa de prânz, dormeam, groaznic de ostenit, 
ca atunci când lucrezi. Apoi, din nou, fără oprire, hărni- 
cia mecanică. Seara ieșeam pe bulevard la agăţat fete. Une- 
ori ne pupam, alteori făceam dragoste, spre a mă descărca 
de cărți şi de idei, pentru ca mângâierile să scuture muci- 
gaiul zgârietor adunat pe creier asemeni leprei. Dormeam 
aproape mereu acasă, pentru ca noaptea, dacă o idee îmi 
trimetea vreun drăcuşor cu un comision urgent, să pot fi 
prezent şi să-l întâmpin cu grăbire, sărind din pat pentru 
a nota ce-mi dictează, nici să nu uit comanda. Si toate-mi 
veneau grămadă, o mie de trăsnete în cap, din toate direc- 
tiile, pene îmi scrijeleau furtunatec țeasta, o mie de indul- 
genţe pentru păcate uitate. 

(...) Îmi schimbam continuu poziţia pentru a-mi ocroti 
coastele de osteneală. Așa cum schimbi combatanții din 
prima linie a frontului înlocuindu-i cu rezerve. Dar îmi 
schimbam uneltele tocmai pentru a putea să mă sculptez 
mai bine acolo, printre cărţi şi caiete. 

Trebuia să mă cultiv totalmente, trebuia să-mi umplu 
cu pietre gura devenită rîșniță şi să le sfărâm, pentru ca 
făina lor să mă hrănească, pentru ca pe pasta lor devenită 
pergament să pot scrie. 

Ce mă îndrepta către cărţile altora era utilitatea, dorința 
analogiei dar şi nevoia de a-mi extinde proprietatea. 

Nu trăgeam folos pentru opera mea decât în clipa când 
mă detașam; dar, din dorinţa de a crea o nouă noţiune de 
profitor, priveam acele opere ca şi cum ar fi fost ale mele. 
Cred că această exploatare crea o cultură mai mult decât 
dezinteresul. Mă atașam de aceste valori precum de bogă- 
ţia altora ce, singură, putea să mă conducă spre proprieta- 
tea mea. Utilitatea aceasta mă ducea, printr-un acelaşi gest, 
până la contrariul său ce este momentul inutilității. Era o 
vreme când învăţam pe de rost câte coloane posedă tem- 
plul de la Karnak, sub ce rege se construiseră marile monu- 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 131 


mente asiriene şi care era stilul porțelanurilor dinastiei 
Ming. Cărţi groase mă orientau, ca niște lămpi, de la Tut- 
mes I până la Max Liebermann. Ediţii complete (din Plotin, 
din Platon), pe care le citeam în ascuns ca să nu vină să mi 
le ia înapoi. Străbăteam fiecare carte ca pe o junglă de lipi- 
tori. Cedam câte puţin din vene la fiecare pagină, fiecare 
carte mă însângera și mă pasa alteia, ca să mă guste toate, 
cu toți aceşti dinți de vampir pe gâtul. pe piciore; iar eu, o 
unică barcă pentru o mie de înecaţi; fiecare in-folio voia să 
se salveze din această mare de praf în care se scufunda și 
toate astea mă răsturnau şi mă trăgeau la fund. Lumânări, 
mii, mii si creierul meu ajuns catedrală. 

Pe 24 aprilie 1942, piesa mea (a treia deja) îşi câştigă 
dintr-o dată adevărata semnificaţie. O idee de transfor- 
mare a teatrului. Urma să o schimb completamente, să-mi 
ard celelalte două piese mai vechi, căci îngerul, găsind acest 
loc de elecțiune foarte strategic pentru fortificarea sa, cerea 
modificări utile. 

Seara, aprofundându-mi descoperirea, găsesc o lege 
estetică fundamentală. Pe 25 mai, ideea romanului se insta- 
lează la masa-mi, mă cheamă cu porecle ironice și apoi mă 
pălmuiește şi mă dă peste cap. O, asta nu! Rămân înspăi- 
mântat, şi-a pus ea genunchiul pe pieptu-mi, gata să mă 
scalpeze. Urlu, ţipătul meu o zăpăcește şi o ţin captivă în 
mână ca pe un fluture. 

Nu găsesc în roman decât trei cu care mă pot compara: 
Dostoievski, Proust, James Jozce. In noaptea de 3 septem- 
brie, estetica mea ajunge nelimitată, printr-o distrugere 
tumultuoasă a închisorii sale. 

Si, în după-amiaza zilei de 26 septembrie, îmi dau seama 
că teatrul meu va trebui să-i reprezinte pe Racine, Eschil, 
Shaw, Pirandello, Ibsen; nu ştiu dacă toţi împreună alcătu- 
iesc, în teatru, pe Isou. 

Trei zile mai târziu, tot scotocind, frămînt virtualită- 
tile ce trebuie să mă conducă la a doua și la o a treia piesă. 
Pentru a treia, trebuia deja să construiesc un teatru special, 
aşa cum îşi clădise Wagner propria sa operă, după proiecte 
noi, la Bayreuth. 

Apoi, avansez către estetica mea. Jurnalu-mi e o fugă 
cu nume, precum o mie de furnici pe un cașcaval: Blue- 
cher, Souriau, Vollkelt, Max Dessoir, Benedetoo Croce, 
Ruskin, Fechner, Lipps, Semper, Grosse,Utilz, Hartlaub. 
Pe unii îi citeam, despre alții consultam lucrări de popula- 
rizare. Ştiam deja atunci de ce voi fi şi cel mai mare esteti- 
cian al timpului meu. 

Si, apoi, revin la poezie şi, în 5 octombrie, îi descoper 
importanța, îmi dau seama de ce voi ajunge în poezie CEL 
PUȚIN LA FEL DE MARE CA BAUDELAIRE, dacă schim- 
barea muzicii, pe care o încerc eu cu ea, nu se justifică în 
practică. Fiindcă atunci voi fi fără comparaţie (...). 

Estetica lui Geiger mă conduce la filozofie. Citeam Spen- 
gler, Bergson, Husserl, Dilthey; începeam să-mi încropesc 
sistemul, dar ştiam că-mi trebuie nucleul strălucitor ce 
diferenţiază pe Socrate-Platon de sofişti şi îl face maestru 
al tuturor Aristoţilor, Xenophonilor, Plotinilor, Aquinaţilor 
şi al turor Sfîntaugustinilor. Era vorba de a găsi izvorul for- 
midabil ce face din Descartes maestrul tuturor Spinozilor, 
Leibnizilor, Malebranchilor, să descoper o sămînţă asemeni 
celeia de-l zămislește pe Kant, statuă pentru toţi trecăto- 
rii unor Schopenhauer, Hegel, Fichte, Nietzsche, precum 
un scrin ce-i stăpîn pe toate sertarele de el conținute, lui 


revenindu-i dreptul de a le deschide sau de a le lăsa închise, 
chestiune de răbdare sau de lipsă de timp. 

Un Bergson, un Heidegger, un Jaspers nu mă conți- 
neau, fiindcă erau filosofi ai unui sfîrşit, aceşti scolastici- 
eni ce epuizau valori, aşa cum anumiţi oameni, de sete, își 
presează saliva în gură, încercînd să-şi astimpere suferința 
printr-un paliativ. 

De-abia în martie 1944 mi-am găsit forța, şi am avut 
dureri de cap, mă culcam şi mă sculam ca să fac cîțiva paşi, 
mi-era teamă să nu mă ţicnesc, ştiind că, de la Descartes 
încoace, lumea nu va fi avut un filosof mai mare decît Isou. 
Intelegeam şi de ce încep o nouă filosofie a culturii unde 
Hegel, Spengler, fenomenologii îmi păreau copii ce trebu- 
iau bătuți la fund pentru prăştiile lor de pitici caraghioși, 
de vreme ce nu pot folosi mitraliere şi masacra definitiv. 

Tot aici se situează și o descoperirea despre care mi-i 
teamă să vorbesc, pe care o voi lăsa postumităţii. De-ar 
cunoaşte-o, lumea m-ar ucide. Prefer să o spun la sfîrşi- 
tul vieții, cînd îmi voi putea duce moartea asemenea mel- 
cului, cînd voi putea intra în lume ca într-un animal ce mă 
va înghiţi, fără frică, prea tirziu pentru a-mi înghiți ouăle 
deja depuse în altă parte. 


ISOU, NOUL ROUSSEAU 

(Paginile 159-160) 

Dacă iei în considerare fenomenul cultural contemporan, 
eşti nevoit să constaţi că asistăm, în zilele noastre, la epu- 
izarea resurselor ce au oferit nutriment cîtorva secole de 
confecțiuni spirituale. Sfîrşitul moştenirii romantice, dară, 
aşa cum vom fi măsurat altădată sfîrşitul sistemului clasic. 

Iar cineva vine să înceapă un nou period. 

După unele predicaţiuni ce amestecă trecut cu viitor 
(iscate de oameni ce presimt deja nevoia altor forme, fără 
a şti să destrame obișnuințele), vine împlinitorul. La moar- 
tea clasicismului, după La Rochefoucauld și Voltaire, după 
Damele superficiale şi diletantul Diderot, iată-l pe cel ce 
realizează. 

Se numește Jean-Jacques Rousseau şi va fi un creator 
în orice domeniu care-l interesează. 

In roman sau în muzică, în filosofie sau în morală, în stil 
sau în politichie, manifestările lui Rousseau îmbrățișează 
tot, el fiind simbolul unei eflorescențe ce înglobează și pe 
Chateaubriand, și pe Rilke, şi pe Kant, şi pe Bergson, şi pe 
Marx, şi pe James Joyce. 

Întreg romantismul îşi va preleva elementele din opera 
sa pentru a le dezvolta şi realiza. El a găsit matrici în care 
ceilalţi vor veni să detalieze și să instaleze firme. 

Înflorirea ce a sleit virtualitățile lui Rousseau se află azi 
în lichidare. Ultimii filosofi sau scriitori nu au făcut decît să 
împrăștie restul insignifiant lăsat la dispoziţia lor de înaintași. 

Aceeași senzație o resimțim azi peste tot: treburi refă- 
cute, treburi deja văzute. Ghicim ideile şi ai deja un joc amu- 
zant, confundat cu inteligenţa critică, ce exige aceleaşi tru- 
curi filosofilor, aceleași metafore poeţilor. 

Trebuie constatat legitimamente că ne îndreptăm către 
apariția acestui alt Rousseau. El a fost profetizat, presim- 
tit, cerut de ultimii romantici (îi citez la întimplare: Nietzs- 
che, Thibaudet, Gide, Eluard, Ramazov), deoarece fiecare, 
în textulele sale, reține impresia că impune nuanţe minime 
ce vor fi îmbrățişate şi depășite formidabilmente într-o cre- 
ație gigantescă. 


132 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


Acum, ca și altădată, soseşte acest alt Rousseau, împli- 
nitorul. Dacă are curajul să spună: «Eu sunt acela!», însem- 
nează că e conștient de amploarea realizării sale, pusă în 
analogie cu a precursorilor săi, conştient şi de nutrimentul 
ce va şti să-l ofere unei întregi faze culturale. 

În pofida tuturor rîsetelor batjocoritoare, cel de va 
schimba temeliile absolute ale perspectivelor noastre spre 
a le îndrepta către alte ţinte și alte căutări se numeşte Isidore 
Isou. El scrie aceste rînduri acum, mizgileşte aceste propu- 
neri pentru viitor. 

Recitesc ce tocmai am terminat de scris. Rindurile aces- 
tea posedă ceva precum seriozitatea şi suficiența unui nebun. 
Fraze ce pot fi curioase ca document, dar atit de incredibile 
că autorul lor va fi sfătuit se se îngrijească la un medic, nu 
să vadă un critic literar. Dar cum sa procedez în cazul cînd 
ceea ce spun e just fără ca să o pot demonstra în clipa de față. 

Voi pleca în Franța, fiindcă, în provincia noastră mun- 
dană, mediocritatea nu acceptă decît să imite. Conştientă 
de micimea sa, îi e teamă să-şi impună legile, obligindu-şi 
cultura să fie servilă şi imitatoare prin inseşi limitele sale. 


0 MOSTRĂ DE FRAZARE IN 
FRANCEZA A LUI ISIDORE ISOU 


(Pagina 165) 
Sans discours, je (Isidore Isou) tiens, dans mes mains, mes 
couilles pour une procréation non entamée. 


ISOU:STALIN — STENDHAL:NAPOLEON 
(Paginile 337-339) 

Cred în URSS pentru că este singura lume ce crede în feri- 
cirea omenească, terestră, la îndemiîna vieții noastre, şi care 
se bate rigurozamente cu planuri cincinale stabilite pen- 
tru realizarea ei. 

E unica lume care a întocmit planuri, pe termene fixe, 
pentru fericirea de pe acest pământ, e unicul concurent de 
pe pistă ce are şansă să ajungă din urmă pe omul fericit. 

Şi apoi, agregarea aceasta lentă, magnifică. La finea 
cuvîntărilor, editorul a notat aclamaţiunile mulțimii, care 
cu timpul se schimbă, «Bravo, tovarăşe Stalin!» făcând loc 
la «Trăiască tovarășul Stalin!» ce, la rîndul său, se trans- 
formă în «Trăiască Stalin!». Este înalțat prin comparaţie 
cu alți creatori, ce îi oferă, prin analogie, o soliditate per- 
fectă, de reuşit viu. Lucrul acesta face să i se graveze Numele 
— simplu, Numele său — deasupra valorilor terestre, prin- 
tre valorile nemuritoare. Faţă cu genul romantic al maes- 
trului impunîndu-se discipolilor, el, modestul Iosif Visari- 
onovici, omul, foarte simplul chip surizînd, fără sofistică- 
reli, de fiecare zi, cioplindu-și Numele, marmură închisă, 
dură pentru posteritate: Stalin. 

«De ce aţi scris eseul de mai sus, eseu de propagandă?» 

«De propagandă pentru cine? E propagandă pentru mine, 
bătrîne; e propagandă pentru sistemul meu.» 

Stendhal l-a recreat pe Napoleon. L-a introdus într- 
o cultură. Spunem azi Napoleon și Stendhal, căci întîiul 
pare un tip plăsmuit de al doilea. Arivistul Julien Sorel avea 
nevoie de Corsicanul ce se prăbuşte la sfîrşit și care există 
realmente. Pentru a-și lega ficțiunea de o realitate vizibilă, 
zdrobitoare, Isou reuşitul are nevoie de Stalin pentru car- 
tea sa, căci reprezintă, perfect, ceea ce nici un altul nu-şi 
îngăduie să pară. Această agregare a unui nucleu, pentru 


crearea unui nume, și a unui om (politic) perfect şi reușit. 
Edificare cauzată de impresia că am găsit singura matrice 
unde un atare chip ar putea fi intercalat. Impresia de coin- 
cidență. Stalin, ideal pentru o lume politică, nu are cores- 
pondent cultural: e pur de orice atingere. Ce legătura poate 
exista între suprarealişti, existenţialişti, ce formează ultima 
frază spirituală, înaintea unui nou clasicism, şi acest băr- 
bat ce pare să posede dimensiuni pentru o altă categorie 
culturală. Acolo, unde Napoleonii, Troțkii, Saints-Juştii, 
Hitlerii nu vor mai avea curs. Căci, integrați, asimilați, vom 
cunoaşte deja ceva mai bun: stalinitatea. Ce legătură între 
Stalin şi așa-zisa literatură sau filosofie sovietică şi comu- 
nistă occidentalizată, atît de inferioară exemplului? Ehrem- 
burgii cu rateurile lor puţind a modernism parizian sau 
comuniştii lor din necesitate exterioară, la fel de existenți- 
alişti ca si alții; Seifulinele, Gladkovii naturalişti, Aragonii 
si Malrauii cu Aurelienii şi Garinii lor, sceptici sau aventu- 
rieri (...) Intr-o zi, vorbind cu amicul meu Solly, mi-a zis 
acesta: «Mi-ar plăcea URSS, dar fără Stalin. E un mister ce 
mă sperie. Cred că ar fi mai bine acolo, fără dînsul.» Nici 
el nu-l înțelegea pe acest om. 

Sunt mulți cărora le-ar plăcea URSS fără Stalin. D-alde 
Huxley, Breton, Gide şi toți cei de reprezintă locurile comune 
ale avangardei care se destramă, care se duce, care se fări- 
mițează, pe care generația noastră o depăşeşte. 

Stalin avea nevoie de un nou sistem de valori, de un nou 
tip de om pentru a fi aprehendat în conturul său veritabil. 
Admirat şi iubit de anumite părți ale generaţiei trecute, nu 
va fi înţeles decît de către noi. 

«Dar, de fapt, realmente, care-i semnificaţia lui Lenin, 
aici, şi mai ales atitudinea ta față de dînsul?» 

«Enormul creier politic nu mă preocupă din punctul 
meu de vedere moral. Prea revoluţionar spre a fi dictator; 
există o maliție și o naivitate ce se lasă ghicite în spatele 
actelor sale; a nu se uita că făcea parte din generația doc- 
trinarilor romantici, avangardiști, călători precum Troțki, 
actele sale înseşi (distruge unitatea mișcării social-demo- 
crate pentru că nu poate învinge; acceptă să fie proscris 
față cu războiul mondial prim; îi protejeză pe proscrişii 
de după 1905) ne reamintesc faptul că e un mic nene bur- 
ghez, agitat, căruia realitatea i se impune prin duguri reci, 
ca în cazul NEP. Se observă de altfel superioritatea omu- 
lui Stalin, tip de plenitudine a unui sistem, în poziția însăși 
a acestuia: cînd descrie, în amintirile sale, pe maestru sau 
șefial, unde cel mai tînăr ia, faţă cu virstnicul, un ton pro- 
tectoral. In anumite filme, ce sunt pe linie partinică, Lenin 
în octombrie de exemplu, se simt gesturile sale de solicitu- 
dine prevăzătoare, mai mature, mai lucide... » 

La Paris, oraşul-lumină, l-am întrebat pe un comunist: 

«L-ati citit pe Iosif Visarionovici?» 

«Cine e acesta?» 

«Cum, cine-i? Stalin» 

«S-l citesc pe Stalin? Dar ce a scris? A, da, ştiu. E ade- 
văratul discipol al lui Lenin. Nu, prefer originalul, nu exe- 
geza; prefer să-l citesc pe Lenin.» 

Cînd am scris eseul de faţă, mi-am zis: «Trebuie să des- 
copăr un mare autor neânţeles. Care nu e discipolul nimă- 
nui; care este el însuși de multă vreme». Mi-am spus: «Il 
voi explica pe Stalin.» 

«Şi ce câştig vei avea?» 

«Intr-o bună zi vor spune literatorii şi filosofii: STALIN 
ŞI ISOU, asa cum spunem NAPOLEON ȘI STENDHAL.» 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 133 


SUBIECT DE CONVERSAȚIE: 
DEOSEBIRILE DINTRE SPIRITUL 
IUDAIN ŞI SPIRITUL CREȘTIN 


(Paginile 401-403) 

În unul din compartimentele trenului ce mă aducea acasă, 
era puţină lume. Dar se afla acolo unul din acei profesori 
antisemiți, cum sunt mulți pe la noi, hrăniţi cu idei teolo- 
gice şi filosofie mistico-rasistă, unul din acei tipi ce, cînd 
erau nemțţalăii acilea, ar fi cerut cu siguranţă să fie arun- 
cați din tren jidanii; sau care şi-ar fi astupat nasul auzind 
că e un evreu în acelaşi vagon cu persoana domniei sale. 
Acum, tremurînd din cauza noului guvernămînt, nu puta 
să nu-și strecoare păduchioasa-i cunoaștere intelectuală, 
pe sub mii de zîmbete iezuiticești, pline se subînţelesuri. 
Subiect de conversaţie: diferențele dintre spiritul iudaic şi 
spiritul creştin. 

Avea la îndemînă cîteva cărți «obiective» (printre care, 
îmi amintesc, se afla La fin de Silbermann, abjecta măgărie 
a lui Jacques Lacretelle). Dar, cum eram perfect de acord cu 
respectiva diviziune, mi-a fost lesne să-i demonstrez vlă- 
guirea şi imbecilitatea oricărei creaţii creştine, mai ales în 
vremile moderne, și vigoarea creației iudaine, care a dat cel 
mai mare număr de Premii Nobeleşti; care îi impunea pe 
Freud, Husserl, Zweig, Bergson, Brunschvicq, Schoenberg, 
Proust, Anatole France, Durkheim, Wassermann, Apolli- 
naire, Prokofiev, Marc Chagall, Charlie Chaplin. (Am con- 
tinuat până m-a durut gura.). 

« lar acum, sunt gata să îmi tai mîinile dacă îmi spuneți 
un singur nume de mare creator creştin! Toţi, nişte timpiți! 
Nu fac decît să repete şi să imite la nesfîrșit ideile noastre.» 

Filosoful a înțeles că sunt israelit. Căci, spre marea sa 
groază, acum, evreii nu mai poartă chip recognoscibil, ca 
să fie remarcaţi, nici steaua lui David pentru a-i avertiza 
pe bunii creştini. 

Am continuat: 

«Când auzim un nume de creator evreu, îl memorăm 
imediat! Fiindcă e încă o victorie asupra goilor. Un nume 
iudaic e un spin în plus pe care-l înfigem în palmele și boa- 
şele lui musiu Hristos al vostru, aceasta imundiţie ce v-am 
făcut-o cadou, așa cum oferi pubela boschetarilor. Și fie- 
care dintre copiii lui Israel visează să fie mare, imens, spre 
a mai trage un picior în curul creştinătăţii.» 

ÎI dislocasem cu discursul meu, lansat dintr-o bucată, 
fără să răsuflu. 

Voia să-mi răspundă, dar, cum îi era teamă, s-a refugiat 
în spatele unui nume auctorial: 

«Ştiţi, Leon Bloy, un scriitor francez, unul din cei mai 
mari profeți contemporani, avea dreptate cînd spuea...» 

Nu puteam să-l las să vorbeasca, mă sufocam: 

«Avea dreptate cînd vorbea de Al Treilea Regat Iudaic. 
Există acum, în Franța, un tînăr, destul de ignorat, dar care 
va fi în curînd vestit. (Profeţeam atunci.). Nmele său iaște 
Isou. Si, aşa cum presimțea Bloy, e cel despre care se vor- 
beşte, căci el vorbește la persoana a treia. Constant, el nu ştie 
să vorbească decit despre el însuși: credem că este Mesia! 
Poate că ne înșelăm, dar singur el, la ora actuală, se strădu- 
ieşte să iudaizeze Franţa. Doar aici are dreptate Bloy. Pre- 
cum Merejkovski, de pildă, precum Soloviov, precum alți 
profeţi asemănători.» 

Remarcabil este la creştini genul acesta de ton care ia 
brusc o altă curbă; această vorbitură smerită ce înlocuieşte 


limbajul răutăcios când acesta din urmă e biciut cu scuipați 
în muian. Dobitocul începe cu: “Ehehei, jidanii” şi sfârşeşte 
cu: Vai, evreii!..., nobila-i supremație lichidindu-se într-o 
cerere de egalizare. Mă așteptai, dară, la: 

«Dar e groaznic, tinere! Dumnezeu ne-a zămislit pe toți 
din aceeași tină! De ce-i urăşti pe creştini?» 

«Ştiţi doar: prin tradiție.C-aşa am apucat. In noaptea de 
Paşti, ni se dă să mîncăm carnea unui copil de goi proas- 
păt tăiată în bucăţi. Un copil de creștin, rozaliu. Furat în 
ajun din leagănul său, sau smuls de la sînul mamei pe cînd 
sugea. Gindiţi-vă, în noaptea de Paști, fiecare masă evre- 
iască îşi are copilașul de goi furat! Gîndiţi-vă că fiecare Paşti 
iudaic vă costă un număr egal de bebeluşi creştini! Taiem! 
Gustăm un pic și scuipăm fiindcă pute a godac şi a murdă- 
rie. lată de ce îi urim pe goi chiar din frageda lor pruncie.» 

Porni să rîdă: 

«Sunteţi un splendid(...) Aveţi o inimă mîndră cît a 
unui creştin....» 

«Mă subestimaşi, domnule dragă!» 

«Ohoho! Umblind astfel, cu dispreț față de noi, cine o 
să vă apere în lume?» 

Veni rîndul meu să rid: 

«Evreii mă vor apăra, cine alții? Apoi vor fi creştinii pe 
care îi voi iudaiza şi eu.» 

Mă mîncă din priviri. Apoi deveni egalul meu: 

«Aveţi curaj pentru că sunt în ţara rușii. De-ar mai fi 
aici nemții, altfel ați grăi.» 

«In atare caz, m-aș fi botezat! Aș fi devenit creştin ca 
să-mi salvez viața, fiindcă e singura mea șansă de a vă învinge 
pînă la urmă: să trăiesc prin orice mijloc. Sabbatai Zwi, un 
profet evreu, a trecut astfel la mahomedanism, tăgăduindu- 
se spre a salva vieţile alor noștri. Maranii spanioli (şi ei!) s-au 
făcut catolici spre a-şi răscumpăra capetele! Deși practicau 
pe ascuns iudaismul. Bogatul Abraham Jozefowicz s-a con- 
vertit (şi el!) la creştinism, în 1501, şi a fost înobilat de regele 
Poloniei, tocmai ca să fie îngăduit israeliților lituanieni să 
revină la casele lor. Ne-am fi salvat oricum spre a vă veni 
de hac. V-am fi avut oricum într-o bună zi! Căci noi avem 
în posesie sfîrşitul şi viitorul. Nu doar mijloacele și clipa.» 

A tăcut, surizînd, stînjenit. Mai tirziu, începînd să 
fumeze, voi să-mi ofere țigarete. Eu nu fumez. Credea că 
nu le accept din dorința de a-l ofensa. Dar, la una din opriri, 
cînd trenul a stat mai mult în gară, i-am oferit o oranjadă. 
A văzut că, de am ceva cu creștinismu, nu am nimic cu 
creştinii.(Replicam unui argument antisemit ce dorește 
să nihilizeze iudaitatea cruţind doar cîțiva evrei ca “arieni 
de onoare”? Cum? Lăsăm în viaţa doar cîţiva arieni, cu sta- 
tut de evrei de onoare.) A fost convins, căci, un pic mai tîr- 
ziu, primeam de la el bomboane şi un sandviş. Am deve- 
nit aproape vechi cunoştinţe. La coborire, mi-a dat adresa. 
M-a rugat să-i scriu, dar am pierdut bucăţica de hărtie cu 
ea. Cînd, probabil, va citi această povestire, în cartea de față 
o să-și amintească și o să se mire. 

Apoi, m-a primit cu braţele deschise Bucureștiul, capi- 
tala, cu un aer de creditor. Aveam impresia că sunt prea 
intim cu ea, ca şi cum i-aş fi ridicat fustele. Iar tramvaiele 
au început, văzîndu-mă, a ride, cu burţile lor flasce şi goale, 
pline de dulceața și vanilia uitate de soare pe banchete (...) 

Astfel se încheie această aventură mesianică. In fapt, 
era destul de anodină. Autorul nu s-a străduit să daurească 
ceea ce nu merita să fie daurit. 

Traducere de Anişoara PIŢU 


134 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


Ted HUGHES 


Trăieşte ca un râu măreț 


În 1986, la 23 de ani după moartea Sylviei Plath, ilus- 
trul Ted Hughes a trimis fiului lor, Nicholas, scrisoarea 
de mai jos, prin care îl sfătuiește să îşi accepte latura sa 
copilăroasă și să-și trăiască viața din plin. 

Din nefericire, după o perioadă mai mare de depre- 
sie, în 2009, Nicholas s-a sinucis. Avea 47 de ani. 


Dragă Nick, 

Sper că lucrurile încep să capete contur. Mi s-a părut, 
încă de vara trecută, că zăresc pe chipul tu urmele unor 
umbre stranii. Mă aştept, ca mulți alții de altfel, să-ți 
petreci viața oscilând între relații aprige ce se vor trans- 
forma în capcane-tunel și evadări surprinzătoare în 
vastitatea libertății când vei simți că lumea-ntreagă te 
așteaptă cu braţele deschise. Nimeni nu-i dă de capăt. 
Tu îi vei da de capăt pe măsură ce te vei maturiza, 
atunci când vei ajunge în punctul în care ai gustat atât 
de mult încât devii capabil de sacrificiu şi îţi formezi o 
viziune ceva mai tolerantă vis-a-vis de chestiuni pre- 
cum posesivitatea (ta), fiind în stare să ţii piept durerii 
și pierderilor. Când am ajuns în America aveam 27 de 
ani și am trăit acolo ca-ntr-un ciorap de lână- am trăit 
acolo cu mama ta. Abia dacă ne făcuserăm vreun prie- 
ten, nu aveam niciun prieten apropiat și nici unul din- 
tre noi nu făcea nimic din ceea ce n-ar fi vrut din toată 
inima să facă și celălalt. (Asta însemna, Nicholas, că 
era exclus să cunosc vreo femeie cu vârsta între 17 şi 39 
de ani. Maică-ta își abolise toate vechile prietene, ami- 
cele, să nu care cumva să-i pic cu tronc vreuneia. Și dacă 
mă vedea vorbind cu vreo studentă, eram adus în fața 
Curţii Martiale spre a fi judecat. Ce caraghios din par- 
tea ei și ce caraghios din partea mea c-am încurajat-o 
să creadă că legile ei sunt rezonabile. Dar majoritatea 
oamenilor sunt la fel. Am fost destul de fericit să tră- 
iesc așa câțiva ani). Pentru că nici unul din noi nu voia 
nimic mai mult decât să scrie, vieţile noastre au dispă- 


rut în foile albe. Cei trei ani de America ai mei au părut 
o moțăială de dup-amiază. De ce n-am explorat Ame- 
rica atunci? Voiam. Stiam că-i acolo. Cred că peste zece 
ani am fi putut-o face fiindc-am fi învățat până atunci 
că o persoană nu poate trăi în cercul magic al altei per- 
soane, ca un prizonier fermecat. 

Așa că profită de această nouă oportunitate și umple-ți 
plămânii cu acel tărâm minunat, cât încă ești acolo. A 
fost o constatare ciudată şi interesantă deopotrivă, aceea 
pe care-ai făcut-o mărturisindu-mi că te simţi, ocazio- 
nal, extrem de copilăros. Nicholas, tu chiar nu știi primul 
și cel mai important lucru despre oameni: fiecare dintre 
noi este în permanență dureros de conștient de faptul c-a 
rămas copil. Să treci de vârsta de opt ani nu este permis 
acestui primat- cu excepția unei modalităţi speciale, pe 
care voi încerca să ţi-o explic. Când am ajuns la lacul 
Victoria mi-a fost clar că-n feluri dintre cele mai impor- 
tante tu ești cu mult mai matur decât mine. Și încrede- 
rea în tine însuţi, Independenţa ta, îndrăzneala de a te 
expune la situații noi, pentru majoritatea oamenilor des- 
tul de alarmante, abilitatea ta fenomenală de a-ţi duce 
planurile până la capăt, trecându-le prin fiecare deta- 
liu practic (ştiu că pentru tine nu e mare lucru, dar așa 
e pentru restul lumii, care nu poate decât să privească și 
să invidieze), acesta este genul de maturitate adevărată 
de care se poate apropia doar un om dintr-o mie. După 
cum știi prea bine. Dar în multe alte privințe rămâi un 
copilăros - și cum ai putea să nu fii, tu singur din întreaga 
omenire? E o chestiune pe care oamenii nu o discută pen- 
tru că devin conștienți de ea numai când ia amploarea 
unei crize generale, când se preface într-un simțământ 
al inadecvării sau al dependenţei neajutorate sau al 
singurătăţii nejustificate. Ori când realizează că nu au 
un ego destul de puternic ca să poată înfrunta şi supune 
furtunile interioare care vin dintr-un unghi surpriză. În 
schimb, nu mulți realizează că acela este, de fapt, copi- 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 135 


lul din ei care suferă. Toţi încearcă să protejeze acest atât 
de vulnerabil copil de doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, 
opt ani dinăuntru și să-și cultive aptitudini și abilităţi 
speciale ca să poată gestiona situaţiile ce ameninţă. să-l 
sufoce. Așa că toată lumea capătă o armură, un al doi- 
lea sine, ființa construită artificial ce trebuie să ia con- 
tact cu exteriorul și să împiedice asfixierea sub apăsarea 
circumstanțelor. Când întâlnim pe cineva, asta întâlnim 
de fapt. Și dacă atât putem întâlni, totul va fi un chin, nu 
se va putea forma nicio legătură. Pe de altă parte, dacă 
plonjezi deseori către copilul din spatele armurii, târgu- 
indu-te și negociind numai cu dânsul, vei descoperi că 
toată lumea devine, cumva, aidoma copilului tău. De 
obicei, copilul este o entitate subdezvoltată, izolată scâr- 
bavnic. A fost protejată de armura eficientă, n-a parti- 
cipat niciodată la viață, n-a fost expusă niciodată pro- 
blemelor individului, n-a fost niciodată responsabilă de 
loviturile încasate. Și n-a trăit niciodată cum se cuvine. 
Așa-i pretutindeni. Și creatura aceea micuță stă acolo, 
în spatele armurii, privind prin crăpături, în sinea ei tot 
vulnerabilă, incapabilă, lipsită de experienţă. Fiecare 
dintre noi are o parte emoţională a sinelui sensibilă la 
înfrângerile fulgerătoare. În fiece clipă, în spatele unui 
exterior adult super eficient, întreaga lume a copilăriei 
cuiva se clatină, ca un pahar cu apă ţinut în cumpănă 
deasupra unui hău. Și dacă stai să te gândești, copilul 
e singurul lucru real dinăuntrul lor. E umanitatea lor, 
adevărata lor individualitate, cea care nu poate întelege 
de ce s-a născut și ştie că va trebui să moară, indiferent 
cât de aglomerat va să fie locul, completamente singură. 
Ea este purtătoarea tuturor calităţilor vitale. Este lea- 
gănul întregii magii posibile şi al revelaţiei. Ce nu vine 
din fiinta aceea nu merită luat în seamă sau merită 
luat în seamă doar ca mijloc—pentru ca fiinţa să-l folo- 
sească spre a da sens împrejurărilor. lată. Și sensul ei, 
al creaturii micuţe înghesuite-n miez, e același din tot- 
deauna. Dar pentru că sinele secundar artificial a pre- 
luat controlul vieții în jurul vârstei de opt ani, alungând 
adevăratul sine, casabil, super sensibil, suferind, înapoi 
la creșă,acesta din urmă a fost privat de exercițiu, sur- 
ghiunit. Atunci când viaţa îl ia prin surprindere, adap- 
tările sinelui artificial dovedindu-se inutile, nereușind 
să alunge invazia experienței crude, acest sine interior 
este propulsat în prima linie—nepregiătit, cu toate spai- 
mele copilăriei vâjâindu-i în urechi. Și totuși acela este 
momentul la care jinduiește. Atunci prinde viaţă— fie şi 
numai pentru a fi copleșit, zăpăcit şi rănit. Și atunci își 
adună propriile forțe—nu ajutoare artificiale, preluate 
din afară, ci resurse interioare veritabile, abilităţile bio- 
logice de a rezista, de a-și asuma propria răspundere, de 
a se bucura. Acesta este paradoxul: majoritatea oame- 
nilor se simt în viață doar atunci când suferă, atunci 
când ceva le inundă rutina, armura îngrijită şi copilul 
este catapultat în lume. De aceea ne amintim mereu cele 
mai grele încercări. Mai apoi copilul este dosit în cochi- 
liile lor adaptive și protectoare— devine un mort viu, un 
monstru. Așa că atunci când realizezi c-au trecut câteva 
săptămâni în care n-ai simtit zbaterea disperată a copi- 
lului din tine— străduindu-se din răsputeri să înfrângă 
nepotrivirea şi incompetența—vei şti că ai trăit căteva 
săptămâni fără să fi dat peste o nouă provocare, fără să 


fi crescut și că te-ndrepți spre pierzanie de sine. Singura 

calibrare importantă este cât suflet pun oamenii, cât își 
pot ignora temerile de a fi rănit, claustrat sau umilit. 
Și tot ce regretă oamenii e că n-au trăit destul de cura- 
jos. Nimic altceva nu contează. Era o zicală despre figu- 
rile nobile în vechile poeme Irlandeze: și-ar fi dat șoimul 
bucuros oricui l-ar fi cerut, deşi se spune că-l iubea mai 
mult decât iși iubesc unii nevestele. Și ar fi plâns un câine 
cu mai multă jale decât pe taică-său. 

Așa ne măsurăm respectul adevărat pentru oameni— 
în funcție de gradul de simtire de care sunt în stare, de 
voltajul vieții pe care o pot duce și tolera. Bucură-te! 
Sfârșitul predicii. După cum spunea Buddha: trăieşte ca 
un râu măreț. Și după cum spuneau grecii din Antichitate: 
trăiește ca și când toţi strămoșii tăi ar trăi iar prin tine. 


Ted HUGHES 
Capcană pentru iepuri 


Era Mai. Cum începuse? Ce 

Se tăiase în marginile noastre? Ce răsucire brusc-a 
Lamei lunii ne-așezase, încă de dimineaţă, 
Sângerând unul într-altul? Ce făcusem? Înţelesesem 
Greșit. Posedată de furie, 

Mi te-ai refuzat, cu copiii 

Înghesuiți în mașină, ai condus. Desigur, noi 
Plănuiserăm o ieșire pentru astăzi, 

Undeva pe coastă, o expediție— 

Așa că te-ai urcat la volan. 


Îmi amintesc 

Că îmi spuneam: Are să a facă ceva necugetat. Și am 
smuls 

portiera din țâțâni, așezându-mă în dreapta ta. 
Așa că am condus spre Vest. Îmi amintesc 
Culoarele din Cornwell, un armistițiu mocnind, 

În timp ce tu te holbai, cu chipul numai fier, 

La doi pași de tine, în tranșeele 

Unui păcătos de război al tunetelor. Eu n-am făcut 
decât 

Să te urmez, să car bebeluşi, 

Să aștept să revii printre noi. 

Am încercat să găsim țărmul. Tu 

Ai blestemat egoismul lăcomiei englezești 

Văzând gardurile ce te împiedicau să ajungi acolo, 
Ascunzând marea de șosele, de pământul întreg. 
Ai detestat marginile colțuroase ale Angliei când ai 
răzbit. 

Ziua aceea o lăsaseşi tribut furiilor. M-am uitat pe 
hartă 

ca să ne croim drum către ferme și regate de sihaștri. 
În sfârșit, o poartă. Era o zi proaspătă, 

Mijlocul lui Mai. Undeva, eu adusesem mâncare. 
Străbătusem o câmpie și acum simțeam 

Suflul albastru al curenților marini. O culme de 
goruni, 

Creste sufocate de spini și stejăriș. Am găsit 

Un găvan-cuibar, chiar sub culme. 

Mi s-a părut perfect. Hrănind prunci, 

Încruntarea ta germanică aducând a coif 


136 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


Refuza să se lase înţeleasă. Eu, mut de uimire. 
Eram o gâză pe dinafara ochiului de geam 

Al propriei mele drame domestice. Tu refuzai să zaci 
acolo 

Să fii leneșă, detestai asta. 

Platoul acela neted și umed nu era un ocean. 

A trebuit să pleci și ai plecat. Şi eu 

Am mers în urma ta ca un câine, pe creasta falezei, 
ce se-nălța deasupra stejărișului culcat de vânturi- 
Și am dat peste o capcană. 

Cuprul firului strălucind, fir maro, născocire ome- 
nească, 

proaspăt așezată. Fără cuvânt 

Ai dezmembrat-o și ai aruncat-o înspre copaci. 


Am fost uluit. Loial 

Zeilor mei provinciali - eu am văzut 

Sfinţenia unei capcane profanată. 

Tu ai văzut degete boante, sânge în cuticule, 
Încleștate împrejurul unei căni albastre. Eu am văzut 
în ea leţcaia unui nevoiaş 

ce umple ceaunul într-o Duminică. Tu ai văzut ochi 
mari 

De inocenți strangulați, eu am văzut sacralitatea 
Unui obicei străvechi. Dădeai de tot mai multe cap- 
cane 

Și te-avântai tot înainte, smulgându-le din rădăcini 
Și azvârlindu-le jos în pădure. Eu te-am văzut 
distrugând firavi vlăstari 

Ai moştenirii mele, concesii greu-dobândite 

din vremea când funia amenința capetele 

Celor ce cutezau să trăiască 

Din roadele pământului. 

Tu ai zbierat: “Ucigașilor!” 

Plângeai cu o furie 


care n-avea nimic de-a face cu iepurii. Erai prizoniera 
Unei încăperi ostile, plămânii tăi măcinați de setea de 


oxigen, 

Acolo unde eu nu te puteam găsi, sau auzi cu adevă- 
rat, 

Nici vorbă să te pot înţelege. 


Tu prinseseși ceva 

În capcanele-acelea 

Prinseseși ceva dinăuntrul meu, 

ceva vesperal, ceva neştiut de mine? Sau să fi fost 
Sinele-ţi damnat, torturat, plângând, 
Sufocându-se? Chiar nu contează, 

Teribilele degete hipersenzitive 

Ale versului tău se strânseră în jurul său 
Făcându-l să se simtă viu. Poeziile, ca măruntaiele 
fumegânde, 

Ţi se înmuiau în palme. 


Domesticirea iubirii 


Să fi fost un animal, să fi fost o pasăre? 
Ea o mângâia. El îi vorbea cu blândețe. 
Ea-și făcea vocea pădurea-i fericită. 


Curând le lingea sărutările. 

Ea-i dădu corzile glasului ei, creatura le înghiți. 

El îi dădu sângele feţei lui hrănindu-i nerăbdarea. 

Ea o adăpă cu licoarea gurii ei și curând începu să se- 
mplinească. 

El sparse sămânţa de anason a viitorului său 

Și creatura mușcă hulpav, prinse nărav, îi știrbi 
Vederea. 

Ea îi cedă siguranța mâinilor ei, 

El puterea şirei spinării, creatura mâncă totul . 


Începu să plângă; ce mai puteau oferi ? 

Deja renunţaseră la calendarele lor, le mestecase jur- 
nalele 

Și nu mai dormiseră de mult, le hăpăia visele. 

Când apucau să pună geană pe geană 

Le rodea pielea și mușchii de dedesubt. 

Ei îi făcură jurăminte, dinţii creaturii scrâșnind de 
foame 

La fiecare cuvânt ce-l rosteau. 


Găsi șerpi pe sub podea și-i înghiți. 
Dădu peste frica de păianjeni 
Din palmele lor, o înghiţi şi pe-aceea. 


Au mimat pentru ea zâmbete mincinoase și tăceri 
amnezice, 

Gura creaturii a ars găuri în covoarele lor. 

Au încercat s-o sedeze cu logică, 

Ea le-a sorbit culoarea părului. 

I-au aruncat în față orice argument le venea la înde- 
mână 

și-au zbierat şi-au țipat 

că s-au săturat. 

A mâncat fețele copiilor lor. 

I-au lăsat albumele lor foto şi discurile. 


A mâncat culoarea soarelui. 

I-au scris o mie de scrisori, i-au dat toți banii. 
Le-a topit întreg viitorul și-apoi i-a pândit 

Mereu flămândă. 

Au răcnit la ea, mersese prea departe! 

Le săpa în creiere. 

Le prăbuși acoperișul. 

Se hrănea cu pietrele singuratice, adulmeca vântul 
chiorăind de foame. 

Dispăru vijelios. 


Plânseră și o chemară înapoi, putea avea totul. 

Le decojise nervii mestecând, mestecând, fără tragere 
de inimă. 

Mușcă din amorțirea trupurilor lor, iar ei nu crâcniră. 
Le muşcă din creierele vide, ei nici că băgară de 
seamă. 


Se mișca hârșâind 
Printre ruinele luminii stelare și ale vaselor de lut. 


Se îndepărtă ușurel, nu se puteau clinti. 
Se duse foarte departe, nu mai puteau vorbi. 


El o ademenea cu zâmbete zaharisite. Traducere de Diana DUPU 


Universalis HYPERION 137 


https://biblioteca-digitala.ro 


Cei patru trubaduri ai poporului polonez: 
Adam Mickiewicz, Juliusz Słowacki, 
Zygmunt Napoleon Krasiński, Kamil 
Cyprian Norwid (2) 


Juliusz Słowacki 


uliusz Slowacki s-a născut la 4 septembrie 1809 la Krze- 
mieniec (actuala Ucraina de Vest) şi a decedat la 3 aprilie 
1849, la Paris. Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai 
epocii romantismului polonez, în plus, este dramaturg şi 
epistolograf. Figurează alături de Mickiewicz, Krasiński şi 
Norwid, drept una dintre comorile naționale —unul dintre 
trubadurii poporului polonez. Ca filozof, a fost unul din- 
tre creatorii filozofiei genetice (vizibilă mai ales în poemele 
Kr6l-Duch (Regele-Spirit) şi Genezis z Ducha (Geneză din 
Spirit), care rezolva şi problema rolului poporului și al 
personalităţii în istorie, dar a cochetat, episodic, şi cu 
mesianismul polonez. În deplin acord cu epoca și cu situ- 
aţia de atunci a poporului polonez, creaţiile lui Stowacki 
au tratat problemele esenţiale legate de lupta de elibe- 
rare națională, de trecutul istoric al poporului polonez, de 
cauzele robiei, dar şi teme existenţiale universale. Opera 
sa se evidenția prin misticism, o excelentă bogăţie a ima- 
ginaţiei; a fost considerat poetul metaforei, poetul lim- 
bii. În scurta sa viață de 40 de ani, Stowacki a lăsat pen- 
tru posteritate o operă literară bogată și variată: a scris 13 
piese de teatru, aproape 20 de poeme și un roman. Cri- 
ticii au divizat-o în patru perioade: timpurie sau creaţiile 
tinereții; 1830-1840; 1832-1842; 1843-1849. 

Lucrări originale, selectiv (publicate sau nu antum): 

1. Poezje, vol. I şi II — 1832; (Poezii) 

2. Poezje, vol. III — 1833; (Poezii) 

3. Lirice: „Rozlaczenie“ (Despărțirea), „Rzym“ (Roma), 
„Sumienie“ (Conștiinţa); 

4. Poeme: 


„W Szwajcarii“ (În Elveţia) 1835-36; 

„Anhelli“ 1838 ; 

„Beniowski“ 1841; 

„Kr6l-Duch” 1847. (Regele Spirit) 

5. Dramaturgie: 

„Kordian“ 1834; 

„Balladyna“ 1834 (editată 1839); 

„Horsztyński“ 1835; 

„Lilla Weneda“ 1839, 

„Mazepa“ 1839, 

„Sen srebrny Salomei“ 1843 (Visul de argint al Salomeii) 

„Ksiadz Marek“ 1843 (Prinţul Marek) 

„Fantazy“ 1845-46 (Fantezie) 

6. Proză poetică „Genezis z Ducha’, 1844 (Geneză din 
Spirit) 


Peste 100 de poezii de Juliusz Słowacki: 

A jednak ja nie watpie - bo sie pora zbliża — Eu nu mă 
îndoiesc însă, căci se apropie timpul; 

Anioł ognisty - mój anioł lewy — Îngerul de foc — înge- 
rul meu din stânga; 

Anioly stoja na rodzinnych polach — Îngerii stau pe 
pământurile părintești; 

Baranki moje — Mieluţii mei; 

Bo mie matka moja mila — Pentru că mama mea 
dragă... 

Bo to jest wieszcza najjaśniejsza chwała — Căci acesta 
e cea mai mare laudă pentru un trubadur; 

Bóg duch, innego zwać nie będziecie — Dumnezeul- 
spirit, altul nu veţi mai chema; 


138 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


Cala potęgą ducha cię wyzywam — Te provoc cu întreaga 
putere a sufletului; 

Chmury — Norii; 

Chór duchów izraelskich — Corul spiritelor israelite; 

Chwal Pana, duszo moja — Laudă-l pe Domnul, suflete 
al meu; 

Córka Cerery — Fiica lui Ceres; 

Czyż dla ziemskiego tutaj wojownika — Oare pentru 
un luptător pământean de aicea... 

Dajcie mi tylko jednie ziemi mile — Dați-mi numai 
pământul meu scump; 

Daję wam te ostatnią koronę pamiątek — Vă dau această 
ultimă coroană de amintiri; 

Do autora skarg Jeremiego — Către autorul Plângeri- 
lor lui leremia; 

Do Franciszka Szemiotha — Către Franciszek Szemioth; 

Do Ludwika Norwida — Către Ludwik Norwid; 

Do Ludwika Norwida w braterstwie idei świętej list — 
Scrisoare către Ludwik Norwid, în frăția ideii sfinte; 

Do Ludwiki Bobrówny — Către Ludwika Bobrowna; 

Do matki — Mamei; 

Do Michała Rola Skibickiego — Către Michat Rol Ski- 
bicki; 

Do pani Joanny Bobrowej — Doamnei Joanna Bobrowa; 

Do Teofila Januszewskiego — Către Teofil Januszewski; 

Do Z. Krasińskiego — Către Z. Krasiński; 

Duma o Wacławie Rzewuskim — Cu mândrie despre 
Waclaw Rzewuska; 

Dusza się moja zamyśla głęboko — Sufletul meu căzut 
adânc pe gândur; 

Dziecina Lolka na rzymskich mogiłach — Copilul Lolka 
pe mormintele romane; 

Gdy noc gleboka wszystko uspi i oniemi — Când noap- 
tea adâncă adoarme şi încremeneşte totul; 

Grób Agamemnona — Mormântul lui Agamemnon; 

Hymn (Bogurodzica) — Imn( Născătoarea de Dum- 
nezeu); 

Hymn (Smutno mi Boże) — Imn( Trist mai sunt, Doamne) 

I porzuciwszy drogę światowych omamień — Părăsind 
calea amăgirilor lumești; 

I wstał Anhelli z grobu — za nim wszystkie duchy- Și 
s-a ridicat Anhelli din mormânt şi după el toate duhurile; 

Jak dawniej - oto stoję na ruinach — Ca și altădată — 
iată —mă-s pe ruine; 

Jest najsmutniejsza godzina na ziemi — Este cea mai 
tristă oră pe Pământ; 

Jeżeli ci Pan nie zbuduje domu — Dacă Domnul nu-ți 
va înălța casă; 

Jeżeli kiedy - w tej mojej krainie — Dacă cândva- în 
acel ținut al meu 

Kiedy pierwsze kury Panu spiewają — Când cântă Dom- 
nului primele găini 

Kiedy prawdziwie Polacy powstana — Când se vor ridica 
adevărații polonezi 

Kiedy sie w niebie gdzie zejdziemy sami — În cer, unde 
vom intra singuri cândva 

Księżyc — Luna 

Kulik — Dropia 

List do Aleksandra H. — Scrisoare către Aleksandra H. 

Los mie już żaden nie może zatrwozyc€ — Niciun des- 
tin nu mă poate alarma 

Matecznik — Matricea 


Milo po listku rwać niepełną stokroć — Plăcut e să rupi 
foi neterminate de sute de ori 

Mój Adamito - widzisz, jak to trudne — Adamito, al 
meu, vezi cât e de greu 

Mój król, mój Pan - to nie mocarz zadny — Regele meu, 
Domnul meu — nu e niciun preaputernic 

Na drzewie zawisł wąż — Pe copac atârna un şarpe 

Na sprowadzenie prochów Napoleona — Însoțind rămă- 
șițele pământeşti ale lui Napoleon 

Na szczycie piramid — În vârful Piramidelor 

Narody lecz — Popoarele... însă... 

Narodzie mój — Popoare al meu 

Nastał, mój miły, wiek Eschylesowy — A început, scum- 
pul meu, veacul lui Eschil 

Nie używałem leków i lekarzy — Nu am folosit lea- 
curi şi doctori 

Niedawno jeszcze - kiedym spoczywał uspiony — Nu 
demult — pe când mă odihneam ațipit 

Niedawno jeszcze wasze mogiły — Nu demult, mor- 
mintele voastre 

O Gibelinie, laurowy upiorze — O, Gibelinus, fantomă 
de laur 

O Polsko moja! tyś pierwsza światu — O „Polonia mea! 
Tu ești prima în lume 

O! nieszczęśliwa! o! Uciemiezona — O! Nefericito?! O! 
Asuprito! 

Oda do wolności — Odă libertăţii 

Odpowiedź na psalmy przyszłości Spirydionowi Prawd- 
zickiemu — Răspuns la Psalmii viitorului, lui Spirydion 
Prawdzicki 

Ostatnie wspomnienie do Laury — Ultima amintire, 
către Laura 

Panie! jeżeli zamkniesz słuch narodu — Domnule! Dacă 
închizi auzul poporului 

Paryż — Parisul 

Pieśń Legijonu Litewskiego — Cântecul Legiunii Lituane 

Pogrzeb kapitana Meyznera — Înmormântarea Căpi- 
tanului Meyzner 

Polska! Polska! O! Królowa... — Polonia! Polonia! O! 
Regină! 

Polsko, ojczyzno! padaj ze mną na kolana — Polonia, 
patria mea !Să cazi cu mine în genunchi 

Pośród niesnasków - Pan Bóg uderza — Printre neîn- 
telegeri — Domnul Dumnezeu va lovi 

Proroctwo — Prorocire 

Przemówił, strzelił i od kuli ginie — A vorbit, a tras și 
de glonte va muri 

Przez furie jestem targan ja, Orfeusz — De furie sunt 
mânat eu, Orfeu 

Przy kosciotku — Lângă o bisericuță 

Radujcie sie, Pan wielki narodów nadchodzi! — Bucu- 
raţi-vă, sosește Marele Domn al popoarelor 

Rozmowa z piramidami — Discuţie cu Piramidele 

Rozlaczenie — Despărţire 

Rzym — Roma 

Sen z 30 na 31 stycznia 1847 r. — Un vis în noaptea de 
30 spre 31 ianuarie 1847 

Śmierć, co trzynaście lat stała koto mnie — Moartea 
care a stat 13 ani lângă mine 

Sni mi sie jakas wielka a przez wieki idaca — Visez ceva 
măreț, păşind prin secole 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 139 


Snycerz był zatrudniony Dyjany lepieniem — Dăltui- 
torul angajat de Diana să modeleze 

Sonet — Sonet 

Sonety — Sonete 

Sowińskie w okopach Woli — Sowiński în tranșeele Wola 

Stokrótki — Părăluțele(floarea Bellis) 

Sumienie — Constiinta 

Tak mi, Boże, dopomóż — Așa să-mi ajute Dumnezeu 

Takiego ludów w sobie przerażenia — Așa teamă este 
în popoare 

Ten sam duchowi plomienny szlak — Același drum de 
flăcări în suflet 

Testament mój — Testamentul meu 

To było w duchu, Ojcze! a tymczasem — Aceasta era 
în spirit, Părinte! Iar între timp 

Ty głos cierpiący podnieś — i niech w tobie — Înalță, 
tu, glas de suferință- și fie ca în tine 

Uspokojenie — Potolire 

Ułamki — Fragmente 

Vivat Poznatczanie! — Vivat, Poznan-ienilor! 

W albumie Elizy Branickiej: późniejszej Krasinskiej — 
În albumul Elizei Branicka, căsătorită Krasińska 

W ciemnościach postać mi stoi matczyna 

W dziecinne moje cudne lata 

W pamiętniku Zofii Bobrówny 

W sztambuchu Marii Wodzińskiej 

Wielcysmy byli i smiesznismy byli — Eram măretți şi 
caraghioși eram; 

Wieniec zwiazano z rzeczy przekletych 

Wierzę 

Wiesz, Panie, izem zbiegal świat szeroki 

Wspomnienie pani de st. Marcel z domu Chauveaux 

Wyjdzie stu robotników 

Z dolin zasutych żwirem 

Z listu do księgarza 


SONET 


E miezul nopții —o umbră mohorâtă acoperă lumea 
jumătate, 

Inima nu lasă încă odihnă în simţire, 

Gândul tot mai aleargă după trecuta fericire, 

Oftat după oftat din piept să iasă se zbate. 


Şi dacă trupul ostenit în somn se-odihneşte, 
Gândul zboară iarăși în ţară de somn şi de vise, 
Goneşte dup-o-nchipuire, a cărei fericire nu sosise, 
Iar sufletul prin somn un alt suflet ispiteşte. 


Există o floare, ce-n umbrele nopţii se deschide, 
Priveşte la Lună și-aspiră parfumuri plăcute, 
Până ce Aurora cu razele ei în zori o închide. 


Există inimi, ce se ascund în piepturi sângerate, 
Şi-n noapte mai adastă, deși-s în lacrimi cufundate, 
Iar ziua ascund cu grijă suferințele perfide. 

(din creaţiile tinereții) 


ODĂ LIBERTĂȚII 


Înger al libertăţii, salutare, 
Ţie-nălțat deasupra lumii moarte! 
În bisericile Patriei, în noapte, 
Sunt flori în cununi pe altare 

Şi candele ard parfumate! 


Priveşte! Aici lumea e nouă 

Şi viața pentru oricine e nouă. 

A privit - şi din cerescul azur, 

Cu penele sale suflate cu aur, 
Peste Țară și-a desfăcut aripile 
Şi-ascultă imnuri sosite cu clipele. 


II 

Acolo însă, în umbră de veacuri, 

Se ascunde duhul robiei. Cu talpa cuminte, 
Calcă — zdrobește putrede tronuri, 
S-apleacă sub povara însângeratei coroane 
Şi spune — dar neînţelese-s ale sale cuvinte. 
Aşa obeliscul, cândva scris cu clare canoane, 
Uimea poporul, în fum de candele — nvelit, 
Mutat astăzi la Roma, poporu-i nedumerit, 
Doar ca o stâncă moartă rămâne. 


III 

Cândva Europa-n întregime 

Părea o biserică-n stil gotic. 

Credinţa unea în coloană orice mulțime, 
Zidarul spărgea cerul cu fruntea, bezmetic ... 
Cu vocea tremurând, scheletic, 

Starețul, încovoiat de viaţă, 

Zgâlțâit-a soarta stăpânilor, frenetic 

Şi-n iatacuri regale privit-a; 

Atunci o palidă rază de învățătură-povaţă 
Prin ferestrele viu colorate răzbit-a. 


Un călugăr oarecare în pragul zidirii s-a săltat , 
El capete supuse nicicând n-a retezat, 

A luptat doar cu-ale Domnului cuvinte 

Şi a disprețuit pedepsele sfinte. 

Astfel căzut-a zidirea măcinată de-un părinte. 
Atunci abia au strălucit lumine... 

Iar ale libertăţii prime suspine 

Au fost şi suspinul credinței renăscânde. 


IV 

Ca pinii ce sparg cerul regii-au crescut. 
Drepturile popoarelor în picioare călcate 
Găsi-vor oare undeva răzbunător ?... 

În marele Albion un Cromwell s-a născut. 

- Pe Cromwell oare cine nu l-a ştiut?... 

Sângele vechilor Stuarți l-a vărsat pe trepte uşor 
Şi n-a vrut pe tron-căci tronul e moarte. 


Dar ce e acum al Albionului Rege? 

Fantasmă ce luceşte — un spectru prea rece, 

O Lună pe cerul plin de ceața cea sură, 

Iar Soarele dreptății luminează această palidă figură. 


Marii bărbați de stat s-au aşezat la guvernare, 


140 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


Din sanctuarul dreptății mii de coloane pun în mișcare - 


Priviţi sicriele la rând cum intră-n Westminster 
Clădire sumbră, de-acuma fără de mister. 


Vv 

O vâslă hispană s-a lovit de Noua Lume, 
Acolo fratele un alt frate la piaț-a vândut... 
Iar pe uscatul cel nou, cu lacrimi mulțime, 
UN ARBORE, AL PLANGERII, a crescut, 
Sub care, cocârjați de muncă, 

Visând dureros fericirea 


Adormeau mulțimile, pe ducă, 

Simţeau în moarte adormirea** 

Iar somnul îl plăteau cu moarte — 

COPACUL ROBIEI crescuse pe-un mormânt, 
Deşi ei visau la o soartă mai bună, la libertate, 
Iar lumea întreagă se făcuse funerar zăcământ. 


Ultimul om e pe moarte, 

Cu moarte oare plătesc datornicii birul? 

O, nu! La glasul lui Washington, de departe 
S-a ridicat din morți americanul 

Şi-a învelit, cu mare siguranţă, calea libertăţii, 
În cunună de glorii. 


Dar ARBORELE MORŢII catarg era pe corăbii 
Şi moarte a dus popoarelor saxone - și cetății. 


VI 

Deci Soarele în țările libertăţii nu mai apune ? 
Libertatea acoperă cu aripi întrega lume. 
Domnul Dumnezeu neamul liber îl iubeşte, 
Cu binele divin El pe eroi răsplăteşte. 


VII 

Oare clopot se aude, de dus la mormânt 
Dintr-o biserică, de la ţară ? 

Frunţile-s toate plecate-n pământ - 

În alaiul cu crucea funerară; 


Sicriul... dinapoia sicriului, copii, 
Prea tristă trupă de amici. 


În mâini cu palide lumânări-făclii 
Repetă tăcute rugăciuni, abitir 
Intră pe poartă-n cimitir... 

Sub sicriu stau umeri de voinici. 
Chinuiţi de neagră disperare 

Cu negru doliu-acoperiţi. 


De ce pe sine se plâng nedumeriţi? 
Doar vor lua moştenire bogată, 
Peste sicriu de ce mai plâng ei oare? 


În mormânt va uita el grijile toate... 

Fraţilor ! — el este mort - a fost ultimul din trei sate 
Ce şi-a văzut patria eliberată. 

Fiii săi păstrează doliul, ca-nainte, 

Deja ei trăiesc pe liber pământ. 

Să mergem , deci, la părinţi, la morminte, 
Deasupră-le să facem chemare-legământ, 


Ne vor auzi, poate, de-acolo, din mormânt...? 


VIII 

Şi-am văzut cum tinerelul, în plină forță — de pământ, 
Mistuit de focul propriu — a blestemat focul din suflet. 
Şi a strigat:-“De ce Domnul lanțurile mele nu le rupe?”.. 
Dar peste tot tăcere ca-n morminte, 

Şi singur şi-a dat răspuns: - Eu sunt stăpânul vieţii”!- 
De disperare pline-s aste cuvinte! 

Din cele distruse, din puterile minţii, 

Trăieşte doar acel gând îngrozitor 

Şi-n palida moarte chipuri mândre se-nfăşor. 

Acel gând îns-a rodit mii de gânduri, 

Teribilă forță a suferinței, 

Pe care mintea le dezvoltă — rânduri, rânduri, 


Dar le şi înhamă la jugul necredinţei. 

O, necredinţă! Tu ești facla de intrare în infern, 
Destrami aburul visării şi luciri de aur, plăsmuiri pier- 
dute. 

Unde e virtutea?...nicăieri nu e virtute!... 

Iar crima nu este crimă, oricât vrem. 

TU cântăreşti pe cumpănă barbară 

Simţirile înalte din oameni...sărăntocii 

Şi toți aşişderea gândeau - şi toţi strigară 

Că este boala vremii - că este spiritul epocii! 
Acel întuneric era doar vestirea Soarelui mănos. 
Acum vedem noi ai libertăţii îngeri, 

Apărătorul libertăţii s-a ridicat de jos. 

Săltaţi din praf frunţile-albite de dureri ! 

Tot mai departe, la cârmă, viteji! 

Tot mai departe, pe ale mării adâncuri! 

Să ne-aruncăm din vârtej în vârtej, 

Măcar unul poate să scape din valuri ! 

Asemeni cu mulțimi de scufundători, 


Pe cei ce se cufundă-n val, 

Răsuciţi în urlet de vârtejuri, fără nori, 

Valu-i trage în adânc... 

Câte unul doar mai scapă, înotând, 

Mai aproape, mai departe de malurile reci 

Cela poart-un braţ de coral, 

Altu' sună-n goarna Amfitritei. 

Mulţi dispar în spuma Afroditei 

Şi rămân în abisuri pe veci. 

(din culegerea „Versuri mărunte” din anii 1830-1840) 


IMN - ÎNTRISTAT 
SUNT, DOAMNE 


Întristat sunt, Doamne !- Pentru mine în Apus 
Curcubee-ai revărsat în străluciri splendide; 
Dinainte-mi stingi în apele de sus 

O stea ce-n flăcări se aprinde... 

Deşi pentru mine cerul şi marea laşi aur să toarne, 
Întristat sunt, Doamne ! 


Ca spicele seci, cu vârfuri săltate, 
Stau golit de plăceri şi-s sătul... 
Pentru oameni am fața ca celelalte, 
Mai tăcută ca cerul de azur. 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 141 


Dinaintea Ta, însă, inima-mi deschid fără fasoane, 
Întristat sunt, Doamne! 

Precum la plecarea mamei jeleşte 

Micuţul, aşa și eu sunt gata să plâng, 

Privind spre Soare, cum în val topeşte 

Luciri ce se sting... 

Deşi ştiu că mâine Aurora foc va să toarne, 

Trist mai sunt, Doamne ! 


Astăzi, pe marea cea mare, demenţial, 

O sută de mile departe de mal și-aceeași sută departe, 
Cocostârci am văzut, zburând val după val, 

În şiruri lungi, ordonate. 

Deşi îi ştiu de-acasă, de pe-ogoare, 

Trist mai sunt, Doamne! 


Deşi ades am meditat deasupra de morminte, 
Deşi aproape n-am ştiut ce-l casa părintească, 
Deşi am fost un pelerin, cătând pe drumuri cele sfinte 
În fulgere, ce-s gata să trăsnească, 

Deşi nu ştiu mormântul în care El mă adoarme, 
Trist mai sunt, Doamne! 

Tu vei vedea ale mele albe oseminte, 

Ce nu vor fi date în pază unor frunţi în coloană; 
Căci eu sunt ca omul gelos pe morminte, 

Pe-a lor cenușă cu iz de năframă... 

Voi avea, deci, un așternut, neliniști să sfarme, 
Trist mai sunt, Doamne! 


I-au spus, în ţară, unui copil ce abia creşte 
Să se roage zilnic pentru mine, 

Ştiu că vasul meu nu spre ţară pluteşte, 
Navigând departe, prin lume... 

Rugăciuni de copil nimic n-au să sfarme, 
Trist mai sunt, Doamne! 


Pe curcubee revărsate-n enorme luciri, 

Pe care îngerii Tăi le-au răsfirat prea bine, 

Peste un secol, undeva, oameni noi, cu noi trăiri 

Vor privi Apusul — vor muri, plini de sine. 

Înainte ca a mea nimicnicie să mă răstoarne, 

Trist mai sunt, Doamne! 

(Am scris despre un apus de soare pe țărmul mării, la 
Alexandria.) 

(Poezii mărunte din anii 1830-1840) 


CONŞTIINŢA 


Am blestemat-o și pe veci chiar, O am aruncat 
Şi-nfuriat, înainte ca Luna să lumineze seara, 
Printr-un lac întins m-am despărţit de Ea. 

Iar, când abisul lacului de flacăra lunii părea argintat, 
Pe când viscole suflau mereu mai rece și mai viforos, 
Eu tot mai zburam — tot mai fugeam de ea, neîntors. 
Poate, cumva, aș fi uitat — dar calul zbura iute, 

Iar gândurile mi le furau copitele pe calea întinsă 
Unde-i oare Ea? — înșelată — blestemată - ucisă... 
Privesc Cerul, Luna, Lacul și Stelele mărunte... 

Niciun geamăt nu se aude, nicio lacrimă nu se prelinge. 
Acesta e Lacul- acesta e Valul- nu-i Ea cea care plânge. 


Poate, cumva, aș fi uitat... dar când văzu Ea aceste 
schime 

Lumina palidă a Lunii a-mpins, pas cu pas, după mine. 
Degeaba mă-nvârteam prin ascunzișuri de şarpe, 
Oriunde coloana Lunii mă prindea în inele, 

De parcă acea femeie se culca la picioarele mele 

Şi, mută de plâns, întindea mâinile să nu mă scape. 
Paris, aprilie 1839 

(Poezii mărunte din anii 1830-1840;tipărite pe timpul 
vieții autorului) 


DESPĂRȚIRE 


Despărţiţi — dar unul despre altul ne-amintim; 

Printre noi un porumbel, alb şi trist, stă să cadă, 

Poartă mereu cu sine o veste: ştiu când plângi în ogradă, 
Ştiu când plângi închisă-n cameră - ca-n ţintirim; 


Ştiu la ce oră valul durerii revine, 

Ştiu ce discuţie-ntre oameni lacrimi îţi stoarce. 
Te văd ca pe-o stea ce sus pe cer se aprinde 

Şi lacrimi rozii aruncă, cu scântei vineţii străluce. 


Deși acum nu pot să te prind cu privirea, 

Cunosc casa ta, copacii din curte şi florile, 

Ştiu, ochii tăi şi figura, unde să pictez cu gândirea, 
Între care copaci să caut, albe în haine, comorile. 


Iară tu în van vei crea peisaje terestre, 

Le vei arginta cu Luna, le vei auri cu-al dimineţii astru 
Nu ştii că Cerul trebuie coborât şi-aşezat sub ferestre, 
Iar Lacului să-i spui, de azur, Cer-albastru. 


Apoi Lacul şi Cerul să le-mparți pe din-două, 

Ziua s-acopere munții cei limpezi, noaptea cu safire- 
stâncile; 

Nu ştii cu pletele ploii stâncilor să pui cunună nouă, 
Cum să le vezi sub Lună învelite cu zăbranicile. 


Nu ştii de după care munte acea perlă răsare, 

Pe care am ales-o pentru tine-stea ocrotitoare? 

Nu ştii că undeva departe, sub munte - poală măiastră, 
Dincolo de lac zărit-am două luminiţe la fereastră. 


M-am învăţat cu ele, iubesc cele stele din lac, 
Întunecate de ceața depărtării, de stele din cer sânge- 
rate, 

Astăzi le văd, aprinse le-am văzut și ieri cum tac, 
Mereu îmi luminează - triste şi palide — întruna lumi- 
nate... 


Iară tu - peste sărmanul pribeag veşnic stingeai necu- 
prinsul, 

Deşi nicicând și niciunde n-avem să ne-ntâlnim; 
Tăcem doar o clipă și iar ne vorbim, 

Ca două triste privighetori, ce se ademenesc cu plânsul. 
(Lângă Lacul Leman, în ziua de 20 iulie 1835) 

(poezii scrise în anii 1832 -1842) 


(VA URMA) 


142 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


Mariana RÂNGHILESCU 


Mo Yan — Premiul Nobel 
pentru literatură 2012 


MO YAN — OBOSIT DE 
VIAŢA, OBOSIT DE MOARTE 


Romanul scriitorului chinez Mo Yan — Obosit de viață, obosit 
de moarte —, tradus în limba română de Dinu Luca — a apă- 
rutîn Colecţia „Raftul Denisei, la Editura Humanitas, în 2012. 
Mo Yan („Nu vorbi”), pseudonimul scriitorului Guan Moye, 
este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contem- 
porane universale. Scriitorul s-a născut în 1955 într-o fami- 
lie de ţărani și a crescut în nord-estul Chinei. În timpul Revo- 
luției Culturale, când avea doar doisprezece ani, a fost obli- 
gat să părăsească şcoala şi să lucreze mai întâi la câmp, apoi 
într-o fabrică de bumbac. În 1976 s-a alăturat Armatei Popu- 
lare de Eliberare. Ca soldat, a început să studieze literatura şi 
să scrie. A debutat, în 1981, cu povestirea Potopul din noap- 
tea de primăvară. Cinci ani mai tîrziu a absolvit Academia de 
Artă din Beijing. Mo Yan devine celebru în China şi în lume 
prin romanul publicat în 1987, Sorgul roșu (Humanitas Fic- 
tion, 2008, 2012). Scriitorul a publicat peste optzeci de poves- 
tiri şi zece romane, cele mai cunoscute fiind: Cântecele ustu- 
roiului din Paradis (1988), Țara visului (192), Tåte mari şi şol- 
duri late (1996), Meșteru-i din ce în ce mai amuzant (1999), 
Pedeapsa santalului (2001), Obosit de viață, obosit de moarte 
(2006), Humanitas Fiction, 2012) și Broasca (2009). Mo Yan 
a primit multe premii internaționale, culminând cu Premiul 
Nobel pentru literatură în 2012. 

Motoul romanului aici în discuţie trimite la învățăturile 
budiste: „Oboseala de viață, oboseala de moarte/ Din lăcomie 
şi dorinţe se iscă/ Împuţinând dorinţele fără făptuire,/ Trupul 
şi inima în largul lor au să fie” Este şi primul element care invită 
la lectură şi la descifrarea mesajului. Ființa este prinsă într-un 
cerc al morții şi al renașterii și săvârşeşte acte ale căror conse- 
cinţe spirituale dăinuie (Karma). Prin purificare interioară, ea 
ajunge la nirvana, care nu este un paradis, ci un repaus abso- 
lut obținut printr-o contopire cu cosmosul. 

Rema se formulează între tradițional şi modern. Roma- 
nul este structurat în cinci părţi distincte: Chinuri măgărești, 
Îndărătnicire de taur, Zbenguială de porc, Spirit de câine şi 
Sfârşit şi început. La rândul lor, părțile au mai multe capitole 
cu titluri rezumative, după moda creaţiilor epice medievale. 
Asta după cum naratorul doreşte sau nu să colaboreze cu citi- 
torul. De fapt, este un joc al naratorilor „intradiegetici“ (W.C. 
Booth). Din „Tabloul personajelor principale“ facem cunoş- 
tință cu doi naratori: Ximen Nao („Himen Tărăboi”) și Lan 
Jiefag („Lan Eliberare”). Apoi, firul narativ ajunge la „băiețică 
acela de Mo Yan” 

Ximen Nao, un țăran înstărit din China, este ucis în timpul 
reformei agrare inițiate de Mao în China comunistă, la jumă- 
tatea secolului al XX-lea. În iadul unde este supus pe nedrept 
la cazne, țipetele lui indignate îl exasperează până şi pe regele 
Yama, stăpânul celor damnaţi. Sub tirul continuu al vorbelor 
este strigată nedreptatea care i s-a făcut, deşi s-a îmbogăţit prin 
muncă și-a făcut avere prin înțelepciune. Nicio faptă n-a făcut 
care să-i întunece inima:” Vocea mea — tragică, înălțătoare, 


cu totul dezolantă 
— se propagă în fie- 
care ungher din 
sala de audienţe a 
lui Yama” Acesta îi 
îngăduie lui Ximen 
să se întoarcă prin- 
tre cei vii. Pentru a-şi revedea gospodăria şi a îndrepta răul ce 
i s-a făcut, Ximen are de parcurs un șir de reîncarnări. Ast- 
fel, ajunge cronicarul unei jumătăţi de secol din viaţa ținu- 
tului său natal. Avatarurile lui Ximen însoțesc metamorfoze 
istorice ample, tragice, dar și canonice în acelaşi timp. Dure- 
rile şi bucuriile omeneşti la care este martor alcătuiesc o epo- 
pee sublim umană. 

Reîntors la viața de măgar, îi revede pe cei dragi şi descrie 
cum „masele intră în colectivă, „trăgând după ei animale aco- 
perite cu pânze roşii şi ghirlande şi cu unelte agricole pe umeri’: 
Indiferent de spaţiu, metodele comuniștilor au fost aceleaşi. Per- 
secuţiile celor bogaţi urmau acelaşi tipar: interogatoriu, locul 
unde sunt ascunse averile și comorile, apoi strigăte „asurzi- 
toare, vergile, joardele, bicele toate răpăiau'. Scena îl făcea să 
simtă că-i „răsucea cineva cuțitul în inimă și să dârdâie „din 
toate încheieturile” 

Stăpânul măgarului era Lan Lian (”Faşă-albastră), inițial 
argatul lui Ximen Nao. După Eliberare, a fost singurul care 
a rămas până la urmă la „individual Legenda măgarului lui 
Lan Lian care ştia să zboare este istorisită de bătrânii din satul 
Ximen. De asemenea, se vorbea despre lupii omorâţi cu piciorul 
de măgar. Al doilea stăpân al măgarului a fost prefectul Chen. 
Astfel, cu prefectul a ajuns „la nord până la plajele Mării Bohai, 
la sud până la minele de fier din Munţii Wulian, la apus până 
la Râul Scroafei, cel cu talazuri clocotitoare, iar la răsărit până 
la plaja Stâncii Roşii, unde se poate adulmeca mirosul sărat 
şi de peşte al Mării galbene. „Pierde o copită, i se face una de 
lemn, însă oamenii ucid cu cruzime măgarul şi îi împart leşul. 

Transmigraţia îşi continuă mersul şi Ximen taurul se aşază 
în casa lui Lan Lian. Narator este Lan Jiefaug, fiul lui Lan Lian și 
al lui Yingchun. Nevasta lui lan Lian a intrat în comuna popu- 
lară. Lui Lan Lian i se pun bieţe-n roate, n-are voie să calce pe 
pământul statului. Reușeşte să se gospodărească singur. Rea- 
litatea timpului este descrisă halucinant!” La târgurile din vre- 
mea Revoluţiei Culturale nu era cine ştie ce neguțătorie, masele 
gălăgioase de oameni venind să se uite la vânzoleală.(...). Toţi 
oamenii aveau prinsă în jurul brațului o banderolă roșie” Pro- 
paganda se făcea prin târguri: un camion sovietic, megafoane 
care scoteai sunete care cutremurau cerul și mișcau pămân- 
tul. Întâi puneau imnul „Estul este roşu’; apoi urmau cuvântă- 
rile. Nu lipseau reprezentările teatrale, bineînțeles cu mesaj:” 
Însemnări despre lampionul roșu” De dragul teatrului, de frica 
persecuțiilor, Jiefang vrea la colectivă. Ximen taurul se lasă ucis 
pentru o cauză nobilă, murind pe pământul lui lan Lian. După 
ce sufletul s-a desprins de corpul de taur, amintirile taurului 
au început să se piardă şi să le ia loc amintirile lui Ximen Nao. 

Ajuns iar la judecata regelui Yama. Ximen Nao recunoaște 
că vrea să uite trecutul, dar nu poate:...mi-a fost greu să uit 
nedreptatea” Şi de partea cealaltă, Yama îi remarcă următoa- 


Universalis 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 143 


rele: în vieţile de dinainte, ca om ai făcut multe fapte de milos- 
tenie, iar ca măgar și taur ai suferit nu puțină amărăciune, cur- 
tea îţi va arăta îngăduința dincolo de ce spune legea și te va tri- 
mite să te reîncarnezi într-o țară îndepărtată”. Numai că regele 
Yama și-a bătut joc de el cu promisiunile făcute și „dracii sluj- 
başi“ l-au transformat în porc. 

Era un porc care se bucura că bârlogul lui avea electrici- 
tate. De fapt, întregul sat se confunda într-o atmosferă săr- 
bătorească de când a venit vestea despre creșterea porcilor. 
„Membrii comunei au aprins lampioane şi torţe şi-au pornit 
pe uliţe, pe aproape fiecare față întinzându-se un zâmbet. De 
ce erau așa bucuroși? Pentru că în acei ani era de ajuns ca un 
sat sau altul să devină model, că uriașe profituri veneau ros- 
togolindu-se asupra lor: 


Bătrânul duh neîndreptăţit revine în transmigrație drept 
câine. Spaţiul este același. Narator este Jinlong care fusese trans- 
ferat la Cooperativa de Aprovizionare și Desfacere a județului. 
În plus era șeful Secţiei de muncă politică. Altă cunoștință este 
Mo Yan, transferat temporar la grupa din cadrul departamen- 
tului de propagandă al comitetului județean de partid. E o altă 
perioadă de realizări comuniste:” drumul care duce din zona 
de dezvoltare specială a satului Ximen la capitala de județ a 
fost deja lărgit, devenind unul cu două benzi şi două sensuri, 
tot din ciment. Pe cele două părți ale sale sunt plantați arbuști 
de ilex, bine tunși şi ordonați, iar la fiecare zece metri se află 
câte un ienupăr în formă de pagodă” Printre căruțe, măgari sau 
cai, goneşte jeep-ul lui Jinlong. Legătura cu trecutul este făcută 
prin înjurătură: Pui de cățea ieșit din 


Într-o notă satirică este reflectată 
munca celor de la crescătoria de porci. 
Pe corpul porcilor se scriu lozinci de 
tipul:” Trăiesc pentru revoluţie!” sau 
„Poporului aduc beneficii!” „Pentru 
porcii albi se folosea vopsea roşie, pen- 
tru cei negri, vopsea albă, iar pentru 
porcii de alte culori, vopsea galbenă’? 
Culmea este că „fiecare porc viu este 
un obuz lansat împotriva bastionului 
reacționar al imperialiştilor, revizio- 
niștilor și contrarevoluționarilor”: Ridi- 
col este şi spectacolul pregătit de învă- 
țătoarea din sat, Jin. I-a determinat pe 
elevi să cânte:” Suntem purcelușii roșii 
revoluționari”... Deși în urma şedinţei 
de lucru s-au făcut promovări, iarna 
anului 1972 a fost pentru porcii Cres- 
cătoriei din livada de caişi o încercare 
pe viață şi pe moarte. Ceea ce s-a pro- 
mis de la judeţ a fost doar pe hârtie. 
Furajele n-au ajuns. În fiecare dimi- | 
neață, târau afară din cocini hoituri 
înghețate de porci. Abia în primăvară 
au venit furajele. 

Nu lipsesc nici poveştile de dra- 
goste. Apoi este consemnat decesul preşedintelui Mao. Oamenii 
din satul Ximen „vărsau lacrimi şi plângeau amar la moartea lui” 

Realismul şi magicul se întrepătrund. Purcelul al şaispre- 
zecelea goneşte după lună şi devine regele mistreţilor şi le pri- 
meşte omagiile, în timp ce regele oamenilor şedea așezat pe 
lună. E o alegorie la imaginea unei societăţi ideale. 

Cu gândul la cele de demult, Al șaişpelea îşi vizitează satul 
natal după patru ani. Noutăţile sunt consumate ca un adevă- 
rat reporter. În locul odăilor oferite crescătorilor, erau camere 
pentru sericicultură. Casele scunde cu pereți de pământ și aco- 
perişuri de paie nu se mai vedeau, pentru că apăruseră case cu 
olane roşii. Se auzise de o împărțire a pământurilor către gos- 
podari. „O să-i facă pe ţăranii cei mulţi, pe săraci și mijlocași să 
sufere a doua oară, să se chinuiască a doua oară? Apoi, poves- 
tirea capătă accente tragice:” Nu eram porc în acel moment, 
eram om, nu vreun erou, ci doar un om cu inima bună și care 
nu şovăie să facă ce se cuvine. M-am aruncat în râul înghețat, 
am prins între dinţi — nici când am prins între dinți nu eram 
porc — haina unei fetițe şi am înotat în apropiere de locul unde 
gheaţa nu se surpase, am ridicat copilul şi l-am aruncat în sus:. 
După salvarea copiilor, s-a cufundat „ cu încetul spre fundul 
râului”. L-au întâmpinat „doi draci cu fețe albastre” Aceştia 
l-au tras de braţe, ridicându-l din râul înghețat. 


Raftul 
Denisei 


Mo Yan 


Obosit de viaţă, 
obosit de moarte 


moșier samavolnic!: 

Căţelul al Patrulea îi slujeşte de paz- 
nic copilului căruia îl duce la școală. Fiul 
lui Lan Jiefong învaţă la cea mai bună 
şcoală din judeţ. Tatăl era foarte ocu- 
pat: vizite în teritoriu, şedinţe, tăierea 
panglicilor, participarea la banchete 
— în fapt e munca oricărui politician 
comunist de pretutindeni. Nu lip- 
sesc nici ispitele, atracția pentru Pang 
Chunmiao, apoi adulterul. 

Planurile lui Jinlong sunt măreţe. 
De pildă, doreşte să transforme satul 
Ximen într-un sat turistic şi cultural 
care să-şi păstreze pe de-a întregul înfă- 
ţişarea din timpul Revoluţiei Cultu- 
rale. El joacă tare în politică, trișează 
în mediul familial. Căţelul al Patrulea 
o urmăreşte pe Chunmiao, iar nevasta 
politicianului „își muşcă degetul şi scrie 
scrisoare cu sânge” Lumea este nemul- 
1 țumită. Ca să salveze situația, soția 
părăsită se întoarce în satul natal. 

Dezastrele naturale, mai exact poto- 
| pul adus de taifunul numărul 9 a pro- 

vocat uriaşe pagube în întregul județ. 
Tensiuni familiale, demascarea amanților, schimbările din sat 
— toate sunt prezentate pe larg. 

Ximen Nao ajunge iar în sala cea mare a regelui Yama. 
Întrucât în ochii lui „mai scânteiază o sămânță de dușmănie”, 
regele îl trimite în trasmigraţie încă o dată în lumea animalelor, 
„de data aceasta printre primate, aproape de soiul omenesc” 

Mo Yan este naratorul care duce mai departe firul narativ 
şi adaugă „acestei poveşti, şi aşa destul de lungă, o coadă. Legă- 
tura cu trecutul este făcută mereu. Fiica lui Pau Kangmei și 
fiul lui Ximen Jinlong își câştigă traiul ca artiști ai străzii. Dau 
spectacole cu o maimuţă în piața gării. La sfârşitul mileniului 
s-a născut „pruncul secolului: pipernicit la trup, însă căpățâna 
o avea nemaipomenit de mare, avea, de asemenea, o memo- 
rie extrem de precisă şi abilități lingvistice de geniu” Aşadar, 
lui Ximen Nao i s-a dat șansa de a se naște ca om. 

Obosit de viaţă, obosit de moarte al lui Mo Yan are și atri- 
butele unui metaroman. Există trimiteri intertextuale şi refe- 
rinţe culturale celebre: Lev Tolstoi, Anna Karenina, M. Şolo- 
hov, Donul liniștit, Legendele șarpelui alb, cea despre Change, 
zeiţa lunii şi mitul legat de eroul Erlang. Dese sunt trimiterile 
la scrierile lui Mo Yan. 

Este un roman de mari dimensiuni, dens și uneori dificil 
ce merită citit. Atenţia lectorului este orientată spre subiect, 
spre eul narator și spre actul povestirii. 


roman 


144 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Universalis 


AL CISTELECAN 


Inceputurile literaturii vs. 
Literatura începuturilor 


Măcar că studiile culturale s-au repezit asupra literatu- 
rii din toate direcţiile și cu nespusă rîvnă, s-ar părea că 
literatura veche (asta ca să-l zădărăsc pe Constantin Pri- 
cop) e încă scutită — parţial, firește — de acest avint semi- 
interpretativ (sau sub-). Am subliniat ”veche” anume în 
necazul lui Pricop, căci el combate contra acestui termen 
cu destulă pornire în capitolul de deschidere al Începu- 
„turilor literaturii române. Grigore Ureche, Miron Costin, 
Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, lon Budai-Deleanu (Edi- 
tura Universităţii "Alexandru loan Cuza”, Iași, 2011). Și ce-l 
supără chiar așa tare pe Pricop la un termen cu deja veche 
(tot intenţionat) și — se părea pînă acum — neprimejdu- 
ită consacrare, ba chiar aproape de consensul savanților? 
Totul! Și mai ales faptul că nu spune "absolut nimic” (p. 
26), fiind "un termen inacceptabil” "din punctul de vedere 
al încadrării istorice”; peste asta există primejdia ca ter- 
menul să taie "un spaţiu literar fără acces la sensibilitatea 
literară a zilelor noastre” (p. 27), ceea ce nu se poate, căci 
literatura e mereu actuală (deci oricînd cu acces liber la 
sensibilitatea pomenită); colac peste pupăză, ”metodolo- 
gic” e "ineficient, pentru că strînge opere împrăștiate prin 
intervale prea mari de timp, de unde pericolul să nu existe 
nici o ”coerență” interioară a așa-numitei perioade vechi. 
Epocile — sau perioadele, dacă-s mai scurte — trebuie deli- 
mitate după un principiu de coerenţă internă, de oare- 
care — măcar — omogenitate. Nu e cazul cu această peri- 
oadă veche, prea scuturată de fracturi. De aceea — dar și 
din alte motive mai de nuanţă — Constantin Pricop refuză 
vechea denumire și proclamă că potrivită în locul ei "nu 
poate fi alta /.../ decît Literatura începuturilor” (p. 28) 
Bun și ăsta, ca termen, numai să înțelegem prin el același 
lucru ca și prin termenul vechi. Hermogenes, vechi lim- 
bist, e de acord că putem să-i spunem oricum, numai să 
fie vorba de convenţie asupra referentului. Dar poate fi, în 
acest caz anume? E sigur că prin "literatura începuturi- 


lor” se poate înţelege/subînțelege întotdeauna "literatura 
începuturilor literare”? Căci de nu, termenul sună similar 
unor concepte care discriminează tematic, de genul ”lite- 
ratura originilor”, "literatura plaiului” șamd. Deși titlul de 
pe copertă e "inceputurile literaturii” (ceea ce-i corect, așa 
e), pledoaria dinăuntru e pentru "literatura începuturilor” 
(ceea ce-i ambiguu destul). Din parte-mi, mai conserva- 
tor, rămîn la vechiul termen: literatura veche (și, firește, 
zicem așa pentru că nu putem zice “antică”, dar din nostal- 
gia acestei absenţe s-a născut denumirea de veche). 
Cursul "de veche” al lui Constantin Pricop e centrat 
pe ceea ce ar putea intra în “canon” din lunga și rarefiata 
perioadă (cu o, totuși, absenţă eclatantă: Dosoftei). Nu-i o 
lucrare erudită, căci autorul și-a propus tocmai contrariul: 
o lucrare agreabilă (din această perspectivă, poate sta lingă 
Istoria... lui Pușcariu, cea mai agreabilă de pînă acum); n-a 
vrut să pornească de la "exegeze', ci de la "ideea contac- 
tului nemijlocit cu literatura” (p. 135), străduindu-se, zice 
el, “să păstreze ingenuitatea scrierilor” Numai "unde nu 
se putea altfel” mai citează pe cîte unul (de regulă, dintre 
interbelici). Am mai văzut ideea/atitudinea asta, chiar la 
case mari de tot; "inapoi la literatură”, "inapoi la text” îmi 
pare însă o idee suspect de nobilă; ea propune exegeza și 
interpretările anterioare ca activitate de maculare a sen- 
surilor și structurilor operei, ca nor ce întunecă splendoa- 
rea acesteia. Nu voi zice că nu-s destule exegeze care chiar 
asta fac, dar nimeni — nici chiar Constantin Pricop — nu 
mai poate vorbi de "ingenuitatea” operelor; așa ceva nu că 
nu mai există de mult, dar nici n-a existat vreodată; măcar 
în măsura în care orice operă există ca interpretare și nu 
ca altceva. În cazul eroilor lui Pricop, ca șir de interpre- 
tări. Doar dacă Pricop n-ar avea habar de acest șir (ceea 
ce nu e cazul, căci erudiția ejectată foșnește sub analize) 
ar putea crede că poate aduce operele înapoi la candoare. 
Altminteri, nu e vorba decît de o cale mai economicoasă 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 145 


și mai “eseistă” de a comenta aceste opere, nu de una prin 
excepțional contact "nemijlocit” (căci acesta nu le lipsea nici 
erudiților afurisiți de Pricop). Pe scurt, e doar o fentă (în 
folosul plăcerii de lectură, e adevărat, deși poate specialiștii 
vor obiecta — și cu drept cuvînt). 

Perspectiva în care așează Pricop lucrurile e una destul 
de dramatică (adică dramatizată), căci accentul cade la el pe 
rupturi și discontinuități — nu pe continuitatea presupusă 
de regulă (și ca regulă). Are și de ce dramatiza, căci "înce- 
puturile” de care discută el au rămas suspendate și n-au 
participat la elaborarea metabolismului literar românesc 
(nu la timp optim). Două capodopere — fie și cu rezervele 
unora — Istoria ieroglifică și Ţiganiada — n-au fost admise 
(de istorie, de fatalitate, de ghinion) ca elemente inaugu- 
rale și determinante ale literaturii noastre. Pe bună drep- 
tate Pricop se întreabă cum ar fi arătat această literatură 
dacă ar fi trebuit să pornească de aici și nu de la Văcărești, 
Conachi, Pralea, Țichindeal etc. Nu e singurul care s-a 
întrebat. Se vorbește deja de mult de două începuturi ale 
literaturii noastre, unul — major — refulat/necunoscut, și 
unul — funcțional, dar minor. Nu-i chiar adevărat că "golu- 
rile, absenţele, fracturile nu le-au dat bătaie de cap critici- 
lor noștri” (p. 12) (vezi, bunăoară, Istoria... lui Manolescu, 
neinvocată niciunde de Pricop). Dar la ce le-a folosit, de 
vreme ce trebuiau să se ocupe de literatura produsă, nu de 
una "contrafactuală”?! Manolescu chiar deplingea absenţa 
unui studiu de sociologie — poate și psihologie — a istoriei 
care să explice mecanismul decadenței dintre cele două 
începuturi. Oricită jale după începutul pierdut ar exprima 
și Pricop, nici el nu merge mai departe de plinsoare. Decit, 
poate, propuniînd ”accidentul” ca “esenţial în privinţa istoriei 
literaturii române” (p. 14) și încercînd — împotriva mode- 
lului istoriei literare ca pură "istorie de valori” — să recu- 
pereze ceva din dinamica istoriei ca dimensiune implicită 
a literaturii (prin conturarea de contexte). Dezbaterea în 
care intră e susținută, din parte-i, cu argumente de nuanţă, 


Antonio PATRAS 


Cum poate deveni un critic 
romancier, Cazul E. Lovinescu 


Contopirea primelor două romane într-unul singur (Aripa mor- 
ţii; 1913, şi Lulu, 1920, sunt rescrise în 1927 în Viaţă dublă) mar- 
chează un moment de hotar, după care toată literatura amfitrio- 
nului de la „Sburătorul” se scrie aproape mecanic, cu același gen 
de „idei, personaje şi situații-tip, integrate însă în nişte partituri 
narative mult mai complexe decât acelea din literatura de tinerețe 
(notele de călătorie, drama De peste prag, nuvelele, „scenetele” 
şi „fanteziile”), la rândul lor orchestrate simfonic, în compoziții- 
ciclu. Or, cum aproprierea acestei metode de lucru foarte efici- 
ente coincide, în timp, cu etapa redactării primelor două volume 
de Memorii, putem spune fără teama de a greşi că Lovinescu 
devine romancier în adevăratul sens al cuvântului abia după asu- 
marea lucidă a predispoziţiei evocator-nostalgice şi a moldove- 
nismului temperamental, exorcizat în literă scrisă. 

Aşa se explică diferența majoră dintre Memoriile lovinesciene 
şi proza memorialistică a moldovenilor: în primul caz avem de-a 
face cuo operă „obiectivă” prin excelență, fiindcă recurge la „puri- 
ficarea prin depersonalizare” a discursului confesiv, atribuind cri- 


dar fără să schimbe lucrurile. Faptul că ”perioadele” lite- 
rare sunt obișnuit modelate după "perioadele istoriei gene- 
rale” (p. 21) și că reperele sunt de cele mai multe ori extra- 
literare, nu intra-literare, poate fi deplîns și imputat, dar 
nu știu dacă renunţarea la reperele dinafară ar fi în folosul 
"vizibilității” literaturii. Sunt marcaje convenţionale, dar efi- 
ciente, chiar dacă nu și corecte. Specialiștii știu însă cît sunt 
de relative. După cum știu și că nu orice război e și un răz- 
boi literar, un război de paradigme. Dar, ca repere, războa- 
iele se văd de departe. Pricop are dreptate în aproape toate 
obiecțiile pe care le face, numai că are dreptate în zadar. 

În "aproape toate”, dar nu în toate, căci uneori obiecțiile 
sale trec pe lingă "obiectivul” vizat. Cam așa e, de pildă, 
obiecția ridicată lui Cartojan - "în legătură cu incapacitatea 
limbajului cronicii lui Grigore Ureche de a se ridica la con- 
cepte” (p. 42), căruia Pricop îi replică, alături, că, totuși, "în 
cronică este prezentă o filozofie morală clară” O fi, dar una 
a-conceptuală. Cam tot așa e și reproșul făcut exegeților că 
n-au observat — sau nu destul — că-n Viiaţa lumii motivul 
"fortuna labilis” se împletește cu "fugit irreparabile tempus” 
(p. 55). Ba au observat chiar destul, măcar că, poate, n-au 
făcut analize așa admirabile ca a lui Pricop. Interpretările 
sunt susținute în perspectiva codului (și gustului) actual, 
dar fără ravagii de modernizare forțată. Și Istoria ierogli- 
fică și Ţiganiada i se par lui Pricop opere mai apropiate "de 
sensibilitatea cititorului postmodern” (p. 106), decît de a 
altor timpuri — iar analiza lui pune în valoare tocmai ”lite- 
raritatea” complexă a acestor opere. Poate că n-ar fi stricat, 
la Ţiganiada, să facă măcar o trimitere (spre a proba empa- 
tia cu postmodernismul) la cele trei (de nu patru) rescri- 
eri actuale ale "poemationului eroi-comico-satiric”. Dar și 
așa lucrurile sunt vizibile; în locul unui baroc” pierdut ca 
șansă (e o pierdere pe care Pricop insistă), cele două opere 
stau la temeliile post-modernismului. Cartea lui Pricop e 
o demonstraţie reușită: literatura veche (e ultima dată!) e 
literatură pur și simplu. 


ticului atât funcția narativă, cât şi rolul de 
personaj implicat pe scena vieții literare; 
în cazul celălalt e vorba despre o literatură de atmosferă, paseist- 
lirică, „subiectivă, „personală” în sens îngust, mărturisind refugiul 
în mit şi atemporalitate, regresiunea panteistică ce dizolvă eul — 
de unde și neputinta „diferenţierii” estetice în raport cu modelul 
imuabil (paseist-folclorizant) prescris de psihologia rasei. 

Altfel spus, prin însuși faptul că ilustrează etapa afirmării con- 
ştiinţei de sine a literaturii noastre, grație unei personalități exem- 
plare (a criticului făuritor de canon), memorialistica lovinesciană 
e mai puţin o împlinire firească avirtualităţilor rasei (moldovenis- 
mul), cât dovada concretă, „monumentală” chiar, a voinței con- 
structive de sincronizare cu formele avansate ale culturii euro- 
pene, în care sentimentul tradiției şi al continuității istorice a gene- 
rat încrederea în cuvântul scris și în eternitatea artei. 

De aceea, Lovinescu trasează cadrele de evoluţie a genului pe 
coordonatele procesului de modernizare a societății românești, 
sub presiunea factorilor economici, pentru că aceștia, la rândul 


146 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


lor, determină nişte structuri specifice, în funcţie de psihologia 
rasei. În opinia criticului, „vicisitudinile istorice, care au împie- 
dicat crearea unei psihologii necesare economiei naționale, au 
împiedicat cu atât mai mult precipitarea condiţiilor psihologice 
prielnice formaţiei memorialisticei” Drept consecință, „nesigu- 
ranța proprietății a dus, la noi, la atrofia spiritului de prevedere și 
de economie, iar lipsa de conștiință a duratei în timp a împiedicat 
dezvoltarea unei specii de îndeletnicire literară, rezumată pe con- 
vingerea robustă a eternității”. Pe scurt, pentru Lovinescu lite- 
ratura şi arta, cultura, în general, constituie de fapt manifestarea 
spirituală concretă a oricărei societăţi civilizate (e vorba, desigur, 
de civilizația modernă, urbană, care atribuie literaturii şi artelor 
statutul de profesii liberale). 

În contradicţie cu principiile limitativ-subiective ale genului 
memorialistic (niciodată exersat, în literatura noastră, ca formă 
specifică de „îndeletnicire literară, ci aproape numai în gama 
ocazional-minoră a lamentaţiilor pe tema trecerii inexorabile şi 
a pelerinajului la ruine), Memoriile criticului de la „Sburătorul” 
nu celebrează fuga de prezent şi nu proclamă inutilitatea efortu- 
lui individual, întoarcerea la primitivitate. Dimpotrivă, ca mani- 
festare sui generis a culturii burgheze prin excelenţă, ele au fost 
compuse pentru a depune mărturie despre existența unei tra- 
diții literare, completând cele şase volume ale Istoriei literaturii 
române contemporane cu galeria portretelor de scriitori care au 
intrat deja în istorie prin operele lor, portretele fiind realizate „cu 
alte mijloace, de pitoresc anecdotic şi psihologic, şi numai în limi- 
tele experienţei proprii”?l. 

Care va să zică, memorialistica lovinesciană se recomandă, 
pe de o parte, ca „îndreptar” menit să „umanizeze” critica pro- 
priu-zisă și să-i atribuie o finalitate morală, iar pe de altă parte, ea 
se ipostaziază ca operă de imaginaţie, lăsând spiritul să zburde în 
voie şi oferind în dar scriitorilor o nouă viață, de „personaje” fic- 
tive, evident, într-o altă „istorie” Nu degeaba a şi fost criticată în 
epocă portretistica practicată de Lovinescu, reproșându-i-se că 
nu respectă „adevărul, că exagerează şi simplifică totodată, cari- 
catural, că trădează o înclinaţie lipsită de noblețe pentru cancan 
şi detaliile picante de viață intimă. Reproșul, spuneam, nu-i fără 
rost de vreme ce, în loc să se refere la documente sigure, ferite de 
microbul colportajului mistificator, memorialistul dă credit mai 
degrabă surselor orale, de proveniență incertă (sau de cafenea), 
asemeni talentatului cronicar iubitor de legende. 

Dar pentru Lovinescu, ca și pentru Neculce altădată, nu exac- 
titatea evenimentului istoric contează. Mai importantă e semni- 
ficaţia lui psihologică, anecdota în sine, care (ne asigură criticul), 
dacă e „purificată de toate reziduurile prin impersonalizare, se 
transformă într-un veritabil „fapt estetic”Bl. Când realitatea se 
dovedeşte neconvenabilă, scriitorul caută mai abitir în imagi- 
nație, inventând documentele (înțelege: anecdotele, poveştile) 
de care are nevoie, astfel încât „personajul” încondeiat, oricât de 
„neverosimil” ar fi părând, să reprezinte convingător ideea lovi- 
nesciană de personalitate, cu acea psihologie negociată invaria- 


1. E. Lovinescu, Memorii. Aqua forte, ediţie îngrijită de Gabriela 
Omăt, Editura Minerva, București, 1998, p. 158. 

2. Ibidem, p.9. 

3. Ibidem, p. 10-11:,anecdota măruntă poate fi ridicată la o sem- 
nificaţie apreciabilă prin valoarea sa psihologică: și, purificată de toa- 
te reziduurile prin impersonalizare, poate fi înălţată la demnitatea 
faptelor zămislite sub semnul neclintit al esteticului”. După cum ob- 
servă și Gabriela Omăt, articolul lui Lovinescu, Mizerii literare, nu a fost 
prizat la cenaclu, pentru că se baza pe acest principiu discutabil, con- 
form căruia „importanţa lor (a Memoriilor) nefiind de ordine istorică, 
ci de ordine psihologică, stricta exactitate trece pe al doilea plan” (E. 
Lovinescu, „Sburătorul Agende literare, Ediţie de Monica Lovinescu și 
Gabriela Omăt, note de Alexandru George, Margareta Feraru și Gabri- 
ela Omăt, Editura Minerva, București, 1996, vol. Il, p. 413-414). 


bil între temperament (aprioric determinat) și voință (afurmată 
prin liber arbitru). În același sens, Marian Papahagi sublinia că 
Lovinescu „nu izbutește să se desprindă din viața literară, deoa- 
rece propria sa biografie desemnează o „diagramă a lui ca figură 
socială (în contextul vieții literare), iar „datele critice din Memo- 
rii sau din Istoria literaturii sunt întotdeauna cumulate cu cele ale 
personalităţii autorului”. 

Așadar, scriindu-și Memoriile, Lovinescu descoperă o sursă fer- 
tilă de inspiraţie (amintirile) și un tip de discurs capabil să transfi- 
gureze mitic realitatea şi să confere vieţii demnitatea unui simbol. 
Mai exact, prozatorul învaţă de la memorialist cum trebuie con- 
fecționată o „istorie” ad usum Delphini, în care să se regăsească şi 
alter-ego-ul auctorial (făptura abstractă a intelectualului cu perso- 
nalitate scindată, ca Andrei Lerian), și autorul însuşi, adică omul 
care scrie, cu biografia şi cu toate „teoriile” sale. Ei bine, odată 
redescoperit filonul memorialistic, era necesar ca prozatorul să 
abordeze din nou romanul (genul „obiectiv” prin excelență), de 
data aceasta cu experienţa scriitorului ce ştie să asculte timpul și 
să relateze corect o poveste. 

Cualte cuvinte, originalitatea romanului lovinescian din dece- 
niul al treilea ar consta în insolitarea procedeului, fenomen în 
care formaliștii ruşi vedeau manifestându-se conştiinţa artistică 
modernă, ce-și asumă caracterul convențional al unei literaturi 
scoase deliberat de sub vraja iluziei realiste, punctând, ca să folo- 
sim o clasificare intrată în uz, glisarea de la paradigma „ionicului” 
la cea a „corinticului” (spre deosebire de Andrei, Bizu nu doartră- 
ieşte, ci vrea să scrie efectiv o carte). Ca atare, deşi e imaginat ca o 
continuare firească a operei memorialistice, romanul lovinescian 
seva îndepărta treptat de modelul tradițional al prozei „moldove- 
neşti” şi al literaturii de atmosferă, printr-o serie de procedee inge- 
nioase, multe dintre acestea, am anticipat, de cea mai pură fac- 
tură melodramatică. Apoi, dacă extrapolăm principiul serialită- 
ţii şi al lecturii încatenate la întreaga operă, observăm că Memo- 
riile bifează momentul sintezei și al sincretismului generic, fiind 
o „re-scriere” a tuturor textelor anterioare, critice și literare deo- 
potrivă (şi nu numai a Istoriei literaturii române contemporane). 
Iar de la Bizu încolo, romanele lovinesciene se vor „citi” unul pe 
altul în succesiunea lor cronologică, în grila de acum bine cunos- 
cută a unui discurs cu înșelătoare tentă memorialistică, ce reîn- 
vie trecutul doar pentru a-l îngropa mai bine, făcându-l „uitat” în 
pagina scrisă. Literatura criticului ajunge să fie în cele din urmă, 
după numeroase rescrieri, o literatură „fără obiect” 

Relaţia dintre memorialistică şi literatura de imaginaţie merită 
câteva rânduri explicative. În sinteza istoriografică din 1937, Lovi- 
nescu își încadrează proza la capitolul Epica autobiografică, care 
ar fi, în opinia sa, „opera criticilor, eseiştilor şi a ideologilor”, adică 
a scriitorilor înclinați mai mult spre reflecţie și, tocmai de aceea, 
cuo imaginaţie limitată la nivelul experiențelor personale de viață 
şi de lectură. Nu întâmplător, în categoria cu pricina sunt plasate, 
pe lângă scrierile literare ale lui Lovinescu însuşi, cele ale lui Mihail 
Dragomirescu, Ibrăileanu, Călinescu, cum și ale lui Eugen Rel- 
gis, Mircea Eliade, Anton Holban și Octav Șuluţiu. Criticul apre- 
ciază că, spre deosebire de literatura memorialistică (tributară 
afectivității, moldovenismului „liric” şi „subiectiv”), epica autobi- 
ografică ar reflecta efortul obiectivării, prin două modalități pre- 


4. Marian Papahagi, Pentru o lectură „în sistem” a romanului lovines- 
cian, în vol. E. Lovinescu, Bizu, ediţie îngrijită, prefaţă și note de Marian 
Papahagi, Editura Dacia, Cluj, 1974, p. 8. Pornind de la observaţia căli- 
nesciană potrivit căreia „materia din Memorii coincide cu cea a scrierilor 
propriu-zis critice”, eruditul clujean consideră memorialistica un, termen 
tranzitoriu între critică și roman’, de unde trage concluzia că Lovinescu 

„face din istoria literaturii române o chestiune personală” (ibidem). În opi- 
nia noastră, lucrurile stau exact invers: Lovinescu face din chestiunile per- 
sonale și din propria sa biografie un capitol de istorie literară. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 147 


dilecte de prelucrare literară a materialului diegetic: 1. reconsti- 
tuirea memorialistică „uşor romanţată”; 2. proiectarea propriei 
psihologii „într-un şirag de eroi ce se pot reduce uşor la aceeaşi 
unitate sufletească”. În concluzie, pentru prozatorul Lovinescu 
„amintirile” personale nu constituie decât o sursă de inspiraţie, şi 
nu un model epic demn de urmat: pentru a se transforma într- 
un veritabil „roman, reconstituirea memorialistică se cere acum 
„romanțată”/ mitizată. 

Ca atare, e greşit să considerăm „subiectivă” literatura auto- 
biografică numai pentru motivul că se referă la viața autorului. 
Repetăm: evoluţia de la „subiectiv” la „obiectiv” nu impune, după 
cum se crede îndeobşte, o modificare de ordin tematic-conţinu- 
tistic, şi cu atât mai puţin trecerea de la naraţiunea homodiege- 
tică la naraţiunea heterodiegetică sau, încă mai simplist înțeles, 
înlocuirea persoanei I cu persoana a III-al“l. Obiectivarea avută 
în vedere de criticul modernist e de altă natură și se realizează, 
pe de o parte, prin teatralizarea narațiunii (id est, prin „roman- 
tare”), iar pe de alta, prin autoproiecția empatică într-un perso- 
naj delegat să joace pe scena romanului rolul autorului însuși. 
Ca în psiho-dramă. Oricum, cultivarea memorialisticii propriu- 
zise (model subiectiv-liric preferat de prozatorii moldoveni şi în 
care Lovinescu însuși admite a-şi fi împlinit „latura sa esențială 
şi a rasei sale”) era un moment necesar, ce se cerea depăşit prin 
opțiunea pentru aşa-numita „epică autobiografică” (model „obiec- 
tiv, ilustrat de creaţiile ficționale ale criticilor, eseiştilor şi ideologi- 
lor). Pe scurt, trecerea de la memorialistică la epica autobiografică 
indică însăși direcţia de evoluţie a literaturii criticului, de la expre- 
sia temperamentală (moldovenismul) la manifestarea ei volunta- 
rist-„bovarică” (ie,, intelectualist-burgheză). 

Nu trebuie omis apoi faptul că, în /storia... din 1937, memo- 
rialistica era încadrată la categoria „poeziei epice rurale, criticul 
plasând-o în siajul sămănătorismului şi poporanismului moldo- 
vean, pe o traiectorie previzibilă, ce leagă romanele sadoveniene 
de scrierile cronicarilor, iar proza unui „contemporan” ca Radu 
Rosetti de textele savuros-ironice ale lui Negruzzi şi Alecsandri 
sau de Suvenirile lui Gheorghe Sion. Interesantă e și selecția ope- 
rată de Lovinescu pentru a exemplifica seria literară în discuţie, în 
care intră, în ordine: Dumitru C. Moruzi, sus-menţionatul Radu 
Rosetti, lacob Negruzzi şi Gh. Panu, D. Anghel, Ion Petrovici, Lovi- 
nescu însuși, lista încheindu-se cu „cei doi mari memorialiști ai lite- 
raturii române: N. Iorga şi C. Stere” E vizibilă tentativa amfitrio- 
nului de la „Sburătorul” de a se plasa de cealaltă parte a baricadei 
în raport cu prozatorii sămănătoriști şi poporanişti, de la Hogaş şi 
Sadoveanu la Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu. Spre deose- 
bire de literatorii aceştia pursânge, memorialiştii sunt, după cum 
seobservăcu ușurință, tot „critici” şi „ideologi, ca şi reprezentanții 
„epicii autobiografice” — de unde rezultă că numai personalitățile 
de prim rang ale unei culturi, cu o activitate polivalentă, de mare 
ecou în conștiința publică, se cuvine să dea seamă de lumea prin 
care au trecut, având totodată posibilitatea să-şi obiectiveze literar 
propriile experienţe existenţiale. Aşadar, față de proza sămănăto- 


5. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900- 
1937), în Scrieri 6, ediţie de Eugen Simion, Editura Minerva, Bucu- 
reşti, 1975, p. 271. 

6. Unii comentatori au încercat să-l „corecteze” pe Lovinescu, 
pe motiv că proza modernă a evoluat de la „obiectiv” la „subiectiv”, 
exact invers decât prevăzuse criticul de la „Sburătorul” — or, nu în 
sensul acesta a folosit termenii Lovinescu, pentru care „subiectivul” 
exprimă triumful afectivității, al lirismului (inadecvat genului epic), 
pe când „obiectivul” presupune raţionalizare, intelectualizare, ex- 
plorare lucidă a sufletului uman și a lumii, a „subiectului” și „obiec- 
tului” deopotrivă. 

7. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900- 
1937), ed.cit., p. 209. 


ristă de inspiraţie rurală (ce reclamă întoarcerea la natură, la glie), 
memorialistica ar reprezenta o formă de literatură urban-intelec- 
tualistă, adică mai puţin „lirică, mai „obiectivă” — ceea ce înseamnă 
că abia o dată cu naşterea memorialisticii ca gen se poate vorbi de 
constituirea unei tradiții estetice și de apariția conştiinţei istorice. 

Prin urmare, era firesc ca, dată fiind personalitatea sa ieșită din 
rând, Lovinescu să scrie un „roman autobiografic”! plasat cu bună 
ştiinţă în trena Mernoriilor, cu diferența că, deși adevărul psiholo- 
gic prevalează şi aici asupra celui istoric, narațiunea capătă acum 
(involuntar) „forma ficţiunii romanţate” şi (voluntar) a unui jur- 
nal de idei în care criticul își expune concepția teoretică și „filoso- 
fia” de viață. Metoda de lucru e aceea din Viaţă dublă, cum ase- 
mănătoare e și natura (numai în parte autobiografică) a „materi- 
alului” epic supus „romanţării” 

lată ce mărturiseşte prozatorul într-un interviu publicat la 
puţin timp de la apariția cărții: „în Bizu n-am depăşit domeniul 
memorialistic şi psihologic, pe care-l cultiv ceva mai de mult, decât 
prin forma de narațiune epică legată și nicidecum prin fond. Fon- 
dul, după cum am mai spus, rămâne memorialistic şi autobio- 
grafic, adică însuși materialul ce ar fi trebuit să servească pentru 
un nou volum de „Memorii; dacă în decursul tratării lui nu s-ar 
fi organizat singur sub forma ficţiunii romanțate (5.n.), fără pre- 
tenția adevărului istoric, dar cu intenția precisă și sublimată de a 
reconstitui adevărul psihologic în linii şi mai categorice decât rea- 
litatea amorfă sau variată. Privit, aşadar, sub raportul condițiilor 
genului epic, Bizu e mai puţin decât un roman sau, în orice caz, 
altceva decât un roman; privit însă prin sensul intim psihologic, 
prin iradierea atitudinii față de viață, vizibilă în toate episoadele și 
amănuntele, şi convergând spre o filozofie, această carte ar putea 
fi, cel puţin în intenţie, ceva mai mult decât un roman obișnuit, 
limitat la reproducerea obiectivă a unui crâmpei de viață indivi- 
duală sau socială, fără altă semnificaţie” 9. 

Spuneam însă că „fondul” e numai parțial autobiografic în 
Bizu, şi asta deoarece romanul lovinescian are ambiția de a rescrie 
nu doar Mernoriile, ci şi toate celelalte texte ficționale de dinainte, 
reconfigurate deja în primul roman-ciclu, Viaţă dubla. Pe de altă 
parte, Lovinescu găseşte „diferența specifică” dintre memorialistică 
şi epica autobiografică în chiar „forma ficţiunii romanțate’, ceea ce 
impune renunțarea la strategiile curente ale mmiznesis-ului, reduc- 
tibile în ultim resort la „reproducerea obiectivă a unui crâmpei de 
viață” Rezumând, dacă memorialistul se prezintă mai mult ca un 
„povestitor” ingenuu și lipsit de „metodă, prozatorului îi revine 
rolul unui „regizor” care ştie să „romanţeze” povestea vieții şi s-o 
pună în scenă convingător. 

Liantul dintre memorialistică şi epica autobiografică rămâne 
deci interesul pur psihologic („intelectualist”), din perspectiva 
căruia e privit mereu „documentul Altminteri, ca să recurgem la 
vocabularul lovinescian despre personalitate, Memoriile constituie 
opera temperamentului, pe când literatura de imaginaţie devine 
expresia voinţei de creație și a „bovarismului” criticului modernist. 


8. După cum semnala Gabriela Omăt, articolul lui Lovinescu, Mi- 
zerii literare, nu a fost prizat la cenaclu, tocmai pentru că se baza pe 
un principiu considerat discutabil, acela conform căruia „în relatări ce 
n-au nimic cu istoria nu adevărul faptelor contează, ci exclusiv sem- 
nificaţia lor psihologică”, Dorind să justifice deformarea caricaturală a 
unor portrete, cum și recursul la anecdotă ca procedeu de caracteriza- 
re, Lovinescu afirma că „importanţa lor (a Memoriilor) nefiind de ordi- 
ne istorică, ci de ordine psihologică, stricta exactitate trece pe al doi- 
lea plan” (apud „Sburătorul” Agende literare, vol. II, ed. cit., p. 413-414). 

9. În,Vremea” an V, nr. 258, 9 oct. 1932. În articolul Bizu (din 

„Viaţa literară”, an VII, nr. 139, 1-20 dec. 1932) Lovinescu răspunde 
obiecţiilor lui Cioculescu, solicitând să fie judecat nu prin raportare 
la normele clasice ale romanului, ci după criteriile genului memori- 
alistic și al vieților romanţate. Dă credit doar lui Pompiliu Constanti- 
nescu (apud „Sburătorul” Agende literare, ed. cit., vol. III, p. 423). 


148 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


Anton ADĂMUŢ 


Noocraţia, sau despre consfințirea 
unui eșec (cazul Camil Petrescu 


1. Despre indefinita 
adecvare a noocrației 


Înveseul "Despre Noocraţia necesară” din Teze și antiteze 
(1936), Camil Petrescu aprofundează una din multele şi 
obsesivele lui idei, cristalizată încă dinaintea Săptămânii 
muncii intelectuale şi practicată cu credinţă până la sfârși- 
tul vieţii. E vorba despre intelectualizarea istoriei şi de sen- 
surile în care, pe rând, Camil Petrescu a văzut-o. La nivelul 
anului 1923 noocraţia era înțeleasă ca o ordine a intelec- 
tualilor, se ontologizează apoi în "Despre Noocraţia nece- 
sară” pentru a se politiza uşor în ultima parte a Doctrinei 
Substanţei. Autorul are în vedere criteriul intelectualită- 
ţii şi sensul noocratic al istoriei, și condamnă pe toţi cei 
care cred că pot avea inteligență fără intelectuali. ” Un exa- 
men fenomenologic ne arată însă că destinul lumii e să se 
depăşească în intelectualizare”™, încât spiritul însuşi e în 
al doilea rând "impăcare” cu existența, în primul rând el 
fiind intelectualitate. Primatul spiritului este fundamental, 
şi "introducerea în istorie a intelectului ca principiu regu- 
lativ este ultima revoluție care nu va face societatea mai 
bună dar măcar cea mai bună cu putință”! Societatea vii- 
torului (şi viitorul noocrat este pentru Camil absolut inde- 
finit temporal dar şi absolut inevitabil, fie numai şi pentru 
o clipă înaintea finalului, substanţei) va avea ca postulat 
demnitatea dată de caracterul fenomenologic al inteligen- 
ței de a nu greşi niciodată şi de a lăsa greşeala, pentru că 
ea există, să se producă numai în domeniul istoriei. Erorile 
sunt istorice, niciodată nu țin de inteligența fenomenolo- 
gică (ceea ce este deja un pleonasm destul de acceptabil!). 


1. Camil Petrescu, Teze și antiteze, Editura Cultura Naţională, 
București, 1936, p. 231. 
2. Ibidem, p. 234. 


Noocraţia introduce o ordine care este ordinea strictă 
a valorilor de semnificaţie, substanţiale, supraordonate şi 
subordonându-și valorile istorice organice și structurale. 
Noocraţia este astfel responsabilă de a transforma civili- 
zaţia în cultură. În societatea noocrată civilizaţia este cu 
putință doar ca auxiliar al culturii. Atunci când noocraţia 
(intelectualitatea) este total lipsită de autoritate, cultura 
nu poate depăşi nivelul civilizației şi este definită ca o "cul- 
tură fără ordine noocrată”. "Ordinea noocrată este cea mai 
bună cu putinţă și ultima revoluţie. Toate ulterioarele miş- 
cări de protestare nu vor fi decât simple răzvrătiri”ll. Deşi, 
după cum vom vedea, conceptul noocraţiei este extrem de 
vag lămurit mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea lui ca 
practică, autorul noocrat nu este deloc modest când, prin 
1943, spunea într-un interviu: "Dacă Doctrina Substan- 
tei este un sistem (ceea ce nu e chiar așa), atunci Noocra- 
ţia reprezintă, în acest sistem, ceea ce în sistemul lui Pla- 
ton reprezenta politicul, exprimat în Republica sa. Noocra- 
ţia este capitolul politic al Doctrinei Substanţei. Termenul 
creat de mine înseamnă ordinea Nous-ului. Deci, Noocra- 
ţia este ordinea în lume a inteligenței (nu a intelectualilor 
cum am indicat greşit în 1923)”. Dacă noocraţia se şi rea- 
lizează? Ne spune în acelaşi interviu, şi cred că este gândul 
ultim al autorului: "noocraţia implică o anumită paradoxie, 
exclude orice propagandă”, ceea ce revine la a spune că tim- 
pul ei este la fel de exact ca şi orice zonă de indeterminare! 

Noocraţia se supune cel puţin exigenţei a două sensuri. 
Unul larg şi prezent constant de-a lungul periplului sub- 
stanţialist, are în vedere latura ontologică a noosului și în 
acest sens constanţa lui cuprinde toate extazele timpului. În 
prima accepție, noocraţia (care-și depăşeşte aici etimonul) 


3. Ibidem, p. 241. 
4. De vorbă cu Camil Petrescu, interviu de Vasile Netea în Vre- 
mea, anul XVI, nr. 686, 14 februarie 1943, p. 7. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 149 


aproape se identifică substanței până într-acolo încât cri- 
teriul substanţei nu este altul decât tot acela al noocrației. 
Al doilea sens este specificat (nu dialectic) şi are în vedere 
sensul politic al noocraţiei, capitolul ei politic, faptul de a 
fi metodă de acţiune cu inscripţie socială. Noocraţia, ca 
metodă politică, va urmări promovarea valorilor substan- 
tiale prin intermediul organismului social. Lipsită de con- 
ştiinţa acestei promovări, modernitatea şi-a creat propriul 
rău în postulatul selecţiei inverse, şi drama lumii moderne 
se dinamizează prin postulat şi prin practicarea lui necondi- 
ţionată. Întemeierea postulatului este dată de confuzia între 
structurile şi funcțiunile intelectului și în această confuzie 
valoarea istorică substituie valoarea substanțială. Noocra- 
ţia are ca primă sarcină înlăturarea disocierii în funcționa- 
rea structurală a intelectului și stabilirea, ca postulat, a pri- 
matului intelectului. Filosofia tradițională, ca și mai toate 
religiile, deosebeşte în intelect o distinctă funcţiune a lui 
pe linia utilului şi a eticului pe de o parte, pe dimensiu- 
nea esteticului și a teoreticului, de cealaltă parte. "Filosofia 
substanţialistă nu recunoaște această deosebire și ia ca sin- 
gură realitate (în funcție de care se creează structurile isto- 
rice) axa necesitate-noos, pe care se realizează devoluția” t. 
Tot ceea ce nu se întâlneşte pe această axă ţine de dome- 
niul valorilor istorice, or istoria are ca structură noocrația. 
Degradarea intelectului prin înjumătăţirea lui are ca efect 
imediat lunga depreciere a funcției noosice de cunoaştere. 


2. Geniul (sensibilitatea 
și imaginația) 


Sensul valorii creşte pe măsură ce este accentuat noosic 
şi când acest sens, care este un destin substanţial, e înso- 
tit de acte de valoare, coabitarea celor două elemente for- 
mează personalitatea (geniul, care este "o depăşire a indi- 
vidului normal”, fie că este agent de obiectivare în artă, ști- 
ință sau în act, adică erou în ultimul caz). Geniul este cu 
necesitate orientat noosic; eroul poate evolua în subspecie 
atunci când obiectivarea lui, ca realizare în act, nu este ori- 
entată substanţial. Valoarea este în acest caz incidentală şi 
chiar se opune substanţei (un gurmand care moare în urma 
unui ospăț pe care îl consumă într-un timp dat, sub con- 
diția pariului, nu e un erou; e un incident, un accident la 
substanţă). Personalitatea apare când este afirmată conști- 
inţa depăşirii subiectivităţii într-un comportament opus 
crispării eului biologic. Personalitatea, singură purtătoare a 
valorilor substanţiale, este rezultanta unui act de dedublare 
prin depăşirea limitei eului biologic şi prin eliberarea interi- 
oară a noosului drept consecinţă a depăşirii sau a înfrânge- 
rii eului. Eului îi este destinată, prin depășire, obiectivarea, 
dar nu orice obiectivare devine valoare substanţială (arta, 
ştiinţa, tehnica, sunt valori substanţiale atunci când nu sunt 
subspecioase). Geniul este acela care are sensul semnifica- 
ţiilor, sensul ierarhiei valorilor și al esenţialității (o spune 
Camil în Note zilnice), care poate reface tot concretul trecut 
şi îl poate depăși (concretul şi lumea) într-o experienţă care 
nu poate fi decât nouă. Așa este din perspectiva substan- 
tei. Din aceea a evoluţiei în subspecie, "geniul a fost privit 
mai curând ca o infirmitate, foarte depreciat cât timp indi- 
vidul a fost în viaţă şi foarte apreciat mai târziu când devine 
valoare politică utilă la extrem şi fără pretenţii. De altfel, 


5. Camil Petrescu, Doctrina substanței, vol. Il, Editura Științifică 
și Enciclopedică, București, 1988, p. 160. 


pentru uzul politic s-au creat totdeauna genii 4d-hoc'!!, la 
fel cum politica s-a folosit de complicitatea intelectualilor. 

Autorul lui Danton îşi construieşte o premisă falsă pen- 
tru a putea uza de o concluzie care să convină demersului 
întreprins. Dacă inteligenţa creează dreptul, nu am ajuns 
la suspendarea problemei, ci abia începem să vedem des- 
pre ce fel de inteligență este vorba. Clarificarea este nece- 
sară pentru că media vede în inteligență un "compromis de 
realităţi”, iar "inteligenţa şi vanitatea egoistă merg, după opi- 
nia curentă, mai bine împreună, decât inteligenţa şi solida- 
ritatea socială”. Iată o judecată, și încă una milenară care 
face loc, în acest segment al democraţiei, problemei la care 
Camil Petrescu voia să ajungă din nou: geniul. Pentru că, 
noocratic, inteligența sau este geniu (faptul că poate tinde 
spre ea este de tot inexpresiv), sau nu este nimic. Socrate şi 
Platon sunt înlăturați şi consideraţi suficienţi pentru că au 
putut crea premisele unei ipoteze. Concluzia este, singular, 
noocrată. Este vorba despre refutarea totală şi neechivocă a 
tradiţiei, şi de tendința egolatră consecventă pe care, dese- 
ori, am sesizat-o în discursul, nu numai filosofic, camilpe- 
trescian. O asemenea judecată este întemeiată pe convin- 
gerea mulțimii că geniile nu sunt caractere, nici firi samari- 
tene, că sunt pervertiţi, că se opun, în fond, ca unul multi- 
plului, și colectivitatea nu suportă excepţia decât ca ofensă. 
Pe de altă parte, geniul trebuie deosebit de creator mai mult 
decât omul de serie biologică. Acesta din urmă îi poate con- 
funda, şi de aici neajunsurile geniului. Şi geniul, şi creatorul, 
şi omul de serie biologică au facultatea intuițiilor esenţiale, 
ba chiar facultatea gândirii concrete. Geniul însă depăşeşte 
creatorul care se opreşte la stil, depășește omul de serie bio- 
logică (acesta, dialectizat total şi sub condiția nedepăşirii 
subiectivităţii nu se opreşte nicăieri). Geniul depășește sti- 
lul care se opreşte la sens şi trece la semnificaţie, la reinte- 
grarea esenţelor în concret, la posibilitatea de a avea intui- 
ţii substanţiale şi de a obiectiva, prin imaginaţie, substanța. 
Actul de creaţie este dialectic, conjunctural, iar creatorul 
ordonează şi selecționează. "Actul de creaţie, care e pură 
conjunctură, nu poate fi forțat, dar poate fi favorizat printr- 
un climat favorabil. Creatorul este un colecţionar, un profi- 
tor al conjuncturilor”!8. Numai geniul pre-vede, ceilalți, chiar 
creatorii, pre-cred. Prefixul cade în fața rezultatului. După 
ce geniul alege un sens din infinitul concretului şi îl urmă- 
reşte adecvat până la soluția necesară, soluţia îi este rezul- 
tat şi pre-vederea devine vedere iar pre-credința, credință”. 

Am afirmat că şi creatorul (mai ales) și omul de serie 
biologică pot avea intuiții esenţiale; creatorul poate chiar 


6. Ibidem, p. 127. 

7. Ibidem, p. 161. 

8. Ibidem, p. 162. Eugen lonescu se înfiinţează rapid cu un co- 
mentariu la Teze și antiteze. O face în Facla, an XVI, nr. 1613, 17 iu- 
nie 1936, p. 2. "Recenzia” este profund defavorabilă, răutăcioasă. 
lată ce spune autorul ei: "Camil Petrescu, mobil, alert, inteligent, su- 
plu printre realităţi inesenţiale, veșnic ahtiat de nevoia afirmării de 
sine, a decepţionat pe adolescenţii care l-au admirat într-o vreme; 
această nevoie de autoafirmare, această luciditate fără naivitate, l-a 
împiedicat să devină o mare personalitate. Dacă e lăudabil curajul 
său, efortul său de a fi lucid printre atâtea spirite agonice și apoca- 
liptice, ni se pare șubred când cere ca destinul lumii să fie în mâinile 
intelectualilor. E știut că lucrurile care se petrec astăzi depășesc cu 
mult intelectualitatea și că intelectualitatea nu mai însemnează in- 
teligenţă ci o anumită categorie socială”. E multă încredere neono- 
rată în comentariul lui Eugen lonescu, e risipa unei foste, crede el, 
posibile certitudini. 

9. Florica Ichim, "Note" la Doctrina Substanţei, vol. Il, nota 120, 
p. 349. 


150 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


gândi concret, dar semnificaţia concretului ține de ordinea 
noocrată, accesibilă doar geniului. Geniul se deosebeşte de 
celelalte două categorii prin două condiţii care-l singulari- 
zează: sensibilitatea şi imaginația (ca putere de obiectivare 
a substanţei, ceea ce înseamnă a descoperi/vedea noi zone 
ale concretului). Absența sensibilităţii coboară inteligența pe 
scara istorică în intricaţii sincrete dialectizate. Sensibilitatea 
geniului e indefinit sporită şi din pricina acestui spor mediul 
social îi este un infern. Sensibilitatea geniului nu este subiec- 
tivism, este opusul subiectivismului ca determinare a eului 
biologic. Geniul tocmai depăşeşte subiectivitatea pentru a 
obiectiva substanţa. "Sensibilitatea este pragul obiectivării 
(geniul e geniu dacă o şi obiectivează), pe când sentimenta- 
lismul este o rezonanţă cenestetică a unui dat redus”. Ală- 
turi de sensibilitatea orizontului individual, mereu depășit 
prin obiectivare, geniul este condiționat și de facultatea ima- 
ginaţiei care e gândirea concretă în situaţia ei noosică de a 
avea intuiţii substanţiale. Mai adăugăm memoria şi gândirea 
ca atare care, corelate, dau hiperfuncțiunea organică a între- 
gului. Societatea percepe toate aceste lucruri drept o infir- 
mitate permanentă a geniului şi judecata aceasta, subiectivă, 
nedreaptă, şi invidioasă vine din irodismul societăţii actu- 
ale. În noocraţie condiția geniului devine normală. "Geniul 
este doar forma apogetică a organismului om, care îngăduie 
fluxul noosic. A nu fi geniu este o deficiență, aceasta se uită 
când se vorbește de drama lumii moderne”li!. 

Decretat excepţie, geniul este eliminat abil şi societatea 
îşi creează beneficii nepermise considerând geniul drept 
compromis. Pe unde intră însă, în lumea geniului, eticul? 
Prin chiar gândirea ca atare, deci pe acolo pe unde eticul ar 
fi trebuit, pentru societate, expulzat din vecinătatea lui. În 
mod normal gândirea funcționează în gol. Ca simplă func- 
ţiune biologică, gândirea nu e cunoaştere. Pentru a realiza 
cunoașterea, gândirea trebuie să funcționeze adecvat. Tot 
ceea ce este adecvat este aşa numai întrucât este orientat 
noosic, şi orice adecvare este de ordin moral. Gândirea con- 
cretă (care dă esența), şi imaginaţia (care obiectivează sub- 
stanţa) sunt condiționate moral. Geniul, structural, nu se 
poate opune moralei; e condiționat de ea. Nici nu e speci- 
alizat, nici nu e specificat, iar "forma apogetică a lipsei de 
caracter este erudiţia”!?]. Cunoaşterea depășește speciali- 
zarea și aceasta îi este un câmp evoluat în subspecie. Spe- 
cializarea nu este legată de cunoaștere ci de o consecinţă a 
cunoașterii: tehnica. Specialistul nu cunoaște ci doar exe- 
cută, este un simplu "agent executant”. Specialistul este auto- 
matizat dialectic şi noocraţia îşi propune ca sarcină înlocu- 
irea specialiștilor automatizaţi cu automate adevărate (cal- 
culatoarele contemporane, încât măcar o sarcină noocrată 
s-a împlinit, dar ea nu a putut înlătura specializarea, dim- 
potrivă, a adâncit-o). Geniul este un “specialist” al depăși- 
rilor, este spontaneitate creatoare şi dă seamă de examenul 
cunoaşterii în genere. Camil Petrescu face o nedreptate lui 
George Enescu atunci când vorbeşte despre aceste lucruri 
şi spune că, deşi e un geniu al muzicii şi cântă pe rând la 
mai multe instrumente muzicale nu e, totuși, virtuoz la nici 
unul!'?. Dacă autorul ar fi fost cât de cât consecvent ar fi 
observat că, fiind geniu, restul judecății asupra lui Enescu 
este lovită de postulatul substanţei, şi aflăm aici cel puțin 
o contradicţie dacă nu o răutate. Mai ales dacă ţinem cont 
de poziţia extrem de respectuoasă pe care scrisul lui Camil 


10. Camil Petrescu, op. cit., p. 164. 
11. Ibidem, p. 168. 
12. Ibidem, p. 170. 
13. Ibidem, p. 173. 


Petrescu a avut-o față de "maestru', cum singur îl numeşte 
într-un număr din Universul literar dedicat compozitorului. 

Că geniul este un emancipat, un adversar al moralității 
unei colectivităţi, poate ţine de judecata comună. Că este 
lipsit de spirit practic de asemenea. Prin prisma noocraţiei 
toate acuzele cad şi, de fapt, nici nu privesc geniul ci pre- 
judecata lui. Raționalismul tradiţional, care îşi află legea în 
propria-i consecvență, transforma actul într-o necesitate 
logică şi se închidea, în cel mai bun caz, într-un cerc vicios. 
Intelectualitatea substanţială, adică geniul, înlocuieşte logi- 
cul cu actul şi atunci geniul nu are simț practic, are practi- 
cul ca atare. Acest act de transformare substanţială nu îşi 
are criteriul în succes. Semnificaţia succesului este tauto- 
logică. Din actul geniului câștigă colectivitatea. Succesele 
colective, dacă sunt, sunt substanţiale, şi un astfel de suc- 
ces ar trebui să fie tehnica. Tehnica ar trebui să înlocuiască 
sclavul antic, rolul ei este eliberator; în subspecie însă este 
constrângător. 


3. Singura soluţie — 
gândirea permanent 
adecvată 


Iluzia științei este aceea de a crede că se ocupă cu universa- 
lul pe care îl confundă însă cu ceea ce este "comun" Până la 
un punct iluzia științei este o falsă iluzie, căci generalul, şi în 
ştiinţă şi în substanţă, depăşeşte individualul. La limită şti- 
ința are, ca obiect, substanța. Numai că lumea noastră, cu 
calitățile și percepțiile ei, este înlocuită cu o lume a canti- 
tății, a geometricului, lume în care nu mai există loc pentru 
om. Știința modernă crede că unește pământul cu cerul şi 
unifică universul. În realitate viziunea newtoniană nu epu- 
izează universul și triumful newtonian își dezvăluie limi- 
tele. Lumea începe să fie dezamăgită. Credea că a realizat 
un absolut în absolutul care s-a dovedit a fi o iluzie. Spiritul 
ştiinţific în întregime este pus sub acuzare, iar Newton este 
tras la răspundere pentru ceea ce Koyre numeşte "împărți- 
rea în două a lumii noastre”. Unificarea se face însă cu pre- 
tul unei noi despărțiri. Lumea ştiinţei se desparte de lumea 
vieții. După Koyr€: aceste două lumi se află zi de zi şi din ce 
în ce mai mult reunite prin praxis. În ce priveşte însă teoria, 
ele sunt despărțite printr-o prăpastie. În aceasta constă tra- 
gedia spiritului modern care a "soluționat enigma univer- 
sului” pentru a o înlocui cu o alta: cu propria lui enigmă!!“. 

Ştiinţa depăşeşte individualul într-un mod constitutiv. 
Concretul o face și cantitativ şi calitativ. În fond rostul sub- 
stanței este de a salva știința mai curând decât de a o compro- 
mite. Ştiinţa favorizează dialecticul şi se opune devoluţiei, 
iar aceasta înseamnă a merge împotriva semnificaţiilor isto- 
rice. Acţiunea socială nu poate fi garantată decât de vede- 
rea noosică integrală, şi noosului dialecticul îi este subor- 
donat. Dar cum capacitatea noosică nu este una democra- 
tică, rostul metodei noocrate ar fi tocmai aflarea și activa- 
rea acestor capacităţi. Dar, şi metoda îşi recunoaște nepu- 
tina, "o garanţie în metoda substanţială nu există. Postulatul 
este că o gândire indefinit adecvată este singura soluţie con- 
venabilă şi indivizii capabili de această gândire permanent 
adecvată sunt singurii care au şansa să găsească soluţiile 


14. A. Koyré, Etudes newtoniennes, Gallimard, Paris, 1968, pp. 
42-43, apud |. Prigogine, |. Stengers, Noua alianţă, Editura Politică, 
Bucureşti, 1984, p. 57. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 151 


necesare”!?.. Toţi aceşti indivizi reprezintă valori substan- 


tiale şi selecția lor este una noocrată. Sunt sortite eșecului 
toate celelalte metode. Metoda noocratică este substanțial- 
rațională, adică singura opusă logicului. O bună conduită 
istorică are de respectat condiţiile: gândirea concretă este 
valoarea supremă; verificarea prezenţei este garanția gân- 
dirii concrete. Selecţia acestor valori constituie însăși actul 
guvernării şi al întemeierii statului. 

Metoda, dacă nu se poate erija în regulă, poate însă 
să fie metoda noocrată ortotehnică atunci când e aplicată 
politicului, şi prin specificul ei trebuie să deosebească sub- 
stanţialul de dialectic!ii. Aceasta este legea oricărei suve- 
ranități. Unde conduce selecţia inversă ne spune, încă din 
1929, Tudor Arghezi, atunci când vorbeşte despre "molima 
cretinilor cu diplome”. Spune poetul, într-o convorbire cu 
Felix Aderca: "În Europa nu este obligatoriu ca un cretin 
laureat să-și instaleze funcţiile creierului la o catedră, pen- 
tru a permanentiza soluţia prin idioție şi a ştirbi inteligența 
curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forța, 
la vehicularea dobitoacelor intelectuale. Cultura noastră a 
situat pe creştetele învățământului un număr considerabil 
de proşti. Inteligența nativă, mobilă, a tineretului românesc, 
intră în cârdăşia universitară a dascălilor, pe care selecțiunea 
franceză îi rânduieşte la serviciile municipale”. Noocra- 
ţia devine astfel o adevărată "artă aplicată” ca parte a orto- 
logiei generale, şi ea are a se ocupa de valorile istorice ale 
colectivităţii, adică să selecționeze valorile ierarhice (cum?!), 
să identifice dialecticul (cum?!), să creeze condiţii favora- 
bile dezvoltării lor (cum?!) şi să afle raporturile dintre valori 
(care? cum?!). La toate aceste întrebări Camil Petrescu răs- 
punde: "noocraţia este conducerea statului în așa mod (s.m.) 
încât să se evite hipertrofiile dialectice, să se evite dialecti- 
cul și să se depășească toate evoluţiile în subspecie, cu alte 
cuvinte, este ierarhia indefinită a valorilor, dar cu respec- 
tarea destinului fiecăreia dintre ele: adică este conduce- 
rea în care substanţa se realizează impersonală, cu cea mai 
redusă suferință inutilă. Prin urmare, dacă în lume există 
o ordine, noocraţia postulează că e necesar să se respecte 
această ordine”!'%l. Noocraţia își deschide astfel toate por- 
tile încât riscă, prin angajarea ei indefinită, să-şi piardă unul 
din ultimele ei statute — acela de utopie, fie şi prin ignorarea 
condiţiilor utopiei (insularitatea şi circularitatea)! 

Prin faptul că noocraţia este un demers constitutiv poli- 
tic şi urmăreşte asigurarea viitorului unei comunități, prin 
această inscripționare în practic a concretului, autorul 
încearcă dacă nu să salveze noocraţia, cel puţin să-i justi- 
fice eşecul. De aici deosebirea între cele două tipuri de ori- 
entare: noosică şi noocrată. Noosul istoric transcendent este 
un soi de finalism latent, oarecum pasiv şi care își depăşeşte 
pasivitatea doar în momentele de creație substanţială. Spre 
deosebire de orientarea noosică, orientarea noocrată "este 
substanța orientată lucid și activ” Încercarea este disperată 
şi nu e lucidă atâta timp cât este astfel argumentată: "faptul 
acestei simple orientări este totul, căci această simplă orien- 
tare a realizat tot ceea ce constituie azi substanţă obiectivă 
împotriva necesității cosmice”!!”. Noosul învinge în final, 
ne spune autorul, învinge necesitatea şi obiectivează sub- 
stanţa. Noocraţia este pentru noos un catalizator. Ea poate 


15. Camil Petrescu, op. cit., p. 189. 

16. Ibidem, pp. 130, 190. 

17. Felix Aderca, Mărturia unei generații, Editura Cultura Naţio- 
nală, București, 1929, p. 14. 

18. Camil Petrescu, op. cit., p. 191. 

19. Ibidem, p. 193. 


grăbi biruința, poate înfrânge necesitatea mai curând. Prin- 
cipiul este activismul precedat de cunoașterea substanţială. 
Fiind activă, noocraţia este creatoare de structuri organice şi 
ele trebuiesc realizate pentru a avea nu o revoltă ci o revolu- 
ţie. Revolta este o agresiune dialectică şi ea nu poate afecta 
structura dacă aceasta este organică, iar'o revoluţie e reală 
în măsura în care nu e logică”. Ea este organicitate a colec- 
tivităţii şi organicitatea este, în finalul substanței, noocrația 
însăşi. Organicitatea depășită, obiectivată, este noocraţia, şi 
ea este structurată în forme de siguranţă colective opuse dia- 
lecticului. Noocraţia nu se apără orizontal, nu!, structura și 
caracterul ei substanţial apar în adâncimea noocrată printr- 
o permanentă adecvare. 


4. Ultima întrebare 


“O ultimă întrebare, aceea de încheiere, ar fi: cum se poate 
introduce noocraţia în societatea modernă”!?. Revoluţiei 
dialectice acest lucru îi este cu neputinţă; o confederație 
a intelectualilor, aşa cum viza autorul, îi apare mai târziu 
ca desuetă şi inoperantă; dictatura lasă o şansă dacă dic- 
tatorul e filosof, pentru că dictatorii mari evoluează, ca 
Danton, “spre o intelectualizare completă a vieţii” Revo- 
luţia dialectică nu poate introduce noocraţia în societatea 
modernă, sindicatul intelectualilor este compromis dia- 
lectic iar dictatorul, tocmai când ajunge mai aproape de 
substanţă, se depărtează de mase care nu-l mai înțeleg, şi 
atunci rămâne noocraţiei calea unică a orientării noosice. 
Calea este înceată dar sigură, ne consolează Camil! 

Într-o sinteză care se vrea, pe cât permite substanța, 
clarificatoare, spunem că, respingând categoric toate meto- 
dele de guvernare (în afara noocraţiei), desființând metoda 
bunului simţ practic (pentru că maschează realitatea sub- 
stanțială), Camil Petrescu pune în schimb o iluzie. De remar- 
cat că din punctul de vedere al substanţialismului (deşi 
acesta încearcă), elitismul nu poate fi ocolit. Neaderența 
la mase măreşte şi mai mult distanța, adâncind iluzia. Şi 
aceasta pentru că "există un sens în evoluţie şi acest sens 
este intelectualizarea istoriei”, după cum "nu există inte- 
lectuali ci numai intelectualitate', iar intelectualitatea "este 
un mod transcendental”!2. Diferită de noos, noocraţia (pe 
care o putem defini drept noosul obiectivat sub forma spi- 
ritului obiectiv) este substanţa orientată lucid și activ, iar 
tactica introducerii noocraţiei este una "indefinit adecvată”, 
Necesitatea noocraţiei, la fel de adecvată ca şi utopia ei, stă 
în aceea că supremul comandament noocratic — cunoaş- 
terea, poate fi astfel formulat: "În Biblia noocratică li s-ar fi 
indicat lui Adam și Eva nu să nu muşte din pomul cunoaş- 
terii, ci, dimpotrivă, să culeagă fructele exclusiv din pomul 
cunoştinţei”!?. Oricum, un neajuns macină sistemul noo- 
cratic: "ştiu că intelectualii profesionişti nu există”, ba mai 
mult, "înlocuind solidaritatea intelectualilor cu o noocraţie 
emancipată în filosofie, îndreptarea nu a fost prea mare”P”. 

Acela care, în filosofia românească, a vrut să recreeze 
aristocrația noocrată a ştiut de la început că istoria este tra- 
versată de postulatul selecţiei inverse. Dar a nu încerca un 
lucru doar pentru că alţii l-au ratat, înseamnă a nu fi om. 
Nu a fost cazul lui Camil! 


20. Ibidem, p. 249. 
21. Ibidem, p. 201. 
22. Ibidem, pp. 243-244. 
23. Ibidem, p. 244. 
24. Ibidem, p. 248. 


152 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


Doina RUȘTI 


O pisică din satul ialomițean Dridu este pomenită într-un 
basm, cules de Hasdeu, pe la 1870. Desigur, nu ne intere- 
sează aici contaminările culturale, ci strict povestea pisi- 
cii. 

Astfel, ni se spune că un bărbat tânăr avea un câine 
şi-o pisică, pe care îi considera foarte devotați. Acest om 
găseşte într-o zi un inel vrăjit, care îi îndeplinea toate dorin- 
tele. Așa că își face palate, își cumpără trăsuri şi o cere de 
nevastă pe fiica regelui. Desigur, fata se opune o bucată 
de vreme, însă cum eroul nostru îşi putea îndeplini toate 
dorinţele, în cele din urmă aceasta se căsătoreşte cu el. 
Dându-și seama că puterea lui se afla în acel inel, i-l fură 
şi îşi pune ea însăşi o dorinţă, cerându-i inelului s-o ducă 
într-un ţinut îndepărtat, în care locuia iubitul ei. Rămas fără 
inel, eroul nostru decade, îşi pierde averile și este azvârlit 
în temniţă. Singurii lui prieteni sunt câinele și pisica. lar 
povestea abia de aici începe. 

Miorlăită şi trădătoare, pisica este adeseori asociată cu 
personajele ipocrite şi complet lipsite de caracter. Ea îşi 
uită făgăduiala, înșeală toate aşteptările, cochetând fără 
alegere cu orișicine îi iese în cale. Cu toate că de multe 
ori loialitatea îi este pusă la îndoială, în povestea aceasta 
are o idee strălucită. Pisica își dă seama care era suferința 
stăpânului ei şi îl convinge pe câine să plece amândoi în 
căutarea inelului. Aici trebuie spus că era vorba despre o 
pisică dungată cu negru şi alb şi că avea nişte ochii aurii, 
care făceau mare impresie în lumea ei pisicească. 

Cei doi au pornit pe urmele inelului, fără să-şi fi făcut 
vreun plan. Au mers zile şi nopţi, iar într-o duminică au 
dat peste nunta unor șoareci. Pentru câine nu însemna toc- 
mai o aventură, în schimb, pisica a prins momentul şi i-a şi 
pus gheara în gât sărmanului mire, un şoricel cât o nucă. 
Toţi nuntașii au încremenit de frică, dar pisica n-a întins 
prea mult coarda, ci le-a spus că va cruța viaţa şoarece- 
lui, în cazul în care o vor ajuta să recupereze inelul vrăjit. 

Sperând că pisica se va ține de cuvânt, şoarecii au ascul- 
tat planul aventurii. Bineînţeles, casele în care se ascun- 
sese fata regelui nu erau prea departe. Cei doi şoricei au 


Pisica din Dridu (Hasdeu 


pătruns fără dificultate în cea mai de taină cameră. Aici, 
fata tocmai ţinea în mână inelul fermecat, pregătită să-şi 
pună o dorință. Un şoarece, instruit de pisică, a gâdilat- 
o cu vârful cozii, făcând-o să scape inelul, iar celălalt l-a 
înhăţat pe loc şi, în scurtă vreme, bijuteria strălucea la 
picioarele pisicii. 

Aceasta s-a ținut la rândul ei de cuvânt şi a dat drumul 
bietului mire, care avea să se gândească tot restul vieții cu 
tristețe la noaptea nunții sale. 

Am văzut până aici că, în ciuda popularității de care 
se bucură în viața cotidiană, câinele din acest basm nu are 
aproape niciun rol. Mai exact el nu este decât însoţitorul 
pisicii, un tovarăş care se dovedeşte de-a dreptul inutil. 
Devotamentul proverbial al câinelui este contrazis vehe- 
ment de acest basm. 

Cu inelul în dinţi, pisica grăbeşte pasul spre temnița 
în care zăcea stăpânul ei, în timp ce câinele are chef de 
joacă. El o împinge pe pisică, făcând-o să alunece în apele 
Dâmboviţei. Nu-l vedem alergând s-o scoată din ape ori 
făcându-şi probleme de conștiință. Câinele din această 
poveste este pur şi simplu un tăntălău. 

Cu greutate mare, pisica este salvată de nişte pescari. 
Aceştia prinseseră în năvod şi peştele în pântecele căruia 
ajunsese inelul. Pisica nu-şi uită nicio clipă misiunea. Udă 
şi aproape moartă de frică, pândeşte cu prudenţă tra- 
seul peştelui până în bucătăria unui han bucureştean și, 
cu mult efort, reușește, în sfârșit, să recupereze preţiosul 
inel. Apoi se strecoară pe lângă paznicii închisorii şi îşi 
salvează stăpânul. 

Nu mai interesează aici ce va face în continuare acest om 
nesăbuit, care nu cruța pe nimeni de dorinţele lui megalo- 
mane. Partea interesantă a poveștii este legată de eroismul 
pisicii, care, după ştiinţa noastră, se află pentru prima oară 
într-un astfel de rol. Nu este vorba despre motan, al cărui 
palmares ştim că e de obicei larg, ci despre o pisică mior- 
lăitoare, din satul Dridu, unde, după opinia mea, pisica ar 
merita să aibă măcar o statuie! 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 153 


Geo VASILE 


Ahasverus, carnavalul măștilor epice 


Povestea jidovului rătăcitor de Jean d'Ormesson (roman 
deja apărut la noi în 1995 la Editura Univers) este ree- 
ditat de Editura Minerva (2006, 496 p.), excelenta tra- 
ducere aparţinând aceluiaşi Toader Saulea, care sem- 
nează prefața şi o foarte utilă cronologie. Academician 
la doar 48 de ani, deja intrat în legendă prin vastita- 
tea operei şi a preocupărilor, Jean d'Ormesson (n. 1925, 
Paris) este autorul unor romane şi eseuri memorabile, 
între care cităm: La gloire de l'Empire (Marele Premiu 
pentru Roman al Academiei Franceze, 1971), Au plaisir 
de Dieu, Dieu, sa vie, son ceuvre, trilogia Le vent du soir, 
urmată de Tous les hommes en sont fous, Le bonheur à 


poem oniro-metafizic de J.L. Borges, începe la Veneţia 
şi acoperă cel puțin 2000 de ani ai lumii cunoscute, în 
159 de episoade, structurate în trei mari capitole: Vama 
Mării, Noaptea timpurilor, De-a pururea slavă. Protago- 
nistul-narator absolut este crepuscularul Simon, întru- 
chipare modernă de turist într-un etern şi anonim imper- 
meabil sau de călăuză ce își încântă ori uluieşte cu poveş- 
tile sale insolite auditoriul: cei doi îndrăgostiți, Pierre şi 
Marie, aflaţi în vacanţă în cel mai neverosimil şi miste- 
rios centru al lumii, Veneţia. În cele din urmă, sub tirul 
întrebărilor şi privirilor irezistibile ale lui Marie, ciu- 
datul povestitor îşi dezvăluie identitatea etnică şi bio- 
grafică, precum şi nemurirea la care a fost menit illo 


San Miniato, Histoire du Juif errant (1991), La Douane 
de la mer. În 1994 scriitorului i se J ; 
decernează Premiul Chateaubri- i 
and, încununare a operei de până 
atunci, continuată prin încă şase 
romane, cel mai recent fiind din 
2005, Une fete en larmes. Cel ce 
în copilărie petrecuse câţiva ani 
România, adus de tatăl său, pe- 
atunci ambasador al Franţei la 
Bucureşti, revine în țara noastră 
în 1996, pentru ca în 1999 să i se 
confere Ordinul Naţional Steaua 
României în grad de Comandor, 
„ca omagiu pentru fidelitatea sa 
față de cauza României, a libertă- 
ţii şi a culturii“. 

Probă supremă de erudiție, de 
viziune epică şi filosofică asupra 
lumii și istoriei, Povestea jidovului 
rătăcitor întruneşte calități precum 
luciditatea, poezia, ironia amară 
într-o desăvârşită arhitectură nara- 
tivă. Romanul, Introdus printr-un 


pin n d „m 
Povestea 
“Jidovului 
: rătăcitor), 


roman 


tempore, în urma întâlnirii cu lisus 
pe Drumul Crucii. Refuzând să-i 
dea o cană cu apă și îmboldindu- 
l să meargă mai repede pe cel ce 
urma să fie răstignit, Cartaphilus, 
alias Ahasverus, pe-atunci cizmar 
într-o dugheană din Ierusalim, are 
parte de o replică devenită ulterior 
întruparea unui arhetip al condiţiei 
umane: „Eu merg fiindcă trebuie să 
mor, tu, până la întoarcerea mea, 
vei merge fără să poți muri“ 
Jidovul rătăcitor, crede prefața- 
torul T. Saulea, își are prima sursă 
în Evanghelia după loan (XXI, 
23). Legenda pomenitului perso- 
naj, reluată de călugărul benedic- 
tin Matthieu Paris, pe la anul 1228, 
devine populară în Europa în veacul 
XVI. Ahasverus va inspira nu doar 
imaginarul popular, ci şi pe cel al 
unor reputați scriitori, ca de exem- 
| plu, Shakespeare (Neguţătorul din 


154 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


Veneţia — Shylock), Eugène Sue (« Jidovul rătăcitor »), 
H. G. Wells (« Omul invizibil »), Shelley (« Wandering 
Jew »), Alexandre Dumas (I »saac Laquedem ») ş.a. 

Pentru romancierul Jean d'Ormesson nu realitatea 
efectivă a Jidovului Rătăcitor este importantă, ci cea fic- 
tiv-narativă. Geniul protagonistului-narator constă toc- 
mai în faptul de a fi fost martorul, actorul şi cronicarul a 
două milenii de istorie mondială. Epocile şi evenimen- 
tele curg încrucișându-se necontenit, se amestecă, ca și 
cum memoria lui Ahasverus ar fi fost un recipient inepu- 
izabil pentru un perpetuum mobile de aduceri-aminte, 
selectate în funcție de mesaj şi expresivitate dintr-un 
colaj de secvențe spațio-temporale copleşitoare. El se 
află aproape pretutindeni de-a lungul veacurilor: în răs- 
coala contra ocupaţiei romane din Palestina, la Roma, 
câţiva ani mai târziu, şi tot la Roma, câteva secole mai 
încolo, asistând la căderea Imperiului Roman, în India, 
China, în America alături de Columb, sub numele de 
Juan Esperendios. Este, rând pe rând, amant pasional 
sau disperat, victimă a unor tentative de asasinat ş.a.m.d. 
Vorbeşte toate limbile pământului, străbătător prin timp 
şi spaţiu, locuind în inima miturilor şi a visului omului, 
fiind, rând pe rând, instigator şi hoț la drumul mare (în 
ceata lui Baraba), soldat, marinar, negustor, prim-minis- 
tru, bancher, voiajor, filosof, tovarăş de drum cu Rim- 
baud prin ţinutul Harrar, diplomat, explorator al celor 
două lumi, seducător profesionist (al faimoasei Popeea, 
între altele), scriitor și chiar preot. Reîntors în lerusali- 
mul tinereţii (vorba vine, pentru un om fără vârstă) după 
1200 de ani, îl întâlnește pe Federico al II-lea, eliberato- 
rul Sfântului Mormânt și, aşa cum credea acest suveran 
universal despre sine, însăşi umbra lui Mesia pe pământ. 

Denunţat că nu respectă riturile catolicismului, Espe- 
rendios, încă un avatar iudeo-creştin al protagonistului, 
după cel de prieten de nădejde al viitorului Sfânt Fran- 
cisc din Assisi, este anchetat sub tortură de însuși marele 
inchizitor Torquemada şi condamnat la ardere pe rug. 
Scapă teafăr, evident (rugul fiind stins de rafale de ploaie 
pornite din senin), căci era condamnat la viaţă veşnică. 
Înfrăţit cu nesfârșirea timpului și a spaţiului, Ahasverus 
cel neiubit de moarte, nu cunoaște ce înseamnă speranța 
sau renașterea; ca şi Dumnezeu, el nu are istorie și tot 
ceea ce îi stă în putere este să povestească istoria celor- 
lalți. Iată o ars narrativa demnă de Jean d'Ormesson. Este 
contemporan cu Alaric, barbar creştin şi arian, distru- 
gător al trecutului, vestitor al lumii viitoare, dar şi cu Sf. 
Augustin, părinte al Bisericii, cel ce la anul 426 d.Ch. va 
scrie cartea “Despre cetatea lui Dumnezeu”, nu alta decât 
Roma care a avut norocul de a fi învinsă de creștini, deo- 
sebiți de ceilalți cuceritori prin faptul că nu măcelăresc 
tot ce le iese-n cale, respectând viaţa, bisericile, aminti- 
rile gloriei trecute, religia. 

Memoria epică a Jidovului Rătăcitor nu este altceva 
decât o imensă bibliotecă imaginară, alimentată de eve- 
nimente reale și încremenite în istorie. Pentru cititor nu 
mai are nici o importanță dacă Ahasverus trăise acele 
întâmplări sau le născocea, de vreme ce el însuși le tră- 
ieşte alături de narator, străduindu-se să-l urmărească 
cum înaintează într-o uluitoare ubicuitate, actor şi sursă 
a nenumărate istorii diferite. Narațiunea autorului fran- 
cez este o concatenare de biografii, epoci, personalități 


și stiluri ce se cheamă unele pe altele într-un intermi- 
nabil cronograf al lumii. cn care Jidovul Rătăcitor joacă 
toate rolurile posibile, atribuindu-și ideile cele mai iscu- 
site sau cele mai pustiitoare din istoria omenirii, indu- 
cându-le în cele mai felurite travestiuri puternicilor lumii. 

Jean d'Ormesson este şi un expert în biografia roman- 
tată, dovadă intruziunea în biografia lui Chateaubri- 
and, menită, evident, să acrediteze versiuni compati- 
bile cu temperamentul, geniul și viața amoroasă a poe- 
tului catolic (o fixaţie și un reper absolut pentru autorul 
romanului Din voia Domnului, Editura Univers, 1993), 
punându-l pe jidov să-i fie slujitor şi complice în sara- 
banda de Intâmplări deloc măgulitoare, înscenări, tru- 
curi şi măşti, călătorii, agrementate cu întâlniri de taină, 
răvaşe de iubire, pioase minciuni. 

Isaac Laquedem ar fi putut să-și atribuie vor- 
bele lui Nietzsche, spre a se identifica: „Eu sunt fiecare 
din numele istoriei“. Stăpân al spaţiului şi rob al timpu- 
lui, el participă la sinuciderea colectivă de la Massada, 
îi cunoaște pe Odoacru, apoi pe Justinian, este călugăr 
budhist, mercenar în slujba lui Barbarossa şi apoi olă- 
car împărătesc în La Grande Armée napoleoniană; este 
omul cu o mie și una de vieți şi de poveşti, o Seherezadă 
ce merge pe pilot automat, ce deapănă istoria omenirii, 
un carnaval neîntrerupt, un amestec de geniu şi misti- 
ficare, de suferință şi caraghioslâcuri, de martiraj şi fru- 
museţe inefabilă. Simon Fussgânger este cel care, refu- 
zând să se uite pe sine de dragul celuilalt, să se dăruiască 
prin iubire, se livrează cercului infernal al istoriei, obse- 
dat de nefericirea de a exista. 

lată portretul-robot al protagonistului, desenat de 
autor: „El era noul Adam. El va fi opusul lui Faust, cel 
care nu voia să moară. El în schimb, își va dori să moară 
şi îi va fi cu neputinţă“, Între Iov şi Shylock, Jidovul Rătă- 
citor afişează o nesfârșită lehamite, o revoltă abisală și 
o nebănuită vigoare vindicativă. Pe tot parcursul roma- 
nului, Jean d'Ormesson se poartă ca un vrăjitor stilist, 
dând miraculoase probe de suspans, oralitate, dar şi de 
monolog interior (vezi istorisirea lui Simon din Cirene). 
Dincolo de fastuoase voluptăţi livreşti, reperabile şi în 
opera unor M. Yourcenar, U. Eco, M. Pavic“, va predo- 
mina totuşi duhul picaresc şi romanesc al protagonis- 
tului, ceea ce nu exclude evlavia și elocința cu care sunt 
evocate episoade arhicunoscute, ca, de pildă, cel cu lisus 
urcând muntele Golgotei spre locul osândei, schimba- 
rea la față a lui Miriam sau Maria din Magdala (de care 
Cartaphilus fusese îndrăgostit fără speranţă), din clipa 
în care i s-a revelat mirele mistic. 

Marie, personajul ce-l descoase şi-l provoacă epic 
la Vama Mării, seamănă izbitor cu Maria din Mag- 
dala, observă Simon Fussgânger, şi amândouă cu por- 
tretul Fecioarei, în viziunea lui Masaccio, cea care va 
anunţa învierea Lui. Evident, masiva narațiune a lui 
Jean d'Ormesson nu putea găsi un loc mai potrivit decât 
cel mai frumos salon al lumii, între San Marco şi Pala- 
tul Dogilor, unde a distinge realul de neverosimil este 
aproape cu neputinţă, unde granița dintre istorie şi fic- 
ţiune dispare ca prin farmec, un loc pe măsura legen- 
darului său protagonist. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 155 


Marius CHELARU 


Din istoricul preocupărilor pentru 
lirica de sorginte niponă în România 


Otilia de Cozmuţa (I) 


Otilia Cozmuţa este, din nefericire, încă prea puțin 
cunoscută în România, deși s-a mai scris la noi despre 
eal, s-au mai făcut referiri la viața și activitatea ei, la 
prieteniile cu oameni celebri. 

Ne vom referi aici numai la contribuţia ei în ce pri- 
veşte subiectul pe care îl abordăm, amintind doar câteva 
alte aspecte legate de viața, călătoriile şi oamenii pe care 
i-a cunoscut, între care Anatole France (a publicat şi o 
carte, „Plimbări cu Anatol France, tradusă nu de mult în 
română de către Sárközi Anikó), Ady Endre (cel care i-a 
spus Itoka, pseudonim cu care va semna uneori), Sophie 
Mete Gad -— soţia lui Paul Gauguin, Antoine Bourdelle 
(a publicat o carte, cu pseudonimul, pe care l-a folosit 
şi alteori, Sândor Kemeri, Visage de Bourdelle, Librai- 
rie Armand Colin, Paris, 1931), Claude Monet, Aristide 
Maillol, Charles Morice, pe atunci un celebru critic la 
„Mercure de France”, Constantin Brâncuși, Auguste 
Rodin ş.a. Există de altfel o versiune, argumentată, că 
ea l-ar fi prezentat pe Brâncuși lui Rodin, la Paris. Tot 
prin ea s-ar fi cunoscut Brâncuși cu pictorița maghiară 
Margit Pogany. 

Pornim cu fragment din prezentarea pe care o face 
„T? (O.C. Tăslăuanu) în numărul 14-16 al revistei „Lucea- 
fărul, în articolul „O româncă în Japonia”, semnat „T>, şi 
în finalul căruia i se mulţumeşte Otiliei de Cozmuţa „în 
numele cetitorilor” „pentru afabila dsale amabilitate cu 
care a binevoit a ne pune la disposiţie ilustrațiile japo- 
neze, ce le publicăm în numărul de față, precum şi pen- 
tru distinsa atențiune cu care a învrednicit revista noas- 


1. Au fost traduse cărţile ei: Plimbări cu Anatol France, Cartea 
suferințelor. 


tră, publicînd în coloanele ei interesantele dsale studii 
asupra poporului japonez” Pornim şi de la premiza că 
semnatarul a preluat informaţiile de la autoare și de la 
surse apropiate acesteia, urmând a face câteva scurte 
comentarii şi a da și alte detalii despre cine a fost Oti- 
lia Cozmuţa. 

„Mai astă-primăvară ziarele noastre aduceau ştirea 
îmbucurătoare că în ţara „Soarelui ce răsare” trăeşte o 
Romîncă. Noi sîntem în fericita poziţie de a o fi desco- 
perit publicului romînesc pe această minunată femee, 
care avu curajul moral să înfrunte orice osteneală pen- 
tru a-și desăvîrşi dorurile artistice şi a-şi astimpăra nos- 
talgiile de ducă” 

„Doamna Otilia de Cozmuţa e fica decedatului vicar 
din Careii-mari, George Marchiş, şi soţia dlui Cornel 
Cozmuţa de Cernești, actualmente secretar la direcțiu- 
nea oficiului poştal militar din Sarajevo (Bosnia), unde 
trăeşte şi dsa. E născută în comuna Homorod (comit. Săt- 
mar) la anul 1870. Cariera artistica şi-a început-o tîrziu. 
Pe cînd era în Budapesta, în cercul familiei se ocupa cu 
broderia, în care era o artistă desâvirşită. Pe urmă, ascul- 
tind de înclinaţiunile-i fireşti, în oarele libere a luat lec- 
ţii de pictură, în care a făcut progrese aşa de uimitoare, 
încît plină de nădejdi sa dus în München să se perfec- 
ționeze. Aici la un concurs al „societății artiştilor străini 
şi din München” a luat premiul întîi cu tabloul „Visul 
lui Iacob”, (motiv biblic). Studiile şi le-a continuat în Ita- 
lia şi în Japonia, aprofundînd cu sîrguință arta minu- 
nată a acestei țeri orientale. Pe lingă activitatea dsale în 
domeniul picturei a rămas în totdeauna credincioasă 
literaturei, scriind mai multe studii asupra ţerilor ori- 
entale China şi Japonia, unde a petrecut în anii 1901 și 


156 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


1902 — şi nenumărate impresii de călătorie în ziarele și 
revistele din țară și străinătate” 

Pe scurt, căsătorită la 17 ani cu fiul unei fami- 
lii prietene, Cornel Cozmuţa, căsătoria eşuează, se 
înscrie la Academia de Arte Frumoase din München, 
dar renunţă în scurt timp şi, beneficiind şi de o moște- 
nire, sprijinită de Ministerul Cultelor și Învățământului 
(ea urmând în schimb să achiziţioneze diverse obiecte 
pentru Muzeul Naţional din Budapesta, şi diverse mate- 
riale), încheind înţelegeri cu o serie de jurnale („Buda- 
pesti Naplo” „Új Idők/ Timpuri Noi” şi unor jurnale 
din ţară, ca „Vestitorul Sătmărean”ş.a.) pentru publi- 
care unor reportaje/ materiale, pleacă la drum spre Ori- 
ent la 7 martie 1901, din Trieste. 

Trece, cu opriri mai lungi sau mai scurte, prin Egipt 
(Port-Said), India (Bombay, Calcutta), Shri Lanka 
(Colombo), Singapore, Hong-Kong, China (Shanghai) 
şi Japonia pentru ca, în 1902, să revină la Sarajevo, unde 
începe să picteze în stil japonez. 

Din 1903, când Otilia de Cozmuţa trăia deja în Buda- 
pesta din banii pe care îi obținea din încep să apară arti- 
cole ale sale, impresii de călătorie, în „Timpuri noi” (va 
publica aici impresii din călătoria sa în Orient până în 
1918) pentru ca, în 1904 — an din care începe să publice 
şi în „Luceafărul”, să se mute la Paris (după un inter- 
mezzo la Dresda), având şi garanţia financiară a unor 
înțelegeri cu diverse reviste/ jurnale din Budapesta, ca 
„Új idők”, Művészet” ş.a., pentru a le trimite diverse 
reportaje, articole, impresii ş.a. (Poate în acest con- 
text se pot interpreta şi texte/ scrisori din Paris, tri- 
mise diverselor publicaţii,între care şi „Luceafărul” 
— exemplu, în numărul 8 din 15 aprilie 1908, „Scri- 
soare din Paris”, datată februarie 1908, în care scrie 
despre întâlnirea cu Sada Jacco şi soţul acesteia, des- 
pre a cărei călătorie în România, cum am menţionat, 
pomeneşte Iorga (fapt despre care amintește și artista 
japoneză în convorbirile cu Otilia de Cozmuţa). 

La Paris îl cunoaște pe Bölöni Gzörgy, cu care se 
va căsători, şi prin intermediul căruia pătrunde în 
mediile artistice din capitala Franței, îl cunoaşte pe 
Ady Endre etc. 


„lrova” Otilia de Cozumuţa!?! 

Înainte de a trece la textul Otiliei de Cozmuţa, să spu- 
nem că în dicționarele japoneze, în cărțile de telefon, în 
anuare ș.a., cuvintele sunt ordonate conform „tabelului 
celor 50 de sunete” (gojion; „Goju — 50, on - sunet) — kana. 

În fapt, numărul lor (pentru că este vorba despre o 
istorie veche a acestora, ducând până la o originare din 
ordinea consoanelor în sanskrită, cel mai vechi sistem 
de ordonare de acest tip datând în Japonii de pe la înce- 
putul secolului al XI-lea, probabil până în 1030) a variat 
în timp, şi în cazul hiragana, şi la katakana. Azi sunt 46. 

Roy Andrew Miller, în The Japanese Language, Ed. 
Charles E. Tuttle, Tokyo, 1967, p.128 — scria: “The Indic 
order of listing phonemes as found in the arrangement 
of this so-called ,siddha-m;: script, as well as in all the 


2. Fragment din volumul: Marius Chelaru, „Octavian Goga, Oti- 
lia de Cozmuţa, George Voevidca și lirica niponă, Colecţia „Orient”, 
seria „Biblioteca Haiku” - Nr. 5, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 
lași, 2013. 


Indic writing systems, arranges the consonants”. Au 
existat şi alte stiluri de „ordonare” — de tip iroha (i-ro- 
ha), după un poem (de tip „pan gramma” — din greacă, 
toate semnele, conţine toate semnele sistemului de scri- 
ere) atribuit lui Kūkai (cu numele postum K6b6-Daishi, 
774-835, deşi cercetările dinspre zilele noastre îl situ- 
ează undeva în perioada Heian (794—1179). Cert este că 
prima lui înregistrare datează din 1079, iar primul vers, 
de unde şi numele, este: „i ro ha ni ho he to” tradus în 
varii moduri în Occident: lată-l în limba japoneză: 
WBIIEAE 

5I RDE 

PõkkENt 

DRZSE 

5 BDB< PE 

HAZAT 

BEeEPbAL 

2A0V%tg 


şi, scris cu caractere latine: 
i ro ha ni ho he to 

chi ri nu ru wo 

wa ka yo ta re so 

tsu ne na ra mu 

u wi no o ku ya ma 

ke fu ko e te 

a sa ki yu me mi shi 

we hi mo se su 


* 


Acest articol pe care îl vom reproduce mai jos, despre 
„iroha” („Irova”) în anul 1905, semnat „O. de Cozmuţa” 
a fost publicat în al patrulea an de apariţia la Budapesta 
al revistei „Luceafărul, în nr. 6, 15 martie. 

„Iroval 

Într'o zi de repaos sufletesc am asistat şi eŭ la deprin- 
derile de recitare ale unei cete de băiețandri din vecină- 
tatea noastră. Vre-o 10 la număr, aşezaţi turcește, în jurul 
învăţătoriului lor, repetati, în cor, merei aceleaşi cuvinte. 

Curioasă de-a şti însemnarea lor, mi s'a răspuns că 
băieţii se deprind în învățarea „Irovei”, un fel de alfabet, 
în care sînt adunate şi grupate, în patru şiruri, nu voca- 
lele și consonantele, ci sunetele fundamentale ale lim- 
bii japoneze. Numărul lor e de 48, şi, în loc de-a fi cla- 
sate ca elemente gramaticale, ele formează o scurtă poe- 
zie a cărei prim cuvînt „Irova”, își împrumută numirea 
poeziei întregi. 

Am tradusă-o cu multă băgare de seamă ca să nu 
piarză nimic din însemnarea ei adevărată, şi-o citez la 
acest loc. 

«Culoarea şi mirosul se pierd... 

în lumea aceasta, ce poate fi statornic ? 

Ziua de față a dispărut în abisul adînc al neantului; 

Era icoana trecătoare a unui vis : trece fără să 

turbure valurile.» 

Şi-acum trec la momentul care mia interesat şi pot 
zice m'a surprins deosebit în această poezie, recitată zil- 
nic, pe hotarăle extreme ale emisferei noastre, de nenu- 


3. În revistă, este într-o notă de subsol menţiunea „Scrisoare 
din Tochio”, 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 157 


mărate milioane de ființe omeneşti, negreșit făpturi tot 
atît de nemuritoare ca si noi. 

Cu adevărat acest abecedar îmi lămureşte mult mai 
desăvirșit fondul caracterului poporului japonez, decît 
un vraf întreg de volume mari. 

De veacuri lungi, generaţiile cari se sting repetă gene- 
raţiilor în formare acelaşi rost de vorbe: «Nu-i nimic sta- 
tornic în lumea asta ; prezentul trece ca un vis şi trece- 
rea lui nu turbură valurile vieţii ». Că această filozofie 
nu poate să satisfacă pe deplin sufletul cu multele sale 
doruri tainice, e uşor de înțeles dacă ne dăm seamă de 
întinderea ce-au luat-o în ţara asta manifestările senti- 
mentului religios ; cu toate aceste, e mai pe sus de îndo- 
ială că agită fără contenire, ca o forță latentă a cărei influ- 
enţă se poate zări în nenumărate amănunte ale vieţii. 

Oare nu acestei filozofii este a i se atribui suprimarea 
comfortului: casnic, rezultat al prevederii, suprimarea 
odăii comune a salonului familiar, sanctuarul amintiri- 
lor din copilărie şi ale tradiţiilor strămoșești ? 

Lăcașul Japonezului se acomodează prezentului și nu 
păstrează nici cea mai mică urmă a ceasurilor trecute. 

Tot ce e poetic în el îşi are temelia în armonia nemij- 
locită cu lumea dinafară. Sara, îndată ce asfinţește soa- 
rele, Japonezii închid obloanele, transformă odăile în dor- 
mitoare și, în fundul unei colivii de lemn, acoperită de 
hîrtie uleită, aprind nişte luminări, a căror lumină stîm- 
părată, clipeşte în întunerecul din jur, ca lumina dulce 
a astrelor de pe cer. 

Cu primii zori ai zilii, însă tot ce ţi-ar putea aminti 
dormitorul, dispare în adîncurile tainice ale dulapuri- 
lor. Obloanele se deschid de-alargul și mături zboară 
dintr'un colț al odăii pînă celalalt, răgaz și cu temeinicie. 
Aerul de dimineaţă pătrunde în fiecare ungher şi razele 


Gică MANOLE 


soarelui, în făşii largi alunecă asupra rogojinelor, pre- 
cum alunecă afară pe ogoarele întinse. Mai tîrziu, după 
ameazi, cînd căldura începe să crească, ușile şi fereştile 
se închid de noŭ în mod ermetic, şi prin corturi şi para- 
vane locuitorii se baricadează ca întro cavernă scundă, 
obscură; în acest azil pacnic petrec apoi cîteva ore liniş- 
tite de de dolce-far-niente. 

Acest mod de a înțelege existența, de-a no inter- 
preta decît din punctul de vedere al aparenţelor simți- 
toare, de-a nu vedea în ea nimic alta decît o serie de cea- 
suri, de zile şi ani legate de-olaltă, — cu un cuvint, acest 
mod de a trăi cu desăvirşire supt influența momentu- 
lui, — împrumută plăcerilor o vivacitate naivă ; suferin- 
telor și privaţiunii un caracter de fatalitate resemnată, 
iar morţii — pecetea trivialității. 

Singuri copiii trag ceva foloase din acest mod de trai. 
Fireşte, pentru Japonezi încă e principiu, ca şi copiii tre- 
bue să-şi aibă vremea lor de trai senin. Părinţii, mamă 
şi tată de opotrivă, găsesc o plăcere deosebită în obser- 
varea strictă a acestei legi. Sînt şi ei copii cu copiii, se 
veselesc, rîd şi să joaca cu ei. 

Călătorii cari în scrierile lor spun despre copiii japo- 
nezi că nu pling nici odată, n'au constatat, — cu o mică 
exageraţie a espresiunii — decît un fenomen prea real. 

Faptul acesta îşi găseşte esplicarea parte în mpreju- 
rările expuse de mine aici, parte în alte condiţii externe. 
Regimul acesta pedagogic al Japoniei, totuși, nu e pe 
deplin de disprețuit, şi ar merita să fie studiat mai cu 
de-amăruntul, caci ori cît de mîndrii sîntem pe cultura 
noastră, la tot cazul superioară culturii din Asia, am 
putea şi noi profita cîte ceva. 

O, negreşit ! 

O de Cozmuţa. 


Note polemice cu privire 
la fenomenul legionar 


Este limpede că avem păreri diferite, opinii divergente față 
de fenomenele istorice, nu doar ale secolului XX. Sunt mai 
mult decât surprins de ampla ta aplecare asupra fenomenu- 
lui legionar, ca și cum acesta ar fi fost fenomenul social-poli- 
tic major al perioadei interbelice, cauza întregului rău, sursa 
principală a eșecului nostru, aproape pe toate planurile, în 
intervalul precizat. Observ că eşti dependent în judecăţile 
tale asupra fenomenului legionar de sursele care ți-au stat 
la îndemână. lar pe unele, deși le-ai avut, le-ai ignorat sau 
expediat fugitiv prin referiri nesemnificative (vezi „Pentru 
legionari” a lui C.Z Codreanu). 

În primul rând (tot îţi place ţie aşa de mult să tragi con- 
cluzii, enumerând) ai o proastă înţelegere a fenomenului 
istoric, oricare ar fi el şi pe care îl percepi/judeci de pe pozi- 
ţii deformate. Nu ești tu de vină, ci formaţia ta. Pui accen- 
tul, neverosimil de mult, pe faptul nesemnificativ, care, deşi 
repetat, tot nesemnificativ rămâne. În al doilea rând, argu- 
mentele/concluziile tale, dar şi ale altora, asupra unor eve- 
nimente/fenomene istorice, le consideri aproape infailibile. 


N-ai înţeles îndeajuns un fapt: cel care evaluează/judecă un 
fenomen istoric (mai ales al secolului XX) - cu foarte rare 
excepţii - o face de pe anume poziţie, urmăreşte un interes, 
care interes, de fiecare dată, nu are vreo legătură cu adevă- 
rul istoric, cu starea de fapt, istorică, a unui timp. Aceasta- 
i cazul lui Zigu Ornea, cu opiniile sale despre legionari, pe 
care îl urmezi îndeaproape, şi nu doar al lui. În al treilea rând, 
judeci unele fenomene istorice din secolul XX ca şi pe cele 
din secolele trecute, ignorând o realitate: ultimul secol al 
mileniului II a fost unul cu totul atipic în raport cu trecutul, 
a avut alte coordonate ce i-au dat sensul (dacă o fi avut vreun 
sens), a beneficiat de „auxiliari”, în derularea sa, ce l-au singu- 
larizat, în rău, față de cele precedente. Citindu-l pe Gustave 
Le Bon, erai în măsură de a-l percepe altfel de cum îl per- 
cepi. Căci, nu mult după catastrofa încheiată la 1918, adevă- 
rata elită politică a Europei (şi a României, implicit), a înce- 
tat să mai controleze Puterea, în plan real. Secolul XX a scos 
în față, ca făcători de istorie, prostia, incultura și ignoranța; 
acestea vor fi gâdilate pe burtă şi puse la treabă închizându- 


158 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


se porţile dreptăţii, pe această cale, definitiv, pentru oameni 
şi națiuni. Mai observ că doar două evenimente din secolul 
XX le consideri pozitive, în istoria noastră: Unirea din 1918 
şi doborârea clanului Ceaușescu (1989). Apoi, n-ai nici un 
dubiu privind relația noastră cu noi înşine, ca şi cu istoria, 
pe care o consideri negativă, iar cauza nu poate fi, zici, decât 
atomizarea societăţii românești din „totdeauna? Dacă ai avea 
dreptatea, cea cu „atomizarea” la români, în istorie n-am fi 
fost decât nişte viermi; nu am fi avut nici identitate, cu atât 
mai puţin spiritualitate. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, noi am 
fi trecut prin istorie ca un popor vegetal. În acest sens s-a 
exprimat, în 1993, un individ din lași, pe care l-am cunos- 
cut cu ocazia susținerii examenelor de gradul II în învăță- 
mânt. Acest profesor - un domn evreu - la masa festivă, de 
după examene, spre sfârşitul ei - când se degenerase într-un 
chef straşnic, profitând de oboseala bahică a multora, ne-a 
zis-o, scurt: „Voi, românii, sunteţi un popor vegetal!” Eram 
vreo nouă-zece inşi, printre care Gheorghe Cliveţi, Petru 
Pârvescu, Octav 'Teișanu din Darabani, etc. Ei bine, nimeni 
nu l-a luat în seamă pe acel domn profesor evreu, cu excep- 
ţia mea. Auzindu-i vorbele, sar de pe scaun, îl apuc de barbă, 
şi-i zic: „Cereţi iertare, acum, aici, înaintea mea, poporului 
român”! Individul nu schițase nici o mișcare. Zâmbea ciu- 
dat, ca şi cum n-ar fi crezut că cineva din „poporul vegetal” 
ar avea curajul să-i ceară socoteală, pentru infamia spusă. 
Desigur, nu şi-a cerut iertare, în ciuda insistențelor mele. Cu 
greu i-am lăsat barba în pace, şi asta la insistenţele lui Gh. 
Cliveţi şi Petruţ Pârvescu. 

Drama românilor, de când au intrat pe drumul moder- 
nizării, nu a constat într-o așa-zisă atomizare socială, ci în 
egoismul/cinismul clasei politice conducătoare. Dacă Mir- 
cea cel Bătrân îndemna niște țărani din Vâlcea (tot suntem 
în patria lui Dinu Săraru!), din Gilort, dacă țin minte bine, 
cam așa: „Să dați Domniei Mele atât şi atât, iar dacă vine 
vreun boier, să vă ceară bani sau nu ştiu ce produse, puneţi 
mâna pe ciomag și dați la cap” - în secolul XX, după câteva 
secole de muncă peste măsură, de suferință şi nedreptăți, 
de tot felul, clasa politică a scos armata și i-a împușcat pe 
țărani fără milă, felicitându-se după crimă de propria-i soli- 
daritate precum și de “înaltul” simţ politic/cinic de care a dat 
dovadă! Coagularea energiilor unui popor se poate înfăptui 
atunci când forța organizată a entității statale este folosită 
în scopul înfăptuirii dreptăţii pentru fiecare membru al său. 
Dacă statul, instituţiile ce-l compun, tratează comunitatea 
de pe poziţii de forță, acesteia, spre a-i rezista, nu-i rămâne 
decât să se întoarcă asupra ei înseși. Să-şi cultive calitățile 
sau defectele cu care-i înzestrată. 

Istorie fac doar popoarele bine organizate, şi care au sco- 
puri, idealuri de atins sau de apărat. Alexandru Macedon a 
doborât un imperiu, pentru a-și crea unul al său, cu ajutorul 
unui grup de 40.000 de mii de oameni extrem de bine pre- 
gătiţi, disciplinați, gata oricând să înfrunte toate pericolele; 
Cortes cucereşte, cu câteva sute de oameni, imperiul aztec, 
Francisco Pizzaro, de asemenea, distruge imperiul Inca, cu 
tot atâția oameni; grecii (nu toți) înfruntă imperiul persan, 
îl înving, cu toate că starea de fapt le era cu totul potrivnică. 
La fel, istorie fac şi societăţile care şi-au articulat o existență 
bazată pe o strictă respectare a valorilor general-umane. Des- 
tinul uman, vorbesc, aici, despre destinul individual al fiecă- 
rui om — este tot așa de important ca şi cel al marii comu- 
nităţi din care face parte. Individul poate opta spre impli- 
care sau nu în viața comunității celei mari care este nea- 
mul, poporul, națiunea. Neimplicarea ar însemna că pe acel 
om nu-l interesează decât ceea ce-i foarte aproape de sine: 


familia, pământul, biserica, vecinii. „Pe mine nu mă inte- 
resează dacă omul cu care vorbesc sau fac afaceri este rus, 
român sau ucrainean; mă interesează ca acel om să fie om” 
mi-a zis, in iulie 2007, undeva în Transnistria, Ivan Petro- 
vici Kutuzov. Implicarea individului /indivizilor în viața naţi- 
unii, altfel decât prin respectarea legilor şi achitarea obliga- 
ţiilor de tot felul, dovedește că, pentru el, mai importantă 
decât viața sa este cauza naţiunii din care face parte. Adică 
că are o accentuată conştiinţă că aparține unui neam, că acel 
neam a muncit pământul pe care trăiește, respectiv a lup- 
tat şi murit pentru el; pentru acel individ tăcerea/ignorarea 
nedreptăţilor din vremea sa ar echivala cu trădarea interese- 
lor de durată ale neamului de care aparține. Dacă neamul său 
este vechi de când lumea, pe pământul său, și acel pământ 
e în pericol de a fi furat de altul, dacă obiceiurile sale sunt 
pe cale de a fi pervertite; dacă munca sa e furată sau prost 
răsplătită; dacă limba cu care te-ai născut eşti pe care să o 
pierzi; dacă semnele trecutului (în ruine; mereu trecutul, la 
noi, va fi omagiat, dar zace în ruine) tău îţi vor fi şterse, fie 
batjocorite; dacă la temelia casei tale sapă un altul ca să ţi-o 
surpe; dacă Dumnezeul tău cel vechi e împroşcat cu noroi 
sau luat în răspăr (tot de un altul); dacă “elita” politică ce stă- 
pâneşte peste țara ta (ca şi a moşilor tăi) intră în cârdăşie cu 
altul (venit din afara pământului tău) spre a te prosti, minţi, 
asuprit, dacă legile şi rigoarea lor sunt date doar pentru cei 
mulți, tot în cârdășie cu altul (tot nou venit la tine acasă) 
având doar beneficiile/privilegiile Puterii, tu, şi cei aseme- 
nea ţie, înţelegi că trebuie să te ridici să lupţi pentru cauza 
neamului tău. Așa au procedat în vechime cei care aveau 
mândrie, caracter și spirit de jertfă. Așa au înţeles să-și slu- 
jească ţara, națiunea, în secolul XX, legionarii (cât au avut 
ocazia), Ion Antonescu, precum și cele câteva mii de români 
care au luptat, cu arma în mână, împotriva comunismului, 
până spre sfârșitul anilor 50. Desigur, nu sunt singurii. Pot 
fi identificaţi, în această direcție, cazuri rarisime, şi din inte- 
riorul “elitei” politice, dintre care menţionez pe I. I. C. Bră- 
tianu, Nicolae Iorga (pentru gigantica activitate culturală) 
precum şi pe Nicolae Titulescu (îndeosebi pentru rolul său 
la conferința Păcii de la Paris-Versailles precum și pentru 
rolul avut în lungul proces ocazionat de problema optan- 
tilor unguri, de la sfârşitul deceniului III al secolului XX). 
În afara numelor citate greu mai pot identifica şi altele. Din 
acest motiv am pus între ghilimele cuvântul “elită”. Așa-zisa 
elită românească din secolul XX a avut un simţ de răspun- 
dere, faţă de destinele națiunii, conjunctural. Iar conștiința 
acestor răspunderi nu le-a pus pe jar sufletul atunci când 
lucrurile nu mergeau bine; mai mult, deşi a fost responsa- 
bilă de mari tragedii, ea (elita), n-a avut mustrări de conşti- 
ință, nici sentimentul vinovăţiei/culpei. 

Când națiunea (prin fiii săi modești, umili, săraci) îşi 
înnodase la maxim toate energiile (anii 1916-1917) în vede- 
rea împlinirii marelui nostru ideal al unităţii naționale, când 
aceeaşi naţiune de-abia rezista în fața invaziei copleșitoare 
a duşmanului, sângerând pe câmpurile de luptă, principala 
grijă a “elitei” a fost să se pună pe sine la adăpost de pericol, 
iar miile de prețioşi fii, tot ai “elitei”, au primit scutiri de ser- 
viciu militar fiind cuibăriți, ca păduchii, prin locuri călduţe, 
departe de orice pericol/risc. Raporturile negative ale româ- 
nilor cu ei înșiși, au existat, continuă sa fie, doar în ce priveşte 
legăturile dintre conducători şi națiune, dintre “elita” politică 
şi națiune. În rest, națiunea și-a făcut datoria, din plin, către 
ea însăși: a sângerat până la moarte (1877-1878; 1916-1919; 
1940; 1941-1945), salvându-ne onoarea, a muncit pe brânci, 
pentru o plată modestă (canalul Dunăre — Marea Neagră, 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 159 


industrializarea, Transfăgărăşanul, Casa Poporului, portul 
Constanţa etc.), s-a culturalizat, eradicându-se analfabetis- 
mul, a suportat nedreptățile venite de la străini sau chiar de 
la “elită”; şi dacă străinul/ocupantul criminal, ocupându-ne 
ţara, ne-a comunizat, tot națiunea ne-a eliberat de povara 
sclaviei ruşinoase. După cum vezi tu, lucrurile, ești foarte 
aproape de Emil Cioran, ce n-a dat o para chioară pe noi, ca 
naţiune majoră a Europei, de vreme ce a crezut că noi n-am 
făcut altceva, în istorie, decât să o boicotăm... 

Ajuns aici, nu scap ocazia de a-ţi aminti că nu doar două 
evenimente istorice au avut “alură pozitivă”, la noi, în secolul 
XX, ci multe, foarte multe: „1907, care, deşi a fost o tragedie 
națională, în ultimele două decenii este acoperit de uitare, ca 
şi cum ar fi vorba de ceva nesemnificativ pentru noi. „1907 
a reprezentat un vot de blam major dat de fiii cei mai de jos 
(dar şi mai importanţi, prin rostul lor), “elitei” politice; este 
evenimentul ce descalifică/compromite “elita” politică, de la 
Carol I la ultimul slujbaş de prefectură; va continua să fie, 
„1907, dovada concretă a unui comportament cinic, ires- 
ponsabil, al “elitei” politice româneşti, în ciuda faptului că, 
la declanșarea evenimentelor, un rol nu mic l-au avut ser- 
viciile secrete ruseşti şi austro-ungare; „1907” dovedeşte, a 
“n”-a oară, aroganța câinească, ruptura decisivă, disprețul 
clasei politice față de națiune, căci, la 1907, eram o națiune 
de ţărani. Iar rostul unei elite politice este acela de a elabora 
strategii social-economice în baza cărora să fie evitate catas- 
trofele sociale, să le preîntâmpine. N-a fost/nu va fi cazul 
la noi. Unirea de la 1918 n-ar fi fost posibilă fără anii 1916- 
1917, fără înspăimântătoarea jertfă de sânge, fără spiritul de 
sacrificiu, împins la extrem, al aceleiaşi naţiuni române ce 
n-a stat pe gânduri, n-a filosofat... ca să înţeleagă ce rapor- 
turi are sau nu are cu Istoria! 

În acei ani fiii ei luptau și mureau, pentru ca dușmanul să 
nu le ocupe toată țara, căci de aici începe țara: de la pământ. 
Nu-l mai stăpâneşti, pierzi totul, inclusiv Ţara. Lupta şi jertfele 
românilor, în acei ani cruciali, au fost așa de mari, încât l-au 
determinat, am mai spus aceasta, pe ambasadorul Franţei 
în România, Contele de Saint-Aulaire, să ne așeze pe treapta 
cea mai de sus între națiuni. Sunt, aprecierile acestui mare 
om, cele mai curate adevăruri spuse despre români. Așadar, 
nu 1918 şi Unirea, ci anii 1877-1878, 1916-1919, pe care tre- 
buie să ni-i dăltuim nu doar în granitul monumentelor, ci şi 
în al conştiinţelor. Pe lângă cele două evenimente istorice, 
identific şi altele, tot cu “alură pozitivă”: eliberarea Basarabiei 
de sub stăpânirea URSS (iunie-iulie 1941); luptele Armatei 
Române în Crimeea, Caucaz, Don şi Stalingrad; Campania 
aceleiași Armate din sept.1944 până în mai 1945; Declarația 
din aprilie 1964 a PMR, o adevărată declarație de indepen- 
denţă; discursul lui Ceauşescu din 21 august 1968, prin care 
singularizează poziția României față de agresiunea/ocupa- 
rea Cehoslovaciei de către URSS; industrializarea țării, cu 
limitele impuse de un regim politic criminal/incompetent; 
construirea unei culturi majore, pe tot parcursul secolului, 
cu nimic inferioară altora, Constituţia din 1923 etc. 

În ceea ce priveşte problema legionară, mi-a fost dat, 
precum foarte rar, să văd cum i-au fost induse opiniile “cla- 
sice” despre Garda de Fier: organizaţie subversivă, anarhică, 
teroristă, slujită de indivizi cu “minţi înceţoşate”, fanatici, 
criminali în toată regula; cum ţi-ai însuşit, ad literam, opi- 
niile unora sau altora, chiar dacă faci eforturi spre a-ţi for- 
mula opinii proprii, cu privire la acest fenomen. Exact ca şi 
regimul comunist, n-ai nici o reţinere în a crede că Legiu- 
nea/Garda de Fier a fost organizație fascisto-nazistă, şi că, 
întemeietorul/conducătorul ei, C.Z. Codreanu, n-a făcut 


altceva decât să-i imite pe Mussolini, Hitler etc. Păcat că 
ţi-ai irosit atâta energie să repeţi sau să nuanțezi aceleaşi 
inepţii despre această neobișnuită mișcare politico-spiritu- 
ală românească interbelică. Punctele tale de vedere, vis-ă- 
vis de legionari, sunt așa de accentuat subiective, dar şi de 
numeroase, încât mă văd nevoit să-mi propun ca, după ceva 
vreme, să le combat într-un studiu cu caracter documentar, 
spre le dovedi netemeinicia. Pentru cazul de față, am să-mi 
spun părerea despre acest fenomen, subliniind apăsat că 
nu sunt un apologet al Gărzii de Fier, cum nu sunt legionar, 
nici cuzist, cu atât mai puţin comunist. Şi, ca să retez orice 
reproș, cu privire la vreo poziţie partizană, subiectivă, am 
să citez din cartea lui Walter Hagen, „Frontul Secret” (netra- 
dusă in româneşte): "Garda de Fier sau Legiunea a apărut 
la sfârșitul anului 1920, la Universitatea din Iaşi: o grupă 
de studenți români s-au strâns în această organizaţie, sub 
conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu...Garda de Fier e 
trecută în rândul fascismului și al național-socialismului. 
Dar ea nu a fost o imitație a acestor mişcări; ea a crescut 
din rădăcinile ei proprii. Cu numeroase copii ale fascismu- 
lui și național-socialismului din alte ţări, n-are nici cea mai 
mică atingere. Nu poate fi comparată cu apariţiile contempo- 
rane din Italia şi Germania. Categoriile politice din mijlocul 
și apusul Europei nu i se potrivesc ei. Ea n-a fost totalitară, 
ci autoritară, ceea ce e cu totul altceva. Ea n-a fost agresiv- 
naționalistă, ci conservativ-naţională, chiar şi în sens cul- 
tural; n-a fost de extremă dreaptă, în sensul unei reacțiuni 
politice, ci adoptând o postură social-reformatoare; nu s-a 
sprijinit, ca fascismul şi național-socialismul, pe mica bur- 
ghezie, pe funcţionari şi alte categorii înrudite, ieșite din pri- 
mul război mondial, ci, în primul rând, pe poporul român 
de țărani, pe tânăra inteligență și pe studențimea de la şco- 
lile înalte. Înainte de toate, se deosebea de mișcările condu- 
cătoare de stat din Italia şi Germania printr-o religiozitate 
creștină, care mergea până la misticism. Codreanu a avut 
mai mult atitudinea unui profet decât a unui şef de partid 
și a fost slăvit de partizanii lui aproape ca un sfânt. De ase- 
menea, <Fiihrerprinzip> n-a fost în Garda de Fier o dogmă 
înțepenită: deciziile nu plecau numai de la Codreanu, ci 
de la un colegiu, <Forum>, format din comandanți legio- 
nari verificaţi (după ' Adevărul despre Mişcarea Legionară, 
Romanian Historical Studies”, Hallandale 1996,p.30, USA). 

Ca şi tine, nici Stalin n-a avut vreun dubiu privind carac- 
terul fascist al Legiunii. De altfel, pentru tiranul criminal toți 
românii erau, la unison, “fasciștă ruminski”; Stalin a încer- 
cat să, aducă, în faţa tribunalului de la Nürnberg și Mişcarea 
Legionară, acuzând-o de același fascism. S-a opus generalul 
D. Eisenhower, care, documentându-se, a ajuns la următoa- 
rea concluzie, despre Mişcarea Legionară: o alcătuire soci- 
ală cu puncte de vedere educative şi economice naționale, 
neavând cu nimic de a face cu fascismul. 

Ai acuzat Garda de lipsă de principii. Dar, în toate cărțile 
legionarilor, de la C. Z. Codreanu la Vasile Marin şi A. Can- 
tacuzino le găseşti cu duiumul. A le repeta, unul după altul, 
nu-şi are rostul aici. Apoi, crezi că ideologia legionară ar fi fost 
singura de masă, la noi, în perioada interbelică. N-a existat o 
ideologie legionară aparte, deosebită. Legionarii au creat o 
axis mundi din Ţară şi Națiune, din Dumnezeu şi Dreptate. Fi 
continuă marile conștiințe naționale de la Nicolae Bălcescu, 
M. Eminescu, B. P. Haşdeu, A.D. Xenopol și, oricât ar părea 
de ciudat, lor, Nicolae Iorga. Naționalismul legionar nimic 
nu-l murdăreşte, nimic nu-l întinează. Cu atât mai puțin 
așa-zisele lui excese/crime. Nicicând atâţia români la un loc, 
deodată, nu și-au iubit cu atâta patimă/pasiune patria; nici- 


160 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


când tineretul acestui popor n-a fost mai aproape de Dum- 
nezeul strămoșilor, ca în perioada interbelică: “Nu admitem 
nimănui să ridice pe pământul românesc alt steag decât al 
istoriei noastre naţionale. “(C. Z. Codreanu; Pt. Legionari”) 
Naționalismul nostru este o datină, o atitudine sufletească 
tradițională... Naționalismul românesc se dovedeşte a fi o 
atitudine înrădăcinată adânc în tot trecutul nostru istoric... 
Este un uriaş cu tălpi late şi de neclintit în pământul nostru 
românesc, piept de granit, ochi de oțel, care impun neîndu- 
rata voinţă de dåinuire şi de apărare, oricât de furioase ar 
fi valurile adversităților de orice fel. Naționalismul nostru 
are un conținut social. Nu împarte pe profitori în români şi 
neromâni! Nu-i tolerează pe cei dintâi, ca şi pe cei de-al doi- 
lea... Naționalismul nostru va desființa politica interesului 
personal... Cu “naționalismul” începe perioada de interio- 
rizare a neamului, de structurare a sa în adâncime. Nati- 
onalismul este o revoluție spirituală. El exprimă momen- 
tul în care începe procesul cunoaşterii de sine a neamului... 
Naționalismul înseamnă a iubi pământul, a trăi în formele 
pe care le dă existenţei tale firea ta... Naționalismul este o 
armă de luptă, această armă nu se întrebuințează împo- 
triva altor popoare cu scop de acaparare, de cucerire; este 
o armă de luptă firească, care leagă pământul cu cerul, a 
unei singure națiuni:"(Vasile Marin,'Crez de generaţie” Doc- 
trina Gărzii de Fier, Revista Mişcării Legionare, An I, nr.6- 
Decembrie 2003, pp. 16 — 17). 

Nu ideologie legionară, ci ideologie bazată pe românism. 
Acum am să citez cuvinte mai mult decât „subversive”, care 
îndemnau tineretul lor “anarhie, punând în pericol „ordi- 
nea politică existentă”: „Cine vrea să lupte pentru dreptate 
și pentru cinste în țară, cine vrea să facă jertfă alături de 
noi, să vină cu noi. În această luptă purtaţi-vă cu omenie, 
cu înțelepciune. Ocoliţi orice conflict... Toţi cei ce se găsesc 
astăzi pe linia destinului şi a istoriei naționale, au datoria 
destinului și a istoriei naţionale, au datoria să ceară şi să 
impună scoaterea politicii româneşti de sub comanda maso- 
neriei, comunismului şi iudaismului” (C. Z. Codreanu, Pen- 
tru Legionari). Altele sunt şi mai periculoase, nocive, pen- 
tru “ordinea socială şi politică existentă”: “Pentru noi legio- 
narii, iubirea aproapelui, dragostea de nație, înfrumuseța- 
rea şi maximalizarea sufletului, însănătoșirea şi întărirea 
fizică, sunt cerințe imperative... Noi credem în superioritatea 
legii morale. Suntem convinși că, mai puternică decât orice 
tiranie, este cenuşa omenească strigând răzbunare pentru o 
moarte nedreaptă. Noi credem că morala unui stat şi a unei 
națiuni trebuie să se supună, să fie subordonată constrânge- 
rilor onoarei și să accepte marginile determinate de respec- 
tul ce se datorează demnităţii celorlalte naţiuni...” (A. Can- 
tacuzino, în “Doctrina Gărzii de Fier”, p.24-25). 

Mai dau alte două exemple din care să se înțeleagă cât de 
“înceţoşată” a fot mintea legionarilor. Primul face trimiteri la 
politicienii români interbelici, al doilea, la trădare ca mod de 
existenţă, şi nu doar în viaţa de toate zilele. C.Z. Codreanu, 
aşa de puţin şcolit, înțelegea (ca şi Mihai Eminescu, de altfel) 
drept cauză-majoră a tuturor relelor în societatea românească 
interbelică, politicianismul: ” Lumea politicienilor trăiește în 
lux şi în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dez- 
gustătoare, pe spinarea unei țări din ce în ce mai demora- 
lizată... Politicienii aceştia, cu familiile lor şi cu agenţii lor, 
au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-și 
întreține clientela politică, bani pentru voturi, bani pen- 
tru cumpărarea de conștiințe omenești. Rând pe rând cetele 
lor se vor năpusti şi vor umple țara. Aceasta va însemna, în 
ultimă analiză, guvernarea lor, opera lor de guvernare. Vor 


secătui bugetele statului, ale primăriilor, ale prefecturilor. 
Se vor înfige ca niște căpușe în consiliile de administraţie ale 
tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme de zeci 
de milioane, fără nici o muncă, din sudoarea şi din sângele 
muncitorului istovit. Vor fi încadraţi în consiliile bancheri- 
lor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane de zeci 
de milioane, ca preț al vânzărilor de neam. Vor da naştere 
la afaceri scandaloase, care vor îngrozi lumea. Corupţia se 
va întinde în viața politică a țării ca o plagă, de la cel mai 
umil slujbaş şi până la miniştri. Se vor vinde oricui. Oricine 
va avea bani, va putea să-i cumpere pe aceşti miniștri şi prin 
ei țara întreagă. De aceea, când țara stoarsă nu va putea să le 
mai dea bani, vor ceda consorţilor de bancheri străini, rând 
pe rând, bogăţiile pământului şi cu ele independenţa noas- 
trå naţională. Teoria care ne îndeamnă să intrăm cu toții 
în partid, pentru a le face bune, dacă ziceam că sunt rele, e 
falsă şi perfidă. După cum, de la începutul lumii curge, zi 
și noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii, numai 
apă dulce în Marea Neagră și nu reușește să-i îndulcească 
apa, ci din contră, se face sărată şi cea dulce, tot așa şi noi, în 
cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, 
dar ne vom strica şi pe noi... cea mai mare primejdie nati- 
onală stă în aceea de a ne deforma, de a ne desfigura struc- 
tura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip 
de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: 
politicianul care nu mai are nimic din noblețea rasei noas- 
tre, care ne dezonorează şi ne omoară” (C. Z. Codreanu, 
Pentru Legionari). 

Ei bine, după ce citeşti aceste cuvinte înţelegi cât adevăr 
conţin, ele, cu privire la politica/politicienii români (nu doar 
din perioada interbelică) și nu-ţi rămâne decât să fii de acord 
cu ele, fără echivoc. Așa stau lucrurile în ceea ce mă priveşte. 
Şi dacă aprob asemenea opinii nu-mi rămâne decât să recu- 
nosc că îl consider pe Corneliu Zelea Codreanu unul din- 
tre bărbaţii cei mai importanţi ai secolului XX, dincolo de 
faptul că mama lui, după numele de fată, se numea Brauner 
(nu Braun), sau că înainte de a deveni Zelea a fost Zelinski! 

Al doilea exemplu, ca să fie înțeles şi mai bine cât de „sub- 
versivă”, pentru ordinea politică de stat, a fost Garda de Fier, 
redau opinia lui C. Z. Codreanu față de cei care trăiesc în 
fărădelegi şi trădare: "Păziţi-vă pe voi şi pe copiii voştri de 
azi şi de mâine ai neamului nostru și al oricărui neam din 
lume, de această racilă îngrozitoare: mișelia. Toată inteli- 
genta, toată învățătura, toate talentele, toată educaţia nu vor 
servi la nimic, dacă vom fi mişei. Învățati pe copiii voştri să 
nu întrebuinţeze trădarea nici în contra prietenului şi nici în 
contra celui mare dușman al său. Căci nu vor învinge, ci vor 

fi mai mult decât învinşi, vor fi striviţi. Nici în contra mișe- 

lului și a armelor lui mișelești să nu întrebuinţezi trădarea. 
Pentru că, de vor învinge, nu va fi decât un schimb de per- 
soane. Mișelia va rămâne neschimbată. Trădarea învinsului 
va fi înlocuită de trădarea învingătorilor. În esenţă, aceeași 
mişelie va stăpâni peste lume. Întunericul trădării în lume 
nu poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina 
pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter și de 
onoare... Noi, românii, nu ne-am așezat niciodată cu arma 
în mână în fața ei; de aceea a prins rădăcini; de aceea trå- 
dătorii s-au înmulţit pe toate cărările, de aceea viaţa noas- 
tră de stat nu e decât o trădare permanentă de neam. Dacă 
nu rezolvăm problema trădării opera noastră va fi compro- 
misä” (C. Z. Codreanu, „Cărticica Sefului de Cuib” în Doc- 
trina Gărzii de Fier..p.30.). 

Aceste două exemple m-au convins (de altfel, nici nu era 
nevoie: aşa gândesc şi eu) într-o mai mare măsură decât pam- 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 161 


fletul lui M. Stelescu. Ele dau măsura tăriei de caracter a celui 
care ni le propune, ca model de viaţă. Întâia oară, cel puţin 
la noi, se spune lucrurilor pe nume, în ceea ce priveşte cau- 
zele adânci/vechi ce compromiteau eforturile unei naţiuni: 
politicianismul şi trădarea. Și tot în aceste “circumstanţe” 
îmi permit să revin, pentru a le accentua, asupra poziţiilor 
mele ceva mai vechi, pe care nu le înţelegi cu nici un chip. 
În primul rând, încă din primii ani ai apariţiei pe scena 
social-politică a țării, la Iaşi, la începutul anilor '20, împo- 
triva lui C. Z. Codreanu, și a miilor de studenţi care-l spriji- 
neau, organele statului au reacționat cu brutalitate, violență, 
încălcând toate legile în vigoare. Poliţia primise ordine să 
bată cu sălbăticie, să aresteze fără nici o justificare legală, să 
instrumenteze arbitrar, pentru justiţie, dosarele sutelor de 
studenţi/studente ce-şi manifestau pașnic (marşuri de pro- 
test) opiniile. În loc de a da altora lecţii pentru a cunoaște 
îndeajuns de bine “actantții” unor evenimente, trebuie să 
o faci tu, mai întâi. Studențimea română, în anii imediat 
următori primului război mondial, din toate marile centre 
universitare ale României, a protestat împotriva prezenței 
copleșitoare a tinerilor evrei, care-i depăşeau, ca număr, pe 
cei de origine română, solicitând cel puţin egalitatea (tot 
ca număr) în cadrul facultăților. Situaţia era foarte proastă, 
la Iaşi, unde jumătate de populaţie era evreiască, iar prin- 
cipalele facultăți ale Universităţii aveau un număr majori- 
tar de evrei. Organizarea studenţilor români, sub conduce- 
rea lui C. Z. Codreanu - marşurile, mitingurile, protestele 
lor - întru obţinerea cel puţin a egalității (tot ca număr) cu 
cei evrei sau reducerea numărului acestora la proporţia pe 
care o reprezintă la populaţia țării, a trezit violente resenti- 
mente, din partea evreilor ieşeni. Și cum ei controlau, finan- 
ciar, mare parte din economia marelui oraş (dacă nu și a ţării), 
au reacționat, cumpărându-i pe politicieni. Aceştia, primind 
ordine de la București, au ordonat poliţiei şi jandarmeriei să 
fie fără cruţare: să bată, să schingiuiască, să încarcereze stu- 
denții ieşeni care protestau. E plină presa vremii de mărtu- 
rii în acest sens. Înainte de demonstrațiile studențești din 
anii 22, 23, 24 ai secolului XX, C.Z. Codreanu, deşi avea ca 
nume “real” Zelinski, deşi mama lui avea rădăcini străine 
(germane), a acționat cu bravură împotriva agenţilor Mos- 
covei care acționau la Iași şi care au reușit să-i prostească pe 
muncitorii de la atelierele Nicolina, unde au creat un peri- 
culos centru subversiv (periculos nu doar pentru Iași, ci şi 
pentru țară). Aşa, în februarie 1920, pe străzile Iaşului s-au 
lipit lozinci “patriotice” de genul: "Jos Regele!” Jos Armata”; 
“Trăiască Uniunea Sovietică!”, iar la atelierele Nicolina s-a 
ridicat pe clădiri drapelul roşu, alături fiind expuse portre- 
tele lui Karl Marx şi L. Troțki. A fost declarată greva gene- 
rală, muncitorii fiind uşor de convins de liderii lor (doar 
evrei), iar peste ţară se abătea spectrul revoluţiei comu- 
niste, izgonirea monarhiei, proclamarea republicii şi „elibe- 
rarea poporului român de sub jugul burghezo-moşieresc” , 
cu un sfert de secol mai devreme. Deşi, în fapt, era Zelinski 
şi nu Zelea, deși era bucovinean (o “specie”, crezi tu, pe care 
nu o agreez!), în fața pericolului real (autoritățile s-au decla- 
rat neputincioase) un grup de bărbaţi hotărâți, în frunte cu 
C. Pancu şi Codreanu a reacționat, la provocările agenţilor 
Moscovei. “Cel mai puternic centru comunist era la atelie- 
rele CFR din Nicolina, cu peste 4000 de lucrători. Cartierele 
din jurul acestor ateliere, Podul Roș, Socola și Nicolina erau 
cotropite de evrei. Conducătorul la laşi al comuniştilor, Dr. 
Ghelerter şi aghiotantul său Gheler şi-au fixat aici punctul 
de rezistență; apare steagul roșu fluturând pe ateliere. Con- 
vocâm pentru a doua zi pe toți românii la o întrunire. După 


discursuri pornim cu toții, cu steagurile, către Nicolina. În 
Piaţa Unirii autorităţile ne opresc şi ne sfătuiesc să nu mer- 
gem, deoarece sunt peste 5000 de comuniști înarmaţi care 
ne așteaptă şi vor fi mari vărsări de sânge. O apucăm spre 
gară, unde am arborat drapelul pe depou şi pe clădirea prin- 
cipală. Apoi ocupăm un tren şi pornim spre Nicolina, unde 
pătrundem cu tren cu tot în ateliere; coborâm. Pe una din 
clădiri, steagul roşu. Eu încep să mă cațăr pe nişte trepte de 
fier şi, cu steagul în gură, cu oarecare greutate ajung la aco- 
periș. Smulg steagul roșu şi în mijlocul uralelor într-adevăr 
de nedescris, ridic şi leg steagul tricolor. De acolo am vorbit, 
dincolo de ziduri comuniștii se adună în masă compactă... 
O muzică infernală: înduntru urale, în afară huiduieli şi 
înjurături. Cobor jos. Pancu dă ordine de plecare. La poartă, 
comuniștii masați barează ieşirea şi strigă:<Să vină Pancu 
și Codreanu > Trecem 30 de metri înaintea mulțimii şi por- 
nim spre poartă. La mijloc, Pancu, la mijloc, Mărgărint şi 
în stânga eu. Toţi trei cu mâinile în buzunare pe revolvere 
înaintăm fără să spunem nimic. Cei din poartă ne privesc 
tăcuți şi nemișcaţi. lată-ne la câțiva paşi. Mă aştept la un 
țiuit de glonț pe la ureche. Pășim înainte drept şi hotărâți... 
un moment sufletesc neobişnuit. Suntem la doi pași. Comu- 
niștii se dau într-o parte şi alta, lăsându-ne loc liber pe o 
distanță de 10 metri. Trecem într-o tăcere mormântală prin 
mijlocul lor. Nu se aude nimic, nici suflarea omenească... În 
urmă vin ai noştri. Trec şi ei, dar nu se mai păstrează tăcere. 
Încep înjurături şi amenințări de ambele părți. Nici o încer- 
care. Ne îndreptăm spre gară. Pe deasupra atelierelor bate 
vântul în tricolorul biruitor. Efectul moral al acestei acțiuni 
este incomparabil. Iaşul huieşte. Pe străzi nu se mai vorbeşte 
decât de Garda Conșştiinţei Naţionale. Un curent de redeş- 
teptare națională plutește prin aer. Ne däm seama că bol- 
șevismul va fi învins pentru că în fata lui, la dreapta şi la 
stânga, s-a ridicat o barieră de conștiință care nu-i va per- 
mite să se extindă. (C.Z.Codreanu, Pentru Legionari, vol. 1, 
Ediţia a X-a, Editura Majadahonda, Buc.2001, pp. 31-32). 
Se observă lesne, din cele de mai sus, care sunt forțele 
politice extremiste, deşi, cum se judecă, încă, după calapodul 
comunist, Codreanu şi oamenii săi aparțin extremei drepte. 
O prostie și o idioțenie mai mare nici că se poate. Atunci, 
la Iaşi, erau în joc nu oarecare interese politice de grup, ci 
interesele poporului român, amenințat de revoluţia comu- 
nistă. Acţiunea Gărzii Conştiinţei Naţionale a fost extrem de 
pozitivă pentru acei ani tulburi. Dintre toți torționarii de la 
Iaşi, s-a remarcat George Manciu, prefectul poliției din Iaşi, 
pus la comandă de G. Mârzescu, ministrul de resort. Man- 
ciu, având spate politic tare, și-a asmuţit oamenii, cu o bru- 
talitate rar întâlnită într-un stat care se dorea democratic, 
tocmai asupra acelora ce aveau o puternică conștiință/dra- 
goste de neam: studenţii. De altfel, el nu s-a sfiit să blocheze 
desfăşurarea unui congres al profesorilor universitari, tot la 
Iaşi, la 1923. Redau câteva extrase din Ziarul “Universul”, din 
iunie 1924, cu privire la poziția organelor de ordine, aflate în 
“slujba ordinii politice de stat”: "Studenţii de la Iaşi au fost 
bătuţi. Ei au fost provocaţi de politie şi schingiuiți fără nici 
o vină. Un prefect de poliție bătăuș, Manciu, trebuie desti- 
tuit. Am scris într-un număr precedent asupra banditisme- 
lor săvârșite de dl. Manciu, prefectul Poliţiei din Iaşi, împo- 
triva studenţilor. Pentru azi vom reproduce câteva pasagii 
din Memoriul studenților, înaintat Ministerului de Interne: 
Studențimea creştină de la Universitatea din laşi a luat hotă- 
rârea, încă de acum o lună, să clădească, prin muncă pro- 
prie, un cămin cultural. Abia întruniţi, ne-am văzut încon- 
jurați de o companie de jandarmi şi întregul aparat poliție- 


162 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


nesc, în frunte cu prefectul Manciu. În vreme ce noi stăteam 
cu toţii foarte liniştii, ei cu armele întinse s-au repezit asu- 
pra noastră începând a ne înjura şi a ne lovi în modul cel 
mai barbar posibil, crezând că vor găsi arme la noi ne-au 
percheziționat pe toți fără a găsi ceva la vreunul. În tim- 
pul percheziției, au încercat să introducă colegului Corne- 
liu Zelea Codreanu un revolver şi niște hârtii, contra cărui 
fapt el a protestat. Pentru aceasta a fost bătut de către poli- 
țaiul Manciu, inspectorul Closs, comisarul Vasiliu şi, împre- 
ună cu toți ceilalți agenţi și jandarmi, l-au legat ca pe cel din 
urmă borfaş. La fel ni s-a întâmplat şi la o bună parte din 
cei ce eram acolo. Am fost declaraţi arestaţi şi împrejmuiți 
de cordoane am fost duşi la Prefectura de Poliţie. Pe drum 
au fost întâlniți mai mulți elevi de la diferite licee din loca- 
litate, care mergeau la parcul sportiv pentru a exercita jocul 
oina, convocați fiind de d-nii directori ai liceelor respective. 
Toţi aceștia au fost arestaţi şi aduși împreună cu noi, stu- 
denții, la poliție, după ce, bineînţeles, au fost bătuţi în văzul 
tuturora, de înseși politaiul Manciu şi ceilalți politişti. La 
poliție au fost ținuți toată ziua. Pe o parte dintre noi ne-a 
eliberat; o parte am dat declarații scoase prin amenințare 
„.. Universul revine a doua zi, pe 10 iunie 1924, cu un nou 
articol - “Iașii sub teroarea prefectului de poliție “, din unde 
redau următoarele: “ Transportati în beciurile Poliţiei, acești 
studenți au fost supuși la cele mai groaznice chinuri. Unii 
dintre ei eu fost spânzurați cu capul în jos, loviți peste tălpi 
cu vâna de bou. Studentul Zelea Codreanu a fost legat, apoi 
pălmuit, şi torturat de înseși prefectul de poliție. Sănătatea 
lui e zdruncinată. Ceilalţi studenţi arestați prezintă grave 
leziuni corporale. Trei sute de studenţi au reclamat faptele 
de mai sus procurorului general, cerând ca medicul legist să 
examineze starea colegilor torturați. Faptele de mai sus nu 
pot rămâne nepedepsite. Prefectul de poliție Manciu, dove- 
dit agent provocator şi vinovat de torturarea studenţilor şi 
elevilor de liceu din laşi, trebuie să-și primească pedeapsa 
pentru fărădelegile sale”. 

Unul dintre studenţii torturați cu acest prilej, Comârzan, 
l-a dat în judecată pe prefectul de poliție Manciu, fiind apă- 
rat, ca avocat, de C.Z. Codreanu şi încă unul, numit Dum- 
bravă. În ziua procesului, 24 oct. 1924, la Judecătoria Oco- 
lului 2 Iași, după ce şedinţa de judecată începuse, Manciu, 
însoțit de câteva zeci de polițiști înarmaţi, năvălesc în sală, și 
se năpustesc asupra avocatului C.Z Codreanu. Înconjurat de 
poliţişti, Codreanu trage câteva gloanţe în cei care erau foarte 
aproape de el. Manciu este ucis, iar alți doi ofițeri de poli- 
ție, Closs şi Huşanu, sunt răniți. Toate acestea s-au petrecut 
într-o sală de judecată, sub ochii celui care prezida şedinţa, 
judecătorul Spiridoneanu. În aceste „circumstanțe“, renunţ 
la punctul meu de vedere de până acum, conform căruia 
C.Z. Codreanu, împușcându-l pe Manciu, a comis o crimă: 
C.Z Codreanu a reacționat în legitimă apărare, uciderea lui 
Manciu nu e crimă. Incidentul, petrecându-se sub ochii a 
sute de martori, n-a dat câştig de cauză celor ce-l conside- 
rau vinovat, de crimă, pe Codreanu. Pentru a-i pleda nevi- 
novăţia, 19.300 de avocaţi, din toată țara, au vrut să-i ple- 
deze cauza. Așa că, înainte de a-l acuza de crimă, pe C.Z. 
Codreanu, în cazul Manciu, trebuia să te întrebi cum de un 
complet de judecată, pe 26 mai 1925, la Turnu Severin, l-a 
achitat, dacă ar fi fost vorba de o crimă cu sânge rece? Închid 
această paranteză notând că, deşi sutele de studenţi nevi- 
novaţi torturați/schingiuiți din ordinul lui Manciu au făcut 
plângeri penale (înainte de drama din oct. 1924) împotriva 
acestuia, ancheta desfăşurată cu această ocazie n-a găsit 
nici un abuz, nici o nedreptate! Ca o culme a sfidării legilor 


proaspetei Constituţii din 1923, Manciu a fost decorat cu 
“Steaua României” în gradul de comandor, iar ceilalți comi- 
sari torţionari au fost, cu toţii, avansați. Desigur, au primit 
răsplata pentru servirea “patriei” şi pentru “apărarea ordi- 
nii legale de stat”. 

C.Z. Codreanu n-a fost profet. Nu s-a crezut vreun nou 
Mesia, venit să salveze neamul românesc. Nu i-a imitat pe 
cei doi dictatori, Hitler și Mussalini, cu servilitate. N-a sub- 
minat ordinea de stat decât în măsura în care a spus lucruri- 
lor pe nume: politicianismul, cu toate relele lui, duce țara de 
râpă; evreii, cu antiromânismul lor visceral, dacă sunt lăsați 
să acceadă în toate structurile statului, reprezintă un peri- 
col real pentru România. C.Z Codreanu n-a sabotat ordinea 
de stat existentă, n-a organizat comploturi spre a o răsturna. 
Organizaţia politică creată de el a activat în cadrul consti- 
tuțional oferit de Legea fundamentală promulgată de regele 
Ferdinand la 1923. Doar că Legiunea, toţi cei care făceau 
parte din ea sau o simpatizau, voiau să facă o altfel de poli- 
tică decât cum se făcea în România acelor ani: muncă cin- 
stită, onoare, dragoste de ţară, de trecutul ei de jertfă, răs- 
plată pe măsura muncii, înlăturarea hoţilor din funcţiile de 
conducere, pedepsirea trădătorilor (cu moartea, ca și Dom- 
nii noştri); ei, oamenii Legiunii, voiau o politică a interesu- 
lui naţional, iar când au avut ocazia, au şi dovedit-o. “ Vom 
lupta cu tărie de neînvins, dar numai în cadrul legalită- 
tii. Vom birui pe căile legilor, oricât de tare ni le vor strâm- 
tora autorii lor pentru a ne împiedica biruința sau pentru a 
ne forța să păşim alături de ele. Noi ne-am încadrat în cea 
mai perfectă ordine şi legalitate. Pentru ca să nu ni se poată 
spune nimic. Dar aceasta nu va avea nici o valoare. Lozinca 
guvernelor va fi: <Nu vă putem distruge pentru că ați călcat 
legile? Nu-i nimic. Le călcăm noi şi vă distrugem. Nu vreți să 

fiti “ilegali” suntem noi “ilegali”>. Încât în modul acesta, am 

intrat întru-un sistem cu adevărat talmudic: pe de o parte 
acuzați prin presă şi prin toate oficiile posibile, de “ilega- 
litate; iar pe de altă parte, stând în cadrul perfect al legii, 
suntem măcinaţi prin cele mai odioase și ilegale sisteme, de 
către toți reprezentanţii guvernelor și ai statului, aflați în cea 
mai flagrantă ilegalitate. Deci suntem aruncaţi din rapor- 
tul de Drept în raportul de forță. Pe acesta însă noi nu-l pri- 
mim... Noi am înțeles să acționăm în cadrul legii... Nu voim 
să întrebuințăm forța. Nu voim să întrebuințăm violența. 
(C.Z. Codreanu, Circulări și manifeste, în Doctrina Cărţii 
de Fier, ediţia citată). 

În legătură cu “ferorismul” Gărzii de fier s-a bătut atâta 
monedă încât, văzând cum sunt încă judecate lucrurile, mai 
că mă cuprinde lehamitea. Și totuși, tu, în judecata ta, “vezi” 
faptele deformat, ignorând o realitate: cauzele ce i-au deter- 
minat pe unii legionari să-şi facă dreptate. Aşa-zisele crime 
ale legionarilor au fost precedate, de fiecare dată, de abu- 
zuri, ilegalităţi, crime înfăptuite de organele statului român 
împotriva legionarilor. Comportamentul terorist al statului, 
în raport cu unii dintre cetățenii săi, fie ei şi gardişti, tu îl con- 
sideri (nu eşti singurul) legal, legitim, justificat, iar reacția 
victimelor, aduse la exasperare de atâta nedreptate, o consi- 
deri nejustificată. În cazul legionarilor (cele 3 dizolvări ale 
Gărzii de Fier), prigoana, torturile, crimele înfăptuite împo- 
triva unor oameni care aveau un alt crez (şi nu doar poli- 
tic) statul român a călcat în picioare propriile legi sub aco- 
perirea că apără “ordinea de stat”. lar atunci când victimele 
represaliilor, neputându-și face dreptate în fața instituţiilor 
aferente, şi-o făceau singuri, verdictul e unul singur: crimă, 
terorism, asasinate. Aceleași victime, pentru că şi-au apărat 
viața sau au răzbunat crimele comise împotriva lor, trebu- 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 163 


iesc puse, până la sfârşitul lumii, la stâlpul infamiei... Uciga- 
şii victimelor, însă (I.G Duca, Armand Călinescu, cei 64 de 
la Jilava), trebuie compătimiţi, tot din generaţie în generație, 
ca nişte oameni de mare caracter, nobleţe, ca niște oameni 
ai Dreptăţii şi Justiţiei, ca nişte salvatori ai Neamului Româ- 
nesc, ca mari bărbaţi de stat... 

Legionarii nu au încercat să facă ordine în ţară, cu metode 
brutale, nepricepute, ci au dorit să ajungă la conducerea 
statului prin mijloace legale, prin alegeri. Intransigenţa lor 
faţă de politicienii corupți, oroarea faţă de politicianismul 
de joasă speţă, inapetenţa lor la compromisuri (atunci când 
era vorba de interesele României), verticalitatea lor, tăria de 
caracter de care au dat de atâtea ori dovadă, altruismul lor, 
când era vorba de România, românismul lor curat, ca reac- 
ţie la antiromânismul secular al evreilor, toate acestea la un 
loc au făcut, din legionari, în ochii oligarhiei politico-finan- 
ciare, inamicul public numărul unu. Soarta pe care au avut-o 
legionarii (în deceniul patru al secolului XX) era una previ- 
zibilă. Într-o Românie guvernată de o curvă ordinară, Elena 
Lupescu, şi de un individ ca regele Carol al II-lea, ei trebuiau 
să fie sacrificați în numele “ordinei de stat” De altfel, pentru 
acei ani ar trebui să folosim, atunci când vine vorba de con- 
ducerea țării, sintagma Lupescu-Carol al II-lea, și nu doar 
Carol al II-lea. 

Revin, pentru ultima oară, asupra asasinării lui I.G Duca, 
reafirmând opinia că uciderea lui de către cei trei studenți, 
la Sinaia, la 30 decembrie 1930, nu a fost crimă, ci răsplată 
pentru fărădelegile comise. I.G. Duca, și nu cred că trebuia 
să mă înveţi tu acest fapt, a fost un politician remarcabil. 
Caracterul, calităţile sale, nu doar ca om de stat, sunt bine 
cunoscute. Dar, deşi avea un caracter puternic, slăbiciunea 
majoră a lui a fost că dorea să fie, cu orice preţ, şeful guver- 
nului. Crescut lângă I.I.C. Brătianu, el a preluat multe dintre 
calităţile acestuia. Mai puţin una: aceea de a nu face compro- 
misuri politice majore, de a nu accepta să fie manipulat de 
alții. În prima fază a negocierii tratatelor de pace de la Paris- 
Versailles, 1.I.C Brătianu, ca şef al guvernului, a reprezentat 
România. Atunci când Aliaţii au dat de înţeles că nu-și vor 
respecta, al litteram, semnătura pusă pe tratatul cu Româ- 
nia (august 1916), cu privire la drepturile noastre istorice 
asupra Banatului, când tot Aliaţii, sub puternica presiune a 
evreilor americani, îl forțau pe [.I.C Brătianu să semneze un 
tratat privind protejarea minorităţilor din România Mare, el 
nu a ezitat o clipă: între interesul național şi şefia guvernu- 
lui el a decis să-l aleagă pe primul. Cu alte cuvinte, a demi- 
sionat, a renunțat la putere, decât să fie făptaș la transfor- 
marea minorităţii evreiești într-un stat în stat, în România, 
sau să renunțe la cealaltă jumătate din Banat. 

Or, I.G. Duca, atât de remarcabil în calitățile sale, deși la 
lovitura de stat din 8 iunie 1930, în urma căreia Carol al II-lea 
este proclamat rege, a declarat că niciodată nu-i va întinde 
mâna acestuia, după eşuarea guvernărilor național-țărăniste 
s-a pus la dispoziţia suveranului. Prin jocuri de culise acceptă 
să fie prim-ministru cu condiţia de a scoate Garda de Fier în 
afara legii. Garda, la acea dată, era un partid parlamentar, era 
integrată sistemului politic constituțional; sforile, pentru a 
găsi pe cineva dispus să comită abuzul, nedreptatea, le-au tras 
Nicolae Titulescu, la ordinele cercurilor financiare evreieşti 
occidentale, și Carol al II-lea. Dacă ar fi fost lăsată în pace, 
să evolueze pe scena politică românească, Garda de Fier ar 
fi acces la putere pe căi legale, democratice. Doar că liderii 
ei nu erau politicieni obişnuiţi, nu făceau parte din “elita” 
politică, şi, în consecinţă, nu puteau fi cumpăraţi / manipu- 
laţi după placul cuplului “regal” Lupescu-Carol. Înainte de a 


fi numit prim-ministru I.G Duca a mers special, la Paris, ca 
să asigure cercurile financiare evreieşti că el va face ordine, 
în țară; dă declaraţii, în acest sens, sforăietoare: că va face, 
va drege, că va distruge Garda de Fier, etc. A treia dizolvare 
a Gărzii de Fier din 9 XII 1933 (primele două au avut loc în 
1931 şi 1932) a fost un act profund ilegal, un abuz din par- 
tea guvernului. I.G Duca nu s-a mulțumit doar cu dizolva- 
rea Legiunii. În campania electorală, începută imediat după 
ilegalizarea Gărzii de Fier, el ordonă arestarea și torturarea 
câtorva mii de tineri legionari doar pentru că făceau propa- 
gandă electorală în numele unui ideal. Tot, acum, respec- 
tând “ordinea de stat”, acelaşi guvern Duca poartă răspun- 
derea uciderii, cu sânge rece, a unor tineri studenţi legionari, 
doar pentru că îşi exprimau crezul politic. Abuzurile guver- 
nului I.G. Duca au suspendat ideea de justiție, justiția însăşi, 
într-un stat care îşi zicea democratic. Judecând lucrurile ast- 
fel, românii care l-au sfidat pe Ceauşescu, la 21 decembrie 
1989, neascultându-i ordinul de a sta la locurile lor, “cuminţi”, 
docili, ridicându-se împotriva regimului comunist, au fost 
nu eroi, ci criminali: cum au avut ei curajul/obrăznicia să 
se ridice împotriva ordinii de stat? Cum au avut ei curajul 
să fie liberi? “Ordinea de stat” primează, nu libertatea unor 
huligani! Și, exact ca în anii ,30, organele statului democrat 
popular i-au bătut şi ucis fără milă. Doar că în preajma ani- 
lor '90, în Europa, crimele “statului de drept” nu mai puteau 
fi tolerate la nesfârșit, pe când în deceniul patru, puteau. În 
acest caz bărbaţii și femeile anului ,89 au devenit eroi, pe 
când semenii lor întru credință din anii ,30, au fost (şi sunt) 
categorisiți drepți criminali... 

Cei trei studenţi (Doru Belimace, Nicolae Constantinescu 
şi Ion Caraniea) legionari l-au împuşcat pe I.G. Duca, dar nu 
avându-l drept autor moral pe C.Z. Codreanu, ci pe Carol 
al II-lea. Înainte de a se produce nenorocirea, regele fusese 
informat de șeful serviciilor secrete, Mihai Moruzov, când 
şi unde se va petrece aceasta. În loc să dispună de măsuri, 
în consecință, Carol al II-lea îi ordonă să tacă, iar el, deşi îl 
primeşte în audiență pe primul-ministru, nu-i spune nimic. 
Iată adevăratul autor moral al uciderii lui I.G. Duca; nu C.Z. 
Codreanu! I. G. Duca, prin hotărârea de a ilegaliza Garda de 
Fier, prin abuzurile săvârşite, nu a fost vreun erou, sau vreun 
“actant” major al istoriei noastre. Decizia de suprimare a unui 
partid politic legal constituit, cu reprezentare parlamentară, 
a fost luată în afara hotarelor ţării. El a fost executantul docil 
al unei decizii luată de alţii, cu alte cuvinte, el cade victimă 
propriilor sale slăbiciuni, căci ce înseamnă faptul de a exe- 
cuta ordine primite de la altcineva, în condiţiile când eşti șef 
de guvern, dacă nu slăbiciune? Cred că prin uciderea lui I.G 
Duca regele Carol al II-lea a fost cel mai fericit: scăpa de un 
om politic incomod, vertical până la un punct, își satisfăcea 
propria răzbunare (nu uitase declaraţia acestuia din iunie 
1930), dar şi punea la colț (temporar) pe legionari. 

Cazul lui Mihail Stelescu este şi mai limpede. Stelescu 
era un tânăr strălucit, calităţile lui permițându-i să ajungă 
adjunctul lui Codreanu și deputat în Parlament. Strălucitul 
lui pamflet contra lui C.Z. Codreanu este aplicabil nu doar 
şefului Legiunii, ci clasei politice româneşti, în ansamblul 
său. Stelescu greşeşte atunci când credea că inspiratorul lui 
C.Z.Codreanu au fost cei doi dictatori din centrul şi sudul 
Europei. Codreanu a mers pe un drum propriu, doar al său. 
La începutul anilor '20 când îşi începuse activitatea la Iaşi, 
el habar n-avea de Hitler, nici de național-socialism. Activi- 
tatea sa, grupările naționale româneşti constituite au fost un 
răspuns al generaţiei sale la realitățile / provocările societății 
româneşti de după primul război mondial. Stelescu însuși 


164 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


va fi incriminat în procesul asasinilor lui I.G. Duca, dar va fi 
achitat. Ruptura lui de Codreanu nu izvorăşte din nu ştiu ce 
deosebiri doctrinare dintre cei doi, ci din cauza regelui Carol 
al II-lea. Oamenii acestuia l-au momit pe Stelescu, cumpă- 
rându-l, apoi determinându-l să-l atace în “Cruciada româ- 
nismului”, spre a-şi câştiga adepţi dintre rândurile Gărzii de 
Fier (Totul pentru Țară). Tot așa, dirijat din umbră de forțe 
oculte din jurul lui Carol al II-lea (Elena Lupescu), el a pus la 
cale două tentative de asasinat împotriva fostului său cama- 
rad. Desigur, C.Z. Codreanu a înţeles bine de ce i-a deve- 
nit Stelescu dușman, iar uciderea acestuia din urmă n-a fost 
decât un gest de autoapărare, ca şi de pedepsire a trădării. 
Dacă i-ar fi reuşit planul, anume, ca, cu ajutorul lui Mihail 
Stelescu, să-l suprime pe C.Z Codreanu, regele şi-ar fi ane- 
xat Legiunea, scop urmărit de el până în preziua renunţării 
sale la tron. În cazul uciderii lui M. Stelescu, C.Z. Codreanu 
este la fel de vinovat ca și Ştefan cel Mare în cazul ucide- 
rii cumnatului său, lisaia. lisaia, în înţelegere cu muntenii 
şi turcii, a pus la cale otrăvirea lui Ștefan (ian. 1471), şi înlo- 
cuirea sa cu un Domn cu mai puţină personalitate, care să 
nu aibă planuri aşa cum le avea Ștefan. N-a reușit în tenta- 
tiva sa, așa cum n-a reușit nici Mihail Stelescu. Dacă îl com- 
pătimeșşti aşa de mult pe Mihail Stelescu, soarta sa, ar tre- 
bui să-i compătimeşti pe toţi aceia care, în istoria noastră, 
s-au folosit (sau au vrut să se folosească) de trădare, spre 
a-şi ucide rivalul (rivalii), în lupta pentru putere/suprema- 
ţie. Iar lista celor care au reușit nu-i defel scurtă. Nu zăbo- 
vesc asupra asasinării lui C.Z Codreanu şi a celor 13 legio- 
nari, asasinii lui I.G. Duca și Mihail Stelescu, din ordinul lui 
Carol al II-lea, în nov.1938, nici nu mă obosesc în a-i arăta 
totala ei nejustificare, deoarece orice om de bună credință 
o înţelege la dimensiunea sa exactă: crimă cu sânge rece, 
premeditată și executată de instituţiile statului la ordinele 
unui sclerozat. Nici nu încerc să-ţi subliniez eroarea în care 
te găseşti atunci când excluzi folosirea nuanţelor, în jude- 
carea fenomenului legionar. Sunt convins că, tu, citându-i 
(citindu-i) pe cei care au fost profund antilegionari (cazul lui 
Zigu Ornea), nu mai ai nici un dubiu privind Garda de Fier: 
organizaţie predispusă doar către “furt și asasinat”. De ase- 
menea, nici nu doresc să-ţi semnalez reala vinovăţie a lui 
Nicolae Iorga, în arestarea și orchestrarea celor două procese 
penale intentate, total nejustificat, lui C.Z. Codreanu. Zigu 
Ornea a pus definitiv pecete pe fenomenul legionari, iar opi- 
niile lui sunt axiome!!! Mi se pare inutil în a-ți sublinia fap- 
tul că, pe tot timpul dictaturii sale, (1938, 10.I1 — 6.IX 1940), 
regele Carol al II-lea şi partidul creat în a-l sluji, cel al Naţi- 
unii, au dat naştere celui dintâi stat terorist din istoria nați- 
onală. În doar un an, şi ceva mai mult, de zile (sept. 1938 — 
nov. 1939), statul totalitar condus de regele Carol al II-lea a 
folosit teroarea de masă şi asasinatul, împotriva adversarilor 
politici, ucigând peste 400 de intelectuali de valoare, îngro- 
zind, pe această cale, Europa. Continui să fiu, încă, profund 
convins că uciderea bestială a lui Codreanu, ca şi a colegilor 
săi, a fost una cu totul nedreaptă, nejustificată. Oricât s-au 
străduit organele de anchetă să convingă, lumea, de vinovă- 
ţia lui C.Z. Codreanu, că acesta s-ar fi pus în solda lui Hitler, 
n-au produs nici o dovadă, în această direcție. Percheziţiile 
efectuate la toate sediile Legiunii n-au dus la vreun rezultat. 
Noroc cu Iorga, altfel n-aveau motiv ca să-l aresteze. În sfâr- 
şit, sunt convins de forța persuasivă a minciunii sistematice 
deghizată în haine moralizatoare, luminoase, care prinde, în 
hățişul ei, pe oricine. 

După izgonirea lui Carol al II-lea de la conducerea ţării 
generalul Ion Antonescu, în absenţa oricărui sprijin politic 


din partea partidelor “istorice”, pentru a scoate România din 
criza majoră în care se afla, s-a sprijinit pe Mişcarea Legi- 
onară. De altfel, toate partidele politice interbelice erau, la 
momentul 1940, total compromise în ochii națiunii, vino- 
vate fiind de întronarea unui sistem de guvernământ bazat 
pe corupție generalizată. Legionarii, pe care cu atâta convin- 
gere îi condamni, s-au aflat în poziția de a dovedi ce sunt, cu 
adevărat, în perioada cât au guvernat (sept. 1940 — ian.1941), 
dacă sunt sau nu o 'Jebandadă golănească”, dacă sunt sau 
nu o “organizație mafiotă”, dacă sunt sau nu nişte criminali 
ordinari, dacă au guvernat țara într-un mod asemănător, ca 
şi “bătrânii” invocaţi de N. Iorga. 

“Bătrânii” lui Iorga n-au ridicat pe nici o culme statul 
român, ci l-au distrus; n-au clădit prosperitate în interiorul 
statului, decât pentru oligarhia politico-economică; “bătrâ- 
nii” lui Iorga, cu toţii, de la cap la coadă, au fost responsa- 
bili de cârdășia cu cercurile financiare, spoliind, practic, 
națiunea; “bătrânii” lui Iorga după atâta “jertfă” şi “muncă” 
pe altarul patriei, atunci când amenințările / provocările la 
adresa României au devenit imperative, s-au ascuns ca niște 
lași, abandonând orice demnitate față de națiune, dovedind 
o totală iresponsabilitate, ca şi stăpânul lor, Carol al II-lea. 
“Bătrânii”, invocaţi de Nicolae Iorga, din întreg spectrul 
politic “democratic” interbelic, s-au făcut vinovaţi de eşecul 
democraţiei române. Grupaţi într-o reală oligarhie politico- 
economică, ei au contribuit decisiv la compromiterea ideii 
de democraţie, la români: hoţia, birocraţia, fiscalitatea exce- 
sivă, salariile extrem de mici ale muncitorilor, folosirea for- 
tei în relațiile dintre cetățeni și stat, abuzurile interminabile, 
repetate, împotriva țăranilor - toate acestea au diminuat dra- 
matic nivelul de trai al poporului. Tot ei au fost solidari și, 
implicit, responsabili, alături de stăpânul lor, Carol al II-lea, 
de prigoana cu caracter stalinist îndreptată împotriva opo- 
nențţilor regimului (îndeosebi în timpul dictaturii cuplului 
Lupescu-Carol al II-lea). Starea de nemulțumire generală 
va fi acutizată în vara anului 1940, când România va fi dez- 
membrată, în urma unor agresiuni externe repetate: ultima- 
tumurile sovietice şi Dictatul Axei (26-27 VI, 1940; 30.VIII, 
1940), compromițând, aş spune definitive, atât “clasa poli- 
tică românească, cât și monarhia. 

Veniţi la putere pe acest fond de catastrofă naţională, 
Antonescu şi Garda de Fier au preluat destinele unei nați- 
uni în derivă. Toate datele guvernării începute în septembrie 
1940 erau sumbre. Şi totuși, în câteva luni de zile, România 
se redresează spectaculos. Legionarii ocupă, aproape în tota- 
litate, întreaga structură de stat, de la guvern, prefecturi şi pri- 
mării. Administraţia legionară nu s-a bazat nicidecum pe “pro- 

fit şi carieră”, după cum scrie Zigu Ornea, pe care tu îl crezi 
în totalitate, ci pe muncă, cinste, responsabilitate şi dreptate 
socială: salariile muncitorilor s-au dublat sau triplat, patronii 
au fost obligaţi să aloce, din dividende, sume mai mari, tot 
pentru salariile muncitorilor; la sate, violenţa legală a jandar- 
milor a fost eliminată, comportamentul autoritar-discrețio- 
nar al primăriilor a fost îngrădit, ilegalităţile arendaşilor, eli- 
minate. În doar trei luni, administraţia legionară, folosind cu 
înțelepciune pârghiile statului a reuşit să stopeze / să depă- 
şească gravul dezechilibru economic în care se afla țara, cau- 
zat şi de gravele pierderi teritoriale (1/3 din teritoriu şi popu- 
laţie). Astfel, a fost lichidată corupţia la nivel înalt, înalții dem- 
nitari nu s-au mai implicat în acte ilegale, marii datornici au 
fost siliți să-şi achite obligaţiile către stat, plata impozitelor de 
către toți a devenit lege. Asistăm, aşadar, pentru prima oară, în 
istoria noastră modernă, la un fapt incredibil: în doar câteva 
luni statul român se redresează, prosperă financiar, realizând, 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 165 


tot pentru întâia oară, la sfârșitul anului 1940, un buget exce- 
dentar incredibil: aproape 6 miliarde de lei. Aceste realizări au 
făcut Mişcarea Legionară extrem de populară, iar pericolul 
comunist a fost eliminat. Analiza pătimașă, în tuşe grosiere, a 
guvernării legionare, face abstracție de toate aceste realizări, 
inducând posterităţii o judecată cu totul nedreaptă, subiectivă 
(parţial justificată de rebeliunea din ianuarie 1941). Revela- 
toare mi se pare, în acest sens, ideea administraţiei legionare 
dea înființa, în localităţi, un stâlp al infamiei, unde să fie expuşi 
răufăcătorii, cei care furau din banul public, etc. S-au înfiin- 
tat stâlpi ai infamiei doar în câteva comune din județul Ilfov 
(dec 1940), unde, de altfel, din lipsă de timp şi datorită ano- 
timpului, n-a fost legat nici un răufăcător. Și totuşi, în “Deli- 
rul”, Marin Preda descrie legarea şi torturarea (de către Victor 
Bălosu) la stâlpul infamiei a unui individ care, în urma bătăii, 
va muri. Tot el a acceptat să-l prezinte pe adolescentul Nico- 
lae Ceaușescu (tot în “Delirul”) ca pe un “erou” al clasei mun- 
citoare, trimis pe jos, de la Bucureşti până în satul natal, de 
autorităţi, deoarece reprezenta un grav pericol pentru soci- 
etate!!! Minciuni! 

Măsurile legislative antisemite şi violența unor grupuri 
de legionari întunecă o judecată obiectivă asupra guvernă- 
rii Antonescu — Garda de Fier. Confiscarea unor proprie- 
tăți evreieşti în numele “românizării” a dus la grave abuzuri 
împotriva unor cetățeni români de origine evreiască. Primele 
legi împotriva evreilor au fost date în timpul dictaturii regale, 
şi nu de guvernul Antonescu — Garda de Fier. Antisemitis- 
mul legionarilor a fost unul economic, în ciuda celor petre- 
cute în ianuarie 1941. Guvernul Antonescu-Horia Sima nu 
i-a expulzat pe legionari şi nici nu i-a închis în lagăre de con- 
centrare. Uciderea celor cca 100 de evrei, cu ocazia rebeliu- 
nii legionare, îndreptată împotriva generalului Antonescu, 
din 21 — 23 ianuarie 1941, s-a produs în împrejurări istorice 
cu totul noi, schimbate. 

Catastrofa abătută asupra României la sfârșitul lunii iunie 
1940, când guvernul a decis evacuarea (nu cedarea!) teritorii- 
lor naționale din N-E, a dovedit tuturor românilor că o parte 
însemnată a evreilor români (îndeosebi din Basarabia și Nor- 
dul Bucovinei), sunt duşmanii statului românesc unitar. Bucu- 
ria / satisfacția aproape generală, cu care, nu doar o parte, ci 
majoritatea absolută, a evreilor basarabeni, a întâmpinat pe 
ocupanții sovietici, atrocitățile, care vor evolua, în primul an 
de ocupaţie sovietică (iunie 1940 — iunie 1941), spre geno- 
cid, extrem de numeroase, îndreptate împotriva românilor, 
au produs o falie adâncă, în relaţiile dintre români și evrei. 
Evreii, înainte de a-i acuza pe români de genocid, sunt obligați 
să recunoască că ei, mai întâi, au fost părtaşi la genocid etnic, 
îndreptat, din ură de rasă, împotriva românilor din Basarabia 
şi Nordul Bucovinei. Binevenite mi se par a fi, în acest sens, 
cele scrise de Paul Goma în cartea sa “ Săptămâna Roșie, 28 
iunie 1940 — 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii, apărută la 
Editura Vremea XXI, 2004: “Pe mine evreii nu au cum să mă 
culpabilizeze cu Holocaustul ale cărui victime au fost ei alt- 
cândva, cronologic după Holocaustul nostru — provocat şi de 
ei. Nu sunt german, nici francez, nici ungur, să tremur de fie- 
care dată când un evreu se încruntă la mine. Sunt român basa- 
rabean, cu întreaga familie a mea, cu neam de neamul meu 
de români abandonaţi în iunie 1940 rușilor, ca toți basara- 
benii, bucovinenii, herţenii, victimă a bolșevicilor, dintre care 
o mare parte evrei. Începând din 28 iunie 1940, noi, românii, 
am fost victime ale străinilor — vânzătorilor, pe pământul nos- 
tru: ne-au hăituit, ne-au terorizat, ne-au jefuit, ne-au terori- 
zat, ne-au ars cărțile, ne-au lăsat fără părinţi, ne-au depor- 
tat - când nu ne-au asasinat - ei, bolşevicii ruși, cu slugile lor 


credincioase: evreii. Nu eu sunt dator, primul, să răspund la 
acuzaţiile de 'antisemintism, de masacrare a lor, ci ei să răs- 
pundă întâi la acuzatiile noastre, doar este limpede că 
Holocaustul roșu pus la cale şi de ei a început pentru noi, 
românii, cu un an mai devreme decât al lor — la 28 iunie 
1940 — și nu s-a încheiat nici astăzi” (op. cit, pag. 19 - 20). 

Ruptura decisivă în relațiile dintre evrei și români, așadar, 
s-a produs la inițiativa evreilor, în vara anului 1940. Aceasta 
explică, dar nu justifică, cu nici un chip, crimele din ianua- 
rie 1941, în urma cărora au fost ucişi cca 100 de evrei nevi- 
novațţi. La fel de nevinovaţi au fost și cele câteva zeci de mii 
de români, ucişi, maltrataţi, în săptămâna roșie pomenită de 
Paul Goma, ca şi toate victimele din timpul rebeliunii legi- 
onare (peste 500). 

Desigur, rebeliunea legionară a fost un act prin care aceștia 
s-au descalificat definitiv, iar vina aparține conducerii aces- 
teia, în frunte cu Horia Sima. Vor primi, cu vârf și îndesat, 
o răsplată pe măsura inconştienţei lor, generalul Ion Anto- 
nescu scoțându-i, cu această ocazie, din istorie. 

Cât despre cei “ 64 de deținuți politici” ucişi la Jilava, 
în noaptea de 26 / 27 noiembrie 1940, rămân la opinia că, 
aproape toți, au primit ceea ce au meritat. Cred, însă, că cei 
reținuți la Jilava — înalți demnitari, funcţionari publici, jan- 
darmi — nu pot fi consideraţi deținuți politici, ci asasini, com- 
plici, ai lui Carol al II-lea, la uciderea câtorva sute de tineri 
nevinovaţi intelectuali de reală valoare. De altfel, de la ares- 
tarea acestora (sept 1940), din ordinul generalului Ion Anto- 
nescu, și până la uciderea lor, au trecut 2 luni și jumătate, 
fără ca cineva să le clintească vreun fir de păr de pe cap. În 
ciuda dovezilor copleșitoare care probau vinovăția celor “64 
de deținuți politici, timp de peste două luni de zile justiția 
nu-i judecase, nici nu-i pedepsise. Dacă n-ar fi primit ceea 
ce meritau, până la urmă ar fi fost făcuţi scăpaţi, aşa cum s-a 
întâmplat nu de puţine ori în istoria noastră cu alți autori de 
fărădelegi / crime înfăptuite împotriva adversarilor politici 
sau a celor care contestau ordinea social-politică existentă 
(cazul recent al ucigaşilor din decembrie 1989). 

“Cei 64 de deţinuţi politici” ucişi la Jilava au fost, ceea ce 
afirmi tu, în aceeași măsură în care au fost “deținuți politici” 
Emil Bobu, Ion Dincă sau Manea Mănescu. Doar că, în cazul 
din urmă, cei trei, din “rațiuni umanitare, au fost eliberați, 
repede, spre a-și putea trăi, liniștiți, bătrâneţile! Doar sluji- 
seră cu abnegaţie şi dăruire poporul român, creaseră, împre- 
ună cu stăpânul lor, epoca de aur, epocă pe care, cu mân- 
drie patriotică, am numit-o epoca Nicolae Ceaușescu... 

Am să încerc un rezumat asupra fenomenului legionar 
interbelic, nu înainte de a observa profunda-ţi eroare, în jude- 
cată, în ceea ce priveşte unele opinii de-ale mele. Înainte de 
toate dacă afirmi că nu agreez anumite specii, ca cea „buco- 
vineană”, de exemplu, iar faptul înseamnă (pentru mine, evi- 
dent), că degeaba am avut atât de lungi convorbiri. Eu nu sunt 
defel de acord cu acei indivizi care-și zic moldoveni, bucovi- 
neni, ardeleni, olteni, etc., punând accentul pe faptul că, îna- 
inte de a fi români, ei sunt „bucovineni”, „basarabeni” „olteni, 
etc. De regulă, românii din „Bucovina” sau cei din „Oltenia”, 
ca să nu mai vorbesc de cei din „Ardeal”, se consideră un alt 
fel de români, net superiori altora, neavând o clipă în minte 
faptul că, identificându-se mai mult decât trebuie cu specifi- 
cul geografic căruia-i aparţin, ei dau argumente în plus, adver- 
sarilor românismului. De foarte multe ori am auzit pe vreun 
bucovinean sau ardeleam zicând, cu mândrie prostească, 
că ei nu sunt regățeni, ci sunt ceea ce sunt, dând cuvântului 
regățean un sens depreciativ. Adică, a fi regățean, în opinia 
lor, înseamnă mult mai puţin decât ardelean, bucovinean, 


166 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


etc.; mai înseamnă a fi „mitici”, oameni cu puțină onoare şi 
deloc caracter. Aceşti „mândri indivizi nu ştiu că austriecii 
i-au botezat „bucovineni, pe la 1790 , după furtul Moldovei 
de Nord-Vest, la 1775, spre a-i separa, înstrăina temeinic și 
definitiv de Țara Moldovei şi prin nume. Iar acei domni arde- 
leni, cărora le este greață de românii din estul şi sudul Car- 
paţilor, pe care din „mitici” nu-i mai scot, ar trebui să ştie ca 
tocmai „miticii” atât de dispreţuiți au acceptat să moară cu 
sutele de mii spre a-i ajuta să se integreze destinului comun. 
Aşadar, eu nu „agreez” o asemenea mentalitate regională, 
primitivă şi periculoasă și nu specia în sine, bucovinean, 
oltean, etc., mentalitate care ne-a facut aşa de mult rău. lar 
dacă vom continua cu orgolii regionale ce capătă conotaţii 
etnice segregaționiste, după Basarabia, Nordul Basarabiei şi 
Zona Herţei, România va mai pierde teritorii, pericolul dez- 
membrării statului român devenind real. Drepturile noastre 
nu pot fi apărate doar în virtutea unei conştiinte naționale ce 
ţine de trecut; nu putem consolida structura noastră statală 
doar prin așa-zise reforme infrastructurale, ci prin identifi- 
carea unor noi oportunitaţi de forjare/reactivare a unei noi 
conştiinţe naţionale, sigură pe sine, pe drepturile sale în a se 
afirma nu doar în interiorul actualului stat român. O mare 
parte a românilor (Basarabia și pământurile românești din 
Ucraina), în ultimele 6 decenii, a fost abandonată, din laşi- 
tate sau trădată cu premeditare. Nu s-a făcut, de către statul 
român, atât comunist cât şi post-decembrist, aproape nimic 
în a-i sprijini, în a le potenţa elanurile naționale. Sau s-a 
făcut prea puţin. Tocmai din cauza acestei politici de aban- 
don național, în teritoriile româneşti înstrăinate, românimea 
este neştiutoare, indiferentă chiar, la asumarea unui destin 
comun. lar slavizarea, propaganda antiromânească a entită- 
ţilor statale slave vecine, din nord şi est, continuă să repre- 
zinte, pentru românii din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, 
sudul Basarabiei, un pericol major. 

Nu-mi pot permite să nu redau o întâmplare trăită de 
mine în iulie 2007, undeva, în Basarabia. După ce am vizitat 
Orheiul Vechi, o biserică săpată în stâncă din vremuri pe care 
nici părintele Iftimie, trăitor acolo, nu le știe, am coborât în 
satul de la poalele marelui deal stâncos, Butuceni. Microbu- 
zul cu care am călătorit împreună cu un grup de elevi de liceu 
şi studenți, din Ustia, era parcat la doi pași de un monument 
sub formă de obelisc. Era o căldură insuportabilă (peste 50 
de grade în mașină). L-am rugat pe şofer, Grigore Bâlea, să 
mai aştepte câteva clipe ca să văd ce-i cu monumentul cu pri- 
cina. În pantaloni, cu tricoul în mână, sufocat de arșița saha- 
riană care pustia Basarabia în vara lui 2007, mă apropii de 
obelisc. Citesc ce scrie pe el: „În memoria consătenilor noștri 
care au căzut pentru apărarea patriei în războiul din 1941- 
1945”. Sub inscripţie erau două coloane cu numele celor ce 
s-au jertfit în război: aproximativ 75 de persoane, dacă numă- 
rătoarea mea grăbită a fost corectă. Pe loc am înţeles despre 
ce război era vorba. Cât m-am învârtit în jurul monumen- 
tului, un bărbat deschide poarta, uitându-se spre mine. La o 
altă poartă, apar două femei. M-am făcut că nu înţeleg ce-i 
cu acel moment, intrând, pentru, început, în vorbă cu băr- 
batul de la poartă: 

Ce-i cu monumentul ăsta? În care război au murit oame- 
nii ăștia? Pentru care patrie? 

În care război? În război ! răspunse bărbatul. 

Bine, dar cu cine s-au luptat? De cine au apărat “patria”?, 
insist eu. 

Una dintre femei, iritată, ţâfnoasă, ridică vocea: 


Cum în care război? În războiul cu românii! Ne-au apă- 
rat de români! Ne-au eliberat de sub stăpânirea românilor!, 
ţipă ea. Nici atâta lucru nu știi? 

Aha ! V-au eliberat de sub români. Am înțeles. 

După ce-am fost lămurit aşa de repede, sar în microbuz, 
mă aşez în dreapta lui Ghe. Grișa Bâlea, care atâta aştepta. 
Demarăm în trombă, pe valea Răutului, spre Ustia, o mare 
comună românească de pe malul Nistrului. În microbuz 
doar tăcere. Nimeni nu comenta nimic. În cele 24 de ore cât 
a durat excursia de la Ustia până în nord, la Țipova, nici unul 
dintre cei 13 tineri nu m-a întrebat nimic despre ce-i interesa 
cu adevărat; chiar dacă n-o spuneau, îi simțeam indiferenți, 
detaşaţi de orice preocupare privind neamul lor. Îi interesau 
cu totul altceva: studiile, banii, distracţia. Altfel, cu toţii, fete 
şi băieţi, m-au adoptat ca pe un camarad mai în vârstă, toţi 
spunându-mi: ” Domn’ Manole în sus, Domn’ Manole în jos”. 

Desigur, vinovăția pentru această situaţie este prea adâncă 
în timp spre a încerca eu să o lămuresc aici. Dacă vom conti- 
nua tot aşa, nu peste multă vreme pe lângă basarabenii „eli- 
beraţi” de români în anii' 40 ai secolului XX se vor adăuga 
şi alți români mai speciali, cum ar fi ardelenii sau bucovi- 
nenii, de exemplu; dacă vor fi manipulaţi de cine trebuie şi 
cum trebuie, vor cere şi ei să fie „eliberați” de sub stăpânirea 
românească... Că nu exagerez câtuşi de puţin, am să citez 
ceea ce a spus liderul UDMR, Marko Bela, la Târgu Mureş, 
pe 15.X.2007, într-o întrunire a comunității maghiare:" Noi, 
maghiarii, trebuie să ne recâştigăm patria pierdută la 1918. 
O vom recâștiga chiar dacă vom avea nevoie de 30,40,50 de 
ani... lată, aşadar, de ce sunt eu aşa de pornit pe românii 
care pun mai presus de națiunea din care fac parte aparte- 
nenţa lor la o zonă geografică sau alta, şi nu ştiu din ce con- 
siderente nebuloase... 

Cât priveşte Mişcarea legionară, fenomenul legionar, 
punctele tale de vedere asupra acestui fenomen, ţi-au oferit 
prilejul ca să te distanțezi de judecăţile mele asupra acelu- 
iaşi fenomen nescăpând prilejul de a sublinia că am puncte 
de vedere prin care justific crima, asasinatul din motive rasi- 
ale/politice. Sunt extrem de bucuros de această distanțare, în 
opinii, dar profund convins că, în ciuda aparentei tale inde- 
pendenţe de gândire, eşti marcat decisiv, în imaginea asupra 
mișcării legionare, de propaganda comunistă. ÎI crezi pe Zigu 
Ornea în tot ce spune, nepunând la îndoială o clipă faptul 
că, în analiza fenomenului legionar, el este de rea credință, 
subiectiv, pătimaş chiar. Zigu Ornea a fost un cărturar, iar 
efortul său de desluși şi așeza la locul său ideologiile cultural- 
politice româneşti de până la comunizarea României a fost 
imens. Din acest motiv ocupă un loc solid în dezbaterea de 
idei din societatea/cultura românească. În ceea ce privește 
radiografierea fenomenului legionar el n-a mai repetat stu- 
diile de caz care l-au impus (vezi Junimismul, Semănătoris- 
mul, Poporanismul, etc...) oprindu-se asupra unor abordări 
puternic ideologizante, caricaturale, de suprafață. În toată 
judecata sa asupra legionarilor, Zigu Ornea a rămas tribu- 
tar originii sale etnice. Ura si disprețul pe care le are față de 
românii legionari nu-l recomandă defel ca pe vreun analist 
imparţial. Din lungile citate cu care ia-i exemplificat gândi- 
rea n-am întâlnit măcar o minimă aducere aminte a con- 
stantei poziţii antiromâneşti, a dispreţului agresiv, la adresa 
românilor, a publicaţiilor „Opinia”, „Dimineaţa', „Adevă- 
rul”, etc., din perioada interbelică, publicaţii controlate de 
evrei. N-am observat nici o recunoaştere a vinovăţiei evre- 
ilor, care, sub masca democraţiei, promovau comunismul, 
ură şi dispreţ la adresa statului român, a armatei române, a 
trecutului românilor. Domnii evrei de la ziarele precizate, 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 167 


ocrotiți de Constituţie, au incitat, continuu, la ură față de 
români, au făcut totul spre a destabiliza relaţiile sociale, i-au 
incitat pe muncitori şi țărani la revoltă, împotriva statului 
român (vezi cazurile Lupeni '29 și Griviţa '33), i-au tratat, 
zi de zi, pe români ca pe un popor inferior, incult, primitiv, 
l-au batjocorit, aruncând cu lături peste marile personali- 
tăți istorice şi culturale. 

„Evreii bolșevici în presa română sunt primii responsa- 
bili pentru instalarea urii dintre români şi evrei. Decenii 
la rând se vor prevala de drepturile statului de drept, ară- 
tându-se drept promotori ai unor idei politice, ai libertăţii de 
expresie şi de conştiinţă, ani de zile vor spune ca acțiunea lor 
n-are nici o legătură cu rasa, şi când adversarii lor politici au 
început să-i caute echipați în cămăși verzi... aceiași demo- 
craţi n-au ştiut prin ce gaură de şarpe să se mai ascundă, 
au început să tipe că sunt evrei şi că răsplata pentru acti- 
vităţile lor antinaționale nu este anticomunismul, ci antise- 
mitismul. Dintr-o dată adepții luptei de clasă au redevenit 
peste noapte evrei. Mulţi au fugit în Uniunea Sovietică, pen- 
tru a se întoarce pe tancurile acesteia ca învingători. Nimeni 
nu putea să facă un râu mai mare comunității evreieşti din 
România” (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat 
în România, RAO, Buc, 2001, vol. II, p.363-364.). Or, legi- 
onarii, chiar de la început au avut drept componentă esen- 
ţială o puternică tentă anticomunistă, un cult cu totul spe- 
cial pentru patrie, biserică, armată, trecut românesc. Ei nu 
glumeau cu aceste lucruri şi nici nu acceptau sa fie luați în 
răspăr. „Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas 
de grea cumpănă românească, toată ura şi vicleana unel- 
tire a unei naţii vrăjmaşe, așezată şi tolerată aici din mila 
și numai din mila românilor. Lipsa de respect pentru glo- 
ria Armatei Române şi pentru sutele de mii de morti în uni- 
forma ei sfințită; lipsa de respect pentru credința creştină a 
unui întreg popor; Nu era zi să nu se arunce pe fiecare pagină 
venin în inimile noastre... Căci nu poți să izbeşti în credin- 
tele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeşte şi res- 
pectă, Jără ca să nu răneşti în adâncuri şi fără ca din rana 
făcută să nu picure sânge” (Corneliu Zelea Codreanu, Pen- 
tru Legionari). Legiunea lui Codreanu n-a fost deloc anti- 
semită, ci naționalistă. Naționalismul său nu are nici o legă- 
tură cu fascismul sau nazismul. 

Legiunea lui Codreanu a vrut să impună în viața publică 
românească o societate morală, strâns legată de spirituali- 
tatea veche. Ei s-au vrut niște cavaleri ai dreptăţii pentru 
poporul român, şi nu numai prin programe politice fru- 
mos articulate, şi de care, şi atunci, România era plină. C.Z. 
Codreanu nu datorează nimănui nimic. Începuturile sale 
poartă semnul originalității: atunci când întemeiază Legiu- 
nea (24.06.1927) lângă el au venit patru oameni, pe nimeni 
n-a obligat/ chemat să intre în Legiune. Principiile în care a 
crezut, şi care au fost proiectate, au atras atenţia asupra sa, 
l-au impus societății româneşti. Dacă în iunie 1927 Codreanu 
avea patru oameni alături, peste zece ani mai mult de un 
milion de români credeau în el și partidul său, plasându-se 
nu pe locul 3, ci pe 2, imediat după P.N.L., în alegerile din 
decembrie 1937 (Gărzii i-au fost furate cca. 15% din procen- 
tajele de vot). Legionarii lui Codreanu au avut un ascuţit cult 
al muncii; munca, credeau ei, poate fi mijlocul propăşirii. 
Aceasta era exact şi credinţa lui Mihai Eminescu (articolele 
sale de la „Timpul” o dovedesc). Crezând în muncă, legiona- 
rii au deschis și muncit pe numeroase şantiere, au construit 
drumuri, fabrici de cărămizi, diguri, biserici, poduri. Astfel, 
ei au crezut în forța exemplului personal. Nu s-au manifes- 
tat ca nişte derbedei, ca niște golani ordinari, în ciuda atâ- 


tor opinii pătimaşe, venite din ură şi subiectivitate. Legiona- 
rii au fost sobri, extrem de educați, respectau comunitatea, 
familia, credincioși și cinstiți. Au fost săraci, foarte săraci; iar 
banii pe care îi aveau prin contribuţii voluntare, îi cheltuiau 
în acțiuni obşteşti, în ciuda tonelor de lături aruncate peste 
ei de duşmani, de comuniști, de evrei, în mod deosebit. Legi- 
onarii lui Codreanu nu furau, iar dacă unul se dovedea că a 
furat, era pedepsit exemplar. Aşa s-a întâmplat cu un legionar 
ieşean, după 14 septembrie 1940, care a solicitat, și primit, 
mită de la un proprietar evreu. Legionarul cu pricina, fiind 
reclamat de acel domn evreu prefectului legionar, Sturza, 
după ce i-a fost dovedită vinovăția, şi după judecată, i s-au 
pus în față două alternative: pușcăria sau sinuciderea. Pen- 
tru a-şi salva onoarea, a ales-o pe a doua: şi-a tras un glonţ 
în cap, chiar în piața publică. Evident, acest caz nici nu tre- 
buie amintit, iar dacă îl aduci aminte, imediat eşti taxat, de 
aceeaşi domni evrei, la fel de „democraţi” ca şi cei din peri- 
oada interbelică sau din vremea când guvernau România la 
începuturile construcției „viitorului luminos”, drept antise- 
mit, neolegionar etc. 

De asemenea, Legiunea lui C.Z. Codreanu a avut un res- 
pect real față de Biserică, ca reacţie împotriva ateismului pro- 
movat de domnii evrei, în mare măsură bolşevizaţi, precum 
şi un autentic cult al jertfei de sine. Acesta din urmă, inexis- 
tent la acei români atinși ireversibil de politicianism, a speriat 
sau impus respect. Așadar, Legiunea Arhanghelului Mihail 
nu are nimic de a face cu fascismul sau nazismul. Le precede 
pe amândouă. A reprezentat o luare de poziţii radicală față 
de dezintegrarea/degradarea fiinţei naționale, la care adep- 
ţii săi nu au vrut să fie spectatori. A fost, deci, naționalistă 
în sensul bun al termenului, în ciuda unor excese, provo- 
cate de martirajul la care a fost supusă de Carol al II-lea şi 
Elena Lupescu şi grupul de putere din imediata apropiere a 
tronului. Un fapt trebuie încă subliniat: ceva mai presus de 
obişnuit au determinat oamenii ca Petre Tuţea, Constan- 
tin Noica, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinţi, 
Emil Cioran, Nae Ionescu, etc., să se apropie, să-l sprijine 
pe C.Z. Codreanu. Ceva deasupra ideilor politice comune, 
o credință neobişnuită în destinele neamului i-a adunat, 
laolaltă, pe toți aceşti mari oameni de cultură. Iar retractă- 
rile tardive, ale acelor enumeraţi, puse pe seama unor „rătă- 
ciri de tinerețe’, nu sună convingător deloc, după cum, cred, 
erau făcute de circumstanţă. Un fapt nu-l pot nega: după ce 
Codreanu a fost asasinat, Legiunea, încăpând pe mâinile 
unui om prea mic şi mărginit, spre a înțelege adevăratele 
ei scopuri, a eșuat într-o violență disproporționată, într-un 
antisemism de duzină, devenind vulnerabilă la manipulări 
de tot felul, atât din Est, cât și din Vest. Sfârşitul său cu totul 
nedemn, ruşinos chiar (am în vedere rebeliunea din ianua- 
rie 1941 şi crimele comise cu acest prilej), şi-au pus defini- 
tiv pecetea asupra imaginii sale. lar cei care manipulează, 
se folosesc de istoria recentă, sau mai puţin recentă pentru 
a ne judeca, neavând nici un respect față de neamul nos- 
tru, ne clasează evenimentele istorice după bunul lor plac, 
ne pun pe frunte etichete mincinoase, şi la care noi, dintr- 
o sfântă, de neiertat naivitate, aderăm, ca nu cumva să fim 
acuzaţi de nu știu ce ism sau anti. 

Doar de acuza de antiromânism nu ne este frică, şi nici 
ruşine. Dresaţi continuu în a arunca cu noroi peste memoria 
celor ce au fost în stare să-și iubească țara, să fie uciși pen- 
tru dreptatea ei, nu tresărim o clipă atunci când împărtășim 
judecăţi/acuzaţii care n-au nimic comun cu adevărul, favo- 
rizându-ți, ţie, de exemplu, atitudini de distanţare nu față de 
mine, ci față de realitatea istorică în sine. 


168 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


eona mea 
Cronica unei vieți 


POLIROM 


Biografie şi destin 


Scriitorul; filosoful, esteticianul, profesorul Ion Ianoși 
face, şi ca memorialist, figură cu totul aparte în lumea 
intelectuală românească de azi. “Internaționala mea. 
Cronica unei vieți”, masivul tom (peste 850 de pagini 
format mare) publicat în impozanta serie a Editurii 
Polirom, impresionează în primul rând prin sinceri- 
tate şi luciditate, virtuţi rare în literatura de acest gen 
- atât de prizată de cercetători, istorici, biografi, dar şi 
de o masă destul de largă de alți cititori - care a cunos- 
cut şi cunoaşte în deceniile postdecembriste o profuzi- 
une fără precedent la noi. E de remarcat apoi din capul 
locului modul echilibrat şi cât se poate de obiectiv în 
care memorialistul priveşte retrospectiv ceea ce a trăit, 
a simţit, a iubit, a izbândit sau a ratat, asumându-și cu 
olimpiană linişte “o viață de om așa cum a fost” în con- 
textul și vâltoarea a trei epoci: Dej, Ceaușescu şi cea a 
originalei democrații şi a capitalismului primitiv, demo- 
lator, de după 1990. Suntem departe de egocentrismul 
multor memorialişti şi diarişti, care s-au produs, une- 
ori indecent și ridicol, în ultimii 23 de ani, de cosmeti- 
zarea jenantă a unor (auto)biografii nu tocmai lipsite de 
pete şi de păcate, și mai ales de încrâncenarea, răfuiala, 
spiritul de vendetă şi fluviile de venin revărsate, chiar și 
de dincolo de mormânt, în cărţile de literatură confe- 
sivă. Are dreptate Ion Ianoși să semnaleze în “Cuvântul 
înainte” al volumului că “trecutul a fost şi este prezentat 
în mod ciuntit, alternativ frustrat de alte şi alte compo- 
nente, diverse și inverse. Învingătorii în războaie, revo- 
luţii, restauraţii îşi reglează, ca întotdeauna, conturile cu 
cei învinşi” De aceea, cărturarul şi-a propus - şi a reu- 
şit pe deplin - să nareze “pe firul vremii, cu precădere, 
fapte, întâmplări, situaţii şi destine’, fără a le comenta 
prea mult, şi uneori deloc, fără parti-pris-uri, lăsându- 
le să vorbească ele însele. O frază din textul introductiv 
amintit ar trebui să le dea multora de gândit: “Cultura 


română umanistă, în care destinul m-a înscris, a fost 
centrată pe estetic; şi, întru câtva, a lăsat în urmă eticul”. 

“Internaționala mea” este un titlu menit de Ion Ianoși 
să sugereze şi, în ultimă instanță, să definească traiec- 
toria sau, cu cuvintele sale, lumile, identitățile, limbile 
şi iluziile unui cărturar cu un destin funciarmente cos- 
mopolit: bunici şi părinți de provenienţă austro-ungară, 
vorbitori de maghiară şi germană, “un metec — zice dom- 
nia-sa — un multiplu minoritar, pentru majoritarii dim- 
prejur’, având ca limbă maternă maghiara, bun cunos- 
cător al limbii germane, dar însuşindu-şi şi mânuind 
cu măiestrie româna, limba în care şi-a scris opera, iar, 
datorită studiilor la Leningrad, stăpânind, fireşte, şi rusa; 
căsătorit cu scriitoarea și eminenta traducătoare Ianina 
Ianoși, a cărei mamă, Aurelia Teodorescu, vrânceancă 
de-a mea, a fost, consemnez cu mândrie, ca şi semnata- 
rul acestor rânduri, eleva prestigiosului liceu “Unirea” din 
Focşani. “N-are rost să mă ascund după deget — declară 
memorialistul -: și în viaţă, și în idei, şi cu această cro- 
nică — mă defineşte <<Internaţionala mea>> (cu accent 
pe ambii termeni)”. 

Am citit “cronica” de peste 850 de pagini a lui Ion 
Ianoși având în minte, între altele, un comentariu dintr-o 
revistă literară. Se sublinia acolo că ar fi vorba de o cro- 
nică rece, eminamente documentară. E drept că “Inter- 
naționala mea” este o carte ce documentează riguros, 
adeseori până la amănunt, prin date, fapte, evenimente, 
pe care cărturarul de anvergură le-a cunoscut, le-a trăit, 
ca martor sau actant. Dar farmecul discret al documen- 
tului, al mărturiei la prima mână este potenţat de far- 
mecul povestirii. Ion Ianoși este, ca și în alte scrieri ale 
sale, într-adevăr, un povestitor captivant, care stăpâneşte, 
aş spune cu graţie, firul în spirală al narațiunii, cu reve- 
niri şi proiecții, cu surprinzătoare “salturi în viitor sau 
în trecut”, conferindu-i astfel acesteia ritm și dramatism. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 169 


Contaminat de rigurozitatea memorialistului, notez 
că această cuprinzătoare “cronică” tentând exhaustivul, 
are şase mari capitole sau secțiuni ce corespund etape- 
lor biografiei lui Ion Ianoși; şase trepte ce sunt deopo- 
trivă ale unei existențe, ale unei inţieri și ale unei forma- 
ţii. Prima, cea a copilăriei şi adolescenţei, până la vâr- 
sta de 19 ani, se “consumă” la Brașov. A doua, de numai 
doi ani, la Cluj. A treia, între 1949 şi 1955, cred cea mai 
fastă şi mai generatoare de nostalgii — şi asta nu numai 
fiindcă soţii Ianoși erau atunci foarte tineri — este peri- 
oada studiilor urmate la Leningrad. De Bucureşti se leagă 
celelalte trei etape, pe fundalul a aproape întregii istorii 
postbelice. Din 1955, când tânărul filosof îşi încheie stu- 
diile la Universitatea din Leningrad, până în 1965, anul 
morții lui GheorghiuDej şi trecerii puterii în mâinile 
lui Ceaușescu, este parcursă etapa a patra. Următoa- 
rea coincide cu sfertul de veac al regimului ceaușist, iar 
ultima se întinde de la căderea acestuia până în prezent. 

Fără a face clasamente, aş observa totuşi că, după peri- 
oada leningrădeană, penultima mi s-a părut cea mai inte- 
resantă şi poate şi mai fecundă pentru Ion Ianoși, asta, 
neîndoios, şi datorită unei anumite deschideri, reale, de 
netăgăduit, produsă în a doua jumătate a deceniului 7, 
când s-a instaurat, din păcate nu pentru mult timp, un 
climat politic şi cultural mai favorabil. Cum era şi firesc, 
Ion Ianoși îi consacră acestei epoci, căci de o epocă e 
vorba, cel mai întins spaţiu: 256 de pagini. Fac preciza- 
rea nu dintr-un motiv pur statistic, ci pentru a releva 
prin comparaţie însemnătatea ce a reprezentat-o peri- 
oada leningrădeană, despre care am spus deja că mi s-a 
părut cea mai fastă din biografia lui Ion Ianoși, căreia, 
deşi de patru ori mai scurtă (6 ani), scriitorul îi acordă 
nu mai puţin de 148 de pagini. E dincolo de orice îndo- 
ială, că lui Ion Ianoși, metropola de la gurile Nevei i-a 
sigilat, aşa-zicând, destinul. Scriitorul şi omul de ştiinţă 
a intuit, a simţit că aşa va fi încă din clipa repartizării, ca 
să nu mai vorbim de ziua intrării, după o călătorie parcă 
inţiatică, în universul fastuosului oraș: “Într-o cameră 
alăturată mai întâi mă examinase un medic. Rezultatul 
se afla pe masa comisiei. Membrii ei, oferindu-mi trimi- 
terea la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Lenin- 
grad, m-au și avertizat asupra riscului asumat: cu hilu- 
rile mărite, m-aş putea îmbolnăvi, în clima aspră lenin- 
grădeană, de tuberculoză; dar, ca alternativă — spunea 
unul dintre ei -, gerurule pe cale de a se instala m-ar 
putea şi căli. Așadar, pot opta dacă să mă duc acolo sau 
în altă parte. Nu am stat nici o clipă pe gânduri în a-mi 
da acordul. Afost pentru viața mea o zi fericită. Am pără- 
sit comisia îmbătat de șansa ce mi se oferise. Hazardul 
lucrase în favoarea mea: nimic nu mă putea favoriza mai 
mult decât traiul din Leningrad”. 

Peste ani, fostul student şi aspirant, răsplătea cumva 
această șansă, scriind și publicând un admirabil eseu, la 
Editura Univers, “Romanul unui oraș. Petersburg-Petro- 
grad-Leningrad”, care mai târziu, în 2004, el va fi mult 
lărgit, “reelaborat” şi “centrat pe literatură”. Se intitulează 
“Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş” și 
va apărea la Editura Institutului Cultural Român. Am 
comentat aici această carte de peste 350 de pagini în 
2008, la a 80-a aniversare a autorului. O carte scrisă în 
condiţii vitrege privind sursele de informare şi bibliogra- 


fia la zi, când o cenzură “de tip nou”, revoluționar, chiar 
dacă într-un timp al mult râvnitei şi redobânditei liber- 
tăți de expresie, cum nota cu fină ironie însuși Ion Ianoși, 
a fost şi este îndreptată - fie tacit, fie fățiș - împotriva a 
aproape tot ceea ce se referă sau reprezintă marea cul- 
tură şi literatură rusă. Nu se scuza un cunoscut critic, în 
ipostaza sa nefericită de editor, că n-a avut ce face şi l-a 
publicat — pe cine credeţi? — pe Cehov! Păi da, ce s-ar fi 
întâmplat cu sărmanul Cehov, dacă nu-l edita el, provi- 
cialul de pe Dâmboviţa?! (Petre Pandrea nota în terifian- 
tul său jurnal că revoluțiile se fac cu stârpituri. Mai rău 
e că vin apoi alte şi alte stârpituri morale care pretind 
că le continuă, dar, de fapt, le compromit. Sunt destule 
şi asemenea figuri ce populează “împuțţita Valahie” pe 
care o evocă eroul “Academiei de sub pământ”, dar nu 
e locul să ni le reamintim acum în această paranteză). 

Ion lanoşi repovesteşte mitul petersburghez, cum s-a 
născut şi cum se adânceşte el cu fiecare eveniment isto- 
ric, cu fiecare creaţie spirituală, cu fiecare om de seamă 
care trăieşte, respiră în el şi prin el. Merită să mai zăbo- 
vim şi săptămâna viitoare în oraşul lui Petru şi al atâtor 
titani, împreună cu Ion Ianoși. 

În “Internaționala mea.Cronica unei vieţi”, Ion Ianoși 
consacră, aşa cum remarcam şi în comentariul prece- 
dent, un spaţiu de o semnificativă întindere perioadei 
studiilor în Leningradul sfârşitului anilor '40 şi primu- 
lui lustru din a doua jumătate a secolului trecut. Cum se 
simţea în metropola de la gurile Nevei şi ce va însemna 
Leningradul pentru viitorul estetician, filosof, scriitor, 
traducător şi profesor?: “Pe întreg răstimpul celor şase 
ani de studiu — deși am traversat blocaje de angoasă, 
deşi am urmat prescripţiile şi m-am supus chiar indica- 
țiilor recunoscute ca stupide — mă voi afla într-o stare 
de beatitudine. Fericirea îmi va pătrunde prin toți porii. 
Ea mă va defini. Ea îmi va domina orizontul. Tot restul 
pălea. Psihic și fizic mă uluia şansa de a trăi, zi de zi, 
într-un oraş feeric”, 

Primul an de şedere în urbea de la Golful Finic, cel al 
unei treptate și depline acomodări, a fost, fireşte, și cel 
mai dificil. Dar — “echilibrul mult râvnit mi l-a asigurat 
cultura, muzica, pictura — și oraşul ca operă de artă glo- 
bală” Pe aproape 150 de pagini din “Internaționala mea’, 
este evocat un Leningrad înnobilat mai ales de un nimb 
tragic (“tragediile intraseră în existența cotidiană”). Şi 
să nu uităm, tânărul Ion Ianoși ajunge într-un spațiu și 
într-o lume ce suportaseră cu un eroism devenit legen- 
dar cea mai teribilă blocadă pe care a cunoscut-o istoria, 
la doar câțiva ani de la încheierea războiului. Leningra- 
dul era şi este un oraș-simbol privind forța unui popor 
de a trece probele de foc ale istoriei, dar și un mare oraş 
a cărui monumentalitate rezonează profund cu un spe- 
cific aer aristocratic și cu o spiritualitate inconfunda- 
bilă. Sutele de instituţii academice, teatrele de diverse 
genuri şi profiluri, bibliotecile, librăriile, cinematogra- 
fele, celebrele muzee, care, toate, au continuat să func- 
ţioneze, am putea spune miraculos, şi în timpul bloca- 
dei, îi conferă o personalitate unică. Încât Leningradul 
constituia, mai mult ca oricând în acea perioadă, şi o 
lecţie la scară globală de ceea ce-aş numi cu o sintagmă 
uzată acum la noi: rezistența prin cultură, prin artă, prin 
cuget înalt şi simţire adâncă. lată un fapt rememorat de 


170 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


Ion Ianoși: “Mi-a rămas întipărită în minte interpreta- 
rea Simfoniei a VII-a de Dmitri Șostakovici, numită <<a 
Leningradului>>, sub bagheta prim-dirijorului orches- 
trei simfonice a Filarmonicii, Evgheni Mravinski. Era 
pe larg cunoscută povestea primei audiții a simfoniei, 
într-unul din momentele cele mai cumplite ale bloca- 
dei, din 1942: membrii orchestrei — pe jumătate morți 
de foame — își cedaseră cei câțiva cartofi din rația obți- 
nută pe cartelă, ca să poată fi scrobită cămașa dirijorală 
a însuşi compozitorului”. Rănile războiului erau resimţite 
dureros. Dramele, cu impact puternic în viața oameni- 
lor, provocate de marea conflagrație erau numeroase şi 
nu o dată cutremurătore. Unul dintre episoadele repo- 
vestite de memorialist este cum nu se poate mai grăitor 
şi mai tulburător în acest sens: “Acum, pe mama Irei o 
podidise plânsul reamintindu-și de copilul pe care îl sal- 
vase din blocada leningrădeană şi îl crescuse alături de 
copiii ei naturali — pentru ca, într-un târziu, tatăl natu- 
ral (despre care se credea că murise pe front, mama fiind 
oricum moartă în timpul blocadei) să-i fi dibuit urma 
şi să vină după băiețel să-l ia <<pentru că era al lui>>, 
spre disperarea acestuia, care o cunoştea şi o recunoș- 
tea ca mamă numai pe cea care îl adoptase. După atâ- 
ţia ani, îşi amintea cum plângeau, el — la fereastra vago- 
nului de tren, ea — rămasă pe peron” Dar viața merge 
înainte, iar memoria vie a unui oraș în care nimeni şi 
nimic nu este uitat, cum stă scris pe monumentul de la 
Cimitirul blocadei, unde muzica lui Șostakovici şi a lui 
Bach par să se ridice în eter din mormintele a cinci sute 
de mii de victime, este valoarea supremă. În metropola 
cu o sută de insule, 48 de canale, 800 de poduri, peste 
care, cum va scrie lon Ianoși în “Romanul romanelor 
unui oraş’, se întinde umbra imensă a “Călărețului de 
Aramă, nici revoluţia, nici războiul devastator, nici blo- 
cada care ucisese circa un milion de oameni prin frig şi 
înfometare nu au putut face uitat, de pildă, fastul impe- 
rial, ba chiar au potențat nostalgia acestuia: “Așa a fost 
păstrat obiceiul ca, în pauzele de la teatru, operă, filar- 
monică, publicul să se adune în foaier, să se trateze cu 
sandviciuri, la început cu mezeluri, de la o vreme cu icre 
negre ori somon afumat şi un pahar de vin spumos sau 
de șampanie veritabilă; apoi să se plimbe lent, în cerc, 
perechi-perechi, pe lângă pereţii împodobiţi cu afişe şi 
fotografii ale interpreţilor... Această nostalgie după un 
trecut fastuos (prezentă și în filmele după clasicii ruşi, 
din perioada sovietică târzie) o regăseam până şi în cămi- 
nele studențești. În <<colţurile roşii>> se organizau, 
sâmbata seară, serate dansante. Băieţii noştri îşi invitau 
partenerele la dansurile moderne (tango, foxtrot, vals). 
Dar, alternativ, localnicile comandau la patefon ba/niie 
tanți <<dansuri de bal>>, după tipicul seratelor aristo- 
cratice la care petrecuseră Anna Karenina şi Nataşa Ros- 
tova. Era o țesătură complicată de pași, o schemă însu- 
şită cu migală de fiicele de colhoznici ori muncitori, pe 
care partenerii lor încercau să le urmeze; iar dacă aceş- 
tia nu se încumetau să intre în joc — fetele dansau între 
ele, perechi-perechi, cu toată seriozitatea, concentrate 
asupra pașilor prescrişi'. 

La Leningrad, nu doar elitele academice, artistice, 
intelectualii de un anumit nivel, ci şi oamenii, așa-zicând, 
din popor obişnuiesc să facă în discuţii obişnuite refe- 


riri la tradiţie, la marile valori ale culturii, literaturii și 
artei ruseşti, cu aerul cel mai degajat, dar şi cu mân- 
drie abia disimulată sau chiar nedisimulată. Vizitând 
vechiul Țarskoe Selo, căruia în 1837, la centenarul mor- 
ţii lui Puşkin, i-a fost atribuit numele poetului național 
al Rusiei (ruşii, care au o mare literatură, nu se sfiesc, 
ba ţin cu tot dinadinsul, să-l considere pe Puşkin poe- 
tul lor național, nu ca neocominterniștii noştri de azi, 
când e vorba de Eminescu!), Ion Ianoși este martorul 
unei scene petrecute la monumentul de aici al marelui 
poet, care mi se pare că spune multe despre psihologia 
şi conştiinţa de sine a unei națiuni: “Mama, către soțul 
şi fiul ei care se fotografiau la picioarele lui: - Daţi-vă 
mai la o parte, să fie văzut şi el. Tatăl: - El, oricum, se va 
vedea! Mândria neasemuită a rușilor pentru Pușkin, cu 
care nici un urmaș de-al lui nu va cuteza să se compare”, 

Vizitând faimoasele muzee, în primul rând Ermitajul 
- despre care pictorul Dan Hatmanu, care a avut privile- 
giul, în perioada studiilor la renumita Academie Repin, 
să intre de multe ori şi în vastele-i depozite, îmi spunea 
într-un interviu că este “cel mai complet”, cel mai cuprin- 
zător muzeu de artă din lume -, frecventând spectaco- 
lele de teatru, de operă, de balet, concertele, plimbându- 
se de atâtea ori pe cheiurile Nevei și pe marile artere ale 
unui oraș cu o geometrie severă, dar de un rafinament 
fără seamăn, în primul rând pe celebrul Nevski Prospekt, 
înnobilat de spiritul şi verbul unor titani ai literaturii ruse, 
lăsându-se scăldați de lumina galbenă a nopţilor albe și 
mereu uimiţi de demonstraţia de forță care este ridicarea 
zecilor de poduri pentru a deschide calea navelor, soţii 
Ianoși, deşi absorbiți de studiu intens și examene dificile, 
par să nu le scape nimic din copleşitorul spectacol care 
este Leningradul cu întreaga lui ambianţă artistică, cos- 
mică şi morală. Rareori mai şi ratează câte ceva foarte 
important, dar nu din vina lor. Aşa s-a întâmplat într-o 
primăvară la turneul Comediei Franceze “care a declan- 
şat o frenezie publică” Cozile pentru obţinerea biletelor 
eru interminabile: “S-au întocmit liste de nume; se făcea 
apelul înscrișilor, de două ori pe zi, dimineaţă și după- 
masă. Janina a fost mai multe zile să răspundă la apel, 
pentru a nu fi eliminată, dar tot n-a ajuns la rând” Inte- 
resant este şi un alt aspect legat de amintitul eveniment: 
“Şi-au făcut apariţia, ca din pământ, bătrâne aristocrate, 
în vechi mantouri de blană ponosite, întreținându-se în 
limba franceză” Apropo, pe una dintre portăresele cămi- 
nului studențesc în care locuiau tinerii soți Ianoși autorul 
a surprins-o citind o carte în limba franceză “într-o ediție 
străveche”. Ca orice aristocrat autentic, născut, nu făcut, 
femeia i-a mărturisit “fără umbră de orgoliu sau regret” 
că era rudă îndepărtată cu familia imperială. 

Mai presus de orice, e de reținut un mare adevăr pe 
care îl subliniază şi Ion Ianoși: “Petersburgul a experi- 
mentat toate curentele înnoitoare, în literatură, artă, filo- 
sofie. A exportat în Occident multe din valorile lui de 
căpetenie:baletul, muzica, literatura” În fond, acesta este 
Leningradul lui Ion Ianoși. Un spaţiu cu o mitologie fabu- 
loasă, un oraș cu un destin nepereche ce şi-a pus pecetea 
hotărâtoare pe destinul unui tânăr studios de acum șase 
decenii, care avea să fie astăzi un nume adunat pe o vastă 
“Cronică” şi pe o operă ce îmbogățește substanţial fon- 
dul principal de valori al culturii româneşti postbelice. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 171 


Dumitru MATEESCU 


O nouă filosofie a hermeneuticii 


Tema hermeneuticii este una familiară multor căutători 
în domeniul culturii, filosofiei, în particular. Investigarea 
din acest domeniu trebuie să pornească de la ideea că înţe- 
legerea, interpretarea, explicația, conceptele caracteris- 
tice hermeneuticii, teoria interpretării, iniţial sunt rezul- 
tate ale unor acţiuni şi nu numai mentale deoarece ea se 
interesează nu numai de descifrarea limbajului ci a orică- 
rui fenomen în atenţie, înțelesul unui cuvânt având analo- 
gii şi în raport cu fenomene naturale. Agentul cercetător 
acţionează asupra entității cercetate şi obține manifestări 
ale acesteia exterioare cercetatului. Oamenii inşisi îşi ros- 
tesc gândurile, ei sunt abordaţi ca agenti actionalişti, ros- 
tirea însăşi fiind o acţiune asupra realului lor şi nu o mani- 
festare directă a acţiunii mentale. Agentul constată fapte 
exterioare cercetatului. Agentul, în demersurile sale, înre- 
gistrează, cu mijloacele disponibile, că natura însăşi, în 
manifestările ei, se exprimă prin anumite structuri desci- 
frabile, că ea este un fenomen hermeneutic. Pentru cerce- 
tător orice noutate, inițial, apare ca un ceva fără conţinut 
pe care îl determină, cu mijloacele disponibile, în cursul 
studierii acestui ceva nou. Manifestările contextului sunt 
înțelese, interpretate, explicate, din punctul de vedere al 
agentului ca rezolvator natural şi/sau social, spiritual, în 
dependenţă de structura sa și de mijloacele disponibile, 
dar că structurile interpretării, înțelegerii, explicaţiei sunt 
relativ invariante. 

Luând în considerare cele spuse despre noțiune și des- 
pre acţiune, rezultă ideea că, în ultimă instanță, aborda- 
rea acţiunii, a evenimentului, mai larg, este tema de inte- 
res a oricărui agent, comunicând acţiuni, evenimente, mai 
larg, prin limbaj. Orice acţiune a cuiva declanșează, poate 
declanșa o opinie la altcineva. În cazul înțelegerii acțiunii 
aceluia ce acționează opinia include nume ale elementelor 
metodei unei acţiuni a înţelegătorului asupra celui ce este 
înțeles generate de un comportament ce interesează dar şi 
stânjeneste. „Nu înţeleg se spune uneori, ce vrea, ce urmă- 
reşte X?” De aici rezultă că trebuie să fie ceva comun între 
cel ce este inteles, acţiunea de înţeles şi cel ce înțelege, opi- 
nia celui care ințelege şi care este o acțiune mentală, înțe- 
legerea fiind un rezultat al unei acțiuni mentale deci o opi- 
nie. Trebuie un interes față de cel înțeles. Dacă prin inten- 
ţie agentul care inţelege include elemente ale metodei de 
acţiune ale celui înțeles, el este stânjenit de ceva şi anume 
de lipsa de determinare a scopului acestuia, care îi deter- 
mină, spontan, opinia. Prin înţelegere tezaurul noțional al 
celui ce înțelege se îmbogăţeşte cu încă ceva. Ceea ce nu 
este comun este scopul agentului de ințeles şi metoda din 
opinie a agentului care înțelege. Declanşând acțiunea men- 
tală, acțiunea de inteles a altui agent, aceasta îl conduce pe 
înțelegător la a-i depista scopul, anume elementele a ceea 
ce ințelesul are in plus față de înțelegător. De aceea nu gre- 
şim dacă definim înțelegerea ca fiind opinia condiționată 
de acțiunea altuia care are ca elemente ale intenţiei (sco- 
pul opiniei, a acțiunii mentale) elementele metodei acțiu- 
nii altuia. Dacă este realizată înțelegerea atunci cel ce înțe- 


1. Preezenta cercetare este o continuare și o parte a rezolva- 
tismului care beneficiază de unele explicatii in revista Hyprion din 
2011 „2012 


lege va reuși în acțiunile sale inclusiv asupra înţelesului, 
care au ca elemente ale metodei elemente comune cu ale 
înțelesului... Prin înțelegerea altuia, prin strădaniile celui 
ce înţelege se caută răspuns la o întrebare, oferind un sur- 
plus noţional. Orice ințelegere, indiferent a ce, vizează o 
acţiune, limbajul insuși. Rostirea lui, este o acțiune efec- 
tivă şi aceasta generează opinii la agent. Invers, agentul este 
înțeles atunci când acțiunile lui declanșează opinii corecte 
la alții manifestate prin acțiunii reușite in raport cu cel ce 
este înțeles. Expresia este realizabilă: numai uneori cineva 
este înţeles și anume atunci când relaţia este adevărată, 
când se determină scopul, finalitatea celui analizat. Cele 
de mai sus conduc la teza că înţelegerea a ceva este deter- 
minarea finalităţii cuiva, a scopului celui cercetat. Finali- 
tatea, scopul de bază al oricărei entităţi este de a se com- 
pleta în diferite modalităţi, prin aceasta a se conserva care 
pentru viețuitoare inseamnă a fi nemuritor inclusiv biolo- 
gic. Finalitatea esențială generează finalități intermediare 
pentru a procura metode de acțiune. 

Înțelegerea este determinarea scopului celui înțeles. 
Înțelegerea unei propoziţii cere determinarea referentu- 
lui acesteia. Înțelegerea este efectivă dacă acţiunile celui 
ce înţelege, inclusiv asupra celui înțeles, sunt reușite. Dacă 
scopul unui agent generează opinii corecte la alt agent 
atunci acesta din urmă îl înțelege pe primul iar corectitu- 
dinea se manifestă prin acțiuni reuşite asupra/cu cel(ui) 
ce interesează. 

Dacă înțelegerea nu este corectă rezultă că nu se sesi- 
zează scopul. Înțelegerea vizează scopul, finalitatea, înțe- 
lesului. 

Inţelegerea acţiunii cuiva de către agent are anumite 
caracteristici: 

1. Determinarea opiniei agentului de către scopul celui 
ce este înțeles. Înțelegerea acțiunii cuiva, presupune deter- 
minarea scopului aceluia. 

2. Înțelegerea, de către agent, este şi determinarea meto- 
dei altuia decât a celui înţeles. 

3. Ea este şi determinarea limbajului empiric al altuia 
decât a celui înțeles, de către scopul altuia decât a agen- 
tului care înţelege. Prin eliminare se ajunge, apoi, şi la cel 
ce este înțeles. 

4. Determinarea altuia decât a celui vizat de către știința 
altuia. Pentru a ajunge la cel înțeles trecem prin alți agenți. 

Înțelegerea este cauzată de către: 

1. Știința agentului, 

2. Ştiinţa din opinie a agentului cercetător, 

3. Ştiinţa din opinie a altuia decât a celui înțeles. 

Înțelegerea este un efect al ştiinţei, ştiinţa este in struc- 
tura acesteia. Opinia este cauzată de ştiinţă, de aseme- 
nea, ştiinţa este inclusă in opinie, ceva se ştie când se pre- 
supune ceva. 

Înțelegerea cauzează: 

1. Permisiunea pentru un alt agent dar nu a celui înțeles. 

2. Noutatea condiționată de elemente ale scopului agen- 
tului de ințeles; 

3. Permisiunea condiţionată a inţelesului; 

4. Noutatea condiționată a agentului care înțelege. 

Înțelegerea sporeşte marja de manevră a agentului, 
avansul său epistemologic. 


172 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


Structura generării cunoaşterii de către înţelegere este 
aceea a spațiului interior condiţionat de către limbajul 
empiric al altui agent decât al celui care este înţeles; este 
o delimitare de cel ințeles. 

Toate includ ştiinţa in argument. 

Interpretarea este generarea metodei din opinie de către 
înțelegere, de către opinia condiționată de scopul agentu- 
lui interpretat. 

Aceasta indică faptul că interpretarea este o metodă 
din opinie condiționată de limbajul empiric al celui inter- 
pretat. Interpretarea este şi programul din opinie in con- 
juncţie cu acţiunea agentului interpretat... 

Printre cauzele interpretării se numără: 

1. Obligaţiile agentului interpretat. Relaţia acestei gene- 
rări are o structură şi anume opinia cauzată de ştiinţa agen- 
tului interpretat. 

2. Metoda din opinia agentului care interpretează. 
Această relație este aceeași cu determinarea spaţiului inte- 
rior de către limbajul empiric al altuia decât al agentului 
interpretat. 

3. Obligaţiile agentului care interpretează şi aceasta are 
aceeaşi structură ca şi a determinării spațiului interior al 
celui ce interpretează de către obligațiile agentului inter- 
pretat. Din perspectiva de aici orice text supus interpre- 
tării este o expresie a unui agent. 

Drept efecte ale interpretării se pot argumenta: 

1. limbajul empiric al celui ce interpretează, 

2. opinia altui agent decât a celor aflaţi in relația de 
interpretare. 

Explicaţia este teoria ştiinţifică rezolvativ interioară a 
relaţiei dintre efect şi cauză. Relația dintre efect și cauză 
este aceea a permisiunii celui ce explică condiționată de 
metoda altuia decât a celui explicat. Explicaţia are struc- 
tura metodei, modului de manifestare al explicatului con- 
diționată de ştiinţa şi metoda din opinia altuia. Explica- 
ţia nu relevă realitatea, ea propune,teoretic, un mod posi- 
bil de generare a explicatului ca fenomen in dependenţă 
de ştiinţa celui ce explică şi de modul de a gândi al altuia. 

Să luăm un exemplu: de ce ninge? întreabă cineva. Cel 
ce explică face apel la ce știe el despre ceea ce determină 
zăpada și la modul de expunere dar si la ce știe că presu- 
pun alții că produce zăpada. Explicaţia este o construcţie 
teoretică, intelectuală. Explicaţia este diversă și intersecta- 
bilă. Ea nu dezvăluie realitatea ci ce se știe despre aceasta. 

Structura creionată mai sus este izomorfă cu aceea 
a generării metodei din opinia altuia decât a celui care 
explică condiționată de interdicţie pentru explicator si 
scopul altuia decât a celui ce explică ceea ce este aceeaşi 
cu rezolvarea interioară determinată de orice numai nu de 
limbajul empiric al explicatului. În explicaţie orice în afară 
de rezolvarea interioară a celui care explică generează lim- 
bajul empiric al explicatului. 

Explicaţia reia etape ale generării explicatului. In explica- 
ție ştiinţa şi metoda gin opinia altuia decât a celui ce explică 
generează metoda explicatului. Explicaţia unei propoziții 
este determinarea, cu mijloacele disponibile, anume a ști- 
inţei cercetătorului şi a metodei din opinia altuia a sensu- 
lui. În cazul oricărei entități dezvăluirea finalității implică 
şi determinarea proprietăților, a capacităţilor de relaționare 
cu alte entități, de conservare, iar a metodei de manifes- 
tare conduce la cercetarea structurii entității respective. 

Structura explicaţiei este tautologică, logic necesară 
ceea ce indică insuşirea oricărei entităţi-efect de a fi expli- 
cabilă. Rezultă: 


1. demonstraţia este cea mai corectă explicaţie şi 

2. gradul de demonstraţie a unui fapt, al unei expresii, 
indică gradul de explicaţie al acesteia. 

Cercetarea aceasta aduce contribuţii in studiul herme- 
neutic. Ea dezvăluie faptul că înțelegerea se interesează de 
scopul înţelesului care apare ca determinant şi explicaţia 
se preocupă de metoda, de manifestarea fenomenului ce 
apare ca efect, consecinţă a ceea ce se știe despre el. Prin 
aceste rezultate este clarificată relația dintre înţelegere şi 
explicaţie, temă ce provoacă dispute. 

Evenimentul, acțiunea, este și intersecţia intre cel puţin 
două finalităţi care au cel puţin un element comun. Înţe- 
legerea şi explicația, reunite, dezvăluie aspecte ale eveni- 
mentului, ale acţiunii, una finalitatea iar alta metoda, lim- 
bajul insuși, fraza însăşi fiind un eveniment, o acțiune. Cer- 
cetarea scopului și metodei unui eveniment, de indiferent 
ce natură ar fi, pretinde situarea lor in evenimente diferite. 

Concluzia este aceea că orice are cauză este explicabilă 
deoarece structura explicației este logic necesară. 

Să luăm un exemplu: un cetățean afirmă nu il înțeleg pe 
X, ce face, ce urmăreste, ce scop are? I se răspunde: să se 
lămurească în legătură cu teoria efectului. Acum înţeleg. 
A reuşit să o elaboreze. De ce? Deoarece a studiat, a expe- 
rimentat, a observat. Alt exemplu. Ce este ploaia? Ploaia 
este o cădere de apă după condensarea norilor de vapori. 
Se întelege ce este ploaia. Şi de ce plouă? Deoarece norii 
de vapori intâlnesc zone mai reci care îi transformă din 
vapori în lichide si fiind mai grei decât aerul sunt atrasi 
spre suprafata pământului. Este explicaţia care poate fi de 
orice speţă. Explicaţia arată cum se formează fenomenul 
respectiv iar înțelegerea care îi este finalitatea.şi aceasta este 
în dependenţă de nivelul, de metodele, de investigare,de 
ce se ştie în acel moment. Nucleul comun al interpretării, 
ințelegerii și explicaţiei este constituit din intenţia altuia 
decât a agentului ce cercetează şi opinia sau evoluţia posi- 
bilă a celui cercetat care determină informarea cercetăto- 
rului. Domeniul de interes al hermeneuticii este noutatea 
agentului cercetător condiționată de ştiinţa acestuia şi lip- 
surile agentului cercetat. 

Folosind concepţia despre teorie inteleasă ca dualul 
experienţei, pe care am elaborat-o constatăm că teoria 
nucleului comun al celor trei concepte ale hermeneuticii, 
a hermeneuticii insăşi, este opinia acelui cercetat condiţi- 
onată de intenţia cercetătorului, scopul altuia decât a celui 
ce cercetează, permisiunea din opinia celui ce cercetează 
şi suma logică a două reguli (a derivării cerințelor noțio- 
nale din disponibilităţile noționale şi a derivării cerințelor 
materiale din disponibilităţii materiale, o expresie a inefi- 
cienţei). Ea spune că opinia cercetatului este determinată 
şi de intenția cercetătorului impreună cu orice în afară de 
disponibilitaţile sale materiale. Structura relaţiei de mai sus 
este reză logică, tautologică, ceea ce arată că prelucrarea 
hermeneutică este universală deşi în grade diferite de pro- 
funzime şi fundamentează ideea de conexiune universală. 
Teoria hermeneuticii oferă o rezolvare agentului cercetă- 
tor condiționată de intenţia oricui in afară de a celui cer- 
cetat și de orice in afară de disponibilităţile sale materiale. 
Filosofia hermeneuticii de mai sus constată complexitatea 
oricărei cercetări de acest gen. Există şi hermeneutici par- 
ticulare ale oricărui domeniu specific al activităţii umane 
deoarece cercetarea dezvăluie, în ultimă instanță, capaci- 
tățile umane la un anumit moment istoric. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 173 


Ala SAINENCO 


Originea poetică a limbajului 


Multiplele unghiuri de vedere din care poate fi desci- 
frată opera lui Giambattista Vico (trei evidenţiate de 
Karl Otto Apel — „accesul la conștiința istorică”, „moti- 
vele teologico-filozofice” şi „tradiția spiritual-istorică 
specifică Italiei” — la care Eugeniu Coșeriu adăugă încă 
cel puţin trei — „reprezentant al iluminismului italian’, 
„interpretarea existenţialistă”, „interpretarea în con- 
textul semioticii moderne”!!) pune în evidenţă vastita- 
tea ei şi implicaţiile pe care le are aceasta în realiza- 
rea cunoașterii umane ca diversitate de domenii dintr- 
o perspectivă în care, aşa cum menţionează Eugeniu 
Coşeriu, „reflecția asupra limbajului constituie adevă- 
ratul punct de plecare al principiilor sale gnoseologice 
şi, în acelaşi timp, fundamentul poziţiei privilegiate pe 
care o acordă activităților umane în cadrul epistemolo- 
giei sale”. Or, „în ultima sa fază de dezvoltare „noua ști- 
ință” devine o ştiinţă a limbajului sau cel puţin a omu- 
lui ca ființă vorbitoare”!?l. 

Aspectul pe care îl aduce în prim-planul demersului 
său Giambattista Vico este cel genezei limbii în planul ei 
universal, integrată într-un cadrul cronologic. În această 
abordare prin întoarcere la origini, Eugeniu Coșeriu evi- 
dențiază două aspecte, inegale ca rezultat al demersu- 
lui epistemologic realizat de filosoful italian, filosofia 
limbajului şi lingvistica: „în timp ce în domeniul filoso- 
fiei limbajului Vico pune bazele unui proiect grandios 
[...] şi dovedeşte o profundă cunoaștere a esenței lim- 
bii [...], în domeniul lingvisticii [...] concepţiile sale nu 
sunt doar preșştiinţifice, ci şi necritice şi arbitrare”B. În 


1. Coșeriu, Eugeniu, Istoria filozofiei limbajului de la înce- 
puturi până la Rousseau. Trad.: Eugen Munteanu, Mădă- 
lina Ungureanu; ed. nouă de Jorn Albrecht; remarcă pre- 
liminară de Jurgent Trabant, Bucureşti: Humanitas, 2011, 
520 p., p. 246-348. 

2. Ibidem, p. 362-363. 


3. Idem. 


același sens, unele idei ale lui Giambattista Vico des- 
pre originea limbajului par a fi fanteziste şi paradoxale, 
căci cel puţin ca succesiune temporală, atât la nivel de 
cunoaştere clară confuză, cât şi la nivel de cunoaştere 
clară distinctă, scrisul succede vorbirea, poezia succede 
proza, sensul indirect succede sensul direct. Încercarea 
de justificare a unei concepţii privind originea limbaju- 
lui uman cum ar fi cea a lui Giambattista Vico, impune, 
în primul rând, adoptarea unei alte perspective asupra 
limbajului şi a funcţiilor acestuia. 

Acceptând limbajul ca trăsătură definitorie umană, 
Giambattista Vico nu-i atribuie în același timp însă aces- 
tuia o funcţie cardinală. Conturarea, în timpuri preis- 
torice, a individualităţii umane s-a produs datorită altei 
trăsături esenţiale pentru om — înțelepciunea, care nu 
este doar capacitate superioară de înțelegere și de jude- 
care a lucrurilor, ci posedă, după Vico, și o dimensiune 
axiologică, fiind ştiinţa binelui şi a răului: „Înţelepciu- 
nea este facultatea stăpână peste toate disciplinele prin 
care se dobândesc științele şi artele [...]. În însăși ființa 
sa umană, omul nu este altceva decât minte şi suflet, sau, 
altfel spus, intelect şi voință”!!! (p. 224). Ambele laturi 
umane — intelectul și voinţa — se pot desăvârși prin înțe- 
lepciune, întâietatea revenindu-i, după Vico, voinţei. lar 
dintre tipurile de înțelepciune caracteristice omului, cea 
dintâi specifică „păgânătăţii” a fost înțelepciunea poe- 
tică, care s-a manifestat „ca o metafizică, nu una rați- 
onală şi abstractă, cum este cea de azi, a oamenilor cu 
carte, ci o metafizică întemeiată pe sentiment şi imagi- 
nație” (p. 231). Or, omul originar, incapabil de orice fel 


4. Aici şi în continuare citările din Giambattista Vico se fac 
după: Vico, Giambattista, Principiile unei stiinte noi cu pri- 
vire la natura comuna a natiunilor. Studiu introductiv, tradu- 
cere si indici de Nina Facon. Note de Fausto Nicolini si Nina 
Facon, Bucuresti, Univers, 1972 , 823 p. 


174 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


de raționament, „cu simțuri robuste şi cu închipuirea 
extrem de viguroasă” nu putea construi decât acest tip 
de metafizică preraţională, prelogică în care imaginația 
era modalitatea de a explica lucrurile, prin ea, în acelaşi 
timp, manifestându-se forţa creatoare umană, zonă spre 
care logica umană se va reîntoarce pe o altă dimensiune 
însă — una epistemologică — domeniul creaţiei umane 
fiind, în concepţia lui Vico, singurul în care cunoaște- 
rea umană se poate realiza. 

Această înţelepciune originară, poetică, a generat, 
după Gambattista Vico, întreaga cunoaştere umană în 
domeniile caracteristice vieţii sociale: „într-o direcție 
logica, morala, economia şi politica, toate împreună 
poetice; iar în altă direcţie, ca o altă ramură, și acestea 
tot poetice, fizica, despre care se spune că a fost mama 
cosmogoniei apoi a astronomiei; grafia, pentru al căror 
adevăr toată este chezașă” (p. 226). 

Limbajul uman se prezintă drept corolar al evoluţiei 
înțelepciunii poetice, de rând cu alte rezultante ale aces- 
teia. Astfel, în teologia lor naturală, adică în metafizica 
lor, oamenii i-au închipuit pe zei; cu logica au descope- 
rit limbile; cu morala și-au creat eroii; cu economia au 
întemeiat familia; cu politica — oraşele; cu fizica au sta- 
bilit principiile lucrurilor divine (iar cu fizica particu- 
lară a omului — pe ei înşişi); cu cosmografia au proiectat 
constelaţiile de pe pământ în cer; prin cronologie au fixat 
începutul timpurilor; prin geografie — hotarele (idem). 

Limba, prin urmare, nu este în mod necesar, în 
momentul apariției sale, un instrument pentru realiza- 
rea unor scopuri, ci are, în primul rând, o existență în 
sine. Cu rădăcinile în înțelepciunea poetică şi în poe- 
zie, ea nu este un simplu vehicul al poeziei; limbajul 
este poezie în sine, cu funcția accentuată de logos fan- 
tastic; poezia este, de fapt, forma originară a limbajului. 
Or, factura psihică a omului primar nu putea „izvodi” 
decât un limbaj-poezie, reflex al înțelepciunii poetice, 
bazate pe sentimentele şi imaginaţia unor oameni pen- 
tru care poezia „a fost o facultate înnăscută, produsă de 
necunoașterea cauzelor” Această poezie a fost la începu- 
turi divină, pentru că la originea tuturor lucrurilor erau 
pentru ei zeii. Considerând poezia rod al unei închipu- 
iri care „crea cu o uimitoare înălţare spre sublim”, Vico 
o înscrie în tipul de cunoaștere primară care caracteri- 
zează umanitatea şi îi atribuie, pe lângă funcția gnose- 
ologică, funcţii reglatoare (de constrângere) şi educa- 
tive: menirea poeziei e „să născocească mituri sublime 
potrivite înțelegerii celei mai obișnuite și care să tulbure 
pe oameni până la ultimele margini posibile, pentru a-și 
atinge ţinta pe care şi-au propus-o, anume de a învăța 
poporul să trăiască în virtute” Înscriind în sine primele 
rezultate ale unor reflecții asupra lumii, poezia şi cuvin- 
tele primare „reţin” esenţa lucrurilor. Din acest motiv, 
„descifrările etimologice” sunt căi de realizare a cunoaş- 
terii esenței. Așezând limbajul printre celelalte „institu- 
ţii” umane, Giambattista Vico indică, pe de o parte, gre- 
șeala care a indus spre interpretarea eronată, în opinia 
sa, a originii limbajului, iar, pe de altă parte, principiile 
care fundamentează înţelegerea corectă a genezei aces- 
tuia şi a cunoaşterii umane. Pentru Vico, după cum arată 
Eugeniu Coșeriu, „etimologia are misiunea de a dezvă- 


lui adevărul cuvântului”!?!, căci prin intermediul acesteia 
„pot fi depistate intuiţiile originare care instituiau odi- 
nioară unitatea semnificaţiei”!!, cuvântul neaparţinând 
mitului, ci fiind mitul însuși. 

Fidel acestui principiu, G. Vico caută originea limbilor 
în originea literelor, „care prin natura lor erau legate una 
de alta” (p. 254). Spre această concluzie filosoful ajunge 
pornind de la două premise, deduse ambele metaling- 
vistic, din etimologia şi sensul cuvintelor gramatică şi 
caractere: (1) aşa cum gramatica înseamnă „arta de a 
vorbi”, dar ypăuuara înseamnă „litere”, ar trebui să înţe- 
legem prin gramatică „arta de a scrie”; or „toţi oamenii 
fiind, la început, muţi, ei au vorbit mai întâi scriind”; (2) 
caractere înseamnă „idei, forme, modele” şi „este sigur 
că au existat mai întâi caracterele poetice şi de-abia după 
aceea caracterele reprezentând sunete articulate” (p. 254). 

Înțelegerea și asumarea acestor principii — de fapt, 
axiome, în opinia lui Vico — de la care ar trebui să se por- 
nească în tratarea originii limbilor şi a literelor ar trebui 
să fie următoarele: „primii oameni [...] nu puteau să-și 
formeze ideile lor despre lucruri decât sub aparenţe fan- 
tastice” şi „fiind muţi, ei nu puteau să se exprime decât 
prin gesturi sau corpuri care să fie într-un raport natu- 
ral cu ideile” (p. 255). De aici decurge trăsătura funda- 
mentală a limbajului uman primar de a însemna în mod 
natural ideile, fapt care induce din nou spre forța expli- 
cațiilor etimologice care presupun descifrarea şi înţele- 
gerea esenței lumii. 

Pe lângă aceste principii, sub aspect metodologic, 
ar trebui să se ia în calcul axioma filologică despre cele 
trei limbi, corespunzând celor trei vârste „care se suc- 
ced într-o ordine constantă şi neîntreruptă, în care nati- 
unile manifestă trei feluri de moravuri, din acestea — trei 
feluri de drepturi naturale ale popoarelor, iar ca urmare 
a acestor drepturi, s-au orânduit trei feluri de state civile 
sau republici; iar pentru ca oamenii, ajunși a trăi într-o 
societate civilizată, să-și poată comunica între ei cele trei 
feluri de lucruri mai sus arătate, s-au format trei specii 
diferite de limbi şi tot atâtea feluri de caractere alfabe- 
tice” (p. 450). Aceste trei vârste sunt: 

— vârsta zeilor, în care oamenii cred că trăiesc sub 
guvernare divină, „că fiecare lucru le este poruncit prin 
prevestirile haruspiciilor şi prin oracole”; 

— vârsta eroilor, când aceștia au dominat în republi- 
cile aristocratice, „considerându-se, prin ceea ce îi deo- 
sebea, ca fiind de o natură superioară aceleia a plebeilor”; 

— vârsta oamenilor, în care s-au instituit forme de 
guvernare omenești — republicile populare şi monarhi- 
ile — şi în care „toți s-au recunoscut a fi egali în natura 
lor omenească” (p. 131); 

În „vârsta zeilor” ar fi existat o limbă sacră — limba 
ieroglifică, caracterele „sacre sau divine ale egiptenilor” 
(p. 259), în „vârsta eroilor” — o limbă simbolică, care con- 
ţinea „metafore, imagini, asemănări sau comparații”, în 
„vârsta oamenilor” — o limbă epistolară în care „se scriau 
cu litere tot comune” (p. 260) şi care „au fost instituite 
de vulg’, „plebea popoarelor eroice”. 

Cauzele evoluției umane, cronologizată prin cele trei 
etape, și, implicit, cauzele constituirii instituţiilor soci- 


5. Ibidem, p. 368. 
6. Ibidem, p. 385. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 175 


ale sunt de origine divină, iar condiţia prin care omul 
a putut ieşi din starea de sălbătăcie şi s-a constituit ca 
ființă cu fire aparte a fost religia: „În starea primitivă, 
lipsită de legi, providenţa divină le-a dat acelor ființe 
sălbatice şi violente posibilitatea de a deveni oameni şi 
de a constitui națiuni, şi a făcut-o trezind în mintea lor 
o idee, neclară încă, desigur, a dumnezeirii [...]; spaima 
față de această închipuită dumnezeire i-a făcut să pună 
în existența lor o ordine oarecare” (p. 182). Metafizica 
primară primitivă, prin urmare, este, după Vico, religi- 
oasă, menită a echilibra violența umană originară prin 
inspirarea fricii. Conformă cu această stare umană iniţi- 
ală, prima limbă, a vârstei zeilor, a fost de factură divină 
mentală, pentru că „o asemenea limbă se potriveşte reli- 
giilor în virtutea faptului următor: ele sunt mai intere- 
sate în a fi respectate decât în a fi analizate cu rațiunea” 
şi a constat din acte mute, pentru că oamenii nu aveau 
încă un limbaj articulat (p. 456). Câteva trăsături ale 
limbajului originar sunt deductibile din această afirma- 
ţie a lui Vico: apariția limbajului uman a fost ghidată de 
alte cauze decât cea a comunicării interumane; limba- 
jul uman era, în esență, predictiv şi prelogic, iar canalul 
solicitat de acest limbaj scris era cel vizual. 

Limbajul inițial, a fost în același timp, un limbaj al 
tropilor, „moduri necesare de exprimare”, şi nu figuri 
de stil ale poeticii moderne. Iar dintre primii tropi, „cel 
mai strălucitor”, „cel mai necesar şi mai frecvent” a fost 
metafora, care reprezenta în fond” o mică poveste, un 
mit restrâns” (p. 245). Logica poetică, mai târziu „le-a 
îngăduit desigur primilor poeţi să dea lucrurilor nume 
pornind de la ideile cele mai particulare şi mai sensi- 
bile, acestea fiind cele două izvoare ale metonimiei şi 
ale sinecdocei” (p. 246). 

Trecerea spre limba epistolară din vârsta oamenilor, 
„care serveşte celor aflaţi departe unii de alţii pentru 
a-şi comunica între ei nevoile vieţii lor zilnice” (p. 260) 
şi care constă din vorbire, din cuvinte care sunt articu- 
late, „aşa cum le întâlnim azi la toate popoarele” a fost 
mediată de limba vârstei a doua — limba eroică, alcătu- 
ită „din embleme eroice”, păstrată şi azi „ca limbă a dis- 
ciplinei militare” (p. 456). 

În vârsta a treia s-a produs și diversificarea limbaju- 
lui uman, pe care Vico o explică printr-un şir de impli- 
caţii condiţionate succesiv: 

— diversitatea climelor a dus la diversitatea popoarelor; 

— diversitatea popoarelor a dus la diversificarea mora- 
vurilor; 

— diversitatea firii a dus la diversitatea modurilor de a 
privi lucrurile şi de a aprecia ce este necesar și ce nu este; 

— modurile de a vedea lucrurile au conturat anumite 
tradiţii şi obiceiuri; 

— astfel sau constituit tot atâtea limbi câte naţiuni 
există (p. 263). 

Sub aspect temporal, cele trei limbi coexistă („așa cum 
la aceeaşi dată au început să existe zeii, eroii și oamenii 
[...], tot astfel au început să existe la aceeași dată cele 
trei limbi”), deşi prezentau deosebiri importante între 
ele. Diferenţele țineau de raportul scris - articulat şi de 
modificarea acestui raport în timp: „limba zeilor a fost 
toată ca și mută, şi foarte puţin articulată; limba eroilor 
a fost un amestec de limbă articulată și de limbă mută, 


aşadar un amestec de graiuri comune și de caractere ero- 
ice cu care eroii scriau [...]; limba oamenilor, aproape 
toată articulată şi foarte puţin mută, deoarece nu există 
limbă comună, oricât de bogată, în care lucrurile să nu 
fie mai numeroase decât cuvintele” (p. 264). În acelaşi 
timp, succedându-se ca importanţă în timp și substi- 
tuindu-se funcțional, limba zeilor şi limba eroilor au 
constituit fundamentul limbii omenești: limbă simbo- 
lică, „odată cu apariția limbii articulate formează între- 
gul material al vorbirii poetice”, afirmă G. Vico (p. 260). 

Cauzele constituirii de o anumită manieră a limbii 
poetice sunt de natură oarecum internă: limba poetică 
s-a născut din sărăcia limbii, din necesitatea exprimării 
şi „natura grosolană a minţilor în vârsta eroică” (p. 268); 
„izvoarele întregii vorbiri poetice se dovedesc a fi urmă- 
toarele două, şi anume: sărăcia graiurilor și necesitatea de 
a se explica și de a se face înţeleşi” (p. 133). Spre această 
concluzie induc, după Vico, ornamentele acestei limbi, 
„şi anume hipotipozele, imaginile, asemănările, compa- 
rațiile, metaforele, circumlocuţiunile, construcţiile care 
explică lucrurile prin proprietăţile lor naturale, descri- 
erile bazate pe efecte fie de amănunt, fie mai sensibile, 
în fine adausurile emfatice sau chiar de prisos” (p. 268). 
În felul acesta, „legile necesare ale naturii omenești” au 
dus spre crearea unei vorbiri poetice înaintea vorbirii în 
proză: „poeţii au format întâi graiul poetic prin compu- 
nerea laolaltă de idei particulare (...) şi plecând de aici, 
popoarele au ajuns să formeze vorbirea în proză concen- 
trând în fiecare cuvânt, ca într-un gen, părțile pe care 
graiul poetic le asociase unul cu altul” (p. 269). 

Structurile diferite ale celor trei tipuri de limbi erau 
subordonate unor funcţii diferite pe care limba le realiza 
în cele trei „societăți” distincte. Limba hieroglifică exclu- 
dea necesitățile de comunicare; era „potrivită religiilor” 
şi deci subordonată scopului ca oamenii mai degrabă „să 
le respecte decât să vorbească despre ele” (p. 132). Modi- 
ficarea finalității limbajului şi orientarea lui tot mai certă 
spre comunicarea interumană explică caracterul muabil 
al limbii: or în limba zeilor omul „se folosise de gesturi 
sau de corpuri firesc legate de ideile ce trebuiau semni- 
ficate, şi se vorbise în timpurile divine ale zeilor”, iar alte 
necesităţi de semnificare condiționează crearea de noi 
semnificanți şi constituirea unei limbi distincte, „limba 
simbolică, sau prin asemănări”. Acest „progres” lingvis- 
tic Vico îl leagă de progresul altor domenii sociale și îl 
explică prin factori biologici şi sociali, argumentând şi 
prin probe arheologice: cele dintâi națiuni, fiind mute, 
au trebuit să se exprime prin semne (fie acestea gesturi, 
fie alte feluri de semne), legate firesc de idei; oamenii, 
„ca să-şi asigure hotarele moșiilor și să aibă astfel dovezi 
veşnice ale drepturilor lor, trebuiau să se folosească de 
semne”; descoperirile au arătat că toate națiunile folo- 
seau moneda (p. 257). 

Progresul lingvistic a însemnat, în același timp, o 
desacralizare a limbajului, secundată de umanizarea 
lui, prin reorientarea dinspre divin spre uman: cuvin- 
tele articulate din limbajul omenesc se nasc din nece- 
sitatea exprimării „unor patimi violente”, afirmă Vico. 
Prin urmare, necesități de exprimare a stărilor interi- 
oare şi necesități de comunicare interumană, susținute 


176 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


de „întoarcerea” omului spre semenii săi dictează „sono- 
rizarea” limbajului. 

Sub aspect lingvistic, aceste sonorizări reprezintă la 
origine onomatopee şi interjecţii, care, ca și structură, 
erau cuvinte monosilabice, preponderent vocalice. Apoi, 
consecutiv, s-au format pronumele, particulele (parte 
dintre acestea fiind prepoziţii), numele şi, în final, ver- 
bele. Respectiv, şi structura sonoră a limbii s-a complicat 
prin diversificare sonoră, achiziționare de consoane și 
complicare a structurii segmentale a cuvintelor (acestea 
devenind mai lungi). La această concluzie Vico ajunge 
proiectând rezultatul observaţiilor sale din filogeneză pe 
ontogeneza limbajului: „la început limbile nu erau decât 
cuvinte monosilabice; aşa cum astăzi, cu toată mulți- 
mea de graiuri articulate care există, copiii încep prin a 
folosi monosilabele, deşi posedă coardele sonore nece- 
sare pentru a articula cuvinte” (p. 190). 

Articularea şi trecerea de la limba scrisă la limba vor- 
bită a însemnat nu doar crearea de semnificate (avînd o 
origine naturală, limba omenească „trebuie să însemne 
ceva în mod tot atât de natural”) şi semnificanți segmen- 
tali (semnificanţii primei limbi au fost gesturile, ai limbii 
eroice - emblemele, iar a limbii omenești - cuvintele), ci 
şi constituirea unei structuri suprasegmentale, care insti- 
tuie, la nivelul enunțului, ritmul şi prozodia. Astfel, con- 
stată Vico, versul eroic s-ar fi născut atunci când grecii 
l-au chemat în ajutorul lor pe Apolo ca să ucidă marele 
şarpe Python, iar când Apolo a ucis șarpele, a rostit de 
câteva ori, repetând cuvântul ic natăv. Acest vers eroic 
„a fost la început spondeu şi a devenit pe urmă dactil; 
şi tot de aici derivă situația care se verifică întotdeauna, 
şi anume că spondeul cedează locul dactilului în orice 
poziţie, afară de cazul când se află la sfârșitul versului; 
astfel ritmat după versul eroic, cântul s-a născut, în 
mod firesc, din impulsurile patimilor foarte violente, 
aşa cum observăm şi astăzi că oamenii stăpâniți de mari 
pasiuni încep deodată să cânte” (p. 266). Şi în limbajul 
primar prin urmare (sau în limbajul primar preponde- 
rent?) structura suprasegmentală a limbii realiza func- 
ţia de semnificare, deopotrivă cu structura segmentală. 

Deducem din aceste afirmaţii ale lui G. Vico, pe de 
o parte, că articularea a însemnat la origini cântare, iar 
pe de altă parte, că s-a produs, în timp, modificarea rit- 
mului şi a structurii prozodice prin trecerea treptată de 
la poezie la proză. 

Drept dovadă a evoluţiei przodice Vico constată că 
„la asirieni, sirieni, fenicieni, egipteni, greci şi latini, lim- 
bile și-au avut începutul în versurile eroice devenite apoi 
iambi, ele oprindu-se în cele din urmă în proză; certitu- 
dinea acestui fapt ne-o dă istoria poeţilor antici, şi tot 
astfel se explică de ce în limba germană, în Silezia, pro- 
vincie locuită în întregime de ţărani, se nasc în mod 
spontan versificatori, iar în limbile spaniolă, franceză şi 
italiană cei dintâi autori au scris versuri” (p.133). Versul 
eroic, spondeu de fapt, avea două silabe lungi şi este cel 
mai vechi vers, în opinia lui Vico. lambul însă se apro- 
pie cel mai mult de proză. 

Prozodia inițială a limbii era motivată şi prin faptul 
că, fiind muţi, oamenii, la început, „au emis sunetele 
vocale cântând, întocmai ca muţii; pe urmă, așa cum 
se întâmplă cu bâlbâiţii, au emis, desigur tot cântând, şi 


sunetele articulate ale consoanelor”. Drept dovadă sunt 
„diftongii pe care i-au lăsat în limbă şi care au trebuit să 
fie altădată mult mai numeroși”. 

Cauzele care condiționează tocmai această direcție a 
evoluției umane ţin, parte, de structura şi posibilitățile 
biologice (oamenii fiind muţi, au emis sunetele vocale- 
lor cântând; apoi „au emis, desigur tot cântând, şi sune- 
tele articulate ale consoanelor” (p. 269), iar „acest prim 
cânt al popoarelor s-a născut în mod firesc şi din fap- 
tul că primii oameni rosteau sunetele cu greutate (...), 
organul care servea la articularea sunetelor era format 
din coarde foarte dure” (p. 270), şi, parte, de factura 
psihică („aceleași legi necesare ale naturii omeneşti au 
generat fabulele, poveştile sau miturile, adică universalii 
fantastici, înainte de a fi generat universalii raționali” (p. 
269)). Argumentul pe care îl aduce Vico întru susținerea 
afirmației sale ține de asemenea de o observație empi- 
rică proiectată pe ontogeneză din filogeneză precum că 
„Oamenii muţi emit sunete cântând, și tot cântând izbu- 
tesc şi cei care au limba legată să-și muşte limba și ast- 
fel să pronunţe” (p.189) şi de la constatarea că „oamenii 
dau glas marilor pasiuni prin cântec, după cum se vede 
la cei care sunt foarte mâhniţi sau foarte veseli” (p. 190). 

Aceste două observaţii, cărora Vico le conferă statu- 
tul de axiome, îl fac să considere că „întemeietorii națiu- 
nilor păgâne au ajuns la primele lor limbi cântând; într- 
adevăr știm că, aflaţi în starea sălbatică de fiare lipsite 
de grai și, prin aceasta chiar nătângi, ei nu simțeau decât 
îndemnul pasiunilor violente şi numai la aceasta reac- 
ţionau” (p. 190). 

În felul acesta evoluţia continuă a semnificației, sus- 
ținută de evoluţia structurii segmentale şi suprasegmen- 
tale, evoluţie explicabilă, după Vico, prin baze psihice, 
biologice şi sociale, a condus la „fizionomia” actuală a 
limbajului şi a limbilor. Dar dincolo de diversitatea limbi- 
lor, consideră Vico, „trebuie să existe în natura lucrurilor 
omenești, adică în lume, o limbă mentală comună tuturor 
națiunilor, care să înţeleagă în același fel substanța lucru- 
rilor prezente în viața socială a oamenilor și să le exprime 
în mod tot atât de variat pe cât sunt de variate aspec- 
tele pe care aceleași lucruri pot să le prezinte”. Această 
cunoaştere este apanajul învăţaților din domeniul lim- 
bii, iar filologia ar trebui să se ocupe de istoria lucrurilor 
umane, istorie care se conţine în cuvinte, singura spre 
care poate fi cunoscută, căci omul poate cunoaşte doar 
ceea ce a creat el: „toți filozofii s-au străduit cu seriozi- 
tate să dobândească știința aceasta a lumii pe care Dum- 
nezeu singur o posedă, întrucât lumea aceasta a făcut- 
o el” (p. 209), oamenii însă ar trebui „să mediteze asu- 
pra acestei lumi a naţiunilor, adică asupra acestei lumi a 
civilizației, a cărei ştiinţă puteau să o dobândească întru- 
cât lumea respectivă ei au făcut-o” (idem). 


Cercetarea a fost realizată în cadrul programului 
Erasmus Mundus European Mobility with Neighbo- 
uring Region in the East la Universitatea “Alexandru 
loan Cuza” din laşi 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 177 


Mici pandative din vitrina cu literatură veche 


A.G. ROMILĂ__ 


I. Dosoftei 


Ca şi.viața sa,opera Sfân- PI 
tului Mitropolit Dosof- 
tei al Moldovei se înscrie 
sub zodia excepţionalului. 
Spun asta fiindcă epoca 
medievală a secolului al 
XVII-lea, în care a trăit, 
a fost, după cum ştim de 
la cronicari ca Neculce, 
una plină de neprevăzu- 
turi. Cultura românească 
era abia la începuturi, nu 
aveam nici pe departe, 
atunci, conştiinţa nece- 
sității constituirii unei 
limbi şi a unei literaturi 
naţionale, cu atât mai 
puţin aveam conștiința 
compartimentelor cultu- 
rii sau a genurilor literare. 
Se întâmpla asta şi din rațiuni de evoluţie isto- 
rică, din raţiuni politice și sociale, dar și pentru 
că nu aveam școli care să facă o educaţie a oame- 
nilor. Cărturarii noștri, atâţia câți erau, învățau la 
colegiile catolice din Polonia sau la Constantino- 
pol şi, întorşi în ţară, se străduiau să scoată limba 
română de sub tradiția apăsătoare a slavonei prin 
tipărituri şi scrieri de tot felul. Cele mai multe, 
cronici istorice şi cărţi de cult bisericesc traduse, 
cu puţine și neintenționate rămăşiţe de frumuseţe 
literară. 

Puţine date avem despre locul și data naşte- 
rii viitorului mitropolit al Moldovei. Se presu- 


SEA 
ati 


pune că s-ar fi născut prin 
1624, că s-ar fi tras dintr- 
o familie moldoveană, ca 
ar fi început învăţătura în 
Şcoala Domnească a lui 
Vasile Lupu şi că ar fi con- 
tinuat-o la Liov, în Polonia. 
Oricum, după 1649, când 
e ieromonah la Probota, 
ştia limbile greacă, latină, 
polonă și slavonă, pe care 
nu le putea dobândi decât 
într-o şcoală riguroasă din 
Apus. În 1658, la doar 36 
| de ani, pregătirea sa înaltă 
| îl recomandă ca ierarh, 
| astfel că ocupă locul de 
| episcop de Huși, iar apoi, 
' în 1671, e ales mitropolit al 
Moldovei. Datorită dese- 
lor schimbări de domnie, a războaielor cu turcii 
şi a comploturilor din interiorul curții moldovene, 
Dosoftei ia calea exilului polonez, din care revine 
şi iar pleacă, într-o nestatornicie asemănătoare 
vremurilor în care trăieşte. Moartea îl găseşte, din 
nefericire pentru patriotul care era, într-un oraș 
polonez, în 13 decembrie 1693, iar locul mormân- 
tului său e şi astăzi necunoscut, rămas, probabil, 
într-o catedrală catolică a Poloniei de atunci. 
Rarele perioade de viață tihnită i-au permis, 
totuşi, să-şi împlinească vocaţia de cărturar. Înfi- 
ințează o tipografie la Iași, traduce şi editează în 
limba română cărți de cult (Liturghier, Molitvel- 


178 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Eseu 


nic), vieţi de sfinţi, proloage, paremii, texte patris- 
tice şi antologii hagiografice. Cea mai importantă 
operă a sa rămâne, însă, traducerea din slavonă a 
Psalmilor lui David din Vechiul Testament, apărută 
prima dată la Uniew, în Polonia, în 1673, apoi în 
1680, în ţara natală, la Iaşi, sub titlul Psaltirea de- 
nțăles. Despre ea voi vorbi mai jos, pentru că, dacă 
nu socotim şi poemul filozofic al lui Miron Costin, 
Viiața lumii, publicat prin 1672, deci cam în ace- 
eași perioadă, Psaltirea lui Dosoftei e nu doar o 
operă de seamă a literaturii române vechi, ci şi pri- 
mul text liric românesc aparţinând unui autor cult. 

Înainte de Psaltirea sa, Dosoftei mai scrisese 
versuri ocazionale, menite să celebreze fie o isto- 
rie glorioasă, cum sunt versurile închinate domni- 
lor Moldovei, fie să laude vechea stemă a țării. Ele 
au fost inserate la începutul altor scrieri, de obi- 
cei traduceri religioase, dovedind încercările poe- 
tice ale unuia care căuta să impună limba română 
peste tot, în cult și în cultură. Psaltirea dosofteiană 
folosește mai vechea traducere a Vechiului Testa- 
ment făcută de Nicolae Milescu Spătarul, dar auto- 
rul a confruntat, cel mai probabil, textul slavonesc 
cu cel grecesc şi cu traduceri poloneze, fără, însă, 
a le calchia, adică a le transpune ca stil în forma- 
tul limbii române. Să ne gândim doar că atunci nu 
aveam o limbă română capabilă să primească ter- 
meni culți, să se muleze astfel încât să nască ima- 
gini şi combinaţii originale, aşa că Dosoftei a făcut, 
în acest sens, operă de pionierat. În lipsa unei limbi 
literare, el a folosit limba populară și stilul formal 
al textelor folclorice, încercând să transpună spi- 
ritul religios al celor 150 de texte ale lui David, aşa 
cum l-a perceput sensibilitatea sa, atunci. Sigur că 
trecerea de la o limbă la alta nu s-a putut face fără 
schimbări şi fără adăugiri, sigur că nu s-a respectat 
litera textului biblic, sigur că apar din abundență 
cuvinte regionale și perifraze populare, pentru noi, 
cei de azi, aproape de neînțeles. Dar cursivitatea 
versurilor, bogăţia de rime şi frumusețea imagini- 
lor poetice ale lui Dosoftei sunt admirabile, în con- 
dițiile inexistenţei unor instrumente lingvistice şi 
poetice ale limbii române în vremea sa. El a făcut 
strofe, rime şi ritmuri ajutându-se de cuvintele 
care-i erau la îndemână, iar rezultatul este o poe- 
zie care a influențat, prin larga răspândire, forma- 
rea unei limbi culte românești şi literatura română 
de mai târziu. Ca să ne facem o idee despre talen- 
tul mitropolitului moldovean şi despre anvergura 
creației sale poetice, o să pun în paralel un același 
fragment psalmic, o dată în traducerea sa, o dată 
în traducerea contemporană pe care o folosim cu 
toții. Am ales special un psalm mai cunoscut şi mai 
bogat în imagini poetice, pentru ca dovada să fie 
deplină. lată, deci, cum sună Psalmul 101, în tra- 


ducerea modernă pe care o găsim în orice Biblie 
ortodoxă românească uzuală astăzi. 


Citez: 

„Doamne, auzi rugăciunea mea, şi strigarea mea 
la tine să ajungă! 

Să nu întorci fata ta de la mine; în orice zi mă 
necăjesc, pleacă spre mine urechea ta! 

În orice zi te voi chema, degrabă auzi-mă! 

Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele 
ca uscăciunea s-au făcut. 

Rănită este inima mea și s-a uscat ca iarba; că 
am uitat să-mi mănânc pâinea mea. 

De glasul suspinului meu, osul meu s-a lipit de 
carnea mea. 

Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; 
ajuns-am ca bufnița din dărâmături. 

Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singu- 
ratică pe acoperiş” 

Încheiat citatul. 


Iată cum sună acelaşi fragment din Psalmul 101 
în traducerea lui Dosoftei: 

Citez: 

„Doamne, mi-ascultă de rugă 

Ce mă rog din vreme lungă, 

Și strigarea mea să margă 

Spre tine, să să-nțăleagă. 

Nu-ţ întoarce svânta față 

De cătră mine cu greață. 

Și la zi ce sânt cu jele 

Și cu tângă de greşele, 

Pleacă-ţ auzul spre mine 

Și să-mi hii, Doamne, cu bine. 

Și la zi ti-oi striga-te, 

Și mi-auzi de greutate, 

Că-m trec zălele ca fumul, 

Oasele mi-s săci ca scrumul. 

Ca neşte iarbă tăiată 

M-este inema săcată, 

Că stă uitată de mine, 

Ce-am gătat să mănânc pâine. 

De suspinuri şi de jele, 

Mi-am lipitu-mi os de piele. 

De-atocma cu pelecanul, 

Prin pustii petrec tot anul, 

Și ca corbul cel de noapte, 

Îm petrec zâlele toate, 

Ca o vrabie rămasă 

În supt streşină de casă” 

Încheiat citatul. 


Comorile de limbă din poemele acestui mare şi, 
din păcate, prea puţin citit autor în modernitate, 
sunt multe. O redescoperire și o revalorificare a 
lor se pot face, mai întâi, prin simpla lui lectură. 


Eseu 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 179 


>—2O0Em= 


SEE E 


Leso BUTNARU - O AMINTIRE ȘI UN INTERVIU CU GHEORGHE CRĂCIUN 


PORTILE 


Motto: 

Se apropie Crăciunul. Și îmi aminteşte de prie- 

tenul Gheorghe Crăciun. Se apropie luna ianuarie. 

Și această apropiere aminteşte de tragica şi defini- 
tiva îndepărtare-plecare, de acum 4 ani, a prietenului 
Gheorghe Crăciun... (18.X11.2010) 


„„„Aşa se face că, după plecarea omului important din 
starea fizică, subsolară a unui popor (în cea spiritu- 
ală rămâne, fireşte, prin faptele sale), cei care îi regretă, 
îndurerați, dispariţia, la un moment dat sunt surprinși 
de/„a găsi” — fără a fi căutat în mod special, — a găsi ca 
şi cum involuntar anumite lucruri, înscrisuri, mărturi- 
siri,semne din existența acestuia, prin care el însuși îşi 
prevedea clipa fatală a trecerii spre tărâmul umbrelor. 

Nu cred că, în timpul uneia din întâlnirile mele cu 
regretatul coleg Gheorghe Crăciun (1950-2007) — la 
Chişinău, în septembrie 1995, — m-aş fi referit cumva, 
cel puţin în mod oarecum conștient, la tanatopsis — ar 
fi fost o nechibzuință, dacă nu chiar o prostie! Pentru 
că, precum spusese un alt confrate, mai eram tineri şi 
aveam de unde muri. 

Însă, ziceam, după ce citim în nefasta cronică a lui 
Charon şi numele vreunui om pe care îl apreciem mult, 
involuntar dăm de elemente, cuvinte, gesturi, sintagme 
care în arcuirea de cobiliță a pandantului (sau de... negru 
curcubeu), parcă, vin ca retro-semne oraculare anume 
despre inevitabilul inevitabilităţii, sui generis, prin exce- 
lență, sau — în ultimă instanță, adică. O excelenţă și o 
instanţă a dezastrului şi ireparabilului. 

Şi iată că, prinzând a reciti dialogul pe care l-am 
întreținut acum cincisprezece ani, la Chişinău, nu pot 
evita sentimentul că, chiar la începutul lui, noi, tangen- 
tial, „ne gândeam” la ceea ce e sfâşietor de trist. Discu- 
ţia nu se deschide cu o întrebare, ci cu o (auto)incura- 


jare: „Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să înce- 
pem convorbirea noastră prin a ne adresa nouă înşine 
îndemnul Non abiate paura!... Spolancare le porte! (Nu 
aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!). 

„De acord. Să le deschidem’, — fusese răspunsul tău. 

Aşadar, (re)venise-(re)pornise (şi nici până astăzi 
nu a mai plecat) tema şi teama porților. Tema și teama 
cu porți, despre porți... Pentru că simbolistica şi sta- 
rea de universalitate a acestora — intrare, dar și trecere, 
— totdeauna au produs şi produc o inevitabilă fasci- 
nație asupra creatorilor de literatură şi de oricare altă 
artă. La noi, au fost (unele mai sunt) picturile lui Mihail 
Grecu - filosofic-fermecătorul-îngândurătorul său ciclu 
de „Porţi, cele mai multe din care s-au călătorit peste 
hotare basarabene sau poate că ele însele fiind deschi- 
zătoare de hotare, întru liberă comunicare și înțelegere 
interumană. „S-au deschis marile porți ale lumii”, scria 
un poet de-al nostru, Leonard Tuchilatu, plecat şi el de 
tânăr pe tărâmurile stelare, poate că în nevăzuta parte 
a lunii. Manuscrisele cărţile noastre de debut fuseseră 
discutate la aceeaşi şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, 
pe când Leonard, grav bolnav, se afla pe patul de sufe- 
rință în Moscova, unde plecase să studieze la Institutul 
de Literatură. 

Acum 70 de ani, Lucian Blaga își botezase un volum 
de poeme „La curţile dorului”. Eu aș fi zis, frate Gheor- 
ghe Crăciun, — La porțile curților dorului de tine... Și 
de prietenii noştri Mircea Nedelciu, Radu G. Teposu şi 
Ioan Flora, despre care vorbeam noi în acea conversa- 
ţie dintr-un septembrie de acum mulți ani, în secolul 
trecut, care „s-a dus”, cum ar veni. Când, se părea, nu 
ne gândeam la moarte. Cel puţin — pe faţă. Însă ea deja 
ne gândea pre noi. Chiar dacă eram tineri şi aveam de 
unde muri... Şi când noi, (cam) naivii, discutam exact 
cum a reținut impasibilul celuloid al benzii de reporto- 
fon. lată dialogul. 


180 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Memoria 


OSTENTAŢIILE MELE VIN 
DIN VOINȚA DE A CONCILIA 
TRUPUL CU LIMBAJUL 


— Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aș vrea să începem 
convorbirea prin a ne adresa nouă înşine îndemnul „Non 
abiate paura!... Spolancare le porte!” (Nu aveți teamă!... 
Deschideţi larg portile!). 

— De acord. Să le deschidem. 

— Eşti antrenat în manifestările din cadrul Festivalu- 
lui Internaţional de poezie tânără de la Chișinău. Nu te 
simți singur printre poeţi? 

— Sigur, întrebarea ta are în vedere identitatea mea, în pri- 
mul rând, recunoscută public, aceea de prozator. Cred totuşi 
că prietenii de la Chişinău m-au chemat aici ținând seama și 
de aplecarea mea spre estetică, de interesul teoretic, în spe- 
cial, pe care-l port poeziei tinere și din Ţară şi din Basarabia. 
Dincolo de aceasta mai există un amănunt: Gheorghe Cră- 
ciun a început ca poet, având și în momentul de față două- 
trei volume rămase în manuscris şi care poate cândva vor fi 
publicate. 

— „Dicționarul scriitorilor români” apărut acum câteva 
luni nu menționează și ipostaza ta depoet. Într-un fel, deci, 
contribuim şi noi la completarea acestei valoroase opere. 

— Nu menționează și din motivul că mie condiția de poet 
mi se pare în momentul de față depășită. Ea ţine de păcatele 
tinereților, ca să-l citez pe Negruzzi. Însă, fireşte, este o dimen- 
siune a unei vârste prin care am trecut și la care ţin. 

— În una din maximele sale (uneori... maximaliste) La 
Rochefoucauld susținea că mai toți tinerii cred că sunt 
naturali, când nu sunt decât neciopliți și grosolani. Să se 
refere aceasta și la tinerii scriitori? 

— Mie mi se pare că tinerii scriitori nu sunt atât de inso- 
lenți pe cât ar trebui. În momentul de față, în ciuda unei efer- 
vescenţe juvenile admirabile, lipsește o componentă violentă 
de afirmare a creaţiei de tip avangardist. Eu consider că avan- 
gardismul este o dimensiune perpetuă a unei literaturi, că 
avem nevoie de așa ceva. Avem nevoie de insolenţa tinerilor 
pe care eu unul o aştept. 

— Starea de avangardism ar contrasta oarecum cu cea 
de postmodernism, de care se vorbește atât de frecvent? 

— Postmodernismul, dacă este să reprezinte ceva, intră în 
categoria mişcărilor manieriste, alexandrine. Deci, postmo- 
dernismul în viziunea mea este un curent care încearcă să reu- 
nească tehnici, retorici, teme, subiecte care țin deja de istoria 
literaturii, care au fost deja clasicizate. Să ne gândim şi la fap- 
tul că există o clasificare a modernismului. Astfel, toate ele- 
mentele anterioare, care au constituit curente — simbolismul, 
realismul, inclusiv avangardismul, modernismul — nu se întâl- 
nesc în postmodernism, care este un curent totalizant, recupe- 
rator, dar care nu reprezintă o mișcare cu o ideologie unitară 
şi foarte bine conturată. E vorba de un melanj și de stiluri, și 
de tehnici, şi de subiecte. Un tip de melanj specific unui final 
de secol, de mileniu şi poate chiar a unui model de civilizație. 

— Să ne mai menţinem în preajma juneților. De unde, 
de când pornește prima amintire despre prezenta ta în 
literatură? 

— Toţi avem o preistorie a istoriei scrisului nostru, care 
merge până în copilărie. Sigur că trebuie să-mi aduc aminte 
cum înainte de adolescenţă, deci înainte de 14 ani, am încer- 
cat şi eu să versific pe modele ilustre, de la Eminescu la Topâr- 
ceanu, trecând și prin Alecsandri. Mai târziu, în liceu, tot ca 


poet, l-am avut de model pe Nichita Stănescu. Am trecut și 
printr-o fază loan-alexandrinistă. Prin urmare, am parcurs — 
nu e nicio ruşine să recunoaştem lucrul acesta — o perioadă 
pregătitoare a propriei mele identități absolut normală, care 
este una mimetică, fireşte epigonică şi care de fapt nu repre- 
zintă altceva decât o formă de învăţare a scrisului, a ideii de 
vers, de literatură. Cred că despre scriitorul din mine, cel cu 
care sunt de acord în momentul de față, se poate deja vorbi 
de prin anii şaptezeci. Ceva din programul meu actual era 
de pe atunci conturat, încă în acele versuri despre care spu- 
neam că n-au fost publicate până în prezent, deși unele din- 
tre ele se constituie într-un capitol al ultimului meu roman 
„Frumoasa fără corp” 

— Nu aş vrea să te surprind cu această întrebare, căci, 
cine știe, ai putea fi nepregătit pentru ea şi, totuși, mă inte- 
resez dacă îţi găsești undeva locul. Vagă, dar asta e între- 
barea: iți găseşti undeva locul? 

— În literatura română? 

— Și în literatură şi altundeva... 

— Dacă e vorba de locul meu de scriitor, cred că pot să răs- 
pund cu mai multă siguranță, decât dacă mă gândesc la ființa, 
la omul, la persoana Gheorghe Crăciun. Consider că scriito- 
rul îşi găseşte firesc locul într-o istorie a prozei noastre care 
începe chiar de la Kogălniceanu, autorul unei nuvele superbe, 
după părerea mea, „Iluzii pierdute, un întâi amor”, care este 
(folosesc un termen care mie nu-mi place, dar cu care mereu 
am fost etichetat), deci care este o nuvelă textualistă, o scriere 
care, povestind un subiect, povesteşte în același timp şi pro- 
blemele pe care le ridică scrierea subiectului. Chiar cred că 
la prozatorii noștri pașoptişti apare această componentă care 
şi pe mine mă preocupă foarte mult. Trebuie să spun că este 
obsesia scrisului meu această condiționare a subiectului de 
către o retorică, de către un limbaj pe care-l construieşte pe 
măsură ce vorbeşti de realitatea aleasă. Pentru că am amin- 
tit de istorie, vreau să menţionez că există o serie de proza- 
tori care îmi sunt apropiaţi și pe care îi iubesc foarte mult, cu 
care cred că am afinități. E vorba de autentiștii noștri interbe- 
lici, de Mircea Eliade, cel din romanul „Adolescentul miop’ 
din „Gaudeamus, din „Maitreyi”, din „Huliganii”. Apoi e vorba 
de Camil Petrescu, de Hortensia Papadat-Bengescu, dar și de 
câţiva interbelici minori, pe care cred că noi ar trebui să-i recu- 
perăm cu mai multă hotărâre. Mă gândesc la Blecher care, 
sigur, nu intră în categoria minorilor, dar care nu este sufici- 
ent valorizat în momentul de față, însă și la autori cum ar fi 
Mircea Gesticone sau H. Bonciu sau Constantin Fântâneru, 
prozatori despre care Mircea Zaciu, într-un articol de acum 
un deceniu, făcea observaţia că sunt mai aproape de generația 
'80 decât marii interbelici. În continuare, normal, am urmă- 
rit autorii din şcoala de la Târgovişte. Radu Petrescu, Mircea 
Horia Simionescu, Tudor 'Ţopa, Costache Olăreanu pentru 
mine înseamnă foarte mult. Chiar aş putea spune că de la ei 
am învăţat extrem de multe lucruri. Dar nu numai de la ei, ci 
şi de la Creangă care este un autor absolut uluitor şi poate că 
percepţia noastră asupra experimentelor de limbaj pe care le 
face Creangă în „Amintiri din copilărie” sau în „Povestea lui 
Harap Alb” este încă obliterată de sumedenia de interpretări 
de care s-a bucurat opera lui. Consider că ar trebui să avem 
curajul să ne apropiem de Creangă dintr-o perspectivă ling- 
vistică semiotică, textualistă şi textuală. Şi vom trăi revelaţia 
unui nou Creangă. 

— Dar să transferăm întrebarea din literatură în des- 
tinul cotidian. Îţi găsești undeva locul? 

— Eu sunt un om născut la țară şi care a copilărit la ţară. 
După zodie sunt Taur. Cred că sunt în mod fundamental o 


Memoria 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 181 


ființă telurică, un om de pământ. Într-un capitol confesiv din 
„Frumoasa fără corp” chiar încercam să-mi analizez aprehen- 
siunile, fricile, complexele şi cu acea ocazie dându-mi seama 
că sunt un om care nu prea iubeşte aerul şi drumul cu avi- 
onul. Nici apa. Mă atrage în mod irezistibil ceea ce ţine de 
pământ. Îmi place foarte mult satul. Deşi sunt un om obligat 
să trăiască la oraș, aproape că nu există sfârșit de săptămână 
în care să nu merg la Tohanu Vechi, unde trăiesc părinţii mei, 
sau într-o zonă superbă care este Poiana Mărului, o comună 
aflată la vreo 7 kilometri de Tohanu Vechi și care este cele- 
bră în artele plastice românești prin faptul că aici a fost cre- 
ată o școală de pictură compusă din Horia Bernea, loan Dimi- 
triu, Teodor Rusu, Teodor Moraru, Şerban Iepure. Deci iată 
că am un peisaj emblematic. Dar, de asemenea, dacă-i vorba 
de plăceri peisagistice, iubesc foarte mult Bucovina, Mara- 
mureșul şi Apusenii. 

— Hai să-ţi pun o întrebare deocheată, sperând că răs- 
punsul tău va fi unul normal. Dar, mă rog, poti da şi tu un 
răspuns pe potriva întrebării. Deci: dacă, să zicem (ima- 
ginează-ți), după apariția volumului tău de debut „Acte 
originale. Copii legalizate” ţi s-ar fi acordat Premiul Nobel, 
ce-ai fi făcut tu? 

— Ar fi fost cu neputinţă, pentru că (convorbitorul meu râde 
degajat)... Da, scuză-mi orgoliul, pentru că volumul acesta, 
observ eu, pe măsură ce trece timpul, mie însumi îmi devine 
tot mai ilizibil. Este cartea mea cea mai experimentalistă, real- 
mente greu de citit. Aşa că n-are cum să fie un volum de suc- 
ces. Eventual putea să fie perceput şi a și fost perceput ca un 
manual cu privire la posibilităţile și imposibilitățile scriiturii. 

— Și totuși, imaginează-ţi cum te-ai fi simțit tu, un 
debutant, laureat al Premiului Nobel. 

— E bine să te fereşti cât poți de binefacerile gloriei. În ce 
mă priveşte, eu fiind o natură destul de inhibată și de întoarsă 
înăuntru, constat că faptul că am devenit o persoană publică 
îmi pune mari probleme de adaptare la realitate, căreia încerc 
să-i fac față cât mai bine. Dar remarc că nu sunt un tip de soci- 
etate, pe cât s-ar părea. Şi cred că în general succesul este dău- 
nător pentru autenticitatea scrisului unui autor. 

— Îți adresez o întrebare nu că pretențioasă, cred, ci 
oarecum lipsită de plasticitate: ai vreun crez estetic? 

— Nu sunt un avangardist. Nu cred că sunt un postmoder- 
nist în sensul curent al cuvântului. Sigur, există în literatura 
mea o foarte accentuată componentă experimentală. Există 
în mine fascinația căutării unei alte puteri şi posibilități de a 
pune lumea în termeni. Experimentalismul meu este unul 
care totuși, nu se reduce la limbaj, cum uneori s-a spus des- 
pre mine. El vine din senzaţia, din conştiinţa că limbajul nos- 
tru natural, retoricele pe care literatura ni le pune la dispo- 
ziție sunt insuficiente în raport cu multiplicitatea, bogăţia şi 
diversitatea realului. Este o voinţă de căutare în limbajul care 
vrea să surprindă totalitatea şi bogăția lumii. În sensul acesta 
nu cred că fac avangardă, pentru că nu vreau să scriu o litera- 
tură care să şocheze neapărat, ostentativă, deşi mi s-au repro- 
şat lucrurile acestea. Ostentaţiile mele din voința de a conci- 
lia trupul cu limbajul, cu alfabetul. 

— La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gån- 
deşti la Pământul Făgăduinţei? 

— Pământul Făgăduinţei?... 

— „+ artistice, 

— Da, Pământul Făgăduinţei artistice... mă gândesc dacă, 
până la urmă, totuși, la capătul drumului nu se află deriziu- 
nea pură. Cel puţin pentru mine, literatura este ceva care mă 
ajută să supraviețuiesc, ceva ce mă înlocuieşte. Este un spa- 
tiu alternativ în care mă simt bine, în care fug de mine și în 


care încerc de asemenea să mă caut. Dar nu cred că prin lite- 
ratură voi ajunge în altă parte sau altceva, decât un om obiş- 
nuit care are o viață obişnuită și care-și face alternativa la rea- 
litate dintr-o altă valoare. Nu cred în acest Pământ al Făgă- 
duinței artistice. 

— Vorbeai de acea deriziune pură care ar putea sta la 
capătul drumului... Cam în același sens, oare munca aca- 
paratoare, obositoare, munca și suferința de singuratic 
pe care i-o cere, să zicem, scrierea unui roman nu-i poate 
trezi artistului sentimentul că, un anumit timp, el ar trece 
pe lângă propria sa viaţă? 

— Fireşte că este așa. Și trebuie să mărturisesc că pe măsură 
ce trece timpul şi eu îmbătrânesc, mi-e tot mai greu să scriu, 
pentru că am aceeaşi senzație că viața trece pe lângă mine, 
că poate că ar trebui să stau și să privesc viața şi să mă apro- 
pii în cât mai mare măsură de tăcere. 

— N-am putea vorbi de momentele in care, în mod sur- 
prinzător, scriitorului i se dezvăluie resursele misterioase 
ale subconștientului său? Ai avut atare întâmplări neor- 
dinare? 

— Eu scriu într-o stare de luciditate pe care aş numi-o 
(poate părea foarte pretențios ceea ce spun acuma) cerebra- 
litate a corporalităţii. Da, apelez în mare măsură la ceea ce 
este ascuns, dar nu în conştiinţa mea, ci în trupul meu. Deci 
n-aş folosi noţiunea de subconștient. Eu cred destul de puţin 
în psihanaliză, pentru că psihanaliza, dacă e să fie o ştiinţă, 
trebuie să fie o ştiinţă a trupului în întregimea lui şi nu doar a 
unei componente ascunse a propriei noastre conştiinţe. Ceea 
ce mă interesează e să sondez în senzație, în amintirea percep- 
tiei, în sensibilitate, chiar în visceralitatea ființei mele, pentru 
că am observat că memoria mea este una marcat afectivă şi 
totodată mă preocupă zonele de indeterminare care-și caută 
modul de a se exprima, care-şi caută limbajul. Încercând să-i 
dau o replică lui Valery, — spuneam chiar într-un articol care 
a fost publicat în revista „Basarabia', — că scriitorul nu este o 
maşină de cuvinte, ci este un organism de cuvinte. Şi-mi per- 
mit să citez, dacă tot am adus în discuţie acest subiect: „Maşina 
există și ea, sunt de fapt mecanismele sintaxei. Asta nu e însă 
suficient. Gura noastră vorbitoare este o mașină fono-acus- 
tică de serie, logica alcătuirii propoziţiilor e un program de 
lucru. Dar cuvintele, sensul vin din trup. Limba literaturii 
n-ar fi nimic fără organicitatea semanticii sale” Şi-ntr-ade- 
văr (fac acum o paranteză, nu mai citez), mă interesează să 
ajung la o semantică a organicității. Cuvintele, chiar ale tutu- 
ror, nu sunt nicio clipă în afara noastră, ci în interior. Ele sunt 
secreția propriei noastre fiziologii. Chiar şi atunci când caut 
un cuvânt într-un dicționar (și aici mărturisesc că chiar așa 
mi se întâmplă), nu-l găsesc acolo, în pagină, ci tot în mine. 
Chiar şi atunci când nu-i cunosc sensul, cuvântul îmi apar- 
ţine. Eu nu-l aleg atât pentru sensul lui net, cât pentru sugestia 
lui reieșită din contextul corporal care l-a făcut posibil și din 
contextul lingvistic în care l-am plasat. Şi aş mai avea ceva de 
adăugat. Am încercat odată să fac un fel de glosar de cuvinte 
mitice, cuvinte ale copilăriei mele în care există o investiție 
afectivă extraordinară. Dau câteva exemple: cheptar, lădoi, 
cojoc, pleavă, urluială...— multe din ele regionale. Sunt cuvin- 
tele folosite de părinţii mei, de bunicii mei şi pe care eu le-am 
auzit de la cea mai fragedă vârstă. Ei bine, aceste cuvinte sunt 
universuri fabuloase. Numai gândindu-mă la ele, am senzația 
unei lumi depozitate în trupul meu şi, pentru a încheia cu o 
concluzie la întrebarea ta care mi-a plăcut foarte mult, — de 
fapt asta este scrisul: o căutare a cunoscutului necunoscut din 
noi. Firește, acest necunoscut ține de vârsta de aur, de copi- 


182 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Memoria 


lărie, de edenul lipsei noastre de conștiință. De fapt, cred că 
acolo vrem să ajungem: în spaţiul de dinainte de conştiinţă. 

— Ca artist, ești original. Dar în comportamentul coti- 
dian? Eşti original, eşti altfel şi în modul de conduită? Ai 
gesturi, ciudățenii, tabieturi, mofturi și marafeturi? 

— Cred că sunt un individ destul de sec, aşa, ca om care ţine 
de o colectivitate, de o societate. Sunt un ins destul de tăcut. Mă 
aprind foarte tare atunci când se discută idei, literatură. Sunt 
un om fără plăceri care să devină obsesii. Îmi place (asta ţine, 
desigur, tot de zodia mea) materialitatea vieţii, vreau să zic sub- 
stanţialitatea vieții, că viața are carne, că viaţa are corp, că viața 
înseamnă atingere, percepție. Așadar, mă bucură foarte mult 
materia, ca să spun, și poate că această frază a lui Flaubert din 
„Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te con- 
funda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în mate- 
ria din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparțină. ÎI invidiez pe Flaubert 
pentru această uluitoare intuiție. De fapt, iubirea noastră față 
de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorință 
de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să 
îmbrățişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul. 

— Am presupus oarecum această pasiune a ta pentru 
material ca organicitate cosmică încă ieri, când vorbeai cu 
netăinuită uimire despre farmecul acestor zile de toamnă. 

— Vreau să spun că am descoperit în Chișinău un oraș fas- 
cinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău 
că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă 
sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum 
acest oraș pare construit prin defrișarea parțială a unei păduri... 

— Dar şi a unei națiuni... 

— Da, cu mare părere de rău. Dar să vorbim despre com- 
ponenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă... Descopăr o 
toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, 
care nu este dulceaţa luminii moldovenești... 

— În sens sadoveanian ar fi, totuşi, ceva... 

— Da. Dar este și o dulceaţă de lumină europeană aicea 
şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se 
întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe 
ale acestei margini de Europă. 

— Chiar dacă pledezi pentru o accentuată componentă 
experimentală în proză, țin să-ţi adresez o foarte veche 
întrebare despre măsura în care literatura trebuie să se 
manifeste ca un principiu al ordinii estetice, al sensului 
limpede și al cât mai deplinei comunicabilități. 

— Fireşte că şi în mine, în ciuda componentei experimentale 
care, spuneam, cred că va rămâne pentru totdeauna, există o 
fascinaţie a clasicităţii, există o fascinaţie a echilibrului, a armo- 
niei, a simetriei. Eu însă plasez punctul de incidenţă al acestei 
fascinaţii în locul unde vorbirea se întâlneşte cu materia, unde 
trupul se întâlneşte cu conștiința, unde cultura se întâlnește 
cu natura. Astfel, în măsura în care vreau să fac din scrisul 
meu un echilibru, acest echilibru e unul care s-ar vrea situat 
pe creasta valului, care separă contrariile și prin care contra- 
riile de fapt şi fuzionează. Nu ştiu în ce măsură din articolele 
mele mai programatice s-a înțeles lucrul acesta, dar totuşi eu 
sunt conştient de faptul că echilibrul respectiv este foarte greu 
de atins, precum spuneam chiar în prima mea carte, că tot- 
deauna trupul știe mai mult decât noi. 

— Din cele mărturisite ad hoc, ar fi de presupus că une- 
ori te afli în contradicţie cu sine? 

— Da. Dar mie mi se pare că această contradicţie este moto- 
rul existenţei noastre. Scriitorul din mine există, pentru că el 
intră în contradicţie cu profesorul. 

— Și profesorul își are identitatea lui, pentru că intră 
în contradicție cu scriitorul? 


— Chiar asta vroiam să spun. Firește că e o luptă care se dă 
între aceste două identități ale mele, din care fiecare jumătate 
are de câştigat. Dar este o luptă care pe mine unul mă macină 
şi probabil că voi fi victima acestui conflict perpetuu. 

— Suntem în perioada când doi mari maeştri ai șahului 
luptă pentru coroana de laur. Poate că şi de la ei porneşte 
sugestia de a te întreba dacă ai fost vreodată ținut în șah. 

— Eu cred că dialogul la care particip acum este o formă 
de ţinere în şah și vreau să spun că-mi place această partidă, 
în care îmi pui întrebări imprevizibile, foarte spontane, foarte 
consistente, care mă obligă la o mare mobilitate, ceea ce, desi- 
gur, îmi convine. 

- Poate așa ar fi, însă fără calificativul foarte. 

— Mă rog, am spus ceea ce cred. Dar mărturiseam mai îna- 
inte că eu am o natură introvertită și nu știu dacă într-o situa- 
ţie de şah prelungită aş reuşi să mă descurc totdeauna, retră- 
gându-mă, într-o bună apărare. 

— Întrebându-te de situaţiile în care ai fost ţinut în șahul 
existenţei și afirmării, presupuneam Că te vei lamenta de 
cutare sau cutare momente dificile din destinul tău de 
scriitor... 

— Nu, deoarece consider că lucrurile acestea sunt secun- 
dare și că, ţinând de derizoriul vieţii, trebuie să trecem totuși 
prin ele. Toate încercările vieţii de fapt sunt niște momente ini- 
ţiatice. E adevărat că sunt un autor care a debutat foarte greu, 
a publicat foarte greu, dar fără toate aceste bariere nu cred că 
aș fi reușit să fiu astăzi cel care sunt. Dacă în 1973, când eram 
gata-gata să public volumul de poezie, l-aş fi publicat, poate 
că destinul meu ar fi fost cu totul altul și poate că prozatorul 
din mine nici n-ar fi existat. Pe mine interior mă mulțumește 
faptul că poetul nu a avut şansă să debuteze la vreme şi s-a 
născut în mine prozatorul. 

- Dacă tot ai revenit la cele ce-ţi privesc debutul, te-aș 
ruga să-mi vorbeşti de celebrul cândva cenaclu „Junimea” 
la care v-aţi format voi, o parte din optzeciști. 

— De curând discutam cu unul dintre invitaţii la festi- 
val despre faptul dacă generația '80 a ajuns, așa cum spunea 
Radu G. 'Ţeposu, o generaţie care s-a clasicizat înainte de a 
cunoaște gloria. Faptul acesta s-a petrecut şi pentru că isto- 
ria ei este mai lungă decât pare prin prezenţele ei publice în 
reviste, prin volume. 

Să revenim deci la întrebare. Prin 1970 eram student la 
Filologia bucureşteană şi am avut norocul de niște prieteni 
extraordinari, cei mai apropiați oameni de sufletul meu și 
acum. Împreună cu ei (să spun și nişte nume: Mircea Nedel- 
ciu, loan Flora, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Gheorghe Ene, 
loan Lăcustă, Constantin Stan) am lansat o idee pe care am 
şi materializat-o, făcând revista de avangardă... 

— „Noii. 

— Probabil că informaţia o cunoşti din dicționarul lui Zaciu? 

— Îi cunosc personal pe Mircea Nedelciu, loan Flora, 
Sorin Preda și Gheorghe Iova, care-mi spun tot ceea ce-i 
întreb. 

— Cu unii dintre ei ai şi dialogat, nu? 

— Convorbirile cu Mircea Nedelciu şi Sorin Preda le-am 
și inclus în volumul „Spunerea de sine? 

— Bun. 

— Cum era acea revistă, „Noii”? 

— Noi îi spuneam revistă de perete-afiş. Era un carton lung 
de vreun metru jumătate-doi metri, lat de vreun metru, unde 
textele noastre, scrise de mână sau bătute la maşină pe hârtii 
de diferite calități şi culori, erau risipite printre desene și foto- 
grafii. Era un spaţiu plastic, dar în acelaşi timp şi o suprafață 


Memoria 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 183 


mare care trebuia citită. În fine, revista noastră, care poate 
cândva va merita să se transforme într-un dosar... 

— Ați păstrat-o? 

— Se află în arhiva mea, pentru că, s-a văzut și din volumul 
optzecist „Competiţia continuă, încerc să fiu un fel de secretar 
al generaţiei. În genere, sunt un om strângător, când e vorba 
de documente. Pun mâna pe ele şi le ţin bine. 

— Și deci cum arată „Noii”? 

— „Noii” era o revistă destul de puștească. Noi nu aveam 
decât câte 20 de ani atunci. De avangardă, să-i spunem, şi expe- 
rimentală. Pe vremea aceea conceptele nu însemnau pentru 
noi foarte mult. Dar din ea s-au văzut câteva idei pe care mai 
târziu generația '80 şi le-a adjudecat cu nonşalanţă, pentru că 
ele țin de esența spiritului optzecist. În primul rând, era vorba 
acolo despre ideea că o nouă viziune asupra realului, deci o 
nouă ontologie are nevoie de un noi limbaj. Astfel, noi încă 
de la vârsta de 20 de ani eram împotriva temelor triumfaliste, 
împotriva metaforelor, împotriva podoabelor. Nu ne interesa 
generația '60, care era în mare vogă. Ba chiar făceam alergie 
la scrisul ei. Era o insolență normală, pe undeva. După aceea, 
ne interesa deja problematica limbajului și cea a tranzitivizării 
limbajului. Şi Iova, și Flora, şi eu eram poeţi pe vremea ceea. 
Nedelciu era singurul prozator dintre noi. În ce-l priveşte pe 
Mircea, e teribil faptul că el la 20 de ani scria texte dintre care 
a introdus şi în volumul său de debut „Aventuri într-o curte 
interioară” Era un prozator făcut. Pe noi ne interesa să ajun- 
gem la un limbaj care să aibă o expresivitate dincolo de mijloa- 
cele stilistice consacrate. O expresivitate a denotaţiei, așa ceva 
căutam. Şi multă vreme am scris o poezie care era, de fapt, o 
poezie a poeziei. Atunci, îmi numisem un volum „Metapo- 
eme” Apoi apărea şi componenta ludică, și interesul mare pe 
care îl acordam propriei noastre biografii, dar şi faptului că 
cultura reprezintă o a doua natură. 

Grupul „Noii” se întrunea împreună cu alţii la cenaclul 
„Junimea” condus de Ovidiu S. Crohmălniceanu, cenaclu din 
care a şi ieşit antologia „Desant'83” Nucleul grupului erau cei 
trei Gheorghe: Iova, Ene şi Crăciun, despre care (şi acuma chiar 
că nu vreau să mă laud) Nicolae Manolescu, care a partici- 
pat la o ședință de cenaclu, unde am citit noi trei, deci grupul 
Gheorghe, a spus că, da, crede că volumul său „Metamorfozele 
poeziei” ar trebui să mai aibă un capitol, care să se încheie cu 
acest punct în care a ajuns poezia românească. Precum ştim, 
respectivul volum al lui Nicolae Manolescu reprezintă o isto- 
rie interioară a poeziei, dar dimensiunea aceasta metapoetică 
a poeziei care se autodevoră, se autoreflectă nu există acolo. 
Ei, pentru noi a fost o chestie grozavă. Manolescu ne-a dat un 
curaj nebun atunci, chiar dacă eu am ajuns la proză. 

— Eun merit cert al subtilului exeget să fi depistat încă 
de pe atunci dimensiunea despre care discutăm. 

— Da, pentru că el avea deja un sistem şi atunci imediat 
a putut să introducă preocupările noastre în sistem. Sigur că 
nu consider că era o poezie valoroasă, dar era una care punea 
probleme. 

— Cine ar fi azi cei care să se numească „noii” și care să 
relanseze o anumită problematică literară? 

— Mi-ar place foarte mult să se întâmple așa ceva. Aș fi 
şi mai bucuros ca acest fenomen să se întâmple în Basarabia. 
În ce privește România, cred că aici este ceva mai complicat. 
Lumea e sătulă de optzecism. Tinerii care vin din urmă nici nu 
mai vor să audă de el şi constat cu regret că poezie lor alunecă 
spre forme şi metafizici care, după mine, sunt consumate și 
care ţin de niște esențe interbelice. Eu văd o ciudată revenire 
la blagianism. Nu cred că acolo se mai poate face ceva, mai 
ales că, după mine, blagianismul este epuizat prin Pituţ, Ale- 


xandru şi alți poeţi ai generației '60. Deci, în România există o 
anumită idiosincrasie la optzecism şi poate pe bună dreptate, 
pentru că după ce tot deceniul trecut planul vieţii literare a fost 
ocupat de optzecism, nici noi nu ne-am potolit şi vrem să-l 
readucem în față şi sigur că aceasta a creat o anumită iritare. 

În Basarabia cred că în mai mare măsură e cu putinţă o 
insolenţă juvenilă avangardistă, despre care vorbeam la început. 

— Așa ca din senin, aș vrea să te întreb ceva despre extra- 
vaganță. Ce iți pare extravagant în timpurile noastre, ca 
aspect social, ca existență umană? Dar în literatură, putem 
vorbi despre extravagantă în literatură? 

— Extravaganţa a fost o valoare care m-a fascinat şi pe 
mine în adolescenţă și în anii studenţiei. Cred că ea se mani- 
festă în autenticitatea ei în mai mare măsură în medii și soci- 
etăți supuse restricției şi oprimării. Normal, extravaganța 
fiind privită cu ochi răi în medii convenționale, în colectivi- 
tăți foarte supuse cutumei și tradiţiei, şi cum ea totdeauna 
vrea să şocheze, e o valoare pe care, de obicei, se apasă. Astăzi, 
nu ştiu... Senzaţia mea este că în România trăim într-o lume 
absolut liberă și extravaganța nu mai este cu putință pentru că 
ea nu mai este preţuită. Totuşi, cred că noi mai suntem încă 
într-o lume provincială. 

— Și extravaganta în literatură? 

— Extravaganța nu poate să fie decât superficială ca litera- 
tură. Mă gândesc că Baudealire, ca om, ca individ social, a fost 
extravagant, dar nu și poet extravagant. În literatură extrava- 
ganţa este o altă formă de manierism, de alexandrinism. Eu 
cred că se manifestă în medii deja saturate de cultură, în care 
se simte nevoia ieșirii din obişnuit, dintr-un saţ. 

- Poate că și dintr-o intenţie ludică, poate că din una 

foarte serioasă, îti pun o întrebare abstractă, fără a da 
vreun reper la care să se refere răspunsul tău. Să vedem 
totuși la ce te vei referi. Așadar, întrebarea e următoarea: 
de ce oare, stimate coleg Gheorghe Crăciun? 

— Şi pe mine mă miră de ce oare. Mă miră că nu am rămas 
poet. Mă miră că-mi place tot mai mult estetica și teoria. Mă 
scandalizează faptul că teoria mă usucă. Spuneam — nu? — că 
eu sunt fundamental un corporal. Mă miră faptul că în ultima 
vreme nu prea scriu proză şi mă întreb dacă asta ar trebui să 
mă şi sperie sau nu. Cred că odată cu „Frumoasa fără corp” un 
anume Gheorghe Crăciun, care este jumătate din existența mea, 
şi-a încheiat, sper, fizionomia. De fapt, eu consider cele trei cărți 
de proză ale mele de până acum o trilogie, poate că se va vedea 
cândva lucrul acesta. Chiar am de gând „să le sparg” pe toate şi 
să construiesc o nouă arhitectură, deci un roman în trei volume. 
Lucrul acesta e cu putință. Dar nu ştiu dacă o voi face-o... Zău 
că nu știu ce se va întâmpla cu mine de-acum înainte. Nu este 
aceasta problema, că după 1989 trebuie să scriem altfel. Obsesi- 
ile mele există, îmi sunt clare. Dar probabil că sentimentul deri- 
ziunii şi un anume dezgust, chiar un anume dezgust față de scris 
(și aici iarăşi trebuie să-mi aduc aminte de Flaubert carea trecut 
prin aşa ceva — scrisul îi făcea greață de multe ori şi mărturisea 
lucrul acesta) mă ţine într-o aşteptare, într-un blocaj. Sper că 
totuşi scriitorul Gheorghe Crăciun va continua să existe; teore- 
ticianul este obligat, pentru că din aceasta își câştigă şi o pâine. 

— Dat fiind că întâlnirea ne-a fost prilejuită de un fes- 
tival de poezie tânără, găsesc potrivit să încheiem dialo- 
gul nostru, al unor autori trecuţi deja de orizonturile june- 
tii, printr-un îndemn preluat dintr-un text de Paul Ema- 
nuel: „O, dansati, tineri frumoși, peste întrebările mele, 
peste soluții imposibile.” Și totuși, câte ceva este posibil, 
fapt de care m-a convins şi răspunsurile tale, stimate coleg. 

28 septembrie 1995, 

Chișinău 


184 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Memoria 


i 
Pi 4 
» 


ca NAD x 


MARCEL TANASACHI 


despre NICOLAE LABIŞ 


v eo o o 
Mărturii inedite 
Scrisoarea reprodusă aici aparține unuia dintre foştii 
colegi de liceu de la Fălticeni şi laşi (1946-1952) ai lui 
Nicolae Labiş, perioadă mai puţin cunoscută din viața 
şi activitatea poietului. Mi-a fost adresată în vederea 
slcătuirii ediţiei critice la care lucrez. 

Referințele d-lui Marcel Tanasachi (cu o bibliogra- 
fie remarcabilă) la acei ani de adolescenţă liceală con- 
stituie o evocare sugestivă, iar consideraţiile privind 
epoca destul de pertinente. 

În anii care au urmat scrisorii (dată publicităţii cu 
asentimerntul său), a scos la Editura PIM din laşi opuri 
literare, în 2011 (Podu vechi, Pomana porcului, Vra- 
bia albă), de memorialistică, în 2009 (Muzeul păpu- 
şilor de ceară), de istorie locală, în 2012, dar şi de fol- 
clor (Dolhasca istorică, Contribuţii la o monografie; 
Folclor din tara Şumuzurilor), pe care le-am parcurs 
cu deosebit interes şi, în consecinţă, le voi prezenta 
cu toată atenția cuvenită. 

Arheolog de înaltă ţinută ştiinţifică (Premiul Aca- 
demiei Române, 1985), scriitor cu aplomb şi memo- 
rialist plin de finețe, Marcel Tanasachi este un demn 
reprezentant al lui Nicolae Labiş. 

Mircea Coloşenco 
14 ianuarie 2013 
Bucureşti 


iulie 2009 

Stimate domnule Mircea Coloșenco, 

M-a bucurat amabilitatea d-voastră de a-mi cere 
un C.V.: la vârsta și în starea în care mă aflu, nu mai 
am relații mondene. Vă închipuiți cheful de vorbă pe 
care l-am acumulat. 


M-am născut, la 25 ianuarie 1935, în satul Gulia, 
din com. Dolhasca, fostul județ Baia, ca al doilea și 
ultim copil al magistratului Mihal C. Tanasachi şi al 
Luizei, născută Melinte, casnică. Absolvind Faculta- 
tea de Drept din Iaşi, tata avusese, între alți profesori, 
pe A.C. Cuza şi Traian lonaşcu (autorul codului civil 
interbelic), iar, între colegii mai virstnici, pe Corne- 
liu Zelea Codreanu. 

Copilăria mi-am petrecut-o în diverse locuri, dar, 
mai ales, la Gulia, unde mama avea o casă cu livadă, 
gospodărie şi o moară cu apă moştenite de la bunicul, 
Gheorghe Melinte. 

Şcoala am început-o în toamna anului 1942, la 
şcoala primară nr. 2 din Roman. Ofiţer reservist, tata 
era mobilitzat acolo, la Batalionul 3 Auto din Roman, 
acelaşi la care îşi făcea serviciul de „terist” profesorul 
Ştefan Cuciureanu. 

Înainte de a termina clasa a doua, la 28 martie 
1944, am plecat, în refugiu, cu vehicolele batalionu- 
lui. Ne-am stabilit la Coţofenii de Faţă, jud. Dolj unde 
am stat pînă în toamna anului 1945. La Coțofeni am 
terminat clasa a treia. 

După ce ne-am întors din refugiu, tata a găsit un 
post de judecător la Tribunalul din Fălticeni — numai 
pînă în februarie 1948, cînd, la Reforma Justiţiei, a fost 
dat afară din sistem. Motivul: azvărlea de fiecare dată 
la coş bilețelele trimise de Raionul de Partid, prin care 
i se dictau sentințele la procese. Din cauza asta, a fost 
etichetat “duşman al regimului popular”. 

Nevoiţi să-şi schimbe felul de viaţă, părinţii mei 
s-au stabilit în Gulia. Tata a învăţat să lucreze cîmpul, 
să îngrijească de vite (în vremea cotelor obligatorii, i-a 
atras peste 200 de procese de contravenţie. Cunoscînd 
legile, dînsul n-a suferit însă nicio condamnare. Șeful 
de post din Dolhasca, fost subaltern al tatei din vre- 


Memoria 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 185 


mea cînd era procuror la Roman, ne anunţa cînd urma 
să fim arestaţi şi în nopțile acelea dormeam ascunși în 
livadă, ceea ce, nouă copiilor, ni se părea o aventură 
grozavă. În schimb, tata a fost declarat “chiabur”, cu 
rele consecințe pentru el şi pentru întreaga familie. 

La Fălticeni, am terminat clasa a patra la Şcoala Pri- 
mară nr.2, unde, între colegi, era şi Paul Matei, fostul 
prorector al Institutului politehnic “Gh. Asachi” Iaşi. 

În toamna anului 1946, părinţii m-au înscris la 
Liceul “Nicu Gane’, unde i-am avut colegi pe acelaşi 
Paul Matei, pe Hary Offenberg, mai tîrziu titularul 
catedrei de chimie organică de la Univ. “Al.I. Cuza” din 
Iași, pa Vasile Roman, pictor scenograf la teatrele din 
Piatra Neamţ şi Botoşani, şi pe Nicolae Labiş. 

Anexez lista (incompletă) a colegilor de gimnaziu 
de la Liceul “Nicu Gane” din Fălticeni: 

1.Aciubotăriței (poreclit “Cucu”), 2. Andrieş Mihai 
(ofițer), 3. Bouaru Valentin (profesor), 4. Buium Leon 
(emigrat), 5. Carpinschi Jan (poreclit “Bouţul”), 6. 
Cojocaru Petru, 7. Corduneanu Ioniță, 8. Cosman- 
ciuc (poreclit “Cosminciuc”), 9. Costin Nicu (pore- 
clit “Criza”, inginer, director ethnic la combinatul Săvi- 
neşti), 10. Diamant Izu (emigrat), 11. Dumitrache, 12. 
Florescu Mihai (poreclit “Ţiganul”), 13. Gordin (prof. 
matematică, poreclit “Scaraoţchi”), 14. Grigore (pore- 
clit “Perjărul”), 15. Gropper Iulian (emigrat), 16. Ioano- 
vici Doru (inginer), 17. Labiş Nicolae (poreclit “Lăbuţă, 
“Lăbosu”), 18. Lazăr Gh. (technician constructor), 
19. Marcovici Haim (poreclit “Chichi”, emigrat), 20. 
Matei Paul (prof. univ. prorector al inst “Gh Asachi” 
Iași), 21. Melinte, 22. Mihăilescu Florin (ing. Silvic), 
23. Mitrea Costache (prof. matematică), 24. Mogîr- 
zan Vladimir (magistrate), 25. Munteanu, 26. Negru 
(emigrat), 27. Nistor Radu (poreclit “Tolopa'”, magis- 
trate), 28. Oftenberg Hary (poreclit “Crăcănel” prof.), 
29. Olaru Mircea (poreclit “Sisi”, inginer), 30. Păduraru 
Mihai (funcţionar), 31. Păduraru Petru (funcşionar), 
32. Popovici (poreclit “Fus”), 33. Roman Vasile )pic- 
tor scenograf), 34. Rotaru, 35. Săndulescu Ion (învă- 
țător), 36. Schwartz (poreclit “Animala', emigrat), 37. 
Scowronschy (poreclit “Drăcuşorul”), 38. Sendrea Ale- 
xandru, 39. Steiner Izu (prof. română, emigrat), 40. 
Ştrulovici Strul (emigrat), 41. Tanasachi Georges- Mar- 
cel (poreclit “Batoza”, poreclit “Sache”, prof. română), 
42. Tuleaşcă Alexandru (poreclit “Leaşca”, ing. Con- 
structor), 43. Timiraș, 44. Vranciuc Gh., 45. Vranciuc 
Vasile, 46. Zimmer Romi (poreclit” Porcu’, inginer). 

Din motive familiale, la 15 sept. 1951, părinţii m-au 
transferat la Iaşi, la “lebeunu” ) fost Colegiul Naţional, 
fost Liceul “Mihail Sadoveanu”, redevenit, după 1990, 
colegiu), în clasa a X-a B. 

Anexez lista colegilor de la “lebeum” Iaşi: 

Clasa a X-a A: 

1. Apostolide Mihai (inginer), 2. Arvinte Alexan- 
dru (inginera), 3. Birzu Vasile, 4. Brustureanu Anton, 
5. Chern Ghideon (inginer emigrat în America), 6. 
Ciornei Radu (inginer seismolog), 7. Cogut Marian 
(ofițer marină), 8. Constandi Romeo (ing.), 9. Constan- 
tiniu Ovidiu (prof. română), 10. Coruţ Adrian (ofițer 
marină), 11. Goldstein (Costin) Eugen (ing., emigrat 


America), 12. Goldstein Sandu (ing. emigrat Canada), 
13. Grigoraş Mihai (poreclit “Rix”, inginer), 14.Hagi 
IOanidis Sava (poreclit “Hax”, emigrat Atena, techni- 
cian construcții, machetist), 15. Horvath Anton (pore- 
clit “Baba”, inginer), 16. Ignat Călin (prof. univ., rector 
Univ. !AL.I.Cuza” Iaşi), 17. Iliescu Florentin (poreclit 
“Şeriful”, medic), 18. Leonida Ovidiu (poreclit “Ovis”, 
ing.), 19. Luchian Victor (inginer), 20. Moise Gher- 
şin (Gherş), 21. Necula Liviu (prof. istorie), 22. Nemi- 
tanu Dorel, 23. Nisel Moni (ing.,emigrat America), 24. 
Oarză Petru (poreclit “Mac”, “Răţoiul”, ing.), 25. Pin- 
teac Boris (medic ginecolog), 26. Rivenzon Herbert 
(emigrat), 27. Roşu Fredolin (poreclit “Ţiganul”, ing.), 
28. Schiber (Bohotin) Armand, 29. Severin Vlad (prof. 
matematică), 30. Sireteanu Gheorghe, 31. Şova Con- 
stantin (ing. Combinatul siderurgic Galaţi), 32. Taba- 
caru Constantin Octavian; 


Clasa a X-a B: 

1. Atănăsoaie C-tin )poreclit “Soaie', ing. electro- 
nist, Combinatul siderurgic Galaţi), 2. Anghelache Ghe- 
orghe (poreclit “Gigi”, prof. geografie), 3. Apăscăloaie 
Valeriu (poreclit “Şepi”, ing.), 4. Budeanu D-tru (direc- 
tor cinematograf), 5. Busuioc Emanoil (autoporeclit 
“Embus”, medic), 6. Butnaru Lazăr (poreclit “Cîrnaț’, 
emigrat), 7. Chiriac Florin (poreclit “Fazanul”, prof. 
rusă, Complexul şcolar “Codreanu” Birlad), 8. Cîrciu 
Adrian (ing. Agronom), 9. Cîrpă Anatolie (“Tolea’, 
medic Galaţi), 10. Cozmei D-tru (contraamiral Con- 
stanța), 11. Filip Vasile (poreclit “Boisea', poet), 12. Gav- 
rileț Octav (poreclit “Ciinele Samson”, ing.), 13. Gheor- 
ghiță Aurel (prof. română), 14. Greţcu Vasile (poreclit 
“Gaiţa”, ing., Combinatul Săvineşti, tatăl lui Cristian 
Greţcu de la “Divertis”), 15. Grigoraş Mihai (poreclit 
“Porcu” ing.), 16. Grigoraş Ştefan (poreclit “Sasa”), 17. 
Herţescu Corneliu (ing.), 18. Ionescu Dumitru (ing., 
inspector general în Ministerul Învățămîntului pen- 
tru învățămîntul professional), 19. Ionescu Mihai, 20. 
Labiş Nicolae (poet), 21. Manolachi Traian (ing., direc- 
tor IRE Timişoara), 22. Mateescu Gh. (poreclit “Mar- 
futi”, prof. matematică Oneşti), 23. Petrilă Gh. (medic 
chirurg Piatra Neamţ, poreclit “Mopsul”), 24. Romașcu 
Miron (ing. De mină, Cîmpulung Moldovenesc), 25. 
Rotaru Emil (poreclit “Bilă”, conf. univ., Fac matema- 
tică-fizică laşi), 26. Stefani Emilio (“Milio”, ing. CFR), 
27. Suditu C-tin (“Titioca”, ing. Constr.), 28. Sciuca Ser- 
giu (medic, Botoşani), 30. Ursachi Eugen (cercetător, 
Inst. Pol. Iaşi, poreclit “Cos”), 31. Veisman Elias (emi- 
grat), 32. Vrabie Mircea, 33. Zlăvog Aurel, 34. Zosin 
Iordache (“Ţucu”, funcţionar), 35. Wurembrand Mir- 
cea (poreclit “Chioara”). 

După primul pătrar al anului şcolar 1951/52, exact 
la 7 noiembrie 1951, a apărut în aceeaşi clasă (a X-a 
B) Nicolae Labiş, transferat, la Iaşi, de către Uniunea 
Scriitorilor (recte, prof. univ. Const. Ciopraga şi pro- 
zatorul Ion Istrati, şeful Uniunii, filiala Iaşi). 

În toamna anului 1952, Labiş este chemat la Bucu- 
reşti unde urmează Școala de Literatură și Critică Lite- 
rară “Mihai Eminescu” din Kisselef 10. Liceul l-a com- 


186 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Memoria 


pletat, la Fălticeni, curs fără frecvenţă, după care s-a 
înscris la Facultatea de filologie din Bucureşti. 

Cei mai buni prieteni de la liceul ieşean mi-au fost 
şi îmi sînt: Vasile Filip, publicist, poet şi prozator 
ieşean, Călin Ignat, fost director la Centrul de calcul 
laşi, decan al Fac. De Fizică-Matematică şi rector (din 
1990) al Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi și, fireşte, Nicolae Labiş. 

În ce mă priveşte, după absolvirea, în 1953, a lice- 
ului, am fost nevoit să stau trei ani pe “tuşă”, deoarece 
Facultatea pe care mă încăpăținam s-o urmez (Filolo- 
gia) era o facultate ideologică. Dosarul meu de cadre 
era necorespunzător pentru acest fel de facultăţi. Ca 
“intermezzo”, am dat admitere la o facultate neutră din 
acest punct de vedere (Matematică-Fizică) la specifi- 
cul căreia însă nu m-am putut adapta. Unicul avan- 
taj a fost că, timp de doi ani, mi-am amânat serviciul 
militar pe care, în cele din urmă, depăşind virsta, nici 
nu l-am mai făcut. 

În 1956 — an cu oarecare largheţe, probabil din cauza 
Revoluţiei de la Budapesta -, prin stăruința tatei, care 
deschidea mereu ușa forurilor locale, în două rînduri 
ajungînd și la minister, mi s-a aprobat să dau admi- 
terea la Facultatea de Filologie, pe care am absolvit- 
o, în 1961. 

Neavind altă perspectivă, am luat în primire pos- 
tul la care fusesem repartizat de minister: Şcoala Ele- 
mentară de 7 clase din Budeni, com. Dolhasca, raionul 
Fălticeni. A fost exact anul colectivizării agriculturii, o 
experienţă extreme de brutală pentru mine şi, mai ales, 
pentru țărănimea românească. Din cauza atmosferei 
apăsătoare (am descris-o în Cartierul Sulamitei), la 22 
aprilie 1962, am părăsit postul. Mi-am găsit altul simi- 
lar la Școala din Popricani, raionul Iaşi. Acolo, m-am 
căsătorit şi am avut un copil, singurul de care am fost 
în stare. De la fată, am acum trei nepoți. Întîmplător, 
tot la Popricani, am început nişte cercetări de inte- 
res arheologic (ţin minte ziua primei ieşiri: 14 iunie 
1964), fapt care m-a pasionat pentru tot restul vieții. 

În toamna anului 1984, m-am întors cu proaspăta 
familie acasă la Dolhasca unde, după o scurtă perioadă 
de şomaj (trei luni jumate), am fost numit la Liceul din 
localitate. În 1972, prin concurs, am intrat în lași, la 
Casa Pionierilor. Acolo, am funcţionat ca îndrumă- 
tor al unui cerc de muzeografie. M-am pensionat, la 
cerere, în 1995. 

Ar fi ceva de spus, în ce priveşte evoluţia generaţiei 
din care fac parte şi pe care am putea-o numi “gene- 
rația înşelată” sau, cu aplicaţie la cazul meu, “genera- 
ţia speriată” 

Tipic este cazul Nicolae Labiş. Iniţial plin de con- 
vingeri comuniste, poetul s-a transformat, ajungînd 
în scurtă vreme un disident. Nu numai Labiş a fost 
aşa: întreaga noastră generație suferea de un entuzi- 
asm ideologic. Regimul nu-și dezvăluise în întregime 
fața, iar noi, ca nişte copii fără experienţă, eram sub 
influența unei propaganda imense. 

După Primul Război Mondial, tineretul român, 
încurajat de întregirea ţării, a fost captat de doctri- 
nele naționaliste. Idealul tuturor era România Mare, 
dezbrăcată de alte elemente etnice. 


După Al Doilea Război, problemele sociale au trecut 
însă pe primul plan. Foametea — motivul din “Moartea 
căprioarei” — a fost cumplită. Standardele de viață erau 
foarte coborite. La Fălticeni, de pildă, reperul indus- 
trial al oraşului, uzina electrică, consta într-o hală 
cu tractor care funcționa doar în timpul nopții (între 
orele 21 şi 5). Mi-aduc aminte că, în clasa a patra, am 
umblat la şcoală o iarnă cu pantaloni scurți din pri- 
cină că mama nu găsise destulă stofă. 

Cu o convingere bazată și pe literatura în care înce- 
peam şi noi să ne inițiem (citeam Balzac, Dickens, lite- 
ratură rusă), Marx scotea vinovate de astfel de stări 
relele orînduiri exploatatoare. Nu ne îndoiam deloc 
de adevărurile ideologiei comuniste. Fiindu-mi ruşine 
că fac parte dintr-o clasă exploatatoare, pe mine mă 
bătea gindul să părăsesc şcoala şi casa şi să plec volun- 
tar pe un şantier, aşa cum o făceau mulți din pur idea- 
lism (am descris epoca din romanul Privitor ca la tea- 
tru). Starea mea era însă foarte confuză. Spre deose- 
bire de alți colegi, eu avusesem prilejul să cunosc fața 
brutală a noului regim şi ştiam că ce ne prezenta lite- 
ratura proletcultistă dominantă era o imagine falsă. 

Vedeam cum se urmăreşte distrugerea masei de 
oameni chibzuiţi şi gospodari care cunoşteau o rela- 
tivă bunăstare. La averea (nu la starea lor) rîvnea prin 
silnicie, fără muncă şi fără competenţă, o minoritate 
profitoare, leneșă şi grosolană. Prospera doar drojdia 
oportunistă a societății de pînă atunci. Poate e prea 
mult spus „oportunism', dacă ne gindim la aceşti para- 
ziți care, nici atunci cînd regimul le-a oferit de-a gata 
toate bunurile, n-au prosperat. S-au mulțumit să con- 
sume, distrugînd ce se acumulase pînă atunci. Opor- 
tunismul, în schimb, a fost inoculat întregii societăți. 
În „lupta cu inerția” tocmai pe acest monstru l-a pro- 
vocat, cu armele poeziei, Nicolae Labiş. 

Domina un sistem de delaţiune care, oricînd, pe 
oricine îl putea zvirli în beciurile Securităţii. La Făl- 
ticeni, un grup de elevi cu doi ani mai virstnici decit 
noi, au fost torturați săptămîni întregi de un maior 
Fuchs. Gazda unuia dintre acești nenorociţi le ducea 
pachet la Puşcărie şi le lua rufele la spălat: pe cămă- 
şile lor găsea bucăţi de carne friptă. 

Mai curînd sau mai tirziu, fiecare dintre noi a cunos- 
cut această faţă. Cu atît mai dramatică va fi această 
cunoaștere în cazul lui Labiş care, datorită constituţiei 
sale sufleteşti, se azvirlise cu totul în brațele idealismu- 
lui comunist. Dezamăgirea îi va fi cu atît mai cruntă. 
Datorită talentului precoce şi a lipsei de experienţă, 
o parte însemnată din opera poetului a fost scrisă din 
perspectiva acestui idealism, dar el nu trebuie consi- 
derat totuşi decît naiv, oportunist în nici un caz. 

Mi-am propus, însă, să mă ocup aici de mine. Atît 
de tare îmi plăcea literatura, încît jinduiam să dăru- 
iesc şi eu altora această plăcere. În clasa a patra pri- 
mară, am compus, pentru soră-mea, o temă la română. 
De regulă compunerile de acest fel erau executate de 
tata în stilul în care obișnuia să-ți redacteze hotărî- 
rile judecătoreşti. Gîndul că a scăpat de corvoadă, în 
ce mă priveşte, l-a entuziasmat pe bietul meu părinte, 
dar curînd a aflat că se înșela. Vreme de cinci ani, n-am 


Memoria 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 187 


mai compus nimic. Cînd am ajuns în clasa a noua, 
însă, în chip irevocabil, am luat hotărîrea să scriu un 
roman. La 20 februarie 1951, punct la 10 dimineaţa, 
am pus mîna pe un caiet gol. N-aveam nimic în cap 
dar, cum abia citisem romanul „Negura” de Eusebiu 
Camilar, m-am apucat de scris. Fireşte, un roman de 
război. La şaisprezece ani, nu cunoşteam nimic din ce 
urma să alcătuiască substanța romanului, dar faptul 
nu mă îngrijora deloc. În patru luni, am umplut caie- 
tul şi i l-am strecurat lui Labiş. Dinsul m-a sfătuit să 
încerc un gen mai scurt. Justeţea sfatului s-a arătat în 
faptul că, în următorul sfert de veac, n-am mai încer- 
cat să scriu romane. 

Totuşi, anul care a urmat a fost fecund. Închegam 
povestioare pe care le şi citeam în cenaclul condus, la 
Iaşi, de Labiş. Chiar dacă ele nu însăilau o intrigă, dîn- 
sul mă încuraja. Nota bene: în stil proletcultist, a crea 
o intrigă literară însemna a introduce în orice subiect 
lupta de clasă. Îmi închipuiam că datorez nereușitele 
mele lipsei de experienţă, nu unui procedeu artificial. 
Cu ultima încercare de acest gen am încercat chiar, 
odată cu Labiş, să cuceresc Şcoala de literatură. Dosarul 
mi-a fost însă respins iar eşecul m-a lecuit de metoda 
proletcultistă. Lipsit de sfatul lui Labiş, care plecase 
la Bucureşti, am hotărît să încep o ucenicie pe cont 
propriu. Asta m-a îndepărtat însă de formele oficiale 
ale manifestărilor literare. 

Îmi dădeam seama că nu știu să scriu şi am început 
să descriu tot ce vedeam pe stradă, acasă, în vacanţă: 
portrete, tablouri de natură, mici scene. Cu asemenea 
observații am umplut douăzeci şi cinci de caiete (ştiu 
cifra pentru că le numerotam). Notele păreau că res- 
piră autenticitate aşa că din ele am închegat primele 
mele volume. 

În timpul studenţiei ocupațiile nu mi-au mai îngă- 
duit momente contemplative. De altfel notele acestea 
începuseră să mi se pară monotone. Introspecţia mă 
conducea către alt gen: concis, notam reflecţii asupra 
naturii umane. Notele acestea au constituit substanța 
unui volum de aforisme intitulat Insulele Capricornului. 

A fost şi acela un capitol, pe care l-am încheiat odată 
cu perioada studenţiei. Cînd, în sfîrşit, am cunoscut 
altă realitate decît cea a copilăriei, idilică, am trecut 
la o literatură mai elaborată. Dintr-o experienţă per- 
sonală, a rezultat Cartierul Sulamitei. 

Spuneam că, în 1964, m-am întors acasă la Dol- 
hasca. Fusese acolo un eden, dar nu mă mai înconjura 
acum decît umbra acestuia: muriseră oamenii de odi- 
nioară și odată cu ei toată vechea atmosferă. Acum, 
toate aveau o față mai sărăcăcioasă, mai pustie: dis- 
păruse lunca, cîmpul părea foarte monoton, oamenii 
îşi schimbaseră caracterul. Totul părea alienat şi un 
timp mi-am simţit sufletul bolnav. Am evocat atunci 
cele dispărute într-o serie de povestiri (vol. Pomana 
porcului şi Podu Vechi). După ce le-am scris, m-am 
simţit vindecat. 

O mare experiență pentru mine au fost prospec- 
ţiunile pe teren. Rezultatul: Repertoriul arheologic al 
județului laşi (vol. I 1984; vol. II 1985), lucrare în cola- 
borare, distinsă cu Premiul Academiei „Vasile Pirvan”. 


În alt volum, Țara lui Ștefan, mi-am adunat impresi- 
ile din peregrinările arheologice. 

O sinteză a experienţei mele a constituit-o roma- 
nul Calul sălbatic. 

Listă bibliografică: 1. Crochiuri (Portrete. Anotim- 
puri), 1953; 2. Acuarele, 1954; 3. Vrabia albă, 1958; 
4. Jubilaţie, 1959; 5. Opinii de cititor, 1960; 6. Insulele 
Capricornului, 1961; 7. Pomana porcului, 1964; 8. Podu 
Vechi, 1967; 9. Între două echinocţii (Jurnal revizuit), 
1968; 10. Privitor ca la teatru, 1968; 11. Arta de a com- 
pune, 1972; 12. Folclor din Tara Şomuzurilor (cule- 
gere de texte), 1972; 13. Cartierul Sulamitei, 1976; 14. 
Figuri ieșene (caricaturi), 1980; 15. Prezent fără trecut 
și viitor, 1980; 16. Adam şi Eva, 1983; 17. Repertoriul 
arheologic al județului Iaşi, 1, Il, 1984,1985; 18. Uni, 
doni, trini, pani (culegere de texte folclorice — folclor 
copilăresc), 1986, premiul I la concursul republican de 
materiale metodice; 19. Vademecum în arheologia șco- 
lară, 1988 (studiu metodologic), premiul I la concur- 
sul republican de materiale metodice; 20. Chestionar 
„Moldova” (texte de interes arheologic, istoric, etno- 
grafic etc), 1991; 21. Tara lui Ștefan, 1994; 22. Homo 
sapiens crabus (caricaturi); 23. lavaș iavaş (publicis- 
tică), 1996; 24. Scoala ieșeană de loisir (studii pe temă 
arheologică, istorică, etnografică etc, aparţinind mem- 
brilor cercurilor şcolare din jud. laşi); 25. Calul sălba- 
tic, 2005; 26. Muzeul păpușilor de ceară, 2006; 27. Gh. 
Vasiliu, Jurnalul țărănesc de la Siliștea (ediţie îngrijită 
de Marcel Tanasachi); 28. Dolhasca istorică (Contri- 
buţie la o monografie); 29. Fortificații de pâămint la est 
de Carpaţi (în lucru); 30. Hieroglife (Studii hermene- 
utice) — în şantier; 31. Pătru Vodă (roman în şantier). 


N-am avut parte de confruntarea cu publicul citi- 
tor. Și înainte şi după revoluție am încercat să contac- 
tez cîteva edituri, dar m-am lovit nu de un refuz pro- 
priu-zis, ci de o totală indiferență. După un an sau 
doi îmi luam manuscrisele necitite de nici un redac- 
tor. Eram un necunoscut care probabil ar fi trebuit să 
facă uz de anumite stimulente care să trezească curi- 
ozitatea. N-am vrut să pătrund în acest mod în ceta- 
tea literară. O explicaţie ar mai fi şi că literatura mea 
nu corespunde gusturilor de ultimă oră. 


Cu deosebită stimă, 
Marcel Tanasachi 


Versuri inedite de Nicolae Labiş, pe tartajul unui 
caiet de teme din 1952: 

Să se soarbă bolți nătînge 

Prin a nopții vine reci, 

Numai luna să rămiie 

Caldă, aburindă, grea 

Ca o coajă de lămîie 

Înecată în cafea. 


P.S. Nicolae Labiş apare în Cartierul Sulamitei 
sub numele personajului fictiv Ştefan leduț (p.17-22). 
M.T. 


188 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Memoria 


Dumitru IGNAT 


Amintiri în infra-roșu 


În iulie 1972, şase tineri scriitori din Bucureşti declara- 
seră greva foamei, cerînd desființarea cenzurii şi paga- 
poarte. Evident că întimplarea nu putea trece ne sancți- 
onată de „organul” C.C. al P.C.R. care era „Scînteia”. Şi, 
în numărul din 6 august 1972, un general în rezervă 
(), Marcel Olteanu, semna un articol intitulat „Impasul 
metaforei”. În care am citit siderat: 

„lată ce spune , sau mai bine zis nu spune, un poet 
(Dumitru Ignat) în „Inscripţii pe oarecare dimineţi”: Cei 
greu în articulațiile zilei, / curge o confuzie între mine 
și depărtare, / două, trei îndrăzneli de porțelan, / sticle 
cu speranță exilate-n mare, // pianul zdrăngăne-n salo- 
nul existenţei, / numai leii încălzesc râbdare-n coame, / 
soarele vinde bretele la negru / şi probabil poetului i s-a 

făcut foame. Citind asemenea versuri nu putem să nu 
fim de acord cu versul care afirmă că o confuzie „curge 
între autor şi depărtare” 

Pare limpede că pe generalul îngrijorat de soarta lite- 
raturii contemporane şi pe redactorii „Scîn- 
teii”, din spatele generalului, îi punea în miş- 
care un alt vers („şi probabil poetului i s-a 
făcut foame”!), care trimitea la greva foamei 
iscată de tinerii scriitori din Bucureşti cu o 
lună înainte. Altfel, n-avea rost să fie citată, 
întreagă, o poezie tipărită de România lite- 
rară cu mai bine de doi ani în urmă, în 26 
martie 1970... 


malele şi 


PROLETARI 


PARTIDULUI 
ROMAN 


C Ceauşescu sublin 


COMUNIST 


l a; 

A sat de la Congresul at 

ta a a zi tre! ani dengt, 
noi succese, gra- 


Slo; 
Pr, ai sarea, a României so- 


nuri de consum 


e Însemnări 

la că hot i 
cheie a 

dicarea p, ESI 


4 ueriai 
a socierar - CĂ, a op 


ăririie congresu- 


e o treaptă nouă, 
perel da morse 


sal bi 


a: Stanley Kramer. Cu: Brel Mumy, 
Darel Ciuser, Bob Kramer 


@ Cronica internațională 
€ Noutăţi in legătură cu 
cel de-al VI-lea povi- 
lion de mostre de bu- 


după in- 
concursului 
ji si festivalului naţional! 


Note 

În luna iulie 1972, au declarat greva foamei Ion Iuga, 
Ion Nicoleseu, Grişa Gherghei, Mircea Popa, Gabriel 
luga-Brînzoi, Dumitru Stancu. Au cerut paşapoarte. 
Au fost daţi afară de la Fondul Literar, pentru parazi- 
tism. (Nostim e că ceruseră să lucreze... în zilele de săr- 
bătoare națională!) Aveau datorii imense la Fond. „Iată 
generaţia putrezită la Fondul Literar!” Numai Ion Iuga 
era membru (stagiar) al Uniunii Scriitorilor. 

Această poveste şi eroii ei sînt de găsit şi într-un 

volum din „Unde scurte”, tipărite de Monica Lovinescu 

la „Humanitas”, 


N 
Articolul care mă citează critic a apărut în „Scînteia” 
din 6 august 1972. 
„Inscripţie pe oarecare dimineți” a fost publicată de 
„România literară” din 26 martie 1970. 


Impasul 
metaforei 


intra decit asa cun 
o! titol 


se intră în 


u 
p 


t 
titului ! De lumii 


să se ni 


Miorița, o 
pe Eminesc 
ai. copiesindu-ne cu o uri 


ea 
- moral și de orice valoare umană 
moţiunea de scriitor român. In 
fața unei asemenea primejdii, care 
m-ar fi fost cn putință pe vremea 

mai trăizo Sadoveanu, Ar- 
mij Petrescu, Câ- 
nja e condamna- 
ut totul pentru 


Memoria 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 189 


Luca PITU 


Straneitatea și straneizatorii săi (II) 


EFECTUL DE DISTANȚARE. Acum să vedem ce face 
Bertold Brecht și cum se văd bunele sau relele faceri ale 
acestuia de pe Malul Senei, unde Neamţul își va fi avut 
fani detalia unor Bernard Dort şi Roland Barthes, dar și 
adversari insistenţi de calibrul lui Eugene Ionesco, care, 
în L'Impromptu de l' Alma, se ştie cît de puţin tandru 
e-cu Marxianul de dincoace de Rin și cu teatrul aservit 
propagandei moscoveţe. Treaba lor. 

Fapt e că, în anii cinzeci ai veacului lăsat de noi în 
urmă, Roland Barthes saluta cu deștele în formă de V, însă 
nu spre a signala presimţirea victoriei iminente, precum 
Sir W.C., înrăitul fumător de havane şi, ca atare, pose- 
sor de falange răscăcărate, ci pentru a promova efectul 
distanțatoriu, der V-Effekt. Rezultă asta din Eseuri cri- 
tice, unde explică pe înțelesul Hexagonalilor diferențele 
dintre teatrul aristotelic şi acela epic. Astfel, definitoriu 
pentru întîiul e sentimentul de intropatie, de Einfühlung: 
«cu cît publicul este mai emoţionat, cu atît el se iden- 
tifică eroului; cu atît scena imită mai abil acţiunea, cu 
atît actorul îşi întrupează rolul mai fidel, teatrul devine 
mai magic, spectacolul mai bun»%. Or... gestul brech- 
tian îi violent nearistotelic, neidentificator, dezalienant 
prin în-streinare, prin distanțare, prin Verfremdung. Exi- 
genţele lui privesc publicul, ce «nu trebuie să se anga- 
jeze decît pe jumătate în spectacol, încît să cunoască, şi 
nu să suporte, faptele care i se arată»*; actorul, ce «tre- 
buie să moşească asemenea conștiință denunțindu-şi 
rolul, nu trăindu-l»*; spectatorul, ce «nu trebuie nicio- 
dată să se identifice eroului, încît rămîne mereu liber să 
judece cauzele, apoi remediile la suferința sa»; acțiu- 
nea, ce «nu trebuie să fie imitată, dar povestită»3%; tea- 
trul, ce «trebuie să înceteze a mai fi magic spre a deveni 
critic»**. Pentru Brecht, «scena povesteşte, sala judecă, 
scena este epică, sala tragică»*; pentru el, azi, în lumea 
şiretlicurilor alienante şi a hiperconsumului multilate- 
ral dezvoltat, arta are menirea de a deveni o anti-physis, 


căci formalismul lui îi «un protest împotriva îmbicsirii 
falsei naturi burgheze şi mic-burgheze»*. Admiţînd că 
există o falsă natură umană, de soi burghezesc, fireşte că 
teoripracticianul va investi arta cu o misie criticantă: cu 
aceea de a deconstrui orice iluzie, «chiar şi pe a Naturii: 
semnul trebuie să fie parțial şi/sau părtinitor, altminteri 
se recade cătră arta expresiei, cătră arta iluziei esenţi- 
aliste»”. 

Bertold Brecht dă ca sinonim pentru Einfühlung ter- 
menul de Identifikation, ceea ce mare abuz constituie. 
Totuşi. Dar interesul poartă fesul. Iar interesul lui e să-l 
pună ca să servească de repoussoir pentru Verfremdung, 
pentru «distanțarea straneizantă»: Einen Vorgang oder 
einen Charakter verfremden heisst zunächst einfach, 
dem Vorgang oder dem Charakter das Selbstverständli- 
che, Bekannte, Einleuchtende zu nehmen und ueber ihn 
Staunen und Neugierde zu erzeugen. Nehmen wir wieder 
den Zorn des Lear ueber die Undankbarkeit seiner Töch- 
ter. Vermittels des Einfühlungstechnik kann der Scha- 
uspieler diesen Zorn so darzustellen, dass der Zuscha- 
uer ihn für die natürliche Sache der Welt ansieht, dass 
er sich gar nicht vorstellen kann, wie Lear nicht zornig 
werden konnte, dass er mit Lear völlig solidarisch ist, 
ganz und gar mit ihm mitfühlt, selber in Zorn fällt. Ver- 
mittels der Verfremdungstechnik hingegen stellt der Scha- 
uspieler diesen Learschen Zorn so dar, dass er sich noch 
andere Reaktionen des Lear vorstellen kann als gerade 
die des Zornes %. 


akak 


DECONSTRUIREA EFECTULUI DISTANTATOR. 
Să vedem acum dacă Efectul V, ce subîntinde praxa tea- 
trului didactic, pus în slujba dezrobirii proletariatu- 
lui mondial şi a viitorului luminos al omenirii, rezistă 
la o critică hiperfină ce i-ar administra-o fenomenolo- 
gul independent, heterologul dezobedient, apofaticul 


190 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Okeanos 


laic (dar capace să manevreze uneltele rostirii blancho- 
tiene). Întii şi întîi, acesta ar scoate la vedere aprehen- 
siunile lui Bertold Brecht, căci pentru auctorele Cercu- 
lui de cretă caucazian, la teatru, «e de temut totul, şi în 
primul rînd această mişcare a iluziei ce ne face să cre- 
dem că pe scenă nu sînt actori, ci personagii, și că ceea 
ce se joacă, departe de a fi numai un joc, ar fi un soi 
de eveniment, care se împlineşte o singură dată şi tot- 
deauna, într-o permanenţă tragică sau exaltată, sus- 
trasă oricărei schimbări. Spectatorul se identifică aces- 
tei figuri vorbitoare, acestei acțiuni mute şi inexorabile 
la care participă printr-o simpatie magică ce, scoțindu- 
l din el însuși, îl determină să consimtă la orice, într-o 
supunere fără lumină, de unde iese gîndind: așa-i, aşa 
fi-va mereu. Teatrul, oricare ar fi conţinutul pieselor, ne 
împinge aşadar instinctiv să credem într-un om imua- 
bil, într-o ordine veșnică, în puteri nemăsurate faţă de 
care încetăm a fi noi înșine, devenind umbre sau eroi, 
ceea ce vrea să spună că teatrul are marele ghinion de a 
ne face să credem în teatru». 

Şiretlicurile de evitare aparţin, din păcate, perico- 
lului însuși vituperat de Neamţul Nostru cu Simpatii 
Bolşevicioase, pentru că, în fond, ce doreşte dînsul îi să 
distrugă relaţia de apropiere dintre actori şi spectatorii 
pasivi. El va încerca, prin urmare, să interpună interval 
între «diferitele elemente din care este alcătuit teatrul»: 
între auctor şi fabulă, între joc şi evenimente, între actor 
şi personagiu, mai cu seamă între actor şi public, cele 
două jumătăți ale teatrului: acesta-i faimosul Efect V, de 
straneizare şi distanțare sau, încă, de în-streinare. Neca- 
zurile se ivesc însă cu procedeele convocate să-l suscite; 
necazurile răsar odată cu recursul la imagină. Or, «ima- 
gina prin care se implementează efectul de straneitate 
îi ceea ce, îngăduindu-ne să recunoaştem obiectul, îl va 
face totodată să ne apară ciudat și strein. Efectul acesta 
se străduieşte, dară, să sustragă lucrul reprezentat ade- 
ziunii instinctive, unde pier înțelegerea şi senzul. Ceea 
ce se petrece acolo, pe scenă, nu-i firescul»“. Acolo, pe 
scenă, nu se află naturalul însuşi al condiției omenești, 
al stării generale și intemporale. De aici grija didacticu- 
lui teoripractician de a ne face a fi mereu în măsură «să 
ne amintim că asistăm la o ficțiune obţinută cu mijloace 
artificiale, că actorul este un actor și nu Galileo Gali- 
lei, ci un om ce va fi studiat acel rol, apoi îl va fi recitit, 
adnotat și repetat, iar acum îl recită şi poate îl trăiește, 
dar mereu cu distanţă“, fiindcă atunci cînd începe acţi- 
unea noi nu știm, dar el ştie foarte bine cum se termină 
ea şi trebuie să joace astfel încît să ne prevină că ştie. De 
asemeni, soarele acesta de ne luminează nu-i ziua, ci un 
reflector: să-l arătăm ca atare, iar teatrul să nu ascundă 
ce este — un ansamblu coordonat, însă instabil, de apa- 
renţe false, un spaţiu, strein şi capabil să transforme în 
stranii şi îndepărtate acțiunile ce au loc în el, pentru ca 
să putem lua distanţă față de ele, oricît de familiare şi de 
consacrate ne-ar părea, pentru ca să încetăm de a le con- 
sidera drept fireşti, pentru ca să le privim, dimpotrivă, ca 
neobişnuite, chiar nejustificate, și să nu mai zicem: așa-i, 
mereu va fi așa, ci: a fost așa, ar putea totuși fi şi altfel». 

Ce reproș i s-ar putea aduce în acest punct didac- 
ticismului brechtian? Acesta: că este însufleţit doar de 
ideologemul grijei de a stîrni — prin insolitare — sur- 


priza, spiritul de interogaţie şi, eventual, răzvrătirea. 
«Dar puterea artei îi, mai mult decît puterea lui Galilei, 
în stare să designeze, sub toate lucrurile, altceva, sub 
familiar, ciudatul, iar în ceea ce este, ceea ce ar putea fi: 
puterea de îndepărtează lucrurile spre a le face sensi- 
bile şi mereu necunoscute dinspre intervalul acesta, cu 
ajutorul acestui interval ce devine spaţiul lor însele. Or, 
tocmai acest interval, această distanţă, caută Brecht să 
producă şi să prezerve prin efectul de straneitate. Noua 
imagină artistică, să o repetăm odată cu el, nu reprezintă 
numai lucrul, ci ni-l exhibă sub o lumină îndepărtată, 
preschimbată de forţa îndepărtării, altul decît obişnuia 
să ni se înfăţişeze şi sustras acelei aparenţe de familiari- 
tate în care credem că-i zărim adevărata natură şi sub- 
stanța veşnică». Noua imagină artistică — şi capabilă 
de efect straneizator — împlineşte un fel de experienţă, 
ne arată că lucrurile nu sînt poate ceea ce sînt, depinde 
numai de noi să le vedem altfel și, prin această deschi- 
dere, să le facem imaginarmente altele, apoi realmente 
să le alterizăm. Brecht, pe de altă parte, nu doreşte să 
domnească fascinația în teatru. De ce? Pentru că ea ne 
lasă incapaci de a vedea că cele ce ni se vor ivi ca nor- 
male sînt de fapt arbitrare și ar putea fi modificate. Tea- 
trul, cu înfăţişarea ciudată a lucrurilor, oamenilor și eve- 
nimentelor, ne-ar da posibilitatea de a rupe vraja natu- 
ralului, firescului, normalului; mai mult, prin ciudăţe- 
nizarea și distanțarea puse la dispoziţia noastră, ne-ar 
înlesni acces la o viziune liberă a celor reprezentate şi a 
reprezentării înseşi. Dar... 

„„„simplist gînd, oameni buni, e acela ce acordă unei 
singure ideologii, fie ea şi marxiană, fie ea şi cu menire 
soteriologică asupra exploatabililor, putirința de a dezobs- 
curiza, completamente şi definitiv, realul, istoria, deve- 
nirea, avenirul; simplist gînd, prieteni, căci oare numai 
die Einfiihlung şi proximitatea iluziei creează stupoarea 
ce-l înlănţuie pe spectator de spectacol?* «Nu ar trebui 
mai degrabă să existe un efect de distanță — redusă şi 
totuși ireductibilă — ce să despartă în mod prodigios cele 
două jumătăţi ale teatrului? Cele înfăţişate, pe care ilu- 
zia le apropie de noi, acționează asupra noastră tocmai 
fiindcă sînt în același timp absolut îndepărtate de noi, 
fără legătură cu noi, iar absenţa asta de legătură, vidul 
acesta, mişcător şi viu, îi mediul unde, printr-un salt, ne 
ducem unii în întîmpinarea altora, unde are loc primej- 
dioasa metamorfoză. Cînd Brecht va voi, dară, cu ajuto- 
rul efectului de ciudăţenie și distanţare, să îndepărteze 
spectacolul de spectator, nu va risca oare să augmenteze 
puterea fascinantă a spectacolului, dacă această putere 
se întemeie pe vid și separație, lăsînd privitorul pradă, 
oricărui om lucrul familiar devenit strein, ajuns ima- 
gina inaccesibilă ce mereu îl redublează, dublu familiar 
şi ciudat, făcînd din fiecare dintre noi propriul nostru 
dublu lipsit de noi înşine?»” 

Apoi, culmea, Omul de la Berliner Ensemble, promo- 
torul artei didacte, condamnă el însuși în teatrul antic, în 
teatrul medieval sau în acela asiatic (și inspirator al unor 
Antonin Artaud & Jean Genet), tot felul de efecte inso- 
litatorii, de care, la nevoie, uzează și dumnealui: măşti, 
muzici, pantomime. Acestea din urmă, de bună seamă, 
îngreunează identificarea şi simpatia, dar întăresc toto- 


Okeanos 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 191 


dată sugestia hipnotică, acționînd asupra impasibilități 
spectatorului şi exersînd influențarea neinfluențabilu- 
lui. Iar dac-așa stau lucrurile, cum va fi şicanat Cavale- 
rul Marino de manieristă amintire? Cum se va împie- 
dica faptul ca Efectul V să nu stupefieze spiritul, în loc 
de a-l trezi, de a-l activa, de a-l revolta? 


SUB COVATA CONTRADICȚIILOR. Pentru a-l 
scoate pe Teatrologul Didacticizant de sub covata con- 
tradicţiilor, Blanchot are o idee fabuloasă, măcar că lim- 
pede ca apa Ozanei: bănuiește gîndire ascunsă la Ber- 
told al nostru. Îl suspectează că operează cu o stranei- 
tate bună și cu 

una rea. Asta îi îngăduiește să-și pună în vedetă pro- 
pria teorie despre semn şi imagină, reluată din Spațiul 
literar %. 

Astfel, ciudăţenia bună ar fi acea distanțare pe care 
imagina o interpune între obiect şi noi, permițindu-ne 
să-l numim, să-l semnificăm, să-l modificăm. Avantaj 
considerabil pentru procesul de cunoaştere! Aia rea, 
căreia toate artele îi sînt datornice, este inversa celeilalte 
şi se întrupează cînd imagina nu mai e ceea ce ne înles- 
nește să ținem obiectul absent, dar ceea ce ne prinde și 
ne ține graţie absenței înseși, acolo unde imagina, mereu 
la distanță, mereu absolut apropiată și absolut inaccesi- 
bilă, ne scapă, se deschide cătră un spaţiu neutru, unde 
nu mai putem acţiona, și ne deschide şi pe noi la un soi de 
neutralitate în care încetăm să mai fum noi înşine şi nave- 
tăm bizarmente între Egoitate, Ileitate şi Nimenitate!?. 

Sisificul efort brechtian ar consista tocmai în faptul 
că-și aliază distanţarea cea bună pentru a o combate, 
maldororian şi indefinit, pe surata sa rea, pe negativa de 
ea. Se va fi luptat Părintele lui Mutter Courage, «pate- 
ticamente, cu încăpăţinare, aristocraticește, împotriva 
fascinaţiei, însă cu ajutorul fascinației: cînd desemnînd 
prin Efecte V mijloacele proprii de a contraria iluzia şi 
magia teatrului, cînd căutînd în ele tot ce, la teatru şi 
prin magia însăşi a straneităţii, capabil iaşte să schimbe, 
înfățişîndu-le, lucrurile — şi să ne incite întru reflectare 
la schimbarea aceasta»*. Similia similibus curare voluit 
ille vir, amici dilectissimi. 

De aceea, aşa stînd lucrurile, merită să ni-l imaginăm 
pe Berlinezul în cestiune tot atît de fericit cît legendarul, 
îndrăgit de Albert Camus, rostogolitor de stînci. 


EEE 


STRANIETATEA ŞI CANONUL OCCIDENTAL. 
De aceea, sic rebus stantibus, merită să ne imaginăm doi 
cercetători, unul eoromân, celălalt iancheu, cum dialo- 
ghează despre replasarea conceptului de stranietate într- 
o teorie lărgită a diferenței, originalității, surprizei lite- 
rare şi nevoinței întru canon. Astfel: 

MIRCEA MARTIN: Stranietatea și canonul pot, ele, 
merge împreună. Nu consfinşteşte oare «canonul occi- 
dental» tocmai satisfacerea aşteptărilor? 

HAROLD BLOOM: E vorba, dragul meu, de aştep- 
tările cititorului pe care operele obișnuite la satifac din 
plin. Singură opera «canonizabilă» nu vine în întimpi- 
narea expectațiunilor lecturale, ci le şochează, le deru- 
tează, le perturbează... tocmai prin imprevizibilul ei. 


MIRCEA MARTIN: Înţeleg, dară, că nu subîntinde 
«canonul occidental» un acord în interiorul unui cîmp 
literar anumit, ci neconvenţionalitatea, factorul de sur- 
priză, elementul de contrarietate, vectorul de perple- 
xitate. 

HAROLD BLOOM: Straneizezi, ai diferenţă radicală 
în opul tău, te canonizezi, nu? 

MIRCEA MARTIN: In raport cu ce instanțe se sta- 
bileşte diferenţa radicală: expectanţele publicului cul- 
tivat, ale cititorului obişnuit sau ale înseși elitei lectu- 
rii profesioniste? 

HAROLD BLOOM: In raport cu ultima, fireşte, doar 
ei anumite opere canonizabile fiindu-i accesibile. Căci, 
în vreme ce lectorul comun, biet outsider, nu își poate 
depăşi așteptările, rămînînd prins în ele și reacționînd la 
cărţi în consecinţă, deținătorii unei disponibilităţi este- 
tice mari + șlefuite, ei, pot îmbrăţişa mai multe atitudini, 
se pot mobiliza maximal şi reacţiona diferit, diversifi- 
cat. Işi pot chiar înteți desfătarea estetică lăsîndu-se o 
clipă contrariaţi, surprinși, deconcertați. 

MIRCEA MARTIN: Rafinaţii gustă raritatea, iar pe 
snobii înşişi nu-i sparie sidările noutăţii. Dimpotrivă. 
In orice caz, efectul de stranietate e funcţie de codurile 
disponibile ale receptorilor. 

HAROLD BLOOM: In acest domeniu de elecţiune, 
un cod face posibil un altul... și aşa mai departe. Aceste 
coduri, chiar de-s tot mai speciale, nu se exclud unul pe 
celălalt, ci se tolerează și susțin mutualmente. 

MIRCEA MARTIN: Efectul de stranietate-i, prin 
urmare, mai greu de iscat la insiders, a căror paletă recep- 
tivă foarte largă iaşte şi capace să recepteze o mare vari- 
etate de tipuri operale... 

HAROLD BLOOM: De fapt, numai în cazul lor un 
asemenea efect poate fi considerat pertinent ori demn 
de luat în seamă, pentru că, în cazul cititorilor nepregă- 
tiți, efectele de surpriză ori de stupoare sînt firești, totul 
depinzînd aici de gradul acestei contrarietăți sau stra- 
nietăţi, în funcţie de care avea-vom o reacţie de accep- 
tare a operei ori de rejectare a ei. 

MIRCEA MARTIN: Mi se pare mie că, în acest con- 
text, ar fi binevenit un pseudoconcept george-călines- 
cian, referitor la româneștile avangarde poetice, unde 
proporţia între conformism literar şi noutate trebuia să 
fie în favoarea celui dintii. 

HAROLD BLOOM: Mi se pare, dimpotrivă, că aroma 
originalităşii trebuie întotdeauna să perdureze în aspectul 
inaugural al oricărei opere ce cîştigă, în mod indenegabil, 
hîrîiala cu tradiţia şi se alătură canonului, care canon se 
conturează în afara convențiilor și chiar împotriva lor. 

MIRCEA MARTIN: Dar cum e posibilă stranietatea - 
diferența radicală, «originalitatea» - în condiţiile în care 
influenţele sînt omniprezente, indiferent de gradul de 
conştiinţă transtextualizatoare al auctorilor? 

HAROLD BLOOM: Explicaţia mea e că influența 
nu-i nici vocabul neutral, ca în istoria literară tradiţio- 
nală, lansoniană au ba, nici denotator de beneficitate + 
generozitate... 

MAGISTER CASVANAEUS: Precum la Gabriel 
Tarde, în Legile imitației, şi la Jules de Gaultier, în Des- 
pre bovarism ... 


192 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Okeanos 


HAROLD BLOOM: ...ori ca în teoriile sociologice 
recente. Fiindcă, în ce mă priveşte, leg travaliul influ- 
enței şi anxietăţile de el iscate la adevărurile crude ale 
competiției şi contaminării, căci o poezie, un roman, un 
eseu sau o piesă teatrală iau necesarmente naştere prin 
mijlocirea operelor anterioare. 

MIRCEA MARTIN: Influenţa, asemeni anxietății de 
ea stirnite, e, dară, o fatalitate, ţinînd prea puţin de ale- 
gerea personală... 

MAGISTER CASVANAEUS: Botezată, ea, alegerea 
personală, la un anume Roland Barthes, scriitură, în opo- 
ziție netă cu stilul - originat în corpul propriu, pulsional 
+ juisor - şi limbajul, transindividual, acesta. 

HAROLD BLOOM: Orice operă literară importantă 
este, domnii mei, o lectură creativamente deviată şi, de 
aceea, o răstălmăcire a unui text precursor. Ori a mai mul- 
tora. Marea literatură, totdeauna revizionistă + rescri- 
itoare, se întemeiază pe o cetitură care face loc sinelui 
sau acționează astfel încît să redeschidă vechi opere în 
fața noilor noastre dureri. Puţini reuşesc să se sustragă 
înrîuririi hipotextelor și anxietăţii de ea cauzate, dar nu 
şi inspiratoarei puteri shakespeareane. 

MIRCEA MARTIN: Pe aceștia numai îi selectaţi fără 
reținere, în canonul occidental intromițindu-i, valoare 
acordîndu-le din plin, ctitorită, între altele, şi pe stranietate. 

MAGISTER CASVANAEUS: Pe o stranietate mai 
persistentă decît a cuarcilor detectaţi de cercetători în 
fizica subatomică, pe o stranietate care pare să fie de 
două feluri... 

MIRCEA MARTIN: Stranietatea operei atita de puter- 
nică iaşte.. că, fie ne apare drept ireductibilă la vreun 
numitor literar comun, fie, dimpotrivă, ne interpelează, 
ne citeşte şi... converteşte. In primul caz, se adeverează 
inasimilabilă; în al doilea, asimilatoare: iar Dante repre- 
zintă cel mai înalt moment al primului tip, Shakespeare 
o ilustrare covirşitoare pentru al doilea. 

HAROLD BLOOM: Dacă opere precum Divina come- 
die, Paradisul pierdut, Faust, Hagi Murad, Peer Gynt, 
Ulise şi Canto general au darul de a te face să te simţi 
străin la tine acasă, alte opere, în primul rînd aceea sha- 
kespeareană, ne fac să ne simţim acasă chiar dacă ne 
aflăm departe, departe, printre străini. 

MIRCEA MARTIN: Efectele celor dintii pentru citi- 
tor sînt sentimentul acut al înstrăinării, dezaproprierea, 
scindarea personalităţii, al celorlalte — reaproprierea 
sinelui propriu , reintegrarea familiarului. 

HAROLD BLOOM: Măcar că-s opuse, chiar antago- 
nice, ambele tipuri de stranietate pot înlesni penetrarea 
în canonul occidental... 

MIRCEA MARTIN: Unde stranietatea nu subîntinde 
originalitatea, şanse de canonizare cîte-s? 

HAROLD BLOOM: Stranietatea canonică poate să 
existe şi fără şocul produs de îndrăzneli, dar aroma ori- 
ginalităţii trebuie întotdeauna să persiste în aspectul 
inaugural al unei opere care cîştigă în mod incontesta- 
bil bătălia cu tradiţia și pătrunde în canon. Instituţiile 
noastre de învățămînt şi educaţie-s pline de idealişti: ei 
condamnă competiţia și în artă și în viaţă, dar esteticul 
şi competiţia sînt unul şi același lucru, de la Vechii Greci 
pînă la Nietzsche, care au repus acest adevăr în drepturi. 
Învățătura lui Homer este o poetică a conflictului, lecţie 


învățată mai întîi de rivalul său Hesiod. Cum a observat 
Longinus, totul stă la Platon în conflictul nestins dintre 
Filosof şi Homer, exilat din Republica în van, ştiut fiind 
că Homer, iară nu Platon, va fi reprezentat manualul 
şcolar al Elenilor. Divina Comedia va fi fost, şi ea, car- 
tea şi şcoala poeţilor. 

MIRCEA MARTIN: Le place oare scriitorilor contem- 
porani, vînători înrăiți de efecte straneizatoare şi origi- 
nalitate, să se ia la întrecere cu Shakespeare sau Dante? 

HAROLD BLOOM: Nu prea le place, cu toate că 
tocmai această luptă a fost pentru Joyce provocarea la 
salt , la o eminenţă împărtăşită doar de Beckett, Proust 
şi Kafka, dintre auctorii moderni ai Vestului. Arhetipul 
fundamental pentru izbutirea literară va rămîne mereu 
Pindar, cel ce laudă victoriile aproape divine ale atleţilor 
aristocrați, împărtățindu-ne totodată înțelesul implicit 
al operei, potrivit căruia odele sale închinate victoriei 
sînt ele însele victorii asupra vreunui posibil adversar. 

MAGISTER CASVANAEUS: Lira bien qui lira le pre- 
mier? Ou bien celui qui flairera dans toute oeuvre l'effort 
competitionnel, la rivalité professionnelel, le chant sous- 
jacent de victoire? 

MIRCEA MARTIN: A proposito + by the way: ne 
puteţi împărtăţi o experienţă personală de lectură în 
legătură cu efectul copleşirii prin imersiune în stranie- 
tatea operei? 

HAROLD BLOOM: O, yes. Cu câtva timp în urmă, la 
New Haven, într-o noapte cu furtună shakespeareană, 
am recitit Paradisul pierdut. Trebuia să scriu o prele- 
gere despre Milton, ce făcea parte dintr-o serie de pre- 
lecţiuni pentru Harvard, şi am vrut să relecturez poe- 
mul de la început, ca şi cum nu l-aș fi citit niciodată şi 
nimeni altcineva nu ar mai fi făcut-o. Pentru asta tre- 
buia să uit o întreagă bibliotecă de miltonologie, ceea ce 
părea un lucru practicamente imposibil. Trebuia totuși 
să încerc, pentru că îmi doream să regăsesc primulti- 
mitatea primei dăți, experienţa lecturală a Paradisului 
pierdut aşa cum ea loc avusese întîia dată, cu mai mult 
de patruzeci de ani în urmă. Și, lecturînd pînă ce am 
adormit, pe la miezul nopţii, sentimentul de familiari- 
tate creat de poem începu să se risipească și continua 
să scadă în zilele următoare, cînd l-am terminat de par- 
curs. Am rămas uimit, uşor înstrăinat și totuşi terbil de 
copleşit. Ce citeam oare? 

MAGISTER CASVANAEUS: O epopee biblică de 
bună seamă. 

HAROLD BLOOM: Deşi poemul epopee biblică 
iaşte, şi în formă clasică, îmi lăsa impresia aceea ciu- 
dată proprie literaturii fantastice sau genului SF, nici- 
decum epopeii eroice. 

MIRCEA MARIN: De ce, mă rog? 

HAROLD BLOOM Straneitatea era efectul lui cople- 
şitor. Eram stăpînit de două senzaţii diferite, dar intim 
legate: puterea competitivă + triumfătroare a auctorelui, 
minunat desfășurată într-o luptă implicită şi explicită cu 
orice alt autor, inclusiv cu Biblia, pe de o parte, şi ciudă- 
tenia uneori înspăimîntătoare a celor infăţişate literar, pe 
de alta. Abia după ce încheiam lectura, îmi reaminteam 
— conştient, desigur - o carte crudă a lui William Emp- 
son, Dumnezeul lui Milton, şi observaţia sa că Paradi- 
sul pierdut are o strălucire barbară, asemeni anumitor 


Okeanos 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 193 


sculpturi africane primitive. Empson condamnase bar- 
barizarea miltoniană a creştinismului, doctrină pe care o 
găsea detestabilă, dar nu a fost nicidecum un precursor. 

MIRCEA MARTIN: Empson era marxizant, un sim- 
patizant fervent al Cirmaciului Mao, după cîte ştiu, dar... 

HAROLD BLOOM: ... nu a fost nicidecum un pre- 
cursor al Scolii Resentimentului, impunînd stilul liber cu 
un extraordinar talent şi dovedindu-se mereu conştient 
de conflictul dintre grupurile social-profesionale, însă 
neîncercînd să reducă Paradisul pierdut la o înlănţuire 
de economice forțe. La interesat precumpănitor esteti- 
cul operei, adevărata preocupare a unui critic literar, și 
reușit-a să nu-și verse aversiunea morală față de creşti- 
nism — şi față de Dumnezeul miltonian — asupra jude- 
căţilor estetice îndreptate împotriva poemului. Elemen- 
tul barbar al acestuia mă impresiona, cum vă spusei, şi 
pe mine, la fel ca pe Empson, dar ce mă atrăgea cel mai 
mult a fost de bună seamă triumful aprioric în com- 
petiția de autori, straneizări şi efecte de originalitate". 


Note şi contranote 

29. Roland Barthes:: Essais critiques, Editions du Seuil, 
col” Tel’; 1966, p.29. 

30-31-32-33-34: ibidem. 

35. Ibidem, p. 49. 

36. Ibidem, p. 52. 

37. Ibidem, p. 88. 

38. Vezi Bertold Brecht: Schriften zum Theater, Dritter 
Band, Suhrkamp, Frankfurt am Mein, 1963, p. 70. 

39. Ibidem, p. 71. 

40. Ibidem, p. 72. 

41. Maurice Blanchot: LEntretien Infini, Gallimard, 
Paris, 1977, p. 531. 

42. Ibidem, p. 532. 

43. Ibidem, p. 533. 

44. Ibidem. Să nu-l uităm totuși pe Denis Diderot, 
cu al său Paradoxe sur le comédien (postfaţat de Julien 
Cendres: Editions Mille et Une Nuits, 1999), ca întiiul 
teoretician occidental al distanțării dintre personalita- 
tea actorului și aceea a rolului interpretat, dintre eul așa- 
zis sincer şi acela construit ... prin muncă şi cu răbdare. 
Brecht nu face decît să-l aducă la zi, complexificîndu- 
l, marxturbîndu-l, la necesităţile acţiunii revoluţionare 
adaptindu-l. 

45. Maurice Blanchot: op. cit., p. 534. 

46. Ce ciudat! Hans Robert Jauss, în Experiența este- 
tică și hermeneutica literară (Editura Univers, Bucureşti, 
1983, p. 257), oferă o cvadripartiție a modelelor de iden- 
tificare cu un erou dramatic sau literar: catarctică, asoci- 
ativă, admirativă și... ironică. Ultima are în vedere tehni- 
cile doritoare să submimeze iluzia sau să stimuleze cogi- 
tațiunea estetică şi morală. Şi despre ce tratează Odette 
Caufman-Blumenfeld, discipola sa, la identificarea iro- 
nică? Despre astuţiile antiiluzioniste care marchează 
natura artificială și a structurilor dramatice şi a perso- 
nagiului teatral (Perspectives in the Semiotics and Poe- 
tics of the Theatre, Ali Cuza University Press, Jassy, 1990, 
p. 55): cu alte cuvinte, şi despre Brecht, al cărui Efect 
V ar putea, chipurile, contribui la dezalienarea ideolo- 
gică, măcar că acela opune vehement Identifikation şi 
Verfremdung. Dar, de vreme ce postmodernismul însuşi 


e văzut adesea ca una din multiplele forme ale moderni- 
tății, de ce nu s-ar preta şi distanțierea la cvadruplul joc 
al conceptului revizitat de Omul din Konstanz? 

47. Maurice Blanchot: op. cit., p. 537. 

48. Idem: L'Espace littéraire, Gallimard, «Idées», 1973, 
pp. 9-28. 

49. Egoitate, Ileitate, Nimenitate: o terminologie pe 
care, cu pietate, o racordăm, fie şi intertextual, la trion- 
ticitățile pamfiliene, de bănățeană şi durabilă amintire. 

50. Maurice Blanchot: LEntretien Infini, p. 538. Cu 
mijloace magice luptă el, carevasăzică, împotriva magiei 
alienatoare, ceea ce-l situează numaidecît în buna tradi- 
ție mediteraneană și ne îngăduiește să socotim că func- 
ţia Efectului V este aprotropaică, defensoare, protegui- 
toare, conjuratoare, de lumea Romei Imperiale aminti- 
toare. Într-adevăr, «Romanii, cărora nu le lipseau gesturile 
de apărare magică, se înconjurară cu tot felul de apotro- 
paia pentru a deturna ochiul rău ori pentru a-l dezarma 
prin sarcasml ludibric, pentru a-l „returna la trimițător’, 
aşa cum procedează Perseu față de privirea Meduzei, aju- 
tat de scutul său. Apotropaion însemnează pe grecește efi- 
gie ce îndepărtează răul și al cărei caracter terribilis iscă în 
același moment risul şi groaza. Grecescului apotropaion 
îi corespunde latinescul fascinum. Acest fascinum, ca fas- 
cinus artificial, e un baskanion, un prezervativ împotriva 
deochiului. Plutarh spune că amuleta itifalică atrage pri- 
virea fascinatorului spre a o împiedica să se fixeze asupra 
victimei. De aici incredibilul arsenal, exhibat vreodată în 
muzee, de amulete, de pandantive obscene, de centuri, de 
coliere, de gnomi burleşti, toţi cu formă priapică, în aur, în 
fildeș, în piatră, în bronz — constituind esenţialul în molo- 
zurile scormonirilor arheologice» (Pierre Quignard: Sexul 
şi groaza, Gallimard, «Folio», Paris, 1996, p. 87). Ei bine, 
degetele răscăcărate pentru a închipului litera V — chur- 
chilliene, brechtiene ori barthesiene — ce fel de efect ne sig- 
nalează că urmăresc? La ce Entfremdung tind prin această 
Verfremdung, de vreme ce-i V-ul litera cu care încep cuvin- 
tele vulva, victoria şi vereter? Ne şi imaginăm un spectacol 
la care, din sală, invitaţii privesc pieziș piesa de pe scenă 
jucată după estetica identificării catarctice: pieziş ori, pe 
furiș, în oglinda din mîna cu digitus impudicus funcțional, 
avansînd capătul policelui între index şi medius pentru a 
închipului fica rău spărietoare, cînd nu înalță deștul îmbir- 
zoiet ori nu propun un bras d'honneur, cu stînga întinsă 
cătră celălaltul şi dreapta izbind ritmic în ea. Concepem și 
un altul, unde spectatorii își întorc pur şi simplu spatele la 
actori, se apleacă, se dechiloțează și le arată gurul cu geni- 
taliile aferente, apotropaicul cur, dar, gest uliseic, privind 
printre picioare — sub protecție sexuală — la magia alie- 
nantă, la vraja fascinantă. Derectorul teatral însuși, spre 
a evita deocherea publicurilor euromâneşti, le-ar putea 
oferi spectatorilor, la intrarea în sală, falusuri cu clopoței, 
tintinnabula (acroşabile de centură, deşte, urechi, buto- 
nieră), «ca cercei din ele să-şi facă , precum cariul, care-i 
meșter faur», şi să-i implementeze, mai apoi, pizmaşilor 
din vecinătate, simpli curioși ori clăcași veniți să aplaude 
sau fluiere contra cost. 

51. Cfr. Harold Bloom: Canonul occidental, Grupul 
Editorial Art, București, 2007, pp.13-18, 31-34 şi 53; tra- 
ducere din limba engleză de Delia Ungureanu şi prefață 
de Mircea Martin. 


194 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Okeanos 


NU POŢI SPUNE — 
ATUNCI ARATA! 


Teatrul pentru copii și tineret „Vasilache” Botoșani 
TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE ȘI VIAȚĂ FĂRĂ 
DE MOARTE 


Distribuţia: 

Făt-Frumos — Un țăran - Claudiu Gălăţeanu; 
Calul — Un ţăran - Florin Iftode; 

Gheonoaia — O ţărancă - Aurica Dobrescu; 
Scorpia — O ţărancă — O ursitoare - Ibica Leonte; 
Regina - O țărancă - Mihaela Ștempel; 
Prinţesa — O ursitoare - Anamaria Chelaru; 

O ursitoare - Dana Popa; 

Împăratul — Un ţăran - Marius Rusu; 

Vraciul — Un țăran - Cristinel Onofrei; 

Cel ce pare dar nu este - Moartea - Mihai Donţu. 


Scenografia - Mihai Pastramagiu; 

Muzica - Ovidiu Șvarţ; 

Regie și adaptare scenică - MARIUS ROGO- 
JINSCHI. 


Între montările recente de la Teatrul de copii și 
tineret „Vasilache” din Botoșani ne-a reținut aten- 
ţia Tinerețe fără bătrâneţe și viață fără moarte (pre- 
mieră — 2 decembrie 2012) mai întâi prin opţiunea 
repertorială inspirată, apoi prin modalitatea origi- 
nală de abordare a regiei și a adaptării și, nu în ulti- 
mul rând, prin performanţă actoricească. Prin mon- 
tarea în regia lui Marius Rogojinschi a acestui spec- 
tacol Teatrul Vasilache și-a îmbogăţit repertoriul cu 
o realizare de prestigiu și, în același timp, cu o piesă 
dorită de public de vreme ce așa a reieșit din sonda- 
jul propus prin strategia de marketing a teatrului,. 

Ideea tristă și neliniștitoare a basmului Tinerețe 
fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte a sedus, ca un 
cântec de sirenă, pe mulţi profesioniști ai scenei și 
care, în final, s-au abandonat proiecţiile fie pe un 
liman al renunțării, al împăcării în limitele firești ale 
omenescului, fie le-au ratat profunzimea în specula- 
ţii neproductive. Să credem oare că ideile și sensurile, 
cu adevărat dramatice în reprezentarea noastră, nu 
pot lua chip, nu se pot întrupa în faptă numai prin 
voinţa unui regizor și a unor actori? Dintre încer- 
cările mai apropiate în timp de a aduce pe scenă ca 
produs dramatic acest basm vom aminti doar câteva 
reţinându-ne în a ne pronunţa asupra reușitei sau 
eșecului realizatorilor, câtă vreme n-am putut vedea 
nemediat spectacolele respective. În această listă 
se află și întâmplarea din vara anului trecut când, 
plecând de la acest basm, pe un scenariu de Filip 
Columbeanu și în regia lui Eugen Gyemant, Asoci- 
aţia Art Group 7 și AFNC a conceput un spectacol 
cu acest titlu. La fel, Teatrul Naţional „Vasile Alec- 
sandri” din lași, în colaborare cu Centrul European 
de Educaţie și Cultură „ARTEMIS”, în cadrul proiec- 
tului „THALASSA OF MYTHS’, a realizat un spec- 
tacol având la bază același basm. Scenariu și regia 
- Teodor Corban. Demnă de reţinere este și tenta- 
rea publicului matur al Teatrului dramatic „Fani Tar- 
dini” din Galaţi cu un spectacol pe această temă pe 
scenariul lui Cătălin Vasiliu. Și aventura încercări- 
lor de a pune în scenă ideatica acestui basm stra- 
niu este mult mai amplă, ca variaţii la o temă dată, 
dar se pare că Marius Rogojinschi și-a propus să se 
păstreze cât mai aproape de trama originală, apor- 
tul său fiind minim dar esenţial în ilustrarea sensu- 
lui profund și tragic al naraţiunii. Toate aceste ese- 
uri de punere în scenă nu a unui basm oarecare ci 
anume a acestui basm e semn că aici se ascund sen- 
suri ce nu ne pot lăsa indiferenți. Într-o vreme când 
minuni de neconceput numai cu un secol în urmă, 
acum se îmbulzesc să se înfiripeze sub ochii noștri 


nu poţi să nu observi că, o bună parte dintre aces- 
tea țintesc prelungirea, reală sau iluzorie, a vârstei 
tinere mult dincolo peste ceea ce ar suporta biolo- 
gic ființa noastră, ţintesc să ne prelungească viața 
spre iluzia alungării morţii cât mai departe, încât ai 
crede că, numai cu un pic de răbdare, fiecare dintre 
noi va avea parte de tinereţe fără bătrânețe ș.a.m.d. 

În termeni la zi, povestită ca între profesioniști 
în advertising (scuzaţi barbarismul), la curtea unui 
împărat se pune la cale o acţiune de marketing prin 
care se vinde unui client cam năzuros, ajuns pentru 
prima dată într-un supermarket plin cu bunătăți, i 
se vinde unui prunc ce nu vrea să se nască o promi- 
siune, o iluzie, o marfă care nu există: tinerețe fără 
bătrâneţe și viață fără de moarte! Prinţul, Făt-Fru- 
mos, va fi tentat de promisiune, va accepta înțelege- 
rea, doar că târziu, ca atâţia alți clienți iluzionați, își 
va da seama că și viața sa are același defect ca toate 
cele omenești — că și viața sa stă sub semnul bătrâ- 
neții și al morții. lată de ce basmul în sine trece de 
vârsta unei copilării, a primei copilării adresându-se 
copilăriei tuturor vârstelor — prin mijloacele basmu- 
lui punându-se în discuție obsesia și temerile adul- 
ilor... Și, totuși, ce se întâmplă pe scenă? Câţiva 
oameni, bărbaţi și femei, să le zicem țărani, își iau 
avânt să spună basmul, un basm pe care îl știau cu 
toţii dar, iată, nu-l pot exprima în cuvinte, nu prea 
le vine la îndemână cum să înceapă. Întrei ei apare 
un străin îmbrăcat ca un curtean, slujbașul unui 
împărat, poate, care încearcă o soluție: Dacă nu 
puteţi spune basmul, nu vreți să încercați să-l ară- 
taţi? Aici este o anume cheie a tot ce va urma, dacă 
vrem să înţelegem că și copiii, când nu cunosc un 
cuvânt, când nu știu cum să spună ceea ce doresc 
ei să spună, nu le rămâne decât să arate, să joace, 
să reprezinte cumva dorinţa lor. Asta fac și oame- 
nii mari de pe scenă, când ţărani, când actori, când 
marionete — ca noi toți, altfel. Așa începe transpu- 
nerea scenică a celui mai ciudat basm din folclorul 


nostru, un basm care el însuși are o poveste a sa, 
o poveste la care Petre Ispirescu ţinea foarte mult. 
Marius Rogojinschi face din basmul ce părea de 
nepovestit un spectacol pentru copii preșcolari și 
școlari din primele clase, silindu-se ca întreaga nara- 
ţiune (sau cât mai mult din ea) să încapă în limba- 
jul și înțelegerea lor. O îndepărtare formală a regi- 
zorului față de textul original va fi observată prin 
abandonarea motivului funcțional al basmului pen- 
tru a rămâne la esenţă, la idee: un făt refuză să se 
nască pentru că lumea oamenilor e plină de nevoi, 
de necazuri și de chinuri, între care suferințele cele 
mai grave și mai puţin de dorit sunt bătrâneţea și 
moartea. Cu siguranță avem în faţă cel mai filoso- 
fic basm din literatura știută de noi iar tema - un 
copil care refuză să se nască - este cu totul origi- 
nală și nemaiîntâlnită sub forma aceasta în univer- 
sul basmului la alte popoare și amănuntul dă de 
gândit de multă vreme specialiștilor din domeniu. 

În adaptarea textului regizorul a folosit un mic 
truc: a mai adus în scenă un personaj. Personajul 
adăugat, străinul picat în mijlocul oamenilor poartă 
ca nume Cel ce pare dar nu este — sintagmă care ea 
însăși ar trebui comentată ca sens și semnificaţie 
în mod separat ca o construcție paremiologică din 
inventarul ontologiei... Actorul care joacă acest rol 
este și el un străin faţă de restul trupei teatrului de 
păpuși - Mihai Donţu, el fiind „imprumutat” de la 
Teatrul „Mihai Eminescu”. Într-o distribuţie multi- 
funcțională în care fiecare actor are câte două, trei 
roluri, fără a-l mai socoti și pe acela de mânuitor, 
Cel ce pare dar nu este joacă și personajul Moartea, 
încât aproximarea și ambiguitatea se adâncesc și 
se relativizează simultan, suprapunerea de sensuri 
fiind cât se poate de prolifică, de data aceasta. Da, 
Moartea este personajul care, la începutul piesei, 
învață oamenii cum să arate ceea ce nu pot spune 
în vorbe. | se pare cuiva nefiresc ca Moartea să ia 
un chip, așa cum avem și noi? În pe nedrept igno- 


Note, comentarii, idei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 195 


rata Mitologie românească a lui Marcel Olinescu se 
spune că, înainte cu multă vreme, Moartea se vedea 
ca orice om și o cunoștea toată lumea. Dar Dumne- 
zeu a văzut că nu-i bine, pentru că cei ce o vedeau, 
se speriau și neștiind pentru cine vine, se văicărau, 
ori fugeau și lăsau tot lucrul lor baltă, ori se luau la 
bătaie cu ea. Atunci Dumnezeu a hotărât să fie și ea 
ca orice duh, nevăzută. Se pare că basmul nostru s-a 
ivit cu ceva timp înainte ca Dumnezeu să schimbe 
chipul morții în ochii oamenilor... Pentru că în 
faţa omului simplu, la fel ca și pentru vechii locui- 
tori ai pământului, viața și moartea se întâlnesc pe 
același plan. Afirmația este a lui Cioran, ca unul ce 
a meditat îndelung asupra temei, tot el precizând: 
Cu cât ești mai civilizat (în sensul rău al cuvântului), 
cu atât respingi mai mult moartea. (interviu cu Luis 
Jorge Jalfen, Occidentul și criza semnelor, 1982) Ca 
statut social Cel ce pare dar nu este arată a fi un ini- 
ţiat în taina vorbelor și a faptelor lăsând să se înțe- 
leagă că el ar ști cum se face, cum se drege, ca bas- 
mul să fie întruchipat dacă nu în vorbe atunci prin 
joc... Dacă pe un adult sedus de voluptatea lecturii 
calea de abordare îl pune în fața unui incipit legat 
de metodă, de stil, pentru un copil tentaţiile vor fi 
mai directe, mai acaparante, căci i se propune din 
capul locului participarea la un joc. Invitarea copi- 
lului în aventura de pe scenă este esenţială în capta- 
rea totală a interesului și atenţiei lui, pentru el fiind 
chiar intrarea în act, câtă vreme în fața unui copil 
Cel ce pare chiar și este. 

Și totuși, bănuim că basmul acesta aparţine 
unui timp precreștin și nu-i destinat copilăriei unui 
om oarecare de ieri sau de azi, ci aparţine copilăriei 
nesfârșite a omului dintotdeauna încă de pe când 
neliniștea în faţa morţii era vie și neostoită de vreo 
credinţă în ceea ce va fi după. Deși folcloriștii îl cla- 
sifică între basmele culte, Tinerețe fără bătrâneţe și 
viață fără de moarte este, cum bine se știe, cu totul 
de excepţie în lungul șir al basmelor românești, atât 
prin tragismul său demn de marile mituri ale lumii, 
cât și prin punerea în pagină a două mistere ale exis- 
tenţei umane — nașterea și moartea. Pruncul capa- 
bil să-și amâne prin proprie voinţă ieșirea în lume 
— care, în termenii de azi, își negociază cu părin- 
ţii, cu magii, cu înţelepţii nașterea — este o noutate 
pentru tematica basmului, dublată doar de posi- 
bilitatea evitării morţii prin ţinerea unui jurământ: 
să nu calce în Valea plângerii. Nenăscutul făt va 
obține maximum ca promisiune din partea lumii 
ce-l așteaptă — tinereţe fără bătrâneţe și viață fără 
de moarte, așa cum nici unul dintre ceilalți muri- 
tori n-au mai obținut. Dar așa să fie? E așa numai 
dacă nu vrem să părăsim limitele tradiționale, osifi- 
cate, ale basmului pentru a trece spre tărâmul mari- 
lor mituri ale omenirii. Ce altceva dorea Ghilgameș, 
cel care invidia privilegiile zeilor? Ce altceva dorea 
Ghilgameș, sumerianul care avea totul de pe acest 
pământ, avea totul în această viață dar nu-și putea 
lecui teama de moarte, cum nu-și putea lecui nici 
dorința de a fi nemuritor. 

Dar aici este vorba de un spectacol pentru copii, 
pur și simplu pentru copii preșcolari sau din primele 
clase, regizorul având ca temă adaptarea celui mai 
fabulos basm românesc la înțelegerea lor. Că acest 
basm cel puţin nu este pe măsura unui copil care 
încă nu are datele necesare, se vede și din curgerea 
elementelor narative pe care scenaristul a încer- 
cat să le reașeze. Cum vei reuși să comunici unui 
copil de circa șase-șapte ani că un prunc aflat încă 
în burta mamei (și cum o fi ajuns acolo?) refuză să 
se nască, capriciu ce îl tratează cu părinţii în auzul 
sălii? Metafora basmului, a dialogului celui pe cale 
să se nască cu părinţii săi siliți să promită ceea ce 
nici ei nu au, ceea ce nici ei nu pot realiza, un fapt 
imposibil la scară umană, îl va face pe Marius Rogo- 
jinschi să adopte o altă soluţie scenică, transferând 
dificultatea în alt plan, în altă metaforă - la o altitu- 
dine pur artistică: imposibilitatea de a exprima bas- 
mul în cuvinte. În fața unor copii care gândesc încă 


intuitiv, cel mult prin operaţii concrete, când o bilă 
de lemn este o bilă de lemn iar un măr este un măr, 
în faza în care ei abia explorează fiinţele apropiate 
și vecinătăţile, când copiii operează cu cuvinte ce 
reprezintă obiecte concrete și nu încă prin concepte 
sau sensuri figurate - este dificil, dacă nu imposibil, 
să transmiţi direct ideea unui mister. Basmul va reuși 
să o facă la un prim nivel, ca apoi, la altă vârstă, la 
o altă treaptă de înţelegere, întrebările să revină, 
atunci primind alte răspunsuri, care și acestea vor 
aduce în fața noastră alte întrebări și mai complexe. 

Și de ce nu pot acei oameni să spună basmul? 
lată că aflăm: unul nu ţine minte; altul nu știe cum 
să povestească; alta nu vrea să zică; altul nu știe bas- 
mul care trebuie — fiecare motiv în parte fiind tot 
atâtea căi de a afla un sens, un rost al jocului de-a 
povestitul... Să spunem că rezolvarea vine din pre- 
luarea unei alternative din filosofia Zen, unde înţe- 
legerea ar veni mai curând din act, din gest și mai 
puţin din vorbă? Dar poate că punem prea mult pe 
seama regizorului și a intenţiilor sale. Și Cel ce pare 
dar nu este le dă soluţia: Decât să povestiţi basmul, 
n-ar fi mai lesne să-l arătați? Așa că ţăranii în vreme 
ce încep a spune basmul, îl și joacă, scena devenind 
curând un palat unde împăratul și împărăteasa își 
duc drama știută din Petre Ispirescu. Unchiașul che- 
mat să le dea un sfat și un sprijin îi previne că vor 
avea un fecior dar acesta le va aduce multă întris- 
tare. În basmul de pe scenă copilul se naște dar nu 
încetează să plângă până când împăratul nu-i pro- 
mite tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte. 
De aici încolo povestea curgând foarte aproape 
după cum o știm. Făt-Frumos, ajutat de Calul său 
care este fără îndoială un bun cunoscător al miste- 
relor lumilor văzute și nevăzute, ajunge cu bine în 
tărâmul dorit după ce se consumă toate probele 
de încercare a calităţilor a acestui erou de cu totul 
altă speţă decât cel din alte povești, probe știute 
și din alte basme. Eroul nostru este curajos, viteaz 
și puternic dar generos, bun la inimă, milos cu cei 
slabi ori învinși în luptă, precum Scorpia sau Ghe- 
onoaia, și se împrietenește cu lighioanele pădurii. 
Așa se face că va fi ajutat să ajungă, în sfârșit, în 
tărâmul unde domnește Tinerețe fără bătrâneţe și 
viață fără de moarte trăind fără griji ca soţ al prin- 
țesei stăpâne peste acest tărâm. Basmul convenți- 
onal se putea opri aici și toată lumea ar fi fost mul- 
țumită. Numai că în țara prințesei exista o Vale a 
Plângerii în care Făt-Frumos fusese prevenit să nu 
calce. Bine cunoscută din alte basme, zona de inter- 
dicție ca un domeniu oprit cunoașterii noastre de o 
forţă pe care nu o știm va fi preluată atât de mitu- 
rile păgâne: Cutia Pandorei, în variantă grecească 
precreştină, odaia unui palat, în variantă orientală, 
pomul oprit în variantă creștină. Se poate bănui 
că basmul, la fel ca și mitul, face parte din primele 
forme de coagulare a unei experienţe inițiatice ca 
și de transmitere a ei către altă generaţie de novici. 
În basmul de care vorbim Valea plângerii este locul 
în care Făt-Frumos își amintește de părinţi, de copi- 
lăria sa, de locurile natale, aici fiind cuprins și de un 
dor neîmblânzit de a le revedea. Își părăsește prin- 
țesa și ajungând pe locurile pe care credea că le știe 
din copilărie, Făt-Frumos nu mai recunoaște nimic, 
nici oamenii nu-l mai cunosc pe el, pentru că a tre- 
cut un timp pământean de care nimeni nu a ţinut 
cont, zeci, sute ori mii de ani — doar că între rui- 
nele palatului părintesc Cel ce pare dar nu este se 
ivește acum sub înfățișarea Morţii și îi ia viaţa cu o 
simplă atingere spunând o frază ce iarăși trece de 
sensul cuvintelor în sine: Bine ai venit, de mai întâr- 
ziai și eu mă prăpădeam, mă uscam de atâta aștep- 
tare. Este, cum s-a remarcat, singurul basm cu sfâr- 
șit tragic unde eroul moare în ciuda tuturor calită- 
ţilor sale, în ciuda eventualelor intervenţii de aju- 
tor din partea celor cărora i-au făcut bine, în ciuda 
așteptărilor celor care îl ascultă. Este singurul basm 
care nu se termină cu zicerea stereotipă despre eroii 
fericiţi: Dacă n-or fi murit, or mai fi trăind și astăzi... 


Este o tentaţie și un risc în același timp să încerci 
cu propria ta imagine să redai în faţa unui copil ima- 
ginea lui Făt-Frumos încât din vorbele și puţinele 
tale gesturi, atâtea câte încap într-o scenă de mari- 
onete și în spaţiul temporal limitat atât cât durează 
o piesă destinată preșcolarilor. Riscul este ca imagi- 
nea remanentă să revină ori de câte ori va fi vorba 
de Făt-Frumos, un patern ce va însoţi pentru tot- 
deauna copilăria acelei individualităţi umane. Cla- 
udiu Gălățeanu reușește în personajul cheie al dra- 
matizării să întruchipeze un erou cu calităţi acce- 
sibile — generozitate, compasiune, capacitatea de 
a ierta — un erou incapabil totuși să reziste nostal- 
giei de a-și revedea părinţii și locurile natale, slăbi- 
ciune omenească, dacă vrem să-i spunem așa, care 
ne definește pe fiecare în parte ca aparținând unui 
timp, unui loc și unei comunităţi (mici sau mari) 
determinări care fac din noi ceea ce suntem toc- 
mai prin aceste puncte fixe ale biografiei noastre 
numite toate printr-un cuvânt ce sună ca un bles- 
tem sau o binecuvântare — destin! 

Când vorbești despre actorii care joacă perso- 
naje imaginare, de basm, Ursitoare, Scorpii, Gheo- 
noaie, Vraci, Împărați și Prinţese, Feţi-Frumoși, Cai 
năzdrăvani şi chiar Moartea, ai puţine mijloace 
descriptive prin care să apreciezi calitatea compo- 
ziţiei, nuanțarea jocului, capacitatea actorului de a 
marca unicitatea personajului — când, de fapt, spec- 
tacolul acesta este fructul unui efort al trupei foarte 
bine marcat de faptul că distribuţia este deseori 
aproximativă și provizorie, rolurile fiind interșanja- 
bile, tendinţă cât se poate de firească într-un „tea- 
tru de păpuși” unde, pentru spectatori, nu există 
actorul, artistul profesionist care astăzi joacă un rol, 
mâine altul, ci există Ursitoare, Scorpii, Gheonoaie, 
Prinţese și Feţi-Frumoși... Şi, în ciuda acestor limi- 
tări, actorii unui teatru de păpuși trăiesc satisfac- 
ţia unor actori compleți, împliniţi ca oricare actor 
de pe scena mare. 

Meritul regizorului Marius Rogojinschi este 
acela de a fi reușit să prelucreze creator un text dificil 
pentru o reprezentare scenică expresivă adaptându-l 
în același timp la înţelegerea unei vârste anume fără 
a cobori, fără a altera conţinutul și sensul ontolo- 
gic al basmului iniţial. Intervenţia lui Marius Rogo- 
jinschi s-a simţit fericit în relația cu scena în partea 
de început cânda trebuit să-i afle o deschidere mai 
mult decât ingenioasă, tema abordării unui fapt, a 
unei întâmplări pentru a fi transpusă din cuvânt în 
gest, în acţiune prin reprezentare ludică, fiind tra- 
tată cu o excelenţă artistică demnă de remarcat. În 
continuarea conceperii spectacolului - jocul mixt 
actor versus păpușă, experimentat fericit de regizor 
și în spectacolul Îmblânzirea scorpiei, realizat pe ace- 
eași scenă, pune în fața micilor spectatori o relaţie 
complexă între realitate și ficţiune, o bună școală 
pentru trecerea de la spectacolul de păpuși la tea- 
trul dramatic, fiind tentat să scriu, greșind desigur, 
teatru adevărat... O scenografie concepută în ter- 
meni foarte economici, semnată de Mihai Pastra- 
magiu, combină figurativul cu capacitatea de suges- 
tie a unor elemente simbolice, ilustrând corect un 
text fantastic pentru a servi optim ideii basmului. 

Cu siguranţă că încercările de a pune în scenă, 
pentru copii sau pentru maturi, basmul acesta uni- 
cat, o perlă a folclorului românesc, vor continua și 
lista din care am dat la început doar câteva exem- 
ple se va îmbogăţi mult, însă avem convingerea că 
spectacolul realizat de Marius Rogojinschi la Teatrul 
de copii și tineret „Vasilache” Botoșani va rămâne 
remarcat cel puţin pentru intuiţia cu totul aparte a 
regizorului de a aduce în discuţie, pe scenă, în faţa 
spectatorilor, dificultatea cu care se confruntă de 
fiecare dată actorul, dificultatea care face tot far- 
mecul teatrului: cum să spui în vorbe o poveste, 
cum să o arăţi și altora. 

Mircea OPREA 


196 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Note, comentarii, idei 


CE SE ÎNTÂMPLĂ 
CU ZILELE NOASTRE 


Cronică dramatică: Teatrul „Mihai Eminescu” 
Botoșani 

FĂRĂ PUTEREA DE A MAI SCHIMBA CEVA de 
Jonas Gardell 


DISTRIBUȚIA: 

Agnes — Daniela Bucătaru; 
Viola — Lidia Uja; 

Mama - Mirela Nistor; 
Kristina — Alexandra Vicol; 
Denise — Sorina Băleanu; 


Regia artistică — Vlad Volf; 
Scenografie — Gelu Râșca. 


Piesa aleasă de actorul Vlad Volf pentru a o urca pe 
scena botoșăneană, Fără puterea de a mai schimba 
ceva (premieră - 16 decembrie 2012), este reprezen- 
tativă pentru Jonas Gardell: abordând un stil psiho- 
agresiv, brutal și ecorșant de-a dreptul el reconsti- 
tuie în scris dramele unui mediul familial din mult 
lăudata „middle classe”, ca o replică sarcastică faţă 
de celebra expresie sweet home (sintagma având, 
altfel, și o carieră muzicală). Ei bine, sub fiecare aco- 
periș Jonas Gardell pare convins că există un verita- 
bil Infern, altfel și titlul adevărat al acestei piese fiind: 
ladul — amintirea fără puterea de a mai schimba 
ceva. Alterând titlu (prea lung, desigur, și dificil de 
pus pe afiș, mai ales lângă afișul altui spectacol de 
pe aceeași scenă — În iad cărțile sunt făcute) — regi- 
zorul a amputat din sensurile textului fără a pune 
altceva în loc pentru că, prin titlu, autorul afirmă 
tranșant că iadul înseamnă amintirea, amintirea 
fiind memoria noastră care ne dă identitatea con- 
stantă ce vine din trecut și ne proiectează în ziua 
de mâine, amintirea în care subconștientul își fer- 
mentează alcoolurile irezistibile, obsesiile și regre- 
tele noastre — da, sigur că ăsta-i ladul! 

Jonas Gardell este încă unul dintre artiștii care 
tind spre o artă totală a scenei ca acoperire în cât 
mai multe genuri, făcându-se cunoscut și recunos- 
cut ca actor de stand-up comedy, regizor, poet, dra- 
maturg, scenarist de film, lăsându-se parcă tentat 
de tot ce are legătură cu publicul, cu reprezentarea 
poliformă a creaţiilor sale pe scena lumii. Drama- 
turgul suedez este surprinzător de mult publicat și 
jucat în România pentru virtuţi ce nu le-am putut 
înţelege încă din reprezentaţia botoșăneană, doar 
dacă nu vom spune că și politica repertorială a Tea- 
trului „Mihai Eminescu” alunecă în siajul curentului 
resimţit de scenele românești unde se montează cu 
succes multă dramaturgie contemporană nordică. 

Jonas Gardell pune în lumina fierbinte a reflec- 
toarelor nu personaje verosimile ci, mai degrabă, 
psihologii fantasmate și dezvăluite când în dialog, 
când în monologuri ale introspecţiei; nu personaje 
cât fiinţe încarnate imaginar din ceața unui melanj 
de refulări, remușcări și resentimente. Suntem într- 
o lume de nevrozaţi, cu siguranţă, iar familia — unele 
familii, măcar — sunt un mediu agravant. Acceptăm 
ficţiunea livrescă în care se ignoră puterea de pon- 
derare etică a personajului, se ignoră capacitatea 
de autocontrol, responsabilitatea față de propria 
persoană ca și pentru ființa celuilalt (celălalt fiind 
deseori chiar aproapele). Suntem de acord că aici 
nu avem eroi în sensul dramelor norvegului Ibsen, 
ci entităţi ce se mișcă liber în câmpul suferinței inte- 
riorizate, dar avem o așteptare, dorim un sens con- 
ținutului, o coerență a emoţiei naraţiunii scenice, 
fie din partea autorului, fie din partea regizorului. 
Aceste personaje, întrupate poate și din fragmen- 
tele unor obsesii ce ne domină și pe noi, au slăbiciu- 
nea sau tăria de a abandona convențiile etice exte- 
rioare pentru a se dezgoli în întregime în interiorul 
casnic, în infernul domestic. Am spune că persona- 


jele lui Gardell sunt nefardate, se prezintă în halat și 
papuci, în haine de casă — tot așa fiind și comporta- 
rea lor — de o sinceritate brutală faţă de ele însele, 
faţă de ceilalți membri ai familiei. 

Așa să arate postmodernismul? Am senzaţia 
că postmodernismul în teatru se prelungește într-o 
criză a mijloacelor de exprimare, o criză pe care și-o 
alimentează singur și pe care o depășește prin pro- 
priile căutări supraviețuind din spectacol în specta- 
col, atât prin reușite cât și prin eșecuri. Teatrul post- 
modern, postmodernismul în artă, de altfel, schimbă 
direcţia sensurilor și a punctelor cardinale, le aruncă 
în derivă, modificând geografia știută prin căutarea 
unor orientări noi, escaladând piscuri de pe care cla- 
sicismul cobora. Contrar tendinței de până acum a 
teatrului postmodern, care elimină cât mai mult din 
text trecând sub tăcere ideile pentru a le face vizi- 
bile prin mișcare, prin expresivitate ludică și emo- 
ţie, contrar acestei tendinţe Jonas Gardell aduce un 
text abundent și tulbure, greu, exteriorizând psiho- 
logii malefice și propunând parcă o rescriere, o rea- 
daptare a sentimentului nostru de azi la o sensibili- 
tate slavă, dostoievskiană, din alt veac. Spre deose- 
bire de mine, cronicarii mai curajoși judecă această 
dramă în termenii unei comedii, de vreme ce tote 
scrisă de un comediant, ceea ce ar însemna să trans- 
feri sarcasmul din partea dramaturgului și a regizo- 
rului pe partea cronicarului și a spectatorului. Nu, 
un text care-ţi amintește, ca de niște umbre, de per- 
sonajele lui Strindberg, sigur nu-i o comedie, chiar 
dacă cel care l-a scris s-a dedicat cu toată seriozi- 
tatea meseriei de a ne provoca râsul! 

O posibilitate de a comenta textul ar fi și vari- 
anta religioasă — despre educaţia în credinţă con- 
figurată după competenţe casnice, private, prin 
care copilul este învăţat să-l iubească mai întâi pe 
Dumnezeu și după aceea pe mama...- o mamă care- 
i spune: Gândește-te că noi cei care credem, noi sun- 
tem vii. Dar regizorul a ocolit pe cât a putut (și bine 
a făcut) dimensiunea religioasă a textului, prezen- 
tată de autor în același sarcasm cu care tratează și 
viaţa de familie, pentru că altfel se putea ajunge la 
o concluzie defetistă și valabilă numai la nivel indi- 
vidual: credinţa nu te face nici mai fericit, nici mai 
liniștit, nici mai împăcat cu tine însuţi! 

Agonia prelungită a unei mame aruncă două 
surori în situaţii limită, silindu-se să-și spună în față 
adevăruri știute și trăite separat, sentimente și resen- 
timente până atunci refulate, toate în vecinătatea 
delirului și a isteriei — simptome care, într-un caz 
real, ar interesa orice psihiatru pentru un diagnos- 
tic corect. În stilul modern al unui anumit tip de 
literatură asemenea texte s-ar clasa în sfera psiho- 
logiei analitice, foarte aproape de un episod sado- 
masochist la nivel verbal, dar aflat la limita accep- 
tării lui pe scenă într-un text dramatic. Verosimil? 
Verosimil doar în măsura în care putem accepta că 
două surori se pot iubi cum și se pot uri la fel de 
mult, uneori simultan - într-o schizoidie, într-o tul- 
burare de personalitate ce ia naștere pe scenă, sub 
ochii noștri ițindu-se un conflict într-un crescendo 
delirant. Uneori ai senzația penibilă că priveşti pe 
gaura cheii, că asculți la ușa vecinului o ceartă între 
rude, o ceartă domestică pe care n-ar trebui s-o 
auzi. Pentru unii și „gaura cheii” poate fi un gen de 
spectacol, un „divertisment”. Și, totuși, până unde 
ne putem lăsa târâți de gusturile noastre morbide? 

Să reținem că în indicaţiile de scenă autorul 
propune un timp istoric notat cu oarecare aproxi- 
mare (La cumpăna dintre secole.), datare ce ne face 
să judecăm și contextul piesei într-o lume foarte 
apropiată de zilele noastre. Așa că pare firesc să ne 
raportăm la tendinţele actuale din literatura aces- 
tor ani, cum și la tendinţele din artele spectacolului 
ca dramaturgia și cinematografia pentru a observa, 
într-o notă cât mai neutră, curentul realist psiho- 
logic unde, între alte teme, se aduce obsesiv în dis- 
cuţie familii dintre cele mai stranii în care părinţii, 
naturali sau vitregi, au apucături pedofile ori inces- 


tuoase, frații își dau frâu liber tendințelor homose- 
xuale, fetele arătându-și și ele potenţialul lesbian, 
„gusturi” care la maturitate ar trebui să justifice con- 
tinuarea unor (ce elegant sună) habitudini margi- 
nale, unele incriminate încă de codul penal, altele 
graţiate nu de multă vreme, în frumosul stil political 
correctness... Se întâmplă în zilele noastre o dezin- 
hibare a percepției despre lume, e adevărat dar și a 
literaturii, a artelor vizuale, o evadare de sub tutela 
pudibondă a unor prejudecăţi sexuale ce domină 
era creștină (pentru a intra în altele!) într-o aseme- 
nea proporţie cum n-a mai fost niciodată în alte 
epoci. Nu pot face predicți și habar n-am dacă e 
bine sau e rău dar, fără îndoială, nimic nu-i nou sub 
soare de la Ecleziast încoace, tot de atunci continu- 
ând și toate păcatele noastre. Nu mă așez eu în vreo 
poziţie moralizatoare dar nu pot să nu mă întreb 
câtă artă să fie oare în modul acesta de a scoate în 
văzul lumii toată mizeria vreunui suflet disperat, 
de a scoate în stradă coșul cu rufele murdare din 
casă. Un film, o piesă de teatru nu cred că e (doar) 
o ședință de psihanaliză, și nu cred în spectatorul 
care-și trăiește catarsisul autoevaluându-se: Eu încă 
n-am ajuns în halul ăsta! Dacă se crede că nebunia 
este contagioasă, de ce n-ar fi și spaima, panica de 
viață, panica de a privi adânc în propriul tău suflet? 
lar cele două surori își trec această spaimă de la una 
la alta cum ar trece mingea peste plasa de volei într- 
un meci jucat sub ochii noștri. Puterea de a-l accepta 
și de a-l suporta pe celălalt așa cum este, socotind 
că îl pedepsim îndestul prin faptul că ne suportă și 
el pe noi, este o lecţie la care nu ajungem repede și 
nu ajungem cu toţii dar pot gândi și eu: Cum alții 
nu se rușinează de normalitatea lor, eu de ce m-aș 
rușina de a mea? 

Drama Fără puterea..., tributară mai degrabă 
genului unui horror psihologic (clasificare discuta- 
bilă, evident), aduce în prim plan două surori care, 
printr-un complex relațional straniu, au ajuns să-și 
inverseze cumva destinele, niciuna nefiind împlinită 
în viața personală, ambele luptându-se pentru gra- 
ţiile zgârcite ale unei mame ce le domina arătându- 
se ba muribundă, ba fantoma unei moarte, stare 
halucinatorie cât să umple spaţiul unui spectacol 
întreg, nararea scenică suprapunând ori inversând 
cronologii impuse peste firescul ireversibil al timpu- 
lui comun. O piesă care și la lectură este mai mult 
decât tenebroasă și greoaie în urmărirea conflictu- 
lui, devine anostă printr-o regie ce n-a știut să țină 
într-un cadru credibil conţinutul narativ. Aglome- 
rarea unor artificii de scenă, cu complicitatea sce- 
nografului, desigur, n-a făcut decât să întunece și 
mai mult firava lumină pe care o întrezărisem în 
text. Cu atât mai surprinzător însă este personajul 
viu până în profunzimea zbaterii autentice realizat 
prin jocul Danielei Bucătaru, ocazie ce ne-a arătat 
încă o dată valenţele imense aflate în posesia aces- 
tei actrițe pentru dramă dar și neșansa de a nu-și 
găsi personajul care să o împlinească cu adevărat. 
Cum se vede și din distribuţie, piesa a fost conce- 
pută numai din personaje feminine, opţiune pre- 
ferată poate și din ipoteza nedemonstrată în vreun 
fel că psihicul feminin are o anume vulnerabilitate. 
Așa se face că personajele sunt femei aflate într- 
un grad de rudenie directă, mamă-bunică, fiică- 
soră, fiică-nepoată, încât am putea crede că starea 
masochistă în această familie se moștenește și, pe 
linie maternă cel puţin, se va transmite nealterată 
prin tânăra Denise. Însă existența cuplului de per- 
sonaje Agnes (Dana Bucătaru) și Viola (Lidia Uja) 
permite un joc puternic marcat de personalita- 
tea fiecărei actriţe, rolurile oferind partituri gene- 
roase care, pentru a fi susținute, cer valenţe actori- 
cești consistente. Cele două actrițe altfel au și sal- 
vat piesa reușind să salveze, în bună parte, și spec- 
tacolul de la un eșec total. 

Ar trebui remarcat, poate ca un merit la auto- 
rului, poate al regiei, desfășurarea a două agonii 
simultane pe aceeași scenă: agonia mamei care va 


Note, comentarii, idei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 197 


şi deceda curând și agonia unei iubiri greu încer- 
cate — iubirea de soră dintre cele două femei. Dar 
mai mult ca sigur trebuie să știi textul „de-acasă” 
pentru a vedea așa ceva pe scenă. Dacă ar fi doar 
atât! Montarea lui Vlad Volf are și câteva rafale de 
un horror (horror fiction) în stil englezesc dar rea- 
lizat neîndemânatec, eșuând în grotesc, scene care 
frizează mai degrabă umorul negru decât tragismul 
unui duet halucinatoriu dintre două bune surori. Să 
tot vorbești de o femeie care ba moare, ba a murit, 
ba e în agonie, ba e fantomă - stări incerte pe care 
să le inversezi în timpul convenţional al jocului, și 
toate acestea simultan cu un dialog concentrat într- 
un cinism straniu între două fiice educate și cres- 
cute într-un bigotism de lume bună — e cam mult 
pentru câţiva metri pătrați de scândură. Este o mare 
distanţă în reprezentarea scenelor horror într-un 
film, realizate cu mijloacele destinate ecranului de 
cinema, și între cele prezentate în fața spectatoru- 
lui unei piese de teatru și înjghebate cu puţinele 
artificii din culise prin tot felul de mecanisme care 
aduc utilaje în scenă ceva asemănător cu un cata- 
falc, un scaun cu rotile, o masă de crematoriu sau 
ce-or fi vrut să sugereze, că doar nu se dau note la 
subsolul textului să se explice... 

O regie dominată de o atmosferă confuză, de 
un clar-obscur funebru, o atmosferă indusă probabil 
în intenţia de a cultiva echivocul, poate chiar ambi- 
guitatea, intenţia de a cultiva multivalența gestu- 
lui și a cuvântului eșuează înainte de a se coagula 
într-o senzaţie perceptibilă de partea cealaltă a sce- 
nei, de partea spectatorului. Să mai spunem și că 
unele elemente din regie și din scenografie amin- 
tesc de regia și scenografia aceluiași spectacol de la 
Teatrul Odeon de acum doi ani — montarea apar- 
ţinând Marianei Cămărășan (regie) și Alexandrei 
Penciuc (scenografie), tinere cunoscute botoșă- 
nenilor cel puţin pentru faptul că la Teatrul Mihai 
Eminescu au montat Omul care ni trebuie (2011) 
după piesa lui Nicolae lorga. 

Aș dori să închei cronica spunând că, în ciuda 
generozităţii conducerii teatrului, în acest spectacol 
actorul Vlad Volf ne-a arătat îndestul că nu este încă 
un regizor, în ciuda recidivei. Pentru un actor nu-i 
nimic grav. Dar acest detaliu din biografia artistică 
a unui angajat (fost?!) al instituţiei pune în evidență 
un fapt tot mai pregnant și care nu mai e „un amă- 
nunt”: Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani va tre- 
bui să-și regândească managementul artistic pen- 
tru a nu se prăbuși cu totul sub gloria lui trecută. 
Poate că nu se duce lipsă de fantezie în repertoriu, 
și acesta oricând de discutat, dar la teatrul botoșă- 
nean acum se simte cu siguranţă o criză acută de 
regizori, de regizori ai unor spectacole mari, durere 
resimţită mai ales în calitatea premierelor cu care 
s-a deschis stagiunea actuală. 

Mircea OPREA 


Poezia unui hermeneut 


Vineri 14 decembrie 2012 a avut loc la sediul USR din 
București lansarea unui florilegiu bilingv româno- 
italian CRUCEA ÎNTRANDAFIRATĂ. CROCE DELLA 
ROSA ROSSA (lași, Editura Contact Internaţional, 
2012, 142 p.) din poezia scriitorului și medicului 
neurolog ieșean Liviu Pendefunda. Prefaţa și ver- 
siunea italiană a versurilor a fost semnată de Geo 
Vasile; coperta și ilustrațiile aparțin fiicei poetului, 
Elleny Pendefunda. În ciuda absenței unor invitaţi, 
scriitori notabili din provincie, din pricina condiţi- 
ilor meteo nefavorabile, sala Oglinzilor a fost plină 
ochi. Simultan, poetul Petre Solonaru și-a lansat 
cartea ZAMOLXEION, apărută la aceeași Editură. 
Au luat cuvântul Radu Cârneci, Geo Vasile, Aure- 
liu Goci, Florentin Popescu, Liviu Pendefunda, Dinu 
Grigorescu etc. Au citit din propriille volume Liviu 
Pendefunda și Petru Solonaru. A moderat cu tact și 


vervă eseistul, romancierul și dramaturgul Emil Lun- 
geanu. S-au acordat o seamă de diplome simbolice 
pentru merite în domeniul literar și chiar medical. 
Detalii pe site-ul Agenţiei de Carte. Cu același pri- 
lej a fost lansată ediţia de iarnă 2013 a revistei tri- 
mestriale „Contact internațional”. 


Liviu Pendefunda 


ÎN CRUCEA 
ÎNTRANDAFIRATĂ 
CROCE DELLA 
ROSA ROSSA 


florilegio romeno-italiano 


Profesor universitar și medic neurolog, mem- 
bru al mai multor societăți naționale, internaţio- 
nale și academii de neurologie, psihiatrie, antropo- 
logie dar și de literatură, Liviu Pendefunda s-a năs- 
cut în 1952 în orașul lași, un fel de Florență a Româ- 
niei prin tradiţiile sale istorice și marile personali- 
tăși culturale, științifice și artistice. A publicat mai 
mult de 60 de cărţi, cea mai mare parte dintre ele 
de știință (25) și de poesie (20); este și eseist și pro- 
zator. l-au fost acordate numeroase premii și recu- 
noașteri de anvergură naţională și internațională. 

Poesiile lui Liviu Pendefunda atestă omnipre- 
zența unei ars combinatoria compozite: lirism pur, 
poesie corală, epico-dramatică etc; sacrul și pro- 
fanul își dau mâna în orice loc, înflorit sau dam- 
nat, inclusiv în noi înșine; la rândul nostru suntem 
prezenţi în locurile unde bântuie suferința, batjo- 
cura, umilirea, sau uneori, binecuvântate de Sfân- 
tul Duh. Inima poetului este locuită de magul emi- 
nescian călător printre stele. Luându-și zborul, el a 
avut parte de cele mai deosebite conjuncții și con- 
tradicţii: suave, amoroase armonii și stridente, inu- 
mane discordanţe, de frumos și respingător, de bine 
și de rău, înfățișări ale lumii visibile și alegorii poli- 
semice ale invizibilului. Versurile lui Liviu Pende- 
funda aspiră către un dincolo, fără de timp și fără 
de spaţiu. Să trăiești măcar o clipă în prezenţa aces- 
tui Deus Absconditus sau cu cuvintele lui Lucian 
Blaga, Marele Anonim, generator al „diferenţialelor 
divine” ontologice și morfologice, îi oferă poetului 
un alt înţeles al lumii și al propriei poezii, cu totul 
insolit, adesea accesibil doar iniţiaţilor. 

Poezia hermeneutului Liviu Pendefunda înge- 
mănează mereu analiza umanului cu a divinului 
într-o alchimie spirituală ce ţine cont de fapt de 
dualitatea omului, de ambiguitatea sa fundamen- 
tală. Doar visul poetic are virtutea de a modifica, 
și de cele mai multe ori, de a aboli cele două limite 
între care omul este, după Swedenborg, ostatec: 
spaţiul și timpul. Bizuindu-se chiar pe visul poe- 
tic, Liviu Pendefunda pășește spre iluminarea lăun- 
trică, spre autocunoaștere, „sub orizontul misteru- 
lui și al revelaţiei” 

Abordând mai de aproape textele poetice ale 
prezentului florilegiu, le-am putea considera un 
imn Creaţiei (franciscan și blagian totodată) pusă în 
operă prin iubire ca în „Divina Commedia” (l'amor 
che muove il sol e l'altre stelle...). Figurile stilistice mai 


frecvente sunt simbolul, metafora revelatorie și ale- 
goria, totul avându-și locul de pornire în visul cu 
ochii deschiși (reveria), un fel de grotă la lumina zilei 
ce poate fi și peștera lui Platon. Angajamentele este- 
tice (armonia, frumusețe spirituală, survolul lumii 
printre astre în carul mnemonic) și cele morale ţin 
pasul cu cele dintâi, ele numindu-se justiţie, milă, 
speranţă și firește credința, considerată a fi supe- 
rioară științei și filosofiei, și reprezentată printr-un 
insolit și absolut inedit simbol al crucii întrandafi- 
rate. Recurenta concatenare de structuri duale între 
tenebre și lumină, între stele (poetul acuză o ade- 
vărată sideromanie!) și abis, între efemer și eterni- 
tate, între labirint și diverse figuri geometrice, între 
o anume numerologie și semne zodiacale, între falii 
de moarte și falii de viaţă, fac din Liviu Pendefunda 
un poet ce îmblânzește și înfrățește concepte și ima- 
gini, adesea cvasi încifrate, dar de cele mai multe ori 
cuceritoare și emoționante. 

Viziunea despre lume, originală în stranieta- 
tea sa, propusă de poet (ce riscă denumiri de zei- 
tăți sau termeni cabalistici, esoterici sau alchimici 
aproape necunoscuţi marelui public ) îl distinge 
net de contemporanii săi. În fine, am reţinut pen- 
tru cititorul grăbit mai multe cuvinte —cheie recu- 
rente, apte să dea o o idee despre spectacolul liric 
oferit de versurile sale: înțelepciune, coroană sau 
cunună, neant sau abis, focul, carul divin, triun- 
ghiuri în cerc, piramide în sfere, șapte serpenttine, 
copacul plutitor, magie, infinit, fântână, nori rom- 
boizi, mister sau taină. Poesia lui Liviu Pendefunda 
este cea a unui explorator spiritual, scrisă sub sem- 
nul iubirii și al misterului. (Geo VASILE) 


Fără menajamente. 
Critici, istorici literari 
si eseisti români 


Geo Vasile 


FĂRĂ MENAJAMENTE 


Critici, istorici literari şi eseişti români 


INSTITUTUL EUHOPEAI 


Volumul Fără menajamente. Critici, istorici literari 
si eseiști români (Institutul European, lași, 2012, 
223 p.) — o succesiune de figuri și comentarii cri- 
tice ce ambiăionează să fie un compendiu de lite- 
ratura atipic — îmbină evocarea, portretistica si 
analiza in filigran a unor cărţi recente, dar mai 
putin cunoscute, datorate unor critici, eseiști, isto- 
rici literari reprezentativi, de cele mai diferite vâr- 
ste, rezidenţi in țară sau in diaspora, în viaţa sau, 
din păcate, decedați. 

Mai putin luate in seama, lucrările acestora se 
vor regăsi evaluate nu ca simple glose ale creatorilor 


198 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Note, comentarii, idei 


de fictiune, ci ca produse ale unei creativitați ine- 
dite, cel puţin egale ca valoare si farmec stilistic cu 
operele poeților si prozatorilor adusi in dezbatere. 

Ne este oferit spectacolul propriilor idei si 
revizuiri pe adresa feluritelor „zări și etape“ ale 
literaturii noastre, in tandem cu diversele „regi- 
muri“ politico-sociale. Cititorul se va intâlni cu cu 
regretații Octavian Paler, Marin Mincu, Valentin 
Tașcu, Dan Alexandru Condeescu, Cornel Mihai 
lonescu, Sami Damian dar și cu Gabriel Dimisi- 
anu, H. R. Patapievici, Caius Dobrescu, Valentin 
Protopopescu, Gabriel Liiceanu, Maria-Ana Tupan, 
Eugen Negrici etc. 

Nu lipsesc referinţele la literatura universala 
sau la traducerea unor autori români in limba ita- 
liană (a se vedea Addenda). Sunt revizitate - sub 
lentile exegetice la zi — viaţa si operele unor autori 
ca Dante, Boccaccio, Angelo Moretta, alias Dan 
Petrașincu, Eminescu, Marin Sorescu, Alexandru 
Balaci, Urmuz, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea 
Zaciu, Marin Preda ș.a. 


Romanul lui Tommaso 
Campanella 
Dante Maffia 


ROMANUL LUI 
TOMMASO CAMPANELLA 


ÎNISTITUTUL EUFIOPEANI 


Întreaga existență a protagonistului acestei 
cărţi, Tommaso Campanella, aparține de senza- 
ţionalul veritabil, mai bine zis de fabulos:umilul 
copil ce păștea caprele preotului dintr-un sat 
oarecare din Calabria, Stilo, este închis la 13 ani 
într-o mânăstire dominicană; tânărul călugăr, 
suspectat de lecturi ale unor opere eretice, de o 
gândire ce n-avea nimic de-a face cu tiparele și 
canoanele ruginite ale vremii, va ispăși aproape 
30 de ani de temniţă grea: brațul secular al ocu- 
pantului spaniol se aliază cu braţul Inchiziției spre 
a aneantiza un spirit ce-și depășea cu mult epoca 
prin erudiție și noutatea revoluţionară și profe- 
tică a scrierilor sale filosofice, teologice, astrolo- 
gice, astronomice și poetice, tipărite în Germania, 
Olanda, Franța etc, asemeni unor înaintași și con- 
temporani celebri tip Bernardino Telesio, Gior- 
dano Bruno sau Galileo. Odată eliberat, ia dru- 
mul Franţei, unde, sub ocrotirea regelui Ludovic 
XIII, va deveni profesor la Sorbona. Slujba fune- 
bră la înmormântarea fostului copil de cismar va 
fi rostită chiar de cardinalul Richelieu. 

Romanul lui Tommaso Campanella (Editura 
Institutul European, lași, 2012, 275 p,, traducerea 


din italiană aparţine subsemnatului) sub aparen- 
țele unei biografii esenţiale, este o ficţiune alertă 
și atașantă, împletind realismul crud cu fabula- 
ţia, documentul cu imaginarul simulant-delirant 
al deţinutului. Dante Maffia focalizează un des- 
tin de excepţie, titanic, italian și planetar toto- 
dată. Autorul acestui roman nu pregetă când și 
când să transforme ficţiunea în autoficțiune de 
tip autoreferenţial. Cititorul va afla mai multe 
însă despre neînfricatul și genialul calabrez al 
Renașterii târzii din prefața criticului, poetului 
și romancierului Corrado Calabrò. 

O știre proaspătă despre Dante Maffia se 
cuvine a fi împărtășită cititorilor: candidatura 
sa a fost supusă juriului premiului Nobel pen- 
tru literatură 2012. Înafara zecilor de romane, 
cărți de poezie, eseuri și articole, autorul se află 
în linia întâi a celor mai fierbinți probleme soci- 
ale precum imigrarea, șomajul și exodul pe mare 
al unor disperaţi din Africa și Asia debarcaţi în 
Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri etc. Tra- 
dus aproape în toată lumea, a primit numeroase 
premii pentru scrierile sale, precum și medalia de 
Aur conferită de președintele Republicii Italiene, 
Carlo Azeglio Ciampi. (Geo VASILE) 


Galerii d 

Po(veşti)le iernii 
la Galeriile de artă 
„Ștefan Luchian“ 


Loc de relaxare vizuală și pretext pentru socia- 
lizare, dar și gazdă pentru o variată tematică de 
evenimente culturale, Galeriile de Artă „Ștefan 
Luchian” au continuat, și la finele anului 2012, să 
atragă un numeros public doritor de a fi părtaș la 
activităţi artistice sau literare de o calitate aparte. 
Astfel, marți, 11 decembrie 2012, expoziția 
„Masca și alte accesorii pentru obiceiurile de iarnă 
— tradiţie, artă, simbol!” a constituit pentru boto- 
șănenii prezenţi la vernisaj un prilej de evocare a 
unei lumi de tradiții și obiceiuri specifice trecerii 
dintre ani. Este un univers complex și complet, al 
împletirii umanului cu sacrul, care, treptat, va intra 
în poveste. Depinde însă — în mare măsură și de 
noi, cei de azi, punte între ieri și mâine — cum va 
fi această strămutare a realității în mit. 
Organizată de Muzeul Judeţean de Istorie, 
respectiv de Secţia de artă și de Secţia de etno- 
grafie, expoziția a fost structurată atât pe expu- 
nerea unor piese de interes etnografic din pano- 
plia celor dedicate sărbătorilor de iarnă, respec- 
tiv prezentarea unor măști tradiționale de Anul 
Nou, a costumului de capră și a mascoidelor de 
căiuți folosite în dansurile rituale, cât și pe valo- 
rificarea unor lucrări de artă plastică, cu tematică 
hibernală, aflate în patrimoniul Secţiei de artă, pre- 
cum și pe vernisajul unor noi creaţii - inspirate din 
aceeași zonă - realizări ale pictorilor botoșăneni. 
Astfel printre expozanţi s-au aflat meșterii 
populari: Niculina Andronache din Vorona (mas- 
coide de căiuți), Dănuţ Stan din Zăicești (creator 
de măști tradiționale și costume-mască de capră), 
Cristi Cureleţ (mască de lemn cioplit), dar și pasi- 
onaţi de tradiția sculpturii în lemn de diverse 
esențe, precum Valentin Barbălată, Doru Bugeac 
și Dan Ciornei, autori ai unor măști-sculpturi de 
o frumuseţe aparte ce au atras atenția vizitatori- 
lor prezenți. Aceștia au fost încântați și de interi- 
orul țărănesc, cu brad de Crăciun împodobit tra- 
dițional cu mere, nuci, covrigi, conuri de brad și 
ornamente confecționate din hârtie creponată. 


O emoție artistică deosebită au produs și 
lucrările de artă plastică aflate în patrimoniul 
Galeriilor, opere semnate de: Mihai Bandac, Con- 
stantin Calafeteanu, lon Grigore, lulia Hălăucescu, 
Hans Hermann, Aurel Mărculescu, Viorel Mărgi- 
nean, Victor Mihăilescu-Craiu, lon Murariu, Nico- 
lae Popa, Constantin Radinschi, Bogdan Scărlă- 
tescu, Rudolf Schwaitzer -Cumpăna, Vasile Ște- 
fan, Constantin Tofan, Teodor Valenciuc, Octa- 
vian Vișan, alături de tapiseria de inspiraţie etno- 
grafică a Mariei Mihalache-Blendea. 

Creaţii noi, ale artiștilor plastici botoșăneni: 
Marcel Alexa, Aurel Azamfirei, Silviu Babii, Cor- 
neliu Dumitriu, Gheorghe Huivan, Anca Larione- 


Note, comentarii, idei 


https://biblioteca-digitala.ro 


HYPERION 199 


sei, Florin Prodan, Liviu Șoptelea, George Șpaiuc, 
dar și icoane reprezentând nașterea lui lisus Hris- 
tos și sfinți care patronează sărbătorile religioase 
din perioada sfârșitului de an, realizate de: Doina 
Andronic, Florin Grosu, Traian Mengher, Constan- 
tin Ungureanu și elevele Alina și Anca Albătoaie 
au fost, de asemenea, în asentimentul estetic al 
publicului botoșănean. 

În această ambianţă cu specific sărbătoresc, 
în după-amiaza zilei de 17 ianuarie 2012, în chiar 
ziua sa de naștere, poetul botoșănean Vasile Iftime 
a oferit iubitorilor de poezie și numeroșilor săi 
admiratorilor și confraţi într-ale scrisului, pre- 
zenţi în Galerii, un „cadou” editorial deosebit, 
respectiv lansarea ultimelor sale volume de poe- 
zie, cărți cu titluri de o sensibilă sugestie: O fron- 
tieră cât toate iernile noastre și Fluturi în cutia poș- 
tală. Evenimentul a avut loc sub egida Fundaţiei 
culturale „Hyperion” și a Editurii Zona Publisher 
din lași, care a tipărit și cele două volume în anul 
2012. Prezentarea volumelor a fost făcută de poe- 
ţii Gellu Dorian și Dumitru Țiganiuc. 

Anul 2013 a debutat sub semnul unor Reve- 
rii ....Poetice, titlu de eveniment ce a reunit ver- 
nisajul, în data de 12.01.2013 a două expoziţii 
personale „semnate” de artistele plastice ieșence 
Ofelia Huţul - autoare de „Reverii” și Mariea Boz 
- creatoare de „Reverberaţii”. Lucrările celor două 
artiste, foarte diferite ca tematică, respectiv, înde- 
osebi peisaje și portrete - în cazul Ofeliei Huţul și 
pictură abstractă - în cel al Mariei Boz, s-au com- 
pletat în mod fericit spre a fi remarcate de către 
publicul Galeriilor de artă. Despre activitatea celor 
două artiste și despre lucrările expuse a vorbit cri- 
ticul de artă lector. univ. dr. Costin Horia Chiriac. 

Ziua de 1 februarie 2013, o zi specială ca 
urmare a faptului că s-au împlinit 145 de ani de 
la nașterea pictorului Ștefan Luchian, a fost ziua 
vernisării lucrărilor selectate în urma Concursului 
Naţional de Artă Plastică „Omagiu Ștefan Luchian” 
- ediția a VI-a, concurs organizat sub egida Ministe- 
rului Educaţiei Naţionale și a Inspectoratului Șco- 
lar al Județului Botoșani de către Liceul de Artă 
„Ştefan Luchian” din Botoșani. Lucrările expuse, 
peste 200, aparţin atât unor elevi botoșăneni, care 
studiază la Liceul de Artă „Ștefan Luchian”, dar și 
elevilor de la licee și școli generale din întreaga țară. 

Premierea a fost făcută de un juriu de specia- 
litate, prezidat de prof. conferențiar Carmen Solo- 
monea, care a susținut și un scurt discurs legat de 
calitatea lucrărilor înscrise în concurs. Alături de 
aceasta au mai prezentat scurte alocuţiuni prof. 
Lucia Parvan, directorul Muzeului Județean Boto- 
șani, prof. Angela Hreniuc și directorul Liceului de 
Artă „Ștefan Luchian”, prof. Beatrice Păpădie. După 
înmânarea diplomelor cei peste 100 de partici- 
panți, elevi și profesori, au avut posibilitatea de a 
asista la o prezentare power-point despre viața și 
opera lui Ștefan Luchian, realizată de muzeografii 
Florescu Ana și Arhip George, precum și la un film 
artistic intitulat „Ștefan Luchian”, regizat de Nico- 
lae Mărgineanu în anul 1981 și având ca protago- 
nist, în rolul principal, pe actorul lon Caramitru. 

Data de 14 februarie 2013 marchează un nou 
vernisaj, al unei expoziții personale, de pictură, 
având ca autor pictorul ieșean loan Vânău. Eveni- 
mentele ce vor urma vor facilita întâlnirea publicu- 
lui botoșănean cu arta fotografică și apoi cu cele 
mai noi creaţii ale artiștilor plastici botoșăneni 
reuniți sub egida Salonului Anual de Pictură 2013. 

Așadar, Muzeul Judeţean Botoșani, prin Gale- 
riile sale, adresează o perpetuă invitaţie tuturor 
celor care sunt pasionaţi de frumos, de calitate, 
de eveniment cultural. Este, de fapt prilejul de a 
ne regăsi sensibilitatea și frumusețea latentă din 
noi, pentru că așa cum spunea pictorul Vasili Kan- 


dinski „Arta este rostirea tainei prin taină”. (Foto- 
grafii realizate de Ana Florescu și Mircea Pușcașu) 
Ana FLORESCU - muzeograf 


Requlmente 


Regulamentul de organizare 
și desfășurare a Concursului 
Naţional de Poezie și 
Interpretare Critică a 

Operei Eminesciene „Porni 
Luceafărul...; ediţia a XXXII-a, 
14-16 iunie 2013, Botoșani 


Centrul Judeţean pentru Conservarea și Promo- 
varea Culturii Tradiționale Botoșani, cu sprijinul 
Consiliului Judeţean Botoţani, în colaborare cu 
Editurile Junimea și „Convorbiri Literare” din 
lași, precum și cu rvistele de cultură „Convorbiri 
literare”, „Poezia”, „Dacia Literară”, „Feed beack”, 
„Viaţa Românească”, „Familia”, „Vatra”, „Euphorion, 
„Steaua”, „Hyperion”, „Conta”, „Semne', „Poesis”, 
„Luceafărul de dimineaţă”, „Porto-franco”, „Ate- 
neu”, „Cafeneaua Literara”, „Argeș, „Bucovina Lite- 
rară”, „Antares', Filiala lași a Uniunii Scriitorilor din 
România, Uniunea Scriitorilor din R. Moldova și 
ARPE, organizează, în perioada 14-16 iunie 2013 
Concursul Naţional de Poezie și Interpretare Cri- 
tică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...” 
ediția a XXXII-a. 

Concursul își propune să descopere și să pro- 
moveze noi talente poetice și critice și se adre- 
sează, astfel, poeţilor și criticilor literari care nu 
au debutat în volum și care nu au depășit vâr- 
sta de 40 de ani. 

Concursul are trei secțiuni: 

POEZIE: 

1) Carte publicată — debut editorial: — Se vor 
trimite 2 (două) exemplare din cartea de poezie 
apărută în intervalul 10 mai 2012 — 5 mai 2013. 
Vor fi acordate 2 premii: a) „Horaţiu loan Lașcu” 
al Filialei lași a USR și al Uniunii Scriitorilor din R. 

Moldova. 

2) Poezie în manuscris (nepublicată) — Se va 
trimite un print ( același volum și pe un CD - un 
singur exemplar!) în 3 exemplare, care va cuprinde 
cel mult 40 de poezii semnate cu un moto. Ace- 
lași moto va figura și pe un plic închis în care vor fi 
introduse datele concurentului: nume, prenume, 
anul nașterii, adresa poștală, e-mail, telefon. Se vor 
acorda două premiu care vor consta în publica- 
rea a câte unui volum de poezie de către Editurile 
Junimea și „Convorbiri literare”, cu sprijinul finan- 
ciar al ARPE. Juriul are latitudinea, în funcţie de 
valoarea manuscriselor selectate, să propună spre 
publicare și alte manuscrise, în funcţie de dispo- 
nibilitatea editurilor prezente în juriu. 

Manuscrisele care nu vor primi premiul unei 
edituri vor intra în concurs pentru premiile revis- 
telor implicate în jurizare, reviste care vor publica 
grupaje de poezii ale poeților premiaţi. Toţi poeţii 
selectați pentru premii vor apare într-o antologie 
editată de instituția organizatoare. 

3) Interpretare critică a operei eminesciene: 
— Se va trimite un eseu de cel mult 15 pagini în 3 
exemplare (în copie și pe un CD), semnat cu un 
moto. Același moto va fi scris pe un plic închis în 
care vor fi incluse datele concurentului: nume, pre- 
nume, anul nașterii, adresa poștală, e-mail, telefon. 
Se vor acorda premii ale unor reviste literare impli- 
cate în organizare. Eseurile premiate vor fi publi- 


care în revistele care acordă premiile și în antolo- 
gia editată de instituția organizatoare. 

Festivitatea de premiere va avea loc la Boto- 
șani în ziua de 15 iunie 2013. 

Organizatorii asigură concurenţilor cheltuieli 
de masă și cazare. 

Lucrările vor fi trimise, până la data de 10 mai 
2013, pe adresa: 

CENTRUL JUDEȚEAN PENTRU CONSERVA- 
REA ȘI PROMOVAREA CULTURII TRADIȚIONALE 
BOTOȘANI, Str. Unirii, nr. 10, Botoșani. 


Editura Adenium 
— Concurs de debut 


Editura Adenium, cu sediul în lași, Aleea Copou 
nr. 3, recent transformată din editură de nișă 
(literatură pentru copii), în editură generalistă, 
anunţă lansarea unui concurs de debut, pentru 
patru genuri literare: 

1. Poezie 

2. Proză 

3. Eseu 

4. Bandă desenată & miniatură grafică. 

Concursul, care se va desfășura anual, face 
parte din strategia editurii de a sprijini autorii 
încă nedebutaţi în volum. 

Concurenții sînt invitați să expedieze prin 
poștă, pe adresa editurii, manuscrisele pe care 
doresc să le înscrie în concurs. 

În colet se vor regăsi două plicuri: 

- Unul care va conţine manuscrisul în for- 
mat print și electronic (CD, stick etc). 

— Unul care va conţine datele dv. de iden- 
tificare: nume prenume, adresă, număr de tele- 
fon, adresa de poștă electronică. 

Atenţie! În locul numelui și prenumelui, 
manuscrisele vor fi „semnate“ cu un motto, care 
va fi menţionat și pe plicul ce conţine datele de 
identificare. 

Manuscrisele sînt așteptate la sediul Edi- 
turii Adenium, pînă pe data de 31 mai 2013, 
data poștei. 

Într-o primă etapă, editura va selecta cele 
mai bune zece manuscrise pentru fiecare dintre 
cele patru categorii de opere supuse concursu- 
lui. Ulterior, manuscrisele alese pentru genurile 
propriu-zis literare vor fi supuse atenţiei unui 
juriu alcătuit din scriitori și critici literari. Un alt 
juriu specializat va evalua propunerile din dome- 
niul benzilor desenate și al graficii miniaturale. 

Pentru fiecare gen din concurs, vor fi decla- 
rate cîștigătoare volumele care vor obține cea 
mai mare medie a notelor acordate de membrii 
juriilor. Cîștigătorii vor fi anunţaţi la începutul 
lunii septembrie. 

Tipărirea celor patru volume declarate ciști- 
gătoare va începe imediat după anunțarea învin- 
gătorilor. Volumele vor lansate la Gaudeamus, tîr- 
gul de carte de toamnă de la București și se vor 
bucura de sprijinul integral al editurii în proce- 
sul de promovare-publicitate, serviciu de presă, 
alte lansări publice. Autorii premiaţi vor primi 
cîte 50 de exemplare din cărţile lor pentru pro- 
pria lor activitate de promovare. 

Liviu Antonesei, director editorial 

P.S. Poate sînt necesare cîteva precizari: 1. 
Prin autor nedebutat înțelegem autor care nu 
a publicat nici o carte, indiferent de domeniu. 
2. Concursul este deschis tuturor autorilor de 
limbă română, indiferent daca au domiciliul în 
țară sau nu. 3. Deciziile juriilor sînt suverane, defi- 
nitive, irevocabile. 


200 HYPERION 


https://biblioteca-digitala.ro 


Note, comentarii, idei 


EDITURA 
HERALD 


i Mirela POP 
ATIE ÎN 
race 


Str. lenachita Vacarescu Nr. 18 
Sector 4 ° Bucuresti * Cod postal 040157 


Redactor şef: 

TELEFOANE Gellu Dorian 
Tel: 021.319 40 60 , 021.319 40 61 Nae NATAT 
Fax: 021.319 40 59 Redactori şefi adjuncţi: 


Lucian Alecsa, 
Nicolae Corlat 


Mobil: 0771.664.320, 0771.085.742 
E-MAIL: office(medituraherald.ro 


Secretar de redacţie: 
Vlad Scutelnicu 


Redactori: 
Elena Pricopie, 
Andra Rotaru, 

Ciprian Manolache 


Redactori asociaţi: 
Valentin Coşereanu, 
Pompiliu Crăciunescu, 
Mihaela Aniţului, 
Ana Florescu, 
Liliana Grecu (grafică) 


Colegiul de redacţie: 
Anton Adămuţ, 
Adrian Alui Gheorghe, 
Leo Butnaru, 
Mircea 
A. Diaconu, 
Constantin Iftime, 
Claudiu Komartin, 
Emanoil Marcu, 
Mircea Oprea, 


Antonio 
Patraş, 
Pentru comenzile mai mari de 80 RON, editura va suporta integral taxele Petrut Farvescu, 
2 A ii Luiza Palanciuc, 
poştale. In cazul în care comanda nu depăşeste suma de 80 RON se vor Doina Ruşti, 
adăuga taxe postale în valoare de 8 RON, indiferent de numărul de cărți Vasile Spiridon, 
comandate şi de regiunea în care se face livrarea. Pentru Bucureşti livrarea se Benia Uko 
va face prin curier rapid în aceleasi conditii contractuale. Vă mulțumim! $ 


Documentarist: 
Dora Corlat 


Culegere/distribuţie: 
Elena Pricopie 
e 5 CAROM 
Tehnoredactor: 


Ciprian Boariu 
live Jbotosani. Le) stcri ri.botosani.ro 


Revista apare cu sprijinul Consiliului Judeţean 
Botoşani 
Preşedinte: Florin Ţurcanu 


prin Memorialului lpoteşti - Centrul Naţional de 


REDACŢIA Studii „Mihai Eminescu“ 
Pietonal Transilvaniei 3, Botoşani A Director: Miluţă Jijie E s 
Telefon/Fax: 0231-536322, 0231-517602, Editor: Fundația Culturală „Hyperion - Caiete 
0722-243633, 0746-760418 batoşanne” BomsaNi 
E-mail: [email protected], Preşedinte: Gellu Dorian 


[email protected], 


[email protected] 
[email protected] Revistă membră fti 


https://biblioteca-digitala.ro 


ISSN: 1453- 7354 


In acest numâr semneaza: 

Make hamen Amia Roau . Edu Dorian - lon Pop - Luden Alsa -Anatol Grosu - Andra Alesa - Varfan Vosganian - 
Eio lez -Mini Yakov e Emilian Galaia-Päun -Aural Pantea e Rita hirian e ALD Funduianu- Solomon Marcus- Stela 
oed lii Gaos . Simona- Grezia Dima - loan Nistor - €20 Galeta -Anastasia avi Ov, ci - Emilian Mirea - Costa zägan. 
bonat -Ary Digou. Dan Sana . 0avian Soviany - Ccorga Sdiwartz - Dan Parga - Adrian Buzdugan - Viorel Dianu. Elena 
Gks -firian Sudu. Leo Buma o Vasile Spiridon o 620 Vaste o loan Crosan o Vistor Teganu. lona) Saris o Dumra Levico 
ludan Gmi - Radu oinas. Valantin Gogarsann - Voria Zaharesa - Prederi Roarilloi - Emanoil Vara - Aleksanik Venray o 

Anigoar Piju- Ted Hugas- Diana Dopu - Alammeku 6. serban - Mariana Ranghilesm -Al Galean EI LO rii OU Patras -Anton 

Amu. Doim Ruge Marius diolar - aA Manole - Contanti Corot - Dumku Merasa -Na Saimenao o A6. Romik o 


Exista teredionotainconfundabiláinpiciuraluilGorneluDumitniutAmprentaluitasacumanareleaastazMentotusiyconsecintauneimetamonozesun 
DictoriveritabilsecautánelsimereinconfuntareculinertiatcuicliseeleYcumodasDarincoloemovesteadeveniniaflatennsnatetsimicievaconstante 
Garerasigurăjunitareajșiisigiliul Apic furi ui AG neVaNtoloseapinice/i[urivesteĂcuviiiuli ei! siMunjueisagisAliric ătiesciii sălii muie S 0.) SIMU II]L05 13 
impresionist2Nulștiuliacajelceajmai uunajuefinireăGo nelu Dumitii unui caută)plein/aitilt nic iViraţialluminii2e/5 je e)Sa) ev nmailcieralialu nicu luare? 
deciildinlintuițiifenomenologicerchianitiacăldeseoriise aj unge'ioj lalitans narențesMilse pare mai ulauziDilE a yo Ile piele cun ine alalfi su ua VU [UI 
Delalife| fexistăjtatilouri injcare/Co;neliulDumitriu parelatias)ielconsirucțiilatistracte ie condensărilcane)saluecanieze)i avind ji rit isi ia VA DEAL 
ialilourilesalecele mai une'elrecupereazalțigurativul Drumul luiestedinsare absiraciisure [iguiatiVADarie uniri uiaţiV non ini ie iiceitirațas ela laliaieoj 
ar ar Sen, (ere) ee Fă tel nularelojtunctieldecisivaliniconsiructiencacilexistalinipicturaiuilunitin anume e înec, cere eretică ever are 
(ien ra liaculorilordeci tipic îoruluizeca)$icumoindiul Siantenția/ai:succerieprovocăriloi tonus e deiculoti imagina ialaceasialţaceldi le oritel iu Dum îs iuluri 
[lOn;mimeticRSia5 acu iun 10E1 lucrează inainte de inoate asupracuvintelorz textul final iintilojcolSecini ahiuiias ali c îoul paie Sai elinisILIjlialcu lOrilOrăut 
SiuibașalloUnulsubti!ă 


CSCC ON CONN 


https;//biblioteca-digitala.ro 


MiicealA8DIACINU