Revista Fundatiilor Regale — 1942 nr.11

REVISTA 


DAȚIILOR REGALE 


"ANUL, IX 1 NOEMVRIE 1042 Nr I1 
D. CARACOSTEA . . . . .  MHohenzolernii, antemergătorii statului 
Ni modern sea Ai VAR RDI NASA d | 243 
OVIDIU PAPADIMA , . . Neam, sat, SRI în poezia lui O. Goga 247 
Va VOACULESCII e sie a Valois si EA IANS e is MO zi 280 
“MIHAIL SADOVEANU . . Intâmplarea Prietinului Doxopraxa Doi T282 
TUCTANABILAG A; EA WA NVETSUTL OAN A y A E A AN AE 297 
GINO OPRI Ap Aa Proza narativă italiană contemporană (Na 902) A 

EC CRACIUN AINT RAUA E e PA ia. eE age o ui cae ad 311 
AMBII MICŢI A Arie Ruga unui aviator i AR iar e 313 
OCTAV VOROBCHIEVICI Pentru tine țara mea ... ...... 314 
FONS OANA 7 A A EIT, Traduceri din Paul Valéry Fu RA 333 
PE RIEA TERR EAKA AN MVigartea Profirei: U I RAE ET ES a 340 
Vi COPI U-CHBATRA NO Versiune ANRE A A Ea ST 345 
Dr. VICTOR PREDA . . Aspectele sociale ale geneticei moderne 348 
GHERGHINESCU-VAN TA, Veera OA A S I a ee REA A, 356 
CONSTANTIN NOICA . . Omul în filosofia lui Bacumler i E 361 
BUGENIA MURESANU. 5: Versuri OS n OCRE HINER SI E DASA 369 
Prof. Dr. 1. P. VOITEŞTI . Invăţământul şi raționalizarea . ... . 373 
IULIAN VESPER: ... VErSuUr zel A ai If D a atelaj cea va Ta 392 
(0 RĂDULESCU-MOTRU . Criteriul adevărului în lumina limbajului 395 
LON: PILA Ti e E Verginia Adis at ENN ata ză a A IO aa 409 
D., CARACOSTEA . sau nasi Dela: metatora la Simbol AAN ESNEA VRELI 


COMENTARII CRITICE 


OCMAN SOLUTIO AO OSOK aelipra teatrui [ui e Bibi aaa 


CRONICI 


ARMANDO CARLINI de Giovanni Villa ; ESTE ISTORIA INUTILĂ ? de 


| K Mihordea ; GIANI STUPARICH, ROMANCIER AL RĂZBOIULUI de 
Dimni Panaitescu 


ACTE g. MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU 
Radu Gyr: LOCOTENENTUL TEODORESCU I. DAN; Sublocot. rez. Emil 
Capidan: UN SAT ROMÂNESC LA POALELE CAUCAZULUI: “-MOLDA- 
VA NOII Const. Virgil Gheorghiu: MARINARII ROMÂNI IN MĂRILE 
DE NORD : 
REVISTA REVISTELOR 
Străine — româneşti, 


NOTE 


O monografie despre Macedo-Români — lo i arata — C. Sassu — Radu 


Boureanu — M. Eminescu în greceşte — Teofil Lianu — Biserica din Deal — KAISA 


Andrei Mureşanu — Dan Simonescu — Despre vitamine — Silvio d'Amico — 
Caragiale şi Italia + Giotto — Dreptul şi noua ordine! economică — Florin 
j Becescu: Cu fierul roşu 


E iti 








+ 


RA GUN — ue LEEA 


REVISTA 
FUNDAȚIILOR REGALE 


REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ 
ŞI CULTURĂ GENERALĂ 


DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE 
D. CARACOSTEA 


Secretar de redactie: OVIDIU PAPADIMA 


DIETE 00000000 ATL tt 


RE DA C ŢIA 
ADMINISTRAȚIA 
FUNDAȚIA REGALĂ PENTRU 
LITERATURĂ ȘI ARTĂ 
BUCUREȘTI III 


39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 
TELEFON 2-06.40 


E NT 


ABONAMENTUL ANUAL 
PENTRU INSTITUȚII: LEI 2.500 
PENTRU ÎNTREPRINDERI PARTICULARE: LEI 3.000 
ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5.000 
PENTRU PARTICULARI: LEI 720 


ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENȚI, PREOȚI 
ȘI ÎNVĂŢĂTORI DELA ȚARĂ) LEI 500 


CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 


ABONAMENTELE SE POT FACE ȘI ACHITA PRIN ORICE 
OFICIU POŞTAL DIN ȚARĂ 


MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ 


EDITATĂ DE FUNDAȚIA REGALĂ 
PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ 


REVISTA 
FUNDAŢIILOR REGALE 


ANUL IX, Na. 11, NOEMVRIE 1942 


y 


BUCUREŞTI 
FUNDAȚIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ 
39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 
1942 


HOHENZOLLERNII, ANTEMER- 
GĂTORII STATULUI MODERN 


Sunt familii predestinate. 

In ultimul timp, cercetările de genealogie s'au desfăcut 
de vechiul lor caracter feudal, întemeiat pe prerogative, şi 
urmăresc în ce chip această celulă socială primordială: 
familia, a fost suportul marilor împliniri. Sa întemeiat 
astfel o ramură nouă de cercetări, în care studiile de familie 
se împletesc cu acelea de rasă și cu marile funcțiuni istorice. 
Conceptele de noblețe, de moştenire şi de regenerare, apoi 
de continuitate, pe care democraţia le nesocotea, încep să-și 
ceară drepturile. Şi ne dăm seamă că suprema aristocrație: 
aceea a creațiunii, este şi ea supusă unor legi de desvoltare, 
pe care știința caută acum să le pună în lumină. 

Instinctul dinastic al popoarelor își găseşte astfel o în- 
dreptăţire ştiinţifică. Şi nu odată curmarea unei dinastii a 
marcat declinul unui popor. Multe rătăciri tragice ale istoriei 
lumii ar fi fost cruțate, dacă pornirile nivelatoare și de răstur- 
nări at fi avut o frână în evlavia față de menirile marilor 
familii istorice. 

Puţine familii pot ilustra mai fericit continuitatea crea- 
toare în direcția desvoltării organice a vieţii de stat (deci, 
și a culturii) decât familia Hohenzollernilor. Ursita lor a 
fost să creeze în chip organic, dela străvechi modeste înce- 
puturi până la epocale împliniri, forma de stat modernă, 
menită să biruiască şi vitregia poziției geografice şi adversi- 
tăţile conjurate. 


244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Când în 1701, Frederic al III-lea de Brandenburg s'a înco- 
ronat ca rege al Prusiei, el îndeplinea o îndelungă stăruință 
ancestrală şi punea temelia unei epocale desvoltări. Numai 
cine a avut prilejul să vadă solul nisipos şi ingrat al Pru- 
siei, necesitatea de a stăpâni natura, și totodată de a asigura 
etnic spațiul răsăritean, își dă seama că altă cale politică 
şi socială nu era decât structura de stat modern, care mai 
târziu avea să ducă la înfăptuirea statului totalitar. Ceea ce 
epigonii revoluţiei franceze au numit caporalism prusian nu 
era decât un mijloc de necondiționată subordonare a tuturor 
față de marile țeluri obşteşti. Iar cine urmărește în topo- 
nimie urmele luptei trecute cu elementul slav, care se re- 
vărsase până departe spre apus de hotarele actuale ale Pru- 
siei — localităţi importante trimet către un etimon slav care-și 
are corespondenţă și în toponimia noastră — își dă seamă 
de analogia de destin istoric între noi şi statul condus de 
ramura prusiană a Hohenzollernilor. 

Cutele acestei tradiții creatoare erau adânc săpate şi în 
cealaltă ramură a Hohenzollernilor care nesa dăruit actuala 
dinastie. In destinul politic al regelui Carol I a fost ceva 
providențial. Imprejurările economice şi istorice erau la 
noi altele decât acelea din ţara de unde a descălecat. Și totuşi 
în fond, problema era aceeași. Numai prin necondiționata 
subordonare față de marile țeluri obștești, puteam să biruim 
vitregia poziţiei geogtafice și a unei grele moșteniri. Pe 
lângă aceasta, trebuia să ne izbăvim de blestemata deprin- 
dere a intrigilor, vițiul fundamental românesc. Prevederea, 
tactul și puterea lui de organizare au biruit greutăţile şi au 
netezit calea realizărilor de mai târziu. 

Când unicul ceas istoric a sunat, premisele erau puse 
pentru marea faptă de liberare și unitate a neamului, 
săvârşită de bunicul regelui de azi, Regele Ferdinand, 
secondat de providenţiala Regina Maria, al cărei 
destin nu poate fi despărțit de creațiunea regelui Ferdinand. 
Privită la lumina rezultatelor istoriei, fapta Hohenzollernilor 
dela Dunărea de jos este la înălțimea celeialte ramuri istorice. 

De astfel de icoane s'au învrednicit deceniile anterioare. 
Acesta este sângele care curge și în vinele tânărului nostru 


HOHENZOLLERNII, ANTEMERGĂTORII STATULUI MODERN 245 


rege Mihai I. La moștenirea, și deci la chezășia aceasta 
glorioasă se adaogă acum ceva esenţial: aportul, nu mai puțin 
providenţial, reprezentat prin Regina-Mamă. Coborîtoare 
a marei ramuri a Hohenzollernilor imperiali, prin Ea, cele 
două mari destine creatoare pare că-și dau mâna. 

Un nou stil de viața regală apare prin Regina-Mamă 
Elena, tocmai în momentul când împrejurările îl cereau 
mai mult. 

Datorită excepționalelor însușiri de discreţie, se cunoaște 
prea puţin formațiunea Reginei-Mame. Cine vrea să înțe- 
leagă ceva din fiinţa și stilul de viaţă al Reginei-Mame, 
trebue să-și înalțe privirile la acea icoană care a fost Regina 
Sofia a Greciei, fiica Impăratului Germaniei Friederich. Și 
aici se manifestă spiritul creator al Hohenzollernilor. Işi 
poate cineva închipui dezolarea tinerei regine, care, deprinsă 
cu farmecul pădurilor germane, descinde într'un ținut și 
întro reșidență despădurite. Trebuia o îndoită activitate, 
de a deștepta în mase, mai ales prin organizările școlare, 
dragostea și cultul arborilor și de a da un exemplu de în- 
făptuire. Graţie Reginei Sofia, Atena a cunoscut după milenii 
farmecul și binefacerile dumbrăvilor împrejmuitoare. 

Aceea care ar fi putut să îmbrățișeze religia ortodoxă 
numai din motive convenţionale s'a devotat cu tot sufletul 
credinței noastre. Cât de puternic este acest sentiment și în 
sufletul Reginei-Mame, am avut adesea cu toţii prilejul să 
ne dăm seama. a 

Cum terenul ars al Greciei moderne era însetat de atmosfera 
binefăcătoare a pădurilor, așa este însetat sufletul nostru de 
acele virtuți răscumpărătoare, întrupate azi în Regina-Mamă. 

Intrunind prin Augusta Sa Mamă însușirile creatoare 
sădite în ambele ramuri ale Hohenzollernilor, tânărul nostru 
Rege reprezintă chezășia împlinirilor de mâine, ale cărei 
temelii sunt puse prin luptele și jertfele de astăzi. Izbă- 
vindu-ne de toate scăderile trecutului nostru, care ne-au 
poruncit instituirea Dinastiei, El este chemat să ducă la 
îndeplinire marea operă a Inaintașilor Săi. De aceea apa- 
riția Lui în mijlocul nostru stârnește entuziasmul pe care 
numai instinctul unui neam îl poate deslănțui, 


246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Iată de ce acum, când, încă odată, fila calendarului stă 
să se deschidă asupra zilei de Duminică 8 Noemvrie, ziua 
care străjuește amintirea Marelui Mucenic dela Turda, 
simţim nevoia de a ne apropia în cuget de tânărul nostru 
Rege: în stilul discret reprezentat prin Regina Mamă — să-I 
închinăm Lui cel mai curat gând al nostru. 


D. CARACOSTEA 


NEAM, SAT, ORAŞ IN POEZIA 
LUI OCTAVIAN GOGA 


TII 
ORAŞUL 


După ce am însemnat două capitole ample, s'ar părea că de 
abia acum intrăm în miezul lumii poetice a lui Octavian Goga. 
Afirmând dela început că linia majoră a destinului său de poet 
are ca finalitate expresia de artă a acelei uriașe tensiuni între sat 
şi oraș care e atât de tipică pentru cultura românească din ultimul 
veac, ca și pentru structura interioară a lui Goga, — ar urma acum 
ca, după ce am înfățișat acea realitate masivă şi aparte care e satul 
în opera lui, să arătăm de aci înainte cum ei i se opune, ca o altă 
realitate aparte, orașul. 

Judecând după bune și de veacuri verificate fire logice, ca să 
îndreptățească mărimea acelei tensiuni care a determinat destinul 
poetic al lui O. Goga, orașul trebue să fie acolo o realitate tot atât 
de puternică, tot atât de complexă, deși în felul ei alta, ca şi satul. 
Da, — dacă viaţa ar obicinui să asculte de aceste fire logice ale 
noastre, pe care ne bizuiam atât de tare până în ultimele decenii. 
Dar viaţa are şi propriile ei urzeli de logică, — alta. O « logică » 
față de care însăşi fapta de a-i da acest nume apare încă multora 
nu ca o necesitate astăzi, ci ca o îndrăzneală de neînțeles. Și totuși 
o logică ce şi-a cerut formularea în filosofie, necontenit, dela aşa 
zisele obscure antinomii ale străvechiului Heraklit până la para- 
doxele modernilor Nietzsche şi Kirkegaard. 

Acest studiu însă nu e unul de filosofie, ci o cercetare de destin 
literar. Se va înfățișa deci pur şi simplu un fenomen de viaţă 


248 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


poetică, fără prea multă grijă de a-l fixa în formule lapidare de 
lămurire definitivă. 

Cine porneşte să caute în poezia lui Goga orașul ca realitate 
vizibilă, — îl va întâlni foarte puţin. E inexistent aproape în forme 
pipăibile. Și totuşi e, dela început și mereu, o teribilă realitate. 
Dar una din afară, una în fața căreia Octavian Goga se strânge 
pentru apărare, cu toată existenţa lui, ca un arc încordat la maxi- 
mum: în poezia sa. Orașul e pentru el o grozavă realitate negativă. 
O negaţie din care trebuia să crească însăși poezia lui, ca o afirmație: 


Voi n'aveţi flori, nici cântece, nici fluturi, 
Căci soarele în ţara voastră moare; 

Voi în zadar cerșiți acolo *'n umbră 

Din cerul sfânt o rază să coboare. 

E frig la voi şi-i moartă strălucirea 
Cetăţilor cu turnul de aramă, 

Bieşi cântăreţi cu aripile frânte: 

In alte zări cuvântul meu vă chiamă 


(Cântăreţilor dela oraș) 


Evident, nu va creşte așa cum ar fi vrut poate poetul, așa cum 
în orice caz a dorit-o în momentul de început de drum, când a 
scris această poezie. Nici el n'a fost până la urmă unul din « copiii 
iscusiți ai firii » dus liniştit de « înțeleapta firii îndrumare », aşa 
încât « curatul chip al farmecelor firii / să scânteie când glasul nost’ 
cuvântă » — aşa cum le cerea în poezia sa dintâi cântăreților dela 
oraş să fie. Lui nu i-a fost scris să fie poetul seninătăților firii 
împăcată cu oamenii, ca un Coșbuc, ca un.Hogaș. Am văzut cum 
tonul fundamental al destinului şi al poeziei lui Goga e acel al 
singurătăţii între două lumi. Mai bine zis: al fugii de una și al 
vegherii la poarta celeilalte. 

Da, poezia lui Octavian Goga îşi înseamnă momentele ei cele 
mai clare şi durabile în această veghe la porţile, când mai mult 
când mai puţin întredeschise, ale lumii de vrajă care era pentru el 
cea a satului. Faţă de ea, oraşul apare — mai ales la început — ca 
o uriașă prăpastie care ameţeşte şi soarbe și de care cauţi să te 
îndepărtezi halucinat, ca într'un vis rău. Cred că dintr'astfel de 
situații existențiale trebue să fi crescut acel moment universal de 
basm în care Muma Pădurii urmăreşte ca un fel de sorb eroii care 
fug şi nu ştiu ce să mai așeze între ei şi ea, din avutul lor: o perie 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 249 


devine pădure și ea o mănâncă, o oglindă devine o apă şi ea o 
soarbe, o gresie devine un munte şi ea îl roade. .. Acelaşi sentiment 
al situaţiei îl va fi avut poetul faţă de oraş. 

Situaţia aceasta e şi una decisiv etică. 

In hotărîtoarele momente existenţiale, când prin întregul tău 
destin, pus în cumpănă, cauţi să pricepi întreaga lume, categorii 
ca acelea de etic şi estetic devin superfluități. Pentru o rădăcină, 
frunzele ca și florile sunt o finalitate evidentă, după cum ele există 
deja în firele ei adânci, însă e ridicol să îi reproșezi că nu s'a dife- 
rențiat încă din pământ... 

Astfel pentru poezia lui Goga orașul e o realitate deopotrivă 
etică. Și anume, după cum am accentuat, sub semnul negativului: 

Sunt oameni toți şi-i plin în lume 

De vameși și de farisei 

Ii văd şi nu 'nţeleg anume 

Ce mă mai poartă printre ei. 
(Oameni) 


De sigur, cum se poate vedea şi din aceste versuri cu sunet 
convenţional, dintr'o simplă negaţiune nu poate creşte nicio valoare 
autentică de artă. De aceea, nici orașul românesc în sine, singur 
ca formă de viață, nu există în poezia lui Goga. 

Un singur oraş trăiește într'un fel în ea, — dar acela e străin 
şi e Parisul. Lui i se închină un ciclu de poeme, în Din umbra 
zidurilor. 

Trăieşte, fiindcă vine nu numai ca oraşul singur. Ci ca una din 
cele mai vii şi mai puternice feţe ale acelei viziuni naturaliste a 
lumii, de care am vorbit în capitolele trecute, şi care își întindea 
prin vremea de atunci puterile ispititoare atât de mult şi către 
sufletul lui Goga. In fire, această viziune întrezărea doar un tumult 
haotic de viață, de luptă oarbă pentru existenţă, în care suverană 
e doar legea cantității ; clocotul acesta fascinează și arde, ca pe 
fluturi o lampă tare în noapte. 

Astfel vede şi O. Goga orașul mare, tocmai fiindcă aici îi simte 
şi el fascinația. Parisul devine astfel pentru el nu numai o teribilă 
realitate din viaţa-i proprie, dar și un simbol poetic pentru toată 
acea viziune a lumii pe care căuta pe atunci Parisul să i-o impună 
prin prezența lui tentaculară, dar mai ales prin gânditorii şi 
artiștii lui. 


230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Și totuşi poetul nu o acceptă, nu i se supune în totul. In chiar 
clipa când ai impresia că aceasta se va întâmpla, — el se refugiază. 
Intreg ciclul Paris e tipic. 

Se întâmplă în el mai întâi de toate un gest caracteristic, la 
care am mai văzut că poetul recurge tocmai în momentele sale 
de îndoială, de disoluţie interioară: apelul la una din cele mai 
rigide și mai șlefuite forme de artă, — sonetul. Aici însă forma de 
sonet are o funcțiune și mai accentuat izbăvitoare ca în drama 
interioară din Pace. 

Știm că viața sonetului stă mai ales în acea tensiune mereu în 
creștere către accentul extrem de puternic, — ca un fel de concluzie 
a propriei sale logici artistice, — care îl aduce finalul său. Sub 
aparenta și recea sa liniște de cristal, sonetul e una din cele mai 
dramatice forme de poezie. De aceea și l-au ales adesea ca formă 
tipică de expresie cei mai adânc și mai crâncen frământaţi ai 
poeziei universale. 

Ciclul Paris are nu numai prin alcătuirea sonetelor sale un rost 
aparte în poezia lui Goga, dar şi prin felul cum se împlinesc între 
ele aceste sonete. Sunt patru de toate şi înfățișează un ritm alter- 
nant în succesiunea lor. Întâiul și al treilea — Paris şi Notre-Dame 
— încep printr'un moment total de supunere a poetului față de 
fascinația orașului, pentru ca în final să răsune mişcarea de eli- 
berare prin accentuarea unor valori opuse. Al doilea şi al patrulea 
— Ziua şi Felinarul — încep dimpotrivă printrun moment de 
protest, pentru ca să sfârșească într'unul de tristă constatare 
resemnată. 

Sonetul dintâi, Paris, începe astfel prin viziunea copleșitoare 
a orașului ca haos de viață: 


La geam îmi cântă 'n ritmuri cadenţate 
Haotica Parisului năvală, 

Când o ascult în goana-i triumfală 
Simt inima pământului cum bate. 


Deşi se mărturiseşte total cucerit de ea: «ma biruit năpraznica 
cetate », «de-acum sunt robul mândrei metropole », — realitatea 
aceasta totuși nu face de loc parte din el, din viaţa lui spirituală 
adâncă. De aceea nu îi poate da expresie decât în forme conven- 
tionale: «ritmuri cadențate 5, «auritele cupole», « năpraznica 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 251 


cetate )... Singurul vers frumos e cel al altei realități interioare, 
a poetului: 


Drumeţ orbit de flăcări nevisate. 


Şi această realitate interioară lasă ca să crească din ea, ştiută, o 
alta, în final, — ca o opoziţie stinsă în tonurile ei dar încă extrem 
de puternică în disperarea tristeţii sale: 


Dar nopțile, când umbre moi se lasă 
Și?n jur de mine urlă Babilonul, 


a 


Eu mă visez în sat la noi, acasă... 


Pe cuvântul acas cade cel mai puternic accent al poeziei. E 
singurul din tot sonetul care stă izolat, despărțit nu numai prin 
virgulă dar printr'o lungă pauză, care se face oricui simțită la 
lectură. E apoi ultimul cuvânt. In el se adună întreaga tensiune 
interioară, ca într'un strigăt, un gest intens de mărturisire fără 
voie, ce răscumpără convenţionalul întregii poezii prin miracolul 
unei vorbe atât de banale. 


Dacă în Paris încremeneşte poetic pur şi simplu raportul dintre 
oraș și acasă, nud, fără alte elemente decât propria lui tensiune, — 
în poezia similară ca structură, a treia din ciclu, Notre-Dame, 
antinomia își complică perspectivele, trecând din lumea nostalgiilor 
personale în cea a eticei. Simți însă clar aici că poetul nu apelează 
la etic ca la o lume de valori absolute, — ca să-l primească, — ci 
caută doar sprijin în lupta lui interioară, caută argumente împo- 
triva lui însuși, cel de acum. De aceea, nu mai întâlnim de astădată, 
acel sentiment atât de tipic unora din cele mai bune momente ale 
poeziei lui Goga dintâi: acela de veselie, pură, frustă, izvorită din 
plinătate biologică, aşa ca cel din tabloul petrecerii la han, din 
Cade-o lacrimă, sau al întoarcerii ciobanilor, din La stând. De astă- 
dată se sbate în imaginile de veselie o conştiinţă chinuită a păcatului: 

Parisu-și urlă vasta nehodină 

Și fără somn se sbate vinovatul... 

E noaptea 'n jur de-a-lungul şi de-a-latul 
De vin, de glume și amoruri plină, 


De astădată, nostalgiile singuratecului, de integrare a sa în 
veselia robustă — firească, adică având legături puternice cu 
biologicul — a comunității, nu mai există. Odinioară, ele făceau 


252 REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE 


ca unul din planuri, cel al singurătăţii, să crească subteran, ca o 
surdină gravă, în voioșia plină a celui dintâi, al vieţii comunitare. 

De astădată, planurile nu-și mai răspund în adâncime ci în 
suprafață: se alătură. Cel de al doilea se ridică. Fiindcă poetul nu 
mai încearcă să adere la celălalt, al vieţii totului. 

Mai bine zis, aici lipseşte sentimentul că cealaltă viaţă îl refuză, 
în clipa când s'ar îndrepta în elan spre ea. Dimpotrivă, aici există 
sentimentul acelei temeri față de un sorb, de care am vorbit. Poetul 
nu vrea să adere la realitatea lumii din fața singurătăţii sale, ci 
simte că trebue să-și încordeze toate puterile de rezistență ca să nu 
cadă sub uriașa putere de absorbţie haotică a metropolei, aşa cum 
îi apare lui. Nu mai e vorba, astfel, de realități contrapunctice, ca 
în La stând, ci de o ciocnire dramatică și neclară a lor, în momentul 
sufletesc al poetului ca și în poezia acelui moment. Goga participă 
sbuciumat la această ciocnire ca un spectator care cu greu se poate 
hotărî cui să-i ia parte. 

Ciocnirea aceasta se poate vedea cât e de nehotărită la început 
în însăși strofa dintâi citată din Notre-Dame. Un sentiment com- 
plex, de vinovăţie de a-l iubi și de suferință de a-l urî totodată, 
răzbate în prima jumătate a strofei, ce caută să înfățișeze tragicul 
orașului-metropolă, care «urlă » şi se «sbate în somn» fără odihnă. 
E ca o veghe la căpătâiul cuiva drag şi îmbolnăvit de prea multe 
păcate. 

Alături, în celelalte două versuri ale strofei, ca un răspuns 
biciuitor și fascinant totodată acestui Paris vinovat, care în realitate 
nu e un peisaj citadin ci un peisaj interior, al poetului, — trece 
triumfând cinic viaţa, cu sclipirile ei în vin, amoruri, glume. 

La fel, în strofa a doua. In cele două versuri dintâi, peisajul 
citadin devine și mai neclar, ca să permită atât de mult interiori- 
zarea, încât nici nu mai poți şti dacă e vorba de oraș sau de sufletul 
poetului: 


Durerile şi-au amuţit oftatul, 
Mor visurile sugrumate ?n tină. 
Acestui peisaj interiorizat îi răspunde iarăși — și mai Cinic 
triumfală, viața din afară: 


Scăldat în râs, în aur şi lumină 
Pe uliţi trece hohotind păcatul. 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 253 


Viaţă care e blestemată până la identificarea cu noaptea şi 
păcatul. Și totuși iubită, jinduită. Observaţi felul hieratic cum 
trece ea prin poezie — reliefat prin repetarea cifrei de trei, încărcată 
de atâtea rezonanţe solemne, în enumerarea atributelor. Observaţi 
câtă magică ispită se strecoară în ele: vin, glume, amoruri — și 
apoi: râs, aur, lumină, Insemnați și gradația puternică și firească 
a fiecărui șir din cele două ale vieții. Incă odată se verifică cum la 
Octavian Goga, ca la toți artiștii mari, momentul sufletesc com- 
plex și puternic îşi găsește nesilit, — ai putea zice instinctiv, dacă 
acest cuvânt n'ar fi fost atât de compromis prin abuzul din ultimul 
timp, — cristalizarea pe axe tot atât de ferme şi de complexe în 
simetriile și întretăierile lor. 

In terţinele sonetului, centrul de gravitate se deplasează, șo- 
văitor, dar suficient ca să se vadă și să impună altă cristalizare. 
Din fascinația orașului trece în hotărîrea poetului de a-i rezista. 

Incepe nesigur. Poetul prinde prin a se defini — procedeu 
aproape impersonal — parcă s'ar feri să se rostească de-a-dreptul. 
In acelaşi timp face un timid apel la ceea ce e mai tipic aici în el, 
ca să-i dea tărie: 


Drumeţ străin din țări îndepărtate 

Și deodată, gestul de acțiune crește în mijlocul terținei, la 
începutul versului, Încă tot sfios: 

Eu mă strecor prin putreda cetate 

Dar deja o altă lumină e prezentă, cu toate semnificaţiile ei 
simbolice, opuse negrului nopții: 

Când după nori mijeşte aurora. 

Mișcarea sufletească se repetă în terțina finală, Ei îi răspunde 
şi cristalizarea poetică, Nu e însă o repetiție mecanică: Fiecărui 
vers din terțina precedentă îi răspunde acum, hotărît, altceva. 
Străinătății etnice a poetului îi răspunde triumful de glorie al 
cetăţii: 

Prin boltituri de arcuri triumfale 


Dar sufletul lui e acum tare, A găsit razimul necesar: fiindcă 
etnicul era prea departe, a întâlnit, tare, prezenţa universală a 
eticului, Verbul cu care începe versul din mijloc al terţinei finale 


254 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


e mult mai hotărît. Poetul acum opune violent magiei metropolei 
o imagine de apocalips — viziunea lui interioară, care e acum 
atât de tare încât ignorează realitatea cu energia sălbatică a stră- 
vechilor imprecaţii biblice: 


Văd turnurile vechei catedrale 
Ca două braţe blestemând Gomora. 


In Paris şi Notre-Dame poetul se opunea răspicat pe sine metro- 
polei, găsind până la urmă tăria de a afirma poetic că în această 
opoziție nu el va fi cel care va cădea. O mișcare ascendentă era 
firească astfel în ambele sonete, şi în ritmul expresiei poetice. 

In celelalte două, care le alternează pe acestea, planurile nu se 
mai opun la suprafaţă. Ci se suprapun iarăși. Insă cu totul altfel 
decât în poezia satului. Acolo observasem un plan de suprafață: 
al vieţii comunităţii — și unul în adânc: al singurătăților în ea, 
cu care se identifica poetul. 

Acum e adusă în primul plan al poeziei o singurătate. Pe ea 
se pun toate accentele vizibile. Cu ea se identifică poetul. Iar dede- 
subt, tulbure, curge viața orașului, umflându-se și împingându-și 
mereu mâlurile în sus. 

Dar aici poetul nu mai găsește oameni cu cari să se simtă la fel, 
să se identifice. Momentul cel mai atroce de singurătate din poezia 
sa îl atinge Octavian Goga tocmai în mijlocul imaginii halucinante 
a orașului de milioane. Găseşte aici numai bucăţi din fire, sau chiar 
numai obiecte, asemenea lui. Își ia asupră-şi cu dragoste şi curaj 
soarta lor — și ele devin astfel simboluri. 

Primul — e cel al purității care se pierde: Ziua în oraș, din 
zori până seara. 

Al doilea — e cel al lucidităţii care suferă: Felinarul. 


Sonetul Ziua e mai puțin clar. El reia indirect un motiv care-și 
găsise cristalizarea directă între versurile aceluiași volum adunat 
Din umbra zidurilor, în poemul Agonia: 


In mine se petrece-o agonie 

Ca într'o tristă casă solitară. 

In sufletu-mi bătut de vijelie 

Eu văd un om ce-a început să moară... 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 255 


Omul acesta e «cântărețul cu rostul dela ţară », ce îşi pierde 
încet încet sufletul şi cântecul în oraș: 
Demult... Demult... Din cea dintâi clipită, 
De când te-au smuls dela bătrâna vatră, 
Din casa cu şindrile-acoperită, 
De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită, 
De-atunci te fură fiecare piatră... 
Te-au biruit în stingerea domoală 
Străine legi din guri necunoscute; 
S'a poticnit curata ta sfială 
In orice pas de pravili neştiute. 


Orașul e definit doar prin elemente negative, la fel ca în poema 
Cântăreţilor dela oraș: guri necunoscute, pravili neştiute. . . 

Chiar când prinde contur, e doar prin elemente convenţionale, 
fără un relief: 

Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară, 
Te-ai dus sărmane suflet dela ţară. 

Din orice colţ mi te pândea a sârmă 

Şi te-alunga un șuier de maşină... 
Avutul tău s'a risipit pe cale. 

După cum orașul nu își găsește în poezie un simbol în care să 
cristalizeze, nici măcar o imagine puternică, în stare să le grupeze 
în jurul ei pe celelalte, — tot așa întreaga arhitectonică a motivului 
e șovăitoare, tocmai de aceea. Poetul simte nevoia unui alt simbol 
pentru vraja rea a orașului — și îl găsește în celălalt suflet, al său 
de acuma: 

Acuma simt: drumețul dă să moară... 
Un oaspe nou îi stă la căpătâie, 
Incetişor în casă se strecoară, 

Cu albe mâni, cu inima bolnavă, 

Cu ochii arşi de friguri şi otravă... 

Aceeași respirație șovăitoare și aici, făcându-se simțită în 
rămânerea la elemente de pură convenţie: mâni albe, inimă bol- 
navă și, mai ales, ochi arși de friguri. 

Finalul e pe un plan cu totul altul decât începutul: Sufletul 
nou simte totuși că cel vechi nu va muri de tot. Și uitând că 
poetul l-a numit singur pe acela drumeț în casă, încheie patetic 
poezia cu un fior de teamă faţă de Celălalt: 


Şi-o să mă ştiu străin la tine n casă... 


236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Cu toată frumusețea ei sentimentală, poezia închide o nereușită 
evidentă. 

Are o anumită arhitectură. Dar e cu totul exterioară față de 
ceea ce se întâmplă în ea. De aceea îţi apare ca lipită din bucăți: 
la început, imaginea casei cu cel în agonie; apoi povestea lui; în 
final, înstăpânirea oaspelui nou și teama lui. 

Ar fi comod să rămânem aici cu întrebările. Să ne mulțumim 
găsind explicaţiile în înseşi aceste deficienţe de arhitectură inte- 
rioară: poezia vrea să exprime o dramatică tensiune — acea dintre 
sat și oraş — printr'o imagine cu totul lipsită de încordare inte- 
rioară: aceea a cuiva ce se mută într'o casă după ce a murit altul. 

Tensiunea aceasta ar fi putut exista dacă poetul ar fi fost con- 
secvent, personificând dela început orașul care ucide în imaginea 
noului venit. Bine a făcut însă nefiind astfel, căci ar fi ieşit o melo- 
dramă. Instinctul poetic i-a spus lui Octavian Goga că modul de 
a exista al liricii nu e cel al ciocnirilor directe. Acesta rămâne al 
dramei. Numai drama îţi îngăduie participarea totală la ciocnirile 
realităților create din tine. Epica îţi cere linişte, detaşare, spre a 
putea povesti. Când însă drama nu angajează în ea un întreg 
tumult de viață, ca într'un vârtej, când se ciocnesc doar schemele 
sentimentelor, crește melodrama, indiferent dacă ea se joacă pe 
scenă sau într'o poezie. 

Octavian Goga a evitat-o aici. Dar dintr'o simplă mișcare de 
ferire nu iese o poezie. Credinţa în moartea celui dintâi suflet și 
totuşi certitudinea că el nu poate muri și-au răzbunat bizareria 
coexistenței lor, impunându-şi încâlcitura stranie în însăși arhi- 
tectura neclară şi oscilantă a poeziei. Ea a rămas neîmplinită, la 
jumătatea drumului dintre mărturisire directă şi simbol. Incă 
odată, marea artă își verifică momentul necesar de neîndurată alegere 
între multiplele şi fascinantele posibilități pe cari ți le oferă viața. 


Același moment de soartă îşi caută o cristalizare poetică și în 
sonetul Ziua. De astădată, drama tinde spre povestire. Adică 
tensiunile faptelor în sine nu mai sunt atât de grozave şi astfel 
accentul se deplasează pe succesiunea lor lentă. Această atitudine 
îşi are şi ea însă riscurile ei: în locul melodramei pândește acum 
anecdotica, ce îşi va serba un triumf facil și inutil tocmai în finalul 
sonetului. 


NEAM, SAT, ORAȘ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 257 


Situaţia poetului față de oraș este aceeaşi ca și față de comuni- 
tatea satului: de izolare. Mișcarea sufletească închisă în această 
atitudine este însă cu totul inversă. Acolo era o mişcare de elan, de 
dragoste către o realitate care îl refuza. Aici, gest de împotrivire, 
de ură faţă de o realitate ce totuși îl fascinează, tinde să-l absoarbă. 

In atitudinea lui aici, am spus, nu mai găseşte oameni cu cari 
să se sprijine, identificându-se — ci doar aspecte ale vieţii, lucruri 
chiar. Portretele de odinioară fac acum loc simbolurilor: Ziua, 
Felinarul. 

In Ziua, fărâma de viaţă cu care se identifică poetul, căutând 
s'o ridice la valoare de simbol, este lumina. Spun «căutând», 
fiindcă până la urmă nu izbuteşte. Nu poate izbuti, din cauza 
multiplelor contradicții din momentul acesta poetic, contradicții 
care se traduc şi în forma lui de artă. Aici poetul vrea să închidă 
o realitate profund dinamică, de succesiuni: o povestire — într'o 
formă statică: sonetul. Sonetul are în însăși esenţa lui un drama- 
tism ce explodează în final; povestirea de aici are în ea însăşi un 
germene care o mănâncă mizer până la urmă. Sonetul e o formă 
dură de credinţă în artă; povestirea de aici e un moment trist de 
resemnare în viață. Ea e atât de puternică încât, cum am văzut, 
înfrânge aici până şi rostul de a fi al sonetului. In loc de acel Și 
totuşi... tipic lui Goga, avem aici un aproape resemnat Așa trebue 
så fie... 

In felul acesta, poezia se desparte oarecum de Goga pentru 
ca să se apropie de acea realitate poetică, cu care el are doar puncte 
de contact, însă nu şi de confuzie, cum se crede de obicei: Sămă- 
ndtorismul. In cea mai mare parte un hibrid decalc al obositului 
naturalism european pe un tânăr fond liric la noi, acesta vedea 
omul ca pe un fel de bestie ce se zbuciumă în cușcă inutil, pro- 
stește. Cuşca aceasta e viața cu determinismul patimilor ei. La 
țară, dur, primar: beţie, poftă de pământ, adulter, crimă. La oraş, 
rafinat: viciu, nepăsare, corupție. . . 

La fel e văzută viaţa în acest sonet. Ziua e prezentată dela 
început sămănătorist, ca pe un fel de slujnică venită la oraș: 


In zorii albi, senină dimineaţă, 
'Tu-mi pari o fată mândră dela țară, 
Venită la oraş întâia oară 

Cu gând curat şi rumenă la faţă. 


258 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


'Trebue să subliniem acel zu-mi pari, căci mărturisește multe. 
Goga n'are curajul să-i spună aici realității ești așa cum te văd eu, 
după bunul şi străvechiul drept la subiectivitate al poetului. E 
mult aici din şovăiala impusă de spiritul pozitivist al vremii: așa 
zisei realități brute, poetul n'are aici curajul deplin să i-o opună 
pe a sa, interioară, tot ca o realitate, ci doar ca o părere. 

E însă doar o uşoară șovăială. Căci în începutul poeziei această 
realitate interioară totuși există, clară. De aceea îi răspunde firesc 
cea din afară: a zorilor. Și de aceea, tot atât de firesc, atributele 
pe care le are natural cea din afară sunt în acelaşi timp şi atribute 
de realitate interioară: alb, senin, curat, rumen sunt astfel atri- 
butele lumii dimineţii dar în același timp şi ale lumii sufletești 
dintâi a poetului. 

Această realitate dintâi însă e a trecutului. Are ceva de « isprăvit » 
în ea. De aceea, şi strofa ce o conturează e deosebită de tot restul 
sonetului: e statică, are ceva din creionul unui portret. Cele trei 
planuri: cel brut — al faptului dimineţii; cel simbolic — al înfă- 
țișării ei ca fată rurală; cel adânc — al vechii purități sufleteşti 
a poetului, care își cerea încă odată expresie, stau armonic încre- 
menite împreună, pătrunzându-se și echilibrându-se calm unul 
pe altul în simplitatea strofei, ca într'o pictură de legendă me- 
dievală. 

In această liniște irumpe însă deodată ca un blestem imaginea 
de sorb a vieţii orașului: 

Te prinde însă 'n blestemata-i ghiară, 
'Te sbuciumă vârtejul de viaţă... 


Această imagine are aceleași atribute, trăind aproape în aceleaşi 
vorbe, ca şi în Agonia: mii de guri care aicea spun minciuni după 
cum acolo rosteau vorbe străine; tină şi ocară, praf şi fum... Și 
în fiecare din ele, același sentiment de mereu mai multă încărcare 
cu păcat, pe care l-am întâlnit în Notre-Dame: 


La orice pas culegi o nouă vină 
In rătăcirea ta pe bulevarde. 


E totuşi ceva în sufletul poetului, o străveche şi încă tare 
temelie de credinţă în puritatea naturii, care îl împiedecă să realizeze 
sincer imaginea zilei întinată de păcate: totul rămâne în abstract, 
în convenţional, şi singurul cuvânt viu: culegi — e tocmai cel care 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 259 


contrazice totul, având în el atâta activism, atâta plinătate, atâta 
lumină, încât nu se potriveşte de loc cu imaginea de pasivitate, de 
supunere la păcat, care ar vrea să fie cea a zilei aici. 

Ai impresia că nici poetul nu e deplin încredințat de posibili- 
tatea de a transforma imensa simfonie cosmică a zorilor și amur- 
gului într'un banal episod de dramă orășenească. El încearcă în 
adevăr să ducă logica de aici a poeziei la consecinţele necesare. 
Atributele serii ar trebui și de astădată să devină etice, acum în 
sens negativ: negrul întunericului. Işi dă seama însă că nu e destul, 
că pateticul întunecării cosmice mare nimic vinovat și nici nimic 
meschin, -hiar în oraș, — şi atunci îi dă atribute specifice unei 
metropole urîte: praf, fum. Cu aceste atribute se întâlneşte po- 
vestirea sămănătoristă: fata dela țară a ajuns o depravată. O reali- 
tate acceptată aici, cum am spus, cu resemnare, Această resemnare 
contrazice logica interioară a formei de sonet, care cere tocmai în 
finalul ei o înălțare în tensiune. Deoarece aceasta nu există, poetul 
caută s'o înlocuiască printr'un artificiu tehnic: creează o stare de 
tensiune între imaginea de puritate a luminii, care e încă latentă 
în atâţia dintre noi, şi atributul cel mai înjositor ce i se poate da: 
murdară. 

Și ca să mărească şi mai mult tensiunea, nu poate găsi altceva 
în acest tipic moment de oboseală sufletească decât comoda tehnică 
a punctelor de suspensiune, luată din arsenalul comun al anecdotei: 


Aşa pe rând te 'ntuneci şi, spre sară, 
De praf, de fum şi de păcate plină, 
Tu te prăvali sfârşită şi... murdară. . 


Tensiunea gravă a finalului în sonet se convertește astfel în 
jocul facil al poantei. Puritatea calmă a firii se vede astfel până 
la urmă răzbunată de logica interioară, necruțătoare, a însăși formei 
de artă, care trebuia s'o înfăţișeze cu totul dimpotrivă. 


Ceea ce n'a izbutit astfel în Ziua, Octavian Goga va realiza 
în Felinarul, ultimul sonet al ciclului, De astădată, una din contra- 
dicţiile interioare era înlăturată. Imaginea aparte a orașului și drama 
poetului în lumea lui astfel văzută se puteau topi în lumina tristă 
a unui simbol care putea de astădată aparţine nesilit amândurora, 
fiindcă exista în aceeaşi realitate: felinarul. 


260 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


De aceea sonetul poate începe hotărît, în trăsături ferme ale 
unui tragic acceptat eroic: 


Neadormit veghiază felinarul, 
In taina nopții osândit să vadă 


Acest «a fi osândit să vezi» al lucidităţii poetice nu pare 
a fi în lapidarul început deloc o povară insuportabilă. Dimpotrivă, 
pare un dat firesc al unei existențe bărbătești eroice — în care «a 
veghia neadormit » e o stare dură, înaltă, dar obicinuită. E chipul 
şi rostul sub care a apărut întotdeauna eroica lucidităţii. Arta 
adânc gânditoare a antichităţii nici nu putea să-i dea alt chip mai 
potrivit decât al Pallas Athenei în zale, cu bufnița pe umăr. După 
cum arta de lirice armonii a folclorului nostru i-a dat chipul lui 
Miul Cobiul, singur și înarmat, urcând călare în beznă, pe piatră, 
unde Murgul cum călca|Piatra scâpăra|Noaptea ca ziua... 

Tragicul acesta însă putea crește mare acolo — în oraș, nu. 
Următoarele două versuri ale strofei par în adevăr a-l restrânge, a-l 
schimba într'o bucată din realitatea minerală a orașului: 


“Tovarăş are colţul vechi de stradă, 
Singurătăţii sfetnic trotuarul. 


E totuși o realitate adânc umanizată. Nu de către poet — ci 
prin vechimea ei, îndelunga ei familiaritate cu omul. E ceea ce 
poate constata orice ochi înțelegător în oraşe de veche finețe, ca 
Florența, Parisul: fiecare colț de casă a căpătat cu timpul un obraz 
al său, omenesc aproape. De aceea, nici arhaicul atribut de sfetnic 
al singurătăţii, dat trotuarului, nu te: izbește aici. Totul rimează 
cu făptura patriarhală a felinarului, care prin izolarea lui licăritoare 
nu are mai nimic din multiplitatea mecanică și facilă a becurilor 
electrice. Sufletul poetului se putea deci simți acasă aici, se putea 
identifica ușor cu acest colț de viață, deși urban, şi se putea adânci 
ca în sine însuși în făptura simbolică a felinarului. Drama luci- 
dității patriarhale a felinarului putea deveni astfel în chip firesc 
simbolul celei ale sale. Aceasta îi dă liniștea de creaţie care în 
Agonie şi Ziua lipsea. 

Acest calm creator se face văzut în echilibrul artistic profund 
meşteşugit al poeziei. 

Sub lumea încremenită patriarhal-hieratic a felinarului şi a 
poeziei sale trece viaţa orașului mare. De astădată poetul o domină 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 261 


lucid, o înseamnă într'o severă gradatie. A doua strofă începe astfel 
cu un nou accent hotărît pe luciditate: EZ vede... Apoi trei versuri, 
în cari viaţa orașului mare nu mai rămâne de astădată închisă în 
convenţionalele epitete. Ea capătă imense perspective de spaţiu şi 
timp, într'o gradatie sumară și patetică totodată: 

Asfaltu-i spune patima şi-amarul, 

În fața lui îşi plimbă 'ntreg calvarul 

Intunecata veacului baladă. . . 


Am subliniat termenii gradaţiei, ca să se poată urmări mai 
plastic creșterea ei până la sentimentul vizionar al « răului veacului » 
concretizat în drama orașului. Aici e punctul de maximă tensiune 
a momentului sufletesc al poeziei. El coincide firesc cu momentul 
de culminaţie al arhitecturii interioare a sonetului: finalul catre- 
nelor. Și răspunde notei eroice din versul întâi al lor: Neadormit 
veghiază felinarul. .. Ji răspunde nu numai prin înțelesuri, ci şi 
prin structura lui artistică, masivă, din trei cuvinte doar. 

In terține începe mișcarea interioară coboritoare. "Tocmai opusă 
celei din poemele tipologiei satului: i-am putea zice de astădată 
un mod al ieșirii din eroic prin tristețe, de n'am fi avut dela început 
aface cu un fel de «eroic degradat » — dacă i se poate zice aşa — 
căci doar luciditatea, fie ea afirmată cu orice risc, e adevărat o 
trăsătură fundamentală a eroicului, mai ales a celui modern, dar 
nu îl poate defini, nu îl poate face să trăiască singură. 

Mişcarea sufletească a celui ce simțea că poate aduna în sine, 
prin înțelegere, întunecata veacului baladă, se restrânge mai întâi 
în înfățișările ei fizice. Insă, în acelaşi calm sever al creației, ca și 
cea de dilatare, de mai "nainte. Ji însemnăm și ei, prin subliniere, 
momentele gradaţiei descendente: 


În tremur lin lumina i se frânge, 
Clipind încet cu licărire rară, 
Îţi pare-un ochi îndurerat ce plânge. 


Și mișcarea continuă către adânc, către plâns, către rugă de 
făptură slabă omenească, de a fi izbăvită tocmai de ceea ce era eroic 
în ea, de luciditate: 


Şi parc'aud oftarea lui sihastră: 
— De ce m'aprindeţi fiecare sară, 
Să luminez nenorocirea voastră ? 


262 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Tinde... Insă până la urmă flacăra dârză a temperamentului 
poetului izbucneşte încă odată în această cenușe, cel puţin prin 
energia formei: nu e nici oftat, cu atât mai puţin rugă, ci acel 
specific şi explosiv De ce?.. al lui Goga, pe care el îl rostește 
dârz atunci când nu mai are nicio altă putere de opoziţie față de 


realitate, 


Am ajuns la capătul celui de-al treilea moment al cercetării 
noastre: imaginea orașului în poezia lui Octavian Goga. Cred că 
şi-a vădit şi ea rostul ei liric prin excelenţă. Și anume acela de a fi 
nu realitate, ci expresie. Chipurile orașului în poezia lui Goga 
sunt astfel nu instantanee după viața brută — ci forme de viață 
artistică, în cari au crescut anumite momente sufleteşti ale poe- 
tului: acelea de revoltă, de refuz al integrării în viața modernă. 
Mai mult decât atâta: forme artistice de protest faţă de felul cum 
se concretiza gândirea modernă în viața orașului. 

Am văzut cum, pentru Octavian Goga, viața metropolei repro- 
duce în trăsăturile ei uriașe dar sumare însăși viziunea existenţei 
în naturalismul secolului XIX: o viermuială haotică, de instincte 
şi patimi, ce îşi înneacă în praf și fum agitația fără noimă. 

Octavian Goga”nu o creionează în amănunte, ca un Zola în 
Germinal, căci nu ea însăși îl interesa în primul rând — el nu era 
un epic, a rămas toată viața lui poet — ci reacţiunea lui interioară, 
acel zbucium al lui, tipic. Pe scurt, acel sentiment de tensiune şi 
singurătate între două lumi — al fugii de una și al vegherii la 
poarta celeilalte — de care vorbeam la începutul acestui capitol. 

Dacă această tensiune își caută formele ei poetice proprii, 
rămâne să vedem în capitolul următor. 


IV 
ANTINOMIA SAT—ORAȘ 


Căutând să înţelegem ce înfățișeri ia orașul în poezia lui Oc- 
tavian Goga şi mai ales ce mişcare sufletească îşi caută expresia 
în el, ne-am întâlnit la un moment dat cu una din acele clipe 
halucinante din viața omenească. Clipa când simţi că o realitate 
mult mai puternică decât tine ze soarbe, te atrage cu o forță care 
îți apare cu atât mai paralizatoare cu cât vrei și cauţi să i te împo- 
trivești mai mult. In astfel de momente viața din afară capătă 
lumini fascinante iar cea a ta, interioară, prinde un ritm atât de 
intens încât pulsaţiile ei sunt mai aproape de ale visului. De aceea 
poate acest moment existențial a căpătat una din cele mai tim- 
purii şi mai puternice cristalizări în poveste, adică într'una din 
cele mai vechi forme de artă ale omenirii. E vorba de acea ima- 
gine a Mumei Pădurii sau a Smeului care urmărește o ființă ome- 
nească, sporind în iuțeala-i purtată de ură şi demonie până la 
dimensiunile uriaşe ale orizontului, ca un sorb căruia nu-i poți 
pune nimic împotrivă, nici fuga, nici piedicile fizice. 

In poezia orașului la Octavian Goga acest sentiment există, 
fiindcă există şi situația existențială pe care o umple. Cu toată 
intensitatea lui, am văzut însă că el rămâne în această poezie 
mai mult ca o stare latentă, In lumea orașului el nu-şi găsește 
simbolul de demonică grandoare, de primitivă forță de sugestie, 
care să-i fie deopotrivă. f 

Simbolul acesta l-a găsit totuși Goga. L-a găsit într'una din 
cele mai puternice și mai puţin cunoscute poezii ale sale. L-a 
găsit atunci când s'a întâlnit cu lumea în care făpturile au alte 
puteri și forțe ca acelea ale orașului: în lume mitului. Și întâl- 


264 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


nirea aceasta s'a întâmplat pe singurul tărâm în care ea putea 
să rodească mare şi firească: în sufletul din amintirile copilăriei. 
Numai în sufletul acesta se puteau bate cele 'două lumi — a satului 
şi a orașului — cu intensitatea demonică a unei ciocniri de stihii, 
a unor munţi în capete. Se puteau bate acum acești munţi în căpă- 
ţâni, fiindcă între ei, la rădăcina lor, stătea în adevăr izvorul de 
apă vie al sufletului copilăriei, în care rodește întâi și pentru 
totdeauna poezia, când îi e scris să rodească într'o viaţă. 
Poemul se intitulează Prima lux și face parte din întâiul volum 
al lui Goga. Are o mișcare de vers greoaie, masivă, ceva de ador- 
mire, de cufundare prin vis întrun spațiu multimilenar, arhaic. 
Incepe familiar şi banal, ca toate robusteţile vieții: 


Intro Duminecă de toamnă... Vezi, ca prin vis, mi-aduc aminte... 


In atmosfera aceasta de vis, creionată nu numai prin sugestia 
amintirii dar și prin cea a palidei lumini de toamnă, poetul își 
zugrăvește familia trăind hieratic. Fiecare din familie apare pe 
rând în lumină și acționează cu o intimitate care capătă însă nu 
ştiu ce încremenire gravă, fiindcă fiecare din cerc face numai două 
gesturi și fiecare gest umple întocmai jumătatea unui vers: 


M'a sărutat cu lacrimi mama când mi-a 'ncheiat la gât cămașa, 
Zâmbind ma mângâiat pe frunte şi nuci mi-a dat din sân nănaşa 
Şi tata m'a bătut pe umeri şi m'a 'ndemnat să fiu cuminte... 


O lume de hieratică durere, căpătând expresie în gesturi 
puţine dar adânc umane în elementarul simetriei lor, — amintin- 
du-ți de acele cutremurătoare reliefuri dela începutul goticului, 
cum ar fi Cina cea de taină a anonimului maestru din Domul 
dela Naumburg. 

Aceeași simetrie arhaică în atitudinile de viaţă se păstrează şi 
când ceata de prieteni intimi ai familiei — figurile de totdeauna 
ale lumii dela țară a lui Goga — apare pe lângă durerea bunicii: 

Şi parc'o văd cum sta bunica, plângând în colţu-i de năframă, 

Când dascălul din sat şi popa deodată ni-au venit în casă 

Şi cum roşisem de ruşine când popa m'a chemat la masă 
Şi mi-a vorbit de 'nvăţătură şi mwa cinstit cun ban de-aramă. 

După acest relief în trăsături puţine și adânci, vine un mo- 

ment de pură mișcare sufletească, al copilului care simte că în 


0 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 263 


jurul lui se desfăşoară o realitate copleșitoare, ce îl priveşte şi 
totuși no pricepe și nu-i poate opune decât unica reacțiune a 
firilor profund sănătoase în fața metafizicei: somnul și visul 


Și vezi atunci, în noaptea-aceea ma chinuit o arătare... 

Părea că s'a deschis, departe, o gură roșă de balaur, 

S'apropia în drum o fiară cu solzi strălucitori de aur 

O deslușeam cum vine 'n goană şi crește mare, tot mai mare. 

Eu în zadar fugeam pe câmpuri... In urma mea urla spurcata, 
Răsufletul grozav și negru puternic i-l simţeam în urmă... 
Simţeam cum vrea să mă înghită, simţeam cum glasul mi se curmă, 
Cu mânile încrucişate sta fără de putere tata!... 


Am subliniat versul din urmă nu numai pentru valoarea lui 
surprinzătoare de final al dinamismului crescând al părții întâia 
a poeziei. In adevăr, această poezie nu are o arhitectură vizibilă, 
E prea elementară în sursele ei, ca s'o aibă clară. Are însă o pu- 
ternică mişcare interioară, care îi dă un ritm primar, greoi ca şi 
versul, tot în doi timpi largi. Incepe cum am văzut, printr'un 
gest domol de amintire, creşte până la imaginea de coșmar și 
isprăvește în paroxismul ei, care nu putea fi decât un moment 
de încremenire. 

Apoi amintirea își reia domoală cursul. Aceleași perechi lente 
de gesturi în fiecare vers: 


O mână m'a trezit din groază... Venise mama să mă vadă 


Plecarea spre oraș e zugrăvită magistral, într'o lumină difuză, 
— atât a naturii cât şi a conștiinței copilului — care continuă 
atmosfera visului, cu atât mai mult cu cât tatăl păstrează aceeași 
atitudine de îndurerată neputinţă de a interveni, de aplecare în 
fața unor scrise dinainte, pentru a le împlini: 


Şi s'a pornit căruţa'n noapte. În pietre scânteia potcoava — 
Şi tata sta tăcut alături... Mi se părea o 'nchipuire... 

Și somnul mă fura arare... Cu ochii grei de nedormire 
Zăream în cale Licuricii, cum luminau în şanţ otava. 


Şi deodată în acest drum din noapte spre zi, natura întreagă 
prinde să viseze visul de mai nainte al copilului. Unora li se va 
părea construcţie, aici însă toată poezia se mișcă atât de hotărît 
— în masivitatea ei lentă — în acest sens, încât lectura ei te prinde 


266 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


cu totul în mersul ei dur, ce nu-ți dă nicio clipă impresia de 
artificiu: 

Dar sus la marginea pădurii, am tresărit din somn deodată 

Vedeam cu ochii mei aievea vedenia îngrozitoare: 

O gură toșă de balaur mi se părea apfinsul soare 

Şi "n fum îi clocotea întreagă spinarea largă, revărsată, 

Și visul își cere mai departe realitatea aidoma, în aceeaşi gra- 
dație. Urmează clipa de paroxism al groazei, de zbatere neputin- 
cioasă pe loc — şi în final aceeași relaxare, în imagina îngândurată, 
inertă, a tatălui: 

Strivit atunci de 'nfiorare m'am ghemuit la tata 'n poală: 

+ Intoarce caii mai degrabă ! Nu vezi, balaurul mă 'nghite !» 

Imi tremura de groază trupul, ca pieptul paserei rănite, 

Când tata mi-a răspuns pe gânduri: + Ne ducem în oraş, la școală». 


Cuvintele din urmă ar putea pare unora ca retorice, ca nerăs- 
punzând de loc zbuciumului copilului, ci simțului de arhitectură 
al poetului. In realitate ele răspund cum nu se putea altfel întregii 
situații: în ducerea la şcoală se consuma un destin ineluctabil, 
la care tatăl putea cel mult să asiste, inert, la fel ca în sfârșitul 
visului dintâi. 


Dacă în această poezie formidabila tensiune între sat și oraș, 
pe care o simțea poetul ia formele halucinante de vis şi basm pe 
care i le putea da sufletul copilăriei — în Nepotrivire ea cristali- 
zează în calmul, nu mai puţin îndurerat totuși, al sfârşitului fărâ- 
mător de idile al adolescenţei. Povestea  reîntâlnirii cu «fata 
judelui Zăbun » e mult mai cunoscută, aşa că ne putem dispensa 
de prea amănunțită analiză. 

Tensiunea din care creşte poezia aceasta îşi găsește cristali- 
zarea formală — ca și Prima lux, ca şi aproape toate poeziile de 
aceeași substanță ale lui Goga, — într'un echilibru încordat, ce 
răspunde firesc acestei tensiuni. Majoritatea poeziilor ce exprimă 
această antinomie nu mai au arhitectura piramidală observată ca 
tipică până acum, acolo unde unul din termenii polarității, satul sau 
oraşul, primea accentul esenţial. In locul arhitecturii de 5 sau 7 
strofe, din care cea din mijloc închidea, ca un fel de pisc în gradaţie, 
momentul cel mai patetic al poeziei, esenţa ei însăși, — acum 
găsim o formă mult mai statică. Poezia se ridică în două valuri 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 267 


de vis ce se leagănă amândouă, răspunzându-și, ca în Prima 
lux. Sau sunt două planuri ce se cumpânesc în tensiunea lor, 
ca în Nepotrivire: cel al trecutului în sat, care vorbeşte ca amin- 
tire în poet, şi prezența orașului, care sună mereu ca un ecou 
îndurerat în sufletul ei: 
Drăguţa mea dela podmol 
Din nopțile cu şezători, 
Şi-a pironit ochii ’n pământ 
„Posomoriţi şi visători. 
Poetul aici nu mai are nostalgii; nu mai încearcă să opteze. 
El ia tensiunea aceasta din el şi din viața lui ca un dat clar şi 
inevitabil, ce nu mai are niciun rost să fie ascuns, mai cu 
seamă față de sine însuși. De aceea, nu vom mai avea aici jocul 
de planuri aparente şi reale din poezia satului şi a orașului. 
De astădată sunt două planuri ce se cumpănesc, ca să zicem 
așa, în suprafață, alternându-se mai în fiecare strofă, prin câte 
două versuri, cu calmul aparent al gesturilor vieţii obicinuite, ca 
să-și vădească adâncul dramatism doar în cele două explozii din 
final: a lui, de dragoste reînviată; a ei, de suferință fără nădejde: 
Iar când am prins-o de mijloc 
Şi-am sărutat-o lung pe gură, 
Mi s'a ascuns la piept și-a plâns: 
De ce te-ai dus la 'nvăţătură?... 
Poezia Departe, iarăși una din cele mai frumoase întruchipări 
— în calmul ei clar prin care zumzăie atât de afund surdina du- 
rerii — reia tehnica celor două valuri de sentiment care se cum- 
pănesc în gradaţia lor patetică, din Prima lux. Aceleaşi două pla- 
nuri ce se împlinesc simetric în câte patru strofe fiecare. Intâia 
mișcare interioară începe la fel de domol. Poetul povestește, nu 
ştiu cui, — poate cuiva care stă alături, poate propriului său 
suflet singur. Povestirea are ceva din tonul înăbușit al unei litanii, 
al unei spovediri. Comunică cu jumătate de glas cuiva despre 
care e sigur că va pricepe totul, ca al său: 
Vezi luna 'n cingătoarea 
Aprinsei bolți albastre, 
Argintul ei tiveşte 
Şi pragul casei noastre 


Şi uite ?n clipa asta... 


268 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


toamna, care se presimte, apasă; copacii plâng «din frunzele lor 
moarte » un cântec familiar. O stare din acelea de durere în în- 
treaga fire, pe care omul nu o poate suporta singur. Cele patru 
strofe încărcate de aceste tristeți duc astfel la o explozie simplă, 
de minunat de pură substanță poetică tocmai prin firescul expre- 
siei sale, ce răspunde atât de bine firescului situaţiei sentimentale: 


Aş vrea să fiu acuma 
In sat la noi acasă. 


Din această explozie începe să crească al doilea val sentimental. 
Poetul se mută cu gândul acolo: şi-ar culca fruntea în poala 
mamei; ea îi va mângâia şuvițele, căutându-i norocul în firele 
cărunte; o 'lacrimă de nădejde îi va tremura pe pleoape... Şi 
deodată finalul, în care, la fel ca în Nepotrivire, suferința ten- 
siunii interioare, care părea atât de potolită, se adună toată într'una 
din cele mai formidabile imagini din poezia lui Goga: 


Și lacrima nădejdii 
Pe fruntea mea să cadă: 
Un picur de văpaie 
Pe-un bulgăr de zăpadă. 


Căldura adunată ca întrun strop fierbinte în sufletul mamei, 
încremenirea rece a sufletului înstrăinatului — totul într'o ima- 
gine ce prin firescul ei are ceva de eliberare, de zzbâzire, cu tot 
tragismul ce îl închide. Poezia lui Goga a realizat și aici una din 
minunile ei simple şi nesilite. 

* 
* * 

Cel mai frecvent motiv poetic în care cristalizează la Goga 
antinomia între sat și oraș e acela ce aduce satul în oraș, ca o 
mustrare, întâi violentă, apoi cu timpul din ce în ce mai stinsă. 

Să trecem repede peste întâia formă de cristalizare a moti- 

vului: masivul și prolixul poem Prăpastie. 
Incepe cu aceeași viziune materialistă a orașului, pe care am 
însemnat-o în ciclul Parisului: 


La geam mi se sbătea orașul cu vuietul fără popasuri, 
Cu vrajba lui, războiul pânii, îl desluşeam în mii de glasuri 
Şi chiotul flămând al vieții vuia la geamurile mele... 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 269 


In această lume cu sufletul pierdut, intră satul, cu toată fru- 
musețea lui pură, cu toate sfielile lui aristocratice, așa cum îl vede 
Goga — sub chipul unui moșneag: 


Nedumerit trecându-mi pragul, un om s'a strecurat de-afară. .. 
Un biet moșneag cu barba albă, frumos în portul dela ţară... 
El s'a oprit în prag o clipă... Mi-a zis apoi sfios pe nume, 
Când ochii 'ntrebători albaştri mă cercetau în faț 'anume... 
Juca un zâmbet de lumină pe faţa lui brăzdată?'n creţe 

Şi când ma cunoscut bătrânul, ca 'ntinerit mi-a dat bineţe.,. 


Rar întâlneşti la Goga o poezie în care el să se adune mai 
zbuciumat, cu tot ce e al lui propriu, ca aceasta. În acordurile 
largi și masive de vers ale acestei poezii, în arhitectura-i simplu 
șlefuită, parcă din bârne mari, se succed și se împletesc simfonic 
toate acordurile caracteristice lumii poetice a lui Goga. Nu e 
numai tipic pentru el aceasta. Dacă ai cerceta în sensul acesta 
opera multor creatori de artă și mai ales mărturisirile lor despre 
ea, ai vedea cu surpriză că ei preţuiesc de multe ori, ţinând enorm 
la ele, opere de inferioară străluminare artistică. Și rămâi şi mai 
surprins văzând că în majoritatea cazurilor nu e de astădată acea 
formă tipică de dragoste pentru cineva din sângele tău numai 
fiindcă îl vezi neînțeles şi nebăgat în seamă de toată lumea, — ci 
într'adevăr, în ele creatorii au căutat să pună cât mai mult din ei. 
Sunt nereușite artistice, tocmai de aceea. Arta e întâi de toate 
neîndurată alegere, implacabilă renunțare, nu numai la atâta din 
cât îi oferă viața din afară creatorului, dar chiar la atâta și atâta 
din el însuşi, Artistul se cioplește pe sine brutal în fiecare operă, 
ca într”o statuie, şi așchii îndurerate de suflet sar și rămân mereu 
în juru-i. De aci, și dragostea scriitorului pentru manuscrisele 
sale; de aci, şi pietatea cu care păstrează orice fărâmă neizbutită 
de lucru. Pietatea aceasta e cu atât mai mare cu cât artistul e 
mai neîndurat cu sine însuși în darurile pe care le face lumii. 

Dar vin clipe când voinţa arsă de atât foc lăuntric oboseşte. 
Clipe în care ai vrea să-i rămâi lumii aşa cum eşti cu totul, ca 
într'un copil a cărui carne și suflet să-ți semene desăvârşit, indi- 
ferent dacă e bun sau rău... Clipe în care ai vrea să te răscum- 
peri de toate zilele și nopţile nesfârșite în care te-ai răsucit, te-ai 
mutilat sufleteşte în liniile severe și reci ale formei de artă, clipe 
în care ai vrea să plângi îndelung și liber pe albul paginilor ca 


270 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


în tine însuți. Clipe în care crezi sincer că ai făcut lumii darul 
cel mai de preţ: sufletul tău, cu folos... 

Apoi clipele acestea trec iarăşi; îți dai seama că puhoiul, lava, 
flacările, nu trăiesc şi mau măreție decât în momentul izbucnirii 
lor elementare. Îţi dai seama că mai făcut și tu decât să dai 
drum prin zăgazuri unui torent tulbure. Și totuși ţi-e drag ce-ai. 
făcut... 

N'avem mărturii directe dela Goga, dar se pare că așa a fost 
şi de astădată. Că a ţinut la această poezie, se vede din uriaşa 
căldură interioară cu care a scris-o și care se simte în fiecare 
vers. 

Ea închide, cum am spus, toate motivele tipice ale lumii de 
poezie a lui Goga. Prin povestirea domoală a bătrânului, vine 
în oraș mai întâi satul revoltei: oameni păscuți de nenoroc, vetre 
fără căldură, secetă pe câmpuri, mărăcini... Apoi satul aminti- 
rilor: casa părintească părăsită, vântul a "'ngropat fântâna, de Sf. 
Ilie s'a frânt armindenul în poartă... Viaţa sufletească a satului 
e atât de puternică încât animă şi realitatea inertă din oraş: chi- 
purile din perete, cărţile, lucrurile de pe masă, toate prind să 
asculte, se privesc cutremurate. 

După acest final de împăcare, decorul se schimbă. Moșneagul 
pleacă şi gândul poetului îl urmărește acolo, la el. Apare satul 
eroic, într'una din cele mai patetice întrupări ce le-a găsit el la 
Octavian Goga, într'o înfrățire tipică cu o natură măreaţă, zbu- 
ciumată şi aspră totodată, în umbrele unuia din amurgurile voe- 
vodale pe care la noi numai Goga le-a adus în poezie: 

Venea din cer pe câmp amurgul. De pe înaltul unui munte 

Dura din umbră şi lumină în drum o minunată punte... 

Simţiam cum bolta se 'nfioară, cum sânu-i uriaș tresaltă, 

Cum tremură înfiorată sfioasa trestie de baltă 

Şi stam înmărmurit în cale cu braţele încrucişate. 

+ ++ Vedeam pe șerpuirea albă în largul drumului de ţară 

Un om bătrân ducând povara unei vieţi nemângâiete 

Şi soarele *'mpletea cu aur argintul lui curat din plete. 


Şi cum urca încet colina — schimbând cu mânile toiagul, 
Cu barba albă de zăpadă — un sfânt mi se părea moșneagul... 


Dar poezia nu se încheie nici în acest final de apoteoză eroică 
a sufletului satului — tipică lui Goga. Se întâmplă de astădată 
ceva neaşteptat. Ca şi când mar mai putea să suporte povara 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 271 


niciunei forme de artă — poetul simte nevoia să se mărturisească 
direct, să se strige pe sine însuşi: 


— Acolo ’n piept încătușate 
Sunt două suflete dușmane... Străveche ura lor se sbate. 


Cel dintâi, e al satului: se cere în munţi, în «freamătul pă- 
durii », sub «largul bolţii înstelate » şi «frate cu pământul » unde 
«sub cruci de lemn » dorm străbunii. 

Celălalt e al orașului: sorbit de « vârtejul lui năpraznic », ars 
în «haina lui de flăcări», neadormit în «zbuciumul atâtor pa- 
timi », în «setea de mărire»... 

Contemplând zbuciumul amândurora în el, poetul are unul 
din acele momente de tragică luciditate în care îşi înțelege de- 
stinul mai răspicat ca oricare altcineva. Condiţia sa poetică aparte, 
de a se zbuciuma necontenit pe fulgerul acestei antinomii dintre 
sat şi oraș, tot ceea ce acest zbucium i-a adus ca sărăcie şi bogăţie 
sufletească deopotrivă, toată drama singurătăţii sale umane și 
creatoare pe acest fir de destin atârnând subţire între râuri de 
umbră și lumină — şi au găsit încă una din cele mai patetice şi 
mai lucide cristalizări în finalul acestei poezii: 


Aşa se frământa în mine strigarea lor neîntreruptă, 

Mi-au pustiit întreg avutul cei doi potrivnici prinşi în luptă 
Şi stam sărac în bezna nopţii cu ochii aţintiţi în zare, 
Când vântul, demon fără milă, părea că-mi râde 'n alergare: 
Impins de visele deşerte, zadarnic drumul tău îl sui, 

Biet călător în lumea asta, tu nu mai ești al nimănui! 


Isprăvind de privit această poemă, — ce se depărtează atât de 
vizibil de severele legi ale artei, prin prolixitatea ei, prin efortul 
ei tragic şi profund uman, de a spune totul, de a zvârli cu braţe 
uriaşe de durere o povară sufletească în lume, dar e atât profund 
lămuritoare ca document uman, — nu poți evita o întrebare pe 
care mai ales poezia lui Goga ţi-o impune adesea. Te întrebi 
dacă nu stăm noi cumva de mult sub tirania unui greşit concept 
despre retorică în artă? 

Că retorica .e și ea o formă de artă între altele, asta sunt dis- 
puși mulți să admită. Părerile se împart când e vorba de prețuirea 
ei. Ne-am obicinuit să credem că ea e o formă de nesinceritate 
în artă, că e construcţie lucidă, cele mai adesea goală de substanță, 


272 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


şi de aceea mediocră. Să ne gândim că mai violent au condamnat-o 
în totdeauna acei cari au crezut, sau au avut măcar aerul de a 
crede, în artă ca o primă şi totală sinceritate şi credință, atât 
față de lume cât și față de ei înşişi. Să ne mai gândim însă că 
expresia cea mai dârză a acestei păreri au ajuns totuşi să fie tocmai 
credincioșii poeziei ermetice şi pure, adică ai artei ca a doua sau 
Chiar a treia realitate, cu totul și voit depărtată de cea a firii. 

Dimpotrivă, retorica își găseşte forma cea mai tipică în dis- 
curs, adică într'una din realitățile cele mai marginale ale artei 
tocmai prin marea lor apropiere de viață, în gestul de creaţie 
care le trece direct și imediat dela suflet la suflet. Retorica își 
găsește unele din cele mai formidabile întruchipări tocmai în 
epocile de robustă afirmare de sine a unei culturi, ca cea a clasi- 
cismului la Romani, ca cea a scholasticei în Evul Mediu. Și cum 
se explică faptul că la unele din cele mai puternice, mai adânc 
turmentate naturi din cultura noastră — la un Vasile Pârvan, la 
un Octavian Goga — întâlnim ades impresionante forme de așa 
zisă retorică? 

Sar părea că şi aici suntem prizonierii noțiunilor, față de rea- 
litatea care e mult mai vastă şi mai complexă. Barocul, care e o 
măreaţă formă de artă, avându-și uriaşii și epigonii săi ca oricare 
alta, a fost condamnat atâta timp în numele esteticei clasice ca 
o formă de decadentism. Ai impresia că, de astădată în numele 
unui principiu opus de artă — acel al unduirii muzicale și alam- 
bicate — a fost văzută și retorica drept o formă de epigonism, 
când ea e o formă de viață a artei pur și simplu, cu toate bune 
şi rele ale ei, ca ale tuturora. 

Astăzi aş fi înclinat să văd în marile cristalizări retorice mai 
de grabă un fel de primă realitate artistică. Ea creşte din zbuciume 
atât de puternice încât nu mai pot adăsta filtrarea lor în realități 
secunde și chiar terțe, până când să se desprindă singure şi lini- 
ştite, echilibrate în sine ca alte lumi, de sufletul creatorului lor. 
E ca o lavă care ar izbucni între ghețari: încremeneşte cu atât 
mai patetică și mai grandioasă totuși, cu cât are o forță mai ele- 
mentară de erupție. Ce poate fi mai «retoric» în natură decât 
un peisaj vulcanic și ce poate fi mai «artistic » decât o floare? 


* 
+ + 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 273 


Momentul existenţial din Prâpastie își găsește de altfel şi o 
cristalizare mai calmă, mai simplă, mai apropiată deci de răcelile 
inumane ale artei, în Mi-a bătut un moș la poartă. 

Dacă o citești însă după ce te-a frământat dramatismul celei 
dintâi, ai un sentiment de insaţietate, ca după o băutură prea 
molcomă. Revii de lângă stânci şi fulgere la tristeța unei litanii 
de viață pur şi simplu: 


Mi-a bătut un moş la poartă, 
Biet ţăran cu țundra sură, 

Il lătrau departe cânii 

Când să-mi vie?n Bătătură. 


Să subliniem în treacăt frumusețea minunată, de tristeţe 
aspră și măruntă, a armoniei sunetelor din versul al doilea: biet 
țăran cu țundra sură... 

Moșneagul acesta vine ca «un sol din altă lume > într'o curte 
de oraș, pe care poetul continuă totuși s'o numească nostalgic 
« bătătură ». Stau de vorbă. Poetul îi povestește despre năzuințele 
frânte "n două: între « satul de sub munte » și « lumea asta nouă »... 
Procesul sufletesc de dislocare, de zbucium între cele două rea- 
lităţi, de astădată însă nu e înfățișat în sufletul poetului, ci într'al 
bătrânului: 


Murmura încet în barbă, 

Se trudea să mă 'nțeleagă. 

Sta pe gânduri dus bătrânul 
Când i-am spus povestea 'ntreagă. 


Moșneagul își însușește prin dragoste acest zbucium. Poetul 
se eliberează de el prin mărturisire, Un ritual creștin și profund 
uman se împlinește simplu. O formă calmă de artă crește din el. 
Poezia se poate încheia astfel într'o îndoită simetrie. Una de sub- 
stanță, a echilibrului interior pe care-l așează acum taina comună 
dintre cei doi. Una formală, plecarea oaspelui în aceeaşi anonimă 
şi încenușată înfățișare, pierderea lui simplă și firească iarăşi 
în lume: 

Mi-a plecat cu ochii umezi 

De amara "'nvăţătură: 

— N'o mai spune nimănuia 

Biet moşneag cu țundra sură! 


274 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Cercul se închide astfel. Zbuciumul şi-a găsit echilibrele în 
sine însuși și poate sta astfel singur în lume: ca poezie. 


Dar această liniște nu putea dura. Era prea uriașă această 
tensiune ca să nu-și ceară mereu și mereu alte cristalizări poetice, 
Una din cele mai tipice pentru O. Goga este iarăși cea din Pribeag 
străin. De astădată însă nu mai e eliberarea prin mărturisire, ci 
prin revoltă. Târziu, din volumul Cântecelor fâră țară, ea răs- 
punde — ca şi atâtea altele din acest volum — poemelor dintâi, 
din satul revoltei. 

Incepe ca atâtea altele din bunele poezii ale lui O. Goga prin- 
tro mișcare domoală de viață simplă: « Mi-aduc aminte — într'o 
zi de vară...» 

Ca imediat să prindă contur crâncen obicinuita imagină frene- 
tică a orașului la Goga: 

Oraşul prins în vechea-i alergare, 
Ca scormonit de-o nevăzută ghiară, 
Vuia 'mprejur și 'n clocotul din zare 
Işi prăvălea statornica strigare 

Lung chiotind plămâna lui murdară. 


Ceva deosebit totuși aici: până și natura se contaminează de 

cruzimea acestei frenezii ucigătoare a vieţii în oraș: 
Atunci sub ploaia arșiţei de soare 
Ce trimetea ucipătoare suliţi... 

Sub ele —în «sgomotul de guri asurzitoare », purtându-și 
«jalba călătoare » — un 4 țăran cu fața suptă ». 

Goga nu îl mai îmbracă în trăsăturile de simplă și grandioasă 
sfinţenie a tipurilor din satul eroic, care le-am văzut prelungindu-se 
în moșnegii din Prâpastie şi Mi-a bătut... Ci îi dă trăsăturile 
sumbre şi adânci din chipurile satului revoltei. La fel ca şi pe ele 
însă, le poleiește mila poetului și-a naturii: 

In strălucirea razelor de-amiază 

Ce luminau sfiala ta stângace 

Prin strigătul agenţilor de pază, 
Tu strecurându-ţi teama şi amarul, 
Cu cele două blânde dobitoace 
Neştiutor înaintai în cale... 


In drumul greu părea că plânge carul 
Din bietele încheieturi uscate, 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 275 


Părea că boii prinşi de-aceiaşi jale, 
In ochii umezi, dătători de pace, 
Sub arcuirea frunţilor plecate 
Răsfrâng icoana sărăciei tale. 


Satul pătrunde astfel și i se opune orașului ca un tot de minu- 
nată armonie în tristețea lui simplă. O întreagă bucată din fire 
o vezi în mers alături: razele soarelui, omul, cerul, dobitoacele 
din jug; toate au aceeași blândețe pură — şi în suflet şi în înfă- 
ţișări. Pe toate le condamnă în haosul orașului tocmai această 
desarmată puritate. De astădată e firesc ca cel care o contemplă, 
poetul, să se simtă cel tare. Va crește astfel pe unul din celelalte 
planuri tipice ale poeziei lui Goga: cel al protestului. Propriei 
sale tristeți și fărâmări interioare — evadând din ea tocmai prin- 
tr'unul din acele eforturi eroice de depășire de sine, de negare 
de sine chiar, pe linia dură a unui ideal, care face tragicul și gran- 
doarea în destin a marilor creatori — Octavian Goga îi opune aci 
dârz unul din specificele sale elanuri către comunitatea de soartă 
cu neamul de țărani. 

Intr'unul din acele finaluri bărbăteşti către cari se ridică ades 
lucirea din satul revoltei în poezia lui Goga — ea fulgeră pre- 
vestitoare: 

Atât de singur, fără de povaţă, 

Erai sărmane suflet dela ţară 

In ne ?nţelesul haos de viaţă, 

Că 'n ziua asta jalnică de vară, 
Durerea mea te-a priceput mai bine. 
A priceput că ?n veşnică frăţie 

Noi aşteptăm aceiaşi vijelie, 

Străin pribeag și frate bun cu mine... 


Tocmai pe linia singurătăţii sale interioare, poetul găsește 
astfel unul din cele mai frumoase prilejuri de a trece dincolo de 
sine, în artă, prin dragoste și înțelegere față de soarta asemenea 
a unui neam întreg. 


Dar antinomia sat-oraș nu își vădește fiorul numai în suflete, 
ci chiar în lucruri, în flori, în preajma poetului. El le chiamă și 
pe ele în artă, ca să dea expresie zbuciumului său interior. Și e 
interesant de subliniat cum — credincios structurii disimulatoare 


3* 


276 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


a artei — Octavian Goga restrânge și complică planurile în poezie 
tocmai atunci când ea trebue să exprime o realitate mai vastă 
şi mai primară. Când conflictul dintre sat şi oraş crește, ajungând 
în sufletul său o înfruntare între Ardealul eroic și țara neutrală 
în Portretul din Cântece fără ţară — poetul caută între lucruri 
un simbol. Un lucru îhsă care închide atâtea planuri de viață: 
un portret al unui strămoș, popă de ţară! Povestea peregrinărilor 
portretului are nu numai o viață proprie a ei, dar totodată închide 
viaţa întreagă a sufletului poetului, căreia îi răspunde ca un ecou 
când dârz, când îndurerat, sufletul de odinioară al celui din portret. 
O mulțime de planuri sufletești şi simbolice se întrepătrund 
astfel în această poezie, care —având aceeași structură largă, 
aceeași tehnică de expresie ca și Prima lux și Prâpastie, putând 
ajunge la aceeași prolixitate—e totuși ceva mai clară și mai 
echilibrată în arhitectura ei interioară, 

Incepe ca și ele prin aceeași tipică mișcare domoală de evocare: 


“Ţin minte clipa... Soarele de vară. 


De astădată continuă. Una din cele mai minunate stări de 
tristețe muzicală a naturii în solidaritate cu omul, din poezia lui 
Goga, se încheagă aici. Imi pare rău că nu pot să insist în relie- 
farea minunatei gingășii şi fineți artistice cu care e conturată 
ea aici... 

Incepe apoi firul epic. Pregătindu-se de plecare peste munţi, 
poetul întâlnește ochii portretului. Citește în ei același suflet şi 
același destin ca al său. Il ia cu sine. Dar dincolo, în oraș, întu- 
necarea sufletului poetului se răsfrânge și pe chipul din portret. 
Poetul o citeşte din ce în ce mai neînșelătoare pe a sa acolo. Până 
ce la urmă își dă seama că portretul vorbeşte ceea ce el însuși 
abia cuteza să-și spuie: 


Simt cum te ceri în sat la tine-acasă. 


Acesta e finalul. Credincios destinului său de zbuciumat între 
două lumi, poetul nu va opta nici de astădată. Va rămâne mai 
departe, în luptă; ca și cel din portret, altădată. 


Antinomia aceasta mai răsună odată — stins de tot, aproape 
de lacrimi şi de regrete — în Bobotează. Işi găseşte şi simbolul 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 277 


delicat cuvenit: busuiocul străin în oraș. "Tensiunea ei interioară 
ne mai fiind atât de crâncenă, poezia se poate apropia de vechile 
simetrii liniștite. Una din celelalte arhitecturi tipice lui Goga, cea 
de cinci strofe cu acea din mijloc închizând momentul hotărîtor, 
esenţial, reapare aici. 

Poezia începe întrun ritm voios de împăcare cu viața: Ieri 
un popă rumen mi-a venit în casă... 

El uită pe masă un fir de busuioc. Și deodată, condiţia de odi- 
nioară a poetului reizbucneşte de sub această factice împăcare, 
cu o violență pe care intensitatea și mai ales frecvenţa epitetelor 
cu care poetul alintă firul firav al modestei flori, o arată mai bine 
chiar decât exclamaţia ce punctează strofa: 


Busuioc cucernic, busuioc de-acasă, 

Frate cu muşcata prinsă ?ntre fereșşti, 

Floare dela ţară, floare cuvioasă, 

Cum să-ţi spun eu ţie cât de drag îmi eşti? 


Ca schemă sonoră, strofa aceasta, a doua, împlineşte contra- 
punctic pe întâia şi o încheie. Pentru a evita o analiză prea mi- 
nuțioasă, rog cititorul care ar voi să pătrundă mai adânc sime- 
triile artistice ale poeziei lui Goga să recitească aceste prime două 
strofe, fiind mai ales atent la melodia rimelor, rotunjită robust 
în prima şi deschisă timid, ca o bucurie din durere, într'a doua. 

Strofa a treia, din mijloc, nu mai aduce o stare sufletească 
ci o obiectivare: amintirea satului din Ardeal. Aceasta îi schimbă 
şi fizionomia sonoră, ce se împlinește cristalizând cu totul altfel 
` în rimă, 

Ca iar, în ultimele două strofe, poetul să revină la propriul 
său zbucium. Acesta cheamă aidoma, ca expresie, sunetele şi 
rimele dintâi. Și strofa ultimă îmbrățișează cu aceleaşi alintări 
de vorbe floarea umilă, ca să sfârșească tot într'o exclamaţie, 
care de astădată exprimă şi mai răspicat zbuciumul împărţit al 
momentului de soartă din poezie: 


In străinul chiot care strig” afară 
Lângă mine-alături mi te iroseşti, 
Floare cuvioasă, floare dela ţară, 
Ce cătarăm oare noi la Bucureşti? 


+ 
* * 


278 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Printre ultimele poezii adunate în Din larg este una stranie, 
de o muzicalitate surdă, monotonă, ca de bulgări căzând pe un 
sicriu, ca multe din scurtele poezii apropiate de sfârşitul poetului: 
In mine câteodată. 

Termenii antinomiei se depărtează aci imens unul de altul. 
Nu mai încap într'o viață de om. Abia au loc într'un șirag de 
mai multe vieți, ce retrăieşte numai arare — dar tocmai de aceea 
cu o intensitate halucinantă în conturele lui şterse, de vedenie 
în noapte — în sufletul ultimei. Satul devine acum pentru poet 
o realitate ancestrală, cufundată surd şi adânc sub el, cel de acuma. 
Ea se ridică așa ca un vis, în acele rari stări de suflet înegurate, 
când aproape nu mai ești tu însuți ci o specie umană. Şi se ridică 
deodată, cu toate amănuntele ei pe același plan, ca împinsă de 
un val de sânge din străbuni. 

De aci, ritmul sacadat al poeziei, ca al unei amintiri ce se 
înfiripă cu greu în expresie, din adâncul ei. De aci, versul al pa- 
trulea aparte, în fiece strofă, sunând scurt, a oboseală. De aci, 
abundența de și, care leagă elementele toate pe același plan. 

O citez toată, pentru frumusețea ei grea, de vrajă târzie: 


In mine câteodată eu simt: se face noapte, 
Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, 
Strigări necunoscute şi cântece şi şoapte 

La casa mea colindă. 


In mine câteodată ţărani cu zeghea sură 

Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul, 

S'amestecă de-a-valma, roind în bătătură 
Şi vin să-şi ţie sfatul. 


In mine câteodată grea liniştea se lasă, 

Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie, 

In vreme ce un popă cu barba cuvioasă 
Slujeşte-o liturghie. 


Pe un alt plan poetic, apare acea muzicalitate sumbră şi aro- 
mitoare a morţii ce face una din vrăjile versului eminescian. Dar 
cu acea duritate în ton specifică lui Octavian Goga. 

Conflictul a ajuns aici la termenul său ultim. S'a subțiat și 
s'a dilatat metafizic, depășind astfel firesc limitele unui destin 
uman. E acum o amurgită confruntare cu neamul tăcut al stră- 


NEAM, SAT, ORAŞ ÎN POEZIA LUI OCTAVIAN GOGA 279 


moşilor, o liniştire sumbră sub aripa amorțitoare a morţii. Toată 
poezia are o atmosferă de priveghi de ţară la căpătâiul cuiva 
care a trecut dincolo... 


Și cu ea am ajuns la sfârșitul pelerinajului meu în poezia celui 
ce doarme acum — urmându-și și după moarte destinul între 
împăcare şi revoltă —la Ciucea, mereu la graniță. 

Felul cum am făcut acest pelerinaj îi va fi bucurat pe unii, 
îi va fi desamăgit poate pe alții. Nu e nici o doctă cercetare literară, 
nici o înseilare grațioasă a micului meu eu în jurul unor aripi 
înalte — aşa cum se obicinuiește. N'am vrut să fac deci nici o 
monografie completă a poeziei lui Goga, nici să însemn o fantezie 
critică agreabilă. i 

Am vrut pur și simplu să încerc să descifrez linia unui mare 
destin poetic din însăşi arhitectura creației sale. Am căutat să 
văd întru cât răspunde acest destin unui moment existenţial al 
neamului însuşi. 

Concluzii ? Le-am însemnat acolo unde ele s'au impus dela sine. 
Le-am repetat acolo unde ele veneau să se întărească una pe alta. 

N’aş putea să le rezum. Le-am trăit destul, când le simțeam 
ţâşnind din zbuciumul adânc și bărbătesc al lumii de aspră gran- 
doare poetică a creaţiei lui Octavian Goga. Multe din întrebările 
ei au fost și ale mele; multe din răspunsurile ei, veneau parcă 
şi pentru mine din calmul uriaş al unui destin poetic ce a învins 
acum moartea pentru totdeauna. 

Cred că această mărturisire nu e de loc o obrăznicie, cum ar 
putea să pară unor superficiali, ci gestul de pietate cel mai adânc 
ce l-ar putea bucura pe un creator: făcându-l să simtă că gene- 
rațiile următoare se recunosc încă în el... 

Și, Doamne, de s'ar recunoaște cât mai mulți. Ar fi trist 
dacă această încercare de a descifra legile dure ale marii arte 
întruna din întruchipările ei cele mai patetice din literatura 
noastră ar rămâne doar o meditație de unul singur. Fie ca atâția 
şi atâția dintre poeţii noştrii, cari în aceste zile de epopee își 
mai unduiesc leşietic în vers minorele lor sentimentalități perso- 
nale, să poată găsi unele concluzii necesare, din eroica sure 
şi a creaţiei lui Octavian Goga. 

OVIDIU PAPADIMA 


VILLON 


mais oł sont les neiges.,. 


Hoinar vestit, poet la drumul mare 
Ce-ai pus din timp popia la ciochini, 
C'o mână umbli lumi ’n buzunare 
Cu alta ’n stihuri Precistei te 'nchini. 


Dai, hăituit ca lupul dela stână, 
Târcoale ?'n târg dughenelor cu șunci. 
Spăsit le-adulmeci plin de râvnă, până 
Ce ?n ele cangea deştelor ți-arunci. 


Soi ulițarnic ce-și înjură prada, 

Chefliu stricat cu visul strălucit, 

Ca un tâlhar ţi-ascuți oțel, balada, 

Să ne-o împlânţi în piept ca pe-un cuțit. 


Ibovnic scump al ocnei, bun dir fire, 
Dar înhăitat cu îngerii pierduţi, 

Te cuibărești prin putrede tractire 
Să plângi pe neaua anilor trecuți, 


De gât cu zorii pleci la dănţuit, 
In glas de liturghie, giamparale; 
'Ți-e sufletul un bâlci deslănțuit 
In nava unei vaste catedrale. 


Parcă te văd maestru 'n furtișaguri 

Edec de han și al juzilor vrăjmaş 

Tras din spelunci ca un guzgan din faguri 
Scrâșnind sub biciul asprului armaș, 


281 


Risipitor cum n'a fost vistiernic, 

Măreţ golan cu aurul în gând, 

Tu îți iubeşti viața de nemernic 

Și ştii să mori, drag păduchios, sperând, 


Și ’n timp ce-ţi pun în șbilț cerbicea bravă 
Și se gătesc să te ridice "n furci 


Tu mai isteț, furând un vraf de slavă, 
Pe scări de rime veacurile urci. 


V. VOICULESCU 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDI- 
NARĂ A PRIETINULUI MEU 
DOXOPRAXA 


E vorba de o pățanie extraordinară. Dacă v'aș spune-o în 
câteva cuvinte, war avea nicjun «chichirez», cum spun Bucu- 
reștenii. Ca să aibă așa ceva, e nevoie de o rânduială retorică. 

Eroul principal nu sunt eu. Eroul principal e prietinul meu, 
profesorul Gheorghie Doxopraxa, care și astăzi se găsește în mare 
nedumerire și nu-și poate explica nimic. E cu atât mai ciudată 
această nedumerire, cu cât prietinul meu profesorul Doxopraxa 
s'a dovedit a fi totdeauna un bărbat deosebit de pătrunzător. 

Prietinul meu Doxopraxa are o înfățișare de palicar impunător, 
cum rar mi-a fost dat să văd în viața mea. O frunte naltă puţintel 
pleșuvă, ochi străpungători arcuiţi de puternice sprincene negre, 
un nas achilin (adică un nas ca al lui Achile, cum lămurea el glu- 
mind), ș'o mustață — adică două mustăţi cât vrăbiile, aplecate 
spre sfârcuri de propria lor greutate. Om nalt, voce răsunătoare. 
Puţintel lăudăros; însă îi stă bine când povesteşte mai ales întâm- 
plările cu bandiții din insula Creta, patria străbunilor săi. Alt- 
minteri, el, personal, e născut la noi la Galaţi și, după mamă, 
se rudeşte cu unul Nastase Cosovete, cel mai autentic răzeș din 
valea Covurluiuiui. 

Specialitatea sa, în corpul didactic al liceului bucureştean unde 
a învățat mezinul familiei noastre, e limba elină. Mă întreb cine 
ar putea să declame mai frumos decât el distihurile lui Homer 
ori odele lui Anacreon. Păcat că nu le înțelege nimeni dintre noi, 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDINARĂ A PRIETINULUI MEU DOXOPRAXA 283 


deși am dat acestei discipline, în copilăria noastră, cele mai fru- 
moase ceasuri, când cânta cucu 'n dumbrăvi și era ca o oglindă 
cerească luciul iazurilor. Eu cel puţin, versurilor lui învolburate 
nu-i pot opune decât o invectivă din dialogurile lui Lukian: 
« Apodos, o catărate, ta portmeia... » De ce mi-o fi rămas numai 
atât din această limbă clasică, e o altă problemă pe care am să 
încerc a o deslega altădată. Adevărul e că numai cu atât :cala- 
balâc grecesc am a mă înfățișa cândva — nu prea târziu — neîn- 
duplecatului barcagiu Charon. 

Mă aflam cu Doxopraxa și cu alții la cea mai primitoare fa- 
milie din Regat. S'ar părea că asemenea familie ar trebui să lo- 
cuiască în Moldova și mai cu seamă la Iași. Nu ! Asemenea familie 
locuiește la Bucureşti. Dar în orice caz — îmi veţi replica domniile- 
voastre — asemenea familie e venită din Moldova și mai cu samă dela 
Iaşi. Nu şi nu! Asemenea familie e get-beget bucureșteană, dela 
Brâncoveanu-Vodă și dela Mavrogheni- Vodă și dela Ştirbei-Vodă. 
Tot neamul amfitrionului nostru, cu numele Dâmboviţeanu, a 
slujit Patriei și cu deosebire fiscului Patriei. Dâmboviţenii cei 
vechi țineau otcupurile timpului; cei mai noi au fost administra- 
tori financiari model; al nostru, Petrică Dâmboviţeanu, a fost 
casier general în Ministerul de Finanţe. Acum e pensionar, om 
cu stare; primește foarte bine. 

Acest prietin al nostru Petrică Dâmboviţeanu a dovedit ce 
fel de om și ce caracter cu voință fermă este la vârsta de patruzeci și 
cinci de ani, când soția sa, doamna Bruneta Dâmboviţeanu, foarte 
remarcabilă persoană, i-a făcut observaţia că şi-a pierdut cea mai 
mare parte a părului — care, în vremea când făcea pe Romeo, 
era blond ca spicul de grâu. 

— Mă mir că le mai sucești și le mai învârteşti, Petrică; i-au 
mai rămas trei fire... 

— Ai dreptate, Bruneto dragă, i-a răspuns blând Petrică; îţi 
promit că n'ai să mai ai pricină de mirare, 

Chiar a doua zi, Petrică s'a prezentat doamnei Bruneta cu 
ţeasta rasă complet. 

Ea n'a zis decât: Vai, Petrică | Pe urmă n'a mai avut ce spune. 

In ziua care a urmat, Petrică s'a înfățișat și fără mustăţi. 

— Ca să nu mai ai în fața ta spectrul bătrâneţii, Bruneto dragă, 

Doamna Dâmboviţeanu a făcut iar: Vai! Şatât, 


284 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Un timp, a trăit cu spaima că Petrică va să-și radă şi sprin- 
cenele. Dar,Petrică avea cunoștință că sprincenele, abia încărun- 
tite, deveniseră cea mai distinsă podoabă a sferei sale de fildeș 
şi a obrazului său cu zâmbet cam îndrăcit. 

— Dacă mi-aș fi lăsat cioc, aș fi semănat cu Mefistofel, se 
lăuda el. 

Cam din vremea când prietinul nostru Petrică Dâmboviţeanu 
își lepădase podoaba capilară şi figura-i palidă părea mai punctată de 
zâmbetu-i ciudat — cam din acea vreme doamna Bruneta începuse 
a deveni melancolică. In frumoșii ei ochi codați de orientală apă- 
ruse o umbră de neliniște. Cătră cincizeci de ani începuse să 
asuprească servitoarele şi se îmbolnăvi de trei ori patru boli necu- 
noscute încă speciei umane şi de două manii. Una din aceste manii 
era explicabilă; a doua, binefăcătoare. 

Mania explicabilă era dragostea pentru pisici. Neavând copii, 
trebuia să adopte în viața ei tovărășia acestor animale amabile, 
delicate și discrete. Mai ales de când doamna Bruneta învățase dela 
o prietină din tagma aceleiaşi vârste că cei mai devotați şi dră- 
gălaşi pisoi sunt cei cărora veterinarul le face o mică operaţie, 
se putea spune că apartamentul dumnisale devenise raiul acestor 
mici feline. Avea patru sau cinci, totdeauna, de neamuri alese și 
colori deosebite. Cu acest surogat își liniştea nervii și își înflorea 
ceasurile. 

Cu privire la mania asta, Doxopraxa se pronunţase astfel: 

— Postește robul lui Dumnezeu că mare ce mânca... în 
dorul căpșunelor, mănânci frunzele. 

— Intr'adevăr, mi-ar fi trebuit patru copii în loc de patru 
pisoi, lămurea Petrică; dar să știți că nu sânt eu vinovat. 

— Bine, bine, îl mângâia Doxopraxa; dacă e așa, atunci să 
ne mai vie câte o halbă de bere. 

Plătea Petrică Dâmboviţeanu, ca să fim și mai bine încre- 
dințați că nu poartă el răspunderea. Și zâmbea mefistofelic. (Ii 
plăcea să-i spunem că zâmbeşte mefistofelic). 

Mania binefăcătoare a doamnei Bruneta era curăţenia. De două 
ori pe săptămână casa era în răscoală; praful urmărit; alămurile 
frecate ca să devie ca aurul nou; parchetele lustruite, ca să te 
oglindești în ele, şi așa mai departe. Prima răscoală săptămânală 
era Luni; a doua, Vineri. După răscoala de Vineri, urma coptul 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDINARĂ A PRIETINULUI MEU DOXOPRAXA 285 


aluaturilor, Sâmbăta. Duminică erau invitaţi prietini la ceaiul de 
după amiază, care se prelungea până târziu. 

Ce nu mâncam noi la asemenea ceai! Ce pateuri fine, ce 
fripturi delicioase, ce cozonaci, ce prăjituri | Și ce vinuri găseam 
la acest ceai | 

Noi prietinii mai intimi ai casei lăudam toate în gura mare, 
cu superlative care făceau mare plăcere doamnei Bruneta; pe când 
Doxopraxa, care venea în casă mai rar, își făcea aprecierile cu 
citate din clasicii antichității eline. 

— Nu înţeleg de ce mă laudă Doxopraxa pe greceşte, suspina, 
nedumerită, doamna Bruneta, 

Sfetnică şi ostenitoare întru acest despărțământ al bunătăţilor, 
nelipsită în fiecare săptămână la ajutorul gospodăriei doamnei 
Bruneta Dâmboviţeanu, era o Greacă născută la Constantinopole 
şi pripășită la noi în epoca primejdioasă a amorului. O chema Eu- 
frosina Periade. De când demoazela Eufrosina Periade străbătuse 
Pontul Euxin pe o galeră a unui căpitan insular, ca să se aşeze 
la Sulina, trecuse mai bine de un sfert de veac. De mulți ani 
ajunsese la Bucureşti şi izbutise a se face cunoscută într'un cerc 
destul de larg prin talentele-i multiple. Era o femeie încă sprin- 
tenă și energică, uscată şi foarte oacheșă. Ne înveselise în câteva 
rânduri pe noi bărbaţii, când făcuse față, furioasă și cu ochii 
boldiţi, profesorului Doxopraxa la nişte observaţii de altfel nevi- 
novate ale acestuia. 

— Eufrosina, regina de Saba... i-a spus cu accent poetic 
Doxopraxa. 

— Domnule, te fac atent, i-a replicat ea, că eu sânt Cons- 
tantinopolitană. . . 

— Ei, şi are asta o anumită însemnătate? 

— Are. Eu nu sânt din Grecia dumneavpastră. La noi, la 
Constantinopole, e o viață pe care dumneavoastră m'ați cunos- 
cut-o niciodată. 

— Care « dumneavoastră »? 

— Dumneavoastră Grecii. La noi, la Constantinopole, e bielşug 
şi huzur. De când a plecat Abdul Hamid s'au mai stricat lucrurile, 
dar tot e mai bine decât în Creta dumnitale. 

— De ce Creta mea? 


286 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


— Aşa. Aș ţine să-ți fac cunoscut mai ales d-tale, domnule 
profesor, că eu nu prea fac haz de insulari. 

— Bine, Periade, a acceptat cu voie bună Doxopraxa; sântem 
de acord; nici mie nu-mi plac insularii dumnitale; eu sânt dela 
Galaţi. Pe lângă asta, am în vinele mele sânge de răzeș moldovean. 

— Se poate; dar insularii sunt ai dumnitale, nu ai mei. Să se 
ştie asta. Și să se mai știe că nu-mi place să fiu regină de Saba. 

— E o regină biblică, Periade; e o prietină a lui Solomon. 

— Așa? atunci află că nu-mi plac nici Evreii, fie ei și din 
biblie. 

Doxopraxa a venit între noi după acest schimb de vorbe. 

— Trebuie să mă iau bine cu Etiopianca asta, a zis el îngri- 
jorat. N'ai văzut ce ochi îmi aruncă? E în stare să-mi facă vreo 
vrajă, ori să-mi puie otravă într'o sarailie. 

Noi am început a râde. 

— Nu râdeți. N’ați văzut şi n'aţi auzit cu ce pasiune vorbeşte? 

— Aşa e vorba ei, însă e o persoană cumsecade, am intervenit 
eu. Nici în glumă să nu-i atribui asemenea intenții, prietene 
Doxopraxa. 

Profesorul era după un număr oarecare de pahare de vin. 

— Ba eu vorbesc serios, domnii mei, ca unul care am văzut 
multe și am pătimit și mai multe. Am să vă spun eu odată o în- 
tâmplare care a început dela vorbe nevinovate și a ajuns la situaţii 
dintre cele mai primejdioase. De mai multă vreme observ pe 
această Etiopiancă. Altădată i-am spus madam Menelik și era să 
mă zgârie. Am o bănuială că sufletele victimelor ei le trece în 
motanii pe care îi dăruiește cucoanelor dumneavoastră. 

— Are o rasă frumoasă de pisici... observă Petrică Dâmbo- 
vițeanu., 

— Fnimoși pisoi, nu zic ba, însă negri ca tăciunele. Din di- 
nastia asta alege câte unul și doamnei Bruneta. Pe Menelik al treilea 
mi se pare că i l-a adus anul trecut. 

— Aşa este. Dar ce amestec bizar faci... și ce idee cu pore- 
clele dumnitale. Are dreptate să se supere. 

— Bine, bine, râdeți d-voastră și vă veseliţi, însă eu îmi am 
ideile mele. 

Ideile acestea ascunse ale lui Doxopraxa se întemeiau, pro- 
babil, pe faptul că madam Periade se pricepea magistral — după 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDINARĂ A PRIETINULUI MEU DOXOPRAXA 287 


părerea doamnei Bruneta—să descifreze viitorul în drojdia de cafea 
şi tot aşa de magistral citea cele şaptezeci de cărți și lame ale ta- 
rotului egiptean. De asemeni administra cu iscusință — doamnelor 
care îi erau simpatice și aveau nevoie — medicamente pe bază de 
afion. Practica şi descântecul — fiind o fiinţă cu o putere de su- 
gestie rară. Domeniul acesta obscur al îndeletnicirilor ei, aplicat 
mai ales duducilor pasionate, nu l-am putut desluși. Oricât am 
încercat să trag de limbă pe doamna Bruneta Dâmboviţeanu, a 
fost zadarnic. A trebuit să mă mulțumesc cu zâmbetul dumnisale 
enigmatic. ; 

M’am mai mirat de ceva, în casa asta unde mă duceam destul 
de des. Se bucurau de mania binefăcătoare a doamhei Bruneta, adică 
de furia curățeniei şi lustrului, mai cu seamă încăperile pentru 
care Bucureştenii noștri mau o grijă prea insistentă. Cele mai 
strălucitoare panouri le deschideau vederii noastre bucătăria, baia 
şi toaletele. Faianţe, robinete, oglinzi — erau ca o feerie fără 
prihană. 

— De o bucată de vreme a început să fie ceva de spaimă, îmi 
spunea prietenul meu Petrică. Umblu şi eu ici, colo, ca omul în 
casa lui. Ştii dumneata că mă pândește, să vadă unde pun piciorul 
şi unde întind mâna? Nu, — că să n'ating cutare robinet. Nu, 
că să nu pun mâna pe cutare chiuvetă. Lehamite de aşa casă! 
La urma urmei, ce să fac? M'am supus, ca să curm discuţiile 
interminabile şi tânguirile. Acum vorbim serios: știi dumneata, 
mon cher ami, că n'am permisiunea să întrebuinţez comoditatea din 
baie? Da, da, e aşa cum îţi afirm eu; sânt nevoit să fac cinci pași 
în plus până la cabinetul de peste săliță, Iar aici dumneaei a instalat 
o horbotă de matasă, simbol al unei eterne opreliști. Pe onoarea 
mea, e ceva de speriat ! 

De câtva timp, cu aceste cuvinte îşi încheia Petrică observa- 
ţiile privitoare la doamna Bruneta. Alţi bărbaţi ar fi fost entu- 
ziasmaţi de asemenea higienă lustruită. Dâmboviţeanu nu era 
entuziasmat. 

Observasem într'adevăr şi eu simbolul imaculat, trecând cu 
uimire, din templul unde se oficia chimia bucatelor și prăjitu- 
rilor în minunea de lumină și luciu a băii. Mărturisesc că m'am 
oprit brusc, întrebându-mă cu îndoială dacă nu visez cumva. 
Horbota de matasă era liliachie. Era o horbotă scumpă care servea 


288 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


drept așternut, în găoucea de porțelan, numitului Menelik-al- 
treilea. Elegant și leneş arcuit în blănița-i ca abanosul, motanul 
dormita, și numai din când în când crăpa pe jumătate luminile 
ochilor lui de smaragd. 

In ziua de care vorbesc, doamna Bruneta Dâmboviţeanu se în- 
trecuse pe sine, Combinase, cu Greaca, cele mai extraordinare sa- 
railii și baclavale, după rețeta strictă a Vechiului Serai. Inainte 
de aceste extraordinare sarailii şi baclavale, ne pusese dinainte 
niște pateu de ficat de gâscă în aspic, două farfurii largi de iepure 
cu măsline, un mușchi de purcel fript la cuptor şi garnisit cu 
ciuperci albe, și alte delicatețuri de care nu-mi mai aduc aminte, 
ca să nu lungesc vorba, 

Ceaiul nostru a fost un vin sec de opt ani vârstă. Petrică Dâm- 
boviţeanu avea teoria lui asupra vinului de opt ani. Vinul de opt 
ani, afirma el, mai ales vinul de opt ani dela Valea-Călugărească, 
e vinul ajuns la apogeul său. A părăsit stările de fermentație, e 
strălucit și limpede ca soarele, își are deplin desvoltat gustul, 
deplin desvoltată aroma. După acest moment culminant, începe 
declinul. Căci se ştie, domnilor, că un vin e ca o fiinţă vie. Am 
avut și noi, oamenii, momentul cel mai fericit, după care am 
nceput a muri. 

Deși reflecția prietinului nostru Petrică era mai degrabă 
tristă, noi am urmat a ne bea ceaiul — adică vinul de opt ani — 
cu cea mai desăvârşită voie-bună. 

Cred că se întinsese întunerecul deplin asupra Capitalei de vreo 
trei ore. Era o vreme de toamnă târzie, vremea cea mai potrivită 
pentru ceaiuri ca acela al nostru. Doamna Bruneta sta, ca de obicei, 
în capul mesei, îmbrăcată extrem de elegant, însă în negru, şi 
zâmbind cu o ușoară nuanță de ironie la toate complimentele și 
laudele noastre. Ii plăcea mai curând să asculte istorisirile ce se 
spun între bărbaţi, după ce au ajuns la a doua cafea şi se întorc 
iarăşi la un pahar de vin. 

E plăcut uneori să privești soarele după ce a străbătut în de- 
clinul său straturi sumbre de nouri: ajuns în pragul asfințitului, 
deodată luceşte. « Se uită soarele înapoi»... zic oamenii dela țară. 
Doamna Bruneta Dâmboviţeanu nu era aparent atentă la hazu- 
rile şi anecdotele ce se spun între bărbaţi la asemenea oră; însă 
eu eram bine încredințat că le asculta cu sentimentul pe care îl 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDINARĂ A PRIETINULUI MEU DOXOPRAXA 289 


avem 4 când se uită soarele înapoi >. Asculta, şi zâmbetul ei cau- 
stic se însenina puțin, întristându-se. 

Cel mai vorbareţ dintre noi, profesorul Doxopraxa, s'a oprit 
o clipă, lovit oarecum de niște amintiri pe care eu le socoteam 
pramatice, ţinând seamă de ochii săi ațintiți şi de sprâncenele ușor 
încruntate. 

— Da, declară el cu un fel de solemnitate tristă; așa 
este, Era într'o vreme de toamnă târzie și mă aflam în 
Creta... 

La aceste cuvinte, doi dintre convivi, care-i fuseseră elevi, 
ridicară capetele cu un interes care făgăduia să fie foarte sus- 
tinut. Orice ar fi binevoit să povestească vechiul lor profesor era 
învăluit în aureolă de prestigiu. Eu și cu Petrică Dâmboviţeanu, 
ştiind că se băuse un număr respectabil de pahare de vin de opt 
ani şi cunoscând întru câtva repertoriul romantic al palicarului 
nostru, ne aflam mai sceptici și am clipit ușor din ochiu unul 
cătră altul, zâmbind. Bruneta ne urmărea schimbul de priviri și 
avu și ea un surâs complice, 

— Era într'o vreme de toamnă târzie, urmă povestitorul, și 
mă aflam de câteva zile pe un drum primejdios, coborînd cătră 
Calioros, la țărmul mării, unde știam că trebuie să găsesc scrisori 
şi bani. După şase luni de rătăciri pe urmele Mikenienilor, după 
felurite pățanii care de care mai ciudate, în sfârşit venise vremea 
să mă întorc la lumea dela Dunăre. Mă veţi crede ori nu, trebuie 
să vă spun că mi se făcuse dor de vin de Sarica. Așa sânt eu. 
Și mi se făcuse dor de alivenci. Cum se făceau alivencile acasă 
la noi la Galaţi, nu se mai fac nicăiri, și preferam alivencile ori- 
căror compoziții cu miere de albine sălbatice ori cu buruieni 
aromate din stâncăriile cretane. Umblam deci tihnit într'un pei- 
saj auriu, călare pe un căluț, și din când în când vedeam în 
depărtare marea. Munteanul, stăpânul calului, păşea pe potecă 
înaintea mea, observând cu luare aminte împrejurimile. Intrasem 
în anume regiune primejdioasă, stăpânită de o bandă de clefți. 
Cel puţin așa susținea munteanul meu, că regiunea e primejdioasă; 
eu însă n'avusesem de-a-face cu bandiți cretani; de altfel n'aveam 
nicio teamă. Mai cu seamă în acel moment nu mă temeam. Mân- 
casem dimineața ca să-mi ajungă toată ziua; prețul chiriei calului 
— câţiva gologani — îl pusesem în palma munteanului meu şi nu 


4 


290 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


mai aveam la mine nimic. Greşesc: mai aveam o liră de aur; 
asta e însă ca şi nimic. Așa că eram uşor și vesel... 

Aici amicul nostru Doxopraxa făcu un popas, ca să-și aprindă 
o ţigară. După ce-și aprinse ţigara, privi în juru-i, mulțămit de 
atenţia ascultătorilor; şi, fiindcă pomenise de alivenci, își aduse 
aminte cât de extraordinare fuseseră baclavalele doamnei Bruneta. 
Apucă ò furculiță care-i era mai la îndemână și, împungând o 
baclava (căci toate bunătățile « ceaiului » nostru erau încă de față), 
o aduse spre mustăţile-i mari, ajutându-se și de mâna stângă. 
După ce consumă din două înghițituri baclavaua, Doxopraxa își 
lovi degetele unele de altele, ca să le scuture oarecum de ce fusese 
baclava, și apucă un păhărel de vin. După ce sorbi păhărelul, 
trase iar câteva fumuri de țigară. După care, cu un oftat, se 
întoarse în Creta — la drumul prăpăstios pe care umbla și de 
unde, din când în când, vedea apărându-i în depărtare marea 
clasică. 

— Deodată, — urmă el privindu-ne circular cu ochi crescuți 
în orbite, — deodată, la o cotitură a potecii, îmi apare un bătrân 
înalt, cu înfăţişare slăbănoagă şi suferindă, acoperit cu o mantie 
zdrențăroasă. Cu stânga se sprijinea întrun toiag; dreapta o 
întinse spre mine: 

— O, kirie, a zis el cu voce tânguitoare, milostivește-te de un 
bătrân sărac şi bolnav... 

Am fost mișcat de acel glas și de acea înfățișare. Fără a pre- 
geta o clipă, am tras din buzunarul vestei lira de aur și i-am întins-o. 

— "Ține, bătrâne, i-am spus eu; dela mine mai puțin, dela 
Dumnezeu mai mult ! 

— Domnul să te binecuvinteze și să-ţi răsplătească însutit.. . 
s'a închinat bătrânul primind banul de aur. Am trecut înainte 
cu căluțul meu. Țăranul care mă însoțea s'a uitat furiș înapoi. 
Urmând mişcarea lui, m'am întors și eu în şea. Bătrânul cerşetor 
dispăruse ca prin farmec. 

Mi s'a părut oarecum ciudat că munteanul clatină din cap. 
Insă nu mi-a vorbit nimic. Am tăcut şi eu. Am umblat aşa un 
lung răstimp, coborînd cărarea povârnită. 

N'a trecut o jumătate de oră, şi la altă cotitură, între niște 
tancuri de calcar, au apărut doi clefți cu bărbi negre și ochi hol- 
baţi albi. Au aruncat un strigăt făcându-mi semne cu carabinele, 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDINARĂ A PRIETINULUI MEU DOXOPRAXA 291 


m'au descălecat, au dat căpăstrul căluţului în mâna munteanului 
meu și ne-au călăuzit pe subt o prăpastie la un izvor şi la o peşteră. 

Acolo am găsit alți bărboși înarmaţi până în dinți. Intre două 
pietre afumate, era aprins un foc. In laturea jarului, într'o ţiglă 
înfiptă pieziș în pământ, se frigea un but de capră. Din umbra 
peșterei mi-a ieșit întru întâmpinare un bărbat înalt, cu mustăți 
negre lungi. Nu mai avea barbă; își lepădase mantia zdrențăroasă; 
am cunoscut numaidecât pe cerşetorul meu și i-am zâmbit. 

El a părut mirat, 

— Cei care vin în fața mea, mi-a zis el, mau obicei să zâm- 
bească... şi mau obicei să zâmbească, pentrucă Papasimu nu 
glumeşte niciodată. 

— Dumneata ești Papasimu? 

— Eu sânt vestitul Papasimu. 

— Bine; să fii sănătos. 

— Mulţumesc de urare. Fă bine dumneata și scoate banii şi 
juvaerurile ce ai şi le pune pe astă lespede de marmoră. 

— O, vestitule Papasimu, am răspuns eu, nu pot depune pe 
lespedea ta de marmoră decât acest ceasornic de nichel, ceasor- 
nicul meu de profesor care mă ajută să nu întârzii la clasă, 

— Ești profesor? 

— Sânt profesor de elină; numele meu e Doxopraxa. 

— Poţi fi profesor da ce poftești, chirie Doxopraxa, a mor- 
măit cleftul. Dacă nu dai aurul pe care îl ai, n'ai să mai vezi asfin- 
tind soarele. 

— O vestitule Papasimu, am replicat eu; singura liră de aur 
ce-am avut am dat-o unui bătrân cerșetor acum jumătate de oră. 

— Singura liră? să fie cu putință? 

— Pe sufletul meu nemuritor, o Papasimu; atâta am avut şi 
atâta am dat. 

— Imi dai voie să te cercetez? 

— Cercetaţi-mă ! am zâmbit eu ridicând braţele. 

Unii dintre clefți s'au repezit să mă desbrace. Papasimu le-a 
făcut un semn, apoi a rămas privindu-mă lung. După aceea s'a 
apropiat singur de mine și mi-a întins mâna. 

— Ai isprăvit banii? Eşti străin? 

— Sânt un profesor de departe, i-am răspuns eu. Mă cobor 
la Kalioros, ca să găsesc scrisoare și bani dela un unchi al meu. 


a* 


292 „ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


— Şi dacă nu ţi-au venit bani și scrisoare? 

— Dacă nu mi-au venit, am s'aştept; trebuie să vie. 

— Şi dacă întârzie... 

— Dacă întârzie, am să lucrez, am să dau lecții, ori am să 
mă apuc și eu de meșteșugul de kleft. Văd că e bun meş- 
teșug. 

— Intr'adevăr, e bun, a zâmbit uşor Papasimu. Și ştii dumneata 
de ce e bun? E bun pentrucă pe cel care mare bani şi așteaptă 
să-i vie, eu îl pot ţine zălog şi nu-i dau drumul decât dacă se 
răscumpără. Banii pe care îi aștepți d-ta îi împărțim cinstit jumă- 
tate și jumătate. Insă cu cel care s'a milostivit aşa cum ai făcut 
dumneata, dând tot ce avea unui sărman, eu am altă rânduială. 
Kirie Doxopraxa, din clipa aceasta ești liber. Te poftesc să fii 
tovarășul meu la cină și pe urmă îţi dau un om care să te înto- 
vărășească până la Kalioros. 

— Papasimu, îți mulțumesc; nu mi-i foame; mă grăbesc, ca 
să aflu dacă mi-au sosit banii şi scrisoarea. 

— Kirie Doxopraxa, dorința dumnitale e poruncă. Să vie calul 
şi munteanul, și Atanasie, ca să vă petreacă până la malul mării. 
Numai o clipă să mai îngădui, până ce scriu o scrisoare, pe care 
Atanasie va da-o în mâna unui om al meu din Kalioros. Dacă 
ţi-a sosit ce-aștepți, Atanasie nu dă scrisoarea. Dar dacă nu ţi-a 
sosit, Atanasie dă scrisoarea. Dumnezeu să te apere de orice pri- 
mejdie, kirie Doxopraxa, şi să fii sănătos. M'am bucurat, cunos- 
când un bărbat ca dumneata. 

Poate s'ar fi cuvenit să ne îmbrățișăm ca doi buni prieteni. 
Nu ne-am îmbrățișat, dar ne-am despărțit cu vorbe bune. Am 
părăsit focul şi peștera; m'a urmărit mirodenia fripturii până ce 
mi s'a arătat iarăși priveliștea mării. Am fost la asfinţitul soarelui 
la Kalioros. Bani și scrisori nu-mi sosiseră; curierul era așteptat 
în trei zile. Atunci Atanasie a dat la lumină scrisoarea cătră hagi 
Dimitrie Sarandi, zaraf în Kalioros. Această scrisoare cuprindea 
următoarele vorbe: 

« Dimitrake, deschide acestui străin, prietin al meu, un cont 
după nevoile pe care le are cât așteaptă în Kalioros; îi dai până 
la una sută lire». 

E de prisos să vă spun că n'am luat dela Hagi Dimitrie Sa- 
randi decât prea puţin, cât mi-a trebuit pentru gazdă până ce 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDINARĂ A PRIETINULUI MEU DOXOPRAXA 293 


mi-au sosit banii. Am achitat cuviincios împrumutul, am lăsat 
o scrisoare de mulțumire căpitanului de bandiți Papasimu și m'am 
îmbarcat pe o caravelă cu destinația Salonic. 

Asta-i una din întâmplările mele. Dar vă pot spune alta, care 
are un caracter cu mult mai dramatic, ceva ca întrun roman 
de 'Tolstoievschi. 

Asta era o altă curiozitate a prietinului nostru Doxopraxa: 
totdeauna îngemăna pe Tolstoi cu Dostoievschi. Scosese un 
nume nou de scriitor; şi-l rostea când ţinea să caracterizeze una 
din istorisirile sale sumbre. 

— Să vă spun întâmplarea cu Sofia, fata pescarului Cotorotis, 
contrabandist și revoluţionar. 

Pe când eu și Petrică Dâmboviţeanu ne priveam semnificativ, 
căci cunoşteam povestea, prietinul nostru profesorul și-a aprins 
o altă țigară, apoi după câteva fumuri a depus-o în scrumelniță 
şi a rămas contemplând o sarailie. Dâmbovițeanu i-a umplut 
paharul, cu vinul de opt ani. | 

Nu mă gândeam atunci, dar m'am gândit mai pe urmă, recon- 
stituind scena şi împrejurările, că doamna Bruneta Dâmboviţeanu 
— sfătuită probabil de regina de Saba, — cu nevinovată maliţie 
ţinea socoteală de numărul de baclavale şi sarailii suplimentare 
pe care şi le însușea Doxopraxa. Pentru ce scop ascuns făcea 
asta, nu m'am dumirit încă. Poate doamna Bruneta n'avea niciun 
scop; poate Doxopraxa avea dreptate să atribuie intenţii de altfel 
obscure Etiopiencei. 

Povestitorul şi-a repetat deci toate tabieturile şi, după asta, 
cu aceeași voce vibrantă, ne-a spus trista întâmplare cu Sofia, 
fata pescarului Cotorotis, dintr'un cotlon al aceleiași insule unde 
i se mai întâmplaseră atâtea și atâtea. Eu şi cu Petrică eram atenţi 
mai cu samă la scena finală, pe care o cunoșteam în două va- 
riante. În prima variantă, logodnicul Sofiei se aruncă în valuri 
după luntrea în care Doxopraxa duce spre alte țărmuri pe fru- 
moasa fiică a contrabandistului. In a doua variantă, Karaiani 
logodnicul provoacă pe răpitor de pe țărm și-l chiamă la luptă 
dreaptă cu hangerele. Și într'un caz şi în altul, frumoasa Sofie 
se aruncă în valuri şi, numai după ce o scot la țărm, cei doi rivali 
se împacă. Impăcare tragică deasupra trupului unei frumoase 
moarte. 


294 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Când profesorul de elină s'a apropiat de acel desnodământ 
tragic, —a făcut o pauză, căutându-se oarecum pe sine însuși 
în acel trecut romantic. În tăcerea care s'a întins, ca la o bruscă 
poruncă a stihiilor, deodată s'a zbătut vântul la ferestre, zgu- 
duindu-le. 

Petrică Dâmboviţeanu şi-a stăpânit un căscat și a îngânat 
obosit: 

— Cred că în noaptea asta pornește viscol. 

Profesorul l-a privit ca dintr'o mare depărtare. 

— Nu cred, a zis el, şi a sorbit domel ultimul pahar de vin. 

Ca şi cum ar fi pierdut finalul istorisirii, s'a sculat în picioare 
şi, ca să-l găsească, a făcut o mișcare oblică spre sălița interioară. 

Era evident că această mişcare, în acea clipă, se lega mai ales de 
trecerea doamnei Bruneta la fereastră. Doamna Bruneta trecuse la 
fereastră şi ridica storul, ca să observe ce catastrofe meteorologice 
se săvârșesc în noaptea de-afară. Cum Doxopraxa, amicul nostru, 
așteptase şi întârziase din delicateță acest moment, mișcarea lui 
spre sălița interioară s'a făcut cu precipitare vădită. 

Nu ştiu de ce, în acea clipă, eu mă aflam într'o stare de atenție 
ascuţită. Ceilalți tovarăși păreau obosiţi şi preocupați de plecarea 
apropiată. Sfârşitul aventurii cretane părea căzut în baltă. Petrică 
Dâmboviţeanu căscase de două ori şi se pregătea să acopere cu 
palma dreaptă un al treilea acces nervos, — când, în tăcerea ca- 
merii, a pătruns din partea unde dispăruse profesorul un răcnet 
înfricoşat. 

Am tresărit cu toții, ca izbiți de un corp dur. Ne-am privit 
cu ochii crescuţi în orbite de o uimire ne mai pomenită. Așa răc- 
neşte numai un om în primejdie de moarte. 

Ce este? Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece? ori 
ce s'a întâmplat? 

Ca "n fulgerarea unui vis, în care imaginile şi senzațiile se 
juxtapun, îmi făceam o viziune proprie a împrejurării. Doxopraxa 
a ieșit în săliță. Cum locul pe care îl căuta el cu grabă nu putea 
fi descoperit în casa doamnei Bruneta prin niciunul din cele cinci 
simţuri, cum sălița rămăsese în întuneric (deci profesorul nu se 
mai ostenise a întoarce comutatorul), nu se putea ajunge la capătul 
excursiei decât prin inteligență şi logică. Aproape sigur prin 
urmare că prietinul Doxopraxa a intrat în baie. 


ÎNTÂMPLAREA EXTRAORDINARĂ A PRIETINULUI MEU DOXOPRAXA 295 


Ce se poate întâmpla acolo? 

L-a prins o capcană de lup? Alungam ideea ca pe o copilărie. 

A dat peste cineva? Posibil, dar asta nu poate provoca ase- 
menea răcnet. “ 

Să fie așa zisa lui inamică, Eufrosina Periade, Greaca din 
Constantinopol? Eufrosina Periade plecase de mult. Ori să-l fi 
urmărit până aici — după ani și ani — răzbunarea unui Karaiani, 
ori a altui Cretan înșelat în epoca aventurilor romantice ale ami- 
cului nostru? 

Ipoteze absurde. Răcnetul izbucnise prin întuneric. Capcană 
ori atentat — putea surprinde pe oricare dintre noi. 

Să fie o farsă a lui Doxopraxa? imposibil și asta. Nici un actor 
din lumea asta nu putea emite un țipăt de spaimă atât de adevărat, 

Toate aceste gânduri învălmășite n'au ţinut o secundă. Im- 
preună cu ceilalți musafiri şi cu amfitrionul nostru, m'am repezit 
ca împins de un resort spre chemarea de ajutor. Dar simultan 
cu mișcarea noastră s'a produs întoarcerea lui Doxopraxa, ca 
aruncat dintr'o catapultă, Venea cu capu” nainte și cu membrele 
superioare și inferioare împleticindu-se. Cu ochii halucinaţi, cu 
gura căscată, cu mustăţile desăvârşit umilite. Apuca, lăsa și apuca 
iar, cu mişcări convulsive, partea de jos a hainelor, fără a izbuti 
să-şi dea o atitudine destul de decentă. Am fost izbit mai ales de 
faptul că, deși îşi dădea toată silința să spuie ceva, nu era în stare 
să emită un sunet. Ti tremura limba în gura neagră; coardele 
vocale trecuseră dincolo de răcnet, în muţenia delirantă. 

— Ce este, Doxopraxa? Ce s'a întâmplat, Doxopraxa? a țipat 
Petrică Dâmboviţeanu, cu disperare. 

Uimirea lui disperată era şi în noi. 

Profesorul se agita fără control rațional, ca o fantoșă de cârpă. 

Venise între noi şi doamna Bruneta. Eram în jurul lui Doxo- 
praxa ca un cor de tragedie antică. Am strigat la unison: 

— Pentru numele lui Dumnezeu ! 

Fără îndoială Doxopraxa avea de spus ceva. Era evident din 
toată înfăţişarea lui că se silește să spuie ceva. Insă nu putea să 
spuie; ori nu voia să spuie; sau ceea ce voia el să spuie nu se 
putea spune. Sau pur şi simplu nu ştia ce-ar fi putut să spuie. 

Doamna Bruneta a vorbit cea dintăi, poate ca să rupă farmecul 
în care înghețasem. 


296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


— S'o fi lovit de ceva... a suspinat ea cu voce blândă, 

Atunci Doxopraxa s'a deslănțuit, gâfâind. 

— Nu m'a lovit! nu m'am lovit! nu m'am lovit! 

După ce a ţipat astfel de trei ori, a întors capul spre săliță, 
ca spre o viziune de infern. 

— Vreau să ştiu cine a fost şi ce-a fost | a adaos el, cu acelaşi 
patos. Când am vrut... când am vrut... când am vrut... a 
sărit la mine, a sărit la mine, a sărit la mine... 

— Cine, omule? 

— Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu. M’a luat dededesubt și m'a dus 
ca pe nimic... m'a dus ca pe nimic... m'a dus ca pe nimic... 

Atâta explicaţie a putut da. Mai mult nu se pricepea să 
spuie. Se repezise asupra paltonului, îl trăgea smucit pe mâneci, 
atrăgea spre el bastonul voind să şi-l puie în cap, întrebuința 
pălăria ca şi cum ar fi vrut să se apere de ceva. Toate le săvârşea 
întrun fel de descurajare şi descompunere totală. 

— M'a luat aşa şi ma dus ca pe nimic, m'a luat aşa și ma dus, 

Nu putea vorbi în asemenea chip şi cu un accent așa de special, 
decât despre ceea ce în anume limbaj se numeşte « Necuratul », 
sau « Dracul ». Literatura clasică îi zice « Demon ». Dante nu- 
meşte « Etiopieni » aceleași elemente dușmănoase muritorilor. Am 
fost penibil impresionat că prietinul nostru profesorul nu vorbea 
ca despre o convenţie ori de un simbol de forța care-l înfricoşase. 
Vorbea ca un om de rând. Atât de șubredă se dovedește rațiu- 
nea umană | 

— Ce-o fi devenit Menelik-al-treilea? s'a tânguit doamna 
Bruneta. 

Aș! de Menelik-al-treilea îi ardea atunci lui Doxopraxa! 
Ce ochi obosiţi a întors spre doamna Bruneta Dâmboviţeanu ! 
Adică: Uitaţi-vă, oameni buni, de ce preocupări meschine sunt 
capabile muierile în asemenea momente ! 

Vă spun pe cinste că n'a fost chip niciodată, până în ziua de 
azi, să-l fac să accepte o explicaţie rezonabilă. A rămas c'un șurub 
lipsă şi n'a mai dat pe la Petrică Dâmboviţeanu, convins probabil 
că puteri coalizate femeiești i-au combinat în acea noapte pieirea. 

Astfel se crează legendele despre minuni. Prietinul meu e 
încredinţat că a văzut pe Dracu. 

MIHAIL SADOVEANU 


DOMNIȚELE 


Domnița din basmul acelei cetăți 

într'o zi ma 'ntrebat: 

«Tu ştii —ah tu nu ştii — cine-a fost Uta? » 
Amurg, mult mai vechi decât zilnicul soare apune, 
sporea peste turnuri şi 'n preajma bisericii negre. 
«Tu ştii —ah tu nu știi! Cum nu aş şti pe trecuta 
domniță, cealaltă, din slava evului mediu? 
Tovarășa umbrelor astăzi, vie cândva! 

Printre armuri, prin surele ganguri 

mândră şi albă trăia, 

lângă scutul seniorului, Uta. 

Caldă şi castă, subt arătările inului, 

minunea fiinţei se apăra. 

Dar zâmbetul ei otrăvea toate văile Rinului. 
Numai când spicul lega, 

ea "n anotimp din cetate ieșea. 

Grea suferință era frumseţea ei pentru o ţară întreagă, 
pentru ţara burgundă, 

unde şi astăzi ea stă, chip de piatră 

subt boltă rotundă. 

Scris i-a fost, scris, 

ţintă să fie, de vis». 


Și mâna Domniței luat-am șşi-am zis: 

Acesta e degetul care-ar putea 

să-i poarte inelul, medievalul, cumplitul inel. 
Fiindcă văpaia vă este la fel. 


298 


Ca ea-ţi porți și tu prin tot locul 
sângele, râsul, 

norocul şi focul. 

Prin ierburi când treci 

incendii în rouă 

stârneşti, ah tu nu știi — la fel amândouă. 
Dar poate că nu se cuvine 
gândului-cântec să-i prea urmez 
pe toate cărările, 

şi nici să așez 

în cumpănă toate luminile 

şi toate-asemănările, 


Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi? 
Morminte ?n cari timpul și-a "'nchis suferințele 
în fața acelor frumseţi, ce calea-i ațin 

rănindu-l cu-amarul lor farmec, 

Subt bolţile-acestea, subt sfintele, 

e bine, tu știi, să vorbim mai puţin 

și mai rar, Să nu ne jucăm cu mormintele. 


INDEMN DE POVESTE 1) 


Din clima fierbinte 
a basmului, sfinte 
irdg inorog 

c'un semn te invoc. 
Din verde molatic 
s'aude copita, 
adânc păduratic 
apari ca ispita. 


'Târcoale nu-mi da 
şi nu adăsta ! 

Ci ia-o "nainte 
când ceasul va bate, 
solie cuminte 

spre vechea cetate. 


Când intri, ia seama 
la podul cu vama, 
la numărul casei, 

la curtea Frumoasei. 
Cu sunet de soartă 
lovește în poartă ! 


Atinge cu cornul 
de trei ori zăvorul 
ca ?n rituri de leac 
rămase din veac. 


DR 


1) In limba cronicarilor noştri tinorog> înseamnă tunicorn ». 


300 


Atinge şi piatra 
și pragul şi vatra, 
Și dacă Frumoasa 
îngăduie — vezi-i 
aleanul amiezii. 


Atinge-i coroana, 
obrazul şi geana, 
năframa cu lacrimi 
şi perna cu patimi. 


Tu las'o în schimb 

privirea să-și treacă 

şi mâna oleacă 

prin albul tău nimb. 


Cun muget dă-mi veste — 
apoi părăseşte 

cetatea şi murii 

spre pacea pădurii. 


VESTE 


Vin din noapte, din miez de pădure: 
avem un voevod! 

Spre ziduri sure 

sar peste prăpăstii în călțuni de poveste. 
Către cetate frunza susură: 

o veste, o veste ! 


Ocolesc gorganul cu căpăţinile, cu ispășiții, 
peste ogoare mă 'mpiedec în scut, 

Ating cu fruntea luminile: 

«Şa născut, s'a născut!» 


Genunchiul poticnește, fruntea asudă. 
Tâşnesc curcubee 

din pas şi din rouă 

pe pajiştea udă. 

Din turnul verde de pază, de lângă pod, 
straja mă vede. 

Tăcerea-i a ceasului rod: 

« Avem un voevod !» 

Urechea n'o crede. 


« Sculaţi boeri cu rânduitele bresle, 
cu sfinții, cu mucenicii, 
și voi hornari, și voi ucenicii, 
ridicați-vă slugi adormite în iesle ! 
Sculaţi boeri, o veste din codru v'aduc — 
Ni s'a născut azi noapte noul voevod, 
fiul pădurii, puiul de cuc!», 
LUCIAN BLAGA 


PROZA NARATIVĂ ITALIANĂ 
CONTEMPORANĂ 


Din criza de desorientare morală și politică ce a cuprins Europa 
imediat după război, Italia a ieșit foarte repede cu o reacţie violentă 
a forțelor sănătoase şi constructive ale țării care, conform unei 
tradiţii nedesminţite, au găsit geniul ce, conținându-le pe toate, 
le-a reunit, le-a condus şi le-a valorizat. O imensitate de opere s'a 
ivit din această reînnoire care a pătruns peste tot, dela cel mai umil 
lucru manual la cele mai înalte sfere ale spiritului. 

In domeniul literaturii nu s'a format un adevărat curent fascist, 
în sensul propriu al cuvântului, deosebit de celelalte, pentrucă 
elementele ideologice şi mistice ale fascismului au străbătut mai 
mult sau mai puțin întreaga viață a națiunii și deci au transformat 
şi mentalitatea scriitorilor. 

Mişcarea desordonată și violentă de opunere față de trecut, 
concretizată în futurism, expresia unei necesităţi de reînnoire şi 
de reacție împotriva decăderii pe care o dovedise trecerea dintre 
cele două secole, se potolise în violența războiului și, acum fiind 
învinsă, a cedat locul la două tendințe ce vor caracteriza perioada 
pe care o puteam numi de tranziție productivă între secolele XIX 
şi XX: reîntoarcerea la tradiția clasică italiană, moderată de o 
mentalitate cu totul modernă, și modernismul, ca o exaltare a 
valorilor vieții. 

Acele tendințe vor caracteriza perioada, însă nu vor fi întreaga-i 
expresie, deoarece, dacă este greu în general să limitezi activitatea 
unui scriitor în cadrul unei şcoli, acest lucru este şi mai greu în 
domeniul literaturii italiene, în care individualitatea artistică este 
foarte evidenţiată și cu anevoie se lasă clasificată și definită. 


PROZA NARATIVĂ ITALIANĂ CONTEMPORANĂ 303 


Prima tendință, și anume aceea a unui clasicism — care inten- 
ționa să modeleze ceva ca Operette morali și Zibaldone ale lui 
Leopardi și care în parte deriva din aspiraţiile culturale şi morale 
ale revistei La Voce — s'a realizat prin înființarea revistei 
La Ronda, în 1919, la Roma, de către Vincenzo Cardarelli, 
Bruno Barilli, Lorenzo Montano, Emilio Cecchi şi Riccardo 
Bacchelli. 

Vincenzo Cardarelli (1887) din Maremma, care a numit pe Leo- 
pardi « Sfântul Paul al clasicismului italian », « vechi și modern ca 
niciun altul din timpul său », care sa proclamat împotriva lui 
De Sanctis (nu atât pentru opera sa, cât pentru urmările avute), 
în afară de un poet cu expresii alese şi sintetice de intense adâncimi 
metafizice și confesiuni spirituale, este şi un prozator care mode- 
lează scrierile sale de proză lirică și polemică cu un ritm interior 
echilibrat și atent, meditând asupra adevărurilor eterne ale vieţii 
şi ale morţii. Stilist plin de scrupule și rafinat, înrădăcinat în voința 
de a da timpului său toată contribuţia cerută de productivitatea 
sa de om și Italian, în operele de proză el caută, chiar dacă nu 
reuşeşte totdeauna, să dea întreaga măsură de care poate fi în 
stare un scriitor conștient și conştiincios, încărcat de gânduri, 
într'o perioadă de orientare dificilă. 

Marchizul Bruno Barilli (1880) este mai mult muzician decât 
scriitor, și aduce în proza sa lirică temperamentul și experienţele 
artistice ale artei sale muzicale. 

Critic senin, cu o nuanţă fină de ironie, Antonio Baldini (1889), 
din Roma, a reușit să cuprindă în proza sa critică caracteristicele 
şi defectele literaturii timpului nostru. 

Moderând cu o formă elegant clasică înclinările romantice ale 
naturii sale, ne comunică, în o proză plăcută și rafinată, în acelaşi 
timp, acea seninătate de spirit care îi este proprie, ca expresia 
cea mai tipică a rasei noastre născută pentru a căuta și a vedea 
în lumea externă şi în cea a gândului, tot ceea ce poate bucura 
fără prefăcătorie şi fără obscurități. 

Armonia și vioiciunea provin direct din Cinquecento şi mai 
ales dela Ariosto, dela acel Ludovico della tranquillità (Ludovic al 
liniştei ), pe care ni-l prezintă în o sută douăzeci de pagini, în mici 
capitole minunate, bogate în poezie și pline de gust, adânci în 
strălucirea artei lui Ariosto. 


304 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Clasicism și modernism se contopesc în toate operele acestui 
scriitor care te câștigă și te convinge, bogat în umanitate, optimist 
chiar și atunci când se ivește amintirea a ceea ce este trecător și 
imperfect în desfășurarea vieţii. 

Observator acut, foarte fin, nu este numai cel mai bun critic 
literar, ci și criticul naturii umane, din ochii căruia nimic nu scapă, 
dar care, înainte de a judeca, chibzuește îndelung, ca un adevărat 
filosof, la tot ceea ce a adunat şi a păstrat mintea omenească. 
Această meditare a lui poate fi considerată ca lene sau măcar ca 
încetinire în lucru; în schimb, este o necesitate a spiritului lui 
Baldini, care şi-a propus ca scop al artei sale să atingă esența 
lucrurilor, ascunzând celorlalți oboseala îndurată pentru a o 
ajunge. 

Tot revistei Ronda îi aparține şi florentinul Emilio Cecchi 
(1884), natură cu totul opusă lui Baldini. Acest scriitor, cu o 
necontenită studiere a lui însuși, și cu o disciplină bogată, a câștigat 
un stil de o desordine aparentă care uimește pe cetitor, dar îl silește 
să-l urmeze, Scrierile sale, chiar dacă sunt articole de ziar, for- 
mează o operă completă, și chiar atunci când reprezintă o lume 
ireală, în care critica și fantezia se alcătuesc într'un joc straniu 
al inteligenței ca în Pesci Rossi (Peşti roșii), pornesc totdeauna 
dela o realitate concretă. 

In opera sa de studii, călătorii, capricii, uimesc mai ales portre- 
tele și amintirile, adică tot ceea ce se referă în special la viață, 
viața oamenilor, dar mai cu seamă a animalelor. La oameni, el 
caută, cu o inteligență foarte fină, caracteristicele mai puţin cu- 
noscute, nuanțele mai greu de observat, după cum la animale pre- 
feră pe cele mai rare şi mai stranii, cercetând ceea ce este mai obscur 
şi mai de nepătruns în natura lor. 

Orice motiv al prozei lui Cecchi se desvoltă dela punctul său 
esențial: după o expresie care îl caracterizează în mod intim, 
«arta ne câștigă cu cât mijloacele de expresie sunt mai riguroase 
şi artistul câștigă orice efect printr'o tehnică limitată și foarte 
aleasă ». 

Singurul scriitor al revistei La Ronda trecut dela studiul critic 
filosofic la arta narativă este bolognezul Riccardo Bacchelli (1891). 
Opera sa poetică dela 1911 la 1920 pregătește pe povestitor, în care 
reflecția critică şi morală alternează cu spontaneitatea senti- 


PROZA NARATIVĂ ITALIANĂ CONTEMPORANĂ 305 


mentului. Din aventurile fantastice, umoristice, ale celor doi peşti 
întunecând viața omenească din Lo sa il tonno (O ştie tonul), el a 
trecut la roman, în care studiul obiceiurilor, literaturii şi istoriei se 
contopesc, uneori suprapunându-se, alteori luându-se la întrecere. 

După istoria Ottocentului plină de mișcări subversive care au 
dat greș în mod lamentabil, povestite în ZZ diavolo a Pontelungo, 
(Diavolul la Pontelungo ), Bacchelli s'a afirmat într'un ciclu istoric 
cuprinzând o sută de ani dela retragerea din Rusia la Vittorio 
Veneto: I] mulino del Po (Moara de pe Po). Operă grandioasă 
şi puternică, cu toate lipsurile de construcție şi de proporţie, 
care sunt inevitabile, și excesul de ton istoric prea răspândit și 
în părțile propriu zis romanțate. Dar chiar și în paginile mai pro- 
lixe, când personajul pierde vioiciunea adevărului şi devine 
viclean, şi atunci când moralistul gânditor are întâietate în paguba 
povestitorului priceput, Bacchelli nu devine niciodată plictisitor, 
pentrucă îi ajunge o frază iscusită ca să ne prezinte o figură în 
realitatea sa, sau o meșteșugită schimbare de intrigă pentru a reda 
interesul povestirii. 

Alături de Ronda, însă cu caractere opuse, a apărut la Roma în 
1926 bătăioasa revistă 900 (Novecento) întemeiată și condusă de 
Massimo Bontempelli (1884) dela Como. Leșită în deplină înţelegere 
cu mișcările străine avangardiste, a adunat în jurul ei câţiva scriitori 
doritori de modernism și ţintind la eliberarea de concepţiile for- 
maliste, ca Alvaro și Vergani, Aniante şi Gallian. 

Adevăratul creator al mișcării a fost Bontempelli, care a con- 
ceput arta ca risc şi aventură, nimicind mentalitatea burgheză şi 
mai ales pesimismul și decăderea ultimilor romantici. 

O voinţă exuberantă de viață, care este luptă, luptă împotriva 
tradiţiei formale a gândului, îl determină să creeze acel «realism 
magic » datorită căruia realitatea este fărămițată cu precizie şi 
refăcută cu o fantezie bizară. Astfel intriga narativă se întrerupe 
şi se reia continuu, întrun joc adesea absurd în care geniul şi 
voința înlocuesc adevărata inspiraţie. Dar forma lui Bontempelli 
este pură şi cristalină, s'ar putea spune aproape clasică: lumea lui 
este adesea turburător de cerebrală, ca în romanul Gente nel tempo 
(Lume de-a-lungul vremurilor), chiar dacă în descompunerea 
realităţii se apropie de Pirandello, ca în Figlio di due madri (Fiul 
a două mame). 


306 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Corrado Alvaro (1895) din Calabria, cel mai original dintre 
novecentişti, nu uită în unele scrieri, făcute în felul propriu lui 
Bontempelli, să reproducă realitatea învăluită în vălul magiei. 

Acestea sunt operele mai puțin reuşite ca Misteri ed avventure 
(Mistere şi aventuri) sau La Signora dell'isola (Doamna din insulă). 
Adevăratul Alvaro trebue căutat mai ales în scriitorul regional, 
bogat în motive personale și locale, expresiv și în același timp 
liric, In loc să schițeze protagoniști, prezintă viața mediului, din 
care cauză personajele rămân cu greu definite, însă realitatea este 
atinsă în esenţa ei. 

Antonio Aniante (1900) din Catania, scriitor interesant, dar 
superficial, Marcello Gallian (1904) din Roma care, după părerea 
criticului Falqui, «nu descrie âmănunţit faptele », ci «le interpre- 
tează în mod fantastic, până ajunge la un realism magic fără asemă- 
nare » milanezul Orio Vergani (1899), povestitor plăcut și fin, 
reprezintă cu deosebiri foarte personale, grupul novecentist. 

Alături de aceste două curente protivnice, multe alte reviste 
strâng în jurul lor scriitori deveniți mai mult sau mai puţin cu- 
noscuți; alți scriitori s'au grupat după regiunea natală, iar alții au 
rămas izolați. 

La Milano, la 1919, apărea I? Convengo, revistă întemeiată de 
Enzo Ferrieri cu un program vast și cuprinzând, alături de pre- 
zentarea străinilor celor mai caracteristici, o parte curat regională 
dedicată celor mai buni lombarzi. Această revistă a avut ca repre- 
zentant mai cunoscut pe Carlo Linati (1878) scriitor deosebit de 
reprezentativ al lucrurilor și al naturii. 

Tot la Milano în 1925, Umberto Fracchia din Lucca a înființat 
La Fiera Letteraria care, mutându-se la Roma la 1928, a devenit 
L'Italia Letteraria. In afară de scriitori cu faimă dovedită ca Pan- 
zini şi Pirandello, a strâns în jurul ei și cele mai noi şi reprezen- 
tative curente de poezie. 

Fracchia (1889—1930), sentimental şi liric, plin de simpatie 
umană, nefiind lipsit de un element fantastic aproape de basm, 
a ales lumea celor umili, de care s'a apropiat ca și de natură, rămâ- 
nând mereu în contrastul dintre nevoia de a se manifesta şi pu- 
doarea de a se revela prea mult. 

Milanezul Angioleiti (1896) a povestit nostalgia peisajului lom- 
bard înnăbușit de civilizația industrială, simțindu-se și el atras 


PROZA NARATIVĂ ITALIANĂ CONTEMPORANĂ 307 


de bogata viață novecentescă. Un simțământ de reflexie melan- 
colică sau visăteare ce-i este propriu, porneşte din amintiri și mai 
adesea din senzații, fiind exprimat într'un stil uneori chinuit, 
alteori muzical, căruia nu-i lipsește un umorism sănătos. 

De revista florentină Solaria, înființată în 1926 şi condusă de 
Alberto Carocci (1904) cu o tendință intimistă și moralistă, se pot 
lega Bonaventura Tecchi (1896) din Viterbo, autor de scurte viziuni 
şi de stări de suflet între povestire şi roman, Carlo Emilio Gadda 
(1893), Giuseppe Raimondi (1898), Mario Gromo şi alţii, formând 
grupul de scriitori care și-au propus să cerceteze amănunțit spiritul 
omenesc. 

Dela revista bilunară ]/ Selvaggio întemeiată la Florenţa În 1924 
de bătăiosul Mino Maccari dela Siena și care adunase în jurul său 
scriitori ce s'au autodenumit «strapaesani » 1), Curzio Malaperte 
(născut la Prato în 1898) a început o campanie polemică împotriva 
« stracittadini » 2). : 

Aceeași atitudine o are L’Italiano, înființată la Bologna în 
1025 de Leo Longanesi, care a combătut în special retorica bur- 
gheză și academică. Scriitorul cel mai cunoscut din aceste două 
grupări de «strapaesani » este Malaperte, artist cu cultură distinsă 
şi cu caracter polemic care, deşi a sprijinit cauza «strapaese », şi-a 
scos subiecte pentru proza sa, evident clasică, din apropierile cele 
mai negândite dintre spațiu și timp. 

A folosit multor scriitori această apropiere de propriul pământ, 
chiar cu un oarecare simțământ de provincialism, sau îndreptarea 
în spre el cu spirit atent și emoţionant, spre a-i asculta glasul 
familiar şi vechi. Acest curent nu era nou, pentrucă de multă vreme 
nenumărați povestitori, mai ales toscani şi siciliani, au adus în 
artă caracteristica puternică a regiunii lor. 

Romanul florentinului Bruno Cicognani (1879) vrea să repre- 
zinte valorile eterne ale vieții cu naturaleță şi adevăr, într'o con- 
strucție concepută cu rigurozitate. Plăcutul povestitor de episoade 
locale s'a transformat, în operele mai vaste ca La Velia (Sfrân- 
ciocul) şi Villa Beatrice, într'un scriitor cu stil liniştit şi măsurat, 
obiectiv şi precis. 


1) Nu se preocupă de nimic, în afara regiunilor lor. 
2) Prezintă viaţa sgomotoasă și internațională a oraşelor mari, 


5 


208 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Lorenzo Viani (1882—1936) din Viareggio, desenator şi pictor, 
descrie cu impresionism vioi viața marinărească a Versigliesilor, 
tipuri din popor şi dela casa de nebuni, într'o limbă semidialectală, 
nu totdeauna plăcută, dar totdeauna originală. 

Povestirile lui Enrico Pea (Serravezza di Lucca, 1881), al cărui 
pitoresc este moderat de o undă blândă şi liniștită de poezie sub- 
tilă, conţin de asemeni un simțământ moral întăritor și sunt bogate 
în figurine clare, prezentate cu o vie coloare locală. 

Delfino Cinelli (1889—1942), din Siena, descriind cu eficacitate 
mediul sănătos şi natural al câmpurilor sale, populate de țărani 
puternici, cu bun simț şi plini de viață, îşi pierde însă toate cali- 
tățile atunci când vrea să iasă din ceea ce alcătueşte elementul lui 
natural şi ne dă romane de valoare neînsemnată, ca IZ miracolo del 
pane e del vino (Minunea păinii şi vinului). 

Din Sicilia vin Vincenzo Guarnaccia, Nino Savarese, Francesco 
Lanza, Giuseppe Pitre şi în special Pietro Mignosi (1895—1937), 
din Palermo, înzestrat cu un temperament creștin sănătos şi cu 
o cultură formată și bogată. De lumea pământului său s'a apropiat 
cu o adâncă înţelegere omenească și ne-a prezentat-o cu o dragoste 
într'adevăr comunicativă. 

Romancierii din Calabria Francesco Perri cu Gh Emigranti 
(Emigranţii) şi Leonida Repaci cu ciclul I fratelli Rupe (Fraţii 
Rupe) sau reunit tradiției lui Verga cu o mai mare putere de 
conţinut decât de perfecțiune a formei. 

"Ținuturile Marche ne-au dat pe Mario Puccini (Senigallia, 
1887) povestitor ales şi limpede în formă uşoară şi modernă şi 
pe Fabio Tombari (Fanno, 1889) scriitor elegant şi plăcut care, 
în pagini pitorești locale, comunică cititorului bucuria pe care 
o nutreşte el însuşi să povestească și interpretează natura cu 
un foarte fin simțământ de poezie, într'o formă limpede și clasic 
pură. 

Veneţia ne dă viguroasa proză a lui Giovanni Comisso (1895) 
din Treves, cu aventuri de pe pământ şi de pe mare, povestite cu 
spirit de reînnoire tinerească, într'o atmosferă senină de aer și 
lumină, fără nimic studiat sau meșteşugit, sau voit literar. Bogată 
în imagini frumoase și cu vioaie intuiţii psihologice, proza sa devine 
în special artistică în povestirile de război, care exprimă dramaticul 
şi tragicul cu cea mai limpede simplitate. 


PROZA NARATIVĂ ITALIANĂ CONTEMPORANĂ 309 


După 1925, când, în cadrul conștiinței naţionale renăscute, 
războiul a putut fi amintit și retrăit cu mândrie şi nostalgie, s'au 
afirmat și scriitori ca Paolo Monelli (1891) din Modena, povestitor 
genial și convingător, adesea plin de un realism emoţionant și de 
umorism fin, ca Piero Operti (Bra, 1896) din Piemont, cunoscător 
al problemelor coloniale, ca eroicul aviator Carlo Locatelli (1895— 
1936) din Bergamo şi Carlo Pastorino (Masone, 1887) din Liguria. 

Dar orice grupare, pe şcoli sau pe regiuni, a temperamentelor 
pline de individualitate ca acelea a artiștilor, este totdeauna 
forţată și nenaturală. 

Astfel este de sine stătător Francesco Chiesa (1871), din Ticino, 
scriitor puternic şi constructiv, chiar dacă este uneori prea mora- 
lizator, 

Ugo Ojetti (1871), din Roma, care în perioada dinainte de război 
a dedicat opera sa romanelor și nuvelelor și acum s'a îndreptat 
spre critică, dând o serie de studii auto-biografico-psihologice 
străbătute de un umorism senin, exprimate într'o formă pur 
italiană. 

Generalul Angelo Gatti (1875), din Capua, autor de frumoase 
pagini de revocări istorico-militare, s'a afirmat cu un roman, 
Iliae Alberto, plin de gândire şi de o foarte fină analiză psihologică 
exprimată într'o limbă pur clasică. 

Michele Saponaro (1885) din Lecce a înlocuit prima manieră a 
gustului clasic cu o proză de umanitate sinceră, 

Raffaele Calzini (1885), din Milano, după ce a scris frumoase 
pagini asupra Lib;ei, s'a afirmat cu Segantini sau II romanzo della 
montagna (Segantini sau Romanul muntelui), în care biografia 
excelent romanțată a pictorului se contopeşte în pagini de un lirism 
simțit, inspirat de frumusețea munților. 

Nicola Moscardelli (1899), din Abruzzi, deşi este mai bun ca 
poet, ne dă totuși și pagini reușite de proză când subiectul îl for- 
mează interpretarea stării sale sufletești. 

Arturo Marpicati (1891), din Brescia, critic onest şi pătrunzător, 
a creat şi unele romane și povestiri care sunt oglinda credincioasă 
şi în acelaşi timp senină a vieţii trăite. 

Multe nume aparțin literaturii femenine, dintre care unele s'au 
impus atenției criticii, ca Sibilla Aleramo (Rina Faccio) din Ale- 
xandria, Maria Luisa Fiumi din Umbria, Ofelia Mazzoni din 


310 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Florenţa. Literatura sentimental psihologică sau descriind mediul, 
ne oferă Carola Prosperi din Torino şi Maria Messina din Palermo, 
mai realistă este Mura (Maria Volpi) din Bologna, mai echilibrată 
Magdalena Santoro. 

Intre ultimele scriitoare mai bune trebuie să cităm pe Milli 
Dandolo, autoarea de romane în ton minor, Bianca de Maj, Lina 
Pietravalle, Paola Masino, Pina Ballario, Alba de Cespedes, Gianna 
Manzini, Maria Chiappelli și Giana Arguissola. Unele dintre ele, 
ca Prosperi, Dandolo și Messina şi-au dedicat activitatea lor, și 
poate cea mai bună, scrierilor pentru copii. 

In această prezentare rapidă şi incompletă a literaturii italiene 
din ultimii douăzeci de ani, natural nu au fost examinaţi acei scriitori 
care, deși şi-au continuat opera îndată după război, prin formaţia 
lor spirituală sau prin caracterul lor, aparțin mai mult perioadei 
anterioare, și nici acei care au acum un loc bine definit în literatura 
noastră. 

Astfel nu au fost înfățișați, Alfredo Panzini, Lucio d'Ambra, 
Luigi Pirandello, Grazia Deledda, Antonio Beltramelli, Ferdinando 
Paolieri, Luciano Zuccoli, Federico 'Tozzi, Ada Negri, Marino 
Moretti, Salvator Gotta, Giovanni Papin‘, F. T. Marinetti, Virgilio 
Brocchi şi alți câțiva. 

Nu s'a vorbit nici de G. D'Annunzio, care aparține mai mult 
sfârșitului secolului trecut, scriitor prețios şi unic, unit cu geniile 
literaturii europene. 

Natural, în actuala perioadă de grijă și muncă, în care toate 
forţele indivizilor și popoarelor sunt exaltate şi desbătute, când 
se afirmă adevăratele valori şi se demască falsitățile, în această 
perioadă în care se dă cuvântul numai activităților inerente sfor- 
țării războinice, literatura tuturor țărilor, ca și a țării noastre, 
trece printr'o epocă de stagnare sau mai bine spus de suspendare 
aparentă. 

Conștiinţele purificate de turbuiarea îngrijorată a acestei 
perioade, vor găsi de sigur în atmosfera lumii reînnoite din punct 
de vedere politic și moral, vocea și tonul potrivit ca să exprime 
valoarea eternă și neschimbătoare în luminoasele sale transformări, 
a seminției Romei imperiale. 

GINO LUPI 


FATUM 


Străbuni răpuși de Turci la Valea-Albă 

Sau de Tătari, tăindu-și de-a călare 

Urechi și degete să-și facă salbă, 

Nu umplu glasul meu de răsbunare: 
Eu nu's muritor. 


Pe mine nu m'au fugărit spre munte 
Varvari hirsuți pe şei de cărnuri crude; 
Nici nu mi-am ascuţit în pisme crunte 
Nevoia sângele dușman să ude 

Pământ răbdător. 


Sunt duhul şesului topit în zare, 
Sunt zâna luncilor făr' de prihane, 
Sunt smeul codrilor cu șerpi și fiare, 
Al culmilor de cremene și stane, 

Cu peșteri adânci. 


Sunt cugetul desprins din line dealuri, 
Ce 'mbracă lungi livezi nuntind în floare; — 
Genune sunt în mlaștini fără maluri, — 
Sunt svonul apei ce sclipeşte 'n soare 

Și spumegă ’n stânci. 


Sunt duhul fără de "'nceput nici fine, 
Stăpân al firii, vieţii pământene 
Pe-aceste plaiuri vechi. Cuprind în mine 
Ce-a fost și-o fi. Am frânt răsbiri viclene 
Crescând ca un val, 


312 


Le-am şters din cartea vieții fără urmă. 

Le spuie ogri, hoți! La fel voi frânge 

Orice-ar mai încerca cândva vreo turmă 

De sclavi nebuni de ură grea şi sânge 
In ropot de cal, 


De fier, în foc şi fum, prin aer, ape. 
Voi oţeli viteji cumpliţi, de-o seamă, 
Voi înmii puterea lor să crape 
Puhoiul de avani. Toți fără teamă, 
Vor lupta și iubi. 


Popor domnesc de două ori: al țării 
Stăpân născut, şi re'noit prin Cesar, 
Veghind din munţi pân” la limanul mării, 
In cuget drept. Cât lumea-i milenar. 

Cât ea va trăi. 


E. C. CRĂCIUN 


RUGA UNUI AVIATOR 


Doamne, iertată să-mi fie îndrăzneala, 

Cam smuls din mine teama și sfiala, 

Şi-am părăsit pământul de care-s țintuit 

Să sbor spre tine Doamne, în drum spre infinit. 


Și-ţi mulțumesc Părinte că în al cerului hău, 
MPai cuprins în brațe ca pe un fiu al Tău. 

Şi mai legănat în al stelelor car, 

Nu m'ai pedepsit Doamne, ca 'n vremuri pe Icar. 


Dar Doamne, sborul meu a fost rugă, 

A neamului, care nu vrea să fie slugă. 

Și dacă cumva i-am frânt voia şi am căzut în ispită, 
Am vrut să-mi apăr neamul și glia lui râvnită. 


EMIL MICU 


RÂNDURI DE PE FRONT 


PENTRU TINE ŢARA MEA 


Unul dintre mulți. Camarad de arme și credinţă. Ostaş în Răsărit. 

Cuvântul lui, din urmă, e pentru Țară. 

Cuvântul lui — cuvântul tuturor, scris sau nu — îl aştern în 
paginile ce urmează. 

E un cuvânt de dragoste. 

De îndemn. 

De legământ. 

Și rămas bun. 

Deplina dăruire de sine înmânunchiază totul. Din măreția jertfei 
nu lipseşte cântecul sufletului, după cum din curgerea pâraelor, câtre 
largul de ape, nu lipseşte murmurul valurilor. 

Acest cântec al sufletului îl redau. 

Ca să se înțeleagă privirea luptătorului ce cată, de departe, spre 
Patrie. 

Ca să se audă graiul crucilor de lemn. 

Graiul crucilor noastre de lemn. 

Și graiul biruinței. 


I 


Cuprind întrun zâmbet gândul ce te îmbrățișează, Țara mea. 

Iti păstrez chipul într'o rază şi-l închid în tăcerea unei lacrimi. 

Urc înălțimile pe care numai eu le cunosc şi-mi aplec inima 
pe inima ta, 

Cu întinderile fără zări ale dorului ei. 

Cu foșnetul de toamnă al amintirilor. 


PENTRU TINE ȚARA MEA 315 


Cu flăcările în sbor de săgeți ale nădejdilor. 

In cuibul sufletului te încălzec, înfășurată cu aripile avântu- 
rilor tinere. 

Te sui pe crestele de granit ale seninului să străluceşti, fără 
asemănare, în mantia izbândei. 

Mantie de iubire și jertfă în care ţes şi eu un fir. 

Un fir al dăruirii mele. 

„Răsucit din virtuțile pe care le-am închegat în mine. 

Este gândul ce ţi-l trimite ostașul plecat să lupte. 

Gândul pe care îl însoţeşte cu o şoaptă. 

Să o auzi numai tu. 

Şi el. 


"Ţara mea! 


2 


Sus, în carul cu fân ce se întoarce în amurg pe ulița satului, 
se clatină, în mersul roților, tronul lui Verde Impărat. 

Scorbura nucului deschide drumul palatului din funduri, unde 
a plecat fetița miloasă a moșului şi a babei. 

Pe poteca ce fuge în livadă alunecă seara, rupându-și vălurile 
în puful păpădiilor, zânele din poveștile bunicii. 

In tainele cu stuf şi pitici, ale iazului, se strâng seara sfaturile 
curții din adâncuri. 

La răscrucea din marginea pădurii, unde-şi despleteşte mestea- 
cănul argintul neastâmpărat al frunzișului şi o fiică de Crai 
așteaptă deslegarea vrajei, bătrâna cocoșată, cu sacul aruncat pe 
spate, pândește copiii care nu sunt cuminţi. 

Lângă fântâna părăsită descalecă din neguri, odată pe an, un 
Făt-Frumos, în căutarea Cosinzenei care i-a dat cândva să bea 
apă dintr'o ciutură de mărgean. 

Cai înţelepţi și vorbind ca oamenii își ascund adesea înfăți- 
şarea prăpădită, păscând pe văile în care noaptea se aprind focuri 
deasupra comorilor. 

Pe jăratecul de pe vatră goneşte careta de aur a Cenușeresei, 

A fost odată. 

Tata mă ridică deasupra capului, iar eu întind brațele să mă 
agăț de cer. 


316 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Cu buzduganul gonesc după smeul cel rău, călare pe genunchii 
bunicului. 

Vreau, când voi fi mare, să mă fac haiduc și să am pe frunte, 
ca şi bunicul, urma unei răni de iatagan. 

Arcul și săgeata sunt mândria mea. 

Numai Grivei, care mă ascultă cuminte, îmi cunoaşte visurile 
şi ciuda împotriva vecinului care, de câte ori mă vede, mă în- 
treabă, clipind din ochi, dacă sunt băiat sau fată. 

Trec pe drum oameni cu părul alb, chipul sbârcit şi spinarea 
adusă. Despre ei ştiu că, odată gârboviţi, se fac din nou copii, 
dar mă mir că nu-mi aduc aminte când am fost moşneag. 

Băieţii râd, dar dacă mama și tata m'au lămurit, așa trebuie 
să fie, căci ei ştiu toate, pot orice și, mai mult, nu vor îmbătrâni 
niciodată. 

Când degetele mamei îmi ating fruntea, nu mai mă tem de 
nimic. 

Alături de tata chiar şi pădurea tremură de noi. 

Pe cine ai mai drag? — mă întreabă ei — iar eu sufăr că nu 
mă pot împărţi, să stau, în același timp, în braţe la amândoi. 

Lipit de pieptul lor. 

Cu fruntea pe umărul lor. 

Cu braţele pe după gâtul lor. 

Țara mea | 


3 

Așa începe să prindă viață în mine ființa ta, Țară. 

Te simt caldă, pe obraji, în sărutul mamei. 

Te simt puternică, în mâinile tatei. 

Te simt pe tălpile goale în iarba moale, în pământul fierbinte. 

Te simt blândă în surâsul bunicului, în sfatul blajin al bunicii. 

Creşti ca o grădină, în plin soare, şi-mi umpli nopțile copi- 
lăriei cu lumea născocită de imaginile nelămurite ale zilelor. 

Te descopăr odată cu întâiele întrebări ale minții, odată cu 
întâiele tresăriri ale inimii. 

Dela început te contopești cu mine. Nu știu dacă ești mai 
mult afară din mine, decât în mine. 

Când mă întorc spre tine —spre primele linii ale chipului 
ce ţi-am păstrat în suflet —simt pe ochi, pe buze, pe obraji, 


PENTRU TINE ȚARA MEA 317 


mângâierea unui zâmbet, care poposește ca un snop de raze dea- 
supra înmuguririi. 

Nu te-am cunoscut din hărți sau pagini tipărite. 

Nu te-am cunoscut din învățăturile altora. 

Am ieşit din sânul tău, ca un abur din ogorul încălzit de 
primăvară. 

Te-am văzut în privirile bune ale părinților, 

Te-am ascultat în poveştile cu sfârşit înțelept, ale bătrânilor. 

Te-am aflat lärgindu-ți zările, căutând câmp închipuirii năs- 
cută în mine în timp ce-mi zideam făptura, din făptura ta ce 
lucra asupră-mi. ; 

Fără tine mi-ar lipsi treapta spre trăire. 

Fără tine n'aș avea pe ce mă sprijini. 

Prin tine îmi deschid poarta drumului. 

Tu îmi însoțești cunoaşterea asupra mea şi a celor din jur. 

Nu lespede de pământ, ci leagăn de grije părintească și nă- 
zuinți dincolo de bolta de flori a începutului. 

Nu întindere hotărnicită sub strajă și legi, ci svâcnire de rai, 
răsărit odată cu clipirile pleoapelor. 

Nu așezare străină și aparte de mine, ci respirând una cu mine. 

Ţara mea! 


4 


Brazda se despică în val şi se aşterne, lucioasă și reavănă lângă 
valul brazdelor. 

Cântecul oțelului, în pământul ce tresare la întoarcerea rân- 
dunelelor, îmi sădește în inimă rădăcini care caută cerul. 

Peste ogoare, brațul larg al semănătorului adună soarele în 
snopii pe care îi încinge cu brâele unirii. 

Sapa înfășoară cu muşuroaiele de țârănă ale speranței lujenii 
de porumb şi leagă pe muncitor de minunea rodirii. 

Peste aripi de lemn cade vijelios pârâul și, dintre pietrele 
grele ale morii sguduită din încheieturile roase de vreme ale lem- 
nului, curge încet laptele pământului în ninsoarea făinei de grâu 
şi, cu mirosul dulce al florilor de salcâm, șofranul păpușoiului. 

Ramurile pomilor, în livezi ce suie colinele, atârnă grele de 
roșul merelor, vântul prunelor, desimea nucilor. 


318 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Chiuind coboară purtătorii ciubărelor cu struguri, de pe dea- 
lurile unde ruginește sângele verii, în frunzele viței de vie. 

In adâncul codrilor, toporul se înfige în trunchiuri voinice și 
răstoarnă veacurile, pe care le duc râurile de munte, spre fieră- 
straiele din vale. 

Jn toate eşti tu, Țara mea. 

Te ascult în tăietura plugului și a sapei. 

Te aud în foșnetul secerei şi al coasei. 

Te respir în mirosul fâneţelor. 

Te privesc în mișcările semănătorului. 

Te cern între degete, în belșugul făinei. 

Te culeg în bogăția poamelor. 

Te sorb în apa rece a isvoarelor. 

Te văd sub chipul în care mi-am văzut de atâtea ori mama, 
întâmpinându-mă voioasă, cu pâinea caldă a întâiului cuptor. 

"Țara mea ! 


5 


Pe cununa podoabelor lumii, tu eşti nestimata pe care Atot- 
puternicul a așezat-o deasupra strălucirii tuturor pietrelor prețioase, 

In pacea diminețelor, zorile sunt răsărit de nădejdi și cresc 
pe cer cum se ridică avântul credinţei mele, în înaltul celor mai 
îndrăsnețe gânduri, 

Câmpiile tale de smaragd, de aur, de rubin, de nea, îşi aştern 
odihnitoarele întinderi, cu adâncuri ce coboară în suflet ca în 
apele limpezi ale lacurilor dintre munți. 

Pe drumuri tăiate de roți în pământul bogat, pe lângă troițe 
şi cumpene de fântâni, între lanuri pe care le pleacă vântul sau 
printre mirişti ce aşteaptă revenirea plugului, culeg în ochi alba- 
strul cerului, îmi las pieptul bătut de vânt, înfrunt negrul fur- 
tunilor care se ciocnesc cu furtunile din mine sau îmi odihnesc 
trupul între maci şi albăstrițe, ascultând cântecul ciocârliilor și 
zumzetul albinelor. 

Sufletul mi-e una cu freamătul brazilor uriași în hlamide voe- 
vodale, de pe culmile munţilor, unde mă caut în puterile ce clo- 
cotesc în mine. 

Ascult fluierul ciobanilor în nopţile cu lună și pașii grei ai 
urșilor, spre desișurile de smeură. 


PENTRU TINE ȚARA MEA 319 


Urmăresc sborul vulturilor și salturile cerbilor, peste stânci 
cu reci prăvălișuri de ape. : 

Mă las în cetină sau pe aşternut de ferigi și închid în mine 
glasul în care îmi vorbeşti, Țara mea. 

Poate fi glas mai pătrunzător? 

Poate fi glas care să-l înlocuiască? 

In podgorii, pline de cântec, îmi umplu pumnii cu fructe 
rumene și culeg fierbințeala soarelui în ciorchinii grei ai stru- 
gurilor. 

In undele râurilor, umbrite de veghea salciilor, îmi tai drum 
între maluri, culegând răcoarea munţilor și arișța câmpiei, înăl- 
ţimea piscurilor și nesfârşitul depărtat al Mării. 

Drumeţ singuratic, privesc în tăcerea zărilor satele albe, ocro- 
tind pe acoperișuri cuiburi de berze, vara, ori legându-se, iarna, 
cu plumbul norilor, prin fumul subţire al hornurilor. 

In asfinţituri înflăcărate mă las, odată cu soarele, dincolo de 
cele știute, și urc, treptat cu creșterea nopții, în caturile cerului, 
mai sus de stele şi de calea roiului uriaș al Drumului Robilor. 

Pe țărmuri de stânci, ascult vuetul mării şi îmi desfac pânzele 
gorăbiilor cu doruri, să le ducă vântul peste întinsul valurilor. 

Strâng în pumni pământ din pământul tău și-l simt svâcnind 
viu de dragostea mea, căci în el îmi bate inima ca într'un culcuș 
în care au coborit toți cei din care cobor și în care mă voi adânci 
şi eu, pentru alții, cari vor veni după mine. 

Pământul tău, Țară. 

Pământul meu. 

Imi lipesc obrajii de el și-i ascult cuvântul. 

Cu ochii închiși îl rețin în mine. 

Și mă pierd în el. 


6 


In văzduhul uşor cântă clopotele, 

Cântă clopotele, jos, în sate. 

Cântă clopotele la mânăstirile tupilate departe de oameni. 

Lângă altare de horbotă și aur viața vine și trece în cristel- 
nițe, verighetele cununiei, sicrie plânse şi rugi, pentru cei care 
trăiesc ori pentru cei care au plecat. 


320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Lângă altare, cu vechi icoane în ulei afumat sub flăcările 
lumânărilor de ceară, inimile Te caută Doamne, în cuvântul 
preoților, ca să le fii aproape, ca să-Ți cunoască drumul, ca să 
calce pe urma pașilor voinței Tale. 

Lângă altare, perdele cereşti între zidurile lăcașurilor de rugă, 
martirii credinței sunt amintiţi de cei ce-şi fac crez din porun- 
cile Tale. 

Aici, în fiecare an, un neam întreg pomenește Vinerea Cru- 
cificării pe culmea de lângă Ierusalim, asemeni atâtor coline de 
suferință ale pământului tău, Țara mea. 

Altar şi "Ţară, una sunteți. 

Una în credința ce-mi aduce pe Domnul în suflet. 

Una în legăturile de suferințe. 

Una în lumina ţelurilor. 

Glasul clopotelor este şi glasul tău, "Țară. 

Ca și muzica vântului. 

Ca şi parfumul florilor. 

Ca şi cântecul secerii în lanuri. i 

Ca şi murmurul apelor. 

Ca și unduirile de şoapte ce se desprind din cerul înstelat. 

Ori din albastrul lui, când arde soarele. 

Sau când luna vorbeşte inimilor, lăsând să cadă, din stele, 
ploaie de scântei. 


7 


Mintea, voința și munca — în neclintită îndeplinire a dato- 
riei — mă leagă de Dumnezeu şi pământ şi fac, din tine Țară, 
țelul de înfăptuiri şi rostul însuși al vieții mele. 

Tot ce am adunat, tot ce adun, e pentru tine. 

Lumina cugetului. 

Puterea de a voi. 

Forţa de a împlini. 

Indârjirea în luptă. 

Gustul jertfei. 

Necontenit lucrez asupra mea — suflet şi trup — ca prin fapte 
să fiu vrednic de tine. 

De tine, aşa cum te vreau în toți fiii neamului. 


PENTRU TINE ŢARA MEA 321 


De tine, aşa cum îţi văd chipul în chipul credinţei mele. 

De tine, aşa cum îţi zidesc statura în dragostea ce-ţi port. 

Drept şi gol stau în fața Domnului. 

Niciun acoperiş de înșelătoare podoabe nu-mi ascunde binele 
şi răul din mine. 

Sub călcâi de fier sdrobesc slăbiciunile, ce vor să mă stă- 
pânească. 

Ascult adevărurile veşnice care îmi strigă în inimă. 

Mi-e drag greul şi caut necontenit fruntea liniei de muncă 
şi primejdii. 

Plin de încredere şi voie bună înfrunt furtuna încercărilor. 

Stau nepăsător în fața durerilor sufletului. 

Nepăsător la gemetele trupului. 

Intind braț de sprijin celor slabi. 

Sparg drum dreptăţii. 

Aştept sfârşitul, ca încununare a străduinţelor ce-ţi închin. 

Nu mă tem de nimic, afară de rușinea că nu te slujesc în- 
deajuns. 

"Țara mea ! 


-8 


In muncă deschid aripile tuturor virtuților. 

Roadele trudei sunt graiul meu. 

Piedicile nu mă abat dela țintă, fie ele stâncă în care se frânge 
oţelul târnăcopului, fie răutate omenească aruncându-mi în față 
murdăriile șanțurilor. 

Vrednicia este cu mine, atâta vreme cât sufletul mi-e luminos. 

Cât nu clădește pe minciună. 

Cât nu tăinuește gânduri pătate. 

Cât nu e umbrit de răutate. 

Cât tinde înainte, măturând dip ascunzişuri lăcomia ce în- 
cearcă să-şi strecoare paşii vicleni. 

Din cinste îmi țes vestmânt şi așternut. 

Din cinste pietruesc drum neted urmașilor mei. 

Munca și cinstea îmi însoțesc viața, se contopesc în ea şi-mi 
dau adevărata bucurie de a trăi. 

Pentru tine, Țara mea. 


322 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


9 


Clădesc în mine un om nou, rupt din piatră vie. 

Granit la temelia neamului. 

In sufletu-mi tare se sparg și împrăștie valurile apelor cu 
funduri mocirloase. 

Trupul meu încinge, în mușchi, pârghii ce pot urni munții. 

Fruntea în soare: lumină spre lumină. 

Piept desfăcut: zid furtunii, 

Braţe goale: forță în muncă. 

Chip voios: zâmbet vieţii. 

Trai simplu: risipă în dărnicia sufletului, 

Cuvânt sgârcit: fapte vorbitoare. 

Brazdă adâncă: arătură deschisă. 

Deschisă seminţii rumenită în mine, să ridice, peste întinderile 
omeneşti, lan înnoitor, 

Să nu-l frângă vântul. 

Să nu-l ardă seceta, 

Să nu-l roadă gângăniile. 

Rădăcini vânjoase înfing în seva voinică, ce simt crescând în 
mine, să ridic tulpină de stejar coroanei arcuite noului chip. 

Chip rupt din trecutul neamului ce săgeta norii, care acope- 
reau strălucirea soarelui. 

Rupt din trecutul neamului ce-şi arunca trimișii spre cer, în 
vârful sulițelor. 

Din trecutul neamului ce a semănat ghinda, cu pluguri trase 
de învinșii lacomi. 

Pentru tine, Țara mea! 


10 


Smulg biciul, ale cărui lanţuri au tăiat vărgi de sânge în cu- 
prinsul hotarelor noastre, şi-mi trec peste el pasul, spre largul 
drepturilor înstrăinate. 

Cad stâlpii graniţelor. 

E lupta cea mare. 

In coloane nesfârşite, către aceleași zări, cu același gând, în 
acelaşi pas, în aceeași haină, mergem învingând aceleaşi oboseli, 
aceleași primejdii, 


PENTRU TINE ȚARA MEA 323 


Sufletele unite, într'un snop. 

Coatele strânse, întrun şivoi. 

Privirile aprinse de aceeaşi flacără. 

In coloane nesfârşite turnăm ființă nouă, întrevăzută altădată, 
împlinindu-se astăzi sub foc şi desvăluire de virtuți şi păcate, 

Ochi în ochi privindu-ne, ne recunoaştem în camarazi. Și 
camarazii se recunosc în noi. 

Una în ţel. 

Una în străduinți. 

Una în fapte. 

In coloane nesfârșite ne revărsăm clocotul în forma măreață 
a neamului, copie neîntrecută a omului refăcut, în fiecare luptător, 

Nimeni şi nimic nu ni se mai poate împotrivi. 

In marginea drumului rămân cei ce nu pot ţine pasul timpului. 

Se prăvălesc rândurile vrăjmaşe. 

Călcăm peste sgură. 

Deschidem cale tare și dreaptă. 

Necontenit înainte, zidind în noi viitorul, din viață și luptă, 
din muncă și moarte. 

Duşmanii ne pândesc pașii, ridicându-ne valuri de foc, pe 
care să nu le putem străpunge sau hârțuindu-ne cu slabii, care 
încă rătăcesc între noi. 

Dușmani de alt grai și dușmani cu graiul nostru, deopotrivă 
de primejdioși ! 

Cu cât numărul lor e mai mare, cu cât înfrângerea lor e mai 
anevoioasă, cu cât jertfele noastre sunt mai dureroase, cu atât 
zidirea din noi e mai puternică și mai strălucită. 

Pentru tine, Țara mea! 


II 


Peste întinderile care au clocotit toată ziua sub scrâșnirile 
exploziilor, coboară blajin amurgul. Departe, peste zările stepei, 
se culcă ziua pe aşternutul de pară ce o duce dincolo de mări. 
Turlele norilor absorb, în plutire molcomă pe trandafiriul cerului, 
grădinile de lumini ale asfințitului. 

Lângă mine, o floricică de câmp tremură sub adiere. 

"Ți-o dăruiesc Țară. 

"Ți-o dăruesc, lăsând-o în mâinile albe ale femeii iubite. 


&* 


324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


In ea te văd. In ochii ei dragi, care mă privesc de departe. 
In ochii pe care i-am simţit toată ziua adânciţi într'ai mei, pe 
drumul primejdiilor pe care le-am străbătut și le străbat. 

Grija ei caldă e grija ta. 

Privirea ei bună e privirea ta. 

Durerea ei tăcută e durerea ta. 

Despărțirea ei, cu lacrimi reţinute, e despărțirea ta. 

Nădejdile ei sunt nădejdile tale. 

Nu Țară, nu te uit pe tine când, în clipele de răgaz, zâm- 
besc acelei priviri care mi-a așezat seninul în inimă. 

Ea este amintirea, pe care strângând-o la piept, te simt pe 
tine mai aproape. 

Chipul ei este întruparea nedespărțit legată de mine a ființei tale. 

Am simţit astăzi, ca și de atâtea ori, pașii morţii, în jurul 
meu. Nu mi-am plecat fruntea. Și n'am lăsat frica să pună stă- 
pânire pe mine. In ochii iubitei era privirea ta. Depășindu-mă 
pe mine, în întrecere cu bravii mei camarazi, am vrut să merit 
încrederea ce mă îmbrățișează. 

Increderea ei. 

Increderea ta, Țara mea. 


12 


Un camarad lovit cade lângă mine. Inchide ochii cu pleoape 
tremurânde. Prind un cuvânt: mamă... 

E tot ce poate să-ți spună tânărul, în clipa sfârșitului, Țara mea. 

Aici, departe, pe pământ străin, care nume mai scump, care 
imagine mai sfântă, care pomenire mai scurtă şi mai cuprinză- 
toare ar închide mai nimerit cuvântul de dragoste și rămas bun? 

"Țara mea! 


13 


Un luptător își înfășoară, cu grabă, brațul străpuns de un 
glonț. Privirea lui încruntată fuge când pe brațul sângerat, ce-i 
atârnă moale, când spre vrăjmașul care bate câmpia cu foc ucigător. 

Pe târîș, un sanitar se strecoară în preajma lui și-l îndeamnă 
să rămână în urmă, la ambulanţă. 

— Mai am un braț, răspunde el. Şi se repede către duşman. 


PENTRU TINE ŢARA MEA 325 


Mai are pentru tine, Țara mea, un braţ. 
Și cu toţii alergăm să însutim braţul, cu brațele noastre întregi, 


14 

In cercul de foc al împresurării, insulă răslețită de ai noștri, 
pândim mișcările valurilor vrăjmașe și, stăpâni pe noi, răspun- 
dem vârtos gloanţelor, prin gloanțe. 

Din vreme în vreme, întindem o foaie de cort peste un ca- 
marad căzut. 

Orele trec. Istoveala crește. Cartușele se fac tot mai puţine. 
Nicio picătură de apă, ca să ne muiem buzele arse. Nicio firimi- 
tură de pâine. In largul întinderilor nu răsună nicăiri iureșele, 
dovedind apropierea eliberării. 

Umbrele desnădejdii prind să cuprindă și să slăbească pe 
luptători. Sfârşitul pare că se apropie, treptat ce dușmanul își 
înghesuie și întăreşte liniile, în jur. 

Intro clipă de linişte se aude limpede fluieratul unui cântec 
din ţară. Oamenii se privesc între ei. Este de ajuns pentru ca 
frunțile să se desmohorască. Pentru ca puterile să se încordeze. 
Să se unească. 

Chipurile sunt iarăși sus. Pumnii se strâng pe arme. 

Vrăjmaşul nu mai poate trece, 

Intre el și tine, Țară, suntem noi. 

Suntem noi, Țara mea! 


15 

Plouă. Nori negri se târăsc deasupra noroiului. Pământul se 
desfundă în clei moale. 

De zile străbat drumuri, ce-mi rețin pașii în mocirle fără 
fund. Apa de sus, pe trupu-mi înfierbântat, se topeşte în aburi. 

Nicio nădejde de apropiată odihnă. 

Nicio nădejde de vestminte uscate. 

Stomacul s'a lipit de foame şi tâmplele-mi ard, 

Merg mereu înainte, prin capcanele bălților, tu tălpile sparte 
și pielea încălțămintei rozându-mi oasele picioarelor, 

In jur aud murmure de desnădejde. 

Văd camarazi clătinându-se, gata să se prăvălească. 

Și plouă, necontenit, cu vrăjmăşie. 


326 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


De ce, totuși, spinarea nu mi se îndoaie? De ce nu-mi feresc 
ochii de biciuirile stropilor grei? De ce buzele nu-mi sunt întu- 
necate de amărăciune? 

Pentrucă, fără clintire, cred în tine. Cred cu putere religioasă, 
Cred cu avânt de martir. 

Pentrucă te-am așezat mai presus de toate, Și te slujesc plin 
de iubire. Pe viață și moarte. 

Pentrucă vreau ca slabii să găsească un sprijin. Pilda mea să-i 
ridice, Ca să te poată vedea. 

"Ţara mea | 


16 


Sub viscol, pomii desfrunziţi se fac una cu pământul. Stepa 
albă, răscolită de ropotul bicelor, stă să fie smulsă, ca un aco- 
periş și aruncată dincolo de hotarele zării. Zăpada, în împușcături 
de alice, cosește pieziș întinderile oarbe. Gerul bate scoabe de 
fier în oase și schimbă plămânii în sloiuri. 

Oamenii de veghe trebuesc sgâlţâiți în fiecare minută, pentru 
ca să nu împietrească, 

Cei ce se înapoiază în adăpost cad ca nişte butuci. Mulţi nu-și 
pot reţine lacrimile. 

In trupuri, ascunzișuri vechi de suferințe se deşteaptă crude 
şi-şi răsucesc cuțitele junghiurilor. 

E numai începutul iernii. Niciun lemn. Adăposturile sunt 
biete bordeie pe ai căror pereţi curg țurțuri. Mâncarea se răcește 
în lingură, dela strachină până la gură. 

Da, e greu, e nespus de greu. 

Dar câtă căldură se strecoară în mine şi cât de îmblănite mi 
se par bietele haine, ştiind că înfruntăm viscolul, pentru tine. 

"Ţara mea! 


17 
In fiecare zi, câţiva din noi cad doboriţi de o tainică fierbin- 
ţeală, Medicii dau din umeri, ajutându-ne cum pot. Fiecare ne 
așteptăm rândul. E atât de cumplit să mori, în răsboi, altfel decât 
lovit de vrăjmaș, 
Și totuși poate fi ceva care să doboare dragostea datoriei faţă 
de tine? 


PENTRU TINE ȚARA MEA 327 


Soarta e crâncenă cu noi? 

O vom învinge. 

E pentru tine! Mereu pentru tine! Numai pentru tine ! 
"Țara mea, 


18 


Dușmanul își uneşte armele de oțel cu armele nevăzute ale 
svonurilor. Din toate părțile, încrederea noastră e lovită. Valurile 
de foc merg, mână în mână, cu lungile coloane sburătoare ale 
ştirilor negre, împotriva cărora obuzele și rețelele de sârmă nu 
pot nimic. 

Tot ce ne este scump se defăimează cu dibăcie. 

Oamenii nădejdilor noastre sunt desbrăcați de virtuți. 

Totul în jur e arătat ca trădare, nepricepere și jaf. 

Sunt urechi care se apleacă spre șoapte. Le readuc de departe, 
atunci când murmurele veninoase nu isbutiseră să prindă rădă- 
cini. Le leagă unele de altele în vălătuci și le dau drumul pe po- 
vârnișuri, peste cei slabi. | 

Asemeni unui văzduh moleșitor, în care respirația se înnăbușe, 
aerul în care trăim ne copleșește cu miasme otrăvitoare. 

Dar sufletul își scutură aripele și se înalță deasupra răului. 

Fapta înlocuieşte cuvântul. 

Credinţa avântă inimile pe culmile curate. 

Adevărul risipește ceața minciunei. Prin muncă. Prin luptă. 

Pentru tine. 

"Țara mea. 


19 

Omizile... Le-am văzut adesea urcând, cu încovoierile la- 
come ale trupurilor păroase și umflate, pe ramurile fragede. Am 
văzut frunzele mâncate de ele, frunze din care nu mai rămâne 
decât o țesătură uscată și fără viață, Am văzut pomi, livezi şi pă- 
duri, sub năvala târîtoarelor flămânde. Moartea a venit odată cu ele. 

Cu cât primăvara era mai verde în nădejdi, cu cât soarele 
îmbrățișa mai cald pământul, cu atât primejdia otrăvei, ivită pe 
nevăzute, era mai mare. 

Omizile pomilor şi omizile tale, "Țară, fac parte din aceeași 
familie, 


328 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Aceeași furişare tăcută desenează şi ultimele, spre bunurile 
nemuncite și care nu li se cuvin. Aceeași ruină rămâne în urma 
lor, ca şi ruina pe care o lasă primele, 

Sub paragina pomilor, roși de omizi, nimeni nu mai caută 
umbră. 

Nu numai arborii, dar şi aerul se strică acolo unde forfotesc 
greoaiele omizi. Durerea ce cuprinde sufletul trecătorului curat, 
care-şi aruncă ochii asupra pustiului lăsat de ele, este ca o cum- 
plită boală a desnădejdii, din care se iese greu. 

Intre om și arbore a fost totdeauna o frăție dragă. 

Părinţii sădesc adesea pomi, odată cu venirea pruncilor pe 
lume, Bătrânii sădesc pomi, în amintirea bucuriilor și întâmplă- 
rilor însemnate. Viaţa omului și a copacului e strâns legată una 
de alta. Neamul nostru cântă din frunză şi-şi începe cântecele 
cu «frunză verde ». 

Omizile, când urcă pe ramuri, pe sufletele noastre urcă. 


20 


Dincolo de avântul fiilor adevăraţi se strecoară adesea omizi, 
spre grădinile credinţei. Nevăzute sau ocolite cu silă, ele își aştern 
şi înmulţesc micile cuiburi, în coastele vieţii sănătoase, 

Ca să poată trăi şi îmbuiba nestingherite, atunci când sunt 
puţine la număr și slabe, caută colţurile cele mai depărtate şi 
mai puţin păzite. De îndată ce hoarda lor devine numeroasă și 
puternică, năvala nu le este întrecută nici de norii lăcustelor. 

Umilința, lingușirile, vaetele le deschid urcușul, 

Fălcile puternice şi burţile largi le dau ghies lăcomiei. 

Nepăsarea oamenilor le îngenunchiază prada. 

Intriga le curăță calea de cei care îndrăsnesc să le ţină piept. 

Noi te iubim, Țară, clădindu-te. 

Omizile te iubesc, storcându-te. 

Noi te iubim muncind. 

Omizile te iubesc mâncând. 

Noi vrem, în jur, aer tare, sănătos. 

Omizile închid peșteri de aer putred. 

Noi te iubim dându-ţi viaţa. 

Omizile te iubesc luându-ţi-o. 


PENTRU TINE ŢARA MEA 329 


21 

Glasul omizilor, lipicios ca și pasul lor, își împrăștie cleiul, 
menit să robească avânturile și să doboare sufletele. 

Religia omizilor este buna stare, cu orice preț. 

'Țelul lor este binele propriu, împotriva oricui. 

Vrăjmașul lor este dârzenia inimilor în care eşti tu, "Țară. 

Luptătorii cinstiți nu se tem de dușmanul cunoscut din față, 
ci de omizile din spate. 

Primul lucrează mai mult sau mai puţin în lumină. Omizile 
își întind taberele în întuneric. : 

Bărbăťia adevărată nu poate coborî cu mintea la armele umi- 
litoare ale omizilor. Vitejii sunt, din această pricină, nepregătiți 
să înfrunte omizile. 


22 


Țara mea. Țară dragă, sub florile grădinilor tale sunt multe 
ascunzișuri prielnice omizilor. 

Păstrează-ţi neatinse focurile, pentru ramurile otrăvite de 
mucegaiul larvelor, ce trebuiesc nimicite până la ultimul ou. 

Ridică flacări înalte să treacă, prin fierbinţeala lor curăţitoare, 
cele mai slabe adieri de vânt care au atins cuiburile ucigaşe. 

Nu îngădui ca fiii tăi să fie săgetaţi, de pe propriul tău pământ. 


23 

Țara mea, biruinţa este a sufletului. 

Puterile lui stăpânesc lumea. 

Intind coardă arcului de înfăptuiri. 

Deschid, aici jos, poarta împărăției veșnice. 

Şi taina isbândei, N 

Cine își face din suflet punte înaripată — om sau neam — 
merge înainte cu Atotputernicul. 

Din căderile cele mai adânci se ridică senin. 

Drumul, oricât de prăpăstios, se netezește. 

Impotrivirile cele mai dârze se risipesc în fum. 

Ca şi acele puteri ascunse în boabele de grâu — care după 
ce au stat mii de ani în besna sarcofagiilor e destul să le dai ume- 
zeala pământului şi căldura soarelui pentru a rodi — tot aşa și 


330 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


puterile nebănuite ale sufletului, chircite de neluare în seamă, 
se înalță uriașe şi fără zăgazuri, de îndată ce sunt scoase în lumină 
și puse în mișcare. 

Nu hotărăște numărul brațelor. 

Nu hotărăște greutatea bogățiilor. 

Nu hotărăște mulțimea armelor. 

Puterile sufletești hotărăsc. 

Fără ele totul este lâncezeală. 

Neamul neînarmat sufletește — oricare i-ar fi hotarele şi oricât 
de fericită așezarea — e pierdut. 

Pierdut, pentrucă nu are un ţel, ci trăiește fie din bunurile 
zilei de ieri, fie din destrămarea zilei de azi. 

Pierdut, pentrucă nu poate urmări viitorul cu un avânt care 
să-l smulgă din mulțumirile înșelătoare ale vieții. 

Pierdut, pentrucă nu are încrederea și îndrăsneala să-și înalțe 
zidirea din propria-i înțelepciune și după propriile-i nevoi. 

Pierdut pentrucă nu știe să lupte și să trăiască nepăsător de 
moarte. 

Pierdut, pentrucă nu știe să învingă, învingându-se întâi pe sine. 

"Țara mea, biruința este a sufletului care a găsit pe Dumnezeu. 

In legile pe care El le-a scris în om. 

In puterile pe care ni le-a dat fiecăruia. 

In chemările ce strigă în noi, atunci când îi stăm în față. 

Biruinţa este a sufletului care a găsit pe Dumnezeul celor tari. 

Biruinţa este a neamului care a găsit pe Dumnezeu pe brazda 
muncii, pe brazda sângelui. 

Țara mea, biruința este a sufletului care ştie să descopere 
pe conducători. 

Să-i treacă în fruntea liniilor. 

Să-i urmeze. 

Biruinţa este a sufletului care ştie să aibă un tineret și poate 
păstra pe bătrâni tineri. 

Un tineret clădit în neobosită dăruire. 

Prin trudă, pentru neam. 

Prin trai aspru, pentru neam. 

Prin jertfa vieții, pentru neam. 

Băiat și fată, bărbat și femeie, deopotrivă uniți în dragoste 
şi datorii faţă de tine, Țară, pentru zidirea sufletului nou. 


PENTRU TINE ȚARA MEA 331 


Pilda maturității și zelul urmașilor, în neodihnită întrecere, 
în nesdruncinată unire, să rotească hora vieții trecătoare, în ne- 
sfârșitul vieţii neamului, 

Prin noi. 

Pentru tine. 

Tată lumina în care crești, în ochii mei, Ţară. 

Iată nădejdea fierbinte, pentru care îți dau viața mea, fericit 
de strălucirea zorilor tale. 


24 


Citesc paginile, în care stau de vorbă cu tine, "Țara mea. Da, 
este în ele ceea ce vreau să-ți spun, în graiul părinților mei şi 
din inima pe care mi-ai încălzit-o tu. Dar tot ce cuprind rân- 
durile mele eu gândesc în clipita scânteierii unui fulger. 

Una e să sorbi parfumul unui trandafir și alta, apoi, să acoperi 
zeci de file cu gânduri asupra celor ce-ai simţit, când ai luat floarea 
între degete. 

A vorbi cu tine prin cuvinte — când legătura cu tine e dra- 
goste și faptă — este a folosi un grai nepotrivit. Ştiu. 

Știu şi-mi iert numai prin aceea că, sufletul, încărcat de iubire, 
are nevoie să-și spună taina. 

Ascultă-mi Țară scumpă gândul, ce ţi-l trimit de departe. 

Nu ştiu dacă şi unde voi cădea. 

Când privesc în jurul meu, totul îmi apare ca un leagăn mi- 
nunat, în care, cu o ultimă pâlpâire de viață, te voi îmbrăţișa 
încă odată. 

Ce ţi-am spus, aici, îmi va străluci, o clipă, ca o petală albă, 
în suflet. 

Nu-mi va părea rău că plec. 

Voi zâmbi inimii mele — comorii ce am strâns în ea — și 
în zâmbet vei fi tu. 

Ne vom privi, faţă în față. 

Credinţa mea îţi va fi dat totul. 

Pentru mine va rămâne bucuria datoriei, îndeplinite până 
la capăt. 

Va fi cea mai adevărată și mai frumoasă pagină ce-ţi voi 
lăsa. 


332 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Scrisă cu sufletul senin al ostaşului ce a cunoscut fericirea. 
Trăind pentru tine. 
Muncind pentru tine, 
Luptând pentru tine. 
Căzând pentru tine, 
Ţara mea | 
"Țară nouă. 
Neam nou. 
Colonel OCTAV VOROBCHIEVICI 


PAUL VALERY 


CIMITIRUL MARIN 


Acest calm coperiş, popas de păsări sfinte, 
Palpită între pini stingheri și 'ntre morminte; 
Amiaza 'nvăpăiată străfulgeră scântei 

Pe marea trează 'n somnul pustiu şi solitar! 
Gândiri chinuite răsplata-i duce 'n dar 

O limpede privire spre linişti mari de zei! 


Ce bogăţie pură de vii sclipiri consumă 

Orice mic diamant — grăunte fin de spumă — 
Și ce adâncă pace îşi coace greul măr! 

Când peste-abis un soare tot auru-și aşterne, 
Purele roade reci a cauzei eterne, 

Timpul mut scânteiază şi Visu-i adevăr, 


Comoară nemișcată, templu de gând placid, 
Pace crescută 'n taină de cumpăt viu, lucid, 
Oglindă larg deschisă şi Ochi ce 'nchizi în tine 
Atâta somn topit sub flăcări moarte 'n umblet, 
O, tu liniştea mea l... Clădire albă ?n suflet, 
Dar vai, Acoperișul sub solzi grei de rubine! 


Biserică de Timp închisă 'ntr'un suspin, 
Spre-acest punct veșnic pur urc pașnic şi senin, 
Alături de privirea-mi purtată peste-ocean; 

Și ?ntocmai ca prinosul ce zeilor l-aştern, 
Senina scânteere cerne sub semn etern 

Pe înălțimi temute, disprețul suveran. 


334 


Ca fructul ce-şi topește tot miezul în plăcere, 
Când în suprem deliciu forma-i care piere 
Își schimbă ’n rana gurii absenţa în nectar, 
Așa-mi aspir aicea zefirul viitor, 

Şi cerul cântă ?n suflet, aprins şi ros de dor, 
A malului schimbare în vuet surd şi-amar. 


O, cer frumos, priveşte cum îmi preschimb fiinţa ! 
După atât orgoliu ce mi-a "'ncropit voința 

Și dup’ atâta lene ce-a curs în mine val, 

Mă dăruiesc serafic largului spaţiu pur, 

Peste morminte umbra-mi se *ntinde — trist velur — 
Obișnuindu-mi pașii cu mersu-i ireal. 


Sufletu-i ars de cruda lumină 'nvăpăiată. 

Te sprijinesc sublimă şi dreaptă judecată 

A razelor ce varsă veninul luciferic ! 

Te-aşez din nou la locu-ţi sub steaua ta senină: 
Priveşte-te !... Dar pura ofrandă de lumină 

E tescuită "'ntreagă din negrul întuneric. 


O, numai pentru mine, topit în setea-mi mare, 
La recile izvoare a poeziei clare, 

Intre eternul gol şi pura împlinire, 

Aştept ecoul larg al măreției mele, 

Să sune-amar în suflet ca 'n noaptea fără stele, 
O tainică genune în sumbră devenire ! 


Ştii tu, liberă sclavă a verzilor frunzișuri, 

Tu, golf ce mistui sgura topind-o °n ascunzișuri, 
Taine strălucitoare pe 'nchisa mea pleoapă, 

Ştii ce corp mă târăşte în mrejile-i trândave 

Și ce frunte m'atrage în oasele-i bolnave? 

Din gând doar o scântee-mi veghiază morţii 'n groapă. 


Inchis, sfinţit și plin de focul ne 'ntrupat, 
Pumn de țărână moartă spre soare înălțat, 
Mi-e drag acest ţinut încins de flăcări sfinte, 


335 


Tinut de aur, pietre și moarte păduri sumbre 
Cu-atâtea marmori reci ce tremură pe umbre; 
Și marea credincioasă îmi doarme pe morminte ! 


Alungă idolatrul, o, calm semnal splendid ! 

Când singur cu surâsu-mi de liniște avid 

Imi pasc domol — miei tainici și-adesea blestemați — 
In turmă grea și albă mormintele-mi fierbinţi, 
Indepărtează stolul de porumbei cuminţi, 

Zadarnicele visuri şi îngerii ciudaţi | 


Sosit în plin prezent tot viitoru-i lene. 
Insecta vremii vii roade din timp alene; 
Totul e ars şi supt în aerul amar 

Ca jertfă unei crude și tainice esențe... 
Viaţa-i vastă iar, fiind beată de-absenţe, 


{x 


Și-amărăciunea-i dulce și cugetul e clar. 


Morții sunt bine-ascunși în adâncimi sub haina 
Gliei ce-i încălzește, dar le fură taina. 

Crucea Amiezii grea şi fără de mișcare 

Se 'nchide ?'n gându-i pur ca ?n piatra nestemată,.. 
Frunte 'mplinită larg, coroană preacurată 

Fiinţa mea în tine e tainica schimbare. 


Ca să-ţi îndupleci teama pe mine doar mă ai! 
Căinţa și 'ndoiala ce-mi vin în lung alai 

Sunt greșeli săvârşite de diamantul tău... 

Ci 'n noaptea lor greoaie de marmore mortuare, 
Un rătăcit, popor ce-ţi zace la picioare 

Și 'ntoarce ’ncet spre tine fața din fund de hău. 


Ei s'au topit pe rând în deasă neființă, 

Argila înroșită le-a supt alba fiinţă, 

Iar darul vieţii "n flori şi-a scurs otrava toată | 
Unde sunt morţii dragi cu vorba lor cuminte, 
Cu "nţelepciunea vie şi sufletele sfinte? 

Larva toarce uitare pe plânsul de-altădată. 


336 


'Țipătul de dorinţă al fetei ameţite, 

Ochii și dinţii mici şi pleoapele-obosite, 

Sânul sglobiu şi fraged aprins de-atâta foc, 
Buzele *nsângerate, a vrerii turburi unde, 
Darurile supreme, mâna ce le ascunde, 

Totul se 'ntoarce 'n humă şi intră 'n vechiul joc ! 


Și tu, o, mare suflet, tot mai aștepți un vis 

Care să nu ascundă în falsu-i paradis 

Momeala ce-o întinde unda și greul aur? 

Vei mai cânta şi-atuncea când vei fi bob de spumă? 
O! tot ce-i viu dispare! Ființa-mi se consumă 
Chiar nerăbdarea piere ’n al morţii plin tezaur ! 


O, stearpă nemurire de raze "'ntunecată, 
Consolatoare oarbă cu spaimă 'ncoronată, 

Ce faci din cruda moarte un veșnic sân matern 
Și-o sfântă amăgire ce ?n viclenie creşte ! 

Cine nu-i ştie rostul şi cine mai dorește 
Această țeastă goală, și-acest surâs etern ! 


Strămoşi adânci, voi tâmple uitate şi pustii, 

Ce sub povara rece a ne 'nduratei glii 

Aţi devenit țărână sub pașii noștri seci, 

Viermele viu al morţii ce nu cruță nimic 

Nu-i pentru voi ce zaceţi sub grâul greu de spic, 
El suge seva vieţii și 'n mine roade 'n veci! 


Iubire-i, sau e ură ce vrea să mă îngroape? 
Dintele lui de mine atâta-i de aproape 

Că oricare din nume i-ai da, se potriveşte! 

Tot una-i |! El gândește şi vede, vrea şi simte | 

Ii place carnea mea și chiar când dorm cuminte, 
Trăiesc să-i dau viață din viața-mi ce-o 'ncolțește ! 


O, Zenon din Elea ! O, fire ne 'mblânzită ! 
Tu m'ai străpuns cu-această săgeată otrăvită, 
Care vibrează "'ntr'una în sboru-i nemișcat | 


Sunetul mă vrăjeşte, săgeata mă răpune ! 
Ah! Soarele 'n văpăi... Ce umbră moartă pune 
In sufletul năvalnic, Achile "ncătuşat ! 


Nu, nu!... Stai sus și treaz! In era următoare! 
Sparge, tu trup, această formă gânditoare ! 

Și pieptule, tu soarbe tot vântul estival! 
Răcoarea ce-o respiră sărata mare ’ntinsă, 

Iar îmi redă viața... O, mare neînvinsă 

Alerg spre unda-ţi clară să reînviu din val! 


Da ! Mare nesfârșită pierdută în delir, 

Tu, piele de panteră pe-oglindă de safir, 

Hlamidă înțepată de idolii solari, 

Hidră stăpână, beată, de carnea-ţi de azur, 

Ce-ţi muști coada 'nsolzită "m scântei, de aur pur, 


Intr'un tumult ce-și varsă vâltoarea ?n linişti mari, 


ă! 


Din iarg începe vântul !... Să nizuim spre viață! 
Flămând mi 'nchide cartea și mă izbeşte "n faţă, 
Valul fierbe "ntre stânci și spumegă în larguri! 
Sburaţi pe "'ntinsul mării, voi pagini însorite ! 

Și voi valuri sfărâmați — furtuni înnebunite — 
Acest calm coperiș cu freamăt de catarguri ! 


337 


POEZIE 


Cuprinsă de-al uimirei nou susur 
O gură ce sorbea înfrigurată 
Din sânul Poeziei veșnic pur 
S'opreşte năucită şi mirată: 


—— Inteligență, muma mea divină 

Ce-mi aduceai viu har izbăvitor, 

De ce-ai lăsat să-i sece în lumină 
Al laptelui curat și plin izvor! 


Abia ajuns pe sânul tău senin 
Strivit de-al mrejii însorit izvod 
Mă legăna încet valul marin 

Al caldei tale inimi grea de rod; 


In cerul tău de veșnicie sumbră 

Surpat pe frumusețea ta senină 

Simţeam că tot sorbind din neagra umbră 
Mă cotropea beţia de lumină ! 


Zeu înnecat în sufletu-i divin 

Și 'nfiorat de sfintele blesteme 
Ce mă 'mbătau cu dulcele venin 
Al liniștei eterne şi supreme, 


Sălășluiam în miezul nopţii pure, 
Și moartea îmi era necunoscută 
Un râu nestăvilit cu valuri sure 
Părea că îmi străbate viața mută... 


O, spune-mi pentru care neagră undă, 
De teamă sau necaz întunecat, 
Această apă vie și afundă 

Când a ajuns la buze mi-a secat? 


Asprime, tu eşti semnul ce-mi arată, 
Că sufletu-mi, de mine e scârbit! 
Azi liniştea 'mpăcării picurată 

Peste logodna noastră a fugit. 


Pleoapa ta, în veci nemuritoare, 
Mi-ascunde, crudă, vechile-mi comori, 
Jar carnea s'a 'mpietrit arsă 'n dogoare 
Și nu-mi mai varsă ’n trup adânci fiori! 


M'alungi chiar și din cerul fără sfinți 
De ce această prea nedreaptă glumă? 
Ce-ai fi tu fără buzele-mi fierbinţi? 
Ce-aș fi eu fără dragostea nebună? 


Dar nemișcat, Izvorul suspendat 
Răspunse "'ndată blând şi liniştit: 
— O, dar atât de tare m'ai mușcat 
Că inima-mi din mersu-i s'a oprit! 


In româneşte de ION OANA 


79 


339 


MOARTEA PROFIREI 


Curtea din față saltă de zarvă și tărăboi, fiindcă se face bulion. 
In cea din fund, în curtea gospodăriei, umblă păsările și mai 
încurcă lumea, așa că Marghioala, stăpâna adevărată a conacului 
dela Sorești, a hotărît să aducă toate cele de nevoie chiar în fața 
casei, 

Cazanul l-au aşezat nu departe de zarzărul Anuţei Ioan. 

In fiecare toamnă, când se începe noul bulion, în cămară se 
mai găsesc măcar zece sticle din cel vechi; dar fiindcă roşiile sunt 
multe și trebuesc consumate, și acum, ca în fiecare toamnă, e 
mare zarvă la curte cu fierberea bulionului. 

Johnston asistă, îi place însuflețirea; chiar și Anuţa nu mai pare 
așa străină de tot ce o înconjoară. 

Bulionul e primul eveniment înaintea culesului. 

Imprejurul cazanului e Tiţa, Moş Gheorghe, Marghioala, 
Safta; mai vin şi alţii, care pleacă și se întorc, stau niţel, aduc 
câte ceva, întreabă ceva, mai suflă în foc, mai se află în treabă, 
și iar pleacă. Așa trec prin curte.o mulțime de oameni. 

Johnston priveşte şi el. Randa îl lămurește că se face o inutilă 
risipă de roșii, fiindcă bulionul va ieși de zece ori mai mult decât 
au nevoie pentru casă, dar pregătirea lui e pasiunea Marghioalei 
şi de asta toţi consimt la risipă. 

— Safto, n'auzi fă, cară apă în bucătărie și vezi de o pune 
pe foc să fiarbă, că doar nu am să las rufele Duduei din cauza 
bulionului. 'Toate rufele sunt negre și diseară trebue să pun di 
spalat. 

— Nu poci, că Duduia mi-o poruncit să scoghiesc mieji de 
nucă, răspunde ea timid Marghioalei. 


MOARTEA PROFIREI 341 


Marghioala era ascultată de toți oamenii. Nimeni n’o iubea, 
fiindcă ţăranului nu-i place să primească porunci dela unul de 
ai săi, dar toți o ascultau, afară de Moș Gheorghe; lui nu-i era 
frică de dânsa, doar el e mai bătrân, şi își are câștigat prestigiul 
lui la curte. 

Toată lumea lucrează, numai Moș Gheorghe șade pe buturugă 
cu mâinile pe burtă și se uită ca și cum nu ar avea nicio treabă. 

— Drept ca o mireasă șăzi, Moș Gheorghe, îi zice Mar- 
ghioala; treabă nu-i? 

— Ci ști tu fă, de mireasă, cum şed mirăsili; tu ai fost mireasâ 
fă? Sau poate ai hi fost și nu ştim noi, ai hi șuguit și tu, de-a nun- 
titul, pe ascuns. p 

— Şî-ți pari rău că n'am șuguit cu 'mnetali? 

— Ptiu... fă spurcăciune, îs om bătrân, cum ti 'ncumeţi să 
ti pui în gură cu mine? N'ai rușini? , 

— Cine o început? Eu? zice Marghioala, mestecând bulionul. 
Vorbea cu Moș Gheorghe, dar nu-şi ridica ochii din cazan. In 
timpul ăsta, se întoarce și Safta cu pestelca plină de nuci verzi, 
se așează pe un scăunaș lângă Marghioala, în fața ceaunului, 
tampon între Moş Gheorghe și Marghioala, şi cu un briceag 
începe să cojească mieji de nucă. 

— Undi-i pui fă? Di ci nu te-ai îngrijit să-ţi iei o farfurie 
curată? o întreabă Marghioala. Doar n'ai să-i pui pi jos. Du-ti 
Moș Gheorghe di adi o farfurie curată din bucătărie. Iaca să-ţi 
mai treacă de urât. 

— Cini ţi-o spus fă că mi-i urît? Iaca mă hodinesc și eu ca 
omul, că iar mă 'mpung cele dureri în oase. 

— Te 'mpunge necuratul, că ești vândut lui, îi zice Marghioala 
cu vocea pițigăiată, uitându-se, de astădată, ţintă în ochii moş- 
neagului. Necuratul ! zice ea apăsat. 

— lar ţi-ai slobozit cea gură, și Moş Gheorghe se scoală 
anevoie de pe buturugă, ștergându-și palmele de genunchi. 

— Dă fuguţa, Moș Gheorghe, da mai înainte clătește-te pi 
mâini, că ţi-s negre de parcă mata ai fi făcut mieji. 

— Nu-s negri de mieji fă, îs negre de vrej, nu mi-ai poruncit 
'mneata să adun pătlăgele verzi pentru dulceţi? Şi pentru bulionul 
ista nu ţi-am adunat şi eu? Oare mneta aduni pătlăgelele fără să 
pui mâna pe vrejuri? Bre, bre, bre! Ce mai cârcotașă ! 


342 REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE 


Bolboroseala lui Moş Gheorghe se pierdea în drum, când se 
auziră deodată niște ţipete și văicăreli, dinspre portiţa din vale. 
Toţi se uită unul la altul, întrebându-se ce o fi, cine o fi. Apare, 
în sfârșit Tinca, fără cofe în mâini, ţinându-se cu mâinile de 
cap, trăgându-se de păr. 

— Vălei, vălei, vălei, vălei ! striga cât o ţinea gura, de parcă 
ar fi ciuntit-o cineva. 

Ce să aibă? E întreagă totuşi ! 

— Spune fă, ce-i, o întreabă toți în cor. 

— Vălei, vălei, măiculiță, mamă! 

Marghioala se scoală binişor de pe scăunaș, îi descleștează 
mâinile din păr și îi Zice răstit: 

— ZA, fă, ce ai căpchiat? Ci ai? Ci ti doare? 

— Văleu, văleu, măiculiț Dumnezeule, Profira, Profirița, se 
văicărea ciupita, fără să spună nimic. In timpul ăsta a sosit și Moş 
„Gheorghe cu o strachină în mână. Johnston, Randa, Anuţa Ioan, 
toți atraşi de căinatul femeei. 

— Profira, Profirița, Garofița, s'a aruncat în fântână; mi-o 
spus un om la fântână aici, acum când m'am dus să scot apă. 

Oamenii au amuţit cy toţii sau n'au auzit vorbele ciupitei? 
Toţi se uită și pare că nu înţeleg. 

— Profira? zice uşor Johnston cu glas străin. Garofița ! 

— Ce mai năpastă, ce mai năpastă, zice cu glas moale și ome- 
nesc, de astădată, Marghioala. 

— Fiţa, dă Doamne sănătate Fiţei mele, spune printre dinţi 
Tiţa, cu mâinile împreunate, uitându-se la cer. 

— Profira ? zice Johnston consternat. Nu se poate! 

Atmosfera de glumă s'a schimbat în întrebări și mirări. 

Nimeni nu-și dădea impresia că înțelege prea bine ce s'a pe- 
trecut. Dar ansamblul e cu totul altul. Toți sunt loviți ca florile 
de brumă. 

E altă climă. Moş Gheorghe ţinea strâns în mână o strachină 
de lut, adusă probabil înadins ca să o necăjească pe Marghioala, 
care îi recomandase să aducă o farfurie curată pentru nucile Du- 
duei. Safta continuă să stea jos și să facă la mieji de nucă, nu-și 
ridică ochii dela Tinca, totuși cu mâinile îi dă înainte; cum de 
nu se taie cu briceagul? 

Safta făcea mieji de nucă, așa îi poruncise Duduia. 


MOARTEA PROFIREI 343 


— Hai să mergem la Iordache, să vedem ce este, îndeamnă 
Johnson şi toți îl urmează. 

S'a sculat și Safta, dar nu lasă nucile din poală. Ridică pestelca 
şi merge cu nucile, întregi și cu miejii, în pestelcă, S'a sculat 
încet, mergeau cu toții din ce în ce mai iute și, pe măsură ce îna- 
intau, tot mai iute mergeau, tot mai iute, și acum alerga toată 
lumea; parcă își reveneau cu încetul dintr'un leșin, dintr'un somn 
din care, în sfârșit, s'au trezit, și se trezeau alergând. 

Moș Gheorghe, mai la urmă, se ţine și el de ei, șontâc, șontâc, 
cu strachina de lut în mână, automat, făcând parte din teatrul 
de fantoșe care-l preceda. 

Se spune că adesea se văd oameni care, când fug din casa 
lor, fie de foc, sau de invazii, îşi iau câte un scaun, o scrumieră, 
un prosop, şi nu se despart o clipă de obiectul salvat de cataclism; 
îl ţin strâns în mână și cu el trec prin foc și pară, 

Moş Gheorghe, șontâc, şontâc, urma grupul, la distanță din 
ce în ce mai mare, ţinând strachina adusă pentru nuci, glumă 
pe socoteala Marghioalej; urma grupul, cu strachina în mână, 
ca rotiţa de pe urmă a unei cutii automate de jucării. 

O clipă curtea e singură, câinii au plecat și ei, păsările nu 
se aud. Seara se coboară la fel cu cele de până acum, urmându-și 
calea ei, fără să-i pese de frământările satului. 

Pe cerdac, apare o umbră neagră, o femee mică, fără baris, 
ecou funebru al văicărelilor ciupitei, ca o prevestire ce avea să sufle 
doliu peste sufletul bietului Iordache, 

Anuţa Ioan se îndreaptă spre banca de fier de sub zarzărul 
îmbătrânit, obosit de viață, 

Şi Anuţa își are un loc anume, unde îi place să se odihnească, 

Ii place Anuţei sub zarzăr, cum îi place Randei sub nuc și 
cum îi plăcea Profiriței, Garofiţei, la fântână, 

Aici este împărăţia Anuţei loan, care priveşte spre apus, la 
mersul iute al timpului, Işi amestecă și ea privirile de-a-valma 
cu soarele care, obosit de îndatoririle zilei, se duce la culcare, 

Ce tăcere curată e la curte ! Dacă nu ai ce face şi ciulești bine 
urechea, auzi câte o gâscă mai încolo, o găină mai încoace, mu- 
getul calm al unui vițel! Imprejurul Anuţei Ioan e atâta liniște, 
că pare că se aude freamătul satului și oftatul lui Iordache 
Fotache, 


344 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Oare bătrânul Stan, tatăl Profirei, știe ce-l aşteaptă? Să vie 
mai repede, să afle vestea ! «E o veste mare pentru el», gândește 
Anuţa loan. Asta-i partea lui, să şi-o ia. 

Frunzele zarzărului ofilit se împrumută dela soare şi împle- 
tesc cunună însângerată gândului Anuţei. 

Anuţa loan parcă ar vrea să se stingă în coloare şi să plece 
şi ea, dincolo, în lumea ei. 


L. PERLEA 


PSALMUL PĂCURARILOR 


Frate de colibă, fecior pădureţ, 
Ne-am hrănit cu mure şi-un blid de bureți. 


Hai să 'nchidem brișca, rugine 'n ponoară, 
N'ai văzut pădurea cum trage să moară? 


Sufletul de-acuma, ni-l dăm la iernat, 
Pentru noi viața, aici s'a încuiat. 


Vom vedea apoi care din noi ştie, 
Să-şi mai cate rostul, în vreo păscălie. 


Vânturile, norii, au spurcat seninul, 
Ne-a rămas doar bâta, crucea și aminul. 


Azi pe la ojină dintr'un curcubeu, 
Mi-a făcut cu dalba mână Dumnezeu. 


Uite-L sus în lună, și-a 'nceput să ningă, 
Dintr'un blid cu noi, poate-ar vrea să 'ntingă. 


E bătrân sireacu și de grija noastră, 
A albit colie, geana lui albastră. 


Pravila ne spune să iernăm în sat, 
Padina, pădurea, nu ne mai dă pat. 


Mioarele noastre, în fiece seară, 
Işi rumegă visul, cu fața spre țară. 


346 


Mi se rupe inima că te las pădure, 
Te-aş lua cu mine, să nu mi te fure. 


Dar voi spune popii, să mă cuminice, 
Pentru a ta grije 'n zece Duminice. 


TE CAUT, DOAMNE, ȘI TE STRIG 


Hei ! altădată-acolo ?'n Transilvania 

Te-am cunoscut în strană şi citeam căzania 
Patimilor Tale, o săptămână "'ntreagă. Apoi, 
La Paşti muream aievea, Doamne, amândoi. 
Acuma Te caut. Te strig pretutindeni, 

Din toamnă până la Armindeni, 

Pentrucă mai cred încă 'n minune, 

De aceea sufletul mi-e numai rugăciune 

Și ’n fiecare clipă mă căsnesc, 

Pe urmele pașilor Tăi să Te găsesc, 
Te-am căutat aseară ’n fiecare stea, 

In dimineața care ca o smeură mustea, 

In holdele prin care ai umblat desculț; 

De ce nu vrei, Doamne, să m'asculți? 
Te-am așteptat aseară ca să vii la cină, 

Cu sufletul, o pară de lumină. 

Dar se vede că 'Te-am supărat, 

Căci nicăiri, Doamne, nu Te-ai arătat. 

Și totuşi Te caut, în luncă, prin ponoară, 
În mugurii ce crapă, sau după zăvoară 

Și nu Te găsesc, Doamne, pe-aici nicăiri, 
Odăjdiile 'Tale's apuse în priviri. 

Și-atunci, Doamne, iar mă 'ntorc în mine 
Şi-mi pare că prisaca inimii, mi-e plină de Tine. 


V. COPILU-CHEATRĂ 


ASPECTELE SOCIALE 
ALE GENETICEI MODERNE 


Aplicarea analizei biologice la studiul vieții şi a istoriei formelor 
de societate ne conduce la evidenţierea puternicei corelaţii care 
există între determinismul biologic şi fenomenele sociale. De sigur 
că socialul formează un domeniu al existenţei, a cărui determinare 
este multiplă. De o parte se găsește individul cu forța sa spirituală 
şi cu proprietăţile sale morfologice, iar de altă parte factorii me- 
diului extern fizic şi social. Fiecare din aceşti factori contribuesc, 
după măsura lor proprie, la determinarea manifestărilor umane. 
Unele din aceste manifestări recunosc ca având la bază mai mult 
un determinism biologic, altele un determinism social. Cele mai 
multe din manifestările umane rezultă însă din jocul simultan al 
determinismului biologic și al celui social. 

Legătura dintre sfera biologică și cea socială ne apare deci ca 
foarte puternică. De sigur că sociologii şi biologii n'au întrezărit 
totdeauna această legătură. Pe măsură însă ce biologia a făcut noi 
progrese, relația dintre sfera biologică și cea socială a devenit mai 
evidentă. De altă parte, un progres anumit, în utilizarea formulelor 
biologice, depinde de gradul în care se descoperă, cât mai complet, 
complexul de factori biologici care stau la baza fiecărei activităţi 
umane. În felul acesta, vom putea separa, prin analiza biologică, 
determinantul biologic de cel social, în sânul fiecărei manifestări 
umane în parte. 

Faptul că manifestarea umană recunoaşte atât o determinare 
biologică cât şi una socială, face ca societatea să nu fie privită, 
tot aşa cum este privită fiinţa umană individuală. Pe când fiinţa 
umană este un organism, şi ca atare va fi supusă doar legilor 


AŞPEGTELE ŞOGIALE ALE GENEŢICEI MODERNE 340 


biologice, grupul social, oricât de simplu ar fi el, nu reprezintă 
doar un grup de mamifere supuse pumaj legilor biologice. Unitatea 
socială ne apare ca o nouă sinteză, ca o realitate având un mod de 
comporțare distinct. De sigur că aceasta nu înseamnă că unitatea 
socială ar forma o realitate socială supraindividuală, ci ea rămâne 
legată de prezenţa individului şi de interacțiunea dintre indivizii 
ce o alcătuesc, Viața unui grup social ne apare deci ca fiind con- 
stituită dintr'un complex de activităţi individuale, acestea din urmă 
fiind integrate și armonizate, într'un chip care depășește de cele 
mai dese ori simpla analiză biologică. 

Toate acestea ne îndrituesc să afirmăm că societatea nu trebuie 
privită ca o varietate a organismului individual şi nu se poate face 
vreo analogie între determinarea şi evoluția fenomenelor indivi- 
duale cu determinarea și evoluţia fenomenelor sociale. Intre 
organismul individual şi cel social nu există identitate de natură. 
A încerca deci să realizăm un ideal pur biologic al societății umane 
înseamnă a nu cunoaşte absolut nimic din structura intimă a 
fenomenologiei sociale și a ne expune astfel la consecinţe extrem de 
desavantajoase din punct de vedere social. Idealurile biologice și 
sociale nu numai că nu sunt identice, dar între ele există de cele 
mai dese ori un antagonism deştul de puternic. Astfel copiii nele- 
gitimi, care din punct de vedere social ne apar ca indizerabili, sunt 
aporturi foarţe preţioase din punct de vedere biologic. 

De sigur că aceste considerente sunt datorite faptului că dife- 
ritele influenţe ale mediului nu au asupra omului aceeași priză ca 
asupra celorlalte animale. Megjul propriu, creat în bună parțe de 
creerul omenesc, iar de altă parţe de organismul cu totul nou pe 
care-l constitue societatea, a modificat în bună parţe natura in- 
fluenţelor exterioare, așa că evoluţia naturală a omului a fost der 
viată dela adevăratul ei sens. Societatea umană, în loc să hiper- 
trofieze la membrii săi principiul biologic fundamental al luptei 
pentru existență, a înlocuit de multe ori acest principiu prin 
principiul social al interacțiunii, al ajutorului reciproc, care devine 
astfel adevăratul înțeles al vieţii în societate. Astfel socjetatea nu 
mai formează mediul natural, biologic al omului, ci, dimpotrivă, 
un mediu profund modificat. Această modificare, datorită acțiunii 
creerului uman şi jnstituțiunilor şociale, variază într'una, conform 
progreselor civilizaţiei și mentalității omenești, veşnic în evoluție. 


350 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Cu toate aceste rezerve, nu trebuie să uităm că, la baza celor 
mai multe manifestări umane, există un determinism biologic 
evident. Legătura dintre acest determinism și faptele sociale este 
triplu: 

a) Prin analiza biologică a manifestărilor umane, putem de- 
pista în sânul acestor manifestări, de o parte ceea ce este datorit 
determinismului biologic, iar de altă parte ceea ce este datorit 
determinismului social propriu zis. Astfel, în cazul când analizăm 
fenomenul selecțiunii, evidenţiem de o parte ceea ce este datorit 
selecțiunii naturale, dar în același timp şi ceea ce este realmente 
datorit selecțiunii sociale; 

b) Analiza biologică ne servește pentru a demonstra că cele 
mai multe trăsături ale vieţii sociale au puternice rădăcini organice, 
biologice. Nimeni nu poate, de exemplu, interpreta valoarea socială 
a familiei sau valoarea socială a artei, atâta vreme cât nu cunoaște 
originea lor biologică; 

c) Paralelismul dintre biologie și sociologie este atât de accen- 
tuat, încât experienţele şi concluziile biologice pot avea o mare 
valoare sugestivă în sociologie, ajutând pe aceasta din urmă la 
formularea multor legi sociale şi indicând deseori posibilitățile 
evoluției sociale. 

Rezervele pe care trebue să le facem atunci când studiem 
fenomenele sociale, din punct de vedere al determinării lor biolo- 
gice, ne conduc la convingerea că acest determinism se reduce doar 
la interpretarea biologică limitată a fenomenelor sociale. Această 
interpretare se face doar în limba eredității, selecțiunii și variațiunii. 

Manifestările individuale sunt influențate de o parte de eredi- 
tate, iar de altă parte de mediu, aşa că fiecare act al conduitei 
umane rezultă din colaborarea strânsă dintre factorii endogeni 
ereditari şi factorii exogeni fizico-sociali. Fiecare individ ne apare 
deci dependent, în formarea sa fizică și intelectuală, de strămoșii săi 
şi de mediul în care se găsește. Ereditatea formează factorul perma- 
nent, mediul având doar rolul de a realiza potenţialităţile ereditare, 
în limite fixate de aceasta din urmă. Potenţialul ereditar are însă o 
plasticitate remarcabilă, ceea ce face ca omul să apară ca foarte 
adaptabil față de factorii externi. «Ereditatea nu fixează poziţii 
fatale, ci limite în cadrul cărora mediul ne fixează poziția » (Măr- 
gineanu). 


ASPECTELE SOCIALE ALE GENETICEI MODERNE 351 


Dacă mediul extern permite, favorizează sau împiedecă func- 
ționarea mecanismului genotipic (ereditar), el însă nu-l conduce. 
Se întâmplă ca de multe ori manifestările fenotipice (câștigate) să 
mascheze manifestările genotipice, dar aceasta nu înseamnă că 
cele din urmă au suferit vreo modificare. Manifestările fenotipice 
nu se pot produce decât în prezenţa unui fond genotipic adecvat, 
mediul fizic și social neputând pune în evidență decât calități indi- 
viduale înăscute. 'Pe un anumit fond ereditar, se pot produce 
multiple variaţiuni fenotipice, chiar din acelea care maschează 
fondul ereditar, dar numai în limitele unui anumit cadru. 

Iată deci că aproape în mod constant, doar manifestările carac- 
terelor ereditare depind de mediul extern. Factorii generali exo- 
geni (lumina, căldura, umiditatea, regimul, educaţia, etc.), nu 
influențează decât expresiunea caracterelor somatice, genele 
(particulele ereditare) păstrând o stabilitate aproape perfectă. 
Genele ne apar ca fiind complet independente de mediul extern 
cât şi de manifestările morfo-psihice determinate de acesta din 
urmă. Se poate astfel afirma cu certitudine că principiul lamarckian 
al eredității caracterelor câștigate nu are niciun corespondent real. 

Studiul geneticei şi descoperirile făcute de această știință în 
ultima vreme a modificat deci radical concepţia noastră asupra 
naturii organizate. Ea a substituit principiului de variabilitate, 
care părea că stă la baza fenomenului vital, principiul identității 
şi al stabilității. Nu trebue să credem însă că, în felul acesta de a 
gândi, am revenit la vechea teorie fixistă, căci majoritatea biologilor 
aderă la teza transformistă. Genetica nu face decât să ne prezinte 
evoluția ca un proces intermitent, oarecum spasmodic. După 
principiile enunțate de această știință, regimul permanent al vieții ar 
fi natura ei constantă, schimbarea apărându-ne doar ca un accident. 
Legea fundamentală a fenomenului vital este legea discontinuități 
care ne arată că materia vie are contururi rigide şi un fond per- 
manent invariabil, fond pe care se grefează schimbări brusce și 
accidentale. 

Din toate aceste generalități, putem trage o concluzie imediată 
şi anume aceea că mediul social nu poate influența nicidecât genele 
ereditare. Trecutul ancestral nu poate apăsa asupra individului, 
dar nici nu-l poate ajuta în nicio privință. Dacă ameliorările mediului 
pot permite unui anumit număr de indivizi să-și actualizeze la 


352 REVISTA FUNDAȚIIIL.OR REGALE 


maxim potenţialitățile lor germinale, aceste ameliorări nu consti- 
tuesc realmente niciun beneficiu particulelor ereditare. 

Credem că a sosit în sfârşit timpul ca sub influența învățămin- 
telor geneticei, biologii și sociologii să renunțe cu desăvârșire la 
seducătoarea teorie lamarckiană a eredității caracterelor câștigate, 
prin care se presupune o înregistrare germinală a obiceiurilor dato- 
rite acțiunii mediului extern fizico-social. Intr'adevăr, obiceiul 
nu devine niciodată patrimoniu ereditar şi efectele acțiunii mediului 
extern nu ating niciodată genele. Apărând pe lume, individul nu 
aduce nimic care să ţină de societate, el se naşte veşnic novice, 
fără a purta în plasma sa germinală vreo urmă ancestrală. Fondul 
permanent al generaţiilor succesive îl formează genele (particulele 
ereditare) şi acestea din urmă nu învaţă şi nu înregistrează absolut 
nimic. Umanitatea nu ajunge astfel niciodată la o posibilitate de 
maturaţie intrinsecă. 

Din aceste motive, o sociologie raţională trebue să țină neapărat 
cont de aporturile geneticei moderne. Aceasta nec arată că toți 
indivizii se nasc prevăzuţi cu virtualități psiho-fizice diferite. 
Există deci o diferenţă înnăscută între indivizi, datorită în primul 
rând eredității. De sigur că diferenţele dintre oameni sunt datorite 
şi mediului extern, dar acesta din urmă se așează doar în al doilea 
rând. Astfel, în același mediu, anumite grupări umane au creat 
forme de cultură, pe când alte grupări n'au creat nimic. De altă 
parte, anumite grupări umane au creat forme de cultură identice 
în medii diferite. 

Incontestabil că mediul extern are și el o mare influență asupra 
calităților individuale. Bazat pe inegalitatea psihofizică ereditară, 
el produce selecțiunea indivizilor şi, prin aceasta, are o influență 
tangibilă asupra organizării şi evoluţiei sociale. Graţie acțiunii 
mediului extern, selecțiunea naturală face loc, la om, selecţiunii 
sociale. 

Această selecţiune socială, bazată la rândul ei pe inegalitatea 
înnăscută a indivizilor, a modificat profund structura intimă a 
societăţii, substituind claselor sociale ereditare,care constituiau până 
în ultima vreme nervura oricărei societăți, clasele neereditare bazate 
pe diferenţele psiho-fizice înnăscute dintre indivizi. Schimbarea 
radicală produsă în sânul claselor sociale are la rândul ei o acțiune 
evidentă asupra evoluţiei societăţii. 


ASPECTELE SOCIALE ALE GENETICEI MODERNE 353 


De altă parte, grație învățămintelor geneticei, sociologii şi bio- 
logii au căutat să apropie idealul biologic de idealul social, aceste 
idealuri fiind atât de divergente. În acest scop, au căutat să dirijeze 
societatea întrun anumit sens (biopolitica) prin selecționarea, 
înlăturarea sau favorizarea elementelor biologice ce o compun 
(eugenie). Selecțiunea umană, privită astfel, cunoaște două aspecte: 
unul negativ, prin care se încearcă înlăturarea dela reproducere a 
indivizilor purtători de tare ereditare, și unul pozitiv, prin care se 
încearcă favorizarea reproducerii indivizilor cei mai favorabili 
dotați. Majoritatea eugeniștilor au insistat mai ales asupra nece- 
sității selecţiunii negative, datorită faptului că pretutindeni, în 
toate țările din lume, se observă o creștere îngrijorătoare a defi- 
cienţilor fizici şi mintali. Acești indivizi, incapabili de a se 
ajuta pe ei însăși şi incapabili de a presta un cât de mic serviciu 
social, rămân în sarcina Statului, încărcând, prin întreţinerea lor, 
bugetul naţiunii. De altă parte, prin această invazie socială a indi- 
vizilor purtători de gene defectoase, valoarea biologică a etniei 
scade foarte mult, datorită scăderii potenţialului ereditar, fapt ce 
poate avea repercusiuni grave, provocând o degenerescenţă bio- 
socială a etniei în întregime. 

In fața acestor fapte, bio-sociologii s'au gândit la garantarea 
materialului ereditar etnic şi în multe ţări au acceptat soluția con- 
trolului legal al procreaţiei şi sterilizarea indivizilor purtători de 
tare ereditare grave, scăpând astfel societatea și viitorul etniei de 
pericolul grav care-l constitue prezența mereu crescândă a acestor 
disgenici. 

Incontestabil că acest mijloc, întrebuințat deja în multe state, 
constitue un atac evident la libertatea individuală, o prejudiciere 
a demnității persoanei umane. Ea constitue însă un veritabil 
progres umanitar față de metodele eugenice de până acum, care 
se rezumau la internarea disgenicului în azile. De altă parte, aportul 
adus de această metodă materialului biologic al etniei este con- 
siderabil. 

Anumiți eugeniști caută să realizeze idealul lor biologic, pe o 
cale mult mai puţin brutală. Ei recurg la persuasiune şi la educarea 
individului tarat, care în felul acesta ar deveni conștient de respon- 
sabilitatea sa procreatoare, fapt care l-ar împiedeca de a se repro- 
duce. Această metodă are avantajul de a nu utiliza coercițiunea și 


` 


354 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


nar produce nicio violare a drepturilor legale a individului, dar 
are în schimb desavantajul de a avea o valoare practică aproape 
nulă. 

Invăţămintele geneticei mai caută să remedieze şi să salveze 
evoluţia fizică și morală a umanităţii dela un pericol foarte grav 
şi anume acela datorită faptului că clasele sociale ridicate din 
punct de vedere al valorii lor ereditare produc mult mai puțini 
copii decât clasele inferioare din acest punct de vedere. Datorită 
acestei fertilități diferenţiale, se produce o selecțiune inversată, 
graţie căreia valoarea ereditară scade din ce în ce și «fiecare gene- 
rație se naște în mod automat mai stupidă decât precedenta » 
(Russell). Intre această luptă care se dă între genele umane, cele 
care vor câștiga vor fi genele defectoase, dat fiind că fertilitatea 
diferenţială le favorizează. Astfel biopoliticienii fac mari sforțări 
pentru a remedia acest neajuns, provocând la înmulțire clasele 
mai favorizate din punct de vedere a valorii jor ereditare. 

In afară de aceste domenii ale vieții sociale, genetica mai inter- 
vine și în alte domenii, Altfel ea formează o bază pozitivă a psiho- 
logiei diferențiale, Bazată pe inegalitatea psihică a oamenilor, 
psihologia a căutat să adapteze acestui principiu, teppica peda- 
gogică. Alături de progresul industrial și tehnic, cunoașterea prin- 
cipiilor geneticei a modificat profund modalitatea de educație a 
copiilor. Această educaţie, bazată pe inegalitatea psihică înnăscută 
a indivizilor, caută să realizeze potenţialitățile ereditare ale fiecărui 
individ în parte. Este dela sine înţeles că modificarea adusă de 
principiile geneticei în teppica pedagogică va avea un răsunet 
puternic asupra moralei și asupra altor instituțiuni sociale, provo- 
când. jpcontestabil o evoluţie a acestora. 

Bazată pe inegalitatea psiho-fizică înnăscută a oamenilor, gene- 
tica ne mai conduce și la cunoașterea intimă a biotipului uman 
individual. Ea ne arată că biotipul formează «rezultanta, dela 
individ la individ, a proprietăților fiziologice, morfologice și psiho- 
logice; rezultantă determinată primordial de legile eredității şi 
secundar pe ipfluențele modificatoare aje mediului» (Pende). 
Studiul biotipului a adus după sine mari transformări în structura 
diferite]or instituțiuni sociale, grație aplicării acestor cunoștințe. 
Intr'adevăr, biotipologia este la baza orientării și a selecțiunii 
profesionale care, « organizând sistematic productivitatea” omului, 


ASPECTELE SOCIALE ALE GENETICEI MODERNE 355 


marchează prin aceasta pașii cei mai siguri către meliorismul 
social » (Nestor). 

Iată deci cum prin modificările aduse diferitelor instituțiuni 
sociale: naţiune, clase sociale, educaţie și industrie umană, cu- 
noaşterea legilor precise ale geneticei şi aplicarea lor au adus după 
sine modificarea directă a structurii acestor nstituțiuni şi modifi- 
carea indirectă a altor instituțiuni. Principiile geneticei moderne 
stau deci la baza unei noi structuralizări, organizări și evoluții a 
legilor şi instituțiunilor sociale, 

Legea primordială a eredității umane, şi anume inegalitatea 
fizico-psihică înnăscută dintre oameni, face ca individul să ne apară 
ca formând factorul dinamic al transformărilor sociale. Individua- 
lismul formează astfel principiul bio-social de bază al manifestărilor 
umane, toate aceste manifestări putând fi reduse la manifestări 
individuale. Dacă în evoluţia sa, societatea își schimbă necontenit 
structura și aspectul, aceasta se datorește în primul rând agentului 
dinamic care constitue ființa umană individuală, Diferenţierea 
înnăscută a indivizilor se tipizează în noi instituțiuni care, la 
rândul lor, produc noi mentalități generale şi noi aspecte ale 
societății omeneşti. 

Dr. VICTOR PREDA 


« ȚARA BASMELOR » 


DRUMUL INTOARCERII 


Străbătusem lunci, livezi și poieni; 

Fluturau eșarfe de soare auriu prin copaci, 
Inima își deschidea guri înroșite, de maci — 
Mirosea a frunză putredă și a buruieni. 


Pășeam ca în vis... Pe sub crengi boltite 
Cărarea se 'nfunda în pădure; 

Gândurile mi se făceau mai pure... 
Recunoșteam, peste tot, urme iubite. 


Prin tufe pășteau vaci răzlețite, din sat, 

Și talanga răsuna departe în chindie, 

Turmele amintirilor, din vreme, începeau să vie, 
Năvălnic, chemate parcă de-un corn fermecat. 


Căprioarele copilăriei se opreau lângă mine 
Și mă priveau cu ochi umezi şi buni; 

Pe lângă tâmpla obosită fulgerau lăstuni, 
Ciocârlii semănau triluri din gușşile pline. 


Ameţit, mă simţeam mergând ca 'n poveste 
Făt-Frumos în alai de sălbăticiuni; 

Toate mi se păreau, în jur şi în mine, minuni — 
Talanga trecuse ?n clopotnița inimii, fără de veste. 


Am mers așa, printre tufe și amintiri, 
Către luminișul vechilor popasuri; 


357 


Colţuri de umbră, cu molcome glasuri, 
Mă strigau, pe rând, să-mi aducă ştiri... 


Aici, în după amiezi îndepărtate, furiș, 

Când încă nu cunoșteam hora literelor pe file, 
Am învăţat să mă joc în bile 

Cu stropii de soare strecuraţi prin frunziș. 


Aici mi s'a arătat, ca o Fată Morgană, 

Icoana îngerească a fetei pe care am s'o iubesc, 

Chipul pe care de-atunci, în suflet am început să-l cresc, 
Cum crește un copac, în coaje, o rană... 


Și acum, fata visată călca aevea, alături de mine, 

Potecile pe care odinioară o purtasem în gând, 

Ca pe o flacără mistuitoare, fluturând, 

Şi care, în locul lui Dumnezeu, mi-arăta ce-i rău şi ce-i bine. 


Trecutul întreg, ieșindu-ne înainte cu plin, 

Imi ducea la buze, ca pe-un urcior de răcoare, 
Copilăria păstrată 'n văzduh, în câmp și 'n ponoare — 
Cât timp rătăcisem încercând să 'mplinesc un destin. 


RÂPA CU PRIGORII 


Abrupt, dealul parcă-i o clae de fân 

Din care s'a tăiat o parte, iarna, pentru vite; 
Crestele peretelui sunt tivite 

Cu ierburi, cu tufe și cu cerul stăpân. 


Din această palidă frunte dreaptă de deal, 
Cercetată doar de vânt și de nori, 
"Țâșnesc în sbor lin, uneori, 

Păsări inaccesibile ca un ideal. 


Sborul lor veşnic înalt 

E ca o ispită rotitoare de vis; 

Cântecul — țipăt după un pierdut paradis, 
Intre pământ și tărâmul cellalt... 


Prigoriile încearcă inima Domnului să înmoaie, 
Deşirându-și durerea *n văzduh ca pe-un ghem — 
Şi așteaptă izbăvirea de cumplitul blestem 

De a nu bea apă decât din stropii de ploaie. 


VIA 


Nu era ascunziș să nu i-l știu 

Și umbră schimbătoare după ceas; 
Făcusem în tot locul popas 

Să visez, să citesc şi să scriu... 


Descopeream, hoinărind în jur, cuiburi și ouă, 
Vizuini de vulpe și dihor; 

Cunoșteam păsările după cântec și sbor, 
Vremea după apus și după luna nouă. 


Aflam întâiul strugur când se coace 
Și întâia frunză care-și schimbă cploarea; 
Aflam în hățișul gardului trecătoarea 
Iepurilor ieşiţi sub lună să se joace. 


La vie, în vacanţa mare, 

Adormeam noaptea numărând stele 
In curtea cerului, printre zăbrele, 
Sub calda Stăpânului binecuvântare; 


Ori întârziam seara, tăcut, 
Prin pădurea încărcată de rod, 
Cu inima făcută năvod 
Pentru luceferii care au căzut. 


Cu ochii în frunzișul codrilor deși, 
Așteptând luna să răsară, 
Adulmecam arome de vară 

In pomii gândului — neculeşi. 


36 


Via de-atunci e azi paragină; 

Arar să mai înalță câte-o coardă 
Pe care amintirea prinde să ardă 
Cum arde slova pe această pagină. 


GHERGHINESCU VANIA 


OMUL TEORETIC ȘI OMUL 
POLITIC IN FILOSOFIA LUI 
BAFEUMLER 


Când, în 1933, Alfred Baeumler era chemat la catedra de 
filosofie şi pedagogie politică din Berlin, unde profesează şi astăzi, 
el nu șovăia să spună studenţilor săi, în lecţia de deschidere: o 
Universitate care vorbeşte doar « de conducere prin spirit și idee, 
nu şi de una prin Adolf Hitler și Horst Wessel » e nepolitică, deci 
necreatoare. Ceea ce îl interesează, în primul rând, pe Baeumler 
este o Germanie concretă. Ideile libere de orice răspundere față 
de realitate, spiritul acela « heimatlos », ar putea sluji — dacă sunt 
în stare să slujească întradevăr ceva — orice Germanie, și ma: ales 
una eternă. Dar Baeumler nu cunoaşte o asemenea Germanie 
eternă. El cunoaște Germania astă, cu sângele ei şi cu destinul ei, 
cu un anumit fel de a face știință şi un anumit fel de a face istorie, 
— iar a vorbi şi făptui dincolo de ea i se pare dela început a vorbi 
şi făptui în gol. « Când spun Heil Hitler — declara el în aceeași lecție 
universitară de deschidere — spun un Heil Deutschland concret », 

Ceea ce e bine de ştiut fără întârziere e că acest Alfred Baeumler,, 
care vorbeşte în termenii de mai sus înăuntrul unei Universități 
germane, nu provine dintr'un club politic și nici nu e un rătăcit 
în lumea culturii. Este unul dintre cercetătorii filosofici de mâna 
întâia, din Germania de azi, iar mulți îl cunosc mai ales din excep- 
ţionala sa activitate filosofică. Pentru unii este în primul rând un 
estetician; alţii îl cunosc drept un adânc interpret și actualizator 
al lui Nietzsche; pentru orice om de cultură va rămâne ca autor 
și editor al acelui « Handbuch der Philosophie » apărut acum 


362 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


câțiva ani în 4 volume mari, la care au colaborat un Dempf, Driesch, 
Heimsoeeth, Kuntze, Stenzel şi a cărui prefață e semnată de Baeum- 
ler, dimpreună cu Manfred Schrătter. Dar mai de preț încă decât 
toate acestea —pe tărâmul filosofiei propriu zise —ne pare 
interpretarea proprie pe Care a dat-o lui Kant, în lucrarea sa 
mai veche, din 1923, « Kants Kritik der Urteilskraft », interpretare 
care a și făcut, în felul ei, epocă. Și tocmai dela această interpre- 
tare se poate porni, în încercarea de-a surprinde temeiurile filo- 
sofiei sale politice și — dacă e îngăduit — măsura în care un pro- 
fesor de filosofie rămâne profesor de filosofie când spune « Heil 
Hitler » într'o universitate germană. 

Cu «Critica Judecării », lămureşte Baeumler, Kant își pune 
problema concretului, a individualului, a iraționalului. S'a spus că 
veacul al XVIII-lea e veacul raționalismului. Dar el e, dimpotrivă, 
veacul iraționalismului, iar acesta devine o problemă tocmai pen- 
trucă « ratio » mai are sens. Baeumler nu tăgăduește, deci, că rațiunea 
ar fi jucat marele rol ce i se atribue de obicei. Dar ceea ce e caracte- 
ristic, în secolul al XVIII-lea, e că se pun atunci o serie de pro- 
bleme, care sunt cu adevărat «probleme » pentru rațiune: faptul 
irațional al gustului, sentimentul, problema geniului. Se simte acum 
apărând un « subiect estetic ». Iar problema « Criticei Judecării », ba 
chiar în genere problema criticismului, de aici se naște. Atâta vreme 
cât există norme obiective, spune Bacumler, n'ai nevoie de critică; 
dar în veacul acesta, care întâlnea — chiar dacă la început numai 
pe plan estetic — individualul, iraționalul, concretul, critica devine 
nu numai posibilă, dar și inevitabilă. Acum se descoperă adevărul 
individual; acum se pregătește înțelegerea faptului istoric, înțele- 
gere ce va veni mai târziu, cu Hegel; și acum se întâlnește cugetul 
filosofic — pentru prima oară? sau spre a o regăsi, numai? — cu 
materia aceasta fără pereche, care e: viața. 

Nu e greu de bănuit că dela o asemenea înțelegere a filosofiei 
kantiene se pot arunca punți către o filosofie a politicului. Baeumler, 
fireşte, nu-şi face o problemă din a arăta că e consecvent în felul 
său de a gândi. Ni s'a părut însă folositor s’o subliniem noi înşine, 
pentrucă filosofia politică a gânditorului acestuia contemporan 
rezervă, prin sinceritatea și prospețimea ei, unele surprize, pentru 
cel care uită, în numele unei filosofii obosite, că filosofia e totuși 
îndeletnicirea cu realul. 


OMUL TEORETIC ŞI OMUL POLITIC ÎN FILOSOFIA LUI BAEUMLER 363 


Baeumler nu a scris lucrări propriu zise de doctrină politică. 
A gândit politicul și probabil l-a practicat, dar nu și-a dat încă 
osteneala să alcătuiască o lucrare sistematică de filosofie politică. 
In climatul german — unde un ironist spunea că orice efort teoretic 
duce la o lucrare masivă în care introducerea și expunerea meto- 
dologică acoperă trei sferturi — Alfred Baeumler aduce, cu lucră- 
rile sale de filosofie politică publicate până acum, simplitatea și 
farmecul adânc al eseului. De altfel lucrările la care ne gândim, 
în speță «Politik und Erziehung» (1939), « Mânnerbund und 
Wissenschaft » (1940) şi, până la un punct, « Studien zur deutschen 
Geistesgeschichte » (1937), sunt alcătuite din simple conferinţe şi 
studii, redactate de autor înainte sau după 1933 și adunate acum 
în volum. Ar părea că e puţin, pentru a da o «filosofie politică ». 
In felul ei o socotim, însă, cea mai închegată dintre filosofiile poli- 
tice produse de Germania cea nouă. Și nu pentrucă e mai « național- 
socialistă » decât ele, — căci aceasta nu ne interesează decât în 
al doilea rând, aici; cât pentrucă «se ţine » mai bine decât oricare 
alta. 

Ceea ce o organizează e recursul la forță, la forţă vie. Nu lumea 
moartă a lucrurilor trebue regăsită și valorificată astăzi — spune 
Baeumler — ci lumea forţelor. In centrul oricărei culturi adevărate 
stau mai puţin valorile absolute cât omul creator. Dar tocmai 
de această forță vie, care este subiectul de creaţie, uitase lumea de 
până acum, cultura burgheză de până acum, cu universul ei de 
obiecte. 

Intr'unul din cele mai sugestive studii din «Politik und Er- 
ziehung », cel intitulat «Kultur und Volk», Baeumler notează 
lucrul acesta turburător, că omul culturii burgheze uitase ce e 
omul concret: bărbatul, femeia, dușmanul, tânărul, învingătorul — 
spre a sluji un om teoretic. « Umanismul » nostru de până acum 
plămădea un om în genere, nu tipurile concrete de oameni. De 
aceea omul ca forţă vie se stingea și în locul său apăruseră lucrurile: 
bunurile culturale, valorile « obiective », piesele de muzeu. Dar 
toată această tiranie a materialului — îndrăsnește să spună Bae- 
umler — este, fără recursul la subiectul creator, o nouă barbarie ! 

Condamnarea e aspră. Dar ea mai cădea odată asupra civili- 
zaţiei europene, sau cel puțin asupra unuia din aspectele ei. O 
rostea tot un German, pe la sfârșitul veacului al XVII-lea: Leibniz, 


364 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


« Cette horrible masse de livres, qui va toujours en s'augmen- 
tant », exclama el, cu aceste cuvinte chiar, în faţa barbariei aduse 
de excesele civilizației. Căci este —azi o simțim, mai bine, 
poate — o nouă barbarie în acest cult al lucrului pentru lucru. 
Nu operele de artă constituite, nu muzeele, dau măsura unei 
culturi ! exclamă la rândul său Baecumler. Şi evident că nimeni 
nu se gândeşte să dea foc muzeelor; dar e ceva de extirpat 
din omul de azi și anume: spiritul de muzeu. Impotriva acestuia 
se ridică Baeumler. Căci o cultură, spune el, se sprijină pe forţe. 
Lumea burgheză își are gata făcuturile ei; noi să-i opunem forțele. 

Gânditorul german nu vorbește, de altfel, despre o burghezie 
în genere. Chiar dacă trăsăturile descrise de el revin oricăreia, el 
se gândeşte la una concretă, la cea de pe vremea lui Bismarck, 
de pildă. In cel de al doilea Reich — spune autorul într'un studiu 
de început din « Politik und Erziehung » — burghezia admira pe 
Bismarck, dar trăia în pasivitate. In pasivitate sfârşeşte o comuni- 
tate care crede mai mult în lucruri moarte decât în forțe. Dar 
astăzi este, sau trebue să fie, altfel. Simpla împlinire a datoriei — 
concepţia cea mai înaltă despre participaţie a burghezului — nu 
mai e de ajuns. Trebue un. act de participaţie mai adânc: şi numai 
credința îl poate da. Singur un act de credinţă face dintr'un popor 
o forță istorică. Secolul al XX-lea e unul al popoarelor, spune 
Baeumler. « Indărătul nostru stă istoria statelor şi-a oamenilor 
de stat; înaintea noastră stă istoria popoarelor şi-a căpeteniilor lor ». 
O asemenea revenire la forţele vii ale comunității trebue să pregă- 
tească sau justifice filosofia politică de azi. 

In orice caz nu trebue s'o ascundă. Căci numai ţinând seamă 
de forțele ce lucrează în planul istoriei poţi prinde înțelesurile ei, 
adevărurile ei. Oamenii şi acțiunile pot ascunde acest adevăr; 
forțele îl desvălue. Iată, spune Baeumler în « Mânnerbund und 
Wissenschaft », acest adevăr care-a fost războiul din 1914—1918. 
Ce forțe lucrau atunci? Ce forțe lucrează încă? În 1929, când 
răspundea la întrebare, Baeumler le denumea: stânga şi dreapta. 
Stânga e civilizația pe bază de satisfacție; esenţialul în cazul ei 
e împlinirea satisfacţiei. Chiar pe planul vieţii spirituale, adică 
până și în cultură, tot satisfacția primează. De aceea stânga repre- 
zintă civilizaţia în care primează femeia. Prototipul acestei civili- 
zaţii îl dă moda, iar centrul ei incontestabil e Parisul. In genere 


OMUL TEORETIC ȘI OMUL POLITIC ÎN FILOSOFIA LUI BAEUMLER 365 


într'o asemenea lume de stânga —iar sensul de «stânga» e, 
după cum se vede, cuprinzător la Baeumler, denumind deopotrivă 
ordinea materialismului numit în chip curent așa, cât și stilul 
de viață al lumii democrate și burgheze — hotărîtor este orașul, 
tipul de viață orășenesc. In fața acestei lumi, însă, se ridică una 
care nu poate şi nu vrea să fie urbană. E civilizația dreptei, spre 
a menţine termenii de început; civilizația bărbatului, întemeiată 
nu pe etica satisfacției, ci pe cea a muncii și unde comunitatea 
statală primează asupra vieţii individuale. E civilizaţia în care 
virtuțile eroice stau neîncetat deasupra celor «urbane», 

Prin însăși firea sa, spune Baeumler, poporul german respinge 
primul tip. Istoria germană e, după el, istoria «urbanizării » unui 
popor care rezistă structural acestui proces, E adevărat că orașele 
germane din Evul Mediu încep să urbanizeze poporul în spirit, 
nu numai în fapt. E adevărat, de asemenea, că influenţa acestui 
proces e atât de trainică încât, în ciuda « militarismului » ei (formă 
burgheză de eroism), Germania dinainte de 1914 era și ea, până 
la un punct, urbanizată. Dar astăzi, spune Baeumler în 1929, 
Germania trebue să opteze: sau pentru o încadrare definitivă în 
burghezia victorioasă, sau pentru o ieşire din ea, pe linia adânc 
tradițională a Germaniei. In istoria spiritului german se pot deosebi, 
după el, trei epoci mari: una preromană, care a fost cu adevărat 
germanică; alta «romană», în ciuda inaderenţii fundamentale la 
Roma; iar acum, după 1918, începe epoca post-romanică din 
istoria Germaniei. Bacumler cere fără șovăială o regăsire a modu- 
rilor germanice pure. Noi reprezentăm Nordul și cultura sa, 
spusese el întrun rând. Am refuzat statornic romanizarea; cu 
ordinul Cavalerilor, cu Luther, cu Prusia, cu Bismarck, (Ce-a 
mai adus nou din veacul al XVIII-lea latinitatea? se întreba în 
4 Politik und Erziehung» Baeumler, iar întrebarea sa nu trebue 
ocolită, când vrem să invocăm latinitatea). Dar astăzi trebue să se 
meargă mai adânc decât a mers Bismarck și lumea sa încă burgheză. 
Niciun popor — spune Baeumler — ma trăit în veacul al XIX-lea 
ceva asemănător contrastului dintre Nietzsche și Bismarck. Azi 
Germania nu poate mai opta pentru acesta din urmă. 

Cel care-i pare sortit lui Baeumler să împlinească acest destin 
e tineretul german. In 1930, Baeumler avea îndrăsneală să spună: 
tineretul german trăeşte în exil | I se părea că lipsește acestui tineret 


366 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


forma de viață comunitară care singură îi asigură un «acasă», 
adică o patrie. Dar o patrie nu poate fi ceva abstract, un fel de 
stat al lumii burgheze de altă dată. « Ce destin german — exclamă 
Baeumler aici, în « Mânnerbund und Wissenschaft », ale cărei idei 
continuăm să redăm — acesta de a preface totul într'o simplă 
idee, chiar şi statul, cea mai mare dintre realități». Căci nu 
ideile, ci forțele îi par a face un stat. Jar pentru ca aceste forțe 
să-și găsească un câmp de manifestare, viața de comunitate trebue 
să fie trăită concret, cu adevărat comunitar, în cadrul tovărăşiei 
de grup («Bund», « Mânnerbund »). La rândul său, grupul de 
oameni tineri, acest Mânnerbund, forma cea nouă de Kamerad- 
schaft, trebue să stea într'o relație oarecare cu statul; trebue să 
fie însufleţită de sentimentul unei misiuni istorice. Altminteri, e 
o « chestiune liberală », adică o simplă asociaţie, cu tendinţa de a 
deveni societate anonimă, pentru asigurarea intereselor indivi- 
duale. Fără o idee politică, asemenea închegări sociale nu repre- 
zintă nimic. 

In lumina acestei orientări, viața de grup capătă plinătate. 
Baeumler înţelege şi acceptă din plin experiența de aer liber a 
omului tânăr. El opune acel « Windjacke » pe care-l poartă tânărul, 
umbrelii burgheze, securității burgheze — spre a folosi propriile 
sale cuvinte. In acelaşi « Mânnerbund und Wissenschaft » el are 
chiar un studiu despre exercițiile fizice, studiu care la început se 
intitulase, sugestiv, «Filosofia exerciţiilor fizice». Dar toate 
acestea nu pot sta, pentru el, fără o idee politică. Căci exercițiul 
fizic şi sportul nu au un simplu rost higienic şi nu servesc doar 
pe individ, ca ființă particulară. In exercițiul fizic omul e întreg 
sau trebue să fie întreg. Un simplu exercițiu «fizic » ar rămâne.» 
la trup, desăvârşindu-l. Ceea ce se cere e un exercițiu care să 
fie în același timp efort de armonie, iar singur efortul care trece 
în obiect şi care ne defineşte ca făcând parte din — poate da un 
sens mai adânc exerciţiului nostru fizic. Olimpiadele, spune Bae- 
umler, n'ar fi fost posibile fără un sens politic și național! 

Totul revine la sensul adânc şi cuceritor pe care-l capătă aci 
politicul. Piesa centrală, poate, din filosofia politică a lui Baeumler, 
o dă studiul din « Mănnerbund » intitulat Der teoretische und der 
politische Mensch. Omul teoretic e o ficţiune, pur şi simplu. Omul 
e o ființă orientată spre acțiune, deci caracterizată dintru început 


OMUL TEORETIC ŞI OMUL POLITIC ÎN FILOSOFIA LUI BAEUMLER 367 


ca ființă politică. Că acțiunea de orice tip și în speță activitatea 
politică, nu e «obiectivă», așa cum vrea—sau mai degrabă 
spune — burghezul, e un fapt de care Baeumler n'are ipocrizia 
să se sperie. Obiectivitate în sensul absolut nare rost să existe aici, 
deoarece, scrie el, nu e în joc o conştiinţă impersonală. E vorba 
de o conștiință vie şi subiectivă, care nici n'are dreptul — decât 
poate pentru considerentele luptei, deci tot dintr'o nevoie subiec- 
tivă — să se ridice până la termenii unei morale obiective. Îţi 
faci sarcina ușoară, spusese tot în «Minnerbund und Wissen- 
schaft » gânditorul german, dacă invoci considerente morale şi 
declari, de pildă, că dușmanul pe care-l combați este moralicește 
rău. Nicio forţă istorică nu este rea. Există însă forțe mai mult 
sau mai puţin îndreptățite, atâta tot. Certitudinea, în acțiune, 
nu ţi-o dă «binele absolut», ci apartenenţa la lumea și momen- 
tul istoric care te definesc. 

Baeumler merge de altfel, împreună cu alți gânditori germani, 
atât de departe, încât nu îngădue nici cunoașterii ştiinţifice să fie 
altceva decât una angajată în viața şi subiectivitatea unei con- 
ştiinţe de cunoaștere. Unul din studiile lucrării de care referim 
priveşte tocmai « momentul istoric, în oglinda matematicilor şi 
fizicei » de astăzi. O politică universală îi pare autorului cu atât 
mai puțin îndreptățită cu cât nici cunoaşterea nu e universală. 
Fiecare metodă — ştiinţifică sau de acţiune politică —e după 
Baeumler un fel de a te raporta la întreg. Problema nu e cine 
desvălue întregul, sub toate fețele lui, cât: cine-l reprezintă? 
Păcatul, în definitiv, este inacțiunea, adică neutralitatea și tole- 
ranța. Doar dacă nu e și neutralitatea o atitudine, deci o formă de 
acțiune. i 

Cu această înţelegere a politicului, ca formă de acțiune defini- 
torie pentru om, Baeumler se poate ridica împotriva tipului de 
om teoretic, « cetățeanul », propus de lumea burgheză dinainte. 
Astăzi, spune Baeumler — şi o spune ca profesor universitar, 
într'o universitate — poporul şi tineretul german au o imagine 
mai potrivită, cu privire la om, decât cea a păturii culte. Poporul 
german simte şi trăeşte acest adevăr istoric: faptul anume că 
veacul al XX-lea e veacul wmului politic. Ba, chiar, Baeumler nu 
„se sfiește să vorbească despre «situaţia tragică a profesorilor », 
care nu-și mai înțeleg timpul și consideră trecător ceea ce e nece- 


368 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


sitate istorică. Despre oamenii aceștia, el arată că, poate, nu-şi 
înţeleg nici știința. Căci ei sunt de formaţie liberalistă, iar libera- 
lismul a « devitalizat » știința. In realitate, însă, « spiritul ştiinţei 
adevărate e înrudit cu cel al statului », iar ştiinţa germană îi apare 
lui Baeumler, ca și statul, o creaţie a spiritului de independență 
german. Nu securitatea pozitivismului, ci certitudinea vie, aceasta 
întemeiază știința. Căci nu este cea din urmă un fel superior de-a 
îndura incertitudinea existenţei? 

O asemenea intuiție metafizică vine să încoroneze viziunea 
lui Baeumler despre destinul, de cunoaştere și de acțiune, al 
spiritului. Primejdia ştiinţei nu e de a o desprinde de pretinsa ei 
autonomie; ci — spune Baeumler — de a nu-i mai «cere » nimic. 
Primejdia acțiunii era stingerea voinței ei de putere. Iar aici, gân- 
ditorul de azi regăseşte pe Nietzsche, pe care-l valorifică, pentru 
timpul nostru şi ceasul istoric german, mai bine decât oricine, 
poate. « Să vrei mai mult >, vorba aceea a lui Nietzsche, îi este 
vorbă de hotar pentru lumea cea nouă de azi. 

Undeva, viziunea aceasta metafizică a lui Baeumler, înțelegere 
a ființei omenești ca ființă și a rostului nostru ca rost viu, dincolo 
de planul teoretic al moralei și de ideea rătăcitoare peste reali- 
tate — și-au găsit o expresie emoţionantă. Vorbind despre morţii 
germani din celălalt război, Baeumler spunea: «Față de morții 
noștri avem o datorie metafizică, nu una morală. Căci nu e vorba 
să dăm un sens morţii lor, ci, amintindu-ne de moartea lor, să 
dăm un sens vieţii noastre ». 

Dar Baeumler nu și-a scris încă metafizica. Poate nici nu o 
va scrie, Dacă totuși va mai da la iveală lucrări de filosofie pură, 
pierderea aceasta în lumea concretă, în 41914», în 41933 » sau prin- 
tre chemările istoriei, nu-l va fi sărăcit metafizicește. Din câte 
un exemplu ca al lui simţi că filosofia e un act de participaţie — 
sau nu este. 


CONSTANTIN NOICA 


CINETEŞTI? 


Urcă uşor în turnul acesta de opal. 

Aeriene imagini vor trece pe aci în condur lunar. 
Inserări abia urzite, foșnet de luceafăr și stea, 

Vei auzi în preajma-ţi: aci e fruntea, aci e inima mea. 


Singurătăţile mele vor cânta îndată ciudatul lor requiem. 
Bine-ai venit, pământeanule, de când te-aștept, de când te chem, 
Mi s'a wît cu imensitatea albastră, cu părul despletit prin nori, 
Ai auzit poate pe aproape ţipetele prietenilor mei cocori? 


Sau poate te-a împins vântul prin anotimpurile acestor tăceri. 
Văd, mantia ţi-e sfâșiată, mâinile tinere însângerate de poveri, 
Ochii au firimituri de besne, poate cauţi un drum pe-aci? 
Cine eşti? Din care viață flaut pe rana mea învii? 


Sau nu ești muritor, vrei poate să spui? 
Ard în tine mileniile visului — 

Eşti urna aducerilor aminte — 

Streine, cine eşti de n'ai cuvinte?! 


EVA CĂTRE ADAM 


Te caut în viața-mi în care te-am închis 

Snop de colori în inima —sipet. 

Vreau să te-ating mătase cu fluturi mari de vis, 
Tu, cel mai trist, al gândului meu menuet. 


Vreau trupul să ţi-l culeg din întinderile-albastre, 
In amfore de-azur unde luminile se surup. 

De umerii tăi să "'ncopciez singurătățile vaste, 
Versurile mele să-ți fulgere pe trup. 


Imbrăţişarea mea să mo uiţi niciodată. 

Ca s'ajung până la tine am irvmpt din lut, 
Când sabia de arhanghel m'a alungat vinovată 
De-am născut prunci din trupul meu durut. 


Acum nu mai am ochi decât pentru suferință. 
Pământul mi-a 'nflorit rănile de iubesc ciudat. 

Un porumbel a picurat în mine mugur de umilinţă, 
Că numai rătăcind m'am născut cu adevărat. 


EU SUNT CA AGAR 


Eu sunt ca Agar —- 
Roaba ta. 

Și sunt ca Rut — 
Sunt sluga ta. 

Mi-e inima un spic 

In mâna ta 

Şi când ţi-e sete 

ļ i-e urcior. 

Ce-ai să te faci, iubite, 
Dacă mor? 


INTERIOR INTR'O CASĂ DE LUT 


Mie-a casa albă ca o lună răsturnată în fântână. 
Prin ferestre pică ?n ace soarele pufos de lână. 
Ușa-i o spărtură mare cât o gură de balaur 
Unde ’n fiecare noapte zăboveşte visul-faur. 


Pe pereţii mâzgăliți prin colțuri cu văpsele, 
Am agăţat în cuie amintirile mele. 

Le scutur câte una, vestminte sdrenţuite, 
Că poate-o veni vremea să-mi fie potrivite. 


Și trec prin casa mea de parcă trece-un fum. 
Mi-e viața tivitură pe margine de drum. 

Eu urc, cobor în cumpeni de slavă și noroi, 
Și-arunc grăunți cu stihuri pe viermi ca și pe voi. 


EUGENIA MUREŞANU 


ÎNVĂŢĂMÂNTUL SI 
RAȚIONALIZAREA 


I. INTRODUCERE 


In sensul economic al cuvântului, prin «raționalizare » se 
înţelege o organizare perfecționată, care, în toate domeniile, caută 
să înlăture risipa 1), iar risipa: de material, de energie, de timp, 
de spațiu, etc., se poate produce în oricare instituțiune, fie 
chiar de învățământ, dacă instituţia nu e organizată în mod 
raţional. 

Şcoala românească, abia înființată acum o sută și ceva de ani, 
şi organizată în cele trei trepte actuale de învățământ, numai în 
ultimii aproape 8o de ani (din 1 861)2), ani sbuciumați de atâtea 
frământări politice, nu şi-a putut îngădui o organizare progresivă, 
care să ţină pas şi cu evoluţia şi cu nevoile culturale specific româ- 
nești, decât într'o măsură mai redusă, inovațiile aduse în mai 
toate ramurile de învățământ constituind de obicei sugestiuni 
de import, care, dacă într'o măsură oarecare punea la curent învă- 
țământul cu progresele realizate în țările cu un trecut mai vechi 
şi cu un învățământ mai bine adaptat nevoilor lor specifice, de 
cele mai multe ori nu se potriveau nici cu firea, nici cu nevoile 
noastre. 


1) Pethoud J., Principes modernes d'organisation industrielle et commerciale, 
Neuchâtel (Suisse), 1931, p. 77. 
2) N. Iorga, Istoria învățământului Românesc, Bucureşti, 1928. 


374 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


În tot cazul, progresele mari realizate de învățământul nostru 
de toate categoriile până la războiul mondial trecut; refacerea lui 
uimitor de repede în urma numeroaselor pagube și materiale și 
de energii de muncă cauzate de acest război; repeziciunea cu care 
după război el a ştiut face față nevoilor culturale ale provinciilor 
românești alipite la Patria-Mumă, lipsite am putea zice complet 
și de școale românești și de dascăli români, şi în fine uimitorul 
avânt luat de școala românească în ultimii 20 de ani, ne dau mă- 
sura şi a vitalității neamului românesc și a muncii stăruitoare 
depusă de conducătorii cu răspundere ai școalei pentru realizarea 
acestui însemnat progres. 

S'a întâmplat însă cu şcoala cum se întâmplă de altfel cu 
oricare altă instituţie de stat, când se caută a se satisface cât 
mai grabnic și mai complet necesitățile ei multiple şi urgente, se 
pierde din vedere unitatea, adică înlănţuirea firească şi raţională 
a părților ce compun întregul organism școlar și, din cauza aceasta, 
s'a ajuns la o inflație școlară prea mare, şi prin ea la o risipă de 
bani, de material, de spațiu și de energie, dăunătoare și învăță- 
mântului în general şi mai ales greu de suportat de un buget ca 
acela al Ministerului Culturii Naţionale, destul de comprimat în 
ultimul timp. 

Vina acestei inflații se poate atribui într'o mică măsură și 
conducătorilor responsabili ai școalei, dar ea se da.orește în prima 
linie vechiului regim politic și în special zelului cu care parla- 
mentarii de până mai ieri se întreceau să-și servească clientela 
politică. Acest rău este astăzi înlăturat din calea bunului mers 
al învățământului, și cred prin aceasta s'a mijlocit nu numai posi- 
bilitatea de a se studia mai de aproape problemele care privesc 
o reorganizare rațională a învățământului, dar și de a putea porni 
la înfăptuiri cu caracter de stabilitate, căci starea de « provizorat » 
a dispozițiunilor care se iau și care variază dela an la an, și chiar 
de mai multe ori pe an, cu privire la organizarea și funcționarea 
învățământului şi care constitueşte, de sigur, cea mai persistentă 
caracteristică a evoluţiei lui în ultimele două decenii, este cred, 
mult mai păgubitoare decât însăși lipsa de raționalizare în or- 
ganizare. 

Despre o reorganizare raţională a învățământului de toate 
gradele s'a vorbit și s'a scris de mulți după războiul de întregire; 


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ŞI RAȚIONALIZAREA 375 


între aceștia am fost și eu încă din 19181), însă pentru prima 
dată cuvântul «raţionalizare » a fost legat de organizarea învăță- 
mântului superior prin legea din 19382). 


II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE UNEI 
REORGANIZĂRI RAȚIONALE A INVĂȚĂMÂNTULUI 


Rolul de căpetenie al învățământului în general fiind: de a 
asigura un progres cultural-educativ real, prin şcoale de toate cate- 
goriile, care să satisfacă îndestulător şi nevoile sociale, prin o pre- 
găâtire sândtoasă de muncitori harnici, cinstiți şi pricepuţi, pentru 
toate ramurile de uctivitate socială de care țara are nevoie, urmează 
dela sine că, pentru a face față tuturor acestor cerinţe, învdță- 
mântul, pe lângă că trebue gradat ; primar, secundar și superior, 
mai trebue să aibă și şcoale de două categorii ; unele cu caracter 
cultural-educativ general şi altele cu caracter de specializare, cum 
de altfel le şi are astăzi. 

Greşala cea mare care s'a făcut în timpul acestei organizări 
a fost — credem noi —că atunci când sa făcut legătura între 
școalele cu caracter cultural general şi între cele cu caracter de 
specializare, nu s'a ținut seamă și de vârsta la care se desvoltă 
aptitudinile necesare alegerii conforme a unei specializări, aşa că 
azi se poate socoti că avem un procent foarte ridicat de « greșiți 
în carieră » în toate categoriile de specializare. 

Din cercetările personale făcute asupra elevilor din cursul 
inferior al şcoalelor normale și al seminariilor, reiese că elevii, 
abia ieşiţi din cursul primar, s'au înscris în aceste școale fiindcă 
«tăticul lor le-a spus» că «popă muritor de foame nu s'a văzut 


1) I. P. Voiteşti, Propuneri de reorganizare, etc., « Renaşterea Română », 
An. I, vol. II, Nr. 7, lași, 1918; Propuneri pentru reorganizarea învățămân- 
tului primar și secundar, Cluj, 1924; Cum trebue organizată școala secundară etc., 
Conferinţele extensiunii universitare, Cluj, 1931; Consideraţiuni cu privire la 
reorganizarea învățământului, vol. & Omagiu lui C. Kirițescu », Bucureşti, 1937; 
Ancheta ziarului «Curentul» asupra organizării învățământului, "Bucureşti, 
13.1 V.1938. 

2) Lege pentru unificarea şi completarea legilor privitoare la învățământul 
superior și special în vederea raţionalizării, « Monitorul Oficial » Nr. 257 din 
4 Martie 1938. 


376 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


încă », ori că «învățătorul se căsătoreşte cu cea mai bogată fată 
din sat şi poate trăi ușor şi bine»; nici vorbă de vreo înclinare 
sufletească spre cele sfinte sau spre greul apostolat, necesare și 
unui preot şi unui învățător. 

Și e natural să fie așa, căci inteligența critică şi cu ea spiritul 
de discernământ necesar alegerii unei cariere, în raport cu încli- 
nările și aptitudinile individuale, începe să se desvolte la tineretul 
școlar, în general, abia după vârsta de 16—17 ani. Nu toți copiii 
care în clasele primare aveau ca joc de predilecție soldaţii, ori 
retezarea capetelor buruienilor cu săbiuța primită în dar, sunt 
apți pentru a deveni buni militari; după cum nici copilul unui 
bun prieten, care la vârsta de 6 ani controla exact socoteala bucă- 
tăresei pentru cumpărăturile făcute în piaţă, n'a ajuns, ou toate 
îndemnurile și sacrificiile făcute de tatăl său, nici inginer, nici 
matematician, ci un bun ofițer de geniu. 

Este cu deosebire instructivă în privința aceasta spovedania 
unui medic şi academician rus, cu ocazia unei mari aniversări 
universitare în Elveţia, care a ţinut morțiș ca fiul său să devină 
medic ca și dânsul, cu toată repulsiunea ce tânărul avea pentru 
această carieră, şi a ajuns medic, dar odată cu titlul de doctor a 
scăpat şi de tutela tatălui său, astfel că în loc să facă clientelă, 
s'a înscris ca desenator în biroul unui mare arhitect din vechiul 
Petrograd, şi urmând între timp şi școala de arhitectură, cum 
îl îndemna sufletul, a ajuns în scurt timp, — după cum a măr- 
turisit-o bătrânul academician, — unul din cei mai mari arhitecţi 
ai Rusiei dinainte de războiul mondial. 

In consecință, pentru ca învățământul să-și poată îndeplini bine 
rolul său, legăturile între școalele cu caracter cultural-educativ ge- 
neral și între cele cu caracter de specializare trebuesc făcute astfel 
ca să fie înlăturate, dacă nu cu desăvârșire cazurile de « greșili în 
carieră », cel putin aceste cazuri să fie reduse la un minimum posibil. 

Această înlăturare nu poate fi posibilă — credem noi — decât, 
dacă la o reorganizare rațională a învățământului, se va ţine seamă 
de următoarele două principii fundamentale: 

I1. Lârgirea la maximum a posibilităților de alimentare cu tineret 
școlar de cultură generala a școalelor cu caracter de specializare. 

2. Legatura între şcoaleie cu caracter educativ-cultural generat 
și cele de specializare să fie astfel făcută, încât elevul să nu mai fie 


ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI RAŢIONALIZAREA 377 


silit, ca azi, să-și aleagă o specialitate la vârsta când el încă nu-și 
poate da seama de înclinările și aptitudinile sale speciale. 

Pe baza acestor două principii fundamentale și în conformitate 
cu rolul pe care școala îl are de îndeplinit în stat, iată care sunt 
modificările pe care le credem necesare de adus învățământului 
în general, și mai ales învățământului primar şi secundar, care 
constituesc temelia oricărei specializări de mai târziu. 


III. INVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR 


Rolul de căpetenie pe care-l îndeplineşte învățământul primar 
este ca, prin noțiunile de cultură elementară generală ce dă, să sti- 
muleze desvoltarea și să satisfacă, în limitele posibilului înțelegerii, 
curiozitatea înnăscută a copilului, de a cunoaște lumea din afară și 
a raporturilor lui cu ea, prin propriile lui puteri mintale, obișnuindu-l 
în același timp cu o muncă ordonată şi, pe cât posibil, și productivă, 
şi cu o purtare aleasă. 


1. Școala cu caracter educatio-cultural general 


Tipul de școală primară cu 4 clase (şi 4 posturi) normalizat 
pe întreaga ţară, la sate ca și la orașe, este desigur tipul cel mai 
potrivit pentru realizarea integrală a scopului acestui învățământ, 
cu condiţia ca învățătorul (institutorul) să fie conştiincios la muncă 
şi conștient de importanța rolului ce i s'a încredințat; iar şcoala 
să aibă local potrivit şi să fie înzestrată și cu materialul didactic 
elementar necesar. 

Părerea că școala primară sătească ar trebui să fie organizată « 
mult mai simplu și pe mai mulți ani (7 ani azi) ca cea dela oraș, 
considerându-se că între 7 şi 11 ani copilul de țară este inferior 
ca desvoltare mintală unuia dela oraș, constitue o greşeală care 
accentuează diferențele de clase sociale şi împiedică schimbul 
osmotic normal între ele. Ea nu s'ar fi putut naște în mintea unui 
cunoscător mai bun şi mai bine orientat asupra stărilor de fapt, 
şi mai ales dacă, ca orăşan, și-ar fi dat osteneala să cunoască (excep- 
tând poate Bucureştii şi poate și Iașii), că intelectualitatea condu- 
cătoare a orașelor noastre provine în proporție de 70—80%, din 


378 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


feciori de țărani, deveniți cărturari şi stabiliți la oraşe; iar dintre 
aceştia, marea lor majoritate se găsesc chiar în prima generaţie. 
Unitatea culturii de bază la un popor ca cel românesc, cu 





ORGANIZAREA RAȚIONALA „„ A WVATAMANTULUI 


PROF. DY. 1. P.-VOITESTI 







. 






UNIVERSITATI. 










SC. POLITEHNICE 3! ACHD. ACADEMII COMERCIALE. 
A PENISOLE ACAD. DE ARHITECTURA 
ACAD INATARE SI ARTE FRUMOASE. 









SUPERIOR 


RCRD. DE 
ED.FIZICA. 


DE SPECIALIZARE. 





Å LICEUL- 

PREGATITOR PENTRU 

\ UNIVERSITATI 
ŞI 

ȘC.POLITEHNICE 

12 ANI) 











INVATAMANT 
SECUNDAR 










CERTIFICATE 
imoTa 6-7) 
GIMNAZIUL 


ŞCOALA UNITARA INTEGRALA 
DE BAZA DE 6ANI 


DIPLOME 
(NOTA 8-10) 












SECUNDAR 


ŞC DE GOSPODARIE RURALA 











LE v 
AEE RR OERSTONA -D SCOALA PRIMARA z REGIONALA. 
ef “2-3 Wc] AGRICULTURA, POMICULTURA, 

e ORASE á TIP UNIC , PATRU CLASE -A > VITICULTURA, APICULTURA, ETE 

i O [= d 
< 73 A 
z că 9 
- 2 > S oh ATELIERE DE MESERII 
a | | SCOALE DE UCENICI aa Z ZNJELEMENTARE REGIONALE. 

Tæ EMNARIE ROTARIE, FIERARIE , 

5 ORASENESTI z a |" ImPLGTATURI. FESRTORIE , ETC. 





INVATAMANT TEORETIC INTEGRAL 








a pei a 











peste 75% element rural, constitue cea mai bună chezășie de 
evoluție normală, căci ea nu numai că netezește diferențele dintre 
clasele sociale, făcându-le mai apte de conlucrare împreună, dar 


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ŞI RAȚIONALIZAREA 379 


asigură şi o premenire continuă a claselor conducătoare cu ele- 
mente viguroase şi dornice de muncă constructivă, provenite 
dela țară, 

De fapt, diferențele ce există între copilul de ţară și cel de 
oraş nu se găsesc pe planul desvoltării puterilor mintale, ci pe 
acela al educaţiei. Aceeași vioiciune și aceeaşi agerime a puterii 
de înţelegere caracterizează pe copiii normali și la ţară şi la orașe, 
după cum atât la sate cât și la orașe se vor găsi copii înapoiați 
în desvoltarea normală a facultăților mintale, pentru care ar trebui 
înfiinţate școli speciale. Copilul orășanului este însă mai îndrăzneţ, 
căci vine în școala primară cu un bagaj de cunoștințe sociale mai 
mare, mai ales privitor la raporturile și uzanţele sociale; pe când 
copilul dela ţară este mai timid și deci mai puțin îndrăzneț, tocmai 
fiindcă este lipsit de aceste cunoștințe. Cunoaște însă destul de 
bine natura, cu toate aspectele ei multiple, şi mai cunoaște şi o 
bună parte din activităţile vieții rurale la care a participat direct, 
participare care i-a stimulat și desvoltat și spiritul de observaţie 
şi simţul practic, două din calitățile ese apale pentru învățământul 
elementar intuitiv, 

Clasele complimentare-supraprimare, judecate după rezultatele 
de până acum, cred că trebuesc desființate; iar în locul lor, cum 
vom vedea mai la urmă, vor trebui înființate şcoale și ateliere 
elementare cu caracter de specializare, stimulându-se înclinările 
practice înnăscute ale copilului de ţară, în vederea satisfacerii mai 
lesnicioase a nevoilor rurale regionale. 

Analfabetismul care predomină în multe din comunele noastre 
rurale, chiar și printre vechii absolvenţi ai cursului primar, nu 
se poate combate cu eficacitate prin aceste clase complimentare, 
căci ele nu pot stimula interesul pentru citit, cum l-ar putea sti- 
mula, de exemplu, o școală practică şi cărțile explicative respec- 
tive, din care, nu numai elevii școalelor practice, dar orice absol- 
vent al cursului primar, ar putea învăța îndrumări practice de 
agricultură, pomicultură, viticultură, croitorie, lemnărie, etc.; iar 
fetele: de țesătorie, de broderie, de gospodărie rurală, etc. 

Dorul de a învăța carte l-am constatat cu bucurie la toți copiii 
de şcoală, iar dacă nu sunt toți dați la școală, aceasta se datorește 
numai ncînțelegerii unor părinți, care nu văd decât folosul apro- 
piat ce-l au din ajutorul la muncă al copiilor lor. 


380 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Un învățător, conștient de rolul lui în sat, va putea găsi ușor 
mijlocul de convingere și a acestora, înainte de a ajunge la amen- 
darea lor. 

Problema învățământului primar și în special a celui rural, 
de a cărui bună soluţionare depinde înlăturarea analfabetismului 
dela sate, prezintă deci două aspecte: unul privitor la viața cul- 
tural-educativă, cu selecționarea şi pregătirea învăţătorilor, şi cu 
crearea de școli încăpătoare și bine dotate; şi altul privitor la 
gospodăria rurală, prin stimularea şi mărirea capacităţii de muncă 
a ţăranului, prin cunoştinţe practice în legătură cu nevoile vieții 
şi gospodăriei săteşti, ridicându-i astfel standardul traiului. 


2. Școale cu caracter de specializare în legătură cu 
învățământul rural f 


a) In comunele rurale. In legătură cu învățământul primar şi 
în locul cursului complimentar (ciclul II) se vor înființa, fie numai 
de Ministerul Culturii Naţionale, fie, cum cred că ar fi mai bine, 
într'o strânsă colaborare cu Ministerul Agriculturii, școli cu 
caracter practic, distribuite pe centre regionale, şi în raport cu 
necesităţile acestor regiuni. Aceste școli practice ar fi de două 
categorii: 

Scoli de gospodărie rurală regională, în care absolvenţii cursului 
primar ar învăța mai mult practic decât teoretic, și ajutaţi de 
Camerele Agricole şi maeștrii devotați, precum și de manuale 
explicative: agricultura rațională, pomicultura, viticultura, stu- 
păritul, creşterea şi îngrijirea vitelor de muncă şi de consum, 
etc., etc., fiecare Centru regional, fie singur, fie în legătură cu 
Camerele Agricole și cu Căminele Culturale, organizând anual și 
expoziţii de produsele cele mai selecţionate realizate, când se vor 
distribui şi recompense. 

Am convingerea că prin astfel de şcoli și centre regionale de 
gospodărie rurală se va ajunge la o producţie agricolă superioară 
şi calitativ şi cantitativ, şi la o valorificare mai bună ca cea actuală 
şi a muncii rurale și a produselor în legătură cu agricultura, întă- 
rindu-se prin aceasta clasa cea mai numeroasă a populaţiei țării. 

Atelierele regionale. Aceste ateliere, organizate în legătură 
strânsă cu şcolile de gospodărie, vor mijloci copiilor dela țară 


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ŞI RAȚIONALIZAREA 381 


să poată învăța un meșteșug rentabil, mai ales iarna: rotărie, do- 
gărie, fierărie, țesătorie, hăinărie, cojocărie, cismărie, împletituri 
(de paie şi nuiele). 

Prin aceste două categorii de școli practice. regionale, bine 
organizate și mai ales bine conduse, așa ca să ajungă cu timpul 
să se întreţină singure, nivelul gospodăriei rurale s'ar ridica mult, 
şi prin el și produsele agricole ar fi mai bine valorificate, ridicând 
astfel și standardul vieţii rurale la un nivel care ar duce dela sine 
la micșorarea migrării fiilor de săteni mai bine dotați către oraşe, 
ei putând să-și croiască o viață normală productivă și în mediul 
rural. 

Prin exemplul practic de o mai bună valorificare a muncii, 
prin practică și cunoştinţele speciale căpătate, se va stimula la 
toți sătenii curiozitatea de a le cunoaște din citit, și prin aceasta 
cred că se înlătură mai ușor și analfabetismul. 

Mi-aduc aminte de un exemplu trăit în satul meu, acum 40 
de ani, când viile tuturor at fost distruse de mană. Cum sătenii 
rămâneau refractari la orice explicare ce li se da cu privire la 
stropitul viei şi înlăturarea răului, răspunsul lor fiind invariabil: 
așa a vrut Dumnezeu și cu vrerea Domnului nu putem lupta. 
Pentru a le demonstra că mana viei e o boală și ca orice boală 
are şi ea leacul ei, am cumpărat împreună cu preotul satului o 
maşină de stropit şi am stropit viile noastre. Când sătenii au văzut 
că viile noastre s'au înviorat şi că au dat şi roade bunicele, în 
anul următor se găseau încă două mașini de stropit în sat, iar 
peste trei ani numărul lor trecuse de 5o, la un sat care nu trecea 
de 300 de case. 

Puterea exemplului este prea cunoscută, ca să mai stăruim 
asupra ei, și cred că este singurul mijloc de întrebuințat pentru 
ridicarea nivelului de trai al populaţiei rurale. 

b) In comunele urbane. În comunele urbane, problema învăță- 
mântului practic în legătură directă cu școala primară, este, am 
putea zice, rezolvată destul de mulțumitor, prin școlile de ucenici 
şi prin şcolile profesionale inferioare, în care, absolvenţii cursului 
primar care nu vor sau nu au posibilitatea de a urma învăță- 
mântul secundar, pot să se pregătească pentru o meserie în legă- 
tură cu viaţa și cu gospodăria orășenească. 


382 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Programele învățământului primar 


In privința programelor, în afară de noțiunile elementare 
obişnuite şi în general consacrate prin o lungă experiență, ținută 
la curent cu noile progrese, aș găsi necesar ca din programul 
ultimului an al cursului primar și din acela al școalelor practice 
să nu lipsească și să li se dea toată atenția cuvenită următoarelor 
noțiuni: 

Noţiuni de educaţie; i 

Noţiuni de gospodărie (rurală și orășenească), insistându-se 
asupra bugetului şi inventarului gospodăresc anual şi a rolului 
acestora în economia casnică; 

Noţiuni de drepturile şi datoriile cetățenești; 

Noţiuni de igienă individuală și socială preventivă, și despre 
rolul medicului în cazuri de boală. 


IV. INVĂŢĂMÂNTUL SECUNDAR 


Rolul de căpetenie al învățământului secundar este: să stimuleze 
și să desvolte inteligența creatoare a tineretului școlar, precum și 
închnările şi atitudinile înnăscute ale elevilor, în vederea alegerii unei 
cariere în viață. 

Din însuşi acest rol pe care îl are de îndeplinit în ierarhia 
vieţii școlare, rol recunoscut de altfel de toți pedagogii, se poate 
vedea că învățământul secundar trebue să aibă două categorii de 
şcoli: unele cu caracter educativ-cultural general şi altele cu caracter 
de specializare. Aceste școli însă în niciun caz mar putea funcționa 
paralel şi ambele în directă legătură cu învățământul primar, ci în 
continuare, cele cu caracter educativ-cultural general, menite să 
desvolte inteligența și să stimuleze desvoltarea normală a aptitudinilor 
și înclinărilor speciale ale elevului, precedând pe cele de specializare. 

Invățământul nostru secundar actual este organizat în așa fel, 
încât, în afară de unele gimnazii, care au mai rămas netransfor- 
mate în licee, numai învățământul secundar teoretic (liceul pro- 
priu zis) care, după definiția oficială 1) «are de scop să dea absol- 
venţilor cursului de 4 ani al şcoalei primare cultura generală 


1) Decret-lege pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului secundar 
teoretic, M. O., Nr. 256 din 4 Noemvrie 1939. 


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ŞI RAȚIONALIZAREA 383 


necesară, pentru a putea urma în școli superioare și pentru a-și 
forma o profesiune », satisface într'o măsură oarecare cerințele 
rolului ce are de îndeplinit. Toate celelalte școli secundare ca: 
seminariile și școlile normale, liceele comerciale, industriale, mili- 
tare, etc., prin caracterul lor de specializare încă din cl. I, și 
prin legătura directă ce au cu învățământul primar, se găsesc 
în completă contrazicere cu rolul esențial al acestui învățământ. 
Urmează deci că pentru toate aceste şcoli, elevul trebuie să știe 
încă dela vârsta de 11—r2 ani dacă are sau nu aptitudinile nece- 
sare pentru a deveni un bun preot, un bun dascăl, un bun mi- 
litar, etc. 

Admițând că dintre absolvenţii acestor şcoli cu o specializare 
prea timpurie, numai un procent minimal de 20%, ar fi « greșiți 
în carieră », ar trebui totuşi să ne îngrijoreze enorma risipă de 
timp, de bani, de material și de energie, făcută de stat pentru 
a-i forma, fără să mai socotim pierderea zadarnică de timp și 
de muncă ce a urmat, când aceşti « încurcă-lume » se găsesc înca- 
draţi ca funcţionari, în baza dreptului ce le dă diploma obținută, 
în vreo funcţiune de stat, uneori chiar cu caracter de mare răs- 
pundere. 

Să nu ne mirăm deci, dacă la instituţiile noastre de stat nu- 
mărul funcţionarilor este în multe locuri de 3 ori mai mare decât 
la instituţiile similare străine, cu o selecționare mai bună, căci 
de fapt, efectiv nu lucrează decât numai o parte dintre ei, şi 
aceștia nu pot face față tuturor cerințelor. Și cu atât mai puţin 
să ne mirăm, dacă se impune așa de târziu axioma: « omul potrivit 
pentru locul potrivit», adică în care el poate da maximum de 
randament, căci numai după înlăturarea influențelor politice s'au 
putut vedea limpede efectele rele ale unei organizări neraționale 
a învățământului mediu, din care se recrutează majoritatea func- 
ționarilor publici. 

De altă parte, prin această organizare neraţională a învăță- 
mântului secundar, se accentuează din zi în zi, un alt rău și mai 
periculos: este spărtura socială din ce în ce mai adâncă ce se face 
prin o specializare prea timpurie, între absolvenţii diferitelor licee 
şi şcoli secundare de specializare, spărtură mărită în unele direcţii 
până la eliminarea oricărei posibilități de conlucrare armonică 
între diferitele categorii de titrați ai lor. 


384 "REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Acest rău se datorește în prima linie lipsei unei culturi inte- 
grale generale şi unitare, care să stea la baza oricărui învățământ 
de specializare. - 

Acest neajuns se simte mai ales la sate, care constitueisc majo- 
ritatea populației țării noastre, unde între preot și învățător, de 
exemplu, ar trebui să domnească o armonie desăvârșită, armonie 
care de cele mai multe ori este imposibil de stabilit, tocmai din 
cauza lipsei unei culturi generale similare de bază. 

Singurul argument mai important, pe care-l invoacă totdeauna 
partizanii unei specializări timpurii în școala secundară, este 
acela că formarea spiritului și mentalității în specialitate este cu 
atât mai solidă, cu cât e mai de timpuriu făcută. 

Desigur că este mai bine aşa, însă cu o condiţie, şi anume: 
ca această formare să nu cadă mai târziu în contrazicere cu încli- 
nările și aptitudinele specifice normale ale elevului, căci atunci 
în loc de un preot cu spiritul religios înnăscut și deci conștient 
de rolul lui, vom avea unul cu spiritul religios artificial, făcut, 
care, cum se zice de obicei în popor, va da cu barda în Dum- 
nezeu; în loc de un dascăl-apostol al culturii în sat, vom avea 
un vântură-țară, căruia numai de şcoală nu-i arde, etc. 

Acum vreo 7—8 ani, într'o excursie de primăvară pe coasta 
răsăriteană a Munţilor Apuseni, am ajuns după amiază cu colegul 
Stanciu dela Universitatea din Cluj în satul Agârbiciu. Cei dintâi 
care s'au adunat în jurul nostru au fost copiii de școală, vreo 30—40, 
toți cu figuri îmbujorate de sănătate, cu ochii scăpărători de inte- 
ligenţă și curiozitate. 

Intrebându-i dacă «umblă » la școală, mi-au răspuns că acum 
nu umblă, fiindcă n'au « Domn învățător », arătându-mi în apro- 
piere și un local de școală, nou, frumos şi destul de încăpător. 
Un ţăran care se apropiase între timp, intră în vorbă şi spune: 
copiii nu știu bine cum stau lucrurile, Domnule; noi avem învă- 
ţător, dar nu vine la şcoală decât vara, când este drumul uscat, 
căci, spune dânsul, el nu poate sta tot timpul într'un sat ca al 
nostru de munte, care n'are șosele bune, deși noi sătenii l-am 
îmbiat și cu locuință şi cu porc de Crăciun... Satul Agârbiciu 
este așezat peste un deal, în Valea Agârbiciului și numai la câţiva 
kilometri de Căpușul-Mare situat pe șoseaua națională Cluj— 
Oradea. 


ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI RAŢIONALIZAREA 385 


Dascălul aces:a, un «greşit în carieră », şi probabil și cu pu- 
ternice protecţii politice la Cluj, prefera să facă altceva pe aiurea, 
decât să-și facă datoria. Nu știu cum o fi putut rezolva acest caz 
inspectorul Iencica, căruia i-am adus cazul personal la cuno- 
ştință. 

Și să nu se creadă că acesta este un caz unic. După unire ime- 
diat, multe sate din Munţii Apuseni au rămas și fără preoţi și 
fără învățători, majoritatea solicitând și obţinând alte slujbe, dacă 
nu mai bine retribuite, în tot cazul la oraș. 

Aceştia toți constituiau lotul de « greşiți în carieră » care abia 
au așteptat ocazia ca să se lepede de îndatoririle carierei lor 
greșite. 

Argumentul formării cât mai de timpuriu a unei mentalități 
în concordanţă cu viitoarea specializare ar fi admisibil, dacă am 
putea determina prin vreo metodă psichotechnică oarecare, cel 
puţin aproximativ, care vor fi înclinările viitoare ale candidatului, 
care la intrarea în școala de specializare are vârsta numai de 11—12 
ani, pe când, și după datele de observaţie practică, și după ana- 
lizele psichotechnice, aceste înclinări nu încep să se desvolte 
decât cu câțiva (4—6) ani mai târziu. 

Atâta vreme însă cât nu dispunem de aceste mijloace și nici 
de mijloacele perfecţionate de care dispun unele insecte (furnicile, 
albinele), de a determina direcţia evoluției individului de când 
el se găsește încă în stare embrionară, este bine să ținem seamă 
atât de datele experimentale, bine stabilite până acum, asupra evo- 
luției normale a elevului de curs secundar, cât şi de experiența ce 
avem zilnic sub ochi cu «greșiții în carieră », precum și de enorma 
risipă de local, de bani, de timp, de spațiu şi de energie, ce se face 
azi cu clasele inferioare ale atâtor şcoale de specializare, care, cu 
mici deosebiri, macină acelaşi material de cultură medie generală, 
fără să asigure învățământului însă şi unitatea culturală generală 
de bază, atât de necesară unei conlucrări armonice, între diferitele 
categorii de specialiști. 

Având în vedere aceste considerațiuni, precum și cele două 
mari principii fundamentale ce stau la baza unei organizări rațio- 
nale a învățământului secundar, ţinând seamă și de constatarea 
că azi liceele de toate categoriile suprapopulează învățământul 
superior (universităţile) cu studenţi a căror capacitate intelectuală 


10 


386 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


și înclinare specială nu corespund cerințelor speciale ale acestui 
învățământ, propunem următoarea organizare a învățământului 
secundar: 


1. Școala cU caracter cultural-educatio general 


Organizarea unei școli de cultură generală integrală de bază, 
de 6 ani, în care tineretul şcolar, între 11—12 ani și» 17—18 ani, 
să primească o cultură integrală fundamentală şi unitară, școală 
care ar putea purta numele de « Gimnaziu ». Rolul principal al 
acestei școli este să dea o educaţie aleasă şi o cultura generală inte- 
grală sokdă, prin materiile de curs secundar obișnuite, repartizate 
pe două cicluri: religia, limba română, limba latină, limba franceză 
(eventual limba germană, limba engleză, limba italiană), istoria 
universală și istoria Românilor, geografia generală și geografia 
României, filosofia, matematici, ştiinţe fizico-chimice, științe na- 
turale, dreptul (constituţional și administrativ), economia politică, 
caligrafia şi desen, muzica, educaţia fizică, stenografia, lucrul 
manual la școalele de băieţi și lucrul de mână și gospodăria la 
şcoalele de fete. 

Această şcoală integrală de bază, care va absorbi pe toți absol- 
venții cursului primar (de 4 clase), care doresc să urmeze mai 
târziu o şcoală de specializare cu caracter, fie secundar, fie supe- 
rior, este singura menită să stimuleze și să desvolte și inteligența 
şi aptitudinile speciale ale elevilor (elevelor). După învățământul 
primar ea va fi cea mai răspândită școală şi singura de cultură 
generală integrală, constituind astfel unica, cea mai largă și cea 
mai sigură sursă de alimentare pentru școalele cu caracter de 
specializare, și secundare şi superioare 1). 

In această școală se va stabili cu toată rigurozitatea științifică 
necesară «fişa psichotechnică şi cea medicală » a fiecărui elev. 

La terminarea cu succes a cursurilor se va decerne elevilor: 
diplome, tuturor celor care au absolvit ultimul an cu media 8—10, 
şi certificate, celor cu media 6—7. Sub media 6 elevii vor fi con- 
siderați repetenți. Absolvenţii cu diplome, ca și cei cu certificate, 





1) Ma bucurat foarte mult faptul că la o soluţiune similară au ajuns şi des- 
baterile Congresului profesorilor secundari dela Brașov din 1941. 


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ŞI RAŢIONALIZAREA 387 


se vor putea înscrie la oricare din școlile secundare cu caracter 
de specializare, pregătitoare, sau nu, pentru învăţământul supe- 
rior, cu excepţia acelora care se pregătesc pentru Universitate și 
pentru şcolile tehnice, în care nu se pot înscrie decât cei cu di- 
plome, învățământul superior necesitând aptitudini intelectuale 
speciale. 

Absolvenţii acestei școale vor avea dreptul la serviciul militar 
cu termen redus. 

Crearea unui astfel de învățământ secundar integral de bază 
este folositoare nu numai pentru uniformizarea cunoștințelor fun- 
damentale necesare unei culturi generale mijlocii și prin aceasta 
folositoare pentru netezirea diferențelor prea mari dintre mem- 
brii aceleiași generaţii de specialiști, chemaţi a conlucra în mod 
armonios la progresul general al statului; dar, prin faptul că el 
va reprezenta singurul izvor de alimentare al tuturor școalelor 
secundare și superioare cu caracter de specializare, silind pe elevi 
să întrerupă învățământul secundar la o vârstă când ei au destul 
de bine desvoltate și inteligenţa și spiritul critic şi aptitudinile 
specifice fiecăruia, ei vor fi în măsură să-și aleagă o carieră în 
condițiuni mult mai bune decât la vârsta de 11—12 ani, redu- 
cându-se prin aceasta la minimum posibil numărul celor « greșiți 
în carieră ». 

In afară de aceste avantaje mari și de netăgăduit, crearea unei 
astfel de şcoale mai prezintă şi altele tot atât de importante, ca: 

— Posibilitatea normalizării și răspândirii acestui învățământ 
atât de necesar azi în pături cât mai largi pe întinsul țării, şi aceasta 
cu cheltuieli mult mai puţine decât cu liceele, căci o bună cultură 
generală integrală este azi necesară și unei mai bune şi mai rod- 
nice conduceri a satelor (primari, notari, etc.). 

— Stăvilirea afluenței spre Universități și școalele tehnice 
superioare a mediocrităților şi a celor lipsiţi de calitățile intelec- 
tuale necesare acestui învățământ, din care se recrutează în cea 
mai mare măsură conducătorii cu răspundere ai ţării. 

— Posibilitatea de selecţionare în raport cu rezultatele vădite 
şi cu capacitatea de muncă depusă a membrilor corpului didactic 
secundar, rezervând pentru școalele de bază pe cei mai tineri 
(doctori şi licenţiați) și mai apropiați sufletește de elevii mici; 
iar pentru cursul liceal și de specializare, pe cei mai în vârstă, 


19* 


388 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


mai apți și mai productivi știinţificeşte (agregaţi), dintre care se 
vor recruta şi directorii, inspectorii, etc. şi, după merit, şi membrii 
corpului didactic superior. 

— Inzestrarea acestor școale cu materialul didactic necesar, 
având în vedere că normalizarea lor, war necesita atâtea cheltueli 
câte necesită diferitele feluri de licee de specializare existente 
astăzi. 

— Ín fine, prin scindarea învățământului secundar actual în 
două școli distincte și ca local și ca scop de învățământ, la o vârstă 
când elevul își poate da mai bine seama, fie direct, fie prin sta- 
bilirea fişei individuale, de aptitudinele lui, organizarea învăţă- 
mântului secundar de specializare se va putea face pe baze mai 
raționale și deci mai științifice. 


2, Invătâmântul secundar de specializare 


Acest învățământ are menirea de a da cunoștințele speciale 
practice, necesare specializării, fie că el pregăteşte pe absolvenţii 
şcoalei integrale de bază pentru o carieră (preoți, învățători, func- 
ţionari comerciali și industriali, etc.), fie că-i pregăteşte pentru 
una din şcoalele de specializare ale învățământului superior. 

Oricare ar fi scopul urmărit, prin faptul că elevii înscriși au 
deja câștigate atât cunoștințele fundamentale necesare căpătate 
în cei 6 ani ai învățământului de bază, cât și aptitudinile necesare 
înțelegerii scopului practic urmărit, numărul lor va fi foarte redus, 
așa că dotarea lor cu local potrivit, material didactic, bibliotecă 
şi laboratoare, se va putea face în condițiuni mult mai bune. 

In rapor$ cu scopul urmărit, programul de studii al acestor 
şcoale va cuprinde numai obiectele strict necesare specializării, 
predate mai mult practic decât teoretic, și repartizate pe 2, cel 
mult 3 ani. 

Intre școalele secundare cu caracter de specializare vor fi: 

2) Liceul propriu zis, menit să pregătească tineretul pentru 
universități și școalele politecnice propriu zise. El va avea numai 
2 ani de studii și va putea avea, după necesități, până la § sec- 
ţiuni: 2 literare (clasică şi modernă) și 3 științifice (matematică, 
ştiinţe fizico-chimice şi ştiinţe naturale). 


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ŞI RAȚIONALIZAREA 389 


Programul de studiu va cuprinde deci materiile ultimilor ani 
ai cursului superior dela liceul actual, desvoltate mai ales în direcția 
practică (seminarii, laboratoare), în vederea pregătirii elevilor 
pentru universități și politecnice. 

Materiile cu caracter cultural genera! ca: filosofia, limbile 
moderne, istoria, dreptul, igiena, vor fi urmate de elevii tuturor 
secţiunilor. 

Numărul acestor licee va fi foarte redus, poate unul, cel mult 
două pe fiecare regiune. Absolvenţii ultimului an al liceului vor 
trece un examen de bacalaureat, la sediul școalei, în fața unei 
comisiuni formată din profesorii liceului, prezidată de un profesor 
universitar, delegat de Ministerul Yducaţiei Naţionale. 

b) Școalele superioare (licee) comerciale și industriale, vor avea 
programele întocmite astfel, încât în doi ani elevul să poată căpăta 
toate cunoștințele necesare specializării lor, iar cei ce doresc să 
urmeze şi Academia de Comerţ vor face şi un bacalaureat spe- 
cial în faţa unei comisiuni numită după normele dela liceul 
propriu zis. 

Aceste școale vor funcționa numai în orașele comerciale și 
industriale ca elevii să poată profita şi în mod practig de cuno- 
ştințele căpătate. 

c) Seminarii şi şcoli normale. Cei ce se vor închina carierei de 
preot rural, căci teologii vor trebui să urmeze secția clasică a 
liceului propriu zis şi Facultatea de Teologie, ca și cei ce doresc 

"să devină învățători (institutori), vor urma seminariile și școlile 
normale, unde, în 2, cel mult 3 ani, ei își vor putea apropia: preoții 
practica serviciului religios şi a predicilor; învățătorii practica 
pedagogică şi didactică a predării cursurilor la învățământul 
primar. 

Având în vedere strânsa și armonioasa conlucrare ce trebuie 
să existe între preoți şi învățători la sate, poate că ar.fi bine că 
aceste școale să funcționeze împreună, în câteva din orăşelele de 
provincie, mai aproape ca spirit de mediul rural, pentru ca viitorii 
preoți și învăţători să poată lepa prietenii între ei încă de pe băn- 
cile şcoalei. i 

Programele de studii vor fi astfel întocmite, încât absolvenții 
să-și poată desăvârși mai mult practic (în biserici şi şcoli de 
aplicaţie), decât teoretic, cunoştinţele necesare rolului ce au de 


399 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


îndeplinit, pe lângă care vor mai figura: filosofia, limba română, 
istoria și geografia României, muzica și lucrul manual (învățători). 

d) Liceele militare, alcătuite cu programe de studii speciale, 
pe o durată de 2 ani, vor fi menite în prima linie să formeze pe 
tineri în spirit militar, pregătindu-i astfel, după trecerea bacalau- 
reatului, pentru cariera de ofițeri activi. 

Ca și celelalte școli și licee secundare cu caracter de specia- 
lizare și în raport cu necesitățile armatei, ele vor putea avea mai 
multe secțiuni în care, în afară de cursurile comune de bază, 
necesare tuturor ofițerilor activi, se vor da îndrumări premer- 
gătoare speciale şi pentru diferitele specializări militare: infan- 
terie, artilerie, geniu, aeronautică, marină, etc. 

In afară de aceste școli cu caracter de specializare secundară 
mai extinsă, de învățământul integral de bază, vor trebui să mai 
fie legate: 

e) Şcolile secundare de meserii și de bele-arte; 

f) Şcolile medii de agricultură şi de silvicultură; 

g) Şcolile de conducători tehnici şi de maeștri industriali; 

h) Şcolile zootehnice şi cele sanitare; 

i) Şcolile militare pentru gradele inferioare; 

J) Şcolile de notari de sate, etc. 

In general toate şcolile secundare cu caracter de specializare 
vor trebui proporţionate ca număr, în raport cu cerinţele diferi- 
telor ramuri de activitate socială; iar localitatea de funcționare. a 
lor va fi aleasă astfel, ca elevul să poată profita și din punctul 
de vedere al aplicaţiilor practice directe. 

Legătura între aceste şcoli şi universități, ori şcoli de grad 
universitar, se face direct în cazul celor cu bacalaureat; iar pentru 
cei cari ar dori să schimbe cariera, se va face printr'un examen 
de diferenţă şi apoi prin examenul de bacalaureat cerut de natura 
învățământului ales. 

Programele cursului secundar, fie general, fie de specializare, 
nu trebuie să cuprindă un bagaj prea mare de cunoştinţe de care 
elevul cu mintea îngreunată caută să se scape cât mai uşor; ci 
numai cunoştinţele generale fundamentale cele mai folositoare, 
distribuite progresiv şi bine înlănţuite, în jurul cărora profesorul 
respectiv să brodeze în mod plăcut explicările necesare înțelegerii 
ușoare şi fixării lor în mintea elevului. 


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ŞI RAȚIONALIZAREA 391 


In şcolile cu caracter de specializare, latura practică fiind cea 
mai importantă, orele de laborator şi de seminarii vor predomina. 

Cu un cuvânt, programele de studii vor trebui astfel întoc- 
mite, încât elevul, sub conducerea profesorului respectiv, să 
simtă farmecul cuceririi de noi orizonturi, iar nu greutatea înma- 
gazinării a o sumă de cunoştinţe, cu multe şi de toate, uneori 
fără discernământ și fără legătură firească între ele. 

Conducerea și supravegherea școalei secundare de toate cate- 
goriile necesită o atenţie cu totul deosebită. 

Directorii, aleşi dintre profesorii cei mai buni şi mai cu auto- 
ritate ai şcoalei, vor trebui să ştie că menirea lor este nu numai 
de a veghia atent la bunul mers al şcoalei, ci şi de a da directive 
şi sfaturi cu autoritate, pentru care trebuie să aibă pe lângă o 
mare răbdare, dublată de o dragoste părintească față de elevi, şi 
un deosebit tact față de profesori. Un director, cu nervii gata de 
explozie prin vorbe, gesturi și acte brutale față de elevii şi colegii 
săi, n'are ce căuta la conducerea unei școli, oricât de bun profesor 
ar fi, căci atmosfera greoae ce prilejueşte, prin aceste manifestări, 
nu-i de loc propice unui progres real. 

Directorul trebue să cunoască, bine şi pe elevi și pe profesori, 
spre a-i putea stimula, în cunoştinţă de slăbiciunile lor, la o 
muncă rodnică și în același timp cu maximum de folos. 

De asemenea și supravegherea școlilor trebueşte făcută cu 
toată severitatea cerută de împrejurări, dar inspectorul (revizorul) 
să nu uite că rolul său de căpetenie este acela de sfătuitor, de 
îndrumător cu autoritate și cu mai multă experiență în arta de 
a făuri capacități de muncă rodnică și cinstită, iar nu sperietor 
care taie respiraţia celor sfioși, descurajează pe cei mai slabi de 
înger, ajungând astfel ma. mult să încurce decât să îndrepte și 
să stimuleze bunul mers al școalelor ce inspectează. 

Ar fi de dorit ca directorii să-și scrie și ei în condica de in- 
specţii, cum fac şi inspectorii de altfel, observaţiile ce cred de 
cuviință să facă, în scris, profesorilor. 


25 Martie 1940 Prof. Dr. I. P. VOITEȘTI 


SOLITUDO 


Eram cel ce nu știe şi cel ce se roagă. 

Cel ce dărimă şi cel ce zidește. Invinsul și biruitorul. 
Singur pe drumul acelor stihii de pământ 

Incercam tristețea de a fi om. 


'Tăceau și înghețatele umbre ale îndoelii 
Şi trestiile palide de miază-zi. 

Singur pe drumul acelor stihii de pământ 
imi auzeam vocea străină şi copilărească: 


Drum al nopţii și al stinselor ore 

Viaţă a blestemelor, răscruce a fărădelegii 
Oricine m'ai însoți, necunoscut sau prieten 
Inger sau demon, ţi-aș strânge mâna frățească. 


Vino, pentru mântuirea noastră de lume, 

Pentru văpaia din ochi, pentru tot ce vei pierde sau câştiga 
Crezând sau tăgăduind. Să stăm între hotarele vieții 

Și s'așteptăm milioanele și trilioanele de oameni 


Neştiutori adulmecând urmele noastre, slăvind tăria din noi. 
Ridicând imnuri pentru biruinţe, chiar dacă tăcuți vom cădea 
Răscumpărând paşii cu lacrimi, iubind fapta, 
Prin flacăra pulberii noastre să pășim înainte. 


CEAS BIBLIC 


I 


Era târziu. Din haosul fierbinte 

In neguri se schimbau eternități 

Și se trezeau din somn izvoare sfinte, 
In miezul viu se mistuia puterea 

Ce era azi, era și înainte 

Cu aripi de spaţii fâlfâia tăcerea. 


Amurguri viitoare își roteau 

Măriri de aur ce treceau în fum. 
Vecii în clipe repezi fulgerau, 
Genuni deschise așteptau gândiri. 
Ce erau vis, în vise murmurau 
Pluteau prin ceaţă stinse presimțiri. 


Ci Dumnezeu din zări se limpezi 
EI, cel senin și fără amintiri 

Din veacuri vii El chipul își ivi. 
In depărtări privirile-l pătrunse 
In Sine însuși fața-și oglindi. 
Văzu supuse cele nepătrunse. 


II 


C'un semn desprinse ceruri și pământ 
Și alte ceruri se înălțau din cer. 

Și era noapte adâncă pe pământ. 
Doar Spiritul pe hăuri se rotea 
Zărind lângă viaţa viitoare 

Cum discul morţii umbra-și întindea. 


IULIAN VESPER 


CRITERIUL ADEVĂRULUI 
IN LUMINA LIMBAJULUI 


O afirmaţie luată în mod izolat nu are un înțeles precis și ca 
atare nu putem ști dacă este sau nu adevărată. Un înţeles precis ea 
dobândeşte prin înlănţuirea, în care o facem să intre cu alte afir- 
maţii. Intru cât aceste alte afirmaţii sunt dovedite ca adevărate, 
putem găsi atunci, din potrivirea ei cu aceste alte afirmații, un 
criteriu, dacă şi ea este adevărată sau nu. « Soarele încălzeşte » este 
o afirmaţie care pare să nu aibă nevoie de a fi înlănțuită cu alte 
afirmaţii, pentru a fi recunoscute ca adevăr, fiind evidentă prin 
însăși datele simţurilor. Cu toate acestea, nici această afirmaţie 
nu este un adevăr care se impune în mod nemijlocit, ci este adevăr 
numai întru cât omul care se expune la razele soarelui se află în 
condiţiile obişnuite; adică, este sănătos şi are între el și soare un 
mediu, care lasă să treacă razele de căldură. Indată ce condiţiile 
se schimbă cu dinadinsul, încălzirea poate să nu se mai producă. 
Aşa este cu toate afirmaţiile. In vorbirea obișnuită, înlănțuirea 
nu este adusă la conștiință în chip expres, fiindcă ea rezultă din 
atitudinea şi interesele vorbitorilor; din intonaţie şi din gest, 
adeseori. Logica pretinde, însă, să avem totdeauna în conştiinţă 
înlănțuirea afirmației, înainte de a decide asupra caracterului ei 
de adevăr. Și la această pretenție a Logicei răspund sistematizările 
diferitelor ştiinţe speciale. Fiecare afirmaţie găseşte în sistemati- 
zarea unei ştiinţe, pregătită gata, înlănţuirea care fundează vera- 
citatea ei. Afirmația: « Soarele încălzește », prin înlănțuirea ei cu 
adevărurile fizicei, devine un adevăr; cum prin aceeaşi înlănțuire 
devine adevăr și afirmația că « Frecarea a două blocuri de ghiață 


396 REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE 


încălzeşte » deși lucrul pare de necrezut, pentru omul care nu 
cunoaște fizica. Ce se poate înlănțui în sistematizarea unei științe 
devine adevăr pentru această știință și fundează de aici înainte 
criteriul de recunoaștere a adevărurilor viitoare. Și, cu aceasta, 
ajungem la o veche practică a învățământului școlar, confirmată 
printr'o îndelungată repetare și care și-a găsit exprimarea în urmă- 
toarele cuvinte de bun simţ: necunoscutul îl cunoaștem aducându-l 
la cunoscut. Că prin cunoscut înțelegem capitalul aperceptiv, sau 
înțelegem sistematizarea ştiinţei speciale, deosebirea este fără łm- 
portanță din punct de vedere logic operaţia este aceeaşi. Am putea 
chiar extinde înțelesul cuvintelor şi să zicem: necunoscutul îl 
asimilăm cunoscutului, întocmai cum alimentele le asimilăm 
organismului. Dar problema filosofică a criteriului după care recu- 
noaștem adevărul nu se oprește aici. Problema filosofică începe să 
se pună de aici înainte. Ea privește înțelesul pe care-l dăm cunos- 
cutului: adică, cunoștințelor sistematizate. 

Necunoscutul nu importă, el este necunoscut. Importă însă 
cunoscutul care va avea să-și asimileze necunoscutul. In ce con- 
sistă acest cunoscut, care pune stăpânire asupra necunoscutului? 
Consistă el în date pur raționale; adică, într'o avere pe care o 
purtăm cu noi, ca ființe raţionale, atunci problema are o anumită 
soluție; consistă el, dimpotrivă, în elemente împrumutate din 
experienţă şi care nu se pot identifica datelor rațiunii, ci depăşesc 
rațiunea, atunci problema are cu totul altă soluție. In primul caz, 
calea regală pentru a ajunge și pentru a recunoaște adevărurile 
noi, o ține Metafizica, fiindcă pentru Metafizică necunoscutul 
aproape că nu există, deoarece el poate totdeauna să fie redus la 
datele rațiunii; pentru Metafizică dificultatea este mai curând 
întrebarea, cum de rațiunea poate ajunge la ceva nou, din momentul 
ce ea are în datele sale cunoştinţa întreagă? In al doilea caz, calea 
pe care se ajunge și pe care sunt recunoscute adevărurile noi se 
depărtează de Metafizică şi se îndreaptă spre științele experimen- 
tale. In primul caz, avem o soluţie raționalistă; în al doilea caz, 
o soluţie empiristăş şi bine înţeles, între ele, o mulțime de soluţii 
intermediare, care se apropie, când mai mult de forma soluţiei 
raționaliste pure, când de aceea a soluției empiriste. In consecință, 
criteriul adevărului are o față dublă, ca Janus, din mitologie. In 
sistematizările constituite prin mijlocirea rațiunii, criteriul adevă- 


CRITERIUL ADEVĂRULUI ÎN LUMINA LIMBAJULUI 397 
Că 


rului este într'un fel, iar în sistematizările constituite prin mijlocirea 
experimentului, criteriul adevărului este într'altfel. In Matematică, 
unde, după părerea mai tuturor filosofilor, cunoştinţele sunt venite 
pe cale raţională, cunoscutul este de natură rațională și deci criteriul 
adevărului va fi și el indicat de metodele raţiunii; iar în ştiinţele 
naturale, unde cunoștințele sunt venite pe cale empiristă, criteriul 
va fi cel indicat de metodele experimentale. Putem fi mulţumiţi cu 
o asemenea concluzie? Din punct de vedere practic, poate că da. 
De fapt, numeroși oameni de ştiinţă, după cum sunt deprinși să 
aplice metodele raționale sau metodele experimentale, se opresc la 
definiţia criteriului care este potrivit metodelor ce aplică. Astfel, 
în multe manuale de Logică se și vorbeşte de un criteriu rațional 
şi de un criteriu material. După criteriul material, verificarea ade- 
vărului se face prin aplicarea experimentului, iar după criteriul 
rațional, prin conformarea gândirii la regulile formale logice. Din 
punct de vedere filosofic însă, această concluzie dualistă nu poate 
fi multumitoare. Adevărul nu poate fi decât unul, chiar dacă pro- 
barea lui se face prin metode diferite. Nu poate fi decât unul, 
deoarece realitatea pe care el o reprezintă este una şi despre o 
singură realitate nu se pot da două adevăruri diferite. Filosofii toți, 
chiar acei care, la constituirea adevărurilor ştiinţifice, pun pe 
picior de egalitate experienţa și raţiunea, sunt constrânși totuși să 
conchidă, în cele din urmă, la-unitatea de criteriu a adevărului. 
Astfel, în primul rând, Kant. Kant pune la baza sistemului său 
o măestrită îmbinare între intuiţia sensibilă și categoriile intelec- 
tului. Limitele adevărului coincid cu limitele intuiției sensibile. 
Cu toate acestea, criteriul adevărului rămâne la el unul și este de 
partea raţiunii. Dela Kant provine cunoscuta formulă, repetată 
atât de des în cursul secolului trecut, că în fiecare știință este atâta 
ştiinţă adevărată, cât este în ea matematică. Și nici nu poate fi 
altfel. Adevărul este unul. Cum putem ajunge însă la criteriul lui? 


Kant ajunge la criteriul rațional fiind constrâns prin înseși pre- 
mizele sistemului său filosofic. Pentru Kant, orice cunoștință 
ştiinţifică despre natură este condiționată de ideea totalității, în 
care este implicată posibilitatea unei experiențe pe planul aper- 
cepției transcendentale. Aceea ce intră în ideea totalității transcen- 
dentale constitue experiența obiectivă, despre care se pot face 


398 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


afirmaţii ştiinţifice. Aceea ce nu intră în ideea totalității rămâne în 
afară de sfera experienţei obiective și deci în afară şi de ştiinţă. 
Dar cum ideea totalității este postulată de rațiune, iar nu dovedită 
de experiența sensibilă, căci experiența sensibilă n'ar putea nicio- 
dată să dovedească ideea unei totalități, ea fiind într'o veșnică 
curgere, criteriul adevărului rămâne de partea rațiunii. Kant, prin 
premizele sistemului său filosofic, ia dela început, ca un lucru dela 
sine evident, că datele experienţei sensibile se vor subsuma fără 
împotrivire la categoriile inteligenţei raţionale şi astfel că tot ce este 
dovedit ştiinţific trebuie să se traducă în raporturi raționale mate- 
matice. Criteriul adevărului poate fi tras însă şi de partea ştiinţelor 
experimentale, schimbând premizele dela baza sistemului filosofic 
şi anume, în loc de a pleca dela evidența categoriilor raționale, să 
plecăm dela evidența datelor experimentale şi să considerăm cate- 
goriile raționale ca simple definiții scoase prin abstracție din datele 
experienţei. În cazul acesta, nu cunoştinţele, dobândite prin meto- 
dele experimentale, devin adevărate pe măsură ce sunt traduse în 
raporturi raţionale, ci, dimpotrivă, cunoștințele dobândite prin 
metodele raționale devin adevărate pe măsură ce ele se verifică prin 
experiment. John Stuart Mill, filosoful care continuă tradiţia lui 
John Locke și David Hume, a adoptat acest mod de a vedea în 
mult răspânditul său tratat de Logică (Sistem de Logică deductivă 
și înductiză, original în limba engleză, tradus în diferite limbi 
europene). , 

Putem noi însă să schimbăm, după voie, premisele dela care avem 
a pleca şi să punem ca premisă, când datele rațiunii, când datele 
experienței? Dacă putem face această schimbare după voie, atunci 
problema criteriului, după care se recunoaşte adevărul, rămâne o 
problemă fără soluțiune; o «aporie » cum ar numi-o Aristotel, căci 
schimbarea de premise ar însemna, în cazul acesta, că datele rațiunii 
şi datele experienţei pot fi luate indiferent, când unele, când altele, 
drept condiţii fundamentale pentru sistematizarea științifică. 
Pentru Kant nu face îndoială că la origina ştiinţei stă rațiunea. 
Rațiunea, prin spontaneitatea ei, pune întrebări experienţei și cana- 
lizează ordinea cunoştinţelor. Fără funcțiunea unităţii de aper- 
cepție transcendentală par fi nici măcar posibilă o experienţă 
științifică. Dar tot Kant într'o altă ocazie (şi în mod clar în opera 
sa postumă) întrevede şi posibilitatea inversă. Prin formele apriori 


CRITERIUL ADEVĂRULUI ÎN LUMINA LIMBAJULUI 399 


ale minții, declară Kant, subiectul om își crează ordinea experienţei, 
dar în această ordine se regăseşte şi pe el însuși ! In adevăr. Expe- 
riența este ordonată de intuiţia spațiului și a timpului, care sunt 
intuitii apriori, adică ale subiectului om; dar, în această experiență, 
se regăsește ca obiect în spațiu şi în timp, subiectul însuși, cu toate 
manifestările lui corporale și intelectuale; deci în totalul experienţei 
care este o creație condiționată de subiectul om, intră însuși crea- 
torul, care a dat naștere la totalul experienței! Kant, dându-și 
seama de această contradicție, a încercat o soluție, făcând distincția 
dintre fenomen (apariţie) și lucrul în sine. Subiectul om ar fi, 
după el, când fenomen ca obiect de ştiinţă, când lucru în sine, ca 
obiect ce se impune de sine (Selbstbewusstsein als facultas repraesen- 
tativa, und Bestimmung seiner selbst als function seiner selbst, 
vis repraesentatiza). Distincţiunea nu lămureşte însă prea mult 
lucrurile. In tot cazul, ea lămurește definiția dată de Kant lucrului 
în sine, dar nu și criteriul adevărului. Contradicţia între punctul de 
vedere rațional şi punctul de vedere empirist rămâne mai departe. 
Filosofii contemporani, care ţin seama de cercetările biologiei, pot, 
și după distincţia făcută de Kant, pune următoarele întrebări: oare 
funcțiunile raționale omenești, cu toate intuiţiile și categoriile lor 
apriorice, nu sunt şi ele, dimpreună cu creerul omenesc, ieșite 
din corelația organică ce are loc între viața omului și restul naturii? 
Sistematizările ştiinţei sunt apoi produse istorice, precum se ştie; 
oare aceasta nu dovedește, că știința se constitue, nu din realizarea 
spontană a funcțiunilor raționale, concepute ca derivând dintr'o 
unitate de apercepţie transcendentală, ci printr'un proces istoric, 
la a cărui desfășurare iau parte oameni diferiți după timp şi loc 
și că, prin urmare, criteriul adevărului este și el constituit istori- 
cește în acord cu diferenţierile pe care le prezintă viața omenirii 
pe epoce de cultură și pe tipuri de popoare? Este inexact când 
se zice că adevărul este unul. In realitate, adevărul nu este unul, ci 
el devine unul, după ce au fost înlăturate erorile, care se pretindeau 
înaintea lui, ca fiind adevăruri. Adevărul nou își câștigă un loc 
în sistematizarea științei timpului, numai după o luptă între parti- 
zanii și adversarii lui. Câteodată lupta este ușoară. De obicei, ea 
este însă grea. Și odată biruitor, locul adevărului nou nu este asi- 
gurat definitiv. El poate fi iarăşi combătut; poate fi şi înlăturat; 
iar după un răstimp, din nou recunoscut. Căci invenția adevărului 


400 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


ştiinţific nu provine din proprietatea pe care ar avea-o mintea 
omenească de a oglindi realitatea, ca o placă fotografică; adevărul 
nu este o copie a realităţii, ci este un substitut al realității, un 
substitut, creat anume pentru a preîntâmpina cerințele vieții 
omeneşti. La originea adevărului stă voința omului de a fi orientat 
și de a persista în mediul său de viață. «Primum vivere ». De 
aceea și criteriul adevărului stă în măsura în care o cunoștință 
răspunde la această voință. Unde voința se mărginește la cerinţele 
unei vieţi simple de contemplaţie, el este puțin pretențios: este 
satisfăcut dacă noua cunoştinţă aduce cu sine liniștea și mulțumirea 
în suflet, fără altă verificare; unde însă voinţa se ridică deasupra 
cerinţelor unei vieți de contemplaţie și urmărește, sub constrân- 
gerea greutăților ce-i stau în cale, să domine cursul faptelor naturii, 
prin prevedere, acolo viitorul este mult mai pretenţios: el cere dela 
noua cunoștință, pe lângă acordul ei formal cu categoriile raţionale, 
care sunt fundate pe sistematizarea vechilor cunoştinţe, o continuă 
și exactă verificare a ei în faptele experienței sensibile. Căci vadul 
pe care curge viața omului individual, dimpreună cu manifestările 
lui raționale, este datul experienţei, la care concură deopotrivă 
natura externă şi funcțiunile subiective interne ale omului; este 
datul pe care nu-l vom putea cuprinde niciodată pe deplin cu 
mintea noastră, și care va rămâne de-a-pururi izvorul nesecat al 
noilor cunoștințe. 

Cu alte cuvinte, filosofii contemporani, care ţin seamă de rezul- 
tatele biologiei, înlocuesc premisele dela baza sistemului filosofic 
kantian, cu premise direct opuse acestuia şi ajung la o concluzie 
favorabilă empiriştilor, Au ei dreptate? Suntem înaintea unei 
«aporii » sau numai înaintea unei probleme care, deși greu de 
rezolvit astăzi, este rezervată să se rezolve de viitorime? Noi 
credem că un răspuns, în acest din urmă sens, poate încă de pe 
acum să înlăture alternativa. 

In discuţia de până aici, am avut în vedere afirmaţiile, al căror 
caracter de adevăr se stabilește prin mijlocirea unui criteriu logic, 
iar nu prin simplă constatare intuitivă, fiindcă ele sunt singurele 
care intră în sistematizările științifice și constituesc judecățile de 
care se ocupă Logica. Sunt însă multe alte afirmaţii, care au caracter 
de adevăr în viaţa practică, fără să fie câtuși de puţin alese după 
un criteriu logic. Asemeni afirmaţii nu sunt numai multe, ci chiar 


CRITERIUL ADEVĂRULUI ÎN LUMINA LIMBAJULUI 491 


foarte multe; ele constituesc marea majoritate a afirmațiilor ce 
întrebuințăm. Afirmațiile științifice, alese după criteriu logic, 
constituesc minoritatea. Ne ocupăm totuşi de acestea, fiindcă 
numai acestea interesează din punct de vedere logic. Un om, 
bunăoară, îşi exprimă durerea prin cuvinte izolate sau gesturi. 
Pentru a ști întru cât cuvintele sau gesturile lui exprimă adevărul, 
nu este nevoie să recurgem la aplicarea unui criteriu logic, ci este 
de ajuns faptul intuiției. In caz că intuiţia durerii lui ne pare natu- 
rală, fără altă judecată, credem în suferința lui. Intre el şi noi se 
stabileşte un raport de conaturalitate sau de identitate afectivă, 
care ţine loc de criteriu. Tot așa, dacă cineva indică un obiect, 
rostindu-i denumirea. Dacă vedem obiectul și-i cunoaștem denu- 
mirea, indicaţia lui este recunoscută ca adevărată prin simplă 
intuiție. In genere, toate expresiile de stări emoționale, precum 
şi toate semnalările de fapte intuitive, stau în afară de câmpul 
Logicei. Ele sunt crezute sau nu sunt crezute, deodată cu intuiţia 
lor. Ele sunt crezute, chiar când nu vin din partea oamenilor, 
ci din partea animalelor, ori sunt produse prin mijloace mecanice. 
Astfel, urlatul unui câine lovit și semnalele pentru evitarea acci- 
dentelor sunt crezute, pe dată ce sunt înțelese. Acestea sunt evi- 
denţe intuitive, de care nu se ocupă Logica. Logica se ocupă de 
afirmaţiile a căror evidență este mijlocită, adică raționată. Cele mai 
multe din aceste din urmă afirmații nu sunt direct sprijinite pe 
intuiție, unele chiar în aparență contrazic experiența. Așa bunăoară: 
«pământul se învârtește în jurul axei sale în timpul unei zile», 
este o afirmaţie care contrazice intuiţia. Ea devine însă adevăr, în 
lumina cunoștințelor sistematizate de ştiinţa cosmografiei. Şi ca 
ea sunt toate afirmaţiile care depășesc înțelegerea datului intuitiv. 
« Soarele luminează pământul » este un adevăr intuitiv, întru cât 
el se mărgineşte la constatarea luminii răspândită de soare în 
timpul zilei, atunci când faptul este confirmat de intuiție, dar că 
« Soarele luminează pământul » şi în timpul nopții (prin răsfrân- 
gerea luminii lui pe suprafața lunei), acesta este un adevăr mijlocit 
prin cunoștințele sistematizate de optică. « Omul este muritor » 
este un adevăr intuitiv, întru cât prin om înțelegem pe individul 
om înaintea coşciugului căruia ne găsim, devine însă adevăr mij- 
locit, dacă prin om înţelegem totalitatea indivizilor, pe care îi 
cunoaștem, şi devine adevăr ipotetic, adică adevăr care are nevoie 


11 


402 » REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


să fie verificat, dacă prin om înțelegem viața speciei om sau viața 
spirituală omenească. Verificarea acestor din urmă adevăruri 
rămâne pe seama biologiei și științei culturii. « Bunătatea lui Dum- 
nezeu este nemărginită » este un adevăr de intuiție pentru misticul 
religios, care ţine de Biserica creștină, este însă un adevăr mijlocit 
pentru oricare alt om lipsit de simţirea internă a religiunii creştine, 
Cele mai elementare adevăruri de intuiție trăită, din momentul ce 
depășesc cadrul acestei intuiții, păstrează caracterul lor de adevăr, 
numai dacă ele poț găsi o confirmare în sistematizarea unor cu- 
noștințe ştiinţifice. De aceea cu drept cuvânt se poate spune că ade- 
vărurile de intuiţie sunt adevăruri vremelnice și că singure adevă- 
rurile mijlocite de raționamentul logic au durată îndelungă. Eterne 
nu sunt însă nici cele mijlocite de raționament. « Două linii paralele, 
prelungite la infinit, nu se întâlnesc, una cu alta », era un adevăr 
ştiinţific în geometria clasică, dar a încetat să fie în sistematizarea 
ştiinţifică a geometriei bazate pe spaţiul cu mai multe dimensiuni. 
Eternitatea adevărului este un ideal, de care știința se apropie, 
dar pe care ea nu-l va atinge niciodată. Căci, precum intuiţia este 
condiționată de vremelnicia aceluia care o trăiește, așa şi știința 
este un produs istoric legat de destinul omenirii întregi. 

Și cu aceste considerații suntem ajunşi la aceea ce constituie 
miezul discuţiei noastre, Filosofii raționalişti, dând preferință 
criteriului constituit din legile formale ale rațiunii, aveau subînțe- 
leasă eternitatea acestui criteriu față de criteriul experimental. 
Ei nu se îndoiau că certitudinea rațională stă deasupra timpului. 
De aceea Kant aşază obiectivitatea categoriilor intelectului pe 
ordinea unei experiențe «posibile » transcendentale, voind prin 
aceasta să asigure raționamentului formal logic o independență 
absolută față de experiența reală a omenirii. In schimb, tocmai dela 
această dependență pornesc filosofii empiriști, în special acei care 
ţin seama de generalizările biologiei. Diferendul dintre raționaliști 
şi empiriști, întru cât privește criteriul adevărului, stă așadar în 
următoarele. Raţionaliştii pretind că adevărul este stabilit definitiv 
prin aplicarea postulatelor și categoriilor logice, care sunt de o 
natură diferită de aceea a funcțiunilor prin care se câștigă datele 
simţurilor, pe când empiriștii pretind că postulatele și categoriile 
logice sunt numai o prelungire a funcțiunilor legate de simţuri, 
prelungire câștigată în cursul evoluţiei culturale omenești și care 


CRITERIUL ADEVĂRULUI ÎN LUMINA LIMBAJULUI 403 


ca atare nu schimbă întru nimic natura criteriului pentru stabilirea 
adevărului; acest criteriu rămânând fundat pe intuiţia simţurilor. 
Cu această constatare, suntem acum constrânși a repeta din nou 
întrebarea pusă mai sus: care dintre ei au dreptate? 

Rezultatele ultimelor cercetări făcute în domeniul Științei cul- 
turii, a antropologiei și a psihologiei limbajului, acestea din urmă 
mai ales fac să încline cumpăna mult, dacă nu chiar în mod hotă- 
rîtor, în spre empirişti. Rezultatele acestea înlătură din calea empi- 
riştilor principalele dificultăţi, cu care soluţia lor avea de luptat. 
Ele contribuiesc anume: la lămurirea și sprijinirea aserțiunii pe 
care o făceau empiriştii, dar fără a o putea dovedi în deajuns, că 
între funcțiunile logice raționale şi funcționale intuiţiei simţurilor 
nu este un hiatus, ci o trecere gradată, cerută de însăși evoluţia 
naturală a organismului omenesc. 

Iată pe scurt aceste rezultate şi urmările care decurg din 
ele pentru soluționarea diferendului dintre raționalişti și empiriști. 

Știința culturii ne-a familiarizat astăzi cu ideea că desvoltarea 
ştiinţei stă în strânsă dependenţă de psihologia popoarelor creatoare 
de cultură. Știința nu se naște și nu prosperă la întâmplare pe 
suprafaţa pământului. Ea își are centrele ei de preferință; centre 
care coincid cu răspândirea unor anumite tipuri de rasă omenească 
şi pe care le stabileşte antropologia. Fiecare rasă omenească își are 
tipul său sufletesc de care sunt legate tendinţe bine hotărite. Un 
tip este imaginativ și contemplativ, altul este clar văzător și 
practic; unul este profund religios, altul refractar la convingeri 
adânci; unul este pasiv și fără simţul prevederii, altul dimpotrivă 
activ şi cu simțul prevederii, etc. Popoarele sunt un amestec de 
diferite tipuri; cultura lor însă nu exprimă o rezultantă medie a 
caracterelor tuturor tipurilor, ci numai a unui număr restrâns: a 
acelora care se impun prin energie și prin originalitate, Cultura 
este opera oamenilor de vocație. Aceștia, după natura produc- 
tivităţii lor, imprimă o fizionomie specială fiecărei epoci de cul- 
tură. Avem epoce de cultură în care predomină: când arta, când 
ştiinţa, când tehnica, etc., nu fiindcă succesiunea acestora s'ar face 
după un ritm special, ci fiindcă oamenii de vocaţie apar totdeauna 
alții dela o epocă la alta. In ordinea desvoltării ştiinţei, secolele 
nu sunt toate la fel: unele aduc progrese în ştiinţele pozitive şi 
tehnice, altele în științele istorice; altele în speculații filosofice şi 


11° 


404 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


metafizice. Prin urmare, cultura stă sub dependența oamenilor de 
vocație pe care-i are fiecare popor în mijlĝcul său. Aceasta este 
prima desmințire pe care rezultatele cercetărilor noi științifice o 
dau filosofilor raționalişti. Mai sunt şi altele, între care cea mai 
plină de consecințe este următoarea, Omul, oricărui tip sufletesc 
ar aparține, deasupra diferențierilor de tip, are o tendință care-l 
separă de lumea animalelor. El se naşte pe pământ ca ființa cea 
mai slabă. Lipsit de instincte, ar muri îndată după naştere dacă 
n'ar avea adăpost în organizarea familiei și a societății omenești. 
Animalele, mulțumită instinctelor, se adaptează mediului de viață, 
fără a avea nevoie să-și desvolte în chip deosebit inteligența; omul 
trăiește prin mijlocirea invențiilor pe care i le procură inteligenţa. 
El singur are îndatorirea să se completeze și să se perfecționeze, 
căci altminteri este amenințat cu nimicirea. Çu alte cuvinte, omul 
se naște ca o ființă destinată să-și creeze ea singură armătura de 
apărare. El se naşte fără apărare într'o lume deschisă, pe care 
urmează să și-o cucerească treptat, prin desvoltarea inteligenţei. 
Această cucerire ar fi fost cu neputinţă de realizat, dacă omul 
n’ar fi avut în ajutorul său funcțiunea limbajului. Inteligența lipsită 
de limbaj n'ar fi creat cultura de care se bucură omenirea de 
astăzi. 

Această constatare nu este nouă. Ea a fost făcută de mult, 
fiindcă în cele mai vechi definiții date omului se vorbește de 
însușirea sa de vorbitor. Dar deși această constatare a fost de mult 
făcută, interpretarea ei adevărată n'a venit decât în urma noilor 
cercetări făcute în domeniul psihologiei limbajului. In definițiile 
vechi date omului, nu se tăgăduia importanța limbajului, se con- 
sidera însă că limbajul, cu toată importanța lui, este un simplu 
instrument pasiv în serviciul rațiunii. Întâia însușire a omului 
era rațiunea; a doua, ca ajutor al rațiunii, era limbajul. Din noile 
cercetări ştiinţifice, rezultă că ordinea a fost alta. Limbajul a 
creat posibilitatea rațiunii. Fără vorbire, omul ar fi rămas la 
intuiţia primitivă a simțurilor sale, care nu se deosebește cu mult 
de aceea a animalelor; ba încă în unele privințe este mai scăzută 
de cum este aceea a animalelor, Mulțumită vorbirii, omul şi-a 
transformat intyiţiile primite prin simțuri, din date informe în 
reprezentări legate de înțelesuri, pe care le-a putut apoi comunica 
semenilor săi. Tot prin mijlocirea limbajului, reprezentările defis 


CRITERIUL ADEVĂRULUI ÎN LUMINA LIMBAJULUI 405 


nite din ce în ce mai precis s'au transformat în simboluri abstracte, 
care nu mai reprezentau datele primitive ale simțurilor, ci punctele 
de vedere, sau intenţionalitățile, urmărite de interesele culturale 
ale omenirii. Fără mijlocirea limbajului nu ar fi fost puse în valoare 
funcțiunile creerului omenesc, care cuprindeau în ele tocmai 
posibilitatea raţiunii. Este veche observarea că omul se naște cu 
un creer bogat în materie nervoasă, pe care la început nu-l utili- 
zează în mod complet. Această bogăţie este utilizată în întregime, 
numai de cum începe funcțiunea limbajului. Și aici este locul de a 
aminti o sentință a lui Kant: intuiţia fără abstracție este oarbă, 
cum și abstracția fără intuiţie este un ceva gol; numai că trebuie 
subînțeles în ea că abstracția nu este venită din vreo regiune 
transcendentală a rațiunii, ci prin limbaj, din regiunea intuiţiilor 
simțurilor, după un îndelungat stadiu de transformare și de per- 
fecționare. Limbajul nu crează numai posibilitatea raţiunii, ci dă 
rațiunii și primele îndrumări. Provocat de el, își pune omul primele 
întrebări şi dă primele răspunsuri, privitoare la necunoscutul 
care-l înconjoară. Copilul ia numele obiectului drept însăși ființa 
obiectului. Omul primitiv, de asemeni, a fost robit de magia cu- 
vântului și sub influența acesteia şi-a făurit superstițiile. Magia 
cuvântului stăpâneşte chiar şi astăzi, deși într'o formă mai puţin 
apăsătoare, majoritatea omenirii. Înţelepciunea, aşa zisă populară, 
este în bună parte o exegeză a cuvintelor. Metafora și sugestiile 
izvorite din înţelesul și subînțelesul cuvintelor, cât va fi lumea, 
vor fi considerate ca revelatoare de adevăruri profunde şi vor fi 
ţinute într'o mare cinste de poeți și de metafizicieni. Chiar 
şi cei mai ponderaţi gânditori ştiinţifici nu se vor putea elibera 
complet de sub influența limbajului. Fiindcă acesta aduce cu 
sine, în structura sunetelor şi a raporturilor sale sintactice, însuși 
sufletul poporului din care este plămădită gândirea omului de 
ştiinţă. Gradul de desvoltare al limbajului dă măsura până la care 
se poate ridica gradul de cultură al unui popor. Nu se pot gândi 
adevărurile geometriei analitice în limbajul Negrilor Papuași din 
Oceania. Fiecare limbă de popor își are, în structura ei sintactică, 
măsura până la care se poate ridica înțelegerea ştiinţifică a poporului. 
Aceeaşi gândire din punct de vedere logic, când trece dela un 
popor la altul, se oglindește în chip diferit, după natura limbii 
fiecăruia. Când gândirea este de ordine filosofică, oglindirea este 


406 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


aproape de nerecunoscut. Astfel, ideea dialecticei din filosofia 
germanului Hegel, bunăoară ! Trecută în Italia a luat un înțeles; 
în Franţa, alt înțeles; în Rusia, alt înţeles, şi în Japonia iarăși, 
alt înțeles. In fiecare ţară, ideea dialecticei hegeliene a trebuit să 
fie exemplificată şi redată în termeni uzualiş exemplificările şi 
termenii uzuali în fiecare ţară însă, după natura limbii, au luat 
înțelesuri deosebite. Nu toate limbile sunt egal de primitoare față 
de abstracţiile filosofice și ştiinţifice. Unele sunt rebele. Mai toate 
le deformează după tendinţele lor caracteristice. Este interesant, 
în această privinţă, stilul în care sunt scrise diferitele lucrări filo- 
sofice contemporane. După vârsta culturală a poporului, ideile, 
într'o ţară, mustează și fierb ca vinul, îmbobocesc ca florile, sau 
strălucesc luciferic pe bolta cerului, pe când în altă ţară, aceleași 
idei sunt înşirate, în chip sobru, ca într'o rece demonstrație mate- 
matică. Sunt scrieri filosofice din a căror citire te alegi cu câteva 
imagini poetice, şi sunt scrieri filosofice din a căror citire te alegi 
cu convingeri. Cele dintâi reprezintă în mişcarea filosofică, aceea 
ce reprezintă folklorul în producţia literară cultă. In Italia dia- 
lectica hegeliană a fost aşezată pe planul metafizicei lui Plato. In 
Franţa, şi mai ales în Rusia, pe planul politic și social; în Rusia, 
dialectica hegeliană a fost concepută chiar ca un instrument revo- 
luţionar. In Japonia, dialectica hegeliană a fost legată de discuţia 
existenței neantului. Spiritul limbii a condus pe fiecare popor la 
interpretări diferite. Suntem, prin urmare, cu totul departe de 
teza susținută de filosofii raționaliști, că odată ridicați în sfera cate- 
goriilor logice, ne-am asigurat pe deplin un criteriu absolut pentru 
cunoaşterea adevărului. Categoriile logice stau sub dependenţa 
categoriilor gramaticale ale limbii, oricât de mare ar fi dorința 
omului de ştiinţă să se emancipeze de sub ele. Iar categoriile gra- 
maticale stau sub dependența datelor intuiției sensibile. Avem în 
rațiune aceeași lume sensibilă, pe care o au şi simţurile înaintea 
lor, cu deosebire numai că în rațiune datele lumei sensibile, prin 
mijlocirea limbajului, sunt înlocuite cu simboluri create după 
interesele culturii omeneşti. Cu alte cuvinte: limbajul aduce în 
câmpul rațiunii noastre o lume mai redusă, de cum este aceea pe 
care o avem înaintea simţurilor; în schimb însă, el aduce o lume 
ordonată după intenționalitatea noastră, şi pe care deci o putem 
mai uşor înţelege şi stăpâni prin prevedere. 


CRITERIUL ADEVĂRULUI ÎN LUMINA LIMBAJULUI 407 


Acum avem toate elementele pentru a da o concluzie discuţiei 
noastre asupra criteriului după care se cunoaște adevărul. 

Un criteriu absolut, prin care să cunoaștem adevărul adecvat 
lumii sensibile, — sau realității depline,— nu intră în competenţa 
Logicei ca să-l dea. Logica dă numai criteriul, potrivit lumii create 
prin mijlocirea limbajului; lume constituită din simboale abstracte 
şi care este avutul propriu al inteligenței. Adevărul adecvat acestei 
lumi reduse este subordonat intuiţiei din care este extras. Criteriul 
lui consistă în metoda care-l verifică. Este adevăr logic afirmația 
care după verificare este încorporată unei sistematizări ştiinţifice. 
Această încorporare în sistematizarea ştiinţifică aduce consacrarea 
verificării. Bine înţeles, ea nu este o consacrare a adevărului absolut. 
Adevăruri absolute, din punct de vedere logic, nu este dat să le 
avem. 

Pe lângă adevărul logic, care este adevăr în cadrul lumii reduse 
a simboalelor abstracte, există şi adevărul de intuiție, precum am 
văzut. Acesta din urmă, ca conținut, este mai plin şi mai adânc. 
Ce poate fi mai plin şi mai adânc oare, decât durerea pe care 
o exprimă cuvintele disperate ale unei ființe iubite? Dar adevărul 
de intuiție nu se poate verifica de oricine şi nu se poate încorpora 
unei sistematizări științifice, ci rămâne o proprietate individuală 
a aceluia care l-a simțit, fără valoare de circulație. Adevărul logic 
este o valoare de circulaţie. Acela care-l aude îl poate verifica şi-l 
poate pune în aplicație după trebuință. Adevărul de intuiție este 
plin și adânc, dar fiind individual și neverificabil, după voe, el nu 
poate servi ca bază pentru prevedere. Puterea lui stă însă în rădăcina 
intuitivă de care este prins. El este o credinţă, iar nu propriu zis 
un adevăr. 

Aşa și este denumit de obicei. 

Adevărul logic este afirmaţia unui raport între noţiuni abstracte ; 
raport care se poate verifica de oricine, şi care face parte dintr'o 
sistematizare științifică, pe când credinţa este. afirmația izvorîtă 
direct din experienţa intuiției unui individ; afirmaţie care nu se 
poate verifica de oricine, ci numai împărtăşi de acei cu o experienţă 
de aceeaşi natură. 

Adevărul logic are gradul de certitudine pe care îl are sistema- 
tizarea științifică din care face parte. Cu cât științele îşi întăresc 
sistematizările lor prin perfecționarea metodelor de cercetare şi de 


408 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


verificare, cu atât și cunoștințele lor dobândesc un grad mai înalt 
de certitudine. Certitudinea cunoştinţelor de mecanică este astfel 
superioară / certitudini cunoștințelor de biologie. Pe gradul de 
certitudine avem apoi gradul de prevedere. In practică, de cele 
mai multe ori, certitudinea şi prevederea se iau, una în locul alteia. 
Ce trebuie să zicem însă de certitudinea credințelor? Are și această 
certitudine grad; şi dacă are, după ce măsură îl putem stabili? 

Răspunsul nu este ușor de dat. Credința, precum am mai spus, 
exprimă o realitate cu mult mai plină și mai adâncă, de cum o 
exprimă adevărul ştiinţific. Ea se pretinde a fi adecvată în mod 
sincer la reala experiență intuitivă a omului; nu la o experiență 
redusă, deci oarecum mutilată, prin diverse intenţionalități cultu- 
rale, aşa cum este adevărul științific, Verificarea ei nu cunoaște 
metodă științifică: metoda ştiinţifică presupune o dispunere a 
experienţei într'o ordine voită, adică este o experienţă artificială, 
Credinţa nu se verifică, ci se trăieşte. Se trăieşte de un om singur; 
se trăiește de mai mulți oameni în același timp; se trăieşte încă, nu 
numai de mai mulți oameni în acelaşi timp, dar și de multe gene- 
rații de oameni, succesiv; oare faptul că se trăiește, nu este în 
deajuns temei de certitudine? 

Aici ne găsim înaintea marei probleme a certitudinei, pe care o 
au credinţele legate de sensul existenței omului pe pământ și care 
privesc morala și religia omului. Faptele materiale ale naturii, 
precum şi faptele vieții animale pot fi explicate fără ajutorul cre- 
dințelor morale și religioase. Explicarea lor se poate da întrun 
sistem strict științific, fără niciun amestec cu înţelegerea rostului 
lor pe lume. Explicarea existenței lor nu implică nevoia moralei 
şi a religiei. Explicarea existenței omului însă implică această 
nevoie. Omul are o existență, nu numai în fapt, ci și în înțelegere. 
El simte nevoia să ştie pentru ce există pe lume. Această nevoie 
face din el o ființă morală şi religioasă. 

Credinţele morale și religioase izvorăsc, cu alte cuvinte, din- 
tr'un fond tot așa de adânc, dacă nu chiar mai adânc decât este 
acela al ştiinţei. Certitudinea lor este diferită de aceea pe care o are 
adevărul logic, dar ea este tot așa de naturală omului, și este pentru 
desvoltarea culturii omenești, tot așa de normativă cum este aceea 
a adevărului logic. 

C. RĂDULESCU-MOTRU 


SOLIE 


Pe ceardacul meu foşni sfios 
Lung o aripă în tremur— 

Rândunea din stol picată jos 
Ori un înger cu îndemnuri? 


Bate 'n lemnul porţilor ușor 
Sau în inima din mine? 
Stau cu mâna pe zăvor — 
Azi din ceruri cine-mi vine? 


E doar sborul unei frunze seci... 
A suit cu seara ?n tindă 

Şi ?n tăceri de umbre tot mai reci 
Se afundă în oglindă, 
Vestejindu-mi sufletul pe veci. 


INSERARE 


E ceasul umbrei lungi şi vremii scurte 
Când soarele şi sufletul îi simţi 

Că se grăbesc s'ajungă vechia curte 
In zări cu plopi și case din părinți. 


E anotimpul rodului sub seceri 

Când grânele foșnesc ca sub sărut, 

Când chemi în tine vaduri noi de treceri 
Spre alt obraz acum necunoscut. 


E anul turburat de zile-amare 

In care pâcla ţi-o vei limpezi — 

E ceasul scurt al umbrei lungi din care 
Lumina cea din urmă te-o trezi. 


ION PILLAT 


DELA METAFORĂ LA SIMBOL 


Critica literară n'a scos nici la noi, nici aiurea, fireștile con- 
cluzii din caracterul artistic al limbii privită ca cea mai însemnată 
întrupare a etnicului unui popor. 

Continuând exemplele menite să ilustreze în ce chip limba 
este principala coordonată a literaturii naționale, voi da aici trei 
aspecte din trei domenii deosebite, 

Mai întâi este necesar să urmărim virtualităţile cuprinse 
nu numai în cuvânt, dar și în metaforele poporane. 
Câmpul acestora este adesea mai larg decât al oricărui cuvânt, 
oricât de artistic şi de sugestiv ar fi. 

Sunt expresii metaforice care, vădind o însemnată poziție 
proprie faţă de lume, se cuvine să fie puse în lumină. Astfel de 
valori expresive, cu semnificații specifice nouă, devin uneori 
centre de cristalizare artistică, fie direct, fie prin înfrățirea lor cu 
motive general europene, cărora le dă o anumită coloratură, 

Tată, bunăoară, expresia coadă de topor. După cât m'am informat, 
no au nici popoarele balcanice, nici limbile romanice apusene. 
Dacă totuși, prin poligeneză, s'ar dovedi că ea mai apare într'o 
altă zonă, nu urmează de aici că ea își pierde pentru noi semni- 
ficaţia. Intr'adevăr, valorificarea ei într'o însemnată creațiune lite- 
rară dă măsura virtualităților sădite în expresia populară. 

Privită în sine, metafora coadă de topor, poate să se refere la 
felurite aspecte: social, naţional, apoi de pură contemplare morală 
a lumii. In populațiunile noastre din Banat şi Ardeal, de pildă, 
expresia circulă, nu pentru a desemna un instrument de asuprire 
și intrigă socială, în sens de luptă de clasă, ci pentru a denumi 
pe cel care devine unealta străinului: sa făcut coadă de topor. 


412 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Crescută din astfel de împrejurări, expresia este rezumativă, carac- 
terizând o întreagă atitudine. 

Valorificarea unor astfel de expresii în literatură formează un 
însemnat capitol în studiul expresivității. Privind metafore ca 
acestea în cadrul virtualităților expresive, se cuvine să fie consi- 
derate ca esteme, Astfel valorificarea lor literară capătă sem- 
nificația împlinirii unui destin expresiv. Intre metafora unei ex- 
presii populare şi între deosebitele genuri literare, sunt certe 
raporturi, condiționate de vibrațiunea şi mai ales de câmpul 
evocator propriu fiecărei expresii. 

Metafora coadă de topor conţine în ea virtualități care intră 
în domeniul humorului îmbinat cu satira sau ironia. 

Sfera realizărilor fireşti este exemplificată în chip fericit 
într'una din cele mai însemnate fabule ale lui Grigore Alexan- 
drescu: Toporul și pădurea. Nu este o întâmplare că opera 
fabulistului român se deosebește de izvorul ei: La forêt et le 
bâcheron a lui La Fontaine, tocmai prin transpunerea din 
câmpul pur moral al ingratitudinii într'acela național, de unealtă 
în mâna străinului. 

După chipul arătat prin geografia lingvistică a denumirii 
Luceafărul, raportată la capodopera lui Eminescu, răspân- 
direa metaforei poporane coadă de topor a condiţionat vestita 
fabulă a lui Gr. Alexandrescu, în aşa măsură încât, 
fără această metaforă, n'am fi avut o faţă nouă și într'unele pri- 
vințe superioară a motivului în literatura universală. (Pentru 
încadrarea comparativă a fabulei noastre, cea mai utilă lucrare 
este aceea a lui Walter Wienert, Die Typen der grie- 
chisch-râmischen Fabel, mit einer Einleitung über das Wesen der 
Fabel. Helsinki, 1925. A apărut în F. F. Communications edited 
for the Folklore Fellows, vol. XVII:, Nr. 56. Vezi cele relatate 
acolo la p. 74 şi la p. 117). 

Vederile acestea despre puterile de organizare a unor imagini, 
cuvinte sau expresii, în jurul cărora se cristalizează creațiunile 
literare, mi-au fost confirmate prin mărturisirile literare făcute în 
cadrul Institutului de istorie literară, de unii dintre scriitorii noștri 
de azi. Adesea un vers este purtat ca o obsesie luni de zile și 
deodată câmpul lui expresiv se luminează, ca printr'o revelaţie 
artistică, scriitorul însuși rămânând uimit de configuraţia realizată. 


DELA METAFORĂ LA SIMBOL 413 


De aici necesitatea de a studia leit-motivul expresiv, uneori 
o metaforă, alteori o viziune parțială, o sinecdocă, o pars repre- 
zentativă pro toto, etc., etc. 

In cadrul acestor întrebări se cuvine să fie privite şi mărturiile 
unor dramaturgi și refrenele tipice ale unor peisaje. Când Cara- 
giale a afirmat că el nu scrie până nu aude personajele vorbind, 
această mărturisire a fost tălmăcită în sensul realist, al raportării 
la starea civilă, etc. 

Dacă ar străbate cineva criticele comediilor lui Caragiale, va 
observa că mai toate —și în primul rândalelui Ibrăileanu— 
vântură această idee: meritul cel mai de seamă al dramaturgului 
stă în faptul că a făcut concurență — stării civile. 

Dar paradoxul balzacian, devenit pentru critica recentă o 
obsesie, trebuie să fie întâmpinat cu multă rezervă critică. O formă 
de artă concepută ca o oglindă a vieţii în sens verist este negațiunea 
artei. A reduce pe Balzac la această formulă este tot una cu a nu 
fi prins nimic din fantazia lui atotcârmuitoare. 

. . „Eugénie Grandet şi starea civilă ! 

Iar Caragiale, când zicea că-și aude personajele, nu se raporta 
la starea lor civilă, ci la semnificaţia întrupată în ritm, în timbrul 
unor cuvinte și expresii tipice pentru plăsmuiri care, ca și acelea 
ale lui Balzac, au alte legi decât calul de bătaie al verismului. 

Critica noastră trebuie să se desfacă de astfel de idoli. 

Arta cuvântului are alt rost decât să se ia la întrecere cu cel 
mai norocos dosar de stare civilă. 


Problemele de expresivitate considerate până acum au fost 
alese în primul rând pentru a pune în lumină valori ale fondului 
etnic, în sens că ne aparțin nouă și numai nouă. Dar după cum 
valoarea unei literaturi se măsoară nu numai prin ceea ce a creat 
pe de-a'ntregul, dar şi prin chipul cum a fructificat împrumu- 
turile, tot astfel valoarea unei limbi. Exemplul de mai înainte 
— coadă de topor — își are de sigur izvorul în pături rurale. Voi 
lua acum un exemplu provenit din altă pătură socială: viața 
noastră urbană, caracterizată la începutul ei printr'o caleidoscopică 
împreunare de elemente autohtone şi elemente orientale. 

Ocupându-mă de rânduirea lexicului pe configurații de înțele- 
suri, am relevat cum vocabularul nostru de provenienţă orientală 


414 REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE 


a fost învăluit de o atmosferă de ironie, batjocură și răspăr, care 
însemnează o atitudine critică, o reacțiune a fondului 
naţional. 

Pentru a ilustra în ce chip forma internă a unui cuvânt îi de- 
termină soarta literară, iată bunăoară cuvântul moft, care în 
limba turcă, de unde ne-a venit, are o sferă restrânsă și este oare- 
cum sterp, dar la noi a dobândit conţinutul și sfera pe care s'a 
întemeiat Caragiale când a denumit cel mai interesant 
periodic umoristic al nostru Moftul Român, pentru a da relief 
acțiunii lui de critică socială. 

O bună parte din acest periodic poate să fie considerată ca o 
monografie expresivă a cuvântului ridicat la o semnificaţie, nu 
pot zice proprie nouă, dar unei pături superficiale din acea fază 
istorică. 

Fără virtualităţile conținute în semnificația dată de păturile 
noastre orăşeneşti, cuvântul n'ar fi dobândit soarta literară la 
care s'a înălțat prin Caragiale. Circulaţia și înțelesul acestui cuvânt 
în burghezia ușuratecă a vremii se văd din chiar întâia parte a 
articolului-program, pus în fruntea primului număr: sunt nouă- 
sprezece crâmpeie de dialoguri, alese pentru a ilustra multiplele 
fețe ale cuvântului în uzul vremii. De aici, formularea din a doua 
parte a articolului: 

«O Moft! tu eşti pecetea și deviza vremei noastre. Silabă 
vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenu- 
mărate înțelesuri: bucurii şi necazuri, merit și infamie, vină şi 
păţenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, 
choleră, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, sufe- 
rinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, spirit şi spiritism, eclipse de 
lună și de minte, trecut, prezent, viitor— toate, toate cu un 
singur cuvânt le numim noi Românii moderni, scurt: Moft ». 

In cuvântul acesta, credea Caragiale că a găsit « formula sinceră 
şi exactă a spiritului nostru public ». 

Dar dacă în atmosfera momentului ironistul putea să creadă 
într'o astfel de formulă, resursele cuvântului erau departe de 
a prinde o latură esenţială. Cuvântul se mişca prea mult pe linia 
aspectelor minore ale vieţii, pentru a avea în el virtualităţile ma- 
rilor simboluri. Şi totuși, fără caracterul de epitet al cuvântului 
acesta, ar fi lipsit centrul de cristalizare pentru acţiunea periodi- 


DELA METAFORĂ LA SIMBOL 415 


cului. In limitele formei interne a cuvântului, apare în numerele 
următoare galeria de portrete: Moftangiul, Moftangioaica, Moftan- 
giul în ştiinţă, etc. Şi acolo unde lipsește din titlu, semnificația 
cuvântului este prezentă: o continuă « moftografie ». Prin revistă, 
circulaţia lui literară s'a lărgit în publicistica vremii. Și dacă el nu 
sa urcat la o valoare literară durabilă, aceasta vine din faptul 
că preocupările de actualitate nu-l puteau înălța în sfera simbo- 
lurilor de permanentă valoare. 


Dar în afară de acesta, dacă soarta literară a cuvântului moft 
a fost limitată, deși împrejurările i-au fost atât de prielnice, aceasta 
se datorește în parte şi faptului că în el nu existau virtualitățile 
unei imagini, 

Pentru a arăta în ce chip astfel de virtualități pot să scoată 
din anonimat un cuvânt, să-l ridice la o funcțiune expresivă, de- 
venind o imagine de largă semnificaţie, aleg unul din terminologia 
poporană de origine slavă: mekța, 

Dacă întrebi mai mulți orășeni get-beget, te convingi că unii 
au o foarte vagă idee despre ce însemnează acest cuvânt; cei mai 
mulţi nici nu-l cunosc. El face parte din terminologia industriei 
noastre casnice şi denumeşte ceva ca o maşină primitivă prin 
care cânepa și inul sunt bătute, pentru a separa partea lemnoasă 
de fibrele destinate să devină fuior. 

Sub forma cea mai simplă, această tocătoare a cânepii este 
alcătuită din două scânduri paralele, așezate vertical pe muchii, 
ai zice prăselele unui briceag de lemn. Între acestea, prinsă la cap 
prin axa unui cui, se află o scândură care, la celălalt cap, are un 
mâner, aşa încât custura aceasta de lemn să poată fi ridicată și 
coborîtă cu ușurință și să toace mănunchii de cânepă așezați 
de-a-curmezișul prăselelor. O formă mai desvoltată este aceea dată 
în ilustrație de Fr. Dame, în a sa Incercare de terminologie 
poporană română (p. 193). Trupul meliței stă pe patru picioare. 
Este alcătuit dintr'o blană groasă, având la mijloc o scobitură așa 
încât să se poată mișca în ea limba sau cuțitul menit să zdrobească. 

S'ar zice o făptură care sfărâmă. 

In timpul muncii, căderea limbii se face în mişcare ritmică. 
Prima lovitură e mai tare, ca să sfărâme, cea de-a doua și-a 
treia, ca să separe: ceva ca o mișcare de dactil. Iar zgomotul 


416 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


impresionează, Așa încât într'unele ţinuturi se zice despre o muiere 
care toacă verzi și uscate: îi umblă gura ca o meliță. In imaginea 
tocătoarei acesteia, sunt două posibilități metaforice: una conți- 
nută embrionar în denumirea de limbă; cealaltă, în denumirea 
de cuțit. 

Nu știu dacă în ţinuturile slave, de unde ne-a venit cuvântul, 
el s'a ridicat peste atari metafore și comparații embrionare. Și așa 
ar fi rămas şi la noi, dacă n'ar fi intervenit cealaltă latură: creati- 
vitatea poetului, care, înfrățită cu imaginea poporană, înalță 
mai întâi la un sens nebănuit elementele metaforei, iar mai târziu 
la o temperatură înaltă, însuși cuvântul devine un simbol de 
largă semnificaţie. 


Pentru evocarea funcțiunii primitive a sensului, etimologia 
cuvântului mekța spune lucruri interesante. Mă adresez unui 
instrument de lucru indispensabil pentru astfel de chestiuni: 
Vergleichendes Wörterbuch der indogermanischen Sprachen, de A. 
Walde, întregit de I. Pokorny (1927). 

Cuvântul face parte dintr'o vastă familie indoeuropeană, 
legată de rădăcina mel- atât de bogată încât dicționarul acesta, 
deşi nu înregistrează decât o redusă parte, cuprinde șase pagini 
tixite numai cu reflexe din limbile de bază. Melița slavă nu este 
înregistrată aici. Dar este evident că termenul face parte din cercul 
de reprezentări al acestei rădăcini. 

Latinescul 7molere, împreună cu mola, apoi mollis au odrăslit 
de aici. Astfel, dacă nu avem în străvechiul nostru fond romanic 
echivalente pentru ebță, avem totuși moară, morar etc., pe care 
însă nu le mai simțim înrudite cu instrumentul denumit prin 7eliță. 
Și totuși aceasta este un fel de moară de altă categorie. 

Pe când cuvintele moară şi morar au avut un larg destin literar, 
atât în folclor cât şi în creațiunea cultă (la noi amintesc 
Moara lui Căkfar, simbolul prin care Galaction înfățişază 
caducitatea bunurilor lumești), — cuvântul melița a rămas la 
denumirea obiectului și numai la amintitele posibilități embrionare. 

Inţelesul primitiv indoeuropean este acela de a sfărâma în 
bucăţi, de unde a fi slab, uscat, desfrunzit, fără vlagă, etc. Cum 
vedem, tot reprezentări pe linia negativă a vieţii pe care o forță 
o zdrobeşte. 


DELA METAFORĂ LA SIMBOL 417 


In ce priveşte posibilităţile expresive ale cuvântului mekţă, 
aspectele noastre folclorice indicau numai virtualități de humor, 
ca în amintitele expresii. Pe linia aceasta, melița ar fi putut de- 
veni titlul unei comedii pe tema femeilor vorbărețe — pentru a 
caracteriza o Xantipă bunăoară. Sau imaginea centrală pentru 
un ţesut de intrigi și calomnii ca cele curente, de care se învred- 
nicesc eroii neantului. . . 

Acestea însă nu s'ar încadra străvechilor intuițiuni care au 
cârmuit destinul întregii familii a cuvântului, cu acea impresie 
de sfărâmare, de pustiire, care revine în mai toate formațiunile 
limbilor unde cuvântul este înrădăcinat organic și a fost generator 
de nenumărate aspecte. 

La noi însă, această configuraţie de înțeles nu mai era legată 
de cuvânt, care sta ca un unicum, fără înrudiri simţite. Cu atât 
mai interesantă este intrarea lui în sfera imaginilor poeziei noastre, 
mai întâi ca metaforă cu larg orizont, apoi ca simbol. 

Inzestrat între altele cu o remarcabilă viziune a caducității 
lucrurilor — ceea ce nu însemnează absența sentimentului eroic — 
poetul ardelean Mihai Beniuc dă într'al doilea lui volum, 
Cântece noui, poezia Postum, pe care o citez în întregime: 


Am adormit în umbră de salcâm. 
'Troiene mari de visuri mă 'ngropară. 
O candelă a luminat în seară 

Visării drum în celălalt tărâm. 


Şi nu mai ştiu nimic, Supus tăcerii 

Mai mult nu ’ncerc și maş putea să cânt. 
Pe solitarul, tristul meu mormânt, 

Din meliţele toamnei cad puzderii. 


Motivul propriei stingeri a circulat adesea. Aici însă expresia 
e originală și izbeşte nu numai prin concentrarea ei şi prin imaginea 
de larg orizont şi mister dela sfârșitul strofei a doua, dar mai 
ales prin acea atât de nouă imagine din final. 

Ai impresia că i-a cântat în minte celebrul Violons de lau- 
tomne al lui Verlaine, în care instrumentul muzical devine simbolul 
acustic al toamnei. S'ar mai putea zice: imaginea melijele toamnei 
pentru a evoca pustiirea frunzișului, e un răsunet din curentul 
Neue Sachlichkeit, în care obiectele devin purtătoare de expresie, 


12 


418 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Oricum ar fi, a întruchipa puzderia desfrunzirii generale, ca 
şi cum toamna ar măcina din nenumărate meliţi, — însemnează 
o cucerire expresivă care dă relief neobişnuit şi orizont vechiului 
motiv banalizat al căderii frunzelor. 

Metafora aceasta ar fi o întâmplătoare inspirație fericită, dacă 
o altă poezie a scriitorului nu ar ridica-o la înălțime de simbol, 
care depăşeşte de data aceasta un destin individual. 

Poezia de mai târziu intitulată Melita (Revista Fundațiilor 
Regale, Iulie 1942, p. 36) face din acest cuvânt sub formă de refren 
un centru de cristalizare pentru o viziune largă a morţii, care 
seceră. .. 


"Toată vara, toată toamna latră 
Meliţa, meliţa. 

Cad puzderii cânepile verii, 
Cânepile toamnei cad puzderii, 
Cum le muşcă îndârjit şi latră 
Meliţa, meliţa. 


Vrafuri albe — oase — împresoară 
Meliţa, meliţa. 

Iară ea, flămândă, mâncă, mâncă... 
Meliţo, mai vrei? — Mai adă încă ! 
Vrafuri albe — oase — împresoară 
Meliţa, meliţa. 


Iarna doar mai tace cât mai tace 
Meliţa, meliţa. 

Dar acumn iat-o iar la soare 
Meliţa de cânepi tocătoare. 

Incă tace. Oare cât mai tace? 
Meliţa, melița. 


Un fior prin câmpuri se strecoară: 
Melia, melița. 

Tinerele fire de verdeață 

Cresc superbe, pline de viaţă. 

Dar prin câmp fiorul se strecoară: 
Meliţa, meliţa l... 


In jurul acestui refren, întreaga poezie pare un cuvânt nou și 
deosebit de sugestiv cu notele conţinutului menite a evoca fiorul 
războiului, din care —adăogăm noi—un omerid în felul lui 
Alecsandri ar fi evocat şi ar fi văzut cum iese fuiorul lumii viitoare. 


DELA METAFORĂ LA SIMBOL 419 


Ceea ce în prima poezie era metaforă cu orizont cosmic pentru 
propria soartă sub pustiirile toamnei, aici se înalță la valoare 
de larg simbol pentru jertfele războiului. 

Virtualităţile de imagini cuprinse în cuvânt i-au cârmuit 
destinul. Fără să ştie de arătatele semnificații arice ale familiei 
de cuvinte căreia aparține simbolul, poetul îl reîntoarce la matca 
străvechii semnificaţii, ridicându-l astfel la înălțimea unei viziuni 
moderne şi populare totodată. In chipul acesta, în limba noastră 
odrăsleşte peste milenii un cuvânt nou plin de seva primitivă și 
totodată oglindind viu un aspect modern. 

Cuvântul refren este aici ceva asemănător cu o interjecţie, 
Când terminologia cazurilor va fi cercetată și sub un alt raport 
funcţional decât cel îndatinat, se va vedea că sunt și alte cazuri 
decât cele înregistrate. In deosebi există o funcţiune de cuvânt — 
strigăt, care adeseori cuprinde o lume în el. Fără să vrei te gân- 
dești la pasajul acela în care Rilke afirma că izvorul poeziei 
este un strigăt, care organizează în jurul lui expresia. 

Nu ştiu dacă în limbile slave, de unde ne-a venit cuvântul, 
el a avut o soartă literară alta decât simpla denumire a obiectului. 
Când specialiștii străini, adâncind expresivitatea propriilor limbi, 
vor da lucrări asemănătoare pentru domeniul lor, s'ar putea face o 
cercetare comparativă asupra valorilor pe care acest cuvânt le-a 
dobândit în literaturile europene. 

Dar dacă nenumăratele milioane de Slavi wau făurit din acest 
cuvânt o metaforă şi un simbol ca cele arătate aici, creativitatea 
românească a fructificat împrumutul. Prin astfel de creaţiuni, 
cuvântul și-a împlinit la noi destinul expresiv. 


D. CARACOSTEA 


12* 


COMENTARII CRITICE 





SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA 
TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 


Recent apăruta ediţie definitivă a teatrului lui Lucian Blaga — 
Opera dramatică. 2 vol. = 394 + 380 pag. Sibiu. Ed. «Dacia 
Traiană », 1942 — propune _criticei române invitaţia unei priviri 
de ansamblu asupra creației dramatice a unuia dintre cei mai 
mari poeţi români și impune datoria unei judecăţi de valoare. 
Fiindcă Blaga nu s'a dovedit numai un poet liric, ci, în egală măsură 
şi unul dramatic. De altfel preocuparea dramatică a coexistat în 
eforturile sale creatoare cu celelalte două preocupări, lirică şi 
filosofică, manifestarea în cele trei direcţii desvoltându-se în mod 
permanent și stăruitor, paralel. Activitatea sa de autor de teatru 
începe în 1921, adică doi ani după ce dăduse un prim volum de 
poezii, Poemele luminii şi unul de cugetări, Pietre pentru templul 
meu. Cele două volume ale Operei dramatice cuprind întreaga 
activitate a autorului dramatic și anume, în ordine cronologică, 
vol. I: Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Daria (1925), 
Ioanca (1925) şi Inviere (1925), iar vol. II: Meșterul Manole (1927), 
Cruciada copiilor (1930) şi Avram Iancu (1934). Afară de Zamolxe, 
subintitulat mister păgân, de Inviere, care-i o pantomimă, şi de 
Ivanca — titlul inițial fusese Fapta, mult mai sugestiv, poate prea 
sugestiv — intitulată joc dramatic, celelalte cinci sunt denumite 
toate drame. 

De sigur că o preţuire justă a teatrului lui Blaga nu se va face 
nici acum, deoarece nu are cine s'o facă. Situaţia teatrului e 
ciudată. Cronicarii dramatici au cutezanţa să susțină că ei sunt 
singurii în drept a-și spune cuvântul despre opera dramatică, dar 
nu o fac decât atunci când ea este reprezentată. Cronicarii literari au 
lașitatea de a accepta pretenția celor dintâi şi de a o şi teoretiza, 
susținând și ei că teatrul implică în mod necesar scena și repre- 
zentația, parcă teatrul nu ar fi şi un text, adică literatură care poate 
fi scrisă ori vorbită, indiferent. Că publicul nu citește o piesă de 
teatru asta nu e vina și defectul genului, ci al publicului, de calitate 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 421 


inferioară la noi, deoarece publicul evoluat, superior, al Occiden- 
tului nu se mulțumește cu reprezentaţia, ci vrea să și citească 
textul imprimat. In Apus există un public cititor de teatru. La 
noi nu. Se vede că vina nu poate fi atribuită teatrului ! 

Așa dar cronicarii dramatici nu vor înregistra teatrul lui Blaga 
în ediţia definitivă pentrucă nu e... spectacol, iar cronicarii 
literari fiindcă... e teatru. 

Ceva mai mult: s'a decretat că Ral lui Blaga nu e scenic? 
Scurt, Cine o fi fost «geniul» critic care a hotărît-o, nu știu, 
dar opinia cronicarilor noştri se formează ca lanțul maimuțelor, 
prin imitație şi repetiție. Nimeni nu s'a întrebat de ce adică teatrul 
lui Blaga ar fi mai puţin scenic decât acela al lui Corneille sau 
Racine ! Şi nimeni nu a atribuit insuccesul pieselor lui Blaga adevă- 
ratelor motive, ci teatrului în sine, E adevărat că teatrul lui Scribe 
ori Labiche o fi mai scenic decât acela al lui Corneille şi Racine; 
aceștia doi nu sunt mai puţin genii, iar cei doi dintâi niște guşaţi 
ai creaţiei, « Mutatis mutandis >, rămâne ca și în țara noastră 
comediile lui Tudorică Mușatescu să aibă succes, fiindcă sunt 
«scenice », iar teatrul lui Blaga să-şi aștepte punerea în valoare 
peste câteva zeci de ani, atunci când condiţiile culturale dela noi 
se vor schimba. 


Fiindcă motivul pentru care teatrul lui Blaga nu e scenic 
este că el depășește cu mult şi nivelul înțelegerii spectatorilor 
şi posibilităţile de artă ale actorilor noștri. Mi-aduc aminte că 
actorul care a interpretat pe Meşterul Manole, acum 14 ani, a 
dus-o într'un răcnet dela începutul până la sfârșitul dramei ! Asta 
ca să fie spectaculos ! 

Nu o spun pentru a supăra pe actorii noştri. Avem mulţi actori 
buni. Dar n'avem actori pentru teatrul lui Blaga. Mai întâi că 
actorii noștri nu sunt capabili să-l înțeleagă pe Blaga. Şi neînţele- 
gându-l, se plictisesc şi joacă fără să pună în rol ceea ce trebue. 
Mi-aduc aminte de reprezentarea Cruciadei copiilor. Vai! Ce 
spectacol de neînțelegere a textului şi de rasoleală ! Autorul era 
atunci la Berna și mă rugase să-i dau o telegramă despre reușita 
spectacolului. Ce-i puteam spune? Puteam să-i scriu ceea ce 
scriu azi că actorii habar n'aveau ce jucau şi că debitau replicile de 
parcă li se băteau calicii la gură? ! 

Defectul principal al actorului român este că nu știe să tacă. 
Da, nu ştie sd tacă. Mi se pare că oricine va fi de acord că în teatru 
e dacă nu mai important, cel puţin tot atât de important să taci 
ca şi să vorbeşti. Autorul român face spume la gură când debitează 
o tiradă mai lungă. Insă elementul dramatic principal în teatrul lui 
Blaga — după cum și în poezia lui, fapt pe care l-am relevat în 
aceeași revistă într'un articol de acum doi ani — este tăcerea. Ea 
accentuează misterul şi subliniază gravitatea textului. Ea pune 


422 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


în lumină frumuseţile lirice ale limbajului specific lui Blaga. Din 
felul cum se dozează tăcerea cu textul reiese valoarea rolului. Ori 
actorul român își turue rolul ca o morișcă, fiindcă nu-i place, sau 
nu-l pricepe, ca să scape mai repede de povară și să-și expedieze 
piesa la recuzită. 

Și vina nu e numai a actorului care, până la urmă nu face decât 
să flateze publicul şi să-i dea ce-i cere acesta. Publicul teatral româ- 
nesc ! Vai ! Acest public care scârțâie scaunele, tușeşte şi mănâncă 
seminţe, sau când nu ajunge chiar până acolo vine la teatru numai 
ca să-și facă digestia ! Acest public care nu are aderenţe pentru 
mister și pentru tragic, care ricanează când apare fantoma tatălui 
lui Hamlet, care nu înţelege decât teatrul burghez, strict realist, 
sau spectaculosul feeric cu surle și lumini colorate, sau comedia 
ieftină, acest public pentru care fleica, șprițul și teatrul sunt la 
același nivel, acest public par înțelege nici cea mai desăvârșit 
interpretată piesă. Și atunci, la ce bun să mai discutăm? 

Am vrut numai să arăt pentru ce nu e scenic teatrul lui Blaga. 
Pentrucă acest teatru nare încă actori pentru a-l interpreta și nici 
public pentru a-l gusta. 

Teatrul lui Lucian Blaga e greu accesibil, deoarece pretinde 
spectatorului- să se «înalțe » până la un sens şi până la un mister. 
Nu e de sigur primul teatru de acest fel. Fără a fi mistică, nici 
absconsă, tragedia franceză clasică pretinde același efort. Deşi pur 
psihologică, ea e interioară, psihologia nefiind manifestată ca în 
teatrul romantic și cel realist de după el, nici prin răsucirea mustăţii, 
nici prin spargerea paharelor de pe masă, ci prin conflictul interior 
ce se lasă numai sugerat de text. Teatrul lui Blaga nu e un teatru 
psihologic, ci unul de idei. Deci mai interiorizat încă. Un teatru 
de idei și de semnificații. De unde și asperitatea lui. 

Pentrucă e un teatru de idei, teatrul lui Lucian Blaga a fost 
„catalogat expresionist, fără a se cerceta cât datorează el clasicismului 
şi romantismului. 


Misticismul se manifestă însă şi în alte forme. Aşa în perso- 
najele care reprezintă comunicarea directă cu puterile nevăzute. 
Asemenea personaj e Moşneagul din Tulburarea apelor, care 
are viziuni cereşti, dar și Nona din aceeaşi dramă, care apare ca o 
unealtă a Diavolului. In Meşterul Manole puterea de comunicare 
mistică a omului cu Dumnezeu, în forma creştină, o înfățișează 
Starețul Bogumil, nu însă fără unele reflexe eretice şi păgâneşti, 
iar Găman, duhul pământului, e de-a-dreptul o apariție stranie 
de păgânism și creștinism amestecate. În sfârșit în Cruciada copiilor 
figura turburătoare a lui 'Teodul, care nu se ştie dacă deţine putere 
dela Dumnezeu sau dela Satana, și care apare și dispare fără să 
se poată înțelege cum, şi care are o putere neînfrântă de a fascina 
pe copii și de a le lega sufletele de Sfântul Mormânt. 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 423 


Clasicismul se manifestă şi în plasarea accentului pe inte- 
riorizare și pe conflictul totdeauna mai mult interior și pe ideea de 
determinism fatal care impune omului voința sa. Omul e pus în 
faţa unei puteri superioare care-l încovoaie şi-i impune lege asa. 
In teatrul antic omul era urmărit de soartă, de «fatum » sau de 
voința zeilor. In teatrul lui Blaga fatalitatea e felurită. In Zamolxe 
omul cade zdrobit de propriul său mit. Mitul devine «fatum ». In 
Daria ca și în Ivanca personajul principal e urmărit de fatalitatea 
sângelui sau de a inconştientului. Darra nu găsește salvarea din 
determinismul obsesiilor inconștiente decât în moarte, Luca (din 
Ivanca) în faptă. In Tulburarea apelor, omul e sub puterea satanică 
a cărnii și a sângelui. Popa e sub povara obsesiei Nonei. In Meşterul 
Manole și în Cruciada copiilor, cele mai apropiate de tragedia 
clasică, voinţa zeilor s'a transformat în voința lui Dumnezeu, 
voință care se manifestă prin determinismul jurământului. Şi 
într'una și în cealaltă jurământul e fatal și cere împlinirea lui cu o 
tărie peste puterile umane de împotrivire. In sfârșit, în Avram 
Iancu fatalitatea antică a devenit tristul determinism social şi 
istoric al dramei burgheze. Prin forța de fatalitate pe care o ia în 
toate piesele sale determinismul, prin aspectul mistic al acestei 
forțe supranaturale, teatrul lui Blaga este un teatru clasic. 


Totuşi dramaturgul a folosit și ceva din experiența teatrului 
romantic. E în primul rând pitorescul şi coloarea locală, prezente 
şi în text, nu numai în decor. Predilecția pentru istorie și legendă e 
de asemeni de sorginte romantică. Și, în sfârşit, amestecul comicului 
cu tragicul ne face să ne ducem cu gândul la drama romantică, așa 
cum a legiferat-o Victor Hugo. um 

Incât dacă ar fi să obiectăm ceva subtitlului ce a dat pieselor 
sale, am susține că, dacă Zamolxe e cu adevărat un «mister», 
Inviere o «pantomimă », iar Daria, Ivanca,$ Tulburarea apelor şi 
Avram Iancu sunt drame, în schimb) Meșterul Manole şi Cruciada 
copiilor, în ciuda colorii locale, dar prin profunzimea interiorizării, 
prin lipsa elementului comic şi prin mai marea apropiere de ideea 
determinismului fatal divin, sunt de fapt tragedii pure şi nicidecum 
drame. Aceasta o precizez, nu pentru o simplă ceartă de cuvinte 
sau pentru o clasificare didactică, ci pentrucă «dramă » şi «tra- 
gedie » corespund cu două noțiuni diferite. 


Interiorizarea în teatrul acesta e și mai accentuată prin caracterul 
mistic al lui. Misticismul se află inclus direct în ideea de deter- 
minism fatal. Totuşi ideea fatalității ar putea fi tratată și pe cale 
raţională. La Blaga ideea aceasta însăși are formă mistică. Ce 
este jurământul dacă nu o manifestare mistică. Dar mai mult: 
revelația. Elementul mistic al revelației care apare în Zamolxe 
sub forma clarviziunei: Zamolxe, în peștera lui, vede pe cei trei 
martiri Care vor veni mult după el, pe Socrate, pe Isus și pe Gior- 


424 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


dano Bruno şi are intuiţia sfârșitului lor tragic pentru o idee, 
ceea ce îi sugerează și lui ce trebue să facă. Dar revelaţia pe care 
o are Popa, din Tulburarea apelor, prin moartea Moşneagului ? 
Același, rol mistic îl are revelaţia jertfei ce i se cere lui Manole. 

Misticismul are la Blaga și forma autohtonismului trac, în 
Zamolxe, sau a creştinismului păgân, împerechere întru nimic con- 
tradictorie, când ne gândim la Moșneag sau la Găman, are şi forma 
superstiţiei, ca în Inviere, acea curioasă pantomimă ce-și așteaptă 
genialul compozitor, care odată îi va da o muzică necesară pentru 
punerea ei în valoare. În acea pantomimă bătrâna mamă, neputând 
muri din cauză că nu şi-a văzut copila, îşi scoală din mormânt pe 
fiul mort de ciumă, vinovat de căsătoria care i-a îndepărtat fata 
şi-l trimite să i-o aducă. Mortul fuge călare pe coșciug şi-i aduce 
fata pe care văzând-o, mama poate muri în sfârșit liniștită. E ceva 
bizar şi totuşi splendid în această viziune macabră care se petrece, 
după cum spune autorul, «în afară de loc şi de timp». 


Dar caracterul mistic cel mai accentuat este în vorbirea perso- 
najelor, în limbajul dramelor lui Blaga, în acel într'aripat şi învol- 
burat lirism al frazelor sale. Că e un poet liric, Blaga nu uită nici 
în drame. Personajele lui vorbesc un limbaj poetic și prin aceasta 
măresc caracterul clasic al dramelor. Un limbaj cu întorsături 
sintactice originale, cu epitete superbe, cu metafore ţâșnind ca 
jerbe luminoase în Mister, Uneori proza e ritmată şi chiar rimată. 
Procedee multiple ce urmează a fi analizate odată sunt întrebuințate 
pentru a crea un aer de vrajă şi de poezie dialogului. Și aceasta 
chiar şi în dramele cele mai apropiate de realism, cum sunt Daria 
şi Avram lancu şi unde eroii vorbesc mai apropiat de graiul de 
toate zilele. Felul de a vorbi al eroilor lui Blaga nu este cu nimic 
mai artificial decât declamaţia în versuri a tragediei clasice. Jar 
lirismul nu i se poate obiecta ca o scădere, deoarece nu e lirismul 
de proastă calitate al tiradelor hugoliene care ţin pe loc mersul 
acțiunii dramatice, ci e lirismul de bună calitate ca acela al teatrului 
shakespearean sau racinean. Pentrucă s'ar putea oare anunţa jertfa 
pe care o anunță Manole în cuvinte negustorești cotidiane? Nici- 
decum. Ea nu poate fi rostită decât astfel: 


« Dacă aş avea glas de înger, aş cânta vestindu-vă. Dar glasul 
meu e glas de diavol, turbure şi răgușit, răsună ca o trâmbiţă rea. 
De ce nu am glas de înger pentru ca vorbele mele, abia icnite, să 
pară un cântec? De ce nu am pene înalte de înger pentru ca tot 
ce vi se cere prin mine să vi se pară un basm? O viaţă de om ni se 
cere. Aş vrea să ni se pară dar ușor şi nu jertfă de sânge. Fraţi 
zidari, stau cumplit în mijlocul vostru, mă priviţi cu ochi care nu 
mai clipesc, și mă ascultați cu urechi care n'o să mai adoarmă. 
Şi dintr'odată înţelegeți tot, sau ghiciţi tot. O viaţă scumpă de om 
se va clădi în zid, jertfa va fi o soţie care încă n'a născut, soră 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 425 


sau fiică. Fraţi întru suferinţă, pentru cine e mai greu? Pentru 
cel ce vesteşte acestea sau pentru cei ce ascultă? | Soția unuia din 
noi va trebui să fie jertfa, soră sau fiică. Soţie care încă n'a născut, 
soră curată, fiică luminată », 

Se vede cum, după tirada aritmică, finalul se organizează în 
fraza ritmică, posibilă abia după ce Meșterul a rostit jertfa îngro- 
zitoare, după ce sufletul i s'a liniştit prin mărturisire şi când se 
limpezeşte ca o cântare, în ritmul sublim: « Soţie care încă n'a 
născut, soră curată, fiică luminată »... 

Dar cum s'ar putea defini cu alte cuvinte neamul acela moţesc 
altfel decât o face Blaga în fraza pe care o pune în gura lui Avram 
Iancu: 

4... .moţii..., arhangheli — cu mămăliga în traistă şi cu opin- 
cile "n pietriș de aur». 

Și pentru a încheia demonstrarea frumuseţilor lirice din teatrul 
lui Blaga, renunțând la o sută de citate, transcriu unul singur încă, 
E tirada lui Radu, din Cruciada copiilor. In tirada plină de metafore, 
aici ritmată, aici rimată, Radu își desfăşoară viziunea drumului spre 
Ierusalim, de o plasticitate şi de o dinamică, unice. Adresându-se 
mamei, care i-a dat în sfârșit voe să plece, Radu povesteşte drumul 
său în imaginaţie: 

«Ce câmpuri mamă | Ce pârtie de lumină pe valuri ! Ce ape! 
Ce pământuri! Cetăți negre, turnuri albe! Iată cedrii fără de 
de moarte şi munții Libanului ! Vezi cămilele cu nările ridicate? 
Adie un vânt dulce — depărtat. — Mamă, acum te-ai ascuns după 
muche, acum nu te mai văd, rămas bun ! Drum lung, drum greu, 
praf mare, piatră tare. Străine, ce cătun se vede colo 'n depărtare? 
Căutăm drumul spre Nazaret, satul teslarului | Iată trestie multă, 
și-o apă curge prin papură. Nimeni nu ni se împotrivește — nicio 
oaste — niciun vrășmaş — că noi suntem mulți, copiii lumii. 
— Şi iată-l și pe micul Simion !— Apucă spre dreapta, mai sus, 
mai sus || Cine a spus că ai murit Simion? Nu ai nimic, ai slăbit 
numai de drum şi ești obosit, îți arde sângele ! Nu umbla pe dungă ! 
Și tu Gheorghe, de ce baţi marginile? “Te dor ochii de pulbere? 
Vezi că tot am ajuns! Ah, câţi copii! Câte sute, câte mii! Sărim 
gardurile ! — Iată izbânda ! Inainte, înainte 1 |! — Porţile Ierusa- 
limului ! Gorganul căpăţânilor, grădina măslinilor, valea Iosafat.— 
Umblu pe coperişe, cine mă poartă? Umblu pe cruci, cine mă 
duce? Să mergem, să mergem ! In Ierusalim ! In Ierusalim !». 

Mă opresc aici şi cred că fără nicio analiză mai aprofundată 
apare evidentă oricui puterea sugestivă a lirismului din opera 
dramatică a lui Blaga, lirism care vehiculează în majoră parte 
misticismul prezent de altfel și în acțiunea și în semnificația ei. 

Elementele cadrului acestui teatru sunt luate în general din 
istorie sau legendă, afară de Daria şi Ivanca a căror acţiune se 


426 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


petrece în zilele noastre. Dacă Inviere, pantomimă, are ca indicație 
autoricească aceea că acțiunea se petrece în afară de loc și de timp, 
nu e mai puţin adevărat că locul e ușor de fixat, e satul românesc, 
iar timpul intră în atemporalul mitic al aceluiași sat românesc. 
Zamolxe se petrece în epoca dacică, adică într'o vreme ce oscilează 
între istorie şi legendă. Dacă personajul este istoric, apoi faptele 
sunt legendare și mistice. Aceeași oscilare între istorie şi legendă 
în Cruciada coptilor, deşi anul e fixat 1212, dar cruciada copiilor e 
de sigur legendară şi aceeași în Tulburarea apelor, cu acţiunea 
fixată în veacul al XVI-lea, în timpul reformaţiunii, în 'Transil- 
vania. În această din urmă, dramă poetul imaginează posibila 
istorie a traducerii în româneşte a cunescutului catehism calvinesc, 
tipărit în Sibiu. E o frumoasă coincidență aceea care face ca intuiţia 
poetului să fi interpretat exact ceea ce de curând un cercetător 
erudit, profesorul N. Sulică, a dovedit într'un studiu, apărut în 
parte în Tribuna literară din Braşov (Nr. 2 și 3—7), asupra rela- 
ţiilor Românilor din Transilvania cu corifeii luteranismului, Hon- 
terus, Luther, Melanchton și Valentin Wagner. 


Dacă în aceste drame, mai sus arătate, istoricul și legendarul 
se împerechează, î în Meșterul Manole acţiunea pluteşte î în legendă 
pură, iar în Avram Iancu în istoria exactă, aici legenda fiindu-ne 
prezentată drept interpretarea populară a faptului extraordinar 
pe care mintea neevoluată încă nu-l poate tălmăci altfel. 

Legendarul şi miticul dau teatrului lui Blaga un caracter de 
basm, o atmosferă feerică de alt tărâm, de supranatural, trăsătură 
specifică pe care Vladimir Streinu o atribuia și poeziei sale (vezi 
Pagini de critică literară), dar care este mai puternică în drame. 
Amestecul de elemente păgâne, de erezuri şi superstiție, de imix- 
tiunea supranaturalului, de legendă, fenomene care înfrâng legile 
firii, toate acestea şi în mare măsură şi limbajul liric ţes un cadru 
de mitologie românească, de basm popular. Şi nu m'aș mira dacă, 
într'o bună zi, Lucian Blaga ar crea o dramă de pură imaginaţie 
cu personaje ale mitologiei românești | 

Spuneam la început că teatrul lui Blaga e un teatru de idei. 
Până acum n'am înfățișat decât cadrul şi elementele caracteristice 
ale acestui teatru. Să încerc acum a desprinde și spiritualitatea și 
semnificaţiile lui. Dela început trebue să constat că teatrul lui 
Blaga e un teatru profund creștin. Excepţie dela această formulă o 
fac Darta şi Ivanca, două drame care ocupă un loc cu totul aparte 
în creaţia dramaturgului, şi Inviere, pantomimă a cărei semnificație 
absconsă mărturisesc a nu o putea descifra. 

E ciudat că, deși în filosofia sa Lucian Blaga a ajuns la concluzii 
în desacord categoric cu doctrina creștină, teatrul său păstrează 
un caracter creștin, nu numai în preocupări, ci în însăși ideația lui. 
E drept că pe ici pe colo apar trăsături păgâne, erezuri, mai ales 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 427 


în figurile Moșneagului şi lui Găman. Sau în cuvintele lui Bogumil, 
stareţul, care-i spune lui Manole: 

« Și dacă întru veșnicie bunul Dumnezeu și crâncenul Satanail 
sunt frați? Şi dacă î își schimbă obrăzarele înșelătoare că nu știi 
când e unul şi când e celălalt? Poate că unul slujeşte celuilalt. 
Eu stareț credincios, nu spun că este așa, dar ar putea să fie». 

în vorbele lui Manole, înnebunit de durere: 

« Aprindeţi pădurile, să se vadă de departe că aici zece draci 
clădesc o biserică lui Hristos !». 

şi în acelea ale lui Teodul (Cruciada copiilor) care, la acuzaţia 
Doamnei, că e îndrăcit, îi răspunde: 

« Draci trebue să fie călugării, draci care cred în Hristos și 
nu mai trăesc decât pentru copiii lui». 

De altfel demonicul, care izbucnește și în obsesiile Dariei și 
în acelea ale lui Luca ( Ivanca), este întrupat viu în chipul Nonei, 
turburătoarea apelor, în acea drăcească ispită carnală care îl chi- 
nueşte pe Popă. 

Acestea toate sunt însă numai elemente de contrast, având rolul 
de a scoate mai mult în relief semnificația creștină a ideii. 


O dramă întreagă, anume Cruciada copiilor, ilustrează conflictul 
dintre ortodoxie și catolicism, reprezentate fiecare de cei doi 
călugări Ghenadie și Teodul. Catolicismul e activ, ortodoxia con- 
templativă, catolicismul e dinamic, energetic, religie a voinţei 
aspre şi neîndurate, ortodoxia e pasivă, blândă, statică. Catolicismul 
e militant și năzuește realizarea Impărăţiei lui Dumnezeu încă din 
lumea aceasta. Ortodoxia e resemnată şi socotește adevărată doar 
Impărăţia de dincolo de lume. Paginile definitive, pe care filosoful 
le-a scris în capitolul Spiritualităţi bipolare din Spațiul mioritic sunt 
plasticizate în acțiunea dramatică din drama de care vorbim. 

Cruciada copiilor a fost o idee a călugărilor catolici, care soco- 
teau că ceea ce wau izbutit cruciații maturi, porniţi să cucerească 
Sfântul Mormânt fără a se fi lepădat de păcatele lor, vor reuși copiii 
cu puritatea lor naivă și candidă. Ghenadie însă nu înţelege şi nu 
aprobă această luptă pământească, pentru un ţel din lumea aceasta. 
ȘI iată cuvintele lui: 

« Noi cunoaștem un singur Ierusalim, cel de dincolo de viață, 
cetatea luminii, care a fost, este și va fi în toți vecii! Oricât de 
scumpă ne-ar fi țara prin care-a umblat Domnul nostru, oricât 
de dragă țărâna atinsă de picioarele lui, oricât de iubită apa peste 
care a umblat — cetatea cerului unde el stă de-a-dreapta tatălui 
e totuşi iubirea noastră cea dintâi și dorul nostru cel mai mare. 
Catolicii au uitat Ierusalimul de sus pentru Ierusalimul de jos. 
Au uitat pe Domnul pentru mormântul Domnului. ..». 

Iar când Radu moare, iluminat, având viziunea intrării în 
Jeruselim, o femeie rostește înmărmurită: « A intrat în Ierusalim », 


428 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


la care Ghenadie adaogă această lapidară şi admirabilă definire 
ortodoxă: «În singurul adevărat Ierusalim ». 

'Trebue să adaog imediat că atitudinea poetului nu e întru 
nimic polemică şi nici parţială. După cum ne înfățișează concepția 
ortodoxiei prin gura lui Ghenadie, tot astfel o înfățișează pe aceea 
a catolicismului prin gura lui Teodul, rezolvând conflictul numai 
la sfârşit în favoarea celui dintâi. Iar această rezolvare e posibilă, 
având în vede că autorul nu vorbeşte de conflictul catolicism-orto- 
doxie în actualitate, ci în istorie, în urmă cu şapte sute de ani, 
judecând o cruciadă legendară şi, prin aceasta, atenuând orice even- 
tuală susceptibilitate. 


Un conflict între două concepții religioase este și acela din 
Tulburarea apelor, între ortodoxie şi protestantism, conflict însă 
abia schițat, mai mult latent, mai mult în dosul culiselor, deoarece 
Moşneagul şi Nona sau țăranii români și Nona, adică aceia care 
reprezintă cele două concepții nu se întâlnesc direct, ci numai prin 
intermediul Popii. 

Spiritualitatea creștină a dramelor lui Blaga e însă mai adâncă 
şi ea depăşeşte gesturile, cuvintele sau conflictele dramatice, 
fiindcă ea e în semnificaţia însăşi a ideilor exprimate. Două sunt 
ideile creştine, care străbat ca un fir roşu toate dramele aproape: 
ideea de jertfă și ideea de moarte. Se înţelege că mai sunt și alte 
idei şi înţelesuri, deoarece aceste drame sunt doldora de sensuri și 
de spiritualitate. Dar jertfa şi moartea sunt cele două teme funda- 
mentale pe care se orhestrează tot teatrul lui Blaga, după cum pe 
tema misterului se concentrează întreagă poezia și filosofia lui. 


Ideea de jertfă apare din Zamolxe, care este intitulat « mister 
păgân », doar pentrucă se petrece în timpuri precreştine. Zamolxe 
însă nu e un păgân. Ideea lui despre Dumnezeu e o idee creștină. 
EI luptă contra idolatriei, adică împotriva adorării unui Dumnezeu 
exterior şi vrea să impună ideea unui Dumnezeu interior. Pentru 
aceasta inventează fabula Orbului. Dumnezeu ar fi un orb, pe 
care noi trebue să-l ducem de mână. Dar acest Orb e înăuntrul 
fiecărui om și înţelesul e ca fiecare să-l cultive pe Dumnezeu în 
inima sa. Dar adoratorii zeilor îi fac o farsă şi-l proclamă pe Zamolxe 
însuşi zeu, aşezându-i statuia în templu printre ale celorlalți. 
E o încercare de a-l paraliza, de a-i desființa mitul prin falsificare. 
Și atunci Zamolxe are clarviziunea de care am pomenit mai sus: 
îi apar rând pe rând cei trei mari martiri care au murit pentru a 
face să triumfe ideea lor: Socrate, bând cucută, Iisus, purtându-şi 
crucea, și Giordano Bruno, cuprins de flacările rugului. Zamolxe 
înţelege că trebue să se jertfească pentru Orbul său. Vine în Cetate 
şi asistă tocmai la aşezarea în templu a propriei sale statui. Infuriat 
se năpusteşte asupra ei, o dărâmă şi o sparge, iar mulțimea, care 
nu-l mai cunoaște îl ucide. Și după ce l-a ucis abia îşi dă seama 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 429 


ce a făcut, fiindcă unul le spune pe cine au ucis. Şi drama se sfâr- 
şește, astfel: 


N 
UNUL 
Zamolxe e mort. 


AL DOILEA 
Dar ne-a adus pe Dumnezeu. 


INTÂIUL 
Orbul e iarăși printre noi 


AL DOILEA 
şi 'n noi. 


Zamolxe a trebuit să se jertfească pe sine pentru a-şi impune 
ideea şi religia. Spiritualitatea creștină a ideii de jertfă astfel înțelese 
nu mai are nevoie a fi demonstrată. 

In Tulburarea apelor aceeaşi jertfă: Moșneagul ia asupră-şi 
incendierea bisericii şi e ucis de țăranii îndârjiți. Dar el s'a sacri- 
ficat pentru a mântui sufletul Popii, pentru a-l readuce pe acesta 
la dreapta credință. Și, într'adevăr, iluminarea se produce şi Popa 
se simte pătruns de credința Moşneagului care devine dincolo de 
moarte, umbra lui. 

In Meșterul Manole, eroul trebue să jertfească ce are el mai 
drag pentru ca să poată ridica Biserica. La o privire superficială 
s'ar putea spune: creștinismul nu cere sacrificii de sânge, e chiar 
împotriva lor. Creștinismul spune să nu ucizi. Da. Totul e adevărat. 
Și totuși jertfa lui Manole e perfect creştină. In primul rând nu 
trebue să uităm că Meșterul Manole este o legendă şi ca atare că 
faptele nu se petrec aidoma ca în realitate. Fapta din Meșterul 
Manole e doar «simbolică ». Jertfa cere o ființă iubită, cea mai 
dragă şi aceasta nu poate fi decât o ființă omenească. Dar tocmai 
faptul că se cere jertfirea unei ființe iubite arată înțelesul creștin al 
jertfei. Jertfe de oameni au făcut și păgânii, dar ei jertfeau oameni 
ai altora, nu pe cei iubiţi lor. Preoții lui Moloch nu-și aruncau în 
foc nevestele, ci copiii naivilor credincioşi, dela care-i smulgeau 
cu sila, Repet însă: jertfa şi fapta din Meșterul Manole e o alegorie 
şi un simbol. Zidarii nu ucid. Ei zidesc. Și zidesc o ființă, într'o 
biserică. Această ființă nu a murit, ci sufletul ei a trecut în biserică, 
s'a întrupat în zidurile și în ființa bisericii. Pentru ceea ce interpre- 
tează oamenii drept crimă, Manole îşi face singur judecata şi se 
sinucide. Dar zidirea Mirei nu e crimă, ci o minune pe care, după 
spusa lui Manole, numai Dumnezeu o poate înțelege. 

In sfârșit, ideea de jertfă are aici înţelesul că nicio creație desă- 
vârşită nu e cu putință fără ca să dai din tine și să pui la temelie 
și tot ce ai mai drag, suflet din sufletul tău. Acesta e destinul oricărui 
creator de frumos, aceasta e legea oricărei creații. Prin aceasta 


430 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


numai opera de artă capătă adevăratul ei înțeles, de expresie lu- 
mească și concretă a Divinului. 

Ultima jertfă și nu dintre cele din urmă e jertfa propriei per- 
soane pentru destinul Neamului. E jertfa lui Avram Iancu care a 
dat pentru poporul românesc tot și s'a dat pe sine însuși pentru ca, 
mai târziu, din această sacrificare, aparent și momentan zadarnică, 
să iasă biruinţa de mai târziu. Fapta și viața lui Avram Iancu nu 
sunt altceva, în concepţia lui Blaga, decât o altă zidire de ființă 
omenească la temelia unui Neam, a cărui clădire se desăvârșește 
ceva mai târziu. 

Strâns legată de ideea de jertfă, apare ideea de moarte, fiindcă 
jertfa se face prin moarte. Și moartea trupului înseamnă victoria 
vieții spiritului eliberat. Moartea aduce viața unei religii (Zamolxe), 
moartea aduce iluminarea și mântuirea Popii (Tulburarea apelor), 
moartea aduce trăinicia creaţiei mai întâi și mai apoi izbăvirea 
de suferința omenească (Meșterul Manole ), moartea este eliberarea 
din suferință (Inviere), moartea e eliberatoarea de obsesie (Daria), 
moartea este intrarea în «veşnicul Ierusalim », în Impărăţia fără 
sfârşit, în viața veşnică (Cruciada copiilor ). 

E adevărat că sinuciderea Dariei nu este creştinească. Am spus 
însă că Dara se exceptează din opera dramatică a autorului. Și 
totuşi şi acolo moartea are înțeles de eliberare, de soluţie unică a 
nebuniei eroinei. Iar sinuciderea lui Manole subliniază zădărnicia 
existenței trupului atunci când spiritul e mort. Ca om, Manole 
nu putea suporta măreţia jertfei. Ea l-a copleșit. Dar mai mult: 
prin jertfă însuși sufletul lui a trecut în creație. Când se aruncă 
de pe acoperișul bisericii, Manole nu mai e ființă viețuitoare, ci 
doar un trup golit de conținut spiritual. 

Acestea toate fiind spuse, cunoscând caracterul mistic al operei 
dramatice a lui Lucian Blaga, precum și semnificaţiile ei spirituale, 
ne incumbă totuși a sublinia și chenarul realist pe care-l dă poetul 
dramelor sale. E un șnur realist, așa aş numi ceea ce în toate aceste 
drame susține și motivează ancorarea în realitate a dramelor. 


Că Lucian Blaga poate lucra și în material realist, a dovedit-o 
în Daria, adevărată dramă burgheză, ibseniană și ca structură şi 
ca idee: ilustrarea obsesiilor subconștientului,: motivabilă doar 
prin «strigoii» sângelui moștenit. Daria prefigurează şi anunţă 
realismul istoric din Avram Iancu. Și Ivanca e tratată, într'o măsură, 
realist, dar ea e ilustrarea teoriilor refulării freudiste şi a eliberării 
de obsesie prin faptă, și atmosfera ei are ceva de fantastic şi în 
orice caz de morbiditate care anulează realismul tratării. Luca 
e un fel de lunatic și aura lui de somnambulism o împrăștie asupra 
tuturor din jur. Ceva mai mult, fantasticul e mai adâncit în visul 
reprezentat pe scenă, în care îi apar lui Luca cei zece strămoși, care 
vor să «făptuiască » prin el. 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 431 


Dar realismul apare în toate celelalte drame prin câte un per- 
sonaj ca Patrasia din Tulburarea apelor, care nu înţelege nimic 
din zbuciumul mistic al celor din jurul ei și care se întreabă dacă 
Popa nu e bolnav. In acest sens, cu o nuanţă de ironie autorul a 
introdus şi în Tulburarea apelor şi în Meșterul Manole pe raţionalist, 
adică pe omul care este lipsit de intuiţia mistică și deci incapabil 
de a trăi direct revelaţiile lumii de dincolo. Astfel în Tulburarea 
apelor, când vine omul cu moaștele și după ce povestește cum le-a 
luat dela Muntele Athos, un țăran spune: «Eu le-am văzut lumi- 
nând prin traistă », altul: « Atinge-le, poate te vindeci », pentru ca 
în sfârşit raționalistul — sau poate mai bine empiristul — să aducă 
nota lui plat realistă, declarând: « Drept să vă spun, eu nu le văd». 
Jar în Meșterul Manole, în momentul când zidarii împlinesc jură- 
mântul pentru jertfă, umbra turlei bisericei, neclădite, cade asupra 
lor, semn supranatural al acceptării jertfei. Toți o disting, numai 
realistul declară: «E umbră de nor», iar altul, tot realist precizează: 
«N'ar sta locului precum stă. Umbra e de copac sau de munte», 
pentru ca abia la urmă să recunoască toți și să exclame: «Biserica !». 


Asemenea sublinieri realiste sunt multe în dramele lui Lucian 
Blaga. Una e însă mai cu deosebire interesantă și anume umorul. 
Oricât de grav şi de sever ar fi acest teatru de idei, în el este o doză 
de umor, foarte puternică și de bună calitate. Excepţie fac iarăși 
Meşterul Manole şi Cruciada copiilor (şi totuşi în jocul de șah al 
lui Radu şi Ileana, î în glumele lor apare și aici o umbră de umor). 
In celelalte piese însă replicile comice abundă. Aşa sunt glumele 
ostașilor care păzesc templul în Zamolxe ; așa e întreagă scena 
grotescă din Tulburarea apelor, în odaia alchimistului, unde repre- 
zentanţii reformaţiunii apar într'o lumină ridicolă; aşa în aceeași 
dramă replicile Nonei; așa sunt în Daria unele replici, mai ales 
glumele lui Puiu, băiatul Dariei; aşa sunt în Jvanca vreo câteva 
replici ale eroinei, ale tatălui sau ale celor zece oameni din vis; 
aşa sunt în Inviere pantomima porcarului și a lui Păcală; așa în 
sfârșit sunt unele replici ale Ungurilor sau ale lui Avram Iancu 
şi chiar situaţia comică din scena dintre Erji şi jandarmi, în Avram 
Iancu. Și parcă pentru a-și dovedi aptitudinea pentru umor, 
latură puțin bănuită şi puţin cercetată la el, mai ales că spiritul 
transilvan e refractar umorului, Lucian Blaga a creat chiar două 
personaje comice, pe profesorul de limbi clasice, Vlaicu, puţin 
într'o dungă cum i s'ar spune în Transilvania, dar suflet generos 
şi onest, și pe şugubățul Popa Păcală din Avram Iancu, un fel de 
Popa Duhu transilvănean. 

Cu aceste două, ajungem să punem problema însăși a perso- 
najelor lui Blaga și a psihologiei lor. 'Trăesc sau nu eroii acestui 
teatru care nu e un teatru psihologic, ci unul spiritual? Au viață 
aceste personaje, care nu fac decât să ne contureze un înțeles 


433 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


metafizic? Hotărît au. Au un minimum de psihologie, adică au 
atât cât le este necesar să vieze. N'au însă complexitate psihologică, 
n'au nuanţe, mau tot ce formează mecanismul complicat al indi- 
vidualităţii, și asta pentrucă în acest teatru orice complicaţie psiho- 
logică e inutilă, nu interesează, 

E suficient dacă eroii au o schemă sufletească, dacă ei repre- 
zintă o facultate ideală, pentrucă ceea ce sunt ei se poate numi 
idei individualizate. Zamolxe e profetul. El este un visător în 
acţiune şi atât. Nona e luciferismul carnal al femeii şi realismul 
nimicitor al misterului. Popa e slăbiciunea în faţa ispitei demonice. 
Daria e femeia macerată de obsesii, Luca de asemeni. Manole este 
eroul creator de artă. E de ajuns că în el e un clocot de pasiune 
şi o voinţă de faptă. Radu e copilul pur, naiv și nesdruncinat în 
credința sa, Doamna e mama, ideea tuturor mamelor. Ghenadie 
e... preot ortodox, iar Teodul e... preot catolic. Avram Iancu 
e eroul național, şi așa mai departe. Eroii aceștia toți au mai curând 
ceva tipic în ei, decât individualizant şi prin aceasta chiar sunt 
încă o trăsătură clasică în teatrul lui Blaga. Sunt totuşi unele evoluţii 
de stări sufleteşti și în acest teatru. Așa e trecerea lui Manole dela 
hotărîrea jertfei la șovăiala în împlinirea ei, la faptă și după aceea 
la desperare și sinucidere. Tot așa tot graficul cutremurător din 
sufletul lui Avram Iancu, dela splendidul optimism și dela hotă- 
rîrea dârză de luptă, până la desnădejdea şi risipirea finală a minții 
lui. Fineţă psihologică e destulă şi în teatrul lui Blaga. Dar nu pe 
ea cade accentul. 


Ceea ce e autentic şi esenţial în toţi eroii săi, este zbuciumul 
lăuntric, conflictul lor cu demonul propriu. Este în toți o neliniște 
metafizică, o sete de absolut, o goană după certitudini. Toţi ard 
cu tălpile pe jarul întrebărilor ce sondează absolutul. Adâncimea 
lor stă în căutarea permanentă a realității de dincolo, în răfuiala 
lor cu Dumnezeu, cu cauza primă și ultimă, cu rostul existenţei, cu 
jertfa şi cu moartea. Tragicul lor vine din această frământare, mai 
presus de puterile omeneşti, și fărâmarea lor vine ca o soluţie 
izbăvitoare pentru zbaterea lor într'o cușcă fără ieșire. Eroii lui 
Lucian Blaga sunt purtători ai stigmatului misterelor imposibil 
de relevat, sunt antene vibrând de fiorii metafizici ai infinitului 
şi ai nepătrunsului. 

Ce preţ mai pot avea nimicirile sentimentale şi rafinatele 
nuanțe psihologice în acești eroi care respiră numai în ozonul 
tare al spiritului? Ce valoare ar mai avea în acest teatru spiritual 
psihologia, prețioasă doar în teatrul de tragic pur omenesc? Fiindcă 
personajele lui Blaga, aceste idei incarnate, sunt cu adevărat 
« eroi » nu în înțeles literar de tipuri, ci eroi în înţelesul de supra- 
oameni. Ei întrupează forma arzătoare a suferinței provocată de 
pasiunea pentru o idee, atunci când ea se loveşte de obstacolele 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 433 


pământeşti. Fiindcă ce alta clocotește în Zamolxe dacă nu pasiunea 
pentru Dumnezeul său, Orbul, în Manole pasiunea pentru Bise- 
rica lui, în Moșneag pasiunea pentru lisus — Pământul, în Radu 
pasiunea pentru Ierusalimul ceresc, în Avram Iancu pasiunea 
pentru dreptatea Neamului său. Iată dar că totuși eroii lui Lucian 
Blaga au o psihologie, dar una concentrată la esenţial, aceea însă 
fierbinte şi cotropitoare. 

Pasiunea, în ciocănirea ei de obstacole este și originea conflic- 
tului dramatic în teatrul lui Blaga. Și trebuie să constat că pasiunea 
şi voinţa fac la el un tot, sau că voinţa este un produs imediat al 
pasiunii. Obiecţia că dramele lui Blaga nu sunt scenice ar fi vala- 
bilă dacă ele n'ar avea conflict dramatic. Dar acesta e scheletul 
formal cel mai riguros respectat de arta autorului. 

In Zamolxe conflictul este între două religii, idolatria repre- 
zentată de Mag și Divinul reprezentat de Zamolxe. Conflictul 
e prezent dela început până la sfârșit, întâi în zbuciumul exterior 
al Magului de a birui pe Zamolxe prin viclenie, apoi în zbuciumul 
interior al lui Zamolxe, până la ciocnirea finală și explicaţia din 
templu când Zamolxe sparge statuia şi e învins pământește, pentru 
a birui în spirit. è 

In Tulburarea apelor conflictul e în lupta dintre Moşneag și 
Nona, luptă care trece prin sufletul Popii. Aparent Moșneagul și 
Nona nu luptă, fiindcă ei nici nu se întâlnesc ! Dar acest conflict 
e în sbuciumul Popii, hărțuit între ispita diavolească a cărnii și 
între revelația adevărului spiritual. Conflictul în această dramă e 
mai mult interior, deşi aparent vedem lupta dintre Nona și Popă. 
Conflictul își are culminaţia în scena jertfei Moșneagului, care 
birue uneltirile Nonei. 

In Daria conflictul exterior e între voinţa lui Filip și aceea a 
soției sale, dar adevăratul conflict e în sufletul Dariei care se luptă 
cu propriile ei fantasme, cu obsesiile ei și este înfrântă de ele. 
Dimpotrivă, în lupta cu obsesiile lui Luca din Ivanca iese învin- 
gător, reuşind să se scape din ele prin faptă. Din păcate și Daria 
şi Luca sunt mai mult cazuri clinice decât de interes pur uman, 
rătăciți cu mintea și deci nu pot fi eroi, întru cât nu sunt respon- 
sabili de faptele lor. Ei sunt exemple pentru teoriile medicale, nu 
însă figuri literare viabile. 

In Meşterul Manole conflictul e lupta dintre jertfa ce i se cere 
lui Manole și iubirea pentru soția sa, e sfâșierea provocată de cele 
două pasiuni, una pentru Biserică, cealaltă pentru soție. Pasiunea 
pentru Biserică e însă tot una cu voința de a o realiza și de aceea 
ea triumfă până în momentul creației. Când însă opera e gata, 
artistul care și-a zidit sufletul în ea, golit de orice înțeles, nu mai 
poate trăi, nu mai poate îndura existența. Omenescul poate împlini 
jertfa, dar nu poate suporta urmările ei, odată terminată. 


434 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


În Cruciada copiilor conflictul e dublu. Primul ca un cadru 
amplu pentru al doilea, este ciocnirea între cele două concepții 
ortodoxie-catolicism despre care am vorbit mai sus. Al doilea conflict 
e acela dintre pasiunea și voinţa lui Radu de a merge la Ierusalim 
să cucerească Sf. Mormânt şi iubirea de mamă a Doamnei și 
voinţa de a-l reţine, voinţă care la sfârșit e înfrântă. 


In sfârșit în Avram Iancu conflictul e în lupta eroului împo- 
triva tuturor adversităţilor și obstacolelor umane, puse în calea 
neamului său. Conflictul e parcă între el şi un destin implacabil, 
care nu poate fi încă înlăturat și care se concretizează, pe rând în 
Unguri, în naivitatea domnilor din adunarea dela Sibiu, în prostia 
ofițerilor imperiali, în trădarea lui Dragoș, în nerecunoştința Impă- 
ratului și în sfârșit în ticăloşia funcționarilor imperiali. E ca o 
luptă cu stihiile, în care eroul este zdrobit, dar se înalță măreț prin 
semnificaţie pe deasupra bătăliei pur terestre pierdute. In puţine 
opere de mare creație românești se simte ca în aceasta suflul de 
tragică măreție al luptei Eroului român, care, zadarnică pentru 
vremea ei, a însuflețit Neamul și l-a învigorat până la izbânda 
finală de peste decenii. În puține opere destinul românesc şi energia 
românească sunt atât de viguros și îndrăzneţ conturate și concre- 
zac ca în figura de vultur moțesc așa cum a sculptat-o Lucian 

aga. 


De altfel întreaga creație dramatică este net autohtonă, excepție 
făcând iarăși cu Daria şi Ivanca, inspirate din teoriile la modă 
ale freudismului, de acum 17 ani. Aureola specific românească 
a acestei creaţii, adăogată la valoarea ei estetică și la semnificația 
ei metafizică, îi dă valoarea de sinteză, de artă superioară. Fiindcă 
nu e posibilă creație de artă desăvârşită care să nu vebhiculeze sub 
haina estetică perfectă, un suflet etnic specific și un înţeles meta- 
fizic sublim. Valoarea operei de artă nu vine decât din desăvârşirea 
sintezei: etnic-estetic-metafizic. În opera dramatică a lui Lucian 
Blaga suntem în mod egal fermecați de forma estetică în care se 
îmbracă expresia, suntem înălțaţi de caracterul ei românesc și 
înfiorați de ecoul lumilor de dincolo, multiplicat şi amplificat ca 
largile cercuri de apă iscate de întrebările aruncate de poet în 
adâncul lac al misterului. Specific românească prin subiect, prin 
folosirea istoriei naționale și a celei mai vechi și a celei mai noi, 
prin folosirea legendelor românești, opera e specific românească 
şi prin timbru ca şi prin constantele ei sufleteşti românești ca 
şi prin pecetea stilistică pe care o poartă. Nu e momentul de a 
analiza tot ce este etnic în opera lui Blaga. Aceasta este sarcina 
viitorului, al unui îndepărtat viitor, când specificul românesc se 
va fi limpezit și definit prin tot mai multe și majore creaţii, Ceea ce 
însă nu se poate închide în formule, cititorul sau spectatorul de 
bună credinţă o va simţi singur în vibrația românească a acestei 


SCHIȚĂ DE STUDIU ASUPRA TEATRULUI LUI LUCIAN BLAGA 435 


opere. Și critica mai adâncită aici, va putea releva prezenţa acolo, 
a tuturor acelor constante stilistice românești, pe care mai târziu, 
filosoful Lucian Blaga le-a definit în Orizont și stil şi în Spatiul 
mioritic şi un studiu complet le va compara și verifica unele cu 
altele. 


O ultimă constatare estetică. N'am analizat întradins structura 
formală, compoziţia, mersul acțiunii, gradarea conflictului, nimic 
din ceea ce constitue tehnica operei dramatice a lui Lucian Blaga. 
E o lucrare specială care rămâne de făcut, dar care nu văd ce 
lumini noi ar putea arunca asupra valorii de substanţă şi de 
semnificaţie spirituală a operei. Ea va fi totuşi făcută odată și se 
va dovedi atunci câtă artă dramatică și totuși câtă cumpătare de 
mijloace contribue la susținerea valorii expresive a creaţiei lui 
Blaga. "Totuşi o constatare voi face şi aceasta privitor la efectul 
dramelor lui Blaga. Fiindcă valoarea operii de artă se judecă și 
după efectul ei, De sigur că Zamolxe este cea mai glacială, fiind 
cea mai cerebrală dintre dramele lui Blaga. Celelalte însă au căldură 
şi stârnesc în spectator — sau în cititor — sentimente estetice 
diferite. De sigur că sentimentul cel mai frecvent este compăti- 
mirea, natural nu mila noastră cea de toate zilele, ci acel sentiment 
pur estetic de simpatie cu suferințele eroilor. Compătimirea însă 
este efectul oricărei tragedii și drame realizate estetic. Superiori- 
tatea marilor tragici constă în provocarea unui alt efect, mai pu- 
ternic şi mai înălțător: sublimul. Ei bine, Lucian Blaga este primul 
autor dramatic român care izbuteşte să ne sgudue cu acest senti- 
ment al sublimului, ceea ce n'a reuşit niciun scriitor, dramaturg 
sau poet român, afară de Eminescu în câteva din poeziile sale sau 
în Sărmanul Dionis. Lucian Blaga, singurul dintre autorii dra- 
matici români, ne ridică pe culmile sublimului şi aceasta în cele 
două tragedii ale sale — care mai ales prin aceasta sunt tragedii 
şi nicidecum drame cum le intitulează prea modest creatorul lor — 
în Meșterul Manole şi în Cruciada copiulor. Sublimul străbate prin 
multe scene din Meșterul Manole, dar e prezent întreg în scena 
jurământului. Iar în Cruciada copiilor sublimul încununează ca 
un nimb finalul tragediei, cu scena morții lui Radu. 


Dacă aş încerca o ierarhizare a pieselor de teatru ale lui Lucian 
Blaga, aș face-o punând în primul rând, cu egale îndreptățiri, 
cele două tragedii, din toate punctele de vedere superioare celor- 
lalte creaţii dramatice, Meșterul Manole și Cruciada copiilor. Pe 
cea de a doua treaptă, imediat dedesubt, dar cu aceleaşi perspective 
de durată, aş pune pe Avram lancu. În al treilea loc ar veni, ca 
valori egale Zamolxe şi Tulburarea apelor. După ele imediat Inviere, 
care, după cum spuneam mai sus, pentru a fi pusă în valoare și 
înțeleasă, îşi așteaptă traducerea ei muzicală și o înscenare fastuoasă, 
cu un balet original. În sfârşit, la urmă de tot și cu mult departe 


436 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


de celelalte ar sta Daria şi Ivanca, două încercări care rămân doar 
interesante pentru preocupările de un moment ale creatorului. 
Așa mi se pare mie că s'ar putea clasifica opera dramatică a lui 
Lucian Blaga, și rămâne de văzut întru cât viitorul va confirma 
sau nu o judecată de valoare pe care numai timpul o poate verifica, 
Incheind nu pot să mă opresc de a reveni la inaderenţa publi- 
cului actual pentru teatrul lui Lucian Blaga. Există o elită care 
totuși îl înțelege și-l gustă. Ea este încă foarte redusă, dar cu cât 
vom înainta în timp ea va creşte. Publicul lui Blaga se va mări 
paralel cu ridicarea nivelului spiritual. Și progresul spiritual 
însemnează pentru om necesitatea de a evada din lumea firescului 
şi a necesităţii strict materiale într'o lume ideală, de esențe supreme. 
Astăzi publicul nostru nu înţelege ceea ce trece peste nevoile lui 
imediate, peste realismul banal și plat al cotidianului, peste drama 
sentimentală ieftină sau pentru comedioara stupidă bulevardieră. 
El nu simte nevoia de altceva, de o strămutare în vecinătatea sti- 
hiilor și a eternului. Teatrul lui Lucian Blaga răspunde tocmai 
nevoii de absolut și de o lume ideală a sufletului omenesc, El izbu- 
teşte a plăsmui o altă lume, ireală, o lume de basm și de legendă, 
un alt tărâm, către care aspiră spiritul omului superior. In lumea 
transfigurată și vrăjitorească a teatrului său, în magia ei splendidă 
care ne înalță şi ne purifică, simțim că rostul omului nu este în 
ruminare și excreţie, nici în producție şi consumaţie economică, 
ci în transcendere şi iluminare. De aceea, opera dramatică a lui 
Lucian Blaga e o valoare majoră a culturii noastre, valoare perfectă 
ce mai poate aștepta încă liniștită încadrarea ei în totalitatea unei 
culturi care, peste puţin abia o va ajunge din urmă. Ca toate 
marile creaţii și aceea a lui Lucian Blaga îşi depășește epoca. 


OCTAV ŞULUȚIU 


CRONICI 





ARMANDO CARLINI 


Ceea ce caracterizează ultimul studiu al lui Armando Carlini, 
Academician al Italiei, profesor de filosofie teoretică Ja Univer- 
sitatea Regală din Pisa: Saggio sul pensiero filosofico e religioso 
del Fascismo (Eseu asupra gândirii filosofice şi religioase a Fascis- 
mului ), Roma, Istituto Nazionale di Cultura Fascista, 1941, pp.270), 
este în primul rând modul prin care a fost plăsmuită. Istoria 
plăsmuirii sale corespunde istoriei plăsmuirii însăși a Fascismului, 
în munca de douăzeci de ani din activitatea sa de cârmuire, Nu 
este o carte gândită şi scrisă dintr'o aruncătură de condei, ci un 
organism care s'a făurit în mijlocul acțiunii politice, ca o limpezire 
a acțiunii. Ea cuprinde felurite eseuri, apărute în epoci diferite, 
în 1940, în 1938, în 1937 și mai înainte, în 1928, 1926 şi chiar în 
1923. Totuși eseurile nu sunt aşezate în ordine cronologică, în 
chip de documente, ci organic, după materie, astfel ca să împli- 
nească un tot armonic, în timp ce referirile la date înrâuresc 
asupra sufletului cetitorului ca sugestive amintiri şi dăruesc operei 
valoarea unei fapte de credință în vitalitatea Fascismului, de-a- 
lungul viețuirii sale, în zile de răstrişte ca şi în zile de biruință. 

Lucrarea se deschide cu un studiu, apărut încă din 1934 în 
Nuova Antologia şi apoi retipărit în același an într'un opuscul de 
Institutul Naţional Fascist de Cultură, intitulat: Filosofie și Religie 
în gândirea lui Mussolini, căruia îi urmează câteva adăogiri, în 
care se adâncesc în chip separat unele amănunte din tratarea 
precedentă, și se ajunge la unele precizări cu caracter polemic. 

Urmează un studiu interesant asupra unei probleme desbătută 
mult în Italia: despre raporturile dintre Fascism și Idealism, filo- 
sofia care, cu o varietate în evoluări, constitue îndrumarea lui 
Croce şi a lui Gentile. De fapt, sunt mulți gânditori italieni, 
precum Orestano și Bodrero, care s'au împotrivit categoric la 
identificarea idealismului actualistic al lui Gentile cu Fascismul. 
Felul de a trata al lui Carlini apare cu atât mai interesant, dacă 
îl apropiem de curentul al cărui reprezentant cel mai de vază 
este el în prezent. Concepţia lui Carlini, de fapt, a izvorit din 


438 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


obiect de reexaminare critică în principalele sale opere: La religio- 
sită dell'arte e della filsofia (Religiozitatea artei şi filosofiei), 
Firenze, Sansoni, 1934), I] mito del realismo (Mitul realismului, 
Firenze, Sansoni, 1936), La vita dello spirito (Viaţa spiritului), 
retipărită la Sansoni în 1940 şi o serie de articole asupra Logo- 
sului (anii 1938—1939), Lineamenti di una concezione realistica dello 
spirito umano (Schiţări asupra unei concepții realiste a spiritului 
uman), Totuşi, el rămâne chiar astăzi plin de înțelegere pentru 
măreția acelei mișcări, față de care revendică pe bună dreptate 
caracterul de italianitate chiar în această operă de care ne ocupăm 
(p. 100). Poziţia sa de cunoscător și critic al idealismului îi inspiră 
pagini cu pecetea seninătății profunde, după cum se poate vedea 
în legătură cu ceea ce scrie asupra lui Croce (pp. 73 şi urm.), 
prețuit pe tărâmul filosofic, dar dușmănit în câmpul politic. 


Urmează o cercetare asupra Sensului fascist al Statului și defi- 
niția sa şi asupra problemei Imperiu și Civilizație. Demnă de o 
prețuire deosebită este analiza în care suprapune cele două mișcări, 
al Risorgimentului şi al Fascismului, punând în lumină astfel 
deosebinle ca şi continuitatea ideală, 

Studiul se încheie cu cercetarea Aspectelor etico-religioase ale 
Fascismului. 


Toată opera izvorăşte din această întrebare preliminară (p. 9): 
se află în Mussolini o gândire filosofică? Răspunsul este afirmativ, 
Dar e nevoie de precizări. Mussolini nu e un filosof, în sensul 
tehnic al cuvântului, ci în sensul că viziunea sa originală despre 
viaţă conţine în sine însăși o doctrină filosofică (p. 67). Dar atunci 
care este această doctrină ? Chiar din prefața operei, Carlini mărtu- 
riseşte că nu pretinde de fel că a formulat-o, ci doar că a limpe- 
zit-o într'o recugetare personală, deoarece năzuinţa fascistului de 
cultură nu poate fi alta decât aceasta: «A face din Fascism un 
motiv de gândire; a-l însera în lumea culturii, ca pe un principiu 
de reînnoire, ba chiar de revoluţie a civilizației mondiale » (p. 4). 

Precizarea aportului original de gândire al Fascismului îndru- 
mează pe autor să examineze raporturile dintre Fascism şi Idea- 
lism. Fireşte, idealismul a participat la formarea personalității 
mussoliniene şi, în multe cazuri, această influență este evidentă 
(p. 115). Totuși există divergențe adânci. Fascismul, tâlmăcit în 
termeni de cugetare pură, dă o valoare transcendenţei, clipei reli- 
gioase a vieţii, care este străină de idealism (p. 169) şi care o duce 
către un primat al acţiunii asupra teoriei. Această poziție spirituală 
a Fascismului este aceea de a se reîntoarce la acea mişcare de 
critică a idealismului care, şi ca revizuire lăuntrică a sa, se impune 
astăzi atențiunii multor cercetători, printre care însuşi Carlini. 
De aceea Carlini, bine cunoscut prin studiile sale de interpretare 
istorică despre Aristotel şi despre Locke, se dăruieşte studiului 


ESTE ISTORIA INUTILĂ? 439 


Fascismului, mânat către el de o adâncă cerință spirităală, de o 
identitate de vederi şi de interese spirituale, mai mult decât un 
interes de erudiție satisfăcut cu rigoare filosofică. Cerința reli- 
gioasă nesatisfăcută de idealism se impune dimpotrivă în concepția 
filosofică a Fascismului. Noul sens al Statułui nu poate reeși 
dintr'un studiu pur juridic al problemei, ci numai din viziunea 
sa religioasă față de viaţă. 

Conceptie religioasă, așa dar, care impune neapărat greaua 
problemă de a o îngrădi în confruntarea cu marea experienţă a 
catolicismului roman. 

Se cuvine să revendicăm caracterul laic (p. 218) al religiozităţii 
mussoliniene, dar cum reacționează ea în fața tradiţiei catolice? 
După Carlini, în forma mentis mussoliniană se află o profundă 
inspiraţie catolică? (p. 64). Această catolicitate éste manifestată în 
însăşi politica sa religioasă, care nu iese din cercul unui simplu 
calcul politic, dar, înainte de toate, în voința de expansiune a 
Fascismului, îndreptat să realizeze (p. 229), nu o abstractă per- 
fecţiune, ci să cucerească o propăşire sigură, care nu e despărțită 
de luptă, de credință în izbândă, şi încă mai mult de nevoia de a 
combate ca o rațiune însăşi a vieţii. Viaţa ca o miliţie pentru cuce- 
rirea unei ordini superioare este vederea fundamentală, atât a 
Sfântului Pavel, cât şi a lui Mussolini. 


GIOVANNI VILLA 


ESTE ISTORIA INUTILĂ? 


A trecut aproape neobservată la noi chestiunea ridicată de 
Paul Valery în Regards sur le monde actuel 1), cu privire la zădăr- 
nicia studiilor istorice şi lipsa lor de orice utilitate. Această chestiune 
a fost pusă în Franța — deși poate fără o prea strânsă legătură — 
pe vremea când Sindicatul institutorilor, făcând să prevaleze con- 
cepția marxistă a vieţii, cerea scoaterea acestui studiu dintre 
obiectele de învățământ în şcoalele de Stat franceze de toate 
categoriile. Persoanele autorizate şi-au spus cuvântul atunci și 
cel mai documentat răspuns din câte am citit— ca apărător al 
învățământului istoriei — a fost articolul prietenului nostru, Sep- 
time Gorceix, profesor la Paris, publicat în cotidianul « Le Temps ». 

Cartea lui Paul Valery n'a rămas nici ea fără răspuns, deși 
ar fi fost de așteptat ca chestiunea să comporte o analiză mai 
largă, dacă ceea ce s'ar numi în cazul de față conspirația tăcerii 
n'ar constitui unul dintre cele mai autorizate răspunsuri. Din 


1) Un vol. edit. Stock, Paris, de 214 p., 1933. 


440 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


partea literatului André Lebey 1), o broșură de 146 pagini a venit 
la timp ca să arate lipsa de fundament a atacurilor date de Paul 
Valery edificiului atât de solid al istoriei, născut odată cu lumea 
constituită în societate și împletit în evoluţia ei indisolubil cu 
destinele omenirii$ 

Părerea lui Paul Valery este că zstoria este produsul cel mai 
periculos elaborat până acum de chimia intelectului, care deter- 
mină naţiunile a întreţine continuu ura între ele (p. 63). Arătând 
că istoricul face pentru trecut ceea ce ghicitoarea prezice în 4 cărți » 
pentru viitor (p. 98), autorul se apropie într'o formă imperfectă 
de cunoscuta butadă a filosofului german Simmel, care spune că 
istoricul este un profet care are de ghicit ceea ce s'a întâmplat, 
un profet «à rebours », dacă avem în vedere că materialul de fapt 
cuprins în istorie e nelimitat, iar rezistența opusă cercetătorului 
atât de redusă, că numai cu greu poate fi ocolită ispita de a-l inter- 
preta «demonstrativ », punându-l în slujba unei concepții pre- 
stabilite. Vorbind de subiectivismul istoriei, P. Valery spune că 
o parte din lucrările istorice se reduce în a ne colora câteva scene, 
fiind dinainte convenit că aceste imagini trebue să se plaseze în 
trecut şi din această cauză nu se poate face mare distincție — după 
părerea sa — între cărțile scrise după mărturii autentice şi cele 
făcute după izvoare imaginare. Ignorând critica istorică, el spune 
că chiar şi cele de o autenticitate irezistibilă se aseamănă cu por- 
tretele ale căror modele sunt pulbere de mai multe secole, iar 
noi suntem invitați să credem în identitatea lor; ca atare — extin- 
zând sfera noţiunii — între simpla poveste şi cartea de istorie 
pură, există atâtea intitulări: roman istoric, biografie roman- 
tată, etc. 

Când vorbeşte de atotputernicia exemplelor, le alege numai 
pe cele cu influență negativă şi spune că fără exemplul lui Carol 
I Stuart, Ludovic al XVI-lea m'ar fi pierit pe eșafod; fără a medita 
la un Alexandru cel Mare, Hanibal, Cezar, August, un Bonaparte 
nu și-ar fi realizat opera, etc. Bismarck la Congresul din Berlin, 
dominat de spiritul istoric, întrebuinţează tot talentul său diplo- 
matic spre a determina Puterile europene să se angajeze în che- 
stiunea colonială din Africa, spre a le menţine în rivalitate, dar 
n'a priceput că Germania va avea, a doua zi, nevoie de aceeași 
expansiune: ocazia însă nu i s'a mai prezentat, fiind prea târziu. 
Paul Valery ar fi de acord astăzi să constate că tot spiritul istoric 
— contestat de el — călăuzeşte Italia pentru a realiza moștenirea 
Romei antice în Mediterana și Peninsula Balcanică; organizarea 
Europei noi de către Germania şi prăbușirea statului comunist. 
Când Englezii au ignorat învățămintele istoriei, uitând de Blocul 





1) Nécessité de l'histoire, Paris, Firmin-Didot, 1933. 


ESTE ISTORIA INUTILĂ? 441 


continental, au avut a înregistra eşecul «sancţiunilor economice ? 
din 1939. 

In ceea ce privește supremaţia în politica europeană, Paul 
Valery crede că durata maximă în timp a hegemoniei — fie pentru 
națiuni sau pentru oameni — n'a trecut de cincizeci de ani, și 
citează pe Carol Quintul, Ludovic al XIV-lea, Napoleon, Met- 
ternich, Bismarck: « durata mijlocie de patruzeci de ani și nicio 
excepţie » (p. 49). In prezent faptul nou tinde să ia toată impor- 
tanța pe care tradiția și faptul istoric o posedau până acum (185), 
căci istoria justifică tot ce dorește cineva: ea nu învață în mod 
riguros nimic, deoarece ea conţine totul şi dă exemple de tot (p. 64). 

După ce spune că dela istoricii adevăraţi se aşteaptă răstur- 
narea valorilor tradiționale acordate numai evenimentelor scenice, 
punând accentul pe cele mai obscure, dar a șăror importanță nu 
se reliefează decât cu timpul, probată de evenimente ulterioare, 
Valery crede că istoria este «un ensemble des tables chronolo- 
giques paralleles, entre lesquelles quelquefois des transversales 
accidentelles étaient çà et là indiquces». 

Unul din neajunsurile cărții lui P. Valery este că face confuzie 
— voită sau nu — între istorie și istoriografie. Fără a lăsa să se 
creadă că aceasta e o distincție făcută numai de specialişti res- 
pectivi, un coleg întru preocupări al d-lui Valery, Max Nordau, 
scria în « La Revue » din 15 Octomvrie 1909 că «istoria este an- 
samblul episoadelor luptei omenirii pentru existență și ea este 
un lucru în afară şi pe deasupra istoriografiei, existând înainte 
de aceasta ». 


E adevărat că și istorici de mare prestigiu, ca un Gabriel 
Monod, au exprimat îndoiala asupra realității istorice: «La réa- 
lité historique ne nous est jamais connue dans la vérité absolue 
et precise de son infinie compléxité... Elle est presque une vision 
de rève >. Insă cât de frumos spune Pârvan că istoricul se ocupă 
cu devenirea vieții omeneşti spirituale, atât în aspectele ei indi- 
viduale, cât şi în cele colective, iar ţinta supremă a prelucrării 
creatoare, pentru istorie, cultura, e singurul obiect posibil: căci 
numai unde începe cultura, adică manifestarea reformatoare 
umană în mediul natural cosmic, acolo începe istoria. 

O valoare deosebită îi atribue Hasdeu, când scrie că: istoria, 
fiind partea cea mai supraordinată în clasificația pozitivistă a 
științelor, nu este nicio ramură a cunoștințelor care să nu poată 
răspândi câteodată o vie lumină asupra unei chestiuni istorice. 
Și tot aşa Nicolae Iorga: « Istoria este o întinsă experiență umană; 
având de-a-face necontenit cu omul, istoria devine mai umană b. 

Utilitatea ei? Kogălniceanu arăta că istoria este politica trecu- 
tului, atât cât politica este istoria prezentului și afirmă că ştiinţa 
lucrurilor trecute rămâne imperfectă fără preocuparea de politică, 


442 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


iar înțelegerea prezentului e imperfectă fără cunoașterea trecu- 
tului și că «istoria, după Biblie, trebue să fie cartea de căpetenie 
a omenirii ». 

Gulielmo Ferrero spune că orice lucrare de istorie bine scrisă 
este o lecţie de înaltă filosofie politică. Deosebit de ceea ce crede 
P. Valéry, gânditorul italian Benedetto Croce e de părere că 
istoria nu este niciodată istoria morţii, ci totdeauna istoria vieții: 
"în orice faptă a trecutului stă ascuns ceva pozitiv, un cât de mic 
adevăr istoric, o pulsație a unei posibilități de trăire conștientă. 
Nu întâlnim epoci de decadență, ci numai răstimpuri — mai 
lungi sau mai scurte —de chinuitoare zămislire a mai binelui, 
sau, cum spune Victor Hugo, când se întreabă ce este istoria: 
«c'est Pécho du passé dans lavenir ». 

Dar oricât istoria ar fi socotită ca expunere fără ură și fără 
părtinire a marilor acte omenești sau simplă sistematizare a fap- 
telor și gândirii umanității, oricât ar fi considerată ca o știință 
neexactă ce se servește de un material variat și neasemănător, 
ea își are totuși legile ei speciale. Și e firesc să nu placă filosofului 
francez, deoarece istoria nu iubește mult pe oamenii măsuraţi, 
cu sentimente umanitare, ci favoriţii ei sunt pasionaţii, exaltaţii, 
neîmblânziţii, aventurierii de spirit şi acțiune. Iar ca utilitate, 
istoria nu rezolvă chestiunile, ci numai ne ajută a le examina. 

Inţelesul acestei utilităţi a variat tu timpul. La Greci, Tuci- 
tide socoteşte istoria o şcoală de științe politice, iar Xenofon și 
Plutarch, un tratat de morală. La Romani, Tit Liviu spune că 
principalul și cel mai însemnat avantaj al istoriei este de a înfățişa 
privirilor noastre un cadru luminos al învățămintelor naturii 
umane. Creștinismul suscită filosofia istoriei, pentru ca după 
aceea, pentru Machiavelli, legile care regisează istoria să-și aibă 
originea nu într'un plan divin sau într'un principiu de progres, 
ci în liberul joc al pasiunilor omeneşti, în înlănțuirea riguroasă 
a actelor pe care le inspiră. In această vreme, Umanismul, acor- 
dând trecutului o adoraţie necunoscută până atunci, determină 
formarea perspectivei istorice, prin care se realizează joncțiunea 
dintre fiecare personalitate vie şi o omenire de mult apusă. 
Peste acest progres, Bossuet și Pascal vor adânci și repune în 
drepturi filosofia istoriei, iar Vico o va crea ca știință de sine 
stătătoare, 

Din secolul al XVIII-lea înainte, constituirea politicei ca şti- 
ință s'a făcut pe largul suport al istoriei, dând posibilitate ome- 
nirii să se cunoască pe ea însăși şi să se ferească de rătăcirile în 
care au căzut maiNtotdeauna generaţiile care au ignorat istoria, 

Dezastrul Franţei din 1940 constitue o dureroasă replică dată 
acțiunii de ignorare a istoriei cu toate învățămintele ei. Putem 
presupune că la o nouă ediţie a operei sale citată mai sus, Paul 


GIANI S'TUPARICH, ROMANCIER AL RĂZBOIULUI 443 


Valery ar face să fie înlocuite toate pasajele care la confruntarea 
cu realitatea din ultimul timp i-au adus amare desiluzii. Dar 
Paul Valéry este un filosof şi, cu sau fără comentariile pe care 
le-a făcut, istoria își urmează cursul ei. 


V, MIHORDEA 


GIANI STUPARICH, 
ROMANCIER AL RĂZBOIULUI 


Prefacerile sociale din secolul XX au determinat o diferenţiere 
a literaturii actuale de cea din trecut. Giovanni Verga, Gabrielle 
d'Annunzio și Antonio Fogazzaro, prozatorii cei mai reprezen- 
tativi dela sfârșitul secolului trecut, au servit de model generațiilor 
următoare. Romanele lui Luigi Capuana, Matilde Serao, Grazia 
Deledda şi Marino Moretti se resimt de procedeele tehnice ale 
înaintaşilor, dar prozatorii mai tineri au împrumutat la rându-le 
libera conştiinţă artistică. « Dacă a povesti înseamnă totdeauna a 
învinge uniformitatea materiei și superficialitatea întâmplărilor 
despărțite de cauzele lor adânci — scriu criticii Antonini și Angio- 
letii, alcătuitorii antologiei Narratori d'oggi — Italienii se pot 
număra și azi printre cei mai buni povestitori din lume. Ei nu 
scriu romane asemenea pictorilor care lipesc pe pânză mai multe 
fotografii, și pentru a le da o aparenţă artistică, le orânduesc naiv 
și le colorează grosolan. Italienii au fost totdeauna mari povesti- 
tori, iar în roman au fost prudenţi, deoarece gustul artistic îi opreşte 
de a se servi de întâmplări și de personaje ca de un material inert 
pentru a înălța ameţitoare cărți-sgârienori. Ei consideră romanul 
ca o operă de artă care cere echilibru şi mai cu seamă « organicitate ». 
« Romanele italieneşti reușite, ca Promessi sposi şi Malavoglia, au 
izvoriît totdeauna din îmbinarea chemării morale cu cea artistică ». 

Alături de literatura italiană propriu zisă, există însă şi o lite- 
ratură regională. Diferenţele dialectale şi consideraţiile istorico- 
geografice influențează literatura provinciilor italiene. Au existat 
în Italia şcoala veristă a sicilianului Verga, romanele napolitane 
ale Matildei Serao, o predominare a stilului florentin cu Renato 
Fucini, iar Grazia Deledda a însuflețit peisajul Sardiniei. Pietro 
Pancrazi, în articolul său închinat lui Giani Stuparich triestinul, 
se întreabă dacă există o literatură italiană. « De sigur » — răspunde 
criticul italian. In ultimii 30 de ani, s'a ridicat în Trieste o familie 
de scriitori, poeţi şi prozatori, diferiți şi totuși apropiaţi prin unele 
caractere comune. Imboldul moral unește, în primul rând, pe toți 
aceşti scriitori de limbă, cultură și uneori de sânge amestecat. Ase- 
menea omului de știință care vede în cercetările sale mijlocul dar 


444 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


totodată și rezultatul lor, scriitorii triestini s'au înțeles să se desco- 
pere, să se definească, să-şi caute firul conducător, bănuind aproape 
că nu-l vor găsi. Sa susținut că acești scriitori, inventatori de 
probleme și romantici împătimiţi, nu își au locul în literatura 
italiână, care se închide bucuroasă în forme fixe şi schimbă deseori 
retorica în clasicism şi inerția în aristocrație >. 

In literatura triestină s'a impus în ultimii ani, prozatorul Giani 
Stuparich. El s'a născut în anul 1891, la Trieste, şi era cu trei ani 
mai mare decât fratele său Carlo, mort în timpul războiului din 
1916. Din vremea studiilor la facultatea de litere florentină, datează 
debuturile literare ale fraţilor Stuparich în revista La Voce, înfiin- 
tată în anul 1908, de Prezzolini și Papini. Izbucnind războiul, în 
anul 1915, cei doi scriitori triestini se înrolează, sub un nume străin, 
în armata italiană. Anul următor, în ziua de 30 Mai, Carlo cădea 
jertfă a eroismului său. Giani Stuparich rămânea singur să vadă 
victoria armelor italiene și să perpetueze, în cea mai mare parte 
a scrierilor sale, memoria fratelui său și a faptelor de arme la care 
au participat. 

In anul 1919, apar, sub titlul Cose e ombre di uno, articolele lui 
Carlo strânse cu fraternă grije de Giani Stuparich. 'Transpare în 
paginile acestei cărţi postume sufletul unui tânăr dornic de a lupta 
pentru credință, țară şi morală, care-și disciplina viaţa și aștepta 
orice sacrificiu pentru realizarea idealului său. 

Convorbiri cu fratele meu se numește prima carte a lui Giani 
Stuparich, apărută în anul 1925; ea alcătuește, împreună cu ziarul 
de război al unui voluntar intitulat Războsul din 1915 şi recent 
apărutul roman: Se vor întoarce, o trilogie închinată războiului şi 
eroismului soldatului italian. Ele povestesc entuziasmul şi durerea, 
eroismul și descurajarea din timpul războiului şi din zilele câte 
au urmat. 


Literatura de război a lui Stuparich ne reamintește anii studiilor 
universitare ale tinerilor triestini din capitala "Toscanei. Repre- 
zentați ai unui oraș aflat pe atunci sub stăpânire străină, frații 
Stuparich se numărau printre colaboratorii revistei La Voce, care, 
după cum susține d. Ramiro Ortiz, a pregătit moralicește intrarea 
Italiei în războiul din 1915. 

« Adaog pentru cei cărora li s'ar părea că exagerez — scria, cu 
ani în urmă, primul titular al catedrei de italiană a facultății de 
litere din București, — că fără La Voce, Italia n'ar fi intrat în răz- 
boi. Și nu din pricina articolelor publicate în lunile din urmă, ci 
fiindcă vreme de zece ani, dând imbold tuturor iniţiativelor vred- 
nice de luat în seamă, denunțând toate lașităţile, înfierând pe toți 
șarlatanii, dând pe față toate neorânduelile mari şi mici, — La 
Voce s'a străduit să formeze caracterul tineretului care luptă azi în 
Trentino şi pe Isonzo >. 


GIANI STUPARICH, ROMANCIER AL RĂZBOIULUI 445 


Este cunoscut dictonul că în timpul războiului muzele tac. 
Cântecul de râzboi al lui Agnoletti, Examenul de conştiinţă al unui 
literat, cartea moralistului și poetului Renato Serra, căzut în 
timpul aceluiaşi război, poema Adei Negri intitulată Către Italia, 
se numără printre: puţinele contribuţii ale literaților italieni în 
zilele războiului de acum aproape trei decenii. Cu trecerea anilor, 
literatura războiului italian avea să se îmbogăţească cu opere de o 
mai mare importanţă artistică: Kolibek, jurnalul de război al picto- 
rului-literat Ardengo Soffici, cartea Inaintea Triestului, datorită 
lui Mario Puccini, Carso al meu, de triestinul Slatoper, o altă 
victimă a războiului, Zile de râzboi de romancierul Giovanni 
Comisso, cartea lui Antonio Baldini intitulată Purgatoriul nostru 
şi trilogia lui Giani Stuparich, încununată de masivul roman Ri- 
torneranno, apărut anul trecut, la editorul Garzanti. 


Intre publicarea articolelor fratelui său în volum și tipărirea 
trilogiei războiului trecut, Giani Stuparich a publicat, acum două 
decenii, o carte închinată memoriei lui Scipio Slataper. Biografie 
a scriitorului triestin, mort în războiul din 1915, cartea aceasta 
aduce multe date asupra poziției spirituale, istorice și etnice a 
orașului Trieste, Stuparich vedea în mișcarea vociană şi latura 
morală, nu numai realizările literare şi artistice. Cartea are un 
caracter vădit etic, în precizarea figurii poetului jertfit pentru 
idealul său naţional și a scriitorilor pe care Slataper i-a iubit și i-a 
studiat în amănunțime: Hebbel și Ibsen. 

Visul eliberării Triestului s'a înfăptuit, în Colloqui con mio 
fratello, dar moartea a sguduit casa lui Stuparich. Fratele său, 
pe care autorul îl socotea mai puternic decât el, confidentul său 
în orele cele mai dureroase și întunecate, a murit în război, ca un 
erou. I-au murit şi prietenii cei mai buni, şi idealul războiului 
începe să se șteargă din mintea lui Stuparich, în lunile care urmează 
păcii. 

In a doua carte din trilogia războiului, Guerra del'r3 dal tac- 
cuino di un volontario, autorul descrie propriile sale stări de spirit, 
fără excese analitice şi fără a abuza de persoana întâia. Relaţiile 
celor doi frați, luptând în același pluton, vor fi amplificate în 
ultimul roman al lui Stuparich. Sentimentul de protecţie aproape 
maternă, al lui Giani pentru fratele său mai mic, care «are încă 
pe față şi în suflet curăţenia unui copil, dar este mai puternic şi 
mai bun ca el», este unul din lucrurile cele mai mişcătoare ale 
cărții. Luptând cu amintirea insistentă a mamei şi a sorei, lăsate la 
Trieste, încercând să-şi concentreze toate gândurile la acţiunile 
războiului, abia vindecat după rănile suferite, Giani îşi reia locul de 
ostaș, în prima linie, încercând să-şi regăsească fratele: « Imi tre- 
murau picioarele, nu am mai încercat niciodată o frică atât de mare 
de a nu fi rănit din nou»— mărturisește, fără falsă modestie, 


446 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Stuparich, adevărul care altui autor i-ar fi împurpurat obrajii —. 
« Mă simţeam singur, părăsit, departe de toate ființele ome- 
neşti ». 

Criticul Bonaventura 'Tecchi se întreba dacă documentele 
lipsite de transfigurare au valoare artistică, gândindu-se la docu- 
mentele înfățișate de Stuparich în primele cărți ale trilogiei sale. 
Romanul Se zor întoarce vine la timp, pentru a împăca toate opiniile 
criticilor. Una din cele mai puternice creațiuni ale epicei italiene 
Ritorneranno aduce o multilateralitate de planuri și o varietate de 
personaje care trăesc din plin încercările încăerării de acum aproape 
trei decenii. 

Pe datele reale se grefează personaje şi episoade secundare; 
drama războiului, fie că se desfăşoară în cadrul strâmt al unei case 
triestiene, ori pe vastul câmp al frontului, este aceeaşi; personajele, 
multiplicate, de astă dată, sunt aceiași membri ai familiei Stu- 
parich; mama și fiica așteaptă sosirea băeților, luptând pe frontul 
italian. Autorul a atins în această carte toate coardele, trecând dela 
eroic la patetic, dela pasional la sentimental, reprezentând cu o 
omenească pătrundere, contrastul raselor învecinate și al genera- 
ţiilor grăbite. Dintre cele peste 6oo de pagini ale romanului, des- 
prindem una singură, care ilustrează contrastul dintre liniştea 
naturii și suferințele omeneşti. 


« Câmpia tânără, înflorită, părea că invoacă mâna omului. 
Viţa se înălța trandafirie, lipsită de araci; își îndoise unele ramuri 
spre pământ, altele se căznea să le ţie ridicate în sus, în adierea 
vântului. Intre ierburile câte invadaseră câmpia, răsăreau sfioase 
şirurile tinerelor paie de grâu; din iarba neregulată apăreau pre- 
timpurii narcișii. Ceea ce înveselea însă şi uimea, erau perii şi 
cireşii înfloriţi, răspândiţi pe întreaga câmpie, asemenea unor nori 
visători pe sânul pământului. 

Ar fi fost aproape un vis să mergi prin mijlocul acelei câmpii, să 
uiţi de război, dacă un zgomot neîntrerupt, apropiat, nu te-ar fi 
chemat la realitate. De-a-lungul potecii principale se vedeau 
înălțându-se cazmale lucind la soare: geniștii construiau tranșee. 
Apoi, departe, deasupra dealurilor, alți nori răsăreau și îngăl- 
beneau zarea, cu un zgomot regulat. Cu aceste pregătiri oamenii 
răspundeau chemării primăvăratice a naturii. 

Fraţii se aşezară la picioarele unui cireș. 

Sandro îşi îmbrățișase genunchii şi-şi sprijinise capul de 
trunchiul copacului. 

— Am o veste tristă să-ți anunț, Marco. Am fost înștiințat că 
Cesare a murit. e 

Buzele lui Marco tremurară: Cesare a murit? 

— Iată telegrama. 

Marco rămase pe gânduri cu telegrama în mână. 


GIANI STUPARICH, ROMANCIER AL RĂZBOIULUI 447 


— Rând pe rând o să ne ducem cu toții — spuse încet Sandro. 
Faţa lui, ridicată, în sus, era senină ». 

Roman al războiului, Ritorneranno este cea mai reprezentativă 
carte a lui Giani Stuparich. Război și pace de Tolstoi, La débâcle 
de Zola, ori Intunecare de Cezar Petrescu se numără printre cele 
mai reușite cărți ale genului. Aceste scrieri au apărut la mare 
distanță de timp după desfășurarea acțiunilor războinice. Stuparich 
de asemenea a lăsat să treacă șaptesprezece ani dela tipărirea primei 
sale cărți de război şi zece dela apariția documentarului asupra 
războiului din 1915, pentru a transpune aceleași întâmplări întrun 
cadru mai vast. Aducând o notă de actualitate prin materialul epic 
înfățișat și prin adevărurile câte cuprinde, romanul lui Stuparich 
justifică entuziasta primire avută în Italia. « Este romanul integral 
al războiului — spune un critic italian. Scris într'un stil simplu 
şi puternic, de o desfășurare liniştită şi wăscolitoare, Ritorneranno 
este destinat să ocupe un loc de prim ordin în istoria noii lite- 
raturi ». 


DUMITRU PANAITESCU 


ACTE ȘI MARTURII 
DIN RÅZBOIUL NOSTRU 





LOCOTENENTUL TEODORESCU I. DAN 


Strânsă în cleștele de foc al armatei române, Odesa roşie 
scoate din hrubele ei cele din urmă rezerve ale bolșevismului 
fanatic. 

Intre cele două limanuri ale, Mării — Hagi-Bei și Knilnichi- 
Liman — stepa e aspră, flămândă de pârjol şi de moarte. Un cer 
învăpăiat, stropit parcă cu sânge, stă boltit peste dimineaţa zilei 
de 12 Septemvrie 1941. Uruitor, ca o rostogolire de stânci, tunul 
clatină zarea. Mitralierele clănțăne. De-a-valma, obuze şi brandturi 
se sparg în vârtejuri de flacări. In fața unui divizion din cavaleria 
noastră, inamicul încearcă rezistență. 

La un moment dat, artileria lui încadrează, în proiectile, postul 
de comandă al divizionului. Un obuz exploadează în imediată 
apropiere şi o schije loveşte pe comandant, ucigându-l pe loc. 
Indată, inamicul pornește, în valuri compacte, la atac. O clipă 
de șovăială în rândurile noastre. Dar, numai o clipă. Căci, din 
fruntea unui escadron de roșiori, alăturat, se desprinde un tânăr 
ofițer. Faţa lui își schimbă liniile subțiri, delicate, în trăsături 
de aspră energie, fruntea se întunecă, ochii adânci aruncă sulițe 
lungi. Cu un strigăt înalt de îmbărbătare, trece din câteva salturi 
la postul de comandă al divizionului. Vocea lui tună, gestul e 
scurt, retezat, masiv. Imparte câteva comenzi dure, tăiate în piatră. 
Un freamăt printre cavaleriști, o înviorare de dimineață proaspătă. 
Fulgerător, în iureşș de moarte şi grindină de proiectile, roșiorii 
contra-atacă, roşiorii au un nou comandant. Sub glasul lui plin 
de vigoare, sub gestul lui bărbat, răspânditor de încredere și 
forță, ei înaintează, biruitori, prin pânza de fier a mitralierelor, 
sub trăznetul de iad al brandturilor. 

In fruntea cavaleriștilor, tânărul comandant e, rând pe rând, 
stâncă, trăznet, lumină... Contra-atacul nostru izbutește în plin, 
inamicul e dat peste cap și fugărit până în vizuinele lui. Dar un 
obuz dușman plesneşte în preajma tânărului comandant. Tânărul 


LECOTENENTUL TEODORESCU I. DAN 449 


erou se clatină, cade. Insă pe buze îi înfloreşte un zâmbet senin. 
Faţa lui redevine calmă, limpezită de umbre, cu obrazul palid şi 
fin ca de adolescent... De-acum, poate să moară, bătălia a fost 
câștigată, izbânda este a roşiorilor. Prin aspra şi săraca vegetație 
a stepei, sute de cadavre, zeci de arme sfărâmate sau părăsite, 
perelucst pierderile grozave ale inamicului. 

Comandantul poate să moară... 

Și mâinile lui se sgârcesc în iarbă, sub cerul adânc, ucrainian, 
care se înalță acum ca o ciudată catapeteasmă albastră. 

Camarazii aleargă, se pleacă peste trupul tânărului ofițer. Il 
recunosc. Il ridică. Este locotenentul Teodorescu I. Dan, coman- 
dantul unui escadron dintr'un regiment de roşiori. Entuziast 
ofițer, fremătător ostaș, participând la toate grelele lupte din 
Basarabia, comandant mai întâi de ploton și apoi de escadron, 
neînfricat şi scânteietor, neîntrecut călăreț, adorat de subalterni, 
iubit de șefi și răsfățat de camarazi, care îl numeau «Dănuţ», 
locotenentul Teodorescu I. Dan, cu firea lui gâlgâetoare de tan- 
dreţe şi veselie, cu sufletu-i deschis spre camaraderie, devotament 
şi jertfă, cu tinerețea lui aprinsă, era copilul drag al regimentului 
din care făcea parte. 

Acum, bunul, tandrul, incandescentul Dănuţ moare răpus de o 
schije, sub ochii umezi ai camarazilor, după ce, din proprie iniția- 
tivă, luase comanda divizionului al cărui comandant fusese omorît. 
Camarazii, lăcrimând, îi mângâie fruntea, îi sărută obrajii, îi 
desmiardă pentru ultima dată, tinerețea stinsă a celor 25 de ani: 
Dănuţ... Pe pieptul locotenentului Teodorescu I. Dan, lângă 
ordinele « Coroana » şi € Steaua României» cu spade şi panglici 
de « Virtute Militară », jertfa supremă a pus cea mai mare medalie 
de aur... 


Eroica moarte a tânărului ofițer aprinde, însă, peste ea, o 
semnificaţie cu totul deosebită. Căci, în moartea aceasta, se în- 
tâlnesc, în același timp, două jertfe de-o neîntrecută frumuseţe. 
Jertfa vieţii locotenentului Teodorescu I. Dan se împletește cu 
jertfa sufletească — sfâşietoare — a părintelui său, generalul Iosif 
Teodorescu, unul din comandanții de frunte ai Armatei noastre. 
Intr'adevăr, tânărul erou era fiul — iubit până la adoraţie—al 
distinsului Comandant de Divizie, Generalul viteaz care a știut 
să însămânţeze în sufletul odraslei cavalerismul, demnitatea, 
devotamentul, eroismul ostășesc. Oricând, tatăl-Comandant al 
unor mari unități din zona de operațiuni ar fi putut să-şi aducă 
feciorul în preajma lui, avându-l lângă sine, ocrotindu-i viața. 
Dar nu. Generalul viteaz a voit un fiu cu sufletul și fapta de bronz. 
Şi l-a lăsat departe, la escadronul altui regiment, în altă zonă de 
moarte şi de vijelie. L-a lăsat să-şi facă întreaga datorie, până 
la capăt... 


14 


450 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 

Există aici, în gestul acesta al tatălui, în nobila lui atitudine, 
în contribuția aceasta — de lacrimi şi sfâșiere lăuntrică — a părin- 
telui care-și dărueşte copilul viforniței supreme, — un sens de 
jertfă şi mândrie latină, o aristocrată ţinută de suflet roman. Fiul 
generalului n'a fost învelit în marama caldă a ocrotelii. Fiul Gene- 
ralului a căzut pe front. E cea mai mare, cea mai însângerată 
contribuţie, a unui părinte... 

E jertfa tatălui, care svâcneşte de durere, dar tresare de mân- 
drie lângă jertfa fiului iubit... Dănuţ... 

Jertfa Generalului. . . 


Pe frontul Odesei, Octomvrie 1941. 
RADU GYR 


UN SAT ROMÂNESC LA POALELE 
CAUCAZULUI: MOLDAVIANSKAJA 


In noaptea de 6 Septemvrie a. c., mă găseam de veghe la un 
centru înaintat de transmisiuni, de unde urmăream luptele crân- 
cene ce s'au dat pentru cucerirea Novorossiskului, ultimul port 
militar rămas în mâinile bolşevicilor. 

Mă entuziasmam de succesele escadroanelor noastre de cava- 
lerie, care au sfărâmat rezistența îndârjită a roşilor pe litoralul 
Mării Negre, cucerind portul Anapa. 

In exploatarea victoriei, bravii noștri cavaleriști sau grăbit să 
ajungă pe camarazii lor Germani, ce luptau alături la Novorossisk, 
spre a le întinde o mână de ajutor. 

In zorii zilei, când maiorul Octav Răuţă, venit din linia de 
foc a frontului, m'a găsit la postul meu de ascultare, aveam im- 
presia că această noapte s'a scurs în durata unui film pe ecran. 

Se anunța o Duminică scăldată în soare. Comandantul meu 
mi-a ordonat să-l însoțesc într’o localitate la 7o de km de locul 
unde mă găseam, ca să participăm la solemnitatea sfințirii unei 
biserici. Şi fiindcă, după o noapte de încordare, am început 
să moțăiesc pe drum, maiorul mi-a servit un stimulent ce m'a 
reţinut treaz și curios în tot timpul mersului: satul unde ne du- 
ceam se numea Moldavianskaja şi era curat românesc. 

Să fie oare adevărat? 

Limitele până unde se întinde neamul românesc, le proectam 
în imaginația mea — icoană plăsmuită î în primii ani de școală — 
departe de tot: din Balcani și până în Itria. Niciodată însă, n'aş fi 
îndrăznit să cred că am să întâlnesc Români asvârliți de soartă între 
țărmurile asiatice ale Pontului Euxin și poalele munţilor Caucaz ! 

Era totuși adevărat, căci, după o oră şi mai bine de mers, am 
ajuns la porţile unei așezări pitoreşti, pe umărul unui deal aco- 
perit de vii. 

Din fuga automobilului, am văzut case cu pridvoare, așa cum 
n'am mai întâlnit nicăeri dela începutul campaniei. Feţele localnici- 
lor le zăream licărind de bucurie la vederea uniformelor românești, 


14* 


452 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


La un moment dat, ne-am oprit la mijlocul satului, în fața 
bisericii, unde erau adunați toți Românii în straie de sărbătoare, 
Fustele femeilor erau albe ca zăpada. Pe ici, pe colo, ochiul mai 
întâlnea în îmbrăcămintea Româncelor noastre, laibăre și fote, 
palide reminiscențe de port strămoșesc, ce wau putut fi distruse 
de urgia uniformizării îmbrăcămintei-tip decretate de bolșevici, 

Faţă de bărbaţi, care purtau aceiași pantaloni cenușii acoperiţi 
în parte de o bluză tot aşa de sumbră, cum o întâlneşti pretu- 
tindeni în raiul bolşevic, femeia dela ţară s'a dovedit şi de astădată 
mai conservatoare decât bărbaţii în păstrarea portului românesc, 


Descălecând în sat, m'am adresat celui mai bătrân locuitor 
ce mi-a ieșit în cale: «Cum te chiamă moșule?». — « Toader 
Bolocan >, mi-a răspuns moșşneagul cu un accent curat românesc 
ce nu s'a desminţit până la capătul convorbirii. Mi-a mărturisit 
că are go de ani şi că a venit de mic copil din Basarabia, dintr'un 
sat aproape de Chişinău. Dialogul nostru însă a fost întrerupt 
deodată de sosirea marilor oaspeţi. 4 

Dintr'o limuzină descinde silueta sveltă şi mlădioasă a gene- 
ralului erou Petre Dumitrescu, urmat de generalul Ion Arbore. 

Comandantul Armatei Române de pe frontul Caucazului pri- 
mește cu vădită bucurie salutul cald al fraților noștri. Apoi, urmat 
de suita ofiţerilor români şi germani din Statul său Major, intră 
plin de evlavie în locașul de închinăciune. 

Biserica din Moldavianskaja a fost reconstituită prin grija 
Armatei Române și al Comandantului ei, care, luptând victorios 
cu spada, nu uită niciodată să reînvie credința, pe meleagurile 
unde a fost pângărită de ateismul roșu. 

Tot norodul a urmat smerit în biserică pe căpetenia oștirii 
noastre liberatoare. 

Slujba începe. 

Bătrânii şi femeile își fac cruce, lăcrimează și parcă nu le vine 
să-și creadă ochilor că fraţii lor de peste mări şi țări le-au dăruit 
odată cu libertatea şi un locaș nou de închinăciune. 

Copiii sunt numai ochi și urechi. Ei își fac cruce imitând 
pe mai marii lor, cu oarecare stângăcie. Desigur că, după ce vor 
primi harul botezului, vor intra şi ei în rândul celorlalți credin- 
cioși și se vor închina cu “aceeași evlavie ca și părinţii lor. 

Corul localnicilor este pentru mine o revelaţie. Răsuna un 
4 Doamne milueşte » aşa de curat, cum l-am auzit numai în satele 
noastre din Munţii Apuseni. 

Privesc şi mă minunez de frumusețea icoanelor ce îmbrăcau 
toate unghiurile bisericii. Cele mai multe din ele erau poleite cu 
aur şi zugrăveau pe Maica Domnului. 

O bătrână de lângă mine care îmi ghici privirea mă lămu- 
reste în şoaptă: ale-am păstrat îngropate în pământ, şi acum, 


UN SAT ROMÂNESC LA POALELE CAUCAZULUI: MOLDAVIANSKAJA 453 


când credința şi dreptatea a biruit din nou, le-am ivit, la lumină 
în locașul acesta sfânt». 

După serviciul divin, urmează un parastas pentru eroii căzuţi 
pe câmpul de onoare. In mintea ostaşilor noștri reînvie icoana 
de senior a colonelului Carp, ucis mişelește numai cu o zi în 
urmă. Feţele tuturor trăiesc o clipă de reculegere. 

Deodată frunţile se luminează şi norodul privește atent pe 
generalul cu tâmplele de argint și cu Crucea de cavaler al Crucii 
de fier în piept. El se apropie tot mai mult de credincioșii care 
fac acum cerc în jurul lui. 

Generalul lămureşte norodul în câteva cuvinte despre rostul 
răsboiului nostru sfânt, alături de marele popor german: « Mai 
întâi luptăm pentru o lume nouă și mai bună, curățită de hidra 
comunistă; apoi vrem să adunăm pe toți Românii de pretutindeni 
într'o ţară mare și frumoasă, cu fruntariile firești ce ni se cuvin. 
După război în această ţară a visurilor noastre, vor avea un col- 
ţișor păstrat dinainte şi Românii din Moldavianskaja, ce vor voi 
să revină în Patrie». 

Primarul Gheorghe Butanaru raportează generalului că satul 
are 1.200 suflete şi 425 de case. Toată această suflare românească 
a muncit cu silnicie în viile ce acoperă dealurile comunei, pentru 
colhozurile bolşevice, de unde n'a primit în douăzeci de ani 
nici măcar un strop de vin! 

Cu vocea tremurândă, zugrăvește frumoasa biserică româ- 
nească ce se înălța odată în coasta dealului și care a fost distrusă 
din temelie în 1926 de bolşevici, după ce o pângăriseră cu neîntre- 
cute nelegiuiri. Termină rugând Domnul ca oştile creștine ale ali- 
aților să biruiască, pentru ca toți Românii din Moldavianskaja să se 
reîntoarcă cu un ceas mai devreme în marea familie a românismului. 

După aceea, a urmat botezul copiilor din sat, în timp ce oștenii 
şi căpeteniile satului au sărbătorit printr'un praznic această regă- 
sire între fraţi de același neam și lege. 

Vecinul meu la masă era Moş Neculai Filip, cu care m'am 
sfătuit în tot timpul ospățului. 

Mi-a povestit moşneagul că, acum go—r00 de ani, malurile 
Cubanului erau locuite de populațiuni musulmane. Rușii cotro- 
pitori le-au izgonit din aceste meleaguri roditoare, ce au rămas 
multă vreme nepopulate. 

Printre ostașii "Țarului, cărora li s'a împărțit din acest pământ, 
a fost şi un «polcovnic » cu garnizoana în Basarabia. 

Acest colonel rus, vrând să-şi populeze moşia, a adus pe Ro- 
mânii noştri să-i lucreze pământul. 

Iată în câteva cuvinte istoria acestor frați ai noștri, pripăşiți 
de soartă la poalele Caucazului într'o nesfârşită regiune viticolă. 


S-It. rezervă EMIL CAPIDPAN 


MARINARII ROMÂNI 
IN MĂRILE DE NORD 


O bună parte din marinarii noștri mau văzut marea înainte 
de a fi înrolați ca soldaţi în marină. Unii sunt oameni dela munte: 
înalți, subțiri ca plopii şi cu mersul legănat. Ochii lor ageri, ca 
ai vulturilor, caută într'una, neliniștiți, pieptul de munte sau 
peretele de stâncă, pe care să li se odihnească privirile. Dar e 
în van: aici ochii lor întâlnesc numai cer și mare, mare și cer, 

In primele luni, muntenii aduși la mare tânjesc după decorul 
lor sălbatic și abrupt de acasă; visează brazi, păduri şi poteci 
de piatră. În timpul acesta, slăbesc, parcă ar fi bolnavi de piept, 
Nici aerul nu le priește aici, fiindcă e sărat și amar, nu ca aerul 
dela ei filtrat prin frunza verde a bradului. Nici apa nu le place, 
nici colbul pietros al câmpiei, dar mai ales nu le place priveliștea. 

După câteva luni, adaptarea e făcută complet: muntenii se 
simt bine la mare, parcă ar fi trăit aici din moși-strămoși, Ce e 
mai ciudat, e faptul că ei devin marinari excelenți, întrecând pe 
cei care s'au născut în bălțile deltei sau pe țărmul mării, din neam 
de pescari, 

E drept, nostalgia muntelui crește în pieptul lor din ce în ce 
mai puternic, Parcă îi sufocă dorul de munte şi de pădure, 

Cei dela câmp se acomodează mai repede, dar nu atât de bine. 

Sunt ofițeri în marina regală, care n'au văzut marea până 
când nu au venit la şcoala navală dela Constanţa, după luarea 
bacalaureatului. Şi la ei procesul de adaptare e acelaşi. Dacă am 
face o statistică, am vedea că aproape sută la sută din ofițerii de 
marină sunt oameni dela câmp şi dela munte. Mai ales dela munte. 
Intre soldați procentul e mai mic: numai nouăzeci la sută dintre 
marinari n'au văzut marea înainte de a fi chemați sub drapel, 

Totuşi marina noastră e perfect înzestrată din punct de vedere 
al elementului uman. Se confirmă credința că oamenii care nu 
sunt dela mare pot deveni marinari foarte buni. 


MARINARII ROMÂNI ÎN MĂRILE DE NORD 455 


Uneori asiști, însă, la destăinuiri impresionante. 

Intr'o zi, aflându-mă pe puntea unui distrugător, în larg, 
şeful mecanic, un căpitan care ar fi putut dobori ursul, la trântă 
dreaptă, îmi spunea, cu ochii aburiţi de tristețe: 

— Ştii ce dor îmi e să stau măcar un ceas, la umbra unui 
brad?... 

Căpitanul mecanic Ciobanu, care e de prin părțile Neam- 
tului, deși e marinar de mai bine de cincisprezece ani, în care 
timp a cutreerat toate mările şi a trăit mai mult pe apă, nu-și 
poate nici acum potoli dorul de munţi. 


Sunt sigur că noaptea visează păduri !... 

— Aş vrea, îmi spune el, să fiu la munte, unde să nu văd 
apa decât în pahar, iar vaporul desenat pe hârtie !... 

Această dorință am mai ascultat-o, mărturisită şi de alții. 
Și totuși oamenii aceștia iubesc marea cu pasiune. O iubesc 
fierbinte și cu patimă. Altfel n'ar putea fi marinari atât de 
buni. 

Sunt şi printre colegii mei de şcoală câţiva care s'au făcut 
marinari. Unul se numeşte Milu Nicolae. Mi-a fost coleg de 
bancă la Liceul Militar din Chișinău. Intâlnindu-l în port, l-am 
întrebat: 

— De ce te-ai făcut marinar? 

Mi-a răspuns şi el, ca și ceilalți: 

— Fiindcă mi-a plăcut marea. 

— Dar înainte de a veni la școala navală ai văzut-o vre- 
odată ? 

— Nu. 

— Atunci de unde ştii că-ţi plăcea? 

— Aşa ! Simţeam că o să-mi placă, fără s'o văd. 

După un timp îl întreb dacă nu l-a desminţit presimțţirea și 
dacă marea i-a fost tot atât de dragă, atunci când a văzut-o, cum 
îi fusese în închipuire. 

— Acum îmi place şi mai mult. 

Milu, care e aspirant, poartă pe braţul drept triunghiul de 
aur care arată că a fost rănit pe front. Pe tunica albastră îi stră- 
luceşte, sobră, decorația « Crucea de fier ». 

— Unde ai fost rănit? 

Răspunsul a urmat simplu: 

— Undeva, pe mările lumii. 

N'am putut să-mi stăpânesc uimirea. Credeam că e o glumă. 

— Dar care mări ale lumii? 

— Acelea care trebue să fie şi ale noastre... 

Intr'adevăr, un grup de tineri ofițeri dela vedetele rapide ale 
Marinei Regale Române au străbătut depărtate spaţii maritime 
şi au intrat în vâltoarea războiului naval. 


456 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Milu a luat şi el parte la aceste bătălii, în care s'a distins ca 
ofițer și ca marinar, făcând glorie micii noastre marine, 

Mi-l amintesc din liceu: era în fiecare an premiant și era un 
îndrăgostit de științele exacte. La matematici, mai ales în ultimii 
ani, era cel mai bun dintre noi. Curajul, spiritul lui de camara- 
derie şi cinstea, dar mai ales ţinuta lui ostăşească, au făcut pe 
comandanţi să-i scrie în foaia calificativă, la terminarea liceului: 
« Va ajunge un ofiţer de elită ». Pronosticul s'a adeverit. Numai 
la doi ani dela punerea tresei de ofițer, Milu ia marea decorație 
«Crucea de fier». 

Acum, când l-am întâlnit, pe faţa lui bronzată de soarele şi 
vântul mărilor, se citeau liniile aspre — ca de oţel — care împo- 
dobesc obrajii luptătorilor. 

— Şi cum v'aţi luptat voi acolo? îl ispitesc eu, nerăbdător să 
aflu povestirea bătăliei din infinitul de zări albastre. 

Milu râde, arătându-şi dantura puternică şi albă. 

— Păi, ne-am bătut de mai multe ori, nu numai odată şi 
drumul nostru spre mările lumii a fost prin Germania. 


+ 


Ajunși într'un port de pe coasta Mării Nordului, ofițerii Ro- 
mâni au fost întâmpinați, cu nesfârşită camaraderie, de marinarii 
germani. In primele seri, tinerii noștri ofițeri au fost duși la 
teatru, la restaurante, la cinematografe. Pretutindeni li se dădeau 
locurile de cinste şi, nu o singură dată, publicul le-a făcut mani- 
festaţii de simpatie. In orașul acela de pe coasta apuseană, cei 
şase ofiţeri români erau obiectul atenţiei generale. 

După ce au trecut zilele de «aclimatizare », aspiranţii români 
au început «școala de specializare ». Pentrucă ne aflăm în război, 
Germanii au găsit cu cale că e mult mai practic și mai instructiv 
să înveţi arta Sf atăliilor navale pe teren. Se «studiază » mult mai 
bine războiul, pe câmpul de luptă decât pe băncile școlii, din 
cărți şi cu profesori. 

Ofițerii noștri voiau, după cum am spus, să se specializeze 
în luptele cu vedetele rapide. 

Chiar în portul acela se afla o bază de vedete rapide germane 
care aveau dese întâlniri cu inamicul, 

In prima misiune, ofițerii români au fost îmbarcaţi, fiecare pe 
câte o vedetă rapidă germană, și au pornit în apele inamice, 

Convoiul care trebuia să-și facă apariţia pe marea ceţoasă 
nu a mai venit. Probabil aflaseră că-i așteaptă vedetele rapide 
ascunse în perdelele de întuneric şi de ceaţă ale nopţii, ca nişte 
diavoli ai mării. 

— Lasă că ne întâlnim altădată, a spus comandantul german, 
întorcându-se la bază. 


MARINARII ROMÂNI ÎN MĂRILE DE NORD 457 


Peste o săptămână, marina germană a prins de veste că 
unele caravane marine, formate din câteva zeci de nave, îşi vor 
întretăia drumurile, noaptea pe la ora douăsprezece, în marea 
largă. 

Vedetele rapide nemţeşti au fost pregătite cu grijă și cu emoție: 
vânătoarea se prevedea excepţional de interesantă. 

Ofiţerilor români li s'a comunicat că prima lecţie de luptă 
cu vedetele rapide — lecţia de deschidere a cursului, cum s'ar 
spune în limbajul universitar — va fi extrem de interesantă. 

Două escadrile de vedete rapide aveau să atace convoaiele 
inamice când ele urmau să-şi întretaie drumurile. 

In Nord, marea e acoperită aproape toată vremea de ceață. 
Acolo atmosfera este mohorită, drumul pe mare merge prin 
ceaţă şi furtuna bântue mai mult decât în Marea Neagră. Apele 
acolo sunt mohorîte, niţel întunecate şi bântuite de obicei de 
furtună. 

In noaptea atacului, vedetele rapide nemțești s'au desprins, 
suple, dela țărm, îndreptându-se spre largul mării, ca niște ştime 
ale apelor. 

Citesc în jurnalul lui Milu: Misiune de torpilare în apele ina- 
micului. Ora douăzeci și patru: sosim în vegiune. Sunt două con- 
voaie. Unul vine dela Nord și altul dela Sud. Ora 0,30. In provă 
se zăresc siluete. Cu viteză foarte mică, ne apropiem de ele. Le vedem 
clar: sunt convoiurile. 

Navele inamice se vedeau ca nişte pete mari de cerneală pe 
întinderea cenușie a mării. Incepuse a se auzi parcă și sgomotul 
motoarelor, amestecat cu șuierul vântului şi cu plescăitul valu- 
rilor, care loveau vedetele în bordaj, sau se sfărâmau, lovindu-se 
unul de altul. 

După cum se ştie, fiecare convoi navigă încadrat de distru- 
gătoare. 


Milu îmi povestește că vedeta lui ajunsese cam la vreo şease 
sute de metri de navele din convoi şi că era neliniștit, și el ca și 
ofițerii de pe vedetă, fiindcă nu vedea nicăiri siluetele distrugă- 
toarelor inamice. Oare convoiul nu avea escortă? Ipoteza aceasta 
era exclusă. 

Intr'un târziu, situaţia a fost lămurită: vedetele germane 
intraseră în mijlocul convoiului. In fața lor se aflau navele de 
transport, iar în spate se aflau distrugătoarele inamice. 

Era o situație foarte riscantă. 

Marinarii germani de pe vedete nu se mai gândesc, însă, decât 
la atac. 

Deocamdată ei au o singură preocupare: să scufunde fiecare 
vedetă cel puţin câte un vapor. Cum vor scăpa apoi de atacul 
distrugătoarelor care se aflau în spatele lor, se va vedea. 


458 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


« Torpilele sunt pregătite, scrie Milu, în jurnal. Convoiul se 
vede perfect. Ne alegem ținta cea mai apropiată ; e un vapor uriaş, 
care înaintează încet. Spre el vom lansa peste câteva secunde torpila 
şi îl vom vedea cum se scufundă. 

Dar iată: se zăreşte un tanc. E cea mai mare navă din convoi 
şi o lăsăm pe prima pentru a torpila tancul (Totdeauna torpila 
se lansează asupra navei celei mai mari. N.R.). 

Ochim tancul și torpila din tribord pleacă. 

Imediat schimbăm direcția și lansăm o nouă torpilă spre o altă 
navă, care venea în urma tancului ». 

Cele două torpile au fost lansate la interval de câteva secunde 
şi ele nu ajunseseră încă la destinaţie. Totul se petrecea cu o 
viteză fulgerătoare. 


In aceeași clipită în care vedeta pe care se afla Milu a lansat 
torpilele, alte cinci torpile au pornit de pe celelalte vedete. Atacul 
s'a produs cu o exactitate de cronometru. Al doilea rând de tor- 
pile a fost lansat la fel, în aceeași secundă, de toate vedetele. 

Vedetele atacă în grup. După ce şi-au comunicat fiecare că 
au lansat torpilele, comandantul a dat ordin să înceapă retragerea, 
Fiecare trebuia să se descurce, ieşind din situaţia extrem de cri- 
tică după cum crede de cuviință. 

Ordinele erau scurte și precise, Nervii oamenilor erau încor- 
dați la maximum. Dela lansarea ultimei torpile trecuse timp foarte 
puţin. Un timp care se măsura în secunde. Totuşi părea că se 
scurseseră ore întregi. 

In timp ce vedeta pe care se afla Milu se pregătea să întoarcă 
pentru a se retrage cu mare viteză, tancul lovit de torpilă a făcut 
o explozie formidabilă. Cerul şi marea s'au zguduit. Parcă se des- 
picaseră apele şi se clătinase cerul. Era ceva din zguduirile cata- 
clismelor. 


In alte părţi, s'au auzit explozii asemănătoare: erau navele 
lovite de torpilele celorlalte vedete. 

Atacul reușise. Inimile marinarilor germani și români s'au 
umplut de o bucurie fierbinte, care le dogorea pieptul. 

Acum trebuiau să se salveze. Trebuiau să fugă. Vor putea 
scăpa? Iată o întrebare pe care nu și-o punea niciunul dintre ei. 
Singura preocupare a lor era de a nu face nicio greșală. Ce fusese 
important trecuse. Esenţialul fusese realizat. Cinci nave uriașe din 
convoiul inamice se duceau la fund, cuprinse de flăcări. 

Citesc în jurnalul aspirantului Milu Nicolae: Vedeta mea s'a 
întors şi a pornit cu toată viteza. In clipa aceea parcă sa despicat 
cerul înceţoșat de deasupra noastră şi peste mare s'a lăsat o lumină 
orbitoare ta văpăile. 

k» t Perdelele groase de ceaţă și draperiile negre ale nopţii au fost 
sfâşiate de o mie şi una de lumini. 


MARINARII ROMÂNI ÎN MĂRILE DE NORD 459 


Incepuseră a cădea din înaltul văzduhului proiectile şi para- 
şute luminoase, Cerul era luminat parcă de nenumărate lam- 
pioane. Marea lucea ca un parchet de argint într'un salon de 
dans din poveşti. Dacă întorceai capul, vedeai clar convoiul din 
care lipseau cinci nave: navele cele mai mari. Nimeni nu întorcea 
însă capul. Privirile tuturor erau aţintite înainte, spre întinderea 
de apă din față, peste care trebuiau să-şi deschidă un drum de 
salvare. 


In față nu se afla însă numai marea cu valurile ei cenușii, ci 
aşteptau şi distrugătoarele care făceau escorta convoiului. Vedetele 
trebuiau să treacă printre ele şi să le evite focul, Căci și distru- 
gătoarele şi torpiloarele şi canonierele — absolut toate navele din 
convoiul inamice — trăgeau cu o furie înspăimântătoare asupra 
vedetelor germane. Proiectilele de calibru mare exploadau la fiecare 
pas, făcând marea să clocotească. Armele automate trăgeau de 
pe toate punțile navelor inamice. Tirul tunurilor zguduia văzduhul. 

Și, deasupra tuturor, erau parașutele acelea luminoase şi pro- 
iectilele orbitoare, care luminau ca ziua ! 

Vedetele erau încolțite din toate părţile. Absolut din toate 

ărtile. Fuga lor te aşteptai ca să înceteze din clipă în clipă, oprit 
de focul înspăimântător al inamicului. 

Te puteai întreba: câte clipe vom mai avea de viețuit? Dar 
cine avea timp să se întrebe ceva? Mintea, inima și ochii căutau 
drumul de salvare, Atât. Il căutau fără nicio întrebare, simplu, 
cum îl caută viețuitoarele pădurilor, încolțite de vânători: cu 
instinctul, 

După ce lansează torpilele, vedetele rapide nu mai au decât 
o singură armă importantă: fuga chiar cu maximă viteză. Numai cu 
această armă se răspunde atacului celor câteva zeci de nave 
inamice, 


Broboanele de sudoare curgeau fierbinți pe frunțile marina- 
rilor. Vedeta este şi ea, ca şi submarinul, o armă de sacrificiu, 
Oamenii din echipaj sunt pregătiţi în toate momentele pentru 
moarte. Pentru ei situația în care se aflau acum, şi primejdia 
prin care treceau, erau ceva obişnuit. Eu care ascultam descrierea 
luptei şi poate şi cititorul, trăiesc o emoție mai mare decât aceea 
pe care o aveau în ceasurile luptei marinarii de pe vedetele rapide, 

Ce puteau face vedetele rapide, după îndeplinirea misiunii de 
torpilare, decât să se retragă victorioase? Aceste nave sunt puțin 
mai mari decât şalupele. Sunt un fel de automobile cu mare 
viteză, care merg pe apă cu iuțeala săgeții. Puteau ele ţine piept, 
dela egal la egal, unui distrugător sau crucișător? 

Nu. 

De aceea comandantul vedetei pe care se afla Milu a poruncit: 

— Miăriţi viteza ! 


460 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


După câteva clipe, comanda s'a repetat: 

— Viteză maximă ! 

Vedeta sfâșia cu prova, valurile mării, lăsând în urma ei un 
şuier ascuţit şi o trenă de spumă, ca de zăpadă. 

Ca să-şi protejeze nava, comandantul poruncește: 

— Lansaţi fum dens! 

Din pupă s'a ridicat un nor negru și opac de ceaţă și de fum. 
Vedeta se pierdea acum în negura fumigenelor. Ea a schimbat 
direcția spre dreapta. Navele inamice trăgeau cu furie în norul 
negru. Pentru câteva clipe vedeta rapidă scăpase de sub tirul 
armelor automate și al tunurilor. Dar asta nu a durat decât 
puţin. 

Distanţa dintre navele inamice și dintre vedete creştea. Cu 
fiecare secundă distanța era mai mare. 

Paraşutele şi proiectilele luminoase continuau să cadă însă, 
parcă mai dese. Mai luminoase. Lumina aceasta de bal şi de 
feerie enerva mai mult decât exploziile proiectilelor şi decât țăcă- 
nitul armelor automate. 

Mä uit la ceas. E ora unu fără douâzeci de minute. Au trecut 
numai zece minute de când inamicul ne urmărește cu focul lui fn- 
spâimântător. Tirul vrăjmașului este mai dens ca la început. Para- 
șutele luminoase s'au înmulțit. Au apărut patru distrugătoare pe 
care nu le văzusem până acum și nu ştiu câte corvete și torpiloare. 
Toate ne urmăresc. 

In jurnalul aspirantului Milu, găsesc apoi o frază care mă 
impresionează: Profit de luminozitatea parașutelor şi a exploziilor, 
ca să aprind o ţigară. E atât de sinceră această frază ! Milu a notat-o 
cu seriozitate și cu aceeași gravitate cu care notase exploziile şi 
apariția a patru distrugătoare. Toate întâmplările petrecute în 
clipele acestea de primejdie capătă proporții. Orice gând și orice 
mișcare iau conturul evenimentelor. Faptul că ai scos o ţigară 
din buzunar și ai aprins-o e un fapt pe care-l crezi important 
şi îți rămâne în minte. De altfel e şi explicabil. Se putea întâmpla 
ca aceasta să fie ultima ţigară pe care cel ce notase o mai scotea 
din buzunar. Se putea întâmpla ca ţigara aceasta să nu poată 
fi fumată până la sfârșit. Cum să nu fie acesta un eveniment şi 
un fapt demn de notat? 

Valurile ajungeau până pe punte și marinarii erau uzi leoarcă. 

Dacă Milu ar fi scris că un val i-a udat mănușa, însemnarea 
aceasta ar fi fost deopotrivă de importantă. 'Toate senzațiile din 
ceasurile de primejdie se întipăresc în carnea şi în sângele nostru, 
ca nişte lovituri de bici. E ciudat că tocmai senzațiile minore 
sunt mai dramatice. 

Aspirantul nu mai notează nimic, după ce scrie că și-a aprins 
ţigara. 


MARINARII ROMÂNI ÎN MĂRILE DE NORD 461 


Peste patru minute: în babord, la circa două sute de metri, un 
torpilor sau un vânător de avioane inamice ne aşteaptă stopat. Aş- 
teaptă neclintit, ca să ne apropiem. Nu-l vedem decât atunci când 
el deschide focul din față. Nu l-am zărit până atunci, fiindcă toată 
atenția era îndreptată spre navele care ne urmăreau şi pe care 
încercam să le manevrâm, ca să nu ne lovească. 

Nava care aştepta vedetele, ca să le taie drumul, ascunsă în 
noapte și în ceaţă, a prins a trage cu tunurile. 

Vedeta răspunde, trăgând și ea, cu toate armele dela bord 
asupra navei inamice, în timp ce trecea pe lângă dânsa. 

Acum vedeta rapidă a lăsat în urmă torpilorul sau vânătorul 
de avioane inamice, prin pânza de foc a căruia trecuse, ca o săgeată, 
scăpând neatinsă. 

'Torpilorul vrăjmaș nu porneşte în urmărirea vedetei; fusese 
lovit şi avariat. 

Pericolul care se părea că va fi fatal vedetei, fiindcă apăruse 
pe neașteptate, a fost trecut. 

Dumnezeu avea în pază, noaptea aceasta, vedetele germane. 

Ora unu fără cinci minute. Grenadele luminoase încep să fie 
mai rare, scrie aspirantul' Milu Nicolae. Proectilele luminoase și 
armele automate cu tragere rapidă, ne-au pierdut. Ele își îndreaptă 
tirul în alte direcții. 

Pericolul pare a fi trecut. 

Peste cinci minute, în care timp vedeta aleargă pe mare cu 
toată viteza, focul vrăjmaș e departe de ea. In urmă rămâne cerul 
luminat, ca la o kermesă şi exploziile fac mai departe să cloco- 
tească apele cenușii ale mării. 

Vedeta a ieșit însă din zona morții. 

Cu viteză maximă şi camuflată de ceața artificială și de fum, 
ea se îndreaptă spre bază. 

Timp de o jumătate de oră, vedeta aleargă fără întrerupere. 
Câte un proectil rătăcit, câte o parașută luminoasă sau câte o 
salvă de împușcături, cad lângă ea. 

Totuşi, pericolul e mic. 

La ora unu jumătate vedeta se oprește. Apar dinspre Nord 
celelalte două vedete. Grupate, ele se îndreaptă spre Sud, 
în așteptarea unui alt convoi. Prin radio, vedetele primiseră 
informaţia că a ieșit din porturile inamice o nouă caravană 
navală. 

Fiind în bună stare, sau cu avarii neînsemnate, vedetele puteau 
să dea încă un atac. Pentru o singură noapte și după emoțiile 
prin care trecuseră, această nouă luptă ar fi fost într'adevărun 
record. Dar ocazia nu trebuia scăpată. 

— Ne-am gândit că nu strică să mai dăm la fund încă vree 
einci nave inamice, îmi spune Milu râzând. 


462 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 


Vedetele rapide primiseră instrucțiuni asupra locului prin 
care va trece convoiul. Distanţa pe care o aveau de parcurs nu 
era prea mare. Nervii lor de marinari încercaţi puteau rezista 
încă la un atac. « Abia vom putea dormi mai bine când vom ajunge 
în bază, glumeau ofițerii ». Pe drum se constată însă că una dintre 
cele trei vedete avea o avarie gravă. Nu se putea continua în felul 
acesta. Vedeta avariată începu să rămână mult în urmă. Celelalte 
două au fost nevoite să se întoarcă și să o caute. După o jumă- 
tate de oră de cercetare, s'a ajuns la concluzia că vedeta avariată 
nu mai poate fi dusă în bază decât remorcată. In vreme ce echi- 
pajul efectua remorcarea și-au făcut apariţia, venind cu viteză 
nebună dinspre Sud, câteva vedete inamice. 'Toate motoarele au 
fost oprite. Intunericul era opac, iar marea răscolită de furtună. 

Vedetele inamice au trecut ca săgețile pe lângă vedetele 
germane, fără să le vadă. 

Pe întinderea cenuşie de apă s'a așternut iarăși liniştea. 

Constatându-se că în vedeta avariată intră o mare cantitate de 
apă şi că nu va putea fi dusă în port, se hotărăște ca ea să fie 
scufundată. 

Când s'a luat această hotărîre, s'a ţinut seamă că în orice mo- 
ment ar putea să înceapă o nouă luptă cu navele inamice, care 
după cum s'a văzut, continuau să caute vedetele rapide germane. 

Intr'un nou atac, vedeta avariată ar putea să cadă în mâinile 
inamice. Acest fapt trebuia evitat. Sunt secrete de construcție 
pe care adversarul nu trebuie să le cunoască. 

Cel mai nimerit lucru era ca vedeta în care intra apă să fie 
dăruită fundului de mare, unde se află cimitirul navelor. 

Dar, sufletul omului nu este totdeauna de acord cu mintea. 

Comandantul vedetei avariate s'a opus cu înverșunare la scu- 
fundarea navei lui. Mai mult; a implorat să nu-i fie dată vedeta 
la fund. 

Milu, care a asistat la scena aceasta, îmi spune că ofițerul 
comandant al vedetei rapide avariate avea ochii plini de lacrimi. 
Mai mult: plângea. Oamenii aceştia, care puteau înfrunta cu sânge 
rece moartea, puteau vărsa lacrimi, ca nişte copii, pentru na- 
vele lor. 


— Aducea o mie de argumente, ca să nu-i fie scufundată 
vedeta, îmi spune Milu. Incepuse a calcula câte nave ar mai 
putea da la fund vedeta aceasta, dacă va fi reparată, terminând 
după fiecare argument cu rugămintea: « Germania are nevoie de 
vedeta mea. N'o scufundaţi ! Să mo scufundăm !». 

La sfârșit, se hotărăşte ca vedeta avariată să fie remorcată şi 
dusă în port. 

Orele erau aproape tinci şi jumătate. Cele trei vedete înaintau 
încet spre bază. Remorca era din ce în ce mai greu de dus. 


MARINARII ROMÂNI ÎN MĂRILE DE NORD 463 


La un moment dat, apar două vedete rapide inamice. 

Prima grijă a marinarilor germani a fost de a tăia parâmele 
cu care era legată remorca, pentru a rămâne liberi în luptă. În 
acest timp își fac apariția alte două vedete inamice. Ele vin cu viteză 
uimitoare şi se apropie până la cincizeci de metri. Erau deci patru 
vedete inamice, contra două vedete germane, căci cea avariată 
a fost imediat scufundată. 

Lupta începe crâncenă, 

Focul vedetelor inamice ne lovește în special pe noi, scrie Mailu, 
deoarece noi suntem în aripa dreaptă. Un proectil îmi vine în faţă. 
Il văd la timp și mă aplec. 

Simt o căldură la umăr, dar nu-mi dau seama pentru un mo- 
ment de nimic. 

Maşinile noastre nu mai răspund la comenzi, iar telegraful ne-a 
fost distrus. 

Lupta cu vedetele inamice durează puţin. Văzând că veactiunea 
noastră este extrem de energică, ele se îndepărtează cu mare viteză, 
lăsându-ne în pace. 

Continuâm drumul cu viteza redusă la jumătate. 

Cine e ränit? întreabă comandantul. Eu, duc mâna la umăr, 
ca să mă conving dacă mă doare. Văd că mi se înroșesc degetele 
de sânge. Deși eram îmbrăcat cu trei cămăși, cu flanelă şi cu tunica 
— fiindcă era un frig groasnic — sângele trecuse prin toate. Il sim- 
țeam cald pe degete. 

— Cred că și eu sunt rânit, dar foarte uşor, am răspuns râzând, 
fiindcă umărul îmi era amorțit şi nu simțeam nicio durere. 

In afară de Milu, care era cel mai grav, se mai aflau pe vedetă 
încă șase răniţi. 

Era ora aproape opt. Incepuse a se lumina de ziuă. 

— Acolo se face ziuă foarte târziu, mă lămureşte Milu. Ne 
părea bine că se va lumina, dar ne și întristam niţel, fiindcă în 
zori ne așteaptă totdeauna un nou pericol: aviația. 

Norocul făcea ca să fie o dimineață ceţoasă. 

Deasupra nu a întârziat să se audă 'sbârnâitul avioanelor ina- 
mice. 

De altfel ni se comunicase și dela bază că au fost semnalate 
deasupra mării douăzeci de avioane inamice. Toate ne căutau 
pe noi. 

Inamicul voia să-și răzbune cele cinci mari nave pe care le 
scufundasem la puţină vreme după miezul nopții. 

Ceaţa ne învăluia însă ca o manta ocrotitoare, îmi spune aspi- 
rantul Milu. 

— La ora opt şi patru minute ajungem în port. Ne aştepta 
comandantul tuturor vedetelor rapide și medicul. Medicul venise 
special. pentru mine. 


464 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Am refuzat să mi se dea ajutor, spunând: « Mi se vor da 
îngrijiri, la bază, când vor fi văzuți şi ceilalți răniţi ». 

E de remarcat că aspirantului român i se. oferise mașina co- 
mandantului, ca să fie dus la spital cât mai urgent. Doctorul era 
prezent pe chei tot pentru aspirantul nostru. 

Grija şi atenţia cu care a fost îngrijit ofițerul român întrece 
cu mult amabilitatea şi camaraderia obișnuită. 

Peste câteva zile aspirantul Milu a fost decorat cu « Crucea 
de fier ». 

Il întreb: 

— Ai stat mult în spital? 

— Ar fi trebuit să stau mai mult, dar nu voiam să pierd... 
lecţiile. Peste câteva zile, deşi aveam umărul bandajat, am fugit 
din spital şi am plecat în misiune, din nou, cu vedetele rapide 
germane. 

— Şi, de data asta ce-ați făcut? 

— Am scufundat patru vedete rapide inamice, iar eu am că- 
pătat o aspră mustrare că dispărusem din spital. 

Mă uit la Milu cu admiraţie. Vorbele lui «nu voiam să pierd 
lecţiile » îmi aduc aminte de anii de liceu când spunea la fel și 
când era premiantul clasei. 


CONST. VIRGIL GHEORGHIU 


REVISTA REVISTELOR 





STRĂINE 





JULIUS PETERSEN ŞI RUDOLF UNGER 


Deutsche Vierteljahrsschrift für Literaturwissenschaft und Geistesgeschichte — 
Anul 20 — Caetul 2 


Revista închină un articol comemorativ în amintirea colaboratorilor eì, 
Julius Petersen şi Rudolf Unger, morți în anul acesta. 

Profesor de germanistică la Berlin, precum şi elev şi urmaș al lui Erich 
Schmidts, Julius Petersen a avut o intensă activitatea de cercetător al poeziei 
germane, din evul mediu şi până la 'Theodor și Herman Stehr. A fost un di- 
stins clasicist, ocupându-se cu editarea operei lui Lessing și Schiller. Specialist 
în cunoașterea operei goetheane, el a publicat multe articole în legătură cu 
Goethe. A fost printre cei dintâi care au cercetat ştiinţa literaturii sub unghiul 
spiritual-istoric, făcând literatură comparată. 

Profesorul Rudolf Unger dela Universitatea din Göttingen a murit la 2 
Februarie 1942. Opera sa de căpetenie + Haman și iluminismul » se ocupă de 
marele Mag al Nordului şi de toată mișcarea spirituală din secolul al XVIII-lea 
strâns legată de el. Până astăzi, cea mai adâncă înfățișare a vieţii religioase, 
filosofice şi literare din viața germană dinaintea clasicismului se datoreşte lui 
Unger, prin această lucrare de sinteză. A mai scris studii și articole nenumă- 
rate asupra literaturii, filosofiei culturii și istoriei. 

Problema morţii la diferite personalităţi ca Herder, Novalis şi Kleist sau 
problema vieţii în literatură, iată unele din subiectele tratate în conferințele 
sale academice, Revista menţionată îi datorește o colaborare necontenită, dela 
înfiinţare şi până la dispariţia profesorului Unger. Studiile publicate urmau 
să fie închegate în mari sinteze despre Haman, Herder și Romantismul, sau 
despre desvoltarea literaturii germane dela Sturm und Drang la Romantism. 
Moartea l-a împiedecat de a duce la capăt marea sa operă. 


CE SE JOACĂ LA BERLIN 
Das Theater — Anul 23 — Caetul 4 
La Berlin s'au dat puţine premiere, din pricina succesului pieselor pre- 
zentate anterior. Mai toate piesele s'au bucurat de bună primire, chiar şi cele 
dificile, ca Diamant de Hebbel şi Clavigo de Goethe. 
La Teatrul de Stat se joacă piesa lui Hans Rehberg € Heinrich und Anna », 
în care Regele Angliei Henric al VIII-lea este privit dintr'un punct de vedere 


15 


466 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


deosebit. Regia lui Jürgen Fehling şi interpretarea lui Otto Wernicke și a d-nei 
Lola Miithels sunt remarcabile. 

La Deutsches 'Theater, regisorul Hilpert completează ciclul Kleist, prin 
reprezentarea piesei ¢ Amphitryon +, a cărei atmosferă a fost transpusă în decor 
baroc, dându-i-se astfel un aspect foarte original. 

La 'Teatrul din Piaţa Horst Wessel s'a dat premiera piesei lui Gherardo 
Gherardi « Omul singuratec 9. Personajul principal care duce o viaţă supra- 
reală este interpretat de Heinz Moog, iar punerea în scenă se datoreşte d-lui 
Richard Weichert. 


ORTODOXIA IN DISCUȚIA APUSULUI 
Zeitschrift für die Kirchengeschichte — Anul II — Nr. 3—4 


Pe măsură ce noua faţă politică a Sud-Estului european devine o certitudine, 
se pare că privirile Apusului încep să se îndrepte, încet, dar adânc de astădată, 
şi asupra realităţilor spirituale din acest colț al Europei. Ortodoxia fiind una 
dintre aceste realităţi, fireşte va atrage şi ea o anumită atenție de cercetare, 

Tocmai în acest sens ni se pare foarte semnificativ faptul că una din ma- 
rile reviste catolice, de veche şi tare tradiţie, revista germană Zeitschrift für 
Kirchengeschichte, apare încr'unul din numerele ei de curând cu colaborarea d-lui 
Nichifor Crainic, care înfăţişează în paginile ei Rugăciunea lui lisus, pe larg. 

Pentru cine ştie cât de adânc esenţială este Rugăciunea lui Iisus pentru fe- 
nomenul ortodoxiei și pentru cine ştie iarăşi cât de greu se deschid paginile 
marilor reviste catolice pentru alte probleme religioase, faptul e, cum am spus, 
într'adevăr semnificativ. 

Şi nu e singurul fapt. 

In același număr al revistei, d. Georg Schreiber scrie un erudit studiu despre 
Anselm von Havelberg şi biserica răsăriteană, analizând în el una din cele mai 
rodnice întâlniri ale Occidentului cu lumea bizantină, pe tărâmul religios, la 
sfârşitul Evului Mediu. 

Iar ca să trecem din domeniul publicaţiilor de specialitate la al celor de 
largă circulaţie publică, ne amintim un alt fapt în acest sens, care a trecut ne- 
observat aproape, la noi. 

In ediţia sa vieneză — mai preocupată de problemele sud-europene — ziarul 
Völkischer Beobachter a publicat în 15 August a. c. un articol al bineinforma- 
tului său colaborator politic, dr. Franz Ronneberger, un articol care ar fi trs- 
buit să ne atragă mai mult atenţia. 

Se intitulează Ortodoxia contra bolșevismului şi începe printr'o constatare 
vrednică de subliniat: € Din cauza predominanţei problemelor spaţial-econo- 
mice şi social-politice, se trec uşor cu vederea, în marea frământare a timpului 
nostru, momente sufleteşti şi spirituale care, la aliaţii noştri de azi, în lupta 
comună împotriva bolşevismului, joacă un rol însemnat. Între aceste probleme 
puţin observate este şi acea a rolului Bisericii ortodoxe în Sud-Estul european. 
Intradevăr, Bisericile ortodoxe din acest spaţiu n'au făcut, într'adevăr, să se 
vorbească prea mult despre ele în anii din urmă, cu toată marea lor importanţă 


REVISTA REVISTELOR 467 


în trecut şi cu toate că ele determină și astăzi încă faţa spirituală a acestor po- 
poare ». 

După ce analizează rolul puternic al Bisericii ortodoxe în frământările de- 
cisive de politică internă şi internaţională ale fostei Jugoslavii, în ultimii ani, 
dr. Ronneberger continuă, trecând la fapte mai recente: 

« Două evenimente importante au îndreptat din nou în ultimile luni atenția 
asupra lumii ortodoxe: O luare de poziţie a cunoscutului naţionalist român 
şi conducător spiritual al ortodoxiei, profesor Nichifor Crainic, doctor de onoare 
al Universităţii din Viena, şi Congresul, încheiat acum câteva săptămâni, 
al preoțimii bulgare. In ambele fapte, s'a accentuat în modul cel mai categoric 
lupta Bisericilor ortodoxe împotriva bolşevismului şi tot odată va dat expresie 
integrării lumii ortodoxe în Europa condusă de puterile Axei. Crainic trage 
o linie directă dela eforturile Rusiei 'Ţariste, de a se preface ca ocrotitoare a 
popoarelor ortodoxe în Balcani şi privind astfel dela temeliile îndoelnice ale 
panslavismului şi ale profesiunii de credinţă religioasă, ca să ajungă la regimul 
bolșevic, ca inamic de moarte al Ortodoxiei ». 


` 


POEȚII PE FRONT 
Europäische Literatur — Anul I — Caetul 3 — Iulie 1942 


D. Walter Rumpf înfăţişează creaţiile literare germane ale actualului război. 

Pe când literatu:a războiului trecut n'a reuşit să depăşească durata eveni- 
mentelor, deoârece s'a limitat doac la exprimări patriotice, astăzi, dimpotrivă, 
scriitorul soldat se integrează necondiţionat în trăirea eroică, exprimând-o 
adesea în sens hoelderlian şi în deplin acord cu toţi poeţii şi eroii timpurilor 
străbune, întocmind o ritmică de oţel și dovedind nețărmurită devoțiune şi 
încredere în destinul neamului lor. 

Pe acest măreț fundal, s'au creat o seamă de opere, ca Fii războiului de 
Lutzendorf, Masca războiului de W. Moeller sau ca acele pagini de adâncă emoție 
din jurnalul lui E. Dwinger, Conducător de Tanc, sau ca epopeea în versuri 
Tabără de Iarnă de H. Fr. Blunck. O lucrare monumentală este și Reîntoar- 
cerea cea Mare de K. Goetz. 

Lirica e reprezentată, printre alţii, şi de H. Budek, H. Baumann şi H. Menzel. 
e Luptători în spiritul lui Hoelderlin » astfel se arată poeții germani ai actua- 
lului război. 

Revista Europäische Literatur continuă a informa pe cetitori asupra activi- 
tăţii culturale a popoarelor europene. Se menţionează în acest număr scriitorii 
români care au tradus din poeţii germani. 


'TRĂIRI IN RĂSĂRIT 


Das Innere Reich — Anul 9 — Caetul 1 
Revista publică două însemnări literare ale lui Bernard Poiess, + Erlebnisse 
des Ostens +, pline de sensibilitate şi dornice de a adânci sufletul omenesc. 
Intâlnirea atâtor specii de oameni — pricinuită de actualul război — este emo- 
ţionantă, pentrucă ne arată ce aproape pot fi, totuși, sufletește oamenii în ceea 


13* 


463 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


ce rămâne veșnic omenesc, Sufletul este răscolit şi fecundat de atâta durere 
și moarte şi, pe deasupra, de viaţa aceea nouă şi fragedă ce creşte necontenit 
printre soldaţi, ruine și morminte. 

In prima schiţă, se încheagă un episod dramatic prin legătura dintre o bă- 
trână, o oglindă şi un soldat — în această legătură de o clipă luminându-se 
adevărul omenesc pe fundalul de clar-obscur al războiului. In a doua schiță, 
un tânăr ofiţer, care-şi pierduse orice legătură cu viaţa din clipa în care îşi în- 
gropase camaradul, scapă de obsedanta tristeţe şi se ridică până la înţelegerea 
neclintitei continuități a vieţii, datorită privirii unui copil pe care îl aseamănă 
cu copilul sfânt din brațele Madonei Sixtine. Inţelegând rostul vieţii și veş- 
nicia ei, ofițerul se duce cu inimă ușoară și cugetul împăcat spre luptă şi moarte, 


BRUNO BREHM LA CINCIZECI DE ANI 
Das Innere Reich — Anul 9 — Caetul 2—3 


D. Heinrich Zillich dedică un articol plin de admiraţie şi dragoste scrii- 
torului Bruno Brehm, cu prilejul împlinirii vârstei de cinzeci de ani. Il înfă- 
ţişează ca pe un pătimaș luptător şi făuritor al Germaniei de astăzi. Omul acesta, 
care a avut profetica viziune a măreției neamului său, nu s'a lăsat învins de 
prăpădul și haosul din 1918, ci cu credinţă neclintită a luptat pentru ridicazea 
neamului său, fiind convins că destinul de a stăpâni este hărăzit Germaniei. 
Prin scris şi vorbă, a aprins focul sacru în inima tineretului și l-a păstrat cu 
dragoste şi patimă până şi în inimile mai slabe ale celorlalţi. 

Avându-şi obârşia în trăire, în experienţa vieţii, opera sa este vitală şi crea- 
toare. 


RĂZBOIUL FINLANDEZO-RUS 1939—1940 IN LITERATURĂ 
Zeitschrift für deutsche Geisteswissenschaft — Anul 4 — Caetul 4 


D. Vilbo Suomi prezintă înfăptuirile literaturii finlandeze în timpul răz- 
boiului finlandezo-sovietic, arătând că înflorirea liricei și prozei corespunde 
cu o intensificare a vieţii spirituale, datorită încordării totale a forțelor nea- 
mului în lupta cu cotropitorii. 

Cu puţin înainte de război, maestrul prozei finlandeze, F. E. Sillanpaa, 
scrisese un marș festiv, spontan şi simplu, care a devenit apoi imn naţional, 
cântat pe front şi în ţară, 

Proza e reprezentată prin câteva lucrări asupra războiului, ca de pildă ¢ Lup- 
tele dela Suomusalmi > de generalul Siilasvuo, lucrare scrisă lapidar, sau ca 
lucrarea lui Erkki Palolampi Kollaa Kestaa 2, ce conţine puternice scene de 
război. 

Vrednică de menţionat este şi cartea de război a tânărului scriitor Eino 
Hosia, mort în războiul actual, roman plin de o vibrantă trăire profilată pe un 
fundal sumbru. ° 

Altă carte ce merită atenție este 4 Războiul în pădure + a lui Pentti Haanpää, 
caracterizată prin puritatea-i sufletească, prin ţinuta-i poetică şi prin ritmul 
viu al aventurilor descrise. 


REVISTA REVISTELOR 469 


Criticul Vilbo Suomi îşi încheie articolul, arătând că, deşi aceste romane 
sunt de mare calitate şi merită loc de frunte în literatură, ele nu sunt expresia 
maximă a creativității poporului finlandez. Romanul cel mare al războiului 
și al poporului finlandez încă nu a fost scris. 


MULTILATERALITATEA NOŢIUNEI DE + ORIENT » 
Zeitschrift fiir Geopolitik — Anul 19 — Caetul 3 


Intr'un articol cu titlul de mai sus, d. Karl Haushofer subliniază că încă 
ne lipseşte limpezimea gândirii în ceea ce priveşte hotarele şi delimitările zo- 
nelor politice, culturale şi ştiinţifice ale Orientului. In decursul veacurilor, 
noţiunea de Orient apropiat şi extrem a variat şi nici astăzi nu înseamnă încă 
ceva precis. Autorul arată diferite expresii și noţiuni care, treptat şi în locuri 
diferite, au stabilit noțiunea de Orient în legătură cu altele. 

După ce aminteşte fluctuațiile şi evoluţia în trecut a noţiunii, d. Haus- 
hofer arată că, în timpurile noastre, marile puteri europene au căutat să deli- 
miteze aceste noţiuni potrivit jocului lor politic. Lumea veche a Orientului 
rămâne faţă de noi încă în ceața nelămurită a unor hotare schimbătoare și poate 
numai după actualul război să-şi înceapă o nouă viață statornicită într'o de- 
finitivă matcă. 


SPIRITUL CAVALERISMULUI JAPONEZ 
Das Innere Reich — Anul 8 — Caetul r2 


Scriitorul Yunyu Kitayama înfățișează întrun mic studiu caracteristicile 
cavalerismului japonez şi însemnătatea lui în cultura japoneză. € Cea mai fru- 
moasă dintre flori este floarea de cireş. Cel mai nobil dintre oameni este ca- 
valerul ?, iată o zicătoare simbolizând duhul cavalerilor niponi. Viztuţile cele 
mai înalte sunt întruchipate în cavaler, iar dintre ele în frunte stau credinţa 
şi onoarea. 

Viața cavalerului nu înseamnă decât o necontenită slujbă, o neîntreruptă 
pregătire pentru a muri în mod desăvârşit, ca o împlinire morală. Moartea 
pentru el apare ca vestmântul de sărbătoare al vieţii. Desprinderea totală de 
sine, în culmea strălucitoare a vieţii, se face conștient, Trăirea spiritualizată 
a mosţii dă vieţii cavalerului un contur definitiv. 

Deprinderea cu gândul morţii, cu moartea însăși, o primesc cavalerii niponi 
din frageda copilărie. Lupta cu spada e principala lor îndeletnicire. Spada 
este simbol, fală și tovarăș nedespărţit. 

Scopul final al luptei nu constă în perfecționarea metodică sau în răpunerea 
adversarului, ci în identificarea cu tot ce este încercar. vitală şi concentrare 
meditativă în lupta etică pentru mântuire. í 

Starea aceasta mistică a spadasinului se cheamă muga sau renunțarea de 
sine. Victorie înseamnă nimicirea de sine şi din acest paradox se naşte adevărul 
luptei cu spada şi calea mântuirii prin ea. 


470 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Faţă de lume, cavalerul era întruchiparea virtuţilor înalte ale credinţii 
şi cinstei. El răspunde de acestea cu tot neamul şi cu strămoşii săi, apărându-le 
onoarea prin luptă şi moarte, la fiecare generaţie. 

Femeile stăteau alături de bărbaţi, luându-le locul, în caz de moarte. Pro- 
verbul: cun om trăeşte numai o generaţie, neamul său e pentru toate genc- 
rațiile », li se potriveşte şi lor. 

In afară de idealurile de bază, cavalerul nipon practică politeţea, crede 
în simplitate, modestie, cumpătare. Vitejie față de cei cu care se poate mă- 
sura; milă faţă de cei slabi. 

Cavalerul extremului Orient n'a trăit niciodată numai ca luptător, numai 
ca războinic, aşa cum a trăit cavalerul din Occident. In sufletul vijelios al Ni- 
ponului, se odihnesc mari puteri de meditaţie. Cavalerismul nipon se carac- 
terizează printr'o sinteză între arte şi spirit, în:re cultură şi război, între me- 
ditaţie și trăire. 

Acceptarea morţii nu p.ovenea la cavaleri din dorul lumei de apoi, ci din 
conştiinţa că viaţa şi moartea sunt strâns legate într'o indestructibilă unitate. 

Evoluţia cavalerismului nipon înseamnă o epocă de înaltă cultură şi izvor 
nesecat din care neamul își ia necontenit puteri noi pentru prâgres, pentru 
desvoltarea lăuntrică a omului şi pentru maturizarea-i spirituală, 


ROMÂNEȘTI 





O TRADUCERE DIN JOSEF WEINHEBER 
Gândirea — Anul XXI — Nr. 7 


Având ca temă + Credinţă şi Eroism >, ultimul număr al Gândirii publică, 
în fruntea lui, articolul « Sufletul românesc > al d-lui Nichifor Crainic, Părintele 
loan Coman subliniază eroismul elitelor patriotice, d. Petru P. Ionescu cerce- 
tează relaţia dintre credinţă şi eroism, iar d. Ștefan Ionescu arată sensul eroismului 
românesc. 

Interesant, articolul d-lui Emilian Vasilescu, care aduce obiecţii cărții d-lui 
I. Miclea, profesor la Blaj, Tangente româneşti la filosofia creștină, unde sunt 
considerați ¢ prieteni ai tomismului » gânditori şi personalităţi ortodoxiste ca 
Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, părere pe care d. Vasilescu este departe de a o 
împărtăşi. 

D. Vintilă Horia publică o traducere a poeziei ¢ Vorbind în vis » a marelui 
poet german Josef Weinheber, despre care s'a scris destul de amplu în revista 
noastră: 


Nu sunt aici şi nici acolo nu-s. 

Ah, florile din depărtări — funinge | 
Trăim aşa, ne cheamă moartea sus, 

un cântec trece pe sub geamuri, ninge. 
De mult pejdrumuri viaţa mă îndeamnă 
și niciun fluture nu mă 'nconjoară. 


REVISTA REVISTELOR 47I 


O, vechi grădini care-aţi căzut în toamnă, 
femei trecute subt o stea de seară, 
Bat două ceasuri, fără glas prea tare. 
Ieri e departe. Unde-i oare mâine? 

O voce-mi spune: Pâinea-i de mâncare, 
împarte-ţi astăzi gândul ca pe-o pâine. 
E vis această față de copil? 

Mai ştii tu mamă pe a fost odată? 
Vecinu 'ntreabă: E târziu? Nu ştiu. 

Şi zac aşa în noaptea 'ntunecată. 

Cred că-i târziu. Da cred că e târziu 
Se duc acum şi zeii la culcare, 

Ah, florile | In pragul sângeriu 

de ce stă una ca un înger mare? 

Nu plânge, căci te-aşteaptă-o veşnicie. 
Graşeşte frunţii mâna din poem. 

Şi nu mai ninge. Banii din tipsie 

dă-i fără număr tristului boem, 

Am şi ajuns la capătul potecii? 

Aşa-s mereu acolo unde-am fost, 

Şi mor atâţia ! Sboară liliecii... 

Ah, florile — minune fără rost. 


O CARACTERIZARE A PICTORULUI LUCHIAN 
Dacia Rediviva — Anul II — Nr. 6 


Revista condusă de un grup de tineri, d-nii Aurel Cosmoiu, Pericle Marti- 
nescu, Mihai Isbăşescu şi Valeriu Anania, publică în traducere articolul d-lui 
Oscar Walter Cisek, apărut în Slowakische Rundschau, anul III, Nr. 9, articol 
intitulat ¢ Arta Românească ?. Reproducem părerile scriitorului şi criticului Cisek 
despre pictorul Luchian: 

4 Ștefan Luchian care, alături de Brâncuşi, este apariţia cea mai de seamă 
a artei româneşti, a început sub steaua lui Grigorescu, pentru a ajunge din ce 
în ce mai mult la o expresie personală, în care pentru prima dată apar din nou 
colorile emaliate ale artei populare. Luchian devine antipodul lui Grigorescu. 
Acesta 4 reda + România, în timp ce elevul lui a creat-o din nou prin prisma 
sufletului său. Colorile strălucitoare ale lui Luchian care sunt acelea ale vechii 
ceramice nu sunt o intenţie ieftină şi nicio coincidenţă. In ultimii ani ai vieţii 
sale scurte, Luchian, paralizat, devine un fel de expresionist. Colorile sale înflo- 
resc, florile sale strălucesc ca niciodată mai înainte, autoport-etele sale înfăţişează 
durerea omenească. Un sfânt, un martir, care te face să te gândeşti la fratele 
lui mai mare, Van Gogh. 

Printre contemporani, semnalăm câ pe cei mai de seamă pe Petraşcu, Pallady, 
"Ţeodorescu-Sion, Bunescu, "Tonitza și Şirato +, 


472 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


SCRISOAREA BASARABEANĂ A LUI GALA GALACTION 
Viaţa Basarabiei — Anul XI — Nr. 8—9 


In acelaşi număr în care generalul V. Rudeanu publică un bine informat 
studiu şi desvoltat despre t Rusia şi unitatea noastră naţională » — a-ătând că 
orice încercare de apropiere a noastră faţă de Rusia s'a izbit de constantul impe- 
rialism slav, pe care-l studiază cu temeinicie, citând totodată păreri autorizate 
ale marilor istorici străini — Părintele Gala Galaction are o seamă de consideraţii 
asupra religiozităţii Basarabenilor. Reproducem următoarele: 

+ Basarabia şi în deosebi Chișinăul aveau, pentru mine, un înţeles înalt: 
eram, în Basarabia, şi în primul loc pentru Basarabeni un tâlcuitor al Sfintelor 
Scripturi. Facultatea de Teologie din Chişinău era, în provincia dintre Prut 
și Nistru, un candelabru de spiritualitate şi de afirmare naţională... Deşi, în 
aparenţă, aveam de a face cu o facultate provincială, în fapt de adevăr — după 
cum s'a şi dovedit — era vorba de prima instituţie de teologie din ţara noastră. 
Greutățile felurite cu care am dat piept, în decursul celor paisprezece ani de 
activitate universitară, n'au abătut drumul nostru rectilin şi n'au descurajat 
inima noastră, 

Dincolo de sălile de cursuri, Facultatea de Teologie din Chişinău era încon- 
jurată de un amfiteatru imens de ascultători, compus din zeci de sfinte locașuri 
și de săli profane, din tot cuprinsul Basarabiei. 

Profesorii facultăţii noastre erau ascultați din Hotin şi până la Cetatea-Albă, 
de mii de auditori care umpleau şcolile, teatrele şi sălile de cinematograf, ocazional 
prefăcute în săli academice. 

Iţi dai seama, că între Prut şi Nistru statornicisem, în inima mea, nu numai 
provincia colinelor şi a heleşteelor, nu numai ţinutul mânăstirilor şi al străvechei 
cucernicii moldoveneşti, dar o regiune spirituală și apostolică... Prestigiul de 
cărturărie al Basarabiei creştea şi se impunea, an cu an... 

Cu părere de rău, astăzi, îndreptându-mă cu gândul spre provincia mea 
adoptivă, nu mai văd deasupra Prutului aureola didactică de mai nain e. Raţiuni 
de stat sau socoteli de gospodărie politică — pe care le cunosc slab şi nu le discut 
deloc — au determinat pe ocârmuitorii vremelnici să suspende lucrul facultăţii 
basarabene şi să răspândească pe profesorii ei, pe la celelalte facultăţi de teologie. 
Poate că, trecător, această măsură a avut rostul ei. Dar cu neodihnita curgere a 
zilelor, toate se schimbă şi amintirea facultăţii noastre de teologie se preface în 
vie părere de rău... 

Ce-a fost eri, a fost pentru ziua de eri. Azi simţim alte nevoi şi trebue să 
lucrăm aşa cum ne îndeamnă nevoile. 

Am auzit, iubite amice, că toată lumea din Basarabia dorește încăodată 
instituţia teologică cu care se mândrea şi care izbutise să mute, în Basarabia, 
vârful piramidei noastre de devotament creştin şi de tradiţiune ortodoxă. Nu 
ne îndoim că cei ce poartă, azi, grija de interesele pământești şi sufleteşti ale 
acestei provincii vor şti să auză şi să interpreteze: o dorinţă şi legitimă şi folo- 
sitoare tuturor. 

Acum vreo 10o—12 ani, în însufleţitele congrese ale preoţimei basarabene, 
au fost voci profetice care au spus: tNu prea târziu, preoţii noştri basarabeni vor 


REVISTA REVISTELOR 473 


simți, în sufletul lor, aripile misionarismului şi zborul lor va fi peste Nistru, 
acolo unde viclenia şi năvala Diavolului dărâmă azi sfintele locaşuri şi sufletele 
creştineşti. . 5. 


UN PICTOR DESPRE ALTUL 
Viața Basarabiei — Anul XI — Nr. 5—6 


Despre Nina Arbore, decedată nu de mult, s'a scris foarte puţin. In afară 
de rândurile publicate în revista noastră, nu ne amintim de un alt necrolog. 

Iată că acum d-na Olga Greceanu, ea însăși pictor de seamă, făcând parte 
împreună cu Nina Arbore din grupări care au adus anumite înnoi;i şi preocupări 
superioare, mai ales pe linia artei decorative de tradiție bizantină, publică un 
articol, unde, alături de amintiri personale, se găsesc şi drepte caracterizări 
privitoare la Nina Arbore şi la arta ei. Cităm următoarele: 

€ Prin contrast, mi-a plăcut felul ei rece de a lua parte la întruniri, calmul 
judecății ei, stăpânirea de sine ce o avea în orice împrejurare. Peste capul ei, 
vocile se aprindeau să discute, se întretăiau, opiniile se ciocneau, se înţepau. 
Ea, parcă indiferentă, abia dacă urmărea cu ochii pe cel care vorbeşte, ca la 
urmă, laconic să-şi spue părerea ei în trei vorbe, dar acele trei vorbe erau cu 
adevărat întemeiate şi de cele mai multe ori se făcea aşa cum era decizia ei. 
Nu insista, nu discuta, nu căuta să convingă. Dar odată o părere adoptată sau 
anunţată, n'o mai schimba şi o astfel de tărie, de perseverenţă, impunea. 

Foarte inteligentă, foarte cultă, cu o perfectă educaţie, mi se părea că numai 
ea este cu adevărat o ființă civilizată 5. 

€ Când eu lucram fresca din Primăria de Verde, ea lucra Catedrala dela 
Constanţa; când eu lucram fresca dela Palatul Arhitecturii, ea lucra la Biserica 
Sf. Ilie din Sinaia; când eu făceam Gara Regală Mogoşoaia, ea făcea mozaicurile 
pentru Catedrala din Hunedoara. 

« Când m'am dus la inaugurarea Catedralei din Constanţa, am regăsit în 
toate trăsăturile compozițiilor, aceeaşi trăsătură constantă, ce mi-a plăcut atât 
de mult în prima lucrare a ei ce am văzut atunci în 1915. Nina Arbore nu s'a 
desminţit niciodată. Privind îngerul ei din t Naşterea Domnului », mi-a revenit 
spontan în minte şi în ochi, acea pictură din 1915, care reprezenta un copil 
dintr'o şcoală publică primară. Fără pic de sentimentalism academic, acel copil 
stând pe bancă, cu capul drept, cu mâinile pe genunchii goi, cu şorţul cenușiu 
în dungi şi cravată roșie la gât, spunea clar că e sărac, că acasă nu mănâncă să 
se sature, că mama lui are mâini umflate şi bătătorite de muncă. Era o resemnare 
în ochi, o renunțare în atitudine, o indiferenţă în nodul fundei dela gât și în şiretul 
prost legat al ghetei, care nu te putea înșela. Nina exprima esența subiectului 
făcă niciun comentariu dela ea. Ura amănuntul, cum şi în viaţă ura vorbăritul 
inutil. A pictat în ulei, în aquarelă, a făcut desene în cărbune, în creion, gravuri 
pe metal, frescă, mozaic, cu o egală pricepere. 

Nu e odae la mine în casă, unde să nu fie câte 2—3 opere de-ale Ninei Arbore. 
Din toate, mă înduioşează cel mai mult, prea minunatul portret al tatălui ei, 
luptătorul basarabean: un bătrânel slab, ieşit din apriga luptă cu viaţa, doar cu 
cinstea și cu sărăcia. 


474 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Cu deosebire portretistă, a pictat însă şi peisaje, şi animale, şi naturi statice, 
şi flori, şi nuduri, în expresia caracteristică a felului ei de a fi, nu în a modelului 
ce poza. Cum însă vedea just, exprima adevărul, dar îl exprima cu mijloacele 
caracterului ei. Dură în trăsături, decisă de a spune adevărul, nu cruța ¢ urâtul s, 
şi nu făcea în portrete amabilități inutile. Artă cerebrală bazată pe natură, dar 
fără ajutorul fanteziei. Avea stilul ei făcut pe exacta măsură a temperamentului 
ei: nu sentimental, nu cochet, nu afectat, nu burghez, dar simplu, decis, oțelit, 
mândru, hotărît de a nu se impresiona de opinia altuia, O crudă satisfacție de a 
nu fi intimă, de a nu-şi trăda sentimentele ». 


DESCOPERIRILE ZOOLOGULUI PFIZENMAYER 
' Carpații — Anul X — Nr. 3 


Revista de vânătoare, pescuit și chinologie Carpații, ce apare la Sibiu, publică 
un necrolog al zoologului E. W. Pfizenmayer, din care reproducem: 

e La sfârşitul lunii Ianuarie ziarele din toată lumea, au găsit cu greu un 
locşor ca să vestească moartea lui E. W. Pfizenmayer. Increstăm și noi această 
trecere şi aducem aminte cetitorilor că acest zoolog şi-a făcut nemuritor numele 
prin descoperirile de animale preistorice în zăcămintele de ghiaţă ale Siberiei, 
și în special prin salvarea pentru cultura omenească a € mamutului din Bere- 
zovka ». 

In Aprilie 1901, W. N. Skripicin, guvernatorul provinciei Iakuţk, din Siberia 
estică septentrională, a avizat Academia de Științe din Petersburg (azi Leningrad), 
că indigenii au găsit în gheţurile malului râului Berezovka, un afluent al 
fluviului Kolyma, un cadavru de mamut perfect conservat. Șeful districtului 
Kolymsk, Horn, și cazacul Iavloski, care au vizitat această descoperire preţi- 
oasă, confirmau buna stare a cadavrului. 

Academia de Ştiinţe din Petersburg a hotărît organizarea unei expediţii. 
Membrii acestei expediţii erau: entomologistul O. F. Herz, geologul D. P. 
Sevastianov şi zoologul Pfizenmayer. 

După o călătorie lungă și plină de peripeții, expediţia a găsit e mamutul dela 
Berezovka 2. Intr'adevăr acest animal colosal era bine conservat — în afară de 
părţile pe care le-au mâncat vulpile şi lupii. "Toate cadavrele de mamut — dintre 
care cel dela Berezovka e cel mai complet —au cam aceeași istorie. Animalul 
uriaş a suferit un accident, căzând în vreo prăpastie a gheţurilor enorme de pe 
vremea lor. Inchistaţi în patul de ghiaţă, înghețaţi şi complet feriţi de aerul 
atmosferic, ei s'au păstrat aproape neschimbaţi. In aşa fe], încât carnea lor — 
veche de zeci de mii de ani — era perfect comestibilă pentru carnivori și câinii 
indigenilor. Dar cum ajungeau aceste cadavre, închise în gheţurile fosile, să 
fie descoperite ? 'Tot prin accidente, mai ales prin prăbuşiri de pământ, sau 
— cum e şi în cazul dela Berezovka — prin spălături de apă. In cursul veacurilor 
cin urmă, în Siberia au fost găsite în repeţite rânduri asemenea cadavre, Intre 

ceste unul, descoperit în 1839 în delta râului Jenissey, lângă Oceanul Arctic, 
pare să fi fost cu desăvârşire complet, încât avea d. p. intactă şi trompa. Până 
să se miște însă lumea ştiinţifică dela Petersburg, până să fie cercetat mamutul 


REVISTA REVISTRLOR 475 


dela Jenissei de oamenii de ştiinţă, au trecut ani şi între timp toţi indigenii 
din partea locului şi-au hrănit ani de-a-rândul câinii din minunata carne a colo- 
sului preistoric, încât abia au mai fost găsite unele resturi. 

Pfizenmayer a condus apoi o nouă expediţie pentru descoperirea unor cadavre 
de animale gigantice în gheţurile Siberiei, în 1908. Cu această ocaziune a fost 
descoperit € mamutul dela Sanga-Jourakh », şi acesta bine conservat. 

Cele două expediţii şi le-a povestit Pfizenmayer în lucrarea lui cuprinzătoare 
t Les mammouths de Siberie > (Payot, Paris, 1939). O carte extrem de intere- 
santă, care pe lângă obiectivul ei principal, ne prezintă captivante descrieri 
ale locurilor şi oamenilor din extremităţile nordice şi estice ale Siberiei, nenu- 
mărate descrieri de vânătoare, aventuri vânătoreşti — Pfizenmayer fiind şi un 
pasionat şi excelent vânător, 

Amintim că în acelaşi fel au fost descoperite şi în mare parte conservate 
din 1707 până azi 18 cadavre de mamuţi şi 6 de rinoceri uriași, în regiunile arctice 
ale Siberiei. Aceste resturi sunt împrăştiate prin muzeele diferitelor capitale. 
In fine arătăm că în nisipul şi mâlul unor râuri ale României încă s'au găsit 
multe resturi de mamut: în special dinţii molari, mai rezistenți față de dintele 
vremii — atât de prelungit în acţiune », 


« SCHIMBAREA ZODIEI + 
Universul Literar — Anul LI — Nr. 39 — 26 Sebtemvrie 1942 


Revista săptămânală Universul Literar închină un articol filosofului Vasile 
Conta, cu prilejul împlinirii a 6o de ani dela moartea sa, articol semnat de d. 
Constantin Stelian. Un articol al d-lui Vladimir Dogaru, « Simetria poeziei 
populare +, subliniază că în poezia populară acțiunea îşi are un cadru menit 
să o izoleze de spaţiul şi timpul vieţii obişnuite, cadru simetric în deobşte, 
apărând la începutul şi la sfârşitul poeziei şi potențând conţinutul ei, ca în 
balada Mânăstirii Argeşului, € cel mai elocvent exemplu de simetrie». Dim- 
potrivă, balada Mioriţei este asimetrică, fapt ce se explică prin aceea că nu a 
fost concepută unitar dintru început. S'a demonstrat că balada aceasta își are 
episodul Mamii, adaos mai târziu, după ce a circulat independent de ea, Re- 
marcabil, articolul despre plastica bănăţeană, semnat de d, Ștefan Gomboşiu. 

Revista publică următoarea poezie a d-lui Lucian Blaga, intitulată € Schim- 
barea Zodiei »: 


Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu: 

amintire e numai —a unui ceas 

care-a fost 

orice vis pentru mâne. 

Lângă tine nicio lumină, nicio stea, niciun zeu 

nu rămâne. 

Uită Arcadial! Ceasul, ce nu vrea să bată, nerotunjitul, 
neîmplinitul, să-l uiţi. 


476 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Cu brazda ta spicele mau legământ, 
la curtea ta nu se umplu urcioarele, 
până la tine de-abia străbate cuvânt 
din patria 
unde domn este soarele. 

` Basmul e totdeauna la alții, 
minunea aiurea şi astrul în larguri — 
în preajma ta — nu! 
In imperiul negurii — tu 
cufundă-te 
şi-adună-te'n praguri. 
Sub zarea joasă şi fără pățanii 
cu jalea pe umeri perindă-se anii. 


Așa-mi spune-am încă ieri, mereu, 
călcând în țărână peste o floare, 
sau peste umbra surprinsă 

a vreunui zeu, 

ce calea-mi aţine, dar nu rămâne. 


Incă ieri, numai ieri, doar ieri 
mă apăram cu frică 

de zodia nouă ce se ridică. 

Și azi, dintr'odată, neaşteptat, acest răsărit. 
Ce cântec nemăsurat ! 

Ca unui orb vindecat 

lumea ’n lumină mi s'a lărgit. 
Puterile mișcă ’n zenit. 

Deschid porţile: Timp neumblat 
bine-ai venit, 

bine-ai venit ! 


CAZUL FEMEII GLATCOVA DIN ODESA 
Cultura Creștină — Anul XXII — Nr. 5—6 


Revista dela Blaj publică o notă despre un caz care pune serioase probleme 
de ordin religios, semnată loan Vesa. Cităm: 

+ Ceea ce pare mai interesant din cele ce s'au văzut până acum e cazul femeii 
Glatcova din Odesa, al cărei trup s'a păstrat nevătămat timp de 47 de ani spre 
mai marea mirare a bolşevicilor, care au căutat diferite explicaţii pentru acest 
fenomen neobişnuit. Cine e această femeie şi care e istoria vieţii sale ? 

Puţine date sigure se află cu privire la viața ei. Din mărturiile celor ce au 
cunoscut-o, rezultă că ea a trăit în Odesa, având numele de botez Natalia. Ea 
s'a căsătorit şi a avut o fiică, însă atât soţul cât şi fiica i-au murit, rămânând 
singură pe această lume. În viață, a fost directoarea unui spriunt?, adecă a 
unui orfelinat de copii lipsiţi de mângâierea familiei. Nu se ştie cât a funcţionat 


REVISTA RRVISTELOR 477 


ca directoare a acestui institut; se pare însă că la vârsta de 57 ani a decedat, 
fiind înmormântată în aceeaşi groapă cu soţul şi cu fiica ei, în str. Uspencaia. 
Acei care au cunoscut-o spun că Glatcova avea un suflet ales şi o viaţă morală, 
fiind foarte credincioasă. Aşa se spune că la Paşti cerceta cu lumînarea dela 
înviere în mână pe toţi cei închişi, spunând tuturor: $ Christos a înviat ? și îm- 
părţindu-le cozonaci și ouă roşii. Se pare apoi că a fost și un fel de apostolă, 
convingând pe mulţi evrei să treacă la creştinism. 

Odată ce tăcerea pământului i-a înghiţit trupul, vălul uitării s'a aşternut 
peste Glatcova. Peste mormântul ei s'a ridicat cu vremea o biserică, în care s'a 
servit până în 1925, când bolşevicii au rechiziționat-o pentru ei. Observând 
însă că duşumeaua din apropierea altarului sună a gol şi crezând că acolo vor 
descoperi cine ştie ce comori ascunse de preoţi, cei fără Dumnezeu sparg du- 
şumeaua. Insă în loc de comori apar trei sicrie. Două din ele se sparg şi apar 
două cranii. În al treilea descopere un trup de femeie, îmbrăcat în rochie albă, 
cu cruce de lemn pe piept, în mânile încrucișate. Infăţișarea ei blândă și liniștită, 
iar trupul intact. 

Răspândindu-se vestea în popor, trupul a fost ridicat de acolo şi dat oame- 
nilor de știință ca să-şi spună cuvântul. Aceștia îl supun diferitelor procedee 
chimice şi fizice, însă trupul rezistă, rămânând nevătămat, recăpătându-şi co- 
loarea naturală. Atunci profesorii dela facultatea de medicină căutară să explice 
altfel fenomenul, spunând că suferind defuncta de reumatism, i s'au făcut 
injecții de salicilat care au ferit-o de putrefacție, sau că sicriul de zinc a pietri- 
ficat-o. Nici una din explicaţiile lor n'a fost însă pe deplin mulţumitoare; aşa 
încât trupul a fost depus în muzeul facultăţii de medicină, unde a fost găsit de 
trupele noastre. 

Simplul fapt al păstrării trupului acestei femei neputrezit de 47 dt ani nu 
poate fi un indiciu sigur că ea ar fi fost o sfântă, precum nici faptul că una sau 
două femei nervoase par a se fi liniştit, după ce au văzut-o, căci acestea pet fi 
explicate şi pe cale pur naturală, mai ales că în Rusia s'au mai dat asemenea 
cazuri, care la început au fost proclamate minunate, pentru ca apoi să se desco- 
pere că sau era fraudă la mijloc sau ceva natural. Vremea, care e cel mai bun leac 
în multe, va spune dacă la mijloc e ceva supranatural sau ceva care nu trece 
de graniţele naturii ». 


RĂVAŞE DIN TRANSNISTRIA 
Muncitorul Român — Anul V — Nr. 4 — 30 Septemvrie 1942 


In afară de articolele şi reportajele despre Transnistria, făcute mai ales 
cu prilejul unor recente călătorii ale oficialităţii şi gazetarilor, revista publică 
și câteva poezii inspirate de această regiune cu atâtea realităţi şi ecouri ro- 
mâneșşti. 

D. Sergiu Grosu publică două poezii: € Cântec pentru Transnistria » şi 
< Imi bate inima la Bug. Cităm finalul celei de a doua: 

Pe-aici își plimbă mânzii nostalgia 


A 


Se svårcolesc plăieşii în izvoade. 


478 REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE 


— Nu auziţi, moldoveneşti noroade, 
Cum creşte, tot mai mare, România? 


Reproducem 4 Răvaş din Transnistria >, semnată de d. Ion Th. Ilea: 


Cu noi începe firul din basmul cu smei, 

el nu s'a tors în ani de oprimare, 
străfulgerări au fost răsleţe pe hotare 

şi truda mulţimii era cnut în mâini de călăi. 


Odinioară, ciobani ardeleni aici s'au aciuat 

şi doina lor pe buze se 'mpletea cu a noastră, 
lutul desprins de fire se pierdea 'n marea albastră 
cu tăcerea ruptă din răsărit de alt veleat. 


Dar izbucni deodată tunul, cânt aprig desrobitor, $ 
iar drumul crucii ilumina destinul rumânesc 

spre depărtări hotarnice pătrunse de cuvânt dumnezeesc 

şi peste puhoiul tiranic trecu armata vitejilor. 


Azi, ogorul Transnistriei cu soarele se duce 

la sfeştania muncii pe brazdă de vis. 

Uzinele sunt ecou de viaţă în câmp deschis 

de balade strămoşeşti. S'a despicat veacul prin cruce. 


POVESTEA UNUI MARTIR: PREOTUL VASILE CAIMACAN 
Transnistria Creștină — Anul I — Nr. 2 


Revista misiunii ortodoxe române în Transnistria, Transnistria Creștină, 

publică articole de arhimandritul Scriban, arhimandritul A. Nica; de preoţii 
` Scoznicov, Rudiev, Bogdăneţ, Chelaru, Ghenoiu, Visarion Popovici, Topolius, 
Portase-Prut şi de d-nii Cistiacov, Niculescu, Egorov şi alţii, în care se arată 
atâtea demne fapte din trecutul misionarismului transnistrian şi se subliniază 
rostul misionarismului de astăzi, când biserica noastră are de readus la vechea 
credinţă pe cei rătăciţi de prigoana păgânească a sovieticilor. Găsim totodată 
acolo și portretul unui preot martir, Părintele Vasile Caimacan, portret scris 
de preotul din Sucleia (Tiraspol), Mihail Topolius. Cităm următoarele: 

« Pe malul stâng al Nistrului despărțitor de fraţi, în comuna de Moldoveni 
înstăriți Taşlâc, îşi ducea viaţa de slujitor în via Domnului un vrednic şi ales 
preot cu numele Vasile Caimacan. Obârşia neamului său se trăgea dintr'o ve- 
stită familie de moldoveni din Basarabia... Muncea de zor şi își câștigă în 
scurtă vreme dragostea poporului drept credincios. Holdele bogate de pe malul 
înverzit al bătrânului râu și roadele pline de belșug ale satului cu așezare lini- 
ştită, i-au dat puteri înzecite de muncă. Bună starea aceasta a durat ani de zile, 
mulțămind deopotrivă pe slujitorii bisericii, cât şi pe credincioși. 


REVISTA REVISTELOR 479 


Nimănui nu-i venea în gând că în scurtă vreme le va fi dat să trăiască zile 
de mare zbucium şi de neîndurate chinuri, Se iveşte şi aici la Taşlâc pâriolul, 
care a cuprins întreaga pravoslavnică Rusie, Cad sub lovituri de târnăcoape 
bisericile cu toate podoabele lor, iau drumul pribegiei sute și mii de osârdui- 
tori în cele sfinte, Nu putea fi cruţată nici această aşezare pașnică de pe malul 
Nistrului, Zile de greu zbucium şi frământare vin şi asupra bietului părinte 
Caimacan. Om plin de putere, de statură impunătoare, cu o podoabă frumoasă 
ce încununa faţa blândă de preot, avea adunată, prin râvna sa de ani de zile, . 
o avere pe care o ţinea cu multă grijă pentru copiii săi, care-l înconjurau cu 
multă dragoste, 

Un astfel de om nu putea scăpa din mâna bestiilor fără de suflet. Cercetat 
și chinuit, impunându-i-se biruri de tot mari pentru biserică și gospodăria 
lui, în primii ani de regim sovietic, a trăit cum a putut. Anul 1929 însă ajunge 
pentru el un an de mari dureri sufletești. Vedea cu ochii prăbuşindu-se toată 
agoniseala atâtor zile de muncă, vedea că se risipeşte tot ce a clădit pentru sfânta 
biserică şi pentru enoriașii săi; se uita însă neputincios la toate. Hârţuit ne- 
contenit de mai marii zilei, s'a văzut într”o zi luat dela biserică și, în faţa lumii 
adunate, bătut cu vergi ca pe vremea marilor prigonitori ai lui Christos. Poporul, 
care îl înconjura cu dragoste, l-a scos din ghiarele însetate de sânge ale bol- 
şevicilor care voiau să-i ia şi viaţa. 

O vreme numai, căci în scurt, au tăbărît din nou asupra lui, băgându-l 
în temniță, în care vreme au avut grijă să silească pe preoteasă să le predea 
tot avutul în aur, argint și bani. Işi dăduseră cuvântul, că-l vor slobozi — dacă 
le va fi dat tot ce posedă; s'au şi ţinut de cuvânt, dar numai pentru o prea scurtă 
vreme, căci avându-l mereu ca un ghimpe în ochii lor lacomi şi nesăturaţi, 
l-au purtat pe rând prin închisorile din Tiraspol şi Odesa, pentru a-l duce 
apoi, pe jos, în convoaie cu toţi răufăcătorii şi borfaşii spre Arhanghelsc, locul 
de muncă a mii şi mii de suflete nevinovate. El, care era obișnuit să ducă o 
viaţă liniștită, se vede acum pus la munca grea a scoaterii lemnului din apă. 
Luni de zile a dus această viață de rob, dar gândul lui se îndrepta mereu către 
“Tatăl cel ceresc, în Care îşi punea toată nădejdea, așteptând izbăvirea măcar 
în cealaltă lume, 


In vreme ce părintele Vasile se chinuia și își torcea gândul amintirilor, 
preoteasa, neputând îndura atâtea nenorociri ce s'au abătut asupra familiei, 
se îmbolnăvește și moare la Odesa, îngrijită până în ultima clipă de dragostea 
fiicei sale, Tot mai rar soseau veştile dela soţul ei, plecat departe, şi astfel chi- 
nurile sufleteşti prin care a trecut au făcut-o neputincioasă în faţa morţii, Co- 
pilul rămas la Odesa trimitea adeseori scrisori şi pachete cu alimente de care 
atât de mult era lipsit şi răspunsul sosea că au fost primite. Era oarecare mul- 
ţumire că măcar pe această cale putea să-i fie de folos, Dar aceste răspunsuri 
au încetat dela o vreme, pentrucă erau plăsmuite, iar bietul părinte nu văzuse 
nimic din cele trimise. Un binevoitor străin a găsit de bine să scrie la Odesa, 
ne mai putând răbda ticăloşia: ¢ Nu vd supăraţi că vd scriu scrisoarea aiasta, 
dar eu nu pot să mă uit cum fac râs de dumiata. Tot ci trimeţi dumiata tatii, pri- 
mdsc alții, împărțăse cu paznicii i vă scriu dila numili tatii răspunsuri. Tata vostru 


480 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


a fost cu mini în spital şi în ochii mei o murit di mari răcială diamu v'o patru luni 
în urmă o. 

Astfel şi-a sfârşit zilele bietul părinte Vasile Caimacan, chinuindu-se ca 
un adevărat mucenic, pentru Biserica lui Crristos și pentru neamul său >. 


PROBLEMA COOPERAȚIEI 
Curierul Cooperaţiei Române — Anul XXXIII — Nr. 4—5 


Revista de studii şi îndrumare a Institutului Naţional al Cooperaţiei arată, 
în articolul d-lui Vasile Găvănescu Cum se poate ajuta un castier mărginaș 
al Capitalei prin cooperaţie ?, cauzele pentru care mau izbutit în mare măsură 
la noi cooperativele de consum: 

4 De ce au eșuat atunci cooperativele noastre de consum ? Mai întâi, pentrucă 
ele s'au bazat aproape numai pe ajutorul Statului. Membrii lor le socoteau ca pe 
niște magazine create de Stat, pentru a asigura aprovizionarea în condițiuni con- 
venabile a populaţiunii. De îndată ce Statul nu s'a mai preocupat să procure el 
mărfuri cooperativelor, acestea au lâncezit, lipsindu-le o organizaţie comercială 
proprie și temeinică, 

Ele au eșuat şi pentrucă nu au respectat regulile de organizare și de funcţio- 
nare ale adevăratei cooperaţii. Astfel, în loc să se străduiască să strângă o cât 
mai mare putere de cumpărare, asociindu-și cât mai multe familii consuma- 
toare, cooperativele de consum din acel timp s'au îngrădit, rămânând mai toate 
cu un număr prea restrâns de societari., Apoi, ele nu au aplicat principiul risturnei, 
care restitue societarului beneficiul realizat de întreprindere din operaţiuni. 
In sfârşit, ele n'au respectat regula vânză'ilor pe bani gata, contribuind astfel 
la îndatorarea societarilor și totodată la imobilizarea modestelor fonduri băneşti, 
de care dispuneau. 

Cooperativele de azi trebue să înveţe din experienţa trecutului și să se ferească 
de a repeta aceste greşeli. Căci, numai prin stricta respectare a regulilor de 
bază ale cooperaţiei, instituţiile noastre pot da rezultate, pe care le aşteptăm 
dela ele. 

Cooperaţia este chemată să joace un rol de seamă în noua orânduire economică 
a lumii. Ea este o instituție de covârşitor interes social și trebue încadrată, ca 
atare, în noua ordine de Stat», 


O monografie despre Macedo-ro- 
mâni. In cercurile ştiinţifice din ţară 
şi din străinătate, valoarea intelectuală 
a d-lui profesor Th. Capidan sa 
impus încă de mult. 

Indogermanist emerit, cu vederi de 
ansamblu asupra origin'i şi evoluţiei 
graiurilor ariene; romanist cunoscut 
prin studii de riguroasă documentare 
ştiinţifică, titularul catedrei de Filo- 
logie comparată dela Facultatea de 
Litere din București, care a crescut 
atâtea generaţii de studenţi — la Cluj, 
în legendara Universitate 'T'ransilvă- 
neană, care adăpostea Muzeul Limbii 
Române, apoi, ia Bucureşti — astăzi, 
când toate disciplinele spirituale sunt 
chemate să-și spună cuvântul răspicat 
pentru valorificarea şi justificarea 
drepturilor noastre spirituale şi mate- 
riale, se integrează cavalereşte pe linia 
de severă afirmare ştiinţifică şi dârză 
luptă românească. 

Ştiinţa și Neamul, în frământarea 
lor pentru adevăr şi dreptate, așteaptă 
cu braţele deschise rodul luminat şi 
cinstit al marilor cărturari, pătrunşi 
de etica cercetărilor oneste și încălziţi 
de focul dragostei de neam. 

« Macedoromânii », monografia pe 
care d. profesor Tk. Capidan a pu- 
blicat-o de curând în editura Fundaţiei 
Regale pentru Literatură şi Artă, re- 
prezintă un valoros studiu de sinteză, 


NOTE 


cu interesante priviri etnografice, isto- 
rice şi linguistice, asupra ramurei 
meridionale a Românilor. 

D. profesor 'Th. Capidan era cel 
mai chemat să scrie această carte, 

Obârşia macedo-română a d-sale, 
cunoaștere adâncă a locurilor și a 
oamenilor, a obiceiurilor şi a frămân- 
tărilor pentru lumină şi libertate ale 
fraţilor noștri din Sudul Dunării, pre- 
pgătirea filologică, istorică şi etnogra- 
fică din care au răsărit savantele cer- 
cetări despre + Meglenoromânis şi 
« Aromâni 9, publicate şi premiate de 
Academia Română, preocuparea per- 
manentă, pe care a consacrat-o, ca 
patriot şi cărturar, problemelor ma- 
cedo-române, îl îndreptăţea, mai mult, 
îl obliga, în aceste vremuri excepţio- 
nale, să ne dea această monografie. 

Inainte de a o publica 4 Fundaţia 
pentru Literatură şi Artă +, lucrarea 
d-lui Capidan a apărut mai întâi în 
limba franceză şi apoi în limba 
germană, 

După cum ne informează ¢ Prefaţa » 
cărţii d-sale, în 1937 a fost publicată 
de Academia Română în colecţia 
4 Connaissance de la terre et de la 
pensée roumaines 3. 

In 1941, Ministerul Propagande 
Naţionale, apreciind 'valoarea ştiinţi- 
fică a lucrării şi funcțiunea ce o putea 
îndeplini în susţinerea intereselor ro- 


16 


482 


mâneşti, a publicat-o în limba ger- 
mană, în editura € Dacia Bücher ». 

In lumea germană, cartea s'a bu- 
curat de mare atenţie. 

Cităm: elogiile aduse de cronicarul 
revistei de specialitate: Siid-Ost For- 
schungen ; cuvântul autorizat al lui 
J. H. Schultze publicat în Petermanns 
Geographiscke Mitteilungen (Heft 11, 
1941), aprecierea sinceră şi competentă 
a germanistului Dr. Eduard Hart dela 
Universitatea din Miinchen, etc. 

“Toate acestea scot în relief nu 
numai valoarea ştiinţifică a operei 


d-lui profesor Capidan, dar şi ade- 


văratul răsunet, pe care trebue să-l 
aibă în cercurile apusene, agitata “pro- 
blemă a Românilor meridionali. 

Publicarea versiunii româneşti, după 
propria mărturie a savantului filolog 
român, se datoreşte bunăvoinţei şi 
înţelegerii d-lui profesor D. Cara- 
costea, directorul Uniunii Fundațiilor 
Regale, distinsul d-sale coleg de trudă 
cărturărească, în colaborare cu care 
redactează şi Buletinul Secţiei Lite- 
rare al Academiei Române: s Langue 
et Littérature », organ menit să facă 
cunoscute, cercurilor intelectuale din: 
străinătate, preocupătile şi rezultatele 
cercetărilor literare şi filologice din 
România. 

Cinstit, limpede şi documentat, d. 
profesor 'Ih. Capidan, sprijinit pe 
observaţii proprii şi mai cu seamă pe 
cercetările oamenilor de ştiinţă sau 
pe notele călătorilor străini, care au 
vizitat şi au pătruns mai adânc lumea 
macedo-română, reuşeşte să arate în 
chip magistral, ce preţios şi indis- 
pensabil « element de cultură şi factor 
de creaţie în economia şi gospodăria 
din Balcani » reprezintă aceşti Macedo- 
români, 


Petre Stroe 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Îi Septemvrie a. c., Ion Agârbi- 
ceanu a împlinit 6o de ani. Faptul 
pare aproape neverosimil; căci pentru 
cei care l-au cunoscut încă de pe 
băncile şcoalei, Ion Agârbiceanu era 
un scriitor în afară de vârstă. lar 
azi, mai mult decât ori care dintre 
scriitorii noştri — dacă nu singurul — 
Ion Agârbiceanu ne apare ca un 
supraviețuitor: e poate singurul care 
aduce cu el atmosfera unei întregi 
literaturi. Singurul ecou al unei epoci 
literara pe care o pervertire estetistă 
ne-a obişnuit să o reducem la o 
simplă interferenţă, confuzie chiar, de 
domenii—etic-estetic— fără să ne dăm 
odată seama definitiv că un curent, 
spre deosebire de un stil, e o con- 
jugare de circumstanţe extraestetice 
(adesea sociale sau politice), dar că 
prin aceasta opera nu suferă, mai 
precis: nu e condamnată apriori. 
Chiar şi în chestiunea apartenenţei 
operei la curentul căreia îi e inte- 
grată, ceea ce e mai important e 
dozajul artistic al elementelor etero- 
nomice. Dar această digresiune anti- 
cipează prea mult asupra studiului 
ce va apare aici în, numărul nostru 
viitor. 

La Sibiu, marele scriitor ardelean, 
a fost comemorat în prezenţa unei 
foarte selecte şi numeroase asistenţe. 
Au vorbit Ioan Lupaș, în numele 
Academiei, Victor Papilian, Grigore 
Popa, G. Breazul, etc. 


Ovidiu Drimba 


C. Sassu. Cunoscut publicului 
românesc prin magistrala sa operă isto- 
rică Românii și Ungurii publicată în 
1940, dr. C. Sassu ne trimite azi o 
nouă carte sugestiv intitulată: Din 


NOTE 


cronica unui an epocal: Fapte, oameni 
și fragmente istorice. Este un volum 
de 152 pagini, format mare, editat 
de ziarul «Tribuna» din Braşov şi 
cuprinzând 35 de articole apărute în 
« Tribuna » şi în « Gazeta 'Transilva- 
niei >, Prea modest, autorul scrie de~ 
spre aceste articole: « Le-am lăsat în 
forma iniţială, aşa cum au fost scrise 
în fuga condeiului şi sub impresia ne- 
mijlocită a evenimentelor, pentru a 
le păstra caracterul nealterat şi efe- 
mer de articole de ziar». Noi ştim 
însă altceva. Cunoaştem scrupulul 
ştiinţific pe care C. Sassu îl pune 
în cea mai neînsemnată muncă a sa 
şi cunoaştem și migăleala pedantă cu 
care-şi lucrează articolele. Ele nu sunt 
scrise în niciun caz în fugă, deşi sub 
impresia imediată a evenimentelor, ci 
cu aceeaşi cunoştiinţă grijulie şi pentru 
adevărul istoric şi pentru expresia justă 
în care e îmbrăcat el. Şi oricine va 
citi această «modestă» culegere de 
articole, va descoperi în ele o minte 
cuprinzătoare de mari orizonturi ideo- 
logice, familiarizată cu problemele 
istorice, mişcându-se liber și uşor 
printre semnificaţii şi linii directoare 
ale istoriei politice şi folosindu-se de 
o formidabilă — cuvântul e chiar prea 
neînsemnat pentru realitatea căreia îi 
dă expresie — cultură istorică și filo- 
sofică. Că dr. C. Sassu e persecutat 
de obsesia perfecțiunii şi de necesi- 
tatea organică de a nu da decât ceva 
optim în domeniul său, o dovedeşte 
culegerea aceasta prin modestia ei 
cantitativă. Fiindcă dr. 
scris 152 de pagini, cântărindu-le cu 
severitate litera şi înţelesul, într'un 
interval de timp în care alții acoperă 
pogoane de hârtie care ar putea umple 
câteva volume groase. Cumpătarea 
cantitativă e răscumpărată însă de o 
calitate aleasă. Articolele lui C. Sassu 


C. Sassu a 


483 


pot fi un îndreptar prețios al vremu- 
rilor prin care trecem. Ele ne ajută 
să înțelegem fenomenele ce se petrec 
sub ochii noştri, dincolo de aparența 
lor imediată, proiectându-le mult îna- 
inte, dar şi în urmă. Fiindcă gaze- 
tăria politică a d-rului C. Sassu e în- 
temeiată, cum spuneam, pe o cultură 
istorică şi filosofică cum nu au la 
noi în ţară decât câţiva reprezentanţi 
ai unei elite gânditoare. Când co- 
mentează bătăliile dela Pultava ori 
Sidi Rezeg, ne situează în cadrul 
uriaş al istoriei universale, arătându-ne 
simbolul ilustrat de aceste bătălii şi 
legăturile pe care ele le au în trecut 
ca şi în perspectivele de viitor. Fie- 
care fapt şi om judecat de el este 
înfățişat în lumina acelor permanenţe 
istorice care se menţin pe deasupra 
formelor efemere ale contemporanei- 
tăţii. Și trebue citite cu mare atenţie 
paginile scrise despre 4 Stalin hero- 
Stratul » şi despre « Adolf Hitler, fău- 
ritorul lumii noi», pentru a vedea ce 
adâncime şi ce perspectivă capătă ju- 
decarea oamenilor prin prisma unei 
concepţii istorice, dar şi 4 Valoarea 
europeană a fenomenului italian », ca- 
pitol splendid de analiză spectrală — 
cum i-ar spune Keyserling —a unei 
culturi. Insă care articol dintre aceste 
35 e mai puţin interesant și mai puţin 
plin de înţelesuri grele ? Chiar şi ace- 
lea, mai scurte, dar mai esențiale, 
despre Alfred Rosenberg, Filosoful 
Hans Driesch, Werner Sombart, Iosif 
Strzygowski şi Richard Wagner, cu 
aderenţe mai mult în cultură decât 
în politică. Format la şcoala culturii 
germane, dr. C. Sassu a căpătat pe 
lângă temeinica pregătire şi pe lângă 
felul grav de a judeca istoria şi po- 
litica şi o ferventă pasiune pentru fe- 
nomenul german, pe care-l înţelege şi-l 
explică precum nimeni altul. Incât 


1$* 


484 


volumul de față este și un serviciu 
adus cunoaşterii Germanilor la noi și 
legăturilor româno-germane, 


Octav Șuluțiu 


R adu Boureanu, Cai de Apoca- 
lips. Această ultimă carte de poezii a 
d-lui Radu Boureanu este o cântare 
tristă a tinereţii apuse, a visurilor 
pierdute și a tărâmurilor neatinse, 
Invăluită într'o lumină palidă de lună, 
ea se înfiripă domol şi fără stridenţe 
de stil; o poezie de gingăşii şi de 
stări sufletești melancolice, mărturi- 
sind un poet elegiac prin vocaţie. 
In concepţia sa, scriitorul nu este 
altceva decât un logofăt de taină (pp. 
I1—12) care înseamnă trecerea tim- 
pului și întâmplările din lume, îm- 
brăcându-le în haina unei tristeţi 
ancestrale: 


Stau lângă suflet şi-i urmez condurul 
călcând cu aur drumurile ţării: 

Il văd voevod lângă amarul mării, 

cu roud caldă umezind samurul. 


E plânsul vechi şi 'n fiecare boabă 
topit în leat lăsând să scrie ceața 
prin ea, voevodul își ascunde fața ; 
cu ochi de peruzea și de podoabă. 


Aud ce văd şi 'n pergament le scriu 
până la vadul veșnic din sicriu, 
când prăfuit e: sânge, trup şi haind. 


Voevodul vede 'n veac, dar în cerneală, 
cu slovă roşie, de aur, de sineală, 
hrisovu-l scriu eu, Radu, logofăt de taină. 


Intre limitele acestei concepţii, poe- 
tul vede (ca într'o viziune apocalip- 
tică) cum se adună umbrele strămo- 
şilor şi a veacurilor apuse (Paloșul 
somnului (p. 13), La hotarele morții 
(p. 25), etc.), a tinereţii şi a elanu- 
rilor dela început (Elan închis (p. 19), 
Nefericitul vânt (p. 33), Rătăcire (p. 
37), Cai de Apocalips (p. 99), etc.). 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Frământările şi vieţile trecute sunt 
asemănate cu un bal imens la care 
jucau mai multe neamuri (p. 43) şi al 
cărui cel mai de seamă invitat este 
moartea. In faţa acestor cete de du- 
huri, poziţia celor ce mai trăiesc încă 
este rezumată astfel: 

Noi mam pierit, dar mistuim 

ce ne-a rămas din căpița de vise; 


colinele sterpe le mai suim, 
foșnetul vremii să-l auzim. 


Cuprinde, așa dar, această carte mo- 
tive de largă şi generală circulaţie. 
Intrebuinţând mijloace de realizare 
îndelung cumpănite, atât în culege- 
rile de poezie mai vechi (Sbor alb, 
1933; Golful sângelui, 1936), cât şi în 
experienţele ultime, ea ni se pare 
indispensabilă pentru definirea talen- 
tului autorului. 

Ion Șiugariu 


Mistatiai Antoni, Mihail Emi- 
nescu, o megalofiis rumanos piitis. (M. 
Eminescu, genialul poet român), Thes- 
saloniki, 1942, « Nea Alithia », 29 p.8. 

Intr'un număr foarte restrâns de 
exemplare (vreo 90), a apărut pe la 
începutul lunii Iulie 1942, din teas- 
curile unei modeste tipografii a Salo- 
nicului, prima carte scrisă despre 
Eminescu, în greceşte, In afară de 
mici traduceri de poezii şi fragmente 
de proză publicate în paginile câtorva 
reviste din diferite localităţi ale Gre- 
ciei, nu s'a dat nicio altă contribuţie 
de valoare asupra literelor românești. 

In cuvintele dela început, autorul 
expune scopul cărţii: o primă prezen- 
tare a lui Eminescu într'un cadru 
restrâns, dimpreună cu arătarea im- 
portanţei ce deţine în literatura ro- 
mână. Dela început, autorul subli- 
niază faptul că poetul nostru a apărut 
tocmai la răscruce de timpuri şi s'a 


NOTE 485 


impus ca dascălul limbii adevărate. 
Are cuvinte potrivite şi asupra rolului 
jucat de Eminescu în plămădirea 
limbii şi culturii româneşti. In câteva 
propoziţii, arată apoi consideraţia de 
care se bucură poetul astăzi şi stu- 
diile critice apărute la noi în ultimul 
timp. Făcând o privire generală asu- 
pra părţilor triste ale vieţii sale, dă 
principalele date biogiafice şi scoate 
în evidenţă personalitatea lui multiplă 
şi greutăţile cu care a luptat. Vorbind 
despre Titu Maiorescu, arată rolul pe 
care l-a jucat pentru valorificarea ge- 
niului poetic al lui Eminescu şi îl 
compară cu poetul naţional al Gre- 
ciei, Costis Palamas. 

O parte mult mai bine prinsă sunt 
caracteristicile lirismului eminescian, 
cărora autorul le găseşte definiţii la 
locul “lor, completându-le prin tra- 
ducerea câtorva versuri. Imaginea 
cititorului grec se clarifică şi se pre- 
cizează prin traducerea exactă şi bine 
prinsă a câtorva poezii, dintre care 
remarcăm poezia De-or trece anii. Au- 
torul traduce tat atât de bine un frag- 
ment din Mortua est şi din Călin, cât 
și sonetul Veneţia. Ceva mai puţin 
reușită ca traducere ni se pare poezia 
Crăiasa din povești. Mânuind o limbă 
greacă aleasă şi fiind stăpân pe cele 
mai mici fineţe din textul original, 
autorul a reușit să dea bune traduceri. 

Valoarea acestei prezentări generale 
sporeşte tocmai prin aceste tradu- 
ceri cât şi prin aprecierile critice cu- 
prinzătoare şi judicioase, care, deşi 
nu sunt originale, dovedesc o cunoş- 
tință exactă și o orientare sigură. Fie 
ca acest modest început să fie con- 
tinuat prin alte contribuțiuni mai cu- 
prinzătoare, exemplificând potrivit va- 
lorile poeziei și prozei noastre. 


Caius Jiga 


Teoti Lianu, Cartea stihurilor. 
Poezia lui Teofil Lianu aduce în at- 
mosfera noastră îngustă şi cețoasă dela 
oraş un aer proaspăt de pădure şi 
de ogor încărcat de roade. Influen- 
ţată de cântecul popular şi străină 
de meșteșugul căutat al vremii, ea 
se orândueşte în versuri simple şi 
clare, fără pretenţii exagerate şi nu 
destul de actuală în forma ei directă: 


Dela mânăstire în jos 
Mai la mijlocul poenii, 
Ștefan Vodă şi oștenii 
Stau sub un gorun umbros. 


Masă mare împrejur, 

Vinul scântee în oale 

Și vâsună până 'n vale 

Râu de ne 'ncetat murmur, etc., etc. 
(Hram la Putna, II, p. 17) 


Subiectele ei obişnuite sunt luate 
din natura înconjurătoare, din tradiţia 
locurilor de baştină ale poetului şi 
din istoria Moldovei. Intro incantaţie 
calmă şi reținută sunt evocate peisa- 
jele lunare ale satului adormit, dea- 
lurile şi luncile, poenile şi pădurile, 
mânăstirile voevodale ale Bucovinei 
cu amintirile şi legendele lor bogate, 
umbrele lui Ștefan cel Mare, a lui 
Daniile Sihastru, etc. Prin toate aceste 
subiecte, 'Teofil Lianu se menţine în 
atmosfera poeziei Bucovinei, aşa cum 
ne-am obișnuit s'o cunoaștem din căr- 
ţile și broşurile lui Mircea Streinul, 
ale lui George Drumur şi Iulian Ve- 
sper. În mişcarea literară a generaţiei 
tinere, grupul acesta de scriitori bu- 
covineni a reușit să determine şi să 
contureze o atmosferă proprie, cu li- 
niile şi caracteristicile ei deosebite. 
Poezie de inspiraţie naturală, tradi- 
ţionalistă, patriotică şi creştină, stră- 
bătută de un fior liric dintre cele 
mai puternice, contribuția lor ar me- 


486 


rita o discuţie mai completă în ca- 
drul literaturii noastre tinere. 

Teofil Lianu, atât în cele două vo- 
lume apărute în anii trecuţi (Cer 
valah şi Curcubeu peste țară), cât şi 
în această minusculă Carte a stihu- 
rilor (32 de pagini, într'o ediţie și o 
prezentare tehnică cu totul săracă!) 
rămâne acelaşi poet bucovinean, în 
aceleaşi mândrii şi preferinţe tradi- 
ţionaliste, cum ne apare toată miş- 
carea aceasta tânără: 

Făclia de aur a lunii, 

Deasupra pădurii sarată. 

Lin foșnet de foi rourate 

Se leagănă în pacea curată. 


(Făclia de aur, p. 4) 


Mânăstire din Suceavă, 
Cerurilor naltă slavă. 
Cerurile te 'nconjoară, 
Maică, pururea fecioară. 


(Psalmi, IV, p. 


Fasi înalți sub moale vânt, 
Moale frunză de mătasă. 
Și mesteceni albi îşi lasă 
Raurile la pământ. 


(Hram la Putna, I, p. 16) 


Ultima poezie din volum, întitulată 
Balada mărului din câmp, aduce o 
preocupare mai adâncită şi o proble- 
matică, de circulație mai largă. Sim- 
bolizând viaţa trecătoare a omului, 
cu primăverile, verile, toamnele şi ier- 
nile ei, iluziile de lumină şi bucuriile 
ei zadarnice, mărul din câmp este 
evocat în toate ipostazele existenţei 
sale, dela tinereţa falnică până la bă- 
trânețea uscată şi gârbovită: 

Atunci topoare grele l-au culcat 

Și greu gemea în câmpul singuratec ; 

Târiît încet, cu trupul sfârtecat, 

Pe vetre el se prefăcea 'n jăratec, 


In case scunde, case de pământ, 
Căldura închidea trudite gene 

Și fusul își oprea vrăjitul cânt 
Și adormea în caer alb de lene. 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


“Cenușa lui în taină se topea, 

Cum toate se topesc în lume, toate... 
Era cândva un mär, era cândva, 

In câmpul cu ogoare 'nmiresmate, 


(Balada mărului din câmp, p. 31) 


In modestia şi simplicitatea ei fi- 
rească, această ultimă carte a lui Teofil 
Lianu contribue la împlinirea unei ca- 
riere poetice în curs de afirmare, 


Ion Şiugariu 


Biserica din 


perta curată pe 


deal. Privind 
care stă titlul acesta 
ca o floare, mi se pare că trebue să 
citesc « Biserica din Ardeal». Poate 
din aceea că volumul frumos, cu o 
grafică ireproşabilă şi cu ilustrații 
multe în cele 208 pagini ale sale vine 
din Clujul inimilor noastre! Preotul 
FI. Mureşanu, un tânăr slujitor al 
cuvântului Domnului, la catedrala 
episcopală greco-ortodoxă din Cluj, a 
scris această monografie a celei mai 
vechi biserici ortodoxe şi româneşti 
din capitala Transilvaniei româneşti. 
Această biserică nu e catedrala, clă- 
dită după cum se ştie după Unire, 
prin strădania marelui ierarh, care a 
fost episcopul Nicolae Ivan, ci mo- 
desta biserică zisă «din deal». « Bi- 
serica din deal este cea mai veche 
biserică românească din Kolozsvar- 
Cluj şi, dela 1796 până la 1932, timp 


co- 


„de 136 de ani, a fost singura biserică 


în capitala Transilvaniei ». Aşa scrie 
părintele Fl. Mureşanu în «cuvântul 
înainte ). Şi ne lămureşte astfel foarte 
simplu şi foarte hotărîtor valoarea de 
monument național a lăcaşului sfânt 
despre care ne vorbește. Autorul a 
scotocit toate documentele aflate atât 
în arhiva parohiei şi protopopiatului 
român din Cluj, cât şi pe acelea ale 
consiliului eparhial şi ale liceului ro- 
mano-catolic din aceeaşi localitate, 


NOTE 


Ajutându-se şi de câteva izvoare 
publicate, de dr. D. Buzea, dr. 
Virgil Ciobanu, Olimpiu Boitoș, Ioan 
Lupaș, Ștefan Meteş, dr. Sebastian 
Stanca şi Matei Voileanu, el înfăți- 
şează istoricul complet al bisericii, 
dându-ne şi descrierea ei, a clopo- 
telor şi iconostasului, a icoanelor şi 
obiectelor mai vechi, precum şi lista 
cărților vechi, manuscrise şi tipărite. 
El mai dă şi o înşirare a preoţilor 
care au slujit într'însa, cu viaţa lor 
pe larg înfățișată, apoi date despre 
cântăreții bisericii, crâsnici, epitropi, 
donatori și binefăcători. Un capitol 
special tratează relaţiile bisericii cu 
Braşovul, cu acel oraş al vechilor şi 
bogaţilor negustori români, din dăr- 
nicia cărora S'a şi înălţat şi întreţinut 
lăcașul sfânt din Cluj. In sfârșit în 
ultima parte, publică o serie de acte 
şi documente, printre care o bogată 
colecţie de circulări șaguniene care 
vin în mod fericit să completeze pe 
acelea publicate de Gh. Tulbure acum 
câţiva ani, în preţioasa lucrare docu- 
mentară despre activitatea literară a 
lui Andrei Şaguna. După cum se vede, 
monografia părintelui FI. Mureșanu 
e o lucrare științifică serioasă, redac- 
tată după toare regulile disciplinei 
istorice, Ea se integrează ca o piatră 
de mozaic printre operele documen- 
tare privind istoria românească a Tran- 
silvaniei. Totuşi ea e scrisă într'un 
limbaj cursiv, clar şi fără pretenţie 
şi poate fi citită şi de Românii fără 
preocupări de istorie sau de ştiinţă. 
In penuria de cărți românești din 
Transilvania de Nord. cartea preo- 
tului FI. Mureşanu va fi desigur 
un substanţial aliment sufletesc pentru 
fraţii noştri de dincolo care vor în- 
văţa din rândurile ei drămuite cu în- 
țelepciune vrednicia românească din 
vremurile de furtună şi setea noastră 


437 


de cultură şi le va sluji drept pildă 
și îndemn spre râvnă spirituală. Pentru 
noi această carte e un răvaş încărcat 
de melancolii şi care a ajuns la adresă: 
direct în inima noastră. 


Octav Șuluțiu 


Mircea Bogdan, Andrei Mure- 
şanu — Contribuţiuni biografice. Este 
destul de îmbucurător faptul că tine- 
retul ardelean își apleacă din nou 
preocupările asupra trecutului nostru 
literar mai îndepărtat. Sunt în acest 
trecut literar românesc o mulțime 
de lucruri interesante și semnificative, 
peste care noi am trecut nepăsători, 
ceea ce a făcut ca în istoria literară 
să rămână o serie întreagă de goluri. 

Mircea Bogdan este unul din aceşti 
tineri intelectuali ardeleni, care a găsit 
că e necesar, să facă un popas durabil 
asupra operei şi zbuciumatei vieţi a 
lui Andrei Mureșanu. In mijlocul 
bogăției de informaţii pe care cred că 
îi vor fi oferit-o diferitele arhive din 
Braşov şi alte izvoare din aceleaşi 
locuri, a lucrat şi ne-a dat o serioasă 
prezentare a lui Andrei Mureşanu. 
Tot atât de mult a folosit scrierile 
biografice şi de critică literară care 
privesc pe acest poet şi din tot acest 
material a realizat o izbutită sinteză 
referitoare la nemuritorul autor al 
Răsunetului. 

Nu suntem însă întru totul de pă- 
rerea lui Mircea Bogdan, că numai 
Blajul l-a făcut pe Mureşan ceea ce 
a fost. Tot atât de mult au contri- 
buit la formarea lui Mureșanu atât 
Braşovul cât şi cele câteva peregri- 
nări peste mănosul pământ al Ardea- 
lului, pe care el le-a făcut — ca şi 
altădată Gheorghe Şincai — din cauza 
funcţiei sale. Apoi să nu uităm con~ 
tribuţia mişcărilor dela 1848, 


488 


Foarte interesant este aspectul ope- 
rei de pedagog pe care Andrei Mu- 
reşan a împlinit-o la Braşov, alături de 
Gheorghe Barițiu şi Vasile Greceanu. 

Interesant este de asemeni felul 
în care Ardealul a primit totdeauna 
nemuritorul Răsunet şi în această 
privinţă. 

Mircea Bogdan ne aduce mărturisiri 
edificatoare. lată astfel ce scria Iosif 
Vulcan despre acest moment al poe- 
ziei noastre patriotice: « Programa 
naţională, testamentul sfânt al apo- 
stolilor noştri şi evanghelia naţională 
S'a scris cu litere de aur în Rdsunel ». 
E în aceste rânduri mărturisirea lumi- 
noasă a identificării integrale a sufle- 
tului ardelean cu crezul închis în 
versurile nemuritoare ale Răsunetului. 

Mircea Bogdan mai arată apoi că 
dintre toate paginile scrise pe linia 
Rădsunetului, fie de Cârlova ca Odd 
oștirei române, sau de Alecsandri ca 
Deșteptarea României, compoziţia lui 
Mureşanu este cea mai izbutită, lucru 
pe care l-a arătat de altfel şi Coşbuc. 
Autorul studiului de față conclude 
astfel asupra acestei chestiuni: € Câr- 
lova a scris o rugăciune, Alecsandri 
un îndemn, iar Mureşanu un protest ». 

Tot atât de important este popasul 
pe care autorul îl face asupra originei 
melodiei Răsunetului — bazându-se pe 
cele mai recente descoperiri — şi in- 
vităm cu multă insistenţă pe cititori 
să ia cunoştinţă de această lucrare, 
care luminează un minunat capitol 
din zbuciumatul trecut al Ardealului. 
Cartea e tipărită în editura ziarului 
e Tribuna? din Braşov. 

Ion Apostol Popescu 


Dan Simonescu, Legenda lui 
Afrodițian Persul, Buc., Casa §Ẹcoa- 
lelor, 1942, in-8 , 30 p. + XIV pl. 
(Texte de literatură veche românească). 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


Fondul de manuscrise al Academiei 
Române este, pentru literatura noa- 
stră veche şi populară în special, o 
comoară cu porți zăvorite, care se 
deschid numai puţinor cercetători, fă- 
când să înainteze cu paşi înceți — 
însă sigur — cunoașterea adevărată a 
vechei culturi româneşti. Se simte în 
acest domeniu lipsa textelor tipărite, 
nevoia edițiilor critice când este cazul. 
Neajunsul va fi înlăturat prin iniția- 
tiva d-lui profesor N. Cartojan de a 
tipări vechile texte în colecţie € Texte 
de literatură veche românească n. 

Intr'unul din primele numere ale 
acestei colecţii, d. profesor Dan Simo- 
nescu cercetează împletirea motivelor 
narative şi dogmatice pe fondul 
Evangheliei, în legenda lui Afrodi- 
ţian Persul, scrisă de Philip Sidetes, 
care a împrumutat elemente și din 
Evanghelia lui Pseudo-Matei. 

Legenda lui Afrodițian Persul a 
circulat la toate popoarele balcanice 
şi ortodoxe. La noi a fost tradusă din 
greceşte, de pe un manuscris necu- 
noscut până acum, căci între ver- 
siunea românească şi cele grecești, 
precum și slave cunoscute până acum, 
sunt deosebiri interesante. 

Textul românesc este obscur uneori 
devenind clar numai în ¢ comparându-l 
cu originalul grecesc. De aceea... se 
reproduce în continuarea (ediţiei ro- 
mânești) şi textul grecesc din ms. 
Moscova, secolul al XI-lea» (p. 14). 

Pentru filologi, textul românesc este 
reprodus în fac-simile. 

Mircea Tomescu 


Å riadna Camariano, Catehismul 
lui Platon, tradus în limba gre.că şi 
română, Buc., 1942, Tipografia Căr- 
ților Bisericeşti. (Extras). 

Bine cunoscută pentru totdeauna 
frumos alcătuitele studii ce le publică, 


NOTE 


cu precădere cercetând literatura neo- 
greacă și legăturile acesteia cu vechea 
noastră istorie culturală, aducând 
adesea în discuţie un material inedit 
și punându-l, cu aleasă documentare, 
intro nouă lumină, — d-ra Ariadna 
Camariano urmărește critic în studiul 
de curând publicat (întâi în « Biserica 
Ortodoxă Română +, Anul LX 1942, 
Nr. 1—4 —, şi apoi în extras) tradu- 
cerile făcute în limba greacă și română 
după lucrarea Mitropolitului Platon 
al Moscovei: € Catehism +, scris pen- 
tru  împărătescul prinț moştenitor 
Pavel. Cartea aceasta de învățătură 
teologică-ortodoxă, tipărită pentru 
prima dată la Petersburg în 1765, a 
avut o largă circulaţie în secolele al 
XVIII-lea şi al XIX-lea, fiind tra- 
dusă curând după apariţie, în ger- 
mană (1770), latină (1774), greacă 
(1782, 1813, 1875), turcă (1839, pen- 
tru Grecii turcofoni din Asia Mică), 
engleză (1857). De notat că versiunea 
greacă din 1782 a făcut-o savantul 
Adamantie Coray, după un interme- 
diar german. Prelucrarea în greacă şi 
tradusă în limbile română, turcă şi 
engleză, versiunea lui, Coray, înso- 
ţită de o introducere şi numeroase 
note explicative, adesea cu conţinut 
moral, a cunoscut un mare succes, 
datorit «nu numai fondului instruc- 
tiv și metodic expus, dar și stilului 
clar și limbii curgătoare a lui Coray ». 
(Ariadna C., p. 56). 

Tot Coray a publicat în 1783 la 
Veneția o prelucrare a acestui Cate- 
hism, prescurtată pentru uzul şcolilor. 

(De corectat în studiul d-rei A. 
Camariano greşeala de tipar dela p. 
56: anul apariției prelucrării pres- 
curtate (Veneția) este 1783, nu 1873). 

După un intermediar franțuzesc 
(poate, traducerea publicată Ja Peters- 
burg, 1776), Catehismul lui Platon a 


489 


fost tradus în limba greacă — numai 
la câteva luni după apariţia traducerii 
lui Coray — de Gheorghe Vendotis 
(Viena, 1782). 

Dimitrie  Darvaris l-a prelucrat, 
direct după prototipul rusesc și l-a 
publicat în 4 Viena Austriei, 1805. 

Textul lui Darvaris se deosebeşte 
mult de cel al originalului rusesc. 
Prelucrătorul n'a respectat decât ideile 
principale ale lui Platon și ordinea 
tratării lor. Cartea lui Darvaris era 
destinată mod Xpîow töv orovâa- 
E6vreov vé și, ca atare, căuta să sim- 
plifice textul, pentru o ușoară pri- 
cepere. 

In limba română, Eufrosin Poteca 
a publicat (Buzău, 1836, ed. Il-a, 
Bucureşti, 1847), traducând « cuvânt 
cu cuvânt, toate notele şi chiar tabla 
de materie 2, prelucrarea grecească a 
lui Darvaris. 

Un rezumat al « Catehismului cel 
mare ? a făcut tot Eufrosin Poteca 
(1833); acest € Catehism mititele a 
fost editat de prof. C. Rădulescu- 
Motru (1940). 

Tot după un intermediar grecesc 
— cel al lui Coray — a tradus şi Ve- 
niamin Costachi Catehismul lui Pla- 
ton: $ Drept slăvitoare învățătură sau 
cuprindere a de Dumnezeu cuvân- 
tării hristianeşti a lui Platon... 
(lași, 1839). 

Direct după originalul rusesc a tra- 
dus Vartolomei Măzăreanul (1775); 
traducerea, rămasă în manuscris, a 
fost — deocamdată— inaccesibilă d-rei 
Ariadna Camariano, astfel că domnia 
sa n'a putut cerceta dacă  Măzăreanul 
a dat o traducere fidelă a textului lui 
Platon sau o prescurtare 7, 

Rămâne ca studiul ulterior să do- 
vedească aceasta. 

Episcopul Amfilohie Hotiniul a 
€ scos ? Catehismul € în limba moldo- 


490 


venească de pe bogoslovica lui Pla- 
ton ? (Iaşi, 1795), dând o prescurtare. 

In timpul celei de a doua șederi a 
lui la Viena, pentru studii, Gheorghe 
Lazăr a tradus și el Catehismul lui 
Platon (cum rezultă din raportul 
Cancelariei ardelene din 24 Martie 
1811), după un intermediar german. 

D-ra A. Camariano putea nota şi 
titlul traducerii făcută de Lazăr și 
păstrată în mamuscris: Ieromonahul 
Platon, Educatorul marelui principe din 
Rusia, Teologie creștină (v. Avram 
Sădean, Date nouă despre Gheorghe 
Lazăr, Arad, 1914). 

Contribuţia d-rei Ariadha Cama- 
riano, prin sintetizarea chestiunilor 
privitoare la tălmăcirile grecești şi 
româneşti ale Catehismului lui Pla- 
ton, prin unele precizări noi, ca şi 
prin ținuta aleasă, este un prețios 
studiu la îndemâna cercetătorilor, 


Nicolae Predescu 


Dep vitamine. Neobosite cerce- 
tări în domeniul vast al vitaminelor 
fac noi progrese, datorite aplicării me- 
todelor cantitative, care permit dosaje 
precise. Numai pe această cale rolul 
diferitelor organe apare cu toată cla- 
ritatea. 

Așa se poate demonstra că sângele 
cordului drept e mai bogat în vitamina 
A ca cel din cordul stâng; deci trecând 
prin plămâni, sângele pierde vitamine. 
Dar cercetând vitamina A în țesutul 
pulmonar, nu se pot regăsi cantităţile 
dispărute, De aici reese că pulmonul 
e capabil să distrugă vitamina A sau 
să o transforme în derivați necunoscuţi. 

Pe când ficatul şi rinichiul acumu- 
lează vitamină A, pulmonul dimpo- 
trivă, nu numai Că nu o acumulează, 
dar chiar o distruge sau o transformă 
profund (H. Wendt & M. Einhauser; 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


în: Vitamine u. 
I, 1°, 9). 

Acest fapt trebue pus în legătură 
cu posibile aplicări terapeutice, Se 
ştie că ficatul exercită o acțiune sal- 
vatoare în anume anemii tocmai pen- 
trucă e În stare să acumuleze vitamina 
antianemică, reținută din alimente de 
către mucoasa stomacală. Rămâne de 
văzut dacă pulmonul poate fi folosit 
şi în ce fel pentru tratamentul bolilor 
de desechilibru vitaminic. 


Proprietatea ficatului să acumuleze 
vitamină A este influențată de diferiți 
factori normali sau patologici. In ci- 
roza hepatică şi în pneumonie, de 
pildă, scade mult rezerva de vita- 
mină A, Iar dacă animalul de expe- 
riență primește alcool, scade canti- 
tatea de vitamină A în ficat, dar crește 
în ser (S. W. Clausen 1940; confirmat 
de H. B. Jansen & O. Wancher; ibid., 
1941, II 1°, 20, 27. 

După îndelungi şi minuțioase cer- 
cetări, Nylund din Helsingfors și 
With din Copenhaga pot preciza, 
grație metodelor perfecționate ce au 
întrebuințat, că, la diferite specii ani- 
male, nevoia zilnică de vitamină A e 
cam aceeași. Adică pe zi și pe kg e 
nevoie de 15—25 unități internațio- 
nale. Acest cuantum e indiferent de 
sex și vârstă (Guilbert & Hart, 1935) 
și nici nu depinde de întinderea su- 
prafeţei corpului, ca metabolismul 
bazal sau ca funcţiile renale. 

Dacă se administrează un exces de 
vitamină A, ea se poate acumula; dar 
aici sunt variaţii dela o specie animală 
la alta. Pe când porcul acumulează, 
începând dela un exces relativ mic 
(egal cu de 2—3 ori raţiunea optimă), 
guzganului îi trebue de 5—10 ori 
rațiunea optimă spre a putea acumula. 


Hormone, 1941, 


NOTE 49! 


Mai intervine şi natura substanței: 
vitamina A e mult mai uşor de acu- 
mulat, de depozitat (20—40%) decât 
carotenul (3—5 %). Dar în timpul sar- 
cinei trebue un exces larg de vita- 
mină A (cam 4.000 unităţi interna- 
ționale); la fel în cursul lactaţiei la 
om; circa 6.000 unităţi zilnic. Sunt şi 
boli în care nu se poate resorbi vi- 
tamina A din intestin, pentrucă acesta 
nu primeşte destulă bilă (sau o bilă 
destul de activă): numai în prezența 
acesteia se poate resorbi vitamina 
(Vadsten, 1936). (Ibid. 1042, IE, 
r2, 73 3%, 125). 

Cum este de așteptat, după tot 
ceea ce se ştie din.clinică și experienţe, 
o hrană fără vitamină A produce o 
anemie însemnată (cu limfocitoză). 
Aşa că țesuturile suferă atât direct 
prin lipsa de vitamine, cât şi indirect 
prin anemie. (K. H. Wagner & Schulze 
ibid, r941 I, 5°, 384). 

e 

Vitamina A este așa de prețioasă 
pentru organism, încât nu se regăsesc 
în eliminările intestinale decât urme, 
chiar după o bogată administrare per 
os timp de o săptămână sau mai mult, 
Organismul reţine sau consumă vita- 
mina. Dimpotrivă, carotinoizii sunt 
reeliminaţi în proporţie de 30—s59%, 
probabil după starea variabilă a apa- 
ratului digestiv. Modul de comportare 
al omului e același ca al guzganului. 
(T. K. With, Ibid. 1945, I, 6°, 429). 

e 

Ori B carotenul, — care e provita- 
mină A, se resoarbe la fel la guzganii 
normali sau în carență de vitamină A. 
Sau, mai precis, eliminarea intestinală 
atinge 5,8—30,33%. E curios că re- 
sorbția e mult mai mică dacă se între- 
buințează alimente naturale, conținând 
p caroten. Aşa, întrebuințând morcovi, 
resorbția e numai de 18,76—38,2% 


(K. H. Wagner, L. Giither & L. 
Schulze; ibid, 1941, I, 6°, 455). 


Se face apel la dozarea vitaminei A 
în sângele circulant, pentru a stabili 
dacă organismul este sau nu echilibru 
vitaminic. Ori experimental se poate 
dovedi că mai importantă decât bo- 
găția sângelui în vitamină este bo- 
găţia ficatului (și probabil al altor 
ţesuturi; N.R.), căci s'au putut observa 
cazuri de turburări oculare şi de ne- 
frită cronică la om, deși examenul 
sângelu: părea satisfăcător, 

Şi aci ca pentru orice fenomen me- 
tabolic, este vorba de un ciclu, fiecare 
etapă având rolul său. In cazul vita- 
minei A, ea se acumulează în ficat; 
asta este o etapă. Altă etapă este 
mobilizarea ei aşa că din ficat să treacă 
în sânge care la rândul său o transmite 
ţesuturilor unde este din nou înma- 
gazinată sau e consumată. Ori mobi- 
lizarea vitaminei din ficat depinde 
de diferiţi factori, cum ar fi solubili- 
tatea în sânge, atracția sa în țesuturi, 
etc., așa că titrul vitaminei din sânge 
nu e un indiciu fidel. (E. C. Nylund), 

Dar aici intervine, ca în orice do- 
meniu biologic în plină desvoltare, 
marea chestiune a perfecționării me- 
todelor tehnice în chiar cursul cer- 
cetărilor principale. Astfel simptomul 
tulburării oculare, caracteristic pentru 
lipsa de vitamină A, trebue constatat 
cu ajutorul unui fotometru special 
perfecţionat, 

Iar acest simptom negativ e maj 
puţin decisiv decât simptomul po- 
zitiv, adică păstrarea viziunei la lu- 
mina slabă. Numai păstrarea unei bune 
vederi pe lumină slabă indică sigur 
un bun standard de vitamină A. (C. E. 
Nylund; ibid, 1941, I, 6°, 411). 

E. C. C. 


492 


Una dintre figurile cele mai re- 
prezentative ale criticei teatrale ita- 
liene de astăzi este Silvio d'Amico, 
El este acela care îndrumează studiile 
asupra teatrului la Academia Regală de 
Artă dramatică din Roma. Prin înde- 
lungatele şi adâncitele cercetări şi re- 
flexii în legătură cu arta scenică, Silvio 
d'Amico a ajuns la conturarea unui 
adevărat crez estetic. El aşează tea- 
trul la temelia tuturor formelor de 
artă, izvorând din instinctul imita- 
ţiei, originar în sufletul omului și al 
vieţuitoarelor în genere, animale și 
chiar plante. 

Deşi primitiv, teatrul — după ace- 
laşi critic — este cea mai complexă, 
evoluţia și perfecta formă de artă, 
apărând sub aspect organizat de ¢ gen ? 
în timpul unei civilizații care a atins 
maturitatea, Zăbava de câteva secole 
a lui Eschil față de Homer este de- 
monstrativă, 

Pentru Silvio d'Amico, bufonul dela 
răspântiile străzilor, ce caricaturizează 
suferințele omeneşti, şi sacerdotul, care 
tălmăcește prin puterea şi priceperea 
sa Cuvântul sacru, sunt deopotrivă 
întruchiparea actorului, Astfel doc- 
trina lui d'Amico se întemeiază pe 
o convingere idealistă asupra menirii 
teatrului, împotriva concepţiei € bur- 
gheze ». 

Sub tonul aparent de polemică, 
criticul italian şi-a înrădăcinat crezul 
său estetic pe convingerea că € noua 
generaţie este însetată după Absolut » 
şi caută prin teatru să-şi aline această 
sete, ` 

Ciitic dramatic la mai multe re- 
viste, Idea Nazionale, Tribuna, în ul- 
timul timp la Nuova Antologia, 
d'Amico a fundat și conduce La Ri- 
vista italiana del Dramma. Este au- 
torul a mai multor volume de critică 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


teatrală, dintre care citim Il teatro 
italiano del Novecento, din 1932 şi 
1937 (în a doua ediţie), Invito al 
teatro din 1935, Storia del teatro dram- 
matico în patru volume apărute între 
1939—40. Cea din urmă carte, Dramma 
sacro e profano, a fost tipărită în 1942. 
Acest ultim volum cuprinde intere- 
sante capitole, printre care amintim: 
Religia Margaretei Gautier, Melo- 
drama Ottocentului, Teatrul teatral al 
lui Paolo Ferrari, Caracterul lui Marco 
Praga, Ideile lui Bourget, Restaurarea 
unui « Mister ». 


Mariella Coandă 


Ciria şi Italia. Nu e poate 
o întâmplare faptul că dintre toți scrii- 
torii români I. L, Caragiale sa bu- 
curat de cel mai mare interes în Italia, 
cunoscând și cele mai multe tradu- 
ceri și cele mai multe studii ale cer- 
cetătorilor italieni curioşi de literatura 
noastră. E aici întoarcerea omagială a 
interesului pe care marele nostru sa- 
tiric l-a avut pentru ţara noastră de 
origină latină. Intr'o broșură, extras 
din revista Transilvania, Constantin 
I. Dihoiu pune problema legăturilor 
dintre Caragiale şi Italia, elucidând 
întâi chestiunea călătoriilor făcute de 
scriitor în acea ţară și trecând apoi 
în revistă toate reflexele pe care aceste 
călătorii le-au avut în opera sa. A 
doua parte, mai importantă, a stu- 
diului, priveşte influența pe care cul- 
tura italiană a avut-o asupra lui Ca- 
ragiale, arătându-ni-se ideile și ope- 
rele italiene trecute în opera scriito- 
sului român. O remarcă interesantă 
e că majoritatea traducerilor făcute 
de Caragiale, deşi din autori străini 
de ex. (Ed. Po, Cervantes, V. Hugo 
sau Al. Parodi) au subiecte ce se pe- 
trec în Italia. Dar admiraţia lui Ca- 


NOTE 


ragiale pentru spiritul italian mani- 
festat în cultură — și mai ales în lite- 
ratură — se vede din aceea că el a 
imitat şi localizat o nuvelă a lui N. 
Machisvelli în capodopera sa Kir Ia- 
nulea. C. I. Dihoiu face o analiză 
comparativă a celor două nuvele, de- 
monstrând, dacă mai era nevoie, is- 
cusinţa de mare meşteşugar a scrii- 
torului român și uneori chiar supe- 
rioritatea lui asupra lui Machiavelli 
care și-a scris nuvela în gustul se- 
colului său. Deosebirile sunt foarte 
bine urmărite şi sunt scoase în relief 
localizările lui Caragiale care a atmos- 
ferizat perfect subiectul străin în ca- 
drul şi cu personajele românești şi 
de mitologie românească. O astfel de 
lucrare, cum e a lui C. I. Dihoiu, 
e un preţios auxiliar al istoricului li- 
terar și o punem alături de cele ale 
lui Olimpiu Boitoş, printre care Slavici 
şi Italia pare a-l fi îndemnat să o 
scrie pe aceasta. Să-mi permită totuşi 
autorul să nu trec cu vederea două 
neglijențe nepermise unui istoric li- 
terar. Una e atunci când ne vorbeşte 
despre actul întâi al Conului Leonida 
când ştiut e că piesa lui Caragiale 
are un singur act, deci nici întâi, nici 
al doilea. E o scăpare din vedere de 
sigur. Mai gravă însă mi se pare con- 
fuzia din rândurile imediat următoare. 
Pentrucă, după ce ne-a spus că sunt 
în comedia lui Caragiale ecouri € de- 
spre starea de lucruri din Italia şi 
despre politica italiană din acel timp...2, 
C. I. Dihoiu dă exemplu vorbele lui 
Leonida despre Garibaldi şi starea ci- 
vilă a Papii și cuvintele lui Caţavencu: 
€ Scopul scuză mijloacele, a zis ne- 
muritorul Gambetta !». Ori, întâm- 
plător, Gambetta a fost un om po- 
litic francez şi nicidecum italian 
cum pare a crede autorul! Lăsând 
însă la o parte aceste regretabile erori, 


493 


broşura lui C. I. Dihoiu vine să îm- 
bogăţească bibliografia asupra operei 
lui I. L. Caragiale, fiindcă totodată 
şi o nouă prezentare a unui capitol 
al legăturilor culturale italo-române. 


Octav Șuluțiu 


P ietro “Toesca, Giotto. Numeroa- 
sele publicaţii scrise scrise asupra lui 
Giotto cu ocazia centenarului morţii 
sale, sărbătorit în 1936, lăsau să se 
creadă, că totul a fost spus despre 
opera genialului artist. 

Părerea ne este însă schimbată prin 
apariţia volumului Giotto (I grandi 
italiani 1941) a lui Pietro 'Toesca, cel 
mai mare istoric contemporan al artei 
italiene. Toesca, în cartea sa, nu dă 
numai o definiţie a artei lui Giotto, 
ca expresia unei individualităţi puter- 
nice, ci ni-l prezintă ca pe exponentul: 
€unui complex istoric în care arta 
lui face, alături de poemul lui Dante, 
legătura principală între lumea antică 
şi cea modernă, între trecut şi pre- 
zent; cea mai înaltă revelaţie în arta 
vieţii spirituale italiene și acţiunii sale 
în istoria umanităţii 2. 

La aceste concluzii, autorul ajunge 
printr'o analiză minuțioasă şi printr'o 
siguranţă a intuiţiei şi acel echilibru 
în clasificare, ce sunt rezultatele me- 
todei sale severe şi al vastei sale eru- 
diţii umaniste, 

Graţie acestor însușiri, Toesca reu- 
şeşte să se apropie de spiritul şi fondul 
artei lui Giotto şi să întrevadă dincolo 
de formă, spiritul marelui artist. 

In centrul viziunei lui Giotto — 
spune 'Toesca —se află omul + fluc- 
tuaţiile sufleteşti şi exteriorizarea lor 
sunt obiectul principal; intuiţia psi- 
hologică şi ştiinţa de a o exprima cu 
atâta putere sunt însuşirile fundamen- 
tale ale lui Giotto +. 


494 


Atât arta lui Giotto cât şi a lui 
Masaccio și Michelangiolo tinde spre 
interpretarea omului. Giotto ca şi 
Dante, deschide arta Renașterii şi, lă- 
sând la o parte erudiția umanistă, reu- 
neşte din plin arta clasică cu cea 
italiană >. 

'Toesca, analizând valorile artei lui 
Giotto — compoziţie, spaţiu, adân- 
cime —, ajunge la concluzii foarte sub- 
tile. De ex.: « Giotto a fost pictor 
înnăscut. .. > şi mai departe... teste 
interesant procesului de creaţie a lui 
Giotto şi poate chiar naturii sale, de 
a căuta, prin observarea directă a 
vieţii, valoarea universală a picturii 
şi plecând dela întâmplările lucrurilor 
văzute aievea sub diferite aspecte, să 
se ridice la forma ideală». 

Intr'adevăr, această însuşire artistică 
a lui Giotto a fost recunoscută de 
toţi criticii de artă. 

Toesca se ocupă și de lumină și 
coloare în pictura lui Giotto și e 
primul în a releva arta coloristică a 
artistului. Giotto — spune 'Toesca — 
e întrebuinţează colorile, ca prin va- 
rietatea lor să individualizeze mai bine 
formele în complexul compoziţiei, 
dând prin armonia lor o unitate în- 
tregului ». Și mai departe: « gama cro- 
matică a lui Giotto este foarte amplă... 
în fiecare frescă artistul urmăreşte să 
reunească cele mai diverse tonuri, dar 
acestea sunt apropiate prin acorduri 
perfecte şi, peste varietatea acordurilor, 
cade o intonaţie fundamentală, do- 
minantă >. 

Cartea lui Toesca este o operă ma- 
gistrală în care fiecare frază are sem- 

-mificaţia sa limpede şi fiecare părere 
e susținută de o cunoaştere adâncă. 
Este o operă clarificatoare, o operă 
ce elimină din critica giottescă toată 
vorbăria inutilă, o operă ce simplifică 
atâtea probleme artificiale, constituind 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


un exemplu de cercetare şi populari- 
zare ştiinţifică. 
Maria Hodârndu 


F alimentul concepției comuniste, 
care declarase război capitalismului, 
dovedeşte bazele greşite pe care ea 
fusese concepută. Capitalul, corolarul 
interesului individual şi inclusiv al 
progresului şi bunei stări, este un 
factor de producțiune indispensabil, 
iar exagerările trecutului se pot co- 
recta, punând acest mobil al acțiunii 
individuale în slujba desvoltării co- 
merțului şi industriei, iar acestea în 
serviciul națiunii. 

D. Ministru al Economiei Naţio- 
nale, prof. I. N. Fințescu, evidenţiază 
această nouă stare de spirit, care do- 
mină tot mai mult viața economică 
a Europei, în studiul său Dreptul și 
o nouă ordine economică, din care se 
desprinde clar rolul covârşitor pe care 
îl joacă proprietatea individuală și ini- 
ţiativa particulară în noua structură 
socială, care se încadrează perfect în 
disciplina naţională actuală. 

Conform ideologiei care admite în- 
râurirea proporţională a Statului în 
toate sectoarele de interes vital pentru 
națiune, reglementarea raporturilor de 
familie care va determina protejarea 
acestei celule fundamentale a colec- 
tivităţii, se va face într'un cod aparte, 
care va cuprinde și dreptul persoa- 
nelor fizice, iar dreptul succesoral va 
apare, sub acest aspect, ca o expre- 
siune juridică a perpetuării bunului 
familiar. Insăşi viaţa economică pri- 
vată, referitoare la producerea, cir- 
culația şi distribuirea bunurilor, va fi 
subordonată uncori intereselor colec- 
tivităţii, într'o armonie desăvârşită, 
care va trebui să se cristalizeze în noul 
cod al dreptului: privat. 


NOTE 


În ceea ce priveşte entităţile de 
muncă, întreprinderile şi asociaţiile 
comerciale şi sociale vor activa în 
aceeaşi comunitate de gândire și nă- 
zuinţe. Răspunderea membrilor lor 
va fi nu numai de natură pecuniară 
și juridică, dar și de natură etică. 
Devotamentul și buna credinţă în ser- 
viciul comunităţii şi naţiunii vor face 
parte dintre principiile fundamentale 
pe care se clădește noua ordine socială. 


Niculae Sporea 


(C ioner cât mai aprofundată 
și cât mai amănunţită a problemei 
comunismului ţine desigur nu numai 
de domeniul cercetărilor doctrinelor 
sociale, ci mai ales în actualul moment 
istoric, cunoaşterea acestei probleme 
este de o necesitate stringentă, iar 
pentru noi, Românii, este de o însem- 
nătate națională, Şi este așa, pentrucă 
numai cunoscând, în mod documentar, 
ştiinţific, comunismul, ne vom putea 
da seama de ceea ce trebue să facem 
pentru a ne apăra ființa neamului şi 
vom putea preţui, totodată la justa 
valoare, efortul nostru militar pe 
frontul oriental unde participarea ar- 
matei noastre este atât de importantă. 

Jată dar atâtea motive pentru care 
apariţia unei cărţi documentare asupra 
bolşevismulvui în literatura noastră 
politică, trebue subliniată în mod 
deosebit. Şi este așa pentrucă până la 
izbucnirea războiului de pe frontul 
oriental (22 Iunie 1941), atât din cauza 
condiţiilor politicei noastre de Stat 
cât şi din cauza faptului că Uniunea 
Sovietică era înconjurată de un ade- 
vărat zid chinezesc peste care nu se 
putea vedea nimic şi de unde nu ne 
putea parveni nimic, lumea noastră 
românească nu era informată, sub 
nicio formă, asupra realităţilor de 
dincolo de Nistru. Or, pentru noi 


495 


Românii, în primul rând, cunoașterea 
cât mai completă a fenomenului bol- 
şevic este foarte necesară, întru cât 
numai astfel, cunoscând bolșevismul 
nu numai istoric, dar şi în toate mani- 
festările lui, vom putea să ne apărăm 
cât mai bine ființa noastră româ- 
nească de influenţele pe care le-ar 
putea exercita asupră-ne această formă 
socială patologică ale cărei urmări 
nefaste în viaţa popoarelor ruse le 
putem constata acum, în acest război. 

D. Florin Becescu, bine cunoscut 
cetitorilor de literatură politică dela 
noi prin lucrarea documentară & Franc- 
masoneria è, a tipărit o amplă carte 
(405 pagini, 70 ilustraţii în text și 
48 plange) de documentare anti- 
comunistă, intitulată sugestiv: «Cu 
fierul roșu 2. 

Cartea, după cum ne spune chiar 
autorul în prefaţă, « desvoltă în special 
probleme în legătură cu neamul ro- 
mânesc şi caută să aducă o coniribuţie 
cât mai eficientă la lămurirea, şi pe 
această cale, a luptei României îm- 
potriva bolșevismului ». In cele opt 
capitole, autorul analizează, rând pe 
rând, toate fenomenele în legătură cu 
apariţia bolşevismului ca: revoluţia 
rusă, instaurarea statului sovietic, ten- 
tativele de bolșevizare a lumii şi răz- 
boiul de distrugere a bolşevismului, 
pentru ca în felul acesta să se poată 
asigura Europei o epocă de liniște 
şi de ordine în care popoarele bătrâ- 
nului continent să poată munci la 
adăpostul unei securităţi depline, 

In primul capitol, e Caracterul iudaic 
al comunismului >, este caracterizat 
materialismul istoric, iar marxismul 
este analizat în lumina celebrei cărţi 
« Protocoalele Inţelepţilor Sionului >. 
Prin revoluţia din Octomvrie 1917 se 
începe dominaţia lui Israel asupra 
Rusiei, primele rezultate ale revoluției 


496 


fiind prezentate, în cadrul capitolului 2, 
prin comunismul anarhic, foametea şi 
molima ce au bântuit întinsurile ne- 
sfârşite ale pravosiavnicei Rusii. Iar 
pentru ca revoluţia să se poată împlini, 
a fost necesară crearea Celei, instru- 
ment de teroare politică al bolşevis- 
mului, care este înfățișată pe baza 
unei vaste documentări în capitolul 3. 
Partidul bolşevic, modul cum este 
organizat și condus de evrei, formează 
capitolul 4. Definirea statului sovietic, 
prin lupta împotriva religiei, prin 
distrugerea familiei şi a proprietăţii, 
alcătueşte capitolul 5, în care ni s? 
arată, de asemeni, în ce constă cultura 
şi economia sovietică, acest capitol 
încheindu-se cu caracterizarea şi modul 
cum este organizată armata roşie. 
In capitolul 6 ne este prezentată 
acțiunea incendiară a Kominternului 
în toată lumea, prin care se urmărea 
deslănțuirea revoluţiei mondiale şi 
instaurarea republicelor socialiste so- 
vietice. In ceea ce privește România şi 
ameninţarea bolşevică, aceste probleme 
sunt larg desbătute în capitolul 7. 
Modul în care a fost terorizată Ba- 
sarabia, acţiunea subversivă a parti- 
dului comunist dela noi, agitația tero- 
ristă a evreilor după ocuparea Basa- 
rabiei şi a Bucovinei, crimele, distru= 
gerile şi martirul transnistrienilor, 
toate acestea alcătuiesc acest extrem de 
important capitol. In sfârșit, în ultimul 
capitol, ne este înfăţişată lupta fascis- 


REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 


mului și a naţional-socialismului îm- 
potriva tendinţelor de bolşevizare a 
Europei şi ni se arată cum au reacționat 
celelalte naţionalisme, cartea închein- 
du-se cu prezentarea temeiurilor po- 
litice şi militare als războiului nostru, 
definind totodată şi misiunea euro- 
peană a României. 

Tipărită în optime condiții grafice 
şi având originalitatea unor planșe 
sintetice, cartea d-lui Florin Becescu 
răspunde unui mare interes românesc. 
Iar valoarea ei indiscutabilă reese nu 
numai din aceea că sistematizează un 
vast şi inedit material documentar, 
reliefând aspectele esenţiale şi caracte- 
ristice ale bolşevismului, dar şi din 
faptul că, prin lucrarea sa, d. Florin 
Becescu defineşte, statornicind pe baze 
documentare obiective, rolul covâr- 
şitor pe care l-au avut evreii în des- 
lănţuirea revoluţiei ruse şi în organi- 
zarea statului sovietic. Iar prin Kom- 
intern şi armata roşie, dictatorii Rusiei 
bolşevizate şi inspiratorii lor evrei nu 
urmăreau decât distrugerea actualei 
ordine mondiale, pentru ca prin 
crearea statelor socialisre sovietice să 
se reailzeze visul milenar a dominaţiei 
lui Israel în toată lumea. 

Cartea d-lui Florin Becescu constitue 
o serioasă şi compleră analiză a feno- 
menului bolşevic, contribuind în ace- 
laşi timp la o reală cunoaştere a lui. 
Ea trebue cetită. 


1. 





PENTRU ABONAȚI 


Revista Fundațiilor Regale dă astăzi lunar, cu neverosimilul preţ de 60 lei, 
240 pagini compacte şi uneori chiar mai mult: o întreagă carte. Cheltuielile 
tipografice au crescut însă enorm în ultimul timp, ca şi toate celelalte, Ca 
să nu mărim preţul vânzării cu numărul, care trebue să rămână la înde- 
måna celor mai modeste pungi de intelectuali, ne vedem siliţi să urcăm 
preţul unor abonamente, cum se anunţă pe copertă. Bine înţeles, abonamen- 
tele pentru particulari, elevi, preoţi şi învățătorii de ţară, rămân neschim- 
bate (720 şi 500 lei). Banii daţi de cel ce au mai mult, prin abonamente, vor 
sprijini şi îmbunătăţi astfel revista pentru toți. 





INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII 
NOŞTRI 








DIN CAUZA LIPSE) GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA SE 
VEDE OU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI 
EXTRASE DIN STUDIILE APĂRUTE ÎN SUMARUL SĂU. 


COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ 
CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA 
EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ȘI, DACĂ 
ÎMPREJURĂRILE PERMIT ACEASTA, PRIMA OORECTURĂ. 


ÎN OEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI 
MANUSORIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANU- 
BORISUL A FOST ACOEPTAT SPRE PUBLICARE.:DIN MOTIVE 
FINANOIARE, REDAOŢIA NU ÎŞI POATE LUA OBLIGAȚIA 
DE A RĂSPUNDE ŞI CELOR ALE CĂROR MANUSCRISE NU 
AU FOST ACCEPTATE. 


MANUSCRISELE AOCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ 
NECESITĂŢILE DE ORDIN REDAOŢIONAL. 


MANUSCRISELE, NEPUBLIOATE NU SE ÎNAPOIJAZA, 
AUTORUL CONSIDERÂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ȘI PĂSTREZE 
COPIILE NECESARE. 








EDITURA FUNDAȚIEI REGALE 
PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ 
Director: Prof, De CARACOSTEA 


Anunţă apariția următoarelor volume care se găsesc în librăriile din Capitală 
şi din întreaga țară: 


TH. CAPIDAN: 
SHAKESPEARE: 

N. DAVIDESCU: 
NICOLAE COSTIN: 


ESCHIL: 
|SHAKESPEARE: 


D. CARACOSTEA: 

AL. T. STAMATIAD: 

N. CARTOJAN: 

Ing. NIC. P. CONSTANTI- 
NESCU: 

ARON COTRUŞ: 

CALDERON DE LA BARCA: 

EUSEBIU CAMILAR: 


In cursul anului 


S. MEHEDINŢI: 
MIHAIL SADOVEANU: 
M. EMINESCU: 

V. VOICULESCU: 
SHAKESPEARE: 

B. FRANKLIN: 
AMIRAL BYRD: 

'G. OPRESCU: 

C. KIRIŢȚESCU: 
HELIADE RĂDULESCU: 


"AL. MACEDONSKI: 
OTILIA CAZIMIR: 

i. AGÂRBICEANU: 
MIRCEA ELIADE: 
LUCIAN BLAGA: 

N. BĂRBULESCU: 

I. POPESCU-VOITEŞTI: 

Lă 


$ 
Ing: GH. MANEA: 


EMIL GIURGIUCA: 
ANIŞOARA ODEANU: 
N. DAVIDESCU:]j 
ION LUCA: 
CERVANTES: 


V. PAPILIAN: 
OVIDIU PAPADIMA: 
LOPE DE VEGA: 

AL. O. TEODOREANU: 
Dr. N. C. PAULESCU: 


Macedoromânii 

Cum vă place, în trad. d-lui Prof. P. Grimm 

Renașterea 

Letopisețul “Ţării” Moldovei, ediţie îngrijită de 
loan St. Petre 

Orestia, în trad. d-lui G. Murnu 

Poveste de iarnă, în trad. d-lui Dragoş Prc- 
topopescu i 

Expresivitatea limbii române 

Corteziul amintirilor 

Istoria literaturii române vechi, vol. FI 


Enciclopedia invențiunilor tehnice, Vol. II 
Rapsodia dacă 

Viața este vis, în trad. d-lui Al. Popescu- "Telega 
Cordun 


vor apărea următoarele opere:, 


Opere complete, vol. I 

Opere complete, vol. IEI 

Opere, vol. II 

Umbra, teatru 

Regele Lear, în trad. d-lui Dragoş Protopopescu 

Autobiografie, în trad. Pr. F. M. Gâldău / 

Singur, în trad. d-lui B. Brezeanu 

Grafica românească în sec. al XIX-lea 

Scoala română în răscrucea vremurilor 

Opere, vol. II, ediţie îngrijită de d-l Prof. D. 
Popovici 

Opere, vol. III, sub îngrijirea d-lui Prof, T. Vianu 

A murit Luchi 

Licean odinioară 

Insula lui Euthanasiu 

Trilogia cunoaşterii 

Din tainele derivatelor 

Noţiuni de Geologie 

Petrolul românesc 

Sarea regiunilor carpatice româneşti 

Curs, de amenajarea, organizarea şi exploatarea 
fabricilor 

Dincolo de pădure 

Moartea în cetate 

Antologie. critică 

Amon-Ra şi Rachieriţa, teatru i 

iscusztul Don Quijote dela Mancha, în trad. d-lui! 
Al. Popescu-'Lelega 

Manechinul lui Igor și alte povești de iubire 


„Creatorzi- şi lumea lor 


Teatru ales, în trad, d-lui Al. Popescu-Telega 
Câiet, ediţia Il-a 
Opere, ediţie! îngrijită de Dr. V. Trifu 


MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILi STALULUI, INPRIMBEIA NAȚIONALĂ. — C. 82.802,