Gandirea-An13-Nr.12-Ianuarie-Februarie1934

0v 


/ y 
No. 1—2 . IANUARIE — FEBRUARIE 


So U M VA R oU L: 


AL. BUSUIOCEANU ; Pârvan singuraticul . . . -. - ! 1 
VU VOICULESCU; Cenţaurul e ee 14 
ȘTEFAN NENIȚESCU: Şase dintre dune . . . s = > 18 
GH DULES: Poest ii SS MOSIA A VOM a AMA aul 29 $ 
GHERGHINESCU VANIA: Psalm . . . sc... 25 
LUCIAN BLAGA : Cunoașterea luciferică . .. . . : : 26 


IDEI, OAMENI, FAPTE 


MIHAIL POLIHRONIADE : Kulak sau Chiabur? . . . » 43 


E. D. BOROIANU: Note pe marginea unei cărți.— I. Gh. 
Savin : leonoclaști și Apostaţi contemporani . . . 46 


CRONICA LITERARĂ 


M. ROSENKRANZ : „Caetul verde“ de lon Pillat . . . 48 


CRONICA PLASTICĂ 


AUREL D. BROȘTEANU : Iser.— Expoziţiile H. H. Catargi, 
Tache Soroceanu, Petre Iorgulescu . . . .. sso 53 


CRONICA SPECTACOLELOR 


TOMA VLĂDESCU: Anul teatral. e 61 


CRONICA MĂRUNTĂ 


(OVID IUL PAPADIMA, 9 CU ase A e NUI oi el ele se Otel 63 


DESENE IN INTERIOR : Demian și Și. Dimitrescu. 


ANUL XIII 
No. 1-—2 


£ 


TTAR 770 27 ratac ERIE RANCA T z 
iblioțesa UniverziLății Fogels Ferdinand |, 
&in CLUN, 


T Ea aA aa n ZA i 3 m av 


LS Tap Janno 
su i 947 z 


NDIREA 


PÂRVAN SINGURATICUL; 


DE 
AL. BUSUIOCEANU 


Le cinci ani de la moartea lui Vasile Pârvan, când pentru mulți e încă familiară pre~ 
zenţa lui austeră, aproape monacală, la Universitate sau la Academie, nu sar putea spune 
că personalitatea lui e cunoscută cum Sar cuveni. 

Pentru cei mai mulţi, Pârvan e istoricul a cărui uimitoare viziune a străbătut pâră 
în cele mai îndepărtate zări ale trecutului nostru. Pentru alții, e profesorul a cărui știință 
se înveșmânta în prestigiul frumuseţii de gândire și de exprimare. Pentru mai puțini, e 
scriitorul lapidar şi sentențios care în Memorialele sale a creeat literaturii noastre stilul 
„ei academic cel mai înalt. 

Dar Pârvan gânditorul şi omul în sine, omul interior, plin de adâncime și turmentat 
de nevoia de a-şi găsi rațiunile ultime ale existenței sale, rămâne aproape necunoscut, 
deși sub acest aspect vom întâlni ce era mai esențial și mai adânc personalității sale. 

Despre această latură încă umbrită a existenței lui Pârvan încerc să vorbesc aici, nu 

fără a-mi da seama de dificultăţile încercării. Despre Pârvan omul singur, omul fragic 
şi meditativ, pe care cei ce au venit în contact mai de aproape cu ei l-au putut cu~ 
noaște câteodată în clipele lui de confesiune. 
„+ Căci confesiunea era una din formele cele mai obișnuite și mai impresionante ale 
expresiei lui Vasile Pârvan. Confesiuni erau multe dintre cursurile lui dela Universitate, ne~ 
uitatele cursuri unde mergeai pregătit să asculți savante expuneri grele de erudiție şi eşeai nu 
odată turburat, emoționat de neașteptatele mărturisiri ale unui suflet ce ţi se desvăluia de 
„dincolo de ştiinţă. Confesiuni erau cele mai adânci și mai muzicale dintre eseurile lui, splen= 
didele meditații de o armonie clasică, în care gândurile se învălue de atâteaori în cel mai pur 
lirism. Și confesiuni erau cele mai calde clipe ale prieteniei lui, încomparabila prietenie a 
acelui om care, sub masca unei tragice severități umbrită de amărăciune și dispreț de viaţă, 
păstra totuși suavități de sentiment pe care tristețea vieții nu isbutise să le turbure. 

Sub aceeași mască, sufletul lui Pârvan mai ascundea însă și o altă taină, a cărei urmă se 
întipărea în tot ce era gândul și expresia lui mai adâncă. Era acea sbuciumată încordare,. 
abia disimulată, a spiritului său — din fire sceptic şi înclinat spre toate îndoelije — de a 
se domina și de a găsi în sine justificarea superioară a vieţii, căreia el îi dădea înţelesul 
unei misiuni. In zbuciumul acesta mai ales, pentru dobândirea propriilor sale certitudini, 
pentru acea seninătate și împăcare cu sine pe care el o numea cu cuvântul stoicilor, eu- 
demonia, în ele stă întreaga adâncime. şi valoare a personalităţii lui Pârvan. 

Nu avem, pentru scrutarea amănunțită a acestei personalități, decât prea puţine date 
esențiale, privind viața lui intimă și morală. Activitatea lui chiar, nu e cuprinsă decât în 


parte în operele tipărite. Atâtea dintre cursurile dela Universitate, și dintre cele mai de 
seamă, — mă gândesc în deosebi ia memorabilele cicluri despre Doctrina Salvării sau 
despre Tragedia greacă —, au rămas nepublicate şi nici nu cred să fi fost scrise. Incer- 
carea de a defini trăsăturile interioare ale omului și gânditorului Pârvan nu s'ar putea în- 
temeia deci, în afară de amintiri, decât pe singurele documente temeinice pe care le 
avem, pe propriile sale cărți. Dar ele sunt destul de edificatoare. Căci tonul liric şi vi~ 
branta pasiune cu care sunt scrise cele mai multe din eseurile sale, nu ne-ar putea în-. 
şela. E în ele insuşi omul care le scria, mărturisirea în forma cea mai înaltă a acelei 
vieţi interioare atât de bogate pe care o căutăm și în care se rezumă tot ce a fost mai 
adânc şi mai impresionant în existența acestui gânditor. 
* că * 

Cobora dintr'un neam de țărani de prin sudul Basarabiei, unde şi acum rude de ale 
lui trăesc prin sate din aproprierea Prutului. Copilăria și-a petrecut-o însă, nu în Basa- 
rabia, cu care legăturile lui erau numai îndepărtate, ci în Moldova de dincoace, und se 
născuse, printre acei țărani isteți, cuvincioși și fini până la ironie, despre care el avea 
să dea cele mai frumoase și mai juste caracterizări. 

Amintirea acestei vieți copilărești n'a iînvocat-o nicăeri precis, deşi urma ei se poate 
simţi în tot ce Pârvan a scris despre țăranii noștri, cărora le recunoștea toate virtuțile 
de inteligență și înțelepciune. Simpatia pentru ei avea să-l ducă până la concepția unei 
întregi etici şi pedagogii naţionale, pe care a și expus-o în eseul întitulat Datoria vieții 
noastre, unde se întemeia pe însăși concepția de viață şi pe psihologia acestor țărani. Și 
poate aceleiaşi copilării, din care păstra plină de duioşie amintirea mamei sale, poate 
armonioaselor priveliști moldovenești, de unde ne vine o literatură întreagă de tempe- 
ramente înclinate spre lirism și meditație, se datoresc multe din trăsăturile sufletului său, 
din acea înclinare mai ales de a privi viața, nu întotdeauna cu tristețe, dar, și în 
clipele de bucurie, cu un sentiment elegiac, care era ca un accent particular al atitudinii 
lui sufleteşti. 

Cunoaștem prea puţin totuşi această viață ca să ne putem face o idee mai precisă despre 
copilăria lui şi tot atât de puţin existența lui de mai târziu, când, şcolar la Bârlad, va fi 
simţit deşteptându-i-se pentru prima dată gustul de a ajunge un om învățat. Presupun 
că impresiile lui de atunci, prieteniile şi poate şi lecturile — lecturile precoce ale unui 
copil excepțional — nu vor fi rămas fără urmă asupra personalității lui. Poate camarazii 
lui de odinioară, cei ce l-au cunoscut de aproape, ne vor da odată amintirile care 
să lămurească ceva din această primă atingere cu viața de studii căreia avea să i se 
consacre. Vom înțelege atunci toată înverșunata ardoare, nebiruită de nici o oboseală, 
neademenită de nici una din ispitele tinereții, ardoarea cu care adolescentul venea mai 
târziu la București unde își începea studiile la Universitate. 

Era prin preajma lui 1900, când Universitatea și cultura românească se găseau în 
momente de prefacere: vremea Semănătorismului și a dogmatismului naționalist celui 
mai intransigent. Personalitatea lui Titu Maiorescu mai era încă destul de influentă 
în Universitate. Dar alături de ea, un spirit nou începea să se definească, mai puţin 
formalist, mai puţin pasionat de retorică, însă mai aproape de tendințele morale 
ale vremii și de nevoile reale ale culturii noastre. Era școala reprezentată de istorici 


şi de filologi, — un Onciul, un Bogdan, un Iorga, — şcoală de disciplină ştiinţifică, 
dusă, — de Onciul și Bogdan, — până la cea mai acerbă meticulozitate, dar nu lipsită — 
în doctrina d-lui Iorga mai ales — de o arzătoare pasiune pentru realitățile spiri- 


tuale ale vieţii noastre. Abstracţiunii și impersonalismului filosofic, formalist şi afectat, 
pe care îl reprezenta Maiorescu, se opunea astfel un îndârjit realism, întors către 


2 


afirmaţii concrete și preocupat într'o înaltă măsură de propria noastră existență naţio- 
nală şi spirituală. 

In această atmosferă, bai cal Pârvan avea să-și găsească repede indrumarea 
decisivă a spiritului său. Intre cele două directive, care aproape nu mai erau în luptă, 
fiindcă una își începuse mersul triumfal în vreme ce cealaltă nu eșise niciodată dintr'un 
olimpic dispreț al realității, Pârvan alegea pe aceea care îi satisfăcea pasiunea lui pentru 
ştiinţă, fără să-i interzică şi un acut sentiment al realităţii pe care el i-a avut totdeauna. 
Avea să fie istoric. Școala de erudiție a lui Onciul și a lui Bogdan își câștiga astfel pe 
cel mai fanatic dintre elevi, cel pentru care disciplina științifică avea să rămână până la 
urmă o regulă spirituală neclintită și severă, asemeni unei discipline călugărești. 

Cei ce l-au cunoscut în vremea aceea ni-l descriu în trăsături care amintesc ado- 
lescența tuturor pasionaţilor de aspre idealuri ce se cer urmărite cu devoțiunea unei 
vieţi întregi. Ardoarea muncii lui și acea gravă și tăcută seriozitate ce impresiona și im- 
punea respectul, prevesteau pe eruditul de mai târziu. Știința îl pasiona până la uitarea 
propriei tinereți, până la uitarea chiar a existenței lui materiale. Dar în pasiunea 
aceasta furioasă, pe care unii au socotit-o simplă ambiţie, neînțelegând superioara detaşare 
de sine a omului care se devota unei vocaţii, se ascundea şi altceva care prevestea po- 
sibilități sufleteşti mult mai adânci și mai complexe. Era acea extraordinară forță de 
„concentrare și de izolare în sine care îi creease faima unui singuratic şi a unui taciturn. 
Era, în adevăr, un singuratic şi un tăcut, — nu din mizantropie, căci sentimentele prie- 
teniei lui păstrau toată puritatea și duioșia cuiva care știa să iubească oamenii, — dar din 
acea irezistibilă nevoie de a trăi interior, nevoia care a făcut totdeauna din tempera- 
mentele de meditativi și de reculeși, mari izolați şi mari tăcuţi, 

In vremea aceea trebue să se fi format cele mai multe dintre îndrumările inițiale 
ale spiritului său. Căci preocupările lui treceau mult dincolo de marginile științei căreia 
se consacra. Istoria îi satisfăcea înclinarea către acea disciplină logică și raționalistă a 
gândirii, pe care a cultivat-o toată viața. Il satisfăcea poate şi prin idealitatea în care ea 
îmbracă concretul vieţii, acea idealitate către care avea să aspire totdeauna viziunea lui 
superioară. Dar istoria nu îi da și răspunsul întrebărilor lui celor mai arzătoare, care 
priveau viața în sine, valoarea ei, sensul ei moral. Răspunsurile acestea el le căuta în 
literatură și în filosofie. Nu în filosofia formalismului arid care se profesa atunci în Uni- 
versitate, ci în acea filosofie care, dincolo de speculația raționalistă, îi putea oferi înțelesul 
etic pe care el îl căuta vieţii. Când termina Universitatea, gândirea filosofilor antici nu 
mai era pentru el de mult o noutate și preferința lui mergea hotărît către ei. Și poate 
tot în aceeaș vreme va fi conceput şi admiraţia lui foarte vie pentru eseiștii anglo-saxoni, 
— nu pentru Carlyle, căruia îi imputa de a fi înălțat până la un principiu cardinal senti- 
“mentul cef mai deprimat, cel mai puţin eroic al creştinismului, umilința, — dar pentru un 
Macaulay, pentru un Emerson și,—în aceeași ordine cu ei, — pentru Renan, în care cred 
că îşi recunoștea o adâncă înrudire sufletească. 

In asemenea dispoziții avea să plece, prin 1905, să-și continue studiile în Germania. 
La Berlin şi la Breslau, unde, cu întâile lui lucrări științifice mai importante avea să -do~ 
vedească toată erudiţia pe care o stăpânea, cultura lui avea să se lărgească şi cu orizon- 
turile inedite ale artei, pe care până atunci nu o cunoscuse decât din cărți. Era ca o 
revelație neașteptată care stârnea în el o pasiune nouă. O pasiune, poate întrezărită și 
mai înainte, fiindcă imaginaţia lui de mult cutreerase pământul înflorit al Greciei şi al 
Italiei, dar care acuma izbucnea cu o intensitate nebănuită până atunci nici de el însuși. 
Amintirile lui din acea vreme erau legate aproape toate de acest viu entuziasm pentru 
întăia lui atingere cu arta. Și în gândirea lui de mai târziu, în acele eseuri care aproape 


3 


toate culminează în afirmarea unui principiu estetic, ca și în judecata lui curentă despre 
lucruri, arta rămâne principiul cel mai înalt, principiul cel mai pur al expresiei gân- 
dirii omenești, N 

> * 

Cam în această vreme, între redactarea unei teze de pură erudiție, — teza lui de doc~ 
torat, despre Nafionalitatea negustorilor în Imperiul roman —, şi o călătorie în Italia, 
de unde avea să se întoarcă o admirație înnoită pentru acei geniu italic pe care de atâ- 
tea ori l-a premărit, în vremea aceasta elabora și acel remarcabil studiu asupra lui Marcu 
Aureliu, cea dintâi carte în care, pe lângă erudiția ştiinţifică, întâlnim și propriile lui gân- 
duri, mărturisite aproape ca într'o profesiune de credinţă. 

Era un studiu amănunțit, după documente şi literatura istorică specială, asupra vieții 
şi filosofiei împăratului roman, în care el vedea nu un filosof, — „căci filosofia se face cu 
capul şi nu cu inima“ —, ci un sfânt, a cărui viață merită a fi considerată drept exem- 
plul cel mai înalt al nobleții omenești. In realitate, cartea era și mai mult decât atât: era 
o apologie de o aprigă convingere, a doctrinei stoice, pe care el o ilustra prin viața îm- 
păratului filosof. lar căldura expunerii și adânca simpatie cu care îmbrățișa el însuşi 
această doctrină, puteau lămuri că era vorba, nu de un întâmplător şi tineresc entuziasm, 
ci de o profundă convingere și de o atitudine reflectată care își găseau acum prilejul 
unei afirmații categorice. Meditaţiile lui îndelungate asupra filosofilor antici și acea ciu- 
dată închidere în sine care impresiona de atâteaori pe colegii săi de Universitate, își gă- 
seau astfel limpezirea în înțelepciunea senină a bunului împărat, pe eare şi-l alegea drept 
călăuză spirituală în îndoelile lui despre lucruri. 

E curioasă totuși preferința aceasta atât de hotărit exprimată a tânărului între 25 și 
27 de ani pentru o filosofie pe care el însuși o numea a consolării și pe care o explica 
prin nevoia de pacificare, de împăcare cu sine, a sufletelor bântuite de desamăgiri şi de 
durere. Nu ne dăm seama bine de înlănțuirea mai adâncă a experienţelor lui sufletești 
din vremea aceasta. Sar putea ca explicația adevărată să ne scape. Dar nu a-~ 
vem impresia, nu avem cel puțin nici un indiciu care să ne îngădue a vedea în 
această atitudine urma vreunei dureroase experiențe sufletești. Și totuşi nu e nici o 
îndoială că o convingere adâncă, și mai mult decât atât, un lucid discernământ critic, 
il conduceau hotărît către această filosofie. Era poate afirmarea nemotivată încă a pro- 
priului său temperament, care își găsea dela început clarificarea în gândirea unui tempe- 
rament înrudit, o pătrunzătoare înțelegere de sine, în orice caz, a singuraticului reflexiv, 
care îşi scruta conştiinţa şi își găsea de pe A ca într'o iluminare, anticiparea propriului 
său destin. 

Filosofia stoică îl ademenea prin ceeace era în ea virtute neclintită în fața suferinței, 
prin dovotamentul și iubirea de oameni şi prin seninătatea și împăcarea în fața morții, 
care îi părea înțelepciunea cea mai înaltă. Il ademenea, într'un cuvânt, prin tot ceeace 
face altruismul etic al acestei doctrine, pe care el o şi opunea aristocratismului egoist 
platonic, prea încântat de esența divină a sufletului și neatent în fața suferinţei și a des~ 
tinului pământesc al omului: „Platon — scria el — a făcut deosebiri înjositoare pentru 
„neamul omenesc, între diferiți săi membrii, căci Platon însuși era un erou: și eroii gân- 
„durilor, ca şi ai faptelor sunt cruzi și disprețuitori pentru massa cea mare a semenilor 
„lor... Filosofia raţiunii însă trebue să cedeze pasul filosofiei iubirii, căci nu eroul ci mar- 
„tirul reprezintă eflorescența cea mai pură a idealității omenești: cel ce luptă e mare; 
„cel ce suferă e sfânt: şi sfințenia e singura cale spre cer“. 

Sar putea vedea chiar din acest singur fragment cât de decisă era atitudinea 
acestui. tânăr care îşi afirma de la început înclinarea lui către un ideal ascetic, 


4 


Un ideal fără nici un fel de concesie, sever până la ultima limită, sever chiar față de 
doctrina creştină, care i se părea prea concesivă în fața slăbiciunilor sufletului omenesc : 
„Invăţătura Neazarineanului — scria ef — a întunecat principiul idealist al datoriei prin 
„cel utilitarist al răsplății“. Era o slăbiciune pe care o condamna categoric, găsind în ea 
o iremediabilă inferioritate a creștinismului față de doctrina stoică: „Noi cei de azi — 
„scria mai departe — avem încă nevoe de doctrina datoriei fără răsplată, într'o viaţă pă- 
„mântească fără continuare în „lumea de apoi“; iar teama de moarte a contempora- 
„nilor noștri, dacă nu mai poate fi îndepărtată prin credința creștină, atunci trebue con~ 
„bătută prin rațiunea inexorabilă, stoică: pentru cel ce nu mai poate crede în miracolele 
„creştine, singura carte de mângâere sunt Comentariile lui Marcus“. 

Cu înțelepciunea acestor Comentarii și cu propria lui cunoștință despre viaţă, pe 
care până atunci poate mai mult o contemplase și o gândise decât o trăise intens, — 
deși cuvintele lui ard de o stranie flacără făuntrică —, el cuteza să vorbească şi despre 
fericire. Era. aceeași filosofie împăcată a liniștii și a echilibrului prin resemnare, filosofie 
pe care el o numea, nu a celor slabi ci a celor tari și cuminţi, și în care, rațional, ega- 

. litatea și simetria reprezentau principiile eterne ale libertăţii și ale frumuseţii. Cuvintele 
lui luau atunci tonul sentențios al celui care nu-și mai îngădue nici o îndoială și în for- 
mula lor precisă el părea a-și grava cu energie propriul său crez: „Nu în cultul exagerat 
„al propriului eu, ci în armonioasa desvoltare în mijlocul societăţii, e a se căuta mijlocul 
„de a ajunge la fericire: liniștea vieţii mare nevoe de retragerea în pustietăți, noblețea 
„Rare nevoe de mândrie închipuită și disprețuitoare ; iubirea mare nevoe de răsplată; 
„iertarea nu e slăbiciune. Omul conștient de nimicnicia sa în mijlocul Cosmosului, dar 
„şi de rostul sau aici pe pământ, se bucură de o pace sufletească neturburabilă; spre a 
„lucra, adică a trăi, ca și spre a se odihni, adică a muri, el e însuflețit de aceeaşi seni- 
„nătate voioasă, ca aceea ce-l cuprinde la privirea unei scene mărețe din natură“. 

Şi apoi, vorbind de misiunea „omului singuratic“, a omului care și-a înțeles destinul 
în sensul acestei împăcate şi altruiste misiuni în viață, el adăoga această impresionantă 
reflexie, care părea a încheea cartea nu numai cu o simplă concluzie dar și cu o făgă- 
duială : „Cu o liniște tragică omul singuratic își sacrifică propria lui viață pentru semenii 
„săi, fără a se simţi ca altceva decât purtătorul impersonal al unui ideal: și omenirea 
„recunoscătoare simte, cum cu fiecare nouă creștere a individului la puterea și maestatea 
„unui simbol social, întregul neam omenesc se înobilează“, | 

Am stăruit asupra acestei cărți, — care poate nu era rodul unei mari experiențe, dar 
exprima îndelungate şi stăruitoare meditații —, fiindcă e în ea, nu numai sentimentul 
precis a ceeace el își consideră misiunea sa în viață, dar e și aproape un program al 
conduitei şi al atitudinii sale de mai târziu. Experienţa vieții n'avea să întârzie 
şi mavea să-i cruțe niciuna din durerile pentru care sufletul său se pregătea cu atâta 
grije din tinereţe. A avut, sub izbirea acestor lovituri, clipe de șovăială, clipe în care 
singur se va fi întrebat dacă înțelepciunea tinereţii poate fi şi intelepciunea de pe urmă. 
Limanul de seninătate însă, de resemnare și de impăcare cu viața, întrezărit odinioară, 
avea să-i fie și în alte rânduri un refugiu sigur și avea să-i înlesnească stăpânirea de 
sine. Istoria vieții sale intregi nu mai e de aici înainte decât străduința, uneori dureroasă, 
şovăelnică, dar totuși de o impresionantă tenacitate, străduința omului care, întrevăzân- 
du-și adevărul vieții lui, nu mai urmărește decât propria sa consecvență cu acest adevăr. 


x 
* * 


Câţiva ani mai târziu, când prima tinerețe trecuse și vreme îndelungată eruditul se cufun-— 


| dase în migala muncii de cititor de inscripții și de desgropător de cetăți milenare, părând a 


5 


nu mai avea răgazul de a cugeta Ía sine însuși, amintirea lui Marcu Aureliu îl urmărea 
cu aceeași forță ca şi în meditaţiile din tinereţe. 

Era în 1914, cinci ani după tipărirea cărții asupra împăratului roman, când pronunța 
acel inspirat elogiu academic al lui Constantin Erbiceanu, în care meditaţia lui se îndrepta 
din nou către întrebările cele mari ale sufletului. Filosofia Comentariilor îi venea iar pe 
buze. Dar seninătatea resemnării era acum într'o măsură turburată de amărăciunea unui 
scepticism pe care cartea tinereţii îl prețuise mai puţin. Ceva din zgura vieţii í se aşter- 
nuse în suflet şi gustul ei amar trecea acum în cugetarea potolită și gravă a celui, totuşi, 
împăcat cu viaţa: „Nu există — scria el — nimic mai nebunesc decât supraprețuirea de 
„sine, şi nu există nimic mai bun împotriva acestei suprapreţuiri decât scepticismul. Auto- 
„critica pe care ne-o oferă morala stoică, în cea mai pură formă a ei — cea primitiv 
„socratică — e totuşi, din pricina precumpănirii rațiunii, primejdioasă, chiar pentru aceia 
„care fac jertfe şi prin aceasta ispăşesc propriile rătăciri şi se purifică. In această privință 
„cea mai prețioasă parte din filosofia lui Marcu Aureliu e cea de scepticism în privinţa 
„valorărilor şi judecărilor propriului său eu. Continua comparație a soartei omenești cu 
„nesfârşitul Cosmosului e cel mai bun ajutor impotriva prea marii bucurii ori prea marii 
„întristări de lucrurile pământeşti“. 

Era totuşi numai o undă de amărăciune, care nu îizbutea să aducă o mare turburare. 
Seninătatea filosofică stăpânea încă gândirea acestui om, iar orânduirea vieţii lui de atunci 
îi și îngăduia o astfel de senitătate. Adâncit din ce în ce în munca ştiinţifică, ej 
ducea o existență izolată, strein aproape cu totul de viaţa socială dimprejur. Comuni- 
tatea lui se mărginea la cercul restrâns al elevilor celor mai apropiaţi. In mijlocul lor își 
petrecea vremea, la Universitate sau în lungile campanii de săpături arheologice din Do- 
brogea. lar când singurătatea între ai lui nu-i mai era suficientă, işi căuta izolarea 
mai deplină în călătorii. Italia îl ademenea în deosebi, stimulându-i totdeauna inspirația. 
Intro asemenea călătorie, la Taormina în Sicilia, scrisese acele meditații în memoria lui 
Constantin Erbiceanu, care începeau cu ritmul şi imaginile unui grav poem al morţii: 
„In țara unde chiparoşii stau de pază la capetele celor întru vecinică pace adormiţi, unde 
„măslinii cu frunzele lor argintii îmbracă munţii ce se oglindesc în marea nemărginită...“ etc. 

A fost, poate, epoca celei mai mari linişti în viața lui Pârvan. Curând, pasiunile 
vieţii sociale trebuiau să-l ademenească, rezervându-i dureroase experiențe pe care con~ 
ştiinţa lui avea să fe suporte nu fără șovăire. 


x 
x x 


Era în vremea pregătirilor noastre de războiu, vreme de mari neliniști când ne~ 
siguranța zilei de mâine împingea mulțimea să asculte cu înfrigurare cuvântul oricui îi 
putea da o lămurire. Preocuparea tuturor era politica. Ingrijorarea tuturor era războiul. 
Dar sentimentele erau împărțite şi încordarea ajunsese până la violenţă. 

- In vălmășagul acelor pasiuni, Pârvan avea să între nu numai cu acea aprigă con~ 
vingere care îi era firească, dar şi cu conștiința clară a unei misiuni sociale pe care o 
avea de îndeplinit. Era cel dintâi contact pe care omul acesta singuratic îl lua cu mul- 
țimea, Rezultatul avea să fie o cumplită desamăgire a cărei amintire i-a rămas până la 

urmă dureroasă. 
| Nu era în realitate nici un conflict între sentimentul lui și sentimentul public. Nicio 
idee, din câte susținea, care în alte împrejurări să nu fi fost aclamată de aceeaș mulțime 
ce sa ridicat la un moment împotriva tui. Broşura care și astăzi stă ca o mustrare, Pä- 
rerile unui trădător de neam, ar minuna acum şi pe adversarii lui de atunci de eroarea 
săvârșită împotriva lui. Dar era altceva care îndârjea și creea echivocul. Era acea ciu- 


a 


6 


dată incapacitate a singuraticului, a omului retranșat in intransigente idealuri, de a 
comunica, de a se face înțeles, de mulțimea căreia el nu știa nici nu ţinea să-i soli- 
cite favoarea. 

Cu experiența acestei desamăgiri care îl făcea să se retragă şi mai mult în sine, 
sporindu-i scepticismul, el intra apoi în război, unde dureri și mai adânci aveau să-i 
pregătească criza sufletească cea mai gravă. In Rusia, unde se găsea refugiat către sfâr- 
şitul războiului, avea să-şi piardă soția și pe unicul său copil. lar moartea lor, de care 
mângâerea nici unei filosofii părea a nu-l mai putea consola, avea să-l asvârle in depri- 
marea celei mai chinuitoare descurajeri. Ideia sinuciderii l-a bântuit atunci. Cine l-a cu~ 
noscut în anii aceia, curând după întoarcerea din Moldova, când singur, torturat de sufe- 
rințe și morale şi fizice, luptând încă cu sine dar abia mai reținându-şi strigătul descu- 
rajerii, își putea da seama că seninătatea stoicului de altă dată era în mare şovăială. 

Indoelile lui mergeau acum către tot ce odinioară îi păruse stânca tare a înțe- 
lepciunii. Și omul care altă dată crezuse că putea defini însăși fericirea, — fericirea 
înțelepților, pe care o vedea în armonioasa desvoltare în mijlocul societăţii, în iubire și 
în liniştea celui ce nu aşteaptă o viață de apoi, — scria acum, întrun curios eseu, pe 
jumătate arheologic, pe jumătate filosofic, în care cugetarea crește asemeni unei edere 
de gânduri dintre pietre şi inscripții funerare, reflexiile acestea care răsturnau întregul 
optimism de odinioară: „Aşa precum natura este antinomică Dumnezeirii, aşa precum 
„omul este antinomic Nemuririi, tot așa viața noastră intimă este antinomică Fericirii,..“ 
Și adăuga, ca pentru o secretă ispită pe care filosoful din el mai voia incă să o alunge: 
„De aceea înțelepciunea populară nu a născocit în miile de ani de când aleargă după 
„fericire, fără a o putea găsi, decât un singur chip de a se apropia de ea: uitarea. Ui- 
„tarea nenorocirilor, uitarea temerilor și a groazei de moarte, uitarea vieţii reale în între- 
„gimea ei și afundarea în visul fantastic al entuziasmului dionysic, aphrodisic, apollinic“. 
(Gânduri despre lume şi viată la Greco-Romani, din Portul stâng). 

Sentimentul singurătăţii mai ales, al acelei absolute singurătăți pe care altă dată o 
dorise, socotind-o condiția elementară a fericirii, îl chinuia acum ca o durere căreia su~ 
fletul său nu se mai putea împotrivi. Nu vom mai recunoaște nimic din seninătatea și 
resemnarea stoicului în gândirea turmentată de îndoeli şi de descurajare a acelui liric 
dialog întitulat Arâxandros, scris în această vreme, și care dintr'un capăt până la altul e 
străbătut ca de un sfâşietor strigăt tragic: „Eu văd toată întristarea vieţii, — scria el 
„acolo —, în neputința noastră de a sfărâma zidul de singurătate care se ridică împre- 
„jurul fiecăruia din noi până la cer. Poate e mai bine a fi singuri, dar ne dorim împre- 
„ună cu alţii. Și totuși decâteori, cu unghiile noastre sângerânde, am făcut o spărtură în 
„zidul închisorti noastre şi privim la alți prizonieri, în alte turnuri, nu semne de iubire, 
„ci priviri de ură se întâlnesc cu ale noastre... Uciderea singurătăţii prin sentimentul sin- 
„gurei călătorii împreună e fericirea“. 

Dar drumul acesta unic către mântuire, uciderea singurătăţii, îi părea tot lui impo- 
sibil într'o viață în care umbra geamănă a iubirii e ura, iar destinul ințeleptului ca și al 
omului de rând e neîncetata luptă pentru apărarea, pentru delimitarea propriului, infi~ 
mului Eu. Și în neputința altei consolări, în desnădejdea oricărei mântuiri, plânsul asupra 
propriei soarte, asupra neantului vieții, îi părea singura mângâere omenească, tragica 
mângâere a vieţii petrecută în zădărnicie. Gândurile lui sau ridicat atunci până la cel 
mai întunecat pesimism. lar în cuvintele lui sentimentele își găseau expresii dure asemeni 
unor biblice blesteme: „Vei iubi, şi iubirea ta va fi neînțeleasă, şi iubirea celui iubit de 
„tine te va uri, şi de ura lui vei muri; vei suferi și suferința ta va fi despreţuită și oa~ 
„menii se vor obosi de vaetele tale şi ei vor fugi de tine și te vor blestema că le în- 


7 


„tuneci viața cu plângerea ta; vei muri, şi moartea ta va fi bucurie și ușurare pentru 
„alţii şi toţi te vor uita cu grabă, pentru a nu-ţi fi datori cu amintirea. Vei fi singur, în 
„iubire, în suferință, în moarte... : 


O clipă i sa părut totuși, chiar în mijlocul acestei desperări, că mântuirea mai era 
posibilă. Un drum în care nu crezuse niciodată, pe care până atunci il ocolise, îi sta 
deschis înainte, și pentru prima oară el simțea ispita să-l urmeze: Misticismul, cufundarea 
într'o credinţă iraţională, cufundarea prin suferință în misterul unei existențe superioare 
divinizate. Și el, raționalistul și scepticul, care nu admisese niciodată posibilitatea miraco- 
lelor și a lumii viitoare, s'a găsit o clipă în pragul creștinismului, gata a-l proclama și a 
i se da cu entuziasmul unui neofit. Era în vremea acelui senzaţional curs despre Doc- 
trina Salvării, care a tăcut odinioară atâta vâlvă în Universitate. Elocvenţa pasionată pe 
care o punea în acele prelegeri, stilul febril, adeseori obscur, în care își exprima o gân- 
dire turmentată, abia reținută de stringenta logicei, și tonul grav, solemn, uneori turburat 
ca de necesitatea unor mari declaraţii de conștiință, făceau asupra tuturor celor ce l-au 
ascultat impresia că omul care vorbea era în adevăr în pragul unei convertiri. Mulţi 
l-au şi socotit atunci creștin. Și poate el însuşi va fi nutrit speranța unei iluminări, îna- 
intea căreia sufletul său alerga însetat. 

Ce era însă „Doctrina Salvării“ ? Era oare, în ea însăşi, o „doctrină“, un drum clar, 
rațional sau mistic, către un adevăr întrevăzut la capătul acelor sforțări? Era ea o ilu- 
minare și o pacificare a conştiinţei lui? Nici de cum. „Doctrina Salvării“ nu era decât o 
speculație asupra misticismului, un lung excurs dealungul iuturor religiilor orientale, cu 
viziuni scăpărătoare asupra sensului lor psihologic, cu o adâncă înțelegere a „fenome- 
nului religios“ în genere, dar fără nici o participare activă la însuși misterul acestui fe~ 
nomen. Cursul întreg culmina în expunerea şi elogiul creștinismului, în apologia mai ales 
a figurii lui Isus, ceeace a și dat iluzia unei întoarceri către doctrina mistică refuzată în 
tinereţe. Dar în concepția lui Pârvan, figura lui Isus nu era cu nimic deosebită de figura 
mistică a lui Orfeu sau de figura oricărui întemeetor de religii în care zeul se identifică 
suferințelor şi destinului omenesc: Un simbol, nu divin, al mântuirii, al neindoelnicei 
mântuiri revelată în persoana zeului însuși ; un simbol uman al năzuinții către mântuire, 
veşnica năzuinţă irealizabilă, destinată a se naște și a se consuma în suferință. 

Nu avem la îndemână nicio însemnare mai amănunțită care să ne păstreze înșiși 
cuvintele rostite de Pârvan în acel curs. Dar avem altceva, din aceeași vreme, unde 
vom putea găsi reflectat cu claritate spiritul acestei apologii umane a lui Isus Cristos: 
Eseul Anâxandros, acelaș în care e cuprinsă toată concepția lui pesimistă asupra vieții, 
din această perioadă de mare criză sufletească. Anâxandros însuși, care în dialog repre- 
zintă propriile păreri ale autorului, vorbind de posibilitatea mântuirii print”un  mântuitor, 
— el îl numește „suferitorul tragic“ — îi face apologia: „Suferitorul tragic — zice el — 
„pe care îl aşteptaţi voi, va trebui, prieteni, să nu fie zeu, ci om. Și ca oamenii va trebui 
„să fie slab, să greşească și să sufere. Și durerea lui va trebui să fie o durere de om, 
„nu de zeu. Eu îl văd ca pe un biet lucrător sărac și obscur ridicându-se între oameni 
„să le anunţe că a venit o nouă poruncă din cer: iubirea între oameni și oameni — şi 
„oameni şi zei. Și îl văd neînțeles, hutit, batjocorit, bătut, ucis. Dar înainte de a fi chi- 
„nuit de moarte, îl văd părăsit de toți, fără prieteni şi fără discipuli, îl văd indoindu-se 
„de tot ce a spus și a făcut, îl văd împietrit şi fără gând în simpla voință de a încheia 
„jertfa lui prin moarte — îl văd plângând în chinuri ca un biet om ca şi noi, îl văd 
„impulând zeului care l-a trimis în lume, că și el l-a părăsit, il văd uitat și singur și 


ct 


8 


„suferind de singurătatea lui în durere, — aşa cum numai noi oamenii ştim că se sufere, 
„pe când zeii nu știu. Și tragedia acestui om va fi in adevăr tragedia Umanității şi prin 
„suferințele lui în adevăr ne vom ușura de suferințele noastre, — și de la el vom în- 
„văţa iubirea“. 

Acesta e, exact, sentimentul „creştinismului“ lui Pârvan, ideea lui asupra mântuirii 
prin mistica răscumpărare creştină. Dar mi se pare că e aici mai degrabă rezonanța su- 
fletească a unui alt sentiment cu totul deosebit: Sentimentul acelei lirice concentrări 
asupra propriei soarte, pe care ţi-l dă nu atât singurătatea cât părăsirea ta de către semeni, 
sentiment cu izbucniri tragice când puterile eroice ale sufletului sunt capabile a se 
lua la luptă cu destinul. Renan l-a definit într'o subtilă analiză a cărţii lui lov şi i-a 
numit „sentimentul situației poetice a omului în Univers“: un sentiment profan deci, cu 
elanuri care se pot adânci până în transcendent, dar rămânând în sfera eticului și este- 
ticului, neavând nici un raport necesar cu mistica şi pietatea, El inspiră tragediile 
„sau marile accente lirice, nu adoraţia și cufundarea în mistere. Și Pârvan însusi nici nu 
găseşte pentru Mântuitorul său alt titlu mai solemn de cât cel propriu destinului unui 
erou de tragedie, — „Suferitorul tragic“, Era concluzia firească a încercării temperamen- 
tului său de raționalist de a se îndrepta pe căile credinței. Iluminarea interioară nu era 
posibilă. Germenul rațiunii rămânea în el germenul impietăţii. lar „Doctrina Salvării“, în 
genere, n'a putut fi decât o asemenea încercare de a pătrunde cu mijloacele rațiunii în 
intimitatea mistică a credinţei. 


Drumul întrevăzut o clipă către mântuire îi era astfel iremediabil închis. Pârvan in~ 
suşi avea să-și dea seama repede de acest lucru. Experienţa lui „mistică“ s'a limitat la 
cei un an sau doi, în preajma lui 1920, când criza sufletească prin care trecea atinsese 
paroxismul. O întoarcere la sine însuși, la realitatea propriului său temperament nu putea 
să întârzie mult. Adevărata mântuire, pentru el, — ca altă dată pentru spiritul înrudit lui 
care fusese Renan —, nu era in mistică ci tot in rațiune. Când avea să-și dea seamă 
cu claritate de acest lucru, îndrumarea definitivă a vieţii lui avea să fie hotărită. La 
capătul tuturor şovăelilor, limanul - sigur al înțelepciunii din tinereţe i se arăta din 
nou îspititor. Stoicismul era singura doctrină care putea împăca şi scrupulele scepti- 
cului și amărăciunile vieţii, fără necesitatea altei lumi interioare 'decât a rațiunii. Pâr- 
van redevenea adeptul — deacum, după o adâncă experiență — a filosofiei lui Marcu 
Aureliu. 

Ultimii ani ai vieţii sale n'au mai fost decât o neîncetată și severă practică a înţe- 
lepciunii stoice, ajunsă pentru el aproape un cànon. Ascetul care veghia în el şi care în 
tinerețe îl dusese până la proclamarea acelui categoric ideal de sfințenie, îi da acum o 
ciudată putere şi voință de a suferi. Echilibrul vieţii lui interioare părea imperturbabil. 
Singurătatea însăși nu îl mai neliniștea. O căuta şi o iubea. Regăsea în ea condiţia acelei 
seninătăți care îi păruse întotdeauna bunul cel mai mare al sufletului. lar munca din ce 
în ce mai intensă ii mărea izolarea și îl adâncea în sine. Un sentiment de quietudine, de 
liniştită împăcare cu sine, lua locul aprigilor descurajeri care îl bântuiseră puţin mai 
înainte. Era sentimentul prin excelență stoic al omului care ajunsese să-și domine viața 
prin voinţă și prin rațiune. 

Cu sentimentul acesta e scris acel admirabil eseu intitulat Laus Daedali, cel din 
urmă în care vom mai întâlni o confesiune a lui, mai înainte de a se părăsi cu 
totul cercetărilor arheologice, — cu acel sentiment de elegiacă seninătate, nici plâns 
nici bucurie, mai mult resemnată părăsire de sine în voia largă a destinului, ca 


-Q 


în cele două versuri ale lui Carducci care stau ca o intimă învocaţie la începutul ace- 
stui eseu: 

` Passa la nave mia, sola, tra il pianto 

De gli Alcion, per Pacqua procellosa... 


Am căuta zadarnic însă în atitudinea de acum a gânditorului simplitatea aproape 
naivă cu care în tinerețe îmbrățişase fără nici umbra vreunei indoeli doctrina etică a 
stoicismului marcaurelian. Era, în îngenuitatea acelei convingeri, dobândită nu prin pro~ 
prie experienţă ci prin suggestia puternică a altei personalități, toată căndoarea sufletească 
a cuiva care atuncea se găsea în pragul vieții. După douăzeci de ani de proprie medi- 
tație și de experiență dureroasă, concepția lui despre viaţă, adâncită și lămurită, avea să 
capete altă rezonanţă. Căci stoicismul lui Pârvan e de acum, nu o filosofie sau o me~ 
ditație asupra vieţii, ci o conduită practică şi o înţelepciune. Gândurile lui se colorau de 
flacăra adâncă a altui sentiment, pe care tinereţea lui nu-l cunoscuse: Un pesimism po~ 
tolit, împăcat cu viziunea nefericirii, căreia el nu-i mai căuta nici o compensație, un 
pesimism fără sbucium şi fără revolte, dar prin aceasta irevocabil și total, fiindcă în cer- 
titudinea lui nici umbra vreunei iluzii nu mai era îngăduită, iată sentimentul nou, senti- 
mentul profund, care învălue şi dă accentul atitudinii lui Pârvan din acești ani 
din urmă. Ultimul său eseu, Laus Daedali, sau cu titlul mai semnificativ, Țăcere, e ex- 
presia deplină şi adâncită până la realizarea în armonii de gravă muzicalitate, a acestui 
sentiment pentru întâia oară exprimat cu asemenea amploare în literatura românească. 

Intrebarea lui era în aparenţă întrebarea unui estet, preocupat numai de platonica 
curiozitate de a surprinde în creaţia artistică posibilitatea gândului omenesc de a exprima 
frumosul. Intrebare inocentă şi părând a fi streină de neliniștile dureroase care îl bântui- 
seră. In realitate însă, gândul lui mergea mult mai adânc. El atingea probleme mai chi- 
nuitoare şi punea în cumpănă din nou vechile lui întrebări despre sensul și valoarea vieţii. 

Stoicul incercat se resemnase a vedea valoarea aceasta în neliniştea creatoare a gân- 
dului omenesc. Arta îi părea unica posibilitate de consolare în singurătatea vieţii. Ceeace 
în zbuciumul interior al fiecăruia dintre noi nu e decât zadarnică suferință și consumare 
în neant, în gestul inspirat al artistului poate deveni creație și prilej de fericire omenească, 
Gândul adânc sau gândul care abia crește fără formă, umplând sufletul de presimțirea 
unei bucurii sau a unei dureri neîntârziate, gândul celor mai desnădăjduite clipe ale vieţii 
ca şi a acelor mai înstelate de speranțe, gândul neliniștit, stingându-se și aprinzându-se 
în fiecare ca o neștiută flacăre a singurătăţii, în gestul creator al artistului putea deveni 
dintr'o dată imaginea comunicabilă a unei idei sau a unei pasiuni, o singură dată trăite 
dar eterne prin adâncimea lor. lar miracolul acesta de chemare la viață veşnică a ceeace 
în sufletul omenesc sbuciumat părea destinat neantului, nu putea fi săvârşit prin nimic 
decât prin artă. 

Dar iată unde scepticismul amar al celui care își pierdea şi ultima iluzie se iveşte 
necruţător. Intrebarea lui pătrunzătoare şi formulând nu un capitol nou ci încheerea unei 
filosofii, cădea dela inceput plină de îndoeli. Scrutată cu atenție în propria ei intimitate, 
arta i se dovedea incapabilă de a exprima altceva decât ce e comun și indiferent în 
viața omenească. Gândul adânc, sentimentul viu, pasiunile răscolitoare de furtuni lăun- 
trice, rămân tot fără graiu și pe vecie pierdute. căci pentru ele nu vor fi niciodată su- 
ficiente nici gestul sau atitudinea statuară, traducând convențional gânduri de mai înainte 
ale tuturor, și nici cuvântul aprins al Tragediilor, care dau mai mult mișcările din afară 
ale ființei omenești, declamatoarele lupte exterioare ale pasiunilor, fără nici bănuiala fo~ 
cului lăuntric ce exaltă sau consumă sufletele eroice. Măști de lemn, strâmbându-se în 


I0 


atitudini hieratice, reproducând infinit aceleași veşnice simboluri ale pasiunilor omenești, 
opace însă gândurilor ca şi sentimentelor adânci, iată ce sunt pentru neîmpăcatul sceptic 
„expresiile“ artei, chiar în cele mai înalte și mai venerate exemplare ale ei. Cu propriile 
lui cuvinte, care sunt ca o definitivă condamnare a ceeace altădată îi păruse ultimul re- 
fugiu al singurătăţii vieții: „Omul nu poate spune decât lucrurile potolite, impuţinate, 
“făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marea durere, nici fericirea, 
„nici moartea, nu se pot spune, în niciun mod simțit, pipăit, altuia...; ce e comunicabili, 
„e, prin însăși esenţa lui, comun, obișnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă“. 

Din această neocolită mărturisire a celei din: urmă renunțări, din sentimentul acestei 
implacabile fatalități a izolării absolute a omului în Univers, se va desprinde și ultimul 
corolar al pesimismului tui Pârvan, despre singurătatea vieţii, acel pasionat elogiu al Tă- 
cerii, straniu amestec de durere, de dytirambică glorificare și de exaltare aproape mistică. 
In invocarea ei, meditaţia lui se înveșmântă în muzicalitate de litanii, împrumută rezo- 
nanțe de reculegere religioasă sau cade dur în sentenții ce se gravează simplu și granitic 
ca într'o stelă a nemuririi: ,... Tăcerea e viața cea perpetuu chinuită de oameni. Toate 
„gândurile, toate speranţele, toate durerile aproapelui nostru stau atârnate asupra abisului 
„morţii în care se va prăbuşi viața lui, fără a fi avut răsunet niciodată în alt suflet de 
„om. Tăcerea e moartea vieţii şi viața morţii. Tăcerea e Zeul necunoscut“. 

Şi invocarea ia accente mistice, când în năzuința de a cuprinde însuși înțelesul ne~ 
bulosului Zeu, gândul închinătorului se îndreaptă către necuprinsele căi ale haosului 
cosmic: ,... Tăcerea e centrul lumii. Spre tăcere se adună toate, ca apa spre prăpastia 
„neagră. se îndeasă toți împrejurul finiștei, spre a-i găsi înțelesul şi toți se liniștesc îm- 
_„prejurul ei. și asupra tuturora se aşterne stăpânitoare tăcerea. Tăcerea e Zeul necunoscut“. 

lar în onoarea Zeului, imnul va continua îndelung, se va desfășura în unde tot mai 
largi, împăcând în acelaş gând şi în intonări solemne de final, îndoelile chinuitoare ale 
sufletului celui insetat de adevărul vieţii: „... Ci la omul atins de Zeul necunoscut spe~ 
„ranja e tăcere, voința e tăcere, durerea e tăcere, iubirea e tăcere, moartea e tăcere. Şi 
„Viața însăşi, în întregul ei, e tot o luptă pentru tăcere după zadarnicele rătăciri ale co~ 
„pilăriei și tinereţii pentru a putea vorbi. E, odată cu revelarea adâncimii celor ascunse 
„in noi, lupta pentru a cuceri tăcerea: pentru suprema armonie a sunetelor care nu 
„rănesc, a colorilor care nu strigă, a gândurilor care nu turbură, a iubirii care nu chiamă 
„ci merge. Și tot avântul liric e o iniţiare întru tăcere. E pregătirea caldă a sufletului 
„pentru trăirea concentrată a viziunii revelate de pasiune. E cântecul nupția! al îmbră- 
„țişării tăcute, e cântecul funebru al morţii tăcute, e cântecul de jubilare al transfigu- 
„tării creatoare ce se apropie și care se va săvârşi în tăcere“. 


x * 
Consecința firească a acestui pesimism cu răsunete de haos și eternitate, — ideea 
morții binecuvântată şi liberatoare —, se ivește astfel dela sine, deschizând și cea din 


urmă perspectivă, gravă și solemnă, a acestei filosofii a durerii. 

Căci tăcerea preamărită, Zeul necunoscut către care curg toate și în care totul se 
cufundă, e după propriul cuvânt al gânditorului, „moartea vieţii“ şi tot ea „viața morții“. 
Ea pune în noi „prezența simbolică a perpetuei morți în viață“. Fa ne adânceşte până 
dincolo de limitele existenței efemere și ne împreună cu totul, cu existența Universului. 
. Ca în filosofia buddistă, pe care altă dată o explicase, - acea maestoasă doctrină a mân- 
tuirii prin renunțare, prin destrămarea și absorbția ființei individuale în existența eternă 
și nelimitată, Nirvana, — la fel ideea morţii în cugetarea lui Pârvan nu e o negație, o 


TI 


idee de nimicnicie, ci o afirmație nesfârșită, proectată dincolo de ființa trecătoare și 
precară pe care o numim viața noastră a fiecăruia. 

Ideea morții individuale, dar în acelaş timp a vieţii în sine desfășurată în ritmul 
larg și luminos al unui Cosmos spiritual, domină întreagă această filosofie a ultimilor ani 
ai lui Pârvan şi ne explică și perfecta lui seninătate și împăcare cu amărăciunea vieții, 
Căci, în acord cu propria lui revelație despre lume și cu sentimentul acestei nemuriri 
supraindividuale pe care o preamăreşte în cuvinte uneori de imn sacru, el însuși părea 
a fi „omul atins de Zeul necunoscut“, omul „veșnicei călătorii“, în care existența pă- 
mântească se desbrăcase aproape de măruntele vanităţi, devotându-se viziunii acestei 
nesfârşite abandonări în spiritual. 

Psihologia întreagă a lui Pârvan din acești ani din urmă stă în acest sentiment, de 
multe ori mărturisit, al efemerului și totodată al eternului, ingemănate în aceeași undă a 
vieţii. Psihologie de seninătate și împăcare, nu lipsită încă de sbateri lăuntrice, dar poto- 
lindu-se final în înțelegerea de sine şi în acceptarea voioasă a destinului. Viaţa primită 
astfel, în unduire nesfârșită cu propria ei umbră eternă, pe care filosoful abia dacă mai 
îndrăsneşte a o numi moarte, e în stare a aduce la lirism, la manifestări de duioșie, chiar 
pe cel mai desbrăcat de dorințele pământești: „Căci la omul atins de Zeul necunoscut, 
„vorba e confesiune, e mângâere, e revelare, e strigăt tragic, e grațioasă alintare a co~ 
„piilor-oameni, e gest cu multe înțelesuri al tainei care se sbate în ființa noastră muri- 
„toare“. Era, aproape, propria sa descriere din acești ani din urmă, mărturisirea propriului 
său sentiment, în care amarul morții anticipat gustat se amestecă în învăluiri de duioşie 
pentru viaţa care nu e totuşi lipsită de orice preţ. 

Straniu sentiment, aproape antinomic, în care viața unui om se resfrângea deopo- 
trivă în desgust şi totuși în dorințe pure, în renunțare şi parcă totuş în mângâetoare 
speranţe, în tăcere singuratică și totuşi în iubire de oameni dăruită până la uitarea de 
sine. Din scrumul vieții consumată în toate amărăciunile experienței se înfiripă astfel 
uneori limpezimi de sentiment inexplicabile, în care sufletul trăeşte cel puţin prin aspi- 
raţii, ceea ce într'altfel i s'a arătat a fi de neatins. 


Unul din elevii cei mai apropiaţi ai lui Pârvan, care a avut norocul sau nenorocul 
de a-l fi văzut pe magistru în clipele din urmă, povestea cum a eşit Pârvan din 
viață. Suferinţa fizică îl tortura pe patul unde nu mai avea de trăit decât puţine momente. 
Ştia că avea să moară şi era resemnat. Își comunica ultimele gânduri şi îşi lua adio 
dela tânărul care abia îşi stăpânea durerea. In pragul vieţii el părea pregătit pentru 
această mare trecere și își primea destinul fără lamentări și fără nici o protestare. Stoicul 
nu se desmințea deci. Preţuind viața numai atât cât merita, el părea împietrit în fața morţii, 
pe care o aștepta. Dar când şi cel din urmă cuvânt de rămas bun fusese pronunțat 
și când mâna înghețată a celui care se ducea, părăsea definitiv atingerea cu oamenii, 
Pârvan a avut totuşi o supremă șovăială, care a fost ca o ultimă confesiune a vieţii lui. 
Cu ochii plini de lacrimi, el s'a întors și a început să plângă... 

Neașteptată slăbiciune, care răscumpăra într'o clipă toată duritatea cu care acest om 
de atâtea ori blasfemase împotriva vieţii; dar irezistibil sentiment, în stare a inmuia și 
a întoarce în regrete până şi inima cea mai mortificată. Pârvan eşind din viață cu'ochii în la- 
crimi îmi amintește figura tot atât de impresionantă a lui Marcu Aureliu însuși, pe care Me~ 
rejkowski îl zugrăveşte întrun eseu celebru, încercând a defini exact același sen- 
timent: sentimentul ultimei induioşeri în clipa acestei treceri, pentru care sufletul stoic 


12 


şi-a adunat o viață întreagă toate puterile rațiunii. In fața pragului suprem, de unde nava 
sufletului are să alunece pe albe mări fără sfârșit, gândul se întoarce fără voe către uitate 
primăveri ale căror miresme pământeşti păreau de mult pierdute. Inima cea mai calcinată 
de suferință, rațiunea cea mai aspră, cedează la această ultimă chemare și lacrimile răsar 
din adâncul ființei încercând a înverzi o clipă steiul omenesc. Remușcare? Induioşare 
senină ? Bucurie a liberării ? Rațiunea stoicului însăși nu mai e în stare a da acest răspuns. 
La limanul atât de dorit, de unde altă călătorie începe, el face acest popas, unde amin- 
tirile în lacrimi rămân umbre părăsite în înserare,.. 


13 


CEN TA UR UL 
— FRAGMENT — 


V. VOICULESCU 


Ascuns în desişul destinului meu 

Ascut săgeți, ciocnesc fier și piatră. 

Insumi amnar — visul cremene: limbi de curcubeu, 
Herghelii de flacări își țâșnesc nechezul pe vatră. 
Singuratic în munţi înţelepţi, 

Sihăstria mi-e *mpodobită cu jocuri. 

M'am desprins greu din stânci, de brazii drepți, 
Dintre urşii moșneni alungați de focuri. . 
Deplină "'mpletire, tăcere și gură, 

Mă "'nconjur de mine şi 'mi chem un contur. 
Cobor spre argila din alba 'mi structură, 

Mă urc pân’ la aur, la spiritul pur..., 

Cuceriri, cuceriri.. Dospiri în străbuni.. 
Corcituri.. Strâng lacrimi.. Culeg floare. . 

Lin licărind din văgăuni 

Amforele gândului înalt spre isvoare.. 

lată văzui nor senin. Cum? Nu 'ntrebați.. 

Noi nu sântem copaci, frunza să ne cadă. 

Slavă și aur, centauri fârtate. . 

Cu mine, peste plaiuri, cavalcadă 

Muntele cântă cu aurora ’n ghiare 

Din toată roua codrilor de păsări şi fiare. . 

Nu-i de-ajuns tolba din care trăgeți: 

Inima e o altă tolbă cu săgeți.. 

Curpenii Jindului greu mau încins. 

Paclele dorului stau lungi și grele.. 

Născut nu făcut.. Cine mâna și-a 'ntins 

Pe țintarul cerului să se joace 'n stele? 


14 


Nu-i chip? Nu-i slobod? Atunei aici fos, 
Râvna. Gâtlej pururi uscat. Cât ne-o fi terut 
Tot ce-i mai mare, mai scump, mai frumos. 

Să bubue sub noi pământul cum tună cerul. 
Dâră măreaţă, dâra de fapte. 

Dureze punte peste zi şi noapte... 

Noroc, hoți de viață! Vreau destin umplut 
Ochi, ca un chiup cu vin biruitor. . 

Ş'apoi, înapoi, în piatră și 'n lut, 

Ureior spart de tăria dorului după îsvor. 
Sbucnit de sub peceţi, în pridvoarete lumii 
Privii dimineaţa peste umerii timpului gol.. 
Puterea nu-și află lăcaș în zidinele humii: 
Faptele sufletului și marea ’n lăuntru, ocol.. 
Culmea vasală spre văi stă 'nchinată, 

Din tine spre tine nu poți să treci. 

Stânca e de cărări însăilată, 

Ci "ntre carne și suflet nu bat poteci. . 

Cimbrul fu mai viteaz ca noi, cuceri văzduhul.. 
Desleagă-ți mireasma din inima tare 

Avântă-ţi polenul şi scutură-ţi duhul: 
Sângele-și trage obârşia din mările — amare! 
Sirene rătăcite mai cântă încă ?n el i 

Şi mugurii de faptă aşteaptă nedeschiși. . 
..„Smulge-ţi un schiptru — aromat, toarnă-ţi inel. 
Şi 'ncepe domnia din anii nescrişi. 

Aşezări de 'nceput, lăuntrice zidiri, 

Căci orice stăpânire porneşte cu cetate, 

Șanţuri și lanțuri adânce pe simțiri 

Metereze 'n gând, porți cu-amintiri ferecate. . 
Temelii de chin, chiamă Uriaşii să-ți ajute. 
Sobolii vicleni au ştiinţa hrubelor crunte. . 
Blocuri de voință peste nămestii de virtute 

Bolţi de dar, graiul svâriit punte: 

Nemuritoare, cetatea s'a înfipt aripă pe munte., 
Voevod rar îți vezi supușii trudnici în vale, 
Vremea vechii spurcat îi mână la muncă, 

Să scurme jos, răsturnând în ogoarele tale 
Suflet negru, Suflet rodnic, pământ gras de luncă.. 
Zăbavnic caţi la semne și păsări totodată, 

Stau corbi 'n norii negri ca schimnicii în străni 
Și inima îţi paşte în pajiștea "'ntristată 

Un sânge ce se cere să gâlgâe prin răni 

Fiara zeilor, fiară trufaşă murmură ’n jug. 

Sub măduva luminii mai lin ca un vânt, 
Mângâerea morţii trage alături cu ea 'n plug 
Și sub copite sfinte plânge 'ntâiul pământ. 
Dibuire 'n azur, lubire.. Copcă în cer, deschisă 


15 


Conac de lumină pe oarbe văi de nori.. 
Mă tulbură minunea îmbobocită 'n clisă. 
Văd fecioara lumii sub hoarda de fiori.. 


. e . . - . 


Genuna dimineţii cu alba ei răcoare 

Se desgheța ’ntr’ un îezer de aur zimbitor. 

Lin, țurțurii somnului picurau fingoare 

Topiţi în abureală și adâncimi de dor.. 

Pândeam vânatul vânat venind înspre săgeată 

In pajiște streină la margini de destin. 

Foşnea tufișul soartei bănuitor şi iată : 

Mi-a isvorit din zodii în loc de ciută-o fată.. 
Călca pe flori și gânduri năluca de senin: 

Toţi vulturii voinții-mi căzură în vultoare . 

Și gândurile 'mi toate-i picară la picioare, 
Curate, scuturate de patimi şi venin.. 
Desmeticire 'n azur.. Iubire.. In carnea smerită prag.. 
Intre noaptea trupului şi zorii suftetului ingânare. . 
Mă îndrăgesc pe mine în tot ce-mi fuse drag 
Şi-mi trece îngerește vremea cea mare.. 
Amestec firi vrăjmașe, Imbunez duhuri rele.. 
Huma scoate răsfrângeri din lumea cealaltă 

Un şarpe lunatic coteşte între stele 

Și broaştele cântă în cerul din baltă. 

Lovit de dor scot sunet de aur greu 

Și lumea toată-i numai ecoul meu: 

Luceferi şi gâze, cu pasări şi peşti 

Plutesc analoage şi-alături pe apă 

Oglindiri ideale, imagini cerești 

Protivnice 'n planuri, se strâng să se 'ncapă 
Zăbovire ’n azur.. lubire, ea mi-a zimbit.. 

De sub cununița sprâncenelor ochi-i wau țintit 
Steme-albastre bătute'n cerul frunți 'nalte. . 
Fulger de sânge. Piatră suavă. . Val de viol încremenit.. 
Duh alb de adorare începe să tresalte.. 

Milă de boiul crud, milă de mâini, de mijlocul subțire. . 
M'am atins de părul ei ca de-un viitor despletit. 
In care gungură Sibila orele de fericire. 

Am dus-o până 'n sat coborând în neștire. . 

M'a 'ndemnat să mai viu sburător nezărit. . 
Varsă-ţi noapte averile de-argint înegrit 
Intinde-ţi beznă uleiul negru peste fire, 

Sbor şi sobor în azur., Iubire, Iubire. . 

Suflet pe-o cruce din două suflete răstignit. . 
Caraula cerului, carul mare, proptit pe Negoi.— 


16 


cu rit pini anti EEN ADE i initia iei am nam m ne 


Buciumul nu mai gomănă fără 'de-ogoi. 

Stâna doarme. Pândar un foc de târși 
Mocnind mistuit între bolovani. 

Sub sarici sgribuliți păstori agatârşi... 

Ceas negru. Tropot.. Liniște 'njunghiată.. Duşmani. . 
Ce ne călcați tărâmurite mocani? 

lepele voastre scornesc gâdilări prin noapte. 
Miresme alintate pe brațe moi de vânt 

Ne pătrund în vintre ca niște șoapte.. 
Pofte-aprinse. Oi furate (și coapte: 

Nuntă de carne şi jar) imbuibăre şi cânt. . 
„Pământean dârz, scit. ortoman buimac de somn 
Jos măciuca ! Ramăt și chiot în tare? 

Nu sânt urs tăcman, îţi sânt domn.. 

lau dijma cu braţ incordat pe arc. 

Dulăii, uimași pricepuţi, au tulit.. 

Surla răsturnată, stă 'ntr'un peş, 

Ciobanii legaţi fedeleș. . 

Bâr-bâr, ciopor rășiuit, cârlani și mioare, 
Berbeci de soi cu păr ciufulit.. 

Bâr la frigări.. Jeliţi? Sufletu *(nalţă erezie) nu moare ?. 
Sus la căldarea smeilor vei fi ciobănită bine 
Pradă albă cu miros de lapte dulce.... 

Ugerul doldora de lumină al lunei pline 

Ne luminează calea trecând să se culce. 
Melcul nopții se târăşte 'n coarne cu luceferi bulbucați, 
Stâncile rumegă liniștea ca zimbrii culcaţi. 
Stâna mursicată mai tremură ?n urmă. 

Umbre cocoșate de greul poverii 

Cotim.. Și de-odată peste ciobani şi turmă 

Se prăvale iar namila nopții şi-a tăcerii, .. 

.. „Ajunși, țărmul mâhnirii tae şi desparte, 

Cu sabie 'ncovoiată, biruința de biruitori. . 
Asta-i isbânda ? Prada ce se 'mparte?... 

Sus pavăza de gânduri între noi și moarte 

Nu vă priviți mâinile ziditori : 

Trist în morile de vânt ale răsăritului, departe, 
Bezna se macină ’n făină de zori, 


SE DINTRE DUNE 


DE 


ȘTEFAN NENIȚESCU 


INCĂ odată, 

peste acelaș 

veșnic de sfânt pretutindeni, 
valul se frânge, 

iarăș întreg, totdeauna — 
încă odată, 

tu te faci val între valul 
care te 'neacă, 

punte și tu fără maluri, 
încă odată, 

numai în tine. 

Cerci în vârfuri de deget 
stropii a-i prinde ? 

vrei ca din spumă 

iar să se 'nchege, 

să se deslege în lațuri 
strânse 'n deschideri, 

ca o minune de râset, 
încordelată 

cu licărire de lăcrămi ? 

Vii să asculți cum se stinge 
vocea tristeții — 

o, de ai şti a cui este! 

ca o lumină, PE 
când sărbătoarea nămiezii 
joacă în zaruri 

fuga de cer copleșită? 


18 


Visul gândește 

bobul albastru, 

cel nemișcat în aceeaș 
îmbrățișare 

care se sparge 

din întâlnire de sine. 


PÂNĂ ’n pervazul ființei 
umple nădejdea ; 

până pe buza de zare 
frunzele apei 

tremură ’n aur subțire, 
cântă ?n argintul 

tânăr de seară al mării. 
Sufletul tău te așteaptă 
punte de tine. 

Aerul rece 

are colori de zambilă. 
Nu e năier să nu știe 
câtă odihnă 

stăruie 'n miezul nădejdii. 
Nu e dulgher să nu știe 
cât e de mare 

între sicriul de scânduri 
asemănarea 

şi între barca de scânduri. 
Parcă-a lăsat bucuria 
valul să-i cadă. 

Undele 'ncearcă 

să se deschidă din sine. 
Totul "nainte, 

totul închis în simţire, 
totul amurg domolit de bogat până 'n pragul 
dunelor goale. 


CERBII ciulesc în pădure. 

Vântul adoarme. 

Lenea din trup domoleşte gândirile dure. 
Soarele 'n flori înfrunzit se desbracă de arme. 
Ritmul să rupe duios amăgind că nu ştie ce spune. 
Marea-i aproape : 

du-te o singură dată să vezi dimineață pe dune, 
dorul argint pe nisip cu închise pleoape. 

Cum se 'ntregește puterea, oricum! din minciună... 
Valuri de valuri, 

cer din senin deșteptat printre nori ce se-adună 
spre regulate canaluri. 


19 


căzu nb td tz d lt ăia arie isi, m e 


NU este cântec 

fără struniri de iubire. 

Soarele nu e, 

însă 'ntârzie pe creangă 

vară de-aramă. 

Vorbele astăzi 

vin încomate de spumă; 

cerul năplaiuri 

prea cenușii îș mângâie; 

uite : copacii 

frunza din toamnă și-o fac de văzduh, străvezie. 
Încă odată 

lupta zadarnică ’n lacrimi 

tălăzueşte. 

Cine prea surd să se-audă 

murmură chipuri ? 

Dunele șterse 

desmărginesc tresărire : 

valul boltit din adânc e prea greu să se spargă. 
Dar mai de mult ai deprins ale mării zăvoare. 
Știi cum se leagă 'mpreună 

două odgoane ; 

trupul în patimi 

pumnii străini și-i loveşte — 

Coamele sure 

cresc înnecări în lumină... 

Ştii cum lopata 

scârțăie 'n ujbă și taie, 

fără de urmă, 

clipă de zi şi de noapte. 

Te-ai întâlnit cu pirații de basme și visuri... 
Zarea e larg despuiată. 


PASĂREA trece 

sbor peste lespezi de mare. 
Mâna se 'ntinde, 

parcă 'ntr'o singură vorbă 
albul să-i prindă. 

Peste corăbii 

scoica de ceruri se 'nchide ; 
vânătă coasta 

duce pe margine dune ; 
trupul întreg peste gândul 
nopţii se-apleacă, 

Simţi cum zâmbeşte, 

goală de ea și de tine, 

sus nepăsarea ? 


20 


Valul aşterne 

cergă domol peste creţuri, 

de-ai adormi între pânze 

ca între ape, 

ca să nu știi cât de singur, 

sau în isbândă, 

de neatins fericirii. 

Poate e numai 

vântul uitat între gene. 

Lunecă leagăn 

liniştea lungă pe umeri, 

culcă statornic, 

peste pleoape de apă, | 
stele de 'nnec, sub podișul de valuri 
până eşti prunc întru mare, 

pază 'n afunduri, 

somn ocrotit în adâncul 

verde al vremii, 

neîntreruptul sfârșit care 'ncepe din sine. 


LIMPEDE zi ca un port care-aşteaptă corăbii, 
poți tu răspunde ? 

Soarele sare mărunt; ciripitul de vrăbii 
umbra de val o ascunde. 

Mersul în iarbă plecat cu nisip se pătrunde: 
de te-ai culca să adormi te-ai cunoaște, 
vechiu, regăsit un tipar, între unde 

noui, cum e tot ce se naște. 

Cum te priveşti răsărindu-ți prin gene, 
veșnic aici și oriunde — 

Portul plutit oglindiri de adâncuri alene 
scade străin călător printre dune rotunde. 


21 


o 
o 
o 
V. 
a 
4 
DES 
Ei 
o 
o 
° 


DE 


GH TULEŞ 


SONET DE IARNĂ 


Ninsoarea: hârtie velină, 

Pe care luceafărul scrie 
Artistica-i caligrafie, 

Cu moale condei de lumină, 


In liniştea nopții virgină, 
Condeiul visând pe hârtie, 
Mătasea tăcerii sfâșie 

Cu trestia lui opalină. 


A slovelor fină pecete 
Inscrie întinsei ninsori 
Rondele, catrene, sonete, 


Majuscule grele de flori. 
Dar soarele, roșu burete, 
Le șterge cu totul în zori. 


FRESCĂ 
Ingeri, pe pajiști 
Pure de rai, 
Static alai, 
Deapănă linişti. 


22 


Galbene mirişti, 
Munţi de emai, 
Aier — vitrai — 
Schimbă privelişti. 


Sate dejsticlă: 
Streșeni şi ţiglă, 
Cercuri de fum. 


Domnul cu sfinții 
Și toţi Părinţii, 
Umblă pe drum. 


EXTAZ 


Paro. Leagăne de umbre. Cărări, ce duc în vis. 
Apleacă-te, cuprinde la piept fantoma serii 

Și tâmplă lângă tâmplă, în agonia verii, 

Sorbiţi prelung otrava tristeţii, ce-a ucis. 


Fântâna reveriei: oglinda lui Narcis, 
Explozie de verde în vid: cocotierii. 
Podgoria de gânduri și visuri a tăcerii 
Cu aur umple cupa concavului abis. 


Ce limpede privire beţia de lumină! 
Și, seara mea, ce rece și singură erai! 
Pe brațu-mi pune fruntea de marmură elină 


Şi taci! Tăcerea, află, e un deliciu mai 
Intens decât oricare suavă violină 
Și versul fără seamăn e versul fără grai! 


REFLEX 


Lumina serii scade treptat, ca printr'o lupă, 
Ce dispersează. Uite, în clarul infinit, 
A mai rămas atâta cu cât ai umple-o cupă. 
Şi aurul amiezii, fluid, e doar un mit. 


Argintul dimineţii e şi el o poveste: 
Cuvintele ei albe le spunem pe de rost. 
Să ne 'nchinăm tăcerii la ora, care este, 
Uimiţi de scânteerea minutelor, ce-au fost. 


23 


„Să ne 'nchinăm tăcerii ca unei statui sfinte 
Şi taina, cufundată în ochi atât de mari, 
Să o lăsăm să fie, ferită de cuvinte, 

Ca pe scrisoarea apei ascunşii nenufari. 


LUCIURI MOARIE 


M'am afundat cu luntrea sub sălcii. Amurgiă. 
Văzduhul înflorise cu nuferii sub lună, 

Când apa de pe muchea lopeţilor curgea, 

De m'aplecam cu tâmpla și-o ascultam cum sună. 


Vâsliam pe tuciuri moarte de mari singurătăți 

Spre insula pribeagă a vreunui verde plaur. 

In preajmă, scurşi din scorburi de funduri vechi de bălți, 
Treceau înot şerpi negri, țintind cu ochi de aur. 


Undiau spre țărmuri cercuri, cum le iscam vâslind. 
Sclipia lunar cuprinsul pustiu de voci și șoapte. 
Cuib sumbru de odihnă se desprindea un grind. 
Când mi-am rotit privirea pe margini, era noapte. 


STATUA NINSĂ 


În aer, gerul: lamă de-atbastru iatagan. 
Și crivățul pe harfe de sirmă aiurează. 
Senină, sub zăpadă, o statuă visează. 

O Venere de Milo. Extaz marmorean. 


Zăpada, fulguită de vânătul tavan, 

Cu spiralări de fluturi pe trupul gol se-așează. 
E un efect de iarnă și care 'nfiorează : 
Atingerea ninsorii de sânul diafan. 


Ce vis te umple, frunte de marmură grecească, 
De se știrbește lama, când vrea să te rănească, 
A gerului, metalic şi repede hanger? 


Ea tace și zâmbeşte, de fluturi albi atinsă. 


Şi sar părea că vede, prin pleoapa grea şi ninsă, 
Arhipelagul antic, sub un safiric cer. 


24 


S A L 


GHERGHINESCU VANIA 


Eşti vorba dintâi 

Şi slova din carte, 
Dar vecinic departe 
De mine rămâi... 


Simt, clocot, în piept 
Nădejdea — crescând 
Şi din când în când 
Drumu-mi pare drept. 


Sub bolți fără soare, 
Împins de mistere, 
M'afund în durere 
Purificatoare. 


Tinzând braţe 'n vid 
Sufăr şi mă rog; 

În mine — zălog, 
Sufletul închis... 


Doar de Te-oiu vedea 
Îmi vântur în vânt 
Tot ce e pământ 

În ființa mea. 


25 


CUNOAȘTEREA LUCIFERICĂ 


DE 
LUCIAN BLAGA 


IDEEA TEORICĂ 


x 


m teorică” nu are, după cum sar bănui poate după numele ce i-l dăm, sem- 
nificația unei idei de natură teoretică, propuse în vederea unei verificări”, dar deocam- 
dată neverificată sau în imposibilitate de a fi verificată. Sensul, pe care-l voim atribuit 
„ideei teorice”, nu implică neapărat raportarea la o verificare posibilă sau imposibilă. 
Funcţia autentică a îdeei teorice e a se desprinde din sensul total al cunoaşterii lucife- 
rice ca sistem de operaţii în vederea varierii calitative a unui mister deschis. Ideea teo- 
rică e o idee așezată în centrul dinamic al unei probleme de cunoaştere luciferică, ea e 
„punte de salt” în cripficul unui „mister deschis”. Menirea „ideei teorice” e de a mij- 
loci o construcție teoretică, și în legătură cu aceasta, de a mijloci şi unele accesorii es- 
plicative, cari toate la un loc realizează un acord indirect între conținutul „fanic” al ma~ 
terialului dat şi „ideea teorică” însăși. Chestiunea „verificării” se pune abia după ce ideea 
teorică s'a realizat într'o construcție teoretică. 

În articulaţia problemelor funcţia de „idee teorică” poate fi îndeplinită de orice plăs- 
muire abstractă: de o idee cu caracter de principiu, de o idee cu caracter de lege, de o 
categorie, sau de un simplu concept comun. Cum cunoaşterea luciferică nu pune decât 
probleme de „tensiune”, adică probleme capabile de a duce la varierea (atenuarea) cali- 
tativă a unui mister deschis, ideea teorică trebuie să îndeplinească o condiție sine qua 
non, și anume: principiul, sau legea, sau categoria, sau conceptul așezat în centrul di~ 
namic al problemei trebuie să se găsească prin chiar conţinutul său într'o anume diver- 
gență cu materialul dat al problemei. Un principiu, o lege, o categorie, un concept, nu 
pot îndeplini funcţia teorică, dacă se „aplică” direct asupra materialului fanic al problemei, 
ca dela abstract la concret, fără de nici o fricțiune. Între materialul fanic şi principiul, 
legea, categoria, conceptul, cari alternativ pot lua asupra lor funcția de idee teorică, există 
prin definiţie o repulsie de conţinut, care esclude simpla „aplicare“ a lor asupra materia- 


26 


iului fanic. După cât știm nici un gânditor n'a făcut distincția netă între cele două po~ 
sibilități de întrebuințare egal de rodnică a unei idei față de un „material dat”: între- 
buinţarea asonantă a îdeei față de material (in cunoașterea paradisiacă) și întrebuințarea 
disonantă a îdeei față de materialul dat (in cunoașterea luciferică). Cititorul va întreba, nu 
fără mirare, la ce ne serveşte chestiunea astfel pusă, când de altă parte noi înșine suntem 
gata a recunoaşte că ideea teorică e întrebuințată în problemele de cunoaştere luciferică, 
dacă nu în chip asonant cu fanicul unui mister deschis, atunci în presupusă „asonanță” 
cu cripticul acestui „mister deschis”. Răspunsul nostru e acesta: oricât o „idee teorică” 
ar avea o intenționalitate „criptică”, „fanicul” nu se găsește câtuși de puţin în proble- 
mele de acest fel într'o poziție de indiferență faţă de „idee”. Între fanic şi idee există în 
cazul unei probleme puse un raport de tensiune, care urmează să fie destins; ceeace se 
efectuiază prin construcții și accesorii intermediare. Ideea teorică cu intenționalitate emi- 
namente criptică se referă eo ipso la acelaș „mister deschis”, care inițial e reprezentat 
prin materialul „fanic”. Prin cunoscutul procedeu de reducţie calitativă cripticul se sub- 
stitue „fanicului”. Deci „ideea teorică” se referă în anume sens și la „fanic”. În adevăr 
„ideea teorică” trebue adusă în cele din urmă întrun acord — nu direct, căci aceasta 
nu se poate — ci într'un acord indirect, cu „fanicul” iniţial. Dacă prin urmare într'o 
problemă pusă și definitiv constituită ca atare — punctul de plecare e o disonanță de 
conţinut, o tensiune între o idee teorică şi fanicul misterului deschis, actul ultim al so~ 
luţionării unei probleme trebuie să fie acordarea lor indirectă cu ajutorul unor construcții 
și accesorii teoretice. În momentul când sa efectuat acordarea indirectă, construcţia teo- 
retică și accesoriile corespund, subt unghiul intenţiei, „cripticului” misterului deschis. În 
acelaş moment sa consumat şi actul de reducție. calitativă a misterului. Complexitatea 
chestiunei impune şi următoarea lămurire : nu orice idee teorică în divergență de conținut 
cu fanicul iniţial al problemei poate fi socotită ca o punte spre „criptic”, ci numai acea 
idee în divergență de conţinut cu fanicul inițial, care — printr'o construcție teoretică plus 
accesorii — poate fi adusă într'un acord indirect cu „fanicul”.; Prin aceasta se evidențiază 
pe deplin rolul „fanicului” în operaţiile de relevare a cripticului subt auspiciile unei „idei 
teorice”. 

Prevenim cititorul de confuzia, ce s'ar putea face, între revelarea cripticului (în pers- 
pectiva unei idei teorice și cu ajutorul unei construcţii teoretice) și eventuala corespon- 
_denţă reală” a construcţiei teoretice cu „cripticul”. O construcție teoretică, prilejuită în 
modul expus de o idee teorică, nu trebuie să „corespundă” numai decât „cripticului” 
unui mister deschis. Prin revelarea cripticului unui mister deschis, se creiază o situație 
din care rezultă pentru construcţia teoretică un drept de simplă pretendenţă la amintita 
corespondenţă, adică un drept pur platonic de a „reprezenta” cripticul unui mister deschis. 
Abia de aci încolo se pune chestiunea „verificării”, „legitimităţii”, acestui drept. 

Pentru ilustrarea funcției ideei teorice în punerea și soluționarea unei probleme, şi 
pentru ilustrarea tensiunei între „ideea teorică“ și „fanic“, precum şi a ulterioarei lor 
acordări indirecte, oferim un exemplu, pe care îl alegem dintre cele cari și-au. subliniat 
în cursul timpurilor dreptul de pretendenţă la adevăr, fiind totuşi condamnate ulterior de 
experiența ştiinţifică. Newton, a fost între cei dintâi cari au supus unei observaţii meto- 
dice fenomenele optice ale refracțiunei luminei prin prismă şi ale dispersiunei spectrale. 
Lui îi revine și vrednicia de a fi pus întâiul problema „dispersiunei spectrale“. Ei a „des- 
chis un mister“. Materialul fanic al misterului deschis era alcătult din rezultatele observa- 
țiunilor cu privire la raza albă de lumină, la trecerea ei prin prismă și la dispersiunea spec- 
trală pe bază de refracțiune, Pentru a face saltul în „cripticul“ acestui mister deschis, Newton 
a utilizat o idee cu funcție teorică: ideea „mecanicistă“ (ideea aceasta se descompune 


27 


în elementele conceptuale al massei, în cel al mişcării, și al raporturilor matematice ce 
ele le comportă). Newton şi-a realizat „ideea teorică“ propunând o „construcție teore~ 
tică“, pe care a formulat-o aproximativ astfel: „lumina e o mișcare de corpuscule ma~ 
teriale““. „Ideea teorică“ se găseşte în vădită opoziţie de conţinut cu materialul „fanic“ 
care nu trădează în nici un chip nici elementul massă și nici elementul mișcare. Ideea, 
teorică, implicit cuprinsă în construcția teoretică a luminei ca mișcare de corpuscule ma- 
teriale, odată teoretic realizată, trebuia adusă întrun acord indirect cu materialul „fanic“. 
Acordul se face prin diverse accesorii. Raza albă ar fi după Newton alcătuită din corpus- 
cule de diverse mărimi. Când o rază albă trece printr'o prismă, corpusculele ei compo- 
nente sunt „atrase“ de particulele materiale, care compun prisma, și sunt astfel abătute 
din drum (refracție); cu cât corpusculele razei albe sunt mai mici, cu atât ele vor fi mai tare 
atrase și deci deviate din calea lor. La ieşirea din prismă. corpusculele luminii vor fi dis- 
persate în raport cu mărimea lor. Unei anume mărimi a corpusculelor îi corespunde su~ 
biectiv o anume culoare, și totalităţii corpusculelor dispersate prin refracție prismatică îi 
corespunde spectrul cromatic. Acordul indirect între ideea teorică (massă — mișcare — ra~ 
porturi cantitative) și conţinutul materialului „fanic“ (lumina albă — refracție, spectru ca~ 
litativ) e obţinut prin accesorii ca: diversitatea mărimii corpusculelor de lumină, devierea 
lor prin atracție de către prismă, subiectivitatea calităților cromatice. In revelarea cripti- 
cului (lumina ca mişcare de corpuscule) s'a ținut seama, cum e așa de firesc, şi de con~ 
ținutul fanic inițial al problemei (adică de observaţiile empirice cu privire la lumină, re~ 
fracţie şi spectru). Construcţiei teoretice (lumina ca mișcare de corpuscule) í se concede 
dreptul de pretendenţă de a reprezenta „cripticul“, numai dacă ideea teorică implicit dată 
în ea (sau ea însăși) poate fi adusă într'un acord indirect cu conţinutul „fanic“ inițial al 
problemei, acord realizat în cazul de față prin diverse accesorii teoretice. Acest circuit, 
dela „divergența de conţinut“ sau tensiunea dintre „idee teorică“ și material „fanic“, la 
acordul indirect al lor — se găsește în orice problemă soluționată în cadrul cunoaşterei lu~ - 
ciferice pe calea, pe care am numit-o a varierii (atenuării) calitative a unui mister deschis, 
In exemplul analizat construcţia teoretică cu accesoriile ei n'a rezistat însă „verificării“ pe cale 
de experienţă. Semnificaţia integrală a acestei propoziții vom cuprinde-o mai la urmă. To~ 
tuşi problema, așa cum a fost pusă și soluționată de Newton, are greutatea specifică și în- 
cheieturile structurale proprii oricărei probleme de cunoaştere luciferică, deşi soluția nu a 
rezistat „verificării“, 

Să ne indreptăm însă atenţiunea și spre alte aspecte ale ideei cu funcție teorică, 
vrednice de a fi relevate. 

Vom nota înainte de toate că idea cu funcţie teorică nu e totdeauna una şi 
aceeaș în toate problomele puse în câmpul cunoașterii luciferice. Din caz în caz ea poate 
fi alta şi alta. De fapt în articulația unei probleme e vorba numai de un ioc al „funcției 
teorice““, „loc“ care, după termenii problemei, poate fi ocupat de altă şi altă idee. In 
„locul“ acesta se plasează când un principiu, când o lege, când o categorie, când un con~ 
cept, când o schemă. Prin așezare în acest „loc“, principiul, legea, categoria, conceptul, 
schema, dobândesc ad hoc o funcție, pe care ele no au decât în cadrul problemei, ce 
tocmai se pune. Ideea teorică ar putea să fie în fiecare problemă alta, în realitate însă 
aceeași idee poate să ocupe locul teoric în mai multe probleme. ce diferă prin material 
fanic. In gradul de realizabilitate a unei „idei“, în una sau mai multe probleme, consistă 
ceeace am voi să numim capacitatea teoretică a „ideei“. Ideea „determinismului meca- 
nicist“* e de o pildă o idee de înaltă capacitate teoretică, adică constructiv realizabilă și 
de fapt realizată în cele mai diverse probleme. Capacitatea teoretică a unei idei e, precum 
rezultă din analizele premergătoare, în raport de intenționalitate cu „cripticul“ misterelor des~ 


28 


chise. Capacitatea teoretică. e deci a se deosebi de simpla aplicabilitate a unei idei dela abstract 
la concret, asupra cât mai multor fenomene. Capacitatea teoretică a ideei e o dimensiune a 
ideei în cadrul cunoașterii luciferice, pe când aplicabilitatea simplă, dela abstract la concret, 
a unei idei, e o dimensine ce ține de cunoașterea paradisiacă. Ideea determinismului mecanicist 
dispune de o înaltă capacitate teoretică, dar relativ de-o restrânsă aplicabilitate „fanică“, 
dela abstract la concret. Pentru evidențiare ne permitem să atragem atențiunea asupra 
tuturor acelor domenii de o fantastică varietate, unde ideea determinismului mecanicist 
Sa realizat teoretic, în răspăr sau din flanc față de fenomenele experienţii: în acustică, în 
optică, în calorică, unde o lume întreagă de „calități“ e transformată în raporturi canti- 
tative și dinamice. Tot atât de adevărat e că o idee de largă aplicabilitate „fanică“ are 
adesea numai o disparent de redusă capacitate teoretică. Să se observe capacitatea teo- 
retică mult mai scăzută pe care o are de exemplu ideea de „calitate“, care în schimb 
dispune de un foarte înalt grad de aplicabilitate fanică. 

In ordinea aceasta de idei e poate locul să caracterizăm şi subt alte aspecte, decât se 
face deobiceiu, factorul cognitiv, care a pricinuit multă spargere de cap, factorul de în- 
dreptăţită faimă pentru controversele, ce le-a stârnit, factorul care în știință sau în filo- 
sofie e numit „principiu“. Să examinăm la întămplare un exemplu: principiul mecanic al 
inerţiei. De natura intimă a unui asemenea „principiu“ nu ține, cum poate s'ar crede, în chip 
necesar aplicabilitatea de o redutabilă frecvenţă, dela abstract la concret. De natura întimă 
a unui „principiu“ ţine mai curând înalta sa capacitate teoretică, adică posibilitatea sa 
inerentă de a servi drept scândură de salt în cripficul cât mai multor mistere deschise. 
Faţă de această înaltă „capacitate teoretică“ aplicabilitatea sa directă asupra concretului 
fanic al experienţei poate să fie nulă, și totuși principiul să nu-şi piarză caracterul de 
principiu, Ajunge să privim mai de aproape principiul inerției. In adevăr ideea „mișcării 
dreptliniare şi uniforme la infinit“ (formula dinamică a principiului inerţiei) nu are o co- 
respondenţă „fanică“ în imperiul experienței, un obiect corespunzător asupra căruia ideea 
să se aplice pur şi simplu dela abstract la concret. Totuși principiul serveşte drept scân- 
dură de salt în criptic, de câte ori se pune o problemă mecanică. lată deci un exemplu 
de înaltă capacitate teoretică alături de o aplicabilitate fanică — empirică nulă a unei idei, 
Cum ideile, cari în problemele de cunoaștere luciferică se așează în funcția „teorică“, 
nu trebue să fie neapărat idei de o vastă aplicabilitate directă asupra materialului fanic, 
aceste „idei“ cele mai adesea nici n'ar fi putut să fi fost extrase pe cale de abstracțiune 
din chiar materialul ianic, la care se referă totuși indirect, prin mijlocirea cripticului. Sa 
văzut: principiul înerției are o aplicabilitate fanică în domeniul experienței egală zero. Ase- 
menea idei n'au putut fi extrase pe cale de simplă abstracțiune (sau inducțiune) din nici 
un material concret al intuiției empirice. Asta nu înseamnă că asemenea idei ar fi a priori. 
Câtuși de puţin. Dar acest fapt denotă că asemenea idei presupun acte, cari depășesc 
pe cele proprii cunoaşterii paradisiace. Ele presupun elaborări intelectuale în cadrul cu~ 
noașterii /uciferice; ca intenție ideile de felul acesta se îndreaptă spre „criptic“; în co~ 
secință, ele sau putut naște numai în cadrul și sub auspiciile unei cunoașteri care prin 
actul său fundamental aduce în obiect o criză, criza luciferică intre fanic și criptic. 

Am afirmat mai sus că în multe probleme funcția teorică e acaparată de concepte 
„categoriale”. Această funcție teorică revine însă categoriilor, aşa cum ea poate să revină 
şi altor idei. Nu există în privința aceasta o preferință și nici privilegii speciale de acordat 
categoriilor, 

Faptul de nediscutat că „funcţia teorică” în problematica cunoaşterei luciferice e un 
„loc”, ce poate fi ocupat de cele mai diverse idei, exprimat în alți termeni, revine la 

afirmația că cunoașterea luciferică pentru această funcție atât de specifică nu posedă idei 


29 


specifice. Nu tăgăduim totuşi că anume aparențe par a desminţi teza, ce suntem pe 
cale de a o pune în circulaţie, teza despre absenţa unei idei specifice pentru funcţia teo- 
rică. Cercetătorul care a frecventat îndeajuns istoria ştiinţelor sau a filozofiei e adus în 
situația să facă observaţia că o idee are oarecum tendința să acapareze însăşi funcția teo- 
rică, aceasta cu atât mai mult cu cât şi-a dovedit în mai mare măsură capacitatea teo- 
retică. O idee de înaltă capacitate teoretică are tendința să uzurpeze „funcția teorică” de~ 
clarându-se, nu pe față dar implicit, drept idee specifică. Pe temeiul analizelor făcute noi 
vom persista însă în credința că cunoașterea luciferică nu are în stăpânirea sa asemenea 
idei. (Oamenii de ştiinţă exactă cari au crezut la un moment dat că operând cu ideea 
determinismului mecanicist sunt în posesiunea unei ide; specifice pentru funcția teorică, 
încep să se trezească din iluzia lor. Dovadă chiar evoluţia mai recentă, mai mult decât 
surprinzătoare, a acestor ştiinţe, 

Noţiunea de capacitate teoretică a unei idei ne duce fără prea muit înconjur Ja no- 
țiunea de „sistem”. Un „sistem” e o împreunare de probleme şi construcții teoretice pe 
baza capacității teoretice a unei singure idei. În terminologia noastră lucrul se poate for- 
mula și astfel: un „sistem teoretic” înseamnă o reducție a unui mare număr de mistere 
deschise la unul singur calitativ atenuat (variat). Ca multe alte concepte epistemologice, 
conceptul de „sistem” comportă două variante, după cum e gândit subt modul cunoașterii 
paradisiace sau subt modul cunoașterii luciferice. Întru cât un „sistem” se plămădeşte în 
limitele cunoașterei paradisiace el ar constitui o simplă ierarhie de concepte abstracte, 
fanic aplicabile, în capul căreia ar putea să stea dominant diverse categorii, bunăoară 
categoria „existență”. Ca produs al cunoaşterii luciferice un „sistem” se mişcă însă tot- 
deauna în direcția „cripticului”. În centrul unui sistem luciferic poate să stea o idee, care 
e „criptică” faţă de totalitatea „fanicului” imediat al experienței, sau o idee care se aplică 
fanic, dela abstract la concret, numai într'o porțiune neînsemnată a experienței cosmice, 
dar care pretinde a reprezenta cripticul ei total. Astfel de idei oferă istoria gândirei în : 
ideea atomistă, în ideea „ideei platonice ca substrat metafizic”, în ideea „voinței”, în 
„ideea substanței”, etc. Cunoașterea luciferică tinde în orice caz spre „sistem”. Cunoaş- 
terea luciferică ar fi în stare să realizeze un sistem unic și absolut dacă dela natură ar 
dispune de o idee specifică în centrul dinamic al problematicei sale. Cum o asemenea 
idee specifică nu există, cunoașterea luciferică prin natura ei nu poate să creieze decât 
„sisteme” la plural. Cunoaşterea luciferică ar mai avea posibilitatea să creieze un sistem 
absolut dacă din întâmplare ar nemeri o idee, care să servească drept scândură de salt 
în cripticul oricărui mister deschis. Ori chiar dacă cunoașterea luciferică ar nimeri ac~ 
cidental o asemenea miraculoasă idee, nu există nici un criteriu care să ne asigure în 
chip pozitiv şi definitiv că am fi în posesiunea acestei comori. 

Cunoașterea dăruită lui Adam în paradis era o cunoaștere, prin care í se da posi- 
bilitatea minunată să împartă nume lucrurilor și ființelor, adică să le recunoască, să le 
claseze, să le categorizeze. Pentru Adam nu existau „mistere deschise ca mistere”. Şar- 
pele i-a deschis această perspectivă şi i-a promis o cunoaştere divină, o cunoaştere pentru 
care nu există „ascuns”, şi pentru care totul e prezent. Dar după consumarea păcatului, 
care consistă în chiar dorința de-a dobândi o cunoaștere divină, șarpele nu i-a putut da 
decât cunoașterea de care el era în stare: cunoaşterea luciferică. Cunoașterea luciferică 
începe prin „deschiderea misterelor ca mistere”, prin provocarea unei „crize în obiect”, 
şi sfârșește prin incercarea veșnic repetată, nici odată încheiată, de a scoate pe alt plan și cu o 
anume dobândă obiectul din criza sa. Prin destin şi prin împrejurări cunoaşterea luciferică e pro~ 
fund tragică, Ea se mișcă par'că pe un plan de măreție și blestem. Acest atribut e complect 
străin cunoașterei paradisiace, care — mitic exprimat — pare a ține de imperiul grației, 


30 


MATERIALUL FANIC 


Materialul concret, intuitiv, al experienţei, care serveşte în punctul „origo absolut” 
drept „complex de semne ale unui mister deschis” nu intră într'o problemă de cunoaş~ 
tere luciferică în toată puritatea sa intuițională, adică desghiocat de orice determinațiune 
conceptuală. Intuitivul pur, termen uzitat până la abuz, e el însuș un concept de limită. 
O operaţie de cunoaștere cu întuitivul pur, acest ideal desiderat, e cu neputinţă. Mate- 
rialul intuitiv, făcând parte alcătuitoare din cunoaștere, e de fapt totdeauna mai mult sau 
mai puţin conceptual determinat. Prin prefacerea materialului intuitiv în „complex de 
semne ale unui mister deschis” materialul intuitiv, de facto conceptual determinat, îndură 
o bruscă modificare de sens. Din clipa în care un material intuitiv e prefăcut in „com- 
plex de semne ale unui mister deschis” — se operează cu el ca și când determinațiu- 
nile sale conceptuale ar fi provizorii. Materialului intuitiv, precum am spus totdeauna con~ 
ceptual determinat, î se lasă oarecum latitudinea amplă de a îi cu totul altfel determinat 
pe plan conceptual. Această nouă determinare conceptuală e așteptată să se producă ca 
un reflex dela construcțiile și accesoriile teoretice prin care materialul intuitiv e adus 
întrun acord indirect cu o „idee teorică” oarecare. Primele determinaţiuni cu care ma~ 
terialul intuitiv face act de prezență într'o problemă sunt astfel susceptibile de a fi înlo- 
cuite. Ele sunt totuși întrebuințate de nevoie, fiindcă cunoașterea nu. poate să opereze 
cu întuiții pure. Pentru rezultatele cunoașterei iuciferice aceste determinaţiuni conceptuale 
ale materialului intuitiv (datorite cunoașterei paradisiace) sunt însă cel puțin parţial irele- 
vante, deoarece ele sunt prin „deschiderea unui mister” virtualmente suspendate, şi deci 
înlocuibile prin altele, deîndată ce materialul intuitiv e văzut în lumina de reflex a unor 
construcții şi accesorii teoretice: 

Câteva exemple : 

În problema copernicană a mişcărilor corpurilor cereşti — figurează în materialul in~ 
tuitiv inițial, între altele, observaţia de fapt: soarele se mișcă în anume chip pe bolta 
cerească în jurul pământului. Prin reflex dela construcţiile teoretice ale lui Coopernic 
acest material intuitiv, conceptual (categorial) determinat ca o mișcare de fapt, dobân- 
deşte o determinațiune conceptuală tocmai contrară celei inițiale: mişcarea soarelui devine 
o iluzie, căci pământul e cel ce se învârte. 

În problema newtoniană a gravitațiunei lunare spre pământ avem un material in~ 
tuitiv inițial: luna se mișcă în jurul pământului. Mișcarea aceasta e la început conceptual 
determinată ca un act simplu. Prin construcţiile teoretice ale lui Newton acelaș material 
intuitiv obține o altă determinaţiune conceptuală, care exclude pe cea inițială: mișcarea 
lunii în jurul pământului nu e un act simplu, ci un act compus (din cădere și mișcare 
dreptliniară). 

În problema ondulaţiunilor optice figurează un material inițiali conceptual determinat : 
culorile ca niște calităţi obiective ale lucrurilor. Prin reflex dela construcțiile teoretice ale 
lui Huygens — acelaș material intuitiv dobândeşte o determinațiune conceptuală, care 
înlocuește pe cea dintâi: culorile sunt în calitatea lor simple sensații subiective. 

În problema freudiană a visului: un vis e la început, din punct de vedere psiholo-= 
gic, determinat ca un ce întreg. Prin reflex dela construcţiile teoretice ale lui Freud visul 
obține o determinaţiune conceptuală (categorială) diametral opusă; visul e un compus 
radical, 

Exemplele acestea, al căror număr sar putea spori indefinit, demonstrează că în pro~ 
biemele cunoașterii luciferice, actul prin care se deschide un mister implică o anulare 
„virtuală a poziţiilor conceptuale ale cunoașterii paradisiace, Aceasta nu înseamnă că anu-. 


3I 


larea despre care vorbim s'ar realiza efectiv în egală măsură în toate problemele de cu- 
noaştere luciferică. Anularea de fapt a poziţiilor conceptuale ale cunoaşterii paradisiace 
variază în intensitatea ei după prubleme. Nu e mai puţin adevărat însă că actul punerei 
unei probleme de cunoaștere luciferică implică anularea virtuală a poziţiilor conceptuale 
ale cunoașterii paradisiace. Materialul fanic al „unei probleme puse” suportă pe urma 
operațiilor cunoașterii luciferice o dis/ocare categorială. Lucrul acesta, a cărui importanță 
se poate bănui, n'a fost remarcat de teoreticienii cunoașterii. El a scăpat atențiunei ace- 
lora îndeosebi, cari s'au străduit, nu fără de a întrebuința măsuri silnice de simplificare, 
să caracterizeze „cunoașterea” global, dându-i cu forța un unic sens. Să ne gândim bunăoară 
la neokantienii dela Marburg cari văd în cunoaștere „un infinit proces liniar” de producere 
a „obiectului” prin determinațiuni conceptuale succesive. Suspectăm această teză de eroarea 
naivă a unei prea savante simplificări. In termeni atât de grandios de simpli sar putea 
prezenta, dacă facem unele abstracții, cel mult „cunoașterea paradisiacă”. Dar nici de cum 
împletirea acesteia cu „cunoaşterea luciferică”. De altfel în actul anulării virtuale a po- 
zițiilor cunoaşterei paradisiace, implicat în actul fundamental al cunoaşterei luciferice, ni 
se imbie dela sine un nou și foarte important argument în sprijinul tezei noastre că cele 
două cunoașteri diferă prin însăși natura lor. Cunoașterea luciferică nu e o simplă con~ 
tinuare liniară a cunoașterei paradisiace, ci vădit lucru, ceva nou față de aceasta. Cu- 
noașterea luciferică spintecă cunoaşterea paradisiacă, afirmându-se într'o productivă adversi- 
tate față de ea. Discontinuitatea dintre cele două cunoaşteri ia pentru cercetările noastre 
un tot mai vădit aspect de polaritate. 

Să mai dăm câteva lămuriri în legătură cu actul de anulare virtuală a poziţiilor cu~ 
noașterii paradisiace. Încercarea de a purificà materialul intuitiv de diverse determina- 
țiuni conceptuale (categoriale) pentru a ajunge la o cunoaștere mai curată —.e un lucru 
zadarnic și inutil. Zadarnic, fiindcă puritatea intuițională e inaccesibilă cunoaşterii; inutil, 
fiindcă prin punerea unei probleme de cunoaştere luciferică se anulează virtualmente 
determinaţiunile conceptuale (categoriale), pe care cunoaşterea paradisiacă le-a acumulat 
asupra materialului intuitiv. Pozitivismul pur, nedându-și seama de actul anulării virtuale 
a pozițiilor cunoașterii paradisiace, implicit dat prin intrarea în acțiune a cunoașterii 
luciferice, a crezut că pentru a obține o cunoaștere pură trebuie să procedeze în prea- 
labil la o curăţire a materialului intuitiv, de anume sgură categorială îngrămădită aci. Ca 
şi când ar fi cu putință o fixare a materialului intuitiv fără de elaborările conceptuale ale 
cunoaşterii. Ca şi când cunoașterea odată lansată din poziție în poziție ar proceda în pro~ 
gresiune liniară, și o eroare inițială a ei ar trebui să perziste nelimitat ca păcatul ori- 
ginar. Dacă pozitivismul pur şi-ar fi dat seama de existența cunoașterii luciterice inze- 
strată prin chiar natura ei cu darul de a anula virtualmente poziţiile cunoașterii paradi- 
siace — mar fi cerut imposibilul materialului pur! și mar fi luat atitudinea cunoscută 
împotriva „constructivului” în știință. Pozitivismul pur crede că constructivul, fiind o aba- 
tere dela cunoașterea pură (intuitivă), ar fi lipsit de justificare. Dar rosturile cunoașterii 
luciferice în cadrul cunoașterii în genere nu pot fi abolite printr'un simplu decret filo- 
sofic *). Cunoașterea paradisiacă şi cunoașterea luciferică existând, trebuie să se găsească 


1) Positivismul e de altfel o filosofie, și câtuși de puţin o expresie a unei atitudini ştiinţifice. Precum 
ştiinţa nu s'a lăsat înfluențată în mersul ei de criticismul kantian, tot așa ea n'a acceptat înrâuriri decisive 
nici din partea positivismului, Se știe ca părintele positivismului, Comte, s'a ridicat cu energie impotriva 
unor teorii cum e aceea a atomilor sau a ondulațiunei. Mach şi Avenarius, radicalizând positivismul, s'au 
exprimat chiar împotriva întrebuinţări „categoriilor“, pe care le voiau suprimate (cauzalitatea, substanția- 
litatea). Postulatul pozitivist, după care cunoașterea științifică ar avea drept supremă țintă descripția faptelor, 
duce la o extremă sărăcire a problematicei cunoașteri. Există ce-i drept în istoria gândirei umane -epoci 


32 


şi un modus vivendi între elementul constructiv și elementul dat in cunoaștere. Pe urma 
intervenţiei cunoașterii luciferice datul e silit, fără posibilitate de apel, să îndure prin 
reflex dela elementul constructiv noui determinațiuni, adesea diametral opuse celor îni- 
ţiale. Materialul fanic odată trecut prin operaţiile știute ale cunoașterei luciferice suportă 
o dislocare categorială. 

O greşeală asemănătoare cu a pozitivismului pur comite prin punctul de purcedere 
şi fenomenologismul (al școalei husserliene). Principial fenomenologismul vrea să alunge spi- 
ritul constructiv din filosofie. Fenomenologismul e o filosofie violent descriptivă. Feno- 
menologismul nu cunoaște decât o țintă: aceea de a exprima și de a defini fenomenul 
(sau regiuni întregi de fenomene) în termeni cât mai abstracţi în însăși esența imediati- 
tăţii sale ca conţinut al actului de conştiinţă pură. Fenomenologismul tinde să redea în 
abstracțiuni ceeace aparține în mod esențial unor fenomene „imparantezate“ ca atare, 
adică făcându-se abstracție de „existența“ lor. Problematica fenomenologismului are prin 
aceasta un caracter destul de paradoxal, ceeace îi asigură îndeajuns, puterea de atracţie. 
A căuta echivalentul abstract al esenţialității fenomenelor ca obiecte ale conştiinţei pure, 
e neapărat un joc pasionant, şi desigur folositor filosofiei, silită din când în când să-și im- 
prospăteze sângele și materialul. Fenomenologismul înseamnă totuși prin îngrădirea în fond 
la o singură problemă — o grozavă deflație a problematicei filosofice. Când citeşti un 
studiu fenomenologic, ca de ex. „Sein und Zeit“ de M. Heidegger ai impresia unei de- 
sesperante monotonii problematice. E parcă ai intra întrun codru în care se repetă la 
infinit acelaș arbore. Un tratat fenomenologice aduce foarte mult cu un dicţionar filologic 
cuprinzând mormane de pedante indicații din cele mai precise cu privire la semnificația 
cuvintelor, Fenomenologismul se circumscrie prin grija, de o luciditate neatinsă până acum 
în filosofie, de a ridică în conștiința abstractă ceeace e esențialmente dat, dat oarecum 
latent, în „fapt“ ca „fapt“. Fenomenologismul înseamnă subt acest raport înainte de orice 
o uimitoare lărgire a conștiinței. In aceeaș măsură însă fenomenologismul decimează pro- 
blematica filosofică. Fenomenologismul luându-și sarcina de a străbate prin desişurile ac- 
cidentalului până în esența fenomenelor ca atare, neglijează îndreptățirea și-a altor ținte 
de cunoaștere „filosofică“. Problemele, în a căror punere se întrebuințează alți termeni 
decât sunt cei obşișnuiți din cuprinderea esențelor prin „reducția fenomenologică“, ar 
opera după fenomenologi cu fermeni falși. Fenomenologismul va putea găsi în conse- 
cință cu ușurință că metafizica în cursul istoriei ei a pus cele mai adesea probleme falșe. 
Fenomenologismul, odată fixat ca metodă, ar putea lesne arăta în orice domeniu că 
problematica curentă operează cu date prime fictive. Consecvent punctului de plecare, 
fenomenologismul va fi deci impotriva problematicei constructive. Din analizele noastre 
ştim însă că tocmai prin cunoașterea care introduce în toată amploarea semnificației sale 
constructivul în conștiința umanității (cunoașterea luciferică) se dă cunoașterii posibilitatea 
de a anula anume poziții conceptuale ale cunoașterii (paradisiace). Că la început cunoaş- 
terea luciferică operează cu date denaturate în anume chip de cunoașterea paradisiacă, e 
pentru cunoașterea luciferică, exact în aceeași măsură în care datele ar fi denaturate prin 


caracterizate printr'un fel de inflație de probleme, o inflație împotriva căreia gândirea trebuie să lupte. Evul 
mediu la un moment dat se pare că a suferit de o asemenea gravă inflaţie, (inflația înseamnă nu atât un 
prea mare număr de probleme, cât un prea mare număr de probleme fără acoperire pe planul faptelor). 
Tot așa există și epoci de deflaţie a problemelor. o asemenea epocă a început cu criticismul, a continuat 
cu pozitivismul, și sfârșește cu fenomenologismul. Deflația problemelor trebuie tot așa de mult combătută 
ca și inflația. Interesant e însă că numai gândirea filosofică a fost atinsă în deceniile din urmă de această 
deflație, Gândirea ştiinţifică și-a mers drumul ei, fără a fi acceptat prea multe sugestii din partea mişcă- 
rilor filosofice. 


33 3 


ficțiuni conceptuale, irelevant. Aceste date vor dobândi și așa și alte determinațiuni decât 
pot să fie cele inițiale. Opera de pretinsă purificare a fenomenelor ca atare întreprinsă de 
fenomenologi e deci pentru cunoaşterea luciferică destul de inutilă. Cunoașterea paradi- 
siacă și cunoaşterea luciferică, își sunt prin dualitatea lor profundă un reciproc izvor de 
corecturi. Dece să i se ia cunoașterii in genere această posibilitate de autocontrol, ce i s'a 
dat prin despărțirea în două curente alternative? Aceasta ar fi o întâie replică de dat 
fenomenologismului. 

De altă parte. ar fi de spus că fenomenologismul nu-și duce consecvența până la 
capăt. In adevăr fenomenologismului are în centrul dinamic al problematicei sale cel puţin 
o umbră de „idee constructivă“: esența latentă! Nu ajunge prin aceasta fenomenolo- 
gismul întrun cerc vicios, într'o situaţie analoagă aceleia în care se găsește scepticismul, 
când se îndoiește de tot, numai de teza sa proprie nu? Problematica constructivă nu poate 
fi efectiv combătută prin teza fenomenologistă, cât timp fenomenologismul însuș cade exact 
în „păcatul“, pe care el îl reproşează metafizicienilor, acela al „constructivismului“, acela de 
a nu se atașa exclusiv la obiect, Fenomenologismul, căutând să cuprindă prin intuiție esen- 
țialitatea fenomenelor ca atare, e vădit condus de toiagul magic cel puţin a unei fantome 
de „ideie constructivă“. 

Fenomenologismul mai crede apoi că diagnoza fenomenologică în sine ar justifica în 
deajuns saltul la atitudinea anticonstructivistă. Lucrul nu e tocmai așa de simplu. Și saltu 
mai ales nu e concludent. Un fenomen, interpretat prin cunoașterea luciferică, pe un plan 
constructiv, suportă diverse comentarii constructive. Diagnoza pur fenomenologică a fe~ 
nomenului poate cu toate acestea să rămână aceeași. Pe lângă aceeași diagnoză fenome- 
nologică a unui fenomen sunt posibile mai multe interpretări pe plan constructiv. Propo- 
zíția aceasta lămurește pe deplin situația, căci din ea urmează că diagnoza fenomenologică 
şi interpretarea constructivă a unui fenomen se juxtapun. Ele nu pot să ajungă întrun 
conflict. Diagnoza fenomenologică şi cunoaşterea constructiv — interpretativă își sunt indi- 
ferente, ele nu au înrâuri decisive una asupra celeilalte. Anticonstructivismul fenomeno- 
logilor nu e deci de susținut nici subt acest raport. 
| Firul lucrării ne oprește să facem și alte incursiuni în punctele de minoră rezistență 
ale fenomenologismului. Dacă ni sar permite totuşi să intercalăm o părere sumară am 
spune că fenomenologismul, cu spiritul său anticonstructiv, nu ni se pare de loc un în- 
ceput de mare mișcare filosofică, cum cred așa de mulţi. El e mai curând un sfârșit, o 
încheiere a filosofiei de până aci. El e o „Sackgasse“, o fundătură. O fundătură poate să 
ofere priveliști, ce merită să fie văzute, dar nu e un dram. 

După această excursie lăturainică, pe care ne-a prilețuit-o anticonstructivismul pozi- 
tivist și fenomenologic, să ne întoarcem iarăşi la drumul, dela care ne-am abătut. Am 
spus că anularea virtuală a poziţiilor cunoașterei paradisiace nu se realizează prin activi- 
tatea cunoașterei luciferice totdeauna în egală măsură. Operația de anulare e câteodată 
mai profundă, câteodată mai puțin. Anularea de fapt a poziţiilor determinative ale cu- 
noașterei paradisiace prin activitatea cunoașterei luciferice se pare că e cu atât mai radi- 
cală cu cât problema, ce se pune, manifestă o mai înaltă „tensiune interioară“. Adică: cu 
cât incompatibilitatea de conţinut între o „idee teorică“ şi un material „fanic“ e mai 
mare, cu atât materialul fanic va primi prin reflex dela construcţiile teoretice determina- 
țiuni conceptuale noui mai temeinice, menite să anuleze mai radical pe cele vechi. Li- 
mita extremă de profunzime a acestui proces de anulare e ilustrată de cazurile pe cari le 
vom numi de „inversiune copernicană“. Inversiune copernicană ! Acestei expresii de atâtea 
ori invocată simbolic pentru anume fapte revoluţionare din domeniul gândirei, îi vom re~ 
sttui cu un spor de demnitate sensul inițial. Înţelegem să înterpretăm fapta, pe care în 


34 


timpuri istorice a săvârșit-o Copernic, ca un caz clasic al unei metode. Mai mult. Ca un caz 
clasic de cunoaștere luciferică. Inţelegem prin „inversiune copernicană“ orice revelare a 
cripticului unui „mister deschis“ printr'o construcție teoretică, care în esența sa implică 
tocmai contrarul determinaţiunilor conceptuale, pe cari fanicul „misterului deschis“ în che~ 
_stiune le solicită în chip imediat în cadrul cunoașterei. In cazuri de „inversiune coperni- 
cană“ materialul fanic inițial al problemei puse primeşte prin reflex dela construcția teo- 
retică, determinațiuni conceptuale tocmai contrare celor, pe cari le-a avut la început, In 
exemplul copernican teza fanică: „soarele se mişcă în jurul pământului“ e înlocuită prin 
teza cu corespondență „criptică“: „pământul se mișcă în jurul soarelui, mișcarea solară e 
o iluzie“. Inversiunea copernicană circumscrie cazuri de extremă limită a procedeului fun- 
damental al cunoașterei luciferice,. 

Cunoașterea luciferică porneşte din „experienţă“ (în înţeles de ansamblu de fapte em- 
pirice raportate la un subiect cunoscător) ca dela un „origo absolut“. „Experiența“ e însă 
în același timp şi în raport corelativ cu cunoaşterea paradisiacă. Deoarece datele „expe- 
rienței““ sunt silite uneori, precum am văzut, să accepte alte determinaţiuni conceptuale, 
câteodată chiar contrare celor pe cari ele le obțin în cadrul cunoașterei paradisiace, se 
poate vorbi de o paradoxie a experienţei. Paradoxia aceasta nu e un simplu accident. Ea 
rezumă dublul sens al experienței, după cum aceasta își joacă rolul în cadrul cunoașterei 
paradisiace sau în cel al cunoaşterei luciferice. In cadrul cunoașterii paradisiace ex- 
periența e suma de obiecte cunoscute. In cadrul cunoaşterei luciferice experiența e bază 
de operaţiuni, putând suferi la urmă ea însăși efectul modificator al acestor operaţiuni. 

A „raţionaliza““ experiența (să ni se ierte acest vag cuvânt) înseamnă a determina in~ 
tuitivul prin concepte, progresiv, liniar, în aceași direcție. Asta e cu putință în raza de 
acțiune a cunoaşterei paradisiace. A „raționaliza““ experiența mai are însă și altă semnifi- 
caţie : a „raţionaliza““ experiența înseamnă a aduce obiectele ei în situația de a accepta 
determinațiuni conceptuale uneori tocmai contrare celor inițiale, In raportul lor cu înte- 
lectul conceptual obiectele experienţei nu sunt simple și nelimitate acumulatoare de de- 
terminațiuni conceptuale, cum aproape indiferent de școală cred toţi epistemologii. Ca 
punct inițial (origo absolut) al cunoaşterei luciferice obiectele experienței sufăr o golire 
virtuală de determinaţiuni conceptuale, spre a li se imprima altele, spre a fi supuse unei 
dislocări categoriale. 
| Gânditorii cari s'au remarcat prin vre-o teorie a „experienței“ (unii au înţeles chiar 
filosofia critică a lui Kant ca o teorie a „experienței“) au trecut în genere cu vederea 
ruptura operată în modul de întrebuințare al experienței, ruptura condiționată de duali- 
tatea cunoașterei. Fără excepție acești gânditori pot fi prinşi în flagrant delict de unilate- 
ralitate, întrucât ei atribuie totdeauna obiectului experienţei, din eroare, rolul de acumu- 
lator, infinit şi în sens unic, de determinațiuni conceptuale, 


PROBLEMĂ ȘI TEORIE 


Problematica cunoaşterei luciferice manifestă și alte aspecte asupra cărora trebuie să 
ne oprim. | 

Neam străduit în cele de mai înainte să arătăm că o problemă de cunoaștere lu~ 
ciferică se distinge totdeauna printr'o anume tensiune interioară, care revine în cele din 
urmă la un raport de incompatibilitate de conținut între o idee teorică și materialul 
 „fanic“ iniţial al problemei. „Tensiunea interioară“ a problemei e ca un arc din care va 
porni săgeata, ce se va împlânta în bolta teoriei. Cu cât „tensiunea interioară“ a pro~ 


35 


blemei e mai mare, cu atât construcţia teoretică şi accesoriile ei menite să acordeze in- 
direct „fanicul“ și „ideea“ vor fi mai multe la număr si se vor deosebi mai profund prin 
conținutul lor de ideea teorică și de materialul fanic al problemei puse. Cu cât diver- 
gența de conţinut între ideea teorică și materialul fanic e mai accentuată, cu atât se 
impune pentru acordarea lor indirectă un ocol mai excentric și o cascadă de accesorii 
mai complicată. Perspectiva aceasta dela tensiune, dela arc, la bolta în care se va fixa 
săgeata lansată în criptic, perspectiva aceasta spre un luminiș mai mult sau mai puțin 
depărtat, în care se va aşeza „soluția“ problemei, o putem numi „zarea interioară“ a 
problemei. Cu cât „tensiunea interioară“ a unei probleme e mai mare, cu atât soluţia ei 
teoretică va cuprinde a priori mai multe elemente, cari nu sunt implicit date în „ideea 
teorică“ și în „fanicul inițiat“ al problemei; cu atât în cadrul problemei se deschide 
deci o zare mai depărtată și mai largă de posibilități de noui elemente, Problemele de un 
minim de tensiune interioară sunt în aceeași măsură lipsite de zarea interioară. E clar: o 
construcție teoretică și accesoriile ei presupun totdeauna o idee teorică, dar ele înșile 
nu sunt împlicit date în ideea teorică. In problema optică a structurii fuminei, așa cum 
a pus-o şi a văzut-o Huygens, ideea teorică e aceea a „determinismului mecanicist“, 
Construcția teoretică, pe care Hugyens a propus-o ca soluție, e precum știm, aceea a 
„ondulațiunilor în eter“. Analizând construcția aceasta teoretică vom vedea că ea implică 
ideea teorică a determinismului mecanicist, dar că ea însăşi nu e implicit cuprinsă în 
ideea teorică a determinismului mecanicist. Ea e mai mult sau mai puţin contingentă 
față de idee. De această contingență mai țin şi accesoriile teoretice (în exemplul nostru: 
presupusa diversitate de lungime a ondulațiunilor, subiectivitatea sensaţiilor optice) cari re~ 


presintă evident ceva nou față de idee și față de fanicul inițial al problemei (în exemplul 


considerat, față de experiențele optice: rază, refracție, reflexie, dispersiune spectrală, in~ 
terferență, etc). Exemplul ilustrează îndeajuns raportul direct între tensiunea interioară a 
unei probleme și zarea ei interioară. Cu cât „tensiunea interioară“ are un mai pronunțat 
accent, cu atât „zarea interioară“ a problemei e mai depărtată și mai largă; mai depăr- 
tată în sensul că momentele teoretice ale soluției se vor deosebi mai profund prin con~ 
ținutul lor de conținutul „idei teorice“ și al „fanicului“ inițial, și mai /argă în sensul că 
momentele acestea contingente vor fi cu atât mai multe la număr: 

Ne întrebăm dacă s'ar putea vorbi şi în cadrul cunoașterii paradisiace de astfel de 
„probleme“. Nu vom tăgădui că de o anume problematică e capabilă și cunoașterea pa~ 
radisiacă, dar vom face imediat restricția că „problemele“, ce se pun aci, au cu totul alt 
sens decât cele care țin de cunoașterea luciferică. A pune o problemă în zona cunoaș- 
terii paradisiace nu poate să însemne decât: sau a căuta unui material intuitiv, imaginat 
sau gândit, ca obiect nedespicat, o idee corespunzătoare, sau a căuta pentru o idee un 
material intuitiv corespunzător. (Despre un al treilea fel de „probleme“ posibile în cadrul 


cunoașterei paradisiace vom vorbi mai târziu. E vorba despre umplerea pe cale ipotetică 
a unui hiat pe planul obiectelor). Ori cum sar pune însă aci problema, ea ar fi lipsită 
atât de „tensiunea interioară“ cât şi de „zare interioară“. Problemele de „tensiune înte- 
rioară“ și de „zare interioară“ definesc şi circumscriu, în totalitatea lor niciodată încheiată, 
zona cunoașterei luciferice. 

„Zarea interioară“ a problemei e de sigur a se deosebi cu toată grija necesară de 
„complexitatea“ unei probleme. Zarea interioară trebue înțeleasă ca o distanță între ideea 
teorică adică între centrul dinamic al problemei și soluția, ce se dă problemei. Com- 
plexitatea problemei nu are o legătură directă cu soluţia ei. Complexitatea unei probleme 
e în funcție de numărul și diversitatea „faptelor“, care formează planul ei de purcedere 
(adică de materialul fanic). Unei probleme i se poate atribui o remarcabilă complexitate, 


36 


chiar şi atunci când „zarea ei interioară“ e îngustă; aceasta se întâmplă atunci când ideea 
teorică, pe care o utilizăm drept suport pentru saltul în criptic, se găseşte într'o tensiune 
relativ scăzută, ştearsă, cu materialul fanic. Pe când „zarea interioară“ e. în funcție de 
„tensiunea interioară a problemei“, complexitatea problemei nu are o înrăurire decisivă 
nici asupra tensiunei interioare a problemei, nici asupra „zării sale interioare“. 

O altă particularitate, vrednică de a fi semnalată, a oricărei probleme, este gradul ei 
de generalitate. Generalitatea unui probleme e în directă funcție de gradul de abstracțiune 
al termenilor ei iniţiali, a „materialului fanic““, Nu e tot una că într'o problemă operăm 
cu „concrete“, sau cu fapte mai „generale“. Ori gradul de generalitate al unei probleme 
depinde de gradul de generalitate al faptelor, cari constituiesc materialul fanic al 
problemei. l 

Cele două particularități, a complexității şi a generalității, combinate în anume chip, 
dau împreună o a treia. Cu cât o problemă e mai generală şi în acelaș timp mai com- 
plexă, cu atât ea devine mai „vastă“. Distingem deci la o problemă particularități, cari 
privesc mai mult raportul dintre centrul ei dinamic şi punctul de purcedere (tensiune in- 
terioară), sau raportul dintre centrul dinamic şi desnodământul problemei (zare interioară), 
şi particularităţi, cari privesc esclusiv punctul de purcedere at problemei (complexitatea, 
generalitatea, vastitatea). 

O „tensiune interioară“ și o „zare interioară“ posedă în diversă măsură toate probie- 
mele de cunoaștere luciferică. Subt celelalte aspecte problemele se grupează astfel: cele 
mai „generale“ probleme le găsim în filosofia teoretică, abstractă; cele mai „complexe“ 
în ştiinţă; cele mai „vaste“ in metafizică. 

Despre „zarea interioară“ a unei probleme, adică despre cadrul virtual, în care se 
așează „soluţia“ problemei, nu se prea poate vorbi fără de o incursiune în logica „teoriei“ 
ca atare. 

Ce e o teorie? Suntem destul de avansați în cercetările noastre spre a putea da un 
răspuns de precizie. Logiceşte „teoria“ înglobează toate actele, prin care cunoașterea luci- 
ferică obține varierea calitativă a unui mister deschis. Cunoașterea luciferică așa cum e 
dată ea în faptul deschiderii unui „mister ca mister“ şi al varierii calitative a misterului 
deschis, traversează prin actele ei diverse faze, alcătuite, fiecare, din mai multe momente : 

|. Faza punerei problemei: 

a) deschiderea unui mister ca mister, prin actul provocării crizei luciferice în obiect 
(despicarea în fanic și criptic). 

b) Anularea virtuală a determinaţiunilor conceptuale ale materialului fanic. 

c) Degradarea virtuală a fanicului și punerea unui accent esenţial pe criptic. 

II. Faza de trecere spre soluţionarea problemei: 

a) Utilizarea unei idei teorice ca suport pentru saltul în cripticul misterului deschis. 
Prin acest act se produce: 

b) O tensiune interioară în problemă, şi se deschide. 

c) O zare interioară în problemă. 

III. Faza soluționării problemei : 

a) enunţarea unei construcții. teoretice. 

b) acordarea indirectă a acestea (sau a ideei teorice) cu fanicul inițial, prin acce- 
sorii teoretice sau neteoretice. 

c) Degradarea de fapt a fanicului, anularea şi înlocuirea unora din determinațiunile 
sale conceptuale (dislocarea categorială). 

Acestea sunt fazele și momentele cunoaşterii luciferice, prin cari un mister deschis 
Suportă o variere calitativă. Logiceşte „teoria“ înglobează in sine momentele fazei MI 


37 


Cunoaşterea luciferică are, prin toată tehnica ei, inginereşte descompusă în tabela de 
mai sus, menirea de a imprima variațiuni calitative unui mister deschis. Calec cea mai 
urmată de cunoașterea luciferică e acea a atenuării calitative a unui mister deschis. Ce 
ințeles are, subt unghiul sensului integral al cunoaşterii luciferice, utilizarea unei idei teo- 
rice ca punte de salt în cripticul unui mister deschis? Cunoașterea luciferică proiectând 
o „idee teorică“ asupra cripticului, pune eo ipso o limită, în cadrul căreia va încerca 
prin construcţiile teoretice ce vor urma, o variere (atenuare) calitativă a misterului deschis. 
Prin ideea teorică se pune de fapt o limită provizorie, în raza căreia va zace soluţia 
teoretică a problemei. Tot ce va trece de această limită va fi socotit drept „mister“ in 
a doua latență, pentru a cărui reducție mai departe e necesar să se repete actul luciferic 
de deschidere a misterului. După acest act tot sistemul de operaţiuni ale cunoaşterei lu~ 
ciferice poate fi pus iaraşi în acțiune, de indefinite ori. Cu alte cuvinte, cunoașterea lu~ 
ciferică, în momentul când deschide un mister, nu face acest lucru în vederea unei re~ 
ducții totale sau a unei: anulări a misterului; când cunoaşterea luciferică deschide un mi~ 
ster, ea pune imediat prin proiectarea unei idei teorice asupra cripticului —o limită, în 
raza căreia va încerca o variere calitativă a misterului. Construcţia teoretică, prin care se 
dă o soluţie problemei, reprezintă la rândul ei iarăşi un „mister latent“. Un mister latent, 
care fireşte va putea fi din nou „deschis“, în vederea unei noui varieri (atenuări). Cu- 
noaşterea luciferică procedează așa dar prin etape. Dar în fiecare din aceste etape cu~ 
noașterea luciferică îşi epuizează ritmic tot sistemul de acte şi operaţiuni. Dacă voim să 
ne supunem docili poruncii supremei precizii trebue să spunem: a pune o problemă de 
cunoaștere luciferică nu înseamnă simplu numai a deschide un mister— cu perspectivă 
indefinită; a pune o problemă înseamnă în esență a deschide un mister, act după care 
intervine numaidecât și punerea unei limite provizorii, în raza căreia se va încerca o 
variere calitativă a misterului. Punerea unei limite provizorii nu e lipsită de repercusiuni 
asupra cunoașterii luciferice. Una din consecințele ei e tocmai procedarea prin etape, pro~ 
cedare caracteristică cunoaşterei luciferice. 

Consideraţiunile noastre au devenit in bună parte o analiză structurală, logică -~ ept- 
stemologică, a „problemei“ și „teoriei“ în genere. Ajunși aci, avem dreptul să bănuim o 
serie de nedumeriri instalate încetul cu incetul, şi poate nu fără justificare în spritul critic 
al cititorului. Nedumeririle, pe cari trebuie să le prevenim ca să nu devină pustiitoare, 
planează desigur în jurul întrebării, dacă procesul punerei şi soluționării unei probleme se 
înfățișează și subt aspect psihologic tot așa, cum l-am arătat în cele de mai sus. Ori pri~ 
vind lucrurile cu suficientă luciditate — chestiunea, dacă procesul psihologic al puneri unei 
probleme și al rezolvirei ei corespunde sau nu formulelor noastre, nar trebui să ne tur- 
bure prea mult. N’ar trebui, din motivul binecuvântat că noi nu facem „psihologie“. 
De altfel chiar şi subt acest raport structura cunoașterei luciferice, așa cum am încercat 
să o definim, corespunde cele mai adesea și unui ansamblu de faze și momente, pe cari 
o analiză atentă le-ar putea distinge şi în procesul psihologic al punerei unei probleme. Ni 
se va face întâmpinarea că în procesul psihologic al punerei unei probleme „ideea teo- 
rică““ n'ar fi totdeauna clar proectată, prin anticipație. Ni se va face întâmpinarea că 
o problemă se anunţă psihologiceşte cu o idee centrală mai vagă, mai largă mai 
abstractă, deoarece ar începe totdeauna cu câte un simplu „cum ?,cu câte un „dece?“, 
sau cu un „ce?i. Nu tăgăduim aceasta, ne permitem să facem însă observația că 
in dosul acestor vagi particule interogative se ascund cele mai adesea idei mai con~ 
crete, cari anticipează în anume măsură soluţia (şi chiar dacă nu sar ascunde, exi- 
stența unei „limite“ anticipate în zarea. interioară a problemei e atestătă chiar de par~ 
ticulele amintite). Dar noi, încă odată, am voit să dăm o analiză structurală, logică — 


38 


DEE ici ec 


epistemologică a „problemei“, şi nici decât o analiză „psihologică“. — Mai mult: ana- 
liza noastră rămâne în esență neatinsă și concluziile nealterate, chiar dacă am elimina ca 
nefundat psihologiceşte factorul în chestiune, adică „ideea cu funcție teorică enunțată 
prin anticipație“ într'o problemă. Cum trebuie să vedem în cazul acesta lucrurile, și ce 
rectificări comportă ele în perspectivă schimbată? Intro problemă de cunoaştere luci- 
ferică (inclusiv rezolvirea ei) vom distinge în orice caz: 1. Un material inițial și 2. O 
„teorie“ care înglobează prin interpretare constructivă acest material (care la urmă va fi 
total sau în parte altfel determinat decât fusese la început.) In toate problemele de cu- 
noaștere luciferică „teoria“, în conținutul ei, cuprinde implicit, dacă nu prin anticipație, 
o idee, care comparată la rândul ei cu materialul inițial (fanic) al problemei vădește o di 
vergenţă de conţinut (prin aceasta e deja dată „tensiunea interioară“ a problemei). In 
plus: „teoria“ mai cuprinde o serie de elemente, accesorii, prin care se creiază un acord 
indirect între materialul fanic iniţial al problemei și ideea în chestiune (implicit dată în 
sâmburele teoriei). Cu oarecare perspicacitate cititorul va descoperi că toate momentele 
relevate de noi în articulaţia structurală a problemei și teoriei revin în esenţă și in analiza 
aceasta. Momentele se degajează însă mai limpede din analiza, recunoaştem de pendantă 
minuţiozitate, care atribuie ideei teorice un rol de anticipare determinativă a construcțiilor 
teoretice. Ori care ar îi procesele mentale „ideea teorică“ anticipează construcția teore- 
tică, dacă nu subt unghiu psihologic, atunci cel puţin subt unghiu logic. 


OBSERVAȚIA DIRIJATĂ 


Intrebuinţarea unei „idei“ cu funcţie teorică în sfera de activitate a cunoaşterei luci- 
ferice nu trebuie să ducă în orice împrejurări la o „teorie“. Câteodată locul teoriei îl iau 
rezultate obținute prin „observație“, fireşte — nu prin simplă observaţie, ci prin observaţie 
dirijată tocmai de o anume idee. Propoziția rostită pare ciudată și la început nu tocmai 
clară, mai ales că după opiniile în circulaţie „construcțiile teoretice“ ar avea tocmai ele 
menirea să pătrundă în regiuni inchise și refuzate observaţiei, şi nu invers. De fapt în 
unele cazuri construcțiile teoretice ţin loc de observaţie (în ce măsură vom arăta în alt capitol 
unde vom vorbi despre verificarea unei teorii, și în capitolul în care vom examina așa 
numitele simili-teorii). Dacă teoria ar ține chiar numai accidental loc de observaţie, sar 
admite eo ipso că rezultatele obținute prin construcție teoretică, proprie cunoașterei luci- 
ferice, ar putea fi uneori obținute exclusiv pe cale de cunoaștere paradisiacă. Dacă defi- 
niţia, ce o dăm cunoaşterii luciferice, e reală, atunci nu facem decât să rămânem pe linia 
ei de consecvenţe, afirmând că „teoria” nu ţine niciodată loc exclusiv de „observaţie. 
Se va vedea că atunci când avem de a face în adevăr cu teorii” cari țin numai loc de 
observaţie, acestea sunt „simili-teorii”, şi că ele aparțin de fapt cunoașterei paradisiace. 
lată cum teza rostită mai sus că observația dirijată ține loc de construcție teoretică poate 
deveni destul de interesantă. Observaţia dirijată de o idee duce în adevăr la rezultate, 
cari au exact aceeași semnificaţie ca și o „teorie” în cadrul cunoaşterei în genere: adică 
semnificație de variere (atenuare) calitativă a unui mister deschis..Între observaţia simplă 
şi cea dirijată nu se cască în consecință numai o diferență de grad, ci de natură. Obser- 
vaţia simplă se realizează în cadrul cunoaşterei paradisiace ; ea serveşte drept suport apli~ 
cărei directe, pe bază de corespondenţă dela abstract fa concret, a conceptelor intelec- 
tuale, sau ea servește drept prilej de creare de noui concepte aplicabiie deadreptul asupra 
concretului empiric. Observaţia simplă slujeşte ca temeiu, fie unui spor de cunoaștere 
empirică, de noui „obiecte”, fie unei reducţii numerice, pe cale abstractivă, a misterelor 


39 


latente ale lumei înconjurătoare. Un alt rol ea nu poate să aibă. Altul e cazul „observa- 
iei dirijate”. Observaţia „dirijată de-o idee” duce prin faptul că e dirijată de o idee, la 
o reducție calitativă (variere, atenuare) a unui mister deschis. Observaţia dirijată obţine 
acest neașteptat rezultat prin aceea că, făcând parte din cunoașterea tuciferică, participă 
fa toate posibilităţile inerente ale acesteia. Faptele noui, empirice, descoperite prin obser- 
vaţie dirijată de-o idee, sunt desigur susceptibile și de determinaţiuni conceptuale în cadrul 
cunoaşterei parasidiace. Aceste determinaţiuni sunt insă altele, decât acelea pe cari ace- 
leași fapte le dobândesc, când sunt descoperite prin observație dirijată de-o idee, și nu 
prin simplă observaţie. 

Exemple : 

În veacul XVIII-lea botanistul Sprengel condus de ideea teorică a „finalității” în fe~- 
nomenele vieţii supune unei observaţiuni dirijate (de această idee) morfologia florilor şi 
rolul insectelor la fecundare. Sprengel isbutește să descopere fapte deadreptul uimitoare 
fenomene pline de „finalitate”, fenomene de adaptare precisă a florilor fa posibilitățile de 
fecundare prin insecte (cercetări revelatoare îndeosebi asupra speciei Aristolochia clema- 
titis). Dacă Sprengel nwar fi făcut observaţiile sale dirijindu-le prin ideea teorică a „fina- 
lităţii”, aceleaşi fapte empirice ar fi trecut neobservate, sau dacă ar fi fost observate, mar 
fi fost „final” raportate unul la celălalt. Observaţia dirijată de-o idee nu se atașează simplu 
la un material fanic; la un obiect; ea, făcându-se subt auspiciile unei idei teorice, are 
darul să mijlocească chiar prin ideea, în serviciul căreia se pune, revelarea unui ce criptic. 
În adevăr: simpla observaţie ar fi dus în cazul acesta la constatarea şi determinarea unei 
configuraţiuni a florilor, şi tot așa la descrierea și determinarea insectelor, cari își culeg 
nectarul din flori, în plus poate sar fi ajuns şi la constatarea sau bănuiala că florile sunt 
uneori fecundate prin acest cules de nectar, dar în nici un caz nu sar fi ajuns prin simplă 
observaţie la raportarea finală a configurației florilor la procesul de fecundare prin insecte. 
Prin simplă observaţie sar fi izbutit să se ajungă până la determinarea conceptuală a unei 
serii de fapte empirice, așa cum ele se arată. Observaţia dirijată de-o idee teorică (a fina- 
lității) a adus însă la altceva: la revelarea „cripticului” acestei serii de fapte. Prin reve- 
larea „cripticului““ o serie de fapte empirice se dovedesc drept semne complexe ale unui 
mister deschis, ale unui mister deschis care in cele din urmă e redus în însăși esența 
sa la. ceva mai elementar, suferind o atenuare în calitatea sa (în cazul considerat mo~ 
mentele fanice — configuraţia florilor şi fecundarea prin insecte — sunt semnele vizibile 
ale unui ce criptic, revelat ca un raport finalist). Desigur că o minte ingenioasă și 
perspicace, pornind dela unele din datele fanice iniţiale (de exemplu dela „configurația” 
florilor) şi dela ideea teorică a „finalității”, ar fi putut să imagineze teoretic tot raportul 
de adaptare finală a florilor la procesul de fecundare prin insecte, etc. Cercetătorul n'a 
construit însă o „teorie”, ci a operat numai cu „ideea teorică”, şi pe urmă şi-a dirijat 
observaţia în sensul ideei, Observaţia dirijată de-o idee ţine așa dar prin rezultatele ei loc 
de „teorie”, în sensul că prin ea se obține reducția, varierea, atenuarea calitativă a unui 
mister deschis. 

Galilei a supus observaţiei căderea pe plan inclinat, căderea liberă, mișcarea corpu- 
rilor aruncate, etc. Observațiile aveau dela început un sens dirijat de-o idee; ideea era 
aceea a determinismului mecanic-matematic. În loc de ași realiza ideea în chip teoretic, 
“Galilei dă naturii prilejul, prin experimentare, să realizeze ea însăși „ideea”. Galilei a făcut, 
prin ideea anticipată, un salt dincolo de simpla observație, un salt în cripticul fenome- 
nelor căderii. Ideea anticipată i-a înlesnit observarea unor aspecte ale mișcării corpurilor, 
pe cari nu le-ar fi remarcat fără de idee. În plus ideea anticipată i-a dat posibilitatea să 
scoată la iveală chiar cripticul fenomenelor în chestiune, aceasta subt forma „principiului 


40 


inerție” (conceptul unei mișcări uniforme dreptliniare la infinit). Am mai avut ocazia să 
arătăm că ideea, implicit cuprinsă în principiul inerției, e criptică față de orice material 
fanic depe planul empiric 'al cunoașterei. În exemplul lui Galilei observația, dirijată de 
ideea determinismului mecanic-matematic, a dus la rezultate interpretabile direct prin idee, 
dar ea a mai dus şi la construcții teoretice, care nu-şi găsesc corespondența directă pe 
planul empiric, și cari reprezintă exclusiv ceva criptic față de acest plan (principiul inerției). 

După ce Fraunhofer a remarcat existența liniilor intunecate ale spectrului solar, linii 
cunoscute astăzi subt numele său, precum și spectrele astrale, reduse la anume făşii colo- 
rate, sa pus „problema“ acestor linii și fășii. Soluţia problemei s'ar fi putut eventual ob- 
ține printr'o teorie, la care, sar fi ajuns utilizându-se ideea anticipată a determinismului 
mecanic-matematic. Kirchhoff şi Bunsen, cari au reuşit să dea o soluție problemei în che- 
stiune, s'au achitat de această sarcină nu prin construcții teoretice, ci prin observație di- 
rijată, prin observaţie dirijată de ideea teoretică a determinismului mecanic-matematic. Ei 
au supus unei riguroase observaţii dirijate de ideea determinismului mecanic-matematic 
spectrele luminoase și liniile fraunhoferiene în raport cu condiţiile în cari ele apar. Kir 
chhofi și Bunsen stabilesc astfei că diverse substanțe absorb tocmai acele fășii de lumină 
spectrală, pe care în stare incadescentă ele sunt în stare să le emită. Liniile fraunhoferiene 
vor fi deci interpretate ca hiaturi în spectrul solar, hiaturi produse prin absorbţia, pe care 
unele componente ale luminei solare o îndură trecând prin anume substanțe gazoase. Li- 
nile fraunhoferiene sunt reduse la o relație deterministă, mecanică-cauzală, între spectre 
şi gaze. Prin legătura stabilită între spectre și gaze o serie întreagă de fenomene 
se grupează ca derivate secundare ale acestei relaţii. Relaţia fundamentală, constatată între 
spectre şi gaze, se substituie unor fenomene, cari prin conţinutul lor (linii fraunhoferiene, 
spectre discontinui) sunt cu totul străine conţinutului ca atare al relaţiei fundamentale 
(relaţia între gaze și spectre). Există aici între fenomenele empirice şi relaţia fundamentală 
un raport analog celui existent intr'o problemă, soluționată teoretic, între materialul fanic 
inițial şi construcția teoretică. Ideea determinismului mecanic, care a servit drept semn de 
orientare a observaţiei, a mijlocit un salt în „cripticul“ fenomenelor. Prin observaţie dirijată 
Sa obținut nu numai un spor de cunoaștere empirică, cum il poate mijloci și simpla ob- 
servație, ci în afara de aceasta şi mai presus de aceasta sa obținut și o. reducţie (atenuare) 
calitativă a unui mister deschis. 

Că o teorie ţine loc de observaţie în împrejurări când stea e irealizabilă, sau 
că teoria anticipează în oarecare măsură observația — sunt locuri comune, asupra cărora 
nu face să ne extindem. Ceeace n'a fost luat încă în seamă e că observația dirijată ţine 
loc de teorie, în sensul că ambele ocupă aproximativ acelaș loc în articulaţia intimă a 
cunoaşterei în genere. „Observaţia dirijată“ și „teoria“ sunt aproximativ isotope în cadrul 
cunoașterei, în ințelesul că observaţia dirijată are putinţa de a duce nu numai fa un spor 
de cunoaştere empirică de noui obiecte sau ia o reducție numerică a misterelor latente, 
precum simpla observaţie. Ea poate în esență să ducă la o variere, la o atenuare, la o 
reducție calitativă a unor mistere deschise, exact ca şi operaţiile constructiv-teoretice. În 
măsura, în care simpla observaţie se încadrează în tehnica cunoașterii paradisiace, obser- 
vaţia dirijată face parte din cunoașterea luciferică. 

E de remarcat în istoria ştiinţelor exacte un proces, ce pare firesc, dar care privit din 
apropiere devine destul de paradoxal. Procesul merită să fie menționat, şi consistă în ur- 
mătoarele : Cele mai adesea descoperirile de noui fapte se fac întrun moment,când. in- 
terpretarea lor teoretică e aşa de bine pregătită că se desprinde aproape deagata din si- 
tuația conştiinţei teoretizante în chiar momentul istoric, când se face descoperirea. Cert 
lucru, conștiința teoretizantă e în genere destul de ingenioasă ca să improvizeze oricând 


4I 


o explicaţie” pentru orice fapt nou. Nu e mai puţin adevărat însă că prin procesul de 
„descoperiri” conştiinţa teoretizantă n'a prea fost adusă în perplexitate, și nici așa de grav 
derutată, precum s'ar fi întâmplat, dacă mar exista între procesul descoperirilor şi al con- 
ştiinţei teoretizante o anume „armonie prestabilită”. Semnificaţia acestei armonii prestabilite 
se vădește de îndată ce ne-o închipuim absentă. Ce sar fi întâmplat bunăoară dacă fe~ 
nomenul Michelson, atât de mult discutat de fizica veacului nostru, ar fi fost — printr'o 
miraculoasă întâmplare — observat în momentul când Copernic enunța teza despre miş- 
carea pământului ? Desigur că fenomenul Michelson ar fi fost interpretat ca un argument 
sdrobitor împotriva teoriei copernicane. Sau ce s'ar fi întâmpfat dacă după orgiile nedis~ 
ciplinate ale alchimiei, în momentul când chimia modernă se întemeia enunțând existența 
„elementelor netransformabile”, sar fi deseoperit radiul? Astfel de descoperiri, recunoa- 
ştem, imposibile în acele momente, ar fi avut darul să compromită numaidecât tânăra 
ştiinţă făcând cu neputinţă întemeierea şi evoluţia ei. Faptul că conștiința teoretizantă nu 
a fost niciodată prea violent derutată, prin descoperiri premature, dovedește strânsa le- 
gătură între cele două procese. Descoperirile, mijlocite de observația dirijată, se fac în 
realitate pe temeiul unor „idei”, cari servesc drept centre dinamice și eventuălelor con~ 
strucții teoretice menite să interpreteze nouile fapte descoperite. Acest proces istoric, cu 
paralelismul său, e și el o dovadă destul de elocventă că „observaţia dirijată” ține de 
domeniul cunoașterei luciferice, ca şi „teoretizarea”, 


42 


"delta diniati 


IDEI, 


Poate că nu există ramură de activitate omenească, 
în care rodnicia efortului să fie mai mult condițio- 
nată de cunoașterea precisă a realităţii în care lu~ 
crezi, ca politica. 

Cunoașterea ei poate fi dobândită științific dar 
mai ales intuitiv. Marii oameni politici s'au bizuit 
intotdeauna pe intuiţie. Dar bineînţeles, felul în care 
cunoști realitatea n'are importanță în sine. Esenţial, 
spre a lucra politicește, este s'o cunoşti! 

Dacă ignoră realitatea, politica rămâne alături de 
viață și dă impresia unei agitaţii haotice, confuze, 
nenecesare. Să ne gândim de pildă la politica noastră 
atât de străină realității românești. 

De la război încoace nici o măsură legislativă — 
afară de reforma agrară — n'a corespuns vieţii cu- 
prinsă între Nistru şi Tisa. 

Tot ce s'a făcut de zece ani încoace în România 
e caduc, pentrucă violentează, îincorsetează, stân- 
jenește realităţile, pe care oameni și partide le ig- 
noră total, 

Nu există exemplu mai plastic în această privință 
ca episodul tragi-comic al celebrei „reforme admi- 
nistrative“, „Reforma“ ieșită din creerul complicat 
al d-lui C. Stere trebuia să însemne o piatră de ho- 
tar în istoria neamului. Docţi profesori o luau în 
serios. Partidul dela guvern o prăvălea, ca bloc de 
temelie a clădirei pe care voia s'o înalțe, iar opo- 
ziția speriată foarte, încingea platoşa încercărilor 
mari. Nimeni nu-şi dădea seama că o simplă împăr- 
țire în noui unități „nu curmă racileje, ci le multi- 
plică prin multiplicarea şi complicarea organismelor 
administrative. 

Rezultatul ? Celebra lege nu s'a aplicat de cât 
parţial, de reformat nu s'a reformat nimic, iar bă- 
tălia homerică de odinioară pare azi larma unor 
copii gălăgioșşi. Sa 

lată dece eficiența politică nu poate fi concepută 
decât în funcție de cunoașterea prealabilă a reali- 
tăţii în care acţionezi. Și pentru a putea cunoaște 
această realitate, ţi se cere o stare asemănătoare cu 
aceia a savantului în laborator .sau a geologului în 


OAMENI, 


o KULAK SAU CHIABUR? 


43 


= 
E d CIA ST 
hidan M 


FAPTE 


prospecțiune, o stare receptivă. Dar această stare 
receptivă presupune la rândul ei lipsa de prejude- 
căţi, de idei preconcepute. 

Din acest punct de vefere greșita mânuire a ideo- 
logiilor politice poate duce la confuzii, la neînţele- 
geri cu rezultate incalculabile. 

Ideologia politică, asemeni ştiinţei, are două func- 
țiuni diferite, corespunzând cu două momente diferite, 

După cum pentru a înțelege realitatea din punct 
de vedere științific, fie experimental în laborator, 
fie pe teren, ai nevoie de o metodă și de o pregă- 
tire ştiinţifică, iar după ce ai adunat materialul aí 
nevoie de aceiași pregătire pentru a-l coordona și a 
degaja concluziile științifice, tot astfel o ideologie 
politică îți dă o metodă de cunoaștere a realităţii 
politice și îţi indică apoi calea de urmat pentru a 
valorifica această cunoaștere. Dar atât! 

In momentul în care iei contact, intuitiv sau știin- 
țilic, cu realitatea, ideologia nu trebue să te incomo- 
deze. Ai de evitat cu orice preț în acest stadiu, ten~ 
dința de a căuta în fapte verificarea ideologiei și de 
a refuza ceiace nu i se încadreăză perfect. 

Să părăsim acum necesarele preludii și să venim 
la preocuparea articolului de astăzi, la arealismul 
şi deci la ineficiența mișcărilor comuniste din afara 
fruntarilor rusești. 

Curentul socialist, de totdeauna și pretutindeni, a 
avut și are la îndemână o armă formidabilă dar 
periculoasă, nu numai pentru adversari, marxismul. 

Marxismul este fără îndoială „o idee forță“ (fie-ne 
îngăduită această localizare) sau mai bine zis o ava= 
langă de idei forţe. i 

O doctrină de o coherenţă și în acelaș timp deo 
simplicitate în esență, care oferă posibilităţi dialectice 
nebănuite. Dar această doctrină suferă de două de~ 
zavantagii — plasându-ne din punct de vedere 
practic — congenitale. Primul și cei mai grav este 
arealismul. A reduce viața la o cauză unică, mono- 
valentă, obtuză și încăpățânată a materialismului îs- 
toric, e pur și simplu monstruos. . 

Pentrucă importantul nu e să poți explica rapid 


și verosimil orice, ci ca explicaţia dată să coincidă 
cât mai mult cu realitatea. 

Ori aplicarea strictă a materialismului istoric și 
a teoriei luptei de clasă duce la concluzii ridicole 
prin arealismul for. Amintim în acest sens aprecie~ 
rite lui Lenin asupra filozofiei, considerată ca o armă 
a burgheziei pentru amăgirea proletariatului, din 
„Materialism şi Empirocriticism“. 

Istoria nu poate fi redusă la o singură cauză, fie 
ea oricât de importantă și dacă totuși refuzi să iei 
cunoștință de altceva decât de modul de producţie 
și de lupta de clasă, atunci ignori superb realitatea. 
Fireşte că în câteva rânduri nu poți avea pretenţia 
să emiţi judecăţi etern valabile asupra marxismului 
Arealismul doctrinei marxiste se confirmă însă când 
îi cercetezi consecințele practice. Totuși înainte de 
a păși la această cercetare să examinăm cel de al 
doilea desavantaj al marxismului, dezavantaj minor, 
influența lui asupra marxiștilor, Coherenţa, simpli 
tatea şi satisfacţiile dialectice pe care marxismul le 
oferă credincioșilor săi, îi fac să se cantoneze în 
doctrină, să uzeze de formule, de clișee, să devină 
rigizi, greoi, lipsiţi de intuiţia realului. 

Marxiştii sunt deobicei atât de copleșiți de admi- 
rabila construcție ideologică a profetului lor, încât 
refuză s'o mai supună verificărei faptelor. 

Marxiștii sunt exegeţi, glossatori dar atât. Tipul 
perfect al marxistului e Kautsky care trăeşte la pro~ 
priu, din Marx. 

Dar oamenii care n'au curajul să-și verifice con~ 
tinuu ideologiile, care n'au curajul să spună „Marx 
a greşit sau Maurras greșește“ sunt anchilozaţi, im~ 
proprii acțiunei, 

Socialdemocraţia internaţională, mai ales însă cea 
germană, e dominată de această mentalitate exege- 
tică. 

Toată politica Internaționalei a II-a poate fi ca~ 
racterizată prin lipsa de înţelegere a realităților, 
prin repetarea formulelor. De aci și deficiențele ei, 
falimentele ei continue, începând cu cel din mo~ 
mentul declanșării războiului mondial și terminând 
cu cele date în succesivele ei guvernări. 

Cea mai grav atinsă, pentrucă cea mai îmbibată 
de sucul distilat de zecile de mii de doctori mar- 
ziști, este social-democraţia germană, 

Maşină imensă, țeapănă, închistată în biurocratism, 
social-democraţia a ratat magistral toate ocaziile de 
a realiza republica-proletară în Germania. 

Social-democraţia germană a guvernat și poate 
va mai guverna, dar perspectivele ei de viitor sunt 
sumbre. Oarecum favorizată prin patosul lui Jaurès 
şi prin abilitatea d-lui Leon Blum, social-democraţia 
franceză nu-i atât de grav lovită. 

Insfârșit cel mai neconformist și deci cel mai vi- 
abil, labour-party-ul britanic. 

In genere Internaționala a Il-a, lipsită de elan, în- 
greuiată de biurocraţie areală și exegetă, a scăpat 


44 


viitorul din mână, viitor de care se arăta sigură la 
începutul veacului. 

Dar chiar în momentul în care victoria finală a 
socialismului părea asigurată, adică în primii ani aí 
secolului nostru, o sumă de gânditori și de militanţi 
iși dădeau seama de pericolul pe care închistarea în 
formulă și în exegeză, angrenarea în parlamentarism 
și ignorarea realității, îl reprezintă. 

Revizionismul lui Bernstein în Germania, sindica- 
lismul revoluţionar al lui Sorel în Franța arătau că 
în sânul socialismului marxist, curente de reacțiune 
împotriva anchilozărei încep să ia naștere. 

Intre timp însă, în Rusia, se petrecea un fenomen 
extrem de interesant. 

Marzismul se răspândește în imperiul țarilor în 
urma lichidărei narodnicilor și moștenește de la 
aceștia tradiţia conspirației şi a acţiunei directe. 

Fireşte că mișcarea marxistă însă nu putea accepta 
tale quale romantismul terorist al narodnicilor, ca~ 
naiizat apoi de socialiștii revoluționari, însă nici nu 
putea face total abstracție de tradiţia revoluționară 
rusă, Pe de altă parte condiţiile de desfășurare ale 
acţiunei socialiste în Rusia, o împiedicau să rămână 
la faza exegetică și democrată din apus. 

Revoluţionarul rus nu-şi poate permite luxul glos- 
selor savante. El trebue să acționeze repede și pre~ 
cis, pentrucă ohrana nu-i dă timp să miște, Prin 
urmare el trebue să lucreze pe teren și face deci 
cunoștință cu realitatea. Căci una este perspectiva 
electorală — singura pe care o aveau partidele so~ 
cialiste din apus — și alta cea politic-revoluționară 
pe care socialismul rusesc, o dobândeşte. Firește că 
aceste lucruri nu sunt valabile decât pentru cei care 
activează în Rusia și cum peste puţin timp toți frun- 
tașii mișcării sunt siliți să emigreze, problema se 
complică. Odată emigrați, fruntașii pierd contactul 
cu realitatea, sucombă ambianţei socialiste din oc~ 
cident. 

Pleckhanow, Vera Zassulitch, Axelrad, Martow 
devin social-iemocrați pur sânge, pierd contactul 
cu realitățile. 

Salvarea mișcării revoluționare ruseşti vine de la 
un om căruia marxismul nu i-a răpit facultățile de 
gând propriu și calitățile de atent observator al 
faptelor. 

Deaceia pe Lenin nu-l zăpăcește nici războiul nici 
revoluţia. . 

Pe când imensa mașină a social-democraţiei ger- 
mane dă de două ori faliment, odată în ziua răz= 
boiului și a doua oară când docţii comentatori ai lui 
Marx nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să 
întoarcă mitralierele asupra propriilor lor partizani, 
bolșevismul triumfă în Rusia pentrucă Lenin asvârle 
peste bord chiar pe Marx la nevoe. 

Faţă de totala dezorientare de care dă dovadă 
social-democrația germană, adică exegeţii marxis- 
mului trăiţi în formule, atunci când evenimentele 


ö forțează să-și asume brusc puterea, siguranţa lui 
Lenin pare miraculoasă. Nu există mai excelentă 
probă a primatului realității în politică, decât ac- 
țiunea lui Lenin în primele ziie ale întoarcerei lui în 

Rusia. Timp de două luni, din Februarie până la 
mijlocul lui Aprilie 1917, locotenenţii lui Lenin, 
Kamenei și Stalin, din care ultimul avea douăzeci de 
ani de acţiune directă în urma lui, nu izbutesc să se 
sustragă influenței vechilor clișee revoluţionare. Re- 
zultatul? Acțiunea lor n'are nici o priză asupra 
masselor, plutește în cea mai pură doctrină marxistă 
dar e ineficientă, 

Abea venit, Lenin își dă seama de situaţie, leapădă 
vechile clișee şi lansează celebrele lui lozinci, din 
care prima, cel puţin, mavea nimic de a face cu 
marxismul: pământ, pace, toată puterea i sovietelor 
Toată politica lui Lenin ulterior, e caracterizală de 
acelaș realism. Pacea de la Brestlitowsk și „N. E. P.“ul, 
adică cele două mari probleme rezolvite exclusiv 
de el în cursul scurtei sale guvernări, confirmă 
această scurtă caracteristică. Succesul lui Stalin și 
politica lui sinuoasă se explică prin aceiași cauză. | 

Dacă bolșevismul a cucerit puterea în Rusia o 
datorează lui Lenin și dacă se menține o dato- 
rează lui Stalin. Dar între timp ce se petrece în 
restul lumii? Triumful bolșevicilor grăbeşte în sânul 
fiecărui partid socialist procesul de desfacere a ele~ 
mentelor revoluţionare, Pretutindeni îau ființă par~ 
tide comuniste care se afiliază nouei Internaţionale 
Internaționala a M-a. 

După primii doi ani de dezorientare, adică prin 
1920, după ce Liebknecht, Rosa Luxemburg, Kurt 
Eisner dispar în Germania și Bela-Kuhn părăsește 
Ungaria, perioada de formaţie a acestor partide ia 
sfârșit. Partidele comuniste au ieșit din perioada co~ 
pilăriei, sunt bine organizate, primesc fonduri im- 
portante, sunt afiliate Internaționalei a H-a, 

Se întâmplă însă și cu ele un fenomen curios. De 
unde social-democraţia a dat faliment din cauza în- 
chistării în formulele marxismului care nu le știa 
vivilica și din care era incapabilă, și este, să iasă, 
partidele comuniste de pretutindeni au pe lângă 
dezavantagiile marxismului și superstiția Moscovei. 

Dat fiindcă internaţionala a H-a e dominată de 
partidul comunist rus, și că la rândul lor partidele 
comuniste de pretutindeni sunt simple jucării în 
mâna Internaționalei care le furnizează fonduri, di- 
rective și oameni, era firesc ca mișcarea comunistă 
internațională să fie de fapt în mâna Moscovei. 

Moscova nu se mulțumește cu supravegherea di~ 
rectivelor, ci intervine dictatorial în viața de toate 
zilele a partidelor comuniste, schimbă conducătorii, 
creiază lozincile, ordonă acțiunile. 

Dar Moscova are o viziune îndepărtată, nu ía 
contact imediat cu realitățile din țările respective. 
lată deci o primă cauză a neînţelegerei realităței de 
către partidele comuniste naționale. 


? 


Nu numai atât! 

Dependenţa față de Moscova nu derivă numai din 
cauzele materiale expuse mai sus ci și din cauze spi- 
rituale. 

Comuniștii sunt hipnotizaţi de Rusia, Triumful bol- 
şevicilor, metodele tor, activitatea lor, planul de 
cinci ani, eforturile de socializare ale Rusiei iată 
preocupările de care sunt obsedați. Această depen- 
dință spirituală merge până la cele mai mici amă- 
nunte, până la adoptarea terminologiei rusești și are 
drept consecință neglijarea condițiunilor specifice în 
care lucrează fiecare partid comunist național. 

Lucrul a fost observat de subtilul autor al „Morţii 
gândirei burgheze“ Emmanuel Berl, din a cărui vo- 
lum „La politique et les partis“ cităm următoa- 
rele : 

> ce operă valabilă a publicat sau a suscitat par- 
tidul comunist francez ? Traduceri din ruseşte şi din 
nemțeşte care fără îndoială sunt necesare. 

Biroul internațional de editură, biblioteca mar~ 
xistă, revistele, ne-au adus servicii reale. Avem o 
ediție monumentală din Lenin, operile lui Marx se 
găsesc din nou în comerț; dar lucrări franceze in- 
spirate de proletariatul francez şi racordate tra- 
diţiei literare a Franţei, nu văd. 

Doctorii în comunism nu ştiu decât să acumuleze, 
să schimbe între ei, să discute rejerințele şi nici nu 
caută să regăsească în fapte doctrina pe care o 
morjolesc fără a îndrăzni sa se servească de ea“. 
Şi apoi: „Discipolii săi (ai lui Marx) se lasă să alu- 
nece la o scolastică pharisiană unde citafia cântă 
reşte întotdeauna mai mult ca raționamentul. Un 
comunist francez nu spune: „plouă“, ci „Marx spune 
că plouă“ şi: „dacă, sprijinându-ne pe dialectica 
istoriei, considerăm ideea de ploae în raporturile 
sale istorice cu ideea de om și de proletariat, sun- 
tem aduşi să rezolvim antiteza ploae — burghez 
printrun efort loiaimente comunist al cărui substrat 
trebue căutat la pagina 173 tomul 22 al operilor lui 
Lenin“. 

Prin această incapacitate de înțelegere și de adap~ 
tare la realitate se explică insuccesele răsunătoare 
înregistrate de toate partidele comuniste în Europa 
și în lume. Nu este suficient ca o situație revolu- 
ționară să fie coaptă pentruca revoluția să izbuc- , 
nească de la sine. Aci trebue să intervină partidul 
revoluționar pentruca, așa cum a făcut Lenin cu 
bolșevicii săi în Rusia, să transforme situația revo- 
luționară în revoluţie, prin cucerirea puterii, 

Partidele comuniste au ratat însă întotdeauna de- 
clanșarea revoluţiei. 

In 1920 —1921 Italia era coaptă pentru o mișcare 
revoluţionară, care s'a și produs, dar în folosul fas- 
cismului condus de un realist, Mussolini. 

Germania din toamna anului 1923, înebunită de 
inflaţie, amenințată de separatismul renan și de cel 
bavarez, cu resorturile morale, sdrobite în urma în- 


45 


 - irângerei rezistenţei pasive, în plin haos, era și ea o 
pradă pe care un Lenin n'ar fi pierdut-o. 

Dar în timp cela Moscova se făceau toate soco~ 
teliie în așteptarea iminentei revoluții germane, par- 
tidul comunist german se arăta incapabil de a uti- 
liza o situație optimă spre a cuceri puterea. 

Să nu mai vorbim de China, unde politica revolu- 
ționară suferă o groaznică înfrângere în 1927, tot din 
cauză că nimeni nu-și dă seama că realitatea chineză 
e alta decât aceia pe care: şi-o imagina Moscova, în 
Spania și în America de Sud partidele comuniste au 
pierdut câteva posibilități revoluționare, 

Rezultă de aci că un pericol comunist nu există 
în Europa și în lume, din cauza congenitalei inca- 
pacităţi revoluţionare a partidelor comuniste națio~ 
nale ? 

Nu? 

Pericolul există, dar nu vine de la partidele co- 
muniste, ci de la Rusia Sovietică, de la politica ei 
de stat, 

Numai în ipoteza în care Rusia Sovietică ar fi 
destul de consolidată pentru a lua ea inițiativa, ră- 
mânând ca partidele comuniste naționale să se măr- 
ginească la secondarea acestei inițiative, numai 
atunci pericolul unei revoluții mondiale devine imi- 
nent, 

Firește că acest moment ar putea fi grăbit în ca~ 
zuÍ unui conflict grav între marile puteri. De pildă 
un război japono-arierican. 

Să venim acum, înainte de a încheia, la România, 

Mișcarea comunistă din România este mai mult 
ca ori unde străină de realităţi. 

Am citit multă literatură, clandestină, destinată să 
agite massele românești. Ei bine nici una din pro~ 


biemeie care ar putea trezi resonanță în massele 
noastre nu este atinsă. Frazeologia revoluționară se 
face după șablonul internaţional. Nimic care să con- 
vină mecanismului psihic românesc: 

De aci rezultă și complecta imunitate a masselor 
românești față de acțiunea comunistă. 

Lucrul e banal, a fost continuu repetat de ga~ 
zete dar este așa. 

Pretutindeni unde nu sunt masse minoritare com- 
pacte, comuniștii nau decât organizații de spionaj. 
Numai în Basarabia, în Bucovina și în Ardeal, acolo 
unde sunt blocuri minoritare puternice, comunismul 
are priză. De ce? Minoritatea evreiască este acce- 
sibilă — în toate țările — frazeologiei revoluționare 
de tip internațional, iar minoritățile ruse, ucrainiene 
şi maghiare, mai ales aceasta din urmă, sunt agitate 
pe temă naţională împotriva statului românesc, 

Resorturile sufletești, adică durerile și necazurile 
muncitorului şi ţăranului român, n'au fost încă di~ 
buite de mișcare comunistă de la noi. Nu pentrucă 
nu s'ar putea descoperi, ci pentrucă partidul comu- 
nist român, ca toate partidele comuniste naționale, 
este obsedat de Moscova și neglijează calitățile spe~ 
cifice ale mediului în care acționează. 

Exemplul cel mai bun e însăși terminologia de 
care uzează. l 

Intr'o țară în care țăranul înstărit e numit chiabur, 
comuniștii noştrii au îndrăgit rusescul Kulak., Cât 
timp „doctorii“ și „agitatorii“ de pe malurile Dâm- 
boviţei vor spune chiaburului-Kulak, n'avem să ne 
temem decât de comunismul de la Nistru. 

Când vor spune însă Kulakului-chiabur, atunci se 
va schimba socoteala. 

MIHAIL POLIHRONIADE 


o NOTE PE MARGINEA UNEI CĂRȚI.—I. GH. SAVIN: ICONOCLAȘTI ȘI 
APOSTAȚI CONTEMPORANI 


Volumul d-lui profesor Savin, „Iconoclaști și Apo- 
staţi Contemporani“, conține o serie de studii cu 
obiect religios. O bună parte au fost publicate ca 
feuilleton în „Calendarul“, unde cititorii acestui ziar 
au putut aprecia spiritul său pătrunzător. 

Apariţia volumului vine întrun timp când spiri- 
tualității sufletului i-a luat locul „standardul de viaţă“ 
conceput în baruri cu beţii de cocktail, în viteza au~ 
tomobiluiui rachetă și a picioarelor svâriite în miş- 
cările desaxate a triburilor americane, Când snobii— 
cretinii — și-au ales ca țintă admirativă pe ovreiuj 
Freud, de al cărui perspicace scientism n'a scăpat 
nici evacuarea fecalelor, în care „uuuriașul“ savant 
vede ceva analog acuplării ; cel care asimilează unui 
incest actul alăptării copilului de către mama sa. 

Poate de aceea d. Savin se întreabă. „O serie de 
studii asupra problemelor religioase. Vor interesa 
ele pe cititor şi în ce măsuri“ ? 


46 


„Lumea noastră românească se situează pe poziții 
foarte felurite când este vorba de religie şi de pro- 
blemele suscitate de ea. Cel puțin în ce priveşte in~ 
telectualii dela oraşe. Pentru mulți dintre aceştia 
problemele religioase sunt mari necunoscute“. 

„Sar părea deci după aspectul vieții dela oraş că 
în materie religioasă suntem sau atei, sau indife=— 
renți, sau simpli practicanți a unei ritualistici fami- 
liare şi protocolare“, 

„Decât în chestiunea religioasă la noi — ca şi în 
cea etnică, nu oraşele sunt cele cari hotărăsc pro- 
blema, Ci satele. Şi în acestea, religia e de o indis- 
cutabilă realitate. Poate singura realitate spirituală“, 

Afirmația d-lui Savin e binevenită. Domnia sa 
cunoaște incomparabil mai bine această „realitate“, 
decât foarte mulți essayști ai „Vieţii Românești“. Imi 
amintesc de unul dintre aceștia, d. Mihail Ralea, so~ 
ciolog, poporanist, etc. Domnia sa, în „Viaţa Româ- 


Xa 


hească“, s'a încăpățânat să demonstreze, în deplină 
ignoranță a structurii sufletului țărănesc, ateismul în 
care a trăit și trăește poporul satelor noastre. Când 
èm spus încăpățânat, am legat de acest cuvânt o 
mică doză de rea-credință. Dar nu e de mirare, 
D. M. Ralea face parte din școala profesorului L. 
Acesta își deschidea cursul la lași, cu studenţii anului I, 
ținându-le următorul logos: „Domnilor ați venit aici 
să urmaţi disciplina științei. Pentrucă toți v'aţi rupt 


de lângă părinţi, și mai ales voi cei veniţi dela ţară, . 


vă rog să vă debarasaţi de tot bagajul de superstiții 
religioase. Pe Dumnezeu să-l agățaţi afară în cui. 
Ce este Dumnezeu măi?“ Și aici, profesorul L. își 
‘aduna un ghemotoc de salivă, își lăsa capul pe spate 
și-și arunca balele spre înălțimea plafonului sălii de 
“cursuri, Apoi urma: „Vedeți măi? Am scuipat pe 
Dumnezeul vostru. Ce mi-a făcut? M'a trăznit?* 
După acest argument de șatră, prof. L. pornia să 
desfășoare teoria descendenței omului "din maimuţă 

“și întreaga subtilitate a „marelui Darwin“. Ceeace 
favoriza argumentarea lui, era că foarte mulți elevi 
ajungeau, prin imitație, leoniști, 

V'am dat un exemplu de ce poate sădi un pro~ 
fesor universitar în sufletul studențimii. lar că acum 
o lună de zile, studenții, în congresul lor, au cerut 
“îndepărtarea profesorilor atei din Universitate și în- 
ființarea capelelor universitare ne arată că pastișă- 
rile darvwiniste, haeckeliste şi-au trăit traiul. 

D. Savin, în studiile sale, izbuteşte să ne con- 
vingă de antinomia ce există între dogmele creşti- 
'nătății şi toate imbecilele . subterfugii de zisă descă- 
tuşare a gândirii : francmazonerie, teosofie, spiritism, 
ocultism şi flora sectelor născute cu bunăvoința mi~ 
nisterului cultelor. Domnia sa se întreabă dacă între 
creștinism și acestea „e complectă și absolută stare 
de opoziție și excludere“, echivocul în care se com- 
plac așa zișii „creștini“ mai poate dăinui? Desigur nu, 

Mistificarea hingherilor francmassoni în captarea 
prozeliților a fost desvăluită de „Calendarul“. Totuși, 
pentru proști, pronunțarea numelui neaoş românesc 
a unui boer, a unui militar superior, sau unui om 
politic, nume cu cari pare a se mândri francmasso- 
neria, are tăria unei convingeri. In general, toți mi~ 
Striaşii sunt semidocţi, ușor de prins cu o momeală. 
Indivizi ce nau cunoscut și nu cunosc nimic din 
sbuciumul acestei omeniri. Și la cari întâlnești, în 
loc de creer, o ceară pe care perzistă ultima arie 
imprimată ocult, Creștin și masson ? 

„Massoneria practică principiul toleranței. Dar şi 
sub acest principiu noi ştim ce se ascunde : războiul 
contra bisericii creştine“. Pentru massoni „Christos 
nu este decât un mare geniu, un mare inițiat, un 
mare masson dacă vreţi, dar nu Dumnezeu“, 

„Si dacă aşa stau lucrurile — mai poate fi vorba 
de conciliere între creştinism şi francmassonerie ? Mai 
poate sta cineva, care-şi ia în serios creştinismul 
său, în o loje massonică — în care Dumnezeirea Mân- 


47 


initorului este „de piano" tăgăduită, fără a fi ei 
însuşi un tăgăduitor al acestei divinități P? Un apo- 
stat?“ , 

„Cine crede în Evanghelie şi în Isus Mântuitorul 
numai poate acționa şi oficia în lojile oculte ale 
francmassoneriei“. 

Massonii, când se retrag din loji, sunt socotiți de 
„frați“ drept „adormiţi“. Eu mă întreb dacă starea 
de adormire nu le-a aparţinut chiar înnainte de in~ 
įrarea în francmassonerie, între timp, până la pără- 
sirea hrubei, apărând formele deliruiui tremens. 

O formă a sdruncinului cerebral o întâlnim la 
teosofi şi spiritişti. Și se manifestă mai mult la sexul 
frumos și pensionari. Când doamna nu mai poate în- 
tinde sbârciurile feţei, când i~a murit cățelul, sau s'a 
lăsat de prizat „coco“, atunci se izolează în con- 
cepțiile reîncarnării, în „Manas“ „Carma“, „Bodhi“, 
„Nirvana“, „Entitate“ sau „ectoplasmă“, „corp as~ 
tral“, etc. lar când o specie de bâlbâit indian, Krişna 
Murti, decretat Mesia de o halucinată, Annie Besant, 
vine în București, teosoafele noastre se stâlcesc să 
obțină un autograf dela excrocul în hermină, sau să 
le stimuleze cu un gest buricul gândirii lor teosoafe, 

Când ai vreme să asculți disertațiuni teosofice, e 
tot ce poate fi mai distractiv. Eu nu mai mă duc la 
teatru trei luni de zile. Acești desechilibraţi neagă 
existența luí lisus, dar sunt în stare să acorde încre- 
dere tuturor inepțiilor. Spre exemplu, în acel proces 
de purificare, reîncarnarea, trebue să știți că, nici 
mai mult nici mai puţin, acei ce aleargă să ajungă 
o „entitate“, își aleg mama. Teosofii nu ne lămuresc 
însă ce se întâmplă dacă 20 de izulești și tot pe 
atâția ygreculești, toți nirvaniști în spe, își aleg ace- 
eași mamă în acelaș timp. Se înjură de perispirit sau 
dau buzna toţi în pântecele bietei femei? Sau a unei 
oi? Pentrucă înnainte de a deveni o „entitate“ trebue 
să fii şi oaie, După Annie Besant, Elena Blavatschi 
sau Bucura Dumbravă. Cea care umblând după 
„Marele Adevăr“, în India, a înțepat-o frigurile gal~ 
bene. Și acum nu știu prin ce vietate s'o găsesc. In 
scrumbie sau râs? 

După teosofi: „Creştinismul nu e decât un com- 
plex de absurdităţi ale ignoranței religioase, culmi- 
nând în cruda şi absurda dogmă a răscumpărării“, 

„Si acum întrebăm: Mai poate cineva să se so~ 
coată creştin, deci renăscut şi mântuit prin actul 
sfintei jertfe de pe cruce a Mântuitorului— şi totuşi 
să fie şi teosof, deci să se supue „Carmei“ — jatala 
lege de purificare a teosofiei P“ l 

„Conştiința creştină nu are de ales: Cine e cu 
Christos, nu poate fi şi cu Buda. Chiar când acest 
Buda, reîncarnat, se deranjează să conferențieze la 
Bucureşti“. 

Cât privește spiritismul, unde șarlatania a luat as~- 
pectele evolutive ate unei adevărate arte: „poate 
aspira să se situeze ca şțiință, între disciplinele şti- 
ințifice, cum şi pare a fi: Metapsihica. Dar religie ? 


Religie nu poate fi, şi nici taina morţii şi a vieţii de 
dincolo — no poate deslega“. 

Vorbind de secte, d. Savin spune: „Indiferenţi 
pentru problemele de natură religioasă asistăm toţi 
cu o condamnabilă nepăsare, la acest dureros proces 
de destrămare a unității noastre sufleteşti, care îşi 
avea până mai deunăzi cea mai omogenă şi mai 
consistentă expresie în acest bloc al unei credinți 
religioase străvechi şi unitare‘. 

Da, politica de prea nobilă toleranță față de toţi 
buricarii ne-a ridicat în fața anexei francmassonice, 
Liga Naţiunilor, în schimb ne-a sguduit temelia țării 
noastre. Nu mai vorbesc de domnii directori generali 
ai Ministerului Cultelor cari oficiau ritualul hrubelor. 
Și nu mai departe, d. Gusti a desemnat pe d. Bucuţă: 
„bun templier“, „francmasson“, „Y. M. C: Aist“, să 
elaboreze statutele „senatului cultural“. Acest cap 
de bufniță, traducător a operelor M. S. Regina 
Maria — dar atât și nimic mai mult, decât o lamen~ 
tabilă mediocritate — va morfoli confuzia îngrămă- 
dită sub lobu-i frontal, îndrumând cultura acestei 
țări. Tot atât de desasperant ca și „Direcţia Culturii 
Poporului”, unde d. Rebreanu și domnia sa n'au 
făcut altceva decât să pape fonduri. Cum să nu se 
înmulțească sectele. 

In „Teism şi creștinism“, d. Savin face o observaţie 
de un adevăr axiomic: „E un defect pe care de altfel 
îl întâlnim destul de frecvent în cultura noastră, 
cultură ce suferă, în genere, de o mare şi notorie 
meteahnă : impreciziunea concepțiilor şi atitudinilor. 

Această impreciziune se observă în toate domeniile : 
în artă, în ştiinţă, în viața politică şi în cea etică. 
De aceea nu-i de mirare, că trăim în o permanentă 
promiscuitate de concepții şi doctrine, cari adesea 
frisează absurdul. Un ecletism 'factice dă culturii 


noastre acel aer ae universalitate şi superjicialitate. 
care deconcertează şi impresionează în acelaş timp 
pc străinul deprins să se mişte între liniile severe 
şi circumscrise ale specialități lui. Ne amestecăm în 
toate şi le amestecăm pe toate, întro uluitoare de~ 
sinvoltură logică, cu care amețim şi ne amefim noi 
înşine“. 

Cam de aceasta sufere și d. Stere poporanistul. 
Broșurica, „Judaismul și etenismul în cultura umană“, 
câteva pagini unde domnia sa abordează o problemă 
de o importanță covârșitoare, ne obligă să-l privim 
într'o lumină de neseriozitate. D. Stere își închee 
„opera“ astfel; „Judaismul şi după milenii de luptă 
şi suferință, n'a biruit încă. Dar numai biruința lui 
va asigura omenirii o viaţă care va merita să fie 
trăită“. Pentruce, d-le Stere, biruința judaismului şi 
nu a creștinismului? Pentrucă să o spunem noi. D. 
Savin a remarcat că există indivizi cari văd creșii- 


nismul ca o însignifiantă „anexă“ a judaismului. $i 


` unul dintre aceștia sunteți domniavoastră, d-le Stere, 


domniavoastră al cărui spirit s'a faisandat de mult, 
şi cu el odată și „lutul“. Și pentrucă tot ce scriți e 
îmbrăcat într'o notă tendenţioasă. Chiar atunci când 
este frumos, foarte frumos scris, 

Problemele puse de domnul profesor Savin aduc 
un accent de nobile preocupări spirituale. In ele nu 
se desfășoară teorii obositoare, dar o logică strânsă 
loveşte copilăriile și nebuniile secolului de scandal. 
E un studiu sintetic, dacă vreţi. La care te câștigă 
fraza curgătoare ce păstrează sobrietatea necesară 
seriozității studiului său. Și pe care îl recomand chiar 
admiratorilor Annie-ei Besant și Elenei Blavatschi. 
Cele cu nu ştiu câte zeci de tomuri teosofice, 


E. D. BOROIANU 


CRONICA LITERARĂ 


„CAETUL VERDE“ DE ION PILLAT 


„Stă marea ca o treaptă de senin 
„Pe care urcă insula 'n lumină, 


și citind mai departe zărim codrul de măslini, peste 
vârfurile cărora se ridică neîmpodobit și viu templul, 


' Apoi 


„Coloane, trupuri netede de zei 
„In care sângele s'a făcut soare, 
„„Colunii lângă ele îmi sunt grei: 
„Nu pasărea ci piatra o 'să sboare. 


Aşa începe poetul, cu versuri ce în șiefuirea lor 
seamănă cu plăci de marmoră, într'un ostrov fericit 
pe care, cu cele două șiruri inițiale, ni-l așează ae~ 
vea în fața noastră, ca să ne descrie o lume pri~ 


măvăratecă a începuturilor omenirei. Cu cuvintele : 
„Lăsaţi-mă să vin iar la părinți“ (5,1) se indrumă a 
doua parte a poeziei, partea de ideal și de gândire 
și care n'a reușit atât de bine'ca și cele opt versuri 
dintâi. Acestea ne impresionează ca și cum le-ar fi cu~ 
getat un ochiu subtil, le-ar fi legat împreună o conștiință 
aproape sensuală. {Pe când, în cele două strofe de 
introducere, poetul îmi pare că se află în șantierul 
naturii, pe care lucrează cu bun meșteșug și în lar- 
gui lui, a trecut în cele din urmă trei versuri din 
strofa a lila și în strofa a IV-a, în negura unui 
ideal etic, a cărui mediocritate el nu reușește s'o 
înalțe cu puterea de abstracțiune“de care dispune 
când e vorba să evoce un aspect concret — dacă 
permiteţi. expresia — în abstract. Deoarece însă și 
strofa V-a şi, cu excepția celui” din urmă vers, 


48 


strofa a Vl-a a poeziei, sunt strofe de prezentare à 
naturii, în felul celor două strofe de la început și 
nu mai puţin reușite ca ele, putem încerca să înlă- 
turăm cele opt șiruri de la mijloc și după a I-a 
strofă să citim direct : 


„Pe friza vieţii unde în alai 
„Fecioare vin cu vas rotund pe umăr 
„Și călăreţi semeţi strunează cai 

„Și dansatoare saltă 'n tact și număr, 


„Pe stela morții unde un bătrân 
„Senin întinde dreapta împăcată 
„Flăcăului răpus răzând păgân. 


Mi se pare că prin excluderea părţii mediane 
poezia rămâne mai rotunjită, mai întreagă. Numai 
astfel ea ne redă, ceeace autorul încercase în zadar 
să facă în strofele III și IV, anume: insula nevino- 
Văţiei, a vieţii primitive, a păcii. Trebuie să observ: 
strădania spre claritate, care în această poezie e tot 
una cu simțul ales pentru cuviința poetică, este în- 
perechiată amândurora strofelor, unde convoiul cu- 
rat al imaginelor întruchipate se ridică atât de lin 
spre înălțimi, și acelora nereușite, lipite printre 
ele. Dacă poetul se va hotărî să suprime și să în- 
locuiască fericit mijlocul tipografic al poeziei, care 
desparte urât cele două grupuri de priveliște și 
de mișcare, poeticește scoase în relief, va putea 
câștiga o miniatură idilică, una din cele mai limpezi 
pe care le are limba română în acest gen. Din faptul 
că încercarea de realizare plastică a reușit dar nu 
și aceia a cugetării, trag concluzia că această poezie 
are ca temelie o inspirație concretă. Ultimul vers 
„Helada mea, tu binecuvântată?“ redă doar slab, 
ceface fusese arătat înainte atât de măreț; înțeleg: 
o frântură binecuvântată de pământ înconjurată de 
freamătul mării. Dar acest ultim vers cade de la 
sine, Vine când poezia e virtual sfârșită și nu mai 
are ce căuta aici. 


A doua bucată. Pagina 10, „Asfodela“. Imparte 
cu cea dintâiu, cu „Helada“ numai calităţile fără 
să sufere de lipsurile sale. Oare să fie fiindcă poetul 
abia se leagă aici de domeniile gândirii, ci numai 
atinge fugar abstractul cu un sentiment al veșniciei» 
mai mult ornamental decât dinamic? Vă rog citiți 
strofa IV ; 


„Din tot ce-a fost am mai găsit!o floare. 
»O las să înflorească. Și senin 


„Reiau toiagul vremii călătoare, 


Așa își vorbeşte sie-și singur sufletul unui popor, 
“poporului, căruia acest poet pare că slujește. 


Pagina (1, „Insula“ + 


49 


„Cu fruntea ei tăiată în marmor clar 
„Cu păru 'ntunecatelor păduri 
„Sibilă murmurând din mii de guri 
»Oracole uitate de pescari ; 

„Stă insula pe marea din bătrâni. 


- lată ceva mai mult decât talent, fată ceva pe care 
trebuie să-l taci de vrei să fii sgârcit cu cuvântul 
geniu, Astfel să cânte nu poate în orice caz decât 
unui, care a întins mări și privelişti pe lira lui şi s'a 
ostenit cu folos s'o lovească deplin. Urmează o pri~ 
velişte de munte, clasic rotunjită cu amforă şi fete 
tinere la spălatul pânzei în jurul cristalinei fântâni, 
și în care Nausikaa se scaldă sub bolta ţesută de 
amurg. Aici imaginea e sfârşită. Strofa IV nu~ 
aparține, e suprapusă artificial. E doar mărturia prin 
existența ei tocmai în acest loc, ca și analogia ei 
din „Helada“, că autorul nu e sigur deplin pe dru- 
mul muncei sale, că dânsul crede că trebuie încă 
să adauge ceva, indiferent dacă acest adaus e va~ 
labil. Se pare că el nu posedă încă suficient o rela~ 
țiune bine stabilită între felul propriei sale creaţiuni 
și ceea ce a creeat. Mai înseamnă însă și că e tm- 
pins și atras de putinţa lui de întruchipare în sfera 
vibrărilor gândirii, a subtilităţilor fără formă hotărâtă. 


Pagina 12, „Păstor ionian“, Poetul pare cu totul 
în elementul său. Poezia din cele de până acum e 
cea mai desâvârşită. E numai priveliște; bine înţeles, 
prin intermediarul unei interpretări minunate, ridi- 
cată la înălțimea frumosului. Aici poetul a părăsit 
complect încercarea sa de a plana in transce- 
dental. Oare a folosit acest fapt producției sale? 
Oare autorul nu e înzestrat decât cu darul descrierii, 
a întrupării și a deslegării? 

Ce îngrijite sunt versurile, 


Misterios din umbre vii răsare 
„Un zeu tăcut ca un delfin, 


Pag. 15, „Lui Mistral“. O poezie omagială care din 
păcate în nici un loc nu se înalță la închinarea și 
prețuirea. interioară, Și cum nicăeri nu devine por- 
tret, ea cade pe planul acelor versificări care abia 
se pot identifica, căci ele aduc într'o formă metrică 
uzurpată unui stii curat, ceea ce propun să fie numit 
„amestec“, Aci sa împrumutat forma călită a so~ 
netului, Pillat, ca toți modernii, pare să nu fa în 
seamă, că forma exterioară a sonetului fără struc- 
tura interioară, specifică acestei forme, n'are valoare 
și e doar greoaie. 


Intorcând foaia și încă una, constat că s'a și sfârșit 
un capitol. N’a fost fără rod, ne-a pricinuit adesea 
bucurii, De stau și mă gândesc, îmi pare foarte re~ 
marcabil și pentru ce va urma, mult făgăduitor. Am 
învățat să cunosc un cântăreț deosebit de plăcut 


4 


cult și preocupat de artă. lin poet al formelor pei- 
sagiului. Simţul lui al lumii pare deocamdată să fie 
prins în idilic. Acolo, unde nu a vrut mai mult, a 
cucerit totul, Când s'a străduit peste aceasta, l-a 
periclitat am, văzut-o, pe dea'ntregul. 


Partea 2-a. Pagina 17, Recuerdo. O poezioară 
intimă. Și nu numai o amintire de tinerețe, dar şi 
o poezie doar de tinerețe. Vorba despre reginele 
de piatră care rămân, și întrebarea in legătură cu 
ele, în zorită repetare: „dar noi, dar noi?“ întărește 
numai caracterul de tinereţe al acestui grup de 
versuri. Oare poetul a urmărit-o ? Inceputul cărții 
trădează în aceiași măsură maturitatea bărbatului și a 
artistului; sau acela, care s'a coborât în vreme la 
întâia sa iubire, a fost prins într'atâta de clipa din 
Luxembourg, încât s'a reîntors deacolo doar cu o 
mână de versuri necoapte? 


Pagina 18. „Octombrie“ O poezie mare; în felul 
celor mai bune precedente, ea e totuși mai desă- 
vârșită decât ele, căci aici poetul a ajuns în fine 
ceeace a căutat în mod greşit, acolo, pe țârmul 
idealului. A izbutit să realizeze lucrul pe care poe- 
zia lui, referitoare la cele cinci simţuri, trebuie să-l 
aibă neapărat ca să depășească atitudinea estetică și 
să pătrundă în spiritual, anume: o atmosferă însu- 
fleţită în care realizările acestei poezii să trăiască, 
și un plan transcedentai pe care ele să se poată 
așeza. A descoperit-o pentru sine în comoara mis 
tică şt simbolică a unei biserici pământene. Astfel 
întâlnim în firea umbrită a acestei poezii, de-acuma 
duhul singurului Dumnezeu. Acolo unde în prive- 
lișiea păgână potecile nu aveau alt rost decât pro~ 
pria lor șerpuire sau purtau pietre mitice, aici se 
arcuesc în nesfârșire sub suflarea unui dubh, unui 
singur zeu, unui Dumnezeu. Apar încordările, cele 
prea subtile, psihice, și o trăsătură de dor înobi- 
lează fața în creștere a peisagiului, de care în cân- 
tarea sa poetul nu se obosește. Acest dar matur de 
simțire bogată, de nostalgie grea, de ceasuri gân- 
ditoare, cuprinde în cupa elegiei vinul bisericei 
drept-credincioase amestecat cu amarul unei grădini 
jn toamnă. Aici poetul nu și-a mai luat după voie, 
ca și până acum, priveliștea. — Se simte că ea l-a 
sortit să ne grăiască prin gura lui — tocmai de 
aceia el vorbește pentru o țară. Versuri ca: 


„Căci vine iarăși vremea când frunza 
cea mai mică 
„Primește dela Domnul al aripelor dar 


Se întind peste hotarele artei individuale într'un 
domeniu tipic, mai durabil. 

Pagina 19. „De o fi să fie raiul“... aicea răsună și 
se întoarce mereu în sine. Cine a început'o, cine o 
poate sfârși, Nu o poezie, dar un refren vioi în 


50 


veşnică revenire a cântecului: trai bun în lumea 
Domnului. E: 


Pagina 20. Un trup de femee, de fapt învăluit și 
totuși goi, dedat activității celei mai nevinovate 
desbrăcării, culcării, adormirii, Cum se face aici cu~ 
vântul tot mai domol, cum se retrage el sfios, pri- 
vind înapoi la îndoita icoană a somnului apropiat și 
a iubitei somnoroase. E o poezie de simţuri și de 
atmosferă. Moale ca amurgul descătușă răsuflarea 
lucrurilor din conturul lor, topind totul în văzduhul 
tăcut, De aceia amintește un tablou de Velasquez. 
Nu tocmai cum ar trebui să fie, îmi pare ultima 
strofă. Cu aceiași fragedă măestrie a versului, pe care 
am admirat'o în „Adormind“, în „Odaia ei“, (pag. 21) 
ne aduce poetul, în limba sa strălucitoare ca o ceară 
fosforescentă, gravura unui interior în a cărui re~ 
dare recunoaştem încă odată ochii pipăitori, dege- 
tele zăritoare și simţul cugetător, Acolo unde alţii 
și-ar aprinde dorul și ar lăsa să scânteieze patima, 
in odaia în care trăise ea şi unde acuma nu se mai 
află, se mulţumeşte poetul, ai cărui drum îl dusese 
alături de vânturile vieţii interioare, să umple locul 
cu amintirea celei plecate, și cu ea să alunece pe 
fiecare obiect ca o adiere caldă și plăpândă. Ce mult 
trebuie să fi trăit poetul această odaie ca-să o poată 
transforma într'o astfel de poezie. Să-mi fie îngăduit 
să strecor că aceste poezii îmi nasc bănuiala că au 
la temelia lor evenimente trăite : în primul rând vă- 
zute și păstrate vizual în oglinda amintirii: Cântând 
ceeace el singur a cules din viață, Pillat se întâi- 
nește cu cei mai mari ai profesiunei sale, care nicio- 
dată n'au redat ceva netrăit, i 


In toate bucățile citite până acum, la fef cu ce ni 
se dăruește, imagine sau atmosferă, m'a bucurat 
mâna care le aduce: graiul. Această limbă e moale 
și precisă, caldă și simplă, cizelată până în detaliu 
și totuși spațioasă. Ea e de o oboseală subminată de 
forţe latente, care devin adesea nostalgie, 

Aspectul ei e întunecat și răspândește din pori 
ascunși o lucire şi o lumină ca pielea unor femei. 
Dar frumuseţea unui grai poetic se înțelege dela 
sine, Când la Pillat acest grai, lăsând treapta sufi- 
cienții cu mult subt el, se face original și unic, tre- 
'buie pe dreptate să-l subliniez — un grai bun fiind, 
mai mult decât de neînlăturat, necesar — dar să 
aduc laudă mare, nu; nu, atât timp cât nu conţine, 
în aceiași măsură cu propria lui frumuseţe, acel 
altceva, pentru mine încă de neexprimat, dar acti- 
vând pretutindeni, la care Ebreul din biblie s'a re~ 
ferit când a exclamat: „și de ai grăi cu limbi de 
îngeri și de n'ai avea iubire, ai fi ca o aramă tu~ 
nătoare, ca un zărgălău sunător', In poezia lui Pillat 
această dragoste nu mi s'a ivit încă destul de plină 
și de rodită. Semne ne arată, că ea ne așteaptă. Să 
mergem înainte. 


Pagina 25, „Vrăjitorui de Șerpi“. Bucata îmi dă 
prilejul să declar că până acum versurile lui Piliat 
(nu mă ocup decât de volumul actual) de mi-au plăcut 
sau nu, au fost mereu noui, felul for nu l-am mai 
întâlnit în limba română. Strofele „vrăjitorului de 
șerpi“ nu merită lauda. Sunt numai o contribuție 
acceptabilă în massa producţiei zilei pe acest teren, 
o îmbogăţire a poeziei române însă nu sunt. Ași dori 
să-mi păstrez doar versul : 


„„Ătins, un șarpe ~ și lasă inelul despletit, 


E Pagina 26—27. „lin nor“. Lasă-ne, cetitorule, să 
pronunțăm poezia de mai multe ori, încet de tot și 
pe un singur ton. Dar s'o spunem și elastic, astfel 
că, oprindu-ne la fiecare cuvânt, să și putem ajunge 
următorul. Versurile lui Pillat, pentru cine vrea să le 
guste, nici nu trebuiesc poate să fie altfel recitate. De 
suprimăm ca de prisos versul XXVI, de înfocuim 
la pagina 27, în versul VI: „înmărmuriți“ prin 
„încremeniţi“ și de o reluăm cu această schimbare, 
simțim că aici avem în față ceva neobișnuit, Pentru 
mine aceste 37 de versuri rămân intangibile. Nu văd 
nicăeri o crăpătură. 

„Poeziile, spunea odată Ștefan! Neniţescu, poeziile 
sunt ca și clădirile. Cele desăvârșite n'au tencuială, 
lată largile blocuri grele și cioplite înălţindu-se unele 
peste altele fără nimic străin între ele. Nu e pericol 
deci să sufere crăpături sau, mușcate de dinții vre~ 
mii, să se surpe rămânând lå sfârșit moloz fără în- 
teles, Ele se arată tuturor veacurilor, aproape în- 
totdeauna, așa cum autorul lor le~a voit. Și, chiar 
ca ruină, neschimbate în vârtejul veșniciei. Pe când 
cele mediocre, mai spunea el, sunt de cărămidă 
cu tencuială. Ajung mai devreme sau mai târziu 
gata să se prăbușească, de neîntrebuințat, de netn- 
teles. Pe scurt, nu trăiesc mult. Devin din lipsă de 
calitate, simple decoruri repede demodate. E bine 
să fie dărâmate. Mai sunt şi cele de tot șubrede, 
acelea sunt doar de lut, de ele n'avem ce vorbi“. 

Poezia de faţă, ori cât de mică îi e întinderea, e 
lucrată cu blocuri de vers, fără tencuială. Nici o 
rimă, nici o silabă introdusă fără rost, nici o mlădiere 
forțată a graiului sau a simţirii, nici o virtuozitate 
gramaticală nu ciocnește aceste versuri unul peste 
altul. Poezia nu ne conrupe cu nimic: cu nici o 
sentimentalitate, cu nici un exibiționism, cu nici o 
fantazie exagerată ; e fericit lipsită de refiexiuni, de 
pretenţii gratuite, de poză ; și totuşi ea te cucerește, 
te încântă și nu te lasă până nu sa încetățenit în 
conștiința ta ca încă una din întâmplările vieții, una 
din cele minunate, pe care ţii să nu le uiţi. Cum a 
obținut-o poetul? Oare a însuflețit el fiecare silabă 
a poeziei cu faina aceia inerentă frumosului de vrea 
să placă? Poetul a făcut mai mult. A părăsit, în 
clipa apariţiei norului, trupul său ca să-l lase du- 


făcut-o firesc. Căci atunci sa deslănţuit în el dorul, 
din pricina căruia poeții sunt zişi nesimțitori, şi anume + 
sensaţia cosmosului, fAtotputernicului, care cuprinde 
totul. Totul și nimic special: Amor Dei intelectualis. 
Aici răsună la Fillat iubirea fără care biblia nu vrea 
să audă "nici măcar grai de înger, 

„Norul“ e dintre poeziile volumului pe care l-am 
parcurs până acum, cea mai frumoasă, o bucată 
desăvârșită de literatura universală. ÎIntr'un „tezaur 
veșnic“ al poeziei române, care ar fi de dorit să nu 
întârzie, acesttpoem "și va ocupa cu cinste locul. 
Poezia următoare ,„Centaurul bătrân“, asemănătoare 
ca formă, nu'i e inferioară dealtminteri în nici un 
punct de vedere. O a doua capodoperă poetică, a 
cărei recunoaștere de către mine ca atare, îmi va 
fi o fală mai târziu. „Mortul“ (pag. 30) împarte cu 
ambele poezii precedente nu numai ritmul uşor al 
frumoaselor iambe “cam neregulate, dar și prive- 
liștea, care în câte trele nu mai e urmărită de poet 
ca scop ci întrebuințată ca” intermediar magic spre 
ceva superior, nu spre ceva abstract dar spre mitul 
unui duh“ pământean, spre mistica unei biserici pra- 
voslavnice. 


„Când până ’n zări e câmpul numai iarbă 
„In jocuri de lumină și de vânt, 


Așa începe chiotul depărtării ia poetul daco-latin, 
In urechia lui milenară a rămas tropotul de copită 
a migraţiunilor barbare. Vijeliile trecute au lăsat 
sămânțe în sângele lui. Și deși le ascunde, vedem 
totuși cum, cu îndârjire reținută, încalecă roibul și o 
porneşte ușurat în zare, ca să audă prin stepă scâr- 
țâitul chervanelor, galopul adânc ai popoarelor că- 
Jărind din răsărit. Cinci strofe reuşite, dar mai mult 
avânt decât poezie. Totuși foarte românești, 


Pagina 42, „„Piersicul“, O poezie care ne impre- 
sionează în felul unei stampe japoneze. Aici frumu- 
sețea plăpândă a piersicului a fost fixată pe hârtie 
cu o rară fericire de desen, 

„icoană pe sticlă“. Pagina 45. 


„Pe=această sticlă clară ca fața unul iaz, 

»Voi așeza sus cerui”cu stele pe grumaz. 

„Voi strânge jos: zăpadă, pârâuri de cteştar, 
„Copaci de promoroacă și pârtii pe hotar. 
„Voi zugrăvi în zare, albi, munţii. Pe un dâmb 
„Păstorii plini de spaimă și steaua cu sbor strâmb, 


sau: 


„De-o parte şi de alta un bou și un asin 
„Vor aștepta la iesle minunile ce vin, 

„Și voi lăsa să pice pe-acoperiș de stuh 
„Porumbul alb ce-aduce în aripi Sfântul Duh. 


Această poezie mărturiseşte pentru sine mai mult 


ihului lumei și al vremurilor, spiritului universal. A decât ar putea-o lauda cea mai mare. E cea mai 


51 


irumoasă și mai românească din volum, Merită să stea 
în ramă aşezată pe perete ca o icoană bună. 
Pagina 51, „Assisi“ 


„Tu, Umbrie, din unda tăcerii franciscane, 
„lar tu, în piatră dură și 'n vis puternic prins, 
„Vas cu trei punți legate de ceruri prin otgoane 
„De raze ce în aur amurgitor s'au stins. 
sau ; 
* „De prin măslini și astăzi mă chiamă Santa Chiara. 
»O turlă sună salbe de binecuvântări, 
„Din San Rufin pogoară pioasă înserarea. 
„Spre porumbarul crucii revin pierdute zări, 


Cetitorule, deschide te rog poezia, ea nu are decât 
cinci strofe, citește-o, simte-o și judecă singur. Acolo 
unde dau de atâta desăvârșire să mi se dea voie 
să tac. 

Cu toată dorința mea, spaţiul nu-mi îngădue să 
reproduc în întregime „A patra elegie“. Pe cetitor 
însă îl rog să și-o însușească în mod atent și să 
chibzuiască dacă a mai auzit în limba română ceva 
asemănător. „A patra elegie“ e imnul domnesc al 
sufletului nostru etnic. Voi învăța-o pe dinafară și 
o să-mi recit în fiecare zi, „Unde să merg deacum ? 
Pe cine să mai aştept?“ 


eat a Sat E Singur pe pragul indoelii, 
„Pe pragul veșniciei și al vremilor mai singur, 
` „M'opresc să-mi aflu calea adevărată: fumul 
„Sătucului din vale pierind la dreapta, fumul 
„Topindu-se la stânga cu stolui meu în zare. 
„Și eu aici. Dar umbra se-intinde, ziua scade. 


Pillat e un poet român, E cel mai mare merit pe 
care-l poate astăzi să-l aibă aici un poet. Calitatea 
lui cea mare: a rămas curat, legat vădit de neam 
și privelişte. Cântă priveliștea, peisagiul nostru româ- 
nesc, în toate ipostasele sale. Desfășurarea zilei și a 
anotimpurilor pe câmp și în grădină, sub scurgerea 
luminei șia umbrei, a liniștei și a furtunei. Poetul ur- 
mărește duhul pământului nostru în miturile codrului 
și ale stâncii, ale cerului și ale mării ; în miturile medi- 
terane, în cele antice, care şi ele îl pot cuprinde pe 
acest spirit al țării. Eliberează vocile sângelui său, și 
sunetele domoale și melodice ale nostalgiei românești 
ne ating ca mâni iubitoare. Intr'ânsul odihnesc seve 
bătrâne. Știe multe și multe a dorit să uite. Astfel acest 
poet rămas în tradiţie, a uitat rafinamentul, ale cărui 


52 


urme cochete ne mai surâd totuşi din mulțumirea de 
sine și din plăcerea proprie, 

Neliniştea transcedentală a poporului român a 
dăinuit în veacurile trecute. Acolo sa risipit în 
cursul istoriei, în lupta pentru trai, în ruga care 
s'a făcut tot mai adâncă, în beţia sufletească. $í 
destinele care i-au întretăiat drumul l-au învățat 
să înțeleagă valul tuturor ființelor Astfel a luat 
chip de om liniștit. Așa și poetul nostru. Pe dân- 
sul nu-l despică probleme transcedentale. Se în- 
crede în ordinea care ti priește și știe ceea ce îl 
așteaptă. Așa odihnesc în iatac femeile în miezul 
lor dulce, ca pe ian valul de aur ai grânelor coapte. 
Pe plai, moartea păzeşte turmele. Domnul se află 
pretutindeni, văzut nevăzut ca aerul și ca pietatea 
poetului despre care el nu pomenește nicăeri şi care 
formează fondul ţesăturii sale. Câte o legendă „din 
bătrâni“ scoate înţelept fruntea ei plastică din nori. 
Din când în când se deşteaptă câte o amintire de 
stepe și de mari migrațiuni, de cavalcadă lungă și 
de joc blestemat. Totuși ele dispar față de contem- 
plarea mulțumită cu sine, că există. Și iată vine far 
moleșala dulcelui trai în România, blagostovitul ținut 
al lui Dumnezeu. La Pillat ce e mare e românesc; 
dar nu cuprinde tot ce e românesc. 

Căci sufletul românului are două lumini. Una ro- 
tundă, care e limpede și bună și blajină şi arcuită 
în sine ca un deal de pe marginea Carpaților; și 
alta, aspră, care e neagră și tăioasă ca un fulger 
despicător de stânci. În ochiul lui Pillat tmi lucește 
doar lumina mai bună nu și cea mai mândră. Poetul 
e întreg moldovean (din Mioriţa), de loc luceafărul. 
Dar va trebui să poarte amândouă luminile în sine, 
acela ce va veni cu menirea de a așeza chipul uni 
versal al neamului românesc nepieritor în veacurile 
lumii spirituale, lată datoria oricărui om superior 
din fiecare nație. Cât de departe a ajuns în această 
direcţie câte unul, atârnă greu și decide de judecata 
jumii de azi și de mâine. Pillat a dus mai departe 
lumina „mat bună“ (dacă ne luăm după „Caetul 
Verde“) cum n-au făcut-o mulți înainte de dânsul 
şi doar puţini cu el împreună. In cartea aceasta 
sunt semne clare că autorul ei tinde la mai mare 
ca orizont și ca înălțime. Neamul poate nădăjdui să 
afle întrânsul, mai curând sau mai târziu, un crainic 
al spiritului românesc în timp și spațiu, să găsească 
tacă un poet, care și-a înțeles menirea, 


M. ROSENKRANZ 


iiaiai e 


CRONICA 
I S 


In cuprinsul artei românești actuale Iser intruchi- 
pează cea maí complectă personalitate de pictor. O 
atare afirmaţie nu ar mai trebui să suprindă. Rân- 
durile care urmează sperăm că o vor justifica pe 
deplin. Deocamdată ne mulțumim să observăm că 
între pictorii noștri de frunte se numără unii colo- 
rişti neîntrecuţi, deasemenea câțiva mânuitori abili 
ai liniei. Nici unul însă nu întrunește într'un chip mai 
fericit linia și culoarea, nu le armonizează mai co~ 
herent, mai plastic și mai viguros decât Iser. Pic- 
tura este alcătuită din elemente numeroase și deo- 
sebite între ele: formă, culoare, lumină, atmosferă, 
ton, mișcare, tehnică picturală, linie de compoziţie, 
materie, Numai cine le stăpânește pe toate de o po- 
trivă şi le știe imbina armonios într'un ansamblu 
larg, viu, unitar poate năzui la calificarea de pictor 
complect. 

Dar pentru aceasta se cere să cunoşti adânc meș- 
teșugul, să ţi-l fi însușit în aşa măsură încât în mo~ 
mentul când ai pânza în faţă nici una din proble- 
mele meşteșugului să nu mai constitue o preocupare 
distinctă, toată atenţia fiind concentrată asupra su~ 
biectului, — vreau să spun asupra viziunei subiec- 
tului. Iser este astăzi cel mai de seamă practician al 
picturei. El stăpâneşte forma ca nimeni altul, iar 
pictura nu mai păstrează pentru ei taine, De aceea 
- chiar acei care îl contestă — mai există încă și de 
aceștia — îi reproșează deformările (voite), nu însă 
stângăciile. Nimic nu poate fi denunțat ca stângăcie 
în înfățișarea artei lui Iser, căci pentru Iser în clipa 
creaţiei nici o problemă de meșteșug nu se mai pune 
în chip distinct, De aici acea libertate nespusă ce 
se reflectează din cea mai neînsemnată imagine da~ 
torită concepției și penelului acestui neintrecut vră- 
jitor de forme și culori, de aici simțământul de su~ 
veranitate cuceritoare degajat din ambianța spirituală 
a creației iseriene. 

Ar greşi mult cine ar socoti că meșteșugul folosit 
de Iser este un meșteșug de școală. Din potrivă, 
nimic mai variat, mai viu, mai inventiv. Iser recurge 
la un număr mare de tehnice felurite și reuşeşte să 
le dea viaţă tuturor, speculând asupra resurselor 
latente ale fiecăruia, degajând maximum de efecte 
picturale din cuprinsul fiecăreia, atingând astfel fi~ 
mita expresivităţii în fiecare, Iser a delimitat cu pre~ 
ciziune sfera valorilor proprii feluritelor tehnice fo~ 
losite. El este conștient că pictura nu se adresează 
numai spiritului ci și ochilor. In primul rând ochilor. 
-De aceea el nu lasă netntrebuințate prilejurile care 
ar putea ajuta la o percepție fericită, „Ceiace cer 
unui tablou, — ne mărturisia pictorul, — este să 
nu mă plictisească“, Din această convingere pornesc 


PLASTICĂ 
E R 


toate căutările tehnice din cuprinsul artei sale. De 
aici acea adulmecare atentă a efectelor inedite, acea 
pregătire conștientă a bucuriilor rare rezervate o~ 
chiului. Tebnica uleiului, a gouache-ului, a desenului 
a gravurei îi sunt la fel de familiare. Practician neîn- 
trecut, Iser este și inovator. Așa bunăoară. el s'a 
gândit cel dintâi să verniseze gouache-ui,: reușind 
astfel să-i dea o strălucire și o adâncime unice, 
Inutil să adăogăm că nu le vernisează pe toale. Ar- 


tistul ține prea mult la prospeţimea viziunei și la 


inedit, ca să riște impietrirea într'o manieră. Folosirea 
unei anumite tehnice nu este nici odată arbitrară, 
Ea este cerută de subiect, sau mai degrabă de vi~ 
ziunea subiectului, Uleiul se pretează ia tratarea anu- 
mitor motive, gouache-ul la tratarea altora, Altceva 
vei desena în tuş, altceva în sanguină sau în grisaille. 
Dacă întâlnim unele motive reluate în diferite teh- 
nice, trebue să înțelegem că artistul a tentat prin 
aceste experimentări extreme să descopere linita 
de rezistență specifică a fiecărei tehnice. 
Complexítăței tehnice îi corespunde în arta lui 
Iser complexitatea viziunei. Iser are o lume a lui 
unde se regăsește de predilecție, o lume desamăgită, 
resemnată sub hotărârile mari ale. destinului, cău- 
tând uitarea în vis, în împodobirea vieţii, lată O- 
rientul strălucitor de culori care farmecă, și totuși 
trist, iremediabil trist, de o tristețe metafizică. lată 
lumea forfotind inertă într'una din pieţele ţipător co~ 
lorate ale Bucureştilor, O lumină ireală transformă 
peisagiul acesta concret și ușor de identificat, într'un 
vis chinuitor, Deasupra. cerul se prăvale intunecos 
şi enigmatic asemenea unei ameninţări. lată odalisca 
in şalvari și pieptar înflorit rumegând în culcuşu-i 
plin de podoabe durata unei vieţuiri de pură instinc- 
tivitate. Nici unul din motivele întâlnite în pictura 
lui Iser nu este indiferent. Din potrivă, ori care 
dintre ele este revelator pentru viziunea pictorului, 
pentru concepția sa despre lume, pentru spiritul care 
stă la baza artei sale. A face abstracție de temele 
picturale din arta lui Iser, înseamnă a o mutila, a 
ignora aproape totul din ceeace constitue persona- 
litatea fermecătoare a artistului. Nu trebue să uităm 
că pictorul a tremurat în faţa fiecăruia dintre moti- 
vele pictate, că a avut „raţiuni de inimă“ care i-au 
condus alegerea temelor, că şi-a angajat toată fiinţa 
sa în redarea cât mai apropiată de gând a imagi- 
nilor ce îl obsedau. Intro cercetare critică, pretin- 
zând Ía oarecare seriozitate, interesul acordat ico~ 
nografiei trebue să fie tot atât de însemnat cât și 
interesul acordat morfologiei, A te ocupa numai de 
formele pure, când pictorul a dat o deosebită atenţie 
adâncirei subiectelor și semnificației lor, înseamnă 


53 


a-ţi limita înţelegerea printr'o preocupare de secă- 
tuitor pedantism, 

Dar cercetarea temelor ne conduce, printr'un prag 
de firească generalizare, la descoperirea acelei vechi 
nu însă învechită, tipologie a genurilor de pictură. 
Compoziţie, figură, nud, genre, peisagiu, natură moartă, 
portret nu sunt denumiri zadarnice, nici clasificări 
fictive, O spun aceasta în deplină conştiinţă și indi- 
ferent de ce vor crede puriștii artei. De aceea în 
cercetarea artei lui Iser vom urma ordinea genu- 


rilor, studiind rând pe rând: compoziţia, figura și 


nudui, portretul și în sfârșit peisagiul. 

Este Iser un compozitor? Da și nu. Este com- 
pozitor dacă ne referim la linia de compoziţie. In 
acest sens cea mai puţin importantă lucrare a lvi 
ker este o desăvârșită compoziție. Sunt unele gra~ 
vuri în pointe-stche care grupează două sau mai 
multe figuri, cu o siguranță neîntrecută a raportu- 
rilor de grup. Ca viziune însă, Iser nu este un com- 
pozitor, Și nici nu poate să fie. Ar însemna să-i 
cerem să iasă din personalitatea sa, să-și însușească 
un mod de a vedea care nu-i al său, care nu se 
suprapune viziunei sale organice. Spațiu; artei lui 
Iser nu este un spaţiu eroic, și anume nici epic cum 
este spațiul compozițiilor lui Poussin, nici dramatic 
cum este spațiul compozițiilor lui D:iacroix (ne o~ 
prim la exemplele cele mai tipice). Şi nu poate fi 
un spaţiu eroic, pe care să-l străbată în adâncime 
acțiunea omenească, pentrucă alta, cu totul alta 
este concepţia lui Iser despre om, despre raportu- 
rile omului cu lumea. Nu vom întâlni în cuprinsul 
artei sale individul înzestrat cu înaltă conștiință a 
destinului propriu, cu puternică organizare psiholo~ 
gică și morală, astfel cum ni-l înfățișează arta apu- 
sului. Nu vom asista la nobila lui încordare în lupta 
cu forțele din afară, nu vom fi martorii agoniei sale 
prelungite, De altminteri subiectul constant de me- 
ditație pentru Iser nu este omul cu rosturile lui de 
fiinţă evoluată, ci femeea, acest pur receptacol al 
'instinctivităţei primare. 

In conștiința artistului conflictul om-lume este 
lipsit de orice realitate. Din potrivă omul apare de- 
plin împăcat cu iumea. Existenţa vegetativă a uma- 
nităței se confundă cu însăşi substanța universului. 
Fiinţa omenească, înflorire a forţelor vitale care străbat 
cosmosul, durează asemenea unei plante într'un timp 
deosebit de timpul vieţei morale, într'un spațiu deo- 
sebit de spațiul acţiunei omenești. Instinctivitatea bio~ 
logică singură unește ființele în sensul cuprinzător 
al fatalităţei. Dar raporturile care grupează ființele 
la o laltă nu sunt active, ci subliniază şi mai mult 
inerția unor existențe deplin izolate. De aceea gru- 
“purile din compoziţiile lui Iser au un pronunţat ca~ 
râcter gregar, fără acea diferenţiere și organizare în 
plănuri morale distincte, rezultate din întretăerea 
pasiunilor înalte. De aceia nici nu poate fi vorba de 
compoziţii în arta tuí Iser, sau cel puţin nu de com- 


54 


poziţii în accepţia consacrată de marile tradiţii ale 
artei europene. Astfel ne explicăm de ce în fata 
celor câteva pânze de oarecare proporţie pe care 
artistul le-a dus la capăt cu o perseverență rară, 
am încercat întotdeauna sentimentul că nu pot îi 
adâncite, că nu au un spaţiu real, că :sunt intrun 
cuvânt decoraţiuni. Mă grăbesc să adaog: decora- 
țiuni admirabile, servite de tot acel prestigios aparat 
plastic și pictural, care formează unul din meritele 
necontestate ale artistului, ' 

In figuri Iser regăseşte adevăratul spațiu, acela a~ 
daptat viziunei sale. Aici îşi desvălue el măsura pu~ 
terei de creaţie, aici vom întâlni echilibrul binefă- 
cător între voința de artă și înfăptuirea artistică. 
Figurile, astfel cum le realizează Iser, sunt minuni 
de armonie Ele impresionează prin pictura lor bo- 
gată, din lăuntrul căreia se desface o liniște mare. 
Iser a înţeles care este mesagiul particular sortit să 
fie transmis de aceste figuri, a înţeles care este felul 
de expresie inerent genului, Artă a dimensiunilor 
fericite, figura își află expresia deplină în crearea 
celor mai juste raporturi între imaginea omenească, 
acest model ideal, și cadrul ei familiar, Spaţiul în 
care situează Iser figura este un spaţiu intim, un 
„mediu“ în înțeles biologic și moral. In cuprinsul 
lui ființa omenească își identifică propria ei durată, 
şi, anume durata unei vegetări în apropierea forțelor 
vieţei, cu care se confundă uneori, De aceia rapor- 


„turile pe care le stabilește Iser între figura ome- 


nească și spaţiul său propriu, fie acesta un cadru 
ambiant, fie un simplu fond pictural, sunt dintre cele 
mai intime. Corespondenţe cromatice, întretăeri de 
reflexe, armonice de culori, alternanță de umbre şi 
lumini, aceiași cadență atmosferică ajută la crearea 
unităței tabloului. Ea poate fi urmărită în diversi- 
tatea infinită a raporturilor dintre elemente: formă 
— culoare, formă — lumină, — formă — mișcare, 
valori de culoare — valori atmosferice, valori de 
culoare — valori de lumină, materie — culoare, 
materie — formă, materie — lumină etc, 

Se înțelege dela sine că fundarea într'un tablou a 
unui număr atât de însemnat de raporturi ce se 
condiționează unele pe altele și se înrâuresc reciproc, 
pretinde o suplețe de meșteșug la care nu ajung 
mulți, Este un meșteșug de pictor, unul dintre cele 
mai bine hrănite cu substanță picturală. Sa crezut 
mult timp că vocaţia lui Iser ar fi cu exclusivitate 
linia. Această credință, pe care la începutul carierei 
artistul o îndreptăția printr'o atenţie specială acordată 
desenului, rămâne astăzi o simplă superstiție, iar 
perzistența ei ne apare cu totul inexplicabilă. Iser 
este un neîntrecut desenator, Dar nu este numai 
atât, Iser este și un pictor desăvârșit, Mai târziu sau 
mai de vreme adevărul acesta se va impune tuturore 

iser studiază forma, o concepe dela început în ra~ 
porturile ei de mişcare, o organizează într'o linie 
de compoziţie. Nu este dat oricui să vadă forma ca 


un volum în spaţiu. Felul acesta de a și-o repre- 
zenta este însă inerent viziunei lui Iser, constitue o 
dată fundamentală a structurei sale vizuale. Perso- 
nalitatea ariistică a acestui pictor se caracterizează 
în primul rând printr'o pronunțată imaginaţie plastică. 
Formele la el se situează spaţial, au o greutate pro~ 
prie, un volum bine definit. Cu câtă limpezime sunt 
înfățișate toate raporturile de formă! Ce liniște bine- 
făcătoare se desface din contemplarea lor, din per- 
cepția clară a formelor! Dar — și aici înțelegem 
noi să punem accentul — forma nu ne este prezen- 
tată într'o izolare magică. Figurile-nu sunt sculptate, 
ci pictate. In fiecare parcelă a suprafeței colorate 
vibrează ca un ecou prelungit emoția picturală ce 
stă la baza întregului. Solidaritatea elementelor este 
perceptibilă dintr'o dată. Subtilitatea și frecvenţa ra- 
porturilor dintre ele ne edifică dela prima vedere. 
Avem deaface cu o viziune de pictor, cu o factură 
picturală. Numai rareori, și acesta este cazul câtorva 
figuri de dimensiuni mai mari, viziunea pictorului 
pare să fi tins dincolo de exprimarea acelor rapor- 
turi fericite dintre imaginea omenească și cadru, și 
anume spre o monumentalizare a imaginei omenești. 
Dar nici în aceste cazuri, figura omenească nu ră- 
mâne izolată. Pictorul nu pierde din vedere fondul, 
pe care îl tratează cu o cunoaștere nespus de pre~ 
cisă a efectelor ce pot fi scoase din gradarea culo- 
rilor, din echilibrarea lor, din îmbinarea armonicelor 
cromatice, 

Desigur însă că acordul deplin dintre viziune şi ex- 
presie, coherența supremă a picturei, le atinge Iser 
in acele figuri de dimensiuni potrivite, odalişte și 
nuduri cu forme bine proporționate, cu mișcări ar- 
monios acordate formelor, teme de viaţă intimă, unde 
nu ştii ce să admiri mai curând: pregnanța formelor, 
melodioasa alternanță a mișcărilor, luminozitatea cu~ 
lorilor, strălucirea paletei sau frumusețea materiei, 

Nudurile au format în totdeauna unul din moti- 
vele preferate ale pictorului. Probabil ele sunt mai 
aproape de sensibilitatea sa. In tot cazul ochiul atât 
de educat al pictorului va fi descoperit curând ce 
comoară de efecte plastice și picturale oferă mo~ 
tivul. Nudul constitue în sine un motiv elocvent. 
Limbajul său este direct și clar. Evocarea formelor 
are loc nemijlocit. Dar ce temă susceptibilă de in~ 
finite variaţii! Ce pretext fericit de ritmuri ample și 
melodioase! Cât de plastic și de viu pot fi repre- 
zentate formele între limitele încordărei şi destin- 
derei) Și apoi ce suplețe de adaptare a motivului 
la felul viziunei artistului! Este surprinzător cum 
limbajul nudului poate exprima orice sentiment, cum 
poate fi folosit de orice tip vizual pentru manifestarea 
vizualităţii proprii. Tipul constructiv va folosi cu 
mult succes acest mottv pentru construirea unor 
magnifice arhitecturi în spaţiu. La antipod, tipul in- 
clinat spre muzicalizare va reuși să înlănțue motivul 
într'o serie de cadenţe dintre cele mai subtile, care 


se lasă mai mult auzite decât văzute. Dar în acelaș 
timp ce materie minunată pentru un pictor, pentru 
acela cere înțelege să se mărginească între limitele 
proprii ale artei sale ! Iser a străbătut și el întreg 
domeniul expresivităţii care ţine de această temă: 
Dela întretăerea sonoră de planuri mari arhitectonice 
până la deplina fuziune a formelor, culorilor și lu~ 
minei într'un singur organism de culoare. 

Dar efectele cele mai frumoase le-a realizat în 
domeniul expresivităţii pur picturale așezat la o egală 
distanță de cele două extreme. Aici statica odihni- 
toare a formelor se împrietenește cu activitatea 
specifică a țesutului cromatic. Dinamismul unei atari 
activităţi nu este distrugător de forme, Din potrivă 
el își însusește rolul de a se constitui în substanța 
vie a acestor forme. De aceea culoarea încetează 
de a mai fi o simplă vibraţie tonală, o simplă funcție 
de lumină şi atmosferă. Ea devine culoare locală, 
își capătă așa dar o identitate, în raport strâns cu 
forma. Lumina însăși nu mai ambiţionează să joace 
un rol de sine stătător, renunţă la veleităţile sale de 
dominație tiranică. Lumina și umbra sunt acum ca~ 
lități ale culoarei, grade diferite de luminozitate a 
materiei. 

Nespus de instructiv ne apare studiul tehnicei 
picturale folosite de Iser. Pictorul așează culoarea 
pe pânză în strat egal, alăturând unele de altele su~ 
prafețe mici de culoare neamestecată. Această fran- 
cheţe de ton conferă o frumoasă luminozitate pân- 
zelor, o strălucire de culoare neașteptată, Umbrele 
însăși sunt pictate în tonuri clare, fără amestec de 


bitum și fără suprapuneri de frottis-uri. Firește că 


tonul umbrelor ocupă o altă treaptă pe scara lumi- 
nozității decât tonul culorilor care primesc lumina. 
Dar ele nu sunt mai puţin transparente decât lumina, 
nici mai puțin colorate, O atare tehnică picturală 
descinde din tehnica neo-impresioniștilor şi a fauv- 
ilor şi, în ultimă analiză din tehnica mozaicului și a 
frescei. Ea este bogată în efecte de contrast, netn- 
cetând totuși de a fi domeniul cel mai adecuat dife- 
rențierilor și gradărilor cromatice. 

Tehnica picturală, însușită cu mobilitate, înlesneşte 
valorificarea de sine stătătoare a elementelor picturei, 
Aşa bunăoară culoarea nu reprezintă numai o funcţie 
a întregului. Ea are și o frumusețe în sine, o calitate 
proprie. Caracterul materiei este degajat și subliniat 
cu predilecție. Se dobândesc astfei valori noui, numai 
prin simpla reliefare a aspectelor ei diferite: con~ 
sistență, densitate, strălucire, transparenţă, asperitate, 


Pictorul realizează efecte dintre cele mai frumoase 


din îmbinarea variată a calităţilor pastei. Netedă în- 
totdeauna, pasta este mlădiată, mai ales în nuduri, 
până la expresii de o extremă subtilitate, Culoarea 


_nudurilor pictate în ulei este de cele mai adeseori 


un ivoriu, când palid, când aprins de focul refle- 
xelor, Pielea catifelată lasă să se străvadă vinele a 
căror culoare bănuită își amestecă nuanțele presti- 


bt 


gioase în jocul de ape al ivoriului. Un șold modelat 
în plin aduce aminte de o amforă, iar revărsarea 
întunecată a părului are ceva din rezonanţa joasă a 
ebenului. 

Accentuarea calităţilor materiei merge paralel cu 
accentuarea corporalităţei formelor. Pictorul nu-și 
reprezintă formele ca simple volume situate în spaţiu. 
Din potrivă ele i se înfăţişează ca unități corporale 
bine identificate. Nudul şi figura reflectă atât o lege 
generală de structură a formelor cât și un caracter 
propriu, diferit dela o pânză la alta. Acesta este 
degajat și reliefat prin adâncirea particularităţilor 
structurale ale figurei, așa dar prin studiul atent al 
identităţei anatomice a corpurilor. Dar ceiace subli- 
niază în deosebi corporalitatea unei forme este greu- 
tatea ei specifică. De aceia arta lui Iser și-a propus 
dela început să exprime ceeace este greu înir'o 
figură, ceeace este material, ceeace o înlănţue cu 
necesitate fatală sensului gravitaţei universale. Des- 
coperim aici încă o urmă a concepției fataliste despre 
lume. Pentru exprimarea greutăţei corpurilor, ma~ 
tería picturală capătă la Iser o densitate proprie. 
Culorile își atribue o funcţiune spaţială. Ele sunt 
masive, au o greutate a lor și pretind să ordoneze 
pe seama lor spaţiul în raport cu cantităţile cro- 
matice, Însăși lumina {subliniază materialitatea cor- 
purilor, structura lor și particularităţile acestei struc- 
turi. Totul tinde spre caracterizare și implicit spre 
descoperirea principiului generat de structură a for~ 
melor. Dar caracterizarea justă a motivului implică 
pe de altă parte personalizarea viziunei artistice. 

In tablourile cu odaliște Iser atinge deplina perso- 
nalizare a viziunei sale artistice. Tablourile acestea 
deschid porţile spre lumea întrevăzută de imaginaţia 
artistului, lume nespus de tristă și totuși împăcată în 
sine, al cărei evocator neintrecut este Iser. Din am~ 
bianţa acestor pânze se desprinde pentru cuget ca 
o prezență neindurată ideea fatalităţei, în numele 
căreia orice tentativă de eliberare a omului este 
condamnată de la început ca o zădărnicie. Şi totuși 
fatalitatea, prezentă în fiece (fiinţă, în fiece mădular, 
își țese clipă cu clipă un vis de supremă splendoare, 
pe care îl trăeşte ca o_uitare de. sine. Visul acesta 
ia mai întâi forma unei ideale făpturi femeești, pe 
care se grăbesc s'o împodobească cu culori toate 
ursitoarele Orientului. Este un vis trăit cu ochii des~ 
chiși, în deplină luciditate. Tot ce a iscodit ca po~ 
doabă imaginaţia dureroasă a Orientului stă în cum~ 
pănă pentru o clipă să înfrângă urgisitoarea aducere 
aminte a destinului. Pictorul dă o atenţie deosebită 
costumului, amănuntelor vii şi colorate ale cadrului 
exterior. Am greşi însă dacă am atribui unei preo- 
cupări de pitoresc exotic ieftin, preferința pictorului 
pentru un atare motiv. Odalisca exprimă însăși con- 
cepţia artistului despre lume și anume: eliberare 
prin podoabă din obsesia destinului, acea amăgire 
specific orientală a simțurilor și a imaginaţiei prin 


56 


efectul unor culori tari. Avem astfel incă o dovadă 
despre intuiţia precisă care il conduce pe Iser în 
alegerea motivelor sale, motive în totul revelatoare. 
Dacă alegerea temelor figurative nu este nici de 
cum întâmplătoare, alegerea momentelor este co~ 
mandată de aceiași lege a necesităței. Se simte cu 
ușurință că figurile pictate de Iser nu pozează, că 
atitudinea lor de repaos este departe de a fi con- 
venţională. Nu distingi în reprezentarea unei mișcări 
nimic din ceeace ar putea fi socotit aranjament pre~ 
meditat. Mişcarea formelor apare nespus de firească 
este văzută organic și urmărită până în cele mai 
îndepărtate raporturi ale ei cu forma. Dintre mo~ 
mentele de mișcare pictorul alege în mod constant 
pe acelea care reprezintă gesturi de destindere, miş- 
cări de repaos. In încordarea unei linii simţi con~ 
tinuarea efortului, în destinderea alteia ghiceşti bine- 
facerea dăruită a odihnei. Oricare dintre figurile 
animate de gesturi, întâlnite în pictura lui Iser, in~ 
făţişează momentul când efortul consumat lasă loc 
unei invazii de linişte. Deplin edificatoare trebue să 
apară oricui comparaţia, din acest punct de vedere, 
între baletistele lui Iser şi baletistele lui Degas. In 
timp ce pictorul francez reprezintă mișcar.a în mo- 
mentele ei de pură imobilitate, fie acestea exprimate 
printr'o stare, fie printr'un paroxism al mișcărei, 
pictorul nostru o reprezintă în momentele de tranziţie. 
La baza concepţiei artistului despre viață stă con~ 
ceptul de tranziţie. Și anume : 'tranziţia dela Rigo- 
rismul fatalist la libertatea visului. De aceia linia de 
compoziţie, aparent închisă, ideal se deschide ur~ 
mând, sensul unor vagi aspiraţiuni. De: aceea paleta 
rând pe rând se închide în suprafeţe de tonuri neutre, 
pentru a se deschide apoi în înfloriri de o nemaia- 
tinsă strălucire și căldură. De aceea umbrele se a~ 
lungă cu luminile într'o dezvoltare contrapunctică; 
De aceea mișcarea de?repaos.se îmbină „atât de fe- 
ricit cu mișcarea actualizată, determinând ritmuri 
dintre cele mai variate. Figurile pictate de Iser sunt 
am mai spus-o, minuni de armonie. Ele strălucesc 
prin deplina consonanță dintre gest și formă, dintre 
linie și culoare, dintre imaginea/omenească și cadrul 
ei familiar. In cuprinsul lor viziunea artistică a pic- 
torului îşi află expresia cea mai desăvârșită. 
Portretul prezintă o deosebită importanță în stu- 
diul operei jui Iser, pentrucă este genul de pictură 
în care s'a manifestat pentru întâia oară vocaţia sa 
artistică şi pentrucă a constituit mult timp tema 
favorită pe care s'a exercitat vizualitatea acidă a 
pictorului. Portretul reprezintă conștiința unei vieți 
individuale și facultatea de a izola din mulțime o 
ființă particulară. Dar. felul cum se apropie artistul 
de această viață individuală și cum o izolează din 
mulţime diferă dela un pictor la altul. Unii lasă mo~ 
delele să se spovedească. Alţii le pun întrebări. Unii 
se identifică prin simpatie cu existența morală a 
ființei vii care fe stă în față, alții manifestă inpotriva 


modelului o curiozitate dușmănoasă. Atitudinea ful 
Iser este o atitudine critică. El nu se lasă amăgit de 
aparenţe. Ochiul scrutează nemilos în adânc. Tinde 
să descopere în fiecare figură caracterul, atât ca~ 
racterul moral cât şi cel fizic. De aceia procedeul 
întrebuințat cele mai adeseori de pictor în portrete 
este un procedeu de simplificare. Iser nu se com- 
place în prezentarea aspectului agreabil al unei fi~ 
guri. El ştie să discearnă esențialul de accesoriu. El 
rezumă figura omenească la câteva trăsături carac~ 
teristice. 

Se întrevede cu ușurință cum viziunea rezuma- 
tivă a pictorului și practica portretului astfel înțeles 
trebuia să-l conducă pe Iser la o concepție sintetică 
a artei. Cu mult înainte de accentuarea reacțiunei 
din artele plastice apusene înpotriva impresionismului 
amorf, Iser înţelesese valoarea limbajului formal or~ 
ganizat. Ochiul lucid al pictorului a degajat dela 
început această constantă din confuzia impresiilor 
colorate. Când mesajul lui Cezanne i-a ajuns la urechi, 
pictorul era de mult pregătit să-l primească. Și a 
construi spațiul nu putea să îi apară ca o întreprin- 
dere riscată aceluia care știuse atât de bine să con~ 
struiască o figură omenească. În definitiv raporturile 
mari el ie subliniase oridecâteori a fost vorba să le 
elimine ceeace nu era necesar în datele unei figuri. 
Se verifică încă odată cu portretul aserţiunea pe 
care am făcut-o când ne-am ocupat de figură și 
nud studiul adâncit cu atenţie al caracterului unei 
figuri implică în mod necesar descoperirea legii de 
structură a formei. lată-l pe iser integrat, la acest 
stadiu al cercetărei noastre, în sensul general urmat 
de arta nouă a apusului. O analiză mai amănunţită 
a raporturilor dintre pictura lui Iser și arta apuseană 
nouă sau veche, pretinde un capitol aparte, Studiui 
nostru a căpătat deja proporții prea mari pentru a 
ne mai permite o atare digresiune. Ne mărginim să 
menţionăm că, exceptând coincidența dintre orien- 
tarea expresiei artistice a pictorului nostru și orien- 
tarea generală a artei noui, toate celelalte raporturi 
sunt de ordin extrinsec și privesc în mod exclusiv 
latura tehnică. 

Arta portretului prezintă la Iser o dublă polaritate, 
Intâinim pe de o parte portretul rapid care exprimă 
întuirea imediată a caracterului și formulează iden- 
titatea morală și fizică a chipului omenesc în termeni 
de o pregnanță uimitoare. Intâinim pe de altă parte 
portretul construit larg şi luminos, care aduce o 
interpretare a caracterului în termeni de pictură, 
Primul tip este reprezentativ peniru atitudinea critică 
a artistului, cel de al doilea exprimă din potrivă 
atitudinea sa constructivă. Primul dă măsura agerimei 
ochiului și inteligenței, cel de al doilea manifestă 
calităţile de pondere ale personalităţei pictorului. Şi 
în sfârșit cel dintâi caracterizează mai ales perioada 
de tinereţe a producţiei lui Iser, în timp ce al doilea 
tip reprezintă maturitatea. 


57 


Formaţia portretistică a pictorului trebue căutată 
în anii tinereţei, când pictorul profesa caricatura. 
Practica acestui gen i-a dat siguranță ochiului și 
neastâmpăr inteligenței. Ea l-a învăţat să discearnă 
fără prea mult inconjur ce este caracteristic într'o 
figură şi ce este mai puţin caracteristic. Ea i-a su~ 
gerat procedeul eliminărilor, al notațiilor rezumative, 
al enunțărilor rapide. In sfârșit caricatura i-a ascuţit 
vizualitatea, i-a dat criterii şi totdeodată intuiţia li~ 
ni-i sintetice. Caricatura a fost așa dar pentru Iser 


o lecţie de necesitate. Ea l-a instruit asupra unul 


adevăr ignorat de mulți pictori și anume: că ele~ 
mentele care colaborează la formularea unei ex- 
presii artistice sunt necesare acestei expresii, că ele 
nu sunt alese întâmplător, Misiunea artistului nu poate 
îi imitarea servilă a naturei concrete, ci o interpre= 
tare a ei, o re-creare în concordanță cu viziunea 
proprie. Artistul combină, are inițiativă, deformează 
uneori, când legea viziunei sale cere aceasta. De 
aceea nu trebue să suprindă pe nimeni dacă trăsă- 
turile unei figuri pictate de Iser, par adeseori exa- 
gerate în raport cu trăsăturile modelului. Un pri- 
vitor activ depăşeşte identitatea concretă a detaliului 
morfologic căutând să pătrundă mai adânc în vi~ 
ziunea artistului, 

Iser stăpânește toate mijloacele de expresivitate ale 
figurei omenești. El știe să dea viață unei priviri 
până într'atât că toată faţa se lasă invadată de lică- 
rirea ei interioară. El face să vorbească deopotrivă 
numeroasele elemente care compun figura ome~ 
pească: o gură, o arcadă, umărul unui obraz, o 
tâmplă, o bărbie. Totul exprimă ceva, totul adân- 
ceşte viziunea pictorului caracterizând în acelaş timp 
cu deosebită energie motivul înfățișat. Dar energia 
caracterizărei activează oarecum ca o eroziune. 
Asistăm la calcinarea materialității figurei omenești 
sub înrâurirea puternică a unui focar de combus- 
tiune lăuntric. Viziunea potretistă este atât de înră- 
dăcinată în adâncul personalităţei lui Iser, încât el 
formulează poriretistic figura omenească chiar atunci 
când ea nu constitue subiectul principal al tabloului 
Bunăoară în compoziţiile mici, în figuri, în gravuri. 
Dar, în genere, viața individuală a modelelor pre~ 
ferate de pictor nu prezintă un studiu prea înaintat 
de evoluţie psihologică. Aceasta nu înseamnă că 
portretele lui Iser ar fi lipsite de o identitate morală, 
Din potrivă, identitatea morală este energic carac- 
terizată, Numai că ea se răsirânge într'o mai mare 
măsură din subteranele unei trăiri instinctiv, — in~ 
vadând de acolo în afară cu o forță neînirânată, — 
decât din compartimentele luminoase ale unei com- 
plexe organizări psihologice și morale, 

La polui celălalt ai portretisticei lui Iser, maturi 
tatea artistului a circumscris domeniul de expresi- 
vitate al unui nou tip de portret. O concepţie deo- 
sebită despre arta portretului își face loc. De astă- 
dată nu caracterul imediat al motivuiui constitue 


principala preocupare. Artistul nu mai vânează ex- 
presia corosivă, nu mai subliniază acțiunea calcinantă 
asupra materiei a focarului de combustiune lăuntric. 
El urmărește acum principiul de organizare a unei 
figuri. Liniile se rotunjesc, formele se compun mai 
liniștit, planurile se succed mai armonios. Forma nu 
mai este văzută rezumativ și episodic. In locul frag- 
mentelor incărcate cu dinamism vital, în locul abre- 
vierilor caracterizatoare ni se oferă viziunea de an- 
samblu a subiectului. Motivul ne este înfățișat în in- 
tegritatea sa. Acum viața morală a subiectului se 
concentrează în câteva constante psihologice și 
ocupă centrul de interes al tabloului. O sugestie de 
autoritate radiază din aceste focare, din înfățișarea 
de îrontalitate liniștită a portretului, Planurile lumi- 
noase construesc forma în adânc şi îi dau un ma~ 
ximum de concentrare. Rotunjimea unei tâmple 
bunăoară clădește pe o suprafață neînsemnată o formă 
de o largă şi cuprinzătoare plasticitate. Funcțiunea 
spaţială a formei capătă o importanță deosebită. 
Dar portretele acestea aduc mai ales o integrare 
în pictură. Suprafața tabloului se organizează pic- 
tural. O percepție dintre cele mai fine reușește să 
pună în valoare calităţile cele mai puţin aparente 
ale materiei picturale. Artistul a ajuns acum la o 
deplină sobrietate a mijloacelor și expresiei. Nimic 
aspru în culoare, în aspectul materiei. Culoarea este 
acum o substanță descărcată de orice lest și în orice 
timp bogată în potenţiale. Diferenţierea țesutului cro- 
matíc se face pe baza rafinamentului percepțional. 
Totul se organizează pe vibrații fine de culoare. 
Materia este consistentă, unitară, omogenă. Lumina 
cade liniştit pe forme, subliniind numai cât trebue 
plasticitatea comprimată a sintezei de formă și cu- 
loare. Din 'cuprinsul acestor portrete se desprinde o 
conștiință matură de pictor. Ele poartă mesagiul 
unei personalități ajunsă la deplina conștiință de sine. 
In peisagiile lui Iser se răsfrânge aceiași dualitate, 
întâlnită în tot cuprinsul picturei sale. Ne mai a~ 
ducem aminte de începuturile artei de peisagist a 
pictorului, de acele. peisagii elementare care nu cu~ 
noșteau ce este linia organică. Ele procedau prin 
explozii de culoare. Cu timpul, urmând cursul ge~ 
neral al evoluţiei de maturizare artistică, peisagiile 
lui Iser au devenit mai constructive, de un aspect 
mai liniştit, In sfârșit, peisagiile pictate în vara anului 
1930 în Spania au afirmat cu o autoritate rară con~ 
cepția arhitectonică a peisagiului, Peisagiul spaniol 
şi-a desvăluit lui Iser legea structurei proprii. Este 
un peisagiu vizionat larg, a cărui structură se ex- 
primă mai ales în raporturi mari. Planurile peisa- 
giului sunt înlănțuite între ele prin ritmuri ample 
care dau măsura adâncimei spaţiului. Sunt ritmuri 
formate din alternanța liniilor ondulate ale terenului 
cu liniile drepte ale arhitecturei caselor, din îmbi- 
narea formelor rotunde cu formele cubice. Progre- 
siunea metodică a planurilor se sprijină pe studiul 


sintetic al formei, Orice formă este desenată. In orice 
particularitate. a formei se descoperă generalitatea 
legii structurale, de care ascultă toate elementele 
peisagiului cât și ansamblul. O colină, un zid, un 
pom reprezintă în primul rând forme clar percep- 
tibile, aderând organic la ritmica întregului. Pictorut 
le desenează cum ar desena o mână, un braţ, un 
umăr. Nimic nu este neglijat din ceeace ar putea 
da un fundament peisagiului. Culoarea însăși ajută 
prin francheţea contrastelor la diferenţierea de pla- 
nuri. Lumina repartizează şi ea cât se poate de con~ 
structiv planurile de lumini și umbre, iar limpiditatea 
atmosferei înlesnește perceperea raporturilor mari 
arhitecturale. 

Dar alături de statica peisagiilor tectonice, pictorul 
cultivă cu deosebită înțelegere peisagiul dinamic, 
străbătut de forțele vii ale naturei. De astădată ex- 
presia elementară a culorii nu mai distruge coherenţa 
ansamblului, cum se întâmpla cu primele peisagii ale 
pictorului. Din potrivă o arhitectură latentă susţine 
peisagiul și îl organizează lăuntric. Contururile for~ 
melor sunt mai puţin accentuate, raporturile dintre 
planuri mai intime, articulațiile dintre elementele pei- 
sagiului mai suple. Duritatea contrastelor de forme 
face loc unei mlădieri nespuse a culorilor. lar pei- 
sagiul se organizează simfonic, străbătut în toate în- 
cheeturile lui de spiritul culoarei, Ansamblul se va~- 
lorifică, în raporturile lui cu elementele. după vi~ 
braţiile deosebite ale tonurilor, luminoase sau mai 
puțin luminoase. Despărțirea în planuri şi determi- 
narea de sine a formelor are loc prin accentuarea 
raporturilor de valori. Totul este acum o massă fluidă 
de materie colorată, devenită transtucidă prin in- 
corporarea luminei. Spiritul culoarei pare să fie su- 
biectul acestor peisagii, involburate în lumini și umbre 
înfățișând parcă o surdă gestație geologică. Acum 
Iser a' atins un stadiu cu totul avansat în linia evo- 
luției sale, stadiu ce poate fi definit astfel: culoare 
pentru culoare, pictură pentru pictură. Sensibilitatea 
efervescentă a artistului se manifestă deadreptul în 
datele imediate ale experienței optice; lumină, cu~ 
loare, materie. Prin ele forța elementelor vorbeşte 
nemijlocit. 

Căutarea cea mai consecventă a expresiei pur 
coloristice o întâlnim însă în gouache. Aici pictorul 
nu se mai preocupă de integrarea elementelor pic 
turei, de concentrarea substanței picturale într'o 
formulă strânsă. Dinpotrivă modelarea se face acum 
a-plat. Şi cu toate că valorile obiectelor sunt suficient 
diferențiate, ceeace predomină este ritmul suprafeței. 
Pata de coloare are mai multă libertate, înrâurește 
în lăuntrul cadrului într'un ctip mai spontan, Lumina 
joacă mai viu pe forme, manifestă o capriciozitate 
mai mare în curba sinuoasă a evoluţiei sale prin 
spaţiu, Pictorul urmărește jocul în soare al figurilor 
mici, deabia schițate. El dă mai multă animație miş- 
cărilor, evocă imagini de grup, întretae grupurile, 


58 


-e alternează în progresiuni ‘dinamice, într'un cuvânt 

însuflețește peisagiul. In această categorie intră toate 
peisagiile în gouache reprezentând plaje de pe coasta 
franceză, grădini și parcuri din sudul Franţei, pieţe 
şt bâlciuri de pe la noi. Și în sfârșit trebue să le 
alăturăm desenele în tuș și cele slab spălate cu a- 
cuarelă. Ele exprimă deopotrivă cu gouache-le un 
neobișnuit temperament dinamic, o viziune rapidă 
ce se desvoltă în spațiu prin șocuri de culoare. Amă- 
nunteie sunt totuși atent exprimate. Pictorul desenează 
în culoare subțire fiecare figură și fiecăreia, oricât 
de rapid evocată, îi atribue o funcţie expresivă. Gru- 
purile evoluează firesc, dar acțiunea lor este oarecum 
unanimă, nediferenţiată pe acţiuni episodice, ca la 
Breughel bunăoară. Este o acţiune de masse care 
nu ridică individului inițiativa mișcării, O gesticulaţie 
unanimă insufleţește peisagiul. 

Tehnica gouache-ului tinde în mod organic spre 
izolarea senzaţiei de culoare și implicit spre purifi~ 
carea activităţii optice de orice elemente secundare 
adăogate. Acelaș principiu îl întâlnim la baza goua- 
che-ului vernisat, Şi aici frumuseţea în sine a cu~ 
Joarei, activitatea ei proprie formează ţinta pe care 
năzuește să o atingă pictorul. Prin faptul vernisării, 
materia gouache-ului capătă o nouă expresie, devine 
translucidă, asemenea unui vitraliu. Culoarea se a- 
şează, se linişteşte, acccentele cromatice vii nu mai 
acționează izolat ca în gouache-ul obişnuit, ci se 
organizează în suprafețe largi de culori irizate. Pu- 


nerea în cadru tinde din nou spre acea statică a 
figurilor şi peisagiilor constructive. Dar cultivarea în 
sine a meritelor culoarei determină, în raport cu 
tendința spre forme liniștite, ivirea unei formule de- 
corative de o neîntrecută prestanță, Ea poate îi ur- 
mărită atât în portrete, figuri şi nuduri, cât și în 
peisagii. Este meritul lui Iser de a o fi promovat și 
mai ales de a o îi descoperit prinir'o inovaţie în 
tehnica gouache-ului 

Desenele în sanguină și grisailie întăresc și mai 
mult efectul static al formelor. Sunt conturări ac~- 
centuate de forme în spaţiu, sunt exerciţii de vir- 
tuozitate pe o temă plastică: nudul. De la mode- 
lajul amplu al acestor figuri la modelajul fin al gra~ 
vurilor în pointe-seche privitorul sare câteva trepte. 
Viziunea se acomodează unor dimensiuni diferite, 
ochiul se obișnuește cu alte efecte. Nimic mai dife- 
renţiat ca impresie optică, nimic mai calitativ decât 
gradarea luminoasă a hașurelor din gravurile în 
pointe-stche ale pictorului. Și totuși nimic mai simplu 
ca factură. Iser realizează în modelajul acestor figuri 
o sobrietate rară a mijloacelor și totdeodată un ma~ 
ximum de diferenţiere expresivă. In aceasta recu- 
noaştem calitatea rară a sensibilităţii de pictor și 
educaţia serioasă a ochiului. De aeeea socotim căi 
dintre toate aspectele artei lui Iser, gravura simbo- 
lizează în gradul cel mai înait maturitatea cariere 
sale picturale. 


EXPOZIȚIILE. H. H. CATARGI, TACHE SOROCEANU, PETRE IORGULESCU 


Printre expoziţiile ultimelor două luni puţine au 
fost cu adevărat interesante, Dar, exceptând expoziţia 
lui Iser, pictor ajuns la unţ stadiu de maturitate de~ 
plină, toate expoziţiile bune au fost furnizate de ge~ 
neraţia pictorilor în vârstă de la treizeci la patruzeci 
de ani. H. H. Catargi, Tache Soroceanu și Petre 
lorgulescu au îniățișat, fiecare în felul său, câteva 
dintre problemele ce preocupă acest contingent de 
pictori. Totdeodată au promovat unele realizări de 
care cronicarul trebue să ţină seama. 

Expoziţia lui H. H. Catargi a constituit pentru iu- 
bitorii de pictură un prilej de satisfacţii rare, Fără 
îndoială artistul nu a ajuns la o formulare definitivă 
a personalităţii proprii: el caută încă, străbate o 
perioadă de analiză, de cercetări. Dar cercetările 
artistului sunt întreprinse într'un spirit de sinceritate 
deplină faţă de sine. Nici o concesie făcută publi- 
cului, nici o preocupare în afară de finalitatea pro~ 
prie a faptului de artă. Pictorul nu urmărește altceva 
decât să elibereze și să exercite virtualităţile impli- 
cate în felui temperamentului său artistic, oricât de 
puţin interesante ar părea pentru moment. Dar cău- 
tarea pictorului era firesc să se îndrepte spre do- 
menii de expresie felurite. In aparenta lipsă de con- 
secvenţă a pictorului se manifestă o neliniște rodnică 


o căutare de sine stăruitoare, o întreprindere susți~ 
nută tinzând spre formularea personalităţii proprii, 

Inceputurile carierei de pictor sunt marcate fa 
Catargi de veleitatea definirii geometrice a formelor 
Forma obiectelor era redusă, în acest stadiu, la ultima 
expresie, Ea era însușită cu generalitatea de termeni 
a figurilor geometrice. Dreptunghiuri, triunghiuri, 
trapeze definiau diferitele planuri ce se întretăiau 
și se succedau în geneza spaţială a volumelor po- 
liedrice, care la rândul lor se sudau între ele după 
o varietate nespusă de formule. Erau prisme măr- 
ginite de numeroase laturi, care determinau în ra- 
porturile lor reciproce unghiuri deosebit înclinate 
și cu deschideri deosebite. O întreagă geometrie spa- 
țială, accentuată de duritatea contrastelor cromatice 
se încadra în pânzele dela început. Cubismul își 
spunea cuvântul, 

Mai târziu întretăerea dinamică a planurilor a făcut 
loc unei succesiuni liniștite. Formele erau definite 
acum nu prin raporturile funcţionale ci prin rapor- 
turile structurei lor constante. Pictorul urmăria dea- 
stădată înfățișarea tipică a obiectelor și se desinteresa 
cu totul de momentele care introduc variaţii și de~ 
vieri dela forma tipică. Stăruia în pânzele cele mai 
caracteristice ale acestui stadiu, pe care îl vom de~ 


59 


fini, ca neo-clasic, un rar prestigiu al formei nedes- 
părțit de oarecare sobrietate în culoare, 

Intr'un stadiu şi mai evoluat, prestigiul arhitectonic 
al pânzelor creștea din substanța vie a culorilor. Pic- 
torul studia atent raporturile dintre tonurile diferite 
ale aceleași culori sau dintre culorile diferite dintr'un 
tablou păstrate la înălțimea aceluiaș ton. Siguranța 
raporturilor de culoare realiza într'o măsură tot atât 
de însemnată despărţirea planurilor în adâncimea 
perspectivei cât odinioară siguranța raporturilor de 
formă. Dar acum substanța picturală apărea îmbogă- 
țită. Şi la preciziunea cu care pictorul compartimenta 
suprafața tabloului se adăoga deastădată o anumită 
rezonanţă a culorilor în adâncimea pânzei. 

Sensul unei atari evoluţii trebuia să conducă în 
mod necesar la recunoașterea rolului precumpănitor 
pe care îl joacă culoarea în elaborarea expresiei 
picturale. Culoarea, această dată fundamentală a ex~ 

_perienței optice, formeză astăzi preocuparea centrală 
în activitatea pictorului H. H. Catargi. Tot stadiul 
actual este dedicat studiului culorii, Pictorul urmă- 
rește calitatea de vibraţie a fiecărei culori, timbrul 
specilic, gradul diferit de fuzibilitate, Ştie bunăoară 
sub ce inrâuriri albastrul cerului devine lichid și 
poros, sub ce alte înrâuriri își păstrează o densitate 
omogenă de tăria cobaltului. Cunoaște toate nuan- 
tele de verde, de la cel mai palid până la cel mai 
acid, înţelege rolul câtorva accente de roșu, câtorva 

* pigmenţi cafenii. Dar unde rafinamentul de colorist 
al pictorului atinge limite nebănuite este în arpe- 
giile de cenușiuri, în acele exerciţii de virtuozitate 


dealungul unui registru dintre cele mai diferențiate. . 


Pe Catargi nu-i mai interesează culoarea care clă- 
dește în spaţiu, ci culoarea care modulează în timp 
Căci viziunea pictorului a încetat de a mai fi în 
primul rând arhitectonică, El nu se mai preocupă 
de expresia formală cu aceeași stăruință ca mai 
înainte. Ci năzuește dinpotrivă să exprime prin mij- 
locirea culorilor o stare de spirit muzicală, o du- 
rată muzicală. 

De aici provine impresia de provizoriu și amorf 
ce se desprinde pentru privitor din cotemplarea ul- 
iimelor pânze ale pictorului. Structura unei figuri nu 
mai este adâncită până ia descoperirea principiului 
formal care stă la baza ei, Figura devine un simplu 
pretext pentru situarea unui ton cerut cu necesitate 
de armonia de culori a întregului. De asemenea 
elementele unui peisagiu se compun într'un chip 
cât se poate de liber, destul să reeasă armonia par~ 
„ticulară urmărită de pictor. Acesta nu năzuește să 
reproducă motivul concret întrevăzut în natură ci 
tinde, prin mijlocirea lui, să evoace o stare de spirit. 

Materia picturii joacă rolul unui mediu care ca~ 
nalizează nenumăratele efluvii ale sensibilităţii. De 
aceea ea este astăzi mai transparentă decât oricând, 
Lipsită de greutate şi uneori de consistență, ea apare 
în schimb nespus de aerată, impregnată de lumină. 


In pânzele din urmă ale lui Catargi, pictate ușor, 
fără însistențe de nici un fel, pluteşte impalpabil! spi- 
ritul culorii. Este vorba de un dinamism specific prin 
care se exprimă tensiunea spiritului în raporturile de 
contingență cu materia. Stadiu provizoriu în des~ 
voltarea personalităţii artistului, fauvism-ul actual nu 
este totuși mai puţin valoros decât oricare dintre 
stadiile anterioare. Astăzi pictorul H. H. Catargi ma~ 
nifestă aceleași însușiri rare ce l-au impus dintru 
început: finețe de percepere, sensibilitate picturală 
cu multiple ecouri, ponderaţie, putere de evocare 
largă, distincţie în expresie, sobrietate, însușiri care 
întrunite laolaltă determină o diferențiere artistică 
puţin obișnuită. Ele augurează una dintre cele mai 
frumoase cariere de pictor. 
Expoziţia de la „Hassefer” a lui Tache Soroceanu 
reprezintă un popas în cursul unui proces evolutiv. 
Pictorul se recreează şi recreează totdeodată publicul 
înfăţișându-i rezultatele unor momente de minimă 
încordare creatoare. Pe o temă dată și într'o tehnică 
dată, Soroceanu înscrie unele variaţii fericite, alături 
de altele numai agreabile, Tema o formează nudul 
tehnica fotosită este desenul uşor colorat, variațiile . 
provin din compunerea necontenit alta a mișcării, 
deasemenea din nuanţarea diferită a teintelor carnale. 
Ceeace îl preocupă pe pictor este indicarea sumară 
a mișcării și evocarea plasticităţii corpurilor cu aju- 
torul umbrelor și luminilor. Un tușeu delicat și o 
notație ușoară îl ajută la aceasta. Ceva din tradiţia 
fericită a pictorilor de nuduri de la Boucher la Pascin 
a cărui influență apare precumpănitoare, se distinge 
ca un ecou în desenele colorate expuse de Soroceanu. 
Dar pictorul nu a urmărit caracterul în reprezen- 
tarea nudului, ci în primul rând agrementul. Ðe 
aceea schițele d-lui Soroceanu, atât de seducătoare 
la prima vedere, își pierd puterea de impresionare 
când sunt privite mai atent, Desenul nu este studiat 
îndeajuns. Numeroase greșeli de planuri sunt aco- 
perite abil. Pictorul înconjură dificultățile. Pe de altă 
parte mișcarea figurilor se reduce la câteva tipuri. 


„Compunerea variată a mișcărilor se dovedeşte a fi 


6o 


în realitate repetarea câtorva poze, câtorva atitudini 
nu dintre cele mai greu de exprimat. Mărturisim că 
destinderea pe care a urmărit-o pictorul în lăuntrul 
activităţii sale ni se pare principial îndreptăţită. Ea 
face parte dintro metodă de lucru, ale cărei in~ 
râuriri s'ar putea dovedi binefăcătoare. Domnul So- 
roceanu ar trebui totuși să nu uite că recreaţia unui 
artist îi definește personalitatea în aceeași măsură 
cât și creaţia. 

Spre deosebire de d-l Soroceanu, succesorul său 
la „Hassefer”, pictorul Petre Iorgulescu joacă pe o 
singură carte, dar cartea aceasta este în genere câș- 
tigătoare. Evoluţia lui Iorgulescu apare convergentă 
centripetală, altfel decât evoluţia pictorilor H. H. 
Catargi şi Soroceanu. Nici o lecţie nu este uitată, 
nici o obișnuință nu este părăsită. Aici rezidă de altmin- 


ieri și pericolul, În cariera pictorului se înregistrează 
mult mai multe procese de acumulare decât de elimi- 
nare. Pictorul nu și-a însușit pe deplin acea concepție 
simplificatoare pe care o observăm totuşi influențând 
într'un chip cât se poate de fericit în lăuntrul pânzelor 
mici mai cu seamă. Căci tendința spre simplificare este 
la fiecare pas contrabalansată de tendința spre întegrări 
noui 

Iorgulescu este condus de ambiţii dintre cele mai 
frumoase. Ar fi de ajuns să cităm năzuința sa, nici 
odată abandonată, spre incorporarea formei organice 
în cuprinsul instrumentului pictural. Reușita poate fi 
încă indoelnică. Dar ea va trebui să vină, cunoscută 
fiind tenacitatea cu care pictorul atacă tema. Un 
studiu serios îi va aduce fără îndoială răsplata efor- 
tului. Deocamdată un portret sau două din actuala 
expoziţie şi cele două grupuri figuraie pe fond de 
peisagii marine constitue mai mult decât promisiuni. 
În încercările legate de suprafețe mari reușita este 
numai fragmentară. Pictorul nu are încă sutlul format 
pentru un asemenea efort, 

Dintre toţi pictorii de vârsta sa, lorgulescu este 
poate singurul care a ajuns la o autonomie a meș- 
teșugului. În timp ce colegii săi ignoră meșteșugul 
său sunt copleșiți de el, Iorgulescu îl stăpânește cu 
o siguranță rară. FI jonglează cu penelul far pasta 


colorată are pentru ei mlădieri, pe care nu odată 
suntem tentaţi să le numim perfide. Ușurinţa facturei 
poate conduce pe nesimţite la manieră, după cum 
pitorescul peisagiilor sau agrementul figurilor poate 
conduce la dulcegărie. Niciodată un artist înzestrat 
nu-și poate reproşa o precauție prea mare cu pri- 
vire la asemenea pericole. 

Dar ar greşi cine i-ar suspecta pe Iorgulescu de 
complăcere în formule de agrement. Seriozitatea da~ 
rurilor sale de pictor prezintă o atât de mare im- 
portanță, încât nicicând cumpăna balanței nu ar 
mai putea fi răsturnată. Este suficient să menţionăm 
din expoziţia actuală peisagiul urban înfățișând o 
piață dalmatină cu un monument în mijlocul ei sau 
întreaga serie a peisagiilor în cadre mici sau unele 
naturi moarte pentru a marca poziția proeminentă 
pe care o ocupă pictorul în pictura noastră actuală. 
Sunt lucrări caracterizate printr'o țesătură nespus 
de fină a materiei picturale, printr'un dinamism pro~ 
priu al culorii uşor perceptibil, printr'o factură căreia 
nu i se poate reproşa nimic. In aceste lucrări, Ior- 
gulescu defineşte obiectul și metodele picturei. Ace 
centul este pus pe percepție și nicidecum pe idee 
sau pe sentiment. lorgulescu ar trebui să manifeste 
în mod cât mai consecvent cu atare adevăr. 


AUREL D. BROȘTEANU 


CRONICA SPECTACOLELOR 


ANUL TEATRAL 


Nu vom avea pretenția să ne oprim aici pe mulie 
pagini asupra activităţii teatrale din anul care s'a 
dus. De altfel nici n'ar fi util. Am arătat aici în fie- 
care număr al acestei reviste, dece anul teatral a fost 
deficitar, și cum aproape fiecare premieră ne trimi- 
tea dela teatru cu sentimentul vag al regretului de 
a fí nevoiţi să revenim. Mărturisim că scriem aceste 
rânduri cu o tristețe pe care n'o ascundem. Am fost 
printre puţinii iubitori de teatru dela noi—și oricât 
de bine m'aș gândi nu-mi amintesc deloc cu cine 
am mai fost alături în această utilă bătălie — dar 
în orice caz (ca să fim modești!) am fost și noi prin- 
tre aceia cari am remarcat disgraţia profundă în 
care teatrul a fost exilat de intelectualii autentici ai 
acestei țări. S'ar zice, întradevăr, privini grava 
desinteresare a foarte mulţi dintre oamenii de carte 
și de gândire dela noi, că meșteșugul în care s'a os- 
tenit sclipitor Aristophanes, nu este o artă şi că 
Sophocles sau Goethe sau Racine, sau marele și 
necunoscutul nostru Caragiale scriind teatru, s'au 
ținut de fieacuri,.. Docta indiferență a acestor câțiva 
solemni gânditori inutil fireşte să spunem cât o con~ 
damnăm, Dar ce regretăm mai mult este urmarea 
ei inevitabilă — consecințele aproape dezastruoase 
ale acestei indiferențe asupra întregului teatru ro~ 
mânesc care astăzi agonizează. Dacă se lasă grija 


6I 


de a da índicațií asupra artei teatrale junilor repor- 
teri dela gazete sau câtorva infinit de pretenţioşi 
gazetarí cu lectura toată într'un singur geamantan 
de voiaj, înţelegeţi că teatrul nostru nu poate fi mai 
bun decât este şi veți pricepe mai ales dece gustul 
publicului a ajuns în halul în care îl vedeţi acum. 
In Franța unde această desinteresare este departe de 
a exista, ea ar fi totuși mai puţin primejdioasă. Este 
acolo, am putut so constat, un ‘public înfinit mai 
complex, cu foarte multe etaje, dacă pot spune și 
artistul se poate ridica oricât de sus căci totdeauna 
va găsi cine să-l audă, cine să-l priceapă şi să-l 
iubească. Acolo este publicul iui Louis Verneuil fără 
îndoială, este acela al lui Bernstein, dar este și pu- 
blicul lui André Obey, al lui Claudel și al lui Henri 
Gheon. La noi în schimb nu mai vedem decât un 
singur public, a tui Miky şi Niky, ceeace poate nu 
e prea rău — dar e tare modest și confortabil! — 
al lui Maman Colibri sau, dacă voiţi idei, elevaţiune, 
mai ştiu eu ce, al Omului care a ucis (care a ucis 
inteligenţa și bunul simţ, fără îndoială!) dela Regina 
Maria. Dar publicul acesta — observaţi-l atent — e 
unul şi acelaș. E publicul mediocru și benign al se~ 
rilor burgheze, la teatru, publicul care face o indi- 
cibilă milă... Oamenii noștri de cultură, cei mai mulţi 
dintre ei se mulțumesc să nu se ducă la teatru — și 


au sfârșit. Dar anomalía nu se sfârșește aici. E mai 
mare, Căci intr'adevăr se dau teatrului bani — dar 
nu i se dă atenţie! Noi am fost nevoiţi să ieșim cu o 
protestare care va maijtrebui repetată, la ziar și 
să strigăm cu aldine compacte pe mai multe coloane 
din Calendarul batjocoritoarea risipă a mai mult de 
100.000.000 (una sută milioane) lei pentru un teatru 
în cea mai mare parte inexistent. Dacă analizăm 
astfel teatrul, așa cum se oglindește el în starea de 
spirit dela noi, vedem un snobism lamentabil pe urma 
căruia observăm ușor un imens vid subteran íar dea- 
supra lui se clatină tot mai mult scena românească 
pe care n'o vor salva cu siguranță atâtea milioane 
depuse cu generozitate în'buzunarele agramațţilor con~ 
ducători de teatre naționale româneşti! Și dacă am 
vorbit de srobism e bine să ne tălmăcim gândul cât 
mai pe înțelesul tuturor. Niciun om cu răspundere 
intelectuală, într'adevăr, nu va îndrăsni să nege tea- 
trului valoarea lui artistică. Se ţine însă la distanță 
de el fiindcă nu-i simte nevoia, nu-l interesează. Şi 
atunci, ca să se dovedească primitor față de toate 
formele artei, el suportă sacrificii budgetare care-l 
scutesc de orice reală pasiune artistică... Cred că 
este explicaţia simplă, dar foarte justă, a crizei tea- 
` trului nostru, E păcat. Cu cât mă gândesc mai mult, 
simt adevărul pe care-l scria de curând Lucien Du- 
bech, afirmând că teatrul este cea mai complectă 
manifestare de frumos, una din formele supreme în 
care arta se realizează. Colaborarea scriitorului, cu 
actorul și cu pictorul oferă literaturii și plasticei un 
câmp imens de realizări. Gândiţi-vă la marile creaţii 
ale teatrului românesc, la Viforul de pildă, acolo 
unde Nottara și Delavrancea se topiseră împreună 
parcă, se confundaseră deplin în statuia vie, de 
siâșietoare grandoare, a lui Luca Arbore. In ce ne 
privește, noi nu ezităm să credem că actorul este 
tot atât de mare ca scriitorul pe care-l interpre~ 
tează. Este o dublă creaţie în expresiunea aceluiași 
moment artistic. Cu uriașul lui Trahanache sau Jupân 
Dumitrache, marele lancu Petrescu intră la braț cu 
Caragiale pe poarta mare a spiritului românesc. 
Actorii au crudul destin de a fí limitați în timp și în 
amintire, dar grandoarea lor n'o mărginește nimic... 
Și iată-ne rătăciți în reflecții care ne sunt scumpe, 
dar pe care bilanțul modest al anului acesta teatral 
ne obligă să le rupem. Ce s'a jucat ?.., Mărturisesc 
că aș fí uitat demult, nu v'aș putea aminti dacă n'aș 
avea aici un repertoriu al atâtor spectacole care 
s'au pierdut, au trecut fără să lase nici o urmă. 
Din răsfoirea lui nu desprindem decât tendinţa tot 
mai persistentă a teatrelor noastre de a intâlni gus- 
tul vulgar pe maidanul nelimitat al aventurii apro- 
ximativ literare, de pretutindeni. E drept deasemenea 
că dintre toate formele de artă, teatrul mai ales riscă 
cel mai mult să alunece pe panta dezolantă în care 
creaţiile spirituale devin un simplu „joc“ — de data 
aceasta în sensul cel mai plat al cuvântului. Un sim- 


62 


plu „amuzament“, ieftin passe-femps—adeseaori de o 
fadoare incontestabilă! La noi, el a coborit până acolo. 

Teatrul Naţional s'a găsit anul acesta în mâinile de 
băcan ale d-lui Al. Mavrodi. El ne-a dat kilograme 
de piese de o dramatică bâlbâială artistică. Dacă a 
fost obligat de tradiție să reia pe marii clasici ai 
scrisului universal, a făcut-o poate mai mult pentru 
ca la adăpostul lor lumina rampei să poată suporta 
mai 'ales praful tuberculos al lui Manon Lescaut, 
David Copperfield şi alte capo d'opere pe care le-am 
uitat. In schimb D-rul V. Voiculescu (Fata ursului, 
Umbra etc.), Gib I. Mihăescu, al cărui imens succes 
din Pavilionul cu umbre nimeni nu l-a uitat, sau 
Lucian Blaga (Cruciada copiilor etc.) şi atâţia alţii, 
nu sunt reluați sau pur și simplu sunt refuzați net 
de competența liceală a d-lui Al. Mavrodi. Sunt 
lucruri pe care obligaţi vom fi să ie discutăm altă 
dată cu toată atenţia cuvenită. 

Teatrele particulare nici ele nau vrut prea mult 
să facă de râs Teatrul Național... Ceeace ne doare 
însă mai mult e nesiguranța pe conducere a Tea- 
frului Regina Maria pe care nu vom înceta să-l 
chemăm mereu la vechea și glorioasa lui tradiţie nu 
prea de mult uitată. Compania soților Bulandra a d-lor 
Storin și Maximilian, adică poate a celor mai mari 
artişti pe care îi avem, nu putea, nu avea dreptul 
să coboare în bâlci cu Masca roşie sau direct în 
platitudine, în prostie cu Am ucis a lui Maurice 
Rostand. Ea a ştiut însă să ne dea acum de curând 
o spumoasă Mariette care rămâne printre cele maj 
bune spectacole ale anului. Să urăm deci Teatrului 
Regina Maria ca eclectismul repertoriului lui să nu-l 
ducă prea mult în îspită... In schimb Teatrul Ven- 
tura după o stagiune aproape exclusiv ungurească, 
n'a isbutit să se ridice decât o singură dată când 
întâmplarea, credem, i-a oferit succesul lui Jacques 
Deval: Mademoiselle, Astfel teatrul care s'a inau- 
gurat anul acesta cu deshabillf-ul interesant al D-rei 
Sylvía Dumitrescu din Regele chibriturilor, continuă 
acum să ofere iubitorilor de teatru pulpele muzicale 
ale D-rei Leny-Micki-Caler. Nu. maí mult decât atât. 

Tată deja prea mult cât am scris despre un an teatral 
care ni se pare mai meschin decât o săptămână... 

Ce voiam să amintim în sfârșitul acestei cronici? 
Numai un lucru. Avem o echipă destul de nume- 
roasă de mari actori cari ar putea să ducă biruitori 
pe umerii lor câteva lucrări dramatice bune pe care 
iar le avem. Avem, așa dar, materia primă, ca să 
vorbim în limba economiştilor, dar nu vrem să 
facem nimic cu ea. Pentrucă întocmai ca toate ma- 
teriile prime din ţara asta, și aceea care ne-ar da un 
teatru românesc doarme îngropată subt cel mai grav 
ridicol, subt cea mai entuziastă prostie. 

E parcă, adânc de tot, acei blestem al destinului, 
pe care Baudelaire nu l-a uitat. 

Maint joyau dort enseveli... 

TOMA VLĂDESCU 


CRONICA 


Ca peste mai toate înlăptuirile modeste, rodnice și 
românești, o împânzire grea de tăcere „apasă peste 
truda și jertfa de ani a editurii „Scrisul Românesc” 
din Craiova. In publicistica noastră care te asurzeşte 
cu izbituri în gongul celor mai răsunătoare elogii 
pentru cel mai minuscul eveniment al vieţii scriito- 
rilor de gaşcă și cafenea, pentru a lor cea maiproas- 
păt ouată idee, dimineața la sculare, — acest tăcut 
efort, echivalent cu o ctitorie de cultură, de a da 
în trei ani douăsprezece volume compacte din „Cla- 
sicii Români Comentaţi”, n'a recoltat decât puţine 
rânduri. Tipărită cu pietate față de bătrânii noștri 
autori, vizibilă în grija de a merge la izvoare, de 
a restabili textele — așa cum le-au vrut și le-au tipărit 
creatorii — de a ni le dărui fără trunchierile și greșelile 
acumulate de atâți nepricepuţi și neonești cari au 
speculat doar rentabilitatea lor didactică, cu grijă 
pentru cetitorii de azi, tot atât de vizibilă în cură- 
fenia nepretențioasă a tiparului, în parterul copios 
de note și lămuriri, în amplele studii introductive, în 
cari alcătuitorii acestor ediţii, aparţinând aproape ex- 
clusiv lumii noastre universitare, au încercat tot atâtea 
sinteze prețioase — această colecţie crescută sub ochiul 
atent și înțelegător al profesorului N. Cartojan, sub 
a cărui îngrijire se înfăptuieşte, e un monument cul- 
tural, a cărui valoare și seriozitate trebue subliniată, 
cu regretul de a simţi că cele mai calde cuvinte 
sânt necuprinzătoare. Cărţi cari înainte prăfuiau în 
biblioteci în ediții vechi, accesibile doar specialiştilor, 
circulă azi vii, nepreţuită școală și călăuză pentru 
tineretul ce altădată învăța din imagina seacă, di- 
formată și trunchiată ce i-o dădeau manualele di- 
dactice, să dispreţuiască stupid_pe cei ce ne-au cti- 
torit, nu numai limba ci și acea înțelegere și sensi- 
bilitate față de cutremurele de idei ale Europei, cu 
a căror descoperire unii scriitori recenți se arată 
deosebit de bucuroși și mândri. 

Incepând cu volumul alcătuit din cele mai semni- 
ficative scrieri ale lui M. Kogălniceanu, cu care dl. 
prof. N. Cartojan a pus o fericită piatră de temelie 
colecției, o trudă metodică actualizează unele din 
multiplele aspecte și eforturi, atât de restrâns cu- 
noscute azi, ale trecutului nostru literar. 

lată proza atât de proaspătă și cristalină a lui 
Vasile Alecsandri (două volume sub îngrijirea d-lui 
Al. Marcu), ale cărui „amintiri“, cu deosebire sânt 
pe nedrept ignorate; „Ciocoii Vechi şi Noi“, ai atât 
de actualului, încă, N. Filimon, prezentaţi pentru în- 
tâia dată fără lipsuri și trunchieri de di, G. Baicu- 
lescu ; „Pseudo-Kynegheticos* al lut Odobescu, în- 
grijit de di. Busuioceanu într'o sugestivă încadrare 
în planșe și, — ca darul cel mai de preț — acea 
frescă vie de patimi și sânge, atât de lămuri- 
toare pentru păcate și apucături cari ne mai a~ 


MĂRUNTĂ 


pasă încă, cele două volume ale 
loan Neculce“. 

Frâng, cu regret, enumerarea, încheind acest târziu 
elogiu care e mai mult o răscumpărare. Fie ca el 


să nu rămână cel din urmă și nici cel mai entusiast. 
* 


„Cronicii lui 


Mărturisesc că printre enormele calități pe cari 
m'am ostenit și mă ostenesc să i-le găsesc d-lui Că- 
linescu este şi aceea dea fi comic, delicios de comic, 
cu foarte multe prilejuri solemne. Nu este aici locul 
să le înşir. Cred însă că e necesar să creionez ultima 
ipostază. 

După cartea d-lui Vlad — pe atât de barbară și 
de greșită pe cât de nefericită i-a fost inspirația și 
pe care, departe de a o apăra, o vom însemna la 
timp cu toate păcatele sale — cine s'a arătat cel mai 
necăjit, cine s'a grăbit să reverse în torent această 
îndignată indignare? Acest scriitor care sa socotit 
obligat să osândească altfel pe informatorii asupra lui 
Eminescu.: „datele lor biografice sunt simple interpre- 
tări ale lor, tardive, în prejudecata demenţii poetului și 
ca atare nu au nici-o, dar absolut nici-o valoare docu- 
mentară”, acest ireductibil estetician care strigă fără 
oscilaţii și mustrări de conștiință: „să lase în pace 
pe nefericitul Eminescu, a cărui existență fizică nu 
ne interesează“, (sublinierea e a noastră), e tocmai 
di. G. Călinescu, seraficul biograf al unui Eminescu 
înotând și complăcându-se în murdărie, sg âlțâit de 
o veșnic nesăturată febră venerică; pudicul estet 
care, din toată poezia erotică a lui Eminescu, atât 
de diafan spiritualizată, a reținut doar pasagiile des- 
criptive, de idilă omenească, visurile lui de om, pe 
cari el însuși le privea cu acea înaltă și amară în- 
țelegere cu care contempla Luceafărul pe Cătălin și 
Cătălina ; criticul care a interpretat aceste visuri o~ 
menești în versuri cu cea mai epidermică inteligență, 
a ignorat mărturiile unui prieten de o viaţă, ca 
Slavici şi a însemnat în schimb anecdota pipărată 
(ca atâtea altele cari se debitau la „Junimea“ pe 
„ulița mică“) despre furișarea lui Eminescu în bu~ 
cătăria iubitei, povestită de Negruzzi. 

Furia cu care e apoi anatemizat di. V. fiindcă a 
căutat să utilizeze și opera pentru lămurirea lui Emi- 
nescu ca om e deadreptul curioasă când se știe ce 
abuz de citate a făcut di. C. în amintita biografie. 

Dar ceeace este și mai comic în toată această po- 
veste, e că di. Călinescu se înfurie tocmai pe un 
om care ţine să declare din primele rânduri (pag. 7) 
că a urmărit în primul rând, ca principal izvor de 
informaţie, chiar biografia întruchipată nu de mult 
de indignatul critic. Afirmația d-rului Vlad se ve- 
rifică, din nefericire. Multe din erorile sale princi- 
piale sânt doar eșafodaje teoretice, rezultate din în- 
țelegerea primitivă sau, mai frecvent, din hipertrofierea 


63 


ünor exagerări stilistice sau de caracterizare, din 
cele cari mișună în cartea d-lui C. Dela afirmaţiile 
d-lui Călinescu, de pildă faimoasa descripţie a „inte- 
riorului eminescian“, cu „fermentația“ ce îi oprea 
pe amici în prag „asfixiați“ cu „rufăria fetidă“, „apa 
mlăștinoasă“, „încălțămintea pe care o păstra uneori 
în pat“ și care „mustia, mucidă de noroaie“ nu e 
decât un pas până la năsdrăvănia d-lui Viad care 
îl alătură inocent de bolnavii ce-și fac necesitățile în 
pat; dela „pedanteria barbară“ a profesorului Emi- 
nescu, pe care o afirmă d-l C. până la afirmaţia de 
„sadism“ a d-lui V., asemeni, distanța e mult mai 
mică decât pare. Alt caz: d-l C. citeşte o întâm- 
plare neverosimilă cu o ceată de gâște masacrate 
de Eminescu copil; în loc s'o arunce la coș, ca 
netrebnică, o povesteşte cu amănunte, adăugând 
ingenuu ; eu o scriu dar n'o cred —și apoi se arată 
teribil de furios când di. V. o utilizează. 

Dar, deși comică, această poveste nu poate decât 
să întristeze. O încheiu amintind alte povești, con~ 
cretizând experiența sănătoasă a pământului și a 
pământenilor, despre cineva care aruncă o piatră și 
mulți cari se căznesc s'o scoată, despre o capră 
care sburdă peste masă și un ied care sare casa... 

E i 

„Revista istorică română“ își încheie cu ultimul 
număr doi ani de activitate. E o cifră modestă, care 
ascunde însă o trudă ce merită cuvinte bune. Inte- 
meiată și condusă de un grup de specialişti univer- 
sitari, animată de voința unei cunoașteri lucide a 
trecutului nostru, lipsită de exagerări ca și de falșe 
reticenţe, urmând linia sobră a unui sever spirit cri- 
tic, această revistă și-a însemnat cu prisosință locul 
în preocupările noastre culturale. A adus un pre~ 
țios material de istorie românească, începând cu 
contribuţiile unor savanţi străini ca ]. Macurek (Ce- 
hosiovacia), Triantaphillopulos (Atena), L. Lukasik 
(Polonia) și A. Veress (Budapesta), la cari s'au ală~ 
turat cele ale pământenilor, de la aportul bătrâne; 
și respectatei erudiții a profesorului D. Russo, la acel 
al grupului de istorici în plină maturitate azi, al 
d-lor, I. Filitti, Gh. Brătianu, C. Giurescu, N, Car- 
tojan, P. Panaitescu, Al. Rosetti, S. Lambrino șipână 
la munca, uneori ascunsă, a celor mai tineri, D. 
Bodin, V. Papacostea, I. Ștefănescu, Radu Vulpe, 
Dan Simonescu, și C. Grecescu. 

Cu proporții și îngrijire tehnică occidentale, cu o 
apreciabilă organizare a cronicei — fapte, recenzii 
și un repertoriu bibliografic critic — cu un orizont 
științific ce ne depășește granițele, această revistă de 
știință românească e unul din puţinele noastre fapte 
de cultură cari trebuesc apăsat subliniate și a căror 
raritate nu poate decât să întristeze. 


E i 


La patru decenii după ce făptura lui de humă s'a 
reîntors simplu în pământ, hrănindu-i rodnicia și 
mugurii, imagina lui Nică a lui Ştefan a Petrii 
Ciubotariul, prichindelui din Humulești care avea să 
fie pentru toţi loan Creangă și una dia cele trei mi- 
nuni literare ale sfârșitului celui de al nouăsprăzecelea 
veac ai nostru — începe să se reîntoarcă vie printre 
noi, alături de ele, 

In adevăr, în acest an, două evocări ale vieţii sale 
rostuite de d-nii Țimiraş și L. Predescu, primul mo~ 
dest, al doilea mai mult rău decât bine, așa cum s'au 
priceput, două ediţii ale operei, înfăptuite de „Cartea 
Românească“, una pentru bibliofili, alta pentru cei 
mulţi. 

„Cultura Naţională“ îi anunţă operele complecte, 
pe cari le sperăm tot atât de pios alcătuite ca și 
cele ale lui Caragiale. 

Alături, acea de mult anunțată și mereu și mis- 
terios amânată ediție critică a lui Eminescu, care 
sperăm că totuși se va înfăptui neîntârziat, 

O triplă temelie ce va rămâne peste veac spriji- 
nindu-ne înălțarea. In substanța ei atât de diversă, 
oricare dintre cei ce se jeluesc azi patetic, nedes- 
lușindu-și înaintaşii, va afla puncte de pornire și 
merinde pentru oricare drum spiritual. 

Sbuciumul mistic al lui Eminescu, criticismul amar 
al lui Caragiale, seva robustă a pământului ce poc- 
neşte în cuvântul lui Creangă cafn muguri — încre- 
menite curat și pentru totdeauna în tipar ales, vor 
fi icoana unei treimi sub a cărei candelă ar trebui 
să obicinuiască popas şi reculegere? tânărul ce își 
pregăteşte pornirea pe apele sbuciumate ale litera- 
turii noastre de azi și de mâine. 


* 


Numai celălalt mare și autentic moldovan, tova- 
rășul lui Creangă în acea înțelegere a duhului pă- 
mântului, în acea nesilită identificare cu eposul po~ 
pular, în acei haz — sfătoșenie blândă și ironie tot- 
odată — cari le sânt specifice — bunul și sfătosul 
Calistrat Hogaș rămâne ascuns încă în falduri de 
umbră și tăcere deplină. 

Aşteptăm poate ca tot înţelegerea unor oameni 
de pe tărâmuri străine să ni-l lumineze. 

Aedul barbar rătăcit în zilele noastre, epicul evo- 
cator ai furtunilor Tarcăului, al lui Huţan și Sgri- 
bincea și al atâtor neuitate siluete de țărănci, sprin- 
tare ca niște șopârle, așteaptă încă mâna care să-i 
lămurească aurul cuvântului și vraja vieții lui de 
dascăl îndrăgit de copii și de munţi, deopotrivă. 

Pe când opera și viața lui C. Hogaș? 


OVIDIU PAPADIMA 


64 


era 


si PI 
„oral 3