Dacia-Rediviva — anul II nr.8 ,1942

REVISTĂ LITERARĂ 











SUMARUL: 


OCTAV ŞULUȚIU 
PERICLE MARTINESCU 


Gib I. Mihăescu 
Gib I- Mihăescu, romancier al 


virilităţii. 


VLADIMIR DOGARU : Insemnări despre nuvelele lui 
Gib I. Mihăescu 

APRILIANA MEDIANU : Un îndrăgostit al cerului: Gib I 
Mihăescu 

CONSTANTIN MICU : Cunoaştere şi mântuire: în opera 
dlui I. Petrovici, 


ION ȘIUGARIU : Un om ca oricare altul 
ARISTIȚA GABRIELESCU ; lrei românei 
Li 


PERICLE MARTINESCU ; 


poete franceze 
Davidescu 


Horia : 


ronica literară: N. 
Renaşterea ; Vintilă 


Acolo şi stelele ard.. 


So EERS UR. [e 
HORIA NITULESCU : Poveste cu năluei 
OVID CALEDONIU : Cheamă-mă, iubito.. 
ION BĂLAN + Divers. 
DIMITRIE STELARU : Poem lunater 
BEN CORLACIU : Fragment 
AUREL D. BUGARIU : Răvaş din luptă 
ION POIOPIN + Focuri de comoară 
M. I COSMA : Plânge poetul.,, 
P, G. RADULESCU : Inscripţie 


EE 


ierderea unui mare scriitor este echivalentă în interiorul 

cosmosului uman care e cultura, cu o catastrofă anaturii. 

Ea e cu atât mai teribilă cu cât, spre deosebire de 
un cataclism în natură, unde totul se transformă dar nu 
se pierde nimic, dispariția nu poate fi înlocuită cu nimic, 
omul, ca şi opera lui, fiind exemplare ori fenomene unice. 
In cazul morţii lui Gib. J. Mihăescu întreruperea brutală a 
“unei cariere venea să oprească pentru todeauna linia unui 
progres jalonat de opere din ce în ce mai perfecte. Evoluţia lui 
reprezintă grafic o linie mereu ascedentă și cu prea puţine 
capricii sismice. Unii scriitori, majoritatea chiar, se impun 
atenției dela început, luând ochii cu reflexe de metal scli= 
pitor ce rugineşte repede şi se dovedește a fi tinichea. Cine 


e prea interesant dela început şi are deodată prea multe 
de spus, în curând nu mai reprezintă nicio surpriză şi nicio 
realizare. E cazul chiar al unor romancieri români care în 
deobşte sunt considerați mari fiindcă mai trăiesc din ecoul 
gloriei gălăgioase a operii de debut. Nu acesta era destinul 


lui Gib. I. Mihăescu, asemănător mult cu al lui Eminescu 
www.daco 


| ANUL II Nr. 8, 1942 | 








APARE LUNAR 











Gib 1. Mihăescu 


MIHAESCU 


de OCTAV ȘULUŢIU 


şi fiind un urcuş nentrerupt spre piscurile unei genialități ale 
cărei premize şi scheme se află prefigurate în ceea ce a vrut 
timpul să ne lase. El era dintre personalitățile ce se desvoltă 
pe dinăuntru şi lent şi avea totdeauna de spus ceva nou şi 
ceva mai mult decât înainte. 

E aproape de necrezut că au .trecut dela trecerea la 
cele veşnice a lui Gib. I. Mihăescu șapte ani! Parcă fap» 
tul s'ar fi petrecut acum o săptămînă şi parcă totuși au trecut 
şapte decenii! Ce repede a trecut timpul şi ce repede sa 
aşternut uitarea ! Preconizam în 1935, la scurt interval dela 
moartea scriitorului, o editare a operii lui complete şi o 
reprezentare a pieselor lui la Teatrul Naţional. Nu s'a realizat 
nici una, nici cealaltă! Oamenii nu se preocupă prea mult 
nici de cei vii, să mai aibă şi grija morţilor! O piesă ine» 
dită a lui Gib. I. Mihăescu a rămas rătăcită și uitată prin 
cartoanele nu știu cui, care până azi nu știu cesa făcut cu 
ea. Și din toată dragostea confraţilor pentru bunul Gib n'au 
rămas decât câteva articole prizărite, distanțate tot mai tare 
ca nişte oameni care au ostenit ținându-se după dric şi ră- 


urmă până ce dispar... 
| Lei 20 exemplarul | 


mân în 
romanica.ro 


Insă Gib. I. Mihăescu nu merită să fie trecut la mar» 
gazia de vechituri. Și nici opera lui la recuzita culturii. 
Opera lui rămâne o realizare unică în literatula noastră. 
Ea are un timbru şi un contur cesi aparțin în întregime 
şi un specific care nu va putea fi imitat niciodată. 
Romancierul n'a fost un inovator de metode tecnice, 
nici nu a scornit noi formule, deşi epitetul de „poliţism psi» 
hologic“ dat în mod fericit de Vladimir Streinu romanului 
Donna Alba ar părea să definească o tecnică nouă: în reas 
litate era doar o modalitate de expresie personală adecvată 
unei singure opere. Dar tot ce a scris el poartă o pecete 
proprie şi unică şi savoarea de fruct amărui a nuvelelor şi 
romanelor sale care nu vor exercita influențe şi nu vor 
provoca imitații, va fermeca totdeauna pe cititorul de elită 
Şisi va da fiorul adevăratei arte. 

Gib. I. Mihăescu a fost epic prin vocaţie puternică, 
epic aşa cum numai scriitorii transilvăneni au isbutit să fie, 
adică Slavaci, Rebreanu, Agârbiceanu şi Pavel Dan. El a 
fost unul dintre ultimii noştri mari nuvalişti, scriind nuvela 
care conţine acţiune şi viață şi e totuşi psihologică; psiho: 
logică, nu însă psihologistică. După el sa uitat că nuvela 
ca să fie, trebuie să conţină viața şi să o evoce întrun grad 
mai accentuat şi mai concentrat decât romanul, căruia i se 
mai pot ierta balasturile şi că excesul de analiză psihologică 
ucide valoarea de natural a ei. Și Gib. I. Mihăescu a făcut 
răbdător şi sever ucenicia romanului la şcoala nuvelei pe 
care a practicat af artă în „La Grandiflora“ şi în „Vede: 
nia“. Abia după gud Ca desăvârşit a abordat romanul. 

Și în nuva“ ` trăaDe roman trăsătura fundamentală e 
în clocotul de via,. wia e îl stârneşte autorul. Literatura 
lui plesneşte de viață, è plină de fapte, de acțiune, e într'un 
continua dinamism. Nu e o titeratură realistă, pentrucă nu 
copiază formele şi imaginile realității: le foloseşte numai, 
fără să le fotografieze. Asemeni lui Balzac, Gib. I. Mihăescu 
nu imita, ci inventa. Toate întâmplările literaturii sale sunt 
fapte aşa cum au ieşit din imaginaţia autorului şi sunt reali: 
ste numai în măsura în care ele s'ar putea întâmpla şi în 
viață aşa cum s'au întâmplat în mintea creatorului. Și ima= 
ginația creatorului era foarte bogată şi aceeace putem spune 
mai ales despre inventivitatea epicului său e că este extrem 
de ingenioasă. Faptul epic la Gib. I. Mihăescu specula nes 
prevăzutul, surpriza, atingând chiar direct senzaţionalui, fără 


Dacia 


a cădea totuşi în superficialitatea romanului poliţist. Și dacă 
ar părea cuiva uneori neverosimile evenimentele şi aventus 
rile personagiilor sale, asta nu ar fi decât din lipsa de imas 
ginaţie a celui care acuză. Fiindcă altfel Gib. I. Mihăescu 
ştia să facă faptul cel mai neverosimilacceptat ca posibil şi 
ca real.sLiteratura lui ia adesea întorsături deadrepul fantass 
tice, fără niciun element supranatural, doar cu datele reale 
ale vieţii. Astfel fantasticul şi senzaţionalul se împerechează 
în imaginația romancierului atunci chiar când ea rămâne în 
făgaşul realist. £ 

Dar pararel cu faptele, în nuanța lor cea mai profund 
epică, ceea ce predomină în literatura aceasta sunt tipurile 
literare. Gib. I Mihăescu a plăsmuit eroi cu totul şi cu totul 
noi în literatura noastră. Aş spune mai mult: că în ce pri» 
veşte pe bărbaţi ei a urmărit în toată lituratura lui un tip, 
pe care l-a descris totdeauna și sub aspecte varii a căutat 
să-l ducă la perfecţiune. E tipul lui Mihai Aspru, tipul voin» 
tei încordate către un scop unic proectat mereu înaintea 
ochilor ca o obsesie, tipul de energie iscusită, dublată de 
inteligență practică, specific oltenesc. Mihai Aspru a fost 
acelaş erou, în esenţă, şi în Mihnea Băiatu şi în locotenen» 
tul Ragaiac. Oltean, Gib. I. Mihăescu a dat cea mai reliefată 
imagină a psihologiei provinciei sale în eroii cărților sale 
și mai ales în cei trei de mai sus, trei fețe ale aceleiaşi sub= 
stanţe, energia psihică oltenească. Acest energetism sufletesc 
îşi găseşte la romancierul nostru expresia epică desăvârşită. 
In ceea ce priveşte tipurile femenine, dacă ele au de asemeni 
viabilitate, niciuna nu poate fi comparată cu splendida întru» 
chipare a Donnei Alba. Femeia aşa cum o concepe Gib. I. 
Mihăescu este cu dragoste şi inteligenţă intuită şi creiată ca 
o statuie vie. Și în cuplul Mihai Aspru — Donna Alba 
romancierul a pus atâta pasiune şi atâta măestrie construcs 
tivă, încât pe drept cuvânt romanul „Donna Alba“ poate 
fi considerat o capodoperă a literaturii române. 

Deplângând decesul prematur al lui Gib. I. Mihăescu 
din motivul egoist că am rămas lipsiți de operele desăvârşite 
pe care lesar fi putut scrie, trebue să ne consolăm cu aceea 
că el a lăsat totuşi pagini nemuritoare şi că nuvelele sale, 
împreună cu „Rusoaica“ şi cu „Donna Alba“ sunt deajuns 
pentru ca steaua lui să strălucească fără moarte pe cerul 
literaturii românești. 


Fragment”) 


Braţele-aşteptau desmierdările 
Minunilor, minunilor, mereu altele. 
Fiecare piept plângea depărtările 
Pline de ore, înaltele. 


Urechile-amo feau şi m aşteptare, 
Palmele vântului nu le-atingeau; 
Toate păreau ca o mare, 

Peste care tăcerile plutiau. 


Deodată, în neguri învăluită, 
Cu părul sărutându-i vârful picioarelor, 
Corina ieșea, încet, din ispilă, 
Cântând de-asupra isvoarelor. 


Pădurile'şi alungau somnul, cu mâma, 
Când ochii Corinei, revărsați în ape, 
Inundau munții şi-agale, Stăpâna 
Cerbii veniau, So vadă, aproape. 


Văile vuiau, sărutate de vânt, 
Nelămurit, prea mult depărtat. 

Dansul creştea, din tăndări — şi, frânt, 
Wiecare pas lumina spărgea. 


Parcă din ramuri şi-arome ţâşnit, 
Cântul, din nou, spinteca văzduhul — 
Cântul Corinei, de sumet sfârşit, 
Inlănţuind începutnlui duhul. 
BEN. CORLACIU 





*) Din volumul în manuscris: «Moartea WWnWslgacoromanica.ro 


Răvaş din luptă 


Mamă mică, mamă bună, 

Sufletu-mi, coardă, se *nstrună, 

Cântec de furtună cântă, 

Dumnezeu binecuvântă. 

Inimi cresc, carpatice. 

Vis de zile dacice 

Şi se urcă påäw la cer 

Vultureşti năluci de fier, 

Taina să o spună cui? 
Domnului şi vântului... 


Mamă bună, mamă bună, 
Viers de mierlă împletit 

Iţi trimit în asfinţit, 

Lăstărit cu îță nouă 

Pentru țara cea de rouă, 
Pentru cei căzuţi ca spice 
Pe dealuri şi pe colnice, 

Cu fruntea proptită n lui 

Ceas de jertfă greu durut... 


Astăzi, mâine, fi-voi eu 

Cel ales de Dumnezeu 
Cerului să duc solie 

Semn din marea bătălie, 

— Mamă mică, mamă bună! 


AUREL D. BUGARIU 


Rediviva 


GIB I. MIHĂESCU, ROMANCIER AL 


l Personalitatea literară a lui Gib. I. Mihăescu prinde 
contururi tot mai precise şi se defineşte singură în complexul 
literaturii româneşti, pe măsură ce depărtarea dintre om şi 
opera lui se face tot mai mare. In timpul vieţii scriitorului, 
cariera literară a lui Gib. I. Mihăescu era într'o continuă 
ascendență, făcând, cu fiecare nouă carte, un salt remarcabil 
spre o perfecțiune căutată, fără îndoială, cu asiduitate de 
romancierul atât de activ, atât de robust. Autorul îşi îmbo= 
gățea cu fiecare roman dosarul elogiilor critice, aşa cum îşi 
imbogăţea şi numărul cititorilor săi pasionaţi. Până în pragul 
pretimpuriei sale morţi, evoluţia literară a lui Gib. I. Mihă= 
escu se poate reprezenta grafic printr'o scară compusă din 
multe trepte, cele de mai sus având mai multă soliditate, 
fiind mai bogate în motive decorative şi construite cu mai 
multă măestrie, deşi din punct de vedere. strict artistic evos 
luția sa stilistică e mai puţin sensibilă, față de covârşitoarea 
amploare epică pe care o capătă operele sale din urmă. 
Dispărut în plină desfăşurare a bogateilui fantezii creatoare, 
critica nu-şi putuse spune cuvântul hotărâtor asupra litera- 
turii lui Gib. I. Mihăescu, deoarece fiecare carte nouă consti- 
tuia o depăşire a celei anterioare şi o promisiune pentru 
una viitoare. Opera scriitorului era într'o continuă depen= 
dență de existența şi energia creatoare a scriitorului, astfel 
încât definirea uneia, fără cunoaşterea limitelor celuilalt, era 
greu de făcut. Astăzi când omul, când autorul a încetat să 
mai influențeze în vreun fel opera, aceasta poate fi privită 
în ansamblu şi judecată ca ceva de sine stătător, definitiv 
şi fără teama că o afirmaţie de acum ar putea fi depăşită 
de o realizare ulterioară. 

Am spus că personalitatea literară a acestui scriitor se defis 
nește singură pe măsură ce distanţa dintre om şi opera lui creşte. 
Lucrul acesta este valabil mai ales în cazul lui Gib. I. Mihăs 
escu a cărui literatură era atât de puternic influențată de 


elementele unei biografii interioare atât de nebuloasă şi coma “ 


plexă, atât de originală, totuşi, prin structura ei deosebită. 
In oricare din romanele sale — înfățișate în ordinea crescândă 
a treptelor figurate mai sus de: Brafu/ Andromedei, Femeia 
de ciocolată, Rusoaica, Zilele şi noptile unui student întâr- 
ziat şi Donna Alba — se simte că ceva din personalitatea 
omenească a scriitorului se prelinge în opera lui, însă eles 
mentele autobiografice sunt aşa de bine transfigurate, dozate 
şi răspândite în numeroșii lui eroi, încât e greu de urmărit 
unde şi care anume reprezintă sau îl trădează mai mult pe 
autor. Prin ceeace toate cele cinci romane aleluiau comun 
însă, se poate destul de ușor spune care este elementul autobioz 
grafic în opera lui Gib. I. Mihăescu şi mai ales, în ce măs 
sură toată opera lui este născută dintr'un real surplus de 
virilitate, dintr'o nesfârşită obsesie sexuală a scriitorului. Dar 
întrucât omul nu mai există, lucrul acesta nu se mai cere 
a fi discutat, rămânând ca opera să fie privită prin ea însăşi, 
fără nicio raportare la persoana fizică a scriitorului. 

Gib. I. Mihăescu este un romancier al virilităţii. Mai 
mult chiar: al complexelor virilității, adică al anomaliilor 
şi al exagerărilor, al obsesiilor şi al .misterelor ei, literatura 
sa pornind dela manifestările exterioare şi comune ale aces 
stui fenomen şi explorând domeniile cele mai depărtate din 
câmpul inconştientului urmărite prin diferite faze de subli- 
mare, sau prin însăşi înfăţişarea destinului eroilor săi. Persos 
nagiile principale din întreaga sa operă sunt numai bărbați, 
iar femeile, chiar când au roluri importante şi marchează 
creații excepționale, cum este, de pildă frumoasa Alba Ipsi= 
lant, una dintre cele mai strălucitoare figuri femenine din 
„literatura noastră — ele nu constituesc decât pretexte extes 
`- rioare, obiective spre care se îndreaptă într'o goană bizară, 
turmentate de pasiuni mari dar totdeauna stăpânite, strunite 
în cleştele voinţei, personagiile masculine. Mai toate femes 
ile din opera 'lui Gib. I. Mihăescu au rolul statuei din 
legendă, de care se îndrăgosteşte Pygmalion şi în jurul căreia 
se desfăşoară întreaga dramă a acestuia. Ca şi Pygmalion, 
eroii scriitorului nostru trăesc, se luptă, uneori mor pentru 
câte o femee, care de cele mai multe ori, nu este departe 
de a fi ea însăşi ca o statue pentru cel ce o idolatrizează nu 
dintr'o tendință de idealizare platonică, ci dintr'o adâncă 
sete de cucerire si de posesiune carnală. Gib. I. Mihăescu 


de | 


VIRILITĂȚII 


de PERICLE MARTINESCU 


de grabă un expresionist, având o certă mentalitate de dra= 
maturg expresionist, cum notează în a sa /storie a fiferaturii 
române d. G. Călinescu Intr'adevăr, în toale cele cinci ros 
mane, acțiunea este, în linii generale, cam aceiaşi, împletită. 
însă de fiecare dată cu o varietate de episoade, de aventuri, 
de fantezii, ce ilustrează marea forță creatoare şi inepuizabila 
putere de plăsmuire a scriitorului. Eroii aceştia nu sunt nişte 
idealişti, ci nişte pasionaţi cari ating uneori delirul şi cari 
recurg alteori la tot felul de perversităţi şi calcule lucide 
pentru a=şi atinge scopul care, deobiceiu, nu le prea scapă. 
Elementul volițional se îmbină aici cu un vast proces al 
inteligenţei, în slujba atingerii țintei pentru satisfacerea unei 
pasiuni oarbe. Şi de fapt, problematica scriitorului nu se 
mărgineşte numai la această goană a eroilor hiper-sexuaţi 
de aşi atinge ţinta, ci pătrunde într'un domeniu şi mai vast: 
acela al luptei dintre sexe, al răscoalei instinctelor cari uzează, 
distrug sau îndârjesc până la o sumbră desfăşurare dramatică 
vieţile prăbuşindu-le apoi, dintr'odată în ratare sau, dincolo, 
într'o indiferență absolută, ori în abisul violentat al sinuciderii, 





Bom 


Gib I. Mităescu, văzut de Dem. 


lată=l, bunăoară, pe nevinovatul profesor Andrei Lazăr, 
din Braful/ Andromedei, inventatorul unui original perpetuz 
um mobile, care îndrăgostit de frumoasa şi inaccesibila curtez= 
ană provincială Zina Cornoiu, soția unui politician, îşi vede 
distrusă cariera şi sfârşeşte tragic sub roţile trenului înainte 
de a-şi fi realizat visul. Andrei Lazăr este cuprins de pasiunea 
pentru cea mai inabordabilă, pentru el, femee din oraş şi din 
cauza aceasta toate celelalte aventuri sentimentale şi sexuale îl 
lasă nesatisfăcut, fiindcă existența lui se angajase întreagă în lus 
pta pentru cucerirea soției unui viitor ministru. In momentul 
când a constatat că un alt bărbat, profesorul Inelescu, a 
cucerit atât de uşor, ceeace lui isa fost cu neputinţă, neferi- 
citul visător s'a aruncat înaintea trenului, ducând cu el imas 
ginea exagerată a aceleia pe care o idolatrizase, 

-~ De aceiaşi structură este şi locotenentul Ragaiac, din 
Rusoaica. Atât numai că aici personajul, deşi stă mai aproape 
de realitate, are totuşi o forță mai mare de idealizare. Locotes 
nentul de pe malul Nistrului n'a văzut-o nicidată pe mult 
aşteptata, pe misterioasa Rusoaică ce trebue să vină cândva 
de pe celălalt mal al apei spre a împlini visulsău, dara trăit 
tot timpul sub înfrigurarea așteptării: niciuna dintre femeile 
ce i-au trecut prin mână n'a reuşit să-l desprindă de obses 
sia lui şi drama interioară a lui Ragaiac s'a sfârşit abia în 
dimineaţa când a zărit pe luciul apei semnele ce irau doves 
dit că Rusoaica s'a înecat poate chiar în clipa când încerca 
să vină spre el. Ragaiac e un tip complex, de un rafinament 
pervers, căruia îi sunt destinate toate succesele, pe care el 


nu este câtuşi de puţin romantic. Ef ar putea fi SoCRții paicoiânfieAfrgineori cu sadism, dar a cărui pasiune încordată 


4 


nusi este satisfacută din simplul motiv că Rusoaica, întocmai 
ca şi Zina Cornoiu, este o inaccesibilă pentru el. Această 
împrejurare îi măreşte însă complexitatea sufletească, făcând 
din el un posedat eare reacţionează asupra celor din jurul 
său în chipuri dintre cele mai ciudate, 

Mihnea Băiatu, eroul atâtor aventuri galante şi de altă 
natură din Zilele şi noptile unui student întârziat, dacă 
este înfățișat altfel şi aruncat întrun alt mediu, are însă 
aceiaşi diagramă sentimentală ca şi ceilalţi. Studentul care 
se bucură sistematic de grațiile gazdelor pe care le părăseşte 
apoi subit escaladând fereastra în mijlocul nopții şi care 
„trage chiulul“ tuturor — birtaşilor, de unde fuge dupăce 
a mâncat fără să plătească, părinţilor cărora le cere mereu 
bani şi chiar Universităţii însăși — acest boem inteligent, şme= 
cher, rafinat pentru care nu există lege, obligaţie, datorie şi 
pe care se pare că nimic nu e în stare să-l domesticească, 
şi are şi el destinul lui legat, ca şi al celorlalți, tot de o 
femee. Dupăce a făcut nenumărate victime prin lumea gazde: 
lor, dupăce a înşelat =ni dearândul buna credinţă a părinţilor 
îi a produs felurite semne de mirare pe faţa chelnerilor, 
Mihnea Băiatu şi-a descoperit şi el idealul femenin în stus 
denta dela Filosofie, Arina, care a pus stăpânire pe el fără să-şi 
dea seama, aducândusl într'un sector mai civilizat şi mai legal. 
Murind în urma unui avort, Arina i-a lăsat studentului întârziat 
o singură moștenire : gustul studiului. Ca un semn de pietate, 
pornit de fapt dintr'un sentiment de dragoste pentru femeea 
iubită, Mihnea B: „zu renunță la viaţa lui dezordonată de 
până aci, şi se “de “ză studiului, abordând lumea  filoso: 
ilor cari de ani f temai aşteptau în linişte pe biroul său. 
Romanul acesta & mul xi caricatural şi oarecum umoris= 
tic, dar personagiul păito”2 \ are aceeaşi caracteristică: toată 
goana lui fusese în scopul cuceririi unei femei, a unei 
anumite femei, alături de care să-şi împlinească rostul. Aceeaşi 
explozie de virilitate peste tot, aceleaşi aventuri trecătoare în 
scopul de a-şi întinde punți spre marea aventură de mai târziu. 
Toată existența, într'un fel extraordinară, a acestui student, 
era astfel din cauză că bărbatul din el nu-şi atinsese încă 
scopul. In momentul când şi la atins, viața lui a luat 
numaidecât alt curs. 

In Femeea de ciocolată se pune aceiaşi problemă. Un 
inhibit iubește în taină o femee, pe care o numeşte „femeea 
de ciocolată“, după unele atribute ale ei, fiind în acelaş 
timp ros de gelozie pentru un rival care se bucură de gra! 
tiile nenunoscute lui. De aici o serie întreagă de complicaţii 
psihologice, cari nu se rezolvă decât în momentul când 
rivalul moare, rămânând singur să moștenească „femeea de 
ciocolată“, spre a cărei cucerire porneşte cu forțe proprii. 











Focuri de comoară 


Um crâng albastru inima Ta, Tară 
A desfrunzit în veac extatici muguri 
Coroana lor va rreşte ?n zare ruguri { 


Arzând misterios ca pe-o comoară 


Din cruguri vechi a scos legenda pluguri 
Şin leatul nou destin de aur ară 

Holda mădejdii 'maltă să răsară 

Şi dând pe rod visatele belşuguri 


Im țarimi aşteptăm ca să ne chemi 
— Toţi ne gătim de drum cu doru ?n raniţi 


Şi seceri fulgerând în cer departe... 


Că prea te frâmg robii să nu blestemi 
Să nu aprindă soarele la graniţi 


Păduri de somn şi lanuri mari de moarte. 


ION POTOPIN 
WWW. 


Dacia 


Acolo unde vigoarea de romancier a lui Gib. I. Mihă= 
escu capătă mai multă amploare şi unde pecetea pesonalităţii 
lui literare, a preocupărilor lui pshologice e mai adânc împriz 
mată, este romanul Donna A/ba. El ilustreaza mai bine decât 
toate celelalte problematica. autorului şi se pare că abia 
aci curiozitatea lui de romancier a fost pe deplin satisfăcută 
pe drumul deschis cu Brafu/ Andromedei : Donna Alba este 
o încoronare și totdeodată un terminus al unei direcţii a scrii= 
torului. Cu acest roman e posibil ca Gib. Mihăescu să se fi 
simțit mulțumit de explorările lui în acest domeniu, urmând 
să abordeze pentru viitor altele. Deja următorul roman, 
început şi rămas neterminat în manuscris, avea ca subiect 
răscoalele ţărăneşti din 1907, ceeace înseamnă că scriitorul 
se îndreapta spre alte orizonturi, 


Donna Alba este expresia dusă la paroxism a unei 
virilitaţi căreia nimic nusi stă în cale pentru cucerirea obieca 
tului ei. Mihai Aspru zăreşte într'o zi, pe când ieşea dela 
examenul de bacalaureat dat cu întârziere, pe Alba Ipsilant, 
o femee a cărei frumuseţe îl fascinează. Nu ştie nimic despre 
ea, dar o urmărește, se înteresează pe toate căile şi află că 
este soţia avocatului Georges Radu Șerban, coborâtor şi el 
dintr'o străveche viță domnească. Tânărul izbuteşte să intre, 
ca secretarul avocatului, în casa Donnei Alba şi unsprezece 
ani după aceea nu face decât tot ceeacesi stă în putinţă ca 
s'o cucerească pe aceasta, Romanul are o mulţime de pla: 
nuri, îmbrăţişează un vast teren social, dar tot timpul accentul 
principal cade asupra luptei pe care Aspru o duce în vederea 
realizării scopului lui. In niciunul din romanele anterioare 
Gib. Mihăescu n'a pus în sarcina personajelor atâta elan, 


atâta tensiune, ca în Mihai Aspru. Lupta era mai grea aici, 
din cauza diferenţei de nivel social dintre femee şi bărbat, dar 
tocmai deaceea acțiunea este mai încordată, cu incursiuni de 
tot felul în toate straturile sociale. Și, lucru curios, tocmai 
aici, eroul isbuteşte să-şi atingă țelul care atâţia ani la obses 
dat cu o tărie năpraznică. Ceeace Gib. |. Mihăescu încercase 
probabil să realizeze în fiecare din romanele anterioare, a 
izbutit din plin în Donna Alba, unde scriitorul şisa desfăşu: 
rat pe deantregul amploarea epică şi a sondat până în stră= 
funduri abisul psiohologiei masculine în lupta dintre cele 
două sèxe. 


Fiecare din eroii enumeraţi mai sus au, după cum am 
văzut, o trăsătură comună, pe care autorul le-a împrumutat:o 
poate din el însuşi. Ceeace trebue reținut — şi o facem 
aici cu plăcere — este profunda originalitate a lui Gib I. 
Mihăescu şi marea lui valoare de creator de tipuri, atunci 
când e vorba sal intregăm în literatura românească 
şi săzl privim prin comparaţie. Eroii lui sunt, fără nicio 
îndoială, exemplare rupte din mijlocul nostru. In ei se întâl- 
nesc toate calitățile şi defectele specifice rasei noastre, dela 
idealizarea femeii şi încordarea pasiunii, până la sensualismul 
aproape primitiv şi voința ce nu cunoaște obstacole, de azşi 
atinge obiectivul dorit. In opera lui Gib. I. Mihăescu — care 
nu trebue socotită decât un ciclu încheiat din ceeace, cu 
siguranţă, nesar fi putut da într'o viaţă întreagă—este cuprins 
să toată psihologia iubirii româneşti. Naivitate dar şi calcul, 
nevinovăție dar şi perversitate, cinste dar şi şantaj — toată 
gama sentimentelor pe care le exploatează iubirea pentru a 
se realiza, este înfăţișata în opera lui cu o măestrie rară. Și 
ceeace a prins mai cu seamă Gib, |. Mihăescu este acel spe- 
cific împonderabil al psihologiei amoroase autohtone, pe 
care nici un alt scriitor n'a zugrăvit oasemeni lui. Eroii lui 


Gib. I. Mihăescu nu pot circula decât în ţara noastră, fiindcă 
ei sunt profund autohtoni, spre deosebire de alți eroi de 
roman, mai mari sau mai mici, cărora li se poate atribui orice 
altă stare civilă, fară să aibă insă calităţile naturale ale acess 
tora. Dacă femeile din opera lui sunt mai „făcute“, născute 
mai mult din imaginaţie decât din realitate, bărbaţii sunt în 
schimb luaţi direct din realitate. Ei circulă printre noi, îi 
vedem în fiecare zi, sunt în noi înşine. Nimic livresc în 
construcţia lor, nimic artificial. Dostoiewski spunea că dacă 


n'a studiat poporul rus, îl simte în schimb în inima lui. La 
fel s'ar putea spune şi despre Gib. I. Mihăescu : toate personae 
giile lui par atât de autentice fiindcă în fiecare autorul a 
retrăit o experienţa psihologică proprie. Deaceea el este un 
romancier al virilității — şi anume: al virilităţii românești, 
neviciată de cerebralism, dar nici îmbâcsită de sensualismul 
mobid al slavilor, ci păstrând echilibrul sănătos al pasiunii 
care nu urmăreşte decât o singură ţintă : realizarea ei firească 
în cadrul legilor naturii omeneşti. 


acoromanica.ro 


Redivivo 


INSEMNĂRI 
LUI GIB L 


Alegându-şi ca mediu de exploatare, străfunzimile sufle- 
tului omenesc, pe care le analizează cu multă perspicacitate, 
Gib. Mihăescu, ori cât ai căuta să-l apropii de alții, rămâne 
în literatura română fără punct de comparaţie. In genere, 
fiecare scriitor îşi are nota sa aparte. La Gib. Mihăescu ea 
formează însă ceva cu totul deosebit. Nuvele psihologice are 
şi Caragiale, şi Slavici, şi I. Al. Brătescu-Voinești, dar autorul 
Troiței, nu împrumută nimic dela ei. El apucă altă cale, 
existentă de mult aiurea, dar nebătătorită încă la noi. 

Aşa stând lucrurile, era firesc ca scrisul lui Gib. Mihă- 
escu să f'e pus în legătură cu celal câtorva romancieri 
străini, D esigur, nu vom nega această susținere. Ea rămâne 
valabilă, fiin dcă datele pe care se bazează sunt de nerăsturnat. 
Ceeace ni se pare însă că n'a fost îndeajuns de bine lămurit, 
e, nu atât ap opierea cu scriitorii străini, cât originalitatea 
lui Gib. Mihărescu însuş. Peste ea s'a trecut de multe ori, 
deși constituia doar lucrul principal. 

Gib. Mihăescu a fost comparat cu Dostoievski, pentrucă, 
întocmai ca şi el, ne aduce în fața ochilor oameni cu stări 
sufleteşti bolnave. Aproape toţi eroii nuvelelor sale sunt 
fiinţe, a căror minte lucrează fară controlul lor. Ei nu intră 
în scenă decât după ce au ajuns în starea aceasta. lată-l pe 
Grigore Dănuţ, nefericitul şef de staţie dela Bobeni, care, 
sub teroarea bătăilor ochiului stâng, dă drumul greşit la 
trenuri, provocând moartea propriei sale copile. Fără această 
obsesie carezl duce spre desechilibrare, personagiul de mai 
sus ar fi fost un om şters şi analiza sufletului său nu nesar 
fi spus nimic. lInzestrat cu simțul realitaţii ascunse, Gib. 
Mihăescu a ştiut să prindă clipe când omul începe să-şi arate 
misterele ființei sale. Aproape mai bine ca romanele, nuvelele 
lui conţin personagii, cu suflete deschise spre neant. Se mişcă 
toate ca pe margini de prăpăstii, rostogolindu:se sau salvân- 
du-se, sfârşitul lor fiind lăsat adesea în penumbră, tocmai 
pentru a nu ne sustrage dela priveliștea revelatoare a încez 
putului deraerii. Cine vrea să afle originalitatea lui Gib. 
Mihăescu, de aci trebuie să plece. Dostoievski îşi înfige privirile 
şi dincolo de decădere. Întunericul care se năzaren fund, e 


ba 





Mormântul lui Gtb I. Mihăescu 
(în cimitirul dela Drăgăşani) 


DESPRE NUVELELE 


MIHĂESCU 


de VLADIMIR DOGARU 


pentru el genunea, de unde Rascolnicov cel căzut se poate 
ridica... La Gib. Mihăescu, problema răului şi a binelui nu-i 
atât de complex concepută. Insă cele două elemente — între 
care se destășoară drama sufletului uman: cerul luminos şi 
iadul întunecos — sunt prezente şi la el. Folosindu=ne de o 
imagină plastică, eroii lui Gib. Mihăescu sunt ca niște um» 
blători prin noroaie, care descoperă pe Dumnezeu, nu în 
luciul cerului de sus, ci în oglindirea mocirlii de jos. Omului 
îi e scris să se salveze căzând. Un adevăr paradoxal, de care 
teologia oficială n'a prea vrut să ţie seama mai niciodată. 
Poate deaceea scriitorii, care sau apropiat mai mult de 
Dumnezeu, au ieşit totdeauna din rândul laicilor... 

Nuvela, în care Gib. Mihăescu devine meşter între 
meşteri, este 7roifa. Trei bieţi degeraţi se împleticesc sub 
bătaia viscolului de peste Nistru. Abia mai merg. Un pic mai 
lipseşte, ca mintea să lise întunece complect. „Dacă soarele 
apune încolo, noi trebuie s'o luăm încoace!“ Sunt primele 
lor vorbe, și ultima încercare de a se mai orienta. Gib. Mihă» 
escu începe a le diseca sufletele în chiar clipa desechilibră» 
rii lor. Lăsăm la o parte valoarea pur psihologică a nuvelii. 
Ea e un lucru frecvent în scrisul lui CP». Mihăescu. Ceeace 
vrem să evidenţiem, e de natură religioasă. In drumul lor 
de bâjbâire, cei trei degeraţi dau de o troiță, pe care, ne: 
ştiind ce este, unul din ei o aprinde. Sfântul locaș arde 
până'n temelii. Ramâne doar chipul Mântuitorului. La vede: 
rea icoanei, cei trei se cutremură. Pălălaie, înebunitul de ger, 
rostește, printre aiurări, rugăciuni de iertare. Tocmai atunci 
apare şi o haită de lupi. Ceeace gerul nu reuşise să le insufle 
în deajuns, le insuflă negrele fiare: lire frică de moarte! 
Numai Christos — pe care ei lau ars — isar mai putea salva. 
Pălălaie aşteaptă o minune. Și minunea se întâmplă. Din 
mijlocul focului dogoritor, Christ creşte şi „se măreşte cât 
întreaga troiță; cu păr vâlvoi de flăcări, cu brațe ameţitoare 
groasnic la chip, asemenea unei vedenii apocaliptice, stă gata 
să se nărue ca o revărsare de jar peste turburătorii mărirei 
lui singuratece“. Acest final conţine ceva din scrisul lui 
Dante, care-l apropie pe Gib. Mihăescu de nota senină a 
viziunilor creştine. Întunericul, care la Dostoievski se men» 
ține aproape neîmprăştiat, alternează la el cu lumina. E o 
contribuţie a etnicului, fiindcă poporul românesc, în adâncue 
rile sale intime, e după cum se ştie, optimist. Această alter- 
nare se înfăptueşte cu ajutorul cerului. Gib. Mihăescu intro» 
duce foarte des cerul în opera sa. Şi Cezar Petrescu face 
lucrul acesta. Insă nu în maniera lui Toistoi. Ci ca un îndemn 
propriu, extrem de necesar pentru cei care apucă pe urmele 
lui Dostoievski... 


Nuvelele lui Gib. Mihăescu, ca un merit care vine să 
se adaose în plus, prezintă şi cea/a/a/fă faţă a sufletului 
țărănesc. Nuveliştii şi romancierii de până acum au înfățișat 
viața ţăranului nostru, numai parţial. In afară de iubire şi 
de setea de pământ, sufletul său mai cuprinde însă şi altceva. 
Frământările în faţa morţii, întrebările despre destin, atitu- 
dinea lui faţă de Dumnezeu, acestea îşi aşteaptă încă scrii. 
torul care să le adâncească. Poate cel mai mare roman care 
va fi sortit să se ivească varedată în literatura română, va 
răsări din temele de mai sus. Ce e mai profund decât moar= 
tea? Ce chinue mai mult decât infinitul? Țăranul le trăeşte 
cu maximum de intensitate. E de mirare cum tocmai aceste 
preocupări au fost lăsate la o parte. Nuvelele lui Gib, Mihă= 
escu umplu o parte din acest gol. lată un exemplu, din sus 
citata 7roifa: „Zăpada lumina de parcă era însăşi ziua, pe 
care noaptea mo mai alunga la asfinţit, ci o prinse însfârşit 
şi o călca acum în picioare, strivind=o sub greutatea întu= 
nericului etern. Prin lumina ei învinsă cele trei umbre îşi 
duceau spaima îngheţată în suflet spre cele şapte stele ale 
carului mare, căzut cu oiştea în pământ. Totul era căzut, 
răsturnat, darăpanat, totul de dărăpăna încă. Lăzile sfinților 
cădeau fără preget, spărgându=se una de alta cu sgomot 
nemai pomenit. Dracii cuceriseră cerul şi aruncau de acolo 
cu boarfe cu tot pe vechii stăpânitori. Dascălul Pălătaie 


wwWw.dacorqmiaiea încremenit carul ceresc rupt şi asvârlit ca o biată 


6 


vechitură, şi ochii lăcrămau. Printre lacrimi vedea cum toate 
stelele se desprind depe boltă, gata să curgă ca o ploaie de 
pietricele...“ Totul e dantesc în această descriere. Fireşte, 
imdresia e numai de viziune, Gib. Mihăescu fiind dealtfel 
aci mai original ca oriunde. Oare, ce:aveau să fie Väs 
mile văzduhului ? 


O comparaţie între nuvelele şi romanele lui Gib. Mi» 
hăescu ne duce la constatarea că autorul e mai Obiectiv în 
primele. In romane, stilul său e mai subiectiv. Ne-am aştepta 
să fie tocmai pe dos. Nu ştim care să fie cauza. Probabil 
unde temele din romane i-au fost mai atrăgătoare. Gib. 
Mihăescu ne înfăţişează evenimentele, ca luând parte la ele 
El se substituie eroului principal. Amănuntul se cuvine să 
fie semnalat, fiindcă ne ajută la explicarea originalității lui 
Gib. Mihăescu. Infăţişind pe Donna Alba prin prisma sufle- 
tească a lui Mihail Aspru, romancierul român se deosebeşte 
şi de Tolstoi, şi de Flaubert. Aceștia, rămânând în spatele 
povestirii, eroinele lor vrăjesc mai puţin. Donna Alba pe 
care în roman o idealizează Mihail Aspru, iar în afară aus 
torul însuş, e o creaţie basmică. Gib. Mihăescu a ajuns la ea 
pe calea lirismului: o deviere dintre cele mai fericite 1, 


Cercetarea nuvelelor lui Gib. Mihăescu, întocmai ca şi 
a romanelor sale, ne oferă prilejul de a reflecta puţin asupra 
deosebirilor ce există între literatura română şi rusă. Scriitorii 
români au fost deseori comparaţi cu cei ruşi, fie pentru a 
arăta anumite înriîuriri, fie pentru a menţiona doar simple 
asemănări. Astfel, ian Agârbiceanu a fost comparat cu Dostos 
ievski, conchizându»se că prozatorul ardelean datorește foarte 
mult romancierului rus. Liviu Rebreanu, în analiza strangus 
lării Anii, în Ciuleandra, în Pădurea Spânzuratfilor, şiel isa 
pe autorul Fraților Karamazov numai ca model (in nebunia 
lui Puiu Faraga, desigur şi pe Leonida Andreew). Descriind 
moartea lui Mihail Vardaru din /ntunecare, Cezar Petrescu 
a avut în minte imaginea rănirii Prințului Andrei din Război 
si Pace, al lui Tolstoi. Mihail Sadoveanu e influențat, mai 
ales în tinerețe, de Gogol. lată un tablou dintre cele mai 
grele de descurcat. 

Pentru a ne putea lămuri cum trebuie, e nevoie să ştim în 
prealabil ce sunt în fondul lor sufletul rusesc şi sufletul ros 
mânesc. Spre deosebire de celelalte popoare, Ruşii se caracs 
terizează printr'o arzătoare nevoie de ispăşire. Ei se simt 
veşnic vinovaţi. De aici bigotismul și mulțimea de secte 
religioase, din vremea țarilor. Dostoievski, care e încarnarea 
cea mai înaltă a dramei sufletului rusesc, mărturiseşte undeva 
că toată viața lui s'a simţit vinovat, deşi îşi dădea seama că 
nu greșise cu nimic, nici față de oameni, nici faţă de Dum: 
nezeu. La bătrâneţe, celălalt titan al sufletului rusesc, Lew 
Tolstoi, deși nu atât de lucid ca Dostoievski, este şi el atât 
de mult stăpânit de sentimentul vinovăţiei, încât fuge de 
acasă, în căutarea aceleiaşi neaflate ispăşirii. Literatura rusă, 
începând cu Puşkin şi sfârșind cu Dostoievski, e bogat străbă= 
tută de fiorul acesta al vinovăţiei universale. Eroul literaturii 
ruse, deşi logic ar fi să nu fie aşa, se simte părtaş în vi- 
novăţia lucrurilor eterne. Atitudinea lui -isvorăşte din cons 
cepția pe care poporul rus o are despre Dumnezeu și lume. 

Comparaţi cu Ruşii, Românii nu se simt atât de vinos 
vaţi faţă de orânduelile rele ale lumii. Chiar propriul lor păcat 
îl pun uneori pe seama destinului. Pentru ei omul este o 
simplă jucărie, pe care soarta o mişcă cum vrea. Să nu se 
creadă că la Ruşi a intervenit creştinismul mai mult. Ei sunt 
aşa, datorită firii lor băștinașe. Nesimţindusse vinovaţi, Ros 
mânii sunt mai optimişti. De aici provine robustimea scri- 
sului românesc. Liviu Rebreanu şi Gib. Mihăescu analizează 
şi ei stările bolnave ale sufletului omenesc, dar literatura lor 
e până la urmă plină de sănătate. Ceeace nu se întâmplă cu 
Dostoievki, ori Leonida Andreiew. Aceștia sunt ca un doctor, 
care, operând răni veninoase, se infectează puţin. In mâinile 
mulțimii, operile lor devin cuțite cu două tăișuri. 

Mai mult ca ale oricui. nuvelele lui Gib. Mihăescu se 
încadrează în concepţia despre lume a poporului românesc, 
Ceilalţi scriitori nu insistă atât de mult asupra acestui lucru. 
Inzestrat dela natură cu darul analizei, Gib. Mihăescu se 
apleacă cu pasiune asupra sufletului omenesc. Eroii lui nu 
sunt împiedicaţi, în drama lor de prizonieri ai destinului, 
de niciun altfel de sentiment, care să le strămute gândurile. 


1. A se vedea in deaproape eseul nostru: /n jurul Donne! Albe m 


din Universul Literar, cu data de 13 Decembrie 1941, WWW. 


anica.ro 


Dacia 


Ei suferă din plin. Nu se prăbuşesc insă. Resemnarea din 
vechea Miorita, împletită cu filosoficul „în zadar, copile 1“ 
al lui Eminescu, a re'nviat din nou în sufletul lui Gib. Mis 
hăescu făcând din el un mare şi original scriitor. 

Niciodată nu vom şti ce opere uriaşe mai aveau să 
iasă din mâinile lui, fiindcă niciodată jalea şi tăcerea nu sunt 
mari, ca în clipele când încerci să cugeţi asupra morţilor 
premature. 





rr 


Poveste cu năluci 


Elfi veneau tiptil, în hora lor să fure 

Pe frumoasa adormită în pădure, 

De meştera cu sortilegii viclene. 

Pădurea freamătă de miracole şi făpturi aeriene. 

Asta era odată, de mult, ` 

Pe vremea mitologicului tumult. 

Astăzi doar spânzură prin pomi, 

Atârnă printre ramuri defuncții gnomi 

Zimbrii cu grumazul de furtuni, 

Au spart zarea, s'au înmecat în negrele genuni, 

Lângă eleşteul de cleştar, sânziene 

Nu se mai ivesc, mude, cereşti, aeriene. 

Nici veverița, salamandra şi dihorul, 

Nu-şi mai găsesc siwestrul lor soborul. 

— Imvăţătorule cu robă funebră, ! 
Cu ochii mistuiţi de melinişti şi febră — 

La catedra, întunecaiei tale împărăţii, 

Ţi-ai chemat aleşii, îngropaţi de vii. 

Dece nu "ncepi prelegerea inaugurală ? 

Aula, drapată în crepuri, aşteaptă sumbră şi goală. A 
Aruncă peste oraşe şi câmpuri fatidicul tău bumerang. 
Atenţie! apelul: bing-bang, bing-bang. 

— Hei, tinere discipol, în haină de catifea albastră! 
Ce priveşti mereu spre dincolo, prin. fereastră, 
Cu gândurile rătăcind hai-hui ? 

Rogu-te, şi nouă să ne spui! 

— In lumea mea sus, Invăţătorule, 

Toţi mă Cheamau doar: dragule, şi: dorule — 
Ziua alergam după gâze şi fluturi, 

După condurul mic al Cenuşeresei. 

Noaptea culegeam luceferii zodiei, miresei, 

Şi poamele lumii învăţam, să le scutur. 
Rătăceam cu tolba în spate 

Prin hăţișuri aspre şi prin rovini, 

Printre glugile violete de mărăcimi. 

Rupeam o mie de sandale de fier, 

Să mă urc peste piscuri, la cer. 

Zerburile mi se întindeau sub tălpi, domoale, 
Să-mi sărute glesnele, să-mi desmierde picioarele 
Pretutindeni, după mine; prim păduri, 

Se ţineau în cârduri blajine, minunate făpturi. 
Oamenii mă primeau cu pâine şi sare. 

— Iată, vânătorul Carului mare. 

Cu arcul de aur pe umere vime 

Şi tolba plină cu luceferi şi rubine. 

Toţi şi toate, doamne, te slujesc, 

Pentru popasul tău împărătesc. 

— Aici, la şcoala împărăției tale, 

Am auzit de otrăvuri şi metale, 

Ascuţite pe mii de nicovale, 

De scuturi, de arcane şi de zale, — 

— Ne-ai învăţat, ca inimile să fie viteze, 

Să aruncăm smoală peste metereze, 

Cum să ţintim oamenii, să le venim de hac, 

Cu plumbul în inimă, cu pumnalul în stomac. 
Iar ca să fim mai siguri că semenul o să cadă, 
Mai asvârlim, din când în când câte-o grenadă, 
Doboriţi porumbelul Sfântului Duh — 
Punarule, îndreaptă țeava în văzduh 

Gata, foc! Ha, ha, ha, ha! 

Ce bine i-am nimerit din sbor inima, 

— Eşti îndărătnic tinere şi mi se pare, 

Prea crezi în tot ce ţi se năzare. 

Dar nu mă supăr. Mi-a făcut plăcere. 
Şi-acunu, discipoli, să *ncepem — Tăcere! 
HORIA NIȚULESCU 


goale. 


Rediviva 


UN MARE INDRĂGOSTIT AL CERULUI: 
GIB L MIHĂESCU 


In majoritatea. cazurilor nu putem şti în ce măsură 
opera, privită în ansamblul ei, poate să reflecte propria per: 
sonalitate a autorului, năzuințele lui intime. În ceeace pris 
veşte pe poeți, dat fiind conţinutul liric al operei lor, cercetăs 
torului îi este mai lesne ca numai din lectura poeziilor să 
descifreze şi să reconstituiască propria personalitate a poetului. 

Referindu=ne la Gib. I. Mihăescu (dela a cărui moarte 
s'au împlinit 7 ani în ziua de 18 Octombrie) să încercăm o 
portretizare a lui, îmbiind amintirile rămase ca dela un bun 
şi apropiat camarad cu ceea ce el însuşi mărturiseşte prin 
descrierea unuia din personajiile romanului său: „Brafu, 
Andromedei“, care marchează trecerea dela nuvelă, gen în 
care a excelat dealtfel. Despre „Braţul Andromedei“ critica 
noastră s'a ocupat mai puţin. Am putea spune că această 
carte a fost subestimată. Andromeda ştim că este personifi. 
carea femeii expusă primejdiilor din cauza slăbiciunilor ei. 
Dar poartă numele de Andromeda şi o constelație. Perso: 
najul principal din romanul amintit poartă stigmatele acelei 
slăbiciuni fatale, care pricinueşte, inconştient, drama lui 
Andrei Lazăr, ciudatul personaj în care Gib. I. Mihăescu 
şisa descris marea sa pasiune: astronomia, şi, am putea 
afirma, mult din firea sa. 

Semnalăm în treacăt paralela ce sar putea face între 
„Luceafărul“ lui Eminescu şi „Braful/ andromedei“ lui 
Gib. I. Mihăescu. Ca şi Eminescu, Gib. I. Mihăescu 
aduce în preocupările sale literare toată cutremurătoarea 
poezie a stelelor, pe un plan principal, contopind lumescul 
cu abstractul. 

Pentru a iînvedera cele afirmate să-l lăsăm pe el însuşi 
să vorbească de poezia cerului unei nopţi: „In depărtările 
apusului zăvoaiele zăceau în umbra deasă, spre care luna 
nedespuiată încă de aur se lăsa domoală. Lazăr o contempla 
melancolic în cunoscător selenografic. Se distingeau ușor : 
Marea Seninătăţii, a Liniștii, a Ploilor, Oceanul Furtunilor. 
Ba chiar putu desprinde din bogăţia strălucirii cele două 
cornițe de umbră, întoarse, ale Nectarului şi Fecundității. 

Astrul plutea imperturbabil în negurile înălțimilor, în 
care suflau cu putere prevestitorii zilei. 

lată, avea ceva cu totul deosebit luna aceasta netrecută 
prin ochian, tronând peste lumea încă adormită, care nu ştia 
că vine piimăvara. Era ea însăşi umedă de seva nouă şi 
împrospătătoare, care țâşnea de pretutindeni“. Am putea opri 
aici citatul. Dar mintea lui scotocitoare depăşea hotarele 
poeziei pentru a năzui la ştiinţă. Pentru a fi complet, pa: 
sajul citat se închee astfel: „Doamne, nu mai era nimic din 
luna cea moartă şi stranie din câmpul obiectivului“. 

Am spus că mintea scotocitoare a celui care a fost 
Gib. I Mihăescu depășea hotarele poeziei şi, întocmai ca şi 
Andrei Lazăr, întârzia în nopțile lungi de vară lângă luneta 
lui dragă în nădejdea că doar „va prinde din zbor vre:o 
lumină nouă, o rază din misterul mişcării celei mari şi fără 
de sfârşit dedeasupra şi dedesubt, de pretutindeni şi de tot» 
deauna“. Năzuinţele îl îndrumaseră spre studiul matematicilor 
superioare — au rămas dela el caete întregi cu exerciţii de 
algebră şi geometrie în spațiu —. Luneta, pe care familia sa 
o păstrează cu pietate, a rămas cu ocularele demontate. Se 
pare că vroia să le inlocuiască cu lentile mici de microscop 
aşezate într'un dispozitiv de el calculat şi care urma să dea 
rezultate noui în domeniul cercetărilor astronomice (facem 
aceste relatări cu toată rezerva, nefiind cunoscători în ma- 
terie). Aşternuse pe hârtie toate calculele. Nu se ştie cui a 
încredințat aceste preţioase documente. Gib nu a spus nici 
familiei. Inlenționa însă să plece în străinătate pentru a-şi 
breveta invenția. 

Gib. Mihăescu era o fire extrem de sensibilă Intocmai 
ca şi Andrei Lazăr, pentru cine îl cunoştea prima oară „era 
ca un şcolar cuminte“, „îinmănunchind aspectul lui fizic cu 
sfiala, care îl făcea să fie aşa de stângaciu...“ şi „de o încetis 
neală nehotărâtă“. In mijlocul prietenilor vechi devenea lo: 
guace. Ore întregi ne fermeca povestind despre peisajul 


WWW. 


de APRILIANAĂ MEDIANU 


spaţiilor cereşti, pe unde îi plăcea să hoinărească, unde se 
pare că se refugia adesea în clipe de tristețe, unde îşi afla 
reconfort sufletesc: „...credea până acum că acolo, lângă 
ocularul lunetei se desparte hotarul lumei: credea că e deas 
juns ca în cercul de întuneric al obiectivului să apară deodată 
cele două picături: de rubin şi smarald ale Alfei din Hercuol 
pentru ca să simtă că a băut din Apa Nepăsării, că poate 
hoinări, mântuit cu totul de lumesc pe surele căi ale haos 
sujui; era secretul tăriei lui, pe care şi-l mărturisea cu satis= 
facţie acolo lângă ochian în nopţile profunde de vară”. 

Am spus că în acţiunea acestui roman al lui Gib. |. 
Mihăescu marea preocupare a sa, cerul, predomină, împles 
tindusse strâns cu pământescul. Eroul, care întreaga viaţă şi-o 
consacrase cercetărilor lui, se găseşte cu totul dezarmat în 
fața realităţilor terestre. Ne lasă să înțelegem că îşi închee 
viața printr'o teribil de amară decepție, in urma unei nevino: 
vate aventuri sentimentale pământeşti. Și în aceste ultime 
momente ochii lui Andrei Lazăr:*“ ...se îndreaptă ca la un 
liman spre minunatul braț ceresc întins deasupra veciilor.., 
In noaptea cu linişte ciudată, doar ţintele stelelor mai punc: 
tează constelaţiile. Din trupul rombic al Pegasului Andro- 
meda se lasă într'o parte, întinsă, ca an braţ ocrotitor. E 
brațul unei alte Andromede a închipuirii lui, ocupând o 
onsiderabilă regiune cerească, cu capul pierdut în aureola 
lactee, cu trup şi membre alcătuite din constelaţiile înveci» 
nate. 

Priveliştea aceasta caresl îmbăta adesea, acum e mai 
grozavă de cât ori şi când. Bumbii de diamant se întreunesc 
în linii de foc şi apariția cerească de stranie măreție şi stră= 
lucire... O, şi acest braţ molatec şi cald de atâta dulce lumină, 
din cât e ţesut şi totuşi necontenit întins, în veci neînfrânt, 
arătând într'una acelaş neînțeles septentrion, aceiaşi neobosită 
osie a rostogolului luminilor... Dedesubt râde necurmat din 
umbră un lunecuş agitat de roată, apoi un lunecuş nesfârşit 
de şină... şi în urechi se varsă ropotut de metal al năpraze 
nicei învârtiri,., “ 

Am insistat asupra acestor citate din mai multe motive. 
Intâi, pentru a-l lăsa pe el însuşi să vorbească despre neoste» 
nitele lui cercetări, care continuau fără să:1 stânjenească din 
ocupațiile impuse de necesităţile existenţei sau săsi sustragă 
dela activitateasi scriitoricească. Fără să o ocolească, Gib. 
Mihăescu nu căuta societatea. Timpul liber, timpul de odihnă 
era lângă lunetă, acasă în preajma familiei. Nu a călătorit 
niciodată pe alte meleaguri străine decât acelea ale spaţiilor 
cereşti. Când scria un nou roman nu citea literatură. Dealtfel 
niciodată nu l-am auzit vorbind despre vreun scriitor străin 
la modă (a făcut atâtea ravagii Proust în rândurile literaţilor 
noştri). Nu a suferit niciodată de snobismul literar de a se 
alătura curentelor literare de import. A rămas totdeauna 
consecvent cu el însuși. Il interesa numai viața în destfășu» 
rarea ei cum se oferea observaţiei lui atente şi experiența 
trăirii proprii. 

Era o fire blândă, îngăduitoare. Nu critica pe nimeni. 
Nu se plângea de nimic, Pe față şi în priviri i se revărsa 
un zâmbet luminos când se însuflețea în povestirile lui. Aşa 
era Gib. I. Mihăescu, aşa l-au cunoscut întotdeauna prietenii | 
şi camarazii. í 

Niciodată cred că moartea nu a fost mai absurd de 
necruțătoare. A smuls brusc pe un tată de lângă două fetițe 
cari deabia deschiseseră ochii la viață. A tăiat o activitate 
literară care se anunța deosebit de fecundă. Numai doi ani 
să-l mai fi lăsat să trăiască şi literatura noastră s'ar fi îm= 
bogățit cu încă trei volume dela el, cercetările științifice în 
domeniul astronomiei ar fi intrat poate pe un nou făgaş. Nu 
vrem să comitem aici indiscreția de a etala durerea familiei. 

Poate, numai, dacă dincolo de hotarele vieţii acesteia 
mai persistă ceva din ființa spirituală a celui care a fost 
întrupat, Gib singur ar putea fi mulțumit că „hoinărelile lui 
pe surele căi ale haosului“ sunt libere şi necondiționate de 
nici o lege fizică. 


ca.ro 


N 


a 


Definind filosofia ca ştiinţă a universalităţii, care trebue 
să scruteze totul şi să nu lase nimic, absolut nimic necerce» 
tat, d. prof. I. Petrovici se întreba într'un studiu care coins 
cide cu însăși debutul carierei sale universitare (1), dacă 
„această continuă scrutare a tot şi a tuturora nu primejdue» 
şte oare fericirea ?* 

„Trebue să ne punem această întrebare, continuă d. 
Petrovici, fiindcă ea s'a pus aproape totdeauna şi a găsit un 
răspuns, între altele, în cea mai strălucitoare formă artistică, 
în faimosul poem al lui Richard Wagner, poemul Lohengrin. 
Elsa de Brabant este acuzată de unchiul ei Telramund că 
şisa ucis fratele. Regele Enric Păsărarul, care ascultă acuzas 
rea sub ştejarul judecății, neputând smulge Elsii nici un fel 
de răspuns, pentru a afla adevărul procedeză la felul de 
judecată, obişnuit în vremea feudală, judecata lui Dumnezeu. 
Acuzatul și acuzătorul trebuiau să lupte impreună şi Dumnes 
zeu arăta lumii de partea cui a fost dreptatea, făcând să 
învingă nevinovatul. Firește Elsa nu putea singură să lupte 
şi atunci regele întreabă, cine vrea să lupte în numele ei. 
Cei patru trâmbițași din garda lui sună către cele patru 
puncte cardinale, insă de nicăiri nu venea nici un apărător. 
Elsa, în prada unei viziuni, îngenunche înaintea regelui; 
judecător şi îl roagă să ordone să se mai sune odată. Res 
gele poruncește, pristavii sună și, de data asta, îndată ce 
incetară trâmbiţele chemării, apăru la o cotitură a Meusei, 
care curgea aproape, o luntre misterioasă, trasă de o lebădă 
şi purtând un cavaler. Cavalerul sare pe mal şi se oferă 
să lupte pentru Elsa de Brabant. Insă, înainte de încăerare, 
el îi spune Elsii hotărât: dacă vrei să lupt pentru tine, să 
rămân aicea cu tine și să nu mai plec niciodată îndărăt, să 
nu mă întrebi cine sunt, cum mă cheamă, de unde viu. 
Elsa primeşte, lupta se începe și, după câteva încrucișări 
de spadă, Telramund (acuzatorul) este răpus. Elza şi necue 
noscutul se cunună în mijiocul veseliei generale, afară doar 
de neliniştea Elsii, care era mereu îmboldită de Telramund 
şi de soția lui ca să întrebe pe misteriosul personagiu cine 
e şi dincotro soseşte. O fi vreun vrăjitor spuneau ei. Cum 
te căsătoreşti cu dânsul, întreabă-l cine este! Tăria Elsii nu 
ține prea mult şi întorși dela capelă dânsa îi pune, după o 
scurtă şovăire, cele trei fatale întrebări: Cine eşti, cum te 
cheamă, de unde vii. Cavalerul o imploră să nus mai întrebe, 
ea sătrueşte. Atunci lucrul s'a sfârșit, el îşi dă numele, însă 
trebue să plece. Era Lohengrin, cavaler al templului Graal, 
— o ființă semi-umană, semi-cerească. Lebăda s'a şi intors 
să=şi reia stăpânul, care nu mai putea să rămâie după ce 
isa aflat numele și origina. Lohengrin pleacă, iar Elsa cade 
la pământ“ (9). 

Care e înţelesul acestei alegorii poetice? D. Petrovici 
vede în ea o chintensență a celei mai mari problematici 
filosofice a tuturor timpurilor, aceea a raportului dintre cuno» 
aştere şi existență pe de o parte, cunoaştere şi mântuire pe 
de altă parte. 


Se pare că printre primele întrebări pe cari omul și 
lesa pus, în exercițiul activității lui cunoscătoare, a fost tocs 
mai aceea a valorii cunoaşterii. Această afirmaţie pare să 
fie infirmată de constituirea relativ recentă a disciplinei 
teoriei cunoștinței. In realitate, trebue făcută o dinstincţie 
fundamentală între apariția unei discipline stiinţifice sau 
filosofice și apariţia problematicei ei. Problema poate să fie 
mai veche decât ştiinţa care se ocupă de ea. Este de aceea 
imprudent să se dateze începutul întrebării despre valoarea 
cunoașterii odată cu Kant, cu Descartes sau chiar cu Platon 
şi Socrate. Exemplul Upanishadelor şi a textelor vedice pe 
de o parte, a tradiţiei biblice pe de altă parte, ne arată că 
începutul reflecțiunei religioase a omenirei coincide cu întres 
barea despre valoarea cunoaşterii. Deşi tradiţia vede că diferă 
de acea biblică în ce priveşte soluţia dată problemei Ccunoaş» 
terii, ele sunt identice în a face din această problemă sâmburele 
inițial al reflecţiunei lor. După Upanishade exercițiul cunoaşterii 
este singurul în stare a garanta omului desăvâşirea sufletească 
şi prin aceasta mântuirea. Învățătura vedică şi brahmanică 
vede în lume imperiul erorii (maya). Eşireadin erorile existenței 
se face printr,o folosință adecvată a puteri noastre de cunoaştere, 





(1) „Rolul şi însemnătatea filosofiei“ prelegere inaugurală a cursului 
de filosofie generală ţinută în ziua de 9 Noembrie 1906 la Facultatea 
de Litere din laşi (studiul face parte din volumul „Cercetări filosofice“, 
Ediţia l-a 1907, ediţia Ila 1926. 


(2) Citat după ediţia Ila, pag. 20—22. 


CUNOAȘTERE ȘI MÂNTUIRE 


Lumea apare printr'o falsă cunoaştere şi numai exercițiul 
adevăratei noastre puteri cunoscătoare poate garanta întos 
arcerea în divinitate, în Brahman a cărui esență e conștința, 
gândirea. 

După tradiția biblică, mântuirea sau fericirea este frucs 

tul renunțării la cunoaştere. Posesiunea fericirii edenice a 
durat atâta vreme cât nimeni nu se înfruptase încă din pos 
mul cunoștinței. Odată cu fapta primului om, care a călcat 
interdicția cunoaşterii binelui şi a răului, începe istoria nas 
turală a lumii, ceeace înseamnă desprinderea ei din divinis 
tate, constituirea ei ca realitate opusă Dumnezeirei. In lumina 
acestei concepţii uzul conştinței nu poate în nici un caz gas 
ranta „reconciliația“ omului cu divinitatea. Cunoaşterea e 
un obstacol, un paravan între „om şi Dumnezeu. 

„Deşi diferind între ele, prin valoarea pe care o acordă 
cunoaşterii, aceste două principale tradiţii religioase ale omes 
nirei sunt totuşi de acord în a considera cunoașterea drept 
cheia de boltă a existenţei şi enigma cea mai mare a lumii. 
lată pentruce urmând această tradiție milenară, se cuvine 
şi astăzi să considerăm problema valorii cunoaşterii drept 
problema majoră a filosofiei, Trebue, de aceea să salutăm 
ca un reviriment filosofic şi ca o întoarcere la adevăratele 
isvoare ale reflecțiunei umane, faptul că d. Petrovici a readus 
în centrul problematicei filosofice întrebarea despre rostul şi 
valoarea cunoaşterii. 


„Continua scrutare a tot şi a tuturora, se întreba D.sa, 
nu primejdneşte oare fericirea ?“ Este evident că, punându-și 
această întrebare, d. Petrovici a avut în vedere teza biblică 
a căderii în păcat, după care inceputul suferinței în lume 
coincide cu începutul cunoaşterii. Exempliticarea pe care 
D»sa o duce acestei teze, prin sugestivul poem a lui Wag» 
ner, este de certă descendență şi coloratură biblică. Insăşi 
felul în care Desa pune termenii problemei ne arată că are 
în vedere exclusiv teza biblică a corelaționalității cunoaşa 
tere— suferinţă sau cunoaștere—păcat. „Să căutăm oare fes 
ricirea în „crede şi nu cerceta?“ Să ne îndreptăm gândul 
spre acele mari sisteme de metafizică — nu lipsită de mistis 
cism — care, în acord cu alegoria religioasă a căderii în păcat, 
pretind că noi, îndioidualitățile sufleteşti, ne-am alcătuit, ca 
atare, răsvărtindu=ne, despărțindu=ne de unitatea primordială 
~ de divinitate— acolo unde era fericirea veșnică, neîntreruptă? 
Să renunțăm 'oare la individualitate, la voința proprie, să 
adormim simțul cercetării — înstrumentul de căpetenie al 
afirmării şi al dăinuirii noastre ca individ? Să ne trăim viaţa 
fără scrutări, o viață de credință extatică, de diluare a în: 
dividualităţii, care nar fi alta decât intoarcerea la sânul 
unității primordiale, la divinitate ?“ (ibid. pag. 23) 

D. Petrovici refuză a se înscri în corul acelora cari 
aruncă anatema asupra cunoaşterrii și cari consideră igno. 
ranța drept o cale de comunicare cu divinitatea. Respectul 
pe care Desa îl nutreşte raţiunei, îl opreşte de a identifica 
divinitatea cu ignorața animalică. Dacă există o cale de 
relaţie cu divinitatea, aceasta nu poate fi decât aceea a inte» 
lectului. Fără intelect nu e posibilă o activitate creatoare de 
valori spirituale şi prin aceasta niciun mijloc de transcendere 
a naturei și de comunicare cu spiritualitatea pură, Dumne: 
zeu. Dacă se înțelege însă prin divinitate „natura“, ceeace 
înseamnă totalitatea lucrurilor sensibile, atunci intelectul apare 
ca falsiticatorul şi conrupătorul naturei, căci el este produ: 
cător de bunuri ideale, de lucruri abstracte, de idei, inexiss 
tente pe planul sensibil al naturei și cari nu pot fi conteme 
plate decât cu ochiul minţiii. 

Opoziția Cunoaştere — Dumnezeu, pe care o întâlnim 


p 


È 


y 


în concepția iudaică a lumii, aceia care stă la baza tezei 
biblice a căderii în păcat, este expresia unui empirism vul» 
gar, a unei adoraţii primitive a naturei, a unei naive iden= 
tificări a lui Dumnezeu cu lucrurile experienţei sensibile, cu a: 
cea „natura naturata“, despre care evreul Spinoza ne învăța, în 
pragul timpurilor moderne, că ar fi tot una cu spiritul sau 
cu „natura naturans“. „Am creiat lumea, spune Dumnezeul 
semitic al Genezei biblice şi am găsit-o bună“. Răul începe 
odată cu acel act al omului care alege calea cunoaşterii în 
locul aceleia a existenței, care face să apară fapta spirituală 
a cunoașterii binelui şi a răului, conştința „rușinei“ de corpo- 
ralitate, de existența naturală, tendința de a se „ascunde“, 
de a evada din natură. 


Naturalismul, emprirismul şi pragmatismul iudaic nu 
se puteau acorda cu ideea unei divinități spirituale. De 
aceea religia semitică a identificat pe Dumnezeu cu natu'a 
şi a denunțat ca păcătoasă, mincinoasă, vițioasă activitatea 
spirituală a omului. (3) 

Cu toate că învățătura creștină abandonează teza iudas 
ică după care cunoaşterea ar fi un păcat (noua evanghelie 
este categorică în a subordona corporarul față de spri- 
ritual, sensibilitatea față de rațiune, existența față de cunoas 
ştere) şi cu toate că nici un text creştin nu pomeneşte că 
exercițiul cunoaşterii ar fi o piedică în calea comunicării 
omului cu divinitatea (4) s'a continuat a se face o confuzie 
între iudaism şi creștinism în această privință. Creștinismul 
admite existența păcatului în lume, dar nu-l atribue nicio: 
dată exerciţiului cunoaşterii. Dimpotrivă, felul în care pă» 
catul este înfățişat de Isus în predicele sale, seamănă mai de 
grabă cu instinctul, cu ireflecţiunea, cu afirmarea oarbă, 
nerațională a vieţii. 
Liberarea de păcat este liberarea de instinct iar nu liberarea 
de rațiune. Răul este afirmanea egoistă, brutală a voinţei de 
a fi, în locul voinţei de a te desăvârși. lisus cere o „lepădas 
re de sine“ dar nu o lepădare de rațiune. Numai într'un 
înțeles prea restrâns raţiunea înseamnă tot una cu individua= 
litatea, cu instrumentul conservării individuale. 

In realitate, rațiunea nu este o „ancila biologiae“. 

Ea ne serveşte mai puţin în lupta pentru existență cât 


(3) Cine nu recunoaşte in incapacitatea evreilor de a se adapta 
a valorile civilizaţiei creştine care a pus spiritul mai presus de materie, 
viaţa de Dincolo mai presus de viaţa de aici, semnul boicotului lor cons 
secvent al spiritului, refuzul lor de a depăşii limitele corporalului, atas 
şamentul lor față de util şi imediat, de instinet (libido la Freud, intuitie 
la Bergson)? 

(4) E drept că acei ce consideră raţiunea drept o piedică in calea 
mântuirei sau, ca să vorbim în termeni evanghelici, drept un obstacol 
in intrarea în „împărăția cerului“, au crezut că pot găsi un argument 
decisiv al irationalismului lor în cuvintele lui Hristos din predica depe 
munte : „Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia cerului 
(Mavaptol ot xrwxol tw mveyuart, ori avtwy souy m Bootsia twy ovpavwy). 
Sensul acestei învățături este insă departe de a putea să insemne o 
condamnare a valorii raţiunei, aşa cum dintr'o ignorare a cuvântului 
nvevuă s'a putut crede. După cum vom avea ocazia să o arătăm pe 
larg întriun studiu pe care-l vom consacra acestei chestiuni, anatemis 
zarea rațiunei de către unii părinți ai Biserici vine dintr'o greşită identie 
ficare a termenului Ilvevpa, care înseamnă suflu vital cu acela de dwxot, 
doxa, raţiunea sau logos“ 1. Ilroxol tw mvevpari, înseamnă aşadar sărăcie 
în voința de a fi, în suf.u vital, iar nu sărăcia în rațiune. Dealtfel însăşi 
contextul predicei de pe munte ne arată că lisus a considerat sărăcia 
voinţei de a fi, a impulsului vital, a instinctului biologic, iar nu sărăcia 
raţiunei drept o condiţie a mântuirei. Atunci când el, desvoltând afire 
mația: „fericiți cei săraci cu duhul“, spunea că numai celor blânzi, 
celor drepți. celor milostivi tle e deschisă împărăţia lui Dumneznu, arăta 
clar că este vorba de o inăbuşire a voinței egoiste de a fi, a instinctus 
lui vital. Predica de pe munte nu pledează în favoarea erarhizării Exis» 
tenţei deasupra Cunoaşterii ci tocmai în infrânarea şi subordonarea ei 
faţă de rațiune. 


A D-LUI 


A PET 





YI CI 


de: CONSTANTIN MICU 


www.dadoromanica.ro 





Del I. Petrovici 


în lupta pentru supraveţuirea noastră spirituală, ceeace însea» 
mnă pentru nemurire. Ea nu are o funcțiune empirică ci 
transcendentală. Ea nu tinde atât la conservarea individua» 
lităţii cât la depăşirea și perfecţionarea ei. (5) 

Funcțiunea cunoscătoare a rațiunei nu apare, așadar, 
nicăeri în creştinism ca echivalentă cu răul sau păcatul. 
Trebue de aceea văzut dacă identitatea cunoaştere— păcat, pe 
care nesa transmis:o tradiţia religioasă a Vechiului Testament, 
nu este cumva una din cele mai mari erori de judecată pe 
care-a putut vreodată săvârşi spiritul uman. În alți terme» 
ni, trebue văzut dacă păcatul nu este tocmai ceeace noi 
numim absenţa păcatului, ceeace înseamnă ignorața sau exis» 
tența în sine, lipsită de cunoaştere, dacă aşadar el nu se ascunde 
cumva în însăşi faptul existenței, mai înainte ca relația cunoa- 
ştere—existenţă să fi apărut. In acest caz, identitatea cunoa» 
ştere— păcat trebue înlocuită cu existență-păcat. Răul este 
existența în sine, existența oarbă, brutală, egoistă, lipsită de 
cunoaştere. Binele este existenţa înfrântă, luminată, înobilată 
şi depăşită prin cunoaştere. 

Aceasta este însăşi teza pe care d. Petrovici © apără. 


r 
* 5 


Să analizam existenţa în sine, în „puritatea“ ei elemens 
tară, mai înainte de a fi „coruptă“ de intervenţia cunoaşte» 
rii. Pentru aceasta trebue să ne coborâm pe treptele ei cele 
mai de jos, să o urmărim în ipostazele ei de obiectivare subs 
umană, acolo unde nu a atins încă lumina cunoaşterii, căci 
e evident că fenomenul cunoaşterii apare în toată amploarea 
şi puterea lui odată cu facultatea reflexivă a omului, care face 
ca existența să sufere nu numai o oprire a elanului ei de 
obictivare (ultima treaptă a existenţei este omul) ci şi o piers 
dere a hegemoniei ei în lume, regresând din situaţia de sus 
biect unic al realităţii în acea secundară de oBiect al 
reflecțiunei umane, noul subiect purtător al realului devenind 
omul prin activitatea lui cunoscătoare (gândirea umană 
poate cuprinde întregul univers). 








(5) Pe culmile cunoașterii stă renunțarea la egoism, stă aspi- 
raţia spre bine, spre dragoste, spre transcenderea fiinţei individuale. 
„Tat tvam aşi“, marele cuvânt al meditaţiei brahmanice (Chandogya— 
Upanishad 6,8 — 16) prin care se desemnează unitatea propiului eu cu 
eul suprem, cu Dumnezeu, e fructul cel mai înalt al cunoaşterii și tote 
deodată depăşirea cea mai totală a individualităţii. 


10 


Cum apare existența pe treptele ei de obiectivare subs 
umană, acolo unde ea se găseşte în perfectă intimitate cu 
sine însăşi şi nicio forță străină nu intervine pentru asi îns 
frâna puterea sau devia spontaneitatea afirmării ei? Ca să 
răspundem la această întrebare e de ajuns să aruncăm o 
privire asupra spectacolului pe care ni-l oferă natura la ea 
acasă, adică acolo unde persoana omului nu a intervenit 
pentru a schimba ceva din „sălbătăcia“, sau, dacă vreți, din 

' „puritatea“ ei primordială. Natura ne apare, în absența 
omului, ca o voinfă elementară de a fi, care nu se folos 
seste de alte mijloace decât cele ale adaptării, care nu 
are altă morală decât a succesului, a interesului sau a 
utilului şi care nu are altă autoritate decât a instinctului. 


Cum apare omul, care a gustat din arborele cunoștinței 
binelui şi a răului, in mijlocul acestui tablou? Apare ca un 
exilat sau ca un rătăcitor într'o lume care nu este a lui. El 
este logosul, este rațiunea, este cuvântul, este cunoaşterea, 
întruparea unui principiu spiritual. Natura este forța, este 
instinctul, este ignoranţa, obiectivarea unui principiu material. 
lată pentruce primul sentiment, pe care omul l-a avut în 
contact cu natura, a fost acela al unei revolte împotriva 
legilor ei, implacabile în necesitatea lor, oarbe în brutalitatea 
lor. El nu găsea în mediul natural decât o contrazicere ofens 
satoare a principiilor de conduită pe care raţiunea i le prescria. 
Rațiunea îi prescria iubirea, natura îi apărea egoistă, raţiunea 
îi impunea mila, natura îi apărea brutală, rațiunea îi cerea 
dreptatea, natura îi apărea nedreaptă, rațiunea îi dădea libers 
tatea, natura îi apărea mecanică. Rațiunea îi impunea să 
sacrifice utilul pentru frumos, natura îi arăta că nu cunoaște 
alte legi decât ale folosului, ale adaptării şi ale minimului de 
efort, constrângânduzl astfel la un pragmatism complet. Ra: 
țiunea îi impunea să sacrifice realul pentru ideal, natura părea 
că exclude cu desăvârşire idealul din sfera ei, spulberând ca 
zadarnică sau himerică orice încercare de a eşi din limitele ei. 
Rațiunea îi cerea să sacrifice ființa pentru cunoaştere, natura 
părea să conteste cunoaşterii dreptul de autonomie şi de 
evaziune dincolo de sfera ființei, constrângând=o să se pună 
în serviciul organismului şi să contribue la conservarea lui. 
Adâncimea acestui antagonism mergea atât de departe, iar 
eminența universului moral pe care îl purta în conştiinţa lui 
îl însuflețea atât de puternic, încat împingea omul pe calea 
luptei pentru triumful principiului spiritual pe carezl repre: 
zenta. Faptul acesta a făcut ca omul să se comporte dintru 
început ca o ființă inconformistă prin excelenţă, proclamând 
în locul realului autoritatea idealului, în locul conservării 
gratuitatea şi generozitatea jertfei, în locul instinctului demni: 
tatea raţiunei, în locul Fiinţei supremaţia Cunoaşterii. In timp 
ce toate celelalte ființe se adaptau naturii şi desfăşurau o 
activitate conformă scopurilor ei, omul apare pentru a opri 
roata lumii pe loc şia o face să se învârtească într'un sens 
opus direcţiei ei naturale. Oriunde omul apare în istorie apare 
ca desfăşurând o activitate opusă ordinei fizice a naturii. 
Fie că această activitate se îndreaptă în afară pentru a schimba 
fața naturală a lucrurilor şi a le da o semnificaţie şi o valoare 
culturală, fie că se îndreaptă înăuntru spre transformarea 
propriei lui naturi sufleteşti (natura este în afara omului 
ca lume, ea realitate materială, dar este şi înăuntrul lui ca 
voință, ca dorinţă brutală de a fi) este vorba în fond de o 
activitate unică, în care se manifestă acelaș antagonism ra= 
dical dintre om şi natură, dintre cunoaştere şi existență. 


Menţinerea acestei poziţii nu este însă uşoară pentru 
om. Ea implică din partea aceluia ce o practică o stare de 
permanentă luptă cu sine însuşi şi cu lumea întreagă și 
prețul ei este adesea eşecul şi întotdeauna suferința. Fiind 
singurul înzestrat cu puterea cunoaşterii, omul este totodată 
singura ființă nefericită. Căci fericirea constă într'o împăcare 
cu viața aşa cum este ea. Dar omul este ființa nemulțumită 
cu datele existenţei, purtând, în adâncimele conștiinței sale, 
o permanentă aspirație spre altceva, spre nou, spre mai mult, 
spre perfecţiune. Cunoaşterea este în el un permanent imbold 
spre desăvârşire, dar totodată o inepuizabilă sursă de durere. 
lată pentruce cele mai mari genii ale omenirei au fost de 
„acord în a sublinia corelaționalitatea cunoaștere ~ suferință 6, 





6. Cicero spune în Tusculanele sale: „omnes ingeniosos melan» 
cholicos esse“. Aristotel pomeneşte în Problemata de cele mai înalte 
spirite ale culturii greceşti, Empedokles, Platon, Sokrates, despre care se 
ştie că au fost melancolici şi închee spunând că toți oamenii cari s'au 
distins prin geniu, fie în studiul filosofiei, fie în conducerea statului, în 


Dacia 


Tristeţea de a exista într'o lume imperfectă, tristețea ca 
stare generală depresivă, care învălue întreaga ființă, dimie 
nuindusi elanul vital şi suprimândusi punţile de comunicație 
şi de interes cu lumea externă, nu este caracteristică decât 
omului şi anume omului în care lumina cunoaşterii se afirmă 
în toată libertatea. E îndeobşte recunoscut că aerul acela 
de mulțumire de sine, care se desprinde din privirea pera 
soanelor cu o desvoltare sufletească inferioară ca şi a anis 
malelor în general, se datoreşte incapacității lor intelectuale. 
Ignoranţa şi fericirea sunt astfel noțiuni corelative ca şi 
cunoaşterea și suferinţa. 

Aici ne întoarcem la alegoria poetică a lui Wagner, 
pe care o citează d. Petrovici pentru a ilustra relația cue 
noaştere ~ nefericire. Pentruce Elsa de Brabant a ales, prin 
cunoaştere, calea despărțirii de lume, în loc de a fi acceptat 
renunțarea la întrebare, ca o condiţie a fericirei terestre? 
Pentrucă, în ochii ei, fericirea valora mai puţin decât cu» 
noaşterea. Drama Elzii de Brabant este drama de totdeauna 
a sufletului uman, însetat de a pătrunde dincolo de vălul 
aparențelor şi plătind această sete cu renunțarea la viață. 
Imperativul cunoaşterii este atât de puternic în om, încât el 
preferă să-şi piardă fericirea, cum spune d. Petrovici, decât 
să sufere tortura renunțării la cunoaştere: „Oricine îşi cus 
noaşte bine sufletul, şi cu aceasta şi fondul adevărat al 
sufletului :omenesc, va vedea că prima cale ~ calea întrebării 
despre tot şi despre toate ~ aceasta este calea noastră, oricare 
vor fi nemulțumirele cari ne pot aştepta“. (ibid. pag. 22). 
Faţă de dezideratul cunoaşterii, idealul fericirii apare omului 
ca nedemn. Şi deşi se găsesc destui cari să plângă paradisul 
pierdut, prin înfruptarea din arborele cunoștinței, recoman= 
dândusi să-şi stingă făclia raţiunii şi să ducă o viaţă „con: 
formă“ naturii, marile spirite ale omenirii au continuat să 
accepte calvarul cunoasterii ca pe cea mai înaltă misiune a 
vieții omeneşti. Exemplul însuși al lui Christ vine să arate 
€udemoniştilor că partea omului pe această lume este sufe- 
rința, sângerarea pentru o idee. Nu însă o suferință privită 
ca un blestem, ci ca pe o cale regală a perfecţiunei. 

Mesagiul pe care creştinismul la redat omului a fost 
acela al spiritului în luptă cu corpul, al rațiunei în luptă cu 
instinctul, al cunoaşterii binevestitoare a mântuirei. Vieţuirea 
biologică tihnită, iată păcatul. Depăşirea biologicului, iată 
mântuirea. Dar transcendenţa ființei este cunoaşterea. Căci 
ea singură se ridică peste limitele realului, ale sensibilului, 
ale corporalului, ancorând în ideal, în supra sensibil în supra: 
corporal, în Dumnezeu. 

Tezei semiice a „greşelii“ cunoaşterii, care a spulberat 
fericirea existenței, introducând dualitatea spiritzcorp odată cu 
rușinea „vinovată“ de propriul corp, creştinismul opune ideea 
liberării de existență, a adâncirei antagonismului conştiinţă ~ 
lume, drept misiunea cea mai înaltă a sufletul. o tye wyoeos 
davaroc, moartea pe planul naturii, iată condiţia învierii pe 
planul spiritual. 


Intrebândusse care cale se cuvine să urmeze omul, 
acea a cercetării adevărului sau acea a fericirii, sau ca să 
vorbim în termeni biblici, acea a cunoașterii sau a existenței, 
d. Prof. Petrovici, consecvent tradiţiei spirituale a creştinise 
mului, a optat pentru cunoaştere sacrificând existența. Misius 
nea omului este de a jertfi totul pentru a atinge, prin cus 
noaştere, perfecțiunea. „Cu sau fără fericire trebueşte a ne 
desvolta pe această cale până la perfecțiune“, spune Desa. 
Divinitatea, precizează d. Petrovici, „poate mai lesne să fie 
redobândită de nişte individualități ajunse la desăvârşire, 
decât de nişte individualități imperfecte“. Acei ce near sfătui 
să stingem lumina cunoștinței sub motiv că ea ne îndepăr= 


(Continuare în pag. 12) 


în una din predicele sale: „Qui auget scientiam auget et dolorem“. 
Goethe, definind arta poetică, arată căi este proprie melancolia: 


Zart Gedicht, wie Regenbogen 

Wird nur auf dunkeln Grund gezogen; 
Darum behagt dem Dichtergenie 

Das Element der Melancholie. 


7. Cele trei întrebări pe care Elsa i le pune lui Lohengrin nu 
sunt întâmplătoare, ci sunt însăşi întrebările pe care omul și lesa pus 
oridecâteori a vrut să-şi cunoască destinul şi săsşi desvălue taina existenţii 
sale. Citim astfel intr'un imn din Zend-Awesta, cartea religioasă a ves 
chilor Perşi, o întrebare asemănătoare adresată de Zoroastru lui Ahura- 
Mazda: Cine sunt, de unde vin şi încotro merg? La fel îl întreabă 


practica artistică sau in compunerea poetică, au fost trişti. LuyhemmplacoroSpânioa.rpe Oedip. 


Rediviva 


11 


UN OM CA ORICARE ALTUL 


Emanoil înţelegea că marea lui tragedie, iremedia» 
bilul lui blestem, grandoarea şi decadenţa lui de fiecare 
zi, este că sa uăscut om, că {spiritul lIni s'a întrupat 
într'un exemplar cosmic atât de firav şi de treaător, atât de 
lipsit de o necesitate adevărată. Nu era decât un accident 
Oarecare, un vierme ca toți viermii pământului, o râmă 
târâtoare şi grotescă, lungă şi uscătivă, umedă de prea 
multă umanitate, grețoasă şi pământeană. Se născuse să facă 
umbră sub soare, să se târască printe păcate în avânturi 
deso clipă, să întunece prin aparenţa lui asemănătoare lui 
Dumnezeu, sensul creaţiei divine şi să râvnească un cer 
prea inalt şi prea pur pentru dânsul. Se născuse om şi nis 
mic altceva. Om, adică punct de suspensie, întâmplare, lipsă 
de echilibru. 

S'au compromis în el toate armoniile lumii, toate sise 
temele rotunde şi perfecte, s'au frânt toate liniile drepte și 
fără capăt. Azurul s'a amestecat cu pământul, spiritul pur 
s'a coborât în noroiul materiei sterpe, toate s'au amestecat 
şi s'au rostogolit deavalma. Na rămas nimic în puritatea şi 
în suficiența sa dela început, totul s'a tulburat şi s'a învă» 
luit cu întunericul. Fragmentul, limitatul, desordinea, întâms» 
plarea, iată caracteristicile sale. 

Și ce frumos era în intenția sa dela început! Sinteză 
între spirit şi materie, trăsătură de unire între pămănt şi cer, 
armonizare şi împăcare a contrarilor, susul şi josul, infinitul 
şi finitul, toate într'o îmbrăţişare divină. Se plimba împăcat 
prin spaţii, nu cunoaştea fluviul amar al finitului şi veşnicia 
era aerul pe care-l respira deapururi. Asemenea lui Dumne: 
zeu nemuritorui, el nu cunoaştea moartea, nimic în el nu 
era sortit devenirii şi distrugerii, totul era împăcat în sine, 
rotunjit şi totdeauna egal cu sine. Era pace şi linişte în toas 
te, în apele fără margini ale cerului şi ale pământului, nu 
se mişca nici-o undă, încă nu se născuse vântul, enigma- 
ticul şi rătăcitorul, totul era principiu şi nemărginire. Pe 
atunci Emanoil era frumos, nespus de frumos, şi se oglin» 
dea cu suficență în el insuşi. Afla acolo unitatea şt întregul, 
spiritul netulburat de nici:o întrebare. Era conştient de el 
însuşi şi totuşi nu era singur, nu avea nevoie de nimic 
pentrucă avea totul în sine. 

Așa era Emanoil pe atunci. şi fără prihană rătăcea prin 
Paradisul Statornic. Nefiind o parte diutr'un întreg, ci cuprins 
zând în sine întregul, infinitul, unicul, nu avea nostalgii 
neîmplinite şi nu era niciodată singur, Exista şi se mişca în 
toate, îmbrățiş în fiecare clipă cerul întreg şi pământul, 
trăia în el în Dumnezeu, creiatorul în lumea din jur, creas 
tura. Ca un cântec de slavă era şi spiritul lui era în nemăr» 
ginită contemplare. 

Dar un duh nevăzut s'a apropiat într'o zi de el și isa 
şoptit : A 

— Priveşte Emanoile! 








Divers 


Cine va umi piatra tăcerii 
Intunecata mătase a serii 
Felinarul cu galben pătează 


Trotuarele transfigurează. 


E roșul rătăcit 

Aici din grădini alezandrine 
Suflu-i vechiu Şi-a oprit 
Visător fără leac lângă tine. 


Sub ochi, flori albastre, 
Cu obuseli din moartele astre 
Sub felinarul galben al lumes. 
Te uiţi m brațele Unei. 


de ION ȘIUGARIU 


El l-a ascultat şi a privit şi nu ştiu cum s'a întâmplat 
că toate i s'au părut deodată tulburi. In faţa ochilor i sa läs 
sat o ceață groasă, de moarte și nimic nu vedea mai depa» 
rte. S'a trezit dintr'odată privindu-şi cu nesaț mâinile, pi» 
cioarele, trupu întreg, ca pe-o minune a întunericului. Ama» 
rnic se bucura şi dulce i se părea amăgirea. i 

Ca să poată privi mai bine s'a uitat în apele râului ce 
trecea pe alături. Figura îi era frumoasă şi rumenă, avea 
nu ştiu ce plăcută atracţie din adâncuri. Dar apele se mişs 
cau şi îi tulburau conturele, totul se spărgea şi se risipea 
printre valuri. , 

- Aşa s'a trezit Emanoil căutându-se. Treceau apele şi 
se învălmăşeau, uneori erau limpezi şi frumoase, alteori se 
ridicau în spume şi loveau în țărmurile lumii. Un vânt uris 
aş se deslănțuise de undeva de pe alte tărâmuri şi zi de zi 
îi tulbura tot mai mult imaginea. Acum Emanoil era trist 
şi neconsolat şi nu ştia cum să se adune dintre ape. Avea 
impresia că a perdut ceva drag, ceva fără seamăn de drag, 
şi oricât alerga şi se frământa nusi putea da de urmă. Flus 
viul trecea tot mai nepăsător înainte, îi amesteca spiritul cu 
materia, îi risipea şi îi întuneca făptura. Imaginile sale muls 
tiple se suprapuneau şi se pierdeau deopotrivă, încât nu mai 
ştia unde esie el, care este el, cum arată el,: cu adevărat, 

Trist şi abătut era Emanoil până la moarte. In sufletul 
lui se deschidea un gol fără margini şi ziinic îl rodea frica 
de:a nu aluneca pentru totdeauna în prăpastie. Se făcea 
noapte în besnă, frigul şi ploaia se abăteau peste el şi nes 
mângăiat tremura la porţile închise ale propiei sale enigme. 
Prin ceața ce-l învăluia şi îl acoperea ca o mantie, încerca 
să străbată pâna dincolo, se făcea că uită de apele ce tres 
ceau pe alături şi nu asculta decât şoaptele vântutui. Se sbăs 
teau amarnic să învingă îutunericul, să,treacă prin negura 
lumii fără pereche, : 

Truda aceasța i se părea salvatoare, uita unde voia să 
ajungă şi nusl preocupa decât lupta în sfâşierea zilnică. 
Devenise un rob şi un condamnat, dar se părea că e bine 
așa şi se căznea mereu înainte. Cu puteri suprafirești spărs 
gea pietrele munţilor, înota prin valurile apelor, trecea peste 
văi şi urca piscuri necunoscute. 

Dar la capatul drumrlui nu ajungea niciodată. Din nou 
se simțea singur şi fără mângiere, se aşeza oftând pe mars 
ginea râului şi se uita în ape. Imaginile sale multiple se amess 
tecau şi se tulburau ca totdeauua, golul din else deschidea 
mai negru şi ameninţa să-l înghită. Atunci părăsea drumu» 
rile şi cărările întortocheate din afară, lăsa să-l învăluie 
noaptea şi ceața şi se întorcea în el însuşi. Prin toate colțu» 
rile şi adâncurile se căuta, dar niciodată nu-şi putea afla 
imaginea lui suficientă şi limpede dela început. 

Aşa a început tragedia existenţei lui Emanoil. Din zilele 
acelea el nu mai are răgaz şi necontenit se caută prin toate, 
se aşteaptă şi se adulmecă, dar nu se poate găsi niciodată 
cu adevărat. Apele râului aceluia îl tulbură şi îl îneacă, alun» 
gându-l pe cărări neumblate. Oamenii din jurul lui se asea- 
mănă cu dânsul, cu toţii aleargă pe aceleaşi drumuri nesis 
gure, căutându-se şi căutând să ajungă dincolo. E plină 
lumea de ei, toată existența le cunoaşte durerea, nemărgi» 
nirea întreagă de şție sbuciumul. Dar nimeni nu vine să 
le conducă paşii, oricât ar fi de mulți, şi de uniformi, ei 
rămân în durerea şi nimicirea lor la fel de singuri. i 

lată de ce, Emanoil nu va înceta niciodată să spună 
că tragedia viaţii lui constă în faptul că s'a născut om. Înger 
trebuia să fie, spirit pur şi neintinat, echilibru şi plinătate 
nemărginită. De câteori se uită mai bine în el însuşi, decâs 
teori se sbuciumă şi arde pe rugul propriilor sale iluzii, are 
impresia că dincolo de întunericul care-l roade şi-l coboară 
printre oameni, dincolo de mizeria asta prea pământeană, 
se ascunde cealaltă față a întrupării sale, echilibrul şi idens 
titatea lui de atunci. Decâteori îşi caută şi îşi răscoleşte în 
adâncuri ființa printre dureri şi suspine de tot felul, prins 
tre așteptări şi renunțări continue, această față pierdută pare 
a se contura într'o bucurie aevea. Nesiguranţa și sbuciumul 
îl tulbură, miseria umanității din cl îl roade, dar nu ştiu ce 
încăpăținare tragică, nu ştiu ce poruncă mai tare decât el, 
îl îndeamnă şi îl poartă prin aceste niciodată sfârşite pustie» 


I. BALANNWW.dacoromagicâdOumii sale interioare. 


12 


Că i se pare lui Emanoil totuşi că nu este un om asemăs 
nător tuturora, că deasupra vurcușului acesta amar care-l 
sfâşie se aprinde o stea unică și înaltă, a împlinirii șia mântu- 
iri sale. Intre elcel care este cu adevărat și între el cel carear 
vrea să fie, se nasc fără de capăt prăpăstii. Dar Emanoil 
se opreşte în faţa sufletului său ca în fața unui prieten de 
suferinţe, îl întreabă şi îl ceartă, necontenit, măsurânduzi pus 
terea de jertfă. Plânsul şi aşteptarea continuă nu 1 doboară, 
pe malul stâncos şi înghețat al prăbuşirii totale n'a ajuns 
încă, Ci seara, când liniştea şi împăcarea se lasă pesta lume, 
printre gânduri şi visuri de tot felul, printre lacrimi şi sfâşieri 
nesfârşite, parcă se face în sufletul lui lumină mare şi 
parcă au murit dintr'odată toite ezitările. Dacă i sa părut 
că se dărâmă ceva într'ânsul, dacă se descompunea, în vor= 
be şi gesturi zadarnice şi trecea printre oameni amintindu şi 
că nu-i decât, un biet muritor cași dânşii, mai râvnea totuşi, 
cu o inumană pasiune, să fie altceva, să ajungă sus, acolo 
în nefârşita lumină şi perfecțiune dela început. 

Se opreşte pe lângă munți şi ape, pe la colțuri de lu» 
me, şi se uită nedumerit în toate părţile. O cumplită senza= 
ție de zădărnicie mai stăruie în adâncuri. Se simte atât de 
pierdut şi fără sens în lume, atât de inutil şi de fără înse= 
mnătate adevărată, în cât un gust de moarte îl cuprinde. 
Dar Emanoil nu înțelege cum se face totuşi că încă n'a renune 
tat la nimic, că se simte încă, în tristeţea și miseria lui coti- 
diană, orgolios şi atotputernic. Lumea întreagă din el şi din 
jurul lui este plină de nesiguranțe, de neliniști şi de prăbu= 
şiri fără întoarcere, Un glas din adâncuri, enigmaticul şi 
împărătescul glas al spiritului dornic de lumină, de îm- 
plinire şi de biruință, îi șopteşte însă că el nu este sortit 
înfrângerii şi morţii. Atâţia oameni din jurul lui se frământă 
şi sufăr, sa pierd şi se scufund în propiile lor adâncuri. Gla» 
sul acala ascuns îi spune că deşi sê asamănă lor, deşi este 
unul dintre ei, el este totuşi altfel, e dator față de el însuşi 





Cfiamăzmă, iubito... 


Cheamă-mă, iubito, cheamă-mă, departe 
De-atâtea ori, în nopți, copaci se desfrunaesc... 
Le mângâi crengile, cu lacrima 'n moarte 
Să-mi coboare cerul în tine, azi, ce cresc. 


Aici sunt drumuri multe ce duc spre Răsărit 
Sau, poate, nici-odată nu vor sfârşi m noi. 
O stea ce-o simt, în zori, a înflorit, 

Licoare nevăzută şi albă de altoi. 


Cheamă-mă, iubito. nimeni să nu ştie 
Unde bate vântul şi se pierd cărări... 
Inima, întinsă, vadă să-ți fie 

In care-am pribegii pe-atâtea înserări. 


OVID CALEDONIU 


Plânge poetul.. 


Dorurilc-ţi cresc sub lună 
Rădăcini, de mătrăgună... 


Toată fruntea ti-i o rană 
De văpăi fără prihană. 
Pieptul arde ca un rug 


Şerpi de chin din glesne-h sug 


Şi se sbat la tâmple ape 
Matca amorului să sape... 
Nu mai plânge, nu mai plânge 
Stinge-ţi lacrimile ?n sânge 
Din cenuşă şi din uise 
Răsări-vor doar narcise. 

Poate nstăzi, poate mâine 
Roua lor îţi va fi pâine, 


Şi pe lujeri de lumină 
Limiştea-ţi va creşte plină... 


M. I. COSMA 


Dacia 


să fie altfel, săşi învingă slăbiciunile prea omeneşti, să se 
scape de adaosurile inutile şi să nu râvnească decât lumina. 
Nu ceea ce îl apropie de oameni trebue să crească şi să 
cultive într'ânsul, ci ceea ce îl deosebeşte, îl îndepărtează. 

Atunci, i se pare lui Emanoil că victoria vieţii lui este 
sigură. Singur şi neântinat se va birui pe el însuşi, va trece 
prin existență cu necesitate şi va înfrunta suveran vremurile, 
Se simte atât de departe şi de deslegat de toate, N'a rămas 
decât el, cu truda şi cu iluziile iui, cu lumea lui de visuri 
nebănuite. Cum stă aşa, printre gânduri şi planuri mărețe, 
lui Emanoil îi vine greu să creadă în geografiile învăţate 
din cărţi unde se vorbeşte de mari întinderi de pămănturi 
şi o întreagă Inme necunoscută, In afară de el, de credin: 
tele şi neliniștea lui, nu mai este nimic ce să-l intereseze, 

Dar, o imensă singurătate îl cuprinde! Ceva, ca o pia: 
tră de moară, îl apasă şi îl strânge. Parcă i se face dor 
de puţină căldură mai omenească de căteva bucurii banale, 
de fapte şi întâmplări obişnuite. li pare rău că a trecut pe 
lângă viaţă orb şi îndărătnic, că nu s'a lăsat dus de valu: 
rile, ei plăcute. Işi lăsă din nou uneltele, visurile şi începe 
să rătăcească printre oameni. Nu-l măi înteresează capătul 
drumului, Acceaşi veche senzaţie de gol şi zădărnicie îl 
doboară şi îl adoarme, Căldura din adâncuri îl anihilează 
îl şterge şi îl alungă din el însuși, 

Emanoil ¿simte că se îndepărtează tot mai mult de 
el însuşi, că se afundă tot mai mul în lume. Oamenii, întâme 
plările, vorbele, şi gesturile şi atâtea ispite mărunte îl cuprind 
şi îl îneacă. AĂşteaptă pela colţuri de existenţă, se încovoaie 
sub greutăţile vietii inutile se umileşte in fața lui însuși, 
râde şi se bucură, plânge şi se blestemă. Și parcă aude un 
glas din străfunduri: 

— Emanoil, Emanoil, nu eşti decât un om ca oricare 


altul! 
ION ŞIUGARIU 





(urmare din pag. 10) 

tează de unitatea naturală producând dualitatea eu - lume 
(socotită ca o stare de imperfecţiune), se aseamănă cu acei 
porumbei despre care spunea Kant că văzând obstacolul pe 
care li-l opune aerul în sborul lor, şisar închipui că în lipsa 
lui s'ar înălța mai sus şi mai uşor, In realitate ei sar prăbuşi. 
La fel omul lipsit de conştiinţa individualității proprii şi de 
obstacolul pe care i-l opune natura în calea afirmării de sine, 
Şisar pierde semnul distinctiv al umanităţii sale, dorința de 
perfecțiune decăzând în zoologie. Dualitatea eu ~ lume, su= 
biect-obiect, pe care o produce cunoaşterea, este singurul 
mijloc p2? care omul îl are de a se ridica deasupra naturii 
şi de a intra în imperiul spiritului. Deabia muşcând din 
arborele cunoștinței, omul a căpătat conştiinţa de sine, a avut 
revelația propriei sale imperfecţiuni, s'a ruşinat de propriul 
său corp şi a tins să-l îmbrace, să:] acopere, să-i ascundă 
goliciunea. Din acelaş moment el a avut revelaţia exteriori» 
tății sale față de natură, tinzând astfel de a se elibera de 
orice comunitate de soartă cu ea, de a ajunge liber atât față 
de mediul fizic înconjurător cât şi față de propria sa natură 
biologică, de a deveni întrun cuvânt creatorul propriului 
său destin pe plan spiritual. 

Pierderea Paradisului, pe care o cauzează cunoaşterea, 
nu este, ca în concepția semitică, pierderea comunităţii cu 
Dumnezeu, ci tocmai începutul vieţii spirituale a omului. 
Deabia eşind, prin cunoaştere, din comunitatea paradisiatică 
cu natura, omul putea intra în adevărată legătură cu dume 
nezeirea, care nu e tot una cu natura sau „calea existenţei“, 
ca în alegoria biblică, ci transcendența naturii sau spiritul 
cunoscător. Departe de a fi aşadar o cauză de imperfecţiune, 
cunoaşterea este începuiul mântuirei, este însăşi mântuirea ê, 

8, Arătând valoarea cunoaşterii in garantarea perfecţiunei umane, 
d. prof. Petrovici a arătat totodată că numai o anumită cunoaştere, acea 
logică, poate corespunde acestui scop. lată pentruce Dssa a apărat cu 
toată energia autoritatea raţiunei şi a inteligenţei împotriva atacurilor 
periodice venite fie din rândurile intuiţioniştior, fie din ale empiristilor 
ori a pragmatiştilor. Intro vreme in care Occidentul, printr'o stranie 
abandonare a idealului lui intelectualist, se inchina în numele iraţiona- 
lismului bergsonian, d. prof. Petrovici a fost printre puţinii cari au avut 
tăria de a se sustrage modei filosofice a timpului, vestejind, cu o dialec- 
tică inegalabilă, această încercare de mistificaţie gnoseoiogică. „Cunoaş- 
terea“ extatică, bazată pe absorbţia subiectului in obiect, pe suprimarea 
conştiinţei de sine este o contradicţie în adjecto. Acoig unde conştiinţa 
de sine dispare, intelectul încetând de a mai privi lucrurile din afară 


şi cedând locul intuiţiei simpatetice, cunoaşterea incetează. Cunoaşterea 
înseamnă punere în relafie (a se vedea studiul d. prof. Petrovici: Her- 


www. dacorbțigRR6a tg. şi problema cunoștinței) şi orice relaţie presupune cel 


meni in prezenţă, in cazul acesta dualitatea subiect-obiect, 
eu, lume, spiritscorp. 


Rediviva 


13 


TREI ROMÂNCE POETE FRANCEZE 


Pcezia noastră femenină. subtilă prin nenumăratele nuanţări care 
o caracterizează, e ilustrată în limba franceză de trei românce: Iulia 
Hașdeu, Ana Brâncoveanu Contesă de Noailles şi Domnișoara Elena 
Văcărescu. 

Iulia Hasdeu a visat. Poezia ei e un produs al visurilor avântate 
prea sus uneori pentru un simplu om. Ana de Noailles a trăit. Din 
versurile ei picură viaţa, plină ca un fruct copt, suculent. Elena Vă- 
cărescu s'a mulţumit cu o fericire schiţată doar, sugerată. De o 
discreție încântătoare, versurile sale au uneori parfumul unei flori 
pe care ai admirat-o dar pe lângă care ai trecut fără so fi cules. 
Și tot ce a urmat a fost intrevederea a ceeace sar fi putut întâmpla 
dacă ar fi cules floarea care fusese anume pusă în drumul poetei. 

Lirism discret la Elena Văcărescu, impetous şi vibant la Ana de 
Noailles, aventuros şi visător la Iulia Hasdeu — aceasta e poezia lor. 

«Mets ton esprit hors de ce monde, 
Mets ton rêve ailleurs gqw'ici bas; 

Ta perle west pas dans notre onde, 
Ton sentier n'est point sous nos pas...». 

Tată versurile lui Victor Hugo pe care Iulia Haşdeu le-a luat de- 
viză în ziua când a împlinit şaisprezece ani. 

De o extraordinară precocitate, Iulia, viță de boeri moldoveni, cu 
o lungă tradiţie de distinşi intelectuali, e atrasă de poezie, de 
muzică, de filozofie, de pictură — risipindu-se cu o uimitoare dăr- 
nicie. 

Viaţa ei ca un fruct prea copt, prea plin, a căutat să se reverse, 
să se lase cules la vârsta când fetele visează necunoscându-se încă, 
pe sine. Să fie destin implinit?, să fie presimţire ? Iulia Haşdeu 
sa cultivat şi a muncit realizând ceeace un om obișnuit n'ar fi pu- 
tut să realizeze intr'o viaţă întreagă. — S'a întâmplat să aibă des- 
tinul copilului năzdrăvan din basmele pe care atâta le-a îndrăgit. 

Iulia Hașdeu nu s'a putut bucura de o copilărie senină, ușoară, 
ca mai toți copiii. Viaţa ei scurt ca o scânteere, nu i-a îngăduit ră- 
gazul copilăriei. De aci nostalgica dorință de a rămâne ce cât posi- 
bil, copil: «J'aime par dessus tout la franchise et la vérité — deux 
choses que'aujourd'hui on ne trouve plus que chez l'enfant et c'est 
pourquoi en dépit de tous et autant que possible je veux rester en- 
fant par le coeur, bien enfant». 

Dacă dorința aceasta a fost cu putinţă în ceeace priveşte cură- 
tenia sufletească, n'a fost însă în ceeace privește durerile vieţii, — 
căci pentru a te putea realiza trebue să suferi, 

Darul dragostei, spunea ea, îl au toţi — cu singura deosebire că 
unul iubește arta sau ştiinţa, altul se iubeşte pe sine — şi altul e 
făcut să iubească pe ceilalți — deci e făcut să sufere: unii își sfa- 
râmă sufletul — alţii se închid în ei — «ca mine» adaugă ea. 

«Le malheur me va mal: il faut donc que je rire. 

Que voullez-vous? j'étais faite pour le bonheur...» 

E strigăt dureros — de o durere totuşi reţinută așa cum totdea- 
una a știut să și-o stăpânească cu gândul la cuvintele lui Napoleon 
pe care atâta îl admira: 

<Il faut vouloir vivre et savoir mourir». 

Moartea — precoce preocupare a tinerei fete — e marea taină 
care leagă totul — din care vine și spre care pleacă totul: 

«Car la mort est féconde et source de lumiere». 

Şi tot ce e mare şi frumos în viață se leagă de ideea morţii: 

«Etre aimée et mourir!». 

Iulia Hașdeu privea moartea nu cu teamă, nu cu groază — ci 
calm, cu prietenie, cu dragoste chiar. Pentru ea,— împlinirea, în- 
coronarea era moartea: «La mort, la grande Mort, sainte libé- 
ratrice!>. 

O copilă cu asemenea preocupări —— nu putea să fie fericită. In 
orele ei libere —— şi erau rare Julia Hașdeu scria, pe ascuns 
versuri, basme fantastice, gânduri răsleţe —, în franțuzește. 

Visurile ei de viață glorioasă o îndreptau spre Evul Mediu spre 
cavaleri în zale grele, spre eroi, spre menestreli: 

«J'elais faite pour naitre au bon vieux temps passé... 

Şi Iulia își torcea visurile în versuri cari veneau ușoare — ca 
visurile ei. Basmele, «les contes bleus», cu zâna aeriană pe care și-o 
simţea soră, cu tot cortegiul de personagii fantastice, cu lumea 
aceea irelă, erau refugiul și încântarea Iuliei Hașdeu. 

Dar așa cum a iubit visul, poeta a iubit natura cu orizonturi viorii 
pe ape liniștite. cu păduri însingurate, cu flori mici, discrete, cu 
apusuri de jăratec pe ape — cu singurătate şi cu reculegere. 

Iulia Haşdeu a căutat tot timpul să uite că e femee, să se în- 
vingă pe sine. Viaţa ei a fost o luptă și o tragedie tăcută. Pentru 
Iulia, a fi femee însemna a, fi minciuna, perversitatea. «Tout, tout 
est faux chez toi, favx, clingquant et dorure...». Femeia o înspăi- 
mântă prin nenaturalul ei. voit și prin unica preocupare de a plăcea. 

Altul era destinul Iuliei... 

Poeta care a cântat cavalerismul evului mediu, dragostea suavă, 
visurile vagi, basmele cu zâne care a ştiut să se înalțe spre moar- 
te — şi-a visat întotdeauna o existență, eroică, legendară. Iuliei i-ar 
fi stat bine ca «fille d'Ylmer» răspunzând senin corbului, sol al 
logodnicului ei, Hialmar: 

«Va, sembre messager, dis-lui bien que je l'aime 
Et que voiri mon coeur. Elle le reconnaitra 
Qwil est rouge et solide et non tremblant et blâme, 
Et la fille PYlImer, corbeau, te sourira». 

Cu toate că în Franţa, pe care a iubit-o ca o a doua patrie, 
Iulia nu-şi uită patria: 

«Le monde nous dédaigne et ne nous connait pas... 
O patrie! pour toi, notre unique trésor 

Nous avons combattu, nous combattrons encore 
Conservant dansos coeurs la croyance tenace 
Que nous serons un jour dignes de notre race 


"floare topită în soare sau mugure catifelat 


de ARISTIȚA GABRIELESCU 


Dignes de notre veux trone latin dont le sort. 

- Est de revivre toujours plus grand par sa mort». 

In versuri calde, Iulia Haşdeu vorbește Franţei de patria ei cu 
munţi viorii, cu Carpaţii ridicaţi ca nişte ziduri să apere ţara și să 
adăpostească pe cei pe nedrept goniţi de la vetrele lor, — de patria 
ei cu colţuri de raiu luminoase, înflorite, cu ape dunărene ar- 
gintate de lumină, cu oameni primitori şi blânzi, cu viața patriar- 
hală: 

Ka. tu DETTAS ... 

-n Un coin fleuri, doré, lumineux; si tu dis 

Ën voyant ce com-lá: «Mais c'est le paradis! 
C'est le pays de Dieu, c'est la terre bénie! >. 
Muse, tu diras vrai: 

Car c'est la Roumanie». 

Iulia Haşdeu închide ciclul celor 19 ani ai săi cât o viață plină de 
om matur — plecând ca zana aeriană din basmele ei, spre zări mai 
largi şi mai albastre. La 29 Septembrie 1888, viaţa ei — fruct copt, 
s'a cerut cules — şi Iulia a avut moartea — singura moarte care i 
sar fi potrivit ei — vieţii ei prematur pline şi realizate. 

Opera ei poetică, publicată postum — şi mai ales titlul volumului 
pe care ea şi l-a dorit: «Bourgeons d'Avril» — închide minunea unei 
vieţi care nu putea decât să se sfârșească. 

Spre deosebire de Iulia Hașdeu care cu toată dragostea pe care 


a avut-o pentru Franța — a rămas, în fond, româncă —, Ana de 
Noailles îşi uită origina valahă, integrându-se în totul țării ei de 
adopţiune: 


«Ma France, quand on a nourri son coeur latim 
Du lait de votre Gaule, 

Quand on a pris sa vie en vous, comme la thym, 
La fougère et le saule...». 

Contesa de Noailles-spre deosebire de multe din femeile care 
scriu—a dorit și a isbutit să rămână femee. Esenţialul e ca omul să. 
nu se dorească altul decât e şi să aspire spre un ideal pe care nu 
l-ar putea atinge de cât pornind de la propria lui ființă pe care 
implicit a acceptat-o. Ana de Noailles a văzut în propria-i viață a 
rapsodie pe care trebuia so cânte, cât mai frumos și cât mai nuan- 
ţat — şi a cântat-o de la început şi până la sfârşit pe măsură ce o 
compunea. 

«La beauté du monde est dans /oeil>, şi pornind de la această 
concepție, poeta îşi crează opera pe măsura capacităţii sale de a 
primi cât mai multe, cât mai bogate, cât mai diverse aspecte ale 
vieţii. Dorința — acest acumulator de bogății — e lăsată liberă, 
șerpuitoare, vibrantă,; ea cere, așteaptă, visează, transformă. 

Simţi cum în versurile Anei de Noailles ființa apare liberă, des- 
cătușată. Când în așteptare, încordată, când în acțiune, deslăn- 
țuită — , când înălțată, soră a tăcerilor din nemărginit, când exal- 
tată. Un suflet extrem de bogat, de nuanțat, o dorinţă puternică de 
viaţă, aceasta este contesa de Noailles. Spre deosebire de Iulia 
Hașdeu, a cărei viaţă s'a precipitat spre a da cât mai mult în atât 
de scurt timp, Contesa de Noailles a avut timp să evolueze, să crească, 
armonios, să ajungă la. împlinirea firească. Asemenea unei zeițe 
păgâne uneori — poartă în sânge ceva dumnezeesc care o arde şi o 
consumă. O viață plină-plină mai ales prin ceeace a putut simți și 
vibra, -— năpădeșşte în versuri ca o sevă nouă, Uneori spre sfâr- 
şitul vieţii — apar îndeoelile datorite experienţii: 

«Ce soir est-il meilleur pourque demain soit pis?». 

Cu ce dureri, cu ce chinuri se va răscumpăra o clipă pe care n'ai 
lăsat-o să treacă anomimă ca atâtea altele? Dar dacă totul se 
plăteşte înseamnă că poți avea totul. Și poeta se îmbată cu viaţă, 
dându-și seama de aspectele unice pe care le poţi fura — și pe care 
le datorezi numai stării sufletești momentane. 

«Mon coeur a des miroirs mais il wa pas d'Egaur». 

Şi poetei îi place să-și plimbe oglinda magică prin lume. 

Era firesc ca un asemenea temperament debordând de viaţă să-şi 
simtă rădăcinile adânci în pământ acolo unde se prepară tainic 
seva. 

«J'ecouterai chanter dans mon âme profonde. 
L'harmonieuse paix des germinations». 

Rod al pămâniului, crescută cu roadele pământului 
confundă cu natura. socotindu-se chiar emanţia naturei. 

Simte cum sufletul, mâinile, ochii, i se deschid ca petalele, şi cum, 
vorbește aceiaşi limbă 


poeta se 


cu gâzele, cu fluturii, cu păsările. 

Sensualitatea o conduce spre soarele puternic pe care și-l simte 
topit în vine, spre vara arzătoare al cărui cuptor duce la împlinire 
fructul verde, spre codrul des şi răcoros din care ţâșneşte viaţa. 
Mâinile ei întinse avid vor să cuprindă soare, sevă, viață. Contesa, 
de Noailles iubește soarele fiindcă soarele arde ca dorinţele; iubește 
vara fiindcă vara aduce împlinirea, iubește natura fiindcă natura 
plămădeşte viața. 

<Ah, sentir sur son coeur s'abattre la nature!» 

Un strigăt strigăt de voluptoasă dorință, de om care trăeşie 
fiecare clipă intens, acordându-i toată valoarea pe care o poate 
avea valoarea de clipă unică. 

Uneori sensuaiitatea puternică adoarme. Atunci apare calmul, se- 
ninătatea, sensibilitatea ușoară, diafană: i 

<On wose pas marcher ni remuer Vair tendre. 
De peur de ueranger le sommeil des odeurs». 

Arta contesei de Noailles e de a exterioriza viața interioară a 
lucrurilor, de a reda ceeace nu poate fi prins în cuvinte, — un anume 
ritm al vieţei care e ființei mai intim decât sentimentele cele mai 
adânci ce fac parte chiar din ființă. 

Insăși moartea apare transfigurată, fiindcă poeta îi acordă un 


www.dacor oB5BA kio regenerator. Viața va trece prin ţărână și, împlinită prin 
i Alei: 


upe în plante. Ar fi drept, ar fi firesc ca sufletul arzător 


14 


Doem lunatec 


Ascultă-mă, ascultă meliniştea paşilor 
Din somn — drumuri ascunse în lună — 
Largurile, pânzele nopţilor cresc; 
Pe-aproape cartea le-adună. 


De jur împrejur o legendă, 
Ca un sol, tulbură trecerea; 
Aburul trupului blestemă cerul — 


Gloria fulgeră ca o stea. 
DIMITRIE STELARU 


————.————— i 
și plin să atârne greu şi copt, ciorchine în drumul călătorului înse- 
tat, ar fi drept ca ochii care au văzut soarele şi au cunoscut la- 
crimile, să devie fir de in ondulat de vânt, firesc ca întreaga fiinţă 
a omului să se amestece cu ţărâna şi să fie rodită de țărână. E atâta 
sensualitate în gândurile acestea, atâta dor nestins în dorințele 
acestea... 
«Mourir pour être encore plus proche de la tèrre!» 

Poate în adâncul poetei a rodit sâmburele strămoșesc: dragoste 
sălbatecă pentru țarină. Poate în Ana de Noailles, care uitase că e 
viță valahă, îşi strigau strămoşii dorul pământului. 

Când ai cunoscut viața, care a cântat în jurul tău ca roiul de 
albine, când ai gustat din plin fiecare clipă, când ai trăit din prea 





plinul vieții sălbatice, arzânde, nu mai regreți ceeace trece, fiindcă - 


jiece clipă care a trecut aduce o nouă clipă făgăduind noui bucurii... 
Atunci te lași în voia timpului care te duce și sfârșitul vine firesc, 
ca ceva ce trebuia neapărat să vină. 

Totuşi, uneori e greu să primeşti ideea de a te despărţi de tot 
ce ai îndrăgit, să pleci cu gândul că nu ai putut să rosteşti îndestul 
dragostea nebună de viață. 

«Aimsi nous serons morts dans Pombre et le mystère 
Nous qui savions si bien la beauté de la terre 

Nous dont les chauds regards sur le monde passé 
Etaient comme des bras et comme des baisers...» 

Când o părăseşte speranța că viața se transformă rodită de pă- 
mânt, poate simte cum o cuprinde desperarea la gândul că va tre- 
bui să nu mai vadă soarele; să nu mai simtă vântul, să nu mai 
muște din fructul plin şi greu al vieţii: 

«Helas! Je wétais pas faite pour être morte!». 

Iulia, Haşdeu își dorea moartea, ca o împlinire —, Ana de Noailles 
şi-o depărtează, ca o osândă. Spre sfârșit, cunoscându-l pe Dumne- 
zeu, revolta. se potolește. Apele clocotind se domolesc. Vine împă- 
carea, senină, uşoară. Dumnezeu împovărează pe aleşii săi; şi când 
crezi că vei cădea, sub povară, vine de-odată deslegarea. Devenit 
uşor, liniștit, tăcut, purificat, te înalți. 

Opera Anei de Noailles a fost o revărsare a prea plinului vieţii. 
Viaţa i-a fost darnică, poeta a primit cu amândouă mâinile, a cu- 
prins cât îi era omului cu putință să cuprindă — și a dăruit totul — 
în versuri calde, pasionate uneori. 

In «Offrande» îşi prezintă opera ca pe un fruct din care a mușcat 
adânc lăsându-și urma dinţilor. Pe fiecare pagină şi-a plimbat mâi- 
nile şi plânsul ei a căzut ca furtunile repezi de vară. 

«Je vous laisse dans Vombre amère de ce livre, 
Mon regard et mon front, 

Et mon âme toujours ardente et toujours wre 
Ou voş mains traineront». 

Domnişoara Elena Văcărescu, viţă veche de cărturari români, 
împlinește o tradiţie şi o menire pentru poporul nostru. Româncă 
prin. sânge, româncă, prin suflet, şi-a afirmat sentimentele adânci 
creând o literatură românească, cu suflet și cu peisagiu românesc. 
Prin viața și prin educaţia pe care a primit-o, Elena Văcărescu ar 
fi putut să se desprindă de porumbiștile însorite, de ţarinele plă- 
mădite cu sudoare, de lanurile legănate de vânt, de orizonturile 
largi brăzdate de câte o Soră a Soarelui. Dar poeta a dus cu ea în 
Franţa, nostalgia pământului strămoșesc. Desrădăcinarea aceasta, 
în loc să rupă legătura cu patria, a întărit-o. Elena Văcărescu a 
dus Franţei răsuflarea românească; a arătat Franţei viața româ- 
nească: ` 

«Et jentendois, au bruit de mon voeu devorant 
Ma race qui chantait en moi comme un torrent». 

Poeta își simte rădăcini adânci în pământul plămădit cu chin şi 
cu sânge: 

«Je me suis plus moi meme, o terre, je suis vous». 

E laolaltă liniștea primitoare şi forța năvalnică a țarinei din care 
se simte isbucnind ca apele înspumate, în care se simte icnind ca 
viața care se cere revărsată spre lumină, e pană pusă mândru la 
cușma, haiducească, e chemarea nostalgică. A 


Elenei Văcărescu îi place să evoace patria cu țarine care sărbă- 
toresc pe Mândrul Soare, cu nopţi adânci care te sfarămă şi te 
destramă, lăsându-ţi urmele nostalgice în priviri, cu lumini sonor 
orchestrate sau cântate ușor ca din vioară cu nori albi — lebede ce 
trebuesc să moară din dragoste prea mare pentru hainul vânt, cu 
coştişe ondulate pe care ai vrea să le cuprinzi în îmbrăţişeri fără 
sfârșit. Elena Văcărescu cântă drapelul fâlfâind îndrăzneala şi do- 
rul, cântă simbolul vitejiei pe care l-au fluturat altă dată Voevozii. 

«Plus intact d'etre troue. 
Et plus riche d'etre en haillons...>, tricolorul rămâne simbol 
şi Indreptar. 

Sufletul poetei, însetat să cuprindă, cu avânturi lirice, de o sensi- 
bilitate de vioară ale cărei coarde vibrează dureros la cea mai mică 
atingere — complicat și totdeodată sincer — sângeră și se chinue în 
contact cu realitatea: 

«Ah! si Pun Rentre vous, chers enfants, le coeur poseda, 
Qwil le donne a wimporie qui, mais le donner 


C'est le garder deux fois sanglant, deux fois damms!ANWW dacoromanica.ro 


Dacia 


Dacă Tulia Haşdeu ar putea fi caracterizată prin avånt spre eroism, 
dacă Contesa de Noailles, prin sete de viață, Elena Văcărescu poate 
fi caracterizată prin putere de dăruire şi prin dragoste. 

Şi e adevărat că dragostea te descoperă pe tine însuți, te face să 
te cunoşti, stoarce din tine tot ce ai mai bun și mai frumos. In 
versurile poetei noastre — dragostea e o soră a morții, eternul e la 
un pas de zădărnicie: 

<Toute ardeur porte en soi le poison de la mort, — 
Et tout baiser est lourd de sa propre poussiere». 

Când cauţi veșnicia nu poți de cât să suferi. In sufletul omului 
suferința. găseşte teren prielnic. Şi teama de a suferi prea puțin, de 
a nu plăti indestul- clipa unică, apare ca o umbră care întunecă 
imaginea dragostei: 

<Et nous sentions courir dans notre Ame eblouie 
La crainte de souffrir trop peu...». 

Elena Văcărescu își poartă destinul de femee. E poetă şi e femee 
mândră şi totuși fragilă, regină şi sclavă, vu mâinile întinse să 
primească durerea: 

«Et cependant je suis heureuse d'etre femme!. 

Poezia. Elena Văcărescu are o anumită atmosferă de clar-obscur, 
de colţuri tainice şi calde, de sentimente doar sugerate, de discreţie 
plutind ca un parfum de evocări misterioase, de inefabil prins prin- 
tre cuvinte... 0 mănușe aruncată într'un colț, mănușe care mai păs- 
trează încă forma mâinii — o manta uitată — o privire rătăcită şi 
prin întâmplare prinsă — gânduri care ar fi putut să fie, gesturi 
care sar fi voit schițate... Uneori versurile sunt străbătute de un 
fior ciudat care te tulbură — ai voi să poţi să prinzi firul şi îţi scapă 
fiindcă e inefabilul, imponderabilul: 

«Ah! jai peur de ma ie aigue et toujours chaude!». 

Poeta se vede singură, uitată undeva în lume departe, izolată, 
plutind ca o mireasmă rătăcită pe streașinile înalte. Şi atunci se 
întâmplă minunea transfigurației: pământenele dorințe care au ars 
şi au ros lutul — l-au purificat — şi corpul devine ireal și transpa- 
rent ca veşnicia. 

Timpul care iremediabil trece, icoanele care se şterg — uitarea 
care se aşterne — prilej de noui dureri. Intre cele două lumi ale 
tăceri, cea din care am venit și cea în care ne pierdem — ce-am lä- 
sat aici, în viaţă, din tot ce am fost? Ce-a rămas din frământările 
neliniștite, din dragoste, din mâinile care au fost prelungi și albe şi 
care seara, se ridicau spre rugăciune? Ce-a rămas din toată ființa 
noastră ? 

Fragilă şi trecătoare ca. umbra e imaginea omului. Dar dacă ai 
cunoscut fericirea, dacă ai cunoscut beţia, fericirii, mai ușor te poți 
împăca. 

«Ce large infini qwest un peu de bonheur!». 

Pentru o viață întreagă — ajunge o clipă de fericire. Și dacă ai 
avut norocul acesta poți să primeşti orice o să mai vină. Dece teama 
de moarte? E doar o trecere spre o altă viață — spre veșnicie. ŞI 
când atâta ai căutat-o aicea, dece să te temi de ea? 

Visul şi clipa unică pe care le-ai purtat cu tine comoară, te vor 
urmări şi dincolo de viaţă. 

Domnișoara Elena Văcărescu ni s'a dăruit în versurile calde, nos- 
talgice uneori, cu o sinceritate care ţi le apropie, ţi le face intime, 
încât — ciudat! — uneori ai sentimentul că ai pătruns prea în adân- 
cul ființei sale și simţi un fel de pudoare pricinuită de indiscreţia 
fără voie săvârşită. 

ARISTIȚA GOABRIELESCU 











Inscripţie 


M'a deştepiat din somnul meu de bt 
Un fântâner gingaş şi priceput, 
Menind răcoarea mea îmbietoare 
Să potolească sete de drumeţ, 

__Să fie vieții, ostenelii preț, 
Inviorând deplin pe fiecare. 
N'am taine: toată-s numai limpezime 
Şi, cuprinzand nemărginirea *n ape, 
Cobor spre oglindita-i înălțime 
Ca So aduc de oameni mai aproape. 
Pe fruntea mea curată din adânc 
Ard stele reci şi vălvătăi de soare 
Şi cerurile toate se resfrâng 
In nălucirea apei mele clare. 
Cu fiecare ciutură băută, 
Mai spezi undele mi se prefac: 
In veacuri, peste apa mea de leac 
Blagosiovit o mână nevăzută. 


Fântână lină între munți şi mare, 
Am stat din începuturi pân'acum, 
Neadormită geană de răcoare, 
Popas de turme la mijloc de drum. 
Oierii mei schimbară multe fețe 

Pe lângă nine 'n vreme tot trecând. 
In tinerețea-ni fără bătrâneţe, 
Ascult aripa timpului bătând. 
Intemnitată *n ghizduri, câteodată 
Mă cotropește-un dor şi-aş vrea să creso 
In ele până sus şi să-mi privesc 
Câmpia, drumul, Oltul, ţara toată. 
Atunci îmi umplu inima cu stele 

Şi simt arzând în focul lor curat 
Necumoscutul chip al țării mele, 

In lutul cdreia m'am deşteptat. 


G. G. RADULESCU 


Rediviva 


CRONICA 


N, Davidescu: Renasterea. 


Inceput încă dinaintea războiului mondial, când poetul publica 
fragmente prin revistele timpului fără să bănuiască, poate că el va 
căpăta amploarea de astăzi, ciclul «Cântecul Omului», al d-lui N. 
Davidescu a ajuns cu actualul «poem» închinat Renașterei, la al cin- 
cilea volum Isvorât din dorinţa de a face un fel de istorie în ver- 
suri a omului, poetul a ales din această, evoluţie istorică a omenirii 
momentele cele mai semnificative, cari marchează un ciclu de ci- 
vilizaţie și unde destinul omului poate fi privit mai uşor în diferi- 
tele lui faze. Ceeace cântă d. N. Davidescu nu este istoria propriu 
zisă a omului, ci destinul său ilustrat de personagiile cele mai re- 
prezentative ale unei epoci, ale unei culturi sau ale unei civilizaţii, 
cântând în acelaş timp şi aspectul exterior al existenţei lor, împre- 
jurările în cari trăesc, trăsăturile sufleteşti ce-i caracterizează. Ast- 
fel, în ordine cronologică, au apărut până acum din acest ciclu: 
Iudeea, Helada, Roma, Evul mediu, Renaşterea. Poetul intenționează 
să-şi închee ciclul printr'un poem, la care lucrează în momentul de 
faţă, intitulat Țara românească, justificându-şi astfel această lungă, 
călătorie printr'un popas final la isvoarele de inspiraţie autohtone. 

Fără, să aibă amploarea si respirația epică a lui Victor Hugo 
care, înaintea d-lui Davidescu, a făcut acelaş lucru în «La legende 
de siecles», poemele româneşti se caracteriezază, în primul rând, 
printr'o viziune mai curând intelectuală a lumii, deoarece autorul 
nostru nu caută să povestească sau să descrie diferitele momente 
asupra cărora se opreşte, ci el mai mult divaghează în formă lirică, 
pe marginea lor, lăsând uneori chiar impresia unui didacticism 
versificat. Dealtfel, dl. N. Davidescu e un poet cerebral, înzestrat cu o 
vastă şi multilaterală cultură, astfel că. poezia s'a, care se resimte 
deseori din cauza intelectualităţii, nu are rezonanţe prea adânci în 
sufletul cetitorului, cu toate că ea stârneşte totdeauna interesul. 
De formaţie parnasiană, prin geometria riguroasă, a versului, d. N. 
Davidescu este parnasian şi prin rezonanța sensibilităţii sale, sensi- 
bilitate pură, străină adică de elementele morbide ale simbolismului 
bună oară, şi care este exprimată în poezie limpede ca, tâșnetul unei 
fântâni arteziene. Ca să ilustrăm aceasta, am putea reproduce ori- 
care din poemele d-lui N. Davidescu, deoarece toate sunt compuse 
după aceeaşi regulă a versului bine stăpânit de poet, deşi nu tot- 
deauna plin de conţinut. Iată o poemă din volumul de faţă, în care 
cântecul capătă amploare şi o rezonanţă metafizică. mai deosebită: 


A cântat îm moapte o privighetoare 
Ale cărei triluri turburau în jurul 
Minunatei noastre nebunii azurul 
Incărcat de-a lumei mavică splendoare. 


A cântat în noapte o privighetoare 
Şi-a umplut senina cerului tărie 
Cu nemărginita ei melancolie 

Şi cu dureroasa notelor vâltoare. 


A cântat în noapte o privighetoare 
Şi-am. crezut că poate undeva. se cere 
Imvălit în cântec proaspăt de durere, 
Unui plâns de frate, sprijin şi răcoare. 


A cantat în noapte o privighetoare 
Desnădăjduită, parcă, şi de-odată 

Am simţit în mine lumea întunecată 
Şinire gene lac: imi mari şi arzătoare. 

Poemul Renașterii este compus din evocarea figurilor mari de 
poeţi și artişti ai acestei epoci, din a figurilor de prinți sau de a- 
venturieri, ca și din evocarea diferitelor momente cruciale ale spi- 
ritualităţii epocii. Este ca un album în care, pe dosul fiecărei fo- 
tografii, poetul a făcut un portret în versuri sau o divagaţie lirică 
în legătură cu imaginea reprezentată. Cerebral, fără să aibă tot- 
deauna conţinutul plin al unui poet ca atare, d. N. Davidescu a făcut 
un tur de forţă, ca să realizeze un asemenea ciclu, cum este «Cânte- 
cul Omului», ia care lucrează de mai bine de un sfert de veac, lucru 
care trebue apreciat în egală măsură cu valoarea literară a acestei 
opere de proporţii grandioase atât ca întindere cât şi ca efort inte- 
lectual. 


15 


LITERARĂ 


de PERICLE MARTINESCU 


Vintilă Horia: Acolo şi stelele ard... 


Cea dintâi carte de proză pe care poetul Vintilă Horia ne-o oferă 
sub titlul de roman este, de fapt, mai mult un poem în proză pri- 
lejuit de șederea autorului în italia, de a cărei atmosferă artistică 
este încărcată. Această, Italie care obligă parcă pe orice visător 
să o literaturizeze, această Italie cu motive atât de favorabile lite- 
raturizării, unde se cere numai puţină imaginaţie pentru a folosi 
un cadru deja existent, l-a ispitit şi pe tânărul nostru scriitor. 
Dela Vasile Alecsandri, cel dintâi în literatura română, care a 
folosit acest cadru și până la Vintilă, Horia, Italia a rămas aceeaşi, 
cu muzeele şi monumentele ei, cu peisagiile şi oraşele și, mai ales, 
cu aventurile sentimentale de rigoare. Şi este ciudat cum lectura 
volumului de față ne-a amintit dintr'odată «Buchetiera, din Floren- 
ţa», una din primele nuvele, ca să spunem așa, ale literaturii 
noastre. 


Titlul volumului de față este el însuşi un titlu de poem: Acolo 
şi stelele ard.. El vrea să exprime intensitatea. de viață pe care 
o trăesc cei ce cunosc Italia, ţara unde totul vibrează sufletește și 
unde la fiecare pas întâlneşti o emoție artistică sau o aventură 
sentimentală. Intriga romanului lui Vintilă Horia este simplă: dot 
vechi prieteni se regăsesc, din întâmplare, într'un muzeu italian şi 
dupăce fiecare cercetează rostul celuilalt, află între ei o punte de 
legătură: este prezenţa Anei-Maria, un personaj care a constituit, 
cu ani în urmă, o aventură fericită în adolescența lui Valentin, acum 
scriitor, şi una nefericită pentru Andrei Rusescu, venit acum în. 
Italia să se consoleze de vechea lui dragoste. Intâmplarea face ca 
însăşi Ana-Maria, căsătorită şi apoi divorțată, să se afle în Italia 
şi cel dintâi care a întâlnit-o a fost tot fericitul Valentin. Andrei 
Rusescu încearcă, pentru o ultimă dată, să reia firul iubirii lui ne- 
fericite, dar Ana-Maria rămâne pentru el aceeaşi inaccesibilă, din 
totdeauna. Spre a da o coloratură mai romantică povestirii sale, 
autorul atribue un destin tragic personajului femenin, spre a evi- 
denţia potenţialul dramatic al eroilor masculini. 


Aceasta este intriga. In jurul ei însă, Vintilă Horia a creat-o ade- 
vărată broderie literară, din descrierea peisagiilor, a muzeelor şi a 
bisericilor, a orașelor sau a operelor de artă italiene. Povestirea în 
sine a episoadelor de dragoste este făcută cu mult nerv epic şi e 
susținută de un dialog pe care Vintilă Horia îl stăpâneşte bine. 
Peste tot se simte însă, proza înflorită a unui poet care excelează în 
descrierile naturii, dar nu reuşeşte tot atât de bine şi în conturarea 
personagiilor. Cele trei figuri, a lui Valentin, scriitorul prea plin de 
el, care n'a cunoscut înfrângerile şi e totdeauna fericit, a lui Andrei, 
sumbrul care îşi caută consolarta în evadări și călătorii şi a miste- 
rioasei Ana-Maria, ale cărei complicaţii nici unul nu le-a înţeles 
cu adevărat, dovedesc totuşi că Vintilă Horia poate să creeze mai 
târziu un roman în sensul deplin al cuvântului, deoarece se vede 
de aici că ştie să dea viaţă personagiilor, ceeace este principalul în 
acest gen. 


Cartea se completează cu o povestire fantastică, întitulată, 
«Moartea morţii mele», a cărei acţiune este plasată în Viena. Perso- 
najul, care abia a împlinit o sută de ani, simțindu-se totuși încă foarte 
tânăr, își intilneşte într'o seară moartea pe una din străzile Vienei 
şi, îndreptându-se spre fluviu, se urcă într'o barcă pentru a scăpa 
de musafirul nepoftit. Acesta se ţine însă după barcă și în momen- 
tul când încerca să se urce alături de el, îndrăzneţul nemuritor îi 
dă una în cap cu lopata şi astfel își ucide moartea, care se scu- 
fundă în valuri. 


Ceeace caracterizează proza — frumoasă dealtfel — a lui Vintilă 
Horia, este prea multul livresc de care suferă. Poate că un poet 
nici war putea scăpa de acest neajuns atâta vreme cât viziunea, 
lirică a lumii predomină la el și livrescul trebue să ţie, în această 
situație, locul epicului pur. Scrisul său are cursivitate şi e străbă- 
tut deseori de un simţ ironic desvoltat care-l face plăcut și anga- 
jează cetitorul. Poetul predomină însă peste tot, şi însuși epilogul 
romanului este o poezie, ceeace constitue o originalitate fără în- 
doială, dar nu servește cu nimic unitatea volumului. Vintilă Horia 
nu ezită, se pare, între poet şi romancier, el luând cu o dragoste 
de sacerdot partea celui dintâi. 





www.dacoromanica.ro 


16 


AQUA-F 


E D. AL. BĂDAĂUȚĂ a publicat, în editura «Scrisul Românesc» 
un admirabil album, intitulat «Munţii României», compus din fo- 
tografii reprezentând aspecte din viaţa şi istoria, din bogăţiile şi 
trumuseţile munţilor noștri. Imaginile sunt precedate de 14 articole, 
scrise la diferite ocazii, în cari autorul face o generoasă și entuzi- 
astă apologie a muntelui. arătând înrâurirea mare pe care acesta 
o are asupra caracterului omului. 

Albumul d-lui Al. Bădăuţă este cea dintâi prezentare completă a 
munţilor noștri, prezentare care are pe deasupra meritul unei ți- 
nute artistice rare. Cele peste 200 fotografii, sunt aranjate într'o 
ordine perfectă, fiind dispuse pe regiuni și ele ilustrează nu numai 
aspectele pitoreşti ale munţilor noştri, dar şi însușirile lor etnogra- 
fice, sociologice, istorice, etc., formând o imagine generală a aces- 
tei părți a peisagiului românesc. 


Răsfoind albumul de față — care, din toate privinţele, este o ade- ` 


vărată operă de artă —- cetitorul are impresia că străbate îndeaie- 
vea. plaiurile şi piscurile alpestre, la toate altitudinile și în toate a- 
notimpurile, aspirând parfumul tare al florilor şi al pădurilor şi 
admirând priveliştile majestoase ale răsăriturilor sau apusurilor 
dintre creste. 

Pe lângă partea artistică, albumul întocmit cu o rară conștiincio- 
zitate de d. Al. Bădăuţă, este și deosebit de instructiv, el prile- 
juind o cunoaştere mai amănunţită a munţilor româneşti şi stâr- 
pind pasiunea pentru cercetarea lor. 

Asupra acestei merituoase lucrări, vom reveni, mai pe larg, în 
numărul viitor. 


E Nicolai Hartmann, distinsul profesor de filosofie dela Univer- 
sitatea din Berlin, pe care întreaga presă germană l-a sărbătorit 
amul acesta pentru împlinirea a 80 de ani de viaţă, a fost timp de 
câteva zile oaspetele țării noastre, răspunzând invitației, pe care i-a 
adresat-o d. Ministru I. Petrovici, de a conferenția la Bucureşti. 
Publicul românesc a avut astfel prilejul de a cunoaşte câteva din 
aspectele esenţiale ale operi marelui filosof. Hartmann, după cum 
singur a mărturisit, nu urmăreşte să creeze o nouă şcoală şi un nou 
sistem, ci ţine să restabilească meditaţia filosofică pe linia tradiţiei 
ei realiste, scoțând-o din marasmul subietivismului modern. Lumea 
are o existenţă obiectivă, ea nu e numai un simplu «conţinut de cong- 
tiință». Conştiinţa nu e decât iuarea de cunoştinţă despre o realitate 
externă, a cărei existență e independentă de activitatea cunoaşterii. 
Situându-se dincoace de idealismul post-kantian, Hartmann vine să 
restabilească în fond poziţia adevărului Kantianism, care nu se gân- 
dise niciodată să conteste existența în sine a lumii, chiar dacă, 
fenomenal vorbind, o socotea dependentă de conştiinţă. 

Invăţătura lui Kant fiind însă pierdută sub presiunea materialis- 
mului ştiinţelor maturii şi redescoperită apoi sub o formă falsă, deeea 
a opoziției dintre idealismul transcendental şi realismul empiric, a 


jost necesară intervenția lui Hartmann pentru a restabili adevărul ` 


existenţii supra-obiectivale a obiectului cunoașterii (die Ubergegens- 
tăndiickeit des Erkenntnisgegenstandes ). 

Existenţa, spune Hartmann, e independentă de cunoaştere şi 
mdiferentă față de transformarea ei în obiect al cunoaşterii (gleich- 
gultig cb und wie weit es zum Gegenstand der Erkenntnis gemacht 
wird) — «zum Problem der Realitätgegehenheit», Halle an der Salle, 
1931, pag. 10). 

Odată această autonomie a obiectului cunoaşterii fiind salvată nu 
mai rămânea decât de a pune bazele unei ştiinţe a realului supra- 
obiectival, cum îl numește Hartmann. Această ştiinţă este ontologia. 
Dar Hartmann nu a rămas numai ontolog ci a pus bazele unui sis- 
tem de etică și a unei metafizici a cunoaşterii. El este una din mim- 
țile cele mai cuprinzătoare ale timpului nostru. 


E Apărarea elogiului. — Elogiul a ajuns azi, dacă ne e permisă 
această apropiere, o valoare devalorizată. Fiecare păzeşte, fiecare inven» 
tează motive aparent temeinice pentru asşi lăuda un amic, pentru a 
elogia cu'interes, nu rareori pentru a tămâia un potentat. Puterea noastră 
de discernământ a devenit foarte fragilă, creditul pe care- acordăm 
aprecierii e derizoriu. Apărarea elogiului e o acţiune care se cere intre» 
prinsă cu toată energia. 


E Despre tăcere. — Keyserling spune undeva — cred că în eseul 
scris în franţuzește sub titlul Za revolution mondiale — că vorbitul e 
recomandabil într'o epocă în care atâtea voci lucrează la toate răspâne 
tiile, cel ce sufere, fiindcă trebuie să tacă, să aibă în vedere că creşterea 
lui interioară va fi cu atât mai viguroasă cu cât va avea mai multe 
dificultăţi de invins. In anumite conjuncturi, tăcerea e actul cel mai pro» 


pice al vieţii interioare, — fără a mai vorbi de influența executată prin 
ea dela distanţă. 


EI Numirea d-Wi Nicolae Bagdasar ca profesor de filosofie la 
Universitatea din laşi vine să îmcunune activitatea şi opera prin 
care D-sa se împusese de mult în conștiința culturală a ţării noas- 
tre ca o minte filosofică bine organizată şi îmzestrată cu un deosebit 
spirit critic, cu o putere de sinteză excepţională şi cu o claritate de 
gândire rar întâlnită. Principiul lui Boileaw «Qui pense bien Sex- 
prime clairement se aplică d-lui Bagdasar întrun mod fericit. 
Adâncimea tinţelor, disciplina gândirii şi limpezimea stilului 
suni atributele D-sale de căpetenie care ne autoriză să vedem în 
lista din apariţiile cele mai armonic înzestrate ale culturii 
noastre. 


E Presa educatoare. — Ineficienţa educativă a scrisului a fost ades 
sea evidenţiată de maeștrii condeiului, 


care şisau văzut cu melangoie 


Dacia Rediviva 


ORTE 


inutil risipite verva și talentul incisiv, — şi intre ultimii care remarcă 
taptul că omenirea n'a fost făcută mai bună prin literatură sau artă în 
genere, e scriitorul francez despre care nu se poate zice că ar fi un 
sceptic, autorul romanelor Zes jeunes filles şi Pitié pour les femmes 
pe care te aşteptăm traduse în limba română, sbuciumatul Montherlant, — in 
Le soltice de juin. Dar dacă lumea nu e înterior transformată prin lites 
ratură, aceasta nu ne poate împiedica să nu vedem chiar de tot zadare 
nică arătarea cu degetul, pentrucă oprobiul pulbic mai e încitat totuși 
in bună parte de presă, a indivizilor care, prin felul lor de a-și inţelege 
şi aranja restul vieţii, prin felul lor de ași înţelege responsabilitatea, 
dăunează bunului mers al vieţii in comun. 

Trebue să se ştie ori unde se indeplinesc funcțiuni de interes 
public, că cenzura nu e instituită pentru a se acoperi tândăleala şi insus 
fiziența, iar zidul ofensiv de pe front nu dispensează de armonie pe cei 
dinăuntru. Acest război sfânt, pe caresl dacem cu atâtea jertfe alături 
de Germania, să însemneze oare un simplu eveniment extern, fără nicio 
influență morală, fără nicio putere de a impune o revizuire a conștiințe» 
lor? Nu s'a înţeles oare la noi că măreţia unui stat, mândria şi grandoa” 
rea lui, sunt simple sate potemikie:ae dacă sunt bazate doar pe plictisaela 
şi gălceavala celor ce ştiu să huzurească la adăpost de orice primejdie 
și înafara oricărei efort. i 

Dacă fanariotismul, acolo unde mai există, nu poate fi stârpit prin 
simplul imbold pe care-l impune ceasul de față, atunci va trebui începută 
o acţiune de pază răbdătoare, migăloasă, care să ia caz de caz, pentrucă 
astfel există totuşi oarecare sorți de eficienţă în rolul educativ al presei 


Ai Transilvania, revista sibilană a Astrei,.ingrijită de D. Ion Breazu, 
devine număr de număr tot mai interesantă. Din numărul pe lunie 
1949, desprindem următoarele pagini din articolul D-lui Basil Munteanu, 
cu titlul Ziferafura română în perspectivă europeană : 

Într'un viitor pe care toţi observatorii imparţiali ai fenomenului românesc 
Îl stiu apropiat, contribuţia românească la cultura europeană va deveni 
aşa de evidentă, incât se va înțelege pe deplin că o Românie mare şi 
puternică îşi merită existenta. 

Şi mai încolo: „O nouă ordine europeană nu se poate concepe decât. 
pe temeiul unei justiţiiriguroase, care să nu ţină seama de aparențele puse 
în valoare de anumite propagande costisitoare și adoptate tututuror 
oportunităţilor, ci de adânca realitate a lucrurilor. O nouă ordine euro» 
peană nu se poate realiza decât prin intensa circulaţie a unor lucruri 
spirituale, pe care nu e suficient să le dorim şi să le prevestim, dar 
cărora trebuie să le pregătim terenul propice desvoltării şi înfloririi lor 


E D. Hans Georg Gadamer, membru al Academiei Saxone de 
știință, profesor de filosofie la Universitatea din Leipzig şi preşe- 
dinte al Societăţii de Filosofie din acelaş oraş al cărţii și tradiţiei 
filiosofice germane, a binevoit să răspundă la câteva. întrebări pe 
care i le-a pus colaboratorul nostru, d. Constantin Micu, întors re- 
cent din Germania. Vom publica în numărul viitor al revistei noas- 
tre preţioasele mărturisiri ale D-lui Hans Georg Gadamer. 


B La 18 Octombrie a. c. s'au împlinit şapte ani dela moartea lui 
Gib. 1. Mihăescu. Revista noastră a închinat prezentul număr regreta- 
tului scriitor, a cărui moarte pretimpurie — avea abia vârsta, de 41 
ani atunci — a săgetat una din cele mai viguroase forțe creatoare 
ale literaturii române. Ce-ar fi dat Gib. I. Mihăescu în cursul unei 
vieţi normale? Opera rămasă pe urma, lui ne-o spune cu certitudine: 
un romancier de mari posibilități şi de vaste perspective sociale și 
psihologice. Au rămas dela el: o piesă de teatru, Pavilionul cu 
umbre, două volume de nuvele: La Grandiflora şi Vedenia, cinci 
romane: Bratul Andromedei, Femeia de ciocolată, Rusoaica, Zilele 
şi nopțile unui student întârziat şiDonna Alba, precum şi alte două 
piese de teatru în manuscris şi un roman neterminat, rămase în 
mapele editorilor. Şi a mai rămas pe urma lui amintirea nepieri- 
toare a unui om ales, care îşi făcuse din muncă și singurătate două 
precepte de viaţă. 


A Polemica, recent stărnită, între d-nii E. Lovinescu şi Victor 
Eftimiu, ne surprinde și ne dezamăgeşte. Două figuri cu serioase 
credite în lumea noastră literară, căută să-și distrugă reciproc pie- 
destalele pe care se află, oferind cetitorilor un spectacol de-o absurdă 
balcanitate, — lucru cu atât mai surprinzător cu cât ambii dueliști 
treceau drept oameni foarte civilizaţi. Se pare însă că evenimentele 
contemporane au o influenţă directă şi asupra acelei civilizaţii interi- 
oare a unora care se bat acum în piept că sunt contimporani şi în 
ritmul vremii. Ne place stilul, dar nu ne plac caracterele. Regretăm. 


Hi Deoarece primul nostru redactor, d. Aurel Cosmoiu își satis- 
face serviciul militar, redactor responsabil al revistei noastre, pe 
tot timpul absenței acestuia, este d. Vasile Netea, căruia i se poate 
adresa orice corespondenţă (abonamente, colaborări, etc.), pe a- 
dresa: Str. Sf. Ştefan Nr. 19, București, IV. 


REDIVIVUS 








COMITETUL DE CONDUCERE : 


Aurel Cosmoiu Mihai Isbăşescu 
Vasile Netea Pericle Martinescu 


ABONAMENTE : 
Obisnulite 200 lei anual 
In străinătate 500 , 3 
De sprijin 1.000 s z 


Redacţia şi administrația : Aurel Cosmoiu Str. Traian 189, Bucuresti: 








TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEȘTI — BUCREŞTII, STRADA PRINCIPATELE UNITE, 60 = C. 952 942