Rosca, Exist. (1934) ed. 1968_pypdf2

Do a eea a a a 


mega an o 


Fee 


EXISTENŢA TRAGICĂ 


ÎNCERCARE DE SINTEZĂ FILOSOFICĂ 


EDIȚIE DEFINITIVĂ 


CO 


EDITURA ŞTIINŢIFICĂ e BUCUREŞTI 1968 


„7 RCADESTI 


A BIBLIOTECA D) 
2 
PRES A 


st 


7542377 


SUPRACOPERTA ŞI COPERTA DAMIAN PETRESCU 


» Notre sentiment élevé du 
i problème de la vie est fait de notre 
5 inquiétude perpétuelle“. 


M. BARRÈS 


CUVINT ÎNAINTE 


Apărută în prima ediţie în 1934, Existenţa tragică con- 
ţine o expunere concentrată a concepţiei filosofice personale 
a autorului ei. Concepţie generală elaborată între anii 1928 
şi 1933 de pe poziţii raţionaliste și opusă cu hotărire şi, 
vreau să cred, cu suficientă limpezime iraţionalismului mis- 
tic de orice nuanță, reprezentat şi la noi între cele două răz- 
boaie mondiale de relativ numeroși autori de cărţi şi bro- 
suri. Autorul scrierii de față apare deci ca exponent al unui 
curent de gîndire progresist în contextul istoric în care ea a 
văzut lumina tiparului. Alături de alte lucrări ale sale, 
Existenţa tragică reprezintă, fără îndoială, în condiţiile is- 
torice concrete în care ea a apărut, un capitol din istoria 
gîndirii filosofice progresiste în ţara noastră. 

Titlul lucrării ar putea trezi, în mintea celor ce n-au avut 
încă prilej s-o răsfoiască, ideea că ea pledează pentru o con- 
ceptie pesimistă despre lume și viață. Însă, cum nu demult 
remarca just și acad. Ath. Jo ja în lucrarea Logos și ethos, 
1967, autorul Existenţei tragice preconizează „o soluție ero- 
ică (subl. ns.) de depășire a contradicțiilor analizate“. 
Adaug, precizînd că este vorba de cele mai adînci si mai 
esenţiale contradicții, ce tin de existența privită în totalita- 
tea ei, și, prin urmare, cu necesitate şi de condiţia omului 
în univers. Adică, autorul Existentei tragice a încercat să 
răspundă, de pe poziţii controlabile raţional şi în termeni 
determinaţi în linie generală de contextul istoric obiectiv 
în care trăia, sensibil, fără îndoială, şi la sugestii venite 
dintr-o lume și dintr-un climat spiritual pe care de altfel 
— cartea e dovadă — mu le accepta, a încercat, zic, să 


gr i eee pd e 


răspundă la întrebări ce, prin universalitatea şi perenitatea 
lor, nu tin cu necesitate numai de mentionatul context is- 
toric, ci sînt legate strîns de condiţia umană în genere. În- 
trebări care au frămîntat si vor främinta mintea și sufletul 
omului în toate etapele de dezvoltare a culturii sale. În- 
trebări ca: ce este în esenţa ei existenţa luată în totalitatea 
sa? și cum ar putea fi integrată în ea viaţa omenească pen- 
tru a ni se înfățișa ca demnă de a fi trăită? etc. sînt între- 
bări prin excelență filosofice care nu comportă soluţii ab- 
solute si definitive, şi la care epoci diferite, orînduiri 
sociale diferite şi filosofi diferiţi au răspuns felurit. Iară 
problemele dezbătute în Existenţa tragică! 

Si iată de ce această carte conţine unele dezvoltări si 
analize valabile şi azi, unele valabile, cred, de pe orice po- 
ziție ideologică le-am privi. Ca atare, ele nu se înfăţişează 
ca absolut depășite, prezentind si azi interes, şi poate şi 
profit pentru iubitorii de filosofie. 

Străbătută de la prima pînă la ultima pagină a ei de un 
umanism autentic și adînc, Existenţa tragică nu escamotează 
neliniştile şi contradicţiile timpului în care a fost gîndită 
şi scrisă, dar le caută și un remediu, arătînd că omul, în 
lupta sa de a se depăşi pe sine și de a transforma lumea 
conform idealurilor de adevăr şi dreptate plăsmuite de spi- 
ritul lui, fiinţă fragilă și expusă tuturor pericolelor cu ca- 
re-l ameninţă universul indiferent față de aceste idealuri, este 
totuși un demiurg care reuşeşte adesea să le transforme pe 
acestea în realitate obiectivă. 

Prin concepția despre lume pentru care pledează, repet: 
concepţie eroică, autorul suprapune ideii pascaliene, potrivit 
căreia ceea ce constituie măreția omului este gîndirea lui, 
concepţia că grandoarea omului rezidă în şi mai mare mă- 
sură în lupta si puterea lui (sprijinite desigur pe gîndirea 
lui) de a se depăşi pe sine creînd o lume tot mai bună, tot 
mai raţională şi mai frumoasă, fără să facă apel la nici o 


putere ce ar fiinţa în afara lui. Mai precis: concluzia gene- 
rală care se desprinde din ansamblul analizelor și al demon- 
stratiei cuprinse în Existenţa tragică este: luptă eroic să 
devii om adevărat, om care ar putea fi zdrobit de forţele 
oarbe ale existenţei, dar care nu poate fi învins; numai cel ce a 
urcat pe podișul înalt al unei astfel de liberări şi libertăţi 
poate afirma cu bună dreptate că a realiza: gradul suprem 
al demnităţii umane. 

Aşadar, departe de a expune o concepţie pesimistă despre 
lume şi viață, Existența tragică este, în ultimă concluzie, o 
pledoarie optimistă în favoarea puterilor creatoare de cul- 
tură ale omului. Cine se interesează azi, și se va interesa 
în viitor, de istoria ideilor filosofice în România interbelică, 
poate afla din această carte cum a văzut lumea și viața un 
tînăr intelectual român care le privea de pe poziţiile cele mai 
înaintate ale filosofiei ncmarxiste a timpului, 


Cluj, 7 ianuarie 1968 


INTRODUCERE 
LA O FILOSOFIE NECONFORTABILA 


E fapt de experienţă curentă că, oricît de bogată ar fi în 
evenimente exterioare, viaţa apare monotonă repetiţie celui 
ce o träieste fără să traducă peripeţia materială în mereu 
nouă aventură a sufletului. Dacă n-ar fi așa, șoarecele de 
casă si iepurele de cîmp s-ar putea lăuda, între toate ființele 
pămîntului, cu viața cea mai intens trăită. Sau, la capătul 
opus şi fericit al gamei, discurs asemănător ar putea ţine 
ploșniţa, vorbind, cu putere de simbol și vocaţie, în numele 
spetei tihnite a paraziţilor de tot felul. 

Când însă transpunerea de care e vorba se face permanent 
şi cu luciditate, existența cea mai ştearsă la întîia vedere se 
va dezveli ca fiind încărcată de dramatism intens si de con- 
stantä „noutate“. 

În acest caz, viăţa,. indiferent de împrejurările „istorice“ 
în care se desfăşoară, e trăită cu putere si plenitudine; si 
fiecare clipă care trece şi vine alimentează și-ntărește, cu 
măreția sau meschinăria ei, sentimentul ce-l avem despre 
caracterul absolut problematic al vieţii spirituale, despre 
caracterul de aventură și „miracol“ pe care-l arată civilizația 
şi valorile ei. De aci, în consecinţă, şi sentimentul de con- 
stantă și iremediabilă nesiguranţă în ce privește destinul nos- 
tru ca fiinţe cu anumite nevoi spirituale. 

Sentimentele acestea se pot condensa, la unele conştiinţe, 
în cea mai fermă convingere. Atunci ia naștere conștiința 
tragică a existenţei, și neliniștea metafizică umple pînă la 
margine toate încăperile sufletului. 

Constiinça tragică produce, credem, cea mai înaltă tensiu- 
ne interioară din cîte poate atinge omul. 

Se ştie apoi că toate tensiunile spirituale s-au dovedit 


it 


fecunde, Avem însă convingerea că nici una nu s-a arătat 
creatoare de rezultate în măsură așa de mare ca cea produsă 
de conştiinţa tragică. Vieţile cu accentul personal cel mai 
mare au fost, după credinţa noastră, cele cărora această ten- 
siune le-a dictat legea de formație și norma de existență. 

Ea este resortul tare al efortului constant ce o astfel de 
Viață trăită cu accent mare se vede nevoită să-l-facă spre a 
crea mereu pierdute echihbruri între forte şi. valori anta- 
goniste, dar deopotrivă de imposibil să fie sacrificate fără 
pierderi ireparabile pentru bogăţia :vietit noastre spirituale. 
Ea este coarda tare a unui efort ce-l facem clipă de clipă, 
pentru a linişti — în chip etern provizoriu — conștiința 
„noastră adincä despre veșnica noastră insuficiență. 

Numai insuficientul este creator, mărturisea Goethe. Și 
e natural să fie așa. Unde nu există din naștere sentimentul 
lipsei interioare, sau unde el a dispărut (deşi fie spus Între 
paranteze, nu ne putem explica de loc disparigia lui de acolo 
unde el a existat odată, decît doar acceptând miracolul ca 
explicare), mu există, respectiv nu mai există, dorință şi 
posibilitate de progres. j 

Hrănit din astfel de convingeri şi sentimente, efortul de 
care vorbim ne adaptează în măsură mare la imperativele 
supreme ce le dictează viaţa spirituală creatoare de civiliza- 
ție originală, adică viața cu adevărat omenească. 

Tensiunea interioară produsă de conştiinţa tragică e nu 
numai cea mai fecundă, credem, dintre toate tensiunile sufle- 
testi posibile, ci în general e, după părerea noastră, cea mai 
mare forță spirituală înte toate puterile sufletești de care 
dispunem. Ea face posibilă cea mai mare concentrare a aces- 
tor forțe, şi poate si concentrarea forţelor vitale cxtra- 
ordinare. Pasiunile mari sînt creatoare în gradul pe care-l 
știm — creatoare de ceea ce numim bine și de ceea ce numim 
rău — datorită faptului că sînt, în fond, astfel de concen- 
trări de forțe sufleteşti. 


12 


Spus altfel: încordarea interioară produsă de conştiinţa 
caracterului tragic al existenţei apare ca cel mai tare pro- 
test contra a ceea ce există pur şi simplu. Ea se exteriori- 
zează în cea mai radicală şi plină de riscuri proclamaţie: 
ce este nu e cum trebuie să fie; refuzăm deci să acceptăm 
ceea ce este pentru simplul motiv că este! 

Am zis: Protest tare: pentru că, spuse cele de mai sus, 


e evident că el vine din centrul însuşi al personalităţii noas- 


tre. Şi am spus: proclamație plină de riscuri: pentru că ea 
angajează destinul nostru. 

Omul poate fi, desigur, främintat de multe feluri de neli- 
nişti. Dar, considerate în substanța lor ultimă, acestea sînt 
altoite toate pe instinctul de conservare al animalului. Toate 
sînt forme variate la nesfârșit ale fricii ce cuprinde bestia 
în fața primejdiei, reală sau presupusă, venită din lumea 
exterioară. Toate aceste forme de neliniști sînt, biologic, 
justificate. 

Singură nelinistea metafizică nu e justificată biologic. 
Căci ea vine dintr-o atitudine pe care spiritul o ia în faţa 
existenței considerate în totalitatea ei, dintr-o atitudine 
faţă de marele Tot. Dar nu e nevoie să luăm astfel de ati- 
tudini pentru ca să ne putem conserva ... Cine ştie dacă, 
din acest punct de vedere, nu e mai bine să nu le luăm ... 

Neliniştea metafizică apare, prin urmare, oarecum. gratu- 
itä. Dar tocmai de aceea este singura neliniste pe care ani- 
malele — multipede, nulipede sau bipede — n-o au. 

Ea e aceea care ne împinge să respingem toate, dar abso- 
lut toate îngrădirile. Pe cele sufleteşti, si pe cele materiale. 
Ea ne dă curajul blestemat să postulăm, ca singură cu adevă- 
rat universală lege a firii, eterna devenire. Si ce altceva este, 
într-un anume sens, filosofic vorbind, ideea devenirii eterne, 
dacă nu și proiectarea pe fond cosmic a sentimentului de per- 
manentă insuficienţă interioară amintit mai sus? 


13 


Este fapt de experienţă că, cu cît o personalitate e mai 
mare, cu atât se dovedește, privită în resorturile ei intime, 


a fi mai încordată interior. „Seninătatea“ elină și cea goe- 


theană — aceste faimoase seninătăţi — au fost creaţiile unor 
mari tensiuni sufleteşti, Seninătate fără secretă — vreau 
să zic: intimă — tensiune ce a precedat-o şi continuă ca un 
etern prezent ecou s-o însoțească, înseamnă: nimic. Înseam- 
mă vid, Singurä prostia e senin cu gravitate întins peste 
vidt, 


1 Cînd e vorba despre prostie, vocabulele „senin“ şi „grav“ sînt 
aproape inevitabile. E doar. fapt de experiență curentă că prostia 
este totdeauna senină. Seninătatea interioară poate lua apoi, în exte- 
rior, forme variate, dar care nu sînt decît gradaţii ale aceluiaşi fond 
inalterabil de mare securitate interioară: prostul poate fi grav, solemn 
sau agresiv (aceasta, cînd se crede sau este de fapt înzestrat cu vir- 
tuți morale, cînd este savant, ori cînd ocupă o situaţie socială impor- 
tantä etc.). Agresivitatea prostului, evident, e cu atît mai teribilă cu 
cît e mai mare sentimentul lui de securitate interioară. 

În eseul său asupra prostiei, scurt dar plin de substanță, D.I. Suchianu 
a descompus cu mare finețe și pătrundere mecanismul psihologic 
secret al prostiei. Cităm la întîmplare: „Fără multă teamă de a greşi, 
putem defini prostia o psihoză normală și excepţional de adaptată 
realitätilor curente. Pierre Janet numea nebunia „une perte de la 
fonction du réel“, Nu ştiu dacă n-ar fi corect a crede că prostia e 
poate o „hipertrofie a acestei functiuni...*. „Prostia ne apare ... ca 
rivalitatea dintre ceea ce-i individual si ceea ce-i social în personali- 
tatea omencască, cu triumful celui din urmă element. E victoria lozin- 
cilor gregare asupra gîndirii proprii”. „Bergson definise inteligența 
«le meilleur moyen de se tirer d'affaire». Se pare că există un alt mijloc 
încă şi mai bun: Deşteptăciunea poate cel mult pricepe şi explica pe 
proşti. Prostul, el, poate mai mult, de vreme ce este în stare a păcăli 
pe cei inteligenţi, a convinge pe aproape toată lumea, şi a birui în 
toate situaţiile“, Cum şi de ce păcăleşte şi învinge prostul, a se vedea 
textul Întreg al acestui eseu, spiritual şi adînc în același timp. 
(D. L Suchianu, Puncte de vedere. Disertaţie asupra prostiei, 
„Cultura Naţională“, 1930.) 


14 


Graţie tragicei neliniști metafizice care-l. stăpinește, su- 
fletul îşi păstrează mare şi “proaspătă libertatea. Şi nici un 
fel de adaptare o dată înfăptuită nu-l poate mulțumi pe 
deplin. Ea ne face să privim toate formele realizate (forme 
de cunoaștere, sociale, religioase etc.) sub aspectul provizo- 


ratului definitiv. 
Nu există, credem, tragic mai autentic decît cel închis în 


această concepţie care cere clipei orientare veşnic nouă și 
veşnic învechită, refuzind orice idee a unui echilibru ce pro- 
mite — ar trebui să scriem: amenință — să devină static, 

Lumea apare astfel cîmp de luptă fără sfîrşit posibil. Si 
ca atare, împărăție a neprevăzutului iremediabil şi a posi- 
bilitätilor infinite, bune şi rele. Şi aceasta, pe toate planu- 
rile de creaţie şi existență omenească imaginabile. 

Pusă în lumina tare a conștiinței tragice, problema exis- 
tençei noastre îşi proiectează soluţiile mereu așteptate în 
zările îndepărtate ale imposibilului. 

Ni se pare însă, că, pentru ca să fie foarte eficace, idea- 
lurile (religioase, sociale, ştiinţifice, artistice) trebuie situate 
în zona plină de miraj şi „miracol“ a imposibilului. Acestea 
sînt cele care, actionînd timp îndelungat, se arată a fi cele 
mai fecunde în efecte mari. Cîteva exemple cunoscute: ideea 
determinismului universal, creatoare a științei şi a tehnicii 
moderne; ideea justiţiei integrale a socialismului; noţiunea 
contractului social ideal, elaborată în Occident si, pe planul 
ei, creatoare a marilor democraţii apusene; apoi, cele mai 
eficace idei transformatoare de lume: divinitățile marilor 
religii istorice. 

Cine ştie dacă vechii elini n-au intrat în istorie cu tăria 
pe care a cunoaştem şi Europa nu e mare cum O ştim, tocmai 
datorită faptului că şi unii şi aceastälaltä și-au măsurat con- 
stant şi pătimaș puterile spirituale în sarcinile cele mai grele 
(ce li s-au părut mai grele), şi unii şi aceastălaltă au aspirat 


15 


pe toate planurile de existenţă şi în chip permanent, la im- 
posibil ...! 

Ce ar putea produce în măsură mai înaltă sentiment tra- 
Bic al existenţei si tensiune interioară mai mare decît această 


aspirație către imposibil? La sensibilitatea presupusă egală, 


potenţialul sentimentelor amintite este direct proportionat 
cu gradul de luciditate al conştiinţei. 

Fericirea nu e, desigur, pentru toți oamenii direct propor- 
ționată cu gradul de plenitudine interioară tc-l poate realiza 
cât mai neîntrerupt o viaţă. Au fost si sînt inși pe cae pléni- 
tudinea de care este vorba îi oboseşte, și care găsesc că ating 
treapta cea mai înaltă de fericire în vidul sufletesc cel mai 
complet posibil, ori în ataraxie. Dar, au existat și vor exista 
Oameni, pentru care fericire este echivalent cu plenitudine 
interioară. Acestora le va apărea eventual acceptabilă doc- 
trina ce o propunem, perspectiva deschisă de ea contribuind 
poate și ea, în felul si pe planul ei, ca viața lor să atingă cel 
mai înalt grad de intensitate interioară imaginabil. 


Cartea de faţă se inspiră din viziunea condensată în afir- 
maţiile ce preced. Acestea nu vor mai apărea, vrem să 
sperăm, simple afirmaţii celor ce vor avea răbdarea să citeas- 
că pînă la capăt încercarea de sinteză pe care o prezentăm. 

Noţiunea de „sinteză“ nu implică pe cea de „complet“, 
şi nici ideea de „definitiv“. Orice sinteză este, se ştie, fatal 
provizorie și fatal parțială. 

Dar valoarea unei sinteze filosofice nu e în funcţie nici 
de cantitatea elementelor utilizate (material de experiență 
şi idei) si, în fond, nici chiar de „calitatea“ lor. Ci — dată 
fiind concepţia despre filosofie ce o susţinem în prezenta 
carte — valoarea unei astfel de sinteze este măsurată de 
perspectiva spirituală generală, perspectivă mai mult sau 


16 


pe să 


x 


Zoa Dig 


mai puțin luminoasă, pe care ea o deschide; de calitatea rezo- 
nanpei sufletești pe care ea o trezește si de gradul de profun- 
zime al stratului de conştiinţă unde această rezonanță se 
produce. 

După lumina în care. sînt așezate, după ierarhia în care 
sînt fixate, după felul uniliniar sau multiliniar în care sînt 
legare, aceleași elemente (fapte de experiență sau idei gene- 
rale) pot da sinteze diferite si de valoare neegală. A 

Ştim că-n lumea fiinţelor vii, organismul este cell ce, ca 
totalitate, determină organul. Acesta e ceea ce este, prin 
funcțiunea pe care o îndeplinește în economia întregului. 
Tot astfel, şi-n ceea ce numim sinteză filosofică: întregul, 
în lumina căruia e prezentat un fapt sau o idee (materialul 
utilizat, cu alte cuvinte) determină sensul, conţinutul chiar 
al acestora, valoarea lor. Astfel încît un fapt de experiență 
sau o idee este, putem spune, altul sau alta, după spiritul 
general al totalităţii în care faptul sau ideea respectivă intră 
ca element constitutiv. 

Nu numărul şi cantitatea culorilor și nici efectul optic ce-l 
produc fiecare în parte creează valoarea estetică a unui ta- 
blou, ci, în primul rînd, cum bine se ştie, lumina si valoarea 
în care artistul a fost în stare să le aşeze. Dar, la rîndul lor, 
acestea sînt și ele rezultate, determinate, în ultimă si decisivă 
instanță, de cauza care se cheamă sensibilitatea artistului. 

Tot astfel şi-n domeniul gîndirii metafizice: fermentul și 
cheagul care produc sinteza elementelor (fapte de experien- 
yä si idei) luate de pe cele mai diferite meleaguri sufletești se 
numeşte dialectică şi, la rădăcina acesteia, pe plan de con- 
ştiinţă şi mai adînc, sensibilitate. De aici vine accentul spe- 
cific al sintezei și rezonanța spirituală particulară pe care el 
© trezește. Accent subiectiv, ca şi sinteza din care el se 
desprinde. 

Acum, în ce ne priveşte personal, rezervele formulate mai 


2 — Existenţa tragică 17 


T 


sus în legătură cu sensul general al noţiunii de „sinteză“ 
sînt mărite si mai mult de cuvîntul „încercare“ alăturat la 
vocabulul „sinteză“!. 

În afară de fapte de experienţă curentă şi de experiență 
personală, intră în încercarea ce facem, elemente luate 
oarecum din întreaga istorie a gândirii. În măsura în care, 
bineînțeles, cel ce semnează prezenta lucrare cunoaşte aceas- 
tă istorie, şi-i cunoaște si unele poziţii de gîndire actuale 
ale ei. Căci este evident că pentru a nu fi anacronică şi anti- 
cipativ depăşită, o sinteză filosofică trebuie să fie înfăp- 
tuită la nivelul atins de ştiinţa momentului istoric cînd este 
întreprinsă elaborarea sintezei. Să amintim deci că au fost 
utilizate ca elemente cu rol de material unele din ideile lui 
Heraclit, Böhme, Pascal, Hume, Hegel, Schopenhauer, Nietz- 
sche, Bergson, Mach, W. James, Husserl şi Scheler. Apoi 
unele din rezultatele cercetărilor istorice ale lui Burckhardt, 
Renan, Tannery (Paul), Meyerson si Rey. 

De altfel, numele tuturor acestor gînditori si cercetători 
sînt menţionate în textul cărții. 

Aceasta pledează — lucrul se poate vedea din cele cîteva 
pagini ce preced — pentru o foame neconfortabilă filosofie 
a vieţii; neconfortabilă dar afirmativă, cum v-a reieși din 
capitolul final al cărţii. 

Caracterul acesta al concepţiei ce susţinem vine din cu- 
noaştere: vrem să zicem că ne propunem să nu lăsăm, pe 
cît ne va sta în putere, ca instinctul de conservare — încli- 
nat, în general, să vadă trandafiriu — să furiseze între rea- 
litate si observaţia noastră prisme idealizatoare de existenţă. 

Ne place să credem, cu toate acestea, că cunoașterea 
— oricât de tulburătoare ar fi rezultatele la care duce — e, 


1 Pentru a preciza gi mai mult sensul ce-l dăm subtitlului cărţii 
noastre, să ne fie permis să observăm că termenul „incercare“ ar 
putea fi înlocuit aici şi cu termenii: „plan“, „proiect“, „schiţă“, 


18 


yjÁ— 1m 


prin ea însăși, remediu întăritor de suflet; concluziile ultime 
desprinse din Încercarea noastră de sinteză vor confirma, spe- 
răm, adevărul celei, după noi, mai prețioase idei din cîte 
Aristotel ne-a lăsat moștenire: adevărul descoperirii psiholo- 
gice botezată cu de la el încoace faimosul nume de catharsis. 

În ordinea de idei acum dezvoltată, observăm, în trecere 
şi pe deasupra, că, după credința noastră, riscăm mai putin 
să avem deziluzii mărturisind că nu știm sigur anumite lu- 
cruri, decit închipuindu-ne că ştim cu certitudine ceea ce 
nu cunoaștem decît cu probabilitate. 

Concluziile noastre finale vor constitui poate dovadă bu- 
nă că pot exista spirite în care cea mai neliniștitoare con- 
ştiinţă a nesiguranjei în care sîntem nu înăbușă puterea de 
hotărâre si elanul acțiunii, dovadă bună că viziunea cea mai 
lucidă a unei situaţii tragice nu omoară cu necesitate capa- 
citatea de entuziasm și puterea de acţiune a spiritului. 

Aceste concluzii propun o „ieșire de salvare“ din starea 
de iremediabilă nesiguranţă despre care va fi vorba. Ieşirea 
de salvare se cheamă stil de viață. Un anumit stil de viaţă: 
viață modelată ca opera de mare artă. Și de aceeași lege 
supremă, numită: gratuitate. 


încercare de sinteză filosofică fiind, cartea noastră con- 
şine şi considerații privitoare la marea problemă a rapor- 
tului ce poate exista între ştiinţă (și cunoaștere în general) 
și metafizică. Și propune şi o soluţie. Părerile noastre, ex- 
puse, după nevoie și punct de vedere momentan, în tot cu- 
prinsul cărţii, pot fi formulate scurt în propoziţiile: 

Deși, sub unul din aspectele sale importante, filosofia s-a 
manifestat ca critică a cunoașterii, ca un fel de mauvaise 
conscience a acesteia, şi cu toate că cele mai adeseori ea s-a 
prezentat şi continuă să fie prezentată ca numai cunoaştere 
în substanţa ei ultimă, noi credem că ceea ce constituie esența 


19 


specifică a filosofiei nu este porţiunea de cunoaştere pe care 
ea o conţine totdeauna, ci un plus care se adaugă la această 
porțiune, plus care nu e, propriu-zis, cunoaștere. În orice 
caz, acest plus nu poate fi numit cu termenul „cunoaştere“ 
luat în sensul pe care i-l dă ştiinţa. 

Planul imediat de pe care se desprinde atitudinea filoso- 
fică e întins pe un fundament construit din elemente de cu- 
noastere, dar stratul de conștiință adînc în care metafizica! 
îşi are rădăcinile ce o hrănesc este şi de esență „lirică“. 
Plecată din aceste meleaguri sufletești, filosofia: se prezintă 
în lumina inteligenţei critice — sau cel puțin ar trebui să se 
prezinte — ca atitudine morală-estetică în faţa existenţei 
luată ca totalitate. Si numai datorită unei ämägiri de sine, 
foarte explicabilă de altfel, conștiința mai puţin critică o 
ia ca fiind numai cunoaştere, şi-n cazurile cele mai frec- 
vente, drept cunoaștere absolută. 

În forma ei exteriorizatä concret, filosofia este deci, după 
credința noastră, încercare de motivare — cu argumente 
luate din cunoaştere — a unei atitudini morale-estetice în 
fața existenței ca totalitate, atitudine ale cărei resorturi 
secrete sînt de natură afectivă. 

Că religia, metafizica izvorăște din nevoia de a lua ati- 
tudine față de marele Tot. Ca arta, ea are nevoie de formă, 
de întreg. Și ca religia și arta deopotrivă, filosofia se des- 
prinde din nevoia de a cumpăni ce este important și ce nu 
importă pentru condiția omului în lume. Din nevoie de 
ierarhie valorică, altfel spus. 

lerarhizare înseamnă organizare, si de organizare nu 
poate fi vorba decit într-un tot, într-un întreg („Organizare“ 


1 În concepţia pe care o susţinem aici, termenii „filosofie“ şi „meta- 
fizică“ sînt echivalenți. Îi vom folosi deci fără să facem distincţie 
între ei. Pentru partea filosofiei numită „teoria cunoaşterii“, păstrăm 
termenul de „critică“. 


20 


vine de la „organ“, si „organ“ nu există și nu e inteligibil 
decît în funcţie si ca parte a unui tot). 

Cine n-a simţit niciodată în suflet nevoile amintite mai 
sus, cine nu şi-a pus niciodată marile întrebări filosofice cu 
privire la valoarea vieţii spirituale și a culturii create de 
aceasta, adică cine n-a fost în nici un moment din viaţa lui 
om religios, ori filosof, poate aduna în mintei toată 
ştiinţa lumii si poate săvîrși tot felul de fapte mari și mici, 
nu-şi va pune niciodată filosofica problemă dacă, în supremă 
analiză a avut rost să se străduiască atîta făcînd atîtea fapte 
și îngrămădind atîta ştiinţă. 

Pentru a stabili o ierarhie a formelor de existenţă, a valo- 
rilor, filosoful va trebui să cunoască, evident, materialul 
de ierarhizat. El se va vedea deci nevoit să recurgă la 
cunoaştere, în special la cea științifică — dacă vrea să fie 
spirit serios — ca la cea mai obiectivă dintre toate formele 
de cunoaștere. Dar nu se va opri aici. Pentru el, cunoaşterea 
este numai un mijloc. Scopul lui este ierarhia care permite 
cumpănirea tuturor lucrurilor şi cu balanța nevoilor, afective 
valorificative în ultimă analiză ale spiritului. ; 

Dar, încă o dată ierarhia nu e numai opera cunoașterii, 
ea nu vine numai din știință. Actul de conștiință care o insti- 
tuie depăşeşte, în fond, actul de cunoaștere propriu-zisă. 
În acest sens, putem spune că numele pe care metafizica l-a 
primit numai întîmplător i se potrivește. Căci, într-adevăr,. 
ea e dincolo de fizică, adică în afară de ştiinţa pozitivă. 

Izvorind din nevoia de atitudine faţă de existenţă ca to- 
talitate, chiar dacă ar vrea să fie numai cunoaştere — cum 
de altfel spuneam că se şi prezintă — metafizica depășește 
fatal limitele ştiinţei, care nu poate fi decît parţială. Reiese- 
însă, credem, din cele precedente că și-n cazul în care am 
admite ipoteza (irealizabilă) că ştiinţa într-o zi ar fi totală, 
metafizica totuşi ar depăşi-o. 


21 


Originea ei ultimă explică și faptul că, cu toate eforturile 
ce le-a făcut şi continuă să le facă, spre a deveni cunoaştere 
pur spectaculară a existenţei, filosofia nu va putea niciodată 
deveni o astfel de cunoaştere. (Să nu mai vorbim de preten- 
tiile pe care ea le afişează amăgindu-se cu privire la natura 
ei intimă, pretenţii și mai mari decît eforturile de realizare.) 
De alfel, cum vom încerca să arătăm în cursul dezvoltări- 
lor noastre, nici un fel de cunoaştere existentă nu atinge 
idealul de a fi spectaculară în sensul plin al termenului. Nici 
«chiar cunoaşterea ştiinţifică pozitivă. 

Ne întrebăm însă, dacă filosofia nu-și neagă singură în- 
ssuşi rostul de a fi, aspirînd către un astfel de ideal sau, și 
“mai grav, prezentindu-se ca una ce a realizat deja acest 
ideal? 

Spuneam că impulsurile ultime gi secrete ale atitudinii meta- 
fizice sînt de esență „lirică”. Să precizăm acum că, pomită 
„dintr-un substrat de natură afectivă al conștiinței, metafizica 
nu trebuie să se fixeze în exterior sub forma unui simplu 
„ecou liric desprins dintr-o viziune cosmică oarecare. Liris- 
mul trebuie să fie tradus, aş zice: strecurat, prin sita deasă 
şi purificatoare a cunoaşterii disciplinate cu rigoare. Numai 
îndeplinind această condiţie, filosofia devine ceva cu adevă- 
rat serios și fecund. Numai în acest caz, spiritul care o 
animă și-i conduce cu grijă paşii va deveni „spiritul de fi- 
nete“ de care vorbea — glorificîndu-l — fizicianul Blaise 
Pascal. Convingerea noastră este că nu există spirit de fi- 
nete roditor, fără prealabil „spirit de geometrie“ serios. 

Altfel spus: lirismul originar, necesar, nu duce la mare 
lucru — duce cele mai adeseori la răsuflată declamare — 
fără disciplina severă a metodei științifice, 

Dar judecata: nu există spirit de fineţe fecund fără spi- 
rit de geometrie disciplinat, e departe de a fi reversibilă, 
căci spirit de geometrie fără spirit de fineţe există din abun- 
dentä. 


22 


. 


Acesta din urmă e o treaptă de evoluţie pe care inteli- 
genţa o urcă numai biciuită de conștiința imsuficienţelor 
spiritului geometric. Dar nu toate inteligentele câștigă 
această conştiinţă. Se prea poate ca ea nici să nu poată fi 
câştigată, ci să fie dar, 

Spiritul de fineţe presupune deci depășirea spiritului de 
geometrie. Dar e evident că, pentru a-l depăși pe acesta, 
trebuie mai întâi să-l ai. 

Ceea ce afirmam despre spiritul de finețe spunînd că e dar 
din naștere, va părea eventual mai clar scriind aici urmă- 
toarea formulă: geometria se învaţă, fineţea nu se învaţă. 
(Fapr de experiență curentă.) 

Văzure astfel lucrurile, înțelegem parcă mai bine celälalt 
fapt de experiență: se poate face ştiinţă fără preocupări si 
cultură filosofică, dar nu se poate face filosofie serioasă. 
fără o riguroasă disciplină științifică a inteligenţei. Știința 
poate ignora filosofia, aceasta însă se pägubeste pe sine, ru- 
pînd contactul cu știința. 

Dar judecata ireversibilă formulată mai sus cuprinde și 
afirmaţia că, într-o măsură mai mare sau mai mică, oricine: 
e înzestrat de natură cu inteligență reală poate face știință; 
dar de aci nu urmează cu necesitate că simte nevoia să facă 
şi poate, în consecință, să şi facă filosofie. Sau, pe alt plan 
vorbind: ştiinţa se învață, filosofia, spiritul filosofic ca. 
atitudine în fața existenţei nu se învaţă. (Fapt de expe- 
rienţă curentă.) 

Și, dacă ştiinţa este, biologic vorbind, direct necesară, 
deci utilă, filosofia poate apărea — ca şi arta — drept lux 
în judecata sinceră a majorităţii covirsitoare a oamenilor. 
Știința ne dă soluţii la probleme ce ni le pune lumea exte- 
rioarä în care sîntem nevoiți să trăim. Decît, problemele 
acestea sînt totdeauna parțiale, impunindu-ne adaptări par-- 
ţiale. În timp ce nevoia de a lua atitudine față de existență 
ca totalitate nu e de ordin propriu-zis biologic. Omul poate 


23 


trăi foarte bine fără să caute vreodată soluții care răspund 
imperativelor acestei nevoi; cum poate trăi tihnit fără de 
artă. Înrudiiă adînc cu atitudinea estetică, atitudinea faţă 
de Întreg, comandată de această nevoie de ordin spiritual 
si nu biologic, este chestiune de ţinută sufletească personală. 
“Ţinută subiectivă cu necesitate, ca şi ţinuta creatorului de artă. 

În felul ei şi-n sensul precizat mai sus, filosofia mare este, 
prin urmare oarecum mai aproape de artă decît de știință. 

Dar, întocmai cum marea artă poate produce și efecte de 
natură morală, ca pe un surplus ce vine şi se adaugă la cele 
pur estetice, tot astfel filosofia autentică poate produce efecte 
morale neurmărindu-le direct, exaltind si pe aceastä cale 
puterea noastră sufletească, puterea noastră de acțiune si 
forțele noastre vitale. 


În paginile ce urmează, silindu-ne să evităm termenii 
tehnici în măsura în care această grijă nu ne va împinge să 
diluăm prea tare și să falsificăm oarecum gindirea, vom 
căuta să sprijinim concepţia noastră tragică despre viaţă 
pe o viziune a existenţei luată în totalitatea ei, Vom deduce, 
cu alte cuvinte, caracterul tragic al vieţii omenești din con- 
stituția esențială şi iremediabilă a întregii realităţi date în 
experienţă. 

Planul general al cărţii noastre, care, la intfia vedere, 
pare a porni cam de departe („ideea cunoașterii integrale“ 
— capitolul I), va fi desenat riguros de această idee fun- 
damentală. 

Pentru a cîştiga în putere de persuaziune şi-n solidi- 
tate, analizele noastre trebuie să plece, credem, de la o cri- 
tică a țintelor supreme către care tinde cunoaşterea stinti- 
fică şi filosofia sprijinită pe aceasta. Cunoscut fiind faptul 
că ideea ce ne facem despre rostul și posibilitățile cunoaş 


-24 


terii determină pentru noi imperios ceea ce credem a fi în- 
săși substanța obiectului cunoașterii. În cazul de față, acest 
obiect este existenţa luată în totalitatea ei. 

De structura intimă a acesteia depinde apoi în bună mäsu- 
ră ideea ce ne facem despre natura gi rostul vieții omeneşti, 
despre locul ei în lume, despre valoarea culturii umane în 
genere. i 

În consecință, şi-n linie generală, gîndirea noastră va 
înainta de la abstract la concret. Fapt ce lămurește caracte- 
rul oarecum mai arid al dezvoltărilor din intfia jumătate 


a cărţii. 

Ni se pare, pe de altă pare, că-n materie de creaţie ome- 
nească — în materie de creaţie ideologică mai mult decît 
aiurea — pricepere dreaptă, ştiinţă pozitivă aş zice, nu e 


decît cea care ascultă de o normă de veche dar nu învechită 
înțelepciune, cuprinsă-n sfatul popular: e mai drept să ju- 
deci omul după ceea ce a voit să facă, decît după ceea ce a 
putut face. „Nous valons plus par ce que nous voulons que 
par ce que nous faisons“, spune si francezul. 

Credem deci că, pentru a fi înţelese cu adevărat și jude- 
cate cu dreptate, marile creaţii omeneşti trebuie să fie măsu- 
rate şi la lumina scopurilor supreme către care tind, Tinte 
mar mult sau mai putin mărturisite explicit, si urmărite 
conștient sau numai instinctiv, dar urmărite cu perseverenţă, 
aceste scopuri determină în chip permanent toate demersu- 
rile neastimpäratei inteligente omenești. 

Consideraţiile noastre se vor grupa în patru capitole și 
în jurul întrebărilor următoare: 

Tinind seama de tendinţele permanente manifestate în 
cursul dezvoltării ei istorice, care aste ţinta ultimă către care 
tinde cunoașterea? 

Ce imagine a existenţei implică idealul suprem către rea- 
lizarea căruia se îndreaptă, grăbită si cam îndrăzneață, cu- 
getarea filosofică; prudentä şi mai metodică, știința pozitivă? 


25 


Din ce credinţă adîncä și rezistentă își scoate seva de 
viața lungă — poate veşnică — visul pe care ar vrea să-l 
trăiască odată aievea neobosita inteligență a omului? 

Şi: la ce procedee metodologice recurg filosofia şi știința 
pentru a se apropia de ţinta ideală, ţintă ce le defineşte, 
pe acest plan, amindurora esența? 

Cäutind să răspundem la întrebările de mai sus, ne vom 
strădui, evident, să sprijinim consideratifle noastre pe fapte 
scoase din istoria filosofiei şi a ştiinţelor (cap. I). 

Apoi, printr-un efort de analiză ce ar putea să apară ci- 
titorilor mai grăbiţi plictisitoare pe alocuri, vom încerca să 
arătăm dacă supremul ideal de cunoaștere despre care e 
vorba, ideal ce a jucat şi joacă rol de tainic și important. re- 
sort în evoluția cunoaşterii, e sau nu e justificat de fapt si 
de drept? În alți termeni, dacă e realizabil în principiu şi 
vreodată — nu importä data! — şi dacă mijloacele de îm- 
bogätire a cunoașterii puse în practică de știință si filosofia 
sprijinită pe ea sint eficace totdeauna și pretutindeni? 
(cap. IT). 

Din răspunsurile ce va trebui să dăm acestui din urmă 
grup de întrebări, rămînînd, bineînţeles, pe planul experien- 
ţei riguroase, se va desprinde o imagine de ansamblu a exis- 
tenţei în întregimea ci. Această imagine nu va fi de loc de 
natură să producă rezonanță sentimentală prea optimistă. 
Dat fiind faptul că raţiunea si intimplarea stupidă, rezona- 
bilul şi absurdul ne vor apărea ca fiind deopotrivă închise 
în substanța primă a existenţei (cap. III). 

În fața existenţei astfel caracterizate, vom încerca apoi 
să luăm atitudine, Mai exact: să propunem o atitudine. 

Analizei din capitolele precedente îi va lua locul construc- 
ţia metafizică propriu-zisă. 

Aici, nu va mai putea fi vorba de „fapte“ în înţelesul 
pozitiv al cuvîntului. Și nici de „experienţă“ în sensul știin- 
tific al termenului. 


26 


pi i pe 


Atitudinea filosofică ne va apărea atunci ca fiind cali- 
tativ diferită de ceea ce numim punct de vedere ştiinţific. 
Ca fiind altceva. Atitudinea metafizică ne va dezveli as- 
pecte esenţiale ale ei, înrudite în străfundul lor cu ceea ce 
numim atitudine estetică. Vom constata că liniile de direcție 
ale metafizicii nu sînt absolut identice cu cele ale artei mari, 
dar merg paralel cu acestea. 

De altfel, epitetul „tragic“ cu care am crezut că trebuie 
să caracterizăm calitatea concepţiei pentru care pledăm n-a 
fost luat poate numai intimplätor din împărăția încîntă- 
toare a realității estetice: în sufletele cu supremă libertate 
interioară, imaginea existenţei la care se vor opri oarecum 
necesar considerațiile noastre poate da naştere la reacțiune 
emoţională de natură estetică, definită tocmai prin epitetul 


„tragic“. 
Din atitudinea „neştiințifică“ de care vorbim, se poate 
NES! 
desprinde însă — în chip natural — şi o morală. Morală 


cu veleitäti de aplicaţii practice, ca orice morală (cap. IV). 


t 
À 


PARTEA ! 


EXPERIENŢA OBIECTIVĂ 


CAPITOLUL 1 


IDEEA CUNOAȘTERII INTEGRALE 


Examinind. cu oarecare atenţie faptele filosofice, adică 
marile sisteme apărute în cursul istoriei cugetării europene, 


de la Thales din Milet pînă la ultimul mare sistem care e 


cel bergsonian, constatăm că toate îşi scot substanţa dintr-un 
gind care le e conu: toate las Încercări de explicație glo- 
bală a realităţii. Toate sint ingenioase și susţinute eforturi 
de gîndire, tinzind, adesea în formă discretă sau chiar as- 
cunsă, câteodată însă în termenii cei mai clari posibili, să 
„construiască“ Universul prin combinaţie de concepte. Ast- 


fel încât, considerate din perspectiva la care me oprim aici, 
marile sisteme filosofice, adică formele de exteriorizare cla- 


sică a cugetării filosofice, diferă între ele prin Sn 
„Curea; 310) 


alim mă ce o urmăresc, căci aceasta le e comună. Srabilirea 


unui lanț deductiv fără discontinuitate, lanţ care ar consti- 
tui urzeala esențială a realității empirice, reducerea ul- 
timă a tuturor faptelor de experienţă si a tuturor legilor par- 
tiale la o lege unică, din care să poată fi deduse cu necesitate 
toate formele de existenţă sau cel putin formele esențiale ale 
acesteia, iată gîndul îndrăzney şi mare pe care l-a urmărit 
gîndirea filosofică în roate epocile ei de forţă şi glorie. 
Deductie totală a naturii, acesta e numele adevărat al sco- 
pulvi suprem către realizarea căruia a tins, în ultimă ana- 
liză, geniul marilor autori de sisteme, 
Scop su rem pe care 
nească — mai e nevoie să o sn — deși unii dintre 
reprezentanții de genių ai filosofiei au crezut c-ar fi atins 
această utopică ţintă. Scop pe care, desigur, nu-l va înfăptui 


si 


Spuse lucrurile mai concret, nu e oare izbiror faptul că 


speculaţia filosofică, în momentele ei de înflorire si putere, 
a tins cu inrădăcinătă fncäpätinare să explice toate formele 


cu ajutorul cîtorva forme de existență? 

Să alegem un exemplu chiar de la începutul istoriei filo- 
sofiei. Căci, pusă la început simplist si naiv, problema filo- 
sofică ne apare oarecum mărită la microscop în trăsăturile 
ei fundamentale, și deci esenţa ei este mai uşor de demascat. 

Thales, cel dintii dintre filosofi, a enunțat si a încercat 
să demonstreze — nu importä cum, pentru ceea ce ne inte- 
resează în acest moment — că apa este principiul creator 
al tuturor lucrurilor. 

În substanță, încercarea lui Thales din Milet poate fi 
caracterizată prin propoziţia: „Sub aparente diverse, totul 
este apă“, Toate lucrurile sînt apă ascunsă sub forme altele 
decit apa, iată formula legii unice a existenţei, descoperită 
de părintele filosofiei eline și europene! Formulă simplistă, 
dar, pentru ceea ce ne interesează aici, cu atît mai elocventă. 

Înglobînd experiență înmiir de bogată și stäpinä pe mij- 
loace de investigaţie şi pe forme de expresie nesfârşit mai 
potrivite, speculatia filosofică reprezentată mai tîrziu de 
Platon şi Aristoteles, sau de René Descartes, Spinoza ori 
Schopenhauer, tinde și ea, în resorturile ei intime, către 
ținta ce i-a fixat-o în leagănul ei, înduioșător de stingaci, 
Thales din Milet... Ca multe alte forme de creaţie ome- 
nească, uneori mai repede chiar decit acestea, filosofia a 
progresat în. . . înţelepciune. Nu este deci de mirare că azi — 


32 


şi acum o sută şi trei sute de ani — nu mai încearcă să urce, 
pe calea dreaptă şi piezișă a lui Thales, coasta ce duce la 
platoul înalt de unde să stăpînească cu o singură şi largă 
privire spectacolul de ansamblu al acestei lumi. Căile pe 
care merge speculatia filosofică modernă sînt mai lungi, 
mai întortochiate şi mai puţin primejdioase. Dar toate sînt 
îndreptate — chiar și cînd sfirşesc brusc — către platoul 
arătat cu nepätitä îndrăzneală de părintele legendar al tu- 
turor filosofilor. 
: Toate marile g 
noţiuni, a unei id: 
rădăcina tuturor lucrurilor. Acrstea devenind, în ochii filo- 
sofului, forme de manifestare multiplă şi bogată a unei 
singure realităţi adevărate, a unei singure esențe, idei, legi 
sau cum vreţi s-o numiţi. Rolul explicativ pe care l-a jucat 
la divinul Thales „apa“, îl va lua asupra sa „focul“ la . 
Heraclit, „iubirea şi ura“ la Empedocle, „numărul“ la pita- _ 
goricieni şi, pe o treaptă de experienţă lărgită şi de elabora- 
ţie de concepte dusă neasemănat mai departe, „atomul“ la . 
Democrit, voüs la Anaxagora şi Socrate „Ideea“ la Platon, 


enii speculative vor fi în căutarea unei 


" „forma“ la Aristotel, „substanţa extinsă“ si „substanţa gin- 


ditoare“ la Descartes, „monada“ la Leibniz, „Ideea“ la | 
Hegel, „voința“ la Schopenhauer, „durata“ la Bergson... 


II - 


Spuneam la Începutul prezentelor consideraţii că realizarea 
scopului de cunoaștere suprem de care vorbim, scop ce ar 
fi atins în momentul cînd lanţul deductiv ar fi stabilit fără 
discontinuitate, inglobind si explicind toate formele de exis- 


1 Sub influența limbajului ştiinţific modern, unii filosofi şi oameni 
de ştiinţă vor vorbi de „lege“ unică şi.nu de „noţiune“ unică. Aşa, la 
începutul elaborării doctrinei sale, Auguste Comte. Astfel Renan, Taine, 
Sophie Germain, Laplace. 


3 — Existenţa tragică 3 


tență, a fost urmărită în cursul istoriei filosofiei de toți 
marii sistematici, dar n-a fost recunoscută în termeni expli- 
citi decît de puţini dintre ei. Cei mai mulți n-au făcut, din 
starea de fapt în care se găseau, stare de drept, pentru ex- 


celentul motiv că ei INŞIŞI nu şi-au dat seama în chip perfect 


lucid de natura intimă a întreprinderii lor lative. Gin- 
direa şi sistemele lor au urmărit cu persistentă, dar À în formă 
implicită şi nu principiară, deductia 
intr-o unică şi atotcreatoare formulă. Es i 
Abia la Descartes si la Spinoza găsim accente de lucidă 
şi fndräzheayà sinceritate în această privinţă, Ordinea de 
cductie more geometrico în care se succedă lapidarele și 
substanţialele gînduri ale minunatei Etici nu mai are nevoie 
de declaraţii formale suplimentare pentru a sublinia prea 
evidentul adevăr că marele Baruch Spinoza scoate lumea în- 
treagă dintr-o singură idee. Idee botezată: „Dumnezeu“, 
1t priveşte pe Descartes, să amintim cum autorul Discur- 
sului asupra metodei ne povestește însuşi — în ton „modest“ 
... — c-ar fi dedus din cîteva adevăruri prime toate legile 
şi faptele formulate și descrise în marele său tratat, revolu- 
ţionar în materie ştiinţifică, întitulat Traité du Monde ou 
de la Lumière şi publicat partial saptesprezece ani după 
moartea filosofului. În Discursul asupra metodei se mulçu- 
meşte numai să ne spună că a procedat deductiv, şi să ne 
înșire pe scurt lista adevărurilor descoperite pe această cale: 
„Mi-ar fi foarte uşor să continuu — scrie Descartes — şi 
să arăt aici întregul lanţ de adevăruri pe care le-am dedus 
din adevărurile prime; dar, făcînd aceasta, m-aș vedea silit 
să vorbesc acum despre mai multe chestiuni controversate 
de cei învăţaţi, persoane cu care n-aş dori de loc să mă cert; 
cred deci că ar fi mai bine să renunţ si să spun numai în 
general care sînt aceste adevăruri, dind ocazie astfel celor mai 
înţelepţi să judece dacă ar fi folositor ca publicul să fie 
informat mai în amănunt. Am rămas mereu ferm în hotäri- 


34 


rea ce luasem să nu recurg la nici un alt principiu în afară 
de cel de care m-am servit spre a demonstra existenţa lui 
Dumnezeu si a sufletului“. Si ce a descoperit filosoful și 
omul de ştiinţă Descartes făcînd uz de singurul principiu la 
care face aluzie? Să-l lăsăm să vorbească însuși: „„Îndrăz= 
nesc să spun că nu numai mi-a fost posibil să mă declar 
mulțumit în scurtă vreme cu privire la toate dificultăţile 
fundamentale ce le întîlnim în filosofie, dar, în plus, am 
găsit anumite legi pe care Dumnezeu le-a stabilit în așa fel 
în natură şi cu privire la care ne-a sădit astfel de noţiuni 
în sufletele noastre încît, după reflexie suficientă, nu ne vom 
mai putea îndoi că aceste legi sînt observate cu stricteţe 
de tot ce există sau se face în lume. Apoi, luînd în conside- 
rare ceea ce rezultă din aceste legi (la suite de ces lois), 
mi se pare c-am descoperit numeroase adevăruri cu mult 
mai folositoare şi mai importante decât tot ce învățasem mai 
înainte sau chiar nădăjduiam să învăţ“!. Urmează, în tot 
cuprinsul părţii a V-a a Discursului, expunerea sumară a 
celor spuse pe larg şi demonstrate în marele tratat despre 
Lume. E 

Găsim însă în partea a VI-a a Discursului un pasaj și 
mai caracteristic și mai explicit: „Ordinea pe care am ur- 
mat-o aici —, declară Descartes, creator fără pereche în 
filosofie si ştiinţă — a fost următoarea: Mai întîi am căutat 
să găsesc în general principiile sau cauzele pri 


să găsesc in general principiile sau cauzele prime à 10t ceea. 
Ce e sau poate exista [!] în lume, fără să iau altceva în con- 
sideraţie în acest scop decît pe singur Dumnezeu à 

umea, şi fard să Te Scot de e altundeva E d mr 


YA 


ermeni 
noastre, După aceasta am căutat să văd care sînt cele din-. 


ti si cele mai comune efecte ce aș putea putea deduce “din aceste. 
cauze. ȘI mi se pare că astfel am găsit cer asbri, un 


1 Descartes, Discours de la Méthode, ed. Garnier, pp: 31—32. 


35 


aa Po i, 
i 


pămînt j pe pämînt apă, aer, foc, minerale şi alte cîteva 
ucruri, dintre cele mai comune şi mai simple, prin urmare, 
dintre EA mai uşor de cunoscut... După aceea plimbîn- 
dumi spiritul asupra tuturor obiectelor ce s-au prezentat 
vreodată simţurilor mele, îndrăznesc să spun că n-am găsit 


printre ele nici un singur lucru pe care sé nu-l fi putut ex= - 
plica destul de comod cu ajutorul principiilor găsite de 


mine.. .“1 

Să observăm că, pentru ceea ce ne interesează aici, im- 
portă foarte puţin întrebarea dacă Descartes într-adevăr a 
reuşit sau a crezut numai că a reușit să deducă, din princi- 
piul unic de la care pleacă, tot cuprinsul faimosului Traité 
du Monde ou de la Lumiere. Ceea ce importă, în ordinea 
de idei pe care o discutăm, e o anumită stare de spirit a 
acestui mare om de ştiinţă şi filosof mare. Adică tocmai sta- 
rea de spirit pe care o trădează fără ocolire elocventele pasaje 
reproduse mai sus. 


Dar acela care, interpretat în general ca ginditor panlogist 
— după noi pe nedrept, dar, pentru ceea ce ne interesează aici, 
faptul acesta nu are importanţă — a fixat, principiar si fără 


reticente, drept ideal suprem al s atiei filosofice, ja 
globată a existenţei într-un lanţ deductiv fără discontinuitate, 


a ost € ce! z care Léon Brunschwicg? l-a numit print a al filo- 


sefilor, adică] Demontind cu mînă de maestru pi pînă în 


“ultimele fui er mecanisthul inteligenţei active în știin- 
tele j ozitive şi în E eculatia filosofică, Hegel i-a demascät 
mentează și sînt îndreptate către_o ultimă si îndepărtată 


(pentru noi) gintä: reducerea tuturor formelor mai impor- 


1 Descartes, op. cit., pp. 48—49 (subl. ns.). - 
? Léon Brunschwicg, Le progrès de la conscience dans la 
philosophie occidentale, t. 1, p. 396. 


36 


tante ale existenţei, a tuturor legilor cu caracter relativ par- 
tial, la o lege supremă şi unică, lege de care ar asculta toate 
fenomenele, Lege în raport cu care legile specifice ale lucru” 
rilor mar fi decît aplicații diverse, mai mult sau mai pu;in 
complicate ale ei, în domenii determinate şi specifice ale 
realității. 

Întocmai ca Descartes — dar într-o formă, mai prezum- 
tioasä, căci mai lipsită de discretie şi mai radicală — Hegel 
acordă experienţei un loc neasemänat mai mic decît cel pe 


care i l-a acordat de fapt ` Descartes. „Printul -filesofilar “va 


proclama, amăgindu-se, că a reuşit să scoată lumea, cu toate 
primäverile ei, dintr-un concept unic care se cheamă „Idee“. 
Ermetica Logică speculativă desfășoară înaintea ochilor 
me tică „Ogica. speculativă „Cestaşoara, Ann eA OILO 


minţii muritorilor prezenţi şi viitori, pe cele cîteva sute de 
pagini ale ei, _grandiosul si nicăieri ruptul e 
(dialectic) al tuturor adevărurilor :posibile şi. implicit, al 
tuturor formelor importante. de existenţă. Din ceea ce a 


urmărit inteligența omenească de la Thales din Ionia în- 
coace, dar fără să şi-o mărturisească cu francheță nici chiar 
sieși, Hegel face lege constitutivä a ei. O stare de fapt este 
proclamată stare de drept cu o temeritate care, cu tot geniul 
autorului Logicii speculative, a speriat şi scandalizat un 
secol de cugetare europeană. 

Şi, cu toate că Hegel, contrar unei opinii prea răspîndite, 
n-a pretins c-ar fi reușit să „deducă“ din a sa formulă uni- 
versală pînă și formele particulare sau chiar individuale ale 
existenţeii, lucru pe care, de astfel, nu l-a pretins nici Des- 
cartes?, revolta contra încercării lui de deducție globală a 
formelor esențiale ale realităţii este pînă la un punct explica- 
bilă dacă ţinem seamă de momentul istoric cînd ea s-a produs. 


1 Cf., de exemplu, Werke, IV, 45; VI, 49—50, 65, 288 et sqq.; VII, 
22 et sqq. 37, 38, 265. 

2 Sensul tare al textelor citate mai sus e atenuat de rezerve pe care 
Descartes le face chiar pe aceleaşi pagini. (Vezi op. cit, p. 49.) 


37 


Ştiinţele pozitive, pe vremea cînd şi-a elaborat Hegel 
Logica, acumulaseră un morman de fapte neasemănat mai 
mare decît cel pe care putuseră să-l inventarieze pe vremea 
lui Descartes. Efortul de investigaţie ce a dus la acumularea 
acestor fapte a mărit apoi simțul critic. Mintea omului, în 
urma unci neîntrerupte experienţe biseculare, a învăţat cu- 
minţenie, prudenţă. Şi-n momente de mare luciditate (Hume, 
Kant) își întrezărise pentru cîteva clipe limitele, care au 
apărut mult mai înguste decît le credea Descartes. 

Și apoi, după moartea lui Hegel, influenţa pozitivistă în- 
cepuse să creeze o anumită atmosferä spirituală neprielnică 
spiritului adînc care animase speculaţia „prințului filosofi- 
lor“. Deși, fie zis în treacăt, ideea unei legi unice, obiect 
final al cunoaşterii, punet de vedere unic de unde privite, 
toate fenomenele ne-ar apărea inteligibile, a tentat la un 
moment dat și spiritul lui Comte. Din motive pe care nu e 
încă locul să le înșir, întemeietorul pozitivismului a renun- 
ţar, e adevărat, la această idee, ca la o himeră irealizabilă. 
Tot astfel, dar mai puţin categoric, și discipolul lui Comte, 
Stuart Milli. 

Dar, dacă reacţiunea contra pretenţiei lui Hegel de a fi 
reușit să ducă la capăt deducyia globală de care e vorba 
este explicabilă, mai putin explicabile ne apar mirarea si 
atitudinea de defensivă pe care marele dialectician le-a stîr- 


nit afirmind explicit şi tare că scopul ultim al cunoaşterii,. 


şi-n același timp resortul ascuns ce-i dirijează toate demersu- 
rile, ar fi stabilirea lanţului deductiv continuu de care vor- 
bim. E locul să ne întrebăm dacă această atitudine de atentă şi 
prea cuminte defensivă nu se datorește tocmai faptului că 
ginditorul german a apăsat — și a apăsat cu prea multă 


1 A. Comte, Cours de philosophie positive, ed. Schleicher, Paris, 
1907, t. I, pp. 28—34; t. VI, p. 601. 
John Stuart Mill, System of Logic, ed. 1851, t. IE, p. 4. 


38 


mn 


forţă — pe un punct sensibil al inteligenţei filosofice — si 
științifice, cum vom vedea îndată — europene, punct toc- 
mai de aceea ascuns cu teamă sub pragul luminos al acestei 
inteligente? Hegel a demascat, într-o formă indiscretă si lip- 
sită de menajamente, o aspirație înrădăcinată dar secretă 
a inteligenţei creatoare de știință și filosofie, aspirație pe 
care această inteligență nu are curajul să şi-o mărturisească 
nici chiar sieși în taină, atît îi apare ea de utopică si de cu 
neputinţă de satisfăcut vreodată. 

- Şi se prea poate că atracţia, destul de vie şi azi, pe care 
doctrina „prinţului filosofilor“ a exercitat-o asupra atitor 
capete ginditoare, se datorește tocmai faptului că autorul ei 
a tras, cu îndrăzneață consecvență, toate concluziile ce le 
pla ee sa ana pai eh rl nn postulat al gîndirii omenei. 
Asemenea unui abis grandios, prăpăstioasa consecvență a o- 


ului care a scris Logica speculativă atrage poate fului care a seris Lo tocmai 


prin groaza ce ea o inspiră. .. 


Lucru curios! Francezul măsurat la mers si cuminte în 
întreprinderi care s-a chemat Hippolyte Taine, Monsieur 
Taine, a privit în acest abis, hipnotizat în măsură cum nu 
a fost nici unul dintre moştenitorii spirituali ai lui Hegel. 
E. Renan a privit şi el în adîncuri. Dar de la distanţa cuve- 
nită. Si fără uitare de sine. Zimbind chiar, cîteodată. 

Ulima pagină de filosofie propriu-zisă iscălită de Taine 
în ediția princeps a tratatului. Despre inteligență, pagină 
suprimată din ediţiile ulterioare, este un imn în onoarea 
temerarei tentative hegeliene. Deși își dădea perfect de bine 
scama de eşecul acestei tentative, Taine își închipuia că el 
se datorește numai metodei hegeliene, Hegel nu a comis deci 


1 Vezi mai jos, §§ IV si V. 


39 


decît o greşală de metodă! Cu altă metodă, scopul ultim 
preconizat de marele dialectician german cunoașterii este 
realizabil; nu importă cînd în viitor, dar e realizabil, crede 
Taine. Din punct de vedere formal, nu e deci, între Yaine 
şi dascălul său neamţ, nici o deosebire de principiu. Deose- 
irea e numai 
Astfel, nu e mirare că autorul Inteligenței vorbește des 
si fascinat de încercarea făcută de „cel dintii gînditor al 
secolului“, gînditor al cărui geniu s-a urcat la fnäljimi la 
care nu s-a urcat niciodată gîndirea yreunui filosofi. Dintre 
numeroasele pasaje ale operei lui Taine unde se formulează 
legea unică drept ţintă supremă a cunoașterii, să cităm unul 
care ni se pare mai caracteristic şi pentru consideraţiile ce 
le vom dezvolta în § HI al acestui capitol: „... Odată în 
posesia formulei, ai restul. Le cuprinzi [faptele de detaliui 
în cel mult o jumătate de rînd;-închizi'o mie două sute de 
ani şi jumătate din lumea antică într-un spaţiu de o palmă. 
Presupune acum că această muncă e făcută pentru toate 
popoarele şi pentru toată istoria; făcută în ce priveşte psiho- 
logia si toate ştiinţele morale; făcută pentru zoologie, pentru 
fizică, pentru chimie, pentru astronomie, Din chiar acel 
moment, Universul, așa cum îl vedem, dispare. Faptele s-au 
topit, fomulele le-au înlocuit; lumea s-a simplificat, știința e 
desăvîrşită. Singure, cinci sau şase propoziţii generale mai 
rămîn. Mai rămâne definiţia omului, a animalului, a plantei, 
a corpului chimic, a legilor fizice, a corpurilor astronomice 
şi nimic mai mult ... Îndräznim şi mai mult: ţinînd seamă 
de faptul că [aceste definiţii] sînt mai multe și că sînt și 
ele fapte ca şi celelalte, încercăm să descoperim și să dega- 
jăm din ele, cu aceeași metodă ca la celelalte, faptul primi- 


Journal des Débats, 25 ianuarie 1870, o scrisoare iscălită de Taine 
şi Renan; Littérature Anglaise V, pp. 248, 371; Philosophes classiques, 
p. 133. 


40 


tiv si unic din care ele pot fi deduse și care le dă naștere 
(les engendre). Descoperim atunci unitatea Universului si 
înţelegem ce o produce ... Ea provine dintr-un fapt gene- 
ral asemănător celorlalte (fapte), lege generatoare din care 
se deduc celelalte, întocmai cum din legea gravitaţiei derivă 


„toate fenomenele de gravitație, întocmai cum din legea ondu- 


laţiilor derivă toate fenomenele luminii, întocmai cum din 
existenţa tipului derivă toate funcţiile animalului, întocmai 
cum din facultatea dominantă a unui popor derivă toate 
părţile instituţiilor lui şi toate evenimentele istoriei sale. 
Obiectul final al științei aste această lege supremă ... Prin 
această ierarhie de necesităţi lumea este o unică fiinţă, in- 


divizibilă, ai cărei membri sînt toate fiinţele. Pe culmea 


supremă a lucrurilor, în punctul cel mai înalt al eterului 
luminos și inaccesibil, se pronunță axioma eternă, şi ecoul 
prelungit al acestei formule creatoare compune, prin in- 
epuizabilele-i ondulatii, imensitatea Universului. Orice for- 
mă, orice schimbare, orice mişcare, orice idee e unul din 
actele ei. Ea stă la rădăcina tuturor lucrurilor şi nu e țărmu- 
rită de nici unul din ele, Materia şi gîndirea, planeta și omul, 
îngrămădirea sorilor si palpitaţiile insectei, viața şi moartea, 
durerea şi bucuria, nimic nu există care să nu o exprime, și 
nu există nimic care să o exprime întreagă. Ea umple timpul 
şi spaţiul, si rămîne deasupra timpului și spaţiului .. .* 

lată o odă (prelungită pe încă o jumătate de pagină!), 
ecou întărit — cu dar de exteriorizare pe care nu l-a avut 
Hegel — al imnului cîntat de dialecticianul german „Ideii“, 
în momentul cînd, în a sa uimitoare Logică, face trecerea 
faimoasă de la „Idee“ la „natură“! 


1 Taine, Philosophes classiques, pp. 363—371; Hegel, Werke, 
VI, pp. 385—390. 


4t 


Dar, ni s-ar putea ridica eventual obiectia că, pentru a 
confirma și ilustra. cele formulate în $ I al studiului nostru, 
am invocat în $ Il-cazuri care nu au valoarea simbolică ce 
căutăm noi să le-o atribuim. Căci, ni se va spune, Descartes, 
cu tot geniul lui, creator în gradul cel mai înalt și pe teren 
ştiinţific, şi cu toată cunoştinţa vastă ce a avut-o despre 
ştiinţa epocii sale, moștenește mult, ca atitudine și ca aspi- 
raţii spirituale, de la scolastici; Descartes gîndeşte încă prea 
aproape de secolele cînd a dominat o doctrină pentru care 
deductibilitatea integrată a lumii nu apărea de loc himericä. 
Cum nu apăruse ea nici evanghelistului scolasticii, lui Aristo- 
tèl. Tor astfel, încercarea lui Hegel, ținînd seamă de momentül 
cînd se produce, apare anacronică. Dovadă reacţiunea pe care 
a provocat-o nu numai din partea oamenilor de știință — fap- 
tul ar fi mai inteligibil — dar chiar și din partea filosofilor, 
printre care puțini s-au arătat atât de însetați de absolut ca 
dogmaticul Taine. S i 

Cazurile Descartes, Hegel, Taine nu ar avea, prin urmare, 
semnificația generală pe care le-am acordat-o noi.. 

Dar să reținem atunci unele aspecte din gîndirea unui filo- 
sof şi om de ştiinţă care a fost de o prudență critică și 
ştiinţifică universal recunoscută, de o prudență atît de mare 
încît a fost considerat multă vreme drept sceptic.. | 

Prin critica lui implacabilă, Kant, căci de el e vorba, a 
fărîmițat unitatea vie a spiritului şi, prin aceasta, pentru 
noi, $i pe aceca a realităţii exterioare. A fărimiţat-o în așa 
măsură încît urmaşii săi în cele filosoficesti au suferit. Georg 
Wilhelm Friedrich Hegel mai mult decît toţi. Şi, cu toate că 
autorul Criticelor, trăind în secolul al XVIII-lea, are altă 
concepţie despre natura deductiei matematice decît pot s-o 
aibă contemporanii lui Henri Poincaré si Einstein, Kant își 
dă perfect de bine seama, tot atît de lucid-ca şi savanții 


42 


amintiţi acum, că deducţiile ştiinţifice sînt fragmentare și 
nu formează nici pe departe un lanţ continuu între ele. 

Cu toate acestea, cel ce a scris opera Metaphysische An- 
fangsgriinde der Naturwissenschaft crede că această stare de 
färimiçare a deductiei e provizorie. Diversele bucăţi ale lan- 
tului deductiv vor fi legate între ele o dată si o dată, cu 
progresul infinit al cunoștinței. Astfel încît speculația hege- 
liană, deşi se desfășoară ca o aprigă luptă contra tuturor 
barierelor ridicate de Kant în faţa cunoașterii absolutului, 
este, din alte puncte de vedere, şi în special din cel care ne 
interesează aici,. o continuare şi o încercare de completare 
a operei lui Kant. Hegel însuși își ratașează încercarea de 
grandioasă și riscată construcție la Kantl. 

Jntr-adevär, Kant, în opera amintită, a susţinut că știința 
pozitivă, fiecare din ştiinţele pozitive, conține o parte de 
cunoaştere pură, adică apriorică, parte care poate fi dedusă 
din legile constitutive ale inteligengei noastre. Si, studiind de 


aproape opera lui Newton, a căutat să degajeze partea apri- 
orică conținută în fizică. Această parte a fizicii ar fi for- 
mată, credea Kant, din ceea ce se înțelege azi prin mecanică 
rațională. Dat fiind faptul că autorul teoriei cosmogonice 
care îi poariă numele nu consideră știință în sensul riguros 
al cuvîntului decît porțiunea deductivă a științelor, adică 
cea care e compusă din adevăruri necesare, porţiunea ce nu 
conţine decît legi empirice este numită ştiinţă, susținea Kant, 
numai printr-o extensiune abuzivă a cuviniului. 

Hegel era convins că prudentul Kant s-a oprit la începu- 
tul drumului pe care se angajase în momentul cînd a scris 
Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft. Si, 
drept urmare, îşi. propuse deci să parcurgă. singur tot restul 
drumului neparcurs de marele predecesor. Să curețe știința 


1 Hegel, op. cit., III, p. 202. 


43 


de tot ce nu e adevăr necesar! Şi a scris atunci ermetica 
Logică şi strania Naturphilosophie .. . 
Prin urmare, considerată în perspectiva care ne intere- 


sează aici, deosebirea ce o constatăm între criticul Kant şi 
dogmaticul Hegel m à i rž. 


IT 


Să părăsim acum pentru un moment istoria gîndirii filo- 
sofice şi să deschidem istoria științelor pozitive. Ştiinţa pozi- 
tivă, în demersurile ei intime şi la reprezentanţii ei mari, 
este oare absolut străină de ideea — utopică, după toate 
probabilitățile — unei legi unice de care ar asculta toate 
legile parţiale, formele esenţiale ale existenţei? 

Spuneam mai sus că, demontind cu mînă de măestru pînă 
în ultimele lui elemente mecânismul inteligenței active şi 
creatoare în speculatia filosofică şi-n elaboraţia științifică 
pozitivă, Hegel i-a demascat tendinţele secrete şi perma- 
nente, tendințe care, fără să treacă totdeauna pragul lumi- 
nos al conștiinței, se alimentează și se îndreaptă toate către 
o ultimă şi eternă ţintă: spre legea supremă și unică a tutu- 
ror lucrurilor. Marele gînditor neamç a demonstrat, zic, 
această teză, cu un impresionant și tare aparat dialectic, și 
cu privire la ştiinţele pozitive. Şi și-a formulat rezultatele 
atinse, cum obișnuia adesea: adică în forme cu aparente de 
paradox. Poate cu gîndul „pedagogic“ să izbească nu numai 
inteligengele, ci să impresioneze și imaginaţia contempora- 
nilor. ` 

Dar Hegel ar putea fi suspicionat și acuzat că rezultatele 
pe care le demonstrează le avea de mai înainte, ca „teză“ 
de demonstrat! Iată însă că, în zilele noastre, pornind de pe 
meleaguri metodologice cu totul îndepărtate de acelea de pe 
care a plecat filosoful german, și urmărind obiective nespus 
de străine de acelea ale lui Hegel, un lucid gînditor con- 
firmă, cu istoria pozitivă a științelor în mină, „teza“ hege- 


"4 


i 


liană despre care vorbim. Emile Meyerson, căci la el ne 
gîndim, n-a cunoscut în momentul cînd a scris Identité et 
Réalité capitolele unde filosoful german se ocupă cu pro- 
blema ce ne interesează aici. Aducînd elogii pioase lui Hegel 
pentru teoria „justă şi precisă“ a raţionamentului ştiinţific 
— „a ştiinţei“, scrie Meyerson — teorie pe care au ignorat-o 
cu atîta perseverență cercetătorii secolului al XIX-lea, 
Émile Meyerson recunoaște că marele dialectician i-a fost 
un predecesor ignorat. Aceasta, la sfîrşitul volumului al 
doilea al operei De PExplication dans les Sciences, carte 
care, din punctul de vedere al problemei noastre, e perfect 
identică cu /dentité et Réalité. „Autorul prezentei lucrări 
— scrie parcă cu regret Meyerson — nu a cunoscut nici el 
aceste eforturi ale lui Hegel bine decît de curînd, fiind adus, 
ca să zicem așa, din întîmplare, prin citatile d-lui Ward 
(This is an immanent and selfdetermining process of expli- 
cation of the Absolute One, Cambridge, 1911) asupra ex- 
plicatiei spiritului în istorie luate de la Hegel, să studieze 
mai de aproape operele filosofului“!. 

E poate inutil să spunem că metoda de lucru a lui Meyer- 
son, metodă care a dus la rezultate ce confirmă pe cele 
atinse de Hegel cu o sută de ani în urmă, se găseşte la anti- 
pozii celei hegeliene. Metoda lui Meyerson este tot ce poate 
fi mai pozitiv, mai controlat, mai prudent. Faptele —fapte 
în sensul cel mai larg al cuvîntului — pe care îşi sprijină 
afirmaţiile autorul strașnicelor Identité ... şi De lPExpli- 
cation ... sînt enorm de multe. Nenumărate. Si culese din 
toate domeniile ştiinţei. Savanţi de specialitate (Antony, 
directorul Muzeului de ştiinţe naturale de la Paris; Lucien 
Poincaré, fizicianul; două nume, între multe altele, cu titlu 
de exemplu) au rămas rînd pe rînd, fiecare în ce priveşte 
propria-i specialitate, uluiti de ştiinţa lui Émile Meyerson. 


1 De PExplication dans les Sciences, t. II, Paris, 1921, p. 345. 


45 


RE 


Ne aflăm deci în faţa unui spirit cu autoritate şi compe- 
tentä. Si care iscäleste opinia lui Hegel despre gîndul secret 
al științei pozitive cu privire la suprema țintă de cunoaştere, 
urmărită dar nemärturisitä de eforturile triseculare ale aces- 
teia. Tintä considerată de marii deschizätori de drumuri în 
împărăţia ştiinţelor nerealizabilă numai de fapt, şi nu absur- 
dă din punct de vedere logic. O rațiune de fapt şi nu una 
logică face deci imposibilă. deducerea integrală a existenței: 
sîntem debordaţi de toare părţile de infinitul spațial şi 
temporal. Pentru o mai amplă documentare cu privire la 
cele spuse în aceste două alineate din urmă, cititorul poate 
recurge la vasta şi convingătoarea operă meyersoniană. 

În ordinea de idei care ne interesează, să reținem (după 
Meyerson) concepţiile a doi mari oameni de ştiinţă, concep- 
țiile lui Laplace (1749—1827) și Sophie Germain (1776— 


1831). „Trebuie să considerăm — scrie Laplace în Introdu- 

cerea la Teoria analitică a probabilităților (Oeuvres, t. VIE, 
p. VI) — starea prezentă a Universului ca efeciul stării sale 
anterioare, şi drept cauză a stării ce va urma. O inteligent3 
care, la un moment dat, ar recunoaşte toate forţele de care 
€ animată natura şi situaţia respectivă a fiinţelor care o 
tul de vastă pentru a supune analizei aceste date, ar imbrätiça 


yezs-și-pe ale celui mai ușar arom: nimic nu ar fi nesigur 
pentru ea, şi viitorul, ca si trecutul, ar fi prezente. ochilor 
ei“. În continuare, Laplace dă o formulă a necesităţii univer- 
sale care repetă în substanţă teoremele XXIX şi XXXIII 
ale cărţii I din Etica lui Spinoza’. ; 

„Sophie Germain, după ce citează pe D’Alembert, care 
declarase că „Universul, pentru cine l-ar putea Îmbrățişa 
dintr-un punct de vedere unic, nu ar fi, dacă e permis să o 


1 Spinoza, Éthique, ed. Flammarion, pp. 44; 48. 


46 


spunem, decît un fapt unic și un unic adevăr“, continuă: „să 
adăugăm că, după convingerea noastră. intimă, acest fapt 
unic trebuie să fie necesar. Si, într-adevăr, noi căutăm esenţa 


sau necesitatea fiecărui lucru, si aceste două expresii sînt 
echivalente, căci, cunoscînd esența, vedem că fiinţa căreia 


ea îi aparţine nu poate pici să nu fie, şi nici să fie alfel de 
cum ei. 

Se ştie că Sophie Germain a fost considerată de înte- 
meietorul pozitivismului printre premergătorii săi. Fapt 
demn de reţinut, căci vedem că pînă si o doctrină animată de 
spirit pozitivist, cum e cea a matematicienei Sophie Germain, 
postulează ideea formulei unice către care ar tinde și pe care |. 
ar realiza-o la o dată mai mult sau mai puţin îndepărtată 
— nu importä! — ştiinţa pozitivă. . . 


Să remarcăm că, din perspectiva din care considerăm noi 
aici lucrurile, atitudinea celor doi mari savanți ai secolului 
al XIX-lea nu diferă de loc de atitudinea lui Descartes. 

Sophie Germain și Laplace concep, întocmai ca Descartes, 
seria deductivă ca absolut continuă și sprijinindu-se pe uñ 
„fapt“ initial el însuşi necesar. 

Ştim însă că Descartes a avut o concepție mecanicistä de- 
spre lume, sistemul lui poate fi chiar considerat ca forma 
cea mai perfectă. pe care a îmbrăcat-6 pînă azi 6 teorie 
metanică a Universului. Dar speranța nutritä de atiţia oame- 
ni de ştiinţă în posibilitatea de a construi într-o bună zi: 
imagine mecanicistă completă a Universului, speranţă utilă şi 


1 Laplace, Oeuvres, t. VII, p. VI; Sophie Germain, Consi- 
dérations générales sur létat des sciences et des lettres, Paris, 1833, 
p- 27; texte citate la E. Meyerson, op, cit, t. I, pp. 81—82, t. xi, 
pp. 403—404. ne or 


47 


fecundă, și zic, atit de răspîndită, nu este decît o altă formă a 
credinţei în posibilitatea stabilirii unui lanţ deductiv con- 
tinuu și unic al tuturor formelor esenţiale de existenţă. Este 
adevărat că omul de ştiinţă mecanicist al zilelor noastre nu 
mai crede, cum credea Descartes, c-ar fi în stare să degajeze, 
într-o viaţă de om, acest lanţ deductiv unic. Dar nu e mai 
putin adevărat că nădăjduieşte că opera de sntezä va fi 
posibilă odată: ştiinţa se apropie relativ încet de acel mo- 
ment de sărbătoare, dată fiind imensitatea drumului de par- 
curs, dar se apropie?..! 

Iată nădejdea nemăsurată care stă pînă și la fundamentul 
ştiinţei noastre mecaniciste! 


Constatăm deci că, în ce priveşte ordinea de idei dezvol- 
tată de noi aici, diferenţa între filosofie și ştiinţă — consi- 
derate ambele sub aspectul lor cel mai permanent şi mai ge- 
neral, nu ne gîndim, prin urmare, să înglobăm aici anumite 
forme ale empirismului —Giferença între filosofie şi știință, 
zic, nu este decît de grad, și se exteriorizează în diferența 
de metodă, de ritm în avansare aş zice. Ştiinţa, mai sceptică 
şi mai înţeleaptă, dă dovadă de mai multă răbdare. Acumu- 
lează experimentare multă şi crede necesare migăloase și ne- 
numărate cercetări de amănunt pentru a putea ajunge apoi 
să stabilească cîndva — mergind pe drumuri perfect si uni- 
versal controlabile — o vastă sinteză a experienţei și o 
totalizare a ei sub porunca de fier a legii unice. Filosofia, mai 
temerară şi mai grăbită, trece, sau cel putin a trecut, repede 
la sinteză; de cele- mai adeseori prin prea cuprinzătoare şi 
instantanee intuiţii. (Intuiţii prezentate apoi drept rezultate 
ale unor investigaţii întinse şi ale unui efort de analiză inge- 
nios şi meticulos ,. .). 

De aci, uneori anticipatiile ei fericite ale unor fapte gi 


+8 


i 


legi pe care prudenta știință vine în urmă să le confirme; 
dar tot de aci şi aberaţiile şi poticnirile ei, pe care fiecare 
sistem ce se succede în timp încearcă să le repare) 


IV 


Idealul despre care am vorbit implică o idee, mai precis: 
un postulat, o pre-supunere, o credință tot atît de constantă 
şi activă în cursul evoluţiei istorice a cunoașterii, tot atît de 
adînc înrădăcinată în fundamentul tuturor eforturilor de 
cunoaștere pe care le face speța noastră de citeva mii de ani 
încoace. În formele ei mai nuantate, mai încărcate de rezer- 
ve, această pre-supunere, această credință este, cum vom 
vedea, chiar mai adînc așezată în profunzimile spiritului 
nostru decit idealul ce se hrănește, în ultimă analiză, din ea; 
este, aş zice, sădită în substratul biologic al fiinţei noastre. 

Care e acest postulat, această credință infinit de optimis- 
tă, de un optimism extrem, asemenea idealului care purcede 
din ea? Este postulatul, e credința că realitatea, lumea, uni- 
versul sau cum vreți să-i zicefi, este rațională, inteligibilă în 
toată esența ei. Omul, din momentul în care a început să 
rationeze, din momentul în care, plin de încredere în forțele 
inteligenței sale și încărcat de mari și biologic sănătoase spe- 
range, a pus întiia întrebare rezonabilă lumii ce-l înconjura. 
și propriilor lui stări sufletesti, din momentul acela, zic, 
si pînă cînd se apleacă -cu răbdare deasupra microscopului, 
sau plăsmuiește o utilă experienţă de laborator, ori leagă 
între ele liniile unei teorii, à avut credința profundă că 
lumea este integral inteligibilă, rațională şi deci total expli- 
cabilă. Credință atît de adincă încît, ieșită, în ultimă ana- 
liză, din împărăția obscură a instinctului vital, pare să-i 
placă şi azi să zäboveascä mai mult acolo, la adăpost si mai 
eficace păzită contra acidelor „dizolvante“ ale spiritului 
critic, 


4 — Existenţa tregică + 


Instinctiv, omul a crezut că există acord fundamental și 
total între realitatea exterioară și propria lui gîndire. Şi, 
s-o spunem de la început, omul de știință, cu toată teoria 
i despre știință, teorie destul de răspîndită printre 
unii savanți moderni, a crezut mai tare si mai des decît filo- 
sofii. Realitatea, cunoscută şi încă necunoscută este, în toată 
esenţa ei, rațională, iată formulat într-o afirmaţie si mare si 
scurtă postulatul cel mai intim si mai tenace de la care a ple- 
cat și pleacă orice investigaţie omenească a naturii. Pe care 
s-a sprijinit tacit, dar cu hotärîre, efortul de cunoaştere al 
majorității filosofilor și al Aproape tuturor oamenilor € crea- 
tori în ştiinţa pozitivă. 

„ Evident, această afirmaţie, colita cu atenţie şi spirit 
critic, nu poate fi decît un postulat; al științei ca şi al. filo- 
sofiei. Ca atare, el nu e susceptibil de probe riguroase care 
i-ar. demonstra necesitatea. Nu e:mirare deci, că, cu tot apa: 
rasul. dialectic puternic pe care îl punea în mișcare cu in- 
comparabilă măiestrie, Hegel. însuși nu a fost în stare să 
demonstreze evidenţa acestui postulat. Marele ginditer ger- 
man ne vorbește mereu de credința de pretutindeni şi: de 
totdeauna a genului. omenesc în acordul fundamental despre 
care e vorba. 

E ceea ce credeau cei vechi cînd amfirmau că vot guver- 
nează lumea, ne'spune Hegel; sau ceea ce afirmăm noi im- 
plicit cînd zicem că există rațiune în lume. Rostul de a fi al 
inteligenței, proclamă el altădată, este cunoașterea realitä- 
ţii obiective, cunoaşterea adevărului; credință veche a uma- 
nităţii! Această credință a condus spiritul filosofiei. antice 
şi moderne în toate demersurile lui. Motiv suficient pentru 
ca Hegel să o.comsidere superioară filosofiei critice? 

A face distincţie între gîndire — instrument al cunoaşterii 
— si adevărul obiectiv pe care aceasta e chemată “să ni 
descopere, a examina cu pretenții critice instrumentul: ca 
atare, pentru a vedea dacă e în stare să ne furnizeze cu: 


50 


noaştere adevărată etc, e închipuire vană și arbitrară 
(unnütze und willkärliche Vorstellung), după convingerea 
autorului Fenomenologiei. Inutilitatea acestui examen devine 
manifestă prin. excelentul fapt că ştiinţa există, exclamă 
marele dialectician. 

Dar, cum vedem, argumentele lui Hegel sînt argumente 
de fapt, argumente și adevăruri istorice, ca să zicem aşa, şi 
nicidecum adevăruri necesare, Și, autorul Științei. logicii nu 
măreşte, desigur, decît numărul acestui fel de argumente cînd 
botează cu numele de „execrabil sacrilegiu“ ceea ce numește 
el ;„desperarea modernă“ a spiritelor în puterea inteligenţei 
de a cunoaşte adevărul obiectiv. Acesta e un spirit cu totul 
străin filosofiei adevărate, susține Hegel. După el, deosebi- 
rea care se face între gîndire ca atare si obiectul acesteia 
este ceva modern, introdus de filosofia critică în filosofia 
occidentală contra convingerii lumii întregi. Pentru aceasta 
acordul între obiect și gîndire erà ceva ce se înțelegea de la 
sine. „Să vrei să examinezi cunoașterea, pentru a vedea dacă 
e sau nu în stare să-şi îndeplinească rostul — care e acela 
de a descoperi realitatea obiectivă — însemnează să vrei să 
cunoşti înainte de a cunoaște“. Lucru tot atît de absurd ca şi 
dorinţa pe care ai avea-o să înveţi să înoţi înainte de a sări 
în apă. Distincția între .obiect şi gîndire este semn de deca- 
dentä. Credinţa naturală şi foarte tare a umanităţii este că 
opoziţia de care e vorba nu este adevărată. Convingerea că 
cunoașterea ar fi fatal subiectivă, că noi nu am putea ieși 
nicidecum din această stare de subiectivitate este semn de 
boală, proclamă cu emfază autorul Logicii speculative. Mai 
mult, Hegel este convins că filosofia critică poate servi argu- 
mente justificative oricărei doctrine a ignoranței! 


1 CE. Hegel, op: cit, VI, pp. 44, 43, 16, 62, 82, 87; VII:, 290; 


- XIV, 250; IF, 59—66. 


51 


Am invocat, și-n ordinea de idei pe care o dezvoltăm în 
acest moment, mărturia lui Hegel, pentru excelentul motiv 
că și aici atitudinea francă a filosofului german se ridică la 
înălțimea unei valori simbolice. Si aici Hegel a găsit formula 
viguroasă şi lipsită de orice echivoc posibil a convingerii 
intime de la care au pornit în speculaţiile lor toți marii 
constructori de sisteme, de Weltanschanung-uri și, cu puţine 
excepţii, majoritatea cercetătorilor în domeniul științelor 
pozitive, 

Cît priveşte pe cei dintâi, este evident că nu cauţi o viață 
întreagă, cu eforturi intelectuale uneori aproape supraome- 
nești, să închizi Universul într-o formulă, de unde să-l scoţi 
apoi iarăși înșirîndu-i formele esenţiale de existență într-o 
cascadă de legi care coboară cu continuitate perfectă una din 
ala, cînd nu ai convingerea intimă şi tare că existența este 
raţională în toată esența ei ascunsă. Nu te angajezi cu pasi- 
une — căci efortul de cunoaştere în cazurile de care e vorba 
presupune pasiune — Într-o întreprindere pe care o crezi 
din capul locului absurdă. Cu alte cuvinte, nu cauţi formule 
raţionale, adică exprimabile în formă logică, pentru un con- 
ţinut pe care nu îl crezi în toată esența sa raţional. 

Căci ce înţelegem propriu-zis prin afirmaţia că, în toată 
esenţa ei, existența e raţională, sau, dacă preferaţi, ce înçe- 
legem cînd spunem, ceva mai măsurat: „raționalitatea natu- 
rii“? Înțelegem — spus cu vigoare — că lucrurile se comportă 
între ele întocmai cum se comportă între ele propriile noas- 
tre idei logice; că natura (realitatea), în formele de existen- 
pă esențiale ale ei, manifestă raporturi care sînt de aceeași 
esenţă ca și raporturile ce le putem constata între ideile 
noastre logice, între elementele componente ale rațiunii 
noastre. 

Ce constatăm însă cînd supunem unui examen meticulos 
raporturile în care se găsesc conceptele noastre, ideile noastre 
“logice? Constatăm că ele sînt în legătură de necesitate, de 


52 


e 


implicaţie, de contenență. În fond, cuvîntul „logic“ aceasta 
vrea să spună: înlänquire necesară de concepte. Dus exame- 
nul la extrem, putem constata că conceptele noastre logice 
formează lanţ, reţea, țesătură, sistem, Ele nu sînt, prin ur- 
mare, izolate, nu sînt aşezate pur și simplu unul lîngă celă- 
lalt, nu sînt „străine“ unul de altul. Lumea ideilor noastre 
logice sau, repet, lumea raţională, nu poate fi deci asemä- 
nată cu o grămadă de pietre sau de nisip, ci cu-n corp orga- 
nic unde oricare parte-membru e înţeleasă și există numai 
întrucît are legătură cu toate celelalte, există şi e înțeleasă în 
funcție de celelalte. 

Iată structura fundamentală a lumii ideilor noastre logice! 
Omul, cînd a căutat să explice lumea care e în afară de el, 
postulind-o integral rațională, şi, în măsură şi mai mare, cînd 
a formulat pe față sau numai în taină idealul de cunoaștere 
de care am vorbit, a atribuit implicit acestei lumi în afară 
de el structura pe care o are lumea inteligibilă a ideilor. A 
crezut, cu luciditate sau numai instinctiv, că realitatea este, 
asemenea propriilor sale idei, sistem. A crezut că fenomenele 
lumii exterioare pot fi deduse unele din altele, întocmai ca 
ideile logice; că poate stabili lanţuri deductive pe care le va 
lega — mai curind sau mai tirziu, nu importă! — într-um 
lanţ unic. 

Marii autori de sisteme și-au închipuit că lanul deductiv 
se poate stabili la repezeală: şi au construit sistemele care le 
poartă numele. Plecînd de la postulatul implicit că realita- 
tea e sistem, au închis sistem în sistem. Și să notăm că, din: 
punctul de vedere al problemei ce ne preocupă aici, fenome- 
nul de bază de la care pleacă speculatia acestor făuritori de- 
sisteme importă putin. Din moment ce ai credinţa fermă că 
realitatea e sistem, că formele ei de existență se implică reci- 
proc, poţi să reconstruieşti cu gîndirea și pe planul ei siste- 
mul, indiferent de ka care verigă a lanțului pomesti . . . Astfel. 


. că, în perspectiva din care considerăm aici lucrurile, dife- 


53% 


renţa notabilă pe care o arată conţinutul explicărilor pe 
care le dau aceste sisteme, diferență ce le separă uneori atît 
de mult unul de altul, poate fi neglijată. Ceea ce importä 
este atitudinea lor fundamentală şi spiritul ce se degajează 
din această atitudine: decît, acestea le sînt comune. 

Iată de ce putem vorbi despre ele fără să fixăm nume. 


V 


Cît priveşte pe oamenii de știință, aceştia, în contact 
extensiv mai mare cu inextricabila realitate, au înțeles că 
lanţul deductiv unic nu poate fi decît, eventual, ope- 
ra viitorului, a îndepărtatului viitor. Și s-au: mulţu- 
mit cu deducţii parțiale. Căci si oamenii de știință. în 
majoritatea lor covârșitoare — excepţie au făcut numai cei 
(puţini!) ce s-au lăsat influenţaţi de concepția comtistă a 
ştiinţei! —, au plecat în cercetările lor de la credința, im- 
plicită cele mai de multe ori, că realitatea e în toată esența 
ei raţională. Că raţionalizarea ei integrală, sau cel puţin 
raţionalizarea formelor ei esenţiale, este chestie de timp. Iar, 
în aşteptare, porțiunile de raționalitate delimitate pînă acum 
le-au închis în corpurile de noțiuni științifice si formule lo- 
gice care sînt raporturile de cauzalitate conţinute în cadrele 
diverse œ poartă numele de ştiinţe pozitive. 

- Am pomenit adineaori de influența pe care a avut-o asu- 
pra unor oameni de știință moderni concepția pozitivistă 
a științei, elaborată de Comte. Această concepţie este. anti- 
<ipatä, întreagă, în teoria lui David Hume asupra cauzali- 
tății şi a ideii de substanţă, Dar Hume nu a influenţat con- 
ceptiile pe care şi le fac oamenii de știință despre funda- 
mentul și limitele științei lor (cînd si le fac) pentru motivul 


3 De exemplu, Helmhoiz,: Hannequin, Ostwald, Mach. i 


54 


simplu si trist că nu a fost citit. Cursul de Filosofie ai 
a fost însă citit. 

După Hume, şi deopotrivă cu el, Comte crede că tot ce 
putem constata în cercetările noastre ştiinţifice, cînd rämf- 
nem în limita strictă a experienţei, sînt raporturi constante 
de coexistență şi de succesiune între fenomene. Atît, şi nimic 
mai mult. Experienţa nu ne arată nici o „legătură“ care ar 
rataşa fenomenele între ele. Prin urmare, știința cu adevărat 
pozitivă nu va asimila niciodată raporturile de succesiune 
şi coexistentä, singurele pe care le poate constata între feno- 
menele lumii exterioare, cu raporturile de implicatie neoe- 
sară--pe care le constatăm între conceptele noastre logice. 

Rezultă cu evidență din această expunere scurtă a con- 
cepţiei comtiste despre știință și cunoaştere în general, că ea 
implică -postulatul c-ar putea exista eterogenitate esenţială 
între lumea ideilor, între ceea ce numim lumea inteligibilu- 
lui, şi lumea exterioară a lucrurilor. Nimic nu ne indreptä- 
teste, în acest caz, să vorbim de „raționalitatea“ nici măcar 
parţială a existenţei. Nu putem ști dacă relaţiile de succesi- 
une invariabilă şi de coexistenţă invariabilä, pe care le con- 
statăm prin experienţă, ascund în dosul lor dependențe de. 
natură logică. Teoria pozitivistă a ştiinţei respinge deci, ca 
gratuit şi nemotivat, postulatul fundamental despre care, am 
vorbit în § IV. | 

Savantul istoric al ştiinţelor de care am amintit la î înce- 
putil $ III al prezentului capitol a demonstrat cu o abun- 
dență de argumente — declaraţii scoase din” operele oâmeni- 
lor de ştiinţă — care nu lasă, mi se pare, nimic de dorit, 
că majoritatea — marea majoritate — a oamenilor de’ ști- 
inf continuă să facă știință, fără să se lase tulburați de con- 
ceptiile comtiste în credința lor că descoperirile ce le fac 
conţin adevăruri obiective. Influență pozitivistă asupra cîtor-- 
va savanţi a existat, desigur. Dar chiar între aceştia unii sînt 


. comtisti numai cînd fac teoria ştiinţei. În practică, vreau să. 


55 


zic: în cursul cercetărilor, uită teoria, lăsîndu-se conduși de 
“un optimism epistemologie destul de viguros. Optimism care 
se manifestă în convingerea interioară că legile pe care le 
«descoperă ei sînt aievea înseși legile lucrurilor, legi cu exis- 
:tență obiectivă, independentă de moi. > 

Rezultă însă din toate dezvoltările ce preced că o astfel 
«de convingere implică în fundamentul ei postulatul rationa- 
dităţii integrale a lumii exterioare. 

Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că teoriile lui 
“Comte au reuşit să creeze o anumită atmosferă spirituală în 
“lumea oamenilor de ştiinţă. Această atmosferă spirituală se 
«cristalizează în credința, tot mai răspîndită între savanți, 
«că teoriile științifice, oricare ar fi ele, nu pot avea decit un 
“caracter fatal provizoriu. 

Fatal, nu întâmplător, efemer! Căci „întocmai cum opera 
ilui Francis Bacon adusese științei un serviciu imens ca anti- 
„dot contra deductiei peripatetice, opera lui Auguste Comte 
a fost, la rîndul ei, foarte utilă, entrabalansînd excesiva 
“tendință de a reduce totul la matematică şi mecanică — şi 
“mai ales de a considera această reducere ca perfect reali- 
'zată, sau cel puţin ușor de realizat — tendință care a fost, 
“desigur, timp îndelungat caracteristica ştiinţelor fizice. Pro- 
“clamînd suveranitatea experienţei, eliminînd deductia sau 
-acordindu-i un rol cu totul subordonat, teoria empiristă sau 
„pozitivistă a depreciat-o oarecum în ochii unor oameni de ști- 
iință şi, prin aceasta, a preparat spiritul acestora să-și dea mai 
‘bine seama de natura veritabilă a rationamentului teoretic al 
științei. Pe de altă parte, abia mai e nevoie s-o repetăm, 
„această concepţie epistemologică, oricare i-ar fi fost presti- 
giul, s-a dovedit complet neputincioasă să modifice natura 
Antimä a raționamentului științific“. 


1 È. Meyerson, op. cit, t. IL, p. 162. 


56 


VI 


Optimista inteligență omenească, plecînd în investigaţiile 
ce a întreprins de la postulatul de care a fost vorba în §§Ẹ 
IV şi V, şi îndreptindu-şi aspiraţiile cele mai profunde către 
realizarea idealului suprem pe care l-am descris în §§ I—III, 
a făcut uz, în chip natural și ascultînd de un instinct sănă- 
tos, în toate demersurile şi explicaţiile ei, de mijloace diverse, 
dar care au ascultat toate de imperativul: raporturile de 
coexistentä si succesiune constantă între fenomene, rapor- 
turi pe care le constatăm prin experiență și inducție, sînt 
semnul exterior al unei legături interioare de dependență 
între fenomenele de care e vorba. Datoria cercetătorului — 
a omului de ştiinţă ca și a filosofului — este deci să arate că 
această dependenţă este de natură: logică, este necesară. 
Imperativ care se găseşte, cum vedem, la antipozii canonu- 
lui de „bună purtare“ prescris ştiinţei de întemeietorul 
pozitivismului . . . 

Ascultind instinctiv sau principiar — nu importä! — şi. 
ascultînd cu sfințenie de acest imperativ, ce va face inteli- 
gença doritoare de cunoaștere universal valabilă? Va consi- 
dera raporturile invariabile pe care le constată între feno- 
mene drept relaţii de cauzalitate. Le va reduce apoi pe 
acestea din urmă — care sînt raporturi de schimbare în 
timp — la relaţii de dependenţă logică, care sînt supratem- 
porale, sau poate mai exact, atemporale. Sarcina ei va fi 
totdeauna să me arate că, dat fiind ansamblul antecedente- 
lor, efectul (fenomenul care a urmat) putea fi dedus apriori, 
era o consecință logică. 

Prin urmare, cunoașterea care vrea să stabilească legături 
si adevăruri cu pretenţii de obiectivitate în sensul riguros al 
cuvântului asimilează relaţia cauzală cu cea de necesitate 
logică, identificînd fenomenul numit cauză cu fenomenul 
numit efect. În teză generală — istoria filosofiei și a stiinçe- 


57 


lor e dovadă — mintea omenească s-a declarat perfect satis- 
făcută ori de cîte ori a reuşit să facă asimilarea și identifi- 
carea de care vorbim. O explicaţie de tipul acesta se bucură 
— adevăr de fapt, dacă nu și de drept — în faţa instinctului 
nostru de cunoaștere de prestigiu deosebit, Poate că, în acest 
caz, instinctul de cunoaștere se identifică cu cel de conser- 
vare; deoarece această identificare conferă — teoretic — 
certitudine absolută prevederii. 

Cu alte cuvinte spuse cele de mai sus, în ochii inteligenței 
care a construit seria marilor sisteme filosofice şi edificiul 
impunător al științei moderne, relaţie cauzală înseamnă că, 
un fapt fiind dat, un alt fapt devine necesar, căci 
există legătură reală între datele numite cauză și efect. 
Acesta dim urmă este implicit conţinut în cea dintii, nu face 
decît să ne-o reveleze pe aceasta, care îl implică. În ultimă 
şi consecventă analiză, cele două fenomene nu sînt decît 
unul și același lucru prezentat sub forme diferite. 

Este evident că dacă raportul dintre cele două (sau mai 
multe) fenomene numite cauză şi efect este conceput astfel 
încît „cauza“ închide în sînul ei „efectul“, stabilim ipso 
facto caracterul de necesitate al legăturii lor: oriunde va fi 
prezent fenomenul cauză (A), va fi şi fenomenul efect (B); 
pentru că B este o parte din A însuși și deci A nu se poate 
separa de sine însuși; nu mai există loc între A și B pentru 
un alt fapt care să vină să le separe, dat fiind că A și B 
sînt unul și același lucru sub două aspecte. Relaţia de cauza- 
litate este deci raport analitic, necesar, de identitate între 
fapte date, este o legătură logică între antecedente și conse- 
cinţe! Este, în ultimă analiză, o ecuaţie. 

Sub, acest raport, am putea deci spune că toate explica- 
tiile științifice sînt serii de ecuaţii. Si toate cunoștințele 
noastre ar putea fi enunțate după schema gramaticală urmă- 
toare: fenomenul X nu este decît fenomenul Y în cutare sau 
cutare ipostază. 


58 


Considerată la lumina unui examen atent, cunoașterea 
noastră pare deci a implica, în toate demersurile ei, concep- 
ţia că singura cale ce ne e deschisă pentru a face inteligibilă 
modificarea realităţii în timp, adică schimbarea, producția 
unui fapt nou, este aceea de a demonstra identitatea feno- 
menului antecedent și a fenomenului consecvent, Cale ce im- 
plică credinţa că inteligența nu realizează cunoaștere veri- 
tabilă, cunoaştere necesară, decît în momentul cînd a reușit 
să demonstreze că ceea ce este, a fost, că ceea ce va fi, există 
de pe acum virtual în ceea ce este. . . 


VII 


Fapt esenţial şi de reţinut: explicarea raţională a lucru- 
rilor astfel înţeleasă — pe orice poziţie a ei am considera-o 
— elimină factorul timp, ideea și realitatea de timp. În con- 
cepţia dspre care e vorba, timpul nu este ceva cu adevărat 
real. E cadrul gol în care se petrec schimbările (aparente, 
bineînţeles!), dar care prin el însuși nu aduce nimic nou în 
procesul de schimbare al realităţii. Această schimbare de alt- 
fel, nu e, repet, nici ea reală în sensul plin al cuvântului, cau- 
zele şi efectele fiind unul şi același lucru văzut sub aspecte 
diferite. 

Căci a spune că efectul este identic cu cauza, că feno- 
menul.B nu e decît fenomenul A în altă formă, nu înseamnă, 
în ultimă analiză, a nega schimbarea reală care a avut loc, 
afirmând că ceea ce este acum nu e în esență decît ceea ce a 
fost? Sau că ceea ce va fi nu e decît ceea ce este acum? 

Această din urmă afirmaţie o facem ori de cîte ori vrem 
să deducem un efect (care nu va avea loc decît ulterior) 
dintr-o cauză prezentă. Cu alte cuvinte, ori de cîte ori vrem 
să anticipăm viitorul. Și oare prestigiul practic al ştiinţei nu 
vine tocmai din această posibilitate de deducere, din această 


59 


putință de prevedere? Prevedere ce vrea să zică, logic vor- 
bind, că „miine“ este făcut din „azi“, este identic cu „azi“? 

Dar prevederea nu e absolut sigură decît în ipoteza că 
«există identitate reală între fenomenul cauză si fenomenul 
efect, Instinctul nostru de conservare ne împinge cu forță să 
afirmăm această identitate. Concepţia de care vorbim, îm- 
preună cu tot cortegiul ei de postulate examinate mai sus, 
îşi întinde, cum vedem, rădăcini adînci în substratul biolo- 
gic al facultăţii noastre de cunoaștere. Nu e deci mirare că 
spiritul omenesc se agaţă cu mînă atît de tare de ea, și că în 
tendinţele lui profunde, respinge orice concepţie care ar im- 
plica postulate mai putin justificabile în fața instanței supre- 
me a instinctului vita]. 

Și, cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că filosofia 
şi ştiinţa care au recurs la explicaţii prin cauze eficiente ce 
implică raţionamentul bizar pe care tocmai l-am analizat, 
neagă, în definitiv — în formă implicită, o repetăm — evo- 
lutia reală, evoluţia creatoare în sensul plin al cuvîntului. 
Adică, creatoare de ce nu a mai fost. Negaţie care implică 
la rîndul ei că realitatea, că lumea e dată o dată pentru tot- 
deauna. Mișcare, schimbare, evoluție reală nu există în sen- 
sul adevărat și plin al termenilor. Există fenomene de trans- 
formare, adică cum ne arată si înțelesul etimologic al cuvin- 
tului, schimbări de formă, nu de conţinut. 

Cu alte cuvinte, în lege generală, cugetarea omenească a 
rezolvat problema capitală care o preocupă și care, poate, 
i-a dat naștere, vreau să zic problema schimbării, zicînd: 
„nu există schimbare!“ Propozitie închisă în fundamentul 
celei mai fecunde ipoteze de investigaţie a timpurilor mo- 
derne și a tuturor timpurilor: în postulatul determinismului 
universal si absolut. 

Dacă aplicăm acum substanța dezvoltärilor de mai sus la 
cauza pe care o presupunem ultimă, la „legea supremă și 
unică“ şi la „efectul“ ei care este Universul întreg, Univer- 


60 


+ 


sul cu toată bogăţia lui de forme si de culori, putem for- 
mula propoziția următoare: efectul (Universul) fiind închis 
în cauza lui ultimă (legea supremă), schimbările ce au loc 
în Univers, de la începutul vremurilor, nu fac decît să des- 
facă (să dezvelească) la lumina zilei ceea ce era conținut din 
vecii vecilor în cauza lui ultimă. Căci nu există procese de 
creaţie propriu-zisă, numai procese de dezvelire a ceea ce 
fu dat dintru început. 

Concluzie: 

Împinse pe poziţiile logice extreme ale lor, filosofia şi 
ştiinţa care recurg la explicaţii cauzale mecanice n-ar trebui 
să refuze să iscălească impresionanta și strania judecată: 
lumea nu are istorie, căci nu există istorie... 


CAPITOLUL II 


MITUL RATIONALITATII INTEGRALE 


N 


Am încheiat capitolul precedent lăsînd să se întrevadă 
consecinţele logice extreme închise în postularul că lumea, în 
esenţa ei ultimă şi totală, ar fi raţională şi deci inteligibilă. 

Înainte de a examina în ce măsură rezistă experienţei 
strict definite această credință a omului creator de știință 
pozitivă şi de filosofie, să căutăm să arătăm că postulatul 
ragionalitäqi integrale a naturii şi înclinațiile de gîndire în 
care el se concretizează este însoțit, în străfundul conştiinţei 
noastre, de un întreg cortegiu de afirmaţii de ordin practic 
(moral). Mai mult: în ultimă analiză, el nu e decît o prelun- 
gire pe plan pur intelectual a acestor convingeri de esență 
practică. 

Căci, în rădăcina ei cea mai ascunsă, nici o cunoaștere nu 
e inteligență pură. Percepția cea mai simplă conţine deja 
elemente finaliste de interpretare valorificatoare: datele 
prime ale spiritului nostru sînt impulsiile, nu ideile pure. 

Acestea apar tirziu de tot, cînd viaţa spirituală a atins, 
prin unele personalităţi, destul de rare, de altfel, o foarte 
înaltă treaptă de evoluţie. Dar, chiar și-n cazurile acestea, 
în care speța noastră reușește să-și afirme splendida ei liber- 
tate interioară, nu poate fi vorba de idei pure în sensul 
absolut al cuvîntului, idei oglindind pur spectacular reali- 
tatea. Din cauza originii ei, îndepărtată dar persistentă, ori- 
gine biologică, cunoașterea cu aparențele cele mai curat 
spectaculare nu reuşeşte să devină imagine absolut dezin- 
teresatä a existenţei. 

La o parte însemnată din reprezentanţii ei mari, gîndirea 
filosofică și ştiinţifică a tins și va continua să tindă a deve- 


62 


ni o astfel de oglindă a Universului., Pentru progresul cu- 
noașterii este, desigur, necesar ca aceasta să caute să devină 
pur spectaculară (vezi şi mai jos, cap. IH, $ 11). Căci, ca-n 
toate domeniile de creaţie omenească, idealul, ca să fie foarte 
eficace, trebuie situat în imposibil. 

Dacă e însă adevărat că, pînă azi, cunoașterea dezintere- 
sată în sensul absolut al termenului a rămas un ideal, și că 
fundamentul prim al celei mai abstracte viziuni despre lume 
e clădit din secrete clemente finaliste, orice cunoaștere (filo- 
sofie ori ştiinţă pozitivă) examinată cu atenţie, se va dezveli 
ca fiind, într-un anumit sens, animistă: imaginea despre 
lume, prezentată drept creaţie a inteligenţei absolut dezin- 
teresate, se va dovedi a fi construită și din transpunerea în 
lumea exterioară a dorințelor noastre secrete. Mai ales din 
transpunerea acestora. Omul speră să obțină pe o astfel de 
cale realizarea nädejdilor lui multiseculare .. . 

Departe de noi gîndul de a combate această stare de fapt. 
Pe care o credem, de altfel, inevitabilă. Ceea ce vrem însă 
este ca, luînd cunoştinţă de ea, să căutăm să nu pierdem nici 
un moment din vedere că voința de a fi integral rațională 
nu e a existenţei însăși, ci a gînditorului; om de știință 
sau filosof. 

Spuneam mai sus că ideea raţionalităţii esenţiale și totale 
a existenţei își are rădăcina într-o atitudine de ordin emo- 
tional, practic. Discrete aproape totdeauna, dar totdeauna 
ferme, afirmaţiile valorificatoare ce însoțesc în străfundul 
spiritului nostru postulatul rationalitäqii integrale a realităţii 
pornesc toate şi dintr-o atitudine afectivă, axiologică a noas- 


„tră în faţa existenţei. Atitudine care ne face să-i atribuim a- 


cesteia un sens și, implicit, un rost vieţii noastre, 

Vom insista mai mult asupra acestei probleme în capito- 
lele III și IV ale lucrării de faţă. 

În ce priveşte coloratura afirmațiilor despre care e vorba, 
o caracterizăm, credem, spunînd de pe acum că sînt nemăr- 


63 


ginit de optimiste și de reconfortante. Cauze ascunse și 
permanent în acţiune ale concepţiei analizate în capitolul 
precedent, puteau ele să fie de ahă coloratură sentimentală 
decît efectul ce l-au produs? Efect care, la rîndul lui — să 
nu uităm! — acţionează apoi asupra cauzelor creatoare, 
întărindu-le. | 

E acesta un proces de corelaţie ce are loc preturindeni 
în împărăția spiritului. 


Să reluăm deci, pe planul care ne interesează în acest 
moment, afirmaţia fundamentală de la care a pornit investi- 
gatia omenească a Universului şi să vedem care-i este semni- 
ficaçia practică? Căror nevoi sufleteşti, integrale şi nu numai 
intelectuale, dă satisfacţie completă, sau aproape, afirmaţia 
că. "Universul , în formele de existență esenţiale ale lui, este, 
semnificație morală poate 
dinya atit de sănizoasă şid “şi de e înrădăcinată, că există acord 
fundamental şi total între re realitatea. exterioară şi propria 
noastră gindire? 4 

"Kăspunsurile pot fi condensate economic în frazele: 

Jumea nu e absurdă, adică Lumea are un scop ultim către 
care tinde.. Exisrenta_are_un sens sens. 

Din această afirmaţie decurg altele, cu necesitate. Tot 
atât de încurajatoare ca și ea. 

Este evident că, dacă Universul, în. substansa. lui inţegrală, 
este raţional, la desfășurarea lui în timp şi spaţiu prezidează 
norme de care > ascultă í spiritul. "Dar, nimic mai caracteristic 
pentru acesta — experiența cea mai directă, mai imediată 
şi mai stäruitoare ne-o arată — ca acţiunile pe care el le în- 
treprinde în vederea unui scop. Neastimpărata främintare a 
Lumii, joc echivalent la întîia vedere cu agitație stearpă şi 
absurdă, trebuie să-şi aibă un rost. Lumea, fiind în esenţa ei 


64 


ns 


intimă şi totală raţională, trebuie să asculte de legea funda- 
mentală as 2 spiritului; şă tindă către un scap. 

Iată idei importante care nu par a putea fi împăcate cu 
spiritul general ce se degajează din gîndirea care ascultă de 
postulatul determinismului universal ca de o supremă porun- 
că de cercetare și cunoaştere. Nu e însă mai puţin adevărat 
că, examinat cu atenţie, fără prejudecăți — fie ele chiar 
„ştiinţifice“ — și fără frică de rezultatele eventual decon- 
certante la care am ajunge, gîndul exprimat în afirmaţia: 
„Lumea este inteligibilă“, nu exclude, ca pe niște vechituri 
fără valoare, nici afirmaţiile: „Lumea are un rost, un sens. 
Lumea tinde către un scop ultim. Tot ce există şi ce se în- 
timplä trebuie să aibă un sens, un rost de a fi“. 

Toate aceste propoziţii exprimă ginduri pe care, în mo- 
mente de răgaz şi de atentă introspectie critică, și le-ar putea 
surprinde zăbovind în străfundul clarobscur al conştiinţei 
sale chiar și omul de știință cel mai prudent și mai „pozi- 
tiv“: pînă și acela care, din experienţă proprie sau din ex- 
perienta patruseculară a investigaţiei ştiinţifice moderne, 
ştie că cunoașterea naturii, în orice domeniu, n-a realizat pro- 
grese autentice decit făcînd hotărît și consecvent abstrac- 
tie de la noţiunea de ... scop. 

În momentele de răgaz și atenţie de care amintim, savan- 
tul, oprind cu simţ critic fisia de lumină a inteligenţei sale 
timp mai îndelungat deasupra propriilor ei planuri încli- 
nate, ar găsi, cu nedumerire poate, că judecata: „Existența 
e raţională“ se mişcă simultan, si pe un plan paralel, cu 
judecata: „Lumea are un sens”, Ar descoperi că cea dintii, 


“postulată de ştiinţa Tui pozitivă la fiecare pas al ei (în chip 


explicit, sau numai tacit), nu numai că nu exclude judecata 
apreciativă: „Lumea are un sens“, dar o implică cu necesi- 
tate. Și mai afirmativ: ar găsi că cele două judecăţi sînt 
expresii, deosebite ca formă dar echivalente ca fond; ale unei 
singure și emotive atitudini a i omului À în faţa Universului. Una 


5 — Existenţa tragică 65 


‘din in ele, cea apreciativă, rămînînd franc pe plan emoţional; 
cealaltă, avîndu-şi fundamentul adînc şi solid pe plan sen- 
timental, îşi întinde. ramificaţiile fără număr în aerul sub- 
yire al inteligenței care vrea să fie pură. 

“Dar legătura aceasta intimă pe care ne place s-o stabilim 
aici între „Lumea este rațională în esența ei“ si „Lumea are 
un scop către care tinde“ ne va apărea sub lumină mai 
mare, considerată şi din alte perspective spirituale. 


II 


„Orice inteligenţă care acceptă ca adevărată credința că 
structura realităţii este, în esența ei totală, de natură raţio- 
nală, gindind riguros și consecvent s-ar vedea silită să accepte 
ca singură adevărată o anumită ierarhie de valori. Ierarhie 
avînd în fruntea ei spiritul şi valorile create de el, în sensul 
strict al cuvîntului. Subordonind acestor valori pe cele rigu- 
ros biologice, și acestora întregul domeniu al anorganicului. 

Căci ar trebui să fie evident că nu poți afirma, pe plan 
intelectual, că esența. veritabilă şi totalä, a existenţei este in- 
teligibilă — afirmație explicită sau tacită de la care a plecat 
și pleăcă, cum am văzut, efortul de cunoaștere al majorită- 
ţii filosofilor și al aproape tuturor oamenilor de ştiinţă — 
färä_ sa nu declari implicit, pe plan moral, spiritul drept 
valoare si realitate supremă, 

Postulatul raționalist, gîndit cu consecvență pînă la capăt, 
asigură drept la existenţă, la eternă și supremă existenţă, 
valorilor spirituale: ceea ce concepem ca inteligibil, raţional, 
rezonabil, neabsurd, trebuie să-și găsească justificare sufici- 
entă în însuși fondul irina al Universului. Astfel, sco- 


nd s4 (asigure mai multă depa- în lume, creînd, prin 
aceasta chiar, mai bogate posibilități de manifestare valori- 
lor spirituale, apar ca fiind altoite pe însuşi trunchiul robust 
şi nepieritor r al Lumii. Realizarea lor e, prin urmare, pe 


66 


deplin asigurată — nu importă data — de legile inexora- 
bile ale firii. 

Considerată dintr-o astfel de perspectivă, cultura este 
fundamentată în legile naturii. Este. a prelungire naturală a 
acesteia. Si, ca atare, este necesară. Adică a trebuit să fie 
creată în anumite momente ale vremii infinite și în anumite 
porţiuni ale spaţiului nemärginit. ; 

La lumina concepției a cărei piesă teoretic: 


ndamentalà 


este e postulatul determinismului universal, civilizaţia ne apare 
ca o continuare, o îmbogăţire şi o aprofundare a biologi 
cului. 

Cele trei mari forme de existenţă pe care le cunoaştem, 
adică anorganicul, biologicul și spiritualul, se fixează în chip 
logic pe o scară ascendentă de valori: tocmai în ordinea în 


nate, servindu-i -i de suport si stimulent. 

Există astfel armonie fundamentală între tendinţele pro- 
funde manifestate de acum-mentionata infrastructură 
şi aspiraţiile eterne ale spiritului concretizate în civilizaţia 
omenească. (Această propoziţie corespunde, pe plan practic- 
moral, propoziției enunțate, pe plan pur intelectual, în cuvin- 
tele: există acord fundamental și total între realitatea ex- 
terioară şi propria noastră gîndire.) 

Lumea materială colaborează, servește chiar de mijloc la 
realizarea idealurilor pläsmuite de spirit, A lucra, ca indi- 
vid şi popor, pentru realizarea acestora înseamnă a lucra de 
acord cu aspiraţiile imanente și veşnice ale Universului. În- 
seamnă a asculta, cu înţelepciune, de legea de oțel a firit. 

Și, întocmai cum raționalitatea este imanentă existenţei, 
iar roiul inteligenţei e numai acela “de a o „descoperi“, tot. 


1 Cf. şi mai jos, cap. IV, § V. 


L 74 


forţele mei că in să sait sa dea, la realizarea 


idealurilor inteligibile, a valorilor pläsmuite de spirit. Valori 
pe care Universul, minat de un ce indefinisabil imanent 
tinde deja de la sine să le realizeze .. 

Altfel spus, optimistul postulat al raţionalităţii totale 
a substanţei intime a existenței, gîndit cu consecvență si 
curaj pînă în supoziţiile și suporturile lui ultime şi discrete, 
asigură valorilor spirituale drept imprescriptibil la existență. 


Din gîndurile acestea de ordin practic, cuprinse cu necesi- 
tate logică în ideca Tăţionalităţii integrale a existenţei, omul 
a scos şi scoate motive suficiente de curaj, de acţiune si de 

_înălşare sufletească. Bunätatea, delicațețea. morală, frumu- 
sețea, setea de dreptate, jertfa, inteligența, talentul devin 
vălori justificate de înseși legile.imanente ale firii. Jar omul, 
cu idealurile şi visurile lui, nu se simte părăsit şi absurd Don 
Quichote î Într-un Univers indiferent și străin, sau chiar ostil 
şi amëninfétor. 


Notäm că legătura pe care am încercat noi s-o stabilim 
între postulatul raţionalităţii integrale a Naturii și corolarul 
de afirmaţii morale schițat în chip sumar mai sus nu e făcută 
de obicei. Nici explicit, nici implicit, Nu este însă destul de 
semnificativ faptul că spiritul general al civilizației noastre 
europene — civilizaţie de esenţă si coloraturä raţionalistă — 
a creat o atmosferă sufletească în care intră ca principale 
elemente constitutive si credința că existenţa este în stră- 
fumdul ei total raţională, precum şi credinţa că existența tre- 


68 


buie să aibă un sens, sens pe care-l realizează în chip pro- 
gresiv? (Nimic mai caracteristic pentru o civilizaţie oare- 
care decît prezenţa sau lipsa ideii de progres.) 

Întilnim aceste credinţe la majoritatea spiritelor creatoare 
de cultură. Dar le întîlnim de obicei închise în compartimente 
separate ale conștiinței. Însă faptul că le întîlnim împreună 
în aceeași conștiință nu se datorește purei întîmplări. 


III 


Să privim acum lucrurile din altă perspectivă spirituală. 
Să examinăm cît sc poate de atent în ce măsură rezistă expe- 
rientei riguroase și analizei neconduse de scopuri mai mult 
sau mai puţin practice credința că lumea, în esența ei ultimă 
gi totală, ar fi raţională, și. deci inteligibilă. 

S-ar putea întîmpla ca această înrădăcinată credință a 
omului creator de știință pozitivă și de filosofie să nu reziste 
examenului; si, în consecinţă și împreună cu ea, să cadă, ca 
nefundate, și certitudinile morale absolute şi reconfortante 
care o însoțesc de aproape, sau mai de departe. 


1 

Să înaintăm în ordinea observată pînă acum și să conside- 
răm în prezentul paragraf ideea raţionalităţii substanţiale 
şi integrale a existenţei pe plan pur intelectual. 

Facem mai întii observaţia generală că judecata: „exis- 


tença este rațională în toată esenţa ei“, formulată simplu si 


fără rezerve (cum e ginditä de obicei), nu e, nu poate fi, un 
rezultat al experienţei riguroase. Universală cum e, judecata: 
„existenţa e rațională“, presupune o totalizare prealabilă a 
experienţei în timp și spaţiu. Dar, e la mintea omului că 
această totalizare nu s-a făcut încă și nici nu va putea fi 


1 Cf. mai jos, cap. IV. 


69 


Li 


făcută vreodată. Experienţa posibilă fiind limitată iar timpul 
şi spaţiul fiind infinite, 

Să recunoaștem însă că experiența totalizară de care e 
vorba, referindu-se la nesffrsitul viitor, nimic nu mă îndrep- 
täçeste să neg apriori că absolut toată experiența pe care 
inteligența omenească ar face-o de aici înainte în vecii veci- 
lor n-ar confirma adevărul judecății „existența, toată exis- 
tença e raţională“. Fiind vorba de viitor, nu pot vorbi din 
experienţă şi, prin urmare, spirit critic sînt numai în cazul 
cînd prudent, îmi suspend orice judecată cu privire la viitor. 

Să vorbim deci numai de experienţa reală a trecutului și 
a prezentului. Ce ne arată, spus în termeni generali de tot, 
această experienţă? Ne arată că existența este şi rațională şi 
iraţională, si rezonabilă și absurdă. Experienţa autentică 
făcută pînă acum ne arată chiar mai mult decît atît: ne în- 


vaţă că sfera iraţionalului şi a absurdului este cantitativ, 


pentru noi, mai întinsă decît cea a_raţionalului şi rezonabi- 
lului. Deocamdată, cel puţin. Care va fi acest raport în 
viitor, nu putem face nici un prognostic absolut sigur. Acesta 
ar porni dintr-un act de credinţă si nu de știință. N-ar putea 
fi deci justificat în faţa experienţei și a inteligenţei spriji- 
nitä pe ca, 

Din experiența trecută și actuală scoatem învățături și 
mai tulburătoare decît cea de care tocmai am amintit. Anu- 
me: linia de frontieră între cele două mari porţiuni ale exis- 
tençei, între porțiunea raționalizată și cea iraţională, este de 
o, „mobilitate deconcertantă, căci nu se deplasează numai în- 
tr-un Sing Singur sens. Pină către începutul secolului actual, im- 
presia generală ce se degaja din experienţa trecutului era că 
porţiunea raţionalului continuă mereu să se lărgească, linia 
de demarcaţie despre care vorbim deplasindu-se în sens unic. 
Experienţa mai nouă ne arată însă că, punetele de vedere 
înmulțindu-se, porțiuni de realitate crezute raţionalizate 


70 


complet pot să ne descopere pe neaşteptate aspecte de-ale 
lor pătate intens de iraționale nebănuite pînă aici. 

În teză generală, e fapt de experiență că în timp ce ne- 
obosita inteligență omenească a întreprins rationalizarea unor 
porţiuni inițial prezentindu-se ca iraționale — și a și reușit 
în această întreprindere — s-a întîmplat că, adîncitä în con- 
tinuare, tocmai porțiunea de- realitate astfel. rationalizatä, 
deschizînd noi perspective de comprehesiune, a făcut posi- 
bilă descoperirea unor iraționale nebănuite pînă aici. Inteli- 
gența, urcată pe noile puncte de perspectivă, a descoperit 
îtaţionale în domenii pe care le credea complet rationalizate 


şi asimilate. 


Astfel încît putem spune că, adesea, dorind să mutăm în- 
tr-o anumită direcție frontiera de care vorbim — aceea care 
mărește sfera rationalului — se întîmplă că, în ultimă ana- 
liză, toate socotelile făcute, ea se deplasează, contra aștep- 
tărilor noastre, tocmai în sens opus. 

Este deci imposibil să delimităm, apriori sau aposteriori, 
în chip definitiv sfera raţionalului. 

Dar şi invers: nu rămîne pe planul riguros tärmurit al ex- 
perienţei adevărate acela care vorbește de iraționale precise 
si definitive. Căci și această din urmă delimitare, ca să fie 
definitivă, reclamă o totalizare a experienţei, a oricărei ex- 
periente posibile. Totalizare prin definiţie absurdă, cum am 
văzut mai sus. 

Iară de ce, cu toate că, în enormul efort pe care îl face 
de trei mii de ani încoace pentru a raționaliza concretul, in- 
teligenta omului s-a izbit de regiuni unde acesta s-a arătat 
si se arată pînă azi impenetrabil (senzaţia și calitățile ei, 
acţiunea tranzitivä), și cu toate că, în cursul secolului al 
XIX-lea, graţie principiului lui Carnot, iraționalul implicat 
în existența diversului în timp și spaţiu a luat formă precisă, 
şi de aceea cu aparençe de a rămînea definitiv, cu toate aces- 
tea, zic, nu se poate spune c-ar exista zone ale concretului 


7t 


unde iragionalul s-ar fi fixat în forme precise şi definitive. 
Nu e de loc necesar ca anumite forme actuale de irațional 
să nu fie dizolvate odată si-odatä în elemente inteligibile de 
puterea de pricepere a omului!. Cum nu e necesară nici în- 
timplarea contrară, adică nu este apriori previzibil că in- 
teligenta va reuşi în întreprinderea de care e vorba. 

O singură ipostază a irationalului poate fi declarată apriori 
ca eternă. Aceasta este ceea ce e dat (le donné, das Gegebene). 
Deci iraÿionalul î în forma lui de manifestare cea mai gene- 
ivul puterni „menţionat 
dre la începutul prezentalói paragraf: oricît de departe ar 
pătrunde inteligența noastră prin experienţă şi analiză, nu 
va reuși niciodată să reducă tot ce există la combinaţii de 
elemente pur inteligibile; adică logic necesare. "Totdeauna, 
dincolo de zona acestora, se vor ivi altele, date pur şi simplu. 
Numai în momentul cînd orice experienţă posibilă ar fi 
totalizatä, s-ar putea întîmpla — zic: numai s-ar putea în- 
tîmpla — să nu rămînă elemente date pur şi simplu. Reali- 
tatea întreagă ar deveni în acest caz logic necesară, căci ar 
fi deductibilă dim înseși legile constitutive ale raţiunii. 

Dar, din acel moment chiar, moment de conceput numai cu 
închipuirea, ar muri rațiunea ... Conditie absolut indispen- 
sabilă a funcționării și existenței rațiunii fiind existența con- 
cretä a datelor diverse. Rațiunea ia doar naștere exercitîn- 
du-se tocmai asupra concretului dat. 


Formulat scurt: pentru ca raţionalul să aibă sens şi să exis-. 


te, e necesar să existe iraţionalul. 


1 Cf. în această ordine de idei, şi studiul subsemnatului: Despre 
o istorie a inteligenţei, în „Viaţa Românească“, nr. 7—8, 1931, studiu 
cuprins și în volumul Linii şi Figuri, Sibiu, 1943, cu titlul Rafional şi 
irațional. 


72 


Rezumînd sensul celor spuse pînă acum în prezentul 
paragraf, reținem singurul fapt despre care putem spune că-l 
scoatem din cea mai riguroasă şi nediformată experienţă: 

Existenţa, à în măsura în care am putui=Q „pînă acum. cuNOGs: 

te prin analiză vezemată pe experienţă, este parte rațională, 
parie ie iraţională; este și „rezonabilă“ “și „absurdă“, Expe- 
riența autentică nu ne îndreptățește să afirmăm în mod ex- 
clusiu nici i determinismul universal san raționalitatea abso- . 
lută, şi nici contingenta sau irationalitatea absolută a-exis-. 
tenței. În ambele cazuri am comite greșeala de a ua partea , 
drept tot. Äm nésocoti deci imperativul categori 
elementare legi de logică. 

Ideea determinismului universal sau, ceea ce tot una este: 
ideea raționalităţii integrale a ex: stenţei — cea mai fecundă 
idee a ştiinţei noastre pozitive — nu e o dată a experienţei 
riguroase. Presupunind o totalizare prealabilă a acesteia, 
totalizare necesarmente imposibilă, ideea determinismului 
absolut depășește azi, si va depăși pururea și fatal, expe- 
riença. Care, tot fatal, nu va putea fi în veci decît parțială. 
În alți termeni, această splendidă și mare idee, europeană 
prin excelenţă, nu va putea deveni niciodată axiomă, ci va 
rămîne un etern postulat. Rezultat al unei operaţii de indus- 
ţie, teoretic ea nu va putea avea niciodată decit- gradul de 
certitudine relativă proprie oricărui rezultat obţinut prin.in- 
ductie. 


al unei 


2 


Vin în sprijinul celor susținute pînă acum si alte conside-. 
raţii şi fapte. 

Am amintit mai sus (cap. I, $ V) că geniala critică făcută 
de Ilume asupra a două idei fundamentale, ambele patri- 


moniu al ştiinţei pozitive și al filosofilor raționaliste, ca 


73 


ideea de cauzalitate şi ideea de substanță (lucra, thing, chose, 
“Ding), n-a “influențat decit puțin, tîrziu şi indirect (prin 


Auguste Comte), obiceiurile de gîndire ale unor oameni de de 
ştiinţă. Cu toate aeea, reflectia critică — inteligenta © care-și 


ştiinţa pozitivă a naturii — nu va putea trece, ca peste un 
ce fără importanță, peste rezultatele analizelor lui David 
Hume. Nu va putea trece cu vederea aceste rezultate, fixate 
cu Tüciditate mefistofelică, cu toată corectura pe care a în- 
cercat să le-o aducă Immanuel Kant. Căci, după părerea 
noastră, din punctul de vedere pe care-l dezvoltăm aici, 
critica lui Kant nu face decit să deplaseze pe alt plan de gîn- 
dire problema pusă de Hume, dar o lasă întreagă. 

Pentru că nu credem că inteligența omenească, necondusă 
de stimulente și motive străine de ea însăși, va putea vreo- 
dată opune un „nu“ decisiv şi teoretic (nu practic) perfect 
justificat lui Hume, cînd acesta susține că: tot ce putem con- 
stata în cercetările noastre. științifice, riguros ştiinţifice (cînd 
inteligența nu părăsește poziţia strictă a experienţei), „sînt 
raporturi de succesiune şi coexistență constantă între feno- 
mene. Observaţia nu ne arată c-ar exista „legătură“ între 
acestea, i 

5- ar putea ca această legătură intimă să existe de fapt în 
natură. Dar aceasta n-o știm, și n-o putem ști. Nu putem şti 
cu certitudine absolută dacă relaţiile de succesiune invariabi- 
lă şi de coexistență învariabilă pe care le constatăm prin ob- 
servatie ascund sau nu ascund în dosul lor vreo „legătură“ 
oarecare. Această „legătură“ intimă ar putea să existe obiec- 
iv dar, în măsură egală, ar putea şi să nu existe, În cazul 
Anti, determi inismul ar corespunde adevărului obiectiv, E vi- 

“dent aaa între frontierele experienței, cum am văzut, 
fatal parțiale. Deci, în nici un caz nu poate fi vorba de de- 
terminism absolut (care depăşeşte orice experiență posibilă). 


74 


Prin urmare, „legătura“ de care vorbim şi pe care o afir- 
mă reală ştiinţa pozitivă prin excelenșă realistă, ar putea fi 
un adaos mi al nostru, Gîndirea noastră se comportă, 
deci i, şi aici ca-n momentul cînd enunțăm concepţia deter- 
minismului universal, În ambele cazuri ea depășește experi- 
ença definită în sensul riguros al cuvîntului. Pornind de la 
semnul exterior al permanenţei în succesiune și coexistență, 
semn dat într-adevăr în observaţie, noi postulăm existența 
unei „legături“ reale între fenomene. Iată ce ne arată reflec- 
ţia şi analiza critică a stării de fapt a lucrurilor. 

Hume a arătat motivele psihologice care explică originea, 
acéstui adaos mintal. Credem însă că originea acestui obicei 


de gîndi e devenit lege este, în parte, şi de natură biologică, 


şi, ca atare, trebuie căutată mai adînc: postulatul raționali- 
tăţii integrale a lumii exterioare ne asigură subiectiv o mai 
mare posibilitate de previziune a fenomenelor și promite 
deci mai mulți sorți de izbindä instinctului de conservare. 
Căci este evident că dacă legătura dintre fenomenul A și 
fenomenul B este reală, previziunea fenomenului B este ne- 
îndoielnică ori de cîte ori apare A. Orientarea individului 
şi a speţei în lumea inextricabilă şi surprinzătoare a lucruri- 
lor devine... „sigură!“ Si mai sigură, absolut sigură, cînd 
legătura despre care vorbim este concepută ca logic necesară 
(vezi mai sus, cap. I, § VI). 

Critica lui Hume a deschis inteligenței perspective nelini- 
ştitoare, prin faptul că aceasta a putut, în anumite momente 
de critică reflecţie, să opună credinţei c-ar exista acord fun- 
damental între realitatea exterioară și propria noastră gîn- 
dire (postulatul raţionalităţii totale a lumii exterioare) even- 
tualitatea eterogenităţii esenţiale ce ar putea să existe între: 
lumea raţiunii şi lumea lucrurilor. 

Să nu scoatem din critica filosofului englez consecinţele 
pe care le-au scos cei mai mulți din reprezentanţii concepţiei 
empiriste, inclusiv pozitivistul Comte. Anume: să nu afir- 


75 


măm că există eterogenitate absolută între lumea spiritului 
și lumea materială, Însăși experiența, delimitată de Hume în 
mod nu se poate mai curat şi mai clar, ne arată că o depäsim 
nejustificat făcînd această afirmaţie. Căci, din analiza lui 
Hume nu putem scoate decît următoarea concluzie justifi 
cată: nu ştiu dacă existența este sau nu e raţională. 

Rezultatele criticii filosofului englez nu comportă decit 
formulare negativă. 

Afirmind, cu majoritatea empiristilor, că există eteroge- 


nitate absolută între lumea spiritului Și lumea materiei, _ 


cădem î în greșeala (amintită mai sus) de a considera partea 
drept tot, tot,” 

TRäminem î însă în domeniul experienţei autentice, recunos- 
cînd că, pînă la un anumit punct, lucrurile se comportă între 
ele ca și cînd raporturile lor ar fi de esență rațională. În 
măsură considerabilă ele ne apar însă și într-o lumină care 
ne face să susţinem şi contrariul. 


Conceptia. em „empiristă ah lui Hume şi a urmaşilor lui spiri- 


tuali a adus în orice caz o mare contribuție + în evoluția ide- 
ilor. Contribuţie pozitivă, care va rămîne câștigată definitiv. 
Anume, ea ne-a arătat că ideea de cauzalitate eficientă elabo- 
rată de tradiţia. raționalistă — şi trecută în patrimoniul 
spiritual al majorităţii oamenilor de ştiinţă — nu e singura 
imaginabilă, singura posibilă, absolut necesară. Ști Ştiinţă, pozi= 
tivă în supremul grad, poate face inteligența omenească chiar 
renuntind la ideea de cauzalitate închisă cu necesitate în 
postulatul raşionalității integrale a existenţei, Știința pozi- 
tivä nu ar pieri ci ar continua să crească şi-n ipoteza că am 
accepta postulatul iraționalităţii parțiale a fondului ultim al 
existenței. 

Dar, dacă renunţarea la credința în raționalitatea esen- 
ţială și totală a existenţei nu atrage după sine urmări prea 


76 


sensibile în domeniul inteligenţei pure (ştiinţa pozitivă), ea 
poate avea consecințe extrem de importante în zona convic- 
tiunilor de ordin practic care spuneam ($$ I şi II din pre- 
zentul capitol) că însoțesc afirmaţia că Lumea, în esenţa ei 
ultimă, ar fi total inteligibilă. 

Retinem, deocamdată numai în treacăt, că aceste conse- 
cințe pot fi scoase, şi sînt importante. Înainte de a zăbovi 
asupra lor (vezi cap. III), să mai amintim cîteva fapte şi să 
mai facem cîteva consideraţii care vorbesc contra raçionali- 
täyii integrale a existenţei, a existenței aşa cum ne apare ea 
în limitele experienţei reale, şi care confirmă opinia expri- 
mată mai sus că ideea determinismului absolut, implicată 
în postulatul raţionalităţii integrale, depăşeşte experienţa 
reală, si orice experienţă posibilă. 


3 


La lumina rezultatelor obţinute de reprezentanţii unor 
orientări noi în istoria ideilor contemporane, și noţiunea de 
„experienţă“, „dat în experiență“ elaborată de curentul em- 
pirist şi pozitivist apare prea dogmatică. Prea dogmatică, 
căci păcătuieşte prin caracterul ei prea strimt: empirismul 
a fixat frontierele autentice ale experienţei la limitele ele- 
mentelor sensibile, Dar această delimitare ne pare a fi cu 
totul arbitrară. 

Căci nu vedem care ar fi criteriile reale și absolut certe 
care ne-ar îndreptăți să excludem din sfera noţiunii de 
„experienţă“ „datele imediate ale conștiinței“ găsite de Berg- 
son şi pesenţele“ date în intuiţia pură a fenomenologistilor 
germani. Atit „datele“ bergsoniene cit si „esențele“ fenome- 
nologiste sînt „experiență“ autentică. Sînt date în intuiție. 
Aceasta fiind izvorul celei mai imediate experienţe, ele tre- 
buie să fie acceptate ca atare, deci ca fapte de experiență nu 


77 


mai puţin reală ca cea constituită de senzaţia sensibilă a 
empiristilor. 

Potrivitä din perspectiva intuiţionismului bergsonian şi fe- 
nomenologist, existenţa ne apare substanţial diferită de felul 
cum se prezintă ea în lumina poziţiei rationaliste. Datele ime- 
diate ale conştiinţei si esenţele sînt calități ireductibile. Deci 
e imposibil să fie deduse una din alta. Eterogene în însuși fon- 
dul lor originar si infinite ca număr, ele sînt date despărțite 
unele de altele de intervale pe care raţiunea este incapabilă 
să le umple. Un biatus irrationalis le separă unele de altele, 
întocmai cum un biatus irrationalis separă datele empirice 
ale experienţei senzitive. 

Datele imediate ale conștiinței și esençele materiale ale lui 
Husserl nu sînt subiective. Ele vor să fie calităţi ireducti- 
bile ale existenţei obiective, asemenea calităților sensibile ale 
experienţei empiriste, a căror subiectivitate o neagă, cum 
știm, atît Bergson cât si Husserl si Scheler. Prin urmare, 
biatus irrationalis de care e vorba nu este, în concepţia aces- 
tor gînditori, o simplă viziune a spiritului nostru, el există 
în chip absolut real în fundamentul însuși al existenţei 
obiective. 

Concepţiei lui Husserl și Scheler, în ce privește izolarea 
aceasta absolută a esentelor ireductibile, i se poate opune 
desigur constatarea că datele imediate ale intuitici, deși ira- 
yionale în raportul lor reciproc, se prezintă, în experienţă, şi 
sub alt aspect: sub acela al unor elemente ce intră ca părți 
integrante într-un tot. Etc, etc, Tot astfel, ştim că Bergson 
a umplut intervalele iraționale ce despart calitățile ireduc- 
tibile ale lucrurilor, dar le-a umplut cu elemente de natură 
iraţională etc. 

În tezele lor fundamentale, concepţiile despre care vorbim 
pot fi chiar respinse integral. Rămîne însă fapt câştigat pen- 
tru progresul ideilor perspectiva spirivualä pe care ele au 
deschis-o. Perspectivă care, fäcindu-ne să înrezărim ca posi- 


78 


bilă o viziune despre lume ce ar înlătura concepţia raţiona- 
lităţii existenţei, ne întăreşte convingerea în caracterul rela- 
tiv al tuturor ideilor omenești: Ideea raţionalităţii integrale 
a existenţei, oricît de fecundă s-ar fi dovedit şi se dovedeşte, | 
este, Şi. Şi ea, numai un punct de vedere pa ial asupra Totului. | ij 
Nu e deci un punct de vedere exclusiv $ necesar. Căci, dacă 
ar fi aşa, s-ar impune fără discuţie tuturor înteligenţelor. 
Ceea ce, cum constatăm, nu este de loc cazul. 


4 


Dar, analiza fenomenologică a emis, prin Emil Lask’, 
unele idei care fac să se întrevadă posibilitatea unei noi 
specii de irațional. Formă de existență a irationalului încăr- 


‘catä de amenințări pentru concepţia expusă în capitolul I al 


acestei cărți. 

Tulburătoarea concepţie a lui Lask poate fi condensată 
în următoarea propoziţie: orice conţinut poate fi considerat 
ca irațional în raport cu forma categorială ce-l înveleşte. 
Aceasta vrea să spună că un conţinut oarecare rezistă formei 
sale categoriale si rămîne” nepätruns de ea, chiar şi atunci 
cînd conținutul respectiv este el însuşi o formă categorială, . 


cînd prezintă deja o formă logică. 


de cunoaștere ral; datele intuiyiei sensibile trebuie s să fie 


învelite într-o formă categorială. “Domeniul à în care se a aplică 
formele categoriale este limitar_| la Kant. “Limitat la sfera 


“datelor i intuitiei senzoriale. Lask a căutat să demonstreze. că, 
pentru a deveni obiecte de cunoaștere reală, şi obiectele ide- 


1 Logik der Philosophie. În ce-i priveşte pe Husserl şi pe Scheler, 
a se vedea mai ales Logische Untersuchungen ale celui dintii şi Der 
Formalismus in der Ethik al celui din urmă. 


7 


ale (die ideellen Gegenstände) trebuie învelite în forme cate- 
“goriale, Astfel, si „categoriile“ “ kantiene por şi. trebuie să să 


devină conținut În raport cu alte forme, care ar putea fi nu- 
mite: categorii ale categoriilor. 


rială c re rămâne "cea fostă Înainte. Adică “calitativ ete- 
rogen în raport ü forma. Kant rămăsese pe planul prejude- 
ff rafionaliste, afirmînd că opera de sinteză îndeplinită de 
categorii ar fi generatoare de raționalitate, Pe când ea nu 
face decît să lumineze + conţinutul, etichetindu-l pur si simplu. 


Forma nu legitimează, nu rajionalizeazà, nu face inteligi- 
bil continutul. 


Jeci acesta rămîne irațional (în sensul larg al cuvîntului) 
în raport, cu forma care-l înveleşte; căci rămîne ireductibil 
În propria lui formă chiar și atunci cînd e vorba de un obiect 


ideal. Prin urmare, avem de-a. face aci cu o nouă formă de 


irațional. Un irational imanent oarecum. formelor logice, lo- 
gicului însuși: căci acest irațional e constituit, cum vedem, 
din caracterul contingent și impenetrabil pe care-l poate ma- 


nifesta o formă logică faţă de altă formă logică. 
Concluzia generală ce se desprinde din cele de mai sus 
este că analiza subtilă a lui Lask a avut ca rezultat să lär- 


gească sfera noţiunii de „irațional“ şi să reducă pe cea a con- 
ceptului de „logic“. 

Dar chiar în ipoteza că acest rezultat ar fi în mare măsură 
contestabil, rămîne felul nou în care a fost pusă problema 
raportului dintre raţional şi irațional. Fel de a pune pro- 
blema degajind o atmosferă spirituală ce nu întărește de loc 
pozițiile fundamentale ale postulatului raţionalităţii inte- 
grale a existenţei, 


80 


5 


Să reținem în legătură cu problema care ne preocupă în 
prezentul capitol şi critica noţiunii de observaţie“ f făcută 
de Werner Heisenberg. Această critică a tinärului și genialu- 
lui fizician neam pune, în momentul de faţă, î în discuţie 
problema. limirel 7 determinismului, k 

Ânalizind condițiile înseși ale oricărei observaţii sau ex- 
periente, Heisenberg a arătat că este imposibil, chiar cu aju- 
torul dispozitivelor celor mai perfecţionate, să determini 
simultan și cu precizie suficientä poziţia şi viteza unui cor- 
puscul, “din cauza modificării pe care o aduce fenomenului 
observat tocmai măsurarea lui, Deci, orice observaţie im- 
plică o acţiune a observatorului atit fizic .ob- 


luminăm, să aruncăm asupra lui un anumit număr de foronil. 
Unii din aceştia sînt trimişi înapoi de corpul în mișcare, ma- 
nifestindu-i prezenţa și permițindu-ne să-i determinăm pozi- 
tiile succesive. Acești fotoni izbesc corpul în mișcare, tulbu- 
rîndu-i-o. 

Cînd acesta este macroscopic (un proiectil, de exemplu, 
sau un avion), tulburarea suferită este inapreciabilă, și, în 
practică, neglijabilă, considerată ca inexistentă. Cuantele de 
lumină necesare pentru a-l lumina sînt, în raport cu masa 
lui, aşa de uşoare încît nu-i transmit decât o cantitate im- 
perceptibilă de energie și de mișcare. 

Cu totul altfel stau însă lucrurile cînd e vorba de dome- 
niul corpuscular, microscopic ori spectroscopic. Cînd vrem 


1 Se ştie că de citäva vreme încoace discontinuitatea a fost intro- 
dusă şi-n optică. Lumina nu constă de-acum numai din unde continue, 
ci e compusă plin unde continue care transportă particule de energie, 
așa-numiții fotoni, izolabili şi putînd să fie numărați. 


6 — Existenţa tragică 8t 


să percepem un corpuscul material, cantitatea de lumină ne- 
cesară pentru a lumina electronii unui atom, de exemplu, nu 
poate fi în nici un caz mai mică de un foton. Ce se întîmplă 
cînd electronul întâlnește acest foton? Electronul înghite 
oarecum fotonul si, instantaneu, face o săritură bruscă. Si, 
fatal, ceea ce observăm noi nu este electronul în poziţia lui 
primitivă, ci rezultatul izbivurii pe care a primit-o de la foton 
și pe care, în ultimă analiză, am provocat-o noi. 

Acest fapt „are drept consecință că, folosind chiar lim- 


bajul mecanic uzual pentru a exprima ceea. ce se întâmplă, nu. 


pure: spera să, punem în evidenţă mişcarea unui singur elec- 
tron, fără s-o mi ăm în aşa fel încît arice. observaţie in- 
dividuală este : lipsită de orice sens experimental. Existenţa 
cuantelor, mărimea lor determinată de constanta lui Planck 
nu permite mici măcar să ne imaginăm că ar putea fi dimi- 
nuată importanța intervenţiei observatorului asupra siste- 
mului observat; că vom putea, pe măsură ce creşte micimea 
acestuia, să mărim paralel delicateţea mijloacelor de observa- 
tie. Scalpelul nostru de disecat natura are tăiș cu fineţe limi- 
tată, măsurată de constanta lui Planck, și acest fapt face ca 
ideea mișcării individuale a unui corpuscul, ideea unei orbite 
electronice să nu poată avea nici un sens experimental“!. 

Heisenberg a scos din această straşnică critică a noţiunii 
de „observaţie“ concluzia că problema unei. cunoașteri com- 
plete a a trecutului, cunoaştere care ar permite prezicerea viito- 
‘tului, nu se mai poate punc, Dar fii aptul < că cunoaşterea 
completă a trecutului implică, prin ea însăși, contradicție. 

“imposibilitatea î în care ne găsim de a observa mişcarea 
individuală a unui corpuscul fără să i-o si deranjäm simultan 
si profund — imposibilitate determinată necesar, cum am 
văzut, de existența cuantelor lui Planck — l-a făcut pe 


i Cf. P. Langevin, L'orientation actuelle de la physique, în 
Orientation actuelle des sciences, Alcan, 1930, pp. 55—56. 


82 


Heisenberg să proclame un principiu numit principiu de in- 
determinaţie, care ar avea, drept corolar însoțitor, imposi- 
bilitatea experimentală de a stabili în Fizică alte e legi decit 
legi cu cu caracter statistic. Prin urmare; intocmai ca- ca-n dome 


niul realităţii omenești, şi-n ştiinţa cea mai 
tului, determinismul pe care-l exprimă legile ar ascunde un 
indeterminism fundamental al fiecăr az particular. Com- 
portamentul individual al corpusculelor de materie scapä 
oricărui determinism și oricărei posibilități de previziune. 

Se ştie că numărul scrisorilor fără adresă ce se aruncă în 
cutiile postale pe an, într-o țară cu populaţie mare, osci- 
lează, de aproape, în jurul aceleiași cifre, Deşi cauzele care 
au putut determina pe fiecare individ în parte să uite să scrie 
adresa sînt cele mai diferite, mai variabile, mai capricioase 
şi pot fi absolut altele de la an la an, efectul ce-l produc este 
aproape constant. Regularitatea aceasta se stabilește graţie ( 
intrării în joc a legii numerelor mari, la care prezidează - 
legea hazardului. Tot astfel și în fizică: legile care comandă 
fenomenelor ce au loc în lumea macroscopică au fost stabi- 
lite în funcţie de observaţia acestei lumi. Ele nu sînt aplica- 
bile decît ei. Dar existența lor și posibilitatea formulării lor 
se datoresc faptului că, corpusculele de materie și de lumină 
mobilizate pînă și de cele mai neînsemnate, cantitativ, feno- 
mene macroscopice fiind extrem de numeroase, poate intra în 
funcţiune legea hazardului. 

Constatäril si ideïle lui Heisenberg pun, evident, în dis- 
cufie îns înseși și bazele pe care s-a construit impresionantul edi- 
ficiu al ştiinţelor pozitive moderne, Totuşi, poate că ilustrul 
astronom englez Eddington si compatriotul său tot atît de 
ilustru, fizicianul Dirac, s-au cam grăbit cînd au scos din 
constatările tânărului savant german concluzia că, în sfîrşit, 
în anul 1927, lumea modernă ar fi „scăpat“ de coșmarul de- 
terminismului. Nu e mai puţin adevărat însă, că concepțiile 
lui Heisenberg au venit să întărească criza prin care trece 


83 


fizica zilelor noastre, criză de creştere, desigur, determinată 
de concepţiile lui Planck, Einstein, De Broglie, Schrôdinger, 
Dirac si alţii. Și se poate întîmpla ca perspectiva deschisă de 
concepţia heisenbergiană să devină originea unor eforturi de 
gîndire tinzînd să modifice noţiunea de cauzalitate de care 
fac uz actualele ştiinţe ale naturii. Sau să tindă să introducă 
între formele categoriale ale acestora, alături de conceptul 
de cauză eficientă, un nou concept de cauzalitate. Științele 
ar face uz, în acest caz, cînd de un concept, cînd de celă- 
lalt. După cum va cere natura specifică a problemelor ce se 
vor pune, 

Credem că vom reuşi să scoatem mai bine în relief im- 
portanța acestor idei dînd cuvîntul lui A. Haas, fizician 
cu autoritate și renume, profesor la Universitatea din Viena: 
„Revoluţia provocată în fizică de mecanica ondulatorie şi 
de mecanica cuantică este prea profundă ca să nu aibă, mai 
curînd sau mai tirziu, influență considerabilă asupra ansam- 
blului filosofiei. Mai multor concepte noile teorii Je aduc 
posibilități de modificări importante, anume noțiunilor de 
materie, de cauzalitate şi de lege naturală ... Cauzalităţii 
rigide care se manifestă în fenomenele fizicii macroscopice, 
fizica contemporană îi opune indeterminaţia fenomenelor 
atomice. Ea nu admite determinism decit pentru mărimile 
statistice, care corespund proceselor individuale. O astfel de 
concepție deschide negreșit perspective noi în discuţia cri- 
tică a noţiunii de lege fizică. Pentru filosofie e problemă de 
interes vital să ştie dacă, în ultimă analiză, există în natură 
alte legi în afară de un principiu pur statistic, principiu cu 
totul general si care ar fi comun fizicii și altor științe, ca de 
exemplu, economiei politice“!. 


1 Arthur Haas, Les répercussions générales de la théorie des 
quanta, în „Les Nouvelles Littéraires“, 25 august 1931. 


84 


6 


dire care ar tinde să a în a le idei a cau- 
zalitate mecanică sau alături de ca, un nou concept de cau- 
zalitate, mai suplu şi capabil să explice fenomene rămase pînă 
acum neexplicate; şi neexplicabile cu ajutorul tradiționalei 
noțiuni de cauzalitate. 

Vorbim de o astfel de eventualitate. „pentru- -că -nu--putem 
crede câ-n curba de evoluţie descrisă pînă acum, spiritul ar 
fi epuizat toate, dar absolut toate, categoriile de gindire de 
care poate ; ȘI ar putea dispune. Nimic nu ne silește să presu- 
punem, cu Kant, că există o tabelă definitivă de categorii 
fundamentale, în mumăr de douăsprezece, și cu putință de 
a fi fixată apriori, o dată pentru totdeauna. Nimic nu ne im- 
pune cu necesitate să renunțăm la speranța că într-o zi spiri- 
tul omenesc ar putea mări acest număr de doisprezece, 

Este mult mai probabil că nu cunoaştem decît în mod. 
rudimentar formele actuale în care spiritul nostru ordonează 
datele experienţei, și că orice tabelă a categoriilor actuale: 
este necompletă și imperfectă. Cu atîr mai riscat este să vrei 
să fixezi numărul tuturor formelor fundamentale de care va 
dispune inteligența în viitor. Căci experiența de pînă acum 
nu se opune de loc presupunerii că cele cîteva categorii, fi- 
xate şi precizate pînă azi, nu reprezintă decît un număr nc- 
însemnat de puncte de reper din cele nenumărate pe care le 
va mai descoperi de azi înainte inteligenţa omenească în 
eforturile ei de a înţelege tot mai multă realitate, imbräti- 
şind-o cu supleçe tot mai de aproape. 

Imbogätindu-si formele categoriale, spiritul îşi va inmulsi 
perspectivele din care va considera infinita varietate de as- 
pecte pe care va continua să i-o ofere deconcertanta exis-- 


tençä. 


85 


Bogăția, ca pretutindeni, și aci va însemna forţă si liber- 
state. Dispunind de puncte de vedere numeroase, inteligența 
va avea mai multă libertate de alegere a cutărei sau cutărei 
forme categoriale, mai potrivită pentru ordonarea și inçele- 
gerea experienţei pe care tocmai va fi pe cale s-o facă. Evi- 
dent deci, că alegerea acestora se va face cu scopul precis de 
a mări capacitatea de comprehensiune a spiritului. Ea nu se 
va îndrepta cu necesitate totdeauna către vechile forme codi- 
ficate în manualele de logică mai mult sau mai puţin noi. 

Cînd e vorba să înţeleagă o latură absolut nouă a existen- 
Jei, spiritul omenesc dă dovadă de înţelepciune abandonîn- 
du-se pur și simplu experienţei. Aceasta, pînă în momentul 
cînd nevoile de înţelegere menținute vii și imperioase de 
către noile probleme, ridicate de noua experienţă, îşi creează 
moi organe de comprehensiune. Astfel, ideea kantiană c-ar 
exista o tablă de categorii invariabilă pornește din univer- 
sala prejudecată intelectualistă (formulată cu valoare de 
lege absolută) că raţiunea omenească ar fi absolut invari- 
abilă în ce priveşte formele ei fundamentale. Într-un studiu 
publicat în „Viaţa Românească“!, am încercat să surprin- 
“dem unele momente de evoluţie reală a acestei raţiuni, pre- 
supusă dată o dată pentru totdeauna și în afară de legea 
atotstäpinitoare a timpului. Dar, chiar admitind — în ipo- 
teză — că toate formele categoriale posibile ar fi date apriori 
În conștiință, faptul nu înseamnă cu necesitate că inteli- 
gença face uz de toate dintru începuturile activităţii ei, că 
sînt deci, numaidecît, toate vizibile deodată, și pot fi fixate 
apriori, o dată pentru vecii vecilor. 

Admiterea ipotezei de mai sus nu exclude ipoteza că inte- 
ligenţa face uz de formele ei categoriale (date apriori) rînd 
pe rînd, şi pe măsură ce, dorind să raţionalizeze noi si noi 


1 Despre o istorie a inteligenţei, nr. 7—8, 1931, studiu cuprins si în 
"cartea noastră Linii și Figuri, Sibiu, 1943, cu titlul Rafional şi irațional. 


386 


| 


porţiuni de realitate, acest uz devine necesar. Astfel, fiecare 
nouă etapă de progres atins de evoluţia culturii ar recurge la.. 
alte şi alte categorii fundamentale. Fiecare mare epocă spiri- 

tuală ar fixa în tabla categoriilor posibile câte una sau mai 

multe forme apriorice ale raţiunii, ar „descoperi“ noi por- 

fiuni apriorice. 

În această din urmă ipoteză, n-ar fi exclusă nici even- 
tualitatea scoaterii din uz, a părăsirii, și deci eventualitatea. 
dispariţiei unor forme categoriale mai vechi, devenite inutile. 
Astfel, cine știe dacă n-a fost o vreme cînd spiritul popoa- 
relor care au creat cultura europeană azi trimilenară, a as- 
cultat ca de o categorie fundamentală a sa nu de ceea ce se: 
cheamă principiu al cauzalităşii, ci de ceea ce Lévy-Bruhl a. 
numit lege a participaţiei? Dacă Immanuel Kant ar fi trăit 
în acele timpuri străvechi, ar fi introdus probabil în tabela- 
sa alte categorii decît cele care, fixate în preacunoscuta ta- 
belă, nu fac decît să descrie sistemul categorial al unei epoci 
particulare a culturii europene. Și tocmai ca pe aceasta. 
din urmă, ar fi declarat-o și pe cea dintii etern neschimbă- 
toare ... 

Astfel, chiar ipoteza că toate formele categoriale posibile: 
ar fi date apriori în conștiință se poate concilia cu ideea că 
fiecare mare totalitate de cultură (epoci, civilizații, popoare: 
creatoare de valori spirituale originale) îşi are, în parte cel 
putin, propria sa rațiune apriorică, propria sa formă aprio- 
rică de intuiţie, de gîndire, de preferinţe. 

Si e foarte probabil că această multiplicitate de forme: 
categoriale de care face uz spiritul pentru a cuprinde si în-- 
țelege existența — multiplicitate crescândă în proporție di- 
rectă cu evoluția cunoașterii — este un răspuns potrivit și 
adînc pe care gândirea noastră îl dă infinitei varietăți de as- 
pecte ce i-o prezintă pururea noua si imprevizibila existență- 

Iată de ce nu credem să fi formulat o idee absurdă în sine: 
cînd, în legătură eu constatärile lui Werner Heisenberg, 


87 


<nunfam posibilitatea noţiunii unui nou tip de cauzalitate. 
Des gur că orice noţiune sfirçeste prin a se dovedi, cu tim- 
pul. prea strîmtă: atunci cînd experiența nouă depăşeşte 
peste măsură experiența iniţială care a dat naștere noţiunii 
respective. Orice concept sfirseste prin a-și pierde utilitatea 
şi chiar sensul, cînd experienţa te împinge să te îndepărtezi 
prea tare de împrejurările experimentale în care el a fost 
format. 

Astfel, la lumina experienței şi gîndirii îmbogăţite a seco- 
lului nostru, axiomele euclidiene, crezute absolut valabile 
pentru orice experienţă posibilă, îşi pierd valoarea de cate- 
gorii geometrice necesare cînd voim să le aplicăm la Uni- 
vers în totalitatea lui. Căci este foarte probabil că acesta, 
„considerat în proporţii din ce în ce mai întinse, devine din 
ce în ce mai puţin euclidian. 

Tot astfel, în lumea microscopică şi spectroscopică, no- 
iunea de spaţiu, atât de rezistentă în explicaţiile ştiinţifice, 
se volatilizează, își pierde sensul așa zicînd: mintea mu mai 
poate crea imagine cu ajutorul noţiunii de „deplasare“ im- 
plicată în ideea de spaţiu ca atare. 


În general, experienţa trecutului de totdeauna, dar mai 
ales cea a ultimului secol de gîndire filosofică şi cercetare 
ştiinţifică europeană ar trebui să ne facă să înțelegem o dată 
«că unele forme de comprehensiune de care dispune spiritul 
nostru, forme intelectuale sau de altă natură, sînt efemere, 
şi se datoresc, în ultimă și nepreocupată analiză, întîmplării 
şi împrejurărilor totdeauna contingente. Şi toate, oricît de în- 
.cărcate de biologic utile si fecunde prezumyii ar fi, conside- 
rate sub specie aeterni nu se deosebesc probabil de produsele 
imaginaţiei înaripate decît prin caracterul lor ceva mai rigid 
şi, din această cauză, relativ mai stabil. 


‘88 


| 


Prezenţa permanentă în conştiinţă a acestor consideraţii 
ar constitui pentru aceasta o normă de înţeleaptă conduită 
intelectuală. 

Și apoi, ducîndu-ne cu gîndul şi mai departe, n-am putea. 
întări și mai mult valoarea acestei norme scoțând tâlc și în- 
văţătură din experiența făcută dincolo de frontierele speyei 
noastre? Căci n-avem oare bogată ocazie să constatăm în 
regnul animal ce nenumărate sint felurile de a lua contact 
cu Universul și de a găsi cu el un modus vivendi? 

În general vorbind, cele mai multe specii de animale pose- 
dă însușirile de care au nevoie pentru conservarea insului și 
a speciei. Mai mult: judecînd lucrurile fără nici o prejude- 
cată şi prezumție umană, nu e de loc sigur că, din punctul 
de vedere pe care-l implică ordinea de idei ce o dezvoltăm 
în acest moment, speța noastră ar fi cea mai dotată. 

Jar r metafizic privind | lucrurile, putem spune cä-r substan- 
‘à, nici o formă de inçelegere, ‘de exteziorizare sau de adap- 
tare nu reprezintă formula supremă. Fiecare din ele, oricît 
ar fi de minunată, şi de exaltantä la întîia vedere, reprezintă 
numai o formă de expresie particulară, şi doci trunchiată, a 
(absolutului, singur perfect. O lege pe care am numi-o a com- 
“Bensaţiei își manifestă aci monotona și eterna ei prezență: 
superiorități câștigăte scump într-o anumită direcţie sînt 


plătite cu lipsuri dureroase în alte direcții!. 

N-am putea deci afirma, în teză generală, că, pe planul 
experienței, toate formele categoriale — căci de acestea e 
vorba în prezentul paragraf — au drept la existenţă; în timp 
ce, pe plan mai adînc, pe plan metafizic, nici una nu merită 
să fie luată prea în serios? 


1 Vom insista asupra acestei din urmă idei în $ II al cap. III. 


Văzut din perspectiva ideilor expuse în această parte a 
lucrării noastre, determinismu] absolut — împreună cu pos- 
tulatul rationalitäqii integrale a existenţei pe care se reazemä, 
şi cu ideea de cauzalitate mecanică pe care o implică — nu 
ne apare oare ca un dogmatism care face, dintr-o categorie 
fatal relativă, categorie absolută şi unic îndreptățită în fața 
forului inteligenţei? Împins de o iluzie naturală spiritului 
omenesc, determinismul absolut nu comite, şi sub acest ra- 
port, greșeala de logică, semnalată deja mai sus, de a declara 
drept tot numai o parte a totului? 


7 


Dar dacă nu putem prevedea cu siguranță că ştiinţele 
naturii fizice vor fi silite să elaboreze, alături sau chiar în 
locul ideii de cauzalitate mecanică simplă, un concept de 
cauză mai suplu și mai comprehensiv, susţinem că ştiinţele 
naturii spirituale (ştiinţele morale, ştiinţele istorice) nu se vor 
putea constitui ca ştiinţe adevărate — adică în forma unor 
cadre intelectuale care n-ar elimina din realitatea ce vor s-o 
explice tocmai caracterele ei specifice — decît în momentul 
cînd vor reuşi să elaboreze o noţiune de cauzalitate esențial 
diferită de cea mecanică. 

Proprie ştiinţelor naturii ridicate pe postulatul determi- 


nismului universal, această cauzalitate reduce, cum am vă-" 


zut, schimbarea în timp la relații de dependenţă logică, rela- 
ţii supratemporale, atemporale. În aceste ştiinţe, sarcina 
esenţială a inteligenței este să ne arate că, dat fiind ansam- 
blul antecedentelor, efectul (fenomenul care a urmat) putea 
fi dedus apriori din fenomenul numit cauză. Cel. dintii 
fiind implicit conţinut în acesta din urmă. În ultimă şi con- 
secventă analiză, cele două fenomene nu sînt decît unul şi, 
acelaşi lucru prezentat sub forme diferite. 


9% 


r 


| 


E 


Această cunoaştere implică _deci, în toate demersurile ei, 
; concepția că ceea ce este a f fost, că ceea ce va fi există de 
pe acum în cega ce este. Ea € elimină factorul real care este 
considerat 


timpul. Timpul, cea mai concretă re 


| drept cadru gol în care au loc schimbări aparente, transfor- 
| mări, adică schimbări de formă, nu de conţinut esențial. 
Timpul prin el însuși nu aduce nimic nou în procesul de 
modificare a existenţei. 

Dar Dar experienţa € cea mai directă şi mai concretă, care este 


experienţa. sufletească (stările de conştiinţă), ne arată 
timpul, departe de a fi cadru gol, este urzeală substanţ 
din care e yesută această formă de existenţă. Departe. de a fi? 
ün ce fără prea mare importanță şi influenţă asupra schim- 

bärilor care au loc aci, timpul este agentul motor al aces- 
tora, poate unica substanţă cu adevărat. reală și si, 


a Former” c de „existenţă numită viaţă sufletească. 


procesului de perpetuă schimbare ce are loc în timp nu se 
aseamănă cu celălalt, nu pot fi asimilate între ele. Deci nici 
nu pot fi „scoase“ (deduse) unul din celălalt. Aici, în miezul 
acestei realități numite viață sufletească, cea mai concretă, 
căci singura direct dată în experiența imediată, „azi“ nu e 
făcut din „ieri“, şi nici „mâine“ din „azi“ şi „ieri“. 


tă ie iei absolută de previziune a iteraa şi nici 
putință de reconstituire exactă a trecutului. Acesta fiind, prin 


definiţie, calitativ diferit de prezent, nu poate E „COMPUS; 


torul, calitativ diferit, de prezent și trecut, nu iata fi pre 


2 


“EKIA, cu alte cuvinte, în lumea spiritului, adică în orice 
domeniu al realităţii în care existenţa omenească e prezentă 
sub o formă sau alta, evoluţie reală, neîntreruptă creație de 
perpetuă noutate, de imprevizibil şi incalculabil cu ajutorul 
procedeelor de gîndire. de care se. servesc. științele. naturii 


fizice. 

"”Recurgînd la aceste procedee, sub forma diverselor ipo- 
teze preformiste sau sub alte forme eventuale, nu ţinem sea- 
mă de caracterul specific al lumii sufletești, care este toc- 
mai acela de a exclude previzibilitatea, şi deci și postulatul 
determinismului mecanic. Si neţinînd seamă de acest carac- 
ter dominant al porțiunii de realitate pe care tocmai vrem 
s-o studiem şi s-o înțelegem, trecîndu-l cu vederea ca fiind 
fără importanță — pentru motivul real dar ascuns că zisul 
caracter nu se lasă asimilat de vechile forme categoriale ale 
gîndirii noastre — nu dăm dovadă de spirit cu adevărat 
ştiinţific. Căci ce știință e aceea care neagă importanţa sau 
chiar realitatea unei forme de existență pe care deocamdată 
n-o înțelege? 


"Timpul real, real î în sens metafizic, şi evoluţia reală, reve- 


latoare de c conținuturi „noi, ireductibile la conținuturi deja. 


existente, sînt fapte de experiență foarte reală. Fapte care 
nu pot fi negate pentru inotivul că vechi procedee de gîn- 
dire, ce s-au arătat fecunde și utile în anumite domenii ale 
concretului, se dovedesc neputincioase pentru luminarea unor 
aspecte ale acestuia, aspecte trecute pînă aci cu vederea. 
+ Dar ceea ce spuneam despre lumea spirituală, în înţelesul 
strict al cuvîntului, se aplică și la porțiunile realităţii fizice 
în care spiritul, adică omul, intervine ca agent activ sub o 
formă sau alta. Şi oare aceste porţiuni ale concretului fizic 
nu sint, în ultimă și consecventă analiză, echivalente cu toată 
realitatea existentă pentru noi? Să adăugăm la această ob- 


92 


servaţie si faptul de experienţă, că orice experienţă posibilă 
despre lumea lucrurilor exterioare ëste în funcție de expe- 
rienta interioară, este mai inainte de toate o stare sau un 
complex de stări de conştiinţă, și vom înţelege de ce nera- 
ţionalizăbilul şi de științele fizice etern escamotatul timp 
trebuie conceput, în ultimă analiză, ca fiind forma de exis- 
tență cea mai sigur reală, ca fiind fundamentul metafizic al 
întregii existente, si nu numai al celei morale, » 


Iată deci că dezvoltările noastre, pornind dintr-o zonă de 
experienţă alta decît cea în care se mişcă fizica, şi conduse 
pe un plan de gîndire străin raţionameniului propriu ştiin- 
telor naturii, par a veni să întărească tulburätoarea conclu- 
zie a fizicianului Heisenberg în ce priveşte cunoașterea com- 
pletă a trecutului și prezicerea integrală a viitorului (vezi 
prezentul capitol, § III, 5). 


În concluzie generală, să spunem că ideça de evoluție, 
ginditä serios, adică luată cu tot ceea ce ea vrea să însemne, 
şi nu escamotată cu ajutorul ipotezelor preformiste, implică. 
ideea de creație. Noţiune față de care, de la „începuturile 
ei cline şi pînă azi, gîndirea creatoare de ştiinţă pozitivă s-a 
arătat adînc ostilă. (În epoca clasică de creştere a ei, inteli- 
gența greacă a eliminat „creaţia“ pînă si din teologie.) Gîn- 
direa filosofică a zilelor noastre vede însă în actul de crea- 
ție — atribuit mai întîi numai inteligenţei (Kant și urmașii 
săi), restituit azi concretului (Bergson şi unii fenomenolo- 
gisti) — o gravă problemă a sa. Problemă mare, care nu tre- 
buie pur şi simplu înlăturată, ci privită în faţă, chiar cu 
riscul de a nu întrevedea deocamdată nici o posibilitate de 
soluţie. 


93 


8 


Dar a afirma că există creaţie în sensul plin al termenu- 
lui este echivalent cu a susține că există procese de schim- 
bare reală care nu se petrec după schema clasică a determi- 
nismului mecanic, schemă descrisă de noi în capitolul I al 
prezentei lucrări. Evoluţia creatoare în general, și activita- 
tea creatoare în special dau naștere în fiecare caz unor rezul- 
tate riguros individuale, imposibil de a fi înțelese ca sumă a 
elementelor componente, si imposibil de a fi deduse din tipuri 
si legi generale. 

lată de ce tipul de explicație analizat în capitolul I, §§ 
VI şi VII ale cărții noastre n-a putut fi aplicat cu succes si 
realităţii istorice, adică domeniului în care, sub o formă sau 
alta, intervine acţiunea omului, 

Toate încercările făcute în cursul secolului al XIX-lea de 
a deduce bogăţia enormă de forme ale lumii morale din legi 
generale, gîndite după chipul și asemănarea legilor de care 
par că ascultă fenomenele lumii fizice, au rămas fără rezul- 
tate indiscutabile: fenomenele istorice nu.por fi făcute inte- 
ligibile, prezentare drept_cazuri.particulare ale unor legi si 
tipuri generale. 

Este ad adevărat că, privite din perspectivă logică, faptele 
istorice apar ca rezultate compuse parte di 
ordin 1 1 general, p parte ‘din factori de natură individuală, Pre- 
ponderenţa o au însă acestea din urmă, și ele sînt acelea | care 
dau caracterul specific şi explicativ“ evenimentelor i istorice 
şi morale. Factorii de ordin. general,-activi, evident, în fie- 
care caz individual, acționează prin intermedierea elementu- 
lui individual, ireductibil integral la ceea ce este general. 
Astfel explicaţia pe care am vrea s-o dăm vieţii istorice și 
morale duce la constatarea și admiterea necesară a unor in- 
finități de fenomene individuale ireductibile total Ja legi 
generale. 


94 


| 


Putem spune, prin urmare, că dacă, în lumea. concretului 
fizic, irationalul este schimbător c formă şi n-are zonă deli- 
mitătă în chip definitiv | (vezi mai sus, § III, 1), în „În lumea 
“concretului istoric el se prezintă în forma precisă și Şi ireduc- 
tibilă a insului, a infinitului calitativ. Fiecare individ este 
aci un „irațional“ specific şi poate fi, intr-un a anumit sens, 
un început absolut, tulburind şi şi “rupând c onvinuitatea lanţului 
de cauze şi efecte. 

Este deci natural şi de înţeles că, într-un domeniu unde 
fiecare formă individuală de existenţă, fiecare Tor cit de cât 
unitar (eveniment, ins, popor, epocă, civilizaţie) este cauză 
neprevizibilă î în seria nesfirșită. a „cauzelor si.efectelos..posi 
bile, nu se pot formula legi tilcuite după tipul celor. „pe cart 
le stabilesc ştiinţele naturii fizice. Și e explicabil că deter- 
minismul mecanic al cauzelor eficiente, preconizat orgolios 
ca supremă maximă de cercetare și cînd e vorba de fenome- 
nele lumii istorice, a rămas pînă azi un deziderat nerealizat 
efectiv nicăieri. 

Reiese din precedentele consideraţii şi precizări că, for- 
mulînd această critică, e departe de. noi gîndul de a nega 
apriori orice. determinism „al ` faptelor istorice, morale sau 
psihologice, E Există probabil — dar numai probabil — si a aci 
un determinism, Dar acesta, dacă cumva există, nu ştim încă 
de ce natură e. Un lucru ştim sigur: că nu poate fi de natură, 
mecanică. Nu e însă exclus ca, într- un viitor mai mult Sau 
mai puțin îndepărtat, spiritul omenesc să reuşească să elabo- 
rezez un nou tip de cauzalitate (vezi mai sus, punctele 5 și 
6), care să clarifice cu adevărat caracterul specific al feno- 

menelor morale, și nu să-l elimine, cum face ideea de cauză 
mecanică. Finalitatea imanentă ar fi, de exemplu, un nume 
pentru un astfel de concept neelaborat însă în chip satisfă- 
cător şi perfect de clar. 

Ideea de „sinteză creatoare“, atît de pretuitä de urmașii 
şi rivalii lui Kant, şi reluată de Wundt, conceptul de „con- 


95 


figurage* în psihologia modernă, concept ce promite să fie 
fecund, precum și noțiunea de „totalitate“, cu destin glorios 
în actuala speculație germană, nu reprezintă decît dibuiri 
în sensul de care vorbim. Si una și celelalte nu sînt decît 
nume care fixează o stare de fapt, însă fără s-o explice. 

Care este constatarea foarte merituoasă pe care ele o sta- 
bilesc? Întregul este mai mult decît suma „părţilor. Este 
altceva. E rezultatul unei sinteze creatoare. Cînd am zis 
„creatoare“, am constatat pur și simplu faptul, fără să-l fi 
si explicat. Dar această resemnată constatare reprezintă pen- 
tru progresul gîndirii neasemănat mai mult decît o explicare 
iluzorie si pur verbală, cum este aceea pe care ar da-o pro- 
cedeele de gîndire care ar încerca să ne arate că Totul este 
identic cu suma părţilor. 

Astfel de explicări me ofereau odinioară, de exemplu, psi- 
hologia senzualistă și asociationist* care, se ştie, scoteau 
(deduceau) varietatea nesfirsitä a proceselor sufleteşti din 
combinaţia cîtorva elemente psihice fundamentale. Azi, dim- 
potrivă, admitem existența unui număr nemärginit de „cali- 
tăi“, de datet sufleteşti ultime, ireductibile la altele, mai 
elementare şi mai puțin numeroase. Și mai recunoaştem în 
acelaşi, timp că înțelegerea proceselor sufleteşti nu trebuie 
să plece numai de la aşa-numitele elemente, mai mult sau mai 
putin determinabile, ci să plece înainte de toate de la „tota- 


Hp de situații, de „structuri“, de stări de conştiinţă, 
poate chiar de la totalitatea numită „personalitate“, 
Dar aceste totalitäji nu sînt reductibile la elementele 


lată cîteva exemple din domeniul istoric şi psihologic 
unde „efectul“, ca să zicem aşa, nu poate fi „scos“, „dedus“ 
din „cauzele“ care par a-l produce. Unde el nu numai că este 


96 


„mai mult“ decît cauzele, dar este altceva. Identitatea sta+ 
bilită pretutindeni între aceste două noțiuni de ştiinţele care 
recurg în explicaţiile lor la ideea de cauză mecanică nu 
poate fi afirmată aici decît siluind realitatea specifică de care 
este vorba. Adică eliminînd, ca fără importanţă, tocmai ceea 
ce era de explicat. 


Ceea ce importă înainte de toate şi-n acest domeniu este 
atitudinea de libertate spirituală pe care inteligența trebuie 
s-o adopte în fața problemelor ce i se pun. Libertatea de 
care vorbim se concretizează în curajul cu care inteligența 
ştie să se resemneze, acceptind problemele ca probleme reale 
si nerezolvabile cu ajutorul vechilor forme categoriale. Ea se 
mai manifestă si în credința să resursele spiritului n-au putut 
fi epuizate de formele existente, şi că nu e de loc întemeiată 
încercarea unora de a circumscrie apriori alegerea mijloace- 
lor la care va recurge inteligenţa pentru a deschide moi dru- 
muri de circulaţie și orientare în complexa si surprinzätoa- 
rea împărăție a realităţii istorice şi morale. 

Pentru a crea unitate relativă în multiplicitatea exorbi- 
tantă a datelor experienței — crearea unităţii relative fiind 
în toate domeniile existenței marea problemă a cunoașterii — 
spiritul a recurs în trecut ia forme categoriale diferite, și vă 
recurge si în viitor la forme care, deși nu există încă actual- 
mente sau nu sînt perfect elaborate, nu vor fi mai puţin justi- 
ficare si legitime decît au fost cele din trecut şi sînt cele 
actuale. 

S-ar putea întîmpla ca unele din instrumentele de gindire 
de care dispune spiritul să continue să fie valabile în zone 
ale concretului în care sînt actualmente aplicate cu succes, 
dar să nu poată fi extinse și asupra altor zone. Acesta ar 
putea fi — noi credem că şi este — cazul noţiunii de cauză 
mecanică cu tendințe de trecere în zona spiritualului. În 


7 — Existenţa tragică LA 


aceasta din urmă, elaborarea unui nou instrument creator 
de unitate se impune. 

Întregul domeniu al existenţei s-ar împărţi astfel în două 
mari zone, Şi în fiecare din aceste zone, spiritul nostru, în 
näzuinçele lui de a ordona și unifica datele experienței, ar 
recurge la forme categoriale specifice. Aceste forme catego- 
riale specifice, şi neaplicabile decît fiecare în zona ei pro- 
prie, ar da naştere — în cazul cel mai ideal posibil, si care 
e destinat să rămînă pururea ideal (vezi punctele 1—6 ale 
prezentului paragraf) — la două unităţi specifice, despăr- 
tite de o foarte marcată linie de frontieră. Si care nu pare 
a putea fi înlăturată vreodată, dacă am vorbi scotind în- 
vățătură din experienţa trimilenară a trecutului. Căci este 
fapt de concretă si istorică experiență că întîlnim ruptură 
mare cînd e vorba că facem trecere de la lumea fizică la 
lumea spirituală (morală); de la lumea cantitativului la aceea 
a calitativului. Cu toate eforturile uriaşe — eforturi poate 
deplasate — făcute de gindirea europeană de la Democrit 
pînă în zilele noastre de a explica integral sufletescul cu aju- 
torul fizicului, încercarea s-a dovedit a fi sisifescă şi don- 
chișotescă. Nu se poate deduce sufletescul din ceea ce e 
numai fizic. Nu se poate duce la îndeplinire miracolul de a 
scoate ceea ce are sens dim ceea ce nu are sens. Dar nici 
materia nu poate fi dedusă din ceea ce este imaterial. Nu 
poate fi creată printr-o simplă combinaţie de concepte. Nu 
poate fi construită concretă din ideea pură. 


IV 


Tinind seama de ceea ce ne arată experiența propriu-zisă 
si nedeformată de exigençe spirituale străine inteligenței 
creatoare de cunoaştere pur intelectuală, constatăm că pie- 
dici numeroase se ridică în calea raţionalităţii esenţiale și a 
rationalizärii integrale a existenței. Spiritul a întâlnit aceste 


9 


piedici nu numai în trecut, ci le va întîlni, în chip necesar, 
şi în viitorul cel mai îndepărtat. 

În lumina postulatului raționalist list şi a d determinismului ab- 
solut impli à ; 1 
derea şi profunzimea ei posibilă, ca unitate organizată în : 
chip logic. Adică, intocmai cum ideile noastre logice apar în 
legătura de necesitate, formând țesătură şi sistem, tot astfel 
şi existența, presupusă de natură raţională în toată esenţa ei, 
este postulată asemănătoare, în structura ei fundamentală, 
unui organism unde oricare parte-membru există și e înţe- 
leasă numai întrucît are legătură cu toate celelalte, 

Dar ţinînd seamă de faptele și analizele dezvoltate în tot 
cursul prezentului capitol, existența nu ne mai apare în în- 
tregimea ei parabilă unei unități organizate în chip logic, ci 
mai degrabă se aseamănă în bună parte cu un morman de 
pietre sau de nisip: elemente concrete puse la voia întîmplări 
una lîngă alta gi influentindu-se una pe alta în chip foarte 
vag. Doar în măsura în care tocmai se găsesc, întimplător, 
una lîngă alta... La lumina experienţei riguroase, structura 
intimă a realității nu ne apare, deci, ca ceva omogen și per- 
feot asimilabil ou un sistem de concepte logice. 

Privită din perspectiva celor arătate mai sus, existenţa. ar, 
putea fi comparată cu un. nare | Oce ceanal. Necunoscutului. În În 
care am întâlni. insule, insule, şi chiar. 7 „continente, uude. poate. 
arăta existenţa unor or legi raq raţio: ionale e, Dar, pînă,si-acestea puţine 
ar avea, ar avea, în ultimă „analiză, numai un SRI. SALSTIE (vezi 
mai SWS, mai sus, punctul 5). Aceste. jnsule însă, Sum ne a arată însuşi 
termenul, nu sînt legate Jaglalţă. Existenţa es a este, € cu alte cu- 
vinte, parte. zasională, „parte. iraţională, Ei. inteligibilă : şi 
absurdă. 

Iată tot ce ştim cu siguranţă si tot ceea ce putem afirma 
cînd rămînem în cadrele sever fixate ale experienţei con- 
crete. 


Jar timpul, fiind mai mult decît un cadru gol în care se 
petrec simple schimbări de forme, fiind însăşi urzeala sub- 
stanţială a existenţei (vezi mai sus, punctul 7), evoluția ne-a 
apărut creatoare de noutate în sensul plin al cuvântului, şi nu 
numai aparentă, cum este ea concepută de teoriile prefor- 
miste, teorii construite în baza raționamentului inclus în no- 
tiunea de cauză mecanică. Astfel stind lucrurile, Universul nu 
mai poate fi conceput ca dat din vecii vecilor, o dată pentru 
totdeauna, iar schimbările care au loc în el ca fiind numai 
transformări ale unui conţinut neschimbätor din eternitate. 
Dimpotrivă, privit din unghiul de perspectivă al afirmației: 
timpul e stofa esenţială a Lumii, Universul ne apare ca etern 
provizoriu, ca meisprăvit în însăşi substanța sa metafizică. 
» Cu alte și mai scurte cuvinte: existenţa, în însuşi fondul. 
ei metafizic, ia caracter istoric. Sau invers: istoricul îmbracă 
importanţă. metafizică... 

Pentru a măsura toată distanța, enorma distanță ce separă 
această viziune a existenței de cea care se desprindea din 
ipoteza dezvoltată în capitolul precedent, să ni se dea voie 
să reproducem aci concluzia de acolo formulată în judecata: 
Lumea nu are istorie, căci nu există istorie... e 


Tinind seamă, prin urmare, de piedicile care se ridică în 
calea rationalitäqii și raționalizării integrale a formelor 


esenţiale ale existenței — am văzut ($ III, 1) că însăși 
cunoașterea raționalului presupune iraționalul ca pe una din 
condiţiile ei esenţiale — concluzia generală ce se impune 


este că supremul ideal de cunoaştere despre care a fost vor- 
ba în capitolul al prezentei lucrări, ideal ce a jucat şi joacă 
rol de tainic şi trainic resort în evoluţia. ştiim inței şi a filosofiei, 


i de e experienţă Şi nici e "mici i de. rațiune. Nu este 


Tot astfel, nici procedeele de cunoaştere 
P. 


decît un mit uti 


10€ 


„puse în practică de rationalismul științific şi filosofic (vezi 
cap. I, §§ VI—VII) nu sing. eficace t totdeauna şi i pretutindeni 
(vezi cap. H, § II, punctele 5—7). 

Stabilirea i lanţ deductiv fără ă discontinuitate, re redu- 
câica ultimă a tuturor faptelor de experienţă şi a tuturor 
legilor parţiale la o lege unică, din care să poată | fi deduse 


Cu necesitate, toate e formele senviale ala. aceia ne a „apare 


He cu “ rédécini adinci i în substratul biologic al 
fiinţei noastre și dînd satisfacţii mari instinctului nostru de 
conservare: inteligența noastră înclină în mod normal. să 
exagereze întinderea şi importanţa elementului raţional. Dar 
această înclinaţie, altoitä desigur pe exigenyele imperioase ale 
instinctului vital, nu poate fi justificată în faţa spiritului 
critic sprijinit pe experienţă. Ea este poate o iluzie binefăcă- 
toare, un mit. Dar mit fiind, ea nu poate aspira la drept si 
rol de axiomă a cunoașterii, 

Prin urmare, ideea raţionalităţii integrale a realităţii, ca 
şi principiul determinismului absolut şi noțiunea de cauză 
mmecânică implicată î în el — oricit se vor fi afätat de fecunde 
şi vor continua să se arate — ne apar numai ca forme cate- 
goriale ale unui singur punct de. vedere asupra existenţei. 
Punct de vedere fatal parțial asupra T j 
punct de vedere. Sint deci forme categoriale relative, $ între 
alte multe forme posibile. 

Afirmind în mod exclusiv acest punot de vedere parţial, 
ca unic posibil si singur necesar, dăm dovadă de dogmatism 
nejustificat nici de experienţă şi nici de rațiune. 


Le soras RU 


CAPITOLUL Il 


NATURĂ ȘI CIVILIZAŢIE 


Privită din perspectiva celor arătate în capitolul prece- 
dent, existența nu ne-a apărut deci omogenă în structura ei 
esenţială. Rămînînd în cadrele sever fixate ale experienţei, 
tot ce am putut afirma, cu siguranță a fost judecata: exis- 
tença este logică și ilogică, inteligibilă și impenetrabilä, rezo- 
nabilă și absurdă. Ea ne-a arătat porțiuni în care noțiunea 
determinismului mecanic pare a putea fi aplicată cu destulă 
dreptate, Dar ne-a prezentat şi aspecte unde extinsă, această 
formă categorială a inteligenţei discursive elimină tocmai 
ceea ce ar trebui să explice. 

Nu există, prin urmare, punct de vedere care, aplicat con- 
secvent si exclusiv, ar fi în măsură să epuizeze singur toate 
aspectele și determinaţiile ireductibile ale existenței. Aplicat 
singur, orice punct de vedere păcătuiește prin parţialitate. 
Se dovedeşte fals, din lipsă de lărgime. Deformează, sără- 
cind-o, imaginea pictată în culori multe pe care existenţa o 
arată experienţei autentice. Acesta e cazul concepţiei care 
afirmă raționalitatea esenţială şi totală a existenţei şi deter- 
minismul absolut. Acesta ar fi însă, în măsură și mai mare, 
şi cazul doctrinei care ar pleda pentru caracterul integral 
ilogic al realităţii și pentru contingença absolută. 


Dar, dacă raționalitatea esenţială și integrală a existenţei 
nu e rezultat al experienţei, ci este, cum am văzut, afirma- 
tie de credință ce depăşeşte fatal orice experiență posibilă, 
nici reconfortantele certitudini de ordin practic care o înso- 


102 


mosie ea 


ser 


tesc în chip natural (vezi cap. II, §§ I și II) nu mai pot fi 
considerate ca fapte de experienţă în sensul strict al cuvântu- 
lui. Ele ne vor apărea drept plăsmuiri ale unui optimism 
explicabil poate, dar nejustificat. Astfel, nevoile sufleteşti 
cărora le da satisfacție completă credința că Universul, în 
formele de existenţă esenţiale ale lui, este inteligibil nu vor 
mai fi satisfăcute de noile probabilitäti practice care se 
întrevăd. 

Într-adevăr, făcînd efort mare, să renunçäm pentru mo- 
ment la orice interpretare a faptelor pe care n-ar putea-o 
sugera anumite interese de ordin biologic si sentimental, şi 
să încercăm să privim cu curaj viril existenţa în faţă! S-o 
privim aşa cum ni s-ar prezenta ea, dezbrăcată de orice 
teorie, iluzionistă pe care ne-ar inspira-o grija destinului nos- 
tru și o anumită miopie spirituală, venită din străfundul in- 
stinctului vital al speçei. Altfel spus: dindu-ne seama critic 
că formele în care acesta încearcă să producă iluzii conso- 
latoare sînt nenumărate, să căutăm să îndepărtăm din con- 
știința noastră orice chimie sufletească dirijată de acest 
instinct de conservare. Să păstrăm constant trează neîncre- 
derea noastră în artificiile lui și-n șoaptele insinuante ale 
inimii noastre. « i 


Considerată într-un astfel de moment de supremă libertate 
spirituală, în ce lumină ne apare scara de valori despre care 
a fost vorba la începutul $ II al capitolului precedent? Care 
este fundamentul real, fundamentul empiric al ei? 

Nici unul. 

Experienţa reală nu ne arată de loc că ar exista armonie 
şi colaborare între lumea spiritului și lumea materială. Este 
adevărat că cu cît o formă de existență biologică a atins o 
treaptă de evoluţie mai înaltă, cu atît oferă spiritului, în 


103 


principiu, mai bogate posibilităţi de realizare şi expresie. 
Dar aceasta numai în principiu. Căci, în realitatea concretă, 
lucrurile nu se întîmplă totdeauna așa. Progresul material 
sau cel biologic nu atrage după sine cu necesitate și progresul 
vieţii spirituale. Mai mult: mici chiar progresul psihologic 
nu e coordonat necesar progresului spiritual. Psihologicul 
face parte din „natură“ şi scopurile lui nu se confundă prin 
esenţă cu ţintele urmărite de viaţa spirituală. 

Cu atît mai puţin e confirmată de experiență opinia prea 
răspîndită că lumea materială ar fi subordonată lumii spi- 
rituale, Experiența mepărtinitoare ne face, dimpotrivă, să 
asistăm ła spectacolul nelinistitor al unor serii nesfîrsite de 
conflicte între lumea spiritului și lumea materială (biologi- 
cul cuprins în aceasta dim urmă). Cele două mari împărăţii 
ale existenţei sînt, în cel mai bun caz, coordonate, urmărind 
realizarea unor scopuri proprii și independente. Şi-n urmă- 
rirea acestor scopuri specifice, ele vin adesea în conflict una 
cu alta. Iar rezultatul conflictului nu este totdeauna cu nece- 
sitate în favoarea spiritului şi a valorilor create de el. Am 
putea spune chiar că cele mai de multe ori spiritul iese în- 
vins din luptă. 

Și, după cum reprezentanţii unor răspîndite forme de 
„idealism“ moral nu țin seama de experiență cînd neagă 
orice dependență posibilă între cele două lumi și cînd afirmă 
urbi et orbi că spiritul sfârșește prin a-şi realiza, mai curînd 
sau mai tîrziu, dar totdeauna şi sigur scopurile, independent 
de opoziţia pe care i-o fac forţele oarbe ale materiei, tot ast- 
fel exagerează și cei ce atribuie acestora ro! de cauze crea- 
toare în lumea spirituală. Căci e fapt de experiență că împre- 
jurările externe (materiale) nu creează decît cadre exterioare 
mai mult sau mai puţin favorabile, sau chiar nefavorabile, 
pentru jocul unor legi proprii lumii spirituale.s Condiţiile 


materiale pot înăbuși sau distruge viaţa spiritului, dar n-o 


104 


pot crea acolo unde ea nu există. Căci altfel, milionarii ar 
trebui să fie roţi suflete nobile, artiști sau ginditori. e 

Astfel, nu se poate susține că progresele realizate de o 
clasă de școlari sînt, efectele condițiilor de ordin material 
în care se găseşte clasa respectivă. Nici bunăstarea părinţilor 
sau a dascălului, sau lipsa de bunăstare, nici şcoala spațioasă 
şi luminoasă sau contrariul, nici programa de învăţămînt 
sau absenţa ei nu sînt cauze determinante de efecte de ordin 
sufletesc bune sau rele. Toate acestea sînt cadre exterioare 
ce permit sau opresc, ajută sau împiedică jocul adevăratelor 
cauze determinante şi care sînt de ordin spiritual, ca: inteli- 
genţa, destoinicia şi conștiința învățătorului, inteligența şi 
interesul pentru carte al elevilor etc. 

În legătură cu exemplul amintit acum, să reținem, din 
contră, faptul că, foarte adeseori, condiţii materiale excelen- 
te pot avea efecte nefaste asupra dezvoltării vieţii spirituale. 
Nu sînt rare cazurile cînd, un anumit grad de bunăstare 
materială depăşit, are drept efect moleşirea, amorţirea sau 
chiar moartea vieţii spirituale. Aceasta, la inşi ca şi la po- 
poarc întregi. # 

Un oarecare confort exterior e indispensabil pentru ca 
fortele sufletești date să nu se irosească toate în lupta nein- 
cetată pentru” bucata de pîine a zilei, iar minimul de răgaz 
şi libertate, absolut necesar dezvoltării vieţii spiritului, să de- 
vină dorinţă niciodată împlinită, 

Confortul material constituie primejdie pentru viaţa su- 
fletului din momentul în care se schimbă în scop și cult, 
din mijloc şi condiţie ce a fost. 

Plăcerea materială (în toate sensurile cuvîntului) ca atare 
nu poate fi condamnată. Căci forțele sufletești câştigă: în 
libertate de mişcare, şi deci în eficacitate, cînd nu sînt mio- 
bilizate ca gardieni a unor deplasate idealuri de asceză. și 
cheltuite pentru atingerea acestor idealuri. Ceea ce stăbeşte 
resorturile şi tensiunea interioară a spiritului (despre care 


105 


am spus cîteva cuvinte în Cuvint înainte si vom mai vorbi 
în capitolul IV al prezentei cărți) este plăcerea materială 
devenită obicei tiran, și confortul devenit adevărat cult. 
- Am adăugat lămuririle acestea spre a preciza că e foarte 
shdeparte de noi gîndul de a condamna orice confort material. 
Căci, dimpotrivă, n-avem cuvinte destul de tari pentru a 
exprima revolta noastră cînd auzim, în dreapta si în stînga, 
repetindu-se — cu prostie ori neruginare (sau amindouä) — 
sentința că Eminescu n-ar fi fost poet aşa de mare dacă n-ar 
fi trăit în sărăcie, citeodatä chiar în mizerie, și n-ar fi suferit 
din cauza aceasta. 

Noi ştim, dimpotrivă, că sărăcia sfirșește prin a degrada 
spiritul, superior din naştere, al multor creatori în cele su- 
fletesti. Că-l face meschin, îl înăcreşte, îl strimtează, îl sără- 
cește c-un cuvînt. Și mai știm chiar că mizeria, cînd a depă- 
şit o anumită margine, poate face să se piardă complet 
genii și talente. 

Este sigur că condiţiile exterioare de viață au intensificat 
anumite culori ale viziunii eminesciene. Dar de cînd a creat 
sărăcia genii și talente?! Dacă ar fi așa, ar fi trebuit să nu 
mai putem trăi în România de genii şi de talente ... S-ar 
putea spune cu mai multă dreptate, cred, că, dimpotrivă, 
dacă Eminescu n-ar fi fost atît de sărac încît să fie nevoit 
să-și risipească viaţa în ocupații pe care le-ar fi putut avea 
în locu-i mii de compatrioți ai lui, rodul geniului său, näs- 
cut și nu făcut, ar fi fost desigur și mai îmbelșugat decît 
este. 

Să spunem, în legătură cu cazul lui Eminescu, că-n gene- 
ral forţă superioară creatoare în domeniu spiritual nu poate 
fi decît personalitatea liberată de sub apăsarea nevoii directe 
de cîştig al mijloacelor de trai indispensabile. Lupta pentru 
aceste mijloace, dusă prea îndelungat și prea direct, sfir- 
seste prin a umili orgoliul sfânt şi justificat al unei astfel de 
personalităţi. Drept urmare, foarte adeseori aceasta nu mai 


106 


e in stare să reziste tentatiei de a-și „comercializa“ produc- 
ţia. Comercializarea este şi ea o capitulare în faţa condiții- - 
lor exterioare stupide. Fiind însă capitulare indirectă, ea 
loveşte mai puţin brutal amorul propriu. Lumea noastră 


mecanizată și capitalistă tinzind să vadă în succesul bănesc 


semnul cel mai sigur al valorii cuiva, împinge cu brutalitate 
spre astlel de capitulări. 

Știm pe de altă parte că nu există posibilitate de creaţie 
spirituală decît unde există răgaz. Dar, dacă este o categorie 
de oameni care ar trebui şi ar merita să aibă acest privile- 
giu ce se numește „răgaz“, aceasta este în rîndul întîi clasa 
marilor creatori în ale spiritului. 

Acestea fiind spuse — şi cu toate acestea — să repetäm 
convingerea exprimată mai sus că împrejurările materiale, 
cuvîntul însuși o spune, nu sînt totuși decît împrejurări în 
care legi şi cauzaljtäti proprii lumii spirituale au rol creator, 
legi si cauzalităţi pe care nu le cunoaștem încă decît foarte 
vag. 


e. 


Antagonismul și tensiunea care există între lumea spiri- 
tuală Şi cea materială, și despre care vorbeam adineaori, le 
putem urmări în cele mai diferite domenii de activitate ome- 
nească. Evident, nu poate fi vorba de antagonism sau de 
armonie, cînd acestea ar exista, decît în aceste domenii ale 
existenţei, Întrucît numai aici se găsește prezent totdeauna 
şi termenul al doilea care creează posibilitate de tensiune sau 
de armonie, adică spiritul și forţele lui. 

Dar, înainte de a examina cum se manifestă antagonismul 
în domeniile de exteriorizare concretă a spiritului, să vedem 
cum apare el în interiorul vieții sufletești ca atare. 


107 


Il 


Ÿ Este desigur fapt de experiență şi greu de contestat că 
viața sufletească are origini biologice. Şi importanţă iniţială 
biologică. Relaşiile strînse care pot fi constatate între pro- 
cesele sufleteşti si cele organice sînt foarte reale, si multe din 
ele destul de cunoscute, O parte foarte însemnată a fenome- 
nelor psihice stă incontestabil în serviciul biologicului, ser- 
vind nevoilor vieţii organice; ca adaptare la mediu, la con- 
servarea individului și a speţei etc. Şi e lucru ştiut că aceste 
procese au loc, pe o anumită etapă de evoluţie, fără prea 
multă conştiinţă; care intervine mai tîrziu, potentindu-le si 
modificindu-le. În această privință, deosebirea dintre animal 
şi om este desigur numai de grad, fenomenele care se petrec 
Ja acesta fiind mai complexe și mai complicate, căci răspund 
unor nevoi mai diferenţiate, 

Se întîmplă însă că, de la o anumită zonă sufletească în 
sus, și un anumit grad de evoluţie atins, conştiinţa omeneas- 
că, examinată în spirit cu adevărat științific, adică fără 

„gindul de a simplifica starea de fapt de dragul anumitor 
teorii (care joacă în speță rol de idei preconcepute, cu toată 
aparența lor științifică), conștiința omenească, zic, arată o 
mulțime ‘de elemente care nu mai pot fi puse în legătură 
directă cu nevoile biologice- ale insului sau ale speţei. Feno- 
mene sufletești ce iau loc alături, unele dintre ele chiar con- 
tra fenomenelor de conştiinţă aservite sănătos utilității, adică 
biologicului. 

Astfel, ca să aducem un exemplu, între multe altele posi- 
bile: nimic mai nebiologic şi mai inutil ca ideea morţii. 
Noţiune pe care n-o are nici un animal. Animalul nu ştie 
“că moare. Singur omul știe că moare. Dar, tocmai această 
idee, negatie a biologicului, a fost poate cel mai eficace 
agent creator de cultură. Căci se prea poate că-n parte, omul 


108 


a născocit civilizaţia, în dorința adincă de a contraria legea 
de fier a vieții care vrea ca aceasta să fie muritoare. Ca să 
devie „nemuritor“, sub o formă sau alta, omul a inventat 
prelungirea Ja infinit a vieţii prin creaţiile sale religioase, 
artistice, filosofice, morale. 'Toate, opere de mare consolare 
contra vieţii trecătoare şi adesea maştere. S-a întîmplat 
însă că,“cu gîndul perpetuu la moarte, omul a vitat viaţa 
(în sensul biologic al cuvîntului), Grija mereu prezentă a 
morţii l-a împins la negarea Vieţii, care devine mijloc (pre- 
gätire) pentru moarte . . .1. i 

Tot astfel, e sigur că inteligența este şi a fost înainte de 
toate instrument în serviciul vieţii. La anumiţi indivizi. ea 
devine însă, din mijloc, scop. În civilizațiile superioare în- 
tilnim inteligençe care funcţionează în vederea realizării 
unor scopuri ce nu sînt aservite direct utilului, Să ne adu- 
cem aminte de Descartes, părăsindu-și patrie și interese 
pentru a putea gîndi în libertate. De Spinoza, refuzind strä- 
lucite situaţii materiale și sociale și. continuîndu- -şi pînă, la 
moarte existenţa-i obscură de slefuitor de lentile, pentru 
a putea gîndi liber. Inteligența, în aceste cazuri, trăiește "din 
şi pentru propriile-i nevoi, pentru cunoaştere pură. Din 
armă în serviciul comandat al conservării şi al intereselor 
materiale, ea iinde să devină oglindă dezinteresată şi curătă 
a virtejului caleidoscopic al acestei lumi. 

în astfel de cazuri însă, ea poate deservi interesele vitale 
ale trupului. ce o poartă. Gândiţi-vă la Arhimede care, în 
loc să-și apere viaţa, moare apărîndu-și figurile geometrice. 


1 Pentru completarea celor spuse pînă acum în prezentul paragraf 
a se vedea partea I a remarcabilului articol al lui Mihai Ralea, 
Psihologie si viață, în „Viaţa Românească“, nr, 2—3, 1926. Să se 
citească Însă mai afes substantialul eseu al aceluiaşi autor, eseu in- 
titulat. Definiţia omului. În acest eseu, găsim admirabila și lapidara 
definiţie a lui homo sapiens: omul e animal absurd (vezi „Viaţa Româ- 
nească“, nr. 7—8, 1928). | 


109 


FI 


La Galilei, suferind tortură la adinci bätrinete, pentru gîn- 
dul că Pämintul se învirteste. Sau la Giordano Bruno, mu- 
rind pentru convingerea pur intelectuală că Lumea ar fi 
nemărginită. Sau la toţi acei savanţi si ginditori dezintere- 
safi care fac teorie pentru teorie, dorind să cunoască pentru 
a cunoaște şi, drept compensație absurdă, devin neapti 
pentru viaţa practică, inadaptabili fără leac, fiind striviqi 
adesea de forțele oarbe ale celui dintfi biped adaptat, sau 
de cele ale colectivităţii, aproape totdeauna reprezentantă 
prin excelență a biologicului. 

În general, s-ar părea că viaţa ascultă cu resemnare de o 
blestemată „lege“ a compensayiei, Orice însușire mare cere 
să fie plătită cu lipsuri însemnate în alte direcții. „Lege“ de 
mea a se verifică la ins și la neamuri nice Orice dez- 
voltare superioară ni se prezintă sub forma unei tragice 
unilateralităţi. Istoria ne arată puține abateri de la această 
lege. 

Unilateralitatea domină fondul vieţii cu putere atît de 
mare încît oprește oarecum chiar și manifestarea simultană 
a tuturor calităților unui ins sau popor. Acestea se exteriori- 
zează pe rînd, în momente succesive ale existenței insului 
sau a poporului respectiv. Si rareori adăugîndu-se una la 
alta. Cele mai de multe ori înlocuindu-se una pe alta, Ast- 
fel încît, chiar 'atunci cînd e vorba de aceeași formă indivi- 
duală de existenţă, nu se poate spune că timpul care trece, 
cu libertate, aduce progres cu necesitate: o însuşire nouă de 
ordin secund poate înlocui adesea însușiri vechi de rară si 
înaltă calitate. 

Fiecare formă de existenţă în general, si fiecare treaptă 
de dezvoltare a aceleiași forme individuale de existență în 
special îşi are îngrădirile ei specifice. Într-un anumit şi pre- 
<is sens, fiecare este exclusivă de calităţi ce nu pot fi „su- 
portate“ decît de vecina sau de antagonista ei. 


410 


Cu foarte rare excepții, în fiecare ins se găsesc date dis- . 
poziţii atît de disparate sau chiar antagoniste, încît puteri- 
le-i n-ajung să le pună. în valoare pe toate deodată. 

Astfel, e fapt de experiență destul de frecventă că mari 
oameni de acțiune înţeleg greu anumite lucruri și pe altele 
nu le pricep de loc, că foarte adeseori orizontul lor intelec- 
tual e uimitor de mărginit, Si invers: inteligența mare poate 
omori în germene voința. Orizontul spiritual larg și cintä- 
rirea cu balanță sufletească prea sensibilă a nesfârșitelor 
posibilităţi (posibilităţi inexistente pentru minţile mai rudi- 
mentare) paralizează hotäririle, omorind în fasä acţiunea. 

Nu e necesar ca lucrurile să se întîmple astfel. în reali- 
tate însă așa se întîmplă de cele mai de multe ori. 

Constatăm, în general, că animalul mai putin diferențiat 
se adaptează la condiţii grele de existență cu mai multi sorţi 
de izbindă decît animalul superior. Ce mamifer ar putea su- 
feri, fără pierderea vieţii, mutilările pe care le suferă cu 
destulă ușurință unii viermi şi unele reptile? Ca să aducem, 
aşa la întîmplare, un exemplu. 

Apoi,. multe calități de ordin biologic pe care le au ani- 
malele, omul nu le mai posedă. Și această pierdere n-a fost 
totdeauna compensată de cîştig echivalent în alte direcții. 
Chiar şi în ce privește atitudinea sa generală în faţa existen- 
tei ca 'atare — atitudine ce se dezveleste percepţiei noastre 
omeneşti exteriorizată numai în „conduite“, în „comporta- 
mente“ și nu concretizată şi-n formă de sentimente și idei 
— animalul pare a fi mai „perfect“ decît omul. 

Privite lucrurile din perspectiva exigenţelor spiritului, — 
care este mai mult decît inteligență pasiv înregistratoare — 
limitările despre care amintim sînt nu se poate mai nelinis- 
titoare. Mai ales cînd e vorba de soarta calităților aparti- 
nînd împărăției fragile a valorilor spirituale. 


114 


Căci, întocma. cum o mteligenţă, fie ea cît. de mare, nu 
este apreciată decit de cele ce, într-o măsură oarecare, îi 
sînt asemănătoare, şi nu are putere de actiune decît asupra 
acestora, tot astfel cea mai înaltă forță spirituală nu are nici 
o putere asupra celui ce nu trăiește de loc pe plan spiritual. 

Personalitatea cea mai bine înzestrată, dar al cărei inte- 
res este îndreptat întreg către lumea nevăzută a valorilor 
spirituale — fie aceste valori de comprehensiune pură, artis- 
tice ori etice — nu e în stare totdeauna să se adapteze la 
exigenţele vieţii practice, la exigenţele utilului imediat. 

Spirite suverane în nemărginita împărăție a sufletului, 
pot fi — şi de regulă cam așa se întîmplă — complet ne- 
putincioase în sferele naturii materiale: 


Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări, 
Ce-si ride de săgeată şi prin furtuni aleargă: 
Jos pe păminr şi printre batjocuri şi ocări 
Aripele-i imense l-mpiedicä să meargă!. 


Iar cînd un astfel de om superior mai e înzestrat și cu 
blestematul dar care se cheamă simţ critic, suferă umilitor 
din cauza acestui fapt descurajator. Suferinţa poate lua — 
după fire şi temperament — forma resemnării, dar poate 
îmbrăca și haina amărăciunii și a revoltei. Însă, oricare-ar 
fi cazul, ea lasă urme păgubitoare în colțurile. cele mai 
ascunse ale vieţii sufleteşti. + 


1 Albatrosul lui Baudelaire, în frumoasa traducere a lui Al. A. 
Philippide. 

Judecînd după cele cîteva bucăţi apărute în „Adevărul Literar”, 
Philippide ne va da, în Flor; alese din Fleurs du Mal, o traducere 
făcută nu numai cu talent mare, dar şi cu scrupuloasă conștiință 
artistică, Comparind între ele textele (confruntati, de exemplu, 
textele poeziei Balconul), am rămas cu impresia că Baudelaire în româ- 
negte e de calitate cel puţin egală aceluia pe care Stefan George l-a dat 
germanilor. 


112 


1 


- 
| 
i 
| 

| 

[i 

j 

| 


Consecințele acestea nu sînt evitate decît de cei ce-şi nar- 
cotizează luciditatea inteligenţei critice cu explicaţiile mai 
mult verbale decât reale ale unui determinism pseudoștiin- 
tific. Acesta n-ar justifica în ultimă analiză trista stare de 
fapt a lucrurilor, chiar dacă ar reuși realmente s-o explice. 

Dar ele mai pot fi evitate, vrem să credem, de cei ce ar 
căuta să încadreze constatările de mai sus într-o concepție 
generală a existenţei, propusă de noi în capitolul ultim al 
prezentei cărți, concepţie tragică, si într-un sens ce-l vom 
preciza acolo, concepție implicind un anumit eroism intelec- 
tual, 

Revenind la constatările noastre, înțelegem poate sfiala 
şi sentimentul de proprie stîngăcie și de „despatriere“ cu 
care spiritele amintite se apropie de obicei de tumultul pro- 
fan al acestei lumi. De aici, în consecință, poate și înclinația 
lor de a sta oarecum „deoparte“. Christos a exprimat figura 
şi popular această melancolică stare de lucruri cînd a spus 
că împărăția lui nu e de pe lumea aceasta. 

Să mai amintim, în ordinea de idei dezvoltate acum, fap- 
tul şi mai tulburător că; există vieţi care, deși nu sacrifică 
nici umbra unui gînd sau clipe ale lor intereselor spirituale, 
sînt trăite cu sentimentul subiectiv al unei mari plenitudini 
interioare. * 

Trebuie acceptat cu curaj, ca real, faptul trist că se poate 
trăi „tare“, se poate trăi cu sentimentul intens că duci via- 
ță completă, trăind viață fără de suflet. O ‘viață poate fi 
consumată întreagă de unica grijă de a cîştiga avere, de 
exemplu, fără să lase drept ecou în suflet sentimentul. säl- 
ciw la gust al vidului. Cine n-a întîlnit persoane care n-au 
de loc conștiința sărăciei lor interioare; dimpotrivă, au con- 
vingerea candidă și, subiectiv, neclintitä că sînt oameni com- 
pleti, ce-și trăiesc viața cu intensitate şi sub toate aspectele 
ei? Capitalismul modern și civilizaţia noastră mecanică și 
industrială tind să încurajeze răspîndirea acestui specimen 


x 


8 — Existența tragică 113 


de om și, ridicîndu-l la valoare de ti reprezentativ al lor, | 


să-i dea şi o justificare de principia t 

Este evident că într-o societate în care succesul materjal 
e considerat drept semn vizibil al valorii umane intrinsece 
a cuiva, încurajat este cel ce nu-şi încurcă viața cu tot felul 
de aspirații şi idealuri neschimbabile în valori sunătoare de 
piaţă, cum sînt ideile generale si abstracte, nevoia de satis- 
factie estetică, scrupulele morale, sentimentele de delicateţe 
sufletească etc. Acestea sînt piedici și frîne în calea succe- 
sului material cit mai rapid: cel ce le are e fatal învins de 
cel ce nu le are. Cel dintii, oricît ar fi de înzestrat de altfel, 
nu poate face tot ce face acesta din urmă, care ignorează 
sau disprețuiește valorile spirituale ca pe nişte sperietori pe 
care „neputincioșii“ şi „inadaptaţii“ le împlintă, drept pre- 
zumtive piedici, în calea triumfală a celor „tari“ şi „„deş- 
tepți“. 

Dar, după cît ştim, această răsturnare completă a scării 
de valori n-a fost încă desăvârșită și principiar în nici un 
fel de societate, Spuneam că civilizaţia noastră mecanică nu- 
mai tinde către această împlinire. Răsturnarea despre care e 
vorba nu s-a făcut și nu se face decît de fapt și instinctiv. 
Dat fiind însă punctul de: vedere empiric din care vrem să 
privim lucrurile și-n prezentul capitol al cărții noastre, toc- 
mai această răsturnare de fapt e ceea ce importă pentru 
moment. 

Chiar şi-n societăţile în care ea nu tinde să fie atît de 
radicală cum a fost descrisă mai sus, şi-n care, în principiu, 
e admisă, ca singură creatoare de mare cultură, scara de 
valori implicată în punctul de vedere de pe care am dus 
discuţia precedentă, chiar şi în aceste societăţi, zic, ierarhi- 
zarea şi încurajarea purtătorilor de valori spirituale nu se 
face după regulile ce ar trebui scoase din amintita scară. 
Aceasta, din cauza utilului direct de care e condusă orice 
colectivitate care vrea să se conserve şi să fie „tare“, 


114 


E fapt de experienţă că în domenii largi de activitate 
omenească crezută utilă colectivităţii, randamentul cel mai 
mare nu este oferit necesarmente de cei dotați cu darurile 
sufletești de calitatea cea mai înaltă: fnzesträri ce trebuie, 
evident, clasate pe trepte mai jos situate în scara de valori 
pot fi mult mai utile societății în ansamblul ei. Aceasta, și 
pentru că sînt mai uşor înţelese şi apreciate de majoritatea 
membrilor ei. Dar, atît insul cît şi colectivitatea nu înțeleg 
şi nu apreciază decît ceea ce li se aseamănă, Selecţia, ierar- 
hizare și încurajarea purtătorilor de valori se vor face deci 
în funcţie de acest fapt. Popularizatorul științei, populari- 
zatorul de orice (pedagogul, oratorul etc.) va fi mai agreat 
de societate decît purtătorul darului mai rar şi incontesta- 
bil superior al creaţiei spirituale. 

S-ar putea ca societatea să aibă dreptate când îl crede 
mai util pe cel dintii, dar tot așa s-ar putea să se înșele. Si 
se înşală destul de des, Căci dacă n-ar fi așa, societățile ar 
fi cuasinemuritoare ... Decît, experiența ne arată că nu e 
de loc cazul. 


Rezumind cele spuse în prezentul paragraf, putem afirma 
că, în regulă generală, viața spirituală și purtătorii valorilor 
ei neaservite utilului direct nu au perspective de dăinuire 
decît în măsura în care aspiraţiile lor nu intră în conflict 
prea deschis cu interesele de conservare ale biologicului, in- 
terese concretizate în forme sociale de tot felul, pasiuni și 
interese colective (de clasă, naţionale sau numai de partid). 
În caz contrar, biologicul numit viață învinge de obicei. 

Conţinuturi de conștiință measervite direct biologicului 
sînt o parte esenţială a fenomenelor sufletești care însoțesc 
judecätile de valoare spirituală, si în teză generală, tot ce 


115 


| 


intră în categoria „gratuitului“!. Cum vom vedea mai încolo, 
aceste elemente de conştiinţă sînt cele care creează cultura 
superioară: aceasta nu e decît în neînsemnată parte o pre- 
lungire a biologicului, pe care nu-l serveşte în chip necesar. 

Cu alte cuvinte, viaţa sufletească este, pînă la un anu- 
mit punct, continuare și potençare a organicului. De la o 
anumită limită începînd si într-o măsură preponderentă, ea 
este însă şi o formă de existenţă autonomă, urmărind sco- 
puri proprii. Scopuri a căror natură biologică cu greu ar 
putea fi dovedită. În orice caz, pînă azi, caracterul neauto- 
nom al lor n-a fost demonstrat încă în chip indiscutabil si 
cu argumente reale, nu verbale. Scopurile acestea nebiolo- 
gice le întîlnim mai ales la constiintele care au atins un grad 
de evoluție mai mare și au creat elemente de civilizaţie şi 
cultură superioară. 

Făcând constatärile de mai sus, nu ne gîndim deocamdată 
să enunçäm judecăţi de valoare, supraevaluind sau subevalu- 
înd rostul unuia din cele două aspecte antagoniste pe care le 
prezintă conştiinţa. considerată ca atare. 


III 


Să vedem acum mai de aproape în ce fel se manifestă 
antagonismul și tensiunea de care a fost vorba mai sus în 
diversele domenii de activitate omenească, domenii de exte- 
riorizare concretă a spiritului. 

Se ştie că, din.momentul în care viața spirituală și-a 
cîştigat drepturi relative şi reale la o oarecare autonomie 
— moment cafe coincide pentru noi europenii cu începutu- 
rile filosofiei eline — omul a afirmat în fața lumii exteri- 
oare o mulţime de exigençe de ordin spiritual. Pe cele pur 


1 Cf., pentru dezvoltări mai largi, eseul nostru Mitul Utilului, linii 
de orientare în cultura românească, Cluj, 1933. 


116 


intelectuale le-am văzut în capitolul I al prezentei lucrări. 
Să vedem care sînt cele de ordin etic? 

Acestea ar putea fi caracterizate scurt în propoziţia ur- 
mătoare: din momentul în care spiritul a început să reflec- 
teze asupra propriilor lui nevoi, adică din momentul în care 
a devenit conştient, a anunţat dorința mare și plină de con- 
secințe de a spiritualiza întreaga existență. De a-şi realiza în 
lumea exterioară (materială) idealurile lui morale. De a o 
moraliza. Nu în sensul de „a-i face morală“, ci în acela de 
a o face morală. 

Dar aceste exigençe implică credința fermă că lumea ma- 
terială se şi lasă să fie astfel transformată. Credinţă presu- 
punind Ja rîndul ei gîndul că lumea, în esenţa ei veritabilă, 
este deja morală, întoomai cum nădejdea raţionalizării in- 
tegrale presupune postulatul rationalitätii esențiale și totale 
a existenței. 

Filosofia antică, în formele de expresie clasice ale sale, și 
creştinismul Bisericii!, plămădit și cu elemente luate din 
gîndirea elină, sînt doctrinele care au promis cei mai mari 
sorţi de realizare acestor așteptări de ordin moral. Pentru 
aceste doctrine, lumea exterioară e constituită din eternitate,” 
în substanța ei, în așa fel încît asigură triumful final af 
acestor exigente morale. Divimitatea creștină li-l garantează 
prin „providența“ sa, iar tradiţia greco-latină — continuată. 
sub acest aspect de tradiția rationalistä europeană — îl asi- 
gură prin splendida și optimista noţiune a „justiţiei ima- 
nente“2. 

Prin răspîndirea lor mare, doctrinele acestea au întărit 
— justificîndu-l principiar — optimismul înnăscut şi natural 
al speței noastre. Optimism înnăscut, căci e biologic si sănă- 


1 Am zis „creştinismul Bisericii“, căci creştinismul primitiv pare æ 
fi fost, În spiritul lui profund, o negare hotărită a lumii. 
2 Cf. şi cele spuse mai sus, la începutul capitolului II. 


117 


| 
| 


tos să. fii optimist, să proiectezi propriile tale dorințe în 
miezul realităţii. Pe care să © contemplezi apoi încărcată de 
elemente care nu-i aparțin, acestea fiind visuri ce sînt ale 
tale. Și, optimism natural, conştiinţa noastră opunind in- 
stinctivă rezistență oricăror vederi pesimiste şi, pînă la un 
grad, un fel de miopie intelectuală faţă de faptele care par 
a-i contraria realizarea aspirațiilor. 

Astfel a devenit hiperpopulară, și afirmată ca adevăr 
care nu se mai discută, credihfà că binele poate fi realizat 
totdeauna, că binele și dreptatea sfîrşesc totdeauna prin a 
învinge răul şi nedreptatea etc., etc. 


1 


Dar, considerate la lumina inteligenţei critice, care are 
grijă şi curaj să nu depășească limitele experienţei, toate 
aceste certitudini optimiste se transformă în propoziții pro- 
blematice, dacă nu chiar în certitudini absolut pesimiste. 

‘Hdealut unei lumi perfecte din punct de vedere moral, 
este, ca orice ideal, rezultatul unor judecăți de valoare. Si, 
ca orice valoare, el nu poate fi dedus și scos numai din 
existenţa empirică. Descoperirea valorilor se face nu atît cu 
ajutorul funcţiilor pur intelectuale, sau pretinse atare şi 
concretizate în judecăţi de existență sau de constatare, ci 
valorile sînt descoperite „create“, în ultimă analiză — de 
funcţiile emoționale ale conștiinței. Într-un anumit sens (vezi 
mai jos, cap. IV), ele nu sînt proprietăţi ale lucrurilor, cum 
crede de obicei simţul comun. Nu pot fi descoperite prin in- 
ductie din notele comune ale obiectelor, cum cer, ca să le 
poată recunoaşte caracter obiectiv, pozitiviștii. Sînt calități 
ireductibile create de emotivitatea noastră, într-o anumită 
măsură independent de determinatiile obiective pe care le pot 
avea lucrurile. Sint în preponderentă măsură independente 
de existență. Sînt relaţii emoţionale pe care le creăm între 


118 


noi şi realitatea exterioară, în eforturile ce le facem ca s-o 
transformăm după dorințele noastre. Adevăratul prim suport. 
al valorilor morale este spiritul, persoana, sîntem noi. 

Experienţa ne şi arată că ceea ce este gi ceea ce trebuie să 
fie sînt despărțite, cele mai de multe ori, de un interval 
prăpăstios. Si nu ştim să se fi născut pînă în prezent gîndi- 
torul oare să fi reușit să scoată cu adevărat pe „trebuie să 
fie“ numai din „este“, deşi doctrinele amintite adimeaori 
caută să prezinte atitudinea morală drept afirmare con- 
ştientă şi continuare a unor tendințe imanente firii. 

Vom încerca să arătăm mai jos (cap. IV) cum operaţia 
contrară, adică deducerea lui „este“ din „trebuie să fie“, 
este mai uşor de făcut. Sudura între cei doi termeni antago- 
nisti — reprezentanți a două lumi diferite — fiind posibilă 
numai pe această din urmă cale. 

Care este deci raportul ce-l descoperim între existență și 
valorile spirituale-morale, cind privim lucrurile din unghiul 
de perspectivă pe care ni-l oferă experienţa, experiența de 
toate zilele; ca să zicem aşa? lată-l, acest raport, formulat 
cu minimum de cuvinte: 

Lumea exterioară opune rezistenţă dîrzä în calea efortu- 
rilor noastre de a o transforma după chipul şi asemănarea 
idealurilor noastre. Unele din aceste idealuri au putut fi rea- 
lizate cu preţul unei enorme risipe de energie şi de suflet. 
Altele, cele mai multe, au rămas visuri fără trup. Și iarăşi 
altele, abia înfăptuite, au fost distruse de forțele elementare 
şi oarbe ale naturii. De cele din om şi de cele dinafară de 
om. lar față de conservarea lor, legile firii se arată perfect 
indiferente, cînd nu se dovedesc franc ostile. 

În sprijinul acestor afirmaţii, putem aduce exemple nenu- 
mărate: 

Faptele descoperite și înşirate de Darwin în nemuritoarea 
sa operă au adus o strălucită dezmintire vechiului optimism: 
religios și filosofic, confirmind, pe plan experimental, o 


x 


119% 


bună parte din intuiţiile pesimistului Schopenhauer. Opti- 
mismul raționalist subordona, cum am văzut, forțele natu- 
rale, anorganicul și biologicul, legilor lumii spirituale. La 
lumina faptelor descrise de Darwin, omul nu ne mai apare 
ca o ființă condusă în acţiunile sale în primul rînd de rati- 
une și de scopurile plăsmuite de aceasta. Ci distanţa care se 
părea că-l separă de animal s-a micșorat enorm. Întocmai 
ca restul vieţuitoarelor, si el ascultă mai ini de motive care 
îl ajută să afirme primatul biologicului, adică al forței 
warbe. Forţele acestea, elementare şi neresponsabile, inundă 
adesea domeniul vieții morale și spirituale ale omului, cu 
brutalitatea ce le caracterizează jocul singur dominant în 
lumea zoologică. Şi-n această năvală a lor, fnäbusä sau dis- 
trug cu perfectă indiferență valori create de om.* 

Împins deci de instinctele sale comune cu ale celorlalte 
vieţuitoare, omul tinde să dărîme propriile lui creaţii. În 
astfel de momente, forța primează dreptul și-n domeniile de 
activitate omenească. Și omul se comportă după legea de 
oțel a celui mai tare biologiceste. Uitind sau falsificînd sen- 
sul adevărat al doctrinelor religioase si filosofice amintite 
mai sus, devine cel mai periculos dușman al lumii spirituale. 
Care doar e numai a lui! Adevărat Saturn în anumite mo- 
mente ale sale, omul își devorează propriile lui vlästare.* 


Domenii de activitate omenească unde primează pînă azi 
în societatea capitalistă imperativele legii darviniene sînt: 
economicul și politicul.. Acesta din urmă mai ales în ce pri- 
veşte raporturile dintre state. Ambele, deși creaţii ale omu- 
lui, afirmîndu-și voința proprie și conducîndu-se după nor- 
me complet indiferente față de destinele valorilor spirituale. 

Am deforma faptele dacă n-am recunoaște că forțele eco- 
momice au creat, uneori și pe alocuri, condiţii exterioare 


120 


CR TES 


mai putin dure pentru slujitorii valorilor spirituale. Dar 
acest fenomen — sporadic, repet — s-a produs în margi- 
nea şi oarecum împotriva legilor care prezidează la evoluţia 
vieţii economice în capitalism. Starea. deplorabilă în care 
continuă să trăiască si azi, mai ales azi, sute de milioane de 
fiinţe omeneşti (creatoare posibile de valori spirituale), cu 
toată aglomerarea și superfluul de bunuri materiale concen- 
trate în mîinile cîtorva persoane și colectivităţi privilegiate, 
este un argument enorm de elocvent în favoarea judecăților 
enunțate mai sus asupra caracterului amoral și aspiritual al 
economicului în societatea capitalistă. 

Devenit de cîteva decenii încoace o periculoasă, şi poate 
pentru destinele viitoare ale culturii europene fatală abstrac- 
tie, homo oeconomicus tinde cu puteri implacabile să-şi 
aservească complet spiritul. Făcînd din cultul satisfactiei 
materiale, al dorinței de plăcere fizică, din veneraqia utilu- 
lui pseudobiologic valoare supremă, homo oeconomicus a 
răsturnat scara de valori religioase-spirituale, graţie căreia 
civilizația europeană a putut lua ființă” şi a putut dura. 
Pornind de la gîndul, lămurit sau obscur, că sensul vieţii 
trebuie căutat în augmentarea nesfirsitä a confortului ma- 
terial şi în multiplicarea crescindä a trebuințelor economice, 
homo oeconomicus a făcut din mijloacele de trai scop, iar 
din valorile spirituale mijloc aservit acestui scop. Impor- 
tanța acestora a început să fie, în civilizaţia industrială diri- 
jată azi de utilul imediat, meglijată, adesea chiar negată. 
Valoarea spirituală supremă, personalitatea, tinde să fie 
măsurată cu gradul în care este în stare să servească exi- 
genele iraționale şi cultul exagerat de confort material al 
economicului capitalist. 

O civilizaţie care face din progresul material scop al exis- 
tençei tinde cu necesitate să facă din omul-automat ideal 
suprem de realizat. Omul-automat întrupează ideea de 
ultimă perfecțiune, şi de.cea mai mare utilitate: acolo unde 


121 


randamentul negociabil pe piaţă este totul; unde răgazul si 
viața interioară neaservită utilului direct sînt egale cu nimic; 
unde, altfel spus, sufletul și idealurile lui oarecum gratuite 
nu mai reprezintă "valori pozitive, ci sînt privite drept în: 
curcă-lume nedorite şi deplorabile strică-socoteală. 

Este clar că o mașină oarecare lucrează, în principiu, cu 
coeficient economic mai mare decât o ființă vie. Randamen- 
tul celei dintii este calculabil cu precizie și nu suferă nepre- 
vizibile schimbări ulterioare, cum se întîmplă -atît de des 
cînd e vorba de fiinţe vii, si în special de om. Este evident 
deci că, judecind valorile omenești exclusiv din punctul de 
vedere al randamentului negociabil, valoarea superioară o 
reprezintă omul care se apropie mai mult de mașină. 

Idealul omului-masinä mișcă cu preponderență resorturile 
. intime ale civilizaţiei capitaliste mecanizante. Ca atare, gra- 

şie Cerului! el n-a fost realizat încă pe deplin nici în cele 
mai strașnic organizate uzine americane. (Nici chiar în aba- 
toarele de Ja Chicago.!) Dar el poate fi descoperit cu usu- 
rință în mintea multor spirite contemporane, și mai ales în 
gîndul marilor proprietari şi conducători de întreprinderi 
industriale moderne. 

Cînd progresul material se îndeplinește independent de 
cel interior, produce fatal idealuri care îndreaptă cultura 
unei societăţi întregi pe căi străine şi chiar dușmane spiri- 
tului. Forţele concentrate în jurul unui ideal de pur randa- 
ment material produc minuni în acest domeniu. Bogăția 
pămîntului creşte enorm, e adevărat. Dar este concentrată. 
în miini puţine pentru puţini, şi sufletul moare. Al prole- 
tarului aservit, ca și al celui ce-l aserveste. 

Omul modern a creat lucruri materiale pe care înaintașii 
lui nici n-ar fi îndrăznit să le viseze. Dar omul modern 


1 Descrise, cum se ştie, atît de impresionant de Georges Duha- 
mel, Scènes de la vie future, Paris, 1931. 


122 


ce 


&inde să renunțe —. de fapt, dacă, deocamdată, nu și-n 
principiu — la libertatea sa interioară. Renunţare ce atrage 
după sine şi pierderea libertăţii exterioare. Pe cea dintii și-o 
aservește unor abstracții devenite mituri diriguitoare ale 
întregii lui existente, pe cea din urmă o face sclava obiecte- 
lor situate în afară și numite mijloace de trai. 

Astfel, în lumea capitalistă, progresul material — deve- 
nit din mijloc scop absolut si valoare cvasireligioasă — tinde 
să restaureze sclavia: materială şi morală. Aceasta, pentru 
toată lumea, pentru proletari ca și pentru deținătorii capi- 
talului. 

Este însă explicabil — și experiența recentă ne-a arătat-o 
îndeajuns — că o civilizaţie care înclină să ridice satisfac- 
ţia materială la rangul de necesitate mondială nu poate 
duce decît la luptele și războaiele cele mai bestiale, canti- 
tatea ' valorilor materiale fiind limitată. Aceasta, pentru 
foarte lungă vreme, poate pentru vecii vecilor. # 

Iată deci că forțele economice pot deveni în societatea 
capitalistă o amenințătoare si fatală primejdie pentru des- 
tinele civilizaţiei noastre, creată cu multă risipă de suflet și 
cu sacrificiul vieţii multor slujitori ai spiritului. 


2 


Constatări de același ordin se impun cu privire la rapor- 
turile statelor între ele, şi între stat si personalitatea umană. 

Se ştie că Hegel, şi după el multi epigoni au considerat 
statul ca supremă întrupare a moralității pe pămînt. Ni se 
pare că marele dialectician a confundat aici dorinţele pro- 
prii cu realitatea brutală. Căci, considerat empiric, statul 
capitalist ne apare ca un organism de esenţă pur biologică. 
Ca atare, motivele ce-i comandă aspirațiile și acțiunile nu 
sînt de loc de ordin spiritual. Legile fundamentale care-i 
dirijează conduita sînt cele de care ascultă unităţile biolo- 


123 


gice. Adică legea conservării şi a creşterii. Legi în virtutea 
cărora forţa primează dreptul. 

S-au inventat, fără îndoială, tot felul de pretexte pentru 
a explica fenomenele comandate de această dură lege de 
creștere de care ascultă statele. S-au invocat, de exemplu, 
motive de ordin economic pentru a justifica tendințele spre 
mari aglomeraţii umane moderne, ca: simplificarea traficu- 
lui, concentrarea eforturilor și micșorarea regiei. S-au găsit 
motive mai cinice, ca dreptul natural ce l-ar avea civiliza- 
iile superioare să asimileze pe cele inferioare. Argumentul 
acesta este că așa-zise superioare sînt popoarele cantitativ 
mari, adică națiunile tari biologiceste, Ca şi cum aceste două 
fapte ar fi legate necesar între ele, și ca si cum istoria nu 
ne-ar putea servi exemple tocmai opuse! 

S-a vorbit apoi despre statul (burghez) creator de liber- 
tate, de cultură. Această pretenţie ne pare a fi grozav de 
ipocrită, Căci experienţa trecutului e martoră nemincinoasă 
că, atribuindu-și astfel de isprăvi, acest stat, aşa cum este el 
pină în acest moment, își arogă roluri pe care nu le-a avut 
şi merite care nu sînt de loc ale lui. Istoria me arată că statele 
n-au urmărit, în raporturile lor între ele și cu indivizii care 
le-au alcătuit, realizarea unor idei abstracte si dezinteresate, 
ca: justiţie, drept, în general valori spirituale, ci satisface- 
rea propriilor lor interese, dictate de legile biologice amintite. 

Cînd a fost vorba însă de realizarea acestor interese, 
statele n-au ezitat de loc să zdrobească orice piedică, reală 
sau numai posibilă, pe care valorile spirituale le-au ridicat-o 
sau se părea că le-o ridică în cale. 

În general, indiferente față de soarta si rostul acestor 
valori, le-au arătat interes numai cînd au crezut că le-au 
descoperit o latură utilă scopurilor proprii pe care le urmă- 
reau. 

Să remarcăm totodată calitatea în ultima analiză me- 
diocră a inteligentelor şi individualităţilor pe care le selec- 


124 


ţionează statul. Politicul, ca şi economicul de altfel, nu tinde 
să selecţioneze decit calități de ordin secund. Este de înțeles 
că, organisme de esență biologică fiind, statele n-au interes 
să înctirajeze si să sprijine aspiraţiile şi creațiile spiritului 
decît în măsura în care acestea le servesc. la rindul lor 
scopurile pur biologice ale lor. Și ori de cîte ori spiritul a 
consimţit, de silă sau de bunăvoie, să încheie, în orînduirile 
sociale clădire pe exploatare, nu importä sub ce formă, 
compromis de colaborare, fie cu statul, fie cu puterile eco- 
nomice sau politice și sociale, au profitat acestea, jar spiri- 
tul, renuntind la libertatea absolută care-i constituie însăși 
esența, mai mult a pierdut decît a câştigat. 
În ce priveşte raporturile statelor între 
e nevoie să insist. Cu toate merituoasele eforturi pe care 
le-au făcut si le fac forțe de proveniență pur spirituală — 
puţin importä pe ce cale și prin ce fel de agenți — să regle- 
menteze după norme mai umane, adică etice, aceste rapor- 
turi, pînă în momentul de față rămîne faptul brut şi 
amenințător că mijlocul cel mai eficace în determinarea lor 
a rămas războiul. La a cărui origine nu trebuie căutate tot- 
deauna motive inteligibile. Rol determinant joacă în dezlăn- 
quirea unui conflict armat de multe ori şi pasiuni oarbe ÿ 
absurde, Pasiunile sint, cum se ştie, resorturile cele mai 
puternice ale acţiunilor omenești, şi poate nimic mare nu 
se creează în lumea aceasta fără pasiune. Dar, după cum 
ele pot fi motive de conduită care împinge mersul lumii 
mai departe, tot astfel ele pot deveni adevărate forţe ale 
iadului. i 
Cu toate eventualele — si, de altfel, foarte contestabilele 
— virtuţi morale cărora le-ar da ocazie să se manifeste, răz- 
boiul nu compensează marea risipä de energie si distrugerea 
de valori spirituale pe care le cauzează totdeauna. 


ele, nu cred că 


125 


Le 


Și, ca nu cumva să ni se aducă acuzaţia că privim lucru- 
rile unilateral, să spunem -că reflecyiile făcute cu privire la 
legătura ce poate să existe între condiţiile externe de trai și 
viaţa spirituală (vezi mai sus, $ 1) se aplică şi-n ce priveşte 
statul și economico-socialul, Acestea, cînd nu tind să devină 
scopuri pentru sine, cum am văzut că pot deveni, servesc 
de cadre exterioare vieţii spirituale, necreînd-o, dar creîndu-i 
uneori condiţii de existență, de dezvoltare si de conservare. 
Condiţii, evident, mai mult sau mai puţin prielnice. În acest 
sens, putem spune că statul și economicul sînt necesare. 

Căci e la mintea oricui că o viață spirituală, cît de elemen- 
tară, nu poate dăinui și nu se poate dezvolta decît într-un 
cadru extern unde este garantat un anumit grad de pace și 
de siguranță a zilei de miine. Rostul moral al statului, sin- 
gurul rost moral posibil al lui, dată fiind încă actuala lui 
natură, este crearea și menţinerea acestei păci interne. Sin- 
gura justificare a forței lui în fața spiritului este enorma 
cantitate de brutalitate pe care o face imposibilă, graţie 
fricii ce o inspiră indivizilor sancţiunile posibile. 

Tor astfel, nu poate fi vorba de viaţă spirituală supe- 
rioară acolo unde nu rămîne surplus de energie si răgaz, 
unde omul e aplecat din zori pînă în noapte sub povara 
grijilor materiale ale existenței. Acolo unde omul lucrează 
„douăsprezece ore pe, zi fără să ştie de ce lucrează, nu poate 
exista demnitate omenească — cum ‘spune cu forță un mare 
scriitor! — mai mult: nici chiar viaţă real omenească. 


3 
O altă dezminţire izbitoare a credinţei spiritualiste că 
lumea materială ar fi subordonată celei spirituale, si i-ar fi 


acesteia servitoare credincioasă și colaboratoare eficace, 
poate scoate oricine din istoria civilizaţiilor. 


1 André Malraux, La condition humaine, Paris, 1933. 


126 


Ce soartă au avut în lungul curs al secolelor personali- 
tätile şi colectivitätile creatoare de valori spirituale supe- 
rioare? Care au fost posibilitățile de afirmare şi garanţiile 
de conservare oferite valorilor o dată create, de lumea în 
care, după o credinţă foarte răspîndită, există justiție ima- 
nentă? i i 

Să remarcăm mai întîi zgîrcenia revoltătoare cu care Na- 
tura a întrunit — în timp și spaţiu — condiţii prielnice dez- 
voltării unei vieţi spirituale superioare. 

Căci, încă o dată, prin ce se caracterizează o astfel de 
viață? Prin tendința pe care o arată valorile spirituale de 
a-și crea o autonomie, de a deveni scopuri urmărite oarecum 
pentru ele însele. Un anumit grad de dezvoltare atins, viaţa 
spirituală se desprinde, prin unele din laturile ei esenţiale, 
de sub teroarea biologicului si a utilului imediat. Din instru- 
ment servil ce era la început întreagă, devine scop. Începe 
să trăiască pentru sine, <reîndu-și domenii şi scopuri proprii. 
Luînd naştere sub presiunea brutală a unor nevoi străine de 
el însuşi, căci exterioare și, deci, prin însăşi natura lor, 
fatale, spiritul se desprinde la un moment dat al creșterii 
lui de aceste cătușe, și-și cheltuieste o parte din forţa lui 
pentru scopuri gratuite. În acest moment se naşte homo 
sapiens. Curioasa „fiinţă care, uitînd în anumite momente 
ale existenţei sale de imperativele originii sale, împinsă de 
un mobil interior ce seamănă cu cel care a creat jocul, şi-a 
“descoperit darul neaşteptat și blestemat de a gîndi și plăsmui 
în chip gratuit. Adică de a cunoaşte și de a plăsmui pentru 
simpla plăcere a cunoașterii şi a plăsmuirii. 

Dar numai în două puncte ale planetei și în două mo- 
mente ale nemărginitului timp a avut loc „„liberarea“ de care 
vorbim, şi în consecință s-a născut, şi a și durat câtăva 
vreme, viaţă spirituală cu adevărat superioară: în Elada an- 
tică şi în India. Dar chiar în cazul cînd am socoti aici și 
civilizaţia chineză, Întinderea în spaţiu şi în timp a domeni- 


127 


ilor de cultură rămîne relativ foarte restrînsă. Condiţiile 
prielnice dezvoltării vieţii spirituale sînt, ai zice, cazuri da- 
torite norocului, Adică purei întîmplări, şi nu unei legi de 
evoluţie imanente Universului, lege care ar face progresul 
necesar. Nenumărate au fost — şi vor mai fi poate — 
popoarele istoriei care au pierit fără să fi atins această etapă 
de evoluţie. Prin urmare, realizarea acestui grad de dezvol- 
tare nu ne apare de loc necesară şi de la sine înţeles, din 
moment ce neamuri numeroase și tari biologiceste s-au stins 
fără să lase urme și netransmitind nimic celor care au 
venit după ele. 

Ne sînt prea cunoscute obiceiurile de gîndire ale multor 
inteligente „cu școală“. Obiceiuri care, la reflecyia de mai 
sus, le sugerează cu promptitudine o obiecţie ce o pot scoate 
uşor din memorie. Jată obiectia: popoarele de care e vorba 
au pierit tocmai din cauză că n-au fost în stare să creeze 
condiţii prielnice naşterii unei civilizaţii durabile sau, în 
general, au fost neamuri aculturale prin însăşi natura lor. 

Acest răspuns așază, cum vedem, la loc lucrurile ... Jus- 
tigia imanentă este salvată! 

însă, dacă într-adevăr așa stau lucrurile, cum se face că 
poporul care a creat cele mai înalte şi mai numeroase valori 
de cultură, poporul elin, a pierit înspăimîntător de repede, 
în luptă materialiceste neegalä, zdrobit de altele neasemănat 
inferioare cînd le cîntăreşti în cumpăna spiritului? Din punc- 
tul de vedere care ne interesează aici în supremul grad, 
putem întreba: unde este justiţia imanentă? 

Evident, fenomenul se poate explica istoricește. Şi a fost 
explicat si paraexplicat. Nu va putea fi însă niciodată jus- 
tificat în faţa judecății la care prezidează spiritul. Se poate 
arăta că elinii poartă ei înşişi răspunderea primordială a 
dispariţiei lor, arătîndu-se starea de discordie perpetuă şi 
de corupție politică şi morală, de decadenţă cu-n cuvînt, 
care a sfîrşit prin a deveni ceva normal în Elada. 


128 


Fără îndoială că, alături de cauze de natură social-poli- 
tică, un obstacol mare în calea realizării unei Grecii unifi- 
cate şi astfel capabilă eventual să trăiască trebuie căutat şi 
în caracterul pătimaș al grecilor. Suflet violent şi pasionat, 
de o sensibilitate excesivă — stabilă cauză a versatilitäqii 
caracterului elin — iată cum ar putea fi caracterizat spiritul 
grecesc. În urma predominaţiei extraordinare a sistemului 
nervos, predominaţie care i-a caracterizat, elinii au dus o 
viață devorată de o tensiune nebună si de o prodigalitate 
unică de energie. Au fost poate poporul cel mai puţin „re- 
zonabil“ din cîte au existat vreodată. Astfel încît pericolul 
extern n-a făcut decit să sanctioneze o fatalitate interioară, 

Da, dar aceste fapte explicative, departe de a infirma teza 
pe care o susţinem aici, vin să o confirme. Căci ele ne ilus- 
trează încă o dată, în legătură cu-n exemplu concret, că ele- 
mentele obscure şi bestiale ale naturii omeneşti — faptele 
înşirate adineaori — elemente absurde, spiritualiceşte vor- 
bind, pot dezorganiza complet zona spirituală a sufletului.. 
Pot-devent otrăvuri dizolvante nu numai ale insului, ci și ale 
forței de rezistență a unei întregi colectivităţi, creatoare de 
cultură unică în felul ei. Prin urmare, inteligenţa, oricît de 
mare şi de tare“ar fi ea — și e cazul elinilor — nu guver- 
nează suveran forțele oarbe ale sufletului şi corpului, prin 
simplul fapt că există; cum a crezut Socrate şi cum a pro- 
clamat cu gravitate şi optimism secolul al XVIII-lea. 


4 


Să adăugăm la cele de mai sus şi alte constatări, de ordin 
ceva mai general, dar care, aplicate la cazul grecesc, ar 
putea contribui cu lămuriri noi. 

Se pare că o lege generală a vieţii organice are valoare 
şi-n domeniul vieţii spirituale. Amume: se ştie că cu cât un 
organism viu a atins o treaptă de dezvoltare mai mare, cu 


9 — Existența tragică 125 


atît este mai fragil. Trebuind să răspundă unor nevoi mai 
numeroase, arè o complexitate de constituție mai mare. Şi-n 
consecinţă, este un sistem unde echilibrul intern este cu mult 
mai greu de susținut decît la organismele mai putin evoluate 
și întreţinînd relaţii mai simple cu mediul înconjurător. 

Tot astfel, și o mare civilizaţie, ca şi un exemplar uman 
superior. Ambele reprezintă unităţi vii, la care viața este o 
continuă încercare de creație a unui echilibru de forţe ex- 
trem de complexe si, din această cauză, echilibru nu se 
poate mai labil, mai nesigur și mai greu de realizat. Din cau- 
za tensiunii și á anragonismului latent dintre forțele și exi- 
genţele spirituale și cele materiale-organice, cu cît o indivi- 
dualitate omenească este mai complexă, mai dotată, și o 
cultură mai bogată, cu atît mai mult condiţiile naturale ale 
existenței și duratei lor sînt acelea ale unui război de fiecare 
minut, dus contra propriilor slăbiciuni ale sufletului, dar 
mai ales contra amenințărilor constante ale nespiritualului 
luat în sensul cel mai larg al cuvîntului.” 

Rezultă de aici pe de o parte că bogăţia şi superioritatea 
spirituală prea mare pot deveni un pericol pentru conserva- 
rea însăși a vieţii. Se pare că acesta a fost cazul elinilor: 
splendida și prea subtila lor inteligență, și imaginaţia lor 
înaripată puternic, începînd la un moment dat să trăiască 
prea exclusiv pentru ele însele — independenţă izvorind din 
robusteçea lor extraordinară — au ieșit în măsură exagerată 
din serviciul nevoilor brutale ale vieţii, încetînd să mai fie 
instrumente destul de potrivite pentru adaptare. Și astfel 
Roma — animal dotat în gradul suprem cu virtuţi utile — 
i-a surprins complet dezarmaţi în faţa biologicului, repre- 
zentat cu disciplină, eficacitate şi glorie de strămoșii noștri. 

Observatia generală de la începutul alineatului precedent 
poate fi aplicată în principiu și cazului, deconcertant la în- 
tiia vedere, prezentat de inzi, al doilea mare popor creator 
de valori: spirituale superioare. Europenii care cunosc de 


130 


127 IN 


aproape cugetarea indică recunosc, de la Paul Deussen pînă 
la Hermann Keyserling, în unanimitate că aceasta a atins 
culmi şi profunzimi pînă unde n-a putut încă pătrunde, 
pare-se, gîndirea europeană. 

Dar, accentul principal al vieţii pus exclusiv şi timp de 
milenii pe viața interioară, sau, mai bine spus: pe interiori- 
zarea spirituală a existenţei, a atras după sine o depreciere 
exagerată şi o neglijare completă a condiţiilor materiale și 
biologice ale vieţii. Astfel, poporul care a creat cea mai 
înaltă cunoaştere a rămas extrem de slab în sfera acţiunii. 
Declararea cunoașterii pure ca valoare supremă şi exclusivă 
a dus la nașterea celei mai profunde speculaţii din cîte au 
existat vreodată. Dar, fără îndoială, alături de numeroase 
alte cauze de natură social-politică, ea pare a fi atras după 
sine, drept compensație‘, inaptitudine uimitoare pentru viaţa 
de stat, adică inaptitudine pentru viaţa practică, pentru 
afirmarea biologicului. Drept urmare, sîntem azi martorii 
spectacolului întristător că două sute de mii de fii ai unei 
naţiuni incomparabil inferioare ca putere de gîndire stäpi- 
nesc cu ușurință şi emfază trei sute de milioane de inzi. 


. 
, 

Cazurile popoarelor amintite adineaori ne arată că nu 
există raport de necesitate între valoarea intrinsecă a unei 
idei (cite idei mari au inventat inzii şi elinii!) şi valoarea ei 
practică. Dar cazul celor două popoare — desigur cele mai 
înzestrate intelectualiceste din cite s-au perindat la lumina 
istoriei — ne mai arată cu, după a noastră părere, elocventă 
putere de persuasiune că nu există, nici cu privire la colecti- 


1 CF. mai sus, § TI al prezentului capitol, consideratiile despre faptul 
general pe care l-am numit „lege a compensaţici“. Cele spuse acolo 
cu privire la ins se aplică şi la colectivităţi și civilizaţii. 


134 


Vități, legătură de necesitate între grandoare spirituală şi 
forță materială („reușită“ istorică). Întocmai cum nu este 
raport necesar Între valoare personală și „reușită“ (aceasta 
în orice formă am concepe-0), cînd e vorba de insul ome- 
nesc. 

Asemenea speciilor zoologice, virtuțile omenești par a 
trăi una în paguba celeilalte... Acolo unde cultul forţei 
materiale predomină, nu i 
veștejește. Şi viceversa. Privite lucrurile sub specie aeterni, 


portă sub ce formă, spiritul. se 


cazul dintii e cel mai grav. 

Dar realitatea ni se prezintă experienței sub aspect și mai 
tulburător decit cel amintit: reușita, atît în sferă spirituală 
cît si în domeniu material (si mai ales aici), este în parte 
mare fiica întîmplării. A întîmplării oarbe. 

Cel ce iscäleste aceste rînduri este, în multe privinţe, 
mare admirator al lui Hegel. Cu toate acestea, între nume- 
roasele și uimitoarele construcţii ale dialecticianului dialecti- 
cienilor, nici una nu ne-a apărut atît de artificială ca aceea 
cu ajutorul căreia „prințul filosofilor“ încearcă să fundeze 
un determinism istoric inteligibil. Ca toți istoricii care cred 
într-un astfel de determinism inteligibil, Hegel construiește 
cu elemente aposteriori un impozant edificiu cu pretenţii de 
a fi clădit numai din materiale apriori. Pleacă și el, ca 
atitia alţii după el, de la ipoteza, animistă în ultimă analiză, 
că tot ce s-a intimplat a avut loc tocmai în momentul, locul 
si felul în care trebuia să se întîmple ... 

Astfel, ajuns la sfârșitul minunatei cărți care este Philo- 
sophie der Geschichte, o închizi cu regretul că vastele şi 
fecundele intuiţii istorice ale autorului au fost aproape înă- 
buşite de carapacea rigidă și aspră a construcției gratuite 
despre care amintim. 


132 


k 


Scoatem, mai departe, din tîleul destinului Eladei şi al 
Indiei constatarea Întristătoare că o viață spirituală înaltă 
nu numai că nu este un eveniment necesar, datorit nu știm 
căror legi de evoluţie imanente realităţii, ci că, accident 
oarecum extraordinar fiind, este totodată şi o extraordinară 
aventură. Aventură plină de riscuri multe şi mari. Căci cine 
garantează că efortul de a crea echilibru între elemente ex- 
trem de complexe, echilibru ce implică orice cultură supe- 
rioară, duce totdeauna la rezultat, adică la asigurarea condi- 
ţiilor de cît mai îndelungă dăinuire a acestei culturi? 

Să mai reținem faptul că spiritul poate deveni el însuși — 
în mod indirect, deci contra voinţei proprii — cauza 
determinantă a creşterii unor forțe ce-l trădează. Astfel, 
în societatea capitalistă, economicul, împreună cu tot 
cortegiul lui de dependențe, ca: tehnica modernă, răz- 
boaiele economice si crizele de supraproductie si de subcon- 
sumaţie, războaiele de mase, cultul exclusiv al satisfactiei 
materiale etc., etc. Economicul reprezintă azi în capitalism 
cea mai reală primejdie pentru independenţa valorilor spi- 
rituale (vezi mai sus, punctul 1). Dar el a devenit primejdios 
din cauza proporţiilor exagerare pe care le-a luat, Însă aceste 
proporții nu le-ar fi putut lua dacă n-ar fi existat știința 
modernă!. Știința teoretică. Mare și autentică valoare spiri- 
tuală. Pe care a aplicat-o apoi în chip util și cu mare efi- 
cientä. 

Reiese, credem, din cele spuse în tot cursul dezvoltărilor 
prezentului capitol că e departe de noi gîndul de a ignora 
rolul şi rostul elementului economic-material în viață în 
general, și în ce priveşte crearea de condiţii favorabile de 
existență pentru viața spirituală în special. Nu me gindim, 
mai departe, absolut de loc să negăm rolul binecuvântat ce 


1 Cf. şi eseul nostru citat mai sus. 


: 133 


ar putea și ar trebui să-l aibă mașina în existența societăţilor 
moderne. . 

Ştim 'că civilizaţia elină a atins înalta treaptă de evolu- 
pie pe care s-a urcat, grație, în mare parte, şi faptului că in- 
stituția sclaviei a creat pe seama unei clase de oameni răgaz 
si libertate materială. Nimic mai de dorit, în consecință, 
decît ca mașina modernă să ia locul sclavului antic. Ideal 
ar fi ca tot ce poate fi executat de mașină să fie; şi spiritul 
omenesc, cîştigînd astfel răgaz și surplus de forte, să se chel- 
tuiască pentru creația valorilor superioare mecanicii. 

Acest înalt ideal n-ar fi de loc himeric dacă sufletul ome- 
nesc ar fi plămădit numai din elemente raţionale și rezona- 
bile. Dar nu e cazul. Elementele pasionale și alogice ale na- 
turii noastre împing evoluţia reală a lucrurilor în direcţie 
cvasiopusă. Faptele concrete iau aspect absurd: starea ideală 
despre care vorbim pare a se îndepărta în viitorul fără mar- 
gini, cu iuțeală direct proporționată cu evoluţia mecanicii 
şi înmulțirea maşinilor. 

Deoarece constatăm că, în societatea capitalistă, pe mă- 
sură ce crește numărul mașinilor, din domn al mașinii, cum 
ar fi logic să fie, omul devine sclavul ei. Aceasta aservește 
direct şi brutal milioanele de proletari, şi indirect, printr-un 
joc psihologic subtil, şi pe proprietarii ei. Existenţa celor 
dintii, și în măsură cel puţin egală, și viața acestora din 
urmă se cheltuiește întreagă în griji și gînduri raportindu-se 
la realităţi de ordin mecanic. 

Cu-m cuvint, printr-un joc nedorit — şi-n capitalism ine- 
vitabil — al unor elemente psihice de natură amorală — joc 
pînă azi necanalizat de nici o forță de ordin etic — mașina 
tinde să devină, din instrument de liberare cum era desti- 
nată să fie, mijloc de aservire umilitoare și încărcată de 
consecințe amenințătoare pentru viitorul vieţii spirituale. 

Se poate întîmpla deci în anumite cazuri ca spiritul, eli- 
berat deja de sub porunca imediată a originilor sale biolo- 


134 


gice, să cadă din nou sub jugul exclusiv al acestora. Să de- 
vină din nou un instrument al unor scopuri străine sau 
dușmane lui, după ce învățase cîtăva vreme să se considere 
drept scop. 

Vedem prin urmare, și-n legătură cu | această tristă posi- 
bilitate, că valori morale o dată câştigate nu se conservă cu 
necesitate. Căci pierderea libertăţii de care vorbim nu e 
oare echivalentă cu dispariţia supremei valori spirituale? 
Cultură nu este totdeauna rezultatul adiționării continue și 
ascendente a unor achiziţii parțiale dar sigure. Efortul crea- 
tor de cultură implică adesea o eternă reluare oarecum de 
la capăt! ; 

Facem deci în domeniul moral o: constatare asemănătoare 
cu aceea pe care o făceam în domeniul cunoaşterii teoretice 
pure. Ca acolo, și aici, linia de frontieră între cele două 
mari porţiuni ale existenței — raţional şi irațional acolo, 
spirit și „materie“ aici — este de o mobilitate şi, în conse- 
cință, de o incertitudine deconcertantä. Căci nu se de- 
plasează numai într-un singur sens. După cum, pe planul 
cunoașterii teoretice, e fapt de experiență că, în timp ce 
inteligența întreprinde rationalizarea unor porţiuni iratio- 
nale ale existenței, și reușește să şi le asimileze, tocmai 
aceste porţiuni fac posibil inteligenței să descopere irațio- 
nale în domenii pe care și le închipuia mai înainte definitiv 
rayionalizate, tot aşa şi pe plan moral, spiritualul o dată 
creat, poate întări nespiritualul: e cazul raportului dintre 
spiritual şi economic, semnalat adineaori. 

Astfel, putem spune că, adesea, făcînd eforturi merituoase 
să mutäm într-un anumit sens frontierele de care vorbim 
— în acela care măreşte sfera rationalului, respectiv a spi- 
ritualului — se întîmplă că, în ultimă analiză şi toate so- 
cotelile făcute, ele se deplasează, contra aşteptărilor noastre, 
tocmai în direcție opusă. i 


Ni s-ar putea obiecta mai departe că o civilizaţie, oricât 
de strălucită ar fi, prin însuși faptul că e un fenomen isto- 
ric care începe la un moment dat al vremii nesffrgite, e des- 
tinată să îmbătrînească odată și odată, si să sfirşească prin 
a dispărea, cu totul sau în parte. Că, prin urmare, este în 
legea lucrurilor ca o civilizație să nu fie eternă etc., etc. 

Este tocmai ceea ce constatăm. Dar tocmai contra acestei 
legi a lucrurilor se revoltă și protestează spiritul. Adică 
cu toate că o constată, o explică şi o înţelege, spiritul nu 
justifică această lege a lucrurilor. Si nu putem crede că atîta 
vreme cît va exista, spiritul adevărat va renunţa la dreptul 
şi libertatea de a considera legea de care vorbim absurdă, 
şi de a protesta contra ei. 

Oare postulatul rationalitätii esenţiale si totale al exis- 
tençei, examinat În capitolul I al prezentei lucrări, nu e și 
el, în felul lui, o protestare principiară contra unei astfel 
de experienţe? 

Protestare venită dintr-o hotärîre subconştientă de a nu 
vedea, de a încerca să negi starea de fapt a lucrurilor... 
Căci, dacă credinţa în caracterul numai raţional al forme- 
lor esenţiale ale existenţei ar fi scoasă din experienţa auten- 
tică, faptele de care vorbim ar trebui să nu existe. Dar, 
cum existența lor cu greu poate fi negată, ea nu e concilia- 
bilă şi explicabilă decit în ipoteza că lumea în esența ei nu 
este numai de natură raţională. 

S-ar mai putea aduce celor spuse mai sus corectivul că, 
dacă e adevärat c-au pierit vechii elini, si împreună cu ei 
civilizaţia lor luată în ansamblul ei, nu e mai puţin adevă- 
rat că unele din valorile de cultură pe care le-au creat s-au 
conservat. : 

Recunoaştem justeçea acestei observaţii. Dar, dacă fondul 
ultim al lumii este numai de esență raţională, cum proclamă 
spiritualiștii de toate nuanțele, cum se face că numai unele 


136 


şi nu toate valorile spirituale create de greci s-au conservat? 
Faptul însuşi este istoriceste și psihologiceşte explicabil, dar 
nu e justificabil pe plan spiritual. Căci nu putem admite 
ca spiritul, presupus suveran guvernator al mersului lumii, să 
fi consimțit să fie distruse unele din marile valori create de el. 

Notăm în treacăt că, gîndind pe planul experienţei tre- 
cutului istoric, am putea mai degrabă admite, în ipoteză, 
că lucrurile s-ar fi putut întîmpla invers. Anume: pierind 
unele din valorile de cultură ale,Eladei, nu vedem de ce 
restul s-ar fi conservat cu necesitate? Căci după cum a dis- 
părut partea, tot aşa putea dispărea și întregul. 


5 


Ducindu-ne, în legătură cu aceste fapte și reflecţii, cu 
gîndul mai departe, trebuie să recunoaștem că nu pot fi de 
loc acuzaţi de „alarmism“ și „defetism“ nemotivat aceia 
care, cumpănind eventualitatea tragică a unui nou război 
mondial, privesc viitorul cu groază si deznădejde, Căci 
nu se ştie ce destine poate pregăti civilizaţiei europene un 
nou cataclism mondial. Au pierit alte civilizaţii, ce putere 
transcendentä și invizibilă a decretat din eternitate carac- 
terul nepieritor al civilizaţiei noastre? 

Privite lucrurile din perspectiva pe care am încercat s-o 
deschidem aici, cine ne garantează că, cultura creatoare de 
valori spirituale superioare a Europei o dată dispărută, altă 
cultură superioară îi va lua locul într-un veac mai apropiat 
sau mai îndepărtat? Căci, cum am văzut, cultura superioară 
nu este, în neipocrită analiză, o fatalitate inevitabilă. 
Homo faber ar fi putut foarte bine să nu devină homo 
sapiens niciodată. Tot astfel, şi în ce priveşte viitorul: homo 
sapiens, cu tulburătoarele obiective ale voinţei lui de creaţie 
a unor valori de cultură tot mai înalte, ar putea să dispară 
pentru totdeauna. Căci nu e scris nicăieri că complexul de 
circumstanţe fericite şi întîmplătoare care i-a dat naştere 


137 


si durată în trecut, se va repeta cu necesitate şi în viitor, 
scotindu-l din nou la viață. 

Astfel încît nelinistea care a pus stăpînire pe unele conști- 
inçe contemporane, îngrijorare de destinele civilizaţiei noas- 
tre, ne pare a fi destul de întemeiată. Căci războiul poate 
deveni mîine brutală realitate, deşi credem sincer că nu 
există inteligență reală și responsabilă care, după experiența 
ultimului război pe care o simţim cu toţii si azi, să-l dorească 
şi să vadă în el un mijloc de a rezolva marile probleme 
colective (sociale, politice și economice) ale vremii. Sîntem 
convinși că majoritatea contemporanilor noștri nu dorește 
războiul, voit de o minoritate neînsemnată, dar periculoasă. 
Și nu credem că determinismul factorilor materiali îl face 
inevitabil. Posibil şi probabil îl fac teribila capacitate de 
uitare și lipsa de imaginaţie ale celor mai mulţi dintre se- 
menii noștri, Dar mai ales, posibil si probabil îl fac ele- 
mentele obscure și bestiale ale propriei noastre naturi: pa- 
siuni oarbe, pe care inteligenţa și spiritul nu le pot domina 
totdeauna. Pasiuni generatoare de iluzii nefaste. Acţiuni 
omenești hotăritoare își au adesea mobilul ascuns și tenace 
în această zonă întunecată a sufletului. Astfel, s-ar putea 
întîmpla ca nimeni să nu dorească războiul, ca toată lumea 
să-și dea seama de dezastrul pe care el îl va cauza, în ul- 
timă analiză, cu siguranță, tuturora, beligeranti și neutri; 
și războiul să izbucnească cu toate acestea (cf. si cele spuse 
mai sus în ce privește cauzele care au slăbit rezistența ve- 
chilor elini). 

Sentimentele și pasiunile decid adesea în măsură mare 
asupra acţiunilor omeneşti. Asupra celor colective în mă- 
sură mai brutală decît asupra celor ale individului. Conside- 
raţii de ordin rațional — cuprinse aici chiar și consideraţii 
asupra „interesului bine înţeles“ — nu vor putea decît 
uneori înăbuşi sau numai opri pe loc absurda patimă de 
distrugere ori de autodestructie. 


138 


Putem spuñe, prin urmare, că vederile rezonabile ale ra- 
țiunii nu sînt noudeauna și necesar ascultate. Dimpotrivă. 
Concepţia vechilor elini că zeii ar urmări în primul rînd 
strivirea a tot ce e frumos si bun pe această lume pare a 
exprima mai obiectiv starea reală a lucrurilor decît ideea 
minunată a justiţiei imanente, ori linistitorul gînd al provi- 
dençei dumnezeieşti. 


Antagonismul şi tensiunea dintre lumea spiritului și lu- 
mea aspirituală din om și dinafară de om, constatate în 
lunga serie de analize ce precedă, le descoperim şi cînd 
examinăm condiţiile de trai și soarta ce le sînt adesea re- 
zervate personalităţilor creatoare de mari valori spirituale. 
Aici termenii care fixează antagonismul sînt individuali- 
tatea spirituală și mediul social. 

biografiile oamenilor mari în lumea spiritului sînt o ne- 
sfârşită poveste cu tîlc a acestui antagonism. Acesta s-a con- 
cretizat intr-o bogată gamă de nuanţe: de la animozitate 
ascunsă dar eficace, trecînd prin diverse feluri de ostraci- 
zare morală si umilire materială, el a mers uneori pînă la 
excluderea eficace a surghiunului, şi chiar pinä la cea mai 
eficace. dintre toate, pînă la crimă. Există o butadă ba- 
nală și cunoscută de toată lumea: oamenii mari trăiesc 
cu adevărat numai după moarte. Cu tot conţinutul ei în- 
tristător, trebuie să recunoaştem că această judecată con- 
densează în vorbele-i sententioase o experiență multimile- 
nară. 

O experienţă făcută cu atentă grijă și fixatä cu suficientă 
îndrăzneală ar enunta, cred, judecata generală că adevăratul 
om mare deranjează aproape totdeauna colectivitatea în 
care apare. O „plictiseşte“, o indispune, o îngrozește, o re- 
voltă. 

Incomodează, cu timpul, pînă și societatea pe care se 


139 


prea poate s-o fi creat el în mare parte... În scena dintre 
Marele Inchizitor şi Cristos, Dostoievski a găsit, cu forță 
rară, formula impresionantă şi simbolică a acestui din urmă 
caz, 

Constatăm, în general, că rareori valoarea socială a insu- 
lui este direct proportionatä cu valoarea sa spirituală, va- 
loare intrinsecă a lui. Cu excepţia eventuală a omului de 
acţiune, mărime socială și mărime spirituală nu sînt cu ne- 
cesitate valori echivalente. Grandoarea individului bogat 
sufletește nu e „socială“. 

Cu cît bogăţia interioară a acestuia va fi mai mare, cu 
atit mai greu va găsi forme de exteriorizare concretă care 
s-o Întrupeze şi pentru societate cu credință și dreptate. 


kan G : | IA 
Căci, dacă, adesea, opera (în orice domeniu) poate arăta 


valoare proprie superioară valorii umane a celui ce a creat-o, 
tot atît de des se întâmplă că valoarea operei rămîne în 
urmă. Cînd autorul este personalitate spirituală de planul 
ini, acest al doilea caz are loc aproape totdeauna. Astfel, 
adevărata valoare a personalităţii este fatal ignorată de 
colectivitate, care nu poate avea criterii de apreciere altele 
decît opera exteriorizată, fapta, în orice domeniu. 

Apoi, cu cît bogăţia interioară a insului este mai mare, 
cu atît centrul atenţiei acestuia o va forma spiritul cu va- 
lorile lui, adesea gratuite, și nu viaţa practică a realizărilor 
si acțiunilor direct utile pentru colectivitate. Astfel, perso- 
nalitatea spirituală ar putea apărea în ochii colectivitätii 
nu numai inutilă, dar, preocupată de interese. neînțelese de 
cei mai mulți, ea îi va apărea și egoistă și străină. Stranie 
chiar si, în consecință, ea va indispune și va irita. 

Dar colectivitatea, fiinţă biologică prin excelență, caută şi 
apreciază în primul rînd utilul, dictat și selecționat în ul- 
timă instanţă de instinctul de conservare proprie. Ascultînd 
ca de suprema lor lege de poruncile instinctului de conser- 
vare, colectivitäqile sănătoase caută să păstreze cît mai mult 


140 


timp posibil un echilibru pe care l-au atins o dată. Oricare, 
ar fi acest echilibru. 3 

Însă nimic mai tulburător pentru menţinerea diverselor 
echilibruri“ sociale decît personalitatea spirituală mare cu 
aspiraţiile ei către inedit, cu interesele ei care nu par a fi de 
pe „lumea aceasta“, sau care nu se confundă în chip ne- 
cesar, ori pare a nu se confunda, cu interesele colective. Tar 
cînd se întîmplă că acestea concordă, rareori colectivitatea 
îşi dă seama din primul moment. (Vezi butada: oamenii 
mari sînt mari abia după moarte. Si aceastălaltă, tot atît 
de banală: nimeni nu e proroc în ţara lui.) 

În general, istoria ne arată că cu cît o colectivitate a fost 
mai tare (adică în societăţile în care interesul colectiv, real 
sau presupus, a primat cu exclusivitate), cu atit mal uşor 
a sacrificat individul bogat în cele spirituale. 

Nu e nevoie, cred, să înșir nume. Toată lumea le cunoaște. 
Şi desigur că lista celor cunoscute de istorie s-ar lungi mult 
cu numele celor rămași necunoscuţi din cauza unui concurs 
de împrejurări întîmplătoare și deci stupide; și cu numele 
celor care n-au putut să se manifeste în toată puterea lor 
de creaţie din cauza unora din motivele dușmane amintite 
în ceea ce am numit gamă de nuanţe a antagonismului din- 
tre ei și mediu. 

În cursul secolului al XIX-lea s-au făcut teorii numeroase 
ale oamenilor mari. Hegel a inaugurat seria tentativelor 
de explicare şi înţelegere a fenomenului straniu care este 
omul mare. Discipolii lui: Carlyle, Renan, Burckhardt, 
Taine si alţii, ca Emerson, Nietzsche etc. au continuat-o. 

Pentru problema pusă de noi aici, nu ne interesează dacă 
aceste teorii, si altele elaborate de sociologii moderni din 
toate şcolile, au adus sau nu o explicare reală a fenomenu- 
lui. Chiar în ipoteza că miracolul urmărit ar fi reușit. pe 
deplin, explicarea nu justifică în faţa judecății spiritului 
atitudinea de repulsie atît de frecventă pe care a luat-o 


141 


mediul în faţa personalității spirituale. Căci, repetind în- 
trebarea pusă mai sus în legătură cu dispariţia civilizației 
eline, cum e conciliabilă această atitudine cu afirmaţia că 
lumea este de natură raţională, spirituală în toată esenţa 
ei? Ea nu este explicabilă deci, decît presupunînd că, în 
esența ei, lumea nu e de natură numai raţională. 

În general, cantitatea de: suferință și de sacrificiu care 
a costat crearea și costă conservarea unei civilizaţii su- 
perioare este inimaginabilă. Istoria ne poate arăta la origi- 
nea unor civilizaţii respectabile o succesiune de cruzimi fără 
nume. 

Răspunsul istoricilor sau acela, mai pretențios, al socio- 
logilor, că o fatalitate inevitabilă vrea ca numărul astro- 
nomic al celor mulți să-și cheltuiască existența în muncă 
umilă, pentru ca numai cîţiva aleși să aibă răgaz să poată 
descoperi minunata împărăție a inteligenței si a fanteziei, 
nu face, evident, decît să constate o stare de fapt, fără s-o 
justifice pe planul de pe care privim aici lucrurile. 

Drept replică, repetăm întrebarea de adineaori, și-i dăm 
același răspuns. 


IV 


Virtej sinistru de forțe iresponsabile, în conflict latent 
ori în luptă deschisă unele cu altele, zdrobind și tîrînd în 
nävala lor absurdä, cu egalä brutalitate si nepäsare faptele 
inteligenței luminate și rodul calculelor vicleniei interesate, 
jertfa de sine a sufletului mare și câștigul exploatării omü 
lui prin om, aşa ne apare Natura privită-n lumina crudă 
a experienţei descrise pe paginile ce precedă. 

Acolo unde întîmplarea binecuvântată a voit ca voinţa 
luminată de conștiință (voința poate fi a unui ins sau a 
unei colectivități) să intre în acţiune, aceasta poate reuși 
să imprime, pentru un timp oarecare, un sens devenirii 


142 


& 


eterne. Se întîmplă însă ca voința luminată să se poticneastä 
în îndrăzneața-i şi meriruoasa-i întreprindere. Să fie oprită 
la mijloc de drum de către hazardul stupid, sau să fie înă- 
busitä în germene în urma te miri căror împrejurări absurde 
şi neaşteptate. Evoluţia se opreşte sau se desface chiar, re- 
cäzind în pură si alergătoare-n nemärginit devenire. „Non- 
sensul“ ia locul din nou „sensului“. 

Să nu escamotäm faptele, să nu închidem ochii în dorinţa 
lăudabilă și candidă de a vedea trandafiriu și să recunoaș- 
tem că „zeii“ asistă la acest spectacol — întocmai ca și 
Natura amintită adineaori — cu o superbă şi aproape con- 
stantă indiferenţă! 

Astfel încît experiența nedeformatä de dorințe biologic 
poate necesare, pare a confirma concepţia mitică a lui 
Böhme, și pe cea străveche a inzilor, după care creația şi 
distrugerea sînt facultăţi, am zice: capricii, corelative ale lui 
Dumnezeu... 

În legătură cu observația făcută în aceste două din urmă 
alineate, să ni se dea voie să reproducem în întregime aici 
textul unei Efemeride argheziene intitulate Biserica şi Sina- 
goga: „Dumnezgů nu pare să fie mai bun cu vechii decît 
cu noii lui credfhoiosi. În plină slujbă a templului si a bisericii 
închise la Costeşti a lăsat oamenii să ardă de vii ca niște 
facle, si în calea Griviței să fie striviti în întunerec. A fi 
omorît în timpul rugăciunii, numai pentrucä ai ingenunchiat 
să ceri izbăvire şi milă, e o împrejurare nu se cunoaşte mai 
atroce. 

La Costești, preotului, înainte să cadă, îi ardeau odăjdiile 
în spinare si el n-a şovăit să stea la Jocul datoriei şi să ajute: 
lumea să scape, atita cîtă a scăpat, pînă ce i-au fost carboni- 


-zate mîinile si subsuorile. Eroismul conştiinţei umane întrece: 


bunătatea binecuvintatä a Celui de sus. 
Preotul sinagogei din București a rămas şi el neclintit 


„la post. Împresurat de beznă si de panica dementă a cre-- 


14% 


dincioşilor în pocăință, el ar fi putut să se strecuare prin 
gemetele de agonie şi să se puie la adăpost, neştiind că 
groaza publicului venea de la o eroare. 

Şi Crestinul și Evreul au dovedit că starea sufletească 
nu este o vorbă deșartă, născocită pentru nevoile literare de 
niște poeţi lipsiţi de spiritul practic, şi dacă puterea lor 
morală a întrecut milostenia dumnezeească, această supe- 
rioritate a omului umilit asupra celui ce-l alege ca să şi-o 
demonstreze, constituie o zestre mai mare pentru omenire 
decît o avere de stele și mister. 

De două ori pe rînd omul se găsește în conflict cu Dumne- 
zeu, şi dragostea lui față de Părintele din Ceruri iese deza- 
măgită, batjocorită, și de două ori, copleșit de prestigii si 
capricii divine, bietul om dă nobila pildă a răbdării în sacri- 
ficiu şi biruie pe o suprafaţă de pământ cît un mormânt. Învă- 
țăturile cregtinesti şi iudaice au făcut bărbăţii şi virougi deo- 
potrivă de inexplicabile și de tari. Tragedia din sinagogă, 
demnă de arătările crunte ale Bibliei, a sfîrşit cu atitudinea 
suflerească şi mai tragică a preoţilor si credincioşilor, care, 
în locul unui blestem aruncat în văzduhuri adînc, au sus- 
pinat zicînd: «Așa vrea Dumnezeu». Devastat în toate 
podoabele lui sufletești, omul mai poate afla în simţirea lui 
şi podoaba supremă a renunțării de sine“1. 

Efemerida argheziană concentrează cu cruzime rară at- 
mosfera spirituală ce se desprinde din constatările noastre 
înșirate în prezentul capitol. | 

Se înțelege că spiritul, cu resursele lui inepuizabile, știe 
găsi în faţa acestui spectacol grandios şi teribil punctul arhi- 
medic care face posibile atitudini de melancolică consolare, 
ca cea formulată de Pascal în cu dreptate celebra frază: 
„Par l’espace, l'univers n’engloutit et me comprend comme 
un point. Par la pensée, je le comprends. 


1 Ziarul „Dimineaţa“, 8 octombrie 1933, 


144 


Sau îşi poate construi larg deschise perspective, de unde 
privit, spectacolul să-i dea emoţii estetice de cea mai au- 
tentică esenţă şi de cea mai complexă rezonanţă. Mîngiie- 
toare şi acestea întocmai ca viziunea pascaliană, în fond 
şi ea tot de origine poetică. Aşa Goethe, de exemplu. Și 
astfel Arghezi al nostru, în strofele tari care urmează: „În 
lumea plantelor şi a fiinţelor negînditoare, a muri este o 
obişnuinţă și moartea nu implică sensibilitate. Dacă poetul 
cîntă căderea frunzelor și se întristează de moartea papaga- 
lului din colivie şi de a peștelui, minuscul și pestriy ca un 
fluture, din aquarium, e tot ce se poate cunoaşte emotio- 
nant. Pădurile mor, cîmpiile mor, însă mor ca să învieze: 
moartea vegetală e anuală şi numai aparentă; e o adormire. 
La animalele slobode, moartea e alimentară: absența ca: 
davrelor din natură şi prezenţa aproape exclusivă de ani- 
male vii e o indicație cu sens că dobitoacele se mănîncă 
unele pe altele încă din tinerețe, viața celor mai slabe avînd 
singura destinaţie de a hrăni cu forme frumoase și cu sînge 
ager viaţa celor mai tari. 

Dacă este drept sau nedrept ceea ce se petrece în natură, 
atîrnă de judecata omenească, Natura ignoră justiția şi 
dreptul cetăţeniei. Natura e codrul și Bărăganul, vintul și 
furtuna, cutremurul, înecul. Simtind apropierea iernii, pleacă 
berzele mari și rîndunelele micuțe. Călătorii au povestit 
cum se joacă negura cu ele, aruncînd în neant stolurile 
adînci, scufundind aripile în talaze. Obosite, ele se lasă pe 
catarge şi își odihnesc destinul alături de spaima omului, 
capricios valsat de valuri în scoica lui de oţel şi tirit, cu 
ştiinţele, cu artele si cu credinţele lui, la fund. Stäpinul 
iluzoriu și fragil al pămîntului nu prezintă atunci mai mult 
interes pentru natură decît peștele mic în gura peştelui mare, 
şi devine alimentar și el: o carne pentru rechini. Trans- 
atlanticele au soarta cutiilor de conserve. 


10 — Existenţa tragică 145 


Natura e o stare de războiu permanent. Aşa vede viaţa 
codrul, așa o vede muntele, așa o vede marea. Dacă în răz- 
boiul oamenilor omul nu însemnează nimic, în războiul 
gîndit, socotit şi sistematizat cu scop; războiul sälbatec al 
naturii are justificări şi mai puternice ca să nesocotească 
pe omul eticei, al invenţiunii și al culturii. 

Periodic, o insulă se scufundă cu toată civilizaţia ei, cu 
locuitorii, cu bibliotecile şi cu bisericile ei — şi în natură 
acest eveniment e inexistent si anonim, ca răsturnarea din 
loc a unui bolovan. Nimeni în toată natura, afară de om, 
nu simte mihnire și nu suferă că a dispărut într-o noapte 
un teritoriu. Pentru natură, un cuib de muște sau o planetă 
cu oameni e la fel: Natura e nesimtitoare si față de creaţia 
ei — ne închipuim noi — cea mai valoroasă, şi naivitätile 
blinzilor blajini sînt opera noastră artificială . .. 

... Omul civilizat slăbește energiile cruzimii naturale şi 
își compune un univers al dreptätilor, o filosofie a binelui 
şi a răului, a drepturilor și a datoriilor si, pe nesimţite, el 
se institue la guvernarea universului rebel, dintr'o cameră 
agreabilă, de pe canapea, dintro cetate care a uitat vechile 
rosturi, fostele pribegii si lupte, trînta cu natura violentă 
si neîmpăcată. Delirul omului nordic, născut în ceaţă şi frig, 
ia cunoştinţă de climatul azuriu al sudului și orientului. El 
a crezut cu neputinţă Mediterana, Italia, Grecia, şi dacă ar 
fi murit În umbra lui umedă, lingă o catedrală gotică în- 
velită cu nori, existența lui nu ar fi cunoscut nici frumusețea 
luminii, nici gustul suculent al leneviei. 

Dar în afară de bucuria ei întreagă şi cu această bucurie: 
înlăuntrul ei, viața e tot atît de provizorie şi natura e tot 
atît de indiferentă, și în Sardinia si în Groenlanda. 

Cinematograful, care vorbeşte mai clar şi mai categoric 
decît cuvîntul si gîndul, pentru că vorbește în forme, în pri- 
velişti şi aspecte, ne povesteşte haosul regiunilor cu viaţă 
primitivă toridä. Am väzut păduri seculare, poate milenare, 


146 


aprinse în fierbinçeala unui soare splendid şi neîndurat. Mii 
de tärimuri ard pînă la tärinä din toată măreața lor tragică 
înfăţişare. Paradisuri de copaci înălțaţi în ceruri sunt mis- 
tuite ca niște paie. Am văzut goana vietätilor alungate de 
vîrtejul valurilor de foc, însetate, ostenite: milioane de anti- 
Jope, de zebre, încercuite de flăcări. Bivolii sălbatici, în 
turme negre, ca niște nămoluri, izvorau din zare și cotropeau 
şesurile încercuite de fum. Şerpii crăpau în dogoare, cirezile 
se prefăceau pe drumul lor în cenușă ... Continentele se 
îngustează ca niște cărări și riurile rămîn ca urmele de tibi- 
șir pe un carton. Nici-o milă de nicăieri: mila e necunoscută 
în natură, Am introdus-o noi. A venit cu ea între spini Isus 
Christos, dușmanul naturii. 

Întrun film, publicul a participat la fioroasa magnifi- 
centä a pădurilor devastate de lăcuste. Lăcusta junglei, mică, 
aproape cît pițigoiul nostru, venea cine ştie de unde, din 
cine ştie ce Jaduri uscate şi pulverulente, în miliarde dese 
flămînde. Un copac era despuiat, rumegat, tärîtit intro se- 
cundă: câteva mii de lăcuste, tăbărite cum ar fi întrun ste- 
jar, reduceau numai decît. copacul la un fir de morcov, ieşit 
ca un scul de bumbac din pămînt. Ceea ce izbutește flacăra 
intro oră, lăcusta săvirşea instantaneu. Sa putut vedea o 
pădure uriașă dispărînd dinaintea aparatului fotografic în 
timpul cît ti-ar fi trebuit să te îmbraci la cuier cu pardesiul, 
să-ţi iei pălăria și bastonul. 

Și, în urma focului si în urma lăcustelor rămînea lepra 
nesimtitoare, așternută peste o viaţă de sute de ani, de mii 
de ani, neîncetat pustiită și neîncetat renăscută. . . Tot ce am 
cetit noi mai expresiv și mai caracteristic în Homer, în 
Sfinta Scriptură, în basme, blestemele, pildele, asasinatele, 
sunt o jucărie anodină faţă de ceea ce se petrece necurmat 
în natură, toată ziua, toată noaptea, în fiecare ceas. În 
sfertul de oară cît ține această pagină a noastră, crimele în 
masă ale naturii sau efectuat neîntrerupt: nu se aud. vaietele, 


147 


dar nu se usucă lacrimile. Dacă auzul nostru ar avea pu- 
terea ochiului, care îmbrățișează lumina venită de la mii de 
kilometri de jur împrejur, el ar înregistra haosul secundei și 
lumea, bolnavă de sgomotul aproape mut al oraşelor, Sar 
sinucide, disperată de clocotul neantului în främintare cu 
viaţa. .. 

Marile nepäsäri ale naturii sunt crincene ca furtunile 
mării. Bietul om rămîne jignit şi descurajat în așteptările lui. 
Unei mame cu cinci flăcăi i-au murit toți copiii pe front. 
Unui părinte i sau înecat fetele într'o plimbare cu barca. 
Rînd pe rînd, patru băieţi și două copile i-au murit unei 
familii cu frica lui Dumnezeu, de tuberculoză. 

Moartea noastră a oamenilor, nu se împlineşte numai în 
natură, dar și în conștiință. Omul moare altfel decît pantera 
şi Libelula. Civilizaţia îl apropie de morţi si de suvenire. Ca 
o scăpare dincolo de rigorile cumplite ale naturii, omul ar 
vrea să se stringä cu morţii lui laolaltă, ca să simtă mai 
aproape de sine şi să aibă iluzia, organizat împotriva indife- 
renţei universale, că nu se găseşte cu totul singuratec în mij- 
locul forfotei pămîntului, unde fiece ins e un caz la fel 
cu toate celelalte, dar un strict caz personal, fără ajutor 
nici de Ja ştiinţă, nici de la viaţă. 

Lîngă sat și oraș Sau așezat satul şi orașul morţilor: cimi- 
tirul prelungeşte cetatea ...“! 


Rämîne să considerăm în capitolul următor ceva mai de 
aproape atitudinea concretizată cu vigoare şi măiestrie și de 
Arghezi în aceste strofe de poem în proză. 

Pentru moment, mărginindu-ne ca și pînă acum la descrie- 
rea faptelor nude, să concentrăm rezultatul analizelor noas- 
tre: 


1 T. Arghezi, Morţii, în „Adevărul Literar“, 30 aprilie 1933. 


148 


EEE E A N N 0 AN N e E DI 
+ 


Väzutä din perspectiva ce o deschid faptele, existenţa nu 


` mai seamănă cu cea pe care o descrie si o postulează spiri- 


tualismul filosofic şi religios, si o afirmă, fără argumente 
si discuție, optimismul sănătos și iluzionist al simțului co- 
mun. Afirmațiile totale de ordin practic, cuprinse în teza 
fundamentală a spiritualismului doctrinar și a spiritualismu- 
lui instinctiv — ambele, concepţii cu nuanțe nenumărate și 
foarte populare — nu mai apar fundate în starea de fapt a 
lucrurilor. Să remarcăm că aceste afirmaţii nu sînt totdea- 
una formulate în termeni expliciti nici chiar de către spiri- 
tualismul doctrinar, atît de mult sînt ele considerate ca ceva 
ce se înțelege de la sine și nu mai are nevoie să fie formulat 
expres, și cu atit mai putin să fie discutat și dovedit cu 
fapte. 

Am văzut însă că experiența nu confirmă, decît în parte, 
că la mersul lucrurilor în timp si spațiu ar prezida exclusiv 
norme şi principii de care ascultă spiritul. Norme pe care, 
de pe această poziţie și în ultimă analiză, acesta le-ar da chi- 
purile Universului, cum și le dă sieşi. Tot astfel, neastimpä- 
rata frămîntare a Lumii, joc echivalent la întîia vedere cu 
agitaţie stearpă şi absurdă, nu se dovedește nici la a doua 
sau la a suta vedere că n-ar fi în parte mare şi agitaţie 
stearpă şi absurdă. 

Ierarhia de valori care fixează în fruntea ei lumea spiri- 
tuală, subordonînd restul realităţii spiritului și nevoilor lui, 
iarăşi nu se dovedeşte a fi fundată în experienţă. Organicul 
si anorganicul, cât si zonele vieţii sufleteşti aservite lor ne 
apar, dacă nu supraordonate spiritului, cu siguranță coor- 
donate cu titlu de puteri în parte antagoniste şi cel puţin tot 
atît de eficace ca şi forţele spirituale. 

Nu putem spune deci că lumea materială ar colabora în 
mod natural si necesar la realizarea idealurilor pläsmuite- 
de spirit. 


149 


Dreptul la supremă şi nepieritoare existență asigurat de 
postulatul rationalist — care, gîndit cu consecvență pînă în 
străfundurile lui, se dublează de cel spiritualist — valorilor 
spirituale nu se dovedește a mai fi garantat de o supremă 
lege a existenței. Nu vedem cum numai ceea ce concepem ca 
raţional, ca inteligibil, ca rezonabil, ca neabsurd, ar trebui 
să-și găsească exclusiv şi cu necesitate justificare în însăși 
substanţa primă a Lumii, dat fiind că aceasta se arată a fi 
plămădită din elemente opuse, chiar contradictorii: din mo- 
mentul în care s-a născut homo sapiens, rezonabilul şi absur- 
dul, răul si binele, raţiunea și întîmplarea, înfipte deopotrivă 
la rădăcina tuturor lucrurilor, se combat, ca duşmani ire- 
conciliabili, Și se vor combate poate în eternitate. 

Calitäti opuse, cum sînt rezonabilul și absurdul, răul şi 
binele, nici nu există, obiectiv și subiectiv vorbind, decît una 
prin cealaltă. 

Astfel, scopurile omenești, raţionale, inteligibile, idealuri- 
le morale și sociale care tind să realizeze mai multă drep- 
tatc în lume, creînd tocmai prin aceasta mai bogate posibili- 
tăţi de manifestare și durată valorilor spirituale, nu le mai 
putem considera ca fiind singure altoite pe trunchiul robust 
şi nepieritor al Universului. Iar elementele oarbe și antago- 
niste nu mai pot fi privite ca efemere forme de existenţă, 
dotate oarecum numai cu realitate de gradul al doilea sau al 
treilea, sau fiind chiar numai aparente înșelătoare. 

Într-o lume unde experienţa ne dezminte la fiecare pas 
şi moment raporturile pe care simţul nostru de justiție le 
reclamă între virtute și fericire, nu pare de loc de la sine 
înțeles că lucrind, ca individ și popor, pentru realizarea 
dreptăţii și a curăţeniei sufletului, lucrezi de acord cu aspi- 
rațiile singure imanente si veșnice ale Universului, și asculti 
cu înțelepciune de legea supremă și unică a firii. 

Despre o Lume unde experiența zilnică şi istorică ne con- 
firmă mereu că inteligență, talent sau mărinimie nu sînt 


150 


echivalente decît rar şi întâmplător cu putere şi influență; 
despre o astfel de Lume nu se poate spune că, mînată de un 
ce indefinisabil interior, ar tinde deja de la sine să dea trup 
viguros idealurilor plăsmuite de puterea de vis a spiritului. 

Într-o Lume unde natură sr spirit sînt forțe antagoniste 
de cînd exisă natură şi spirit, și unde nu se poate prevedea cu 
siguranţă de care parte va fi victoria, dacă, în genere, poate 
fi vorba aici de vreo victorie — Lume în care s-ar putea 
chiar întîmpla ca spiritul să sucombe împreună cu toate ale 
sale valori — într-o astfel de Lume, zic, civilizaţia nu poate 
fi considerată ca rezultatul unei armonii predestinate care 
ar exista întte tendinţele adinci ale lumii materiale și aspi- 
rațiile esenţiale ale spiritului. Cultura devine câștig nesigur, 
venit din luptă care durează încă. Ca atare, nu mai e pre- 
lungire naturală a lumii materiale, și nu este nici logic ne- 
cesară; datorită concursului unor împrejurări fericite, ea s-a 
născut într-un anumit moment al vremii nemărginite și în 
anumite porţiuni ale spaţiului infinit; și tot așa poate să si 
dispară. 

Dar, o Lume în care progresul nu e ceva de sine înţeles, ci 
ceva foarte problematic, nu mai poate fi proclamată drept 
cea mai bună dintre toate Lumile posibile, cum a botezat-o 
un foarte mare şi cunoscut filosof. 

Rațiunea și întîmplarea, rezonabilul și absurdul, fiind 
deopotrivă închise în substanța primă a existenţei, nu se mai 
poate susține cu temei că setea de dreptate și sacrificiul, în- 
țelepciunea şi talentul sînt calităţi singure justificate de le- 
gea supremă, şi unic suverană a firii. Opusele lor par a 
găsi în ea, vai, sprijin cel puţin tot atît de puternic. 

S-ar putea însă ca setea de dreptate si sacrificiul, înțelep- 
ciunea și talentul să fie mai adinc fundamentate în destinul 
suprem al existenţei. Si atunci, cu toate cäderile trecătoare 


154 


care ar duce la ea, victoria finală le-ar fi asigurată. Dar, în 
cel putin egală măsură, s-ar putea ca legea suverană a exis- 
tenţei să acţioneze pentru victoria finală a contrariilor lor, 
dacă în general se poate vorbi în acest context de victorie. 


În cazul întii, ar găsi confirmare ipoteza că existenţa are 
într-adevăr un sens. 

În cazul al doilea, s-ar verifica ipoteza contrară că exis- 
tenta n-are sensul pe care l-am fi dorit noi, oamenii, să-l 
aibă, adică n-are nici un sens. 

Ni se pare însă că concluzia finală ce se desprinde din 
dezvoltările acestor două din urmă capitole este tocmai că, 
rămînînd cu consecvență ‘pe planul experienței riguroase, nu 
vom putea şti niciodată care din aceste două ipoteze totali- 
zatoare este cea adevărată. 

Mai mult decît atit: unei inteligente care ţine să nu de- 
păşească nici un moment marginile strict definite ale experi- 
entei, astfel de întrebări trebuie să-i apară absurde. Consec- 
ventă pînă la capăt, nu va renunţa ea deci să şi le mai pună? 


PARTEA II 


ATITUDINEA METAFIZICĂ 


„d 


4, 


CAPITOLUL IV 


EXISTENTA TRAGICA 


În cele ce precedă am discutat probleme de importanță 
capitală pentru destinul nostru și n-am putut încheia ulti- 
mul capitol decît cu-n mare semn de întrebare. 

Concluziile generale la care au condus cele trei capitole 
de analiză ale noastre au fost obţinute cu efortul si intenţia 
constantă de a nu depăși nici un moment cadrul riguros deli- 
mitat al experienţei. Să le considerăm deci ca un rezultat al 
acesteia. 

Se impune acum să luăm atitudine în faţa stării de fapt a 
lucrurilor sau, dacă preferaţi, în faţa a ceea ce credem a fi 
o astfel de stare. Cu alte cuvinte, să interpretăm ceea ce 
considerăm ca un rezultat al eforturilor noastre de cunoaș- 
tere „pură“. Să-i degajăm sensul. 

Intenţia de a traduce faptele de strictă si obiectivă expe- 
riență în elemente de viaţă interioară implică cu necesitate 
schimbare radicală de poziţie sufletească: atitudinea pe 
care am ţinut s-o observăm pînă acum în fața existenței a 
tins cu grijă atentă să fie cît mai spectacularä posibil. Ea 
va ceda locul de aici înainte unei poziţii, în ultimă analiză, 
de esenţă afectivă în faça realităţii. 

Schimbarea de atitudine va atrage după sine înlocuirea 
aproape generală a procedeelor de gîndire: locul analizei de 
pînă acum îl va lua cu preponderență „construcția“ teore- 
tică. Construcţie în sfera lumii morale și-n împărăţia senti- 
mentului estetic. 

„Moral“ si „estetic“ în sensul cel mai larg al cuvintelor. 
Întrucît nu credem că conținutul acestor noțiuni se epuizează 
complet între limitele faptelor exteriorizate în elemente de 


155 


natură palpabilă. Căci există, în domeniu moral si estetic, 
fapte nude ale spiritului. Intenţiă şi realizări dincolo de fron- 
tierele exprimabilului cu ajutorul mijloacelor obișnuite și 
oarecum clasice de expresie. Categorie de acte pure aș zice, 
acte de cea mai autentică esență morală și estetică. 

Sensul acestor din urmă afirmaţii se va preciza și clarifica 
în partea a doua a prezentului capitol. 

Dar, mutindu-si obiectivele între frontierele sus-aminti- 
telor domenii, consideraţiile ce urmează nu vor mai putea 
avea caracterul a ceea ce în limbajul științei pozitive se nu- 
mește fapt de experiență sau experiență obiectivă. Însă nici 
nu vor căuta să se prezinte ca atare în ochii cititorului. 

Ne dăm bine seama că, pornind, ce e drept, de la experi- 
enţă în sensul amintit (ele pleacă de la constatările insirate 
în capitolele I—III), ele o depășesc. Starea emoţională din 
care se desprind și atmosfera de ordin afectiv ce se va de- 
gaja din ele n-are nimic comun cu ceea ce știința pozitivă 
obișnuiește să numească experienţă. 

Și, dacă în tot cursul dezvoltărilor precedente am anun- 
fat pretenţia că fixăm constatări cu caracter experimental 
în sensul științific al termenului, spunem lămurit, chiar de la 
începutul reflecţiilor ce vor urma, că acestea renunță de 
acum la o astfel de pretenţie, Nu credem de loc că e necesar 
să prezentăm drept experienţă „științifică“ ceva ce, adevă- 
rat, este „experiență“, dar e de alt ordin. Greşeală în care 
au căzut cei mai mulți metafizicieni, deschizind prin aceasta 
drum la păgubitoare confuzii de atitudini spirituale și de va- 
lori sufleteşti. 

Dar declaraţia de mai sus nu implică în nici o măsură de- 
precierea valorilor care se cheamă morală, estetică, metafi- 
zică. Ea nu vrea să enunçe nicidecum „capitularea“ acestora 
în faţa valorii numite ştiinţă pozitivă. 

Deoarece, mărturisind adevărat cult pentru înalta valoare 
intrinsecă a acesteia, si respect mare pentru meritele ei prac- 


156 


În ete a ge ea aie pe ee Re (iati 


zice, noi nu sîntem posedati totuşi de ceea ce s-ar putea 
numi: superstiția științei. Adică nu credem că atitudinea 
spirituală proprie ştiinţei poate înlocui, fără pierdere pentru 
Viaţa noastră spirituală, atitudinea estetică, morală ori filo- 
sofică. Şi aceasta, pentru motivul că, graţie acestor din urmă 
trei atitudini, descoperim aspecte ale existenței altele, calita- 
tiv altele, decît cel pe care-l descoperim adoptind atitudinea 
proprie ştiinţei. Sau, vorbind metaforic și pe plan mai 
metafizic: atitudinea de la care pornește știința „creează“ 
realitate calitativ alta decît cea estetică, morală sau filoso- 
fică, 

Nu e apriori exclus ca știința să sfirșească prin a „ex- 
plica“ complet, cu metodele-i specifice, elementele de trăire 
descoperite şi create de spiritul omenesc datorită acestor trei 
atitudini din urmă. Dar este apriori exclus că ea va ajunge 
vreodată să le şi creeze. După cum știința nu poate crea sen- 
zaţia care-i furnizează material spre elaborare, tot astfel ea 
s-ar angaja în aventură donchigotescä voind să creeze sen- 
timent estetic, pasiune morală ori interiorizare metafizică. 
După cum un orb din naștere nu va ști niciodată ce este 
culoarea cunoscînd numărul vibratiilor si lungimilor de undă 
ale tuturor culorilor, știind chiar toată optica pe de rost, 
tot astfel cine e incapabil să ia vreodată atitudine estetică 
în faţa lucrurilor, cine n-are — cum se spune — simţ estetic, 
cine e născut orb pentru frumos nu va ști niciodată cu ade- 
värat ce este frumosul. 

Cunoască toate operele de artă ale tuturor neamurilor și 
vremurilor; citească toate istoriile posibile ale tuturor lite- 
raturilor si invete-le pe de rost; îmbătrinească în muzee și 
orașe de artă și devie savant mare în istoria lor; facă, pe 
deasupra, și filosofie a artei, precum și migăloasă analiză 
psihologică a ei, tot nu va ști cu adevărat ce este frumosul 
cel ce s-a născut orb pentru frumos ... 


157 


Constatări formulabile după acelaşi tip de raționament 
se pot face şi-n ce privește filosofia, precum și cu privire 
la pasiunea morală. 

Cea mai întinsă cunoaștere a metafizicii și a istoriei ei 
nu va face pe cineva filosof. După cum știința, sociologică 
sau nesociologică a moravurilor, ori analiza psihologică a 
sentimentului etic nu vor fi în stare să sădească în sufletul 
nimănui pasiune morală. 

Nici chiar exemplul viu nu e în morală atît de eficace 
cum se afirmă de obicei. După cum destul de redusă este 
eficacitatea lui si în celelalte sfere despre care a fost vorba. 

Scurt: nu credem că ştiinţa pozitivă este competentă în 
toate domeniile de creaţie omenească. Spunînd acestea ne 
rezemăm — luînd învăţătură din spiritul autentic al adevă- 
ratelor științe — pe experienţa de pînă acum. 

Ştiinţific este simţul de relativitate al valorilor și atitudi- 
nilor, și nu dogmatismul, orice haină ar îmbrăca el. Stinti- 
fic este să nu ai nici un fel de superstiție, nici chiar pe aceea 
a ştiinţei, 

Convingerea noastră e, prin urmare, că însăşi știința, 
făcută cu spirit critic și nu ridicată pe dogme de credinţă, 
ne deschide perspectiva măritoare de orizonturi de unde 
putem întrezări că pasiunea morală, atitudinea estetică şi 
speculatia metafizică sînt atitudini creatoare de valori cel 
putin tot atît de mari şi cu drept de existență tot atît de 
neprescriptibil ca și valorile datorite atitudinii științifice. 
Că sînt, în consecință, atitudini care, împreună cu cea sti- 
ințifică, se completează reciproc. Adică, nici nu, sînt reduc- 
tibile la aceasta din urmă, prin confuzie; dar nici nu exclude 
una pe celelalte, depreciindu-se reciproc la rangul de non- 
valori. 

Personalitate spirituală completă nu este decit cel ce 
e în stare să concilieze toate aceste atitudini într-o sinteză 
interioară cu rezonanţe și ecouri sufleteşti nemărginite. 


158 


O astfel de personalitate ar putea eventual fi numită om 
„religios“; în sens rar, dar foarte tare şi înalt al cuvin- 
tului. 


Legindu-se strîns de consideratiile precedentelor capi- 
tole — deci de o serie întreagă de constatări de experiență 
în sens ştiinţific — reflectiile ce urmează formează un capi- 
tol de gindire avind obiective situate pe planuri spirituale 
radical deosebite de cel pe care se fixează obiectivul cerce- 
tărilor ştiinţei pozitive. Obiective numite estetice, morale, 
numite metafizice. 


Spuneam mai sus că „se impune“ să luăm „atitudine mo- 
rală“ în fața faptelor constatate. Tinem să observăm că 
„impune“ şi „luăm“ îl priveşte deocamdată numai pe cel ce 
scrie aceste rînduri. Căci atitudinea de care vorbim, și care 
poate fi concretizată numai într-o poziţie de ordin practic 
şi afectiv, nu se impune cu necesitate absolută tuturor spiri- 
telor. i 

Pentru că se poate răspunde, cu logică bună, că nu e nu- 
mai decît necesar să atribuim existenţei un sens, sau să-i ne- 
găm orice sens. Că nu e de loc absurd ca, yinînd seamă de 
lecţia pe care ne-o dau faptele, să renunçäm a ne mai pune 
astfel de probleme. Să ne mărginim, prin urmare, a con- 
stata pur şi simplu faptele, aşa cum o reclamă spiritul şti- 
inçei adevărate. : 

Nu s-ar putea întîmpla apoi ca problema valorii existen- 
tei să fie în general rău pusă, adică să fie o pseudo-proble- 
mă? Să nu existe, cu alte cuvinte? Căci în definitiv, nu se 
pune ea în funcţie de ceva ce nu există şi nu poate exista? 


159 


Adică în funcţie de o totalizare a cunoașterii, totalizare im- 
posibil de realizat nici chiar în ipoteza eternității, dată 
fiind imposibilitatea și absurditatea experienţei totale? 

Cunoscute fiind condiţiile oricărei experienţe reale şi posi- 
bile, nu dăm deci dovadă de prudență metodică şi de înaltă 
înțelepciune luînd hotărîrea virilă de a nu depăși niciodată 
şi cu nici un pret limitele și planul experienţei autentice? 
Căci hotărtrea aceasta, ferindu-ne de iluzii deşarte, ne-ar 
pune la adăpost şi contra dezamăgirii și, cîteodată, chiar 
contra deznädejdii. 


În ipoteză, poziţia intelectuală exteriorizată în reflecyiile 
acestea poate fi concepută ca posibilă si, logic vorbind, 
poate fi justificată. Ea este închisă necesar în intenţiile in- 
time ale tezei fundamentale pentru care pledează empiris- 
mul și pozitivismul. Însă, în teza unui pozitivism consecvent 
pînă la capăt. Dar, pînă în momentul cînd scriem aceste 
rânduri, n-a existat, dacă nu ne înşelăm, un astfel de poziti- 
vism. Dar există, ni s-ar putea răspunde, ştiinţă pozitivă in- 
spiratä de concepţiile pozitiviste. 

Nimic mai adevărat. Însă, dacă ţinem seama de rezul- 
tatul foarte pozitiv al cercetărilor migăloase întreprinse de 
excelentul cunoscător al istoriei științelor pozitive si al pro- 
cedeelor lor de investigaţie care e Meyerson (op. cit. în ca- 
pitolul I al prezentei lucrări), precum şi de afirmaţiile 
explicit formulate ale celor mai mulţi savanți — care au 
fost si care sînt — trebuie să recunoaștem că numărul ce- 
lor ce fac ştiinţă pozitivă conduşi în acelaşi timp de con- 
ceptia pozitivistä a ei este foarte redus. Şi chiar şi printre 
aceștia puţini sînt cei ce, în momentul cercetărilor, nu uită 
complet canonul pozitivist al ştiinţei pe care o cultivă. Oa- 
menii de știință sînt, în foarte copleșitoarea lor majoritate, 


160 


moca 


materialisti şi uneori idealisti. Si, în ambele cazuri, dogma- 
tici, absolutisti, nu pozitivişti. lar ştiinţa pe care o fac; 
raţionalistă în spiritul ei general, ascultă, ca de o normă 
indiscutabilă a ei, de principiul determinismului universal 
şi absolut, care nu este conceput ca o vedere subiectivă a 
inteligenței, ci ca o lege de care ascultă aievea existența 
însăşi, toată existența. 

Concepţia despre natura științei pozitive elaborată de 
empiristi a rămas deci numai program: afişat de unii oa- 
meni de știință, el nu e pus în aplicare aproape de nimeni. 

Și, cu toate acestea, O concepţie empiristă consecventă ar 
putea să fie susținută ca un punct de vedere de ansamblu 
asupra cunoașterii şi asupra existenţei lipsite de contradicţiile 
pe care le implică, într-un anumit sens şi pe un anume plan, 
ştiinţa pozitivă nepozitivistă. 

Un pozitivist sau empirist consecvent pînă la capăt 
ar scoate din cele trei judecăţi cu care încheiam capitolul 
precedent următoarea normă de conduită intelectuală şi mo- 
rală: noţiunile de „sens“, „nonsens“, de „raţional“ („„rezo- 
nabil“), de „absurd“, fiind adause mintale la experiența 
strict înţeleasă, problema pe care ele o pun nu comportă 
soluție în cadrele experienţei autentice si ale inteligenţei 
conduse exclusiv de norme scoase din experiență. Prin ur- 
mare, pusă în afară de experiența purificată de orice adaos 


mintal, adaos de natură intelectuală sau altele — poziti- 
viştii cred (cu dreptate sau nu, pentru moment nu importă) 
că putem obține o astfel de experienţă purificată — pro- 


blema sensului sau nonsensului existenței nu poate interesa 
pe nici un spirit care nu vrea să depăşească singura sursă 
de cunoaştere veritabilă, adică experiența sensibilă. Ea nu 
comportă pentru un astfel de spirit nici un fel de atitu- 
dine practică, pentru excelentul motiv că nu există. 

Sau atunci, un pozitivist mai puţin consecvent va recu- 
noaște existența problemei, însă pe alt plan spiritual decît 


11 — Existenţa tragică 161 


| 


acela al inteligenţei înregistratoare de fapte. Plan care nu 
mai are nimic de-a face cu ştiinţa şi cu experiența absolut 
controlabilă a ei. însă, de pe plan de gîndire consecvent 
empirist, problema sensului existenţei se rezolvă prin eli- 
minarea completă a ei. Adică printr-un „nu ştiu“ resemnat, 


II 


Neasemänat mai puţin clară şi consecventă este poziția 
intelectuală ce o întîlnim la reprezentanţii ştiinţei raçiona- 
liste şi deterministe prin esență, adică nepozitiviste. 

Căci, întocmai ca şi empirismul filosofic, ştiinţa pozitivă 
condusă de spirit critic exclude, ca nefundată, atitudinea 
spirituală care valorifică, care atribuie sens lucrurilor. 

Am văzut că, în ipoteză, acest punct de vedere ar putea 
fi, la rigoare, susţinut. Să vedem însă dacă ipoteza se ve- 
rifică şi cînd e vorba de știința pozitivă deterministă? 

Cum ştim, știința pozitivă și critică şi consecventă eli- 
mină și ea din cadrul preocupărilor sale problema sensului 
existenţei și problema valorilor în general, ca pe unele ce 
nu comportă soluţii pozitive, adică ştiinţifice. Sensul şi va- 
loarea fiind, cum am văzut și mai sus (cap. III, § III, 1), 
create de emotivitatea noastră, în bună măsură independent 
de elementele obiective ale lucrurilor, nefiind „fapte“, n-au 
ce căuta în lumea „faptelor“, singurele ce pot prezenta 
interes pentru știința pozitivă, şi singurele pe care ea vrea 
şi poate să le studieze. Väzutä la lumina inteligenţei critice 
sprijinită pe experienţă, orice valoare implică un fel de ,,tre- 
buie să fie“ care nu poate fi dedus din ce „este“. Ştiinţa 
veritabilă nu se ocupă decit de ce este şi a fost, nu de ce 
trebuie să fie. 

„Trebuie să fie“ este adaos subiectiv, căci e de origine 
emotivă, la ceea ce este obiectiv. Ştiinţa, vrînd să-l cunoască 
numai pe acesta din urmă, se vede obligată să elimine tot ce 


162 


6£-g-s 


este subiectivitate emoţională. Obiectul şi obiectivul științei 
adevărate fiind cunoaşterea a ceea ce există și numai atît, n-o 
interesează poziţia, în ultimă analiză afectivă, pe care o 
putem noi lua sau o luăm faţă de ceea ce există de fapt. 

Aceste argumente, aduse de știința nepozitivistă dar po- 
zitivă în sprijinul punctului său de vedere, ar fi cum nu se 
poate mai justificate, în cazul cînd ştiinţa pozitivă ar fi 
consecventă pînă la capăt, si ar elimina — realmente sau 
numai în principiu, nu importă! — ar elimina zic, ca subiec- 
tiv, orice adaos mintal care intră cu titlu de element con- 
stitutiv în însuși miezul procedeelor sale de investigaţie, 
precum şi în rezultatele, în „faptele“ pe care ea le desco- 
peră. Dar ştiinţa pozitivă nu se arată în această privință 
atît de consecventă cum pretinde și se proclamă. 

Căci „legăturile“, raporturile de dependență pe care ea 
le stabilește între fenomene — şi pe care nu le proclamă 
de eliminat nici în principiu, cum face empirismul lui Hume, 
de exemplu — ce sînt altceva decît adaosuri mintale? 

Tot ce putem constata pozitiv în cercetările noastre rigu- 
ros ştiinţifice sînt succesiuni şi coexistente relativ constante 
între fenomene. Legătura de determinare dintre ele, fai- 
moasa legătură pe care o fixează în formule legile științifice 
nu ne este dată în observaţie. Nimeni n-a văzut-o încă. Nici 
n-a auzit-o sau pipăit-o... Depäsim deci experiența pro- 
priu-zisă, cînd postulăm acea legătură pornind de la semnul 
exterior și observabil al permanentei în succesiune sau co- 
existență. 

Prin urmare, legătura de care vorbim și pe care o afirmă 
reală ştiinţa pozitivă realistă ar putea fi un adaos mintal 
al nostru. 

Cum adaos mintal este poate și extensiunea ce o dăm 
ideii de cauzalitate universalizînd-o, si botezînd-o determi- 
nism universal și integral al fenomenelor naturale. 

Fără acest adaos, realitatea ar trebui să fie concepută 


163 


ca fragmentară, iar principiul determinist nu l-am univer- 
saliza, declarîndu-l absolut valabil în toate locurile si tim- 
purile, cum face știința pozitivă. Căci nu e de loc sigur 
că inteligența omenească a adăugat totdeauna și în toate 
locurile aceeași „legătură“ la observaţia cu adevărat reală 
(vezi mai sus, și cap. II, § III, 6) la ceea ce ne este efectiv 
dat. 

Valabilitatea noțiunii de determinism s-ar restrânge, prin 
urmare, la un anumit colț al Universului: la acela pînă 
unde ajunge experiența noastră; și la o anumită porţiune 
a timpului infinit. 

Și la experienţa noastră omenească. Căci de unde putem 
şti dacă şi animalele adaugă observaţiei „legături“ de aceeași 
natură ca cele pe care le facem noi; dacă, în general, adaugă 
ceva? Desigur că un fluture, presupunind c-ar rezona şi n-ar 
face distincţie între ce îi este dat efectiv în observaţie si 
„legăturile“ ce le adaugă însuşi la ea (în cazul cînd adaugă 
ceva), ar scoate şi el un „determinism universal“ al lui din 
experienţa sa fluturească. Cui i-ar veni în minte să-l creadă, 
cînd fluturele ar pretinde că determinismul său este expre- 
sia adevărului absolut? Tot astfel și noi n-avem motive 
teoretic absolut justificabile să presupunem că ,,determinis- 
mul nostru“ expriină cu necesitate starea de fapt a lucru- 
rilor. Faptele pe care le descoperim noi sînt necesarmente 
omeneşti, şi ca atare pătate de subiectivitatea noastră ca 
specie. (Să observăm în treacăt că-n general, noi oamenii 
înclinăm să depreciem valoarea facultăților de cunoaştere- 
orientare şi adaptare ale animalelor. Dar, privind lucrurile 
fără orgoliu şi vanitate de speţă, constatăm că-n marea lor 
majoritate, speciile animale posedă facultăţile mecesare 
pentru a se orienta în mediul ambiant și a dura. Cf. mai 
sus, și observaţiile de la $ II, cap. IIL) 

Reluînd firul consideratilor ce ne interesează în acest 
moment, să remarcăm că s-ar putea, evident, ca „legăturile“ 


164 


w 


despre care am vorbit și pe care nu le putem decît postula 
să fie imanente obiectelor lumii exterioare. Este ceea ce ne 
arată practica. Dar, teoretic, acest lucru nu-l putem de- 
monstra. Căci, încă o dată, tot ce ne este dat în experienţă, 
curăţit de „adaosurile“ noastre mintale, este constituit din 
elemente juxtapuse sau succesive. 

Dar, dacă așa stau lucrurile, dacă știința pozitivă deter- 
ministă nu exclude din esența însăși a realităţii studiate de 
ea anumite adaosuri mintale, considerindu-le ca obiective, 
nu vedem de ce ar exclude cu necesitate, ca lipsite de orice 
fond real, adaosurile mintale numite valori? Pentru că 
acestea din urmă sînt rezultatul unor reacțiuni emotive ale 
întregii noastre personalităţi în faţa existenţei, şi nu numai 
ale funcţiilor noastre de cunoaștere obiectivă? Pentru că 
valorile sînt expresia concretă a unor relații emoţionale pe 
care le creăm între noi şi realitatea exterioară, în eforturile 
ce le facem de a o transforma după dorințele noastre? 

Dar ce altceva sînt, în consecventă şi ultimă analiză, 
adaosurile mintale din cîmpul cunoaşterii ştiinţifice, adaosuri 
despre care tocmai a fost vorba dacă nu reactiuni de ori- 
gine în parte tot emoţională în străfundurile lor? Căci se 
prea poate ca singure funcţiile emotionale-sentimentale să 
ne lege cu natura adevărată a existenţei, să pătrundă pînă 
la legile care guvernează viaţa. Iar ceea ce numim inteligenţă 
să nu fie, privită din această perspectivă, decît o facultate 
de echilibru, o putere ordonatoare a datelor furnizate de 
funcţiile emoționale. Cu tot caracterul lor în aparență pur in- 
telectual, principiul determinismului universal şi noţiunea 
de cauzalitate ce el implică pornesc şi dintr-o atitudine 
afectivă si, ca atare, selectivă, în faţa multiplicităii şi varie- 
tätii deconcertante a existenţei. Sînt si ele, în primul rînd, 
expresia concretă și utilă a unor relaţii emoționale în fața 
realităţii pe care am dorit s-o cunoaştem și s-o transformăm. 


165 


Pe de altă parte, existenţa ne prezintă și alte aspecte 
decît acelea care par a se conduce după legile concepute de 
inteligenţa deterministă. Cum se face atunci că, nevenind 
de [a obiectele înseși, le-am atribuit acestora; si neaplicabile 
la absolut toată experienţa existentă și posibilă, le-am de- 
clarat universale? 

Se poate răspunde că procedăm aşa pornind dintr-o ilu- 
zie naturală spiritului omenesc. Căci știința, în privinţa pe 
care o discutăm aici, n-a făcut decît să continue (lărgind-o 
si dindu-i formă de principiu) o concepţie instinctivä a 
simțului comun. 

Existenţa, închipuită în însăși substanța totală a ei ca 
fiind cirmuitä de legi raționale, cum sînt cele implicate și 
formulabile în ipoteza determinismului total, răspunde mai 
bine eforturilor noastre de a o cunoaşte și de a o transforma. 
Mai ales de a o transforma. Faţă de aspectul existenţei care 
respinge forma categorială a determinismului şi a noţiunii 
de cauză mecanică a acestuia, inteligenţa noastră a dat pre- 
ferință aspectului care nu le respinge. Dar, în ipoteză spus, 
această alegere nu era logic și obiectiv necesară. Căci logic 
şi obiectiv ar fi fost ca inteligenţa să nu prefere, preferința 
implicind excludere a unui aspect de realitate tot atît de 
existent ca și celălalr. 

Este adevărat că ştiinţa pozitivă nu declară acest din 
urmă aspect al realității drept ncexistent, ci-l proclamă 
înveliș care închide în el existență raţională, dar deocam- 
dată nedezvelită, nedescoperită. Obiectul științei fiind toc- 
mai acela de a o „descoperi“. 

În tendințele ei profunde, inteligenţa activă în ştiinţa 
pozitivä nepozitivistä postulează deci la fiecare pas că partea 
trebuie să fie tot. Raţională fiind în fondul ei substanţial şi 
total, realitatea obiectivă se conduce după legi ce le constat 
la mine, subiect gînditor: fenomenele sînt legate între ele, 
întocmai ca și noțiunile mele logice. Singură o astfel de 


166 


existență, nestrăină de mine însumi, face posibilă previzi- 
unea. O existență neraţională s-ar comporta, prin definiţie, 
în mod perpetuu neprevizibil. 

Remarcăm, în această ordine de idei, că previziunea de 
care vorbim nu e nevoie să fie aici concepută imediat si 
exclusiv în sens practic de: previziune în vederea acţiunii. 
Ea poate fi și prevedere în înțeles pur teoretic, în sens con- 
templativ. 


Vom reveni asupra raportului important dintre existenţă 
şi valoare ceva mai încolo. Să reținem deocamdată faptul 
că raționalitatea integrală postulată de determinismul uni- 
versa! al științei pozitive, raționalistă în tendinţele ei ge- 
nerale, este si ea o valoare. Ideea de valoare, pe care caută 
cu atîta perseverenţă s-o elimine din preocupările sale şti- 
inţa pozitivă, stă deci la însuși fundamentul ei. În chip 
implicit, bineînțeles. Eliminatä din programul ei de cerce- 
tări, ideea de valoare stă ascunsă în cel mai neînsemnat 
raţionament al omului de ştiinţă care n-a umblat la școala 
lui Hume și a lui Comte. „Trebuie să fie“ se furișează pe 
uși ascunse in „este“ al științei pozitive... 


În lumina celor spuse aici, va părea poate ceva mai jus- 
tificată afirmaţia pe care o făceam în fruntea capitolului II 
al lucrării noastre: spuneam acolo că orice concepţie, chiar 
şi cea mai pur intelectuală, presupune, din momentul în 
care se naşte, si o apreciere. Căci nu putem crede c-ar exista 
aievea un spirit real care ar fi inteligență-oglindă perfect 
plană, înregistratoare pasivă a existenței. Chiar şi inteli- 
genţa cea mai pură și dezinteresatä pe care o putem concepe 


167 


înregistrează existența după anumite perspective create de 
anumite preferințe. Și a înţelege, a cunoaște, înseamnă a 
trăi. Iar a trăi este cu necesitate echivalent cu a interpreta, 
a da lucrurilor un sens în raport cu noi Înşine. 

În fond, lucrurile nu există pentru noi decît în măsura 
în care ne privesc, nu există pentru noi decît întrucît acţio- 
nînd asupra noastră, provoacă reacțiunile noastre; care nu 
sînt niciodată numai înregistratoare. (Cazul științei pozitive 
analizat mai sus vorbește cu tîlc în sprijinul acestei afir- 
maţii.) 

Cel mai elementar act de cunoaștere presupune ordonare, 
poate primitivă, dar reală. Pentru a cunoaşte existența şi 
a acţiona asupra ei, e necesar ca tot ce ne priveşte din 
inextricabilul tumult al formelor ei să fie ordonat după 
anumite puncte de vedere, care stabilesc ierarhie de impor- 
tanțe mai mult sau mai puţin mari între aceste forme de 
existență. Pe unele din ele le considerăm necesare, pe altele 
numai importante, și iarăși pe altele fără importanţă. Orice 
ierarhie, chiar si cele stabilite după criteriul cantităţii, cum 
sînt cele științifice, presupune însă ideea de valoare, de pre- 
ferință de alegere. 

Cunoașterea cea mai pură este, sub acest raport, alegere 
si considerare a unei forme oarecare de existenţă, a unui 
lucru pe care l-am ales din multe altele, nenumărate, peste 
care am trecut cu vederea. Judecata de existență: „lucrul 
acesta există“ presupune ca prealabilă judecata de valoare: 
„lucrul acesta mă interesează, mă privește“. Astfel, orice 
funcţie de cunoaștere vine și dintr-o evaluare. Lumea noastră, 
aceea care există pentru noi, se naşte, prin urmare, şi dintr-o 
sumă infinită de evaluări, de valori în sensul cel mai larg 
al cuvântului. 

Ceea ce se cheamă „fapt“ este, în acest sens, şi rezultatul 
a ceea ce se cheamă preferinţă, valoare. Nu constat întîi 
ceea ce este, pentru că ceea ce este-e infinit și inextricabil, 


168- 


ci aleg întîi ceva din ceea ce poate să fie. Astfel încît orice 
viziune presupune, chiar din momentul în care se naște, 
şi o apreciere, 


N-am discutat aici dacă „experienţa“ empiristă este sau 
nu este într-adevăr cea mai „pură“ experiență posibilă. 
Principiar cel putin, empiriștii, consecvenţi, emit ipoteza 
unei eterogenități eventuale între lumea ideilor noastre lo- 
gice si lumea lucrurilor exterioare. Și, pornind de la această 
ipoteză, caută să elimine din cea din urmă orice adaos care 
ar putea veni de la cea dintii. În timp ce ştiinţa pozitivă, 
plecînd de la ipoteza tacită sau expres formulată că lumea 
lucrurilor se aseamănă în esența ei cu lumea logicului, adică, 
în fond, cu lumea spiritului, nu poate tinde să elimine nici 
măcar principiar anumite elemente venite de la acesta. 

Astfel, putem spune că, principiar cel puţin, empirismul 
consecvent nu depășește cadrele experienţei reale, în timp 
ce ştiinţa deterministă le depăşeşte la fiecare pas. Cel din- 
tii ar putea enunfa: se poate ca lumea lucrurilor să fie ase- 
mănătoare, în esența ei, lumii mele logice; nu știu însă, și 
nu voi putea şti vreodată dacă într-adevăr cele două lumi 
sînt adecvate în fondul ultim al lor. Cea din urmă, adică sti- 
inça pozitivă, enunță: lumea lucrurilor trebuie să fie logică, 
ceea ce echivalează, în ultimă analiză, cu a spune că e ase- 
mănătoare cu lumea spiritului, că ascultă de legi logice, în 
toată întinderea ei. 

Această generalizare — universalizare a unui anumit fel 
de experiență la toată experienţa posibilă — nu se face, 
evident, rămînînd într-adevăr în limitele experienţei reale: 
spiritul ştiinţei pozitive o depăşeşte pe aceasta, nu împins 
de motive logice, căci logic ar fi să n-o depăşească, ci ascul- 
tînd de impulsuri mintale venite, cum am spus, din acea 


169 


zonă a lumii spiritului care nu e numai logică. Deci şi prin- 
cipiul determinismului universal este, în ultimă substanţă, 
si rezultatul unor relaţii emoţionale pe care le creăm între 
noi și lumea lucrurilor exterioare, în sforçarea subconştientă 
pe care o facem de a o transforma după dorinţele noastre. 
Aceasta este originea, obscură dar foarte reală, a postula- 
tului raţionalităţii esenţiale și integrale a existenţei. 

Iară de ce sustineam că, în teză generală, ştiinţa pozitivă, 
deterministă și raţionalistă, este mai putin consecventă decît 
doctrina empiristă, cînd exclude, ca nefondate, atitudini 
spirituale care, la întîia vedere, nu par a fi justificate în 
faţa principiului determinist al faptelor nude. 

Väzutä în lumina celor spuse în prezentul capitol, știința 
pozitivă, aşa cum este ea constituită în însuși fundamentul 
ei, ne furnizează un exemplu concret, drept argument pen- 
tru ilustrarea constatărilor ce le făceam în tot cursul dez- 
voltărilor și analizelor noastre din precedentele capitole. 
Anume: nu există punct de vedere general asupra existenţei, 
care aplicat singur, s-o poată imbrätisa și explica în toate 
aspectele ei. Nu există punct de vedere exclusiv care să nu 
fie, cu necesitate, exclusivist, adică să nu excludă anumite 
aspecte reale ale existenţei. Un astfel de punct de vedere 
cu necesitate exclusivist este și cel din care privește realita- 
tea știința pozitivă. i 

Ceea ce-i cere acesteia inteligența critică este nu să aban- 
doneze acest punct de vedere, exclusivist şi necesar și util 
cînd e vorbă să studieze unul din aspectele existenţei: con- 
cretul fizic, ci să-și dea seama că punctul său de vedere este 
necesarmente exclusivist şi deci relativ. Si că, prin urmare, 
nu este singurul justificat, nici singurul posibil. Alte puncte 
de vedere, considerînd existența din alte perspective, prin- 
zîndu-i şi fixîndu-i alte aspecte ale ei, tot atît de reale 
ca și aspectul fizic, pentru că sînt ale ei, sînt egal de justi- 
ficate (vezi si consideratiile din fruntea acestui capitol). 


170 


Relativitatea cunoașterii nu vine doar decît din caracte- 
rul parţial al poziţiei şi din incertitudinea punctului de ve- 
dere în care sîntem așezați pentru a observa existența. Este, 
prin urmare, evident că avem mai multe șanse de mărire 
calitativă şi cantitativă a cunoaşterii, observind existenţa 
din cele mai numeroase puncte de vedere cu putință. 

Acestea ar fi cele din care ne apar ca perfect legitime 
atitudinile despre care vorbeam Îa începutul prezentului ca- 
pitol, atitudini în ultimă analiză de origine emoţională în 
faţa stării de fapt a lucrurilor, atitudini valorificatoare ale 
existenţei. 


Am făcut reflectiile de mai sus deoarece nu credem că, 
din natura și rostul de a fi al ştiinţei pozitive critic jude- 
cate, se pot scoate motive suficiente care să justifice bar- 
baria concretizată în adorarea „faptului“ pur și simplu, căci 
nu există propriu-zis „fapt“ pur şi simplu. Contrazicerile 
semnalate în tot cursul acestui paragraf şi inerente oricărei 
pretenții omenești de a elimina, ca nefundată, problema 
morală-metafizică pe care o pun concluziile precedentului 
capitol, confirmă, cred, destul de clar afirmaţia că nu există 
„fapt“ pur şi simplu: orice dată trimisă nouă de existența 
exterioară învelindu-se, din momentul naşterii ei pentru noi, 
cu straturi sufleteşti şi emotive si intelectuale (perceptive si 
conceptuale). 


III 


Care ar fi, după cele spuse, atitudinea morală (în sensul 
definit aici al termenului) pe care spiritul omenesc o poate 
lua în fața deconcertantelor si nereconfortantelor concluzii 
formulate la sfirşitul $ IV al capitolului precedent? 


171 


Atitudini pot fi, evident, diferite. Noi reținem, în tre- 
cere, numai pe unele din ele, urmind să insistăm mai mult 
asupra aceleia care ni se pare cea mai justificată şi, pentru 
autorul acestor pagini, singura acceptabilă. Cea mai justifi- 
cată și singura acceptabilă fără rezerve, fiindcă, cum va 
reieși din consideratiile ce urmează, ea face posibilă înfăp- 
tuirea celui mai înalt grad de libertate spirituală si de dem- 
nitate umană. 

Una din aceste atitudini se desprinde oarecum în chip 
natural din dezvoltările paragrafului precedent. 

Anume: să depäsim experiența în sensul în care o depă- 
şeşte ştiinţa pozitivă, raționalismul filosofic si spiritualismul 
filosofic sau religios. Dar să facem această transgresiune în 
plină cunoștință de cauză, adică conştienţi că ceea ce afir- 
măm nu vine din experiență „ştiinţifică“, ci dintr-o anumită 
valorificare a ei: conştienţi că principiile noastre științifice 
decurg toate din ideea rașionalității presupuse totală a existen- 
tei, și din postulatul, nu din axioma, determinismului univer- 
sal. Realitatea trebuie să fie raţională pentru că aşa o vrem 
noi, mînați de motive de ordin alogic, emoţional. Efortul re- 
flecţiilor și cercetărilor noastre va fi susținut încontinuu de 
dorința si speranța (stări de conștiință neintelectuale) de a 
reduce cît mai mult unul din cele două mari aspecte la ce- 
lălalt, adică la cel care ne mărește sentimentul nostru de 
securitate în Univers şi ni-l reduce pe cel de solitudine. 

Considerată dinafară, adică în consecinţele ei exterioare, 
depăşirea conștientă despre care vorbim nu pare a se deo- 
sebi esenţial de cea făcută instinctiv, adică fără simț critic. 
Privită însă din interior, adică din punctul de vedere al vieţii 
sufletești integrale, ea presupune o stare de conștiință cali- 
tativ deosebită de cea pe care o presupune depășirea făcută 
fără simț critic. 

Căci trecerea de la ce e dat la ce nu este dat se face nu 
din prezumtivă necesitate logică (cum se întîmplă în cazul 


172 


rationamentului ştiinţific), ci printr-un act de optare, deci 
de voinţă. Elemente alogice de conștiință, temperamentul, 
personalitatea întreagă intervin în această decizie. 

Altfel spus, avem de-a face aici cu un act de natură mo- 
rală (singure actele conștiente și libere sînt morale). Act cu 
rezonanţe interioare de esență sentimentală, esență care cu 
greu ar putea fi definită mai just cu alte cuvinte decît cu 
aceste două; fior estetic. E 

Revenind, să spunem deci că realitatea trebuie să fie lo- 
gică în toată esența ei pentru că aşa o dorim noi să fie, 
minati de motive sufleteşti alogice. 

Dorinţa aceasta a noastră, pornind de pe plan adînc su- 
fletesc şi neintelectual, a reușit în parte și într-o porţiune 
a concretului, în cea fizică. Nu avem nici un motiv să pre- 
supunem că-n Viitor ea va înceta cu necesitate să reuşească. 

Din toate punctele de vedere din care omul a privit pînă 
azi existența, cel preconizat de știința pozitivă s-a dovedit 
cel mai eficace. Dovadă rezultatele obţinute de aceasta în 
domeniul realităţii fizice. Şi, cu toată lipsa de rezultate in- 
discutabile pe care o arată pînă azi metoda rationalizantä 
a ştiinţei pozitive aplicată în zona concretului spiritual, s-ar 
putea întîmpla ca într-o bună zi, descoperind perspectiva 
justă din care să aplice această metodă şi realităţii morale, 
ştiinţa pozitivă să-şi asimileze, în parte cel puţin, zona spi- 
rituală a existenţei. 

Acest fel de a concepe natura științei pozitive face din 
aceasta în ansamblul ei o valoare. Valoare transformatoare 
a existenței, ca toate valorile aşa cum le concepem noi, 
autorul acestei cărţi. Adică transformatoare, nu pentru că 
descoperă „fapte“, ci pentru că afirmă şi creează valori. 
Pentru că, într-un anumit sens, „creează“ fapte. 

Atitudinea descrisă acum implică, cum vedem, optimism 
în toate sensurile termenului. Optimismul pe care-l dau toate 
credințele afirmative. 


173 


Din el se pot scoate motive suficiente de linişte sufletească 
şi motive exaltame pentru acţiune eficace. 


IV 


O a doua atitudine posibilă s-ar desprinde din depășirea 
experienţei — depăşire tot principiară — În sens invers: 
'adică să se afirme că existenţa este numai iraţională în sub- 
stanţa ei ultimă. Că raţiunea şi raționalitatea nu sînt decît 
aparençe menite să dispară odată și odată, ca orice aparenţă. 
Că sînt iluzii inspirate de instinctele de conservare care pre- 
feră să vadă fals decit să vadă just ceea ce este defavorabil 
vieţii. 

Nu putem întreba însă dacă această atitudine, desprinsă 
dintr-o afirmaţie totalizatoare a experienţei, nu vine, în 
definitiv, şi ea, tot dintr-o iluzie, schimbată în contact cu 
experienţa în deziluzie? Anume: nu vine ea oare din dorința 
de a constata că existența este în ansamblul ei rezonabilă, 
este raţională etc., dar dorință nesatisfäcutä de experienţă? 

Evident că, dintr-o astfel de atitudine, nu se pot scoate 
motive de reconfort sufletesc — motive de reconfort pur 
intelectual și estetic, poate da! — și nici mobile de acțiune 
tare. 

Rindurile care urmează ni se pare că redau destul de 
sugestiv atmosfera sufletească generală ce însoțește atitudi- 
nea spirituală despre care e vorba: „Crezi că poţi fi fericit 
cînd ţii ochiul deschis asupra vieţii? Însuţi n-o crezi. Visăm; 
si cînd deschidem ochii ne e frică ... Vreau ca un Zeu si 
Universul mă striveşte ca pe-un vierme; şi, fără să fie ne- 
voie de Univers, un alt vierme, un baccil, un ce infinit de 
mic, cel dintfiu întîlnit dintre miriadele cari bîjbiie. Orice 
viziune asupra infinitului este o rază de stranie lumină în 


1 Cf. al doilea text arghezian citat în capitolul precedent, p. 168. 


174 


mijlocul nemărginitelor întunecimi ... O prăpastie se des- 
chide în marginea oricărei vederi profunde ... Şi această 
vedere, la margine de prăpastie, produce ameţeală. Unul sau 
doi oameni, întrun veac, trec prin viață cu ochii pironiţi 
asupra acestei viziuni. Pelerini ai prăpăstiilor, călători foarte 
îndureraţi ai nemărginitului ...* 

Și ceva mai încolo, completarea următoare: „Oamenii 
sînt tare mulțumiți că sînt vani. Ce-ar face dac-ar gîndi? 
Fără îndoială, n-ar mai trăi. Există trei feluri de spirite: cei ce 
văd necesitatea și o acceptă; cei ce o suportă și n-o văd; şi 
cei ce, văzînd-o, n-o acceptă. Cei dintii sînt cei mai cuminţi; 
cei din urmă, cei mai clar văzători. Căci cei ce acceptă cît 
mai bucuros ceea ce văd din Univers nu sînt atît de siguri 
de ceea ce: văd, deşi cred (că sînt siguri). Cei ce nu văd 
deloc si nici nu rezistă sînt cei mai fericiţi, si se deosebesc 
puţin de animale și de copii. Prin urmare, nu e deloc bine 
să fii om, căci atunci se întîmplă că, cu cât trăeşti mai mult, 
mai puţin accepţi“!, 


Cum ar trebui să apară, în lumina concepției în discuţie 
în acest moment, marile valori care sînt gîndirea (ştiinţa şi 
filosofia), arta, morala? 

Oarecum ca „iluzii“ necesare, si binefăcătoare, şi conso- 
latoare. „Iluzii“ de provenienţă biologică, în serviciul instinc- 
tului de conservare, ca toate valorile. Ca toate valorile, 
ele ascund în dosul lor totdeauna un joc searet al instinctelor 


1 André Suarès, Trois Hommes, ed. N.R.F., Paris, pp. 55—57 


175 


morala caută şi găsesc mijloace ce ne pun la adăpost con- 
tra adevărului crud care, încă o dată, s-ar putea să fie foarte 
trist, 

Deosebirea între ele nu e substanţială. Ştiinţa şi morala 
nu știu că sînt numai „iluzii“. Filosofia ştie cîteodată, dar 
n-are curaj s-o mărturisească ori de cîte ori ştie. Singură arta 
ştie si mărturiseşte cu sinceritate că e vorba de simple ima- 
gini. 

„Iluzii“ fiind, nici una dintre ele nu poate schimba fon- 
dul făcut din brutalitate oarbă al existenței. Dar, îmbrăcîn- 
du-l cu haina lor idealizatoare, aruncînd lumina lor linisti- 
toare și propriul lor miraj peste el, ele fac viaţa omenească 
suportabilă și deci posibilă: sînt remedii contra durerii pe 
care o cauzează viața prin simplul fapt că e așa cum e. Sînt 
refugii protectoare contra sentimentului obscur dar puternic 
pe care-l au, în momente de luciditate, pînă și constiingele 
vulgare și spiritele frivole, sentiment că existența este ca un 
vis urât, vis rău, plin de mistere amenințătoare, Sînt răspun- 
suri pe care ingeniozitatea omenească le-a dat înțelepciunii 
triste a Silenului torturat. Înțelepciune formulată în teribila: 
„Mai bine-ar fi pentru om să nu se fi născut; dacă s-a năs- 
cut, să se întoarcă cît mai curînd posibil în împărăţia nop- 
pu“. 

Se pare că vechii elini au avut o astfel de concepţie a 
existenței: fatalitatea oarbă domneşte, cum se știe, pînă şi 
peste zeii Olimpului. Sînt abandonaţi şi ei jocului capricios 
şi crud al sorții. Cînd a crezut că a cucerit fericirea, elinul 
a rugat zeii să-i trimită mai degrabă salvatoarea moarte, de- 
cît să-l lase în viață pradă sorții geloase şi răzbunătoare! 
Textele acumulate de Burckhardt si, acum de curînd, de 
către A. Jr Festugière?, texte culese din întreaga poezie elină 


1 Într-un fragment din Aristotel, Esdemos. 


2 A. J, Festugitre, L'idéal religieux des Grecs et PEvangile, 
Paris, 1932. 


176 


| 
| 
| 
| 


$ 


(cea homerică şi cea gnomică, cea lirică şi cea tragică), ca şi 
din istoriografia grecească, vorbesc cu accent mare despre 
pesimismul elenic. Conceput în liniile lor generale printr-o 
mişcare de reacțiune a sufletului, filosofia şi misticismul grec 
şi arta greacă ne apar astfel ca niște plăsmuiri ale deznădej- 
dii. Dar plăsmuiri care n-au reuşit decît în parte să conso- 
Jeze spiritul elin de groaza pe care, în tot cursul duratei lui, 
i-a inspirat-o existența. 

În acest paragraf trebuie clasată și filosofia lui Schopen- 
hauer, Pînă la un punct, şi într-o fază nu definitivă a evo- 
luţiei ei, aici aparţine şi filosofia lui Frederic Nietzsche. 


V 


În faţa existenţei descrise în capitolele II și HI ale cărții 
noastre, o a treia atitudine metafizică (morală şi etică) ar 
fi posibilă. E cea pe care o propunem în cele ce urmează. Ea 
ni se pare a fi singura care ar căuta să ţină consecvent sea- 
mă de figura dublă, figură de Ianus, ce ne-o arată, constant, 
realitatea. f 

Anume: să nu totalizăm experiența nici într-un sens, nici 
în altul, Să acceptăm existența așa cum este. Sau, mai precis, 
cum este ea pentru noi: s-o acceptăm ca egal de reală sub 
ambele aspecte mari ale ei; să nu uităm nici un moment că 
e inteligibilă, dar și neinteligibilä; că e rezonabilă, dar şi ab- 
surdă; cu sens, dar şi fără sens. Să recunoaștem că la mersul 
lucrurilor nu comandă numai legi şi norme de care ascultă 
spiritul; că dreptul la existenţă al valorilor nu este asigurat 
de însăși esența ultimă și contradictorie a universului, ratiu- 
nea si întimplarea fiind deopotrivă altoite pe însăşi rădăcina 
lucrurilor; că binele și răul, valoarea și nevaloarea, spiritul 
și natura oarbă, aspecte ale existenței deopotrivă de reale, se 
combat cele mai adeseori cu sorti de izbindă de partea rău- 
lui cel puţin egali celor ce se găsesc de partea binelui. Şi 


12 — Existenţa tragică 477 


colaborează adesea numai întîmplător. Să recunoaștem, prin 
urmare, că adevărul și dreptatea nu trebuie să iasă cu nece- 
sitate învingătoare dim acest antagonism tragic; că înfrîngerea 
si dispariţia lor totală este tot atît de posibilă ca și victoria 
lor. Mai mult decît atît: nu va exista victorie finală de nici 
o parte, niciodată; fiind destinat din eternitate ca forțele 
antagoniste să se combată în eternitate. 

E vorba deci de un conflict în care se decide soarta minu- 
natei și nelinistitoarei realități care se cheamă popular si 
poetic: suflet. E vorba de soarta noastră ca fiinţe spirituale 
şi de destinele civilizaţiei create de noi. E vorba de un con- 
flict care, în general, nu are sfîrşit. Nu poate să existe, cre- 
dem, spectacol mai tragic decît acesta. 

Spectacolul — unde sîntem privitor: și actori totodată 
— cîştigă, evident, în potential tragic şi-n grandoare în 
măsura în care ochiul spiritual al spectatorului şi participan- 
tului — ins ori colectivitate civilizată — pătrunde mai 
adinc și mai departe. Adică, în măsura în care orizontul lor 
spiritual, rezultat al gradului de bogăție interioară, este cât 
mai întins. 

Căci ştiut este că cu cît personalitatea cuiva este mai 
complexă — complexitate care, în teză generală, poate mer- 
ge crescînd cu cultura, dar care poate fi si o dată inițială 
de constituție — cu atît găsește mai greu soluții la problema 
ce ne preocupă, problemă ce i se pune mai putin simplist. 

Soluţiile pe care i le-au dat în cursul vremurilor marile 
religii, și care au oferit motive suficiente de nădejde și cer- 
titudine la milioane şi milioane de suflete, se arată tot mai 
nesatisfăcătoare, pe măsură ce personalitatea spirituală de- 
vine o realitate tot mai complexă. Sentimentul mizeriei, al 
nedreptätii si al riscului suprem, cu alte cuvinte: sentimentul 
tragic al existenţei crește cînd scade speranța unei reparaţii 
dincolo de moare. ` | 


178 


E 


| 


Nu ignorăm, pe de altă parte, că astfel de probleme nu se 
pun decit în constiingele cu mare orizont spiritual: un grad 
relativ înalt de intensitate şi complexitate a vieţii interioare 
este necesar ca ele să se pună. Astfel, şi-n această privinţă, 
se confirmă adevărul că extremele se ating: conștiinţele sim- 
ple şi cele complexe în măsură mare își pun de obicei pro- 
blema sensului existenţei. Conştiinţele pe care le-aș numi 
mijlocii o ignoreazä. 

În legătură cu cele susținute în aceste din urmă trei ali- 
neate, cerem voie cititorului să reproducem pentru a doua 
oară din autorul citat în paragraful precedent. Suarăs, căci 
de el e vorba, pune problema în alți termeni decît noi. Ea e 
însă aceeași problemă morală-metafizică care ne preocupă. 
Si ne place spiritul în care e pusă: ... „Totul în viață e să 
faci unitate cu tine însuţi. Cu cît omul va fi mai bogat, cu 
atât îi va fi mai greu să rezolve problema. Evoluţia a sădit 
în el toţi îngerii lui Ormuz şi toți demonii lui Ahriman: 
trebuie să-i împaci și să-i forțezi să-şi dea concursul formei 
de plenitudine în care viața eternă este cuprinsă. Între ele- 
mentele diverse si care se combat, forţa personalităţii este 
aceea care face ordine. Ca orice putere, ea stabileşte ranguri 
şi o ierarhie; luminilor le distribuie cu exactitate umbrele ce 
le aparţin; impune echilibru drept efectelor răului şi binelui. 
Spiritul cel mai bine dotat poate fi strivit sub povara daru- 
rilor sale: căci nu totdeauna reuşeşte să creeze armonia pe 
care o doreşte; si disperarea lui anunță poticnirea.-Rämine 
pentru altă viaţă să caute acordul care mîntueşte şi pe care 
nu l-a găsit de data aceasta. E mai uşor celui sărac cu duhul 
şi cu voinţa să reușească aici decît celui bogat, prea înzestrat 
cu forțe contrare ... Poeţilor le este mai puţin asigurată 
mîntuirea. Ei sunt cei mai bogaţi în elemente în conflict, şi 
mai greu se pot uni cu ei înşişi. Mulji artişti se jertfesc ope- 
rei lor şi n-o egalează. Opera lor e una, iar ei înşişi nu nu- 
mai nu sînt unul si același, ci sînt mîndri că nu sînt; se îm- 


179 


part și se împrăştie în unități succesive, din care nu le rămîne 
lor înșile nimic ...*1 

Revenind la aspectul cosmic. al problemei ce ne intere- 
sează, să subliniem că rezultatul conflictului în care se poate 
decide destinul nostru și al civilizației create de noi este ne- 
sigur, în sensul cel mai tare al cuvântului. 

Sentimentul cu adevărat tragic al vieţii se naşte în sufle- 
tul nostru în momentul, şi numai din momentul, în care 
ne-an dat seama lucid de absoluta incertitudine despre care 
vorbim. Incertitudine ce măreşte sentimentul nostru de soli- 
tudine în faţa existenței, 

Tot în acest moment, neliniştea metafizică umple străfun- 
durile conștiinței noastre, 

Cea mai înaltă probă a omeniei noastre, nelinistea meta- 
fizică este, între multele pe care le avem, singura care nu 
poate fi clasată în genul: frică de ameninţare, reală sau pre- 
supusă, a mediului înconjurător. E o neliniște oarecum gra- 
tuită, 

Ca atare, ea este, în substanța ei, sentiment foarte de 
aproape înrudit cu cel numit „fior estetic“. C-un anumit fel 
de fior estetic: cu cel pe care ţi-l trezesc operele de artă de 
înaltă calitate, Căci, nu vi se pare că suprema poezie (în 
dramă și roman) închide, la rădăcina inspiraţiei ei și în con- 
secință și a emoţiei estetice pe care o trezeşte, stări de con- 
ştiinţă ce nu se deosebesc de sentimentul numit neliniște 
metafizică decît în grad și-n aproape imperceptibile nu- 
ange ...? 


Sentimentul tragic al existenţei și neliniştea metafizică, 
tovarăşă nedespärtitä a lui, pot deveni izvor de intimă si 


1 Quelques grandeurs secrètes, în „Les Nouvelles Littéraires“, 6 iunie 
1931. 


180 


tainică deznădejde pentru unii, forţe întăritoare de incom- 
parabilă tensiune sufletească și de acţiune pentru alţii. 

Acest caracter opus al reacţiilor sufletului în faţa acele- 
iaşi existenţe (căci în fel identic concepută și de cei dintii 
şi de cei din urmă), reacţii hotäritoare de destin, își are poate 
originea ultimă în constituţia sufletească pe care fiecare 
din noi am adus-o pe lume. Depinde, cum se zice, de tem- 
perament, de sensibilitate. 

Pe plan teoretic, sentimentul de deznădejde despre care 
vorbim nu poate îmbrăca decît o singură formă lipsită de 
orice ipocrizie a ficţiunilor mai mult sau mai puţin pioase 
şi consolatoare: forma grandioasă a protestului, Blaise Pas- 
cal, în una din cunoscutele, din celebrele sale cugetări, a. 
formulat, se ştie, clasic un astfel de protest: „Omul nu e 
decît un fir de trestie, cel mai slab din cîte-a făcut natura. 
Nu e nevoie să se înarmeze tot Universul pentru a-l strivi. 
Dar chiar dacă Universul l-ar strivi, omul ar fi tovuși mai 
nobil decît ceea ce-l omoară, pentru că ştie că moare și cu- 
noaste superioritatea pe care Universul o are asupra lui; 
Universul nu ştie nimic despre aceasta“. 

Trecând peste melancolică consolare pe care credinciosul 
Pascal o scoate din noblețea omului care știe, să reținem 
numai grandoarea pascaliană a omului care, mulțumită fap- 
tului că cunoaşte, știe pieri protestind contra Universului. 
care-l striveste ... 

(Sistemele pesimiste, care au, si ele, la rădăcina ingimä a 
lor, deznădejdea, fiind elaboräri care pornesc de la totali- 
zarea experienţei, nu pot fi privite ca exteriorizări teoretice 
ale cazului considerat în prezentul paragraf. Căci aici am: 
plecat de la ipoteza renunțării complete la orice totalizare a 
experienţei. Locul potrivit unde am crezut că trebuie să fie 
menţionate aceste sisteme a fost paragraful precedent.) 

La ce fel de conduită practică duce însă, în linie dreaptă, 
sentimentul deznădejdii metafizice? Întocmai ca şi pe plan 


ist 


teoretic, și pe cel practic nu există decit o singură atitudine 
cu adevărat consecventă: resemnarea şi renunțarea la acțiuni 
hotäritoare de destin. 

Zicem „acţiuni hotärîtoare de destin“, căci renunțarea la 
orice fel de acţiune este, evident, imposibilă. Ea ar fi cu 
putinţă numai în cazul cînd se renunță la viaţă. Diogen 
însuși, cel mai consecvent dintre inçelepyii care au propovă- 
duit o astfel de „liberare“, n-a putut evita acţiunile elemen- 
tare impuse pînă şi de cea mai simplificată existență. 

E această renunțare o formă de libertate spirituală mare. 
Dar problematică libertate de „înţelept“, nu de erou. Înţe- 
lept care, renunţind la rolul de agent determinant în desfă- 
şurarea deconcertantei şi imprevizibilei drame care e exis- 
tenta, se mulţumeşte „cuminte“, să fie numai clarvăzător 
spectator al ei. 

Detașarea aceasta a filosofului nu se deosebește de cea pe 
care o presupune atitudinea estetică autentică, decît prin fap- 
tul că este reflectată, (Detaşarea artistului mare este oarecum 
instinctivă; aceasta, fie că e vorba de arte care lucrează cu 


“elemente sensibile, cum sînt, de exemplu, sculptura sau pic- 


tura, fie că artistul îşi ia elementele de construcţie din 


„domeniul conştiinţei, cum e cazul poeziei.) 


Rară de tot în istoria gîndirii filosofice, prezentă tot- 
deauna în substanţa însăși a marii viziuni artistice, detasa- 
rea despre care e vorba realizează acea poziţie spirituală 


“superioară care poate duce la cunoașterea supremă. Căci, 


renunţînd în chip absolut la scopurile și exigenţele acţiunii 
— care deformează realitatea veritabilă — ea face, din vizi- 
unea directă a existenței, scop. Între toate atitudinile spiri- 
tuale posibile, detașarea, imanentă totdeauna atitudinii ar- 
tistului mare, și formînd punct de plecare pentru o filosofie 


‘ca aceea pe care o discutăm în acest moment — punct de 


plecare de proveniență afectivă — poate face posibilă în 
măsură maximă o concepţie spectaculară a existenţei. 


‘182 


Fes 


Ca şi-n arta mare, ceea ce l-ar interesa pe înțeleptul com- 
plet detaşat ar fi: nu scopurile, ci însăşi experienţa, nu 
„devenirea“, ci „existenţa“. Asemenea limbajului poetic, lim- 
bajul lui ar avea atentă grijă de natura proprie a lucrurilor 
despre care ar vorbi și nu s-ar mărgini să le indice numai 
fragmentar, în vederea transformării lor și a acţiunii, cum 
face limbajul practic şi cel ştiinţific. 

Pe o astfel de poziţie teoretică, atitudinea filosofică nu 
s-ar mai deosebi de cea estetică decît în mijloacele de expre- 
sie diferite la care ele recurg. Pornind din izvoare identice 
şi urmărind aceleași scopuri, filosofia ar exprima cu ajutorul 
noţiunilor abstracte ceea ce marea artă exteriorizează simbo- 
lic cu ajutorul culorilor, al pietrei, al imaginii verbale ‘etc. 

În acest caz — pe care filosofia nu-l realizează decît pre- 
lungind pe plan practic și-n chip absolut consecvent senti- 
mentul deznădejdii metafizice — deosebirea mare care este 
între artă-filosofie de o parte şi ştiinţă de altă parte ar fi 
aceea care există între „trăire“ și „adaptare“, 

Am reţinut în trecere acest caz, pentru filosofie rar şi 
extrem, cu gîndul să scoatem încă o dată în evidență con 
vingerea noastră că atitudiriea metafizică şi cea estetică, deşi 
diferite, şi de neînlocuit una cu cealaltă, au afinități pro- 
funde. 


Cealaltă reacție sufletească hotăritoare de destin, adică. 
aceea care răspunde dublului caracter al existenței printr-o 
mare tensiune interioară, ne va ocupa mai mult. Ne va. 
ocupa în tot restul cărţii noastre. , 

Tensiunea sufletească cea mai mare pe care o putem atin— 
ge se naşte în momentul cînd ne-am dat seama lucid de ab- 
soluta incertitudine în care ne găsim în ce privește evoluția. 
şi rezultatele eventuale ale conflictului de forțe opuse de-- 


183 


spre care am vorbit în tot cursul precedentului capitol. Ten- ' 
siunea interioară cea mai mare pe care o putem atinge vine 
din convingerea fermă ce-o cîştigăm despre caracterul abso- 
lut problematic al vieţii spiritului, despre caracterul de 
aventură şi miracol pe care-l au civilizaţia si valorile ei. 

Arest sentiment constant al nesiguranţei destinului nostru 
ca fiinte spirituale ne ţine perpetuu trează grija problemelor 
nede-legate sau ncrezolvabile; conștiința conflictelor neîm- 
păcare sau de neimpăcat. 

"Tensiunea interioară astfel produsă devine resortul tare 
al unui efort constant pe care ne vedem nevoiţi să-l facem 
spre a restabili mereu pierdute echilibruri, între forte si 
valori antagoniste, dar deopotrivă de imposibil a fi sacrifi- 
cate fără pierderi reale pentru bogăţia vieţii noastre spiri- 
tuale. Ea devine resortul unui efort ce-l facem clipă de clipă 
“pentru a linişti — în chip etern provizoriu — adânca noas- 
ră conștiință a veşnicei insuficiențe de care suferim. 

Avem convingerea că numai acest efort — la rîndul lui 
întăritor de tensiune interioară — ne adaptează la impera- 
tivele supreme pe care le dictează viaţa spirituală, adică 
viața cu adevărat omenească, Personalităţile spirituale puter- 
mice, ca și popoarele creatoare de mari valori sufletești, au 
fost stäpinite în măsură considerabilă de tensiune interi- 
„oară mare. Acolo unde n-a existat tensiune interioară sau 
acolo unde ea, datorită nu importă căror împrejurări, a 
dispărut la un moment dat, a lipsit de la început duhul 
“creator de civilizaţie originală, respectiv, murind acest duh, 
au decăzut și dispărut civilizaţii o dată create, 

Acolo unde nu există din naştere sentimentul insuficientei, 
sau unde toate tensiunile interioare au fost echilibrate, dis- 
pare orice posibilitate și dorință de progres: omul nu pro- 
testează, sau nu mai protestează contra a ceea ce există pur 
și simplu. E necesar ca omul să aibă conştiinţa că-i lipseşte 
eva, pentru ca să caute a depăşi starea de fapt. 


184 


Dar, toţi acei care au adus ceva nou pe această lume, fie 
în domeniu profan, fie în împărăţia spiritului, toţi acei care 
au coborit o fărîmitură de Cer pe acest Pămînt, toţi acei 
care au împărțit aici puţină dreptate au pornit, în drumul 


ce este pentru simplul motiv că este!“ n 

Sustinem deci că sentimentul tragic al existenței, neliniş- 
tea metafizică si tensiunea sufletească mare — aspecte foarte 
putin diferite ale aceleiaşi adînci și permanente stări afec- 
tive a conştiinţei —sint izvor de foarte mare putere suile- 
tească. Susţinem că această stare emoţională îşi atinge po- 
tenţialul maxim numai cînd este determinată de o viziune 
a realităţii asemănătoare aceleia pe care am descris-o noi 
în cele ce precedă. Și mai susţinem că puterea sufletească 
amintită e creatoarea celei mai mari libertăţi spirituale pe 
care omul o poate cuceri în această lume. Libertate activă, 
transformatoare de Lume, nu libertate pasivă, de simplu 
protest. Folosind o formulă anterioară, să zicem scurt: liber- 
tate eroică încărcată de riscuri, nu prudentă libertate de 
„înțelept“. 

În originile ei, concepţia pentru care am pledat în cartea 
de faţă este, după punctul de vedere din care e judecată, şi 
idealistă, şi realistă în supremul grad. În aspiraţiile ei ultime, 
ea are caracter franc practic, S-ar putea eventual întîmpla 
ca, cu tot lungul și poate uneori cam fastidiosul șir al con- 
sideratilor precedente, judecata aceasta să apară unor citi- 
tori drept afirmaţie gratuită. Să încercăm deci în prezentul 
paragraf să motivăm și mai de aproape afirmația noastră. 
. Rămine apoi, ca-n cel următor gi ultim, să arătăm în ce 
măsură concepţia noastră metafizică se dovedește și practică. 


185 


Filosofia expusă în prezenta carte este idealistă în grad 
suprem prin rolul însemnat, de transformare a realităţii, pe 
care am văzut că ea îl atribuie valorilor. Mai mult: filosofia 
noastră susține că „valoarea“ primează „faptul“. Ea neagă 
deci, implicit, așa-numitului fapt de experiență obiectivă (obi- 
ectivä în sensul absolut al cuvîntului) dreptul la rol de ultimă 
instanţă în orientarea și organizarea vieţii omenești, adică 
a vieţii spirituale, a civilizaţiei. Și mai mult: concepţia pe 
care o propunem aici neagă c-ar exista, pentru noi, fapt 
pur și simplu. Cunoașterea este în toate cazurile rezultanta 
a două componente: obiectul de cunoscut şi conștiința care 


îl sesizează. Elemente provenind din ambele componente se: 


îmbină în rezultate care e actul de cunoaștere. Acesta nu 
este așadar produsul unei atitudini absolut pasive a consti- 
inţei noastre, conştiinţă în care s-ar räsfringe, chipurile ca 
într-o oglindă plană, faptul „pur“. 

Numai o inteligentă-oglindă plană, dacă ar exista, ar fi 
în stare să îndeplinească funcţia de înregistratoare curată. și 
să fixeze faptul pur. 

Pe de altă parte, metafizica noastră este realistă. Aceasta 
pentru că, cu argumente pe care nu credem că mai e nevoie 
să le repetäm — toată cartea n-a făcut decît aceasta — sus- 
ține că valorile spirituale nu sînt simple plăsmuiri subiective 
ale noastre, ci sînt aspecte reale ale existenţei, aspecte pe 
care spiritul le descoperă acolo unde se găsesc mai dinainte, 
adică în însăşi substanța primă existenţeii. Reale în sensul 
în care pot fi reale noţiunile cu care operează ştiinţele po- 
zitive, ele sint, după părerea noastră, confirmate de exis- 
tenţă, cum sînt confirmate noţiunile pozitive ale științei. 

1 Ori de cite ori am folosit, în cele precedente, propoziţia: „omul 
creează valori“, am atribuit verbului „creează“ sensul ce i-l atribuim 
cînd zicem: „omul creează noțiuni ştiinţifice“. De altfel, credem că 
acest sens al termenului reiese totdeauna din context, 


186 


De altfel, cum s-ar dovedi „valoarea“ ca transforma- 
toare a concretului fizic, şi în măsură mult mai mare trans- 
formatoare a concretului spiritual, dacă ea n-ar avea rădă- 
cini înfipte în substanța însăși a existenței? Cu baloane de 
săpun n-a reuşit încă nimeni să schimbe faţa lumii: conclu- 
ziile capitolelor II şi III s-au arătat a fi convergente. Atât 
pe planul cunoaşterii pure (pur, în sens relativ, bineînţeles; 
cap. H), cît şi pe planul experienţei istorice (cap. III), 
analizele noastre au dus la constatarea rolului eficace — 
şi transformator de existență ce-l pot avea valorile. 

Concluziile noastre n-ar putea fi considerate optimiste, 
e adevărat. Dar nici drept pesimiste!. Căci susțineam numai 
că valurile nu se nasc, nu durează şi nu se transmit în chip 
necesar, cum proclamă, implicit sau explicit, spiritualismul 
filosofic si religios, si cum ar trebui să proclame, dac-ar 
ține să nu se contrazică, determinismul universal (științific 
sau filosofic). 

Am căutat, pe de altă parte, să arătăm că nici fenome- 
nismul empirist nu e în stare să-şi realizeze pînă la capăt 
programul ce-l afișează, program câre ar trebui să ducă, în 
ultimă analiză, la cobortrea valorii la rangul de aparență 
subiectivă (individuală sau colectivă, putin importă) şi 
ineficacă în lumea concretului. 

Care au fost argumentele noastre? 


1 Din perspectiva filosofiei dezvoltată în această carte, pesimismul 
şi optimismul, în măsura în care vor să fie concepţii generale ale 
existenţei, apar drept nonsensuri, căci sînt totalizäri nejustificate și 
nejustificabile ale experienței. O concepţie de ansamblu a existenţei 
nu poate fi, cred, decît tragică, căci aceasta singură ţine seamă cu 
dreaptă măsură de aspectele fundamentale ale realităţii. În conse- 
cinţă, concepţia tragică nu e nici pesimistä, nici optimistă. 

Din motivele acum amintite, tot nonsensuri sînt şi determinismul 
absolut şi contingentismul absolut. Căci ambele escamotează, în sens 
opus, unul din aspectele fundamentale ale existenţei în folosul celuilalt. 


187 


Unul de experiență: Anume: n-a existat pînă acum niel ' $- 


un empirist absolut consecvent. Şi altul, scos dintr-un efort 
de analiză a originii oricărei cunoașteri, arătînd că la rž- 
dăcina tuturor judecăților de existenţă stau judecăţi de va- 
loare. Prin urmare, și experienţa empiristä are, de fapt, 
dacă nu în principiu, o astfel de origine. 

Să ni se dea voie să concentrăm poziţia noastră cu aju- 
torul formulei pe care ne-o serveşte o judecată foarte con- 
cretă şi foarte cunoscută: am încercat să arătăm că nu se 
poate spune că dreptatea învinge, cu necesitate, totdeauna 
în lume, dar nici că dreptatea, cu necesitate, nu învinge 
niciodată. 

Prin urmare, punctul de vedere pe care-l susţinem aici 
este: valorile sînt eficace, ele sînt singura noastră armă cu 
care putem interveni ca agenţi trasformatori ai existenței 
ce ne priveşte. Intervenim ou ele, fără s-o ştim totdeauna, 
ca ordinatori ai existenței pe planul teoretic al gindirii (vezi 
$ IT, al prezentului capitol), si putem interveni cu ajutorul 
lor ca ordonatori — a ordona este echivalent cu a trans- 
forma ceva după un punct de vedere propriu — ai exis- 
tenţei pe plan spiritual-moral. 


Asupra acestui din urmă punct să insistäm puţin. 

Expuneam mai sus că, după convingerea noastră, ideea 
determinismului universal nu poate fi decît un postulat, un 
act de „credință“ (cap. II) și încercam să arătăm (§ H, 
cap. IV) că, în consecventă si ultimă analiză, ea este o va- 
loare, nu un „fapi“ în sensul propriu al termenului. Și, 
fiindcă este vorba de domeniul practic, întrebăm cine nu 
cunoaşte rezultatele concrete pe care le-a dat această idee? 
Tehnica modernă a fost posibilă graţie acestui punct de ve- 


188 


dere asupra concretului fizic, punot de vedere ales instinctiv 
de ştiinţa pe care o numim pozitivă. Fără această idee-va- 
loare-credmtä, realitatea existentă pentru noi (nu putem cu- 
noagte altă realitate) s-ar fi ordonat desigur altfel, ne-ar 
fi apărut altfel, ar fi fost oarecum alta. Iar aceasta nu s-ar 
fi pretat la aplicaţiile practice care se numesc, în ansamblul 
lor, tehnică modernă. 

Amintim în această ordine de idei, fără să insistăm prea 
mult, şi cea mai eficace şi creatoare de istorie valoare: ideea 
de Dumnezeu a marilor religii istorice. Cine şi-ar putea în- 
chipui ce aspect ar avea lumea azi fără acţiunea transfor- 
matoare și creatoare de civilizaţie a lui Iehova sau a lui 
Brahma, a "Trinității creștine sau a lui Allah?! 

Căci, dacă e adevărat ce ştia deja bătrinul Xenofan, 
anume că oamenii au creat pe zei după chipul şi asemănarea 
lor, nu e mai puțin adevărat că aceștia au sfîrşit, cu timpul, 
prin a crea și ei pe oameni după propriul lor chip: plăsmuită 
de oameni prin idealizarea unor elemente luate din experi- 
enţa lor omenească, prin combinarea şi exagerarea unor tră- 
säturi de caracter ce le aparţin, divinitatea, chiar si cînd 
îmbracă forma umilă a totemului, sfirşește prim a pune 
stăpînire pe proprii ei creatori. Devenind, din creată, la 
rîndu-i creatoare, ea modelează caractere, fixează scopuri, 
dă naștere la mentalități diverse şi la civilizaţii diferite. 

Aici, ca pretutindeni unde e vorba de creaţie și de reali- 
tate omenească, raporturile de cauzalitate nu sînt simple, 
ci de reciprocitate: imaginaţia și emotivitatea omului năs- 
cocesc idealuri şi, după ce le-au semănat în lumea omenească 
şi acestea au încolțit și s-au copt, lumea aceasta se arată 
transformată. Câteodată complet transformată. În condiţii 
istorice adecvate, o idee este forță mare cînd_este primită 
cu credinţă suficientă. E cazul ideii-valoare numite divini- 
tate. Ca idee-forță ce este, ea produce efecte de stimulare 


189 


şi creaţie întocmai cum, în sfera naturii materiale, o forţă 
oarecare își produce efectele ei particulare. 

Astfel, este sigur că chipul lui Iehova reproduce multe 
din trăsăturile iniţiale ale caracterului evreu. Dar tot atit 
de sigur este — istoria ne e mărturie — că, cu timpul, Iahve 
a sfîrşit prin a face, în mare parte, din iudei ceea ce sînt 
azi. Tot astfel, monoteismul radical care este islamul, silin- 
du-l pe om să se fnfäçiseze singur şi fără intermediari în 
faţa teribilului Allah, a creat sufletul tare dar lipsit de 
suplete și graţie al mahomedanului de azi. Monoteismul ase- 
mănător al unora din confesiunile protestante a produs la 
adepţii acestora aceleași efecte. 

Constatäri de același gen s-ar putea face şi cu privire la 
creștinism, precum şi în ce priveşte brahmanismul indic. 
Si s-ar putea arăta cum deosebirile profunde care există în- 
tre cele două mari culturi omeneşti se datoresc, în parte 
însemnată, deosebirii de atitudine generală în faţa existen- 
çei. Această deosebire de atitudine este efectul unui gînd 
religios. 

Să amintim însă încă o dată că, cu tot rolul de prim 
plan pe care valoarea „divinitate“ l-a avut în plămădirea 
civilizaţiilor, această divinitate n-ar exista fără colabora- 
rea funcţiilor emoţionale ale conştiințelor. 

Exemplele amintite, si altele pe care i le iertăm cititorului, 
ne încurajează să emitem ipoteza c-ar fi destul ca omenirea 
în ansamblul ei să adopte o viziune nouă a lucrurilor, pen- 
tru ca Lumea să devină alta pentru noi. 

În acest sens, susţinem deci că rezonabilul, binele, drep- 
tatea, generozitatea, adică valorile, nu sînt aspecte iluzorii 
ale existenţei, ci elemente constitutive ale ei tot atît de reale 
ca şi opusele lor. Aşa ne putem explica faptul de foarte 
reală și istorică experienţă că, cu ajutorul valorilor, am reu- 
sit câteodată să transformăm radical existența umană. 


190 


VII 


Pentru completarea încercării de sinteză la care ne-am 
angajat, a mai rămas să arătăm în ce măsură concepţia noas- 
trä metafizică se dovedeşte și practică în aspiraţiile ei 
ultime. 

Deoarece, într-adevăr, conştiinţa tragică, produsă de du- 
blul caracter al existenţei descris în capitolul precedent și 
de sentimentul pe care, drept consecință, îl avem despre 
natura absolut problematică a vieţii spirituale, poate reac- 
ționa în fața acestei existenţe și Wrintr-o mare tensiune in- 
terioar — cea mai mare din cîte poate atinge conştiinţa — 
tensiune generatoare de acțiuni transformatoare ale con- | 
cretului si botärîtoare de destin în gradul cel mai înalt. 

Dacă cealaltă reacţie posibilă a conştiinţei tragice — de- 
scrisă mai sus sub numele de deznădejde metafizică — 
produce cea mai mare detaşare de existență din cîte poate 
atinge metafizicianul, şi aşază gîndirea filosofică pe planul 
de libertate spectaculară al contemplagiei estetice, reacţia 
ce ne va ocupa acum ne lasă să întrevedem stratul de con- 
ştiinţă adînc în care rădăcinile atitudinii metafizice se dez- 
velesc a fi aceleaşi cu cele din care-și scot hrana pasiunea 
şi acțiunea morală. Altfel spus: la lumina rezultatelor la 
care au dus analizele noastre, marea speculație metafizică 
ne apare răsărind cînd dintr-o profundă nevoie oarecum 
estetică, cînd dintr-o tainică pasiune morală; si încercînd 
să satisfacă aceste nevoi cu mijloacele care îi sînt proprii. 

Privind însă cu atenţie mare cazurile concrete, constatăm 
că, în realitate, şi pe un plan de conștiință adînc, nu se 
poate spune că resortul ultim al unei concepţii metafizice 
ar fi pura nevoie estetică sau pura pasiune morală. Pe planul 
de care vorbim, aceste două elemente sufleteşti apar tot- 
deauna aloite pe cunoaştere şi amestecate, Dar amestecate 
în proporţii diverse. După temperamente diferite, primează 


191 


cînd, unul, cînd celălalt element. Și împrumută, în conse- 
cință, coloraturä proprie doctrinei metafizice în care se în- 
trupează. 


Am căutat să arătăm mai sus (cap. IV, $ V, ultima parte) 
care sînt sentimentele ce însoțesc conștiința tragică și cum 
devin ele resorturile tari ale unui efort de fiecare clipă: 
efort de a crea destindere între conflicte simţite adînc şi 
de a umple lipsuri simţite dureros de lucid. 

; Să spunem acum că tensiunea produsă de conştiinţa tra- 
gică poate găsi destindere — fatal provizorie; după toate 
cele spuse, e evident că trebuie să spunem: fatal provizo- 
rie — în acţiunile cele mai variate cu putință: acţiuni mo- 
rale, mare acțiune politică, socială, creaţii de artă mare!, 
gîndire filosofică, activitate și creaţie științifică (energia care 
asigură înaintarea cunoașterii științifice fiind de natură 
morală în esența ei intimă). Este, prin urmare, această 
tensiune izvor nesecat de acţiune mare. Acţiune în sensul 
larg, determinat tocmai acum. 

Sentimentele despre care vorbim pot găsi în special mo- 
tive întăritoare în unele din concluziile pur teoretice care 
s-au desprins din analizele noastre. Luminate permanent de 
razele reci ale inteligenţei, aceste sentimente, departe de a-și 
pierde din căldura lor iniţială, pot cîştiga în potenţial. Cum 
vom căuta să arătăm în cele ce urmează. 

Una din concluziile cercetărilor noastre a fost o judecată 
de ansamblu asupra naturii metafizice a existenței: aceasta 
ne-a apărut a avea caracter istoric în însuși fondul ei meta- 


1 Se ştie că aproape toată opera poetică a lui Goethe poate fi 
considerată ca exteriorizarea concretă a nevoii unei astfel de destin- 
deri. Tot astfel, ca să mai amintim un exemplu, opera plastică a lui 
Michelangelo. 


192 


TAN 


fizic. Universul nu s-a dovedit a fi dat din eternitate pentru 
eternitate. 

= Drept consecință, evoluția ne-a apărut creatoare de vez 
nică noutate. Noutate în sensul propriu al termenului. Lu- 
mea e deci neisprăvită în însăşi substanța ei metafizică. Este 
etern provizorie şi veşnic imprevizibilă: în toate momentele 
şi-n toate locurile ei; în toate aspectele ei (cf. cap. II şi III). 
: Dar, dacă astfel stau lucrurile, și dacă valorile sînt eficace 
în măsura în care am încercat să arăt că sînt (o altă con- 
cluzie a cercetărilor noastre), efortul nostru constant de a 
crea destinderea despre care am vorbit, creînd mereu pier- 


dute echilibruri între forţe. antagoniste, dar imposibil de sa- ` 


crificat una în detrimentul celeilalte, cun cuvînt: acţiunile 
mari pe care le întreprindem (pe toate planurile posibile, de 
existenfä), pot, interveni cu rol creator de reală noutate în 
evoluția Lumii. Cu rol hotäritor poate nu numai în ce pri- 
vegte destinul nostru uman si al civilizaţiei noastre, ci — pe 
fond larg și adînc metafizic — cu rol decizător de soartă 
a existenţei întregi, putem spune. 

Larga perspectivă ce se deschide aici ochilor sufletului 
măreşte, incontestabil, sentimentul nostru de putere, orgoliul 
nostru, dar și simțul nostru de nemäsuratX și, pentru aceasta, 
poate tragică răspundere. În același moment, libertatea 
noastră ne apare ca o foarte mare şi concretă realitate. Căci 
e libertate activă, înzestrată cu puteri transformatoare de 
Lume, şi nu numai libertate de simplu si, în ultimă analiză, 
neputincios protest. Și, dacă cumva nimic n-ar fi liber în 
Natură, ne dăm seama, în acest moment, că spiritul creator 
de valori al omului este liber. Această libertate a făcut 
prinți printre oameni. Şi acești prinți au făcut din viaţa 
Oamenilor realitate demnă să fie trăită. 

Considerată de pe punctul culminant al acestui larg ori- 
zont spiritual, Natura se vede silită să-și părăsească am- 
vonul de sfätuitoare ascultată a supremei  înțelepciuni. 


13 — Existenţa tragică 193 


Aceasta nemaiconfundîndu-se, în zona omenescului, cu su- 
punerea docilă în faţa legilor pretinse absolut inexorabile 
ale firii, şi nici cu indiferența rece a celor obosiți!. Nici un 
echilibru static realizat de Natură în sfera lucrurilor ome- 
nesti nu mai apare ca un ideal de conservat, ci ca un nivel 
ce trebuie mereu şi absolut depășit. lar creaţia ne apare 
superioară, și în sensul metafizic al cuvîntului, pasivității, 
şi curajul riscului, superior prudenţei calculatoare. 

Această viziune nu este echivalentă cu: ostilitate contra 
Naturii. Căci aceasta — reiese, credem, din toate cele spuse, 
În prezenta carte — nu constituie cu necesitate, după con- 
ceptia noastră, barieră de metrecut pentru libertate, Dim- 
potrivă, calea libertăţii concrete duce prin Natură: Natura 
(în sensul cel mai larg al cuvîntului) constituind mijlocul 
de expresie, materia în care libertatea interioară cîștigă trup. 
(Natură şi spirit sînt două noţiuni corelative, ininteligibile 
una fără alta; iar conținuturile reale cărora aceste două no- 
tuni le dau nume sînt inexistente unul fără celălalt.) 

Rezultă deci din sus-amintita judecată universală asupra 
naturii metafizice a existenţei, că nici o formă particulară 
de existență nu e dată în Lume cu fatalitate, şi nici una nu 
e veşnică cu fatalitate. Totul poate fi schimbat în zona 
omenescului, totul poate fi făcu altfel decît este. 

Astfel că, în ciuda tuturor aparençelor, distrugerea poate 
avea, în sfera concretului omenesc, rol pozitiv, rol creator 
de progres. Adesea, singură distrugerea formelor vechi poate 
deschide calea reînnoirii absolute. Revolutiile care împing 
înainte mersul istoriei pot apărea deci, chiar și-n ce priveşte 
porţiunea lor numită distructivă, ca necesare pentru acce- 
lerarea procesului de evoluţie presupusă si zisă naturală. 
Căci procesul acesta ar putea, altfel, lua, eventual, sfîrşit. 


1 Obosiţi din eternitate sau numai din vreme, nu importă. 


194 


CUPRINSUL 
Cuvint înainte ; E se 2 à r 7 
Introducere. La o filosofie neconfortabilă . 11 
PARTEA I 
EXPERIENȚA OBIECTIVA 
CAPITOLUL | 
Ideea cunoaşterii integrale PRÉC ET UE . 31 


CAPITOLUL il 


Mitul rationalitätii integrale 


CAPITOLUL II 
Natură şi civilizaţie 
PARTEA H 

ATITUDINEA METAFIZICĂ 
CAPITOLUL IV 
Existenţa tragică 


Incheiere 3 . . s k ` 5 i 
Indice de nume à . à r ; $ L 


62 


102 


155—205 


207