Jennifer Barnes — Jocurile mostenirii

JENNIFER Î LYNN BARNES 
E | pu 


STORIA 
BOOKS | 


JENNIFER LYNN BARNES 
JOCURILE MOSTENIRII 


(The Inheritance Games #1) 
Original: The Inheritance Games (2020) 


Traducere din limba engleză: 
ALINA MARC CIULACU 


y 


virtual-project.eu 


Pentru Samuel 


Capitolul 1 


Când eram copil, mama mea inventa tot timpul jocuri. 
Jocul liniştii, Jocul „Cine poate face ca prăjiturică lui să 
țină mai mult?” Jocul bezelelor presupunea să mănânci 
bezele în timp ce porţi în casă o geacă Goodwill pufoasă, 
ca să nu trebuiască să dai drumul la căldură. Jocul 
lanternei îl jucam când se oprea lumina. Nu mergeam 
niciodată undeva - ne luam la întrecere până acolo. 
Podeaua era aproape întotdeauna lavă. Principalul rost al 
pernelor era să construim cazemate. 

Jocul care a ţinut cel mai mult se numea Am un secret, 
pentru că mama zicea că orice om ar trebui să aibă 
întotdeauna cel puţin unul. Uneori îl ghicea pe al meu. 
Alteori, nu. Jucam în fiecare zi, până când am împlinit 15 
ani, iar unul dintre secretele ei a băgat-o în spital. 

Până să mă dezmeticesc, murise. 

— Mută, prinţeso! Nu am toată ziua la dispoziţie, m-a 
readus la realitate o voce aspră. 

— Nu sunt prinţesă, i-am replicat, mutând unul dintre 
nebuni. E rândul tău, bătrâne. 

Harry s-a încruntat la mine. Sincer, nu ştiam câţi ani are 
şi habar nu aveam cum ajunsese să trăiască pe stradă, în 
parcul în care jucam şah în fiecare dimineaţă. Ştiam că era 
un adversar redutabil. 

— Eşti o persoană îngrozitoare, a bombănit el, cu ochii 
la tabla de şah. 

După încă trei mişcări, l-am bătut. 

— Şah mat. Ştii ce înseamnă asta, Harry. 

Mi-a aruncat o privire urâtă. 

— Trebuie să te las să îmi cumperi micul dejun. 

Aceştia erau termenii înţelegerii noastre pe termen lung. 
Când câştigam eu, nu avea voie să refuze masa gratuită. 

Spre lauda mea, nu am jubilat decât puţin. 

— Ce bine e să fii regină! 


Am ajuns la şcoală la timp, dar pe muchie. Aveam 


"1- 


obiceiul să fac totul la limită. Şi cu notele era tot ca mersul 
pe sârmă: mă străduiam cât mai puţin, însă suficient cât să 
iau 10. Nu eram leneşă. Doar practică. Dacă puteam să 
prind o tură în plus, merita să obţin doar 92 de puncte la 
un test, în loc de 98. 

Tocmai îmi făceam lucrarea la engleză în timpul orei de 
spaniolă când am fot chemată în biroul directorului. Fetele 
ca mine ar fi trebuit să fie ca invizibile. Nu eram chemate 
la discuţii cu directorul. Nu făceam decât atâtea probleme 
cât ne permiteam să facem, ceea ce, în cazul meu, însemna 
niciuna. 

— Avery, ia loc! 

Nu se putea spune că directorul Altman m-a întâmpinat 
într-un mod călduros. M-am aşezat. Şi-a împreunat mâinile 
pe birou, între noi. 

— Presupun că ştii de ce te afli aici. 

Dacă nu cumva era vorba despre jocul de poker 
săptămânal pe care îl organizam în parcare ca să finanţez 
micul dejun lui Harry - şi uneori şi pe al meu -, habar nu 
aveam ce făcusem de am atras atenţia conducerii şcolii. 

— Îmi cer iertare, dar nu ştiu, am zis eu, încercând să 
par suficient de sfioasă. 

Directorul Altman m-a lăsat să îmi rumeg o vreme 
răspunsul, apoi mi-a pus în faţă un teanc de hârtii capsate. 

— Ăsta e testul la fizică pe care l-ai dat ieri. 

— OK, am zis eu. 

Nu acesta era răspunsul pe care îl aştepta, dar altul nu 
aveam. De data asta chiar învăţasem. Nu-mi puteam 
imagina că am luat atât de puţin încât să fie necesară o 
intervenţie. 

— Domnul Yates a corectat testele, Avery. Numai tu ai 
obţinut nota maximă. 

— Super, am zis, în încercarea deliberată de a nu spune 
din nou OK. 

— Nu e super, domnişoară. Domnul Yates concepe 
testele tocmai pentru a pune la încercare aptitudinile 
elevilor. În 20 de ani nu a dat niciodată nota maximă. 
Înţelegi care e problema? 


e 5» 


Nu mi-am putut reprima răspunsul automat. 

— Un profesor care concepe teste pe care cei mai mulţi 
dintre elevii lui nu le pot rezolva? 

Domnul Altman şi-a îngustat ochii. 

— Eşti o elevă bună, Avery. Foarte bună, dată fiind 
situaţia ta. Dar nu prea s-a mai întâmplat să iei note 
maxime. 

Ceea ce era corect, aşa că de ce m-oi fi simţit de parcă 
mi-a dat un pumn în stomac? 

— Nu pot spune că nu empatizez cu situaţia ta, dar am 
nevoie să fii sinceră cu mine în problema asta, a continuat 
directorul Altman. 

Şi-a aţintit ochii într-ai mei. 

— Ştiai că domnul Yates păstrează în cloud copii ale 
tuturor testelor lui? 

Credea că am trişat. Stătea şi mă pironea cu privirea, 
dar niciodată nu mă simţisem mai puţin văzută cu 
adevărat. 

— Aş vrea să te ajut, Avery. Te-ai descurcat extrem de 
bine, date fiind condiţiile tale de viaţă. Nu mi-ar plăcea 
deloc să văd că planurile pentru viitor pe care ţi le-ai putea 
face sunt zădărnicite. 

— Planurile pe care mi le-aş putea face? am repetat eu. 

Dacă aş fi avut un alt nume de familie, dacă aş fi avut un 
tată dentist şi o mamă casnică, nu s-ar fi purtat ca şi cum 
viitorul era ceva la care m-aş fi putut gândi. 

— Sunt în anul trei de liceu, am scrâşnit. La anul o să 
absolv cu credite de studii pentru cel puţin două semestre. 
Notele de la teste ar trebui să îmi dea dreptul să concurez 
pentru o bursă la UConni!, care are unul dintre cele mai 
bune programe de Ştiinţe Actuariale din ţară. 

Domnul Altman s-a încruntat. 

— Ştiinţe Actuariale? 

— Evaluarea statistică a riscurilor. 

Era domeniul cel mai apropiat de o dublă specializare în 
poker şi matematică. În plus, era diploma care-ţi asigura 
imediat un job. 


1 Prescurtare pentru University of Connecticut (n. t.). 


e 6» 


— Eşti fan al riscurilor calculate, domnişoară Grambs? 

Cum ar fi trişatul? 

Nu îmi puteam permite să îmi ies din fire. Aşa că m-am 
imaginat jucând şah. Făceam mutările în minte. Fetele ca 
mine nu au voie să răbufnească. 

— Nu am trişat, am spus calmă. Am învăţat. 

Imi făcusem cu greu timp - în timpul altor cursuri, între 
schimburi, târziu în noapte, la ore la care ar fi trebuit să 
dorm deja. Faptul că ştiam că domnul Yates era faimos 
pentru testele imposibile pe care le dădea mă făcuse să îmi 
doresc să redefinesc posibilul. Măcar o dată, în loc să văd 
cât mă pot menţine pe muchie, îmi doream să aflu cât de 
departe pot ajunge. 

Şi asta era ceea ce primeam pentru efortul meu, pentru 
că fetele ca mine nu luau note mari la examenele 
imposibile. 

— O să dau testul din nou, am zis, încercând să nu par 
furioasă sau, mai rău, rănită. O să iau din nou aceeaşi 
notă. 

— Şi ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că domnul Yates 
a pregătit un nou test? Numai întrebări noi, la fel de 
dificile ca la primul test? 

Nu am stat deloc pe gânduri. 

— O să îl dau. 

— Atunci se poate aranja pentru mâine, în timpul celei 
de-a treia ore, dar trebuie să te avertizez că ar fi mult mai 
bine pentru tine dacă... 

— Acum. 

Domnul Altman s-a holbat la mine. 

— Poftim? 

Gata cu timiditatea. Refuzam să mai fiu invizibilă. 

— Vreau să dau testul aici, în biroul dumneavoastră, 
chiar acum. 


Capitolul 2 


— Ai avut o zi grea? m-a întrebat Libby. 

Sora mea e cu şapte ani mai mare decât mine şi mult 
prea empatică pentru binele ei - şi al meu. 

— Sunt OK, i-am răspuns. 

Dacă i-aş fi povestit excursia în biroul lui Altman, nu aş fi 
făcut decât să o îngrijorez şi, până când domnul Yates avea 
să îmi corecteze cel de-al doilea test, nimeni nu putea face 
nimic. Am schimbat subiectul. 

— Bacşişurile au fost bune în seara asta. 

— Cât de bune? 

Stilul lui Libby era undeva între punk şi goth, dar, ca 
personalitate, era genul veşnicului optimist care crede că 
poţi primi oricând un bacşiş de 100 de dolari într-un 
restaurant modest, unde majoritatea felurilor de mâncare 
costă 6,99 dolari. 

I-am îndesat în mână un teanc de bancnote de un dolar 
mototolite. 

— Destul de bune încât să ne ajute să plătim chiria. 

Libby a încercat să îmi dea banii înapoi, dar eu m-am 
îndepărtat înainte să apuce. 

— O să arunc cu banii ăştia în tine, m-a avertizat sever. 

Am ridicat din umeri. 

— O să mă feresc. 

— Eşti imposibilă! 

Libby a pus banii deoparte deloc convinsă, a făcut să 
apară de nicăieri o tavă cu brioşe şi m-a aţintit cu privirea: 

— O să primeşti brioşa asta ca să mă împaci. 

— Am înţeles, doamnă! 

M-am dus să i-o iau din mâna întinsă, dar în acel 
moment am privit pe lângă ea, înspre blat, şi mi-am dat 
seama că nu a copt numai brioşe. Mai erau acolo şi 
prăjiturele. Am simţit un pietroi în stomac. 

— Vai, Lib, nu se poate! 

— Nu e ceea ce crezi, m-a asigurat ea. 

E genul care face prăjituri ca să îşi ceară iertare. Face 


e 3 


prăjituri când se simte vinovată. Ca modalitate de 
împăcare. 

— Nu e ceea ce cred? am repetat eu încet. Deci nu se 
mută înapoi? 

— De data asta o să fie altfel, mi-a dat Libby asigurări. 
Iar prăjiturelele sunt cu ciocolată! 

Preferatele mele. 

— Nu o să fie niciodată altfel, am spus, dar, dacă aş fi 
fost în stare să o fac să creadă asta, ar fi crezut-o deja. 

Exact în acel moment, iubitul lui Libby, cu care când se 
ceartă, când se împacă - şi care avea o înclinaţie în a lovi 
cu pumnul în perete, căutându-şi merite în faptul că nu o 
loveşte pe Libby, în schimb -, şi-a făcut, relaxat, apariţia. A 
înhăţat o prăjiturică de pe blat şi m-a măsurat de sus până 
jos. 

— Salut, ispită mică! 

— Drake, a zis Libby. 

— Glumesc, a zâmbit el. Ştii că glumesc, Libby a mea. Tu 
şi sora ta trebuie să învăţaţi să acceptaţi glumele. 

A venit de un minut şi deja dădea vina pe noi. 

— Nu e un lucru sănătos, i-am spus lui Libby. 

Drake nu a vrut ca Libby să mă ţină la ea - şi nu înceta 
să o pedepsească pentru asta. 

— Nu e apartamentul tău, mi-a întors-o Drake. 

— Avery e sora mea, a insistat Libby. 

— Soră vitregă, a corectat-o el, apoi a zâmbit din nou. 
Glumesc. 

Nu glumea, dar avea dreptate. Eu şi Libby aveam în 
comun un tată absent, dar mame diferite. In copilărie ne 
văzuserăm doar o dată sau de două ori pe an. Nimeni nu s- 
a aşteptat ca ea să accepte custodia mea, cu doi ani în 
urmă. Era tânără. De abia se descurca. Dar era Libby. Să 
iubească oamenii era în firea ei. 

— Dacă Drake stă aici, eu nu stau, i-am spus încet. 

Libby a luat o prăjiturică şi ţinut-o cu grijă în mâini. 

— Fac şi eu ce pot, Avery. 

Era genul care vrea să îi mulţumească pe toţi. Lui Drake 
îi plăcea să o bage la mijloc. Se folosea de mine ca să o 


e 9» 


rănească. 

Nu puteam să stau pur şi simplu aşteptând ziua în care 
avea să renunţe să lovească în pereţi. 

— Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti în maşină, mă mut 
acolo, i-am spus lui Libby. 


e 10 - 


Capitolul 3 


Vechiul meu Pontiac era o rablă, dar măcar radiatorul 
funcţiona. În general. Am parcat la restaurant, în spate, 
unde nu mă vedea nimeni. Libby mi-a trimis un mesaj, dar 
nu am fost în stare să îi răspund, aşa că doar m-am holbat 
la telefon. Ecranul era crăpat. Planul meu de date era 
practic inexistent, aşa că nu puteam folosi internetul, dar 
aveam mesaje nelimitate. 

Pe lângă Libby, mai exista în viaţa mea doar o singură 
persoană care merita să îi scriu mesaje. l-am trimis lui 
Max unul cât se poate de concis: S-a întors ştii tu cine. 

Nu mi-a răspuns imediat. Părinţii lui Max pun mare preţ 
pe timpul petrecut „fără telefon” şi i-l confiscă destul de 
des. Sunt cunoscuţi şi pentru faptul că îi verifică din când 
în când mesajele şi de asta nu l-am pomenit pe Drake şi n- 
am suflat un cuvânt despre locul în care îmi petreceam 
noaptea. Nici familia Liu şi nici asistenta mea socială nu 
trebuiau să ştie că nu mă aflam unde ar fi trebuit să fiu. 

Am pus telefonul deoparte şi am aruncat o privire înspre 
rucsacul aflat pe scaunul din dreapta, dar am hotărât că 
restul temelor puteau aştepta până dimineaţă. Am dat 
spătarul pe spate şi am închis ochii, dar nu am reuşit să 
adorm, aşa că am întins mâna şi am luat din torpedo 
singurul lucru de valoare pe care mi-l lăsase maică-mea: 
un teanc de cărţi poştale. Erau câteva zeci. Din zeci de 
locuri în care plănuiserăm să mergem împreună. 

Hawaii. Noua Zeelandă. Machu Picchu. Privind pe rând 
pozele, mi-am imaginat că mă aflu în cu totul alte locuri. 
Tokyo. Costa Rica. Grecia. Nu ştiu sigur de cât timp eram 
pierdută printre gânduri când mi-a bipăit telefonul. L-am 
luat şi am fost întâmpinată de răspunsul lui Max la mesajul 
meu despre Drake. 

Rahatul ăla. Şi după o secundă: Eşti OK? 

Max se mutase de aici în vara de după clasa a opta. 
Comunicam în cea mai mare parte în scris, iar ea refuza să 
folosească cuvinte urâte, de teamă să nu le vadă părinţii ei. 


e 11 œ» 


Aşa că a devenit creativă. 

Sunt bine, i-am răspuns şi doar de atât a fost nevoie ca 
să-şi dezlănţuie în numele meu furia îndreptăţită. j 

RAHATUL ALA DE CAP DE PRUNĂ N-ARE DECÂT SĂ 
SE DUCĂ ÎN IAZ ŞI SĂ-L MĂNÂNCE RACII!!! 

O clipă mai târziu, mi-a sunat telefonul. 

— Sigur eşti OK? m-a întrebat Max când am răspuns. 

M-am uitat la cărţile poştale din poală şi muşchii gâtului 
mi s-au încordat. O să termin liceul. O să aplic pentru toate 
bursele la care îndeplinesc condiţiile. O să obţin o diplomă 
care se caută şi care să îmi permită să lucrez de la distanţă 
şi să fiu bine plătită. 

O să călătoresc prin lume. 

Am expirat lung şi sacadat şi apoi am răspuns la 
întrebarea lui Max. 

— Doar mă ştii, Maxine. Cad întotdeauna în picioare. 


e 12 œ» 


Capitolul 4 


A doua zi simţeam urmările nopţii petrecute în maşină. 
Mă durea tot corpul şi a trebuit să fac duş după ora de 
sport, pentru că prosoapele de hârtie din toaleta 
restaurantului n-au rezolvat mare lucru. Nu am avut timp 
să îmi usuc părul, aşa că am ajuns la ora următoare udă 
leoarcă. Nu era cea mai bună apariţie a mea, dar am mers 
la şcoală cu aceiaşi copii toată viaţa. Eram invizibilă ca 
tapetul. 

Nu se uita nimeni. 

— Romeo şi Julieta e plină de proverbe - crâmpeie 
concise de înţelepciune care spun ceva despre felul în care 
funcţionează lumea şi natura umană. 

Profesoara mea de engleză era tânără şi serioasă şi 
suspectam serios că băuse prea multă cafea. 

— Haideţi să îl lăsăm un pic deoparte pe Shakespeare. 
Cine îmi poate da un exemplu de proverb folosit în mod 
curent? 

„Calul de dar nu se caută la dinţi”, mi-am zis, în timp ce 
capul îmi bubuia, iar din păr mi se scurgeau pe spate 
picături de apă. „Necesitatea e mama invențiilor”. „A visa 
cai verzi pe pereţi”. 

Uşa sălii de clasă s-a deschis. O secretară a aşteptat ca 
profesoara să îşi întoarcă privirea înspre ea, apoi a spus 
destul de tare ca să audă întreaga clasă: 

— Avery Grambs este chemată în biroul directorului. 

Am înţeles din asta că cineva îmi corectase testul. 


Nu mă aşteptam la scuze, dar nici ca domnul Altman să 
mă întâmpine la biroul secretarei lui, radios de parcă 
tocmai ce fusese vizitat de Papă. 

— Avery! 

În cap mi s-a declanşat un semnal de alarmă, pentru că 
nimeni nu s-a mai bucurat vreodată atât de mult să mă 
vadă. 

— Pe aici. 


e 13 


A deschis uşa biroului, iar eu am zărit imaginea 
familiară a unei cozi albastru neon, prinse la ceafă. 

— Libby? am zis. 

Purta uniforma cu cranii imprimate şi nu era machiată, 
fapt care mă făcea să cred că venise direct de la muncă. 
Fix în mijlocul turei. Angajaţii din căminele de bătrâni nu 
puteau pleca pur şi simplu în mijlocul turei. 

Doar dacă se întâmpla ceva. 

— Tata e... 

Nu am reuşit să duc până la capăt întrebarea. 

— Tatăl tău e bine. 

Vocea care a emis această afirmaţie nu îi aparţinea nici 
lui Libby şi nici directorului Altman. 

Am tresărit şi am privit pe lângă soră-mea. Scaunul din 
spatele biroului directorului era ocupat - de un tip nu cu 
mult mai mare decât mine. Ce se întâmplă aici? Era 
îmbrăcat în costum. Părea genul de persoană care trebuia 
să aibă un anturaj. 

— Ieri cel puţin, Ricky Grambs era în viaţă, bine sănătos, 
şi a adormit în siguranţă, mort de beat, într-o cameră de 
motel în Michigan, la o oră distanţă de Detroit, a continuat 
el. 

Am încercat să nu mă holbez la el - dar nu am reuşit. 
Păr deschis la culoare. Ochi la fel. Trăsături atât de 
ascuţite că te puteai tăia în ele. 

— Cum de ştii asta? l-am întrebat. 

Eu nici măcar nu ştiam pe unde era ratatul de taică-meu. 
Cum de ştia el? 

Băiatul în costum nu mi-a răspuns la întrebare. Şi-a 
arcuit însă sprânceana. 

— Domnule director Altman, ne puteţi lăsa singuri 
puţin? a întrebat el. 

Directorul a deschis gura, probabil ca să protesteze că 
era dat la o parte din propriul birou, dar sprânceana 
băiatului s-a ridicat şi mai mult. 

— Credeam că avem o înţelegere. 

Altman şi-a dres glasul. 

— Desigur. 


e 14» 


Şi, cu asta, s-a întors şi a părăsit încăperea. A închis uşa 
după el, iar eu m-am apucat din nou să mă holbez, fără să 
mă mai feresc, la băiatul care îl alungase. 

— M-ai întrebat cum de ştiu unde este tatăl tău. 

Ochii îi erau de aceeaşi culoare cu costumul - cenușii, la 
limita cu argintiul. 

— Deocamdată, cel mai bine ar fi să presupui pur şi 
simplu că eu ştiu totul. 

Ar fi avut o voce plăcută, dacă nu ar fi fost cuvintele care 
să strice tot. 

— Un tip care crede că ştie tot, am bombănit eu. Asta-i 
ceva nou. 

— O fată cu limba ascuţită, mi-a replicat el, cu ochii 
argintii aţintiţi într-ai mei şi ţuguindu-şi buzele. 

— Cine eşti? l-am întrebat. Şi ce vrei? 

De la mine, a adăugat ceva dinăuntrul meu. Ce vrei de la 
mine? 

— Tot ce vreau este să transmit un mesaj, a spus el. 

Fără să îmi pot de seama de ce, inima a început să îmi 
bată mai repede. 

— Unul care se dovedeşte mai dificil de transmis prin 
mijloacele tradiţionale. 

— S-ar putea să fie vina mea, a mărturisit timid Libby de 
lângă mine. 

— Ce ar putea fi vina ta? 

M-am întors să mă uit la ea, recunoscătoare pentru 
pretextul de a-mi abate privirea de la Ochi Cenuşii şi 
luptându-mă cu imboldul de a-l privi iar. 

— În primul rând, trebuie să ştii că habar nu aveam că 
scrisorile erau pe bune, a zis Libby, cu convingerea pe 
care o poate avea cineva care poartă uniformă cu cranii. 

— Ce scrisori? am întrebat. 

Eram singura din încăpere care nu ştia ce se petrece şi 
nu puteam scăpa de sentimentul că a nu şti era un 
dezavantaj, ca şi cum ai sta pe şine fără să ştii din ce 
direcţie vine trenul. 

— Scrisorile pe care le-au trimis avocaţii bunicului meu, 
cu confirmare de primire, la domiciliul tău, de aproape trei 


e 15» 


săptămâni, a zis băiatul în costum cu o voce care mă 
învăluia. 

— Am crezut că sunt o escrocherie, mi-a spus Libby. 

— Te asigur că nu sunt, i-a răspuns el linguşitor. 

Ştiam prea bine că nu trebuie să am deloc încredere în 
asigurările date de tipi care arată bine. 

— O s-o iau de la început. 

Şi-a împreunat mâinile pe biroul dintre noi, cu degetul 
mare de la mâna dreaptă rotindu-se uşor pe butonul de la 
stânga. 

— Mă numesc Grayson Hawthorne. Mă aflu aici în 
numele McNamara, Ortega şi Jones, o firmă de avocatură 
cu sediul în Dallas care se ocupă de bunurile bunicului 
meu. 

Ochii deschişi ai lui Grayson i-au întâlnit pe ai mei. 

— Bunicul meu a murit acum câteva săptămâni. 

O pauză de efect. 

— Se numea Tobias Hawthorne. 

Grayson îmi urmărea reacţiile - sau, mai exact, lipsa lor. 

— Îţi spune ceva numele ăsta? 

Senzaţia că stau pe şinele de tren a apărut din nou. 

— Nu, am răspuns. Ar trebui? 

— Bunicul meu a fost un om bogat, domnişoară Grambs. 
Şi se pare că, pe lângă familia noastră şi persoane care au 
lucrat pentru el ani de-a rândul, ai fost trecută şi tu în 
testamentul lui. 

Am auzit cuvintele, dar nu le puteam înţelege. 

— În ce? 

— În testamentul lui, a repetat Grayson, cu un zâmbet 
abia schiţat pe buze. Nu ştiu exact ce ţi-a lăsat, dar trebuie 
să fii de faţă la citirea testamentului. O amânăm de câteva 
săptămâni. 

Sunt o persoană inteligentă, dar Grayson Hawthorne ar 
fi putut la fel de bine vorbi în suedeză. 

— De ce mi-ar fi lăsat bunicul tău ceva mie? am întrebat. 

Grayson s-a ridicat. 

— Asta e întrebarea momentului, nu? 

A ieşit de după birou şi, brusc, am ştiut exact din ce 


e 16 - 


direcţie vine trenul. 

Dinspre el. 

— Mi-am permis să mă ocup de detaliile călătoriei în 
locul tău. 

Nu era o invitaţie. Era o convocare. 

— Ce te face să crezi... am început eu să vorbesc, dar 
Libby mi-a tăiat-o: 

— Super! a zis ea,  aruncându-mi o privire 
dezaprobatoare. 

Grayson a zâmbit superior. 

— Vă las puţin singure. 

Ochii lui au întârziat o clipă prea mult privind în ai mei, 
cât să nu mă mai simt confortabil, apoi, fără să mai spună 
nimic, a ieşit pe uşă. 

Nici Libby, nici eu nu am spus nimic preţ de cinci 
secunde după plecarea lui. 

— Nu mă înţelege greşit, dar cred că e posibil ca el să 
fie Dumnezeu, a şoptit ea în cele din urmă. 

— Cu siguranţă el aşa consideră, am pufnit eu. 

Era mai uşor să ignor efectul pe care l-a avut asupra 
mea, acum, că nu mai era de faţă. Ce fel de om are 
încredere în sine la modul atât de absolut? Se simţea în 
fiecare amănunt al ţinutei lui, în alegerea cuvintelor şi în 
orice interacţiune. Pentru tipul ăsta, puterea era o 
realitate la fel ca gravitația. Întreaga lume se înclina în 
faţa voinţei lui Grayson Hawthorne. Ceea ce nu putea 
obţine cu bani probabil că obținea cu ochii ăia ai lui. 

— Ila-o cu începutul. Şi să nu omiţi nimic, i-am zis lui 
Libby. 

Işi făcea de lucru cu vârfurile negre ale cozii ei albastre. 

— Acum vreo două săptămâni am început să primim 
scrisorile astea - îţi erau adresate ţie, prin mine. Scria că 
ai moştenit bani, era trecut un număr de telefon la care să 
sunăm. Am crezut că e o escrocherie. Ca e-mailurile alea 
care pretind că sunt trimise de un prinţ străin. 

— De ce m-ar trece în testamentul lui Tobias Hawthorne 
- un om pe care nu l-am cunoscut niciodată, de care nici 
măcar nu am auzit? 


e 17» 


— Nu ştiu, dar asta nu e o escrocherie, a zis Libby, cu un 
gest în direcţia în care plecase Grayson. Ai văzut cum s-a 
comportat cu directorul Altman? Ce înţelegere crezi că au? 
Mită... sau ameninţare? 

Ambele. Mi-am  reprimat acest răspuns, am scos 
telefonul şi am intrat pe WiFi-ul şcolii. Am căutat pe 
internet Tobias Hawthorne şi am dat de titlul unei ştiri. 
FILANTROP CUNOSCUT, MORT LA 78 DE ANI. 

— Ştii ce înseamnă filantrop? mă întreabă Libby, 
serioasă. Înseamnă bogat. 

— Înseamnă cineva care face acte de caritate, am 
corectat-o eu. 

— Deci... bogat. 

Libby mi-a aruncat o privire. 

— Dar dacă tu eşti actul de caritate? Nu l-ar fi trimis 
după tine pe nepotul tipului ăsta dacă îţi lăsa doar câteva 
sute de dolari. Cred că vorbim de mii. Ai putea călători, 
Avery, sau i-ai putea folosi pentru colegiu ori ca să îţi 
cumperi o maşină mai bună. 

Simţeam că inima îmi bate din nou mai repede. 

— De ce mi-ar lăsa ceva un străin? am întrebat din nou, 
rezistând dorinţei de a visa cu ochii deschişi, fie şi o 
secundă, pentru că, dacă începeam, nu eram sigură că mă 
mai puteam opri. 

— Poate o cunoştea pe mama ta? şi-a dat Libby cu 
părerea. Nu ştiu, dar ce ştiu e că trebuie să mergi la 
citirea testamentului. 

— Nu pot să plec pur şi simplu, i-am spus. Şi nici tu nu 
poti. 

Amândouă am lipsi de la muncă. Eu aş lipsi de la ore. Şi 
totuşi... o călătorie ar scăpa-o pe Libby de Drake, măcar o 
vreme. 

Şi dacă e adevărat... Era deja tot mai greu să nu mă 
gândesc la posibilităţi. 

— Mi-am acoperit turele pentru următoarele două zile, 
m-a informat Libby. Am dat câteva telefoane şi ţi-am 
aranjat şi ţie. 

Mi-a luat mâna. 


e 18 + 


— Haide, Ave! Nu ar fi plăcut să facem o călătorie, doar 
noi două? 

Mi-a strâns mâna. După câteva secunde, i-am strâns-o şi 
eu. 

— Şi unde se face citirea testamentului? 

— În Texas! a zâmbit larg Libby. Şi nu numai că ne-au 
luat bilete. Ni le-au luat la clasa întâi. 


e 19 œ 


Capitolul 5 


Nu mai zburasem niciodată cu avionul. Privind în jos de 
la 3000 de metri, îmi imaginam că merg mai departe de 
Texas. Paris. Bali. Machu Pichu. Astea fuseseră 
întotdeauna visuri de într-o zi... 

Dar acum... 

Aşezată lângă mine, Libby era în Rai, sorbind dintr-un 
cocktail gratuit. 

— E momentul pentru poze, a spus ea. Aranjează-ți părul 
şi ridică-ţi pepenii. 

De cealaltă parte a culoarului, o doamnă i-a aruncat lui 
Libby o privire dezaprobatoare. Nu îmi dădeam seama 
dacă ţinta dezaprobării era părul lui Libby, jacheta cu 
imprimeu de camuflaj pe care şi-a pus-o după ce renunţase 
la uniformă, cureaua cu ţinte de metal de la gâtul ei, selfie- 
ul pe care încerca să îl facă sau tonul ridicat pe care 
tocmai zisese „pepeni”. 

Adoptând cea mai arogantă expresie de care eram în 
stare, m-am aplecat către soră-mea şi mi-am ridicat cât 
mai sus pepenii. 

Libby şi-a sprijinit capul de umărul meu şi a făcut poza. 
A întors telefonul ca să-mi arate. 

— Ţi-o trimit când aterizăm. 

Zâmbetul de pe faţa ei a pălit o secundă. 

— Să nu o pui online, bine? 

Drake nu ştie unde eşti, nu-i aşa? Mi-am reţinut cu greu 
impulsul de a-i reaminti că îi e permis să aibă propria 
viaţă. Nu voiam să mă cert. 

— Bine. 

Nu era vreun mare sacrificiu din partea mea. Aveam 
conturi pe reţelele sociale, dar le foloseam mai mult să 
schimb mesaje cu Max. Ş 

Şi legat de asta... Mi-am scos telefonul. Il pusesem pe 
modul avion, ceea ce însemna că nu puteam trimite 
mesaje, dar la clasa întâi aveai acces liber la WiFi. l-am 
trimis lui Max o scurtă informare a ceea ce se întâmplase 


e 20 - 


în ultimul timp, apoi mi-am petrecut restul zborului 
căutând obsesiv informaţii despre Tobias Hawthorne. 

Şi-a făcut averea din afaceri cu petrol, apoi a diversificat 
domeniile. Bazându-mă pe modul în care Grayson a spus 
că bunicul lui fusese un om „bogat” şi pe faptul că ziarul a 
folosit cuvântul filantrop, mă aşteptasem să fie un soi de 
milionar. 

Mă înşelam. 

Tobias Hawthorne nu fusese doar „bogat” sau „înstărit”. 
Nu existau termeni politicoşi pentru ceea ce fusese Tobias 
Hawthorne, căci nu se putea spune altfel decât că fusese 
într-adevăr adăugați-voi-ce-înjurătură-vreţi de putred de 
bogat. Miliarde, la plural. Era al nouălea cel mai bogat om 
din Statele Unite şi cel mai bogat om din statul Texas. 

48,6 miliarde de dolari. La atât era estimată averea lui. 
În ceea ce priveşte cifrele, nici măcar nu suna real. În cele 
din urmă, am încetat să mă întreb de ce un om pe care nu 
îl cunoşteam îmi lăsase ceva - şi am început să mă întreb 
cât îmi lăsase. 

Max mi-a răspuns la mesaj chiar înainte de aterizare: 
Mănânci rahat, trufă? 

Am zâmbit. Nu. Pe bune, chiar acum mă aflu într-un 
avion cu destinaţia Texas. Ne pregătim de aterizare. 

Max nu a răspuns decât: Să fiu a dragului. 


Cum am trecut de Securitate, ne-a întâmpinat o femeie 
brunetă, într-un costum business complet alb. 

— Domnişoară Grambs. 

Ne-a salutat din cap, întâi pe mine, apoi pe Libby, 
adăugând o a doua mişcare din cap, identică. 

— Domnişoară Grambs. 

S-a întors, aşteptându-se să o urmăm. Spre iritarea mea, 
amândouă am făcut-o. 

— Eu sunt Alisa Ortega, de la Firma McNamara, Ortega 
şi Jones. 

Încă o pauză, apoi mi-a aruncat o privire piezişă. 

— Eşti o tânără cu care se ia foarte greu legătura. 

Am ridicat din umeri. 


e 21 œ» 


— Locuiesc în maşină. 

— Nu locuieşte propriu-zis acolo, s-a grăbit Libby să 
intervină. Spune-i că nu locuieşti în maşină. 

— Ne pare bine că ai reuşit să ajungi, a zis Alisa Ortega, 
de la McNamara, Ortega şi Jones, fără să aştepte să îi spun 
eu ceva. 

Aveam senzaţia că partea mea din conversaţia asta era 
de formă. 

— Cât timp rămâneţi în Texas, consideraţi-vă oaspeţi ai 
familiei Hawthorne. Eu voi fi legătura voastră cu firma. 
Orice aveţi nevoie cât sunteţi aici, îmi spuneţi mie. 

Avocaţii nu sunt plătiţi la oră? m-am întrebat. Oare cât 
plătea familia Hawthorne pentru această întâmpinare a 
noastră? Nici măcar nu am luat în considerare posibilitatea 
ca femeia asta să nu fie avocat. Părea să se apropie de 30 
de ani. Vorbind cu ea, am avut acelaşi sentiment ca atunci 
când am vorbit cu Grayson Hawthorne. Era cineva. 

— Vă pot fi de folos cu ceva? a întrebat Alisa Ortega, 
grăbind pasul către o uşa automată, fără să încetinească 
vreun pic în momentul în care uşa părea că nu o să se 
deschidă la timp. 

Am aşteptat până când m-am asigurat că nu o să se 
izbească de sticlă şi abia apoi am răspuns. 

— Poate cu nişte informaţii? 

— Trebuie să fii un pic mai exactă. 

— Ştii ce conţine testamentul? am întrebat-o. 

— Nu. 

A indicat cu mâna un sedan negru aflat lângă bordură, 
cu motorul pornit. A deschis uşa din spate şi m-a invitat să 
urc. M-am strecurat înăuntru, iar Libby m-a urmat. Alisa s- 
a aşezat în faţă, pe locul din dreapta. Locul şoferului era 
deja ocupat. Am încercat să-l văd pe şofer, dar nu i-am 
putut distinge prea bine trăsăturile. 

— O să afli în curând ce conţine testamentul, a spus 
Alisa, cuvintele sunând la fel de impecabil precum acel să- 
nu-dea-naiba-să-l-strici costum alb. Toţi o să aflăm. Citirea 
e programată la scurt timp după sosirea la Hawthorne 
House. 


e 22 œ» 


Nu casa familiei Hawthorne. Ci Hawthorne House, de 
parcă ar fi fost un soi de conac englezesc, căruia i s-a 
adăugat un nume. 

— Acolo o să stăm? a întrebat Libby. La Hawthorne 
House? 

Biletele de întoarcere fuseseră cumpărate pentru ziua 
următoare. Ne luaserăm bagaj doar pentru o zi. 

— O să vă puteţi alege dormitoarele, ne-a asigurat Alisa. 
Domnul Hawthorne a cumpărat pământul pe care e 
construită casa acum mai bine de 50 de ani şi şi-a petrecut 
tot acest timp adăugând noi corpuri la minunăţia 
arhitecturală pe care a construit-o. Am pierdut socoteala 
numărului total de dormitoare, dar sunt mai mult de 30. 
Hawthorne House chiar e... ieşită din comun. 

Astea au fost toate informaţiile pe care le-am obţinut de 
la ea până în acel moment. Mi-am forţat norocul. 

— Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că şi domnul 
Hawthorne a fost un om ieşit din comun. 

— Ai ghicit corect, a zis Alisa. Domnului Hawthorne îi 
plăceau cei capabili să dezlege ghicitori. 

Un sentiment straniu m-a străbătut în acel moment, 
aproape o premoniţie. De asta să mă fi ales pe mine? 

— Cât de bine l-aţi cunoscut? a întrebat Libby de lângă 
mine. 

— Tatăl meu a fost avocatul lui Tobias Hawthorne de 
dinainte să mă fi născut eu. 

Alisa Ortega nu mai vorbea impersonal. Acum vocea îi 
era caldă. 

— Am petrecut o groază de timp în Hawthorne House în 
copilărie. 

A fost mai mult decât un client pentru ea, mi-am zis. 

— Ştii cumva de ce mă aflu aici? am întrebat. De ce mi- 
ar fi lăsat mie ceva? 

— Eşti cumva genul de persoană care vrea să salveze 
lumea? m-a întrebat Alisa, de parcă ar fi fost o întrebare 
absolut obişnuită. 

— Nu... am ezitat eu. 

— Ţi-a făcut vreodată rău cineva cu numele de familie 


e 23» 


Hawthorne? 

Am privit-o confuză, apoi am reuşit să răspund, cu ceva 
mai multă siguranţă de data asta. 

— Nu. 

Alisa a zâmbit, dar numai pe jumătate. 

— Norocul tău. 


e 24» 


Capitolul 6 


Hawthorne House era aşezată pe o colină. Masivă. 
Răsfirată. Arăta ca un castel - mai potrivită pentru o 
reşedinţă regală decât pentru o moşie de ţară. În faţă erau 
parcate vreo şase maşini şi o rablă de motocicletă care 
arăta de parcă trebuia să fie dezmembrată şi vândută pe 
bucăţi. 

Alisa s-a uitat la motocicletă. 

— Se pare că Nash a reuşit să ajungă acasă. 

— Nash? a întrebat Libby. 

— Cel mai mare dintre nepoţii Hawthorne, a răspuns 
Alisa, dezlipindu-şi privirea de motocicletă pentru a o fixa 
pe castel. Sunt patru cu toţii. 

Patru nepoți. Nu m-am putut abţine să mă duc cu gândul 
la singurul Hawthorne pe care îl cunoscusem deja. 
Grayson. Costum cu croială perfectă. Ochi de un cenuşiu- 
argintiu. Aroganţa cu care mi-a spus să consider că el ştie 
totul. 

Alisa mi-a adresat o privire complice. 

— Ascultă pe cineva care a trecut prin asta - niciodată 
să nu îţi pierzi capul după un Hawthorne. 

— Nicio grijă, i-am răspuns, deranjată atât de 
presupunerea ei, cât şi de faptul că a putut să distingă pe 
faţa mea ceea ce gândeam. Mi-l păzesc bine pe al meu. 


Holul de la intrare era mai mare decât sunt unele case - 
pe puţin 100 de metri pătraţi, de parcă cel care îl 
construise se temea că ar putea fi nevoie ca antreul să îşi 
dubleze spaţiul ca să găzduiască vreun bal. Arcade de 
piatră delimitau holul pe ambele părţi, iar încăperea se 
întindea pe înălţimea a două etaje, până la un tavan 
ornamental, sculptat în lemn. Numai privind în sus, şi mi 
se tăia răsuflarea. 

— Aţi sosit! 

O voce cunoscută m-a readus cu picioarele pe pământ. 

— Exact la timp. Bănuiesc că nu au fost probleme cu 


e 25» 


zborul? 

Grayson Hawthorne purta acum un alt costum. Ăsta era 
negru - şi la fel erau cămaşa şi cravata. 

— Tu. 

Alisa l-a întâmpinat cu o expresie aspră. 

— Să înţeleg că nu mi se iartă faptul că m-am implicat? 

— Ai nouăsprezece ani, i-a replicat Alisa. Ai muri dacă 
te-ai purta ca atare? 

— S-ar putea. 

Grayson şi-a etalat dinţii strălucitori într-un zâmbet. 

— Şi cu plăcere! 

Mi-au trebuit câteva secunde să-mi dau seama că prin 
implicat Grayson se referea la faptul că venise după mine. 

— Doamnelor, îmi permiteţi să vă iau hainele? a zis el. 

— Eu o păstrez pe a mea, i-am răspuns, simțind nevoia 
să fiu dificilă - şi ca şi cum un strat în plus între mine şi 
restul lumii nu putea strica. 

— Şi a ta? a întrebat-o Grayson pe Libby cu o voce 
catifelată. 

Încă entuziasmată de ceea ce vedea în hol, Libby şi-a 
scos haina şi i-a dat-o lui Grayson, care a mers sub una 
dintre arcadele de piatră. De cealaltă parte era un coridor. 
Peretele era acoperit cu nişte panouri mici, pătrate. 
Grayson a pus mâna pe unul dintre panouri şi a împins. Şi- 
a întors mâna la 90 de grade, a împins în următorul panou 
şi apoi, printr-o mişcare mult prea rapidă ca să o pot 
descifra, a mai lovit încă două, cel puţin. Am auzit un 
pocnet şi s-a deschis o uşă, separându-se de perete pe 
măsură ce se rotea pe balamale. 

— Ce naiba... am început eu. 

Grayson a băgat mâna şi a scos un umeraş. 

— Garderoba. 

Nu era o explicaţie. Era o etichetă, ca şi cum ar fi fost 
vorba de orice veche garderobă din orice casă veche. 

Alisa a socotit că acesta era momentul să ne lase pe 
mâinile pricepute ale lui Grayson, iar eu am încercat să 
invoc un răspuns, altul decât doar să stau pe loc, cu gura 
căscată ca un peşte. Grayson a vrut să închidă garderoba, 


e 26 - 


dar un zgomot dinăuntru l-a oprit. 

Am auzit un scârţâit, apoi o bufnitură. A urmat un soi de 
târşâit în spatele hainelor, după care o siluetă neclară a 
trecut printre ele şi a păşit la lumină. Un băiat, să fi avut 
vârsta mea sau poate ceva mai mic. Purta un costum, dar 
asta era singura asemănare cu (Grayson. Costumul 
băiatului era şifonat, ca şi cum ar fi tras un pui de somn în 
el - sau douăzeci. Sacoul nu era încheiat la nasturi. 
Cravata care zăcea atârnată în jurul gâtului nu avea nodul 
făcut. Era înalt, dar avea o faţă de copilaş şi o claie de păr 
cârlionţat, închis la culoare. Ochii îi erau de un cafeniu- 
deschis şi la fel şi pielea. 

— Am întârziat? l-a întrebat el pe Grayson. 

— Poate n-ar fi rău să pui întrebarea asta ceasului tău. 

— Jameson a ajuns deja? a reformulat băiatul brunet 
întrebarea. 

Grayson s-a crispat. 

— Nu. 

Celălalt băiat a rânjit. 

— Deci nu am întârziat. 

A privit pe lângă Grayson, în direcţia mea şi a lui Libby. 

— Şi acestea trebuie să fie musafirele noastre. Ce lipsă 
de politeţe din partea lui Grayson să nu facă prezentările! 

Un muşchi din maxilarul lui Grayson s-a încordat brusc. 

— Avery Grambs şi sora ei, Libby, a zis el ceremonios. 
Doamnelor, el e fratele meu Alexander. 

Preţ de o clipă, Grayson a dat impresia că se limitează la 
atât, dar a urmat arcuirea sprâncenei. 

— Xander e copilul familiei. 

— Eu sunt cel chipeş, l-a corectat Xander. Ştiu ce 
gândiţi. Nesuferitul ăsta de lângă mine ştie să poarte un 
costum Armani. Dar, vă întreb eu, poate el să zdruncine 
din temelii universul cu zâmbetul lui, ca o Mary Tyler 
Moore tânără în corpul unui James Dean multirasial? 

Xander părea să poată vorbi într-un singur fel: repede. 

— Nu, a răspuns el la propria întrebare. Nu poate. 

În cele din urmă a făcut o pauză suficient de lungă 
pentru ca altcineva să vorbească. 


e 27» 


— Îmi pare bine de cunoştinţă, a reuşit Libby să zică. 

— Petreci mult timp prin garderobe? l-am întrebat eu. 

Xander şi-a şters mâinile de praf pe pantaloni 

— Culoar secret, a zis el, încercând apoi să şteargă 
praful de pe pantaloni cu mâinile. E plin de ele pe aici. 


e 28 œ» 


Capitolul 7 


Mă mâncau degetele să scot telefonul şi să fac poze, dar 
m-am abținut. Libby nu avea asemenea reţineri. 

— Domnişoară... a zis Xander şi a făcut un pas în lateral, 
pentru a o bloca pe Libby, care tocmai făcea o poză. Dacă 
îmi e permis să întreb: ce părere aveţi despre roller- 
coaster? 

Am crezut că lui Libby o să-i iasă efectiv ochii din cap. 

— Există un roller-coaster aici? 

Xander a zâmbit larg. 

— Nu chiar. 

În clipa următoare, „copilul” familiei Hawthorne - care 
avea pe puţin 1,80 înălţime - o trăgea pe soră-mea înspre 
capătul holului. 

Am rămas trăsnită. Cum poate o casă să „nu chiar” aibă 
un roller-coaster? Lângă mine, Grayson a pufnit. L-am 
surprins uitându-se la mine şi l-am privit printre gene. 

— Ce-i? 

— Nimic, a zis Grayson, dar colţurile lăsate ale buzelor 
lui sugerau contrariul. Doar că... ai o faţă foarte expresivă. 

Nu, nu aveam. Libby zicea mereu că sunt greu de citit. 
Faţa mea de poker îi finanţase de una singură lui Harry 
micul dejun luni în şir. Nu eram expresivă. 

Faţa mea nu avea nimic remarcabil. 

— Îmi cer iertare pentru Xander, a precizat Grayson. Are 
tendinţa să nu dea doi bani pe noţiuni demodate precum „a 
gândi înainte de a vorbi” şi „a sta nemişcat mai mult de 
trei secunde”. 

Şi-a coborât privirea. 

— E cel mai bun dintre noi, chiar şi când e în cea mai 
proastă formă. 

— Doamna Ortega a spus că sunteţi patru, nu m-am 
putut eu abţine. 

Voiam să ştiu mai multe despre familia lui. Despre el. 

— Adică patru nepoți. 

— Am trei fraţi, mi-a spus Grayson. Aceeaşi mamă, taţi 


e 29 œ 


diferiţi. Mătuşa noastră Zara nu are copii. 

A privit pe lângă mine. 

— Şi în legătură cu familia mea simt că ar trebui să îmi 
cer încă o dată iertare, în avans. 

— Gray, scumpule! 

O femeie s-a apropiat de noi ca purtată de un vârtej de 
stofă şi mişcare. Odată ce bluza vaporoasă s-a aşezat în 
jurul ei, am încercat să îi stabilesc vârsta. Peste treizeci, 
până în cincizeci. Mai precis nu reuşeam să îmi dau seama. 

— Ne aşteaptă în Sala Mare, i-a spus ea lui Grayson. Sau 
o să ne aştepte în scurt timp. Unde-i fratele tău? 

— Fii mai exactă, mamă. 

Femeia şi-a dat ochii peste cap. 

— Nu mă lua pe mine cu „mamă”, Grayson Hawthorne. 

S-a întors înspre mine. 

— Ai zice că s-a născut îmbrăcat în costumul ăla, a zis 
ea, cu aerul că îmi împărtăşeşte un mare secret. Dar Gray 
a fost micul meu nudist. Un adevărat spirit liber. Până la 
patru ani nu reuşeam cu niciun chip să îl facem să stea 
îmbrăcat. Sincer, nici nu am încercat. 

S-a oprit şi m-a cântărit cu privirea fără să se deranjeze 
să ascundă asta. 

— Tu trebuie să fii Ava. 

— Avery, a corectat-o Grayson. 

Nu lăsa să se vadă dacă se simţea vreun pic stânjenit de 
presupusul lui trecut de copilaş nudist. 

— O cheamă Avery, mamă. 

Femeia a oftat, dar a şi zâmbit, de parcă îi era cu 
neputinţă să îşi privească fiul fără să se simtă încântată de 
prezenţa lui. 

— Mi-am promis că ai mei copii îmi vor spune pe nume, 
mi-a zis ea. l-am crescut ca pe egalii mei, înţelegi? Dar, la 
fel, mi-am imaginat dintotdeauna că voi avea fete. După 
patru băieţi... 

A ridicat din umeri în cel mai elegant mod cu putinţă. 

În mod obiectiv, mama lui Grayson era expansivă. Dar 
subiectiv? Era molipsitoare. 

— Scumpo, te superi dacă te întreb când e ziua ta de 


e 30 - 


naştere? 

Întrebarea m-a luat prin surprindere. Aveam gură. Eram 
pe deplin funcţională. Dar nu am putut ţine pasul cu ea ca 
să apuc să răspund. Şi-a pus o mână pe obrazul meu. 

— Scorpion? Sau Capricorn? Clar nu eşti Peşti... 

— Mamă, a zis Grayson, apoi s-a corectat. Skye. 

Mi-a luat ceva până să-mi dau seama că ăsta era, se 
pare, prenumele ei şi că el îl folosise ca să îi facă pe plac, 
în încercarea de a o determina să renunţe la acel 
interogatoriu astrologic încrucişat. 

— Grayson e băiat bun, mi-a spus Skye. Prea bun. 

Apoi mi-a făcut cu ochiul. 

— Mai vorbim. 

— Nu cred că domnişoara Grambs plănuieşte să stea 
suficient pentru o discuţie la gura sobei - sau ca să-i 
ghiceşti în Tarot. 

O a doua femeie, cam de o vârstă cu Skye, poate ceva 
mai în vârstă, a intervenit în discuţia noastră. Dacă Skye 
era toată numai materiale vaporoase şi peste măsură de 
comunicativă, femeia asta purta fustă strâmtă şi perle. 

— Sunt Zara Hawthorne-Calligaris. 

M-a privit cu o expresie la fel de austeră cum îi era şi 
numele. 

— Pot să te întreb cum l-ai cunoscut pe tatăl meu? 

Peste holul spaţios s-a aşternut tăcerea. Am înghiţit în 
gol. 

— Nu l-am cunoscut. 

Puteam să-l simt pe Grayson lângă mine, cum mă 
priveşte fix din nou. După câteva secunde ce au părut o 
mică eternitate, Zara a schiţat un zâmbet. 

— Ei bine, apreciem că eşti aici. Ultimele săptămâni au 
fost o perioadă dificilă, sunt sigură că îţi dai seama. 

Ultimele săptămâni, perioadă în care nimeni nu a putut 
da de mine, am completat eu. 

— Zara? 

Un bărbat cu părul lins, dat pe spate, ne-a întrerupt şi şi- 
a trecut un braţ în jurul mijlocului ei. 

— Domnul Ortega vrea să schimbaţi o vorbă. 


e 31 œ» 


Bărbatul, pe care l-am considerat a fi soţul Zarei, nu s-a 
deranjat să îmi arunce nicio privire. 

Skye s-a revanşat - ba chiar mai mult. 

— Sora mea „schimbă vorbe” cu oamenii, a comentat ea. 
Eu am conversații. Conversaţii încântătoare. La drept 
vorbind, aşa am ajuns să am patru fii. Conversaţii 
încântătoare, intime, cu patru bărbaţi fascinanţi... 

— Plătesc oricât ca să te opreşti în momentul ăsta, a zis 
Grayson, cu o expresie suferindă pe faţă. 

Skye l-a bătut uşor pe obraz. 

— Mită. Ameninţare. Cumpărarea pachetului majoritar 
de acţiuni. Eşti un Hawthorne până în vârful degetelor, 
dragul meu. 

Mi-a adresat un zâmbet complice. 

— De asta îl considerăm moştenitor prezumtiv. 

Era ceva legat de vocea lui Skye, de expresia de pe faţa 
lui Grayson în momentul în care mama lui a rostit 
cuvintele moştenitor prezumtiv, care m-a făcut să îmi dau 
seama că am subestimat mult dorinţa familiei Hawthorne 
ca testamentul să fie citit. 

Nici ei nu ştiu ce conţine testamentul. M-am simţit dintr- 
odată ca şi cum aş fi intrat într-o arenă fără să cunosc 
absolut deloc regulile jocului. 

— Ce ar fi să ne îndreptăm înspre Sala Mare? a zis Skye 
trecându-şi o mână în jurul meu şi pe cealaltă în jurul lui 
Grayson. 


e 32 œ 


Capitolul 8 


Sala Mare era cât două treimi din mărimea holului. În 
faţă se afla un şemineu de piatră imens. Pe laturile lui erau 
sculptați gargui. Efectiv gargui. 

Grayson ne-a aşezat pe mine şi pe Libby în nişte fotolii şi 
s-a scuzat, îndreptându-se către partea din faţă a încăperii, 
unde se aflau trei domni mai în vârstă, îmbrăcaţi în 
costume, care stăteau de vorbă cu Zara şi cu soţul ei. 

Avocaţii, mi-am dat eu seama. După alte câteva minute, 
li s-a alăturat Alisa, iar eu i-am trecut în revistă pe ceilalţi 
oameni prezenţi în încăpere. Un cuplu mai în vârstă, având 
fiecare cel puţin 60 şi ceva de ani. Un bărbat afro- 
american, în jur de 40 de ani, cu o ţinută de militar, care 
stătea cu spatele la perete şi avea în raza lui vizuală 
ambele ieşiri. Xander, lângă care stătea, în mod clar, un 
altul dintre fraţii Hawthorne. Acesta era mai mare - în jur 
de 25 de ani. Avea nevoie să se tundă şi purta la costum 
nişte cizme de cowboy care, la fel ca motocicleta de afară, 
apucaseră vremuri mai bune. 

Nash, mi-am zis eu, amintindu-mi numele pe care mi-l 
spusese Alisa. 

În cele din urmă, o femeie foarte bătrână s-a alăturat 
grupului. Nash i-a oferit braţul, dar ea l-a apucat pe al lui 
Xander. Acesta a condus-o direct la Libby şi la mine. 

— Ea e Buni, ne-a spus el. Femeia. Legenda. 

— Ia mai termină! 

L-a plesnit peste braţ. 

— Sunt străbunica pramatiei ăsteia. 

Buni s-a aşezat, nu fără dificultate, în fotoliul liber de 
lângă mine. 

— Bătrână ca moartea şi de două ori mai rea. 

— E o dulceaţă, m-a asigurat Xander binedispus. Şi sunt 
favoritul ei. 

— Nu eşti favoritul meu, a mormăit Buni. 

— Sunt favoritul tuturor! a zâmbit larg Xander. 

— Prea mult semeni cu incorigibilul ăla de bunic al tău, 


e 33 


a bombănit Buni. 

A închis ochii şi am văzut că mâinile îi tremură uşor. 

— Un bărbat groaznic. 

Era o oarecare tandreţe în cuvintele astea. 

— Domnul Hawthorne a fost fiul dumneavoastră? a 
întrebat Libby cu blândeţe. 

Lucra cu oamenii în vârstă şi era o bună ascultătoare. 

Buni a profitat de ocazie pentru a pufni. 

— Ginere. 

— Şi a fost preferatul ei, a lămurit Xander. 

Era ceva emotionant în felul în care a spus-o. Nu eram la 
o înmormântare. Probabil că îl conduseseră pe acel bărbat 
pe ultimul drum cu câteva săptămâni înainte, dar 
cunoşteam durerea, o simţeam - practic, puteam să o 
miros. 

— Eşti bine, Ave? m-a întrebat Libby, de lângă mine. 

Mi-am amintit ceea ce îmi spusese Grayson, că am o faţă 
expresivă. 

Mai bine să mă gândesc la Grayson Hawthorne decât la 
înmormântare şi la durere. 

— Sunt OK, i-am spus lui Libby. 

Dar nu eram. Chiar şi după doi ani, dorul de mama mă 
putea lovi ca un tsunami. 

— O să ies un pic afară. Am nevoie de puţin aer, i-am zis, 
străduindu-mă să zâmbesc. 

Soţul Zarei m-a oprit pe drumul către ieşire. 

— Unde mergi? Suntem pe cale să începem. 

Şi-a încleştat mâna pe cotul meu. 

Mi-am smuls braţul din strânsoare lui. Nu-mi păsa cine 
erau oamenii ăştia. Niciunul dintre ei nu îşi pune mâna pe 
mine. 

— Mi s-a spus că sunt patru nepoți Hawthorne, am zis 
eu cu o voce glaciară. După calculele mele, încă mai 
lipseşte unul. Mă întorc într-un minut. Nici nu o să se 
observe că am lipsit. 

Am ajuns în curtea din spate, în loc de cea din faţă - 
dacă poate măcar fi numită curte. Terenul era întreţinut 
impecabil. Exista o fântână. O statuie de grădină. O seră. 


e 34 


Şi întinzându-se în depărtare, până unde reuşeam să văd, 
pământ. O parte din el era împădurit. O altă parte era 
lăsată liberă. Dar, stând acolo şi privind în depărtare, era 
destul de uşor de imaginat că o persoană care ar merge 
către linia orizontului ar putea să nu mai găsească drumul 
de întoarcere. 

— Dacă da e nu şi o dată e niciodată, atunci câte laturi 
are un triunghi? 

Întrebarea a răsunat de deasupra mea. Am ridicat 
privirea şi am văzut un băiat care stătea pe marginea unui 
balcon de deasupra, într-un echilibru precar pe balustrada 
din fier forjat. Beat. 

— O să cazi, i-am zis. 

A zâmbit. 

— O propunere interesantă. 

— Nu a fost o propunere, am zis eu. 

Mi-a adresat un zâmbet leneş. 

— Nu e nicio ruşine să faci propuneri indecente unui 
Hawthorne. 

Avea părul mai închis la culoare decât a lui Grayson, dar 
mai deschis decât al lui Xander. Nu purta cămaşă. 

Asta e întotdeauna o decizie bună în plină iarnă, mi-am 
zis eu, sarcastică, dar nu am reuşit să îmi opresc privirea 
să coboare de la faţa lui în jos. Avea un tors lung şi 
puternic şi un abdomen bine definit. O cicatrice lungă şi 
subţire i se întindea de la claviculă până la şold. 

— Probabil că eşti Fata Misterioasă, a zis el. 

— Sunt Avery, l-am corectat eu. 

Venisem aici ca să scap de familia Hawthorne şi de jalea 
ei. Pe faţa acestui băiat nu era nicio urmă de grijă, de 
parcă viaţa nu ar fi fost decât o continuă glumă. Ca şi cum 
el nu ar fi jelit la fel de mult ca oamenii aflaţi înăuntru. 

— Cum spui tu, F.M., mi-a întors-o el. Pot să îţi spun 
F.M., Fată Misterioasă? 

Mi-am încrucişat braţele. 

— Nu. 

Şi-a pus picioarele pe balustradă şi s-a ridicat. S-a 
clătinat şi o clipă am avut o premoniţie terifiantă. E 


e 35» 


îndurerat şi e prea sus. Eu nu îmi îngăduisem să mă 
autodistrug când a murit mama. Asta nu însemna că nu 
simţisem impulsul. 

Şi-a schimbat greutatea de pe un picior pe altul şi l-a 
ridicat pe celălalt. 

— Nu o face! 

Inainte să mai pot spune ceva, băiatul s-a răsucit, s-a 
apucat cu mâinile de balustradă şi a stat în poziţie 
verticală, cu picioarele în sus. Am văzut cum i s-au 
încordat muşchii de pe spate, unduindu-se pe omoplaţi, în 
timp ce s-a lăsat în jos şi... a căzut. 

A aterizat lângă mine. 

— Nu ar trebui să fii aici, F.M. 

Nu eu eram aia fără cămaşă care tocmai sărise de la 
balcon. 

— Nici tu. 

Mă întrebam dacă îşi dădea seama cât de repede îmi 
bătea inima. Aş fi vrut să ştiu dacă a lui gonea vreun pic. 

— Dacă n-aş face ce trebuie mai des decât să spun ce nu 
trebuie... 

A strâmbat din buze. 

— ...Ce fel de om aş fi? 

Jameson Hawthorne, mi-am zis. De aproape îi puteam 
distinge culoarea ochilor: un verde-închis, extrem de 
profund. 

— Ce fel de om aş fi? a repetat el apăsat. 

Am încetat să îi mai privesc ochii. Şi muşchii de pe 
abdomen. Şi părul dat cu gel la întâmplare. 

— Beat, am zis imediat, şi pentru că simţeam că 
urmează o replică supărătoare, am mai adăugat două 
cuvinte. Şi doi. 

— Ce? a zis Jameson Hawthorne. 

— Răspunsul la prima ta ghicitoare, i-am spus. Dacă da 
este nu şi o dată este niciodată, atunci numărul de laturi 
ale triunghiului... este... doi. 

Mi-am rostit răspunsul fără să mă deranjez să explic 
cum ajunsesem la el. 

— Touché, F.M., a spus Jameson şi a trecut încet pe 


e 36 - 


lângă mine, frecându-şi uşor în trecere braţul gol de al 
meu. Touché. 


e 37 -- 


Capitolul 9 


Am mai rămas afară câteva minute în plus. Nimic legat 
de ziua asta nu părea real. lar mâine aveam să mă întorc în 
Connecticut, ceva mai bogată, speram, având o poveste de 
spus, şi probabil că nu voi mai vedea pe nimeni din familia 
Hawthorne, niciodată. 

Niciodată nu aveam să mai văd aşa ceva. 

Când m-am întors în Sala Mare, Jameson Hawthorne 
reuşise în mod miraculos să găsească o cămaşă - şi un 
sacou. A zâmbit spre mine şi a schiţat un salut. Lângă el, 
Grayson s-a crispat şi şi-a încordat fălcile. 

— Acum, că e toată lumea de faţă, haideţi să începem, a 
spus unul dintre avocaţi. 

Cei trei avocaţi stăteau astfel încât formau un triunghi. 
Cel care vorbise avea în comun cu Alisa părul negru, pielea 
măslinie şi expresia care arăta siguranţă de sine. Am 
presupus că era acel Ortega din McNamara, Ortega şi 
Jones. Ceilalţi doi - probabil McNamara şi Jones - stăteau 
de o parte şi de cealaltă. 

De când e nevoie de patru avocați la citirea unui 
testament? mi-am zis eu. 

— Vă aflaţi aici pentru a lua cunoştinţă de dispoziţiile 
testamentare ale lui Tobias Hawthorne, a spus domnul 
Ortega, proiectându-şi vocea înspre colţurile încăperii. 
Conform instrucţiunilor domnului Hawthorne, colegii mei 
vă vor înmâna acum scrisorile pe care le-a lăsat pentru 
fiecare dintre voi. 

Ceilalţi bărbaţi au început să dea ocol încăperii, 
înmânând plicurile unul câte unul. 

— Veţi putea deschide plicurile odată ce a fost încheiată 
citirea testamentului. 

Mi s-a înmânat un plic. Numele meu era scris cu litere 
caligrafice. Lângă mine, Libby şi-a ridicat privirea la 
avocat, dar acesta a sărit peste ea şi a continuat să dea 
plicurile celorlalte persoane aflate în încăpere. 

— Domnul Hawthorne a specificat că pentru citirea 


e 38 - 


testamentului trebuie să fie prezente fizic următoarele 
persoane: Skye Hawthorne, Zara Hawthorne-Calligaris, 
Nash Hawthorne, Grayson Hawthorne, Jameson 
Hawthorne, Alexander Hawthorne şi domnişoara Avery 
Kylie Grambs din New Castle, Connecticut. 

M-am simţit atât de bătătoare la ochi de parcă dacă aş fi 
coborât privirea aş fi constatat că nu port haine. 

— Dat fiind că sunteţi cu toţii de faţă, putem începe, a 
continuat domnul Ortega. 

Libby, aflată lângă mine, şi-a strecurat mâna într-a mea. 

— Eu, Tobias Hawthorne, a început domnul Ortega să 
citească, aflat în deplinătatea facultăţilor fizice şi psihice, 
dispun ca posesiunile mele pământeşti, inclusiv toate 
activele monetare şi bunurile materiale, să fie împărţite 
după cum urmează. Lui Andrew şi Lottie Laughlin, pentru 
anii îndelungaţi de serviciu loial, le las fiecăruia suma de o 
sută de mii de dolari, garantându-le dreptul de a locui pe 
toată durata vieţii şi fără a plăti chirie la Wayback Cottage, 
aflată la marginea de vest a moşiei mele din Texas. 

Cei doi soţi în vârstă pe care îi văzusem mai devreme s- 
au aplecat unul către celălalt. Nu-mi puteam lua gândul de 
la cei O SUTĂ DE MII DE DOLARI. Prezenţa cuplului 
Laughlin nu era obligatorie pentru citirea testamentului, 
iar ei tocmai primiseră o sută de mii de dolari. Fiecare! 

Am încercat din răsputeri să îmi amintesc să respir. 

— Lui John Oren, şeful serviciului meu de pază, care mi- 
a salvat viaţa de mai multe ori şi în mai multe feluri decât 
pot ţine socoteala, îi las conţinutul cutiei mele de scule, 
păstrată în prezent în birourile firmei McNamara, Ortega 
şi Jones, precum şi suma de trei sute de mii de dolari. 

Tobias Hawthorne îi cunoştea pe oamenii ăştia, mi-am 
zis în sinea mea, în timp ce inima îmi bubuia în piept. 
Lucrau pentru el. Însemnau ceva pentru el. Eu nu însemn 
nimic. 

— Soacrei mele, Pearl O'Day, îi las o rentă de o sută de 
mii de dolari pe an, plus un fond pentru cheltuieli 
medicale, aşa cum se prevede în anexă. Toate bijuteriile 
care i-au aparţinut răposatei mele soţii, Alice O'Day 


e 39 œ 


Hawthorne, vor rămâne mamei ei, pentru a fi împărţite 
după cum crede de cuviinţă după moartea ei. 

Buni şi-a manifestat dezaprobarea. 

— Să nu vă vină vreo idee, s-a adresat ea tuturor celor 
aflaţi în încăpere. O să trăiesc mai mult decât voi toţi. 

Domnul Ortega a zâmbit, dar apoi zâmbetul i s-a şters. 

— Fiicelor... s-a oprit, apoi a încercat din nou. Fiicelor 
mele, Zara Hawthorne-Calligaris şi Skye Hawthorne, le las 
fondurile necesare pentru a achita toate datoriile care s-au 
acumulat la momentul morţii mele. 

Domnul Ortega a făcut din nou o pauză, strângând din 
buze. Ceilalţi doi avocaţi stăteau cu privirea aţintită 
înainte, evitând să se uite direct la vreunul dintre membrii 
familiei Hawthorne. 

— În plus, îi las lui Skye busola mea, fie să găsească 
întotdeauna nordul, iar Zarei îi las verigheta mea, fie să 
iubească la fel de deplin şi neclintit cum am iubit-o eu pe 
mama ei. 

Încă o pauză, şi mai chinuitoare decât ultima. 

— Continuă, s-a auzit dinspre soţul Zarei. 

— Fiecăreia dintre fiicele mele le las, pe lângă cele deja 
arătate, o moştenire unică de cincizeci de mii de dolari. 

Cincizeci de mii de dolari? Nici nu mi-am dus bine 
gândul până la capăt că soţul Zarei i-a şi dat glas, furios. 
Tobias Hawthorne le-a lăsat fiicelor lui mai puţin decât 
şefului pazei personale. 

Brusc, ceea ce spusese Skye despre Grayson, cum că ar 
fi prezumtivul moştenitor, a căpătat un cu totul alt înţeles. 

— Tu ai făcut asta! 

Zara s-a întors înspre Skye. Nu a ridicat vocea, dar era 
letală. 

— Eu? a protestat Skye, indignată. 

— Tăticul nu şi-a mai revenit după moartea lui Toby, a 
continuat Zara. 

— Dispariţia, a corectat-o Skye. 

— Dumnezeule, tu te auzi ce spui? a spus Zara fără a 
mai reuşi să îşi controleze tonul. Ai intrat în mintea lui, nu- 
i aşa, Skye? Ţi-ai fluturat genele şi l-ai convins să ne sară 


e 40 - 


pe noi şi să lase totul... 

— Fiilor, a completat Skye cu o voce tăioasă. Cuvântul 
pe care îl cauţi e fiilor. 

— Cuvântul pe care îl caută e bastarzi. 

Nash Hawthorne avea cel mai pronunţat accent texan 
dintre toţi cei aflaţi în încăpere. 

— Nu că nu l-am mai fi auzit până acum. 

— Dacă aş avea un fiu... s-a auzit vocea Zarei. 

— Dar nu ai. 

Skye a făcut o pauză, pentru a se înţelege ideea. 

— Nu-i aşa, Zara? 

— Destul! a intervenit soţul Zarei. O să lămurim 
lucrurile. 

— Mi-e teamă că nu e nimic de lămurit, a intervenit 
domnul Ortega în discuţie. Veţi vedea că testamentul e 
inatacabil şi conţine elemente serioase care să îl 
descurajeze pe cel care ar intenţiona să-l conteste. 

Ceea ce în traducere înseamnă, în mare, taci şi stai jos. 

— Acum, dacă îmi permiteţi să continui... 

Domnul Ortega şi-a îndreptat din nou privirea înspre 
testamentul pe care îl ţinea în mână. 

— Nepoţilor mei, Nash Westbrook Hawthorne, Grayson 
Davenport Hawthorne, Jameson Winchester Hawthorne şi 
Alexander Blackwood Hawthorne, le las... 

— Totul, a mormăit Zara cu ranchiună. 

Domnul Ortega a vorbit peste ea. 

— Două sute cincizeci de mii de dolari fiecăruia, pe care 
îi vor primi la împlinirea vârstei de 25 de ani, iar până 
atunci vor fi administraţi de către Alisa Ortega, în calitate 
de curator. 

— Ce? a întrebat Alisa, şocată. Adică... ce? 

— Dracu”, i s-a adresat Nash binevoitor. Expresia pe 
care o cauţi, draga mea, este ce dracu’? 

Tobias Hawthorne nu le-a lăsat totul nepoților lui. La cât 
de uriaşă îi era averea, ceea ce le-a lăsat era derizoriu. 

— Ce se petrece aici? a întrebat Grayson, rostind fiecare 
cuvânt clar şi răspicat. 

Tobias Hawthorne nu le-a lăsat totul nepoților lui. Nu le- 


e 4l 


a lăsat totul fiicelor lui. Creierul meu s-a blocat în acest 
punct. Urechile îmi ţiuiau. 

— Vă rog, daţi-mi voie să termin, a spus domnul Ortega, 
ridicând mâna. 

46,2 miliarde de dolari, mi-am zis, în timp ce inima-mi 
bătea să-mi spargă pieptul, iar gura îmi era uscată ca 
iasca. Tobias Hawthorne avea 46,2 miliarde de dolari, iar 
nepoților lui le-a lăsat 1 milion de dolari împreună. O sută 
de mii în total fiicelor lui. O altă jumătate de milion 
servitorilor, o rentă pentru Buni... 

Calculul în această ecuaţie nu dădea suma totală. Nu 
avea cum să o dea. 

Unul câte unul, ceilalţi oameni din încăpere s-au întors 
şi şi-au aţintit privirea asupra mea. 

— Restul averii mele, a citit domnul Ortega, incluzând 
toate proprietățile, bunurile financiare, precum şi 
posesiunile materiale pentru care nu s-a specificat altceva, 
îl las lui Avery Kylie Grambs. 


e 42 » 


Capitolul 10 


Nu e real. 

Nu poate fi real. 

Visez. 

Delirez. 

— I-a lăsat totul ei? 

Vocea lui Skye era destul de stridentă cât să mă scoată 
din starea de perplexitate. 

— De ce? 

Femeia care îmi vorbise despre semnul meu zodiacal şi 
îmi servise poveşti despre fiii şi amanţii ei nu mai era. Skye 
de acum arăta de parcă era gata să omoare pe cineva. 
Efectiv. 

— Cine naiba e asta? a răsunat vocea Zarei, tăioasă ca o 
lamă de cuţit şi limpede ca un clopot. 

— În mod sigur e o greşeală, a spus Grayson, dând 
impresia că e o persoană obişnuită să aibă de-a face cu 
greşeli. 

Mită, ameninţare, cumpărarea pachetului majoritar de 
acțiuni, mi-a venit în minte. Oare ce avea să îmi facă 
„prezumtivul moştenitor”? Nu e real. Simţeam asta odată 
cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare gură de aer inspirată 
şi expirată. Nu poate fi real. 

— Are dreptate. 

Vorbele mi-au ieşit din gură abia şoptite, pierdute 
printre glasurile ridicate care mă înconjurau. Am încercat 
din nou, mai tare. 

— Are dreptate Grayson. 

Capetele au început să se întoarcă înspre mine. 

— Trebuie să fie o greşeală. 

Aveam vocea răguşită. M-am simţit de parcă tocmai 
sărisem din avion. De parcă făceam paraşutism şi 
aşteptam să mi se deschidă paraşuta. 

Nu e real. Nu poate fi. 

— Avery, a şoptit Libby şi m-a înghiontit în coaste, 
transmiţându-mi limpede că ar trebui să tac şi să nu mai 


e 43» 


vorbesc despre greşeli. _ 

Dar nu se putea altfel. În mod sigur se făcuse o 
încurcătură. Un bărbat pe care nu l-am întâlnit niciodată 
nu avea cum să îmi lase o avere de mai multe miliarde de 
dolari. Lucruri de felul ăsta nu se întâmplau şi punct. 

— Vedeţi? s-a agăţat Skye de ceea ce spusesem. Până şi 
Ava e de acord că e ridicol. 

De data asta eram absolut sigură că îmi greşise numele 
intenţionat. Restul averii mele, incluzând toate 
proprietățile, bunurile financiare, precum şi posesiunile 
materiale pentru care nu s-a specificat altceva îl las lui 
Avery Kylie Grambs. Skye Hawthorne îmi ştia acum 
numele. 

Cu toţii îl ştiau. 

— Te asigur că nu e vorba despre nicio greşeală, a spus 
domnul Ortega întâlnindu-mi privirea, pentru ca apoi să îşi 
îndrepte atenţia către ceilalţi. Iar pe voi, ceilalţi, vă asigur 
că testamentul lui Tobias Hawthorne e perfect inatacabil. 
Dat fiind că majoritatea detaliilor rămase o privesc pe 
Avery, haideţi să încetăm cu tot teatrul ăsta. Dar permiteţi- 
mi să clarific un lucru: în conformitate cu prevederile 
testamentului, orice moştenitor care contestă moştenirea 
lui Avery va renunţa complet la partea lui din avere. 

Moştenirea lui Avery. Am simţit că ameţesc, aproape să 
mi se facă greață. Era ca şi cum cineva ar fi pocnit din 
degete şi ar fi rescris legile fizicii, ca şi cum s-ar fi 
schimbat constanta gravitaţională, iar corpul meu nu era 
capabil să se adapteze. Pământul îşi deviase orbita. 

— Nu există testament perfect inatacabil, a spus soţul 
Zarei pe un ton acru. Nu când e în joc o asemenea sumă de 
bani. 

— Ai vorbit ca unul care nu l-a cunoscut cu adevărat pe 
bătrân, a intervenit Nash. 

— Capcane peste capcane. Şi ghicitori peste ghicitori, a 
mormăit Jameson. 

Simţeam ochii lui de un verde-închis aţintiţi asupra mea. 

— Cred că ar trebui să pleci, mi-a spus Grayson tăios. 

Nu era o cerere. Era un ordin. 


e 44» 


— Practic... 

Vocea Alisei Ortega suna de parcă tocmai înghiţise 
arsenic. 

— Practic, e casa ei. 

Era limpede că nu a ştiut ce prevede testamentul. A fost 
ţinută în întuneric, la fel ca familia. Cum de a putut Tobias 
Hawthorne să îi surprindă în felul ăsta? Ce fel de persoană 
le face aşa ceva celor care sunt sânge din sângele lui? 

— Nu înţeleg, am spus eu cu voce tare, ameţită şi năucă, 
pentru că nimic din toate astea nu avea sens. 

— Fiica mea are dreptate, a spus domnul Ortega, 
păstrându-şi tonul neutru. Deţii totul, domnişoară Grambs. 
Nu numai averea, ci şi toate proprietăţile domnului 
Hawthorne, inclusiv Hawthorne House. In conformitate cu 
termenii moştenirii tale, pe care voi fi bucuros să îi 
parcurgem împreună, actualilor locatari li se asigură 
dreptul de a sta în chirie, în condiţiile în care şi atât timp 
cât nu îţi vor da un motiv să îi îndepărtezi. 

A lăsat cuvintele să plutească în aer. 

— În nicio circumstanţă nu pot aceşti chiriaşi să încerce 
să te îndepărteze, a continuat el pe un ton grav, sunând ca 
un avertisment. 

Încăperea a încremenit brusc în linişte. Mă vor omori. 
Cineva din încăperea asta sigur o să mă omoare. Bărbatul 
pe care îl identificasem ca fiind fost militar a venit şi s-a 
aşezat între mine şi familia lui Tobias Hawthorne. Nu a 
spus niciun cuvânt, ci şi-a încrucişat braţele pe piept şi s-a 
aşezat astfel încât să mă aibă pe mine în spatele lui, iar pe 
ceilalţi în faţa ochilor. 

— Oren! a exclamat Zara, părând şocată. Lucrezi pentru 
familie. 

— Am lucrat pentru domnul Hawthorne. 

John Oren s-a oprit şi a ridicat o foaie de hârtie. Mi-au 
trebuit câteva secunde să-mi dau seama că era scrisoarea 
lui. 

— A fost ultima lui dorinţă să continui în serviciul 
domnişoarei Avery Kylie Grambs. 

Mi-a aruncat o privire. 


e 45 - 


— Gardă de corp. O să ai nevoie. 

— Şi nu doar ca să te protejeze de noi, a adăugat Xander 
din stânga mea. 

— Fă un pas în spate, te rog, i-a ordonat Oren. 

Xander a ridicat o mână. 

— Pace, a spus el. Fac predicții teribile în pace! 

— Xan are dreptate, a zâmbit Jameson, de parcă totul nu 
era decât un joc. Lumea întreagă o să vrea o bucăţică din 
tine, Fată Misterioasă. Toată situaţia asta o să fie 
considerată povestea secolului. 

Povestea secolului. Creierul meu a intrat din nou în 
viteză, pentru că toate indiciile arătau că nu era vorba 
despre o glumă. Nu deliram. Nu visam. 

Eram moştenitoare. 


e 46 - 


Capitolul 11 


Am luat-o la fugă. În câteva secunde m-am trezit afară. 
Uşa de la intrare a Hawthorne House s-a trântit în urma 
mea. Aerul rece m-a izbit în faţă. Eram aproape sigură că 
respiram, dar îmi simţeam întreg corpul străin şi amortit. 
Oare aşa se manifestă şocul? 

— Avery! m-a strigat Libby, care a ţâşnit din casă în 
urma mea. Eşti bine? 

M-a cercetat, îngrijorată. 

— În plus: eşti nebună? Când cineva îţi dă bani, nu 
încerci să îi dai înapoi! 

— Tu aşa faci, i-am atras eu atenţia, în timp ce vuietul 
din creierul meu era atât de puternic, încât nici nu îmi 
puteam auzi gândurile. De fiecare dată când încerc să îţi 
dau bacşişurile mele. 

— Aici nu vorbim despre bacşişuri! 

Lui Libby i se desprinsese părul albastru din coadă. 

— Vorbim despre milioane! 

Miliarde, am corectat-o eu în gând, căci gura mea 
efectiv a refuzat să pronunţe cuvântul. 

— Ave, a zis Libby şi şi-a aşezat o mână pe umărul meu. 
Gândeşte-te ce înseamnă asta. Nu o să mai trebuiască 
niciodată să îţi faci griji pentru bani. Poţi cumpăra ce vrei, 
poţi face ce vrei. Cărţile alea poştale pe care le păstrezi de 
la mama ta? 

S-a aplecat înainte, atingându-şi fruntea de a mea. 

— Poţi merge oriunde. Gândeşte-te la posibilităţi. 

Am făcut-o, chiar dacă asta părea o glumă crudă, de 
parcă era modul universului de a mă păcăli să îmi doresc 
lucruri pe care fetele ca mine nu ar trebui niciodată să... 

Uşa masivă de la intrarea în Hawthorne House s-a 
deschis. M-am întors, iar Nash Hawthorne a păşit afară. 
Chiar dacă purta costum, arăta ca un cowboy din cap până 
în picioare, gata să dea piept cu un adversar la amiază. 

M-am pregătit. Miliarde. Se purtaseră războaie pentru 
mai puţin. 


e 47» 


— Relaxează-te, puştoaico, a spus Nash în felul 
tărăgănat de a vorbi specific Texasului, domol şi calm, ca 
whiskey-ul. Nu vreau banii. Nu i-am vrut niciodată. Din 
partea mea, ăsta-i felul universului de a se distra puţin pe 
seama unor oameni care, pesemne, o merită. 

Cel mai mare dintre fraţii Hawthorne şi-a mutat privirea 
de la mine la Libby. Era înalt, musculos şi bronzat. Ea era 
micuță şi slabă, iar pielea palidă contrasta puternic cu 
rujul închis la culoare şi părul fluorescent. Amândoi arătau 
de parcă nu aveau ce căuta unul în preajma celuilalt şi 
iată-l totuşi zâmbindu-i reţinut. 

— Ai grijă, drăguță, i s-a adresat Nash surorii mele. 

A pornit încet înspre motocicletă, apoi şi-a pus casca şi 
în următoarea secundă dus a fost. 

Libby a rămas cu privirea aţintită în urma motocicletei. 

— Retrag ce am spus despre Grayson. Poate că ele 
Dumnezeu. 

Aveam în prezent probleme mai serioase decât să 
stabilim care dintre fraţii Hawthorne era divin. 

— Nu putem rămâne aici, Libby. Mă îndoiesc că ceilalţi 
din familie sunt la fel de blazaţi ca Nash în ceea ce 
priveşte testamentul. Trebuie să plecăm. 

— Vin cu tine, s-a auzit o voce gravă. 

M-am întors. John Oren stătea lângă uşa de la intrare. 
Nu îl auzisem deschizând-o. 

— Nu am nevoie de pază, i-am spus. Nu am nevoie decât 
să plec de aici. 

— O să ai nevoie de pază pentru tot restul vieţii. 

Era atât de imperturbabil, că nici măcar nu am încercat 
să-l contrazic. 

— Dar priveşte partea bună... 

A făcut un semn din cap înspre maşina care ne luase de 
la aeroport. 


— Sunt şi şofer. 
DE 


I-am cerut lui Oren să ne ducă la un motel. În schimb ne- 
a dus la cel mai luxos hotel pe care l-am văzut vreodată şi 
probabil că a ales ruta mai lungă, pentru că Alisa Ortega 


qe 48 -—- 


ne aştepta în hol. 

— Am avut ocazia să citesc testamentul în întregime. 

Aparent, asta era versiunea ei de a spune bună. 

— V-am adus un exemplar. Vă propun să ne retragem în 
camerele voastre şi să parcurgem detaliile. 

— Camerele noastre? am repetat eu. 

Portarii purtau smoching. În hol erau şase candelabre. 
Alături, o femeie cânta la o harpă înaltă de un metru şi 
jumătate. 

— Nu ne permitem să stăm aici. 

Alisa mi-a adresat o privire aproape compătimitoare. 

— Oh, scumpo, a zis ea, apoi şi-a redobândit 
profesionalismul. Eşti proprietara acestui hotel. 

Ce... sunt? Eu şi Libby atrăgeam priviri de genul „cine a 
lăsat sărăcimea înăuntru” din partea celorlalţi clienţi aflaţi 
în hol. Nu era cu putinţă ca eu să fiu proprietara acestui 
hotel. 

— Pe lângă asta, testamentul e acum în curs de 
legalizare, a continuat Alisa. S-ar putea să dureze ceva 
până când banii şi proprietăţile vor ieşi din custodie, dar, 
între timp, McNamara, Ortega şi Jones va suporta 
cheltuielile pentru tot ce ai nevoie. 

Libby a încruntat din sprâncene. 

— Firmele de avocatură fac aşa ceva? 

— Aţi înţeles, probabil, că domnul Hawthorne a fost unul 
dintre cei mai importanţi clienţi ai noştri, a spus Alisa pe 
un ton blând. Ar fi mai corect dacă aş spune că a fost 
singurul nostru client. lar acum... 

— Acum acel client sunt eu, am spus, înțelegând cum 


stăteau lucrurile. 
D 


Mi-a luat aproape o oră să citesc, să recitesc şi să 
răscitesc testamentul. Tobias Hawthorne pusese o singură 
condiţie în ceea ce priveşte moştenirea mea. 

— Va trebui să locuieşti în Hawthorne House timp de un 
an, începând de acum în cel mult trei zile. 

Alisa accentuase deja ideea asta de cel puţin două ori, 
dar eu nu reuşeam să îmi conving creierul să o accepte. 


q 49 œ 


— Singura condiţie pentru a moşteni miliardele de dolari 
este faptul că trebuie să mă mut într-un conac. 

— Corect! 

— Un conac unde locuiesc în continuare un număr mare 
de oameni care se aşteptau să moştenească aceşti bani. Iar 
eu nu pot să îi dau afară. 

— Cu excepţia unor circumstanţe extraordinare, e de 
asemenea corect. Dacă te consolează cu ceva, e o casă 
foarte mare. 

— Şi dacă refuz? am întrebat. Sau dacă familia 
Hawthorne pune să fiu ucisă? 

— Nimeni nu o să pună să fii ucisă, a spus calm Alisa. 

— Ştiu că ai copilărit pe lângă oamenii ăştia şi tot restul, 
i-a spus Libby Alisei, încercând să pară diplomată, dar în 
mod sigur, sută la sută, o să-i dea cu toporul în cap soră- 
mii şi o să scape nepedepsiţi. 

— Chiar aş prefera să nu fiu ucisă cu toporul, am 
subliniat eu. 

— Evaluarea riscului: scăzut, a mormăit Oren. Cel puţin 
în privinţa topoarelor. 

Mi-a luat ceva până să mă prind că glumeşte. 

— Treaba asta e serioasă! 

— Crede-mă că ştiu, mi-a răspuns el. Dar cunosc şi 
familia Hawthorne. Băieţii nu ar face niciodată rău unei 
femei, iar femeile o să te cheme în instanţă, fără să facă uz 
de topoare. 

— În plus, în statul Texas, dacă un moştenitor moare în 
intervalul în care testamentul e în curs de legalizare, 
moştenirea nu revine la statutul iniţial - devine parte din 
patrimoniul moştenitorului. 

Am un patrimoniu? m-am întrebat în sinea mea, 
amorţită. 

— Şi dacă refuz să mă mut cu ei? am întrebat din nou, 
cu un nod uriaş în gât. 

— Nu o să refuze, a zis Libby, aruncându-mi o privire 
laser. 

— Dacă nu te muţi în Hawthorne House în termen de 
trei zile, partea ta din avere va fi folosită pentru acţiuni 


e 50 - 


caritabile. 

— Nu o să revină familiei lui Tobias Hawthorne? am 
întrebat. 

— Nu. 

Masca neutră a Alisei a alunecat uşor. Cunoştea familia 
Hawthorne de ani buni. Poate că acum lucra în serviciul 
meu, dar nu se putea să fie şi bucuroasă de această 
situaţie. 

Putea oare? 

— Tatăl tău a scris testamentul, nu-i aşa? am întrebat, 
încercând să pricep mai bine situaţia nebunească în care 
mă găseam. 

— Cu consultarea celorlalţi parteneri din firmă, a 
confirmat Alisa. 

— Ţi-a spus cumva... am încercat eu să găsesc o 
modalitate mai bună de a formula ceea ce voiam să întreb, 
apoi am renunţat. Ţi-a spus de ce? 

De ce îşi dezmoştenise Tobias Hawthorne familia? De ce 
îmi lăsase totul mie? 

— Nu cred că tatăl meu ştie de ce, a zis Alisa. 

A zăbovit cu privirea asupra mea, apoi masca neutră a 
mai alunecat puţin. 

— Tu ştii? 


e 51 œ» 


Capitolul 12 


— Să-mi fug una, a şuierat Max. La dragu’, să-mi fug 
una. 

Cu vocea nu mai mult decât o şoaptă, a dat drumul la 
ceea ce era de fapt o înjurătură. Mai că mă aşteptam ca 
doamna Liu să intre repede şi să îi smulgă telefonul, dar 
nu s-a întâmplat nimic. 

— Cum? a întrebat Max. De ce? 

Mi-am coborât privirea înspre scrisoarea din poala mea. 
Tobias Hawthorne îmi lăsase o explicaţie, dar în orele care 
s-au scurs de la citirea testamentului nu am fost în stare să 
deschid plicul. Eram singură, stăteam pe întuneric în 
balconul apartamentului de lux al unui hotel pe care îl 
dețineam, îmbrăcată într-un capot flauşat lung până la 
călcâie care probabil că era mai scump decât maşina mea - 
şi eram îngheţată. 

— Poate că ai fost schimbată la naştere, a zis Max, 
căzută pe gânduri. 

Se uita mult la televizor şi avea ceea ce ar putea fi 
catalogat drept dependenţă de cărţi. 

— Poate că mama ta i-a salvat viaţa, cu ani în urmă. 
Poate că datorează întreaga avere stră-străbunicului tău. 
Poate că ai fost aleasă printr-un algoritm de calculator 
avansat, care este pregătit să dezvolte inteligenţă 
artificială oricând! 

— Maxine! am pufnit. 

A fost cumva suficient cât să-mi permită să rostesc exact 
cuvintele pe care încercasem să nu le gândesc. 

— Poate că tatăl meu nu e adevăratul meu tată. 

Asta era, nu-i aşa, cea mai raţională explicaţie. Poate că 
Tobias Hawthorne nu îşi dezmoştenise familia în favoarea 
unei străine. Poate că eu eram din familie. 

Am un secret... Mi-am imaginat-o pe mama. De câte ori 
o auzisem spunând exact acele cuvinte? 

— Eşti OK? m-a întrebat Max de la celălalt capăt al 
telefonului. 


e 52 œ» 


M-am uitat la plic, la numele meu scris pe el cu litere 
caligrafice. Am înghiţit. 

— Tobias Hawthorne mi-a lăsat o scrisoare. 

— Şi încă nu ai deschis-o? a zis Max. Avery, ce coama 
calului... 

— Maxine! 

Chiar şi prin telefon, am auzit-o pe mama lui Max în 
fundal. 

— Coamă, mama. Am zis coamă. Ca în „ce coamă 
frumoasă au caii...”. 

A urmat o scurtă pauză, iar apoi: 

— Avery? Trebuie să închid. 

Mi s-a strâns stomacul. 

— Mai vorbim curând? 

— Foarte curând, a promis Max. Şi între timp: Deschide. 
Scrisoarea. 

A închis. Am închis şi eu. Mi-am băgat degetul mare sub 
muchia plicului - dar o bătaie în uşă m-a salvat de laa 
continua. 

M-am întors în apartament şi l-am găsit pe Oren pe 
poziţie la uşă. 

— Cine e? l-am întrebat. 

— Grayson Hawthorne, mi-a răspuns Oren. 

Am privit spre uşă, iar Oren mi-a explicat: 

— Dacă oamenii mei l-ar fi considerat o ameninţare, nu 
ar fi ajuns la etajul nostru. Am încredere în Grayson. Dar 
dacă nu vrei să îl vezi... 

— Nu, am spus. 

Ce fac? Mă îndoiam că regalității americane îi picase 
bine să fie detronată. Dar era ceva la felul în care m-a 
privit Grayson, încă de când ne-am întâlnit... 

— Deschide uşa, i-am spus lui Oren. 

A deschis-o şi s-a dat în spate. 

— N-ai de gând să mă inviţi înăuntru? 

Grayson nu mai era moştenitorul, dar din tonul lui nu ti- 
ai fi dat seama. 

— Nu ar trebui să fii aici, i-am spus eu, înfăşurându-mă 
mai strâns în capot. 


e 53» 


— Mi-am petrecut ultima oră spunându-mi acelaşi lucru 
şi totuşi iată-mă. 

Ochii îi erau nişte pete cenuşii, părul nearanjat, ca şi 
cum nu aş fi fost singura care nu a putut să doarmă. În 
ziua asta pierduse totul. 

— Grayson... am zis. 

— Nu ştiu cum ai făcut asta, mi-a tăiat-o el, pe un ton jos 
şi ameninţător. Nu ştiu cum l-ai putut influenţa pe bunicul 
meu sau ce escrocherie pui la cale. 

— Eu nu... 

— Eu vorbesc acum, domnişoară Grambs. 

Şi-a lipit palma de uşă. Mă înşelasem în legătură cu 
ochii lui. Nu erau pete. Erau gheaţă. 

— Habar n-am cum ai reuşit asta, dar o să aflu. Sunt cu 
ochii pe tine. Ştiu cine eşti şi de ce eşti capabilă şi sunt în 
stare să fac orice ca să-mi protejez familia. Indiferent ce 
joc faci, nu contează cât de amplă e escrocheria - o să aflu 
adevărul şi atunci doar Dumnezeu o să te mai poată ajuta. 

Oren s-a apropiat şi l-am zărit cu coada ochiului, dar nu 
am aşteptat să facă el ceva. Am împins uşa mai mult, 
destul de tare încât să îl fac pe Grayson să se dea în spate, 
apoi am închis-o. Cu inima bubuindu-mi în piept, am 
aşteptat să bată din nou, ca să strig prin uşă. Nimic. Incet, 
mi-am înclinat capul, iar ochii mi-au fost atraşi, precum 
metalul de un magnet, de plicul din mână. 

I-am mai aruncat o privire lui Oren şi m-am retras în 
dormitor. Deschide. Scrisoarea. De data asta am făcut-o, 
scoțând din plic o felicitare. Corpul mesajului era lung de 
doar două cuvinte. M-am holbat la pagină, citind formula 
de adresare, mesajul şi semnătura, iar şi iar. 


Draga mea Avery, 


Imi pare rău. 
— T.T.H. 


e 54» 


Capitolul 13 


Îi pare rău? Pentru ce îi pare rău? Întrebarea încă îmi 
răsuna în minte în dimineaţa următoare. O dată în viaţa 
mea, am dormit şi eu până târziu. l-am găsit pe Oren şi pe 
Alisa în bucătăria apartamentului nostru, vorbind încet. 

Prea încet ca să îi pot auzi. 

— Avery. 

Oren m-a observat primul. Mă întrebam dacă îi spusese 
Alisei despre Grayson. 

— Sunt câteva protocoale de securitate pe care aş vrea 
să le trecem în revistă împreună. 

Cum ar fi a nu i se deschide uşa lui Grayson Hawthorne? 

— Acum eşti o ţintă, mi-a spus Alisa pe şleau. 

Dat fiind faptul că insistase atât de mult cum că 
Hawthormnii nu reprezentau nicio ameninţare, am fost 
nevoită să întreb: 

— O ţintă pentru ce? 

— Pentru paparazzi, desigur. Firma ţine deocamdată 
povestea secretă, însă asta nu va dura mult, şi mai sunt şi 
alte motive de îngrijorare. 

— Răpire. 

Oren nu a accentuat cuvântul în mod deosebit. 

— Hărţuire. Oamenii vor face ameninţări - întotdeauna 
fac. Eşti tânără şi mai eşti şi femeie, iar asta va înrăutăţi 
lucrurile. Cu permisiunea surorii tale, o să aranjez şi 
pentru ea să aibă o echipă de pază, imediat ce se întoarce. 

Răpire. Hărţuire. Ameninţări. Nici măcar nu reuşeam să 
cuprind cu mintea cuvintele astea. 

— Unde e Libby? am întrebat, pentru că spusese că avea 
să se întoarcă. 

— În avion, a răspuns Alisa. Mai exact, în avionul tău. 

— Am avion? 

Nu aveam să mă obişnuiesc niciodată cu toate astea. 

— Ai mai multe, mi-a răspuns Alisa. Şi un elicopter, dar 
nu asta contează. Sora ta s-a dus să îţi aducă lucrurile, ca 
şi pe ale ei. Având în vedere termenul-limită în care 


e 55» 


trebuie să te muţi în Hawthorne House - şi mizele -, ne-am 
gândit că e mai bine ca tu să rămâi aici. În mod ideal, cel 
târziu diseară o să te muţi în casă. 

— În momentul în care se află aceste veşti, o să fii pe 
coperta tuturor ziarelor, a zis Oren pe un ton serios. O să 
fii subiectul principal al oricărui buletin de ştiri, cel mai 
discutat subiect în toate reţelele social media. Pentru unii 
oameni o să fii Cenuşăreasa. Pentru alţii, Maria Antoaneta. 

Unii oameni vor vrea să fie în locul meu. Alţii o să mă 
urască din tot sufletul. Pentru prima dată, am observat 
arma de la şoldul lui Oren. 

— E mai bine să rămâi aici, a zis calm Oren. Sora ta ar 
trebui să se întoarcă în seara asta. 


Restul dimineţii, eu şi Alisa am jucat ceea ce eu am 
denumit în minte ca fiind jocul Dezrădăcinarea vieții lui 
Avery intr-o clipă. Am renunţat la job. Alisa s-a ocupat să 
mă retragă de la şcoală. 

— Cu maşina mea cum rămâne? am întrebat. 

— Putem aranja să îţi fie adusă, s-a oferit Alisa. Sau îţi 
poţi alege alta. 

Felul în care a accentuat cuvintele te făcea să crezi că se 
referă la cumpărarea unei gume de mestecat de la 
supermarket. 

— Preferi sedanurile sau SUV-urile? a vrut ea să ştie, 
ţinându-şi telefonul într-un fel care sugera că era pe deplin 
capabilă să comande o maşină cu un singur clic. O culoare 
preferată? 

— O să trebuiască să mă scuzi câteva clipe, i-am spus. 

M-am retras înapoi în dormitor. Pe pat era o grămadă 
ridicol de înaltă de perne. M-am urcat în pat, m-am lăsat 
pe spate pe grămada de perne şi mi-am scos telefonul. 

l-am trimis un SMS lui Max, am sunat-o, i-am dat 
mesaje, totul cu acelaşi rezultat: nimic. În mod sigur îi 
fusese confiscat telefonul - şi posibil şi laptopul, ceea ce 
însemna că nu putea să îmi dea niciun sfat în privinţa 
răspunsului potrivit când un avocat începe să vorbească 
despre comandarea unei maşini ca şi cum ar fi un rahat de 


e 56 - 


pizza. 

E ireal. Cu mai puţin de 24 de ore în urmă dormeam 
într-o parcare. În ce mă priveşte, se putea considera că 
arunc cu banii doar când îmi luam câte un sandvici pentru 
micul dejun. 

Sandvici la micul dejun, m-am gândit. Harry. M-am 
ridicat pe pat în capul oaselor. 

— Alisa! am strigat-o. Dacă nu aş vrea o nouă maşină, 
dacă aş vrea să cheltuiesc banii pentru altceva - aş putea? 


Să îi plătesc lui Harry un loc unde să stea - şi să îl fac să 
accepte - nu avea să fie uşor, dar Alisa mi-a spus să 
consider lucrul ca şi rezolvat. Asta era lumea în care 
trăiam acum. Nu trebuia decât să spun şi era ca și 
rezolvat. 

Asta nu avea să dureze. Nu avea cum. Mai devreme sau 
mai târziu, cineva avea să îşi dea seama că a fost un soi de 
încurcătură. Așa că aş putea la fel de bine să profit atât 
timp cât durează. 

Ăsta a fost primul gând care mi-a venit în minte în 
momentul în care Libby a coborât din avionul meu privat. 
Mă întrebam dacă Alisa ar putea să aranjeze să fie admisă 
la Sorbona. Sau să îi cumpere o cofetărie micuță. Sau... 

— Libby. 

Toate gândurile din mintea mea s-au blocat în momentul 
în care i-am văzut faţa. Ochiul drept îi era vânăt şi atât de 
umflat încât era aproape închis. 

Libby a înghiţit în gol, dar nu şi-a ferit privirea. 

— Dacă zici „ţi-am spus eu”, o să fac prăjituri cu caramel 
şi o să te conving să le mănânci în fiecare zi. 

— E vreo problemă despre care ar trebui să ştiu? a 
întrebat-o Alisa pe Libby pe un ton de un calm prefăcut, în 
timp ce privea vânătaia. 

— Avery detestă caramelul, i-a răspuns Libby, de parcă 
asta ar fi fost problema. 

— Alisa, nu m-am putut eu abţine, firma de avocatură 
are angajat un asasin? 

— Nu, a răspuns Alisa, păstrându-şi tonul strict 


e 57» 


profesional. Dar sunt plină de resurse. Aş putea face nişte 
investigaţii. 

— Chiar nu îmi pot da seama dacă glumeşti, a zis Libby, 
apoi s-a întors către mine. Nu vreau să vorbesc despre 
asta. Şi n-am nimic. 

— Dar... 

— N-am nimic. 

Am reuşit să-mi ţin gura şi am ajuns cu toţii la timp 
înapoi la hotel. Planul era să punem la punct câteva detalii 
finale şi să plecăm imediat la Hawthorne House. 

Lucrurile nu au mers tocmai conform planului. 

— Avem o problemă. 

Tonul lui Oren nu părea prea îngrijorat, dar Alisa a lăsat 
imediat telefonul din mână. Oren a făcut un semn din cap 
înspre balconul apartamentului. Alisa a ieşit, a privit în jos 
şi a tras o înjurătură. 

Mi-am făcut loc pe lângă Oren şi am ieşit în balcon, să 
văd ce se întâmplă. Jos, în faţa intrării, paza hotelului se 
lupta cu ceea ce părea a fi o masă de oameni. De abia când 
a strălucit un bliţ am înţeles ce era cu mulţimea aia. 

Paparazzi. 

Şi, dintr-odată, toate camerele erau aţintite către 
balcon. Către mine. 


e 58 œ» 


Capitolul 14 


— Parcă ziceai că firma ta a ţinut totul secret. 

Oren i-a aruncat o privire încruntată Alisei. Ea i-a întors- 
o, a dat trei telefoane unul după altul - două dintre 
convorbiri au fost purtate în spaniolă -, apoi s-a întors 
către şeful pazei mele. 

— Scurgerea de informaţii nu provine de la noi. 

A săgetat-o cu privirea pe Libby. 

— Sursa e iubitul tău. 

Răspunsul lui Libby a fost o şoaptă abia auzită. 


— Fostul. 
>E 


— Îmi pare rău. g 

Libby îşi ceruse iertare de cel puţin zece ori. li spusese 
totul lui Drake - despre testament, despre condițiile 
impuse moştenirii mele, locul unde stăteam. Absolut totul. 
O cunoşteam destul de bine ca să ştiu de ce. El s-o fi 
înfuriat că ea a plecat. Ea o fi încercat să îl împace. Iar în 
clipa în care i-o fi spus despre bani, probabil că i-a cerut să 
vină cu ea. Probabil că o fi început să facă planuri cum să 
cheltuie banii Hawthorne. Iar Libby, fie binecuvântată, i-o 
fi spus că nu erau banii lor de cheltuială, că nu erau ai lui. 

A lovit-o. Ea l-a părăsit. El a vorbit cu presa. lar acum 
presa era aici. O întreagă hoardă s-a năpustit spre noi 
atunci când Oren m-a scos afară pe o uşă laterală. 

— Uite-o! a strigat o voce. 

— Avery! 

— Avery, uită-te încoace! 

— Cum e să fii cea mai bogată adolescentă din America? 

— Cum e să fii cea mai tânără miliardară din lume? 

— Cum l-ai cunoscut pe Tobias Hawthorne? 

— E adevărat că eşti fiica nelegitimă a lui Tobias 
Hawthorne? 

Am fost băgată într-un SUV. Uşa s-a închis, atenuând 
zarva întrebărilor puse de reporteri. Exact la jumătatea 
drumului, am primit un mesaj - nu era de la Max, ci de la 


e 59 œ 


un număr necunoscut. 

L-am deschis şi am văzut o captură de ecran cu un titlu 
de ştire. AVERY GRAMBS: CINE ESTE 
MOȘTENITOAREA AVERII HAWTHORNE? 

Poza era însoţită de un mesaj scurt: 

Hei, Fată Misterioasă. Ai devenit în mod oficial celebră. 


Erau şi mai mulţi paparazzi în faţa porţii de la 
Hawthorne House, dar, odată ce am reuşit să trecem de ei, 
restul lumii s-a estompat. Nu era nicio petrecere de bun 
venit. Nici Jameson. Nici Grayson. Niciunul dintre 
Hawthorni. Am întins mâna către uşa masivă de la intrare 
- era încuiată. Alisa s-a făcut nevăzută în spatele casei. 
Când, în cele din urmă, şi-a făcut din nou apariţia, avea o 
expresie îndurerată. Mi-a întins un plic mare. 

— Legal, familia Hawthorne este obligată să îţi pună la 
dispoziţie cheile, a zis ea. 

Şi-a îngustat privirea. 

— Familia Hawthorne e o pacoste. 

— E un termen legal? a întrebat sec Oren. 

Am rupt plicul şi am descoperit că familia Hawthorne 
chiar îmi pusese chei la dispoziţie - undeva cam la o sută. 

— Are cineva idee care dintre ele se potriveşte la uşa din 
faţă? am întrebat eu. 

Nu erau nişte chei obişnuite. Erau foarte mari şi 
ornamentate. Toate arătau ca şi cum ar fi antichităţi şi 
fiecare era diferită - forme diferite, metale diferite, 
lungimi şi mărimi diferite. 

— O să-ţi dai tu seama, a zis cineva. 

Mi-am ridicat brusc privirea şi m-am trezit holbându-mă 
la un interfon. 

— Termină cu glumele, Jameson, i-a ordonat Alisa. Nu e 
nici pe departe aşa de amuzant precum credeţi. 

Niciun răspuns. 

— Jameson? a încercat din nou Alisa. 

Tăcere, iar apoi: 

— Am încredere în tine, F.M. 

Interfonul s-a închis, iar Alisa a expirat lung, iritată. 


e 60 - 


— Dumnezeu să mă păzească de familia Hawthorn. 

— F.M.? a întrebat Libby, confuză. 

— Fată Misterioasă, am lămurit-o eu. Din câte mi-am dat 
seama, asta e ideea de poreclă a lui Jameson Hawthorne. 

Mi-am îndreptat atenţia către inelul cu chei din mână. 
Soluţia cea mai la îndemână era să le încerc pe toate. 
Presupunând că una dintre aceste chei deschidea uşa de la 
intrare, până la urmă norocul avea să îmi surâdă. Dar nu- 
mi venea să mă bazez pe noroc. Deja eram cea mai 
norocoasă fată din lume. 

O parte din mine îşi dorea să o merite. 

M-am uitat printre chei, inspectându-le modelul de pe 
capăt. Un măr. Un şarpe. Un model cu vârtejuri care 
aminteau de apă. Existau chei cu fiecare literă a 
alfabetului, cu forme sofisticate, de modă veche. Existau 
chei cu numere şi chei cu figuri, una cu o sirenă şi patru 
chei diferite care închipuiau ochi. 

— Ei bine? a zis dintr-odată Alisa. Vrei să dau un 
telefon? 

— Nu. 

Am lăsat cheile şi mi-am îndreptat atenţia către uşă. 
Forma era una simplă, geometrică - nu se potrivea cu 
niciuna dintre cheile la care mă uitasem până atunci. Ar fi 
prea uşor, mi-am zis. Prea simplu. În secunda următoare, 
mi-a venit un alt gând: nu destul de simplu. 

Atâta lucru învăţasem din jocul de şah: cu cât mai 
complicată părea strategia unui jucător, cu atât era mai 
puţin probabil ca adversarul să caute soluţii simple. Dacă 
puteai face pe cineva să fie atent la calul tău, îi puteai lua 
piese cu un pion. Priveşte dincolo de detalii. Dincolo de 
complicaţii. Mi-am schimbat atenţia de la mânerul cheilor 
la partea care intră în încuietoare. Cu toate că, în 
ansamblu, cheile aveau mărimi diferite, capătul care se 
bagă în încuietoare avea mărimi asemănătoare. 

Nu numai mărimea era asemănătoare, mi-am dat eu 
seama, uitându-mă la două chei aflate una lângă alta. 
Modelul - mecanismul care rotea încuietoarea - era identic 
la cele două. Am trecut la o a treia cheie. La fel Am 


e 6l- 


început să parcurg inelul, comparând fiecare cheie cu 
următoarea, una câte una. /dentic. Identic. Identic. 

Nu erau o sută de chei pe inel. Cu cât treceam mai 
repede prin ele, cu atât mai sigură eram. Erau vreo 20 şi 
ceva de copii ale cheii greşite, făcute să pară diferite una 
de alta, şi apoi... 

— Asta e. 

În sfârşit, dădusem de o cheie cu un model diferit faţă 
de celelalte. Interfonul a pârâit, dar, dacă era în 
continuare dincolo de uşă, Jameson nu a scos niciun 
cuvânt. M-am mişcat să bag cheia în încuietoare, iar 
adrenalina îmi zvâcnea prin vene când am întors-o. 

Evrica! 

— Cum de ai ştiut ce cheie să foloseşti? m-a întrebat 
Libby. 

Răspunsul a venit din interfon. 

— Uneori, lucrurile care la suprafaţă par a fi foarte 
diferite sunt, de fapt, exact la fel în esenţa lor, a vorbit 
Jameson Hawthorne, pe un ton ciudat de meditativ. 


e 62 œ» 


Capitolul 15 


— Bine ai venit acasă, Avery. 

Alisa a intrat în hol şi s-a întors cu faţa la mine. Mi-am 
tinut respiraţia preţ de o clipă, cât am trecut pragul. Era 
ca şi cum păşeam în Buckingham Palace sau în castelul 
Hogwarts şi mi s-ar fi spus că îmi aparţine. 

— De-a lungul coridorului sunt teatrul, sala de muzică, 
sera, solarul... 

Nici măcar nu ştiam ce sunt jumătate dintre încăperile 
astea. 

— Ai văzut Sala Mare, desigur, a continuat Alisa. 
Sufrageria e ceva mai încolo, urmează bucătăria, bucătăria 
chefului... 

— Există un chef? mi-a scăpat întrebarea. 

— Sunt angajaţi chefi specializaţi în sushi, bucătărie 
italiană, taiwaneză, vegetariană şi patiseri. 

Vocea care rostise aceste cuvinte era una masculină. M- 
am întors şi am văzut cuplul în vârstă de la citirea 
testamentului stând în pragul Sălii Mari. Familia Laughlin, 
mi-am amintit eu. 

— Dar soţia mea se ocupă de gătitul de fiecare zi, a 
continuat domnul Laughlin, ursuz. 

— Domnul Hawthorne era un om foarte discret, a spus 
doamna Laughlin, privindu-mă. De cele mai multe ori se 
rezuma la ceea ce îi găteam eu, pentru că nu îi plăcea să 
fie mai mulţi străini decât necesar care să îşi bage nasul 
prin Casă. 

Nu mă îndoiam absolut deloc de faptul că spunea Casă 
cu majusculă - şi încă şi mai puţin că mă considera o 
străină. 

— Există zeci de angajaţi, mi-a explicat Alisa. Sunt plătiţi 
cu normă întreagă, dar lucrează numai când sunt chemaţi. 

— Dacă e ceva de făcut, are cine să o facă şi mă asigur 
că se face în modul cel mai discret cu putinţă, a zis simplu 
domnul Laughlin. De cele mai multe ori nici nu o să-ţi dai 
seama că e cineva aici. 


e 63 - 


— Dar eu da, o declarat Oren. Orice intrare sau ieşire de 
pe proprietate este strict monitorizată şi nimeni nu 
reuşeşte să treacă de poartă fără o verificare minuțioasă. 
Echipe de constructori, personalul pentru curăţenie şi 
pentru îngrijirea grădinii. Chiar şi maseuza, şeful bucătar, 
stilistul sau somelierul - toţi sunt verificaţi de echipa mea. 

Somelier. Stilist. Şef bucătar. Maseuză. Am reluat lista 
în minte, în ordine inversă. Era năucitor. 

— Sala de sport e la capătul acestui hol, a zis Alisa, 
reluându-şi rolul de ghid. Există terenuri de baschet şi de 
squash de dimensiuni mari, un perete pentru escaladă, 
sală de bowling... 

— O sală de bowling? am repetat eu. 

— Cu numai patru culoare, m-a liniştit Alisa, de parcă ar 
fi fost absolut normal să ai acasă o mică sală de bowling. 

Încă încercam să formulez un răspuns potrivit când uşa 
de la intrare s-a deschis în spatele meu. Cu o zi în urmă, 
Nash Hawthorne dăduse impresia cuiva care pleca de tot - 
şi totuşi iată-l. 

— Cowboy-ul pe motocicletă, mi-a şoptit Libby la ureche. 

Lângă mine, Alisa s-a crispat. 

— Dacă e totul în ordine aici, ar trebui să mă duc la 
firmă. 

A băgat mâna în buzunarul costumului şi mi-a întins un 
telefon nou. 

— Ţi-am înregistrat numărul meu, pe cel al domnului 
Laughlin şi pe cel al lui Oren. Dacă ai nevoie de ceva, 
sună. 

A plecat fără să-i adreseze vreun cuvânt lui Nash, iar el 
a privit în urma ei. 

— Ai grijă cu ea, l-a sfătuit domnul Laughlin pe cel mai 
mare dintre fraţii Hawthorne, odată ce uşa s-a închis. O 
femeie umilită e mai primejdioasă decât necuratul. 

Asta m-a ajutat să leg nişte lucruri. Alisa şi Nash. 
Avocata mea mă avertizase să nu mă îndrăgostesc de un 
Hawthorne, iar când mă întrebase dacă mi-a distrus viaţa 
vreunul dintre ei şi eu am spus că nu, răspunsul ei a fost 
norocul tău. 


e 64» 


— Nu încerca să te convingi că Lee-Lee s-a înhăitat cu 
duşmanul, i-a spus Nash domnului Laughlin. Avery nu e 
duşmanul nimănui. Aici nu există duşmani. Aşa a vrut el. 

El. Tobias Hawthorne. Chiar şi mort, era mereu în 
centrul atenţiei. 

— Nimic din toate astea nu e din vina lui Avery, a spus 
Libby de lângă mine. E doar un copil. 

Nash şi-a mutat atenţia către sora mea şi am simţit-o 
cum încearcă să se piardă în uitare. Nash i-a privit ochiul 
înnegrit prin bretonul care îl acoperea. 

— Ce s-a întâmplat aici? a murmurat el. 

— Sunt bine, a zis Libby, scoţându-şi bărbia în faţă. 

— Văd, a răspuns Nash încet. Dar, dacă te hotărăşti să- 
mi dai un nume, m-aş ocupa eu de asta. Mi-ar plăcea. 

Am văzut limpede efectul pe care aceste cuvinte l-au 
avut asupra lui Libby. Nu era obişnuită să aibă de partea ei 
pe altcineva în afară de mine. 

— Libby, i-a atras Oren atenţia. Dacă ai câteva clipe, aş 
vrea să te prezint lui Hector, care o să se ocupe de 
securitatea ta. Avery, îţi pot garanta personal că Nash nu o 
să te ucidă cu toporul şi nici nu o să permită să fii ucisă cu 
toporul de altcineva cât timp lipsesc eu. 

Asta l-a făcut pe Nash să pufnească, iar eu m-am uitat 
urât la Oren. Nu trebuia să le spună cât de puţină 
încredere aveam în ei. În timp ce Libby îl urma pe Oren în 
măruntaiele casei, am realizat pe deplin felul în care cel 
mai mare dintre fraţii Hawthorne se uita după ea. 

— Las-o în pace! i-am spus lui Nash. 

— Eşti protectoare şi pari gata să lupti murdar şi, dacă e 
un lucru pe care îl respect, sunt tocmai trăsăturile astea 
combinate, a comentat el. 

Undeva, la distanţă, s-a auzit o izbitură, apoi o bufnitură. 

— Ăsta ar fi motivul pentru care m-am întors şi nu 
trăiesc o plăcută existenţă nomadă în momentul ăsta, a zis 
Nash, gânditor. 

Încă o bufnitură. 

Nash şi-a dat ochii peste cap. 

— O să fie amuzant. 


e 65» 


A pornit cu paşi mari înspre un hol alăturat. A privit 
înapoi peste umăr. 

— Ai putea să vii şi tu. Ştii ce se spune despre botez şi 
foc. 


e 66 - 


Capitolul 16 


Nash avea picioarele lungi, aşa că, dacă mergea în pas 
de plimbare, eu eram nevoită să alerg ca să mă pot ţine 
după el. Mi-am aruncat privirea prin fiecare încăpere pe 
lângă care am trecut, dar toate erau doar o amestecătură 
de obiecte de artă, arhitectură şi lumină naturală. La 
capătul unui coridor lung, Nash a dat o uşă de perete. Mă 
pregăteam să dau de urmările unei lupte. Când colo, i-am 
văzut pe Grayson şi pe Jameson stând de o parte şi de alta 
a unei biblioteci care mi-a tăiat răsuflarea. 

Incăperea era circulară. Rafturile se ridicau până la 
cinci-şase metri înălţime şi fiecare dintre ele era umplut cu 
câte un şir de cărţi cu coperţi cartonate. Rafturile erau 
făcute dintr-un lemn somptuos, închis la culoare. Patru 
scări din fier forjat erau răspândite prin încăpere, iar ele 
se ridicau în spirală înspre rafturile de sus, asemenea unor 
puncte marcate cu compasul. În mijlocul bibliotecii era o 
buturugă mare, cu diametru de cel puţin trei metri. Chiar 
şi de la distanţă, puteam vedea inelele care indicau vârsta 
copacului. 

Mi-a luat ceva până să înţeleg că menirea ei era să fie 
folosită drept birou. 

Aş putea sta aici veşnic, mi-am zis. Aş putea rămâne în 
camera asta pentru totdeauna, fără să o mai părăsesc. 

— Deci cui trebuie să îi tăbăcesc mai întâi fundul? a zis 
Nash de lângă mine, privindu-şi degajat fraţii. 

Grayson a ridicat privirea din cartea pe care o ţinea în 
mână. 

— Chiar trebuie să recurgem întotdeauna la pumni? 

— Se pare că am un voluntar pentru primul şut în fund, 
a zis Nash, apoi l-a măsurat cu privirea pe Jameson, care 
stătea sprijinit de una dintre scările de fier forjat. E şi un 
al doilea? 

Jameson a rânjit. 

— Nu ai putut sta deoparte, nu-i aşa, frate-meu mai 
mare? 


e 607 œ» 


— Şi s-o las pe Avery aici cu voi, tâmpiţilor? 

Până să îmi pronunţe Nash numele, niciunul dintre 
ceilalţi doi nu părea să îmi fi remarcat prezenţa în spatele 
lui, dar am simţit cum invizibilitatea mi se duce, pur şi 
simplu. 

— Nu mi-aş face prea multe griji pentru domnişoara 
Grambs, a spus Grayson, aruncând priviri agere cu ochii 
lui cenuşii. E limpede că e în stare să aibă singură grijă de 
ea. 
În traducere: sunt o escroacă fără suflet, ahtiată după 
bani, iar el mă vede exact aşa cum sunt. 

— Nu-i da atenţie lui Gray, m-a îndemnat Jameson alene. 
Nimeni nu-i dă. 

— Jamie, l-a admonestat Nash. Ţine-ţi gura! 

Jameson nu l-a băgat în seamă. 

— Grayson se antrenează pentru Olimpiada Nesuferiţilor 
şi suntem convinşi că poate să meargă până la capăt, 
numai să îşi bage băţul ăla ceva mai mult în... 

Asterisc, mi-am zis, conectându-mă mental cu Max. 

— Ajunge! a mormăit Nash. 

— Ce-am pierdut? a întrebat Xander, năvălind pe uşă. 

Purta uniforma unei şcoli private, la care adăugase o 
jachetă pe care şi-a scos-o dintr-o singură mişcare. 

— N-ai pierdut nimic, i-a spus Grayson. lar domnişoara 
Grambs tocmai pleca. 

Şi-a întors privirea către mine. 

— Bănuiesc că vrei să te instalezi. 

Eram miliardară, iar el tot îmi dădea ordine. 

— Aşteaptă puţin, a spus  dintr-odată Xander, 
încruntându-se în încercarea de a-şi da seama de situaţia 
din încăpere. Vă ciondăneaţi aici fără mine? 

Eu tot nu vedeam niciun semn de bătaie sau de 
distrugere, dar în mod limpede Xander a observat ceva ce 
mie îmi scăpase. 

— Asta mi se întâmplă dacă sunt ăla care nu chiuleşte de 
la şcoală, a zis el, abătut. 

Când a fost rostit cuvântul şcoală, Nash şi-a mutat 
privirea de la Xander către Jameson. 


e 68 œ» 


— Nu ai uniformă, a remarcat el. Chiuleşti, Jamie? Două 
funduri de tăbăcit să fie atunci! 

Când a auzit expresia funduri de tăbăcit, Xander a 
zâmbit larg, a ţopăit pe vârfurile picioarelor ca un labrador 
foarte nerăbdător şi, fără niciun avertisment, a sărit la 
Nash, doborându-l la pământ. Nimic mai mult decât o 
hârjoană improvizată şi prietenoasă între frați. 

— Te-am imobilizat! a declarat Xander triumfător. 

Nash a prins între glezne picioarele lui Xander şi l-a 
răsucit, ţintuindu-l la pământ. 

— Nu azi, frăţioare. 

Nash a zâmbit, apoi i-a săgetat cu o privire mult mai 
întunecată pe ceilalţi doi fraţi. 

— Nu azi. 

Erau - toţi patru - o celulă. Erau frații Hawthorne. Eu nu 
eram din familie. Am simţit asta la nivel fizic. Împărtăşeau 
toţi patru o legătură impenetrabilă pentru cei din afară. 

— Ar trebui să plec, am zis eu. 

Locul meu nu era aici, iar dacă aş fi rămas, nu aş fi făcut 
altceva decât să mă holbez. 

— Nici nu ar trebui de fapt să fii aici, mi-a replicat 
Grayson tăios. 

— Ţine-ţi gura, Gray! a zis Nash. Ce-i făcut e bun făcut şi 
ştii la fel de bine ca mine că un lucru făcut de bătrân nu 
mai poate fi desfăcut. 

Nash şi-a răsucit capul către Jameson. 

— Iar în ce te priveşte: pornirile autodistructive nu sunt 
deloc aşa de simpatice cum crezi tu. 

— Avery a rezolvat misterul cu cheile, a zis Jameson 
dezinvolt. Mai repede decât oricare dintre noi. 

Pentru prima dată de când păşisem în încăpere, toţi cei 
patru fraţi au alunecat într-o tăcere prelungă. Ce se 
petrece aici? m-am întrebat eu. Momentul era încărcat de 
tensiune, la limita insuportabilului, şi apoi... 

— I-ai dat cheile? a rupt Grayson tăcerea. 

Incă ţineam în mână inelul cu chei. Mi s-a părut dintr- 
odată foarte greu. Jameson nu ar fi trebuit să mi le dea. 

— Eram legal obligaţi să i le înmânăm... 


e 69 œ» 


— O singură cheie, l-a întrerupt Grayson şi s-a îndreptat 
încet, ameninţător, către el, închizând cu zgomot cartea pe 
care o ţinea în mână. Eram legal obligaţi să îi dăm o cheie, 
Jameson, nu cheile. 

Eu crezusem că mă tachinează. Cel mult mă gândisem 
că e un test. Dar, din felul în care vorbeau, părea mai mult 
o tradiţie. O invitaţie. 

Un ritual de trecere. 

— Eram curios cum avea să se descurce, a răspuns 
Jameson, arcuind o sprânceană. Nu vrei să afli de cât timp 
a avut nevoie? 

— Nu! a tunat Nash. 

Nu îmi dădeam seama dacă era un răspuns la întrebarea 
lui Jameson sau îi spunea lui Grayson să nu mai înainteze 
către fratele lui. 

— Acum pot să mă ridic? a intervenit Xander, încă 
imobilizat sub Nash şi părând a fi într-o dispoziţie mai 
bună decât ceilalţi trei la un loc. 

— Nope, i-a răspuns Nash. 

— Ţi-am zis eu că e specială, a şoptit Jameson în timp ce 
Grayson continua să se apropie de el. 

— Iar eu ţi-am spus să stai departe de ea. 

Grayson s-a oprit la o distanţă suficientă cât să nu îl 
poată atinge Jameson cu mâna. 

— Văd că voi doi vă vorbiţi din nou! a comentat Xander 
voios. Super! 

Nu-i deloc super, mi-am zis, incapabilă să-mi desprind 
ochii de la furtuna pe cale să se dezlănţuie la doar câţiva 
metri distanţă. Jameson era mai înalt, Grayson, mai lat în 
umeri. Rânjetului de pe faţa celui dintâi îi răspundea 
expresia oţelită a celuilalt. 

— Bun venit în Hawthorne House, Fată Misterioasă! 

Urarea de bun venit a lui Jameson părea adresată mai 
degrabă lui Grayson decât mie. Indiferent care era motivul 
acestei înfruntări, nu era vorba doar despre o diferenţă de 
opinii asupra unor evenimente recente. 

Nu era vorba doar despre mine. 

— Nu-mi mai spune Fată Misterioasă! 


e 70 - 


Abia dacă am scos un cuvânt din momentul în care uşa 
bibliotecii s-a deschis spre interior, dar m-am săturat să fiu 
un simplu spectator. 

— Mă cheamă Avery. 

— Sunt dispus să îţi zic şi Moştenitoarea, s-a oferit 
Jameson. 

A făcut un pas în faţă, intrând în bătaia unei raze de 
lumină care pătrundea printr-o lucarnă de deasupra. Acum 
era chiar faţă în faţă cu Grayson. 

— Ce părere ai, Gray? Ai vreo preferinţă de poreclă 
pentru noua noastră proprietară? 

Proprietară. Jameson a accentuat cuvântul, ca şi cum ar 
fi putut face faţă faptului că a fost dezmoştenit dacă asta 
însemna că şi moştenitorul prezumtiv pierduse totul. 

— Încerc să te protejez, a zis încet Grayson. 

— Cred că ştim amândoi că singura persoană pe care ai 
protejat-o vreodată eşti tu însuţi, i-a răspuns Jameson. 

Grayson a devenit stană de piatră. 

— Xander, a zis Nash, ridicându-l pe fratele cel mai mic 
în picioare. Ce ar fi să-i arăţi lui Avery aripa ei de casă? 

Era fie o încercare a lui Nash de a preveni încălcarea 
unei limite, fie un indiciu că deja se trecuse de o limită. 

— Vino, m-a îndemnat Xander lovindu-mă uşor cu 
umărul. O să ne oprim să luăm prăjituri în drum. 

Dacă afirmaţia asta era destinată să risipească tensiunea 
din încăpere, nu a funcţionat, dar i-a abătut lui Grayson 
atenţia de la Jameson - pentru moment. 

— Fără prăjituri. 

Vocea lui Grayson era sugrumată, ca şi cum gâtul i se 
închidea în jurul cuvintelor - de parcă ultima lovitură a lui 
Jameson îl lăsase complet fără aer. 

— În regulă, a răspuns Xander vesel. Negociezi dur, 
Grayson Hawthorne. Fără prăjituri. 

Xander mi-a făcut cu ochiul. 

— O să luăm brioşe. 


e 71 œ» 


Capitolul 17 


— Prima brioşă e ceea ce îmi place să numesc brioşă de 
antrenament. 

Xander şi-a îndesat în gură o brioşă întreagă, mi-a întins 
şi mie una, apoi a înghiţit şi a continuat discursul. 

— De-abia la a treia, ba nu, la a patra brioşă ajungi să 
dezvolţi o oarecare experienţă în mâncatul brioşelor. 

— Experienţă în mâncatul brioşelor, am repetat eu 
indiferentă. 

— Eşti sceptică de felul tău, a observat Xander. Asta o 
să-ţi fie de folos pe aici, dar, dacă există un adevăr 
universal în experienţa umană, acesta e faptul că 
perfecțiunea în mâncatul brioşelor nu e ceva ce se 
dobândeşte peste noapte. 

Cu colţul ochiului l-am zărit pe Oren şi m-am întrebat de 
când ne urmărea. 

— De ce stăm aici şi vorbim despre brioşe? l-am întrebat 
pe Xander. 

Oren mă asigurase că fraţii Hawthorne nu erau o 
ameninţare fizică şi totuşi... În cel mai bun caz, Xander ar 
fi trebuit să încerce să îmi facă viaţa un coşmar. 

— N-ar trebui să mă urăşti? 

— Chiar te urăsc, a răspuns Xander în timp ce devora 
fericit o a treia brioşă. Dacă observi, le-am păstrat pe cele 
cu afine pentru mine, iar ţie ţi-am dat... 

A făcut pe oripilatul. 

— „ţi-am dat brioşele cu aromă de lămâie. Atât de mare 
e ura pe care ţi-o port, şi personal, şi din principiu. 

— Asta nu-i o glumă. 

Mă simţeam ca şi cum aş fi aterizat în Ţara Minunilor - 
şi apoi am căzut din nou, dintr-o vizuină de iepure în alta, 
într-un cerc vicios. 

Capcane peste capcane, parcă îl auzeam pe Jameson 
spunând. Şi ghicitori peste ghicitori. 

— De ce te-aş uri, Avery? m-a întrebat Xander în cele din 
urmă. 


e 72 œ» 


În tonul lui erau nuanţe de emoție care nu existaseră 
până atunci. 

— Nu tu ai provocat situaţia asta. 

Tobias Hawthorne a făcut-o. 

— Poate că nu ai nicio vină, a zis Xander, ridicând din 
umeri. Poate că eşti un spirit malefic, aşa cum crede Gray, 
dar, la urma urmei, chiar dacă tu ai fi crezut că l-ai 
manipulat pe bunicul nostru să procedeze aşa - îţi 
garantez că el e cel care te-a manipulat pe tine. 

Mi-a venit în minte scrisoarea pe care mi-o lăsase Tobias 
Hawthorne - câteva cuvinte, nicio explicaţie. 

— Bunicul tău a fost un personaj, i-am spus lui Xander. 

El a luat o a patra brioşă. 

— De acord. Mănânc brioşa asta în cinstea lui. 

Aşa a şi făcut. 

— Vrei să-ţi arăt acum camerele tale? 

Trebuie să fie o şmecherie la mijloc. Xander Hawthorne 
era în mod singur mai mult decât lăsa să se vadă. 

— Arată-mi doar în ce direcţie trebuie s-o iau, i-am zis 
eu. 

— Vezi tu... a început cel mai tânăr dintre fraţii 
Hawthorne cu o grimasă. Există riscul să fie ceva mai greu 
să te orientezi prin Hawthorne House. Imaginează-ţi, te 
rog, că un labirint ar avea un copil cu Where's Waldo’, 
numai că Waldo sunt încăperile tale. 

Am încercat să traduc această propoziţie absurdă. 

— Hawthorne House are o aşezare neconvenţională. 
Xander s-a oprit la o a cincea şi ultimă brioşă. 

— Ţi-a mai spus vreodată cineva că te pricepi la vorbe? 


— Hawthorne House este cea mai mare casă 
rezidenţială în proprietate privată din statul Texas, mi-a 
explicat Xander, în timp ce mă conducea în susul unei 


? Serie britanică de cărţi de puzzle pentru copii create de ilustratorul 
englez Martin Handford. Cărţile constau dintr-o serie de ilustraţii 
detaliate pe două pagini, care prezintă zeci sau mai mulţi oameni care 
fac o varietate de lucruri amuzante într-o anumită locaţie. Cititorilor li 
se lansează provocarea de a găsi un personaj pe nume Wally/Waldo 
ascuns în grup (Wikipedia) (n. t.). 

e 73» 


scări. 'Ţi-aş putea da un număr de metri pătraţi, dar ar fi 
doar estimativ. Lucrul care diferenţiază cu adevărat 
Hawthorne House de alte clădiri asemănătoare unor palate 
şi obscen de mari nu este atât mărimea, cât natura ei. 
Bunicul meu a adăugat cel puţin câte o încăpere ori câte o 
aripă nouă în fiecare an. Imaginează-ţi, te rog, că un desen 
al lui M.C. Escher? ar concepe un copil cu cele mai 
măiestrite schiţe ale lui Da Vinci. 

— Opreşte-te! i-am ordonat. Regulă nouă: nu mai ai voie 
să foloseşti vreo formulare sau vreun termen care se 
referă la conceperea unui copil când vorbeşti despre casă 
sau despre cei care locuiesc în ea - inclusiv despre tine. 

Xander şi-a dus teatral mâna la piept. 

— Ce dur! 

Am ridicat din umeri. 

— E casa mea, eu fac regulile. 

A făcut ochii mari. Nici mie nu-mi venea să cred că am 
spus-o, dar era ceva la Xander Hawthorne care mă făcea 
să simt că nu trebuie să-mi cer iertare că exist. 

— Prea curând? am întrebat. 

— Sunt un Hawthorne, mi-a răspuns Xander, adresându- 
mi cea mai demnă privire de care era în stare. Nu e 
niciodată prea curând pentru a începe o discuţie dură. 

Şi-a reluat rolul de ghid. 

— Aşa cum spuneam, aripa de est e de fapt aripa de 
nord-est, aflată la primul etaj. Dacă te rătăceşti, nu trebuie 
decât să te uiţi după bătrân, a zis Xander, făcând un semn 
cu capul spre un portret de pe perete. Asta a fost aripa lui 
din casă în ultimele câteva luni. 

Văzusem pe internet poze de-ale lui Tobias Hawthorne, 
dar, odată ce m-am uitat la portret, nu am mai putut să îmi 
dezlipesc privirea de la el. Avea părul cărunt şi trecerea 
vremii îi lăsase pe faţă urme mai adânci decât observasem. 
Avea ochii aproape identici cu ai lui Grayson, conformaţia 


3 Maurits Cornelis Escher, cunoscut şi după inițialele sale, M.C. 
Escher, a fost un artist plastic, gravor şi grafician olandez. Cele mai 
cunoscute lucrări ale sale au ca punct de plecare obiecte imposibile şi 
iluzii optice (Wikipedia) (n. t.). 

e 74» 


lui Jameson, bărbia lui Nash. Dacă nu l-aş fi văzut pe 
Xander în mişcare, s-ar fi putut să nu sesizez nicio 
asemănare între el şi bătrân, dar aceasta exista în felul în 
care se combinau trăsăturile lui Tobias Hawthorne - nu 
ochii, nasul ori gura, ci ceva legat de figură, undeva la 
mijloc. 

— Nu l-am întâlnit niciodată, am zis eu, luându-mi 
privirea de la portret şi îndreptând-o către Xander. Mi-aş fi 
amintit. 

— Eşti sigură? m-a întrebat el. 

M-am trezit că privesc din nou portretul. Să-l fi întâlnit 
vreodată pe miliardar? Să se fi încrucişat cărările noastre, 
fie şi pentru o clipă? Mintea îmi era goală, cu excepţia unei 
fraze care se tot repeta. Imi pare râu. 


e 75» 


Capitolul 18 


Xander m-a lăsat să îmi explorez aripa de casă. 

Aripa mea. Mi se părea ridicol să rostesc cuvintele chiar 
şi în gând. În conacul meu. Primele patru uşi dădeau în 
câte un apartament, fiecare atât de mare încât acolo un 
pat matrimonial părea mic. Şi băile! Cabine de duş cu 
scaune încorporate şi minimum trei capete de duş diferite 
fiecare. Căzi de baie uriaşe, dotate cu panou de control. 
Televizoare în fiecare oglindă. 

Năucită, m-am îndreptat către a cincea şi ultima uşă de 
pe coridorul meu. Nu e un dormitor, am realizat când am 
deschis-o. Un birou. Scaune foarte mari, îmbrăcate în piele 
- şase cu totul -, aşezate în formă de potcoavă, îndreptate 
spre balcon. De-a lungul pereţilor se întindeau vitrine din 
sticlă. Aşezate la distanţe egale în vitrine se aflau obiecte 
care păreau a-şi avea locul într-un muzeu - geode, arme 
vechi, statui din onix şi piatră. In partea opusă balconului, 
în fundul încăperii, se găsea un birou. Când m-am 
apropiat, am văzut o busolă mare, din bronz, încorporată 
în tăblia lui. Am trecut cu degetele peste busolă. S-a rotit - 
nord-vest - şi un compartiment al biroului s-a deschis 
dintr-odată. 

În aripa asta a casei şi-a petrecut Tobias Hawthorne 
ultimele câteva luni de viaţă, m-am gândit. Brusc, nu am 
vrut doar să mă uit înăuntrul compartimentului deschis - 
mi-am dorit să scotocesc prin toate sertarele biroului lui 
Tobias Hawthorne. Trebuia să fie ceva, pe undeva, care ar 
putea să îmi arate ce gândea - de ce mă aflam aici, de ce 
îşi dăduse familia la o parte în favoarea mea. Făcusem 
ceva care îl impresionase? Văzuse ceva în mine? 

Sau mama? 

M-am uitat mai de aproape în compartimentul deschis. 
Înăuntru erau nişte caneluri adânci, sculptate în formă de 
litere. Mi-am trecut degetele peste ele. Nu s-a întâmplat 
nimic. Am încercat restul sertarelor. Erau încuiate. 

În spatele biroului se aflau rafturi pline de plachete şi 


e 76 - 


trofee. M-am apropiat de ele. Prima plachetă avea gravate, 
pe un fundal auriu, cuvintele STATELE UNITE ALE 
AMERICII; dedesubtul lor era un sigiliu. Mi-a luat ceva să 
citesc ceea ce era scris cu litere mai mici până să îmi dau 
seama că era vorba de un brevet - care nu era emis pe 
numele lui Tobias Hawthorne. 

Brevetul era deţinut de Xander. 

Mai erau încă pe puţin şase alte brevete pe perete, 
câteva recorduri mondiale şi trofee în toate formele 
imaginabile. Un călăreț de taur din bronz. O placă de surf. 
O sabie. Erau şi medalii. Mai multe centuri negre. Cupe de 
la campionate - dintre care unele campionate naționale -, 
de la motocros până la înot şi pinball. Mai era o serie de 
patru cărţi de benzi desenate înrămate - cu supereroi pe 
care îi recunoşteam, genul despre care se fac filme - ai 
căror autori erau cei patru nepoți Hawthorne. Un album cu 
fotografii avea numele lui Grayson pe cotor. 

Nu era o simplă vitrină. Era, practic, un altar - omagiul 
lui Tobias Hawthorne pentru cei patru nepoti extraordinari 
ai lui. Nu avea nicio logică. Nu avea logică faptul că patru 
oameni, oricine ar fi fost ei - dintre care trei adolescenţi -, 
putuseră realiza atâtea şi în mod clar nu avea nicio logică 
faptul că bărbatul care păstrase această vitrină în biroul 
lui hotărâse că niciunul dintre ei nu merita să îi 
moştenească averea. 

Chiar dacă tu ai fi crezut că l-ai manipulat pe bunicul 
nostru să procedeze aşa - îți garantez că el e cel care te-a 
manipulat pe tine, îmi răsunau în minte cuvintele lui 
Xander. 

— Avery? 

În clipa în care mi-am auzit numele, m-am îndepărtat de 
trofee. Am închis în grabă compartimentul pe care îl 
deschisesem pe birou. 

— Sunt aici, am răspuns. 

Libby şi-a făcut apariţia în cadrul uşii. 

— E ceva ireal, a spus ea. Întreg locul ăsta e ireal. 

— Există un cuvânt pentru asta. 

Am încercat să mă concentrez pe minunăţia care era 


e 77» 


Hawthorne House, nu pe ochiul învineţit al soră-mii, dar 
nu am reuşit. Nu ştiu cum era cu putinţă, dar vânătaia 
arăta şi mai rău acum. 

Libby şi-a strâns braţul în jurul pieptului. 

— Sunt bine, a zis ea când a observat cum o priveam. 
Nici măcar nu doare prea tare. 

— Spune-mi, te rog, că ai terminat-o cu el. 

Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să mă pot abtine. 
Libby avea acum nevoie de sprijin - nu să fie judecată. Dar 
nu reuşeam să nu mă gândesc la faptul că Drake mai 
fusese fostul ei şi înainte. 

— Sunt aici, nu? a zis ea. Te-am ales pe tine. 

Eu aş fi vrut să se aleagă pe ea şi i-am spus asta. Libby 
şi-a lăsat părul să îi cadă pe faţă şi s-a întors în direcţia 
balconului. A rămas tăcută aproape un minut, apoi a spus: 

— Mama avea obiceiul să dea în mine. Doar când era 
foarte stresată, înţelegi? Mă creştea singură şi era greu. 
Puteam înţelege asta. Am încercat să simplific lucrurile. 

Mi-o puteam imagina copil, fiind lovită şi încercând să 
împace persoana care o lovise. 

— Libby... 

— Drake m-a iubit, Avery. Ştiu asta şi m-am tot străduit 
să înţeleg... 

Acum îşi cuprinsese corpul cu braţele. Oja neagră de pe 
unghiile ei părea proaspătă. Perfectă. 

— Dar ai avut dreptate. 

Am simţit un pic cum mi se frânge inima. 

— N-am vrut asta. 

Libby a mai rămas pe loc câteva secunde, apoi s-a dus 
spre balcon şi a încercat uşa. Am urmat-o şi am ieşit 
amândouă, în aerul nopţii. Jos era o piscină. Trebuie că era 
foarte cald, pentru că cineva înota. 

Grayson. Corpul meu l-a recunoscut înaintea minţii. 
Braţele loveau brutal de eficient apa în stilul fluture. Iar 
muşchii de pe spatele lui... 

— Aş vrea să-ţi spun ceva, a zis Libby, lângă mine. 

Asta mi-a permis să îmi întorc ochii de la piscină - şi de 
la înotător. 


e 78 - 


— În legătură cu Drake? am întrebat-o. 

— Nu. Am auzit ceva, a zis Libby înghițind un nod. Când 
Oren mi-a prezentat detaliile pazei mele, l-am auzit din 
întâmplare vorbind cu soţul Zarei. Fac un test - un test 
ADN. fie. 

Nu aveam idee cum reuşiseră Zara şi soţul ei să obţină o 
mostră din ADN-ul meu, dar nu am fost foarte surprinsă. 
Mă gândisem şi eu la asta: cea mai simplă explicaţie 
pentru includerea în testament a cuiva complet străin este 
că nu e complet străin. Cea mai simplă explicaţie era aceea 
că eram o Hawthorne. 

Nu era deloc indicat să mă uit la Grayson. 

— Dacă Tobias Hawthorne a fost tatăl tău, a reuşit Libby 
să spună, atunci tatăl nostru - tatăl meu - nu este. Şi dacă 
nu avem acelaşi tată şi cum noi două abia dacă ne-am 
văzut cât eram copii... 

— Nu cumva să îndrăzneşti să spui că nu suntem surori, 
i-am zis. 

— Ai mai vrea să fiu aici? m-a întrebat Libby, în timp ce 
îşi trecea degetele peste cureaua cu ţinte metalice de la 
gât. Dacă nu suntem... 

— Vreau să fii aici, am asigurat-o. Indiferent cum stă 
treaba. 


e 79 œ 


Capitolul 19 


În seara aia am făcut cel mai lung duş din viaţa mea. 
Apa caldă era la discreţie. Uşile de sticlă ale cabinei de duş 
mențineau aburul. Era ca şi cum aş fi avut propria mea 
saună. După ce m-am şters cu nişte prosoape enorme, din 
pluş, m-am îmbrăcat în pijamaua mea amărâtă şi m-am 
trântit în nişte aşternuturi făcute, eram sigură, din bumbac 
egiptean. 

Nu ştiu sigur cât timp am stat întinsă aşa, când am 
auzit-o. O voce. 

— Trage sfeşnicul. 

Într-o secundă am fost în picioare, răsucindu-mă ca să 
mă lipesc cu spatele de perete. Din instinct, am înşfăcat 
cheile de pe noptieră, pentru eventualitatea că o să am 
nevoie de o armă. Am privit cu atenţie prin încăpere, în 
căutarea persoanei care vorbise, dar nu era nimeni. 

— Trage sfeşnicul de pe şemineu, Moştenitoareo. Sau 
vrei să rămân blocat aici? 

Intenţia mea iniţială de a avea o reacţie gen luptă-sau- 
fugi a fost înlocuită de iritare. Mi-am concentrat privirea 
asupra şemineului de piatră din partea din spate a camerei 
mele. Sfeşnicul cu mai multe braţe de pe poliţă era cât se 
poate de vizibil. 

— Sunt sigură că asta poate fi considerată hărţuire, m- 
am adresat eu şemineului - sau, mai exact, băiatului aflat 
de cealaltă parte a acestuia. 

Totuşi nu puteam să nu trag sfeşnicul. Cine ar putea 
rezista la aşa ceva? Mi-am înfăşurat mâinile în jurul bazei 
sfeşnicului. Am întâmpinat rezistenţă, aşa că din spatele 
şemineului s-a auzit încă o sugestie. 

— Nu trage pur şi simplu. Apleacă-l. 

Am făcut aşa cum mi s-a spus. Sfeşnicul s-a rotit şi am 
auzit un clic, iar partea din spate a şemineului s-a desprins 
de podea, doar doi-trei centimetri. O secundă mai târziu, 
am văzut nişte degete apărând în deschizătură şi am privit 
cum partea din spate a şemineului s-a ridicat şi a dispărut 


e 80 œ» 


în spatele poliţei. Acum, în spatele şemineului apăruse o 
deschizătură. Prin ea a păşit Jameson Hawthorne. S-a 
îndreptat de spate, apoi a ridicat sfeşnicul la loc, iar 
deschizătura pe care tocmai o folosise s-a acoperit încet. 

— O uşă secretă, mi-a explicat el, fără să fie nevoie. Casa 
e plină de ele. 

— Şi ar trebui ca asta să mi se pară liniştitor sau 
înfricoşător? l-am întrebat eu. 

— Tu să-mi spui, Fată Misterioasă. Eşti liniştită sau 
îngrozită? 

A aşteptat puţin să rumeg întrebarea. 

— Sau poate eşti intrigată? 

Prima dată când l-am întâlnit, Jameson Hawthorne era 
beat. De data asta, nu am simţit miros de băutură în 
respiraţia lui, dar mă întrebam cât a dormit de la citirea 
testamentului. Părul îi era aranjat, dar în ochii lui verzi şi 
strălucitori era ceva sălbatic. 

— Nu întrebi despre chei? s-a interesat el, schiţând un 
zâmbet strâmb. Mă aşteptam să întrebi despre chei. 

Am ridicat mâna în care le tineam. 

— A fost opera ta. 

Nu era o întrebare - şi nici nu a luat-o ca atare. 

— E un fel de tradiţie de familie. 

— Eu nu fac parte din familie. 

Şi-a aplecat capul într-o parte. 

— Chiar crezi asta? 

M-am gândit la Tobias Hawthorne - la testul ADN de 
care deja se ocupa soţul Zarei. 

— Nu ştiu. 

— Ar fi păcat să fim rude, a apreciat Jameson. 

Mi-a adresat încă un zâmbet, abia schiţat şi tăios. 

— Nu crezi? 

Ce aveam oare cu băieţii Hawthorne? Nu te mai gândi la 
zâmbetul lui. Nu-i mai privi buzele. Termină! 

— Cred că deja ai o familie mai mare decât poţi duce, 
am zis eu, încrucişându-mi braţele. Şi mai cred că eşti mult 
mai puţin simpatic decât îţi închipui. Vrei ceva. 

Întotdeauna am fost bună la matematică. Întotdeauna 


e 81 œ» 


am avut o gândire logică. Se afla aici, în camera mea, şi 
flirta cu mine cu un anumit scop. 

— În curând toată lumea o să vrea ceva de la tine, 
Moştenitoareo. 

Jameson a zâmbit. 

— Intrebarea e: câţi dintre noi vor ceva ce eşti dispusă 
să dai? 

Chiar şi numai sunetul vocii lui, felul în care se exprima 
- simţeam că îmi doresc să mă aplec înspre el. Ceea ce era 
ridicol. 

— Nu îmi mai spune Mogştenitoare, i-am trântit-o eu. lar 
dacă îmi răspunzi la întrebare printr-un soi de ghicitoare, 
chem paza. 

— Asta-i chestia, Fată Misterioasă. Nu cred că folosesc 
nicio ghicitoare. Nu cred că e nevoie. Tu eşti o ghicitoare, 
un puzzle, un joc - cel din urmă al bunicului. 

Mă privea atât de fix, încât nu am îndrăznit să întorc 
privirea în altă parte. 

— De ce crezi că are casa asta atâtea uşi secrete? De ce 
sunt atâtea chei care nu se potrivesc în nicio încuietoare? 
Fiecare birou cumpărat de bunicul are compartimente 
secrete. În sala de teatru e o orgă, iar când cânţi o anumită 
secvenţă de note, se deschide un sertar secret. În fiecare 
sâmbătă dimineaţa, de când eram copil şi până în noaptea 
în care a murit, bunicul ne punea, pe mine şi pe fraţii mei, 
să ne aşezăm şi ne dădea o ghicitoare, un puzzle, o 
provocare imposibilă - ceva de rezolvat. Apoi a murit. Şi 
după aia... 

Jameson a făcut un pas înspre mine. 

— Ai apărut tu. 

Eu. 

— Grayson crede că eşti un fel de maestră în 
manipulare. Mătuşa mea e convinsă că ai sângele familiei 
Hawthorne. Eu însă cred că eşti ultima ghicitoare a 
bătrânului - un ultim puzzle de rezolvat. 

A mai făcut un pas, astfel că acum ne aflam şi mai 
aproape unul de altul. 

— Te-a ales cu un anumit motiv, Avery. Eşti specială şi 


e 382 œ» 


cred că voia ca noi - ca eu - să descoperim de ce. 

— Nu sunt un puzzle. 

Îmi simţeam bătăile inimii în gât. Era acum destul de 
aproape să îmi poată vedea pulsul. 

— Ba cum să nu fii, mi-a răspuns Jameson. Cu toţii 
suntem. Nu-mi spune că o parte din tine n-a încercat să ne 
descifreze. Pe Grayson. Pe mine. Poate chiar şi pe Xander. 

— Pentru tine toate astea sunt doar un joc? 

Mi-am întins mâna ca să-l opresc să mai înainteze. A mai 
făcut un pas, obligându-mă să-mi lipesc palma de pieptul 
lui. 

— Totul e un joc, Avery Grambs. Singurul lucru pe care 
îl putem decide în viaţa asta e dacă jucăm pentru a 
câştiga. 

A întins mâna pentru a-mi îndepărta părul de pe faţă, iar 
eu m-am dat brusc înapoi. 

— Pleacă, i-am spus încet. Foloseşte uşa normală de 
data asta. 

Niciodată în viaţa mea nu m-a atins cineva atât de 
delicat cum o făcuse el cu câteva secunde în urmă. 

— Eşti supărată, a zis Jameson. 

— Ţi-am spus - dacă vrei ceva, cere. Nu-mi veni cu 
poveşti despre cum sunt eu specială. Nu-mi atinge faţa. 

— Chiar eşti specială. 

Jameson şi-a ţinut mâinile acasă, dar hotărârea din 
privire i-a rămas. 

— Iar ceea ce vreau e să-mi dau seama de ce. De ce tu, 
Avery? 

S-a dat un pas în spate, făcându-mi loc. 

— Nu-mi spune că nu vrei şi tu să ştii. 

Voiam. Normal că voiam. 

— O să las ăsta aici, a zis Jameson, ridicând mâna în 
care ţinea un plic. 

L-a pus cu grijă pe poliţă. 

— Citeşte-l şi dup-aia spune-mi dacă nu e ăsta un joc de 
câştigat. Spune-mi dacă nu-i o ghicitoare. 

Jameson a întins mâna către sfeşnic şi, în timp ce 
şemineul se deschidea încă o dată, a mai lansat o lovitură, 


e 383 - 


aşa ca de rămas bun: 
— Ţie ţi-a lăsat averea, Avery, iar tot ce ne-a lăsat nouă 
eşti tu. 


e 384» 


Capitolul 20 


Am rămas pe loc, în picioare, cu o privire fixă, multă 
vreme după ce Jameson se făcuse nevăzut în întuneric, iar 
uşa şemineului se închisese. Era oare aceasta singura uşă 
secretă care ducea în camera mea? Într-o casă ca asta, 
cum puteam şti vreodată că eram chiar singură? 

În cele din urmă, m-am dus să iau plicul pe care îl lăsase 
Jameson pe poliţă, chiar dacă totul în mine se revolta 
împotriva a ceea ce spusese el. Nu eram un puzzle. Eram 
doar o fată. 

Am întors plicul pe cealaltă parte şi am văzut numele lui 
Jameson mâzgălit pe ea. Asta e scrisoarea lui, mi-am dat 
eu seama. Cea pe care o primise la citirea testamentului. 
Tot nu aveam idee ce să fac cu scrisoarea mea, habar nu 
aveam pentru ce îşi cerea Tobias Hawthorne iertare. Poate 
că scrisoarea lui Jameson avea să limpezească un pic 
lucrurile. 

Am deschis plicul şi am citit. Mesajul era mai lung decât 
al meu - şi avea chiar mai puţin sens. 


Jameson, 


Mai bine un diavol pe care-l cunoşti decât unul 
necunoscut - nu-i aşa? Puterea corupe. Puterea 
absolută corupe în mod absolut. Nu tot ce 
străluceşte e aur. Nimic nu e sigur în afară de 
moarte şi de taxe. Slavă Domnului, eu am scăpat. 

Nu judeca. 

— Tobias Tattersall Hawthorne 


În dimineaţa următoare ştiam deja pe de rost scrisoarea 
lui Jameson. Părea a fi fost scrisă de cineva care nu 
dormise de zile bune - frenetică, turnând o platitudine 
după alta. Dar pe măsură ce cuvintele mi se coceau în 
minte, am început să mă gândesc la posibilitatea ca 
Jameson să aibă dreptate. 


e 385 


E ceva acolo, în scrisori. În a lui Jameson. În a mea. Un 
răspuns - sau măcar un indiciu. 

M-am dat jos din patul meu imens, m-am dus să îmi scot 
telefoanele, la plural, de la încărcat şi am descoperit că 
vechiul meu telefon se descărcase. Am apăsat de câteva ori 
zdravăn butonul de pornire şi, cu puţin noroc, am reuşit să 
îl fac să se deschidă. Habar nu aveam cum aş putea măcar 
să încep să îi explic lui Max ultimele 24 de ore, dar aveam 
nevoie să vorbesc cu cineva. 

Aveam nevoie de un contact cu realitatea. 

M-am trezit cu peste o sută de apeluri pierdute şi de 
mesaje. Brusc, motivul pentru care Alisa îmi dăduse un 
telefon nou a devenit limpede. Oameni cu care nu mai 
vorbisem de ani întregi îmi scriau mesaje. Oameni care o 
viaţă întreagă mă ignoraseră îmi solicitau acum atenţia. 
Colegi de la muncă. Colegi de clasă. Chiar şi profesori. 
Habar nu aveam cum reuşiseră, jumătate dintre ei, să facă 
rost de numărul meu. Am pus mâna pe telefonul nou, m-am 
conectat şi am descoperit că pe e-mail şi pe conturile de 
social media era şi mai rău. 

Aveam mii de mesaje - cele mai multe din partea unor 
străini. Pentru unii oameni o să fii Cenuşăreasa, pentru 
alții, Maria Antoaneta. Mi s-a strâns stomacul. Am lăsat din 
mână ambele telefoane şi m-am ridicat în picioare, 
acoperindu-mi gura cu mâna. Ar fi trebuit să prevăd toate 
astea. Nu ar fi trebuit să fiu deloc luată pe nepregătite. 
Dar eram. 

Cum ar putea fi cineva pregătit pentru asta? 

— Avery? a răsunat o voce de femeie în camera mea, dar 
nu era Libby. 

— Alisa? am vrut eu să mă asigur înainte de a deschide 
uşa dormitorului. 

— Ai lipsit de la micul dejun, a sosit răspunsul. 

Rapid, pragmatic - în mod clar era Alisa. 

Am deschis uşa. 

— Doamna Laughlin nu a ştiut ce îţi place, aşa că a 
pregătit de toate, mi-a spus Alisa. 

O femeie pe care nu am recunoscut-o - să fi avut 20 şi 


e 86 - 


ceva de ani - a intrat în urma ei în cameră, ducând o tavă. 
A aşezat-o pe noptieră, a aruncat o privire cu ochii 
îngustaţi în direcţia mea, apoi a plecat fără un cuvânt. 

— Am crezut că personalul vine doar când e solicitat, am 
zis, întorcându-mă către Alisa, odată uşa închisă. 

Alisa a expirat prelung. 

— Personalul e foarte-foarte loial şi extrem de îngrijorat 
în acest moment, a zis. Ea - a făcut Alisa un semn cu capul 
înspre uşă - e una dintre cele mai noi angajate. E dintre 
ale lui Nash. 

Mi-am îngustat ochii. 

— Ce vrei să spui cu e dintre ale lui Nash? 

Alisa nu şi-a pierdut deloc sângele-rece. 

— Nash e puţin ceea ce se cheamă nomad. Pleacă. 
Cutreieră. Găseşte câte o bombă unde lucrează o vreme ca 
barman, apoi, ca fluturele de noapte la lumină, se întoarce 
- de obicei însoţit de unu-două suflete rătăcite. Sunt sigură 
că îţi poţi imagina, sunt o groază de lucruri de făcut în 
Hawthorne House, iar domnul Hawthorne avea obiceiul să 
pună sufletele pierdute ale lui Nash la treabă. 

— Şi fata care tocmai a fost aici? am întrebat eu. 

— E aici de vreun an, a răspuns Alisa pe un ton care nu 
lăsa să se întrevadă nimic. Şi-ar da viaţa pentru Nash. Cele 
mai multe dintre ele ar face-o. 

— Şi ea şi Nash... nu prea ştiam cum să formulez. Au o 
relaţie? 

— Nu! a zis Alisa tăios. 

A tras adânc aer în piept şi a continuat: 

— Nash nu ar permite niciodată să se întâmple ceva cu o 
persoană asupra căreia a avut o anumită putere. Are el 
defectele lui - printre care şi complexul salvatorului -, dar 
nu e genul ăsta. 

Nu mai puteam ţine ascuns elefantul din încăpere, aşa 
că l-am scos la lumină. 

— E fostul tău. 

Alisa s-a îmbujorat. 

— Am fost logodiţi o vreme, a recunoscut ea. Eram 
tineri. Au fost probleme. Dar te asigur că nu există niciun 


e 387 œ» 


conflict de interese când vine vorba să te reprezint. 

Logodiţi? Am fost nevoită să mă străduiesc din răsputeri 
să nu-mi cadă faţa. Avocata mea plănuise să se 
căsătorească cu un Hawthorne şi nu se gândise că era 
necesar să aducă vorba despre asta? 

— Dacă preferi, pot aranja să te reprezinte altcineva de 
la firmă. 

M-am forţat să nu mă mai holbez la ea şi am încercat să 
procesez situaţia. Alisa fusese de un profesionalism 
desăvârşit şi părea aproape înfricoşător de bună în munca 
ei. În plus, dată fiind toată nebunia cu logodna ruptă, avea 
motive să nu fie loială familiei Hawthorne. 

— E în regulă, a zis. Nu am nevoie de alt reprezentant. 

Asta i-a smuls un zâmbet abia perceptibil. 

— Mi-am luat libertatea să te înscriu la Heights Country 
Day, a trecut Alisa la un nou punct de pe listă, cu eficienţa 
ei necruțătoare. E şcoala unde merg Xander şi Jameson. 
Grayson a absolvit anul trecut. Sperasem să reuşesc să te 
înscriu şi să te adaptezi cât de cât înainte ca veştile despre 
moştenirea ta să ajungă în presă, dar o să ne descurcăm 
cum putem mai bine în situaţia dată. 

Mi-a aruncat o privire. 

— Eşti Moştenitoarea averii Hawthorne, dar nu eşti o 
Hawthorne. Asta o să atragă atenţia, chiar şi într-un loc 
precum Country Day, unde nu o să fii nici pe departe 
singura cu posibilităţi. 

Posibilităţi, mi-am zis. Oare câte moduri aveau oamenii 
bogaţi de a evita să rostească cuvântul bogat? 

— Sunt sigură că mă pot descurca cu un grup de puşti 
de liceu, am zis, chiar dacă nu eram sigură de asta - deloc. 

Alisa mi-a zărit telefoanele. S-a lăsat pe vine - o 
impresionantă acrobație pe tocuri - şi a luat vechiul meu 
telefon de pe jos. 

— O să te descotorosesc eu de ăsta. 

Nici nu a avut nevoie să se uite la ecran ca să-şi dea 
seama ce se întâmplase. Ceea ce încă se întâmpla, dacă 
era să ne luăm după bâzâitul uşor şi neîntrerupt al 
telefonului. 


e 388 œ» 


— Stai, i-am cerut eu. 

Am apucat telefonul, fără să bag în seamă mesajele, şi 
am mers la numărul lui Max. L-am transferat în noul 
telefon. 

— Te sfătuiesc să controlezi strict cine are acces la noul 
tău număr, mi-a spus Alisa. Chestia asta nu are să se 
potolească prea curând. 

— Chestia asta, am repetat eu. 

Toată atenţia din partea presei. Străini care imi trimit 
mesaje. Oameni cărora nu le-a păsat niciodată de mine şi 
care hotărăsc acum că suntem cei mai buni prieteni. 

— Elevii de la Country Day o să fie ceva mai discreţi, dar 
trebuie să fii pregătită, a zis Alisa. Oricât de oribil ar suna, 
banii înseamnă putere, iar puterea atrage ca un magnet. 
Nu mai eşti cea care erai acum două zile. 

Aş fi vrut să aduc contraargumente, dar mintea mi-a 
fugit la scrisoarea lui Tobias Hawthorne către Jameson, ale 
cărui cuvinte îmi răsunau în cap. Puterea corupe. Puterea 
absolută corupe în mod absolut. 


e 89 œ» 


Capitolul 21 


— Ai citit scrisoarea mea. 

Jameson Hawthorne s-a strecurat lângă mine, pe locul 
din spate al SUV-ului. Oren deja îmi prezentase pe scurt 
toate elementele de siguranţă ale maşinii. Geamurile erau 
antiglont şi foarte închise la culoare, iar Tobias Hawthorne 
deținuse mai multe SUV-uri identice pentru cazurile în 
care era nevoie de o diversiune. 

Mersul la Heights Country Day School se pare că nu era 
unul dintre ele. 

— Xander nu are nevoie să îl duc cu maşina? a întrebat 
Oren de pe locul şoferului, prinzându-i lui Jameson privirea 
în oglindă. 

— Vinerea, Xan pleacă dimineaţa devreme la şcoală, 
pentru activităţi extracuriculare, a zis Jameson. 

În oglindă, privirea lui Oren s-a mutat la mine. 

— E OK să ai companie? 

Dacă era OK să stau atât de aproape de Jameson 
Hawthorne, care cu o seară înainte ieşise din şemineu şi 
intrase în dormitorul meu? Mi-a atins faţa... 

— E în regulă, i-am răspuns lui Oren, alungând 
amintirea. 

Oren a rotit cheia de contact şi apoi a aruncat o privire 
peste umăr. 

— Ea e pachetul. Dacă are loc un incident... i s-a adresat 
el lui Jameson. 

— O salvezi pe ea prima, a terminat Jameson fraza. 

Şi-a trântit picioarele pe consola centrală şi s-a lăsat pe 
spate, sprijinindu-se de uşă. 

— Bunicul spunea întotdeauna că bărbaţii Hawthorne au 
nouă vieţi. În ce mă priveşte, nu se poate să fi consumat 
mai mult de cinci. 

Oren s-a întors în faţă, a pornit maşina şi, în secunda 
următoare, am luat-o din loc. Chiar şi prin geamurile 
antiglonţ, puteam auzi vacarmul estompat care a izbucnit 
când am ieşit pe poartă. Paparazzi. Înainte fuseseră cel 


e 90 œ» 


puţin o duzină. Acum erau de două ori pe atât - poate chiar 
mai mulţi. 

Nu mi-am îngăduit să zăbovesc prea mult cu mintea la 
asta. Mi-am întors privirea de la reporteri - către Jameson. 

— Uite! 

Am băgat mâna în geantă şi i-am întins scrisoarea mea. 

— 'Ţi-am arătat-o pe a mea, a zis el, mizând cât putea de 
bine pe dublul înţeles. Tu mi-o arăţi pe a ta. 

— Taci şi citeşte! 

A citit-o. 

— Asta-i tot? a întrebat el când a terminat. 

Am încuviinţat din cap. 

— Ai idee de ce îşi cere iertare? m-a întrebat el. Sunt 
ceva nedreptăţi grave în trecutul tău, comise de anonimi? 

— Una, am răspuns eu, am înghiţit în sec şi mi-am mutat 
privirea de la el. Dar, dacă nu cumva crezi că bunicul tău 
este responsabil pentru faptul că mama mea avea o grupă 
sangvină foarte rară şi că asta a plasat-o mult prea jos pe 
lista de transplant, probabil că e nevinovat. 

Am vrut să sune sarcastic, nu brutal. 

— O să ne întoarcem la scrisoarea ta, a zis Jameson, 
făcându-mi favoarea de a ignora orice urmă de emotie din 
tonul meu. Şi ne îndreptăm atenţia către a mea. Sunt 
curios, Fată Misterioasă, ce zici despre ea? 

Aveam, senzaţia că era un nou test. O ocazie de a arăta 
exact cât valorez. Provocare acceptată. 

— Scrisoarea ta e scrisă în proverbe, am zis, începând 
cu ceea ce era evident. Nu tot ceea ce străluceşte e aur. 
Puterea absolută corupe în mod absolut. Vrea să spună că 
banii şi puterea sunt periculoase. Iar primul rând - mai 
bine un diavol pe care il cunoşti decât unul necunoscut - 
nu-i aşa? - e evident, corect? 

Familia lui era diavolul pe care-l cunoscuse Tobias 
Hawthorne - iar eu eram diavolul necunoscut. Dar dacă e 
adevărat - de ce eu? Dacă eram o străină, de ce mă alesese 
pe mine? A pus degetul pe hartă? Algoritmul informatic 
imaginar al lui Max? 

Şi dacă eram o străină - de ce îşi cerea iertare? 


e 91 œ» 


— Continuă, m-a îndemnat Jameson. 

M-am concentrat. 

— Nimic nu e sigur în afară de moarte şi de taxe. Mie-mi 
sună ca şi cum ştia că urma să moară. 

— Noi nici măcar nu am ştiut că era bolnav, a murmurat 
Jameson. 

Asta a atins o coardă sensibilă în mine. Se pare că 
Tobias Hawthorne fusese campion la păstrarea secretelor - 
la fel ca mama. S-ar putea ca eu să fiu diavolul pe care nu 
îl cunoştea, chiar dacă o cunoştea pe ea. Tot o străină aş fi, 
Chiar dacă ea nu era. 

Îl simţeam pe Jameson lângă mine, cum mă priveşte într- 
un fel care mă făcea să mă întreb dacă îmi poate citi 
gândurile. 

— Slavă Domnului, eu am scăpat, am zis, revenind la 
conţinutul scrisorii, hotărâtă să o parcurg în întregime. În 
circumstanţe diferite, oricare dintre noi ar fi putut ajunge 
în situaţia altcuiva, am tradus eu. 

— Băiatul bogat poate ajunge sărac, a zis Jameson şi şi-a 
luat picioarele de pe consola centrală, întorcându-şi 
complet capul spre mine, moment în care ochii lui verzi s- 
au intersectat cu ai mei într-un mod care mi-a transmis un 
semnal de alarmă în tot corpul. 

— Iar fata din cartierul sărac poate deveni... 

O prinţesă. O ghicitoare. O moştenitoare. Un joc. 

Jameson a zâmbit. Dacă fusese un test, îl trecusem. 

— La prima vedere, se pare că scrisoarea rezumă ceea 
ce deja ştim: bunicul a murit şi a lăsat totul diavolului pe 
care nu îl ştia, inversând astfel soarta multora. De ce? 
Pentru că puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod 
absolut. 

Nu mi-aş fi putut lua privirea de la el nici dacă aş fi 
încercat. 

— Dar tu, Moştenitoareo? a continuat Jameson. Eşti 
incoruptibilă? De-aia şi-a lăsat averea pe mâinile tale? 

Expresia apărută în colţul buzelor lui nu era un zâmbet. 
Nu ştiam sigur ce era, dar era magnetică. 

— Îmi cunosc bunicul, a zis Jameson, privindu-mă fix. E 


e 92 œ» 


ceva mai mult aici. Un joc de cuvinte. Un cod. Un mesaj 
ascuns. Ceva. 

Mi-a dat înapoi scrisoarea. Am luat-o şi mi-am plecat 
privirea. 

— Bunicul tău a semnat scrisoarea mea cu inițialele, am 
făcut eu o ultimă observaţie. Iar pe a ta, cu numele întreg. 

— Şi ce înţelegem din asta? a zis Jameson încet. 

Noi. Cum am ajuns, un Hawthorne şi cu mine, noi? Ar fi 
trebuit să fiu circumspectă. Chiar şi cu asigurările date de 
Oren - şi de Alisa -, ar fi trebuit să păstrez distanţa. Dar 
familia asta avea ea ceva. Băieţii ăştia aveau ei ceva. 

Nu aş fi putut scăpa de ei nici dacă aş fi încercat. 

— Aproape am ajuns, a zis Oren de pe locul din faţă. 

Nu a dat niciun semn că ne-ar fi urmărit discuţia. 

— Administraţia şcolii a fost informată despre cum stau 
lucrurile. Am aprobat paza şcolii cu ani în urmă, când s-au 
înscris băieţii. Ar trebui să fii în regulă aici, Avery, dar să 
nu ieşi din campus în nicio împrejurare. 

Maşina a trecut de o poartă păzită. 

— O să fiu prin preajmă. 

Am renunţat să mă mai gândesc la scrisori - a lui 
Jameson şi a mea -, ca să mă concentrez asupra a ceea ce 
mă aştepta odată coborâtă din maşină. Asta e un liceu? m- 
am mirat, privind pe geam. Arăta mai degrabă a facultate 
ori a muzeu, de parcă era o imagine dintr-un catalog, un 
loc unde toţi elevii erau frumoşi şi cu zâmbetul pe buze. 
Dintr-odată, am simţit uniforma care mi-a fost dată ca şi 
cum nu avea ce căuta pe corpul meu. Eram un copil care 
se juca de-a deghizatul, prefăcându-se că, dacă îşi pune o 
cratiţă în cap, e astronaut, că, dacă se mânjeşte cu ruj pe 
faţă, e o vedetă. 

Pentru restul lumii, eram o celebritate apărută brusc. O 
sursă de fascinaţie - şi o ţintă. Dar aici? Cum ar fi putut 
nişte oameni care crescuseră cu atâţia bani să mă vadă 
altfel decât ca pe o impostoare? 

— Nu-mi place să produc nedumerire şi apoi să fug, Fată 
Misterioasă... 

Mâna lui Jameson era deja pe mânerul uşii când SUV-ul 


e 93 - 


a oprit. 
— Dar numai de asta nu ai avea nevoie în prima ta zi de 
şcoală aici, să vadă cineva că eşti apropiată de mine. 


e 94 œ 


Capitolul 22 


Jameson a dispărut cât ai clipi. S-a făcut nevăzut într-o 
mare de jachete roşu-închis şi păr lucios, iar eu eram încă 
ţintuită pe locul meu, cu centura pusă, incapabilă să mă 
mişc. 

— E doar o şcoală, mi-a spus Oren. Sunt doar nişte copii. 

Copii bogaţi. Copii al căror reper pentru normal era, 
probabil, „doar” să fii copilul unui neurochirurg sau al unui 
avocat de succes. Când se gândeau la facultate, în mintea 
lor era, probabil, Harvard ori Yale. Şi iată-mă aici, purtând 
o fustă ecosez plisată şi o jachetă roşu-închis, completată 
de un blazon marinăresc imprimat cu cuvinte latineşti pe 
care nu ştiam cum să le citesc. 

Am luat telefonul nou şi i-am trimis un mesaj lui Max. 
SUNT AVERY. NUMĂR NOU. SUNĂ-MĂ. 

Am aruncat din nou o privire spre scaunul din faţă şi m- 
am forţat să-mi întind mâna către portieră. Nu era treaba 
lui Oren să mă dădăcească. Treaba lui era să mă protejeze 
- şi nu de privirile insistente la care mă aşteptam în 
momentul în care aveam să cobor din maşină. 

— Ne întâlnim din nou aici după ore? am întrebat eu. 

— O să fiu aici. 

Am mai aşteptat puţin, în eventualitatea că Oren mai 
avea şi alte instrucţiuni, şi apoi am deschis portiera. 

— Mulţumesc că m-ai adus. 


Nimeni nu se holba la mine. Nimeni nu şuşotea. De fapt, 
în timp ce mă îndreptam către arcada dublă care marca 
intrarea în clădirea principală, mi s-a instalat sentimentul 
clar că lipsa de reacţie era deliberată. Neholbare. 
Nevorbire. Doar cele mai discrete priviri, la fiecare câţiva 
paşi. De fiecare dată când mă uitam la cineva, îşi întorcea 
privirea. 

Mi-am zis că, probabil, încercau să nu facă mare caz de 
sosirea mea, ca asta însemna discreţie - dar tot mă 
simţeam de parcă mă plimbam de colo colo printr-o sală de 


e 95 - 


bal unde toţi ceilalţi dansau un vals complicat, răsucindu- 
se şi învârtindu-se în jurul meu ca şi cum nici măcar nu mă 
aflam acolo. 

Pe când mă apropiam de arcadă, o fată cu păr negru, 
lung, a respins tendinţa generală de a mă ignora, ca un cal 
pursânge care trânteşte din şa un călăreț nepriceput. M-a 
privit cu atenţie şi, una câte una, toate fetele din jurul ei 
au făcut la fel. 

Când am ajuns lângă ele, fata cu părul negru s-a 
desprins de grup - venind înspre mine. 

— Eu sunt Thea, a zis ea zâmbind. Tu trebuie să fii 
Avery. 

Avea o voce cât se poate de plăcută - aproape muzicală, 
ca o sirenă care ştia că putea, cu cel mai mic efort, să îi 
atragă prin cântecul ei pe navigatori în adâncul mării. 

— Ce-ar fi să te conduc în biroul directorului? 


— Directorul este dr. McGowan. Are un doctorat la 
Princeton. O să te ţină la ea în birou cel puţin o jumătate 
de oră, ca să-ţi vorbească despre oportunități şi tradiții. 
Dacă te serveşte cu cafea, acceptă - o prăjeşte ea singură, 
e bună de mori. 

Thea părea pe deplin conştientă de faptul că acum eram 
amândouă ţinta a nenumărate priviri insistente. Şi părea 
că îi face plăcere. 

— Când îţi dă dr. Mac orarul, asigură-te că ai în fiecare 
zi timp pentru luat prânzul. La Country Day se foloseşte 
ceea ce ei numesc programare modulară, asta însemnând 
că funcţionăm după un ciclu de şase zile, cu toate că nu 
avem şcoală decât cinci zile pe săptămână. Orele se 
suprapun între de trei şi cinci ori pe ciclu, aşa că, dacă nu 
ai grijă, poţi ajunge să ai oră exact în timpul prânzului în 
zilele A şi B, dar să nu ai practic nicio oră în zilele C sau F. 

— OK. 

Imi vâjâia capul, dar m-am străduit să mai scot un 
cuvânt: 

— Mersi. 

— Oamenii din şcoala asta sunt precum zânele din 


e 96 œ» 


mitologia celtică, a zis Thea în glumă. Nu ar trebui să ne 
mulţumeşti decât dacă nu cumva vrei să ne fii datoare. 

Nu prea ştiam cum să răspund la asta, aşa că nu am zis 
nimic. Thea nu a părut ofensată. În timp ce mă conducea 
de-a lungul unui coridor cu vechi poze înfăţişând clase de 
elevi agăţate pe pereţi, a spart tăcerea: 

— Nu suntem aşa de răi, pe bune. Cei mai mulţi dintre 
noi, în orice caz. Atât timp cât eşti cu mine, o să fii OK. 

Asta m-a iritat. 

— O să fiu OK oricum, i-am spus. 

— Evident, a zis Thea cu emfază. 

Asta era o referire la bani. In mod sigur. Nu-i aşa? Ochii 
negri ai Theei i-au întâlnit în treacăt pe ai mei. 

— Probabil că e dificil să locuieşti în casa aia, împreună 
cu băieţii ăia, a zis ea, studiindu-mi reacţia cu o intensitate 
pe care zâmbetul ei nu făcea absolut nimic să o ascundă. 

— E-n regulă, am zis. 

— O, dragă, a exclamat Thea, clătinând din cap. Familia 
Hawthorne numai în regulă nu se poate spune că e. Erau 
un dezastru absolut înainte să ajungi tu aici şi vor fi un 
dezastru absolut după ce o să pleci. 

Să plec. Oare unde îşi închipuia Thea că aveam să plec? 

Ajunseserăm în capătul coridorului, la uşa de la biroul 
directorului. Aceasta s-a deschis şi patru băieţi au ieşit din 
birou, unul în spatele celuilalt. Toţi patru sângerau. Toţi 
patru zâmbeau. Xander era cel de-al patrulea. M-a văzut - 
şi apoi a văzut cu cine eram. 

— Thea, a zis el. 

Ea i-a adresat un zâmbet numai lapte şi miere, apoi a 
ridicat mâna spre faţa lui - sau, mai exact, înspre buza lui 
plină de sânge. 

— Xander. Se pare că ai pierdut. 

— Nu există învinşi în Robot Battle Death Match Fight 
Club, a zis Xander stoic. Sunt doar învingători şi oameni ai 
căror roboţi cam explodează. 

Mi-a venit în minte biroul lui Tobias Hawthorne - 
brevetele pe care le văzusem pe pereţi. Ce fel de geniu mai 
era şi Xander Hawthorne? Şi pierduse o sprânceană? 


e 97 œ» 


Thea a continuat de parcă nu ar fi fost absolut nimic de 
comentat despre asta: 

— Tocmai îi arătam lui Avery unde e biroul directoarei şi 
îi dădeam câteva ponturi din interior despre cum să 
supravieţuieşti la Country Day. 

— Minunat! a declarat Xander. Avery, oare mereu- 
încântătoarea Thea Calligaris ţi-a pomenit despre faptul că 
unchiul ei e căsătorit cu mătuşa mea? 

Numele de familie al Zarei era Hawthorne-Calligaris. 

— Aud că Zara şi unchiul tău caută modalităţi de a ataca 
testamentul. 

Xander dădea de înţeles că vorbeşte cu Thea, dar eu am 
avut sentimentul clar că de fapt îmi adresa mie un 
avertisment. 

Să nu ai incredere în Thea. 

Thea a ridicat elegant din umeri, fără să fie descurajată. 

— Eu de unde să ştiu? 


e 98 œ» 


Capitolul 23 


— Te-am trecut la Studii Americane şi Filosofia Atenţiei 
Conştiente - Mindfulness. La ştiinţă şi la matematică poţi 
continua cu actuala ta programă, presupunând, desigur, că 
nu se dovedeşte a fi prea încărcată. 

Dr. McGowan a sorbit din cafea. Am făcut la fel. Era 
bună, exact aşa cum zisese Thea, ceea ce mă făcea să mă 
întreb cât de adevărate erau celelalte lucruri pe care mi le 
spusese. 

Probabil că e dificil să locuieşti în casa aia, împreună cu 
băieții ăia. 

Frau un dezastru absolut inainte să ajungi tu aici şi vor 
fi un dezastru absolut după ce o să pleci. 

— Acum - a continuat dr. Mac, aşa cum insista să i se 
spună -, în ceea ce priveşte opţionalele, ţi-aş recomanda 
Clarificarea Sensului, care se axează pe studierea modului 
în care este transmis sensul prin intermediul artelor şi are 
o componentă puternică de angajament civic, cu muzee 
locale, artişti, producţii teatrale, compania de balet, opera 
şi aşa mai departe. Dat fiind sprijinul pe care Fundaţia 
Hawthorne l-a oferit în mod tradiţional pentru aceste 
eforturi, cred că vei considera cursul... folositor. 

Fundaţia Hawthorne? De abia am reuşit să nu repet 
cuvintele. 

— Acum, în ceea ce priveşte restul orarului tău, am 
nevoie să îmi spui câte ceva despre planurile tale pentru 
viitor. Ce te pasionează, Avery? 

Îmi stătea pe limbă să îi spun ce vorbisem cu directorul 
Altman. Eram o fată care avea un plan - dar planul fusese 
întotdeauna influenţat de considerente practice. Alesesem 
o facultate care să îmi asigure un job sigur. Judecând 
pragmatic, ceea ce aveam de făcut acum era să menţin 
direcţia. Şcoala asta dispunea de mai multe resurse decât 
fosta mea şcoală. Mă puteau ajuta să fac teste 
standardizate, să îmi maximizez creditul pentru facultate 
primit în liceu, să mă pună în poziţia perfectă pentru a 


e 99 œ 


termina facultatea în trei ani în loc de patru. Dacă îmi 
jucam bine cărţile, chiar şi în eventualitatea în care Zara şi 
soţul ei ar fi reuşit să răstoarne ceea ce făcuse Tobias 
Hawthorne, tot aş fi reuşit să o scot cu bine la capăt. 

Dar dr. Mac nu întrebase doar despre planurile mele. 
Mă întrebase ce mă pasionează şi, chiar dacă familia 
Hawthorne reuşea să conteste testamentul, probabil că tot 
aş fi primit o compensație. Oare câte milioane de dolari ar 
fi dispuşi să îmi plătească doar ca să plec? În cel mai rău 
caz, probabil că aş putea să îmi vând povestea în schimbul 
unei sume mai mult decât suficiente pentru a-mi plăti 
facultatea. 

— Călătoriile, m-am trezit eu spunând. Întotdeauna mi- 
am dorit să călătoresc. 

— De ce? m-a întrebat dr. Mac, privindu-mă curioasă. Ce 
te atrage la alte locuri? Arta? Istoria? Oamenii şi cultura 
lor? Sau eşti interesată de minunile naturii? Vrei să vezi 
munţi şi ţărmuri stâncoase, oceane şi copaci Sequoia 
uriaşi, pădurea tropicală... 

— Da, am răspuns eu cu intensitate. 

Simţeam că îmi dau lacrimile şi nu eram pe deplin 
sigură din ce motiv. 

— Pentru toate astea. Da. 

Dr. Mac a întins mâna şi a luat-o pe a mea. 

— O să-ţi dau o listă cu opţionale să te uiţi pe ea, a spus 
ea cu blândeţe. Înţeleg că în anul următor nu va fi posibil 
pentru tine să studiezi în străinătate, din cauza situaţiei 
mai degrabă singulare în care te afli, dar avem nişte 
programe pe care le-ai putea lua în considerare după 
aceea. Ba chiar ai putea cocheta cu ideea de a amâna puţin 
absolvirea. 

Dacă mi-ar fi spus cineva cu o săptămână în urmă că ar 
putea fi ceva care să mă tenteze să rămân la liceu chiar şi 
un minut mai mult decât necesar, m-aş fi gândit că nu e în 
toate minţile. Dar asta nu era o şcoală obişnuită. 

Nimic din viaţa mea nu mai era obişnuit. 


e 100 œ» 


Capitolul 24 


Max m-a sunat în jurul prânzului. La Heights Country 
Day, programarea modulară însemna că aveam goluri în 
orar în timpul cărora nu trebuia să fiu undeva anume. 
Puteam hoinări pe coridoare. Imi puteam petrece timpul la 
studioul de dans, într-o încăpere întunecată pentru 
procesarea fotografiilor sau în una dintre sălile de sport. 
Unde anume luam prânzul era la latitudinea mea. Aşa că, 
atunci când m-a sunat Max şi m-am retras într-o sală de 
clasă, nimeni nu m-a oprit şi nimănui nu i-a păsat. 

— Locul ăsta e Raiul, i-am spus lui Max. Efectiv. Raiul. 

— Conacul? m-a întrebat Max. 

— Şcoala, am şoptit eu. Ar trebui să îmi vezi orarul. Şi 
cursurile! 

— Avery, a zis Max cu asprime. Din câte am înţeles, ai 
moştenit catralioane de dolari, şi tu vrei să vorbeşti despre 
noua ta şcoală? 

Erau atât de multe lucruri despre care voiam să vorbesc 
cu ea! Eram nevoită să încerc să îmi aduc aminte ce ştia şi 
ce nu. 

— Jameson Hawthorne mi-a arătat scrisoarea pe care i-a 
lăsat-o bunicul lui şi e o chestie din aia nebunească, gen 
ghicitoare sau puzzle complicat. Jameson e convins că asta 
sunt eu - un puzzle care trebuie rezolvat. 

— În momentul ăsta mă uit la o poză a lui Jameson 
Hawthorne, m-a anunţat Max. 

Am auzit în fundal zgomot de apă trasă şi mi-am dat 
seama că probabil era în baie - într-o şcoală care nu era 
atât de flexibilă în privinţa timpului liber al elevilor precum 
asta. 

— Tre’ să recunosc. E faxabil. 

Mi-a trebuit o secundă să mă prind. 

— Max! 

— Zic şi eu, arată ca şi cum ştie ce să facă cu un fax. 
Probabil că e expert la format numere. Pariez că a faxat şi 
pe distanţe lungi. 


e 101 œ» 


— Habar nu mai am despre ce vorbeşti, i-am spus. 

Practic o puteam auzi cum rânjeşte. 

— Nici eu! Şi o să mă opresc, pentru că nu avem prea 
mult timp. Părinţii mei au intrat în panică în legătură cu 
toate astea. Acum nu e momentul pentru mine să chiulesc 
de la ore. 

— Părinţii tăi au intrat în panică? m-am încruntat eu. De 
ce? 

— Avery, habar nu ai câte telefoane am primit. Un 
reporter a apărut la noi la uşă. Mama mă ameninţă că o să- 
mi închidă conturile de social media, e-mailul, totul. 

Nu mă gândisem niciodată la prietenia mea cu Max ca la 
ceva foarte public, dar în mod clar nici secretă nu era. 

— Reporterii vor să-ţi ia interviu, am zis, încercând să-mi 
dau seama cum stau lucrurile. Să vorbiţi despre mine. 

— Ai văzut ştirile? m-a întrebat Max. 

Am înghiţit în gol. 

— Nu. 

A urmat o pauză. 

— Poate că... e mai bine aşa. 

Acest sfat spunea multe. 

— E treabă serioasă, Ave. Tu eşti bine? 

Mi-am suflat un fir de păr de pe faţă. 

— Sunt OK. Am fost asigurată de avocaţii mei şi de şeful 
pazei că o tentativă de omor e cu totul improbabilă. 

— Ai un bodyguard, a şoptit Max. Pana mea, ce viaţă 
cool duci acum. 

— Am personal, servitori - care mă urăsc, apropo. Casa 
nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum. lar 
familia! Băieţii ăia, Max! Au brevete şi recorduri mondiale 
şi... 

— Acuma mă uit la o poză în care sunt toţi, a zis Max. 
Hai la mama, porcuşori adorabili ce sunteţi! 

— Porcuşori? am repetat eu. 

— Drăguşori? a încercat ea. 

Am lăsat să-mi scape un mic hohot de râs. Nu mi-am dat 
seama cât de mult aveam nevoie de asta până să vorbesc 
cu ea. 


e 102 œ» 


— Îmi pare rău, Ave. Trebuie să închid. Dă-mi mesaje, 
dar... 

— Să am grijă la ce vorbesc, am completat eu. 

— Şi între timp: cumpără-ţi ceva drăguţ. 

— Cum ar fi? am întrebat-o. 

— O să-ţi fac o listă, a promis ea. Te iubesc...! 

— Şi eu te iubesc, Max. 

Am mai ţinut telefonul la ureche câteva secunde după ce 
a închis. Aş vrea să fii aici. _ 

În cele din urmă am reuşit să găsesc cantina. Înăuntru 
erau vreo douăzeci de persoane care mâncau. Printre ele 
era şi Thea. A împins un scaun de la masa ei cu piciorul. 

E nepoata Zarei, mi-am reamintit eu. Iar Zara vrea să 
dispar. M-am aşezat totuşi. 

— Îmi pare rău că am sărit aşa pe tine în dimineaţa asta, 
a zis Thea aruncându-le o privire celorlalte fete de la masă, 
toate la fel de imposibil de rafinate şi de frumoase ca ea. 

— Atât doar că, în situaţia ta, eu aş vrea să ştiu. 

Am recunoscut imediat momeala, dar nu m-am putut 
abtine să întreb: 

— Ce să ştiu? 

— Despre fraţii Hawthorne. Foarte multă vreme, toţi 
băieţii voiau să fie în locul lor şi toate fetele voiau să iasă 
cu ei. Felul în care arătau. Modul în care se purtau. 

Thea a făcut o pauză. 

— Până şi simplul fapt de a fi un apropiat al familiei 
Hawthorne schimba felul în care te priveau oamenii. 

— Eu învăţam împreună cu Xander uneori, a spus una 
dintre fete. Înainte să... a lăsat ea vorba neterminată. 

Înainte să ce? Îmi scăpa ceva - ceva important. 

— Erau magici a zis Thea, cu o expresie cum nu se poate 
mai ciudată pe figură. Şi, când orbitai în jurul lor, te 
simţeai şi tu magică. 

— Invincibilă, a intervenit altcineva. 

M-am gândit la Jameson, cum sărise de la balconul de la 
etaj în ziua în care ne cunoscuserăm, la Grayson şezând la 
biroul directorului Altman, pe care l-a alungat din încăpere 
cu un singur cuvânt. Şi mai era şi Xander: 1,90 înălţime, 


< 103 >» 


zâmbitor, sângerând şi vorbind despre roboţi care 
explodează. 

— Nu sunt ceea ce crezi tu, mi-a spus Thea. Nu mi-aş 
dori să trăiesc într-o casă cu familia Hawthorne. 

Să fi fost asta o încercare de a-mi intra pe sub piele? 
Dacă plecam din Hawthorne House - dacă mă mutam -, 
pierdeam moştenirea. Ea ştia asta? Oare unchiul ei o 
pusese să facă aşa ceva? 

Când venisem azi aici, mă aşteptasem să fiu tratată ca 
un gunoi. Nu aş fi fost surprinsă dacă fetele din şcoală ar fi 
fost posesive în privinţa băieţilor Hawthorne sau dacă 
cineva, bărbat sau femeie, mi-ar fi purtat pică în numele 
băieţilor. Dar asta... 

Asta era altceva. 

— Ar trebui să plec, am zis eu şi m-am ridicat, dar Thea 
s-a ridicat şi ea. 

— Nu ai decât să crezi ce vrei despre mine, a zis ea. Cât 
despre ultima fată din şcoala asta care s-a încurcat cu 
fraţii Hawthorne? Ultima fată care a petrecut ore în şir în 
casa aia? A murit. 


e 104 œ» 


Capitolul 25 


Am plecat din cantină imediat ce am înghiţit mâncarea, 
fără să ştiu unde aveam să mă ascund până la următoarea 
oră şi totodată fără să ştiu dacă Thea minţise. Ultima fată 
care a petrecut ore În şir în casa aia? Cuvintele mi se tot 
repetau în minte. A murit. 

Am luat-o de-a lungul unui coridor şi, tocmai când 
coteam pe un altul, Xander Hawthorne a apărut dintr-un 
laborator din apropiere, ţinând în mâini ceea ce părea a fi 
un dragon mecanic. 

În minte mi-a venit ceea ce tocmai îmi spusese Thea. 

— Pari a fi în stare să foloseşti un dragon-robot, mi-a zis 
Xander. Ţine. 

Mi l-a pus în mâini. 

— Ce-ar trebui să fac cu ăsta? l-am întrebat. 

— Depinde de cât de mult ţii la sprâncenele tale. 

Xander a ridicat mult din sprânceana care îi rămăsese. 

Am încercat să găsesc un răspuns, dar nu am reuşit. 
Ultima fată care a petrecut ore în şir în casa aia? A murit. 

— Ţi-e foame? m-a întrebat Xander. Refectoriul e în 
direcţia din care vii. 

Oricât mi-ar fi displăcut să îi dau câştig de cauză Theei, 
eram precaută - cu el, cu tot ceea ce ţinea de Hawthorni. 

— Refectoriul? am repetat eu, încercând să păstrez un 
ton normal. 

Xander a rânjit. 

— E termenul din liceu pentru cantină. 

— Liceul nu e o limbă, am remarcat eu. 

— Mai urmează să-mi spui că nici franceza nu e. 

Xander a mângâiat dragonul-robot pe cap. Acesta a 
râgâit. Din gură i-a ieşit un rotocol de fum. 

Nu sunt ceea ce crezi tu, o auzeam pe Thea avertizându- 
mă. 

— Eşti OK? m-a întrebat Xander, apoi a pocnit din 
degete. Thea te-a convins, nu-i aşa? 

I-am dat dragonul înapoi înainte să explodeze. 


<e 105 - 


— Nu vreau să vorbesc despre Thea. 

— Întâmplător, nici mie nu-mi place să vorbesc despre 
Thea, a zis Xander. Să discutăm atunci despre micul tău 
tête-à-tête cu Jameson din seara trecută? 

Ştia că fratele lui fusese în camera mea. 

— Nu a fost un tête-à-tête. 

— Dar chiar ai ceva cu franceza, a zis Xander, privindu- 
mă curios. Jameson ţi-a arătat scrisoarea lui, aşa-i? 

Habar nu aveam dacă asta ar fi trebuit sau nu să fie un 
secret. 

— Jameson crede că e un indiciu, am zis. 

Xander a rămas tăcut câteva secunde, apoi a făcut un 
semn din cap în direcţia opusă refectoriului. 

— Vino! 

L-am urmat, pentru că era fie asta, fie trebuia să îmi 
găsesc o altă clasă goală, la întâmplare. 

— De obicei pierdeam, a spus brusc Xander, în timp ce 
coteam pe coridor. În dimineţile de sâmbătă, când bunicul 
ne lansa câte o provocare, pierdeam întotdeauna. 

Habar nu aveam de ce îmi spunea asta. 

— Eram cel mai mic. Cel mai puţin competitiv. Cel mai 
predispus la a fi distras cu brioşe ori cu maşinării 
complicate. 

— Dar... l-am îndemnat eu. 

Simţeam din tonul lui că există un dar. 

— Dar, a răspuns Xander, în timp ce fraţii mei încercau 
să se depăşească unul pe altul în cursa către linia de 
sosire, eu îmi împărţeam cu generozitate brioşele cu 
bătrânul. Era groaznic de vorbăreţ, plin de poveşti şi de 
informaţii şi de contradicții. Ai vrea să auzi una? 

— O contradicţie? l-am întrebat. 

— O informaţie. 

Xander şi-a arcuit sprâncenele - sprânceana. 

— Nu a avut decât un prenume. 

— Ce? am zis. 

— Bunicul meu a primit la naştere numele Tobias 
Hawthorne, mi-a spus Xander. Nu avea un al doilea 
prenume. 


e 106 » 


Mă întrebam dacă bătrânul semnase scrisoarea adresată 
lui Xander la fel ca pe cea a lui Jameson. Tobias Tattersall 
Hawthorne. Pe a mea o semnase cu inițialele - trei. 

— Dacă te-aş ruga să îmi arăţi scrisoarea ta ai accepta? 
l-am întrebat pe Xander. 

Spusese că de obicei ieşea pe ultimul loc la jocurile 
bunicului său. Asta nu însemna că nu avea să îl joace pe 
acesta. 

— Unde ar fi distracţia în treaba asta? 

Xander mă adusese în faţa unei uşi din lemn masiv. 

— Aici o să fii în siguranţă în ceea ce o priveşte pe Thea. 
Sunt câteva locuri unde nici măcar ea nu îndrăzneşte să 
calce. 

Am aruncat o privire prin geamul transparent al uşii. 

— Biblioteca? 

— Arhiva, m-a corectat Xander într-un fel care mă făcea 
să cred că mă tachinează. E termenul folosit în liceu 
pentru bibliotecă - nu-i un loc rău unde să-ţi pierzi vremea 
când ai pauze, dacă vrei să petreci puţin timp de unul 
singur. 

Şovăind, am deschis uşa. 

— Tu nu vii? l-am întrebat. 

A închis ochii. 

— Nu pot. _ 

Nu mi-a dat nicio explicaţie în plus. În timp ce se 
îndepărta, nu am reuşit să alung sentimentul că îmi scapă 
ceva. 

Poate mai multe ceva-uri. 

Ultima fată care a petrecut ore în şir în casa aia? A 
murit. 


e 107 œ» 


Capitolul 26 


Arhiva arăta mai degrabă ca o bibliotecă universitară 
decât ca una de liceu. Încăperea era plină de arcade şi de 
vitralii. Nenumărate rafturi gemeau de cărţi de toate 
felurile, iar în centrul încăperii se aflau vreo douăsprezece 
mese dreptunghiulare - ultramoderne, cu leduri încastrate 
în ele şi lupe enorme ataşate pe margini. 

Toate mesele erau goale, cu excepţia uneia singure. O 
fată stătea cu spatele la mine. Avea părul arămiu, un 
roşcat mai închis decât văzusem eu vreodată. M-am aşezat 
la câteva mese distanţă de ea, cu faţa la uşă. În încăpere 
domnea liniştea, cu excepţia foşnetului pe care îl făcea fata 
când întorcea paginile cărţii pe care o citea. 

Am scos din geantă scrisoarea lui Jameson şi pe a mea. 
Tattersall. Mi-am trecut degetul peste cel de-al doilea 
prenume cu care Tobias Hawthorne o semnase pe a lui 
Jameson, apoi am privit inițialele mâzgălite pe a mea. 
Scrisul era acelaşi. Ceva nu îmi dădea pace şi mi-a trebuit 
puţin timp să îmi dau seama ce era. A folosit al doilea 
prenume şi în testament. Dacă tocmai asta era şmecheria? 
Dacă doar de asta era nevoie pentru a anula testamentul? 

I-am scris un mesaj Alisei. Mi-a răspuns imediat: Nume 
schimbat legal cu ani în urmă. Totul în regulă. 

Xander a zis că numele bunicului său la naştere fusese 
Tobias Hawthorne, fără un al doilea prenume. De ce să îmi 
spună asta? Profund sceptică în privinţa şanselor de a 
înţelege vreodată pe cineva cu numele de familie 
Hawthorne, am întins mâna către lupa ataşată de masă. 
Era de mărimea palmei mele. Am aşezat cele două scrisori 
una lângă alta sub lupă şi am aprins ledurile încorporate în 
masă. 

Unu la zero pentru şcolile private. 

Hârtia era destul de groasă încât să nu lase lumina să 
pătrundă prin ea, dar lupa a reuşit imediat să mărească 
literele de zece ori. Am potrivit lupa, fixând-o pe 
semnătura de pe scrisoarea lui Jameson. Puteam observa 


< 108 >» 


acum la scrisul lui Tobias Hawthorne detalii pe care nu le 
putusem vedea înainte. Un mic cârlig la r-uri. T-urile de 
tipar asimetrice. lar la cel de-al doilea prenume era un 
spaţiu evident, de două ori cât cel dintre oricare alte două 
litere. Mărit de lupă, acel spaţiu făcea ca numele să pară 
ca două cuvinte. 

Tatters all. Tatters, all. 

— Ca în „i-a lăsat pe toţi în zdrenţe”? am gândit eu cu 
voce tare. 

Era un pas înainte, dar nu părea cine ştie ce, atâta 
vreme cât Jameson era sigur că scrisoarea asta spunea mai 
mult decât vedeau ochii. Atâta vreme cât Xander ţinuse să 
îmi spună că bunicul lui nu a avut un al doilea prenume. 
Dacă Tobias Hawthorne îşi schimbase legal numele pentru 
a-i adăuga prenumele Tattersall, asta sugera că îl alesese 
chiar el. În ce scop? 

Am ridicat privirea, aducându-mi brusc aminte că nu 
eram singură în încăpere, dar fata cu păr roşu-închis 
plecase. I-am trimis repede un nou mesaj Alisei: Când şi-a 
schimbat TH numele? 

Oare schimbarea numelui coincidea cu momentul în care 
a decis să îşi lase familia în zdrenţe, variantă miliardară, să 
îmi lase totul mie? 

O secundă mai târziu mi-a venit un mesaj, dar nu era de 
la Alisa. Era de la Jameson. Habar nu aveam de unde 
făcuse rost de număr - nici pentru telefonul ăsta nou, nici 
pentru cel de dinainte. 

Acum m-am prins, Fată Misterioasă. Tu? 

Am privit în jur, având impresia că m-ar putea privi de 
undeva, dar, după toate aparențele, eram singură. 

Al doilea prenume? i-am răspuns eu la mesaj. 

Nu. 

Am aşteptat, iar un al doilea mesaj a sosit un minut mai 
târziu. 

Încheierea. 

Privirea mi s-a îndreptat către finalul scrisorii lui 
Jameson. Chiar înainte de semnătură, erau două cuvinte: 


4 In tatters (engleză original) - în zdrenţe (n. t.). 
< 109» 


NU JUDECA. 

Nu-l judeca pe patriarhul familiei Hawthorne că a murit 
fără ca măcar să spună familiei că e bolnav? Nu judeca 
jocurile pe care le juca de dincolo de mormânt? Nu-l 
judeca pentru felul în care le-a tras preşul de sub picioare 
fiicelor sale şi nepoților? 

M-am uitat din nou la mesajul lui Jameson, apoi la 
scrisoare şi am citit-o încă o dată de la început. „Mai bine 
un diavol pe care-l cunoşti decât unul necunoscut - nu-i 
aşa? Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod 
absolut. Nu tot ce străluceşte e aur. Nimic nu e sigur în 
afară de moarte şi de taxe. Slavă Domnului, eu am scăpat”. 

Mi-am imaginat că sunt Jameson, primind această 
scrisoare - aşteptând răspunsuri şi primind în schimb 
platitudini. Proverbe. Mintea mea a furnizat termenul 
alternativ, iar ochii mi-au fugit din nou la formula de 
încheiere. Jameson credea că ar trebui să căutăm un joc de 
cuvinte ori un cod. Fiecare rând din această scrisoare, cu 
excepţia numelor proprii, era un proverb sau o uşoară 
variaţie a acestuia. 

Fiecare rând, în afară de unul. 

Nu judeca. Ratasem cea mai mare parte a lecţiei despre 
proverbe a fostului meu profesor de engleză, dar nu mă 
puteam gândi decât la unul singur care să înceapă cu 
aceste două cuvinte. 

„Nu judeca o carte după copertă” iţi spune ceva? l-am 
întrebat pe Jameson. 

Răspunsul lui a venit imediat. Foarte bine, 
Moştenitoareo. Apoi, după câteva secunde: Imi spune al 
naibii de mult. 


e 110 œ» 


Capitolul 27 


— S-ar putea să facem mare caz din nimic, am zis eu, 
câteva ore mai târziu. 

Stăteam împreună cu Jameson în biblioteca din 
Hawthorne House, privind la rafturile care înconjurau 
încăperea, pline cu cărţi de la tavanul aflat la cinci metri şi 
jumătate înălţime şi până la podea. 

— Fie că te-ai născut sau ai devenit un Hawthorne, 
întotdeauna se găseşte ceva de jucat. 

Jameson a rostit cuvintele cântat, ca un copil care sare 
coarda. Dar când şi-a luat ochii de la rafturi şi i-a îndreptat 
către mine, în expresia lui nu era nimic copilăresc. 

— În Hawthorne House, orice înseamnă ceva. 

Orice, mi-am zis eu. Şi oricine. 

— Ştii de câte ori în viaţa mea unul dintre puzzle-urile 
bunicului meu m-a trimis în încăperea asta? 

Jameson s-a rotit încet. 

— Probabil că se răsuceşte în mormânt că mi-a luat atât 
de mult să mă prind. 

— Ce crezi că ar trebui să căutăm? l-am întrebat. 

— Ce crezi tu că ar trebui să căutăm, Moştenitoareo? 

Jameson avea un mod de a face totul să sune ca o 
provocare sau ca o invitaţie. 

Sau amândouă. 

Concentrează-te, mi-am zis. Mă aflam aici pentru că îmi 
doream, nişte răspunsuri cel puţin la fel de mult ca băiatul 
de lângă mine. 

— Dacă indiciul e o carte după copertă, am zis, 
întorcând ghicitoarea pe toate părţile în minte, atunci mă 
gândesc că ne uităm după o carte ori după o copertă - sau, 
poate, după o nepotrivire între cele două? 

— O carte care nu se potriveşte cu coperta? 

Expresia de pe faţa lui Jameson nu oferea niciun indiciu 
despre ceea ce credea legat de sugestia mea. 

— S-ar putea să mă înşel. 

Buzele lui Jameson s-au curbat - ceva între zâmbet şi 


e 111 œ 


rânjet. 

— Toţi ne înşelăm puţin câteodată, Moştenitoareo. 

O invitaţie - şi o provocare. Nu aveam nicio intenţie să 
mă înşel puţin - nu cu el. Cu cât mai repede îşi amintea 
corpul meu de asta, cu atât mai bine. M-am întors efectiv 
dinspre Jameson într-o mişcare de 360 de grade, rotindu- 
mi încet privirea prin încăpere. Era destul să îţi ridici 
privirea înspre rafturi ca să te simţi ca pe buza Marelui 
Canion. Eram complet înconjurați de cărţi, care se ridicau 
pe înălţimea a două etaje. 

— Probabil că sunt mii de cărţi aici. 

Dată fiind mărimea bibliotecii, dat fiind cât de sus se 
ridicau rafturile, dacă aveam de căutat o carte care nu se 
potriveşte cu coperta... 

— Ar putea dura ore întregi, am zis eu. 

Jameson a zâmbit - de data asta, dezgolindu-şi dinţii. 

— Fii serioasă, Moştenitoareo. Ar putea dura zile. 


Am lucrat în tăcere. Niciunul dintre noi nu s-a dus la 
cină. Un fior îmi străbătea corpul de fiecare dată când îmi 
dădeam seama că ţin în mână o ediţie princeps. Din când 
în când răsfoiam câte o carte şi descopeream că are 
autograf. Stephen King. J.K. Rowling. Toni Morrison. In 
cele din urmă am reuşit să nu mă mai opresc uluită asupra 
a ceea ce tineam în mână. Am pierdut noţiunea timpului, 
nu mai eram conştientă decât de ritmul în care scoteam 
cărţile de pe raft şi coperţile de pe cărţi, înlocuind coperta, 
înlocuind cartea. Îl puteam auzi pe Jameson lucrând. Îi 
simţeam prezenţa în încăpere, în timp ce ne mişcam 
printre rafturile care îi reveneau fiecăruia, din ce în ce mai 
aproape unul de altul. El se apucase de rafturile de sus. Eu 
mă ocupam de cele de jos. In cele din urmă, am ridicat 
privirea şi l-am văzut exact deasupra mea. 

— Dar dacă ne pierdem timpul? l-am întrebat. 

Întrebarea mea a reverberat în încăpere. 

— Timpul înseamnă bani, Moştenitoareo. Avem o 
mulţime de risipit. 

— Nu îmi mai zice aşa. 


e 112 œ 


— Trebuie să-ţi zic cumva şi se pare că nu prea îţi e pe 
plac Fată Misterioasă sau abrevierea corespunzătoare. 

Îmi stătea pe limbă să îi atrag atenţia că eu nu îi 
spuneam în niciun fel. Nu îi rostisem niciodată numele de 
când intraserăm în bibliotecă. Dar nu ştiu cum se face că, 
în loc să îi servesc replica asta, am ridicat privirea către el 
şi din gură mi-a ieşit o întrebare. 

— Ce ai vrut să spui azi în maşină când ai zis că ultimul 
lucru de care aş avea nevoie ar fi să ne vadă cineva 
împreună? 

Îl auzeam cum ia cărţile de pe raft şi cum scoate 
coperţile de pe cărţi şi le înlocuieşte pe amândouă - iar şi 
iar, până să primesc un răspuns. 

— Ai petrecut o zi în minunata instituţie care e Heights 
Country Day, a zis el. Ce crezi că am vrut să spun? 

Trebuia să fie el întotdeauna cel care pune întrebări, 
trebuia să întoarcă el totul pe dos. 

— Nu-mi spune că nu ai auzit şuşoteli, a mormăit 
Jameson de sus. 

Am îngheţat gândindu-mă la ceea ce auzisem. 

— Am cunoscut o fată, Thea, am zis eu, străduindu-mă 
să-mi văd de treabă la raft - scos cartea, scos coperta, pus 
coperta, cartea înapoi în raft. 

Jameson a pufnit. 

— Thea nu-i o fată. E un vârtej înfăşurat într-un uragan 
împachetat în oţel - şi toate fetele se iau după ea, ceea ce 
înseamnă că sunt persona non grata, dar sunt aşa de un 
an. 
A tăcut puţin. 

— Ce ţi-a spus Thea? 

Încercarea lui Jameson de a păstra un ton degajat m-ar fi 
putut păcăli dacă i-aş fi privit faţa, dar, în absenţa unei 
expresii faciale care să convingă, am sesizat o notă 
elocventă dedesubt. li pasă. 

Dintr-odată, mi-am dorit să nu fi adus vorba despre 
Thea. Să semene discordie era, probabil, scopul ei. 

— Avery? 

Faptul că Jameson mi-a spus pe nume mi-a confirmat că 


e 113 >» 


nu doar voia un răspuns, ci avea nevoie de unul. 

— Thea a tot vorbit despre casa asta, am zis eu, 
prudentă. Despre cum trebuie să mă simt locuind aici. 

Ceea ce era adevărat - mă rog, oarecum adevărat. 

— Despre voi toţi. 

— Oare nu e tot o minciună dacă ascunzi ceea ce e 
important, dar ceea ce spui e, practic, adevărat? m-a 
întrebat Jameson cu un aer de superioritate. 

Voia adevărul. 

— Thea a vorbit despre o fată care a murit. 

Am vorbit ca şi cum aş fi smuls un bandaj, prea repede 
pentru a se putea anticipa ceea ce spuneam. 

Deasupra, ritmul în care lucra Jameson a încetinit. Am 
numărat cinci secunde de tăcere absolută până când a 
vorbit. 

— O chema Emily. 

Am ştiut, deşi nu puteam spune exact cum, că nu ar fi 
zis-o dacă i-aş fi putut vedea faţa. 

— O chema Emily, a repetat el. Şi nu era doar o fată. 

Mi s-a oprit răsuflarea. M-am forţat să expir şi am 
continuat să verific cărţile, pentru că nu voiam să îşi dea 
seama cât de multe sesizasem în tonul lui Emily a fost 
importantă pentru el. Incă e importantă pentru el. 

— Îmi pare rău, am zis - îmi părea rău că adusesem 
vorba despre ea şi că murise. Ar trebui să ne oprim pentru 
seara asta. 

Era târziu şi nu aveam încredere că mă puteam controla 
să nu spun ceva ce aş fi putut regreta. 

Deasupra, sunetul pe care îl făcea Jameson lucrând s-a 
oprit şi a fost înlocuit cu zgomot de paşi în timp ce cobora 
scara în spirală de fier forjat. S-a oprit între mine şi uşă. 

— Mâine, la aceeaşi oră? 

Dintr-odată mi s-a părut imperios să nu îmi îngădui să 
privesc în ochii lui verde-închis. 

— Facem progrese, am zis şi m-am forţat să mă îndrept 
către uşă. Chiar dacă nu descoperim o modalitate să 
scurtăm procesul, tot ar trebui să reuşim să parcurgem 
toate rafturile până la sfârşitul săptămânii. 


e 114 


Jameson s-a aplecat spre mine când am trecut pe lângă 
el. 

— Să nu mă urăşti, a zis el uşor. 

De ce te-aş uri? Am simţit cum îmi bate pulsul în gât. Să 
fi fost din cauza a ceea ce spusese sau din cauza faptului 
că era atât de aproape de mine? 

— S-ar putea totuşi să nu reuşim să terminăm 
săptămâna asta. 

— De ce? am întrebat eu, uitând să mă mai feresc să îl 
privesc. 

Şi-a apropiat buzele de urechea mea. 

— Asta nu e singura bibliotecă din Hawthorne House. 


<e 115» 


Capitolul 28 


Oare câte biblioteci existau în locul ăsta? La asta mă 
gândeam în timp ce mă îndepărtam de Jameson - nu la 
sentimentul apropierii corpului lui de al meu, nu la faptul 
că Thea nu minţise când spusese că a fost o fată sau că 
aceasta murise. 

Emily. Am încercat, dar nu am reuşit să îmi alung şoapta 
din minte. O chema Emily. Am ajuns la scara principală şi 
am ezitat. Dacă mă întorceam în aripa mea acum, dacă 
încercam să dorm, nu aş fi făcut decât să reiau în minte, 
iar şi iar, discuţia cu Jameson. Am aruncat o privire peste 
umăr, să văd dacă mă urma - dar l-am văzut pe Oren. 

Şeful serviciului meu de pază îmi spusese că eram în 
siguranţă aici. Părea că o crede. Cu toate astea însă, mă 
urmărea - invizibil, până când voia să fie văzut. 

— Mergi la culcare? m-a întrebat Oren. 

— Nu. 

Nici vorbă să pot să dorm, nici vorbă să pot închide 
măcar ochii - aşa că exploram. La capătul unui coridor 
lung, am dat peste o sală de spectacole. Nu atât o sală de 
cinema, cât mai degrabă una de operă. Pereţii erau aurii. 
O cortină de catifea roşie ascundea ceea ce, probabil, era o 
scenă. Scaunele erau în pantă. Tavanul era boltit, iar când 
am apăsat un întrerupător, de-a lungul acestei bolți s-au 
aprins sute de luminiţe. 

M-am gândit la dr. Mac vorbindu-mi despre sprijinul 
acordat de Fundaţia Hawthorne artelor. 

Incăperea următoare era plină de instrumente muzicale 
- erau cu zecile. M-am aplecat să mă uit la o vioară care 
avea un S cioplit pe una dintre lateralele corzilor, pe 
cealaltă aflându-se imaginea lui în oglindă. 

— E un Stradivarius. 

Cuvintele au fost rostite ca o ameninţare. 

M-am întors şi l-am văzut pe Grayson stând în uşă. Mă 
întrebam dacă ne urmărise - şi de câtă vreme. M-a privit 
insistent, cu pupilele lui negre şi impenetrabile, irisul 


e 116 - 


dimprejurul lor fiind cenuşiu ca gheaţa. 

— Ar trebui să ai grijă, domnişoară Grambs. 

— Nu o să stric nimic, am zis eu, îndepărtându-mă de 
vioară. 

— Ar trebui să ai grijă cu Jameson, a insistat Grayson, cu 
o voce blândă, dar letală. Ultimul lucru de care are nevoie 
fratele meu eşti tu şi orice o fi asta. 

Am aruncat o privire către Oren, dar expresia de pe faţa 
lui era impasibilă, de parcă nu auzea absolut nimic din 
ceea ce se petrecea între noi. Nu e treaba lui să tragă cu 
urechea. Treaba lui e să mă protejeze pe mine - şi nu îl 
vede pe Grayson ca fiind o ameninţare. 

— Prin asta te referi la mine? i-am replicat eu. Sau la 
testamentul bunicului tău? 

Nu eu am fost cea care le dăduse vieţile peste cap. Dar 
eu mă aflam aici, în timp ce Tobias Hawthorne, nu. Logic, 
ştiam că pentru mine cel mai bine era să evit confruntarea, 
să îl evit pe el complet. Casa era mare. 

Aflându-mă atât de aproape de Grayson, nu mai părea 
aproape deloc destul de mare. 

— Mama nu a mai ieşit de zile întregi din camera ei. 

Grayson mă privea ţintă, încercând să vadă în mine. 

— Xander aproape că s-a aruncat în aer azi. Jameson e 
pe cale să-şi distrugă viaţa şi niciunul dintre noi nu poate 
părăsi proprietatea fără să fie hăituit de presă. Pagubele 
materiale pe care le-au pricinuit numai ei... 

Nu zice nimic. Pleacă. Nu te angaja în discuție. 

— Crezi că pentru mine e uşor? l-am întrebat eu în 
schimb. Crezi că eu vreau să fiu vânată de paparazzi? 

— Tu vrei banii. 

Grayson s-a uitat la mine de sus. 

— Cum ai putea să nu-i vrei, când ai crescut aşa cum ai 
crescut? 

Vorbele lui erau de o aroganță absolută. 

— De parcă tu nu vrei banii, i-am replicat eu. Când ai 
crescut aşa cum ai crescut tu? Nu oi fi avut eu totul la nas 
întreaga viaţă, dar... 

— Habar nu ai cât de puţin pregătită eşti, a zis Grayson 


e 117 œ 


cu voce joasă. O fată ca tine? 

— Nu mă cunoşti. 

Un val de furie mi s-a răspândit prin vene când i-am 
tăiat vorba. 

— O să te cunosc, mi-a promis Grayson. Foarte curând o 
să ştiu totul despre tine. 

Simţeam cu fiecare fibră din corp că e o persoană care 
îşi ţine promisiunile. 

— Poate că accesul meu la fonduri e întru câtva limitat 
în prezent, dar numele Hawthorne încă înseamnă ceva. 
Intotdeauna vor exista oameni dispuşi să se dea peste cap 
ca să ne facă o favoare, oricăruia dintre noi. 

Nu s-a mişcat, nu a clipit, nu manifesta niciun fel de 
agresivitate fizică, dar emana putere şi era conştient de 
asta. 

— Orice ai ascunde, o să aflu. Până la ultimul secret, 
domnişoară Grambs. În câteva zile o să am un dosar 
detaliat despre fiecare persoană din viaţa ta. Despre sora 
ta. Tatăl tău. Mama ta... 

— Să nu vorbeşti despre mama! 

Mi s-a tăiat răsuflarea. Să respir era o provocare. 

— Stai departe de familia mea, domnişoară Grambs. 

Grayson a trecut pe lângă mine. Discuţia se încheiase. 

— Că dacă nu, ce? am strigat în urma lui şi după aceea, 
stăpânită de ceva ce nu prea puteam identifica, am 
continuat. Că dacă nu, ceea ce i s-a întâmplat lui Emily o 
să mi se întâmple şi mie? 

Grayson s-a oprit brusc, cu toţi muşchii încordaţi. 

— Să nu îi pomeneşti numele! 

Atitudinea lui trăda furie, dar vocea îi suna de parcă era 
pe cale să se prăbuşească. Ca şi cum era devastat. 

Nu numai Jameson. Mi-am simţit gura uscată. Emily nu 
era importantă numai pentru Jameson. 

Am simţit o mână pe umăr. Oren. Expresia îi era blândă, 
dar în mod clar voia să abandonez subiectul. 

— Nu o să rezişti o lună în casa asta, a zis Grayson, 
reuşind să se adune destul ca să emită predicția ca o faţă 
regală care emite un decret. De fapt, sunt gata să pariez 


e 118 œ» 


că pleci până la sfârşitul săptămânii. 


< 119 + 


Capitolul 29 


Libby m-a găsit la scurt timp după ce m-am întors în 
camera mea. Avea în braţe o grămadă de electronice. 

— Alisa a zis că ar trebui să-ţi cumpăr câteva lucruri. A 
zis că tu nu ţi-ai cumpărat nimic. 

— N-am avut timp. 

Eram extenuată, copleşită şi incapabilă să mă gândesc la 
cele întâmplate de când mă mutasem în Hawthorne House. 

Inclusiv la Emily. 

— Norocul tău că eu am timp din belşug, a răspuns 
Libby. 

Nu părea cu totul bucuroasă de asta, dar până să apuc 
eu să îmi continui analiza, s-a apucat să aşeze lucrurile pe 
biroul meu. 

— Un laptop nou. O tabletă. Un e-reader, pe care ţi-am 
încărcat romane de dragoste, în caz că ai nevoie să evadezi 
din realitate. 

— Uită-te în jur la locul ăsta, i-am zis. Viaţa mea chiar e 
evadare din realitate în momentul ăsta. 

Asta i-a smuls lui Libby un zâmbet larg. 

— Ai văzut sala de sport? m-a întrebat ea, uimirea care i 
se simţea în voce dând limpede de înţeles că ea o văzuse. 
Sau bucătăria chefului? 

— Încă nu. 

Privirea mi s-a oprit brusc asupra şemineului şi m-am 
trezit că ascult, întrebându-mă dacă era cineva acolo, în 
spate. Nu o să reziști o lună în casa asta. Nu credeam că 
Grayson intenţionase ca asta să fie o ameninţare fizică - 
iar Oren cu siguranţă nu a reacţionat ca şi cum viaţa mi-ar 
fi fost pusă în primejdie. Cu toate astea, am început să 
tremur. 

— Ave, trebuie să-ţi arăt ceva, a zis Libby şi a deschis 
husa noii mele tablete. Apropo, e în regulă dacă îţi vine să 
tipi. 

— De ce-aş... 

M-am întrerupt când am văzut ce îmi băga sub ochi. Era 


< 120 » 


o înregistrare video cu Drake. Stătea lângă un reporter. 
Faptul că părul îi era pieptănat îmi dădea de înţeles că 
interviul nu fusese complet o surpriză. Textul explicativ de 
pe ecran spunea: Prieten al familiei Grambs. 

— Avery a fost întotdeauna o singuratică, spunea Drake 
în înregistrare. Nu avea prieteni. 

O aveam pe Max - şi era tot ce aveam nevoie. 

— Nu spun că era un om rău. Cred că era doar disperată 
să i se acorde atenţie. Voia să conteze. O fată ca ea, un 
bătrân bogat... 

Vocea i s-a împuţinat. 

— Hai să spunem doar că erau sigur chestiuni legate de 
lipsa tatălui în viaţa ei. 

În acest punct, Libby a oprit înregistrarea. 

— Pot vedea? am întrebat, făcând un gest spre tabletă, 
cu porniri criminale în inimă - şi, probabil, în privire. 

— Asta-i partea cea mai rea, m-a asigurat Libby. Nu îţi 
vine să tipi? 

Nu la tine. Am luat tableta şi am derulat lista cu 
înregistrări care aveau legătură cu asta - toate erau 
interviuri sau materiale detaliate, toate despre mine. Foşti 
colegi de clasă. Colegi de muncă. Mama lui Libby. Nu am 
dat atenţie interviurilor până când am ajuns la unul pe 
care nu îl puteam ignora. Era intitulat simplu: Skye 
Hawthorne şi Zara Hawthorne-Calligaris. 

Cele două se aflau lângă un podium, la ceea ce părea a fi 
un fel de conferinţă de presă - s-a zis cu afirmaţia lui 
Grayson cum că mama lui nu ieşise din camera ei de zile 
întregi. 

— Tatăl nostru a fost un om extraordinar. 

Părul Zarei era suflat de o uşoară adiere. Afişa o 
expresie fermă. 

— A fost un antreprenor revoluţionar, un filantrop cum 
rar întâlneşti şi un bărbat care preţuia familia mai presus 
de orice. 

A luat-o pe Skye de mână. 

— În timp ce îi jelim dispariţia, vă asigur că nu vom 
permite să îşi vadă munca de o viaţă dispărând odată cu el. 


e 121 œ» 


Fundaţia Hawthorne va continua să functioneze. 
Numeroasele investiţii ale tatălui meu nu vor suferi 
schimbări imediate. Cu toate că nu putem comenta în ceea 
ce priveşte complicatele aspecte legale ale situaţiei de 
faţă, vă pot asigura că vom colabora cu autorităţile, vom 
lucra cu specialişti în abuzul asupra persoanelor în vârstă 
şi cu o echipă de medici şi jurişti pentru a da de cap 
acestei probleme. 

S-a întors către Skye, ai cărei ochi erau plini de lacrimi 
nevărsate - perfect, expresiv, teatral. 

— Tatăl nostru a fost un erou pentru noi, a declarat 
Zara. Nu vom permite ca, după moarte, să devină o 
victimă. De aceea punem la dispoziţia presei rezultatele 
unui test genetic care dovedeşte în mod concludent că, 
contrar reportajelor şi speculațiilor calomniatoare pe care 
le-au pus în circulaţie tabloidele, Avery Grambs nu este 
rezultatul infidelităţii tatălui nostru, care i-a fost credincios 
iubitei sale soţii, mama noastră, pe toată durata căsniciei 
lor. Noi, ca familie, suntem la fel de uluiţi de evenimentele 
recente ca şi voi, dar genele nu mint. Această fată poate fi 
orice altceva, dar nu e o Hawthorne. 

Înregistrarea s-a întrerupt. Stupefiată, m-am gândit la 
replica de final a lui Grayson. Sunt gata să pariez că pleci 
până la sfârşitul săptămânii. 

— Specialişti în abuzul asupra persoanelor în vârstă? a 
zis Libby, agitată şi înspăimântată. 

— Şi autorităţile, am adăugat eu. Plus o echipă de 
medici. Chiar dacă nu a afirmat direct că sunt cercetată 
pentru a fi escrocat un bătrân suferind de demenţă, cu 
siguranţă asta a dat de înţeles. 

— Nu poate să facă aşa ceva. 

Libby era supărată rău - un balon de furie gotic, cu păr 
albastru prins într-o coadă subţire. 

— Nu poate spune orice vrea. Sun-o pe Alisa. Ai avocaţi! 

Aveam de fapt o durere de cap. Nu era ceva neaşteptat. 
Dată fiind mărimea averii puse în joc, era inevitabil. Oren 
mă avertizase: femeile aveau să mă cheme în instanţă. 

— O s-o sun mâine pe Alisa, i-am zis lui Libby. Acum mă 


e 122 œ 


bag în pat. 


e 123 


Capitolul 30 


— Nu au niciun temei legal să meargă mai departe. 

Nu a fost nevoie să o sun pe Alisa dimineaţa. A venit ea 
să mă caute. 

— Fii sigură că vom demonta toată chestia asta. Tatăl 
meu o să se întâlnească în cursul zilei de azi cu Zara şi cu 
Constantine. 

— Constantine? am întrebat. 

— Soţul Zarei. 

Unchiul Theei, mi-am zis. 

— Sunt conştienţi, desigur, că riscă să piardă foarte mult 
contestând testamentul. Datoriile Zarei sunt substanţiale şi 
nu o să fie achitate dacă intentează un proces. Ceea ce 
Zara şi Constantine nu ştiu şi ceea ce tatăl meu are să le 
explice cât se poate de clar este faptul că, chiar şi în 
condiţiile în care un judecător ar decide că testamentul 
domnului Hawthorne e nul şi neavenit, distribuirea averii 
ar fi atunci dictată de testamentul anterior, iar acel 
testament va lăsa familiei Hawthorne mai puţin şi decât 
acesta. 

Capcane după capcane. Mi-am amintit ceea ce a spus 
Jameson după ce fusese citit testamentul, apoi m-am 
gândit la discuţia pe care am avut-o în timp ce mâncam 
brioşe cu Xander. Chiar dacă ai fi crezut că l-ai manipulat 
pe bunicul nostru să procedeze aşa, îți garantez că el e cel 
care te-a manipulat pe tine. 

— Acum câtă vreme şi-a scris Tobias testamentul 
anterior? am zis, întrebându-mă dacă nu cumva singurul 
lui scop a fost acela de a-l întări pe acesta. 

— Acum 20 de ani, în august. 

Răspunsul Alisei a exclus această posibilitate. 

— Întreaga avere urma să fie folosită pentru opere 
caritabile. 

— Acum 20 de ani? am repetat eu. 

Pe atunci încă nu se născuse niciunul dintre nepoţii 
Hawthorne, cu excepţia lui Nash. 


e 124 œ» 


— Şi-a dezmoştenit fiicele acum 20 de ani şi nu le-a 
spus? 

— Aşa se pare. Şi ca răspuns la întrebarea ta de ieri - 
Alisa era de o eficienţă remarcabilă -, înregistrările firmei 
arată că domnul Hawthorne şi-a schimbat legal numele 
acum 20 de ani, în august. Înainte de asta nu avea un al 
doilea prenume. 

Tobias Hawthorne îşi luase un al doilea prenume când 
îşi şi dezmoştenise familia. Tattersall. Tatters, all. Dat fiind 
tot ceea ce îmi spuseseră Jameson şi Xander despre 
bunicul lor, părea a fi un mesaj. Faptul că îmi lăsase banii 
mie - şi, înainte de mine, pentru opere de caritate -, nu 
despre asta era vorba. 

Era vorba despre faptul că îşi dezmoştenise familia. 

— Ce naiba s-a întâmplat acum 20 de ani în august? am 
întrebat eu. 

Alisa părea că îşi cântăreşte răspunsul. Ochii mi s-au 
îngustat şi mă întrebam dacă îi mai era în vreo măsură cât 
de mică loială lui Nash. Familiei lui. 

— Domnul Hawthorne şi soţia lui şi-au pierdut fiul în 
acea vară. Pe Toby. Avea 19 ani, cel mai mic dintre copiii 
lor. 

Alisa s-a oprit puţin, apoi a continuat: 

— Toby mersese împreună cu câţiva prieteni la una 
dintre casele de vacanţă ale părinţilor lui. S-a produs un 
incendiu. Toby şi alţi trei tineri au murit. 

Am încercat să pricep ceea ce spunea: Tobias 
Hawthorne îşi scosese fiicele din testament după moartea 
fiului său. Nu şi-a mai revenit după moartea lui Toby. Zara 
spusese asta când credea că fusese lăsată la o parte în 
favoarea băieţilor surorii ei. Mi-am scotocit în minte după 
răspunsul lui Skye. 

Dispariţia, subliniase Skye, iar Zara îşi ieşise din fire. 

— De ce susţine Skye că Toby a dispărut? 

Alisa a fost luată prin surprindere de întrebarea mea - în 
mod clar, nu îşi amintea schimbul de replici de la citirea 
testamentului. 

— Cu incendiul şi furtuna din acea noapte, rămăşiţele lui 


< 125» 


Toby nu au fost găsite niciodată. 

Creierul meu funcţiona suplimentar încercând să 
asimileze informaţia. 

— Zara şi Skye nu ar putea să îi ceară avocatului lor să 
susţină că şi acel testament este nul? am întrebat. Că ar fi 
fost scris sub constrângere sau că era înnebunit de durere 
ori ceva de genul ăsta? 

— Domnul Hawthorne a semnat anual câte un act care 
confirmă testamentul, mi-a spus Alisa. Nu l-a schimbat 
niciodată, până la tine. 

Până la mine. Întreg corpul mi s-a crispat doar 
gândindu-mă la asta. 

— Când s-a întâmplat asta? am întrebat. 

— Anul trecut. 

Ce s-o fi putut întâmpla de l-a făcut pe Tobias 
Hawthorne să decidă ca, în loc să-şi lase întreaga avere 
pentru opere de caritate, să mi-o lase mie? 

Poate că o cunoştea pe mama. Poate a aflat că a murit. 
Poate că îi părea râu. 

— Acum, dacă ţi-a fost satisfăcută curiozitatea, aş vrea 
să revenim la chestiuni mai presante, a zis Alisa. Cred că 
tatăl meu se poate descurca cu Zara şi Constantine. Cea 
mai mare problemă de PR care ne rămâne... 

Alisa şi-a adunat curajul. 

— E sora ta. 

— Libby? 

Nu mă aşteptam la asta. 

— E în beneficiul tuturor dacă nu este foarte vizibilă. 

— Cum ar putea să nu fie vizibilă? am întrebat eu. 

Asta era cea mai tare ştire de pe planetă. 

— Pentru moment, am sfătuit-o să rămână pe 
proprietate, a zis Alisa, iar eu mi-am amintit afirmaţia lui 
Libby cum că are timp din belşug. Până la urmă, poate lua 
în considerare munca de voluntariat, dacă i-ar plăcea, dar 
deocamdată e nevoie să putem controla povestea, iar sora 
ta are un mod de... a atrage atenţia. 

Nu ştiam sigur dacă se referea la alegerile vestimentare 
ale lui Libby sau la ochiul ei înnegrit. Până şi simpla idee 


e 126 » 


că Alisa ar putea-o învinui pe Libby pentru cel de-al doilea 
lucru mă înfuria. 

— Sora mea se poate îmbrăca oricum vrea ea, am zis eu 
impasibilă. Poate face orice vrea. Dacă înalta societate şi 
tabloidele din Texas nu agreează lucrul ăsta, cu atât mai 
Tău. 

— E o situaţie delicată, mi-a răspuns calm Alisa. Mai ales 
în ce priveşte presa. Iar Libby... 

— Nu a vorbit cu presa, am zis eu, la fel de sigură de 
asta ca de propriul meu nume. 

— Fostul ei iubit a vorbit. Şi mama ei. Amândoi caută 
modalităţi de a profita, a spus Alisa şi mi-a aruncat o 
privire. Nu e nevoie să-ţi spun eu, dar câştigătorii la loterie 
se trezesc că viaţa lor a devenit jalnică pe măsură ce sunt 
năpădiţi de cereri şi pretenţii din partea familiei şi a 
prietenilor. Din fericire, tu ai puţine rude şi puţini prieteni. 
Libby e însă o altă problemă. 

Dacă Libby ar fi fost cea care primea moştenirea, nu eu, 
ar fi fost incapabilă să spună nu. Ar fi dat şi ar fi tot dat 
oricui ar fi reuşit să pună gheara pe ea. 

— Am putea lua în considerare o singură plată pentru 
mamă, a zis Alisa, trecând direct la subiect. Insoţită de un 
acord de confidenţialitate care să îi interzică să vorbească 
despre tine sau despre Libby cu presa. 

Stomacul mi s-a răzvrătit la ideea de a-i da bani mamei 
lui Libby. Femeia nu merita niciun dolar. Dar Libby nu 
merita să fie obligată să îşi vadă mama încercând tot 
timpul să o scoată la vânzare la ştirile de noapte. 

— Bine, am spus, încleştând din dinţi. Dar nu îi dau 
nimic lui Drake. 

Alisa a zâmbit, dezvelindu-şi scurt dinţii albi. 

— Lui o să-i închid gura de dragul distracţiei. 

A ridicat în mână un dosar gros. 

— Între timp, am strâns nişte informaţii esenţiale pentru 
tine şi am chemat pe cineva în după-amiaza asta să se 
ocupe de garderoba şi de înfăţişarea ta. 

— Să se ocupe de ce? 

— Libby, aşa cum ai spus, se poate îmbrăca oricum vrea 


e 127 œ» 


ea, dar tu nu dispui de luxul ăsta, a zis Alisa ridicând din 
umeri. Tu eşti cu adevărat în centrul atenţiei. A arăta 
corespunzător e întotdeauna primul pas. 

Habar nu aveam cum de discuţia, care începuse cu 
chestiuni legale şi de PR, trecuse prin tragedia familiei 
Hawthorne, a ajuns în final la mine, cu avocata spunându- 
mi că am nevoie de o schimbare a înfăţişării. 

Am aruncat pe birou dosarul pe care mi-l dăduse Alisa şi 
m-am îndreptat către uşă. 

— Unde pleci? a strigat Alisa după mine. 

Cât pe ce să spun bibliotecă, dar avertismentul lui 
Grayson de cu o zi înainte îmi era încă proaspăt în minte. 

— Parcă locul ăsta avea o sală de bowling. 


< 128 » 


Capitolul 31 


Chiar era o sală de bowling. În casa mea. În casa mea 
era o sală de bowling. Aşa cum mi se spusese, erau „doar” 
patru culoare, dar în rest deţinea tot ce te-ai fi aşteptat să 
găseşti într-o sală de bowling. Exista un aparat care 
returna bilele. Fiecare culoar avea mecanism de reaşezare 
a popicelor. Un ecran tactil pentru configurarea jocului şi 
monitoare cu diagonala de 140 de centimetri plasate 
deasupra, pentru a păstra scorul. Şi pe toate - bile, 
culoare, ecran tactil, monitoare - era etalat un H elaborat. 

Am încercat să nu privesc asta ca pe o reamintire a 
faptului că nimic din toate astea nu ar fi trebuit să îmi 
aparţină. 

Aşa că m-am concentrat pe alegerea bilei potrivite. A 
pantofilor potriviţi - dat fiind că erau cel puţin 40 de 
perechi de pantofi de bowling pe un raft aflat într-o parte. 
Cine are nevoie de 40 de perechi de pantofi de bowling? 

Atingând ecranul tactil cu degetul, mi-am introdus 
inițialele. AKG. O clipă mai târziu, un mesaj de bun venit a 
apărut pe monitor. 

BUN VENIT ÎN HAWTHORNE HOUSE, AVERY KYLIE 
GRAMBS! 

Mi s-a zbârlit părul pe braţe. La capătul celui de-al 
doilea culoar, popicele mă aşteptau. Am luat bila - 4,5 
kilograme, cu un H argintiu pe fundal verde-închis. Acasă, 
sala de bowling făcea reducere o dată pe lună, 1 dolar 
accesul. Mergeam cu mama de fiecare dată. Mi-am dorit să 
fi fost şi ea aici, apoi m-am întrebat: dacă ar fi fost în viaţă, 
eu aş mai fi fost aici? Nu eram o Hawthorne. Dacă nu 
cumva bătrânul mă alesese la întâmplare, dacă nu cumva 
făcusem ceva ce îi atrăsese atenţia, hotărârea lui de a-mi 
lăsa totul mie sigur avea de-a face cu ea. 

Dacă ea ar fi fost în viaţă, i-ai fi lăsat ei banii? De data 
asta, măcar nu îi vorbeam lui Tobias Hawthorne cu voce 
tare. Pentru ce îţi pare rău? I-ai făcut ceva? Nu i-ai făcut 
ceva - sau nu ai făcut ceva pentru ea? 


< 129 + 


Am un secret... o auzeam pe mama spunând. Am aruncat 
bila mai tare decât ar fi trebuit şi nu am lovit decât două 
popice. Dacă mama ar fi fost de faţă, ar fi râs de mine. Aşa 
că m-am concentrat şi am jucat popice. După cinci partide, 
eram transpirată leoarcă şi mă dureau braţele. Mă 
simţeam bine - destul de bine încât să mă aventurez înapoi 
în casă şi să mă apuc să caut sala de sport. 

Complex sportiv ar fi fost o denumire mai potrivită. Am 
păşit pe terenul de baschet. Încăperea se deschidea în 
formă de L, cu două banchete pentru ridicat greutăţi şi 
două aparate de fitness pe latura mai mică a L-ului. Pe 
peretele din spate era o uşă. 

Dacă tot mă joc de-a Dorothy în Oz... 

Am deschis-o şi m-am trezit ridicând privirea. Un perete 
pentru escaladă se ridica pe înălţimea a două etaje. O 
siluetă se lupta cu o secţiune aproape verticală de pe 
perete, la cel puţin şase metri înălţime, fără ham. Jameson. 

Se pare că mi-a simţit prezenţa. 

— Ai escaladat vreodată aşa ceva? mi-a strigat el de sus. 

M-am gândit din nou la avertismentul lui Grayson, dar 
de data asta mi-am zis că nu dădeam doi bani pe ceea ce 
avea Grayson Hawthorne de spus. M-am îndreptat spre 
peretele pentru escaladă, mi-am fixat piciorul la baza lui şi 
m-am uitat repede după prizele pentru mână şi picior 
disponibile. 

— E prima dată, i-am răspuns lui Jameson, întinzându- 
mă către una dintre ele. Dar învăţ repede. 

Am reuşit să avansez până când am ajuns cu picioarele 
la aproape doi metri de sol, acolo unde peretele făcea un 
unghi proiectat astfel încât lucrurile să devină dificile. Mi- 
am proptit un picior într-o priză şi pe celălalt de perete şi 
am întins braţul drept după o priză pentru mână, aflată la 
câţiva milimetri prea departe. 

Am ratat. 

De pe punctul de sprijin de deasupra mea, a ţâşnit o 
mână şi m-a înşfăcat. Pe faţa lui Jameson s-a lăţit un 
zâmbet condescendent în timp ce eu mă legănam în aer. 

— Fie cazi, fie încerc eu să te trag în sus, mi-a spus el. 


< 130 - 


Fă-o. Mi-am înghiţit cuvintele. Oren nu se vedea pe 
nicăieri, iar singurul lucru de care aveam nevoie, singură 
cu un Hawthorne, era să ajung şi mai sus. Aşa că i-am dat 
drumul la mână şi m-am pregătit pentru impactul cu 
podeaua. 

După ce am aterizat, m-am ridicat şi l-am urmărit pe 
Jameson cum urcă din nou peretele, în timp ce prin tricoul 
alb, subţire, i se conturau muşchii încordaţi. E o idee 
proastă, mi-am zis eu, cu inima bubuindu-mi în piept. 
Jameson Winchester Hawthorne e o idee extrem de 
proastă. Nici măcar nu îmi dădusem seama că i-am reţinut 
cel de-al doilea prenume până când nu mi-a apărut în 
minte un nume de familie, la fel ca primul lui prenume. Nu 
te mai uita la el. Nu te mai gândi la el. Anul ce urmează 
are să fie destul de complicat şi fără... complicații. 

M-am simţit dintr-odată aţintită cu privirea şi m-am 
întors spre uşă - unde l-am descoperit pe Grayson 
privindu-mă fix. Ochii lui deschişi la culoare erau îngustaţi 
şi atenţi. 

Nu mă sperii, Grayson Hawthorne. M-am forţat să mă 
întorc cu spatele la el, am înghiţit în sec şi i-am strigat lui 
Jameson: 

— Ne vedem în bibliotecă. 


e 131 œ» 


Capitolul 32 


Nu era nimeni în bibliotecă în momentul în care am 
intrat eu, la 9:15, dar lucrurile nu au rămas aşa multă 
vreme. Jameson a sosit la 9:30, iar Grayson a intrat la 9:31. 

— Ce facem azi? l-a întrebat Grayson pe fratele său. 

— Noi? i-a replicat Jameson. 

Grayson şi-a suflecat meticulos mânecile. Se schimbase 
după antrenament şi îşi pusese o cămaşă cu guler apretat, 
ca o platoşă. 

— Un frate mai mare nu îşi poate petrece timpul cu 
fratele lui mai mic şi cu o intrusă cu intenţii dubioase fără 
să fie luat la întrebări? 

— Nu are încredere să fiu în preajma ta, am tradus eu. 

— Ce mai, sunt delicat ca o floare. 

Tonul lui Jameson era relaxat, dar ochii lui spuneau 
altceva. 

— Am nevoie să fiu permanent protejat şi supravegheat. 

Grayson era imun la sarcasm. 

— Aşa s-ar părea. 

A zâmbit, iar expresia de pe faţa lui era la fel de tăioasă 
pe cât de ascuţiţi îi erau pomeţii. 

— Ce facem azi? a întrebat din nou. 

Habar n-aveam ce anume din vocea lui îl făcea imposibil 
de ignorat. 

— Moştenitoarea şi cu mine dăm curs unei bănuieli, 
irosind neîndoielnic extrem de mult timp pentru ceva ce tu 
ai considera nişte căcaturi lipsite de sens, i-a răspuns 
apăsat Jameson. 

Grayson a încruntat din sprâncene. 

— Eu nu vorbesc aşa. 

Arcuirea sprâncenei lui Jameson vorbea de la sine. 

Grayson şi-a îngustat ochii. 

— Şi ce bănuială aveţi voi doi? 

Cum era limpede că Jameson nu avea de gând să 
răspundă, am făcut-o eu - nu pentru că aş fi avut o datorie 
cât de mică faţă de Grayson Hawthorne. Ci pentru că o 


132 + 


componentă a oricărei strategii de succes pe termen lung 
este să ştii când să te joci cu aşteptările adversarului şi 
când să le subminezi. 

Grayson Hawthorne nu aştepta nimic de la mine. Nimic 
bun. 

— Credem că scrisoarea bunicului vostru pentru 
Jameson conţine un indiciu despre ceea ce a avut de gând. 

— Ceea ce a avut de gând şi de ce ţi-a lăsat totul ţie, a 
repetat Grayson, în timp ce privirea lui tăioasă îmi studia 
relaxat trăsăturile. 

Jameson s-a sprijinit cu spatele de cadrul uşii. 

— Pare exact genul de lucru pe care l-ar face, nu-i aşa? l- 
a întrebat el pe Grayson. Un ultim joc. 

Simţeam în tonul lui Jameson că îşi dorea ca Grayson să 
spună da. Işi dorea acordul fratelui său ori, poate, 
aprobarea. Poate că o parte din el ar fi vrut ca ei doi să 
facă asta împreună. Pentru o fracțiune de secundă, am 
văzut o anume sclipire în ochii lui Grayson, dar s-a stins 
atât de repede, încât m-am întrebat dacă nu cumva lumina 
şi mintea îmi joacă feste. 

— Serios, Jamie, mă surprinde că tu încă îţi imaginezi că 
l-ai cunoscut vreun pic pe bătrân, a comentat Grayson. 

— Sunt plin de surprize. 

Jameson trebuie că s-a surprins dorindu-şi ceva de la 
Grayson, căci şi lumina din ochii lui s-a stins. 

— Şi poţi pleca oricând, Gray. 

— Ba cred că nu, a răspuns Grayson. Mai bine un diavol 
pe care-l cunoşti decât unul necunoscut. 

Ne-a lăsat câteva clipe să rumegăm ceea ce spusese. 

— Aşa-i? Puterea corupe. Puterea absolută corupe în 
mod absolut. 

Ochii mi s-au îndreptat imediat către Jameson, care 
stătea perfect nemişcat, într-o atitudine stranie. 

— Ţi-a lăsat acelaşi mesaj, a zis Jameson în cele din 
urmă, trecând pragul şi intrând în încăpere. Acelaşi 
indiciu. 

— Nu e un indiciu, a afirmat Grayson. E o dovadă că nu 
era în deplinătatea facultăţilor mintale. 


e 133 + 


Jameson s-a răsucit spre el. 

— Nu crezi aşa ceva. 

A studiat expresia de pe faţa lui Grayson, atitudinea lui. 

— Dar un judecător ar putea crede. 

Jameson mi-a aruncat o privire. 

— O să-şi folosească scrisoarea împotriva ta, dacă o să 
poată. 

Poate că deja le-a dat scrisoarea lui Constantine şi Zarei, 
mi-am zis. Dar, potrivit spuselor Alisei, asta nu ar conta. 

— A existat un alt testament înainte de ăsta, am zis eu, 
privindu-i pe rând pe cei doi fraţi. In ăla, bunicul vostru a 
lăsat familiei şi mai puţin. Nu v-a dezmoştenit pentru mine. 

Mă uitam la Grayson când am rostit aceste cuvinte. 

— A dezmoştenit întreaga familie Hawthorne înainte 
chiar să vă naşteţi voi - imediat după moartea unchiului 
vostru. 

Jameson s-a oprit în loc. 

— Minţi! 

Intreg corpul îi era încordat. 

Grayson mi-a susţinut privirea. 

— Nu minte. 

Dacă ar fi fost să ghicesc cum aveau să decurgă 
lucrurile, aş fi zis că Grayson avea să fie scepticul. Oricum, 
amândoi se holbau la mine. 

Grayson şi-a întors primul privirea. 

— Poţi să îmi spui şi mie ce Dumnezeu crezi tu că 
înseamnă scrisoarea asta, Jamie? 

— Şi de ce aş da aşa în vileag jocul? a zis Jameson 
printre dinţi. 

Erau obişnuiţi să fie mereu în competiţie unul cu altul, 
să tragă de ei până la linia de sosire. Nu puteam scăpa de 
sentimentul că nu aveam ce căuta aici - între ei. 

— Sper că îţi dai seama, Jamie, că sunt în stare să stau 
aici în camera asta, cu voi doi, la nesfârşit, a zis Grayson. 
Imediat ce o să-mi dau seama ce puneţi la cale, ştii că o să 
găsesc soluţia. Am fost crescut ca să joc, la fel ca tine. 

Jameson i-a aruncat o privire dură fratelui său, apoi a 
zâmbit. 


e 134 œ» 


— Depinde de intrusa cu intenţii dubioase. 

Zâmbetul i s-a transformat în rânjet. 

Se aşteaptă să îl trimit pe Grayson la plimbare. Probabil 
că ar fi trebuit să o fac, dar era foarte posibil să ne 
pierdem degeaba timpul în bibliotecă, iar eu nu prea 
aveam nimic împotrivă să îl facem pe Grayson Hawthorne 
să şi-l piardă. 

— Poate să rămână. 

Puteai tăia cu cuțitul tensiunea din încăpere. 

— În regulă, Moştenitoareo, a zis Jameson, aruncându- 
mi încă un zâmbet sălbatic. Cum doreşti. 


e 135 + 


Capitolul 33 


Ştiam că lucrurile aveau să se mişte mai repede cu încă 
o pereche de mâini, dar nu îmi imaginasem cum e să fii 
închisă într-o încăpere împreună cu doi membri ai familiei 
Hawthorne - mai ales cu aceştia doi anume. În timp ce ne 
vedeam de treabă, Grayson lângă mine şi Jameson 
deasupra, mă întrebam dacă fuseseră întotdeauna ca apa 
şi uleiul, dacă Grayson se luase întotdeauna prea în serios, 
dacă Jameson făcuse întotdeauna un joc din a nu lua nimic 
în serios. Aş fi vrut să ştiu dacă crescuseră destinaţi 
rolurilor de moştenitor şi moştenitor de rezervă, odată ce 
devenise limpede că Nash abdică de la tronul Hawthorne. 

Aş fi vrut să ştiu dacă se împăcau bine înainte de Emily. 

— Nu-i nimic aici. 

Grayson şi-a întărit afirmaţia punând o carte înapoi în 
raft cu un zgomot un pic prea puternic. 

— Coincidenţa face că nici tu nu trebuie să fii aici, a 
comentat Jameson de deasupra. 

— Dacă ea e aici, sunt şi eu. 

— Avery nu muşcă. 

De data asta, Jameson îmi folosise numele adevărat. 

— Sincer, acum că posibilitatea înrudirii a fost infirmată, 
aş fi dispus dacă ar face-o. 

M-am înecat cu propria salivă şi m-am gândit serios să îl 
strâng de gât. Îl tachina pe Grayson - şi mă folosea pe 
mine în scopul ăsta. 

— Jamie, a zis Grayson pe un ton care părea aproape 
prea calm. Taci din gură şi caută în continuare. 

Exact asta am făcut. Scos cartea, scos coperta, pus 
coperta, cartea înapoi în raft. Aşa s-au scurs orele. Tot 
lucrând, eu şi Grayson ne-am apropiat unul de altul. Când 
a ajuns destul de aproape încât să îl pot zări cu colţul 
ochiului, a început să vorbească, atât de încet încât abia îi 
auzeam vocea - în timp ce Jameson nu putea să i-o audă. 

— Fratele meu e afectat de moartea bunicului nostru. 
Sunt sigur că poţi înţelege asta. 


e 136 - 


Puteam şi am făcut-o. Nu am spus nimic. 

— E genul care caută senzaţii tari. Durere. Teamă. 
Bucurie. Nu contează. 

Acum Grayson îmi captase pe deplin atenţia şi era 
conştient de asta. 

— Suferă şi are nevoie de emoția jocului. Are nevoie ca 
toate astea să aibă o semnificaţie. 

Asta, adică scrisoarea bunicului său? Testamentul? Eu? 

— Iar tu nu crezi că are, am zis eu, tot cu voce joasă. 

Grayson nu considera că sunt specială, nu credea că 
ăsta era un gen de puzzle care să merite rezolvat. 

— Nu cred că trebuie să fii personajul rău din povestea 
asta ca să fii o ameninţare pentru familia noastră. 

Dacă nu l-aş fi întâlnit deja pe Nash, l-aş fi luat pe 
Grayson drept fratele cel mai mare. 

— Tot vorbim despre restul familiei, am zis eu. Dar nu e 
vorba doar despre ei. Sunt o ameninţare pentru tine. 

Moştenisem averea lui. Locuiam în casa lui. Bunicul lui 
mă alesese pe mine. 

Grayson era acum chiar lângă mine. 

— Nu mă simt ameninţat. 

Nu impunea fizic. Nu îl văzusem niciodată pierzându-şi 
controlul. Dar, cu cât se apropia mai mult de mine, cu atât 
mai mult corpul meu intra în alertă maximă. 

— Moştenitoareo? 

Am tresărit când am auzit vocea lui Jameson şi m-am 
îndepărtat de fratele lui. 

— Da? 

— Cred că am găsit ceva. 

M-am strecurat pe lângă Grayson ca să mă îndrept către 
scară. Jameson găsise ceva. O carte care nu se potriveşte 
cu coperta. Era o presupunere din partea mea, dar în clipa 
în care am ajuns la nivelul al doilea şi am văzut zâmbetul 
de pe buzele lui Jameson Hawthorne, am ştiut că aveam 
dreptate. 

A ridicat în mână o carte cu coperţi cartonate. 

Am citit titlul. Pleacă. 

— Iar în interior... 


e 137 œ» 


Jameson era actor până în măduva oaselor. A scos 
coperta exterioară cu un gest teatral şi mi-a azvârlit 
cartea. Tragica istorie a doctorului Faust. 

— Faust, am zis eu. 

— Diavolul pe care-l cunoşti, a răspuns Jameson. Sau cel 
necunoscut. 

Putea fi doar o coincidenţă. Poate că văzuserăm un sens 
acolo unde nu era niciunul, ca oamenii care încearcă să 
ghicească viitorul în forma norilor. Dar tot mi s-a zbârlit 
părul pe braţe. lar inima tot a început să-mi bată 
nebuneşte. 

În Hawthorne House, orice înseamnă ceva. 

Gândul ăsta mi-a accelerat pulsul în timp ce deschideam 
exemplarul din mână. Lipit de coperta interioară, am văzut 
un pătrat roşu, transparent. 

— Jameson, am spus ridicându-mi repede ochii de la 
carte. E ceva aici. 

Mai mult ca sigur că, de jos, Grayson ascultase ce 
vorbeam, dar nu a zis nimic. Într-o secundă, Jameson a fost 
lângă mine. A atins pătratul roşu cu degetele. Era subţire, 
dintr-un soi de peliculă de plastic, cu latura de vreo zece 
centimetri. 

— Ce e? am întrebat. 

Jameson a luat cu atenţie cartea din mâna mea şi a scos 
cu grijă pătratul din carte. L-a ridicat în lumină. 

— Hârtie de filtru. 

Cuvintele au răsunat de jos. Grayson stătea în mijlocul 
încăperii, privind în sus, la noi. 

— Acetat de celuloză roşu. Preferatul bunicului nostru, 
folositor în special pentru a da la iveală mesaje ascunse. 
Presupun că textul cărţii nu e scris cu roşu. 

Am deschis cartea la prima pagină. 

— Cerneală neagră, l-am informat. 

Am continuat să dau paginile. Culoarea cernelii nu s-a 
schimbat, dar câteva pagini mai încolo am dat peste un 
cuvânt care fusese încercuit cu creionul. Mi s-a zbârlit 
părul de pe braţe. 

— Bunicul vostru avea obiceiul să scrie pe paginile 


< 138 + 


cărţilor? am întrebat eu. 

— Într-un Faust din prima ediţie? a întrebat Jameson, 
pufnind. 

Nu aveam idee cât valora această carte sau cu cât îi 
scăzuse valoarea acea mică încercuire de pe pagină - dar 
ştiam până în măduva oaselor că dăduserăm peste ceva. 

— Unde, am citit eu cuvântul cu voce tare. 

Niciunul dintre fraţi nu a avut nimic de comentat, aşa că 
am dat încă o pagină şi apoi încă una. Peste vreo încă 50 
am ajuns la un alt cuvânt încercuit. 

— Un... 

Am continuat să dau paginile. Cuvintele încercuite 
urmau acum mai repede, uneori câte două. 

— Se află... 

Jameson a luat un pix de pe un raft din apropiere. Cum 
nu avea hârtie, a început să noteze cuvintele pe dosul 
palmei lui stângi. 

— Mergi mai departe. 

Am făcut-o. 

— 0... am zis. Se află, iarăşi. 

Ajunsesem aproape de sfârşitul cărţii. 

— Cale, am zis în cele din urmă. 

Am început să întorc paginile mai încet. Nimic. Nimic. 
Nimic. În cele din urmă, am ridicat ochii din carte. 

— Asta-i tot. 

Am închis volumul. Jameson şi-a ridicat mâna în dreptul 
pieptului iar eu m-am apropiat ca să văd mai bine. 

l-am apucat mâna şi am citit cuvintele pe care le 
scrisese pe ea. Unde. Un. Se află. O. Se află. Cale. 

Oare ce trebuia să facem cu ele? 

— Ce ar fi să schimbăm ordinea cuvintelor? am întrebat. 

Era un tip destul de comun de joc de cuvinte. 

Lui Jameson i s-au luminat ochii. 

— Unde se află un... 

Am continuat de unde s-a oprit: 

— Se află şi o cale. 

Buzele lui Jameson s-au curbat în sus. 

— Ne lipseşte un cuvânt, a murmurat el. Voinţă. 


< 139 + 


Testament. Încă o zicală. „Unde se află un testament, se 
află şi o cale.”5 

A răsucit acetatul roşu între degete, pe o parte şi pe 
alta, în timp ce gândea cu voce tare: 

— Când priveşti printr-un filtru colorat, liniile de acea 
culoare dispar. E un mod de a scrie mesaje ascunse. 
Stratifici textul în culori diferite. Cartea e scrisă cu 
cerneală neagră, aşa că acetatul nu e lăsat aici ca să fie 
folosit pentru cartea asta. 

Jameson gândea acum mai repede, iar energia din vocea 
lui era molipsitoare. 

Grayson a intervenit de unde se afla, în mijlocul 
încăperii. 

— De aceea mesajul e în carte, îndrumându-ne unde să 
folosim pelicula de plastic. 

Erau obişnuiţi să intre în jocurile bunicului lor. Fuseseră 
pregătiţi pentru asta încă de când erau mici. Eu nu 
fusesem, dar schimbul lor de replici îmi dăduse destule 
informaţii ca să pun lucrurile cap la cap. Acetatul era 
destinat să dea la iveală notații secrete, dar nu în această 
carte. Cartea însă - la fel ca scrisoarea dinaintea ei - 
conţinea un indiciu, în acest caz, o frază cu un singur 
cuvânt lipsă. 

Unde se află un testament, se află şi o cale. 

— Ce şanse credeţi că sunt să se afle undeva un 
exemplar al testamentului bunicului vostru scris cu 
cerneală roşie? am spus eu încet, răsucind puzzle-ul în 
minte pe toate părţile. 


5 În engleză, în original Where is a will, there is a way. Will are dublu 
sens: voinţă şi testament (n. t.). 


e 140 œ» 


Capitolul 34 


Am întrebat-o pe Alisa despre testament. Aproape că mă 
aşteptam să se uite la mine ca şi cum mi-aş fi pierdut 
minţile, dar în clipa în care am rostit cuvântul roșu, 
expresia de pe faţa ei s-a schimbat. 

Mi-a spus că poate fi aranjată o consultare a 
Testamentului Roşu, dar mai întâi trebuia să fac ceva 
pentru ea. Acel ceva s-a dovedit până la urmă a implica o 
echipă de stilişti frate-soră care a cărat în dormitorul meu 
ceea ce părea a fi întregul stoc al magazinului Saks de pe 
Fifth Avenue. Femeia era mărunţică şi nu a zis mai nimic. 

Bărbatul avea vreo doi metri şi nu contenea cu 
observaţiile. 

— Nu poţi purta galben şi te sfătuiesc să scoţi cuvintele 
portocaliu şi crem din vocabularul tău, dar aproape toate 
celelalte culori pot fi luate în considerare. 

Ne aflam toţi trei în camera mea, împreună cu Libby, 
treisprezece suporturi mobile cu haine, zeci de tăviţe cu 
bijuterii şi ceea ce arăta ca un salon de coafură în 
adevăratul sens al cuvântului instalat în baie. 

— Culori vii, pastel, tonuri de pământ cu moderație. Eşti 
atrasă de culorile solide? 

Mi-am privit hainele de pe mine: un tricou gri şi a doua 
cea mai confortabilă pereche a mea de jeanşi. 

— Îmi place stilul simplu. 

— Stilul simplu e o minciună, a murmurat femeia. Dar 
una frumoasă, uneori. 

Lângă mine, Libby a pufnit şi şi-a reţinut un rânjet. Am 
săgetat-o cu privirea. 

— Te distrează toate astea, aşa-i? am întrebat-o eu, 
sumbră. 

Apoi i-am studiat îmbrăcămintea. Purta o rochie neagră, 
destul de tipic pentru ea, dar stilul s-ar fi potrivit perfect 
într-un bar de la ţară. 

Şi îi spusesem Alisei să nu o preseze! 

— Nu trebuie să îţi schimbi felul... am început să zic, dar 


e 141 œ» 


Libby mi-a tăiat vorba. 

— M-au mituit. Cu ghete. 

A arătat înspre peretele din spate, de-a lungul căruia 
erau înşiruite ghete, toate din piele, în nuanţe de mov, 
negru şi albastru. Înalte până la glezne, până pe gambă şi 
chiar o pereche până pe coapse. 

— Şi cu medalioane groteşti, a zis Libby senină. 

Dacă o bijuterie putea arăta ca şi cum ar putea fi 
bântuită, imediat apărea şi Libby. 

— Le dai voie să schimbe felul în care arăţi pentru 
cincisprezece perechi de ghete şi câteva medalioane 
groteşti? am zis şi aproape că mă simţeam trădată. 

— Şi câteva perechi de pantaloni din piele incredibil de 
moi, a adăugat Libby. Merită din plin. Tot eu sunt, numai 
că... fancy. 

Părul îi era în continuare albastru. Oja, tot neagră. Şi nu 
ea era cea asupra căreia se concentra acum echipa de 
stilişti. 

— Ar trebui să începem cu părul, a declarat bărbatul, 
aflat lângă mine, cu ochii la codiţele mele revoltătoare. 

— Ce părere ai? a întrebat-o pe sora lui. 

Femeia nu a răspuns şi s-a făcut nevăzută după unul 
dintre suporturile de haine. O puteam auzi cum umblă prin 
piesele agăţate în altul, ca să le aranjeze. 

— E gros. Nici prea ondulat, nici complet drept. Ai putea 
opta pentru oricare. 

Uriaşul ăsta arăta şi vorbea ca şi cum ar fi trebuit să 
joace pe post de apărător, nu să îmi dea mie sfaturi în 
privinţa coafurii. 

— Nu mai scurt de cinci centimetri sub bărbie, nu mai 
lung de mijlocul spatelui. Puțin în scări nu ar face niciun 
Tău. 

A aruncat o privire către Libby. 

— Te sfătuiesc să o renegi dacă optează pentru breton. 

— O să iau sfatul în considerare, a spus Libby solemn. 
Te-ai simţi groaznic dacă nu ar fi destul de lung să ţi-l poţi 
prinde în coadă, mi s-a adresat ea mie. 

— Coadă de cal. 


e 142 œ» 


Asta m-a făcut să mă aleg cu o privire critică din partea 
fundaşului. 

— Îţi urăşti părul şi vrei să-l faci să sufere? 

— Nu-l urăsc, am răspuns eu, ridicând din umeri. Pur şi 
simplu nu-mi pasă. 

— Şi asta-i tot o minciună. 

Femeia şi-a făcut din nou apariţia de după suportul cu 
haine. Ţinea în mâini vreo şase umeraşe şi, cum m-am uitat 
la ele, le-a agăţat pe cel mai apropiat suport. Formau trei 
ţinute diferite. 

— Clasic, a zis ea şi a făcut un semn cu capul înspre o 
fustă albastru-deschis, asortată cu un tricou cu mânecă 
lungă. 

— Natural. 

Stilista a trecut la cea de-a doua opţiune - o rochie cu 
imprimeu floral, largă şi vaporoasă, care combina pe puţin 
o duzină de nuanţe de roşu şi roz. 

— Elegant, dar îndrăzneţ. 

Ultima opţiune includea o fustă din piele maro, mai 
scurtă decât celelalte - şi probabil că şi mai strâmtă. O 
combinase cu o bluză albă cu guler şi un cardigan gri- 
deschis. 

— Care îţi face cu ochiul? m-a întrebat bărbatul. 

Ceea ce a făcut-o pe Libby să pufnească din nou. În mod 
clar, treaba asta o distra mult prea bine. 

— Toate sunt în regulă. 

Mi-am oprit ochii pe rochia cu imprimeu floral. 

— Asta pare că ar putea provoca mâncărimi. 

Stilistul părea că e pe cale să se aleagă cu o migrenă. 

— 'Ţinute casual? i-a cerut surorii lui. 

Aceasta a dispărut, apoi a apărut din nou cu alte trei 
ţinute, pe care le-a împerecheat cu primele trei. Colanţi 
negri, bluză roşie şi un cardigan alb, lung până la genunchi 
erau combinate cu ţinuta clasică. O cămaşă verde-marin 
dantelată şi pantaloni de un verde mai închis se alăturau 
monstruozităţii înflorate, iar un pulover prea mare din 
caşmir şi nişte jeanşi rupţi erau agăţaţi lângă fusta de 
piele. 


e 143 - 


— Clasic. Simplu. Elegant, dar îndrăzneţ, mi-a prezentat 
femeia din nou opţiunile. 

— Am obiecţii de natură filosofică în ce priveşte 
pantalonii colorați, am zis eu. Aşa că ăia ies din discuţie. 

— Nu te uita pur şi simplu la haine, mi-a explicat 
bărbatul. Observă stilul. 

Să îmi dau ochii peste cap în faţa cuiva de două ori mai 
mare decât mine nu era, probabil, cel mai înţelept lucru de 
făcut. 

Femeia a venit spre mine. Păşea uşor, ca şi cum ar fi 
putut merge pe vârfuri pe un strat de flori fără să rupă 
niciuna. 

— Felul în care te îmbraci, în care îţi aranjezi părul, asta 
nu e ceva prostesc. Nu e superficialitate. Astea... 

A făcut un gest spre cuierul din faţa ei. 

— Nu sunt doar nişte simple haine. E un mesaj. Nu 
hotărăşti cu ce să te îmbraci. Decizi ce poveste vrei să 
spună înfăţişarea ta. Eşti ingenua tânără şi dulce? Te 
îmbraci pentru lumea asta a bogăției şi a minunăţiilor ca şi 
cum te-ai fi născut în ea sau vrei să treci linia: aceeaşi, dar 
alta, tânără, dar plină de secrete? 

— De ce trebuie să spun o poveste? am întrebat eu. 

— Pentru că, dacă nu spui tu povestea, altcineva o s-o 
spună în locul tău. 

M-am întors şi l-am văzut pe Xander Hawthorne stând în 
uşă, cu un platou cu brioşe în mână. 

— Schimbările de stil, la fel ca atunci când construieşti 
în scop recreaţional maşini Rube Goldberg, sunt o 
activitate care te face să flămânzeşti. 

Voiam să îmi îngustez ochii, dar Xander şi brioşele lui 
erau imuni la holbat. 

— Ce ştii tu despre schimbările de stil? am mormăit. 
Dacă eram băiat, erau maximum două cuieraşe cu haine în 
camera asta. 

— lar dacă eu eram alb, oamenii nu m-ar mai fi privit ca 
şi cum aş fi doar pe jumătate un Hawthorne, mi-a replicat 
el arogant. 

Asta m-a lăsat fără cuvinte. Era ridicol din partea mea să 


e 144 œ 


cred că Xander nu ştia ce înseamnă să fii judecat ori să fii 
obligat să joci diferite roluri. M-am întrebat dintr-odată 
cum fusese pentru el să crească în casa asta. Să crească ca 
un Hawthorne. 

— Pot lua o brioşă cu afine? am întrebat - era versiunea 
mea de a face pace. 

Xander mi-a întins o brioşă cu lămâie. 

— Hai să nu ne pripim. 


Scrâşnind nu prea tare din dinţi, am ales până la urmă 
opţiunea trei. Detestam cuvântul „elegant” aproape la fel 
de mult cum îmi displăcea orice pretenţie de a fi 
„îndrăzneaţă”, dar până la urmă nu puteam pretinde că 
sunt credulă şi inocentă şi tare mai bănuiam că orice 
încercare de a mă purta ca şi cum eram în elementul meu 
în lumea asta avea să îmi provoace mâncărimi - nu fizic, ci 
pe sub piele. 

Echipa mi-a lăsat părul lung, dar în scări şi l-a păcălit să 
păstreze o ondulare ciufulită. Mă aşteptam să îmi sugereze 
şuviţe mai deschise, dar au făcut tocmai pe dos: şuviţe 
discrete, o nuanţă mai închise şi mai intense decât 
castaniul meu natural, tern. Mi-au conturat sprâncenele în 
sus, dar le-au lăsat groase. Mi s-au explicat toate 
subtilităţile unui regim facial complicat şi m-am trezit 
alegându-mă cu un spray bronzant cu pulverizator, dar s- 
au mărginit la un machiaj minimal: ochii şi buzele, nimic 
altceva. Privindu-mă în oglindă, mai că îmi venea să cred 
că fata care mă privea de acolo îşi avea locul în casa asta. 

— Ce părere ai? am întrebat-o pe Libby, întorcându-mă 
spre ea. 

Stătea lângă fereastră, cu spatele la lumină. Mâna îi era 
încleştată pe telefon şi nu îşi dezlipea ochii de pe ecran. 

— Lib? 

A ridicat privirea şi mi-a adresat expresia aia de 
căprioară în bătaia farurilor pe care o ştiam atât de bine. 
Drake. li scria mesaje. Oare ea îi răspunsese? 

— Arăţi super! _ 

Libby părea sinceră şi chiar era. Întotdeauna. Sinceră şi 


e 145» 


onestă şi mult prea optimistă. 

A lovit-o, mi-am zis. Ne-a vândut. Nu o să-l primească 
înapoi. 

— Arăţi fantastic, a declarat Xander cu emfază. Şi 
totodată nu arăţi precum cineva care ar fi putut seduce un 
bătrân ca să pună mâna pe miliardele lui, aşa că e în 
ordine. 

— Pe bune, Alexander? 

Zara mai că nu şi-a anunţat prezenţa cu surle şi 
trâmbiţe. 

— Nimeni nu crede că Avery l-a sedus pe bunicul tău. 

Povestea ei - înfăţişarea ei - era undeva între a deborda 
de eleganţă şi deplină seriozitate. Dar îi văzusem 
conferinţa de presă. Eram conştientă că, în timp ce de 
reputaţia tatălui ei s-ar fi putut să îi pese, pentru a mea nu 
avea nicio consideraţie. Cu cât mai rău arătam, cu atât mai 
bine pentru ea. Dacă nu cumva se schimbase jocul. 

— Avery, mi s-a adresat ea, cu un zâmbet la fel de rece 
precum culorile de iarnă pe care le purta. Am putea sta 
puţin de vorbă? 


< 146 - 


Capitolul 35 


Odată rămase singure, Zara a păstrat tăcerea o vreme. 
Am hotărât că, dacă ea nu avea de gând să rupă tăcerea, 
aveam să o fac eu. 

— Ai vorbit cu avocaţii. 

Era explicaţia evidentă pentru prezenţa ei aici. 

— Aşa e, a răspuns Zara, fără să se scuze. lar acum 
vorbesc cu tine. Mă poţi ierta, sunt convinsă, că nu am 
făcut-o mai curând. După cum îţi poţi imagina, tot ceea ce 
s-a întâmplat a fost puţin cam şocanit. 

Puțin? Am pufnit şi am pus capăt politeţurilor. 

— Ai ţinut o conferinţă de presă în care ai dat de înţeles 
foarte clar că tatăl tău era senil şi că eu sunt cercetată de 
autorităţi pentru abuz asupra unei persoane în vârstă. 

Zara s-a aşezat pe marginea unui birou foarte vechi - 
una dintre puţinele suprafeţe din cameră neacoperite de 
haine şi de accesorii. 

— Da, păi, poţi mulţumi echipei tale de avocaţi pentru că 
anumite realităţi nu au fost dezvăluite mai devreme. 

— Dacă eu nu primesc nimic, nici tu nu primeşti nimic. 

Nu aveam de gând să îi permit să vină aici şi să se 
învârtă în jurul cozii. 

— Arăţi... drăguţ, a schimbat Zara subiectul şi s-a uitat 
la noua mea îmbrăcăminte. Nu asta aş fi ales pentru tine, 
dar eşti prezentabilă. 

Prezentabilă şi cu îndrăzneală. 

— Mersi, am mormăit. 

— Îmi poţi mulţumi când am terminat să fac ceea ce pot 
pentru a-ţi uşura trecerea prin această tranziţie. 

Nu eram atât de naivă încât să cred că îşi schimbase 
brusc atitudinea. Dacă mă detestase înainte, mă detesta şi 
acum. Diferenţa era că acum avea nevoie de ceva. Mi-am 
imaginat că, dacă aveam să aştept suficient, urma să îmi 
spună exact ce era acel ceva. 

— Nu ştiu cât de multe ţi-a spus Alisa, dar, pe lângă 
bunurile personale ale tatălui meu, ai moştenit şi controlul 


e 147 œ 


asupra fundaţiei familiei. 

Zara mi-a măsurat expresia feţei înainte de a continua. 

— E una dintre cele mai mari fundaţii caritabile din ţară. 
Donăm mai bine de o sută de milioane de dolari pe an. 

O sută de milioane de dolari. Nu o să mă obişnuiesc 
niciodată cu aşa ceva. Sume de genul ăsta nu o să mi se 
pară niciodată reale. 

— În fiecare an? am întrebat uluită. 

Zara a zâmbit, calmă. 

— Dobânda cumulată e un lucru grozav. 

O sută de milioane de dolari pe an dobândă - şi se 
referea doar la fundaţie, nu la averea personală a lui 
Tobias Hawthorne. Pentru prima dată, chiar am făcut 
calculul în cap. Chiar dacă impozitele însumau jumătate 
din avere, şi am aproximat doar o medie de profit de 4%, 
tot aş obţine aproape un miliard de dolari pe an. Fără să 
fac nimic. Nu era deloc în regulă. 

— Cine sunt cei cărora le donează fundaţia banii? am 
întrebat încet. 

Zara s-a ridicat de pe birou şi a început să măsoare 
camera cu pasul. 

— Fundaţia Hawthorne investeşte în copii şi în familii, în 
iniţiative din domeniul sănătăţii, în progresul ştiinţific, în 
consolidarea comunităţii şi în arte. 

Sub denumirile astea, puteai practic să acorzi sprijin 
pentru orice. Fu puteam să acord sprijin pentru orice. 

Puteam schimba lumea. 

— De când am devenit adult, mi-am petrecut toată viaţa 
administrând fundaţia. 

Buzele Zarei s-au întins, dezvelindu-i dinţii. 

— Sunt organizaţii care depind de sprijinul nostru. Dacă 
vrei să depui efort, există un mod corect de a o face şi unul 
greşit. 

S-a oprit chiar în faţa mea. 

— Ai nevoie de mine, Avery. Oricât de mult mi-aş dori să 
mă spăl pe mâini de toate astea, am muncit prea mult şi 
prea din greu ca să îmi văd munca zădărnicită. 

Ascultam ceea ce spunea - şi ceea ce nu spunea. 


< 148 » 


— Fundaţia te plăteşte? am întrebat. 

Am numărat secundele scurse până când a răspuns. 

— Primesc un salariu proporţional cu aptitudinile mele. 

Oricât de multă satisfacţie aş fi avut să îi spun că 
serviciile ei nu mai sunt necesare, nu eram atât de 
impulsivă şi nu eram crudă. 

— Vreau să fiu implicată, i-am spus eu. Şi nu numai de 
ochii lumii Vreau să iau decizii. 

Lipsa de locuinţă. Sărăcie. Violenţță domestică. Acces la 
serviciile de îngrijire preventivă. Câte nu aş putea face cu 
o sută de milioane de dolari? 

— Eşti destul de tânără încât să crezi că banii rezolvă 
toate problemele, a zis Zara pe un ton aproape meditativ. 

Vorbeşte ca o persoană atât de bogată că nici nu-şi 
poate imagina amploarea problemelor pe care banii Chiar 
le pot rezolva. 

— Dacă vorbeşti serios în legătură cu asumarea unui rol 
în cadrul fundaţiei... 

Zara părea că e la fel de bucuroasă să spună asta cum ar 
fi dacă ar scotoci prin gunoaie ori ar suferi o obturaţie de 
canal. 

— Te pot învăţa ce e nevoie să ştii. Luni. După şcoală. La 
fundaţie. 

A rostit fiecare parte a acestui ordin ca şi cum ar fi fost o 
propoziţie separată. 

Uşa s-a deschis înainte să apuc să întreb unde anume se 
găsea „fundaţia”. Oren a luat poziţie lângă mine. Femeile o 
să te cheme în instanţă, îmi spusese el. Dar acum Zara ştia 
că nu mă poate da în judecată cu temei legal. 

lar şeful serviciului meu de pază nu mă voia singură în 
cameră cu ea. 


e 149 + 


Capitolul 36 


În ziua următoare - duminică Oren m-a dus la 
McNamara, Ortega şi Jones, să văd Testamentul Roşu. 
— Avery. 


Alisa ne-a întâmpinat pe mine şi pe Oren în hol. Locul 
era modern: minimalist şi cu mult crom. Clădirea părea 
destul de mare încât să găzduiască o sută de avocaţi, dar 
în timp ce Alisa ne-a condus către ascensor, nu am trecut 
decât pe lângă persoana de la recepţie şi pe lângă un 
agent de pază, în rest, nici ţipenie. 

— Ai zis că sunt singurul client al firmei, am spus eu în 
timp ce ascensorul a început să urce. Cât de mare e firma? 

— Sunt câteva departamente distincte, mi-a răspuns 
Alisa tăios. Bunurile domnului Hawthorne erau cât se 
poate de diverse. Asta presupune o mare varietate de 
avocaţi. 

— Şi testamentul despre care te-am întrebat? Se află 
aici? 

În buzunar aveam un cadou de la Jameson: pelicula 
roşie, pătrată, pe care o descoperiserăm ataşată de 
coperta interioară a cărţii Tragica istorie a doctorului 
Faust. l-am spus că urma să vin aici şi mi-a dat-o mie, fără 
să pună întrebări, de parcă avea mai multă încredere în 
mine decât în oricare dintre fraţii lui. 

— Testamentul Roşu e aici, mi-a confirmat Alisa. 

S-a întors către Oren. 

— Avem companie numeroasă azi? l-a întrebat ea. 

Prin companie se referea la paparazzi. lar prin noi, la 
mine. 

— E ceva mai redusă, a raportat Oren. Dar sunt şanse 
ca, atunci când o să plecăm, să-i găsim buluciţi la uşă. 

Dacă aveam să ajungem la sfârşitul zilei fără cel puţin 
un titlu de prima pagină care să spună ceva de genul Cea 
mai bogată adolescentă din lume apelează la avocaţi, eram 
gata să mănânc o pereche de ghete noi de-ale lui Libby. 

La etajul al doilea am trecut printr-un alt punct de 


<e 150 - 


control şi apoi, în cele din urmă, Alisa m-a condus într-un 
birou. Încăperea era mobilată, dar în rest goală, cu o 
singură excepţie. In mijlocul unei mese de birou masive, 
din mahon, era aşezat testamentul. Până să îl văd eu, Oren 
luase deja poziţie în faţa uşii. Alisa nu m-a urmat când m- 
am îndreptat spre birou. Când am ajuns mai aproape, mi-a 
sărit în ochi cerneala. 

Roşie. 

— Tatăl meu a primit instrucţiuni să păstreze exemplarul 
ăsta aici şi să ţi-l arate - ţie sau băieţilor - dacă vreunul 
dintre voi l-ar fi căutat, a zis Alisa. 

Mi-am întors privirea către ea. 

— A primit instrucţiuni, am repetat eu. De la Tobias 
Hawthorne? 

— Desigur. 

— I-ai spus lui Nash? am întrebat-o. 

Pe faţă i-a apărut o expresie imperturbabilă. 

— Nu-i mai spun nimic lui Nash. 

Mi-a adresat o privire cum nu se poate mai severă. 

— Dacă asta e tot, te las să-ţi vezi de treabă. 

Alisa nici măcar nu a întrebat care era exact treaba. Am 
aşteptat până ce am auzit uşa închizându-se în urma ei, 
apoi m-am aşezat la birou. Am scos pelicula din buzunar. 

— Unde se află un testament... am şoptit, aşezând 
pătratul peste prima pagină a testamentului. Se află şi o 
cale. 

Am mişcat acetatul roşu pe hârtie, iar cuvintele de sub 
el au dispărut. Text roşu. Peliculă roşie. Funcţiona exact 
cum  descriseseră Jameson şi Grayson. Dacă întreg 
testamentul era scris cu roşu, rezultatul avea să fie acela 
că totul avea să dispară. Dar dacă, pe sub textul roşu, era 
un strat de altă culoare, atunci tot ceea ce era scris cu 
acea culoare avea să rămână vizibil. 

Am trecut peste dispoziţiile lui Tobias Hawthorne 
privitoare la ceea ce lăsa familiei Laughlin, lui Oren, 
soacrei lui. Nimic. Am ajuns la puţinul despre Zara şi Skye 
şi, când am trecut pelicula roşie peste cuvinte, acestea au 
dispărut. Am coborât privirea la propoziţia următoare. 


e 151 œ» 


Nepoţilor mei, Nash Westbrook Hawthorne, Grayson 
Davenport Hawthorne, Jameson Winchester Hawthorne şi 
Alexander Blackwood Hawthorne... 

În timp ce purtam pelicula pe deasupra paginii, 
cuvintele au dispărut - dar nu toate. Au rămas patru. 

Westbrook. 

Davenport. 

Winchester. 

Blackwood. 

Prima dată m-am gândit la faptul că toţi cei patru fii ai 
lui Skye purtau numele ei de familie, numele de familie al 
bunicului lor. Hawthorne. Al doilea prenume al fiecăruia 
dintre băieţi era tot un nume de familie. Să fie numele de 
familie ale taților lor? m-am întrebat. În timp ce analizam 
în minte acest aspect, am parcurs restul documentului. O 
parte din mine se aştepta să văd ceva în momentul în care 
am dat de numele meu, dar acesta a dispărut, la fel ca 
restul textului - totul, cu excepţia acelor prenume ale 
nepoților Hawthorne. 

— Westbrook. Davenport. Winchester. Blackwood, le-am 
spus eu cu voce tare, încredinţându-le memoriei. 

Apoi i-am trimis un mesaj lui Jameson - şi m-am întrebat 
dacă avea să îl contacteze pe Grayson. 


e 152 » 


Capitolul 37 


— Ho, puştoaico! Arde undeva? 

Mă întorsesem la Hawthorne House şi mă duceam să mă 
întâlnesc cu Jameson, când un altul dintre fraţii Hawthorne 
m-a oprit din drum. Nash. 

— Avery tocmai ce a citit un exemplar special al 
testamentului, a zis Alisa din spatele meu. 

Praful s-a ales de afirmaţia ei cum că nu îi mai spune 
nimic fostului iubit. 

— Un exemplar special al testamentului, a zis Nash şi şi- 
a mutat privirea la mine. Ar fi corect dacă aş presupune că 
asta are ceva de-a face cu păsăreasca din scrisoarea pe 
care mi-a lăsat-o bătrânul? 

— Scrisoarea ta, am repetat eu, cu mintea zbârnâindu- 
mi. 

Nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Tobias Hawthorne le 
lăsase lui Grayson şi lui Jameson indicii identice. Și lui 
Nash - şi, probabil, lui Xander. 

— Nu-ţi face griji, a spus Nash tărăgănat. N-o să mă bag 
în chestia asta. Ţi-am spus, nu vreau banii. 

— Nu banii sunt miza aici, a zis Alisa ferm. 
Testamentul... 

— ...e inatacabil, a încheiat Nash în locul ei. Cred că am 
mai auzit asta de vreo două ori. 

Ochii Alisei s-au îngustat. 

— Niciodată n-ai prea ştiut să asculţi. 

— A asculta nu înseamnă întotdeauna a fi de acord, Lee- 
Lee. 

Faptul că Nash îi folosise porecla - zâmbetul lui 
prietenos şi tonul la fel de prietenos - a făcut atmosfera 
din încăpere irespirabilă. 

— Ar trebui să plec. 

Alisa s-a întors repede înspre mine. 

— Dacă ai nevoie de ceva... 

— Sun, am zis eu, întrebându-mă cât de mult mi se 
ridicaseră sprâncenele la schimbul lor de replici. 


< 153 + 


Alisa a închis după ea uşa de la intrare trântind-o. 

— Ai de gând să-mi spui unde te grăbeşti aşa? m-a 
întrebat Nash din nou, acum, că ea plecase. 

— Jameson mi-a cerut să ne întâlnim în solariu. 

Nash a ridicat dintr-o sprânceană. 

— Ai idee unde e solariul? 

De abia atunci am realizat că habar nu aveam. 

— Nici măcar nu ştiu ce-i aia solariu, am recunoscut eu. 

— Solariile sunt supraevaluate, a zis Nash şi a ridicat din 
umeri, măsurându-mă cu privirea. Spune-mi, puştoaico, ce 
faci de obicei de ziua ta? 

Asta a picat din senin. Mi se părea că trebuie să fie o 
întrebare-capcană, dar tot am răspuns. 

— Mănânc tort? 

— În fiecare an de ziua noastră... 

Privirea lui Nash era pierdută undeva, în depărtare. 

— Bătrânul ne chema în biroul lui şi ne spunea aceleaşi 
trei cuvinte. Investeşte. Cultivă. Creează. Ne dădea câte 
zece mii de dolari să-i investim. Îţi imaginezi cum e să laşi 
un băiat de opt ani să aleagă acţiuni? a zis Nash pufnind. 
Apoi trebuia să alegem un talent sau un hobby pe care să-l 
cultivăm pe parcursul anului - o limbă, o pasiune, o artă, 
un sport. Se cheltuia oricât. Dacă alegeai pianul, în ziua 
următoare apărea un pian de concert, iar lecţiile 
particulare începeau imediat şi, până la mijlocul anului, 
ajungeai în culise la Carnegie Hall, primind ponturi de la 
mari artişti. 

— E extraordinar, am zis, cu gândul la toate acele trofee 
pe care le văzusem. 

Nash nu arăta tocmai încântat. 

— Bătrânul ne mai lansa şi câte o provocare în fiecare 
an, a continuat el, iar vocea i-a devenit mai aspră. O temă, 
ceva ce trebuia să creăm până la următoarea aniversare. O 
invenţie, o soluţie, o operă de artă demnă să fie expusă 
într-un muzeu. Ceva. 

M-am dus cu gândul la benzile desenate pe care le 
văzusem înrămate şi agăţate pe perete. 

— Nu pare aşa de groaznic. 


e 154» 


— Nu pare, aşa-i? a zis Nash, rumegând aceste vorbe. 
Hai! 

A făcut un semn cu capul înspre un coridor din 
apropiere. 

— O să-ţi arăt solariul. 

A pornit, iar eu am fost nevoită să alerg ca să ţin pasul. 

— Ţi-a zis Jameson despre ghicitorile săptămânale ale 
bătrânului? m-a întrebat Nash din mers. 

— Mda, i-am răspuns. Mi-a zis. 

— Uneori, la începutul jocului, bătrânul ne aşeza în faţă 
o colecţie de obiecte, mi-a spus Nash. Un cârlig de undiţă, 
o etichetă, o balerină de sticlă, un cuţit. 

A scuturat din cap în timp ce-şi depăna amintirile. 

— Şi până la rezolvarea puzzle-ului, al naibii să fiu dacă 
nu le foloseam pe toate! 

A zâmbit, dar nu şi cu ochii. 

— Eu eram cu mult mai mare. Aveam un avantaj. Jamie 
şi Gray făceau echipă împotriva mea, apoi se trăgeau pe 
sfoară unul pe altul chiar la sfârşit. 

— De ce-mi spui toate astea? l-am întrebat, când a 
încetinit pasul până ce s-a oprit. De ce îmi spui toate 
astea? 

Despre zilele lor de naştere, cadouri, aşteptări. 

Nash nu mi-a răspuns imediat. A făcut însă un semn din 
cap înspre un coridor apropiat. 

— Solariul e ultima uşă pe dreapta. 

— Mersi, am zis. 

M-am îndreptat spre uşa pe care mi-o indicase Nash şi, 
chiar înainte să ajung lângă ea, el a început să vorbească 
în urma mea. 

— Poate că tu crezi că e un joc, drăguţo, dar Jamie nu 
vede lucrurile aşa. 

Vocea lui Nash era blândă, dar nu şi cuvintele. 

— Nu suntem normali. Locul ăsta nu e normal şi tu nu 
eşti o jucătoare, puştoaico. Tu eşti balerina de sticlă - sau 
cuțitul. 


< 155» 


Capitolul 38 


Solariul era o încăpere imensă, cu un tavan din sticlă în 
formă de cupolă şi pereţi de sticlă. Jameson stătea în 
centru, scăldat în lumină şi cu privirea aţintită în cupola de 
deasupra. La fel ca prima dată când îl întâlnisem, nu purta 
cămaşă. Tot la fel ca la prima noastră întâlnire, era beat. 

Grayson nu se zărea pe nicăieri. 

— Cu ce ocazie? l-am întrebat, arătând cu capul înspre 
sticla de bourbon de lângă el. 

— Westbrook, Davenport, Winchester, Blackwood, a 
turuit el numele, unul câte unul. la spune-mi, 
Mogştenitoareo, ce crezi despre asta? 

— Sunt toate nume de familie, am spus eu prudent. 

Am făcut o pauză, apoi mi-am zis: de ce dracu’ să nu? 

— Ale taţilor voştri? 

— Skye nu vorbeşte despre taţii noştri, a răspuns 
Jameson, cu o voce puţin mai aspră. In ce o priveşte pe ea, 
e o situaţie de tipul Athena-Zeus. Suntem numai şi numai 
ai ei. 

Mi-am muşcat buzele. 

— Mi-a spus că a avut patru conversații încântătoare... 

— ...cu patru bărbaţi minunaţi, a încheiat Jameson. Dar 
destul de minunati ca ea să îi mai revadă vreodată? Să ne 
spună măcar un singur lucru despre ei? 

Vocea îi era acum mai dură. 

— Nici măcar nu a răspuns vreodată la o întrebare 
despre nenorocitele astea de prenume, iar ăsta... 

A luat sticla de bourbon de pe jos şi a sorbit din ea. 

— ...e motivul pentru care beau. 

A pus iar sticla jos, apoi a închis ochii, stând în soare 
încă puţin, cu braţele larg întinse. Am observat, pentru a 
doua oară, cicatricea care i se întindea de-a lungul 
trunchiului. 

I-am observat fiecare respiraţie. 

— Mergem? 

A deschis ochii. Braţele i-au căzut pe lângă corp. 


e 156 œ» 


— Unde să mergem? am întrebat, atât de fizic conştientă 
de prezenţa lui, încât era aproape dureros. 

— Hai, Moştenitoareo, a zis Jameson, păşind înaintea 
mea. Poţi mai mult de atât. 

Am înghiţit în gol şi am răspuns la propria întrebare. 

— Mergem la mama ta. 


M-a dus prin garderoba din hol. De data asta am fost 
foarte atentă la ordinea panourilor de pe perete care 
deschideau uşa. În timp ce îl urmam pe Jameson spre 
fundul garderobei, trecând pe lângă hainele atârnate 
înăuntru, am deschis mai larg ochii, ca să mă obişnuiesc cu 
întunericul, astfel încât să văd ce urma să facă. 

A atins ceva. A împins? Nu îmi puteam da seama ce. În 
momentul următor am auzit sunetul mecanismului care se 
rotea, iar peretele din fundul garderobei a alunecat în 
lateral. De partea cealaltă era şi mai întuneric decât în 
garderobă. 

— Păşeşte pe urmele mele, Fată Misterioasă. Şi ai grijă 
la cap. 

Jameson şi-a folosit telefonul mobil ca să lumineze 
drumul. Aveam sentimentul clar că era spre binele meu. El 
cunoştea meandrele acestor culoare secrete. A mers aşa în 
tăcere vreme de zece minute, apoi s-a oprit şi s-a uitat prin 
ceea ce puteam doar presupune că e un vizor. 

— Drumul e liber, a spus Jameson, fără să specifice de 
ce era liber. Ai încredere în mine? 

Stăteam pe un coridor luminat de telefon, destul de 
aproape încât să-i simt căldura corpului. 

— Absolut deloc. 

— Perfect. 

A întins mâna, a apucat-o pe a mea şi m-a tras mai 
aproape. 

— Ţine-te. 

Braţele mi s-au arcuit în jurul lui, iar podeaua de sub 
picioarele noastre a început să se mişte. Peretele de lângă 
noi se rotea, iar noi ne roteam împreună cu el, cu corpul 
meu strâns lipit de al lui. AZ lui Jameson Winchester 


e 157 œ 


Hawthorne. Mişcarea a încetat, iar eu m-am dat în spate. 

Ne aflam aici cu un motiv - iar motivul nu avea absolut 
nimic de-a face cu felul în care corpul meu s-a potrivit cu 
al lui, când ne-am lipit unul de altul. 

Băieţii ăia erau un dezastru absolut înainte să ajungi tu 
aici şi vor fi un dezastru absolut după ce o să pleci. 
Amintirea îmi răsuna în minte când am ajuns pe un culoar 
lung, cu un covor roşu de pluş şi muluri aurite pe pereţi. 
Jameson s-a îndreptat către o uşă de la capătul culoarului. 
A ridicat mâna pentru a ciocăni. 

L-am oprit. 

— Nu ai nevoie de mine pentru asta, am zis. Nici pentru 
testament nu ai nevoie de mine. Alisa a primit instrucţiuni 
să te lase să îl vezi, dacă ceri. 

— Am nevoie de tine. 

Jameson ştia foarte bine ce făcea - felul în care mă 
privea, felul în care i se lăsau colţurile gurii. 

— Nu ştiu încă de ce, dar am nevoie de tine. 

În cap mi-a răsunat avertismentul lui Nash. 

— Eu sunt cuțitul, am zis înghițind. Cârligul de undiţă, 
balerina de sticlă, în fine. 

Asta aproape că l-a luat prin surprindere pe Jameson. 

— Ai vorbit cu unul dintre fraţii mei. 

A făcut o pauză. 

— Nu cu Grayson, a zis el, plimbându-şi ochii peste 
mine. Cu Xander? 

Privirea i-a coborât o secundă la buzele mele, apoi a 
urcat din nou. 

— Nash, a zis el, sigur de ceea ce spunea. 

— Se înşală? am întrebat. 

M-am gândit la nepoţii lui Tobias Hawthorne, cum 
mergeau să îl vadă de ziua lor. Se aşteptase de la ei să fie 
ieşiţi din comun. Se aşteptase de la ei să fie nişte 
învingători. 

— Chiar sunt doar un mijloc de a atinge un scop, care 
merită păstrat prin preajmă până când afli cum se 
potriveşte în puzzle? 

— Tu eşti puzzle-ul, Fată Misterioasă, a spus Jameson, şi 


< 158 + 


chiar credea asta. Poţi renunţa, poţi hotări să pleci fără 
răspunsuri sau le poţi obţine - împreună cu mine. 

O invitaţie. O provocare. Am încercat să mă conving că 
făceam asta pentru că aveam nevoie să ştiu - şi nu din 
cauza lui. 

— Hai să obţinem nişte răspunsuri, am zis. 

Când a ciocănit Jameson la uşă, aceasta s-a deschis în 
interior. 

— Mami? a strigat el, apoi şi-a corectat formularea. 
Skye? 

Răspunsul a venit asemenea unui clinchet de clopoței. 

— Sunt aici, dragul meu. 

Aici, aşa cum s-a dovedit imediat, era baia din 
apartamentul lui Skye. 

— Ai o secundă? a întrebat Jameson şi s-a oprit chiar 
lângă uşa dublă a băii. 

— Am cu miile, a părut Skye a se bucura să răspundă. 
Milioane. Intră. 

Jameson a rămas înaintea uşii. 

— Eşti decentă? 

— Îmi place să cred că da, i-a răspuns mama lui. Măcar 
o bună jumătate din timp. 

Jameson a împins uşa băii şi am fost întâmpinată de 
priveliştea celei mai mari căzi de baie pe care o văzusem în 
viaţa mea, ridicată pe un podium. Mi-am concentrat 
atenţia către picioarele în formă de gheare ale căzii - aurii, 
ca să se asorteze cu mulurile de pe culoar - şi nu asupra 
femeii aflate în cadă. 

— Ai zis că eşti decentă, a zis Jameson, fără să pară 
surprins. 

— Sunt acoperită de spumă, i-a răspuns Skye, veselă. Nu 
se poate mai decent de atât. Ia spune-i mamei tale de ce ai 
nevoie. 

Jameson şi-a întors privirea către mine, de parcă voia să 
spună: „Şi m-ai întrebat de ce am nevoie de bourbon”. 

— O să rămân aici, afară, am zis, răsucindu-mă înainte 
de a vedea mai mult decât spumă. 

— O, nu fi puritană, Abigail, m-a dojenit Skye din baie. 


e 159 + 


Aici toţi suntem prieteni, nu-i aşa? Îmi fac o regulă din a 
mă împrieteni cu oricine-mi fură dreptul din naştere. 

Nu mai văzusem niciodată un comportament pasiv- 
agresiv de genul ăsta. 

— Dacă ai terminat să o tachinezi pe Avery, aş vrea să 
stăm puţin de vorbă, a intervenit Jameson. 

— E ceva atât de serios, Jamie? a zis Skye, oftând sonor. 
Dă-i drumul atunci. 

— Al doilea prenume al meu. Te-am mai întrebat dacă mi 
s-a dat după tatăl meu. 

Skye nu a zis nimic câteva secunde. 

— Dă-mi, te rog, şampania. 

L-am auzit pe Jameson mişcându-se prin baie, în spatele 
meu - ducându-i, probabil, şampania. 

— Ei bine? a întrebat el. 

— Dacă ai fi fost fată, ţi-aş fi dat numele după mine, a zis 
Skye cu aerul unui bard. Skylar, poate. Sau Skyla. 

A sorbit ceea ce nu puteam decât să presupun că eo 
gură de şampanie. 

— Ştii că Toby a primit numele după tatăl meu. 

Faptul că l-a pomenit pe fratele ei de mult dispărut mi-a 
atras atenţia. Nu ştiam cum şi de ce, dar moartea lui Toby 
era cea care, cumva, declanşase toate astea. 

— Al doilea prenume al meu, i-a reamintit Jameson. De 
unde l-ai luat? 

— Aş fi bucuroasă să-ţi răspund la întrebare, dragul 
meu, a spus Skye, apoi a făcut o pauză. Imediat ce mă laşi 
puţin singură cu încântătoarea ta prietenă. 


< 160 » 


Capitolul 39 


Dacă aş fi ştiut că aveam să ajung la o discuţie între 
patru ochi cu o Skye Hawthorne goală, acoperită de 
spumă, probabil că aş fi tras şi eu nişte bourbon. 

— Emoţiile negative te îmbătrânesc, a zis Skye şi şi-a 
schimbat poziţia în cadă, ceea ce a făcut ca apa să se 
lovească de pereţi. Cam asta-i tot ce se poate face când 
Mercur e retrograd, dar... 

A expirat îndelung, teatral. 

— Te iert, Avery Grambs. 

— Nu am cerut să mă ierţi, i-am răspuns. 

A continuat ca şi cum efectiv nu m-ar fi auzit. 

— Îmi vei asigura, cu siguranţă, în continuare o sumă 
modestă ca suport financiar. 

Începeam să mă întreb dacă femeia trăia pe bună 
dreptate pe o altă planetă. 

— De ce ţi-aş da ceva? 

Mă aşteptam la o ripostă tăioasă, dar nu am primit decât 
un uşor mormăit îngăduitor, de parcă eu eram cea ridicolă. 

— Dacă nu ai de gând să răspunzi la întrebarea lui 
Jameson, atunci plec, i-am zis. 

M-a lăsat să ajung la jumătatea drumului către uşă. 

— O să mă susţii, pentru că sunt mama lor, a spus ea 
încet. Şi o să-ţi răspund la întrebare imediat ce răspunzi şi 
tu la a mea. Ce intenţii ai faţă de fiul meu? 

— Poftim? 

M-am întors cu faţa la ea înainte să-mi amintesc, cu o 
secundă prea târziu, de ce încercasem să nu mă uit la ea 
tot timpul cât fusesem în baie. 

Spuma ascundea ceea ce nu voiam să văd - dar nu prea 
bine. 

— Ai intrat în apartamentul meu, cu fiul meu îndurerat şi 
fără cămaşă, lângă tine. O mamă îşi face griji, iar Jameson 
e special. Strălucit, aşa cum era tatăl meu. Aşa cum era 
Toby. 

— Fratele tău, am spus şi, brusc, nu mai aveam nicio 


e 161 œ» 


intenţie să părăsesc încăperea. Ce s-a întâmplat cu el? 

Alisa îmi spusese esenţialul, dar în foarte puţine detalii. 

— Tata l-a distrus pe Toby. 

Skye a rostit răspunsul către buza paharului cu 
şampanie. 

— L-a răsfăţat. El era cel destinat să fie moştenitorul, 
înţelegi. Şi odată ce el nu a mai fost... am rămas doar eu şi 
Zara. 

Pe faţă i s-a aşternut o umbră, dar apoi a zâmbit. 

— Şi apoi... 

— I-ai avut pe băieţi, am completat eu. 

Asta m-a făcut să mă întreb dacă îi avusese tocmai 
pentru că Toby dispăruse. 

— Ştii de ce era Jameson favoritul tatălui meu câtă 
vreme, în mod normal, ar fi trebuit să fie Grayson, cel 
perfect şi devotat? m-a întrebat Skye. Nu pentru că Jamie 
al meu e strălucit sau chipeş sau charismatic. Ci pentru că 
Jameson Winchester Hawthorne este flămând. Caută ceva. 
Caută încă din ziua în care s-a născut. 

A dat pe gât restul de şampanie dintr-o singură 
sorbitură. 

— Grayson e cum nu se poate mai diferit de Toby, în 
timp ce Jameson e exact ca el. 

— Nimeni nu e ca Jameson. 

Nu avusesem nicio intenţie să rostesc aceste cuvinte cu 
voce tare. 

— Vezi? a zis Skye adresându-mi o privire complice - la 
fel cu cea pe care mi-o adresase Alisa în prima mea zi în 
Hawthorne House. Deja eşti a lui. 

A închis ochii şi s-a lăsat pe spate în cadă. 

— Vezi tu, când era mic se întâmpla des să îl pierdem. 
Câteva ore, uneori chiar o zi întreagă. Întorceam privirea o 
secundă şi se făcea nevăzut în pereţi. Şi, de fiecare dată 
când îl găseam, îl ridicam şi îl strângeam tare în braţe şi, 
în adâncul sufletului, ştiam că tot ce îşi doreşte e să se 
piardă din nou. 

A deschis ochii. 

— Asta e tot ce eşti. 


e 162 » 


S-a ridicat şi a întins mâna după un halat. Mi-am ferit 
privirea până ce şi l-a pus pe ea. 

— Doar un alt mod de a se pierde. Şi ea tot asta a fost. 

Ea. 

— Emily, am zis eu cu voce tare. 

— Era o fată superbă, a spus ea gânditoare, dar, şi dacă 
ar fi fost urâtă, ei tot ar fi iubit-o la fel de mult. Avea ceva 
al ei. 

— De ce îmi spui toate astea? am întrebat-o. 

— Tu nu eşti Emily, a declarat Skye Hawthorne cu 
emfază. 

S-a aplecat după sticla de şampanie şi a umplut din nou 
paharul. S-a apropiat încet de mine, în picioarele goale şi 
cu apa curgând pe ea, şi mi l-a întins. 

— Am descoperit eu însămi că bulele sunt un fel de 


panaceu. 
Privirea îi era intensă. 
— Haide! Bea. 


Vorbea serios? M-am dat în spate. 

— Nu-mi place şampania. 

— lar eu... a zis Skye şi a sorbit lung... nu am ales cel 
de-al doilea prenume al fiilor mei. 

A ridicat paharul, ca şi cum ar fi băut în sănătatea mea - 
sau pentru moartea mea. 

— Dacă nu tu le-ai ales, atunci cine? am întrebat-o. 

A dat gata şampania din pahar. 

— Tatăl meu. 


e 163 + 


Capitolul 40 


I-am spus lui Jameson ce îmi spusese mama lui. 

M-a privit uimit. 

— Bătrânul ne-a ales numele. 

Puteam vedea cum se învârt rotiţele în capul lui Jameson 
şi apoi - nimic. 

— El ne-a dat numele, a zis din nou Jameson, mergând 
încolo şi-ncoace pe coridorul lung, ca un animal în cuşcă. 

— El ni le-a dat şi după aia le-a scos în evidenţă în 
Testamentul Roşu. 

S-a oprit din nou. 

— A dezmogştenit familia acum 20 de ani şi ne-a ales al 
doilea prenume la scurt timp după aia. Grayson are 19 ani. 
Eu am 18. Xan o să facă 17 luna viitoare. 

Simţeam cum încearcă să găsească logica din spatele 
întregii situaţii. Să vadă ce ne scăpa. 

— Bătrânul a jucat un joc de lungă durată, a zis 
Jameson, cu toţi muşchii crispaţi. Întreaga noastră viaţă. 

— Numele trebuie să aibă o semnificaţie, am spus eu. 

— Se poate să fi ştiut cine erau taţii noştri, a luat 
Jameson această posibilitate în calcul. Chiar dacă Skye şi-o 
fi închipuit că a păstrat secretul - pentru el nimic nu 
rămânea secret. 

Am sesizat o anumită nuanţă în vocea lui Jameson când 
a rostit aceste cuvinte - ceva intens şi tăios şi teribil. 

Pe care dintre secretele voastre le cunoştea? 

— Putem face o cercetare, am zis eu, încercând să mă 
concentrez asupra enigmei, nu asupra băiatului. Sau să îi 
cerem Alisei să angajeze un detectiv particular în numele 
meu care să caute bărbaţi cu aceste nume de familie. 

— Sau, a replicat Jameson, îmi poţi acorda vreo şase ore 
ca să mă trezesc complet din beţie şi am să-ţi arăt ce fac 
când încerc să rezolv un puzzle şi mă lovesc de un zid. 


Şapte ore mai târziu, Jameson m-a scos pe furiş prin 
culoarul secret din şemineu şi m-a condus în aripa 


e 164 œ» 


îndepărtată a casei - pe lângă bucătărie, pe lângă Sala 
Mare, până în ceea ce s-a dovedit a fi cel mai mare garaj 
pe care-l văzusem vreodată. Era aproape cât un showroom, 
serios vorbind. Se aflau acolo o duzină de motociclete 
îngrămădite pe un suport enorm, pe perete, şi de două ori 
mai multe maşini parcate în semicerc. Jameson a trecut cu 
pas domol pe lângă fiecare dintre ele şi s-a oprit în faţa 
uneia care părea că e direct dintr-un SF. 

— Un Aston Martin Valkyrie, a zis Jameson. O 
supermaşină hibrid care atinge viteza maximă de peste 
300 de kilometri la oră. 

A arătat către următoarele. 

— Astea trei sunt Bugatti. Favorita mea e Chiron. 
Aproape 500 de cai putere şi nu se descurcă rău pe pistă. 

— Pistă, am repetat eu. Ca în pistă de curse? 

— Erau copilaşii bunicului, a zis Jameson. Şi acum... 

Pe faţă i s-a lăţit încet un zâmbet. 

— Sunt ale tale. 

Zâmbetul era maliţios. Periculos. 

— Nici vorbă, i-am spus lui Jameson. Eu nici măcar nu 
am voie să părăsesc statul fără să fiu însoţită de Oren. Nu 
pot conduce o maşină ca asta! 

— Din fericire, eu pot, a zis Jameson în timp ce se 
îndrepta agale către o cutie de pe perete. 

În cutie era integrat un puzzle, asemănător unui cub 
Rubik, dar argintiu, cu nişte forme ciudate imprimate pe 
pătrăţele. Jameson a început imediat să răsucească 
plăcuţele, aranjându-le la perfecţie. Cutia s-a deschis 
brusc. Şi-a trecut degetele peste o grămadă de chei din 
care a ales una. 

— Nimic nu se compară cu viteza când vine vorba să-ţi 
schimbi perspectiva - şi să ieşi din ale tale. 

S-a îndreptat către Aston Martin. 

— Unele puzzle-uri devin mai clare la 300 de kilometri 
pe oră. 

— Măcar e loc pentru două persoane în chestia aia? am 
întrebat. 

— Dar, vai, Moştenitoareo, a murmurat el. Credeam că 


e 165 


n-ai să mai întrebi. 
Duuu 


Jameson a dus maşina pe o rampă care ne-a coborât sub 
nivelul parterului casei. Am străbătut în viteză un tunel şi, 
până să-mi dau seama, eram deja afară după ce 
trecuserăm printr-o ieşire de siguranță despre care nici 
măcar nu ştiam că există. 

Jameson nu a accelerat. Nu şi-a luat ochii de la drum. A 
condus în tăcere. Aflată pe locul de lângă el, îmi simţeam 
fiecare terminaţie nervoasă din trup vibrând de aşteptare. 

E o idee foarte proastă. 

Probabil că sunase înainte, pentru că pista era deja 
pregătită pentru noi când am ajuns. 

— Aston Martinul nu e strict vorbind o maşină de curse, 
mi-a explicat Jameson. Practic, nici măcar nu era de 
vânzare când a cumpărat-o bunicul. 

Şi, strict vorbind, eu nici măcar nu ar fi trebuit să 
părăsesc proprietatea. Nu ar fi trebuit să luăm maşina. Nu 
ar fi trebuit să ne aflăm aici. 

Dar, undeva pe la 250 de kilometri pe oră, încetasem să 
mă mai gândesc la ar trebui. 

Adrenalină. Euforie. Frică. Nu era loc în capul meu de 
nimic altceva. Viteza era singurul lucru care conta. 

Asta şi băiatul de lângă mine. 

Nu voiam să încetinească. Nu voiam ca maşina să se 
oprească. Pentru prima dată de la citirea testamentului, 
mă simţeam liberă. Fără întrebări. Fără suspiciuni. Fără 
oameni care să se holbeze sau nu. Nimic în afară de clipa 
prezentă, aici şi acum. 

Nimic în afară de Jameson Winchester Hawthorne şi de 
mine. 


e 166 - 


Capitolul 41 


În cele din urmă, maşina a încetinit şi s-a oprit. În cele 
din urmă, realitatea s-a prăbuşit peste noi. Oren era acolo, 
însoţit de o întreagă echipă. Hopa! 

— Noi doi o să avem o mică discuţie, i-a spus şeful pazei 
mele lui Jameson în momentul în care am coborât din 
maşină. 

— Nu mai sunt un copil, am zis eu, cu ochii la întăririle 
pe care Oren le adusese cu el. Dacă vrei să ţipi la cineva, 
ţipă la mine. 

Oren nu a ţipat. M-a dus chiar el până în camera mea şi 
m-a anunţat că aveam să „stăm de vorbă” în dimineaţa 
următoare. Dat fiind tonul pe care o spusese, nu eram prea 
sigură că aveam să scap teafără după o discuţie cu Oren. 

Abia dacă am dormit în noaptea aia, căci creierul meu 
era o învălmăşeală de impulsuri electrice care nu încetau - 
nu puteau înceta - să se descarce. Tot nu aveam idee ce să 
fac cu numele evidenţiate în Testamentul Roşu, dacă 
acestea chiar erau o referire la taţii băieţilor sau Tobias 
Hawthorne le alesese câte un al doilea prenume nepoților 
lui dintr-un cu totul alt motiv. 

Nu ştiam decât că Skye avusese dreptate. Jameson era 
flămând. Şi la fel eram şi eu. Dar o mai auzeam pe Skye 
spunându-mi şi că eu nu contam, că nu eram Emily. 

Când în sfârşit am adormit în noaptea aia, am visat o 
adolescentă. Era o umbră, o siluetă, o fantomă, o regină. 
Şi, oricât de repede aş fi fugit, străbătând coridor după 
coridor, nu o puteam cu niciun chip prinde din urmă. 

Telefonul a sunat înainte de ivirea zorilor. Buimacă şi 
prost dispusă, am întins mâna după el cu intenţia clară de 
a-l arunca pe cea mai apropiată fereastră, dar apoi mi-am 
dat seama cine mă suna. 

— Max, e cinci şi jumătate dimineaţa. 

— Trei şi jumătate, ora mea. De unde ai luat maşina? 

După voce, Max nu părea nici pe departe somnoroasă. 

— Dintr-o încăpere plină de maşini? i-am răspuns eu 


e 167 œ» 


parcă cerându-mi iertare, iar apoi creierul mi s-a limpezit 
de somn suficient cât să procesez ceea ce implica 
întrebarea ei. 

— De unde ştii despre maşină? 

— Fotografie aeriană, mi-a răspuns Max. Făcută dintr-un 
elicopter. Şi ce vrei să zici cu o încăpere plină de maşini? 
Cât de mare e încăperea asta? 

— Nu ştiu. 

Am mormăit şi m-am rostogolit în pat. Bineînţeles că 
paparazzi mă surprinseseră împreună cu Jameson. Nici 
măcar nu voiam să ştiu ce scriau ziarele de scandal. 

— La fel de important: ai cumva o relaţie pasională cu 
Jameson Hawthorne şi e cazul să mă pregătesc de nuntă în 
primăvară? a continuat Max. 

— Nu, am zis eu, ridicându-mă în capul oaselor. Nimic 
de genul ăsta. 

— Păpădia dragului! 

— Trebuie să locuiesc împreună cu oamenii ăştia, i-am 
spus lui Max. Timp de un an. Au deja suficiente motive să 
mă urască. 

Nu mă gândeam la Skye sau la Zara, la Xander ori la 
Nash când am spus asta. Mă gândeam la Grayson. La 
Grayson cel cu ochi cenuşii, îmbrăcat în costum şi 
proferând ameninţări. 

— Dacă m-aş cupla cu Jameson ar însemna să torn gaz 
pe foc. 

— Şi ce foc încântător ar ieşi, a şoptit Max. 

Era, în mod clar, o influenţă proastă. 

— Nu pot, am spus eu din nou. Şi în plus... a fost o fată. 

M-am reamintit visul pe care-l avusesem şi m-am 
întrebat dacă Jameson o dusese pe Emily cu maşina. Dacă 
ea jucase vreunul dintre jocurile lui Tobias Hawthorne. 

— A murit. 

— Fugi dragului de-aici! Cum adică a murit? De ce? 

— Nu ştiu. 

— Cum adică nu ştii? 

Mi-am strâns pătura în jurul corpului. 

— O chema Emily. Ştii câte Emily există pe lumea asta? 


e 168 œ» 


— Încă ţine la ea? a întrebat Max. 

Se referea la Jameson, dar gândul meu s-a întors la 
momentul în care rostisem numele lui Emily în faţa lui 
Grayson. Fusese devastat. 

Cineva a ciocănit la uşă. 

— Max, trebuie să închid. 


Oren a petrecut mai bine de o oră trecând în revistă cu 
mine măsurile de siguranţă. M-a anunţat că avea să facă 
bucuros lucrul ăsta în fiecare dimineaţă în zori, până se 
lipeşte de mine. 

— Am băgat la cap, i-am spus eu. O să fiu cuminte. 

— Nu, n-o să fii, a zis el, aruncându-mi o privire. Dar eu 


o să fiu mai bun. 
Da S 


A doua zi la şcoala particulară - şi începutul primei 
săptămâni întregi de şcoală pentru mine - se profila foarte 
asemănător cu săptămâna de dinainte. Oamenii se 
străduiau să nu mă privească insistent. Jameson m-a evitat. 
Eu am evitat-o pe Thea. Mă întrebam ce fel de bârfe se 
temea Jameson că vom stârni dacă eram văzuţi împreună, 
mă întrebam dacă s-a vorbit pe la colţuri când a murit 
Emily. 

Aş fi vrut să ştiu de ce murise. 

Nu eşti o jucătoare. Cuvintele de avertizare ale lui Nash 
îmi reveneau în minte, iar şi iar, de fiecare dată când îl 
zăream pe Jameson pe coridoare. Eşti balerina de sticlă - 
sau cuțitul. 

— Am auzit că-ţi place viteza, a zis Xander, care s-a 
grăbit să mă abordeze în faţa laboratorului de fizică, vizibil 
binedispus. Binecuvântaţi fie paparazzi, nu-i aşa? Am mai 
auzit şi că ai avut o discuţie specială cu maică-mea. 

Nu îmi dădeam seama dacă mă trăgea de limbă să 
obţină informaţii sau mă compătimea. 

— Mama ta e specială, am zis eu. 

— E o femeie complicată, a zis Xander şi a dat meditativ 
din cap. Dar m-a învăţat să citesc în Tarot şi să-mi hidratez 
cuticulele, aşa că cine-s eu să mă plâng? 


e 169 * 


Nu Skye era aceea care îi modelase, îi îmboldise, le 
dezvoltase competitivitatea, aşteptase imposibilul de la ei. 
Nu ea era cea care îi făcuse să fie magici. 

— Toţi fraţii tăi au primit aceeaşi scrisoare de la bunicul 
vostru, i-am spus lui Xander, studiindu-i reacţia. 

— Chiar aşa? 

Mi-am îngustat puţin ochii. 

— Ştiu că ai primit-o şi tu. 

— Poate că da, a admis Xander vesel. Dar, ipotetic 
vorbind, dacă am primit-o şi dacă, ipotetic vorbind, aş intra 
în acest joc şi aş vrea, doar pe ăsta - şi doar ipotetic - să îl 
câştig... 

A ridicat din umeri. 

— Aş vrea s-o fac în modul în care cred eu că trebuie. 

— Şi modul ăsta implică roboţi şi brioşe? 

— Ce nu implică roboţi şi brioşe? 

Cu un zâmbet larg pe faţă, Xander m-a împins în 
laborator. Arăta aşa cum arăta totul la Country Day, ca un 
milion de dolari - la figurat. La propriu, probabil că era 
vorba despre o sumă chiar mai mare. Mese de laborator 
curbate erau aşezate de jur-împrejurul sălii. Nişte ferestre 
din podea până în tavan luaseră locul a trei din cei patru 
pereţi. Pe geamuri erau diverse notații în culori - calcule 
în diferite scriituri, de parcă ciornele erau ceva cu totul 
demodat. Fiecare masă de laborator era prevăzută cu un 
monitor mare şi cu o tablă interactivă. Ca să nu mai 
vorbesc de dimensiunea microscoapelor. 

Mi se părea că mă aflam la NASA. 

Nu erau decât două locuri libere. Unul era lângă Thea. 
Celălalt se afla la distanţa maximă de Thea, lângă fata pe 
care o văzusem în arhivă. Părul roşu-închis îi era strâns 
într-o coadă răsfirată pe ceafă. Coloritul ei era atât de 
frapant încât atrăgea privirea - părul de un roşu-intens, 
tenul foarte palid -, dar ochii îi erau trişti. 

Thea mi-a întâlnit privirea şi a făcut semne imperative 
către locul liber de lângă ea. Am întors înapoi privirea la 
fata cu părul roşu. 

— Care-i treaba cu ea? l-am întrebat pe Xander. 


e 170 œ» 


Nimeni nu vorbea cu ea. Nimeni nu se uita la ea. Era 
una dintre cele mai frumoase făpturi pe care le văzusem 
vreodată, dar putea la fel de bine să fie invizibilă. 

Tapet. 

— Treaba cu ea implică o iubire nefericită, întâlniri fake, 
inimă frântă, tragedie, relaţii de familie bolnăvicioase, 
penitenţă şi un erou pentru eternitate. 

M-am uitat la el. 

— Vorbeşti serios? 

— Ar fi trebuit să ştii până acum, a răspuns Xander 
glumeţ. Nu eu sunt cel serios din familia Hawthorne. 

S-a trântit în scaunul de lângă Thea, iar eu m-am 
îndreptat către fata cu părul roşu. S-a dovedit a fi o colegă 
de laborator decentă: tăcută, concentrată şi capabilă să 
facă aproape orice calcul în minte. Tot timpul cât am lucrat 
împreună nu mi-a adresat nici un singur cuvânt. 

— Eu sunt Avery, am zis, odată ce am terminat şi era 
clar că tot nu are de gând să se prezinte. 

— Rebecca, a zis ea cu voce delicată. Laughlin. 

A observat că mi s-a schimbat expresia feţei în 
momentul în care şi-a spus numele de familie şi mi-a 
confirmat ceea ce bănuiam. 

— Bunicii mei lucrează la Hawthorne House. 

Bunicii ei administrau Hawthorne House şi niciunul 
dintre ei nu păruse din cale-afară de entuziasmat de 
perspectiva de a lucra pentru mine. Mă întrebam dacă asta 
era cauza pentru care Rebecca nu vorbise cu mine. 

Dar nu vorbeşte nici cu altcineva. 

— Ţi-a arătat cineva cum să îţi încarci temele pe tabletă? 
m-a întrebat temătoare Rebecca, de parcă se aştepta să fie 
pusă la punct. 

Am încercat să înţeleg cum poate o făptură atât de 
frumoasă să se teamă de ceva. 

De orice. 

— Nu, i-am răspuns. Poţi să-mi arăţi tu? 

Rebecca mi-a arătat, încărcându-şi rezultatele cu câteva 
atingeri ale ecranului tactil. O secundă mai târziu, tableta 
ei s-a întors la ecranul principal. Avea o poză ca wallpaper. 


e 171 œ» 


În ea, Rebecca se uita într-o parte, în timp ce o altă fată, 
cu părul chihlimbariu, privea râzând direct în obiectiv. 
Aveau amândouă pe cap coroniţe din flori şi ochii le erau la 
fel. 

Fata nu era cu nimic mai frumoasă decât Rebecca - 
probabil chiar mai puţin -, dar avea un nu-ştiu-ce care te 
împiedica să îţi iei ochii de la ea. 

— E sora ta? am întrebat-o. 

— Era, a răspuns Rebecca şi a închis husa tabletei. A 
murit. 

Urechile îmi ţiuiau şi în clipa aia am ştiut sigur la cine 
mă uitam. Simţeam într-un fel că am ştiut încă din clipa în 
care o văzusem. 

— Emily? 

Ochii de smarald ai Rebeccăi i-au întâlnit pe ai mei. M- 
am panicat, gândindu-mă că ar fi trebuit să spun altceva. 
Condoleanţe - sau ceva de genul ăsta. 

Dar Rebecca nu a dat impresia că reacţia mea i s-ar fi 
părut ciudată sau supărătoare. Şi-a pus tableta în poală şi 
nu a zis decât: 

— Ar fi fost foarte interesată să te cunoască. 


e 172 + 


Capitolul 42 


Nu-mi puteam scoate din minte chipul lui Emily, dar nu 
mă uitasem la poză cu destulă atenţie încât să-mi amintesc 
trăsăturile ei în detaliu. Ochii îi erau verzi. Avea părul 
arămiu, ca lumina soarelui filtrată prin chihlimbar. Îmi 
aminteam coroniţa de flori de pe capul ei, dar nu şi 
lungimea părului. Oricât mă străduiam să îi vizualizez 
chipul, singurul lucru pe care mi-l aminteam era faptul că 
râdea şi că privea direct în obiectiv. 

— Avery, a zis Oren, de pe locul şoferului. Am ajuns. 

Ajunseserăm la Fundaţia Hawthorne. Mi se părea că 
trecuse o veşnicie de când se oferise Zara să mă înveţe tot 
ce trebuia să ştiu. Când Oren a ieşit din maşină şi mi-a 
deschis uşa, am remarcat că, măcar de data asta, nu se 
zăreau niciun fotograf şi niciun reporter. 

Poate că lucrurile sunt pe cale să se liniştească, mi-am 
zis, în timp ce păşeam în holul Fundaţiei Hawthorne. 
Pereţii erau vopsiți într-un gri-argintiu deschis, iar pe ei 
atârnau zeci de fotografii mari, alb-negru, care păreau 
suspendate în aer. Sute de gravuri mai mici le înconjurau 
pe cele mari. Oameni. Din întreaga lume, surprinşi în 
mişcare şi instantanee, din toate unghiurile, din toate 
perspectivele, diferiţi sub toate aspectele imaginabile - 
vârstă şi gen şi rasă şi cultură. Oameni. Care râd, plâng, se 
roagă, mănâncă, dansează, dorm, dau cu mătura, 
îmbrăţişează - de toate. 

Mi-am amintit-o pe dr. Mac întrebându-mă de ce îmi 
doresc să călătoresc. Pentru asta. Exact pentru asta. 

— Domnişoară Grambs. 

Am ridicat privirea şi am dat cu ochii de Grayson. Mă 
întrebam de când mă urmărea cercetând încăperea. Mă 
întrebam ce văzuse pe faţa mea. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Zara, am zis eu, în 
încercarea de a contracara atacul lui inevitabil. 

— Zara nu vine, a răspuns Grayson, în timp ce se 
îndrepta încet către mine. E convinsă că ai nevoie de... 


e 173 + 


îndrumare. 

Ceva din felul în care rostise acel cuvânt a depăşit toate 
mecanismele mele de apărare şi mi-a pătruns direct sub 
piele. 

— Nu ştiu de ce, mătuşa mea pare să considere că 
această îndrumare ar fi cel mai bine primită dacă ar veni 
din partea mea. 

Arăta exact ca în ziua în care îl întâlnisem prima dată, 
până şi culoarea costumului său Armani era acelaşi gri- 
deschis, fluid ca ochii lui - aceeaşi culoare cu a încăperii. 
Mi-am amintit dintr-odată de cartea-album pe care o 
văzusem în biroul lui Tobias Hawthorne - un album de 
fotografii cu numele lui Grayson pe cotor. 

— Tu ai făcut astea? am întrebat abia şoptit, cu privirea 
la fotografiile care erau peste tot în jurul meu. 

Era o presupunere - dar întotdeauna fusesem bună la 
făcut presupuneri. 

— Bunicul meu credea că trebuie să vezi lumea ca s-o 
poţi schimba. 

Grayson m-a privit, apoi şi-a dat seama că se holba. 

— Spunea mereu că eu sunt singurul care are ochiul 
format. 

Investeşte. Creează. Cultivă. Mi-am amintit explicaţia 
dată de Nash pentru copilăria lor şi m-am întrebat ce 
vârstă avea Grayson când ţinuse pentru prima dată un 
aparat de fotografiat în mână, ce vârstă avea când 
începuse să străbată lumea, să o privească, să o 
imortalizeze pe peliculă. 

N-aş fi zis că e un artist. 

Enervată că fusesem păcălită chiar şi să mă gândesc la 
el, mi-am îngustat ochii. 

— Probabil că mătuşa ta nu a observat că ai tendinţa de 
a profera ameninţări. Pariez că nu ştie nici de faptul că ai 
verificat trecutul mamei mele moarte. Altfel, în niciun caz 
nu ar fi putut ajunge la concluzia că aş prefera să lucrez cu 
tine. 

Grayson a strâmbat din buze. 

— Zarei nu-i scapă multe. Iar în ce priveşte verificarea 


e 174 + 


trecutului... 

A dispărut în spatele biroului de la recepţie, de unde şi-a 
făcut apariţia ţinând în mână două dosare. L-am săgetat cu 
privirea, iar el şi-a arcuit o sprânceană. 

— Ai prefera să nu îţi dezvălui rezultatele cercetărilor 
mele? 

Mi-a întins un dosar, iar eu l-am luat. Nu avea niciun 
drept să facă asta - să-şi bage nasul în viaţa mea sau a 
mamei mele. Dar când mi-am coborât privirea la dosarul 
pe care îl ţineam în mână, mi-a răsunat în minte cât se 
poate de limpede vocea mamei. Am un secret... 

Am deschis dosarul. Cartea de muncă, certificatul de 
deces, extras de cont, fără cazier, o fotografie... 

Am strâns din buze, în încercarea disperată de a opri 
durerea. Era tânără în poză şi mă ţinea în braţe. 

M-am străduit să îl privesc pe Grayson, gata să mă 
dezlănţui asupra lui, dar el mi-a întins cât se poate de calm 
cel de-al doilea dosar. Mă întrebam ce găsise despre mine 
- dacă era ceva în acest dosar care ar putea explica ce 
văzuse bunicul lui în mine. L-am deschis. 

Înăuntru era o singură foaie de hârtie şi era goală. 

— E o listă cu toate cumpărăturile pe care le-ai făcut de 
când ai devenit moştenitoare. i s-au cumpărat lucruri, 
dar... 

Grayson şi-a coborât ochii înspre pagină. 

— Nimic. 

— Ăsta e modul în care se cere iertare în lumea ta? l-am 
întrebat eu. 

Îl surprinsesem. Nu mă purtam ca o oportunistă. 

— Nu am de gând să îmi cer iertare pentru că sunt 
grijuliu. Familia asta a suferit destul, domnişoară Grambs. 
Dacă ar trebui să aleg între tine şi oricare dintre ei, i-aş 
alege pe ei, absolut de fiecare dată. Cu toate astea... 

Ochi i s-au îndreptat din nou către mine. 

— Se poate să te fi judecat greşit. 

Exista o anume intensitate în cuvintele astea, în expresia 
de pe faţa lui - ca şi cum băiatul care învățase să vadă 
lumea m-a văzut pe mine. 


e 175» 


— Te înşeli. 

Am închis dosarul şi m-am îndepărtat de el. 

— Am încercat să cheltui ceva bani. O sumă babană. Am 
rugat-o pe Alisa să găsească o modalitate ca un prieten al 
meu să-i primească. 

— Ce fel de prieten? a întrebat Grayson, iar expresia de 
pe faţa lui s-a schimbat. Un iubit? 

— Nu, am răspuns eu. 

De ce-i păsa lui dacă aveam un iubit? _ 

— Un tip cu care jucam şah în parc. El acolo trăieşte. In 
parc. 

— Nu are casă? 

Grayson mă privea altfel acum, de parcă în toate 
călătoriile lui nu întâlnise niciodată aşa ceva. Ceva ca 
mine. După vreo două secunde, şi-a venit în fire. 

— Mătuşă-mea are dreptate. Ai nevoie disperată de 
instruire. 

A luat-o din loc şi nu am avut de ales, aşa că l-am urmat, 
dar nu am acceptat să stau în urma lui, ca un boboc de 
rață care se ţine după mama lui. S-a oprit în faţa unei săli 
de conferinţe şi mi-a ţinut uşa deschisă. M-am strecurat pe 
lângă el şi chiar şi numai acea fracțiune de secundă de 
contact m-a făcut să simt că parcă aş fi mers cu 300 de 
kilometri pe oră. 

Categoric nu. Asta i-aş fi spus lui Max dacă aş fi vorbit 
cu ea la telefon. Ce nu era în regulă cu mine? De când ne- 
am cunoscut, Grayson nu încetase să mă amenințe. Să mă 
urască. 

A lăsat uşa sălii de conferinţe să se închidă în spatele lui 
şi s-a îndreptat către peretele din spate. Era acoperit de 
hărţi: mai întâi o hartă a lumii, apoi a fiecărui continent, 
după aceea hărţi separate pe ţări, până la cele 
reprezentând state şi oraşe. 

— Uită-te la ele, pentru că asta e miza aici, m-a 
îndemnat el, cu un semn din cap înspre hărţi. Totul. Nu o 
singură persoană. Să dai bani unor persoane individuale 
nu rezolvă mare lucru. 

— Ba rezolvă multe pentru acei oameni, am zis eu încet. 


e 176 œ» 


— Cu resursele pe care le ai acum la dispoziţie, nu îţi 
mai poţi permite să te preocupi de persoane individuale. 

Grayson vorbea de parcă spunea o lecţie care îi fusese 
bine băgată în cap. De către cine? Bunicul lui? 

— Responsabilitatea ta, domnişoară Grambs, este lumea 
întreagă, a adăugat el. 

Am resimţit acele cuvinte ca pe un chibrit aprins, o 
scânteie, o flacără. 

Grayson s-a întors înspre peretele de hărţi. 

— Am amânat colegiul cu un an ca să învăţ tot ce e de 
ştiut la fundaţie. Bunicul m-a pus să fac un studiu în ce 
priveşte modalităţile de a dona în scop caritabil, în ideea 
de a le îmbunătăţi pe ale noastre. Trebuia să susţin 
prezentarea în lunile următoare. 

Grayson a privit insistent harta aflată la nivelul ochilor 
lui. 

— Presupun că acum o să-mi susţin prezentarea în faţa 
ta. 

Părea că măsoară ritmul propriilor spuse. 

— Conducerea fundaţiei presupune muncă 
administrativă. Când o să împlineşti 21 de ani, o să-ți 
revină ţie, ca tot restul. 

Asta îl rănea mai mult decât oricare dintre clauzele 
testamentului. Mi-am adus aminte că Skye îl numise 
moştenitor prezumtiv, chiar dacă a insistat că Jameson 
fusese preferatul lui Tobias Hawthorne. Grayson îşi 
petrecuse anul liber dedicându-se fundaţiei. Fotografiile lui 
erau atârnate în hol. 

Dar bunicul lui m-a ales pe mine. 

— Îmi... 

— Nu spune că-ţi pare rău. 

Grayson a mai fixat câteva secunde peretele cu privirea, 
apoi s-a întors cu faţa înspre mine. 

— Să nu-ți pară rău, domnişoară Grambs. Fă tot ce poţi 
ca să o meriţi. 

La fel de bine mi-ar fi putut ordona să fiu foc sau pământ 
sau aer. Un om nu putea să merite miliarde. Nu era posibil 
pentru nimeni şi în mod clar nu era posibil pentru mine. 


e 177 œ» 


— Cum? l-am întrebat. 

Cum artrebui să procedez ca să merit ceva? 

Nu s-a grăbit să răspundă şi m-am trezit dorindu-mi să fi 
fost genul de fată capabilă să umple tăcerea. Genul care 
râde din toată inima, cu flori în păr. 

— Eu nu te pot învăţa cum să faci ceva, domnişoară 
Grambs. Dar, dacă eşti dispusă, te pot învăţa un mod dea 
gândi. 

Am alungat amintirea feţei lui Emily. 

— De asta sunt aici, nu? 

Grayson a pornit-o în lungul sălii, trecând pe rând pe 
lângă toate hărţile. 

— S-ar putea să te simţi mai bine dând unui cunoscut 
decât unui străin ori donând unei organizaţii a cărei 
poveste smulge lacrimi, dar asta nu e decât mintea ta, care 
îţi joacă feste. Moralitatea unei acţiuni depinde, în ultimă 
instanţă, exclusiv de rezultatele ei. 

Era ceva pătimaş în felul în care vorbea, în felul în care 
se mişca. Chiar dacă aş fi încercat, nu mi-aş fi putut lua 
privirea de la el, nici nu aş fi putut înceta să-l ascult. 

— Nu ar trebui să dăm pentru că simţim într-un fel sau 
altul, mi-a spus Grayson. Ar trebui să ne direcţionăm 
resursele acolo unde o analiză obiectivă arată că putem 
avea cel mai mare impact. 

Îşi imagina, probabil, că ceea ce spune mă depăşeşte, 
dar în momentul în care a rostit cuvintele analiză obiectivă 
am zâmbit. 

— Vorbeşti cu o viitoare studentă la Ştiinţe Actuariale, 
Hawthorne. Arată-mi graficele. 


Când a terminat Grayson, capul îmi era plin de numere 
şi de estimări. Puteam să-mi dau seama exact cum 
funcţionează mintea lui - şi era tulburător de 
asemănătoare cu a mea. 

— Înţeleg de ce o abordare nesistematică n-o să 
funcţioneze, am zis eu. Problemele serioase presupun 
gândire la scară mare şi intervenţii ample... 

— Intervenţii radicale, m-a corectat Grayson. Strategice. 


<e 178 œ» 


— Dar trebuie totodată să reducem riscurile. 

— Cu analize empirice ale costurilor şi beneficiilor. 

Fiecare om are anumite lucruri pe care le consideră în 
mod inexplicabil atrăgătoare. Se pare că, în cazul meu, era 
vorba despre tipii cu ochi cenuşii, care poartă costum şi 
folosesc termenul empiric socotind de la sine înţeles că 
ştiam ce înseamnă. 

Nu te mai gândi la prostii, Avery. Grayson Hawthorne nu 
e de nasul tău. 

I-a sunat telefonul şi s-a uitat la ecran. 

— Nash, m-a informat el. 

— Haide, i-am zis. Răspunde. 

În acest punct aveam nevoie să iau o pauză - de la el, 
dar şi de la toate astea. Matematica o înţelegeam. 
Estimările - puteam pricepe ce înseamnă. Dar asta? 

Asta era ceva real. Era putere. O sută de milioane de 
dolari pe an. 

Grayson a răspuns la telefon şi a ieşit din încăpere. Eu i- 
am dat ocol, uitându-mă la hărţile de pe pereţi, memorând 
numele fiecărei ţări, fiecărei metropole, fiecărui oraş. 
Puteam să le ajut pe toate - sau pe niciunul. Acolo se 
găseau oameni care ar putea trăi sau muri din cauza mea, 
destine care ar putea lua o întorsătură bună sau rea în 
funcţie de deciziile mele. 

Ce drept aveam să fiu cea care le lua? 

Copleşită, m-am oprit înaintea ultimei hărţi de pe 
perete. Spre deosebire de celelalte, aceasta fusese 
desenată de mână. Mi-a luat ceva până să-mi dau seama că 
harta reprezenta Hawthorne House şi proprietatea din 
jurul ei. Ochii mi s-au oprit mai întâi la Wayback Cottage, o 
clădire mică, ascunsă într-un colţ al proprietăţii. Mi-am 
amintit, de la citirea testamentului, că Tobias Hawthorne 
dăduse familiei Laughlin dreptul să locuiască acolo cât 
timp vor trăi. 

Bunicii Rebeccăi, mi-am zis. Ai lui Emily. Mă întrebam 
dacă fetele veniseră să îi viziteze când erau mici, cât timp 
petrecuseră pe proprietate - la Hawthorne House. Ce 
vârstă avea Emily când Grayson şi Jameson dăduseră 


e 179 + 


prima dată cu ochii de ea? 

Cât timp trecuse de la moartea ei? 

În spatele meu, uşa sălii de conferinţe s-a deschis. Mă 
bucuram că Grayson nu îmi putea vedea faţa. Nu voiam să 
ştie că mă gândeam la ea. M-am prefăcut că studiez harta 
din faţa mea, geografia proprietăţii, de la pădurea din 
partea de nord, numită Black Wood, până la un mic pârâu 
care curgea de-a lungul laturii vestice a proprietăţii. 

Black Wood. Am citit din nou eticheta, iar sângele a 
prins dintr-odată să-mi curgă prin vene cu o viteză 
asurzitoare. Blackwood. Şi tot acolo, cu litere mai mici, 
cursul şerpuitor de apă era şi el etichetat. Nu, simplu, 
pârâu. Ci The Brook. 

Un pârâu în partea vestică a proprietăţii. Westbrook. 

Blackwood. Westbrook. 

— Avery, a zis Grayson în spatele meu. 

— Ce-i? am întrebat, incapabilă să-mi iau cu totul mintea 
de la hartă - şi de la implicaţii. 

— Era Nash. 

— Ştiu, i-am spus. 

Îmi zisese cine îl suna înainte să răspundă. 

Grayson şi-a pus uşor mâna pe umărul meu. În ceafă au 
început să-mi sune semnale de alarmă. De ce era atât de 
amabil? 

— Ce voia Nash? 

— E vorba despre sora ta. 


< 180 - 


Capitolul 43 


— Parcă ai spus c-o să te ocupi de Drake, am spus eu, 
încleştându-mi degetele pe telefon, în timp ce tineam mâna 
dreaptă strânsă într-un pumn, pe lângă corp. De dragul 
distracţiei. 

O sunasem pe Alisa în momentul în care am ajuns la 
maşină. Grayson mă urmase şi se aşezase în spate, lângă 
mine, punându-şi centura. Nu am avut nici răgazul, nici 
spaţiul mental să mă gândesc la prezenţa lui lângă mine. 
Oren conducea. Eu eram iritată. 

— Chiar m-am ocupat de el, m-a asigurat Alisa. Şi tu, şi 
sora ta beneficiaţi de ordine temporare de restricţie. Dacă 
Drake încearcă să vă contacteze sau să se apropie la mai 
puţin de 300 de metri de oricare dintre voi, indiferent de 
motiv, va fi arestat. 

M-am forţat să desfac pumnul, dar nu am reuşit să 
slăbesc strânsoarea de pe telefon. 

— Atunci cum de se află chiar acum în faţa porţii de la 
Hawthorne House? 

Drake era aici. În Texas. Când sunase Nash, Libby era 
înăuntru, în siguranţă, dar Drake îi bombarda telefonul cu 
mesaje şi apeluri, cerându-i să se întâlnească faţă în faţă. 

— O să mă ocup eu de asta, Avery, şi-a regăsit Alisa 
imediat stăpânirea de sine. Firma are nişte contacte în 
forţele locale de poliţie care ştiu cum să acţioneze discret. 

În acel moment, discreția nu era prioritatea mea. 
Prioritatea mea era Libby. 

— Sora mea ştie despre ordinul ăsta de restricţie? 

— A semnat documentele. Mă ocup eu de asta, Avery. Tu 
încearcă numai să nu ieşi în evidenţă. 

A închis, iar eu mi-am lăsat mâna în care ţineam 
telefonul să cadă. 

— Poţi conduce mai repede? i-am cerut lui Oren. 

Libby avea propria ei pază. Drake nu ar fi putut în niciun 
caz să îi facă rău - fizic. 

— Nash e cu sora ta. 


e 181 œ» 


Grayson a deschis gura pentru prima dată de când 
urcaserăm în maşină. 

— Dacă respectivul domn încearcă să o atingă cumva fie 
şi cu un deget, te asigur că fratelui meu o să-i facă plăcere 
să înlăture acel deget. 

Nu-mi dădeam seama dacă Grayson vorbea despre 
înlăturarea acelui deget de pe corpul lui Libby - sau de pe 
al lui Drake. 

— Drake nu e un domn, i-am spus. Şi nu îmi fac griji 
doar că ar putea deveni violent. 

Eram îngrijorată că avea să fie drăguţ, că, în loc să-şi 
piardă cumpătul, avea să fie într-atât de blând încât Libby 
să înceapă să pună sub semnul întrebării vânătaia care i se 
estompa în jurul ochiului. 

— Dacă te face să te simţi mai bine, pot pune să fie dat 
afară de pe proprietate, mi-a propus Oren. Dar asta ar 
putea da naştere unui oarecare scandal numai bun pentru 
presă. 

Presă? Mi s-au pus în mişcare rotiţele creierului. 

— Nu era nici picior de paparazzo la fundaţie. 

Observasem asta când ajunseserăm. 

— S-au întors la casă? 

Zidul care împrejmuia proprietatea putea împiedica 
accesul presei, dar nimic nu îi putea împiedica să se 
adune, în mod legal, pe o stradă publică. 

— Dacă ar fi să pariez, aş zice că Drake a dat nişte 
telefoane unor reporteri ca să-şi asigure public, a comentat 


Oren. 
Duu 


Nu era nicio urmă de discreţie în scena care ne-a 
întâmpinat când Oren a tras maşina pe alee, trecând pe 
lângă o grămadă semnificativă de reporteri. In faţă vedeam 
silueta lui Drake dincolo de poarta din fier forjat. Lângă el 
stăteau alţi doi bărbaţi. Chiar şi de la distanţă, le 
distingeam uniformele de poliţişti. 

La fel şi paparazzi. 

Cam asta a fost şi cu discreţția prietenilor din Poliţie ai 
Alisei. Am scrâşnit din dinţi şi m-am gândit cum avea să o 


e 182 œ» 


învinovăţească Drake pe Libby dacă aveau să apară 
înregistrări cu el târât pe alee. 

— Opreşte maşina! am izbucnit eu. 

Oren a oprit, apoi s-a întors cu faţa înspre mine. 

— Te sfătuiesc să rămâi în maşină. 

Nu era un sfat. Era un ordin. 

Am întins mâna să deschid portiera. 

— Avery! 

Tonul lui Oren m-a făcut să mă opresc. 

— Dacă cobori din maşină, cobor eu primul. 

Amintindu-mi mica noastră discuţie între patru ochi din 
acea dimineaţă, am hotărât să nu îl pun la încercare. 

Lângă mine, Grayson şi-a desfăcut centura. M-a apucat 
cu un gest blând de încheietură. 

— Oren are dreptate. Nu ar trebui să te duci acolo. 

Am coborât privirea la mâna lui aşezată pe a mea şi în 
clipa următoare am ridicat din nou privirea. 

— Şi tu ce ai face, până unde ai merge ca să-ţi protejezi 
propria familie? l-am întrebat. 

L-am închis şi o ştia prea bine. Şi-a retras mâna de pe a 
mea, destul de încet cât să simt cum buricele degetelor lui 
ating uşor încheieturile degetelor mele. Respirația mi s-a 
accelerat şi, deschizând portiera, mi-am făcut curaj. Drake 
era cel mai important subiect de prima pagină pe care 
presa îl avea despre Moştenitoarea Hawthorne, pentru 
simplul motiv că nu le-am oferit nimic mai important. 
Deocamdată. 

Am coborât din maşină cu bărbia ridicată. Uitați-vă la 
mine. Eu sunt adevăratul subiect. Am străbătut aleea 
înapoi spre stradă. Purtam ghete cu toc şi fusta plisată a 
uniformei de la Country Day. In mers, jacheta de la 
uniformă mi se vântura pe lângă corp. Noua tunsoare. 
Machiajul. Atitudinea. E 

Eu sunt adevăratul subiect. În acea seară nu avea să se 
vorbească despre Drake. Ochii lumii nu aveau să fie aţintiţi 
asupra lui. Aveam să îi ţin îndreptaţi către mine. 

— Conferinţă de presă ad-hoc? m-a întrebat Oren în 
şoaptă. În calitate de gardă de corp, mă simt obligat să te 


e 183 >» 


avertizez că Alisa are să te omoare. 

Asta era problema Viitoarei Avery. Mi-am dat pe spate 
părul perfect ondulat şi mi-am îndreptat umerii. Pe măsură 
ce mă apropiam, zarva făcută de reporterii care mă strigau 
pe nume era tot mai mare. 

— Avery! 

— Avery, uită-te încoace! 

— Avery, ce ai de comentat despre zvonurile care... 

— Zâmbeşte, Avery! 

Acum stăteam exact în faţa lor. Le captasem atenţia. 
Aflat lângă mine, Oren a ridicat mâna şi dintr-odată, 
mulţimea a tăcut. 

Spune ceva. Ar trebui să spun ceva. 

— Eu... ăăă... 

Mi-am dres glasul. 

— E o schimbare importantă. _ 

S-au auzit câteva râsete reţinute. O pot face. In clipa în 
care am rostit în gând aceste cuvinte, universul m-a 
pedepsit pentru ele. În spatele meu, între Drake şi poliţişti 
s-a iscat o încăierare. Am văzut cum camerele încep să se 
îndrepte în altă parte şi cum obiectivele de distanţă iau în 
prim-plan poarta. 

Nu te mărgini să vorbeşti. Dă-le ştirea. Fă-i să te asculte. 

— Ştiu de ce şi-a schimbat Tobias Hawthorne 
testamentul, am zis eu tare. 

Reacţia în faţa anunţului a fost electrizantă. Exista un 
motiv pentru care asta era ştirea deceniului, era un lucru 
pe care toată lumea voia să îl ştie. 

— Ştiu de ce m-a ales pe mine. 

I-am făcut să se uite la mine şi numai la mine. 

— Numai eu ştiu. Cunosc adevărul. 

Le-am servit minciuna cum am putut mai bine. 

— Şi dacă suflaţi vreun cuvânt - oricare dintre voi - 
despre făcătura aia jalnică de om din spatele meu, nu o să 
am alt scop în viaţă decât să mă asigur că nu o să aflaţi 
adevărul niciodată. 


e 184 - 


Capitolul 44 


De abia când m-am aflat în siguranţă înăuntru, în 
Hawthorne House, am realizat amploarea a ceea ce 
făcusem. Le-am spus reporterilor că deţin răspunsurile pe 
care le vor. Era prima dată când vorbeam cu ei, prima 
înregistrare pe bune cu mine, iar eu minţeam cu 
neruşinare. 

Oren avea dreptate. Alisa avea să mă omoare. 

Am găsit-o pe Libby în bucătărie, înconjurată de 
prăjiturele. Erau efectiv cu sutele. Dacă acasă făcea 
prăjituri ca să îşi ceară iertare, prezenţa unei bucătării de 
dimensiuni industriale, cu cuptoare triple, o făcuse să o ia 
razna de tot. 

— Libby? am zis eu, apropiindu-mă cu grijă de ea. 

— Crezi că ar trebui să merg pe catifea roşie sau pe 
caramel sărat în continuare? 

Libby ţinea cu ambele mâini o pungă pentru glazurat. 
Părul albastru îi scăpase din coadă şi îi cădea dezordonat 
pe faţă. Se ferea să îmi întâlnească privirea. 

— Face asta de patru ore, mi-a spus Nash. 

Stătea sprijinit cu spatele de un frigider din oţel 
inoxidabil, cu degetele mari agăţate de câte o gaică a 
jeanşilor lui uzati. 

— Tot de atunci îi sună şi telefonul întruna. 

— Nu vorbi despre mine ca şi cum n-aş fi de faţă, a zis 
Libby şi a ridicat privirea dinspre prăjiturile pe care le 
glazura ca să îl privească pe Nash printre gene. 

— Am înţeles, să trăiţi, doamnă. 

Pe faţa lui Nash s-a întins încet un zâmbet. Mă întrebam 
de câtă vreme stătea cu ea - de ce stătea cu ea. 

— Drake a plecat, am anunţat-o pe Libby, sperând că 
Nash va pricepe în felul ăsta că nu era nevoie de el. M-am 
ocupat eu de asta. 

— Eu ar trebui să am grijă de tine, a zis Libby şi şi-a dat 
părul de pe faţă la o parte. Nu te mai uita aşa la mine, 
Avery. N-am de gând să mă frâng. 


e 185 


— Sigur că nu, draga mea, a zis Nash, de la locul lui de 
lângă frigider. 

— Tu... 

Libby l-a privit şi o notă de agasare i-a sclipit în ochi. 

— Tu să taci! 

Nu o mai auzisem niciodată pe Libby spunând cuiva să 
tacă, dar măcar nu părea fragilă sau rănită ori în pericol 
să-i răspundă lui Drake la mesaje. Mi-am amintit că Alisa 
spusese că Nash Hawthorne avea complexul salvatorului. 

— Gata, am tăcut, a zis Nash şi a luat o prăjitură din 
care a muşcat ca dintr-un măr. Dacă are vreo importanţă, 
eu aş opta pentru catifea roşie. 

Libby s-a întors din nou cu faţa la mine. 

— Caramel sărat să fie atunci! 


e 186 œ» 


Capitolul 45 


În acea seară, când Alisa m-a sunat să-mi facă obişnuita 
morală nu-mi-pot-face-treaba-dacă-tu-nu-mă-laşi, nu mi-a 
permis să spun nicio vorbă. După ce şi-a luat abrupt 
rămas-bun, ceea ce părea a promite şi mai multe sancţiuni 
în viitor, m-am aşezat la computer. 

— Cât de rău e? am întrebat cu voce tare. 

Răspunsul s-a dovedit a fi cât principala-ştire-de-pe- 
fiecare-site-de-ştiri de rău. 

MOȘTENITOAREA HAWTHORNE ARE SECRETE. 

CE ȘTIE AVERY GRAMBS? 

Cu greu m-am recunoscut în pozele făcute de paparazzi. 
Fata din poze era drăguță şi stăpânită de o furie 
îndreptăţită. Arăta la fel de arogantă şi de periculoasă ca 
un Hawthorne. 

Nu simţeam că acea fată sunt eu. 

Mă aşteptam să primesc un mesaj de la Max, cerându-mi 
să-i spun ce se întâmpla, dar nici măcar când i-am trimis 
eu unul nu mi-a răspuns. Am dat să-mi închid laptopul, dar 
apoi m-am oprit, pentru că mi-am amintit că îi spusesem 
lui Max că motivul pentru care nu ştiam absolut nimic 
despre ceea ce se întâmplase cu Emily era acela că Emily 
era un nume cât se poate de comun. Nu putusem să dau 
căutare după numele ei înainte. 

Dar acum îi ştiam numele de familie. Emily Laughlin. l- 
am tastat numele în câmpul de căutare, apoi am adăugat 
Heights Country Day School, ca să restrâng rezultatele. 
Degetul meu a ezitat deasupra tastei Enter. După câteva 
secunde bune, am apăsat pe trăgaci. 

Am apăsat Enter. 

A apărut un necrolog, dar asta era tot. Nicio ştire. 
Niciun articol care să sugereze că o fată populară din zonă 
murise în condiţii suspecte. Niciun cuvânt despre Grayson 
sau Jameson Hawthorne. 

Era o poză împreună cu necrologul. De data asta, Emily 
nu râdea cu gura până la urechi, ci doar zâmbea, iar 


e 187 œ» 


creierul meu a înregistrat toate detaliile care îmi 
scăpaseră prima dată. Părul îi era tuns în scări şi îl purta 
lung. Vârfurile se răsuceau în toate direcţiile, dar restul 
era mătăsos şi drept. Avea ochi prea mari pentru faţa ei. 
Forma buzei de sus trimitea cu gândul la o inimă. Avea 
pistrui. 

Bum. Bum. Bum. 

Am tresărit la auzul zgomotului şi am închis în grabă 
laptopul. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca cineva 
să ştie ce căutam în acel moment. 

Bum. De data asta, nu m-am mărginit să înregistrez 
sunetul. Am aprins veioza, mi-am coborât picioarele pe 
podea şi m-am îndreptat către sursa acestuia. Când am 
ajuns la şemineu, ştiam cu certitudine cine se afla de 
cealaltă parte. 

— Foloseşti vreodată uşa? l-am întrebat pe Jameson 
după ce am deschis culoarul de trecere cu ajutorul 
sfeşnicului. 

Jameson a ridicat din sprânceană şi şi-a aplecat capul. 

— Chiar vrei să folosesc uşa? 

Am simţit că de fapt mă întreba dacă voiam să fie 
normal. Mi-am amintit cum stătusem lângă el când 
conducea cu viteză şi m-am dus cu gândul la peretele 
pentru escaladă - şi cum şi-a întins mâna ca să o apuce pe 
a mea. 

— Ţi-am urmărit conferinţa de presă. 

Pe faţa lui Jameson apăruse din nou expresia aia care 
mă făcea să mă simt ca şi cum am fi jucat şah, iar el tocmai 
ar fi făcut o mutare destinată să fie percepută ca o 
provocare. 

— N-a fost neapărat o conferinţă de presă, cât mai 
degrabă o idee foarte proastă. 

— Ţi-am spus vreodată că am o slăbiciune pentru ideile 
proaste? a şoptit Jameson, privindu-mă într-un mod care se 
voia deliberat. 

Când apăruse aici, simţisem că parcă l-aş fi invocat prin 
faptul că dădusem căutare după numele lui Emily, dar 
acum am văzut această vizită de la miezul nopţii drept 


e 188 œ» 


exact ce era. Jameson Hawthorne era aici, în dormitorul 
meu, noaptea. Eu eram în pijama, iar corpul lui se înclina 
spre al meu. 

Nimic din toate astea nu era un accident. 

Tu nu eşti o jucătoare, puştoaico. Tu eşti balerina de 
sticlă - sau cuțitul. 

— Ce vrei, Jameson? 

Corpul meu voia să se aplece către al lui. Rațiunea îmi 
spunea să dau înapoi. 

— Ai minţit presa, a zis Jameson, fără să-şi mute 
privirea. 

Niciunul dintre noi nu a clipit. 

— Ceea ce le-ai spus... a fost o minciună, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că da. 

Dacă aş fi ştiut de ce îmi lăsase mie Tobias Hawthorne 
averea, nu aş fi lucrat umăr la umăr cu Jameson ca să aflu. 

Nu aş fi rămas fără suflu când văzusem harta, la sediul 
fundaţiei. 

— Cu tine e greu de spus, uneori, a comentat Jameson. 
Nu eşti tocmai ca o carte deschisă. 

Şi-a fixat privirea undeva în apropierea buzelor mele. 
Faţa lui s-a apropiat încet de a mea. 

Niciodată să nu iţi pierzi capul după un Hawthorne. 

— Nu mă atinge, am zis, dar chiar în timp ce mă feream, 
am simţit ceva - aceeaşi senzaţie pe care am avut-o când 
m-am atins de Grayson, la fundaţie. 

Un lucru pe care nu ar fi trebuit să îl simt - pentru 
niciunul dintre ei. 

— Cursa noastră palpitantă din seara trecută a meritat, 
mi-a spus Jameson. Faptul că m-am detaşat de ale mele mi- 
a permis să privesc puzzle-ul cu ochi noi întreabă-mă ce 
am descoperit despre prenumele noastre. 

— Nu e nevoie, i-am răspuns. L-am rezolvat şi eu. 
Blackwood. Westbrook. Davenport. Winchester. Nu sunt 
doar nişte nume. Sunt locuri - cel puţin primele două. The 
Black Wood. The West Brook. 

M-am concentrat asupra puzzle-ului, nu asupra faptului 
că încăperea era luminată doar de veioză şi că stăteam 


e 189 œ» 


prea aproape unul de altul. 

— Încă nu sunt sigură în privinţa celorlalte două, dar... 

— Dar... 

Buzele lui Jameson s-au curbat în sus, lăsând la vedere 
dinţii strălucitori. 

— O să descoperi cum stau lucrurile, a zis el şi şi-a 
apropiat buzele de urechea mea. O să descoperim 
împreună, Moştenitoareo. 

Nu există împreună. Nu chiar. Pentru tine, sunt un 
mijloc de atingere a unui scop. Chiar aşa credeam. 
Credeam, dar nu ştiu cum se face că m-am trezit spunând: 

— Ai chef de o plimbare? 


< 190 œ» 


Capitolul 46 


Nu era o simplă plimbare şi o ştiam amândoi. 

— Black Wood e imensă. O să fie cu neputinţă să găsim 
ceva acolo, dacă nu ştim ce căutăm. 

Jameson şi-a potrivit paşii domoli şi siguri după ai mei. 

— Cu pârâul e mai uşor. Curge pe aproape toată 
întinderea proprietăţii, dar, după cum îl cunosc pe bunicul, 
nu în apă trebuie să căutăm. Căutăm ceva de pe - sau de 
sub - pod. 

— Ce pod? am întrebat eu. 

Cu colţul ochiului, am surprins mişcare. Oren. Stătea în 
umbră, dar era prezent. 

— Podul pe care a cerut-o bunicul în căsătorie pe 
bunica, a răspuns Jameson. E aproape de Wayback 
Cottage. Pe vremea aia, asta era tot ce avea bunicul. Pe 
măsură ce imperiul i s-a extins, a cumpărat pământul din 
jur. A construit casa, dar a păstrat vechea căsuţă. 

— Acum locuieşte acolo familia Laughlin, am zis, 
revăzând în minte locul căsuţei pe hartă. Bunicii lui Emily. 

Mă simţeam vinovată la simpla rostire a numelui, dar 
asta nu m-a oprit să îi pândesc răspunsul. Ai iubit-o? Cum 
a murit? De ce dă Thea vina pe familia ta? 

Jameson a strâmbat din gură. 

— Mi-a zis Xander că ai stat puţin de vorbă cu Rebecca, 
a spus el în cele din urmă. 

— La şcoală nimeni nu vorbeşte cu ea, am spus eu în 
şoaptă. 

— Rectificare, a răspuns Jameson. Rebecca nu vorbeşte 
cu nimeni la şcoală. Nu a mai vorbit de luni întregi. 

A rămas tăcut o vreme, sunetul paşilor noştri acoperind 
orice alt zgomot. 

— Rebecca a fost mereu cea timidă. Cea cu simţul 
responsabilităţii. Cea de la care părinţii aşteptau să ia 
decizii bune. 

— Nu Emily, am completat eu. 

— Emily... 


e 191 œ» 


Vocea lui Jameson a sunat altfel când i-a rostit numele. 

— Emily nu voia decât să se distreze. Avea o afecţiune 
cardiacă congenitală. Părinţii ei erau exagerat de 
protectori cu ea. Când era mică nu o lăsau să facă nimic. 
La treisprezece ani a făcut un transplant, iar după asta nu 
o interesa decât să trăiască. 

Nu să supravieţuiască. Nu doar să reziste de la o zi la 
alta. Să trăiască. M-am gândit la felul în care râdea spre 
obiectivul camerei, dezlănţuită şi liberă şi puţin cam prea 
şmechereşte, ca şi cum ar fi ştiut, la momentul la care a 
fost făcută poza, că mai târziu o să o privim cu toţii. Pe ea. 

Mi-am amintit modul în care îl descrisese Skye pe 
Jameson. Flămând. 

— Ai plimbat-o cu maşina? l-am întrebat. 

Dacă aş fi putut retrage întrebarea, aş fi făcut-o, dar ea 
a continuat să plutească între noi. 

— Nu există ceva ce Emily şi cu mine să nu fi făcut. 

Jameson vorbea de parcă vorbele îi erau smulse cu 
cleştele. 

— Eram la fel, mi-a spus el, apoi s-a corectat. Am crezut 
că eram la fel. 

M-am gândit la ce-mi spusese Grayson, că Jameson se dă 
în vânt după senzațiile tari. Teamă. Durere. Bucurie. Care 
dintre acestea fusese Emily - pentru el? 

— Ce i s-a întâmplat? am întrebat. 

Căutarea pe internet nu îmi adusese niciun răspuns. 
Thea dăduse de înţeles că familia Hawthorne era cumva 
vinovată, ceva de genul că Emily ar fi murit din cauză că a 
petrecut mult timp la Hawthorne House. 

— Locuia în căsuţă? 

Jameson nu a acordat atenţie celei de-a doua întrebări şi 
a răspuns la prima: 

— Grayson, asta i s-a întâmplat. 

Din momentul în care rostisem numele lui Emily de faţă 
cu Grayson, am ştiut că fusese importantă pentru el. Dar 
Jameson a dat de înţeles destul de clar că el avusese o 
relaţie cu Emily. Nu există ceva ce Emily şi cu mine să nu 
fi făcut. 


192 œ» 


— Ce vrei să spui cu asta? l-am întrebat eu. 

Am aruncat o privire în urmă, dar nu îl mai vedeam pe 
Oren pe nicăieri. 

— Hai să jucăm un joc, a zis el sumbru, iar pasul i-a 
devenit mai apăsat când am ajuns la o colină. O să-ţi spun 
un lucru adevărat despre viaţa mea şi două minciuni şi tu 
trebuie să hotărăşti care ce e. 

— Nu ar trebui să fie două adevăruri şi o minciună? am 
Zis eu. 

Poate că nu am mers eu la multe petreceri când eram 
acasă, dar nici nu crescusem în pădure. 

— Ce haz mai are să joci după regulile altora? mi-a 
replicat Jameson. 

Mă privea de parcă s-ar fi aşteptat să înţeleg atâta lucru. 

Să-l înţeleg pe el. 

— Afirmația numărul unu, a început el să turuie. Am 
ştiut ce conţine testamentul bunicului cu multă vreme 
înainte să apari tu aici Afirmația numărul doi: eu l-am 
trimis pe Grayson să te aducă. 

Am ajuns în vârful colinei şi zăream clădiri în depărtare. 
O căsuţă şi, între ea şi noi, un pod. 

— Afirmația numărul trei, a continuat Jameson, 
rămânând o secundă perfect nemişcat. Am fost de faţă 
când a murit Emily Laughlin. 


e 193 + 


Capitolul 47 


Nu am intrat în jocul lui Jameson. Nu mi-am dat cu 
presupusul despre care dintre lucrurile pe care le spusese 
era adevărat, dar nu era nicio îndoială în privinţa felului în 
care i se încordaseră muşchii gâtului în momentul în care 
rostise ultimele cuvinte. 

Am fost de faţă când a murit Emily Laughlin. 

Nu puteam deduce de aici ce se întâmplase cu ea. Nu 
îmi puteam explica de ce mi-a spus că ceea ce se 
întâmplase era Grayson. 

— Nu ar fi bine să ne îndreptăm atenţia către pod, 
Moştenitoareo? 

Jameson nu m-a obligat să ghicesc. Nici nu eram sigură 
că voia cu adevărat să fac asta. 

M-am străduit să mă concentrez asupra priveliştii care 
se deschidea înaintea noastră. Era pitorească. Copacii erau 
mai rari aici, aşa că nu ascundeau lumina lunii. Puteam 
distinge podul în arc de peste pârâu, dar nu şi apa de 
dedesubt. Podul era din lemn, cu parmalâc şi baluştri care 
arătau ca şi cum fuseseră făcuţi manual, cu minuţiozitate. 

— Chiar bunicul tău l-a construit? 

Nu îl întâlnisem niciodată pe Tobias Hawthorne, dar 
începea să mi se pară ca şi cum l-aş fi cunoscut. Era 
pretutindeni - în acest puzzle, în casă, în băieţi. 

— Nu ştiu dacă el l-a construit, a zis Jameson şi a afişat 
un rânjet de Pisică de Cheshire, care i-a dezvelit pentru o 
fracțiune de secundă dinţii, iar aceştia au sclipit în lumina 
lunii. Dar, dacă nu ne înşelăm, mai mult ca sigur că a 
construit ceva înăuntrul lui. 

Jameson excela în prefăcătorie - pretinzând că nu l-am 
întrebat niciodată despre Emily, că nu îmi spusese cu 
câteva minute în urmă că fusese de faţă când ea murise. 


€ Pisica de Cheshire este un personaj de ficţiune popularizat de 
scriitorul Lewis Carroll în romanul Alice în Tara Minunilor. Cunoscută 
pentru rânjetul ei viclean, Pisica de Cheshire a avut un impact notabil 
asupra culturii populare (Wikipedia) (n. t.). 


e 194 œ» 


Pretinzând că ceea ce se întâmpla după miezul nopţii 
rămânea la adăpostul întunericului. 

A traversat podul. L-am urmat. Era vechi şi cam trosnea, 
dar altfel era foarte solid. Când a ajuns la celălalt capăt, 
Jameson a luat-o înapoi, cu mâinile întinse în lături şi 
trecându-şi vârfurile degetelor peste parmalâcuri. 

— Ai vreo idee ce căutăm? l-am întrebat. 

— O să ştiu când o să găsesc. 

Ar fi putut la fel de bine să spună „îţi spun când găsesc”. 
Spusese că el şi Emily se asemănau, iar eu nu puteam 
scăpa de senzaţia că nu s-ar fi aşteptat ca ea să fie doar un 
participant pasiv. Nu ar fi tratat-o doar ca pe o altă 
componentă a jocului, pregătită de la început ca să fie utilă 
la sfârşit. 

Sunt o persoană. Sunt capabilă. Sunt aici. lau parte la 
joc. Mi-am scos telefonul din buzunarul hainei şi am 
deschis lanterna. Am străbătut podul în sens invers, 
luminând parmalâcurile în încercarea de a găsi scobituri 
ori ceva gravat - orice. Urmăream cu ochii piroanele din 
lemn, le număram, măsurăm în minte distanţa de la unul la 
altul. 

Când am terminat cu parmalâcul, m-am aşezat pe vine 
ca să inspectez fiecare balustru. De partea cealaltă, 
Jameson făcea la fel. Era aproape ca şi cum dansam - un 
dans în doi ciudat, în miez de noapte. 

Sunt aici. 

— O să ştiu când o să găsesc, a zis Jameson încă o dată, 
ceva între o mantră şi o făgăduinţă. 

— Sau poate că eu o să fiu aceea, am zis şi mi-am 
îndreptat spatele. 

Jameson a ridicat privirea la mine. 

— Uneori, Moştenitoareo, nu ai nevoie decât de o 
schimbare de perspectivă, a zis el. 

A făcut un salt şi, în secunda următoare, era urcat pe 
parmalâc. Nu puteam vedea apa de dedesubt, dar o 
auzeam. În rest, aerul nopţii era încremenit, asta până 
când a început Jameson să păşească pe parmalâc. 

Mi se părea că îl văd iarăşi balansându-se pe balcon. 


e 195 - 


Podul nu e atât de înalt. Probabil că apa nu e prea 
adâncă. Am îndreptat raza lanternei către el, ridicându-mă 
în picioare. Podul a trosnit sub mine. 

— Trebuie să aruncăm o privire dedesubt, a zis Jameson. 

S-a căţărat pe partea exterioară a parmalăcului şi a 
început să se balanseze pe marginea podului. 

— Apucă-mă de picioare, mi-a spus, dar până să apuc eu 
să-mi dau seama cum să le apuc sau ce plănuia, s-a 
răzgândit. Nu. Sunt prea greu. O să mă scapi. 

Cât ai clipi a sărit înapoi peste parmalăc. 

— O să trebuiască să te ţin eu pe tine. 


Au fost o groază de „prima dată” pentru care nu am 
găsit timp după ce a murit mama. Primele întâlniri. 
Primele săruturi. Lucruri făcute întâia oară. Dar această 
prima dată anume - să atârn peste marginea unui pod 
ţinută de un băiat care abia ce mărturisise că fusese de 
faţă când a murit fosta lui prietenă -, asta nu prea era pe 
lista mea cu lucruri de făcut. 

Dacă era cu tine, de ce ai zis că ceea ce i s-a întâmplat a 
fost Grayson? 

— Să nu-ţi scapi telefonul, m-a sfătuit Jameson. Şi n-o să 
te scap nici eu pe tine. 

Işi proptise mâinile în şoldurile mele. Stăteam cu capul 
în jos, cu picioarele strecurate printre stâlpii balustradei şi 
cu trunchiul atârnând peste marginea podului. Dacă îmi 
dădea drumul, o încurcam. 

Jocul cu atârnatul, aproape că o puteam auzi pe mama 
zicând. 

Jameson şi-a potrivit poziţia corpului astfel încât să-mi 
servească drept punct de sprijin. Genunchii lui îi ating pe 
ai mei. Mâinile lui le ţin pe ale mele. Am devenit pe deplin 
conştientă de propriul corp, de propria piele, cum nu mai 
fusesem niciodată. 

Lasă senzațiile. Priveşte doar. Am luminat cu lanterna 
partea de dedesubt a podului. Jameson nu mi-a dat drumul. 

— Vezi ceva? 

— Umbre, am răspuns. Ceva alge. 


<e 196 œ» 


M-am răsucit, arcuindu-mi uşor spatele. Sângele îmi 
năvălea în cap. 

— Scândurile de dedesubt nu sunt la fel cu cele de 
deasupra, am observat eu. Sunt cel puţin două straturi de 
lemn. 

Am numărat scândurile. Douăzeci şi una. Câteva 
secunde am examinat modul în care scândurile se 
întâlneau cu malul, apoi am strigat: 

— Nu-i nimic aici, Jameson. Trage-mă în sus. 


Erau douăzeci şi una de scânduri pe partea de dedesubt 
a podului şi, conform numărătorii pe care tocmai o 
făcusem, douăzeci şi una deasupra. Totul se potrivea. 
Nimic nu era greşit. Jameson se plimba încolo şi încoace, 
dar eu mă simţeam mai bine stând pe loc. 

Sau cred că m-aş fi simţit mai bine stând pe loc, dacă nu 
l-aş fi privit foindu-se. Avea un fel al lui de a se mişca - o 
vigoare de nedescris, o graţie ieşită din comun. 

— S-a făcut târziu, i-am spus şi mi-am ferit privirea. 

— A fost târziu dintotdeauna, a zis Jameson. Dacă ar fi 
fost să te transformi în dovleac, s-ar fi întâmplat până 
acum, Cenuşăreaso. 

O nouă zi, o nouă poreclă. Nu voiam să o interpretez - 
nici măcar nu prea ştiam cum să o interpretez. 

— Avem şcoală mâine, i-am amintit eu. 

— Aşa o fi. 

Jameson a ajuns la capătul podului, s-a întors şi a făcut 
drumul înapoi. 

— Sau poate că nu. Poţi juca respectând regulile - sau le 
poţi stabili tu. Eu ştiu ce prefer, Moştenitoareo. 

Ce prefera Emily. Nu m-am putut abţine să mă gândesc 
la asta. Am încercat să mă concentrez asupra momentului 
prezent, asupra puzzle-ului care trebuia rezolvat. Podul a 
scârţâit. Jameson a continuat să meargă pe el. Mintea mi s- 
a limpezit. Şi podul a scârţâit din nou. 

— Stai! am zis şi mi-am înclinat capul într-o parte. 
Opreşte-te! 

În mod cu totul surprinzător, Jameson a făcut aşa cum i- 


e 197 œ 


am cerut. 

— Intoarce-te! Uşor. 

Am aşteptat, ascultând - şi atunci am auzit scârţâitul. 

— E aceeaşi scândură. 

Jameson a ajuns la concluzia asta în acelaşi timp cu 
mine. 

— De fiecare dată. 

S-a lăsat pe vine ca să se uite mai bine. Am 
îngenuncheat şi eu. Scândura nu era cu nimic diferită de 
celelalte. Mi-am trecut degetele peste ea, căutând să dau 
de ceva. Orice. 

Lângă mine, Jameson făcea acelaşi lucru. S-a atins uşor 
de mine. Am încercat să înlătur orice senzaţie şi am 
aşteptat să se retragă, dar degetele lui s-au strecurat 
printre ale mele, astfel că mâinile noastre întinse pe 
scândură s-au împletit. 

A apăsat. 

Am făcut la fel. 

Scândura a scârţâit. M-am aplecat către ea, iar Jameson 
a început să întoarcă mâinile noastre încet, dinspre o parte 
a scândurii înspre cealaltă. 

— Se mişcă. 

Mi-am îndreptat repede ochii către el. 

— Puțin. 

— Nici nu trebuie mai mult. 

Şi-a desprins uşor degetele de ale mele, uşoare ca o 
pană şi calde. 

— Căutăm o piedică - ceva care opreşte scândura să se 
rotească complet. 

În cele din urmă, am găsit-o - nişte noduri mici în lemn, 
acolo unde scândura se unea cu baluştrii Jameson l-a luat 
pe cel din stânga. Eu, pe cel din dreapta. Sincronizându-ne 
mişcările, am apăsat. S-a auzit un pocnet. Când ne-am 
intersectat din nou mâinile la mijloc şi am încercat 
scândura încă o dată, aceasta s-a mişcat fără nicio 
dificultate. Am rotit-o împreună până când partea de 
dedesubt a scândurii a ajuns deasupra. 

Am luminat lemnul cu lanterna. Jameson a făcut la fel. 


< 198 » 


Pe suprafaţa scândurii era gravat un simbol. 

— Infinitul, a zis Jameson, urmărind conturul gravurii cu 
degetul mare. 

Mi-am aplecat capul într-o parte şi am privit dintr-un 
unghi mai pragmatic. 

— Sau opt. 

Capitolul 48 

S-a făcut dimineaţă mult prea repede. Am reuşit cu greu 
să mă dau jos din pat şi să mă îmbrac. Am cântărit dacă să 
plec fără să-mi aranjez părul şi fără machiaj, dar mi-am 
amintit afirmaţia lui Xander despre cum trebuie să-ţi spui 
povestea ca să nu o spună altcineva în locul tău. 

După ce făcusem cu presa cu o zi înainte, nu-mi 
permiteam să arăt nicio urmă de slăbiciune. 

Când am terminat să-mi pun la punct ceea ce numeam în 
mintea mea faţa de bătălie, s-a auzit o bătaie în uşă. Am 
răspuns şi şi-a făcut apariţia fata în casă despre care Alisa 
îmi spusese că e „una dintre ale lui Nash”. Aducea şi de 
data asta o tavă cu micul dejun. Doamna Laughlin nu îmi 
mai trimisese una din prima mea dimineaţă aici. 

Mă întrebam ce făcusem ca să o merit pe asta. 

— Echipa noastră face curăţenie generală în casă, de sus 
până jos, marţea, m-a înştiinţat ea după ce a aşezat tava. 
Dacă eşti de acord, o să încep cu baia. 

— Stai doar să-mi agăţ prosopul, am zis, iar femeia s-a 
holbat la mine ca şi cum aş fi anunţat-o că am de gând să 
fac yoga dezbrăcată chiar acolo, de faţă cu ea. 

— Poţi lăsa prosopul pe podea. Oricum o să le spălăm. 

Mi se părea pur şi simplu că nu e în regulă. 

— Eu sunt Avery, m-am prezentat, chiar dacă mai mult 
ca sigur îmi ştia numele. Pe tine cum te cheamă? 

— Mellie. 

Nu a fost dispusă să spună mai mult de atât. 

— Mulţumesc, Mellie. 

M-a privit absentă. 

— Pentru ajutor, am adăugat. 

M-am gândit la faptul că Tobias Hawthorne „făcea tot 
posibilul” să ţină străinii departe de Hawthorne House. Şi, 


< 199 œ» 


cu toate astea, o întreagă echipă făcea curăţenie marţea. 
Nu ar fi trebuit să mă surprindă. Mai surprinzător ar fi 
trebuit să fie faptul că întreaga echipă nu era prezentă 
zilnic pentru curăţenie. Şi totuşi... 

Am traversat coridorul spre camera lui Libby, deoarece 
ştiam că avea să înţeleagă perfect cât de suprarealist şi de 
inconfortabil mi se părea totul. Am ciocănit uşor, în caz că 
încă dormea, şi uşa s-a deschis încet spre interior, destul 
cât să observ un scaun şi un taburet otoman - şi pe 
bărbatul aşezat în acel moment pe ele. 

Picioarele lungi ale lui Nash Hawthorne erau întinse pe 
taburet, încălţate în cizme. Pălăria de cowboy îi acoperea 
faţa. Dormea. 

În camera surorii mele. 

Nash Hawthorne dormea în camera surorii mele. 

Fără să vreau, am scos un sunet şi m-am dat înapoi. 
Nash s-a foit, apoi m-a văzut. Cu pălăria în mână, s-a 
ridicat uşor de pe scaun şi a venit lângă mine, pe coridor. 

— Ce cauţi în camera lui Libby? l-am întrebat. 

Nu era în patul ei, dar oricum... Cum naiba ajunsese cel 
mai mare dintre fraţii Hawthorne să o păzească pe soră- 
mea? 

— Are o perioadă dificilă, a zis Nash, de parcă asta ar fi 
fost o veste nouă pentru mine. 

De parcă nu eu mă ocupasem de Drake cu o zi în urmă. 

— Libby nu e unul dintre proiectele tale, i-am spus eu. 

Habar nu aveam cât timp petrecuseră împreună în 
ultimele câteva zile. În bucătărie, Libby părea agasată de 
el. Libby nu e niciodată agasată. E o rază gotică de soare. 

— Proiectele mele? a repetat Nash, îngustând din ochi. 
Ce ţi-a spus Lee-Lee mai exact? 

Lee-Lee. Adică Alisa. S-a referit la avocata mea 
folosindu-i porecla. Fuseseră logodiţi. El „salvase” cine ştie 
câte dintre membrele personalului. Și petrecuse noaptea 
în camera surorii mele. 

Asta nu avea cum să ducă la nimic bun. Dar înainte să 
apuc să o spun, Mellie a ieşit din camera mea. Nu avea 
cum să fi terminat deja cu baia, aşa că trebuie să ne fi 


e 200 » 


auzit. Să-l fi auzit pe Nash. 

— Neaţa! i-a zis el. 

— Bună dimineaţa, i-a răspuns ea cu zâmbetul pe buze - 
apoi s-a uitat la mine, s-a uitat spre camera lui Libby, s-a 
uitat la uşa deschisă, iar zâmbetul i-a pierit. 


e 201 œ» 


Capitolul 49 


La maşină l-am întâlnit pe Oren, care ţinea în mână o 
cană cu cafea. Nu a spus niciun cuvânt despre mica mea 
aventură cu Jameson din noaptea care tocmai trecuse, iar 
eu nu l-am întrebat cât de mult văzuse. 

S-a aplecat spre mine. 

— Să nu spui că nu te-am avertizat. 

Nu aveam idee la ce se referă, până când mi-am dat 
seama că pe locul din faţă şedea Alisa. 

— Pari sedată în dimineaţa asta, a comentat ea. 

Am interpretat „sedată” ca însemnând „oarecum mai 
puţin agitată şi deci mai puţin susceptibilă să işte scandal 
în tabloide”. Mă întrebam cum ar fi descris ea scena peste 
care am dat în camera lui Libby. 

Nu e bine. 

— Sper că nu ţi-ai făcut planuri pentru weekend, Avery, 
a zis Alisa când Oren a pornit motorul. 

Nici Jameson, nici Xander nu ni s-au alăturat, ceea ce 
însemna că nu era absolut nimeni care să acţioneze ca 
tampon, iar Alisa era, cât se poate de evident, în toane al 
naibii de proaste. 

Doar nu poate avocata mea să mă pedepsească să stau 
în casă, mi-am zis. 

— Speram să te ţin ceva mai mult timp departe de 
lumina reflectoarelor, dar, cum planul ăsta s-a dus, 
sâmbătă seara o să participi la o strângere de fonduri în 
scopuri umanitare, iar duminica viitoare, la un meci, a 
continuat apăsat Alisa. 

— Un meci? m-am mirat eu. 

— În National Football League, a răspuns ea sec. Deţii 
echipa. Speranţa mea e că, dacă programăm nişte apariţii 
în public de mare vizibilitate, asta are să dea destul 
material de bârfe, astfel încât să putem amâna stabilirea 
primului tău interviu suficient cât să ajungi să înveţi câte 
ceva despre relaţia cu presa. 

Încă mă luptam să amortizez bomba cu NFL, când 


e 202 œ» 


cuvintele relația cu presa au făcut să mi se pună un nod în 
gât. 

— Trebuie să... 

— Da, mi-a spus Alisa. Da, în ce priveşte gala, da, în ce 
priveşte meciul, da, în ce priveşte relaţia cu presa. 

Nu am mai spus niciun cuvânt de nemulţumire. 
Scormonisem acest foc - şi o protejasem pe Libby -, 
conştientă că, mai devreme sau mai târziu, o să trebuiască 
să înfrunt consecinţele. 


Am atras atât de multe priviri când am ajuns la şcoală, 
încât am ajuns să mă întreb dacă nu cumva visasem 
ultimele două zile la Heights Country Day. La asta mă 
aşteptasem în prima zi. La fel ca atunci, Thea a fost prima 
care a făcut un gest către mine. 

— Ai comis-o, a zis ea pe un ton care dădea limpede de 
înţeles că ceea ce făcusem era deopotrivă obraznic şi 
savuros. 

În mod inexplicabil, în minte mi-a venit Jameson când, 
pe pod, degetele lui se împletiseră cu ale mele. 

— Chiar ştii de ce ţi-a lăsat Tobias Hawthorne totul ţie? 
m-a întrebat Thea cu o sclipire în ochi. Toată şcoala 
vorbeşte numai despre asta. 

— Toată şcoala poate vorbi despre ce vrea. 

— Nu-ţi sunt prea simpatică, a remarcat Thea. Nu-i 
nimic. Sunt o bisexuală perfecţionistă, superambiţioasă, 
căreia îi place să câştige şi care arată în felul ăsta. Sunt 
obişnuită să fiu detestată. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Nu te detest. 

Nu o cunoşteam destul de bine ca să o detest deja. 

— Asta-i bine, pentru că o să petrecem mult mai mult 
timp împreună, mi-a răspuns Thea cu un zâmbet satisfăcut. 
Părinţii mei pleacă din oraş. Consideră, se pare, că, dacă 
sunt lăsată de capul meu, aş putea face ceva necugetat, 
aşa că o să stau la unchiul meu şi, din câte înţeleg, el şi 
Zara au ales să locuiască la Hawthorne House. Bănuiesc că 
nu sunt pregătiţi să cedeze unei străine proprietatea 


e 203 * 


familiei. 

Zara se purtase frumos - sau cel puţin mai frumos. Dar 
habar nu aveam că se mutase în casă. Pe de altă parte, 
Hawthorne House era atât de uriaşă, încât ar putea locui 
în ea o întreagă echipă profesionistă de baseball, iar eu să 
nu am habar. 

Până la urmă, chiar s-ar putea să dețin o echipă de 
baseball. 

— De ce ai vrea să stai la Hawthorne House? am 
întrebat-o pe Thea. 

Ea a fost cea care mă avertizase să stau departe. 

— Contrar părerii generale, nu fac întotdeauna numai ce 
vreau, a zis Thea şi şi-a azvârlit părul negru peste umăr. 
Şi, în plus, Emily a fost cea mai bună prietenă a mea. După 
tot ce s-a întâmplat anul trecut, când vine vorba despre 
farmecele de la Hawthorne House, am devenit imună. 


e 204 œ» 


Capitolul 50 


Când am reuşit în sfârşit să dau de Max, nu prea avea 
chef de vorbă. Îmi dădeam seama că era ceva în neregulă, 
dar nu şi ce anume. Nu a folosit nicio înjurătură mascată în 
legătură cu subiectul mutării Theei în casă şi a pus repede 
capăt schimbului nostru de replici fără niciun comentariu 
despre fizicul fraţilor Hawthorne. Am întrebat-o dacă era 
totul OK. Mi-a răspuns că trebuie să închidă. 

Xander însă era cât se poate de dispus să discute despre 
cum au evoluat lucrurile cu Thea. 

— Dacă Thea vine să stea aici, clar pune ceva la cale, mi- 
a spus el în acea după-amiază, coborând vocea de parcă 
pereţii din Hawthorne House ar fi putut să aibă urechi. 

— Cine? Thea sau mătuşa ta? am subliniat eu. 

Zara mă expediase împreună cu Grayson la fundaţie, iar 
acum o aducea pe Thea în casă. Îmi puteam da seama când 
cineva măsluieşte jocul, chiar dacă nu înţelegeam care e 
miza. 

— Ai dreptate, a zis Xander. Am îndoieli serioase că 
Thea s-a oferit să-şi petreacă timpul cu familia noastră. E 
posibil să-şi dorească cu ardoare ca vulturii să se 
hrănească din măruntaiele mele. 

— Ale tale? m-am mirat eu. 

Problemele 'Theei cu fraţii Hawthorne păreau a gravita 
în jurul lui Emily - şi asta, presupusesem eu, însemna în 
jurul lui Jameson şi al lui Grayson. 

— Ce ai făcut? 

— E o poveste care implică iubire nefericită, întâlniri 
fake, dramă, ispăşire... şi posibil vulturi. 

Mi-am amintit când l-am întrebat pe Xander despre 
Rebecca Laughlin. Nu spusese nimic care să sugereze că 
era vorba despre sora lui Emily. Şoptise aproape exact 
ceea ce tocmai a spus despre Thea. 

Xander nu m-a lăsat să îi rumeg spusele multă vreme. 
M-a tras afară din ceea ce a afirmat a fi a patra dintre 
încăperile lui favorite din casă. 


e 205 œ» 


— Dacă urmează să te confrunţi direct cu Thea, trebuie 
să fii pregătită. 

— Nu o să intru într-o confruntare directă cu nimeni, am 
zis eu cu fermitate. 

— E înduioşător că tu chiar crezi asta. 

Xander s-a oprit la o intersecţie de coridoare. A ridicat 
mâna - cât era de înalt - ca să atingă o mulură care orna 
colţul. Probabil că atinsese vreun soi de deschizătoare, 
pentru că, în clipa următoare, trăgea mulura spre noi, 
dând la iveală o gaură aflată în spatele ei. A băgat mâna în 
această gaură şi, o secundă mai târziu, o porţiune de 
perete s-a mişcat spre noi, asemenea unei uşi. 

Niciodată nu aveam să mă obişnuiesc cu asta. 

— Bun venit în bârlogul meu! 

Xander părea peste măsură de încântat să rostească 
aceste cuvinte. 

Am păşit în acest „bârlog” şi am văzut... un mecanism? 
O maşinărie ar fi fost, probabil, termenul cel mai precis. 
Erau acolo zeci de angrenaje, scripeţi şi lanţuri, o serie 
complicată de rampe interconectate, câteva găleți, două 
benzi transportoare, o catapultă mică, o colivie, patru 
morişti şi cel puţin patru baloane. 

— Aia e o nicovală? am întrebat eu, încruntând din 
sprâncene şi aplecându-mă în faţă ca să văd mai bine. 

— Aia e o maşină Rube Goldberg, a răspuns Xander plin 
de mândrie. Întâmplarea face că sunt triplu campion 
mondial la construcţia de maşinării care îndeplinesc 
acţiuni simple în moduri extrem de complicate. 

Mi-a întins o bilă. 

— Pune asta în morişcă. 

Am făcut-o. Morişca s-a învârtit, umflând un balon care a 
răsturnat o găleată... 

În timp ce urmăream fiecare mecanism declanşându-l pe 
următorul, i-am aruncat cu colţul ochiului o privire celui 
mai mic dintre fraţii Hawthorne. 

— Ce legătură are asta cu mutatul Theei aici? 

Îmi spusese că trebuie să fiu pregătită, apoi m-a adus 
aici. Să fi fost toată treaba un soi de metaforă? Un 


e 206 » 


avertisment că acţiunile Zarei ar putea părea complicate, 
chiar şi când scopul era simplu? Un indiciu privind 
acuzaţia Theei? 

Xander mi-a aruncat o privire piezişă şi a zâmbit larg. 

— Cine a zis că asta are ceva de-a face cu Thea? 


e 207 œ» 


Capitolul 51 


În acea seară, în onoarea venirii Theei, doamna Laughlin 
a făcut o friptură de vită care ţi se topea în gură. Un 
orgasmic piure de cartofi cu usturoi. Sparanghel copt, 
buchete de broccoli şi trei feluri diferite de creme brûlée. 

Nu mi-am putut reprima sentimentul că era destul de 
revelator faptul că doamna Laughlin se dăduse peste cap 
pentru Thea - dar nu şi pentru mine. 

Încercând să nu mă arăt meschină, m-am aşezat pentru 
o cină festivă în „sufragerie”, care probabil că ar fi fost mai 
potrivit să fie numită sală de bal. Masa masivă era aşezată 
pentru unsprezece persoane. Am trecut în revistă 
participanţii la această mică cină în familie. Cei patru frați 
Hawthorne. Skye. Zara şi Constantine. Thea. Libby. Buni. 
Și eu. 

— Thea, a zis Zara, cu o voce cam prea mieroasă. Cum 
merge cu hocheiul? 

— Suntem neînvinşi sezonul ăsta, a zis Thea şi s-a întors 
înspre mine. Te-ai hotărât ce sport o să practici, Avery? 

Am reuşit cu greu să mă abţin să pufnesc. 

— Eu nu fac sport. 

— Toată lumea face sport la Country Day, m-a informat 
Xander, după care şi-a umplut gura cu friptură. 

Şi-a dat ochii peste cap de plăcere în timp ce mesteca. 

— E o cerinţă concretă, reală, nu o născocire a 
imaginaţiei fermecător de răzbunătoare a Theei. 

— Xander! l-a avertizat Nash. 

— Am zis că e fermecător de răzbunătoare, a răspuns 
Xander, făcând pe nevinovatul. 

— Dacă aş fi băiat, oamenii ar spune doar că sunt 
ambițioasă, i-a spus Thea cu un zâmbet tipic de frumuseţe 
din Sud. 

— Thea! a admonestat-o Constantine, încruntându-se. 

— Aşa-i, e interzis feminismul la masă, a zis Thea şi şi-a 
tamponat buzele cu şervetul. 

De data asta nu m-am putut abţine să pufnesc. Punct 


e 208 » 


pentru Thea. 

— Un toast, a cerut din senin Skye, ridicându-şi paharul 
de vin, iar limba care i se împleticea arăta limpede că deja 
băuse. 

— Skye, dragă, nu ar fi bine să mergi să te culci? a 
întrebat Buni pe un ton ferm. 

— Un toast, a repetat Skye, cu paharul încă ridicat. 
Pentru Avery. 

Măcar de data asta îmi nimerise numele. Am aşteptat să 
cadă ghilotina, dar Skye nu a mai zis nimic. Zara şi-a 
ridicat paharul. Unul câte unul, toate celelalte pahare s-au 
ridicat. 

Probabil că toţi cei prezenţi în încăpere înţeleseseră 
mesajul: nimic bun nu ar fi putut ieşi din atacarea 
testamentului. Oi fi fost eu duşmanul - dar tot eu eram şi 
cea cu banii. 

De asta să o fi adus Zara pe Thea aici? Să se apropie de 
mine? De asta m-a lăsat singură cu Grayson la fundaţie? 

— Pentru tine, Moştenitoareo, a murmurat Jameson, în 
stânga mea. 

M-am întors să îl privesc. Nu îl mai văzusem din noaptea 
trecută. Eram aproape sigură că chiulise de la şcoală. Mă 
întrebam dacă îşi petrecuse ziua în Black Wood, în 
căutarea următorului indiciu. Fără mine. 

— Pentru Emily, a adăugat dintr-odată Thea, ţinând 
paharul ridicat în mână, cu ochii aţintiţi la Jameson. 
Odihnească-se în pace! 

Paharul lui Jameson a coborât. Scaunul lui a fost împins 
violent de la masă. Puțin mai încolo, degetele lui Grayson 
s-au încleştat pe piciorul paharului, atât de strâns, că 
articulațiile i s-au albit. 

— Theadora! a şuierat Constantine. 

Thea a sorbit din pahar şi a afişat cea mai nevinovată 
expresie cu putinţă. 

— Ce e? 

Nu doream decât să îl urmez pe Jameson, dar am 
aşteptat câteva minute înainte de a mă scuza şi a mă ridica 


< 209 + 


de la masă. De parcă asta i-ar fi împiedicat pe toţi să ştie 
unde mergeam. 

În hol, mi-am lipit palma de panourile de pe perete şi am 
apăsat, în acea ordine anume pentru a da la iveală uşa 
garderobei. Aveam nevoie de haină dacă urma să mă 
aventurez afară, în Black Wood. Eram sigură că acolo a 
mers Jameson. 

Când am pus mâna pe umeraş, în spatele meu s-a auzit o 
voce: 

— Nu am de gând să te întreb ce pune Jameson la cale. 
Şi nici ce pui tu la cale. 

M-am întors şi m-am trezit faţă în faţă cu Grayson. 

— Nu ai de gând să mă întrebi, am repetat eu, studiindu- 
i forma maxilarului şi ochii ăia argintii, şireţi, pentru că ştii 
deja. 

— Am fost acolo noaptea trecută. La pod. 

Tonul lui avea note ascuţite - nu aspre, dar tăioase. 

— În dimineaţa asta am fost să văd Testamentul Roşu. 

— Decodorul e încă la mine, i-am atras eu atenţia, 
încercând să nu trag nicio concluzie din faptul că ne 
văzuse, pe fratele lui şi pe mine, la pod - şi nu părea deloc 
încântat. 

Grayson a ridicat din umeri, astfel încât i-au întins 
marginile costumului. 

— Nu e deloc greu să faci rost de acetat roşu. 

Dacă văzuse Testamentul Roşu, ştia că prenumele lor 
secundare sunt indicii. M-am întrebat dacă se gândise 
imediat la taţii lor. Mă întrebam dacă a fost la fel de 
afectat cum fusese Jameson. 

— Ai fost acolo noaptea trecută, am repetat eu ceea ce 
îmi spusese. La pod. 

Cât de mult văzuse? Cât de multe ştia? 

Ce gândise când eu şi Jameson ne atinseserăm? 

— Westbrook. Davenport. Winchester. Blackwood, a zis 
Grayson şi a făcut un pas înspre mine. Sunt nume de 
familie - dar sunt şi denumiri ale unor locuri. Am găsit 
indiciul pe pod după ce tu şi fratele meu plecaserăţi. 

Ne urmărise până acolo. Găsise ceea ce găsiserăm şi 


e 210 - 


noi. 

— Ce vrei, Grayson? 

— Dacă eşti deşteaptă, stai departe de Jameson, m-a 
avertizat el în şoaptă. Stai departe de jocul ăsta. 

A coborât privirea în pământ. 

— Stai departe de mine. 

Pe faţă i-a răzbătut emoția, dar a mascat-o înainte să-mi 
pot da seama ce simţea. 

— Are dreptate Thea, a spus el pe un ton tăios, 
întorcându-şi faţa - îndepărtându-se de mine. În familia 
asta, distrugem tot ce atingem. 


e 211 œ» 


Capitolul 52 


Ştiam vag de pe hartă unde era Black Wood. L-am găsit 
pe Jameson la marginea ei, stând straniu de nemişcat, ca şi 
cum nu s-ar fi putut mişca. A pus brusc capăt nemişcării, 
lovind furios cu pumnii în cel mai apropiat copac, tare şi 
repede, astfel că scoarţa îi sfâşia pielea de pe mâini. 

Thea a adus vorba despre Emily. Aşa reacţionează el 
până şi la simpla menționare a numelui ei. 

— Jameson! 

Eram aproape lângă el. Şi-a întors brusc capul către 
mine şi m-am oprit, copleşită de senzaţia că nu ar fi trebuit 
să fiu acolo, că nu aveam dreptul să asist la o atât de mare 
suferinţă a niciunuia dintre fraţii Hawthorne. 

Singurul lucru pe care mi se părea că îl pot face era să 
încerc să fac să conteze mai puţin ceea ce tocmai văzusem. 

— Ţi-ai rupt vreun deget în ultima vreme? am întrebat 
eu uşor. 

Jocul. Prefă-te că nu contează. 

Jameson era pregătit şi dornic să joace. Şi-a ridicat 
mâinile, mormăind în timp ce îndoia articulațiile. 

— Intacte. 

Mi-am desprins ochii de la el şi am privit în jur. Copacii 
erau atât de deşi în acest perimetru, încât, dacă nu le-ar fi 
căzut deja frunzele, nicio rază de lumină nu ar fi putut 
pătrunde printre ei. 

— Ce căutăm? am întrebat. 

Poate că nu mă considera un partener real în căutarea 
asta. Poate că nu exista cu adevărat noi - dar a răspuns. 

— Cât ştii tu ştiu şi eu, Moştenitoareo. 

Peste tot în jurul nostru, crengi golaşe se întindeau pe 
deasupra capului, scheletice şi încovoiate. 

— Ai chiulit azi de la şcoală ca să faci ceva, am zis. Ai o 
bănuială. 

Jameson a zâmbit ca şi cum nu simţea sângele care îi 
curgea pe mâini. 

— Patru prenume. Patru denumiri de locuri. Patru indicii 


e 212 œ» 


- gravuri, cel mai probabil. Simboluri, dacă indiciul de pe 
pod era infinitul; numere, dacă era un 8. 

Mă întrebam dacă măcar reuşise să-şi limpezească 
mintea în intervalul scurs între noaptea trecută şi 
momentul pătrunderii în Black Wood. Căţărare. Raliuri. 
Sărituri. 

Dispariţie în pereți. 

— Ştii câţi copaci încap pe patru acri de teren, 
Moştenitoareo? m-a întrebat Jameson voios. Două sute, 
dacă e o pădure sănătoasă. 

— Şi în Black Wood? l-am îmboldit eu, făcând un prim 
pas înspre el, apoi pe al doilea. 

— Pe puţin de două ori pe atât. 

Era la fel ca în cazul bibliotecii, din nou. La fel ca în 
cazul cheilor. Trebuia să existe o scurtătură, o şmecherie 
de care nu ne dădeam seama. 

— Uite, aici, a zis Jameson şi s-a aplecat, apoi mi-a pus 
în mână o rolă de bandă adezivă fosforescentă, moment în 
care degetele lui le-au atins uşor pe ale mele. 

— Am marcat copacii pe măsură ce i-am verificat. 

M-am concentrat asupra cuvintelor lui - nu asupra 
atingerii. În mare parte. 

— Trebuie să existe o modalitate mai bună, am zis eu, 
întorcând banda adezivă în mână, în timp ce ochii mei îi 
căutau încă o dată pe ai lui. 

Buzele lui Jameson s-au îndoit alene într-un rânjet 
indolent. 

— Ai vreo sugestie, Fată Misterioasă? 


Două zile mai târziu, eu şi Jameson încă procedam după 
metoda dificilă şi tot nu găsiserăm nimic. Îl vedeam cum 
devine tot mai hotărât. Jameson Winchester Hawthorne 
avea să forţeze până dă de un perete. Nu prea ştiam ce 
avea să facă pentru a trece prin el de data asta, dar, din 
când în când, l-am surprins privindu-mă într-un mod care 
mă făcea să cred că are o idee. 

Aşa mă privea şi acum. 

— Nu suntem singurii care caută următorul indiciu, a zis 


<e 213 + 


el, pe când amurgul începea să cedeze locul întunericului. 
L-am văzut pe Grayson cu o hartă a pădurii. 

— Thea se ţine după mine, i-am spus, rupând o bucată 
de bandă, întru totul conştientă de liniştea din jurul nostru. 
Singurul mod în care pot scăpa de ea e când vede o ocazie 
să îl înţepe pe Xander. 

Jameson a trecut pe lângă minte atingându-mă uşor şi a 
însemnat următorul copac. 

— Thea ţine supărarea şi, când ea şi Xander s-au 
despărţit, a ieşit urât. 

— Au fost împreună? 

M-am strecurat pe lângă Jameson şi am cercetat 
următorul copac, trecându-mi degetele pe suprafaţa 
scoarţei. 

— Practic, Thea e verişoara voastră. 

— Constantine e cel de-al doilea soţ al Zarei. Căsătoria e 
recentă, iar Xander a fost întotdeauna un mare fan al 
portiţelor de scăpare. 

Cu fraţii Hawthorne, nimic nu era simplu, niciodată. 
Inclusiv asta. Acum, că ne croiserăm drum înspre mijlocul 
pădurii, copacii era mai rari. Drept în faţă am văzut un loc 
deschis, întins - singurul loc din Black Forest unde iarba a 
avut loc să crească. 

Cu spatele la Jameson, am trecut la un alt copac şi am 
început să cercetez scoarţa cu palmele. Foarte repede, 
degetele mele au dat de un şanţ. 

— Jameson! 

Incă nu era întuneric beznă, dar lumina din pădure era 
insuficientă pentru a-mi putea da seama ce găsisem până 
nu a apărut Jameson în spatele meu, cu o sursă de lumină 
în plus. Mi-am trecut încet degetele peste literele săpate în 
copac. 

TOBIAS HAWTHORNE II 

Spre deosebire de primul simbol pe care îl găsiserăm, 
literele astea nu erau netede. Nu fuseseră gravate de o 
mână sigură. Numele arăta ca şi cum ar fi fost cioplit de un 
copil. 

— Cei doi II de la final sunt cifre romane, a zis Jameson, 


e 214 œ» 


iar vocea îi devenise electrizantă. Tobias Hawthorne al II- 
lea. 

Toby, mi-am zis, apoi am auzit o pocnitură. A fost 
urmată de un ecou asurzitor, iar totul în jur a explodat. 
Bucăţi de scoarță zburau prin aer. Corpul mi-a fost aruncat 
în spate. 

— Jos! a strigat Jameson. 

De abia l-am auzit. Creierul meu nu reuşea să proceseze 
ceea ce auzeam, ceea ce tocmai se întâmplase. Sângerez. 

Durere. "i 

Jameson m-a apucat şi m-a tras la pământ. În secunda 
următoare, corpul lui era peste al meu şi a răsunat o a 
doua împuşcătură. 

Armă. Cineva trage în noi. Simţeam în piept o durere ca 
şi cum aş fi fost înjunghiată. Am fost împuşcată. 

Am auzit zgomot de paşi lovind pământul, iar apoi Oren 
a strigat: 

— Rămâi la pământ! 

Cu arma scoasă, garda mea de corp s-a aşezat între noi 
şi trăgător. A trecut, parcă, o eternitate. Oren a început să 
alerge în direcţia din care veniseră împuşcăturile, dar am 
ştiut, cu o premoniţie pe care nu o puteam explica, că 
trăgătorul plecase. 

— Eşti bine, Avery? m-a întrebat Oren când s-a întors. 
Jameson, are ceva? 

— Sângerează. 

Vorbise Jameson. Se ridicase de lângă mine şi mă privea 
stând în picioare. 

Pieptul îmi zvâcnea, exact sub claviculă, unde fusesem 
lovită. 

— Faţa ta, a zis Jameson şi mi-a atins uşor pielea. 

În momentul în care degetele lui mi-au trecut uşor peste 
pomeţi, nervii mei faciali au fost treziţi la viaţă. Doare. 

— M-au împuşcat de două ori? am întrebat, ameţită. 

— Atacatorul nu te-a împuşcat deloc. 

Oren i-a luat în grabă locul lui Jameson şi şi-a pus cu 
pricepere mâinile pe corpul meu, verificând dacă eram 
rănită. 


< 215» 


— Ai fost lovită de câteva bucăţi de scoarță. 

Mi-a pipăit rana de sub claviculă. 

— Cealaltă e doar o zgârietură, dar în asta scoarţa s-a 
înfipt adânc. O lăsăm aşa până când putem să te coasem. 

Îmi ţiuiau urechile. 

— Să mă coaseţi. 

Nu am vrut doar să repet ceea ce spusese el, dar efectiv 
asta a fost tot ceea ce mi-a ieşit pe gură. 

— Eşti norocoasă. 

Oren s-a ridicat, apoi a verificat sumar copacul, acolo 
unde lovise glonţul. 

— Câţiva centimetri mai la dreapta, şi ar fi trebuit să 
îndepărtăm un glonţ, nu bucățele de scoarță. 

Garda mea de corp a plecat de lângă locul în care lovise 
glonţul înspre un alt copac din spatele nostru. Dintr-o 
singură mişcare lină, a scos un cuţit din centură şi l-a înfipt 
în copac. 

Abia după câteva secunde am înţeles că scotea un glonţ. 

— Oricine o fi fost cel care a tras, e departe acum, a zis 
el, înfăşurând glonţul în ceva ce arăta ca un fel de batistă. 
Dar s-ar putea să reuşim să identificăm asta. 

Asta, adică glonţul. Cineva tocmai încercase să ne 
împuşte. Să mă împuşte. Creierul meu punea în sfârşit 
lucrurile cap la cap. Nu pe Jameson îl luaseră la ţintă. 

— Ce-a fost asta? 

De data asta, Jameson nu mai vorbea ca şi cum ar fi 
jucat un joc. Vocea lui suna ca şi cum inima îi bătea la fel 
de repede şi de puternic ca a mea. 

— Ce să fie? a răspuns Oren, aruncând o privire în 
depărtare. Cineva v-a văzut pe amândoi aici, a hotărât că 
sunteţi o ţintă uşoară şi a apăsat pe trăgaci. De două ori. 


e 216 - 


Capitolul 53 


Cineva a tras în mine. Mă simţeam... amorțită nu era 
termenul corect. Gura îmi era mult prea uscată. Inima îmi 
bătea prea repede. Mă durea, dar simţeam de parcă 
durerea venea de la distanţă. 

Şoc. 

— Am nevoie de un echipaj în zona de nord-vest. 

Oren vorbea la telefon. Am încercat să mă concentrez la 
ceea ce spunea, dar se părea că nu reuşeam să mă 
concentrez deloc, nici măcar asupra braţului meu. 

— E vorba despre un trăgător. A plecat acum, aproape 
sigur, dar o să  răscolim pădurea, pentru orice 
eventualitate. Aduceţi o trusă medicală. 

După ce a închis, Oren şi-a îndreptat din nou atenţia la 
Jameson şi la mine. 

— Veniţi după mine. O să stăm într-un loc unde suntem 
acoperiţi până ajunge echipajul de suport. 

Ne-a condus înapoi, spre marginea sudică a pădurii, 
unde copacii erau mai deşi. 

Nu a durat mult până a ajuns echipajul. Au venit pe ATV- 
uri - două. Doi bărbaţi, două vehicule. Imediat ce au oprit, 
Oren le-a turuit coordonatele: unde ne aflam când se 
trăsese asupra noastră, direcţia din care veniseră 
gloanţele, traiectoria. 

Bărbaţii nu au răspuns nimic. Şi-au scos armele. Oren a 
urcat în ATV-ul cu patru locuri şi a aşteptat ca eu şi 
Jameson să facem la fel. 

— O luaţi înapoi spre Hawthorne House? a întrebat unul 
dintre bărbaţi. 

Oren a întâlnit privirea subalternului său. 

— Spre căsuţă. 

La jumătatea drumului înspre Wayback Cottage, creierul 
a început din nou să-mi funcţioneze. Mă durea pieptul. Mi 
se dăduse o compresă pe care să o ţin pe rană, dar Oren 
încă nu se ocupase de ea. Prioritatea lui fusese să ne ducă 


e 217 œ 


într-un loc mai sigur. Ne duce la Wayback Cottage. Nu la 
Hawthorne House. Prima era mai aproape, dar nu puteam 
scăpa de senzaţia că Oren le dăduse de fapt de înţeles 
oamenilor lui că nu are încredere în oamenii din casă. 

Praful s-a ales de asigurările - repetate - pe care mi le 
dăduse, cum că eram în siguranţă. Cum că familia 
Hawthorne nu era o ameninţare. Intreaga proprietate, 
inclusiv pădurea, era îngrădită. Nimeni nu era lăsat să 
treacă de poartă fără un meticulos control de rutină. 

Oren nu crede că ne confruntăm cu o ameninţare din 
afară. Am lăsat gândul ăsta să se aşeze, simțind o greutate 
în stomac în momentul în care am realizat cât de mic era 
numărul suspecţilor. Membrii familiei Hawthorne - şi 


personalul. 
D_E 


Mi se părea un risc să mergem la Wayback Cottage. Nu 
prea mă intersectasem cu familia Laughlin, dar nu mi-au 
dat niciodată impresia că îi bucura prezenţa mea. Oare cât 
de loiali erau familiei Hawthorne? Mi-am amintit ce 
spusese Alisa, că oamenii lui Nash şi-ar da viaţa pentru el. 

Oare ar şi ucide pentru el? 

Doamna Laughlin era acasă când am ajuns la Wayback 
Cottage. Deci nu e ea trăgătoarea, mi-am zis. Nu s-ar fi 
putut întoarce la timp, nu-i aşa? 

Femeia în vârstă ne-a privit pe rând pe Oren, pe 
Jameson şi pe mine şi ne-a poftit înăuntru. Dacă era un 
lucru neobişnuit ca o persoană rănită să fie cusută la masa 
din bucătăria ei, nu a lăsat să se înţeleagă. Nu mi-am dat 
seama dacă accepta toată povestea asta cu înţelegere - 
sau cu suspiciune. 

— O să pun de ceai, a zis ea. 

Inima a început să-mi bată tare. Mă întrebam dacă era 
prudent să beau ceva din ce-mi dădea ea. 

— Eşti OK dacă o să fac pe medicul? m-a întrebat Oren, 
aşezându-mă pe un scaun. Sunt sigur că Alisa ar putea găsi 
un chirurg plastician de lux. 

Nimic din toate astea nu era OK. Toţi fuseseră atât de 
siguri că nu aveam să fiu omorâtă cu toporul, încât 


<e 218 » 


lăsasem garda jos. Respinsesem gândul că oamenii au ucis 
şi pentru mult mai puţin decât moştenisem eu. Le 
permisesem tuturor celor patru fraţi Hawthorne să treacă 
peste sistemul meu de protecţie. 

Nu a fost Xander. Nu reuşeam să îmi fac corpul să se 
liniştească, oricât aş fi încercat. Jameson era chiar lângă 
mine. Pe Nash nu îl interesează banii, iar Grayson nu ar... 

Nu ar face-o. 

— Avery? m-a smuls Oren din gândurile mele, iar în 
vocea lui gravă se simţea o notă de îngrijorare. 

Am încercat să-mi domolesc gândurile. Imi era rău - rău 
fizic. Nu intra în panică. Aveam o bucată de lemn înfiptă în 
carnea mea. Aş fi preferat să nu am o bucată de lemn 
înfiptă în carnea mea. Adună-te. 

— Fă ce trebuie făcut ca să opreşti sângerarea, i-am 
spus lui Oren. 

Vocea mi-a tremurat doar puţin. 

M-a durut când a scos scoarţa. Dezinfectantul a durut al 
naibii de tare. Trusa medicală conţinea şi o doză de 
anestezic local, dar nicio cantitate de anestezic nu mi-ar fi 
putut face creierul mai puţin conştient de prezenţa acului 
în momentul în care Oren a început să-mi coasă pielea la 
un loc. 

Concentrează-te la asta. Simte durerea. După o vreme, 
mi-am luat privirea de la Oren şi am început să urmăresc 
mişcările doamnei Laughlin. Înainte să-mi întindă ceaiul, l- 
a îndoit din greu cu whiskey. 

— Gata, a zis Oren şi a făcut un semn din cap către cana 
cu ceai. Bea-l! 

Mă adusese aici pentru că avea mai multă încredere în 
familia Laughlin decât în familia Hawthorne. Imi dădea de 
înţeles că pot să beau fără grijă. Dar îmi mai spusese el o 
grămadă de lucruri. 

Cineva a tras în mine. Au încercat să mă omoare. Aş fi 
putut să mor. Îmi tremurau mâinile. Oren mi le-a ţinut fixe. 
În timp ce ochii lui arătau că ştie, a ridicat cana cu ceai la 
gură şi a sorbit din ea. 

E-n regulă. Îmi arată că e-n regulă. Neştiind dacă aveam 


e 219 œ» 


să fiu vreodată capabilă să ies din starea aia de stres, m- 
am forţat să beau. Ceaiul era fierbinte. Whiskey-ul era 
tare. 

M-a ars pe gât. 

Era ceva aproape matern în felul în care m-a privit 
doamna Laughlin, care apoi l-a apostrofat pe Oren: 

— Domnul Laughlin o să vrea să ştie ce s-a întâmplat, a 
zis ea, ca şi cum ea însăşi nu era absolut deloc curioasă să 
ştie de ce sângeram la masa ei din bucătărie. Şi cineva 
trebuie să îi curețe faţa bietei fete. 

Mi-a adresat o privire înţelegătoare şi a plescăit din 
limbă. Înainte fusesem o intrusă. Acum se învârtea în jurul 
meu ca o cloşcă. Nu a fost nevoie decât de vreo două 
gloanţe. 

— Unde e domnul Laughlin? a întrebat Oren pe ton de 
conversaţie, dar am auzit întrebarea - şi implicaţiile ei. Nu 
e aici. Trage bine la ţintă? Ar fi în stare să... 

Ca şi cum ar fi fost invocat, domnul Laughlin a intrat pe 
uşa din faţă, pe care a lăsat-o să se trântească în urma lui. 
Avea noroi pe ghete. 

Din pădure? 

— S-a întâmplat ceva, şi-a informat doamna Laughlin, 
calmă, soţul. 

Domnul Laughlin ne-a privit pe Oren, pe Jameson şi pe 
mine - în ordinea asta, aceeaşi în care ne privise şi soţia 
lui -, apoi şi-a turnat un pahar de whiskey. 

— Protocoale de securitate? l-a întrebat morocănos pe 
Oren. 

Oren a dat scurt din cap. 

— Cu întreg efectivul. 

Domnul Laughlin s-a întors înspre soţia lui. 

— Unde-i Rebecca? a întrebat-o. 

Jameson a ridicat privirea din cana lui cu ceai. 

— Rebecca-i aici? 

— E fată bună, a mormăit domnul Laughlin. Vine în 
vizită, aşa cum şi trebuie. 

Și atunci unde e? mi-am zis în gând. 

Doamna Laughlin şi-a aşezat mâna pe umărul meu. 


e 220 » 


— E o baie pe acolo, draga mea, dacă vrei să te cureti, 
mi-a spus ea încet. 


e 221 œ» 


Capitolul 54 


Uşa pe care îmi indicase doamna Laughlin să intru nu 
dădea direct în baie. Ducea la un dormitor cu două paturi 
şi aproape nimic în plus. Pereţii erau zugrăviți în mov- 
deschis; cuverturile de pe cele două paturi erau matlasate 
cu pătrate din țesătură în culorile mov deschis şi violet. 

Uşa băii era uşor întredeschisă. 

Am intrat, atât de dureros de conştientă de ceea ce mă 
înconjura, încât mi se părea că aş fi putut auzi cum cade 
un ac la un kilometru distanţă. Nu e nimeni aici. Sunt în 
siguranţă. E în regulă. Sunt în regulă. 

În baie, am verificat cada de duş dând perdeaua la o 
parte. Nu-i nimeni aici, mi-am zis din nou. Sunt în regulă. 
Am reuşit să îmi scot telefonul mobil din buzunar şi am 
sunat-o pe Max. Aveam mare nevoie să-mi răspundă. 
Aveam nevoie să nu fiu singură în toată povestea asta. Mi-a 
răspuns căsuţa vocală. 

Am sunat de şapte ori şi tot nu a răspuns. 

Poate că nu putea. Sau poate că nu vrea. Asta m-a 
afectat aproape la fel de tare ca imaginea mea din oglindă, 
care îmi arăta faţa mânjită de noroi şi plină cu dâre de 
sânge. M-am holbat la mine însămi. 

Puteam auzi ecoul unui foc de armă. 

Stop. Trebuie să mă spăl - pe mâini, pe faţă, dârele de 
sânge de pe piept. Deschide apa, mi-am zis cu hotărâre. Ia 
prosopul. 

Mi-am îndemnat corpul să se mişte. 

Nu am reuşit. 

Nişte mâini au trecut pe lângă mine ca să deschidă 
robinetul. Ar fi trebuit să sar cât colo. Ar fi trebuit să mă 
panichez. Dar, nu ştiu cum, corpul mi s-a relaxat la 
atingerea persoanei din spatele meu. 

— E-n regulă, Mogştenitoareo, a şoptit Jameson. Sunt 
aici. 

Nu îl auzisem pe Jameson intrând. Nu eram pe de-a- 
ntregul sigură de câtă vreme stăteam aici, înlemnită. 


e 222 œ 


Jameson a întins mâna după un mic prosop mov-deschis 
şi l-a băgat sub jetul de apă. 

— Sunt OK, am insistat eu, atât pentru mine, cât şi 
pentru el. 

Jameson a ridicat prosopul până la faţa mea. 

— Eşti o mincinoasă jalnică. 

A trecut prosopul peste obrazul meu, în jos, înspre 
zgârietură. Răsuflarea mi s-a oprit în gât. A clătit prosopul, 
iar sângele şi noroiul au colorat chiuveta, apoi mi l-a pus 
din nou pe piele. 

Din nou. 

Şi din nou. 

M-a spălat pe faţă, mi-a luat mâinile într-ale lui şi le-a 
ţinut sub jetul de apă, curăţând cu degetele murdăria de 
pe degetele mele. Pielea mea a reacţionat la atingere. 
Pentru prima dată, nicio parte din mine nu mă îndemna să 
mă retrag. Era atât de blând. Nu se purta de parcă pentru 
el ar fi fost doar un joc - de parcă eu nu aş fi fost decât un 
joc. 

A luat din nou prosopul şi mi-a şters cu el gâtul şi 
umerii, claviculele şi sub ele. Apa era caldă. M-am 
abandonat acestei atingeri. E o idee proastă. Eram 
conştientă de asta. Dintotdeauna fusesem, dar mi-am 
permis să mă concentrez asupra senzaţiei produse de 
atingerea lui Jameson Hawthorne, asupra atingerii 
mângâietoare a prosopului. 

— Sunt OK, am zis şi aproape că am crezut-o. 

— Eşti mai mult decât OK. 

Am închis ochii. Fusese cu mine în pădure. l-am putut 
simţi corpul peste al meu. Protejându-mă. Aveam nevoie de 
asta. Aveam nevoie de ceva. 

Am deschis ochii şi m-am uitat la el. M-am concentrat 
asupra lui. Mi-am amintit cum condusese cu 300 de 
kilometri pe oră, mi-am amintit de peretele pentru 
escaladă, de clipa când îl văzusem prima dată, pe balcon. 
Era oare un lucru rău că avea nevoie de emoţii puternice? 
Să fie oare cu totul greşit să îţi doreşti să te simţi altfel 
decât oribil? 


e 223 + 


Cu toţii mai greşim uneori, Moştenitoareo. 

Ceva a cedat în mine şi l-am împins uşor, lipindu-l de 
peretele băii. Am nevoie de asta. Ochii lui verde-închis i-au 
întâlnit pe ai mei. Şi el are nevoie. 

— Da? l-am întrebat eu cu voce răguşită. 

— Da, Moştenitoareo. 

Buzele mele le-au acoperit pe ale lui. Mi-a răspuns la 
sărut, mai întâi delicat, apoi deloc delicat. Poate că erau 
urmările şocului, dar când mi-am băgat mâinile în părul 
lui, când m-a apucat de părul strâns în coadă şi mi-a ridicat 
faţa în sus, am simţit o mie de versiuni ale lui în mintea 
mea: stând în echilibru pe balustrada balconului. Fără 
cămaşă şi luminat de soare în solariu. Zâmbind. Rânjind. 
Mâinile atingându-ni-se pe pod. Corpul lui protejându-l pe 
al meu în Black Wood. Ștergându-mi gâtul cu un prosop... 

Sărutul lui era ca focul. Nu era blând, aşa cum fusese 
când mă spălase de sânge şi de murdărie. Nu aveam 
nevoie să fie blând. Exact de asta aveam nevoie. 

Poate că şi eu aş putea fi ceea ce îi trebuie lui. Poate că 
nu e neapărat o idee rea. Poate că merita să ne asumăm 
complicațiile. 

S-a desprins din sărut, cu buzele la numai câţiva 
milimetri de ale mele. 

— Întotdeauna am ştiut că eşti specială. 

I-am simţit răsuflarea pe faţa mea. Am simţit toate 
aceste cuvinte, până la ultimul. Fusesem invizibilă atâta 
vreme. Tapet. Nici măcar după ce devenisem cea mai mare 
ştire din lume, nu am simţit cu adevărat că îmi acordă 
cineva atenţie mie. Aşa cum eram cu adevărat. 

— Suntem atât de aproape acum, a şoptit Jameson. Pot 
simţi. 

Se simţea o energie în vocea lui, ca bâzâitul unui neon. 

— E limpede că cineva nu a vrut să ne uităm la copac. 

Ce? 

A dat să mă sărute din nou, iar eu, cu inima grea, am 
întors capul într-o parte. Crezusem... Nu eram sigură ce 
crezusem. Că, atunci când îmi spusese că sunt specială, nu 
vorbea despre bani - sau despre puzzle. 


e 224 œ» 


— Crezi că a tras cineva în noi din cauza unui copac? am 
întrebat, iar cuvintele mi s-au înţepenit în gât. Nu, să 
zicem, din cauza averii pe care am moştenit-o şi pe care 
familia ta ar vrea să pună mâna? Nu din miliardele de 
motive pentru care oricine poartă numele de familie 
Hawthorne trebuie să mă urască? 

— Nu te gândi la asta, a şoptit Jameson, cuprinzându-mi 
obrajii în palme. Gândeşte-te la numele lui Toby scrijelit în 
scoarţa copacului. La semnul infinitului gravat în lemnul 
podului. 

Faţa lui era destul de aproape ca să îi pot în continuare 
simţi răsuflarea. 

— Dacă puzzle-ul încearcă să ne spună că unchiul meu 

nu e mort? 
_ La asta se gândea el când cineva încerca să ne împuşte? 
În bucătărie, când Oren îmi cosea braţul? In timp ce şi-a 
apropiat buzele de ale mele? Pentru că, dacă singurul 
lucru la care se putuse gândi a fost misterul... 

Tu nu eşti o jucătoare, puştoaico. Eşti balerina de sticlă 
- sau cuțitul. 

— Tu te auzi ce spui? l-am întrebat. 

Aveam inima strânsă - şi mai strânsă acum decât fusese 
în pădure, în vâltoarea a ceea ce se întâmplase. Nimic din 
reacţia lui Jameson nu ar fi trebuit să mă surprindă - şi 
atunci de ce durea atât de tare? 

De ce permiteam să mă doară? 

— Oren tocmai mi-a scos o bucată de lemn din piept, am 
zis eu cu voce joasă, iar dacă lucrurile ar fi decurs puţin 
altfel, ar fi putut să-mi scoată un glonţ. 

I-am acordat lui Jameson o secundă să răspundă - una 
singură. Nimic. 

— Ce se întâmplă cu banii dacă mor în timp ce 
testamentul e în curs de autentificare? am întrebat eu 
impasibilă. 

Alisa îmi spusese că familia Hawthorne nu avea nimic de 
câştigat, dar oare ei ştiau lucrul ăsta? 

— Ce se întâmplă dacă persoana care a tras mă sperie şi 
mă face să plec înainte de a se face anul? 


e 225» 


Ştiau ei că, dacă plecam, toţi banii se duceau pentru 
acte caritabile? 

— Nu e totul un joc, Jameson. 

Am văzut un licăr în ochii lui. I-a închis, doar o clipă, 
apoi i-a deschis şi s-a aplecat în faţă, astfel că buzele lui au 
ajuns dureros de aproape de ale mele. 

— Tocmai asta e, Moştenitoareo. Dacă am învăţat ceva 
de la Emily, am învăţat că totul e un joc. Chiar şi asta. Mai 
ales asta. 


e 226 œ» 


Capitolul 55 


Jameson a plecat, iar eu nu l-am urmat. 

Thea are dreptate, răsuna şoapta lui Jameson în 
ungherele minţii mele. Familia asta distruge tot ce atinge. 
Mi-am înghiţit lacrimile. Se trăsese în mine, fusesem rănită 
şi fusesem sărutată - dar în mod al naibii de sigur nu eram 
distrusă. 

— Sunt mai puternică de atât. 

Mi-am înclinat faţa spre oglindă şi m-am privit în ochi. 
Dacă trebuia să aleg între a fi speriată, rănită sau 
înfuriată, ştiam ce prefer. 

Am mai încercat o dată să o sun pe Max, apoi i-am scris 
un mesaj: CINEVA A ÎNCERCAT SĂ MĂ OMOARE ŞI M- 
AM SĂRUTAT CU JAMESON HAWTHORNE. 

Dacă nici asta nu îmi aducea un răspuns, atunci chiar nu 
ştiu ce ar fi putut-o face. 

M-am întors în dormitor. Cu toate că mă liniştisem puţin, 
tot am încercat să depistez eventuale ameninţări şi am dat 
de una: Rebecca Laughlin stând în uşă. Faţa îi era şi mai 
palidă decât de obicei, iar părul, roşu ca sângele. Părea 
uluită. 

Să ne fi auzit fără să vrea pe mine şi pe Jameson? Să îi fi 
spus bunica ei despre împuşcătură? Nu eram sigură. Purta 
bocanci solizi de drumeţie şi pantaloni de camuflaj, pătaţi 
de noroi. Holbându-mă la ea, nu mă puteam gândi decât la 
faptul că, dacă Emily ar fi fost fie şi numai pe jumătate atât 
de frumoasă pe cât era Rebecca, nu era de mirare că 
Jameson mă putea privi şi să se gândească numai la jocul 
bunicului său. 

Totul e un joc. Până şi asta. Mai ales asta. 

— M-a trimis bunica să văd ce faci. 

Vocea Rebeccăi era slabă şi ezitantă. 

— Sunt OK, am zis, şi mai că vorbeam serios. 

Trebuia să fiu OK. 

— Buni mi-a spus că ai fost împuşcată. 

Rebecca rămăsese în uşă, ca şi cum s-ar fi temut să se 


e 227 œ» 


apropie. 

— S-a tras în mine, am lămurit-o. 

— Mă bucur, a zis ea, apoi imediat a părut extrem de 
ruşinată. Vreau să zic... că nu ai fost împuşcată. Cred că e 
un lucru bun să se tragă în tine fără să fii împuşcat. 

Privirea i s-a mutat, agitată, de la mine înspre cele două 
paturi, înspre cuverturi. 

— Emily ti-ar fi spus să simplifici şi să spui că ai fost 
împuşcată. 

Rebecca părea mai sigură de sine spunându-mi ce ar fi 
zis Emily decât să încerce să găsească ea un răspuns 
potrivit. 

— A existat un glonţ. Ai fost rănită. Emily ar fi zis că eşti 
îndreptăţită să faci puţină melodramă. 

Eram îndreptăţită să îi privesc pe toţi ca şi cum erau 
suspecți. Eram îndreptăţită la o greşeală de judecată 
alimentată de adrenalină. Şi poate că eram îndreptăţită, 
doar de data asta, să încerc să obţin răspunsuri. 

— Tu şi Emily împărţeaţi camera asta? am întrebat-o. 

Era evident acum, când mă uitam la cele două paturi. 
Când veneau să işi viziteze bunicii, Rebecca şi Emily 
stăteau aici. 

— Violetul era culoarea ta preferată când erai mică sau 
a ei? 

— A ei, a zis Rebecca, ridicând aproape imperceptibil 
din umeri. Îmi spunea că şi culoarea mea preferată e tot 
violetul. 

În poza cu ele două pe care o văzusem, Emily privea 
direct în obiectiv, aflată chiar în centru; Rebecca era 
undeva în margine, privind în altă parte. 

— Am simţit că trebuie să te avertizez. 

Rebecca nici măcar nu mai stătea cu faţa la mine. Se 
îndrepta către unul dintre paturi. 

— În legătură cu ce? am întrebat-o şi undeva, într-un 
colţ al minţii, am înregistrat noroiul de pe bocancii ei - şi 
faptul că se aflase undeva pe proprietate, dar nu împreună 
cu bunicii ei, atunci când se trăsese în mine. 

Doar pentru că nu pare o ameninţare nu înseamnă că nu 


e 228 » 


poate fi una. 

Dar când a început din nou să vorbească, Rebecca nu s-a 
referit la împuşcătură. 

— Se aşteaptă de la mine să spun că sora mea a fost 
minunată. 

Se purta de parcă nu schimbase subiectul, ca şi cum mă 
avertiza în legătură cu Emily. 

— Şi chiar era, când voia ea. Avea un zâmbet molipsitor. 
Râsul ei era şi mai şi, iar când spunea că o idee e bună, 
oamenii o credeau. A fost bună cu mine, aproape tot 
timpul. 

Rebecca mi-a întâlnit privirea, fără ocolişuri. 

— Dar nu a fost nici pe departe bună cu băieţii ăia. 

Băieţii, la plural. 

— Ce a făcut? am întrebat eu. 

Ar fi trebuit să mă concentrez mai mult asupra celui 
care trăsese asupra mea, dar o parte din mine nu reuşea 
să uite felul în care Jameson o menţionase pe Emily, chiar 
înainte să plece de lângă mine. 

— Lui Em nu-i plăcea să aleagă. 

Rebecca părea că îşi alege cu grijă cuvintele. 

— Îşi dorea totul mai mult decât îmi doream eu ceva. Şi 
singura dată când mi-am dorit ceva... 

A scuturat din cap şi nu a mai continuat fraza. 

— Treaba mea era să mă asigur că sora mea e fericită. 
Asta obişnuiau părinţii mei să îmi spună, când eram mici - 
că Emily e bolnavă, iar eu, nu, aşa că ar trebui să fac tot 
ce-mi stă în putere să îi aduc zâmbetul pe buze. 

— Şi băieţii? am întrebat. 

— Ei o făceau să zâmbească. 

Am încercat să pricep subînţelesul a ceea ce spunea 
Rebecca - a ceea ce spusese. Lui Em nu-i plăcea să aleagă. 

— leşea cu amândoi? am încercat eu să descifrez cât de 
cât cum stătuseră lucrurile. Ei ştiau? 

— La început, nu, a şoptit Rebecca, ca şi cum o parte din 
ea îşi închipuia că Emily ne-ar putea auzi vorbind. 

— Ce s-a întâmplat când Grayson şi Jameson au aflat că 
ea ieşea cu amândoi? 


e 229 + 


— Pui întrebarea asta numai pentru că nu ai cunoscut-o 
pe Emily, a răspuns Rebecca. Ea nu voia să aleagă şi 
niciunul dintre ei nu voia să renunţe la ea. Asta s-a 
transformat într-o competiţie. Un mic joc. 

Şi apoi ea a murit. 

— Cum a murit Emily? am întrebat, pentru că s-ar fi 
putut să nu mai am niciodată o ocazie ca asta - nici cu 
Rebecca, nici cu băieţii. 

Rebecca se uita la mine, dar, aveam eu senzaţia, fără să 
mă vadă. Era în altă parte. 

— Grayson mi-a spus că din cauza inimii, a şoptit ea. 

Grayson. Nu puteam să gândesc dincolo de asta. De abia 
când Rebecca a plecat mi-am dat seama că nu mai apucase 
să îmi spună în legătură cu ce anume ar fi trebuit să mă 
avertizeze. 


e 230 » 


Capitolul 56 


Au mai trecut trei ore până când Oren şi echipa lui mi-au 
dat permisiunea să mă întorc la Hawthorne House. Am 
mers cu ATV-ul, împreună cu trei gărzi de corp. 

Oren a fost singurul care a vorbit. 

— Datorită, în parte, reţelei extinse de camere de 
supraveghere de la Hawthorne House, echipa mea a putut 
să urmărească şi să verifice locaţia şi alibiul tuturor 
membrilor familiei Hawthorne, precum şi pe ale 
domnişoarei Thea Calligaris. 

Au alibiuri. Grayson are un alibi. Am simţit cum mă 
cuprinde uşurarea, dar o clipă mai târziu am simțit o 
greutate în piept. 

— Dar Constantine? am întrebat. 

El nu era propriu-zis un Hawthorne. 

— E curat, mi-a spus Oren. Nu a mânuit el, personal, 
acea armă. 

Personal. Am citit printre rânduri şi m-am cutremurat. 

— Dar ar fi putut angaja pe cineva? 

_ Oricare dintre ei ar fi putut-o face, mi-am dat eu seama. 
Incă îmi răsunau în minte spusele lui Grayson, cum că 
întotdeauna vor exista oameni dispuşi să se dea peste cap 
ca să facă o favoare familiei lui. 

— Cunosc un criminalist, a zis Oren cu voce egală. 
Lucrează împreună cu un hacker la fel de priceput. O să 
sape adânc în finanţele şi desfăşurătoarele telefoanelor 
mobile ale fiecăruia. Între timp, echipa mea o să se 
concentreze asupra personalului. 

Am înghiţit în gol. Nici măcar nu întâlnisem cea mai 
mare parte a personalului. Nu ştiam precis care e numărul 
lor sau cine ar fi putut avea ocazia - sau motivul. 

— Întreg personalul? l-am întrebat pe Oren. Inclusiv soţii 
Laughlin? 

Fuseseră drăguţi cu mine după ce îmi făcusem apariţia, 
odată ce mă spălasem, dar acum nu-mi permiteam să mă 
încred în instinctul meu - sau în al lui Oren. 


e 231 œ» 


— Sunt curaţi, m-a anunţat Oren. Domnul Laughlin era 
la Hawthorne House când s-a tras, iar înregistrările de pe 
camerele video confirmă că doamna Laughlin era la 
Wayback Cottage. 

— Dar Rebecca? am întrebat eu. 

Părăsise proprietatea imediat după ce vorbise cu mine. 

Îmi dădeam seama că Oren ar fi vrut să spună că 
Rebecca nu era o ameninţare, dar nu a făcut-o. 

— Nicio piatră nu o să rămână neîntoarsă, mi-a promis 
el. Dar ştiu că fetele Laughlin nu au învăţat să tragă. 
Domnul Laughlin nici măcar nu avea voie să ţină o armă în 
căsuţă când erau ele acolo. 

Fetele Laughlin, la plural. M-am străduit din răsputeri să 
nu mă gândesc la Emily. 

— Cine altcineva a mai fost azi prezent pe proprietate? 
am întrebat. 

— Cel care se ocupă de întreţinerea piscinei, un 
tehnician de sunet care lucrează la nişte îmbunătăţiri în 
sala de teatru, un maseur şi una dintre femeile de serviciu. 

Am înregistrat în memorie această listă, apoi mi s-a 
uscat gura. 

— Care dintre ele? 

— Melissa Vincent. 

Numele nu-mi spunea nimic - dar apoi mi-a căzut fisa. 

— Mellie? 

Ochii lui Oren s-au îngustat. 

— O cunoşti? 

Mi-a revenit în minte momentul în care îl văzuse pe 
Nash în faţa camerei lui Libby. 

— Ar trebui să ştiu ceva? m-a întrebat Oren - şi nu era 
propriu-zis o întrebare. 

I-am relatat ce îmi spusese Alisa despre Mellie şi Nash, 
ce văzusem în camera lui Libby, ce văzuse Mellie. Şi atunci 
am oprit la Hawthorne House şi am văzut-o pe Alisa. 

— E singura persoană căreia i-am permis accesul, m-a 
asigurat Oren. Sincer, e singura pe care intenţionez să o 
las să intre pe poartă într-un viitor previzibil. 

Probabil că asta ar fi trebuit să îmi dea o senzaţie de 


e 232 + 


siguranţă mai puternică decât se întâmpla în fapt. 

— Cum se simte? l-a întrebat Alisa pe Oren imediat ce 
am coborât din vehicul. 

— Furioasă, am răspuns eu înainte să apuce Oren să o 
facă în locul meu. Nemulţumită. Un pic îngrozită. 

Văzând-o - şi văzându-l pe Oren lângă ea -, mi-am 
pierdut stăpânirea de sine şi am izbucnit, învinuindu-i. 

— Amândoi mi-aţi spus că am să fiu OK! Aţi jurat că nu 
sunt în pericol. Aţi reacţionat de parcă aş fi atins culmea 
ridicolului când am pomenit despre ucidere. 

— Strict vorbind, ai specificat ucidere cu toporul, mi-a 
răspuns avocata mea. Şi, tot strict vorbind, e posibil să fi 
fost o scăpare, din punct de vedere legal, a continuat ea 
printre dinţi. 

— Ce fel de scăpare? Mi-ai spus că, dacă mor, membrii 
familiei Hawthorne nu se aleg cu absolut nimic. 

— Şi îmi menţin afirmaţia, a răspuns Alisa cu emfază. 
Totuşi... 

În mod clar, nu agrea absolut deloc să admită că ar fi 
greşit. 

— Ţi-am spus totodată că, dacă mori în timp ce 
testamentul e în curs de autentificare, moştenirea ta ar 
urma să fie transferată proprietăţii tale. Şi în mod obişnuit 
ar fi. 

— În mod obişnuit, am repetat eu. 

Dacă învăţasem ceva în ultima săptămână, asta era 
faptul că nimic nu era obișnuit în legătură cu Tobias 
Hawthorne - sau cu descendenţii lui. 

— Cu toate astea, a continuat Alisa cu voce sugrumată, 
în statul Texas există posibilitatea ca decedatul să adauge 
o prevedere în testament care să le ceară moştenitorilor să 
îi supravieţuiască un anumit număr de ani pentru a primi 
moştenirea. 

Citisem testamentul de mai multe ori. 

— Sunt destul de sigură că mi-aş aminti dacă ar fi ceva 
în testament privitor la cât timp trebuie să evit să mor ca 
să primesc moştenirea. Singura condiţie... 

— Era că trebuie să îţi duci viaţa la Hawthorne House 


e 233 + 


timp de un an, a terminat Alisa fraza. Ceea ce, trebuie să 
admit, ar fi o condiţie cât se poate de dificil de îndeplinit 
dacă ai muri. 

Asta era scăparea? Faptul că nu-mi puteam duce viața la 
Hawthorne House dacă nu eram în viaţă? 

— Deci, dacă mor... am zis eu şi am înghiţit, umezindu- 
mi limba. Banii se duc în acţiuni caritabile? 

— Posibil. Dar e de asemenea posibil ca moştenitorii tăi 
să poată contesta această interpretare pe baza intenţiei 
domnului Hawthorne. 

— Eu n-am moştenitori, am zis. Nici măcar n-am un 
testament. 

— Nu ai nevoie de testament ca să ai moştenitori, a spus 
Alisa, aruncându-i o privire lui Oren. Sora ei a fost 
eliminată dintre suspecți? 

— Libby? am exclamat eu sceptică. Au fost şi la soră- 
mea? 

— Sora e curată, i-a spus Oren Alisei. Era cu Nash când 
s-a tras. 

La fel de bine ar fi putut detona o bombă, aşa de bine a 
fost primită chestia asta. 

În cele din urmă, Alisa şi-a recăpătat stăpânirea de sine 
şi şi-a întors din nou privirea către mine. 

— Din punct de vedere legal, nu ai dreptul să semnezi 
un testament decât după ce împlineşti optsprezece ani. 
Idem în ceea ce priveşte actele privitoare la conducerea 
fundaţiei. Şi asta e cealaltă scăpare. Iniţial, m-am 
concentrat exclusiv asupra testamentului dar, dacă eşti 
incapabilă ori nu eşti dispusă să îţi îndeplineşti rolul de 
administrator, această poziţie li se transmite... 

A făcut o pauză cam lungă. 

— Băieţilor. 

Dacă eu muream, fundaţia - toţi banii, toată puterea, tot 
acel potenţial - ajungea la nepoţii lui Tobias Hawthorne. O 
sută de milioane de dolari pe an, de dat. Cu banii ăştia se 
pot cumpăra o groază de favoruri. 

— Cine ştie despre condiţiile administrării fundaţiei? a 
întrebat Oren, extrem de serios. 


e 234 œ» 


— Zara şi Constantine în mod sigur, a răspuns imediat 
Alisa. 

— Grayson, am adăugat eu cu voce răguşită, în timp ce 
rănile îmi pulsau. 

Îl cunoşteam destul de bine încât să ştiu că ar fi cerut să 
vadă cu ochii lui documentele privitoare la administrarea 
fundaţiei. Nu mi-ar face rău. Îmi doream să cred asta. 7ot 
ce urmăreşte e să mă facă să plec. 

— Cât de repede poţi întocmi actele prin care controlul 
fundaţiei să îi revină surorii lui Avery, în eventualitatea 
morţii ei? a vrut Oren să ştie. 

Dacă toate astea erau legate de controlul asupra 
fundaţiei, asta avea să mă protejeze - sau avea să o pună şi 
pe Libby în pericol. 

— Are cineva de gând să mă întrebe ce vreau eu să fac? 
am întrebat. 

— Mâine pot avea actele gata, i-a spus Alisa lui Oren, 
ignorându-mă. Dar, din punct de vedere legal, Avery nu le 
poate semna înainte de a împlini optsprezece ani şi, chiar 
şi atunci, nu e clar dacă e autorizată să ia o decizie de 
acest fel mai înainte de a-şi asuma controlul deplin al 
fundaţiei la vârsta de 21 de ani. Până atunci... 

Aveam o ţintă desenată pe frunte. 

— De ce ar fi nevoie pentru a invoca clauza de protecţie 
din testament? a schimbat Oren abordarea. Există 
circumstanţe care i-ar permite lui Avery să suspende 
calitatea de chiriaşi a celor din familia Hawthorne, corect? 

— Avem nevoie de probe, a răspuns Alisa. Ceva care să 
lege o anumită persoană sau anumite persoane de acte de 
hărţuire, intimidare sau violenţă şi, chiar şi aşa, Avery nu 
poate da afară decât făptaşul - nu întreaga familie. 

— Şi nu poate locui altundeva între timp? 

— Nu. 

Asta nu a fost pe placul lui Oren, dar nu a pierdut timpul 
cu comentarii inutile. 

— Nu o să mergi nicăieri neînsoţită de mine, mi-a spus el 
pe un ton ferm. Nici pe proprietate, nici în casă. Nicăieri, 
ai înţeles? Am stat tot timpul prin preajmă. Acum trebuie 


e 235» 


să fiu un factor descurajant la vedere. 

Aflată lângă mine, Alisa l-a privit pe Oren prin ochii 
îngustaţi. 

— Ştii ceva ce eu nu ştiu? 

După o singură secundă de tăcere, garda mea de corp a 
răspuns la întrebare: 

— Le-am cerut oamenilor mei să verifice arsenalul. Nu 
lipseşte nimic. După toate aparențele, arma cu care s-a 
tras asupra lui Avery nu este una dintre armele 
Hawthorne, dar, oricum, mi-am pus oamenii să ia 
înregistrările camerelor de securitate din ultimele câteva 
zile. 

Eram prea ocupată să-mi fac mintea să accepte că în 
Hawthorne House exista un arsenal pentru a mai procesa 
restul. 

— A vizitat cineva arsenalul? a întrebat Alisa, pe un ton 
aproape prea calm. 

— Doi dintre ei. 

Oren a dat impresia că s-ar putea limita la atât, spre 
binele meu, dar a continuat: 

— Jameson şi Grayson. Amândoi au alibiuri - dar 
amândoi s-au uitat la puşti. 

— Hawthorne House are un arsenal? a fost tot ce am 
reuşit să spun. 

— Suntem în Texas, a răspuns Oren. Toţi cei din familie 
au învăţat să tragă încă din copilărie, iar domnul 
Hawthorne a fost un colecţionar pasionat. 

— Un colecţionar de arme, am ţinut eu să limpezesc 
lucrurile. 

Nu mă dădusem în vânt după armele de foc nici înainte 
de a fi cât pe ce să fiu împuşcată. 

— Dacă ai fi citit dosarul pe care ţi l-am lăsat, în care 
sunt enumerate detaliat bunurile tale, a intervenit Alisa, ai 
şti că domnul Hawthorne avea cea mai mare colecţie din 
lume de puşti Winchester de la sfârşitul secolului al XIX- 
lea şi începutul secolului XX, dintre care unele sunt 
evaluate la peste patru sute de mii de dolari. 

Ideea că ar fi cineva dispus să dea o asemenea sumă 


e 236 œ» 


pentru o puşcă era năucitoare, dar abia dacă am acordat 
atenţie preţului, pentru că eram prea ocupată să mă 
gândesc că sigur exista un motiv pentru care Jameson şi 
Grayson fuseseră amândoi în arsenal ca să se uite la puşti 
- unul care nu avea nimic de-a face cu împuşcarea mea. 
Cel de-al doilea prenume al lui Jameson era Winchester. 


e 237 œ» 


Capitolul 57 


Chiar dacă era miezul nopţii, i-am cerut lui Oren să mă 
ducă la arsenal. Străbătând în urma lui coridoarele 
întortocheate unul după altul, nu reuşeam să scap de 
gândul că cineva ar putea să se ascundă pentru totdeauna 
în casa asta. 

Fără a mai pune la socoteală trecerile secrete. 

În cele din urmă, Oren s-a oprit pe un coridor lung. 

— Aici e. 

S-a postat în faţa unei oglinzi de aur cu ornamente. L-am 
urmărit cum şi-a trecut mâna de-a lungul marginii ramei. 
Am auzit un clic, iar oglinda s-a deschis înspre coridor, ca 
o uşă. În spatele ei era oţel. 

Oren s-a apropiat şi am văzut o linie roşie care i-a 
coborât peste faţă. 

— Recunoaştere facială, m-a informat el. Singurul ei rol 
e acela de măsură de securitate suplimentară. Cel mai bun 
mod de a-i împiedica pe intruşi să spargă un seif este să te 
asiguri că ei nici măcar nu ştiu de existenţa lui. 

Aşadar oglinda. A împins uşa înspre interior. 

— Întreg arsenalul e căptuşit cu oţel ranforsat. 

A intrat, iar eu l-am urmat. 

Când auzisem termenul arsenal, îmi imaginasem ceva ca 
dintr-un film: cantităţi generoase de cartuşe negre, stil 
Rambo, pe pereţi. Ceea ce am găsit arăta mai degrabă un 
club privat. De-a lungul pereţilor se întindeau dulapuri de 
lemn de cireş închis la culoare. În mijlocul încăperii se afla 
o masă elaborat sculptată, a cărei parte de sus era din 
marmură. 

— Ăsta e arsenalul? am zis. 

Pe podea era un covor. Un covor scump din pluş, care 
părea mai potrivit într-o sufragerie. 

— Nu e ce te aşteptai? a spus Oren în timp ce închidea 
uşa în urma noastră. 

Aceasta s-a fixat pe poziţie cu un clic, iar apoi Oren a 
răsucit încă trei zăvoare, într-o succesiune rapidă. 


e 238 œ» 


— Sunt mai multe camere securizate răspândite prin 
casă. Asta e folosită şi ca adăpost în caz de tornadă. Mai 
târziu o să-ţi arăt unde se află şi celelalte, pentru orice 
eventualitate. 

În eventualitatea că încearcă cineva să mă omoare. Am 
preferat să nu zăbovesc prea mult la gândul ăsta şi mi-am 
concentrat atenţia asupra motivului pentru care venisem 
aici. 

— Unde sunt puştile Winchester? am vrut eu să ştiu. 

— Colecţia cuprinde pe puţin 30 de puşti Winchester. 

Oren a făcut un semn din cap spre un perete cu vitrine. 

— Ai vreun motiv anume pentru care vrei să le vezi? 

Cu o zi înainte, poate că aş fi păstrat secretul, dar 
Jameson nu îmi spusese că el căutase - şi posibil să fi găsit 
- indiciul corespunzător celui de-al doilea prenume al său. 
Aşa că acum nu îi mai datoram discreţie. 

— Caut ceva, i-am spus lui Oren. Un mesaj de la Tobias 
Hawthorne - un indiciu. O gravură, cel mai probabil a unui 
număr ori a unui simbol. 

Scrijelitura de pe copacul din Black Wood nu fusese nici 
una, nici alta. Jameson păruse convins că numele lui Toby 
era următorul indiciu - dar eu nu eram aşa de sigură. 
Scrisul nu se potrivea cu gravura de pe pod. Era inegal, 
copilăresc. Poate că l-o fi scrijelit chiar Toby pe când era 
copil. Poate că adevăratul indiciu era în continuare acolo, 
în pădure. 

Nu mă pot întoarce acolo. Nu înainte de a se descoperi 
identitatea trăgătorului. Oren putea să se asigure că sunt 
în siguranţă într-o cameră. Dar nu putea face acelaşi lucru 
într-o întreagă pădure. 

Alungându-mi din minte ecoul împuşcăturilor - şi tot ce 
a urmat apoi -, am deschis unul dintre dulapuri. 

— Ai idee unde ar fi putut ascunde un mesaj fostul tău 
angajator? l-am întrebat pe Oren, foarte concentrată. În 
care armă? În ce parte a armei? 

— Domnul Hawthorne mi-a împărtăşit foarte rar lucruri 
confidenţiale, mi-a spus Oren. Nu am ştiut întotdeauna 
cum îi funcţiona mintea, dar l-am respectat, iar respectul 


e 239 + 


era reciproc. 

A luat o pânză dintr-un sertar şi a despăturit-o, 
întinzând-o pe blatul de marmură al mesei. Apoi s-a 
îndreptat înspre dulapul pe care îl deschisesem şi a luat 
una dintre puşti. 

— Niciuna dintre ele nu e încărcată, a zis el concentrat. 
Dar trebuie să umbli cu ele ca şi cum ar fi. Intotdeauna. 

A aşezat puşca pe bucata de pânză şi apoi şi-a trecut 
uşor degetele peste ţeavă. 

— Asta era una dintre preferatele lui. Era un trăgător pe 
cinste. 

Aveam senzaţia că era o poveste la mijloc - una pe care, 
probabil, nu avea să mi-o spună niciodată. 

Oren a făcut un pas în spate, iar eu am socotit că eo 
invitaţie pentru mine să mă apropii. Totul în mine îmi 
spunea să mă dau înapoi de lângă puşcă. Gloanţele trase 
asupra mea erau prea proaspete în memorie. Rănile încă 
îmi pulsau, dar m-am străduit să examinez fiecare parte a 
armei căutând orice ar putea fi un indiciu. În cele din 
urmă, m-am întors către Oren. 

— Pe unde se încarcă gloanţele? 


Am găsit ceea ce căutam la a patra puşcă. Ca să încarci 
un glonţ într-o puşcă Winchester, ridici o manetă de pe 
patul armei. Pe partea interioară a acelei manete, la a 
patra armă la care m-am uitat, erau trei litere: O.N.E. 
Felul cum fuseseră gravate în metal le făcea să pară nişte 
iniţiale, dar eu le-am citit ca număr, ca să se potrivească 
cu cel pe care îl găsiserăm pe pod. 

Nu e semnul infinitului, mi-am zis. E opt. lar acum: unu. 

Opt. Unu. 


e 240 œ 


Capitolul 58 


Oren m-a escortat înapoi, în aripa mea din clădire. M-am 
gândit să ciocăn la uşa lui Libby, dar era târziu - prea 
târziu şi, oricum, nu puteam să apar pur şi simplu şi să-i 
spun: „Se pune la cale o crimă, somn uşor!” 

Oren a verificat aripa mea de casă şi apoi a luat poziţie 
în faţa uşii camerei, cu picioarele îndepărtate la linia 
umerilor şi mâinile atârnându-i pe lângă corp. Trebuia să 
doarmă şi el uneori, dar, când uşa s-a închis între noi, am 
ştiut că nu o va face în noaptea asta. 

Mi-am scos telefonul din buzunar şi m-am uitat la el. 
Nimic de la Max. Era pasăre de noapte şi cu două ore după 
mine ca fus orar. Nici nu intra în discuţie că ar fi putut 
dormi. l-am redirecționat mesajul pe care i-l trimisesem 
mai devreme către toate conturile de social media pe care 
le avea. Te rog să-mi răspunzi. 

Te rog, Max. 

— Nimic. 

Nu intenţionasem să o spun cu voce tare. Încercând să 
nu mă simt complet singură, m-am dus la baie, am aşezat 
telefonul pe blat şi mi-am scos hainele. M-am privit în 
oglindă dezbrăcată. Cu excepţia feţei şi a bandajului care 
acoperea cusăturile, pielea mea arăta intactă. Am desprins 
bandajul. Rana era inflamată şi roşie, cusăturile, egale şi 
mici. Am privit-o insistent. 

Cineva - aproape sigur cineva din familia Hawthorne - 
mă voia moartă. Aș fi putut fi moartă acum. Mi-am 
imaginat chipurile lor, unul câte unul. Jameson fusese 
împreună cu mine când răsunaseră împuşcăturile. Nash 
afirmase încă de la început că nu voia banii. Xander fusese 
cât se poate de primitor. Grayson însă... 

Dacă ai fi deşteaptă, ai sta departe de Jameson. Departe 
de joc. Departe de mine. Mă avertizase. Îmi spusese că cei 
din familia lui distrug tot ce ating. Când o întrebasem pe 
Rebecca cum a murit Emily, nu a fost numele lui Jameson 
cel pe care îl menţionase. 


e 241 œ» 


Grayson a spus că a fost inima. 

Am deschis apa la duş cât de fierbinte se putea şi am 
intrat, întorcându-mi pieptul dinspre jet, pentru ca apa 
fierbinte să-mi cadă pe spate. Durea, dar tot ce voiam era 
să îndepărtez toată noaptea asta de pe mine. Ceea ce se 
întâmplase în Black Wood. Ceea ce se întâmplase cu 
Jameson. Totul. 

Am cedat. Plânsul la duş nu se punea. 

După un minut sau două am reuşit să mă adun şi am 
oprit apa, exact la timp ca să-mi aud telefonul cum sună. 
Udă şi cu apa scurgându-se de pe mine, am sărit să-l iau. 

— Alo? 

— Ai face bine să nu minţi în legătură cu tentativa de 
asasinat. Sau despre sărut. 

Am simţit uşurarea cu întreg corpul. 

— Max. 

Probabil a simţit din tonul meu că nu minţeam. 

— Ce puii mei, Avery? Ce puii puilor mei se întâmplă 
acolo? 

I-am povestit - totul, în detaliu, clipă de clipă, tot ce 
încercasem să nu simt. 

— Trebuie să pleci de acolo. 

De data asta, Max era cât se poate de serioasă. 

— Ce? am zis eu. 

Tremuram şi, până la urmă, am reuşit să înşfac un 
prosop. 

— Cineva a încercat să te omoare, a spus Max cu 
exagerată răbdare, aşa că trebuie să pleci din Ţara Crimei. 
Şi asta imediat. 

— Nu pot pleca, i-am spus. Trebuie să locuiesc aici un 
an, altfel pierd totul. 

— Şi te întorci la viaţa pe care o duceai acum o 
săptămână. E aşa de rău? 

— Da, am răspuns eu sceptică. Trăiam în maşină, Max, 
fără nicio garanţie în ce priveşte viitorul. 

— Cuvântul-cheie: a trăi. 

Mi-am strâns mai bine prosopul în jurul corpului. 

— Vrei să zici că tu ai renunţa la miliarde? 


e 242 œ» 


— Păi, cealaltă sugestie a mea implică cotonogeala 
preventivă a întregii familii Hawthorne, dar mă temeam că 
o să o iei ca pe un eufemism. 

— Max! 

— Hei, nu eu m-am sărutat cu Jameson Hawthorne. 

Voiam să îi explic exact cum de lăsasem să se întâmple 
aşa ceva, dar tot ce mi-a ieşit pe gură a fost: 

— Pe unde ai fost? 

— Poftim? 

— Te-am sunat, chiar după ce s-a întâmplat, înainte de 
chestia cu Jameson. Aveam nevoie de tine, Max. 

La celălalt capăt al liniei telefonice s-a instalat o tăcere 
prelungă, grăitoare. 

— Sunt bine, a zis ea. Pe aici totul e fantastic. 
Mulţumesc de întrebare. 

— Despre ce să întreb? 

— Exact. 

Max a coborât glasul. 

— Ai observat cel puţin că nu te sun de pe telefonul 
meu? Ăsta e al lui frate-meu. Sunt ţinută în izolare. Izolare 
totală - din cauza ta. 

Ştiusem de ultima dată când vorbiserăm că ceva nu era 
în regulă. 

— Cum adică din cauza mea? 

— Chiar vrei să ştii? 

Ce întrebare mai era şi asta? 

— Normal că vreau. 

— Pentru că nu m-ai întrebat deloc ce fac de când s-au 
întâmplat toate astea. 

A expirat îndelung. 

— Să fim cinstite, Ave, şi înainte abia dacă mă întrebai 
ce fac. 

Mi s-a strâns stomacul. 

— Nu e adevărat. 

— Mama ta a murit şi aveai nevoie de mine. Şi cu toată 
povestea cu Libby şi răhăţeală ăla nenorocit, chiar aveai 
nevoie de mine. Apoi ai moştenit miliarde şi miliarde de 
dolari, aşa că, bineînţeles, aveai nevoie de mine! Iar eu ți- 


e 243 + 


am fost bucuroasă alături, Avery, dar tu ştii măcar cum îl 
cheamă pe prietenul meu? 

Mi-am scormonit prin minte, încercând să îmi amintesc. 

— Jared? 

— Greşit, a zis Max după câteva secunde. Răspunsul 
corect e că nu mai am prieten, pentru că l-am prins pe 
Jaxon cu telefonul meu, încercând să Îşi trimită capturi de 
ecran cu mesajele tale către mine. Un reporter s-a oferit să 
îl plătească pentru ele. 

Pauza pe care a făcut-o a fost, de data asta, dureroasă. 

— Vrei să ştii cu cât? 

Mi-am simţit inima grea. 

— Îmi pare rău, Max. 

— Şi mie, a zis Max cu amărăciune. Dar mai ales îmi 
pare rău că i-am dat voie să îmi facă poze. Poze personale. 
Pentru că, atunci când m-am despărţit de el, le-a trimis 
pozele astea părinţilor mei. 

Max era la fel ca mine. Plângea numai la duş. Dar acum 
ridicase vocea. 

— Nici măcar nu am voie să merg la întâlniri, Avery. Cât 
de bine crezi că mi-a picat asta? 

Nici măcar nu-mi puteam imagina. 

— De ce ai nevoie? am întrebat-o. 

— Îmi vreau viaţa înapoi, a zis, apoi a rămas tăcută, dar 
nu multă vreme. Ştii care e partea cea mai rea? Nici măcar 
nu pot fi supărată pe tine, pentru că cineva a încercat să te 
împuşte. 

Vocea i s-a înmuiat cu totul. 

— Şi ai nevoie de mine. 

Asta durea, pentru că era adevărat. Aveam nevoie de ea. 
Întotdeauna eu avusesem mai multă nevoie de ea decât ea 
de mine, pentru că ea era prietena mea, singura, în timp 
ce eu eram una printre multe altele pentru ea. 

— Îmi pare rău, Max. 

A scos un sunet dispreţuitor. 

— Mda, bine, data viitoare când cineva încearcă să te 
împuşte, o să îmi cumperi ceva foarte frumos ca să te 
împaci cu mine. Cum ar fi Australia. 


e 244 œ» 


— Vrei să îţi plătesc o excursie în Australia? am întrebat- 
o eu, gândindu-mă că asta e ceva ce, probabil, s-ar putea 
aranja. 

— Nu, a venit răspunsul îndrăzneţ. Vreau să îmi cumperi 
Australia. Îţi permiţi. 

Am pufnit. 

— Nu cred că e de vânzare. 

— Atunci cred că nu ai de ales şi trebuie să eviți să se 
tragă în tine. 

— O să am grijă, i-am promis. Oricine încearcă să mă 
ucidă nu o să mai aibă o altă ocazie. 

— Bine, a zis Max, apoi a tăcut preţ de câteva secunde. 
Ave, trebuie să închid. Şi nu ştiu când o să mai pot 
împrumuta un alt telefon. Sau să intru online. Sau orice. 

Vina mea. Am încercat să mă conving că nu ne luam 
rămas-bun - nu pentru totdeauna. 

— Te iubesc, Max. 

— Şi eu te iubesc, afurisito. 

După ce am încheiat, am stat aşa, înfăşurată în prosop, 
cu senzaţia că ceva din mine fusese extirpat. In cele din 
urmă, m-am întors în dormitor şi am pus pe mine o pijama. 
Eram în pat, gândindu-mă la tot ce îmi spusese Max, 
întrebându-mă dacă eram o persoană fundamental egoistă 
sau obositoare, când am auzit un sunet ca un fel de râcâit 
pe perete. 

Mi-am ţinut respiraţia şi am ascultat. Şi s-a auzit din 
nou. Trecerea secretă. 

— Jameson? am strigat eu. 

Era singurul care folosise această cale de acces în 
camera mea - sau, cel puţin, singurul despre care ştiam 
eu. 

— Jameson, nu e deloc amuzant! 

Nu am primit niciun răspuns, dar când m-am ridicat şi 
m-am îndreptat către trecerea secretă, apoi am rămas 
nemişcată în loc, aş fi putut jura că aud respiraţia cuiva 
exact de cealaltă parte a peretelui. Am apucat sfeşnicul, 
pregătită să trag de el şi să dau piept cu oricine sau orice 
se va fi aflat dincolo, dar atunci simţul meu practic şi 


e 245» 


promisiunea făcută lui Max m-au făcut să mă dezmeticesc 
şi am deschis uşa care dădea în coridor. 
— Oren? am zis eu. E ceva ce-ar trebui să ştii. 
De —e 


Oren a cercetat pasajul secret, apoi a făcut în aşa fel 
încât să nu se mai poată intra prin el în camera mea. Mi-a 
mai „sugerat” să petrec noaptea în camera lui Libby, în 
care nu se putea intra prin pasaje secrete. 

Nu era chiar o sugestie. 

Sora mea dormea când am ciocănit la uşă. S-a trezit cu 
greu. M-am strecurat lângă ea în pat, iar ea nu m-a 
întrebat de ce. După discuţia cu Max, eram destul de 
sigură că nu vreau să îi spun. Viaţa lui Libby fusese deja cu 
totul dată peste cap din cauza mea. De două ori. Prima 
dată când murise mama, apoi odată cu toate astea. Deja 
îmi dăduse totul. Avea propriile probleme de care să se 
ocupe. Nu mai avea nevoie şi de ale mele. 

Sub pătură, am strâns tare în braţe o pernă şi m-am 
răsucit către Libby. Aveam nevoie să fiu aproape de ea, 
chiar dacă nu îi puteam spune de ce. Ochii lui Libby s-au 
zbătut un pic sub pleoape şi s-a cuibărit lângă mine. Mi-am 
impus să nu mă gândesc la nimic altceva - nici la Black 
Wood, nici la familia Hawthorne, la nimic. M-am lăsat 
învăluită de întuneric şi am adormit. 

Am visat că eram din nou la cină. Eram mică - cinci-şase 
ani - şi fericită. 

Pun două plicuri de zahăr în poziţie verticală pe masă şi 
le unesc capetele, formând un triunghi capabil să stea în 
picioare de unul singur. 

— Uite, am zis. 

Fac la fel cu următoarele două plicuri, apoi aşez un al 
cincilea orizontal peste ele, unind cele două triunghiuri. 

— Avery Kylie Grambs! 

Mama îşi face apariția în capătul mesei, zâmbind. 

— Ce ţi-am spus eu despre construitul castelelor din 
zahăr? 

Îi zâmbesc la rândul meu. 

— Nu merită decât dacă poţi face unul înalt de cinci 


e 246 œ» 


etaje! 

Mă trezesc tresărind. Mă întorc pe o parte, aşteptându- 
mă să o văd pe Libby, dar partea ei de pat e goală. Prin 
ferestre se revărsa lumina dimineţii. Am mers în baia lui 
Libby - şi atunci am văzut ceva pe blat: telefonul ei. Avea 
mesaje necitite, cu zecile, toate de la Drake. Doar pe 
ultimele trei - cele mai noi - le-am putut citi fără parolă. 

Te iubesc. 

Știi că te iubesc, Libby a mea. 

Știu că şi tu mă iubeşti. 


e 247 œ» 


Capitolul 59 


Am dat peste Oren pe coridor în clipa în care am ieşit 
din camera lui Libby. Dacă a stat treaz toată noaptea, nu o 
arăta. 

— S-a întocmit un raport la poliţie, m-a informat el. Cu 
discreţie. Agenţii cărora li s-a repartizat acest caz se 
coordonează cu echipa mea. Suntem cu toţii de acord că ar 
fi în avantajul nostru, cel puţin pentru moment, dacă 
familia Hawthorne nu îşi dă seama că se desfăşoară o 
investigaţie. Jameson şi Rebecca au fost făcuţi să înţeleagă 
cât de importantă e discreţia. În măsura posibilului, aş 
vrea să te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Să mă prefac că nu trecusem la un pas de moarte cu o 
noapte în urmă. Să mă prefac că totul e în regulă. 

— Ai văzut-o pe Libby? l-am întrebat. 

Libby nu e în regulă. 

— A coborât la micul dejun acum vreo jumătate de oră. 
Tonul lui Oren nu lăsa să se întrevadă nimic. 

Mi-am adus aminte de mesajele alea şi mi s-a strâns 
stomacul. 

— Părea OK? 

— Nicio vătămare. Toate membrele şi anexele perfect 
intacte. 

Nu asta întrebasem eu, dar, date fiind circumstanţele, 
poate că ar fi trebuit să o fac. 

— Dacă e jos, de faţă cu toată familia Hawthorne, e în 
siguranţă? : 

— Echipa ei de pază cunoaşte situația. In acest moment, 
nu consideră că e în vreun pericol. 

Libby nu era moştenitoarea. Nu ea era ţinta. Eu eram. 


M-am îmbrăcat şi am coborât. Îmi pusesem o bluză cu 
guler înalt ca să-mi ascund cusăturile şi îmi acoperisem 
julitura de pe gât cu machiaj, pe cât am putut. 

În sufragerie, pe bufet fusese aşezată o selecţie de 
produse de patiserie. Libby era aşezată comod într-un 


< 248 » 


fotoliu încăpător aflat într-un colţ al încăperii. Nash era 
aşezat lângă ea pe un scaun, cu picioarele întinse şi 
cizmele lui de cowboy încrucişate la nivelul gleznelor. 
Făcând de pază. 

Între mine şi ei se aflau patru membri ai familiei 
Hawthorne. Toţi având motiv să îmi dorească moartea, mi- 
am zis când am trecut pe lângă ei. Zara şi Constantine 
erau aşezaţi la un capăt al mesei de sufragerie. Ea citea 
ziarul. El citea pe tabletă. Niciunul nu mi-a acordat vreun 
dram de atenţie. Buni şi Xander se aflau la celălalt capăt al 
mesei. 

Am simţit mişcare în spatele meu şi m-am răsucit. 

— Cineva e nevricos în dimineaţa asta, a spus Thea şi şi- 
a vârât braţul pe după al meu, conducându-mă către bufet. 

Oren ne-a urmat, ca o umbră. 

— Eşti o fată ocupată, mi-a şoptit Thea la ureche. 

Ştiam că mă urmărise, că i se dăduse probabil 
însărcinarea să se ţină după mine şi să dea raportul. Cât 
de îndeaproape mă urmărise noaptea trecută? Ce ştia? Pe 
baza celor spuse de Oren, Thea nu trăsese ea însăşi asupra 
mea, dar momentul mutării ei la Hawthorne House nu 
părea o simplă coincidenţă. 

Zara îşi adusese nepoata aici cu un motiv anume. 

— Nu face pe inocenta, m-a sfătuit Thea, luând un 
croissant şi ducându-şi-l la buze. M-a sunat Rebecca. 

Mi-am reprimat imboldul de a-mi întoarce privirea către 
Oren. Afirmase că Rebecca avea să-şi ţină gura în legătură 
cu faptul că se trăsese asupra mea. Oare despre ce altceva 
se mai înşelase? 

— Tu şi Jameson, a continuat ea, ca şi cum ar fi dojenit 
un copil. Şi unde - tocmai în fosta cameră a lui Emily. Un 
pic cam indecent, nu crezi? 

Nu ştie despre atac. Am simţit în tot corpul senzaţia 
dată de această constatare. Probabil că Rebecca îl văzuse 
pe Jameson ieşind din baie. Probabil că ne auzise. Trebuie 
să-şi fi dat seama că... 

— lar sunt oamenii indecenţi în lipsa mea? a întrebat 
Xander, apărând între noi şi obligând-o pe Thea să-mi dea 


e 249 » 


drumul. Câtă lipsă de politeţe! 

Nu voiam să îl bănuiesc de nimic, dar în ritmul ăsta 
tensiunea pe care o trăiam tot suspectând sau 
nesuspectând avea să mă dea gata înainte să o poată face 
altcineva. 

— Rebecca şi-a petrecut noaptea la Wayback Cottage, l- 
a informat Thea pe Xander, savurându-şi cuvintele. In 
sfârşit, a pus capăt tăcerii de un an şi mi-a povestit totul 
într-un mesaj. 

Thea se purta ca o persoană care îşi juca cea mai bună 
carte - dar nu ştiam sigur care era această carte. 

Rebecca? 

— Bex mi-a scris şi mie un mesaj, i-a spus Xander Theei. 

Apoi mi-a adresat o privire plină de regret. 

— Veştile despre combinaţiile celor din familia 
Hawthorne circulă repede. 

Şi-o fi ţinut Rebecca gura în privinţa împuşcăturilor, dar 
la fel de bine ar fi putut să afişeze pe un panou publicitar 
povestea cu sărutul. 

Sărutul nu a însemnat nimic. Nu sărutul e problema. 

— Hei, tu de colo, fată! a zis Buni şi a împuns imperativ 
aerul cu bastonul mai întâi în direcţia mea, apoi înspre 
tava cu produse de patiserie. Nu obliga o femeie în vârstă 
să se ridice. 

Dacă altcineva mi-ar fi vorbit în felul ăsta, nu l-aş fi 
băgat în seamă, dar Buni era deopotrivă foarte bătrână şi 
înspăimântătoare, aşa că am ridicat tava. Mi-am amintit 
prea târziu că eram rănită. Durerea m-a săgetat prin corp 
ca un fulger şi am tras aer printre dinţi. 

Buni m-a privit câteva clipe, apoi l-a împuns pe Xander 
cu bastonul. 

— Ajut-o, mitocanule! 

Xander a luat tava. Mi-am lăsat braţul să cadă din nou 
pe lângă corp. Cine m-a văzut tresărind? Am încercat să nu 
mă uit la niciunul dintre ei. Cine ştia deja că sunt rănită? 

— Eşti rănită, a remarcat Xander, înclinându-şi corpul 
între al meu şi al Theei. 

— N-am nimic, am zis. 


e 250 » 


— Ba categoric ai ceva. 

Nu-mi dădusem seama că Grayson se strecurase în 
încăperea enormă, dar acum stătea exact lângă mine. 

— Îmi acorzi un minut, domnişoară Grambs? m-a 
întrebat în timp ce mă privea fix. Pe coridor. 


e 251 œ» 


Capitolul 60 


Probabil că nu ar fi trebuit să merg nicăieri cu Grayson 
Hawthorne, dar ştiam că Oren avea să ne urmeze şi voiam 
ceva de la Grayson. Voiam să îl privesc în ochi. Voiam să 
ştiu dacă el îmi făcuse asta - sau dacă avea idee cine o 
făcuse. 

— Eşti rănită. 

Grayson nu a rostit cuvintele ca pe o întrebare. 

— Acum o să-mi spui ce s-a întâmplat. 

— Chiar aşa? l-am întrebat eu, aruncându-i o privire. 

— Te rog. 

Grayson părea să găsească aceste cuvinte dureros sau 
dezagreabil de rostit - ori ambele. 

Nu-i datoram nimic. Oren îmi ceruse să nu pomenesc 
despre împuşcături. Ultima dată când am vorbit cu 
Grayson, formulase succint un avertisment. Se pregătea să 
preia fundaţia dacă eu muream. 

— Am fost împuşcată. 

Am dat adevărul la iveală, pentru că, din motive pe care 
nici măcar nu le puteam explica, aveam nevoie să îi văd 
reacţia. 

— S-a tras în mine, am specificat după câteva secunde. 

Mugşchii de pe fălcile lui Grayson s-au încordat până la 
ultima fibră. Nu ştia. Până să apuc eu să simt măcar un 
strop de uşurare, Grayson s-a întors către garda mea de 
corp. 

— Când? a aruncat el întrebarea. 

— Cu o noapte în urmă, i-a răspuns sec Oren. 

— Şi tu unde erai? a vrut Grayson să afle de la garda 
mea de corp. 

— Nici pe departe atât de aproape pe cât am să fiu de 
acum înainte, a promis Oren, privindu-l de sus. 

— Vă mai amintiţi de mine? am zis eu, ridicând mâna. 
Subiectul discuţiei voastre şi persoana în stare să aibă 
singură grijă de ea. 

Probabil că Grayson a observat durerea pe care mi-a 


e 252 + 


provocat-o mişcarea, pentru că s-a întors şi şi-a folosit 
mâna ca să o lase uşor în jos pe a mea. 

— O să-l laşi pe Oren să se ocupe de asta, a ordonat el 
blând. 

Nu am zăbovit prea mult cu gândul la tonul lui - sau la 
atingere. 

— Şi de cine îţi închipui că mă protejează? 

Am privit cu subînţeles înspre sala imensă. M-am 
aşteptat ca Grayson să se răstească la mine pentru că 
îndrăznisem să-i suspectez pe cei dragi ai lui, să spună din 
nou că l-ar alege pe oricare dintre ei în locul meu. 

Grayson însă s-a întors din nou către Oren. 

— Dacă i se întâmplă ceva, o să te consider personal 
responsabil. 

— Domnul Responsabilitate Personală. 

Cu aceste cuvinte şi-a anunţat Jameson prezenţa şi s-a 
apropiat agale de fratele lui. 

— Încântător. 

Grayson a scrâşnit din dinţi, apoi şi-a dat seama de ceva. 

— Eraţi amândoi în Black Wood cu o noapte în urmă, a 
zis el, privindu-şi fix fratele. Oricine a tras în ea ar fi putut 
să te nimerească pe tine. 

— Şi ce mai circ ar fi dacă mi s-ar întâmpla ceva, a 
răspuns Jameson, dându-i ocol lui Grayson. _ 

Tensiunea dintre ei era evidentă. Explozivă. Îmi dădeam 
seama cum avea să se termine toată povestea asta - 
Grayson avea să îl facă pe Jameson imprudent, Jameson 
avea să rişte în continuare ca să-i confirme punctul de 
vedere. Oare cât avea să mai dureze până să pomenească 
Jameson despre mine? Despre sărut? 

— Sper că nu întrerup, s-a alăturat Nash grupului. 

Le-a adresat fraţilor lui un scurt zâmbet leneş, periculos. 

— Jamie, azi nu tragi chiulul de la şcoală. Ai cinci minute 
să-ţi pui uniforma şi să treci în camioneta mea, altfel se 
întrezăreşte în viitorul tău o legare de picioare. 

A aşteptat ca Jameson să se pună în mişcare, apoi s-a 
întors înspre noi. 

— Gray, mama a cerut o audienţă. 


e 253 + 


Odată ce a terminat cu fraţii săi, cel mai mare dintre cei 
patru Hawthorne şi-a îndreptat atenţia către mine. 

— Ai cumva nevoie să te duc cu maşina la şcoală? 

— Nu are, a răspuns Oren, cu braţele încrucişate pe 
piept. 

Nash i-a remarcat şi postura, şi tonul, dar, până să 
apuce el să răspundă, am intervenit eu. 

— Nu merg la şcoală. 

Era o veste nouă pentru Oren, dar nu a avut nicio 
obiecţie. 

Nash, pe de altă parte, m-a fulgerat cu exact aceeaşi 
privire pe care i-a adresat-o lui Jameson când îl ameninţase 
cu legarea picioarelor. 

— Sora ta ştie că tragi chiulul? 

— Nu ai tu nicio treabă cu sora mea, i-am răspuns, dar 
gândul la Libby mi-a readus în minte mesajele de la Drake. 

Existau şi lucruri mai rele decât ideea că Libby s-ar 
putea încurca cu un Hawthorne. Presupunând că Nash nu 
îmi doreşte moartea. 

— Ba toţi cei care locuiesc şi muncesc în casa asta sunt 
treaba mea, mi-a spus Nash. Nu contează de câte ori plec 
sau cât timp lipsesc - oamenii tot au nevoie să aibă cineva 
grijă de ei. Deci... 

Mi-a adresat acelaşi zâmbet domol. 

— Sora ta ştie că tragi chiulul? 

— Am să vorbesc cu ea, am zis, încercând să privesc 
dincolo de cowboy-ul care era, la ceea ce se afla dedesubt. 

Nash mi-a întors privirea scrutătoare. 

— Aşa să faci, drăguță. 


e 254 œ» 


Capitolul 61 


I-am spus lui Libby că rămân acasă. Am încercat să-mi 
găsesc cuvintele să o întreb despre mesajele lui Drake, dar 
nu mi-a ieşit. Dacă Drake nu se limita la mesaje? Gândul 
ăsta mi s-a strecurat în minte. Dacă se vede cu el? Dacă a 
convins-o să îl introducă pe furiş pe proprietate? 

Am blocat modul ăsta de a gândi. Nu era posibil „să te 
strecori” pe proprietate. Paza era imposibil de depăşit, iar 
Oren mi-ar fi spus dacă Drake s-ar fi aflat prin împrejurimi 
când se trăsese. Ar fi fost suspectul numărul unu - sau 
aproape. 

Dacă mor eu, măcar există o şansă ca totul să revină 
rudelor mele de sânge cele mai apropiate. Adică lui Libby - 
şi tatălui nostru. 

— Te simţi rău? m-a întrebat Libby, aşezându-şi podul 
palmei pe fruntea mea. 

Purta o pereche nouă de ghete mov şi o rochie neagră 
cu mâneci lungi, dantelate. Părea că urmează să plece 
undeva. 

Să-l vadă pe Drake? Frica mi s-a cuibărit în stomac. Sau 
să se întâlnească cu Nash? 

— O zi pentru recuperare mentală, am reuşit eu să spun. 

Libby nu a obiectat şi a declarat-o timp petrecut 
împreună între surori. Dacă avea alte planuri, nu a stat pe 
gânduri şi a renunţat la ele pentru mine. 

— Vrei să mergem la spa? m-a întrebat Libby pe un ton 
serios. Mi-am făcut ieri un masaj de mori. 

Eu era cât pe ce să mor ieri. Nu am spus-o cu voce tare 
şi nici nu am anunţat-o că maseurul nu avea să mai vină 
azi - şi nici prea curând. l-am propus însă singura 
distracţie care mi-a venit în minte şi care să mă poată face 
şi pe mine să nu mă mai gândesc la toate secretele pe care 
i le ascundeam. 

— Ce-ai zice să mă ajuţi să găsesc un Davenport? 


Potrivit rezultatelor căutării pe net întreprinse de mine 


< 255» 


şi de Libby, termenul Davenport e folosit cu referire la 
două piese de mobilier distincte: o canapea şi un birou. Cu 
sensul de canapea era folosit ca termen generic, cum ar fi 
Kleenex pentru şerveţele ori Dumpster pentru coş de 
gunoi, dar un birou Davenport se referea la un model 
specific de birou, unul cunoscut pentru compartimentele şi 
ascunzătorile lui, cu o suprafaţă de lucru înclinată, care 
putea fi ridicată pentru a da la iveală un compartiment de 
depozitare de sub ea. 

Tot ce ştiam despre Tobias Hawthorne îmi dădea de 
înţeles că, probabil, nu căutam o canapea. 

— Ar putea dura ceva, mi-a spus Libby. Ai idee cât de 
mare e locul ăsta? 

Văzusem sala de muzică, sala de sport, sala de bowling, 
cea în care erau expuse maşinile lui Tobias Hawthorne, 
solariul... şi asta nu reprezenta nici măcar un sfert din tot 
ce era de văzut. 

— Imens. 

— Ca un palat, a ciripit Libby. Şi, cum sunt o sursă de 
publicitate atât de proastă, nu am avut nimic altceva de 
făcut în ultima săptămână decât să explorez. 

Remarca despre publicitate trebuie că provenea de la 
Alisa, aşa că m-am întrebat câte discuţii o fi avut cu Libby 
fără ca eu să fiu de faţă. 

— Există o sală de bal, la propriu, a continuat Libby. 
Două săli de spectacol - una pentru filme şi una cu loje şi o 
scenă. 

— Pe aia am văzut-o, am recunoscut. Şi sala de bowling. 

Ochii conturaţi cu negru ai lui Libby s-au făcut mari. 

— Ai jucat? 

Uimirea ei era molipsitoare. 

— Jucat. 

Libby a clătinat din cap. 

— Intotdeauna o să mi se pară ciudat că în casa asta 
există o sală de bowling. 

— Există şi un teren de practică pentru golf, a completat 
Oren din spatele meu. Şi unul pentru squash. 

Libby nu a dat niciun semn cum că ar fi observat cât de 


e 256 » 


aproape se ţinea Oren după noi. 

— Şi cum Dumnezeu am putea găsi un birouaş? a 
întrebat ea. 

M-am întors către Oren. Dacă tot era de faţă, putea fi şi 
de folos. 

— Am văzut biroul din aripa noastră. Tobias Hawthorne 


mai avea şi altele? 
>E 


Nici biroul din cealaltă cameră de lucru a lui Tobias 
Hawthorne nu era un Davenport. Erau trei încăperi în care 
se intra din birou. Camera pentru fumat. Camera de 
biliard. Oren ne-a oferit explicațiile necesare. Cea de-a 
treia încăpere era mică, fără ferestre. În centrul ei se 
găsea ceva ce părea a fi o capsulă albă gigantică. 

— Camera de deprivare senzorială, mi-a spus Oren. Din 
când în când, domnul Hawthorne simţea nevoia să rupă 


legăturile cu lumea. 
=—————— 


În cele din urmă, eu şi Libby am recurs la căutarea pe 
baza unei grile, aşa cum procedasem împreună cu Jameson 
când cercetaserăm Black Wood. 

— Şi acum... Spa-ul, a zis Libby şi a deschis uşa larg. 

Părea veselă. Dacă nu cumva avea ceva de ascuns. 

Am alungat acest gând şi am privit prin spa. Era clar că 
nu aveam să găsim biroul aici, dar asta nu m-a oprit să 
cercetez bine încăperea. Aceasta era în formă de L. Pe 
latura lungă a L-ului, podeaua era din lemn; pe latura 
scurtă era din piatră. În centrul secţiunii de piatră se afla 
un bazin mic, pătrat, săpat în sol. De pe suprafaţa lui se 
ridicau aburi. Dincolo de el era o cabină de duş din sticlă 
de dimensiunea unui mic dormitor, cu robinetele fixate nu 
pe perete, ci pe tavan. 

— Jacuzzi. Saună, a spus cineva aflat în spatele nostru. 

M-am întors şi am văzut-o pe Skye Hawthorne. Purta tot 
un halat lung până la podea, unul negru, de data asta. S-a 
îndreptat în grabă către secţiunea mai mare a încăperii, şi- 
a dat jos halatul şi s-a întins pe o masă pliabilă gri, 
acoperită cu catifea. 


e 257 œ» 


— Masa pentru masaj, a zis ea căscând, acoperindu-se 
mai mult de formă cu un cearşaf. Am cerut să vină o 
maseuză. 

— Hawthorne House e închisă pentru cei din afară 
deocamdată, a spus Oren plat, absolut deloc impresionat 
de felul în care se afişa ea. 

— Păi, atunci o să trebuiască să îl treci pe Magnus peste 
poartă. 

Magnus. Mă întrebam dacă el era cel care fusese ieri 
aici. Dacă el era cel care trăsese asupra mea - la cererea 
ei. 

— Hawthorne House e închisă pentru cei din afară, a 
repetat Oren. E o chestiune de securitate. Până la noi 
dispoziţii, oamenii mei au primit instrucţiuni să permită 
accesul pe poartă numai personalului esenţial. 

Skye a căscat ca o pisică. 

— Te asigur, John Oren, că masajul ăsta e esențial. 

Pe un raft din apropiere ardea un şir de lumânări. 
Lumina strălucea prin perdelele transparente şi în fundal 
se auzea încet o muzică plăcută. 

— Ce chestiune de securitate? a întrebat brusc Libby. S- 
a întâmplat ceva? 

I-am aruncat lui Oren o privire care, speram eu, avea să- 
l facă să nu răspundă la întrebare, dar s-a dovedit că 
trimisesem semnalul în direcţia greşită. 

— Grayson al meu spune că s-a petrecut o treabă urâtă 
în Black Wood. 


e 258 » 


Capitolul 62 


Libby a aşteptat până ce am ajuns din nou pe coridor, 
apoi a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat în pădure? 

L-am înjurat în gând pe Grayson că i-a spus maică-sii - şi 
pe mine că i-am spus lui. 

— De ce ai nevoie de măsuri de securitate suplimentare? 
a întrebat Libby. 

Imediat după s-a întors înspre Oren. 

— De ce are nevoie de măsuri de securitate 
suplimentare? 

— Ieri a avut loc un incident, i-a răspuns Oren. Cu un 
glonţ şi un copac. 

— Un glonţ? a repetat Libby. Adică tras cu o armă? 

— N-am nimic, am asigurat-o. 

Libby nu m-a băgat în seamă. 

— Ce fel de incident cu un glonţ şi un copac? l-a întrebat 
ea pe Oren, în timp ce coada ei albastră sălta cu 
îndreptăţită indignare. 

Şeful pazei mele nu putea - ori nu avea - să facă 
lucrurile şi mai neclare decât le făcuse deja. 

— Nu e clar dacă împuşcăturile erau destinate să o 
sperie pe Avery ori chiar au vizat-o. Trăgătorul nu a 
nimerit-o, dar a fost rănită de aşchii. 

— Libby, nu am nimic, am spus eu apăsat. 

— Împuşcături, la plural? a zis Libby perplexă, fără să 
pară că m-ar fi auzit. 

Oren şi-a dres glasul. 

— Vă las puţin să vorbiţi. 

S-a retras ceva mai departe pe coridor - rămânând însă 
la vedere, destul de aproape ca să audă, dar destul de 
departe pentru a putea pretinde că nu poate auzi. 

Laşul. 

— Cineva a tras în tine şi nu mi-ai spus? 

Libby nu se înfuria prea des, dar când o făcea, totul lua 
proporţii epice. 


e 259 + 


— Poate că Nash are dreptate. Naiba să-l ia! I-am spus 
că tu îţi cam porţi singură de grijă. El mi-a zis că nu a auzit 
niciodată ca o adolescentă miliardară să nu aibă nevoie din 
când în când de un şut în fund. 

— Oren şi Alisa se ocupă de toată problema, am 
asigurat-o eu. Nu am vrut să-ţi faci griji. 

Libby şi-a dus mâna la obrazul meu, dând cu ochii de 
zgârietura pe care o ascunsesem. 

— Şi de tine cine are grijă? 

Nu m-am putut abţine şi mi-am amintit-o pe Max tot 
spunându-mi iar şi iar aveai nevoie de mine. Am coborât 
privirea. 

— Ai destule pe cap în momentul ăsta. 

— Despre ce vorbeşti? m-a întrebat Libby. 

Am auzit-o cum inspiră scurt, apoi dă aerul afară. 

— E vorba despre Drake? 

Îi rostise numele. Acum, că bariera fusese oficial 
ridicată, nu mai era cazul să îmi ţin gura. 

— Îţi trimite mesaje. 

— Eu nu îi răspund, mi-a spus Libby în defensivă. 

— Dar nici nu l-ai blocat. 

La asta nu a avut ce să-mi răspundă. 

— Ai fi putut să-l blochezi, am zis eu, cu o voce spartă. 
Sau să îi ceri Alisei un telefon nou. Ai fi putut să îl reclami 
pentru încălcarea ordinului de restricţie. 

— Eu n-am cerut niciun ordin de restricţie! 

Libby a părut că regretă aceste cuvinte de îndată ce le-a 
rostit. A înghiţit în sec. 

— Şi nu vreau un telefon nou. Toţi prietenii mei au 
numărul ăsta. Tata are numărul ăsta. 

M-am holbat la ea. 

— Tata? 

Nu îl mai văzusem pe Ricky Grambs de doi ani. 
Asistentul meu social ţinuse legătura cu el, dar el nu se 
obosise să îmi dea vreun telefon. Nici măcar nu venise la 
înmormântarea mamei. 

— Te-a sunat tata? am întrebat-o pe Libby. 

— Voia doar... să vadă ce facem, înţelegi? 


e 260 » 


Ştiam că, probabil, văzuse ştirile, ştiam că nu avea noul 
meu număr de telefon. Ştiam că acum avea miliarde de 
motive să mă caute, după ce niciodată înainte nu îi păsase 
suficient de mult încât să nu ne părăsească pe amândouă. 

— Vrea bani i-am spus lui Libby, pe un ton ferm. La fel 
ca Drake. Şi ca mama ta. 

Să aduc vorba despre mama ei o fost o lovitură sub 
centură. 

— Cine crede Oren că a tras în tine? 

Libby se străduia să-şi păstreze calmul. Am încercat şi 
eu să fac acelaşi lucru. 

— Focurile au fost trase din interiorul proprietăţii, am 
zis, repetând ceea ce mai spusesem. Cel care a tras în 
mine, oricine ar fi fost, a avut acces pe proprietate. 

— De asta a întărit Oren paza, a spus Libby, în timp ce 
rotiţele din cap i se învârteau în spatele ochilor conturaţi 
cu negru. Numai personalul esenţial. 

Buzele ei rujate întunecat au luat forma unei linii subţiri. 

— Ar fi trebuit să-mi fi spus. 

M-am gândit la lucrurile pe care ea nu mi le spusese. 

— Spune-mi că nu te-ai văzut cu Drake. Că nu a venit 
aici. Că nu l-ai lăsa să intre pe proprietate. 

— Bineînţeles că nu, a răspuns Libby, apoi a rămas 
tăcută. 

Nu îmi puteam da seama dacă încerca să nu ţipe la mine 
sau să nu plângă. 

— Plec, a spus ea cu o voce calmă, dar neînduplecată. 
Dar, ca să ştii, surioară, eşti minoră, iar eu încă sunt 
tutorele tău legal. Data viitoare când mai încearcă cineva 
să te împuşte, categoric vreau şi eu să ştiu. 


e 261 œ» 


Capitolul 63 


Ştiam că Oren trebuia să fi auzit fiecare cuvânt din 
disputa mea cu Libby, dar eram totodată destul de sigură 
că nu avea să comenteze despre asta. 

— Caut încă biroul Davenport, am zis eu laconic. 

Dacă înainte avusesem nevoie de ceva să-mi distragă 
atenţia, acum era de-a dreptul obligatoriu. Fără Libby 
alături pentru a explora, nu mai puteam continua să 
rătăcesc dintr-o cameră în alta. Am verificat deja biroul 
bătrânului. Unde altundeva ar putea să ţină cineva un 
Davenport? 

M-am concentrat asupra întrebării, nu asupra disputei 
cu Libby. Nu asupra a ceea ce spusesem eu - şia ceeace 
nu spusese ea. 

— Ştiu din surse sigure că în Hawthorne House există 
mai multe biblioteci, i-am spus lui Oren după câteva clipe. 

Am expirat îndelung, încet. 

— Ai vreo idee unde se află acestea? 


Patru ore mai târziu şi după ce verificasem patru 
biblioteci, stăteam în mijlocul celei de-a cincea. Era la 
etajul al doilea. Tavanul era înclinat. De-a lungul pereţilor 
se aflau rafturi încastrate în pereţi, fiecare raft având 
exact înălţimea necesară pentru un şir de cărţi broşate. 
Cărţile de pe rafturi erau uzate şi acopereau pereţii până 
la ultimul centimetru, cu excepţia unui vitraliu de pe latura 
de est. Lumina care pătrundea prin el arunca forme 
colorate pe podeaua din lemn. 

Nici urmă de Davenport. Incepea să mi se pară zadarnic. 
Indiciul ăsta nu îmi fusese destinat mie. Puzzle-ul lui 
Tobias Hawthorne nu fusese creat cu gândul la mine. 

Am nevoie de Jameson. 

Am izgonit acest gând din minte, am ieşit din bibliotecă 
şi m-am întors la parter. Numărasem cel puţin cinci scări 
diferite în casa asta. Aceasta era în spirală şi, pe când o 
coboram, am auzit de undeva, de la distanţă, muzică de 


e 262 œ» 


pian. Am mers după sunet, iar Oren a venit după mine. Am 
ajuns la intrarea într-o încăpere mare, deschisă. Peretele 
îndepărtat avea o mulţime de arcade. Dedesubtul fiecărei 
arcade se afla o fereastră enormă. 

Toate ferestrele erau deschise. 

Pe pereţi arau atârnate tablouri, iar între ele era aşezat 
cel mai mare pian pe care îl văzusem vreodată. Buni şedea 
pe bancheta pianului, cu ochii închişi. Am crezut că 
bătrâna cântă, asta până când m-am apropiat şi am văzut 
că pianul cânta de unul singur. 

Încălţările mele au făcut zgomot pe podea şi ea a 
deschis ochii. 

— Îmi pare rău, am zis. Eu... 

— Şşşt! mi-a cerut Buni şi a închis din nou ochii. 

Pianul a continuat să cânte, într-un crescendo 
extraordinar, după care... linişte. 

— Ştiai că poţi asculta concerte la chestia asta? m-a 
întrebat Buni şi, deschizând ochii, a întins mâna după 
baston şi s-a ridicat destul de greu în picioare. Undeva în 
lume cântă un maestru şi, cu o simplă apăsare de buton, 
aici se mişcă clapele. 

Ochii i-au zăbovit asupra pianului, iar pe chip i s-a 
aşternut o umbră de melancolie. 

— Ştiţi să cântaţi? am întrebat-o. 

Buni a pufnit dezaprobator. 

— Am cântat când eram tânără. Am atras un pic cam 
multă atenţie cu chestia asta şi soţul meu mi-a zdrobit 
degetele, aşa că s-a terminat cu cântatul. 

Felul în care o spusese - cât se poate de firesc - era 
aproape la fel de bulversant pe cât erau cuvintele. 

— Asta e ceva îngrozitor, am zis eu cu înverşunare. 

Buni s-a uitat la pian, apoi la mâna ei descărnată şi 
noduroasă. Şi-a ridicat bărbia şi a privit afară pe fereastra 
imensă. 

— A avut parte de un accident tragic la scurtă vreme 
după aceea. 

Tare mai suna ca şi cum Buni aranjase să se întâmple 
acel „accident”. Oare şi-a ucis soţul? 


e 263 + 


— Buni, i-a făcut observaţie o voce răsunând din prag. 
Sperii copilul. 

Buni a pufnit. 

— Dacă se sperie aşa de uşor, n-o să reziste aici. 

Cu aceste cuvinte, a părăsit încăperea. 

Nash şi-a îndreptat atenţia asupra mea. 

— Sora ta ştie că astăzi te joci de-a delincventa? 

Menţionarea lui Libby m-a făcut să mă întorc cu gândul 
la cearta noastră. Libby vorbeşte cu tata. Nu a vrut ca 
Drake să primească ordin de restricţie. Nu o să-l blocheze. 
Mă întrebam cât ştia deja Nash din toate astea. 

— Libby ştie unde sunt, i-am spus eu înţepată. 

Mi-a aruncat o privire. 

— Nu-i uşor pentru ea, puştoaico. Tu eşti în ochiul 
furtunii, unde lucrurile sunt calme, iar ea încasează 
efectele ei, din toate părţile. 

Nu aş spune că să fii împuşcat înseamnă că lucrurile 
sunt calme. 

— Ce intenţii ai faţă de sora mea? l-am întrebat eu. 

În mod clar, interogatoriul meu i s-a părut amuzant. 

— Tu ce intenţii ai faţă de Jameson? 

Oare era cineva în casa asta care să nu fi aflat de sărutul 
ăla? 

— Ai avut dreptate în legătură cu jocul bunicului vostru, 
i-am spus lui Nash. _ 

Încercase să mă avertizeze. Îmi spusese întocmai de ce 
mă ţinuse Jameson prin preajmă. 

— De obicei am, a zis el şi şi-a vârât degetul într-o gaică. 
Cu cât te apropii de final, cu atât o să fie mai rău. 

Logic ar fi fost să ies din joc. Să fac un pas în spate. Dar 
voiam răspunsuri, iar o parte din mine - acea parte care 
crescuse alături de o mamă care transforma totul într-o 
provocare, partea care jucase primul joc de şah la şase ani 
- voia să câștige. 

— E vreo şansă să ştii unde ar fi putut depozita bunicul 
tău un birou Davenport? l-am întrebat. 

A pufnit. 

— Nu înveţi uşor, nu-i aşa, puştoaico? 


e 264 œ» 


Am ridicat din umeri. 

Nash s-a gândit la întrebarea mea, apoi şi-a înclinat 
capul într-o parte. 

— Ai verificat în biblioteci? 

— Biblioteca rotundă, cea din onix, cea cu vitraliu, cea 
cu globul, labirintul... 

I-am aruncat o privire gărzii mele de corp. 

— Astea sunt toate? 

Oren a încuviinţat din cap. 

Nash şi-a vârât degetele mari prin găicile jeanşilor. 

— Nu chiar. 


e 265 » 


Capitolul 64 


Nash m-a condus pe două rânduri de scări, prin trei 
coridoare şi pe lângă o uşă care fusese zidită. 

— Ce-i asta? am întrebat eu. 

A încetinit o clipă pasul. 

— Asta a fost aripa de clădire a unchiului meu. Bătrânul 
a pus să fie zidită când a murit Toby. 

Pentru că asta e ceva normal, mi-am zis. Cam la fel de 
normal ca dezmoştenirea întregii tale familii încă de acum 
20 de ani, fără să sufli cuiva o vorbă. 

Nash şi-a reluat ritmul obişnuit şi, în cele din urmă, am 
ajuns la o uşă din oţel care arăta ca şi cum ar fi aparţinut 
unui seif. Avea un disc rotativ pentru cifru şi, sub el, un 
mâner cu cinci braţe. Nash a rotit cât se poate de dezinvolt 
discul - stânga, dreapta, stânga -, prea repede ca eu să pot 
înregistra cifrele. S-a auzit un clic puternic, iar apoi a rotit 
mânerul. Uşa de oţel s-a deschis înspre coridor. 

Ce fel de bibliotecă are nevoie de un asemenea sistem 
de securit... 

Creierul meu era pe cale să ducă gândul la capăt, când 
Nash a păşit pe uşă şi în acel moment mi-am dat seama că 
dincolo de ea nu se afla o singură încăpere. Era o altă 
aripă, întreagă. 

— Bătrânul a început să construiască partea asta a casei 
când m-am născut eu, m-a informat Nash. 

Coridorul pe care ne aflam era tapetat cu discuri 
rotative, tastaturi, lacăte şi chei, lipite toate pe pereţi ca 
nişte obiecte de artă. 

— Hawthornii învaţă de mici cum să mânuiască un 
şperaclu, mi-a spus Nash în timp ce străbăteam coridorul. 

Am privit într-o încăpere din stânga mea, în care se afla 
un mic avion - nu unul de jucărie. Unul adevărat, de o 
singură persoană. 

— Asta era camera ta de joacă? l-am întrebat, cu ochii la 
uşile care se întindeau de-a lungul coridorului şi 
întrebându-mă ce surprize ascundeau. 


e 266 » 


— Skye avea şaptesprezece ani când m-a născut, a zis 
Nash şi a ridicat din umeri. A făcut o încercare să joace 
rolul de părinte. Nu i-a ieşit. Bătrânul a încercat să 
compenseze. 

Construindu-ţi... asta. 

— Hai, m-a îndemnat Nash, conducându-mă spre capătul 
coridorului, şi a deschis o altă uşă. Sala de jocuri, mi-a dat 
el o explicaţie absolut inutilă. 

Se găseau acolo o masă de fotbal, un bar, trei maşini de 
pinball şi un întreg perete cu console de jocuri tip arcade. 

M-am îndreptat către una dintre maşinile de pinball, am 
apăsat un buton şi aceasta a prins viaţă. l-am aruncat o 
privire peste umăr lui Nash. 

— De-abia aştept, a zis el. 

Ar fi trebuit să îmi păstrez concentrarea. Mă conducea 
spre ultima bibliotecă - şi, posibil, locul unde se afla biroul 
Davenport şi următorul indiciu. Dar un joc nu avea ce rău 
să-mi facă. Am acţionat mai întâi flipperul, apoi am lansat 
bila. 

Nu am ajuns nici măcar în apropierea punctajului 
maxim, dar, când jocul s-a încheiat, mi-a cerut oricum să- 
mi introduc inițialele şi, când am făcut-o, pe ecran a apărut 
un mesaj cunoscut. 

BUN VENIT LA HAWTHORNE HOUSE, AVERY KYLIE 
GRAMBS! 

Era acelaşi mesaj pe care îl primisem la sala de bowling 
şi, la fel ca atunci, am simţit fantoma lui Tobias Hawthorne 
peste tot în jurul meu. Chiar dacă ai fi crezut că l-ai 
manipulat pe bunicul nostru să procedeze aşa, îţi garantez 
că el e cel care te-a manipulat pe tine. 

Nash a mers în spatele barului. 

— Frigiderul e plin de sucuri acidulate, mi-a spus el. Ce 
aromă preferi? 

M-am apropiat şi am constatat că nu glumea. Toate 
rafturile frigiderului erau pline de recipiente de sticlă, cu 
băuturi răcoritoare de toate aromele posibile. 

— Vată de zahăr? am strâmbat eu din nas. Floare de 
cactus? Bacon şi jalapeno? 


e 267 » 


— Aveam şase ani când s-a născut Gray, a zis Nash de 
parcă asta ar fi fost o explicaţie. Bătrânul a inaugurat 
camera asta în ziua în care noul meu frăţior a venit acasă. 

A răsucit capacul unui suc suspect de verde şi a sorbit. 

— Aveam şapte ani când s-a născut Jamie, opt şi 
jumătate la naşterea lui Xander. 

S-a oprit din vorbit, de parcă m-ar fi cântărit să vadă 
dacă sunt o ascultătoare demnă de el. 

— Mătuşa Zara şi primul ei soţ nu reuşeau să facă un 
copil. Skye dispărea câteva luni şi se întorcea însărcinată. 
Mereu aceeaşi poveste. 

Ăsta era probabil cel mai aiurea lucru pe care îl auzisem 
vreodată. 

— Vrei unul? m-a întrebat Nash, făcând un semn din cap 
spre frigider. 

Aş fi vrut vreo zece, dar m-am hotărât la aroma de 
prăjituri cu frişcă. Am aruncat o privire în spate, spre 
Oren, care în tot acest timp fusese umbra mea tăcută. Nu 
mi-a dat niciun semn că nu ar trebui să beau, aşa că am 
desfăcut dopul şi am luat o înghiţitură. 

— Biblioteca? i-am amintit lui Nash. 

— Aproape am ajuns. 

Nash a trecut prin următoarea încăpere. 

— Camera pentru jocuri de societate, a zis el. 

În mijlocul camerei se aflau patru mese. Una era 
dreptunghiulară, una pătrată, una ovală şi una rotundă. 
Mesele erau negre. Restul camerei, pereţii, podeaua şi 
rafturile erau albe. Rafturile erau încastrate în trei dintre 
cei patru pereţi ai încăperii. 

Nu rafturi cu cărți, mi-am dat eu seama. Pe ele se aflau 
jocuri. Sute, poate mii de jocuri de societate. Neputând 
rezista tentaţiei, am mers la cel mai apropiat raft şi mi-am 
trecut degetele peste cutii. De cele mai multe dintre jocuri 
nici măcar nu auzisem. 

— Bătrânul era un fel de colecţionar, a zis Nash încet. 

Eram impresionată. Câte după-amiezi nu petrecusem 
împreună cu mama jucând jocuri de societate cumpărate 
din târgurile de vechituri? Tradiţia noastră din zilele 


e 268 » 


ploioase presupunea să instalăm trei sau patru asemenea 
jocuri şi să le transformăm în unul singur, mare. Dar asta? 
Se găseau aici jocuri din întreaga lume. Jumătate dintre 
ele nici măcar nu aveau pe cutie ceva scris în engleză. Mi 
i-am imaginat dintr-odată pe toţi cei patru fraţi Hawthorne 
aşezaţi în jurul acelor mese. Râzând cu toată gura. 
Spunând prostii. Dejucându-şi planurile unul altuia. 
Luptându-se să deţină controlul - posibil chiar la propriu. 

Mi-am alungat gândul din minte. Venisem aici să caut 
biroul Davenport - următorul indiciu. Ăsta era jocul de 
jucat în acel moment - nu vreunul aflat în acele cutii. 

— Şi biblioteca? l-am întrebat pe Nash, reuşind să-mi iau 
privirea de la jocuri. 

A făcut un semn din cap spre capătul încăperii - către 
peretele care nu era acoperit de jocuri de societate. Nu se 
afla nicio uşă acolo. Erau în schimb o bară de urgenţă în 
caz de incendiu şi partea de jos a ceea ce părea a fi un soi 
de jgheab. Un tobogan? 

— Unde-i biblioteca? am întrebat. 

Nash s-a oprit lângă bara de urgenţă şi a ridicat capul 
spre tavan. 

— Acolo sus. 


e 269 œ» 


Capitolul 65 


Oren a urcat primul, apoi s-a întors - pe bară, nu pe 
tobogan. 

— Încăperea e sigură, mi-a spus el. Dar, dacă încerci să 
urci, s-ar putea să ţi se desfacă copcile. 

Faptul că pomenise de rana mea de faţă cu Nash mi-a 
dat ceva de înţeles. Oren fie voia să îi vadă reacţia, fie avea 
încredere în Nash Hawthorne. 

— Ce rană? a întrebat Nash, muşcând momeala. 

— Cineva a tras în Avery, i-a spus Oren prudent. Se 
întâmplă cumva să ştii ceva despre asta, Nash? 

— Dacă ştiam, deja m-aş fi ocupat de asta, a răspuns 
Nash pe un ton coborât şi categoric. 

— Nash! 

Oren i-a adresat o privire care, probabil, însemna nu te 
băga. Dar, din câte am putut eu să-mi dau seama, „a nu se 
băga” nu prea era ceva caracteristic unui Hawthorne. 

— Eu plec, a zis Nash degajat. Trebuie să le pun nişte 
întrebări oamenilor mei. 

Oamenii lui - inclusiv Mellie. M-am uitat după Nash cum 
a luat-o agale din loc, apoi m-am întors înspre Oren. 

— Ştiai că are să vorbească cu personalul. 

— Ştiam că ei au să vorbească cu el, m-a corectat Oren. 
Şi, în plus, dimineaţă ai stricat elementul-surpriză. 

Îi spusesem lui Grayson. El îi spusese mamei sale. Libby 
ştia. 

— Îmi pare rău, am zis, apoi m-am întors spre încăperea 
de deasupra. Urc orice-ar fi. 

Am început să mă caţăr, dar durerea m-a oprit. Oren 
avea dreptate. Nu puteam urca. M-am îndepărtat de bară, 
apoi am privit la stânga. 

Dacă nu reuşeam pe bară, atunci avea să fie pe tobogan. 


Ultima bibliotecă din Hawthorne House era mică. 
Tavanul era înclinat astfel încât să formeze o piramidă 
deasupra. Rafturile erau încărcate şi îmi ajungeau numai 


e 270 œ» 


până la talie. Erau pline cu cărţi pentru copii. Uzate tare, 
îndrăgite tare, unele dintre ele îmi erau familiare într-un 
mod care mă făcea să tânjesc să mă pot aşeza ca să citesc. 

Dar nu am făcut-o, pentru că, stând aşa, în picioare, am 
simţit o adiere. Nu venea pe fereastră, căci aceasta era 
închisă. Venea dinspre rafturile de pe peretele din fundul 
camerei - nu. Când m-am apropiat, am descoperit că venea 
printr-o crăpătură dintre cele două rafturi. 

E ceva acolo, în spate. Inima mi s-a blocat ca atunci 
când ţi se opreşte răsuflarea în gât. Am început cu raftul 
din dreapta şi, apucând cu degetele partea de sus a 
raftului, am tras. Nu a fost nevoie să trag tare. Raftul avea 
o balama. Când am tras, s-a rotit înspre exterior, 
dezvăluind o mică deschizătură. 

Acesta era primul pasaj secret pe care-l descoperisem 
de una singură. Era un lucru surprinzător de 
entuziasmant, ca atunci când stai pe buza Marelui Canion 
sau când ţii în mână o operă de artă inestimabilă. Inima 
îmi bubuia în piept. M-am strecurat prin deschizătură şi 
am dat de o scară. 

Capcane peste capcane, m-am gândit, şi ghicitori peste 
ghicitori. 

Am coborât treptele cu băgare de seamă. Când am ajuns 
mai departe de lumina care pătrundea de sus, mi-am scos 
telefonul şi am deschis lanterna, ca să pot vedea pe unde 
merg. Ar trebui să mă întorc după Oren. O ştiam, dar acum 
înaintam mai repede - în josul scării, răsucindu-mă, 
rotindu-mă, până ce am ajuns la baza ei. 

Acolo, ţinând la rândul lui o lanternă, era Grayson 
Hawthorne. 

S-a întors către mine. Inima îmi bătea nebuneşte, dar nu 
am dat înapoi. Am privit pe lângă Grayson şi am văzut un 
singur obiect de mobilier, aflat la capătul scării secrete. 

Un birou Davenport. 

— Domnişoară Grambs, m-a întâmpinat Grayson, apoi s- 
a întors din nou cu faţa la birou. 

— L-ai găsit deja? l-am întrebat. Indiciul Davenport? 

— Aşteptam. 


e 271 œ» 


Nu prea reuşeam să îi desluşesc tonul. 

— Ce? 

Grayson şi-a ridicat privirea dinspre birou, iar ochii lui 
argintii i-au întâlnit pe ai mei în întuneric. 

— Pe Jameson, cred. 

Trecuseră ore bune de când Jameson plecase la şcoală şi 
de când îl văzusem ultima dată pe Grayson. Oare de când 
stătea aici, în aşteptare? 

— Lui Jamie nu-i stă în fire să nu observe ceea ce e 
evident. Jocul ăsta, oricare ar fi el, are legătură cu noi. Cu 
noi patru. Indiciile au fost numele noastre. În mod sigur o 
să găsim ceva aici. 

— La baza scării? l-am întrebat. 

— În aripa noastră de clădire, a răspuns el. Aici am 
crescut - eu, Jameson şi Xander. Presupun că şi Nash, dar 
el era mai mare. 

Mi l-am amintit pe Nash spunându-mi că Jameson şi 
Grayson se aliau ca să i-o ia lui înainte, pentru ca la 
sfârşitul jocului să se tragă pe sfoară unul pe altul. 

— Nash ştie despre împuşcături, i-am spus lui Grayson. 
Eu i-am zis. 

Grayson mi-a aruncat o privire pe care nu prea am reuşit 
să o citesc. 

— Ce e? am zis. 

Grayson a clătinat din cap. 

— Acuma o să vrea să te salveze. 

— Şi ăsta e un lucru chiar aşa de rău? am întrebat eu. 

Încă o privire - şi mai multă emoție, ascunsă cu greu. 

— Îmi arăţi şi mie unde eşti rănită? m-a întrebat 
Grayson, iar în voce nu i se citea chiar încordare - dar ceva 
era. 

Probabil că vrea doar să ştie cât e de grav, mi-am zis eu, 
dar întrebarea tot m-a lovit ca un şoc electric. Mi-am simţit 
membrele inexplicabil de grele. Eram perfect conştientă de 
fiecare respiraţie. Ne aflam într-un spaţiu mic, stăteam 
aproape unul de altul şi aproape de birou. 

Îmi învăţasem lecţia cu Jameson, dar de data asta 
senzaţia era diferită. Ca şi cum Grayson şi-ar fi dorit să fie 


e 272 œ 


el cel care mă salvează. Ca şi cum avea nevoie să fie cel 
care mă salvează. 

Mi-am dus mâna la gulerul bluzei. L-am tras în jos - 
până sub claviculă, dezvelindu-mi rana. 

Grayson şi-a îndreptat mâna către umărul meu. 

— Îmi pare rău că ţi s-a întâmplat aşa ceva. 

— Ştii cine a tras în mine? 

Trebuia să îl întreb, pentru că îşi exprimase regretul - 
iar Grayson Hawthorne nu era genul care face aşa ceva. 
Dacă ştie ceva... 

— Nu, m-a asigurat el. 

Îl credeam sau, cel puţin, îmi doream să îl cred. 

— Dacă părăsesc Hawthorne House înainte să se încheie 
anul, banii se duc pentru acţiuni caritabile. Dacă mor, se 
duc pentru acţiuni caritabile sau la moştenitorii mei. 

Am făcut o pauză. 

— Dacă mor, fundaţia trece la voi, cei patru. 

Pesemne că ştia cum arăta asta. 

— Bunicul ar fi trebuit să ne-o lase nouă de la bun 
început, a zis el şi şi-a întors capul, străduindu-se să îşi 
desprindă privirea de la pielea mea. Sau Zarei. Noi am fost 
crescuţi pentru lucruri importante, pe când tu... 

— Eu sunt o nimeni am terminat eu, şi m-a durut să 
rostesc acele cuvinte. 

Grayson a clătinat din cap. 

— Nu ştiu ce eşti. 

Chiar şi în lumina slabă a lanternelor noastre, puteam să 
văd cum i se umflă şi i se dezumflă pieptul la fiecare 
răsuflare. 

— Crezi că are dreptate Jameson? l-am întrebat. Puzzle- 
ul ăsta al bunicului vostru o să ducă până la urmă la nişte 
răspunsuri? 

— O să ducă la ceva. Jocurile bătrânului întotdeauna 
asta fac a zis Grayson, apoi s-a oprit. Câte numere ai? 

— Două, am răspuns. 

— Şi eu la fel, mi-a spus el. Îmi lipseşte ăsta şi cel al lui 
Xander. 

M-am încruntat. 


e 273 a 


— Al lui Xander? 

— Blackwood. E cel de-al doilea prenume al lui Xander. 
West Brook a fost indiciul pentru Nash. Winchester a fost 
al lui Jameson. 

Mi-am întors privirea înspre birou. 

— Iar Davenport e al tău. 

A închis ochii. 

— După tine, Mogştenitoareo. 

Faptul că a folosit una dintre poreclele date de Jameson 
m-a făcut să cred că asta însemna ceva, dar nu eram 
sigură ce. Mi-am îndreptat atenţia înspre ceea ce aveam de 
făcut. Biroul era din lemn de culoarea bronzului. Patru 
sertare veneau perpendicular pe spaţiul de lucru. Le-am 
încercat pe fiecare. Goale. Am pipăit cu mâna dreaptă 
interiorul sertarelor, în căutarea a ceva neobişnuit. Nimic. 

Simţind prezenţa lui Grayson lângă mine, ştiind că eram 
urmărită şi evaluată, am trecut la partea superioară a 
biroului şi am ridicat-o, ca să expun compartimentul de 
dedesubt. Gol şi el. Aşa cum făcusem şi cu sertarele, mi-am 
trecut degetele peste partea de jos şi peste marginile 
compartimentului. Am simţit o mică ridicătură pe latura 
dreaptă. Măsurând biroul cu privirea, am estimat lăţimea 
marginii la patru-cinci centimetri. 

Exact cât trebuie pentru un compartiment secret. 

Neştiind cum să îi declanşez deschiderea, mi-am trecut 
din nou mâna peste locul unde simţisem ridicătura. Poate 
era doar o îmbinare, locul unde se întâlneau două bucăţi 
de lemn. Sau poate că... Am apăsat tare în lemn şi acesta a 
ieşit în afară. Am apucat cu degetele bucata care se 
desprinsese şi am scos-o din birou, dând la iveală o mică 
deschizătură. Înăuntru era un breloc fără nicio cheie. 

Brelocul era din plastic şi avea forma numărului unu. 


e 274 œ» 


Capitolul 66 


Opt. Unu. Unu. 

În noaptea aia am dormit din nou în camera lui Libby. 
Nu şi ea. l-am cerut lui Oren să verifice cu echipa de pază 
că era OK şi că se afla pe proprietate. 

Se afla - dar Oren nu mi-a spus unde anume. 

Fără Libby. Fără Max. Eram singură - şi mai singură 
decât fusesem de când am ajuns aici. Fără Jameson. Nu îl 
mai văzusem de când plecase, în acea dimineaţă. Fără 
Grayson. Nu a mai stat mult cu mine după ce 
descoperiserăm indiciul. 

Unu. Unu. Opt. Doar la asta trebuia să mă concentrez 
acum. Trei numere, ceea ce îmi confirma că arborele lui 
Toby din Black Wood nu era nimic mai mult de atât. Dacă 
exista un al patrulea număr, acesta era în continuare pe 
acolo, pe undeva. Luându-mă după breloc, indiciul din 
Black Wood putea să apară sub orice formă, nu doar sub 
cea a unei scrijelituri. 

Târziu în noapte şi aproape adormită, am auzit ceva care 
aducea a zgomot de paşi. In spatele meu? Dedesubt? 
Afară, la fereastră, şuiera vântul. Impuşcăturile îmi 
bântuiau amintirile. Nu aveam idee ce bântuia prin pereţi. 

Nu am adormit până în zori. Când am reuşit, am visat 
despre somn. 

— Am un secret, spune mama, sărind veselă în patul 
meu şi trezindu-mă brusc. N-ai vrea să încerci să ghiceşti, 
fata mea care tocmai a implinit cincisprezece ani? 

— Nu mă joc, bombăn eu, trăgându-mi pătura peste cap. 
Niciodată nu reuşesc să ghicesc. 

— Îți dau un pont, încearcă mama să mă înduplece. De 
ziua ta. 

Trage pătura şi se aruncă lângă mine pe pernă. 
Zâmbetul ei e molipsitor. 

În cele din urmă cedez şi zâmbesc şi eu. 

— Fie, dă-mi un pont. 

— Am un secret... despre ziua în care te-ai născut. 


e 275 a 


M-am trezit cu o durere de cap când avocata mea a tras 
jaluzelele. 

— Trezirea! a zis Alisa, cu autoritatea şi siguranţa unei 
persoane care pledează în instanţă. 

— Pleacă! 

M-am conectat la sinele meu copilăros şi mi-am tras 
pătura peste cap. 

— Îmi pare rău, a zis Alisa, dar fără să sune deloc a 
scuză. Dar acum chiar trebuie să te ridici din pat. 

— Nu trebuie să fac nimic, am mormăit eu. Sunt 
miliardară. 

Asta a funcţionat cam la fel de bine cum mă aşteptasem. 

— Dacă îţi aminteşti, în încercarea de a repara daunele 
produse de conferinţa ta de presă improvizată de la 
începutul săptămânii, am aranjat ca debutul tău în 
societatea texană să aibă loc în acest weekend, a răspuns 
binevoitoare Alisa. In seara asta o să participi la un 
eveniment caritabil. 

— Nu am dormit mai deloc astă-noapte, am încercat eu 
să cerşesc milă. Cineva a încercat să mă împuşte! 

— O să primeşti nişte vitamina C şi un analgezic, a zis 
Alisa, neîndurătoare. În jumătate de oră te duc să îţi 
cumperi o rochie. La unu ai media training, la patru, coafat 
şi machiaj. 

— Nu am putea reprograma? am zis eu. Dat fiind că 
cineva a încercat să mă omoare. 

— Oren ne-a dat undă verde să părăsim proprietatea, a 
spus Alisa şi m-a privit. Ai 29 de minute. 

S-a uitat la părul meu. 

— Ai grijă să arăţi cât mai bine. Ne întâlnim la maşină. 


e 276 + 


Capitolul 67 


Oren m-a însoţit până la maşină. Alisa şi doi dintre 
oamenii lui aşteptau înăuntru - şi nu erau singurii. 

— Sunt sigură că nu aveai de gând să mergi la 
cumpărături fără mine, a zis Thea, în loc de salut. Unde e 
vorba de haine de designer, hop şi Thea! 

L-am privit pe Oren, sperând că o să o dea afară din 
maşină. Nu a făcut-o. 

— În plus, trebuie să vorbim despre Rebecca, mi-a şoptit 
ea zeflemitor, în timp ce-şi punea centura. 


SUV-ul avea trei rânduri de scaune. Oren şi un al doilea 
bodyguard se aşezaseră în faţă. Alisa şi cel de-al treilea, în 
spate. Eu şi Thea eram la mijloc. 

— Ce i-ai făcut Rebeccăi? 

Thea a aşteptat să se asigure că ceilalţi ocupanţi ai 
maşinii nu ascultau cu prea mare atenţie şi abia apoi a pus 
întrebarea, cu voce joasă, abia auzită. 

— Nu i-am făcut nimic Rebeccăi. 

— Admit că nu ai căzut în capcana lui Jameson 
Hawthorne cu scopul de a aduce la suprafaţă amintiri 
despre Jameson şi Emily. 

Era limpede că Thea se considera mărinimoasă. 

— Dar generozitatea mea se termină aici. Rebecca e 
dureros de frumoasă, dar face urât când plânge. Ştiu bine 
cum arată când îşi petrece toată noaptea plângând. 
Oricare ar fi treaba cu ea - nu e vorba doar despre 
Jameson. Ce s-a întâmplat la Wayback Cottage? 

Rebecca ştie despre impuşcături. I s-a interzis să spună 
cuiva. Am încercat să înţeleg ce înseamnă asta. De cea 
plâns? 

— Că veni vorba de Jameson, şi-a schimbat Thea tactica. 
E cât se poate de limpede că e într-o stare groaznică şi 
bănuiesc că ţie ţi-o datorez. 

E într-o stare groaznică? Am simţit cum îmi zvâcneşte 
ceva în piept - un dar dacă -, însă l-am înăbuşit. 


e 277 œ 


— De ce îl urăşti atât de mult? am întrebat-o pe Thea. 

— Tu cum de nu-l urăşti? 

— De ce eşti aici, până la urmă? 

Mi-am îngustat ochii. 

— Nu în maşina asta, m-am corectat înainte să apuce ea 
să pomenească magazinele de haine, ci la Hawthorne 
House. Pentru ce ţi-au cerut Zara şi unchiul tău să vii? 

De ce te ţii tot timpul după mine? Ce vor? 

— De ce crezi că mi-au cerut ei să fac ceva? 

Era evident din tonul şi din atitudinea Theei că se 
născuse pentru a deţine mereu controlul şi nu îl pierduse 
niciodată. 

Toate au un început, mi-am zis, dar, înainte să apuc să 
îmi pledez cauza, maşina a oprit în faţa magazinului, iar 
paparazzi ne-au încercuit, prinzându-ne într-o strâmtoare 
claustrofobică şi asurzitoare. 

Am alunecat la loc pe scaunul meu. 

— Am un mall întreg în dulap. 

I-am aruncat Alisei o privire vexată. 

— Dacă m-aş îmbrăca cu ceva ce am deja, nu ar trebui 
să trecem prin asta. 

— Tocmai asta e şi ideea. 

Mă aflam aici ca să fiu văzută, ca să controlez ceea ce se 
relatează. 

— Zâmbeşte frumos, mi-a şoptit 'Thea direct în ureche. 


Magazinul pe care îl alesese Alisa pentru ieşirea asta 
orchestrată cu grijă era genul acela în care se găseşte câte 
un singur exemplar din fiecare model de rochie. 
Închiseseră tot magazinul pentru mine. 

— Verde. 

Thea a luat de pe raft o rochie de seară. 

— Smarald, să se potrivească cu ochii tăi. 

— Ochii mei sunt căprui-verzui, i-am trântit-o eu. 

M-am întors dinspre rochia pe care mi-o arăta ea spre 
angajata magazinului. 

— Aveţi ceva mai puţin decoltat? 

— Preferaţi decolteurile mai puţin adânci? 


e 278 + 


Se străduia atât de mult să păstreze un ton neutru, încât 
eram aproape sigură că mă judeca. 

— Ceva care să îmi acopere clavicula, am zis eu, apoi i- 
am aruncat o privire Alisei. 

Şi cusăturile. 

— Ai auzit ce a spus domnişoara Grambs, a spus ferm 
Alisa. Şi Thea are dreptate - adu-ne ceva verde. 


e 279 a 


Capitolul 68 


Am găsit o rochie. Paparazzi s-au repezit să facă 
fotografii când Oren ne-a condus înapoi la maşină. După ce 
ne-am pus în mişcare, a aruncat o privire în oglinda 
retrovizoare. 

— V-aţi pus centurile? 

Eu, da. Lângă mine, Thea tocmai şi-o punea pe a ei. 

— Te-ai gândit la coafură şi machiaj? m-a întrebat. 

— Tot timpul, am răspuns eu impasibilă. Practic, de 
câteva zile numai la asta mă gândesc. O fată trebuie să-şi 
stabilească cum trebuie priorităţile. 

Thea a zâmbit. 

— Şi eu care credeam că toate priorităţile tale poartă 
numele de familie Hawthorne. 

— Nu-i adevărat, am spus eu. 

Dar oare chiar nu e? Cât timp îmi petrecusem cu gândul 
la ei? Cât de tare îmi dorisem ca Jameson să vorbească 
serios când îmi spusese că sunt specială? 

Cât de clar îl puteam încă simţi pe Grayson verificându- 
mi rana? 

— Garda ta de corp nu a vrut să vin şi eu azi, a şoptit 
Thea chiar când am intrat pe o şosea lungă şi şerpuită. Şi 
nici avocata ta. Am insistat - şi ştii de ce? 

— Habar n-am. 

— Asta nu are nimic de-a face cu unchiul meu sau cu 
Zara, a zis Thea, care se juca cu vârfurile părului ei negru. 
Nu fac decât ceea ce ar fi vrut Emily să fac. Să ţii minte 
asta, bine? 

Maşina a virat brusc. Corpul meu a intrat în panică - 
luptă sau fugi, dar nu aveam niciuna dintre cele două 
opţiuni, aşa cum mă aflam, blocată pe locul din spate. Mi- 
am întors repede capul către Oren, care era la volan - şi 
am observat că agentul de pază de pe locul din dreapta îşi 
scosese arma. 

Ceva nu e în regulă. Nu ar fi trebuit să mergem la 
magazin. Nu ar fi trebuit să am încredere, nici măcar o 


e 280 » 


secundă, că sunt în siguranţă. Alisa a forțat asta. A vrut să 
fiu aici. 

— Ţineţi-vă bine! a strigat Oren. 

— Ce se-ntâmplă? am întrebat. 

Cuvintele mi s-au blocat în gât, astfel că nu s-a auzit 
decât o şoaptă. Am surprins o mişcare rapidă pe fereastră. 
O maşină, îndreptându-se spre noi în viteză. Am ţipat. 

Subconştientul îmi striga să fug. 

Oren a virat din nou, suficient pentru a evita impactul 
frontal, dar am auzit scrâşnetul de metal frecându-se de 
metal. 

Cineva încearcă să ne scoată de pe şosea. Oren a apăsat 
pe acceleraţie. Zgomotul de sirene - sirene de poliţie - 
abia dacă a străbătut prin cacofonia creată de panică în 
capul meu. 

Nu se poate întâmpla asta. Te rog să nu se întâmple 
asta. 

Te rog, nu. 

Oren a intrat în viteză pe banda de stânga, în faţa 
maşinii care ne atacase. A întors maşina, a trecut peste 
banda de mijloc şi a luat-o în mare viteză în sensul opus. 

Am încercat să ţip, dar sunetul scos nu a fost nici tare, 
nici ascuţit. Boceam şi nu reuşeam să mă opresc. 

Acum se auzeau mai multe sirene. M-am întors să 
privesc prin lunetă, aşteptându-mă la ce e mai rău şi 
pregătindu-mă pentru impact - şi am văzut cum maşina 
care ne lovise derapează. În câteva secunde, vehiculul a 
fost înconjurat de poliţişti. 

— Suntem OK, am şoptit eu. 

Nu credeam asta. Corpul meu continua să îmi spună că 
niciodată nu aveam să mai fiu OK. 

Oren a redus viteza, dar nu a oprit şi nici nu a întors 
maşina. 

— Ce naiba a fost asta? am întrebat, cu o voce suficient 
de răsunătoare şi de ascuţită încât să spargă geamuri. 

— Asta a fost cineva care a muşcat momeala, a răspuns 
calm Oren. 

Momeala ? Mi-am mutat privirea la Alisa. 


e 281 œ» 


— Despre ce vorbeşte? 

În vâltoarea momentului, crezusem că Alisa era de vină 
că ne găseam aici. Mă îndoisem de ea - dar răspunsul lui 
Oren sugera că, poate, ar fi trebuit să îi învinuiesc pe 
amândoi. 

— Asta era ideea, a zis Alisa, cu calmul ei caracteristic 
ştirbit, dar nu pierdut de tot. 

Spusese acelaşi lucru când văzuserăm paparazzi în faţa 
magazinului. 

Paparazzi. Asigurarea că eram văzuţi. Nevoia absolută 
de a merge să-mi cumpăr rochie, în ciuda a tot ce se 
întâmplase. 

Din cauza a tot ce se întâmplase. 

— Cine m-a folosit ca momeală? 

Nu-mi stătea în fire să tip, dar acum o făceam. 

Lângă mine, Thea şi-a recăpătat vocea - şi chiar mai 
mult. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

Oren a ieşit de pe autostradă şi s-a oprit la semafor. 

— Aşa e, te-am folosit - şi ne-am folosit şi pe noi - ca 
momeală, mi-a spus el cu părere de rău. 

Şi-a întors privirea înspre Thea şi i-a răspuns la 
întrebare. 

— Acum două zile, cineva a atacat-o pe Avery. Prietenii 
noştri din poliţie au acceptat să urmeze planul meu. 

— Planul tău ne-ar fi putut ucide! 

Nu reuşeam să-mi potolesc bătăile inimii. De-abia 
puteam respira. 

— Am avut acoperire, m-a asigurat Oren. Oamenii mei, 
dar şi poliţia. Nu spun că n-ai fost în pericol, dar, dată fiind 
situaţia, posibilitatea pericolului nu putea fi eliminată. Nu 
am avut de ales. Eşti nevoită să locuieşti în continuare în 
casa aia. În loc să stăm să aşteptăm un nou atac, eu şi 
Alisa am orchestrat ceea ce părea o ocazie potrivită. Acum 
o să obţinem, poate, nişte răspunsuri. 

Mai întâi îmi spuseseră că cei din familia Hawthorne nu 
erau o ameninţare. Acum mă folosiseră să scoată la iveală 
ameninţarea. 


e 282 » 


— Puteai să-mi fi spus, am zis eu pe un ton agresiv. 

— Era mai bine să nu ştii, a zis Alisa. Să nu ştie nimeni. 

Mai bine pentru cine? Înainte să apuc să spun asta, Oren 
a primit un apel. 

— Rebecca ştia despre atac? m-a întrebat Thea de pe 
locul alăturat. De-aia era aşa supărată? 

— Oren, i s-a adresat Alisa, fără să ne bage în seamă pe 
mine şi pe Thea. L-au reţinut pe şofer? 

— Da, a răspuns Oren, apoi a făcut o pauză, iar eu l-am 
surprins privindu-mă în oglinda retrovizoare, iar ochii i s- 
au îmblânzit într-atât încât mi s-a strâns stomacul. Avery, e 
iubitul surorii tale. 

Drake. 

— Fostul iubit, l-am corectat, cu o voce gâtuită. 

Oren nu a reacţionat la afirmaţia mea. 

— Au găsit o puşcă în portbagajul lui, care, cel puţin la 
prima vedere, se potriveşte cu gloanţele. Poliţia o să vrea 
să stea de vorbă cu sora ta. 

— Ce? am zis eu, cu inima izbindu-mi-se în continuare 
necruţător de cutia toracică. De ce? 

Cumva, ştiam - ştiam răspunsul la întrebare, dar nu 
puteam să îl accept. 

Nu l-aş fi acceptat. 

— Dacă Drake a fost cel care a tras, cineva trebuie să-l fi 
ajutat să se furişeze pe proprietate, a zis Alisa, cu o voce 
neobişnuit de blândă pentru ea. 

Nu Libby, m-am gândit eu. 

— Libby nu ar... 

— Avery, a zis Alisa şi şi-a pus mâna pe umărul meu. 
Dacă ţi se întâmplă ceva - chiar în absenţa unui testament 
-, sora şi tatăl tău sunt cei care te moştenesc. 


e 283 + 


Capitolul 69 


Acestea erau faptele: Drake încercase să scoată maşina 
în care mă aflam de pe carosabil. Avea o armă care era 
posibil să se potrivească cu gloanţele pe care le 
recuperase Oren. Avea cazier. 

Poliţia mi-a luat o declaraţie. Mi-au pus întrebări despre 
împuşcături. Despre Drake. Despre Libby. În cele din 
urmă, am fost însoţită înapoi la Hawthorne House. 

Uşa de la intrare a fost dată la perete înainte ca eu şi 
Alisa să ajungem măcar pe verandă. 

Nash a ieşit vijelios din casă, apoi s-a domolit când ne-a 
văzut. 

— Îmi spui şi mie de ce aflu de abia acum că poliţia a 
săltat-o pe Libby de aici? a întrebat-o el pe Alisa. 

Nu mai auzisem niciodată până acum vorba tărăgănată 
din Sud sunând chiar în felul ăsta. 

Alisa şi-a ridicat bărbia. 

— Dacă nu e arestată, nu e obligată să meargă cu ei. 

— Ea nu ştie asta! a tunat Nash. 

Apoi a coborât tonul şi a privit-o în ochi. 

— Dacă ai fi vrut să o protejezi, ai fi putut. 

Erau atât de multe straturi în fraza asta, că nici nu eram 
în stare să mă apuc să le descâlcesc, câtă vreme mintea 
îmi era concentrată pe alte lucruri. Libby. Libby era la 
poliție. 

— Nu e treaba mea să protejez fiecare poveste tristă 
care apare, i-a spus Alisa lui Nash. 

Ştiam că nu se referă doar la Libby, dar nu conta. 

— Libby nu e o poveste tristă, am spus eu printre dinţi. 
E sora mea! 

— Şi foarte probabil, un accesoriu care să ajute la 
tentativa de ucidere, a zis Alisa şi a întins mâna înspre 
umărul meu. 

M-am dat în spate. 

Libby nu mi-ar face rău. Nu ar lăsa pe nimeni să îmi facă 
rău. Eram convinsă de asta, dar nu reuşeam să îi dau glas. 


e 284 œ» 


Oare de ce nu reuşeam? 

— Nenorocitul ăla îi scrie mesaje, a zis Nash. Am 
încercat să o conving să îl blocheze, dar se simte atât de al 
naibii de vinovată... 

— Pentru ce? a insistat Alisa. Pentru ce se simte 
vinovată? Dacă nu are nimic de ascuns de poliţie, de ce 
eşti atât de îngrijorat de faptul că vorbeşte cu ei? 

Lui Nash i-au scânteiat ochii. 

— Chiar ai de gând să te porţi ca şi cum n-am fi fost 
învăţaţi amândoi încă de mici să considerăm ca pe una din 
Cele zece porunci propoziţia „să nu vorbeşti niciodată cu 
autorităţile decât în prezenţa unui avocat”? 

M-am gândit la Libby, singură într-o celulă. Foarte 
probabil să nici nu fi fost într-o celulă, dar nu îmi puteam 
alunga imaginea din minte. 

— Trimite pe cineva, i-am spus tremurând Alisei. De la 
firmă. 

A deschis gura să protesteze, dar i-am tăiat-o scurt: 

— Fă-o! 

Nu oi fi controlat eu în acel moment modul în care erau 
cheltuiţi banii, dar aveam să o fac într-o bună zi. lar ea 
lucra pentru mine. 

— E ca şi făcut, a zis Alisa. 

— Şi lasă-mă singură, i-am spus cu înverşunare. 

Ea şi cu Oren îmi ascunseseră lucruri. Mă purtaseră de 
colo colo cum mişti o piesă pe tabla de şah. 

— Lăsaţi-mă toţi! am zis, întorcându-mă către Oren. 

Aveam nevoie să fiu singură. Aveam nevoie să fac tot ce- 
mi stătea în putinţă să-i împiedic să planteze în mintea 
mea fie şi o sămânță de îndoială, pentru că, dacă nu mă 
puteam încrede în Libby... 

Nu aveam pe nimeni. 

Nash şi-a dres vocea. 

— Îi spui tu despre consultantul media care aşteaptă în 
living sau o fac eu, Lee-Lee? 


e 285» 


Capitolul 70 


Am acceptat să stau de vorbă cu preţiosul consultant 
media al Alisei. Nu pentru că aş fi avut intenţia să merg 
până la capăt cu gala caritabilă din acea seară, ci pentru 
că era singurul mod pe care îl ştiam de a mă asigura că mă 
lasă toţi în pace. 

— Azi o să lucrăm asupra a trei aspecte, Avery. 

Consultantul, o femeie elegantă de culoare, cu accent 
aristocratic, se prezentase cu numele de Landon. Habar nu 
aveam dacă era numele ei mic sau numele de familie. 

— După atacul din dimineaţa asta, interesul faţă de 
povestea ta - şi a surorii tale - o să crească şi mai mult. 

Libby nu mi-ar face rău, mi-am spus eu în gând, cu 
disperare. Nu l-ar lăsa pe Drake să îmi facă rău. Apoi: nu i- 
a blocat numărul. 

— Cele trei aspecte pe care le vom exersa azi sunt: ce să 
spui, cum să spui şi cum să identifici lucrurile pe care nu 
ar trebui să le spui şi să le negi. 

Landon era precisă, avea ţinută şi era mai stilată decât 
oricare dintre stiliştii mei. 

— În mod dar, acum o să existe ceva interes pentru 
nefericitul incident produs în dimineaţa asta, dar echipa de 
avocaţi ar prefera să spui cât mai puţin cu putinţă în 
privinţa asta. 

„În privinţa asta” însemnând a doua ameninţare la 
adresa vieţii mele în trei zile. Libby nu e amestecată. Nu 
are cum. 

— Repetă după mine, m-a instruit Landon. Mă bucur că 
sunt în viaţă şi că mă aflu aici în această seară. 

Am alungat pe cât am putut gândurile care nu-mi 
dădeau pace. 

— Mă bucur că sunt în viaţă şi că mă aflu aici în această 
seară, am repetat indiferentă. 

Landon mi-a aruncat o privire. 

— Cum crezi că a sunat? 

— A enervare? am sugerat eu cu duritate. 


e 286 » 


Landon mi-a sugerat delicat: 

— Poate că ar trebui să încerci să pari mai puţin 
enervată. 

A aşteptat câteva secunde, apoi a studiat felul în care 
stăteam. 

— Îndreaptă-ţi umerii. Relaxează muşchii. Postura e 
primul lucru pe care-l percepe creierul publicului. Dacă 
arăţi ca şi cum ai încerca să te afunzi în tine însăţi dacă te 
faci mică, trimiţi un anumit mesaj. 

Mi-am dat ochii peste cap şi am încercat să stau ceva 
mai dreaptă, lăsându-mi mâinile să cadă pe lângă corp. 

— Mă bucur că sunt în viaţă şi că mă aflu aici în această 
seară. 

— Nu, a clătinat Landon din cap. Interesul tău e să 
vorbeşti ca o persoană reală. 

— Sunt o persoană reală. N 

— Nu şi pentru restul lumii. Nu încă. În momentul de 
faţă eşti un spectacol. 

Nu era nimic răutăcios în tonul lui Landon. 

— Prefă-te că eşti înapoi acasă. Eşti în zona ta de 
confort. 

Care era zona mea de confort? Să vorbesc cu Max, care 
era dispărută în misiune, cel puţin deocamdată? Să mă 
cuibăresc în pat cu Libby? 

— Gândeşte-te la cineva în care ai încredere. 

Vorbele astea au durut atât de tare încât parcă au făcut 
o gaură în mine, dar de fapt mi-au dat senzaţia că s-ar 
putea să vomit. Am înghiţit. 

— Mă bucur că sunt în viaţă şi că mă aflu aici în această 
seară. 

— Pare forţat, Avery. 

Am scrâşnit din dinţi. 

— Chiar e forţat. 

— Trebuie să fie? 

Landon m-a lăsat să rumeg întrebarea o vreme. 

— Nu e un motiv să fii recunoscătoare pentru faptul că ţi 
s-a oferit această ocazie? Pentru faptul că locuieşti în casa 
asta? Pentru faptul că ştii că, indiferent ce s-ar întâmpla, 


e 287 œ» 


are cine să se îngrijească de tine şi de cei pe care-i iubeşti? 

Banii  însemnau protecție.  IÎnsemnau siguranță. 
Însemnau să ştii că o poţi da în bară fără să îţi distrugi 
viaţa. Dacă Libby la lăsat pe Drake să pătrundă pe 
proprietate, dacă el e cel care a tras în mine - ea nu avea 
cum Să ştie că asta o să se întâmple. 

— Nu eşti recunoscătoare că trăieşti, după tot ce s-a 
întâmplat? Ai fi vrut să mori azi? 

Nu. Voiam să trăiesc. Să trăiesc pe bune. 

— Mă bucur că sunt aici şi că sunt în viaţă, am zis, de 
data asta punând ceva mai mult sentiment în cuvinte. 

— E mai bine, dar acum... lasă să transpară suferinţa. 

— Poftim? 

— Arată-le că eşti vulnerabilă. 

Am strâmbat din nas. 

— Arată-le că eşti o fată obişnuită. La fel ca ei. Asta-i 
şmecheria meseriei mele: cât de reală, cât de vulnerabilă 
te poţi arăta, fără a-ţi permite de fapt să fii câtuşi de puţin 
vulnerabilă. 

Nu vulnerabilitatea era povestea pe care alesesem să o 
spun când îmi alcătuiseră garderoba. Se presupunea că 
trebuie să arăt o anume îndrăzneală. Dar şi fetele 
îndrăzneţe au sentimente. 

— Mă bucur că sunt în viaţă şi că mă aflu aici în această 
seară, am spus. 

— Bine, a încuviinţat Landon din cap. Acum o să jucăm 
un joculeţ. Eu o să-ţi pun întrebări, iar tu o să faci singurul 
lucru pe care trebuie să-l stăpâneşti neapărat înainte să te 
las să pleci de aici şi să mergi la gală diseară. 

— Care anume? am întrebat. 

— Nu o să răspunzi la întrebări, a zis Landon, cu o 
expresie categorică a feţei. Nu cu cuvinte. Nu cu ceea ai 
putea lăsa să ţi se citească pe faţă. Deloc - decât atunci 
când ţi se pune o întrebare la care poţi, într-un fel, 
răspunde cu mesajul-cheie pe care deja l-am exersat. 

— Mă bucur etc., etc., am zis şi am ridicat din umeri. Nu 
pare greu. 

— Avery, e adevărat că mama ta a avut o relaţie 


e 288 » 


amoroasă de durată cu Tobias Hawthorne? 

Cât pe ce să mă facă. Aproape că mi-a scăpat cuvântul 
nu. Dar am reuşit cumva să mă abtin. 

— Ai înscenat atacul de azi? 

Ce? 

— Controlează-ţi expresia feţei, mi-a spus ea şi apoi, fără 
să piardă nicio secundă, a continuat. În ce relaţii eşti cu 
familia Hawthorne? 

Am rămas pasivă, neîngăduindu-mi nici măcar să le spun 
numele în gând. 

— Ce ai de gând să faci cu banii? Ce răspuns le dai celor 
care te fac escroacă şi hoaţă? Ai fost rănită azi? 

Ultima întrebare mi-a oferit o portiţă. 

— Sunt bine, am zis. Mă bucur că sunt în viaţă şi că mă 
aflu aici în această seară. 

Mă aşteptam să primesc laude, dar nimic. 

— E adevărat că sora ta are o relaţie cu bărbatul care a 
încercat să te ucidă? E implicată în tentativa de omor la 
adresa ta? 

Nu ştiu sigur dacă a fost vorba despre felul în care a 
strecurat întrebarea, imediat după răspunsul meu, sau 
despre cât de aproape de miezul lucrurilor era aceasta, dar 
i-am trântit-o: 

— Nu. 

Cuvintele mi-au ţâşnit din gură. 

— Sora mea nu are nimic de-a face cu asta. 

Landon mi-a aruncat o privire. 

— O luăm de la capăt, a zis ea calm. Să mai încercăm o 
dată. 


e 289 + 


Capitolul 71 


După şedinţa cu Landon, aceasta m-a lăsat în camera 
mea, unde mă aştepta echipa de stilişti. Aş fi putut să le 
spun că nu aveam de gând să merg la gală, dar Landon îmi 
dăduse de gândit: ce fel de mesaj voiam să transmit? 

Că îmi era frică? Că mă ascundeam - sau că aveam ceva 
de ascuns? Că Libby era vinovată? 

Nu e vinovată. Asta mi-am tot repetat în gând, iar şi iar. 
Eram pe jumătate gata cu coafura şi machiajul când a 
intrat Libby în camera mea. Mi s-a strâns stomacul şi mi- 
am simţit bătăile inimii în gât. Machiajul i se scursese în 
dâre pe faţă. Plânsese. 

Nu a făcut nimic rău. Nimic. Libby a ezitat trei sau patru 
secunde, apoi s-a aruncat către mine şi m-a cuprins în cea 
mai strânsă şi mai intensă îmbrăţişare din viaţa mea. 

— Îmi pare rău. Imi pare foarte, foarte rău. 

Pentru o secundă - strict o secundă - am simţit că îmi 
îngheaţă sângele. 

— Trebuia să îi fi blocat numărul, a continuat ea. Dar, 
dacă mai are vreo importanţă, tocmai mi-am băgat 
telefonul în blender. Şi apoi l-am pornit. 

Nu îşi cerea iertare pentru că l-ar fi ajutat pe Drake şi i- 
ar fi fost complice. Ci pentru că nu îi blocase numărul. 
Pentru că se certase cu mine când am vrut să o facă. 

Mi-am aplecat capul şi o pereche de mâini mi-a ridicat 
imediat bărbia, căci stiliştii îşi vedeau de treabă. 

— Spune ceva, a zis Libby. 

Aş fi vrut să îi spun că o cred, dar până şi simpla rostire 
a cuvintelor părea a vădi lipsă de loialitate, un fel de 
recunoaştere a faptului că nu fusesem sigură până acum. 

— O să ai nevoie de un telefon nou, i-am spus. 

Libby a râs înăbuşit. 

— O să avem nevoie şi de un blender nou, a zis ea şi s-a 
frecat la ochi cu podul mâinii drepte. 

— Fără lacrimi! s-a răstit stilistul. 

Mi se adresa mie, nu lui Libby, dar şi ea s-a îndreptat. 


e 290 œ» 


— Vrei să arăţi ca în poza care ni s-a dat, nu-i aşa? m-a 
întrebat bărbatul, dându-mi în mod agresiv cu spumă prin 
păr. 

— Sigur, am răspuns. Nu contează. 

Dacă Alisa le dăduse o poză, asta însemna că am o 
hotărâre mai puţin de luat, un lucru mai puţin la care să 
mă gândesc. 

Cum ar fi întrebarea de un miliard de dolari a 
momentului: dacă Drake trăsese în mine, dar nu Libby îl 
lăsase să pătrundă pe proprietate, cine o făcuse? 


O oră mai târziu stăteam în faţa oglinzii. Stiliştii îmi 
împletiseră părul, dar nu era vorba despre o simplă coadă. 
Îmi despărţiseră părul pe mijloc, apoi fiecare jumătate în 
trei. Fiecare treime fusese împărţită în două, iar jumătăţile 
fuseseră răsucite una în jurul celeilalte, ceea ce făcea ca 
părul să arate cumva spiralat, ca o frânghie. Nişte bentiţe 
transparente, subţiri şi o cantitate imposibilă de fixativ 
menţinuseră acest aranjament în timp ce începuseră să îmi 
facă o împletitură franţuzească pe fiecare parte. Nu mai 
ştiu exact ce s-a întâmplat după aceea, în afară de faptul 
că durea al naibii de tare şi necesita toate cele patru mâini 
ale stiliştilor plus una a lui Libby, dar coada finală mi-a fost 
înfăşurată în jurul capului, pentru a-mi încadra faţa. 
Spiralele erau divers colorate, scoţându-mi în evidenţă 
şuviţele închise la culoare şi pe cele blonde natural ale 
părului meu castaniu-cenuşiu. Efectul era hipnotizant, cum 
nu mai văzusem niciodată. 

Machiajul a fost mai puţin dramatic - unul natural, 
proaspăt, discret peste tot, cu excepţia ochilor. Habar nu 
aveam la ce vrăjitorie apelaseră, dar ochii mei cu contur de 
culoarea cărbunelui păreau de două ori mai mari decât 
normal - un verde veritabil, cu punctuleţe care păreau mai 
degrabă aurii decât căprui. 

— Şi piesa de rezistenţă... 

Unul dintre stilişti mi-a pus un colier la gât. 

— Aur alb şi trei smaralde. 

Erau de mărimea unghiei mele de la degetul mare. 


e 291 œ» 


— Arăţi superb, mi-a spus Libby. 

Parcă nu eram eu. Arătam ca o persoană al cărei loc era 
la un bal şi, cu toate astea, era cât pe ce să hotărăsc să nu 
merg la gală. Doar Libby m-a împiedicat să renunţ şi să 
rămân acasă. 

Dacă exista vreun moment în care eu să pot să controlez 
povestea, acum era. 


e 292 œ» 


Capitolul 72 


Oren mă aştepta în vârful scărilor. 

— A reuşit poliţia să scoată ceva de la Drake? am 
întrebat. A recunoscut că a tras? Ce complici are? 

— Respiră, mi-a spus Oren. Drake e cât se poate de 
implicat, dar încearcă să o prezinte pe Libby ca fiind cea 
care a plănuit totul. Povestea asta nu se leagă. Nu există 
nicio înregistrare video în care să apară intrând pe 
proprietate şi ar trebui să fie, dacă, aşa cum pretinde el, 
Libby i-ar fi dat drumul să intre pe poartă. În momentul de 
faţă nu putem decât să presupunem că a intrat folosind 
tunelurile. 

— Tunelurile? am spus eu nedumerită. 

— Sunt ca nişte pasaje secrete din casă, numai că se 
întind pe sub proprietate. Eu ştiu de două intrări şi ambele 
sunt sigure. 

Am auzit şi ceea ce Oren lăsase nerostit: „Sunt două de 
care ştii tu - dar e vorba despre Hawthorne House. Ar 


putea fi mai multe”. 
D_E 


Fiind în drum spre un bal, ar fi trebuit să mă simt ca o 
prințesă din basme, dar trăsura mea cu cai era un SUV 
identic cu cel în care intrase Drake de dimineață. Nimic nu 
trimitea cu gândul la basm aşa cum o făcea o tentativă de 
asasinat. 

Cine ştie unde se află tunelurile? Asta era întrebarea 
momentului. Dacă existau tuneluri despre care şeful 
serviciului de pază de la Hawthorne House nici măcar nu 
ştia, mă îndoiam serios că Drake dăduse peste ele de unul 
singur. Nici Libby nu avea de unde să ştie despre ele. 

Cine atunci? Cineva care cunoştea foarte-foarte bine 
Hawthorne House. Oare luaseră legătura cu Drake? În ce 
scop? Ultima întrebare nu era aşa un mare mister. Până la 
urmă, de ce să comiţi tu o crimă dacă e altcineva dispus să 
o facă în locul tău? Era destul ca cineva să ştie de 
existenţa lui Drake, că se mai dovedise violent şi altă dată, 


e 293 œ» 


că avea toate motivele să mă urască. 

Nimic din toate astea nu era un secret între pereţii de la 
Hawthorne House. 

Complicele lui a îndulcit, poate, pastila spunându-i că, 
dacă mi se întâmpla mie ceva, moştenitoarea ar fi fost 
Libby. 

Au lăsat un infractor să facă treaba murdară - şi să 
răspundă pentru asta. Stăteam în SUV-ul meu blindat, 
îmbrăcată cu o rochie de cinci mii de dolari şi purtând un 
colier care ar fi putut plăti cel puţin un an de colegiu, 
întrebându-mă dacă prinderea lui Drake însemna că 
pericolul trecuse - sau dacă cel care îi înlesnise accesul în 
tuneluri avea alte planuri pentru mine. 

— Fundaţia a cumpărat două mese pentru evenimentul 
din seara asta, mi-a spus Alisa de pe locul din faţă. Zarei i- 
a venit greu să se despartă de vreun loc, dar pentru că, 
practic, fundaţia e a ta, nu a prea avut de ales. 

Se purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi cum 
aş fi avut toate motivele să am încredere în ea, când de 
fapt se părea că motivele de a nu avea se tot adunau. 

— Prin urmare, o să stau cu ei, am zis eu lipsită de 
expresie. Cu familia Hawthorne. 

Dintre care un membru - cel puțin unul - s-ar putea să 
mă vrea în continuare moartă. 

— E în avantajul tău ca relaţiile dintre voi să pară a fi 
prietenoase. 

Alisa trebuie să-şi fi dat seama cât de ridicol suna asta, 
dat fiind contextul. 

— Dacă familia Hawthorne te acceptă, asta o să 
contribuie la reducerea la tăcere a unor teorii mai puţin 
decente cu privire la motivul pentru care ai moştenit totul. 

— Şi cum rămâne cu teoriile indecente potrivit cărora 
unul dintre ei - cel puțin unul - vrea să mă vadă moartă? 
am întrebat. 

Poate că era vorba despre Zara sau despre soţul ei ori 
chiar despre Buni, care îmi dăduse oarecum de înţeles că 
îşi omorâse soţul. 

— Sunt în continuare în alertă maximă, m-a asigurat 


e 294 œ» 


Oren. Dar ar fi în avantajul nostru ca familia Hawthorne să 
nu îşi dea seama. Dacă planul conspiratorului era să îi 
pună lucrurile în cârcă lui Drake - şi lui Libby -, să-i lăsăm 
să creadă că le-a ieşit. 

Ultima dată stricasem elementul-surpriză. De data asta 
lucrurile aveau să stea altfel. 


e 295 œ» 


Capitolul 73 


— Avery, uită-te aici! 

— Ai vreun comentariu legat de arestarea lui Drake 
Sanders? 

— Ce ne poţi spune despre viitorul Fundaţiei 
Hawthorne? 

— E adevărat că mama ta a fost arestată o dată pentru 
acostare de persoane? 

Dacă nu ar fi fost cele şapte runde de exersare a 
întrebărilor la care fusesem supusă mai devreme, aceasta 
din urmă m-ar fi destabilizat. Aş fi răspuns, iar răspunsul 
ar fi conţinut înjurături, la plural. Am rămas însă lângă 
maşină şi am aşteptat. 

Şi atunci a venit întrebarea pe care o aşteptam: 

— Cu tot ce s-a întâmplat, cum te simţi? 

Am privit direct la reporterul care îmi pusese întrebarea. 

— Mă bucur că sunt în viaţă, am zis. Şi că mă aflu aici în 


această seară. 
Duu 


Evenimentul avea loc într-un muzeu de artă. Am intrat 
pe la etaj şi am coborât o scară masivă din marmură până 
în sala de expoziții. Când am ajuns la jumătatea scării, 
toată lumea din sală fie se holba la mine, fie mă ignora 
într-un mod care era şi mai rău. 

La picioarele scării l-am văzut pe Grayson. Purta un 
smoching în exact acelaşi fel în care purta şi un costum. 
Avea în mână un pahar - transparent, umplut cu un lichid 
transparent. În momentul în care m-a văzut a înlemnit, atât 
de brusc şi de deplin de parcă timpul s-ar fi oprit în loc. 
Mi-am amintit cum stătusem cu el la picioarele scării 
secrete, la felul în care mă privise şi mi-am spus că, întru 
câtva, în acelaşi fel mă privea şi acum. 

Mi-am spus că îl lăsasem fără suflare. 

Atunci a scăpat paharul din mână. S-a lovit de podea şi 
s-a făcut ţăndări, iar cioburile de cristal s-au împrăştiat în 
toate părţile. 


e 296 œ» 


Ce s-a întâmplat? Ce am făcut? 

Alisa m-a înghiontit să merg mai departe. Am terminat 
de coborât scările, în timp ce chelnerii veneau în grabă să 
strângă cioburile. 

Grayson se holba la mine. 

— Ce faci? a întrebat cu voce guturală. 

— Nu înţeleg, am zis. 

— Părul tău, a zis el gâtuit. 

A ridicat mâna înspre coada mea împletită şi degetele 
aproape că au atins-o înainte să şi-o retragă strângând 
pumnul. 

— Colierul. Rochia... 

— Ce? am întrebat. 

Singurul cuvânt pe care a reuşit să-l rostească drept 


răspuns a fost un nume. 
De —e 


Emily. Mereu Emily. Am reuşit cumva să ajung la baie 
fără să dau prea mult impresia că fug. Am scotocit după 
telefon în poşeta neagră de satin care îmi fusese dată, fără 
să ştiu prea bine ce am de gând să fac cu el după aceea. 
Cineva a venit la oglindă, lângă mine. 

— Arăţi bine, a zis Thea, aruncându-mi o privire piezişă. 
De fapt, arăţi perfect. 

M-am holbat la ea şi atunci am înţeles. 

— Ce ai făcut, Thea? 

A privit în jos, la propriul telefon, a apăsat pe câteva 
butoane şi, o clipă mai târziu, am primit un mesaj. Nici 
măcar nu ştiam că avea numărul meu. 

Am deschis mesajul şi fotografia ataşată şi m-am făcut 
albă la faţă. În poză, Emily Laughlin nu râdea. Zâmbea la 
cameră - un mic zâmbet maliţios, ca şi cum tocmai ar fi 
clipit. Era machiată natural, dar ochii păreau nefiresc de 
mari, iar părul... 

Era exact ca al meu. 

— Ce ai făcut? am întrebat-o din nou pe Thea, pe un ton 
mai degrabă acuzator decât interogativ. 

Se autoinvitase la ieşirea mea la cumpărături. Ea a fost 
cea care sugerase să port verde - exact ca Emily în 


e 297 œ» 


fotografie. 

Până şi colierul meu era straniu de asemănător cu al ei. 

Când stilistul mă întrebase dacă vreau să arăt ca în 
poză, am presupus că Alisa i-o dăduse. Am presupus că era 
o poză cu un fotomodel. Nu cu o fată moartă. 

— De ce să faci aşa ceva? am întrebat-o pe Thea, 
reformulând întrebarea. 

— Asta şi-ar fi dorit Emily, a răspuns ea şi a scos un tub 
de ruj din poşetă. Dacă te consolează cu ceva, să ştii că nu 
ţie ţi-am făcut-o, a adăugat după ce şi-a făcut buzele de un 
roşu-rubiniu, strălucitor. 

Lor le-o făcuse. 

— Nu familia Hawthorne a ucis-o pe Emily, i-am trântit-o 
eu. Rebecca mi-a spus că a fost inima. 

Practic, a zis că Grayson îi spusese că a fost inima. 

— Cât de sigură eşti că familia Hawthorne nu încearcă 
să te omoare pe tine? m-a întrebat Thea zâmbind. 

Fusese şi ea prezentă de dimineaţă. Fusese zdruncinată. 
Şi acum se purta de parcă totul era o glumă. 

— E ceva profund în neregulă cu tine, am zis. 

Se părea că furia mea nu reuşea să o atingă. 

— Ţi-am spus încă din ziua când ne-am cunoscut că 
familia Hawthorne e un dezastru absolut. 

S-a mai privit puţin în oglindă. 

— Nu am spus că n-aş fi şi eu la fel. 


e 298 » 


Capitolul 74 


Mi-am scos colierul şi am stat cu el în mână în faţa 
oglinzii. Părul era o problemă mai mare. Fusese nevoie de 
doi oameni să îl aranjeze. Ar fi fost o minune dumnezeiască 
să reuşesc să îl desfac. 

— Avery? 

Alisa a băgat capul pe uşa băii. 

— Ajută-mă, i-am spus. 

— Cu ce? 

— Părul. 

Am dus mâna la spate şi am început să trag de păr, dar 
Alisa mi-a prins mâinile într-ale ei. Mi-a trecut 
încheieturile în mâna ei stângă, iar cu dreapta a încuiat 
uşa. 

— Nu ar fi trebuit să te forţez, a zis ea încet. E prea mult 
şi prea repede, aşa-i? 

— Ştii ca cine arăt? am întrebat-o. 

I-am băgat colierul în faţă. Mi l-a luat din mână. 

A încruntat din sprâncene. 

— Ca cine arăţi? 

Părea o întrebare sinceră pentru o persoană căreia nu îi 
plăcea să pună întrebări al căror răspuns nu îl cunoştea. 

— Ca Emily Laughlin. 

Nu m-am putut abţine să nu arunc o privire în oglindă. 

— Thea a făcut să fiu aranjată exact ca ea. 

Alisa a avut nevoie de câteva secunde să proceseze 
informaţia. 

— N-am ştiut. 

A făcut o pauză de gândire. 

— Nici presa n-o să afle. Emily a fost o fată obişnuită. 

Nimic legat de Emily Laughlin nu a fost obişnuit. Nu 
ştiam când ajunsesem să gândesc aşa. În momentul când îi 
văzusem poza? Când am stat de vorbă cu Rebecca? Prima 
dată când îi rostise Jameson numele ori prima dată când îl 
rostisem eu de faţă cu Grayson? 

— Dacă mai rămâi mult în baia asta, oamenii o să 


e 299 + 


înceapă să observe, m-a avertizat Alisa. Deja au observat. 
Fie ce-o fi - trebuie să te întorci în sală. 

Venisem la gală pentru că, nu ştiu cum, crezusem că, 
dacă afişez o faţă veselă, aveam să o protejez pe Libby. 
Puțin probabil să mă fi aflat aici dacă propria soră ar fi 
încercat să mă omoare, nu? 

— Fie, i-am spus Alisei printre dinţi. Dar, dacă fac asta 
pentru tine, vreau să-mi dai cuvântul tău că o s-o protejezi 
pe sora mea în orice mod cu putinţă. Nu-mi pasă care-i 
treaba cu tine şi cu Nash sau care-i treaba cu Nash şi cu 
Libby. De acum nu mai lucrezi doar pentru mine. Lucrezi şi 
pentru ea. 

Am văzut cum Alisa îşi reţine cuvintele pe care ar fi vrut 
să le spună. Pe gură i-a ieşit doar: 


— Ai cuvântul meu. 
D 


Trebuia doar să reuşesc să trec de cină. Un dans sau 
două. Licitaţia. Uşor de spus, greu de făcut. Alisa m-a 
condus la cele două mese pe care le cumpărase Fundaţia 
Hawthorne. La masa din stânga, Buni era în centrul 
atenţiei grupului de capete cărunte. Locurile de la masa 
din dreapta erau pe jumătate ocupate de membrii familiei 
Hawthorne: Zara şi Constantine, Nash, Grayson şi Xander. 

Am luat-o direct înspre masa lui Buni, dar Alisa a făcut 
un pas în lateral şi m-a îndrumat să mă aşez chiar lângă 
Grayson. Ea s-a aşezat pe următorul scaun, astfel că au 
mai rămas doar trei locuri libere - am presupus că unul 
dintre ele era pentru Jameson. 

Lângă mine, Grayson nu a spus nimic. Deşi mi-am 
propus, nu am reuşit să nu trag cu ochiul spre el şi am 
văzut că se uita drept în faţă, fără să mă privească - ca, de 
altfel, pe nimeni de la masă. 

— Nu am făcut-o intenţionat, i-am spus în şoaptă, 
încercând să menţin expresia feţei neutră, în avantajul 
publicului nostru, invitaţi şi fotografi deopotrivă. 

— Sigur că nu, a răspuns el pe un ton dur, rostind 
cuvintele mecanic. 

— Mi-aş desface coada dacă aş putea, am murmurat. 


< 300 œ» 


Dar nu pot singură. 

Şi-a înclinat uşor capul, închizând ochii doar pentru o 
clipă. 

— Ştiu. 

Am fost copleşită de imaginea lui Grayson ajutând-o pe 
Emily să îşi desfacă părul, desfăcându-i coada cu degetele, 
puţin câte puţin. 

Am lovit cu mâna paharul cu vin al Alisei. Ea a încercat 
să îl prindă, dar nu s-a mişcat destul de repede. În timp ce 
pata de vin se lăţea pe faţa de masă, am realizat ceea ce ar 
fi trebuit să fie evident, încă de la început, din momentul în 
care fusese citit testamentul. 

Locul meu nu era aici, în lumea asta - nu la o asemenea 
petrecere, nu lângă Grayson Hawthorne. Şi nu va fi 
niciodată. 


e 301 œ» 


Capitolul 75 


Am trecut de cină fără să încerce cineva să mă omoare, 
iar Jameson nu a apărut deloc. l-am spus Alisei că am 
nevoie de aer, dar nu am ieşit. Nu puteam da din nou piept 
cu presa atât de repede, aşa că am ajuns în altă aripă a 
muzeului, cu Oren ca o umbră în spatele meu. 

Aripa era închisă. Lumina era slabă, iar sălile de 
expoziţie erau încuiate, însă coridorul era deschis. Am 
străbătut culoarul lung, cu paşii lui Oren pe urma mea. 
Drept în faţă se vedea o lumină puternică, strălucitoare 
faţă de ceea ce era împrejur. Coarda care bloca accesul în 
sala de expoziţii fusese dată la o parte. Încăperea strălucea 
de lumină. Până şi ramele tablourilor erau albe. Înăuntru 
se afla o singură persoană, îmbrăcată în smoching, fără 
vestă. 

— Jameson, i-am rostit eu numele, dar nu s-a întors. 

Stătea în faţa unui mic tablou, privindu-l concentrat de 
la vreun metru distanţă. Mi-a aruncat o privire când m-am 
îndreptat către el, apoi s-a întors din nou cu faţa la tablou. 

M-ai văzut, mi-am zis. Ai văzut cum mi-au aranjat părul. 
Încăperea era atât de tăcută încât îmi puteam auzi bătăile 
inimii. Spune ceva. 

A făcut un semn din cap către tablou. 

— Patru fraţi al lui Cezanne, a zis când am ajuns lângă 
el. Unul dintre favoritele familiei Hawthorne, din motive 
evidente. 

M-am forţat să mă uit la tablou, nu la el. Pe pânză erau 
patru siluete, cu trăsăturile estompate. Le puteam distinge 
conturul muşchilor. Practic le puteam vedea în mişcare, 
dar artistul nu ţintise înspre realism. Ochii mi s-au mutat 
la eticheta aurie de sub tablou. _ 

Patru fraţi. Paul Cezanne. 1898. Imprumutat din colecția 
lui Tobias Hawthorne. 

Jameson şi-a înclinat din nou capul înspre mine. 

— Ştiu că ai găsit biroul Davenport. 

Şi-a arcuit o sprânceană. 


e 302 » 


— Mi-ai luat-o înainte. 

— La fel şi Grayson, am zis. 

Jameson s-a întunecat la faţă. 

— Ai avut dreptate. Copacul din Black Wood nu era 
decât un copac. Indiciul pe care îl căutăm noi e un număr. 
Opt. Unu. Unu. Mai lipseşte unul singur. 

— Nu există niciun noi, am zis. Mă priveşti măcar ca pe 
o persoană, Jameson? Sau sunt doar o unealtă? 

— Probabil că merit asta. 

Mi-a susţinut privirea încă puţin, apoi s-a uitat din nou la 
tablou. 

— Bătrânul spunea că am concentrare punctuală. Nu 
sunt făcut să mă preocup de mai mult de un lucru deodată. 

Aş fi vrut să ştiu dacă acel lucru era jocul - sau ea. 

— Am terminat-o, Jameson, au răsunat cuvintele mele în 
sala albă. Cu tine. Cu orice o fi fost asta. 

M-am întors să plec. 

— Nu-mi pasă că ai părul aranjat ca Emily. 

Jameson a ştiut exact ce să spună ca să mă facă să mă 
opresc. 

— Nu-mi pasă, a repetat el, pentru că nu-mi pasă de 
Emily. 

A respirat sacadat. 

— M-am despărţit de ea în seara aia. Joculeţele ei mă 
oboseau. l-am spus că am terminat-o şi, câteva ore mai 
târziu, a murit. 

M-am întors şi ochii lui verzi, un pic injectaţi, s-au fixat 
asupra mea. 

— Îmi pare rău, am zis, întrebându-mă de câte ori 
reluase în minte ultima lor discuţie. 

— Vino cu mine în Black Wood, m-a implorat el. 

Avea dreptate. Chiar avea concentrare punctuală. 

— Nu trebuie să mă săruţi. Nici măcar nu trebuie să mă 
placi, Moştenitoareo, dar, te rog, nu mă obliga să fac asta 
singur. 

Părea autentic, real, într-un fel în care nu fusese 
niciodată înainte. Nu trebuie să mă săruți. O spusese ca şi 
cum el ar fi vrut să mă sărute. 


< 303 + 


— Sper că nu întrerup. 

Eu şi Jameson am privit la unison către uşă. Acolo stătea 
Grayson şi mi-am dat seama că, din poziţia din care privea 
el, tot ceea ce a văzut din mine când intrase în încăpere a 
fost coada mea împletită. 

Grayson şi Jameson s-au privit fix câteva secunde. 

— Ştii unde mă găseşti, Moştenitoareo, mi-a spus 
Jameson. Dacă există vreo parte în tine care vrea să mă 
găsească. 

L-a atins în treacăt pe Grayson, în drum spre uşă. Acesta 
a privit îndelung în urma lui, apoi s-a întors către mine. 

— Ce a zis când te-a văzut? 

Când mi-a văzut părul. Am înghiţit în sec. 

— Mi-a spus că s-a despărţit de Emily în seara în care ea 
a murit. 

Tăcere. 

M-am întors cu faţa către Grayson. 

Avea ochii închişi şi toţi muşchii încordaţi. 

— Ţi-a spus Jameson că eu am omorât-o? 


e 304 >» 


Capitolul 76 


După ce Grayson a plecat, am mai rămas un sfert de oră 
în galerie - singură -, privind concentrată tabloul lui 
Cezanne, până când Alisa a trimis pe cineva după mine. 

— Sunt de acord, mi-a spus Xander, cu toate că nu îi 
zisesem nimic, aşa că nu avea cu ce să fie de acord. 
Petrecerea asta e groaznică. Raportul persoană mondenă- 
brioşă e absolut impardonabil. 

Nu aveam chef de glume cu brioşe. Jameson spune că s- 
a despărțit de Emily. Grayson pretinde că el a omorât-o. 
Thea mă foloseşte ca să îi pedepsească pe amândoi. 

— Eu am plecat, i-am spus lui Xander. 

— Nu poţi pleca aşa de repede! 

L-am privit. 

— De ce nu? 

— Pentru că... 

Xander şi-a ridicat unica sprânceană. 

— De abia s-a deschis ringul de dans. Vrei să oferi presei 
ceva despre care să vorbească, nu? 


Un dans. Asta era tot ce-i ofeream Alisei - şi fotografilor 
- înainte să plec dracului de acolo. 

— Prefă-te că sunt persoana cea mai fascinantă din câte 
ai cunoscut, m-a sfătuit Xander în timp ce mă însoțea pe 
ringul de dans pentru un vals. 

A întins o mână pentru mâna mea, iar cu cealaltă mi-a 
cuprins mijlocul. 

— Fii atentă, o să te ajut: în fiecare an de ziua mea, de 
când aveam şapte ani şi până am împlinit doisprezece, 
bunicul mi-a dat bani să-i investesc, iar eu i-am băgat pe 
toţi în criptomonede, pentru că sunt un geniu şi în niciun 
caz pentru că m-am gândit că criptomonedă sună cool. 

M-a învârtit o dată. 

— Mi-am vândut activele înainte să moară bunicul 
pentru aproape o sută de milioane de dolari. 

M-am holbat la el. 


e 305 » 


— Ce-ai făcut? 

— Vezi? mi-a spus el. Fascinant. 

Xander a continuat să danseze, dar a privit în jos. 

— Nici măcar fraţii mei nu ştiu. 

— Fraţii tăi în ce au investit? l-am întrebat. 

În tot acest timp, am presupus că fuseseră lăsaţi fără 
nimic. Nash îmi povestise despre tradiţia lui Tobias 
Hawthorne la zilele de naştere, dar nu stătusem să mă 
gândesc la „investiţiile” lor. 

— Habar nu am, a zis animat Xander. Nu aveam voie să 
discutăm despre asta. 

Am continuat să dansăm, timp în care fotografii ne-au 
făcut poze. Xander şi-a apropiat foarte mult faţa de a mea. 

— Presa o să creadă că ieşim împreună, i-am spus eu, în 
vreme ce învârteam în minte ceea ce aflasem de la el. 

— Se întâmplă să fiu neîntrecut când vine vorba despre 
întâlniri fake, mi-a zis el maliţios. 

— Cu cine ţi-ai dat întâlniri fake? l-am întrebat. 

Xander a privit pe lângă mine, la Thea. 

— Sunt o maşină Rube Goldberg umană, mi-a răspuns el. 
Fac lucruri simple în moduri complicate. 

A tăcut. 

— A fost ideea lui Emily ca eu şi Thea să ieşim împreună. 
Em era, să zicem aşa, tenace. Nu ştia că Thea era deja cu 
cineva. 

— Şi tu ai acceptat să participi la mascarada asta? am 
întrebat eu incredulă. 

— Repet: sunt o maşină Rube Goldberg umană, a zis el, 
apoi vocea i s-a înmuiat. Şi nu am făcut-o pentru Thea. 

Atunci pentru cine? Mi-a luat ceva să pun lucrurile cap 
la cap. Xander mai vorbise despre întâlniri de faţadă de 
două ori: o dată cu privire la Thea şi o dată când îl 
întrebasem despre Rebecca. 

— Thea şi Rebecca? am întrebat. 

— Îndrăgostite nebuneşte, mi-a confirmat el. 

Thea spusese despre ea că e dureros de frumoasă. 

— Cea mai bună prietenă şi sora mai mică. Ce era să 
fac? S-au gândit că Emily nu ar înţelege, iar eu ştiam cât 


< 306 » 


de greu era pentru Rebecca să i se opună. Pentru prima 
dată, Bex îşi dorea ceva pentru ea. 

Mă întrebam dacă Xander simţea ceva pentru ea - dacă 
întâlnirile fake cu Thea erau modul lui sucit, de maşină 
Rube Goldberg, să o spună. 

— Aveau dreptate? l-am întrebat. Că Emily nu ar fi 
înţeles? 

— Aveau perfectă dreptate, a zis Xander, apoi a tăcut. 
Em a aflat despre Rebecca şi Thea în seara aia. A privit-o 
ca pe o trădare. 

În seara aia - seara în care murise. 

Muzica s-a oprit, iar Xander mi-a dat drumul la mână, 
dar şi-a păstrat celălalt braţ în jurul taliei mele. 

— Zâmbeşte la camere, mi-a şoptit el. Dă-le o poveste. 
Priveşte-mă fix în ochi. Lasă-te dominată de farmecul meu. 
Gândeşte-te la prăjiturile tale preferate. 

Am schiţat un zâmbet, iar Xander Hawthorne m-a 
condus afară de pe ringul de dans, la Alisa. 

— Acum poţi pleca, mi-a spus ea, mulţumită. Dacă vrei. 

Şi încă cum! 

— Vii? l-am întrebat pe Xander. 

Invitaţia a părut că-l ia prin surprindere. 

— Nu pot, a zis, apoi s-a oprit. Am găsit indiciul din 
Black Wood. 

Cu asta mi-a captat pe deplin atenţia. 

— Aş putea câştiga jocul, a spus el, cu privirea 
îndreptată spre pantofii lui eleganţi. Dar Jameson şi 
Grayson au mai mare nevoie de asta. Intoarce-te la 
Hawthorne House. Când ajungi acolo, o să te aştepte un 
elicopter. Cere-i pilotului să zburaţi peste Black Wood. 

Un elicopter? 

— Unde mergi tu, o să vină şi ei, mi-a spus Xander. 

Ei, adică fraţii lui. 

— Credeam că vrei să câştigi, i-am spus. 

A înghiţit în sec, cu greu. 

— Vreau. 


e 307 » 


Capitolul 77 


Îl crezusem numai pe jumătate pe Xander când îmi 
promisese un elicopter, dar chiar era acolo, pe peluza din 
faţa Hawthorne House, cu elicea nemişcată. Oren nu m-a 
lăsat să pun piciorul la bord înainte să îl verifice. Chiar şi 
aşa, a insistat să ia locul pilotului. Eu m-am urcat în spate 
şi am descoperit că Jameson era deja acolo. 

— Ai cerut un elicopter? m-a întrebat el, de parcă ar fi 
fost un lucru absolut normal. 

M-am aşezat pe locul de lângă el şi mi-am pus centura. 

— Sunt surprinsă că ai aşteptat cu decolarea. 

— Ţi-am spus, Moştenitoareo, a zis el, cu un zâmbet în 
colţul gurii. Nu vreau să fac asta singur. 

Pentru o fracțiune de secundă, m-am simţit ca şi cum 
eram amândoi din nou pe pistă, gonind înspre linia de 
sosire, moment în care pe laterala elicopterului mi-a atras 
privirea o apariţie neagră. 

Un smoching. Expresia de pe faţa lui Grayson era cu 
neputinţă de citit când a urcat la bord. 

Ţi-a spus Jameson că eu am omorât-o? Întrebarea îmi 
răsuna asurzitor în minte. De parcă m-ar fi auzit, capul lui 
Jameson s-a întors iute către Grayson. 

— Ce cauţi aici? 

Xander spusese că unde merg eu, o să vină şi ei 
amândoi. Jameson nu a venit după mine, mi-am amintit eu, 
cu toţi nervii din corp în priză. El a fost primul aici. 

— Se poate? m-a întrebat Grayson, făcând un semn din 
cap înspre un loc liber. 

ll simţeam pe Jameson privindu-mă fix, îl simţeam 
dorindu-şi să spun nu. 

Am încuviinţat din cap. 

Grayson s-a aşezat în spatele meu. Oren a verificat dacă 
suntem în siguranţă, apoi a pornit motorul. Într-un minut, 
zgomotul elicei a devenit asurzitor. Când ne-am ridicat în 
aer, inima mi-a sărit în gât. 

Mi-a plăcut primul zbor cu avionul, dar asta era altceva - 


e 308 œ» 


era mai mult. Zgomotul, vibrația, senzaţia intensă că 
aproape nimic nu mă separă de aer - sau de pământ. Nu 
îmi puteam auzi bătăile inimii. Nu îmi puteam auzi 
gândurile - nici pe cele despre felul în care i se frânsese 
vocea lui Grayson când pusese acea întrebare, nici pe cele 
despre felul în care Jameson îmi spusese că nu trebuia să îl 
sărut sau să îl plac. 

Nu mă puteam gândi decât să privesc în jos. 

Pe când zburam peste marginea pădurii, am putut 
distinge încâlceala de copaci de dedesubt - atât de deasă, 
încât împiedica lumina soarelui să pătrundă. Dar, când mi- 
am mutat privirea către mijlocul pădurii, copacii s-au rărit, 
făcând loc, chiar în centru, unui luminiş. Eu şi Jameson ne 
apropiaserăm de luminiş când Drake începuse să tragă. 
Observasem iarba, dar nu îl văzusem, aşa cum îl vedeam 
acum. 

De deasupra, luminişul, inelul mai puţin împădurit care 
îl înconjura şi pădurea deasă de dincolo de ele formau ceea 
ce părea a fi o literă O lunguiaţă, uscăţivă. 


Sau un zero. 
Da 


Când elicopterul a atins pământul, aveam impresia că 
sunt gata să explodez. Am sărit din el înainte ca elicea să 
se oprească de tot, plină de adrenalină şi ametită. 

Opt. Unu. Unu. Zero. 

Jameson a venit spre mine. 

— Am reuşit, Moştenitoareo. 

S-a oprit chiar în faţa mea şi a ridicat mâinile cu palmele 
în sus. Îmbătată de efectul zborului cu elicopterul, am 
făcut la fel, iar degetele lui s-au împletit cu ale mele. 

— Patru prenume. Patru numere. 

Fusese o greşeală să-l sărut. Acum era o greşeală să îl 
ţin de mâini - dar nu-mi păsa. 

— Opt, unu, unu, zero, am zis. Asta e ordinea în care am 
descoperit numerele - şi ordinea indiciilor în testament. 

Westbrook, Davenport, Winchester şi Blackwood, în 
această ordine. 

— Să fie vorba de un cifru? 


< 309 + 


— În casă există pe puţin o duzină de seifuri, a zis 
Jameson, pe gânduri. Dar mai sunt şi alte posibilităţi. O 
adresă... coordonate... şi nu avem nicio garanţie că indiciul 
nu e criptat. Ca să-l rezolvăm, s-ar putea să trebuiască să 
aranjăm numele în altă ordine. 

O adresă. Coordonate. Un cifru. Am închis ochii, doar o 
secundă, dar suficient cât creierul meu să poată da glas 
unei alte posibilităţi. 

— O dată? 

Toate cele patru indicii erau numere: toate erau formate 
dintr-o singură cifră. Pentru un cifru sau pentru nişte 
coordonate, m-aş fi aşteptat la nişte numere din două cifre. 
Dar pentru o dată... 

Cifrele trebuiau inversate. 0-8-1-1 ar deveni. 08.11. 

— 8 noiembrie, am zis eu, şi apoi am reluat celelalte 
variante. 

11.08 

— 11 august. 

18.01. 

— 18 ianuarie. 

Apoi am ajuns la ultima variantă - ultima dată. 

Mi s-a oprit răsuflarea. Ar fi fost o coincidenţă prea 
mare, aşa că era exclus să fie vorba de o coincidenţă. 

— 18-10...18 octombrie, am zis şi mi-am ţinut 
răsuflarea. Îmi simţeam toţi neuronii din corp în alertă. 

— E ziua mea de naştere. 

Am un secret, îmi spusese mama când împlinisem 
cincisprezece ani, cu doi ani în urmă, cu numai câteva zile 
înainte să moară, despre ziua în care te-ai născut... 

— Nu, a zis Jameson şi a dat drumul mâinilor mele. 

— Ba da, i-am răspuns. M-am născut pe 18 octombrie. 
lar mama... 

— Aici nu e vorba despre mama ta. 

Jameson şi-a strâns pumnii şi a făcut câţiva paşi în spate. 

— Jameson? 

Habar nu aveam ce se întâmpla. Dacă Tobias Hawthorne 
mă alesese pe mine din cauza a ceva ce se întâmplase în 
ziua în care m-am născut, atunci era ceva important. 


e 310 >» 


Colosal. 

— S-ar putea ca asta să fie. Poate că li s-au încrucişat 
drumurile când mama era în travaliu? Poate că i-a făcut un 
serviciu pe când era însărcinată cu mine? 

— Opreşte-te! 

Vorba lui a şuierat ca un bici. Jameson se uita la mine de 
parcă nu eram de pe lumea asta, de parcă eram stricată, 
de parcă vederea mea ar fi întors stomacurile pe dos, 
inclusiv şi mai cu seamă pe al lui. 

— Ce... 

— Numerele nu formează o dată. 

Ba da, mi-am zis eu cu înverşunare. Formează. 

— Nu se poate să fie ăsta răspunsul, a zis el. 

Am făcut un pas înspre el, dar s-a dat la o parte. Am 
simţit o atingere uşoară pe umăr. Grayson. Aşa blândă cum 
o fi fost atingerea lui, am simţit cât se poate de clar că mă 
ţinea în loc. 

De ce? Ce făcusem? 

— Emily a murit pe 18 octombrie, mi-a spus el cu 
încordare în voce. Acum un an. 

— Ticălosul ăla bolnav, a înjurat Jameson. Toate astea - 
indiciile, testamentul, ea -, toate pentru asta? A găsit o 
persoană la întâmplare născută în ziua aia ca să trimită un 
mesaj? Mesajul ăsta? 

— Jamie... 

— Tu să nu vorbeşti cu mine, a zis Jameson, apoi şi-a 
mutat privirea de la Grayson la mine. La naiba cu toate 
astea! M-am săturat! 

În timp ce se îndepărta în întuneric, l-am strigat. 

— Unde mergi? 

— Felicitări, Moştenitoareo, mi-a răspuns el cu o voce în 
care se putea citi orice, numai felicitări nu. Se pare că ai 
norocul să te fi născut în ziua potrivită. Misterul e rezolvat. 


e 311 >» 


Capitolul 78 


Era imposibilul ca puzzle-ul să se reducă la asta. 
Imposibil. Cum rămâne cu mama? Cu secretul ei - un 
secret despre care  pomenise când  împlinisem 
cincisprezece ani, cu un an înainte ca Emily să moară? Şi 
cum rămâne cu scrisoarea pe care mi-o lăsase Tobias 
Hawthorne? 

Îmi pare rău. 

Pentru ce îi părea rău lui Tobias Hawthorne? Nu a ales 
doar o persoană la întâmplare, născută în ziua potrivită. 
Sigur e vorba şi despre altceva. 

Dar încă îl auzeam pe Nash spunându-mi: „Tu eşti 
balerina de sticlă - sau cuțitul”. 

— Îmi pare rău, a zis Grayson, aflat lângă mine. Jameson 
nu are nicio vină că e aşa cum e. El nu are nicio vină... 

Invincibilul Grayson Hawthorne părea să aibă dificultăţi 
să vorbească. 

— ...Că aşa se termină jocul. 

Eram încă îmbrăcată în hainele de la gală. Părul îmi era 
încă împletit ca al lui Emily. 

— Ar fi trebuit să ştiu, a continuat el, cu vocea gâtuită de 
emoție. Şi chiar am ştiut. Din ziua în care s-a citit 
testamentul, am ştiut că toate astea sunt din cauza mea. 

Mi-am amintit cum îşi făcuse apariţia Grayson în seara 
aia, la uşa camerei mele de hotel. Era furios, hotărât să 
descopere ce făcusem eu. 

— Despre ce vorbeşti? l-am întrebat, căutând un răspuns 
pe faţa şi în ochii lui. Cum adică din cauza ta? Şi să nu-mi 
spui că ai omorât-o pe Emily. 

Nimeni - nici măcar Thea - nu se referise la moartea lui 
Emily ca la o crimă. 

— Ba am omorât-o, a insistat Grayson, cu voce joasă şi 
vibrând de intensitate. Dacă nu eram eu, nu ar fi fost 
acolo. Nu ar fi sărit. 

A sărit. Mi s-a uscat gâtul. 

— Unde să fie? am întrebat în şoaptă. Şi ce legătură au 


e 312 + 


toate astea cu testamentul bunicului tău? 

Grayson s-a înfiorat. 

— Poate că eu trebuia să îţi spun, a zis el după un timp. 
Poate că asta a fost dintotdeauna ideea. Poate că trebuia 
de la bun început ca tu să fii atât puzzle-ul... cât şi 
pedeapsa. 

Şi-a aplecat capul. 

Nu sunt pedeapsa ta, Grayson Hawthorne. Nu am 
apucat să rostesc cuvintele cu voce tare, pentru că a 
început din nou să vorbească - şi, odată pornit, numai o 
minune dumnezeiască îl mai putea opri. 

— O ştiam dintotdeauna. Domnul şi doamna Laughlin 
erau la Hawthorne House de zeci de ani. Fiica şi nepoatele 
lor trăiau în California. Fetele veneau să-i viziteze de două 
ori pe an - o dată de Crăciun, împreună cu părinţii lor, şi 
din nou vara, dar numai trei săptămâni. De Crăciun nu le 
prea vedeam, dar vara ne jucam cu toţii împreună. Era 
cam ca în tabăra de vară, pe bune. Ai prieteni din tabără 
pe care îi vezi o dată pe an, care nu fac parte din viaţa ta 
cotidiană. Era Emily - şi era Rebecca. Erau cât se poate de 
diferite faţă de noi patru. Skye zicea că deoarece sunt fete, 
dar eu întotdeauna am crezut că asta se datora faptului că 
erau doar ele două, iar Emily s-a născut prima. Era o forţă 
a naturii, iar părinţii lor erau mereu îngrijoraţi că se 
extenuează. Avea voie să joace cărţi cu noi, precum şi alte 
jocuri liniştite, de interior - dar nu avea voie să 
hoinărească pe afară, cum făceam noi, sau să alerge. Ne 
obişnuise să-i aducem lucruri. Devenise un fel de tradiţie. 
Emily ne trimitea în căutare şi cel care găsea ceea ce 
ceruse ea - cu cât mai neobişnuit şi mai greu de găsit, cu 
atât mai bine - câştiga. 

— Tu ce ai câştigat? l-am întrebat. 

Grayson a ridicat din umeri. 

— Suntem fraţi. Nu trebuia să câştigăm ceva anume - ci 
doar să câştigăm. 

Lucrurile începeau să capete sens. 

— Şi apoi Emily a făcut un transplant de inimă, am zis. 

Ştiam asta de la Jameson. Zisese că după aceea ea îşi 


e 313 + 


dorea să trăiască. 

— Părinţii ei erau în continuare protectori, dar Emily 
trăise destul într-o colivie de sticlă. Ea şi Jameson aveau 
treisprezece ani. Eu aveam paisprezece. Dăduse buzna în 
vacanţa de vară, provocatoare şi neînfricată. Rebecca era 
mereu cu gura pe noi ca să avem grijă, dar Emily insista că 
doctorii spuseseră că nivelul ei de activitate nu era limitat 
decât de rezistenţa ei fizică. Dacă putea să facă un anumit 
lucru, atunci nu exista niciun motiv să nu îl facă. Familia s- 
a mutat definitiv aici când Emily avea şaisprezece ani. Ea 
şi Rebecca nu locuiau pe proprietate, aşa cum făceau în 
timpul vizitelor, dar bunicul plătea ca ele să meargă la 
şcoala particulară. 

Îmi dădeam seama unde voia să ajungă. 

— Nu mai era doar o prietenă din tabără. 

— Era totul, a zis Grayson - şi nu a zis-o tocmai cape un 
compliment. Întreaga şcoală îi mânca lui Emily din palmă. 
Poate că a fost greşeala noastră. 

Până şi simplul fapt de a avea o legătură cu familia 
Hawthorne schimba felul în care se uitau oamenii la tine, 
mi-am amintit eu ceea ce afirmase Thea. 

— Sau poate că a fost doar faptul că era Em. Prea 
frumoasă, prea deşteaptă, prea bună la a obţine orice îşi 
dorea. Nu se temea de nimic. 

— Te voia pe tine, am zis eu. Şi pe Jameson... şi nu voia 
să aleagă. 

— A transformat totul într-un joc, a zis Grayson 
clătinând din cap. Şi noi, Dumnezeu să ne ajute, l-am jucat. 
Aş vrea să spun că a fost din cauză că o iubeam - că a fost 
din cauza ei, dar nici măcar nu ştiu în ce măsură era 
adevărat. Nimic nu e mai caracteristic unui Hawthorne 
decât să câștige. N 

Emily ştiuse asta? A folosit-o în avantajul ei? Ii făcuse 
asta vreodată rău? 

— Faza a fost că... 

Vocea lui Grayson era gâtuită. 

— Nu numai că ne voia. Voia ceea ce Îi puteam noi da. 

— Bani? 


e 314 >» 


— Experienţe, a răspuns Grayson. Senzaţii tari. Maşini 
de curse şi motociclete şi să ţină în mână şerpi exotici. 
Petreceri şi cluburi şi locuri unde nu ar fi trebuit să fim. 
Era un iureş - pentru ea şi pentru noi. 

A făcut o pauză. 

— Pentru mine, s-a corectat el. Pentru Jamie nu ştiu 
prea bine cum a fost. 

Jameson s-a despărţit de ea în seara în care ea a murit. 

— Într-o seară, târziu, am primit un telefon de la Emily. 
Mi-a spus că o terminase cu Jameson, că nu mă voia decât 
pe mine, a zis Grayson, înghițind în sec. Voia să 
sărbătorească. E un loc numit Poarta Diavolului. E o 
stâncă... are vedere asupra Golfului - unul dintre cele mai 
cunoscute locuri din lume pentru sărituri de pe stâncă. 

Grayson şi-a aplecat capul în jos. 

— Ştiam că e o idee proastă. 

Am încercat să spun ceva - orice. 

— Cât de proastă? 

Grayson respira acum greu. 

— Când am ajuns acolo, m-am îndreptat spre una dintre 
stâncile mai joase. Emily s-a îndreptat spre vârf. A trecut 
pe lângă indicatoarele de pericol. Pe lângă avertizări. Era 
în toiul nopţii. Nici măcar nu ar fi trebuit să ne aflăm acolo. 
Nu ştiam de ce nu mă lăsase să aştept până dimineaţa - 
am înţeles de abia mai târziu, când mi-am dat seama că 
minţise când a spus că m-a ales pe mine. 

Jameson se despărţise de ea. li telefonase lui Grayson şi 
nu avusese chef să aştepte. 

— Săritura de pe stâncă a omorât-o? am întrebat. 

— Nu, a răspuns Grayson. Era bine. Amândoi eram OK. 
M-am dus să aduc prosoapele, dar când m-am întors... 
Emily nu mai era nici măcar în apă. Zăcea pur şi simplu pe 
mal. Moartă. 

A închis ochii. 

— Inima. 

— Nu tu ai ucis-o, am zis. 

— Adrenalina a făcut-o. Sau înălţimea, schimbarea de 
presiune. Nu ştiu. Jameson nu ar fi dus-o acolo. Nici eu nu 


e 315 » 


ar fi trebuit să o fac. 

Ea a hotărât. Avea dreptul. Nu era treaba ta să îi spui 
nu. Am ştiut instinctiv că, dacă spuneam ceva din toate 
astea, nu putea ieşi nimic bun, chiar dacă era adevărat. 

— Ştii ce mi-a spus bunicul, după înmormântarea lui 
Emily? Familia e pe primul loc. A spus că ceea ce i se 
întâmplase lui Emily nu s-ar fi întâmplat dacă aş fi pus 
familia pe primul loc. Dacă aş fi refuzat să îi fac jocul, dacă 
l-aş fi ales pe fratele meu, nu pe ea. 

Corzile vocale ale lui Grayson s-au tensionat, ca şi cum 
ar fi vrut să spună ceva, dar nu reuşea. În cele din urmă, 
cuvintele au ieşit. 

— Despre asta e vorba. Unu-zero-unu-opt. 18 octombrie. 
Ziua în care a murit Emily. Ziua ta de naştere. E felul 
bunicului meu de a confirma ceea ce deja ştiam în adâncul 
meu. Toate astea - absolut toate - sunt din cauza mea. 


e 316 » 


Capitolul 79 


După ce a plecat Grayson, Oren m-a condus înapoi 
acasă. 

— Cât de mult ai auzit? l-am întrebat, iar mintea îmi era 
o încrengătură de gânduri şi emoţii pe care nu eram sigură 
că le puteam controla. 

Oren mi-a aruncat o privire. 

— Cât vrei să fi auzit? 

Mi-am muşcat buza. 

— L-ai cunoscut pe Tobias Hawthorne. M-ar fi ales drept 
moştenitoare doar pentru că Emily Laughlin a murit de 
ziua mea de naştere? A decis să îşi lase averea unei 
persoane născute pe 18 octombrie, aleasă la întâmplare? A 
tras la sorţi? 

— Nu ştiu, Avery, a zis Oren clătinând din cap. Singura 
persoană care ştia cu adevărat ce gândeşte Tobias 
Hawthorne a fost domnul Hawthorne însuşi. 


Am străbătut coridoarele din Hawthorne House şi m-am 
întors în aripa pe care o împărţeam cu sora mea. Nu ştiam 
dacă Grayson ori Jameson aveau să-mi mai adreseze 
vreodată vreun cuvânt. Nu ştiam ce ascundea viitorul sau 
de ce simţeam ideea că se putea să fi fost aleasă pentru un 
motiv absolut trivial ca pe o lovitură de pumn în stomac. 

Câţi oameni de pe planeta asta erau născuţi în aceeaşi zi 
ca mine? 

M-am oprit pe scări, în faţa portretului lui 'Tobias 
Hawthorne pe care mi-l arătase Xander, şi mi se părea că 
trecuse o viaţă de om de atunci. Mi-am scotocit mintea, 
aşa cum făcusem şi atunci, după o amintire, un moment în 
care drumurile mele şi ale miliardarului se încrucişaseră. 
L-am privit pe Tobias Hawthorne în ochi - ochii argintii ai 
lui Grayson - şi l-am întrebat fără cuvinte de ce. 

De ce eu? 

Pentru ce iţi pare rău? 

Mi-am închipuit-o pe mama spunând „Am un secret”. S-a 


e 317 œ» 


întâmplat ceva în ziua în care m-am născut? 

Am privit îndelung portretul, înregistrând fiecare rid de 
pe faţa bătrânului, fiecare indiciu asupra personalităţii lui 
pe care l-ar fi putut oferi ţinuta lui, până şi culoarea 
estompată din fundal. Niciun răspuns. Ochii mi s-au oprit 
asupra semnăturii artistului. 


Tobias Hawthorne X. X. VIII 


Mi-am îndreptat din nou privirea la ochii argintii ai 
bătrânului. Singurul care ştia cu adevărat ce gândeşte 
Tobias Hawthorne a fost domnul Hawthorne însuşi. Era un 
autoportret. Şi literele de lângă nume? 

— Cifre romane, am şoptit. 

— Avery, a zis Oren, aflat lângă mine. E totul în regulă? 

În cifre romane, X e zece, V e cinci, iar I e unu. 

— Zece, am zis eu, punând degetul pe primul X, apoi l- 
am mutat pe celelalte litere, citindu-le ca pe un singur 
număr. Optsprezece. 

Amintindu-mi de oglinda care ascundea arsenalul, am 
băgat mâna sub rama portretului. Nu am fost sigură ce 
căutam, până n-am găsit. Un buton. Un mecanism de 
deschidere. Am apăsat, iar portretul s-a deplasat înspre 
exterior. 

În spatele lui, pe perete, era o tastatură. 

— Avery? a zis din nou Oren, dar îmi dusesem deja 
degetele înspre tastatură. Dar dacă numerele nu sunt 
răspunsul final? 

Această posibilitate a pus stăpânire pe mine fără să îmi 
mai dea drumul. 

Dar dacă ele au rolul de a duce la următorul indiciu? 

Mi-am pus arătătorul pe tastatură şi am încercat 
combinaţia evidentă. 

— Unu. Opt. Unu. Zero. 

S-a auzit un bip şi apoi partea de sus a treptei de sub 
mine a început să se ridice, lăsând să se vadă dedesubtul 
ei un compartiment. M-am lăsat pe vine şi am băgat mâna 
înăuntru. Nu se afla decât un singur lucru în treapta goală: 


e 318 + 


o bucată de vitraliu. Era mov, cu o formă octogonală şi o 
mică gaură în vârf, prin care fusese trecut un şnur 
transparent, lucios. Arăta aproape ca un ornament de 
Crăciun. 

Când am ridicat bucata de vitraliu în sus ţinând-o de 
şnur, ochii mi-au căzut pe spatele treptei. Acolo, gravate în 
lemn, erau următoarele versuri: 


Cap al ceasului 

Ne întâlnim după 

Restul zilei să-l întâmpini 
Când dimineaţa e pe ducă 
O rotire şi o răsucire 

Vezi oare ceva? 

Ia-le două câte două 

Și mă vei afla 


e 319 œ» 


Capitolul 80 


Nu ştiam ce ar fi trebuit să fac cu ornamentul din sticlă 
pictată sau cu cuvintele scrise sub treaptă, dar în acea 
seară, în timp ce Libby mă ajuta să îmi desfac părul, un 
lucru era limpede. 


Jocul nu se încheiase. 
>E 


În dimineața următoare, cu Oren pe urma mea, am 
pornit să-i caut pe Jameson şi pe Grayson. Pe primul l-am 
găsit în solariu, stând la soare, fără cămaşă. 

— Pleacă! a zis el când am deschis uşa, fără ca măcar să 
se uite să vadă cine e. 

— Am găsit ceva, i-am spus eu. Nu cred că data e 
răspunsul - cel puţin nu întregul răspuns. 

Nu mi-a răspuns. 

— Jameson, tu auzi ce zic? Am găsit ceva. 

După cât ajunsesem să îl cunosc într-un timp atât de 
scurt, era ambițios, obsedat. Ceea ce aveam în mână ar fi 
trebuit să îi stârnească măcar o urmă de curiozitate, dar 
când s-a întors înspre mine, cu o privire apatică, nu a spus 
decât atât: 

— Aruncă-l împreună cu celelalte. 

Când m-am uitat, într-un coş de gunoi aflat acolo se 
găseau cel puţin vreo şase bucăţi de vitraliu de formă 
octogonală, identice cu cel pe care îl ţineam în mână. Până 
şi şnurul era la fel. 

— Numerele optsprezece şi zece sunt peste tot în casa 
asta blestemată, a zis el cu voce înăbuşită, stăpânindu-se. 
Le-am găsit scrijelite pe o scândură din podeaua dulapului 
meu. Chestia mov era dedesubt. 

Nu s-a deranjat să arate spre coşul de gunoi ori să 
specifice la care anume bucată de vitraliu se referea. 

— Şi celelalte? am întrebat. 

— Odată ce am început să caut numerele, nu m-am mai 
putut opri şi, odată ce ai văzut un lucru, îl descoperi peste 
tot, mi-a răspuns el pe un ton coborât. Bătrânul se credea 


e 320 œ» 


deştept. Probabil că a ascuns sute de chestii dintr-astea, 
prin toată casa. Am găsit un candelabru cu optsprezece 
cristale pe inelul exterior şi zece în mijloc - şi cu un 
compartiment secret dedesubt. Pe fântâna de afară sunt 
optsprezece frunze de piatră şi zece trandafiri superb 
desenaţi în bazinul ei. Tablourile din sala de muzică... a zis 
Jameson, privind în jos. Peste tot pe unde merg, oriunde m- 
aş uita, dau peste un alt semn. 

— Nu înţelegi, i-am spus eu pornită. Bunicul tău nu ar fi 
putut face toate astea după moartea lui Emily. Aţi fi 
observat... 

— Muncitori în casă? a zis Jameson, terminându-mi 
propoziţia. Marele Tobias Hawthorne a adăugat câte o 
încăpere ori câte o aripă la locul ăsta în fiecare an, iar într- 
o casă de mărimea asta, e mereu câte ceva de reparat ori 
de înlocuit. Mama cumpăra mereu noi tablouri, noi fântâni, 
noi candelabre. Nu am fi observat nimic. 

— Optsprezece-zece nu e răspunsul, am insistat eu, 
dorindu-mi să-l fac să mă privească în ochi. Nu se poate să 
nu îţi dai seama de asta. E un indiciu - unul pe care nu 
voia să-l ratăm. 

Noi. Spusesem noi - şi vorbeam serios. Dar nu a contat. 

— Optsprezece-zece e un răspuns suficient, a zis 
Jameson, întorcându-mi spatele. i-am spus, Avery: am 
ieşit din joc. 

Grayson a fost mai greu de găsit. Până la urmă, am 
încercat în bucătărie, unde am dat peste Nash. 

— L-ai văzut pe Grayson? l-am întrebat. 

Pe faţa lui Nash se citea reţinere. 

— Nu cred că vrea să te vadă, puştoaico. 

Cu o seară în urmă, Grayson nu mă învinuise. Nu sărise 
cu gura pe mine. Dar, după ce îmi povestise despre Emily, 
plecase. 

Mă lăsase singură. 

— Trebuie să-l văd, i-am spus eu. 

— Lasă să treacă puţin timp, m-a sfătuit Nash. Uneori e 
nevoie să excizezi o rană ca să se poată vindeca. 


e 321 œ» 


>E 


Am ajuns din nou pe scara din aripa de est, în faţa 
portretului. Oren a primit un telefon şi trebuie să fi hotărât 
că ameninţarea la adresa mea era acum sub control 
suficient cât să nu mai fie necesar să mă urmărească 
colindând abătută prin Hawthorne House cât e ziua de 
lungă. S-a scuzat că trebuie să plece, iar eu mi-am văzut 
mai departe de holbatul la Tobias Hawthorne. 

Păruse că e mâna sorții când găsisem indiciul ascuns în 
tablou, dar după ce vorbisem cu Jameson ştiam că nu e un 
semn - şi nici măcar o coincidenţă. Indiciul pe care îl 
găsisem era unul dintre multe altele. Nu voiai ca ei să-l 
rateze, i-am spus eu în gând miliardarului. Dacă chiar 
făcuse toate astea după moartea lui Emily, perseverenţa 
lui părea crudă. Ai vrut să te asiguri că n-au să uite ceea 
ce s-a întâmplat? 

Să fie tot jocul ăsta bizar doar o aducere aminte - una 
neîncetată - că familia trebuie pusă pe primul loc? 

Asta e tot ce sunt eu? 

Jameson spusese încă de la început că eram specială. 
Până acum nu îmi dădusem seama cât de tare îmi doream 
să cred că avea dreptate, că nu eram invizibilă, nu eram un 
element de decor. Imi doream să cred că Tobias 
Hawthorne văzuse ceva la mine care, pesemne, îi va fi dat 
de înţeles că pot face asta, că sunt capabilă să mă descurc 
cu privirile insistente şi cu lumina rampei, cu 
responsabilitatea, cu ghicitorile, cu amenințările - cu totul. 
Voiam să contez. 

Nu voiam să fiu balerina de sticlă sau cuțitul. Voiam să 
dovedesc, cel puţin să-mi dovedesc mie însămi, că 
însemnam ceva. 

Poate că Jameson ieşise din joc, dar eu voiam să câştig. 


e 322 + 


Capitolul 81 


Cap al ceasului 

Ne întâlnim după 

Restul zilei să-l întâmpini 
Când dimineaţa e pe ducă 
O rotire şi o răsucire 

Vezi oare ceva? 

Ia-le două câte două 

Și mă vei afla 


M-am aşezat pe trepte, cu ochii aţintiţi la aceste cuvinte, 
apoi am luat versurile unul câte unul, în timp ce răsuceam 
bucata de vitraliu în mână. Cap al ceasului. M-am gândit la 
imaginea unui ceas. Ce e în capul ceasului? 

— Doisprezece. 

Asta am stabilit-o. Numărul din capul ceasului e 
doisprezece. Ca la domino, ideea a provocat în mintea mea 
o reacţie în lanţ. Ne întâlnim după... 

După ce? 

— Amiază. 

Asta era o presupunere, dar următoarele două versuri 
păreau să o confirme. Amiaza este la mijlocul zilei, când ți- 
ai luat rămas-bun de la dimineaţă şi întâmpini ceea ce vine 
după. 

Am trecut la a doua jumătate a ghicitorii... şi m-am 
blocat. 

O rotire şi o răsucire 

Vezi oare ceva? 

Ia-le două câte două 

Și mă vei afla. 

M-am concentrat asupra bucății de vitraliu. Trebuia oare 
să o rotesc? Să o răsucesc de pe o parte pe alta? Trebuia 
să asamblăm toate piesele într-un anume fel? 

— Arăţi de parcă ai avea un morcov în fund, a zis Xander 
şi s-a trântit lângă mine pe scară. 

În mod clar nu arătam ca şi cum aş fi avut un morcov în 


e 323 + 


fund, dar am bănuit că ăsta era modul lui de a mă întreba 
dacă sunt în regulă, aşa că treacă de la mine. 

— Fraţii tăi nu mai vor să aibă de-a face cu mine, am zis 
eu încet. 

— Presupun că gestul meu amabil de a vă trimite pe toţi 
împreună în Black Wood a provocat o explozie, a zis el şi s- 
a strâmbat. Ca să fiu sincer, mai toate gesturile mele 
sfârşesc prin a provoca explozii. 

Cu asta m-a făcut să râd. Am aplecat treapta înspre el. 

— Jocul nu s-a încheiat, i-am spus. 

A citit inscripţia. 

— Am găsit-o aseară, după episodul Black Wood, i-am 
explicat şi am ridicat bucata de sticlă pictată. Ce zici de 
asta? 

— Oare unde am mai văzut ceva asemănător? a zis 
gânditor Xander. 


e 324 œ» 


Capitolul 82 


Nu mai fusesem în Sala Mare de la citirea testamentului. 
Ferestrele ei cu vitralii erau înalte - doi metri şi jumătate 
înălţime pe numai un metru lăţime - iar punctul lor cel mai 
de jos era la nivelul vârfului capului meu. Designul era 
simplu şi geometric. In colţurile de sus erau două 
octogoane, având exact dimensiunea, nuanţa, culoarea şi 
tăietura celui din mâna mea. 

Mi-am întins gâtul ca să văd mai bine. O rotire şi o 
răsucire... 

— Ce zici? m-a întrebat Xander. 

Mi-am aplecat capul într-o parte. 

— Zic că o să avem nevoie de o scară. 


Aşezată pe scară, sus, în timp ce Xander o ţinea de jos, 
am apăsat cu mâna pe unul dintre octogoanele vitraliului. 
La început nu s-a întâmplat nimic, dar când am apăsat pe 
partea stângă, octogonul s-a rotit - 70 de grade, iar apoi l- 
a oprit ceva. 

Poate fi asta socotită o rotire? 

Am întors al doilea octogon. Nu am obţinut nimic 
apăsând în stânga şi în dreapta, ci în partea de jos. Sticla 
s-a rotit 180 de grade şi încă puţin, apoi s-a înţepenit. 

M-am întors la Xander, care ţinea scara, fără să ştie 
prea bine ce reuşisem. 

— O rotire şi o răsucire, am recitat eu. Vezi oare ceva? 

Ne-am dat câţiva paşi în spate, ca să avem o imagine 
completă. Lumina pătrundea prin fereastră, făcând ca pe 
podeaua Sălii Mari să apară lumini difuze de diferite 
culori. Cele două plăcuţe pe care le întorsesem, pe de altă 
parte, aruncau raze mov. În cele din urmă, aceste raze s-au 
încrucişat. 

Vezi oare ceva? 

Xander s-a aşezat pe vine în punctul în care razele de 
lumină cădeau pe podea. 

— Nimic. 


e 325 e 


A pipăit podeaua. 

— Mă aşteptam să se ridice sau să dea... 

M-am întors la ghicitoare. Vezi oare ceva? Vedeam 
lumina. Vedeam razele care se încrucişau... Cum asta nu 
ducea la nimic, m-am întors spre începutul poeziei - până 
la primul vers. 

— Amiază, mi-am amintit. Prima jumătate a ghicitorii e 
despre amiază. 

Rotiţele din creierul meu au început să se învârtă mai 
repede. 

— Unghiul razelor este influenţat măcar parţial de 
unghiul soarelui. Poate că rotirea şi răsucirea îţi arată ce 
trebuie să vezi numai la amiază? 

Xander a rumegat ipoteza câteva secunde. 

— Am putea aştepta, a zis... Sau... a lungit el cuvântul. 
Am putea trişa. 

Ne-am depărtat, încercând scândurile din jur ale 
podelei. Nu mai era atât de mult până la amiază. Unghiul 
nu se putea schimba prea mult. Am luat scândurile la rând 
şi am lovit uşor în ele cu podul palmei. Fixă. Fixă. Fixă. 

— Ai găsit ceva? m-a întrebat Xander. 

Fixă. Fixă. Slăbită. Scândura de sub mâna mea nu se 
mişca, dar era mai puţin fixă decât celelalte. 

— Xander - aici! 

A venit lângă mine, şi-a pus mâna pe scândură şi a 
apăsat. Scândura s-a ridicat puţin. Xander a dat-o la o 
parte, dând la iveală sub ea un mic disc rotativ. L-am 
întors, fără să ştiu la ce să mă aştept. In următoarea 
secundă, eu şi Xander ne scufundam. Podeaua din jurul 
nostru se scufunda. 

Când s-a oprit, eu şi Xander nu ne mai aflam în Sala 
Mare. Eram dedesubtul ei, iar exact în faţa noastră se 
aflau nişte scări. Eram gata să pariez că aceasta era una 
dintre intrările în tuneluri despre care Oren nu ştia. 

— la treptele două câte două, i-am spus lui Xander. 
Acesta e următorul vers. 

Ia-le două câte două... şi mă vei afla. 


e 326 » 


Capitolul 83 


Nu aveam idee ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi coborât 
treptele două câte două, dar mă bucuram că nu aflaserăm. 

— Ai fost vreodată în tuneluri? l-am întrebat pe Xander, 
odată ajunşi cu bine jos. 

Xander a întârziat să răspundă destul de mult pentru ca 
întrebarea să pară plină de înţeles. 

— Nu. 

M-am concentrat să studiez ceea ce era în jur. 
Tunelurile erau din metal, ca o ţeavă uriaşă ori ceva care 
face parte din sistemul de canalizare, însă erau 
surprinzător de bine luminate. Lămpi cu gaz? m-am 
întrebat. Nu îmi dădeam deloc seama cât de mult 
coborâserăm. În faţă, tunelurile se întindeau în trei 
direcţii. 

— În ce direcţie? l-am întrebat pe Xander. 

Solemn, a arătat drept în faţă. 

Am încruntat din sprâncene. 

— De unde ştii? 

— Pentru că aşa a zis el, a răspuns Xander încrezător. 

A arătat spre un loc aproape de picioarele mele. Am 
privit în jos şi am tipat. 

Mi-a trebuit puţin până să-mi dau seama că la picioarele 
scării se aflau garguie exact ca cele din Sala Mare, cu 
singura diferenţă că garguiul din stânga avea o mână - şi 
un deget - întinsă, arătând drumul. 

Și mă vei afla. 

Am început să merg. Xander m-a urmat. Mă întrebam 
dacă el avea idee spre ce ne îndreptăm. 

Și mă vei afla. 

Mi l-am amintit pe Xander spunându-mi că, chiar dacă 
eu credeam că l-am manipulat pe Tobias Hawthorne, 
bătrânul era cel care mă manipulase pe mine. 

E mort, mi-am zis. Nu? Gândul ăsta efectiv m-a izbit. În 
mod sigur presa credea că Tobias Hawthorne murise. 
Familia lui părea să o creadă. Dar oare îi văzuseră efectiv 


e 327 œ» 


trupul? 
Ce altceva putea să însemne? Și mă vei afla. 
De —e 


Cinci minute mai târziu, ne-am lovit de un perete. Nu 
era nicio cale de înaintat, nimic de văzut, nicio cotitură pe 
care să o fi putut lua de când porniserăm pe calea asta. 

— Poate că garguiul a mințit. 

Vocea lui Xander suna ca şi cum afirmaţia i-ar fi făcut un 
pic cam prea multă plăcere. 

Am apăsat în perete. Nimic. M-am întors. 

— Ne-a scăpat ceva? 

— Poate că garguiul a minţit! a zis Xander, pe gânduri. 

Am privit drumul pe unde veniserăm. L-am parcurs 
înapoi încet, luând seama la fiecare detaliu al tunelului. 
Puțin câte puţin câte puţin. 

— Uite! i-am strigat lui Xander. Aici! 

Era un grătar metalic, încastrat în podeaua tunelului. M- 
am aplecat. În metal era gravat numele unei mărci, dar 
timpul ştersese majoritatea literelor. Nu mai rămăseseră 
decât un M... 

Şiună. 

— Şi mă vei găsi, am şoptit. 

M-am lăsat pe vine, am apucat grătarul cu degetele şi 
am tras. Nimic. Am tras iar şi de data asta grătarul a ieşit. 
Am căzut pe spate, dar Xander m-a prins. 

Ne holbam amândoi la deschizătura de dedesubt. 

— E posibil ca garguiul să fi spus adevărul, a şoptit 
Xander. 

Fără să mă aştepte, s-a lăsat în deschizătură - şi şi-a dat 
drumul. 

— Vii? 

Dacă Oren ar şti că fac aşa ceva, m-ar omori. Mi-am dat 
drumul prin deschizătură şi m-am trezit într-o mică 
încăpere. Oare la ce adâncime sub pământ ne aflăm acum? 
Încăperea avea patru pereţi, dintre care trei identici. Al 
patrulea era din beton. În ciment fuseseră gravate trei 
litere. 

A.K.G. 


e 328 » 


Iniţialele mele. 

M-am apropiat fascinată de litere, moment în care am 
văzut o lumină roşie, ca de laser, trecându-mi peste faţă. S- 
a auzit un bip şi apoi zidul de beton s-a desfăcut în două, 
ca un ascensor. În spatele lui se afla o uşă. 

— Recunoaştere facială, a zis Xander. Indiferent care 
dintre noi găsea locul ăsta, fără tine nu am fi putut să 
trecem de perete. 

Bietul Jameson. Se străduise atât de mult să mă ţină 
aproape şi apoi a renunţat la mine înainte să-mi 
îndeplinesc rolul. Balerina de sticlă. Cuţțitul. Fata a cărei 
faţă deschide zidul care dă la iveală uşa care... 

— Şi acum? am zis şi m-am apropiat să studiez uşa. 

Erau acolo patru touchpaduri, câte unul în fiecare colţ al 
uşii. Xander a lovit uşor în unul să îl activeze şi a apărut 
imaginea unei mâini fluorescente. 

— Oho! a exclamat Xander. 

— Ce oho? am întrebat. 

— Ăsta are pe el inițialele lui Jameson. 

Xander a trecut la următorul. 

— Ale lui Grayson. Ale lui Nash. 

La ultimul s-a oprit. 

— Ale mele. 

Şi-a pus palma întinsă pe ecran. S-a auzit un bip, iar 
apoi am auzit ceva care semăna cu un zăvor care e 
deschis. 

Am încercat clanţa. 

— E tot încuiată. 

— Patru încuietori, a zis Xander cu o grimasă. Patru 
fraţi. 

De faţa mea fusese nevoie pentru a se ajunge până aici. 
Pentru a merge mai departe era nevoie de mâinile lor. 


e 329 + 


Capitolul 84 


Xander m-a lăsat să păzesc încăperea. Mi-a spus că avea 
să se întoarcă - împreună cu fraţii lui. 

Uşor de spus, greu de făcut. Jameson îşi exprimase 
limpede sentimentele. Grayson avusese grijă să fie foarte 
greu de găsit. Nash nu se lăsase prins în jocul bunicului 
lor, încă de la început. Dar dacă nu vin? Orice ar fi fost 
dincolo de această uşă, era ceea ce voise Tobias 
Hawthorne să găsim. 18 octombrie nu era răspunsul - nu 
în întregime. 

Dintre toţi oamenii din lumea asta cu aceeaşi zi de 
naştere ca mine, de ce eu? Pentru ce îi părea rău 
miliardarului? Sunt prea multe piese, mi-am zis. Nu le pot 
aşeza la locul lor - pe niciuna. Aveam nevoie de ajutor. 

De sus s-a auzit sunet de paşi. Acestea au încetat brusc. 

— Xander? am strigat eu. 

Niciun răspuns. 

— Xander, tu eşti? 

S-a auzit iar sunet de paşi - apropiindu-se. Cine mai ştie 
de tunelul ăsta? Fusesem atât de pornită să găsesc 
răspunsuri şi să duc lucrurile la capăt încât aproape că 
uitasem: cineva din Hawthorne House îl ajutase pe Drake 
să intre în tuneluri. 

Tunelurile astea. 

M-am lipit cu spatele de perete. Auzeam cum cineva se 
mişcă exact deasupra. Paşii s-au oprit. Deasupra mea a 
apărut o figură, luminată din spate şi conturându-se 
deasupra singurei mele căi de ieşire din acest spaţiu. 
Feminină. Palidă. 

— Rebecca? 


< 330 >» 


Capitolul 85 


— Avery, a zis Rebecca privind în jos, la mine. Ce faci 
acolo jos? 

Vocea îi suna absolut firesc, dar nu îmi puteam lua 
gândul de la faptul că Rebecca Laughlin se aflase pe 
proprietate în seara când Drake trăsese asupra mea. Nu 
avea un alibi, pentru că, atunci când ajunseserăm noi la 
Wayback Cottage, ea nu era acolo şi niciunul dintre bunicii 
ei nu ştia unde e. Spusese ceva despre un avertisment 
pentru mine. 

În ziua următoare, Rebecca arătase - după cum 
susţinuse Thea - ca şi cum ar fi plâns. De ce? 

— Unde erai în seara în care s-a tras? am întrebat-o cu 
gura uscată. 

Rebecca a închis ochii. 

— Tu nu ştii cum e ca întreaga ta viaţă să se învârtă în 
jurul unei singure persoane şi să te trezeşti într-o zi şi 
persoana aia să nu mai fie. 

Ăsta nu era un răspuns la întrebarea mea. Mi-am 
amintit-o pe Thea spunându-mi că nu făcea decât ceea ce 
şi-ar fi dorit Emily. 

Ce şi-ar fi dorit Emily să-mi facă Rebecca? 

— A fost vina mea, înţelegi, a zis Rebecca de deasupra, 
ţinând în continuare ochii închişi. Emily îşi asuma riscuri 
uriaşe. Le-am spus părinţilor noştri. Au pedepsit-o, i-au 
interzis să se mai vadă cu cei doi Hawthorne. Dar degeaba. 
Em i-a convins pe mama şi pe tata că a terminat cu 
prostiile. Nu au ridicat interdicţia în ce-i privea pe băieţi, 
dar au început să-i dea voie să îşi petreacă din nou timpul 
cu Thea. 

— Thea, cu care tu erai împreună în secret, am zis eu. 

Pleoapele Rebeccăi s-au deschis brusc. 

— Emily a dat peste noi în după-amiaza aia. Era... 
furioasă. Imediat ce a rămas singură cu mine, mi-a spus că 
ceea ce era între mine şi Thea nu era iubire, că, dacă Thea 
m-ar fi iubit cu adevărat, nu s-ar fi prefăcut niciodată că e 


e 331 


cu Xander. Emily a zis... 

Rebecca era acum complet cufundată în amintiri. Brutal. 

— Mi-a spus că Thea o iubea pe ea mai mult - şi că avea 
să mi-o dovedească. I-a cerut Theei să o acopere în privinţa 
săritului în apă de pe stânci. Am implorat-o pe Thea să nu 
o facă, dar ea mi-a spus că, după toate astea, i-o datoram 
lui Em. 

Thea o acoperise pe Emily în seara în care murise. 

— Emily putea să facă cele mai multe dintre lucrurile la 
care îi convingea pe băieţi, dar nici măcar scufundătorii 
profesionişti nu sar din vârful Porții Diavolului. Ar fi fost 
periculos pentru oricine, darămite atât de multă 
adrenalină, atât de mult cortizol, o asemenea schimbare de 
altitudine şi de presiune, cu inima ei... 

Rebecca vorbea acum atât de încet, încât nici nu mai 
eram sigură dacă îşi amintea că o ascultam. 

— Am încercat să le spun părinţilor mei ce făcea, dar 
fără niciun rost. Am încercat să o implor pe Thea, dar a 
ales-o pe Emily în defavoarea mea. Aşa că m-am hotărât să 
merg la Jameson. El era cel care ar fi trebuit să o ducă la 
Poarta Diavolului. 

Rebecca şi-a aplecat capul, iar părul roşu-închis i-a căzut 
pe faţă. Thea avea dreptate - Rebecca Laughlin era 
frumoasă. Dar în acel moment nu arăta tocmai în regulă. 

— Aveam o înregistrare audio cu Emily vorbind, a zis ea 
încet. Îmi povestea tot ceea ce făceau băieţii cu ea şi 
pentru ea şi tot ceea ce îi făceau. li plăcea să ţină 
socoteala. 

Rebecca a făcut o pauză şi, când a vorbit din nou, vocea 
îi era tăioasă. 

— l-am pus înregistrarea lui Jameson. Mi-am spus că o 
fac pentru a-mi proteja sora, pentru a-l împiedica să o ducă 
la stânci. Dar adevărul era că mi-o luase pe Thea. 

Aşa că i-ai luat şi tu ceva, mi-am zis eu în gând. 

— Jameson s-a despărţit de ea, am spus. 

Doar mi-o spusese chiar el. 

— Dacă nu o făcea, poate că ea nu ar fi simţit nevoia să 
forţeze lucrurile atât de tare, a răspuns Rebecca. Poate că 


e 332 + 


s-ar fi potolit şi ar fi sărit de pe una dintre stâncile mai 
puţin înalte. Poate că n-ar fi păţit nimic. 

Vocea i-a devenit şi mai moale. 

— Dacă Emily nu ne-ar fi prins împreună pe Thea şi pe 
mine în după-amiaza aia, dacă nu ar fi considerat relaţia 
noastră ca fiind o mare trădare, poate că nici nu ar fi simţit 
nevoia să sară. 

Rebecca se învinuia pe sine. Thea îi învinuia pe băieţi. 
Grayson a luat întreaga răspundere asupra lui. Iar 
Jameson... 

— Îmi pare rău... 

Scuzele Rebeccăi m-au trezit din gândurile mele. Din 
tonul ei am înţeles că nu mai vorbea despre Emily. Nu mai 
vorbea despre ceva ce se întâmplase cu un an în urmă. 

— Pentru ce-ţi pare rău? am întrebat. 

Ce cauţi aici, Rebecca? 

— Nu că aş avea ceva cu tine. Dar asta şi-ar fi dorit 
Emily. 

Ceva nu e în regulă cu ea. Trebuie să găsesc o cale să 
ies de acolo. Trebuia să plec de lângă ea. 

— Emily te-ar fi urât că le furi banii. Ar fi urât felul în 
care te privesc. 

— Aşa că ai hotărât să scapi de mine, am zis eu, 
încercând să trag de timp. Pentru Emily. 

Rebecca m-a privit surprinsă. 

— Nu. 

— Ştiai despre tuneluri şi ai găsit o cale să-i spui lui 
Drake... 

— Nu, a insistat ea. Avery, nu aş face aşa ceva. 

— Ai spus-o chiar tu. Emily şi-ar fi dorit să dispar. 

— Eu nu sunt Emily. 

Cuvintele au sunat gutural. 

— Atunci de ce îţi ceri iertare? am întrebat-o. 

Rebecca a înghiţit în sec. 

— Domnul Hawthorne mi-a spus despre tuneluri într-o 
vară, când eram mică. Mi-a arătat toate intrările, mi-a spus 
că merit ceva care să fie doar al meu. Un secret. Cobor aici 
când am nevoie să evadez - uneori, când îmi vizitez bunicii 


333 = 


-, dar de când a murit Emily lucrurile stau groaznic acasă, 
aşa că, uneori, intru din exterior. 

Am aşteptat să continue. 

— Şi? 

— În seara când s-a tras, am văzut pe altcineva în 
tuneluri. Nu am spus nimic, pentru că Emily nu ar fi vrut s- 
o fac. I-o datoram, Avery. După ceea ce am făcut... i-o 
datoram. 

— Pe cine ai văzut? am întrebat-o. 

Nu a răspuns. 

— Pe Drake? 

Rebecca mi-a întâlnit privirea. 

— Nu era singur. 

— Cine mai era aici? 

Am aşteptat. Nimic. 

— Rebecca, cine mai era în tuneluri împreună cu Drake? 

Pe cine şi-ar fi dorit Emily ca ea să protejeze? 

— Unul dintre băieţi? am întrebat, simțind cum îmi fuge 
pământul de sub picioare. 

— Nu, a răspuns Rebecca încet. Mama lor. 


e 334 >» 


Capitolul 86 


— Skye? 

M-am străduit să îmi fac mintea să accepte informaţia. 
Skye nu păruse niciodată o ameninţare, în felul în care 
păruse Zara. Pasiv-agresivă, în mod clar, şi meschină, cu 
siguranţă. Dar violentă? 

Aici suntem toţi prieteni, nu-i aşa? o puteam auzi 
spunând. Imi fac o regulă din a mă împrieteni cu oricine-mi 
fură dreptul din naştere. 

O puteam vedea întinzându-mi paharul de şampanie şi 
spunându-mi să beau. 

— Skye a fost aici cu Drake în seara în care s-a tras, am 
zis eu, străduindu-mă să înfrunt direct ceea ce implica 
acest lucru. Ea l-a lăsat să pătrundă pe proprietate, 
probabil chiar l-a direcționat către Black Wood. 

Către mine. 

— Ar fi trebuit să spun cuiva, a zis cu voce slabă 
Rebecca. După împuşcături, imediat ce mi-am dat seama 
ce văzusem... ar fi trebuit să vorbesc. 

— Da. 

Cuvântul a răsunat tăios - şi fusese rostit de altcineva 
decât mine. 

— Ar fi trebuit. 

Deasupra şi-a făcut apariţia Grayson. 

Rebecca s-a întors înspre el. 

— A fost mama ta, Gray. Nu puteam... 

— Ai fi putut să îmi spui mie, a zis Grayson. M-aş fi 
ocupat eu de asta, Bex. 

Mă îndoiam că metoda lui Grayson de a se ocupa de asta 
ar fi implicat să o predea pe mama lui poliţiei. 

— Drake a mai încercat o dată, am zis eu, săgetând-o pe 
Rebecca cu privirea. Ştii asta, nu? A încercat să ne scoată 
de pe drum. M-ar fi putut omori - şi pe Alisa şi pe Oren şi 
pe Thea. 

Rebecca a scos un sunet nedesluşit în momentul în care 
am pronunţat numele Theei. 


e 335 >» 


— Rebecca, a zis Grayson cu voce joasă. 

— Ştiu, a zis Rebecca. Dar Emily nu ar fi vrut... 

— Emily nu mai e. 

Tonul lui Grayson nu era aspru, dar cuvintele lui au 
lăsat-o pe Rebecca cu răsuflarea tăiată. 

— Bex, a zis el, făcând-o să-l privească. Rebecca. O să 
mă ocup eu de asta. Îţi promit: totul o să fie bine. 

— Nimic nu e bine, i-am spus eu lui Grayson. 

— Pleacă! i-a şoptit el Rebeccăi. 

Ea a plecat şi am rămas singuri. 

Grayson s-a lăsat încet în jos, în camera secretă. 

— Xander mi-a spus că ai nevoie de mine. 

Venise. Poate că ar fi însemnat mai mult dacă nu aş fi 
avut discuţia cu Rebecca. 

— Mama ta a încercat să mă omoare. 

— Mama e o femeie complicată. Dar e familia mea, a zis 
Grayson. 

Şi el ar alege familia în locul meu, de fiecare dată. 

— Dacă te-aş ruga să mă laşi pe mine să mă ocup de 
asta, ai face-o? a continuat el. Îţi garantez că nu o să ţi se 
mai întâmple nimic rău, nici ţie, nici alor tăi. 

Cum putea să garanteze nu era deloc clar, dar cert e că 
el credea că poate. Lumea se înclină înaintea dorinţei lui 
Grayson Hawthorne. M-am gândit la ziua în care îl 
întâlnisem prima dată, la cât de sigur de sine părea, cât de 
invincibil. 

— Ce ar fi să tragem la sorţi? m-a întrebat Grayson, 
văzând că nu răspund. Îţi plac provocările. Ştiu asta. 

A păşit înspre mine. 

— Te rog, Avery. Dă-mi o şansă să îndrept lucrurile. 

Lucrurile nu se puteau îndrepta - dar el ceruse doar să îi 
acord o şansă. Nu-i sunt datoare cu asta. Nu-i sunt datoare 
cu nimic. Dar... 

Poate că a fost expresia de pe faţa lui. Ori faptul că 
ştiam că deja pierduse o dată totul în favoarea mea. Poate 
că îmi doream ca el să se gândească la altceva decât 18 
octombrie când mă vede. 

— O să tragem la sorţi, am spus. Cum facem? 


< 336 » 


Ochii argintii ai lui Grayson mi-au susţinut privirea. 

— Gândeşte-te la un număr, mi-a spus el. De la unu la 
zece. Dacă îl ghicesc, mă laşi pe mine să mă ocup de 
problema cu mama în felul meu. Dacă nu... 

— O reclam la poliţie. 

Grayson a făcut o jumătate de pas înspre mine. 

— Gândeşte-te la un număr. 

Şansele îmi erau favorabile. El avea doar o şansă din 
zece să ghicească corect. Eu aveam 90% şanse ca el să 
greşească. Am ales fără să mă grăbesc. Sunt anumite 
numere la care oamenii se gândesc automat. Şapte, de 
pildă. Aş fi putut alege extremele, unu sau zece, dar şi 
acestea păreau uşor de ghicit. Aveam în minte numărul 8, 
de la zilele de care avusesem nevoie pentru a rezolva 
secvenţa numerică. 4 era numărul fraţilor Hawthorne. 

Dacă voiam să îl împiedic să ghicească, trebuia să aleg 
ceva neaşteptat. Fără niciun fel de semnificaţie. 

2; 

— Vrei să scriu numărul pe ceva? l-am întrebat. 

— Pe ce? a întrebat încet Grayson. 

Am înghiţit în sec. 

— Cum ştii că nu o să mint dacă îmi ghiceşti numărul? 

Grayson a rămas tăcut câteva secunde, apoi a spus: 

— Am încredere în tine. 

Ştiam cu fiecare fibră a fiinţei mele că Grayson 
Hawthorne nu acorda uşor încrederea - sau total. Am 
înghiţit din nou. 

— Dă-i drumul! 

A stat tot atât timp până să ghicească pe cât am stat eu 
să-mi aleg numărul. M-a privit şi îl puteam simţi cum 
încearcă să-mi afle gândurile şi impulsurile, să mă rezolve 
ca pe o altă ghicitoare. 

Ce vezi când te uiţi la mine, Grayson Hawthorne? 

A dat răspunsul: 

— 2. 

Mi-am întors capul spre umăr, ca să întrerup contactul 
vizual. Aş fi putut minţi. I-aş fi putut spune că a greşit. Dar 
nu am făcut-o. 


e 337 a 


— Ai ghicit. 

Grayson a dat drumul unei răsuflări sacadate, iar apoi 
am simţit cum îmi întoarce delicat faţa înspre el. 

— Avery. 

Aproape niciodată nu-mi spunea pe numele mic. Mi-a 
urmărit linia obrazului cu o atingere uşoară a degetului. 

— Nu o să mai las pe nimeni să îţi facă vreodată rău. Îţi 
dau cuvântul meu. 

Credea că poate să mă protejeze. Voia să mă protejeze. 
Mă atingea, iar eu nu îmi doream decât să îi dau voie. Să îi 
dau voie să mă protejeze. Să îi dau voie să mă atingă. Să îi 
dau voie... 

Zgomot de paşi. Pârâiturile care se auzeau deasupra m- 
au făcut să mă dau un pas în spate de lângă el şi, câteva 
secunde mai târziu, Xander şi Nash au coborât în încăpere. 

Am reuşit să mă uit la ei - nu la Grayson. 

— Unde e Jameson? am întrebat. 

Xander şi-a dres glasul. 

— Pot raporta că a recurs la un limbaj foarte colorat 
când i-a fost solicitată prezenţa. 

Nash a pufnit. 

— O să vină. 

Am aşteptat - cinci minute, apoi zece. 

— Aţi putea şi voi să le deblocaţi pe ale voastre, le-a 
spus Xander celorlalţi doi. Mâinile voastre, vă rog. 

Grayson a fost primul, apoi Nash. După ce touchpadurile 
le-au scanat mâinile, s-a auzit sunetul sugestiv de zăvor 
care se deschide. 

— Trei încuietori deschise, a murmurat Xander. Mai 
rămâne una. 

Au mai trecut cinci minute. Opt. Nu vine, mi-am zis. 

— Jameson nu vine, a zis Grayson, de parcă mi-ar fi citit 
gândul la fel de uşor cum ghicise numărul. 

— O să vină, a repetat Nash. 

— Nu fac eu întotdeauna ce mi se spune? 

Am ridicat toţi privirea - şi Jameson a sărit. A aterizat 
între mine şi fraţii săi, lăsându-se pe vine până aproape de 
podea ca să amortizeze şocul. S-a îndreptat, apoi i-a privit 


e 338 + 


pe rând în ochi. Nash. Xander. Grayson. 

Şi apoi pe mine. 

— Nu ştii când să te opreşti, nu-i aşa, Moştenitoareo? 

Nu suna chiar ca o acuzaţie. 

— Sunt mai puternică decât crezi, i-am spus eu. 

M-a privit îndelung, apoi s-a întors către uşă. Şi-a lipit 
palma de ecranul cu inițialele lui. S-a deschis şi ultimul 
zăvor, iar uşa s-a descuiat. S-a crăpat - trei centimetri, 
poate patru. Mă aşteptam ca Jameson să întindă mâna 
înspre uşă, dar el s-a întors la deschizătură şi a sărit, 
prinzându-se cu mâinile de marginile ei. 

— Unde pleci? l-am întrebat. 

După cât de mult ne străduiserăm să ajungem până aici, 
nu putea pleca pur şi simplu. 

— La dracu”, într-un final, a răspuns el. Probabil în 
pivniţă, deocamdată. 

Nu. Nu putea să plece aşa. El era cel care mă târâse în 
chestia asta şi avea să meargă până la capăt. Am sărit să 
mă prind de deschizătura de deasupra, ca să merg după el. 
Am simţit cum îmi slăbeşte strânsoarea. Nişte mâini 
puternice m-au apucat de dedesubt - Grayson. M-a împins 
în sus şi am reuşit să mă caţăr şi să ajung şi mai sus. 

— Nu pleca, i-am spus lui Jameson. 

Deja se îndepărta. Când mi-a auzit vocea, s-a oprit, fără 
să se întoarcă însă. 

— Nu ştiu ce se află de cealaltă parte a uşii, 
Mogştenitoareo, dar ştiu că bătrânul a pus la cale capcana 
asta pentru mine. 

— Numai pentru tine? am zis eu, iar vocea mea a trădat 
o anume tensiune. De asta e nevoie de toate cele patru 
mâini ale voastre şi de faţa mea ca să ajungem până aici? 

Era limpede că Tobias Hawthorne intenţionase ca noi 
toți să fim aici. 

— Ştia că eu o să intru în orice joc ar fi lăsat. Nash ar 
putea spune „dă-l dracu'”, Grayson s-ar putea împotmoli în 
chichiţe juridice, Xander s-ar putea gândi la multe alte 
lucruri - dar eu aş intra în joc. 

Îl puteam vedea cum respiră - cum suferă. 


e 339 = 


— Aşa că, da, a pus la cale asta pentru mine. Orice o fi 
de cealaltă parte a uşii... a zis el, respirând greu. Ştia. Ştia 
ce am făcut şi voia să se asigure că nu o să uit niciodată. 

— Ce ştia? am întrebat. 

Grayson şi-a făcut apariţia lângă mine şi a repetat 
aceeaşi întrebare. 

— Ce ştia bătrânul, Jamie? 

În spatele meu, îi puteam auzi pe Nash şi pe Xander 
căţărându-se în tunel, dar mintea mea aproape că nici nu 
le-a înregistrat prezenţa. Eram concentrată - total, intens - 
asupra lui Grayson şi a lui Jameson. 

— Ce ştia, Jamie? 

Jameson s-a întors către fratele său. 

— Ce s-a întâmplat pe optsprezece a zecea. 

— A fost vina mea, a spus Grayson şi a păşit înainte, 
punându-şi mâinile pe umerii lui Jameson. Eu am dus-o pe 
Emily acolo. Ştiam că era o idee proastă, dar nu mi-a 
păsat. Voiam doar să câştig. Voiam ca ea să mă iubească 
pe mine. 

— V-am urmărit în seara aia. 

Afirmația lui Jameson a rămas suspendată în aer câteva 
secunde. 

— V-am privit pe amândoi sărind, Gray. 

Dintr-odată, eram din nou împreună cu Jameson, 
îndreptându-ne către West Brook. Îmi spusese două 
minciuni şi un adevăr. Am fost de faţă când a murit Emily 
Laughlin. 

— Ne-ai urmărit? a întrebat Grayson, neputând să 
conceapă aşa ceva. De ce? 

— Din masochism? a zis Jameson şi a ridicat din umeri. 
Eram supărat. 

A făcut o pauză: 

— În cele din urmă, tu ai fugit să aduci prosoapele, iar 
eu... 

— Jamie, a zis Grayson şi şi-a lăsat mâinile să cadă pe 
lângă corp. Ce ai făcut? 

Grayson îmi spusese că plecase să aducă prosoapele, iar 
când se întorsese, Emily zăcea pe mal. Moartă. 


e 340 >» 


— Ce ai făcut? 

— Ea m-a văzut, a răspuns Jameson şi s-a întors dinspre 
fratele lui ca să mă privească. M-a văzut şi a zâmbit. 
Credea că ieşise învingătoare. Credea că încă eram al ei, 
dar eu i-am întors spatele şi am plecat. M-a strigat. Nu m- 
am oprit. Am auzit-o răsuflând greu. Scotea sunetul ăla 
slab, de om sugrumat. 

Mi-am dus mâna la gură, oripilată. 

— Am crezut că vrea să mă păcălească. Am auzit un 
pleosc, dar nu am făcut cale întoarsă. Să fi ajuns, probabil, 
la vreo sută de metri. Nu mă mai striga. Am privit în urmă. 

Vocea lui Jameson s-a frânt. 

— Emily era îndoită de mijloc, târându-se afară din apă. 
Am crezut că se preface. 

A crezut că îl manipulează. 

— Am rămas acolo pe loc, a zis Jameson pe un ton plat. 
Nu am mişcat niciun deget să o ajut. 

Am privit-o pe Emily Laughlin murind. Am crezut că o să 
mi se facă rău. Parcă îl vedeam stând în loc, încercând să îi 
arate că nu mai era al ei, încercând să reziste. 

— Emily s-a prăbuşit. Nu se mai mişca - şi nemişcată a 
rămas. Şi apoi te-ai întors tu, Gray, iar eu am plecat. 

Jameson a fost străbătut de un fior. 

— Te-am urât că ai dus-o acolo, dar pe mine mă urăsc şi 
mai mult, pentru că am lăsat-o să moară. Am stat acolo şi 
am privit. 

— A fost din cauza inimii, am zis. Ce ai fi putut... 

— Aş fi putut încerca să o resuscitez. Aş fi putut face 
ceva, a zis Jameson înghițind. Dar nu am făcut. Nu am 
habar cum a aflat bătrânul, dar m-a încolţit câteva zile mai 
târziu. Mi-a spus că ştia că fusesem acolo şi m-a întrebat 
dacă mă simţeam vinovat. Voia să îţi spun, Gray, iar eu nu 
am vrut. Am zis că, dacă era atât de al naibii de hotărât ca 
tu să ştii că fusesem acolo, ar putea să îţi spună chiar el. 
Dar nu a făcut-o. A făcut în schimb... asta. 

Scrisoarea. Biblioteca. Testamentul. Prenumele lor. Data 
mea de naştere - şi a morții lui Emily. Numerele, 
răspândite pe toată proprietatea. Vitraliul, ghicitoarea. 


e 341 » 


Pasajul către tunel. Grătarul marcat cu MĂ. Camera 
secretă. Zidul mobil. Uşa. 

— A vrut să fie al naibii de sigur că nu o să uit niciodată, 
a zis Jameson. 

— Nu, a izbucnit Xander. 

Ceilalţi s-au întors către el. 

— Nu aşa stau lucrurile, i-a asigurat el. Nu voia să 
demonstreze ceva. Ne voia pe noi - pe toţi patru - 
împreună. Aici. 

Nash şi-a pus mâna pe umărul lui Xander. 

— Bătrânul chiar putea fi un mare nemernic, Xan. 

— Nu aşa stau lucrurile, a repetat Xander, cu mai multă 
intensitate în voce decât auzisem vreodată - ca şi cum nu 
era doar o presupunere. 

Ca şi cum ştia. 

Grayson, care nu mai rostise niciun cuvânt de la 
mărturisirea lui Jameson, a vorbit acum. 

— Ce anume vrei să spui, Alexander? 

— Amândoi bântuiaţi ca nişte stafii. Erai un robot, Gray. 

Xander vorbea acum repede - aproape mult prea repede 
pentru ca noi să reuşim să-l urmărim. 

— Jamie era o bombă cu ceas. Vă uraţi unul pe altul. 

— Ne uram şi mai mult pe noi înşine, a zis Grayson, cu 
voce aspră. 

— Bătrânul ştia că era bolnav, a recunoscut Xander. Mi- 
a spus mie, chiar înainte să moară. M-a rugat să fac ceva 
pentru el. 

Nash şi-a îngustat ochii. 

— Şi ce anume te-a rugat să faci? 

Xander nu a răspuns. Grayson l-a privit bănuitor. 

— Trebuia să te asiguri că noi intrăm în joc. 

Ne voia pe noi - pe toți patru - impreună. Aici. 

— Era treaba mea să mă asigur că mergeţi până la capăt 
cu treaba asta. 

Xander şi-a mutat privirea de la Grayson la Jameson. 

— Amândoi. Dacă vreunul dintre voi ieşea din joc, era 
treaba mea să îl atrag înapoi. 

— Ai ştiut? am zis eu. În tot timpul ăsta, tu ai ştiut unde 


e 342 » 


duc indiciile? 

Xander fusese cel care mă ajutase să găsesc tunelul. El 
era cel care găsise indiciul din Black Wood. Ba chiar încă 
de la început... 

Mi-a spus că bunicul lui nu avea un al doilea prenume. 

— M-ai ajutat, am zis eu. 

Mă manipulase. M-a plimbat de colo colo ca pe o 
momeală. 

— Ţi-am spus că sunt o maşină Rube Goldberg vie, a zis 
Xander coborând privirea. Te-am avertizat. Intr-un fel. 

Mi-am amintit momentul când mă dusese să văd maşina 
pe care o construise. Îl întrebasem ce avea asta de-a face 
cu Thea, iar răspunsul lui fusese: „Cine zice că asta are 
ceva de-a face cu Thea?” 

L-am privit fix - cel mai tânăr, cel mai înalt şi 
neîndoielnic cel mai strălucit din familia Hawthorne. Unde 
mergi tu, o să vină şi ei, îmi spusese el la gală. În tot acest 
timp, am crezut că Jameson e cel care se foloseşte de 
mine. Am crezut că mă ţinea aproape cu un anumit motiv. 

Niciodată nu îmi trecuse prin cap că Xander avea şi el 
motivele lui. 

— Ştii de ce m-a ales bunicul vostru pe mine? l-am 
întrebat. Ai ştiut tot timpul răspunsul? 

Xander şi-a ridicat mâna în faţa corpului, de parcă ar fi 
crezut că l-aş putea strânge de gât. 

— Nu ştiu decât ce a vrut el să ştiu. Habar nu am ce e de 
cealaltă parte a uşii. Nu trebuia decât să îi aduc pe Jamie 
şi pe Gray aici. Împreună. A 

— Pe toţi patru, l-a corectat Nash. Împreună. 

Mi-am amintit ce îmi spusese în bucătărie. Uneori e 
nevoie să excizezi o rană ca să se poată vindeca. 

Oare aşa stăteau lucrurile? Asta să fi fost marele plan al 
bătrânului? Să mă aducă aici, să le dea un impuls să 
acționeze, sperând că jocul avea să scoată adevărul la 
iveală? 

— Nu doar pe noi patru, i-a spus Grayson lui Nash şi a 
întors privirea către mine. În mod clar, ăsta a fost un joc 
de jucat în cinci. 


e 343 + 


Capitolul 87 


Am coborât înapoi în încăpere, unul câte unul. Jameson 
şi-a lipit palma de uşă şi a împins. Spaţiul de dincolo de 
uşă era gol, cu excepţia unei mici cutii din lemn. Pe cutie 
erau nişte litere - litere aurii gravate pe plăcuţe aurii care 
păreau a proveni din cel mai scump joc de Scrabble din 
lume. 

Literele de pe cutie alcătuiau numele meu: AVERY 
KYLIE GRAMBS. 

Erau patru plăcuţe goale, una înaintea primului meu 
nume, una după numele de familie şi două care despărţeau 
numele unul de altul. După tot ceea ce se întâmplase - 
mărturisirea lui Jameson, apoi cea a lui Xander -, părea 
greşit că trebuia să se ajungă din nou la mine. 

De ce eu? Jocul ăsta putea să fi fost menit să îi aducă din 
nou împreună pe Jameson şi pe Grayson, să scoată 
secretele la suprafaţă, să stoarcă otrava înainte de a 
începe să putrezească - dar nu ştiu cum, pentru un anume 
motiv, se încheia cu mine. 

— Se pare că e runda ta, puştoaico, a zis Nash şi mi-a 
dat un ghiont înspre cutie. 

Am înghiţit în sec şi am îngenuncheat. Am încercat să 
deschid cutia, dar era încuiată. Nu exista nici loc pentru 
cheie, nici tastatură pentru cifru. 

Aplecat asupra mea, Jameson a zis: 

— Literele, Moştenitoareo. 

Pur şi simplu nu se putea abţine. Chiar şi după toate 
cele întâmplate, nu se putea abţine să intre în joc. 

Am întins ezitând mâna înspre A-ul din AVERY. S-a 
desprins de cutie. Una câte una, am scos celelalte litere şi 
plăcuţele goale şi mi-am dat seama că asta era declanşarea 
pentru încuietoare. M-am uitat la piese - nouăsprezece în 
total. Numele meu. În mod clar, nu era combinaţia pentru 
a deschide cutia. Atunci care e? 

Grayson s-a lăsat în jos lângă mine. A aranjat literele, 
mai întâi vocalele, apoi consoanele în ordine alfabetică. 


e 344 a 


— E o anagramă, a comentat Nash, aflat în picioare. 
Rearanjează literele. 

Mi-a venit instinctiv să îi răspund că numele meu era 
numele meu şi atât, nu vreo anagramă, dar mintea mea 
tria deja posibilităţile. 

AVERY era uşor de transformat în cuvinte, în două mai 
exact, prin simpla adăugare a spaţiului care exista în faţa 
numelui pentru a-l despărţi. Am pus plăcuţele la loc pe 
capacul cutiei, împingând-o pe fiecare la locul ei cu un clic. 

A VERY... 

După VERY am pus un alt spaţiu. Mai rămâneau două 
plăcuţe goale şi toate literele din cel de-al doilea prenume 
al meu şi din numele de familie. 

KYLIE GRAMBS, aranjate conform metodei lui Grayson, 
însemna: A, E, I, B, G, K, L, M, R, S, Y. 

Mare, sare, geam. Am început să extrag cuvintele, 
pentru a vedea cu ce mă lăsa fiecare, şi atunci mi-a apărut 
în fața ochilor. 

Dintr-odată mi-a apărut în fața ochilor. 

— Spune-mi că e o glumă, am şoptit. 

— Ce? a întrebat Jameson, implicat acum total, cu sau 
fără voia lui. 

A îngenuncheat lângă Grayson şi lângă mine în timp ce 
eu puneam literele pe cutie, una câte una. 

AVERY KYLIE GRAMBS - numele pe care Îl primisem la 
naştere, numele pe care Tobias Hawthorne îl programase 
să fie afişat la sala de bowling şi în maşina de pinball şi în 
cine ştie câte alte locuri din casă - a devenit, rearanjat, A 
VERY RISKY GAMBLE, adică un pariu foarte riscant. 

— Spunea mereu asta, a şoptit Xander. Că, indiferent ce 
plănuia el, s-ar putea să nu funcţioneze. Că era... 

— Un pariu foarte riscant, a completat Grayson, 
căutându-mă cu privirea. 

Numele meu? Am încercat să procesez situaţia. Mai întâi 
ziua mea de naştere, iar acum numele meu. Asta să fie? 
Ăsta să fi fost motivul? Până la urmă, cum mă găsise 
Tobias Hawthorne? 

Am pus ultima plăcuţă goală la locul ei, iar cutia s-a 


e 345 » 


deschis. Capacul s-a ridicat. Înăuntru erau cinci plicuri, 
câte unul pe numele fiecăruia dintre noi. 

I-am privit pe băieţi deschizându-şi plicul şi citindu-şi 
scrisoarea. Nash a înjurat printre dinţi. Grayson se holba 
la scrisoarea lui. Jameson a izbucnit într-un râs spart. 
Xander a băgat-o pe a lui în buzunar. 

Mi-am îndreptat atenţia către plicul meu. Cealaltă 
scrisoare pe care mi-o lăsase Tobias Hawthorne nu explica 
nimic. Deschizând-o pe aceasta, mă aşteptam la o 
clarificare. Cum m-ai găsit? De ce să-mi spui că iţi pare 
rău? Pentru ce iţi părea rău? 

În plicul meu nu era nicio foaie de hârtie, nicio 
scrisoare. Singurul lucru pe care îl conţinea era un plic de 
zahăr. 


e 346 » 


Capitolul 88 


Pun două plicuri de zahăr în poziţie verticală pe masă şi 
le unesc capetele, formând un triunghi capabil să stea în 
picioare de unul singur. 

— Uite, am zis. 

Fac la fel cu următoarele două plicuri, apoi aşez un al 
cincilea orizontal peste ele, unind cele două triunghiuri. 

— Avery Kylie Grambs! 

Mama îşi face apariția în capătul mesei, zâmbind. 

— Ce ţi-am spus eu despre construitul castelelor din 
zahăr? 

li zâmbesc la rândul meu. 

— Nu merită decât dacă poți face unul înalt de cinci 
etaje! 

În visul meu, amintirea se oprise aici, dar de data asta, 
cu plicul de zahăr în mână, creierul m-a dus un pas mai 
departe. 

Un bărbat care mânca în separeul din spatele meu 
priveşte peste umăr. Mă întreabă câţi ani am. 

— Şase, îi răspund. 

— Am acasă nişte nepoți cam de vârsta ta, spune el. Ia 
zi-mi, Avery, îţi poţi spune numele pe litere? Numele tău 
complet, aşa cum l-a rostit mama ta acum un minut? 

Pot şi o fac. 

— L-am întâlnit, spun eu încet. O singură dată, cu ani în 
urmă - doar câteva minute, în trecere. Tobias Hawthorne a 
auzit-o pe mama spunându-mi pe numele întreg. M-a rugat 
să i-l spun pe litere. 

— li plăceau anagramele mai mult decât whisky-ul, a 
spus Nash. Şi era genul care aprecia un whisky bun. 

Oare Tobias Hawthorne rearanjase chiar atunci în minte 
literele din numele meu complet? Il amuzase asta? M-am 
dus cu mintea la Grayson, care angajase pe cineva să 
dezgroape lucruri urâte despre mine. Despre mama. Oare 
Tobias Hawthorne fusese curios în legătură cu asta? 
Procedase la fel? 


e 347 » 


— S-ar fi interesat în continuare de tine, a zis aspru 
Grayson. O fetiţă cu un nume ciudat. 

Şi-a întors privirea către Jameson. 

— Probabil că îi ştia ziua de naştere. 

— Şi după moartea lui Emily... a spus Jameson, care 
acum mă privea pe mine - numai pe mine. 

— S-a gândit la tine. 

— Şi a hotărât să-mi lase întreaga lui avere datorită 
numelui meu? am zis. E o nebunie! 

— Tu ai spus-o, Moştenitoareo: nu ne-a dezmoştenit 
pentru tine. Oricum nu am fi primit banii. 

— Mergeau la acţiuni caritabile, am argumentat eu. Şi 
vrei să spui că, dintr-o toană, a anulat testamentul pe care 
îl făcuse cu douăzeci de ani în urmă? Asta e... 

— Avea nevoie să ne capteze atenţia cu ceva, a spus 
Grayson. Ceva atât de neaşteptat, atât de derutant, că nu 
putea fi văzut decât... 

— ...Ca un puzzle, a completat Jameson. Ceva ce nu am fi 
putut trece cu vederea. Ceva care să ne trezească la 
realitate. Ceva care să ne aducă aici - pe toţi patru. 

— Ceva care să elimine otrava, a spus Nash pe un ton 
greu de descifrat. 

Ei îl cunoscuseră pe bătrân. Eu, nu. Ceea ce spuneau ei 
- pentru ei avea sens. În ochii lor, nu fusese vorba despre o 
toană. Fusese un pariu foarte riscant. Fu fusesem un pariu 
foarte riscant. Tobias Hawthorne pariase că prezenţa mea 
în casă avea să zdruncine lucrurile, că secrete vechi aveau 
să iasă la iveală, că într-un fel sau altul un ultim puzzle va 
schimba totul. 

Că, dacă moartea lui Emily îi despărţise, eu i-aş fi putut 
aduce din nou împreună. 

— Ţi-am spus eu, puştoaico, a zis Nash de lângă mine. 
Nu eşti o jucătoare. Eşti balerina de sticlă - sau cutitul. 


e 348 œ» 


Capitolul 89 


Oren m-a întâmpinat în momentul în care am pus 
piciorul în Sala Mare. Faptul că aştepta mă făcea să mă 
întreb de ce mă lăsase singură în primul rând. Oare chiar îl 


sunase cineva - sau îi lăsase Tobias Hawthorne 
instrucţiuni să ne lase pe noi, cei cinci, să terminăm 
singuri jocul? 


— Ştii ce e acolo jos? l-am întrebat pe şeful serviciului 
meu de pază. 

li era mai loial bătrânului decât îmi era mie. Ce altceva 
ţi-a mai cerut să faci? 

— În afară de tunel? a răspuns el. Nu. 

Ne-a studiat pe mine şi pe băieţi. 

— Ar trebui? 

M-am gândit la ceea ce se întâmplase acolo, jos, cât timp 
Xander fusese plecat. La Rebecca şi la ceea ce îmi spusese 
ea. La Skye. M-am uitat la Grayson. Ochii lui i-au întâlnit 
pe ai mei. Privirea lui era întrebătoare şi plină de speranţă 
şi se mai citea în ea ceva ce nu reuşeam să identific. 

Nu i-am răspuns lui Oren decât: 

— Nu. 


Pe — 


În acea seară m-am aşezat la biroul lui Tobias 
Hawthorne, cel aflat în aripa mea de clădire. Aveam în 
mână scrisorile pe care mi le lăsase. 

Draga mea Avery, 

Îmi pare rău. 

- T.T.H. 

Mă întrebam pentru ce îi părea rău, dar începeam să 
cred că lucrurile stăteau pe dos. Poate că nu-mi lăsase 
banii pentru a-şi cere iertare. Poate că îşi cerea iertare 
pentru că îmi lăsase banii. Pentru că se folosise de mine. 

Mă adusese aici pentru ei. 

Am împăturit scrisoarea în două şi apoi încă o dată. 
Toate astea nu aveau nimic de-a face cu mama mea. Orice 
secrete ar fi avut ea, acestea erau de dinainte de moartea 


< 349 + 


lui Emily. În marele plan al lumii, tot acest lanţ de 
evenimente năucitor, care influenţa vieţi şi aducea titluri 
de prima pagină, nu avea nimic de-a face cu mine. Eu nu 
eram decât o fetiţă cu un nume ciudat, născută în ziua 
potrivită. 

Am acasă nişte nepoți cam de vârsta ta, parcă îl auzeam 
pe bătrân spunându-mi. 

— Întotdeauna a fost vorba despre ei, am spus eu cu 
voce tare. Ce ar trebui să fac acum? i 

Jocul se încheiase. Puzzle-ul fusese rezolvat. Imi 
îndeplinisem rolul. Şi niciodată în viaţa mea nu mă mai 
simţisem atât de neînsemnată. 

Ochii îmi erau atraşi de busola încastrată pe suprafaţa 
biroului. La fel cum făcusem prima dată când mă aflasem 
în acest birou, am rotit busola, iar panoul de pe birou s-a 
ridicat, dând la iveală compartimentul de dedesubt. La fel 
ca prima dată, mi-am plimbat uşor degetele peste T-ul 
gravat în lemn. 

Şi apoi m-am uitat la scrisoare - la semnătura lui Tobias 
Hawthorne. T.T.H. 

Privirea mi s-a întors la birou. Jameson îmi spusese 
odată că bunicul lui nu cumpărase niciodată un birou fără 
compartimente secrete. Cum intrasem în joc şi cum 
locuiam în Hawthorne House - nu m-am putut împiedica să 
privesc altfel lucrurile de data asta. Am cercetat panoul de 
lemn în care fusese gravat T-ul. 

Nimic. 

Apoi mi-am aşezat degetele pe T şi am împins. Lemnul a 
cedat. Clic. Apoi s-a ridicat la loc. 

— T, am zis cu voce tare şi am mai făcut o dată acelaşi 
lucru. 

Încă un clic. 

—T. 

Am privit panoul cu atenţie multă vreme şi apoi am 
observat-o: o mică deschizătură între lemn şi suprafaţa 
biroului, la baza T-ului. Mi-am strecurat degetele dedesubt 
şi am dat de încă un şănţuleţ - şi deasupra lui, o 
încuietoare. Am desfăcut-o, iar panoul s-a rotit în sens 


e 350 » 


invers acelor de ceas. 

După o rotire de nouăzeci de grade, nu mă mai uit la un 
T. Ci la un H. Am apăsat simultan toate cele trei linii ale H- 
ului. Clic. A pornit un soi de motor, iar panoul a dispărut la 
loc în birou, dezvăluind dedesubt un alt compartiment 
secret. 

T.1.H. Tobias Hawthorne intenţionase ca asta să fie 
aripa mea. Îşi semnase scrisoarea către mine cu inițialele, 
nu cu numele întreg. lar aceste iniţiale descuiaseră acest 
sertar. Inăuntru se afla un dosar, destul de asemănător cu 
cel pe care mi-l arătase Grayson în ziua în care mersesem 
la fundaţie. Numele meu - numele meu întreg - era scris în 
partea de sus. 

AVERY KYLIE GRAMBS. 

Acum, că descoperisem anagrama, nu mai puteam să fac 
abstracţie de ea. Fără să ştiu ce aveam să găsesc - şi nici 
măcar ce mă aşteptam să găsesc -, am luat dosarul şi l-am 
deschis. Primul lucru pe care mi-au căzut ochii a fost o 
copie a certificatului meu de naştere. Tobias Hawthorne 
subliniase ziua mea de naştere - şi semnătura tatălui meu. 
Data era logică. Dar semnătura? 

Am un secret, parcă o auzeam pe mama spunând. 
Despre ziua în care te-ai născut. 

Nu ştiam ce să fac cu toate astea - cu nimic din toate 
astea. Am dat la următoarea pagină, apoi la următoarea şi 
iar la următoarea. Erau pline cu poze, patru sau cinci pe 
an, începând de la vârsta de şase ani. 

S-ar fi interesat în continuare de tine, îmi aminteam 
spusele lui Grayson. O fetiță cu un nume ciudat. 

Numărul pozelor a crescut semnificativ după ce am 
împlinit şaisprezece ani. După ce a murit Emily. Erau atât 
de multe, de parcă Tobias Hawthorne trimisese pe cineva 
să îmi urmărească fiecare mişcare. Nu puteai risca totul pe 
o străină total necunoscută, mi-am zis. Strict vorbind, 
exact asta făcuse, dar, uitându-mă la aceste poze, am fost 
copleşită de senzaţia că Tobias Hawthorne îşi făcuse 
temele. 

Nu eram doar un nume şi o dată pentru el. 


e 351 


Erau fotografii cu mine organizând partide de poker în 
parcare şi fotografii în care căram mult prea multe căni 
deodată la cină. Era şi o poză cu mine şi cu Libby, în care 
râdeam, şi una în care eu stăteam între ea şi Drake. Era un 
cadru cu mine jucând şah în parc şi unul cu mine şi Harry 
la coadă la micul dejun, în care nu ni se vedeau decât 
cefele. Era chiar şi o fotografie cu mine în maşină, cu un 
teanc de cărţi poştale în mână. 

Fotograful mă surprinsese visând cu ochii deschişi. 

Tobias Hawthorne nu mă cunoscuse - dar cunoscuse 
multe despre mine. Oi fi fost eu un pariu cât se poate de 
riscant. Oi fi fost eu doar o piesă din puzzle, nu o 
jucătoare. Dar miliardarul ştiuse că puteam juca. Nu se 
angajase în acest demers orbeşte şi sperase la cel mai bun 
deznodământ. 

Plănuise şi planificase, iar eu eram o parte din calculele 
lui. Nu doar Avery Kylie Grambs, născută în aceeaşi zi în 
care murise Emily Laughlin - ci fata din aceste fotografii. 

M-am gândit la ceea ce spusese Jameson, în acea primă 
noapte când ieşise din şemineul din camera mea. Tobias 
Hawthorne mi-a lăsat această avere - şi tot ce le lăsase lor 
eram eu. 


e 352 = 


Capitolul 90 


În dimineaţa următoare, Oren m-a anunţat că Skye 
Hawthorne pleca de la Hawthorne House. Se muta, iar 
Grayson dăduse instrucţiuni serviciului de pază să nu îi 
mai dea voie să intre pe proprietate. 

— Ai vreo idee de ce? 

Oren m-a privit într-un fel care dădea foarte limpede de 
înţeles că ştia că eu ştiu ceva. 

M-am uitat la el şi am minţit. 


— Habar nu am. 
Duuu 


L-am găsit pe Grayson pe scara secretă, cea cu biroul 
Davenport. 

— Ai dat-o pe mama ta afară din casă? 

Nu asta mă aşteptam să facă, după ce câştigase micul 
nostru pariu. De bine, de rău, Skye era mama lui. Familia 
pe primul loc. 

— Mama a plecat din proprie iniţiativă, a spus el calm. A 
fost făcută să înţeleagă că aceasta era cea mai bună 
opţiune. 

Mai bine decât să fie denunţată la poliţie. 

— Ai câştigat pariul, i-am spus lui Grayson. Nu trebuia 
să... 
S-a întors şi a urcat o treaptă, astfel că acum era lângă 
mine. 

— Da, l-am câştigat. 

Dacă ar trebui să aleg între tine şi oricare dintre ei, i-aş 
alege pe ei, absolut de fiecare dată, îmi spusese el. 

Dar nu o făcuse. 

— Grayson. 

Stăteam aproape de el, iar ultima dată când stătuserăm 
împreună pe această scară, eu îmi dezvelisem rănile - la 
propriu. De data aceasta m-am trezit că îmi ridic mâinile 
spre pieptul lui. Era arogant şi îngrozitor şi îşi petrecuse 
prima săptămână după ce ne cunoscuserăm ferm hotărât 
să îmi facă viaţa un iad. Încă era pe jumătate îndrăgostit 


e 353 e 


de Emily Laughlin. Dar, din prima clipă când îl văzusem, 
îmi fusese aproape imposibil să îmi iau ochii de la el. 

Şi, la urma urmelor, mă alesese pe mine. În locul 
familiei. În locul mamei lui. 

Şovăind, mi-am mutat mâna de pe pieptul lui pe obraz. 
Pentru o clipă, mi-a dat voie să îl ating, apoi şi-a întors 
capul. 

—O să te protejez întotdeauna, mi-a spus el, cu 
maxilarul încordat şi ochii umbriţi. Meriţi să te simţi în 
siguranţă în casa ta. Şi o să te ajut cu fundaţia. O să te 
învăţ tot ce trebuie să ştii ca să înceapă să-ţi placă acest 
fel de viaţă ca şi cum ai fi fost născută pentru ea. Dar 
asta... noi... a zis el înghițind în sec. Nu se poate întâmpla, 
Avery. Am văzut cum se uită Jameson la tine. 

Nu a spus că nu ar lăsa încă o fată să intervină între ei. 
Nu era nevoie. 


e 354 a 


Capitolul 91 


Am sunat-o pe Max, ştiind că, probabil, telefonul ei nici 
măcar nu era la ea, şi am fost direcţionată către căsuţa 
vocală. „Sunt Maxine Liu. Sunt sechestrată în echivalentul 
tehnologic al unei mănăstiri virtuale. Să aveţi o zi 
binecuvântată, ticăloşi împuţiţi” 

Am încercat pe telefonul fratelui ei şi iar am fost 
direcţionată către căsuţa vocală. „Aţi sunat la Johnny Liu”. 
Max rechiziţionase şi căsuţa lui vocală. „E un frate mai mic 
absolut suportabil şi, dacă laşi un mesaj, probabil că o să 
te sune înapoi. Avery, dacă tu eşti, nu mai tot încerca să îţi 
găseşti sfârşitul. Imi eşti datoare cu Australia!” 

Nu am lăsat niciun mesaj - dar mi-am propus să văd de 
ce ar fi fost nevoie ca Alisa să trimită întregii familii Liu 
bilete la clasa întâi pentru Australia. Eu nu puteam călători 
până nu se încheia timpul pe care îl aveam de petrecut în 
Hawthorne House, dar poate că Max putea. 

I-o datoram. 

Simţindu-mă debusolată şi rănită de ceea ce spusese 
Grayson şi cum nu aveam posibilitatea să analizez toate 
astea cu Max, m-am dus să o caut pe Libby. Trebuia 
neapărat să îi luăm un telefon nou, pentru că nu era greu 
să te pierzi în locul ăsta. 

Nu voiam să mai pierd pe nimeni. 

Nu ar fi fost exclus să nu reuşesc să o găsesc, dar, când 
m-am apropiat de sala de muzică, am auzit pianul, la care 
cânta cineva. M-am luat după muzică şi am găsit-o pe 
Libby aşezată pe bancheta pianului, lângă Buni îşi ţineau 
amândouă ochii închişi şi ascultau. 

Vânătaia de la ochiul lui Libby dispăruse în sfârşit. 
Văzând-o cu Buni, m-am dus cu gândul la jobul lui Libby de 
acasă. Nu îi puteam cere să stea pe lângă Hawthorne 
House cât e ziua de lungă, fără să facă nimic. 

Aş fi vrut să ştiu ce sugestie ar avea Nash. Aș putea-o 
ruga să întocmească un plan de afaceri. Poate o rulotă cu 
mâncare? 


355 + 


Sau poate că şi-ar dori şi ea să călătorească. Atâta 
vreme cât testamentul nu era încă autentificat, eram 
limitată în ceea ce puteam face - dar oamenii de treabă de 
la McNamara, Ortega şi Jones aveau motive să vrea să 
rămână de partea mea. Până la urmă banii aveau să fie ai 
mei. Până la urmă vor ieşi din custodie. 

Până la urmă aveam să fiu una dintre cele mai bogate şi 
mai puternice femei din lume. 

Muzica de pian a încetat, iar sora mea şi Buni au ridicat 
privirea şi m-au văzut. Libby şi-a dat silinţa să facă pe 
cloşca. 

— Sigur eşti bine? m-a întrebat ea. Nu pari a fi bine. 

M-am gândit la Grayson. La Jameson. La scopul pentru 
care fusesem adusă aici. 

— Sunt OK, i-am răspuns lui Libby, cu o voce atât de 
sigură încât mai să cred şi eu. 

Nu s-a lăsat păcălită. 

— O să-ţi pregătesc ceva, mi-a spus. Ai mâncat vreodată 
quiche? Nu am făcut niciodată quiche. 

Nu prea ardeam de dorinţă să gust una, dar coptul era 
modul lui Libby de a-şi arăta dragostea. S-a îndreptat către 
bucătărie. Mă pregăteam să o urmez, dar Buni m-a oprit. 

— Stai! mi-a poruncit ea. 

Nu aveam ce face decât să mă supun. 

— Aud că nepoata mea pleacă, a zis ea tăios, după ce m- 
a lăsat un pic să mă panichez. 

M-am gândit să cosmetizez adevărul, dar dovedise din 
plin că nu era genul care să aprecieze politeţurile. 

— A încercat să facă să fiu omorâtă. 

Buni a pufnit. 

— Lui Skye nu i-a plăcut niciodată să-şi murdărească ea 
mâinile. Dacă mă întrebi pe mine, dacă ai de gând să omori 
pe cineva, ar trebui să ai măcar decenţa să o faci chiar tu 
şi să o faci ca la carte. 

Asta era, probabil, cea mai stranie discuţie pe care o 
avusesem în viaţa mea. 

— Nu că oamenii ar fi decenţi în ziua de azi, a continuat 
Buni. Nu au respect. Nu au respect de sine. Nu au tărie de 


e 356 œ» 


caracter. 

A oftat. 

— Dacă biata mea Alice şi-ar putea vedea copiii acum... 

Mă întrebam cum fusese pentru Skye şi Zara să crească 
în Hawthorne House. Cum fusese pentru Toby. 

Ce i-a făcut să fie aşa? 

— Ginerele tău şi-a schimbat testamentul după moartea 
lui Toby, am zis eu şi am studiat expresia de pe faţa lui 
Buni, întrebându-mă dacă ştiuse. 

— Toby a fost un băiat bun, a zis Buni posacă. Până când 
n-a mai fost. 

Nu eram sigură ce să înţeleg din asta. 

Şi-a dus degetele la un medalion pe care îl purta la gât. 

— A fost cel mai dulce copil, foarte ager la minte. La fel 
ca tati al lui, zicea lumea, dar, ah, băiatul avea destul din 
mine. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. 

Pe faţa lui Buni s-a aşternut o umbră. 

— I-a sfâşiat inima lui Alice a mea. Pe toţi ne-a distrus, 
cu adevărat. 

Degetele i s-au strâns pe medalion, iar mâna a prins să-i 
tremure. Şi-a recompus expresia feţei şi a deschis 
medalionul. 

— Uită-te la el, mi-a spus. Uită-te ce băiat dulce. Aici 
avea şaisprezece ani. 

M-am aplecat ca să văd mai bine, întrebându-mă dacă 
Tobias Hawthorne al doilea semănase vreun pic cu nepoţii 
lui. Ceea ce am văzut mi-a tăiat răsuflarea. 

Nu. 

— Acesta e Toby? am întrebat, chinuindu-mă să respir. 

Nu reuşeam să gândesc. 

— A fost un băiat bun, a zis Buni, posacă. 

Abia dacă o auzeam. Nu îmi puteam desprinde ochii de 
la fotografie. Nu puteam vorbi, pentru că îl cunoşteam pe 
acest bărbat. În poză era mai tânăr - mult mai tânăr -, dar 
nu mă puteam înşela în privinţa feţei. 

— Mogştenitoareo? a răsunat o voce din uşă. 

M-am uitat şi l-am văzut pe Jameson stând în prag. Arăta 


e 357 » 


altfel decât în ultimele câteva zile. Mai luminos, cumva. 
Oarecum mai puţin furios. În stare să îmi zâmbească pe 
jumătate, strâmb. 

— De ce ţi s-au înecat corăbiile? 

M-am uitat din nou la medalion şi am tras aer în piept 
până am simţit că mă ard plămânii. 

— Íl cunosc. 

— Ce vrei să zici? a spus Jameson şi a pornit către mine. 

Lângă mine, Buni a încremenit. N 

— Jucam şah cu el în parc, am zis. In fiecare dimineață. 
Harry. 

— Imposibil! a exclamat Buni cu voce tremurândă. Toby 
a murit acum douăzeci de ani. 

Acum douăzeci de ani, Tobias Hawthorne îşi 
dezmoştenise familia. Ce înseamnă asta? Ce naiba se 
petrece? 

— Eşti sigură, Moştenitoareo? 

Jameson ajunsese chiar lângă mine. Am văzut cum se 
uità Jameson la tine, spusese Grayson. 

— Eşti absolut sigură? 

L-am privit pe Jameson. Nimic nu părea real. Am un 
secret, despre ziua în care te-ai născut... parcă o auzeam 
pe mama spunându-mi. 

Am apucat mâna lui Jameson şi am strâns-o tare. 

— Sunt sigură. 


e 358 >» 


Epilog 


Xander Hawthorne privea cu atenţie scrisoarea. La 
prima vedere, nu spunea prea multe. 

Alexander, 

Bună treabă. 


Tobias Hawthorne 
>E 


Bună treabă. Îi condusese pe fraţi la finalul jocului. O 
condusese până acolo şi pe Avery. Făcuse exact aşa cum 
promisese - dar şi bătrânul îi făcuse o promisiune. 

Când se termină jocul lor, începe al tău. 

Xander nu intrase niciodată în competiţie aşa cum 
făceau fraţii lui - dar, ah, ce şi-ar mai fi dorit! Nu minţise 
când îi spusese lui Avery că o singură dată îşi dorise şi el 
să câştige. Când ajunseseră la ultima încăpere, când ea 
deschisese cutia, când el îşi deschisese plicul, se 
aşteptase... la ceva. 

O ghicitoare. 

Un puzzle. 

Un indiciu. 

Şi tot ceea ce primise era asta. Bună treabă. 

— Xander? a zis încet Rebecca, în spatele lui. Ce faci 
aici? 

— Oftează melodramatic, a aruncat Thea. E evident. 

Era un triumf că le făcuse pe amândouă să fie aici, în 
aceeaşi încăpere. Nici măcar nu ştia sigur de ce o făcuse, 
în afară de faptul că avea nevoie de un martor. De martori. 
Dacă era să fie sincer cu el însuşi, o adusese pe Rebecca 
pentru că îşi dorea ca ea să fie de faţă şi o adusese pe Thea 
fiindcă dacă nu ar fi făcut-o... 

Ar fi fost singur cu Rebecca. 

— Sunt multe tipuri de cerneală invizibilă, le-a spus el. 

În ultimele câteva zile, încălzise suprafaţa scrisorii 
ținând un chibrit dedesubtul ei. Cumpărase o lampă cu 
ultraviolete şi plecase în oraş. Încercase toate modalităţile 
pe care le ştia pentru a da la iveală un mesaj secret de pe 


e 359 = 


o foaie de hârtie, cu excepţia uneia. 

— Dar există una singură care distruge mesajul după ce 
a fost descoperit, a continuat el calm. 

Dacă se înşela, totul se terminase. Nu avea să fie niciun 
joc, nicio victorie. Xander nu voia să facă asta singur. 

— Ce anume crezi că o să găseşti? l-a întrebat Thea. 

Xander a privit o ultimă oară scrisoarea. 


Alexander, 
Bună treabă. 
Tobias Hawthorne 


Poate că promisiunea bătrânului fusese o minciună. 
Poate că, pentru Tobias Hawthorne, Xander nu fusese 
decât o idee venită prea târziu. Dar trebuia să încerce. S-a 
întors către recipientul aflat lângă el. L-a umplut cu apă. 

— Xander? a zis din nou Rebecca, iar vocea ei aproape 
că l-a tulburat. 

— Acum să vedem, a zis el şi a aşezat cu mare grijă 
scrisoarea pe suprafaţa apei, apoi a apăsat-o în jos. 

La început a crezut că făcuse o greşeală teribilă. A 
crezut că nu avea să se întâmple nimic. Apoi, încetişor, a 
apărut ceva scris, de cealaltă parte a semnăturii bunicului 
lui. Se semnase Tobias Hawthorne, fără cel de-al doilea 
prenume, iar acum motivul pentru această omisiune era 
limpede. 

Cerneala invizibilă a căpătat culoare pe pagină. La 
dreapta semnăturii nu erau decât două litere, echivalând 
cu un numeral în cifre romane. II. lar la stânga erau doar 
două cuvinte. Găseşte-l pe. 

GĂSEŞTE-L PE TOBIAS HAWTHORNE II. 


e 360 œ» 


Mulţumiri 


Scrierea acestei cărţi a fost o provocare şi o bucurie şi le 
sunt cât se poate de recunoscătoare echipelor (la plural!) 
extraordinare care m-au sprijinit în parcurgerea întregului 
proces, etapă cu etapă. Am colaborat cu doi redactori 
fantastici pentru acest proiect. Îi sunt profund 
recunoscătoare lui Kieran Viola pentru a-şi fi dat seama că 
aceasta era categoric cartea pe care aveam nevoie să o 
scriu în continuare şi pentru că m-a ajutat să le dau viaţă 
lui Avery, fraţilor Hawthorne şi lumii lor. Lisa Yoskowitz a 
preluat apoi cartea în vederea publicării, iar pasiunea şi 
viziunea ei legate de acest proiect, alături de priceperea şi 
de graţia ei în domeniu, au făcut ca acest proces să fie de 
vis. Orice autor ar fi norocos să lucreze cu oricare dintre 
aceşti doi redactori; eu am fost binecuvântată să lucrez cu 
amândoi! 

Mulţumirile mele pline de recunoştinţă se îndreaptă 
către întreaga echipă de la Little, Broown Books for Young 
Readers, în special către Janelle DeLuise, Jackie Engel, 
Marisa Finkelstein, Shawn Foster, Bill Grace, Savannah 
Kennelly, Hannah Koerner, Christie Michel, Hannah 
Milton, Emilie Polster, Victoria Stapleton şi Megan 
Tingley. li mulţumesc în mod deosebit agentului meu de 
presă, Alex Kelleher-Nagorski, al cărui entuziasm pentru 
acest proiect m-a înseninat nu de puţine ori; lui Michelle 
Campbell, pentru incredibila mobilizare a bibliotecarilor şi 
a profesorilor; şi Karinei Granda, pentru munca la cea mai 
frumoasă copertă pe care am văzut-o vreodată! Am de 
asemenea o mare admiraţie şi îi sunt îndatorată artistei 
Katt Phatt, care a creat incredibila grafică a copertei. Le 
mulţumesc Antheei Townsend, lui Phoebe Williams şi 
întregii echipe de la Penguin Random House UK pentru 
pasiunea pe care au pus-o în munca la acest proiect şi 
echipei de la Disney * Hyperion, care a văzut potenţialul 
acestei cărţi în 2018, când nu era decât o propunere de 
patru pagini. 


e 361 - 


Elizabeth Harding a fost agenta mea încă din timpul 
facultăţii şi nu mi-aş fi putut dori o susținătoare mai 
înţeleaptă, mai minunată! Întregii mele echipe de la Curtis 
Brown - mii de mulţumiri. Holly Frederick s-a ocupat de 
drepturile de adaptare TV ale cărţii. Sarah Perillo a făcut o 
treabă incredibilă în ceea ce priveşte drepturile de 
traducere (şi asta în plină pandemie!). Mulţumirile mele şi 
lui Nicole Eisenbraun, Sarah Gerton, Maddie Tavis şi 
Jazminei Young. Vă apreciez pe toate extrem de mult! 

Le sunt profund recunoscătoare familiei şi prietenilor, 
care m-au asistat pe parcursul scrierii acestei cărţi. Rachel 
Vincent s-a aşezat în faţa mea la Panera o dată pe 
săptămână, mi-a spus că sunt capabilă să o fac, a fost 
întotdeauna disponibilă pentru un brainstorming şi m-a 
făcut să zâmbesc chiar şi atunci când eram atât de stresată 
încât îmi venea să plâng. Ally Carter este întotdeauna 
alături în suişurile şi coborâşurile procesului de publicare. 
Colegii şi studenţii mei de la Universitatea din Oklahoma 
m-au ajutat în nenumărate feluri. Vă mulţumesc tuturor! 

În sfârşit, le mulţumesc părinţilor şi soţului meu, pentru 
sprijinul lor infinit, şi copiilor mei, pentru a-mi fi îngăduit 
să dorm suficient ca să pot scrie această carte. 


e 362 » 


Povestea unei Cenușărese. 
Mize mortale, răsturnări de situație captivante și secrete 
savuroase. 


Avery Grambs are un plan pentru un viitor mai bun: 
să supravieţuiască liceului, să obţină o bursă de studii şi să scape. 
Dar soarta i se schimbă în momentul în care miliardarul Tobias 
Hawthorne moare şi îi lasă, practic, întreaga lui avere. Poanta? 
Avery nu are habar de ce — şi nici măcar cine e Tobias Hawthorne. 
Pentru a intra în posesia moştenirii, trebuie să se mute în Hawthorne 
House, o casă imensă, înțesată cu pasaje secrete, unde fiecare încăpere. 
poartă amprenta bătrânului — şi pasiunea lui pentru puzzle-uri, 
ghicitori şi coduri. 
Din păcate pentru Avery, în Hawthorne House mai locuiesc și 
membrii familiei pe care testamentul lui Tobias Hawthorne ira 
dezmoştenit. Printre aceştia se numără şi cei patru nepoți Hawthorme: 
nişte băieţi periculoși, irezistibili, străluciți, care au crescut cu 
certitudinea că, intr-o bună zi, vor moşteni miliarde. Succesorul 
prezumtiv, Grayson Hawthorne, are convingerea că Avery esteo 
escroacă şi e ferm hotărât să o pună la locul ei. Fratele lui, Jameson, o 
vede ca pe ultima provocare a bunicului lor: o ghicitoare încâlcită, un 
puzzle care trebuie rezolvat. Captivă într-o lume a bogăției şi a 
privilegiilor, cu pericolul pândind la fiecare colț, Avery va trebui să 
intre ea însăşi în joc pentru a putea rămâne în viaţă. 


Barnes e o maestră a puzzle-urilor și a răstumărilor de situație. 
Nimic nu m-a încântat anul acesta atât de tare ca Jocurile moştenirii. 


E. Lockhart, autoarea romanului Mincinoşii 
Un amestec captivant de secrete de familie, poveste interzisă de dragoste şi 


vânătoare temerară de comori, plasat în misterioasa lume a miliardarilor din Texas. 
Răsturnările permanente de situaţie m-au ținut în suspans pană la ultima pagină! 


Katharine McGee, autoarea romanului American Royals 


storiabooks.ro -Q © a 


TORIA Miji 
S 


e 364 œ»