Feodor M. Dostoievski — Nuvele Si Povestiri — Inima Slaba

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


INIMĂ SLABĂ 


Sub acelaşi acoperământ, în aceeaşi locuinţă, la etaţul trei, stăteau 
doi tineri colegi de birou: Arkadi Ivanovici Nefedevici şi Vasea 
Surnkovw *, Se înțelege de la sine că autorul girnte nevoia de a da o 
explicație cititorului: de ce unul dintre eroi este desemnat cu 
numele său întreg, iar celălalt printr-un diminutiv, chiar gi pentru ca 
nu cumva asemenea pracedeu de exprimare să he considerat, de 
pildă, ca nepoliticos şi, în parte, tarruliar, 

Dar pentru aga ceva ar îi fost necesar să se explice cu anticipație zi 
ză se determine gradul, vârsta, profezma, funcția şi, în sfârgit, 
caracterul celor două personagii. Cur există mulți scriitori de soiul 
acesta, care îşi încep opera exact aşa, de aceea autorul povestiru de 
față, numai şi numai ca să nu semene cu dânşii [cu alte cuvinte, 
cum at zice unii, din pricina nernărgintei sale vanități] s-a hotărât 
să pornească de-a dreptul cu acțiunea. Încheind această 
introducere, autorul începe astfel: 

În ajunul Anului nou, Şumkov se întoarse acasă pe la orele gase 
seara, Arkad Ivanovici, care era culcat în pat, se trezi şi cu ochii 
mijiți îl primi pe prietenul său. Il văzu îmbrăcat în cel mai elegant 


„pă ia i e Ea ca ate, iaca AT i] dai Eee Cl n 5 SL IL SE ni zoster Dezna cazi 20 a] Îi PP Sa RE a m e e E N i LIDER e IE Et 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


INIMĂ SLABĂ 


Sub acelaşi acoperământ, în aceeaşi locuinţă, la etajul trei, 
stăteau doi tineri colegi de birou: Arkadi Ivanovici 
Nefedevici şi Vasea Şumkov *. Se înţelege de la sine că 
autorul simte nevoia de a da o explicaţie cititorului: de ce 
unul dintre eroi este desemnat cu numele său întreg, iar 
celălalt printr-un diminutiv, chiar şi pentru ca nu cumva 
asemenea procedeu de exprimare să fie considerat, de 
pildă, ca nepoliticos şi, în parte, familiar. 

Dar pentru aşa ceva ar fi fost necesar să se explice cu 
anticipație şi să se determine gradul, vârsta, profesia, 
funcţia şi, în sfârşit, caracterul celor două personagii. Cum 
există mulţi scriitori de soiul acesta, care îşi încep opera 
exact aşa, de aceea autorul povestirii de faţă, numai şi 
numai ca să nu semene cu dânşii (cu alte cuvinte, cum ar 
zice unii, din pricina nemărginitei sale vanităţi) s-a hotărât 
să pornească de-a dreptul cu acţiunea. Încheind această 
introducere, autorul începe astfel: 

În ajunul Anului nou, Şumkov se întoarse acasă pe la orele 
şase seara. Arkadi Ivanovici, care era culcat în pat, se trezi 
şi cu ochii mijiţi îl privi pe prietenul său. II văzu îmbrăcat în 
cel mai elegant costum civil al său, cu un plastron alb ca 
neaua. Această împrejurare, bineînţeles, îl miră. „Oare 
unde are de gând să se ducă Vasea, pus astfel Ia punct? Şi 
nici n-a luat prânzul acasă!” 


Intre timp, Şumkov aprinse luminarea, iar Arkadi Ivanovici 
ghici numaidecât că amicul său avea intenţia de a-l deştepta 
ca din întâmplare. Într-adevăr, Vasea tuşi de vreo două ori 
şi tot de atâtea ori făcu ocolul odăii. Apoi, chiar ca din 
nebăgare de seamă, scăpă din mână pipa, pe care se 
apucase, chipurile, s-o umple cu tutun, stând în colţul de 
lângă sobă. Arkadi Ivanovici de-abia se stăpâni să nu 
pufnească în râs. 

— Vasea, nu mai umbla cu şiretlicuri! Îi spuse el. 

— Cum, nu dormi, Arkaşa? 

— Zău că n-aş putea să-ţi răspund exact; dar parcă nu 
dorm. 

— Ah, Arkaşa! Bună seara, scumpul meu! Ehei, frăţioare! 
Ehei, frăţioare! Nici nu-ţi trece prin minte ce am să-ţi spun! 

— Hotărât că nu-mi trece. la, dă-te mai aproape! 

Parcă atâta şi aştepta Vasea. Se apropie numaidecât de 
dânsul, fără să se aştepte câtuşi de puţin la vreo viclenie din 
partea lui Arkadi Ivanovici, care îl apucă cu dibăcie de 
mână, îl răsuci şi-l răsturnă în pat. Suindu-se peste dânsul, 
începu să-l buchisească cum se cuvine - ceea ce făcea, 
pare-se, o nespusă plăcere veselului Arkadi Ivanovici. 

— Te-am găbijit, izbucni el. Am pus mâna pe tine! 

— Arkaşa, Arkaşa, ce faci? Lasă-mă în pace, pentru numele 
lui Dumnezeu, dă-mi drumul, îmi nenoroceşti fracul! 

— N-ai nevoie de dânsul. Ce-ţi trebuie frac? De ce eşti aşa 
de credul şi te prinzi atât de uşor în laţ? Hai, spune-mi pe 
unde ai hoinărit? Unde ai luat prânzul? 

— Uf, pentru Dumnezeu, lasă-mă odată în pace! 

— Unde ai prânzit? 

— "Tocmai despre asta şi vreau să-ţi povestesc. 

— Atunci zi-i! 

— Dar mai întâi dă-mi drumul! 

— Ba nu-ţi dau drumul până nu-mi istoriseşti totul. 

— Arkaşa, Arkaşa! Nu-ţi dai seama că aşa nu pot, mi-e 
imposibil! Răcni firavul Vasea, zbătându-se ca să scape din 


puternicele labe ale amicului său. Există doar nişte 
subiecte... 

— Ce fel de subiecte? 

— Nişte subiecte pe care dacă începi să le povesteşti în 
postura asta, pierzi orice demnitate. Mi-e peste putinţă aşa. 
Ar apărea ridicole şi lucrul nu-i de Loc ridicol, ci, 
dimpotrivă, foarte important. 

— Dă-le încolo de lucruri importante! Ce-i mai fi scornit? 
Tu povesteşte-mi aşa ca să-mi vină a râde, aşa să-mi 
povesteşti. Nici nu vreau să aud de lucruri importante. 
Altfel, ce prieten mi-ai fi? Spune-mi, ce fel de prieten mi-ai 
fi, hai? 

— Arkaşa, zău că aşa nu merge! 

— Altfel nici nu vreau să aud... 

— Ei bine, fie şi aşa, Arkaşa, începu Vasea, aşezat de-a 
curmezişul patului, silindu-se din răsputeri să dea cât mai 
mare greutate cuvintelor sale. Arkaşa, o să-ţi spun, cred; 
numai că... 

— Ce mai e? 

— Află că m-am logodit! 

Fără a scoate o vorbă, Arkadi Ivanovici îl înşfacă pe Vasea 
în braţe ca pe-un copil, cu toate că acesta nu prea era 
scund, ci destul de lung, dar pirpiriu; şi începu, pe tăcute, 
să-l poarte ca pe un fulg dintr-un colţ în altul prin odaie, 
prefăcându-se că-l leagănă. 

— Află, logodniculc, că acuşi am să te înfăş ca pe-un ţânc. 
Văzând însă că Vasea stă cuminte în braţele sale, fără să se 
mişte şi să spună nici pâs, se răzgândi pe loc şi, pesemne, îşi 
dădu seama că mersese prea departe cu gluma. Îl aşeză în 
mijlocul camerei şi-l sărută pe obraz cu cea mai sinceră 
prietenie. 

— Vasea, nu eşti supărat? 

— Ascultă-mă, Arkaşa... 

— Am făcut-o, ca de Anul nou. 

— Lasă asta, nu-i nimic. Dar oare de ce eşti aşa de 
nebunatic, ştrengarule? De câte ori nu ţi-am spus: Arkaşa, 


zău că n-ai nici un haz; n-ai haz şi pace! 

— Dar nu-i aşa că nu te superi? 

— De loc! De altfel, ştii prea bine că nu mă supăr 
niciodată, pe nimeni. Numai că tu m-ai amărât, mă-nţelegi? 

— Adică cum te“am amărât? În ce fel? 

— Venisem la tine ca la un prieten, cu inima deschisă, ca 
să-mi revărs în faţa ta tot sufletul şi săhţi povestesc despre 
fericirea mea... 

— Despre ce fericire? De ce nu-mi spui? 

— Bine, dar ţi-am spus doar că mă însor! Răspunse cu 
ciudă Vasea, căci era într-adevăr cam scos din sărite. 

— Tu?! Tu te însori! Va să zică e adevărat? Zbieră Arkaşa 
cât îl ţinea gura. Nu, nu... Dar ce-i asta? Îmi vorbeşti şi-ţi 
curg lacrimi pe obraz! Vasea, Vasiuk dragă, bâieţaşul meu, 
linişteşte-te! E adevărat, hai? Şi Arkadi Ivanovici se aruncă 
din nou spre dânsul, ca să-l cuprindă în braţe. 

— Iţi dai seama, măcar acum, de natura celor întâmplate? 
Zise Vasea. Ştiu doar că eşti bun, că-mi eşti prieten. Eu vin 
la tine cu atâta bucurie, cu încântare sufletească şi deodată 
întreaga-mi bucurie, tot avântul inimii mele am fost nevoit 
să ţi le destăinu-iesc tăvălindu-mă de-a curmezişul patului, 
fără pic de demnitate... Mă înţelegi, Arkaşa, urmă Vasea, 
râzând reţinut. 'Ţi-am povestit totul ca un măscărici, pe 
când eu - în clipele acelea - nici nu-mi aparţineam în 
întregime mie însumi. Doar nu puteam înjosi lucrul acesta... 
Mai lipsea să mă întrebi: cum o cheamă? Uite, îţi jur că nici 
mort nu ţi-aş fi răspuns. 

— Dar de ce ai tăcut atâta vreme, Vasea? Dacă mi-ai fi 
spus totul mai înainte, nu m-aş fi apucat să şuguiesc, 
exclamă Arkadi Ivanovici într-un acces de sinceră 
deznădejde. 

— Hai, ajunge acum, destul! Eu, cum să-ţi spun... Doar îţi 
dai seama de ce s-au întâmplat aşa toate acestea, fiindcă 
am inimă bună. De aceea mi-e şi necaz că nu ţi le-am putut 
spune, cum aş fi vrut, ca să te fi bucurat şi să-ţi fi făcut 
plăcere, povestindu-ţi-le pe-ndelete şi împărtăşindu-ţi-le 


după cuviinţă... Zău, Arkaşa, te iubesc atât de mult, încât - 
dacă n-ai fi fost tu - poate nici nu m-aş fi însurat şi nici n-aş 
fi avut chef să mai trăiesc pe lumea asta! 

Arkadi Ivanovici, care era extrem de sensibil, râse şi 
plânse în acelaşi timp, ascultându-l pe Vasea. Acesta - la 
fel... Apoi amân-doi se aruncară din nou unul în braţele 
celuilalt şi dădură uitării cele ce se întâmplaseră. 

— Cum aşa, tam-nesam? Vasea, istoriseşte-mi, de-a fir-a- 
păr! Măi frate-miu, iartă-mă, sunt uimit, nu mai pot de 
uimire! Parcă m-a lovit un trăsnet, pe legea mea! Dar nu se 
poate, frate, e cu neputinţă una ca asta, sunt numai 
scornituri de-ale tale, zău că tu le-ai născocit, ai minţit! Nu? 
Răcni Arkadi Ivanovici şi se uită cu sinceră îndoială în ochii 
lui Vasea; dar văzând într-înşii o strălucită confirmare a 
unei intenţii ferme de a se însura cât se poate de curând, se 
aruncă pe pat şi începu să facă tumbe de entuziasm, încât 
se cutremurară toţi pereţii. 

— Vasea, şezi aici! Strigă la dânsul, aşezându-se, în sfârşit, 
pe pat în capul oaselor. 

T - Nici nu ştiu, frate, nici nu ştiu cum să încep şi nici cu 
ce! In Amândoi, tulburaţi de bucurie, se priviră unul pe 
altul.:; - Cine-i, Vasea? 

— Din familia Artemiev! Rosti Vasea cu glasul sugrumat de 
emoție. 

— Nu, zău? 

— Ştii doar că-ţi împuiasem urechile cu familia asta; apoi, 
nu. Ţi-am mai pomenit de ea, iar tu n-ai băgat de seamă 
nimic. Vai, Arkaşa, dacă ai şti cât m-a costat faptul de a mă 
fi ascuns faţă de tine! Îmi era teamă să-ţi spun ceva; da, mă 
temeam! Mă gân-deam că totul s-ar putea strica; iar eu 
sunt îndrăgostit, Arkaşa! Doamne, Dumnezeule! Asta-i 
povestea, începu Vasea, întrerupându-se mereu, de emoție. 
Fata a mai avut un logodnic, acum un an. Acesta, pe 
neaşteptate, a fost trimis undeva în interes de serviciu. L- 
am cunoscut şi eu. Era unul, nu ştiu cum, Doamne iartă-mă! 
Şi aşa, n-a mai scris de loc. I s-a prăpădit urma. L-au 


aşteptat cât l-au aşteptat. Ce-o fi însemnând tăcerea lui? 
Când, deodată, ce să vezi, cu vreo patru luni în urmă, 
logodnicul se întoarce, însurat gata, şi, bineînţeles, nici nu 
mai calcă pe la Arte-mievi. Ce grosolănie! Ce josnicie! Şi 
nici n-avea cine să le ia apărarea! A plâns cât a plâns, 
sărmănica de ea! lar eu m-am îndrăgostit de dânsa. De fapt 
o îndrăgisem de mult. Totdeauna îmi fusese dragă. Am 
început s-o consolez şi m-am tot dus pe la ei, m-am tot dus. 
Apoi, drept să-ţi spun, nici eu nu ştiu cum s-au petrecut 
lucrurile, că şi ea s-a îndrăgostit de mine. Acum o săp- 
tămână nu m-am mai putut stăpâni, am început să plâng, 
am plâns chiar cu hohote şi i-am mărturisit totul - adică c-o 
iubesc, într-un cuvânt, totul!... „Şi eu sunt pe cale să mă 
îndrăgostesc de dumneata, Vasili Petrovici, dar îs o fată 
săracă şi - să nu râzi de mine - nici nu cutez să iubesc pe 
careva.” înţelegi, frate? Înţelegi?... Pe loc ne-am şi juruit să 
ne logodim. M”am gândit cex m-am gândit, m-au frământat 
gândurile şi în sfârşit i-am vorbit: „Cum să-i spunem 
măicuţii?” Ea-mi răspunse: „E greu de tot, mai aşteaptă 
puţin. I-i frică. Acum, poate nici nu va mai vrea să mă deie. 
Plânge şi ea, sărmana!” Iar eu, fără să fi suflat vreun 
cuvânt, tranc! Îi trântesc bătrânei vestea. Lizanka îi cade în 
genunchi; eu alături... Şi ea - ce să facă? 

— Ne dă blagoslovenia. Arkaşa, Arkaşa! Scumpule! Vom 
locui împreună. Da-da. Eu de tine n-am să mă despart 
pentru nimic în lume. 

— Vasea, când stau şi te privesc, zău că nici nu-mi vine a 
crede, îţi jur că-i aşa. Pe legea mea, parcă totul nu-i decât o 
părere... la ascultă. Cum? Adică te însori cu adevărat? Cum 
n-am ştiut şi eu, hai? Într-adevăr, Vasea, trebuie să-ţi 
mărturisesc, măi frate, mă gândisem şi eu să mă însor. lar 
dacă te însori tu, atunci mi-i totuna. Ei, să fie într-un ceas 
bun cu noroc...! 

— Frate, mi-i inima atât de împăcată, iar sufletul mi-i aşa 
de uşurat... Zise Vasea, sculându-se şi păşind emoţionat 
prin odaie. Nu-i adevărat, nu-i aşa, nu-i adevărat? Nu simţi 


şi tu acelaşi lucru? Vom trăi, desigur, Sărăcăcios; dar vom fi 
fericiţi. Asta nu-i o himeră. Fericirea noastră nu-i doar o 
poveste scoasă din cărţi, ci vom fi aievea fericiţi! 

— Vasea, Vasea, ascultă ceva! 

— Ce anume? Întrebă Vasea, oprindu-se în faţa lui Arkadi 
Ivanovici. 

— Mi-a venit aşa, un gând. Zău că mi-e şi teamă să ţi-l 
spun! lartă-mă, dar fii bun şi împrăştie-mi îndoielile. Oare 
din ce ai să trăieşti? Eu, după cum ai văzut, sunt încântat că 
te însori. Sunt aşa de încântat, bineînţeles, că nici nu mă 
pot stăpâni, dar - din ce ai să trăieşti? Hai? 

— Ah, Doamne, Dumnezeule! Ce fel de om mai eşti, 
Arkaşa! Zise Vasea, privindu-l pe Nefedevici cu adâncă 
uimire. Ce te-a apucat? Chiar bătrâna n-a stat nici o clipă la 
îndoială, când i-am arătat lămurit situaţia. Mai degrabă 
întreabă-mă din ce trăiesc amândouă? Numai cinci sute de 
ruble pe an pentru trei persoane - asta-i toată pensia 
rămasă de pe urma răposatului. Au trăit din ea fata, 
bătrâna şi un frăţior. Şcoala acestuia din aceiaşi bănuţi se 
plăteşte. Vezi acuma cum o duc! Pe lângă acestea, tu şi cu 
mine suntem adevăraţi capitalişti! Iar eu, ştii bine, scot într- 
un an mai bun chiar şapte sute de ruble. 

— Ascultă-mă, Vasea, iartă-mă, te rog. Dar eu stau aşa şi 
zău că mă gândesc oum să nu se încurce lucrurile. De unde 
şapte sute? Numai trei sute... 

— Trei sute? Dar Iulian Mastakovici? 2 Pe dânsul la-i uitat? 

— Ei şi tu: lulian Mastakovici! Dar asta-i, măi frate-miu, o 
afacere nesigură. Asta nu se potriveşte cu o leafă de trei 
sute de ruble, fiecare rublă din ea fiind ca un prieten de 
credinţă. Iulian Mastakovici, fără îndoială, este chiar un om 
mare. Îl stimez, îl înţeleg, cu toate că-i cocoţat atât de sus. 
Zău că-l şi iubesc, fiindcă şi el te iubeşte pe tine, ba te şi 
răsplăteşte pentru munca ta, deşi ar fi putut să nu 
cheltuiască nici o leţcaie, detaşând de-a dreptul încă un 
slujbaş pe lângă cabinetul său, dar recunoaşte şi tu, Vasea... 
Ascultă-mă: eu doar nu vorbesc în vânt. Sunt de acord că-n 


tot Petersburgul n-ai să găseşti un scris mai frumos decât al 
tău... Sunt gata oricând să convin, încheie încântat 
Nefedevici, dar, Doamne fereşte! Într-o bună zi poţi să nu-i 
mai placi, să nu-i mai intri în voie, să-i înceteze afacerile sau 
să ia pe un altul în locul tău... În sfârşit, câte nu se pot 
întâmpla! Doar Iulian Mastakovici azi e şi mâine nu-i, 
Vasea... 

— Ascultă, Arkaşa, dacă judecăm aşa, atunci din clipă în 
clipă poate să ne cadă plafonul pe cap... 

— Desigur, desigur... Vorbesc şi eu aşa, într-o doară... 

— Ba nu, ascultă-mă, ascultă aici. Uite ce: în ce chip crezi 
că s-ar putea despărţi el de mine? Nu, te rog, ascultă ce 
vreau să-ţi spun. Doar ştii că eu îndeplinesc toate cele cu 
mare hărnicie. lar el e atât de bun! Chiar azi, Arkaşa, mi-a 
dat cu mâna lui cinci ruble de argint 1 

— Nu mai spune, Vasea? Înseamnă că ai primit o 
gratifioaţie? 

— Ce gratificaţie? Mi-a dat din buzunarul său. Mi-a spus: 
„Lu de cinci luni, frate, n-ai mai primit nici un ban. Vrei să-i 
iei? Iţi mulţumesc, zice, îţi mulţumesc, sunt mulţumit... Nu 
lucrezi doar de pomană pentru mine - pe legea mea! Asta 
mi-a spus. lar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi, Arkaşa, 
Dumnezeule mare! 

— Ascultă, Vasea, ai isprăvit de scris hârtiile acelea? 

— Nu... Încă nu le-am isprăvit. 

— Va... Senka! Îngeraşule! Ce-ai făcut? 

— Ascultă, Arkadi, nu-i nimic. Mai am două zile până la 
termen. O să le mântui... 

— Cum se face că nu le-ai scris până acum? 

— Ei vezi, ei vezi? Îmi arunci o privire atât de dojenitoare, 
încât mi se întorc pe dos toate măruntaiele şi simt o 
strângere de inimă! Şi ce-i cu asta? Totdeauna mă v dobori 
aşa! Începi să ţipi: a-a-a! Stai şi chibzuieşte un pic. Ce-i cu 
asta? Am să le sfârşesc, zău că am să le sfârşesc... 

— Şi ce-i dacă n-ai să le termini? Răcni Arkadi, sărind din 
pat. Doar el ţi-a şi dat astăzi o gratificaţie! Şi tu ai de gând 


să te însori... Văleleu [... 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, începu să răcnească Şumkov. 
Îndată mă pun la scris, chiar în clipa asta mă aşez. Nu-i 
NIMIC! 

— Cum de nu te-ai ţinut de lucru, Vasiutka? 

— Uf, Arkaşa! Crezi c-am mai putut sta locului? Nu ştii în 
ce hal eram? Abia şedeam la birou. Nici inima nu mi-o 
simţeam în mine. Vai, vai! Acum am să stau o noapte la 
scris, mâine altă noapte, iar poimâine încă una şi gata 1 

— "Ţi-a mai rămas mult? 

— Nu mă mai necăji, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă 
mai necăji, taci din gură! 

Arkadi Ivanovici se apropie de pat în vârful degetelor şi se 
aşeză. Apoi, brusc, dădu să se scoale; dar se răzgândi, 
amintin-du-şi că şi-ar putea încurca prietenul, deşi, din 
pricina emoţiei, nu era în stare nici să şadă locului. Se 
vedea că vestea cea nouă îi răscolise tot sufletul şi primul 
entuziasm încă nu i se potolise. Se uită la Şumkov, care, la 
rândul său, aruncă o privire spre dânsul, zâmbi, îl ameninţă 
cu degetul şi pe urmă, încruntân-du-şi cu străşnicie 
sprâncenele (ca şi cum asta ar fi fost cheia întregii sale 
forţe şi a succesului lucrării), îşi pogori ochii ţintă pe hârtie. 

Parcă nici Vasea nu-şi biruise tulburarea, îşi schimba într- 
una penele de scris, se foia pe scaun, îşi căuta o poziţie 
comodă, se apuca iarăşi de lucru, dar mâna îi tremura şi 
refuza să se mişte. 

— Arkaşa, să ştii că le-am vorbit de tine, strigă dintr-o dată 
Vasea, ca şi cum în aceeaşi clipă şi-ar fi adus aminte. 

— Da? Răcni la rându-i şi Arkadi. Tocmai asta vroiam să te 
întreb. Ei şi? Spune! 

— Ei, las-că ţi-oi povesti toate cele mai pe urmă. Zău că eu 
însumi sunt de vină. Dar mi-a ieşit cu totul din minte că îmi 
propusesem să nu mai deschid gura până n-oi scrie patru 
foi. Şi uite, mi-am amintit de tine şi de dânşii. Eu, frăţioare, 
parcă nici de scris nu mai am chef. Numai la voi mi-i 
gândul... Încheie Vasea cu un zâmbet. 


Se făcu linişte. 

— Ptiu! Ce pană proastă! Se răsti Şumkov, trmtind-o cu 
ciudă pe masă. Puse apoi mâna pe alta. 

— Ştii ce, Vasea! Numai un cuvinţel... 

— Hai, dă-i drumul mai repede şi pentru ultima oară... 

— 'Ţină mai rămas mult de scris? 

— Uf, frate! Vasea se schimonosi aşa de tare la faţă, că 
parcă nimic pe lume n-ar fi fost mai groaznic şi mai 
catastrofal decât asemenea întrebare. Mult, straşnic de 
mult! 

— Ştii ce? Mi-a venit o idee... 

— Ce anume? 

— Lasă, nu-i nimic, mai bine scrie înainte. 

— Dar spune odată, omule! Ce-i? 

— Acuma-i trecut de ora şase, Vasiuk! 

Aici Nefedevici zâmbi şi făcu cu ochiul lui Vasea, 
ştrengăreşte, totuşi cu oarecare sfială, neştiind cum îi va fi 
primită propunerea. 

— Şi ce-i cu asta? Zise Vasea şi, renunțând la scris, îl privi 
drept în ochi, pălind chiar de emoția aşteptării. 

— Ştii ce? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune odată! 

— Ştii ce? Eşti tulburat! N-ai să poţi lucra ca lumea. Stai, 
stai, stai... Văd, văd... Ascultă-mă, urmă Nefedevici, sărind 
cu avânt din pat, întrerupând ripostele lui Vasea şi căutând 
din răsputeri să-i înlăture orice împotrivire: Mai întâi şi mai 
întâi trebuie să te linişteşti, trebuie să te reculegi, nu-i aşa? 

— Arlcaşa, Arkaşa! Exclamă Vasea, sărind din fotoliu. O să 
stau toată noaptea la lucru, zău că o să stau! 

— Hm, aşa-aşa! Numai că spre ziuă ai să adormi... 

— N-am să adorm, pentru nimic în lume n-am să adorm... 

— Nu, nu se poate, ţi-i peste putinţă. Ai să adormi, cu 
siguranţă. La cinci ai să adormi. La opt am să te trezesc. 
Mâine-i sărbătoare: te aşezi şi-i dai bătaie toată ziua... Apoi 
noaptea întreagă, dar - mult ţi-a mai rămas? 

— Uite, vezi şi tu! 


Fremătând de entuziasm şi de febra aşteptării, Vasea îi 
arătă un caiet: 

— lată! 

— Dar bine, frate, asta n-ar fi prea mult... 

— Dragă, mai am acolo încă ceva, zise Vasea, privindu-l cu 
mare sfială pe Nefedevici, ca şi cum de dânsul ar fi depins 
învoiala de a merge ori nu. 

— Cât? 

— la, vreo două... File... 

— Va să zică numai atâta? Atunci haide, ascultă-mă! 
Înseamnă că vom dovedi să terminăm, pe legea mea, vom 
izbuti. 

— Arkaşa! 

— Vasea! Ascultă! Acuma, în ajunul Anului nou, toată 
lumea se strânge în familie. Numai noi suntem ca doi orfani, 
fără casă... Uf, Vasenka! 

Nefedevici îl înşfacă pe Vasea şi-l strânse în braţele sale 
puternice, ca de urs... 

— Arkadi, gata, s-a făcut! 

— Vasiuk, tocmai asta vroiam să-ţi şi spun. Vezi, Vasiuk, 
ursul eţule! Ascultă! Ascultă! Doar... 

Arkadi se opri cu gura căscată, fiindcă nu putea rosti nici 
un cuvânt de bucurie. Vasea îl ţinea de umeri, i se uita drept 
în ochi şi îşi muşca astfel buzele, ca şi când ar fi vrut să 
întregească el vorba lui. 

— Hai!... Rosti el, în sfârşit. 

— Prezintă-mă astăzi şi pe mine! 

— Arkadi! Să mergem acolo, la ceai! Ştii ceva? Ştii ceva? 
N-o să stăm nici până la miezul nopţii, o să plecăm mai 
devreme, izbucni Vasea într-un elan de sinceră însufleţire. 

— Adică două ore, nici mai mult, nici mai puţin! 

— Pe urmă ne despărţim până isprăvesc lucrul. 

— Vasiuk...! 

— Arkadi! 

În trei minute Arkadi se îmbrăcă ca de sărbătoare. Vasea 
însă numai se scutură, căci încă n-apucase să-şi scoată 


costumul cel bun: cu atâta ardoare se pusese la muncă. 

Amândoi ieşiră grăbiţi în stradă, unul mai bucuros decât 
celălalt. Drumul ducea din cartierul Peterburgskaia storona 
spre Kolomna. Arkadi Ivanovici întindea un pas vioi şi 
energic, încât numai după mersul său se putea măsura 
întreaga-i bucurie, datorată propăşirii prietenului său, care 
se simţea din ce în ce mai fericit. Vasea mergea repejor, cu 
paşi mărunți, dar fără să-şi piardă nimic din demnitate. 
Dimpotrivă, Arkadi Ivanovici nu-l văzuse niciodată într-o 
lumină aşa de avantajoasă. In clipa aceea chiar îl stima, 
parcă, întrucâtva mai mult. lar defectul fizic al lui Vasea, 
despre care cititorul încă nu ştie nimic (el era cam şoldiu) şi 
care trezea totdeauna un adânc simţământ de compătimire 
afectuoasă în inima cea bună a lui Arkadi Ivanovici, 
contribuia acum şi mai mult la profunda înduioşare, simțită 
de dânsul mai ales în momentul acela faţă de amicul său 
care, bineînţeles, o merita pe deplin. Arkadi Ivanovici era 
cât pe ce să izbucnească în plâns de fericire, dar se stăpâni. 

— Încotro, Vasea, încotro? Pe aici e mai aproape! Strigă 
Nefedevici, văzând că Vasea dădea s-o cârmească spre 
bulevardul Voznesenski. 

— Taci din gură, Arkaşa, taci... 

— Vasea, zău că-i mai aproape pe aici. 

— Arkaşa! Ştii ce? Începu Vasea cu o voce enigmatică, 
sugrumată de bucurie. Ştii ce? Aş vrea să duc Lizankăi un 
mic dar... 

— Cam ce? 

— Aici, în colţ, madame Leroux are un magazin splendid! 

— Atunci, hai acolo! 

— O bonetă, dragă, o bonetă... Azi am văzut o boneţică 
tare drăgălaşă. Am şi întrebat. Modelul, mi-au spus, se 
cheamă „Manon Lescaut” 3 - e o minune 1 Are panglici 
vişinii şi dacă n-o fi scump... Ba, Arkaşa, chiar de-ar fi 
scump...! 

— Vasea, tu, după mine, eşti mai presus decât toţi poeţii. 
Ilaidem! 


Amândoi o luară la goană şi peste două minute intrară în 
magazin. li întâmpină o franţuzoaică cu ochi negri şi cu 
zulufi care, de îndată ce aruncă o privire la cei doi 
cumpărători, deveni numaidecât tot atât de veselă şi de 
fericită ca şi dânşii, ba încă şi mai fericită, dacă s-ar putea 
spune... Lui Vasea îi venea chiar s-o sărute de încântare pe 
madame Leroux... 

— Arkaşa! Rosti Vasea cu jumătate de gură, aruncând o 
căutătură indiferentă la superbele minunâţii, expuse pe 
suporturile de lemn de pe contuarul magazinului. Nişte 
minuni! Oare ce-o fi aceea? Dar cealaltă? lan te uită, de 
pildă, la asta. O vezi? Parcă-i o bombonică, îi şopti Vasea, 
arătându-i o bonetă frumuşică, ultima din rând, dar nare nu 
semăna nici pe departe cu aceea, pe care vroia s-o 
cumpere, fiindcă din depărtare privise şi îşi pironise ochii 
pe celălalt model, vestita şi adevărata bone-ţică, aşezată 
tocmai în partea opusă. Vasea o privea atât de stăruitor, 
încât ţi-ar fi putut trece prin gând ca cineva se pregătea să 
pună mâna pe ea şi s-o fure sau căi însăşi boneta era gata 
să-şi ia singură zborul din loc - numai şi numai ca să nu 
cadă în mâinile lui Vasea. 

— Uite, zise Arkadi Ivanovici, arătând un model: după 
mine, iată boneta cea mai elegantă. 

— Aşa, Arkaşa! Asta-ţi face cinste! De azi înainte, pe legea 
mea, am să încep a te preţui şi mai mult pentru gustul tău, 
rosti Vasea cu o ştrengărească viclenie, înduioşându-se 
până în fundul inimii faţă de Arkaşa: boneta ta eo 
încântare; dar ia vino puţin încoace! 

— Unde poţi găsi, frate, una mai bună? 

— Uite, aici! 

— Asta? Făcu Arkadi cu îndoială. 

Dar când Vasea, nemaiputându-se stăpâni, smulse boneta 
de pe suportul său de lemn, de pe care ea parcă singură îşi 
luase zborul, bucuroasă de un cumpărător aşa de bun, după 
atâta aşteptare. Când foşniră toate panglicuţele, volănaşele 
şi danteluţele sale, atunci din pieptul puternic al lui Arkadi 


Ivanovici izbucni o neobişnuită exclamaţie de încântare. 
Chiar şi madame Leroux, păstrându-şi întreaga demnitate 
incontestabilă şi avantajul său în materie de gust în tot 
timpul alegerii modelului şi care tăcuse în vremea asta 
numai din condescendenţă, îl răsplăti pe Vasea cu un larg 
surâs de aprobare. Astfel şi privirea ei şi gesturile şi acel 
zâmbet - totul proclamă dintr-o dată: da! Aţi ghicit şi 
sunteţi vrednic de fericirea ce vă aşteaptă. 

— Ai cochetat aici, în singurătate! Exclamă Vasea, trecân- 
du-şi întreaga-i dragoste asupra bonetei celei drăguţe: 
dinadins te-iai pitit, ştrengăriţe hulubiţo! Şi SŞumkov o 
sărută, drept vorbind, sărută numai văzduhul care o 
împresura, temându-se să nu se atingă de juvaerul său. 

— Aşa se ascund de văzul lumii adevăratele merite şi 
virtutea personală, adăugă entuziasmat Arkadi, citind 
pentru haz o frază dintr-o gazetă foarte spirituală, pe care 
o răsfoia în fiecare dimineaţă. Ei, Vasea, ce zici? 

— Vivat, Arkaşa! Eşti plin de duh astăzi. Ai să faci furori, 
cum se spune, în mijlocul doamnelor. Îţi prezic succes. 
Madame Leroux, madame Leroux! 

— La dispoziţie! 

— Madame Leroux, scumpa mea! 

Madame Leroux aruncă o privire asupra lui Arkadi 
Ivanoviui şi surise cu îngăduinţă. 

— Nici nu vă închipuiţi cât vă ador în clipa asta... Daţi-mi 
voie să vă sărut... Şi Vasea o sărută pe patroana 
magazinului. 

În asemenea împrejurare, trebuie să faci apel la întregul 
tău simţ de demnitate, ca să nu-ţi pierzi prestigiul faţă de 
un ştrengar ca acesta. Dar eu susţin că ai nevoie, în plus, de 
o amabilitate şi de o graţie - înnăscute, fireşte - cu care 
madame Leroux primi exploziile de entuziasm ale lui Vasea. 
Ea îl scuză şi ştiu, atât de înţelepţeşte şi de grațios, să-şi 
păstreze întreaga prezenţă de spirit în cazul de faţă. Dar 
oare te puteai supăra pe Vasea? 

— Madame Leroux, cât face? 


— Cinci ruble de argint, răspunse ea cu încă un surâs pe 
buze, potrivindu-şi cu demnitate ţinuta. 

— Dar aceasta, madame Leroux? Întrebă Arkadi Ivanovici, 
arătând boneta aleasă de dânsul. 

— Asta-i opt ruble de argint. 

— Hm, staţi puţin, daţi-mi voie! Fiţi atât de amabilă, 
madame Leroux, spuneţi-mi care-i mai bună, mai şic, mai 
drăguță şi care seamănă mai mult cu dumneavoastră? 

— Cealaltă bonetă e mai bogată, dar cea aleasă de 
dumneavoastră - cest plus coquet*. 

— Atunci pe asta o luăm! 

Madame Leroux luă o foaie de hârtie, subţire ca pânza de 
păianjen, înfăşură în ea boneta şi o prinse într-un ac cu 
gămălie - hârtia cu boneta cu tot făcându-se parcă mai 
uşoară decât mai înainte, fără bonetă. Vasea apucă pachetul 
cu nespusă grijă, abia respirând, îşi luă rămas bun de la 
madame Leroux, îi mai spuse ceva foarte curtenitor şi ieşi 
din magazin. 

— Sunt un viveur *, Arkaşa. Îs născut să fiu un viveur! 
Exclamă Vasea, hohotind. Se porni apoi pe un râs mărunt, 
înfundat, nervos, ocolind în fugă pe trecătorii, bănuiţi de el 
toţi, fără excepţie, de intenţia unui atentat împotriva 
nestematei bonete, spre a o şifona cu orice preţ. 

— Ascultăună, Arkadi, ascultă! Începu peste câteva clipe 
Vasea, dând vocii sale o tonalitate solemnă, cu accente de-o 
dragoste nesfârşită: Arkadi, sunt aşa de fericit, aşa de 
fericit! 

— Vasenka/! Şi eu sunt atât de fericit, scumpul meu 
prieten! 

— Nu-i acelaşi lucru, Arkaşa. lubirea ta faţă de mine este 
fără margini, ştiu asta. Dar tu nu poţi simţi nici a suta parte 
din ceea ce mă frământă pe mine în momentul acesta. Mi-e 
inima aşa de plină, aşa de plină! Arkaşa 1 Nici nu-s vrednic 
de fericirea asta! Aud şi simt acest lucru. Cu ce-am meritat- 
o? Rosti el cu glas înăbuşit, printre sughiţuri de plâns. Ce- 
am făcut eu deosebit, spune-mi! Priveşte în juru-ne; câţi 


oameni, câte lacrimi, câtă durere, ce viaţă searbădă, fără 
sărbătoare! lar eu ce-s? Pe mine mă iubeşte o fată 
încântătoare - pe unul ca mine... În curând, ai s-o vezi şi tu, 
ai să-i preţuieşti singur inima nobilă. M-am născut într-o 
familie umilă, acum am un grad în serviciu şi un venit 
propriu, leafă. M-am născut cu o meteahnă fizică, sunt puţin 
şoldiu. Totuşi, uite, ea m-a îndrăgit aşa cum sunt. Azi, Iulian 
Mastakovici a fost atât de duios cu mine, atât de atent, atât 
de binevoitor! Rar stă de vorbă cu mine. Astăzi însă, s-a 
apropiat şi mi-a spus: „Ei, ce zici, Vasea (zău, aşa mi-a zis, 
chiar Vasea), ai să chefuieşti de sărbători, hai?” (Şi a râs 
singur.) 

— Aşa şi-aşa, excelenţă, zic, am de lucru (îndată însă mi- 
am luat inima în dinţi şi am adăugat:) poate am să mă şi 
veselesc, 

* E mai cochelă (fr.). * Om (le viaţă (fr.). 

Excelenţă! Zău că aşa i-am răspuns. El mi-a dat pe loc bani 
şi mi-a mai spus două-trei cuvinte. Mie, frăţioare, mi-a venit 
să plâng, pe legea mea! M-au podidit lacrimile. Şi el era 
parcă mişcat. M-a bătut pe umăr şi a adăugat: „Aceeaşi 
simţire s-o ai mereu, Vasea, aceeaşi simţire pe care o ai 
acuma”... 

Vasea tăcu o clipă. Arkadi Ivanovici îşi întoarse capul şi îşi 
şterse şi el, o lacrimă cu pumnul. 

— Şi câte şi mai câte... Urmă Vasea. Niciodată nu ţi-am 
vorbit despre asta, Arkadi... Arkadi! Tu mă fericeşti nespus 
de mult cu prietenia ta. Fără tine nici n-aş mai fi astăzi pe 
lume. Nu, nu, să nu rosteşti nici un cuvânt, Arkaşa! Dă-mi 
mâna să ţi-o strâng. Dă-mi voie să-ţi... Mul. Ţu. Mese! Vasea 
iarăşi nu-şi putu isprăvi vorba. 

Arkadi Ivanovici era cât pe ce să se arunce de gâtul lui 
Vasea; dar, cum tocmai atunci treceau strada şi le răsună 
drept în urechi un țipăt piţigăiat: „Dă-te la o parte!” 
amândoi, speriaţi şi emoţionaţi, abia ajunseră în goană până 
la trotuar. Pe Arkadi Ivanovici îl bucură chiar întâmplarea 
asta. lertă revărsarea de mulţumiri recunoscătoare ale lui 


Vasea numai datorită momentului cu totul excepţional. Lui 
însuşi îi era necaz, dându-şi seama că făcuse prea puţin 
pentru Vasea. 1 se făcu chiar ruşine, când Vasea dădu să-i 
mulţumească pentru asemenea nimicuri! Dar o viaţă 
întreagă îi aştepta înainte şi Arkadi Ivanovici respiră mai 
uşurat... 

Familia Artemiev renunţase de mult să-i mai aştepte! 
Dovadă că erau cu toţii la ceai. Într-adevăr, omul în vârstă 
vede uneori mai bine decât tineretul şi încă ce tineret! 
Lizanka susţinea sus şi tare că n-o să mai vină: „N-o să vină, 
mămico; îmi spune inima că n-o să vină”. lar mămica o ţinea 
una şi bună, că inima ei, dimpotrivă, simţea că neapărat o 
să vină... El n-are să poată sta locului, va veni în fugă, în 
sfârşit, nu-i de lucru nici la serviciu acum, că suntem doar în 
ajunul Anului nou. 

Chiar şi când se deschise uşa, Lizanka nu se aştepta să-i 
vadă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. [i întâmpină cu 
sufletul la gură, cu inimioara zvâcnindu-i ca o vrabie 
captivă. Roşi până-n vârful urechilor, îmbujorată ca o vişină, 
cu care semăna aidoma. Doamne sfinte, ce surpriză! Un 
„ah” de bucurie se desprinse în zbor de pe buzişoarele sale. 
„Mincinosule! Dragul meu!” exclamă ea, încolăcindu-şi 
minutele pe după gâtul lui Vasea. 

Închipuiţi-vă uimirea-i extraordinară şi valul de ruşine ce-o 
cuprinse dintr-o dată, când - chiar în spatele lui Vasea - îl 
zări pe Arkadi Ivanovici, cam fâstâcit, vrând parcă să se 
ascundă după dânsul. Trebuie să recunoaştem că el era 
stângaci înaintea femeilor, ba chiar foarte stângaci. Să 
vedeţi ce i s-a întâmplat odată, când... Dar despre asta, mai 
târziu. 

Puneţi-vă însă acum în situaţia lui. Nu-i nimic de râs aici. 
Stătea în antreu, în galoşi, manta, căciulă cu apărătoare pe 
care se grăbise să şi-o smulgă din cap, încotoşmănat în chip 
pitoresc într-un fular croşetat, galben, prăpădit, înnodat la 
spate pentru desăvârşirea efectului. Şi când te gândeşti că 
toate acestea trebuiau desfăcute şi deznodate, scoase cât 


mai degrabă, ca să se poată înfăţişa sub un aspect mai 
favorabil! De altfel, nu-i om care să nu dorească a se 
prezenta într-un mod cât mai avantajos, în aceeaşi clipă 
Vasea, poznaşul, imposibilul, în treacăt fie zis, acelaşi Vasea, 
bineînţeles, drag şi bun ca pâinea caldă, dar, în sfârşit, 
încurcă-lume şi fără menajamente, dădu drumul glasului: 

— Uite, Lizanka, iată-l pe Arkadi al meu! Cum arată? Ăsta 
mi-i cel mai bun amic. Îmbrăţişează-l şi sărută-l, Lizanka, 
sărută-l imediat, ai să-l cunoşti mai bine pe urmă şi singură 
ai să-l săruţi! Ei, spuneţi, spuneţi ş) voi, doar vă întreb: ce 
avea de făcut Arkadi Ivanovici? Iar el de-abia îşi 
desfăşurase jumătate din fular. Cu drept cuvânt, uneori mă 
şi ruşinez de excesivul entuziasm, al lui Vasea. Acesta 
denotă o inimă bună, dar... Nu-i la locul lui şi-i chiar 
supărător! 

În sfârşit, amândoi intrară în casă. Bătrânica era nespus 
de bucuroasă de cunoştinţa cu Arkadi Ivanovici. Auzise atât 
de multe despre dânsul, atâtea. Dar ea nu-şi isprăvi vorba. 
Un „ah” de bucurie răsună în odaie şi o opri la jumătatea 
frazei. Doamne, Dumnezeule! Lizanka stătea în faţa bonetei 
scoase pe neaşteptate la lumină. Îşi împreunase copilăreşte 
mânuţele şi zâmbea, zâmbea atât de suav... O, Doamne, 
oare de ce n-a avut madame Leroux o bonetă încă şi mai 
bună! 

Vai, pentru Dumnezeu, dar unde aţi fi putut găsi o bonetă 
mai bună? E din cale-afară de frumoasă! Unde aţi fi 
descoperit una mai elegantă? Vorbesc serios! Pe mine, la 
drept vorbind, mă supără în oarecare măsură şi chiar mă 
amărăşte puţin asemenea ingratitudine a îndrăgostiţilor. 
Hai, priviţi, domnilor, priviţi voi înşivă şi spuneţi ce poate fi 
mai frumos decât acest amor de bonetă! Hai, zvârliţi numai 
o aruncătură de ochi! Dar nu, nu... Mustrările mele sunt 
inutile. Au căzut cu toţii de acord cu mine. A fost numai o 
rătăcire de o clipă, o înceţoşare, o fierbinţeală a simţurilor. 
Sunt gata să-i iert... Dar, în schimb, luaţi seama! lertaţi-mă, 
domnilor, că îi tot diau înainte numai cu boneta aceasta: 


făcută din tul, uşurică, iar o panglică vişinie, lată, acoperită 
cu dantelă, se întinde între calotă şi volănaşul încreţit; la 
spate alte două panglici, late, lungi, care cad ceva mai jos 
de ceafă, pe gât. Hai, priviţi-o! Am să vă întreb după 
aceea!... Dar văd că voi nici nu vă uitaţi la ea! Vi se pare 
pesemne că-i totuna! V-aţi întors ochii în altă parte. Priviţi 
cum au izbucnit dintr-o dată două lacrimi, mari-mari, ca 
nişte mărgăritare, din ochişorii negri ca smoala, au 
tremurat o clipită pe genele lungi şi apoi s-au rostogolit - pe 
tul, nu, mai degrabă pe aerul din care era alcătuită opera 
artistică a lui madame Leroux... Şi iarăşi mi-e necaz: că 
aceste două lăcrămioare aproape nu erau pentru bonetă. 
Nu! După mine, un astfel de obiect trebuie dăruit cu sânge 
rece! Numai aşa ar putea fi prețuit la adevărata valoare. 
Mărturisesc, domnilor, că tot pentru bonetă erau! 

Vasea se aşeză lângă Lizanka, bătrânica alături de Arkadi 
Ivanovici. Se puseră la vorbă. Arkadi Ivanovici se dovedi la 
înălţime. Recunosc bucuros şi cu obiectivitate acest lucru, 
greu de aşteptat de la dânsul. După două-trei cuvinte 
despre Vasea, el izbuti să treacă cu abilitate la Iulian 
Mastakovici, binefăcătorul acestuia. Şi vorbi atât de 
înţelepţeşte, atât de înţelepţeşte, încât discuţia, cu drept 
cuvânt, nu lâncezi nici peste o oră. Să fi văzut cu câtă 
dibăcie şi cu cât tact atinse Arkadi Ivanovici unele 
particularităţi ale lui lulian Mastakovici care aveau o 
legătură directă sau indirectă cu Vasea! În schimb, 
bătrânica era fermecată, într-adevăr fermecată. Ea însăşi 
recunoscu acest lucru: îl chemă într-adins la o parte pe 
Vasea şi îi spuse că prietenul său e un tânăr admirabil, 
foarte politicos şi - ceea ce-i mai de preţ - o persoană 
serioasă şi respectabilă. Vasea cât pe ce să izbucnească în 
hohote de fericire, aducându-şi aminte cum îl buchisise în 
pat timp de un sfert de ceas respectabilul Arkaşa! Pe urmă, 
bătrânica îi făcu cu ochiul lui Vasea şi-i spuse să treacă 
uşurel şi cu grijă după dânsa în odaia de alături. Trebuie să 
recunoaştem că ea se purtă cam nedelicat faţă de Lizanka. 


Dintr-un exces de sinceritate, ea o trăda, desigur, pe fiică- 
sa, născocind să arate pe ascuns lui Vasea ce-i pregătise 
Lizanka de Anul nou. Era un portofel cusut cu mărgeluşe şi 
cu fir de aur, având un desen superb: pe-o parte era 
reprezentat un cerb - de-ai fi zis că-i viu - în plină goană şi 
atât de bine semăna, leit cerb! Iar pe cealaltă parte era 
portretul unui vestit general, meşterit cu artă şi cu o 
asemănare perfectă. Nici nu mai vorbesc de încântarea lui 
Vasea. Între timp. 

Nici în sufragerie vremea nu trecu în zadar. Lizanka se 
apropie da-a dreptul de Arkadi Ivanovici, îi strânse 
amândouă mâinile şi-i mulţumi pentru ceva. Arkadi 
Ivanovici ghici, în sfârşit, că era vorba tot de nepreţuitul 
Vasea. 

Lizanka era adânc mişcată. Auzise că Arkadi Ivanovici era 
un prieten atât de sincer al logodnicului său. Il iubea aşa de 
mult, avea atâta grijă de dânsul. La fiecare pas îi dădea 
sfaturi salvatoare, încât Lizanka, cu drept cuvânt, nu putea 
decât să-i mulţumească şi nu se putu reţine de a-i arăta 
toată recunoştinţa. In sfârşit, ea îşi exprimă nădejdea că 
Arkadi Ivanovici o va îndrăgi şi pe dânsa, barem pe 
jumătate cât îl iubeşte pe Vasea. 

Apoi îl întrebă dacă Vasea îşi păzeşte sănătatea. Schiţă 
unele temeri în legătură cu caracterul său, extrem de 
expansiv, înfocat, ca şi cu insuficienta cunoaştere a 
oamenilor şi a vieţii practice. Adăugă că-l va îngriji cu 
sfinţenie, îl va păstra şi-l va păzi ca ochii din cap. In sfârşit, 
speră că Arkadi Ivanovici nu numai că nu-i va părăsi, ci 
chiar va locui împreună cu dânşii. 

— Vom fi tustrei ca un singur om! Exclamă ea într-o 
pornire cât se poate de naivă. 

În sfârşit, sosi timpul de plecare. Se înţelege că gazdele 
insistară, invitându-i să mai rămână. Dar Vasea declară fără 
putinţă de tăgadă că nu se mai putea. Arkadi Ivanovici 
confirmă acelaşi lucru. Fură întrebaţi, se-nţelege: care-i 
pricina? Se află numaidecât că Vasea avea o lucrare, 


încredinţată de Iulian Mastakovici * - o lucrare urgentă, 
importantă şi teribilă, care trebuie prezentată poimâine 
dimineaţă; iar Vasea nu numai că n-o terminase, dar o 
neglijase cu totul. 

Când aflară cum stau lucrurile, mămica îl jeli, iar Lizanka 
se sperie pur şi simplu, se îngrijoră şi chiar îl goni pe Vasea. 
Din pricina aceasta, tinerii nu-şi pierdură, bineînţeles, 
ultima sărutare - mai scurtă şi mai grăbită, în schimb, mai 
focoasă şi mai puternică, în cele din urmă, se despărţiră şi 
cei doi prieteni porniră spre casă. 

Cum ajunseră în stradă, amândoi începură - care mai de 
care —* să-şi destăinuiască unul altuia impresiile. De altfel, 
aşa trebuia să se şi întâmple: Arkadi Ivanovici se 
îndrăgostise, se îndrăgostise lulea de Lizanka! Şi cine altul 
să creadă mai lesne lucrul acesta decât însuşi fericitul de 
Vasea? Aşa şi făcu, nu se ruşina şi, numaidecât, mărturisi lui 
Vasea totul. Vasea se tăvăli de râs şi se bucură la culme. Ba 
observă că nu vede aici nimic de prisos şi că de-acum vor fi 
încă şi mai buni prieteni. 

— M-ai ghicit, Vasea, zise Arkadi Ivanovici: da. O iubesc la 
fel ca şi pe tine. Ea va fi îngerul meu ca şi al tău, fiindcă 
fericirea voastră se va revărsa şi asupră-mi, încălzindu-mă 
şi pe mine. Vasea, ea va fi şi gospodina mea; în mâinile sale 
se va afla fericirea mea. Să ne gospodărească pe amândoi - 
atât pe tine, cât şi pe mine. Da, prietenie faţă de tine - 
prietenie şi faţă de dânsa. Acum nu vă pot despărţi în 
sufletul meu. Atâta numai: de azi înainte voi avea două fiinţe 
ca tine, în loc de una singură... 

Arkadi tăcu, copleşit de sentimente. Cuvintele lui îl 
cutremurară pe Vasea până-n adâncul sufletului. Căci nu se 
aşteptase niciodată la asemenea vorbe din partea lui 
Arkadi. Îndeobşte, Arkadi Ivanovici nu prea ştia să 
vorbească şi nici nu-i plăcea să se avânte în lumea viselor. 
De data asta, se pierdu în visurile cele mai vesele, mai 
tinereşti şi mai trandafirii. 


— Cum o să vă priveghez pe amândoi, cum o să vă răsfăţ! 
Urmă el. În primul rând, Vasea, o să-ţi botez toţi copiii, pe 
toţi, până la unul; iar în al doilea rând, Vasea, trebuie să ne 
îngrijim şi de viitor. Va fi nevoie de cumpărat mobilă, de 
închiriat o locuinţă - aşa ca ea, tu şi cu mine să avem câte o 
cămăruţă aparte. Ştii ce, Vasea, chiar de mâine voi da o 
raită ca să văd anunţurile de închiriere afişate pe la porţi. 
Trei camere... Nu, de fapt numai două, n-avem nevoie de 
mai multe. M-am şi gândit, Vasea, că azi am spus prostii; au 
să ne ajungă banii - şi încă cum! Când m-am uitat în 
ochişorii săi, mi-am dat seama pe dată că au să ne ajungă. 
Totul va fi pentru ea. Văleleu, cu ce foc vom munci! Acuma, 
Vasea, vom putea risca să dăm chiar vreo douăzeci şi cinci 
de ruble pentru locuinţă. De altfel, frate, locuin-ţa-i totul. 
Într-o casă bună şi omul este mai vesel, are numai vise 
frumoase! Apoi, Lizanka va fi casierul nostru comun: nici o 
copeică de prisos! Ferit-a sfântul să mai dau de-acum încolo 
pe la vreo crâşmă! Drept cine mă iei? Drept o nimica toată, 
hai? Pe urmă, are să mai cadă vreun spor la leafă, vreo 
gratificaţie, căci o să muncim pe brânci la slujbă, o-ho-ho! 
Vom trage ca bivolii la plug!... Ce-ai zice - şi vocea lui 
Arkadi Ivanovici se înmuie de plăcere - să ne pice aşa, din 
senin, câte treizeci sau douăzeci şi cinci de ruble-argint pe 
cap de om!... Rămâne stabilit: din orice gratificaţie - ba o 
bonetă, ba un fular drăguţ, ba nişte ciorăpiori! Ea trebuie 
să”mi împletească neapărat un fular. Uite ce prăpădit e 
fularul meu: galben, urât, mi-a făcut astăzi destule 
necazuri! Dar şi tu, Vasea, ştii că ai avut haz: tu mă 
recomanzi, iar eu - cu harnaşamentul pe mine... Dar nu-i 
ăsta lucrul de căpetenie! 


Tlite la ce m-am gândit: toată argintăria o iau pe seama 
mea! Doar sunt dator să vă fac un dar, cât de mic: asta-i o 
cinste pentru mine, amorul propriu mi-e în joc!... 
Gratificaţia mea e sigură, Doar n-au s-o deie lui 
Skorohodov! N-o să putrezească în guşa acestui bâtlan. Am 


să vă cumpăr, măi frate, linguri de argint, cuțite bune - nu 
de argint, dar solide. Am să iau şi o vestă, dar asta pentru 
mine. Doar o să-ţi fiu cavaler de onoare la nuntă! Numai că 
de-acuma ţine-te bine, ţine-te, frate; de aci înainte şi azi şi 
mâine, toată noaptea, o să stau cu bâta pe tine. Am să scot 
untul din tine la lucru; termină odată! lermină, frate, mai 
repede! lar după aceea, seule, iarăşi la ea şi amândoi vom fi 
fericiţi. O să ne punem pe jucat loton! In fiecare seară, vom 
sta împreună. Doamne, ce bine o să ne fie! Straşnic de bine! 
Mare necaz am că nu te pot ajuta. M-aş apuca şi aş scrie 
tot-tot în locul tău... Păcat că nu avem acelaşi scris! 

— Da! Răspunse Vasea. Da! Trebuie să ne grăbim. Or fi 
ceasurile unsprezece. Să ne grăbim. La lucru! 

După vorbele acestea, Vasea - care tot timpul ba surâdea, 
ba se străduia fel şi chip să întrerupă printr-o oarecare 
observaţie entuziastă torentul simţămintelor de prietenie 
ale lui Nefedevici şi, într-un cuvânt, manifestase cea mai 
deplină însufleţire - se potoli ca prin farmec, tăcu din gură 
şi o luă aproape la goană pe stradă. Parcă un gând greu, ca 
de plumb, îi îngheţă; brusc capul înfierbântat şi îi dădu o 
strângere de inimă. 

Arkadi Ivanovici chiar se nelinişti. La întrebările sale 
zorite, el nu primea aproape nici un răspuns de la Vasea, 
care se descotorosea cu două-trei cuvintele, uneori printr-o 
exclamaţie, adesea fără de nici o legătură cu subiectul. 

— Ce-i cu tine, Vasea! Strigă în sfârşit Nefedevici, abia 
ţinân-du-se de dânsul. Nu cumva te tulbură atâta... 

— Ah, frate, destul cu palavrele! Răspunse Vasea, oarecum 
ciudos. 

— Nu te necăji, Vasea, ajunge! Îl întrerupse Arkadi. Am 
văzut eu cum ai scris infinit mai mult într-un răstimp foarte 
scurt... Ce-i cu tine? Eşti cu adevărat plin de talent! La 
nevoie ai putea scrie chiar mai repede. Doar n-o să ţi se 
litografieze manuscrisul. Ai să izbuteşti! Poate, unde eşti 
emoţionat acum, chiar distrat. De aceea are să-ţi meargă 
treaba mai greu. Vasea nu răspunse sau mormăi ceva în 


barbă şi amândoi, alarmaţi de-a binelea, ajunseră în goană 
acasă. 

Şumkov se aşeză numaidecât la scris. Arkadi Ivanovici se 
potoli şi se linişti, se dezbrăcă molcom şi se culcă în pat, 
fără să-l scape din ochi pe Vasea... II cuprinse un fel de 
teamă. „Oare ce-i cu dânsul? Îşi spuse în sine, cătând la faţa 
palidă a lui Vasea, la ochii săi învăpăiaţi, la neliniştea 
trădată de orice mişcare a lui - chiar mâna îi tremura... Vai, 
pe legea mea! Oare n-ar fi bine să-l sfătuiesc a aţipio oră 
sau două? O să-şi potolească enervarea, dormind un pic.” 

Vasea tocmai isprăvi o pagină, îşi ridică ochii, îl privi ca din 
întâmplare pe Arkadi şi, lăsându-şi numaidecât privirea în 
jos, se repezi din nou la pana de scris. 

— Ascultă, Vasea, începu deodată Arkadi Ivanovici: oare n- 
ar fi bine să-ţi laşi puţin capul pe pernă? Ia vezi cum te 
scutură frigurile... 

Vasea se uită la Arkadi cu necaz, chiar cu răutate şi nu 
răspunse nici un cuvânt. 

— Zău, Vasea, unde vrei s-ajungi? Şumkov îşi reveni pe loc. 

— Ce-ar fi să bem un ceişor, Arkaşa, îi spuse el. 

— Cum adică? De ce? 

— Ca să mă mai întărească. Nu mi-e somn, n-am să dorm. 
O să scriu într-una. Bând ceai, m-aş mai odihni olecuţă şi 
clipa critică ar trece. 

— Perfect, frate Vasea, minunat! Tocmai asta vroiam să-ţi 
propun. Mă mir numai cum nu mi-a venit mai înainte gândul 
acesta! Dar ştii ce? Mavra n-are să se scoale; n-o să se 
trezească pentru nimic în lume... 

— Aşa-i! 

— Dar nu-i nimic, ăsta-i un fleac! Izbucni Arkadi Ivanovici, 
sărind desculţ din pat. Am să pun singur samovarul. Parcă-i 
pentru prima oară? 

Arkadi Ivanovici alergă la bucătărie şi trebălui pe lângă 
samovar. Vasea îşi văzu mai departe de scris. Pe lângă asta, 
Arkadi Ivanovici se îmbrăcă şi dădu o fugă până la 
franzelărie, pentru ca Vasea să se poată fortifica pe deplin 


pentru noapte. Peste un sfert de ceas, samovarul se afla pe 
masă. Începură să bea ceai, dar conversaţia nu se lega. 
Vasea era tot timpul pe gânduri. 

— Hm, mâine trebuie să mă duc cu felicitările, rosti în 
sfârşit Vasea, revenindu-şi puţin în fire. 

— Nu-i nevoie să te duci neapărat tu. 

— Imposibil, frate, zise Vasea... 

— Las-pe mine, te semnez eu în condică la toţi... Să n-ai 
nici o grijă! Lucrează mâine toată ziua. Acuma stai până la 
cinci dimineaţa, cum ţi-am spus, iar după aceea trage-iun 
pui de somn. Altfel, în ce hal ai să fii mâine? Eu te-aş trezi la 
opt Kx... 

— Dar oare ar merge ca să mă semnezi tu? Zise Vasea, pe 
jumătate convins. 

— Şi de ce nu? Toţi fac la fel...! 

— Dar eu mă Item, pe legea mea... 

— De ce să te temi, de ce? 

— La alţii să zicem că ar mai merge, dar la Iulian 
Mastakovici. El este binefăcătorul meu, Arkaşa. Ce-ar zice 
dacă ar observa un scris străin... 

— Cum să observe? Ce om mai eşti şi tu, Vasiuk! Cum ar 
putea să observe? Doar ştii ce bine-ţi imit eu semnătura, 
chiar înfloritura o fac la fel, zău! 

Fără să răspundă, Vasea îşi bău în grabă paharul. Apoi 
dădu din cap cu îndoială. 

— Vasea, dragul meu! Ah, dacă am izbuti! Dar ce-i cu tine, 
Vasea? Chiar mă sperii! Atunci n“arn să mă culc nici eu, 
Vasea şi nici n-am să dorm. la arată-mi! Ţi-a mai rămas 
mult? 

Vasea îi aruncă o căutătură atât de duşmănoasă, încât 
Arlcadi Ivanovici îşi pierdu graiul şi îngheţă inima într-însul. 

— Vasea! Ce-i cu tine? Ce ai? De ce mă priveşti aşa? 

— Arkadi, drept să-ţi spun, mâine mă duc să-l felicit pe 
Iulian Mastakovici. 

— N-ai decât, poftim, du-te! Spuse Arkadi, uitându-se la 
dânsul cu ochii în patru, într-o penibilă aşteptare. Ascultă, 


Vasea, scrie şi tu mai repede. Nu te sfătuiesc de rău, zău 
aşa! De câte ori n-a spus chiar Iulian Mastakovici că-n 
scrisul tău, cel mai mult, îi place claritatea. Numai lui 
Skoropliohin îi place ca manuscrisul să fie citeţ şi frumos, 
căutând pe urmă să pună cumva mâna pe hârtie ca s-o ducă 
acasă copiilor, pentru transcriere. Nu poate, dobitocul, să 
cumpere niscaiva modele de caligrafie! Iar Iulian 
Mastakovici cere numai una şi bună: citeţ, citeţ şi iar 
citeţ!... Ce mai vrei? Vasea, zău că nici nu mai ştiu cum să 
vorbesc cu tine. Sunt chiar îngrijorat... Mă bagi în mormânt 
cu tristeţea ta. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! Rosti Vasea şi, istovit, căzu pe 
scaun. Arkadi se alarmă. 

— Nu vrei cumva apă? Vasea! Vasea! 

— Lasă, lasă, zise Vasea, strângându-i mâna. N-am nimic. 
Mă simt numai tare mâhnit, Arkadi. Nici cu singur n-aş 
putea spune: de ce? Vorbeşte-mi mai bine de altăceva. Nu- 
mi mai aduce aminte... 

I - Linişteşte-te, Vasea, pentru numele lui Dumnezeu! Ai să 
termini, zău că ai să termini! Şi chiar dacă n-ai să 
isprăveşti, ce mare nenorocire-i aici? Parc-ar fi cine ştie ce 
crimă! 

— Arkadi, spuse Vasea, privindu-şi atât de semnificativ 
prietenul, încât acesta se îngrozi de-a binelea; nu-l văzuse 
pe Vasea niciodată atât de alarmat. Dacă aş fi fost singur, ca 
mai înainte! Dar, nu! Nu-ţi spun ceea ce ar trebui. Îmi vine 
într-una să-ţi vorbesc, să-ţi încredinţez totul, ca unui 
prieten... Dar de ce să-ţi tulbur liniştea? Aşa-i lumea, 
Arkadi, unora li-i hărăzit mai mult, alţii însă nu fac decât 
lucruri mărunte, ca mine. lar dacă ţi s-ar cere recunoştinţă, 
gratitudine şi tu n-ai putea răspunde cum se cuvine? 

— Vasea! Hotărât lucru: nu te mai înţeleg de fel! 

— Niciodată n-am fost nerecunoscător, rosti încet Vasea, 
ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi. Dar dacă nu-s în stare 
să exprim tot ceea ce simt, atunci parcă nu-s în apele 


mele... Mă tem să nu iasă, Arkadi, că într-adevăr n-aş fi 
recunoscător şi asta mar distruge sufleteşte. 

— Ce vrei să spui? Ce anume? Nu cumva toată 
recunoştinţa ai să ţi-o manifeşti sfârşind la soroc 
manuscrisul? Gândeşte-te, Vasea, la ceea ce vorbeşti. Oare 
aşa se arată recunoştinţa? 

Vasea tăcu brusc din gură şi îl privi cu ochi mari pe Arkadi, 
ca şi cum argumentul lui neaşteptat i-ar fi dărâmat toate 
îndoielile. Surâse chiar, dar numaidecât îşi recapătă aceeaşi 
expresie de îngân-durare de mai înainte. Arkadi luă 
zâmbetul lui Vasea drept o lichidare a tuturor temerilor 
sale, iar noua-i nelinişte ca o hotărâre pentru o acţiune mai 
bună şi nu mai putu de bucurie. 

— Ei, Arkaşa, când ai să te trezeşti, frate, din somn, să te 
uiţi la mine. Dacă cumva am să dorm, va fi o nenorocire. lar 
acuma mă aşez iarăşi la lucru... Arkaşa 1 

— Ce-i? 

— Nu, nu-i nimic, vroiam numai... Vroiam... 

Vasea se aşeză şi tăcu, iar Arkadi se culcă. Niciunul, nici 
altul nu rostiră vreo vorbă despre cele petrecute la 
Kolomna. Poate amândoi simţiseră că se făcuseră puţin 
vinovaţi, veselindu-se la o vreme nepotrivită. In curând 
Arkadi Ivanovici se gândi cu inima tângă la Vasea. Spre 
uimirea lui, se trezi exact la orele opt dimineaţa. Vasea 
dormea în fotoliu, cu pana de scris în mână. Era palid, 
istovit. Luminarea arsese până la capăt. In bucătărie, Mavra 
trebăluia pe lângă samovar. 

— Vasea, Vasea! Îl strigă speriat Arkadi. Când ai adormit? 
Şumkov deschise ochii şi sări din fotoliu. 

— Uf! Făcu el. Va să zică, tot am adormit. 

Vasea se repezi numaidecât la hârtii. Nu se întâmplase 
nimic. Manuscrisul era în bună rânduială. Nu-l mânjise cu 
cerneală şi nici seul luminării nu picurase asupră-i. 

— Cred c-am adormit pe la şase, zise Vasea. Ce frig se face 
noaptea! Hai să bem un pahar de ceai şi m-apuc iar de 
lucru... 


— Te-ai mai întărit un pic? 

— Da, da, mi-i mai bine, acuma mi-i mai bine! 

— La mulţi ani, frate Vasea! 

— Să fii sănătos, frate, multă sănătate şi ţie la fel! Dragul 
meu. 

Se îmbrăţişară. Lui Vasea îi trăjiura bărbia şi i se umeziră 
ochii. Arkadi Ivanovici tăcea: simţea o strângere de inimă. 
Amândoi băură ceaiul în grabă... 

— Arkadi! Am hotărât să mă duc singur la Iulian 
Mastakovici... 

— Doar n-o să observe... 

— Eu însă, frate, aproape aş avea mustrări de conştiinţă. 

— Dar tu pentru el stai aici, pentru dânsul te omori. Hai, 
lasă fleacurile! Iar eu, mă-nţelegi, frăţioare, am să trec şi pe 
acolo... 

— Pe unde? Întrebă Vasea. 

— Pe la familia Artemiev ca să-i felicit din partea mea şi a 
ta. 

— Scumpule! Ehei! lar eu am să rămân acasă. Văd că te-ai 
gândit foarte bine. Eu doar şed aici şi lucrez. Nu-mi petrec 
vremea în distracţii. Aşteaptă o clipă ca să le trimit o 
scrisoare. 

— Scrie, frate, scrie! Ai tot timpul. Eu mai am să mă spăl, 
să mă bărbieresc şi să-mi perii fracul. Ehei, frate Vasea, o să 
fim mulţumiţi şi fericiţi! Îmbrăţişează-mă, Vasea! 

— Uf, frate, numai de n-ar fi... 

— Aici locuieşte domnul funcţionar Şumkov? Răsună pe 
scară glăsciorul unui copil. 

— Aici, tătucule, aici, zise Mavra, dând drumul musafirului. 

— Ce-i acolo? Ce-i, ce-i? Strigă Vasea, sărind ars de pe 
scaun şi dând buzna în antreu. Petinka, tu eşti? 

— Bună ziua! Am cinstea să vă spun: „La mulţi ani!”, Vasili 
Petrovici, rosti un băieţandru frumugşel, cu păr negru, 
numai cârlionţi, de vreo zece ani, surioara vă trimite multe 
salutări, de asemeni mămica; iar surioara mi-a mai dat în 
grijă să vă sărut din partea ei... 


LLA 
! 


Vasea săltă în văzduh pe micuțul sol şi imprimă cu avânt 
pe buzişoarele sale, care semănau straşnic de bine cu cele 
ale Lizan-kăi, un sărut prelung, dulce ca mierea. 

— Sărută-l, Arkadi! Îi spuse Vasea, trecându-i-l pe Petea 
care, fără să atingă pământul, zbură în braţele puternice şi 
avide, cu drept cuvânt, ale lui Arkadi Ivanovici. 

— Puiule scump, vrei un ceişor? 

— Mulţumesc frumos! Dar noi am luat ceaiul. Azi ne-am 
sculat devreme. Ai noştri au plecat Ia sfânta liturghie. 
Surioara mi-a făcut zulufii două ceasuri bătute, m-a dat cu 
pomadă, m-a spălat, mi-a cusut pantalonaşii, fiindcă îi 
rupsesem aseară cu Saşka pe uliţă. Începusem să ne batem 
cu bulgări de zăpadă... 

— Ei, haide, haide! 

— Va să zică m-a dichisit pentru vizita la dumneavoastră; 
m-a pomădat, m-a acoperit de sărutări, spunându-mi: Dă 
fuga la Vasea, spune-i la mulţi ani! Şi întreabă-l dacă e 
mulţumit, dacă s-a odihnit în linişte... Şi încă ceva... Săvă 
întreb încă un lucru, bineînţeles, despre treburile de care, 
aseară, eraţi... Am uitat cum... Dar nu-i nimic... Am scris 
totul aici, zise băiatul şi citi de pe hârtia pe care o scoase 
din buzunar: a, da —...„eraţi îngrijorat”. 

— Va fi gata la timp. Va fi! Aşa să-i şi spui, voi isprăvi 
lucrarea neapărat, pe cuvântul meu de onoare! 

— Şi încă ceva... Vai, cum am uitat! Surioara v-a mai trimis 
o scrisorică şi un mic dar, însă îmi ieşiseră din minte! 

— O, Doamne! Haide, guguştiucule! Unde-s? Unde? Unde? 
lată! Ah! Ia uite, frate, uite ce-mi scrie. Scumpa, draga de 
ea! Ştii că aseară am văzut la ea un portofel pentru mine. 
Încă nu-i gata. Dar, zice, îţi trimit o buclă din părul meu; iar 
cât despre portofel, să n-ai nici o grijă: va fi al dumitale. 
Uite aici, frate, priveşte! 

Zguduit de emoție şi încântare, Vasea arătă lui Arkadi 
Ivanovici o buclă din părul cel mai des şi mai negru de pe 
lume, apoi o sărută cu pasiune şi o ascunse în buzunarul de 
dinlăuntru al hainei, cât mai aproape de inimă. 


— Am să-ţi comand un medalion pentru bucla asta de pâr, 
spuse hotărât Arkadi Ivanovici. 

— Noi o sa avem astăzi friptură de vițel, iar mâine creier. 
Măicuţa vrea să ne facă şi pişcoţi... lar kaşă de mei n-o să 
fie, spuse băiatul după o clipă de gândire, ca să-şi încheie 
povestirea. 

— Ptiu, ce băiat frumuşel! Exclamă Arkadi Ivanovici, 
Vasea, tu eşti cel mai fericit muritor! 

Băiatul isprăvi de băut ceaiul, căpătă o scrisorică şi o mie 
de sărutări; apoi ieşi fericit şi vioi ca şi mai înainte. 

— Ehei, frate, începu bucuros Arkadi Ivanovici. Nu vezi ce 
bine-i, ce bine! Toate s-au rânduit de minune. Nu te mai 
amări, nu te mai alarma! Înainte! Dă-i bătaie cu lucrul, 
Vasea, dă-i (bătaie! La două mă întorc acasă. Am să trec 
întâi pe la ele, apoi la Iulian Mastakovici. 

— Ei, la revedere, frate, la revedere! Of, dacă n-ar fi fost... 
Bine, du-te, bine, spuse Vasea. Să ştii, frate, că m-am 
hotărât definitiv: nu mă mai duc la lulian Mastakovici. 

— La revedere! 

— Stai, frăţioare, stai! Spune-le... ba îndrugă şi tu ce ţi-o 
trece prin minte. Pe dânsa s-osăruţi. Apoi povesteşte-i, 
frăţioare, tot ce ştii, povesteşte-i... 

— Ei lasă, lasă! Cunoaştem cum stau lucrurile. Ştim noi! 
De bună seamă, fericirea ţi-a răscolit tot sufletul! A venit 
atât de neaşteptat! De aseară nu mai eşti în apele tale. Încă 
nici nu ţi-ai revenit cumsecade după impresiile de ieri. Dar - 
gata! Refă-te, Vasea, dragule! Rămâi cu bine, rămâi cu bine! 

În sfârşit, amicii se despărţiră. Toată dimineaţa Arkadi 
Ivanovici rămase pe gânduri: nu-i mai ieşea din minte 
Vasea. Îi cunoştea firea slabă şi irascibilă. „Da, fericirea asta 
l-a descumpănit, nu m-am înşelat! Îşi spuse în sine. O, 
Doamne! Tânga lui mi-a insuflat-o şi mie. Şi eând te 
gândeşti că omul acosta, dintr-o nimica toată, a fost în stare 
să dureze o întreagă tragedie! Ce înfrigurare l-a apucat! 
Ah, trebuie să-l salvez. Trebuie să-l salvez!” îşi zise Arkadi 
fără să-şi dea seama că el însuşi dăduse în inima lui 


proporţii de-nenorocire, după cum se vede, unor mici 
neplăceri casnice, cu totul neînsemnate în fond. Ajunse abia 
pe la unsprezece în camera portarului de pe lângă locuinţa 
lui Iulian Mastakovici ca să-şi adauge modestul său nume la 
lungul şir de feţe simandicoase, semnate pe-o listă pătată şi 
acoperită cu tot felul de scrisuri. Dai] care nu-i fu mirarea, 
când îi sări în ochi semnătura proprie a lui Vasea Şumkov! 
Rămase ca trăsnit. „Oare ce-o fi cu dânsul?” îşi spuse el. 
Arkadi Ivanovici, care până-n ultimul moment nutrise tot 
felul de nădejdi, ieşi de-acolo profund emoţionat. Într- 
adevăr, se pregătea o nenorocire. Dar de unde? In ce fel? 

Sosi la Kolomna cu gânduri întunecate, distrat la început, 
dar, după ce stătu de vorbă cu Lizanka, plecă cu lacrimi în 
ochi, foarte alarmat din pricina lui Vasea. Porni în goană 
spre casă, însă pe malul Nevei se ciocni nas în nas cu 
Şumkov, care de asemenea alerga. 

—- încotro? Îl strigă Arkadi Ivanovici. 

Vasea se opri, ca un om surprins la locul crimei. 

— Eu, frate, numai aşa... Am vrut doar să iau puţin aer. 

— Nu te-a răbdat inima. O apucaseşi spre Kolomna, hai? 
Of, Vasea, Vasea, de ce te-ai mai dus la Iulian Mastakovici? 

Vasea nu răspunse. Pe urmă făcu un gest cu mina a 
lehamite şi zise: 

— Arkadi! Nici eu însumi nu ştiu oe se petrece cu mine. 
Eu... 

— Ajunge, Vasea, destul! Îmi dau perfect seama ce se 
petrece cu tine. Linişteşte-te! Eşti emoţionat şi zguduit 
sufleteşte de ieri! Stai şi te gândeşte: cum să poţi trece prin 
dordora asta! Doar toţi te iubesc, toţi îţi poartă de grijă, 
lucrul tău avansează, ai să-l isprăveşti, neapărat, ştiu asta. 
Ţi s-a năzărit ceva şi te-ai alarmat... 

— Nu. Nu-i nimic, nu-i nimic... 

— Îţi mai aminteşti, Vasea? Ţii minte cum ţi s-a mai în- 
tâmplat o dată acelaşi lucru? Când ai fost avansat, ai uitat 
că de fericire şi de recunoştinţă ţi-ai dublat sforţările şi, 


timp de o săptă-mănă întreagă, ai stricat toate lucrările... 
Acelaşi caz se petrece şi acum cu tine... 

— Da, da, Arkadi! Numai că acum e altăceva... E cu totul 
altăceva... 

— Cum adică altăceva? Ba să mă ierţi! Poate lucrarea nici 
nu-i chiar aşa de urgentă, iar tu îţi faci de-a dreptul 
seama... 

— Nu-i nimic, nu-i nimic... Eu doar aşa... Hai mai bine să 
mergem! 

— Încotro? Acasă - nu la ele? 

]Jc3 - Nu, frate. Cum m-aş arăta acolo în halul în care sunt? 

M-am răzgândit. Nu puteam suporta să rămân singur 
acasă, fără tine. Acum că suntem împreună, o să mă aşez la 
scris. Haidem! 

Amândoi porniră şi tăcură o bucată de vreme. Vasea era 
grăbit. 

L. - Cum de nu mă întrebi despre ele? Rosti Arkadi 
Ivanovici. 

[j -* A, da... Zi-i, Arkaşenka, ce mai nou pe acolo? 

] - Vasea, eşti de nerecunoscut! 

— Lasă, nu-i nimic, nu-i nimic. Hai, povesteşte-mi totul, 
Arkaşa! Îl imploră Vasea, căutând parcă să ocolească alte 
explicaţii. Arkadi Ivanovici oftă. Îşi pierdu cu totul cumpătul, 
privindu-l pe Vasea. 

Povestirea despre cei din Kolomna îl învioră puţin. Prinse 
chiar chef de sporovăit. Prânziră. Bătrânica umpluse cu 
pişcoţi buzunarele lui Arkadi Ivanovici. Amicii, mâncându-i, 
se înveseliră. Vasea făgădui să se culce puţin după prânz, ca 
să poată sta toată noaptea. Se culcă, într-adevăr. Încă de 
dimineaţă, Arkadi Ivanovici fu invitat la ceai de cineva, pe 
care nu-l putea refuza. Amicii se despărţiră. Arkadi 
Ivanovici îşi propuse să se întoarcă cât mai devreme, dacă 
se va putea chiar către orele opt seara. Trei ore de 
despărţire trecură pentru dânsul ca trei ani. Scăpă, în cele 
din urmă şi se repezi acasă la Vasea. Intră în cameră - 
întuneric beznă! Vasea nu era acasă. O întrebă pe Mavra, 


care-i spuse că „Şumkov scrisese într-una şi nu dormise de 
loc; apoi se plimbase prin odaie, iar mai târziu, cu vreo oră 
mai înainte, ieşi în goană, spunând că se va înapoia într-o 
jumătate de ceas. «lar când o veni Arkadi Ivanovici, o 
rugase Vasea, spune-ix mătuşă, încheie Mavra, c-am plecat 
la plimbare» şi repetă acelaşi lucru de trei sau chiar de 
patru ori.” „E la familia Artemiev!” îşi zise Arkadi Ivanovici 
şi, pe gân-duri, dădu din cap. 

După câteva clipe, Nefedevici sări ars, înviorat de o 
speranţă. „Să ştii c-a sfârşit, pur şi simplu, se gândi, asta-i 
explicaţia. Nu I-a răbdat inima şi a tras o fugă până acolo. 
Dar nu poate fi asta. M-ar fi aşteptat... la să mă uit ce are 
pe masă.” 

Arkadi Ivanovici aprinse luminarea şi se aşeză la masa de 
scris a lui Vasea. Lucrul mergea bine şi sfârşitul parcă nu 
era departe. Nefedevici era gata să-şi urmeze cercetările, 
când Vasea intră brusc în odaie. 

— A! Aici îmi erai? Exclamă el, tresărind de spaimă. Arkadi 
Ivanovici rămase tăcut, temându-se să-i pună întrebări. 

Vasea îşi pironi ochii în pământ şi, tot în tăcere, începu să- 
şi răsfoiască hârtiile. In sfârşit, li se întâlniră ochii. Privirea 
lui Vasea exprima atâta rugă, implorare şi deznădejde, încât 
Arkadi se cutremură când i-o întâlni. Inima îi tresări şi nu 
mai putu răbda... 

— Vasea, frăţioare, ce-i cu tine? Ce înseamnă asta? 
Exclamă el, aruncându-se spre dânsul şi îmbrăţişându-l. 
Lămureşte-mă şi pe mine. Nu te înţeleg şi nici nu-ţi pricep 
tristeţea. Ce ţi s-a întâmplat, sărmanul de tine? Ce? 
Destăinuieşte-mi totul, fără nici un ascunziş. Nu poate să fie 
la mijloc numai atâta... 

Vasea se strânse din răsputeri în braţele sale şi nu putu 
scoate nici un cuvânt. 1 se tăiase respiraţia. 

— Destul, Vasea, linişteşte-te! Să zicem că n-ai să 
isprăveşti lucrarea şi ce-i cu asta? Nu te înţeleg şi pace! 
Dezvăluie-mi chinurile tale. Vezi tu, eu, pentru tine... Vai, 
Doamne, Doamne, rosti el păşind prin odaie şi apucând tot 


ce-i ieşea în cale, ca şi cum ar fi căutat în grabă vreun leac 
pentru Vasea. Să ştii că mâine am să mă duc eu însumi, în 
locul tău, la Iulian Mastakovici ca să-l rog şi să-l implor a-ţi 
mai da o zi de amânare. Am să-i explic totul, totul - dacă 
numai asta te chinuie într-atât... 

— Doamne fereşte 1 izbucni Vasea şi se făcu alb ca varul, 
abia ţinându-se pe picioare. 

— Vasea, Vasea! 

Şumkov îşi veni în fire. Îi tremurau buzele. Vroia să 
rostească ceva, dar nu putea decât să strângă spasmodic 
mâna lui Arkadi, în tăcere... Mâna-i era rece. Arkadi stătea 
în faţa lui într-o aşteptare tristă, chinuitoare... Vasea îşi 
ridică din nou ochii spre dânsul. 

— Vasea! Pentru Dumnezeu, Vasea! Mi-ai zdrobit inima, 
prietenul meu, dragul meu 1 

Şiroaie de lacrimi ţâşniră din ochii lui Vasea, care se 
aruncă la pieptul lui Arkadi. 

— Te-am minţit, Arkadi! Spuse el. Te-am minţit. lartă-mă, 
iartă-mă! Ţi-am înşelat prietenia... 

— Cum anume, Vasea, ce-i? Ce s-a întâmplat? Îl întrebă 
Arkadi, în culmea groazei. 

— Asta-i [... 

Şi Vasea, cu un gest deznădăjduit, scoase din sertar şi 
aruncă pe masă şase caiete, unul mai gros decât altul, pe 
măsura aceluia pe care-l transcria. 

— Ce-i asta? 

— Iată ce am de dat gata pentru poimâine. N-am făcut nici 
a patra parte! Şi să nu mă întrebi, să nu-mi pui nici o 
întrebare: cum s-a putut ajunge la asta? Urmă Vasea, 
începând singur să vorbească despre ceea ce îl chinuise 
atâta. Arkadi, dragul meu prieten! Nici eu nu ştiu ce s-a 
petrecut cu mine! Parcă m-am trezit acuma din cine ştie ce 
vis. Am pierdut degeaba trei săptă-măni. Am tot... Eu... Am 
tot bătut drumul la dânsa... Mi se sfâşia inima, mă chinuia 
îngrozitor... Îndoiala... Nu eram în stare să scriu. 


Nici nu mă gândeam la aşa ceva. Abia acum, când mi-a 
surâs fericirea, m-am trezit. 

— Vasea! Începu cu hotărâre Arkadi Ivanovici. Vasea, am 
să te salvez eu. Înţeleg ce s-a întâmplat. Într-adevăr, nu-i de 
glumă. Dar te salvez eu. Ascultă, ascultă-mă pe mine! Chiar 
mâine am să mă duc la Iulian Mastakovici... Nu da din cap, 
nu, fii atent! Am să-i povestesc de-a fir-a-păr tot ce s-a 
întâmplat. Dă-mi voie să iau calea asta... Am să-l lămuresc! 
Sunt gata de orice! Am să-i spun cât eşti de zdrobit, cum te 
torturezi. 

— Îţi dai seama că chiar în momentul de faţă îmi tragi 
lovitura de graţie? Rosti Vasea îngrozit, pătruns de fiori reci 
ca gheaţa. 

Arkadi Ivanovici păli, dar îşi reveni repede şi izbucni în 
râs. 

— Numai atât? Doar asta-i? Zise el. Scuză-mă, Vasea, iar- 
tă-mă! Dar nu-ţi crapă obrazul de ruşine? Stai mai bine şi 
ascultă! Văd că te amărăsc. Dar nu-ţi dai seama că te 
înţeleg? Eu ştiu ce se petrece în sufletul tău. Ce Dumnezeu! 
Doar locuim împreună de cinci anişori. Tu eşti un om bun şi 
delicat, dar slab, ruşinos de slab. Chiar şi Lizaveta 
Mihailovna a remarcat asta. Pe deasupra, mai eşti şi vjsător: 
ceea ce, de asemeni, nu-i bine —-poţi să te şi scrânteşti, 
frate, într-o bună zi! Ascultă, eu ştiu ce-ţi doreşte inima. Ai 
vrea, de pildă, ca Iulian Mastakovici să nu mai poată de 
fericire şi, de bucurie, să dea chiar un bal în cinstea nunţii 
tale... Dar, ia stai, stai puţin! Văd că te încrunţi. Numai 
dintr-un cuvânt al meu te-ai şi supărat pentru Iulian 
Mastakovici! Dar să-l lăsăm în pace! Şi eu îl stimez, cel 
puţin tot atâta ca şi tine! Dar să nu mă contrazici şi nici să 
nu mă opreşti a gândi, că - după dorinţa ta - n-ar mai fi 
trebuit să existe oameni nefericiţi pe lume o dată ce tu te 
însori... Da, frate, te rog să recunoşti că tare te-ai bucura, 
de pildă, dacă mic, cel mai bun prieten al tău, mi-ar cădea 
din senin pe cap vreo sută de mii de ruble... de asemeni, 
dacă toţi vrăjmaşii de pe lume s-ar împăca dintr-o dată, aşa, 


tam-nesam şi s-ar îmbrăţişa de bucurie în mijlocul uliţei - 
venind pe urmă ca oaspeţi acasă la tine. Prietene! Dragul 
meu! Nu-i nimic de râs - acesta-i adevărul adevărat. De 
multă vreme, cam aşa îmi prezinţi tu lumea, în fel şi chip. 
Fiindcă tu eşti fericit, ai vrea morţiş ca toţi oamenii, până la 
unul, să devină fericiţi. Te doare inima, simţi o greutate pe 
suflet - fiind fericit numai tu însuţi. Pesemne de aceea vrei 
din răsputeri să fii vrednic de fericirea aceasta şi, pentru 
împăcarea conştiinţei tale, ţii să săvârşeşti, neapărat, o 
faptă eroică oarecare! Înţeleg de ce eşti gata să te 
chinuieşti acum, fiindcă ţi-ai neglijat îndatoririle tocmai faţă 
de aceia, cărora trebuia să-ţi arăţi sârguinţa, priceperea, ba 
- mă rog - chiar recunoştinţa, cum spui tu. le torturează 
gândul că Iulian Mastakovici se va posomori, poate chiar se 
va supăra, că n-ai îndreptăţit speranţele puse de dânsul în 
tine. Te simţi copleşit de durere, când te gândeşti că vei 
auzi mustrări tocmai de la acela, pe care îl socoti ca 
binefăcătorul tău - şi încă în ce momente! Mai cu seamă 
când ţi-i inima plină de bucurie şi când nici nu ştii asupra 
cui să-ţi reverşi recunoştinţa... Asta-i! Nu-i aşa? Nu-i 
adevărat? 

Arkadi Ivanovici rosti ultimele cuvinte cu glas tremurat, 
tăcu şi îşi recapătă în sfârşit răsuflarea. 

Vasea îşi privi cu iubire prietenul. Un surâs îi flutură pe 
buze. Faţa i se învioră parcă în aşteptarea unei licăriri de 
nădejde. 

— Aşa că dă-mi ascultare, începu din nou Arkadi, însufleţit 
încă şi mai mult de speranţă. Nici nu-i nevoie ca Iulian 
Mastakovici să-şi schimbe bunăvoința faţă de tine. Nu-i aşa, 
scumpul meu? Aici e nodul chestiunii? lar dacă astfel stau 
lucrurile, zise Arkadi sărind de la locul său, atunci eu am să 
mă jertfesc pentru tine. Am să mă duc chiar mâine la Iulian 
Mastakovici... Nu mă contrazice 1 Tu, Vasea, faci din ţânţar 
armăsar. lar el, Iulian Mastakovici, este un om mărinimos şi 
bun şi nu seamănă cu tine! El, frate Vasea, are să ne asculte 
pe amândoi şi o să ne scoată din bocluc. Ei, te-ai liniştit? 


Vasea, cu lacrimi în ochi, strânse puternic mâna lui Arkadi. 

— Destul, Arkadi, sfârşeşte-o! Îi spuse el. Situaţia-i 
limpede. Eu n-am isprăvit şi basta! N-am terminat şi pace! 
Iar tu n-ai de ce să te duci. Am să mă duc eu însumi şi am 
să-i povestesc totul. M-am liniştit acum, sunt pe deplin 
liniştit. Numai tu să nu te duci... Şi încă ceva. 

— Vasea, dragul meu! Exclamă de bucurie Arkadi 
Ivanovici. Înseamnă că am vorbit cu cuvintele tale. Mă 
bucur că te-ai răz-gândit şi că ţi-ai venit în fire. Dar orice-ai 
pătimi, orice ţi s-ar întâmpla, să ştii că eu voi fi alături de 
tine. Să-ţi intre asta în cap! Văd că te torturează gândul ca 
să nu-i spun ceva lui lulian Mastakovici. N-am să-i vorbesc, 
n-am să suflu nici un cuvânt. Tu singur să-i povesteşti. Ştii 
ce? Du-te mâine... Ori nu, nu te du, şezi aici şi scrie, mă- 
nţelegi? lar eu am să iscodesc pe acolo: cam ce fel de 
lucrare” i asta, dacă-i foarte urgentă sau nu, dacă trebuie 
să fie predată neapărat la termen ori ba şi, intervenind o 
întârziere, ce-ar putea să se întâmple? Pe urmă voi veni 
într-un suflet la tine... Ei, vezi, vezi! Avem o speranţă. 
Închipuie-ţi că nu-i urgentă lucrarea - atunci vom putea 
câştiga timp. Iulian Mastakovici poate nici nu-şi mai aduce 
aminte de dânsa; în cazul acesta, situaţia-i salvată. 

Vasea dădu din cap în semn de îndoială. Dar privirea-i 
recunoscătoare nu se putea desprinde de pe figura 
prietenului său: 

— Ei, destul, ajunge! Sunt atât de slăbit, atât de ostenit, 
rosti el cu respiraţia întretăiată, încât nu-mi vine nici mie 
însumi să mă gândesc la asta. Mai bine, hai să vorbim de 
altăcava! Vezi tu, cred că acum nici n-am să pot scrie. De-aş 
isprăvi doar de formă vreo două păginuţe până la vreun 
punct oarecare. Ascultă, de mult vroiam să te întreb: cum 
se face că mă cunoşti aşa de bine? 

Lacrimi picurară din ochii lui Vasea pe mâinile lui Arkadi. 

— Dacă ai fi ştiut, Vasea, cât de mult te iubesc, nici nu mi- 
ai fi pus această întrebare. Da-da! 


— Într-adevăr, Arkadi, nu ştiu, fiindcă... Fiindcă nu-mi dau 
seama de ce mă iubeşti atâta! Da, Arkadi, ştii tu că chiar 
iubirea aceasta mă zdrobeşte? Ştii tu că adesea, mai ales 
când mă duceam la culcarş şi mă gândeam la tine (fiindcă 
totdeauna mă gândesc la tine înaint” de a adormi), lacrimi 
îmi şiroiau pe faţă şi inima îmi palpita, deoarece... 
Deoarece... Hai să-ţi spun: deoarece tu mă iubeai atâta, iar 
eu nu-mi puteam uşura de loc sufletul, nu eram în stare să 
te răsplătesc cu nimic... 

— Vezi, Vasea, vezi ce fel de om îmi eşti! Uite ce tulburare 
te stăpâneşte, zise Arkadi, care simţi în clipa aceea o mare 
greutate pe inimă şi îşi aminti scena din ajun de pe stradă. 

— Lasă, lasă! Tu vrei să mă liniştesc, dar eu n-am fost 
niciodată atât de liniştit şi de fericit ca acum! Ştii tu... 
Ascultă, aş dori să-ţi povestesc totul, dar mă tem să nu te 
amărăsc... Tu veşnic te necăjeşti şi mă dojeneşti; iar eu mă 
înspăimânt... Priveşte-mă cum tremur acuma fără să ştiu: 
de ce? Vezi tu, uite ce-aş vrea să-ţi spun. Mi se pare că mai 
înainte eu nu mă cunoşteam, da-da! Dar şi pe alţii de abia 
ieri i-am cunoscut. Eu, frate, nu-mi dădeam seama şi nu-i 
preţuiam la justa valoare. Aveam o inimă aspră... De aceea, 
poate, s-a întâmplat că n-am făcut niai un bine, nimănui pe 
lume, absolut nimănui, fiindcă nu eram în stare - de altfel, 
chiar am o înfăţişare neplăcută... Iar alţii - oricare - numai 
bine mi-au făcut! Tu - cel dintâi: parcă nu văd? Eu însă 
numai am tăcut, numai am tăcut! 

— Vasea, lasă astea! 

— De ce, Arkaşa? Ce-i? N-am doar nimac, îl întrerupse 
Vasea, abia rostind cuvintele printre lacrimi. Ţi-am vorbit 
ieri despre Iulian Mastakovici. Îl ştii şi tu ce sever şi ce 
aspru este. Chiar şi tu ai căpătat de câteva ori mustrări de 
la dânsul. Iar cu mine ieri i s-a abătut să şuguiască şi să mă 
alinte, ba chiar şi-a deschis în faţa mea inima lui cea bună, 
pe care şi-o ascunde înţelepţeşte de toţi ceilalţi. 

— Şi ce-i cu asta, Vasea? Înseamnă numai că eşti vrednic 
de fericirea ta. 


— Vai, Arkaşa! Cât de mult aş dori să isprăvesc toată 
lucrarea asta! Dar nu, am să-mi nimicesc fericirea! Am o 
presimţire. Nu însă din pricina lucrării... Vasea se 
întrerupse, pentru ca Arkadi să se uite chiorâş la 
manuscrisul enorm, urgent, de pe masă, asta nu-i nimic, 
numai hârtie mâzgălită. Nişte fleacuri! Asta-i o problemă 
rezolvată... Eu... Arkaşa, am fost astăzi acolo, pe la ele... 
Dar n-am intrat înlăuntru. Mi-a fost peste putinţă. Eram 
tare amărât! Am stat numai la uşa oaşei. Ea cânta la pian. 
Am ascultat-o. Mă-nţelegi, Arkadi, rosti Vasea, coborându-şi 
vocea, n-am îndrăznit să intru... 

— Ascultă, Vasea, ce-i cu tine? Mă priveşti aşa de ciudat! 

— Ce? Nu-i nimic! Mi-a venit o uşoară ameţeală. Îmi 
tremură picioarele - pesemne unde n-am dormit toată 
noaptea şi am lucrat. Mi se împăienjenesc ochii. Aici, aici 
mă doare. 

Vasea arătă spre inimă şi căzu leşinat. 

Când îşi veni în fire, Arkadi căută să ia măsuri de constrân- 
gere împotrivă-i. Vru să-l culce cu de-a sila în pat, dar Vasea 
se opuse cu înverşunare. Plângea, îşi frângea mâinile, vroia 
să scrie mai departe, vroia să isprăvească neapărat cele 
două pagini ce-şi propusese. Ca să nu-l irite, Arkadi îl lăsă la 
scris. 

— Vezi! Spuse Vasea, aşezându-se la locul său. Uite, mi-a 
venit şi mie o idee. Am o nădejde. 

Şi-i zâmbi lui Arkadi. O adevărată rază de speranţă îi 
învioră faţa palidă. 

— Uite ce-o să fac: poimâine am să-i duc o parte din 
lucrare, nu totul. Despre rest am să-i trag o minciună. Îi voi 
spune că a ars, am udat-o din greşeală, am pierdut-o... În 
sfârşit, că n-am terminat-o. Eu nu pot minţi. Singur o să-i 
explic totul. Ştii ce? Am să-i lămuresc toate cele. O să-i 
spun: aşa şi aşa, n-am dovedit-o... Am să-i povestesc despre 
dragostea mea. Doar el singur s-a însurat de curând şi are 
să mă înţeleagă. Am să mă port, bineînţeles, cuviincios, am 


să-i vorbesc ou voce scăzută. Are să-mi vadă lacrimile. Ele îl 
vor mişca... 

— Da, fireşte, du-te la dânsul să te explici... De altfel, nici 
nu-i nevoie de lacrimi. Adică de ce? Vasea, zău că m-ai 
băgat şi pe mine în toţi sperieţii. 

— Da, am să mă duc, am să mă duc. lar acuma lasă-mă să 
scriu, Arkaşa! N-am să supăr pe nimeni, lasă-mă să scriu! 

Arkadi se trânti pe pat. Nu prea avea însă încredere în 
Vasea - ba chiar de loc. Vasea era capabil de orice. Dar să-şi 
ceară iertare? De ce? Cum? Necazul nu-i venea de aici, ci 
fiindcă nu-şi îndeplinise îndatoririle. Vasea se simţea vinovat 
faţă de sine însuşi. Se socotea nerecunoscător înaintea 
sorții. Zguduit şi strivit de fericire, se considera nedemn de 
ea. Născocise, în sfârşit, un pretext pentru a luneca pe 
panta asta. De ieri nu-şi revenise încă din surpriză. 

— Asta era toată explicaţia, se gândi Arkadi Ivanovici. 
Trebuie salvat! Trebuie împăcat cu sine însuşi. El singur îşi 
îngână prohodul. Se gândi ce se gândi; şi, în cele din urmă, 
hotări să se ducă neîntârziat la Iulian Mastakovici. Chiar 
mâine o să se ducă şi are să-i povestească tot-tot. 

Vasea şedea şi scria. Arkadi Ivanovici, vlăguit de atâta 
zbucium, se îritinse pe pat ca să mai dezbată în minte 
situaţia şi se trezi înainte de revărsatul zorilor. 

— Uf, drace! Iarăşi! Exclamă el, privindu-l pe Vasea, care 
şedea şi scria într-una. 

Arkadi se repezi la dânsul, îl înşfacă în braţe şi-l culcă cu 
de-a sila în pat. Vasea zâmbea. Pleoapele îi cădeau de 
istovire. Abia putu să rostească: 

— "Tocmai vroiam şi eu să mă culc. Ştii ce, Arkaşa? Am o 
idee: o să isprăvesc lucrarea. Am început să-i dau zor la 
scris. Nu eram în stare să şed la lucru mai mult. Trezeşte- 
mă la opt. 

Fără să-şi fi încheiat fraza, Vasea adormi buştean. 

— Mavra! Îi spuse în şoaptă Arkadi Ivanovici femeii care 
aducea ceaiul. El ne-a rugat să-l trezim peste un ceas. Cu 
nici un preţ! Lasă-l să doarmă chiar zece ore, mă-nţelegi? 


— Cum de nu, tătucule! 

— Pentru prânz să nu găteşti nimic, cu lemnele să nu te 
foieşti prea mult, să nu faci zgomot, că-i vai de capul tău! 
Dacă dumnealui va întreba de mine, să-i spui că m-am dus 
la slujbă, înţelesu-m-ai? 

— Nţeles, tătucule! N-are decât să se odihnească cât i-o 
plăcea! Ce treabă am eu? Mă bucură câtid boierii dorm şi 
priveghez cu grijă bunul boieresc. lar deunăzi, când am 
spart o cană şi aţi binevoit să mă ocărâţi, atunci să ştiţi că n- 
am fost eu de vină, ei mâţa a spârt-o. Atâta doar ca n-arri 
ţinut-o diin scurt: Zât, i-am strigat, blestemata! 

— Sst! Tacă-ţi gura! 

Arkadi Ivanovici o petrecu pe Mavra până la bucătărie, îi 
ceru cheia şi o încuie acolo sub lacăt. Plecă apoi la slujbă. Pe 
drum îşi bătu capul cum să se înfăţişeze înaintea lui Iulian 
Mastakovici. Ar fi oare o faptă convenabilă sau ar fi privită 
ca o necuviinţă din parte-i? 

Sosi la servici cu oarecare teamă şi se informă îngrijorat 
dacă excelenţa-sa se afla acolo. I se spuse că lipseşte şi că 
nici nu va veni. Arkadi Ivanovici se gândi numaidecât să se 
ducă la dânsul acasă; dar chibzui la vreme că dacă Iulian 
Mastakovici nu venise la slujbă, înseamnă că, de bună 
seamă, era ocupat şi acasă. Rămase pe loc. Ceasurile i se 
păreau nesfârşite. Iscodi pe furiş despre lucrarea 
încredinţată lui Şumkov. Dar nimeni nu ştia nimic. Se 
spunea numai că lulian Mastakovici binevoise să-i 
încredinţeze nişte însărcinări speciale, dar ce anume - nu 
ştia nimeni. În sfârşit, bătură ceasurile trei şi Arkadi 
Ivanovici dădu s-o zbughească acasă. In antreu însă îl opri 
un conţopist, care-i spuse că Vasili Petrovioi Şumkov trecuse 
pe acolo - să tot fi fost orele unu - şi întrebase, adăugă 
slujbaşul: „Dacă sunteţi dumneavoastră aici şi dacă n-a fost 
la servici lulian Mastakovici”. La auzul acestor ştiri, Arkadi 
Ivanovici tocmi o birjă şi ajunse acasă speriat din cale-afară. 

Şumkov era acasă. Se plimba prin odaie straşnic de 
surescitat. Dând cu ochii de Arkadi Ivanovici, îşi veni 


numaidecât în fire, îşi luă de seamă şi se grăbi să-şi ascundă 
tulburarea. Se puse pe tăcute la masa de scris. Evita parcă 
întrebările amicului său, care erau ca o povară pentru 
dânsul; chibzui ceva în sinea lui şi hotări să nu-i dezvăluie 
planul - deoarece nu se mai putea bizui nici pe prietenie. 
Toate acestea îl uimiră pe Arkadi, care simţi în inimă 
săgetătura unei dureri grele şi adânci. Se aşeză pe pat şi 
deschise o cărţulie, singura din patrimoniul său, fără să-şi ia 
însă ochii de la bietul Vasea, care tăcea cu încăpățânare şi 
scria fără să-şi ridice capul de pe manuscris. Trecură aşa 
câteva ore şi chinurile lui Arkadi ajunseră la culme. In 
sfârşit, către ceasurile unsprezece, Vasea îşi înălţă fruntea 
şi, ou o căutătură fixă, ştearsă, îl privi pe Arkadi, care 
rămase în aşteptare. Trecură două-trei minute. Vasea tăcea 
mai departe. „Vasea!” strigă Arkadi. Şumkov nu răspunse. 
„Vasea!” repetă el, sărind din pat. „Vasea, ce-i cu tine? Ce 
ai?” ţipă Arkadi, apropiindu-se dintr-un salt de prietenul 
său. Vasea ridică fruntea şi îi privi din nou cu aceeaşi 
căutătură fixă şi ştearsă. „Parcă ar fi cataleptic!” se gândi 
Arkadi, tremurând de spaimă. Înşfacă o carafă cu apă, îl 
săltă puţin pe Vasea, îi turnă apă în cap, îi udă tâmplele, îi 
frecă mâinile întie palmele sale. Vasea îşi mai reveni puţin. 
„Vasea, Vasea! Striga Arkadi şi vărsa şiroaie de lacrimi, 
nemaiputându-se stăpâni: Vasea, nu te prăpădi. Vino-ţi în 
fire! Vino-ţi în fire...!” Fără să-şi sfâr-şească fraza, Arkadi îl 
strânse cu putere în braţe. O senzaţie de durere trecu pe 
faţa lui Vasea, care îşi şterse fruntea şi se apucă de cap, 
temându-se parcă să nu i se spargă în ţăndări. 

— Nu ştiu ce se petrece cu mine! Rosti în cele din urmă 
Vasea. Mi se pare că m-am istovit. Ei, bine, bine! Ajunge, 
Arkadi, nu te întrista, destul! Repetă el, privindu-l cu o 
căutătură sleită, mohorâtă. De ce eşti îngrijorat? Lasă, 
destul! 

— Cum? Tu, tu însuţi mă consolezi pe mine, exclamă 
Arkadi, cu inima zdrobită. Vasea, îngăimă el, în sfârşit. 


Întinde-te pe pat şi dormi un pic. Nu vrei? Nu te mai chinui 
în zadar! Mai bine apucă-te de lucru mai târziu! 

— Da, da! Încuviinţă Vasea. Poftim! Am să mă culc. Bine! 
Vezi tu, voisem să termin lucrarea; acum, însă, m-am 
răzgân-dit, da... 

Arkadi % duse în braţe la pat. 

— Ascultă, Vasea, îi spuse el cu hotărâre. Trebuie rezolvată 
definitiv chestiunea asta. Spune-mi, ce ţi-ai băgat în cap? 

— Ah! Oftă Vasea, făcând <un gest de lehamite cu mâna-i 
slăbită şi îşi întoarse capul în altă parte. 

— Destul, Vasea, ajunge! Hotărăşte-te odată! Nu vreau să 
fiu ucigaşul tău. Nu mai pot tăcea. N-ai să adormi până nu 
te hotărăşti să-mi spui totul, te cunosc eu. 

— Cum vrei tu, cum vrei tu, repetă enigmatic Vasea. „Se 
predă!” se gândi Arkadi Ivanovici. 

— Urmăreşte-mă, Vasea, îi spuse Nefedevici. Adu-ţi aminte 
ce ţi-am mai spus, că mâine te voi salva. Mâine o să-ţi 
hotărăsc soarta! Dar ce vorbesc eu despre soartă! M-ai 
speriat atât de cumplit, Vasea, încât am ajuns să mă exprim 
cu cuvintele tale. Ce soartă! Astea-s în fond nişte fleacuri - o 
nimica toată! Tu ţii să nu pierzi bunăvoința şi, dacă vrei, 
iubirea lui lulian Mastakovici, da! Şi n-ai să le. Pierzi, vei 
vedea... Eu... 

Arkadi Ivanovici ar mai fi vorbit încă mult şi bine, dar 
Vasea îl întrerupse. Se săltă niţeluş din pat, cuprinse în 
tăcere, cu amân-două braţele, gâtul lui Arkadi Ivanovici şi-l 
sărută. 

— Ajunge! Rosti el cu o voce stinsă. Destul! Să nu mai 
vorbim despre asta! 

Şi Vasea se întoarse din nou cu faţa la perete. 

„O, Doamne! Îşi zise Arkadi. O, Doamne! Oare ce se 
petrece cu dânsul? S-a zăpăcit de tot. Oare ce hotărâre o fi 
luat? Are să se nenorocească.” 

Arkadi îl privea deznădăjduit. 

„Dacă s-ar îmbolnăvi, se gândi Arkadi, poate că ar fi spre 
binele lui. O dată cu boala, i-ar trece şi grijile, iar 


chestiunea lui s-ar lichida în modul cel mai favorabil. Dar ce 
prostii îndrug! Ah, Ziditorule...!” 

Intre timp, Vasea parcă aţipise. Arkadi Ivanovici se bucură. 
„Semn bun!” îşi zise şi hotărî să vegheze toată noaptea la 
căpă-tâiul lui. Dar Vasea era neliniştit. Tresărea mereu, se 
zvârcolea în pat şi îşi deschidea ochii pentru câte-o clipă. În 
sfârşit, istovirea îl birui. Parcă adormi tun. Se făcuseră orele 
două noaptea. Arkadi Ivanovici moţăia pe scaun, cu cotul 
rezemat de masă. 

Se cufundă într-un vis neliniştit şi ciudat. 1 se părea că nu 
doarme şi că Vasea sade culcat în pat, ca şi mai înainte. Dar 
curios lucru! Avea impresia că Vasea se preface, că-l minte 
chiar, şi-i gata-gata să se scoale încetişor şi, crăpându-şi 
uşor ochii, în urmărirea lui, vrea SS se furişeze spre masa 
de scris. O durere năprasnică săgeta inima lui Arkadi. II 
cuprinseră necazul, jalea şi regretul, văzând că Vasea nu 
mai are încredere în el, ci umblă cu ascunzişuri şi se fereşte 
de dânsul. Vru să-l cuprindă, să ţipe, să-l ducă la pat... 
Atunci Vasea, din braţele sale, începu să răcnească; iar el 
parcă purta spre pat un trup neînsufleţit. O sudoare rece 
îmbrobonea fruntea lui Arkadi, inima îi bătea sălbatic. 
Deschise ochii şi se trezi. Vasea şedea la masă, în faţa sa şi 
scria. 

Fără să mai aibă încredere în simţurile sale, Arkadi îşi 
aruncă ochii la pat. Vasea nu era acolo. Nefedevici sări 
speriat, încă sub impresia visului. Vasea nici nu se clintise 
din loc. Scria într-una. Atunci Arkadi văzu cu groază cum 
purta Vasea pana uscată pe hârtie, cum întorcea foile albe, 
nesorise şi se grăbea, se grăbea să umple pagina, ca şi cum 
ar fi săvârşit operaţia în mod perfect, cu deplin succes! „Nu, 
asta nu-i catalepsie!” se gândi Arkadi Ivanovici şi un tremur 
nervos îi trecu prin tot corpul. „Vasea, Vasea, 
răspunde” mi!” răcni el şi îl apucă de umăr. Dar Şumkov 
tăcea şi urma să scrie, zorit, purtându-şi pana uscată pe 
hârtie. 


— In sfârşit, am început să scriu repede, rosti Vasea fără 
să ridice capul spre Arkadi. 

Arkadi îl înşfacă de mână şi-i smulse pana. 

Un geamăt izbucni din pieptul lui Vasea. Lăsă să-i cadă 
mâna în jos şi-şi înălţă ochii spre Arkadi; apoi, cu un 
simţământ de chinuitoare tristeţe, îşi trecu palma pe frunte, 
ca şi cum ar fi vrut să înlăture o povară de plumb, care-i 
apăsa întreaga fiinţă; după aceea, încetişor, i se lăsă capul 
în piept. 

— Vasea, Vasea, strigă deznădăjduit Arkadi Ivanovici. 
Vasea! Peste un minut, Şumkov îl privi. Lacrimi îi umplură 
ochii mari, albaştri. lar faţa lui, palidă şi blajină, exprima un 
chin fără margini... Şopti ceva neînțeles. 

— Ce-i, * ce”i? Izbucni Arkadi, aplecându-se asupra lui. 

— De ce? De ce vor să mă ia? Şopti Vasea. De ce? Ce-am 
făcut? 

— Vasea, ce-i cu tine? De ce te temi, Vasea? Ce ai? 
Exclamă Arkadi, frângându-şi mâinile de deznădejde. 

— De ce mă dau la oaste? Spuse Vasea, privindu-şi 
prietenul drept în ochi. De ce? Ce-am făptuit? 

Lui Arkadi i se făcu părul măciucă în cap. Nu-i venea să 
creadă. Stătea înmărmurit deasupra lui. 

Peste câteva clipe îşi luă de seamă. „Nu-i nimic, pesemne-i 
ceva trecător!” îşi zise Arkadi, palid, cu buzele vinete 
tremurânde şi dădu repede să se îmbrace. Vroia să alerge 
în goană după doctor. Deodată, Vasea îl strigă; atunci 
Arkadi se aruncă spre dânsul şi îl îmbrăţişa, ca o mamă 
căreia i se smulge copilul său drag. 

— Arkadi, Arkadi, să nu spui la nimeni. M-auzi? Pacostea 
asta-i a mea! Eu singur trebuie s-o suport... 

— Ce-i ou tine? Ce-i cu tine? Vino-ţi în fire, Vasea, vino-ţi în 
fire 1 

Vasea oftă şi lacrimi liniştite şiroiră pe obrajii săi. 

— De ce s-o omor pe dânsa? Adică cu ce-i vinovată ea? Cu 
ce? Mormăi Şumkov cu o voce chinuită, sfâşietoare. Păcatul 
e al meu, păcatul e numai al meu...! 


Vasea tăcu câteva clipe. 

— Adio, iubita mea! Adio, iubita mea! Şopti bietul, clăti- 
nând din cap. Arkadi se cutremură, îşi veni în fire şi dădu să 
se repeadă după doctor. Haidem! A sosit ceasul! Răcni 
Vasea, îndemnat de ultima mişcare a lui Arkadi. Să mergem, 
frate, să mergem. Sunt gata 1 Tu să mă conduci! Vasea tăcu 
şi-i aruncă lui Arkadi o privire dezolată, neîncrezătoare. 

— Vasea, să nu vii după mine, pentru numele lui 
Dumnezeu! Aşteaptă-mă aici. Acvişi, acuşi mă întorc la tine, 
zise Arkadi Ivanovici şi, pierzându-şi şi el capul, îşi înşfacă 
şapca ca să alerge după doctor. 

Şumkov se aşeză numaidecât. Era tăcut şi ascultător. 
Numai în ochii săi lucea o hotărâre îndârjită. Arkadi se 
întoarse, luă de pe masă briceagul deschis, se mai uită o 
dată la sărmanul său prieten, apoi ieşi în goană din casă. 

Erau orele opt dimineaţa. Lumina gonise de mult 
semiîntunericul din odaie. 

Nefedevici nu găsi pe nimeni. Alergă un ceas bătut. Află 
câteva adrese de la portarii caselor pe Ia care întreba dacă 
nu locuieşte cumva acolo vreun medic? Dar toţi doctorii 
erau plecaţi - care la slujbă, care pe la alte treburi de-ale 
lor. Găsi un singur medic care tocmai primea pacienţi. 
Acesta îl chestiona îndelung şi amănunţit pe servitorul care- 
l anunţase pe Nefedevici: din partea cui vine, cum şi ce fel 
de persoană este, ce nevoie îl aduce şi ce semnalmente are 
acest vizitator matinal... Pentru ca, la urmă, să încheie că 
nu-l poate primi, având mult de lucru, că-i este imposibil să 
se deplaseze - mai ales că asemenea bolnavi trebuiesc duşi 
la spital. 

Atunci Arkadi, distrus, zguduit până-n fundul sufletului, 
neaş-teptându-se de loc la asemenea deznodământ, lăsă 
baltă orice, în frunte cu toţi doctorii de pe lume şi porni 
fuga acasă, speriat la culme din pricina sănătăţii lui Vasea. 
Dădu buzna în locuinţă. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, 
Mavra mătura pe jos, făcea surcele şi se pregătea să aţâţe 


focul în sobă. Arkadi intră în odaie. lar Vasea - ia-l de unde 
nu-i... Plecase de acasă. 

„încotro? Unde? In ce parte o fi luat-o nefericitul?” îşi zise 
Arkadi, ou sufletul îngheţat de groază. Începu s-o descoasă 
pe Mavra. Ea nu ştia şi nu văzuse nimic. Nici nu-l auzise pe 
Vasea ieşind, Doamne iartă-mă! Nefedevici o luă la goană 
spre Kolomna. 

Cine ştie de ce îi trecu prin cap că acolo trebuie să se afle. 
Când sosi Arkadi la familia Artemiev, bătuse ora zece. Vasea 
nu era aşteptat acolo, nu fusese văzut şi nu se ştia nimic de 
dânsul. Adânc tulburat, cuprins de spaimă, Nefedevici 
stătea în faţa gazdelor, întrebând: unde-i Vasea? Bătrânei 
parcă i se tă-iaseră picioarele şi se prăvăli pe divan. 
Lizanka, tremurând de groază, începu să-l întrebe despre 
cele întâmplate. Ce mai puteau vorbi? Arkadi Ivanovici 
scăpă repede de ele: născoci o minciună Şi porni la goană, 
lăsând pe toţi pradă alarmei şi chinurilor. 

Nefedevici o luă la fugă spre departamentul său, oa să nu 
întârzie, cel puţin, Ia slujbă şi să anunţe acolo pentru a se 
lua măsuri grabnice. Îşi zise că Vasea ar putea fi la Iulian 
Mastakovici. Aceasta era presupunerea cea mai plauzibilă. 
Înainte de orice, chiar înainte de a se duce la Kolomna, 
Arkadi se gândise la posibilitatea asta. Trecând cu birja pe 
lângă casa excelenţei-sale, el vru să se oprească; dar 
porunci numaidecât vizitiului să ţină drumul mai departe. 
Hotări să se informeze mai întâi dacă nu se ştie ceva la 
instituţia unde lucra; şi numai după aceea, dacă nu-l va găsi 
a”olo, să se prezinte excelenţei-sale, cel puţin pentru a 
raporta în privinţa lui Vasea. 

Încă din vestibul, colegii săi mai tineri, cei mai mulţi egali 
în grad cu dânsul, îl înconjurară pe Arkadi Ivanovici şi, într- 
un glas, îl întrebară: ce se întâmplase ou Vasea? Aceştia, 
vorbind toţi deodată, spuneau că Vasea îşi pierduse minţile. 
Înnebunise şi-l urmărea ideea că vroiau, cică, să-l trimită la 
oaste pentru neîndeplinirea corectă a îndatoririlor sale. 


Arkadi Ivanovici răspundea la stânga şi la dreapta sau, mai 
bine zis, nu dădea nimănui un răspuns precis, străduindu-se 
să pătrundă în birourile dinlăuntru. Află din mers că Vasea 
se găsea în cabinetul lui iulian Mastakovici, unde intraseră 
cu toţii. Acolo se dusese şi Esper ivanovici. Nefedevici se 
opri o clipă. Cineva dintre superiori îl întrebă: încotro a 
apucat şi ce treabă are? Fără să distingă figura acestuia, 
Arkadi mormăi ceva despre Vasea şi apucă de-a dreptul 
spre cabinet. De acolo se şi auzi vocea lui Iulian 
Mastakovici. „încotro?” îl întrebă cineva chiar la uşă. Arkadi 
Ivanovici aproape se pierdu cu firea. Era cât pe ce să se 
întoarcă, dar prin uşa întredeschisă îl văzu pe bietul său 
Vasea. Atunci deschise uşa şi se strecură, cu chiu, cu vai, în 
cameră. Acolo era învălmăşeală şi uimire, pesemne, unde 
Iulian Mastakovici se arăta foarte necăjit. Lângă dânsul se 
găseau funcţionarii mai de vază; îşi dădeau cu părerea, fără 
să se ia vreo hotărâre. Ceva mai la o parte stătea Vasea. 
Când se uită la dânsul, lui Arkadi i se tăie răsuflarea. Palid, 
ou capul în sus, Şumkov stătea în poziţia de drepţi, ca un 
recrut înaintea comandanților, cu călcâiele lipite, cu 
palmele întinse pe vipuşca pantalonilor, îl privea ţintă în 
ochi pe lulian Mastakovici. 

Nefedevici fu numaidecât observat şi cineva, ştiindu-i 
colegi de cameră, raportă acest amănunt excelenţei-sale. Îl 
aduseră pe Arkadi mai aproape. El vru să răspundă ceva la 
întrebările puse de unii, dar - când se uită la Iulian 
Mastakovici şi văzu întipărită pe faţa acestuia o sinceră 
compătimire - se cutremură şi izbucni în hohote de plâns, 
ca un copil. Ba, mai mult: se repezi la şeful său, îi apucă 
mâna şi o duse la ochi, scăldând-o în lacrimi - aşa că însuşi 
Iulian Mastakovici se văzu nevoit să şi-o retragă în grabă, 
făcând un gest cu ea în aer; apoi adăugă: „Ei, lasă, frate, 
destul! Văd că ai inimă bună.” 

Arkadi plângea cu hohote, aruncând tuturor priviri 
rugătoare. 1 se părea că toţi sunt fraţi cu bietul Vasea şi, 
doborâţi de durere, îl deplâng. „Ce-a fost? Cum s-a 


întâmplat una ca asta cu el? Îl întrebă Iulian Mastakovici. 
Din ce pricină şi-a pierdut minţile?” 

— Din re-cu-noş-tinţă! Abia putu să articuleze Arkadi 
Ivanovici. 

Toată lumea primi răspunsul cu uimire. Explicaţia le păru 
tuturor stranie şi neverosimilă: oare cum şi-ar putea pierde 
minţile un om numai din recunoştinţă? Arkadi îi lămuri, pe 
cât se pricepu şi el. 

— Ce păcat, Doamne, Dumnezeule! Rosti, în sfârşit, Iulian 
Mastakovici. De altfel, lucrarea pe care i-am încredinţat-o 
eu era nici prea importantă şi nici urgentă. Uite cum, din 
nimica toată, se poate prăpădi un om! Ce putem face? 
Duceţi-l de aici...! 

Iulian Mastakovici se adresă apoi din nou lui Arkadi 
Ivanovici şi-l întrebă: „Ne roagă, zise excelenţa-sa, 
arătându-l pe Vasea, să nu spunem nimic despre asta unei 
fete. Cine-i ea? Logodnica lui?” 

Arkadi îi dădu explicaţii. Între timp, Vasea se frământa ca 
şi cum ar fi încercat, cu o supraomenească încordare, să-şi 
amintească un lucru important şi necesar, care i-ar putea fi 
de folos tocmai acum. Din când în când, îşi rotea chinuit 
ochii, parcă spe-rând că cineva din asistenţă i-ar putea 
aminti ceea ce uitase el. Îşi pironi ochii asupra lui Arkadi. În 
sfârşit, dintr-o dată, cu un licăr de nădejde în ochi, Şumkov 
se urni din loc; porni cu stân-gul, bătu cu talpa de pământ 
trei paşi ostăşeşti cât putu mai îndemânatic şi îşi lovi chiar 
călcâiul cu cizma dreaptă, ca soldaţii care se apropie, 
chemaţi de ofiţerul comandant. 

— Am un defect fizic, excelenţă, sunt slab şi mic de 
statură, nu-s bun de armată, rosti el, sacadat. 

Cei din cameră, toţi până la unul, simţiră o strângere de 
inimă. Chiar lulian Mastakovici, cu toată tăria lui de 
caracter, lăsă să-i cadă o lacrimă din ochi. „Duceţi-l!” 
el, făcând un gest de regret cu mâna. 

— Capul la ras! Rosti Vasea cu jumătate de gură, făcu stân- 
ga-mprejur şi ieşi din cameră. Se năpustiră după dânsul toţi 


rosti 


cei pe care-i interesa soarta lui. Arkadi se înghesui printre 
ceilalţi. Şumkov fu aşezat în vestibul în aşteptarea internării 
şi a ambulanţei care urma să-l ducă la spital. Şedea tăcut şi 
părea foarte îngrijorat. Făcea câte un semn din cap 
cunoscuţilor: ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la dânşii. 
Arunca din clipă în clipă priviri spre uşă, pregătindu-se 
pentru momentul când i se va spune: „A sosit timpul”. In 
jurul lui se strânsese multă lume. Oamenii clătinau din cap, 
tânguindu-l. Mulţi rămaseră uimiţi de povestea lui, care se 
răspândi ca fulgerul. Unii dezbăteau cazul. Alţii îl 
compătimeau şi îl lăudau pe Vasea. Spuneau că fusese un 
tânăr aşa de modest şi de liniştit: promitea foarte mult. 
Povesteau cât de stăruitor fusese la învăţătură. Era însetat 
de cunoştinţe, dornic să se instruiască. „Prin propriile sale 
puteri s-a ridicat dintr-o stare socială umilă 1” remarcă 
cineva. Se vorbea cu înduioşare despre afecțiunea 
excelenţei-sale faţă de dânsul. Unii se apucară să 
lămurească chestiunea: de unde şi până unde i-a venit în 
cap gândul - care l-a şi făcut să-şi piardă minţile - că va fi 
trimis la mili-tărie, fiindcă nu-şi terminase lucrarea? Se 
spunea că sărmanul, ieşit de curând din clasa bimicilor, 
căpătase postul de slujbaş cu primul său grad numai şi 
numai prin stăruința lui lulian Mastakovici, care ştiuse să 
descopere la dânsul talent, supunere şi o rară blândeţe. 
Într-un ouvânt, se făcură multe tâlcuri de tot felul şi se 
dădură diferite păreri. Printre slujbaşii impresionați mai 
profund de eveniment, se distingea îndeosebi un coleg de 
birou al lui Vasea Şumkov. Era un om foarte mic de statură 
şi nu prea tânăr, ci aşa, cam la vreo treizeci de ani. Palid, 
alb ca varul, tremura din tot trupul şi surâdea într-un chip 
straniu, fiindcă îndeobşte orice trebuşoară scandaloasă sau 
vreo scenă de groază sperie şi totodată distrează oarecum 
pe un spectator străin. Alerga într-una împrejurul cercului 
de oameni din preajma lui Şumkov; şi, cum era mărunt, se 
înălța în vârful degetelor, apuca de câte un nasture pe 
oricine îi cădea sub mână (adică pe care avea dreptul să-l 


apuce) şi le spunea tuturor că el cunoaşte iţele acestei 
afaceri, că nu-i la mijloc o chestiune simplă, ci destul de 
importantă, care nu poate fi lăsată aşa... Se sălta pe urmă 
tot aşa în vârful picioarelor, şoptea ceva la urechea 
ascultătorului, dădea iarăşi de două-trei ori din cap şi 
alerga din nou mai departe. 

În sfârşit, spectacolul se isprăvi: se iviră un paznic şi un 
felcer de la spital, se apropiară de Vasea şi-i spuseră că a 
sosit vremea de plecare. El sări ars în sus, se frământă o 
clipă şi plecă cu dânşii, rotindu-şi privirea de jur împrejur. 
Căuta cu ochii pe cineva! „Vasea, Vasea!” îl strigă Arkadi 
Ivanovici, într-un hohot de plâns. Vasea se opri, iar Arkadi, 
înghesuindu-se, răzbătu până lângă dânsul. Se aruncară 
unul în braţele altuia, pentru ultima oară şi se strân-seră cu 
putere... Îţi făcea milă să-i vezi. Ce himerică nenorocire le 
smulgea lacrimi din ochi! De ce plângeau? Unde era 
nenorocirea? De ce nu se înțelegeau - unul pe celălalt? 

— "Ţine asta! S-o păstrezi, îi spuse Şumkov, vârând o 
hârtiuţă în mâna lui Arkadi. Să nu mi-o ia. Mi-o aduci tu pe 
urmă! Să mi-o aduci! S-o păstrezi... Vasea nu-şi isprăvi 
vorba: îl chemară însoțitorii. Şumkov cobori în goană scara, 
dând din cap tuturora în semn de rămas bun. Pe faţă i se 
citea deznădejdea. În sfârşit, îl suiră în ambulanţă şi îl 
duseră. Arkadi desfăcu în grabă hârtia: era bucla din părul 
negru al Lizei, de care Şumkov nu se despărţise niciodată. 
Lacrimi fierbinţi izvorâră din ochii lui Arkadi. „Ah, sărmana 
Liza 1” 5 

După orele de birou, Arkadi Ivanovici se duse la cei din Ko- 
lomna. E greu de descris ce-a fost acolo! Până şi Petea, 
micuțul Petea, care nici nu înţelegea în totul ce se 
petrecuse cu bunul Vanea —e chiar el se ascunse într-un 
ungher, îşi acoperi faţa cu minutele şi plânse cu hohote din 
adâncul inimioarei lui de copil. 

Se lăsase de mult amurgul, când Arkadi se întorcea acasă. 
Apropiindu-se de malul Nevei, se opri o clipă şi aruncă o 
privire, ca un jungher, de-a lungul fluviului, în depărtările 


fumurii, tulburi, îngheţate, pe care dintr-o dată le 
împurpura apusul însângerat, stin-gându-se pe bolta 
cuprinsă de neguri. Noaptea se aşternea peste oraş şi peste 
lunca întinsă a Nevei, umflată de zăpada încremenită de 
ger, deasupra căreia, în cele din urmă pâlpâăiri ale soarelui 
—-promoroaca împrăştiase miriade de ace scăpărătoare. 

Se întărise un ger de vreo douăzeci de grade. Aburi 
îngheţaţi în-văluiau caii mânaţi în goană, până la istovire şi 
pe oamenii care alergau. Văzduhul dens vibra la cel mai 
slab zvon, iar trâmbele de fum care se ridicau ca. Nişte 
uriaşi din hogeagurile acoperişurilor de pe amândouă 
malurile Nevei se înălţau spre cerul îngheţat - ba 
împletindu-se, ba despletindu-se - îngrămădind parcă 
clădării de case unele peste altele, ca şi cum un nou oraş s- 
ar fi zidit în văzduhuri. În sfârşit, lumea aceasta întreagă, 
oii toţi locuitorii săi, puternici şi slabi, cu toate sălaşurile lor, 
aziluri de cerşetori sau palate aurite - desfătarea 
puternicilor acestei lumi - totul, în amurgul acela, părea o 
iluzie fantastică, magică, un vis care se va împrăştia şi se va 
mistui ca aburul către cerul siniliu-închis. Prietenul 
însingurat al sărmanului Vasea surprinse un gând straniu 
cuibărindu-se în cap. Se cutremură; iar în inima lui, în clipa 
aceea, parcă se năpusti un şuvoi de sânge clocotitor, 
înfierbântat de fluxul unei puternice senzaţii, necunoscute 
încă de dânsul. Il se păru că abia atunci înţelese toată 
neliniştea prietenului său şi află de ce îşi pierduse minţile 
bietul Vasea, care nu şi-a putut suporta fericirea. Buzele 
începură să-i tremure, ochii i se aprinseră, păli şi parcă în 
clipa aceea pătrunse cu mintea ceva nou... 

Nefedevici ajunse posomorit şi morocănos. Îşi pierdu toată 
veselia. Vechea-i locuinţă îi deveni nesufertiă. Se mută în 
altă parte. La cei din Kolomna nu vroia şi nici nu putea să se 
mai ducă. Peste doi ani se întâlni la biserică cu Lizanka. Se 
măritase. In urma ei venea doica purtând un prunc în braţe. 
Se salutară şi mult timp evitară să răscolească trecutul. 
Liza-i spuse că, slavă Domnului, e fericită, că nu trăieşte în 


sărăcie. Are un soţ bun, pe care îl iubeşte... Dar dintr-o 
dată, pe când vorbea, lacrimi îi izbucniră din ochi, i se 
frânse glasul... 

— Se întoarse brusc şi se lăsă în genunchi în faţa altarului 
ca să-şi ascundă durerea de ochii oamenilor. 


SFÂRŞIT