Cath Crowley — Graffiti Moon

CATH CROWLEY 


Arie 
ADULT 


Cath Crowley a crescut în zona 
rurală a statului Victoria, în 
Australia. 

A studiat scriere și editare la 
Royal Melbourne Institute of 
Technology și lucrează atât ca 
scriitoare independentă, cât și ca 
profesor cu jumătate de normă 
la Melbourne. 

În Australia, Graffiti Moon a primit 
Prime Minister's Literary Award 
for Young Adult Fiction, precum și 
Ethel Turner Prize for Young 
People's Literature și a intrat pe 
lista scurtă pentru Victorian 
Premier's Literary Award și 
Children's Book Council of 
Australia Book of the Year Award. 


Mai multe informaţii despre Cath 
puteți găsi la 
cathcrowley.com.ou 


CATH CROWLEY 


GRAFFITI MOON 


Traducere din engleză de Alina Marc Ciulacu 
Titlul original: Graffiti Moon, 2010 


Storia, 2016 


Versiune ebook: v1.0, iunie 2018 


Pentru Teresa şi toţi ceilalți din încăpere. Şi pentru Esther, 
prima cititoare a cărții. 


LUCY 


Pedalez repede. În jos pe Rose Drive, unde casele sunt 
scăldate în lumina portocalie a felinarelor. lar oamenii stau pe 
verandă, sperând să prindă cea mai mică adiere de vânt. De-aş 
ajunge la timp. Dă, Doamne, să ajung la timp! 

Tocmai am ajuns la atelier. Tipii ăia ai tăi, grafferii, Shadow şi 
Poetul, sunt aici - îndată ce am primit SMS-ul ăsta de la Al, am 
zbughit-o în noapte. Sub un cer sângeriu, aproape negru. L-am 
lăsat pe tata stând în uşa şopronului său şi strigând în urma 
mea: „Credeam că te întâlneşti abia mai târziu cu Jazz. Unde 
arde, Lucy Dervish?” 

In mine. Un foc îmi arde pe sub piele. 

De-aş ajunge la timp! Să-l întâlnesc pe Shadow. Şi pe Poet, 
dar mai ales pe Shadow. Tipul care desenează noaptea. 
Desenează păsări ţinute în cuşti pe ziduri de cărămidă şi oameni 
rătăciţi în păduri fantomatice. Desenează băieţi din ale căror 
inimi creşte iarbă şi fete care manevrează nişte maşini 
băzâitoare de tuns iarba. De un tip care desenează aşa ceva m- 
aş putea îndrăgosti. Până peste cap. 

Sunt la un pas să-l întâlnesc şi îmi doresc asta foarte mult. 
Mama zice că, atunci când dorinţa se ciocneşte cu realitatea, ăla 
e momentul adevărului. Eu vreau să se ciocnească. Imi doresc 
să dau direct peste Shadow, cu o forţă care să ne împrăştie 
gândurile în patru zări, ca să putem să le adunăm fiecare pe ale 
celuilalt şi să ni le înapoiem ca pe nişte grămezi de pietre 
lucioase. 

De la înălţimea unde se află Singer Street, privesc oraşul, 
învăluit într-o lumină albăstrie de neon, proiectată pe 
firmament. Cerul e brăzdat de fulgere care îşi croiesc drum, prin 
undele de căldură, spre pământ. Undeva, departe, răsună 
râsete. Şi mai e un desen făcut de Shadow, pe un perete surpat, 
înfăţişând o inimă despicată de cutremur, însoţit dedesubt de 
cuvintele: Dincolo de scara Richter. Nu-i o inimă din alea care 
apar pe felicitările de Valentine's Day. E o inimă ca în realitate: 
cu vinişoare şi atrii şi artere. O pădure de mărimea unui pumn, 
aflată în pieptul nostru. 

Eliberez frânele şi pornesc în viteză. Copacii şi gardurile se 
învălmăşesc, iar asfaltul ar putea fi cerul şi cerul ar putea fi 


asfaltul. Fabricile apar răzleţite înaintea mea, asemenea unui vis 
care se risipeşte la ivirea zorilor. _ 

lau o curbă şi mă năpustesc pe strada lui Al. In direcţia 
atelierului lui, înspre el, care stă aşezat pe trepte, în timp ce 
mici fluturi de noapte îi zboară pe deasupra capului, în joaca lor 
în lumină. Către o umbră din depărtare. O umbră a lui Shadow. 
Ciocnirea pluteşte în aer. 

Sprintul de final şi mă opresc derapând. 

— Am ajuns. Am reuşit. Arăt ok? Cum arăt? 

Al îşi soarbe ultimele picături de cafea şi pune cana pe 
treaptă, lângă el. 

— Ca o fată care ajunge cu cinci minute prea târziu. 


ED 


E o noapte înăbuşitoare, prea caldă pentru octombrie. Pe 
afară zăbovesc mai mulţi oameni ca de obicei, aşa că folosesc 
spray-ul în viteză ca să desenez cerul. Privesc în toate părţile. 
Mă uit după poliţai. Şi după orice persoană cu care n-aş vrea să 
dau ochii pe aici. Desenul pluteşte, iar lucrurile care îmi bubuie 
în cap ies din tub urlând şi lovesc cărămida. Uită-te la asta şi la 
asta şi la asta. Priveşte-mă pe mine, cu sufletul expus pe un 
perete. 

Primul meu desen a fost o fată. Al doilea, o uşă deschisă pe 
un zid de cărămidă. Am continuat cu imense uşi deschise. Apoi 
am trecut la desene cu cerul. Un cer întins, deasupra unor 
desene cu uşi deschise şi cu păsări care alunecă peste 
cărămidă, în încercarea de a-şi lua zborul. Micuţă pasăre, ce-ţi 
închipui tu? Ai ieşit dintr-un tub de vopsea. 

În seara asta desenez pasărea care mi-a bântuit gândurile 
întreaga zi. E micuță, galbenă şi zace pe un aşternut moale, de 
iarbă crudă. Stă cu burtica înspre cer şi cu picioruşele îndreptate 
în aceeaşi direcţie. Poate că doarme. Ori poate că e moartă. 
Galbenul a ieşit bine. La fel şi verdele. Cerul însă e complet 
aiurea. Îmi trebuie un albastru care să-ţi taie răsuflarea. Nu vezi 
un albastru dintr-ăsta pe-aici. 

Bert mi l-a căutat mereu. Mai în fiecare săptămână îmi arăta, 
în magazinul de vopsele, un albastru pe care îl comandase 
special. 

— Pe-aproape, şefu', îi spuneam eu. Da' nu destul. 

Nu a reuşit să-l găsească până când a murit, acum două luni. 
Mi-a adus orice altă culoare pe care mi-am dorit-o. Verdele pe 
care zace pasărea e o nuanţă pe care a găsit-o cam acum doi 
ani, după ce am renunţat la şcoală şi am început să lucrez 
pentru el. Am mers la şcoală până la sfârşitul lui iunie, într-a X- 
a, Şi după aia n-am mai putut merge. 

— Ai făcut treabă bună pentru prima zi, mi-a zis el când mi-a 
întins tubul. Foarte bună treabă. 

— E-al naibii de mişto, am zis eu, pulverizând puţină vopsea 
pe o bucată de carton şi gândindu-mă că e un semn bun că am 
abandonat şcoala. 

Mama ar fi vrut să-mi văd de carte, dar s-a înşelat. 


— Chiar e-al naibii de mişto, a spus Bert privind peste umăr, 
dar nu mai vorbi urât când e nevastă-mea, Valerie, prin 
preajmă. 

Întotdeauna Bert a înjurat ca un copil speriat să nu fie prins. 
M-am tot amuzat pe tema asta până când m-a auzit Val că 
vorbesc urât. În ziua aia, Bert a fost cel care a râs la urmă. 

— Ce-i aşa de amuzant? am auzit un glas în spatele meu. 

— La naiba, Leo! 

O linie de albastru se prelinge pe iarba de pe zid. 

— Nu te mai furişa! 

— Te tot strig încă de când eram în vârful dealului. lar 
Consiliul local a stabilit că spaţiul ăsta e unul legal, nu-ți 
aminteşti? 

la ultima îmbucătură de covridog. 

— Îmi place senzaţia pe care ţi-o dă riscul de a fi prins. 

— Mie îmi place senzaţia pe care o ai când desenezi. Mă 
urmăreşte câteva clipe. 

— Te-am sunat mai devreme pe mobil. E închis. 

— Înî. N-am plătit factura. 

Îi întind tubul. 

— Scrie tu cuvintele. Mi-e foame. 

Leo studiază desenul, care înfăţişează un cer vast, suspendat 
deasupra unei păsări galbene adormite. Arată înspre puştiul 
desenat pe zid. 

— Faină tuşă. 

Rămâne o vreme pe gânduri, iar în timpul asta eu mă uit în 
jur. Bătrânul care lucrează în atelierul de sticlărie de peste drum 
stă pe trepte, scrie un mesaj pe telefon şi ne fixează cu privirea. 
Măcar ştiu că nu cheamă poliţia. 

Leo ştie întotdeauna să-şi potrivească scrisul cu desenul. 
Uneori, foloseşte fonturi pe care le găseşte pe net. In seara asta, 
scrie „Pace” în interiorul unui nor, cu nişte litere vălurite şi 
rotunjite. E ciudat cum doi oameni care privesc acelaşi lucru îl 
pot vedea în moduri diferite. Când mă uit la pasărea din desen, 
eu nu mă gândesc la pace. Îmi văd viitorul. Şi sper că-i doar 
adormită. 

Mâna i se mişcă pe zid, iscălindu-ne numele. Le scrie 
întotdeauna la fel. Întâi pe-al lui, apoi pe-al meu, cu un font 
numit Phantasm. 

Poetul. 


Shadow. 

Îl lăsăm pe bătrân pe trepte, cu cafeaua lui, şi o luăm în sus 
pe Vine Street. Am ajunge în 15 minute la mine acasă dacă am 
lua-o pe strada principală, dar nu facem niciodată aşa. 
Străbatem străduţe lăturalnice şi alei. 

Locuiesc dincolo de depou, aşa că sărim gardul şi o luăm pe 
scurtătură. În timp ce mergem, caut din priviri oameni la lucru. 
Îmi place să le văd gândurile lovindu-se de vagoane. Asta face 
ca oraşul să ne aparţină în aceeaşi măsură nouă şi oricui 
altcuiva. 

— Am văzut-o pe Beth azi, îmi spune Leo. M-a întrebat de 
tine. 

Aruncă pietricele în trenurile trase pe linie moartă. 

— Părea că te-ar vrea-napoi. 

Mă opresc, iau un tub şi conturez o inimă ca de felicitare, cu 
un pistol îndreptat înspre ea. 

— Ne-am despărţit de aproape trei luni. De pe întâi august. 
Nu că aş ţine socoteala. 

— Atunci nu te-ar deranja dacă îi dau întâlnire? 

— Pe tine te-ar deranja dacă pictez un perete din casa bunică- 
tii? Râde. 

— Mda, sigur. Chiar că aţi terminat-o voi doi. 

— Îmi place de ea, atâta tot. Făcea o chestie - stătea aplecată 
peste mine şi mă săruta şi după aia se oprea să-mi şoptească 
ceva haios la ureche şi iar mă săruta. Strigam: „Ce-i cu tine? 
Îndrăgosteşte-te de ea, boule!”. 

— Şi ei nu i se părea ciudat? 

— În gând. Strigam în gând. Oricum, nu m-am îndrăgostit de 
ea, aşa că, probabil, acea zonă din creier care controlează 
iubirea nu răspunde când e numită bou. 

— Pentru binele tău, sper că nicio zonă din creierul tău nu 
răspunde când i se zice aşa. 

— Corect. 

Mai bine nu mi-aş fi amintit de Beth şi de ce făcea ea, pentru 
că acum o pot simţi şoptindu-mi în ureche, îi simt gâdilatul 
plăcut al răsuflării calde şi sunetul vocii, asemenea acelui 
albastru pe care l-am tot căutat. 

— Tu ai fost îndrăgostit de Emma? îl întreb. 

— Am fost obsedat de ea până la dependenţă, nu îndrăgostit, 
îmi răspunde el, fără să stea pe gânduri. 


— Care-i diferenţa? 

E cât pe ce să arunce cu o piatră într-un felinar, dar se 
opreşte. 

— Închisoarea, spune el şi bagă piatra în buzunar. 

Emma l-a părăsit pe la sfârşitul clasei a XI-a. Nu mai eram la 
şcoală atunci, aşa că am aflat de asta abia când a intrat în 
magazin strigând că vrea să pictez un perete al casei ei. 

— Nu ştie că eu sunt Poetul. Dacă află, o să se întoarcă la 
mine, mi-a zis. 

Emma locuia în zona bună a oraşului, într-o casă dintr-un şir 
de clădiri identice, cu trei etaje. N-aveai cum să pictezi vreun 
perete pe-acolo fără să dai de belea. Avea să se termine prost şi 
o ştiam, dar era imposibil să-l convingi pe Leo să renunţe, aşa 
că i-am zis că o să fac desenul şi că ne întâlnim acolo la zece. 

Bert mi-a văzut rucsacul plin de tuburi de vopsea când 
plecam de la magazin. A ştiut că eu sunt Shadow încă din prima 
săptămână în care am început să lucrez pentru el. Regula lui era 
să desenez numai pe lucruri care nu erau proprietatea nimănui 
şi, în general, aşa făceam. 

— Ai grijă, mi-a zis. 

— Nu rişti, nu câştigi, nu-mi spui tu mereu aşa? i-am răspuns. 

Şi-a întors spre mine faţa bătrână, acoperită de ţepi, şi m-a 
țintuit cu privirea. 

— Nu mă refeream la un risc prostesc. 

Avea dreptate, dar eu tot am făcut graffitiul pe care îl voia 
Leo: un tip din al cărui piept era decupat cuvântul „dragoste” şi, 
lângă el, o fată cu o foarfecă în mână. Emma a ieşit din casă şi a 
văzut desenul, iar Leo s-a aşezat în genunchi în faţa zidului, un 
tip cu inima sfâşiată implorând-o să se întoarcă la el. 

Ea şi-a scos mobilul şi a chemat poliţaii. Leo nu voia să plece, 
eu nu voiam să plec fără el, aşa că, zece minute mai târziu, 
eram amândoi într-o dubă de poliţie, duşi la secţie să ni se ia 
amprentele. 

— Ce bine că nu ne-am semnat, aşa-i? a zis Leo. Am fi 
încurcat-o rău dacă le-ar fi zis că noi suntem Poetul şi Shadow. 

— Înî, am răspuns eu, în timp ce beţivanul care stătea în faţa 
noastră urla că o să omoare naibii pe toată lumea când o să-i 
scoată cătuşele. 

— Noroc c-ai fost cu capul pe umeri în seara aia, altfel am fi 
dat de dracu’. 


Am dat declaraţii, iar Leo le-a spus poliţailor totul, că a fost 
părăsit şi că voia s-o recucerească pe Emma. Pesemne că 
poliţaii şi-au zis că Emma e o scorpie, pentru că le-au chemat pe 
maică-mea şi pe bunica lui Leo şi ne-au dat drumul - am scăpat 
numai cu un avertisment şi cu promisiunea că aveam să 
curăţăm mizeria făcută. N-am mai auzit-o niciodată pe bunica lui 
Leo certându-l atât de tare cum a făcut-o în timp ce-l târa înspre 
maşină. De atunci, în fiecare sâmbătă Leo le tunde gazonul 
prietenelor ei. 

Mama n-a zis nimic când m-au scos din celulă. Era îmbrăcată 
tot în uniforma ei de la supermarket, cu ecusonul graţie căruia 
toţi puteau afla că o cheamă Maddie şi că le urează o zi bună. 
Am detestat mereu ecusonul ăla, pentru că arăta foarte obosită 
când îl purta. 

— Eşti supărată rău pe mine? am întrebat-o după ce ne-am 
urcat în maşină. 

A pornit motorul şi imediat din CD-player au început să zbiere 
cei de la Smashing Pumpkins. 

— lată şi răspunsul. 

A condus o vreme, iar apoi a dat muzica mai încet. 

— Cu asta vă ocupați Leo şi cu tine, acum, că m-am întors la 
şcoală şi lucrez de noapte? 

Dacă s-ar fi uitat la mine, şi nu la drum, i-aş fi spus adevărul. 

— S-a întâmplat doar acum. Emma l-a părăsit pe Leo, iar el 
vrea s-o recucerească. 

— Şi pentru asta îi vandalizează casa, normal. Ţin la Leo ca şi 
cum ar fi copilul meu, dar trebuie să se maturizeze odată şi- 
odată. Şi tu la fel. 

— Dar m-am maturizat. Am împlinit şaişpe ani. Am un job. 

— La şaişpe ani eu aveam un copil şi-un job. Nu eram matură. 

A parcat în faţa blocului nostru, înghesuit la capătul lui Pitt 
Street. Am stat cu privirea aţintită la cele patru etaje din 
cărămidă şi la balcoanele în care răsăriseră adevărate jungle din 
frânghii de rufe. 

— Poate c-ar trebui să renunţ la şcoala de asistente şi să 
lucrez iar de zi, până când o să faci 18 ani. 

Îmi trebuise un an s-o conving să încerce să intre la şcoala de 
asistente. A intrat şi am început să plătesc şi eu jumătate din 
chirie, ca să poată să-şi reducă turele şi să lucreze de noapte. 

— Dacă renunţi, n-o să te-alegi cu nimic, i-am zis. 


— Dar de tine ce-o să se-aleagă, Ed? 

N-am răspuns. 

— Pentru asta-mi fac griji. 

N-a renunţat la şcoală, dar ştiam c-ar face-o dacă aş fi prins 
din nou, aşa că o săptămână n-am mai desenat pe ziduri. Dar 
numai la asta îmi stătea gândul, aşa că până vineri m-am 
reapucat. Lucram în vechiul parc de rulote de lângă zona pentru 
skateboarding, ca să nu mă vadă nimeni. 

l-am povestit lui Leo ce spusese despre maturizare în timp ce 
trudeam să ştergem desenul. Emma a trecut pe lângă noi, 
împreună cu prietenele ei. 

— Nu vreau s-o jignesc pe mama ta, dar fac ceva pe 
maturizare, a zis Leo în timp ce-o urmărea cu privirea, până ce 
nu a mai văzut-o. 


Sărim gardul depoului şi o tăiem de-a dreptul pe ultima alee 
care duce către Pitt Street. Ferestrele apartamentelor din blocul 
nostru sunt deschise, lăsând să iasă căldura şi să se audă 
muzică şi sonorul televizoarelor. Locuiesc aici cu mama de când 
aveam opt ani. A vrut să am camera mea, iar apartamentul ăsta 
a fost tot ce ne-am putut permite. 

Inainte să stăm pe Pitt Street, locuiam într-un apartament cu 
un singur dormitor. Bunica plecase la azil după moartea 
bunicului, aşa că am fost nevoiţi să ne descurcăm pe cont 
propriu. Apartamentul avea mochetă portocalie şi tapet cu 
desene florale, dar mama l-a cercetat cu privirea şi a zis: 

— E urât, dar e mai mare decât celelalte. Şi în privinţa 
urâţeniei pot face câteva ceva. 

N-am avut bani să cumpărăm etajere, aşa că mama a folosit 
două scări vechi, pe care le găsise aruncate în stradă. Le-a fixat 
pe doi pereţi opuşi ai sufrageriei şi le-a umplut cu tot felul de 
lucruri, cum ar fi colecţia ei de globuri de iarnă, discurile de vinil 
şi colecţia Pez pe care mi-o lăsase bunica. Eu am luat 
dormitorul, iar mama, ca să-şi încropească un loc pentru dormit, 
a legat o sfoară între cele două scări, pe care a pus o draperie 
de mătase. In jurul ferestrei de la bucătărie a aşezat un şirag de 
beculeţe colorate şi amândoi am lipit steluțe pe tavanul din 
camera mea. Când stingeam lumina, nu mai vedeam petele de 
pe mochetă şi de pe pereţi. 


Prima poezie scrisă de Leo a fost despre noaptea petrecută la 
noi acasă. Profesoara noastră dintr-a IV-a n-a pus-o la gazeta de 
perete, pentru că Leo n-a vrut să facă modificările pe care i le-a 
cerut. Mama a înrămat-o şi a agăţat-o pe perete în sufragerie, 
fără să schimbe o iotă. 

Stelele sunt înăuntru. E-al naibii de frumos. 

Când ne-am mutat în Pitt Street, apartamentul era la fel de 
urât, dar mama a reuşit să-l facă să arate ok. A avut destui bani 
să cumpere etajere adevărate şi n-a mai fost nevoie de draperia 
de mătase de-a lungul sufrageriei. Mama a cumpărat un 
lampadar înalt, cu abajur roşu, pentru că îmi plăcuse mie. In 
camera mea era un pat în plus, pentru Leo. 

— Cum ţi se pare? m-a întrebat ea în ziua în care ne-am 
mutat. 

— Mă simt acasă, i-am răspuns. 

Pe vremea aia nu mi se părea aşa mic şi cenuşiu. 

Aprind lumina, iar Leo caută ceva de mâncare în frigider. Dar 
e gol. Încerc să pornesc aerul condiţionat. Nimic. Îl pocnesc. ÎI 
pocneşte şi Leo. Mai să cadă de pe perete, dar tot nu porneşte. 

— N-ar trebui să fie atât de cald în octombrie, zic eu, stând în 
picioare în faţa uşii deschise a frigiderului. 

— Nu-ncepe şi tu. Bunică-mea se plângea tot timpul de 
vremea din Melbourne. l-am zis: trăieşti în Australia, ce-ai vrea? 

— Şi ce-a zis? 

— M-a pus să fac ordine în magazie. 

— Mă gândeam eu. 

Leo e unul dintre cei mai duri tipi pe care-i ştiu, dar bunică-sa 
e şi mai dură. 

— Maică-ta e la muncă? m-a întrebat el. 

— E seara ei liberă. A ieşit la cazino, e nu ştiu ce mare 
vrăjeală, o noapte de magie. S-a dus să i se prezică viitorul. O să 
ţină toată noaptea, deoarece „magia” nu se produce decât la 
primele ore ale dimineţii. 

Leo ridică din sprâncene. 

— Nu, nu genul ăla de magie. 

Închid uşa frigiderului şi mă uit la el cum stă rezemat de 
banchetă. Picioarele lui aproape că ating peretele opus al 
bucătăriei. Apartamentul mi se pare şi mai mic decât atunci 
când ne-am mutat aici, dar nu înghesuiala mă deranjează. Nu 
pot să sufăr cenuşiul care s-a impregnat în pereţi de-a lungul 


anilor. Petele de pe mochetă, datând dintr-o altă viaţă, dinainte 
de a noastră. După o lună de când lucram pentru el, Bert a zis 
că o să-mi plătească bine desenele. Mama ar fi folosit banii dacă 
i-aş fi zis, dar ştiam c-ar fi fost o pierdere de vreme. Sunt unele 
locuri care trebuie arse din temelii şi reconstruite, dacă vrei să 
arate ca noi. 

— Am terminat a XIl-a azi, zice Leo. Ce-ar fi să ieşim, să 
mâncăm ceva la Feast, să ne întâlnim cu nişte fete? 

— Cinşpe dolari, asta-i tot ce mai am. 

Priveşte pe lângă mine, la calendarul pe care ziua de plată a 
chiriei e încercuită. 

— Nicio şansă pentru un job nou? 

— Nimic. Nici măcar nu sunt sunat înapoi. 

— În dimineaţa asta trebuie să-l ajut pe Jake, nu te-ar 
interesa? Putem primi câte 500 de dolari de căciulă pentru două 
ore de muncă, de la trei dimineaţa. Nu trebuie decât să mergem 
să luăm camioneta, să o încărcăm şi să plecăm cu ea. 

— Te-ai ţicnit? îl întreb. 

— Aşa scrie în rapoartele de evaluare de la şcoală. 

— Nici să nu te gândeşti. Frate-tu e prins de fiecare dată. 

Înapoi în timp: pe când avea 15 ani, Jake a convins un dealer 
auto să-l lase să facă un test drive cu un Jaguar. E şi mai înalt 
decât Leo, aşa că tipul nu s-a prins că-i arată un permis de 
conducere fals. În plus, Jake a deprins un fel de-a vorbi care îi 
face pe oameni să creadă orice. 

A luat Jaguarul şi, în loc să meargă undeva unde nu-l cunoştea 
nimeni, s-a plimbat cu el prin cartier, cu muzica dată la 
maximum. Bunică-sa l-a scos din maşină de-o ureche, de faţă cu 
toţi cei aflaţi pe stradă. 

Leo întinde mâna şi loveşte din nou în aparatul de aer 
condiţionat. 

— Am nişte datorii. 

Pare neliniştit, ceea ce mă îngrijorează, deoarece el nu s-ar 
teme prea tare nici dacă o întreagă echipă de fotbal l-ar ataca 
pe o alee întunecată. Aşa că nu poate fi vorba decât de un lucru. 

— Nu-mi spune că-i eşti dator lui Malcolm Dove. 

Priveşte pe fereastră. 

— Dă-o-ncolo de treabă, Leo. Tipu’ ăla-i dus cu pluta. 

— Ce-nseamnă dus cu pluta? 

— Să mănânci un gândac ca să câştigi un pariu, îi răspund. 


Leo ridică din umeri. 

— De-acord, e dus cu pluta. Un motiv în plus să-i dau banii 
înapoi. 

Scotocesc prin bufet după nişte chipsuri, în timp ce mă 
gândesc la gravitatea situaţiei. Malcolm e cam de vârsta lui 
Jake, dar nu-s prieteni. Malcolm nu are prieteni. În schimb, o 
bandă de tipi răi e mereu în preajma lui, tăcându-i diverse 
servicii. 

— De ce-ţi trebuie aşa tare 500 de dolari? îl întreb pe Leo. 
Doar tunzi peluzele în fiecare sâmbătă. 

— Mda, vezi tu, doamnele în vârstă mă plătesc mai ales cu 
de-ale gurii. lar bunică-mea avea nevoie de unele lucruri. 

Bate darabana cu degetele în masă. 

— Malcolm îşi vrea banii în seara asta. Am întârziat deja două 
luni. 

De dragul lui Leo, încerc să nu las să mi se vadă îngrijorarea. 

— Ascultă. Nu trebuie decât să reuşesc să-l evit până la trei 
dimineaţa, când o să am banii. 

— Nu-i poţi cere lui Jake un avans? 

— Nu vreau să ştie că am datorii la Malcolm. 

— A dat deja târcoale casei? îl întreb. 

— Nu. Dar bănuiesc că o să-i facă bunică-mii o vizită dacă nu-i 
plătesc datoria în seara asta. Dylan a zis c-o să m-ajute. O 
singură treabă, şi scap de datorie. Trebuie să avem măcar o 
abatere înainte să ne poată băga poliţaii la pârnaie. 

— Ce viitor luminos! 

Mă gândesc la mama, care probabil că, în noaptea asta, 
adună numere sumbre, se întâlneşte cu tot felul de clarvăzători 
şi speră la un final fericit. 

— Fiul meu are nevoie de un loc de muncă, mi-a zis noul 
proprietar al magazinului de vopsele acum şase săptămâni, 
când m-a pus pe liber. Nu-i nimic personal, a adăugat. 

Ce ironic. Agentul imobiliar căruia îi plătim noi chiria ia totul 
cât se poate de personal. 

Leo primeşte un telefon de la Dylan şi, în vreme ce el 
vorbeşte, frunzăresc micul bloc de desen al lui Bert. Valerie mi l- 
a dăruit la înmormântare. 

— Eşti soţia lui, îţi aparţine, i-am zis. 

Ea mi l-a întins şi nu şi-a retras mâna până ce nu l-am luat. 


În pauzele de prânz, la magazin, Bert stătea de vorbă cu mine 
şi desena. Fiecare desen pe câte o pagină şi foarte asemănător 
cu cel de dinainte. Mâinile lui îmbătrânite nu stăteau locului în 
timp ce vorbea şi până să se termine pauza de prânz 
întotdeauna isprăvea şi el o nouă serie de desene. Întorceam 
pagină după pagină şi lucrurile pe care le schiţase prindeau 
viaţă, ca desenele animate. 

Cât îl aştept pe Leo, mă uit la o serie de desene care mă 
reprezintă: mă văd mâncând sandviciuri şi vorbind cu Bert, iar 
pe deasupra capului meu se rostogolesc norişori, înainte şi- 
napoi. 

Leo a terminat de vorbit la telefon şi îşi notează ceva. 
Niciodată n-am reuşit să scriu ca el. Când eram într-a V-a, 
duminicile, după fotbal, îmi dirija mâna cu mâna lui, mişcând-o 
pe pagina de hârtie, până când mă enervam atât de tare, că 
rupeam creionul. Leo râdea şi scotea alt creion. 

— Scrisul meu ar trebui să fie mai frumos decât al tău, îi 
ziceam eu. Tu nici măcar nu ştii să desenezi. 

Ridica din umeri. Trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. 

— l-am zis lui Dylan că ne întâlnim cu el la şcoală, în drum 
spre Feast. O să mâncăm ceva şi o să stăm împreună până se 
face ora, îmi spune. Ce zici? 

Zic că aş vrea să mă întorc în timp, pe vremea când aveam 
destui bani să plătesc chiria fără să fiu nevoit să fur. Când trăia 
Bert şi-mi spunea să fac aşa cum cred eu. Aş vrea să fac să 
zboare timpul până în ziua când mama va fi ajuns asistentă şi va 
câştiga suficient. 

— Mă bag, îi răspund şi închid caietul peste desenul care ne 
înfăţişează pe mine şi pe Bert, mâncând şi stând de vorbă, sub 
norişorii care se rostogolesc pe deasupra capetelor noastre. 


Şcoala e la doar câteva străzi distanţă de unde locuiesc eu, în 
direcţia opusă faţă de depou. Mă enervează că-i atât de 
aproape, fiindcă n-ai cum să nu dai nas în nas cu puştii în 
uniformă. 

Am desenat locul ăsta într-o zi, pe când stăteam la taclale cu 
Bert. Nişte clădiri împrejmuite cu gard de sârmă ghimpată şi un 
omuleţ care a rămas agăţat în gard. Bert s-a uitat la desen 
peste umărul meu. 

— Încearcă să intre sau să iasă? m-a întrebat el. 


Nu eram prea sigur nici eu. 

Dylan ne aşteaptă, aşezat în faţa unui perete pe care scrie, cu 
nişte litere mari, roşii, Dylan o iubeşte pe Daisy. Leo priveşte 
textul câteva momente. 

— O să dăm o spargere aici în câteva minute şi tu te semnezi 
pe un perete? Sper că n-ai uitat după-amiază să laşi deschisă 
fereastra în aripa unde-i secţia de Arte. 

— Normal că n-am uitat. 

— O să dăm o spargere în aripa secţiei de Arte? întreb. 

— Acolo ţin computerele, spune Dylan. Oricum, ce-ţi pasă ţie? 
Te-au dat afară. 

— Gura, îi zice Leo. Ed a renunţat pentru că aşa a vrut el. 

Şi încep să se ciondănească - e sau nu graffitiul o probă 
admisă în instanţă. Dylan susţine că nimic nu poate face 
legătura cu el, nici măcar nu s-a murdărit de vopsea pe mâini. 

— Mi-am pus mănuşi de cauciuc. 

Arată înspre perechea de mănuşi roz de lângă el. 

— Vopseaua asta-i toxică. 

— Ce-ar fi să nu facem nimic care să amintească de noi în 
seara asta? zice Leo. 

Îl urmăresc cum transpiră şi schiţez în minte un desen, un tip 
cu spatele la zid, acoperit de dolari care sunt pe cale să-l sufoce. 
Poliţailor n-o să le pese că toţi trei avem nevoie disperată de 
bani. O să-i intereseze doar că am umplut camioneta cu lucruri 
care nu ne aparţin. 

În vreme ce ei îşi văd de cearta lor, acopăr tot peretele cu 
vopsea, ca să nu existe nicio dovadă că m-am aflat acolo, 
moment în care o sirenă începe să se audă, nu departe. 

— Presimt că nu-i a bună, le spun, dar vocea mi se pierde în 
tumultul oraşului. 


POETUL 
TEMA 1 
POEZIE 101 
ELEV: LEOPOLD GREEN 


Acolo unde locuiam înainte 


Înainte locuiam cu părinţii mei 

Într-o casă care mirosea a tutun 

Şi unde orice atingeai avea gust de bere 
Masa din bucătărie era un ocean amar 
Care-mi rămânea lipit de degete 


Erau trei uşi care stăteau între mine şi încăierare 
lar noaptea le închideam pe toate 
Stăteam întins pe pat şi alungam zgomotele 


Imaginându-mi 
Că zbor 


Ani-lumină de linişte 
Intreruptă doar de zgomotul răsuflării 
Şi nimic altceva 


Rătăceam prin spaţiu 
Şi prin vis mă prăbuşeam 
Intr-un cer întunecat 


În unele nopţi 

Fratele meu Jake şi cu mine ne strecuram pe fereastră 
Şi o luam prin parc 

Ne opream puţin să ne căţărăm pe tobogane 

În drum spre casa bunicii 


Ea ne aştepta 
Imbrăcată în capot şi papuci de casă 
Ne pândea umbrele apropiindu-se 


Ne citea 
Poezii şi poveşti 


În care săbiile le veneau de hac dragonilor 
lar Jake nu zicea niciodată că toate astea nu-s decât baliverne 
Aşa cum m-aş fi aşteptat 


lar într-o noapte 

Bunica s-a oprit din citit înainte de finalul fericit 

A întrebat „Leopold, Jake, n-aţi vrea să veniţi să locuiţi 
La mine, în odaia de oaspeţi?” 


Vocea ei 

Suna ca spaţiul cosmic şi cerurile întunecate 
Dar în noaptea aia în toate visele 

Eram cu picioarele pe pământ 


LUCY 

Mă apropii de zid. O pasăre galbenă e culcată, cu picioruşele 
în sus, sub un cer albastru, iar peste nori e scris, cu litere 
răsucite, cuvântul Pace. 

— Bănuiesc că e prea târziu să mai vorbim de pace, îmi zice 
Al. Pare moartă. 

— Ba nu, răspund. E doar adormită. 

De cele mai multe ori, atunci când privesc desenele făcute de 
Shadow şi de Poet, văd ceva cu totul diferit de ceea ce-mi spun 
cuvintele. Tocmai asta e ceea ce-mi place legat de artă, faptul 
că ceea ce vezi are uneori legătură mai degrabă cu adâncul 
propriei persoane decât cu imaginea de pe perete. In timp ce 
privesc desenul, mă gândesc că toţi purtăm un secret în noi, 
care zace în adormire, la fel ca mica pasăre galbenă. 

Mă uit la desen şi mă cuprinde o senzaţie plăcută, un fel de 
fior. Fiorul ăsta n-are nimic de-a face cu sexul, aşa cum susţine 
cea mai bună prietenă a mea, Jazz. Bine, ca să fim corecţi, 
poate că are un pic de-a face cu sexul, dar în principal vine din 
faptul că ştiu că, undeva acolo, în lumea largă există un tip 
diferit de toţi ceilalţi. 

— Am nevoie de mai multe detalii, spun eu, cu ochii aţintiţi în 
continuare la desenul de pe perete. 

— Păi, ţi-am zis deja. Shadow face desenele, Poetul scrie 
cuvintele. 

— l-ai văzut mai bine de data asta? 

— La fel ca-nainte. Sunt tineri şi au o înfăţişare neîngrijită, 
răspunde Al. Cam de vârsta ta. 

— Drăguţi? 

— Sunt un bătrân de 60 de ani. Chiar n-aş şti să-ţi spun. 

— Încotro au luat-o? 

— Strada mea se înfundă, Lucy. Au luat-o în singura direcţie 
posibilă. 

Mă aşez lângă el. Încerc să mă concentrez cât pot de tare. 

— Ce faci? mă întreabă. 

— Încerc să sfidez legile spaţio-temporale, ca să pot ajunge cu 
cinci minute mai devreme. 

Dă din cap şi privim amândoi vălul soios de fum care se ridică 
din coşurile fabricii şi pluteşte în văzduh. 

— Ai reuşit? mă întreabă Al după o vreme. 

— Nt! 


— O să-l vezi la un moment dat, ai răbdare. De când graffitiul 
nu mai e interzis în locul ăsta, Shadow tot desenează pe aici. 

Se uită la ceas. 

— Vasăzică azi termini a XII-a. Nu ieşiţi să sărbătoriţi, tu şi 
Jazz? 

— Ne-ntâlnim la Feast Cafe pe la nouă jumate. 

— Începeţi târziu. 

— Jazz vrea s-o facem lată toată noaptea. 

— Ai timp să mă ajuţi un pic până pleci? mă întreabă el, iar eu 
încuviinţez din cap şi îl urmez înăuntru. 

Sunt dependentă de locul ăsta. De căldura pe care o 
răspândeşte cuptorul. De durerea care îmi cuprinde muşchii 
când îl ajut pe Al să sufle sticla. Mă doare de la greutatea figurii 
care se formează în capătul tijei. De la gândul că, într-un loc 
urât ca ăsta, plin de rugină, sudoare şi oţel, se poate naşte ceva 
la fel de luminos ca iubirea. 

Trebuie să-i mulţumesc doamnei J., profesoara mea de arte 
plastice, că mi-a făcut cunoştinţă cu Al. Intr-a X-a ne-a dus într-o 
excursie la atelierul lui, iar noi, din spatele unui grilaj de 
siguranţă, l-am urmărit cum suflă sticla. Simţeam căldura 
arzătoare care ieşea din cuptor, dar era ca şi cum ar fi venit 
dinlăuntrul meu. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fac 
ceva. 

Al a oferit un curs gratuit de suflat sticla, de şase săptămâni, 
pentru unul dintre elevii doamnei J., iar ea m-a ales pe mine. In 
prima zi trebuia să vin la şapte dimineaţa, dar eram atât de 
entuziasmată, că am ajuns de la şase jumate. Al era acolo deja, 
fredona un cântec al lui Johnny Cash şi făcea nişte sandviciuri cu 
brânză topită, folosind o lampă de lipit. 

— Perfect, a zis el şi a oprit lampa. Ai ajuns la timp pentru 
micul dejun. Ne-am aşezat pe trepte şi am mâncat sandviciuri 
cu brânză topită, care mi s-au părut mai bune decât orice 
altceva am mâncat în viaţa mea. 

— Noi numim atelierul „focul iadului”, asta fiindcă 
temperatura din cuptoare poate ajunge la mai mult de 1.000 de 
grade Celsius, a zis Al. Te-ai ars vreodată cu ceva atât de 
fierbinte? 

— Nu, i-am răspuns eu. 

— Şi-ar fi bine nici să nu te arzi. Trebuie să faci ce-ţi spun, să 
porţi ce-ţi spun şi să bagi la cap tot ce-ţi spun. 


Am încuviinţat. 

— Eşti aşa tăcută din pricina emoţiilor? m-a întrebat. 

— Sunt tăcută fiindcă-s entuziasmată. 

l-am povestit ce simţisem când îl urmărisem suflând sticla. 
Cum mi se păruse că plămădeşte o întreagă lume dintr-un balon 
de miere. 

— Prima dată când am privit pe cineva suflând sticla, nu mi- 
am găsit cuvintele, mi-a mărturisit el, ridicându-se. Totul 
înăuntru era numai lumină şi culoare. 

După terminarea cursului, Al mi-a zis c-ar vrea să mă înveţe în 
continuare. Am acoperit jumătate din preţul cursului făcând 
curăţenie în atelier, săptămânal. Ai mei mi-au plătit cealaltă 
jumătate. De atunci continui să fac curăţenie şi ucenicie aici. 
leri, cu ajutorul lui Al, mi-am terminat proiectul de absolvire la 
Arte. 

— Concentrează-te, îmi zice Al acum, în timp ce foloseşte 
hârtie de ziar îmbibată cu apă ca să rotească şi să dea formă 
materiei strălucitoare. 

Face un semn din cap, iar eu suflu în muştiuc şi apoi acopăr 
orificiul cu degetul mare, ca să nu iasă aerul. Pe măsură ce 
suflu, vasul începe să prindă contur. Când îmi face din nou 
semn, pun vasul în gura cuptorului, pentru a-l menţine la o 
temperatură constantă. 

— Cu sticla trebuie lucrat repede, m-a atenţionat Al încă din 
prima zi. O încălzim în cuptor sau cu o lampă, ca să menţinem o 
temperatură constantă. Dacă e prea rece, crapă. Dacă e prea 
fierbinte, îşi pierde forma. Dacă-i cunoşti însă proprietăţile, poţi 
face aproape orice vrei. 

În ziua aia, cu suflarea lui a dat viaţă unui soare. 

Scot vasul din cuptor, îl aşez pe banc şi răsucesc uşor tija. Al 
foloseşte hârtie de ziar ca să mai rotească şi să mai modeleze 
puţin vasul. Hârtia se încălzeşte şi începe să ardă, aruncând mici 
scântei în aer. 

Când terminăm, bătrânele lui mâini se mişcă la fel de lin ca 
apa, ca să scoată vasul fără să-l spargă. După ce-l băgăm în 
cuptorul de călire, să se răcească, îmi spune: 

— Cred că eşti pregătită pentru o promovare. M-am gândit că 
ai putea continua să lucrezi aici în timpul studiilor, iar în schimb 
n-o să mai primeşti cursuri, ci bani. N-o să mai faci curăţenie. 
Doar lucru cu sticla. 


— Vorbeşti serios? O să fiu asistenta ta? 

— O să lucrezi cu Jack şi cu Liz. Te-ar interesa? 

Al e unul dintre cei mai buni sticlari din oraş. Încuviinţez din 
cap, cu însufleţire. 

— Perfect atunci, zice Al. Ne-am înţeles. 

Mai zăbovim un pic afară, eu în speranţa că Shadow o să-şi 
facă din nou apariţia. De fiecare dată când visez la el cu ochii 
deschişi, am un sentiment apăsător. Nu sunt nici pe deplin 
trează, nici nu dorm. Sunt într-o stare intermediară, pe un fel de 
culoar albăstrui şi lin între cele două. 

— Cum merg lucrurile acasă? mă întreabă Al. 

— E-n regulă. Mai bine. Tata stă încă în şopron, dar vine tot 
mai des prin casă, şi nu doar ca să meargă la baie. Sunt sigură 
că o să se mute înapoi în curând. 

— Asta-i o veste grozavă. 

— Dap. Incă de la-nceput n-a fost decât ceva temporar. Şi 
acum nu se mai ceartă, aşa că... 

Mă uit peste drum, la pasărea adormită din desen. Mi-l 
imaginez pe Shadow arcuindu-şi braţul ca să dea cu galben 
peste cenuşiu. Răspândind raze de soare. 

Mama lucrează cu jumătate de normă ca asistentă medicală 
într-un cabinet stomatologic, iar în restul timpului e romancieră. 
Tata e comedian-magician şi taximetrist cu jumătate de normă. 
Timp de câteva luni înainte ca tata să se mute în şopron, se 
certau straşnic pentru tot felul de fleacuri. Apoi, într-o bună zi, 
au încetat cu certurile. Mă întorceam de la şcoală şi am 
perceput liniştea, care se răspândea de-a lungul străzii. Când 
am intrat în curte, l-am văzut pe tata stând în faţa şopronului, 
cu un pahar de limonadă, şi gătindu-şi nişte cârnaţi şi piure din 
fulgi de cartofi pe o plită portabilă. 

— Ce faci? l-am întrebat. 

— M-am mutat în şopron pentru o vreme. Numai până îşi 
termină mama romanul şi până-mi termin eu de scris următorul 
spectacol. 

Agită în mână cleştele pentru grătar. 

— Vrei să mănânci la mine? 

— La tine e şi la mine, tati. 

M-am aşezat lângă el în timp ce gătea şi am încercat să 
înţeleg cum stăteau lucrurile. E adevărat că se certau, dar ai 
mei erau împreună de 30 de ani. Tata povestea mereu cât de 


romantică fusese întâlnirea lor în cantina universităţii. El îi 
ceruse mamei sarea, ea îi ceruse zahărul. 

— O asemenea poveste de dragoste nu se poate termina cu 
piure din fulgi de cartofi, i-am zis eu mamei. 

— Lucy, e un noroc când o poveste de dragoste sfârşeşte în 
ceva care poate fi rehidratat dacă adaugi apă, mi-a răspuns ea. 

Asta n-a prea fost de natură să mă liniştească. 

Mama a cinat cu noi în seara aia, când a ajuns acasă, ceea ce 
m-a derutat şi mai rău. Nu s-au certat. Mama i-a spus tatei că 
piureul e foarte gustos. 

— Nu te mai uita aşa la mine, a zis ea. Tata şi cu mine avem 
nevoie de spaţiu ca să scriem. Doar n-o să-mi petrec întreaga 
viaţă aspirând saliva din gura pacienţilor şi nici tata nu poate 
continua la nesfârşit cu taximetria. 

Asta puteam să-nţeleg. Ai mei nu sunt nişte părinţi tocmai 
obişnuiţi. Mama şi-a pus o fotografie a lui Orson Welles pe 
perete, iar la şedinţele cu părinţii poartă un tricou pe care scrie: 
DACĂ NU VĂ DORIŢI O GENERAŢIE DE ROBOȚI, SUBVENŢIONAŢI 
ARTELE. lar tata poate să-şi scoată flori din urechi şi să jongleze 
cu focul. 

Dar au fost întotdeauna cât se poate de obişnuiţi cu privire la 
iubire şi la căsătorie. Acum însă tata nu mai stă în casă de vreo 
şase luni. Ne vizitează destul de des. Doar că locuieşte în 
şopron. Par fericiţi, dar mie toată chestia asta mi se pare 
ciudată. 

— Cine-i în măsură să spună ce-i ciudat şi ce nu? mă întreabă 
mama de fiecare dată când abordez subiectul. 

— Eu, îi răspund. Eu sunt în măsură să spun. 

lar ea îşi dă ochii peste cap. 

Înainte să plec de la Al, îmi împing bicicleta până lângă zid. 
Când ating desenul, pe degete îmi rămâne puţin din albastrul 
cerului senin. Nu observasem până atunci că, dintr-un colţ, un 
puşti nedumerit se holbează la pasăre. 

— E şi-un băiat, ai văzut? îi strig eu lui Al. 

— Am văzut, îmi răspunde el. 

Îi fac semn cu mâna de rămas-bun şi împing bicicleta înspre 
vârful dealului. Când sunt la mijlocul pantei, mă sună Jazz. 

— Eu şi Daisy am ajuns. Tu când vii? 

— Imediat. Am făcut un ocol pe la Al, pentru că Shadow şi 
Poetul au fost pe-acolo. 


— l-ai văzut? 

— l-am ratat cu numai cinci minute, dar acum am şi mai 
multe dovezi că Shadow există şi că e de vârsta mea. 

Ştiu exact ce urmează să zică. 

— Luce, desenele lui sunt cool, asta-i clar, şi nu zic că n-ar 
trebui să fii cu el, dacă-l întâlneşti. Dar pân-atunci ţi-aş putea 
spune cel puţin un tip şi jumate care ar vrea să iasă cu tine. 

Bine, recunosc, aproape c-am ştiut ce-avea să spună. 

— Unu şi jumate? E vreun tip care-a fost prins în uşa 
autobuzului? 

— Simon Mattskey ar putea fi interesat, dar îşi face griji 
pentru chestia cu nasul. l-am zis că nu-i decât o legendă urbană. 

— Trebuie să închid. 

— Nu uita, unele desene sunt o dovadă că şi oamenii 
cavernelor au existat. S-ar putea ca Shadow să nu fie aşa cum 
te aştepţi tu. 

Închid telefonul şi îmi văd agale de drum. Jazz e de părere că 
nu stau prea bine la capitolul băieţi. Am avut de-a face cu alţi 
tipi de prin zonă şi tocmai de-aia ştiu că nu mai vreau să mă 
încurc cu ei. Chestia cu nasul s-a întâmplat pe 11 iunie, într-a X- 
a. E-o dată pe care e puţin probabil s-o uit. 

Jazz nu învăţa încă la noi, aşa că n-a auzit adevărata poveste. 
Până să vină ea în şcoală, lucrurile au fost deformate, 
amplificate şi apoi aproape date uitării, iar eu aşa şi voiam să 
rămână. 

Tipul era un chiulangiu, unul dintre băieţii care-şi făceau 
veacul sprijinind pereţii magaziilor din spatele şcolii, chiulind de 
la ore. Îl mai văzusem pe-acolo, dar nu l-am băgat în seamă 
până la începutul clasei a X-a, când am ajuns să fim colegi la 
cursul de arte plastice. 

În anul ăla materia aste era opţională şi bănuiesc că el şi-a 
imaginat că va fi floare la ureche. De cele mai multe ori, când 
mă uitam înspre el, nu desena nimic. Stătea rezemat de 
spătarul scaunului şi mă privea fix. Şi, de fiecare dată când se 
uita aşa la mine, era de parcă aş fi atins o baterie cu vârful 
limbii. Eram cuprinsă toată de furnicături. După o vreme, 
furnicăturile s-au transformat în curent electric, care, atunci 
când m-a invitat să ieşim împreună, mi s-a descărcat prin 
întregul corp la un voltaj care, în mod normal, mi-ar fi fost fatal. 


Eram convinsă că nu avem nimic în comun, dar o fată nu mai 
gândeşte corect când e la un pas să se electrocuteze. 

Imi plăcea că părul îi creştea dezordonat. Şi-mi plăcea 
zâmbetul lui, care se ivea fără un motiv anume şi dispărea în 
acelaşi fel. Îmi plăcea că era destul de înalt încât să privesc în 
sus la el, în reveriile mele. Îmi plăceau la nebunie tricourile lui. 
Când m-a invitat să ieşim, purta unul cu un câine care plimba un 
om în lesă. Şi întotdeauna se crea în jurul lui un spaţiu, genul ăla 
de spaţiu pentru care ai sta la coadă numai să ajungi înăuntru. 

In fine. Intâlnirea n-a decurs prea bine, fiindcă i-am spart 
nasul, când l-am pocnit în figură pentru că mi-a pus mâna pe 
fund. 

La vremea aia, tata locuia încă în casă şi, înainte să plec la 
întâlnire, i-am spus care erau lucrurile despre care speram să 
discut cu tipul ăsta. 

— Poate c-o să vorbim despre Să ucizi o pasăre cântătoare, 
cartea pe care o studiem acum. Sau despre Rothko!, pictorul pe 
care ni l-a prezentat doamna |. 

— Sună foarte romantic, a zis tata. Prima dată când am ieşit 
împreună, maică-ta şi cu mine, a fost chiar romantic. Ea era 
studentă la Litere, eu, la Actorie, aşa că am ales ceva la mijloc: 
un film al lui Woody Allen. Nu-mi amintesc care, însă ţin minte 
că ea mirosea a ceai verde cu miere. 

Cu povestea asta în gând, m-am dus la întâlnire, la Feast, 
cafeneaua deschisă toată noaptea şi unde-şi fac veacul 
chiulangii. N-am avut însă parte de vreo discuţie interesantă. Eu 
i-am pus câteva întrebări, el mi-a răspuns cu nişte sunete 
nedesluşite şi apoi am stat în tăcere, privind pe pereţi până 
când a venit mâncarea. După aia, am stat cu ochii în farfurie. 

In drum spre cinema, am adus vorba despre Să ucizi o pasăre 
căutătoare, ceea ce a făcut să se aştearnă între noi o tăcere şi 
mai adâncă decât până atunci, iar el mi-a pus mâna pe fund. 

— Căcat! a răcnit el când i-am tras un cot în figură. Căcat, 
cred că mi-ai rupt nasu'. 

— Nu trebuia să-mi pui mâna pe fund. Nu se face aşa ceva la 
prima întâlnire. Atticus Finch n-ar fi făcut niciodată asta. 

— Dac-ai un iubit de ce-ai mai ieşit cu mine?! a răcnit iar. 


: Mark Rothko (1903-1970), pictor american de origine rusă, care a făcut 
parte din aşa-numita „Şcoală de la New York”, denumire sub care a devenit 
cunoscută mişcarea expresionismului abstract în America (n.t.). 


— N-am! 

— Atunci cine naiba-i Atticus Finch? 

— E din cartea pe care-o citim pentru şcoală. 

— Îți arde să vorbeşti despre cărţi când mie-mi dă borşu’ pe 
nas?! Ce căcat! 

— Nu mai vorbi urât cu mine! 

A fost o tâmpenie să vorbesc despre cărţi câtă vreme tricoul 
lui era pătat de sânge din vina mea, dar totul se petrecuse exact 
pe dos faţă de cum plănuisem şi nu suportam să văd sângele şi 
mai eram şi cumplit de dezamăgită de gestul lui, aşa că am luat- 
o la fugă fără să mă mai uit în urmă. 

Când am ajuns acasă, mama mi-a aruncat o privire şi mi-a zis: 

— Repede, la chiuveta din spălătorie! 

Mi-a dat la o parte părul care-mi cădea pe faţă şi am vomitat 
de mai să-mi vărs maţele. Nu i-am spus ce făcusem. l-am zis 
doar că tipul nu era aşa cum îmi imaginasem. Mama m-a 
mângâiat pe cap şi a zis: 

— Se mai întâmplă câteodată. Chiar să te facă să vomiti. 

Dar asta nu m-a alinat prea mult. 

Însă Shadow n-o să mă facă să vomit. Sunt cât se poate de 
sigură. El e un tip cu care o să pot vorbi despre artă, nu unul 
care-mi pune mâna pe fund. Şi are dreptate tata: pentru o iubire 
romantică merită să aştepţi. 

Când ajung în vârful dealului, mă urc pe bicicletă şi pornesc. 
Luminile oraşului par nişte puncte săltăreţe, iar eu plutesc prin 
coridorul meu lin, cu gândul la Shadow. Care e pe undeva pe 
acolo, prin întunericul scânteietor. Aşternând culoare, păsări şi 
cer albastru pe pânza nopţii. 


Îmi blochez bicicleta şi intru în cafenea. Nu vin prea des pe- 
aici, ţinând cont că e locul crimei de la prima mea întâlnire. Jazz 
şi cu mine ne petrecem timpul mai mult pe la cafeneaua de pe 
Kent Street. Ea lucrează acolo sâmbăta, le prezice oamenilor 
viitorul. 

— Am avut prima experienţă la cinci ani, mi-a spus ea în ziua 
în care ne-am cunoscut. Habar n-aveam ce-i aia c/arvăzător, dar 
am ştiut precis unde ascunsese mama ciocolata. Şi am ştiut şi 
când s-o şterg, ca să nu mă prindă mâncând-o. 

Nu m-am mai îndoit de predicțiile ei după ce mi-a spus că 
sunt alergică la sucul de guava, iar eu nici nu gustasem aşa 


ceva până atunci. Am dat deci pe gât un litru, în numele 
cercetării ştiinţifice. Câteva săptămâni după aia, tata nu m-a 
scos din Umflăţica. 

Ajung şi o găsesc aşezată la o masă retrasă, îmbrăcată ca de 
zile mari şi cu o acadea în gură. De fiecare dată când Jazz vine 
pe la mine, mama lasă la vedere tot felul de fotografii horror, 
aduse de la cabinet. 

— Nu mă sperii eu dintr-atât, doamnă Dervish, îi spune Jazz. 
Îmi pot vedea propriul viitor şi nu se întrezăreşte nicio problemă 
cu dinţii. 

Mama ridică ochii înspre cer, exasperată. 

Părul ei lung şi negru e împletit în codițe şi împodobit cu nişte 
floricele. Poartă o rochie roz şi nişte ghete mortale, pe care le-a 
găsit într-un magazin second-hand de pe Delaney Street. Preţul 
de pe etichetă era de cincisprezece dolari, dar a negociat cu 
vânzătorul şi a reuşit să le ia cu zece. 

Înainte să se mute în alt stat şi să vină în şcoala noastră, Jazz 
a frecventat Benton Girls’ Grammar, în Australia de Vest. Acolo 
uniforma era formată dintr-o fustă mai jos de genunchi, şosete 
albe până deasupra genunchilor, bluză albă, cravată şi jachetă. 

— Te simţeai cam încorsetată, povestea ea. Şi n-aveai voie să 
vii machiată, să porţi bijuterii, nici măcar guma de mestecat nu 
era permisă. 

N-am crezut-o până nu mi-a arătat o fotografie de la şcoala 
aia. Jazz purta uniformă, normal. Dar pe un colţ al fustei îşi 
cususe o floricică albastră. 

— Regula mea era să ies din rând cu orice ocazie, mi-a zis ea. 

Lângă ea stă Daisy, îmbrăcată după acelaşi tipic: rochie 
neagră mulată şi balerini verzi de mătase. Ţinuta i se asortează 
cu ochii care au aceeaşi culoare ca marea pe timpul iernii şi 
vinişoare negre, pe care părul blond, scurt, i le scoate în 
evidenţă. Râsul ei mă duce cu gândul la o piesă de sticlărie pe 
care a făcut-o Al într-o zi: din sticlă de un violet-închis, răsucită 
în exterior şi apoi în sus. E genul de fată care atrage privirile. 
Genul de fată căreia îi place să atragă privirile. 

Mă privesc în oglindă. Arăt de parc-aş fi dormit în jeanşii mei 
decoloraţi şi în tricoul cu Magic Dirt?. Şi poate chiar am dormit, 
dacă stau să mă gândesc. Îmi adun părul într-un coc în care înfig 


2 Trupă rock foarte populară în Australia (n.t.). 


două pensule, ca să-l fixez. Jazz mi-a dat ideea să le folosesc. 
Părul meu e prea lung pentru agrafe. 

Mă strecor pe una dintre banchete. 

— Ai întârziat. 

Jazz îndreaptă acadeaua către mine şi îmi aruncă o privire 
severă. 

lau un chips. 

— Dacă planul e să ne facem de cap toată noaptea, ce-i cu 
graba asta? 

— Are un presentiment, îmi explică Daisy. Următorii tipi care 
vor intra pe uşă sunt ăia cu care o să ne combinăm. 

— Te-ai uitat bine la tipii care se vântură pe-aici? întreb eu. 

— Are dreptate Lucy, zice Daisy. Unii dintre ei nu-s prea 
drăguţi. 

Daisy îi cunoaşte bine. E şi ea o chiulangioaică, aşa că petrece 
mult timp pe-aici. Jazz şi cu mine ne-am împrietenit cu ea cu 
vreo lună în urmă, când am făcut parte din acelaşi grup de 
studiu la engleză. Mie mi-a fost întotdeauna simpatică. Numai că 
avem anturaj e diferite şi nu frecventăm aceleaşi locuri. 

Ideea să o invităm şi pe ea în seara asta a fost un impuls de 
moment. Ne-a venit după-amiază, când ne înghesuiserăm toate 
trei după un tufiş; ca să ne ascundem de prietenul ei, Dylan, şi 
de gaşca lui, care aruncau cu ouă în oricine le ieşea în cale, 
sărbătorind terminarea liceului. 

— Romantismul e pe cale să-şi dea duhul, a zis Daisy, în timp 
ce un gălbenuş i se scurgea pe obraz, şi ne-a privit, pe Jazz şi pe 
mine, cu faţa mânjită de ou. Îmi pare rău, prietenul meu e un 
cretin. O termin cu el, m-am hotărât. Mâine. Dacă o fac acum, n- 
o să am cu cine ieşi în ultima seară dintr-a doişpea. 

— Vino cu noi, a zis Jazz. 

Încă un ou i-a aterizat lui Daisy în figură. N-a mai fost nevoie 
de altceva ca s-o convingă. 

— Pe bune, chiar te desparti de Dylan? o întreb eu în timp ce 
ea priveşte în direcţia toaletei. Sunteţi împreună de la sfârşitul 
clasei a X-a. 

— Pe bune. Nici nu ştiu de ce am stat atâta cu el. E o perioadă 
prea lungă ca s-o pot pune pe seama unei nebunii temporare. 

— Lucy aşteaptă marea iubire. 

Jazz o spune ca şi cum eu aş fi aia care suferă de nebunie 
temporară. 


— Pe mine mă interesează ceva acţiune, continuă ea. Ai mei 
sunt plecaţi în străinătate, la o conferinţă pe teme juridice, aşa 
că mai am o ultimă noapte, înainte să terminăm oficial a 
doişpea. Asta înseamnă cinşpe ore în compensație pentru un 
întreg an de învăţat din greu. N-am mai ieşit la o întâlnire de la 
examenele de la jumătatea anului. Aveţi idee ce-nseamnă asta 
pentru o fată? Toate însemnările din jurnalul meu dintr-a 
doişpea sună la fel: mi-am făcut temele, mi-am terminat toate 
temele, m-am uitat la televizor, m-am spălat pe dinți, le-am 
spus noapte bună alor mei, m-am uitat pe ascuns la televizor. 
Mâine o să scriu: am ieșit în oraş şi am stat toată noaptea. M-am 
sărutat cu un băiat. Am terminat a doişpea. 

jazz vrea să se facă actriţă. S-a înscris la concursul de 
admitere pentru Artă Dramatică la Facultatea de Arte. Va avea 
de interpretat două monologuri şi de trecut printr-un interviu. Ea 
se teme de monologuri, dar eu sunt sigură că o să intre. Are 
talent pentru actorie. 

— Profesorul meu zice că mi-ar prinde bine o emoție autentică 
la proba cu monologul. Aşa că, dacă nu mă sărut cu un tip în 
următoarele doişpe ore, o să regret toată viaţa. 

— Atunci sărută-te cu un tip, îi zic eu. Dar nu cu oricine. 

— OK. O să sărut un tip drăguţ. Ca ăla, zice ea şi arată înspre 
uşă. 

— În niciun caz, strigăm într-un glas Daisy şi cu mine. 

— E perfect. 

Jazz se studiază în oglindă. _ 

— Leo Green e coleg cu mine la engleză. Imi place cum scrie. 
Dar nu-l cunosc pe tipul care-i cu el. 

Daisy izbucneşte în râs: 

— E Ed Skye. Lucy, nu ţi-l aminteşti? 

— Vag. 

— E sexy, e de părere Jazz. Numai bun pentru tine. 

Daisy se opreşte din râs. 

— Asta-nseamnă că eu rămân cu Dylan. Nu-l vreau pe Dylan. 

— O să-ţi găsim şi ţie pe cineva la un moment dat, o linişteşte 
Jazz. Sunteţi gata? 

— Nu! răspundem noi, din nou într-un glas. 

— Perfect. Ne aruncăm cu capul înainte şi lăsăm lucrurile să 
vină de la sine. 


— Aş prefera să lăsăm lucrurile aşa cum sunt în seara asta, îi 
spun eu. 

— Imposibil, îmi răspunde Jazz şi ne dă, mie şi lui Daisy, câte 
o gumă de mestecat. 

Nici nu-mi făceam speranţe c-ar fi posibil. 

Unele lucruri durează toată viaţa. Cum ar fi să aştepţi 
autobuzul când plouă. Să te epilezi la finalul iernii. Să stai la 
coadă ca să obţii bilete la un concert. Să aştepţi cafeaua de 
dimineaţă. Dar cei câţiva paşi către băieţii ăştia nu erau unul 
dintre ele. 

Clipesc şi privesc pe lângă ei, pe fereastră, în direcţia podului. 
Luminile lui îmi trimit mici mesaje de avertizare: treci pe lângă 
masa lor, ia-o la fugă şi nu te opri decât odată ajunsă la Al, 
aşază-te pe trepte şi aşteaptă să se întoarcă Shadow. 

— Salut, zice Jazz, stând în picioare lângă masă. 

Leo o priveşte, cu un zâmbet larg pe faţă: 

— Salut. 

— Salut, zice şi Dylan. 

— Gura! îi zice Daisy şi face prezentările. Ed, ea e Jazz Parker. 
Trebuie să te avertizez că e clarvăzătoare. Aşa că abţine-te de la 
gânduri urâte. Pe Lucy o ştii. Leo, le ştii pe Jazz şi pe Lucy. Jazz 
şi Lucy, pe Dylan îl ştiţi. E idiotul care a aruncat cu ouă în noi 
mai devreme. 

Ed se uită la mine de parcă şi-ar dori să dispar, şi, dacă aş 
avea de ales, i-aş face pe plac. M-aş preface în fum şi m-aş 
evapora. Încerc să mă aşez de cealaltă parte a mesei, ca să nu- 
şi închipuie că-s interesată de el, dar nu găsesc loc, aşa că mă 
aşez cât mai departe de el şi mă concentrez, încercând să ies 
din propriul corp. N-ar putea fi mai penibil de atât nici dacă ne- 
am strădui. 

— Ce-ai zice să ieşim puţin la aer? o întreabă Leo pe Jazz şi 
pleacă amândoi. 

Daisy îi urmează, iar Dylan se ia după Daisy. OK, trebuie să 
admit, cu puţin efort, poate fi şi mai penibil. 

Nu te gândi la Ed. Gândeşte-te la Shadow. La întâlnirea cu el. 
La ce o să-i spui, când o să staţi faţă în faţă. Gândeşte-te cum o 
să-l duci în atelierul lui Al şi o să-i arăţi vasele smălţuite, care 
strălucesc în lumină. Gândeşte-te cum noaptea o să se facă 
treptat zi, iar Shadow n-o să dispară şi tu o să rămâi acolo, cu el. 


Mă uit înspre Ed. Priveşte pe fereastră şi-i face semn lui Leo, 
cu degetul mare îndreptat în jos. Aştept să se uite la mine şi-i 
fac semnul cu două degete ridicate. Face şi el la fel. Apoi ridic 
degetul mijlociu. Mă imită din nou. Nu mai ştiu alte semne, aşa 
că inventez pe loc unul. Ridic trei degete. Acum să te văd! 
Ridică patru. Accept provocarea şi ridic cinci. Sare direct la zece 
şi totodată îşi mişcă degetul mare într-un fel care mă tulbură. 
Mă lovesc cu mâinile peste genunchi. Se loveşte şi el. 

— Perfect, zice Jazz în timp ce se aşază înapoi la masă. Văd că 
vorbiţi. 

— Nu-mi vine să cred că tot mai eşti supărată pe mine, îmi 
spune Ed. 

— Mi-ai pus mâna pe fund. 

— Şi tu mi-ai spart nasu'. 

— Tu i-ai spart nasu’? se miră Jazz uimită. Şi tu i-ai pus mâna 
pe fund? 

— Sunt doi ani de-atunci... 

— Doi ani, patru luni şi opt zile, îl anunţ eu. 

— ...aveam cinşpe ani, am alunecat şi ea mi-a spart nasu’. 

— la stai puţin! Cum ai alunecat de te-ai lovit exact de fundu’ 
cuiva? îl întreabă Jazz. 

— Mi-a alunecat mâna, asta voiam să zic. Mi-a alunecat mâna 
pe fundu' ei şi ea mi-a spart nasu'. 

— Ai noroc că nu ţi-am spart altceva, îi spun eu. 

— Ai noroc că n-am chemat poliţia. 

Leo, Dylan şi Daisy se întorc şi se aşază la masă. 

— Voi ştiaţi că Lucy i-a spart nasu’ lu’ Ed? îi întreabă Jazz. 

Ed închide ochii şi se loveşte încet cu capul de perete. 

— Eu l-am dus la spital, rânjeşte Leo. Cinci ore a trebuit să 
stea în halatu' ăla de spital, cu fundu' la vedere. 

— Cu fundu' la vedere, repetă Dylan amuzat, lovind de câteva 
ori cu mâna în masă. 

OK, dacă mai pronunţă cineva cuvântul fund, o să am serios 
nevoie de terapie de durată. 

— Nu pot să cred că ţi-a pus mâna pe fund, zice Jazz. Pe fund! 

— Trebuie să merg la toaletă. 

Mă ridic de la masă şi îi pun mâna pe spate. 

— Şi simt eu că şi tu vrei. 

— Vreau şi eu? întreabă Daisy. 

— Sigur. Toaleta e pentru toată lumea. 


Leo se ridică, zâmbind. 


— Tu, nu. 
— Ai grijă, îl avertizează Ed. Nu-i o idee bună s-o enervezi. 


li pot auzi cum râd până ce se închide uşa de la toaletă. Dar 
până să mă fac nevăzută îndărătul ei, am grijă să dau un pic din 
fund. la-o p-asta, fraiere! 


ED 

— Dă expres din fund, zice Leo, râzând. Îmi place de ea. 

Râd şi eu până când fetele intră la toaletă, apoi mă opresc. 

— Mie nu-mi place. Plec acasă. 

— Nici nu intră-n discuţie, zice Leo. Am interes să mă văd cu 
Lady Jazz, iar ea caută pe cineva pentru Lucy. 

— Nu-s eu ăla. 

— Ba Jazz crede că eşti. 

— Jazz îşi imaginează că e clarvăzătoare. Îşi face iluzii. 

— Daisy n-o să rămână fără ele două, intervine Dylan. E 
ofticată că i-am aruncat cu ouă-n cap după-amiază. 

Toţi trei ne gândim la asta câteva clipe. 

— A fost o tâmpenie să arunc cu ouă în ea, reia Dylan. 

— Ar fi fost de preferat cu flori. 

Leo se apleacă înspre mine. 

— Uite care-i treaba. Trebuie să ne omorâm timpu’ câteva 
ore, până ne apucăm de treabă, şi fetele astea trei sunt în 
căutare de aventuri. Care-i problema? 

— Ultima mea aventură cu ea s-a terminat la spital, asta-i 
problema. 

— Atunci n-ai decât să nu-i pui mâna pe fund de data asta. 

— O să-ncerc să ţin minte. 

Primul meu desen l-am făcut pentru ea. O fată a cărei piele e 
acoperită de drumuri şi de râuri şi de deşert. Pe gât are 
autostrăzi care traversează toată ţara. Alături de ea, un băiat 
stă lângă maşina lui decapotabilă, din al cărei motor iese fum. 

L-am făcut la o săptămână după ce m-a lovit. În toiul nopţii, 
cu un bandaj alb pe nas şi două vânătăi în jurul ochilor. Nici 
măcar nu m-am ferit de poliţai. „Arestaţi-mă”, aveam de gând 
să le zic dac-ar fi apărut. „N-aveţi decât să m-arestaţi.” 

Dar n-a apărut niciun poliţai, aşa că am stat acolo până când 
primele raze ale soarelui au risipit întunericul. Nici măcar n-a 
fost un răsărit ca lumea. Fumul de la fabrică a înghiţit imediat 
culoarea şi tot cerul s-a acoperit cu nori albi. 

Luni întregi mi-am făcut curaj s-o invit în oraş. l-am ţinut sub 
observaţie dulapul de la şcoală, am urmărit-o când mergea la 
cursuri şi-n pauza de prânz. Ba chiar am căutat-o şi pe Google. 
Am găsit o poză cu ea pe site-ul şcolii, făcută mai devreme în 
anul ăla, când ne-au dus să vizităm National Gallery. Ea se uita 
fascinată la un tablou al lui Rothko, iar eu nu eram decât un 


amărât de punctuleţ din fundal, care o fixa cu privirea. Fusesem 
să văd tablourile lui Vermeer, veneam de după colţ şi am dat de 
ea. Toată numai perle şi ochi şi piele şi gură. 

Am urmărit-o şi la orele de artă, în timp ce făcea desenele 
alea ale ei, cu lucruri înlănţuite. Oameni înlănţuiţi cu norii, cu 
stelele, cu alţi oameni. Lucra în cărbune şi netezea liniile pe 
hârtie. Uneori, nici nu puteam distinge clar contururile. 
Câteodată, se contopeau într-o adevărată explozie. 

Am visat de nenumărate ori la noi doi înlănţuiţi ca-n desenele 
ei. La pata de pe gâtul ei, asemănătoare unui mic ţinut. Pe care 
mi-aş fi dorit să-l vizitez şi apoi să desenez lucrurile descoperite 
acolo, să fac o hartă a pielii ei pe un perete. 

Doamna J. Ne-a pus să ne documentăm împreună despre 
Jeffrey Smart? şi, timp de două săptămâni, m-am tot uitat la 
pata aia. Până când, într-o zi, şi-a ridicat ochii din carte şi m-a 
surprins făcând planuri de călătorie. 

— Ce-i? m-a întrebat. 

— Nimic, i-am răspuns. Mă gândeam doar. Ce-ar fi să mergem 
la un film? 

O vreme n-a zis nimic, a bătut cu creionul în masă, iar mie îmi 
bubuia sângele în tâmple, eram cuprins de o imensă disperare şi 
îmi pierdusem cumpătul, făcându-mi planuri să mă mut într-o 
ţară îndepărtată, care nici nu apare pe hartă. Dar după aia a zis 
da şi eu am simţit un gol în stomac, care m-a ţinut toată 
săptămâna. Mă tot gândeam că n-o să rezist până vineri seara. 
Că o să se-ntâmple ceva până atunci care o să-mi zădărnicească 
norocul, ceva de genul exploziei unei bombe nucleare, în urma 
căreia n-o să mai avem unde să ne-ntâlnim. 

— Cam dur, mi-a zis Leo când l-am sunat să vină să mă ia, 
pentru că mă lăsase în stradă, cu nasul spart. 

Nici măcar nu m-a sunat după aia, să se asigure că nu mă 
omorâse. O întâlnire ca asta te face să-ţi doreşti să cadă o 
bombă. Exact peste casa ta. 

— Despre ce credeţi c-or vorbi acolo? ne întreabă Dylan, 
privind către toaletă. 

— Dacă e să-mi dau cu părerea, aş zice că despre noi, zice 
Leo, lăsându-se pe spate. Fete şi bani, şi în aceeaşi noapte. Simt 
că totul o să fie ok. 


3 Frank Jeffrey Edson Smart (1921-2013), pictor australian cunoscut mai ales 
datorită peisajelor sale urbane (n.t.). 


Şi aruncă o privire peste umăr, pentru a zecea oară de când 
am ajuns. Nu pot să-l condamn că e speriat. Malcolm Dove e cel 
mai de temut tip pe care-l cunoaştem. Singurul care-l întrece e 
Crazy Dave. L-a provocat odată pe Malcolm să mănânce un 
gândac. Crazy Dave nu trebuia să mănânce decât cu un gândac 
mai mult decât Malcolm pentru a câştiga pariul, dar a mâncat 
cinci, doar ca să se amuze. 

Leo n-are decât să susţină că nu se teme să fie prins de 
Malcolm ori de poliţie, dar e speriat. În timp ce el şi Dylan 
continuă să râdă, mă uit pe fereastră şi mă gândesc la cerul din 
caietul lui Bert. La norii care par că se mişcă, deşi nu-i aşa. Sunt 
aceiaşi nori care apar de fiecare dată când dai pagina, iar şi iar. 


LUCY 

E momentul să discutăm treburi serioase, aşa că eu şi Jazz 
intrăm în aceeaşi cabină. Daisy se strecoară şi ea cu noi. 

— Ce-i asta, un fel de con al tăcerii? întreabă ea, după ce Jazz 
încuie uşa. 

— Mai degrabă cabina adevărului, îi răspunde Jazz. 

Aşa am cunoscut-o pe Jazz, când a venit într-a X-a. Tocmai mă 
pregăteam să încui uşa cabinei, iar ea a împins-o în lături, apoi a 
trântit-o în urma ei, mi-a acoperit gura cu mâna şi-a şoptit: 

— Sssst! 

Am auzit cum au intrat în toaletă Holly Dover şi Heather 
Davidson, strigând-o pe Jazz cu nişte voci ascuţite. 

— Nu-i aici, a zis Holly, când n-au primit niciun răspuns. Hai să 
căutăm în bibliotecă. 

— Greu mai scapi de ele, mi-a zis Jazz după ce au plecat. Se 
ţin după mine de la cantină. Mi-am dat seama că nu vreau să 
am de-a face cu ele înainte să deschidă gura. Sunt 
clarvăzătoare, a continuat ea, în timp ce mă urmărea cum 
privesc agitată încuietoarea uşii. Am zis că-s clarvăzătoare, nu 
psihopată. Mă cheamă Jazz Parker. 

— Eu sunt Lucy Dervish. Şi ce fel de lucruri prezici? 

A descuiat uşa cabinei şi s-a studiat în oglindă. 

— Ştiu că ai un set de cartonaşe pentru tema de azi la 
engleză în buzunarul stâng din spate al jeanşilor. 

Le-am scos din buzunar. 

— Impresionant, recunosc. 

— Nu sunt puse în ordinea corectă, iar cartonaşul numărul trei 
e acasă la tine, sub masa din bucătărie. 

— O prietenă clarvăzătoare se poate dovedi foarte utilă, am 
zis eu în timp ce rearanjam cartonaşele. 

— Prevăd c-aşa o să fie, a zis ea. 

Din acel moment, am devenit prietene. Până la ea, îmi 
petreceam timpul cu o mulţime de persoane de toate felurile. 
Imi place să am fel de fel de prieteni. Intr-o zi, stăteam cu cei 
din grupul meu de lectură. Altădată, cu cei cu înclinații artistice. 
Uneori, jucam şah. Câteodată, îmi vopseam unghiile în negru. 

Jazz e la fel ca mine, aşa că, până la urmă, am ajuns lejer să 
fim cele mai bune prietene. E genul de persoană care se invită 
peste tot şi nu respectă regulile geografiei liceului. E pasionată 
de Scrabble, de supranatural, de teatru, de Shakespeare şi de 


sport. Nu cunosc pe nimeni la fel de conştiincios la învăţătură ca 
ea. 

— Sunt o persoană eclectică, le-a declarat ea odată lui Holly şi 
lui Heather şi le-am văzut că-şi storceau creierii să înţeleagă 
unde bate. 

In seara asta, mă ţintuieşte cu privirea, aproape fără să 
clipească. 

— De ce-ai minţit? 

— N-am minţit. 

— Am vorbit despre Ed şi tu n-ai suflat o vorbă că el e tipul 
căruia i-ai spart nasu’. Asta nu-i o minciună? 

Se uită la Daisy. 

— E ascunderea adevărului, intervine ea, împăciuitoare. 

— Bine. De ce-ai ascuns adevărul? 

— Eşti clarvăzătoare. Am presupus că ştiai, îi răspund eu. 

Mă ameninţă cu arătătorul. 

— Să nu crezi că scapi aşa uşor. 

— M-am simţit aiurea atunci şi mă simt aiurea şi-acum. Ştiam 
c-ai să aduci vorba despre asta imediat ce-o să ne întâlnim cu ei 
în seara asta şi ştiam că, dacă te gândeşti că mi-a plăcut de Ed 
cândva, o să mă-mpingi înspre el, iar mie nu-mi place de el. 

— Dar e atât de drăguţ şi mai e şi prieten cu Leo. 

Coborând glasul, continuă: 

— Luce, când stăteam mai devreme de vorbă pe stradă, 
mâna lui Leo s-a atins de-a mea şi am simţit un şoc electric 
până ştii tu unde. 

Nu-mi pot stăpâni râsul. 

— Atunci ieşi cu el. O să-mi povesteşti mâine cum a fost. 

— Da’ eu vreau să-ţi povestesc chiar atunci când se-ntâmplă. 

— Cred că mi s-ar părea ciudat, zic eu. 

— Vreau să simţi şi tu şocul electric. 

— Când ajung acasă, promit să-mi frec câteva minute 
picioarele de covor. : 

— Imi amintesc cum e şocul ăla electric, zice Daisy. Il 
simțeam când eram cu Dylan, într-o vreme. Acuma nici măcar 
nu mai vrea să meargă cu mine în Queensland, în excursie de 
absolvire. A muncit un an întreg să strângă banii şi dup-aia i-a 
spart pe toţi pe o consolă de jocuri Wii. Tu nu vrei să simţi 
şocul? mă întreabă. 

— Ba vreau. Da’ nu cu el. 


Fac un semn din cap în direcţia cafenelei. 

— Vreau pe cineva ca Shadow. 

De fapt, mă gândesc eu, nu pe cineva cael. 

— Îl vreau pe el, zic apăsat. 

— Vrei pe cineva cu care nu prea ai mari şanse să te 
întâlneşti, comentează Jazz. 

— Dylan îl cunoaşte. Şi pe el, şi pe Poet, zice Daisy. 

Mă ţin după Shadow de aproape doi ani. Puştii inventează 
mereu tot felul de lucruri despre el. Ba c-ar fi murit, ba c-ar fi 
plecat din ţară sau că studiază artele plastice. Din câte ştiu eu, 
nimic din toate astea nu-i adevărat. 

— Vrei să zici că Dylan ştie pe cineva care s-ar putea să-i 
cunoască. 

— Nu. Chiar îi cunoaşte. Tot timpu-mi zice lucruri de genu': 
„Am fost nu ştiu unde cu ei, au venit cu mine în cutare loc”. Se 
pare că se vede cu ei mai mult decât cu mine. Se poartă ca şi 
cum asta l-ar face să fie cool. 

Rămâne un pic pe gânduri. 

— De fapt, chiar îl face puţin cool. 

O apuc pe Jazz de umeri, în timp ce pulsul mi-o luase razna. 

— Vin cu tine în seara asta dacă eşti de acord să-i căutăm. 
Putem merge prin locurile prin care crede Dylan c-ar putea fi. Tu 
o să ai parte de o noapte de acţiune cu Leo. lar eu îi găsesc pe 
Shadow şi iubirea. 

— Vorbeşti ca-ntr-una din cărţile alea pe care le citeşte 
mătuşă-mea Glenda, vine replica lui Jazz. 

— Te rog, te rog eu mult! 

— Nu m-ar deranja dacă am da de Poet, zice şi Daisy. Scrie 
foarte mişto. Credeţi că există şi un şoc electric de natură 
poetică? 

Jazz zâmbeşte larg. 

— Asta chiar că trebuie cercetat. OK. Sunt gata să pornim în 
urmărirea lui Shadow. 

Încearcă să deschidă uşa, dar încuietoarea e blocată. 

— Ciudat. 

— Să fie un fel de prevestire? întreabă Daisy. 

Jazz îşi scoate o gheată şi loveşte cu ea în încuietoare. 

— Nu-i nicio prevestire. Poc! 

— În seara asta... 

Poc! 


— „totul o să fie super! 

Poc! 

— Am eu o presimţire. 

Poc! Îşi pune gheata înapoi în picior şi ne priveşte. 

— Bun, o să trebuiască să ne căţărăm ca să ieşim de aici. 

Se urcă pe scaunul de toaletă, îşi sprijină piciorul pe suportul 
de hârtie igienică şi apoi se aruncă peste peretele despărțitor. 

— Tare! zic eu şi o auzim aterizând pe podea. 

— Nu chiar, zice Daisy. 

— Asta nu-nseamnă nimic, ne strigă Jazz. Staţi liniştite. Doar 
sunt clarvăzătoare. 


Când ies din toaletă, ochii îmi cad direct pe Ed. De acord, era 
puţin probabil să se întâmple asta, dar eu tot speram pe 
jumătate c-avea să dispară cât timp am lipsit. Simt nişte 
furnicături când se întoarce, dar prefer să le pun pe seama 
căzăturii de la evadarea din toaletă. Şi pe seama emoţiei la 
gândul iminentei întâlniri cu Shadow. 

Nu-i arunc nicio privire când mă strecor la masă, lângă el. Nu 
pentru Ed mă aflu aici. Ci pentru tânărul meu artist şleampăt. 

— Lucy şi Daisy vor să-i găsească pe Shadow şi pe Poet, 
anunţă Jazz. 

— Pe cine? întreabă Ed. 

— Nişte artişti, grafferi, le spune ea. Fac desene prin tot 
oraşul. 

— Ei îşi spun scriitori, spune Dylan. 

— Mă rog, răspunde Daisy. Ideea e că vrem să-i întâlnim. 

— Eu vreau mai ales să-l găsesc pe Shadow, le spun eu. 

— Eu am acceptat doar de dragul aventurii. Părerea mea e că 
Shadow ar putea avea nişte probleme psihice serioase. 

Leo izbucnește în râs, iar Ed îi şuieră: 

— Băga-mi-aş! 

Leo râde şi mai abitir. 

— Putem merge să-i căutăm, spune el. E-o idee excelentă. 

— Ba-i o idee tâmpită, îi răspunde Ed. Cea mai tâmpită idee 
pe care-am auzit-o vreodată. Nici măcar nu ştim de unde să- 
ncepem. 

— Daisy zice că Dylan îi cunoaşte, le spune Jazz. 

— Pe bune? 


Ed îl ţintuieşte pe Dylan cu privirea peste masă, iar acesta 
pare gata s-o ia la sănătoasa. 

— M-ai minţit? îl întreabă Daisy. Trebuia să mă aştept la una 
ca asta de la tine. 

— N-am minţit. Mă văd mereu cu ei. Ed şi Leo îi ştiu şi ei. 

Ed nu zice nimic. Leo dă din cap într-un fel care poate 
însemna şi da, şi nu. 

— Atunci dovedeşte-o, îi zice Daisy. Du-ne în locurile pe unde- 
şi fac veacul. Şi, dacă-i găsim, fă-ne cunoştinţă cu ei. 

— Poate să facă asta. Aşa-i că poţi, Dylan? 

Îmi ţin respiraţia. Strâng nu doar pumnii, ci şi plămânii, 
rinichii, ventriculele. Dă, Doamne, să spună Dylan adevărul! 
Până şi-un idiot şi-ar da seama că e ceva suspect la tipii ăştia, 
dar presupun că asta-i din cauză că Ed ar prefera să dispară de 
pe faţa pământului decât să iasă cu mine. 

Încerc să-mi imaginez cum arată Shadow: haine pătate de 
vopsea, o faţă care lasă să se vadă că mintea lui plămădeşte o 
mulţime de idei. Dă, Doamne, să-l întâlnesc! 

— Aşa-i, răspunde Dylan. Nu-i nicio problemă. 

— Acuma am eu nevoie la toaletă, zice Ed, uitându-se la Leo 
şi la Dylan. Şi simt eu că şi voi doi aveţi nevoie. 

— Băieţii nu merg împreună la toaletă. E aiurea, îi răspunde 
Leo. 

— Oricum totu-i aiurea, îi spune Ed. Aşa că mişcaţi-vă! 

Aştept să plece, apoi întreb: 

— Crezi că Dylan spune adevărul? 

Daisy îşi studiază chipul într-o oglinjoară, pe care i-o întinde 
apoi lui Jazz. 

— Vrei să aflu eu? 

— Hai să nu stricăm totul făcându-i mincinoşi, spune Jazz în 
timp ce-şi priveşte faţa. Urăsc pistruii ăştia, zice ea şi-mi întinde 
oglinda. 

— Mie-mi plac pistruii. Şi n-o să stric nimic. Am eu metoda 
mea să scot adevărul de la Dylan. 

— Cum? întreb eu. 

— Îi trag una-n boaşe. 

— Asta-i chiar tare, zic eu şi îi înapoiez oglinda. 

— OK. Hai s-o lăsăm mai moale cu loviturile şi să nu devenim 
paranoice, zice Jazz şi ne ameninţă pe rând cu degetul. Hai, 
Daisy, scuipă repede tot ce ştii despre Leo, până nu se-ntorc. 


— E destul de rebel. S-a mai potolit de când stă la bunică-sa, 
da' tot mai face câte-o nefăcută. 

— Mai mari ca atunci când a folosit o frânghie făcută din 
tricouri ca să coboare pe fereastra clasei, când profu' era întors 
cu spatele? vrea să ştie Jazz. 

— Nu, cam la fel. Frate-su' Jake a avut ceva probleme cu 
poliţia, dar nu cunosc toate detaliile. 

— Dar Leo a fost arestat? 

— A fost dus la secţia de poliţie, dar s-a renunţat la acuzaţii. 
Dylan nu mi-a povestit ce făcuse. Emma, fosta lui prietenă, 
susţine că i-ar fi vandalizat casa. 

— Emma Forest? întreabă Jazz. Ea e fosta lui prietenă, fata cu 
ditamai... 

— Ea e, îi răspunde Daisy. 

Jazz îşi priveşte sânii. O bat pe umăr. 

— Băieţilor le pasă şi de personalitatea unei fete. 

— E doar un zvon, fetele ca mine l-au lansat. 

Se uită către Daisy. 

— Şi de ce s-au despărţit? 

— Nu ştiu sigur, dar s-a-ntâmplat anu’ trecut. Şi nu şi-a făcut 
altă prietenă între timp. 

— Chiar n-a ieşit cu nicio fată? Dacă e pe uscat la fel ca mine, 
înseamnă că n-ar trebui să fie greu de agăţat. 

— Ei, nici chiar aşa, a ieşit cu fete. Şi-ncă cu multe. Foarte 
multe. Foarte-foarte multe... 

— Gata, am prins ideea, i-o taie Jazz. Dar Ed? În caz că Lucy o 
s-aibă nevoie de-un plan de rezervă. 

— N-o să am nevoie. Au! De ce mă loveşti? 

— Nu prea am ocazia să-l văd de când a renunţat la şcoală, 
într-a zecea. A ieşit o vreme cu Beth Darling. O fată de lao 
şcoală particulară. Saint Catherine, parcă. E drăguță şi 
deşteaptă. Ed lucrează într-o prăvălie de vopsele, undeva, în 
oraş. 

— Poate că de-asta îl ştiu pe Shadow. Probabil că-şi cumpără 
vopseaua de la Ed, îşi dă Jazz cu părerea. 

— Posibil. Dylan nu mi-a zis. 

— De ce-a renunţat la şcoală? îşi continuă Jazz interogatoriul. 

— Din cauza lui Lucy. 

— Din cauza mea? Doamne, Dumnezeule! 


— Te-am făcut! râde Daisy. Nu ştiu exact de ce. Umblă vorba 
c-ar fi copiat. Da' Leo zice c-ar fi doar aiureli. 

Ed a renunţat la şcoală la două săptămâni de la întâlnirea 
noastră, dar nu m-am gândit niciodată c-ar fi fost din cauza 
mea. Mi-am imaginat că nu prea se dă în vânt după şcoală. 
Aveam încă foarte mult de lucru la tema aia despre Jeffrey 
Smart, dar el mai mult lipsea de la ore. Şi, chiar şi când venea, 
stătea fără să zică nimic şi fără să scrie, aşa că eu am făcut 
toată treaba. Şi dup-aia, chiar înainte de ziua în care trebuia să 
predăm tema, a fost prins copiind şi a plecat din şcoală. 

Eram încă supărată pe el că-mi pusese mâna pe fund şi mă 
mai şi lăsase să fac singură tema, dar tot mi-a părut rău pentru 
el în ziua aia. Îl ţintuiam cu privirea, în speranţa că o să se uite 
şi el la mine, ca să-i pot zâmbi, dar nu şi-a desprins ochii lui 
negri de la fereastră. 

După ce-a plecat, i-am simţit lipsa. Chiar dacă eram supărată 
că-mi pusese mâna pe fund, asta nu-nseamnă că nu mai 
simţeam furnicăturile alea. Mi-am petrecut weekendul de după 
întâlnirea noastră imaginându-mi că-l înjunghii cu pixul meu cu 
răţuşcă în capăt şi am stat numai cu ochii pe telefon, sperând să 
sune. Întâlnirile astea cu băieţii sunt o treabă tare complicată. 

— Ai o expresie ciudată pe faţă, îmi spune Jazz. La ce te 
gândeşti? 

— La nimic, îi răspund. 

— Să fie oare posibil? întreabă Daisy. Să nu te gândeşti la 
absolut nimic? Pentru că îl întreb câteodată pe Dylan la ce se 
gândeşte şi exact aşa-mi răspunde. Măcar o dată să zică şi el că 
se gândeşte la pacea lumii ori la salvarea balenelor, ceva de 
genul ăsta. 

— Nu se poate, îi spune Jazz, neîncrezătoare. 

— Ba se poate. Nu-i complet tâmpit. 

— Vreau să zic că e imposibil să nu te gândeşti chiar la nimic. 

— Asta-i spun şi eu. lar tu, cum eşti clarvăzătoare, ai şti. Chiar 
aşa, cum funcţionează chestia asta? Poţi auzi gândurile 
oamenilor? 

— Uneori, am un fel de senzaţie. Dar maică-mea e mult mai 
tare ca mine. Are un al şaselea simţ, pe care-l foloseşte să mă 
urmărească zi şi noapte, iar de la examenele de mijloc de an 
încoace nu mă slăbeşte deloc. O să ai timp de întâlniri după 
examenele de final, îmi tot spune. 


— Deci a sosit momentul. 

— Oficial, momentul o să sosească abia după admiterea la 
Actorie. Dar acum ea şi tata sunt în Germania, la conferinţa aia 
pe teme juridice, aşa că mă bazez pe diferenţa de fus orar, care 
sper s-o deruteze. O mamă care-i şi clarvăzătoare, şi avocat, 
asta-i o combinaţie fatală. 

Ştiu că Jazz se teme ca nu cumva maică-sa să-i fi văzut 
viitorul, din care nu face parte niciun Premiu Oscar. Împreună cu 
ai mei încerc s-o liniştesc repetându-i că unele lucruri nu pot fi 
prezise. Ea ar vrea să ne creadă, dar nu-s convinsă că şi 
reuşeşte. 

După ce s-au mutat aici, maică-sa a vrut s-o dea la o şcoală 
particulară, la fel ca aia la care fusese înainte, în Australia de 
Vest, dar Jazz a implorat-o s-o lase la Liceul Daley, care are cele 
mai bune cursuri de teatru din oraş. A făcut o înţelegere cu 
părinţii ei: poate să rămână aici atât timp cât ia note bune, 
astfel încât să-şi poată asigura şi o carieră „serioasă”. 

Prima dată când l-a întâlnit pe taică-meu, el tocmai îşi repeta 
noul număr comic. A stat şi l-a urmărit, făcând baloane de 
gumă, dar fără zgomot. Când a terminat de repetat, ea l-a 
descusut vreme de un ceas despre tehnica lui, unde a studiat, 
cum reuşeşte să se întreţină, ce aspirații are în carieră. A rămas 
la noi peste noapte. „Nu-s pregătită încă să mă întorc acasă”, 
mi-a mărturisit. 

— Dar ai tăi cum sunt? mă întreabă Daisy. Te lasă să faci ce 
vrei? 

— Dap. Sunt artişti. S-au cunoscut în facultate şi s-au 
îndrăgostit până peste cap unul de altul. 

Evit s-o privesc pe Jazz. Căsnicia alor mei a devenit un subiect 
tabu între noi de când am rugat-o să-şi folosească darul de 
clarvăzătoare ca să-mi spună dacă înţelegerea lor ca taică-meu 
să se mute în şopron e un semn că urmează să divorţeze. 

— E mai mult decât evident, mi-a zis ea. Şi nu trebuie să fiu 
clarvăzătoare pentru asta. 

N-am mai zis nimic nici eu, nici ea, până când, într-un final, şi- 
a cerut iertare. 

— A fost o glumă proastă, Luce. 

l-am răspuns că nu-i nimic. Şi aşa şi era. E adevărat că 
petrece mult timp la mine acasă, dar tot nu-i ştie pe-ai mei la fel 
de bine ca mine. Mama spune că nu vor divorța, iar ea e 


întotdeauna foarte strictă când e vorba de sinceritate, aşa că o 
cred. Am întrebat-o direct, într-o seară când eram amândouă în 
baie, şi ne pregăteam de culcare: „Tu şi tata o să divorţaţi, nu-i 
aşa?”. 

M-a apucat de umeri şi m-a fixat cu privirea, fără să clipească. 

— Pentru a cincizecea oară, îţi promit că n-o să divorţăm. ÎI 
iubesc pe tatăl tău. Am doar nevoie de spaţiu, ca să-mi termin 
romanul, atâta tot. 

S-a strecurat pe lângă mine, ca să-şi ia demachiantul. 

— In baia asta nicio pisică n-ar avea destul loc, a zis ea. Nici în 
casa asta n-ar avea destul loc. 

— Deci pisica-i de vină, am zis eu. Şi nici măcar n-avem o 
pisică. 

Şi-a dat ochii peste cap. 

— Nu-i vina nimănui. Nu-i vorba de vinovăţie. O să rămânem 
căsătoriţi. Nu trăieşte toată lumea ca-n visele din capul tău. 

Lucru care nu m-a liniştit prea mult. 

Până să se întoarcă băieţii de la toaletă îmi îndrept din nou 
atenţia spre concluzia lui Jazz: 

— OK. În seara asta, trebuie să trăiesc o experienţă tare. 

Arată înspre Daisy: 

— Tu trebuie să-ţi găseşti un nou iubit în seara asta. 

Apoi arată înspre mine: 

— lar tu trebuie să-ţi identifici neapărat iubitul în seara asta. 

Ne dă nişte gumă de mestecat. 

— Avem cel puţin şapte ore să obţinem fiecare ce vrem, până 
să răsară soarele. 

— Ar fi trebuit ca noi trei să ne fi împrietenit mai demult, zice 
Daisy. Nu pot să cred c-am aşteptat până când un profesor ne-a 
pus în acelaşi grup la ore. 

Se uită înspre toaletă. 

— Stau acolo de ceva vreme. 

— Despre ce credeţi c-or vorbi? le întreb eu. 

— Dac-ar fi să ghicesc, aş zice că despre noi, punctează Jazz. 


POETUL 
TEMA 2 
POEZIE 101 
ELEV: LEOPOLD GREEN 


lubirea încătuşată 


Fata pe care-o iubeam a chemat poliţia 

Şi m-au arestat 

Ea a zis că asta-i cea mai înţeleaptă decizie a ei 
După aceea de-a mă părăsi 


Mi-a făcut adio cu mâna 

În timp ce-mi puneau cătuşele 

| s-a părut caraghios 

Când am încercat să-i fac şi eu cu mâna 


Tipul care era în maşina poliţiei cu Ed şi cu mine 
Mirosea la fel ca tata 

După o noapte lungă la bere 

Un miros de fructe, înţepător 


Asta m-a făcut să mă gândesc la ea 

La faptul că primul lucru pe care l-am remarcat 
A fost acela că nu se asemăna cu nimic 

Din ceea ce văzusem până atunci 


ED 

— Doar n-o să ne petrecem noaptea umblând după noi înşine, 
îi zic lui Leo. Asta chiar ar fi o pierdere de vreme. 

— Ba nu, e amuzant, iar tu chiar ai nevoie să te distrezi. Ai 
faţa asta lungă de luni întregi. 

Şi Leo face o grimasă ciudată. 

— N-arăt aşa. 

— Ba da. Exact aşa arăţi. 

— Eu aşa aş arăta dacă m-ar părăsi Daisy - şi-o s-o facă dacă 
află că mint, spune Dylan. 

— l-ai aruncat cu ouă-n cap. Pariez că oricum o să te 
părăsească. 

Mă întorc înspre Leo. 

— Am hotărât împreună. Am zis că n-o să spunem nimănui. 
Că e artă de dragul artei. Că riscul să fim înhăţaţi de poliţai 
creşte odată cu numărul oamenilor care ştiu. Am stabilit că 
suntem tu şi cu mine, atât. 

— Eşti sigur că n-am zis că scopul e s-agăţăm fete? 

De fapt, asta chiar sună ca un lucru pe care l-ar spune Leo. 

— Sunt sigur, îi răspund. 

— Niciunul dintre noi nu va agăța nicio fată dacă nu minţim, 
zice Dylan. Hai, Ed, acceptă şi tu, te implor. Te implor în 
genunchi. 

— Stai în faţa unui pisoar, te pregăteşti să faci pipi. 

— Nu mă obliga să mă pun în genunchi. Ştii cât de mulţi 
microbi colcăie într-o toaletă? 

Încerc să nu râd, dar nu mă pot abţine şi el ştie că m-a făcut. 

— Două ore, niciun minut în plus, zic eu. Nu le zicem că 
suntem noi, orice-ar fi. Mergem în câteva locuri, ne prefacem că 
îi căutăm şi găsim un mod să le distragem atenţia. 

Pe faţa lui Leo se întinde un rânjet. Prea îl amuză toată 
tărăşenia, îmi şi imaginez. Jazz spunând cât de cool i se pare 
scrisul lui şi Leo nemaiputând să păstreze secretul. Îl privesc în 
ochi. 

— Nu le spunem, orice-ar fi. 

— Orice-ar fi, repetă el. 

Nu-l cred absolut deloc. Dar n-o să-i spun lui Daisy că Dylan a 
minţit. Asta pentru că felul în care s-a prăbuşit mă face să cred 
că încă ţine la ea, cu toate că nu se poartă ca atare. Şi, dacă 
chiar ţine la ea, nu vreau să fiu eu ăla care strică lucrurile. Ştiu 


ce înseamnă să tânjeşti aşa după o fată. Până într-atât încât să 
fii gata să te laşi târât prin ţărână în urma ei, numai să nu-i dai 
drumul. 

Ştiu din cauza lui Beth. 

Când am cunoscut-o, lucram deja de câteva luni la magazin, 
dar mie mi se părea că trecuse mai mult. Aveam senzaţia că 
lucrurile se mişcă în altă direcţie, dar în preajma mea stau pe 
loc. În fiecare zi, treceau pe lângă prăvălia de vopsele puşti 
care-şi cărau gentile de şcoală şi râdeau, iar eu, privindu-i, mă 
simţeam de parcă aş fi fost tipul din desenul lui Jeffrey Smart. 
Ăla care stă în picioare într-o lume de beton, cu autostrăzile 
şerpuind în jurul lui. Ar fi putut să strige, dar vocea lui n-ar fi 
făcut decât să reverbereze şi ecoul să se întoarcă la el şi tot aşa, 
pentru restul vieţii. 

Apoi, într-o după-amiază, a intrat în prăvălie Beth, împreună 
cu doi băieţi de la şcoala ei. Imbrăcaţi în cămaşă albă şi cu 
cravată, mă priveau ca pe un nimic. În timp ce le căutam 
vopseaua de care aveau nevoie la şcoală, pentru un banner, 
unul dintre ei m-a întrebat: 

— Lucrezi aici cu normă întreagă? 

— Înî. 

— Bună mutare în carieră. 

Am încasat banii, am împins vopseaua spre ei pe tejghea şi 
am spus, politicos: 

— Culoarea pe care aţi ales-o denotă lipsă de gust. 

Am zâmbit, iar Beth a râs şi tipul a cerut să vorbească cu 
şeful meu. L-am adus pe Bert, care s-a aplecat peste cutia de 
vopsea, a studiat nuanţa şi a zis: 

— Ed a fost politicos. Aţi făcut o alegere de tot rahatul. 

Beth a râs şi mai tare şi cu râsul ăsta m-a cucerit. Mă 
simţisem un nimeni după ce mă lovise Lucy, dar râsul ei m-a 
trimis cu gândul la un perete pe care era desenat altceva decât 
autostrăzi şi maşini distruse. 

Cei doi purtători de cămâăşi albe au plecat, dar ea a rămas. Se 
plimba printre rafturi şi, din când în când, îmi arunca o privire. 

— Ar trebui s-o inviţi în oraş, m-a îndemnat Bert. Cine nu riscă 
nu câştigă. 

— Ultima dată când am invitat o fată în oraş m-am ales cu 
ochii învineţiţi. Cine nu riscă nu se-alege cu nasul spart, asta-i 
părerea mea. 


Însă, înainte să plece, Beth s-a apropiat de tejghea şi mi-a zis: 

— Ar trebui să mă inviţi în oraş. 

Asta am şi făcut şi, începând din ziua aia, a îndepărtat toată 
greutatea universului care-mi apăsa inima, aşa că puteam din 
nou să răsuflu. Am stat pe deal, în apropierea casei ei, eu n-am 
prea vorbit, iar ea n-a sfărâmat nicio parte din mine. Ne-am 
urcat pe biciclete şi ne-am îndreptat spre casă traversând 
marea cerului, pe care toate luminile de la fabricile de rahat 
erau stele, iar lumea era un loc care putea fi străbătut înot. 

La început, erau unele momente - şi ce momente! - în care 
stăteam întinşi unul lângă altul, era călduţ şi puteam simţi 
parfumul de flori al pielii ei şi mirosul de terebentină de pe 
mâinile mele şi îi percepeam glasul cu toţi nervii. O ascultam cu 
toată fiinţa mea şi uitam de toate. Uitam că, într-o bună zi, avea 
să termine liceul şi să mă părăsească. Că, pe lângă ea, eram 
doar un prostănac. Uitam de toate astea pentru că stătea 
aplecată peste mine, iar lumea devenea fluidă şi începea să se 
rotească, iar eu, atunci, deveneam fluid şi mă roteam împreună 
cu ea. 

Nu mă gândeam că, într-o zi, îmi va scrie scrisori şi se va mira 
că nu-i răspund la ele. Că o să-şi imagineze că nu-i răspund din 
cauză că nu-s îndrăgostit de ea, când adevărul era că, de fiecare 
dată când încercam să-i scriu, nu-mi găseam cuvintele potrivite. 

— Nu se-nţelege nimic, mi-a zis Leo când a citit una dintre 
scrisorile mele. Vrei să scriu eu în locul tău? 

— Nu, nu vreau să-i scrii tu în locul meu. 

Am aruncat-o. In loc să-i scriu, am început să desenez pentru 
ea. Zidurile lui Beth. Prin tot oraşul. Am făcut desenele cu 
speranţa că le va vedea şi va şti că-s făcute de mine şi va 
continua să-mi murmure secrete în ureche. Voiam să ştie că eu 
am făcut desenele, fără să fie nevoie să-i spun. E unul în 
apropiere de Gara Hoover. Mă înfăţişează pe mine, vorbesc cu 
ea şi din inima mea creşte iarbă. A văzut peretele, dar nu ne-a 
recunoscut pe noi. 

Acum trei luni, în noaptea în care ne-am despărţit, am făcut 
un ultim desen lângă primul. O înfăţişa pe ea pornind o maşină 
de tuns iarba. Cinaserăm împreună cu părinţii ei şi m-au întrebat 
ce aveam de gând să fac în viaţă, iar vorbele pe care nu le-am 
putut rosti au rămas suspendate în aer. Înainte să plec, Beth a 
zis: 


— Ai un plan pentru ceea ce o să faci, nu? Altceva decât 
magazinul de vopsele. 

Aş fi putut să-i spun atunci. Aş fi putut să o duc la acel perete 
pe care-i pictasem chipul, acel chip care făcea ca iarba să 
crească pe ciment. În loc de asta, am rămas pe verandă şi am 
ZIS: 

— Da, normal că plănuiesc să fac şi altceva. 

Vocea mea era jupuită de piele, iar ea a putut auzi oasele 
scrâşnind în vorbele mele, aşa cum am putut şi eu să le-aud. Şi 
atunci am înţeles. Într-o bună zi, un terchea-berchea în cămaşă 
albă o să mi-o sufle. Unul care a terminat însă liceul, câtă vreme 
eu n-am făcut decât un desen pe perete. Aşa că am plecat. 


— Ai spus cuiva numele noastre? l-am întrebat pe Dylan 
înainte să ieşim din toaletă. 

— l-am spus doar lui Daisy că ştiu cine sunteţi, atât. 

Am întins mâna ca să-l împiedic să iasă. 

— Bine, i-am spus lui Raff şi la unu sau doi din gaşca lui 
numele voastre adevărate, da' asta-i chiar tot. 

Dă să se mişte, dar nu-mi retrag mâna. 

— Gură-spartă ca Raff nu mai găseşti în tot oraşul. Dacă ne 
întâlnim cu el în seara asta? 

— N-o să ne-ntâlnim. Probabil că-şi face veacul pe la cazino, 
ca de obicei. N-o să fim nici măcar prin apropiere. 

Mă aplec înspre el. 

— Dacă mai spui cuiva un cuvânt, o să povestesc cum ai 
plâns în seara asta fiindcă te-ai temut că Daisy se desparte de 
tine. 

— N-ai face asta. 

Telefonul lui Leo sună. 

— Ba ar face-o, zice el înainte să răspundă. 

Vorbeşte puţin şi închide. 

— Trebuie să trecem pe la o petrecere, să punem în ordine cu 
Jake nişte detalii legate de treaba pe care-o avem de făcut. N-o 
să ne ia mult. 

— O petrecere a lui Jake, asta o să fie greu să le explicăm 
fetelor, zic eu. 

— Nici vorbă, e în regulă. Nu ştie că eu sunt Poetul. 

— Şi dacă aud fetele despre spargere? 

— N-or s-audă. 


— Ba s-ar putea. 

Leo îi spune lui Dylan să ne aştepte la masă. Când rămânem 
singuri, îmi zice: 

— Ascultă. Nu eşti obligat să faci chestia asta, dar trebuie să- 
mi zici acum. Odată ce-am vorbit cu Jake, lucrurile rămân 
stabilite. 

Mă lasă să cântăresc lucrurile. 

— N-o să mă supăr dacă te retragi. Şi nici Jake. 

— Ştiu. 

Leo nu se supără. Îți fac eu tema, îţi falsific eu biletul pentru 
profesor, îl tăbăcesc eu pe tipul ăla, fii fără grijă. Asta e Leo. Dar 
n-o să poată falsifica şi tăbăci tot timpul. Şi nu-mi poate plăti 
chiria. Trebuie să fac asta, altfel mama o să zică iar că e 
îndatorirea ei să aibă grijă de mine şi-o să renunţe la şcoală. Dar 
a avut destul timp grijă de mine. 

— Mă bag, spun eu, şi Leo dă din cap. 

Gata. N-o să mă mai întrebe nimic. 

Întors la masă, Dylan le spune fetelor că o să mergem lao 
petrecere unde i-am putea vedea pe Shadow şi pe Poet. Jazz şi 
Daisy îl cred, însă Lucy pune punctul pe i. Îşi răsuceşte brăţara 
pe încheietură câteva secunde, după care începe cu întrebările: 

— A cui petrecere? Intervine Leo: 

— Un prieten a lu' frate-miu. 

— Deci Shadow a terminat şi el a XIl-a? îl întreabă ea pe 
Dylan. 

— Cred c-au absolvit amândoi, îi răspunde el. 

— Shadow a făcut liceul la noi? 

— Nu cred, răspunde Dylan. 

— Nu crezi? continuă Lucy cu tirul întrebărilor. 

— Eşti cumva de la poliţie? zice exasperat Dylan. Nu-mi 
amintesc. 

Îi merge mintea brici, ar zice Bert. Acum două luni, cu o zi 
înainte să moară, mâncam în magazie. Valerie ne pusese câte o 
bere rece în pachetele pentru prânz, aşa că eram relaxat şi am 
ZIS: 

— Trebuie să nu mă mai îndrăgostesc de tipe deştepte. 

— Eu m-am luat cu o tipă deşteaptă, mi-a zis Bert. 

Am ridicat berea. 

— Într-adevăr. Cum ai reuşit? 

— Am cerut-o. 


Trage o duşcă şi continuă: 

— A zis da. 

— S-o ceri, asta-i uşor. Problema apare după aia. 

Ne-am sprijinit de cutiile cu vopsea şi ne-am terminat berile. 
Bătrânului Bert îi tremurau mâinile, dar nu mai tare decât de 
obicei. A sunat clopoţelul de pe tejghea, iar Bert s-a ridicat 
gemând şi s-a dus să vadă care-i treaba. O secundă mai târziu, 
bidoane de vopsea se rostogoleau pe podea. 

— N-am păţit nimic, mi-a zis el când m-am repezit în magazin. 
Am dat peste ele. Te caută cineva. 

Era Beth, îmi adusese o cutie cu lucrurile mele, îmi înapoia 
părticelele din mine pe care le lăsasem la ea. Trecuseră trei 
săptămâni de când ne despărţiserăm şi hotărâsem că e mai 
uşor dacă le păstrează ea. Dar Beth nu e genul. A ales varianta 
dificilă, pentru că voia să vadă dacă sunt OK şi mi-a înapoiat 
lucrurile la care ţineam. Un album cu lucrările lui Jeffrey Smart 
pe care i-l împrumutasem. Un tricou pe care-l făcusem într-a X- 
a, la ora de serigrafie. Un CD cu Ramones.’ 

— Ar trebui să-i spui că vrei să vă împăcaţi, mi-a zis Bert după 
plecarea ei. 

— Nu vreau să-i spun. 

— Cine nu riscă nu câştigă, a mai zis el şi şi-a terminat berea. 

Am rămas la tejghea, trecând în revistă toate modalităţile prin 
care aş fi putut-o recuceri, dar toate duceau în acelaşi punct. Eu 
spunându-i că nu plec nicăieri şi ea plecând fără mine. 

l-am spus lui Bert că trebuia să plec mai devreme şi am luat 
un tub de vopsea; creierul meu a început să proceseze în viteză, 
mâinile mi s-au pus pe treabă şi m-am refugiat în desenul de pe 
perete: o fantomă închisă într-un borcan. M-am dat câţiva paşi 
în spate ca să-l pot privi şi am înţeles că trist nu era atât faptul 
că fantoma avea să rămână fără aer, ci că era suficient aer în 
acel spaţiu mic cât să-i ajungă o viaţă. Ce-a fost în capul tău, 
micuță fantomă, să te laşi prinsă în capcană? 

Jazz o îndeamnă pe Lucy să se relaxeze şi încearcă să o 
lovească pe sub masă. Ştiu asta pentru că, în loc s-o lovească 
pe ea, m-a nimerit pe mine. 

— Ţinteşte mai spre stânga, îi spun eu. Încearcă din nou. 


+ Formaţie rock americană, formată în suburbia New Yorkului, Forest Hills, 
Queens, în 1974. Este considerată prima formaţie punk-rock (n.t.). 


— Şi mai la stânga, îi zic şi mă distrez văzând că-şi atinge 
ţinta de câteva ori. 

Încep cu toţii să vorbească despre noaptea asta. Leo flirtează 
cu Jazz. Dylan încearcă acelaşi lucru cu Daisy, în timp ce ea Îi 
aruncă în faţă cu pliculeţe de zahăr şi îi spune chestii de genul: 

— Îţi sar înapoi din păr. Trebuie să pui mai puţin gel. 

Dylan se ţine tare pe poziţie, trebuie să recunosc. 

Lucy se uită pe fereastră, cu privirea în gol, pe gânduri. La fel 
făcea şi acum doi ani, când o urmăream. Nu s-a schimbat prea 
mult, atâta doar că acum îşi prinde părul cu pensule. Zâmbeşte 
ca atunci, ca şi cum s-ar gândi la ceva şi-ai vrea şi tu să ştii la ce 
anume. 

— De ce-ţi doreşti aşa de tare să-l găseşti? o întreb eu la un 
moment dat, dar nu mă aude. 

Mă mai uit la ea o vreme. 

— De ce-ţi doreşti aşa de tare să-l găseşti? o întreb din nou. 

Clipeşte şi se trezeşte din reverie. Îşi răsuceşte brăţara pe 
încheietură. 

— Îmi doresc, pur şi simplu. 


LUCY 

După a doua lovitură primită de la Jazz, mă opresc cu 
întrebările. Oricum, deocamdată am strâns destule informaţii. 
Dacă Shadow termina a XII-a şi n-a făcut liceul la noi, atunci se 
explică de ce nu l-am întâlnit niciodată. Dacă l-aş fi întâlnit 
vreodată aş fi ştiut, sunt sigură de asta. Un tip ca Shadow ar fi 
ieşit în evidenţă pe aici. 

Jazz îmi intersectează privirea şi bate cu trei degete în masă. 
Asta înseamnă „tipul cu care vorbesc e superb”. A nu se 
confunda cu bătutul cu patru degete în masă, care înseamnă 
„scapă-mă de tipul ăsta chiar şi dacă trebuie să-mi dai foc la păr 
pentru asta”. Cinci degete înseamnă „urlu pe dinăuntru, din 
motive întemeiate”. Jazz pune cinci degete pe masă. 

Leo arată beton, asta-i sigur. Cinci degete la puterea a zecea. 
E înalt, cu capul ras, ochi blânzi şi are un tatuaj. E belea, exact 
genul lui Jazz. 

Primul tip cu care a ieşit după ce s-a mutat aici a fost Jacob 
Conroy. Cam la o săptămână de când venise, stăteam la 
semafor într-o după-amiază, iar el era rezemat de gardul gării. 
Jazz a fluierat şi el s-a întors, şi-a băgat degetele prin sârma 
gardului şi a zâmbit. Aşa cum stătea în lumina soarelui, era 
înconjurat de un fel de halou. 

— Nu vreau să te sperii, mi-a zis Jazz, dar o să trec pe roşu. 

— Care-i graba? am replicat eu. Aşteaptă trenul de patru făr- 
un sfert. 

A arătat înspre clopotul de alarmă şi m-a lămurit: 

— E cu cinci minute mai devreme. 

A ajuns la Jacob cu o secundă înainte să plece trenul. El i-a 
întins numărul lui de telefon prin uşa care se închidea. 

— Scuze, mi-a zis ea când am ajuns pe peron. E un efect 
secundar al anilor de mers la o şcoală de fete. Vezi afară pe 
cineva care-ţi place şi trebuie să acţionezi. 

— Ce i-ai zis de ţi-a dat numărul lui? am întrebat eu. 

— l-am zis: repede, pleacă trenul, dă-mi numărul tău. 

— Nu eşti în căutarea unei poveşti de dragoste? 

— Nu mi s-a închis uşa trenului în faţă, ceea ce mi s-a părut 
foarte romantic. A 

A ieşit cu Jacob de cinci ori, după care s-au despărţit. In seara 
aia a venit la mine cu o cutie de îngheţată şi o pungă de 
bomboane de ciocolată. 


— Mâncare de consolare? am întrebat-o. 

— Dacă aveam nevoie de mâncare de consolare, aş fi adus 
două cutii de îngheţată. Nu-s supărată, Luce. Asta mănânc eu 
întotdeauna vinerea seara. 

Am stat la mine în cameră şi am întrebat-o ce se-ntâmplase. 

— L-am dus la un festival de film dedicat lui Hitchcock şi a 
adormit! În timp ce el sforăia, am decis că nu avem chiar atât de 
multe în comun. 

— Deci şi tu eşti ca mine, am spus. Aştepţi să apară băiatul 
potrivit. 

— Exact ca tine, a zis. Numai că tipul care m-a servit la candy- 
barul de la festival era destul de drăguţ, aşa că, probabil, mâine 
merg din nou acolo şi îl invit să ieşim în oraş. Deci sunt exact ca 
tine dacă, mă rog, ai avea şi tu o întâlnire. 

Mi-a întins cutia de îngheţată. 

— De ce nu ieşi şi tu cu băieţi? 

l-am arătat pozele pe care le făcusem cu desenele lui 
Shadow. 

— Asta-i băiatul pe care-l vreau. 

Se uită la desenele cu inimi şi păsări şi fantome. 

— Şi care-i problema? Dă-i întâlnire. 

— Aş vrea eu. Numai că nu l-am întâlnit niciodată. l-am văzut 
doar desenele, pe el nu l-am văzut în carne şi oase. 

Mă priveşte cu o mină serioasă şi îmi întinde ultima 
bomboană de ciocolată. 

— Nu ne cunoaştem de prea multă vreme, aşa că o s-o zic cât 
pot de delicat. Eşti complet dusă? 

— De curiozitate, cum ai fi zis dacă eram prietene de mai 
multă vreme? 

— Tipul ar putea fi un criminal în serie sau, mai rău, un 
boşorog. 

— Criminalii în serie nu sunt atât de creativi. 

— Vită-te la un episod-două din Dexter” şi mai vorbim dup- 
aia. 

— Pe bune-acum. Ce părere ai? am întrebat-o. Spune-mi 
opinia ta calificată de clarvăzătoare. 


5 Serial poliţist american care prezintă povestea lui Dexter Morgan, un legist 
care lucrează pentru Departamentul de Poliţie Metropolitană din Miami, dar 
este şi criminal în serie (n.t.). 


S-a uitat la poza cu fata desenată pe perete, pe a cărei piele 
se întindea o hartă şi după expresia de pe faţa ei mi-am putut 
da seama că gândea la fel ca mine. 

— Ştiu ce gândeşti. Spune-o. Hai, spune-o! 

— Nu vreau să îţi dau apă la moară. 

— Spune-o! 

— În lumina potrivită, dacă mă uit din unghiul corect, printre 
pleoape, seamănă un pic, un picuţ, cu tine. 

M-am gândit la asta de când am văzut desenul. Uneori, mi se 
părea că-s nebună, dar cel mai adesea eram sigură că nu 
greşeam. Undeva, acolo în întuneric, Shadow îmi plăsmuieşte 
chipul. 

Înainte să adormim, i-am povestit lui Jazz despre un desen al 
lui Michael Zavros care-mi place mult. Înfăţişează un cal care se 
rostogoleşte din cer, cu copitele înspre nori. N-are cum să se 
redreseze. Mie mi se pare că nu ştie cum a ajuns acolo, unde se 
află ori de ce cade. Tabloul poartă titlul Până ce inima încetează 
să bată, iar titlul ăsta mă sfâşie. Îmi place calul, arată cât se 
poate de real. Îmi plac liniile fine ale capului şi ale picioarelor lui. 
Dar nu de asta nu mă pot abţine, în unele nopţi, să privesc 
tabloul minute în şir. N-aş putea spune exact de ce. Ştiu doar că 
are cumva de-a face cu dragostea, aşa cum ar trebui ea să fie. 

— Ar trebui să simţi ca şi cum un cal s-ar prăbuşi în tine, i-am 
spus lui Jazz. 

— Eşti ciudată, mi-a răspuns ea, pe jumătate adormită. Dar e- 
n regulă. Mă face să par normală. 

— De ce-ţi doreşti aşa de tare să-l găseşti? mă întreabă Ed şi, 
când îmi întorc privirea către el, îmi dau seama că-mi pusese 
întrebarea de mai multe ori, dar eu n-auzisem. 

Răsucesc pe încheietură brăţara norocoasă a tatei. 

— Îmi doresc, pur şi simplu. 


POETUL 
TEMA 3 
POEZIE 101 
ELEV: LEOPOLD GREEN 


Ţine minte dragostea 


Ţine minte 

Dragostea nu face pământul să se-nvârtă 
Sexul poate face asta o secundă sau două 
Dacă ai noroc 

La fel şi chipsurile, covridogii şi fetele în fuste scurte 
Ţine minte 

Dragostea îşi pune degetele pe inima ta 
Şi o ţine 

Sub apă 

Ţine minte asta 

Când o să-ţi mai zâmbească o fată 


LUCY 

Leo se uită la ceas. 

— Dacă ne grăbim, putem prinde trenul de unşpe fără zece. 

El şi Jazz pornesc înainte. Daisy merge de-o parte, iar Dylan 
se ţine după ea ca o umbră, aşa că rămân cu Ed. E mai înalt 
decât era acum doi ani. Părul însă tot răvăşit îl are. Şi spaţiul ăla 
e în continuare în jurul lui. Poartă un tricou cu un iepure care 
citeşte o carte. 

— Tot te uiţi cu coada ochiului la mine, ca şi cum te-ai aştepta 
în orice moment să-ţi pun mâna pe fund, îmi zice el. Relaxează- 
te. Am o prietenă şi, dacă vrei să ştii, prima întâlnire a fost 
grozavă. 

— Poate c-ai învăţat ceva din felul în care a decurs întâlnirea 
noastră, îi spun eu - şi în gând: i-am zis-o! 

— Aia n-a fost întâlnire. O întâlnire adevărată se termină cu 
un sărut, nu cu sânge şi nasuri sparte. 

— Mă rog, astea-s detalii tehnice. 

Ed ridică o sprânceană, apoi îşi dă ochii peste cap. 

— Ţin să spun că ea mi-a pus mie mâna pe fund, spune el. 

— Sună foarte romantic. 

lau de pe jos un băț şi mă prefac că-i o ţeava de suflat sticla. 
Fac să se rotească stele topite. 

— Chiar a fost romantic, zice Ed, în timp ce mă priveşte 
ducând băţul la buze. Nu m-a bombardat cu întrebări, ca dup- 
aia să-mi dea una, dacă nu ştiu răspunsul. 

Suflu un ocean de sticlă auriu. Un cer. Nişte nori. 

— Beth pare a fi fata perfectă. 

La naiba. 

— N-am spus c-o cheamă Beth. 

— Păi, toate fetele pe nume Beth sunt genul care-ar pune 
mâinile pe fund. 

Încerc din răsputeri să mă port ca şi cum n-aş fi spus o mare 
prostie. Încerc, încerc. Degeaba. Nu reuşesc. În gând, îmi cer 
scuze faţă de toate fetele pe care le cheamă Beth. 

— Şi toate fetele pe care le cheamă Lucy sunt genul care 
sparg nasul? 

— Eşti mai vorbăreţ decât acum doi ani. Nu ştiu dacă-mi place 
asta. 

— Să mă feresc de-o nouă lovitură? întreabă el. 


Nu-i răspund. Nu-s obişnuită ca oamenii să nu mă 
simpatizeze. În orice caz, nu se supără pe mine. Deşi, ca să fiu 
corectă faţă de Ed, nu le-am tras una-n figură celor pe care-mi 
bazez afirmaţia. 

Mă concentrez asupra peisajului: străzi în semiîntuneric şi 
semafoare intermitente, din cauză că reţeaua electrică nu face 
faţă consumului mare al aparatelor de aer condiţionat. Cu 
ajutorul băţului, desenez câteva elemente care lipsesc din 
cadru. Câte un copac ici şi colo. Câţiva licurici. O umbră. 

— Ce faci? mă întreabă Ed. 

— Desenez. 

Nu trebuie să fiu clarvăzătoare ca să ştiu ce gândeşte. Pun 
băţul jos. Sub pleoape am o senzaţie confuză, de parcă aş păşi 
printr-un vis fluorescent. Şi ieri a fost o căldură nucleară, aşa că 
n-am dormit prea bine noaptea trecută. Poate că dorm acum, iar 
Ed e doar o plăsmuire a subconştientului. 

Dintr-o maşină care trece pe lângă noi, nişte băieţi ne arată 
posterioarele pe geam. Lucru neliniştitor, dacă teoria mea cu 
visul e adevărată. Leo le face cu mâna. 

— Prieteni de-ai voştri? îl întreb pe Ed. 

— Şi care-i problema? 

— N-am zis-o într-un sens rău. Sunt convinsă că băieţii care le 
arată oamenilor fundu' sunt nişte tipi deştepţi. 

Ridică din sprâncene şi se loveşte cu mâinile peste picioare. 

— Eşti murdar de vopsea. 

— Lucrez într-un magazin de vopsele. 

— Corect. Aşa l-ai întâlnit pe Shadow? Işi cumpără vopseaua 
de la tine? 

— Lucrez într-o prăvălie unde vin bătrânele să-şi caute vopsea 
asortată cu florile de pe cuverturile lor. Crezi cumva că Shadow 
vine şi, în timp ce-şi cumpără tuburile de vopsea, stă la taclale 
cu ele? Tu chiar ştii ceva despre tipii ca el? 

— Ştiu câte ceva despre graffiti, îi zic eu, iar vorbele care-mi 
ies din gură sună ca şi cum aş fi o bătrânică afirmând că se dă 
în vânt după hip-hop. 

Ed izbucneşte în râs, dar se opreşte brusc. 

— OK, nu ştiu de unde-şi cumpără vopseaua, nu ştiu nici 
măcar cum se numeşte, continui eu. Ştiu însă că-mi plac 
desenele lui. Ştiu că, uneori, trec cu trenul pe lângă câte un 
maidan năpădit de buruieni şi gunoaie şi, dintr-odată, văd 


desenat un ocean. În mijlocul unei zone industriale, se deschide 
marea. 

Mă uit pieziş la Ed, mă aştept să-l văd că râde iar. Dar 
priveşte fix înainte, ca şi cum ar încerca din răsputeri să nu 
audă ce spun. 

Noaptea asta o să fie una dintr-aia care pare că nu se mai 
termină. Poate chiar mai lungă decât epilarea de la sfârşitul 
iernii. Leo şi Jazz stau de vorbă. Le aud vocile răsunând pe 
stradă. Măcar pentru Jazz timpul o să se scurgă altfel. După ce 
Ed mi-a dat întâlnire şi până am ieşit împreună, toată 
săptămâna aia m-am simţit ca şi cum lumea era o sticlă 
încălzită, iar eu mă bucuram să fiu prinsă înăuntru. 

Când ajungem în staţie, Ed încă se loveşte ritmic cu mâinile 
peste coapse, fără să scoată o vorbă. Dylan se opreşte şi arată 
înspre cer. Am nevoie de câteva secunde până să observ ce ne 
arată, dar în cele din urmă văd şi aş vrea să pot decupa lucrul 
ăla şi să-l păstrez pentru mine. g 

— E făcut de Shadow? întreabă Jazz. Imi place. 

— i-ar plăcea şi ce scrie Poetul, spune Leo. De obicei, 
lucrează împreună. 

Ed îi aruncă încă o privire sumbră. Leo rânjeşte. Pe faţa lui 
Dylan apare o grimasă. Simt că se petrece ceva, gândurile mele 
urlă şi ştiu că Jazz le aude, pentru că îmi aruncă privirea ei 
serioasă şi face un balon de gumă în direcţia mea. 

— Terminaţi toţi cu ciudăţeniile, zice Daisy. Imi daţi fiori. 

În difuzoare se aude o voce care anunţă că trenul întârzie 
cinci minute. Ceilalţi pornesc de-a lungul peronului, dar eu mai 
zăbovesc un pic. În depărtare, pe un zid, în lumina care se 
revarsă dintr-un turn, e desenul lui Shadow. Înfăţişează un cer 
de noapte care păleşte la margini, aşa că se poate zări zidul de 
dedesubt. Pe acest fundal sunt desenate păsări în zbor care, 
atunci când ajung la limita dintre desen şi cărămidă, fac cale- 
ntoarsă. Penele lor sunt strălucitoare. Păsări ale lunii, prinse în 
cursă pe un perete. Nu sunt mânjite de murdăria lumii. De unde 
privesc eu, par mai frumoase decât cele adevărate, care zboară 
în jurul lor. 

Îmi închipui că sunt suficient de pricepută încât să fac păsări 
de sticlă care să arate asemenea celor din desen. Îmi imaginez 
o instalaţie cu sute de păsări de culoarea lunii care atârnă din 


tavan, până la înălţimea taliei, luminate de dedesubt. Oamenii 
ar avea impresia că sunt în cer, împreună cu ele. 

Mă întorc şi îl văd pe Ed, care mă urmăreşte în timp ce 
privesc desenul. 

— Haide, mă cheamă el. Vine trenul. 


ED 

Am desenat păsările alea cu ceva vreme-n urmă. Am găsit un 
moment potrivit într-o zi, dis-de-dimineaţă, în drum spre 
prăvălie. Lumina care cădea peste clădiri alunga noaptea. N-a 
fost nevoie să mă caţăr prea sus. M-am aşezat pe un gard, cu 
două păsări adevărate care poposiseră aproape mine, şi am 
făcut desenul ceva mai sus de nivelul ochilor. Să-mi ţin 
echilibrul, asta a fost mai greu. Tot timpul cât am lucrat, un corb 
adevărat a cârâit încontinuu, iar în momentul în care am tras 
ultima tuşă şi-a luat zborul şi, trecând peste zid, s-a avântat în 
văzduh. S-a întors descriind un cerc, de parcă mi-ar fi zis: „Vezi? 
E uşor când înţelegi cum se face”. 

Mie mi se pare că desenul e singurul lucru pe care l-am 
înţeles. Cuvintele, şcoala, niciodată n-am reuşit să pricep mare 
lucru. Stăteam în bancă şi mă străduiam să nu aud hârşăitul 
scaunelor şi foiala celorlalţi copii. Incercam să construiesc un 
tunel în jurul glasului profesorului, astfel încât să-l aud cât mai 
limpede. De cele mai multe ori, nu reuşeam. Îmi ajungeau la 
urechi toate zgomotele, aşa că de fapt nu auzeam nimic. Ca şi 
cum m-aş fi aflat într-un loc unde toate sunetele erau la acelaşi 
nivel şi nu reuşeam să disting nuanțele. Mi se părea că în capul 
meu sunt o mulţime de uşi, dar nu pot să le deschid decât pe 
cele care lasă sunetele să intre. Cele care ar fi lăsat să intre 
altceva decât zarva erau încuiate. 

N-aş fi putut ajunge până în clasa a X-a fără Leo. M-a ajutat cu 
temele, iar eu i-am oferit un loc unde să poată să se descarce, 
fără ca vreunul din noi să vrea să ştie de ce. Am mers pe la el 
într-o zi, când eram într-a V-a. A ieşit din casă, iar dinăuntru se 
auzeau muzică şi strigăte. Acum, când mă gândesc la ziua aia, 
în minte îmi răsună zgomote ca de la zoo. De animale scăpate 
din cuşcă. N-am vorbit despre asta. Doar am plecat. 

A rămas la mine în noaptea aia. Aproape adormisem, când a 
început să vorbească. Mi-a destăinuit că nu-i place mirosul de 
bere. Că îi place la mine acasă pentru că e linişte, iar mama 
trece întotdeauna să vadă ce fac înainte de a merge la culcare. 

— Mă pune să dansez pe muzică veche, i-am spus eu. O să te 
pună şi pe tine. 

— Nu mă deranjează. Ea nu ţipă niciodată. Mi-a cumpărat un 
pat. 

— La mâna a doua. 


— Şi ce dacă? 

L-am întrebat cum e să ai un tată. Mi-a răspuns că nu se 
gândise c-ar avea vreo importanţă pe cine ai, atâta vreme câte 
cineva bun. M-a întrebat despre tata. l-am spus că a dat bir cu 
fugiţii. Ne-am împărtăşit secrete pe întuneric şi, în tot acest 
timp, cel pe care aş fi vrut să-l spun se apropia tot mai mult de 
suprafaţă, până a ieşit la iveală. l-am spus despre uşile din capul 
meu şi că nu eram în stare să termin tema pe care trebuia s-o 
predăm peste o săptămână. 

Nu i-am povestit niciodată mamei despre situaţia mea de la 
şcoală. Şi-a închipuit că sunt bun la desen, nu la mate ori 
engleză şi, în plus, nici nu e genul de mamă care să se supere 
dacă iau note mici. Dacă i-aş fi spus, şi-ar fi făcut griji. Sau, mai 
rău, ar fi mers să vorbească la şcoală. _ 

Leo n-a făcut prea mare caz de asta. Inainte să plece acasă în 
ziua următoare, mi-a cerut să-i arăt ce făcusem. l-am arătat, iar 
el mi-a aranjat tema. N-a schimbat nimic. Doar a făcut-o uşor de 
citit. Începând din acel moment, a făcut la fel cu fiecare temă 
care ni se dădea, fără să spună cuiva. 

Desenele ies din mintea mea în forma corectă. Nu e nevoie să 
fie verificate. Aud pe unul şi pe altul vorbind despre ceea ce 
simt atunci când desenează în locuri în care nu e permis. Leo 
povesteşte despre teama care i se răspândeşte cu repeziciune 
pe sub piele, propagându-se de la inimă în tot corpul. Eu 
desenez ca să dau glas gândurilor din mintea mea. Ca să-mi 
alung teama din corp. 

În seara asta, Lucy nu-şi ia ochii de la păsările desenate de 
mine. Eu nu-mi iau ochii de la ea şi încerc să-mi dau seama ce 
gândeşte. Probabil că visează la un băiat inexistent. Unul din al 
cărui tub de vopsea se revarsă un ocean şi din a cărui gură se 
revarsă cuvinte care exprimă ceea ce-ar vrea ea să audă. Mă 
întreb cum arată Shadow în mintea ei. Cum îi sună vocea. Se 
întoarce şi mă surprinde privind-o. 

— Haide, îi spun. Vine trenul. 

Vine trenul şi tu trebuie să mergi la o petrecere şi să cauţi un 
băiat pe care n-o să-l găseşti. Un băiat care există doar în 
mintea ta, nu cel care a făcut desenul. Nu cel care sunt eu. 


Trenul înaintează în viteză, iar lumea de dincolo de geamurile 
lui prinde şi ea viteză şi devine nedesluşită. Jazz şi Leo se aşază 


pe cele două locuri din stânga uşii. Daisy şi Dylan, pe cele două 
din dreapta. Lucy şi cu mine nu mai găsim locuri, aşa că ne 
legănam în mersul trenului, ascultând ce vorbesc ei. 

— Pariez că trenurile de pe ruta Camberwell au aer 
condiţionat, zice Jazz. Măcar de s-ar putea deschide geamurile. 

— Puştimea îşi scoate capul afară şi poc! Peste tot numai 
sânge, zice Leo. 

— Cine-i atât de tâmpit să scoată capul pe geamul unui tren 
în viteză? întreabă Jazz. 

— Ar fi super să-ţi poţi scoate capul pe geam, îi spune Dylan 
lui Daisy. Ea îşi umezeşte degetul în gură şi scrie IDIOT pe 
geam. 

Lucy râde şi nu mă pot abţine să nu râd împreună cu ea. Ne 
clătinam amândoi, unul lângă altul, de la smucitura provocată 
de schimbarea macazului în momentul în care trenul o ia înspre 
sud. Privesc pe geam şi văd flăcările de la rafinărie şi, pe cer, o 
jumătate din discul lunii, abia apărută. Îmi aduce aminte de un 
graffiti pe care-l făcusem împreună cu Leo. Imaginea lunii 
traversată de liniile de înaltă tensiune. Luna întemniţată, 
scrisese Leo. 

Am făcut schiţe cu luna în caietul meu înainte s-o desenez pe 
zid. Voiam să fie precum unul dintre acele peisaje onirice ale lui 
Dali pe care le văzusem împreună cu Bert la muzeu. Nu mi-am 
putut scoate din cap acele imagini fluide şi în noaptea aia am 
visat la o lună zăvorâtă de umbre. 

— De ce-ai renunţat la şcoală? mă întreabă dintr-odată Lucy. 

— M-am temut să nu-mi tragi iar una. 

Trenul se opreşte, iar pasagerii se înghesuie. Fac în aşa fel 
încât să se interpună câţiva între mine şi Lucy, ca să nu mai fiu 
nevoit să-i răspund la întrebările legate de şcoală. Mi-a pus şi 
Beth o dată întrebarea asta. l-am răspuns că mi s-a propus un 
job şi voiam să o ajut pe mama la plata chiriei. Era doar o 
jumătate de adevăr, dar jumătatea mai bună. Jumătatea rea era 
că am fost prins scoțând un eseu din pantaloni. 

Era primul eseu la arte pe care trebuia să-l scriem la oră. 
Până atunci, îi spuneam lui Leo ce-aş vrea să spun, iar el mi-l 
scria pe calculator. Dar, începând dintr-a X-a trebuia să ne 
facem toate temele la oră ca să ne pregătim pentru examenele 
dintr-a XII-a, aşa că o încurcasem. 


— N-ai încurcat-o deloc, mi-a zis Leo. O să-ţi scriu eu dinainte 
ce vrei să spui şi nu trebuie decât să strecori foile la oră. 

Dacă doamna J. ar fi fost la şcoală în ziua aia, toată tărăşenia 
s-ar fi terminat altfel. Era însă bolnavă şi o înlocuia Fennel. M-a 
prins când scoteam foile din pantaloni şi şi-a ieşit din pepeni. De 
parcă ceea ce făcusem avea vreo legătură cu el. A spus în faţa 
întregii clase: „Dacă mai e cineva care-şi ţine creierul în nădragi, 
poate veni să stea lângă mine, în faţă”. Cât de idiot trebuie să fii 
să zici nădragi? 

Nu m-am uitat deloc la Lucy cât a durat ora. Simţeam că mă 
ţintuia cu privirea şi-aş fi vrut să-i întorc privirea şi să-i fac semn 
că nu sunt un trişor, dar nu ştiam cum să procedez, de vreme ce 
tocmai fusesem prins scoțând eseul din pantaloni. Întâlnirea 
noastră îmi stăruia încă în minte şi, ca să-mi iau gândul de la 
privirea ei, am încercat să mă gândesc la ce-aş fi putut desena. 
Atunci mi-a venit ideea cu păsările. Mi-au zburat prin cap şi s-au 
izbit de pereţi toată ora. 

Când a sunat clopoţelul, ea a ieşit din clasă împreună cu 
ceilalţi, iar Fennel m-a târât înspre biroul directorului. Un puşti a 
început să facă pe măscăriciul pe la spatele lui şi să schiţeze 
gesturi obscene. Am ştiut că o să vuiască toată şcoala cât ai 
clipi. Când mă gândesc la ziua aia, văd numai clovni care fac 
gesturi obscene. 

În biroul directorului, lui Fennel i-a venit ideea asta genială. 
Mi-a spus să mă aşez şi să scriu: „Eseul nu-mi aparţine”, ca să 
poată compara scrisurile. Cum pe Leo îl avusese elev la 
tâmplărie mai mulţi ani, şi-a dat imediat seama al cui era 
scrisul. Dar cum eseul era al meu, i-am sugerat unde l-ar putea 
pune bine, „până se întoarce doamna ].”. Asta nu prea i-a plăcut 
şi l-a târât şi pe Leo în birou. 

— Nu-i scrisul meu, a zis Leo. E-al lui Ed. 

Stătea cu picioarele întinse şi braţele încrucişate şi l-a privit 
drept în ochi pe Fennel până l-a făcut să-şi coboare privirea. Am 
fost amândoi suspendaţi, mai mult din cauza sugestiilor pe care 
i le făcuserăm lui Fennel despre locul unde ar putea băga eseul. 

Când am ajuns acasă, mama era aşezată la masă. Cum 
schimbul ei se termina abia la cinci, mi-a dat seama că o 
sunaseră de la şcoală. Mi-a pregătit un sandvici şi, după ce am 
terminat de mâncat, mi-a zis: 

— OK, s-auzim acum şi versiunea ta. 


Aş fi putut să-i spun despre problema pe care o aveam şi de 
ce făcusem ce făcusem, dar era tardiv. Mă hotărâsem să nu mă 
mai întorc la şcoală şi nu voiam ca ea să încerce să mă 
convingă. 

— Nu-mi place şcoala, asta-i tot. Vreau să renunţ. 

— Şi toate desenele alea frumoase pe care le faci? a zis ea. 
Credeam că vrei să ajungi artist plastic. 

— Nu toţi artiştii plastici au făcut şcoală. 

— Cei deştepţi au făcut. 

— Atunci probabil că nu-s deştept. 

— Nu-i adevărat. O, Doamne, de fiecare dată când avem o 
dispută, îmi dau seama ce deştept eşti. Ar trebui să termini 
măcar anul, a zis ea. Şi dacă tot o să mai vrei să renunţi, o să 
discutăm atunci despre alte opţiuni. 

M-am prefăcut că încuviinţez, dar nu m-am întors la şcoală, 
odată cu Leo. Ştiam că mama avea să afle până la urmă, dar mi- 
am imaginat că aşa întârzii momentul cât mai mult cu putinţă. 
Ziua băteam magazinele de vopsele în căutarea acelei nuanţe 
de albastru, iar noaptea desenam cerul pe ziduri. Am găsit o 
nuanţă apropiată de ceea ce căutam în prăvălia lui Bert, numai 
că era la cutie, aşa că trebuia să merg mereu să mai cumpăr. 

— Sper că nu eşti unul dintre huliganii ăia care-mi 
vandalizează pereţii prăvăliei, mi-a zis el într-o zi, în timp ce 
achitam cumpărăturile la casă. 

— Dac-aş fi, mă îndoiesc c-aş recunoaşte, i-am răspuns, 
aşteptându-mă să mă dea afară. 

— Te-ai ales cu ochii ăia vineţi din cauză c-ai gura aşa mare? 
m-a întrebat el. 

— Ba m-am ales cu ochii vineţi tocmai pentru că n-am gura 
mare, am zis eu. 

Cum Bert a izbucnit în râs, i-am povestit despre Lucy. A 
continuat să râdă, până când a intrat Valerie şi m-a invitat să 
rămân la prânz. 

— Nu desenez pe zidurile prăvăliei tale cu vopsea la cutie, i- 
am spus în timp ce mâncam. N-ar trebui să mai vinzi vopsea la 
cutie dacă nu vrei să-ţi fie mâzgălit magazinul. 

— Păstrez un stoc pentru atelierul artistic din josul străzii. 

O vreme m-a privit în tăcere. 

— Cum de nu eşti la şcoală? m-a întrebat apoi. 

— Am renunţat. 


— Ţi-ai compromis viitorul. 

— Am un viitor în artă. 

Mi-am scos blocul de desen. S-a uitat peste el pe îndelete, 
întorcând pagină după pagină cu mâinile lui îmbătrânite, 
betegite. Apoi a scos blocul lui de desen şi mi l-a întins. 

Am rămas în ziua aia în prăvălie, lângă tejghea, sporovăind cu 
Bert, şi m-am întors la prânz în zilele următoare. Până la 
sfârşitul săptămânii, devenisem un răzvrătit cu o carieră 
serioasă în comerţul cu materiale pentru amenajări interioare şi 
cu o reducere la achiziţia de vopsele. 

Când am ajuns acasă, i-am spus mamei că mi-am găsit un 
job. Că nu mă mai întorc la şcoală. Inainte să-şi dea acordul, a 
mers la magazin să-l cunoască pe Bert. Stăteam toţi patru în 
încăperea din spate, eu, mama, Valerie şi Bert. 

— O s-o spun fără ocolişuri. E prea deştept pentru jobul ăsta. 

— Ştiu, i-a răspuns Bert. Dar preferi să bântuie pe străzi? 

La asta mama n-a mai avut ce să zică. În drum spre casă, i- 
am spus că o să contribui cu jumătate din suma pentru chirie. 

— Nu-i datoria ta să te îngrijeşti de noi, a zis ea. Îţi păstrezi tot 
ce câştigi, până la ultimul bănuţ. 

Doamna J. a venit la magazin după o săptămână sau două. 
Leo îi spusese unde mă poate găsi. A intrat şi s-a prefăcut că se 
uită la vopsele. Când am salutat-o, a făcut ochi mari. 

— Ed, ce surpriză! Mă bucur că te întâlnesc. Ţi-am citit eseul. 

Nici măcar n-a fost nevoie să-i spun eu că era într-adevăr al 
meu. 

Bert a servit-o cu o ceaşcă de ceai, a invitat-o să se aşeze pe 
un scaun şi am stat de vorbă despre culorile din tablourile lui 
Rothko, despre felul în care te transportă într-un alt spaţiu, 
asemenea unui cer înceţoşat. 

— Ai putea să te întorci, mi-a spus ea. Pot să te ajut şi există 
şi un departament în liceu care ar putea face lucrurile mai 
uşoare. 

— Mulţumesc, dar răspunsul e nu. Am aici tot ce-mi trebuie. 

— Deocamdată, a spus ea, iar eu am ridicat din umeri. 

Ştiam ce voia să zică. Deja mi se părea că timpul trecea 
cumplit de greu, dar Bert era un şef bun şi am considerat că 
ăsta era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru liniştea mea. 

— Ai mare noroc cu el, i-a spus doamna J. lui Bert când o 
conducea la plecare. 


— Nu-i nevoie să-mi spui, i-a răspuns el. 


Trenul se opreşte şi câţiva oameni coboară. Lucy rămâne în 
aceeaşi loc. Nu mai e nimeni între noi, dar ea nu repetă 
întrebarea. Priveşte pe geam, poate că se uită la luna agăţată 
pe cer ori la flăcările de la rafinărie, şi îmi spune: 

— Ce-mi place la desenul ăla e că văzduhul rămâne pe loc. Că 
păsările vor să scape, dar nu reuşesc. Îmi place felul în care 
desenul străluceşte în întuneric. 

Trenul porneşte din nou şi eu mă ţin bine, ca să-mi păstrez 
echilibrul. 


Petrecerea se ţine în Mason Street, la câteva minute de staţie. 
Leo o apucă însă pe o cale ocolită şi ştiu că face asta ca să-i 
poată arăta lui Jazz una dintre poeziile lui, cu titlul „Lucrurile 
zilei”. 

Jazz e de părere că seamănă cu un cântec şi îşi trimite un 
mesaj cu versurile care-i plac cel mai mult, să nu le uite. Leo 
zâmbeşte satisfăcut: 

— Vezi? Ţi-am zis c-o să-ţi placă. 

li arunc o privire care vrea să însemne: ce-ţi închipui că faci? 

— Conform planului, îmi şopteşte el. 

Dar nu-i arată poezia pentru ca ea să-şi închipuie că e scrisă 
de altul. Cândva, în noaptea asta, înainte s-o sărute, n-o să mai 
reziste şi o să-i spună că el a scris-o. 

Poezia asta e mai lungă decât sunt în general poeziile lui Leo. 
Mi-a citit-o înainte s-o scrie pe zid. 

— Când ai scris-o? l-am întrebat. 

— Când stăteam la benzinărie. Tipul a intrat în vorbă cu mine 
cât timp îl aşteptam pe Jake. 

— Nu credeam că-i aşa de... spune Jazz, oprindu-se în mijlocul 
frazei. 

— Aşa de à la Henry Rollins? o întreabă Leo. 

— Aşa de bună, îşi termină Jazz fraza. 

Lui Leo i se şterge pentru prima dată în seara asta zâmbetul 
satisfăcut de pe faţă. 

— Adică, mă gândesc eu, cât de bună poate fi o poezie dacă 
nici măcar nu e semnată? 


€ Muzician, actor şi realizator de emisiuni radio şi TV american (n.t.). 


Leo se lansează în explicarea cauzei pentru care doi tipi n-ar 
vrea ca lumea să le cunoască identitatea. O iau înainte şi-l las în 
faţa zidului. E preferabil să nu stai prea mult pe loc în zona asta. 


POETUL 
TEMA 4 
POEZIE 101 
ELEV: LEOPOLD GREEN 


Lucrurile de fiecare zi 


E un tip la benzinărie 

Cu lei în păr 

Coama încâlcită a regelui feroce 
Cu un cântec murdar lipit de piele 
Nu-şi aminteşte când 

A pierdut lucrurile de fiecare zi 


Bluzele de fiecare zi şi cravatele 

Şi pantofii lustruiţi de fiecare zi 

Gândurile ceţoase de fiecare zi care alunecă 
În melancolia ceţoasă de fiecare zi 


Surâsuri de fiecare zi ale călătorilor 
Care se întorc acasă pe o rază de soare 
Emisiunile TV de fiecare zi în weekend 
Conversaţiile de fiecare zi la telefon 


Acum plânge la benzinărie 
Miazănoaptea i se împleticeşte în gură 
Speranţa alunecă uşor înspre sud 

Un cântec murdar lipit de pielea lui 
Coama încâlcită a regelui feroce 

Cine ştie când şi unde 

A pierdut lucrurile de fiecare zi 


ED 

Când ajungem noi, petrecerea se dezlănţuie în grădină, deşi 
nu-i decât 10:45. Vreo doi dintre prietenii lui Jake ne strigă când 
trecem pe lângă ei. Leo bate palma cu ei şi ne conduce mai 
departe. 

Când intri la o petrecere de genul ăsta, parc-ai cădea într-un 
somn agitat. Oamenii trec pe lângă tine rostind lucruri lipsite de 
sens, pentru că sunt îmbibaţi de alcool. Casa vibrează de la 
căldură şi de la muzică şi, în întuneric, oameni care, în 
dimineaţa următoare, nici n-o să-şi mai amintească unul de 
altul, ajung să se cunoască acum unul pe altul cât se poate de 
bine. Toţi cei de la petrecere sunt mai mari ca noi şi, chiar dacă- 
i cunosc pe cei mai mulţi, mă uit repede în jur după căile de 
ieşire. Mă simt mai în largul meu dacă ştiu că există o 
posibilitate de scăpare. 

— Ce petrecere mai e şi asta? întreabă Lucy, holbându-se la 
un grup de băieţi ce par ieşiţi direct dintr-un episod din Prison 
Break. 

— Una la care te distrezi, îi spune Leo. Distrează-te. O să te 
găsim noi după ce vorbesc cu frate-miu. 

— Distracţie? strigă Lucy către Jazz. Pe tipul ăla l-am văzut 
săptămâna trecută la Poliţia în acţiune, sunt gata să bag mâna-n 
foc. 

Şi are dreptate. Chiar aşa e. 

— Nu fi paranoică, îi răspunde Jazz şi o târăşte pe ringul de 
dans. 

Daisy merge în urma lor şi le trimite bezele cunoscuţilor. Se 
leagănă toate trei pe muzică, iar Lucy se mişcă de parcă în 
capul ei răsună mai multe ritmuri, pe care numai ea le poate 
auzi. Mă uit la Leo, care vorbeşte cu Jake, şi mă gândesc să 
folosesc una dintre căile de ieşire, să plec şi să găsesc un perete 
pe care să desenez o fată înconjurată de nişte ritmuri 
dezlănţuite. 

— Ed! mă strigă Leo şi mă duc să-l salut pe Jake. 

Apoi îi las să pună lucrurile la cale şi stau deoparte, cu Dylan. 
Ne uităm cum dansează fetele. Se adună tot mai mulţi oameni, 
în căutarea aerului, lăsând în urmă doar sudoare şi negreală. 

— Pari îngrijorat, îmi zice Dylan. Crezi c-o să iasă rău? 

— Mda, cred c-o să iasă rău. Dacă ai măcar jumate de creier, 
nu te bagi în treaba asta. 


— Tu ai jumate de creier, zice Dylan. 

— Ţin să precizez că am creierul întreg. Dar am şi facturi de 
plătit şi n-am job. 

— Mama şi tata plătesc facturile, spune el. 

— Norocul tău. 

— Ba nu-i niciun noroc, pentru că n-o să-mi plătească drumul 
la Queensland, fiindcă mi-am cheltuit banii pe consola de jocuri. 

— Atunci ia-ţi un job la McDonald's, boule. 

— Am deja un job la Mac. Dar n-am destul timp să strâng 
suma din nou. Daisy o să meargă fără mine şi-o să fie singură 
acolo, cu toţi surferii ăia. Şi ştii ce urmăresc tipii ca ei. 

— Valul perfect? întreb eu, uitându-mă la Lucy, care-şi 
unduieşte corpul pe ritmurile auzite numai de ea. 

Dacă aş desena-o acum, ar fi făcută din apă sau din nori. 

— Aşa-i, spune Dylan, cu ochii ţintă la Daisy. N-au decât să-şi 
găsească propriul val. 

Le privim în continuare pe fete. 

— Dacă surferii sunt genul ei? zice Dylan. 

— Atunci ai încurcat-o. Surferii nu poartă cămăşi în carouri, 
nu-şi calcă jeanşii şi nu se rad de două ori pe zi. 

— Îmi place să fiu îngrijit. 

— Foarte bine. Dar n-o să fii niciodată un şmecher. 

— Smecher e un cuvânt idiot, spune el. 

Încuviinţez cu o mişcare din cap şi, în timp ce continuăm să le 
privim pe fete, Dylan îmi povesteşte despre cursul de 
contabilitate pe care o să-l urmeze la anul, că Daisy o să se facă 
arhitect şi că plănuiesc să aibă propria afacere într-o bună zi. El 
o să ţină contabilitatea, iar Daisy o să proiecteze case. 

— E înnebunită după scări, spune el. Vrea să proiecteze case 
în care scările să fie elementul central. 

Daisy a fost mereu una dintre cele mai interesante fete cu 
abilităţi practice, îmi spun, şi apoi mă întorc spre Dylan: 

— Nu poţi face nimic din toate astea dacă ai cazier. Nu te 
băga în treaba din noaptea asta. Nu merită riscul. 

Urmează-ţi propriul sfat, ar spune Bert. Vocea lui îmi răsună 
clar în minte chiar şi aici, unde muzica urlă şi fumul se ridică în 
văzduh. Acum nu mai poţi face nimic pentru mine, Bert. Tu eşti 
mort şi eu sunt în groapă. 

Am făcut un desen pentru el în ziua în care a murit. Nu pe 
zidul prăvăliei lui, pentru că nu i-ar fi plăcut deloc asta. L-am 


făcut pe Edward Street, lângă docuri, unde fusese delimitată o 
zonă pentru grafferi. 

Desenul nu era foarte complicat, doar imaginea lui, cu 
privirea aia pe care o avea când îşi bea berea ori când mă 
învăţa ceva nou. L-am făcut însă mare, ca să-l poată vedea toţi 
pasagerii din trenurile care trec pe acolo. 

Într-o după-amiază, am dus-o pe Valerie să-l vadă. Am rămas 
multă vreme sub ochii bătrâni ai lui Bert în ziua aia. În timp ce 
eu priveam râul, ea şi-a trecut mâna peste chipul şi peste 
sprâncenele lui groase. Nivelul apei era mai scăzut decât 
altădată, pentru că ploaia ajunsese să fie doar o legendă. 

— Trebuie să vând magazinul, Ed, mi-a spus Valerie, şi mi-a 
părut rău mai mult de ea decât de mine. Un magazin de bricolaj 
din cartierul învecinat încearcă de ani buni să ne cumpere, dar 
Bert a tot refuzat. Voia să ţi-l lase ţie. 

— Oricum n-aş fi fost în stare să mă ocup de el, i-am zis eu, 
fără să-mi iau privirea de la râu. 

— Ba da, ai fi fost, a zis ea. Dar am nevoie de bani. Vânzarea 
o să se facă rapid şi o să fie preluat aproape imediat. 

Mi-am imaginat magazinul fără Bert şi am avut impresia că 
mă sufoc, ca atunci când un val uriaş te năpădeşte şi nu ai 
scăpare. 

Bert ştia totul despre mine. Ştia că abia pot să citesc. Ştia că 
eu sunt Shadow dinainte să-i spun. Şi-a dat seama în prima 
săptămână după ce am început să lucrez pentru el. A intrat în 
magazin cu o fotografie a unuia dintre desenele mele. 

— Făceam nişte livrări ieri şi am văzut asta, mi-a zis el. Mi-a 
plăcut foarte mult, aşa că am făcut o poză să i-l arăt şi lui Val. 

M-am holbat la poză. Făcusem desenul cu câteva săptămâni 
în urmă, o perdea de ploaie tăia golful în jurul unor bărci în care 
erau nişte şoricei. 

— Apa arată atât de real încât parcă îi vezi unduirile, a spus 
Bert. Ca şi cum valurile s-ar abate asupra zidului şi te-ar trânti la 
pământ. Val şi cu mine suntem de părere că un asemenea artist 
ar trebui să-şi câştige pâinea desenând. 

l-am urmărit degetul mişcându-se de-a lungul liniei valurilor. 

— E desenul meu, i-am mărturisit. 

M-a lovit cu fotografia peste cap. 

— Ştiu că-i al tău. Am pus să fie înrămat. Val m-a rugat să-ţi 
spun c-o să-l atârne deasupra şemineului. Şi că, dacă mai 


desenezi pe ziduri care sunt proprietatea cuiva, n-o să-ţi mai 
pună bere în pachetul pentru prânz. 

— Am înţeles. 

Inainte să pună fotografia deoparte, a adăugat: 

— Ştii că şoarecii înoată? Când ajung în apă sunt cuprinşi de 
panică, dar se descurcă. 

— O să ţin minte. 

— Aşa să faci, Shadow, a zis. 

Până acum vreo două săptămâni, am continuat să merg să 
mă uit la desenul cu Bert. De cele mai multe ori, îmi petreceam 
după-amiaza aşezat în faţa lui cu o bere, povestindu-i despre 
joburile la care aplicasem şi despre ce expoziţii vizitasem. Dar e 
destul de limpede că n-o să-mi găsesc prea curând un alt job, 
aşa că nu m-am mai dus. Sunt unele lucruri pe care ochii lui 
bătrâni n-au nevoie să le mai vadă. 


— OK, zice Leo. La 1 o să merg să iau o furgoneta din 
Montague Street. La 3 mergem la liceu. Paznicul îşi face rondul 
la 2 şi la 4:30. Dylan a lăsat fereastra deschisă azi, aşa că, dacă 
totul merge bine, nu trebuie decât să încărcăm furgoneta cu 
computere şi alte lucruri de valoare din aripa aia şi să i le 
aducem lui Jake. 

— Nu există alarmă? am întrebat. 

Leo scoate o bucată de hârtie din buzunar. 

— Totul e sub control. 

— Cum a făcut Jake rost de aia? 

— Eu nu pun întrebări. 

Dacă aş pune eu o întrebare, ar fi cum de furăm tocmai din 
aripa care adăposteşte secţia de Arte Plastice, unde predă o 
profă atât de cool încât să stea de vorbă cu mine despre 
lucrările lui Rothko. Bună întrebare, îmi răsună în minte glasul 
lui Bert. 

— Am nevoie de aer, îi spun lui Leo şi mă strecor prin mulţime 
către uşa din spate. E blocată de o ladă plină cu sticle de 
băutură, aşa că îmi croiesc drum spre uşa principală, dar un 
cuplu era în plină acţiune şi îmi bloca trecerea. Îl bat pe umăr pe 
băiat, dar nu se mişcă; nu cred că s-ar mişca nici dacă ar arde 
casa. 

Trebuie să existe o fereastră, m-am gândit eu, aşa că mă 
întorc în salon şi privesc de jur-împrejur. Observ fereastra de 


lângă canapeaua pe care se odihneşte Lucy - a luat o pauză de 
la dans. Stă lângă Gorilla, un tip care a primit porecla asta 
pentru că e păros şi pentru că are nişte braţe atât de lungi, încât 
vârfurile degetelor i se freacă de podea. Rânjeşte şi se trage mai 
aproape de Lucy, care e îngrămădită din toate părţile de o masă 
de corpuri. Mă uit la ei. Apoi mă uit la fereastră. lar mă gândesc 
la întâlnirea noastră. Dacă devine prea prietenos, Lucy poate 
oricând să-i spargă nasul. Sar pe fereastră, aterizez pe iarbă şi 
mă întorc. Pe cine păcălesc eu? Vreau să fiu de faţă dacă-i 
sparge nasul. 

Îmi sprijin braţul de pervazul ferestrei şi urmăresc tactica 
defensivă a lui Lucy. 

— Câţi ani ai, păpuşico? o întreabă Gorilla. 

— Destui cât să ştiu bine ce fac, îi răspunde ea, urmărindu-i 
mâna. 

— Îţi place ce vezi? o întreabă el şi o mângâie pe picior. Ar 
trebui s-o facem noi doi, puţin mai încolo. 

— Ai uitat cumva să evoluezi? îl întreabă ea, luptându-se să 
se ridice de pe canapea. 

Izbucnesc în râs, pentru că-mi plac replicile ei ironice, atunci 
când nu sunt eu ţinta lor. Îmi plac atât de mult încât îmi iau 
avânt şi intru pe fereastră. 

— E cu mine, Gorilla. 

— Nu-i scris numele tău pe ea, îmi răspunde el. 

Arată furios, ca şi cum ar avea chef să se bată şi ştiu că nu i- 
aş putea face faţă, aşa că tranşez lucrurile: 

— Crede-mă. Găseşte pe altcineva. Ea e tipa care mi-a spart 
nasu’. 

— Căcat! zice el. E toată numai a ta. 

Mă prăbuşesc pe canapea după ce pleacă. 

— Ai auzit? Eşti numai a mea. 

Îşi răsuceşte brăţara. 

— E un tip în bucătărie care-i tatuează pe ăia care vor. Nu vrei 
să-ţi scrii numele pe mine? 

— Poate mai târziu. 

— Ai intrat cumva pe fereastră? mă întreabă. 

— Toate ieşirile sunt blocate, îi zic eu şi-mi storc creierii să 
mai găsesc ceva de spus. 


E greu să faci conversaţie într-o mare de cupluri care se 
tatuează reciproc peste tot. Lucy nu-şi poate lua ochii de la ei, 
iar asta nu-i deloc o idee bună, la o asemenea petrecere. 

— Nu te mai uita, o îndemn eu. 

— E ca la o eclipsă de soare. Ştiu c-o să mă orbească dacă mă 
uit, dar nu mă pot abţine. 

— Mai holbează-te tu mult la tipa aia şi-o să te orbească ea cu 
o scatoalcă. 

— Ţi-ar trebui un aparat foto, îi spune fata lui Lucy. 

— Ba nu, mi-ar trebui un furtun. 

— Gata, gata, zic eu şi îi acopăr ochii. Nimeni nu se mai uită. 

Fata se întoarce la treaba ei. Eu tot îi ţin mâna la ochi pentru 
orice eventualitate. Destul de aproape de gura lui Lucy. A 

Mă uit la ea, aşa că nu-s tentat să mă uit la altcineva. Işi 
leagănă capul şi picioarele în ritmul muzicii. 

— Te distrezi? o întreb. 

— Mai mult decât înainte. Nu mai pare chiar aşa rău dacă nu 
vezi. 

Îmi acopăr ochii cu mâna liberă. 

— Ai dreptate. 

— Mestecă oare cineva gumă? întreabă ea. 

— Nu prea cred, răspund eu. Tu respiri aşa greu? 

— Încerc să am o experienţă extracorporală. 

— Nu mă lăsa singur aici, îi spun eu şi râdem amândoi, iar în 
întuneric ea ar putea fi o altă fată, iar eu, un alt băiat. 

Am putea fi doi oameni care plutesc pe muzică desenată. 

— La ce te gândeşti? mă întreabă ea. 

— Mă gândesc că petrecerea asta e de rahat. 

— Sunt convinsă că Shadow n-ar veni la o petrecere de genul 
asta. 

— Ba e exact genul de petrecere la care ar veni Shadow, zic 
eu şi mă opresc, pentru că simt cum trupul ei se întoarce către 
mine, ca ecoul numelui ei rostit în soare. 

— S-ar zice că-l cunoşti destul de bine, zice ea. 

— Nu chiar. 

Mă bucur că avem ochii acoperiţi, pentru că mi-e mai uşor să 
mint. 

— Îl mai zăresc din când în când. 

— A fost cât pe ce să-l văd şi eu. Şi pe Poet, zice ea, iar mie 
îmi vine să-i spun: chiar l-ai văzut, şi nu l-ai vrut. 


În loc de asta, o întreb: 

— Pe bune? 

— Dap. În seara asta, a fost pe lângă atelierul de sticlărie 
unde lucrez. Şeful meu mi-a dat un mesaj când l-a văzut. Am 
ajuns la cinci minute după ce-au plecat. 

Ce ciudat, pe bătrân l-am văzut pe-acolo, dar pe Lucy, 
niciodată. Câteodată, îl urmăresc, prin fereastra atelierului, cum 
topeşte sticla şi îi dă diverse forme. Aş vrea s-o întreb ce fel de 
job are ea acolo, dar nu vreau să afle că mi-e cunoscut locul. 

— Şeful tău i-a putut vedea bine? o întreb. 

— Mi-a zis că-s tineri şi îmbrăcaţi neglijent. 

— Shadow nu arăta neglijent ultima dată când l-am văzut. 
Bătrânul ăla e îmbrăcat mai neglijent decât Leo sau decât mine. 

— Cum de nu mai eşti supărat pe mine? mă întreabă ea. 

— Cine zice că nu-s? 

— Păi, nu te văd strângându-mă de gât. 

— Pentru că e plin de lume. Prea mulţi martori. 

Rămân un pic pe gânduri. Când nu mă uit la ea, nu-s chiar 
atât de supărat. Rămânem amândoi tăcuţi o vreme şi lăsăm 
muzica să ne învăluie. 

— Nu mai putem sta multă vreme aşa, îi spun la finalul unui al 
treilea cântec. 

— Ţi-e teamă să nu devină ciudat? mă întreabă. 

— Mai degrabă mi-e teamă să nu ne şterpelească cineva 
portofelele. 

— Jazz chiar are chef să mai rămână. Zice că locul ăsta îi 
oferă o excelentă sursă de inspiraţie pentru audiție. Are de rostit 
un monolog din Shakespeare, aşa că eu chiar nu-nţeleg ce sursă 
de inspiraţie găseşte ea aici, dar... 

O sticlă se sparge nu departe de noi. 

— Dacă mai rămâne o vreme, mai mult ca sigur c-o să asiste 
la uciderea cuiva, zic eu. ` 

Izbucneşte din nou în râs, şi-mi place şi mai mult. Imi place că 
eu o fac să râdă. 

— Cred c-o să plec acasă, zice ea. Jazz nici n-o să observe, 
acum, că Leo pare interesat de ea. Crezi că e pe bune? 

Îmi place atmosfera pe care am ajuns s-o creăm între noi şi n- 
aş vrea să-i mărturisesc că, atunci când e vorba despre întâlniri, 
Leo a stat pe tuşă de când cu Emma. Nu ştiu prea bine de ce. 
Nu vorbeşte despre motivul pentru care ea l-a părăsit. Bănuiesc 


că, dacă fata pe care-o iubeşti ajunge să cheme poliţia, asta cu 
siguranţă îl face pe-un băiat să stea la locul lui. 

— Poate, îi spun eu lui Lucy. Oricum, mai e şi Daisy, nu 
rămâne singură. Habar n-aveam că sunteţi toate trei prietene. 

— E-o chestie recentă. Ai dreptate. Jazz nu rămâne singură. 
Cred c-o să plec. 

În ultimele zece minute, stătusem împreună pe canapea, rupţi 
cu totul de restul lumii, şi cât timp am zăcut aşa, rupti de toate, 
nu m-am gândit deloc la lipsa banilor, la lipsa lui Bert sau că s-ar 
putea s-ajung la închisoare peste câteva ore. 

— Ar trebui să mergem să-l căutăm pe Shadow, spun eu şi 
închid ochii în dosul palmei. 

Ce-o fi-n capul tău? mă iau la rost. Fata asta ţi-a spart nasul. 
Lucy zăboveşte cu răspunsul. Mă gândesc să retrag cele spuse, 
dar apoi decid s-o las aşa. 

— Unde să căutăm? întreabă ea după o vreme. 

Cine nu riscă nu câştigă, îmi răsună în minte glasul bătrân al 
lui Bert şi iau mâna de pe ochii ei uitându-mă cum clipeşte ca 
să-şi limpezească vederea. 

— Am câteva idei. 

Îi spun despre desenele din vechiul depou şi din parcul pentru 
skateboarding şi încerc totodată să nu mă arăt prea 
entuziasmat de entuziasmul ei. 

Îmi spune că se întoarce imediat şi-şi croieşte drum prin 
mulţime. O văd vorbind cu Jazz şi mă gândesc la ce-s pe cale să 
fac. Orice-ar fi, nu mă pot opri. Îmi croiesc şi eu drum în urma ei 
şi, înainte să se poată răzgândi, o apuc de braţ şi ne facem loc 
prin mulţime spre fereastră. 

Pe iarba de afară, trag de câteva ori aer în piept şi în acel 
moment îi văd pe Raff şi gaşca lui cum se bulucesc să intre pe 
uşa din faţă, pe lângă cuplul care se sărută. 

— Am uitat să-i zic ceva lui Leo, îi spun eu lui Lucy. Mă întorc 
într-un minut. 

Înainte să intru iar pe fereastră, mă uit la ea. Priveşte 
insistent cerul, ca şi cum ar sta de vorbă cu el. 

Îl găsesc pe Leo pe ringul de dans şi-l trag deoparte, la 
distanţă de Jazz, Dylan şi Daisy. 

— Raff e-aici. Trebuie să le ţii pe fete departe de el. 

— Am eu grijă de asta. Fii liniştit, zice el. 

Îl rog să-mi împrumute zece dolari. Mi-i dă şi-mi spune: 


— Ne vedem aici la două jumate? 

Începe să răsune muzică tehno şi lumea parcă intră în transă. 
Ori ieşi repede, ori intri-n joc, n-ai altă cale. Spune nu, parcă-l 
aud pe bătrânul Bert, dar nu pot. 

— La două jumate, îi spun lui Leo. Nu uita. Ai grijă cu Raff. 

Îmi fac drum prin mulţime înspre Lucy şi, înainte să ies din 
nou pe fereastră, îmi întorc privirea. Nu-s sigur, dar, dac-ar fi să- 
mi dau cu părerea, aş zice că Leo chiar o place pe Jazz. 


POETUL 
RINGUL DE DANS 
ORA 23:00 


Poate 


Poate că tu şi cu mine 
Poate că tu şi cu mine 
Poate că tu şi cu mine 
Dar e puţin probabil 


Poate c-o să-mi petrec cu tine mai mult decât doar o noapte 
Poate c-o să-mi petrec cu tine mai mult decât doar o noapte 
Poate c-o să-mi petrec cu tine mai mult decât doar o noapte 
Dar e puţin probabil 


Poate c-o s-o uit 
Poate c-o s-o uit 
Poate c-o s-o uit 
Dar e puţin probabil 


LUCY 

Îl aştept pe Ed afară şi, pentru prima dată noaptea asta, văd 
câteva stele adevărate, fără să fie nevoie să mi le închipui. 
Luminiţe care strălucesc în depărtare. Imi trec degetul în jurul 
lor şi le adaug un OZN sau două. Să adaugi lucruri la cele 
existente în lume e un joc pe care-l jucam cu mama şi cu tata 
când eram în pană de bani. Imaginează-ţi ce ţi-ai dori, Lucy, 
pentru că probabil n-o să ne permitem să le cumpărăm. Nu mă 
supăram niciodată, pentru că întotdeauna făceau rost de bani 
pentru lucrurile cu adevărat importante, cum ar fi pasiunea mea 
pentru sticlărie. 

Al e de părere că datorită acestui joc e posibil să fi ajuns un 
artist mai bun, dar asta i se datorează, de fapt, lui. La început, 
înainte chiar să mă pună să învăţ numele uneltelor şi 
proprietăţile sticlei, mi-a cerut doar să stau să observ. 

— Câte două ore pe zi, mi-a spus el, dar eu îmi petreceam 
mai mult timp privind lucrurile. 

În zilele de weekend, veneam la atelier să „mănânc brânză 
topită la lampă şi plecam înainte de cină. In atelierul ăla, 
baloanele deveneau sori-meduză, iar eu nu voiam să ratez 
nimic. 

Cum văd că Ed nu se grăbeşte, mă întind pe iarbă să-l aştept. 
Îl desenez pe Shadow pe cer. Păr negru, cred, neglijent 
îmbrăcat, dar cu măsură. O neglijenţă căutată. Îmi vin în minte 
vechile tricouri cu Ramones. Sau poate un tricou pe care l-a 
desenat chiar el. Trasez o bulă de dialog şi nişte cuvinte despre 
artă înăuntru. 

Lângă el îl desenez pe Ed, ca să treacă timpul. E ciudat, dar 
când nu-l vedeam, nu mi-a fost atât de greu să vorbesc cu el. 
Poate că ar fi trebuit să-mi pună mâinile pe faţă la prima noastră 
întâlnire, în loc să mi le pună pe fund. Poate c-ar fi trebuit să fim 
amândoi legaţi la ochi. Ar fi fost straniu, ce-i drept, dar poate c- 
ar fi ieşit cu totul altfel. 

Una dintre picturile mele favorite este Amanții, a lui René 
Magritte. Un bărbat şi o femeie care se sărută. Amândoi au 
capul complet înfăşurat într-o pânză. Totul e cât se poate de 
normal în tablou: rochia femeii, costumul bărbatului, albastrul 
mătăsos al cerului din spatele lor. Straniu e doar faptul că au 
capul înfăşurat şi nu se pot vedea unul pe altul şi că se sărută 
prin pânză. Poate că nici nu-i chiar atât de ciudat, până la urmă. 


Poate că sărutul cu ochii legaţi e cea mai uşoară modalitate de a 
începe o relaţie. 

Sunt un pic invidioasă că Jazz n-are nevoie să fie legată la 
ochi pentru a scăpa de senzaţia de stânjeneală de la prima 
întâlnire. Mi-am croit drum prin mulţime către ea, să-i zic că plec 
să-l caut pe Shadow, iar ea dansa cu Leo de parcă-l cunoştea de 
când lumea. 

— Plec cu Ed, am strigat, ca să mă audă. Mergem să-l căutăm 
pe Shadow. 

M-a tras de pe ringul de dans, mai departe de boxe. 

— Te superi dacă eu rămân? 

Am dat din capcănu. 

— Tu te superi dacă eu plec? 

— Ţine-ţi mobilul deschis. O să-ţi dau un mesaj, să-ţi spun 
cum merg lucrurile. 

— Îţi place de Leo? o întreb eu. Vreau să zic, mai mult decât 
în mod obişnuit? 

— ÎI ştiu de prea puţină vreme să pot spune, Luce. Categoric, 
simt ceva, dar mi-e să nu interpretez greşit, dat fiind că e primul 
băiat cu care sunt aproape să mă sărut, de la jumătatea anului 
încoace. A 

Mi-a făcut cu mâna şi s-a întors la dans. Incepe o melodie 
lentă, iar Leo pare pentru o clipă descumpănit când ea începe să 
descrie cercuri în jurul lui. Mişcările corpului ei nu trădează nici 
cea mai mică ezitare. Poate că mă înşel, dar mie Leo mi s-a 
părut cuprins de o oarecare ezitare. 

— Dar dacă îl întâlneşti pe Shadow şi afli că nu tu eşti fata din 
desene? Că nu eşti genul lui? m-a întrebat Jazz odată. 

Îmi trecuse şi mie prin minte ideea asta cam de-un milion de 
ori. Unii băieţi mă plac, alţii, nu. Dar simt eu că Shadow face 
parte din prima categorie. 

O să-l găsesc împreună cu Ed exact într-unul din momentele 
în care îşi desenează păsările alea ale lunii. Habar n-am care vor 
fi primele cuvinte pe care o să i le spun. Poate, pur şi simplu, 
„Îmi place arta”. 

— Şi mie, aud o voce. 

Mă uit peste umăr şi dau cu ochii de un băiat. E mai mare 
decât mine, cu un an sau doi, şi poartă costum, dar nu genul ăla 
nasol. E aproape argintiu. Combinația dintre costumul la modă 
şi părul vraişte e de efect, îmi răsfir degetele palmei în iarbă. 


— E cam prea mare hărmălaia înăuntru. Te deranjează dacă 
mă aşez? mă întreabă el. 

Scutur din cap. 

— Şi eu aveam nevoie să iau aer. 

Se întinde lângă mine şi se sprijină în cot. Părul îi cade pe un 
ochi din când în când şi de fiecare dată îl dă la o parte. Mă 
surprinde privindu-l şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Ne uităm unul 
la altul, apoi ne întoarcem fiecare privirea şi iar ne uităm unul la 
altul. 

— Aştepţi pe cineva? mă întreabă într-un fel care-mi dă de 
înţeles că vrea să ştie dacă aştept un băiat. 

— Pe un prieten. Un băiat pe care-l cheamă Ed. E doar un 
prieten, repet eu. 

Şi, ca să nu las lucrurile neclare, continui: 

— Nu suntem împreună, Ed şi cu mine. O să mergem să 
căutăm un graffer care-şi zice Shadow. L-ai întâlnit vreodată? 

— Nu. Dar pe Ed îl ştiu. E prietenul lui Leo, nu-i aşa? 

— Dap. 

Pe lângă noi trec împleticindu-se un băiat şi-o fată, care se 
sărută în mers. 

— O fac de parc-ar fi un sport olimpic, zice el. Ar trebui să 
avem nişte cartonaşe cu numere de la unu la zece, să le dăm 
note. 

— Toţi cei de la petrecerea asta ar obţine un punctaj mare. 

Se uită la mine, apoi iar îşi întoarce privirea. Trasează încet cu 
degetul prin iarbă nişte forme. 

— Îmi place să desenez, îmi mărturiseşte el când îşi dă seama 
că-l privesc. De ce vrei să-l găseşti pe tipul ăla, Shadow? 

— Îmi plac desenele lui, îi spun, şi el dă din cap a încuviinţare. 
E ceva la mijloc. Nu ştiu ce, dar sigur e ceva. 

— Şi unde o să-l căutaţi? 

— În vechiul depou şi în parcul pentru skateboarding. 

— Şi plecaţi chiar acum? 

Încuviinţez din cap. 

— Vrei să vii şi tu? 

Nici măcar nu mi se pare ciudat că-l întreb. 

— Mi-ar plăcea. Însă acum nu pot. Ne-am putea reîntâlni 
undeva mai târziu? 

Îi răspund da. Absolut. Dap. Cum să nu. 

— Super! Unde vă duceţi, după parcul pentru skateboarding? 


— Poate la Feast Cafe. 

— OK. Deci, dacă vreau să dau de tine, te caut fie în vechiul 
depou, fie în parc, fie la Feast. 

Se ridică şi-mi întinde mâna. Mă ajută să mă ridic, aşa că ne 
trezim foarte aproape unul de altul. 

— In caz că am nevoie, mi-ai putea da numărul tău de mobil? 

li spun numărul şi numele, în timp ce-i urmăresc degetele 
butonând tastele telefonului. 

— Eu sunt Malcolm, spune el când termină. Malcolm Dove. 

Dove, îmi spun eu în gând. Păsări închise în colivia unui cer. 
Nu-i exclus să fie el Shadow. 

— Încântată, îi spun. 

— Asemenea, zice Malcolm. 

Mă uit după el cum se îndepărtează, urcă într-o maşină şi 
pleacă. Ce bine că Ed mai întârzie un pic. Am nevoie de un mic 
răgaz să-mi recapăt calmul. 


— Shadow e genul care ar purta costum? întreb eu în drum 
spre staţie. 

— Nici în ruptul capului, zice Ed. 

— Zici totuşi că de-abia l-ai zărit de câteva ori. 

— A fost suficient ca să-mi dau seama de asta. 

Mă simt mai ciudat cu Ed decât atunci când aveam ochii 
acoperiţi, dar nu atât de ciudat pe cât m-aş fi aşteptat. Aş zice 
că, după ce i-ai spart nasul unui tip, dacă te simţi doar pe 
jumătate ciudat cu el, nu-i tocmai rău. 

— Unde-i Beth în seara asta? îl întreb. 

— la cina cu familia în fiecare vineri. 

— Şi nu s-ar supăra să ştie că ai ieşit cu mine? 

— Beth e cool. Şi, oricum, noi doi nu suntem chiar la o 
întâlnire. 

— Nu suntem. Corect. Desigur. 

Imi ridic privirea înspre cer, în speranţa că o să mă simt 
neînsemnată şi o să reuşesc să privesc un pic altfel acest 
moment de umilinţă. 

— La ce te uiţi? mă întreabă Ed. 

La nimic care mi-ar putea fi de ajutor. 

— Ştiai că suntem făcuţi din aceeaşi materie ca stelele? 
Suntem energie nucleară în explozie. 


— Nu eşti ca fetele celelalte, ştii asta, nu-i aşa? mă întreabă 
Ed. 

— Sunt conştientă de această problemă, îi spun eu. Dar să nu 
uităm că, acum zece minute, tu îmi acopereai ochii cu mâna, în 
timp ce prietenul tău cel mai bun dansa cu o fată. Nici tu nu eşti 
chiar ca toţi ceilalţi. 

— Corect. 

— Cred că-i mai bine să fii un pic altfel, îi zic. Shadow e altfel. 

— Nu l-ai văzut niciodată. De unde ştii? mă întreabă Ed. 

— l-am văzut desenele, iar arta spune multe despre cineva. E 
desenul ăla, cu o fată care are o hartă desenată pe piele şi un 
băiat a cărui maşină scoate fum. 

Ed nu zice nimic. 

— Nu te-ai prins? Maşina a făcut pană. 

— M-am prins. L-a părăsit o gagică şi el se smiorcăie din 
cauza asta. 

— Nu cred că plânge din cauza asta, dar, chiar dac-ar fi aşa, 
nu-i nimic rău în a fi sensibil. 

Ed îşi dă ochii peste cap. 

— Ai grijă. Parc-ai fi maică-mea. 

Îşi dă iar ochii peste cap. 

— Bine, ce-i? 

— De unde ştii că-i sensibil? 

— De ce-ţi sare ţandăra aşa repede? 

— Nu-mi sare ţandăra. Las-o baltă. Shadow e sensibil. Hai să 
vorbim despre altceva. Din staţie putem merge pe jos până la 
depou. 

Bună idee. Am închis subiectul, musiu. 

— Mi-am lăsat bicicleta la Feast. Am putea merge pe bicicletă. 

Mă uit la ceas. Unsprezece şi jumătate. 

— La ce oră trebuie să fii acasă? mă întreabă el. 

— Ai mei ştiu c-o să lipsesc toată noaptea. Dar tu? 

— Pot să stau până pe la două jumate. 

— Ce se-ntâmplă atunci? 

Zâmbeşte. 

— Beth. 

— Desigur. Beth. Bănuiesc c-o să faceţi sex. 

— Eşti geloasă? 

— Nu. 


Puțin. Nu pe Beth. Sunt invidioasă că Ed are pe cineva care-l 
face să zâmbească aşa. Că Beth are pe cineva care zâmbeşte. 
Dacă Shadow se dovedeşte a fi băiatul pe care mi-l imaginez eu, 
atunci o să arăt şi eu ca Ed în curând. 

O să ne întâlnim, o să ne cădem cu tronc unul altuia şi-o să 
stăm de vorbă o noapte-ntreagă şi tot ce port în mine o să se 
reverse în el şi invers şi-ntre timp noaptea o să pălească, lumea 
o să se coloreze în rozaliu, iar el o să mă sărute. O să tot luăm 
bucățele unul din altul până ce-o să ajungem la inimă şi-atunci o 
s-o facem şi n-o să fie deloc înfricoşător sau ciudat. 

— Aş face-o cu Shadow, zic eu şi-mi imaginez că sărut un 
băiat care arată ca Malcolm Dove. 

Sprâncenele lui Ed încep să se mişte parcă de capul lor. 

— Pe bune? zice el şi începe să râdă. 

— Ce-i aşa amuzant? 

— Nimic. N-ai decât s-o faci cu cine vrei tu. 

Continuă să râdă şi se loveşte cu palmele peste coapse, 
ţinând parcă ritmul hohotului de râs. Simt un impuls puternic de 
a-i sparge nasul din nou. 

— Nu-mi spune că tu nu te-ai gândit să faci sex cu fete. 

— Ba am făcut chiar şi mai mult decât atât. 

— Vreau să zic, cu fete cu care n-o făcuseşi. 

Acum câteva clipe nu m-aş fi gândit că situaţia poate fi şi mai 
umilitoare de atât, dar se pare că m-am înşelat. 

— M-am gândit la fete pe care le cunosc, asta, da. Dartu nu-l 
cunoşti pe Shadow. 

— Da, sigur, de parcă n-ai visat niciodată la Angelina Jolie. 

— Măcar ştiu cum arată. 

— OK, eu nu l-am văzut niciodată pe Shadow. Am întâlnit pe 
cineva care l-a văzut, aşa că-i aproape acelaşi lucru. Ba chiar 
mă gândesc că s-ar putea să-l fi întâlnit în seara asta, la 
petrecere. 

— Te referi la Gorilla? 

Ridică din sprâncene mai sus decât aş fi crezut că-i posibil. 

— Nu, nu la Gorilla. La un tip pe care l-am întâlnit afară. Arăta 
ca un artist şi era simpatic şi purta un costum foarte la modă. 

— Nu pare deloc genul lui Shadow, zice el. 

Imi întorc capul spre stânga, să-i dau de înţeles lui Ed cât se 
poate de limpede că nu-l bag în seamă. Nu trebuia să mă facă 
să mă simt aiurea. Că doar n-am zis c-aş face-o cu domnul 


Darcy. De fapt, am zis-o mai demult, dar asta era acum multă 
vreme, când nu aveam maturitatea de acum. 

Am făcut odată, împreună cu Jazz, câte o listă cu tipii cu care 
am face-o. După ce s-a uitat peste a mea, mi-a zis: 

— Ai trecut numai personaje imaginare. 

— Şi ce dacă? 

— Păi, trebuie să treci măcar o persoană reală. Cu ce 
persoană reală ai face-o? 

— Cu Shadow, i-am răspuns. 

— Ce să zic, un graffer invizibil e deja un pas înainte faţă de 
un personaj imaginar. 

— Nu-i deloc invizibil. Nu l-am văzut eu până acum, asta-i tot. 

Până ajungem în staţie, niciunul nu mai zice nimic. Nici cât 
aşteptăm trenul nu vorbim prea mult. Ed râde din când în când 
şi de fiecare dată îmi vine să-i sparg nasul. 

Odată urcați în tren, ne aşezăm faţă-n faţă, iar eu îmi 
amintesc de domnul Licăr de Ezitare de pe ringul de dans. 

— Leo e-un tip OK? 

— Suntem prieteni la cataramă încă din şcoala primară, spune 
Ed, cu picioarele aşezate pe locul din faţa lui. 

— Dar cu iubitele lui se poartă bine? 

— Nu mai are o iubită de ceva vreme, de când cu Emma. 

— Fata aia cu... neuronii bine dezvoltați, vreau să zic. 

Ed zâmbeşte molcom. 

— Exact, fata aia cu... neuroni bine dezvoltați. Dacă vrei să 
ştii, era şi inteligentă, şi amuzantă. Şi dură. Chiar îmi plăcea. 

— Şi de ce s-au despărţit? 

— Habar n-am. 

Eu cred că are habar, dar nu vrea să spună şi mi se pare 
corect. Numai că am lăsat-o pe Jazz pe ringul ăla de dans 
întunecos cu tipul ăsta şi aş vrea să ştiu dacă e ceva despre 
care ar trebui s-o avertizez. 

— Şi zici că, de când s-a despărţit de Emma, Leo doar se culcă 
cu fetele? 

— Leo nu le minte. Jazz o să ştie cum stă treaba când va fi 
cazul. 

— Dacă va fi cazul, rectific eu, asta pentru că nu vreau ca el 
ori Leo să-şi închipuie că Jazz e deja hotărâtă. 

Nu cred că e, dar poate mă-nşel şi, oricum, nu vreau ca Leo 
să-şi închipuie c-a şi pus mâna pe ea. Imi imaginez respectivul 


moment şi cum se va simţi Jazz. Nervoasă şi emoţionată. 
Sperând să-şi petreacă următoarele câteva zile cu Leo. Zile care 
se vor prăbuşi în capul ei asemenea unor piese de domino. Şi 
apoi Leo o să-i spună cum stă de fapt treaba. Imi scot mobilul. 

— Ar trebui să-i laşi în pace. Leo e un băiat mai bun decât îşi 
închipuie lumea. 

— Mie nu mi se pare-aşa, zic eu, formând numărul lui Jazz. 

— Lucy, răsună în telefon vocea entuziasmată a lui Jazz. 
Petrecerea asta-i fabuloasă! 

Acum în telefon răsună muzică şi-mi dau seama că-l ţine în 
aşa fel încât s-aud eu. 

— In sfârşit, a devenit şi viaţa mea palpitantă! Cum merge cu 
Ed? 

— E OK. Jazz, voiam să-ţi zic să ai grijă! Cu Leo. 

— De ce? Ce-ai aflat? 

— Nimic. Doar că te-am lăsat acolo singură şi-mi fac griji. 
Planul era să rămânem împreună. 

— Nu-ţi mai face griji pentru mine. Distrează-te! 

Îmi trimite un pupic prin telefon, cel puţin aşa mi se pare, şi 
închide. Ed ridică iar din sprâncene. 

— lar eşti supărată, îi spun. 

— De ce? Ţi se pare că încerc să te strâng de gât? 

— Nu-nţelegi ce-ar însemna pentru Jazz. Eu ştiu cum e să fii 
dezamăgit, după faza cu sângele şi nasul spart de la... ce-o fi 
fost întâlnirea aia a noastră. 

Ed tot ridică din sprâncene. 

— E-adevărat, era sângele tău. Mă gândesc că trebuie să fii şi 
tu puţin dezamăgit. 

— Aşa crezi? 

Trenul se opreşte şi trebuie să coboram, dar uşile nu se 
deschid. Mecanicul anunţă în difuzoare că e vorba despre o mică 
defecţiune, dar că totul se va rezolva curând. Mi-l şi imaginez în 
cabină, apăsând butoanele, dar uşile tot nu se deschid. Mai 
apasă pe butoane, zic eu în gând, în timp ce ne uitam ţintă 
amândoi, Ed şi cu mine, la uşă. 

Prin geam pot vedea o parte a desenului lui Shadow, plutind 
parcă pe cer. 

— Ce ironic, zic eu, fără să mă aştept ca Ed să priceapă. 

— Ce-i ironic? Că suntem blocaţi în tren, holbându-ne prin 
geam la un cer desenat sau că ne-am întors de unde-am plecat? 


— Păi, cred c-amândouă. 

— Chiar dacă nu ştiu cine-i Atticus Finch, nu-nseamnă că-s 
bătut în cap. 

— N-am spus niciodată asta. 

— Ştiu ce-nseamnă ironia. 


— Bine, Alanis. 
— De ce-ai acceptat să mergem la film dacă nici măcar nu mă 
placi? 


— A fost un accident. 

— Ai acceptat accidental? 

— Nu. Am acceptat intenţionat. Cealaltă treabă a fost un 
accident. 

— Nici măcar nu mi-ai chemat un taxi. Ai idee cât de tare te 
doare când ai nasul spart? 

— Eşti în continuare supărat pe mine. 

— Normal că sunt. N-ai sunat nici măcar o dată să vezi cum 
mă simt. După asemenea accidente, de obicei oamenii sună să- 
şi ceară scuze. 

— Ai perfectă dreptate, îi spun. 

Chiar are. Cum de nici măcar nu m-am gândit să-l sun? Cum 
de nu i-am căutat un taxi? L-aş fi putut chema pe tata. 

— Nu m-am gândit nicio clipă să te sun. 

Mă retrag sub ameninţarea unei ridicări din sprâncene. 

— Dar am vomitat atunci, continui eu. Ceea ce aş zice că 
exprimă unele remuşcări. 

Sprâncenele lui revin în poziţia normală. 

— Ai vomitat? 

— Când am ajuns acasă. Cât pe ce să n-ajung la chiuvetă. A 
trebuit s-arunc hainele pe care le purtam. 

Ed nu zice nimic douăzeci de secunde. Ştiu, pentru că le-am 
numărat. Apoi spune: 

— Păcat. Chiar mi-a plăcut tricoul pe care-l purtai. 

— Mai ţii minte ce tricou am purtat? 

— Îmi amintesc tot, până în momentul anesteziei. 

— Chiar îmi pare rău, îi spun. Îmi pare tare rău că ţi-am spart 
nasul şi că nu ţi-am găsit un taxi. 

— Şi că n-ai sunat să vezi cum mă simt. 

— Şi pentru asta. 

Se sprijină de peretele vagonului şi-ncrucişează braţele. 

— Îmi pare rău că ţi-am pus mâna pe fund. Nu mă pot abtine. 


— Da’ ce-are, domnule, fundu’ meu? 

lar ridică sprâncenele. Se deschid uşile. 

— S-a rezolvat, se aude vocea mecanicului în difuzoare. 

— Dacă Jazz seamănă vreun pic cu tine, Leo ar trebui să-şi 
facă griji, zice el şi mă lasă să cobor prima în întunericul nopţii, 
ceea ce, trebuie să spun, nu mi-a displăcut deloc. 


POETUL 
RINGUL DE DANS 
ORA 23:30 


Ghicitul în dans 


Ea spune că ştie în ce fel 

O să mă mişc 

„În continuare o să te roteşti în jurul meu 
Şi-o te întorci apoi de unde-ai pornit.” 


„Asta-i o dovadă că nu am talent la dans” îi spun eu. 
„Nu-i o dovadă că eşti clarvăzătoare.” 

„Nu crezi că pot să-ţi citesc gândurile?” 

Ba cred. „Nu.” 


Se roteşte domol 

În sens invers acelor de ceas 

Ca şi cum şi-ar desfăşura 

Nişte bandaje 

„Eu ştiu anumite lucruri” spune ea. 
Simt miros de mentă 

E prea dulceag aici, înăuntru, 

Prea întuneric 

Prea repede 

Prea ca ea 


Mă mişc în sensul acelor de ceas 
Infăşurând 
Ceea ce ea desfăşoară 


„Vezi, zice ea, ai făcut exact 
Ceea ce-am prezis 
c-o să faci.” 


ED 

„Am vomitat” a zis Lucy, iar asta mă binedispune. Am învăţat 
cuvântul ăsta de la Bert, şi-mi place. După ce-am ieşit prima 
dată cu Beth, a făcut o serie de desene cu mine binedispus. A 
dat paginile una după alta şi omuleţul din desene şi-a lovit de 
câteva ori călcâiele în aer. 

— Aşa m-am simţit după prima întâlnire cu Valerie şi am 
început să ieşim împreună, mi-a spus el. 

In seara asta, îmi cam vine să sar în sus de bucurie. Lui Lucy 
i-a plăcut îndeajuns de mine încât să vomite. 

— Imi pare rău că ţi-am pus mâna pe fund, i-am zis. 

— Da' ce-are, domnule, fundu' meu? întreabă ea şi zâmbeşte 
mai mult. 

li văd pata de pe gât şi simt o pornire aproape de nestăvilit să 
o ating. N-o fac însă, pentru că trebuie să fii de-a dreptul nebun 
să faci de două ori acelaşi lucru, dar să te aştepţi la un rezultat 
diferit. 

Eşti binedispus, mulţumeşte-te cu asta. Nu cere mai mult. 
Bucură-te de plimbarea asta împreună cu ea. Bucură-te să-i 
arăţi desenele tale şi să asculţi ce părere are despre ele. 
Bucură-te să-ţi iei rămas-bun de la ea înainte să-i jefuieşti 
şcoala. Acest ultim gând îmi mai temperează un pic buna 
dispoziţie. Chipul lui Bert îmi apare în minte, spunându-mi că 
hoţii nu merită să fie binedispuşi. 

— Deci suntem chit, îmi spune Lucy în timp ce ne îndreptăm 
spre Feast. 

— Niciodată n-o să putem fi chit, îi răspund eu. Stăm doar un 
pic mai bine decât înainte. 

Ne continuăm drumul. Pe stradă oamenii s-au rărit, mai 
întâlnim doar câţiva, ici şi colo. lar din când în când dăm peste 
câte un tip care plecase fără ţintă cu o noapte înainte şi hotărât 
să ajungă acolo în noaptea asta. Leo nu trece niciodată pe lângă 
vreunul dintre beţivii ăştia fără să le dea bani, chiar dacă are 
doar mărunţiş în buzunar. N-a mai trecut pe-acasă din ziua în 
care s-a mutat la bunica lui. „N-am de ce să mă-ntorc”, zice el, 
dar nu cred că-i chiar atât de simplu. Cei câţiva bănuţi pe care-i 
aruncă amărâţilor ălora de pe străzi sunt felul lui de a-şi cere 
scuze pentru că nu poate face faţă junglei de-acasă. 

— Ai observat vreodată cum se schimbă faţa nopţii? o întreb 
pe Lucy. La început e plin de oameni şi zgomot, apoi aceştia se 


răresc până când, pe la jumătate, nu mai rămâne aproape 
nimeni şi nimic, în afară de tine. 

— Ţi se-ntâmplă des să fii treaz la jumătatea nopţii? 

— Nu chiar. Încep munca devreme. 

Sau începeam. De când mi-am pierdut jobul, acum mai bine 
de-o lună, simt o nevoie puternică să desenez şi uneori stau şi 
câte o jumătate de noapte. Mă trezesc târziu şi-mi petrec după- 
amiezile prin galeriile cu intrare liberă din oraş. Uneori, le 
vizitam împreună cu Bert, sâmbăta dimineaţa. Apoi ne mâncam 
prânzul în parc şi stăteam de vorbă despre ceea ce ne-a plăcut. 
Nu mă săturam niciodată să-mi petrec timpul cu Bert. Să-i 
privesc mâinile bătrâne cum desenează lumea. 

— Bicicleta mea e la locul ei, spune Lucy, arătând în faţă. Pe- 
aici nu poţi şti niciodată la ce să te-aştepţi. Uneori, mai şi dispar 
lucruri. 

Lacătul cu care-şi asigură bicicleta e cât un căţel Chihuahua 
pe care l-am avut odată şi-i spun că e puţin probabil să se care 
cineva cu o foarfecă de metal suficient de mare ca să-l poată 
tăia. 

— Îmi place bicicleta mea. Vreau să fie în siguranţă, îmi 
răspunde şi îşi pune casca albastră cu un fulger desenat pe-o 
parte. 

Îmi vine în minte un desen pe care l-aş putea face. O fată în 
formă de fulger brăzdând cerul, iar la sol, un băiat care încearcă 
s-o prindă cu un paratrăsnet. 

— Şi casca-ţi place? o întreb. 

— Nu-i nimic în neregulă la casca mea, domnule. 

Îmi arată două tije, fixate în partea din spate a bicicletei. 

— La ce folosesc? Să-nveţi să mergi pe bicicletă sau ceva de 
genul ăsta? 

— Sunt suporturi pentru picioare. Tata le-a făcut pentru vară- 
mea. Urcă. 

— Dar n-am cască mişto, cu fulger, ca ata. 

— Ai capul destul de tare. 

— Foarte amuzant. 

Mă aşez cât mai bine, fără s-o ating. 

— Pornim spre depou, spune ea şi apasă pe pedale. 

Nu ne mişcăm din loc. 

— Oricând vrei, o tachinez eu. Dacă s-ar putea, cât încă 
suntem tineri şi frumoşi. 


Apasă iar cu forţă pe pedale. 

— Cred că ai o tonă. 

— Vrei să trec eu în faţă? 

— Trebuie doar să-mi iau avânt. Dă-te jos. 

— Eşti de-a dreptul fermecătoare, dar probabil că ţi se spune 
asta tot timpul. 

— Dă-te jos! zice ea din nou. Eu o să pornesc cu bicicleta, iar 
tu o să fugi în urma mea şi-o să te urci din mers. 

— Sunt mulţi băieţii care te invită să ieşi cu ei a doua oară? 

— Numai ăia care au tupeu. 

Mă dau jos. Porneşte, iar eu mă ţin după bicicletă, în josul 
străzii. 

— Mai repede! strigă ea. Nu pot încetini, că-mi pierd avântul. 

Alerg cât pot de repede şi mai că reuşesc să ating bicicleta. 

— Nu-s Superman, îi spun eu. 

Încetineşte puţin, eu fac un salt cât pot de mare şi mă trezesc 
întins pe asfalt. O ţinem aşa o vreme, cu mine alergând, sărind 
şi căzând, şi mă întreb cum ar putea fi asta o dovadă de curaj. 

— E imposibil să urc pe bicicletă aşa. 

— Mai încearcă o dată, îmi zice ea. 

Încă o dată şi gata, îmi zic în sinea mea, şi încep să alerg, 
strigând în tot acest timp, de parcă asta mi-ar da viteză. 
Încetineşte puţin, eu sar şi aterizez cu un picior pe suport, ceea 
ce-i un miracol. 

— E-un miracol! îi strig eu. 

— În sfârşit! spune ea. 

— Ştii ceva? Când o să-mi iau carnetul, fratele lui Leo o să-mi 
dea să conduc o maşină. O să te pun şi eu să urci din mers. 

— O să mă plimbi cu maşina? 

— Dac-o să ai condiţie fizică, sigur, te iau cu maşina. 

De la Feast o luăm pe Carville Street şi Sycamore. Trecem pe 
lângă blocuri şi case ponosite, eu închid ochii şi mă las purtat de 
mişcare, iar zidurile se prăbuşesc peste mine ca atunci când 
simt spaţiul gol care mă-nconjoară. Poate că, ceva mai târziu, o 
să merg să desenez undeva bezna dindărătul pleoapelor mele. 
O beznă plină de zgomotele oraşului şi de răsuflarea ei. 

— Nu-i rău deloc, zic eu. Parcă nici n-am fi aici. 

— Nu te obişnui. O să trebuiască să cobori şi să mergi pe jos 
când ajungem la o pantă. 


— Nu-s pante. Te duc la nişte ziduri desenate de Shadow care 
nu presupun niciun efort ca să ajungi la ele. 

N-am de gând să-i arăt locurile tainice. Jos, la docuri, şi în 
fabricile vechi. Ori în vechiul parc de rulote, de lângă parcul 
pentru skateboarding. 

— Acum ia-o la dreapta, îi zic eu şi-o apucăm pe Pitt Street. 

Trecem pe lângă blocul în care locuiesc, dar nu-i spun. Pe 
Beth n-am adus-o aici decât la luni bune după ce începuserăm 
să ieşim împreună. Preferam să mă întâlnesc cu ea în alte locuri. 
În spatele grădinii ei. Sau în parc. Ori, după ore, la magazinul de 
vopsele. 

— De ce n-o inviţi la noi la cină? m-a întrebat odată mama. Ti- 
e frică să nu te fac de râs? 

— Mi-e frică să nu facă toxiinfecţie alimentară. 

— Leo se îndoapă la noi aproape seară de seară. Incă nu l-am 
omorât. 

— Şi-a întărit imunitatea de-a lungul anilor. Şi eu, la fel. 

Am pupat-o pe obraz şi m-am îndreptat către uşă. 

— Ed! m-a strigat ea. Spune-i să vină sâmbătă seara, la şapte. 
O să comandăm mâncare. 

A venit şi Leo şi, cum masa noastră nu era suficient de mare 
să încăpem toţi, am mâncat pe podea, în sufragerie. Mama 
cumpărase un covoraş albastru în ziua aia, asta pentru că ştia 
că nu suport mocheta din apartament. Beth a adus flori şi, 
datorită prezenţei ei, a florilor şi a covoraşului albastru, toate 
vechiturile din apartament păreau aproape noi. 

— Şi ce mai citeşti? a întrebat-o mama pe Beth, ştiind că 
studiază literatura. 

— Oameni şi şoareci”, i-a răspuns Beth şi toţi trei au început 
să-şi înşiruie scriitorii preferaţi. 

Leo îi dădea întruna cu Henry Rollins, ca de fiecare dată, iar 
mama, cu sumedenia de cărţi pe care le-a citit când era 
însărcinată cu mine, pentru că oricum n-avea altceva de făcut, 
şi în tot acest timp eu mă gândeam la un desen cu un covor 
fermecat. Pe covor, trei oameni. Şi un băiat care se prăbuşeşte 
prin văzduh. În asemenea momente mă întreb dacă nu cumva 
semăn mai mult cu tata decât cu mama. Dacă el ar fi fost acolo 
în seara aia, pesemne că aş fi avut un tovarăş de prăbuşire. 


7 În original, Of Mice and Men, carte scrisă de John Steinbeck şi apărută în 
1937 (n.r.). 


Ajunşi la depou, Lucy asigură bicicleta cu lacătul cât un 
Chihuahua şi demontează farul. Până s-apuc s-o întreb dacă are 
nevoie de ajutor la sărit gardul, ea a aterizat deja de cealaltă 
parte. 

— Bănuiesc că nu, zic şi mă caţăr în urma ei. 

Lucy luminează calea pe lângă vagoane trase pe linie moartă, 
acoperite de gândurile nocturne ale mele şi ale lui Leo. Urşi 
polari care dau foc ghețarilor cu nişte bețe de chibrit, desen 
făcut după ce Leo îi auzise pe nişte politicieni spunând că nu 
oamenii sunt cauza încălzirii globale. Normal. Animalele sunt de 
vină. Un alt desen înfăţişează Pământul îmbrăcat cu un pulover 
tricotat de mână şi un fes. Poate aşa se explică încălzirea? Leo a 
trecut printr-o fază în care a fost preocupat de problemele de 
mediu, iar pe mine nu mă deranja să-i fac desenele, înţelegeam 
unele dintre treburile astea, pe altele, nu. Trecem pe lângă una 
dintre poeziile lui, „Tic-tacul lăuntric”, iar Lucy stă pe loc ca să o 
citească. 

— Uneori, e mai degrabă poet, spune ea. Alteori, pare mai 
curând un comentator pe teme sociale. 

Mă limitez să răspund printr-o ridicare din umeri şi merg mai 
departe. Nu m-am gândit niciodată cu adevărat la aspectul ăsta. 
În ultima vreme, scrie texte mai lungi, dar mi-am închipuit că 
are mai multe de spus. Uneori, Leo are chef să vorbească 
despre ce-a mai aflat la ora de filosofie, iar alteori nu-şi doreşte 
decât să stea în tăcere şi să-şi mănânce covridogul. 

— Cu toate că-i aproape de şcoală, n-am fost niciodată pe- 
aici, spune Lucy, iar eu îi răspund că mai trec din când în când, 
ca să văd ce desene au mai apărut. 

— Înţeleg că eşti fan graffiti? mă întreabă ea, dar se 
îndepărtează ca să cerceteze următorul vagon, înainte ca eu să 
apuc să-i răspund. 

— Unele desene-mi plac, altele, nu, îi răspund eu, dar nu mă 
ascultă. 

Privesc peste umărul ei la un graffiti pe care l-am făcut 
împreună cu Leo ca să ne amuzăm. In primul cadru, un băiat 
face autostopul, în al doilea cadru, o maşină condusă de un alt 
băiat opreşte şi-l ia, iar în al treilea, maşina se îndepărtează. Pe 
plăcuţa cu numărul maşinii scrie Psihopat. Imi vine să râd 


gândindu-mă la noaptea în care l-am făcut. Leo a venit cu ideea. 
Eu doar am desenat un tip care evadează. 

— Vezi? zice Lucy. Are umor. 

— N-am zis niciodată că n-ar avea. 

Trecem la vagonul următor. 

— De-aia îţi place de el, pentru că are umor? 

— Imi place de el pentru că-i inteligent. Şi ştii, şi el, şi eu 
suntem amândoi artişti, aşa că avem ceva-n comun. 

Işi răsuceşte brăţara. 

— De aproape doi ani iau lecţii de sticlărie de la Al Stetson, 
continuă ea. M-a ajutat să-mi termin proiectul la arte. 

— Şi cum e? o întreb. 

— E super. Îmi vine o idee şi îi dau formă cu mâinile mele. 
înţelegi? 

— Cred că da, răspund eu, dar de fapt aş vrea să spun: da, 
ştiu. 

Ştiu cum e, când mă trăsneşte un gând în puterea nopţii şi nu 
mai pot dormi până ce nu-i dau glas într-un desen. 

— Al face toate formele alea care acoperă întreg tavanul, 
asemenea unor flori agăţate de cer. Se lovesc unele de altele şi, 
întrucât au dimensiuni şi grosimi diferite, scot sunete felurite. 
Parc-ar fi un tavan de flori cântătoare. 

M-am uitat o dată prin fereastra atelierului şi mie mi s-a părut 
că-s nişte nori de trompete. Acum, c-am aflat că scot şi sunete, 
îmi plac şi mai mult. De-afară nu puteam auzi nimic. 

— Le-am văzut, mă trezesc spunând. 

— Unde? mă întreabă ea. 

Tuşesc, ca să-mi dau puţin timp de gândire. 

— Undeva prin oraş. Sunt câteva prăvălii de sticlărie lângă 
magazinul de vopsele. 

Scutură neîncrezătoare din cap. 

— Poate c-ai văzut nişte obiecte făcute de el, dar n-aveai cum 
să le vezi pe-astea. Le-a făcut la început, înainte să-şi 
definească propriul stil. Spune că-s prea tributare influenţei altor 
artişti în sticlă şi le ţine în atelier, ca să-i amintească să fie el 
însuşi. Mie-mi plac, dar îmi plac şi obiectele pe care le face 
acum. Vazele alea uriaşe, de-un stat de om. Sunt transparente, 
dar când cade lumina pe ele poţi distinge modele peste tot în 
sticlă. Mă fac să mă gândesc la nişte fantome cu diverse forme 
gravate pe piele. Ai văzut vaze dintr-astea? 


Îi răspund că nu, ca să nu intru-n încurcătură, dar de fapt le- 
am văzut prin fereastră. Nu-nţelegeam de ce-mi plăceau atât de 
mult, pentru că, de obicei, tocmai culoarea unui obiect mă 
atrage. 

Mă gândesc cât de cool ar fi să pot expune şi eu undeva. Ştiu 
că, în majoritatea cazurilor, grafferii susţin că ei n-au nevoie să 
expună într-o galerie, dar pe mine nu m-ar deranja să-mi văd 
desenele expuse într-o încăpere cu pereţi albi. Am mers cu Bert 
să vedem o expoziţie a lui Ghostpatrol, un artist de stradă care 
expune şi în galerii. 

— Ai putea expune şi tu aici, mi-a zis Bert. 

l-am răspuns că visează. El mi-a replicat că numai visând poţi 
ajunge undeva. 

Lucy se opreşte în faţa unui desen care mă înfăţişează pe 
mine, în picioare, într-un întuneric subţiat. L-am făcut nu cu 
multă vreme în urmă. Totul în jurul meu, pe perete, are 
dimensiuni reduse. Felinare anemice răspândesc o lumină slabă. 
ÎI priveşte cu atenţie o vreme, dar nu-l înţelege. 

— Şi despre ce-i proiectul tău la arte? o întreb. 

— E alcătuit din douăzeci de sticle-suvenir şi l-am intitulat 
Flota amintirilor. Sunt în parte ambarcaţiuni, în parte sticle, în 
parte creaturi, spune ea şi-mi întinde farul bicicletei. 

Îndrept fasciculul de lumină asupra ei, astfel că e ca o apariţie 
între fantomă şi făptură din vis. 

— Suflu în ele şi le fac să se rotească, spune ea, iar eu nu- 
nţeleg prea bine ce vrea să zică, dar îmi vine în minte un desen 
pe un perete, în care de pe buzele ei se desprind baloane de 
sticlă. 

Scoate un creion de cărbune din buzunar şi începe să 
deseneze în jurul imaginii mele. Pe suprafaţa aia, cărbunele abia 
dacă o să ţină peste noapte şi ştiu că o să mă-ntorc mâine, să 
îngroş desenele ei cu vopsea. 

Unele dintre sticlele desenate de ea sunt nişte jumătăţi de 
lună netede, care se termină la un capăt într-un soi de cârlig, ca 
să se poată agăța unele de altele. Mai sunt nişte sori cu formă 
ciudată, care se îngustează şi se înalţă într-o singură linie de 
lumină, lungă şi subţire. lar altele se lărgesc la un capăt 
asemenea unor trompete ori se termină în nişte bucle răsucite, 
care mă trimit cu gândul la un circ. 


Lucy estompează liniile cu degetele şi mă întorc în timp, când 
încă eram la şcoală şi o urmăream desenând formele alea 
înlănţuite. Mă gândesc că ideea acestor sticle s-a născut chiar 
de acolo şi sunt cât pe ce s-o întreb, dar mă abtin. 

După o vreme, se dă câţiva paşi înapoi şi privim amândoi la 
formele care mă împresoară în întunericul subţiat. Desenul meu 
arată mai bine cu aceste adăugiri, dar încerc să nu las să se 
citească ce gândesc. Anume, că ceea ce a făcut e ciudat şi cool 
şi frumos, exact ca ea. 

— Aşa-mi imaginez eu c-ar arăta amintirile, îmi spune ea, 
dacă le-ai putea vedea. Ciudat, aşa-i? 

— Mda, dar şi tu eşti ciudată, îi spun eu, şi mă gândesc la un 
desen pe care am de gând să-l fac, care ar urma să înfăţişeze 
un băiat cu un ocean în trupul lui. 

lar pe apele acestuia vor pluti sticlele-bărcuţă ale lui Lucy. 

— Unele dintre sticle sunt însăşi memoria. 

Îşi plimbă mâna peste acest amalgam. 

— Ştii, câteodată un anumit moment nu-i reprezentat în 
mintea ta de un cuvânt, ci de un miros, de un sunet sau deo 
formă. 

Noaptea asta va fi o pasăre care dă din aripi pe un zid. 


— Bănuiesc. 
— Unele sunt din sticlă transparentă şi au o formă mai 
regulată. 


O indică pe una dintre ele, care arată aproape ca o sticlă 
obişnuită, dar are şi ceva dintr-o canoe. 

— Reprezintă lucrurile de care nu-ţi aminteşti. În unele dintre 
sticle am băgat diverse obiecte. Al mi-a dat ideea asta. Când era 
copil, făcea bărcuţe din alea băgate într-o sticlă. 

— Şi ce-i înăuntru? o întreb. 

— În general, lucruri pe care mi le amintesc din copilărie. În 
asta, de pildă, e o capă micuță şi o baghetă, ca să-mi amintesc 
de când aveam zece ani. Mama a cusut câte un costum pentru 
mine şi pentru ea, ca să apărem în unul dintre numerele lui 
taică-meu. E actor, dar uneori face pe animatorul la petreceri 
pentru copii, ca să mai câştige un ban. Mama şi cu mine intram 
într-o cutie, tata lovea de câteva ori în ea şi, când dădea 
perdeaua la o parte, dispăream, iar după ce lovea iar în cutie, 
apăream din nou. 

— Şi cum făceaţi, ieşeaţi pe la celălalt capăt al cutiei? 


— Tocmai aici e chestia, zice ea. Aşa cum îmi amintesc eu, 
chiar mergeam undeva. Adică, acum sunt conştientă că era o 
şmecherie, dar la vremea aia mama ştia ce se-ntâmplă, eu însă 
nu ştiam. În capul meu, tata făcea lucrurile să se-ntâmple aşa. 

— Şi taică-meu era magician, îi spun, privind sticlele alea 
goale. A lăsat-o pe maică-mea însărcinată şi s-a făcut nevăzut. 

— Oh, zice ea, cu o expresie ciudată pe chip. 

— Stai liniştită. Asta se-ntâmpla înainte să mă fi născut eu. Nu 
l-am văzut niciodată. 

E şi el pe undeva prin depou, într-un loc mai dosnic. Un desen 
înfăţişând o gaură în formă de bărbat. 

Străbatem ce-a mai rămas din depou, iar ea-mi povesteşte 
despre culorile din atelierul lui Al şi-aş vrea să merg acolo 
împreună cu ea. În locul în care grădina de trompete atârnă din 
tavan. 

Din când în când ne oprim să privim câte ceva scris de Leo 
sau desenat de mine. Se opreşte în faţa unui ultim desen pe 
care aş fi preferat să nu-l vadă. Nu e nimic amuzant la oceanul 
ăla alb. Desenul are un ritm al lui, de parcă apa ar încerca să-şi 
recapete suflul. Leo scrisese dedesubt: Marea dezamăgită. 
Folosise un font numit Empty, iar cuvintele tot aşa mi se parcă 
şi arată: goale. 

— Te-ai simţit vreodată în felul ăsta? mă întreabă Lucy. 
Complet dezumflat? 

Gândul mă poartă la noaptea în care am făcut desenul. La o 
săptămână după moartea lui Bert. O săptămână în care intram 
în magazin aşteptându-mă să dau cu ochii de el. Şapte sticle 
neatinse de bere, aliniate pe pervazul ferestrei, pentru că 
Valerie mi le punea în continuare în pachetul de prânz, dar eu 
nu le puteam bea fără Bert. 

Dar nu vreau să vorbesc despre asta acum. 

— Nimic nu m-a dezamăgit mai mult decât faptul că serialul 
Veronica Mars n-a avut decât trei sezoane, îi răspund. Şi că 
Butterfingers nu au tablete de ciocolată mai mari. 

— Acum au, să ştii. 

— Asta-i o veste excelentă. 

— Eu aş vrea să existe cupe de ciocolată umplute cu unt de 
arahide mai mari, dar asta chiar că n-o să se-ntâmple, zice ea. 

Acum, că stau şi mă gândesc, mi se pare straniu şi mie. 

— Ai dreptate. De ce nu fac şi unele mai mari? 


— Mister absolut. 

— Ai putea să cumperi câte trei, le topeşti, apoi le bagi în 
frigider să se întărească din nou, îi spun eu. 

— Ar ieşi ceva fără nicio formă. 

— Dar tot ciocolată ar fi. Cu acelaşi gust. 

— Bănuiesc. Dar mie-mi place să fie cupele de ciocolată 
întregi, cu untul de arahide înăuntru. 

— Văd că ai o poziţie foarte fermă în legătură cu raportul 
înăuntru/ în afară. 

— Aşa-i, spune ea, şi mi-ar plăcea să poată vorbi despre artă 
şi despre ciocolată în acelaşi timp. 

Îmi place şi ideea ei cu sticlele. Amintiri care nu-s altceva 
decât o formă bizară ce pluteşte în adâncul tău, nimic altceva 
decât nişte sticle goale. lar lucrurile bune sunt băgate în sticlă, 
ca să nu poată pluti în derivă. 

Plecăm din faţa desenului şi ne întoarcem în direcţia din care 
am venit. 

— Întotdeauna m-am întrebat cum fac să introducă 
corăbioarele în sticlă. 

— Al mi-a arătat cum se face, zice ea. Întâi faci sticla. Sau o 
cumperi. Apoi urmează corăbioara. O construieşti în exterior, cu 
catarg pliabil, întinzi o mare din chit în interiorul sticlei, apoi 
strecori corăbioara prin gâtul sticlei şi ridici velele din exterior. 
Aşa mi-am băgat şi eu amintirile înăuntru. Le-am făcut mici şi 
pliabile. Dar cred că-mi plăceau mai mult sticlele-astea înainte, 
când erau încă un mister pentru mine, decât acum, când ştiu 
cum se procedează. 

Unul dintre dinţii ei din faţă e un pic ciobit şi-mi închipui că-mi 
trec degetul peste marginea lui. Dar apoi îmi imaginez că Lucy 
ar afla că eu sunt Shadow. Mă gândesc cât de dezamăgită ar fi, 
dat fiind că nu-s decât un tip fără nicio direcţie, nu unul sensibil, 
inteligent şi amuzant. Mi-o imaginez mergând la facultate şi 
făcând obiecte din sticlă, iar pe mine mă văd rămânând unde 
sunt şi-acum, desenând graffitiuri pe pereţi şi chinuindu-mă să 
fac rost de bani de chirie. 

— Îţi pot arăta cum să bagi corăbioara în sticlă, zice ea. Dacă 
vrei. 

— Ştiu şi eu? Prea multă bătaie de cap pentru o bărcuţă care 
nu pleacă nicăieri. 


POETUL 
TEMA 5 
POEZIE 101 
ELEV: LEOPOLD GREEN 


Tic-tacul lăuntric 


Înlăuntrul lui e-un gard de sârmă 
lar dincolo de gard e-un câine 

Şi în spatele câinelui sunt hoţi 

Şi în spatele hoţilor 

E-un cârd de coşmaruri 

lar dincolo de coşmaruri 

Dacă poţi trece de ele 

Sunt lucrurile care îl fac să ticăie 
Tic-tac, tic-tac 


LUCY 

Merg împreună cu Ed printre vagoane şi mă trezesc într-un 
univers al lui Shadow despre care habar n-aveam că există. Mi-l 
imaginez stând aici singur şi desenând în lumina roşiatică 
revărsată dinspre strada învecinată şi-mi doresc şi mai mult să-l 
găsesc. Din când în când, mi se pare că-i aici pentru că, în 
întuneric, Ed pare o umbră proiectată de altcineva. 

li împărtăşesc lui Ed lucrurile pe care aş vrea să i le spun lui 
Shadow. li povestesc despre proiectul meu la arte, Flota 
amintirilor. Totul a pornit de la formele înlănţuite pe care le 
desenam la oră. In timp ce-i urmăream la treabă pe Al, pe Liz, 
pe Jack, desenam golul dinlăuntrul meu care mă cuprindea când 
priveam luna pe care aş fi putut-o absorbi direct de pe cer sau 
vizualizam vârtejul de galben solar produs între Ed şi mine în 
ziua în care mi-a dat întâlnire. 

Formele alea înlănţuite se tot schimbau, la fel ca sticla lucrată 
de Al, iar până la urmă am obţinut o pagină plină de sticle care 
semănau cu nişte bărci plutind pe suprafaţa unui ocean. La 
finalul a două săptămâni de privit şi desenat, Al a vrut să-mi 
vadă blocul de desen. „Parc-ar fi o flotă a amintirilor”, a zis el şi 
în momentul ăla am înţeles că asta şi erau. 

Erau toate lucrurile la care mă gândeam şi pe care mi le 
aminteam. Imi plăcea ideea că prin canalele de sub pielea mea 
circulă toate formele alea bizare, meşteşugit colorate. 

— Asta o să faci pentru proiectul de absolvire, mi-a zis Al 
atunci. 

— Nu-s puţin cam ciudate? l-am întrebat, întorcând pagina în 
fel şi chip. 

— Lucrurile ciudate sunt uneori cele mai frumoase, mi-a zis el. 
Formele astea au apărut din adâncul fiinţei tale. 

l-am povestit lui Ed cum le suflu, le răsucesc şi apoi iar le 
suflu. Cum am reuşit să le fac să arate ca un amestec între 
sticlă, barcă şi creatură. Îmi forţez amintirile să iasă afară, iar 
sticla ia forma acestora. 

Le-am desenat în jurul unui graffiti al lui Shadow înfăţişând un 
băiat într-o noapte pustie. Ciudatele sticle-bărcuţă care pluteau 
pe oceanul dinlăuntrul meu, iată-le plutind acum în jurul lui, pe 
perete. 

Toate au partea de jos curbată. Unele se deschid la un capăt, 
asemenea unei sticle obişnuite, şi au o gură rotundă, netedă. 


Altele se termină într-un fel de cârlig de sticlă, menit să le agate 
unele de altele. Toate sunt aşezate pe o foaie de sticlă albastră. 

Ed mă priveşte desenând, iar, din când în când, întorc şi eu 
capul spre el, dar nu-mi dau seama la ce se gândeşte. li spun că 
aşa-mi imaginez eu c-ar arăta amintirile, ca aceste sticle- 
bărcuţă, iar Ed îmi zice că-s ciudată, dar apoi se apropie de 
perete şi priveşte formele cu interes. 

E prea multă linişte, aşa că dau glas motivelor pentru care am 
construit flota. Uneori, o amintire e ceva ce nu poate fi exprimat 
în cuvinte. Una dintre sticlele pe care le-am făcut e un vârtej de 
albastru-închis. Îmi amintesc că aşa mă simţeam în copilărie, în 
seara de Ajun. 

Îi explic că Al mi-a dat ideea cu sticlele astea înăuntrul cărora 
am băgat diverse lucruri. 

— În copilărie făcea corăbioare băgate în sticlă. 

Ed mă întreabă ce au în interior şi mi se pare amuzant să-i 
spun, pentru că s-ar putea să nu-nţeleagă. Înăuntrul lor se află 
amintirile mele cele mai de preţ, aşa că unele sunt de când 
eram mică, lucruri pe care mi le amintesc despre părinţii mei din 
perioada de dinainte de ciudăţenia cu şopronul. 

Într-una dintre sticle e un peşte de lut. E destul de mic încât 
să încapă pe gâtul sticlei, asta deoarece unele lucruri nu sunt 
pliabile. L-am inclus în flota amintirilor pentru că mergeam cu 
cortul la Wilsons Promontory. Mama se prefăcea că găteşte ce 
pescuia tata, dar, de fapt, peştii prinşi de el erau prea mici, aşa 
că mama cumpăra mâncarea pentru cină de la „Fish-and-chips” 
şi ne prefăceam cu toţii că mâncam peşte prins în ocean. Tata 
se prefăcea atât de bine, încât niciodată n-am fost sigură dacă 
ştia adevărul. 

Într-o altă sticlă, erau câteva lucruri fixate în chit: un colţ de 
pagină din manuscrisul mamei, o piesă micuță de sticlă, făcută 
de mine, şi o glumă dintr-un număr de-ale tatei. 

„Arta e mai importantă decât banii, Luce. O să găsim o soluţie 
să plătim, nu-ţi face griji”, mi-a spus mama când i-am vorbit 
despre propunerea lui Al de a mă învăţa meşteşugul sticlăriei. 

Îi povestesc lui Ed despre tata şi despre numărul în care ne 
făcea să dispărem pe mama şi pe mine, iar el îmi spune: 

— Şi taică-meu era magician. A lăsat-o pe maică-mea 
însărcinată şi s-a făcut nevăzut. 


Susţine că nu-i pasă, dar chipul lui e transparent asemenea 
unei sticle şi ştiu că-l afectează asta. Aşa că, în timp ce 
străbatem depoul, îi povestesc despre culorile din atelierul lui Al, 
despre florile care atârnă din tavan. Al mi-a arătat cum se fac 
florile alea. Eu răsuceam tija în timp ce el sufla, iar sticla topită 
se transforma în petale înaintea ochilor noştri. 

In unele zile, nici n-aş vrea să mai plec de la atelier. Rămân 
lângă acele flori, căci lumina care trece prin ele transformă 
atelierul într-un cer pastelat, iar şopronul în care locuieşte tata 
abia se mai ţine în picioare, îşi acoperă ferestrele cu saci de 
plastic lipiţi cu bandă adezivă, ca să împiedice insectele şi ploaia 
să pătrundă înăuntru. 

Trecem de la un desen la altul, până în mijlocul depoului şi 
mai departe şi, în cele din urmă, ne oprim, pentru că am ajuns 
la ultimul desen. Marea dezamăgită, a scris Poetul. La fel mă 
simt şi eu când îl văd pe tata, dimineaţa, ieşind din şopron în 
halat şi papuci de casă, cu trusa de toaletă în mână. 

— Te-ai simţit vreodată aşa? Total dezumflat? îl întreb pe Ed. 

Nu ştiu ce răspuns aştept din partea lui, dar, oricum, nu unul 
în care să pomenească de Veronica Mars şi de bomboanele de 
ciocolată umplute cu unt de arahide. Îmi place că poate vorbi şi 
despre artă, şi despre ciocolată, şi despre televiziune, şi niciunul 
dintre noi nu are momente de tăcere stânjenitoare ca să-şi 
găsească cuvintele. Cel puţin până în clipa când îi propun să-i 
arăt cum se introduc corăbioarele în sticle, iar el îmi răspunde 
că i se pare o pierdere de vreme. Nimic din ceea ce are legătură 
cu arta nu-i o pierdere de vreme. „Pierderea de vreme e cea 
care te ajută să realizezi ceva”, spune Al. 

Shadow ar fi ştiut asta. Ar fi spus da şi ne-am fi întors la 
atelierul lui Al, ca să-i arăt proiectul meu şi să construim 
corăbioare pliabile, care plutesc pe o mare de chit. Mi-l 
imaginez, în costumul lui argintiu, aplecat peste corăbioara lui, 
ridicând uşor velele. 

— Nu eşti obligat să-l cauţi pe Shadow împreună cu mine, îi 
spun lui Ed când ne întoarcem la bicicletă. Poţi pleca. Sau te-aş 
putea duce până la Beth, dacă vrei. 

Imi pun casca. Ed ridică din umeri. 

— Dacă vrei, mă poţi lăsa în staţie. 

Apoi ia poziţia unui alergător în aşteptarea startului. 

— OK. Sunt pregătit. Dă-i drumul. 


— Faci mişto de mine. 

— Ba nu. Sunt încântat de provocarea asta. 

Are un aer atât de ridicol, încât mă face pe mine să mă simt 
mai puţin ridicolă, aşa că cedez şi o iau din loc, iar el aleargă şi 
reuşeşte să urce pe bicicletă din a doua încercare. 

— A fost mult mai uşor, îi zic eu. 

— Data viitoare o să alergi tu. Aşa o să putem compara ce- 
nţelege fiecare prin „uşor”. 

Mama spune că trebuie să ai grijă cu băieţii care nu iau nimic 
în serios. Tata susţine că un băiat trebuie să aibă simţul 
umorului ca să se descurce cu viaţa amoroasă. Jazz e de părere 
că tata chiar are nevoie de simţul umorului ca să se descurce cu 
viaţa amoroasă, dacă trăieşte într-un şopron. 

— Şi cui i-ai mai spart nasul, după mine? mă întreabă Ed. 

Mă prefac că număr. Nu vreau să-i mărturisesc că n-am mai 
avut nicio întâlnire de-atunci încoace. Mi-am petrecut timpul 
căutându-l pe Shadow. Ceea ce unora li s-ar putea părea 
oarecum jalnic, spune Jazz. 

— Chiar aşa de mulţi? zice Ed. 

— Bine, deci David Graham m-a invitat să ieşim împreună. Am 
acceptat, dar m-am răzgândit după ce l-am auzit afirmând, la 
ora de arte plastice, că oricine ar putea picta porcăriile pe care 
le-a văzut la expoziţia Picasso. Unul care crede aşa ceva e bătut 
în cap. 

— Categoric e bătut în cap. Femeie cu corb. N-ar putea oricine 
picta asta. 

Noaptea goneşte pe lângă noi şi împreună cu ea luminile, 
drumurile şi copacii. 

— Îţi place tabloul ăsta? îl întreb eu. ÎI ştii? 

— De ce eşti aşa surprinsă? 

— Nu sunt. Doar că credeam... 

— Că arta-i un club exclusivist, în care sunteţi admişi doar tu 
şi cu Shadow? completează Ed fraza. 

— Nu. 

Ba poate că da. Habar n-am. Sunt surprinsă. Dacă-i place aşa 
de mult arta, de ce n-a zis nimic la întâlnire? De ce a renunţat la 
şcoală când trebuia să lucrăm împreună la tema despre Jeffrey 
Smart şi m-a lăsat să fac singură toată treaba? 

— Ai văzut expoziţia? 


— Am fost cu Bert să vedem tabloul ăsta. Lui Bert i-a plăcut 
că femeia din tablou dă impresia că-i îndrăgostită de o pasăre 
funestă. „Îndrăgostită de vremuri de restrişte”, zicea el. 

— Cine-i Bert? 

— Fostul meu şef de la magazinul de vopsele. A murit acum 
două luni. A făcut atac de cord pe culoarul trei. 

— Groaznic. 

— Mai bine decât un atac de cord pe culoarul patru, unde e 
depozitat tapetul cu motive florale. Bert detesta culoarul ăla, 
dar aducea cei mai mulţi bani. A murit cu ochii la vopselele roşu- 
închis. 

— Mă gândesc că, atunci când îţi sună ceasul, e mai bine să 
pleci având ceva frumos înaintea ochilor. Ţi-e dor de el? 

— Era un tip de treabă. Mă plătea mai mult decât şi-ar fi 
permis, dar am aflat asta abia după înmormântare. M-a învăţat 
unele lucruri. Şi făcea cele mai mişto desene. Opreşte puţin. 

— Dacă mă opresc din pedalat, o să trebuiască iar să alergi. 

— Ştiu. Opreşte o secundă. 

Aşa şi fac, iar el coboară de pe bicicletă şi scoate un carnet 
din buzunar. Are paginile îndoite, iar marginile sunt înnegrite. 
Ne sprijinim de un gard şi Ed vine mai aproape. 

— Uite. 

Dă paginile una după alta şi un puşti sare şi-şi loveşte 
călcâiele în aer. 

— Supertare! 

Ed continuă să întoarcă paginile şi toate desenele prind viaţă. 
Doi tipi care beau bere. Un câine întins pe spate, făcând pe 
mortul. Un tip în spatele unui tejghele, servind o femeie. Un 
bărbat aşezat în genunchi, pentru o cerere în căsătorie. 

— Ăsta-i Bert cerând-o pe Valerie de nevastă, îmi explică Ed 
şi-mi place zâmbetul discret cu care-o spune. 

Îmi place cum ţine carnetul. Ca şi cum toate desenele alea, 
însumate, ar demonstra iubirea. 

Ultimul înfăţişează un băiat la volanul unei maşini, care face 
cu mâna şi demarează. Vocea lui Ed şovăie. 

— Pe ăsta l-a făcut în ziua când a murit. Băiatul ăla sunt eu. 
Cu permisul de conducere. 

— De unde ştii că tu eşti? 

Ed ridică desenul până lângă faţa lui. Parcă s-ar asemăna 
cumva. Ceva legat de sprâncene. 


— În plus, Bert m-a ajutat să învăţ regulile de circulaţie şi am 
dat examenul pentru permis. 

Întoarce mai departe paginile şi un băiat cu faţa toată numai 
zâmbet flutură un permis de conducere pe geamul maşinii. 

— L-am picat o dată, dar Bert făcea deja planuri să-l dau din 
nou, ca să pot conduce furgoneta de livrări. 

— Toată lumea-l pică măcar o dată. 

— Aşa am auzit, zice el şi iar ne uităm prin carnet. 

Ed se opreşte la un desen în care Bert bea bere la soare şi 
întoarce paginile, ca să-l facă să ridice paharul de câteva ori. 

— Ce crezi că se-ntâmplă cu noi după ce murim? mă întreabă. 

— Nu ştiu sigur. Jazz susţine că ne întoarcem şi ni se dă oa 
doua şansă. 

Ed priveşte în jur. 

— Sper să nu mă-ntorc prin locurile astea. 

— Nu-ţi place să trăieşti aici? 

— Ţie-ţi place? 

— Îmi place cum arată noaptea. Îmi place podul, cu toate 
farurile maşinilor deplasându-se prin întuneric. Treceam des pe 
pod cu maşina, cu ai mei, pentru că tata adoră priveliştea. 

— E cam ciudat, spune Ed. 

Încuviinţez din cap. Şi nici măcar nu-i cel mai ciudat lucru în 
legătură cu familia mea. N-am mai traversat toţi trei podul cu 
maşina în ultima vreme. Mai merg cu tata uneori. M-a dus în 
partea cealaltă, la o îngheţată în South Melbourne, după ce l-am 
găsit lipind un număr pe şopron. 

— 132 A? l-am întrebat eu. Noi locuim cu toţii la 132, am mai 
zis şi am arătat înspre casă. 

— Da, numai că băiatu' care livrează pizza se-ncurcă 
întotdeauna. Nu face mutra asta, Luce, a zis tata şi am plecat 
amândoi într-o plimbare cu maşina peste pod, iar lumea, atât de 
murdară în timpul zilei, se întindea sub noi strălucitoare, 
presărată cu mii de luminiţe. 

— Când te muţi înapoi în casă? l-am întrebat. 

— În curând, mi-a răspuns. 

— Jazz spune c-o să divorţaţi. 

— Jazz se-nşală. l-aş spune dacă asta ar urma să se-ntâmple. 
Dar, dac-ar fi aşa, aş mai locui eu în aceeaşi curte şi mi-aş mai 
petrece în fiecare zi timpul cu maică-ta? 


— Nu, am recunoscut eu, în timp ce maşina gonea pe lângă 
panouri publicitare care dispăreau din vedere cât ai clipi. 

L-am rugat pe tata să mă lase la atelierul lui Al în seara aia. 
Am început lucrul la un nou vapor din flota mea, albastru, curbat 
ca o jumătate de cer. În următoarele câteva săptămâni l-am tot 
bibilit. Am făcut un pod înăuntru, din scobitori şi bețe de chibrit. 
Am pus sticlă pisată în chit negru, ca să arate ca nişte lumini în 
întuneric. Am cumpărat o maşinuţă de jucărie şi am făcut trei 
siluete micuţe, pe care le-am pus înăuntrul ei. La sticla asta am 
lucrat cel mai mult. Lui Al nu-i venea să-şi creadă ochilor când 
am terminat-o. 

— Parc-ai fi micşorat lumea şi-ai fi vârât-o în sticlă. 


Ed închide carnetul şi privim strada. 

— Te vezi vreodată cu tatăl tău, te caută să vă-ntâlniţi? îl 
întreb. 

— Nu. Mama mi-a zis că s-au certat straşnic înainte s-o 
părăsească. Ea avea 15 ani, el, 16 şi când l-a anunţat că e 
însărcinată a şters-o într-o asemenea grabă, că a lăsat o gaură 
în formă de tata în perete. 

— Ţi-e dor de el? 

— Nu-ţi poate fi dor de o gaură. 

Răsfoieşte carnetul. 

— Până şi mama de-abia şi-l aminteşte. Ştiu doar că e de prin 
zonă. Şi că nu s-a omorât cu şcoala. Că formaţia lui preferată 
era Smashing Pumpkins şi că a întâlnit-o pe mama la unul dintre 
concertele lor, în zona din faţa scenei. Primele cuvinte pe care i 
le-a adresat mamei au fost: „Azi e cea mai grozavă zi din viaţa 
mea”, un vers dintr-un cântec al formaţiei. Eu cred că nu era 
decât un labagiu. Mamei i s-a părut atunci cool, dar acum, 
privind în urmă, îmi dă dreptate. Ultimele două vorbe pe care i 
le-a spus mamei au fost: „fuck!” şi „fuck!”. 

Izbucnesc în râs, dar mă cenzurez rapid. 

— lartă-mă. Nu-i deloc amuzant. 

— Nu-mi pasă c-a plecat. Mama mi-e de-ajuns. Nu ne-am 
scăldat niciodată în bani, dar mama a cumpărat lucruri mai 
vechi şi a reuşit să transforme orice spaţiu în care am locuit într- 
unul plăcut. Are ea o metodă de a găsi lucruri ieftine atunci 
când ai nevoie de ele. Mese vechi şi rafturi de cărţi. Şi o mulţime 
de discuri de vinl. Pe mine mă mai cheamă şi retro. 


— Pe bune? 

— Nu, glumesc. Celălalt prenume e Phil. Edward Phil Skye. Pe 
bunica o chema Philomena. 

Incerc din răsputeri să-mi ţin gura. Aştept să treacă măcar 
zece secunde. 

— Ţi s-a dat numele după o femeie? 

— Eşti foarte perspicace, dar bănuiesc că nu-i prima dată 
când auzi asta. Nu mă deranjează să-i port numele. Ea a avut 
grijă de mine până a terminat maică-mea a X-a, dar a murit 
bunicu' şi ea s-a îmbolnăvit, aşa că s-a mutat la azil. Când a 
murit, mi-a lăsat colecţia ei de figurine Pez. Mama mi-a 
completat-o mereu. Căuta prin magazine second-hand şi-mi 
găsea figurinele mai vechi, gen Popeye şi Space Man. Cred că 
am pe puţin o sută. 

Ed povesteşte în grabă. Dar, dacă îţi iei un mic răgaz şi te 
gândeşti la ce spune, la 16 ani mama lui şi-a pierdut ambii 
părinţi şi a fost nevoită să abandoneze şcoala ca să-şi crească 
bebeluşul. lar el a rămas fără tată. Aş vrea să-i spun ceva, dar 
singurele cuvinte care-mi vin în minte sunt: 

— Ar trebui să existe şi o figurină Pez cu Picasso. 

Ed are dreptate. Nu sunt chiar atât de perspicace. 

— E-o idee bună, zice Ed. Dar nu m-aş simţi prea bine să 
mănânc bomboane din gâtul maestrului. 

— Da' dacă bomboanele ar ieşi din pensula lui? 

— Poate-aşa, zice el, şi ne oprim din vorbă cât timp trece pe 
lângă noi un grup de puştani. g 

Ed îi urmăreşte, iar eu mă uit la el. Imi place cum vorbeşte. 
Are exact doza potrivită de ciudățenie. Ar fi trebuit să fie mai 
vorbăreţ la întâlnirea aia a noastră. 

— Cum îl chema pe tatăl tău? îl întreb la un moment dat. 

— John. Mama nu-şi mai aminteşte numele de familie. 

— Oare cum se poate să iubeşti pe cineva destul de mult 
încât să te culci cu el, dar dup-aia să-i uiţi numele? întreb eu. 

— Nu-l iubea. Nu trebuie să iubeşti pe cineva ca să faci sex cu 
persoana respectivă. 

— Ştiu asta, spun eu, încercând să n-arăt cât de aiurea mă 
simt că am confundat dragostea cu sexul. De fapt, ştiu prea 
bine că-s lucruri diferite, dar aş vrea să fie măcar atât de 
apropiate cât să se atingă în trecere. Ar fi însă frumos, adaug. 
Dacă s-ar întâmpla aşa. Dacă oamenii ar rămâne împreună. 


— Treci pe la părinţii lui Leo. Nu-i nimic frumos în faptul c-au 
rămas împreună. Leo zice că-i mai bine de mine, cu un singur 
părinte, da' bun. 

— Daisy zice că Leo locuieşte cu bunică-sa. 

— Da’ ştiu c-aţi vorbit despre noi, nu glumă, cât aţi stat la 
toaletă. 

— Că parcă voi, când aţi fost la toaletă, n-aţi vorbit despre 
noi. 

— Am vorbit despre cât de periculos e să iasă cineva în oraş 
cu voi, zice el. 

Pare a fi un dram de adevăr în ceea ce spune. 

— Tot despre asta am vorbit şi noi, îi răspund eu, şi pare a fi 
şi-aici un dram de adevăr. Daisy zice că Leo ar fi avut probleme 
cu poliţia o dată. 

— Nu a fost acuzat de nimic, în mod oficial. Mama zice că Leo 
e băiat bun. Numai că uneori ascunde asta foarte bine. 

— Dar părinţii lui nu-s de treabă? întreb. 

— Beau foarte mult, din câte-am înţeles. Leo nu mai locuieşte 
cu ei de ani buni. 

Am încheiat subiectul, vrea Ed să dea de înţeles, şi mi se pare 
corect. Or fi părinţii mei ciudaţi, dar eu pot să-l văd pe tata în 
fiecare zi. Vreau să-l văd în fiecare zi. Bine, am fost nevoită să-i 
citesc regulile sanitare ca să nu mai folosească gazonul pe post 
de toaletă dimineaţa, dar ăsta a fost un cusur destul de 
neînsemnat. 

Ed rămâne tăcut o bună bucată de vreme, iar apoi râsul lui 
îmi răsună în urechi. 

— Ce-i? 

— Nimic. Mă gândeam şi eu. M-ai lovit pentru că tu îl doreai 
pe domnul Darcy, iar eu nu eram domnul Darcy. 

— Ştii cine-i domnul Darcy? 

— Exist, deci ştiu cine-i domnul Darcy. Beth a studiat cartea 
anul ăsta la literatură. M-a obligat să văd filmul împreună cu ea 
de nu ştiu câte ori. O ştia pe de rost, cap-coadă, ca şi pe toate 
celelalte cărţi pe care le-au studiat la clasă. 

— Se pare că-i o fată inteligentă. 

Încerc s-o spun pe un ton cât se poate de nonşalant, dar, în 
mod ciudat, tot ce spun despre Beth îmi iese din gură într-un stil 
cât se poate de pompos. 


8 Personaj din romanul Mânarie şi prejudecată al lui Jane Austin (n.t.). 


Ed îmi aruncă o căutătură piezişă şi ştiu c-a perceput nota 
bizară din vocea mea, dar nu şi-o poate explica nici el. 

— Chiar e inteligentă. 

Răsfoieşte iar carnetul, accelerând sau încetinind mişcările 
personajelor din desene. 

— Oricum, mai deşteaptă decât mine, asta-i cert, adaugă el. 

Îi urmăresc mişcările mâinilor. 

— Dar şi tu eşti inteligent. 

Sprâncenele lui intră din nou în acţiune. 

— De unde ştii? 

Rămân puţin pe gânduri. Ştiu că e inteligent, numai că nu 
prea-s sigură de unde ştiu asta. 

— Vezi? zice el înainte de-a apuca să-i răspund. Nu ştii. 

— Eşti amuzant şi n-ai putea să fii aşa dacă n-ai fi inteligent. 
Taică-miu zice că-i mai greu să faci pe cineva să râdă decât să-l 
faci să plângă. 

— Asta pentru că poţi uşor să faci pe cineva să plângă dacă-i 
dai una. 

— Tocmai. 

— Se poate oare să fi văzut vreun număr de-al tatălui tău? 

— Nu. Vreau să zic, doar dacă frecventezi cluburile de noapte 
în care, în anumite seri, oricine are acces la microfon. 

Îl privesc pe Ed, cu jeanşii lui vechi şi cu ghetele lui cu vârful 
placat cu metal, şi mi-l imaginez ştergând-o de la ore împreună 
cu alţi chiulangii. 

— Probabil că frecventezi cluburile astea. 

— Ti-am spus doar că mă culc devreme. Trebuie să deschid 
magazinul la 7:30, la timp pentru băieţii din breaslă şi pentru 
livrări. Bert nu ajungea înainte de 8:30, aşa că nu puteam să 
întârzii. 

Ed bate darabana pe coperta carnetului. 

— N-am întârziat niciodată, spune el şi am impresia că nici nu 
vorbeşte cu mine, aşa că nu-l întrerup. 

Stăm rezemaţi de gard şi privim strada. 

— Cât e ceasul? întreabă Ed. 

— 12:30. 

Noaptea devine tot mai pustie, cum zicea Ed adineauri. Câţiva 
oameni care aşteaptă ultimul tramvai, câteva taxiuri care trec 
pe lângă noi. Ed şi cu mine. 


— Părinţii lui Beth nu zic nimic că vă întâlniți aşa de târziu? 
Sau, mă rog, devreme. 

— Nu sun la uşă, îmi zice el. Avem un loc al nostru, undeva în 
fundul grădinii. E acolo un copac uriaş, aşa că nu putem fi văzuţi 
din casă. Sar gardul din spate şi o găsesc acolo. 

— Ce romantic. 

— Până o să mă prindă taică-su. Mi-am pregătit însă o cale de 
scăpare, aşa că n-o să păţească nimeni nimic. 

— În afară de Beth, îi zic eu. OK, tu scapi sărind peste gard, 
dar ea rămâne-acolo. 

— Beth îşi poate purta şi singură de grijă. 

Când mi-l imaginez sărind gardul ăla, îmi vine în minte 
imaginea lui plecând şi asta mă face să mă întreb cât o să mai 
dureze până o să rămânem în pană de subiecte de conversaţie. 
Mă foiesc un pic, ca să-i dau de-nţeles că-i liber să plece, dacă 
asta vrea. 

— Tot timpul îţi răsuceşti brăţara pe încheietură, îmi spune el. 
E cadou de la vreun băiat? 

— Dap. Şi-ncă nu unul oarecare. 

Răsucesc brăţara. 

— E brăţara norocoasă a tatei. Aduce noroc oricui o poartă. 

— Şi el cum mai stă cu norocul, de când ţi-a dat-o ţie? 

Mă gândesc la tata, aşezat pe scaunul lui, în faţa şopronului. 

— Stă bine. Să ştii că poţi pleca, dacă vrei. 

— E-a doua oară că-mi zici asta. Şi dacă nu vreau să plec? 

Căldura care se ridică dinspre fast-foodul din apropiere face 
ca aerul să devină mătăsos şi mi se pare că, dacă aş vrea, l-aş 
putea atinge, aşa că mă concentrez pe asta, în loc să-l privesc 
pe Ed. 

— Unde crezi c-ar putea fi Shadow în momentul ăsta? îl întreb 
eu, deoarece nu reuşesc să mă hotărăsc să-i spun lui Ed că-i în 
regulă dacă nu vrea să plece. 

— Te aşteaptă pe tine, să v-o puneţi, îmi zice Ed şi nu-i nevoie 
să mă uit la el ca să ştiu că iar zâmbeşte. 

— Vorbeşti de parc-aş căuta-o pe Zâna Măseluţă sau ceva de 
genul ăsta, dar te-nşeli, îi zic eu, urcând pe bicicletă. Shadow 
chiar există. Şi nu ştiu dacă o să-i placă de mine, dar vreau şi eu 
să întâlnesc un tip, unul singur, care consideră că arta e cool. 
Oare cer prea mult dacă-mi doresc să întâlnesc pe cineva care 
ştie să vorbească, să deseneze şi să-şi folosească creierul? 


Îmi răspunde prin obişnuita ridicare din sprâncene. 

— Ce mai e? 

— O să întruchipeze toate astea până când îl întâlneşti. După 
aia o să fie doar un băiat ca oricare altul. Şi, dacă vrei să ştii, 
sunt o mulţime de băieţi care-şi folosesc creierul. 

— Pregăteşte-te, amice. Simt eu că o să trebuiască să alergi 
un pic. 

— Nici gând. Nu mai alerg după tine. 

Aşa cum stă aşezat pe portbagajul bicicletei, se hâţână şi apoi 
se împinge cu un picior, ca să luăm avânt. 

— Incepe să pedalezi. Acum! Era complet aiurea cum făceam 
noi, zice el. 

O pornim de-a lungul străzii, Ed îşi pune mâinile pe umerii 
mei, iar farul bicicletei proiectează pe drum, înaintea noastră, 
un mic cerc de lumină perlată. Îmi vin în minte fotografiile lui Bill 
Henson pe care ni le-a arătat doamna J., înfăţişând adolescenţi, 
noaptea. Când le-am privit, am simţit că e cineva care a înţeles, 
care a văzut ce-nseamnă să fii în pielea goală, strălucind în 
întuneric. 

— Apropo, Îmi zice Ed în timp ce ne continuam drumul, şi eu 
cred că arta e cool. 


ED 

Nu-mi iau mâinile de pe umerii lui Lucy, chiar dacă simt 
atingerea pielii ei ca o arsură prin braţe. Senzaţia nu mă 
deranjează. Drumul se rostogoleşte pe lângă noi - şi creierul 
meu odată cu el. Din cap, gândurile mi se revarsă în degete. Şi 
ele o să palpite până când le voi elibera de aceste gânduri 
desenându-le. „Cred că arta e cool.” Asta e primul gând. 

Al doilea este despre planul meu de-a sări gardul şi de-a o 
lăsa pe Beth de izbelişte în cazul în care am fi prinşi în grădina 
ei. Mă simţeam uşurat la gândul că nu va trebui să-i dau 
explicaţii tatălui ei, dar nu m-am gândit la ce i s-ar întâmpla lui 
Beth, rămasă pe loc. 

Al treilea e despre mine spunându-i lui Lucy că nu mi-a păsat 
că taică-miu a spălat putina. Şi chiar nu-mi pasă. Doar că, 
uneori, îmi pun întrebări. De pildă, dacă ar fi fost mai uşor 
pentru mama în cazul în care el ar fi rămas cu noi. Dacă nu 
cumva sunt şi eu la fel ca el. 

Al patrulea gând este exclusiv despre Lucy şi obiceiul ei de a- 
şi răsuci brăţara pe încheietură şi a-şi bâţăi picioarele. E 
permanent în mişcare, de parcă mereu trebuie să fie undeva. Aş 
vrea să stea şi ea într-un loc măcar un pic. Să stea liniştită şi să 
vorbim despre lucrurile bizare care i se tot perindă prin minte, 
mai ales că eu i-am zis deja jumătate din lucrurile bizare din 
mintea mea. 

Al cincilea gând este despre ea spunându-mi c-ar face-o cu 
Shadow. Adevărul e că nu m-ar deranja deloc s-o fac cu ea, dar 
nu prea sunt şanse să se-ntâmple asta, dat fiind că, imediat ce 
va afla că eu sunt Shadow, îşi va retrage propunerea. E o 
situaţie fără ieşire: nu se poate întâmpla nimic între noi câtă 
vreme nu mă comport corect şi nu-i spun adevărul; iar dacă 
sunt cinstit şi-i spun adevărul, n-o să vrea să aibă de-a face cu 
mine. 

— Trebuie să te comporţi corect cu o femeie, mi-a spus Bert 
într-o zi, când descărcam cutiile cu vopsea. 

— Dar mă port bine cu Beth, i-am zis eu. 

— Trebuie să fii cinstit, a continuat el. Valerie zice că nu 
aşteaptă de la mine decât puţină bunătate şi adevărul. 

— Nu pot să-i spun lui Beth că eu sunt Shadow. S-ar enerva 
dac-ar şti că mă ocup cu ceva ce ei i se pare primejdios. 


— Nu de asta nu-i spui. Nu-i spui pentru că ceea ce se vede 
pe perete e exact ce se petrece aici, înăuntru. 
Şi mi-a ciocănit tărtăcuţa. 


— la-o la stânga, îi spun lui Lucy. Desenul ăla e-aici. 

E cel pe care l-am făcut după ce Beth mi-a adus lucrurile 
înapoi. Fantoma închisă în borcan. Lucy aruncă o privire rapidă 
în jur, în căutarea unor umbre care desenează, înainte de a-şi 
aţinti ochii spre perete. Stau în spatele ei, urmărind-o cum îmi 
admiră desenul. Am senzaţia că pielea mi se desprinde de pe 
trup, că, dacă s-ar întoarce înspre mine, ar da cu ochii de un 
schelet şi-atunci ar înţelege. 

Dar nu. Imi aruncă o privire, apoi îşi fixează din nou ochii 
asupra desenului. 

— Pesemne că aşa se şi simte câteodată, spune ea, dar eu nu 
zic nimic, pentru că orice i-aş spune m-ar da de gol. 

— De parc-ar fi închis undeva, cu capacul strâns bine. 

Capacul e strâns bine, întotdeauna e strâns bine, şi borcanul 
nu poate fi deschis decât dacă-l spargi. Aşa mă simţeam 
câteodată, în magazin, după ce m-am despărţit de Beth. Nu-mi 
doream decât să desenez. Dar apoi Bert a murit, eu am fost 
nevoit să plec de la magazin şi m-am trezit într-o situaţie 
nasoală, pentru că acum nu mai câştig niciun sfant. 

— Capacul e găurit ca să intre aer, zic eu, arătând înspre 
partea de sus a borcanului. 

— Asta-i cel mai rău. 

Intoarce bicicleta, iar lumina farului cade asupra mea. 

— Nu-s prea optimiste desenele lui, nu-i aşa? 

— Poate că pe-ăsta l-a făcut într-o zi mai proastă. 

Nu ştiu dacă mă simt vreodată plin de speranţă când 
desenez. Simt doar o pornire nestăvilită, apoi uşurare. Poate că 
asta să fie speranţa. 

Arunc o privire în direcţia oraşului. Nopțile sunt meschine prin 
locurile astea, pline de smogul care înghite stelele. 

— Cine ar putea fi optimist pe-aici? 

— Eu sunt, zice ea. Al mi-a propus să devin ajutorul lui la 
atelier. lar la anul o să merg la facultate. 

— Poate că Shadow nu merge la facultate. Poate că nici 
măcar n-are job. 


— Dar e talentat, zice ea. Chiar e talentat. Şi face lucrurile să 
fie mai frumoase prin simplul fapt că desenează. Aşteptam 
odată în staţia de autobuz, eram enervată c-o să întârzii, şi- 
atunci am remarcat un mic desen al lui peste stradă. Gândacul 
ăla mă privea cu nişte ochi care parcă spuneau: „iţi vine să 
crezi? Stau aici de jumătate de oră”. Desenul nu era însoţit de 
niciun cuvânt. Dar nici nu era nevoie. Ochii erau de-ajuns. 

— De unde ştii că era desenul lui? o întreb eu. Dacă nu scria 
nimic? 

— Ştiu, pur şi simplu, mi-a răspuns ea şi, din cauza senzaţiei 
pe care mi-o provoacă aceste cuvinte, rămân cu ochii pironiţi la 
palmele ei. 

— Albastrul ăsta e de la cerul lui, îmi spune ea, arătându-mi 
palmele. Am atins adineauri unul dintre desene. Un tip care 
desenează în felul ăsta sigur o să realizeze ceva. Nu stă el 
degeaba. 

Ascultând-o, mă simt ca atunci când Bert vorbea despre ce- 
avea să se-aleagă de mine în zece ani. „O să fii un artist 
celebru”, zicea el, iar mie-mi venea s-o iau la goană, dar pielea 
nu-mi dădea voie. Simţeam nevoia să arunc cu nişte cutii de 
vopsea în geam, numai să pot auzi un zgomot care ar fi 
semănat a evadare. 

— Ar trebui să plecăm, îi spun eu. Nu e-nţelept să stai prea 
mult într-un loc în timpul nopţii. 

Ea nu se mişcă. 

— Cum arată? Atât cât l-ai putut vedea? 

— Băieţii nu prea sunt atenţi la cum arată alţi băieţi. Cred că-i 
înalt. Are părul negru. Musculos. Are nişte muşchi... 

— Dar n-ai fost atent la cum arată, zice ea ironic. 

— Ar fi greu să nu observi asemenea muşchi. 

Nu se dă bătută. 

— Dar cum arată? 

Scutur din cap. 

— Nu ştiu. 

Mă ţintuieşte cu privirea, iar eu scormonesc prin minte după 
vreun cuvânt cu care să pun capăt discuţiei. Mă agăţ de primul 
care se iveşte: 

— Pierdut, zic eu fără să mă gândesc. Cred. Nu ştiu. 

Îi e suficient deocamdată, aşa că se urcă pe bicicletă. Împing 
ca să ne luăm avânt, dar stau serios pe gânduri dacă e prudent 


să ne afundăm mai mult în parc. Cu Leo nu e nicio problemă să 
stau pe afară noaptea, pentru că el e un uriaş obişnuit să se 
bată. Mai cunosc pe câţiva din celelalte găşti şi sunt tipi ok, dar 
nu toată lumea-i la fel de prietenoasă noaptea. 

Lucy nu m-ar asculta însă, aşa că mergem mai departe prin 
parc, pe cărări pe care aş fi preferat să nu merg cu ea. Alei 
şerpuite care duc înspre centrul parcului şi mă trimit cu gândul 
la cărările sinuoase de pe cer, care se opresc brusc. De unde 
stau, mi-e greu să văd încotro ne îndreptăm. Din câte-mi dau 
seama, ne-am putea afla pe o alee care se înfundă şi cine ştie 
peste ce putem da. Şi eu şi Leo m-am ales cu câteva căzături pe 
nişte pante din zonă. 

— Poate-ar trebui să ne întoarcem. Unele dintre alei nu-s 
îngrădite. Pe undeva pe-aici e o râpă foarte adâncă, îi spun eu. 

Vreau să merg la Feast, să mănânc ceva. Să ajung într-un loc 
luminat, unde să fie mai mulţi oameni. Undeva departe de 
lucrurile pe care le-am desenat. 

— Am simţi pietrişul dacă am ieşi de pe alee, nu? îmi zice ea. 

— Bănuiesc. 

— Atunci nu-ţi mai face griji. 

— Uşor de spus, greu de făcut, zic eu. 

— Ar trebui să-ţi laşi gândurile să zboare, îmi zice ea. Să 
rătăcească prin locurile unde ţi-ai dori să ajungi. Când n-am chef 
să fac un lucru, de pildă, să răspund la oră sau să dau un test, 
îmi imaginez că sunt în atelierul lui Al şi suflu sticla. Că răsucesc 
tija, suflu aer şi ceva ia naştere din răsuflarea mea. 

Ceva din vocea ei mă trimite în faţa unui perete, noaptea, 
împresurat de beznă, cu o lume pe care eu o creasem înaintea 
ochilor. Niciunul dintre noi nu-şi mai face griji. 

Şi exact în momentul ăla ne prăbuşim în hău. 


LUCY 

Pesemne că-s piază rea. Ori eu, ori Ed. Gândul ăsta-mi trece 
prin cap în timp ce zbor peste marginea râpei şi cad cu tot cu 
bicicletă, iar Ed e azvârlit de pe portbagaj. După zgomotul făcut 
pare că se rostogoleşte în viteză şi nu pot decât să sper că n-o 
s-ajungă cumva în faţa bicicletei. 

Ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Ed s-ar fi ţinut mai 
strâns. Eliberată de greutatea lui, bicicleta prinde şi mai multă 
viteză şi mă deplasez atât de repede încât mi-e teamă că mi-a 
sunat ceasul. „Wooooow!” urlu eu şi mă ţin şi mai strâns de 
ghidon. Braţele, picioarele şi muşchii feţei mi se contractă. Nu-i 
deloc o cursă plăcută, dar supraviețuiesc. Trec cu roţile peste 
ceva şi merg mai departe. Sper doar să nu fi fost Ed. 

În timp ce-mi continui cursa haotică, am un moment de 
luciditate, o scânteie care mă loveşte brusc. Dacă Dylan îl ştie 
pe Shadow, iar Dylan şi Ed sunt prieteni, de ce nu-l cunoaşte şi 
Ed mai bine pe Shadow? Momentul de luciditate se evaporă 
brusc, pentru că, atunci când o fată se izbeşte de un copac în 
puterea nopţii, s-a zis cu luciditatea, invariabil. 

Imi dau jos casca şi rămân întinsă pe jos, încercând să-mi 
recapăt suflul. 

— Ed? Mai trăieşti? 

— Da, răsună vocea lui undeva, în apropiere. Ceea ce-i cu 
adevărat surprinzător, ţinând cont că ai trecut cu bicicleta peste 
mine pe la jumătatea pantei. Eşti o fată cu care-i foarte 
primejdios să ieşi. 

— Nu suntem la întâlnire. 

— Norocul meu. Pesemne c-aş fi fost deja mort. Te-ai lovit? 

Verific la repezeală. 

— Nu. Pietrele mi-au amortizat căderea. Tu te-ai lovit? 

Mă ridic şi îndrept înspre el lumina farului de la bicicletă. 

— lhî. Am o urmă de cauciuc pe faţă, zice el şi se poate să fie 
din cauza şocului, dar nu mă mai stăpânesc şi izbucnesc în 
hohote de râs. Nu da atenţie bârfelor, continuă el. Băieţilor li se 
par supersexy fetele care râd în hohote după ce-au trecut cu 
bicicleta peste ei. 

Râd şi mai tare. 

— Chiar nu-ţi face griji pentru mine, sunt ok. 

Îmi trag sufletul şi mă liniştesc; amândoi privim în susul 
pantei, să evaluăm situaţia. Durul de Ed susţine că trebuie să 


urcăm înapoi şi ştiu că are dreptate, dar eu aş prefera să chem 
poliţia sau pompierii să ne scoată de-aici. 

— Nu poţi chema poliţia să vină să te scoată dintr-o râpă, zice 
el. 

Mă întreb dacă tata ar putea ajunge cu taxiul lui până aici. 
Dacă ar şti că sunt cu un băiat, probabil că ar putea. 

— Bine, bine, urcăm singuri, îi zic eu. Dar mai întâi vreau s-o 
sun pe Jazz, ca să ştie cineva unde suntem. 

Lăsăm farul bicicletei aprins între noi, iar Ed se îndreaptă 
şchiopătând înspre un pietroi şi se aşază. E la o distanţă 
probabil suficientă ca să nu audă ce vorbesc, dar eu mă 
îndepărtez şi mai mult, ca să fiu sigură. 

— Mesteci gumă? o întreb pe Jazz când îmi răspunde, într-un 
final. 

— Da. Aşteaptă puţin. 

— O! zic eu, gândindu-mă la sunetele asemănătoare de la 
petrecere şi punând totul cap la cap. 

În mod ciudat, sunt puţintel geloasă. 

— Gata, m-am întors, zice ea. Unde eşti? 

— Pe fundul unei râpe întunecoase, cu un băiat. 

Pentru câteva secunde se aşterne tăcerea. Apoi Jazz zice: 

— E-o figură de stil? 

— Nu. Chiar sunt pe fundul unei râpe întunecoase. Am căzut 
aici cu Ed de pe bicicleta mea. 

— Eşti teafără? 

— Un pic zdruncinată, dar în rest n-am nimic. 

Arunc repede o privire peste umăr, să mă asigur că Ed e în 
continuare la distanţă, aşezat pe pietroiul lui, şi apoi şoptesc: 

— Ed e haios. 

— Se-nfiripă ceva, aşa-i? 

Se-ndepărtează de telefon o clipă şi o aud strigând peste 
capetele celor din mulţime: 

— Daisy, Leo, se-nfiripă ceva între Ed şi Lucy. 

Oh my God! 

— Gata, m-am întors. 

— Nu pot să cred c-ai făcut asta! Leo o să-i spună lui Ed c-am 
zis eu că se-nfiripă ceva. Nu-i deloc aşa. Are o relaţie cu Beth, îi 
spun eu în şoaptă. 

— Serios? Ea e-aici, ştii? Vorbeşte cu Leo. 


— Vrei să zici c-a auzit când ai urlat că se-nfiripă ceva între 
mine şi iubitul ei? 

— Nu m-am gândit la asta. Stai puţin. O dreg eu. 

— Nu, mai bine nu! 

Dar e prea târziu, căci deja o aud strigând: 

— Lucy şi-ar dori să se-nfiripe ceva, dar Ed are o iubită, aşa că 
nu se-ntâmplă nimic. 

Apoi zice în telefon: 

— S-a rezolvat. 

— S-a rezolvat? Acuma îşi închipuie că-mi fac iluzii. Trebuie 
să-nchid. 

Şi să găsesc o cale să-mi separ sinele conştient de sinele 
inconştient, ca să-mi pot şterge episodul din memorie. 

— Aşteaptă, îmi zice ea. N-am vorbit despre Leo. Am dansat 
împreună, dar nu se-ntâmplă nimic. 

— Şi-atunci ce erau sunetele alea care se-auzeau când ai 
răspuns? 

— Ţi-am zis. Mestecam gumă. 

— Am crezut că vă sărutaţi şi ţi-a fost ruşine să-mi zici. 

— Doar ai fost de faţă când am alergat printre maşini, să-i cer 
lui Jacob numărul de telefon. Nu-s ruşinoasă, Lucy. 

Asta aşa-i. Şi chiar e înnebunită după guma de mestecat. 

— l-ai trimis semnale? 

— Mai ceva ca un far. Dar mintea îi e în altă parte. Jucam 
adevăr sau provocare şi el se tot uita la ceas. L-am întrebat 
dacă trebuie să plece undeva. Şi mi-a răspuns că trebuie să fie 
într-un loc la unu, dar că după aia s-ar putea întoarce după 
mine, la petrecere. l-am zis: vin şi eu cu tine. Dar mi-a răspuns: 
nu, nu poţi veni cu mine. Deci, mi-am zis că, probabil, nu-l 
interesez. Dar dup-aia a-nceput să se joace cu una dintre 
codiţele mele, o tot răsucea pe degete. Poate că se gândeşte la 
Emma. Poate că se-ntâlneşte cu ea mai târziu. Mă scoate din 
minţi. S-o rog oare pe Daisy să-i tragă una-n boaşe lui Dylan, ca 
să aflu? 

— S-ar putea să strice toată distracţia. 

— S-a zis cu distracţia pentru ăştia doi. Dylan tot încearcă să 
danseze cu ea, dar Daisy dansează tot timpul cu un tip căruia i 
se zice Gorilla. Trebuie să mai fie ceva la mijloc, care a supărat- 
o mai tare decât ouăle. E-atât de trist să-i priveşti. El stă acum 


într-un colţ şi se uită la ei cum dansează. Stai puţin. Beth îmi 
spune ceva. 

— Beth? 

Oh my God! 

— Am înţeles, o aud pe Jazz zicând, apoi la telefon, către 
mine: Am noutăţi. Beth zice că ea şi Ed s-au despărţit de vreo 
trei luni. 

Asta mă pune pe gânduri. Întorc vestea pe toate feţele câteva 
secunde. 

— Asta-i o veste cât se poate de proastă. 

— De ce zici asta? E liber, dacă-l vrei. 

— E liber, dar nu vrea să ştiu că e liber, pentru că nu-şi 
doreşte să-mi închipui c-ar exista cea mai mică posibilitate să 
fim împreună. 

— Te simţi bine? Şuşotelile tale devin tot mai ascuţite. 

— N-am nimic. Nici măcar nu prea-mi place de el. 

— Îţi închipui cumva că te cred? 

— Bine, poate-mi place un pic. Nu ştiu. Sunt confuză. Am mai 
trecut şi cu bicicleta peste el. 

— Las-o şi tu mai moale cu agresiunile, dacă-ţi place de el. 

— Nu, eu îl caut pe Shadow. Trebuie să mă ţin de plan. 

— Poate că Ed se preface că nu-l interesezi, zice ea. E 
romantic. 

— După mine, nu-i deloc romantic să minţi. 

— După tine, orice e romantic presupune un corset şi o 
maşină a timpului. Mai relaxează-te şi tu puţin. la stai, Leo vrea 
să vorbească cu Ed. 

Nici n-apuc să-i spun ce-am aflat despre Leo. Mă îndrept 
înspre Ed şi-i întind telefonul. Facem schimb de locuri, el se 
îndepărtează, iar eu mă aşez pe pietroi. Mă străduiesc din 
răsputeri să aud ce zice, dar vorbeşte încet, aşa că nu reuşesc 
să disting decât câte un cuvânt ocazional. 

Jazz susţine că universul ne oferă răspunsuri. Mie mi s-a părut 
întotdeauna o afirmaţie stupidă, dar cum nimeni altcineva nu-mi 
dă nimic de la care să pornesc, s-ar putea să fie momentul să 
recurg şi la asta, în ultimă instanţă. 

Dau cu banul. Cap înseamnă că Ed nu mi-a zis despre Beth 
pentru că face pe neinteresatul. OK. Din trei încercări. Hai, din 
patru. Bine, din cinci încercări. Asta e, îmi rămâne oricum 
Shadow. 


Mă uit o vreme la moneda pe care-o ţin în mână şi apoi fac 
nişte trucuri învăţate de la tata. Rostogolesc moneda pe degete 
şi-o fac să dispară şi să reapară. „Toată chestia e să-i faci pe cei 
din public să creadă. Dar e important şi ce e dispus publicul să 
creadă. Oamenii vor să te vadă cum scoţi prin magie o monedă 
din ureche. Aşa că, dacă eşti destul de rapid şi ascunzi lucrurile 
suficient de bine, o să te creadă”, îmi zice tata mereu. 

Cap înseamnă Ed. Pajură, Shadow. Dau cu banul o ultimă oară 
şi aştept să cadă. 


ED 

O urmăresc pe Lucy vorbind la telefon cu Jazz şi mă tot 
gândesc cum i-aş putea spune. Poate c-aş putea să-i zic 
adevărul în faţa desenului din parcul pentru skateboarding. Sau 
s-o duc la portretul pe care i l-am făcut lui Bert. Să le fac 
cunoştinţă, cum s-ar zice. 

Ori, poate, ar trebui să-i arăt balanţa pe care am desenat-o 
lângă docuri. Ca aia pe care am văzut-o în tabloul lui Vermeer, 
Femeie cu o balanță. Doamna J. mi-a spus odată că balanţa din 
tabloul lui cântărea ceva important, cum ar fi unele fapte ori un 
suflet. Am mers împreună cu Bert la expoziţia Vermeer şi, în 
timp ce admiram tabloul, l-am întrebat: 

— Ce crezi c-ar trebui să facă un om ca să dea greutate 
sufletului? 

— Nu ştiu cum e cu sufletele, dar omul ar trebui să trăiască 
cum se cuvine. N-are rost să trăieşti dacă nu trăieşti aşa cum 
trebuie. 

În timp ce vorbeşte la telefon, Luce îmi aruncă din când în 
când câte o privire. Tot ce pot auzi sunt, în răstimpuri, 
exclamaţii de genul: „Oh my God! Nu face asta! Nu!”. 

Leo, ce i-oi fi spus lui Jazz? Mă tot gândesc cum i-aş putea 
explica lui Lucy de ce-am minţit. La un moment dat, se apropie 
de mine şi-mi întinde telefonul. 

— E totu-n regulă? o întreb. 

— Totu-i ok, zice ea şi zâmbeşte, aşa că răsuflu uşurat. 

Cu sufletul uşor, mă tot gândesc în timp ce-i întorc spatele şi 
mă îndepărtez. Când pun telefonul la ureche, aud râsul lui Leo. 

— Ai căzut în râpă? hohoteşte el. Cât de tare! 

— Foarte tare, şoptesc eu. E întuneric şi nu putem chema 
poliţaii să ne ajute, pentru că urmează să dau o spargere mai 
târziu. Şi nu vreau să creadă că Lucy ar avea vreun amestec, în 
caz c-o să fiu prins. 

Leo se opreşte din râs. 

— În mod clar, nu poţi chema poliţaii. Fii atent aici, Dylan şi cu 
mine o să mergem imediat să luăm furgoneta. După aia o să ne 
întoarcem după Jazz şi Daisy, apoi am putea da prin parc, pe la 
unu jumate. Până atunci o să reuşiţi să ieşiţi din râpă. 

Cobor şi mai mult vocea. 

— Doar n-o să le plimbi cu furgoneta cu care o să ne pierdem 
urma. 


— Ce-ar fi să nu-i zicem aşa? Am putea da de bănuit. 

— Şi-atunci cum să-i zicem? 

— Simplu, furgoneta? 

— Asta nu schimbă nimic şi tot aiurea e. Ar putea fi văzute- 
năuntru. 

Întorc capul înspre Lucy, care dă cu banul, scăldată în lumina 
farului de la bicicletă. 

— Nu vreau s-o amestec în asta. 

— Se-nfiripă ceva-ntre voi, aşa-i? 

— Ba nu se-nfiripă nimic. Nu-i băga-n cap aşa ceva lui Jazz. 

— La fel ai zis şi într-a V-a, când doamna Peri ne-a acuzat că 
punem ceva la cale, dar nu-şi putea da seama ce. Ea făcea 
spume la gură, iar tu ziceai întruna: „Nu se-ntâmplă absolut 
nimic”. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Păi, tu îţi băgaseşi în pantaloni peştele clasei. Deci chiar se 
petrecea ceva. 

— Atunci spune-i lui Jazz că am un peşte în pantaloni, şi cu 
asta basta. 

Se scurg câteva secunde în tăcere, apoi Leo zice: 

— Cum ţi se pare Lady Jazz? Are codițe. Imi plac codiţele alea 
ale ei. Şi arată tot timpul cu degetul. Ştie câte ceva despre 
poezie. l-am recitat nişte poezii de-ale mele şi chiar i-au plăcut. 

— l-ai recitat chestii de pe desene? 

— Stai liniştit. Nu de-alea. Altele. 

— Care altele? 

— Nişte versuri. Fii fără grijă. 

— Chiar nu-mi fac griji. Doar că nu ştiam că scrii şi alte versuri 
în afara celor de pe desene. Cum te consideri, mai degrabă poet 
sau comentator pe teme sociale? 

Îi pun întrebarea asta influenţat de observaţia lui Lucy de mai 
devreme. 

— Habar n-am, chicoteşte el. Tu cum te consideri, mai 
degrabă tâmpit sau labagiu? 

— Corect. 

— Deci ce părere ai despre Lady Jazz? 

— Părerea mea e că o placi, aşa că nu face nimic ce-ar putea 
strica totul. Condu-o acasă, după aia du-te după furgoneta cu 
care o să ne pierdem urma şi să sperăm că n-o să fii arestat în 
noaptea asta. 


— Nu-i propriu-zis o furgonetă cu care ne cărăm, până nu dăm 
spargerea. Adică peste vreo două ore. Ce-ar fi să vă culeg de 
lângă parc, mergem să mâncăm ceva, mai glumim, le lăsăm pe 
fete acasă şi dup-aia, ştii tu... 

In timp ce mă gândesc la propunerea lui, adaugă: 

— Să nu uit, Beth e-aici, te caută. Zice că are ceva să-ți 


spună. A încercat să te sune pe mobil. l-am zis că ţi-au 
suspendat abonamentul, pentru că eşti lefter. 
— Mulţam. 


— Nu-i pasă de-aşa ceva. Vrea să vă împăcaţi. S-o iau şi pe ea 
în furgoneta? 

— N-o băga în chestia asta. O s-o sun de la un telefon public. 
Fii atent. Lucy crede că mă văd în continuare cu Beth, aşa că 
nu-i spune lui Jazz că ne-am despărţit. 

Nu-mi place deloc tăcerea de mormânt care se aşterne în 
telefon. 

— Leo? 

— Uite ce-i. Jazz mi-a zis că s-ar putea să se mişte lucrurile 
între tine şi Lucy, pentru că aşa i-a dat Lucy de-nţeles, iar Beth a 
auzit-o pe Jazz, aşa că Jazz a asigurat-o pe Beth că nu se- 
ntâmplă nimic, pentru că voi doi sunteţi împreună, şi-atunci 
Beth i-a zis că v-aţi despărţit de vreo trei luni. 

— Fuck! 

— Există şi-o parte bună, zice el, dar îi închid telefonul în nas. 

Mă apropii de Lucy. Tocmai a aruncat cu un ban în aer, aşa 
că-l prind şi-l pun pe dosul palmei. 

— Ce faci? 

— Caut răspunsuri de la Univers. 

— Universul tocmai te-a trimis pe fundul unei râpe. Chiar vrei 
să-i pui întrebări? 

Cuvintele mele n-o amuză deloc. Îmi urmez instinctul şi-mi 
pun mâna la nas ca paravan, în caz că-mi pune iar gând rău. 

— Nu te pot întreba pe tine, îmi zice ea. Eşti un mincinos. 

— OK, Ed, braţele în poziţie de apărare şi păstrează-ţi 
cumpătul. 

— Nu-i deloc amuzant. 

— Da' ce-ţi pasă ţie dacă nu mai sunt cu Beth? Ai toată 
noaptea la dispoziţie pentru misiunea „găsirea lui Shadow”, ca 
să fii apoi doar cu el. 


— Stai liniştit. Nu vreau decât să-mi iau bicicleta şi să-mi 
termin treaba. 

Rămânem aşa o vreme şi nu găsesc nimic de spus. 

— Nu vrei să ştii ce ţi-a răspuns Universul? 

Ridic bănuţul. 

— Ca să spun drept, nu. 

Mi-I smulge din mână şi-l bagă în buzunar, fără să se uite le 
el. Apoi înfăşoară strâns cureaua de la cască în jurul ghidonului 
şi închide capsa, îşi imaginează că ghidonul e gâtul meu, aşa îmi 
dă impresia. O ia din loc, iar eu ridic bicicleta. 

— Las-o acolo, îmi strigă. E grea. 

— Nu-i grea, îi răspund eu. E-n regulă. Leo vine să neiacuo 
furgonetă, de lângă parcul pentru skateboarding. O putem pune 
în spate. 

— Super. 

— Super, repet eu şi alunecăm pe pietrele care ne fug de sub 
picioare. 

Bert ne suflă în ceafă, în timp ce suim panta. Mă îndeamnă 
să-mi cer iertare. 

— Te porţi ca un mitocan, mi-a zis el atunci când Beth a venit 
la magazin, să-mi înapoieze lucrurile. 

— Nu mai zice nimeni mitocan, i-am răspuns eu. 

— N-ai decât să râzi cât vrei, dar eu mi-am păstrat fata. 

Salt bicicleta pe umeri. E grea rău, dar mă linişteşte gândul că 
în felul ăsta am, de fapt, posibilitatea s-o şterg pe cont propriu, 
când ajungem în vârf. În plus, mă simt ca un mitocan, aşa că 
încerc să mă revanşez faţă de ea. 

— Mişcă-te mai cu talent, îmi zice Lucy. Nu vreau să-i ratăm 
pe Leo şi pe Jazz. 

Se pare că eforturile mele sunt zadarnice. 

— Uite ce-i, am minţit în legătură cu Beth din cauză că mă 
priveai într-un anume fel, mai devreme. Ca şi cum aş fi fost un 
gunoi gata să sară pe tine. 

— Dar dup-aia ne-am mai împrietenit şi tot nu mi-ai zis. 

— Ai trecut cu bicicleta peste mine. Când ne-am împrietenit? 

Dar am stat de vorbă, recunosc în sinea mea, şi chiar ne-am 
împrietenit puţin, deci ar fi trebuit să-i spun. 

— Îmi pare rău, continui eu. 

— Mi-ai mai spus şi alte minciuni? mă întreabă ea. 


Acum e momentul să-i spun: sunt Shadow. Am rămas fără job. 
De-abia ştiu să citesc. Ceva mai târziu o să dau o spargere la 
şcoala ta, ca să-mi pot plăti chiria şi să-l ajut pe Leo să-şi 
plătească datoria pe care o are la Malcolm Dove. 

— Nţ. N-am spus alte minciuni. M-am despărţit de prietena 
mea şi n-aveam chef să vorbesc despre asta, nimic mai mult. 

Eşti de o laşitate nemaivăzută, parcă-l aud pe Bert. 

— De ce v-aţi despărţit? mă întreabă Lucy. 

— Nu mai contează acum. E de domeniul trecutului. 

Nu vreau să vorbesc despre Beth cu Lucy. Deja înot în ape 
tulburi, pentru că îmi cam place de amândouă, lucru cât se 
poate de nasol, noroc că n-am şanse cu niciuna, aşa că nici nu 
mai contează. Poate că Beth îşi închipuie că vrea să ne 
împăcăm, dar nu-i aşa. Nu ştie totul despre mine. 

M-a îndemnat să citesc o carte pe care o studia la literatură. 
„E despre Vermeer. O să-ţi placă”, mi-a zis ea. Aşa că m-am 
chinuit în fiecare noapte să citesc una sau două pagini. Numai 
că mintea mea nu reţine cuvintele. Cum încerc să bag înăuntru 
unele noi, celelalte se şi şterg. Nu-s mai prost decât Leo, aşa că, 
dacă el poate reţine cuvintele, eu de ce nu pot? 

L-am pus s-o citească în locul meu şi să mi-o povestească. 
Ştiam toate tablourile despre care era vorba, ştiam Fata cu 
cercel de perlă, ştiam că Vermeer îşi folosea cutia aia a lui ca să 
vadă lucrurile diferit. Doamna J. îmi povestise despre acea 
cameră obscură a lui Vermeer, când eram încă la şcoală. Cum 
privea Vermeer prin ea şi totul se învălmăşea, astfel încât 
reuşea să picteze într-un mod nemaivăzut. Mi-a plăcut ideea, 
aşa că am văzut un documentar pe acest subiect. Ştiam o 
mulţime de lucruri, numai că nu citisem blestemata aia de carte. 

Nu i-am putut mărturisi lui Beth adevărul, pentru că fusese 
foarte încântată când pretinsesem că am citit-o. Am stat 
îndelung de vorbă şi tot timpul m-am simţit de parcă Beth m-ar 
fi privit prin cutia lui Vermeer. Tot ceea ce vedea era real, numai 
că total învălmăşit. 

— La ce te gândeşti? mă întreabă Lucy. 

— Mă gândeam c-ar fi trebuit să fi mâncat ceva înainte să 
plecăm de la petrecere. 

— Am un pachet de mentosane în buzunar, spune ea şi simt 
că sunt pe cale să-i dobândesc iertarea. 

— N-aş zice nu. 


Ne aşezăm la jumătatea urcuşului şi împărţim bomboanele. 

— Mie-mi place să aştept până se topesc complet, zice ea şi- 
mi ia ceva până să înţeleg că se referă la mentosane. 

— Şi mie. 

— Jazz poate mânca un pachet din ăsta în mai puţin de-un 
minut. 

— Atunci ea şi Leo au ceva-n comun. El poate hali un covridog 
în mai puţin de 30 de secunde. 

— Crezi c-or să fie împreună? întreabă ea. 

— Poate. Leo m-a întrebat ce cred despre ea. l-am zis că pare 
simpatică. A 

— Simpatică e-un cuvânt prea slab. În prima săptămână după 
ce-am cunoscut-o, a alergat după tren să-i ia numărul de telefon 
lui Jacob Conroy. 

— Şi-a reuşit? 

— Dap. 

— Înseamnă că se potriveşte de minune cu Leo. 

— S-a despărţit de Jacob la film şi, în ziua următoare, s-a 
întors la cinematograf să-l invite în oraş pe tipul de la candy bar. 

— Dur. Dar nu la fel de dur ca a-i sparge unui tip nasul. 

— Trebuie să treci odată peste asta. 

— De îndată ce se vindecă cicatricea, îi răspund eu. 

— Deci, după tipul de la candy bar, a ieşit cu David Carter, pe 
care l-a cunoscut la muncă. Are un job la Kent Street Coffee 
Shop, le ghiceşte oamenilor viitorul, sâmbăta dimineaţa. El a 
intrat şi-a întrebat-o cine va fi următoarea lui prietenă. Ea i-a 
răspuns c-o să-ntâlnească o clarvăzătoare scundă, cu păr 
castaniu, care iubeşte teatrul. Trei săptămâni mai târziu, l-a 
anunţat că prevede că se vor despărţi. 

— Nu mai pot asculta aşa ceva. 

— Ultimul tip cu care a ieşit e Peter Copeland. L-a jucat pe 
Puck în Visul unei nopți de vară. A invitat-o în oraş înainte de 
piesă, iar ea l-a părăsit în timpul actului final. A zis că nu-i place 
cum îi stă în pantaloni mulati. 

— Când se petrecea asta? 

— N-a mai ieşit cu nimeni de la examenele de mijloc de an, 
spune Lucy. Părinţii ei o ţin din scurt cu învățatul anul ăsta. N- 
are voie să iasă seara în weekend şi lucrează în mai toate 
weekendurile. Are nevoie disperată de ceva acţiune. 


— Crezi că asta-i tot ce vrea de la Leo? o întreb eu. O noapte 
de acţiune? 

— Nu poţi şti niciodată, cu Jazz. Întotdeauna mi se pare că îi 
place un băiat mai mult decât îi place de fapt. 

Îmi vine în minte imaginea lui Leo în genunchi, în faţa 
desenului de pe casa Emmei. 

— Se pare că Leo a dat de bucluc. 


POETUL 
RINGUL DE DANS 
00:30 


Ar trebui să jucăm adevăr sau provocare, zice Lady Jazz. 

Dacă eşti clarvăzătoare, de ce trebuie să-mi pui 
întrebări? 

Pentru că a fi clarvăzător nu-i ca şi cum ai citi o carte. 

E, mai degrabă, ca şi cum ai urmări un film franțuzesc fără 
subtitrări. 

Îţi plac filmele franţuzeşti? 

Îmi plac filmele în general. 

Care-i filmul tău preferat? 

Grea-ntrebare. 

Dar şi tu eşti o fată care nu se dă uşor bătută, nu? 

Primele patru sunt, în ordinea asta: Poveste din Philadelphia, 
Mic dejun la Tiffany, Păsările şi Tâlharii. 

Tâlharii? 

Ai văzut vreodată filmul ăsta? 

Nu. 

Mai urmează să-mi zici şi că nu l-ai citit niciodată pe Dr. 
Seuss. 

N-am citit nimic de Dr. Seuss. 

Vezi, ţi-am zis că-s clarvăzătoare. Dar, pe bune-acum, ce-a 
fost în capul alor tăi? 

(Bere, bere şi iar bere.) Nu ştiu. 

Care-i scriitorul tău preferat? 

Grea-ntrebare. 

Dar şi tu eşti un tip care nu se dă uşor bătut, nu? 

(Îmi place tipa, îmi zic.) 

Primii patru sunt, în ordine: Henry Rollins, Leonard 
Cohen, 

Pablo Neruda şi Woody Guthrie. 

Versul preferat? 

în inima mea sălăşluieşte-o mierlă albastră, 

care vrea să scape 

— Charles Bukowski 

Şi-aşa e? 

Ce să fie? 

E o mierlă albastră acolo? 


Da, dar bea o bere. Care e replica ta preferată dintr-un 
film? 

Bond, James Bond. Dara ta? 

De ce-ai apărut abia acum în viaţa mea? 

Bună replică. Şi, apropo, am stat închisă într-o şcoală de fete. 

(Chiar îmi place tipa.) Ai un iubit? 

La asta lucrez acum. Tu ai o iubită? 

Nu. Cu cine ai ieşit ultima dată? 

Peter Copeland. 

Tipul cu pantaloni mulaţi din piesa de la şcoală? 

Eşti gelos? 

Nu. (Poate. Pe toţi băieţii cu care ai ieşit.) 


ED 

Termin ultima bomboană şi ne reluăm drumul. 

— AŞ putea căra şi eu bicicleta o vreme, zice Lucy. Am făcut 
ceva muşchi de la atâta suflat sticla. 

Îmi aranjez mai bine bicicleta pe umeri. Faptul că o car îmi 
oferă cel puţin o scuză pentru respiraţia gâfâită, alta decât 
aceea că merg alături de muşchii ei bine dezvoltați. 

— Tu spui cam orice-ţi trece prin cap, nu-i aşa? 

— Mai bine decât să nu spui nimic, aşa cum ai făcut tu la 
întâlnirea noastră. Chiar aveam chef să discutăm. 

— Ai dat de înţeles asta, destul de limpede. 

De data asta nu protestez când zice „întâlnire”. 

— Planificasem totul. Credeam c-o să vorbim despre artă. 
Despre Rothko. Sau despre cărţi. Ori despre vreme. Fusese un 
uragan în nord, în ziua aia. 

E cea mai ciudată fată pe care o cunosc. Habar n-aveam că-i 
atât de ciudată atunci când i-am dat întâlnire, într-a X-a. Nu-s 
sigur c-aş mai fi ieşit cu ea dacă aş fi ştiut. 

— Şi cum ar fi decurs conversaţia noastră? Aia din mintea ta? 

— Mă gândeam c-aş zice ceva de genul: „Nu-i aşa că Rothko 
ăla pe care l-am văzut la expoziţie e super?”. 

— O discuţie cât se poate de relaxată. 

— Mă rog, acum nu pare chiar aşa, din cauză că am căzut 
într-o râpă. 

— Corect. Şi eu ce răspundeam? 

— Am lăsat spaţiu liber pentru tine în conversaţie. 

— Ce politicos. 

— Deci? 

— OK, să vedem... Mda, Rothko pe care l-am văzut expus era 
super. 

— Îţi mai aminteşti măcar ce tablou era? 

— Da' ce crezi că faci, îmi iei interogatoriu? Wr. 301 (Roşu şi 
violet pe fond roşu/Roşu şi albastru pe fond roşu). 

Pare plăcut impresionată. 

— Şi de ce ţi s-a părut super? 

Mă gândesc un pic înainte de a răspunde, ţinând cont că după 
ultimul răspuns greşit m-am ales cu nasul spart. 

— Când îl priveşti, în clipele alea ai impresia că desenul e 
lumea, iar tu pătrunzi în ea. 


Încerc să exprim în cuvinte ce simt atunci când privesc 
tabloul, dar problema e că nu reuşesc. 

— Arta de genul ăsta n-are nevoie de cuvinte. Nu e nevoie de 
cuvinte rostite ca să-nţelegi ce-ţi transmite tabloul, pentru că îţi 
vorbeşte atrăgându-te înlăuntrul lui, făcându-te să ieşi din tine. 

Las bicicleta jos câteva clipe. 

— Asta te aşteptai să spun? 

— Nu, răspunde Lucy. Dar a fost bine. Chiar mai bine. 

Ridic bicicleta şi ne continuăm drumul. 

— Dacă-ţi place atât de mult arta, de ce-ai renunţat la şcoală 
chiar când aveam de făcut tema aia despre Jeffrey Smart? mă 
întreabă. Te-ai purtat de parcă nu dădeai doi bani pe treaba 
asta. 

— O sincronizare nefericită. Bert mi-a oferit jobul, iar mama 
avea nevoie s-o ajut la plata chiriei. Aş fi vrut să termin tema 
aia. 

— Îţi plac lucrările lui? 

— El şi Vermeer, îi răspund eu, sunt preferaţii mei. 

— Dar sunt foarte diferiţi, zice Lucy. 

— Se poate. Amândoi dau impresia de static în lucrările lor. Şi 
ce aveai de gând să zici dup-aia? o întreb eu, ca să schimb 
subiectul şi să nu mai vorbim despre şcoală. 

— lţi aminteşti care-i prima operă de artă care te-a captivat? 

— Poate că /0, din seria The Spoils a lui Sam Leach’. M-am tot 
gândit la ea în ultima vreme, de când cu Bert. 

— Cele două păsări moarte, una lângă alta? 

— Pasărea din stânga are pe piept cel mai frumos albastru. 
Tabloul ăsta mi-a venit în minte când eram la magazin şi Valerie 
citea mesajele de condoleanţe. Erau doar nişte vorbe goale, 
care n-aveau nimic de-a face cu moartea lui Bert. Tabloul ăsta 
însă avea mai multă legătură cu ea. 

Trupuri micuţe, albe, care îşi proiectau umbra, cu picioruşele 
lor slăbănoage împungând aerul. Păsărelele alea destul de mici 
să-mi încapă în palmă zburau cu numai o zi înainte. 

— M-am simţit ca tabloul ăla când l-am găsit pe Bert zăcând 
pe culoarul trei. 

După ce spun asta, se aşterne tăcerea. În sinea mea mă lupt 
cu valuri înalte, încercând să-mi menţin capul la suprafaţa apei, 
în vreme ce mă întorc în timp, în magazin, şi-l văd pe Bert 


? Sam Leach (n. 1973) este un artist australian contemporan (n.t.). 


zăcând cu faţa-n sus, cu bătrânele lui mâini de desenator 
înţepenite. 

În afară de doamna J. şi de mama, a fost singurul care era 
convins că sunt mai mult decât un pierde-vară care-i 
mâzgăleşte pereţii magazinului. Când făceam câte o greşeală, 
îmi atrăgea atenţia şi atât. Nu insista niciodată, aşa cum fac 
unii. 

— De ce ţi-e dor cel mai mult când te gândeşti la el? mă 
întreabă Lucy. 

Asta-i simplu. 

— Mi-e dor de moaca pe care o avea când înjura şi dup-aia se 
uita imediat să vadă dacă nu l-a auzit Valerie. Mi-e dor să merg 
cu el la expoziţiile de pictură. Să stăm în magazie şi să bem o 
bere. Să mă uit la el cum desenează. 

Am ajuns în sfârşit sus şi ne oprim puţin, să ne tragem 
sufletul. Înainte să-l cunosc pe Bert, eram foarte supărat pe 
taică-miu şi mă temeam să nu fiu ca el, mă întrebam pe unde-o 
fi, dar n-am stat niciodată să analizez în detaliu cum aş fi vrut să 
fie. Înainte să-ncep să desenez pe ziduri, am făcut desene cu el. 
Erau toate identice cu cel din vechiul depou. Nişte pereţi cu 
găuri. 

Cu o săptămână înainte să moară Bert, am mers împreună la 
expoziţia Rosalie Gascoigne!. Lucrările ei conţin semne de 
circulaţie sau lăzi pentru băuturi desfăcute în bucăţi, care sunt 
apoi îmbinate pe lemn, în aşa fel încât cuvintele şi literele sunt 
învălmăşite şi intră unele în altele. Ne aflam în faţa unei lucrări 
intitulate Metropolis şi Bert m-a întrebat: 

— Asta vezi când ai în faţă un text? 

— Ceva de genul. 

Ştia că nu reuşesc să păstrez cuvintele în minte, dar nu-i 
spusesem niciodată cât de prost mă simţeam la şcoală şi faţă de 
Beth, când vorbea despre cărţi. l-am mărturisit abia în ziua aia. 

— Pe astea însă pot să le citesc, i-am zis eu, privind semnele 
rutiere. Se referă la a fi înghesuit într-un spaţiu. 

Ne-am oprit în faţa lucrării mele preferate. 

— But Mostly Air, a citit Bert titlul, şi am admirat dimensiunile 
uriaşe ale lucrării. Pe un perete alb, un panou de lemn, de la 
podea până în tavan. Nu era mare lucru, dar în acelaşi timp 
domina totul. 


10 Rosalie Gascoigne (1917-1999) a fost o sculptoriţă australiană (n.t.). 


— Îmi aminteşte de tata, am zis. 

Bert n-a stat pe gânduri. 

— Atunci înseamnă că n-are nicio legătură cu familia. 

Am vizitat şi restul expoziţiei şi, înainte să plecăm, mi-a 
cumpărat un album cu lucrările lui Gascoigne. Era scump, aşa că 
n-am vrut să-l primesc. 

— Dă-i-l lui Valerie ori altcuiva. 

— Vreau să ţi-l dau ţie, mi-a răspuns. Atunci când alţii vorbesc 
despre cărţile pe care le citesc, tu poţi vorbi despre asta. 

Înainte să ne despărţim, în ziua aia, era cât pe ce să-i spun că 
era aproape ca un tată pentru mine, dar n-am făcut-o. Când 
aşteptam ambulanţa pe culoarul trei, mă gândeam la cât de 
mult i-ar fi plăcut să audă asta. 

— Ai o expresie ciudată, îmi spune Lucy. 

— Devii tot mai fermecătoare pe măsură ce se scurg orele, îi 
zic eu. Mă gândeam la Rosalie Gascoigne şi la un album cu 
lucrările ei, pe care mi l-a dăruit Bert. 

— Am văzut expoziţia aia. Cel mai mult mi-a plăcut Solitude. 
Toate literele alea, O şi U, negre pe fundal galben, exprimă 
exact ideea de singurătate. f 

— Era şi una dintre preferatele lui Bert. Asta şi Windows. li 
plăcea tehnica prin care aplicase linoleum pe lemn şi-l făcuse să 
arate ca sticla. Bert zicea că asta arată că fiecare trebuie să ne 
construim propriile ferestre câteodată. 

Acum, că ştie mai multe despre Bert, mi se pare că nu 
suntem chiar atât de incompatibili. Între noi nu mai stau două 
persoane, ci doar una: Shadow. Şi cum eu sunt Shadow, 
aproape că suntem doar noi doi, Lucy şi cu mine. 

— Tu-ţi construieşti ferestre? o întreb eu. 

Îmi răspunde că nu. Mă rog, poate. Cum sticla e transparentă, 
s-ar putea zice că e, de fapt, o fereastră, chiar dacă una mică şi 
cu formă ciudată. Îmi place cum vorbeşte. Cuvintele ei sunt ca 
nişte deschizături în lemn, prin care pot privi în altă parte. Mi- 
am propus să desenez pe un perete ceva asemănător cu But 
Mostly Air a lui Gascoigne, numai că va predomina lumina. 

— Pe cine admiri cel mai mult dintre artiştii sticlari? 

— Pe Dale Chihuly. 

Scoate mobilul şi se apropie de mine ca să-mi arate o poză cu 
o lucrare a lui. 


— E un candelabru de unsprezece metri, aflat la Victoria and 
Albert Museum, la Londra. 

Arată ca unul dintre desenele ei cu lucruri înlănţuite, numai că 
atârnă din tavan. Albastru şi galben. Un ocean pieziş. 

— Mie mi se pare asemenea unei senzaţii pe care o resimţi 
direct sub piele, zice ea. 

— Repet, nu eşti ca alte fete. 

Măresc imaginea, ca s-o pot studia în detaliu. 

— Sticla iese colorată aşa? Sau o amesteci ca pe vopsea? 
întreb. 

Îmi povesteşte cum se adaugă oxizi metalici când se suflă 
sticla. 

— Cobaltul dă un albastru-închis. Poţi adăuga crom ca să obţii 
un verde-intens. Cu aurul e un pic mai complicat, dar, dacă-l 
adaugi corect, obţii roşu. 

Cuvintele ei sunt imagini, pe care le desenez pe perete, în 
minte, pe măsură ce le rosteşte. 


LUCY 

Ed se uită la candelabrul lui Dale Chihuly şi-mi dau seama că 
şi lui îi place. Al mi l-a arătat prima dată. Stăteam pe trepte, 
după prima mea zi la atelier, plină de arsuri şi dezamăgită. 

A ieşit şi s-a aşezat lângă mine, cu două cărți, o trusă de prim- 
ajutor şi o punguţă de M&M's. 

— Era inevitabil. Dar te-ai descurcat bine azi, mi-a zis el şi, 
uitându-se la mâna mea, mi-a dat nişte dezinfectant şi o 
ciocolată. 

— N-ai văzut ce s-a-ntâmplat când am suflat în tijă? Sticla 
părea o arătare extraterestră. Nici măcar nu pot sufla cum 
trebuie. 

— După ce o să te-nvăţ tot ce ştiu, o să ajungi să te pricepi 
destul de bine. Asta e ce-ţi doreşti să faci, nu-i aşa? mi-a zis el 
deschizând o carte la pagina la care se afla o poză a unuia 
dintre candelabrele lui Chihuly. 

M-am uitat la toate lucrările lui, bucle de sticlă galbene, 
albastre şi aurii. 

— Asta e ce-mi doresc să fac. Şi piese ca vazele tale fantomă. 

— Ai putea începe imitând lucrările lui sau pe ale mele. Dar tu 
ai o gândire diferită de a oricui altcuiva. Până la urmă, o să-ţi 
găseşti propriul stil. Mai întâi însă trebuie să înveţi, mi-a zis el, 
întinzându-mi a doua carte, intitulată Proprietățile sticlei. 

— Am luat cartea acasă şi am citit din ea în fiecare seară, îi 
povestesc lui Ed. Al pusese la începutul ei un citat din Lino 
Tagliapietra, unul dintre cei mai buni artişti sticlari din lume. Nu 
mi-l amintesc exact, dar era ceva de genul că important nu e 
cum faci o piesă de sticlă, ci cum o salvezi de la autodistrugere. 

— Şi cum se-ntâmplă asta? mă întreabă Ed. Cum se 
autodistruge? 

Problemele cel mai greu de evitat sunt cele care nu se văd pe 
suprafaţa sticlei. Când fac o piesă, încerc să mi-o imaginez de la 
început până la sfârşit. Se porneşte de la un amestec de bază, 
din silică, carbonat de sodiu şi oxid de calciu, care nu au nici cea 
mai vagă asemănare cu produsul finit. 

Dar, odată încălzite şi devenite lichide, dacă sunt corect 
dozate, vor rămâne în stare lichidă suficient timp cât să le poţi 
prelucra. Suficient cât să poţi să le transformi în aproape orice 
vrei. 


— Toate componentele din sticlă lucrează împreună, mi-a 
spus Al odată. Dar, dacă nu respecţi condiţiile de lucru potrivite 
fiecăruia, atunci ele redevin ceea ce erau iniţial. Dacă nu le 
căleşti, segmentele subţiri şi cele groase se răcesc mai repede 
sau mai încet, ceea ce provoacă tensiune în obiect. lar această 
tensiune îl poate dezintegra. 

Chihuly înţelege sticla, de aceea o poate transforma în 
gheaţă, în flori, în candelabre care pentru mine arată ca dorul, 
ca tristeţea, ca speranţa. 

Nu ştiu cum să-i spun toate astea lui Ed. E vorba despre ceva 
ce eu cunosc căci am văzut, şi nu pentru că aş stăpâni teoria. Al 
zice că într-o bună zi o să ştiu şi teorie, dar mai am de învăţat, şi 
deocamdată e de-ajuns că simt sticla cu mâinile. Sunt în stare 
să creez o piesă fără să o stric, pentru că o pot simţi. Şi pentru 
că mă îndrumă Al. Aşa că îi spun lui Ed: 

— Dacă vii la atelier, o să-ţi arăt. Cel mai bun mod de a 
înţelege tensiunile interioare ale sticlei este să faci o piesă şi s-o 
spargi. 

Îmi aduc aminte cum m-a pus Al să suflu o vază şi să n-o bag 
în cuptorul de călire. În mai puţin de zece minute era 
compromisă. Chiar şi aşa, am luat-o acasă şi am aşezat-o pe 
pervazul ferestrei. Îmi plăcea jocul luminii prin fisurile ei. 

— Mă poţi învăţa să fac o piesă care să nu se spargă? Ceva la 
care să folosesc cobalt? mă întreabă Ed. 

— Sunt înnebunit după ştiinţă, se aude în spatele nostru o 
voce, şi n-apuc să mai răspund. 

Mă întorc să văd cine este. 

— Salut, Malcolm. 

— Căcat! exclamă Ed. Ce porcărie! 

— l-ai povestit lui Ed despre picătura prinţului Rupert!!? Dacă 
laşi să cadă nişte sticlă fierbinte în apă rece ca gheaţa, se 
formează invariabil o figurină cu un cap mare şi o coadă subţire. 

— Seamănă cu o lacrimă, îi spun lui Ed. Sunt denumite după 
Prinţul Rupert de Rin, un tip care chiar a fost pasionat de 
sticlărie. 


11 Picăturile prinţului Rupert (numite şi lacrimile de Batavia, lacrimi batavice, 
lacrimi de sticlă) sunt obiecte de sticlă călită cu proprietăţi mecanice 
remarcabile datorate tensiunilor interne. Au forma unui mormoloc: alungite, 
cu un capăt rotunjit şi gros şi din ce în ce mai subţiri spre capătul opus. (n.t.). 


— Poţi să izbeşti capul lacrimii şi cu ciocanul, să-l strângi cu 
cleştele, să-l loveşti în toate felurile şi nu se sparge, zice 
Malcolm. 

Am văzut cu ochii mei şi Al mi-a explicat, dar mie tot mi-e 
greu să înţeleg. 

— Eu cred că se-ntâmplă în felul următor: partea exterioară a 
sticlei se răceşte şi devine solidă, în timp ce interiorul e tot cald, 
ceea ce înseamnă că interiorul se contractă, trăgând după el 
stratul exterior. In capul lacrimii se produce o tensiune foarte 
mare, care-l împiedică să se spargă. 

— Dacă însă loveşti coada, se sparge, eliberând toată 
tensiunea, şi întreaga lacrimă explodează, spune Malcolm. 

— E supertare, îi spun lui Ed. Trebuie să o spargi în apă ori 
într-un borcan cu capac, pentru că sticla devine o pulbere fină, 
care se împrăştie peste tot. 

— Mai că e o metaforă a condiţiei umane, zice Malcolm. 
Oamenii sunt puternici, dar, dacă-i loveşti în punctul potrivit, îi 
nimiceşti. 

Tocmai când îmi zic că-i o fire poetică, Malcolm scoate un 
ciocan. 

— Căcat! zice din nou Ed. Porcăria naibii! 


ED 

— Căcat! Porcăria naibii! Îl cunoşti? o întreb, în timp ce 
Malcolm agită ciocanul în mâini. Nu pricep, de unde-l cunoşti? 

— E tipul pe care l-am întâlnit la petrecere, în curte, zice ea, 
cu ochii holbaţi la ciocan. 

Mă uit la costumul lui. 

— Asta ai crezut tu că e Shadow? 

— În apărarea mea, precizez că atunci nu avea ciocanul la el. 

— Am avut cu Lucy o conversaţie încântătoare despre locurile 
unde v-aş putea găsi în noaptea asta, zice Malcolm. 

— l-ai zis unde mergem? o întreb. 

— Da, răspunde ea cu glas şoptit, încurcată. Am crezut că-i 
prietenul tău. 

Mă grăbesc s-o pun la curent: 

— E-un psihopat. 

Mă uit la bicicletă, dar Malcolm îmi face semn cu degetul. 
Dacă fac vreo mişcare, are de gând să mă spargă ca pe o 
nenorocită de picătură a lui Rupert. Gorilele lui stau ceva mai 
departe, se tot mişcă de pe un picior pe altul, aşteptând. Cu tipi 
de genul ăsta nu-ţi doreşti să te întâlneşti pe întuneric. Şi nici 
măcar la lumina zilei. 

— Carevasăzică, Leo îmi datorează nişte bani, zice Malcolm. 

— Mâine o să-i primeşti. 

— Îi vreau acum. 

— M-ai păcălit, zice Lucy de lângă mine, odată ce-i pică fisa. 

A trecut de la nedumerire la furie în câteva secunde. Nici nu 
apuc să-i acopăr gura cu mâna. 

— Te-ai prefăcut că mă placi, doar ca să afli pe unde-o să 
umblăm. 

Şi chiar dacă e un lucru prostesc, pentru că, aşa cum ar zice 
Bert, am dat de belea, nu mă pot abţine şi izbucnesc în râs când 
văd cât e de surprinsă. De parcă e şocant că un tip pe care 
tocmai l-a cunoscut nu-i aşa cum credea ea. Că un tip în costum 
trendy, care vorbeşte sofisticat, se dovedeşte a nu fi deloc de 
treabă. 

— Nu-l băga în seamă, o îndemn eu. Mănâncă gândaci. 

— Ce? întreabă ea. Mănâncă gândaci? 

Malcolm rânjeşte. 

— Numai unul. Acum. 

Loveşte uşor cu ciocanul în picior. 


— Vreau să-i transmiteţi lui Leo un mesaj din partea mea. 

— Asta-i tot? Vrei să transmitem un mesaj? îl întreb eu. De 
acord. 

Mă simt destul de norocos, dar apoi văd că Malcolm şi gorilele 
lui încep să se apropie şi înţeleg că mesajul pentru Leo va lua 
forma figurii mele stâlcite. Mă tot uit înspre bicicleta lui Lucy, 
culcată pe jos. 

— Dacă te gândeşti s-o ştergi, o să-i transmit ei mesajul, zice 
Malcolm. 

Lucy a depăşit uluiala provocată de treaba cu gândacii şi a 
devenit atentă. Se apropie de mine şi mă ia de mână, iar eu trec 
de la teamă la furie. Pentru că aşteptasem toată noaptea să 
facă asta şi-ar fi perfect dacă n-am fi încercuiți de un psihopat şi 
de banda lui de ţăcăniţi. Pentru că m-am săturat până peste cap 
de toate porcăriile care mi se-ntâmplă în ultima vreme. Aş vrea 
să nu stau aşa, să fac ceva, de pildă să-i trag un pumn în plină 
figură lui Malcolm şi să fug, dar, dacă fac asta, o să se răzbune 
pe amândoi, şi pe Lucy, şi pe mine. 

— Vă las câteva clipe să vă hotărâți cine preia mesajul, zice 
Malcolm şi, ridicând bicicleta, se îndreaptă înspre gorilele lui. 

Intotdeauna i-au plăcut gesturile teatrale. Imi amintesc că, 
înainte să mănânce gândacul, a stat să-l presare cu puţin piper. 

— Ne trebuie un plan, îi zic eu în şoaptă. Nu vrem să-l călcăm 
pe bătătură, aşa că, atunci când se întoarce, ia-te după mine. 

— Bine, zice Lucy, cu ochii la Malcolm, care vine către noi. 

— Cine preia mesajul? întreabă el. 

Dau să răspund, dar Lucy mi-o ia înainte: 

— De ce nu-i transmiţi chiar tu mesajul lui Leo? A, m-am prins, 
n-o faci pentru că ţi-e frică de el, bulangiule, mâncător de 
gândaci laş ce eşti! 

Mă uit uimit la ea. 

— Bulangiu? 

— Bulangiu, zice ea. 

— Următorul care mă mai face bulangiu o să preia mesajul, 
ne anunţă Malcolm. 

— Bulangiule! zicem deodată, Lucy şi cu mine. 

Rahat. In timp ce ne ciondănim cine să preia mesajul, 
Malcolm o alege pe Lucy. Se apropie de ea şi totul înlăuntrul 
meu se precipită, în vreme ce, în exterior, totul rămâne perfect 
nemişcat. Mă liniştesc puţin când lasă ciocanul deoparte, dar mă 


ia groaza în momentul când scoate un compas şi-l răsuceşte 
între degete ca un circar poznaş. 

— O să-i pun un inel în sfârc. 

— Ba să fiu al naibii dacă te las, zic eu. 

În primul rând, nu vreau să-mi amintesc de Malcolm dacă o să 
am vreodată o cât de mică şansă cu Lucy şi, în al doilea rând, 
îmi place corpul ei aşa cum e. Mă zbat, dar gorilele mă ţin 
strâns, eu mă zvârcolesc şi mă răsucesc din toate puterile, iar, 
când Malcolm le spune să-i ridice tricoul, îmi ies cu totul din fire. 

Reuşesc să-mi eliberez un braţ şi încerc să-l lovesc pe 
Malcolm, dar nu reuşesc, îi strig lui Lucy să fugă, însă n-o face, 
eu îi trag lui Malcolm un picior în genunchi, sperând c-o să-l 
enerveze destul de tare încât să-mi facă mie piercingul, şi nu ei, 
şi aşa se şi-ntâmplă. 

Îmi spune să-mi ridic tricoul şi îmi pune compasul pe piele. 
Închid ochii când simt vârful ascuţit. O să doară al naibii de rău. 
Lucy mă ia din nou de mână, ceea ce e plăcut, dar acum nu 
prea mai am chef. 

Malcolm se opreşte. 

— Îţi fac o favoare. Mai întâi îţi fac un piercing în ureche. 

— Ar trebui să stăm de vorbă despre ce-nseamnă... Băga-mi- 
aaaaaaaaaaş! 

Încep să urlu când îmi străpunge lobul urechii cu compasul. 

Şi-acela e momentul când Lucy îi arde una-n figură. Pentru o 
secundă îmi abat privirea, dar apoi mă uit iar. Aşa ceva nu 
trebuie ratat. Sângele ţâşneşte odată cu ţipetele, ceea ce mă 
face să mă simt bine, pentru că eu n-am tipat când mi-a spart 
nasul, am plâns doar mai târziu, sub efectul anestezicului. 

— Ăsta n-a mai fost un accident, băiete! zice ea. 

Apoi se face albă la faţă, iar în vreme ce gorilele sunt ocupate 
cu cercetarea stării nasului lui Malcolm, ridic bicicleta, îi spun să 
se urce şi o iau din loc, cu casca ei cu lanternă izbindu-se de 
ghidon. 

Picioarele mele pedalează cu toată forţa, inima îmi bubuie 
nebuneşte şi e-al naibii de bine să nu cedezi în faţa unei 
lepădături care-şi închipuie că-ţi poate spune ce să faci şi că tu o 
să te supui doar pentru că te-a pus cu spatele la zid şi pare că n- 
ai nicio scăpare. Dar noi reuşim să scăpăm. Chiar o facem. 
Traversăm în goană parcul, de parc-am zbura, iar de undeva, 
din faţă, se revarsă lumină, dinspre zona de skateboarding, de 


la felinarele care atârnă deasupra zidului pe care vreau să i-l 
arăt lui Lucy. 

— Cum stăm? o întreb. 

— Cred c-o să vomit. 

— Mda, nasol e c-o să vomiţi pe mine, dar voiam să ştiu dac- 
am scăpat de ei. 

Îmi pot da seama că se întoarce să privească în urmă, apoi 
revine la poziţia normală. 

— Stăm bine. Nici măcar nu-i zăresc. Te doare rău urechea? 

— Are o gaură de compas în ea, aşa că-ţi poţi închipui. Doare. 

Mâinile ei sunt aşezate pe spatele meu şi străbatem parcul în 
goană, pe bicicleta cu care ne-am pierdut urma. Aerul se mişcă 
din nou, deschizându-mi drumul. Nu opresc decât odată ce-am 
ajuns în zona pentru skateboarding şi ne răsturnăm în iarbă, 
unul lângă altul, împresuraţi de căldura din aer şi din răsuflarea 
noastră. 

— Da' ştiu că l-ai trosnit bine. 

— Sper că n-a păţit nimic, zice ea. 

— Ba sper s-ajungă la spital. 

— Crezi că suntem în siguranţă aici? Poate că-s pe urmele 
noastre. 

— Crede-mă, ştiu pe pielea mea în ce stare e. Nu-i capabil să 
alerge. Şi, chiar dac-ar fi, până să parcurgă ei distanţa asta, 
ajunge şi Leo. 

Scoate un şerveţel din buzunar, o vechitură murdară, şi 
probabil c-o să fac o infecţie din care o să mi se tragă moartea, 
dar nu-i spun asta, pentru că nici nu-mi pasă. Nu-mi pasă pentru 
că acum stau lângă ea şi-i pot vedea semnul de pe gât şi iată- 
mă în faţa peretelui, desenând acele linii pe un chip plin de 
mister, pe care aş vrea să-l desluşesc. Numai că, de data asta, 
nu fac nimic, pentru că s-ar putea ca ea să fie interesată de 
mine. 

Priveşte peste umărul meu, îmi atinge urechea şi vede zidul. 
O furtună cumplită, monstruoasă. Valuri mai înalte decât 
clădirile. Îmi luase o noapte întreagă să nimeresc nuanțele de 
albastru şi verde care când se contopesc, când se despart. Și 
cerul galben care se învolburează deasupra valurilor întunecate, 
deasupra celor două siluete de pe țărm. 

Un tip cu o placă de surf şi un peştişor aflat lângă el. Eu şi 
Beth, la început. Eu şi Bert. Eu şi Leo. 


Se uită la zid, apoi iar la urechea mea şi nu-mi dau seama 
dacă m-a recunoscut în desen. Cum ar putea să nu mă 
recunoască? Asta şi sunt, un băiat care stă pe țărm, prins în 
capcana valurilor, căutând o cale să pornească înot. 

— Ce părere ai? o întreb, dar şi-a îndreptat deja atenţia 
asupra urechii. 

— Nu-i străpunsă de tot. După mine, fie o laşi să se vindece, 
fie mergi până la capăt. 

Acum sunt chiar aproape de ea, respiraţia ni se întretaie şi ea 
nu se retrage. Nu se mişcă deloc. 

— Prefer să merg până la capăt, îi spun eu, şi mă simt ca un 
mare idiot, dar asta nu strică momentul. ` 

Se apleacă în faţă şi sunt gata să o sărut. In sfârşit, o s-o 
sărut. Mă aplec înspre ea, gura e aproape, tot mai aproape. Şi 
chiar atunci devine lividă, iar eu mă dau repede în spate, pentru 
că sunt convins c-o să vomite. 


LUCY 

Simt răsuflarea lui Ed şi am senzaţia că suntem suspendaţi de 
bolta cerească ori de tavan. Că ne legănăm unul în jurul 
celuilalt, fără să atingem pământul cu picioarele. Dacă ne-am 
atinge, nu m-aş mira să răsune clinchete de clopoței. li ţin 
şerveţelul apăsat pe ureche, iar degetele îmi furnică. Mă 
întreabă ce părere am, iar eu îi răspund că ar putea-o lăsa să se 
vindece ori ar putea merge până la capăt. Alege ultima variantă. 

O spune pe un ton care mă face să mă simt cool, nu ca o 
tâmpită, iar o replică de genul ăsta înseamnă risc sută la sută. 
Nu-s sigură de nimic, nu-s sigură dacă vrea să zică ce cred eu că 
vrea să zică, nu-s sigură dacă nu cumva adrenalina îmi joacă 
feste. Dacă el e cel care-mi place ori dacă acela e Shadow. 
Poate că amândoi. Dar cu certitudine nu e Malcolm Dove. 

Aşa cum am spus mai înainte, o fată nu mai poate gândi 
limpede când se confruntă cu iminenţa electrocutării, iar dacă 
Ed e un toaster, atunci eu sunt fata cu cuțitul. Dau să îi răspund, 
poate să-l întreb ce vrea să zică ori doar să-l las să mă sărute, 
cred că asta ar fi urmat, când mă străfulgera imaginea nasului 
lui Malcolm, imaginea lui mâncând un gândac şi atunci simt 
înlăuntrul meu un soi de acreală şi sunt sigură c-o să vomit. 

Suntem cu toţii de acord, cred, că-i un lucru rău să vomiţi 
când un tip încearcă să te sărute. Pune pe fugă pe oricine nu e 
foarte înflăcărat -, şi nu sunt sigură că Ed chiar e foarte 
înflăcărat. Încerc din răsputeri să nu mă mai gândesc la sângele 
lui Malcolm, dar cu cât încerc mai tare, cu atât mă gândesc mai 
mult. 

— Nasul lui Malcolm e de vină, îi explic eu lui Ed, ca să nu-şi 
facă o părere greşită. Şi gândacul. 

Nu vreau să-şi închipuie că ideea ca el să mă sărute îmi face 
greață. 

— Apleacă-te în față, îmi zice el. Şi gândeşte-te la ceva 
frumos. La ce te-ai putea gândi? 

— În niciun caz la clipa de față, asta-i sigur. 

— Mai povesteşte-mi despre sticlă. 

Mă aplec în faţă, aşa cum mi-a zis, şi trag de câteva ori aer 
adânc în piept. E 

— Al spune că am şanse. Asta-i un mod politicos de a zice că 
uneori îmi ies lucruri frumoase, iar alteori, lucruri care 
explodează. 


— Nu eşti o fată cu care să fii pe de-a-ntregul în siguranţă. 

— Cum nici tu nu eşti un băiat cu care să fii pe de-a-ntregul în 
siguranţă. 

— Care-i cel mai nasol lucru pe care l-ai păţit la atelier? mă 
întreabă. 

— M-am lovit o dată de o lampă încinsă. 

— Fuck! 

— Asta am zis şi eu. Dar mai tare. Mult mai tare. 

Îmi trag mâneca şi-i arăt urma albă a arsurii. 

— În unele zile, sunt în zona cuptoarelor, iar Al, Liz şi Jack se 
mişcă în ritm alert şi vorbesc într-un limbaj pe care nu-l înţeleg, 
pentru că mai am încă multe de învăţat. Uneori, nici măcar nu 
folosesc cuvinte. 

Ed aprobă din cap. 

— Al zice că aşa merg lucrurile. Toţi facem greşeli. Nu 
contează de cât timp lucrezi cu sticla. 

Zgomotul traficului care se aude de pe strada din apropiere 
mă linişteşte. Ca şi răsuflarea lui Ed. Îl privesc cum se uită la 
desenul lui Shadow. Cum studiază valurile şi cerul care se 
învolburează deasupra băiatului cu placa de surf. 

— Crezi că-i un tsunami? întreb eu. 

— Valurile tsunami nu-s abrupte, ca celelalte valuri, zice Ed. 
Dacă eşti într-o barcă, în larg, tsunamiul ar putea trece pe 
dedesubt fără să-ţi dai seama. Numai când ajung aproape de 
țărm devin uriaşe, precum cele din desen. 

— Nu ştiam asta. Ai putea avea probleme şi nici măcar să nu 
ştii. 

Mă mai uit o vreme la desen. 

— Deci tipul ştie că are probleme şi-şi închipuie că peştele ăla 
o să-l salveze. 

— Nu-i decât un desen pe un perete, zice Ed. 

— Niciun lucru nu-i doar un simplu lucru, îi zic eu. Prin desen 
exprimi toate gândurile care te bântuie. 

— Se poate deci ca Jazz să aibă dreptate. Poate că tipul pe 
care-l cauţi e un distrus. 

— Orice om din lumea asta se simte aşa câteodată. Ca şi cum 
un val monstruos îl dă peste cap, întorcându-l pe dos. Probabil şi 
tu te-ai simţit aşa când ai părăsit şcoala. 

— Îl aveam pe Bert. 

— Deci îţi aveai peştişorul. 


Continuă să se uite la desen, iar eu, la el şi-mi amintesc 
senzaţia de electrocutare pe care mi-a produs-o în clasă. Mă 
gândesc la carnetul lui, pe care nu l-a arătat nimănui, niciodată. 

— Nu ţi-am văzut niciodată lucrările, îi zic. În clasă le ţineai 
întotdeauna ascunse. Tu ţi-ai făcut tricoul? 

— Inî, răspunde el. 

— Tu-ţi faci toate tricourile? 

— Înî, zice din nou. 

— Deci şi tu eşti bun, îi zic, şi el îşi întoarce privirea spre 
mine. 


ED 

— Ce? întreabă ea. 

lar eu refuz să gândesc, pentru că, dacă o fac, n-o s-o mai duc 
acolo. Şi trebuie s-o duc acolo. Pentru că am mers deja prea 
departe. Vreau s-o sărut. Vreau să-i ofer răspunsuri. Să-i pun 
întrebări. S-o văd cum lucrează. Şi nu pot face toate astea până 
când nu află. 

Aşa că înaintăm. Înspre partea din parc unde nu pătrund 
luminile. Acolo unde merg când nu-i Leo cu mine. Dincolo de 
gardul care delimitează zona pentru skateboarding. Inaintăm cu 
ajutorul luminii farului. Peste gardul terenului viran. 

— Oare avem voie pe aici? întreabă Lucy. 

— Probabil că nu, îi răspund. 

Dar merg mai departe şi ea merge împreună cu mine şi o 
conduc înspre rulotă, la marginea terenului viran. 

Nu mai locuieşte nimeni aici şi, atunci când vreau să desenez 
fără grija că pot fi surprins de cineva, vin în locul ăsta. Rulota e 
de culoare verde-deschis şi a fost construită prin anii 1950. li 
povestesc lui Lucy că am văzut o fotografie veche a străbunicii 
mele stând în faţa unei rulote exact ca asta, ferindu-şi ochii cu 
mâna de lumina bliţului, când a fost făcută poza. 

Intrăm. Nu există curent electric, aşa că farul bicicletei ar fi 
singura sursă de lumină, în afară de lanterna pe care o ţin 
ascunsă acolo. Mă prefac c-am găsit-o din întâmplare şi o 
aprind. Luminăm zona din jurul fiecăruia, precum şi desenele. 

Cam pe la mijlocul rulotei am desenat un coridor. lar în acest 
coridor stau înghesuite păsări. Sunt atât de multe şi stau atât de 
îngrămădite încât aripile le sunt lipite pe lângă corp ori îndoite în 
cele mai ciudate unghiuri. Sunt atât de înghesuite, că trebuie să 
priveşti atent ca să le distingi penele şi ciocurile. Dacă te 
apropii, observi că unele dintre ele încearcă să cânte. 

De-a lungul coridorului, sunt uşi asemenea celor din mintea 
mea. Unele sunt zăvorâte cu nişte lacăte precum cel de la 
bicicleta lui Lucy de mărimea unui Chihuahua, iar altele au cifru, 
ca dulăpioarele de la şcoală. Câteva nu sunt încuiate, dar 
acestea dau înspre încăperi cu şi mai multe păsări îngrămădite 
înăuntru. 

Cele încuiate duc către văzduh. Acesta se întinde spre 
acoperişul rulotei, un albastru care devine alb, apoi redevine 
albastru. Păsările ştiu cumva că uşile încuiate duc înspre ceva 


bun. Unele încearcă să formeze cifrul cu aripile şi ciocurile, iar 
altele lovesc cu ciocul în lacăte. 

Mi-au trebuit câteva luni să îl termin. În timp ce desenam, mă 
gândeam uneori la mine. Alteori, mă gândeam la Leo, la viaţa 
pe care a dus-o înainte să scape din acea junglă care era familia 
lui. lar, alteori mă gândeam la mama. La afirmaţia ei că n-ar 
schimba nimic din viaţa pe care o are. O cred, însă erau nopţi 
când mă ridicam din pat şi o vedeam stând la masa din 
bucătărie şi numărând bani, pe care-i punea în cutiuţe cu 
etichete lipite pe ele. Etichete precum „Mâncare”, „Chirie” şi 
„Întreţinere” şi „Lumină”. Întotdeauna era şi o cutiuţă pe care 
scria „Pez şi creioane pentru Ed”. Mi-a luat ceva timp până am 
realizat că pentru ea nu avea o cutiuţă. 

Lucy tot îndreaptă fasciculul de lumină când spre perete, când 
spre mine. Îmi imaginez că, în liniştea aia, aş putea auzi 
păsările. Mă întreb dacă nu sunt şi unele adevărate undeva, prin 
apropiere. Sau dacă nu cumva sunetul vine dinlăuntrul meu. 

— Cum ai aflat de locul ăsta? mă întreabă Lucy. 

li spun că Leo şi cu mine ştim mai toate cotloanele parcului. 

— Minţi, zice ea. Îl cunoşti. Chiarîl cunoşti. 

Cine nu riscă nu câştigă, ar zice Bert, aşa că îi spun: 

— Oarecum. Un pic. 

Nu pare a-şi ieşi din minţi, aşa că îndrăznesc să continui: 

— Nu ţi-am spus pentru că m-am temut c-o să fii dezamăgită. 
De el. Nu-i aşa cum crezi tu. Nu-i un tip rău. Nu-i un distrus, cum 
zice Jazz. 

Incerc să râd, dar nu prea-mi iese. 

— A rămas fără job de ceva vreme şi trebuie s-o ajute pe 
mama lui la plata chiriei. Aşa că imaginea pe care ţi-ai construit- 
o despre el şi toate visurile tale romantice... nu prea le 
întruchipează, să ştii. 

Arăt înspre desenul de pe perete. 

— Sunt aproape sigur că ăsta e el cu adevărat. 

Incuviinţează din cap, dar nu cred că s-a prins şi trebuie s-o 
fac să înţeleagă acum. 

— Plănuieşte să fure nişte chestii mai târziu. De la liceul tău. 
Din aripa secţiei de Arte. 

Cuvintele au fost în sfârşit rostite. Îmi imaginez un perete 
desenat despre noi, o umbră care păşeşte înapoi în personajul 
care o întruchipează şi se materializează. Cuvintele nu-mi vin 


însă în minte suficient de repede ca să-i pot spune lui Lucy şi ea 
completează schiţa pentru mine. 

— Din secţia doamnei J.? Fură de la alţi artişti? E capabil să 
fure? E-un infractor. 

— Ştiai asta. Doar e-un graffer. 

— Asta nu-nseamnă automat că e un hoţ, zice ea. 

Aşa e, însă vreau neapărat să se uite, să se uite pe bune la 
locul ăsta şi să vadă. Să înţeleagă că e un desen care începe cu 
ani în urmă şi va fi valabil încă ani buni de acum înainte. Că asta 
înseamnă să fii cum sunt eu. Vreau să spună că a prins ideea, că 
a înţeles cine e Shadow şi cum stă treaba cu el. Că, deşi el e aşa 
cum e, ea tot îl vrea. 

Înainte să mai rostim vreun cuvânt, Lucy primeşte un mesaj 
de la Jazz. 

— Au ajuns la zona pentru skateboarding, îmi spune Lucy şi se 
îndreaptă spre uşă. 

Eu rămân aşezat pe pat şi o întreb ce părere are despre 
desen. Răspunsul ei întârzie, dar eu aştept, pentru că trebuie să 
ştiu. 

— Îmi provoacă tristeţe, spune ea. Şi un sentiment de 
nesiguranţă. Acum aş vrea să plec. 

Aşa că sting lanterna şi plecăm. Merge atât de repede că 
aproape aleargă. 


LUCY 

Ed o ia înainte prin parc şi eu îl urmez. Mă duce la un alt 
desen al lui Shadow şi îmi doresc să-l văd, dar de data asta din 
alte motive. Vreau să-l văd pentru că merg cu el. O lumină 
bizară, paşi moi şi zumzetul insectelor. N-aş desena nimic 
altceva de pe lumea asta. 

Trecem peste gardul care împrejmuieşte parcul şi pătrundem 
pe un teren viran. Il întreb dacă avem ce căuta acolo şi îmi 
răspunde că probabil nu, dar continuăm să mergem. Nu-mi dau 
seama ce e forma întunecată care se zăreşte într-un colţ şi nici 
el nu-mi spune. Pesemne că e o magazie, un copac sau vreun 
container. Când ajung mai aproape, îmi dau seama că eo 
rulotă, mică şi curbată. 

— Mama are o fotografie a străbunicii stând în faţa unei rulote 
ca asta, îmi spune Ed. Poza a fost colorată, aşa că toate 
nuanțele sunt de o sută de ori mai strălucitoare decât erau în 
realitate. 

Părul lui ia tot felul de forme ciudate pe fundalul nopţii şi sunt 
cât pe ce să i-o spun, dar pare nervos şi mă gândesc că, poate, 
m-a adus aici ca să încerce din nou să mă sărute, aşa că tac din 
gură, ca să nu stric momentul. 

Intru şi el găseşte o lanternă, aşa că ne proiectăm fasciculele 
de lumină pe pereţii interiori. Descoperim o chiuvetă, o canapea 
mică, încastrată, şi două paturi. Se pare că dulapurile au fost 
scoase. Shadow a desenat pe fiecare bucată de perete, ceea ce 
produce o senzaţie cât se poate de stranie. Ca şi cum ne-am 
afla într-un living plutitor. 

Mă bucur că nu-s singură aici, cu toate coridoarele astea şi 
păsările care încearcă să evadeze în văzduh. Mi-l imaginez pe 
Shadow lucrând în acest loc, nemişcat, unde nu există curent 
electric, iar crăpăturile ferestrelor seamănă cu pânzele de 
păianjen. 

— De unde ai aflat de locul ăsta? îl întreb, şi Ed îmi răspunde 
că Leo şi cu el ştiu mai toate cotloanele parcului. 

Ar putea fi adevărat, dar ceva îmi spune că nu e. 

— Minţi, îi spun ca să verific şi întorc fasciculul de lumină 
dinspre păsările din desen către chipul lui. 

Sunt sigură. Ed îl cunoaşte pe Shadow. Chiar îl cunoaşte. 
Poate că sunt prieteni. 


Îmi spune că Shadow e un hoţ. Un infractor. În timp ce Ed 
vorbeşte umbrele noastre se mişcă, păsări zboară pe afară şi eu 
aş vrea să fiu afară; cu ele, şi cu Ed, departe de coridoarele 
astea. Nu vreau să am de-a face cu un băiat capabil să jefuiască 
liceul. 

Primesc un mesaj de la Jazz: „Sunt în zona pentru 
skateboarding”. 

Aş vrea să plec pe loc, dar Ed rămâne aşezat pe unul dintre 
paturile micuţe. 

— Nu mi-ai zis ce părere ai despre desen. 

Însă eu nu vreau să vorbesc despre desenul ăsta. Vreau să 
plec de aici, pentru că mă bucur de restul nopţii. Vreau să aflu 
mai multe despre tablourile lui Vermeer care îi plac lui Ed şi 
vreau să aflu mai multe despre Bert. Vreau să stăm de vorbă 
toată noaptea şi apoi să nu mai vorbesc deloc. Vreau să merg la 
atelier şi să i-l prezint lui Al şi să mâncăm brânză topită la 
lampă. Îmi doresc prea multe pentru a mai rămâne vreo clipă 
într-un loc întunecos ca ăsta. 

— Deci? mă întreabă Ed şi îmi trece prin minte că, poate, vrea 
să-i dau un răspuns care să-l convingă că pe el vreau să-l sărut, 
nu pe Shadow. 

Îi spun adevărul, ceva care să-l facă să plece de aici. Că 
desenul mă face să simt tristeţe şi nesiguranţă, şi chiar aşa e. 
Detest să mă gândesc la cineva stând aici, în întuneric, şi 
desenând asemenea lucruri. 

— Vreau să plec, îi spun. 

Vreau să-l las pe Shadow în urmă, să fim doar noi doi. 

Stinge lanterna şi o pune la loc, unde a găsit-o. Pornim înapoi, 
înspre zona pentru skateboarding şi mă asigur că stau în aşa fel 
încât Ed să mă poată lua de mână. Dar n-o face. 


Când ajungem înapoi în parc, ceilalţi sunt acolo şi ne 
aşteaptă, iar Ed le spune că ne-am plimbat puţin pentru că m- 
am simţit eu rău. 

— Cât pe ce să vomite. 

E adevărat, însă nu-i prea plăcut. 

— Ai îmbătat-o? întreabă Jazz. 

— N-am îmbătat-o, răspunde Ed. Malcolm Dove s-a luat de ea 
din cauza mea. Practic, Malcolm m-a agresat pe mine, iar ea i-a 
spart nasu'. Ar trebui să ne cărăm de-aici, în caz că se-ntoarce. 


— Trebuie să beau nişte apă înainte să plec undeva, le zic eu, 
pentru că chiar mi-e sete şi, în plus, vreau să pot vorbi cu Jazz şi 
cu Daisy, noi, singure. 

— Cinci minute, spune Leo. Ed are dreptate. 

De îndată ce nu mai putem fi auzite, încep să turui. 

— OK. Ştiţi tot ce s-a-ntâmplat până când am căzut în râpă. 

— Corect, zice Jazz. Ed nu prea se pricepe să mintă, iar tu eşti 
prizonieră pe tărâmul romantismului de corset. 

— Corect. 

Le spun pe scurt tot ce s-a întâmplat după aceea: artă şi 
sticlă, şi inelul în sfârc cu care era cât pe ce să mă aleg, 
gândacii, cum a încercat Ed să mă salveze, nasul spart, 
aproape-sărutul, vomitatul şi viaţa secretă de infractor a lui 
Shadow. 

Jazz deschide gura, dar nu scoate niciun sunet. Daisy îşi 
încrucişează braţele la piept. 

— Deci? 

— Ei bine, aş zice că sigur am părăsit tărâmul romantismului 
de corset, zice Jazz. Crezi oare că furgoneta după care s-a dus 
Leo are de-a face cu banii pe care-i datorează? 

— Poate că e o furgonetă din alea cu care îţi pierzi urma, zice 
Daisy 

— Atunci propun să ne pierdem şi noi urma cu ea. Chiar acum 
Malcolm pare un tip complet dus cu pluta. 

Mă uit înspre băieţi. 

— Pun ceva la cale. Nu credeţi? 

— Posibil, zice Daisy. Dar sunt băieţi de treabă. Dylan nu m-ar 
fi luat cu el în noaptea asta dacă ar pune la cale ceva rău. 

— Câteodată, mi se pare că încă-ţi place de el, îi zic eu. 

— Incă-mi place de el, dar tâmpitul a uitat că azi e ziua mea 
de naştere. Din nou. Când mi-a zis: „Am ceva pentru tine în 
seara asta”, am crezut că anu' ăsta şi-a amintit. Şi dup-aia mi-a 
aruncat un cofraj cu ouă în cap. 

— La mulţi ani! îi urăm Jazz şi cu mine. 

— Nu-i o aniversare prea reuşită, zice ea. 

Jazz ne dă câte o acadea. 

— Aşadar, întrebarea e: ne urcăm sau nu cu ei în furgonetă? 
Dacă n-o facem, suntem blocate în parc şi pierd şansa să-l 
cunosc mai bine pe Leo. Chiar îmi place de el. Am dansat 


împreună în seara asta şi am jucat adevăr sau provocare. Mi-a 
zis că are o pasăre albastră înlăuntrul lui. 

— Parcă-ţi plăceau tipii duri, îi zic eu. 

— Pasărea lui albastră bea bere, răspunde ea. 

— Pasărea mea albastră stă lângă o altă pasăre albastră, care 
i-a uitat ziua de naştere, spune Daisy. 

— Pasărea mea albastră şi-ar dori să fie sărutată, zic eu. 

— A mea are tot felul de întrebări, spune Jazz. Deci riscăm? 

Daisy şi cu mine încuviinţăm din cap. Apoi ne uităm înspre 
băieţi, la siluetele lor în mişcare. 


ED 

Fetele o însoțesc pe Lucy la ţâşnitoare, aşa că trec direct la 
subiect. 

— Malcolm o să-mi facă un piercing în sfârc dacă nu-i dai banii 
înapoi. 

— Nu-mi place cuvântul sfârc, zice Leo. 

— Nici mie, îi spun eu. Şi-mi place şi mai puţin când e folosit 
în aceeaşi frază cu compas şi cu Ed sau Lucy. 

— Stai pe lângă mine. N-o să ai probleme. 

— Va trebui să-mi petrec toată viaţa pe lângă tine dacă nu-i 
dai banii ăia. Şi Lucy la fel. Are cu el nişte tipi care par 
periculoşi, Leo. Trebuie să-l suni pe Jake şi să ceri ajutor. 

— N-o să ne mai facă probleme după ce-şi primeşte banii. 

Îmi amintesc de sângele care i se scurgea din nas şi de ţipete. 

— Nu ştiu ce să zic, dar măcar cere-i lui Jake banii în avans, să 
i-i poţi da înapoi lui Malcolm chiar acum. 

— Nu vreau să ştie Jake că îi sunt dator lui Malcolm. 

Mi se pare că Leo e evaziv. Şi până în seara asta n-a fost 
niciodată aşa. 

— Şi până la urmă pentru ce-ai avut nevoie de 500 de dolari? 
îl întreb. 

— Nu-i treaba ta. 

Arăt înspre urechea găurită. 

— Ba cred c-a devenit şi treaba mea. 

Dylan se apropie ca să se uite la urechea mea. 

— Măcar a sterilizat compasul? Că, dacă nu, o să se infecteze. 

— Ce să zic, nu părea foarte preocupat de sănătatea mea. 

— Cum probabil încă-i pe undeva prin parc, am face bine s-o 
luăm din loc, zice Leo. Noroc că avem o furgonetă cu care să ne 
pierdem urma. Acuma suntem îndreptăţiţi s-o numim aşa, 
pentru c-o folosim ca să ne pierdem urma din calea lui Malcolm. 

— M-am prins, Leo. 

Şi m-am prins şi că încearcă să schimbe vorba, ceea ce mă 
face şi mai curios în legătură cu cei 500 de dolari, aşa că-l mai 
întreb o dată. 

— Ţi-am spus, aveam nevoie de ei pentru bunica. 

— A crescut preţul la vopseaua de păr? ripostează Dylan. 

— Bunică-mea te-ar putea bate măr, aşa că ciocu' mic! 

Fiindcă e adevărat, Dylan se conformează. Leo se întoarce 
înspre mine. 


— Beth mi-a zis să-ţi spun că te aşteaptă la locul vostru, la 
cinci, în dimineaţa asta. Voia să vă întâlniți mai devreme. l-am 
zis că eşti ocupat. 

— Super! Acum îşi închipuie fie că-s cu o fată, fie că dau o 
spargere. 

— Chiar eşti cu o fată şi o să dai o spargere. 

Scoate cheile şi le învârte în aer. 

— Aşadar. E abia unu jumate. Avem cam o oră până ducem 
fetele acasă. Cum o cheamă pe ghicitoarea la care s-a dus 
mama ta s-o vadă la cazinou? Lady Jazz se dă în vânt după 
fenomenele astea paranormale. 

— Avem atâtea secrete de ne ies pe nas şi tu vrei să le ducem 
pe fete la o clarvăzătoare? 

— Vorbeşte în numele tău. Mie nu-mi iese niciun secret pe 
nas. 

— Îţi ies doar prostii, zic eu şi Dylan se dă câţiva paşi în spate. 

— OK, care-i problema ta? mă întreabă Leo. 

Problema mea e că Lucy aproape că a fost agresată din cauza 
lui, iar eu chiar am fost, şi el tot nu vrea să-mi spună de cea 
avut nevoie de 500 de dolari. Şi am fost în belele de 
nenumărate ori, iar Leo m-a ajutat fără să facă mare caz de 
asta. 

— În primul rând că mă doare urechea. Şi chiar dac-aş vrea să 
merg la Maria să-mi ghicească, n-am bani de bilet. 

Scoate 50 de dolari. 

— Uite. Mi-a dat Jake nişte bani pentru benzină. 

Nu-i iau, pentru că, dacă-i iau, ar însemna că am primit un 
avans pentru spargere şi n-aş mai avea cale de scăpare, iar eu 
tot mai sper să găsesc una. Îmi imaginez un desen pe care l-aş 
putea face, un copac de pe ale cărui frunze picură bani şi un 
băiat care-i culege. Lângă el se află o fată, care aduce bine cu 
Lucy, iar băiatul aduce binişor cu mine, şi, când se sărută, pe 
umerii lor cad încetişor bani. 

Leo îmi îndeasă banii înapoi în buzunar. 

— Nu-ţi mai face atâtea griji. Tu nici măcar nu crezi în 
clarvăzători. Ne oprim puţin la cazinou. La o distanţă sigură de 
Malcolm. Mâncăm ceva acolo. Apoi le lăsăm pe fete acasă. 

— Cine pleacă acasă? întreabă Jazz, în timp ce se apropie 
împreună cu Daisy şi cu Lucy. 


— Ed s-a gândit c-ar avea nevoie de-un hanorac, îi răspunde 
el. 

— Dar sunt peste 30 de grade. 

— Eu i-am zis că-şi face probleme degeaba. 

Jazz îndreaptă un deget spre noi. 

— Hai, spune tot! Puneţi ceva la cale. 

Acum Jazz a îndreptat două degete spre noi. Câte unul de la 
fiecare mână. 

— Dacă e nevoie ca Daisy să-i tragă una cuiva ca să aflăm ce 
se întâmplă, atunci o s-o facă. 

Daisy loveşte din picior şi eu mă postez în faţa lui Dylan. Am 
mai văzut-o în acţiune şi cu o lovitură îl face pe Dylan să divulge 
rapid adevărul. 

— Plănuiam o surpriză, spune Leo. Mama lui Ed e la cazinou, 
la chestia aia cu clarvăzători care ţine toată noaptea, şi ne 
gândeam să vă ducem acolo. 

Se uită spre mine. Acum nu mai am nicio cale de scăpare. 

— S-a dus s-o vadă pe Maria Contessa, le spun eu. 

— Maria Contessa? E cea mai bună din branşă. Poliţiştii 
apelează la ea să-i ajute să rezolve cazuri de crimă. Mama a 
văzut-o. Vine în Australia cam o dată la cinci ani... 

Jazz continuă să peroreze despre Maria cea grozavă şi mi-e 
clar c-o să mergem, aşa încărcaţi de secrete, să vedem o 
clarvăzătoare care colaborează cu poliţaii. 

Leo zâmbeşte. 

— Haideţi, urcarea în furgoneta cu care ne pierdem urma! 

O ia pe Jazz cu braţul pe după umeri şi porneşte înainte 
împreună cu ea, în direcţia străzii. 

— Chiar nu puneţi nimic la cale? îl întreabă ea. 

— Absolut nimic. 

— Dă-ţi cuvântu', insistă ea. 

— Puneţi ceva la cale, Leo, Dylan şi cu tine? mă întreabă 
Lucy, în timp ce aştept ca Leo să răspundă. 

Gândul mă poartă în trecut, la noaptea în care Leo mi-a 
mărturisit, pe când stăteam de vorbă pe întuneric, că nu-i place 
să doarmă din cauză că visează. Mi-a spus-o pentru că noaptea 
ni se părea că nu suntem treji, că nu suntem nici măcar reali. 

— Îmi dau cuvântul, îi spune Leo lui Jazz. 


— Mie poţi să-mi spui, continuă Lucy, în timp ce ne apropiem 
de stradă, unde maşinile răspândesc o lumină solară în 
întunericul nopţii. 

Sunt cât pe ce să-i spun, să recunosc că eu sunt cel pe care-l 
caută. Că eu sunt tipul bântuit pe dinăuntru de acele valuri 
monstruoase. Care trăieşte în acel coridor, băiatul trist care te-a 
speriat. Mai vrei s-o faci cu mine? Dar înainte să apuc să rostesc 
cuvintele, Leo porneşte furgoneta şi îmi distrage atenţia. 

Cu zâmbetul pe buze, forjează motorul în timp ce mă apropii 
de furgonetă. 

— Zi-mi că nu-i furgoneta cu care-o să ne pierdem urma, îi 
spun eu încet, aplecându-mă pe geamul şoferului. 

— Nu-ţi mai face griji. E mai bună decât arată. 

Nu-mi mai fac griji c-o s-audă ceilalţi. 

— E roz. E o furgoneta VW roz, pe care scrie Free Love pe-o 
parte, cu litere uriaşe. 

— Şi ce dacă? 

— O să ieşim în evidenţă. Oamenii o să ne observe. Şi poliţia 
o să ne observe. 

— Păi, oamenii ne observă chiar acum, zice el, uitându-se 
către fete. Urcă şi taci, o să vorbim mai târziu despre asta. 

E ca şi cum s-ar repeta povestea lui Jake cu Jaguarul. Numai 
că, de data asta, eu, Leo şi Dylan o s-o păţim şi n-o să scăpăm 
deloc uşor. Poliţaii ne vor trage de urechi, nu bunica lui. lar 
riscul e ca şi fetele, Lucy, Jazz şi Daisy, să fie târâte în asta. 

— Urcă, îmi şopteşte Leo din nou. 

O urmez pe Lucy. 

— E tapetată cu roz înăuntru, constată ea. Şi nu există 
banchete în spate. 

— Ne aşezăm pe jos, spune Daisy. Şi ne ţinem bine de tapet, 
aşa, vezi? zice ea, arătându-i în acelaşi timp. 

Lucy încuviinţează din cap, urcă şi se prinde de blana roz a 
furgonetei. Dylan şi Daisy stau pe aceeaşi parte cu ea, aşa că 
urc bicicleta şi o aşez pe partea opusă. Rămân afară, întorcând 
situaţia pe toate părţile. Dacă aş fi un tip de treabă, n-aş lua-o în 
furgonetă. N-o lua cu tine, m-ar sfătui Bert. Dacă e arestată, s-a 
zis cu şansele ei de a merge la facultate. Işi poate lua gândul de 
la învăţarea artei sticlei. 

— Ed? mă strigă ea. 


Pleacă acasă, o îndemn în gând. Du-te acasă şi uită de mine şi 
de Shadow. Du-te acasă. Uită-te la televizor, trezeşte-te 
dimineaţa, închide-ţi amintirile în sticlă, mergi la facultate. Dar 
în acel moment zâmbeşte şi nu mă mai gândesc decât să mă 
aşez lângă ea, aşa că îmi fac loc înăuntru şi închid uşa. 

— Şi a cui e maşina asta? întreabă ea, trecându-şi mâna peste 
pereţii roz, pufoşi. 

— E-a lui Crazy Dave, zice Dylan fără să gândească. 

— Le-ai dus pe fete la Crazy Dave? întreb eu. 

— Noi am aşteptat la colţ, spune Jazz. Leo a zis că putem 
merge cu el dacă nu intrăm în casă. 

Bine că Leo se comportă ca şi cum ar avea măcar jumătate de 
creier. Dar ia stai puţin. 

— Furgonetă îi aparţine lui Crazy Dave? încerc să-mi păstrez 
calmul, dar nu-i chip. 

— Cine-i Crazy Dave? întreabă Jazz. 

— Un tip, zice Leo. Nimeni important. Un prieten al lu' frate- 
meu. S 

e uită la mine în oglinda retrovizoare şi-mi face semn din ochi 
să-mi ţin gura. 

— l-a mers buhul că-i nebun după ce a mâncat cinci gândaci o 
dată, zic eu, şi Lucy se grăbeşte să-mi acopere gura cu mâna şi- 
mi zice să nu mai pomenesc de gândaci, iar toţi ceilalţi 
izbucnesc în râs şi-ncep să depene legende urbane. 

Leo ia o curbă şi ne hurducăie, iar piciorul lui Lucy îl atinge pe 
al meu. Îmi las capul pe spate, urechile îmi bubuie, prin parbriz 
licăresc lumini şi totul se învălmăşeşte şi-aş vrea să cobor, dar 
suntem pe autostradă şi nu-i chip până când Leo nu iese de pe 
banda de viteză, şi poate că nici atunci. 

Închid ochii şi desenez în minte, un perete cu o umbră de 
băiat şi o umbră de drum care i se întinde înainte. O simt pe 
Lucy lângă mine şi aş vrea să-i mărturisesc pe loc, să-i spun 
totul. Dar umbrele acelea râd şi mă întreabă: „La ce bun? Ce-ţi 
imaginezi? Nu te poţi întoarce în râpă, să stai cu ea. Mai 
devreme sau mai târziu, tot trebuie să ieşi de acolo”. 

Am avut o şansă când trăia Bert. Aveam un loc unde să merg 
zi de zi. Aveam pe cineva care să ţină umbrele la distanţă de 
mine. Dar acum am rămas singur, rătăcind prin galeriile de artă 
şi încercând să scriu scrisori de intenţie pline de greşeli de 


ortografie. Scrisori de intenţie pentru nişte joburi pe care oricum 
nu mi le doresc. 

Daisy îi dă cu flit lui Dylan şi deschid ochii la timp să văd cum 
azvârle cu o pernă spre ea, dar o nimereşte în schimb pe Lucy. 

— Ups! zice Dylan iar Daisy se repede la el şi amândoi se 
înghiontesc şi e limpede că se mai iubesc suficient cât să se 
omoare unul pe altul. 

Lucy îi priveşte şi, din când în când, ei încearcă să o atragă în 
înghionteală, dar ea preferă să fie doar spectator, ca la un meci 
de tenis, întorcând capul când într-o parte, când într-alta. 

— Ai fi putut s-o răneşti, îi spune Daisy. 

— E doar o pernă pufoasă în formă de inimă. Nu poţi răni pe 
nimeni cu ea. 

— La fel ca ouăle, nu? întreabă ea. 

— Asta era de fapt problema, nu? Ouăle? 

— N-o spune de parcă aş fi tâmpită. Mi-ai aruncat în cap cu un 
cofraj de ouă. 

— Tocmai. Un cofraj plin. Ultimele ouă le-am păstrat doar 
pentru tine. 

Îşi încrucişează braţele la piept. 

— Era un omagiu. 

— N-am putea deschide un geam? întreabă Lucy. Cred că am 
rău de maşină. 

— Eşti un tâmpit, îi spune Daisy lui Dylan. Am fost prietena 
unui tâmpit. 

— Leo, deschide geamul! strig eu. Repede! 

— Nu poţi să mă faci tâmpit dacă nu mai suntem împreună. 
Am Şi eu un dram de stimă de sine. 

— Da’ ştiu c-ai fixat sus de tot ştacheta. Numai prietena ta 
are dreptul să te facă tâmpit. 

— De ce eşti aşa supărată pe mine? Acum o săptămână ne 
sărutam în spatele magaziilor. 

Se întoarce spre Lucy şi o întreabă brusc: 

— Tu ştii de ce-i aşa supărată? 

— De ce-ar trebui să ştie Lucy? sare Daisy. De cenu mă 
întrebi pe mine? 

În vreme ce Dylan şi Daisy ţipă unul la altul, Lucy se face tot 
mai albă la faţă, dar ei nu bagă de seamă, ocupați fiind să se ia 
la harţă. 

— Tăceţi odată amândoi! Nu vedeţi că-i e rău? îi atenţionez. 


— Vreau să cobor! Trebuie să cobor! zice Lucy. 

— Opreşte, Leo! îi strig. 

Daisy se uită la ea. 

— O să vomite. Opreşte! 

— Sunt pe autostradă, pe banda de viteză. 

— O-preş-te ma-şi-na! ţipăm noi, iar lui Lucy îi cade capul pe-o 
parte şi îmi pun braţul pe spatele ei, ca s-o împiedic să se 
clatine. 

Îmi place să o sprijin, ceea ce-i destul de jalnic, dată fiind 
situaţia. 

— Ţineţi-vă bine! ne strigă Leo, şi furgoneta face o mişcare 
bruscă, iar eu o apuc mai strâns pe Lucy. 

Oprim şi ea coboară şi se prăvăleşte în genunchi. Nu vomită. 
Rămâne acolo în genunchi, dar nu vomită. 

— Sensibilă mai e, remarcă Daisy. 

Îi dau la o parte părul de pe faţă, în timp ce mă gândesc cât 
aş vrea să mă apropii şi mai mult. Ca să se-ntâmple asta, ar 
trebui să fii cu totul altul, parc-ar spune umbrele. Poate c-aş 
putea. Poate că există o cale să fiu altul decât cel care a 
desenat interiorul rulotei. Ce cale? întreabă umbrele, dar nu am 
încă un răspuns. 

Ceilalţi traversează câtre benzinărie ca să ia ceva de 
mâncare. Mă uit în jur, să găsesc un loc unde să-i aştept 
împreună cu Lucy, altul decât cel în care a fost cât pe ce să 
vomite. 

— Mi-a venit o idee, zic eu şi mă urc pe gard, lângă furgonetă. 

Sunt la înălţimea acoperişului, dar ar trebui să fiu şi mai sus. 
Cu neputinţă să ajung deasupra dacă nu mă ridic pe vârfuri pe 
gard şi-mi vine în gând că, dacă o să ţip atunci când cad, o să- 
mi stric imaginea de tip cool. 

— Ar trebui să fii Superman ca să reuşeşti, zice Lucy. 

— Păi, şi nu-s? 

Zâmbeşte şi deschide puţin uşa şoferului. Apoi se urcă pe 
gard şi se foloseşte de uşa deschisă ca să urce pe acoperişul 
maşinii. Mă iau după ea. 

— Sunt fete care îi lasă pe băieţi să pară cool. 

— Care fete? întreabă ea. 

Nu-mi vine niciun răspuns. 

— Eu nu prea-s cool, zice ea şi se întinde pe acoperiş. Mereu 
sunt cât pe ce să vomit. 


Mă întind lângă ea şi încerc să o fac să râdă povestindu-i cum 
am vomitat tot ce mâncasem, în maşină, pe la nouă ani. li 
povestesc totul până în cele mai umilitoare detalii despre 
autobuzul plin cu şcolăriţe care au privit scena. 

— Am rămas marcat pe viaţă. 

— Pun pariu că şi ele, zice ea, rotindu-şi brăţara. 

Întorc capul ca s-o privesc. Suntem destul de aproape să ne 
putem atinge, dar n-o facem. Îmi aduc aminte ce spusese în 
rulotă şi nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă i-aş mărturisi acum că eu 
sunt Shadow. Mă gândesc că n-o să mă mai pot vedea cu ea. 

Ar fi trebuit să fiu sincer cu ea încă de la început, dar acum e 
prea târziu. Niciun desen pe care l-aş face nu ne-ar putea duce 
înapoi, în acel moment. Şi dacă mai am doar cinci minute cu ea, 
pe acoperişul furgonetei, vreau să le folosesc ca să vorbesc. 
Pentru că mâine o să-mi fie dor să vorbesc cu ea. 


LUCY 

Ed şi cu mine stăm întinşi pe acoperişul furgonetei şi nu e 
nimic între noi şi cer. Nasurile aproape că ni se ating şi observ 
că are pe urechi nişte mici pete de vopsea albă. 

— Ai o expresie stranie pe faţă, îi zic eu. 

— Să ştii că nu mă mai satur să tot aud asta. 

Sărută-mă, îmi zic în gând. Hai, sărută-mă. Sau măcar pune- 
mi mâna pe fund. N-ar fi tocmai pe gustul lui Jane Austin din 
mine, dar am învăţat în seara asta că nu-i oricând şi oriunde 
momentul pentru Jane Austin. 

Dar nu mă sărută. Începe să vorbească, aşa cum mi-ar fi 
plăcut să facă la întâlnirea noastră. Îmi povesteşte despre 
tablourile lui Jeffrey Smart care-i plac. Uneori, zice că nu se 
poate abţine să se gândească la acele containere maritime sau 
la băiatul de pe marginea drumului. 

— Cahill Expressway, spun eu. Doamna J. mi-a zis că băiatul 
ăla din tablou poate să aleagă. Fie să urce acea colină, fie să se 
piardă în umbra dindărătul lui. 

— Poate că tocmai de aia-mi place, spune Ed clipind şi pot 
simţi adierea produsă de genele lui. _ 

Îi împărtăşesc ce-aş fi vrut să-i spun lui Shadow. Îi vorbesc 
despre tabloul lui Rothko şi cum, privindu-l, mi se pare că văd 
ceva legat de dragoste în acele nuanţe de roşu care se preling 
una în alta. Despre cum m-a învăţat Al să fac obiecte în culoarea 
amurgului, a nopţii, a iubirii. Despre faptul că, uneori, mi-aş dori 
ca lumea să fie din sticlă. 

— Atunci totul pe lumea asta ar fi ieşit din comun. 

— Înţeleg de ce ţi-ai dori asta, îmi spune Ed şi se ridică, iar 
privirea lui urmăreşte maşinile de pe autostradă. 

Mă ridic şi eu şi le privesc împreună cu el. Nu ştiu sigur ce se 
întâmplă. Între noi, lucrurile sunt tot schimbătoare. Poate că 
asta se întâmplă deoarece Ed îşi închipuie că încă mă 
interesează Shadow ori că nu mă simt în largul meu din cauza 
minciunilor lui. 

— O mulţime de oameni care se îndreaptă către o destinaţie, 
zice el. Maşina aia albastră, de pildă. Încotro crezi că merge? 

Asta-i un joc pe care l-am mai jucat. 

— Către deşert. Către pulberea  roşiatică şi tăcerea 
dogorâtoare de neclintit. 


— Deşertul e nasol. Aproape totul e mort acolo, nu-i aşa? 
întreabă Ed. 

— Nu şi dacă ştii unde să cauţi. 

Răsucesc brăţara de trei ori, ca să-mi poarte noroc şi să-mi 
dea curaj să spun ce-am în minte: 

— E-n regulă. Că nu mi-ai zis despre Shadow. 

O răsucesc încă o dată. Continui: 

— Înţeleg de ce. Oricum, lucrurile stau altfel în momentul 
ăsta. Cred că am terminat cu toată chestia asta cu Shadow. 

— Acum două ore îţi doreai s-o faci cu el, îmi spune Ed, iar eu 
îi răspund că nu mă gândeam că trebuia s-o facem când îl 
vizitam la închisoare. 

— Să înţeleg că nu mai vrei s-o faci cu un tip care iubeşte 
arta? 

Vreau s-o spun cât se poate de limpede. 

— Şi alţi tipi iubesc arta. Tu iubeşti arta. 

Îmi schimb poziţia astfel încât braţul meu să se atingă de al 
lui şi el nu se retrage. Shadow n-are decât să dea spargerea la 
liceu. Şi să deseneze oceane. Poate să facă ce vrea. Braţul meu 
se atinge de al lui Ed. 

Zgârii cu unghia furgoneta şi reuşesc să desprind puţină 
vopsea. 

— Ştii ceva, cred că furgoneta asta a fost iniţial albastră, îi 
spun lui Ed. 

— Poate, zice el. Cândva o fi fost. 


ED 

Ceilalţi se întorc de la benzinărie, iar Dylan şi Daisy încă se 
dondănesc. 

— De ce-i aşa de supărată pe el? o întreb pe Lucy. 

— A uitat că-i ziua ei de naştere. 

— Asta-i tot? O să-i spun lui Dylan şi sigur o să-i dea o 
felicitare. 

— Nu cred că-i aşa de simplu. 

Nimic nu-i simplu, îmi zic în gând, în timp ce coborâm de pe 
acoperiş şi intrăm în furgonetă. Leo porneşte, iar eu vorbesc în 
continuare, ca s-o pot auzi răspunzându-mi. 

— Rozul e-o culoare naşpa. 

— Depinde, zice ea. Anul trecut, doamna J. ne-a dus la o 
expoziţie a unei pictoriţe pe nume Angela Brennan. Foarte multe 
tablouri erau în culori vii: roz şi verde şi roşu. Cred că ţi-ar fi 
plăcut. 

— Nu prea-s genul care se dă în vânt după roz. 

— Ţi-ar fi plăcut titlul. Se numea Everything is what it is not 
some other thing. 

— Ar fi mai simplu dacă toţi am spune lucrurilor pe nume. 

— Ce-ai face dacă n-ai avea jobul de la prăvălia de vopsele? 
mă întreabă ea. 

— Probabil c-aş lucra la McDonald's. 

— Ba n-ai face asta, zice ea. 

— Ai dreptate. Cred c-aş urma studii de artă. Doar că n-am 
terminat liceul. 

— La Monash College poţi face un curs care echivalează cu a 
Xl-a, iar dacă te descurci bine, obţii dreptul de a intra la 
universitate. Al mi-a zis despre asta când eram într-a X-a. 

— Şi e vorba doar despre practică? 

— Cred că ai de scris şi nişte eseuri, dar în general e vorba 
despre practică. De ce nu te-nscrii? 

— N-am bani pentru curs. 

— Poţi obţine o bursă şi ai putea să lucrezi în continuare şi la 
prăvălie, part-time. 

— Poate, zic eu, şi-l surprind pe Leo urmărindu-ne în oglinda 
retrovizoare. 


Ajungem la cazinou, unde aerul vibrează în noaptea groasă. E 
aproape două, dar o mulţime de oameni se precipită în lumina 
strălucitoare. 

Ne îndreptăm înspre coada celor care aşteaptă pentru Maria, 
care se întinde de-a lungul şirului de taxiuri. Pesemne că destui 
oameni din oraş au nevoie de puţină magie. Mama e gata să-şi 
dea ultimii cinci dolari pentru un dram de speranţă, iar când 
cineva are atâta nevoie de speranţă, nu-i corect să-i iei banii. 

— Presimt c-o să dăm de belea, le zic lui Leo şi lui Dylan după 
ce fetele au plecat la toaletă. 

— Ani întregi i-ai zis mamei tale că astea-s prostii şi-acuma 
crezi brusc în ele? zice Leo. Maria Contessa n-o să ne dea-n gât 
în faţa fetelor. 

— N-am o explicaţie, dar nu vreau să intru. 

— Ba eu vreau să intru, zice Dylan. Vreau să aflu de ce-i Daisy 
aşa de supărată. 

— Ai uitat ca-i ziua ei, îi spun eu. 

Face ochii mari. 

— Ştiam eu că mai trebuia să iau ceva odată cu ouăle. Să nu 
intraţi fără mine. Spuneţi-le fetelor că-s la toaletă sau ceva de 
genul ăsta. 

Aleargă înspre intrare şi se face nevăzut în interiorul 
cazinoului. 

— Vorbesc serios, eu nu intru, îi spun lui Leo, în timp ce 
aşteptăm. O s-o-ntreb pe Lucy dacă vrea să mâncăm ceva 
împreună înainte s-o ducem acasă. 

Vreau să-mi petrec timpul rămas până voi fi arestat stând de 
vorbă cu ea. 

— Ne întâlnim tot aici, la două jumate. Avem timp berechet în 
jumătate de oră să le ducem acasă şi să ajungem la şcoală. 

— Ştiu că eşti ofticat pe mine, îmi spune Leo. Şi ştiu şi de ce. 

— Las-o baltă. Sunt doar îngrijorat că o să fim prinşi, asta-i 
tot. 

— Habar n-aveam că-i furgoneta lui Crazy Dave. Jake mi-a zis 
doar să merg în Montague Street şi, când m-am prins că-i casa 
lui, era prea târziu să mai dau înapoi. Dar i-am zis lui Jazz că nu 
poate intra cu mine. 

— Ştiu. 

— Nu-s chiar tâmpit de tot. Nu mi-am pierdut complet capul. 

— Chiar îţi place de ea, aşa-i? 


— Mănâncă o groază de acadele, zice el. E mai ahtiată după 
acadele decât sunt eu după covridogi. 

— Atunci înseamnă că mănâncă multe acadele, nu glumă. 

— Foarte multe. 

Se uită tot timpul spre uşă, aşteptând ca Jazz să-şi facă 
apariţia. 

— Mi-aş dori să nu fi împrumutat banii ăia. Dacă m-aş putea 
gândi la orice alt mijloc de a face rost de ei, numai să nu 
trebuiască să dăm spargerea la liceu... 

— Atunci o să găsim noi ceva. O să ne descurcăm cu Malcolm 
altcumva. 

— Nu există nicio altă cale, spune el. Toată noaptea mi-am 
frământat mintea, în timp ce ea dansa pe lângă mine. Nu m-am 
putut gândi la nimic altceva. Dar n-ar trebui să vii şi tu cu mine. 
E problema mea. 

— Dacă mergi tu, merg şi eu. 

Mi se pare că pândim uşile alea de ore întregi, aşteptând să 
iasă cine ne dorim noi. Un fascicul intermitent de lumină care 
trece pe deasupra capetelor noastre ne proiectează nişte umbre 
neliniştite. După o vreme, Leo spune: 

— Vreau să-i spun că eu sunt Poetul. Nu ca s-o agăţ. Doar ca 
să ştie. 

— l-am zis lui Lucy că Shadow o să dea o spargere la liceu în 
noaptea asta. Aşa că, dacă Jazz află că tu eşti Poetul, o să afle şi 
ea. 

— Nu contează. 

Leo are dreptate. Poate că Lucy o să vadă că noi doi avem 
totuşi ceva în comun. Ori poate că nu. Dar trebuie să se 
hotărască. _ 

— Şi cum vrei să procedezi? li spui direct? 

— Aşa intenţionez, răspunde Leo, şi în momentul ăla le vedem 
ieşind pe uşă. E de rău. 

— Mda... 

Lucrurile sunt aşa cum sunt, îmi zic eu în timp ce-i privesc pe 
Raff, pe Dylan şi pe fete apropiindu-se de noi. Numai că mi-aş 
dori să fie altfel. 


LUCY 

Cazinoul e tot numai tumult şi lumini. La fel şi tot ceea ce-i 
înlăuntrul meu. Ajunse în toaletă, ne înghesuim în cabina 
adevărului. 

— Imi place mult Ed, le spun eu. Nu Shadow. Ed are un păr 
super. E pasionat de artă. Şi se pare că nu l-au scârbit greţurile 
mele. 

— Toate astea-s calităţi importante, care trebuie luate în 
considerare, zice Jazz. Dar cea mai importantă? 

— Şocul electric? Absolut! Numai că s-a purtat ciudat când 
stăteam pe acoperişul furgonetei. Ceva nu-i în regulă. 

— O să se-ntâmple. Am presimţit eu. 

— Dar în ce mă priveşte presimţi ceva? o întreabă Daisy. În 
legătură cu şocul electric? 

— Da. Presimt c-o să-ntâlneşti un tip care o să-ţi provoace un 
şoc electric mai tare decât Dylan. 

— Pe bune? 

— Pe bune, o asigură Jazz. Nu trebuie decât să faci o listă cu 
ceea ce-ţi doreşti, apoi i-o comunici universului şi o să primeşti 
ce vrei. 

— Mai întâi, cine-i universul? o întreabă Daisy. Ştiu că oamenii 
vorbesc tot timpul despre el, dar probabil că universul are şi 
lucruri mai bune de făcut decât să tragă cu urechea la şuşotelile 
unor fete în toaletă. 

— Şmecheria cu teoria universului e tocmai să nu o întorci pe 
toate părţile, îi spune Jazz. 

— OK. 

Daisy îşi scoate rujul şi începe să scrie o listă pe peretele 
toaletei. 

— Deci tu şi cu Ed, continuă Jazz. Leo şi cu mine. Totul ne iese 
mai bine decât am plănuit. 

— Am fost cam fraieră că am pierdut atâta timp căutându-l pe 
Shadow. Nu crezi c-am fost fraieră? 

— Asta e. Cei mai mulţi oameni nu ştiu ce vor decât atunci 
când le apare-n faţă. 

— Imi place să-mi apară Ed în faţă. 

— Se pare că şi lui îi place. 

— Ţie-ţi place de Leo? Adică mai mult decât de Jacob şi 
ceilalţi? 

Jazz cade puţin pe gânduri. 


— Chiar îmi place. J 

— Am terminat, zice Daisy, cu ochii ţintă la listă. Asta-i băiatul 
pe care vreau să-l întâlnesc. 

Parcurg şi eu lista. 

— E interesantă lista asta. Nu m-am întâlnit niciodată cu un 
tip care să-mi întindă părul în timp ce se uită la fotbal. 

— Dar ar fi foarte practic, zice Jazz. E greu s-ajungi la şuviţele 
de la ceafă. 

— Dap. Ar fi foarte util şi să ai un tip care face nişte 
sandviciuri delicioase cu pâine prăjită, brânză şi roşii. 

Citesc mai departe. 

— Şi unul care să lucreze în aprozarul părinţilor tăi sâmbăta, 
fără să se plângă, chiar dacă mama ta îl cam sperie. 

— lar un tip care să te vrea înapoi chiar dacă i-ai zis că-i un 
tâmpit într-o furgoneta roz pe autostradă chiar ar fi o 
superpartidă, zice Jazz. 

— La fel şi un tip care sărută exact cum îţi place ţie, pentru că 
tu l-ai învăţat. Toate astea sunt calităţi importante, îi spun eu. 

— Categoric, zice Daisy. 

— Daisy! o strigă Dylan, lovind cu pumnul în uşa toaletei. Ştiu 
că eşti acolo. leşi afară, am un cadou pentru tine. 

Jazz deschide cabina adevărului. 

— Nu te entuziasma prea tare, dar s-ar putea ca băiatul 
visurilor tale de pe peretele toaletei să bată la uşă. 

— Pesemne că universul nu-i prea solicitat în noaptea asta, 
zice Daisy. 

leşim şi Dylan îi oferă un buchet de flori. 

— La mulţi ani! îi spune zâmbind şi-l sărută drept răsplată. 

Nu trebuie să afle că, probabil, Ed i-a zis. 

— La mulţi ani, îi urează lui Daisy un tip de lângă Dylan. 

— Mulţam, Raff, îi răspunde ea după ce termină cu sărutatul. 
Lucy, Jazz, ei sunt Raff, Pete şi Tim. Băieți, ele sunt Lucy şi Jazz. 

leşim din cazinou ca să-i găsim pe Ed şi Leo. Daisy îl întreabă 
pe Dylan cum de şi-a amintit. 

— Mi-am amintit. Pur şi simplu, răspunde el, pocnind din 
degete. 

Propriu-zis nu minte. Probabil, chiar şi-a amintit, pur şi simplu, 
după ce i-a zis Ed. 

— Voi două sunteţi colege de liceu cu Daisy? ne întreabă Raff 
pe Jazz şi pe mine. 


— Dap. Sărbătorim absolvirea clasei a XII-a împreună cu Leo 
şi cu Ed. Ei sunt afară, îi explic eu. 

— Şi noi sărbătorim, Pete, Tim şi cu mine, spune el. 

— La ce liceu mergeţi? întreabă Jazz şi mă prind că încearcă 
să scoată de la tipii ăştia cât mai multe informaţii despre Leo. 

Îmi citeşte gândurile şi zâmbeşte. 

— La liceul Delaware, răspunde Raff. 

— Şi de unde-l ştiţi pe Dylan? continuă Jazz. 

— El, Leo şi Ed fac parte din echipa noastră de fotbal. 

Leo şi Ed, care se aşezaseră la coadă, se uită ţintă la noi. Stau 
chiar sub un panou luminos intermitent, care acum îi scaldă în 
lumină, pentru ca în secunda următoare să-i ascundă vederii. 
Este efectul luminii care pâlpâie. Chipul lui Ed, în lumină şi în 
umbră. Felul în care mă priveşte, nervos şi trist, cu umerii 
încovoiaţi ca o mare dezamăgită. Haloul albăstrui cu care îl 
înconjoară lumina de deasupra. Arată încorsetat, pierdut şi 
dezumflat. Îmi face cu mâna, iar lumina face ca mâna lui să 
pară o pasăre. 

— Ştiai că el e Shadow? îl întreb eu pe Raff, sperând c-o să-mi 
răspundă că-s dusă, iar Ed va putea să-mi apară din nou în faţă. 

— Mda, ştiam, îmi spune el. Nu credeam că mai ştie cineva, în 
afară de mine şi de Dylan. Chestiile făcute de el şi de Leo sunt 
cele mai tari de pe-aici. 

Lumina pâlpâie deasupra lui Ed şi-a lui Leo. Jazz se holbează 
şi ea drept în faţă. 

— O întrebare rapidă: oare suntem cele mai mari idioate de 
pe planetă? 

— Tot ce se poate, spun eu, şi mă aflu deja destul de aproape 
ca să pot distinge îngrijorarea de pe faţa lui Ed. 


ED 

Observ exact momentul când află de la Raff. Lucy se opreşte 
din mers o secundă, cu piciorul în aer, apoi îl pune din nou în 
pământ şi-şi reia mersul. Privirea îi rămâne fixată asupra mea. 

— Shadow, zice ea când ajunge destul de aproape să mă 
poată atinge. 

Nici măcar nu încerc să spun o minciună. 

Leo o ia din loc, târşâindu-şi picioarele. Şi-o ţine tot aşa. 

— Rămâi pe loc, Poetul! îi ordonă Jazz. 

El zâmbeşte ca atunci când l-a prins bunică-sa că făcea pipi 
pe trandafirii ei. 

Daisy se prinde mai greu decât Lucy şi Jazz, dar în cele din 
urmă o face. 

— Mincinosule! zice ea şi aruncă florile pe jos. 

Mă uit fix la Lucy. Şi ea se uită la mine. 

— Şi câte lucruri nu ţi-am spus când vorbeam despre Shadow, 
zice ea. Probabil că ţi s-a părut foarte amuzant. 

— Ba nu mi s-a părut amuzant, îi răspund şi mă apropii de ea. 

— Dar ai râs. Şi-ncă mult. Aşa că unele lucruri pe care ţi le-am 
zis ţi s-au părut probabil foarte amuzante. 

— N-a fost ideea lui Ed, îi spune Leo. Eu m-am gândit că s-ar 
putea să ne distrăm. 

Jazz rămâne pe gânduri câteva clipe. 

— Te-ai gândit că s-ar putea să vă distraţi minţindu-ne o 
noapte întreagă? 

Se mai gândeşte puţin, apoi continuă: 

— Şi-n timp ce-mi vorbeai despre poezie şi-mi recitai versuri, 
ţi se părea amuzant? În timp ce dansam, de fapt, făceai mişto 
de mine? 

Leo arată la fel ca în noaptea aia, lângă casa Emmei. O 
priveşte fix pe Jazz, aproape că-i atinge părul, dar apoi îşi trage 
mâna şi ceea ce face ne lasă cu gura căscată. 

O ia la fugă. 

Se întoarce şi o ia la sănătoasa şi, îmbrâncind oamenii din 
calea lui, dă buzna prin mulţime. Ditamai vlăjganul de peste 
1,80 metri. E limpede că nu-i făcut pentru viaţa de infractor. Și 
nici Dylan, care îi aruncă o privire lui Daisy şi o ia şi el din loc. La 
fel, Raff şi tovarăşii lui. Jazz şi Daisy o pornesc pe urmele lor. 

Eu nu fug. Lucy rămâne şi ea pe loc. Chiar în faţa mea. Numai 
ochi şi urechi. 


— Bănuiesc c-acum suntem chit, zice ea. 

— N-am făcut-o ca să-mi iau revanşa. 

Rahat, chiar nu de asta am făcut-o. 

— Poate la început. Inainte de petrecere, nu ştiu, poate. Dar 
după... 

Nu prea reuşesc să fiu coerent, dar vorbesc în continuare, 
pentru că mă ţintuieşte cu privirea. 

Acum ştie că eu sunt el, că am rămas fără job. Că plănuiesc 
să dau o spargere la liceu, ceva mai târziu. Ştie tot, dar nu şi 
motivul. 

— În mintea ta, Shadow era un tip genial, iar eu sunt un 
nimeni. 

Continuă să mă ţintuiască cu privirea. 

— De-abia pot să citesc, rostesc eu. 

Simt înlăuntrul meu toţi acei ani în care am tot alergat ca să-i 
prind pe ceilalţi din urmă, fără să reuşesc. lată-mă din nou pe 
acea autostradă, ca băiatul din desen, stau din nou pe marginea 
drumului, peste tot numai asfalt, şi n-am nicio şansă să mă fac 
auzit ori înţeles, căci pentru asta ar trebui ca oamenii să poată 
pătrunde în mintea mea. 

Lucy nu se mai uită la mine. Rămâne pe loc, fără să mă mai 
privească, fără să-mi mai adreseze vreun cuvânt, iar eu mă duc 
cu gândul la tema aia de la arte şi la clovnii obsceni, la ratatul 
ăla de profesor, Fennel, şi la păsările din desenele mele, bătând 
din aripi pe ziduri de cărămidă. Mă gândesc la fantoma din 
borcan. La speranţa pe care mi-a dat-o Bert, care s-a destrămat 
când l-am găsit zăcând cu faţa în sus pe culoarul trei, cu mâinile 
chircite asemenea unor gheare de pasăre, cu chipul lui bătrân 
pierzându-şi expresia şi cu inima încetând să mai bată. Îmi vin în 
minte Leo şi visele care-l sperie atât de tare. Şi mă gândesc cât 
de mult mi-aş dori ca Lucy să-mi spună ceva care să-mi schimbe 
părerea despre mine însumi. Îmi doresc să pot face chiar acum 
un desen, în care să pun acele vorbe în gura ei, dar nu ştiu care 
ar fi ele. 

Leo trage furgoneta lângă şirul de taxiuri şi strigă: 

— Dacă vrei să vii, urcă. E timpul. Ba-i chiar mai târziu decât 
ar trebui. 

— N-ai de gând să zici nimic? o întreb, dar ea e stană de 
piatră. 


Leo claxonează şi mă strigă, dar nu pot pleca până nu spune 
ceva. 

— Are vreo importanţă? zic eu. 

Deschide gura şi Leo claxonează, dar, dacă Lucy o să spună 
ceea ce-mi doresc eu să spună, atunci nu urc în furgoneta. 

— Are, o aud zicând. 

Şi toate păsările de pe perete se prăbuşesc din cer. Le văd 
cum cad şi rămân întinse cu picioruşele în sus. Se aştern pe jos 
ca un strat de zăpadă. Mai târziu o să desenez un cer gol şi 
păsările dedesubt. O să fac desenul ştiind că mai rău decât să fii 
închis într-un borcan e să nu fii nicăieri. 


LUCY 

— Shadow, spun eu şi i se citeşte pe faţă că ele. 

Il privesc şi tot ce s-a-ntâmplat în noaptea asta capătă sens. 
Petele de vopsea de pe mâinile lui, de pe haine şi de pe ghete. 
Cum de a ştiut unde sunt desenele. Schimburile de priviri dintre 
el, Leo şi Dylan. Cum a râs când i-am zis c-aş face-o cu Shadow. 
Cum a râs când i-am zis c-aş face-o cu Shadow. Gândul ăsta mi 
se învârte prin cap fără întrerupere. 

— Şi câte nu ţi-am zis când vorbeam despre Shadow. Probabil 
că ţi s-a părut foarte amuzant. 

Imi spune că nu i s-a părut amuzant, dar îmi amintesc cum a 
râs de mine şi de ideile mele despre iubire şi romantism. 

Nu-şi ia privirea de la mine şi încerc să-l văd ca fiind Shadow, 
tipul care desenează noaptea. Il văd singur în întuneric, cu toate 
lucrurile alea pe care şi le imaginează înconjurându-l: păsări 
desenate şi uşi, coridoare şi valuri monstruoase. O fantomă 
închisă într-un borcan. 

Şi Jazz pune totul cap la cap. Toată noaptea a vorbit cu Poet. 
Tipul ei în carne şi oase s-a dovedit a fi o ficţiune. Al meu s-a 
transformat din ficţiune în realitate. 

Ştiam eu că Dylan ne ascunde ceva, mi-am dat seama chiar 
de la început, dar nu-mi doream cu adevărat să aflu ce anume. 
Voiam să-l găsesc pe Shadow. Imi doream flori care atârnă din 
tavan. Voiam s-o fac cu Shadow. O, Doamne, când o să amo 
clipă de răgaz, o să bag toate astea într-o sticlă-suvenir, pe care 
o s-o sparg lovind-o cu cel mai mare ciocan pe care o să-l 
găsesc. 

Jazz strigă la Leo şi, din felul în care îl priveşte, îmi dau seama 
că-i altceva decât cu Jacob ori ceilalţi băieţi cu care a ieşit. El e 
calul ăla care galopează prin ea. Dar Leo nici măcar nu stă să-i 
explice. O ia la sănătoasa. O şterge şi Dylan. Uită de ziua lui 
Daisy, aruncă în ea cu ouă şi minte ca să se distreze. Jazz şi 
Daisy aleargă după ei. 

— Bănuiesc că acum suntem chit, îi zic lui Ed, odată rămaşi 
singuri. 

Din gura lui ies cuvinte împleticite, care nu au niciun sens, iar 
eu nu reuşesc să-mi dau seama dacă e vina lui sau eu nu pot 
auzi cum trebuie din cauză că tot ce am vorbit în ultimele cinci 
ore mi se învârte încontinuu prin minte. 


ÎI fixez cu privirea, încercând să-l văd aşa cum e, nu 
bucăţelele răzlețe ivite în acea noapte. Insă nu reuşesc să 
compun imaginea completă. Shadow, Ed, spargerea de la liceu, 
e cu Beth, nu mai e cu Beth, are job, nu mai are job. Nu ştiu 
întregul adevăr. 

— De-abia pot să citesc, îmi spune el, şi în acel moment 
înţeleg adevărul. 

In acel moment, totul capătă sens şi reuşesc să îl văd pe el. 
Faţa pare că i se descompune pentru o clipă, ca şi cum ar 
încerca din răsputeri să rămână întreg, să-şi păstreze imaginea 
pe care o arată lumii, dar nu mai reuşeşte şi părţile lui 
componente par a o lua în toate direcţiile. Îmi întorc privirea, 
pentru că mi-e mai uşor să privesc luminile decât pe el. 

Leo trage furgoneta lângă şirul de taxiuri. 

— Dacă vrei să vii, urcă. E timpul. Ba-i chiar mai târziu decât 
ar trebui. 

— N-ai de gând să zici nimic? mă întreabă Ed. Are vreo 
importanţă? i 

Disting în vocea lui toate desenele pe care le-a făcut. Il aud 
pe băiatul de pe plajă, care priveşte valurile. Aud inimile frânte 
de cutremur şi mările dezamăgite. Văd uşile de-a lungul 
coridorului din mintea lui. Mă forțez să-l privesc, pentru că are 
nevoie de asta. Are nevoie să fie văzut. Detest ideea că a fost 
singur atâta amar de vreme, făcând graffiti-uri cu luna şi cu 
păsări închise în colivii de cărămidă şi ascunzându-şi adevărata 
identitate. 

— Are, îi răspund. 

Chipul i se face ţăndări ca o picătură a lui Rupert, se urcă în 
furgonetă şi pleacă. 

— N-am terminat! strig eu în urma furgonetei. Hei, cu tine 
vorbesc! Am vrut să spun că are importanţă pentru tine. Nu-mi 
pasă că nu poţi să citeşti. Nu-mi pasă că n-ai job. Dar îmi pasă 
de minciuni şi de spargerea de la liceu. 

Furgoneta roz se face nevăzută în josul străzii. Mă uit în urma 
lor şi îmi aduc aminte de câte ori a încercat Al să-mi explice 
despre tensiunile interioare care conferă coeziune sticlei, dar o 
şi dezintegrează. Imi aduc aminte când mi-a arătat o picătură a 
lui Rupert. Inainte credeam c-am înţeles, dar nu-i deloc aşa. 
Toate secretele alea pe care le-a tăinuit Ed noapte de noapte. 
Toată viaţa lui. Faptul că le-a tăinuit l-a ajutat să nu se 


dezintegreze. Dar de data asta l-am lovit în punctul potrivit. O 
singură lovitură, şi s-a făcut ţăndări. 


Mă aşez pe o bancă, în faţa cazinoului, bălăbănindu-mi 
picioarele în timp ce le aştept pe Jazz şi pe Daisy. Luminile 
pâlpâitoare ale podului îmi trimit mesaje. Du-te la liceu. 
Găseşte-l pe Ed. Spune-i toate cuvintele importante care-i 
lipsesc şi împiedică-l să dea spargerea. Spune-i că e prea bun să 
facă aşa ceva. Prea inteligent. Prea talentat. Du-l la atelierul lui 
Al şi arată-i cum se transformă sticla în ceva cu totul diferit 
atunci când o încălzeşti corect. Când o răceşti corect. Că nu 
sfârşeşte totul într-un neant tăios, aşa cum se întâmplă cu 
picăturile lui Rupert. 

Cât timp aştept, imboldul de a alerga după el e tot mai 

puternic. Mi-aş dori să am bicicleta la îndemână. Aş pleca 
imediat direct acolo dar bicicleta a rămas în furgonetă. Nu mă 
pot abţine să mă gândesc la rulota în care am stat privind 
mulţimea de păsări cu aripile lipite de corp, încercând să 
deschidă încuietorile. La felul în care mă privea Ed aşteptând. La 
cum i-am spus că locul ăla mă făcea să mă simt tristă şi în 
nesiguranţă. La cât de mult îmi doream să plec de acolo. 
_ Pe unde umblaţi, Jazz şi Daisy? Dă, Doamne, să ajung la timp. 
Inainte să fie arestat Ed, să-i pot spune că nu-mi pasă că nu are 
job. Să-i spun că mi se pare la fel de inteligent şi de amuzant. 
Că unele dintre cele mai reuşite piese din sticlă făcute de mine 
sunt străbătute de crăpături, dar mie tot îmi plac, datorită 
culorilor. 

Jazz şi Daisy, haideţi odată! Trebuie să ajungem la timp. Dă, 
Doamne să ajung la timp! 

In cele din urmă, după nenumărate implorări, îşi fac apariţia 
de după colţ. 

— l-am pierdut, zice Daisy. Probabil că s-au dus la Feast, dat 
fiind că-i deschis toată noaptea. Cât de mult îţi doreşti 
răzbunarea? 

— Imi doresc mai degrabă un hamburger cu cartofi prăjiţi, 
răspunde Jazz. Deci probabil că nu foarte mult. 

— Nu s-au dus la cafenea. Merg să dea o spargere la liceu. Mi- 
a zis Ed. 


— Cum de n-am prevăzut nimic din toate astea? se întreabă 
Jazz Trebuie să renunţ la jobul de ghicitoare de la cafenea. Nu le 
mai pot lua oamenilor banii. 

— Unele lucruri sunt dificil de prevăzut, îi spun eu. 

— Când ai ochii închişi, nimic nu-i uşor de văzut. Îmi pare rău 
că te-am băgat în aşa ceva, Luce. Nu mi-am închipuit că 
noaptea mea de acţiune va fi chiar atât de... plină de acţiune. 

— Vreau să merg la liceu. 

Mă uit către singurul taxi rămas pe stradă. 

— Aveţi vreun ban? Eu am doar 15 dolari. 

— Nu ştiu ce să zic, Luce. Dac-o să fim prinse în incinta 
liceului împreună cu ei... 

— Adio, facultate, bun-găsit, închisoare, zice Daisy. Dylan nici 
măcar n-are nevoie de bani. Părinţii lui îi plătesc totul. 

Stă puţin pe gânduri apoi continuă: 

— Mai puţin vacanţa. 

Zâmbeşte. 

— Dylan se teme c-o să ies cu un surfer. 

— Luce, nu vreau ca însemnarea de mâine din jurnal meu să 
sune aşa: „Am stat toată noaptea în oraş. Am fost arestată”, îmi 
zice Jazz. Simt nevoia să merg acasă şi să-i găsesc pe părinţi 
întorşi din străinătate, ca să mă pot uita cu ei la televizor. 
Normal, sunt supărată din cauza lui Leo, dar o să mănânc o 
porţie dublă de ciocolată şi de îngheţată şi o să depăşesc 
problema ca orice om normal. 

— Nu vreau ca Ed să fie arestat. 

Taxiul ar putea pleca în orice clipă şi, dacă trebuie să 
aşteptăm altul, s-ar putea să ajungem prea târziu. 

— Nu sunteţi obligate să veniţi cu mine. 

Vă implor, veniţi cu mine. 

— Ce-ar fi să-ncerc să-l sun pe Leo? întreabă Jazz. 

— Eu îl sun pe Dylan, zice Daisy. 

Mă uit la ele în timp ce formează numărul. Dă, Doamne! 

— Probabil că Leo are telefonul închis, că nu răspunde. 

— Nici Dylan, ne anunţă Daisy. 

Mă îndrept în grabă către taxi, până n-apuc să mă 
răzgândesc. Nici nu vreau să mă gândesc la ce faţă o să facă 
doamna J. dacă o să fiu arestată sub suspiciunea de jefuire a 
liceului. 


Daisy se aşază lângă şofer, ca să-i indice destinaţia, iar eu 
stau în spate, cu Jazz. O îmbrăţişez pentru că vine cu mine. 

— Mulţam, zice ea. Dar o să am mai mare nevoie de o 
îmbrăţişare când o să-mi ia amprentele. Un lucru e sigur. 
Monologul meu o să fie tare de tot! 


— Mai e vreuna dintre voi gata să facă în pantaloni? întreabă 
Jazz, cercetând cu privirea liceul, care, în întuneric, pare bântuit. 

Daisy şi cu mine ridicăm mâna. 

— Ei bine, nu ăsta e finalul romantic pe care mi l-am imaginat 
pentru noaptea asta. Tare bine ar fi fost dacă era mai multă 
lumină. Cât e ceasul? 

— Trei fără un sfert, îi răspunde Daisy. Nu se luminează 
înainte de cinci. Bănuiesc că de aia şi dau spargerea acum. 

— Cât de tâmpiţi pot să fie, şopteşte Jazz. De ce mi-ar plăcea 
de un tip atât de tâmpit? 

— Eu îmi pun întrebarea asta în fiecare zi, zice Daisy. De fapt, 
să ştiţi că Dylan nu-i tâmpit. A luat note mai bune decât mine la 
toate probele practice. Se poartă doar prosteşte. 

— Şi Leo e inteligent. Mi-a recitat din poeziile lui în seara asta. 
Ştiaţi că un ziar le-a acceptat spre publicare? 

— Du-te de-aici! zice Daisy. Chiar e Poetul. 

— Ed e inteligent, spun şi eu. 

— Ed e superinteligent, întăreşte Daisy. Când a renunţat la 
şcoală, toţi chiulangiii vorbeau numai despre asta. Ne-am 
imaginat că el şi Leo au făcut ceva foarte grav, dacă nu s-a mai 
întors. 

— OK, zice Jazz aranjându-şi rochia. Trebuie să-i salvăm. Aşa 
că nu uitaţi. Trebuie să rămânem împreună şi s-o luăm la fugă 
imediat ce-i zărim pe copoi. 

Nu-s clarvăzătoare, dar era de la sine înţeles. 


POETUL 
CAZINOUL 
ORA 02:15 


Până ce am pierdut-o 

Când fug departe de fata mea 

Trec pe lângă luminile strălucitoare ale cazinoului 
Pe lângă coada de la bancomat 

Pe lângă imaginea mea reflectată în geam 
Cuprinsă de teamă 

Pe lângă semnul cu „Trecerea oprită. Întoarceţi-vă” 
Pe lângă sferele de foc care spintecă firmamentul 
Şi înapoi, pe lângă luminile strălucitoare 

Pe lângă coada de la bancomat 

Pe lângă imaginea mea reflectată în geam 

Tot cuprinsă de teamă 

Pe lângă semnul cu „Trecerea oprită. Întoarceţi-vă” 
Pe lângă sferele de foc care spintecă firmamentul 
Până ce am pierdut-o 


ED 

Urc în furgonetă şi Leo calcă acceleraţia, iar Lucy rămâne 
doar un punct. Un punct cu care n-am avut niciodată vreo 
şansă. 

— Închide-ţi telefonul, Dylan. 

Leo îi aruncă şi telefonul lui. 

— Închide-l şi pe-al meu. Nu-i de dorit să facem vreo greşeală 
prostească. 

— Deci tot mergem? 

Simt un puternic imbold să sar din furgonetă roz, în plin trafic. 

— Vrei să opresc, să cobori? mă întreabă Leo. 

Nu-i supărat. E o simplă întrebare. Nu trebuie decât să-i spun 
şi opreşte. Aşa cum se vede prin parbriz, lumea nu-i altceva 
decât o strălucire indistinctă, care se mişcă şi saltă pe lângă noi. 

— Nici tu nu vrei s-o faci. Şi ţie ţi se pare o tâmpenie. Chiar e 
o tâmpenie. 

— Ştiu că-i o tâmpenie. La fel cum ar fi şi să meargă Malcolm 
Dove la mine acasă şi să-i facă bunică-mii rău. Şi dup-aia ţie şi 
mie. 

— Odată şi-odată, tot o să trebuiască să termini cu astea, îi 
spun eu. Trebuie să ne descurcăm cu belelele în care ne-am 
băgat fără să mai facem alte prostii. 

Furgoneta încetineşte şi mă gândesc că Leo chiar ascultă ce-i 
spun. 

— S-a oprit motorul, zice el, apăsând acceleraţia în timp ce în 
jur răsună claxoane nervoase. 

— Pleacă din intersecţie! strigă tipul din maşina din spatele 
nostru. 

— N-o pot mişca din loc, idiotule! îi strigă şi Leo. 

— O fi garnitura de la chiulasă, îşi dă cu părerea Dylan. 

— N-am bulit chiulasa. 

— Atunci poate e transmisia, mai încearcă el. 

— Nu-i nici transmisia. 

— Uleiul? 

— Nu. 

— Leo, ştii că ţi-a dat Jake banii ăia să bagi benzină. Ai făcut 
plinul înainte să-mi împrumuţi mie ăia 50 de dolari, nu? 

Leo tace mâlc, iar eu nu-mi pot stăpâni râsul. 

— Geniul criminal în acţiune! Ai uitat să alimentezi furgoneta 
cu care-ar trebui să ne pierdem urma. 


— Dylan, treci aici şi ţine volanul. Ed şi cu mine o să- 
mpingem. Cobor dintr-un salt şi mă proptesc în spatele 
furgonetei. 

— Noroc că trecem neobservaţi, nu mă pot eu abţine. Nu ne- 
am dori să facem ceva de neuitat în noaptea asta. 

— Taci şi-mpinge. 

— Îţi dai, cred, seamă că, atunci când o să apărem la Politia în 
acțiune, jumătate din oraş o să-şi amintească de noi. 

— Împingi odată? 

— Dar asta şi fac. Numai că nu se mişcă deloc. 

— O să se mişte. E nevoie de puţin timp, pentru că chestia 
asta cântăreşte o tonă, asta-i tot. 

Pe lângă noi trec maşini, din care ni se strigă tot felul de 
măscări. 

— Mai presimţi c-o să fie totul ok în noaptea asta? îl întreb eu 
în momentul când ne întoarcem cu spatele, încercând să urnim 
din loc furgoneta. 

Pe lângă noi trec tot mai multe maşini şi auzim tot mai multe 
insulte. 

— Părerea unanimă pare a fi aceea că suntem nişte rataţi, îi 
mai spun. 

— Ba nu suntem. Îţi vine să crezi că nimeni nu s-a oferit să ne 
dea o mână de ajutor? 

— Sunt 30 de grade afară şi oraşul pare că şi-a ieşit din minţi. 
Tu ai ajuta doi tipi care împing o furgonetă roz? 

— Da, aş face-o, zice el. 

— Aşa e, tu ai face-o, cedez eu. Eşti un tip de treabă, Leo. 

— Ciudat moment ţi-ai mai ales să mi-o spui, dar mă rog. Hai 
s-o împingem înspre refugiul ăla. 

Reuşim să împingem furgoneta până la refugiu şi ne sprijinim 
de ea, ca să ne recăpătăm suflul. 

— Am dat-o rău de tot în bară cu Lucy. 

— Bun venit în club. Şi eu am dat-o rău de tot în bară cu Jazz. 
M-am lins pe bot de acadele. Voiam să-mi cer iertare şi eram 
pregătit s-o fac, dar picioarele mi-au luat-o din loc fără voia 
mea. Pur şi simplu. 

Face un gest rapid cu mâna prin aer. 

— N-ai mai avut o prietenă de când cu Emma. Poate c-ai 
intrat în panică. 


— Am făcut un pas greşit, iar consecinţele n-au întârziat să 
apară. Poţi zice şi că m-am panicat. 

— Toată lumea intră în panică. 

Mă gândesc cum m-am despărţit de Beth. Cum am minţit-o pe 
Lucy. Cum a părăsit-o tata pe mama. Important e ce faci după. 

— Spune-i lui Jazz că-ţi pare rău. Explică-i cum a fost cât pe ce 
să fii arestat din cauza ultimei tale prietene. 

— Nu cred că-i cel mai bun mod de abordare în momentul 
asta. 

Mă uit la el cum se aşază pe jos şi-şi sprijină capul de 
furgonetă. 

— Te-am minţit şi pe tine, cum am minţit-o şi pe Jazz, zice el. 
N-am tuns iarba în ultimele zece sâmbete. Aveam nevoie de 500 
de dolari pentru un curs de poezie, bunica a vrut să merg la unul 
care are loc sâmbăta dimineaţa. 

Nu zic nimic, pentru că n-aş şti ce. Sunt surprins, dar nu 
foarte tare. 

— Scriam poezii. Am datorii la Malcolm pentru că vreau să 
scriu poezii. Ai fost agresat în parc pentru poezie. 

Când se apucă Leo să spună cuvântul poezie, nu se mai 
opreşte. 

— În principal, scriu versuri albe. Săptămâna trecută am 
compus însă un haiku: „Am încurcat-o rău/Sunt dator o groază 
de bani/ Malcolm o să mă omoare”. 

Nu mă pot abţine să nu râd de haikuul lui Leo despre tipul 
care vrea să ne omoare. Dylan coboară din furgonetă şi ne 
întreabă ce-i aşa amuzant, iar eu îi spun că Leo scrie versuri 
japoneze despre cum o să ne bată Malcolm de-o să ne sune apa- 
n cap. 

— Profa zice că poeziile mele sunt ancorate în realitate. Cele 
mai multe dintre colegele de la curs au vârsta bunică-mii. Imi 
sunt foarte simpatice. 

Se întoarce spre mine. 

— Termină cu râsu', mă repede el. 

— De ce nu mi-ai zis? îl întreb, deşi ştiu de ce. Nu voiai să mă 
simt ca un imbecil pentru că tu ştii să citeşti, iar eu, nu. 

— Te-nşeli, spune el. Poţi citi, doar că mai încet. Am auzit ce-ţi 
spunea Lucy. Despre cursul de la Monash. 

— Nu mă duc acolo. 


— Ştiu că n-o să te duci. Dacă nu murea Bert, ai fi rămas la 
magazin cu el, chiar dacă te plictiseai de moarte, pentru că te 
simţeai în siguranţă. 

— Chiar îmi plăcea să lucrez cu Bert. 

— Îţi plăcea de Bert, mă corectează el. 

M-aş supăra, dar ştiu că are dreptate, aşa că n-are rost. Scot 
carnetul cu desene şi-l frunzăresc o vreme. Din paginile lui, Bert 
zâmbeşte şi-mi face semn cu mâna, de parc-ar fi de acord cu ce 
zice Leo. 

— Era un tip de treabă. 

— Era un tip super, zice Leo. Te-ar fi sfătuit să te înscrii la 
cursul ăla. 

O vreme urmărim traficul, maşinile care vin şi pleacă. La fel şi 
gândurile mele despre Lucy. Şi despre cursul lui Leo. 

— Şi de ce nu mi-ai zis despre poezii? îl întreb. 

— Pentru că-mi petreceam dimineţile de sâmbătă scriind 
haikuuri împreună cu nişte bătrânele, îmi răspunde el. Nu-i 
totuna cu a scrie pe un vagon de tren. Mă simţeam ca un 
prostălău. 

— Nu eşti prostălău. 

Ridică din umeri. 

— Nu-mi mai pasă. Îmi place poezia. Cui nu-i place n-are 
decât să mă pupe-n fund. 

— Şi eşti destul de solid ca să-i pui să te pupe-n fund. 

— Tocmai, zice el. 

Ne uităm iar la maşinile care trec şi ascultăm lucrurile tot mai 
interesante pe care ni le strigă oamenii şi atunci Leo zice: 

— Bert te-ar fi sfătuit să mergi să vorbeşti cu Beth. 

— În noaptea asta, i-am zis totul lui Lucy. Că sunt un graffer 
fără job, care a renunţat la şcoală înainte să termine a X-a. De- 
abia aştepta să urc în furgoneta şi să plec. La fel o să fie şi cu 
Beth. 

Răspunsul lui Leo întârzie un pic. 

— Ştie că nu mai ai job. Şi ştie şi că eşti Shadow. l-am spus eu 
în seara asta. Nu-i pasă. 

Analizez informaţia. Mă gândesc la ea stând în faţa mea; are 
cutia cu lucrurile mele în braţe, aşteptând să spun ceva. 
Aşteaptă de luni întregi. Mi-o imaginez aşteptându-mă lângă 
copac în noaptea asta şi cum o să se simtă dacă nu apar. Un 
taxi încetineşte şi se opreşte înaintea noastră. 


— Vreţi să vă duc undeva? ne întreabă şoferul. 

— Înc-am putea ajunge la timp la liceu, zice Leo. 

— Eu nu mă bag în treaba asta, îi spun. 

Face semn taxiului să plece. 

— Eşti un tip inteligent, îmi zice el. Ştii că Emma m-a părăsit 
pentru că am coborât atunci pe frânghie pe fereastră şi mi-a zis 
că, dacă nu încetez să mă mai port ca un idiot, noi doi am 
terminat-o. Eu i-am răspuns c-o să-ncetez să mă mai port ca un 
idiot când o să mă simt aşa. A terminat-o cu mine pentru că am 
ales să mă port ca un idiot, în loc s-o aleg pe ea, adaugă 
clătinând din cap. Şi, ca s-o recâştig, i-am vandalizat casa, 
încheie el. 

— Practic, eu am vandalizat-o, tu mi-ai dat indicaţiile artistice. 

Leo chicoteşte. 

— Cursul m-a pus puţin pe gânduri, să ştii. M-a ajutat să 
înţeleg că suntem suficient de inteligenţi să scăpăm de aici. 
Numai că suntem prea proşti să găsim o cale. 

— Înseamnă că şi-a meritat banii cursul ăla. 

Chicoteşte iar. 

— Să dăm o spargere la liceu n-a fost una dintre cel mai 
inteligente idei ale mele. 

— Renunţi şi tu? 

— Mâine îmi iau un job la McDonald's. O să-i spun totul lui 
Jake şi-o să-l rog să mă ajute până una-alta. 

— O să pun o vorbă bună pentru tine, îi promite Dylan. Dar 
acum trebuie să băgăm benzină în chestia asta şi să i-o ducem 
înapoi lui Crazy Dave. Altfel o să ne oblige să mâncăm gândaci. 

Niciunul dintre noi nu se mişcă. 

— Nu pot să cred că ai aruncat cu ouă în Daisy chiar de ziua 
ei, îi zic eu. Eşti cu ea dintr-a X-a. O ştii încă din şcoala primară. 
Cum să nu-ţi aminteşti de ziua ei? 

— Încerc să nu-i acord prea multă atenţie. Mă gândesc că, 
dacă îi acord o atenţie prea mare, o să-şi dea brusc seama că nu 
mă mai vrea. 

— E cea mai tâmpită idee pe care-am auzit-o vreodată, zice 
Leo şi-l ascult împărtăşindu-i lui Dylan secretele lui despre 
relaţiile cu femeile. Să nu arunci niciodată cu ceva în ele. Din 
când în când, împărtăşeşte-i câte-un gând de-al tău, chiar dacă 
e doar despre vremea ploioasă. Scrie-i nişte versuri. Şi nu te mai 
purta ca un idiot. 


— Eu nu ştiu să scriu versuri. 

— O să-ţi dau câteva poezii de-ale mele, îi promite Leo. 

În timp ce stau sprijinit de furgoneta roz rămasă în pană şi 
ascult, mă simt norocos. Îi am prieteni pe Dylan şi pe Leo. L-am 
avut pe Bert. Nu am tată, dar am o mamă supercool. Încerc să 
nu mă gândesc că n-o am pe Lucy. Măcar Beth nu mă urăşte. 
Contează şi asta. 

— Ar trebui să-l sun pe Jake, să-i spun c-am dat-o-n bară. Să 
văd dacă ne poate aduce nişte benzină. 

Leo îşi deschide telefonul şi îşi verifică mesajele. 

— Fuck! Mi-a trimis un mesaj acum vreo 50 de minute. „Nu te 
du la liceu. Lasă baltă treaba aia. Se ocupă Malcolm. l-am spus 
codul. Pe unde umbli, boule?” Cred că am mesageria plină, ne 
zice Leo în timp ce formează numărul lui Jake. 

— Eu sunt. 

În timp ce ascultă, pe faţa lui Leo apare o grimasă. 

— Îmi pare rău, Jake. O să mă revanşez faţă de tine. Pe bune? 
Nu, nu mi-o da la telefon. Nu. Sărut-mâna, buni. 

Apare iar grimasa. 

— Trebuia să plătesc cumva cursul de poezie. Dar tu nu ai 
bani. Trăieşti din pensie. Ai dreptate, trebuia să te-ntreb. Nu, nu 
vin acasă chiar acum. O să vin când o să fiu pregătit. Bine. O să 
vin acasă când îmi spui tu că-s pregătit. Când va fi asta? OK, ai 
dreptate. Şi eu te iubesc, buni. Poţi să-l rogi pe Jake să vină cu 
nişte benzină la intersecţia dintre Flinder Street şi Swanson? Mă 
găseşte el. E puţin probabil să nu mă observe. 

— Ceva veşti bune? îl întreb după ce închide. 

— Nu tocmai bune. Dar nici rele. Sfârcurile tale sunt însă în 
siguranţă. Se pare că Malcolm i-a făcut o vizită bunică-mii. L-a 
surprins dând târcoale casei împreună cu banda lui şi l-a lovit 
peste nas cu bastonul. Ţipetele i-au trezit pe Jake şi pe tovarăşii 
lui. Malcolm le-a zis că-i datorez 500 de dolari, aşa că Jake i-a 
spus despre treaba cu liceul, drept garanţie că o să-i plătesc 
datoria mai târziu. 

— Şi când ajungem la veştile bune? întreb eu. 

— Jake a dus-o cu maşina pe bunica la un bancomat şi ea i-a 
plătit lui Malcolm cei 500 de dolari. Jake i-a zis lui Malcolm codul 
de la alarmă când nu era ea atentă, ca să fie sigur că suntem 
chit. Datoria mea e achitată complet. Ce baftă am avut cu pana 
asta, nu-i aşa? 


— Eu tot n-am bani de chirie. 

— Mda, dar ne aşteaptă un viitor strălucit la McDonald's şi 
oricum tu nu voiai să te bagi. 

— Aşa-i, nu voiam, spun eu, şi iar mă simt norocos. 

— De ce nu i-ai cerut mai întâi bunică-tii banii? îl întreabă 
Dylan. 

— Pentru că habar n-aveam că are 500 de dolari puşi 
deoparte într-un cont de economii. Şi, chiar dacă ştiam, n-aş fi 
vrut să i-i iau. 

— Puteai să i-i dai înapoi mai târziu, îi spun eu. 

Înclină din cap. 

— După ce vine Jake cu benzina, putem trece pe la Feast să 
mâncăm ceva, înainte să ducem furgoneta înapoi. 

Aştept. Vorbim puţin. Mai strigăm câte ceva după maşinile 
care trec, până ajunge Jake. Dar eu nu merg la Feast. In drum, 
Leo mă lasă acasă la Beth. 

— E prea devreme, îmi zice el. 

— O s-aştept, dacă trebuie. 

Sar gardul şi mă îndrept către copac, iar ea e deja acolo. 
Soarele n-a răsărit încă, dar se pregăteşte. Lumea s-a subţiat 
până la tăcere. Mă sprijin de copac şi păsările îşi iau zborul. 

— Voiam să-ţi spun ceva, îi zic eu. Ştiu că ţi-a zis deja Leo, dar 
vreau să auzi de la mine. 

Altfel ar însemna să aleg calea uşoară şi m-am săturat de 
asta, îmi zic în sinea mea, apoi cu voce tare: 

— N-am citit cartea despre Vermeer. Ştiu totul despre el 
pentru că am fost la expoziţii şi am văzut documentare, dar n- 
am citit nimic. Am renunţat la şcoală pentru că nu mai făceam 
faţă. Nu mai am job. Am rămas fără bani. Îmi pare rău că m-am 
despărţit de tine în felul ăla. 

Se apleacă înspre mine şi-mi şopteşte că ştie, că i-a fost dor 
de mine, că nu-i pasă dacă am sau nu bani. Îşi plimbă degetele 
în jurul albastrului de pe mâinile mele, în jurul peticelor de cer 
rămase pe ele. 


LUCY 

Aştept, împreună cu Jazz şi cu Daisy, în tufişurile din preajma 
aripii de clădire care adăposteşte secţia de Arte. 

— Cât e ceasul? 

— Patru, zice Daisy, cu ochii închişi. M-ai întrebat şi acum un 
minut. 

— Aşteptăm de mai bine de o oră. Nu mai vin. 

Jazz se ridică şi-şi dezmorţeşte picioarele. 

Privesc pe lângă ea şi observ nişte siluete care coboară dintr- 
o furgonetă, traversează curtea direct peste peluză şi se 
strecoară printr-o fereastră. 

— Au venit. 

Ne punem în mişcare în linişte şi simt nişte furnicături care 
aproape sigur sunt provocate de gândul la Ed, nu la fapte 
ilegale. Ne oprim în faţa ferestrei deschise, iar Jazz îşi bagă 
capul înăuntru şi şopteşte: 

— Leo, ieşi de-acolo! 

Niciun răspuns. 

— Leo! zice ea ceva mai tare. 

În continuare, niciun răspuns. 

— Probabil că deconectează aparatele din sala computerelor. 
N-aş vrea să intru în clădire decât dacă nu există altă cale. Mai 
încerc o dată să-l sun. 

O privesc formând numărul. 

— Leo, şopteşte ea. In sfârşit. 

Îndepărtează puţin telefonul de la ureche, iar noi ne 
îngrămădim să ascultăm. 

— Mda, aici sunt. Îmi pare rău că am dat bir cu fugiţii 
adineauri. Şi c-am minţit. 

— Lasă asta acum, o să discutăm mai târziu. Deocamdată, 
trebuie să ieşi din aripa secţiei de Arte până nu vine poliţia. 

— Nu-s în secţia de Arte. Sunt la cafenea, înfulec un burger. 

— Dacă eşti la cafenea, atunci cine-i aici? îl întreabă ea. 

— Jazz, pleacă de-acolo! îi spune Leo. Venim şi noi, dar 
trebuie s-o ştergi de-acolo, imediat! 

— Salut, Lucy, răsună vocea lui Malcolm, care se sprijină cu 
braţul de pervazul ferestrei şi ne priveşte. 

— Fugiţi! le strig eu. 

O luăm la fugă peste terenul liceului, tăind-o pe lângă toaleta 
fetelor. Eu alerg cel mai repede, pentru că am avut deja de-a 


face cu Malcolm şi, judecând după expresia de pe faţa lui, nu-i 
deloc exclus să vrea să mă omoare. 

— Vin după noi? strigă Jazz şi-i răspund că nu ştiu. 

N-am timp de pierdut ca să mă mai uit şi-n urmă. 

— Repede, repede! strigă şi Daisy şi o ia înainte. Cred că-s pe 
urmele noastre. 

Se uită înapoi în timp ce fuge mâncând pământul şi nu apuc 
s-o avertizez. Se loveşte de paznic şi cade cât e de lungă. 

— OK, zice ea, scuturându-şi capul. Asta chiar m-a luat prin 
surprindere. 

Paznicul se uită la noi, noi ne uităm la el şi am numai 
presimţiri rele în legătură cu ce urmează să se-ntâmple, când o 
aud pe Jazz zicând: 

— Slavă Domnului că v-am găsit! O luaserăm pe scurtătură, 
prin curtea liceului, şi-am observat că e lumina aprinsă în aripa 
secţiei de Arte. Ne-am gândit că, poate, dă cineva o spargere. 

O asemenea performanţă actoricească ar merita un Glob de 
Aur, iar paznicul chiar crede. 

— Rămâneţi aici. S-ar putea să fie nevoie să daţi o declaraţie. 

Imediat ce dispare, o luăm iar la fugă. Mi-a ajuns pentru tot 
restul vieţii să am de-a face cu Malcolm Dove. Nu ne oprim din 
alergat decât la câteva străzi distanţă de liceu. 

— Bine măcar că au renunţat să dea spargerea, zice Jazz, cu 
vocea încă gâfâită de la alergătură. Lucrurile ar fi putut ieşi mult 
mai urât în noaptea asta. 

— Ai avut parte şi de acţiune, şi de aventură, deci nu te poţi 
plânge, îi zice Daisy, sprijinindu-se de un gard. 

— N-ar fi stricat şi un pic mai mult romantism. 

Chiar când Jazz rosteşte cuvintele astea, la capătul străzii îşi 
face apariţia un punct roz, care se apropie prin întuneric 
asemenea unui răsărit derulat pe repede-înainte. Ei sunt, îmi 
spun eu. E Ed. 

E Ed şi, în sfârşit, am ocazia să îndrept lucrurile. Să-i spun că 
e inteligent şi că, dacă nu poate citi, trebuie să existe o cauză. 
Şi chiar dacă nu există, tot nu-mi pasă. O să-i spun că asta a 
fost cea mai tare noapte din viaţa mea, când am râs şi-am 
vorbit pe înfundate. Că vreau să-mi petrec timpul cu el şi azi, şi 
mâine, şi poimâine. Şi că, într-una din zilele astea, vreau să-l 
duc la atelierul lui Al, să-i arăt tot ce-am făcut. Să-i arăt cum 
trebuie lucrată sticla, ce poţi face din ea dacă o încălzeşti. Cum 


o poţi colora. Să-i arăt cum, odată ce ai terminat obiectul şi s-a 
răcit, devine un lucru minunat făcut de mâinile tale. 

— la fiţi atente, simţiţi? ne întreabă Jazz. Vântul schimbării ne 
împresoară. 

Îmi ridic mâinile, ca să las răcoarea să-mi mângâie pielea. 
Până la urmă, n-a fost niciun fulger. Numai vântul. Am aceeaşi 
senzaţie ca atunci când doamna J. mi-a arătat „Victoria din 
Samotrace”. E o statuie din marmură, aflată la Muzeul Luvru din 
Paris. O statuie a zeiţei înaripate Victoria. A rămas fără cap în 
decursul timpului, dar tot are un aer triumfător. Pe jumătate 
înger, pe jumătate făptură omenească, cu aripile desfăcute. Mă 
întorc înspre Jazz. 

— Am de gând să-l sărut pe Ed, îi spun eu, şi ea zâmbeşte. 

Furgoneta se opreşte, iar Leo şi Dylan coboară din cabină. Leo 
se apropie de Jazz zâmbind, iar în acest zâmbet observ ceva ce 
nu băgasem de seamă la început. Chiar o place. Serioasă, ea 
îndreaptă un deget către el. 

— Eu nu ies cu tipi cu cazier. 

Îl văd cum apucă uşor cu degetele una dintre codiţele ei şi o 
răsuceşte încetişor. 

— N-o s-ajung la închisoare, îi spune el. Mă gândesc că-i cazul 
să mă maturizez. 

Deschid uşa din spate a furgonetei şi tot avântul mi se duce 
pe apa sâmbetei. 

— E goală. 

— Pentru că ne-am hotărât să nu mai dăm spargerea, zice 
Leo, răsucind în continuare codiţa lui Jazz. 

— Şi Ed unde-i? 

Leo se opreşte din răsucitul codiţei şi mă priveşte. Ştiu, fără 
să mai fie nevoie să-mi spună, că Ed e cu Beth. 

— Bravo lui. 

Mă aşez pe bordură. 

— Bravo lui. 

Mă întind pe alee. 

— Bravo lui. 

Jazz se întinde lângă mine, pe asfalt. 

— Mă uit la stele, îi spun eu. 

— E şmecheria aia, când încerci să te simţi insignifiantă, ca 
toate problemele să ţi se pară lipsite de importanţă? 


— Nu. Mă uit la stele pentru că nu-s ascunse de smog. N-am 
altă pretenţie de la ele decât să se vadă bine. 

— Nu cumva te paşte depresia? 

— Nţ. Sunt doar supărată. Dar măcar am aflat adevărul 
despre Shadow. 

— Îmi pare rău. Eu te-am bătut la cap cu noaptea asta. Sunt o 
prietenă pisăloagă, zice Jazz. 

— Aveai dreptate. Realitatea e de preferat. Adevărul e 
întotdeauna de preferat. Te poate face să te simţi cam aiurea, 
dar e de preferat. 

Mă întind mai bine pe alee. 

A fost o nebunie să-l caut pe Shadow. 

— Mie-mi place ciudăţenia asta a ta. Eşti singura mea 
prietenă care întrevede un Oscar pentru mine în viitor. 

— Şi un Glob de Aur, precizez eu. 

Îmi imaginez că suflu sticla să fac o statuetă, în aer, deasupra 
noastră. 

— Lucy e ok? întreabă Leo. 

— N-are nimic, îi răspunde Jazz. Vino lângă noi, pe alee. Ne 
uităm la stele. 

Stăm toţi trei unul lângă altul şi-i ascultăm pe Daisy şi pe 
Dylan, în fundal. 

— Îmi pare rău că am aruncat cu ouă în tine chiar de ziua ta, 
zice Dylan. 

— Notează-ţi undeva data, să nu mai uiţi şi la anul. 

— S-a făcut. Ce dată a fost ieri? 

— Nouăsprezece octombrie, strigăm cu toţii. 

— Asta înseamnă c-o să fim tot împreună şi la anul? întreabă 
el. 

— Înseamnă că poţi spera, îi răspunde Daisy. Dar să nu mă 
mai minţi. 

— Dacă nu mai am voie să mint, nici tu nu mai ai voie să mă 
faci prost, îi spune el. 

— Mi se pare corect. 

Scoate o bucată de hârtie din buzunar şi citeşte: 

— „Dacă pasiunea mea pentru tine ar fi mulţimea din tribună 
de la un meci de fotbal, ai surzi din cauza strigătelor. Şi dacă 
pasiunea mea pentru tine ar fi un boxer, ar fi un tip care zace 
mort, la podea. lar dacă pasiunea mea pentru tine ar fi zahăr, 
atunci ai rămâne fără dinţi înainte să împlineşti 20 de ani. ŞI 


dacă pasiunea mea pentru tine ar fi o sumă de bani, să zicem că 
ai avea de unde cheltui din belşug.” 

— Nu tu ai scris asta, aşa-i? îl întreabă Daisy. 

— Ideile sunt ale mele. Leo le-a transpus în versuri. 

— Bine şi-aşa, zice Daisy şi bagă hârtia în buzunar. 

După o vreme, mă ridic şi-mi dau jos bicicleta din furgonetă. E 
un pic cam boţită, dar în stare de funcţionare. Imi pun casca pe 
cap. O iau încet de-a lungul străzii, în timp ce un vânt rece îmi 
atinge pielea. Întunericul sticlos se va risipi în curând şi va 
începe o nouă zi. Păsările o iau razna, iar lumea le aparţine lor 
de acum înainte. Şi mie. Conduc bicicleta în zigzag, dintr-o parte 
în alta a străzii. Nu mă gândesc la noaptea care tocmai a trecut 
ca la momentul în care am fost părăsită pentru Beth. Sau când a 
fost cât pe ce să-l sărut pe Shadow. Mă gândesc la ea ca la o 
aventură. Inceputul a ceva real. 


POETUL 
ORA 05:30 


Deja mâine 

Ea zice c-o să mă ierte 

Zice că doar de data asta 

Zice hai să terminăm cu asta, sărută-mă 
Îmi zice răsuceşte-mi părul pe degete 
Zice asta-i exact ce căutam 

Zice că se bucură că s-a răcorit 

Eu îi spun pe mâine 

Ea îndreaptă un deget către cer 

Şi zice că-i deja mâine 


ED 

Beth încetează să-mi şoptească la ureche, pentru că îşi dă 
seama că s-a schimbat ceva. Că am venit să-mi cer iertare şi să- 
i spun că între noi s-a terminat, pe bune. 

Stăm pe iarbă, la poalele copacului, iar sunetele noi ale 
dimineţii nu sună cum ar trebui. Dacă aş face un desen cu noi 
doi acum, acesta ne-ar înfăţişa ţinându-ne de mână în noaptea 
fără stele şi purtând tricouri pereche, pe care scrie SFARŞIT. 

— Lucy? mă întreabă ea. 

— Ei nu-i place de mine. Nu suntem împreună, îi spun eu. 

— Dar tu vrei să fiţi împreună. l-ai spus că tu eşti Shadow? 

— l-am spus până la urmă. 

— l-ai spus totul într-o singură noapte. Ar fi trebuit să-ţi sparg 
nasul la prima întâlnire. 

Am dat-o în bară rău de tot. Am făcut-o pe Beth să aştepte doi 
ani până să afle adevărul. Am iubit-o, m-am culcat cu ea şi m- 
am despărţit de ea fără să-i spun de ce fac asta. Chiar dacă Bert 
zicea că nu semăn deloc cu taică-meu, până în seara asta am 
semănat. 

O întreb dacă îmi poate împrumuta bicicleta fratelui ei şi dacă 
mai vine cu mine pentru o ultimă dată. lar ea nu mă trimite la 
plimbare. Intră în casă, să le lase un bileţel părinţilor, apoi ne 
întâlnim în faţa casei, lângă uşa garajului. 

Împingem bicicletele până în mijlocul străzii, mie îmi dă casca 
fratelui ei şi ea îşi pune casca ei roz. 

— Alte fete m-ar obliga s-o port eu pe asta, drept pedeapsă, îi 
zic eu, arătând spre casca ei. 

— Dar eu sunt o fată super-cool, zice ea, şi-o porneşte de-a 
lungul străzii, înaintea mea. 

A naibii de cool, ar zice Bert, şi o depăşesc şi o iau înspre 
Hoover Street. Râd în sinea mea imaginându-mi expresia de pe 
faţa lui când ar spune asta. 

Ne oprim în faţa peretelui pe care vreau să i-l arăt. Desenul 
mă înfăţişează pe mine - din inima mea creşte iarbă - şi pe ea, 
cu o maşină de tuns iarba. Se dă puţin înapoi, ca să-l poată privi 
de la distanţă, apoi se apropie din nou, venind lângă mine. 

— Mi-am imaginat că până la urmă o să fii cu vreun tip de la 
liceul tău, îi spun eu. Aşa că m-am retras înainte să se întâmple. 

— Prostule, zice ea. 

Dar nu mă supăr. Chiar am fost un prost. 


— Am trecut pe lângă desenul ăsta de o groază de ori, 
continuă ea. Niciodată nu m-am gândit că ne înfăţişează pe noi. 
Mi-am zis că fata are un păr foarte mişto. 

— Şi nu te-ai mai gândit la nimic altceva? 

— Mi-am zis că e uluitor, îmi spune ea şi, apăsând pedalele, o 
ia din loc. 

O însoțesc până acasă, să mă asigur că ajunge în siguranţă. 
Îmi spune că pleacă la facultate. 

— Vreau să urmez cursuri de literatură. Vreau să studiez şi 
aici, şi-n străinătate. Vreau să cunosc locuri noi şi oameni 
interesanţi şi să scriu o carte. 

Trage aer în piept şi-şi continuă drumul. 

O să desenez cândva asta. Ea şi cu mine. Ca acum. Pe 
tricourile noastre tot scrie că s-a sfârşit. Dar acum, sub un cer 
portocaliu şi blând, amândoi ne îndreptăm către lucrurile diferite 
pe care şi le doreşte fiecare. 


Înainte să plec, Beth îmi dă două beri şi îmi împrumută 
bicicleta fratelui ei, ca să pot pedala înspre docuri, să-l regăsesc 
pe Bert. 

Când ajung, deschid berile şi pălăvrăgim despre noaptea care 
tocmai a trecut şi despre locurile în care m-aş putea duce. Ai 
încă un loc în care ai putea merge, îmi spune el, şi ştiu că aşa.-i. 
S-ar putea ca Lucy să nu-şi dorească să fim împreună, dar tot 
trebuie să lămuresc lucrurile cu ea. Măcar să încerc. Cine nu 
riscă nu câştigă. 

În drum, trec pe acasă să iau nişte vopsea. Mama stă la masă 
şi măzgăleşte numerele alea ale ei. O pup pe obraz. 

— Cum a fost, ce ţi-a zis Maria? 

— O grămadă de prostii, îmi răspunde ea, zâmbind. Pe unde- 
ai umblat? 

— Am fost prin oraş. Leo a absolvit a douăşpea şi-am 
sărbătorit. 

Muşc din pâinea ei prăjită. 

— Ştiai că e la un curs de poezie? 

— Nu. Dar nu mă miră. Am nişte băieţi talentaţi. 

Îmi răvăşeşte părul. 

— Şi cum îţi ies socotelile? 

Se uită la carnet şi trece cu pixul peste coloanele de cifre. 


— Reuşim să plătim chiria. Luna asta am scăpat din gura 
lupului 

Îi pregătesc o cană de ceai şi mă aşez în faţa ei. 

— Mâine mă duc la McDonald's, să mă înscriu pentru un job. 
Merge şi Leo. Şi m-am gândit să încerc să mă înscriu la un curs 
de artă despre care mi-a zis cineva. 

Închide carnetul şi-l strânge la piept, zâmbind. 

— Dar n-o s-o fac dacă renunţi la şcoala de asistente. O să 
răbdăm de foame împreună şi tot împreună o să ne vedem de 
studii. 

Dă aprobator din cap şi soarbe din ceai. 

— M-aş putea obişnui cu asta. 

Poate că lupul ne pândeşte de aproape, dar n-o s-o facă la 
nesfârşit. Îmi vine în minte un desen cu nişte câini sălbatici care 
aleargă şi cu mine fugărindu-i, îmbrăcat în uniforma de la 
McDonald's. Bine măcar că nu-i o salopetă portocalie, de 
deţinut. 


LUCY 

Când intru cu bicicleta pe poartă, mama şi tata stau în 
şezlong, în faţa şopronului. Beau cafea şi stau de vorbă. 

— E şase dimineaţa. Mă aşteptaţi pe mine? 

— Ne bucurăm de răcoare, îmi răspunde mama. Şi vorbim 
despre câteva lucruri cu care ne mândrim. Printre altele, pentru 
că am crescut o fată care a absolvit ieri liceul. 

— Felicitări, Lucy Dervish, zice tata. Ai reuşit. 

— Dar mai am interviul pentru admiterea la cursurile de artă. 

Mama zâmbeşte. 

— O să te descurci bine. Am fost la Al aseară. Ne-a chemat 
să-ţi vedem proiectul. 

— Şi cum vi se pare? 

Mă aşez pe jos, între ei. 

— Mi s-a părut cel mai spectaculos lucru pe care l-am văzut în 
viaţa mea, zice mama. Fata mea e artistă. 

— M-ai băgat într-o sticlă. Cum ai reuşit să faci să încap 
acolo? mă întreabă tata. 

— Te-am făcut pliabil. Te-am băgat înăuntru şi apoi te-am 
ridicat cu ajutorul unei sfori şi te-am fixat cu chit. 

— Ţi-am dat ceva bătăi de cap. 

— Eşti important pentru mine, tată. Şi ce alte lucruri mai 
sărbătoriţi? 

— Păi, mi-am terminat romanul. lar tata aproape şi-a terminat 
noul număr. N-o să-ţi dezvălui nimic, dar pot să-ţi spun că l-a 
interpretat aseară pentru mine, şi chiar e bun. Trist şi foarte 
amuzant. 

— Umorul fără tristeţe n-are niciun haz, intervine tata. 

— Pentru noi, zice mama ridicând ceaşca de cafea. 

— Ai uitat un lucru. Ai uitat să spui că divorţaţi. E-n regulă, îi 
spun eu mamei în timp ce ea scutură din cap. Am aproape 18 
ani. Pot să-nţeleg. A 

— Nu divorţăm, Lucy. Ţi-am spus de mii de ori. Il iubesc pe 
tatăl tău. Şi el mă iubeşte pe mine. 

— Dar el locuieşte în şopron. 

— Poate că, la anul, o să mă mut eu în şopron, să-mi scriu 
următoarea carte, zice mama. Poate că o să rămână tata în 
casă. Sau poate o să plec o lună - două. Acum eşti mare, aşa că 
n-ar fi nicio problemă. Ar fi ok? mă întreabă ea. 

— Mda. 


Dar nu mai pot ţine în mine ceea ce mă frământă: 

— Sunteţi ciudaţi. Totul e ciudat. Sunteţi căsătoriţi. Ar trebui 
să vă doriţi să fiţi tot timpul împreună. 

Mama râde. 

— Am crescut o fată foarte conservatoare. Eşti prea 
influenţată de Mânarie şi prejudecată. 

— Asta se poate schimba, zice tata. Încă mai e timp să-i dăm 
să citească Margaret Atwood!?. 

— Foarte amuzant. Să mori de râs. Sunt pe cale să intru în 
universul relaţiilor între adulţi. Aş avea nevoie de nişte sfaturi 
competente. 

— Nu îţi pot recomanda decât să ai o relaţie care e bună 
pentru tine. Eu am nevoie să scriu, la fel şi tatăl tău. 

Mama ridică din umeri. 

— Vezi şi tu cum ne certăm când nu avem timp pentru asta. 
Dar te iubim. Inţelegi, nu-i aşa, Luce? 

— Înţeleg. 

Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg, dar cu ăsta n-am avut 
niciodată probleme. 

— Dar tot e ciudat. 

— Pentru familia Dervish, zice mama şi ridică din nou ceaşca 
de cafea. O familie super şi puţintel ciudată. 

Bănuiesc că la fel e şi cu arta. Ceea ce am văzut la mama şi la 
tata mă privea mai mult pe mine decât pe ei. Mă uit la ei cum 
stau de vorbă şi râd împreună. Cine zice că romantismul a 
murit? Nu-i adevărat. Doar că trăieşte în şopron. 

— Ce-ai zice să-ţi pui în funcţiune plita şi să-mi faci nişte 
clătite? 

— Genial! zice mama. 

Imi scot brăţara şi i-o dau tatei înapoi. 

— Să-ţi poarte noroc cu noul număr. Cu toate că, după 
noaptea asta, am dubii serioase legate de puterile ei. 

In timp ce tata găteşte, îmi zbârnăie telefonul. Un mesaj de la 
Al. Shadow e aici. În momentul ăsta. Mi-l imaginez pe Ed 
desenând pe un perete şi sper că face un desen diferit de 
celelalte răspândite prin oraş. Dar ştiu că, chiar dacă e în parte 
unul optimist, pentru că s-a împăcat cu Beth, tot e şi un colţişor 
care-i al meu. Un colţişor în care îi spun că e important că nu 


12 Scriitoare, poetă şi eseistă canadiancă (n. 1939) (n.r.). 


ştie să citească, că nu are un sfanţ, că a rămas fără job. Nu 
vreau să mă deseneze aşa. 

Îmi pun casca pe cap şi înşfac bicicleta. 

— Mă întorc repede. 

— Unde arde, Lucy Dervish? mă întreabă tata. 

În mine. Un foc îmi arde pe sub piele. Îmi place să cred că e 
suficient cât să-i pot da puţin şi lui Ed. O iau din loc sub un cer 
de pe care întunericul începe să se retragă, lăsând loc unei 
lumini rozalii. Trebuie să-i spun lui Ed câteva cuvinte. Pentru 
tine. E important pentru tine. 

O iau pe Rose Drive, unde maşinile de gunoi golesc pubelele, 
acoperind mireasma tufelor de iasomie. De-a lungul străzii, o 
îngrămădeală de grădini înconjoară case turmentate. Dă, 
Doamne, să ajung la timp! Să-l găsesc pe Ed înainte ca noaptea 
să se sfârşească oficial, înainte să apuce să facă desenul cu acel 
colţ în care sunt eu şi-i spun că valorează mai puţin decât în 
realitate. 

Nenumăratele steluțe împrăştiate de luminile de la fabrică 
încep să pălească. Pe fundal se ridică oraşul, clădiri cenuşii care 
se înalţă înspre cer. Îmi place locul ăsta şi pe lumină, şi pe 
întuneric. Îmi plac lăzile îngrămădite pe docuri şi clădirile vechi. 
Îmi place strada lui Al, unde se regăsesc toate meşteşugurile. 
Îmi place cum, în mijlocul tuturor acestor lucruri, atelierul lui Al 
şi desenele lui Shadow mă iau prin surprindere. Ajunsă în vârful 
colinei, iau mâna de pe frână şi pornesc cu toată viteza. 


ED 

Desenez cerul în grabă. Privesc în toate părţile. Desenul 
pluteşte pe perete, iar lucrurile din capul meu ies din tub şi se 
aşază pe zidul de cărămidă. Priveşte, Lucy. Priveşte-ne - pe 
mine şi pe tine, cu sufletele expuse pe un perete. Uită-te la noi, 
suntem atât de mari încât e imposibil să nu ne vezi, chiar dacă 
ajungi după ce eu am plecat. 

Şeful lui Lucy stă pe trepte, se uită la mine şi scrie un mesaj. 
Din când în când, întorc capul să mă uit după Lucy şi să văd 
dacă el e tot acolo. 

Termin desenul şi fac câţiva paşi înapoi, ca să-l pot privi, şi 
ştiu că e cel mai bun desen al meu de până acum. Aud zgomot 
de sorbitură în spatele meu. Bătrânul îmi întinde o cană de 
cafea. 

— Îmi plac lucrările tale, îmi spune el. Eşti Shadow, aşa-i? 

— Corect. De fapt, mă cheamă Ed. 

— Eu sunt Al. 

Ne strângem mâna. 

— Ăsta-i diferit de celelalte, zice el, arătând către perete. E 
reuşit. 

— Încerc un nou stil, îi răspund. Şi mie îmi plac lucrările tale. 
Florile care atârnă din tavan. Am crezut că-s trompete, dar Lucy 
m-a lămurit. l-ai trimis un mesaj, nu-i aşa? 

Pentru o secundă, uimirea i se citeşte pe faţă. 

— De câteva ori. 

Îi mai trimite un mesaj. 

— Trebuie să apară, gonind la vale, în orice clipă. Ai început 
devreme lucrul în dimineaţa asta. 

— Nu m-am culcat deloc. Deci se poate spune că lucrez până 
târziu, nu devreme. 

— Eu încep întotdeauna lucrul foarte devreme, spune el. Cel 
mai potrivit moment să lucrezi cu sticla e la răsăritul soarelui. In 
niciun alt moment al zilei nu mai găseşti asemenea culori. 

Se îndreaptă înspre treptele atelierului şi eu îl urmez. Ne 
aşezăm s-o aşteptăm pe Lucy. Vorbim despre desenele mele, 
despre cum am început şi ce am de gând pe viitor. 

— Am renunţat la şcoală într-a X-a, îi spun. Dar mi-a zis Lucy 
despre un curs pe care l-aş putea urma. 

— La Monash, zice el. Bună idee. 


Îmi povesteşte totul despre cursul ăsta şi, pe măsură ce îmi 
spune mai multe, încep să-mi doresc să-l fac. Al îmi aminteşte 
un pic de Bert. 

— Problema e că nu pot citi prea bine, aşa că am ceva 
dificultăţi şi cu scrisul, îi spun eu după ce termină de explicat. 

— S-ar putea să ai dreptul la cineva care să scrie pentru tine. 
Ai mai apelat vreodată la ajutorul cuiva pentru asta? 

— Leo scria pentru mine, înainte să renunţ la şcoală. N-am 
însă un portofoliu cu lucrări. 

Al priveşte peretele. 

— Dar poţi să ai. Lucy se pricepe la fotografie. V-aş putea 
împrumuta aparatul meu. Faceţi câteva poze cu desenele tale. 

— Şi ar putea fi acceptate ca proiect? 

— Nu ştiu sigur. Dar cunosc pe cineva, pe Karen Josepha. O 
pot întreba. 

— Doamna |]. 

— De fapt, domnişoara J., precizează Al. Lucy a avut-o 
profesoară la artă într-a XII-a. 

— O cunosc. E supercool. 

— Supercool, repetă el. 

Privim în susul pantei, aşteptând să apară Lucy, care se lasă 
aşteptată, cum ar zice Bert. 

— Mie-mi place Vermeer. Ţie? îl întreb eu după o vreme. 

— Şi mie-mi place, răspunde Al. Ai văzut expoziţia de la 
începutul anului? 

— Am fost cu un prieten. Fostul meu şef de la magazinul de 
vopsele. Am rămas fără job după ce a murit. 

— Aş avea nevoie de cineva care să facă curăţenie în atelier. 
Ai recomandări? 

— Înî. Am. 

Şi mă trezesc că-mi oferă un job. Intrăm în atelier şi-mi arată 
locul. Îi dau numărul lui Valerie. 

— Poate să-mi dea o recomandare şi doamna... domnişoara J. 
Ar confirma că pot face treabă bună. 

— Sunt sigur de asta. 

Mă plimb prin atelier, studiind obiectele din sticlă. 

— Flota amintirilor, zic eu, arătând înspre una dintre sticlele 
lui Lucy. 

Sunt cu adevărat foarte mişto. Ca şi cum şi-ar fi expus toate 
gândurile acolo, pe acea masă. Una dintre sticle are înăuntru un 


desen al lui Shadow în miniatură. E cel cu cerul albastru pe un 
zid de cărămidă. 

— A nimerit exact nuanţa de albastru, îi spun lui Al. 

Îi las lui un mesaj pentru Lucy şi plec. Când ajung în capătul 
străzii o zăresc, cu casca ei cu fulger pe o parte, îndreptându-se 
ţintă spre mine. Mă opresc şi o aştept. 

— Salut, zice ea. 

— Salut, îi răspund. L-am cunoscut pe şeful tău. Mi-a oferit un 
job, o să fac curăţenie în atelier. 

Vreau să înţeleagă pe dată că nu mai sunt tipul care eram cu 
o noapte în urmă. Nu ştiu exact cine sunt, dar nu tipul ăla. 

— Asta e bine, chiar minunat, zice ea şi îşi scoate casca şi o 
agaţă de ghidon. 

— Nu pari prea veselă. Ai expresia asta îi zic şi încerc să o 
imit. 

— Pe bune? Voiam să se vadă că mă bucur pentru tine, zice 
ea. Eşti sigur că aşa arăt? 

— Îhî. 

— Poate c-ar fi mai uşor dacă mi-ai acoperi fața. 

— Tot romantică ai rămas, văd. 

Îşi acoperă singură faţa. 

— Înainte să pleci de la cazinou, voiam să pun că e important 
pentru tine. Toate lucrurile alea, că ai renunţat la şcoală, că nu 
mai ai job şi că nu poţi citi prea bine contează pentru tine, nu 
pentru mine. 

Simt ceva înlăuntrul meu. Nu cine ştie ce, dar oricum, mai 
mult decât înainte. 

— N-am dat spargerea la liceu. 

— Ştiu. Am mers să te salvez. 

Privesc pata de pe gâtul ei. 

— Crezi c-o să trebuiască să fug de Malcolm toată viaţa? mă 
întreabă ea. 

— S-a ocupat fratele lui Leo de asta. Dar în locul tău m-aş ţine 
departe de parcurile întunecoase. 

— N-ar fi trebuit să mă minţi toată noaptea, zice ea. Acum mă 
simt aiurea pentru toate lucrurile alea pe care le-am zis despre 
Shadow. Ar fi trebuit să-mi spui adevărul. Contează. 

— Ştiu. 


_ Trebuie să mă revanşez faţă de ea, pentru ceea ce i-am făcut. 
Imi vine în minte tabloul lui Vermeer cu balanţa. Până la urmă, 
trebuie să cântăreşti ceva. Chiar dacă nu mult. 

— Imi place de tine. Nu voiam să crezi că-s prost, de aia am 
minţit. Am încercat să-ţi spun când ne-am oprit pe autostradă. 

Mi se pare că tăcerea ei durează o veşnicie. 

— Acum ar fi momentul potrivit să-mi spui că nu-s prost, îi zic 
eu. 

— De ce te-ai împăcat cu Beth dacă îţi place de mine? 

— Nu m-am împăcat cu Beth. 

— Pe bune? 

— Gata, ia-ţi mâinile de pe faţă, e prea ciudat. 

Işi descoperă faţa şi zâmbeşte, iar mie îmi vin în minte o 
mulţime de posibile desene. Nesfârşite labirinturi verzi, prin care 
rătăcesc doi oameni. Porţi care se deschid înspre ceva bun. 
Ceruri care au exact acea nuanţă de albastru pe care am tot 
căutat-o. 


LUCY 

Îl ascult pe Ed cu ochii închişi. În vocea lui e ceva ce lipsea 
înainte. Poate că adevărul. Îi place de mine. Câteva cuvinte care 
se ciocnesc între ele. Nu s-a împăcat cu Beth. 

— Pe bune? 

— Gata, ia-ţi mâinile de pe faţă, e prea ciudat. 

Îl ascult şi, o vreme, zâmbim unul la altul. Ed nu s-a împăcat 
cu Beth. Părinţii mei se iubesc, dar nu-şi doresc să locuiască 
împreună tot timpul. Dylan şi Daisy se ceartă, dar rămân 
împreună, cel puţin până la următoarea ei zi de naştere. Leo e 
un poet şi îi place de Jazz, şi cam aşa stau lucrurile. 

Nu ştiu nimic despre iubire. Dar ştiu că-mi doresc să-l sărut pe 
Ed. Ştiu că vreau să fie fericit. E mai fericit decât înainte. Acum, 
că mi-am luat mâinile de pe faţă, pot vedea lucrul ăsta. 

— M-am dus să mă întâlnesc cu ea, îmi spune el. De fapt, m- 
am dus să-i spun adio. 

Zâmbeşte din nou. Zâmbesc şi eu. 

— Ai un zâmbet frumos, îmi spune. 

— Tata locuieşte în şopron, dar ai mei nu divorţează. 

— OK. 

— Am vrut să-ţi spun. În spiritul adevărului. 

— OK, zice el şi se apropie, iar eu sunt foarte, foarte agitată. 

— E totul în regulă? mă întreabă el. 

— E-n regulă. Nu te opri. Continuă. 

Gura lui coboară spre pata de pe gâtul meu. Apoi îşi croieşte 
drum înapoi, către gura mea, iar sângele meu e ca sticla 
fierbinte, caramel strălucitor care se mişcă în ritmul respirației 
lui. 

— Să nu mă mai minţi niciodată, îi zic eu, şi-mi promite că aşa 
are de gând. 

— Ai renunţat la şcoală pentru că nu puteai citi. 

— Din cauza asta şi pentru că o fată mi-a spart nasul, îmi 
răspunde. 

— Desenele tale sunt lucrurile care-mi plac cel mai mult din 
oraşul ăsta. 

— Am făcut un desen pentru tine. Poate că va fi ultimul, cel 
puţin o vreme. 

— De ce ultimul? 

— Mă gândesc serios la cursul ăla de care mi-ai zis. Mă 
gândesc să trec la desenul pe hârtie. 


— Dar tipii ca tine nu trăiesc pentru adrenalină? 

— În cazul nostru, Leo a fost mai degrabă aşa, zice el. Vrei să 
vezi desenul? 

Mergem pe lângă biciclete, înapoi către atelierul lui Al, şi 
privim desenul. 

— Uau! 

— Mulţumesc, răspunde el. 

Desenul înfăţişează soarele. Un glob de sticlă fierbinte care 
alungă noaptea. Nu s-a semnat. Dar ştiu cine e. Şi ştiu cine sunt 
eu. Nu ştiu foarte bine cine suntem împreună, deocamdată. Ed 
ia un tub şi desenează o micuță pasăre galbenă. E diferită de 
pasărea adormită, cu picioruşele către cer. 

E trează. 


MULŢUMIRI 

Mulţumesc din suflet, Allison Wortche. Scrisul meu e mai bun 
pentru că l-ai redactat cu multă grijă pentru detalii şi m-ai 
înţeles în profunzime. Mulţumesc, Sue Cohan, pentru atenta 
muncă de revizuire, îţi mulţumesc, Catherine Drayton, pentru că 
eşti un agent extraordinar şi pentru că ai întrevăzut potenţialul 
cărţii. Mulţumiri tuturor celor de la Inkwell Management, mai 
ales lui Lyndsey Blessing. Mulţumiri călduroase editorilor mei 
australieni, Claire Craig, Brianne Collins şi Simone Ford. Apreciez 
foarte mult munca voastră atentă de editare a cărţii. Le 
mulţumesc lui Elizabeth Abbot, Marcus Jobling, Duro Jovicic, 
Kirsten Matthews şi Karen Murphy, cu care am discutat despre 
artă. Îi mulţumesc lui Bethany Wheeler, care mi-a împărtăşit cu 
generozitate din timpul şi cunoştinţele ei despre sticlărie. Orice 
greşeală îmi aparţine. Toate lucrurile bune vi se datorează. 
Mulţumiri speciale adolescenților care mi-au împărtăşit poveştile 
lor. Le sunt recunoscătoare nepoatelor şi nepoților mei, care mi- 
au îngăduit să le pun o groază de întrebări şi nu m-au trimis la 
plimbare. Mulţumirile mele lui Alison Arnold, pentru consfătuirile 
de taină avute în maşină, Dianei Francavilla, pentru cunoştinţele 
ei impresionante despre literatura şi filmele pentru adolescenţi, 
Emmei Schwartz, pentru sfaturile legate de scriere, şi lui Ange 
Maiden, pentru că râde tot timpul. Şi, în sfârşit, le mulţumesc 
fraţilor mei, lui Cate, Cella şi Ras şi, bineînţeles, părinţilor mei. 


LUCY 
De-aș ajunge la timp! 
Să-l întâlnesc pe Shadow. 
Tipul care desenează noaptea 
Desenează păsări ținute în cu 
pe ziduri de cărămidă şi oame 
rătăciţi în păduri fantomatice. 
Desenează băieţi din ale căroi 
inimi crește iarbă și fete care 
manevrează niște mașini 
băzâitoare de tuns iarba. 
De un tip care desenează așa 
ceva m-aș putea îndrăgosti. 
Până peste cap. 


IEp 

E o noapte înăbușitoare, prea 
caldă pentru octombrie. 

Pe afară zăbovesc mai mulți 
oameni ca de obicei, așa că 
folosesc spray-ul în viteză ca s 
desenez cerul. Privesc în toate 
părțile. Mă uit după poliţai, 

Și după orice persoană cu cart 
n-aș vrea să dau ochii pe aici. 
Desenul plutește, iar lucrurile 
care îmi bubuie în cap ies din 
tub urlând și lovesc cărămida. 
Uită-te la asta și la asta și la as 
Privește-mă pe mine, cu suflet 
expus pe un perete. 


storiabooks.ra 


STORIA 


Tu 078-06-94 
9 1786069425 


5