Peter Straub — Copiii pierduti

e al Î Z; „i 
>lephen Ring 


Peter Straub 


Copiii pierduţi 


Peter Straub 
Copiii pierduţi 
Lost boy, lost girl 


Traducere din limba engleză 
de ALEXANDRA DANILA 


Peter Straub, scriitor şi poet american, s-a născut pe 2 
martie 1943 în Milwaukee, Wiscosin. S-a remarcat prin 
scriitura sa horror, gen pentru care a primit numeroase 
premii literare precum Bram Stoker, World Fantasy Aword şi 
International Horror Guild Award, care l-au plasat printre cei 
mai de seamă autori horror din ultima vreme. În timp ce 
tatăl său spera ca Peter să aleagă o carieră în sportul de 
performanţă, iar mama îi prevedea o carieră ca preot 
lutheran, acesta urmează cursurile Şcolii Milwaukee 
Country Day, perioadă în care începe să şi scrie. 

Primele sale scrieri au fost Marriages şi Under Venus, 
ultima publicată abia după câştigarea renumelui de mare 
scriitor horror. În anul 1979 publică romanul Ghost Story 
(Poveste cu stafii) care în anul 1981 este ecranizat avându-l 
ca protagonist pe Fred Astaire. Urmează apoi romanele 
Talisman şi Black House, două scrieri fantasy-horror 
realizate în colaborare cu Stephen King. 

Lost boy, lost girl a fost publicat pentru prima dată în 
2003, în acelaşi an câştigând premiul Bram Stoker, iar în 
2004 fiind nominalizat de British Fantasy Society pentru cel 
mai bun roman. 


Pentru Charles Bernstein şi Susan Bee 


Înaintea-mi se înălța o semeaţă colină 

Şi multe zile am tot urcat 

Prin tărâmuri de gheaţă. 

lar când locul de-ntâlnire am zărit 

Părea că întreagă cazna mea 

Fusese să privesc grădini la distanţe imposibile. 


— Stephen Crane 


Ceea ce era în joc aici era chiar soliditatea lumii. 


— Timothy Underhill, Omul descompus 


Mama moartă 
PARTEA INTAI 


Capitolul 1 


Moartea lui Nancy Underhill lovise pe neaşteptate, 
năprasnic - o moarte ca o palmă peste faţă. Atât ştia Tim, 
fratele mai mare al soţului ei. Se putea spune că de-abia o 
cunoscuse pe Nancy. Scrutându-şi amintirile, Timothy 
Underhill nu reuşea să adune decât o serie de instantanee 
ale cumnatei lui. lată-i zâmbetul adumbrit şi fragil, în timp 
ce îngenunchează lângă fiul ei de doi ani, Mark, în 1990; 
iat-o din nou, într-un alt moment din aceeaşi vizită, 
trăgându-l deodată din scăunelul lui de la masă, amândoi 
cu lacrimi în ochi, şi părăsind repede sufrageria austeră şi 
slab luminată. Philip, a cărui dispoziţie de cârcotaş ursuz o 
gonise pe nevasta lui din încăpere, se uita urât la friptura 
prea prăjită, ignorând cu bună ştiinţă prezenţa fratelui său. 
Când în sfârşit ridică privirea, se burzului: 

— Ce-i? 

Ah, Philip, mereu ai fost o ciudăţenie. „Băiatul nu se 
poate abţine să nu fie un rahat cu ochi, spusese Babacu' 
odată. Pare a fi unul dintre puţinele lucruri care-l fac să se 
simtă bine.“ 

Un alt instantaneu de amintire nemiloasă, dintr-o vizită 
ciudată şi plină de evenimente, pe care o făcuse la 
Millhaven în 1993, când a zburat cele două ore jumătate 
din La Guardia cu aceeaşi companie şi, după cât se pare, cu 
acelaşi avion ca astăzi. Nancy zâmbind, dincolo de uşa cu 
plasă a căsuţei din Superior Street, în vreme ce se îndrepta 
spre el pe holul întunecat, cu faţa luminată de surpriza şi 
plăcerea iscate de apariţia neaşteptată a cumnatului ei 
(faimosul cumnat, ar fi spus). Il plăcuse pur şi simplu, dar 
înţelesese doar atunci cât de mult. 

Femeia copleşită de stres, adesea (credea Tom) chinuită 
de soţ şi cu viaţa întreţesută în căsnicie mai mult din 
hotărâre decât din dragoste - de parcă prepararea a mii de 
mese şi succesiunea „proiectelor” gospodăreşti îi ofereau o 
satisfacţie destul de mare pentru a o ţine pe loc. 
Bineînţeles, existenţa lui Mark trebuie să fi fost esenţială şi 


poate avusese o căsnicie mai fericită decât îşi imaginase 
Tom. Aşa spera, pentru binele amândurora. 

Comportamentul lui Philip din următoarele zile îi va oferi 
toate răspunsurile pe care le dorea. Cu el, interpretarea era 
întotdeauna necesară. Philip Underhill cultivase o atitudine 
de nemulţumire de când ajunsese la concluzia că fratele 
său mai mare, ale cărui defecte străluceau nefiresc, a pus 
mâna, de la naştere, pe toate avantajele disponibile unui 
membru al clanului Underhill. De timpuriu, nimic din ce ar fi 
putut Philip să obţină sau să înfăptuiască nu era atât de 
bun pe cât ar fi fost posibil, din cauza prezenţei superioare 
şi batjocoritoare a fratelui său. (Ca să fie sincer, Tim nu se 
îndoia că avusese tendinţa să pară mai deştept decât 
frăţiorul său. Dar exista vreun frate mai mare care nu se 
purta la fel?) De-a lungul vieţii sale adulte, pentru Philip, 
nemulţumirea încărcată de invidie fusese ca un rol perfect, 
interpretat de un actor înzestrat pentru aşa ceva. Dar în 
adâncul inimii Tim îndrăznea să creadă că adevăratul Philip, 
cel capabil de bucurie, căldură, generozitate, sacrificiu, 
continua să existe. Acest sine ascuns şi autentic va fi 
necesar după misterioasa moarte a lui Nancy. Philip se va 
folosi de el - spre binele lui - dacă va alege să înfrunte 
durerea, căci trebuia luată de coarne. Dar, în primul rând, 
va avea nevoie de el pentru fiul său. Ar fi groaznic pentru 
Mark dacă tatăl lui ar încerca să trateze moartea mamei ca 
pe o inconvenienţă oarecare, diferită de restul doar prin 
gravitate. 

Din ce văzuse Tim în rarele vizite la Millhaven, Mark 
părea un pic tulburat, deşi nu voia să se gândească la 
nepotul lui în sensurile sugerate de cuvântul „tulburat”. 
Nefericit, da, agitat, dezorientat, chinuit de o aroganță care 
tocmai încolţea, dar şi înzestrat cu ceva ce Tim percepuse 
ca suflet bun. O combinaţie atât de contradictorie ducea în 
mod firesc la nelinişte şi derută. După cum îşi amintea Tim, 
aşa se întâmpla oricum la cincisprezece ani. Atletic şi bine 
făcut, băiatul îi semăna fizic mai mult mamei decât tatălui: 
brunet cu ochii negri - deşi părul îi era tăiat atât de scurt, 
încât despre culoare se putea spune doar că era o nuanţă 


închisă, nedesluşită -, cu o frunte largă şi o bărbie ascuţită 
şi îngustă. Două inele de oţel încălecau marginea urechii 
drepte. Purta tricouri largi şi blugi cu câteva numere mai 
mari, strâmbându-se şi rânjind ca reacţie la sunetele care 
ajungeau în căşti dintr-un obiect ireal de mic, un iPod sau 
un MP3 player. Mark era devotat unui melanj ciudat de 
muzică contemporană: Wilco, The Magnetic Fields, The 
White Stripes, The Strokes, Yo La Tengo, Spiritualized şi The 
Shins, dar şi Bruce Springsteen, Jimmy LaFave, Eminem, pe 
care se pare că îi aprecia, dar cu un spirit ironic. Işi 
informase unchiul într-un e-mail că fata visurilor lui era 
Karen O de la Yeah Yeah Yeahs. 

În ultimele şaisprezece luni, Mark îi scrisese de patru ori, 
şi nu atât de scurt pentru a putea ascunde un ton pe care 
Tim îl găsea reconfortant prin caracterul său independent, 
proaspăt şi neatins de vreo retorică distrugătoare. In primul 
şi cel mai lung e-mail ceruse un sfat ca pretext pentru a 
deschide o cale de comunicare între ei, gândise Tim. 


From: munderhill697Qaol.com 

To: tunderhillQnyc.rr.com 

Sent: duminica, 3 februarie 2002, 4:06 PM 
Subject: vorbeste, batrane intelept 


salutare 

sunt nepotul tau mark în cazu'n care nu ai descifrat, am 
avut o impartzeala cu tata şi am vrut sa-tzi cer parerea. 
Doar ai reushit sa scapi de aci & sa calatoreshti & scrii 
cartzi & traieshti în nyc & shi asta inseamna ca ar trebui sa 
ai mintea deschisa, sper sa fie asha. 


ca tu & doar tu decizi ce fac mai departe, tata zice ca o 
sa fie asha cum spui tu. Poate nu vrea sa decidă, habar n- 
am. (mama zice, ghilimele, nu ma-ntreba, nu vreau sa aud 
de chestii d-astea, ghilimele, asta zice ea.) 


fac 14 luna viitoare shi ca sa sarbatoresc vreau sa-mi fac 
un piercing în limba. 1 dintre prietenii mei are pierce in 


limba shi zice ca nu e tare dureros shi-l faci instant, tare 
vreau sa fac asta. Nu crezi ca la 14 ani e numa’ bine sa fac 
ceva prostesc, in cazu' in care ai impresia ca e ceva 
prostesc, eu, evident, nu cred? Peste vreun an doi o sa-l 
dau jos şi o sa fiu iara anost shi comun, sau, ce zici, poate 
upgradez la un tatuaj cool? 

ashtept răspuns de la faimosu' unchi. 

m 


From: [email protected] 

To: [email protected] 

Sent: duminica, 3 februarie 2002, 6:32 PM 
Subject: Re: vorbeste, batrane intelept 


Draga Mark, 


Intai, ma bucur sa am vesti de la tine! Hai sa ne scriem 
mai des. Imi place ideea de a pastra legatura. 

M-am gandit la intrebarea ta. Pentru inceput, trebuie sa-ti 
spun cat sunt de flatat ca ti-a trecut prin minte sa imi ceri 
mie parerea intr-o chestiune atat de personala. Dar şi ca 
tatal tau a ales sa imi lase mie decizia. Sincer, nu cred ca 
voia sa se gandeasca deloc la fiul lui cu limba intepata! 
Daca as avea un fiu, nici eu nu as vrea sa ma gandesc. 


pt mine, ideea de limba intepata e cauzatoare de 
probleme la stomac, imi plac cerceii tai şi cred ca iți stau 
bine, dar de cate ori vad tineri cu o bila de metal in limba, 
incep sa imi fac mari griji in legătură cu disconfortul 
provocat de un asemenea obicei. Nu complica toata treaba 
cu mancatul? Aproape imi pare rau sa recunosc in fata ta, 
dar pentru mine inteparea limbii pare un fel ciudat de auto- 
mutilare. Deci esti cu mult inaintea mea în problema asta. 


Nu e raspunsul pe care-l asteptai, sunt convins. Imi pare 
rau ca stau in calea dorintei tale, dar ai intrebat, si m-am 
vazut nevoit sa fiu sincer. Prefer sa ma gandesc la tine fara 
o bila de metal in gura. Imi pare rau, baiete, dar sa stii ca 


tin la tine. 


Vrei sa iti iau ceva anume de ziua ta? Poate ma revansez 
pentru ca sunt aşa de plicticos şi burghez. 
Unchiu Tim 


Ziua următoare, două mesaje de la familie apărură în 
inbox-ul lui. 


From: munderhill697Qaol.com 

To: tunderhillQnyc.rr.com 

Sent: luni, 4 februarie 2002, 7:32 AM 
Subject: Re: vorbeste, batrane intelept 


Tyim, sunt eu Philip de la compuiterul lui Mark. Mi-a 
aratat ce i-ai scris. Am acvut eu o banuiala ca vei face ce 
trebuie, macar o data in viata. Asa ca mulţam. Şi io urasc 
rahaturile alea. 


From: tunderhillOnyc.rr.com 

To: munderhill697 Qaol.com 

Sent: duminica, 3 februarie 2002, 5:31 PM 
Subject: Re: vorbeste, batrane intelept 


> Vrei sa iti iau ceva anume de ziua ta? 
daca tot ai pomenit, da. artilerie:) 
m 


Măcar o dată în viaţă, vorba fratelui său, Tim era 
recunoscător pentru presupunerea internetului că 
utilizatorii erau incapabili să recunoască o glumă fără să li 
se bage emoticoane sub nas. Mesajul plin de greşeli al lui 
Philip îl liniştea însă în alt fel - fusese trimis. 

Câtă vreme Babacu' fusese în viaţă, fraţii se întâlniseră - 
adică Tim lua avionul din New York spre Millhaven - o dată 
sau de două ori pe an. În cei cinci ani de la moartea lui de- 
abia dacă-şi vorbiseră. Babacu' venise la New York o 
singură dată, pe când era trecut bine de şaptezeci de ani şi 


deja văduv de doi ani. Spusese că vrea să vadă după ce se 
dă lumea atât de mult în vânt şi stătuse în apartamentul lui 
Tim, din Grand Street, numărul 55, care i se păruse 
incomod şi zăpăcitor. Genunchii lui făceau faţă cu greu 
urcatului şi coborâtului celor trei rânduri de scări şi Tim îl 
auzise plângându-se dragului Michael Poole, care locuia cu 
un etaj mai sus, alături de la fel de îndrăgita Maggie Lah, 
cum trăise el cu impresia că fiul lui era destul de bogat să 
pună un lift. 

— Am fost liftier, îi spusese lui Michael. La faimosul hotel 
St. Alwyn, chiar în Pigtown. Toţi muzicienii importanţi 
stăteau acolo. Şi negroteii. 

A doua zi, la o întâlnire amicală organizată de Tim cu 
Maggie Lah, Michael Poole şi Vinh Tran, care deţinea şi 
conducea împreună cu Maggie Sa'gonul, restaurantul 
vietnamez de la parterul clădirii lor, Babacu' se întoarse 
spre Michael: 

— Ştii ceva, doctore? Din partea mea, să se ducă de râpă 
toată lumea după ce mor şi n-aş da doi bani. De ce aş face- 
0? 

— Fratele lui Tim nu are cumva un fiu? întrebase Michael. 
Nu-ţi pasă ce se întâmplă cu nepotul? 

— Nu cine ştie ce. 

— Eşti un babalăc tare dat naibii, nu-i aşa? replicase 
Maggie. 

Babacu' zâmbise cu gura până la urechi. Vodca îl 
îmblânzise până în punctul în care avea impresia că 
superba chinezoaică putea vedea, dincolo de pânza groasă 
a bătrâneţii, ce golan seducător se ascundea în inima lui. 

— Mă bucur că cineva din New York e destul de deştept 
să mă înţeleagă. 

Tim îşi dădu seama că citise din noul roman al lui George 
Pelecanos fără să priceapă altceva în afara unor cuvinte 
disparate. Ridică ochii spre culoar şi le descoperi, la doar 
două locuri mai în faţă, pe stewardesele care împărțeau 
prânzul ambalat. La Midwest Air, o companie cu o singură 
clasă, cunoscută pentru scaunele încăpătoare şi serviciul 
impecabil, apropierea mesei încă putea stârni oarece 


interes. 

O blondă cu accent desăvârşit de Millhaven îi oferi o 
salată Caesar cu bucăţi de carne de pui, mai mult decât 
acceptabilă, după standardele companiilor aeriene, iar o 
clipă mai târziu sora ei geamănă îi umplu paharul de vin 
Midwest Air cu un cabernet onorabil, cu aproape un 
centimetru peste linie şi după ce luă o înghiţitură şi o lăsă 
să-i alunece pe gât, Tim Underhill îşi dădu seama că în 
ultimele douăzeci de minute, când ar fi trebuit să se bucure 
de George Pelecanos ca de un aperitiv, înainte de a se 
apuca de notițele pentru proiectul cel nou şi atât de 
neobişnuit, se pierduse în gânduri despre fratele său. 

Dacă voia să muncească în călătoria asta, ceea ce spera, 
în ciuda tuturor aparenţelor, trebuia să înceteze cu 
speculaţiile legate de Philip şi să îşi concentreze măcar o 
parte a atenţiei asupra unui personaj american surprinzător 
de necunoscut, Dr. Herman Mudgett, alias H.H. Holmes. 
Probabil primul criminal în serie şi, fără îndoială, cu cele 
mai multe victime, Mudgett luase numele de familie al unui 
detectiv celebru şi construise în Chicago un monstruos 
palat al crimei, sub înfăţişarea unui hotel, la timp pentru a 
aduna tinerele care veniseră pentru Expoziţia Universală 
Columbiană din 1893. În vastul hotel, ucisese aproape toate 
femeile care interacţionaseră cu el mai mult decât 
servindu-i micul dejun sau oferindu-i cravate şi gulere în 
mercerie. LD Bechtel, un tânăr muzician, cunoscut de-al lui 
Tim, sugerase o colaborare pentru o operă despre Holmes, 
iar în ultimele două luni proiectul îi ocupase constant o 
parte din gânduri. 

Îşi amintea de momentul când înţelesese cum l-ar putea 
aborda. Fusese rezultatul mai multor piese fără legătură 
între ele, care produseseră un mic impuls electric vital când 
ajunseseră întâmplător în contact. Plecase spre librăria St. 
Mark's să mai răsfoiască una, alta şi să îşi ia o cafea de la 
Starbucks, iar primul element care îi trezise inspiraţia 
fusese un slogan bizar, scris cu şablonul pe un capac 
rotund de canal din Spring Street, pe lângă care trecuse în 
plimbarea lui spre est. Vopseaua tocmai fusese aplicată şi 


strălucea. Era format din patru cuvinte, scrise cu litere mici: 
el pierdut ea pierdută. Trupele de indie-rock din zonă îşi 
făceau uneori reclamă astfel, punându-şi numele pe 
trotuar, iar Tim cunoştea câteva edituri mici care foloseau 
procedeul cu titlurile unor cărţi pentru care nu aveau bani 
de publicitate. Se gândea că undeva se întrebuinţase 
metoda şi pentru titlul vreunui film. Orice era, sintagma îi 
plăcuse şi spera să o observe dacă mai apărea. 

În St. Mark's se plimbase pe lângă mesele cu cărţi ale 
autorilor contemporani şi scoase un exemplar din Telefonul 
fără fir al lui John Ashbery de pe un raft cu poezie. Orice 
carte nouă a lui Ashbery însemna achiziţie automată. De pe 
o masă mare, doldora de cărţi de artă de mărimi 
considerabile, luase un album enorm cu picturi de Magritte, 
îl deschisese la întâmplare şi se trezi, poate pentru a suta 
oară, nimerind un tablou numit Reproducerea interzisă, în 
care un tânăr cu o tunsoare îngrijită, cu spatele la pictor şi 
privitor, se uită într-o oglindă care îi arată ceafa în locul 
chipului. Îşi priveşte eul care şi-a întors faţa de la el. Pentru 
că faţa nu îi este vizibilă, tânărul nu are faţă. 

Atunci s-a întâmplat: Tim  simţise  furnicătura 
inconfundabilă a micului impuls electric şi îşi spuse că 
priveşte un portret al lui H.H. Holmes. Inţelegerea, 
desluşirea iţelor, a fost ca o emoție, o tonalitate - 
sentimentul născut în el de un tablou de Magritte. Ca 
pictură, era un adevărat telefon fără fir sau putea fi 
interpretat aşa, arătând mereu o altă formă a neînţelegerii. 
Era unul dintre cele mai stranii tablouri suprarealiste, iar 
senzațiile pe care i le trezea se apropiau mult de groază. 
Tim putea să şi-l imagineze pe H.H. Holmes al lui şi al lui LD 
în faţa cuptorului unde îşi incinerase victimele, cu spatele la 
public, cântând cât îl ţineau plămânii, apărând mai mult în 
ipostază de simbol decât de om. Imaginea avea o 
splendoare atât de puternică, încât aproape exploda în 
sunetul muzicii. Cu urechea interioară Tim auzea mica 
orchestră ţinând isonul şi i se păru fantastic. „Aşa o să 
facem“, îşi spuse. 

Când trecuse prin Spring Street în drum spre casă, privi 


pe jos, să revadă enigmaticul slogan, e/ pierdut ea pierdută, 
dar nu mai era, de parcă vopseaua proaspătă se topise în 
asfaltul neted al trotuarului. „Imposibil, se gândise, poate 
sunt la alt colţ.“ Ştia că se află unde trebuie, dar 
următoarele trei sau patru străzi se tot uitase la trotuar, 
abandonând căutarea doar când începuse să simtă că se 
poartă prosteşte. 

Acum îşi dădu seama că se întorcea într-un oraş în ton cu 
proiectul său. Millhaven i se păruse frapant de suprarealist 
de când îl părăsise pentru prima oară. Nancy Underhill nu 
avusese ochi pentru aşa ceva. Trebuise să-i ţină piept lui 
Philip o decadă şi jumătate, cât s-au furişat dintr-un cartier 
în altul, până s-au întors în final la două străzi de casa de 
pe Auer Avenue, unde bătrânii Underhill i-au avut pe 
Timothy şi Philip. Să-i fi luat viaţa nostimei, mignonei Nancy 
Underhill ceva din părăginitul cartier vechi, cu locuinţele lui 
cu două caturi, împovărate de pridvoare întunecoase şi 
ciudate, cu micile peluze în pantă şi aleile înguste, cu 
şirurile urâte de dughene de băutură, restaurante şi prăvălii 
cu haine ieftine? Să o fi omorât cineva de aici? 

De următorul gând se ruşină chiar în timp ce i se forma în 
minte: nevasta fratelui său a părut mereu prea retrasă, 
prea neimportantă, pentru a fi ucisă. 

o 

Cu patruzeci de minute înainte de aterizare, mirosul 
îmbătător şi savuros al fursecurilor cu ciocolată arămindu- 
se la cuptor umplu cabina. Midwest Air servea fursecuri 
proaspăt scoase din cuptor la fiecare zbor destul de lung să 
includă şi o masă. Zece minute mai târziu, stewardesa se 
aplecă spre el şi, făcându-i cu ochiul, îi oferi un şerveţel cu 
trei prăjiturele, una în plus faţă de porţia normală. Femeia îi 
zâmbi. 

— Ştiţi cine a stat în scaunul dumneavoastră în zborul de 
ieri? 

El clătină din cap. 

— Actorul din Family Ties. 

— Michael J. Fox? 

— Nu, cel care-l juca pe tată lui, îi răspunse, apoi privi o 


secundă în altă parte. Trebuie să fie foarte bătrân. Deşi 
arată foarte bine. 

Tim duse primul fursec la gură. Aroma minunată păru să-i 
ajungă direct în creier, intensificându-i excesiv pofta. 
„Totuşi, cum îl chema pe actor? Michael nu-ştiu-cum: avea 
ceva special, ca Alan Alda, dar fără linguşeală.” Fraza 
încriptată, scrisă cu şablon pe trotuarul din Spring Street îi 
reveni în minte: e/ pierdut ea pierdută. 

„Cum Dumnezeu murise Nancy?“ se întrebă. 


Capitolul 2 


Necrologul din ziarul local de dimineaţă, Ledger, nu îi 
spuse nimic în afară de vârsta lui Nancy, detalii familiale şi 
informaţii despre înmormântare. Nu era nicio fotografie. 
Tim se bucură, de dragul ei. Işi cunoscuse cumnata într-atât 
încât să fie convins că i-ar fi displăcut să-şi vadă unica 
fotografie apărută în ziar, imediat după moarte. Privi din 
nou articolaşul şi îşi dădu seama că fusese publicat la patru 
zile de la moartea ei. Nu era mai târziu decât se obişnuia? 
Poate că nu. Nu spunea nimic despre cauza morţii, în afară 
de cuvintele „pe neaşteptate”. Pe neaşteptate, Nancy 
Kalendar Underhill, soţia lui Philip, mama lui Mark, din 
North Superior Street, numărul 3324, cartierul Sherman 
Park, Millhaven, a plecat de lângă familia devotată şi 
prietenii dragi. Pe neaşteptate, a lăsat deoparte spatula şi 
castronul, şi-a scos şorţul drăguţ, a întins mâinile pe lângă 
trup şi a dispărut de pe pământ într-un unghi perfect, 
ascuţit, de patruzeci şi cinci de grade. 

Tim simţi un freamăt neobişnuit în regiunea inimii. Da, 
Nancy chiar asta făcuse. Din cauza şocului, simţi nevoia să 
se aşeze repede pe marginea patului. Părăsise lumea din 
proprie voinţă, cu viteza unei rachete. Soţia lui Philip şi 
mama lui Mark îşi luase viaţa. Acum Tim înţelese că nu ar fi 
avut cum să-şi dea seama de la început. Vocea lui Philip, 
vorbele lui îl derutaseră. Sunetul vocii se auzise înfundat, 
fusese mascat pentru a acoperi orice emoție care ar fi putut 
ieşi la lumină: parcă Philip era strâns de gât de cineva. De 
fapt, el însuşi se strângea de gât. Ar fi cel mai fericit dacă 
Tim nu ar afla niciodată că Nancy nu murise în somn. | s-ar 
părea că fărâma de cunoaştere ar fi o pierdere prea intimă, 
că o oarecare doză de putere fusese transferată în mâinile 
fratelui său. Astfel că vocea aceea gâtuită dezvăluise cât 
mai puţin posibil. 

— M-am gândit că ar trebui să ştii că Nancy a murit 
brusc, ieri după-masă. S-a întâmplat foarte repede şi se 
poate spune că sunt şocat. Şocat. O să fiu probabil aşa o 


vreme, nu? Nu trebuie să-mi spui chiar acum, dar anunță- 
mă dacă vrei să vii la priveghi vineri şi la înmormântare şi 
restul sâmbătă după-amiază. 

Philip părea să vorbească robotului. 

— Nu cred că vrei să stai aici, nu? De parcă ai fi vrut tu 
vreodată. 

Tim simţi cum i se strânge inima gândindu-se prin ce 
trebuie să treacă Mark. 

Se trezi că îşi ţinea mâinile pe creştetul capului, cu 
degetele împreunate, de parcă ar încerca să împiedice 
informaţia să salte prin camera de hotel, împroşcând cu 
sânge. Îşi coborî mâinile şi se concentră un minut să 
respire, în vreme ce încerca să se pună în pielea lui Philip. 
Oare ce i-ar putea spune fratelui său? 

Odată cu întrebarea veni şi un val imens de nefericire şi 
disperare, în centrul căruia pulsa un junghi pentru Nancy 
Underhill, pentru starea sufletului ei în săptămânile şi zilele 
dinainte. Era de-a dreptul monstruos şi obscen. Tim se 
hotărî pe loc: nu va pleca din Millhaven fără să afle de ce și- 
a luat Nancy viaţa. Parcă ea însăşi i-ar fi încredinţat 
misiunea. 

o 
Din jurnalul lui Timothy Underhill, 12 iunie 2003 


Sunt cazat la Pforzheimer şi, ca să nu uit că m-am întors 
în oraşul natal, în Millhaven, felurite voci mi se întreţes în 
minte. Vocea nepotului meu Mark recunoscută în e- 
mailurile sale dubioase. Cea hodorogită şi ursuză a lui 
Philip. Chiar şi hărâitul cu miros de ţigară al Babacului. Dar 
în vâltoarea de voci de ce nu aş asculta-o şi pe a lui Nancy. 

Glasul ei era moale, pufos ca o minge de tenis. Odată, m- 
a întrebat: 

— Şi cum scrii o carte, de fapt? 

„Cu sufletul la gură”, i-am răspuns. M-a răsplătit cu un 
hohot de râs fermecător, cu ochii pe jumătate închişi. Se 
ocupa de plângerile clienţilor la compania de gaz din 
Millhaven; Philip, director adjunct la liceul şi şcoala 
generală John Quincy Adams (pe scurt, Quincy), ar fi vrut ca 


ea să renunţe. Avea impresia că oamenii care îi agresau 
toată ziua soţia ştirbeau din demnitatea lui deşi, dacă voiai 
să despici firul în patru, funcţia lui presupunea cam acelaşi 
lucru. Nancy vorbea cu umor despre serviciul ei, ceea ce ÎI 
enerva. Dacă tot insista să meargă în fiecare zi la birou, 
putea să aibă decenţa de a fi măcar afectată. Era felul în 
care Philip vedea lucrurile. 

— Toată ziua, cretinii ăia de negri ignoranti o înjură de 
mamă, i-a şoptit Philip odată. A; putea suporta aşa ceva în 
fiecare zi? 

— Philip, nu sunt ignoranti, nici dobitoci şi în niciun caz 
nu sunt toti negri. Sunt doar speriați că vor îngheţa dacă nu 
mai sunt aprovizionaţi cu gaz. Facem o mică înțelegere, 
asta e tot, i-a explicat ea. 

— Cu albii se fac vreodată înțelegeri d-astea? a dorit 
Philip să ştie. 

Serviciul de la compania de gaz trebuie să fi fost atunci 
mai greu ca niciodată, dar ea continua să se ducă în fiecare 
zi. Seara gătea pentru Philip şi Mark. Evident, se ocupa 
singură şi de toate celelalte treburi casnice. Era o femeie cu 
două locuri de muncă, dar pun pariu că se plângea foarte 
rar. Pentru o fată din Pigtown, Philip a părut o partidă bună. 
Un cadru didactic în devenire care purta deja sacou şi 
cravată în fiecare zi. Probabil fusese o fire mai deschisă în 
vremea aceea, poate a lăsat-o să întrezărească ceva, o 
fărâmă de suflet, destul cât să o convingă că va rămâne 
neschimbat şi după ani de convieţuire. Nu trebuie să te 
gândeşti decât la mariajul lung care a urmat şi cum şi-a 
îndurat ea bărbatul ajuns altul. Imi amintesc lumina din 
ochii ei în vreme ce se apropia de mine cu repeziciune pe 
hol, o strălucire întrezărită prin uşa cu plasă. O mare parte 
din sentimentele ei s-au uscat, nefolosite pentru nimeni cu 
excepţia fiului ei. 

Vreau să ştiu de ce te-ai sinucis. 

O boală mortală? Philip mi-ar fi spus. O aventură 
sentimentală terminată prost? Nancy nu era atât de 
romantică, nici atât de naivă. Vreo ruşine copleşitoare? 
Dacă nu ruşine, atunci o vinovăţie adâncă? Dar pentru ce? 


Ceva neterminat, vreo faptă neîmplinită - ar fi felul de 
vinovăţie care ar afecta-o. 

Curajoasă,  neînduplecată,  resemnată, dezamăgită, 
sinceră, Nancy le întruchipa pe toate. Otrăvită de o veche 
vină - într-un moment când ar fi putut interveni, când ar fi 
fost nevoie de ea, a întors spatele şi dezastrul s-a 
întâmplat. Ar putea fi vorba de altceva? Cred că undeva în 
sufletul ei se ascundea multă teamă, bine înrădăcinată. 
Vinovăţia o înfricoşa, se temea de ceea ce ar fi făcut-o să 
simtă nevoia asta. O persoană, vreun bărbat s-a strecurat 
înapoi în viaţa ei. Şi o îngrozea. 

În tiparul acesta s-ar încadra povestea lui Nancy, dar simt 
cum lucrurile se tulbură. 

Îmi aduc aminte de ceea ce mi s-a întâmplat odată în 
Bangkok, la sfârşitul anilor şaptezeci - am simţit moartea, o 
Moarte palpabilă, dănţuind după mine pe străzile 
aglomerate, trimițând înaintea ei ca semn sau sol o tânără 
vietnameză goală alergând prin circul Patpong, o fată ce-şi 
arăta lumii palmele însângerate. 

E aşa de tentant să îi creez lui Nancy un trecut 
asemănător cu al meu. O creatură întunecată scrutând din 
culise, alături de care e acel cineva pe care nu l-a putut 
salva din faţa hidoasei Morți... Pentru mine, vietnameza 
goală a reprezentat un fel de mântuire, redeşteptarea 
imaginaţiei, pentru ea, doar groază. 

Nu ştiu exact ce să cred. Pare să se potrivească, dar dacă 
analizez obiectiv seamănă mai mult cu un fir secundar al 
propriei mele poveşti. Ca să nu mai pomenesc imaginaţia. 

Istorisirea lui Nancy - mă întreb dacă voi reuşi vreodată 
să îi pătrund secretele, să văd dihania care i s-a aşezat pe 
umăr. Dar acesta poate fi un început. 


De la fereastra aflată la etajul patru al clădirii care 
aparținuse iniţial lui Pforzheimer, Tim Underhill şi Michael 
Poole priviseră odată spre Jefferson Street, cotropită de 
iarnă, la un şofer înfuriat, cu o maşină înzăpezită, care 
izbea repetat cu levierul un autobuz ce se mişca încet spre 
Cathedral Square. La vremea aceea urmăreau o scenă 


tipică pentru Millhaven. 

Puținele automobile de pe Jefferson Street înotau prin 
aerul fierbinte şi lânced. Chiar sub fereastră, un valet al 
hotelului, într-o uniformă maro cu mânecă scurtă, se 
rezema de un aparat de taxat din parcare. Peste drum, un 
bătrân gârbovit, într-un costum de crep, cu papion şi 
pălărie de paie, imaginea conservatorismului prosper de 
modă veche din Vestul Mijlociu, cobora treptele de piatră 
roşie ale Clubului sportiv din Millhaven. Vreun judecător la 
pensie sau un doctor care se întorcea acasă după o porţie 
de supă de roşii şi un sandviş cu curcan. În spatele lui, 
faţada de cărămidă roşie a clubului, spălată de vreme, era 
robustă, calmă, tradiţională. Deşi mai puţin robust, bătrânul 
arăta cam la fel. Tim îl privi cum lasă în urmă şi ultima 
treaptă şi păşeşte pe trotuar. Se întrebă unde-şi parcase 
doctorul maşina. Toate locurile din faţa clubului erau goale. 

Dând din coate de parcă s-ar grăbi, moşul fercheş cu 
pălărie şi papion traversă trotuarul. Privi repede când într-o 
parte când în cealaltă, îşi împinse umerii înainte şi îşi 
continuă drumul spre Jefferson Street. Lui Tim nu i se mai 
păru aşa de calm. Pentru un tip în vârstă care tocmai luase 
prânzul, umbla cu o grabă ciudată, aproape brutală. 

Asemenea unui dric hidos, o maşină lungă şi neagră, cu 
design vetust apăru gonind pe mijlocul străzii, îndreptându- 
se direct spre bătrân. Tim înlemni la fereastră, dar doctorul 
pensionar avu mai multă prezenţă de spirit. După o ezitare 
de moment, păşi cu spatele spre trotuar, uitându-se la 
maşina care se îndrepta spre el. Vehiculul schimbă direcţia 
spre poziţia bătrânului. 

— Pleacă de acolo, moşule! strigă Tim, încă nevenindu-i 
să creadă că era martorul unei tentative criminale. 

— Pleacă! Mişcă-te! 

In vreme ce maşina neagră făcu stânga spre trotuar, 
bătrânul sări cam un metru pe drum, ateriză pe vârfuri şi 
începu să alerge. Valetul de la Pforzheimer dispăruse. 
Automobilul alunecă înainte şi în lateral cu viteza unei 
manguste atacând o cobră, şi o pălărie de paie zbură în 
sus. 


— Nu! urlă Underhill şi lovi cu fruntea geamul rece. 

Un umăr de crep şi un cap încărunţit dispărură sub 
maşină. 

Respirația lui Tim aburi geamul. 

Implacabil, maşina se opri pe carosabil. După o secundă 
sau două, oribil de lungi, porni cu viteză spre Grand 
Avenue. Bătrânul stătea nemişcat pe asfalt, întins cât era 
de lung şi cu o mână îndepărtată de corp. Tim încercă fără 
rezultat să vadă numărul de înmatriculare al maşinii. 

Nu mai văzuse nimeni crima? Tim se năpusti spre 
telefonul din cameră, apoi se întoarse să mai vadă o dată 
scena. Acum, strada era plină de oameni. Doi bărbaţi cu 
jachete lejere, una de un roşu prăfos, cealaltă bleumarin, 
stăteau lângă portiera şoferului. Cel cu bluzonul albastru 
purta o şapcă, iar cozorocul îi acoperea faţa. Un alt bărbat 
şi o femeie fugiră spre bătrânul în costum reiat şi, în vreme 
ce Tim privea, întinseră mâinile, iar victima, nicidecum 
moartă sau rănită măcar, se ridică. O tânără purtând căşti 
îşi făcu loc prin mulţime cu pălăria de paie în mână. Un tip 
cu pălărie fedora şi un costum cu dungi a ieşit din maşină, a 
arătat spre partea cealaltă a străzii şi a aprobat ceva spus 
de cel cu şapcă. Şi el purta căşti. 

Tim deschise fereastra şi se întinse în afară. Bărbatul în 
costum de crep nu mai păru aşa de bătrân. Îşi puse pălăria 
pe cap şi râse la ceva spus de tânără. Majoritatea celor de 
pe stradă începură să se retragă la locurile lor. Maşina 
neagră dădea înapoi pe stradă, spre locul unde un bărbat 
cu pieptul gol şi în pantaloni scurţi era cocoţat pe o cameră 
enormă, aşezată pe şine miniaturale. 

O companie cinematografică transformase Jefferson 
Street în platou de filmare. 

Tim îl privi pe actorul în costum de crep urcând în salturi 
scările roşii ale clubului şi ascunzându-se lângă intrare 
pentru a aştepta următoarea dublă. Strada părea goală din 
nou. În câteva minute, bătrânul va reveni pe scări, maşina 
neagră va porni, apoi se vor intersecta şi ceea ce părea 
crimă se va repeta şi totul va fi reluat până când se va 
schimba lumina. 


Tim închise fereastra şi se îndreptă spre telefon, aflat 
lângă jurnal, toate înghesuite pe o măsuţă încărcată. Când 
funcţionarul de la recepţie răspunse, îl întrebă ce se 
întâmplă afară: 

— Vreau să zic, e un film sau un episod de serial? 

— Un film. Unul cu buget mare. Regizorul e de talia lui 
Scorsese sau Coppola, cineva ca ei. Echipa mai filmează 
aici două zile, apoi se mută să tragă nişte cadre în cartierul 
halelor. 

Tim îşi aminti cartierul de când mai erau depozite pe 
acolo şi nimeni nu-l numea aşa. Era cu câteva străzi mai la 
sud de Grand Avenue. Îşi mai aduse aminte că fusese o 
vreme când pentru recepţionerii de la Pforzheimer „a 
trage” ar fi însemnat cu totul altceva. 

— Aha. Lămpi cu gaz şi alei pietruite. E vreo poveste 
despre perioada de glorie a mafiei? 

— Gangsteri şi arme automate. De câte ori vor să facă un 
film despre Chicago-ul de altădată, vin în Millhaven. 

Tim se întoarse la fereastră. lată-l pe actor îmbrăcat ca 
un doctor pensionar, dând din umeri şi coate în timp ce 
cobora de pe trotuar; avu din nou senzaţia că se grăbeşte. 
Acum, maşina visurilor, neagră, cu praguri laterale şi o 
roată de rezervă pe portbagaj, prinse viteză, îndreptându- 
se spre sud pe Jefferson Street, care este acum de fapt altă 
stradă din Chicago, South Dearborn sau South Clark. 
Actorul încremeni, se mişcă înapoi, făcu un salt în faţă, 
automobilul întoarse de parcă ar fi fost viu şi pălăria zbură 
iar în sus. Actorul dispăru sub roţile maşinii de epocă. De 
această dată Tim văzu şi a doua cameră apropiindu-se, 
însoţită de bărbatul cu şapcă neagră. Tot aşa se întâmplase 
şi prima dată, dar el nu observase. 

Fără ţintă, privirea i se îndreptă spre nord, către parcul 
îngrijit de dincolo de parcarea clubului. Aleile se intersectau 
într-un cerc de beton cu o bancă de lemn şi cu o fântână 
fără apă. Fagii aruncau pe iarbă umbre ascuţite. O bătrână 
împrăştia firimituri de pâine câtorva familii de vrăbii 
bătăioase. În partea cealaltă a pieţei, clopotele digitale din 
turnul catedralei sunară de trei ori, răspândind un monoton 


dang dang dang, care păru să plutească în aerul luminos ca 
un fum arămiu. Apoi o discuţie aprinsă între doi adolescenţi 
în drum spre ieşirea din piaţă îi atrase atenţia. Aspectul 
şleampăt al hainelor era atât de asemănător, de parcă ar fi 
fost îmbrăcaţi de părinţii care aveau gemeni - blugi largi, 
tricouri cu câteva numere mai mari (albastru pal şi 
bleumarin), purtate peste bluze cu mâneci lungi, la fel de 
largi (galben pastel şi alb murdar) -, încât le făcea şi mai 
sugestivă vehemenţa gesturilor. După ce părăsiră piaţa o 
luară la dreapta, îndreptându-se spre Pforzheimer, în 
capătul străzii Jefferson. 

Cel mai înalt avea păr negru, tuns foarte scurt şi umerii 
atât de laţi, că mâinile i se bălăbăneau la o distanţă mai 
puţin obişnuită de corpul zvelt. Mergea cu spatele şi 
gesticula. Băiatul mai scund, mai rotunjor, cu plete roşcate, 
părea resemnat, cu faţa imobilă a unui comedian, dar Tim 
observă că nepăsarea lui instinctivă era aproape de a ceda. 
Tot încetinea pasul, îndesând mâinile şi mai adânc în 
buzunarele joase ale pantalonilor încăpători, apoi le scotea, 
ridicându-le într-un gest de: „Ce pot să fac? Imi pare rău, nu 
te pot ajuta.” Dansând în faţa lui, brunetul părea să insiste: 
„Hai, omule, că am nevoie de tine. Nu mă lăsa acum!” O 
pereche de mimi nu ar fi putut să schiţeze discuţia mai clar 
de atât sau să transmită pasiunea unuia şi rezistenţa 
celuilalt. Tânărul înalt se opri şi se luă de cap. Tim ştia că 
înjură şi spera că nu încearcă să îşi convingă prietenul 
roşcovan să facă ceva ilegal. Deşi nu părea chiar genul 
acela de dispută. Ceva esenţial era în balanţă, probabil o 
năzbâtie riscantă mai degrabă decât vreo infracţiune. 
„Haide, o să ne distrăm, o să fie mega” întâlnea un „Las-o 
baltă, în niciun caz nu fac aşa ceva şi nu cred că ar trebui 
să faci nici tu“. 

Tim avu impresia că aude un vaiet de frustrare şi furie. 

Roşcatul îl driblă pe prietenul lui şi înaintă. Celălalt îl 
ajunse din urmă şi îi trase una în umăr. Părând extrem de 
grațios în bluza albastru pal şi şortul galben pastel, întinse 
brusc mâna spre locul unde se afla geamul lui Tim 
Underhill. Instinctiv, Tim se dădu înapoi. Aproape în aceeaşi 


secundă reveni, atras de o recunoaştere neaşteptată. 
Băiatul mai înalt era frumos, deosebit de arătos, cu figura 
lui brunetă şi trăsăturile armonioase. O clipă mai târziu, 
sistemul de identificare al minţii îi transmise informaţia că 
se uită la nepotul său, Mark. Printr-un fel de îmbunătăţire a 
generaţiilor, linii care la mama lui erau plăcute, dar 
obişnuite, apăruseră aproape neschimbate, dar părând 
foarte frumoase, la fiu. După toate probabilitățile, Mark 
habar nu avea cât e de atrăgător. 

Următorul mesaj care i se rostogoli în conştient fu că 
poate Mark îi vorbeşte prietenului roşcovan, chiar în clipa 
aceea, de el. Să-i fi pomenit Philip că va fi în oraş pentru 
înmormântare? Ar fi fost tipic pentru el să arunce o remarcă 
dispreţuitoare despre Pforzheimer. Cum Mark vorbea 
probabil de el, însemna că avea un rol în disputa dintre cei 
doi băieţi. Dar ce rol, se întrebă: sfat, indicație, decizie? 

Orice voia să susţină Mark - căci, după cum vedea Tim, 
era chiar el -, hotărâse să-şi păstreze puterile pentru o altă 
zi. Că era vorba doar de un armistițiu, nu de renunțare, se 
vedea din mersul relaxat, din fluenţa mişcărilor, din 
grimasa gurii. Roşcovanul îi vorbi, iar el ridică din umeri cu 
o indiferenţă simulată. 

Era aproape dureros tocmai pentru că Mark devenise atât 
de frumos - lumea întreagă începuse deja să încurce iţele 
drepte ale destinului de care ar fi avut altfel parte. Te-ai 
rezuma doar la a-l privi stând acolo pe trotuar? Se preface 
că e mult prea dârz ca să fie rănit de moartea mamei sale. 

Băieţii se opriră să-l privească pe bărbatul în costum de 
crep şi pălărie de paie cum se bălăngăne coborând scările 
roşii ale clubului. E întotdeauna ceva oribil în a descoperi un 
actor muncind, devii dintr-o dată conştient că până la urmă 
nu face decât să joace un rol. 


Din jurnalul lui Timothy Underhill, 20 iunie 2003 
Au trecut doar opt zile de la ultima însemnare şi trebuie 


să mă întorc în Millhaven. Philip mi-a spus că Mark lipseşte 
de vreo două zile şi m-a sunat cu gândul că poate îl ascund 


la mine în apartament! Pe cuvânt, era furios, de-abia putea 
să se controleze. Şi, deşi îmi displace atitudinea lui, sincer 
să fiu nu pot să mă enervez pe el sau să-l învinuiesc prea 
tare pentru ce gândea. 

Din ce am reuşit să pun cap la cap din frenezia lui 
verbală, se pare că Mark a dispărut în seara de 18. L-a 
aşteptat până la două noaptea, apoi s-a culcat, având 
certitudinea că nu peste mult timp băiatul va fi în pat. 
Dimineaţa patul lui era tot gol. Philip a sunat la poliţie, unde 
l-au informat de ceea ce ştia deja, că doi băieţi au dispărut 
recent din aceeaşi parte a oraşului, dar au continuat 
spunând că nu ar fi bine să tragă concluzii pripite. Au 
adăugat că majoritatea adolescenților fugari se întorc în 
douăzeci şi patru de ore şi au recomandat răbdare. Philip a 
recurs la toate rezervele lui de răbdare şi a descoperit că 
erau foarte puţine. La prânz sună iar la poliţie, cu acelaşi 
rezultat. Evident că făcuse o plimbare câteva case mai 
departe să-l ia la întrebări pe Jimbo Monaghan, cel mai bun 
prieten al lui Mark, dar el ori nu ştia nimic despre dispariţie, 
ori se prefăcea că nu ştie. Crezând că toată treaba miroase 
a complicitate, Philip l-a acuzat pe băiat că minte. Mama lui 
Jimbo, Margo, l-a condus afară - l-a dat afară, de fapt. Vreo 
câteva ore a condus prin Millhaven, uitându-se după fiul lui 
oriunde credea că ar putea fi, în toate locurile pe care le 
pomenise Mark vreodată. Ştia că e un efort inutil, dar nu se 
putea abţine să nu treacă încet pe lângă locurile de joacă 
pe care fiul său nu le mai vizitase de ani de zile, holbându- 
se prin geamul fast-food-urilor şi învârtindu-se în jurul 
parcului Sherman iar şi iar. Era atât de disperat, că începu 
să plângă. In zece zile îşi pierduse şi soţia, şi fiul. 

Deznădăjduit, Philip oscila între două variante la fel de 
înfricoşătoare: că Mark fusese răpit de „ucigaşul din parcul 
Sherman“, care revendicase deja doi băieţi de vârsta lui, ori 
că se sinucisese, imitându-şi poate mama sau mai degrabă 
din cauza amestecului de oroare şi disperare trezit în el de 
ceea ce fusese obligat să vadă. Poliţia, fiind poliţie, se 
concentra pe prima dintre cele două variante. Umblau prin 
parc şi cercetau zonele împădurite din Millhaven, fără însă 


să fi descoperit vreun cadavru. Au verificat registrele 
aeroporturilor, ale gărilor şi ale autogărilor, l-au chestionat 
şi ei pe Jimbo Monaghan, pe părinţii lui şi pe alţi adolescenţi 
şi părinţi pe care i-a cunoscut Mark. Când nimic din toate 
acestea nu a sugerat nici măcar o idee despre locul unde ar 
putea fi, poliţia a făcut publice informaţiile despre el şi a 
cerut ajutorul localnicilor. O fotografie nu prea recentă a 
fost trimisă FBl-ului şi departamentelor de poliţie din toată 
ţara. Apoi toate acţiunile s-au oprit. 

Exceptându-le pe cele întreprinse de Philip, care în 
stadiul acesta pre-Dewey Dell nu putea accepta niciuna 
dintre posibilităţile care ar explica dispariţia fiului său: că 
un psihopat îl răpise şi foarte probabil îl şi omorâse, că-şi 
luase viaţa în vreun loc care rămânea să fie descoperit sau 
că pur şi simplu fugise de acasă fără o vorbă. 

Când s-a aflat faţă în faţă cu seria de probabilităţi, s-a 
gândit la încă una şi a sunat la fratele lui super-privilegiat 
din New York, în care nu puteai avea niciodată încredere 
deplină. 

— Gata, poţi să îmi spui acum. Nu te credeam capabil să- 
i faci aşa ceva propriului tău frate, dar sunt sigur că ai avut 
motivele tale. Trebuie că ţi-a spus o poveste formidabilă. 

— Philip, poate ar trebui să o iei de la început. Ce îţi pot 
spune şi ce crezi că ţi-am făcut? 

— Ce ţi-a spus mai exact? Cât e de rău? L-am bătut de i- 
au zburat fulgii în fiecare seară? Am fost agresiv psihic? 

— Vorbeşti de Mark? 

— Uau, aşa crezi? Oare de ce te-aş întreba de Mark? 
Dacă fiul meu e pe acolo cu tine, Tim, te rog să îl laşi să 
vină la telefon. De fapt nu te rog, te implor. 

— Pentru Dumnezeu, Philip, Mark a plecat de acasă? Ce 
s-a întâmplat? 

— Ce s-a întâmplat? Fiul meu nu e de găsit de trei zile. 
Aşa că dacă e în circul ăla împuţit al tău din Grand Street, 
naiba să te ia, cad în genunchi în faţa ta. Dă-mi-l la telefon. 
Fă orice trebuie, bine? 

A durat ceva, dar am reuşit să-l conving că fiul lui nu se 
ascundea în apartamentul meu şi că nu aveam nicio 


legătură cu dispariţia. Eram fără cuvinte, şocat, bulversat. 

— De ce nu m-ai sunat până acum? 

— Pentru că mi-a trecut prin minte că ar putea fi în New 
York doar acum o oră. 

Dintr-o anumită perspectivă, Philip şi cu mine eram 
singuri pe lume. Nu aveam alţi fraţi, nici veri primari sau de 
gradul doi, nu aveam bunici, unchi, mătuşi sau părinţi în 
viaţă. 

L-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. 

— Nu-i Tom Pasmore prieten cu tine? Aş vrea să vorbeşti 
cu el - să-l convingi să mă ajute. 

Adaug, de dragul posterităţii, că Tom Pasmore e un vechi 
prieten de-al meu din Millhaven, care trăieşte din 
rezolvarea cazurilor dificile, deşi banii nu îi lipsesc. E un fel 
de Sherlock Holmes sau Nero Wolfe, doar că e o persoană 
reală, nu un personaj. Tatăl lui (biologic) era la fel. Dezlega 
mistere oraş după oraş, folosindu-se îndeosebi de toate 
registrele şi documentele existente şi făcând legături care 
doar unei minţi geniale i-ar fi cu putinţă. Tom i-a moştenit 
metodele odată cu talentele şi garderoba. In ceea ce mă 
priveşte, este cel mai bun detectiv particular din lume, deşi 
lucrează numai la cazuri alese cu grijă. Prin 1994 m-a ajutat 
să ordonez iţele unei afaceri încurcate, pe care am 
transformat-o apoi, împreună cu colaboratorul meu, în 
roman. 

l-am spus lui Philip că ajung în Millhaven cât se poate de 
repede şi am adăugat că voi face tot posibilul să-l conving 
pe Tom Pasmore să se gândească la dispariţia băiatului. 

— Să se gândească? Doar atât? 

— În cele mai multe cazuri chiar asta face. Se gândeşte. 

— Bine, vorbeşti cu omul din partea mea, te rog? 

— Cât mai repede posibil, am spus, nevrând să-i explic 
programul lui Tom fratelui meu, care e suspicios - aşa cum 
se cuvine directorului unei şcoli de modă veche - pe oricine 
nu se trezeşte la şapte şi nu bagă nasul în pernă înainte de 
miezul nopţii. Tom Pasmore stinge de obicei lumina pe la 
ora patru dimineaţa şi rar se trezeşte înainte de ora două 
după-amiaza. Îi place whisky-ul din malţ de orz distilat într- 


un singur loc, un alt detaliu care nu este cazul să ajungă în 
atenţia lui Philip, care reacţionase la plăcerea Babacului de 
a le trage la măsea devenind un abstinent moralist şi obtuz. 

După ce am rezolvat cu biletele, am mai aşteptat o oră 
înainte de a-l suna pe Tom. A răspuns de cum mi-a auzit 
vocea pe robot. l-am povestit ce se întâmplase şi m-a 
întrebat dacă vreau să arunce o privire, să verifice bazele 
de date, poate apare ceva interesant. Toată metoda lui 
consta în „a verifica bazele de date“, rareori ieşea din casă, 
iar micile lui miracole le făcea răsfoind ziarele, arhivele 
publice, online sau nu, şi toate tipurile de informaţii. In 
ultimul deceniu a devenit periculos de priceput la folosirea 
calculatorului pentru a ajunge în locuri unde cetăţenii 
obişnuiţi nu au acces. 

Tom spunea că nu ştii niciodată ce poţi afla după câteva 
ore de muncă, însă dacă băiatul nu apare într-o zi, două am 
putea face ceva împreună. Intre timp îşi va „băga nasul” pe 
ici-colo. Totuşi - voia să fiu conştient -, după toate 
aparențele, oricât îi displăcea să recunoască, nepotul meu 
căzuse victimă monstrului care mai înainte probabil răpise 
şi ucisese doi băieţi din aceeaşi parte a oraşului. 

— Nu mă pot gândi la aşa ceva şi nici fratele meu. 
(Aveam să aflu mai târziu că mă înşelasem în privinţa 
ultimei afirmaţii.) 

Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Tom m-a sunat 
să-mi dea nişte veşti surprinzătoare. Ştiam că soţia fratelui 
meu fusese rudă cu primul criminal în serie din Millhaven? 

— Care criminal? 

— Un drăgălaş pe nume Joseph Kalendar. 

Numele mi s-a părut cunoscut, dar nu puteam să-mi dau 
seama de unde. 

— În 1979 şi 1980 statul a încheiat socotelile cu el. Când 
te prosteai tu prin Samarkand sau pe unde o fi fost. 

Ştia exact unde fusesem în 1979 şi 1980. 

— Bangkok, i-am răspuns. lar în 1980 deja nu mă mai 
prosteam. Ce-a făcut individul? 

Joseph Kalendar, un tâmplar priceput, a început prin a 
intra în locuinţele femeilor pentru a le viola. După al treilea 


atac l-a luat şi pe băiatul lui de paisprezece ani. La scurtă 
vreme a decis că ar fi prudent să omoare femeile după ce 
le violau. Peste câteva luni a luat-o razna de tot. În ante- 
penultima agresiune, urmând ordinele unei divinităţi foarte 
convingătoare, şi-a omorât şi apoi decapitat fiul, lăsându-i 
corpul lungit lângă patul victimei lor. Dumnezeu i-a 
mulţumit pentru o asemenea ascultare şi cu voce 
impresionantă i-a intonat că de acum înainte lui, umilului 
Joseph Kalendar, tată şi soţ, meşter tâmplar şi preaiubit 
ales al Domnului, i-a fost încredinţată ştergerea de pe faţa 
pământului a întregului neam femeiesc, sau cât de mult va 
putea până când poliţia va pune capăt acestui plan divin. În 
1979 Kalendar a fost în sfârşit arestat. In 1980 a avut loc 
procesul, a fost găsit nevinovat pe motiv de boală mentală 
şi condamnat să-şi petreacă restul vieţii la Spitalul 
Downstate pentru criminali, unde trei ani mai târziu a fost 
strangulat de un coleg care a obiectat cu patos la 
încercarea lui Kalendar de a-l spăla în sângele Mielului şi a-l 
trimite grabnic în braţele Mântuitorului. 

— Şi dementul ăsta fantasmagoric era rudă cu Nancy 
Underhill? 

— Erau veri primari. 

— Asta explică ceva ce mi-a spus Philip la înmormântare. 

— Există vreun motiv ca nepotul tău să o ia la picior? 

— Păi, îmi vine în minte cel puţin unul. 


Capitolul 3 


Nu la mult timp după ce citise necrologul lui Nancy în ziar 
şi-l văzuse pe Mark de la fereastra hotelului, Tim se urcă în 
maşina închiriată de la Town Car şi porni pe o rută 
ocolitoare spre casa fratelui său. Chiar luând în considerare 
că se va rătăci o dată sau de două ori şi va trebui să se 
întoarcă, drumul de la Pforzheimer până la Philip nu ar fi 
trebuit să fie mai lung de douăzeci, douăzeci şi cinci de 
minute. Dacă ar fi luat-o pe strada principală, ar fi ajuns cu 
cinci minute mai repede, dar, pentru că nu mai fusese în 
oraşul natal de aproape cinci ani, se hotărî să se îndrepte 
spre nord plecând din centru, apoi să întoarcă spre vest pe 
Capital Drive şi să meargă tot înainte până ajunge la cele 
şase benzi late de pe Teutonia Avenue, să ţină direcţia sud 
în diagonală, până va vedea parcul Sherman, Sherman 
Boulevard, Burleigh sau oricare dintre străduţele încâlcite 
ale cartierului, aşa cum şi-o amintea din primii ani ai vieţii. 
Ştia unde locuieşte fratele său. Presupunând că înfăţişarea 
locului nu se schimbase în mod dramatic, în afara unei mici 
creşteri a nivelului de trai, Philip se mutase în cartierul 
copilăriei lor. În mare, bănuielile lui se adeveriseră: adaptat 
la inflaţie, venitul mediu al unei gospodării din zona 
delimitată de străzile Superior, Michigan, Townsend, Auer şi 
Fourty-fourth se mărise probabil de patru ori din zilele când 
Tim şi Philip nu erau decât nişte ţânci. Totuşi, alte detalii, 
pe care Philip nu le luase în considerare, se schimbaseră şi 
ele odată cu venitul. 

Tim ajunse fără nicio problemă pe Capital Drive şi se 
îndreptă spre vest către Teutonia Avenue, care se 
deschidea larg într-un peisaj de centre comerciale şi clădiri 
de birouri cu trei etaje, despărțite de taverne. Totul părea a 
întruchipa o versiune mai curată, mai prosperă a vechiului 
Millhaven, exact cum îi sugerase ultima vizită. Văzu 
indicatorul cu Burleigh de departe. Se transformase în zonă 
rezidenţială. Clădiri identice, cu patru etaje, de cărămidă 
crem, se aliniau una lângă alta, iar fâşiile de trotuar de la 


intrare ieşeau în evidenţă de parcă ar fi fost un şir de 
cravate. 

La aproape un kilometru mai în faţă văzu un indicator pe 
care scria Sherman Drive, aşa că făcu stânga. Nu era nici 
parcul Sherman, nici Sherman Boulevard, dar pe acolo pe 
undeva trebuia să le găsească. Sherman Drive se sfârşi 
însă în faţa unui buncăr fără geamuri, de beton aparent, 
numit Anexa Municipală a Registrelor. Tim dădu înapoi şi 
făcu din nou stânga pe o străduţă cu sens unic, Sherman 
Annex Way, iar acesta se termină chiar la capătul sudic al 
parcului Sherman, unde Babacu' îi dusese din când în când 
pe micul Tim şi micul Philip la magnifica baltă cu păsări, la 
balansoarul care se zdruncina, la leagănul care sălta foarte 
sus şi la micul tărâm al tigrilor adormiţi şi al elefanților 
mătăhăloşi din splendida grădină zoologică, acum de mult 
dispărută. 

Înconjură parcul în întregime fără să îşi dea seama exact 
pe unde ar trebui să o ia. La a doua tură, observă un 
indicator arătând spre Sherman Boulevard, o luă într-acolo 
şi fu răsplătit imediat de apariţia pe stânga, ca o imagine a 
amintirii sau o umbră luând forma unui măreț simbol al 
copilăriei, a clădirii teatrului Beldam Oriental, în prezent 
casă de rugăciune a unei secte protestante. 

Dar când ajunse în sfârşit în vechea reţea de străduţe şi 
intersecţii, Tim conduse de două ori pe lângă casa fratelui 
său, fără să fie absolut convins că o găsise. Prima dată îşi 
spuse „Nu cred că e asta”, iar a doua oară, „Doar nu poate 
să fie asta“. Evident că aceea era casa lui Philip, o 
combinaţie de cărămidă şi piatră cu acoperiş ascuţit şi o 
verandă mică şi urâtă, doar un pic mai lată decât uşa de la 
intrare. De cadrul de lemn al uşii înconjurate cu plasă erau 
agăţate numerele 3324. Fără alte scuze pentru a prelungi 
plimbarea, Tim parcă maşina lui pompoasă, dar 
confortabilă ceva mai încolo pe stradă şi se întoarse pe jos 
prin căldura saturată de umezeală. Acolo unde altă dată 
ulmi enormi îşi arcuiau coroanele deasupra străzii, acum 
frunzele uscate ale platanilor se ţineau încă de ramuri la o 
distanţă modestă de trunchiurile albicioase şi pestriţe. Tim 


ajunse la aleea din faţa casei fratelui său şi se uită la ceas: 
drumul de douăzeci şi cinci de minute devenise de 
patruzeci şi cinci. 

Apăsă soneria. Undeva în partea cealaltă a casei sună un 
clopoțel. Paşi greoi se îndreptară spre uşă. Un chip pătat 
apăru şi dispăru din fâşiile de geam încastrate sus în lemnul 
întunecat. Uşa se deschise şi Philip apăru în faţa lui, 
încruntându-se prin plasa cenuşie a uşii de la intrare. 

— Văd că ai hotărât să vii până la urmă. 

— Şi eu mă bucur să te revăd. Cum te mai simţi, Philip? 

Cu aerul omului care oferă milostenie, fratele lui se dădu 
la o parte lăsându-l să intre. Părea cu zece ani mai bătrân 
decât ultima dată când Tim îl văzuse. Părul lui tot mai rar 
era pieptănat pe spate, lăsându-i fruntea liberă şi 
dezvăluind porțiunile de scalp de acelaşi rozaliu pământos 
ca şi faţa lui puternic brăzdată. Ochelarii fără ramă cu braţe 
subţiri de metal stăteau pe nasul lui foarte cârn. Deasupra 
burţii moi şi late, o cravată bordo, strălucitoare era 
ancorată de cămaşa albă, ieftină cu un ac simplu. Se 
străduia, se gândi Tim, să arate exact aşa cum era, un 
administrator de nivel mediu al unei instituţii pline de 
birocraţie. Postul de director adjunct era tipul de poziţie pe 
care Philip se străduise toată viaţa să o obţină: o 
respectabilitate incontestabilă, plictisitoare până la 
stupefacţie, impenetrabilă la capriciile economiei, legată de 
un mic, dar sigur grad de putere, hrănită cu nesfârşite 
plângeri. 

— Sunt încă în convalescenţă. Cum naiba crezi că ar 
trebui să mă simt? 

Câţiva paşi îl duseră din micul antreu în sufragerie, iar 
Tim îl urmă. Se părea că Nancy nu trebuia pomenită până 
Philip nu-şi satisfăcea nevoia de ritual. 

— Îmi cer scuze. A fost o întrebare prostească. 

— Oricum, frumos din partea ta să vii până aici. la loc, 
odihneşte-te. După viaţa din New York, apreciezi probabil 
faimoasa linişte şi pace de prin părţile noastre. 

După ce primise singura mulţumire la care putea spera, 
Tim străbătu sufrageria şi se aşeză într-un fotoliu tapiţat 


care ajunsese în gospodăria lui Philip după venirea lui 
Nancy. El rămase în picioare, urmărindu-l ca un detectiv de 
hotel. Costumul lui gri era prea gros pentru sezon şi îşi 
scotea din buzunar o batistă mototolită cu care-şi tampona 
fruntea. De deasupra se auzea pulsul ritmat, neobosit al 
unui bas. 

— E multă activitate pe lângă Pforzheimer. Un regizor 
important turnează un film pe Jefferson Street, spuse Tim. 

— Să nu-i spui lui Mark. O să vrea să meargă. 

— A şi fost pe acolo. L-am văzut pe geam. El şi un puştan 
roşcat au venit dinspre Cathedral Square să privească cum 
se filmează scena. Erau chiar sub mine. 

— Era Jimbo Monaghan, prietenul lui cel mai bun. De fapt 
singurul lui amărât de prieten. Îl vezi pe unu şi sigur apare 
şi celălalt. Jimbo nu e un băiat rău, pentru un nătâng. A 
terminat generala doar cu vreo şase note proaste. Cei mai 
mulţi reuşesc dublu. 

— I s-a întâmplat lui Mark asta? 

— A trebuit să fiu mult mai dur cu el. Copiii i-ar fi făcut 
viaţa un iad dacă arătam cea mai mică urmă de favoritism. 
Îţi aminteşti cum sunt? De găsesc o cât de mică slăbiciune 
devin rechini la vânătoare. Micii nenorociţi de-abia dacă 
sunt umani. 

Philip credea că dând fiului său note proaste demonstra 
că era un tată ferm şi responsabil, dar adevărul era că îi 
făcuse plăcere. 

— Am Coca-Cola, bere de rădăcini şi suc de ghimbir. 
Dacă vrei bere sau ceva mai tare îţi aduci singur. 

— Un suc de ghimbir ar fi bun, dacă bei şi tu ceva. 

Philip dispăru în bucătărie, iar Tim îşi continuă inspecția 
rapidă a camerei. Ca întotdeauna, conţinea aceeaşi 
amestecătură pitorească de mobilă pe care Philip o mutase 
din casă în casă înainte de a se stabili în vechiul cartier. 
Totul părea ceva mai uzat decât la ultima vizită: canapeaua 
lungă, verde, de catifea reiată, fotoliul extensibil, negru şi 
măsuţa de cafea octogonală de la Mămica şi Babacu' 
împărțeau spaţiul cu mobila de lemn deschis la culoare din 
vreun magazin de mobilă „scandinavă”, falimentat de mult. 


Tim şi-o amintea pe Mămica stând în balansoar lângă 
canapeaua Babacului, iar acul de croşetat pus la muncă 
prindea noduri mari, împletite la covorul ce acoperea acum 
trei sferturi din sufrageria lui Philip. În urmă cu cincizeci de 
ani, culorile erau mult mai vii, acum devenise doar o cârpă 
împiedicând pantofii să atingă pardoseala. 

Philip se întoarse cu două pahare aburite. li dădu unul lui 
Tim şi se prăbuşi la capătul celălalt al canapelei, iar sacoul i 
se strânse în jurul coapselor şi umerilor. 

— Philip, cu scuzele de rigoare pentru întrebarea de mai 
devreme, ce mai faci? Cum te descurci? 

Philip trase o duşcă zdravănă din sucul de ghimbir şi se 
afundă şi mai tare între pernele uzate. Părea că studiază 
ceva asemănător unei insecte mişcându-se în sus pe 
peretele dintre bucătărie şi sufragerie. 

— Cu scuzele de rigoare, zici? Frumos. Nancy ar trebui să 
îşi ceară scuze, nu tu. 

Îl fixă pe Tim cu o privire rece, maro. Ochelarii fără ramă 
îi măreau uşor ochii. 

— Intrăm într-un subiect tare, tare straniu. E de-a dreptul 
straniu. Trebuie să spun, trece dincolo de puterea de 
înţelegere. Înţelegi sau e nevoie să-ţi explic? 

— Cred că înţeleg. Am citit necrologul din ziarul de azi. 
Când am văzut cuvintele „fără avertisment” m-am gândit... 

— Te-ai gândit? 

— Mi-a trecut prin minte că probabil Nancy s-a sinucis. 

— Asta ai crezut? Ca să vezi! Fratelui mai mare i s-a 
aprins beculeţul. 

— Ai fi preferat să nu înţeleg? 

— Nu ştiu ce aş fi preferat, spuse Philip cu faţa 
contorsionată, iar partea de sub nas păru că îşi dă drumul 
ca o pungă de hârtie perforată. Nimeni nu mi-a cerut 
părerea despre nimic. 

Îşi smulse ochelarii şi îşi trecu mâna peste ochi. 

— Fiecare face ce vrea, spuse cu un oftat slab. 

— Crezi că ar fi trebuit să-ţi ceară părerea înainte să se 
sinucidă? 

Philip îndreptă arătătorul spre el. 


— Exact, asta-i o întrebare foarte bună, pe cuvânt. O 
întrebare al naibii de bună. 

Tim înghiţi suc rece de ghimbir şi se forţă să nu spună 
nimic. 

— Da, aşa cred, şi i-aş fi spus: Târfă egoistă ce eşti, nu te 
poți omori. Ai bărbat şi copil. Eşti nebună? 

— A fost egoist... un gest egoist. 

— Toate sinuciderile sunt egoiste, remarcă Philip. 
Exceptând dăţile când persoana are dureri insuportabile, 
sau e pe moarte sau vreo altă situaţie asemănătoare. 

— Era deprimată în ultima vreme? 

— Da' ce, eşti doctor de cap acum? Nu ştiu. Nancy părea 
mereu un pic deprimată din punctul meu de vedere, rosti 
aruncându-i lui Tim o privire precaută. Mă întrebi dacă am 
observat să fie deprimată în ultima vreme? 

— Nu te acuz de nimic, Philip. 

— Aşa să rămână. N-am nicio vină pentru ce s-a 
întâmplat. Mă înţelegeam bine cu Nancy. De ce o fi făcut 
aşa ceva e un mister pentru mine. Poate avea vreo viaţă 
secretă, poate habar nu aveam ce se petrece în lumea ei. 
Dar dacă nu mi-a spus, cum să fi ştiut? 

— Şi Mark, cum suportă situaţia? 

Philip dădu din cap. 

— Puştanul ţine totul în el. Dar a trăit un şoc imens. Stă 
singur, exceptând timpul când e cu Jimbo, găgăuţă ăsta pe 
care l-ai văzut azi. Vom avea grijă să treacă peste diseară, 
ziua de mâine şi următoarele câteva săptămâni. Dacă pare 
să aibă nevoie, o să-l trimit la un psiholog sau să facă vreo 
terapie. 

Tim spuse că pare o idee bună. 

— Evident că pare pentru tine. Dar tu trăieşti în New 
York, unde toată lumea merge la doctori de cap. Pentru 
oamenii ca voi, unul de ăsta are statut de simbol. Aici, în 
lumea reală, e altfel. Oamenii o văd ca pe recunoaşterea 
faptului că ceva e în neregulă. 

— Nu va fi nevoie să spui nimănui nici tu, nici Mark. 

— Vorbele zboară. Nevasta directorului adjunct se 
sinucide şi fi-su face terapie. Cum crezi că dă asta? Cum îmi 


va afecta cariera? Pe deasupra, şedinţele astea nu sunt 
ieftine. Îmi cer scuze în faţa ta, dar sunt un simplu pedagog 
în sistemul public de învăţământ, nu un milionar. 

— Philip, dacă Mark are nevoie de terapie şi depăşeşte 
posibilităţile tale, aş plăti eu fără probleme. 

— Situaţia nu e chiar aşa de neagră. Dar mulţumesc de 
ofertă. 

— Chiar crezi că slujba ta va fi afectată de ce a făcut 
Nancy? 

— Într-un fel sau altul tot va fi. Subtil şi în multe feluri. 
Care crezi că sunt şansele să mă instalez în biroul 
directorului? Eram pe calea cea bună. Acum, cine ştie... Ar 
putea să mă ţină pe loc ani de zile. Dar vrei să ştii care-i 
partea cea mai rea? 

— Care? 

— De câte ori se va uita cineva la mine, îşi va spune: 
„Uite-l pe Underhill. Nevastă-sa şi-a luat viaţa.“ Şi două 
treimi, trei sferturi dintre ei se vor gândi că am avut vreo 
legătură. Că a ajuns să facă aşa ceva din cauza mea. Fir-ar 
să fie, nu credeam că voi ajunge să o urăsc vreodată, dar 
sunt foarte aproape. Naiba s-o ia. Naiba s-o ia. 

Tim hotărî să nu spună nimic şi să îl lase să se descarce. 
Philip se încruntă la el. 

— Am un rol în comunitate. Am o anumită poziție. Poate 
nu ştii ce înseamnă. Poate nu îţi pasă. Dar e de o 
importanţă foarte, foarte mare pentru mine. Şi când mă 
gândesc că femeia aia proastă a făcut tot posibilul, fără 
niciun motiv, în afară de nefericirea ei personală, să 
dărâme toate lucrurile pentru care am muncit o viaţă 
întreagă - da, sunt furios, chiar sunt. Nu avea niciun drept 
să-mi facă una ca asta. 

Cel puţin un lucru îi era clar lui Tim Underhill în timp ce 
îşi privea fratele mestecând un cub de gheaţă de pe fundul 
paharului: Philip nu va fi de niciun ajutor. 

— Care e programul? 

— Pentru diseară? 

— Pentru tot. 

— Mergem la casa funerară Trott Brothers de la şase la 


şapte pentru veghere sau priveghi sau cum i s-o mai zice. 
Inmormântarea e la unu mâine după-masă, la Sunnyside. 

Sunnyside, un cimitir mare, situat la extremitatea de vest 
a oraşului, era încă împărţit în zone pentru protestanți, 
catolici şi ortodocşi. Afro-americanii nu locuiau în partea 
aceea. Când treceai pe drumul principal, pe lângă el se 
vedea kilometru după kilometru de pământ acoperit de 
iarbă şi pietre funerare pe rânduri lungi. 

— Philip, nici nu ştiu cum a murit Nancy. Dacă nu e prea 
dureros pentru tine, poţi să-mi povesteşti şi mie? 

— Of, of. Imi imaginez că nu ai cum să ştii, nu? Nu e chiar 
o informaţie publică, mulţumesc lui Dumnezeu. Ah, ah. Da. 
Poţi să-ţi spun cum a reuşit. Doar meriţi, nu? Ai venit din 
New York până aici. Bun, vrei să ştii ce face o femeie care 
plănuieşte să se omoare şi vrea să fie sigură că nu există 
cale de întoarcere? Cum face să pună punctul pe i? Foarte 
simplu, se omoară în trei feluri diferite în acelaşi timp. 

încercă să râdă, dar fu un eşec hidos. 

— Aveam o sticlă cu somnifere rămase de acum doi ani. 
La scurtă vreme după ce am plecat la lucru, Nancy le-a luat 
aproape pe toate - aproximativ douăzeci. Apoi a umplut 
vana cu apă fierbinte. Şi-a pus o pungă de plastic pe cap şi 
a legat-o bine în jurul gâtului. După aceea s-a băgat în cadă 
cu un cuţit şi şi-a tăiat venele de la amândouă mâinile. Pe 
lung, nu tăieturile alea transversale, în joacă, ale celor care 
doar se prefac. Era foarte serioasă, trebuie să recunosc. 


Sunetele basului, bubuind prin tavan, tremurau în aer ca 
nişte fluturi. 


Pe fereastră intra cântec de greieri, deşi Superior Street 
nu văzuse niciodată unul. Altceva - se gândi Tim - dar ce? 

Deasupra capetelor lor se trânti o uşă. Două perechi de 
paşi se îndreptară spre marginea scărilor. 

— Intră fiul moştenitor, acompaniat de cavalerul loial. 

Tim privi spre scări şi văzu o pereche de blugi largi 
coborând treptele, urmată de o alta, identică. O mână 
alunecă încet pe balustradă, o altă mână o urmă asemeni 


unei umbre. Mâneci largi, galbene, apoi aceleaşi mâneci, 
bleumarin. Apoi apăru chipul lui Mark Underhill, parcă 
numai sprâncene, pomeţi şi gură hotărâtă, deasupra, iar în 
spatele lui plutea chipul rotund al lui Jimbo Monaghan, 
încercând să pară neutru. 

Mark îşi ţinu capul în jos până la ultima treaptă şi apoi 
încă doi paşi. Îşi ridică privirea pentru a o întâlni pe a lui 
Tim. În ochii aceia unchiul văzu un amestec de curiozitate, 
furie şi tăinuire. Băiatul ascundea ceva de tatăl lui şi nu 
avea de gând să renunţe la secret. Tim se întrebă ce s-ar 
întâmpla dacă ar reuşi să aibă cu el o discuţie între patru 
ochi. 

Din partea lui Jimbo nu venea nicio umbră de viclenie - îl 
privi pe Tim din momentul în care îi apăru chipul. 

— Uite, a venit unchiul. Tim, îl ştii pe Mark şi pe fratele lui 
de cruce, Jimbo Monaghan. 

Regresând la o etapă mai timpurie a adolescenţei, băieţii 
îşi târşâiră picioarele mai aproape şi mormăiră nişte 
saluturi. Tim îl înjură în gând pe fratele său, acum amândoi 
tinerii se simțeau insultaţi şi batjocoriţi şi nepotul lui va 
avea nevoie de şi mai mult timp să se deschidă. 

„Ştie mai mult decât Philip despre sinuciderea maică-sii“, 
se gândi Tim. Mark îi aruncă o privire şi văzu în ea secrete 
ieşind la suprafaţă şi ascunzându-se repede înapoi. 

— Îl mai recunoşti, Tim? 

— Sigur că da. Mark, te-am văzut de la fereastra mea din 
Pforzheimer mai devreme. Tu şi prietenul tău vă plimbaţi 
spre platoul de filmare de pe Jefferson Street. Ai stat mult 
pe acolo? 

O căutătură speriată şi precaută apăru pe chipul 
nepotului, iar Jimbo deschise şi închise gura. 

— Doar un pic. Repetau acelaşi lucru. Camera ta era pe 
partea aceea a hotelului? 

— Doar te-am văzut, nu? 

Faţa lui Mark încercă să schiţeze un zâmbet, care dispăru 
prea repede pentru a putea fi desluşit cu adevărat. Se 
întoarse într-o parte şi-l trase pe Jimbo de mânecă. 

— Nu stai? întrebă Philip. 


Mark dădu din cap, înghiţi în sec legănându-se pe călcâie 
în vreme ce îşi privea tenişii uzati. 

— Ne întoarcem repede. 

— Unde mergi? În vreo oră trebuie să fim la casa 
funerară. 

— Da, da, nu-ți face griji, spuse cu ochi plimbându-se 
între uşa de la intrare şi tatăl său. Doar ieşim puţin. 

Tim văzu că era foarte nervos. Motorul impulsului era la 
viteză maximă şi făcea tot ce îi stătea în putere să îl 
ascundă. Trupul lui Mark voia să se manifeste exact ca pe 
Jefferson Street: voia să gesticuleze şi să salte. In faţa 
tatălui său astfel de gesturi extravagante trebuiau 
comprimate în versiunea lor cea mai minimalistă. Energia 
nefericirii era ca un drog. Tim văzuse oameni riscându-şi 
viaţa cu nepăsare sub influenţa ei, de parcă la o anumită 
viteză nu se mai puteau opri. Băiatul de-abia aştepta să 
iasă pe uşă, iar Jimbo va trebui să suporte curând alte 
rugăminţi insistente. Tim spera să le poată face faţă. Orice 
plănuia băiatul, trebuie să fi fost ceva necugetat, aproape 
nebunesc. 

— Urăsc lucrurile astea deliberat vagi, se răsti Philip. Ce 
înseamnă că ieşiţi? Unde ieşiţi? 

— leşim înseamnă că ieşim, tată, oftă Mark. Ne-am 
săturat să stăm la mine în cameră şi mergem să ne 
plimbăm prin zonă. 

— Hei, doar atât, spuse Jimbo, concentrându-şi privirea 
asupra unui punct din aerul de deasupra capului lui Philip. 
Ne plimbăm prin zonă. 

— Bine, plimbaţi-vă prin zonă. Dar să fiţi înapoi la şapte 
fără un sfert. Sau înainte. Sunt foarte serios, Mark. 

— Şi eu sunt serios! strigă Mark. Doar ies puţin, nu fug de 
acasă! 

Faţa i se făcuse de un roz aprins. Philip o lăsă mai moale, 
ridicând mâinile. 

Băiatul îi aruncă o privire scurtă lui Tim, cu chipul strâns 
într-o expresie de frustrare şi dispreţ. Unchiului i se umplu 
inima de durere pentru el. 

Mark se întoarse pe călcâie, bocăni spre uşă şi dispăru 


luându-l pe Jimbo cu el. Uşa cu plasă se trânti în urma lor. 

— Sfinte Dumnezeule, spuse Philip uitându-se spre uşă. 
Chiar mă învinuieşte, ingrat mic ce e. 

— Trebuie să dea vina pe cineva. 

— Ştiu eu pe cine ar trebui. Doar s-a omorât de trei ori, 
nu? 

Dând din cap fără un sens anume, Tim se îndreptă spre 
fereastra mare din faţă. Băieţii se îndreptau spre nord, pe 
trotuar, cam în acelaşi fel ca pe Jefferson Street. Mark se 
apleca spre Jimbo, vorbind repede şi fluturând din mâini. 
Chipul îi era încă de un roz febril. 

— Îi vezi? 

— Mda. 

— Ce fac? 

— Philip, cred că se plimbă prin zonă. 

— Nu ţi s-a părut că Mark e foarte tensionat? 

— Parcă. Da. 

— E din cauza priveghiului şi a înmormântării. Odată ce 
se termină, va putea să reintre în normal. 

Tim nu spuse nimic. Se îndoia că noţiunea lui Philip 
despre „normal” are vreo semnificaţie pentru fiul său. 


Pe motiv că spaţiul compensa din plin preţul ridicat, de 
câte ori putea, Tim Underhill închiria maşini de la Lincoln 
Town Cars. Băieţii fiind acasă deja, la şapte fără un sfert s-a 
oferit să îi ducă pe toţi pe Highland Avenue. Stăteau pe 
trotuar în căldură. Philip privi cu dispreţ maşina lungă, 
neagră. 

— Nu ai reuşit să treci peste nevoia de a te da mare? 

— Philip, în maşina asta nu simt că sunt presat într-o 
conservă. 

— Haide, tată, interveni Mark, care o privea de parcă ar fi 
vrut să o mângâie. 

— Nici să nu te gândeşti. Aş avea impresia că mă dau 
drept cine nu sunt. Tim, eşti binevenit cu noi în Volvo-ul 
meu, dacă nu crezi că vei fi prea îngrădit. 

Camioneta Volvo pe care Philip o avea de doisprezece 
ani, de culoare unei frunze ruginite, era la trei metri mai 


înainte pe trotuar, umilă şi răbdătoarea asemeni unui catâr. 

— După tine, Alphonse, spuse Tim şi fu bucuros să audă 
chicotitul lui Mark. 

o 

Casa funerară Trott Brothers ocupa culmea unui deal pe 
Highland Avenue, iar pentru cei care o priveau din stradă 
după ce lăsaseră automobilele în parcare - aşa cum 
făcuseră cei patru bărbaţi tineri şi mai în vârstă ce ieşiseră 
din Volvo-ul de culoarea frunzei - părea la fel de 
maiestuoasă şi impunătoare ca o reşedinţă de ţară 
englezească. Piatră de carieră, ferestre cu şprosuri, un 
foişor rotund - s-ar putea spune că era un loc unde cele mai 
zgomotoase sunete erau şoaptele angajaţilor, foşnetul 
pliantelor funerare şi plânsetele încete. În timp ce grupul 
înainta spre grandioasa clădire, Mark şi Jimbo rămăseseră 
în urmă. 

Un bărbat apatic, cu părul de pe o parte pieptănat peste 
chelie, le indică un coridor mut şi o uşă pe care scria 
SALONUL LINIŞTII. Pe un suport de lângă uşă era o pancartă 
mare, albă. 


Dna Nancy K. Underhill 
Priveghere: 6:00-7:00 p.m. 
Soţie şi mamă iubitoare 


Acolo, în Salonul Liniştii, erau rămăşiţele lui Nancy K. 
Underhill, într-un sicriu strălucitor de culoarea bronzului, cu 
partea de sus a capacului deschisă larg ca o uşă de taxi. 
Interiorul moale, capitonat al sicriului era alb-crem. Faţa 
liniştită, fără expresie, şi mâinile împreunate ale lui Nancy 
Underhill fuseseră machiate şi pudrate până la o nuanţă de 
roz uşor suprarealistă. Niciuna dintre cele patru persoane 
care intrară în încăperea mică şi slab luminată nu se 
apropiaseră de sicriu. 

Philip şi Tim se îndreptară fiecare pe alt drum spre 
capătul sălii şi luară cartonaşele laminate pregătite de casa 
funerară. Pe o parte era înfăţişat un apus de soare 
învăpăiat deasupra unei ape unduite şi o plajă fără cusur, 


pe cealaltă, rugăciunea domnească era tipărită sub numele 
şi datele lui Nancy. Philip a luat încă una şi i-o dădu lui 
Mark, care se strecurase pe un scaun lângă Jimbo, pe 
ultimul rând. 

Mark o smulse din mâna tatălui său fără o vorbă. 

Când Jimbo se uită în jur să ia şi el, Tim îi întinse una. 
Amândoi băieţii contemplau grav apusul de la Pacific, când 
o femeie mică, rotundă şi energică dădu buzna în încăpere. 
Joyce Brophy era fiica ultimului dintre fraţii Trott, acum 
decedat. 

— lată-ne aici, domnule Underhill, nu-i aşa? Îmi face 
mare plăcere să vă văd şi să vă urez bun venit în micul 
nostru locaş, în ciuda circumstanțelor foarte triste. Putem 
spune, totuşi, că facem tot ce se poate, nu sunteţi de 
acord, domnule Underhill? 

— Înâm, spuse Philip. 

Femeia zâmbi brusc şi fals înspre Tim. 

— Un bun venit călduros şi dumneavoastră, domnule. 
Faceţi parte din familie? 

— E fratele meu, din New York, răspunse Philip. 

— Chiar din New York? Oh, păi e minunat. 

Tim se temu că îl va lua de mână, dar nu făcu decât să-l 
bată încet pe braţ. 

— Soţul meu şi cu mine am petrecut un weekend 
încântător în New York, acum, ăă, nouă-zece ani. Am văzut 
Les Mis şi a doua zi Cats. Voi, newyorkezii, nu rămâneţi 
niciodată fără program şi sunt mereu locuri unde se poate 
merge, nu-i aşa? Trebuie să fie ca viaţa într-un muşuroi, 
furnici, furnici, furnici, toate alergând, alergând, alergând. 

După ce termină cu Tim, îşi trecu mâna pe braţul lui 
Philip. 

— Suntem un pic ezitanţi? Aţi fi surprinşi câţi oameni 
simt la fel, dar în momentul în care mergeţi să fiţi cu 
răposata doamnă veţi înţelege că nu e nevoie de asemenea 
sentimente. 

Îşi puse mâna liberă pe cotul lui şi îl conduse înainte pe 
culoar, printre rândurile de scaune goale. Tim îl urmă, loial, 
pe fratele său. 


— Vedeţi, domnule Underhill? Soţia dumneavoastră arată 
la fel de senină şi frumoasă cum v-o amintiţi. 

Philip se holbă la efigia din sicriu. Tim făcu la fel. Nancy 
părea să fi fost moartă dintotdeauna. 

— Vă mulţumesc pentru tot, rosti Philip cu o voce 
strangulată. 

— Şi dacă vreţi un sfat de la cineva care e aproape 
expert în domeniu, şopti Joyce Brophy aproape de urechea 
lui, ar trebui să vă asiguraţi că arătosul dumneavoastră 
băiat vine să petreacă un moment cu mama lui, pentru că, 
trebuie să mă credeţi, dacă ratează şansa asta, nu va mai 
avea alta şi va regreta tot restul vieţii. 

— E un sfat excelent. 

Cu o strângere uşoară şi familiară a încheieturii mâinii lui, 
femeia ţâşni afară. 

— Mark, asta e ultima ta şansă să îţi vezi mama, spuse 
Philip, vorbind spre umărul stâng. 

Băiatul mormăi ceva într-un fel neplăcut. 

— De asta am venit aici, băiete. 

Se întoarse de tot şi vorbi încet, calm. 

— Jimbo, tu poţi veni sau nu, cum doreşti, dar Mark 
trebuie să-şi ia rămas bun de la mama lui. 

Amândoi băieţii se ridicară, îndreptându-şi ochii oriunde 
numai la sicriu nu, apoi se mişcară ciudat spre mijlocul 
culoarului. Tim se îndepărtă. La jumătatea drumului, Mark 
se uită direct spre mama lui, se opri numaidecât, înghiţi în 
sec şi privi înapoi. Jimbo îi şopti ceva şi se aşeză pe un 
scaun de lângă culoar. Când băiatul, cu o expresie 
îngheţată pe chip, ajunse lângă sicriu, Philip dădu din cap 
într-un gest asemănător cu aprobarea unui dascăl adresată 
unui elev cooperant. Doar pentru o clipă tatăl şi fiul 
rămaseră împreună, Philip puse cu blândeţe un braţ în jurul 
umerilor băiatului, apoi îl retrase şi fără niciun alt gest se 
întoarse pe călcâie şi i se alătură lui Tim în partea cealaltă a 
încăperii. Având parcă o înţelegere, cei doi bărbaţi se 
întoarseră, fără o vorbă, în partea din spate a camerei, la 
locurile lor de mai devreme, lângă masa lăcuită cu teancul 
de cartonaşe laminate. 


Alţi oameni intraseră în încăpere. 

Incet, Jimbo se ridică şi înaintă spre culoar, alăturându-i- 
se prietenului său. 

— Nu se poate să nu-ţi fie milă de sărmanul copil, a 
suferit un şoc teribil, spuse Philip încet. 

— Şi tu ai suferit un şoc teribil, răspunse Tim şi la privirea 
întrebătoare a fratelui său adăugă: Când ai găsit corpul. 
Când ai găsit-o pe Nancy. 

— Prima dată când am văzut-o, era deja împachetată şi o 
scoteau din casă. 

— Atunci cine... 

O clipă de teribilă înţelegere îi puse un nod în gât. 

— Mark a găsit-o în după-amiaza aia - s-a întors acasă de 
cine ştie unde, a intrat în baie şi a dat de ea. M-a sunat și i- 
am spus să dea un telefon la urgenţe şi să iasă din casă. 
Până am ajuns, o duceau spre ambulanţă. 

— Oh, Dumnezeule! dădu Tim drumul aerului. 

Se uită spre capătul culoarului la băiatul prins în emoţii 
indescifrabile în faţa sicriului mamei sale. 

o 

După-amiaza următoare, după scurta şi trista 
înmormântare, un număr mare de vecini, mult mai mulţi 
decât anticipase Tim, erau aşezaţi sau stăteau în picioare 
cu suc în mână în casa fratelui său. (Oricum, cei mai mulţi 
aveau suc. De la sosire, tatălui lui Jimbo - Jackie Monaghan, 
a cărui faţă rumenă şi binedispusă era model pentru cea a 
fiului - îi apăruse o strălucire tâmpă în ochi şi o linie roşie 
pe pomeţi. Detalii ce erau mai puţin rezultatul durerii, cât al 
conţinutului ploştii, al cărei contur se desluşea clar în 
buzunarul de la spate. Tim mai văzu doi dintre ceilalţi 
musafiri ieşind tiptil din cameră cu bunul Jackie.) 

Mama lui Jimbo, Margo Monaghan, îl şocă pe Tim 
dezvăluindu-i că-i citise una dintre cărţi. Dar şi mai şocantă 
era frumuseţea ei. Fără urmă de machiaj Margo aducea cu 
două sau trei actriţe cunoscute, dar nu semăna cu niciuna. 
Arăta aşa cum ar arăta o actriţă dacă ai suna la uşă şi ai 
găsi-o nepregătită, la ora trei, într-o după-amiază obişnuită. 
Surprinzător, ceilalţi bărbaţi din încăpere nu păreau să 


observe. Chiar mai mult, se purtau de parcă era desfigurată 
într-un fel neînțeles şi le era milă de ea. 

O mare parte din motivul pentru care Tim nu se 
aşteptase să vină acasă la Philip mai mult de trei, patru 
oameni, era chiar personalitatea fratelui său, iar restul 
fusese o presupunere bazată pe numărul mic de persoane 
de la cimitir. Apusul jalnic coborâse peste soţul, fratele şi 
cumnatul decedatei, peste preotul angajat, peste Jimbo, 
Jackie, Margo, peste Florence, Shirley şi Mack, colegele lui 
Nancy de la compania de gaz, peste Laura şi Ted 
Shillington, vecinii din dreapta, Linda şi Hank Taft, vecinii 
din stânga. Preotul închiriat a aşteptat sosirea altor 
persoane până întârzierea a devenit stânjenitoare. Un gest 
ursuz al lui Philip pornise, în sfârşit, totul, iar observaţiile 
sale despre rolul unei mame, moartea neaşteptată şi 
speranţa mântuirii durară aproape opt minute interminabile 
şi fură urmate de o rugăciune scurtă şi de coborârea 
sicriului în groapă. Philip, Tim şi Mark luară fiecare câte un 
pumn de bulgări lutoşi de lângă mormântul deschis şi le 
dădură drumul pe capacul sicriului. După o secundă Jimbo 
Monaghan făcu la fel, inspirându-i şi pe ceilalţi, care îi 
urmară exemplul. 

Inapoi în Superior Street, Laura Shillington şi Linda Taft 
se opriră să ia caserolele cu ton, deserturile cu gelatină, 
spuma de zahăr, portocale şi cocos şi tortul de cafea pe 
care le pregătiseră. Florence, Shirley şi Mack luară parte la 
întâlnire, gustară din suc şi plecară repede. Lipsa lornu a 
avut aproape niciun efect asupra adunării, care în acel 
moment număra vreo treizeci de persoane. Tim se întrebă 
dacă mai fuseseră vreodată atâţia oameni în casa lui Philip. 
Dar oricare ar fi fost experienţa lui de gazdă, fratele lui se 
plimba acum cu uşurinţă de la un grup la altul, vorbind 
încet cu vecinii şi cu alţi oaspeţi. Familia Rochenkos, un 
cuplu de învăţători îmbrăcaţi nepotrivit în tricouri polo şi 
pantaloni kaki apărură şi ei, la fel ca un bătrân acrit într-o 
cămaşă în caroruri ce i se prezentă lui Tim drept „Omar 
Hillyard, pacostea cartierului” şi încet se mişcă din colţul de 
unde urmărise totul în jur. 


Apoi sosiră patru persoane de la John Quincy Adams. 
După apariţia colegilor lui, Philip le-a ţinut în mare parte 
companie. Micul grup se aşeză în capătul sufrageriei, la 
distanţă foarte mică de masă. 

Tim le fu prezentat Lindei şi lui Hank, Laurei şi lui Ted, 
familiei Monaghan şi altor vecini. Când Philip încercă să îl 
prezinte din nou lui Omar Hillyard, bătrânul ridică mâinile şi 
se retrase mai adânc în colţul lui. 

— Pacostea cartierului, îi şopti Philip. 

În sufragerie Tim dădu mâna cu colegii fratelui său, Fred, 
Tupper şi Chuck (consilierul, secretarul, şi secretarul 
administrativ) şi cu domnul Battley, directorul, un om ce se 
deosebea de restul prin funcţia înaltă. Philip părea să se 
simtă foarte în largul lui în micul grup, în ciuda continuei 
preocupări pentru confortul domnului Battley. Ca şi fratele 
său, directorul purta un sacou puţin prea mare, o cămaşă 
albă şi o cravată cu ac. Ochelarii domnului Battley erau 
identici cu ai lui Philip şi, la fel ca el, Fred, Tupper şi Chuck 
dădeau impresia că deţin o chemare mai înaltă, mai nobilă 
decât vânzătorul, muncitorul din fabrică, funcţionarul şi 
mecanicul. 

Aproape în permanenţă flancat de Jimbo Monaghan, Mark 
se mişca prin mulţime, oprindu-se din când în când să 
spună ceva sau să asculte. Bărbaţii îi puneau o mână pe 
umăr, femeile îl trăgeau de obraji. Nu păru nicio clipă că s- 
ar simţi în largul lui sau măcar la el acasă. Ce vedeai când îl 
priveai era un tânăr care dorea cu disperare să fie 
altundeva. Se ascundea cât putea de bine, adică destul de 
puţin. Şi nu era sigur cât ajungea la el din tot ce i se 
spunea. Chipul lui nu reuşise să scape de tot de expresia 
îngheţată a sentimentelor încătuşate care îl acaparase la 
casa funerară. Dădea din cap, uneori oferea oamenilor şi 
frumosul său zâmbet, dar în spatele acestor gesturi 
rămânea neatins şi mai ales, se gândi Tim, sub influenţa 
valului de energie cu voltaj ridicat, acea nesăbuinţă 
exagerată care-l făcuse să salte şi să se învârtă când era 
singur pe trotuar cu prietenul lui roşcovan. 

Tim spera ca Philip să găsească resursele pentru a-şi 


ajuta fiul, tocmai din cauza acestui impuls care-l stăpânea. 
Se temea de ceea ce ar putea face nepotul lui lăsat singur. 
Băiatul nu putea face faţă la ceea ce văzuse şi fără ajutorul 
unui adult sensibil greutatea înfricoşătoare îl va distruge. 

Dând cu ochii de Mark singur, lângă fereastra de la 
sufragerie, Tim îşi făcu loc printre oameni şi veni lângă el. 

— Cred că ar trebui să vii la New York şi să stai cu mine 
vreo săptămână. Poate în august? 

Bucuria lui la auzul ofertei îi dădu speranţă. 

— Sigur, mi-ar face mare plăcere. l-ai pomenit ceva 
tatei? 

— Mai târziu, răspunse Tim şi se întoarse în partea 
cealaltă a camerei. 

În timp ce era prezentat directorului şcolii, se mai uită o 
dată la Mark şi-l văzu îndepărtându-se de un cuplu în vârstă 
cu ochii în lacrimi şi făcându-şi loc pentru a ajunge la Jimbo. 
Şoptind vehement îl împinse spre cealaltă cameră. 

— Înţeleg că sunteţi scriitor, spuse domnul Battley. 

— Exact. 

— Pentru cine scrieţi? întrebă zâmbind politicos. 

— Pentru mine, cred. 

— Aha, încercă să înţeleagă directorul. 

— Scriu romane. Şi povestiri, dar în general romane. 

Directorul îşi dădu seama că mai poate să întrebe ceva. 

— Aţi publicat ceva? 

— Totul a fost publicat. Opt romane şi două culegeri de 
povestiri. 

Acum interesul directorului fu măcar puţin aţâţat. 

— AŞ avea de unde să vă cunosc munca? 

— Sigur că nu. Nu ar fi pe placul dumneavoastră. 

Gura domnului Battley se întinse într-un zâmbet stânjenit 
şi privirea i se îndreptă spre subordonații lui. După o 
secundă nu mai era. În partea opusă locului pe care-l 
ocupase, Philip Underhill şi Jackie Monaghan discutau 
aprins, cu spatele la fiii lor. Băieţii erau cu jumătate de 
metru mai aproape de Tim, dar şi el auzea fiecare cuvinţel. 

— Nu era Nancy rudă cu ciudatul ăla care a locuit pe aici? 
Cineva a pomenit odată, nu-mi aduc aminte cine. 


— Trebuia să-şi ţină gura, oricine ar fi fost, răspunse 
Philip. 

— Parcă un criminal? Asta am auzit. Doar că a fost o 
vreme când oamenii l-au considerat erou, pentru că şi-a 
riscat viaţa să salveze nişte copii. 

Mark îşi întoarse capul spre ei. 

— Am auzit că erau negri, copiii ăia. Probabil printre 
primele familii de culoare de pe aici. În vremea în care nu 
erau acceptaţi ca în ziua de azi. 

Tim se aşteptă ca fratele lui să spună ceva revoltător 
despre acceptare. În vremea aceea îşi vânduse casa din 
suburbii şi cumpărase, aparent cu un preţ foarte bun, 
locuinţa din Superior Street, iar ceea ce Philip nu ştia era că 
fostul Pigtown era acum locuit pe sfert de negri. Detaliul îi 
scăpase pur şi simplu. Crezuse că locul era la fel ca în 
amintirile copilăriei - respectabil, ieftin şi la fel de alb ca o 
întâlnire de cercetaşi din Aberdeen. Când şi-a dat seama, a 
fost şocat. lar la indignarea lui s-a adăugat existenţa multor 
cupluri inter-rasiale, în general bărbaţi negri cu neveste 
albe. La vederea unui cuplu pe trotuar era atât de tulburat, 
încât trecea pe partea cealaltă. Nicio persoană de culoare, 
nici femei, nici bărbaţi nu catadicsiseră să participe la 
„reuniune”, aşa cum numise fratele său întâlnirea. 

— Cred că mai avem ceva de muncă la partea cu 
acceptarea. Trebuie să dovedeşti că meriţi să fii acceptat. 
Nu eşti de acord? rosti Philip. 

— Absolut. 

— Când acţionez în calitate de director adjunct sunt 
foarte corect. Trebuie să fiu. Nu iau nicio decizie bazată pe 
rasă. Dar aici, în intimitatea casei mele, consider că am 
dreptul la propriile păreri, oricât de nesuferite le sunt 
celorlalţi. 

— Absolut, repetă Jackie. Te susţin sută la sută. Dar să 
nu-i spui vreo vorbă nevesti-mi. 

Fii lor se uitară unul la altul şi se îndepărtară. 

— Dar orice auzi despre familia nevestei mele - familia 
răposatei mele neveste - fii sceptic. Oamenii ăia erau erau 
nebuni de legat. Trebuia să mă gândesc mai bine înainte de 


a intra într-o familie de ţicniţi ca ei. 

Cu faţa devenită dintr-o dată foarte albă, Mark se 
strecură uşor, trecând pe lângă cei doi bărbaţi, şi dispăru în 
bucătărie. Jimbo îl urmă cu o expresie şocată pe chip. 
Bărbaţii observară. 

o 

Tim se întoarse a doua zi în New York, cu un gust amar şi 
sentimentul neplăcut că poate Philip o adusese pe Nancy la 
sinucidere. 

Cu jumătate de oră înainte de a ateriza pe La Guardia, o 
aromă delicioasă umplu cabina, şi stewardesele înaintară 
pe culoar împărțind fursecuri cu ciocolată. Se întrebă ce 
făcea Mark şi cum se simţea. Philip era incapabil să se 
comporte adecvat - băiatul putea la fel de bine să fie singur 
pe lume. Anxietatea crescândă a lui Tim îl făcu să îşi 
dorească să deturneze avionul şi să se întoarcă în 
Millhaven. Îşi promise să trimită băiatului un e-mail în 
momentul când va ajunge acasă, apoi îşi promise să-l 
aducă grabnic la New York. 


Casa din Michigan Street 
PARTEA A DOUA 


Capitolul 4 


Cu o săptămână înaintea primei vizite a unchiului său în 
Millhaven, Mark începu să îşi dea seama că ceva era în 
neregulă cu mama lui. Nu ceva concret sau evident. Doar 
dacă aerul ei distrat şi îngrijorat nu avea vreo cauză fizică, 
nu părea să fie bolnavă. Mama lui nu fusese niciodată o 
persoană prea energică, dar nu îşi amintea să fi fost atât de 
abătută, şi pentru atât de mult timp, până acum. Când 
pregătea masa şi spăla vasele, părea mereu doar pe 
jumătate prezentă. Jumătatea care se ocupa de toate se 
prefăcea a fi întreagă, dar cealaltă jumătate din Nancy 
Underhill părea să fie într-o stranie şi angoasantă stare de 
şoc. Lui Mark i se părea că arată de parcă îi fusese dat să 
rezolve o problemă foarte gravă şi de fiecare dată când îşi 
permitea să se gândească la ea, o speria de moarte. 

Cu câteva seri înainte venise acasă puţin mai devreme 
de ora unsprezece, după ce fusese afară cu Jimbo 
Monaghan - „a fi afară“ era un eufemism pentru singura 
activitate care îl interesase în ultima vreme -, sperând să 
nu fie pedepsit pentru că întârziase vreo douăzeci de 
minute. Zece şi jumătate era ridicol de devreme pentru a 
ajunge acasă dacă eşti un adolescent de cincisprezece ani. 
Deci ajunsese cu douăzeci de minute după ora stabilită, 
aşteptând să fie interogat mai mult decât dacă ar fi fost 
absent nemotivat la şcoală şi trimis la culcare. Totuşi, nu s- 
a descălţat, ca apoi să se strecoare pe scări spre camera 
lui. O parte inconştientă a lui regreta că în sufragerie nu e 
aprins becul şi că singura lumină slabă se scurgea din 
bucătărie şi că niciunul dintre părinţi nu stătea pe canapea, 
bătând cu degetul în ceasul de mână. 

Când se întorcea, din antreu putea vedea de obicei 
lumina din capătul scărilor. Un amănunt atât pentru binele 
lui, cât şi pentru liniştea părinţilor: dacă se trezeau şi pe hol 
era întuneric, ştiau că e acasă şi puteau să se gândească 
până dimineaţa cum să-l certe mai eficient. 

Aburul galben dinspre sufragerie însemna probabil că ori 


mama, ori tatăl său se săturaseră să stea în pat şi 
coborâseră să-şi aştepte fiul hoinar. 

Intră în sufragerie şi se uită spre bucătărie. Din ce în ce 
mai intrigat. Sursa luminii nu părea să fie acolo. Gresia şi 
chiuveta aveau o aură venind dintr-o parte, ceea ce 
însemna că becul din baia de la parter era aprins. 

Ghicitoare: de vreme ce baia de la etaj e chiar în faţa 
dormitorului părinţilor lui, de ce ar cobori până aici pentru o 
nevoie nocturnă? 

Răspuns: pentru că era deja aici, prostule, aşteptând să 
te ia pe tine la întrebări. 

Dacă lumina ajungea până aici însemna că uşa era ori 
parţial, ori complet deschisă, deci îl puse în încurcătură. 
Făcu un pic mai mult zgomot decât era necesar când 
traversă încăperea de luat masa. Tuşi. Când nu auzi niciun 
zgomot din direcţia aceea, spuse: 

— Mamă? Eşti trează? 

Niciun răspuns. 

— Îmi pare rău că am întârziat. Nu am fost atenţi la ceas, 
continuă şi, încurajat, mai făcu un pas. Oricum, nu înţeleg 
de ce trebuie să vin acasă aşa de devreme. Aproape toţi 
colegii mei... 

Liniştea continua. Spera ca mama lui să nu fi adormit în 
cadă. O posibilitate mai puţin stânjenitoare ar fi fost ca ea 
să fi plecat lăsând lumina aprinsă. 

Mark se pregăti pentru orice ar putea să vadă, intră în 
bucătărie şi privi spre baie. Uşa era doar pe jumătate 
închisă. Prin deschizătura dintre uşă şi cadru putu să vadă o 
porţiune verticală din mama sa. Stătea pe marginea căzii în 
cămaşă de noapte şi pe chip avea o expresie de şoc şi 
neînțelegere plus ceva ce semăna cu teroarea. Era expresia 
celui care se trezeşte dintr-un coşmar şi nu poate să îşi dea 
încă seama că nimic din ce văzuse nu era real. 

— Mamă, spuse el. 

Ea nu îl văzu. Un fior îngheţat îi străbătu spatele de la 
baza coloanei până sus. 

— Mamă, trezeşte-te. Ce faci? 

Ea continuă să se holbeze cu ochi goi la ceva inexistent 


din faţa ei. Mâinile împreunate strâns erau aşezate pe 
genunchii îndoiţi. Umerii îi erau aplecaţi înainte iar părul îi 
era ciufulit şi fără strălucire. Mark se întrebă dacă vedea 
într-adevăr ceva, poate venise jos prin somn. Ajunse la 
treizeci de centimetri de uşă şi încet o deschise larg. 

— Ai nevoie de ajutor, mamă? 

Spre bucuria lui, urme de conştienţă reveniră încet pe 
faţa ei. Îşi desfăcu mâinile şi îşi şterse palmele de pânza pe 
care o avea întinsă pe genunchi. Clipi, apoi clipi din nou, 
parcă dinadins. Îndreptă mâna ezitant spre obraz şi o 
strălucire de recunoaştere îi reveni în ochi. Foarte încet îşi 
ridică privirea şi o întâlni pe a lui. 

— Mark. 

— E ceva în neregulă, mamă? 

Ea înghiţi şi îşi mângâie iar obrazul cu delicateţe. 

— Nu, sunt bine, îi răspunse. 


Capitolul 5 


Nu era bine, tocmai îşi revenea dintr-un şoc profund. 
Chiar mai înainte, o fetiţă de cinci sau şase ani într-o 
salopetă ruptă şi murdară se materializase în faţa ei, 
apăruse pur şi simplu ca o stranie hologramă solidă. Copila 
era de neconsolat, plânsul ei nu se va opri niciodată, atât 
de adânci, de tulburătoare erau rănile pe care le purta. 
Speriată şi consternată, Nancy se gândi să o mângâie pe 
păr. Dar înainte de a ridica mâna, copila hohotind îşi 
întoarse capul şi-i aruncă o privire plină de o ură 
înverşunată, care veni ca o lovitură. O animozitate 
răzbunătoare în stare pură emana din ea direct spre Nancy. 
Se întâmpla cu adevărat. Şi îi vorbi despre o vină feroce, 
asemeni fetei înseşi. 

Da, sunt aici, da am existat. M-ai respins. 

Nancy îşi dădu seama că tremura violent şi era 
incapabilă să vorbească. Oricum nu avea nimic de spus. 
Demult, în micuța şi modesta casă din Carrollton Gardens, 
ar fi putut vorbi, dar nu a spus nimic. Teroarea o pironi pe 
marginea căzii. De ce venise oare aici? 

După ce îşi transmise mesajul, fetiţa dispăru, lăsând-o pe 
Nancy în stare de şoc. Nu mai văzuse copilul acela până 
atunci, dar ştia cine este, chiar ştia. li cunoştea şi numele. 
Până la urmă Lily venise să o caute. 


Capitolul 6 


— Eşti sigură? întrebă Mark. 

— Sunt doar... m-ai speriat. 

— De ce stai aici? 

Nancy ridică mâna stângă şi se uită la încheietura goală. 

— Ai întârziat. 

— Mamă, nu ai ceas pe mână. 

— Cât e ora? întrebă coborând mâna. 

— Aproape unsprezece. Am fost cu Jimbo. Cred că am 
uitat de oră. 

— Ce faceţi tu şi Jimbo noaptea, atâtea ore? 

— Stăm pe afară. Ştii tu. Ce faci aici jos? continuă, 
încercând să schimbe subiectul. 

— Păi, spuse ea, reuşind să îşi revină mai mult, eram 
îngrijorată că nu ai ajuns acasă. Şi am venit jos... Cred că 
am aţipit. 

— Arătai ciudat. 

Nancy îşi şterse ochii cu podul palmei, cu gura ezitând 
între bucurie şi disperare. 

— Treci în pat, băiete. Nu-i spun nimic tatălui tău, dar 
asta e ultima dată, ai înţeles? 

Mark înţelesese. Nici el nu trebuia să-i spună nimic tatălui 
său. 


Capitolul 7 


Obsesia lui Mark începuse lin, pe nesimţite, ca o simplă 
curiozitate, fără vreo urmă din nerăbdarea care avea să 
urmeze. 

El şi Jimbo fuseseră afară cu skateboardurile, încercând 
în acelaşi timp să devină mai buni, să pară măcar un pic 
impresionanţi şi să irite câţiva vecini. Din nou şi din nou le-a 
fost demonstrat că un adult nu poate suporta să vadă 
adolescenţi pe skateboard. Ceva din combinaţia de blugi 
largi, genunchi îndoiţi, şapcă de baseball întoarsă şi o placă 
de fibră de sticlă fac un bărbat adult să fie lovit de un atac 
de panică. Cu cât mai lungă pista, cu atât mai mare agitația 
lui. Când cazi, urlă la tine: 

— Te-ai rănit, băiete? 

Nu era prin nimic surprinzător că în Millhaven nu existau 
locuri pentru skateboarding, cu jumătăţi de ţevi, rampe şi 
adâncituri. Dar avea în schimb parcări, treptele clădirilor 
municipale, şantierele de construcţii şi câteva dealuri. Cele 
mai bune parcări aveau tendinţa de a fi dominate de cei 
mai mari, care nu aveau răbdare cu începătorii ca Mark şi 
Jimbo şi obişnuiau să le batjocorească echipamentul sau să 
încerce să-l fure. Şi aveau unul nemaipomenit de bun. Mark 
văzuse un anunţ în ziarul local, pus de un hipiot de vreo 
douăzeci de ani cu dreadlocks, pe nume Jeffie Matusezak, 
care renunţa la sport pentru a se dedica unei vieţi spirituale 
în India şi îşi vindea cele două plăci cu cincizeci de dolari 
bucata. Apoi intrară pe net şi cheltuiră restul banilor pe 
încălțări DE Manteca. Îmbrăcămintea lor arăta excelent, dar 
tehnica lăsa mult de dorit. Vrând să evite ridiculizarea şi 
umilinţele, se antrenau pe terenul de joacă de la Quincy 
sau pe treptele muzeului, în centru, dar cel mai mult pe 
străzile de lângă casă, mai ales pe Michigan Street, o alee 
spre vest. 

In ziua când a început obsesia lui Mark, ieşise de pe alee 
şi alunecă pe skateboard spre Michigan Street, îi dădu plăcii 
un impuls puternic, astfel încât să ia colţul cu stil, cu 


genunchii puţin îndoiţi şi mâinile întinse. Strada avea o 
înclinaţie mult mai mare decât Superior Street şi trotuarele 
ei ridicate dăduseră băieţilor multe ocazii să se julească la 
antebraţe şi gambe. Cu Jimbo la zece metri în spate, Mark 
luă colţul într-un mod exemplar. Atunci se întâmplă 
evenimentul ce îl va schimba. Băiatul văzu ceva ce nu mai 
remarcase cu adevărat, nu conştientizase până atunci, deşi 
fusese probabil prezent în toţi anii de când locuia după colţ. 
Era o căsuţă nelocuită de foarte multă vreme, foarte 
comună, în afară de sentimentul de încremenire pe care îl 
emana aproape ca un halou. 

Ştiind că se uitase la ea de mii de ori, Mark se întrebă de 
ce nu o văzuse de fapt până acum. O avusese în faţa 
ochilor de atâtea ori fără să-şi oprească vreodată privirea 
asupra ei. Până acum, clădirea fusese doar un element din 
peisajul cu nimic deosebit. Găsi descoperirea atât de 
extraordinară, că păşi înapoi de pe placă, apăsă scurt pe 
coada ei şi o ridică de pe asfalt. De data asta, şmecheria 
funcţionă aşa cum trebuie şi nasul skateboardului se ridică 
în mâna care-l aştepta. Jimbo hurui lângă el şi frână punând 
un picior pe asfalt. 

— Marfă, spuse Jimbo. Da’ ce te-ai oprit, mă? 

Mark nu răspunse nimic. 

— La ce te uiţi? 

— La casa aia de acolo, arătă băiatul. 

— Ce-i cu ea? 

— Ai văzut-o până acum? Vreau să spun ai văzut-o cu 
adevărat? 

— Dar n-a plecat niciunde, frate. 

Înaintă câţiva paşi şi Mark îl urmă. 

— Mda, am văzut-o. Şi tu la fel. Trecem pe lângă porcăria 
aia de câte ori venim aici. 

— Jur că nu am mai văzut vreodată casa aia aici. De când 
mă ştiu. 

— Scuteşte-mă de tâmpenii, spuse Jimbo, luând-o înainte 
vreo cinci metri, întorcându-se şi afişând o faţă plictisită şi 
dezgustată. 

— De ce-aş zice tâmpenii despre ceva de genul ăsta? Du- 


te-n mă-ta, Jimbo. 

— Şi tu Marky-Mark. 

— Nu-mi zice aşa. 

— Atunci lasă idioțeniile. E o stupizenie oricum. Acu’ o să 
spui că nu ai mai văzut nici zidu’ ăla de ciment din spatele 
ei, nu? 

— Zid de ciment? spuse el, târşâindu-şi picioarele spre 
prietenul lui. 

— Ăla din spatele casei tale. Cel de vizavi de aleea spre 
care dă gardul tău din spate. 

Gardul de lemn pe care Philip Underhill îl ridicase cu ani 
în urmă de-o parte şi de alta unei portiţe cu zăvor, la 
capătul micii lor curți, se lăsase atât de mult, încât aproape 
atingea pământul. 

— Ah, da. Chestia aia ce pare un zid cu sârmă ghimpată 
deasupra. Ce-i cu el? 

— E partea din spate a casei ăsteia, tontule. E în spatele 
casei tale. 

— Chiar că. Ai dreptate, spuse zgâindu-se în sus pe deal. 
Locul ăla are numere? 

Găuri cafenii, ruginite înţepau bucata decolorată din 
cadrul uşii unde fuseseră cifrele. 

— Le-a smuls careva. Da’ nu contează. Vezi numerele de 
lângă. Care-s? 

Mark se uită la casa cea mai apropiată. 

— Trei mii trei sute douăzeci şi unu. 

Îi aruncă o privire lui Jimbo, apoi îşi cără skateboardul pe 
deal până în faţa clădirii abandonate şi citi numerele de pe 
casa de lângă. 

— Trei mii trei sute douăzeci şi cinci. 

— Atunci ce ar trebui să scrie pe asta? 

— Trei mii trei sute douăzeci şi trei. Pe cuvânt că nu am 
mai văzut chestia asta până acum, spuse şi începu să 
chicotească la absurditatea vorbelor sale. 

Jimbo zâmbi cu gura până la urechi şi scutură din cap. 

— Acu' după ce-am rezolvat... 

— A fost un foc aici, uită-te la verandă. 

— Hă? 


Podeaua de lemn a verandei şi un metru din peretele de 
cărămidă erau înnegrite. Semnele unui incendiu de demult 
păreau o vânătaie care se vindecă, nu o rană. Locul îşi 
însuşise urmele focului. 

— Parcă ar fi vrut careva să-i dea foc, spuse Jimbo. 

Mark văzu cum urma flăcărilor se întinde pe toată 
veranda şi urcă în sus pe cărămizi, apoi devine tot mai 
neclară şi se pierde. 

— Dar n-a vrut să ardă. Vezi? Focul s-a stins. 

Înaintă, dar nu destul cât să pună piciorul pe prima dală 
a aleii. Pe chip îi apăru o expresie ciudată de absenţă, ca o 
ameţeală. 

— E goală, nu? Nu stă nimeni aici. 

— Claaar! 

— Şi nu crezi că e puţin ciudat? 

— Cre' că tu eşti puţin ciudat. 

— Serios, gândeşte-te un pic. Mai vezi vreo altă casă 
goală prin cartier? Ai mai auzit de vreuna? 

— Nu, dar eu am văzut-o pe asta, nu ca tine. 

— Dar de ce-o fi goală, trebuie să fie o afacere destul de 
bună să cumperi o casă de asta, dacă nu eşti rasist până în 
măduvă, ca taică-miu. 

— Nu-l uita pe Jackie, s-ar simţi insultat. 

Un vechi duşman al skateboardurilor, Skip, câinele uitat 
de timp şi năsos al bătrânului Omar Hillyard se ridică în 
picioare şi scoase un lătrat zgomotos şi complet inofensiv. 

— Adică, nu din alea cu, cum le zice, frontoane, de are 
locuinţa Munsterilor. E ca toate celelalte case din zonă. Mai 
ales a ta. 

Era adevărat, îşi dădu Mark seama. Exceptând 
îngustimea verandei şi marginile acoperişului, lăsate mult, 
clădirea semăna foarte tare cu reşedinţa Underhill. 

— De când o fi goală? 

— De multă vreme, rosti Jimbo. 

Ţigle zburaseră de pe acoperiş şi vopseaua se decojea de 
pe rama geamurilor. În ciuda soarelui puternic, ferestrele 
erau foarte întunecate, chiar opace. O ezitare, o percepţie 
fină, îl împiedică pe Mark să înainteze pe alee, să urce pe 


verandă şi să se uite prin geamurile negre. Orice ar fi fost 
în spatele ferestrelor neprimitoare îşi câştigase liniştea. Nu 
voia să pună piciorul pe dale sau să stea pe veranda aceea. 
Cât de ciudat, şi invers era la fel. Dintr-o dată simţi cum 
tocmai părăsirea şi golul creaseră un câmp de forţă care se 
întindea până la marginea trotuarului. Parcă aerul însuşi i- 
ar refuza prezenţa, l-ar împinge înapoi. 

Şi totuşi... 

— Nu pricep. Cum de nu am văzut locul ăsta până acum? 
spuse, gândindu-se că locuinţa semăna cu un pumn strâns. 

Jimbo şi Mark petrecură următoarele două ore dându-se 
pe Michigan Street, luând curbe şi sărind de pe drum pe 
trotuar. Făceau aproape la fel de mult zgomot ca o pereche 
de motociclişti. Dar nu ieşi nimeni să le facă observaţie. De 
câte ori arunca o privire casei, Mark se aştepta să se fi 
dizolvat înapoi în vechiul cocon de invizibilitate, dar de 
fiecare dată i se arăta cu aceeaşi claritate care îi atrăsese 
atenţia când venise de după colţ. Casa din North Michigan, 
numărul 3323, îşi făcuse simțită prezenţa şi nu avea de 
gând să dispară. Obsesia lui, care asemenea tuturor 
obsesiilor, îi va schimba toată viaţa, puse stăpânire pe el. 

o 

În seara aceea la cină, Mark observă că mama lui părea 
şi mai absentă ca de obicei. Pregătise friptură umplută, o 
mâncare pe care şi el, şi tatăl său o considerau o 
delicatesă. După ce puse întrebările de formă, obişnuite, 
despre ce făcuse peste zi şi primi aceleaşi răspunsuri 
evazive, Philip putu să îşi vadă de treburi personale. In loc 
să le spună poveşti pline de intrigi şi eroism despre munca 
de la biroul de reclamaţii, mama lui părea să fie absorbită 
de o conversaţie din altă parte, auzită doar de ea. 
Gândurile lui Mark se tot întoarseră la casa de pe Michigan 
Street. 

Acum îşi dorea să fi înaintat pe alee, să fi urcat pe 
verandă şi să fi privit înăuntru. Ce-şi amintea din senzațiile 
simţite în faţa casei se rezuma acum la o politeţe stranie, 
de parcă apropierea ar fi însemnat încălcarea unei reguli. A 
cărei reguli? A intimităţii? Clădirile abandonate n-au 


intimitate. Totuşi... îşi aminti cum simţise că locul voia să-/ 
țină la distanţă şi ridicase un scut pentru a-l împiedica să se 
apropie. Deci casa nu-l lăsase să înainteze pe aleea de 
piatră? Era ridicol. Mark nu-l lăsase pe Mark să părăsească 
trotuarul. Ştia şi de ce, deşi nu voia să recunoască. Locul ÎI 
speriase. 

— Eşti cam tăcut în seara asta, vorbi tatăl lui. 

— Lasă-l în pace. Mark e bine, replicase mama cu o voce 
aproape fără viaţă. 

— Ce, ţi se pare că mă iau de el? Mă iau de tine? 

— Nu ştiu. Asta faci? 

O privi pe mama lui tăind felii subţiri de friptură şi 
împingându-le la marginea farfuriei. 

Tatăl lui era pe punctul de a-l lua la rost. Mark spuse 
repede scuza pentru plecarea de la masă. 

— Mă aşteaptă Jimbo. 

— Doamne fereşte să îl laşi pe Jimbo să aştepte. Ce aveţi 
de făcut aşa de important? 

— Nimic. 

— Când se întunecă nu vreau să mai aud zgomotul 
skateboardului. Ai auzit? 

— Da. Bine, răspunse şi îşi duse farfuria la bucătărie 
înainte ca Philip să-şi aducă aminte că iritarea lui nu era 
cauzată de data asta de motivul obişnuit, adolescenţa 
fiului, ci de altceva mai concret. 

După ce îşi pierduse culoarea de gălbenuş din timpul 
zilei, lumina soarelui se estompase într-o nuanţă de galben 
care-l surprinse pe Mark Underhill cu forţa unei arome 
puternice sau a unei corzi de chitară vibrând intens. 
Plecarea, dorită în sine, deveni chiar frumoasă, fiind 
întâmpinat cu iarba proaspăt tăiată şi florile de nalbă 
încovoindu-se înspre propriile petale din curtea familiei 
Shillington. 

Crezu că aude o insectă, dar sunetul încetă imediat. Se 
grăbi spre destinaţie. 

În spatele gardului învins de vreme, Jimbo remarcase că 
erau doi metri jumătate de alee prăfuită şi dincolo de ea se 
ridica blocul de ciment, remarcat tot de el. Dacă ar cădea, 


dar ar rămâne intact, ar acoperi patru metri de alee cu 
beton şi cele trei rânduri de sârmă ghimpată de deasupra 
ar ajunge până aproape de gardul stricat al lui Philip 
Underhill. 

Înalt de doi metri jumătate, lung de patru - Mark sigur îl 
observase înainte, dar până acum nu păruse mai deosebit 
decât cuşca goală de câine a familiei Taft şi firele de telefon 
întinse deasupra capului, urâte şi comune. Îşi dădu seamă 
că, deşi era foarte urât, mai neobişnuit de atât nici nu 
putea fi. Cineva îşi pierduse vremea ridicând 
monstruozitatea asta. Singurul rol pe care ar fi putut să-l 
aibă era să ascundă spatele casei şi să descurajeze hoţii 
sau alţi posibili invadatori care ar vrea să se strecoare pe 
proprietate dinspre alee. 

Amândouă capetele zidului dispăreau într-o masă groasă 
de buruieni şi plante agăţătoare care puseseră stăpânire pe 
gardul de lemn de doi metri înălţime, închizând amândouă 
părţile ca un paravan viu, crescut enorm de mult. Din alee, 
vegetaţia părea impenetrabilă. În mijlocul verii emana un 
miros puternic vegetal, o amestecătură de fertil şi 
putreziciune. Mark simţi acum ceva din acel iz fermentând 
în inima desişului de buruieni. Nu-şi putu da seama dacă e 
cel mai plăcut miros pe care îl simţise vreodată sau cel mai 
urât. 

Pentru că din alee nu putea vedea casa, jindui şi mai 
mult să o vadă. Era o dorinţă la fel de intensă ca foamea 
sau setea - de parcă s-ar înfige un ac în trupul lui. 

Fugi pe aleea îngustă până ajunse în curtea din spate a 
familiei Monaghan, sări peste gardul lor de cărămidă de 
treizeci de centimetri şi alergă pe pământul ars de culoarea 
lutului, îmblânzit pe ici pe colo de insule de iarbă, spre uşa 
lor din spate, pe care o deschise un pic. 

— Hei, Jimbo! strigă prin deschizătură. Poţi să vii afară? 

— Se pregăteşte, Marky, se auzi vocea mamei lui Jimbo. 
De ce eşti acolo în spate? 

— Am vrut să vin pe alee. 

Femeia apăru în arcada bucătăriei, îndreptându-se spre 
el cu un zâmbet tulburător. Surâsul lui Margo Monaghan nu 


era singura ei caracteristică ameţitoare. Se putea spune cu 
uşurinţă că era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse 
vreodată, în filme şi în viaţa reală. Părul ei roşu ca de 
acuarelă cădea moale până aproape de gât şi îl pieptănă cu 
degetele. Vara purta tricouri şi pantaloni scurţi sau blugi, 
iar trupul din aceste haine lejere, de casă îl făcea uneori să 
simtă că leşină. Femeia ce-i zâmbea acum lui Mark în timp 
ce se îndrepta spre uşa cu plasă părea să nu aibă habar cât 
de uimitoare era, chiar mai mult, părea să nu fie înzestrată 
cu niciun pic de vanitate. Era prietenoasă într-un mod pe 
jumătate matern, aşa cum umbla cu hainele acelea vechi şi 
lălâi. Dar, exceptând înfăţişarea ei, se potrivea de minune 
în comunitatea din zonă. Mama lui era singura persoană pe 
care o auzise vorbind despre frumuseţea doamnei 
Monaghan. Deschise uşa şi se rezemă de cadru. Instant, 
penisul lui Mark începu să se îngroaşe şi să crească. Işi 
îndesă mâinile în buzunare, recunoscător pentru spaţiul 
generos din pantaloni. Ea îngreună situaţia infinit de mult, 
întinzând mâna şi mângâindu-l pe creştetul capului. 

— Aş vrea să se tundă şi Jimbo aşa. Arată ca un hipiot 
prostuţ. Tunsoarea ta e mult mai interesantă. 

Mark avu nevoie de un moment să îşi dea seama că se 
referea la cât de practică e frizura. 

— Ce aventuri plănuiesc băieţii în seara asta? 

— Nimic interesant. 

— İl tot rog pe Jimbo să-mi arate ce şmecherii face cu 
placa aia, dar nu vrea! 

— Mai avem de învăţat până să apărem în public, 
răspunse el. 

Femeia avea cea mai albă şi minunată piele pe care o 
văzuse el vreodată, mai translucidă decât a unei fete, i se 
părea că poate privi prin straturi, apropiindu-se tot mai tare 
de lumina ei interioară. Albastrul irişilor ei se întinsese în 
cercuri perfecte în albul ochilor, o altă sugestie de 
transparenţă vaporoasă, contrastând cu bogăţia luxuriantă 
a formelor de sub tricoul negru, pe care era scris: 69 LOVE 
SONGS. Era unul de-al lui, împrumutat de Jimbo cu 
săptămâni în urmă. Tricoul lui cuprinzând umerii lui Margo 


Monaghan, pieptul lui Margo Monaghan. Doamne 
Dumnezeule! 

— Eşti un puştan tare arătos. Aşteaptă numai să pună 
ştrengăriţele de la liceu lăbuţele pe tine, spuse ea. 

Chipul lui deveni de un roşu aprins, strălucitor aproape. 

— Of, dragule, te-am făcut să te ruşinezi, continuă ea 
ducând stânjeneala lui până la capăt. Sunt aşa de 
neîndemânatică, pe bune... 

— Maaaamă, urlă Jimbo trecând pe lângă ea şi aproape 
împingând-o. Ţi-am spus să nu te mai iei de prietenii mei! 

— Dar nu mă luam de Mark iubitule, doar... 

Dacă voiai să te aduci singur în pragul nebuniei, puteai 
să-ţi reaminteşti că în urmă cu cincisprezece ani Jimbo se 
târâse afară printre picioarele ei lungi, ca nişte coloane. 

— Bine, mamă, spuse fiul ei şi sări de pe trepte în curte. 

Mark îşi duse mâna la obrazul arzând şi se uită la mama 
prietenului. 

— Du-te, rosti ea. 

Băiatul sări de pe trepte şi îl ajunse din urmă pe Jimbo de 
cealaltă parte a gardului de ciment. 

— Urăsc treaba asta. 

— Care treabă? 

— Când vorbeşte cu prietenii mei. Îmi dă fiori. Parcă vrea 
să scoată informaţii de la ei. 

— Nu mă deranjează, serios. 

— Pe mine da. Şi ce vrei să facem? 

— Hai să ne mai uităm la casa aia. 

— Da, hai să mergem la groapa cu gunoi să împuşcăm 
şobolani. 

Era o aluzie la un film de Woody Allen, văzut cu câţiva 
ani înainte, în care un chitarist genial, interpretat de Sean 
Penn, îşi umplea de fiecare dată timpul liber mergând la 
groapa de gunoi să împuşte şobolani. Pentru Mark şi Jimbo 
ajunsese să însemne orice activitate stupidă şi repetitivă. 

Jimbo zâmbi şi-i aruncă o privire piezişă. 

— Eu mă gândeam că am putea merge în parc să vedem 
ce-i pe acolo, pricepi? 

În serile de vară, elevii de liceu şi coate-goale din tot 


oraşul se adunau în parcul Sherman. În funcţie de cine era 
acolo, putea să fie interesant sau puţin înfricoşător, dar nu 
era niciodată plictisitor. În mod normal băieţii ar fi plecat 
spre parc fără alte discuţii, gândindu-se că vor hotărî acolo 
ce fac mai departe. 

— Te rog eu, bine? spuse Mark, speriat de durerea bruscă 
şi puternică din dreptul inimii la gândul că nu o vor lua 
imediat pe alee. Hai să te uiţi la ceva cu mine. 

— Asta-i aşa o porcărie, dar, na, hai. 

Mark se îndrepta deja spre alee. 

— Ai văzut-o de mii de ori înainte, dar de data asta vreau 
să te gândeşti foarte bine, ok? 

— Mi-amintesc vremurile când era interesant să umblu 
cu tine, mă. 

— Şi eu îmi amintesc vremurile când erai mai deschis la 
minte, mă. 

— Du-te-n mă-ta. 

— Du-te tu. 

Simţindu-se, în mod neînțeles, mai bine după schimbul 
de replici, se îndreptară spre alee până în locul dintre 
curtea din spate a lui Mark şi zidul de beton. 

— Uită-te la chestia asta. Vită-te cu atenţie la ea. 

— E un zid de beton cu sârmă ghimpată deasupra. 

— Şi mai ce? 

Jimbo ridică din umeri. Mark îi arătă încâlceala de plante 
agăţătoare şi frunze ţâşnind dintr-o parte şi alta. 

— Plus toată porcăria aia şi o grămadă de plante pe 
margine. 

— Da, marginile. Ce-i pe margini? 

— Nişte garduri, un fel de garduri vii. 

— Ce-i cu toată chestia asta? De ce a fost pusă acolo? 

— De ce? Să-i ţină pe alţii cât mai departe de casă. 

— Uită-te la celelalte case de pe stradă. Ce are asta 
diferit? 

— Nu poţi intra acolo fără să te chinui foarte tare. 

— Nici măcar nu o poţi vedea. E singura casă din zonă pe 
care nu o poţi vedea de pe alee. Chestia asta nu-ţi spune 
nimic? 


— Nu chiar. 

— Tipul care a ridicat zidul, oricine o fi fost, nu voia să-i 
mai vadă şi alţii curtea din spate. De aia sunt toate astea 
aici, să nu poţi vedea după ele. 

— Te-ai gândit prea mult la chestia asta, concluzionă 
Jimbo. 

— Pe bune că ascundea ceva. Uită-te numai la zidul ăsta 
enorm! Nu te întrebi care o fi secretul lui? 

Jimbo păşi înapoi cu ochii mari, nevenindu-i să creadă. 

— Parcă ai fi campionul porcăriilor. Din păcate, ţie toată 
chestia asta ţi se pare logică. Acu' putem să mergem în 
parc? 

In tăcere, băieţii părăsiră partea de nord a aleii şi o luară 
spre est pe Auer Avenue, care nu era chiar un bulevard, ci 
doar o stradă de cartier rezidenţial cu locuinţe aliniate de o 
parte şi de alta şi maşini parcate în faţa lor. Inaintară pe 
stradă câţiva metri, drum care le oferi privirilor două cupluri 
inter-rasiale stând pe verandă, o imagine care le aduse 
foarte clar aminte ce ar spune taţii lor despre aşa ceva şi 
păstrară astfel tăcerea până o luară pe Sherman Boulevard 
şi mai merseră cei câţiva zeci de metri până trecură de 
restaurant, dughenele de băutură şi prăvălii cu haine 
ieftine, ale producătorilor din colţul cu West Burleigh. Fără 
să aştepte schimbarea semaforului, au traversat strada 
aglomerată alergând şi au intrat în micul parc. 

O mulţime considerabilă se plimba haotic în jurul 
bazinului de şase metri, fără apă, al fântânii. Sunetele în 
competiţie ale muzicii lui Phish şi Eminem veneau dinspre 
două casetofoane aşezate faţă în faţă. Amândoi băieţii au 
observat ofiţerii de poliţie rezemaţi de maşina de patrulare, 
parcată lângă parc. 

Cum văzură poliţaiul, îşi schimbară mersul, devenind mai 
atenţi la mişcări. In încercarea de a arăta cât de indiferent 
le este, şi-au îndoit genunchii, s-au lăsat cu umărul în jos şi 
şi-au înclinat capetele. 

— Hei, băieţi, strigă polițistul. 

Se prefăcură că doar acum îl văzuseră pentru prima dată. 
Zâmbind, omul flutură din mână spre ei. 


— Haideţi puţin încoace, băieţi. Vreau să vă arăt ceva. 

Cei doi se îndreptară spre el. Ca printr-un truc magic, 
ofiţerul, care în urmă cu o secundă avusese mâinile goale, 
ţinea acum o fotografie alb negru de douăzeci pe douăzeci 
şi cinci de centimetri a unui rocker drogat. 

— ÎI ştiţi pe tip? 

— Cine e? Are probleme, nu? întrebă Jimbo. 

— Dar tu? se interesă polițistul privindu-l pe Mark. 

— Nu-l ştiu. 

Ofiţerul întinse fotografia şi mai aproape de chipurile lor. 

— L-a văzut vreunul dintre voi pe aici seara? Vi se pare 
cunoscută figura lui? 

Băieţii scuturară din cap. 

— Cine e? întrebă Jimbo din nou. 

— Numele puştiului e Shane Auslander. Are şaişpe ani, 
răspunse polițistul, lăsând fotografia în jos. 

— Unde mergea la şcoală? se interesă Jimbo. 

— La Holy Name, răspunse ofiţerul. 

Asta explica multe. Pentru Mark şi Jimbo băieţii care 
mergeau la Holy Name se încadrau în trei mari categorii: 
tocilari super curaţi, dependenţi de distracţie pe ascuns, 
bătăuşi sau sportivi infatuaţi, care aveau tendinţa de a 
atrage accidentele de maşină din care ieşeau în general 
nevătămaţi, şi, la nivelul cel mai de jos, nătărăii chinuiţi de 
întrebări în legătură cu virginitatea Fecioarei Maria. Cei din 
ultima categorie nu prea reuşeau să termine liceul. 

— Ce-o făcut, o dat spargere la vreo farmacie să fure 
toate calmantele? vru să ştie Jimbo. 

— Nu a făcut nimic în afară de faptul că a dispărut în 
urmă cu patru zile. 

— A dispărut? 

— S-a evaporat, s-a volatilizat. 

— A fugit d-acas', credeţi-mă pe cuvânt. Nu tre’ decât să 
te uiţi la el. Părinţii i-or dat un şut la şcoala catolică şi n-a 
mai suportat. 

— Shane Auslander, repetă Mark uitându-se la băiatul din 
fotografie. Ce credeţi că i s-a întâmplat, domnule ofiţer? 

— Mulţumesc pentru răspunsuri, spuse ofiţerul, făcând 


fotografia să dispară în mapa de carton din mâna lui 
dreaptă. 

— Credeţi că mai este în viaţă, domnule ofiţer? insistă 
Mark. 

— Suntem recunoscători pentru cooperare, veni 
răspunsul. 

In timp ce se îndepărtau, polițistul făcu semn unor fete 
care-şi şopteau ceva mai în față pe alee. Băieţii ajunseră 
imediat lângă mulţimea de la fântână. 

— Uite, încă un poliţai! Parcă vin în diade, remarcă Mark. 

Al doilea ofiţer, înalt, zvelt şi blond, arăta fotografia lui 
Shane Auslander unui grup de patru elevi în an terminal de 
la Madison High. | 

— Băga-mi-aş! Aia-s Raver, Sparkman, Tillinger şi Beaney 
Jacobs. Să nu ne vadă! 

— Cineva ar trebui să pună mâna pe idioţii ăia şi pe 
stupidele alea de lanţuri de cânepă ale lor, spuse Mark 
îndreptându-se spre partea cealaltă a fântânii. Chiaaar! Pun 
pariu că asta s-a întâmplat! 

— Ce? bâigui Jimbo, care era tot cu ochii pe Raver, 
Sparkman, Tillinger şi Jacobs. 

Fiecare dintre ei era oribil de unul singur, iar când se 
adunau deveneau un coşmar. 

— Cineva l-a prins pe puştiu' ăla chiar aici. Sau l-a întâlnit 
aici şi l-a condus în altă parte, ştii tu, la maşină sau acas' 
sau ceva de genu'. 

— N-o să fie prea interesant p-aci în seara asta, remarcă 
Jimbo. 

— Păi, dacă ai chef să plecăm, ştiu un loc unde putem 
merge. 


Capitolul 8 


În următoarele două zile, Mark simţi că se află la mijloc 
între două forţe opuse, casa de pe Michigan Street şi mama 
lui. Amândouă cereau o cantitate enormă de timp şi de 
atenţie, casa într-un mod evident şi mama în mod pasiv. 
Părând prinsă în mrejele unei boli perfide, Nancy Underhill 
se târa la serviciu în fiecare dimineaţă, se târa înapoi în 
fiecare seară şi între aceste momente făcea uimitor de 
puţine lucruri. Se „odihnea”, ceea ce însemna că dispărea 
ore întregi în spatele uşii închise de la dormitor. După 
părerea lui Philip Underhill, un expert de înaltă clasă al 
ciudăţeniilor mentale şi fizice ale femeii americane, mai 
ales cea reprezentată de soţia sa, mama lui Mark trecea 
printr-o mult aşteptată şi foarte întârziată fază de cădere 
emoţională datorată abuzului pe care trebuia să-l îndure în 
fiecare zi pentru compania de gaz, ca să nu mai pomenim 
de simptomele comune femeilor ce treceau printr-o 
perioadă hormonală inevitabilă. Cu alte cuvinte, se băga în 
pat şi, cu puţin noroc, dormea în timpul puseelor de 
căldură. Lui Mark nu i se părea că doarme deloc şi nici că ar 
fi în pragul menopauzei. Din ce aflase el la o oră obligatorie 
de educaţie sexuală, femeile la menopauză erau un haos 
emoţional. Mama lui nu era aşa, ar fi preferat să fie. Mai 
bine o ceartă exagerată, decât fantoma unui avertisment. 

Tatăl lui părea aproape uşurat de schimbarea în starea 
nevestei. Acum, că fusese în sfârşit înfrântă de nedreptăţile 
suferite din cauza companiei de gaz, trebuia să se 
odihnească înainte de a trece la următoarea fază, aceea în 
care îşi va da seama că trebuie să renunţe la slujba ei 
jalnică. Niciodată nu fusese de acord ca ea să lucreze, se 
obişnuise când avuseseră nevoie de salariul ei să plătească 
ipoteca şi rata la maşină, dar de la urcarea lui în funcţia de 
director adjunct la Quincy, abia dacă reuşise să tolereze 
situaţia. 

Philip se bucura că Nancy vine de la lucru extenuată şi 
fără putere, îi făceau plăcere chiar lucrurile ce îl îngrijorau 


pe Mark. Băiatul crezuse întotdeauna că mama lui e 
recunoscătoare pentru că munca îi oferă o scăpare prin 
reclamanţii săraci şi furioşi şi mai ales prin compania 
deschisă oricând la bârfă a lui Florence, Shirley şi Mack. Nu 
se întâlnise cu problema la lucru, mai degrabă o căra după 
ea, de parcă ar duce în spate o boală pe care ştia că o are. 
Problema o înspăimânta. lar asta îl înfricoşa pe Mark. Nu o 
considerase niciodată o persoană temătoare, acum însă 
arăta de parcă o groază anume o oprise în cale. 

Şi în vreme ce ori nu putea, ori refuza să vorbească 
despre oroarea aceasta, o exprima în alte feluri, 
concentrându-se pe fiul ei. Se purta de parcă s-ar îngrijora 
doar pentru el şi pentru nimic altceva, băiatul nu se putea 
întoarce seara acasă fără să fie interogat. Mare parte din 
conversaţie, şi aşa destul de puţină, avea legătură cu 
planurile lui. Unde se ducea, cu cine, la ce oră va ajunge 
acasă? Pentru că adevărul ar fi sunat mult prea bizar, Mark 
se trezi inventând tot felul de activităţi, minciuni de care 
vechea Nancy şi-ar fi dat seama imediat. O plimbare până 
la un prieten al cărui tată se ocupa cu creşterea câinilor, să 
vadă căţeii, o vizită la muzeul oraşului, o plimbare în natură 
pe lângă râul Kinninnick erau lucruri care-i plăcuseră în 
clasa primară. La cincisprezece ani deja nu mai era prieten 
cu băiatul ai cărui părinţi aveau crescătorie de collie, iar 
dioramele cu indieni agitaţi şi domnul şi doamna 
Neanderthal din muzeul Millhaven îşi pierduseră de mult 
caracterul iluzoriu de lucru important. lar părinţii lui, 
aproape miraculos de ignoranţi, nu aveau să afle nici într- 
un milion de ani că poteca de lângă râul Kinninnick 
dispăruse după ce o reducere de buget lăsase malurile să 
revină la stadiul de loc părăsit şi năpădit de vegetaţie, 
cunoscut acum, dacă bârfa adolescenților era adevărată, ca 
loc de agăţat pentru homosexuali. 

Lui Mark nu-i plăcea să-şi mintă mama, dar era sigur că 
adevărul ar ridica o sută de alte întrebări, la care nu ar fi 
putut răspunde. Nu putea explica de ce devenise aşa de 
fascinat de casa de pe Michigan Street, deşi era cu 
adevărat fermecat. Deja nu mai avea nimic împotriva 


cuvântului „obsedat”. De fapt, chiar îi făcea plăcere să fie 
aşa. Interesul anormal absorbea în sine şi o parte dintre 
grijile pentru mama lui. Când atenţia îi era concentrată pe 
casă, ea putea la fel de bine să fie în cealaltă parte a lumii. 

Sau pe lună. Casa părea să-i şteargă orice alt gând 
obişnuit şi apoi să umple golul cu ea însăşi. Deşi Mark ştia 
că ideea era absurdă, locuinţa din North Michigan Street, 
numărul 3323, părea un partener la fel de activ ca el la 
obsesie. Prezentă din primul moment, i se dezvăluise 
senzaţia că avea o voinţă proprie, chiar capacitatea de a 
dori, explodase în el când stătuse în faţa ei cu Jimbo, 
amândoi cu skateboardurile în mână. Când s-au întors pe 
Michigan Street, mai simţi doar o urmă a ezitării de mai 
devreme. Jumătate din el voia să înainteze pe aleea pavată 
cu lespezi şi să cerceteze casa, iar cealaltă jumătate nu 
voia să facă mai mult decât să stea pe trotuar şi să lase 
privirea să se plimbe de-a lungul acoperişului, a verandei, a 
ferestrelor din faţă. Închise până la opacitate în acea după- 
amiază, ferestrele erau acum, câteva zile mai târziu, de un 
negru mat. Ar fi trebuit să aprindă o lanternă şi să o 
îndrepte spre geam pentru a putea vedea ceva. 

Ce ar dezvălui oare lumina? O încăpere goală. Nu avea 
niciun rost să se gândească să intre. Pe Mark nu-l interesau 
nişte camere de mult uitate, pline de praf. 

Totuşi, ceva îl ţintuia de asfalt, împotrivindu-se 
sugestiilor iritante ale lui Jimbo de a se întoarce acasă să se 
uite la televizor. 

După douăzeci de minute, reuşi să-l convingă să plece. 
Amândoi se întoarseră la el acasă şi petrecură câteva ore 
schimbând programul de la muzică la desene animate 
vulgare, la vechiul televizor Motorola cu diagonală de 
treizeci şi cinci de centimetri din camera lui Jimbo. La zece 
şi un sfert cobori, se strădui să nu se holbeze la Margo 
Monaghan când o salută pe ea şi pe un Jackie roşu la faţă, 
turnând o portie consistentă de Powers Whiskey în pahar, 
se îndreptă spre casă pe lângă verandele goale şi ferestrele 
luminate, văzând cu ochii minţii chipul lui Shane Auslander 
şi sperând că fugise la Chicago sau New Orleans sau vreun 


alt loc unde iarba era din belşug. Ajunse la aleea ce ducea 
spre propria lui verandă, intră pe uşa neîncuiată din faţă şi 
simţi un val instantaneu de frică, atribuit în momentul 
următor urletului neprimitor al tatălui său. 

Philip se uită la ceas. 

— Desfaceţi şampania, a ajuns cu cinci minute întregi 
înainte de ora stabilită. 

— Am fost la Jimbo să ne uităm la televizor. 

Mama lui, întinsă pe canapea, se chinui să iasă din 
adâncimile unde era pierdută. 

— Ai fost acolo toată seara? 

— Aproape. Înainte am dat o tură prin parc. 

— Nu-mi place adunătura aia de la fântână, interveni 
Philip. Aşteaptă acolo să mai facă vreo prostie, să mai 
creeze vreo problemă. 

Sus, Mark dădu drumul la radio. O melodie veche de-a lui 
Prince umplu aerul cu un parfum toxic. Işi desfăcu şireturile 
tenişilor şi-i aruncă spre dulap. Dădu jos straturile de bluze 
una câte una şi le aruncă pe podea. La fel se întâmplă şi cu 
şosetele. La scurtă vreme după, cu dinţii spălaţi şi alte 
câteva părţi ale corpului, murdare înainte, cât de cât curate 
acum, se întoarse în cameră şi îşi ridică blugii de pe jos şi 
celelalte haine pentru a le pune în coşul de rufe. Pe când 
era ocupat cu astfel de treburi mărunte, îşi aminti că 
fereastra lui dădea direct spre alee şi deci spre spatele 
casei de dincolo de alee. Dădu drumul hainelor, se năpusti 
la geam şi ţâşni cu capul şi umerii afară în noaptea umedă. 

Lumina din camera lui şi din bucătărie lăsase urme 
palide, dreptunghiulare în curtea pestriță. Dincolo de 
formele luminate nu se vedeau decât nişte forme şi 
impresia altor forme. O licărire slabă pe gardul stricat 
ducea spre întunericul neguros al aleii, căreia lumina lunii îi 
schiţase conturul. În spatele zidului de doi metri jumătate, 
de abia creionat, se arătau coroanele stufoase ale 
copacilor. Un moment îşi aduse aminte de copacii 
ridicându-se în spatele zidului de ciment, mai mult ca de o 
frântură văzută în trecere. O clipă dezamăgirea îl arse în 
mijlocul trupului ca o conştiinţă a pierderii. Nu va putea să 


A 


vadă spatele casei de la fereastră, cel puţin până în 
octombrie, când vor cădea frunzele. 

Câte luni de octombrie trecuseră fără... 

„„„ fără să se uite măcar o dată... 

Aprinse lumina de pe noptieră, stinse becul din cameră şi 
se strecură în pat să continue lectura cărţii luate cu câteva 
zile înainte de pe un raft din bucătărie, un volum, nedeschis 
până atunci, un roman de-al unchiului său dăruit părinţilor 
lui. Lui Philip şi Nancy / Pentru orele lungi | Cu drag, | Tim. 
Mark era un cititor sporadic, şi asta era mult spus. Nu 
fusese niciodată prea atras de cărţile unchiului, dar îşi 
dăduse repede seama că îi place Omul descompus. Cartea 
era îmbibată de un sentiment de groază care îl făcea să 
vrea să citească mai departe şi, judecând după numele 
străzilor, o mare parte din roman părea să fie plasat în 
Millhaven. Douăzeci de minute mai târziu, rândurile 
începură să se topească în propoziţii din vis. Işi stinse 
lumina, se întoarse pe partea cealaltă şi se afundă imediat 
în inconştient. 

Aşa cum un taximetrist se visează conducând, un brutar 
făcând pâine, Mark se visă în faţa casei abandonate, acum 
plină de oameni. Bărbaţi şi femei, unii dintre ei cu copii, se 
adunaseră pe veranda îngustă şi circulau intrând sau ieşind 
pe uşa din faţă. De câte ori privea spre ferestre, vedea 
petrecăreţi, vizitatori şi  sărbătoriţi  mişcându-se în 
sufrageria plină de lume. Printre cei care veneau erau 
poliţişti, pompieri cu topoare în uniforme cu dungi galbene 
şi marinari în alb, un curier de la UPS, şeful tatălui său, un 
bărbat în costum de scafandru... şi câţiva copii mici, de 
patru ani, pe care îi cunoscuse la creşă şi nu îi mai întâlnise 
de atunci. De câte ori se deschidea uşa de la casă, o 
muzică veselă ajungea până la el. Incercă o dorinţă 
incredibilă de a urca pe verandă şi de a se alătura 
petrecerii, dar o misterioasă ezitare nu-i dădea voie. Se 
simţea timid şi stânjenit, nelalocul lui: în afară de domnul 
Battley, care nu conta, singurii pe care îi cunoştea erau 
copiii de la creşă. 

De pe verandă văzu cum un chip cu o faimoasă privire 


albastră îi face cu ochiul şi un zâmbet la fel de faimos îi opri 
inima în loc: Gwyneth Paltrow! Şi cine era lângă ea, dacă nu 
Matt Damon, râzând cu gura până la urechi şi fluturând din 
mână de parcă ar spune: „Haide, Mark, vino sus!“ lar lângă 
Matt Damon era Vince Vaughn, în mod sigur, iar din spatele 
lui trăgea cu ochiul chiar Steven Spielberg, cu o mână în 
jurul taliei lui Jennifer Lopez? „Ştii bine că locul tău e aici 
lângă noi, spunea zâmbetul lui Gwyneth. Nu pricep de ce te 
porţi aşa prosteşte!” 

Să-i reziste lui Gwyneth Paltrow! Să i se împotrivească lui 
Gwynnie? Păşi pe alee şi se îndreptă spre petrecere. In timp 
ce se apropia, lumea de pe verandă începu să intre în casă, 
întâi Spielberg şi J. Lo, apoi Ben Affleck - pe care nu Îl 
văzuse până atunci! - Matt Damon, chiar şi Gwynnie, şi 
până ajunse la trepte, doar doi poliţişti aproape scheletici 
mai rămaseră uitându-se în jos spre el cu chipiurile date pe 
spate şi gulerele desfăcute. Dinţii le ieşeau din gingiile 
micşorate ca la morţi. Un poliţist numai piele şi os se aplecă 
spre el. Dinspre casă se simţea un miros de putregai, 
plutind deasupra unui val acru de muzică de flaşnetă. Unul 
dintre poliţişti se întinse să îl ia de mână şi Mark înţelese că 
arătarea asta cu înfăţişare de şacal, la fel de vie ca o 
imagine de pe un mormânt egiptean, voia să îl prezinte lui 
Shane Auslander. Sări înapoi cu inima bătându-i nebuneşte 
de şoc şi groază şi-şi dădu seama că nu fusese destul de 
rapid. Mâna murdară a şacalului prinsese deja o bucată din 
mâneca lui. Ţipă cuprins de panică şi, fără nicio stare de 
tranziţie, se trezi stând în pat, gâfâind de parcă ar fi alergat 
la maraton. 

Încet, panica îl părăsi, se dădu jos din pat şi se îndreptă 
spre fereastră. În noapte se întâmplă ceva: o formă umflată 
şi întunecată se topi printre rândurile de sârmă ghimpată 
din vârful zidului şi - crezu el - căzu pe alee. Poate era o 
pisică şi sărise de partea cealaltă a zidului, nu pe alee. 
Groaza reveni atingându-i stomacul şi plămânii, rece ca 
gheaţa uscată. Animalul nu fusese o pisică, doar dacă 
există unele ce ajung de mărimea unui porc. Şi acum era 
aproape sigur că sărise pe alee. 


Frica îl făcu să-şi imagineze lucrul acela umflat, aproape 
diform, alunecând spre partea opusă a aleii şi târându-se 
peste gardul inutil al tatălui său. Incapabil să se mişte şi să 
îşi mute privirea, Mark se holbă în jos. Era acolo, nu? Da, 
era. Prea înspăimântat să închidă fereastra în faţa a orice îi 
invada curtea, îşi puse mâinile pe pervaz şi se aplecă afară. 
O mişcare vagă din întuneric îi arătă creatura alunecând pe 
gard şi apropiindu-se de casă. Mai avea câţiva paşi şi era la 
jumătatea curţii, şi apoi... Două globuri strălucitoare, reci, 
în care se răsfrângea lumina asemenea rulmenţilor de oţel 
se uitară spre el. Îl cuprinse un fior de teroare şi se smuci 
înapoi înăuntru, dar nu reuşi să intre fără să se lovească 
partea de jos a ramei geamului. 

O secundă avu foarte ciudata senzaţie că se trezise a 
doua oară. Casa, Matt Damon şi Gwyneth Paltrow, vampirul 
poliţist cu dinţi proeminenţi şi mâini uscate fuseseră un vis 
în alt vis. 

Dar în loc să fie în pat, era tot la geam şi ceafa îl durea 
îngrozitor. Vâlvătaia insistentă şi ascuţită a durerii de la cap 
părea să-l ancoreze mai puternic în lumea raţională. Parcă 
fusese smucit dintr-un vis. Ezitant, se rezemă de geam şi se 
uită în jos. Ochii glaciali dispăruseră, nici nu fuseseră 
vreodată acolo. Nicio monstruozitate umflată nu se târâse 
spre casa lui, bineînţeles că nu. Mark închise fereastra pe 
jumătate şi se întoarse în pat. Inima îi bătea în piept ca un 
animal zvârcolindu-se în cuşcă. 

Prea tulburat să închidă ochii, i se păru că rămăsese 
treaz mai toată noaptea. Dar după standarde mai puţin 
nerăbdătoare şi subiective, adormise în jumătate de oră. 
Dacă mai avu alte vise, se risipiră în momentul în care 
mama lui, plecând spre staţia de autobuz de pe Sherman 
Boulevard, trânti uşa şi-l trezi. Tatăl lui era probabil deja 
jos, citind ziarul în căutarea a noi ştiri şocante şi mâncând 
acelaşi mic dejun sinucigaş compus din patru căni de cafea 
şi produse de patiserie, întinzând pe fiecare îmbucătură un 
strat generos de unt. Philip nu avea nimic de făcut în timpul 
verii, presupunea Mark, dar în fiecare dimineaţă se trezea 
destul de devreme să poată ajunge la Quincy cu un minut 


sau două înainte de opt. Odată ce era acolo, învârtea hârtii 
şi dădea telefoane până la cinci după-masa, când nu mai 
putea justifica absenţa de acasă. Pentru a evita orice 
contact cu el până la mijlocul zilei, Mark nu trebuia decât să 
întârzie coborârea în bucătărie cu cincisprezece minute. 

Înainte de a se ridica din pat şi a se strecura pe hol spre 
baie, se duse la fereastră şi privi scena a ceea ce fără dubiu 
fusese un al doilea vis urât. Curtea din spate părea la fel de 
liniştită pe cât se aştepta să fie. Gardul nu fusese înclinat 
mai tare, iar pe sârma ghimpată nu era nici urmă de pânză 
sau piele. Din câte putea vedea, nu erau nici urme de paşi 
sau de animale în plus faţă de cele ale lui şi ale lui Jimbo 
din ultimele câteva săptămâni. 

Imediat ce cobori, ieşi pe uşa de la bucătărie. Nu văzu 
alte semne ale intruziunii, totul era aşa cum i se păruse de 
la geamul dormitorului. Pământul bătătorit dintre fâşiile de 
iarbă nu arăta decât urmele unei perechi de DE Manteca şi 
nimic altceva - în mod sigur nicio copită sau urmă de 
animal sau orice ar fi putut lăsa în urmă creatura pe care şi- 
o imaginase târându-se peste gard. 

Pe alee, pietrele din pavaj nu arătau nicio urmă 
proaspătă sau vreo pată, cel puţin el nu distingea niciuna. 
Dar evident nu coborâse nimic de pe zid. Mai ales un 
animal mare nu ar fi putut trece prin sârma ghimpată fără 
să lase un semn. 

Cu uşurarea unui om ce îşi revine după obsesia unei 
iubiri nefaste sau un drog seducător, Mark intră înapoi în 
casă să-şi pună un castron de Chex şi un pahar de lapte. De 
parcă ar imita casa părăsită, ziarul de dimineaţă, mototolit 
de tatăl lui în căutare de ştiri senzaţionale, îi apăru dintr-o 
dată în câmpul vizual în mijlocul mesei. De data asta însă 
Mark ştiu exact ce îi atrăsese atenţia. Un titlu pe prima 
pagină: TEAMĂ PENTRU SOARTA UNUI ADOLESCENT. 
Imediat sub, Shane Auslander se uita la el, fără să îi 
întâlnească totuşi privirea. Era aceeaşi fotografie pe care el 
şi Jimbo o văzuseră în parc. 

Din articol află că Shane Auslander, elev în clasa a zecea 
la Holy Name Academy şi locuitor al părţii de nord a 


oraşului, dispăruse de cinci zile. Ultima dată fusese văzut 
plecând de acasă pentru a se alătura adunării din parcul 
Sherman, care fusese cauza recentelor plângeri ale 
vecinilor în legătură cu zgomotul excesiv şi tulburarea 
liniştii publice. Se credea că la aceste întâlniri se face trafic 
de droguri, dar poliţia nu avea nicio dovadă că băiatul 
fusese victima unei confruntări legate de acest lucru. Exista 
însă bănuiala că dispariţia lui şi a lui Trey Wilk, un 
adolescent de cincisprezece ani, care plecase din locuinţa 
unui prieten pentru a se întoarce acasă în urmă cu zece zile 
şi nu mai ajunsese, aveau ceva în comun. Ofiţerul 
responsabil de cele două cazuri, sergentul Franz Pohihaus, 
declarase că orice eventuală legătură între cele două 
dispariţii va fi foarte atent cercetată şi că poliţia investiga 
toate posibilităţile. Ca răspuns la întrebarea reporterului, 
sergentul spusese că nu poate face presupuneri în privinţa 
stării celor doi băieţi, şansele de final fericit în asemenea 
cazuri tinzând să scadă cu trecerea timpului. Chestionat în 
legătură cu o perioadă de timp estimată pentru întoarcerea 
acasă a unor fugari spusese: 

— Aici în Millhaven nu avem foarte multă experienţă cu 
astfel de cazuri. 

Încă o privire la fotografia lui Shane Auslander îi aduse 
aminte de o frântură neplăcută de vis. Un fragment nedorit 
al coşmarului îi apăru în faţa ochilor şi avu impresia că vede 
ceva sălbatic întinzând o mână osoasă să-i curme viaţa. 
Simţi cum i se face pielea de găină pe mâini şi micile fire de 
păr se ridică asemenea unor ţepi. Repede dădu paginile 
până la rubrica de artă şi cercetă reclamele pentru filme. 
Nu avea ce să facă până când Jimbo Monaghan nu se 
hotăra să se trezească, un lucru ce vara se întâmpla foarte 
rar mai devreme de ora unsprezece. 

Mark puse vasele în chiuvetă. Sperând să o scutească pe 
mama lui de griji suplimentare şi să nu îşi pună în pericol 
libertatea, împături ziarul şi-l aruncă în coşul de gunoi. 

Fără să ia o decizie conştientă, ieşi în curte pe uşa din 
spate. Picioarele îl duseră spre locul cu iarbă bătătorită şi 
pământ unde creatura monstruoasă păruse să îşi ridice 


râtul să-l privească. Zâmbi gândindu-se că ar trebui să-i 
scrie unchiului Tim un e-mail şi să-i spună că Omul 
descompus îi dăduse un coşmar de mâna întâi. Poate 
oamenii îi scriau toată ziua chestii de astea. „Cartea ta a 
băgat groaza în mine. Mersi!” Mark nu se simţea la fel de 
recunoscător. 

Apoi descoperi că în timp ce purta un fel de dialog 
mental cu unchiul păşise peste gardul stricat al tatălui său 
şi ajunsese în mijlocul aleii. In dimineaţa aceasta zidul de 
doi metri părea la fel de urât şi avea acelaşi aer care spune 
Interzis, dar nu părea la fel de sinistru. Mulţi oameni luau 
măsuri, care altora li se păreau exagerate, pentru a-şi 
asigura intimitatea pe care li se părea că ar trebui să o 
aibă. 

Şi încotro păşea el acum dacă nu spre capătul aleii către 
Townsend Street? lar de acolo unde o va lua, către est spre 
Sherman Boulevard, unde putea pierde vremea hoinărind 
prin magazine, sau către vest spre Michigan Street? 

Işi dădu seama că mergea în sens invers pe urmele 
paşilor săi din după-amiaza trecută, când luase colţul dintre 
Michigan şi Townsend cu skateboardul. De data asta voia 
să se asigure că faţada casei nu mai prezenta niciun interes 
pentru el, asemeni zidului. Işi dorea reîntoarcerea la viaţa 
normală. 

Veni de după colţ, privi un moment Michigan Street în 
ansamblu şi simţi cum aerul din plămâni i se transformă în 
vapori. Chiar înainte de a vedea vreun detaliu, terminaţiile 
lui nervoase simţiră ceva rău. Poate vreo cinci sau şase 
secunde, cunoscuta Michigan Street îi dădu impresia că e 
un teritoriu inamic. Doar atunci observă liniştea nefirească. 
Golită de viaţă şi de orice altă dimensiune, strada era la fel 
de tăcută şi moartă ca peisajul de pe un afiş. Skip era 
încolăcit pe veranda lui, mort parcă. Genunchii lui Mark 
deveniră moi şi începură să tremure, iar inima i se opri în 
piept. 

Cu o autoritate enigmatică şi doar pe jumătate 
conştientizată, care sugera că fusese acolo tot timpul, un 
om cu trup solid, cu spatele la el, apăru pe fundalul cerului 


la capătul străzii. Cel puţin acum era acolo şi poate stătuse 
în locul acela de la început, dar din pricina şocului Mark nu 
reuşise să-l vadă. Băiatul înţelese că sentimentul de rău 
emana din omul acesta - din figura ce stătea cu spatele. 
Văzu părul ciufulit ieşindu-i din guler şi spatele mare 
acoperit de o haină neagră, care cădea asemeni unei foi de 
oţel până la genunchi. Voința malefică, plină de putere, 
ieşea din el ca un abur. 

Mark se gândi deodată că fiinţa aceea nu stătuse acolo 
tot timpul. Crease atmosfera, apoi apăruse pentru a o 
completa. Crease un efect şi scopul era de a-i atrage 
atenţia. 

Cu limpezimea care urmează uneori terorii, simţi că îi 
fusese dat un avertisment. Dar arătarea din capătul străzii 
îl lăsa să descopere singur în legătură cu ce. Momentan, cel 
mai important era că fusese prevenit. 

Recunoaşterea înflori deodată în mijlocul terorii. Ah, el e 
ceea ce am văzut azi noapte. Cel care a sărit gardul şi a 
intrat la mine în curte. Revăzu forma imprecisă a râtului şi 
ochii de oţel uitându-se în sus spre geamul lui. 

Apoi una dintre noile maşini Chrysler, cu înfăţişare 
ciudată, făcu stânga şi înaintă chiar pe lângă locul de pe 
trotuar unde stătuse arătarea aceea cu spatele la el. De pe 
veranda lui, Skip se chinui să se ridice şi lătră de două ori 
prelung. Asemeni potăii domnului Hillyard, Mark se forţă să 
îşi îndrepte spatele. Pământul de sub picioarele lui se 
clătină spre dreapta, spre stânga, apoi din nou spre 
dreapta, înainte de a redeveni ferm. 

Măruntaiele şi mădularele păreau să-i tremure, mâinile, 
genunchii, inima, viscerele. Era aproape hilar să-şi 
privească mâinile fără astâmpăr. În felul în care i se 
bălăngăneau genunchii era uimit că nu tremura şi cracul 
pantalonilor. Îşi dădu seama că transpiră abundent. 

„Hai să zicem că am cale liberă, se gândi. Mă duc înainte 
să privesc locul de parcă nimic nu s-a întâmplat.” 

Avea de gând să risipească alte câteva minute privind o 
casă ce putrezea pe dinăuntru. După ce se va plictisi, va 
pleca. 


O frază din cartea unchiului său îi veni deodată în minte: 
„Ce era în joc aici, era chiar soliditatea lumii.” Bun, deci cât 
de solidă era lumea? Acum avea să se uite la casă cum nu 
o mai făcuse niciodată. Tot ce putea fi văzut, va vedea, 
dacă nu era decât o carapace goală, va pleca, ştiind că 
imaginaţia lui avea nevoie să fie bine ţinută în frâu. 

Aşezată la zece metri în faţă, pe o peluză uşor înclinată, 
casa păru să-şi schimbe subtil poziţia, fără însă a se mişca. 
Mark stătu acolo înlemnit, la fel de imobil cum fusese Skip 
cu câteva minute mai devreme. Clădirea arăta exact la fel, 
dar totuşi schimbase ceva în ea însăşi. Intr-un fel intim, pe 
care nu avea cum să-l identifice, casa se adapta prezenţei 
lui. Aşteptă. Picături reci de sudoare i se prelinseră pe o 
parte şi alta a pieptului. Fără să îşi dea seama, îşi strânse 
pumnii, iar muşchii din gambe şi braţe deveniră incredibil 
de rigizi. Avu impresia că ochii îi devin fierbinţi de la cât de 
concentrat privea. Tot trupul se purta ca în confruntarea cu 
o forţă de neclintit. 

Nici nu îndrăzni să clipească. 

Apoi avu loc o schimbare aproape invizibilă în textura 
negrului din spatele uneia dintre ferestre şi se întrebă dacă 
nu cumva o trecuse cu vederea înainte. Prea vagă pentru a 
putea fi definită, aproape că nu o percepu. Nu putea fi sigur 
că nu a inventat ceea ce credea că văzuse. Acum 
întunericul din spatele geamului avea o culoare uniformă 
gri cărbune. O secundă mai târziu, schimbarea păru că se 
întâmplă din nou, aducând de data asta şi sugestia de 
soliditate şi de mişcare. 

Gândul la figura aceea masivă din capătul străzii, plutind 
în întuneric, îl făcu să simtă o presiune neaşteptată asupra 
vezicii. În spatele ferestrei, o porţiune înceţoşată a umbrei 
se mişcă înainte şi deveni solidă, fără urmă de îndoială. Un 
alt pas aduse şi mai clar în câmpul lui vizual ceva ce putea 
fi identificat cu un cap omenesc pe un trup omenesc, poate 
mai mic şi mai zvelt decât al arătării care-l speriase atât de 
tare. Cu încă un pas, figura întunecată apăru şi mai clară, 
deşi tot imposibil de identificat. 

Lui Mark silueta îi părea prea mică şi finuţă, aşa încât 


putea să aparţină doar unei fete. Prezenţa din casă 
înaintase pentru a-l vedea şi pentru a fi văzută de el. Stătea 
nemişcată în obscuritatea de după geam, făcându-şi 
cunoscută prezenţa, tot aşa cum făcuse şi casa. Priveşte- 
mă, recunoaşte-mi prezenţa, sunt aici. Fusese ales şi asta 
însemna o invitaţie, o chemare, un fel de pact. O hotărâre 
fusese luată, nu o cunoştea, dar era clar în favoarea lui. 

Mark păşi înainte şi fiinţa din casă se estompă în 
întuneric şi invizibilitate. Dacă voia să rămână în grațiile ei, 
trebuia să rămână pe loc. 

În spatele lui o voce spuse: 

— Mă, tu chiar nu faci nimic altceva? 

Băiatul tresări speriat. Jimbo veni lângă el şi râse. 
Împinse vârful skateboardului în spatele lui Mark. 

— Ai sărit un kilometru! 

— M-ai speriat. Da’ de ce eşti treaz aşa de devreme? 

— Maică-mea s-a speriat azi-dimineaţă când a văzut 
ziarul. Mai ştii poliţaiul ăla ce ne-a arătat poza cu tipul 
dispărut? 

— Shane Auslander. Da, am văzut şi eu articolul. Pun 
pariu că nu vrea să te mai apropii vreodată de fântâna aia. 

— A trebuit să-i promit. Da’ tu arăţi ca dracu’. Pe 
cuvântu' meu. Ce-ai făcut, n-ai dormit deloc azi noapte? 

Mark nu-i putea spune lui Jimbo despre cele întâmplate 
de la ultima lor întâlnire. Era ceva intim, ca un secret pe 
care îl putea şti doar el. 

— Am dormit bine. Ca un prunc. Ca morţii. Acu’ ia zi-mi 
ceva, frate. Chiar crezi că e goală casa asta? Complet 
goală? 

— lar o luăm de la-nceput. Vrei să mergem la groapa de 
gunoi să împuşcăm şobolani. 

— Nu, tu vrei? Sunt foarte serios. 

Jimbo aruncă o privire iritată casei, apoi se uită la Mark. 

— Nu de aici a început tot, faptu' că-i goală? 

— Pe de-o parte, da. Într-o aşa zonă, o casă părăsită ar 
trebui să iasă în evidenţă. 

— Mai degrabă invers. Pe bune că nu pricep care-i 
treaba. 


— Poate ar trebui să intru într-una din zile. Să aflu sigur. 

Jimbo ridică mâinile şi păşi înapoi. 

— Eşti nebun? Dacă vrei să vezi înăuntru, uită-te pe 
geam. 

Mark ştia că nu poate face aşa ceva. Câmpul de forţă îl 
ţinea pe trotuar. Ar fi mult mai uşor să intre pe ascuns, 
decât să păşească pe cărare, să urce treptele şi să se 
holbeze pe fereastra prin care văzuse silueta neclară. 

— Hai la mine să-mi iau placa. 

Restul zilei au alunecat pe rampele pentru handicapati şi 
pe treptele mari de beton ale unui şantier abandonat din 
Burleigh, care se afla la doar o staţie de autobuz depărtare. 

Mark se chinui să nu pomenească despre casa din North 
Michigan Street de la numărul 3323 şi Jimbo fu aşa de 
recunoscător că ocoli subiectul ori de câte ori părea că ar 
putea veni vorba. Locul le aparţinea în întregime. Nu 
apărură băieţii mai mari, să râdă de tehnica lor sau să-i 
oblige să le dea echipamentul. Niciun singuratic tăcut nu se 
arătă, aşa cum se întâmpla uneori, să-i ruşineze cu abisul 
dintre abilităţile lor şi măiestria lui. Dar amândoi făcură trei 
încercări nereuşite de a sări peste o gaură de un metru 
dintr-o balustradă de beton. lşi juliră încheieturile şi 
fluierele picioarelor, dar în rest nimic serios. Pe la prânz se 
duseră la un Burger King să-şi ia câte un cheeseburger 
dublu cu şuncă, shake-uri de ciocolată şi cartofi prăjiţi. Cât 
s-au ospătat au concluzionat că Eminem a revoluţionat hip- 
hopul şi că nimeni nu cântă la fel de bine cântecele lui 
Stephin Merritt decât el însuşi. După masă se întoarseră pe 
plăcile lor arătoase la şantier, unde-şi linseră rănile şi mai 
încercară o dată să facă săritura. Amândoi reuşiră din prima 
încercare şi cu vorbele lui Eminem au întrebat lumea dacă 
poate să fie atentă. Restul după-amiezii, exceptând câteva 
căzături minore, fu lipsit de vreo greşeală, aşa că se 
întoarseră cu autobuzul în Sherman Boulevard fericiţi şi 
extenuaţi, purtându-şi cu mândrie zgârieturile şi juliturile, 
de parcă ar fi fost medalii. Va fi ultima zi în care aveau să 
simtă astfel de plăceri simple, era ultima dată când puteau 
să se distreze împreună, ca băieţii. 


Capitolul 9 


Tocmai pentru că vorbise când nu trebuia, Mark fu nevoit 
să suporte consecinţele şi să îndure cele ce vor urma. După 
cină tatăl său se refugie în bârlogul lui să citească un articol 
din Jurnalul pentru educația gimnazială, dar şi mai probabil 
pentru a răsfoi numere vechi din People şi Entertainment 
Weekly din rafturile lui de reviste. Funcţionând pe pilot 
automat, Nancy gătise o tavă de ton cu ciuperci şi felii de 
cartofi identică celei din care vor mânca invitaţii soţului la 
înmormântarea ei. Când Philip o ştersese, ea luă cele trei 
farfurii, le puse una peste alta şi le duse în bucătărie. Părea 
atât de distrasă, că Mark se întrebă dacă îşi va aminti cum 
să pună în funcţiune maşina de spălat vase. 

O urmă în bucătărie, unde clătea vasele cu mintea 
aiurea. Faţa ei, strânsă într-o reţea crescândă de linii, 
tresări schiţând un surâs neconvingător la vederea lui. 

— E totul bine, mamă? 

Răspunse cu aceeaşi frază pe care o va repeta şi două 
seri mai târziu, când Mark o va găsi pe marginea căzii din 
baia de la parter. 

— Sunt bine. 

— Sigur? Nu ştiu ce să cred, pari cam... 

Făcând un efort vizibil de a imita persoana care fusese 
înainte, îşi îndreptă umerii şi-i aruncă o privire de reproş 
prefăcut. 

— Cam ce? 

— Obosită, fu răspunsul neconvingător, singurul care îi 
veni în minte. 

— Poate sunt obosită. Ştii ce? 

Acum zâmbetul ei transmise o emoție adevărată. Se 
întinse şi-l mângâie pe cap. 

— Nu m-ar deranja nişte ajutor la bucătărie. Tatăl tău 
doar s-ar enerva dacă i-aş cere, dar poate pentru tine mai 
există speranţă. 

— Sigur, spuse el şi întinse mâna după farfuriile clătite. 
Dar mă gândeam că parcă pari şi îngrijorată. 


— Poate pari şi îngrijorată, repetă ea de parcă şi-ar testa 
abilităţile de înţelegere a unei limbi străine. 

— Da. 

Mark nu primise încă farfuriile. 

— De ce n-aş fi îngrijorată? Azi la lucru Mack şi Shirley 
mi-au spus că cineva răpeşte băieţi adolescenţi în partea 
asta a oraşului. În parcul Sherman! Nance mi-a spus: Sper 
că îţi ţii băiatul departe de fântâna aia. 

Sfârşi de vorbit şi îi întinse farfuriile de pe care picura 
apa. Mark se aplecă şi le puse în suportul de pe raftul de jos 
al maşinii de spălat vase. 

— Dar mergi pe acolo, nu-i aşa? Tu şi Jimbo vă petreceţi 
timpul pe la fântână aproape în fiecare seară. 

— Nu chiar aşa de mult în ultima vreme, spuse el şi se 
îndreptă, gata să primească orice alte vase. Acum e plin de 
poliţişti. Pun tot felul de întrebări. E de-a dreptul stupid. 

— Nu cred că este stupid. Asta trebuie să facă poliţia, 
răspunse cu un ton în care se simţea o notă beligerantă. 

— Nu dacă vor să-l prindă. În felul ăsta tot ce fac e să 
garanteze că tot mai puţini copii merg acolo în fiecare 
seară, până n-o să mai rămână nimeni. Nu cred că tipul, 
dacă există vreunul, o să se oprească, doar că ei nu or să 
ştie unde să mai caute, spuse punând paharele în maşină şi 
întinzând mâinile după încă două. 

— Şi tu ce crezi că ar trebui să facă, Mark? 

— Să stea prin parc, da' nu la vedere. Să se ascundă 
cumva. Să vină deghizați. Aşa ar avea o şansă. 

— Şi să vă folosească pe voi ca momeală? Nu prea cred, 
Buster Brown, replică, punându-i încă un pahar în mână şi 
luând castronul lui pentru cereale din chiuvetă. Nu cred că 
vreau să mai mergi în parc. Cel puţin până nu-l prind pe 
tipul care a luat băieţii âia. Nu mă interesează dacă familia 
Monaghan îl lasă pe Jimbo să hoinărească pe acolo în 
fiecare seară. El nu e fiul meu. Se poate duce singur sau tu 
şi cu el puteţi sta acasă sau merge în altă parte. Ştii, ai 
putea să te înscrii la clubul de tineret al unei biserici. Fata 
lui Shirley, Brittany, se distrează foarte bine la clubul ei. E 
un fel de a înlocui adevăratul club. Organizează şi seri 


dansante. 

— Nu vreau să mă înscriu la niciun club pentru tineri cu 
fata lui Shirley. 

— Vreau măcar să te gândeşti. Te rog. Tu şi Brittany aţi 
putea, nu ştiu... 

— Mamă, iartă-mă, dar voiam să te tot întreb ceva. 

Inchise gura cu propoziţia neterminată pe limbă şi se 
încruntă. 

— E vreo poveste în legătură cu casa din spatele nostru? 
întrebă Mark, nesigur dacă era o idee bună sau nu. 

O secundă mama lui rămase cu gura deschisă şi privirea 
îşi pierdu concentrarea. Scăpă castronul pentru cereale, 
care se izbi de podea, spărgându-se în trei bucăţi şi o pudră 
albă se împrăştie peste tot. Nancy se holbă la castron fără 
să-şi mişte mâinile. 

— Ce-i? se sperie Mark. Ce s-a întâmplat? adăugă, vrând 
de data asta să spună cu totul altceva. 

Incet, Nancy se aplecă. Nu-şi schimbă poziţia mâinilor 
până nu atinse podeaua, după care adună cele trei bucăţi şi 
le ţinu în mână. 

— Nu s-a întâmplat nimic, Mark. Aduci, te rog, mătura şi 
făraşul? 

Simţindu-se blocat şi aproape îndepărtat, se repezi să 
aducă ce i se ceruse din debara. Când îngenunche lângă 
mama lui, ea i le smulse din mână. 

— Du-te, adun eu. Vorbesc serios. Eu am scăpat afurisitul 
de castron. 

Mark se dădu înapoi şi o privi adunând praful, apoi 
continuă să măture aceeaşi porţiune de podea de părea că 
atacă nişte resturi invizibile. Era hotărât să nu plece până 
nu se va uita la el măcar. 

Evident, încerca să-şi revină pentru a vorbi în timp ce 
curăța gresia de mizeria inexistentă. 

— Mă întrebai despre casa goală de pe Michigan Street, 
nu-i aşa? spuse cu o voce deliberat fără inflexiuni. 

— Hai, mamă, nu te mai preface. 

Ea îi aruncă o privire. 

— Crezi că mă prefac? În legătură cu ce crezi că mă 


prefac? 

— Sunt aproape convins că ştii ceva despre casa din 
partea cealaltă a aleii. 

— Poţi să crezi ce vrei, replică, oprindu-se din măturat. 

— Mamă, de-aia ai scăpat castronul, e evident. 

Nancy se ridică fără să-şi ia privirea de la el. 

— Hai să-ţi spun ceva, Mark. Nu ai nici cea mai mică idee 
ce e evident. 

— Atunci spune-mi, răspunse mult mai alarmat de reacţia 
ei decât înainte. 

— Ai tu un motiv să fii interesat de casă, asta-i clar. Ai 
făcut ceva până acum? 

— La ce te referi? 

— Ţi-ai băgat nasul pe acolo? 

— Nu. 

— Ai încercat să intri măcar? 

— Bineînţeles că nu. 

— Foarte bine. Nici să nu încerci. Stai cât mai departe de 
casa aia. Toată lumea face aşa. Te-ai gândit vreodată la 
asta? 

— Nu am observat că există decât acum vreo zi. 

— Îmi pare rău că ai văzut-o, spuse cu o privire din ce în 
ce mai intensă. Răspunde-mi numai la o întrebare. Să 
spunem că nu ai observat-o pentru că toată lumea o ignoră. 
Ţi se pare logic? 

El se gândi apoi dădu din cap. 

— Acum fac doar o speculație, bine? Cred că ceva teribil 
s-a întâmplat acolo - ceva foarte, foarte rău şi de asta toată 
lumea stă departe de locul ăla. 

— Da' cum e cu cei care au venit aici prea târziu ca să 
ştie despre ce e vorba? întrebă, vrând să adauge ca noi, dar 
se abţinu. 

— E evident, Mark. Ceva e în neregulă şi oamenii simt. 
Într-una din zilele astea primăria o va demola. Până atunci, 
mai bine uită că există. 

— Bine. 

— Asta vreau să faci. 

— Păi nu pot pur şi simplu să uit, mamă. 


— Ba da, poţi. Poţi încerca măcar, replică ea venind un 
pas mai aproape şi prinzându-l de mână. 

— Fie, răspunse băiatul speriat de expresia sălbatică din 
ochii ei. 

— Nu, nu fie. Promite-mi că vei sta cât mai departe de 
casa aia. 

— Bine. 

— Spune. 

— Promit. 

— Acum promite-mi că nu vei intra niciodată în locul ăla, 
spuse, apoi deschise gura, o închise la loc şi o deschise din 
nou. Atâta timp cât trăiesc eu. 

— Hei, mamă, mă sperii. 

— Foarte bine. Teama nu o să-ţi facă niciun rău. Şi mie 
nu-mi vorbeşti cu hei. Acum repetă. 

— Nu voi intra niciodată în casa aia. 

Cu o privire intensă, ea dădu din cap. 

— Atâta timp cât trăieşti. 

— Promite! 

— Promit. Mamă, dă-mi drumul! 

Îi dădu drumul, dar degetele ei păreau încleştate în 
continuare de carnea lui. Işi frecă mâna. 

— Deci ce program ai în seara asta? 

— Probabil o să ne plimbăm prin zonă, poate mergem la 
un film. 

— Ai grijă, îi spuse, punându-şi degetele exact pe 
vânătăile pe care tocmai le cauzaseră. 

Cu skateboardul în mână, se repezi pe uşa din spate. 
Spre surprinderea lui, Jimbo îl aştepta, rezemat de zidul de 
beton de pe peste drum de alee. 

Au pornit pe alee spre casa familiei Monaghan şi West 
Auer Avenue. 

— S-a terminat cu parcul, rosti Jimbo. Cu toţi poliţaii ăia 
acolo, n-o să mai fie nimeni. 

— Cu excepţia pedofililor ucigaşi de copii. S-a terminat cu 
distracţia pentru tipii ăia. Băi frate, da’ unde să se ducă? 
Mai am două locuri goale sub veranda din spate. 

— În locurile de joacă şi în malluri. Nu le trebe decât nişte 


caramele şi o camionetă. 

Mark scoase un hohot de râs. Nişte caramele şi o 
camionetă. 

Un subiect de mai devreme îi reveni în minte aşa de 
repede că viteza ar fi putut să-l împingă câţiva metri mai în 
spate. 

— Am întrebat-o pe maică-mea despre casa aia şi o luat- 
o razna de tot. 

— Serios? păru Jimbo mai interesat decât se aştepta 
Mark. 

— M-a pus să promit că nu intru niciodată acolo. Cel 
puțin nu cât trăieşte ea. 

— Asta înseamnă că mai ai vreo cincizeci de ani de 
aşteptat. 

— Dar de ce ar crede că vreau să intru? 

— Ştie cât de înnebunit eşti după chestia aia? 

— Nu! Şi nu cred că-s înnebunit. E ceva de care nu voiam 
să-ţi spun, dar cred că trebuie. Atunci poţi să hotărăşti cât 
de dus îs. 

— Şi deci unde mergem totuşi? Am putea să luăm 
autobuzu' până-n centru la mall, să vedem dacă n-au ceva 
cd-uri noi. 

— Nu vrei să taci şi să m-asculţi? 

Mark se opri, iar după câţiva paşi se opri şi Jimbo. 

— Ce-i? 

— Te interesează? Vrei s-auzi? 

— Păi, da, da' aş putea să ascult şi-n autobuz chestia 
asta pe care nu voiai să mi-o zici. 

— Cred că azi am văzut pe cineva înăuntru. 

Jimbo se apropie cu capul aplecat într-o parte. Deci era în 
sfârşit interesat. 

— Cum adică? Prin geam? 

— Normal că prin geam, tontule. Cum altfel puteam 
vedea pe cineva? 

— Cine era? 

— N-am putut vedea aşa de clar. Parcă persoana stătea 
cumva mai în spate, cât să se ascundă în întuneric, pricepi, 
dar destul de aproape să o pot vedea. 


— Crezi că era o femeie? 

— Poate. Posibil să fi fost. 

Mark se strădui să-şi aducă aminte ce văzuse: o siluetă 
mişcându-se prin straturile de întuneric spre el, apoi 
îndepărtându-se în invizibilitate. O formă încă fără gen sau 
vârstă... 

— Ar trebui să mergem să vedem, replică Jimbo ferm. 

— Credeam că vrei să mergi în centru. 

— Nu-mi permit niciun cd până în weekend şi nici tu. 

Jimbo porni înapoi pe alee. 

— l-am întrebat şi eu pe ai mei dacă ştiu ceva de casa 
aia. Au zis că era deja goală când ne-am mutat aici. 

— Maică-mea îşi iese din minţi doar gândindu-se la ea. M- 
a pus să promit - a, da’ ţi-am zis deja. 

o 

Zidul înalt de beton se ridica în stânga lor şi Jimbo îl bătu 
uşor cu palma când trecură pe lângă. 

— Chiar pare sinistru, că tot ai pomenit. Adică nu e chiar 
normal, nu? 

La capătul aleii pietrele de pavaj se transformară în 
asfalt. Băieţii se urcară pe skateboarduri şi o luară pe după 
colţ pe Michigan Street. 

— Data viitoare aduc binoclu' lu' taică-miu, spuse Jimbo. 
Să ştii că-i foarte bun. Poţi să vezi chiar şi urmele de paşi 
de pe lună. 

Casa era pe aceeaşi porţiune îngustă de pământ. 
Ferestrele nu reflectau nimic. Urmele focului păreau să 
sfâşie cărămizile. Roţile plăcilor împrăştiau un huruit 
neîntrerupt, care răsuna în urechile lui Mark asemenea unor 
unde de şoc. Parcă ar fi făcut de trei ori mai mult zgomot ca 
de obicei, creând un vacarm care ar face vasele să zornăie 
pe rafturi şi geamurile să se zguduie în cadru. 

Câinele domnului Hillyard îşi ridică capul cu bot lung şi 
scoase un lătrat descurajat. Lui Mark i se păru că vede o 
perdea căzând la loc la fereastra dinspre verandă. Treziseră 
câinele, dar ce altceva se mai deşteptase oare? 

— Am putea să mergem în locul ăla din Burleigh, spuse 
Mark. Mai e cel puţin o oră până se întunecă. 


— Hai, rămânem aici, răspunse Jimbo, care era deodată 
foarte interesat de gândul unei fete necunoscute. Dacă-i 
acolo o să ne audă. Poate o să se uite iar pe geam. 

— Ce motiv ar avea? păru Mark să şovăie, dar inima îi 
sări în piept. 

— Să te vadă pe tine? Asta a făcut prima dată, nu? 

— Dacă a fost o ea. Dacă a fost cineva. 

Jimbo ridică din umeri şi-şi întoarse placa, uşor şi destul 
de reuşit de data asta. 

— Poate a fugit de acasă. 

— Poate. Dar în mod sigur nu o va deranja nimeni acolo, 
spuse Mark întrebându-se dacă e adevărat. Se simţea mult 
prea ciudat şi nu ar fi vrut ca Jimbo să ştie cât de puternică 
era senzaţia. 

Încă o oră îşi împinseră plăcile şi îşi dădură drumul pe 
ele, sărind de pe trotuar şi făcând sărituri. Câţiva vecini îi 
priviră de la geamuri şi de pe verande, dar nu se plânse 
nimeni. Cel puţin o dată la câteva minute, unul dintre băieţi 
arunca o privire spre ferestrele casei de la numărul 3323, 
fără să vadă altceva decât o suprafaţă opacă, ca o peliculă 
aplicată pe sticlă. 

Când începu să se întunece, Jimbo se uită la casă pentru 
a mia oară. 

— Suntem nişte proşti. Ne purtăm de parcă ne-ar fi frică 
de locul ăsta. Ar trebui să mergem şi să ne uităm pe geam. 

— Eu nu pot, i-am promis la maică-mea. 

— l-ai promis că nu intri, n-are legătură cu uitatul pe 
geam! 

— De fapt i-am promis că nu mă apropii de casă, spuse 
Mark, fiind un pic mai departe de adevăr. Chiar nu pot. Dar 
tu nu ai promis nimic, nu? rosti după o secundă. 

— Singurul loc de care am promis să mă feresc e parcul. 

— Atunci cred că poţi arunca o privire. 

Jimbo îi dădu skateboardul şi traversă aleea alergând, se 
aplecă întruchipând o parodie a lui Groucho Marx. Sări de 
partea cealaltă a trotuarului, se repezi peste gazon şi urcă 
scările din două sărituri. Pe verandă merse ghemuit de-a 
lungul peretelui atins de foc spre fereastră. | se vedea doar 


capul. Mark îl privi cum îşi face mâinile căuş la ochi şi se 
uită înăuntru. Jimbo se mişcă puţin spre dreapta fără să îşi 
ia mâinile de la ochi. Jumătate de minut mai târziu, le lăsă 
în jos, se ridică pe jumătate şi dând din umeri se uită vizavi, 
spre Mark. Dădu din cap şi făcu un semn de confuzie 
înainte de a sări de pe verandă şi a fugi înapoi în partea 
opusă a străzii. 

— Ai văzut sau n-ai văzut ceva? întrebă Mark. 

— Ar putea fi ceva acolo, adică o persoană, răspunse 
Jimbo mijind ochii. Nu ştiu exact ce am văzut. Mi s-o părut 
că încearcă să se ascundă de mine. 

— Un tip? Că eu sunt tot mai convins că am văzut o fată 
înăuntru. 

— Da? 

Mark aprobă. În următoarea jumătate de oră, 
convingerea crescu: o fată, o tânără îi dăduse voie să o 
vadă. Ca un anunţ sau o invitaţie. 

— Am o idee, spuse Jimbo. Se întunecă în vreo jumătate 
de oră. Hai să ne întoarcem la mine şi să luăm nişte chestii. 

— Ce? 

— Chestii. 

Jimbo îşi potrivi skateboardul, puse piciorul pe el şi 
alunecă în jos pe stradă, mărind viteza. Mark era în spatele 
lui. La aproape doi metri în faţă, roşcovanul luă colţul, sări 
pe trotuar şi continuă să înainteze până ajunse la alee, 
unde sări de pe skateboard, îl ridică şi alergă spre casă. 
Mark se apropie, gândindu-se că orice voia Jimbo să ia din 
casă era foarte hotărât. 

Apoi îşi aminti de binoclul meseriaş. 

— Aşteaptă-mă, strigă Jimbo peste umăr, traversând 
curtea în fugă spre uşa de la bucătărie. Lumina de 
deasupra chiuvetei avea o culoare galbenă, în spatele ei, 
cea din sufragerie trimisese un dreptunghi lung în curte. 
Mark auzi vocea ridicată a lui Jimbo, apoi a tatălui său, mai 
sonoră şi mai supărată. Se aşeză să aştepte. 

Într-o aşteptare lungă, aerul deveni mai gros şi mai solid. 
La picioarele lui, distanţa dintre pietrele de pavaj se umplu 
de umbre. O voce de alto, familiară, răsună de pe geamul 


din bucătărie, calmă şi moale ca un nor de vară. Un 
moment, Mark îşi dori să-l lase pe Jimbo să plece, iar el să 
se strecoare în bucătărie şi să stea o oră cu Margo 
Monaghan. Uşa se închise şi femeia lui ideală dispăru. Jimbo 
se apropie săltând, cu o geantă de piele într-o mână, iar în 
cealaltă cu ceva negru, semănând cu o bâtă. Îşi luă 
skateboardul sub braţ. Când ajunse la capătul curţii, văzu 
că bâta era de fapt o Maglite. 

— Chestia asta n-o să funcţioneze idiotule. Când îndrepţi 
o lanternă spre geam noaptea nu vezi decât reflexia. 

— Dacă ţii lanterna, da, da’ ce-ar fi dacă eu aş ţine 
binoclul şi tu lanterna? 

— N-o să funcţioneze. 

— Nu vrei tu să funcţioneze. Nu vrei să-ţi văd prietena. 

— Mda, exact prietena mea. 

Dar în adâncul lui, Mark ştia că amicul lui are dreptate, 
voia ca experimentul să eşueze. 

Pe Michigan Street felinarele aruncau pe jos bălți 
strălucitoare de lumină. Fără să se anunţe, noaptea 
coborâse deasupra lor. Cerul părea cu o tentă mai deschis 
decât albastrul de cerneală al pământului. O singură stea 
străpungea bolul imens de deasupra. 

— Tot nu înţeleg cum o să funcţioneze, spuse Mark. 

Jimbo aprinse gigantica lanternă şi o îndreptă fix spre 
faţa lui, zăpăcindu-l. 

— Pari speriat. 

— Nu-s speriat, mi-ai băgat lumina-n ochi! replică Mark 
ridicând mâinile în fața ochilor. 

— Atunci dă-te la o parte şi stai nemişcat. 

Jimbo cobori lanterna şi mătură cu fascicolul de lumină 
un arc de cerc neregulat pe asfaltul din fața casei familiei 
Rochenko. 

— Treci acolo. O să ţin lumina. 

— Şi tu unde o să fii? 

— Nu-i treaba ta, du-te unde-ţi spun. 

Chiar mai iritat decât înainte, Mark se întoarse şi înaintă 
până la elipsa de lumină făcută pe asfalt de Maglite. Un 
negru între două vârste într-un tricou cu Cubs stătea pe 


canapeaua din sufragerie, citind o carte legată, de mărimea 
unui dicţionar. În următoarea sufragerie, un tip obez cu o 
vârstă greu de definit, într-un tricou ca de plasă, îşi propti o 
doză de bere pe burtă. Conturul felinarelor se vedea schiţat 
pe cerul neobişnuit de luminat, care urma să se întunece 
curând. Exceptând căldura serii, strada şi înfăţişarea ei îi 
amintiră de hoinăreala în costum, în noaptea de Halloween, 
imaginându-şi cu plăcere şi teroare că prezenţe oculte 
împărțeau aerul cu oamenii. 

Când ajunse în locul stabilit, elipsa dispăru cu un clic al 
lanternei. Îşi puse skateboardul jos. 

— Bine, spuse Jimbo. Doar o secundă. 

Neclar pe fâşia lată de întuneric dintre două felinare, 
alergă spre Mark. Geanta cu binoclul sălta prinsă de curea 
ca o poşetă umflată. Când ajunse la el, trecu lanterna grea 
în mâinile lui. Mark o aprinse şi o dungă de lumină galbenă 
tăie aerul şi se concentră pe o peluză goală. 

— Închide-o! şuieră Jimbo. 

— Nu face pe tine fricosule, spuse Mark ascultându-l. 
Bun, şi acum? 

— Acum mă duc acolo şi mă pregătesc să îţi dau 
semnalul. 

Arătă în partea cealaltă a străzii, la vreo trei sau patru 
metri în josul dealului lin. 

— Nu fă nimic până nu-ţi spun. 

— Eşti aşa de enervant. 

— Cine o început, mă? Eu? Aşteaptă semnalul. 

Cu skateboardul tot sub braţ şi geanta de piele atârnând 
într-o mână, Jimbo se îndepărtă, îndreptându-se în 
diagonală înapoi pe stradă. 

Părea să se mişte în mod intenţionat încet, parcă pentru 
a-şi putea ţine firea în timp ce prietenul lui îşi pierdea 
calmul. 

Jimbo urcă pe trotuarul de vizavi şi mai înaintă câţiva 
paşi spre partea de vest a proprietăţii de la numărul 3323. 
Îşi puse skateboardul jos pe fâşia îngustă de iarbă dintre 
asfalt şi bordură şi începu să umble la geantă. Mark de abia 
putea să vadă ce face. Un obiect mic şi compact, probabil 


binoclul, se desprinse de cutie şi Jimbo se aplecă să o lase 
jos. Se ridică şi se mai jucă cu el înainte de a-l pune la ochi. 
Mark întinse lanterna în faţă ca un baston. Puse degetul pe 
întrerupător. 

Jimbo cobori din nou binocilul de la ochi, dădu din cap, se 
jucă cu lentilele. Părea să-i ia o eternitate să focalizeze 
locul. „Deci până la urmă nu e aşa de dornic să se uite pe 
geamul ăla“, se gândi Mark. Apoi îşi dădu seama că până 
nu aprindea lanterna, Jimbo de abia vedea veranda, 
darămite să se uite pe geam. Două, trei secunde se 
scurseră, apoi a patra, a cincea. 

„Am avut dreptate, îşi spuse Mark. Acum, când e aşa de 
aproape, Jimbo nu mai vrea să meargă până la capăt.“ 

Nici el nu voia, nu în felul ăsta. Totul era complet 
nepotrivit, porniseră dintr-un unghi nefiresc, dădeau buzna 
cu stângăcie. Dacă văzuse într-adevăr acel dans lent al 
înaintării şi retragerii pe care crezuse că-l vede, persoanei, 
tinerei, fetei aceleia avea să-i displacă foarte tare ce se 
pregăteau ei să facă. 

O milionime de secundă mai devreme, siguranţa absolută 
că văzuse o tânără femeie în casă se înrădăcină în mintea 
lui. 

Jimbo potrivi binoclul. 

— Acum! ordonă el. 

Fără să ezite, Mark apăsă întrerupătorul şi o dungă lată 
de lumină din ochiul lanternei depuse un cerc larg şi nu 
foarte strălucitor pe verandă. Chiar înainte de a-i spune 
Jimbo, ridică cercul spre fereastră, unde se întinse pe sticlă 
ca o pată de ulei. 

Jimbo se încordă şi sări înapoi. Cu mişcări lipsite de 
coordonare, aproape convulsive, lăsă jos binoclul şi se 
împletici spre marginea trotuarului, târâind binoclul pe jos. 
Picioarele nu-l mai ţinură. Se împiedică, se duse în jos şi 
ajunse în fund pe gazon. Trunchiul i se prăbuşi pe spate şi 
picioarele se mişcară spasmodic. 

Mark apăsă butonul lanternei şi o stinse. În întunericul 
neaşteptat, reuşi să desluşească locul unde Jimbo era întins 
asemenea unui cadavru pe peluza de la numărul 3325. 


Frica îi cercetă stomacul. Nu era sigur că poate să se mişte. 
O secundă mai târziu îşi dădu seama că deja se îndrepta 
spre cealaltă parte a străzii. 

Mintea îi era curios de goală, îşi simţea tot corpul 
neobişnuit de pustiu, ca o foaie de hârtie albă ce aşteaptă 
muşcătura ascuţită şi usturătoare a creionului. 

Mâinile lui Jimbo atârnau moi pe lângă corp, iar capul i se 
odihnea pe iarbă. Mark îngenunche lângă el şi-i privi 
freamătul pleoapelor. O combinaţie de anxietate şi frică îl 
făcu să vrea să-şi lovească prietenul în coaste. 

Jimbo clipi spre cer şi îşi umezi buzele. 

— Ce-ai văzut, frate? 

— Pe cineee, răspunse el holbându-se drept în sus. 

— Când am îndreptat lanterna spre geam, ai sărit vreo 
juma de metru în spate. Apoi ai /eşinat. 

— Asta spui tu, rosti Jimbo, a cărui faţă părea trasă şi 
aproape scofâlcită, de parcă îmbătrânise deodată. Eu spun 
că n-am văzut nici pe dracu şi că vreau să plec de aici, 
continuă punându-şi mâinile pe stomac şi respirând adânc, 
după care se ridică. Poţi să-mi aduci binoclul lu’ taică-miu. 

Mark îl recuperă şi i-l dădu. 

— Unde mi-i placa? 

Mark o găsi cu lanterna, iar Jimbo se ridică în picioare şi 
îşi recăpătă echilibrul aşa de încet de parcă l-ar fi durut 
toate încheieturile. Se întoarse şi întinse mâna după 
Maglite, pe care o îndesă în betelia pantalonilor. Mark 
merse cu el după colţ şi cei câţiva metri de alee, dar Jimbo 
nu mai spuse nimic până ajunseră la gardul stricat şi la 
zidul de beton. 

— Ne vedem mâine, rosti dându-i de înţeles prietenului 
său să nu mai înainteze. 


O ruptură în văl 
PARTEA A TREIA 


Capitolul 10 


După ce se întoarse în Millhaven la strigătul de ajutor al 
lui Philip, Tim Underhill chestionă aproape la fel de mulţi 
oameni ca un reporter conştiincios făcând muncă de teren 
în săptămâna dinaintea alegerilor. Ar fi luat avionul spre 
Alaska, dacă ar fi crezut că vreun locuitor de acolo îl văzuse 
pe Mark în ziua dispariţiei sau ar putea să-i dea altă 
informaţie. 

Odată cu trecerea zilelor, simţi crescând în el o disperare 
tot mai mare. Işi dădu seama că-l iubea pe băiat mai mult 
decât crezuse: pentru potenţialul lui, pentru trăsăturile lui 
incredibil de frumoase, pentru gingăşia ascunsă a firii sale - 
dar şi pentru furiile, frustrările şi momentele de bravură 
nesăbuită. Până la urmă, era doar un copil şi dacă îl iubeai 
mult şi responsabil trebuia să-l accepţi aşa cum era. Tim 
dorise să-l ia să stea cu el la New York o vreme. Işi spusese 
că un băiat ca el trebuie să vadă oraşul şi să simtă milionul 
de oportunităţi pe care-l oferă, să înveţe să-i aprecieze 
bunătatea hotărâtă şi să ajungă să înţeleagă că oraşul era 
opusul a ceea ce credeau despre el oamenii trăind în alte 
părţi ale ţării. Era mai cinstit, mai generos şi mai atent 
decât multe târguri şi orăşele. Cel puţin aşa era New York- 
ul lui şi al celor mai mulţi dintre cunoscuţii lui. 

În zilele de după reîntoarcerea la Millhaven, în timpul 
întâlnirii cu bărbaţi şi femei care ar fi putut vedea mai mult 
decât îşi dădeau seama, deşi probabil nu se întâmplase 
aşa, Tim Underhill fu forţat să recunoască în ce măsură se 
gândise la Mark, conştient sau nu, ca la fiul său. 
Bineînţeles, nu-i putea vorbi despre aşa ceva lui Philip. 
Două pierderi succesive îl zdrobiseră şi-l transformaseră 
într-o creatură goală pe dinăuntru, complet dependent de 
el pentru a primi speranţa pe care îşi mai dădea voie să o 
simtă. În lipsă de altceva mai bun de făcut, Philip continuă 
să meargă la lucru, dar pentru că munca nu însemnase 
nimic serios în ultimele două săptămâni, biroul directorului 
adjunct era doar un refugiu lipsit de asocierile emoţionale, 


inevitabile acasă. 

Tim îşi dorea ca Mark să fi fugit din casa de pe North 
Superior Street, numărul 3324, spre cea de pe Grand, la 
numărul 55. Îşi dorea să fi meritat mânia fratelui său. Furie 
care era după părerea lui mai bună decât deznădejdea. 
Philip nu-i mărturisise niciodată, dar se hotărâse să accepte 
confortul întunecat al deznădejdii în momentul în care 
vocea unui crainic de la WMTG, răsunând din radioul 
portabil de pe biroul lui, îi atrăsese atenţia de la o 
mâzgăleală elaborată, cu anunţul că un al treilea nume se 
adăugase celui al lui Shane Auslander şi Trey Wilk. Anunţul 
fusese difuzat la începutul ştirilor de la ora trei. Sergentul 
Franz Pohihaus, de la departamentul de poliţie din 
Millhaven, raportase găsirea cadavrului adolescentului de 
şaisprezece ani Dewey Dell în tufărişul de pe malul estic al 
râului Kinninnick. Se credea că ucigaşul fusese forţat să 
arunce trupul în grabă, nemaiavând timp să se 
descotorosească de el cum făcuse cu cele ale lui Auslander 
şi Wilk. „Şi Mark“, îşi spusese Philip, doar pe jumătate 
conştient că pierduse orice putere de a spera. 

Trupul lui Dewey Dell fusese găsit pe poteca neîngrijită 
după ce Tim se întorsese în Millhaven. În ziua sosirii îşi 
găsise fratele extrem de încordat. Dacă ar fi fost fumător, 
ar fi ajuns deja la patru, cinci pachete pe zi. Tim i-a ordonat 
să-l însoţească la cină la Violet, restaurantul fiţos construit 
în adâncimile de sub Pforzheimer, şi de dragul bunului simţ, 
Philip se calmă destul cât să ia masa fără să sară în sus la 
mijlocul ei pentru a mai suna o dată la poliţie. In noaptea 
aceea încă se mai gândi că Mark luase autobuzul spre 
Chicago sau vreun loc asemănător, în încercarea de a 
scăpa de ceea ce văzuse. Şi insistă să se întâlnească cu 
Tom Pasmore, voia ca talentul detectivului să-i găsească 
băiatul. Prima jumătate de ora la Violet, Tim se căzni să-l 
convingă că de ar sta pe pragul lui şi ar suna la uşă, oricât 
de prieten îi era, omul ar refuza să îi primească sau să aibă 
de-a face cu situaţia lui Mark. Philip se încăpăţână să nu 
creadă, aşa că Tim scoase celularul şi-l sună să-şi 
dovedească spusele. Pasmore acceptă totuşi să se vadă cu 


Tim mai târziu în aceeaşi seară. 

După ce Philip plecă fără tragere de inimă, iar Tim îşi 
conduse maşina, închiriată de la Town Car, mare cât o 
barcă, spre casa lui Tom Pasmore de pe Eastern Shore 
Drive, acesta fu încântat să-l vadă şi făcu într-adevăr nişte 
şmecherii la calculatoarele lui după care îi spuse că reuşise 
să afle că Mark nu luase autobuzul spre Chicago sau 
oriunde altundeva în ultima lună. Acceptă să ajute cât 
poate de mult, dar, aşa cum era de aşteptat, refuză să-l 
întâlnească pe Philip, decât dacă era absolut necesar. 

A doua zi Tim luă micul dejun cu fratele lui, îl privi 
plecând la lucru şi începu laboriosul proces de a suna la 
uşile vecinilor. Când obosi, se duse în parcul Sherman şi se 
alătură unei echipe de doi poliţişti, Nelson Rote şi Tyrone 
Selwidge, care chestionau oamenii despre copiii dispăruţi. 
Când ei arătau fotografiile, o arăta şi el pe a lui. Nimeni nu- 
şi aminti să fi văzut pe vreunul dintre ei plecând din parc 
acompaniaţi de cineva, deşi două femei cu cărucioare 
spuseră că li se pare familiar chipul lui Mark. Nu-i ştiau 
numele, dar îl văzuseră prin zonă. 

— E un băiat aşa de arătos, spusese una dintre mame. 
Serios, am o prietenă care - ah, îmi cer scuze. 

La scurtă vreme după ora trei, în acea după-amiază, 
telefonul lui Tim se porni pe cântat şi-l smulse din buzunar, 
speriindu-l pe Jimbo Monaghan, la a cărui casă ajunsese 
după întoarcerea în Superior Street. Nu, cel care suna nu 
era Mark, aşa cum i se păruse posibil vreo două secunde. 
Philip tocmai auzise despre soarta lui Dewey Dell la postul 
de radio WMTG. 

— Mark obişnuia să se plimbe pe acolo. Chiar unde au 
găsit cadavrul, pe malul râului. Credeam că e un loc aşa de 
sigur! Era o potecă şi drum de biciclete. ie nu ţi s-ar fi 
părut un loc sigur? 

Tim se gândi că da. 

— Nimic nu e sigur, Philip. Nu în zilele noastre. 

Simţi în vocea fratelui său că îşi pierduse speranţa ca fiul 
lui să fie în viaţă. Durerea produsă de moarte era mai 
suportabilă decât cea a incertitudinii. 


— Au şi un nume pentru individ, îi spun Ucigaşul din parc. 

Pentru că tocmai auzise de descoperirea cadavrului unui 
puşti, Jimbo Monaghan se uita la Tim cu ochi bulbucaţi. 

Cobori mâna cu palma în jos şi degetele răsfirate, 
făcându-i semn băiatului să mai aştepte câteva secunde. 

— Presa dă tot timpul nume interesante psihopaţilor care 
nu au fost prinşi. Ascultă-mă. Eu nu am renunţat încă. 
Puştiul ăsta nu a fost găsit nici măcar aproape de parcul 
Sherman, nu? Şi până acum nimeni nu ştie cu adevărat ce 
s-a întâmplat cu Auslander şi, cum-îl-cheamă? Wilk. 

— Ai mai vorbit cu Tom Pasmore? 

— Face cât de mult poate. 

Închise şi vâri telefonul în buzunar. 

— Îmi pare rău, Jimbo. Tocmai ajunsesem la partea cea 
mai interesantă. Stăteai acolo cu binoclul, Mark a aprins 
lanterna şi... ce, s-a făcut negru totul? 

— Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că-s întins pe 
iarbă, iar Mark se uită la mine şi-mi zice ceva. 

— Ce-ţi zice? 

— Ai sărit vreo juma’ de metru în spate, apoi ai leşinat. 
Ceva de genu'. 

— Şi aşa ai făcut? 

Jimbo se mişcă pe scaun, semănând un moment cu un 
şoricel sub privirea atentă a unei pisici. În faţa lui era o 
doză rece de Coca-Cola, iar Tim avea un pahar de apă cu 
gheaţă. De la subsol se auzi cum Margo Monaghan 
deschide uşa uscătorului. 

— Cred că da. 

— Şi asta din cauza a ceea ce ai văzut? 

Jimbo se uită în altă parte şi ridică din umeri. 

— Mark îţi spusese că a văzut o fată în camera aia? spuse 
Tim aplecându-se înainte şi punând cotul pe masă. 

— Mda, recunoscu Jimbo înghițind în sec şi privind în altă 
parte. De asta am vrut să folosesc binoclul. M-am gândit că 
poate o prindem când nu se aşteaptă. 

— Şi cine credeaţi că e fata? 

— Poate o fugară, spuse Jimbo aruncându-i o privire 
piezişă. 


— Şi dacă aveaţi dreptate? 

— Am fi putut s-o ajutăm. l-am fi dus mâncare. N-am fi 
dat-o în gât sau chestii de astea. 

Expresia serioasă de pe faţa băiatului îi spuse lui Tim că 
încerca să se pună pe el şi pe Mark într-o lumină cât mai 
favorabilă. Ascundea ceva şi Tim credea că o face de dragul 
lui Mark. 

— Şi aţi văzut fata? 

Jimbo îşi încrucişă mâinile pe piept. 

— Nu prea pare, continuă bărbatul. 

— N-am văzut nicio fată, spuse băiatul, strâmbându-şi 
chipul expresiv şi holbându-se la mica doză colorată ţipător. 

— Jimbo, după părerea ta, casa de pe Michigan Street a 
avut vreo legătură cu dispariţia lui Mark? 

Capul băiatului se înălţă şi un moment întâlni privirea lui 
Tim, iar mărul lui Adam îi săltă în gât. 

— Tare nu aş vrea să fiu forţat să mă gândesc la răpirea 
de către un ţicnit cu porniri criminale ca la singura 
explicaţie pentru dispariţia lui Mark. Singurul lucru mai rău 
ar fi să nu existe vreo explicaţie, spuse Tim zâmbindu-i 
băiatului şi străduindu-se să aibă răbdare. 

— Uitaţi, domnu’ Underhill, chiar nu ştiu mare lucru. Nici 
măcar dacă Mark inventa totul... 

— Dacă e aşa, avea probabil un motiv. 

În privirea sinceră a lui Jimbo, Tim văzu că e gata să se 
despartă de o parte din secret. 

— Dar nu mai puteţi să spuneţi la nimeni, bine? 

Tim se lăsă pe spate şi-şi împreună mâinile. 

— Când lumina a ajuns pe geam, am văzut un tip acolo. 
Se ascundea în partea din spate a camerei, spuse Jimbo cu 
mâinile tremurând. Îşi umezi buzele şi se uită spre uşa de la 
subsol. Se uita direct la mine, continuă el, iar un tremur ca 
un şoc electric îi scutură tot trupul. M-am speriat foarte 
tare. 

— Nici nu-i de mirare. 

— Era mare. Cu un cap imens şi umeri largi. Ca un 
jucător de fotbal american. 

— Şi doar stătea acolo? 


— Parcă a venit spre mine - parcă s-a mişcat intenţionat 
spre lumină - şi i-am văzut ochii. Se uita la mine. Erau ca 
de metal sau aşa cumva - argintii. Apoi m-am uitat în altă 
parte, dar dispăruse deja. Nu mai ştiu altceva până l-am 
văzut pe Mark aplecat deasupra mea. 

— Lui Mark i-ai povestit? 

— Voiam să mă duc acasă. A venit la mine a doua zi şi 
atunci i-am spus. 

— Cred că a fost foarte interesat. 

Jimbo imită o serie de gesturi nici-nu-ţi-închipui, uitându- 
se în sus, ridicând mâinile şi scuturând din cap. Când se 
uită la Tim, ochii acestuia erau mari ca nişte ouă. Era cu 
adevărat un comedian înnăscut, şi în orice alte 
circumstanţe micul spectacol l-ar fi făcut să se prăpădească 
de râs. Totuşi, replica lui îl luă complet prin surprindere. 

— Interesat? Mi-a spus că s-a uitat pe geam noaptea şi l- 
a văzut pe acelaşi tip, uitându-se la el din curtea din spate! 
Şi după ce s-a trezit în dimineaţa aia l-a văzut din nou la 
capătul străzii pe Michigan Street cu spatele întors spre el. 

— Şi cum a ştiut că e acelaşi om? 

— Asta nu-i un tip obişnuit, credeţi-mă că oricine şi-ar da 
seama, spuse Jimbo în şoaptă aplecându-se spre Tim. Apoi 
chipul i se schimonosi într-o expresie de furie şi cobori şi 
mai mult vocea. Ştiţi pomana de după înmormântarea 
doamnei Underhill? 

Tim dădu din cap. 

— Mark l-a văzut şi acolo. 

— In casâ? 

— In bucătărie, cu spatele la el. Uitându-se spre uşă. Nu 
l-a mai văzut nimeni altcineva. 

— Ce a crezut Mark că face acolo? rosti Tim după ce se 
chinui un moment să găsească o întrebare. 

Paşii lui Margo Monaghan se auziră de la subsol, iar Jimbo 
se aplecă şi mai tare în faţă. 

— A crezut că e un avertisment. 

Telefonul ciripi în buzunarul lui Tim şi amândoi tresăriră 
pe scaune şi se ridicară. De data asta nu mai avu niciun 
sentiment de aşteptare şi ştiu cine e înainte de a auzi 


vocea fratelui său. Incapabil să-şi continue ziua de lucru, 
Philip îl implora să vină acasă. 

Cu un coş galben, împletit în braţe, plin de rufe proaspăt 
spălate, mama lui Jimbo urcă spre bucătărie. Mirosul de 
proaspăt şi cald al hainelor tocmai scoase din uscător 
contrasta cu expresia nefericită de pe faţa lui Margo. Trecu 
pe lângă fiul ei şi i se adresă: 

— Jimbo, sper că-i spui tot ce ştii domnului Underhill. Ştiu 
că sunt lucruri pe care ţi se pare că mie nu mi le poţi 
destăinui, dar asta e şansa ta să-ţi iei o piatră de pe inimă. 
Mă asculţi? 

Jimbo mormăi că o auzise. 

— E o chestie serioasă, băiete. Prietenul tău cel mai bun 
a dispărut. Un alt băiat a fost găsit mort. Pricepi ce vreau să 
spun? 

— Înî, răspunse fără să se uite la ea. 

Margo îl mângâie pe creştetul capului şi plecă. Curând, 
paşii ei se îndreptau în sus pe scări. Tim privi spre băiatul 
din partea cealaltă a mesei care încerca să scape. 

— Jimbo, chiar şi mama ta ştie că-mi ascunzi ceva. 

Băiatul se ghemui şi mai tare pe scaun. 

— Dar nu ştie nimic, nu? 

Jimbo suspină. Nu avea destulă încredere în el însuşi ca 
să-l privească pe Tim. 

— N-ar fi trebuit să ne apropiem. 

Tim îşi aminti că-i văzuse pe cei doi băieţi trecând prin 
Cathedral Square şi îndreptându-se spre Jefferson Street. 

— Tu oricum nu ai vrut să auzi de ea, aşa-i? 

— Nu voia să mă asculte. Parcă o luase razna. De fapt, 
avea un motiv destul de bun să se ţicnească. 

— Spune-mi, îl îmboldi Tim. 

lar Jimbo îi spuse - în mod sigur mult mai mult decât 
intenţionase vreodată. 

Mark, povesti el, devenise foarte ciudat după incidentul 
cu lanterna, părând în acelaşi timp furios şi confuz. Credea 
că i se dăduse un avertisment să stea departe de casa din 
Michigan Street şi avea deja idei fixe despre ea. In acelaşi 
timp mama lui devenise o sursă imensă de griji. 


Două nopţi după sperietura şi leşinul lui Jimbo, se 
întorsese acasă cu treizeci de minute după ora stabilită şi în 
loc să aibă parte de obişnuitul interogatoriu, o găsise pe 
mama lui pe marginea căzii din baia de la parter, zăpăcită 
şi şocată de ceea ce credea a fi teamă. După seara aceea 
starea ei păruse să se înrăutăţească. 

— Ştiţi, am crezut că sunt doi oameni care se ascund în 
casă. Tipul solid cu haina neagră şi fata. Am petrecut ore 
întregi pe partea cealaltă a străzii, sperând să-l vedem 
plecând. Trebuia să-şi cumpere de mâncare, nu? Mai ales 
dacă o ţinea pe fată prizonieră, aşa cum ne-am gândit noi. 
Sau poate ce a crezut Mark că e fată era doar Shane 
Auslander? Era un tip cam slab. Intr-o după-amiază am 
sunat la poliţie şi le-am spus că „ucigaşul din parc“ se 
ascunde în casă, dar nu s-a întâmplat nimic. 

— Nici nu au venit să verifice? 

— Nu i-am văzut, spuse ridicând din umeri şi lăsându-i să 
cadă. Nici nu ne-au mai sunat înapoi. Asta-i ultima dată, 
mă, când încerc să fac ceva pentru poliţai. Deci, pe deo 
parte e casa, pe de altă parte e maică-sa. lar el e convins 
că ea ştie ceva despre locul ăsta. În fiecare zi îi e tot mai 
rău. Mi-a spus „Parcă are impresia că moartea aşteaptă în 
casa aia. Se transformă într-o ţărancă din aia din estul 
Europei, de unde au venit strămoşii ei. Ca babele alea din 
Dracula, toate îmbrăcate în negru.” Aşa mi-a spus. Şi care-i 
problema ei? Ce ştie despre casă! Lucru care o făcea să fie 
tot mai aiurită când venea vorba de locul ăla, spuse 
uitându-se la Tim şi muşcându-şi interiorul obrazului. 
Credea că poate e ceva înăuntru care să explice de ce se 
poartă maică-sa aşa. Cum ar fi poze sau ziare vechi sau 
chiar urme de sânge, continuă părând să se simtă deja 
foarte prost şi cu o strălucire de furie în ochi. Voia să vadă 
ce-i înăuntru. Asta s-a întâmplat. Din ziua aia nu am mai 
văzut pe nimeni şi nimic intrând sau ieşind. Dacă ucigaşul 
din parc se ascunsese vreodată acolo, părea să fi plecat. ŞI 
ştiţi ce? mai spuse cu aceeaşi furie în privire. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— N-avea încrederea în mine. Idiotul. Voia să-şi încalce 


promisiunea şi nu dorea să fiu prin preajmă. 

— Jimbo, pentru numele lui Dumnezeu, ce-a făcut? 
întrebă Tim ştiind că în sfârşit dăduse de ceva. 

— A intrat acolo - a făcut o gaură în geamul din spate şi 
a ajuns înăuntru. Mi-a povestit după aia, dar atunci a vrut 
să nu-i stau în cale. Deci evident nesimţitul m-a minţit. 

_ o 

Intr-o conversaţie pe celular, în seara aceea după cină, 
Mark îl surprinsese pe Jimbo propunându-i să meargă să 
vadă ce se mai întâmplă pe la fântână. Dacă mergeau 
împreună, erau fără îndoială în siguranţă. Cel mai mare 
pericol era ca parcul să fie şi mai plictisitor decât Michigan 
Street. 

Sugestia îl încântase pe Jimbo, care voia să stea cât mai 
departe de omul ai cărui ochi îi găsise prin binoclul tatălui 
său. Şi deşi o plimbare în parcul Sherman însemna că îşi 
vor încălca în mod evident promisiunile - trebuiau să 
recunoască -, semnificaţia, sufletul  angajamentului 
rămânea intact, de vreme ce jumătate de duzină de poliţişti 
cum erau ofiţerii Rote şi Selwidge garantau siguranţa 
oricărui adolescent pe o rază de treizeci de metri în jurul 
fântânii. De fapt, părinţii ar fi trebui să-i implore să-şi 
petreacă timpul în parcul Sherman. 

Aşa că au luat-o pe alee, Jimbo simțindu-se fericit că se 
întorceau la ocupațiile obişnuite. Mare parte din ultimele 
zile avusese gustul unui prizonierat ca de vis în imaginaţia 
altcuiva. Acum simţi un sentiment de eliberare, de parcă 
fusese dezrobit într-o lume renăscută. 

Pe West Auer Avenue, un bărbat cu un tricou gri de 
fotbalist al Universităţii din Michigan, cu pantaloni scurţi de 
bumbac, cenuşii, şi şlapi cu baretă între degete spăla o 
Toyota Camry bleumarin pe aleea lui, lată cât pentru două 
automobile. Muşchi lucraţi îi ieşeau în relief pe braţe şi 
picioare în timp ce ştergea capota. Când băieţii se 
apropiară, se întoarse spre ei şi zâmbi. Fără să îşi dea 
seama, adoptară imediat mersul de băieţi de cartier. 

— Ah, sânge proaspăt. Mere’ treaba, mere’? li se adresă 
bărbatul. 


— Ca d-obicei, răspunse Jimbo. 

— Văd că vă prieşte. Să vă păziţi, bine? spuse omul 
rezemându-se de maşină şi zâmbindu-le. 

Era încă înăbuşitor de cald, iar magazinele nu se 
închiseseră. Vânzători plictisiţi stăteau pe lângă pulturi, 
aruncând priviri furişe la ceas. Maşini la distanţă mare una 
de alta treceau pe bulevard. Singurii oameni de pe partea 
lor de stradă erau o bătrână aplecată aproape paralel cu 
trotuarul şi un bărbat ce tocmai fusese aruncat afară dintr- 
un local. Dădea cu pumnii într-un aparat de taxat din 
parcare. Bătrâna avea o plasă cu ochiuri în care ducea o 
singură lăptucă. 

— Ce aş vrea să scap de oraşul ăsta al nimănui. Ar trebui 
să-i scriu lu' unchiu-miu Tim şi să-l întreb dacă pot să mă 
duc la New York să stau la el. 

— Crezi că vrea? 

— Evident, cred. De ce n-ar vrea? 

Jimbo ridică din umeri, apoi după o secundă spuse: 

— Poate aş putea veni cu tine. 

— Poate, aprobă Mark. Sau aş putea să mă duc şi să-ți 
trimit o felicitare. 

— Boschetar idiot ce eşti. 

— Tu eşti boschetar idiot, replică Mark şi o vreme cei doi 
se bâzâiră de parcă ar fi fost copii. A 

— În New York trăiesc o groază de femei trăsnet. Îs peste 
tot, frate. Stau la coadă la fiecare Starbucks din oraş. 

— Şi ce faci tu cu ele, mă. 

— Ştiu eu ce fac, spuse Jimbo. 

— Poate ştii ce să faci cu mâna dreaptă. 

— Nu am primit nicio plângere de la Ginny Capezio, 
replică Jimbo. 

— Ginny Capezio? Mai scuteşte-mă. Aia-i aşa de 
disperată că s-ar lua şi de ăla, spuse Mark arătând spre 
beţivul care terminase lupta cu aparatul de taxat din 
parcare şi părea să caute un loc moale unde să se întindă. 

Virginia „Ginny“ Capezio administrase reprize rapide de 
sex oral unui număr de băieţi de la Quincy în clasa a noua, 
printre ei fusese şi Jimbo, Mark însă nu. După părerea lui 


Ginny sexul oral nu era sex adevărat. 

— Eşti gelos, asta-i. 

Mark recunoscu pentru sine că era gelos, dar pe Jackie 
Monaghan, nu pe fiul lui. Şi pe toţi oamenii care făcuseră 
vreodată sex cu o femeie frumoasă sau măcar pe jumătate 
frumoasă. Ginny Capezio avea picioare grase şi începutul 
foarte clar al unei mustăţi, pe care tatăl ei îi interzicea să şi- 
| dea jos. Nu credea că invențiile lui despre o fată splendidă 
şi genială pe nume Molly Witt, care după ce fusese 
universal dorită la Quincy plecase după un an, îl 
convinseseră pe Jimbo. Nici măcar nu ştia de ce minţise. Se 
întâmplase într-un moment de slăbiciune, şi după aceea 
trebuise să-şi susţină povestea. Din fericire ajunseseră la 
un colţ poziţionat în diagonală faţă de intrarea în parc şi 
verificarea traficului pentru a se asigura că pot să 
traverseze strada în fugă, fără să aştepte schimbarea 
semaforului, îi dădu o scuză să ignore remarca lui Jimbo. 

Alergară până în partea cealaltă şi acelaşi gând pluti în 
mintea amândurora, ar fi trebuit să-şi aducă 
skateboardurile. Aleile şi băncile, deşi la fel de puţin 
potrivite pentru plăcile lor cum fuseseră şi rampele de pe 
şantier, convergeau în spaţiosul bol curbat al fântânii, care 
era destul de mare pentru nişte distracţie serioasă. 

Neştiind nimic despre umbrele care se adunau în jurul 
lor, băieţii se îndreptară spre fântână pe poteca lată şi 
lungă, imaginându-şi plăcile lor bocănind şi huruind pe 
bordurile crestate. Dar plăcerea imaginată era toată 
desfătarea care putea fi simțită în parcul Sherman în seara 
aceea: un grup mic de băieţi, cocoţaţi pe marginea fântânii, 
erau ignoraţi de doi poliţişti părând să vorbească la telefon 
cu prietenele lor, dar care discutau probabil treburi de 
serviciu. 

Scena aceasta era de-a dreptul deprimantă, era de 
neconceput să i te alături. Intr-un singur gest comun, băieţii 
făcură stânga împrejur şi se duseră spre cea mai apropiată 
bancă. Unul dintre poliţişti îi cântări din priviri. 

— Şi ce facem acum? spuse Jimbo sărind în picioare. 

— Eu cre' că mă duc acas”, nu mă simt prea bine, 


răspunse Mark. 

Se întoarseră pe unde veniră, pe lângă magazinele 
aproape goale şi rândul de case cu alei ce nu duceau 
niciunde. Bărbatul atletic care-şi spăla Camry-ul le făcu cu 
mâna, iar ei întoarseră gestul. Au luat colţul spre alee şi au 
înaintat cei cincisprezece metri până la curtea din spate a 
familiei Monaghan. 

— Vrei să vii înăuntru? 

— Nu acum. Mâine ne dăm cu plăcile, bine? 

— Bine, răspunse Jimbo prefăcându-se că-l loveşte pe 
Mark în stomac, apoi rânji şi traversă curtea în fugă spre 
uşa de la bucătărie. 

Mark aşteptă până prietenul lui intră în casă înainte de a- 
şi continua drumul pe alee. La capătul ei sudic, făcu 
dreapta pe Townsend şi din nou dreapta spre Michigan 
Street, unde păşi încet pe partea vestică a străzii, 
verificând verandele să nu fie oameni care să vadă ce are 
de gând. 

Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Mark ce intenţiona, ar fi 
răspuns, să testez aerul. 

o 

Bucuros că nimeni nu-l privea, se mişcă de două ori mai 
repede spre proprietatea de la numărul 3323, aruncă o 
privire rapidă spre partea cealaltă a străzii, se întoarse şi 
alergă spre gazonul înclinat. După ce trecu de latura casei 
şi se îndrepta spre curtea din spate, se opri deodată, 
speriat de ceea ce văzuse. 

Pentru prima dată, îşi dădu seama că locuitori din 
Michigan Street tundeau iarba din faţă. In spatele casei, 
gazonul dispăruse într-o amestecătură de buruieni înalte şi 
iarbă de câmp. Flori de morcov sălbatic şi crini erau petele 
de culoare strălucind în mulţimea de plante crescute până 
la înălţimea pieptului. Cercuri de frunze moarte şi melci 
cenuşii înconjurau trunchiurile stejarilor uriaşi. Mark avu 
impresia că păşise într-o altă ţară. Insectele băzâiau. 
Imediat ce intră în încâlcitura de plante, un animal mic 
ţâşni de lângă piciorul lui şi se repezi să se ascundă mai 
adânc în iarba înaltă. Speriat de înfăţişarea casei, nici nu 


observă mişcarea. Clădirea fusese modificată de nu o mai 
puteai recunoaşte. Înţelese că se uita la ceea ce trebuia 
zidul să ascundă. 

De-a lungul bucătăriei, pe partea mai înaltă a casei, 
cineva adăugase o structură şocant de excentrică. Lui 
Mark, anexa de abia reuşi să-i sugereze existenţa a ceva ce 
putea fi considerat o cameră, dar presupuse că asta era: o 
încăpere ca un spaţiu într-un pod foarte ascuţit. Marginea 
acoperişului ajungea la un metru de pământ şi întâlnea un 
mic zid exterior. Părea o parte dintr-un cort foarte mare 
făcut din ţigle. Nu-şi putea imagina de ce construise cineva 
un asemenea lucru - o cameră lungă, fără ferestre, strânsă 
de un acoperiş foarte ascuţit. 

În cele câteva momente de când venise, aerul se 
întunecase simţitor. Zoreşte, zoreşte, se apropie noaptea. 
Mark îşi făcu loc prin iarba mare şi crinii clătinară din 
capete. O altă vietate micuță o zbughi panicată de lângă 
piciorul lui. O duhoare uscată, de junglă, se ridica dintr-un 
desiş de volbură. 

De aproape, încăperea adăugată părea prost construită 
şi având nevoie de reparaţii. Nimic nu se alinia cum trebuie 
sau nu era drept. Fâşii lungi de vopsea se decojeau de pe 
scândurile puse de-a lungul uşii de la bucătărie. Mark urcă 
trei trepte stricate şi se uită prin geamul îngust. Un strat de 
praf cenuşiu îl împiedică să vadă ceva în afară de formele 
vagi ale pultului şi a intrării cu arcadă spre încăperea de 
luat masa, identice cu cele din casa lui. Bolta sculptată în 
perete părea un truc de perspectivă. Invârti clanţa. 

Aerul din jurul lui mai avansase un grad spre noapte, deşi 
cerul era încă destul de luminat. Mark dezbrăcă tricoul pe 
care-l avea deasupra şi-l învârti în jurul pumnului. Se 
văzuse făcând asta de când se despărţise de Jimbo, acum 
însă părea să se mişte mecanic, fără voinţă. Grăbeşte-te, 
grăbeşte-te, băieţel, fă ce poţi mai rău, noaptea, noaptea 
neagră coboară. Cu mâna învelită, dădu un pumn în geamul 
îngust. Cioburi de sticlă prăfuită căzură înăuntru, sunară 
cristalin şi explodară în frânturi minuscule. Ceva ciudat şi la 
fel de real ca un miros ieşi pe geamul spart şi se prinse în 


jurul lui aşa de uşor că nici nu-şi dădu seama. Părţi crestate 
ale geamului erau încă prinse de cadrul de lemn şi le zdrobi 
cu lovituri scurte şi eficiente. Işi desfăcu bluza de pe mână, 
dădu la o parte rămăşiţele geamului, se îmbrăcă şi băgă 
mâna. Degetele găsiră clanţa, care părea în acelaşi timp 
dură şi alunecoasă, aproape uleioasă. O întoarse, descuind 
şi scoase braţul. Apoi deschise uşa cât să poată intra un 
băiat zvelt şi, urmând planul pe care-l făcuse cu ore înainte, 
intră în bucătăria întunecată. 

O secundă sau două reuşi să simtă o senzaţie de gol şi 
neglijare sugerând abandonul absolut. Pe peretele din 
stânga văzu o uşă închisă, care trebuia să ducă probabil 
spre încăperea cort. Apoi, orice pusese stăpânire pe el după 
spargerea geamului se strânse ca o menghină. Vederea îi 
scăzu şi îşi dădu seama că nu poate inspira. Deznădejdea şi 
nefericirea se îngroşară în jurul lui ca un nor puţind. 
Stomacul şi viscerele începură să se agite. Ce-i invadase 
fiinţa oare? innebunit de greață, Mark ţipă. De-abia îşi auzi 
vocea. Când lovi mâna de uşă, se învârti spre ea. Il plesni 
violent peste cot şi piept, de parcă prinsese viaţă. Strat 
peste strat de văl puturos părea să se învârtă în jurul lui. 
Mâna dreaptă găsi din fericire clanţa. Se aruncă prin cadrul 
uşii şi trânti uşa în urmă. Reţele invizibile şi filamente 
păreau să plutească, urmărindu-l. După ce-şi şterse ochii, 
imaginea mâinilor - tremurând, atât de albe! - îl informă că 
putea vedea din nou. 


Capitolul 11 


— A, m-ai auzit vorbind cu Jackie Monaghan despre 
treaba cu „eroismul”? întrebă Philip. Crede-mă, nu are 
niciun rost să deschidem subiectul. 

— Fă-mi pe plac. Tom Pasmore mi-a pomenit ceva zilele 
trecute, dar nu ştia toată povestea. 

Fraţii erau pe Burleigh, în maşina mare a lui Tim, în care 
Philip acceptase să urce de dragul confortului, dar şi pentru 
că de pe scaunul din dreapta putea inspecta mai bine 
trotuarele. Anunţul despre moartea lui Dewey Dell, difuzat 
cu trei ore în urmă, îi dăduse voie să schimbe agonia 
speranţei cu liniştea disperării, dar convingerea că fiul lui 
era mort nu-l scutea de obligaţia de a se purta de parcă 
Mark ar mai putea fi găsit. După ce fratele său condusese 
de două ori în jurul parcului Sherman, crescând de fiecare 
dată raza, îl opri să mai dea încă o tură şi-i spuse să se 
îndrepte spre lac. 

Simulă că se uită după un grup de adolescenţi ce 
pierdeau vremea în faţa unei farmacii. În cele din urmă privi 
spre Tim. 

— Eroism! Ce glumă. Serios. Familia lui Nancy era de 
toate, dar eroică în niciun caz, spuse, apoi îşi mută privirea 
părând să se uite la parbriz, nu prin el. Fiecare ar trebui să 
facă cercetări în legătură cu persoana cu care vrea să se 
căsătorească, asta-i tot ce pot spune. 

— Trebuie să recunoşti că e o întorsătură ciudată în 
povestea lui Joseph Kalendar. 

— Totul despre Joseph Kalendar e întors pe dos. Nu-mi 
vine să cred că nu ştii. Probabil că s-au întâmplat toate 
când te zbânţuiai tu prin Orientul Îndepărtat. Individul era 
un tâmplar bun, dar tot restul era doar ţicneală. Kalendar a 
violat şi omorât o grămadă de femei, apoi şi-a omorât fiul. 
Probabil că şi-a omorât şi nevasta, ca să aibă o casă goală, 
numai bună de joacă. 

— Despre ce an vorbim mai exact? 

— Kalendar a fost arestat prin 1979, 1980, nu mai ţin 


minte precis. Fă dreapta pe Humboldt şi mergi spre Locust. 
Trecem pe lângă părculeţul ăla. 

— Vrei să conduc spre East Side? 

— Nu se ştie niciodată, replică Philip, vrând să spună că 
era imposibil de prezis unde s-ar duce un adolescent care 
fuge de acasă. 

— Tu şi Nancy v-aţi întâlnit vreodată cu familia Kalendar? 
Doar erau veri primari, până la urmă. 

Philip scutură din cap. 

— Nici nu prea eram sigur de existenţa tipului până când 
mi-a spus Nancy într-o zi că nevastă-sa a venit să o vadă. 
Asta se întâmpla când trăiam în Carrollton Gardens. Mult 
spre vest. Ce greşeală. M-a dezgustat locul. O grămadă de 
snobi care nu vorbeau decât despre golf şi bani. 

— Nevasta lui Kalendar i-a făcut o vizită lui Nancy? Când 
s-a întâmplat? 

— Prin '72, sau pe-atunci. Era iarnă - o iarnă groaznică. 
Eram căsătoriţi doar de vreo doi ani. Când am venit de la 
lucru, Nancy era foarte supărată. A refuzat să-mi spună de 
ce. Apoi într-un final s-a dat pe brazdă şi mi-a spus că 
nevasta vărului ei i-a făcut o vizită. Nu-mi aduc aminte 
numele femeii, Flora, Dora, cine ştie. Probabil voia bani. 
Bineînţeles, Nancy ştia că nu trebuie să-i dea. Ne gândeam 
să ne facem şi noi o familie, şi m-aş fi enervat foarte tare 
dacă ar fi dat ameţitei ăleia de verişoare din banii pe care i- 
am câştigat eu cu greu. 

— Şi zici că Nancy era supărată? 

— Foarte. Foarte tulburată de toată treaba. 

— Ţi s-a părut că se simte vinovată? 

— Asta e un fel de a vedea lucrurile. Vinovată, tulburată. 
Fereşte-te de oamenii ăştia i-am spus. Să nu-i mai laşi 
vreodată să se apropie de noi. 

— Şi pe Kalendar l-ai văzut vreodată? 

Philip se scutură ca trecut de fiori. 

— Dar Nancy trebuie să-l fi cunoscut, cel puţin în 
copilărie. 

— Sigur, l-a cunoscut. Cred că a fost aproape normal în 
copilărie, dar a început să devină ciudat destul de devreme. 


Problema a fost că nimeni nu a ştiut cât de ciudat. Nancy 
mi-a spus o dată o chestie despre el - după ce a fost 
arestat. Spunea că era înspăimântător şi numai să stai în 
preajma lui. 

— Cum adică? 

— Spunea că omul absorbea parcă tot aerul din cameră. 
Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu nevastă-sa. Pun pariu că 
a omorât-o şi pe ea şi s-a descotorosit de cadavru. Ce-i 
sigur e că a dispărut. 

— La cât timp după ce s-a întâlnit cu Nancy? 

Philip se uită la el cu o presupunere surprinsă în privire. 

— La vreo patru, cinci săptămâni. Nancy a dat un telefon 
pe la amiază, sperând ca el să fie la micul lui atelier, 
închiriat pe Sherman Boulevard. Dar a răspuns Kalendar şi 
i-a spus că habar nu are unde e. Myra, aşa o chema! Muiere 
proastă, cum să nu-ţi fie milă de ea, să se încurce cu un tip 
ca el. 

— Şi totuşi mai e chestia cu eroismul. 

— A fost primul lui moment de faimă, râse Philip. Ne 
apropiem de Shady Mount Hospital. Fă stânga. Hai să 
conducem spre nord o vreme. 

Tim se gândi că fratele lui vrea să ajungă de fapt pe 
Eastern Shore Drive, unde spectacolul caselor impunătoare, 
locuite de oameni ai căror copii erau moştenitori care 
frecventau şcoli ca Brown şi Wesleyan, l-ar putea distrage 
de la realitate. Căuta lucruri care să-i abată gândul, nu pe 
Mark. Se dăduse bătut, acum aştepta doar ca poliţia să-i 
găsească trupul. 

— S-a întâmplat când de abia o cunoscusem pe Nancy. În 
vara în care am împlinit nouăsprezece ani, în 1968. Normal 
că nu ştii nimic, erai plecat să măcelăreşti comunişti, nu-i 
aşa? 

— Cei mai mulţi dintre băieţii din plutonul meu le 
spuneau slinoşi, replică Tim zâmbind. 

— Mijiţi, oblici. 

— Ştii că poţi spune oamenilor că ai fost şi tu acolo. 

— Uneori le spun. 

— Sunt convins. Deci, Kalendar a salvat viaţa a doi copii? 


— Povestea a fost în toate ziarele. În casa vecină o priză 
s-a scurtcircuitat şi imediat a izbucnit focul. Era cam şase 
dimineaţa. Durează cam zece minute ca toată casa să se 
umple de fum. Întâmplarea a făcut ca Joe Kalendar să fie 
prin curtea din spate şi probabil a simţit mirosul de fum. 

— Era în curtea din spate la ora şase dimineaţa? 

— Poate făcea un pipi la aer curat. Cine ştie? 

— Cine locuia în casa vecină? 

— O familie de negri - două fetiţe. Individul era şofer de 
autobuz sau cam aşa ceva. Mai târziu a spus că băiatul 
nostru l-a ignorat din ziua când se mutaseră, dar ce a făcut 
dovedeşte că albii şi negri pot să se înţeleagă, cel puţin în 
Millhaven. Porcăria asta era exact ce voiau oamenii să 
audă. Mai ales atunci, la un an după revolte - cele din 
Detroit, Chicago, Milwaukee. Au băgat botul şi au făcut din 
Kalendar un simbol, spuse şi zâmbi. Evident, lui puţin îi 
păsa de negri. 

— Şi ce a făcut, a salvat copiii? 

— Pe amândoi. Părinţii nici nu se dăduseră jos din pat 
când a ajuns la uşă. Dacă nu era el, ar fi murit toţi asfixiaţi. 
Şoferul a spus că a spart uşa şi a luat-o drept înainte. Striga 
„Unde sunteţi? Unde sunteţi?” Copiii au dat de el sau el de 
ei. l-a luat şi i-a scos afară. 

— Şi părinţii erau tot în pat? 

— Stăteau în uşa dormitorului, neştiind ce să facă. Şocaţi 
şi somnoroşi, dar oricum nu cred că negrul era nu ştiu cât 
de deştept oricum. Kalendar a intrat iar, s-a lovit de bărbat 
şi nevastă-sa şi i-a scos şi pe ei afară. 

— Deci i-a salvat pe toţi. 

— Poţi să priveşti şi aşa. Dar Kalendar nu voia să se 
oprească. 

— Credea că mai sunt oameni înăuntru? 

— Şoferul i-a spus unui reporter cum a încercat Kalendar 
să mai intre încă o dată când poliţia şi pompierii l-au 
împiedicat. Toate au fost din nou discutate când a fost 
arestat, aşa îmi aduc aminte. 

Tim luă colţul spre o stradă drăguță numită An Die 
Blumen şi se îndreptă spre lac. Prefăcându-se nu prea 


convingător că se uită după Mark, Philip îşi lăsă privirea să 
se oprească asupra unui grup de adolescenţi mergând spre 
est, toţi cu rachete de tenis şi genţi moi de la Adidas şi 
Puma. Aveau privirea aceea de încredere absolută în ei 
înşişi, rezultat al părinţilor bogaţi, şcolilor particulare şi al 
sentimentului că li se cuvin unele lucruri. : 

— AŞ vrea să-mi pot permite să locuiesc aici. In locul 
blegului ăluia de Jimbo Monaghan, Mark ar putea să aibă 
prieteni ca puştii ăştia. Uită-te la ei, nimic nu-i poate atinge. 
Trec prin viaţă râzând şi cărând rachete de tenis. Ştii de ce? 
Pentru că e departe de Pigtown. 

Tim cunoştea că Tom Pasmore crescuse în cartier, după 
colţ, şi viaţa nu fusese nici sigură, nici stabilă. Coti pe 
Eastern Shore Drive, iar Philip întoarse capul să privească 
locuinţele grandioase. Într-una dintre ele un bărbat îl 
omorâse pe amantul soţiei, în alta un milionar căruia îi 
plăceau costumele negre şi trabucurile cubaneze îşi violase 
fiica de doi ani, iar în alta doi ofiţeri de poliţie, cu rol de 
călăi în timpul liber, omorâseră un om foarte inteligent şi 
bun. 

— Jimbo nu era bun pentru Mark, continuă Philip. 

— Sper că glumeşti. 

— Crede-mă, mă pricep la copii, şi ei doi nu erau deloc în 
rândul lumii. Ca să fiu sincer, erau o pereche de rataţi. Și 
din punctul meu de vedere se apropiau cam tare de 
prăpastie. Îţi poţi da seama după muzica pe care o 
ascultau. Nu era pentru oameni normali. Toate chestiile 
alea fanteziste îmi dădeau fiori. 


Capitolul 12 


În noaptea în care Mark intră pentru prima dată în casa 
părăsită, fata pierdută, cea pe care refuzase să o ajute, o 
vizită din nou pe Nancy Underhill. Fiul ei plecase pentru 
restul serii, iar Philip dispăruse în „bârlogul” lui, unde avea 
să rămână până la ora zece, moment în care avea să iasă, 
să anunţe că merge la culcare şi să se uite la ea de parcă 
orice abatere de la program indica procese mentale ce 
trebuiau puse sub semnul întrebării. La zece şi jumătate fix 
se ridica în şezut în pat şi asculta cu atenţie să vadă dacă 
nu aude cum Mark deschide uşa de la intrare sau cum trece 
prin curtea din spate şi intră în bucătărie. Dacă sunetele nu 
îi aduceau informaţia dorită, o informa să „pună la punct” o 
pedeapsă potrivită pentru „fiul nostru”, apoi se întindea, se 
întorcea pe partea cealaltă, şi cu datoriile de director 
general executiv al familiei Underhill din Superior Street 
împlinite, se întorcea la somn. 

Ea stătuse pe canapea cu picioarele adunate sub ea şi o 
cană de cafea rece în faţă pe masă, holbându-se la, dar 
nevăzând, o reluare a serialului Dragu/ de Raymond. Filmul 
era un camuflaj. Philip îl detesta şi era foarte improbabil să 
o întrebe ce-i cu ea dacă o găsea urmărindu-l. 

În locul unei scene unde actorul pe nume Ray Romano se 
prefăcea că se ceartă cu tatăl lui, Nancy privea cu totul 
altceva, ceva ce se derula pe ecranul ochiului ei intern. O 
întâmplare care avea loc nu într-o sufragerie imaginară din 
Long Island, ci în bucătăria unei case ieftine de suburbie, 
construită de un antreprenor dubios pe nume James 
Carrollton, în al doilea an din cei trei în care se bucurase de 
roadele evaziunii sale fiscale. In locul lui Ray Barone, 
jurnalist sportiv şi tată a trei copii, era Nancy Underhill, o 
casnică din suburbie, fără copii după doi ani de căsnicie, iar 
în faţa ei era Myra Kalendar, soţia teribilului ei văr, Joseph, 
care în adolescenţă adunase câinii şi pisicile din cartier şi îi 
dusese în secret, departe, îi udase cu gaz şi le dăduse foc. 
Activitatea aceasta o numise „a face torţe”. 


Myra fusese aşezată în partea cealaltă a mesei în 
bucătăria slinoasă de suburbie şi ceruse ajutor. Nu avea 
prieteni. Nu putea vorbi cu nimeni în afară de Nancy. 
Joseph ar omori-o dacă s-ar duce la poliţie. Implora, nu 
pentru ea, ci pentru fiica ei, care de la naştere devenise 
proprietatea lui Joseph Kalendar şi jucăria lui. In anul acela 
Lily Kalendar împlinea şase ani şi existenţa ei fusese ţinută 
secretă atât faţă de stat, cât şi faţă de instituţiile de 
învăţământ. Până în acel moment, nici Nancy nu ştiuse 
nimic. Joseph îşi scotea fata din casă doar noaptea, să nu o 
vadă vecinii. Singura dată când reuşise să iasă în timpul 
zilei - să fugă! - se ascunsese pe alee, iar tatăl ei 
înnebunise de furie şi îngrijorare. Când simţise miros de 
fum şi văzuse că vine de la casa vecinului negru care avea 
două fete pe care le văzuse de multe ori jucându-se în 
curte, se gândi că poate fugise acolo. La întoarcere, tuşind, 
roşu la faţă şi puţind a fum, Lily se târâse afară din 
ascunzătoare, plângând şi implorând milă. 

In loc de asta, povestise Myra, primise o bătaie soră cu 
moartea. Tatăl ei o iubea, era dragostea vieţii lui, iar 
neascultarea ei urma să o coste scump. După aceea Joseph 
construise o cameră specială unde să o ţină pe preaiubita 
lui fiică şi un zid, special pentru a o ascunde. Dar erau doar 
două dintre multele modificări făcute casei. 

Cel mai rău era... nu vru să spună. 

Scena se derula iar şi iar în mintea lui Nancy în vreme ce 
se uita în gol spre televizor. O vedea pe Myra hohotind, pe 
ea însăşi tremurând şi lăsând capul în jos, gândindu-se: 
„Philip are dreptate, e complet dezechilibrată. Nimic din ce 
spune nu e real, inventează.” Ştia ce făcuse, se speriase. Îşi 
spusese: „Myra a pierdut sarcina, ştim cu toţii. Doamne 
ajută că nu există nicio fiică. Amândoi sunt nebuni.” Teama 
de oribilul ei văr o făcuse să-şi trădeze nepoata. Opt ani 
mai târziu, titlurile din ziare arătaseră lumii de ce era 
capabil vărul ei, dar Nancy nu se putea minţi: ştiuse 
dintotdeauna. 

Mark o surprinsese venind acasă devreme. După ce îi 
aruncase una dintre privirile acelea ce deveniseră deja 


familiare, fiul ei mormăise ceva despre oboseală şi 
dispăruse în camera lui. La ora zece, de parcă fusese 
invocat de unul dintre clopoţeii de la Quincy, Philip apăru în 
sufragerie şi anunţă că venise vremea de culcare. Rămasă 
singură, Nancy stătuse acolo până următorul program se 
termină. Stinse televizorul şi în liniştea bruscă înţelese că 
lucrul de care se temuse mai mult se întâmplase. Lumea 
încetase să mai înainteze pe vechile şi sigurele şine. Vălul 
se rupsese, miracole sterpe şi teribile urmau să aibă loc. 
Aşa o văzuse, ca pe o ruptura în vălului vieţii cotidiene, prin 
care vor curge monstruozităţi. Şi toate intraseră atrase de 
vechea ei crimă. 

Ştia că fiul ei nu o ascultase. Într-un fel sau altul îi trezise 
pe cei din familia Kalendar. Acum toţi trebuiau să suporte 
consecinţele, care vor fi insuportabile, dar imposibil de 
prezis. Un vierme uriaş fusese eliberat şi devora realitatea 
cu îmbucături mari, iar simţurile lui o găsiseră pe Nancy, 
trupul mare şi umed târându-se tot mai aproape, atât de 
aproape încât ea simţea pământul cedând sub el. 

Simţurile îi fuseseră amorţite de teroare. Cu câteva 
momente înainte de a putea ridica ochii să se uite la arcada 
dinspre mica încăpere de luat masa, ştiu că musafirul ei se 
întorsese. Copila aceea stătea acolo, o fată de şase ani într- 
o salopetă jegoasă, cu picioarele goale şi murdare pe 
marginea covorului uzat, cu spatele mic, subţire şi crispat 
îndreptat spre ea. Părul îi era încâlcit şi murdar de ceva 
unsuros, poate de sânge. Furia fierbând emana din ea şi 
plutea în aerul nemişcat dintre ele. In mânie era o mare 
doză de dispreţ. Lily venise prin ruptură să-şi judece 
mătuşa trădătoare, ticăloasa fricoasă şi disperată. Vai de 
furia, vai de mânia unui copil torturat, ah, ce putere are 
patima aceasta. Venise şi pentru Mark, înţelesese mama 
lui. Era jumătate al ei deja şi fusese din momentul în care 
locuinţa de coşmar a lui Joseph Kalendar se ridicase din 
ceaţă şi-l dăduse jos de pe skateboardul lui stupid. 


Capitolul 13 


Jimbo era uimit de cât de proşti pot fi oamenii deştepţi. 
Dacă el a înţeles motivul cuvintelor şi acţiunilor lui Mark din 
ultimele cinci zile, nu putea fi atât de greu să le înţeleagă şi 
alţii. Mai ales când motivul era aşa de evident. Mark 
ajunsese acasă în după-amiaza aceea, intră fără grabă în 
mica baie de la parter să se uşureze şi într-o cadă plină cu 
apă călâie şi roşie de sânge descoperise cadavrul gol al 
mamei sale cu o pungă de plastic trasă pe cap. Pelicula de 
condens din interior îl împiedică să vadă chipul. li putu 
distinge doar nasul şi gaura neagră a gurii deschise. O 
secundă mai târziu observă şi cuțitul de zarzavaturi, de pe 
care picura sânge pe gresie, lângă cadă. „Primul gând a 
fost că e vreo greşeală oribilă, îi spusese lui Jimbo. Apoi mi- 
a trecut prin minte că dacă mă întorc în bucătărie şi intru 
din nou, nu va mai fi acolo.“ 

În tot acest timp avu impresia că nici inima nu-i mai bate. 
Avu impresia că stătuse în uşa de la baie o eternitate, 
privindu-şi mama şi încercând să înţeleagă ce vedea. 
Sângele îi pulsa în urechi. Inaintase un pas şi putuse să-i 
vadă vârful genunchilor, plutind ca nişte mici insule albe în 
apa plină de sânge. 

În momentul următor se trezise stând singur în mijlocul 
bucătăriei, de parcă fusese împins de un vânt puternic. Prin 
uşa deschisă de la baie vedea mâna mamei atârnând pe 
marginea căzii. „M-am dus spre telefonul de perete. Aveam 
impresia că înot sub apă. Nici nu ştiam pe cine o să apelez, 
dar cred că am tastat numărul tatei de la Quincy. Mi-a spus 
să sun la urgenţe şi să-l aştept afară”, îi povesti lui Jimbo. 

Mark făcu exact aşa. Sună, transmise informaţiile 
esenţiale şi ieşi să aştepte. După vreo cinci minute, 
salvarea şi tatăl lui ajunseră aproape simultan. In vreme ce 
stătea pe verandă, se simţea amorţit, o luciditate intrată în 
pauză, pe care îşi imagina că o simt fantomele şi morții 
privindu-i pe vii mişcându-se cu repeziciune. 

După părerea lui Jimbo, aceea a fost ultima dată când 


Mark ştiuse ce se întâmplă cu sentimentele lui. A doua zi 
apăruse la uşa din spatele casei lui Jimbo, concentrat pe un 
plan de neschimbat. Parcă l-ar fi gândit timp de săptămâni 
întregi. Voia să intre în casa din Michigan Street, iar 
prietenul lui trebuia să îl însoţească. De fapt, era 
indispensabil. Nu putea face nimic fără el. 

Mărturisise că încercase de unul singur şi se confruntase 
cu probleme neaşteptate. Corpul i-o luase razna. Simţise că 
nu poate să respire şi de abia vedea. Toate pânzele alea de 
păianjen, îhh! Dar nimic nu s-ar întâmpla dacă Jimbo ar 
merge şi el, spunea Mark, era sigur că ar putea trece de 
uşă nestingheriţi. Şi odată înăuntru ar putea să cerceteze 
partea cea mai stranie a casei, camera cort. Nu era Jimbo 
oare curios ce-i cu o asemenea încăpere? Nu ar vrea oare 
să arunce o privire? 

— Nu, dacă tipu-i acolo, răspunse Jimbo. 

— Gândeşte-te bine. Eşti sută la sută sigur că l-ai văzut? 
Sau poate ţi-am dat eu ideea şi ţi s-a părut că vezi? 

— Nu ştiu. 

— Nu prea contează. Dacă suntem împreună, n-o să ni se 
întâmple nimic. 

— Nu te-nţeleg. 

— Avem grijă unul de celălalt. Oricum, în casa aia nu 
cred că e nimic altceva în afară de aer. 

— Aer! Acum chiar nu te-nţeleg. 

— Aerul te face să vezi chestii. Te-a făcut pe tine să leşini 
şi pe mine să îmi vină rău - aveam impresia că toată pânza 
aia de păianjen se încolăcise pe mine. Dar nu era de fapt 
pânză de păianjen, era doar aerul. 

— Bine, să spunem că are sens. Dar de ce vrei să intri 
acolo? 

— Trebuie să intru acolo. Casa aia a omorât-o pe maică- 
mea. 

Jimbo spuse în sinea lui „bineee”, speriat de înţelegerea 
care-i venise parcă printr-un mesager angelic: Mark se 
simţea vinovat şi nu ştia. Jimbo nu intuia în detaliu psihicul 
prietenului lui, dar era absolut sigur că Mark nu ar bate 
câmpii în halul ăsta, dacă în ziua de după ce îşi încălcase 


promisiunea faţă de mama sa nu ar fi intrat în baie găsind-o 
moartă. Despre asta nu se putea vorbi. Era ceva ce nu 
trebuia prin definiţie pomenit. În schimb, nu se putea opri 
să vorbească despre planul ăsta nebunesc. Jimbo decise să 
nu cedeze, să-i ţină piept cât de mult era nevoie. 

În zilele care au urmat, Mark îi testă hotărârea cu fiecare 
ocazie şi atât de des încât la un moment dat se gândi că 
venea vorba o dată pe oră despre intrarea în casa din 
Michigan Street. După primele câteva zeci, abordă situaţia 
din alt unghi. De fiecare dată când se pomeneşte subiectul, 
va pretinde că obsesia lui Mark era o glumă. Prietenul lui s- 
ar fi enervat foarte tare de o asemenea tactică, dar acum 
nici măcar nu băgase de seamă. 

Într-o zi din săptămâna ororii, Jimbo auzi de la tatăl lui, 
care auzise de la un poliţist ce-şi petrecea orele de după 
serviciu la un bar frecventat de cei ca el, numit Casa Ko- 
Rec-Ţiunii, că o echipă din Los Angeles va fi pe Jefferson 
Street în după-amiaza aceea, filmând o scenă dintr-un film 
cu gangsteri. Îl chemă pe Mark, şi deciseră împreună să ia 
un autobuz până în centru, o zonă a oraşului pe care nu o 
cunoşteau atât de bine pe cât aveau impresia. Ştiau că 
autobuzul 14 avea să-i ducă până după biblioteca oraşului 
şi muzeu şi presupuseră că de acolo vor găsi destul de uşor 
Jefferson Street în sau lângă partea de centru de la vest de 
râul Millhaven, unde teatrele şi sălile de cinema, librăriile, 
magazinele de specialitate şi alimentarele se aliniau pe 
Grand Avenue până la Universitatea Lafayette, la vest de 
bibliotecă şi muzeu. 

Se dăduseră jos din autobuz prea devreme şi pierdură 
douăzeci de minute hoinărind spre nord şi est înainte de a 
cere nişte indicaţii de la un studenţel care păruse, după 
părerea lui Jimbo, un pic prea interesat de Mark, deşi ca de 
obicei, prietenul lui era orb la cât de multă atenţie primea. 
Apoi mai merseră preţ de o stradă pe Orson Street, 
ajungând la Cathedral Square înainte de a privi spre colţ să 
vadă că trecuseră de Jefferson Street. Pentru a mai reduce 
din distanţă o luară pe una dintre cărările care formau un 
unghi prin piaţă. Cu un junghi, Jimbo îşi dădu seama că la 


începutul verii nu ar fi venit în niciun caz până aici fără 
skateboarduri, dar de data asta nici măcar nu se gândiseră 
să le aducă. 

— Trebuie să intrăm. Ştii şi tu foarte bine. Simt că te 
înmoi. Puțin câte puţin logica mea îţi roade rezistenţa. 

Ajunseră la capătul pieţei şi o luară spre stânga pe 
Jefferson. Câteva clădiri mai în faţă o mulţime de oameni se 
mişcau de ici colo de-a lungul hotelului Pforzheimer. 

Mark sări în faţă şi se întoarse, dansând pe vârfuri. 

— Nu ai încredere în logica mea uimitoare? întrebă 
ţintind cu pumnul umărul lui Jimbo şi lovindu-l apoi uşor de 
două ori. 

— Hai să ne mai gândim o dată, bine? Avem o casă 
goală, doar că s-ar putea să nu fie goală. 

— E goală, replică Mark. 

— Taci! Deci e casa asta? Foarte multă vreme nu o vezi 
cu adevărat, dar, când în sfârşit reuşeşti, vrei să-ţi petreci 
cea mai mare partea a timpului uitându-te la ea. Apoi 
maică-ta te pune să promiţi că nu te apropii de locul ăla. Tu 
te sperii, dar hotărăşti să intri oricum şi să arunci o privire. 
lar a doua zi afli că s-a omorât. Şi apoi îţi pierzi minţile, spui 
că locul e de vină şi trebuie să intri să cotrobăi peste tot. 

— Mie mi se pare foarte logic. 

— Ştii cum mi se pare mie? 

— Că e o idee foarte bună? 

— Că e vinovăţie. 

Mark se holbă la el un moment, fără grai. 

— E vină, vinovăţie pură. Nu suporţi. Te învinovăţeşti. 

Mark privi în altă parte, la felinare, la maşinile parcate, 
pancartele din faţa clădirilor de pe Jefferson Street. Părea 
de-a dreptul ameţit. 

— Jur că nimeni nu mă înţelege. Nici taică-miu, nici tu. 
Unchiul ar putea să mă înţeleagă - el are imaginaţie. Vine 
azi încoace. Poate e deja în oraş. 

Mark arătă spre Pforzheimer, neştiind că mă uitam în jos 
spre el de la o fereastră de la etajul patru. 

— Aici stă, la Pforzheimer. Costă mult să îţi iei o cameră 
aici. Pentru un scriitor, face mulţi bani. 


(Foarte drăguţ, dar nu chiar aşa aproape de adevăr.) 

— Poate ar trebui să mergem să-i facem o vizită chiar 
acum. Vrei? 

Jimbo refuză. Un adult străin, din New York, putea să 
complice foarte mult lucrurile. Băieţii şi-au continuat 
drumul până la vreo cinci metri de echipa de filmare. Un 
bărbat mătăhălos cu o barbă a la ZZ Top şi un ecuson 
agăţat de gât le făcu semn să se oprească. 

— Îi tipul din Family Ties! exclamă Jimbo. 

— Michael J. Fox? Eşti nebun? Michael J. Fox nu-i aşa de 
bătrân. 

— Nu el, tipul care-l juca pe tată-su. 

— Ar trebui să fie foarte bătrân. Dar arată destul de bine 
pentru vârsta lui. 

— Nu contează cât de bine arată, maşina aia o să-l 
şifoneze serios, spuse Mark şi râseră împreună. 

9 

Problema era că tatăl lui Mark stricase totul. Văzuseră 
maşina lui Timothy Underhill oprind în faţa casei şi Jimbo îşi 
dădu seama cât de încântat era prietenul lui doar să-şi 
vadă unchiul îndreptându-se spre verandă. Se gândi că 
părea un tip ok, destul de solid, care se simţea foarte 
confortabil în blugi şi pulover albastru. Avea o expresie de 
am-mai-fost-pe-aici care-l făcea să pară destul de 
prietenos. 

După ce închiseră wooferul şi ieşiseră din cameră, tatăl 
lui Mark făcuse o remarcă prostească chiar înainte ca ei să 
ajungă la scări - ceva despre „fiul moştenitor” şi „cavalerul 
loial”, făcându-i pe amândoi să pară nişte măscărici. Când 
se făcură prezentările, se referi la el ca la fratele de cruce 
al lui Mark şi insistă să se poarte cu ei de parcă ar fi fost 
copii de clasa a doua, ceea ce făcuse imposibilă rămânerea 
acasă. Apoi se enervă deodată şi vru să ştie când se întorc, 
iar el văzu că prietenul lui devenea din ce în ce mai iritat. 
Arăta ca un tip ce tocmai lăsase jos o servietă cu bombă şi 
voia să iasă naibii de acolo înainte să sară în aer. 

Odată afară, Jimbo îl urmărise pe Mark fără prea multă 
tragere de inimă spre trotuarul din faţa casei cu numărul 


3323, unde nicio non-siluetă neclară nu apăru în fereastra 
sufrageriei. Trebuia să recunoască: orice se întâmplase 
înainte, casa era de data asta goală ca o coajă de ou. ţi 
dădeai seama doar privind-o. Singura mişcare dinăuntru 
era doar cea a prafului adunându-se. 

— O să facem chestia asta, spuse Mark. Chiar dacă nu 
mă crezi. 

— Vrei să vin şi eu la casa funerară în seara asta? 

— Dacă nu vii, nu merg nici eu, şi trebuie să merg, aşa 
că... 
— Deci sunt cavalerul loial, răspunse Jimbo. 

o 

Singură şi masivă pe micul deal, casa funerară a fraţilor 
Trott i se păru lui Jimbo arătând ca un castel cu donjoane şi 
armuri. Interiorul era în acelaşi timp măreț şi uzat. Au fost 
direcţionaţi spre o încăpere mică şi jerpelită, care semăna 
cu o capelă, cu patru rânduri de scaune îndreptate spre un 
sicriu deschis. | se păru un lucru teribil, crud şi lipsit de 
gust: îl forţau pe Mark să se uite la chipul mamei sale 
moarte! Una era să respecţi morţii, dar cum rămânea cu 
viii? Riscă şi aruncă o privire spre sicriu. Persoana aşezată 
acolo nu arăta exact ca mama lui Mark, mai degrabă ca o 
soră mai tânără a doamnei Underhill, o femeie care plecase 
şi dusese o viaţă complet diferită. Imediat bărbaţii se 
îndreptaseră spre spatele micii încăperi, iar el şi Mark se 
aşezaseră pe ultimul rând de scaune. 

Mark primi de la tatăl lui un cartonaş cu un apus 
hawaiian pe o parte. Când o întorsese, Jimbo văzu 
rugăciunea domnească tipărită sub numele şi datele lui 
Nancy. 

— Eşti ok? îi şoptise lui Mark, care tot întorcea 
cartonaşul, examinându-l de parcă era un indiciu dintr-un 
roman poliţist. 

Mark dădu din cap. 

Câteva minute mai târziu se aplecă spre el şi-i şopti: 

— Crezi că am putea-o şterge de aici? 

Jimbo scutură din cap. 

Philip îi ordonă să se ridice şi să vină să-şi ia rămas bun 


de la mama sa. Mark se conformă şi înaintă pe culoar până 
ajunse în faţa sicriului. În timp ce Jimbo privea, Philip mimă 
un moment dramatic şi-şi puse braţul pe umerii fiului, 
probabil pentru prima dată de la a zecea aniversare a lui 
Mark. Nu se putea abţine, se gândi Jimbo. De fapt, Philip nu 
ştia că tocmai pozează pentru un fotograf inexistent. 
Credea că e sincer. Jimbo văzu cum Mark se foieşte sub 
atingerea tatălui său. 

Imediat ce Philip plecă, Jimbo se ridică şi se duse să-şi 
însoţească prietenul. Când ajunse lângă el, îl cercetă din 
ochi şi văzu după privirea înmuiată că îi era recunoscător 
pentru prezenţa lui. 

Cu o voce aproape prea mică pentru a fi auzită, Mark îl 
întrebă: 

— Cât crezi că trebuie să stau aici? 

— Ai putea pleca şi acum. 

Mark îşi aţinti ochii asupra femeii din sicriu şi chipul îi 
deveni o mască fără expresie. O singură lacrimă se scurse 
din colţul ochiului stâng, apoi din cel drept. Speriat, Jimbo îi 
aruncă o altă privire şi văzu că masca începuse să tremure. 
În ochi avea şi mai multe lacrimi. Deodată şi Jimbo simţi că- 
i vine să plângă. 

Din partea din spate a încăperii tatăl lui Mark şopti 
pompos: 

— Nu se poate să nu-ţi fie milă de sărmanul copil. 

Şi lacrimile lui Jimbo se uscară înainte de a exista. Mark 
sigur auzise şi el. 

Ochii băieţilor se întâlniră. Faţa lui Mark era extrem de 
roşie. Timothy Underhill spuse ceva atât de încet încât nu 
se auzi, iar apoi, uitând să vorbească încet, Philip răspunse: 

— Mark a găsit-o în după-amiaza aia - s-a întors acasă de 
cine ştie unde... 

Jimbo îl auzi pe Mark cum trage brusc aer în piept. 

— Până am ajuns acasă, o duceau spre ambulanţă. 

— Oh, Dumnezeule! se auzi unchiul lui Mark. 

Faţa băiatului era nemişcată şi încă puţin roşie când se 
îndepărtă de sicriu şi se întoarse. Câteva minute mai târziu, 
toţi patru se mişcau prin aerul înăbugşitor. Soarele imens era 


prea aproape de pământ şi lumina arse ochii lui Jimbo. Tatăl 
lui Mark îşi încheie haina, şi-şi îndreptă cravata, după care 
porni de parcă mergea să încheie o afacere profitabilă. 
Timothy Underhill îi privi pe băieţi cu ceva ce aproape că 
părea înţelegere, apoi îşi urmă fratele pe cărare în jos. 
Dungi de căldură se ridicară de pe acoperişul Volvo-ului. 

Mark îşi îndesă mâinile în buzunarele blugilor şi se uită la 
iarba tăiată şi ciudat de bogată, care se termina cu o 
margine ca de cuţit de o parte şi de alta a cărării. 

— Îl urăsc pe taică-miu, anunţă el cu o voce sinistru de 
normală. 

Cu un scurt fior de panică, Jimbo se întrebă cum va trece 
prietenul lui de înmormântare. 


Capitolul 14 


Pentru Mark, ziua înmormântării mamei sale se învârti în 
jurul momentului în care bulgărele maro-cenuşiu de 
pământ purtând amprenta hârleţului folosit de gropar 
căzuse în abisul mormântului ei şi lovise capacul sicriului. 
Înaintea acestei clipe, se întrebase dacă putea să facă faţă 
la tot ce aducea ziua sau va cădea pradă unor dezastre 
interioare sau exterioare. Se imaginase leşinând, aşa cum 
păţise Jimbo pe gazonul casei din Michigan Street, chiar mai 
mult de atât, se văzuse făcând o criză cu ochii daţi peste 
cap. Aceste umiliri se întâmplau, se gândi, în faţa celor 
veniţi la înmormântare la cimitirul Sunnyside. Preotul va fi 
pe punctul de a deschide marea Biblie. Familiile Monaghan, 
Shillington şi Taft plus câteva femei ciudăţele de la 
compania de gaz şi poate vreun profesor, doi vor fi lângă 
mormânt, cu o atitudine demnă şi tristă. Chiar şi Jackie 
Monaghan va fi cu siguranţă într-o stare de plâns din cauza 
mahmurelii şi deci având disperată nevoie de o duşcă 
medicinală. Tatăl lui, care se va uita drept înainte cu 
mâinile împreunate pe gorganul burţii, furios şi extrem de 
nerăbdător, îi va stânjeni pe toţi făcându-se de râs cu 
mişcările lui convulsive, iar saliva îi va curge din gură pe 
iarba îngrijită a cimitirului. Sau cerul se va întuneca dintr-o 
dată, o aversă neaşteptată va cădea peste capetele lor şi 
un fulger va aluneca de pe firmament frigându-l. 

Catastrofele interne erau şi mai rele, pentru că însemnau 
o moarte dureroasă cauzată de mecanismul fizic 
supraîncălzit şi imprevizibil al corpului său. Pentru că erau 
mai negre, acestea din urmă păreau cele mai posibile. Un 
atac de cord, un anevrism, o hemoragie craniană - bunul 
simţ îi spunea că era mult mai probabil să piară de la o 
hemoragie craniană, decât lovit de un fulger. 

Pe chipul tatălui său se putea citi că numără minutele 
până va putea să plece. Privi expresia înţepenită şi 
deprimată şi îşi dădu seama că era sortit acestui om ani şi 
ani de acum încolo. 


Un pic mai la o parte de restul grupului, îmbrăcat într-un 
costum bleumarin, cu ochelari de soare cu ramă groasă de 
un albastru ciudat, parcă supraexpus, şi o şapcă WBGO cu 
imaginea unui saxofonist, unchiul Tim părea să-i cerceteze 
pe toţi ceilalţi. Poate tatăl său îi va da voie să stea la 
unchiul Tim o săptămână sau două. 

Îl ascultă pe preot gândindu-se că părea un om bun. 
Avea un fel plăcut şi încet de a vorbi şi vocea aceea huruită 
care îţi trezeşte încredere şi care îi avantaja pe politicieni şi 
crainici. Fiecare cuvânt rostit părea de bun simţ şi atent 
ales. Mark îl înţelese pe fiecare pe rând. Insă unităţile 
verbale mai mari, cum sunt propoziţiile şi frazele, aveau 
atât de puţin înţeles pentru el că ar fi putut la fel de bine să 
fie rostite într-o limbă străină - bască, poate, sau 
atlanteană. Era hiperconştient de respiraţia care se mişca 
înăuntru şi afară din gâtul lui, de sângele care-i călătorea 
prin vene, de fierbinţeala luminii soarelui pe dosul mâinilor 
lui. 

Preotul se dădu înapoi. O maşinărie asemănătoare unui 
stivuitor cobori sicriul în mormântul săpat în pământul 
acoperit cu Astroturf!. După ce coşciugul fu aşezat pe 
fundul gropii, doi bărbaţi dădură la o parte iarba artificială. 
Tatăl lui Mark făcu cei câţiva paşi spre mormanul piramidal 
de pământ scos din groapă. Luă un bulgăre cât o minge de 
baseball, se aplecă spre mormânt şi întinse mâna. Bucata 
de pământ îi căzu din mână şi lovi coşciugul cu un zgomot 
reverberant, care îi dădu lui Mark impresia că va surzi şi va 
orbi pe loc. O secundă, lumea dinaintea ochilor lui se 
transformă în mii de punctuleţe albe şi roşii de lumină, 
mişcându-se cu repeziciune, asemenea unor pui de cometă. 
În cele din urmă se asamblară în silueta lui Philip Underhill, 
care îşi scutura mâinile deasupra gropii înainte de a se 
îndepărta. Capul lui Mark se învârtea şi centrul pieptului 
părea să-i fie plin cu o lumină efervescentă, uşor mai rece 
decât restul corpului. Unchiul Tim se îndreptă spre 
mormânt. Şi el avea un cocoloş de pământ în mână. 


1 Astroturf (în Ib. engl. în original): brazde de gazon artificiale, 
folosite în general pentru stadioane. 


Bulgărele lui atinse sicriul cu un zgomot plat şi gol, 
asemenea unei lovituri de palmă pe o uşă masivă de lemn. 

Încă destul de nesigur pe consistenţa trupului său, se 
mişcă spre piramida temporară de pământ şi scoase o 
bucată cu striaţii lungi pe latura cea mai mare. Bulgărele 
ăsta de lut trecuse prin infern. Fusese înjunghiat în 
măruntaie, muşcat şi tăiat în două. Vaporul rece din piept 
se ridică până la baza gâtului. Picioarele i se mişcară cu o 
încredere surprinzătoare pe lângă tranşeul adânc. Dădu 
drumul bucății de glod, care lovi sicriul cu un un sunet 
ascuţit, aducându-i în minte în mod neplăcut zgomotul unei 
sonerii. Îl trecu un fior. 

Orice ar fi spus Jimbo, Mark înţelese deodată că văzuse 
forţa care-l împiedicase să intre pe uşa din spate a casei, 
văzuse forţa care-i omorâse mama. Stătuse la capătul lui 
Michigan Street cu spatele spre el. Îşi aminti părul ciufulit, 
spatele larg, haina neagră, atârnând grea ca oţelul, şi 
sentimentul de rău ce izvora din siluetă. Răul se strecurase 
în mama lui şi o otrăvise până sărise singură în groapă. 

Ziua se învârtea parcă aşezată pe un pivot şi frica i se 
transformă în luciditate. Avea de îndeplinit două lucruri. 
Trebuia să afle cât de multe putea despre casa din North 
Michigan Street de la numărul 3323 şi despre cei care 
trăiseră acolo, astfel încât să poată da un nume fiinţei 
malefice. Şi mai trebuia să-i descopere secretul. Numai aşa 
putea să răzbune moartea mamei. Imagini cu el cotrobăind 
prin dulapuri şi scoțând scândurile pardoselii i se succedau 
cu repeziciune în minte. Jimbo spunea că în spatele acestor 
dorinţe era vinovăţie, dar se înşela. Ceea ce simţea era 
turbare. Ca un nou set de ordine, luciditatea aceasta ÎI 
acompanie pe drumul de întoarcere în Superior Street şi-l 
trimise înăuntru cu zgomotul surd al scopului bâzâindu-i în 
cap. Înmormântarea se terminase, era timpul să 
pregătească următorul pas, grăbeşte-te, grăbeşte-te, 
minutele fug. 

Bărbaţi şi femei intrară pe uşa principală, dar Jimbo nu 
era printre ei. Tatăl lui şi Unchiul Tim pregătiseră sucurile, 
caserolele şi tortul de cafea aduse de familiile Shillington şi 


Taft şi nu peste multă vreme o mulţime aşa de numeroasă 
de parcă ar fi fost muşte în jurul unui cadavru se adunară în 
jurul mesei din încăperea de lângă bucătărie, spărgând 
roiul şi adunându-se iar în timp ce se mişcau prin sufragerie 
cu farfurii şi pahare de hârtie în mâini. Cuplul Rochenkos 
veni ţinându-se de mână pentru că erau intimidaţi şi nu se 
simțeau în largul lor. Câteva clipe mai târziu bătrânul 
Hillyard îşi făcu loc prin uşă, fără să se ţină de mână cu 
nimeni, de fapt strângând cu putere un baston, şi cealaltă 
palmă adânc îndesată în buzunar. Foarte supărător, prinse 
privirea lui Mark şi se îndreptă şchiopătând spre el. Intr-o zi 
în care erau peste treizeci de grade afară, purta o cămaşă 
groasă ecosez, pantaloni vechi de blugi, susținuți de 
bretele, şi o pereche nepotrivită de cizme de cowboy. 

— Mi-a părut tare rău să aud de mama ta. Condoleanţele 
mele, fiule. Dacă pot să te ajut cu ceva, trebuie doar să 
ceri. 

„De parcă o să am vreodată nevoie”, se gândi Mark şi îi 
mulţumi bătrânului. 

— V-am văzut pe tine şi pe băietul ăsta al Monaghanilor 
pe skateboarduri în fiecare zi. Da' să ştii că roţile alea ale 
voastre fac aşa un ropot insuportabil, spuse şi chipul îi 
deveni o întreagă reţea de şanţuri, iar Mark îşi dădu seama 
că zâmbea. Se pare că începeţi să vă descurcati. Tare mi-ar 
plăcea să mă mai mişc şi eu ca voi, continuă ridicând 
bastonul şi scuturându-l. Mi-era bine până glezna nu s-a 
îndoit sub mine când am păşit de pe verandă zilele trecute. 
M-am dus ca un sac de cartofi. Acu de abia dacă ajung 
până la magazin, rosti, apoi se aplecă spre băiat. Să-ţi spun 
drept, de abia mă duc până la oală când trebuie să fac pipi 
noaptea. 

— Cu asta nu vă pot ajuta, răspunse Mark vrând cu 
disperare să scape de el. 

— Tu şi Roşcatul petreceţi al naibii de mult timp uitându- 
vă la casa aia goală de vizavi de mine, insistă bătrânul, 
înspăimântându-l. Vă gândiţi să vă mutaţi acolo? 

— Scuzaţi, tata are nevoie să-l ajut cu ceva, replică 
băiatul şi se retrase cu spatele, să aibă o vedere mai bună 


a uşii de la intrare. Şeful tatălui său, domnul Battley, tocmai 
apăruse în fruntea unui grup format din persoane care 
lucrau la şcoală şi pe care le cunoştea mult prea bine. In 
hainele lor de serviciu, costume gri şi cămăşi albe, păreau 
agenţi FBI, dar dintre cei plătiţi foarte prost. 

Niciodată în casa lor nu mai fuseseră atâţia oameni. 
Mulțimea se scurgea din sufragerie în camera de lângă 
bucătărie, loc spre care se îndreptau şi cei de la Quincy, de 
parcă ar fi avut o singură voinţă, şi de acolo în bucătărie. 
Deşi cei mai mulţi vorbeau aproape în şoaptă, vocile lor 
creau un babel în care cuvintele individuale erau dificil de 
descifrat. De obicei ar fi dus la accese serioase de furie din 
partea tatălui său, dar Philip părea mai relaxat şi mai în 
largul lui decât în orice alt moment al zilei. Părea o gazdă 
care hotărâse să lase petrecerea să se desfăşoare de la 
sine. Acum îl urmărea pe domnul Battley spre mâncare, iar 
Mark suspecta că va sta lipit de el până va fi înfulecat 
destul şi îşi va lua la revedere. 

Când privi din nou spre partea din faţă a sufrageriei, 
domnul Hillyard îi plictisea de moarte pe cei doi Rochenkos. 
Familia Monaghan tocmai intra pe uşă. Întâi Margo. Ca de 
obicei, părând că vreo vedetă de cinema intrase din 
greşeală, apoi Jackie, rânjind cu faţa roşie şi părând că nu 
va obiecta de vei vrea să-i oferi un piculeţ de tărie ieftină, şi 
în cele din urmă Jimbo, care-l inspecta nu lipsit de simpatie. 

Înainte de a-i putea face semn lui Jimbo să se întâlnească 
în bucătărie, unchiul Tim apăru lângă el cu o ofertă 
neaşteptată. 

— Cred că ar trebui să vii la New York să stai cu mine o 
săptămână, două. Poate în august? 

Încântat şi surprins, Mark îi spuse că i-ar face mare 
plăcere şi-l întrebă dacă îi pomenise ceva tatălui său. 

— Mai târziu, răspunsese Tim, apoi îi zâmbi înainte de a 
trece prin mulţime în căutarea lui Philip. 

În următoarele zece minute nu-l mai văzu pe Jimbo 
pentru că vecini şi colegi de serviciu ai părinţilor îl 
mângâiară pe obraz sau îl prinseră de braţ şi rostiră din nou 
şi din nou, de fiecare dată cu intenţia de a transmite un 


adevăr măreț, remarci inutile şi deprimante. 

„Trebuie să-ţi fie foarte greu, băiete... E într-un loc mai 
bun... Dumnezeu are un motiv pentru toate, să ştii... Ooo, 
îmi aduc aminte când a murit mama...” 

In cele din urmă îl găsi pe Jimbo, se uita la el chiar de sub 
arcada încăperii de lângă bucătărie şi se duse să-i 
vorbească. 

— Eşti bine? îl întrebă Jimbo. 

— Mai bine decât ai crede. 

Taţii lor conversau cu voce scăzută la doar câţiva metri 
mai încolo, cu spatele la ei. Dincolo de ei domnul Battley 
rânjea înspre Tim. 

— Excelent. Ştii, am vrut... rosti Jimbo şi colţurile gurii lui 
largi se lăsară în jos, iar ochii i se micşorară într-o privire de 
durere pură. Mă, îmi pare foarte rău de maică-ta. Ar fi 
trebuit să-ţi spun mai demult, dar nu am ştiut cum. 

Fără niciun avertisment, emoția a năvălit în Mark arzând 
totul în cale. Câteva secunde, un abis de sentimente se 
deschise în faţa lui atât de larg că până şi aerul ce-i apăsa 
umerii l-ar fi putut împinge înăuntru. Lacrimile îl orbiră. Îşi 
ridică mâna la ochi, expiră şi se auzi scoțând un sunet 
strangulat, nearticulat de suferinţă. 

— Eşti sigur că eşti în regulă? 

Vocea lui Jimbo îl salvă. 

— Cred că da, răspunse ştergându-şi ochii. 

Trupul îi reverbera încă de emoție. 

In spatele lui se auzi Jackie Monaghan: 

— Nu era Nancy rudă cu ciudatul ăla care a locuit pe aici? 
Cineva a pomenit o dată, nu-mi aduc aminte cine. 

— Trebuia să-şi ţină gura, oricine ar fi fost, răspunse tatăl 
lui Mark. 

— Era s-o iau razna mai înainte, continuă Mark, 
întrebându-se despre ce vorbea tatăl lui Jimbo. Acum Jackie 
spunea că ruda mamei sale îşi riscase viaţa să salveze nişte 
copii. Intoarse capul exact la timp să-l audă spunându-i 
tatălui său că erau negri. Până aici, se gândi, apoi 
conversaţia va lua o întorsătură urâtă imediat. 

— Nici nu-i de mirare, îl consolă Jimbo. 


— Nu, nu-i vorba de înmormântare. Doar că tocmai am 
înţeles ceva ce trebuia să-mi fie clar de mult. De fapt nici 
nu-mi dau seama cum de mi-a scăpat. 

— Ce? deveni Jimbo curios. 

Mark se apropie de prietenul lui şi-i şopti. 

— Casa a fost de vină. 

— Ce vrea să însemne casa? se oţări el şi apoi dintr-o 
dată înţelegerea i se văzu în ochi. Ah, nu. Nu, frate. Fii 
serios. 

— E adevărat. Nu ai auzit cum făcea numai pentru că mă 
gândeam la locul ăla. Nu îţi pui şi tu întrebarea - de ce s-a 
omorât? 

— Nu ştiu de ce, mormăi Jimbo nefericit. 

— Exact. Nu am stat destul de departe şi ceva dinăuntru 
a omorât-o. Asta s-a întâmplat, Jimbo. Nu putem să mai 
facem pe proştii. Trebuie să intrăm. 

În tăcerea imposibilității lui Jimbo de a răspunde, 
amândoi băieţii l-au auzit foarte clar pe Philip spunând: 

— Trebuia să mă gândesc mai bine înainte de a intra într- 
o familie de ţicniţi ca ei. 

Mark se făcu alb. Neobservat de Philip şi Jackie, trecu pe 
lângă şi se năpusti prin mulţimea adunată în jurul mesei. 
Jimbo se grăbi după el şi-l ajunse la intrarea în bucătărie, 
unde, surprinzător, băiatul se oprise brusc. 

o 

Când Jimbo ajunse lângă Mark, fu şocat de expresia de 
pe faţa lui. Gura i se deschisese puţin şi partea din chip pe 
care o vedea se făcuse albă ca varul. Dacă nu ar fi fost 
mica venă albastră pulsând deasupra V-ului creat de păr pe 
frunte, ai fi putut crede că e sculptat în marmură. 

Jimbo nu îndrăzni să se uite spre bucătărie. După ce 
întrezărise creatura aceea prin binoclul tatălui său, ultimul 
lucru pe care şi-l dorea era să o vadă în bucătăria lui Mark 
Underhill. Gândul la acea prezenţă formidabilă trimise un 
fior ce-i trecu prin stomac. 

Nu ştia de cât timp stătea aşa, prea speriat de ceea ce ar 
putea vedea dacă întoarce capul. Mark nu se mişca şi, din 
câte putea să vadă, nici măcar nu respira. | se păru că 


stătură aşa, cu el imobilizat de nemişcarea prietenului său, 
o eternitate. Şi lumea din jurul lor încremenise, totuşi, vena 
albastră de pe fruntea lui Mark pulsa, pulsa, pulsa. Îşi simţi 
limba neputincioasă, enormă în gura uscată. 

Conştiinţa laşităţii îl forţă să mişte capul şi să înfrunte 
orice intrase  neinvitat în bucătăria prietenului său. 
Jumătate din oxigen părea să fi fost absorbit din jurul lui şi 
lumina se estompă de parcă cineva suflase pe un reostat în 
loc să îl mişte. Un miros vag de excremente şi 
descompunere, de parcă un cadavru ar putrezi la distanţă, 
murdări aerul. 


Un sunet ca un bâzâit, asemeni celui de insecte, se auzi 
prin uşa de plasă. 


Dar ceea ce văzu după ce întoarse capul nu era decât 
domnul Shillington rezemat de chiuvetă, lângă doamna 
Taft, care părea deprimată de ceea ce îi spunea vecinul ei. 
Când îşi întrerupseră conversaţia pentru a se holba la 
băieţi, Jimbo văzu enervare în privirea bărbatului şi 
strălucirea lacrimilor în ochii femeii. Două gânduri 
simultane îi asaltară mintea: „Domnul Shillington şi doamna 
Taft aveau o aventură şi el tocmai îi dăduse papucii.” Şi: 
„Pentru o secundă sau două timpul se oprise, deci 
secundele acelea nu se întâmplaseră niciodată.” 

În centrul fiinţei lui, Jimbo simţi că o maşinărie măreaţă 
îşi oprise lucrarea, pentru a se odihni, apoi, greoi, se pusese 
din nou în mişcare. 

o 

Lângă el Mark rostea: 

— E mereu cu spatele. 

Cuvintele ajunseră la Jimbo parcă printr-un proces de 
traducere dintr-o limbă străină. Când le înţelese în sfârşit 
sensul, tot nu pricepu ce spunea prietenul lui. Singurul 
bărbat din bucătărie era domnul Shillington, prefăcându-se 
că îi place să fie țintuit cu privirea de cei doi băieţi. 

— Linda avea ceva în ochi, spuse zâmbind. Doamna Taft 
are ceva în ochi şi încercam să o ajut. 


— Cine? îi şopti Jimbo lui Mark. 

— Nu l-ai văzut? se întoarse băiatul spre el cu o 
neîncredere plină de uimire. 

— Băiete, spuse domnul Shillington. Să nu tragem 
concluzii pripite. 

Faţa lui lunguiaţă şi osoasă trecea printr-un proces 
interesant de schimbare a culorii. Sub pomeţi se umpluse 
de pete roşii, de la ochi în sus era alb. 

— Dar ceva tot s-a întâmplat, continuă Mark. 

— Ba nu s-a întâmplat nimic, insistă domnul Shillington. 

Linda Taft se făcu mică şi dădu din nas uitându-se în jur. 

— Scuze, replică Mark, nu vorbeam cu dumneavoastră. 
Chiar nu l-ai văzut stând între ei şi uşă, cu spatele la noi? 
continuă după ce se întoarse spre Jimbo. 

Băiatul dădu din cap. 

— Nu mai era nimeni aici în afară de noi, Mark, până nu 
aţi dat tu şi prietenul tău buzna înăuntru. 

— Păi o să dăm buzna afară acum, deci vă puteţi întoarce 
la operaţia de ochi. Haide, Jimbo. 

Cu ochii mari şi plini de inocenţă ca ai oilor, Linda Taft şi 
Ted Shillington se holbară la Mark, care-l trăgea pe Jimbo 
după el. Când ajunseră la uşă, Mark o deschise şi îl împinse 
pe Jimbo afară, în curtea din spate. 

Foarte încet, Jimbo o auzi pe Linda Taft spunând: 

— Nu ţi s-a părut că mirosea ceva ciudat? 

In şoapta cea mai zgomotoasă de pe lume, Mark spuse: 

— A - fost - acolo. Lângă uşă, cu faţa la perete, aşa că nu 
am putut să-i văd decât spatele. 

— Mă, am simţit ceva, replică Jimbo, având încă impresia 
că e adormit. 

— Spune-mi. Spune-mi, Jimbo. Trebuie să ştiu. 

— Ceva groaznic. Parcă mi-a fost şi greu să respir la un 
moment dat. Am avut impresia că s-a întunecat, şi doamna 
Taft avea dreptate, am simţit un miros de împuţit. 

Mark dădea din cap. Ochii păreau să i se fi retras înapoi 
în cap şi gura îi devenise o linie subţire. 

— La dracu, tare aş fi vrut să-l vezi şi tu. 

Jimbo rosti cu voce tare un gând care îi trecuse prin 


minte. 

— L-ar fi văzut şi ei. Domnul Shillington şi doamna Taft. 

— Mă îndoiesc, concluzionă Mark, cu un zâmbet vag 
atingându-i gura, apoi dispărând. Dar ar fi fost foarte 
interesant să-l fi văzut, continuă gândindu-se la posibilitate. 
Totuşi, mă bucur că nu l-au văzut. 

— Mă bucur că eu nu l-am văzut, spuse Jimbo. 

— Nu vrea să îl vezi. 

— Cine e? veni întrebarea lui Jimbo ca un vaiet. 

— Trebuie să fie tipul care a trăit în casa aia, replică Mark 
prinzând braţul prietenului său şi scuturându-l o secundă 
stranie ca pe o păpuşă de cârpă. Ochii îi erau enormi şi 
mult mai întunecaţi decât de obicei. E evident. Din cauza lui 
maică-mea e moartă. Ştii ce înseamnă asta? 

Jimbo ştia, dar hotărî să nu spună nimic. 

— Inseamnă că tu şi eu vom afla cu siguranţă cine e 
nemernicul. Vreau să-i văd faţa. Asta înseamnă. Şi nu mai 
vreau să aud nicio împotrivire, Jimbo. 

Băiatul îşi dădu seama că Mark îl avea la mână. 
Acceptase cel mai trăsnit aspect al teoriei lui. Fusese prins 
de teoria nebunească a prietenului său în momentul în care 
admisese ceea ce Mark îi spusese că văzuse în bucătărie. 
Odată ce crezi pe cineva când îţi spune de un om invizibil, 
joci cu racheta lui, pe terenul lui şi nu are rost să te prefaci 
că nu ar fi aşa. 

— Nu ţi-e frică? 

— Nu cred că o să ni se întâmple nimic dacă intrăm acolo 
ziua. 

— Chiar dacă e acolo, îmi închipui că nu o să-l pot vedea, 
oricum, adăugă şi îşi dădu seama că încă mai poate să 
chicotească. Dacă ţi-aş spune să te duci dracu', ai intra şi 
singur, nu? 

— Normal. 

Jimbo oftă aşa de adânc, de parcă aerul i-ar fi ieşit de-a 
dreptul din tălpi. 

— Deci când facem treaba pe care am spus că nu o voi 
face niciodată? 

— Mâine dimineaţă, spuse Mark. Vreau să avem destul 


timp la dispoziţie. 


Ce fac oamenii din Millhaven la ora zece dimineaţa, într-o 
duminică de iunie? Majoritatea localnicilor care merg la 
biserică sunt deja acasă, şi-au schimbat cămâăşile şi 
pantalonii purtaţi la St. Robert's sau Mount Zion - aproape 
nimeni din oraş nu mai poartă sacou şi cravată la slujba de 
duminică -, au luat tricourile şi pantalonii scurţi, iar acum 
tund iarba sau meşteresc pe lângă casă. Unii conduc până 
în cealaltă parte a burgului să-şi vadă mama, fratele sau 
unchii şi mătuşile. O mulţime de femei pregătesc masa 
pentru rudele care trebuie să vină peste câteva ore, la timp 
pentru masa de prânz. Mulţi bărbaţi se gândesc să aducă 
lemnele pentru grătar, nehotărâţi dacă să facă un drum 
până la magazin pentru nişte coaste de porc suculente. Unii 
se uită la Charles Osgood la emisiunea Sunday Morning de 
la CBS şi o treime dintre aceştia sunt încă în pat. Alte sute 
de bărbaţi şi femei îşi împart timpul între citirea ziarului 
local şi micul dejun. Tot la fel de mulţi încă dorm, şi câţiva 
dintre ei, cei cu faţa palidă şi respiraţie urât mirositoare, se 
vor trezi mahmuri. 

În zona Sherman Park, fosta Pigtown, cameriste schimbă 
cearşafurile la venerabilul hotel St. Alwyn. Golferii îşi 
pilotează maşinuţele, atât de mulţumiţi pe cât poate fi 
acest soi de oameni, pe cărările asfaltate ale Country Club- 
ului din Millhaven, unde grădinarii sunt cu ochii pe zonele 
verzi. Copii căliţi şi curajoşi se agită în piscinele publice din 
parcurile Hoyt şi Pulaski, care la douăzeci de grade au o 
apă mult prea rece pentru cei mai mulţi dintre oameni, 
indiferent cât sunt de tineri. Babacu' a făcut odată tot 
drumul ăsta până în parcul Hoyt într-o dimineaţă, şi apa 
rece i-a învineţit buzele lui Philip. 

În Superior Street singura persoană care încă dormea era 
Jackie Monaghan, care nu va trece mormăind într-o 
dureroasă stare de trezie mahmură decât peste încă vreo 
două ore. Margo Monaghan bagă în cuptor o tavă de chifle 
cu scorţişoară. La numărul 3324, Philip Underhill stă pe 
canapeaua verde, jerpelită şi uzată, şi pare a-şi împărţi 


atenţia între ziarul deschis la el pe genunchi şi un 
evanghelist exuberant şi îngâmfat de la televizor, dar se 
gândeşte la identitatea ucigaşului din parc şi la câţi copii 
vor mai trebui să dispară înainte de a fi închis. De o parte şi 
de alta a meditativului Philip o linişte fragilă umple 
căminele familiei Taft şi Shillington. Ted Shillington stă în 
curtea din spate, fumând, doar pe jumătate conştient că 
soţia lui se încruntă la el de la fereastra de deasupra 
chiuvetei din bucătărie. Punând la loc vasele de la micul 
dejun într-o bucătărie identică, două case mai la sud, Linda 
Taft e şocată descoperind că spera ca domnul Hank Taft să 
cadă jos şi să moară subit de un atac de cord înainte de a 
veni să o întrebe ce vor mânca la prânz. 

In starea lui de meditaţie profundă şi melancolie, Ted 
Shillington de abia observă părul roşu ţipător al lui Jimbo 
Monaghan şi mersul lui hotărât, în timp ce aluneca prin 
câmpul lui vizual fără a spune o vorbă. Dar nu mai vede 
deloc nici când băiatul trece printre zidul urât de doi metri 
jumătate şi gardul căzut al familiei Underhill, nici silueta lui 
Mark Underhill păşind peste gard pentru a-şi întâlni 
prietenul. Băieţii se îndreaptă repede către sud, spre 
Townsend Street, complet neobservaţi de Ted Shillington, 
care îşi dădu brusc seama că este privit cu ceva - judecând 
după senzaţia de la ceafă - foarte aproape de ostilitate. 
Fără a fi conştient de banalitatea dorinţei lui, se gândeşte 
cât de minunat ar fi dacă soţia lui, Laura Shillington, şi soţul 
Lindei, Hank Taft, ar fi început o aventură secretă, 
pasională, aşa de puternică încât să-i facă să fugă din 
Superior Street mână în mână. S-ar putea întâmpla, el şi ea 
împreună, nu? De ce o soluţie aşa de satisfăcătoare, aşa de 
eliberatoare, o atât de dulce izbăvire ar fi imposibilă? De ce 
ar trebui descalificată automat? 

Fără o vorbă, băieţii ajung la capătul aleii şi o iau spre 
Michigan Street. Prezenţa hotărâtă, încrâncenată a lui Mark 
îl face pe Jimbo să vadă totul din jur în culori mai vii: 
pietrele de pavaj strălucesc cu un gri-verzui ţipător şi 
descoperă că simte pentru ele un fel de nostalgie 
prematură, de parcă fuseseră, sau vor fi curând, pierdute. 


Praful de la capătul însorit al aleii arde galben-arămiu. 
Jimbo nu a mai văzut niciodată un astfel de praf - o lumină 
alb-gălbuie irizează particulele plutind - şi o emoție 
nenumită îl cuprinde de gât. 

Trec pe lângă colţul familiar, spre orbitoarea Michigan 
Street. Lumina soarelui atârnă asemenea unei perdele 
dense şi strălucitoare, prin care trec de parcă ar fi spioni 
sau hoţi. Jimbo îşi dă seama că spre deosebire de Mark el e 
destul de speriat şi reduce pasul. Prietenul lui îl corectează 
cu o privire. 

— Ţine pasul frate, că nu ţi se întâmplă nimic. 

— Extra, răspunde Jimbo. 

Nu e nimenea pe verande nici într-o parte, nici în alta a 
străzii, deşi, se gândeşte Jimbo, jumătate de stradă ar 
putea fi acum la fereastră privindu-i. În faţa primei case de 
pe partea de vest, trei florile-soarelui gigantice par să-l 
observe cu singurul lor ochi imens. Raze de lumină fierbinţi 
înconjoară fiecare floare şi Jimbo vede cum totul în faţa lui 
are un contur electric, scânteietor. 

Bătrânul Skip dormind pe veranda lui e cel mai tăcut 
element din Michigan Street, se gândeşte el. 

Mark urcă pe trotuar repede, dar fără grabă ostentativă 
şi Jimbo nu-l scapă din ochi. Asfaltul pare să se înalțe şi să 
coboare odată cu paşii lor, iar casa de la numărul 3323 
inspiră şi expiră, devenind tot mai mare cu fiecare 
respiraţie. 

Când cotul lui Mark îl loveşte în coaste, Jimbo îşi dă 
seama că nu se concentrează. 

— Acum vom traversa gazonul şi nu vom fugi. Înţelegi? 

Fără a aştepta un răspuns, Mark se învârte pe călcâie şi 
începe să păşească pe gazon cu un pas uşor. Picioarele se 
întind înaintea lui, întregul corp saltă după ele, iar graţia lui 
înnăscută îl duce între case şi în afara privirii, înainte ca un 
observator întâmplător să observe că a părăsit trotuarul. 
Lângă el Jimbo simte că se mişcă asemenea unui catâr, 
unei cămile, unui animal neîndemânatic, incapabil de a 
mări pasul fără a-şi redistribui greutatea. 

În spatele casei, simpla scară a haosului îl face pe Jimbo 


să icnească. Unele dintre chestiile alea ajung până la brâu! 
Ceea ce Mark numise cort aluneca oblic în jos, greu ca o 
cicatrice, imediat după uşa de la bucătărie, şi se termina 
lângă un zid scund, la vreo patru metri în jungla din curte. 
Anexa e construită superficial şi, deşi e cea mai nouă parte 
a casei, se va prăbuşi înaintea restului structurii. Lui Jimbo 
nu-i pasă cum arată acoperişul acela oblic, nu-i pasă deloc. 

— Bun, spune Mark şi porneşte printre buruieni pe o 
cărare abia sugerată, făcută tot de el data trecută. 
Mergând în spatele lui, Jimbo vede casa inspirând şi 
expirând cu fiecare pas şi se panichează. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, calmează-te, se oţărăşte 
Mark şi îşi dă seama că inspiraţia şi expiraţia sunt ale sale. 

Mark sare scările până la uşă. Jimbo se târăşte după el. 
Vede cadrul de geam gol şi priveşte prin el la ceea ce pare 
a fi un nor sau o ceaţă, dar se transformă apoi în tavanul 
murdar al bucătăriei. Mark îi zâmbeşte sinistru, se apleacă 
într-o parte şi se lipeşte de uşă. Îşi vâră mâna prin geamul 
spart. Zâmbetul i se transformă într-o grimasă. Clanţa se 
întoarce, uşa se deschide. Gura îi e acum o linie subţire şi 
aspră, îi face semn lui Jimbo să intre. Când Jimbo pune 
piciorul pe treaptă, Mark îl prinde de încheietura mâinii şi îl 
trage după el. 


Cerul roşu 
PARTEA A PATRA 


Capitolul 15 


Din când în când, în copilărie, Philip şi cu mine 
beneficiasem de discursurile lui Babacu' despre sexul 
feminin - bineînţeles, niciodată când Mămica era destul de 
aproape să audă. Ne spunea esenţialul despre femei când îl 
acompaniam la „treburile” de sâmbătă care însemnau 
vizite acasă la camarazii lui, dezaprobaţi sau detestaţi de 
Mămica. Opririle de împrospătare la barurile şi tavernele 
locale erau țesătura de legătură între vizitele lui. Poate în o 
treime din cazuri, Philip şi cu mine aveam voie să îl însoţim 
în casele sau apartamentele prietenilor. In taverne aveam 
voie cam tot în aceeaşi proporţie. 

A intra cu Babacu' în locuinţele prietenilor lui şi în 
barurile pe care le frecventa pe Sherman Boulevard şi 
Burleigh era doar un pic mai interesant decât să aşteptăm 
în maşină. Ultima variantă însemna că puteam să ascultăm 
radio, cealaltă că vom comanda cola. In amândouă cazurile, 
adică în maşină sau în Saracen Lounge de la St. Alwyn 
Hotel - sau la Sam'n'Anggie's ori Noddy's Sportsmen's 
Tavern - eram în principiu lăsaţi singuri să ne dondănim în 
vreme ce Babacu' îşi vedea de ale lui în funcţie de ocazie. 
De câteva ori am văzut schimburi de bani, de obicei de la el 
din buzunar în mâna altcuiva, dar uneori şi invers. Alteori îşi 
ajuta prietenii să mute cutii sau obiecte grele cum ar fi 
ferăstraie electrice sau încălzitoare de apă, în depozite sau 
garaje. In baruri şi birturi ne instala într-un separeu lângă 
perete, ne aducea coca-cola şi ne lăsa acolo vreo oră, două 
cât bea bere sau juca biliard cu amicii lui. O dată ne 
ordonase să stăm în maşină până el intră în Saracen 
Lounge să „discute cu un tip”. După jumătate de oră am 
ieşit din maşină şi am privit prin geamul localului, dar 
Babacu' nu era niciunde. Am simţit în stomac un gol ce-mi 
spunea că ne lăsase, ne părăsise acolo pe alee, dar în 
acelaşi timp ştiam că se va întoarce. Aşa cum s-a şi 
întâmplat până la urmă, venind de după colţ cu privirea 
plină de scuzele cele mai fermecătoare. 


Teoriile lui Babacu' despre femei păreau să nu se aplice 
Mămicii. Ea era înţeleasă ca existând într-o categorie 
separată, diferită de toate celelalte femei pentru că era în 
afara oricăror critici în mare măsură, şi oricum mult prea 
aproape pentru a-ţi putea da seama. Când un singur copac 
umple obiectivul, restul pădurii devine doar o teorie. Printr- 
un asemenea proces Babacu' îşi dăduse voie să ajungă la 
un anumit punct de vedere în mare măsură ostil femeilor 
fără a o include pe soţia lui în condamnarea generală. 

— Băieți, spunea (iar acum suntem în măruntaiele pline 
de fum şi pete de bere ale Saracen Lounge, unde doi coate- 
goale pe nume Bisbee şi Livernoise se întind peste masă de 
parcă ei ar fi băieţii cu care se vorbea) există două feluri de 
femei şi ar trebui să fiţi cu ochii în patru şi cu unele şi cu 
altele. 

— Adevărată vorbă, se băgă Livernoise, numit de obicei 
„Picioare”. 

Mămica îl dispreţuia pe tipul ăsta. 

— Primul fel e ăla de crede că tu eşti vălăul şi ea poneiul. 
Tot ce ai e minunat pentru ea atâta timp cât ai. Bineînţeles, 
dacă se poate şi mai bine e şi mai plină de mânarie, dar se 
aşteaptă să rămâi măcar la nivelul la care eşti. Treaba cu 
femeile astea e să nu dai înapoi. Odată ce ai ajuns la 
friptură cu inele de ceapă, untul de arahide şi hot dog-ul ies 
din peisaj pentru totdeauna. Aşa că eşti mereu presat, chiar 
de la început. Dacă nu e mâncare în vălăul ăla şi nu e cel 
puţin la fel de bună ca data trecută, poneiul te lasă cu buza 
umflată. O să-ţi spună că te iubeşte, dar te lasă oricum, 
pentru că respectul de sine e mai important pentru ea 
decât dragostea. Pricepeţi? Ce credeai că împarţi cu ea nu 
era ce aveai tu impresia, chiar deloc. lţi ziceai că e dragoste 
sau încredere sau distracţie sau orice altceva, dar tot 
timpul nu fusese vorba decât despre respectul ei de sine. 

Al doilea fel e ca primul, numai că de data asta partea cu 
respectul de sine se transformă în statut şi posesie. Femeile 
de genul ăsta sunt cam înguste la minte, au registre 
contabile în loc de creier. Insoar'te cu una şi eşti aşa de 
până în gât în căcat că nu numai că n-ai vâslă, dar n-ai nici 


barcă. Şi dai din mâini şi din picioare ca potăile să te ţii la 
suprafaţă. Puteai la fel de bine să pleci în armată, că oricum 
toată ziua nu faci altceva decât să îndeplineşti ordine. 

— Asta dă care vorbeşti e jidancă, spuse Bisbee... sau 
fusese oare Picioare Livernoise. Am umblat o dată cu una 
ca asta şi era jidancă sută la sută, o chema Tannembaum. 

— Poate-i jidancă, poate-i baptistă, poate fi orice, 
răspunse Babacu'. Jidanca o fi cea mai bună la treaba asta, 
dar o târfuliţă anglo-saxonă, blondă şi cu ţâţe la fel de mari 
ca ale lui Picioare poate să pună picior peste picior şi să 
spună „diamante” tot la fel de bine şi dacă o cheamă 
Rachel Goldemberg. 

— Pă bune că ai spus-o azi, spusese Bisbee (cred). Băieţii 
ăştia a' tăi ar trebui să ia notițe, numa’ că discuţia asta nu-i 
pântru nasu' lor. 

— Şi apoi, spuse Babacu' cu o privire ciudată în ochi, mai 
există un tip, dar asta e foarte greu de găsit. Lucru care ai 
putea să vrei să se întâmple sau nu, pentru că muierea 
astea o să-ţi fure minţile mult mai repede ca alelalte două. 

— Nu-i cazu' să aduci vorba, spuse Picioare Livernoise, 
dând din mâini. Cruţă curăţia pruncilor. 

Niciunul dintre nătângii ăia habar nu avea ce voia 
Babacu' să spună. 

— Băieţii mei sunt destul de mari pentru astfel de 
informaţii, şi e datoria sacră a tatălui să aibă grijă de 
educaţia lor. Trebuie să ştie că - acum se uită direct la 
mine şi la fratele meu - deşi majoritatea femeilor peste 
care o să dea în viaţă face parte din celelalte două 
categorii, odată tot e posibil să le traverseze calea şi una 
din asta. 

— Adevăr dă la Dumnezeu i ăsta, flăcăi, spuse Bisbee. 

— Primul fel stă cu tine atâta cât ai ce vrea ea şi al doilea 
tip se autonumeşte director general executiv al vieţii tale. 
Amândouă iau cât pot cu amândouă mâinile, dar doar cea 
de-a doua recunoaşte pentru că ea urmăreşte mai mult 
decât îi oferi la început. Dar la al treilea fel de muiere puţin 
îi pasă câţi bani ai la bancă, şi o doare'n cot ce maşină 
conduci. Şi de asta e aşa de periculoasă. 


— Drăguţa în roz, aşa-i zice, spuse Picioare Livernoise. 

— Eggg-zact, spuse Babacu'. Asta-i o femeie ce gândeşte 
bine şi mereu ţi-o ia înainte. Nu eşti sigur de unde e, dar 
eşti al naibii de sigur că nu e de pe aci. E diferit. Plus că e 
aşa de mult înaintea ta încât nu ai nicio şansă să o prinzi. 
Pentru că de o prinzi se pierde tot farmecul. Tot jocul e să 
te ţină pe ace. Te vrea stând mereu pe vârfuri, cu ochii 
mari şi gura căscată. Dacă se întâmplă să zici „Ce albastru 
frumos îi ceru' azi“ o să-ţi zică „Albastru e doar albastru. 
leri a fost roşu.“ Şi tu încerci să-ţi aminteşti şi parcă are 
dreaptate şi a fost roşu. 

— Şi poate aveai capul la cur, spuse Bisbee. Băieți, 
iertaţi-mi franceza. 

— La al ei poate, conchise Livernoise. 

— Foarte adevărat, remarcă Babacu'. Băieți, sunteţi cam 
tineri să ştiţi ceva despre sex, dar nu e niciodată prea 
devreme să aflaţi câte ceva. Sexul e o activitate între 
bărbaţi şi femei, dar nouă ne place mai tare decât lor. E 
diferit cu fiecare persoană. E mult mai bine cu unele decât 
cu altele, rosti, apoi se opri cu o expresie de reflecţie 
adâncă. Şi pentru prima dată mi-am dat seama cât era de 
beat. Să nu-i spuneţi mamei ceva că vă rup urechile. 
Vorbesc serios, continuă îndreptând arătătorul spre noi şi 
nu-l mişcă până nu dădurăm din cap. 

— Bun, ideea cu muierea asta a treia e că sexul e tot 
timpul extraordinar. Doar dacă nu e foarte prost, dar asta 
se'ntâmplă rar, şi pentru ele sexul prost funcţionează tot ca 
ăla extra pentru celelalte. Că până la urmă tot o s-o 
respecţi. Fiţi atenţi că asta nu e interesată de acelaşi lucru 
ca primele două. Nu vor să-ţi ajungă în portofel, ci în cap. Şi 
după ce-s acolo înfig rădăcinile şi se prind cu cârlige de fier, 
fac tot ce pot să nu le mai poţi scoate. 

Ştiţi c-am zis că ele nu vor bijuterii sau case sau mai ştiu 
eu ce poţi cumpăra cu bani? Vor altceva în loc, şi aia eşti 
tu. Pe tine te vor. Cu tot ce ai în cap şi tot ce eşti pe 
dinafară. Dar mai ales ce ai în cap. Nu prea le place să ieşi 
în lume, unde să te prosteşti cu amicii tăi, te vor în lumea 
lor, un loc aşa de diferit de nici n-ai visat că există până ai 


ajuns acolo. Şi n-ai de un' să ştii că ceru' nu-i roşu acolo 
toată ziulica şi sus e jos şi toate râurile curg în sus. 

— Tati, de ce e cerul roşu? întrebase Philip, după ce, 
evident, se gândise ceva la problema asta. 

— Să-i ardă ca dracu pe micii prostovani ca tine, 
răspunsese Babacu' şi ortacii lui se sparseră de râs. 

De multe ori mi-am imaginat că Philip a ieşit aşa din 
cauza felului în care era Babacu'. Poate fratele meu ar fi 
acelaşi idiot încrâncenat, scârţar şi prudent dacă Babacu' ar 
fi fost un om ca Dag Hammerskjold sau chiar Roy Rogers, 
dar nu prea cred. 

o 

Uneori, în momente ciudate, în timpul zilei şi de fiecare 
dată complet neaşteptat, îmi aduc aminte de băieţelul de 
lângă mine în separeul din Saracen ce întreba „Tati, de ce e 
cerul roşu?“ De fiecare dată îmi vine să plâng, să dau cu 
pumnii în masă. 


Capitolul 16 


Mark îl urmă pe Jimbo înăuntru cu sentimentul neaşteptat 
şi neanticipat că era într-un moment de cumpănă, şi de aici 
înainte viaţa lui se va împărţi între înainte şi după. În 
momentul în care observase casa parcă trecuse un prag. 
Nu avea nici cea mai mică idee de ce are senzaţia că nimic 
nu va fi la fel, dar să o nege ar fi însemnat să se mintă 
singur. Impresia momentului de cumpănă, cu el în centru, a 
fost aproape imediat depăşită de următoarea clipă, în care 
avu loc o adevărată mişcare tectonică, lăsându-l cu a doua 
senzaţie foarte pregnantă a acelei dimineţi că bucătăria, 
deci şi restul casei erau mai goale decât îşi imaginase. 

Umăr lângă umăr, el şi Jimbo priviră o încăpere comună, 
goală, care fusese lăsată în paragină în ultimii treizeci sau 
patruzeci de ani. Pe podea mişcarea paşilor sculptă urme în 
covorul gros de praf. Urme maronii se întindeau ca nişte 
bube pe pereţii galbeni de pe care se desprindea vopseaua. 
Aerul din încăpere era extraordinar de fierbinte. Mirosea a 
putregai şi nemişcare. Mark nu auzea decât sunetul 
respirației lui şi a lui Jimbo. Deci e adevărat, se gândi, în 
timpul zilei erau în siguranţă. 

La prima vedere bucătăria părea de aceeaşi mărime cu 
cea din casa lui Mark. Arcada spre încăperea de luat masa 
părea să-şi imite perechea din cealaltă parte a aleii. Dar 
camerele păreau un pic mai mici. În afara absenței 
cuptorului şi frigiderului, marea diferenţă dintre camera 
asta şi bucătăria familiei Underhill era peretele din stânga, 
cel care înlocuia fostul perete exterior. Nicio fereastră nu se 
deschidea de aici către mica fâşie de verdeață ce dădea 
spre casa vecină. Părea să nu fi susţinut niciodată suporturi 
pentru borcanele cu mirodenii şi rafturi pentru cărţile de 
bucate ori mici figurine înfăţişând câini şi pisici sau 
miniaturi chinezeşti, păstori şi păstoriţe ce erau în acel loc 
în gospodăria familiei Underhill. În schimb avea o uşă, 
potrivită foarte bine în cadrul pe care-l observase data 
trecută. 


— Deci? dădu Jimbo din cap vrând să spună „tu primul”. 

— Ajungem şi acolo. Întâi hai să ne uităm pe fereastra 
din faţă să vedem dacă ne observă cineva. 

— Cum vrei tu, mă, răspunse Jimbo mai degajat decât 
era. 

Mark traversă încăperea şi descoperi, chiar în momentul 
în care voia să treacă prin arcada îngustă, că locul nu era 
aşa de gol pe cum crezuse. Un obiect ascuns, de forma unei 
cutii ce nu putea fi decât o masă sub cearşaful ce o 
acoperea, ocupa centrul camerei. Prin deschizătura arcuită 
din faţa lui mai văzu şi alte piese de mobilier acoperite cu 
pânză. Când proprietarii spălaseră putina, lăsaseră în urmă 
două scaune bune şi o canapea. De ce s-ar muta cineva şi 
ar lăsa aici mobilă bună? 

Cu sunetul respirației zgomotoase a lui Jimbo în urechi, 
Mark intră în sufragerie. Aducându-şi aminte ce a crezut 
Jimbo că văzuse şi viziunea, sau semi-viziunea lui de zilele 
trecute, Mark se uită după urme în praf, nu văzu decât linii, 
bucle şi vârtejuri înşirate ca un fel de scrieri într-un alfabet 
necunoscut, făcute cu cea mai fină pană. Nici gigantul 
ameninţător al lui Jimbo, nici monstruoasa figură pe care o 
văzuse el şi nici fata aceea nu ar fi putut face aceste 
modele fine şi delicate. Aceeaşi mână, a neglijării, 
mâzgălise semnele ornamentale dar fără nicio semnificaţie 
şi pe pereţi. Se estompaseră până la a avea lipsa de 
culoare a ceţii - de parcă ai putea împunge cu degetele 
scrisul ininteligibil fără să atingi ceva mai solid decât fumul. 


Capitolul 17 


„Normal că nu ne-a văzut nimeni, se gândi Jimbo, nu se 
uită nimeni la casa asta. Deşi vecinii s-au înţeles să tundă 
iarba, îşi imaginează că sunt în altă parte. Şi ultimul lucru 
pe care l-ar face ar fi să se uite spre geamuri. Am putea 
dansa goi acolo şi nimeni nu ar vedea nimic.” 

În vreme ce Mark cerceta pereţii văzând Dumnezeu ştie 
ce, Jimbo se îndreptă spre fereastra cea mare din faţă, în 
ciuda a ceea ce îi trecuse prin minte, apropiindu-se atât de 
tare că ar fi putut fi văzut cu uşurinţă din stradă. Striaţii 
adânci în pelicula ce acoperea geamul atrăgeau lumina şi 
ieşeau în evidenţă asemenea unor rune. 

După trecerea unui nor, dungile şi  vârtejurile 
strălucitoare de pe sticlă se intensificară până aduseră a 
aur topit, o culoare mult prea puternică pentru o dimineaţă 
târzie din vestul mijlociu american. Jimbo simţi cum o 
particulă a fiinţei sale ce semăna cu amintirea unei dureri 
se mişcă de parcă fusese atinsă. O senzaţie de abandon şi 
pustiu trecu prin el ca o radiografie, iar neaşteptata 
confuzie îl făcu să se îndepărteze de geam. Cearşafurile 
atârnând pe mobila din sufragerie spuneau povestea a o 
mie de lucruri pierdute. 

Jimbo se întoarse la fereastră. Runele aurii se 
estompaseră în spaţiile dintre dungile de praf ce-i oferiră o 
privelişte surprinzătoare a Michigan Street. Chiar vizavi 
erau două case, cea a familiei Rochenkos şi a bătrânului 
Hillyard. Deşi băiatul ştia cu exactitate cum arătau 
construcţiile acestea, i se păru că nu le mai văzuse 
niciodată până atunci. Din perspectiva lui, cele două case 
păreau diferite într-un mod subtil, îndepărtat şi misterios. 

Un sunet ca foşnetul pânzei ce se atinge de altă pânză 
ajunse la Jimbo de undeva de aproape şi îşi smuci capul 
uitându-se peste umăr la... ce? O bucată de cârpă albă, de 
abia vizibilă în aerul întunecat? Fu destul de speriat ca să 
întrebe: 

— Ai auzit? 


— Ai auzit ceva? spuse Mark luând mâna de pe peretele 
pe care-l examina aruncându-i o privire mult prea intensă 
pentru gustul lui. 

— Nu. Scuze. 

— Hai să începem de sus sau de aici - cu aia, Mark făcu 
un gest de abia observabil cu capul spre capătul bucătăriei. 
Sus, ce zici? 

„Oare de ce mă întreabă pe mine?” se miră Jimbo, apoi 
îşi dădu seama că i se spusese, nu-i fusese cerută părerea. 

— Mi se pare ok. Şi ce căutăm de fapt? 

— Orice putem găsi. Mai ales orice pe care scrie un nume 
- cum ar fi plicurile. Putem oricând să căutăm un nume pe 
google. Şi fotografiile sunt ok. 

Pe palierul superior scările dădeau spre un hol pustiu şi 
spre scara îngustă şi abruptă ce ducea în pod. Fără un 
cuvânt sau o privire, Mark se îndreptă spre ea şi urcă. 

Jimbo intră şi el prin uşa podului şi văzu acoperişul ce 
forma un V întors cu vârful la vreo doi metri jumătate de 
podea. Din această culme cobora în unghi ascuţit peste o 
învălmăşeală de mese, scaune şi dulapuri. 

Zece minute mai târziu îşi şterse sudoarea de pe frunte şi 
privi în partea cealaltă a podului unde prietenul lui căuta 
metodic în sertarele unui scrin. Câte ore va vrea Mark să 
petreacă răscolind. 

Transpiraţia părea să-i izvorască din fiecare por. Când se 
apleca peste vreun cufăr, picăturile de sudoare îi cădeau în 
ochi şi făceau fleoşc pe suprafaţa obiectului din faţa lui. 

Imediat spre dreapta, crezu că vede un corp uman în 
picioare, acoperit de un cearşaf, şi frica îi explodă în trup. 
Cu un mic strigăt de şoc, se ridică şi se întoarse să 
privească silueta ascunsă. 

— Ce-i? se impacientă Mark. 

Jimbo se holba la propria lui figură cu ochi bulbucaţi şi 
faţa strălucitoare într-o oglindă mare încadrată într-o ramă 
de lemn. Se transformase într-un clişeu de film horror. 

— Nimic. Sfinte Dumnezeule, e de-a dreptul înfricoşător 
să ne băgăm nasul p-aici. 

— Trebuie să fie ceva, răspunse Mark mai mult pentru 


sine. Scoase un sertar dintr-un suport de lampă ce arăta 
destul de kitsch. Oricine or fi fost s-au grăbit foarte tare la 
plecare. Uită-te numai cum sunt toate astea adunate aici. 
Chiar dacă au încercat să ascundă ştiu eu ce porcărie, 
probabil că au devenit prea neglijenţi să facă treaba ca 
lumea. 

— Ştii, aş cam vrea să ies din podul ăsta odată. 

Douăzeci de minute mai târziu se întorceau pe scara 
îngustă. Etajul părea cu zece grade mai răcoros. Pentru că 
sfărâmase picioarele unei măsuţe cu piciorul, Mark 
şchiopătă un pic în timpul coborârii. 

Gândindu-se la ce îi aştepta la parter, Jimbo spera că vor 
petrece cât mai mult timp aici. 

Etajul casei de la numărul 3323 din North Michigan Street 
era alcătuit din două dormitoare şi o baie, legate de un hol 
comun. În cea mai mică dintre încăperi, două paturi de o 
persoană, unul cu salteaua foarte pătată, erau lipite de 
pereţi opuşi. Podeaua de lemn neacoperită arăta de parcă 
fusese răzuită, era zgâriată şi murdară. Mark îşi urmă 
prietenul înăuntru, se încruntă la salteaua pătată şi o ridică 
pe o parte. Urme ovale, uscate şi mate acopereau partea 
de dedesubt. 

— lec! Uită-te la căcatul ăsta. 

— i se pare căcat? Mie nu, cred... 

— Nu ştii tu ce e şi nici eu, comentă Mark punând 
înfiorătoarea saltea înapoi. Apoi se aplecă şi se uită sub 
pat. Făcu la fel şi cu celălalt pat. 

Aruncă băii o scurtă privire generală. Pânze de păianjen 
neocupate atârnau în franjuri de la fereastră şi un paing, 
doar puţin mai mic decât un şoricel, încerca să acopere 
panta interioară a căzii. Un praf alb, nisipos acoperea 
plăcile de pe podea. 

Un pat dublu era împins spre peretele interior al 
dormitorului mare. Acelaşi praf acoperea podeaua şi când 
Jimbo se uită în sus văzu răni galben-maronii pe tavan. Un 
crucifix atârna de tăblia patului. 

Mark se aplecă să vadă sub pat. Scoase un sunet care 
combina surpriza cu dezgustul şi se depărtă cu spatele, 


trăgând cu degetul praful dintr-o îmbinare din podea. 

Se ridică repede înainte ca Jimbo să-l poată întreba ce 
văzuse. O luă spre peretele opus. 

Jimbo se duse la fereastră. Din nou unghiul străin 
distorsiona un peisaj binecunoscut. Clădirile se înclinau în 
faţă, micşorate de imaginea de ansamblu şi de ceva de 
părea a fi ura, suspiciunea şi teama cuiva. Se înfioră şi 
scena din faţa lui reveni la realitate. 

— Am o senzaţie... spune Mark în timp ce se rezema de 
peretele interior. 

Îşi întoarse capul şi se uită spre dulap. 

— Despre ce? 

Mark păşi spre el, deschise uşa şi se aplecă înăuntru. 

— E ceva acolo? 

Băiatul dispăru înăuntru. 

Jimbo se îndreptă şi el într-acolo şi auzi cum ceva 
alunecă de pe un raft. Zâmbind, Mark apăru în uşă. Avea în 
mână un obiect plin de praf, iar Jimbo avu nevoie de un 
moment să îşi dea seama că era un album de fotografii. 

Dar nu avea de unde să ştie, iar Mark nu intenţiona să-i 
spună că zâmbetul lui nu avea legătură cu albumul, ci era 
stârnit de cu totul altceva - o uşă în spatele dulapului. O 
anumită teorie despre casa pe care o explora acum 
începuse să i se formeze în minte, iar uşa din dulap era o 
confirmare. 

— Bingo! 

— Da, hai să vedem. 

Se îndreptă spre fereastră şi ţinu albumul mai la lumină. 
Ceea ce acum era cenuşiu şi acoperit de praf, fusese mai 
demult verde închis. Dreptunghiuri de plastic semănând cu 
o cuvertură matlasată înconjurau un spaţiu central pe care 
scria POZELE PREFERATE ALE FAMILIEI. Mark îl deschise la 
prima pagină. 

Un tânăr solid cu o haină neagră lungă şi bocanci 
butucănoşi se apleca într-o parte lângă portiera unui Ford şi 
îşi acoperea faţa cu mâna. În a doua fotografie chipul 
aceluiaşi tânăr era neclar, dar se vedea cum ţine de după 
gât o o fată zâmbind, ce avea un păr foarte drept şi lung 


până în talie. 

— Nu-mi vine să cred. Uite aici. 

Ascuns de haina lui lungă, cu spatele la aparat, omul se 
apleca peste o masă plină de cleme, nisipelniţe şi borcane 
cu cuie. 

Apoi văzură o fotografie făcută chiar în faţa casei. Peluza 
era mai stearpă, copacii mai mici. | se vedea doar vârful 
capului şi ţinea mâinile întinse ale unui băieţel de cinci sau 
şase ani. 

De parcă apariţia fiului eliberase ceva în el, următoarele 
trei fotografii îl înfăţişau în mijlocul unor activităţi de 
socializare, probabil la o tavernă lângă un lac. Fusese 
fotografiat cu aceeaşi îmbrăcăminte, în timp ce vorbea cu 
alţi bărbaţi de vârsta lui şi mai în vârstă. Intr-una stătea pe 
docul de lângă cârciumă, în alta cocoţat pe o barcă întoarsă 
împreună cu alţi doi bărbaţi şi o femeie cu sprâncenele 
pensate şi o ţigară în gură. In fiecare dintre ele, poziţia în 
care stătea îi făcea faţa inaccesibilă aparatului. 

— Cum te cheamă, nemernicule. Nu vrei să-ţi arăţi faţa la 
aparat, ei! 

— Scuze, da' pe mine mă-nfioară chestia asta. Nici tipul 
din bucătăria ta nu şi-a arătat faţa. 

— Pentru că ăsta e el, înţelegi? El e tipul. 

— E mult prea înfricoşător pentru mine. Scuze. Dar mai 
bine nu veneam niciodată aici. Trebuia să ne vedem de 
treaba noastră de la început. 

— Gura. i 

Mark se încrunta la poze. Işi îndoi brusc gâtul şi coborî 
capul mai aproape de pagină. 

— Mă întreb... 

Işi ridică mâna şi arătă spre un tip zvelt ce aducea a 
cowboy, şezând şi el pe barca întoarsă. 

— Nu ţi se pare cunoscut tipul ăsta? continuă Mark 
neavând nici cea mai mică intenţie de a-l lăsa în pace. 

— Nu m-ai auzit? 

— Ba, te-am auzit, dar n-am cum să te ajut. Acum uită-te 
la tipul ăsta. 

Jimbo se gândi că semăna cu tipul din reclamele vechi la 


Malboro, dar ştia că nu e cazul să spună aşa ceva cu voce 
tare. 

— Hai, uită-te mai atent. Imagineazăţi-l plin de riduri. 

— Asta e bătrânul Hillyard? Nu-mi vine să cred. 

Se uită mai atent la bărbatul ce stătea pe barcă şi 
aproape reuşi să suprapună trăsăturile lui peste cele ale 
bătrânului. 

— Poate că ele. 

— Sigur că-i el. Hillyard îl ştia pe tipul ăsta, pricepi? Stau 
de vorbă. Beau bere împreună. Trebuie să vorbim cu 
bătrânul. 

— Aş putea să fac eu asta, spuse Jimbo mirosind o ocazie 
să scape din casa aia. 

— Da, doar te place acum. 

După ce îşi scrântise glezna cu o săptămână înainte, 
domnul Hillyard îi făcuse semn lui Jimbo şi-l rugase să-i facă 
nişte cumpărături. 

— Du-te să-i faci o vizită azi. De fapt vorbeşte cu toţi 
vecinii care arată destul de bătrâni să-l fi cunoscut pe tip. 

Acum gratitudinea lui Jimbo la gândul unui motiv onorabil 
de scăpare din atmosfera foarte apăsătoare a casei, întâlni 
suspiciunea că Mark pare să vrea să scape de el. 

— Vii şi tu? 

— Fii serios. Cât tu te plimbi prin zonă, eu o să fiu aici. 

Incăperea ciudată de la parter, care nu-i ieşise de fapt 
din minte, reveni cu putere în atenţia lui Jimbo. Cu cât va fi 
mai departe de chestia aia, cu atât mai bine. Părea că 
emite o căldură nefirească sau un miros respingător. 

Ochii lui Mark erau ciudat de mari şi strălucitori. 

— Nu trebuie să ne băgăm amândoi nasul pe aci. Şi 
oricum ţie nu-ţi place locul. 

Jimbo făcu un pas înapoi, cu o expresie de suspiciune pe 
faţă. Impulsuri contradictorii se luptau în el - Mark prea 
părea că vrea cu adevărat să-l pună pe tuşă. Apoi se gândi 
iar la omul din fotografii şi la încăperea de la parter în care 
mai trebuiau să intre şi presupuse că ar fi mai de ajutor în 
afara casei decât înăuntru. 

— Locul ăsta nu e cum trebuie. Parcă e prea strâmt sau 


cam aşa ceva. Îmi dă o senzaţie oribilă. 

Era adevărat. Jimbo se simţea de parcă ar umbla printr-o 
substanţă necurată care s-ar fi solidificat pe gleznele lui 
dacă ar fi stat prea mult într-un loc. Pânzele de păianjen 
fantomatice ale lui Mark fuseseră o versiune a aceleiaşi 
senzaţii. 

— Trebuie să vezi unde am găsit pozele. 

„Nu, nu trebuie”, se gândi Jimbo, dar înaintă şi intră. 

Înăuntru de abia era loc pentru amândoi şi în întuneric 
era greu de distins ce făcea Mark. Părea să împingă un raft 
de deasupra barei pentru umeraşe. Acesta alunecă în sus. 
Mark păşi mai aproape şi deschise un panou din spatele 
dulapului. 

— Uite. 

Jimbo păşi înainte, iar Mark se aplecă într-o parte şi 
întinse mâna în întuneric. 

— Vezi? 

— Nu prea. 

— Vino-ncoace şi bagă mâna. 

Se foiră unul în jurul celuilalt, iar Jimbo se plecă şi întinse 
mâna dreaptă într-o deschizătură pe jumătate vizibilă. 

— Atinge capătul. 

Suprafaţa lemnului îi dădu senzaţia de blană de animal şi 
abraziv, dar mult mai moale decât ar fi trebuit să fie, ca 
bârlogul unui urs mort demult. 

— Lemnul e puţin putrezit, spuse Mark din spatele lui. 

Degetele lui Jimbo găsiră un şurub ridicat, o gaură mică, 
şi o margine ridicată. 

— Am găsit o chestie. 

— Trage de ea. 

O fantă interioară se desprinse de pe podeaua 
dulăpiorului ascuns. Jimbo pipăi în deschizătură şi găsi un 
compartiment ascuns de vreo treizeci de centimetri în 
lungime şi şaizeci în lăţime, cu o adâncime de aproximativ 
cincisprezece centimetri. 

— Aici ai găsit albumul? 

— Exact acolo. 

Jimbo scoase mâna din compartimentul ascuns şi 


amândoi se întoarseră în cameră. 

— Cum ai găsit fanta? Cum ai ştiut că era acolo? 

— Am ghicit. 

Jimbo se încruntă la el frustrat. 

— Locul ăsta şi casa mea artrebui să fie identice, nu? 

— Aşa am crezut, dar camerele par mai mici. 

— Exact. De asta camerele îţi par mult mai înghesuite 
decât cele de la mine. Aproape toate sunt mai mici. Pe 
dinafară însă e identică. Locul în plus trebuie să fie undeva. 

— Adică sunt ascunzători peste tot în casă? 

— Aşa cred, rosti Mark nespunând nici jumătate din ce 
gândea. 

Fără o dorinţă prea mare pentru exactitate, Jimbo 
înţelese imediat ce posibilităţi hidoase implica o astfel de 
situaţie. 

— Să spunem că ai avea pe cineva, o fată, închisă în casa 
asta. Ar crede că e în siguranţă, dar... 

O posibilitate la care Jimbo nu voia deloc să se 
gândească. 

— Dacă ai fi ascuns într-unul din locurile astea, ai putea 
ieşi oricând vrei, spuse Jimbo şi simţi că i se face rău. 

— Casa asta trebuie să aibă o poveste foarte teribilă. 

— Nici prezentul nu e tocmai minunat. Pe bune, Mark, 
locul ăsta îmi dă fiori. Tot am impresia că mai e cineva cu 
noi aici. 

— Ştiu. Hai să coborâm şi să terminăm odată. O să caut 
mai serios mâine. 

La parter băieţii se plimbară prin sufragerie şi încăperea 
de luat masa, deschiseră dulapurile şi dulăpioarele şi 
examinară scândurile pardoselii în căutare de ascunzători. 
Mark păru să cerceteze excentricităţile arhitecturale şi nu 
catadicsi să povestească ce vedea. lşi ridică sprâncenele, 
îşi împinse buza în afară, o muşcă, trecu printr-un arsenal 
de gesturi ale gândirii şi înţelegerii. Dar orice pricepea ţinea 
pentru el. 

Ajunseră în bucătărie mult prea repede pentru gustul lui 
Jimbo. Acum avea o senzaţie şi mai neagră despre anexă ca 
mai devreme. Un sentiment urât, foarte urât părea să 


emane de acolo. Drept urmare uşa încastrată în perete 
arăta mai mare, crescuse parcă şi devenise mai densă. 

— Nu sunt sigur că vreau să văd ce e acolo înăuntru. 

— Atunci nu intra. 

Mark se apropie de uşă şi o deschise. Făcu un pas înapoi, 
făcându-i loc lui Jimbo, care simţea în adâncul inimii că e în 
cădere liberă, să vină lângă el. lnăuntru băieţii văzură doar 
o perdea mată de întuneric. Mark scoase un sunet grav, de 
la baza gâtului şi se apropie, iar Jimbo îl urmă fără tragere 
de inimă. 

— O să intrăm pur şi simplu. E doar o cameră goală, atât. 

Cu un singur pas, păşi înăuntru. Jimbo ezită un moment, 
înghiţi în sec şi îl urmă. Deodată simţi cum faţa îi ia foc. 

— Ar fi trebuit să aduc lanterna aia. 

— Mda, răspunse Jimbo fără să fie deloc de acord. 

Ochii începură să li se obişnuiască în întuneric. Jimbo îşi 
aminti de momentele când intri într-o sală de cinema şi faci 
o pauză înainte de a cobori pe culoar. Bezna fără forme 
deveni o ceaţă granulată. Jimbo simţi un miros slab, dar 
foarte urât. Aici ceva animalic şi neplăcut fusese adăugat 
izului de pustiu şi înfrângere ce se simţea în restul casei. 
Dintr-o dată îşi dădu seama că se uită la un obiect mare cu 
o formă în acelaşi timp familiară şi străină. 

— Drăcia dracului. Da' ce mama naibi-i asta? 

— Cred că e un pat. 

— Chestia asta nu poate fi un pat, replică Mark. 

Se apropiară de obiectul ce domina camera. Se întindea 
într-o parte sub acoperişul înclinat şi îşi păstra aspectul de 
pat - patul unui gigant hain ce cădea beat în el noapte de 
noapte. Buşteni groşi, neprelucraţi, lungi de trei metri şi 
scânduri asamblate neglijent formau platforma brută pe 
care dormea căpcăunul. Inaintară spre obiect şi fără să 
arate spre ceva anume Mark spuse: 

— la! 

— Nu aş vrea să-mi petrec noaptea într-o chestie din 
asta. 

— Nu, uite, rosti băiatul arătând spre ceva ce lui Jimbo i 


se păruse a fi o pată de întuneric în textura lemnului. In 


mijlocul acelei porţiuni o pereche de cătuşe de piele cam la 
vreun metru una de alta erau prinse de platformă cu 
lanţuri. O altă pereche de chingi, puţin mai depărtate 
fuseseră fixate la un metru jumătate sub primele. 

— Picioarele sunt bătute în podea, spuse Mark cu ochii 
strălucind în întuneric. 

— Pentru cine o fi fost chestia asta? 

Apoi Jimbo observă o serie de stropi, ce păreau negri, în 
jur şi între cătuşe şi nu făceau parte din textura lemnului. 

— Eu am plecat de aci. Imi pare rău, frate. 

Deja se mişca spre uşă cu mâinile ridicate parcă pentru a 
îndepărta un atacator. Cu o ultimă privire la patul uriaş, 
Mark i se alătură. De cealaltă parte a uşii, se uitară unul la 
altul şi Jimbo se temu că prietenul lui va spune ceva, dar 
băiatul îşi mută privirea şi îşi păstră gândurile pentru el. 

Simţindu-se imponderabili şi ireali ca nişte strigoi, ieşiră 
pe mica verandă stricată. Ceva se întâmplase cu ei, îşi 
spuse Jimbo, cu el în mod sigur, dar nu avea cuvintele 
pentru a defini starea aceea. Toată suflarea şi mare parte 
din vitalitate îi fuseseră stoarse din trup, ca de un şoc 
imens. Ce mai rămăsese îi permise să plutească în jos pe 
scări în vegetaţia luxuriantă din curtea din spate. 

Rămase tăcut până când ajunseră pe gazonul tuns dintr- 
o parte a casei, şi atunci îşi spuse că trebuie să vorbească. 

— A fost construit pentru un copil, patul ăla ciudat. 

Mark se opri şi se uită înapoi. 

— A legat un copil, sau poate doi pe patul ăla şi i-a 
torturat, rosti simțind că bate într-un bas puternic la fiecare 
vorbă. Erau urme de sânge alea, nu? Arătau negre, dar era 
sânge. 

— Cred că şi alea de pe saltelele de sus erau tot sânge. 

— Sfinte Dumnezeule, Mark, ce fel de loc e ăsta? 

— Asta o să aflăm. Doar dacă nu cumva te-ai răzgândit şi 
nu mai vrei să mă ajuţi. Dacă-i aşa, spune-mi acum. 
Renunţi? 

— Nu, o să fac ce vrei. Dar tot spun că ar fi trebuit să nu 
ne amestecăm vreodată în chestia asta. 

— N-am avut altă soluţie. Ştii, am impresia că am fost 


ales într-un fel. Sunt de acord cu tine, e teribil şi înfricoşător 
- dar mi-a omorât mama! 

— Cum? Vrei să-mi explici? 

— Nu ştiu cum! urlă Mark. Ce naiba crezi că facem aici? 

Apoi, Jimbo văzu cum, fără niciun motiv, privirea lui Mark 
se schimbă. O expresie de vlăguire şi zăpăceală i se întinse 
pe chip. Se uită la mâinile goale, apoi în jos. 

— Sfinte Dumnezeule! spuse uitându-se în continuare 
spre pământ şi mergând înapoi vreo doi metri. Jimbo, ce 
mama dracu' s-o întâmplat cu albumul ăla. 

Jimbo clipi. 

— ŢI l-am dat ţie? 

— Nu. Il aveai în mână când am coborât scările. 

— Probabil l-am lăsat în bucătărie, dădu Mark din cap. Nu 
l-am dus în camera aia, nu? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Probabil l-am pus pe tejghea să am mâinile libere. 

— Nu! spuse Jimbo ştiind ce intenţiona prietenul lui să 
facă. Lasă-l! Ai văzut pozele. 

Dar Mark plecase deja spre tufăriş şi în secunda 
următoare era pe poteca ce o bătătoriseră. 

— Nu-mi vine să cred că faci chestia asta. 

— Stai liniştit. Mă întorc imediat. 

Lui Jimbo i se părea de neconceput ca oricine, chiar şi 
Mark, să vrea să aibă încă o dată contact cu interiorul casei 
de la numărul 3323. Inţelese de ce vecinii stabiliseră tacit 
să uite de casa goală din zona lor, să se uite în gol de câte 
ori privirea le cădea din întâmplare pe ea. Erau lucruri la 
care nu trebuia să te uiţi, lucruri ce nu trebuiau văzute. 

Se aşeză să aştepte. Căldura intensă amplifică bâzâitul şi 
pocnetul făcut de insectele din iarba înaltă. Transpiraţia îi 
curgea pe ceafă şi îi aluneca pe coaste, răcorindu-i pielea. 
Işi ţinu privirea pe uşa din spate, din capătul scărilor 
stricate. li era mult prea cald la umeri. Trase de tricou şi îi 
masă tot cu ochii la uşă. 

Se mişcă în iarbă căutând un loc mai confortabil şi se 
întrebă dacă nu putrezeşte vreo veveriţă prin apropiere. 

Să se uite la ceas era un gest inutil având în vedere că 


nu ştia la ce oră intrase Mark în bucătărie. Dar se uită 
oricum. Era 12:30. Incredibil! Asta însemna că stătuseră 
înăuntru vreo două ore jumătate. Păruse mult mai scurt de 
atât. Parcă fusese hipnotizat de casă. Gândul ăsta îl făcu să 
se mai uite odată. Limbile nu se mişcaseră. 

Bineînţeles, una dintre ele era în mişcare, măturând 
inexorabil cadranul rotund. Micul ac sări de la 22 la 23 şi 
era în drum spre treizeci. Aruncă o altă privire la uşă pe 
deasupra vegetației. Părea să nu fi fost deschisă niciodată. 

Limba ceasului trecu linia de sosire şi fără ezitare se 
avântă într-un nou minut. Privirea i se ridică spre uşa 
sinistră şi simţi cum i se ridică o greutate de pe umeri, după 
care urmă un val de furie. Prin deschizătura uşii păşi Mark 
Underhill, cu dizgraţiosul album, cerându-şi scuze cu fiecare 
gest şi privire. Jimbo sări în picioare. 

— Ce-ai stat atât? 

— Îmi pare rău, îmi pare rău. 

— Nici nu ştii ce griji mi-am făcut. Ai uitat că te aştept? 

— Mă, Jimbo, am spus că-mi pare rău. 

— Îți pare rău pe naiba. 

Mark se holbă la el cu o privire fixă. Jimbo nu avea nici 
cea mai mică idee la ce se gândea. Chipul îi era nefiresc de 
alb. Chiar şi buzele îi păliseră. 

— M-ai întrebat de ce am stat atât de mult. 

— Da. De ce ai stat atât de mult? 

— N-am găsit chestia asta afurisită. Am căutat peste tot 
în bucătărie, m-am uitat şi ştii tu unde. 

— Camera cu patul. 

Mark aprobă. 

— M-am dus sus. Ghici unde era? 

— În dulapul de unde l-ai scos, dădu Jimbo singurul 
răspuns posibil. 

— Exact, era iar în dulap. 

— Şi cum a ajuns acolo? 

— Trebuie să mă gândesc la treaba asta. Să nu spui 
nimic la nimeni, bine? Te rog. Şi orice părere ai, ţine-o 
pentru tine. 

— Îţi dau eu o părere pe care nu o ţin pentru mine - nu 


poţi să mai intri în locul ăla. O ştii şi tu! Uită-te cât de 
speriat eşti. Eşti complet alb. 

— Cred că e posibil să-l fi lăsat eu acolo. 

Se învârtiră apoi în jurul problemei, Mark pretinzând că 
nu mai ştia dacă ţinuse albumul în mână la coborâre, iar 
Jimbo nemaiştiind dacă-l văzuse. Când ajunseră la capătul 
străzii erau încă prinşi în discuţia în contradictoriu, deşi nu 
cu aşa de mult patos. Luară colţul spre alee şi tăcură de 
parcă se înţeleseseră. Înainte de a se despărţi, Mark îl rugă 
să-i împrumute lanterna Maglite şi Jimbo alergă acasă şi o 
aduse. l-o dădu fără nicio întrebare. 


Capitolul 18 


Din jurnalul lui Tim Underhill, 23 iunie 2003 


E incredibil. Philip nu avea nici cea mai mică idee cine 
locuise în casa de vizavi de el. lar dacă a ştiut vreodată, s-a 
străduit să uite. Apropierea de centrul de comandă al unuia 
dintre cei mai discutaţi criminali în serie poate induce o 
stare de negare în oameni mai puţin înclinați spre aşa ceva 
decât Philip. lar el mai era bântuit şi de ruşinea că se 
măritase cu verişoara primară a acestuia. O parte din 
sângele lui curgea prin venele ei, o mai mică parte prin cele 
ale fiului său. Să fie ăsta motivul pentru indiferența lui faţă 
de băiat? Philip îl iubeşte pe Mark, ştiu sigur, dar dragostea 
nu-l opreşte să îl critice şi să îl subestimeze constant pe 
copil. 

Mulțumită lui Jimbo Monaghan şi lui Omar Hillyard ştiu că 
Philip a cumpărat casa din spatele celei a lui Kalendar, 
complet neştiutor. Nu cred că ar fi putut să o ia dacă ar fi 
ştiut ce e lângă ea. Şi, bineînţeles, a luat-o într-o grabă 
tipică lui. Voia să scape de suburbii, unde vecinii lui îl 
făceau să se simtă inadaptat, şi îi plăcea ideea de a trăi în 
vechiul cartier aproape de şcoală. Se năpustise, crezând că 
înţelege totul, şi dacă a auzit vreo aluzie la fostul 
proprietar, şi-a închis mintea instant. 

După ce am aflat despre casa lui Kalendar de peste 
drum, nu i-am spus nimic lui Philip până nu i-am arătat cele 
două e-mailuri foarte stranii pe care Mark mi le trimisese 
înainte de dispariţie şi chiar pentru asta am aşteptat până 
eram în secţia de poliţie cu sergentul Pohihaus. Imi era 
foarte limpede că a vorbi despre asemenea lucruri doar cu 
Philip ar fi fost o pierdere de vreme. Citirea lor nu a făcut 
decât să-i trezească suspiciunea că Mark şi cu mine 
conspirasem ceva. După citirea lor a insistat să i le arate lui 
Pohihaus, ceea ce era evident cel mai bun lucru. Sergentul 
le-a citit, ne-a pus câteva întrebări la amândoi şi a pus 
corespondenţa listată într-un dosar ce îl ţinea la el în sertar. 


— Nu se ştie niciodată, spusese, dar oftase în timp ce 
vorbea. 

Am făcut tot ce mi-a stat în putere - le-am spus despre 
legătura cu Joseph Kalendar, dar tot aşa de bine puteam să 
vorbesc la pereţi. 


Expeditor: munderhill679Qaol.com 
Destinatar: tunderhillOnyc. Rr.com 
Trimis: luni. 16 iunie 2003, 3:24 PM 
Subiect: nebun, dar nu asha nebun 


sal, unchiule 


ma-ntrebam cum itzi mere, m-am gândit la tine. Viata nui 
ushoara dupa treaba cu mama. Mi-e greu sa ma 
concentrez, sa ma tzin la suprafatza. Acu' cand scriu în 
sfarshit nush ce sa zic. Tzi se intampla sa ai o idee complet 
aiurea dusa, da' pana la urma sa fie adevarata? sau buna? 

pace 

m 


— l-ai răspuns? m-a întrebat Philip. 

— l-aţi scris băiatului înapoi? s-a interesat şi sergentul. 

— Sigur, i-am scris că mi se întâmplă o dată sau de două 
ori pe săptămână. 

lată al doilea e-mail: 

Expeditor: munderhill679Qaol.com 

Destinatar: tunderhillOnyc.rr.com 

Trimis: marţi, 17 iunie 2003, 4:18 PM 

Subiect: nebun, dar nu asha nebun 

sal unchiule 


tot mai adanc, tot mai adanc da' unde ajungem nu se 
shtie... 


ce vreau sa te-ntreb e... 


simtzi vreodat ca eshti în 1 din cartzile tale? tzi se pare 
vreodat ca lumea e ca acolo? - ca un roman? 

multzam 

m 


— Ce i-ai spus? a fost Philip curios. 

— l-am spus „niciodată” şi „tot timpul”. 

— Poftim? a întrebat sergentul, un om de fier, încordat şi 
nervos, iar întrebarea lui sugera că nu era deloc amuzat. 

Aşa că i-am arătat e-mailul: 


Expeditor: tunderhill(Onyc.rr.com 
Destinatar: munderhiil697 Qaol.com 
Trimis: mar_i, 17 iunie 2003, 7:45 PM 
Subiect: nebun, dar nu asha nebun 


> simtzi vreodat ca eshti în 1 din cartzile tale? tzi se pare 
vreodat ca lumea e ca acolo? - ca un roman? > 


Răspuns: 

1.)Niciodata 

2)Tot timpul 

Ce naiba se intampla pe acolo, de fapt? 
Unchiu' T 


— Nu mi-a mai răspuns. Dar nu credeţi că proiectul 
misterios are legătură cu dispariţia lui? 

— Poate, a răspuns Philip. 

Eu şi sergentul ne-am uitat la el. Eram într-o încăpere 
unde fuseseră înghesuite birouri. Ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi 
civil vorbeau la telefon şi scriau rapoarte. Când l-am 
întrebat pe Pohihaus cum se numea încăperea, s-a uitat 
ciudat la mine şi a spus „zona de lucru“ de parcă era ceva 
ştiut de toată lumea. 

— Proiectul avea evident de-a face cu Ucigaşul din parc, 
a spus Philip. 

— Cred că era vorba de altceva, am replicat. Tocmai am 


aflat că Mark şi prietenul lui Jimbo au intrat în casa din 
spatele locuinţei voastre, Philip, şi apoi băiatul a petrecut 
foarte mult timp acolo, singur. Am o bănuială că ăsta era 
proiectul. Sau ceva ce a avut loc înăuntrul casei. E vorba de 
fosta locuinţă a lui Joseph Kalendar. 

— E imposibil, nevastă-mea mi-ar fi spus, răspunse 
uitându-se la Pohihaus. Nu e ceva ce aş vrea să afle toată 
lumea, dar ea şi Kalendar au fost veri primari. 

— Interesant, se gândi sergentul. Ar fi fost logic să spună 
ceva de la început. 

— Philip, i-ai arătat şi lui Nancy casa înainte să o 
cumperi? 

— De ce aş fi făcut aşa ceva? Era în cartierul potrivit şi 
toate casele erau cam la fel. De altfel a trebuit să mă mişc 
repede. 

— Deci nu a ştiut până nu a fost prea târziu să mai daţi 
înapoi. Când şi-a dat seama unde era noua casă, cred ca a 
vrut să te protejeze. 

— Să mă protejeze? Asta-i... asta-i... 

A tăcut apoi părând să se gândească la posibilitate. 

— Mark era fascinat de locul acesta. Aproape obsedat, i- 
am spus lui Pohihaus. 

— E normal pentru un puşti. Trebuie să fie multe pete de 
sânge pe acolo. Probabil şi o grămadă de alte chestii, 
răspunse sergentul. 

— Nu credeţi că ar trebui să mergeţi să aruncaţi o 
privire? 

— Staţi puţin, poate că am şi fost. 

Fără să explice ultima frază, Pohihaus a scos un carneţel 
din buzunar şi a dat paginile până a ajuns unde voia. 

— E cumva pe North Michigan Street la numărul 3323? 

— Da, am spus. 

— De unde să ştiu eu, a replicat Philip. 

— E sau nu e? a întrebat sergentul. 

— Da, i-am spus. 

S-a uitat la Philip. 

— Fiul dumneavoastră şi prietenul lui ne-au sunat în 
şapte iunie. Aveau bănuieli că Ucigaşul din parc se 


refugiase în reşedinţa abandonată de pe North Michigan 
Street de la numărul 3323. 

— Vedeţi, asta dovedeşte că am dreptate, spuse Philip. 
Mark şi maimuţoiul ăla şi-au băgat nasul pe acolo, 
gândindu-se că sunt mari detectivi ca prietenul tău 
Pasmore. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

Avea o expresia aşa de ciudată pe chip, încât am avut un 
moment impresia că va scuipa pe jos. 

— Ştiai că au sunat la poliţie? 

— Ai impresia că îmi spuneau ce fac? se răţoi la mine cu 
o încruntătură triumfătoare. De asta era aşa de interesat de 
casă. Trebuie să fi fost cineva înăuntru, continuă, după care 
privi spre Pohihaus a cărui expresie impenetrabilă nu se 
schimbase de când intrasem în „zona de lucru“. Sunt sigur 
că aţi verificat. 

— Am trecut pe acolo şi am aruncat o privire. Totul era 
închis. Era aşa de ani de zile. 

— Nu l-aţi mai contactat pe fiul meu? 

— Ne-a dat un posibil fir, dar nu ducea niciunde, ca 
majoritatea celor ce vin de la civili. Nu continuăm căutarea 
decât dacă apare ceva folositor. 

— Nu ducea niciunde? La asta v-aţi gândit şi după ce fiul 
meu a dispărut? 

— Domnule Underhill, îmi pare foarte rău de ce s-a 
întâmplat fiului dumneavoastră şi facem tot ce putem să-l 
găsim. 

— Staţi aici şi-mi spuneţi chestia asta. Dar nu v-aţi gândit 
că poate fiul meu a atras atenţia asupra lui cu cercetarea 
aia? 

— Nu dacă personajul negativ nu era acolo, i-a răspuns 
Pohihaus. 

Fratele meu s-a uitat iar la mine. 

— Dar toate porcăriile alea din e-mailuri despre ce sunt 
atunci? Ideile nebuneşti şi sentimentul că e într-o carte de-a 
ta? Vrea să ştii că se joacă de-a detectivul. 

— Ar putea vorbi despre altceva, i-am spus. 

— Sper că mă vei informa şi pe mine la ce te gândeşti. 

— Cred că ar trebui să mergeţi şi să examinaţi mult mai 


atent casa aia, am continuat privind spre Pohihaus. 
— Alte sugestii geniale, replică sergentul. 


În ziua de după vizita băieţilor în casă, Mark luă albumul 
cu el când se întoarse în locuinţa goală. Nu voia să-l lase 
acasă. Tatăl lui devenise destul de ciudat ca să înceapă să-i 
cotrobăie prin cameră şi ar fi fost imposibil să-i explice 
existenţa unui asemenea obiect. Era mai bine să-l 
depoziteze În  ascunzătoarea lui, ferit de privirea 
părintească. Dar voia să se şi uite la fotografii, să le revadă 
de multe ori, căutând orice informaţie putea desluşi. Cum 
plănuia să-şi petreacă cea mai mare parte a zilei în casa 
aceea, trebuia să ia pozele cu el. 

o 

Spre după-amiază în acea zi, el şi Jimbo făcură un plan de 
bătaie la telefon. Erau amândoi încă în pat de fapt. Mark 
făcuse duş şi se îmbrăcase, dar era întins peste cuvertură, 
iar Jimbo nu ieşise încă dintre cearşafuri. 

— Faza doi, am înţeles. Să ne întâlnim la Sherman Diner 
pe la prânz şi să comparăm informaţia, bine? 

Sherman Diner, un local la două case depărtare de fosta 
amplasare a Beldame Oriental Theatre, era locul de 
întâlnire al elevilor de la Quincy. Faptul că Jimbo îl 
pomenise însemna că voia să schimbe informaţii cu Mark, 
dar şi să mai stea cu alţii după aceea. Momentan toţi 
adolescenţii din zonă flecăreau pe mobil despre criminal. 

— Du-te tu dacă vrei. Nu cred că mă interesează 
mâncarea prea tare şi nici nu simt nevoia să dau explicaţii 
celor de acolo. Vorbim mai târziu. 

— Cam pe când? 

— Când termin pe ziua de azi, Jimbo. Tu ai oricum destulă 
activitate. 

— Ştiu, răspunse băiatul cu puţină suferinţă în glas. 

Probabil simţea că prietenul lui cel mai bun îi ascundea 
ceva. Şi într-adevăr Mark preferase să tacă şi intenţiona să 
continue. Cât umblaseră prin casă cu o zi înainte, 
observase multe lucruri curioase pe care nu i le pomenise 
lui Jimbo. Intr-un fel îi dăduse prietenului său cheia 


înţelegerii acestor ciudăţenii (asta dacă avea dreptate în 
privinţa lor, lucru de care era aproape sigur), deci practic 
nu ascundea nimic. Însă ştia că Jimbo nu va şti ce să facă şi 
având cheia la îndemână, nu înţelesese ce însemna ea şi 
nici nu ştia că era o cheie. Băiatul ajunsese la concluzia că 
locuinţa avea un secret imens ce fusese construit în ea de 
acelaşi nebun care adăugase micuța şi urâta încăpere şi 
crease patul gigantic. 

După ce termină conversaţia, Mark cobori şi goli 
frigiderul. Tatăl lui făcea cumpărături numai când era 
obligat şi avea tendinţa de a cumpăra lucruri fără legătură 
unul cu altul, borcane de măsline, bomboane cu alune, 
murături, maioneză degresată şi pâine albă. La prima 
trecere în revistă a rafturilor se gândi că va fi nevoit să 
meargă până la 7-Eleven înainte de a se apuca de treabă. 
Dar la a doua privire observă unul dintre sertare unde era 
brânză Cheddar, brânză topită şi nişte salam feliat ce părea 
comestibil. Îşi făcu un sandviş cu salamul, brânza Cheddar 
şi maioneză şi băgă rezultatul unsuros într-o pungă de 
hârtie unde avea deja o rangă, un ciocan de dulgher, 
lanterna, şi ieşi rulând punga pentru a o face mai mică. 

o 

Afară în soarele fierbinte şi alb păşeşte băiatul nostru cu 
spirit eroic, afară pe străzile transformate în cuptor, 
mergând asemeni unui jocheu spre cercul învingătorilor, 
asemeni unui cuceritor spre cortul amantei. O dată în viaţă, 
se simte gata pregătit pentru prima etapă a orice se va 
dovedi că i-a rezervat destinul. Teama lui - căci sufletul îi e 
plin de frică - pare să-i dea şi mai multă energie, să-i 
intensifice sentimentul că are un scop. 

O astfel de atitudine atrage mai degrabă atenţia decât 
indiferența, iar la puţină vreme după ce ajunge pe Michigan 
Street şi porneşte marşul plin de însufleţire spre a patra 
casă de pe stradă, un locuitor îşi apleacă fruntea spre 
fereastra de la sufragerie şi îl vede imediat. 

„Vite-l pe băietul arătos al lui Underhill, se gândeşte 
Omar Hillyard, pun pariu că e în drum spre bătrâna casă a 
lui Kalendar. Unde-i Sancho Panza, micul buldog irlandez 


care îl însoţeşte peste tot? 

Doamne, ce copil frumos. Are un curaj neruşinat! Uită-te 
numai la el cum trece pe lângă casă... sigur intră acolo. 
Micul diavol! Dacă aş fi buldogul irlandez, aş fi îndrăgostit 
nebuneşte de el. 

Pun pariu că o să găsească mult mai multe decât se 
aşteaptă în casa aia.“ 

o 

Bucurându-se că lumina îi încălzea mâinile şi umerii, 
Mark înaintă prin buruieni. Picioarele îl duceau cu fiecare 
pas mai aproape. Dacă ar fi vrut ar fi putut merge până la 
Munţii Stâncoşi, unde ar fi sărit în sus pe un versant, şi-ar fi 
dat drumul pe celălalt şi ar fi mers tot înainte până s-ar fi 
trezit cu gleznele în Pacific. 

Trecu impetuos prin iarba înaltă şi buruienile pârlite de 
soare, dintr-o săritură lăsă în urmă scările stricate şi după o 
ezitare de abia vizibilă deschise uşa din spate. lată casa 
gigantului şi iată-l şi pe el, Mark, ucigaşul gigantului şi 
punga lui cu trucuri. Se aşteptase pe jumătate la o formă 
de rezistenţă, dar faptul că era singur nu trezi nici pânzele 
de păianjeni invizibile, nici miasma emoţională ce-l 
întâmpinase prima dată. Trecuse pragul cu uşurinţă şi, fără 
să se sinchisească de încăperea cu patul, îşi duse punga 
până în dormitorul principal. 

Un maestru tâmplar locuise aici cândva. Neglijenţa 
anexei însemna o încercare deliberată de a induce în 
eroare: oricine ar fi văzut-o, nu ar fi putut ghici în niciun caz 
gradul de schimbare ce fusese adăugat casei de 
proprietarul ei. Probabil că şi monstruozitatea aberantă a 
patului de tortură fusese intenţionată - tâmplarul 
construise un obiect pe măsura sentimentelor sale. Totuşi 
când avu mână liberă, orchestră un adevărat tur de forţă al 
artei sale. Acesta era lucrul pe care Mark nu i-l dezvăluise 
prietenului său cel mai bun. 

Sus în dormitor, scoase ranga din geantă şi o folosi să 
dea jos o bucată de din panoul din spatele dulapului. Ghips 
şi bucăţi de lemn se rostogoliră pe jos. 

Găsise albumul de fotografii într-un spaţiu mic, pătrat, ca 


o masă, spre dreapta golului ce tocmai îl făcuse. Mica masă 
părea să fi fost construită pentru o lampă, dar Mark ştia că 
are două scopuri foarte diferite. Era locul perfect unde 
puteai sta nevăzut să asculţi ce se întâmpla în casă. Era 
scaunul unui spion sau terorist casnic, simplul fapt că 
fusese construit demonstra dimensiunea  psihozei 
creatorului. Folosindu-se de o mică balama ce aluneca, 
cutiuţa se deschidea devenind un seif ascuns. 

Mark păşi în spaţiul pe care-l mărise şi văzu că teoria lui 
secretă despre casă era reală. Îşi simţi inima oprindu-se în 
piept, iar vreo câteva secunde imensitatea fricii se dovedi 
atât de mare încât nu putu nici să înainteze nici să dea 
înapoi. Işi dorea să nu fi avut dreptate: ascunzătorile ce-l 
speriaseră pe Jimbo erau destul de tulburătoare, dar asta 
era şi mai rău. Se trezi contemplând o sălbăticie dementă. 

Se uită spre celălalt perete, la depărtare de vreun metru 
de dulap. După un metru jumătate, doi, golul dintre 
peretele interior şi cel exterior dispărea în întuneric. Era în 
locuinţa unui nebun şi casa semăna cu maşinaţiunile minţii 
sale, pline de pasaje ascunse şi imposibil de privit. Locul 
acesta continua până în partea cealaltă a casei, putea să 
bage mâna în foc. Se întoarse în dormitor şi luă lanterna. 

Odată ajuns din nou în dulap, trecu prin deschizătură şi 
aprinse lumina pentru a trimite o rază galbenă şi rece, 
tremurândă, pe un coridor îngust. Se întoarse spre partea 
opusă şi văzu acelaşi lucru. Gura îi era complet uscată. Asta 
era, exact cum îşi imaginase. Se uită la primii câţiva metri 
ai unui coridor construit acolo. Existenţa lui îi dovedi că 
avea dreptate în privinţa modificărilor făcute de tâmplar. 
Pentru a vedea dacă se adevereşte şi cealaltă parte a 
teoriei, nu trebuia decât să pornească prin pasajul îngust. 

Ce se afla oare la capătul acestui hol lugubru? 

Se oprea pur şi simplu în perete, sau, era aşa cum spera 
el... Dunga subţire de lumină întâlni un perete drept înainte 
şi pieptul i se strânse de dezamăgire. Mâna cu lanterna 
căzu şi cercul galben, tremurător de lumină şovăi în jos 
peste ghipsul lipsit de viaţă şi alunecă, asemeni unei 
cascade pe faţa unei stânci într-un spaţiu de sub nivelul 


podelei. Mark se auzi expirând. Nu exista niciun motiv ca 
descoperirea aceasta să însemne mai mult decât că era 
perspicace, dar înaintă să vadă primele trepte ale unei scări 
ce cobora cu sentimentul că fusese răsplătit. Casa era un 
fagure. 

Bărbatul ce locuise aici trăia singur - ori îşi omorâse 
familia ori o trimisese departe de casă. Oricum copii 
muriseră pe patul imens de lemn şi în cel de o persoană de 
la etaj. După ce îşi eliminase familia, omul ispitise femei să 
intre în casă sau le surprinsese pe întuneric, le legase şi le 
adusese aici. Uşile fuseseră cu siguranţă blocate şi 
ferestrele acoperite. Femeile se treziseră într-o casă din 
care nu puteau scăpa. Probabil că imediat după aceea l-au 
auzit mişcându-se de ici colo şi au încercat să se ascundă 
de el, dar omul părea să poată trece invizibil dintr-o 
încăpere în alta în urma lor. Era asemeni unui păianjen 
imens grăbind pasul pe pânză şi putea să apară oriunde. Îi 
plăcea să privească prin găurile din pereţi femeile prinse în 
capcană. li plăcea şi să le omoare, dar adora să le chinuie. 

Mark simţi cum îl cuprinde o slăbiciune din amestecul de 
euforie, teroare şi greață. Se aruncase în inima haină a 
acestei case otrăvite şi ceea ce vedea acolo îi făcea rău. 

In loc să coboare pe scara abruptă, se întoarse pe unde 
venise. De data asta văzu zdrenţele mişcătoare ale 
pânzelor de păianjeni, pe care nu le observase mai 
devreme. Pânzele de paing adevărate nu-l speriau. 

Aşa cum îşi imaginase, o a doua scară identică ducea 
spre parter în cealaltă parte a casei. Cobori în întuneric 
ţinând lanterna pe paşii săi mergând în jos. La capătul 
scărilor, lumina din Maglite scoase la iveală două coridoare 
scurte ramificându-se spre partea din faţă şi cea din spate 
a încăperii. Fiecare părea să se termine la o uşă potrivită 
atent în zid. Monstrul vrusese să se poată deplasa invizibil 
şi la parter. Ceea ce băiatul nu se aştepta să găsească era 
gura căscată a unei a treia scări. El şi Jimbo uitaseră cu 
totul de subsol. Un fior neaşteptat îi trecu prin plămâni 
răcindu-i de parcă ar fi fost de gheaţă. 

Subsolul - de ce a merge în locul ăla părea aşa o 


greşeală colosală? Unul dintre motive era că nu ştiai 
niciodată ce poţi găsi într-un subsol. 

In ciuda acestor sentimente, Mark o luă în jos prin vălul 
de pânze de păianjen. Jos, jos jos prin straturile de 
sălbăticie, de tortură şi durere spre cloaca de dedesubt. La 
capătul scărilor aruncă un oval galben granulat pe un 
panou negru ce părea să fi fost desprins dintr-un sicriu. Nu 
văzu nicio clanţă. Intinse mâna stângă şi împinse uşa cu 
degetele. Părând să fie prinsă de o imensă balama neagră, 
se deschise larg. 

Păşi înăuntru şi plimbă lanterna de-a lungul unui gard cu 
palisade. Apoi se întoarse cu spatele şi îndreptă lumina 
spre  deschizătura din perete, căutând instinctiv un 
întrerupător. Găsi unul chiar lângă scara ascunsă şi înainte 
de a-şi da seama că nu mai era curent în casă de ani de 
zile, îl apăsă. 

Undeva aproape de mijlocul subsolului un singur bec 
răspunse, imposibil, şi o perdea galben-cenuşie lumină 
aerul. Un val de şoc paralizant îl ţintui pe loc. Cineva 
folosea casa, cineva care plătea facturile. Mark simţi nevoia 
să se lipească de zid. Îşi auzea respiraţia greoaie şi o 
furnicătură ca un fulger îngheţat îi străbătu chipul. 

Becul era ascuns în spatele „gardului cu palisade”, în 
realitate un perete din jumătăţi de buşteni, acoperiţi de 
coajă aspră, ce se întindeau până în partea cealaltă a 
subsolului. Ici colo câteva uşi fuseseră încastrate în lemn. 
Intră prin cea mai apropiată. Câteva minute mai târziu 
vomita micul dejun pe care nici nu-l mâncase. 


Capitolul 19 
Din jurnalul lui Timothy Underhill, 24 iunie 2003 


— Deci ce a găsit? 

Jimbo părea să se simtă foarte stânjenit. Aproape l-am 
răpit din confortul casei sale şi l-am dus la un restaurant 
foarte în vogă în anii şaizeci. Am amintiri frumoase de la 
Fireside Lounge şi fripturile lor sunt la fel de perfect gătite 
ca oricare altele din New York. Băiatul nu mai fusese pe 
acolo şi nu ştia cum să reacționeze la stilul demodat, de 
lux, a la vestul mijlociu american, o combinaţie de negru, 
separeuri din piele roşie şi mese de lemn imense cu scaune 
ca nişte tronuri. Era un loc unde puteam sta de vorbă fără 
să tragă cineva cu urechea, dar planul meu de a-l face să 
se relaxeze funcţionase doar pe jumătate. Işi dezmembra 
bucata de friptură pe care o comandase bine făcută şi 
acoperită cu ketchup, dar tot avea impresia că îi e 
necredincios lui Mark dacă vorbeşte cu mine. 

— Nu o să se supere nimeni pe Mark, i-am spus. Tot ce 
vrem este să aflăm unde este şi să-l aducem înapoi dacă se 
poate. 

— Aş vrea eu să poată fi adus înapoi. 

— Nu crezi că se poate? 

Jimbo a înmuiat o bucată de friptură bine făcută într-o 
băltoacă de ketchup. 

— Nu vreau să te grăbeşti, am continuat. 

A dat din cap şi îmbucătura a dispărut în esofag. Ca orice 
băiat la vârsta adolescenţei, Jimbo putea mânca asemeni 
unui împărat roman de trei ori pe zi. 

— Ţi-a spus că a coborât pe scara ascunsă în subsol. 

— A treia scară ascunsă. Locul era plin de ele. Şi... spuse 
şi se opri apoi făcându-se roşu la faţă. 

— Şi ce? 

— Nimic. 

Am renunţat pentru moment. 

— Ce a găsit în subsol, Jimbo? 


— Era în camera mică, prima. Erau vreo şase sau şapte, 
cred, povesti mai departe, dar se opri un moment şi fruntea 
i se încreţi plină de riduri. Chiar era un băiat foarte la locul 
lui. Ştiţi chestiile alea unde oamenii îşi puneau lucrurile 
când urcau pe vapoare? Cutiile alea mari, care sunt ca nişte 
valize, dar nu sunt de fapt? Cu lacăte. 

— Cufere. 

— Da, un cufăr. Era unul împins lângă perete. Avea şi 
încuietoare, dar era deschisă. Aşa că s-a uitat înăuntru. ŞI 
chestia aia, cufărul ăla era plin de păr. 

— Păr? 

— Păr de femeie, tăiat şi pus acolo. Blond, şaten, roşcat. 

— Nici nu-i de mirare că a vomitat. 

Jimbo s-a făcut că nu aude. 

— Doar că prima dată nu a priceput ce e, pentru că era 
tot adunat. Părea un fel de animal mare, mort. Aşa că a 
băgat mâna şi a luat un smoc. Era prins cu o substanţă 
maro ce se desprindea la atingere. 

— Aha, am spus. 

— Şi atunci a vomitat. Când şi-a dat seama că avea în 
mână păr tăiat de la mai multe femei. Năclăit de sânge. 

— Doamne Dumnezeule. 

— Poliţia a fost acolo, nu? De ce au lăsat porcăriile alea? 
Probabil că au luat o tonă de mizerii din casa aia. 

— Bună întrebare, am spus deşi credeam că ştiu 
răspunsul. În zilele acelea, nu se făcea testul ADN. Poate 
luaseră câte ceva din păr şi l-au prelucrat cum au ştiut mai 
bine. În mod sigur ei spărseseră lacătul. 

— Ştii cine a locuit acolo, nu? 

— Ştiu. 

— De la plimbarea prin zonă şi discuţiile cu vecinii. 

— Asta era treaba mea. Eu mă ocupam de ce era afară, 
Mark de ce era înăuntru. 

— Şi ai ajuns să vorbeşti cu domnul Hillyard. 

— Îi ciudat. Nu m-a lăsat să intru în casă până nu a avut 
accidentul ăla şi dup-aia am văzut de ce. Maaamă! Are 
nişte marfă înăuntru. 

— Nu-i chiar aşa de rău cum pare, am răspuns după ce 


aruncasem şi eu o privire în sufrageria bătrânului. Să ne 
întoarcem la Mark. 

— Chiar trebuie să fac asta? Ştiţi ce a făcut tipul ăsta, 
Kalendar, nu aveţi nevoie să vă spun eu. 

l-am spus că aflasem doar la scurtă vreme de la 
dispariţia lui Mark, când Tom Pasmore îmi spusese câteva 
detalii. 

— Erau rude, el şi Mark. Pentru că maică-sa avea acelaşi 
nume. Am aflat de la bătrânul Hillyard! Când i-am spus lui 
Mark, nu putea să-l întrebe pe taică-su că făcea crize de 
fiecare dată când deschidea subiectul. Aşa că s-a uitat pe 
net. Şi mamă, câte chestii despre tipul ăsta erau acolo. 
Oamenii ăia, parcă îi divinizează pe criminalii în serie. 

— Şi ce a găsit pe net despre Kalendar? 

— Erau o groază de chestii. A dat de o genealogie pusă 
pe net de un tip din St. Louis şi a deschis-o, a găsit un 
arbore genealogic. 

— Era şi el acolo bănuiesc. 

— Toată familia lui. Aşa a aflat că tatăl mamei sale şi 
tatăl lui Kalendar erau fraţi. Deci ei doi erau veri. Aşa că 
pentru Joseph Kalendar, Mark era... 

— Vărul lui. Să ne întoarcem la ce făcea Mark înăuntru. 
Îmi închipui că a continuat să cotrobăie după ce a vomitat. 

Ştiam deja de la Omar Hillyard că Mark se întorsese în 
casă în fiecare zi dinaintea dispariţiei. 

— Da, a continuat să caute. A găsit tot felu' de lucruri 
ciudate, o masă mare de fier, şi chestia asta ca un fel de 
pantă ce venea de la etajul întâi şi o grămadă de pete vechi 
de sânge. Dar... 

Jimbo a vârât capătul unui cartof prăjit în ketchup. S-a 
uitat în jur, parcă fără ţintă, la oamenii de afaceri care 
devorau fripturi şi doamnele din suburbie ocupate cu 
salate, la marile mese lăcuite. În cealaltă partea a camerei, 
la barul lung, un bătrân într-un costum reiat, şifonat şi un 
tip cu un tricou polo încercau să nu se holbeze prea tare la 
chelneriţă, care nu fusese născută la ultima mea vizită în 
Fireside Lounge. 

— Te tot opreşti la fiecare cotitură. 


Vârful limbii i-a alunecat între dinţi şi s-a încovoiat spre 
buza de sus. Ochii şi-au pierdut concentrarea cu o secundă 
înainte de a-i întâlni pe ai mei. 

— Ce fac? 

— Vrei să spui ceva şi te tot opreşti. 

A privit undeva înspre bărbia mea. 

— Pentru binele lui Mark, ar trebui să-mi spui tot ce ştii. 
De asta suntem aici. 

Jimbo a dat din cap, nu foarte convingător. 

— Ai spus că a găsit o pantă şi o masă de metal. Pe 
siturile de pe net sigur scria că îşi tăiase în bucăţi unele 
dintre victime înainte de a le băga în cuptor. A comandat 
masa de operaţie de la o firmă ce se ocupa cu echipamente 
medicale. 

— Am văzut şi noi, da. 

— Apoi ai vrut să îmi mai spui ceva şi te-ai oprit. 

L-am privit cum se gândea ce opţiuni are. Mi-a aruncat o 
privire, pielea de pe pomeţi i s-a întins şi am ştiut că 
scăpase de o povară interioară. 

— Mark a trecut prin toate camerele. Era o cameră de 
operaţie şi o alta unde erau vreo trei sau patru valize de 
nuiele. S-a gândit că acolo a pus hainele femeilor şi poliţiştii 
le-au luat pe toate. 

— Poliţia nu a inspectat locul ăla nici pe jumătate cât 
Mark. 

— Nu. N-au găsit coridoarele. 

Jimbo a mestecat bucata de carne în gură şi a respirat 
adânc. Eram pe cale de a afla ce ascundea de mine de fapt. 

— Aşa că s-a dus sus - aşa cum urci în mod normal. A 
găsit locul unde începea panta în pasajul secret dintre 
sufragerie şi încăperea de luat masa. Kalendar, mă, le târa 
prin pereţi şi le arunca direct pe masa de operaţie. Parterul 
era la fel ca etajul. De acolo, puteai să o iei în sus pe scări 
şi să ajungi oriunde în casă. Mark spunea că înainte să le 
omoare, Kalendar le tortura dându-le de înţeles că era 
acolo deşi nu-l puteau vedea, a spus strâmbându-se. In 
sufragerie coridorul secret era în dulapul de paltoane sub 
scările normale. 


Jimbo a ezitat şi acum înţeleg de ce. Trebuia să fie sigur 
că vrea să continue. 

— Un şifonier, asemeni celui din dormitor, am spus. 

— Da. Aşa părea. 

Urma să-mi spună, dar nu până în ultimul moment. L-am 
îmboldit pe ultima sută de metri. 

— Ce a găsit înăuntru - o altă cutie de lemn, ca la etaj? 

A clipit. Nimerisem. 

— Ce era înăuntru? Un jurnal? am spus fiind pe o cale 
complet greşită. 

— Nu, nu era un jurnal, a mormăit Jimbo. 

— A putut deschide cutia? am spus după ce mă 
străfulgerase un gând. 

Jimbo a aprobat. Şi-a mutat privirea de la mine şi gura i-a 
tresărit un moment în ceva ce semăna unui surâs. 

— Haide, Jimbo. Nu te mai învărti în jurul cozii. Ce era în 
cutie? O grămadă de oase? Un craniu? 

— Nu, nimic de genul ăsta, a rostit zâmbind. 

Eram aşa de departe că îl amuza. 

— Când a deschis cutia, punga lui de hârtie era acolo. Cu 
albumu' de fotografii şi ciocanul şi ranga. Şi amărâtul ăla de 
sandviş cu pâine albă. 

În partea cealaltă a sălii, ospătăriţa pufni în hohote de râs 
cristalin, ce te făceau să te gândeşti la un şirag de perle 
argintate. Ne-am întors capetele să-l vedem pe bătrân 
scuturându-se violent, fie de râs, fie de nervi. De unde 
priveam noi, părea că tremură ca un schelet îmbrăcat în 
costum. 


Dacă era pus la încercare, Timothy Underhill putea recita 
întreaga ierarhie militară de la soldat la amiral. Aproape 
orice fost soldat putea să facă la fel, dar romanele lui se 
referiseră uneori la experienţa din Vietnam şi se străduise 
să înfăţişeze totul corect. Cărţile lui mai vorbeau şi de 
diferitele departamente de poliţie de ici, colo şi cu toate că 
fiecare dintre ele se recunoştea a fi o organizaţie 
paramilitară, semnificaţia gradelor era diferită de la un loc 
la altul. 


Pentru a da exemplul cel mai simplu, îşi spuse Tim, să ne 
gândim la sergentul Franz Pohihaus, figura posomorâtă şi 
autoritară din capul mesei în jurul căreia se aşezase 
publicul său de şase persoane. In timpul trecerii micii lor 
procesiuni prin secţie, ceilalţi poliţişti, toţi la fel, nu 
păruseră să îi arate vreo deferenţă. Sergentul avea sub 
patruzeci şi cinci de ani, şi purta frumosul costum albastru 
ca un fel de armură delicată. Bicepşii îi umpleau mânecile şi 
gulerul îi înconjura foarte strâns gâtul. Tim bănui că petrece 
o bună bucată din timp la sală. Incăperea nu avea ferestre 
şi aerul puţea a fum de ţigară. Pohihaus transformase 
camera jerpelită într-un centru de comandă. 

— Să facem un tur în jurul mesei, să fim siguri că ştim 
numele fiecăruia. 

Privi spre cuplul cel mai aproape de el, spre stânga. Un 
tip umflat cu faţă roz, aşezat lângă o blondă nervoasă sări 
de parcă fusese împuns cu un ac. 

— A, suntem Flip şi Marty Auslander, părinţii lui Shane. 
Ne pare bine să vă cunoaştem. 

— Bill Wilk. Tatăl lui Trey. 

— Bună. Sunt Jennie Dell, mama lui Dewey. 

Ochii bulbucaţi, de parcă ar fi fost ouă fierte, ai lui Bill 
Wilk se uitau în jur dintr-un cap ras cât o minge de bowling 
aşezat pe trupul îndesat. Jennie Dell îşi împinse scaunul 
câţiva centimetri mai departe de el. 

— Sunt Philip Underhill, tatăl lui Mark, şi el e fratele meu 
Tim. Nu e din oraş. 

— Pentru început, nu cred că fratele dumneavoastră are 
ce căuta aici, spuse Wilk, dar e decizia sergentului. Trebuia 
totuşi să fie doar o întâlnire cu membri familiei. 

— Eu sunt un membru al familiei, răspunse Tim. 

Bill Wilk se încruntă la el un moment, apoi îşi învârti 
capul pe gâtul inexistent să se uite la familia Auslander. 

— Numa’ o întrebare: care din voi îi Flip şi care-i Marty? 

Pe faţa roz apăru un zâmbet stânjenit. 

— Eu sunt Flip, Marty e soţia mea. 

— După mine, cred că ar trebui să vă schimbaţi numele. 

Pohihaus lovi masa cu palma. 


— Domnule Wilk, opriţi-vă şi încetaţi. 

— Mi-am pierdut fiul. Ce altceva îmi mai puteţi face? 

Sergentul îi surâse. Un zâmbet deconcertant, evocând 
fulgere şi strigăte de durere. 

— Vreţi să aflaţi? 

— Scuze, şefu', îngăimă el mai pierzând câţiva centimetri 
din înălţime. 

— Vreau să vă amintesc şi dumneavoastră şi tuturor de 
la masă că suntem aici pentru fiii dumneavoastră. Sau 
nepoți, rosti întorcând albastrul mat al privirii spre Tim, 
după care îi lăsă pe toţi într-un moment de tăcere care păru 
să-i crească severitatea. Ceea ce vreau să vă spun 
reprezintă prima descoperire importantă din acest caz. 
Doream să o comunic dumneavoastră înainte de a o face 
publică. 

Chiar şi Bill Wilk rămase tăcut. Inconştient, Jennie Dell 
trase adânc aer în piept şi îşi ţinu respiraţia. 

— Vă veţi bucura să aflaţi că avem un nou martor ocular, 
doamna profesoară universitară Ruth Bellinger, din 
Madison, Wisconsin. Dânsa face parte din catedra de 
Astronomie-Fizică. Acum trei săptămâni era în oraş, în vizită 
la o soră şi s-a întâmplat să stea pe bancă aproape de 
fântână în parcul Sherman când ceva i-a atras atenţia. 

— L-a văzut? răbufni Marty Auslander, aplecându-se pe 
după soţul ei ca să se uite la sergent. L-a văzut pe tip? 

— Acum trei săptămâni omul nici nu-şi începuse treaba, 
interveni Bill Wilk. 

— Totul se va termina mult mai repede dacă îmi daţi voie 
să vorbesc fără întreruperi. Puteţi pune orice întrebare 
după ce termin, îi avertiză Pohihaus. 

Marty Auslander se rezemă înapoi de spătarul scaunului. 

Sergentul scrută cu privirea încăperea şi pe toţi cei 
prezenţi. 

— Ceea ce a atras atenţia doamnei Bellinger a fost o 
conversaţie dintre un adolescent şi un bărbat, probabil 
peste treizeci şi cinci de ani. După spusele dânsei, era un 
om mătăhălos, de aproape un metru nouăzeci şi doi, cu o 
constituţie foarte solidă. Din motive personale, doamna în 


cauză este foarte sensibilă la prezenţa prădătorilor sexuali. 
| s-a părut că ceva de genul acela tocmai se petrecea în 
parc. Bărbatul părea un pic prea îndatoritor. Tot „se dădea” 
la băiat după spusele dânsei şi i s-a părut că adolescentul 
încerca să se împotrivească fără a părea nesimţit. 

Doamna Bellinger s-a întrebat dacă datoria ei civică şi o 
citez din nou „nu o obligă să intervină când se întâmplă aşa 
ceva”. Bărbatul s-a uitat foarte clar în jur şi dânsa s-a 
gândit că pare să verifice dacă acţiunile lui sunt observate. 
Ne-a spus că părea „sălbăticit”. Şi acum vine partea cea 
mai interesantă. În aceeaşi secundă dânsa s-a ridicat şi 
bărbatul a văzut-o. După ce a înaintat puţin, omul i-a spus 
ceva băiatului şi s-a îndepărtat rapid. 

— l-a văzut faţa, spuse Flip. 

— Băiatul la fel, continuă Marty. 

— Acum trei săptămâni? mugi Bill Wilk. Şi noi de ce aflăm 
de abia acum? 

— Aşteptaţi-vă rândul domnule Wilk, îl îngheţă sergentul 
cu o privire. 

— Doamna Bellinger l-a întrebat pe băiat dacă ştie cum îl 
cheamă pe bărbatul cu care vorbise. Tot ce ştia era numele 
mic, Ronnie, i-a spus adolescentul, îşi cumpărase un nou 
sistem audio şi voia să scape de cel vechi plus o grămadă 
de cd-uri pe care nu le mai asculta. Prima dată l-a întrebat 
pe băiat ce muzică ascultă şi după ce a aflat a răspuns: 
„Excelent! Maşina mea e aproape şi casa mea e la doar 
cinci minute de aici.” Ronnie părea să fie mult prea dornic 
să îşi dea lucrurile, i-a spus băiatul şi se tot gândise cum să 
scape de el când Ronnie a văzut-o ridicându-se de pe 
bancă. 

— Norocos băiat, spuse Flip Auslander. 

— Aţi vorbit cu băiatul acesta, interveni soţia lui. 

— Ne-ar fi făcut mare plăcere, dar nu ştim unde locuieşte 
şi nici nu şi-a dat numele. 

— De ce a durat atât de mult să spună ceva? se interesă 
Philip. 

— Astronomii-fizicieni nu se uită toată ziua la ştiri, 
răspunse Pohihaus. lar ziarul din Madison nu a acordat un 


spaţiu prea mare articolului despre Ucigaşul din parc. 
Doamna Bellinger a aflat de situaţia de aici abia acum două 
zile şi ne-a dat imediat un telefon. Mare parte din după- 
amiaza de ieri a petrecut-o lucrând cu omul nostru care 
face portrete robot. Imi închipui că astronomii sunt în 
general oameni cu un simţ al observaţiei dezvoltat. 
Doamna profesoară şi-a amintit mult mai multe detalii 
decât martorii obişnuiţi. 

Bill Wilk vru să spună ceva, dar Pohihaus îi făcu semn să 
tacă şi porni pe lângă masă spre uşă. Băgă capul afară şi 
spuse: 

— Stafford, suntem gata aici. 

Când se întoarse, ţinea în mâini un teanc de hârtii. Dădu 
două foi lui Philip Underhill şi se îndreptă spre cealaltă 
parte a mesei să împartă şi familiei Auslander, lui Bill Wilk 
şi Jennie Dell. Mai avea încă două când reveni în capul 
mesei. 

— Deci bănuim că e un portret destul de exact al lui 
Ronnie, spuse Pohihaus uitându-se la hârtie ca toţi ceilalţi. 
Credem că Ronnie e un tip foarte, foarte rău. Şi mai credem 
că activează în zonă de mai bine de cinci ani. 

Bărbatul din desen putea fi un actor ca Murray Hamilton 
sau Tim Matheson, artişti ce apar în program după program 
sau film după film, al căror nume nu-l poţi ţine niciodată 
minte şi probabil că nici nu l-ai ştiut vreodată. Trăsăturile 
lui frumoase sugerau afabilitatea instantanee a unui om 
care lucrează în vânzări. Că ochii îi erau uşor prea apropiaţi 
şi nasul un milimetru prea scurt erau un plus pe lângă 
talentul său de a socializa. Micile defecte îl făceau să pară 
prietenos. Probabil avea vreo slujbă unde venea în contact 
cu oamenii. Era tipul ce stătea lângă tine la bar şi spunea: 
„Deci un rabin, un preot şi un pastor intră într-un bar.“ 
Omului acestuia i-ar fi foarte uşor să atragă băieţi naivi în 
maşina lui. 

— Cum adică, de mai bine de cinci ani? întrebă Bill Wilk. 

— Da, pe ce bază afirmaţi aşa ceva? 

— Când doamna Bellinger a împins limita temporală în 
trecut, am început să verific şi alte jurisdicții, doar ca să 


văd ce apare. Şi iată ce am găsit. 

Scoase o foaie de dedesubtul micului său teanc de hârtii. 
Era o listă scrisă la calculator. 

— August 1998. James Thorn, un băiat de şaisprezece ani 
a fost dat dispărut în Auburn. 

Auburn era un mic orăşel la sud de Millhaven. 

— Thorn fusese un elev bun care până la dispariţie nici 
măcar nu stătuse toată noaptea în oraş, spuse, apoi plimbă 
degetul în josul listei. 

— Un alt tânăr de şaisprezece ani. Luther Hardcastle, 
care trăia cu bunicii în Footeville. 

Aceasta era o veche comunitatea agrară, acum devenită 
un orăşel înconjurat de suburbii, cam la vreo cinci minute 
de Millhaven. 

— Dispare în iulie 1999 şi nu mai este văzut de atunci. 
După spusele bunicii, continuă ridicând privirea, băiatul 
avea un retard uşor şi era foarte ascultător. Şi iată partea 
interesantă. Ultima persoană care a declarat că l-a văzut pe 
Luther Hardcastle a fost un prieten de-al lui, Robert Whittle, 
care i-a spus ofițerului de poliţie din Footeville cum l-a 
întâlnit pe Main Street în după-amiaza aceea şi l-a invitat să 
asculte ceva cd-uri la el acasă. Luther era mare fan Billy 
Joel. l-a spus lui Whittle că vine mai târziu, înainte mergea 
acasă la Ronnie pentru că o să-i dea o grămadă de cd-uri cu 
Billy Joel. Din felul în care a spus-o, Whittle a presupus că 
Ronnie era un prieten al bunicilor lui Luther sau cel puţin o 
persoană pe care o cunoşteau. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Jennie Dell. 

— Asta s-a întâmplat în 1999 şi nu aţi ştiut până acum? 
răbufni Flip Auslander neştiind dacă trebuie să fie furios sau 
neîncrezător. 

— Aţi fi surprinşi cât de puţin comunică departamentele 
din diferite jurisdicții. Oricum, povestea lui Luther 
Hardcastle a pus lucrurile într-o cu totul altă lumină. Joseph 
Lilly de exemplu. Era un băiat de şaptesprezece ani care a 
dispărut în 2000. Apoi vine Barry Amoto, paisprezece ani, 
dispărut din South Millhaven în iulie 2001. Aşa că avem 
tiparul acesta de unul pe an, de fiecare dată în lunile de 


vară, când băieţii sunt în vacanţă şi e mult mai probabil să 
fie în oraş noaptea. În 2002 numărul creşte un pic. Anul 
trecut doi băieţi adolescenţi au dispărut din regiunea Lake 
Park, Scott Lebow şi Justin Brothers, şaptesprezece ani. 
Părinţii au crezut că au fugit de acasă pentru că Lebow 
tocmai îi spusese mamei că e homosexual, iar părinţii lui 
Justin ştiau despre orientările lui din perioada pubertăţii. 
Amândouă familiile au încercat să rupă prietenia băieţilor. 
Şi noi am crezut că au fugit împreună, dar cred că trebuie 
să ne schimbăm părerea. 

— Monstrul ăla a pus mâna pe ei, spuse Bill Wilk. 

— Eu văd situaţia în felul următor, spuse Pohihaus. 
Ronnie trăieşte în oraşul nostru sau în apropiere de ani de 
zile. Are o slujbă bună şi o casă proprie. E singur. li place să 
se considere heterosexual. E un bărbat foarte meticulos şi 
un vecin foarte grijuliu şi atent. În cea mai mare a timpului 
nu socializează. Vecinii nu au intrat niciodată în casa lui. 
Acum cinci ani s-a întâmplat ceva şi nu a mai putut rezista 
ispitei de a-şi pune în aplicare fanteziile. james Thorn s-a 
lăsat păcălit de povestea cu cd-urile şi a ajuns îngropat 
undeva într-un loc ascuns, probabil undeva pe proprietatea 
lui Ronnie. 

Uciderea lui Thorn l-a satisfăcut un an, după care a urmat 
Luther Hardcastle. A fost şi el îngropat lângă sau deasupra 
primului băiat. Vreau să punctez că Ronnie a fost în mai 
multe părţi ale regiunii Millhaven pentru a-şi selecta 
victimele şi a continuat să facă aşa până vara aceasta. Se 
ţine de tiparul cu o moarte pe an. In vara lui 2000 pleacă la 
vânătoare iar şi îl prinde pe Joseph Lilly. Un alt cadavru de 
sub podeaua subsolului. În 2001 un altul. În 2002 dă 
lovitura şi are parte de două victime. Pofta lui devine tot 
mai mare. Anul acesta, rezistă până la terminarea şcolii, 
dar apoi îşi pierde controlul cu totul. Omoară patru băieţi în 
decurs de zece zile. Ceea ce vreau să evidenţiez e că 
devine din ce în ce mai neglijent. Acum trei săptămâni a 
abordat un băiat în plină zi şi singurul lucru care l-a oprit a 
fost că martorul nostru l-a speriat. A stat cuminte un pic 
apoi a luat-o razna. 


Vorbele sergentului Pohihaus ar fi fost de nesuportat 
dacă nu ar fi fost spuse pe un ton de o autoritate impasibilă 
foarte puternică. Nimeni de la masă nu s-a mişcat. 

— Oraşul ăsta are nevoie de o interdicţie de seară, spuse 
Philip şi vocea lui se auzi de parcă venea de cealaltă parte 
a unei uşi masive. 

— O asemenea interdicţie va fi instaurată în următoarele 
zile. Persoanele de şaisprezece ani şi mai mici vor fi 
obligate prin lege să nu mai fie pe străzi la ora zece seara. 
Veţi vedea cât de eficient e? 

— Dar ce aveţi de gând să faceţi? se interesă Marty 
Auslander. Aşteptaţi că poate-l prindeţi înainte de a mai 
omori vreun copil? 

Restul întâlnirii degeneră într-o competiţie de imprecaţii 
şi puneri la zid. În vreme ce bărbaţii Underhill părăseau 
clădirea, Philip arăta aşa de epuizat şi lipsit de forţă că Tim 
se oferi să-l ducă cu maşina acasă. 

— La fix, îi replică Philip aruncându-i cheile. 

Bill Wilk, Jennie Dell şi cei doi Auslander se despărţiră de 
fraţi şi unul de celălalt fără o vorbă, înainte de a ajunge pe 
trotuar. 


Din jurnalul lui Timothy Underhill, 25 iunie 2003 


Ora şase. Fără a avea altceva de făcut (poate fără 
energia de a mă putea gândi la ceva), stau pe canapeaua 
verde şi urâtă a copilăriei mele, mâăzgălind în jurnalul 
acesta în timp ce mă prefac că sunt surd la zgomotul ce 
vine de la etaj. Philip plânge. Acum zece minute hohotea, 
dar a ajuns doar la un plâns încet şi constant şi aud suspine 
în loc de gemete. Ar trebui să mă bucur că poate să plângă. 
Nu asta am vrut, să arate un dram de emoție adevărată? 

Acum, amândoi şi toţi ceilalţi avem un nume şi un chip 
pentru frica şi suferinţa noastră. Ronnie, ce demon cu chip 
inofensiv. M-am întrebat cum arăta Joseph Kalendar. 
Puteam să caut pe google, pe computerul lui Mark, dar 
dintr-un motiv sau altul, nu mi-a venit să îmi bag nasul în 
intimitatea lui. Bineînţeles, poliţia nu a avut astfel de 


scrupule şi i-au scormonit computerul şi e-mail-urile 
căutând un indiciu care să le spună ce i s-a întâmplat. De 
vreme ce Philip spune că l-au returnat fără niciun 
comentariu, presupun că nu au găsit nimic relevant. 

Ceea ce înseamnă că au ignorat e-mail-urile pe care mi 
le-a trimis mie. Dacă aventura asta a lui îl făcea să se simtă 
ca într-una din cărţile mele, nu putea fi vorba de un mister 
obişnuit despre o crimă şi o casă goală. Trebuia să aibă 
legătură cu locul acela şi ceva ce i se întâmpla acolo. Un 
proces prin care trecea. Acest „ceva“ îl speria şi-l încânta în 
acelaşi timp, într-un fel pe care nu l-ar fi simţit dacă ar fi 
fost vorba doar de munca de detectiv. Ceea ce îmi spune 
Jimbo confirmă presupunerile mele. Punga de hârtie a lui 
Mark ajunsese de la etaj la parter printr-o serie de 
coridoare secrete din pereţi. Mai devreme, albumul 
ajunsese din bucătărie în spaţiul ascuns din spatele unui 
panou din dulapul de la etaj. Nu ştiu cum poţi să nu 
conchizi că mai era ceva în casă cu el. 


Grădini la distanţe imposibile 
PARTEA A CINCEA 


Capitolul 20 


În căldura de sub scări, transpiraţia picura din părul lui pe 
sprâncene. Un moment privirea i se înceţoşă. Prin perdeaua 
de umiditate, o mână neclară pipăi înainte în întuneric spre 
forma estompată ce cu două secunde mai devreme fusese 
punga de hârtie. Mark îşi şterse ochii. Forma aceea deveni 
din nou punga. Chiar înainte ca degetele să i se strângă pe 
partea ei de sus ştia că e cea pe care o lăsase în dulapul de 
la etaj. _ 

O ridică, iar ciocanul şi ranga se loviră unul de altul. li 
dădu drumul pe podea. Işi simţi stomacul foarte strâns, 
ochii îl dureau. 

— Haide, mă! E imposibil, nu ai cum să fii aici. 

O desfăcu şi vâri mâna înăuntru, simţi ranga pe 
încheietură şi ciocanul căzu într-o parte a pungii. Atinse şi 
coperta de plastic a albumului care ocupa cel mai mult loc. 
In spatele albumului sandvişul se topea în punga lui 
alunecoasă. 

| se uscase gura. Micul spaţiu din spatele dulapului se 
strânse în jurul lui, zdrobindu-l. Stângaci, deschise panoul 
ce ducea înăuntru, se întinse după lumină în partea 
interioară a uşii, mişcă balamaua şi se împinse afară. 
Transpira abundent. 

La capătul scărilor, scoase totul din pungă şi aranjă 
obiectele în faţa lui. Aerul avea culoarea gri deschis, 
înviorat de lumina ce venea de pe fereastră şi transformat 
într-o strălucire prăfoasă care poleia funinginea de pe 
mâinile lui şi stratul negru încrustat pe coperta albumului. 

— Cum ai... 

Mark privi în amândouă părţile şi în sus pe scări. 

Pereţi înnegriţi, lipsiţi de soliditate: deodată avu senzaţia 
că în spatele acestei însuşiri nedesluşite a lucrurilor se afla 
o cu totul altă lume, şi dacă ar reuşi să treacă de straturile 
de văl, ar putea atinge tărâmul nou şi mult mai plăcut. 

— Aloo! 

li răspunse doar tăcerea. 


— E cineva aici? 

Nicio voce, niciun zgomot de pas. 

— Ştiu că eşti aici, strigă cu voce tare. Arată-te! 

Inima îi bătea să iasă din piept. Cât fusese în subsol, 
cineva ieşise din ascunzătoare - casa oferea foarte multe 
astfel de locuri - se dusese în dormitorul mare, ridicase 
punga plină şi venise fie pe scara normală, fie pe una 
ascunsă până la parter unde deschisese seiful de lemn, 
lăsase punga acolo, închisese şi dispăruse înapoi în 
măruntaiele nevăzute ale casei. 

Se gândi că aparenţa casei se schimbase - iremediabil - 
şi doar acum observase diferenţa enormă. 

Fiinţa monstruoasă cu rât ce vrusese să-l sperie nu era 
interesată de jocuri. Creatura aceea nu voia decât să-l 
înfricoşeze pentru a se putea bucura de atmosfera 
înveninată pe care o crease. Altcineva, o fiinţă rapidă şi 
tăcută ca o panteră, mutase punga dintr-un dulap în altul. 
În fiecare moment al înaintării prin pasajele secrete, fiinţa 
asta ştiuse exact unde se află el. Mark putea la fel de bine 
să sune într-o goarnă. 

Cam tot ce ştia despre acest altcineva mut se rezuma la 
faptul că este în casă, şi îl numea „Prezenţa”. Bineînţeles, 
Mark îşi reaminti că mutarea pungii şi a conţinutului ei era 
singura dovadă pe care o avea despre existenţa acestei 
prezenţe. Dar părea destul. Prezenţa îi mutase lucrurile, 
ştiind că le va găsi în noul loc, ceea ce însemna, o, vai, vai, 
că voia să ştie că nu e singur. 

Senzaţia îngheţată care îi străbătuse pielea se potoli şi 
deveni conştient de tricoul ce i se lipea cald de piele. Praful 
creă un vârtej în lumina slabă ce intra pe fereastră. 
Cearşafurile întinse peste scaune şi canapea părură să se 
mişte. După ce se şterse la ochi şi mai privi o dată, erau tot 
acolo acoperind mobila. Un abur alb se mişcă la periferia 
privirii lui. Când se întoarse să privească nu mai era. 

o 

Nu cu mult înainte de apus băieţii stătură unul lângă 
altul, prinşi în conversaţie pe banca cea mai apropiată de 
fântâna din parcul Sherman, sub privirea unui ofiţer de 


poliţie care se numea Quentin Jester. Acesta se chinui să 
audă ce vorbeau. Cele câteva vorbe pe care le prinse nu îi 
fură de niciun ajutor şi nici nu-l scoaseră din starea de 
plictiseală, care îl cuprinsese iar, după terminarea unui 
incident scurt şi tulburător. În afară de patru poliţişti 
poziţionaţi strategic şi un boschetar împingând pe alee un 
cărucior de cumpărături plin cu sticle goale, în parc nu mai 
era nimeni altcineva. 

Ceea ce polițistul Jester nu scrisese în raport şi nu 
pomenise cu nicio ocazie ulterioară (mai puţin aceea oferită 
la Casa de Ko-Rec-Ţie de colegul său ofiţer de poliţie şi fost 
student la academie, Louis Easley), fu că puţin înainte ca 
boschetarul să intre în scenă din partea de est şi primul 
băiat, cel roşcat, apoi celălalt să vină dinspre nord, un al 
patrulea străin îi atrăsese atenţia profesională, nu doar prin 
mărimea impresionantă ci şi din alt motiv, unul mai greu de 
exprimat în cuvinte. 

— Părea că în tinereţe jucase fotbal american. Un singur 
lucru spun despre tipul ăsta: mătăhălos bine. Dar nu a jucat 
fotbal. Nu a jucat nimic. Tipul ăsta nu a jucat şi punct, 
poate doar cu vreo două capete tăiate. Am avut senzaţia că 
„Nu miroase bine“, înţelegi? 

Ofiţerul povesti că nu-i văzuse niciun moment faţa. ŞI 
deşi petrecuse ora şi jumătate dinainte monitorizând 
mişcările celor câteva persoane care intraseră şi ieşiseră 
din aria lui de control, nu reuşise să-l vadă pe bărbatul 
acesta uriaş până când, fără vreun semn anume că se 
apropie, tipul se materializase în faţa lui din neant, cu 
spatele întors. Jester urmărise mişcarea în iarbă a unei 
veverite deosebit de grasă şi vioaie, o fiinţă neatinsă de 
căldura care-i supăra pe oameni şi când îşi întoarse privirea 
din nou spre alee şi băncile goale, descoperise prezenţa 
acestui personaj masiv, acoperit cu o haină lungă, neagră 
care ajungea mult mai jos de genunchi. Avea picioare 
foarte mari, depărtate şi înrădăcinate parcă în pământ, cu 
cizme grele, negre, îşi ţinea drept capul uriaş şi mâinile 
încrucişate pe piept. Parcă fusese sculptat dintr-o bucată 
gigantică de marmură neagră. 


— Şi cum o putut un bivol de-ăsta să se strecoare fără 
să-l vezi? întrebă ofiţerul Easley. 

— N-am idee şi nici nu-mi pasă. Tot ce ştiam e că tipul 
ăsta e acolo şi e problema mea. Am simţit că are de gând 
să facă vreo porcărie. 

— Tu şi cu mine, nu am ieşit din academie de destul timp 
să mirosim răii. 

— Ai şti despre ce vorbesc dacă ai fi fost acolo. Nu purta 
hram bun, asta spun şi uite-l în faţa mea şi tre' să fac ceva. 

Louis Easley ridică amândouă sprâncenele şi halba de 
bere, dar nu bău. 

— Deci ăsta-i omul tău? Însuşi domnul Sherman Park, în 
persoană? 

— La asta mă gândeam. Mă apropii de el să pot măcar 
să-i văd faţa. Aud un huruit venind spre mine de la intrarea 
pe bulevard, mă uit într-acolo şi puştiul roşcat se împinge 
pe un skateboard. Când mă uit înapoi tipul nu mai e. S-a 
volatilizat. Parcă a alunecat într-o trapă în pământ. 

— Mă, tare poliţai mai eşti tu, îi spuse Easley. 

— Las' că n-ai râde dacă l-ai fi văzut şi tu. 


La câteva secunde după ce Jimbo ajunse la bancă 
alunecând pe skateboard şi sări jos, polițistul care stătuse 
de partea cealaltă a aleii îi aruncă o privire ciudată şi 
spuse: 

— Amice, ai văzut vreun bărbat stând chiar aici când 
veneai încoace? 

— Nu v-am văzut decât pe dumneavoastră. 

— Aveai o vedere bună spre zona asta. 

— Probabil. 

— Unde stăteam când m-ai văzut prima oară? 

— Acolo, arătă Jimbo spre un loc la marginea trotuarului 
la aproximativ un metru de fântână. Cam în locul unde un 
alt poliţist le arătase, lui şi lui Mark, fotografia cu Shane 
Auslander. 

— Şi când eram acolo, nu era nimeni aici? 

— Nu până nu aţi venit dumneavoastră. 

— Mulţumesc, rosti ofiţerul de poliţie Jester şi se retrase. 


„Tipii ăştia îşi pierd minţile”, spuse Jimbo pentru sine. 

Când îl zări pe Mark venind cu mâna goală dinspre 
soarele puternic de pe Sherman Boulevard către umbra 
tremurândă aruncată de teii înalţi pe aleile pietruite, simţi 
un junghi de dezamăgire. De data asta el îşi adusese 
skateboardul şi Mark nu, ceea ce era, îşi dădu el seama, 
mai rău decât recunoaşterea faptului că amândoi le 
lăsaseră acasă. Pentru un moment simţi că prietenul lui 
plecase într-o călătorie, iar el îi flutura un rămas bun de pe 
doc. Mark se apropie şi expresia de nerăbdare de pe faţa lui 
îi reaminti lui Jimbo că şi el avea ceva nemaipomenit de 
anunţat, deşi nu era aşa de sigur că voia să-i dezvăluie ce 
aflase de la domnul Hillyard. Mark nu avea astfel de 
scrupule. Ochii îi străluceau şi de abia se putea abţine să nu 
alerge. Jimbo îl văzu privind skateboardul şi considerându-l 
un amănunt fără importanţă. Durerea scurtă ce i-o provocă 
se stinse imediat în faţa intensității mersului plin de avânt 
al lui Mark spre bancă şi înclinării bruşte a chipului 
impenetrabil îndreptat înspre el. Purta un tricou negru şi 
blugi de aceeaşi culoare, iar faţa îi părea curată şi 
strălucitoare. Mirosea de abia simţit a săpun. 

— Ai făcut duş înainte să vii? 

— Nici n-o să-ţi vină să crezi ce murdar am fost, răspunse 
Mark plin de exaltare. Fundul căzii a fost negru. 

— Să înţeleg că ai găsit ceva. 

Zâmbetul lui Mark se făcu mai mic şi ochii i se îngustară. 
Jimbo nu putea descifra semnalele astea. | se părea că 
orice găsise prietenul lui era ori un rău de nenumit ori ceva 
neverosimil de bun. 

— Tu ai găsit ceva? 

— Am aflat una alta, dar începe tu. 

Mark îşi îndreptă spatele, îşi puse o mână pe gură şi se 
uită peste umăr spre ofiţerul de poliţie Jester. Acesta îi 
întoarse privirea fără nicio expresie. 

— Păi e un loc destul de incredibil. Oricine a trăit acolo 
ultima dată probabil că a... Eşti pregătit pentru asta? 

— Ştiu deja câte ceva. Oricine a trăit acolo probabil că 
ce? continuă aruncând o altă privire înapoi spre Quentin 


Jester care se străduia din răsputeri să se uite în altă parte. 

— Probabil că a omorât foarte mulţi oameni. 

Mark îi povesti lui Jimbo despre coridoarele secrete şi 
explorarea subsolului, descoperirea cufărului şi podeaua de 
beton îmbibată de pete de sânge. 

— De asta nimeni nu suportă să se uite la casa aia. Chiar 
s-a întâmplat ceva groaznic acolo. Poate a construit patul 
ăla imens de lemn să le tortureze înainte de a le duce jos. 

— Legăturile de la pat sunt mult prea mici pentru o 
femeie în toată firea, replică Jimbo ştiind mai mult decât 
era dispus să spună. Nu putea înţelege de ce era Mark într- 
o dispoziţie aşa bună. 

— Dacă ar fi femei mai mici, legăturile s-ar potrivi, rosti, 
iar bucuria lui aproape ascunsă pe care ar fi putut să o 
vadă doar Jimbo şi poate tatăl lui sclipi un moment. Dar tu, 
Sherlock? Ce informaţii ziceai că ai? 

Jimbo se simţi împins spre marginea unei trambuline şi 
obligat să sară. 

— Cei mai mulţi oameni de pe Michigan Street nu au nici 
cea mai mică idee despre locul ăla. Tot ce ştiu e că unii 
dintre vecini s-au înţeles să tundă peluza în faţă şi în părţi 
la fiecare două săptămâni, să nu arate ca o paragină. Au un 
fel de listă şi lumea face cu rândul. Vreo două femei mi-au 
spus că bărbaţii lor urăsc locul ăla. Şi speră să ardă într-o 
noapte. Cei doi Rochenko au fost amândoi acasă. La ei a 
fost unul dintre cele două locuri unde m-au întrebat de ce 
voiam să ştiu. 

— Şi unde a fost celălalt? Ah, pun pariu că ştiu. Şi ce ai 
spus? 

Jimbo se strâmbă la el. 

— Că mă gândeam să fac un referat pentru anul viitor. Ei 
mi-au spus să aleg încălzirea globală. Domnul Rochenko 
spunea că are o senzaţie neplăcută despre casa de la 3323 
şi nu ar trebui nici să mă uit la ea dacă nu e neapărat 
nevoie. 

— Pun pariu că ei nu se uită nici când tund peluza, spuse 
Mark uitându-se la el, iar Jimbo încercă să se încurajeze. 
Cealaltă persoană care te-a întrebat de ce eşti aşa de 


curios a fost bătrânul Hillyard, nu? 

Jimbo încuviinţă. 

— Bătrânul Hillyard ne-a văzut strecurându-ne în spate 
ieri şi te-a văzut şi pe tine dimineaţă. 

— Sper că nu are de gând să spună cuiva? interveni cu o 
privire alarmată Mark. 

— Nu, nu e genul de om. Bătrânul Hillyard e foarte diferit 
de cum am crezut noi. E super dus. 

— Ce i-ai spus? 

— Acelaşi lucru, treaba cu proiectul. 

— Te-a crezut? 

— M-a întrebat dacă am impresia că e idiot. A zis că şi 
dacă şcoala dădea proiecte pe vară, eram genul de puşti 
care l-ar amâna până în ultima săptămână a lui august. 

Mark râse, iar după o clipă Jimbo îl imită. 

— Bine, bine. Aşa că i-am spus că eram interesaţi de 
locul ăla, atâta tot. Şi el a spus... 

— A spus... 

— Că e interesant că suntem interesaţi. 

Mark îşi ridică bărbia şi deschise gura doar cât să poată 
sorbi o gură de aer. 

— Cel mai interesant era că tu eşti interesat. 

Capul lui Mark se întoarse şi sprâncenele i se ridicară. 
Jimbo trebuia să-i spună acum. Ori adevărul ori inventa 
ceva. 

— Sper că ai de gând să-mi explici şi mie. 

— Evident, l-am întrebat ce voia să spună, continuă Jimbo 
şi se opri căutându-şi cuvintele. 

Mark se aplecă spre el. 

— Deci? 

Jimbo trase aer în piept. 

— Prima parte o ştii şi tu. Omul care a locuit acolo a fost 
un criminal. 

— Nu mai spune. 

— Şi cealaltă chestie... e că probabil era rudă cu maică- 
ta. Pentru că aveau acelaşi nume de familie. Înainte ca 
mama ta să se mărite, continuă, nedumerit de expresia de 
înţelegere crescândă de pe chipul prietenului său. 


Calendar? Ca ăla cu luni şi zile, un calendar? 

— Kalendar, spuse Mark pe litere numele. L-ai văzut doar 
la casa funerară. 

— Cred că nu am observat. Dar bătrânul Hillyard spunea 
că numele criminalului a fost Joseph Kalendar şi nici nu 
ştiuse că era şi numele de fată al mamei tale până nu a fost 
la tine acasă şi l-a văzut pe cartoanele alea. Cu apusul şi 
rugăciunea domnească. 

— Şi? 

— Şi era surprins, pentru că tipul ăsta Kalendar a fost 
foarte rău. A omorât toate femeile alea şi pe propriul fiu. 
Bătrânul Hillyard i-a cunoscut pe oamenii ăştia. 

— Oau! rosti Mark. 

— Credeam că o să te superi. Dar parcă eşti fericit să afli 
de Kalendar. 

— Evident că sunt fericit. Tocmai mi-ai spus ce aveam 
nevoie să ştiu. Numele tipului şi ce a făcut. El şi mama erau 
rude. Poate a fost fratele ei! continuă şi apoi îi aruncă lui 
Jimbo o privire plină de sălbăticie pură, cu ochii ieşindu-i din 
orbite. Joseph Kalendar e Omul Negru. Şi el e motivul 
pentru care s-a omorât mama. 

— Omul negru? 

— Omul care e mereu cu spatele întors. Cel pe care l-am 
văzut la capăt pe Michigan Street. 

— Şi ce, crezi că e o fantomă? 

Mark scutură din cap. 

— Cred că e mai degrabă ceva ce oamenii consideră 
fantomă, spuse şi se opri un moment pe gânduri. Ce s-a 
întâmplat cu Joseph Kalendar? 

— A fost trimis la un spital de boli mentale şi a fost 
omorât de un alt deţinut. 

— Pun pariu că putem să aflăm totul despre el pe 
internet. 

Jimbo dădu din cap şi apoi îşi aminti de ceva. 

— Ce înseamnă, ceva ce oamenii consideră o fantomă? 

— Voiam să spun că e ceva lăsat în urmă. Ceva destul de 
real că uneori poate fi văzut. 

— Eu nu pot să-l văd. Adică nu am putut. În ziua aia la 


tine în bucătărie, nu am văzut pe nimeni stând cu spatele la 
uşă. 

— L-ai văzut cu două nopţi înainte şi te-ai speriat aşa de 
tare că ai leşinat. El e ce a rămas în urma lui Joseph 
Kalendar. Poate eu îl văd mai des decât tine pentru că sunt 
rudă cu el. Şi poate toată treaba asta cu Ucigaşul din parc îl 
aţâţă. 

— Lucruri de astea nu se întâmplă. Nu rămân în urmă 
părţi ale oamenilor. Singura persoană care vede oameni 
morţi e Haley Joely Osmond sau cum l-o fi chemând. 

— Haley Joely Osmond, mormăi Mark gândindu-se că nici 
asta nu suna aşa cum ar trebui. Te înşeli. O grămadă de 
oameni văd persoane moarte - partea lăsată în urmă de ei. 
Nu crezi? Un prieten de-al tău moare şi într-o zi mergi pe 
stradă, te uiţi într-o vitrină şi o secundă îl vezi acolo. A doua 
zi poate îl vezi urcând în autobuz sau trecând un pod. Asta 
e partea din el care rămâne în urmă. 

— Da, lăsată în urmă în tine. 

— În tine, sigur. Despre asta vorbeam. 

— Da’ tu nu ai auzit niciodată de tipul ăsta. 

— Mama îl cunoştea. Probabil că şi-a făcut griji din cauza 
lui, i-a fost frică de el. Cred că a fost o persoană importantă 
în viaţa ei! Nu crezi că ceva din chestiile astea ar fi putut 
trece în mine? 

— Eşti ţicnit, replică Jimbo. 

— Nu, nu sunt. Părinţii îţi transmit unele lucruri. Lucruri 
de care nu ştiu nici ei, mai ales alea le moştenesc copiii. 

Ca pentru a pune capăt conversaţiei, Mark se ridică şi se 
uită în jur. Câţiva adulţi se grăbeau spre casă prin parc. 
Ofiţerul Jester cerceta foarte meticulos cu privirea un loc 
gol de partea cealaltă a aleii. Băieţii observară deodată că 
aerul începuse să se întunece. 

Jimbo se ridică şi el cu o atitudine un pic beligerantă. 

— Asta nu explică de ce poţi să-l vezi pe Joseph Kalendar, 
care-i mort de vreo douăzeci şi cinci de ani! 

Mark şi Jimbo plecară cu un pas mai lent decât le stătea 
în fire pe aleea ce ducea înspre Sherman Boulevard. 

— Nu cred că pot să-l văd pe Joseph Kalendar. Ţi-am spus 


că îl văd pe Omul negru, partea rămasă în urma lui Joseph 
Kalendar. Aşa cum ţi-am spus mai înainte, probabil Ucigaşul 
din parc l-a trezit şi singura persoană care-l poate vedea 
sunt eu. 

— Păi poate Omul negru e Ucigaşul din parc, spuse Jimbo 
cu aerul omului care aruncă o speculație la întâmplare. 

— Cred că e invers, că Ucigaşul din parc e Omul Negru. 

— Care-i diferenţa? 

— Există un ucigaş adevărat, asta-i diferenţa. Omul 
negru nu poate lua oameni - nici măcar nu are faţă. Dar 
Ucigaşul din parc poate să te omoare. 

Au mers în pas de plimbare, străbătând Sherman 
Boulevard, fără să fie atenţi la semafor ca de obicei. 

— Nu aş fi surprins dacă şi alţi oameni l-ar vedea pe 
Omul negru ici-colo, în mici străfulgerări. Lucrurile devin 
destul de ciudate în partea asta a oraşului. 

— Tu devii din ce în ce mai ciudat. Am impresia că te-a 
înveselit să afli toate chestiile despre psihopatul ăsta, 
Kalendar! spuse uitându-se la faţa lui Mark. Am dreptate, 
nu? Parcă ai fi euforic dintr-un motiv sau altul. 

— Păi. 

— Un cufăr cu păr şi nişte pasaje secrete nu ar avea aşa 
un efect asupra ta. 

— Păi, spuse Mark din nou, şi apoi îi povesti cum găsise 
punga de hârtie în dulapul de la parter după ce o lăsase 
sus. Nu înţelegi ce se întâmplă? 

Jimbo chiar nu avea nici cea mai mică idee. 

— Cineva mi-a mutat punga, comentă el, iar veselia îi 
străluci în ochi. 

— Kalendar? Omul negru? 

Mark scutură din cap. 

— Ea se joacă, Jimbo. Îmi spune „Sunt aici, de ce nu mă 
vezi?“ 

— E o ea? 

— Cred că e fata aceea, cea pe care aproape am văzut-o 
prin fereastră în dimineaţa aia. Chiar şi atunci se arăta 
deliberat. Şi în dimineaţa asta am avut impresia că am 
văzut... 


Jimbo se opri, apoi dădu din cap şi porni din nou de-a 
lungul părţii de vest a Sherman Boulevard spre West 
Burleigh Street. 

— Tocmai ţi-ai amintit ceva, spuse Mark. 

— Nu, nu era nimic. 

Mark continuă să-l privească întrebător. 

— Când am fost în casă împreună? Am crezut că văd 
ceva mişcându-se. O mişcare, un fel de abur. 

— Nu mai spune. Asta era. Înţelegi? 

— Nu prea. 

— Totul e altfel acolo. Totul pare să transmită altceva. 

Jimbo oftă. 

— Mâine ce vrei să fac? 

— Să vezi dacă bătrânul Hillyard ştie ceva despre o fată, 
o femeie tânără. 

— Au murit o grămadă de femei acolo, ai uitat? 

— Întreabă oricum. 

— Kalendar nu avea fiice. 

— Întreabă numa”, bine? 

— Dacă promiţi să-mi spui ce se întâmplă, dacă e acolo şi 
o întâlneşti. 

— Hai să mergem la tine. 

— Ce vrei să facem acum? 

— O să căutăm pe google informaţii despre Joseph 
Kalendar. 

o 

Ofiţerul de poliție Quentin Jester se mişcă spre 
extremitatea unui pâlc de azalee ce creşteau la câţiva 
metri spre dreapta aleii. Păşise deja o dată în jurul lor 
simțindu-se şi descurajat şi supărat pe el însuşi. Era mult 
prea cald pentru un om să stea toată ziua de lucru afară 
sub soarele arzător, aşteptând un răufăcător care nu avea 
de gând să se arate vreodată la faţă. În căldura şi lumina 
aia puternică şi un poliţist cu experienţă şi pregătire s-ar 
pierde cu firea. Ofiţerul Jester îşi lăsase simţurile să-l 
încredinţeze că văzuse acelaşi personaj masiv, cu părul 
negru, îmbrăcat în haina grea şi bocancii butucănoşi 
urmărindu-i pe puştiul roşcat şi pe prietenul său. Instinctele 


lui profesionale intraseră în acţiune şi pornise pe aleea 
pavată în urmărirea omului misterios, când acesta părăsi 
cărarea păşind în spatele pâlcului lung de azalee, după care 
dispăru din faţa privirii, „cum dispare necuratul când se 
băşeşte vrabia şi cântă cocoşul”, după vorba bunicul său. 
Quentin Jester putea vorbi despre enigma asta prietenului 
său Louis Easley după câteva beri la Casa de Ko-Rec-Ţie, 
dar nu avea de gând să o pomenească vreodată în vreun 
raport. 
e 

— Mă, ai mai văzut una de aia până acum? 

— Una de care? 

— Una de aia, arătă Jimbo spre partea cealaltă a 
Sherman Boulevard, unde opt sau nouă maşini aliniate 
lângă contoare de parcare stăteau înfierbântându-se în 
soare. Spre mijlocul şirului era o camionetă Chevrolet roşie, 
iar Mark presupuse că despre ea este vorba. 

— Da, oricât de ciudat ţi se pare am mai văzu camionete 
roşii. 

Jimbo scutura din cap cu vehemenţă şi zâmbea cu gura 
până la urechi. Era într-o dispoziţie bună după ce Mark îl 
scutise de a se mai apropia de casa lui Joseph Kalendar. 

— Bine, recunosc, străluceşte. De fapt străluceşte foarte 
tare. E cea mai curată şi sclipitoare camionetă pe care am 
văzut-o vreodată. Aş mânca un ou fript de pe capota ei. 

— Nu vezi? se impacientă Jimbo. E singura camionetă din 
lume cu... cu... 

— A, da, văzu Mark în sfârşit. Are geamuri fumurii. 

— Geamuri ultimul trăsnet, frate. Cu geamuri de alea, 
pun pariu că de abia vezi ceva. 

— Ce fel de tip are aşa o camionetă? 

— Unul plin de bani, răspunse Jimbo. Chestia aia stă 
numa’ în garaj. E ca un fel de jucărie pentru proprietar. 

Băieţii înaintau încet pe Sherman Boulevard, privind 
camioneta de pe partea cealaltă a străzii în vreme ce se 
apropiau şi treceau paralel cu ea. 

— E vreun puşti de bani gata. Vreun tip de douăzeci de 
ani care stă în casa gigantică a părinţilor lui pe Eastern 


Shore Drive şi nu va trebui niciodată să se murdărească 
muncind sau să transpire lucrând în aer liber. 

— Spre deosebire de noi. Fiii pământului. 

Amândoi pufniră în râs. După ce trecură de camionetă, 
ceea ce fusese o diversiune plăcută, încetă să existe şi o 
uitară cu totul. 

Ajunseră în faţă la Sherman Diner şi Jimbo se opri şi se 
uită prin fereastra lungă. 

— Vin şi eu mai încolo, bine? Am stabilit să mă 
aici cu cineva la o Cola. 

— Nu te cred, îl bâzâi Mark şi apoi îşi aminti că Jimbo îi 
sugerase să vină la local cu o zi înainte. Cu cine? 

— Lee Airlington, spuse Jimbo cam prea repede. 

Lee Airlington era o fată foarte frumuşică de la ei din 
clasă. Se zvonea că suferă de schimbări bruşte de 
dispoziţie şi scria poezii într-un jurnal mare pe care-l ducea 
peste tot cu ea în ghiozdan. 

— Hai şi tu înăuntru. E cu Chloe Manners şi ei tot timpul i- 
a plăcut de tine. 

Mark şovăi. Voia să intre în local şi să vadă despre ce 
vorbeau fetele, ce le trecea prin minte, dar în acelaşi timp 
voia să vadă dacă nu poate găsi o poză luată din faţă cu 
chipul lui Joseph Kalendar şi detalii despre crimele lui. 

— Du-te tu, distrează-te. Eu vreau să găsesc informaţii 
despre psihopatul ăla de văr al meu. Vino pe la mine când 
termini aici. 

— În jumătate de oră ajung. 

La capătul străzii, Mark îşi aduse aminte de camioneta 
roşie şi aruncă o privire în urmă să o mai vadă o dată. Jimbo 
avea dreptate: oamenii care aveau astfel de maşini nu 
preferau geamurile fumurii. Înapoi pe stradă un Datsun 
azuriu întorcea în locul lăsat gol de camionetă. Păcat, se 
gândi, dar nu e o pierdere majoră - îşi dorea doar să-l fi 
putut zări pe afurisitul norocos ce-i era proprietar. Îşi 
întoarse capul să privească înainte şi văzu o străfulgerare 
de roşu aprins cu coada ochiului. Se uită spre dreapta şi îşi 
dădu seama că în vreme ce el şi Jimbo discutaseră, 
camioneta roşie făcuse o întoarcere în U şi venise destul de 


A 


ntâlnesc 


aproape pe partea aceea de drum încât era deja în spatele 
lui. Aşteptă să treacă de el, dar nu se întâmplă nimic. 

Curios, se uită din nou peste umăr. Panoul gri-verzui al 
parbrizului reflecta razele soarelui direct în ochii lui. Clipind, 
îşi duse o mână la ochi. Tot ce putea vedea erau parbrizul 
şi geamurile, tot ce era înăuntru rămânea invizibil. 
Camioneta continuă să rămână în spatele lui, dar înainta 
centimetru cu centimetru în ritmul pasului lui. 

Deodată Mark îşi dori să fi intrat în Sherman Diner cu 
Jimbo. 

Apoi îşi spuse că nu are de ce să îşi facă griji. Se purta 
prosteşte. Tipul din spatele parbrizului era vreun puşti de 
pe Eastern Shore Drive care reuşise să se rătăcească pe 
străzile foarte întortocheate ale fostului cartier Pigtown. A 
te pierde în zona Sherman Park nu era dificil: unchiul Tim 
crescuse aici şi totuşi îi spusese că de abia a găsit Superior 
Street în prima zi. Şoferul camionetei avea să lase geamul 
jos şi să ceară indicaţii. Se întoarse şi începu să meargă cu 
spatele, aşteptând să fie întrebat ceva. 

Camioneta continuă să înainteze cu trei, patru kilometri 
pe oră păstrând distanţa constantă de vreun metru între ei. 
Văzut de aproape, vehiculul arăta incredibil de curat şi 
lustruit. Curbele capotei şi aripile păreau un lichid topit. De- 
a lungul unei laturi şi a uşii, roşul părea lăcuit în strat după 
strat astfel că în ciuda strălucirii băiatul putea privi tot mai 
adânc, de parcă s-ar uita spre fundul unui bazin. Neatinse 
de mizerie sau pietricele, cauciucurile aveau o sclipire de 
negru lichid. Se gândi că maşina asta nu fusese condusă 
niciodată pe ploaie, că nu văzuse niciodată noroi sau 
zăpadă, nu fusese lăsată niciodată pe mâna unui valet sau 
într-o parcare publică. Parcă ar fi fost o puma ţinută ca 
animal de casă, care după ce fusese răsfăţată şi periată în 
fiecare zi a vieţii sale îi era în sfârşit dat voie să exploreze 
lumea exterioară. Îi păru vie lui Mark - o fiinţă mare şi 
periculoasă, o adevărată fiară. 

Incepea să se sperie. Ştia că geamurile alea erau de vină. 
Dacă l-ar putea vedea pe şofer toată situaţia ar fi diferită. 

Intoarse spatele maşinii şi hotărî să se poarte de parcă 


nu s-ar întâmpla nimic neobişnuit. Oricum camioneta o va 
lua înainte imediat. Trebuia. După ce văzu că lucrul acesta 
nu se întâmplă, se gândi că nu are motiv să se piardă cu 
firea decât dacă maşina îl va urmări şi pe West Auer, 
pentru că nu exista niciun motiv să-l urmărească după ce 
va părăsi Sherman Boulevard. lInainta pe trotuar şi se 
întreba dacă nu i se pare ciudat nimănui din apropiere că 
un vehicul urmăreşte un adolescent, ţinând pasul cu el. De 
fapt ăsta era exact genul de lucru pe care l-ar face Ucigaşul 
din parc. 

Colţul cu West Auer era la vreo cincisprezece metri în 
faţă. Mark ar fi vrut să se uite înapoi, dar se gândi că cel 
mai bine e să ignore camioneta. Intr-o secundă, în câteva 
secunde va prinde viteză şi o va lua înainte pe Sherman 
Boulevard. Işi mări pasul, nu cu mult, dar maşina se ţinu de 
el cum peştele pilot nu se dezlipeşte de rechin. Băiatul mai 
mări pasul puţin, dar încă mergea normal, nu se grăbea 
prea tare, nici nu alerga. Se mişca doar un pic mai repede 
decât obişnuia. Se gândi că oricine l-ar privi nu avea deloc 
impresia de precipitare. 

La vreo doi metri de West Auer camioneta o luă înainte 
până ajunse în câmpul vizual al lui Mark şi rămase lângă el. 
Se uită o fracțiune de secundă la ea şi continuă să 
păşească. Incepea să devină un pic înfricoşător, dar se forţă 
să ţină pasul. Cu coada ochiului verifică să vadă dacă 
geamul nu era cumva lăsat în jos. Nu se întâmpla nimic, 
ceea ce era oarecum bine, poate şoferul încerca pur şi 
simplu să-l sperie - era o teorie aproape posibilă, dacă 
şoferul era vreun tip bogat şi plictisit de douăzeci de ani din 
Eastern Shore Drive sau Old Point Harbour. Cineva de genul 
ăsta s-ar distra de minune speriind un licean din Pigtown. 

Pigtown... era o glumă, nu? Cine putea să ia în serios un 
loc cu astfel de nume? 

Camioneta continuă să înainteze exact cu aceeaşi viteză 
ca el. Geamul nu cobori, dar Mark era convins că şoferul îl 
privea. Aproape că îi simţea privirea pe trup. Apoi îşi dădu 
seama că o putea simţi. Stomacul îi îngheţă. 

Ajunse la Auer şi execută o frumoasă întoarcere militară 


spre dreapta, sperând să poată dispărea înainte ca tipul din 
camionetă să-şi dea seama ce se întâmplă. Spre groaza lui 
auzi imediat sunetul roţilor făcând o întoarcere în spatele 
lui. Mark privi din nou spre ea cu coada ochiului şi îi văzu 
capota alunecând lângă el. Când ajunse în câmpul lui vizual 
geamul din dreapta începu să coboare. „Nu, nu, îşi spuse, 
chiar nu vreau să am o conversaţie cu tine“. Cu inima 
bătându-i să-i iasă din piept, Mark o luă la goană gândindu- 
se să o ia printre clădiri şi să ajungă acasă pe alee. 
Camioneta mări viteza, îl depăşi şi se opri puţin mai înainte. 
Uşa din dreapta se deschise un pic. Mark se opri, neştiind 
ce să facă. Şoferul nu avea de gând să alerge după el, asta 
era clar: voia să stea la volan şi să îi spună ceva. Avea ceva 
de spus şi îl alesese pe el. Dar nu voia să audă nimic de la 
omul acela. Făcu un pas înapoi. 

Uşa din dreapta se deschise de tot, dezvăluind interiorul 
întunecos al camionetei şi silueta masivă înghesuită la 
volan. Aveai impresia că te uiţi spre capătul unei caverne. 
Şoferul era un om foarte, foarte mare, înveşmântat într-o 
haină care-l acoperea asemeni unei pături sau unei cape. O 
pălărie flască cu boruri largi îi acoperea capul. Părea cât un 
munte. Arăta uriaş. O mână mare ieşi din faldurile hainei şi- 
i făcu semn lui Mark să vină mai aproape. 

— Nu trebuie să îţi fie teamă, spuse o voce joasă, moale. 
Nu eşti Mark Underhill? Ştiu că pare puţin ciudat, dar vreau 
să-i transmit un mesaj tatălui tău. Despre mama ta. 

— Vorbiţi cu el, replică Mark omului de la volan ce părea 
fără formă şi fără chip - o bucată gigantică de carne 
echipată cu o mână şi voce moale. 

— Din păcate nu-l cunosc. Vino un pic mai aproape, te 
rog. 

Undeva se trânti o uşă. Omul nedesluşit de la volan se 
întinse şi-i făcu semn. Mark privi în direcţia din care venea 
sunetul şi-l văzu, ieşind pe verandă, o casă mai înainte, pe 
absolventul de la universitatea Michigan care îi numise pe 
el şi pe Jimbo „sânge proaspăt”. Camioneta pusese frână 
lângă bordură chiar în faţa casei lui. 

— Mă scuzaţi, aveţi nevoie de ajutor acolo jos? 


Înainte ca Mark să poată răspunde, omul chircit la volan 
zvârli mâna afară, trânti uşa maşinii şi porni cu spatele cu 
toată viteza spre mijlocul străzii. Într-o clipă rula în trombă 
spre următoarea intersecţie, după o secundă luă un colţ şi 
dispăru. 

— Sfinte Dumnezeule, ce a fost asta? Eşti teafăr? 

— Omul ăla voia să-mi spună ceva despre mama. 

— Nu mai spune, se holbă omul la el un moment. Ştia 
cum te cheamă? 

— Da. 

— Nu i-am văzut numărul de înmatriculare, spuse 
bărbatul dând din cap. Tu l-ai văzut? 

— Nu. 

— Da, probabil că mai mult nu putem face. Dar oricum ar 
trebui să te ţii departe de camionete roşii o vreme. Sun la 
poliţie şi le spun ce am văzut. Nu se ştie niciodată. 

Încă tremurând, Mark se întoarse acasă şi intră pe 
internet să afle ce putea despre Joseph Kalendar. 

o 

Aşa fură rezolvate crimele Ucigaşului din parc, care erau 
mai numeroase decât bănuia sergentul Pohihaus. După un 
prânz demn de compătimire cu fratele său, Timothy 
Underhill hotărî să-i facă o vizită lui Tom Pasmore înainte de 
a se întoarce în camera sa de la Pforzheimer. Tom îl primi 
cu multă căldură, îi turnă o măsură de whisky şi-l conduse 
spre vechea, dar frumoasa lui canapea din piele şi rafturile 
de echipament audio. De dragul vremurilor de demult, puse 
un cd cu cel mai bun album al lui Glenroy Breakstone, Blue 
Rose. 

— A găsit poliţia ceva nou în dispariţia nepotului tău? 

— Nu. Dar azi am descoperit că a petrecut foarte mult 
timp prostindu-se prin vechea casă a lui Joseph Kalendar. 

— Crezi că e un amănunt relevant? 

— Sunt convins că e. Sergentul Pohihaus a spus că va 
verifica, dar am impresia că spunea aşa doar să-mi facă pe 
plac. 

— Înseamnă că eşti în grațiile lui, observă Tom. 
Sergentului Pohihaus nu-i stă în fire să facă pe plac 


oamenilor. Ar fi interesant să ştim a cui e casa aia. Ştii 
cumva? 

— Nu cred că aparţine cuiva. 

— O, cu siguranţă are proprietar. Hai că mă duc sus să 
mă joc puţin cu calculatoarele. Adresa e North Michigan 
Street numărul 3323, nu? 

Tim aprobă. 

— Nu durează mult. 

Şi aşa s-a rezolvat cazul Ucigaşului din parc: cu o singură 
întrebare şi câteva combinaţii de taste. 


Capitolul 21 
Din jurnalul lui Timothy Underhill, 26 iunie 2003 


Aceasta e una dintre zilele excepţionale pe care le-am 
trăit vreodată şi asta include Vietnamul. De dimineaţă, 
Jimbo mi-a spus secretul lui Mark, apoi Omar Hillyard mi-a 
spus secretul secretului. După-amiază am „asistat“ la 
arestarea Ucigaşului din parc. Şi s-a mai întâmplat ceva 
remarcabil care m-a umplut de un optimism ce nu pare să 
îşi piardă din putere. Franz Pohihaus şi Philip cred că 
misterul dispariţiei lui Mark a fost aproape complet elucidat, 
certitudinea finală urmând să vină odată cu descoperirea 
trupului. (Înainte ca asta să se întâmple, Ronnie Lloyd-Jones 
va trebui să-şi recunoască vina şi să-i spună lui Pohihaus 
unde a ascuns restul cadavrelor. Dar începând cu seara 
aceasta, nu pare să fie interesat să facă nici una nici alta.) 
Eu nu sunt de acord cu ei, dar măcar o dată îmi ţin părerea 
pentru mine. Şi chiar dacă trupul nepotului meu va fi găsit 
în curtea lui Ronnie Lloyd-Jones, trupul lui nu e tot ce a mai 
rămas din el. Mark i-a spus ceva lui Jimbo despre partea 
rămasă în urmă din Joseph Kalendar şi asta îmi dă 
posibilitatea de a spune ceea ce ştiu: partea din Mark 
Underhill pe care a lăsat-o în urmă e cu ea. 

o 

Jimbo a încercat să fugă de mine când m-a văzut 
îndreptându-mă spre el, dar combinaţia de conştiinţă şi 
puterea mamei l-au adus înapoi. Margo mi-a spus că e 
undeva în casă, iar sunetul făcut de uşa cu plasă care se 
trântea ne-a dus în bucătărie. Grăbindu-se pe alee, Jimbo s- 
a uitat peste umăr şi a ştiut imediat că a fost prins. S-a 
oprit şi umerii i-au căzut. 

— Nu înţeleg ce se întâmplă cu tine, i-a spus mama lui. 

— Aăă, nu mai vreau să mai vorbesc despre Mark. 

— Treci imediat înapoi, băiete. 

— Aş fi vrut să rămână la New York, mormăi el 
întorcându-se deja pe alee spre curte. 


— Îi vei spune tot ce ştii domnului Underhill, i-a spus 
Margo. Nu vrei să-l ajuţi pe Mark? 

— Să-l ajut să facă ce? 

Margo şi-a întins braţul frumos înainte şi l-a tras în casă. 

— Cum îndrăzneşti să-mi răspunzi obraznic? Ai uitat că 
băieţii ăia au murit? 

Jimbo şi-a dat drumul pe canapea ca o marionetă 
stricată. 

— Bine, renunţ. Ce vreţi să ştiţi? 

l-am spus că ştie ce vreau - tot ce i-a spus Mark despre 
experienţele din casa lui Kalendar. 

Ochii i-au lucit. 

— Ce mi-ai ascuns în discuţia de la restaurant, Jimbo? 

S-a fâţăit. 

— E neimportant. 

— De ce e neimportant, Jimbo? 

— Pentru că Mark m-a minţit, a spus, dezvăluind motivul 
reţinerii lui. Se simţea rănit de ceea ce crezuse că e 
falsitatea prietenului lui şi nu dorise să ştie şi alţii de ea. 
Era un gest de o loialitate incredibilă şi în ciuda a ceea ce 
spusese Philip, m-am gândit că Mark a fost norocos să aibă 
un asemenea prieten. 

— Povesteşte-mi despre minciuna asta. Nu o să mă facă 
să am o părere mai proastă despre Mark. 

Jimbo s-a holbat în jos atât de mult timp încât am crezut 
că a adormit. Când a început în sfârşit să vorbească, nu şi-a 
ridicat privirea până aproape de sfârşitul poveştii. g 

— Spunea că are senzaţia că e cineva în casă cu el. li 
spunea Prezenţa. Şi spunea că e o fată. Şi că avea de gând 
să se întoarcă acolo în fiecare zi şi să aştepte până o să se 
arate. 

— A doua zi mi-a spus că a auzit-o mişcându-se în 
spatele pereţilor. Ascunzându-se de el. Fugind de fiecare 
dată când se apropia. Şi în ziua următoare a spus că s-a 
întâmplat în sfârşit. A spus că a ieşit prin uşa secretă de 
sub scări şi s-a dus direct spre locul unde o aştepta. Ea l-a 
luat de mână. O cheamă Lucy Cleveland şi avea nouăşpe 
ani. Mark spunea că era cea mai frumoasă fată din lume. 


Zicea că era atât de minunată că te durea să te uiţi la ea. 

Ea i-a spus că se ascunde de tatăl ei care i-a făcut lucruri 
oribile şi ea a fugit. Demult. De atunci se ascunde în casa 
aia şi în alte case goale din zonă. Doar că ea îi spunea 
Pigtown, aşa cum se numea înainte. 

La a treia vizită de la prima întâlnire, Mark şi Lucy 
Cleveland au făcut sex - au făcut dragoste. Jimbo a folosit 
expresia „şi-au tras-o“. Şi-au tras-o - au făcut dragoste - pe 
patul gigantului, i-a povestit Mark lui Jimbo. A adăugat că 
Lucy Cleveland avea un dar de a găsi zonele cele mai 
confortabile pe patul hidos, iar dacă se poziţiona în funcţie 
de indicaţiile ei parcă ar fi fost în propriul lui pat de acasă. 

A doua oară când au făcut dragoste, Lucy Cleveland i-a 
spus să-şi pună una din încheieturi în cătuşele prinse de pat 
şi după ce el a făcut întocmai a prins-o pe cealaltă de mâna 
ei. Mark i-a spus că a fost fantastic. A fi legat în felul acela 
făcea sexul şi mai incredibil. Mark spunea că se simţea ca 
dus pe spatele unei păsări imense sau dus la vale de un râu 
uriaş. 

— A vrut să stea toată noaptea cu ea, dar ştia că taică-su 
va face urât. Spune-i lui taică-tu că stai la mine, i-am spus. 
Nu o să verifice. A făcut aşa şi a doua zi dimineaţă a venit 
la mine şi maică-mea ne-a făcut clătite. După ce a plecat 
de lângă noi l-am întrebat dacă îi duce mâncare şi lui Lucy. 
Şi el mi-a spus: „Ea nu mănâncă.” 

— Cum adică nu mănâncă. Toată lumea trebuie să 
mănânce. „Toată lumea, mai puţin ea“, mi-a spus Mark. 
„Nu înţelegi? Ea a fost /ăsată în urmă.” Da' totu-i aşa o 
tâmpenie. Anul trecut Mark mi-a spus că a făcut sex cu fata 
asta super tare de la noi din clasă, Molly Witt. După aia a 
mărturisit că a inventat totul. Dacă a făcut aşa o dată, 
putea şi a doua oară. Şi de data asta era o fată pe care nu o 
cunoşteam şi era mai mare. Dar el era aşa de fericit! Era 
complet îndrăgostit de Lucy Cleveland. Aproape că 
strălucea. 

Jimbo era înnebunit de curiozitate. Pentru a accepta 
existenţa lui Lucy Cleveland, trebuia să o vadă şi era 
nerăbdător să ştie dacă era într-adevăr aşa de frumoasă 


cum pretindea Mark. Jimbo ştia instinctiv că nu va fi bine 
primit în casă dacă Lucy era acolo. Putea să plece din casă? 
Bineînţeles că putea, i-a spus Mark. Atunci du-o undeva 
unde pot să o cunosc şi eu sau măcar să o văd. Mark a 
insistat că Lucy Cleveland va refuza să-l vadă, de fapt îi 
spusese lui Mark că nu vrea să cunoască pe nimeni 
altcineva pe lume în afara lui. Jimbo s-a gândit la o altă 
posibilitate. L-a rugat pe Mark să o ducă pe Lucy Cleveland 
la o plimbare, iar el va apărea discret pe partea cealaltă a 
străzii, nu va spune nimic şi va dispărea aşa cum a apărut. 

Dar Lucy se temea să iasă din casă, şi când îşi lua inima 
în dinţi ieşea doar noaptea târziu. Se temea să nu fie 
văzută de tatăl ei. 

Au făcut un compromis între toate posibilităţile şi au 
aranjat o situaţie care să mulţumească pe toată lumea. La 
amiază, Mark va încerca să o aducă pe Lucy în sufragerie. li 
va spune ceva despre domnul Hillyard sau familia 
Rochenkos, iar ea se va apropia de el, adică de fereastră să 
privească spre locul de care vorbeau. Peste drum Jimbo va 
face tot posibilul să se ascundă într-un loc de unde să-i 
permită să vadă fereastra casei. 

— Am ajuns acolo la doişpe fără zece. M-am retras lângă 
veranda domnului Hillyard, m-am ghemuit şi am aşteptat. 
Ştiam că bătrânul Hillyard îşi făcea somnul de după-masă şi 
Skip era deja atât de obişnuit cu mine că nici nu m-a băgat 
în seamă. Câteva minute mai târziu, l-am văzut foarte slab 
pe Mark mişcându-se în capătul sufrageriei. A dispărut şi a 
revenit. Părea că vorbeşte cu cineva. Am presupus că 
încerca să o convingă pe Lucy să vină şi să se uite pe 
geam. Mi s-a luat o piatră de pe inimă, dacă vorbea cu ea 
înseamnă că era acolo. 

Oricum la doişpe fix, Mark a traversat camera spre 
fereastră. Vorbea, dar nu era nimeni lângă el. A zâmbit cu 
gura până la urechi şi a continuat să vorbească şi să 
gesticuleze şi să pară foarte fericit. Dar nu era nimeni cu el! 
Teatrul ăsta a mai continuat vreun minut sau două şi apoi 
Mark s-a îndepărtat. Înainte de a dispărea s-a uitat peste 
umăr şi a ridicat degetul mare triumfător. 


Jimbo s-a uitat la mine în sfârşit şi am văzut furie şi 
durere imprimate pe faţa lui sinceră. 

— Mi-am scos celularul şi am vrut să-l sun, dar al lui era 
închis. Aşa că i-am lăsat un mesaj furios. Când în sfârşit m- 
a sunat eram încă nervos. „Ce a durat atât să suni?“ l-am 
întrebat. „Am fost ocupat cu Lucy, mi-a spus. „Eşti un 
mincinos!”, „Mi-a spus că aşa o să spui.” „Ce o să spun?”, l- 
am întrebat. „Că te-am minţit, nu poţi să o vezi, asta-i tot, 
doar dacă vrea ea.” l-am spus că asta-i cea mai mare 
porcărie de care am auzit vreodată şi mi-a spus că nu, nu, 
Lucy Cleveland nu era o persoană obişnuită. „Cred că nu”, 
i-am spus şi i-am închis. 

In noaptea aceea, noaptea dinaintea dispariţiei lui Mark, 
s-a dus la Jimbo să încerce să-i explice - să-i spună varianta 
lui. Lucy Cleveland nu era o persoană obişnuită. Nici nu era 
sigur ce era. Dar îl aşteptase, el o adusese la viaţă. Tot ce 
ştia el e că Lucy Cleveland însemna totul pentru el şi invers. 

Jimbo nu a putut suporta să asculte asemenea chestii. A 
strigat la Mark. l-a spus că voia să-l facă să creadă că făcea 
sex cu o fată superbă de nouăsprezece ani. Era la fel ca 
faza aia cu Molly Witt, dar mai rău, pentru că voia să-l 
convingă că partenera lui de sex putea deveni invizibilă! 
Nici el nu ar fi putut inventa o minciună mai evidentă. 

Mark i-a spus cât îi pare de rău dacă el crede aşa ceva şi 
a plecat acasă. 

Până a doua zi dimineaţă, Jimbo a regretat că ţipase la 
prietenul lui. Nu a dormit bine toată noaptea şi s-a ridicat 
din pat mult mai devreme decât obişnuia. După ce o Margo 
plăcut surprinsă i-a făcut jumări de ouă, s-a întors în 
cameră şi l-a sunat pe Mark. 

— Bun, văd că vrei să fim în continuare prieteni. 

— Imi pare rău că am strigat la tine. Ce vrei să faci azi? 

— Stau cea mai mare parte a zilei cu Lucy Cleveland. A 
scuze, am uitat, tu nu crezi că e reală. 

— Nu e reală! a strigat Jimbo la el, dar a reuşit să-şi 
păstreze controlul. Bine, hai să zicem ca tine. O să ţi-o puli 
toată ziua cu prietena ta imaginară sau doar o parte? 

— Ce zici dacă vin la tine pe la şase jumate? 


— Dacă poţi să te rupi de la activităţi. 

Restul zilei, Jimbo a ezitat între furie şi un fel de iertare 
foarte nedumerită. | se părea că ideea asta a lui Mark 
fusese cauzată într-un fel pe care nu-l înţelegea de 
sinuciderea mamei sale. Poate folosea fantezia să o 
înlocuiască, poate era aşa de dus încât credea propriile 
fantezii. Din nou Jimbo şi-a dat seama că era important să 
aibă grijă de Mark atâta cât îi dădea prietenul său voie. La 
scurtă vreme după ce a apărut la uşă, undeva mai aproape 
de şapte decât de şase jumătate, a devenit clar că nu va 
accepta decât o cantitate mică de grijă. 

Dar primul lucru pe care l-a observat Jimbo când a 
deschis uşa prietenului său a fost euforia ce-i strălucea pe 
faţă, şi o cantitate aproape alarmantă de mulţumire şi 
relaxare care radiau din el. Al doilea amănunt după faptul 
că Mark părea cel mai fericit tânăr de pe pământ a fost că 
starea asta avea un preţ. Băiatul părea uşor mai bătrân, 
trăsăturile îi erau parcă mai clar definite şi arăta atât de 
extenuat că ar fi putut adormi acolo rezemându-se de uşă. 

— Ce face Lucy Cleveland? l-a întrebat Jimbo nereuşind 
să-şi ascundă sarcasmul din voce. 

Dar chiar în fracțiunea de secundă în care a conştientizat 
neîncrederea în femeia aceasta invizibilă, a simţit gelozia 
revărsându-i-se în sânge. Jimbo ar fi făcut orice să cunoască 
şi el extazul acela, să câştige acea extenuare 
spectaculoasă. 

— Lucy Cleveland e nemaipomenit de bine. Mă laşi să 
intru sau nu? 

Jimbo a făcut un pas înapoi şi Mark a intrat. Margo 
Monaghan era la cumpărături aşa că băieţii s-au dus în 
sufragerie, unde Mark a căzut pe canapea. Şi-a ridicat 
genunchii şi s-a ghemuit ca o pisică. 


— Şi asta a fost ultima dată când l-ai văzut? l-am întrebat 
pe Jimbo. 

A dat din cap. 

— Şi ce dispoziţie avea? În afară de fericirea de care mi- 
ai spus. Mai era şi altceva? 


— Mda, m-am gândit că părea să fie... nu ştiu care e 
cuvântul. De parcă nu putea să se hotărască ce să facă mai 
departe. Şi l-am întrebat: „Cum te simţi?“ 

— Obosit, dar fericit, mi-a răspuns după care s-a întins. Ai 
crede că pot să dorm noaptea, dar când mă pun în pat nu 
mă gândesc decât la ea şi devin aşa de entuziasmat că nu 
pot să adorm, a continuat şi s-a uitat puţin în tavan. Trebuie 
să mă gândesc la ceva. Am venit la tine să mă gândesc, dar 
nu pot să îţi spun la ce. 

— Mersi mult, i-am spus şi mi-a zis că Lucy l-a rugat să 
facă ceva. 

Mark a refuzat să-i spună lui Jimbo ce anume îi ceruse 
Lucy să facă, dar el a avut impresia - aşa cum am şieu-că 
era ceva spre binele ei. Nu a mai vrut să spună nimic 
altceva în afară de faptul că se gândea la cele două 
posibilităţi care-i fuseseră înfăţişate. Jimbo s-a întrebat dacă 
nu cumva se gândea să spună în sfârşit adevărul, că o 
inventase pe Lucy Cleveland să-şi impresioneze prietenul. 
Dar când Mark a vorbit a fost despre cu totul altceva. 

A chicotit şi Jimbo l-a întrebat: 

— Îi ceva nostim, mă? 

— Mi-am adus aminte de un lucru. 

— Sper să merite. 

— Când eram în sufragerie aşteptând-o să se arate - şi 
nu ştiam nimic despre ea, nici măcar cum o cheamă. Atunci 
nu era decât Prezenţa. Tot ce ştiam era că e acolo cu mine 
şi că se apropia. Stăteam jos în faţa scărilor şi toate 
prostiile mele erau înşirate acolo în faţa mea. Ciocanul, 
lanterna şi restul. Am simţit un miros foarte frumos. 

Mark a ştiut, a înţeles că apariţia subită a acestui miros 
delicios însemna că prezenţa din casă era pe cale de a i se 
arăta. 

Mark a continuat: 

— Nu mi-a venit să cred că nu-l recunoşteam. Era extrem 
de familiar, ca un fel de miros pe care-l simţi în fiecare zi, 
dar foarte, foarte îmbietor. Am auzit un pas în spatele uşii 
din dulap, deci venise pe scările ascunse în jos şi din 
moment în moment urma să iasă. Apoi am auzit panoul 


deschizându-se şi ducând-o cu doi paşi mai aproape de uşă. 
Atunci mi-am dat seama a ce mirosea - în secunda în care 
a deschis uşa şi a ieşit. Nici nu o să-ţi vină să crezi ce era. 
Fursecuri de ciocolată! Atunci când sunt încă în cuptor, dar 
aproape coapte. Crescând şi având deja culoarea aia 
maronie. 

Pentru Jimbo ăsta a fost un semn sigur că Mark îşi 
pierduse minţile. O femeie frumoasă care mirosea a 
fursecuri de ciocolată? Putea să fie ceva mai ridicol? 

Nu, i-a spus Mark, Lucy Cleveland nu mirosea a fursecuri 
de ciocolată. Ci a soare şi iarbă crudă şi pâine proaspătă. 
Aburul acesta era un anunţ, ca o trompetă de fanfară. 
Insemna că era aici, că era pregătită să îşi facă apariţia. 

Jimbo nu a putut decât să se zgâiască la el. 

Mark s-a ridicat de pe canapea şi a spus că tatăl lui nici 
nu îşi dădea seama că nu mai vine acasă seara. A încetat 
să mai ţină cont de termen. De fapt nici nu i-a mai dat vreo 
atenţie lui Mark şi amândoi păşeau prin casă asemeni unor 
planete la distanţe mari una de alta, legate doar de vestigii 
ale gravitaţiei. 

Jimbo l-a întrebat unde se duce acum şi dacă nu voia 
companie. 

Nu, i-a spus Mark. leşea doar, ca să se mai poată gândi 
un pic. O plimbare l-ar putea ajuta. 

Undeva pe la 7:15 sau 7:30 ofiţerul Jester l-a văzut pe 
nepotul meu aşezat pe una din băncile aliniate pe cărarea 
care ducea la fântână. Părea că încearcă să dea de capăt 
unei probleme, buzele i se mişcau, deşi polițistul nu era 
foarte interesat de ceea ce îşi spunea băiatul. Oricum nu 
putea să audă nimic. 


Când Jimbo Monaghan a ajuns în acest moment al 
povestirii în care Mark se îndepărta şi îşi lua rămas-bun, 
părea că de abia mai poate să continue. S-a muiat pe 
canapea ca un sac din care curgea grâul. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu el după aceea? 

Ochii băiatului au întâlnit privirea lui Tim şi s-a uitat 
repede în altă parte. 


— Toată lumea ştie ce s-a întâmplat cu Mark. S-a dus în 
parcul Sherman şi Ucigaşul din Parc sau Omul negru, sau 
cum vreţi să-i spuneţi l-a prins. Nu se mai gândea la propria 
lui siguranţă. Dar nu mă întrebaţi la ce se gândea, pentru 
că nu vă pot spune. Era pierdut în mica lui lume, a replicat 
şi ochii uzi şi roşii s-au întâlnit din nou cu ai lui Tim. Casa 
aia teribilă l-a terminat de tot, dacă vreţi să ştiţi părerea 
mea. L-a afectat, chiar de la început. L-a schimbat. 

— Şi Lucy Cleveland? 

— Nu a fost nicio Lucy Cleveland, s-a răstit Jimbo părând 
uimitor de obosit. O fată splendidă de nouăşpe ani se 
ascunde într-o casă goală şi acceptă să facă sex cu un băiat 
de cincisprezece ani toată ziua? O fată splendidă de 
nouăşpe ani pe care nu o poate vedea nimeni? Mda, aşa 
ceva e la ordinea zilei. Poate în cărţi. 

— Exact, a răspuns Tim. 

o 

Skip poziţionat sus pe scările din faţă uitându-se la Tim 
tremura din dorinţa de a ataca. Apoi bărbatul îşi dădu 
seama că animalul nu-şi arăta dinţii, comportamentul tipic 
al câinilor gata de atac. Tremuratul era un semn de 
bătrâneţe, nu de violenţă. Probabil că îi era frig în mod 
constant. Probabil Skip petrecea toată ziua pe câţiva zeci 
de centimetri de verandă pentru că acolo bătea soarele. 
Tim întinse mâna şi Skip îi dădu voie să-l scarpine pe cap. 

— Sărmanul animal are o artrită aşa de pronunţată că 
nici nu se mai mişcă. Doarme toată ziua doar în locul ăla 
unde bate soarele. 

Tim nu auzise uşa de la intrare deschizându-se. Ridică 
privirea şi-l văzu pe Omar Hillyard uitându-se la el prin uşa 
de plasă. 

— Seamănă cu mine, a continuat Hillyard. Văd că te-ai 
hotărât să revii. 

— Da. Sper că nu vă deranjează. 

A urcat lângă câine. Sprijinindu-se în baston, domnul 
Hillyard a deschis uşa de plasă stângaci. 

— Ocoleşte-l pe Skip şi intră. O să se întoarcă la locul lui, 
dar îi va lua ceva timp. 


Tim mai făcu un pas, iar câinele gemu sau oftă. Se uită în 
jos spre bătrânul animal. După ce Skip reuşi să se întoarcă 
spre locul preferat cu faţa, picioarele ţepene începură să se 
mişte spre destinaţie. 

— Scoate un sunet extraordinar când se prăbuşeşte în 
soare, îi spuse Hillyard. 

Priviră împreună cum Skip şchiopătă spre partea cealaltă 
a verandei. Bătrânul câine se mişca asemeni unei maşinării 
neîndemânatice care fusese asamblată de o persoană ce 
nu consultase manualul. Ajunse în micul pătrat de lumină şi 
se prăbuşi în aceeaşi secundă şi ateriză cu un pocnet clar. 
Scoase un sunet de mulţumire pură, ca un murmur venit 
direct din piept. 

— Ştiu perfect cum se simte, comentă Hillyard. 

Se dădu înapoi şi Tim intră pe uşă spre sufrageria ce 
părea asemănătoare cu a lui Philip, exceptând mobila care 
era mai curată şi mai nouă. Şontâcăind în spatele lui, 
Hillyard îi făcu semn spre o micuță canapea maro, 
îmbrăcată într-o catifea reiată destul de uzată. 

— Locul ăla e încă destul de confortabil. Dacă stau aici 
îmi e mai uşor să îmi rezem cârja de taburet şi mă ridic mai 
lesne. 

Se instală într-un scaun cu spătar înalt şi propti bastonul 
lângă el. 

In amândouă părţile camerei, desene şi fotografii cu 
bărbaţi tineri, cele mai multe nuduri, erau aşezate pe 
pereţi. Două schiţe aşezate faţă în faţă înfăţişau doi tineri 
excitati. 

— Nu cred că ţi-am spus, dar băiatul din stânga sunt eu, 
spuse Hillyard. In 1946, imediat după ce am terminat 
armata. Celălalt e amantul meu, George Olander. El a fost 
artistul. Eu şi cu George am cumpărat casa asta în 1955, 
când oamenii foloseau termenul de „celibatar”. Am spus 
lumii că împărţim casa şi nu ne-a deranjat nimeni. George a 
murit în 1983, exact acum douăzeci de ani. Iniţial prietenul 
tău Sancho a fost foarte debusolat de imagini, dar a hotărât 
să nu se gândească la ele şi destul de repede şi-a revenit 
complet. 


— A venit să întrebe de Joseph Kalendar. 

— Ca şi tine. De fapt a venit să întrebe de casă, dar 
foarte repede conversaţia a alunecat spre Joseph Kalendar. 
Am ceai cu gheaţă în bucătărie dacă vrei. 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu vreau să crezi că nu sunt o gazdă bună. Dar 
adevărul e că mi-am ieşit din mână. Din motive uşor de 
ghicit, George şi cu mine nu am avut vecini în vizită, iar eu 
am continuat tradiţia. Apoi am căzut şi m-am rănit. Dar 
sunt oare obligat să dau jos toate pozele doar pentru că 
Monaghan cel mic vine pe aici? 

— Cum vă mai simţiţi? 

— Mă fac bine. Nu s-a rupt nimic, din fericire. Mai multă 
cheltuială decât altceva. 

Canapeluţa pe care stătea Tim îi oferea o privelişte foarte 
bună spre casa lui Kalendar de peste drum. 

— Nu v-am întrebat mai devreme dacă i-aţi văzut pe 
băieţi intrând în casă. Păreau obsedaţi de ea, mai ales 
nepotul meu. 

— Am văzut tot, răspunse Hillyard. De unde stai tu şi pe 
geamul de la bucătărie. L-am văzut pe nepotul tău şi pe 
prietenul lui privind casa aia oră după oră. De fiecare dată îi 
auzeam venind, din cauza skateboardurilor. Intr-o seară au 
venit şi au aprins o lanternă pe geam. Sancho a văzut ceva 
care l-a doborât în fund. 

— Mi-a povestit. 

— M-am tot întrebat dacă nu l-a văzut oare pe tipul 
celălalt. 

— Hâm, făcu Tim simțind cum un lucru necunoscut până 
atunci aluneca într-un loc ce avea exact aceeaşi formă şi 
mărime. Celălalt tip. Băieţii îi spuneau Omul negru. Nepotul 
meu i-a spus lui Jimbo că e un fel de strigoi. 

— O fi dacă strigoii sunt din carne şi oase. Omul semăna 
cu Joseph Kalendar, doar că nu era chiar aşa de mare. Se şi 
îmbrăca la fel. Cu o haină lungă neagră. 

— Şi l-aţi văzut pe omul ăsta? Ce făcea? 

— Venea noaptea. Aşa, ca băieţii, s-a dus în spatele casei 
şi a intrat. L-am văzut doar de vreo două ori. Chiar şi atunci 


nu puteam fi sigur că nu visez. 

— l-aţi spus lui Jimbo despre omul acesta? 

Hillyard scutură din cap, părând şi afectat şi plin de 
importanţă. 

— Nu mi s-a părut că ar fi treaba mea. De altfel nu 
puteam fi sigur că l-am văzut. Era destul de întuneric pe 
acolo şi umbrele au un fel ciudat de a se mişca. Oricum 
băiatul voia doar să ştie de domnul Kalendar şi i-am spus 
din belşug, dar mai sunt la fel de multe alte lucruri pe care 
nu i le-am spus. 

— Pentru că nu vi s-a părut că ar fi treaba 
dumneavoastră. 

— Plus un alt motiv, spuse strâmbând un zâmbet spre 
Tim. Nu a pus întrebările potrivite. 

— Aţi fi dispus să îmi spuneţi mie ce nu i-aţi spus lui 
Jimbo? 

— Dacă pui întrebările potrivite. 

Tim îl privi exasperat. 

— Voi încerca. Pentru început, de ce nu îmi spuneţi şi mie 
ce i-aţi spus lui Jimbo. 

— Cam aceleaşi lucruri pe care ţi le-am spus când ai 
venit prima dată. Omul era un psihopat ucigaş de primă 
mână. Le-a făcut felul membrilor familiei lui şi Dumnezeu 
ştie câtor alte femei. Şi-a transformat casa într-un fel de 
cameră de tortură. Şi-a dus băiatul cu el când pleca să 
violeze şi să omoare femei şi apoi l-a omorât şi pe băiat! 
Pur şi simplu un nebun. Nu că am fi fost surprinşi. Nu ai 
spune că e ceva în neregulă cu un om care nu vrea să îşi 


arate faţa. 
Tim se gândi la instantaneele pe care le descrisese 
Jimbo. 


— Niciodată? Nu era vorba doar de fotografii? 

— Omului i se părea foarte neplăcut să îşi arate faţa, de 
asta la un moment dat şi-a lăsat o barbă mare şi deasă. Cât 
a locuit aici, Kalendar purta o pălărie şi avea ridicat gulerul 
hainei ăleia pe care o purta mereu. Uneori mergea aşa de 
departe încât îşi punea mâinile în faţa ochilor. Se întorcea 
mereu cu spatele la tine. 


— Aţi avut mult de-a face cu el? 

— Ah, tocmai ai pus întrebarea potrivită. Am avut ceva 
contact cu el. Omul era un tâmplar foarte bun până la 
urmă. Când eu şi George am avut nevoie de ceva rafturi 
noi, l-am chemat pe domnul Kalendar şi a făcut o treabă 
minunată. Câţiva ani mai târziu am găsit putregai în câteva 
scânduri şi în podea şi am apelat tot la el. Ne-a făcut un 
preţ bun şi a înlocuit totul în foarte scurt timp. 

— Din ce am auzit, trebuie să fi fost un tâmplar foarte 
bun. Cred că l-aţi plăcut, de vreme ce l-aţi angajat de două 
ori. 

— Să-mi placă, se încruntă Omar Hillyard. Nimeni nu 
poate spune că mi-a plăcut domnul Joseph Kalendar. 

— Dar a petrecut foarte mult timp în casa 
dumneavoastră. 

— Avea preţuri mici şi locuia peste drum. Altfel nici n-am 
fi vorbit cu el şi cu atât mai mult nu l-am fi primit în casă. 

— Aha, spuse Tim făcând apoi semn spre desenele şi 
tablourile de pe pereţi. A avut vreo obiecţie în privinţa 
situaţiei dumneavoastră. 

— Ura situaţia noastră. Avea obiecţii religioase împotriva 
homosexualității, în mod sigur şi altele. Dar după ce ne-a 
spus părerea lui, ne-a spus că se va ruga pentru noi şinua 
mai fost o problemă. Problema era el. Problema era ceea ce 
făcea el. 

— Cum ar fi? 

— Joseph Kalendar făcea camerele să pară mai mici şi 
mai întunecate decât erau. Atâta putere avea. Doar prin 
simpla prezenţă. Absorbea tot aerul din orice încăpere. 
Când erai în preajma lui, aveai impresia că duci pe umeri o 
povară imensă. Ce însemna povara asta nu ştiu. Ostilitate 
poate. Parcă un nor negru îl învăluia. Când erai în preajma 
lui te învăluia şi pe tine. Simţeai toată furia aia închegată, 
ostilitatea şi depresia chiar în momentele în care îţi spunea 
că se va ruga pentru tine. M-am gândit de multe ori că 
probabil aşa e răul. Maleficul din el învenina atmosfera şi te 
făcea să te simţi îngrozitor în preajma lui. 

— Am auzit de astfel de oameni, dar numai în referinţe 


psiho-analitice. 

— Evident nu simţi imediat. La început Kalendar părea un 
om obişnuit, dar taciturn de felul lui. Trebuia să-i dai voie să 
se apropie de tine ca să se manifeste efectul complet. 

— Imaginaţi-vă numai ce înseamnă să fi în familia unui 
astfel de om. 

— De asta dispariţia nevestei nu a ridicat mari suspiciuni. 
Toţi am crezut că a fugit să scape de el. lar băiatul nu ar fi 
plecat niciodată. Era asistentul lui Kalendar în atelierul de 
tâmplărie de când fusese destul de mare să ţină în mână 
un ciocan. S-a lăsat de şcoală. Îi era totalmente loial tatălui 
său. De asta Kalendar a ajuns să îl ia cu el în micile excursii. 
Desigur, după ce Myra a plecat puteau aduce corpurile 
acasă, să scape de ele în cuptor. Acolo au găsit ce 
rămăsese din băiat - în cuptor. 

— Şi dumneavoastră eraţi aici. Locuind peste drum. Nu vi 
s-a părut nimic ieşit din comun? Aţi fost vreodată suspicios 
măcar? Chiar dacă nu v-aţi fi dus la poliţie, măcar trebuia 
să bănuiţi ceva. 

— Kalendar mi s-a părut foarte ieşit din comun. 
Glumeşti? După ce mi-am dat seama că era nebun, tot ce 
făcea mi se părea rău. 

— Trebuie să fi fost prezent când a salvat cei doi copii din 
casa vecină. 

— Văd că ţi-ai făcut temele. Dar nu era chiar vecină, era 
la numărul 3325, o casă de pe partea cealaltă a străzii. O 
familie neagră, Watkins, locuia acolo. 

— Aţi văzut ceva din ce s-a întâmplat atunci? 

— Da, mai mult sau mai puţin. 

— Sunt curios, s-a întâmplat înainte sau după adăugarea 
anexei şi construirea zidului să o ascundă? 

— O întrebare foarte bună. A salvat familia Watkins cu 
două zile înainte de a se apuca de zid. Probabil că a 
adăugat camera după aceea. 

— De unde ştiaţi de camera anexată dacă nu aţi fost 
niciodată în casă? 

— Tund iarba acolo la fiecare două luni, nu? Sau cel puţin 
aşa făceam până m-am procopsit cu piciorul ăsta beteag, şi 


o voi mai face, asta îţi spun sigur, se zbârli Hillyard. 

— Scuzaţi, nu am vrut să insinuez nimic. 

— Ce ai fi putut insinua? 

— Nimic, spuse Tim puţin deconcentrat. Nu ştiu. Adică se 
pare că v-am supărat cu o întrebare nevinovată. 

Îi trecu prin minte că Hillyard ar putea fi unul dintre cei 
care încercaseră să dea foc locuinţei lui Kalendar. 

— George obişnuia să-mi spună că sunt foarte sensibil 
uneori fără motiv şi probabil că s-a înrăutățit meteahna 
asta a mea. Vorbeam despre Kalendar şi foc. Spune-mi, 
domnule Underhill. Eşti scriitor. Nu ţi se pare că episodul 
ăsta e puţin cam nepotrivit cu felul de a fi al omului pe care 
ţi l-am descris? 

— Un om foarte religios nu ar simţi că e de datoria lui să 
salveze oameni dintr-o clădire în flăcări? 

— Kalendar ura negrii. Nici măcar nu îi considera oameni. 
Am avut impresia că ar fi fost la fel de mulţumit dacă toată 
familia Watkins s-ar fi carbonizat. 

— Fratele meu mi-a spus că a tot intrat, că era foarte 
hotărât să îi salveze. 

Hillyard îl privi, cu o expresie de superioritate şi 
satisfacţie pe chip asemenea unei pisici cu vrabia în gură. 

— Hai să îţi spun ce s-a întâmplat şi apoi îmi spui ce 
părere ai. 

— Bine. 

— Kalendar era în curtea din spate când a pornit focul. 
Flăcările au atins mai ales partea din spate a casei şi a 
trebui să facă un ocol să ajungă la uşa din faţă, care a căzut 
jos cu totul. S-a năpustit înăuntru. Se auzea cum urlă chiar 
de la mine de pe verandă, dar nu puteam distinge 
cuvintele. In două, trei minute, ceea ce e o perioadă foarte 
lungă într-o casă în flăcări, a ieşit cărând una din fetele 
Watkins şi ducând-o pe cealaltă de mână. Copiii urlau şi se 
văicăreau. Părea un erou chiar şi în ochii mei, eu care nu îl 
suportam. Am sunat la pompieri imediat ce am văzut fum şi 
speram să ajungă camioanele la timp să îl salveze pe 
Kalendar şi pe părinţii copiilor. A lăsat pruncii pe verandă şi 
a fugit înapoi. Fumul ieşea de pe ferestrele laterale, iar pe 


fereastra sufrageriei am văzut flăcări. A ieşit imediat, 
împingându-i pe domnul şi doamna Watkins înainte. Apoi s- 
a întors şi a alergat iar înăuntru. Urla un nume. 

— Un nume? 

— Lily! Lily! 

— Cine era Lily? 

Hillyard ridică din umeri. 

— Atunci au ajuns pompierii şi o grămadă dintre ei au 
intrat în casă cu furtunurile pornite şi în câteva minute ÎI 
târâiau afară pe Kalendar felicitându-l pentru că salvase 
viaţa a patru oameni. Mie mi s-a părut extrem de 
dezorientat, de parcă nu era sigur de ce sunt toţi oamenii 
ăia aşa drăguţi cu el. A plecat cât de repede a putut. Dar 
jurnaliştii de la ziarul local şi reporterii tv au reuşit să afle 
povestea oricum şi au tras de ea atât cât le-a dat Kalendar 
voie. Un reportaj despre armonia rasială, o istorioară 
sentimentală. Asta se întâmpla la doar câteva luni de la 
marile revolte din Chicago şi Milwakee, îţi aminteşti - era în 
1968. Plus evenimentele de la Detroit. Negrii îşi ardeau 
propriile magazine. A fost o tragedie hidoasă. Trebuie să îţi 
aminteşti. 

— Nu am fost în ţară în 1968. Dar nu se poate spune nici 
că am scăpat de violenţă. 

— Serios, spuse Hillyard, şi se văzu din privirea lui că îşi 
pierduse interesul. Am participat la o groază de marşuri în 
1968. Luptam împotriva rasismului şi împotriva războiului. 

— Domnule Hillyard amândoi suntem la fel de nefericiţi 
de ceea ce se întâmpla în Vietnam. 

— Bine. 

Tim vedea însă că nu era bine. Omar Hillyard păstrase 
toate nobilele principii. Dacă a avut vreo medalie, a 
returnat-o guvernului în 1968 sau 1969. Când mărşăluia, 
avea o pancartă pe care scria Veteranii împotriva 
războiului. Nu putea să uite. Era încă enervat de oamenii ca 
Tim Underhill, care, credea el, conduseseră o armată 
măreaţă direct într-o mlaştină. Oamenii ca Underhill îi 
zgândăriseră mândria şi nu îi putea ierta. 

— Dacă nu aş fi fost înrolat, aş fi mărşăluit cot la cot cu 


dumneavoastră. 

— Bine, repetă Hillyard vrând să spună, Subiectul ăsta e 
oficial incheiat. Vorbeam de Kalendar şi de presă. Când a 
refuzat să coopereze cu ei, l-au numit modest, un erou care 
se ferea de lumina reflectoarelor. Ştii tu, o poveste 
frumoasă. Dar când au început să întrebe în stânga şi-n 
dreapta de el totul s-a dezumflat repede. Cel mai antisocial 
om nu avea de gând să invite reporteri şi fotografi la el în 
casă. A ridicat zidul ăla grotesc şi toţi am crezut că voia să 
se protejeze de jurnaliştii băgăcioşi. In faţă putea măcar să 
îi vadă pe nemernici venind. 

— Nu putea fi chiar sută la sută antisocial, insistă Tim şi 
expresia domnului Hillyard se schimbă într-una de frustrare 
încăpăţânată. Îi amintea lui Tim de fotografii ale lui 
Somerset Maugham la bătrâneţe. Jimbo Monaghan a văzut 
poze cu dumneavoastră şi alţii socializând cu Kalendar la o 
tavernă lângă lac. A spus că părea o petrecere pe cinste. 

Chipul lui Hillyard se relaxă. 

— Cum o fi reuşit să dea băiatul ăla de asemenea poze? 

— El şi Mark le-au găsit în casă. 

— Pozele alea au fost făcute la o petrecere a vecinilor, iar 
toată tărăşenia a avut loc la lacul Random, nu departe de 
Miliwaukee. Cineva avea o cabană acolo cu un doc şi plajă. 
Cred că ăla a fost unul dintre puţinele lucruri pe care le-a 
făcut Kalendar să o fericească pe nevastă-sa. Avea un 
motiv foarte întemeiat să o vrea veselă, dar cu toate astea 
era tot Joseph Kalendar. S-a străduit din răsputeri să se 
distreze, dar se prefăcea doar. S-a simţit groaznic. Şi 
sentimentul general a fost mai mult sau mai puţin reciproc. 
Kalendar avea talentul de a ucide orice bucurie din 
apropierea lui. Sincer îmi era milă de el. Il vedeam 
apropiindu-se de oameni şi încercând să ia parte la 
conversaţie, ceea ce însemna că stătea pur şi simplu 
uitându-se la ceilalţi, până când ei se îndepărtau unul câte 
unul, lăsându-l singur. 

— Cum adică avea motiv să îşi facă nevasta fericită? 

— Doamna Kalendar avea o burtă mare, mare. Probabil 
era în luna a şaptea sau a opta. 


— Cu fiul lor, sărmanul nenorocit. 

— Nu prea cred, spuse Hillyard cu un surâs iritant de 
suficienţă. Petrecerea de la lacul Random a fost în 1965. În 
acel an Billy Kalendar avea patru ani. 

— Nu înţeleg. 

Omar Hillyard îi zâmbi mai departe. 

— La o lună după petrecere, Kalendar a împrăştiat vestea 
că nevastă-sa pierduse sarcina. Nu voiau vizite, nici 
ilustrate cu gânduri bune. Poţi să tragi şi singur concluzia. 


Capitolul 22 
Din jurnalul lui Timothy Underhill, 27 iunie 2003. 


lată-l pe Omar Hillyard, supărat pe mine, dar spunându- 
mi totuşi secretul, dându-mi cheia ce descuia uşa cea din 
urmă, cea mai ascunsă. Mi l-am amintit pe Philip spunându- 
mi că Myra Kalendar apăruse o dată la casa lor din 
Carrollton Gardens implorând-o pe Nancy să facă ceva 
pentru ea. Ajută-mă să salvez viața copilului meu. Spusese 
oare, /a-o de la mine? 

o 

l-am explicat toate acestea lui Tom Pasmore la scurtă 
vreme după ce mi-am făcut apariţia în imensa casă veche 
de pe Eastern Shore Drive, dar s-a abținut de la comentarii 
până când ne-am îndreptat sus pe scări spre camera 
computerelor unde avea înghesuit tot arsenalul. 

— Deci în viziunea ta, nepotul tău a întâlnit-o în casă pe 
fiica lui Joseph Kalendar. A reuşit cumva să apară în trup, a 
făcut dragoste cu el zi după zi şi apoi l-a convins să o 
însoţească într-un fel de lume a spiritelor. 

— Dacă o spui aşa sună absurd. 

M-a întrebat cum aş spune eu. 

— N-aş spune nicicum. Dar gândeşte-te numai la cum se 
succed lucrurile. Joseph Kalendar chiar are o fiică pe care o 
ascunde de lume. Într-o dimineaţă devreme pe când ea are 
trei ani, se strecoară afară din casă şi se ascunde probabil 
în grădina din spate sau pe alee. Kalendar se năpusteşte 
după ea şi vede arzând casa de peste drum. Două fetiţe 
locuiesc acolo. Nu e oare firesc ca Lily să le fi privit pe 
fereastră, să-şi fi dorit să se joace cu ele? Kalendar aşa 
crede, pentru că aleargă direct la casa în flăcări. După ce 
salvează pe toată lumea, intră iar, căutând-o. După aceea 
construieşte un zid enorm în curtea din spate pentru a 
ascunde următoarea construcţie, o anexă oribilă unde o 
torturează pe sărmana fată. 

Trei ani mai târziu, nevastă-sa face o încercare disperată 


de a-şi salva fata, dar verişoara soţului ei, Nancy Underhill, 
o refuză. Philip nu i-ar fi permis să intervină şi în mod sigur 
nu ar fi permis fiicei lui Kalendar să se mute la ei. 

Apoi vine criza lui Kalendar. Omoară o grămadă de femei, 
fără îndoială printre ele şi pe nevastă şi fiică. În 1980 este 
arestat şi condamnat. Cinci ani mai târziu un alt deţinut îl 
omoară şi povestea pare să se fi terminat. 

Ajunsesem în camera computerelor. Tom aprinse luminile 
ascultându-mă, dând din cap. Nu voiam să fie de acord cu 
mine, voiam doar să vadă tiparul. 

— Apoi vine partea interesantă. Acum trei săptămâni, 
nepotul meu, care nu ştie nimic despre lucrurile astea, 
devine deodată obsedat de casa lui Kalendar. Mama îi 
interzice să se apropie de locuinţă. Cu câteva zile înainte, 
un ucigaş pedofil a răpit un băiat din parcul Sherman. 
Obsesia nepotului meu creşte şi într-o seară minte pe toată 
lumea în legătură cu planurile lui şi încearcă să intre prin 
efracţie în casă. Este respins de un fel de energie negativă 
oribilă. A doua zi mama lui se sinucide. 

— Măi, măi, spuse Tom. 

— Înţelege ceva din purtarea fiului ei. Îşi reaminteşte 
vina şi ceea ce se întâmplă în zonă înrăutăţeşte lucrurile. 
Nu poate să suporte. A doua zi fiul ei o găseşte în cadă. Ce 
reacţie crezi că poate avea un băiat de cincisprezece ani 
care găseşte în cadă cadavrul gol al mamei? 

Apoi Mark se întoarce iar şi iar şi descoperă toate 
modificările monstruoase pe care le-a făcut casei. După 
două zile îi spune prietenului său cel mai bun că simte 
prezenţa unei tinere femei şi în a cincea zi apare, şi-şi 
spune Lucy Cleveland. Ea se ascunde de tatăl ei, un 
personaj pe care Mark îl numeşte Omul negru şi pe care l-a 
văzut de cel puţin două ori. Mark spune că Lucy are un 
plan, vrea ca el să facă ceva şi băiatul are nevoie de timp 
să se gândească. Se duce în parc să hotărască ce face şi de 
atunci nimeni nu mai ştie nimic despre el. 

— Foarte interesant, spuse Tom. Deci tu crezi că în timp 
ce era în parc, s-a hotărât să o însoţească pe Lucy 
Cleveland şi - dacă am dreptate - să o protejeze de tatăl 


ei? lar după ce s-a hotărât s-a întors în casa de la numărul 
3323 şi s-a predat ei. 

— I s-a alăturat. Dar i s-a şi predat, da. 

— Crezi că va mai fi văzut vreodată? 

— Sunt convins. 

Nici atunci nu m-a lăsat inima să îi spun despre e-mail-ul 
pe care l-am găsit pe computerul de acasă, verificat cu 
ajutorul lui Gotomype.com. Pentru că nu e mort, e doar în 
altă parte. 

— Îţi iubeşti nepotul, Tim, nu-i aşa? 

Deodată lacrimile mi-au ars ochii. 

— Cât din ceea ce mi-ai spus ştie şi poliţia? 

— Atât cât pot înţelege. Am încercat să le trezesc 
interesul pentru casă, dar s-au făcut că plouă. 

— Eu unul cred că merită să ne uităm mai bine la ea. Să 
vedem ce găsim. 

Tom se instală în faţa unui computer conectat la o 
maşinărie care semăna unui prăjitor de pâine uriaş cu 
rânduri de beculeţe roşii. Pe o parte scria VectorSystems, 
nu că aş şti ce înseamnă asta. Cabluri lungi duceau din 
prăjitorul gigantic spre mai multe cuburi negre, enigmatice, 
dintre care unele clicăiau şi bâzâiau. 

— Dar am să-l mai văd, i-am spus lui Tom. 

— Dacă îi dă ea voie. 

— Sigur, mai e şi detaliul ăsta. Dar îi va da voie, nu voi 
mai vorbi cu el, dar îl voi vedea. 

— Şi îţi va fi de ajuns doar atât? 

— Aproape. 

— Când se întâmplă îmi spui şi mie? 

— Va trebui să spun cuiva. 

Mi-a zâmbit, a privit spre ecran şi apoi din nou spre mine. 

— Chiar vrei să continui? 

Evident că voiam. 

— Atunci vino în spatele meu să vezi şi tu. 

M-am mutat în spatele lui şi l-am privit tastând 3323 W. 
Michigan Street într-un formular gol, deschis la vreun oficiu 
municipal care habar nu avea că Tom Pasmore scotocea 
prin arhivele lor. A apăsat Enter. 


Într-o nanosecundă, pe ecran au apărut cuvintele: 


Ronald Lloyd-Jones 
159 Tamarack Way 
Old Point harbor, IL 61725 


— Ronnie al nostru locuieşte într-o parte frumoasă a 
oraşului, a spus Tom. 

— Nu prea are sens. Milionarii nu prea se plimbă prin 
Pigtown. 

Old Point Harbour era o suburbie cu tradiţie dinspre 
răsărit, cu locuinţe în stil Tudor, cu stâlpi gotici şi imense 
case contemporane înghesuite în peisaje cu pădure, pe 
drumuri meandrate luminate de felinare ce semănau cu 
lămpile de gaz. 

— Stai. Ce ai spus? 

— Cred că am spus: Ronnie al nostru locuieşte într-o 
parte frumoasă a oraşului. Nu despre asta vorbim? 

— l-ai spus Ronnie. E Ronnie! Tipul din parc. 

— Ce tip din parc? 

l-am povestit despre profesoara de astronomie, despre 
băiat şi portretul robot. 

— Incredibil. Sergentul Pohihaus ar fi trebuit să ia mai în 
serios casa aia, spuse şi se întoarse din nou spre monitor. 
Mă întreb când a cumpărat Ronald Lloyd-Jones căsuţa 
noastră? continuă el, apoi mai apăsă câteva taste şi 
răspunsul apăru pe ecran într-o altă fereastră: 1982. E 
proprietarul casei de douăzeci şi unu de ani. De fapt a 
cumpărat-o înainte să fie omorât Kalendar. Asta ar putea... 
hmmm. 

— De ce ar cumpăra un tip din Old Point Harbour o casă 
pe Michigan Street. 

Cred că mare parte din ce făcea Tom era ilegal. De fapt 
nu prea avea cum să fie altfel, dar trebuie să recunosc, era 
extrem de eficient. Jumătate de oră mai târziu ştiam mai 
multe despre domnul Lloyd-Jones decât ştiuseră părinţii lui. 

Ronald Lloyd-Jones s-a născut în Edgerton, Illinois, în 
1950. A absolvit liceul Edgerton East în 1968. Şi 


universitatea din Illinois unde a fost cu o bursă sportivă, ca 
membru al echipei de fotbal, în 1972. S-a căsătorit cu 
drăguţa Edwina Cass, moştenitoare şi orfană în 1975, iar ea 
a murit într-un accident cu barca în 1978. Lloyd-Jones a 
moştenit aproximativ douăzeci de milioane care s-au 
maturizat într-o sumă aproape dublă datorită pieţei din anii 
nouăzeci şi altor investiţii. Portofoliul lui s-a plimbat pe la 
cinci firme de brokeri. Un contabil din Chicago s-a ocupat 
de facturile lui. Nu s-a recăsătorit şi nu a avut copii. Garajul 
lui adăpostea un Jaguar Vanden Plas, o camionetă 
Chevrolet, şi un sedan Mercedes. Un sistem de alarmă 
dintre cele mai performante îi păzea casa şi cele patru 
hectare de teren din jur. Lloyd-Jones avea 6.337.408 de 
dolari în contul de la banca First Illinois, iar conturile lui de 
credit Visa, Mastercard şi American Express erau pline. 
Cumpăra o grămadă de lucruri online, mai ales muzică din 
anii optzeci şi romane ale lui James Patterson. La doi metri 
şi o sută şase kilograme era un bărbat masiv, avea 
diametrul gâtului de 45 de centimetri, în talie măsura 101 
centimetri şi purta pantofi numărul 45. Obişnuia să bea 
whiskey distilat o singură dată. Vizita situri porno de unde 
descărca poze pe care încerca să le şteargă a doua zi. Avea 
dinţi perfecţi. Avea o încăpere de arme cu pistoale vechi şi 
puşti în cutii de sticlă. O încăpere pentru muzică cu un 
sistem audio uimitor de scump şi o cameră de vizionare cu 
un televizor imens cu plasmă. Doar boxele costaseră 
250.000 de dolari. Nu aparţinea niciunui club sau 
organizaţie socială. Nu se număra printre membrii niciunei 
biserici. Nu votase niciodată. Acest multimilionar deţinea 
casa din Old Point Harbour, un apartament cu două 
dormitoare la intersecţia dintre Park Avenue şi East 
Seventy-eight Street, o minunată fermă în Perigord... şi 
casa din Michigan Street, prima proprietate pe care o 
cumpărase. 

Singura fotografie pe care Tom a reuşit să o găsească a 
fost cea de la absolvirea liceului. 

— Înainte de a se întuneca cred că ar trebui să facem o 
tură până în Old Point Harbour, ce zici? 


— Tipul ăsta are un sistem audio incredibil şi un munte 
de cd-uri. Chiar e Ucigaşul din parc. Trebuie să anunţăm 
poliţia. 

— Întâi vedem cum arată Ronnie, apoi chemăm poliţia. 
Nu vreau să explic departamentului de poliţie, mai ales 
sergentului Pohihaus ce am făcut aici. Sper că-ţi aminteşti 
destul de bine portretul ăla robot? 

— Destul de bine. 

— Îmi pare un motiv suficient. 

o 

Zece minute mai târziu, îl duceam pe Tom Pasmore 
înainte pe Eastern Shore Drive în maşina închiriată de la 
Town Car. După douăzeci de minute trecusem de ultimul 
indicator din Millhaven şi intram în Old Point Harbour. 
Peisajul se transformase în dealuri line acoperite ici colo de 
stejari şi zadă. Ascunse, casele apăreau ca nişte miraje 
printre copaci. 

După ce citise o secţiune dintr-un alt jurnal de-al meu, 
Maggie Lah mi-a spus: „Scrii în jurnal de parcă ar fi 
ficţiune.” „De unde ştii că nu e“, i-am răspuns. 

Pe drum erau foarte puţine indicatoare. Era una dintre 
acele comunităţi care nu voia să-i facă pe vizitatori sau pe 
furnizori să se simtă în largul lor. În înaintarea capricioasă 
spre nord, Loblolly Road intersecta două drumuri aparent 
anonime înainte de a traversa unul mai mare numit 
Carriage Avenue. Oricare din ele putea fi Tamarack Way. 

— Mergi înainte, mi-a spus Tom. Avea o hartă a Old Point 
Harbour în minte, aşa cum avea hărţi a sute de oraşe şi 
orăşele. După următoarele două străzi faci stânga şi la 
primul colţ e Tamarack Way. 

— Acum fac dreapta sau stânga? 

— De unde naiba să ştiu, nu memorez adrese. 

La intersecţia, fără niciun indicator, cu strada care el 
spunea că ar fi Tamarack Way, am cotit spre stânga şi ne- 
am uitat cu atenţie la numerele de pe cutiile poştale. 
Cineva făcuse o avere vânzând americanilor bogaţi din 
vestul mijlociu cutii poştale pe modelul celor 
supradimensionate şi pictate cu teme din New England: 


faruri, bărci de pescuit homari, case de ţară şi plaje cu 
dune. Am trecut de numerele 85, 87, 88, 90. 

Aşa cum le place să spună ospătarilor de la Fireside 
Lounge, bună alegere. 

— Văd că eşti relaxat şi binedispus. 

— Ador partea asta. Acum văd dacă am avut sau nu 
dreptate. 

Am mai înaintat pe Tamarack Way, uitându-ne cum cresc 
numerele de pe cutiile poştale. 

— Sunt curios, ce ai de gând să faci când ajungem la 
159? 

— Intenţionez să stau în maşină. Cine ştie, poate avem 
noroc şi îl găsim afară, transplantând păpădii. 

Era îmbrăcat într-unul dintre costumele tipice Tom 
Pasmore, carouri gri deschis cu o vestă bleumarin şi o 
cravată cu model, verde intens, cei mai frumoşi pantofi din 
piele de crocodil pe care i-am văzut vreodată, şi ochelari de 
soare, rotunzi şi mari. Părea un conte danez încercând să 
se dea drept arhitect. 

— Şi ce mă vezi pe mine făcând în timp ce tu stai în 
maşină? 

— Îţi spun când ajungem acolo. 

Numărul 159 a apărut pe o cutie poştală obişnuită pentru 
zona Old Point Harbour, o carcasă de aluminiu, destul de 
mare pentru a adăposti o armată de camioane de jucărie, 
împodobită cu imaginea unei biserici ascuţite şi câteva 
rânduri de pietre funerare înclinate. Interesantă viziune. O 
alee largă şi neagră ducea de la drum pe o buclă lungă spre 
o casă cenuşie, imensă cu două etaje. Printre copaci, de 
abia se vedea licărirea unei ferestre circulare uriaşe 
aşezate deasupra frontonului baronial. Peluza avea o 
strălucire verde, nefirească. 

— Se pare că nu munceşte prin curte, a spus Tom. 
Întoarce şi condu spre casă. 

Am apăsat frâna. 

— Probabil că ne urmăreşte fiecare mişcare, adu-ţi 
aminte de sistemul de alarmă. Are camere pe toată aleea. 

— Dar tu nu ai de unde să ştii asta. Eşti un turist într-o 


maşină închiriată şi te-ai pierdut căutând casa vărului tău 
de pe Loblolly Road. 

— Adică vrei să mă duc să sun la uşa tipului? am bâiguit 
eu neîncrezător. 

— Te gândeşti cumva la o altă metodă de a vedea cum 
arată? 

— Da, de cealaltă parte a geamului de la camera de 
identificare. Şi dacă vrea să ştie cum îl cheamă pe vărul 
meu? 

— Îl cheamă Arnold Trueright. 

— Mai lasă-mă! 

— Serios. Arnold Trueright e contabilul meu şi locuieşte 
pe Loblolly Road la numărul 304. 

Dând din cap, am luat piciorul de pe frână şi am luat-o pe 
drumul sinuos. Încet, casa ni s-a arătat privirilor. Semănând 
pe jumătate cu locuinţa lui Manderlay, pe jumătate cu a lui 
Bill Gates. Enorma fereastră rotundă părea o băşică bine 
lustruită. 

Am ieşit din maşină ştiind că cel puţin o cameră, probabil 
două îmi urmăreau fiecare mişcare şi mi l-am imaginat pe 
Ronnie fixându-mi chipul. A fost un moment profund 
neplăcut. Când am privit înapoi spre Tom Pasmore, el a 
fluturat mâna spre uşa de la intrare. O întreagă herghelie ar 
fi putut intra prin ea. Butonul auriu mat al soneriei era 
încastrat în centrul cadrului sculptat. L-am apăsat şi nu am 
auzit nimic. L-am apăsat din nou. 

Uşa s-a deschis pe neaşteptate. M-am trezit privind 
chipul afabil şi ochii vii şi pătrunzători ai unui om solid, 
brunet, îmbrăcat într-un pulover albastru, o cămaşă albă şi 
pantaloni kaki. Zâmbetul lui frumos şi alb şi nasul aproape 
cârn îl făceau să pară foarte prietenos, inofensiv şi dornic 
de a face pe plac. Descrierea pe care o făcuse profesoara 
Bellinger pentru portretul robot era la fel de exactă pe cât 
sperase sergentul Pohihaus să fie. 

— Domnule, a spus el şi a aruncat o privire scurtă spre 
locul pasagerului. Deodată a remarcat ceva pe chipul meu 
sau în ochi. Da? Ne cunoaştem cumva? 

— Nu, am spus alarmat. Un moment am avut impresia că 


păreţi foarte familiar. Cred că mi-aţi adus aminte de Robert 
Wagner aşa cum arăta acum douăzeci de ani. 

— Sunt măgulit. Vă pot ajuta cu ceva, domnilor? Sunt 
convins că aţi sunat cu un scop la uşa mea. 

— Ne-am rătăcit. Încerc să găsesc casa vărului meu pe 
Loblolly Road, dar am impresia că mă învârt în cerc pe 
lângă aceleaşi case. 

— Care parte din Loblolly Road? 

— Numărul 304. 

A făcut un hmmm. Ochii îi erau luminoşi, zâmbitori. Mi- 
am simţit măruntaiele reci. 

— Apropo, cum se numeşte vărul dumneavoastră? Poate 
îl cunosc. 

— Arnold Trueright. 

— Arnold Trueright, temerarul contabil. Aveţi dreptate, e 
pe Loblolly. 

Mi-a dat indicaţii excelente înapoi de unde venisem. Apoi 
s-a uitat spre maşină şi i-a făcut voios cu mâna lui Tom. 

— Cine e prietenul dumneavoastră elegant? Un alt văr? 

În graba mea de a mă îndepărta de câmpul de forţă ce 
îmi îngheţa sângele în vine am spus o prostie. 

— Un alt contabil de fapt. 

— Contabilii nu arată aşa. Prietenul dumneavoastră îmi 
aminteşte de cineva... cineva destul de cunoscut aici în 
oraş, dar nu-mi pot aminti cine. Numele îmi stă pe vârful... 
spuse zâmbind încă în direcţia lui Tom care dădu din cap. 
Propriul lapsus îl amuza. Nu contează. Nu e important. Aveţi 
grijă de dumneavoastră. 

— În mod sigur, am spus şi m-am îndepărtat cât am 
putut de repede fără să mă dau de gol. 

Lloyd-Jones a dispărut după uşa de fortăreață înainte ca 
eu să ajung în maşină. 

— El era, am spus. Asta e nemernicul care a încercat să-l 
agaţe pe băiat în parc. 

— Câteodată, spuse Tom, nu pot decât să mă minunez 
de propriul meu geniu. 

Când am trecut pe lângă casa lui Arnold Trueright, o 
frumoasă imitație de conac victorian de pe Loblolly Road, 


Tom vorbea la telefon cu Franz Pohihaus. „A fost simplu”, 
spunea el. „Am fost convins că locuinţa din Michigan Street 
are legătură cu dispariţia lui Mark aşa că ne-am uitat pe 
actele casei şi am făcut o vizită proprietarului. Şi ca să vezi, 
arată exact ca portretul robot al misteriosului Ronnie!” 
Părea un motiv suficient, nu era de acord? 

Evident sergentul a fost de acord. 

— Oamenii bogaţi nu sunt arestaţi la fel ca săracii. Va 
dura câteva ore până vor pune la punct toate detaliile. Dar 
până la urmă tot vor pune mâna pe el. Vor apărea cu un 
mandat de arestare şi vor întoarce cu susul în jos casa aia. 
Lloyd-Jones nu va scăpa de cătuşe. Nu contează cât de tare 
va tipa avocatul lui, tot va fi arestat, închis şi condamnat 
pentru cel puţin câteva dintre crime, în funcţie de ce vor 
găsi în casă. Nu va avea dreptul la cauţiune. Profesoara ta îl 
va identifica drept bărbatul pe care l-a văzut în parcul 
Sherman, iar mai devreme sau mai târziu poliţia va 
descoperi şi rămăşiţele. Îmi doresc să mai fie în vigoare 
pedeapsa cu moartea pentru oameni ca el. Oricum, datorită 
ţie şi mie îşi va petrece restul vieţii singur într-o celulă. Asta 
dacă nu-i face careva felul în închisoare, un lucru destul de 
probabil de altfel. 

— Aş vrea să fie şi Mark aici să vadă. Mamă, mă simt în 
stare să alerg la maraton sau să sar peste o clădire. Ce se 
întâmplă acum? 

— Pohihaus a promis că mă va ţine la curent. Mă sună 
după ce termină toate procedurile cu Lloyd-Jones şi o să-mi 
spună dacă au găsit ceva incriminator la percheziţie. După 
cum pare vor găsi destul să-l înfunde. 

— De ce? 

— Pentru că e foarte arogant. Cel puţin vom afla cu 
siguranţă că e obsedat de Joseph Kalendar. De asta a 
cumpărat casa de pe Michigan Street. Şi pun pariu că 
undeva în casă, în pod, într-un dulap sau într-un loc 
asemănător există un altar închinat lui Kalendar. 

Mi-a cercetat expresia, s-a aplecat spre mine şi m-a bătut 
uşor pe genunchi. 

— Dacă nu te superi, aş vrea să facem o oprire în centru. 


o 

Tot drumul înapoi spre Eastern Shore Drive am văzut în 
faţa ochilor chipul lui Ronald Lloyd-Jones. Şocul pe care l- 
am avut s-a diminuat foarte puţin odată cu kilometrii 
parcurşi. Îmi zâmbise. Îmi spusese „Domnule” şi îmi 
verificase povestea. Fusese foarte agreabil şi dornic să 
ajute. Mă speriase extrem de tare. Căci pentru mult prea 
mulţi oameni, un număr pe care nu puteam nici măcar să îl 
ghicesc, acel chip amuzat, îngrijit fusese ultimul lucru văzut 
pe lume. Ronald Lloyd-Jones se auto-numise însoțitor spre 
lumea cealaltă, şi îşi iubise munca. După ce l-am cunoscut, 
eram şi mai recunoscător că Mark era altundeva. 

Ca dovadă menită să mă liniştească sau pentru vreun alt 
scop asemănător mi s-a arătat în mod minunat în vreme ce 
îl duceam pe Tom unde avea treabă. Adică să ia o beretă şi 
o pălărie homburg dintr-unul din puţinele locuri din America 
unde se mai găsesc asemenea lucruri. Identificarea unui 
criminal în serie, cumpărarea de pălării, iată o zi tipică 
pentru Tom Pasmore. Tocmai ne oprisem la un semafor la 
colţul dintre Orson şi Jefferson, vizavi de micul parc unde 
văzusem în prima zi după întoarcerea în Millhaven, doi 
băieţi care s-au dovedit a fi Jimbo şi Mark. In momentul 
acela, chiar înainte de schimbarea culorii la semafor, s-a 
întâmplat evenimentul remarcabil la care am făcut aluzie 
mai devreme, cel care mi-a dat o stare de bună dispoziţie 
ce nu s-a estompat încă. 

Fără să mă uit spre ceva anume, cu privirea liberă să 
colinde peisajul s-a întâmplat să văd geamul imens al unui 
Starbucks aglomerat. Tineri citeau ziarul la măsuţe sau 
tastau la laptopuri. Primul lucru care mi-a atras atenţia a 
fost combinaţia uluitoare de frumuseţe nepământeană şi 
bogăţia caldă a firii ce strălucea din toată fiinţa unei fete 
aşezate la o măsuţă de lângă fereastră. „Oricât ai trăi, a 
spus o voce în mintea mea, nu vei vedea vreodată ceva 
mai frumos.” 

Un fel de furnicătură electrică mi-a străbătut braţele. Un 
băiat - un tânăr - se apleca peste masă să-i spună ceva 
fetei. Am observat că purta bluze suprapuse ca Mark 


înainte să observ că era cu adevărat Mark. Şi-a întors faţa 
spre fereastră şi în jumătate de secundă două lucruri au 
radiat, foarte clare în conştiinţa mea: părea mult mai matur 
decât fusese vreodată şi era negrăit de fericit. 

Era un dar. Nu singurul, ci primul. Mark şi Lucy Cleveland 
a lui, al cărei nume adevărat îl ştiam acum, ieşiră din acel 
altundeva destul de mult cât să mi se arate în toată 
splendoarea noii lor vieţi. Până la urmă, altundeva era 
aproape. 

Semaforul s-a schimbat. Claxoanele au pornit să sune şi 
să formeze ecouri în spatele meu şi m-am convins să 
accelerez încet înainte spre Pforzheimer şi Grand Avenue. 
Am făcut o buclă mare pe Prospect Avenue şi de acolo pe 
Eastern Shore Drive, stradă care urma să ne ducă spre 
casă. Un strop din acea negrăită fericire îşi găsise loc în 
mine şi am crezut că nu va mai pleca vreodată. Era parte 
din veşnicie. Acea minunăţie la care fusesem martor îmi 
ardea în amintire. Ceea ce am văzut atunci şi acolo, pe 
Jefferson Street la aproximativ patru jumătate după- 
amiaza, păstrează încă puterea vâlvătăii în mine, în timp ce 
stau în excentrica şi vasta sufrageria a lui Tom Pasmore 
aşteptând veşti de la sergentul Pohihaus sau de la unul 
dintre subordonații lui. 

„Binecuvântat fie Mark Underhill, am spus în camerele 
răsunând ale minţii şi inimii mele, binecuvântată fie Lucy 
Cleveland, deşi ei sunt acum în slavă şi au puterea dea mă 
binecuvânta pe mine.” 

o 

Şi amănuntul acesta era tot o binecuvântare, dar îl 
ţinusem secret din ziua în care Philip sunase să mă acuze 
că-i ascunsesem fiul în apartamentul meu. Aş fi putut spune 
„Ştii ce Philip, la două zile după ce a dispărut, Mark mi-a 
trimis un e-mail“, dar anumite detalii legate de acest mesaj 
m-au făcut să fiu reţinut, cel puţin până ajungeam în 
Millhaven. „Subiectul” şi „Expeditorul” ar fi trezit suspiciuni 
pe care nu le-aş fi putut clarifica şi probabil că fratele meu 
şi autorităţile şi-ar fi pus întrebări serioase în privinţa 
autenticităţii lui. Câteva a/te amănunte legate de el, de la 


frontiera conştientului meu, dăduseră o direcţie căutării de 
până acum. Philip şi sergentul Pohihaus l-ar fi descalificat, 
considerându-l o fraudă, aşa că nu am pomenit nimănui 
despre el, până acum. După minunatul dar ce îl primisem, 
nu am mai putut rezista, trebuia să împărtăşesc şi altcuiva 
ce ştiam. Aşa că i-am arătat lui Tom e-mail-ul „postum” de 
la Mark. 

Pregătise paharele cu băutură. Eram aşezaţi confortabil 
pe canapea în secţiunea cu echipamentul de sunet al 
camerei labirintice. Tom era întins pe o parte ca Henry 
Higgins, cu ochii închişi, ascultând muzica de pe cd-ul 
pornit câteva momente mai devreme. Mozart, sonate 
pentru pian poate, interpretate de Mitsuko Uchida sau 
Alfred Brendel, nu ştiu care dintre ei - nu eram atent nici la 
muzică nici la ceea ce îmi spusese despre ea. Ar fi putut fi 
Little Richard, faimosul deschizător de drumuri al rock 'n 
roll-ului. De abia auzeam. Ameţitorul sunet al aripilor de 
înger îmi umplea urechile. 

— Vreau să-ţi spun ceva care o să ţi se pară puţin 
nebunesc. 

Tom a deschis ochii. 

— Când aşteptam schimbarea semaforului lângă 
Cathedral Square, l-am văzut pe Mark în geamul de 
Starbucks. Era cu Lucy Cleveland. 

— Vrei să spui Lily Kalendar. 

— Nu contează cum îşi spune. Ar fi trebuit să o vezi. 

— Era la fel de frumoasă cum i-a spus Mark prietenului lui 
să înţeleg. 

— Nici nu-ţi poţi închipui. 

— Dacă ai fi spus ceva, poate-i vedeam şi eu. 

— Nu cred că puteam spune ceva, eram atât de uluit şi în 
acelaşi timp atât de recunoscător. 

— Eşti sigur că era Mark? 

— Nu am cum să greşesc în chestiunea asta, Tom. 


— Cum arăta? 
— Mai matur, mai experimentat. Foarte foarte fericit. 
— Să înţeleg că - priveliștea - asta nu a fost o 


întâmplare. 


— Au vrut să îi văd. Voia să ştiu că e bine. 

Apoi Tom a spus un lucru ciudat. 

— Poate crezi că e bine pentru că Ucigaşul din parc va fi 
arestat în seara asta. 

Când a fost clar că nu înţelesesem remarca lui a adăugat: 

— Pentru că ne va spune unde a ascuns cadavrele. 

— Îmi pare rău, am spus, nu prea înţeleg. 

— Locuri de odihnă şi restul. Ingropăciuni făcute cum se 
cuvine. Sfârşitul speculațiilor pe care le fac familiile. Toată 
lumea se poate pregăti să îi plângă în linişte. 

— Nu trebuie să-l plâng pe Mark, am insistat. Il voi vedea 
din nou ici-colo. Mi se poate arăta. Şi va fi mereu cu Lucy 
Cleveland. 

— Cred că ai dreptate, a răspuns Tom, îl poţi vedea 
oriunde. 

— Ceea ce înseamnă, Tom, că nu a fost victima 
monstrului căruia i-am vorbit azi. Nu a fost maltratat şi 
torturat. Nu a fost obligat să îndeplinească poftele 
psihopatului infam. Ce au păţit Shane Auslander şi Dewey 
Dell şi toţi ceilalţi nu i s-a întâmplat şi lui Mark Underhill. 
Numele lui nu e pe listă. 

— Înţeleg, a rostit Tom vrând de fapt să spună contrariul. 

— Vei înţelege. Vreau să îţi arăt ceva. Te deranjează 
dacă mergem în camera computerelor? 

— Vrei să îmi arăţi ceva pe calculator? 

Deja se ridica. 

— Trebuie să vezi ceva pe computerul meu. 

M-a condus sus. Înăuntru s-a plimbat aprinzând luminile. 

— Să folosesc unul anume sau nu contează? am întrebat. 

— Foloseşte-l pe ăla cu care am căutat adresa. 

M-am aşezat în faţa tastaturii şi am scris Gotomype.com, 
un site care îmi permite să mă conectez la computerul de 
acasă din altă parte. 

Site-ul s-a deschis şi am scris numele de utilizator şi 
parola. Monitorul s-a schimbat şi mi-a cerut codul de acces, 
mult mai repede pe conexiunea TI a lui Tom. Am tastat-o. 

Pe frumosul monitor cu diagonală de 48 de centimetri, a 
apărut monitorul meu de 43, ceva mai mic şi mai urât 


decât în realitate, dar acelaşi. 

— Fascinant! a exclamat Tom. Foloseşti toate programele 
alea? 

— Bineînţeles că nu, am răspuns şi am apăsat pe plicul 
ce deschidea Outlook Express. 

Trei pătrimi din titlurile bolduite erau spam. Marimea 
conteaza, Castiga 50.000 $ in trei zile lucrand de 
acasa, Posibili parteneri la tine in zona, Pachetul 
viagra gratis. Am risipit un moment cu ştergerea lor. 

— Acum uită-te la ăsta. 

Am făcut clic pe Subiect: elpierduteapierduta; 
Expeditor: munderhill. 

— Vezi data? 

— Hâm, a spus Tom. Pare să fie duminică, douăzeci iunie. 

— Adică la două zile după dispariţia lui Mark. 

— Dumnezeule, şi-a dus Tom o mână la gură şi s-a 
aplecat spre ecran. Mare dreptate ai. Extraordinar. 

E-mail-ul următor a apărut pe monitorul meu şi al lui 
Tom: 


From: mundernhill 

To: tunderhillQnyc.rr.com 

Sent: vineri, 20 iunie 2003, 4:32 PM 
Subject: elpierduteapierduta 


shti ca ai făcut destul 
odihneshtete batran scriitor 
suntem aman2 

in alta lume 

atat de aproape 

m 

— Printează-l, mi-a spus Tom. 


— Ar folosi imprimanta mea, nu ata. 
S-a strâmbat. Oricât de drăguţ e, lui Tom îi place să se 


facă lucrurile cum vrea el. 

— odihneshtete batran scriitor? 

— Vrea să-mi spună să nu-mi fac griji. 

— shti ca ai facut destul? Asta ce vrea să fie? Vrea să nu 
mai scrii? 

— Am făcut destul pentru el. Am făcut tot ce trebuia. 

— Nu există nume de domeniu. De unde l-a trimis. 

— De oriunde se află. 

— E uluitor - la două zile după... 

— Eram în New York, înainte să ştiu de moartea mamei 
lui Mark şi că trebuie să vin încoace, am văzut e/ pierdut ea 
pierduta scris cu un şablon pe trotuar. Cu vopsea neagră. 
Când m-am uitat mai târziu nu mai era. 

— Procedeul ăsta se foloseşte pentru reclamă. 

— Ştiu Tom. Încerc să îţi spun ce am văzut. Nu i-am 
pomenit niciodată lui Mark lucrul ăsta. 

— Cred că ţi-a plăcut expresia. Cred că ai văzut-o pe 
trotuar şi ţi-a rămas în minte. Într-un fel sau altul i-ai spus 
lui Mark despre ea. Aşa funcţionezi tu. Aşa funcţionează toţi 
scriitorii. 

— Nu ştii totul, am insistat. 

Tom şi-a îndesat mâinile în buzunarul jachetei şi a îndoit 
gâtul. S-a încruntat la pantofi şi a spus cu o voce relaxată şi 
moale ca o mânuşă veche. 

— Tim, e adevărată chestia asta? 

— La fel de reală ca orice alt lucru de pe lume. 


Într-o după-amiază însorită şi umedă de iunie, Mark 
Underhill stătea la baza scărilor într-o casă goală unde era 
sigur că locuieşte cineva. Nu fusese niciodată goală, se 
gândise. O prezenţă fusese aici de la început. Era o 
prezenţă feminină şi venise la el. Sosirea ei în casa asta, 
care la un moment dat văzuse punerea în practică a unor 
orori  abominabile, de negândit, l-a aruncat de pe 
skateboard şi l-a înrădăcinat în mijlocul drumului în 
Michigan Street. Acum, în ultimele zile ale copilăriei lui, l-a 
încremenit pe loc. l-a şoptit direct în minte, în inimă şi fără 
să audă a auzit. 


Un pas uşor a răsunat de undeva de deasupra. Alţi paşi 
moi au urmat imediat. Ori în dormitor ori pe coridorul din 
spate, îşi spuse. 

Tot acolo se deschise şi se închise o uşă. Corpul lui Mark 
se încordase apoi se relaxase. Crezu că aude un râset 
îndepărtat. 

Când se gândi la patul uriaşului, de la două camere 
depărtare, toată casa se umplu de căldură şi lumină. Hâda 
cameră cu patul răsună şi vibră într-o notă adâncă şi clară 
care doar acum o secundă se topise în podea şi pereţi. Un 
diapazon gigantic fusese lovit. lar el fusese chemat să fie 
martorul acestui lucru, se gândi Mark, acest lucru care 
tocmai înceta să existe. Penele măreţe ale acestor aripi 
grandioase, băteau aerul şi în tumultul trezirii lor un 
sentiment al pierderii învăluise totul. Inima i se umplu să 
dea pe dinafară. 

Ascultă paşii mici şi moi coborând scara paralelă cu cea 
unde stătea el, dar mai îngustă mai abruptă, îngrădită. 
Când se va arăta în sfârşit, dacă va îndrăzni de data asta, 
va ieşi prin uşa dulapului, de la trei metri de el. Paşii 
continuară să foşnească asemeni unor tuşe de penel. | se 
părea că îi aude coborând un pasaj din propria sa minte. 

Casa din Michigan Street de la numărul 3323 împărțea cu 
el un trup care i se năzări şi se contracta aşa cum simţea el 
că i se strânge trupul în jurul nerăbdării. Micile mişcări de 
penel mai coborâră câteva scări şi ajunseră la acelaşi nivel 
cu el. 

Auzi sunetul de aripi bătând aerul, sângele i se năpusti 
spre urechi. Nu, se gândi, bat aripi adevărate, ale păsărilor 
care nu erau acolo, şi nu fuseseră păsări niciodată. 

Nu avea nici cea mai mică idee ce urma să i se întâmple. 
Venise aici şi avea să primească orice. Dacă exista vreo 
consolare în fiorul îngheţat care îi spunea că totul urma să 
se schimbe într-un mod de neimaginat, era că nu ajunsese 
să locuiască secunda acesta din întâmplare. Îl aşteptase din 
clipa în care clădirea se înălţase în faţa lui asemeni unui 
castel ridicându-se din valuri. 

Tremurând îşi schimbă poziţia, îşi strânse genunchii şi îşi 


fixă privirea pe uşa dulapului. Se auzi un sunet ca lovitura 
înăbuşită a unei mingi de fotbal, primul scârţăit abia auzit 
al clanţei care fusese prinsă şi întoarsă. In fracțiunea de 
secundă înainte ca uşa să înceapă să se deschidă, timpul se 
opri pentru Mark Underhill. 

Firele de praf atârnau nemişcate în aerul încremenit. 


Se auzi un sunet, slab la început, neidentificabil. În timp 
ce creştea în intensitate, crezu că e ceea ce rămâne în aer 
după ce nota de bas a dispărut deja... 


Apoi i se păru că aude murmurul ca un bâăzâit metalic a 
sute de greieri. Un zumzet neîntrerupt, lacom, insistent... 
erau greieri în Millhaven? 


„Greieri? se gândi. Nici nu ştiu cum arată un greier!” 


La trei metri spre stânga, uşa alunecă pe balamale şi 
descuie, ca dintr-o odaie veche a minţii sale, mirosul de 
fursecuri de ciocolată - mama lui făcea prăjituri şi acum se 
umflau, se umflau, se umflau, pe tavă, topindu-se dincolo 
de limitele formei lor, împingând înainte şi în afară. O 
siluetă mică se strecură în cameră. 

În ziua aceea îi spusese cum o cheamă. 

In următoarea, aruncă de pe ea veşmintele simple, îi 
dezbrăcă şi îl duse spre canapeaua acoperită cu cearşaf. 
După aceea, Mark avu impresia că fusese însemnat. 
Ţinându-l de mână îl dusese la patul gigantului şi îl învăţă 
să se aşeze în şanţurile şi adânciturile care îi primiră pe 
amândoi atât de firesc de păru că refac construcţia imensă 
de sub ei în timp ce se mişcă. 


Nu îi putea spune lui Jimbo: „Am purtat trupul ei ca oa 
doua piele.” 


„E adevărat tot ce se întâmplă?” întrebase el. 
„Cum nu se poate mai adevărat. Cât de aievea vreau să 
fie.” 


o 
Timpul îşi schimbă felul lui vechi de când lumea apărând 
sub adevărata lui faţă. O singură oră trecu de parcă ar fi 
fost o lună alunecând leneşă spre următoarea. Nu mai 
exista timp. 


„Du-te acum, îi spuse, şi te gândeşte. Laşi lumea asta, vii 
cu mine sau vrei s-o părăseşti împuţinat de vreme? Căci 
toţi ai tăi o lasă-n urmă odată.” 


„Grăbeşte, grăbeşte căci soarele înoată-n cerc şi Omul 
negru vine. Dar tu poţi să rămâi cu mine”, i-a spus ea. 


Mark se duse la prietenul lui cel mai drag şi ştiu că va fi 
pentru ultima dată. Se plimbă până în parc în seara aceea 
văratecă şi stătu pe o bancă familiară. Prima briză 
răcoroasă a nopţii îi atinse obrazul. „Grăbeşte, grăbeşte”, îi 
şopti şi ea. Curând se ridică şi plecă. 


Capitolul 23 


— Se pare că vrea să îţi vorbească, rosti Philip. Ştii bine. 
Ti-am spus deja. 

— Ar fi drăguţ să ştiu de ce. 

Philip parcă la o stradă de sediul poliţiei unde cu 
nouăsprezece ore mai devreme lui Ronald Lloyd-Jones îi 
fuseseră luate amprentele, fusese fotografiat, deposedat de 
toate obiectele pe care le avea la el şi acuzat oficial de 
crime multiple. Ofițerii de serviciu considerară că omul 
suportase toate aceste umiliri cu o doză stranie de umor. 
Refuzase să dea vreo declaraţie până la venirea avocatului, 
dar ce să vezi? Avocatul îi era plecat în vacanţă, să joace 
golf în St. Croix şi nu avea să revină decât peste trei zile. În 
condiţiile date ceruse favoarea unei celule separate, 
mesele şi folosirea hârtiei şi a ustensilelor de scris la care 
avea acces prin lege, cu care aşa cum spusese „putea 
începe să-şi construiască apărarea”. A, şi mai e ceva 
- arestarea lui are vreo legătură cu cei doi domni care îi 
făcuseră o vizită în după-amiaza aceea, cerând indicaţii 
spre Loblolly Road? Primii câţiva ofiţeri pe care îi întâlnise 
nu ştiau nimic, şi dezgustaţi de captivul lor masiv şi 
zâmbitor, ar fi tăcut şi dacă ar fi ştiut să-i răspundă la 
întrebare. Al şaptelea ofiţer pe care-l întâlni în decursul zilei 
aglomerate fu Franz Pohihaus. Sergentul îl informă că nu 
putea discuta cu el despre aşa ceva. 

— Atunci spuneţi-mi, dacă tot credeţi că aveţi motive 
întemeiate să mă arestaţi, aţi acţionat în baza unei 
identificări făcute după un portret robot? 

Pohihaus recunoscu existenţa portretului robot şi a rolului 
pe care îl avusese în evenimentele zilei. 

— Şi martorul dumneavoastră a fost doamna aceea 
ciudată care m-a abordat în parcul Sherman când purtam o 
conversaţie nevinovată? 

— Orice e posibil, domnule. 

— Asta mie îmi sună a răspuns afirmativ. lar bărbatul 
care a venit la uşa mea verifica asemănarea mea cu 


portretul făcut de doamnă. 

— Nu vă pot spune, domnule. 

— Bărbatul acesta a venit însoţit de un altul. Dacă nu mă 
înşel este vorba despre Tom Pasmore. 

— Nu vă înşelaţi. 

— Sunt onorat. 

Şi cu asta se încheiase totul. Lui Ronald Lloyd-Jones i se 
dădu celula de o persoană, o masă de seară pe care o 
refuză şi ustensilele de scris. A doua zi dimineaţă sergentul 
se întâlni din nou cu el în camera de interogatoriu. Lloyd- 
Jones se plânse că nu se poate spăla, iar Pohihaus îi spuse 
că nu va putea folosi duşul până la încheierea procedurilor. 
lar dacă nu dorea să mărturisească totul în acel moment, 
duşul va trebui să aştepte până la sosirea avocatului său. 

— Bine, dacă aşa vreţi să jucăm, i-a spus Lloyd-Jones. Dar 
în locul dumneavoastră aş face tot ce pot să mă asigur că 
prizonierul meu se simte foarte bine. 

— Îmi păreţi foarte bine, domnule Lloyd-Jones. 

Acesta spuse că a avut timp să se gândească, mai ales la 
Tom Pasmore. 

— Citesc şi eu ziarele, ca toată lumea, şi am o idee 
despre cum face domnul Pasmore micile lui miracole. Se 
foloseşte de acte publice şi de registrele de la evidenţa 
populaţiei, nu-i aşa? 

— Toată lumea ştie asta. 

— Mie mi se pare că talentul şi priceperea la computere, 
coduri şi parole ar putea să-i aducă multe necazuri. Dacă 
îndrăzneşte cumva să treacă de limita legală, tot felul de 
probe ar putea fi invalidate, nu-i aşa? 

Acesta fusese un moment neplăcut pentru sergent. Nu 
avea habar câte limite legale depăşise Tom Pasmore. 

— Aţi fi dispus să îmi spuneţi cine e celălalt bărbat, cel cu 
care am vorbit de fapt? 

— Aţi afla oricum la venirea avocatului aşa că vă pot 
spune şi acum. Se numeşte Timothy Underhill. 

— Timothy Underhill, scriitorul? 

— Exact. 

— Glumiţi, nu? 


Pohihaus îi aruncă o privire atât de cruntă că ar fi ars 
genele unui om normal. 

— Uitaţi tot ce v-am spus. Chemaţi-l pe Tim Underhill 
aici, vreau să-i vorbesc. Vreau să-i vorbesc acum. Şi nu mai 
discut cu nimeni până atunci. 

o 

— Cred că vă cunoaşte, îi spuse Pohihaus lui Tim în timp 
ce treceau prin labirintul de coridoare. Vă cunoaşte cărţile, 
vreau să spun. 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

— Reacţia pe care a avut-o când i-am spus numele 
dumneavoastră. 

Tim era puţin obosit de cursa prin sediul poliţiei. În grabă 
nu reuşise să îşi dea seama decât de agitația sergentului şi 
să vadă pe avizierele pe lângă care trecuseră obişnuitele 
cărţi de vizită ale avocaţilor specializaţi în divorţuri. 
Pohihaus se opri în faţa unei încăperi pe uşa căreia scria B. 

— Vrea să vă vorbească între patru ochi. Eu, fratele 
dumneavoastră şi locotenentul de la Omucideri vom urmări 
totul pe geam. Un aparat de înregistrare activat de voce va 
înregistra tot ce veţi spune. 

— Şi ce vreţi să fac? 

— Lăsaţi-l să vorbească. Vedeţi dacă reuşiţi să-l faceţi să 
spună ceva despre nepotul dumneavoastră. Îl puteţi întreba 
despre Joseph Kalendar. Cu puţin noroc poate va divulga 
locul unde a ascuns cadavrele. Ce pot să vă mai spun? Cu 
cât spune mai mult cu atât mai bine. 

— Acum e înăuntru? întrebă Tim simțind un fior de teamă 
iraţională. 

În ciuda curiozităţii, ultimul lucru pe care voia să-l facă 
era să intre în camera aia. 

— Daţi-mi voie să vă prezint oficial. 

Deschise uşa şi o secundă Tim simţi un miros înţepător şi 
amar, ca de fum. Controlându-şi impulsul de a se întoarce 
să plece, păşi în camera de interogatoriu în urma siluetei 
înalte şi zvelte a sergentului, dreaptă ca firul cu plumb. 
Bărbatul aflat de cealaltă parte a unei mese mari, verzi se 
ridicase deja în picioare privindu-i cu un zâmbet plin de 


speranţă. În afară de strălucirea din ochi şi expresia de 
supărare amuzată, părea a fi un fan aşteptându-şi 
autograful. 

— Cred că v-aţi cunoscut, domnilor, spuse Pohihaus. Tim 
Underhill, Ronald Lloyd-Jones. 

Acesta din urmă zâmbi larg şi întinse o mână, hotărâtă şi 
roz, pe care Tim o strânse fără tragere de inimă. 

— Domnule Lloyd-Jones, ştiţi că sunteţi sub observaţie şi 
conversaţia aceasta va fi înregistrată. Încă o dată vă 
reamintesc, orice spuneţi poate şi va fi folosit împotriva 
dumneavoastră. Şi vreau să confirmaţi încă o dată că aţi 
refuzat prezenţa avocatului la această discuţie. 

— li va veni rândul şi lui Bobby mai târziu, răspunse 
Lloyd-Jones. 

— Atunci vă las. 

Imediat ce Pohihaus ieşi, Lloyd-Jones îi făcu semn lui Tim 
spre scaunul din partea opusă a mesei. 

— Să ne facem confortabili dacă tot suntem aici. 

Nevrând încă să renunţe la controlul ce-l mai avea, Tim 
întrebă: 

— Satisfaceţi-mi curiozitatea. De ce aţi vrut să mă 
vedeţi? 

— Imi plac romanele dumneavoastră - ce alt motiv aş 
putea avea? Sunteţi unul dintre scriitorii mei preferaţi. Luaţi 
loc, vă rog. 

Se aşezară. 

— Drag prieten, aveţi nevoie de o altă fotografie de 
autor. Dacă sergentul nu mi-ar fi spus cine sunteţi, nu v-aş 
fi recunoscut niciodată. Şi totuşi cât e de veche fotografia 
aceea? 

— Inţeleg că prea veche. 

— Puneţi-l pe editorul dumneavoastră să găsească pe 
cineva priceput, cineva cu stil. Aveţi un chip frumos, să 
ştiţi, ar trebui să profitaţi de el. 

„Aşa cum profiţi tu de al tău“, îşi spuse Tim. 

Exact ce voia să-l facă Lloyd-Jones să gândească, îşi dădu 
seama apoi. Nu era deloc interesat de el, voia doar să se 
amuze. O simplă detenţie nu-l putea împiedica să continue 


să se joace. 

— Îmi pare rău că nu am reuşit să-l recunosc pe Tom 
Pasmore înainte de a pleca. Unul dintre cei mai importanţi 
locuitori din Millhaven, nu credeţi? 

Tim aprobă. Întâlnirea asta începea să-l obosească foarte 
tare. 

— Bănuiesc că dânsul a fost cu ideea că ar trebui să-mi 
faceţi o vizită. Să mă comparaţi cu portretul robot. 

— Da. 

— Pe ce s-a bazat decizia asta? 

— Numele dumneavoastră a apărut în căutările noastre. 

Lloyd-Jones îi zâmbi cu sinceră simpatie, luminiţe 
dansând în ochii lui uşor mijiţi. 

— Să zăbovim puţin asupra acestui lucru. Din ce am citit 
despre prietenul dumneavoastră, se inspiră, ca să mă 
exprim aşa, din arhive publice. Aş fi foarte interesat să ştiu 
dacă ceva din evidenţele astea a adus numele meu în 
atenţia domnului Pasmore şi a dumneavoastră. 

— Da, aşa a fost. 

— Tom Pasmore nu se dezminte. Şi despre ce arhive este 
vorba? Cele de la fisc, altele de genul acesta? 

— Am vrut să aflăm cine este proprietarul casei lui Joseph 
Kalendar şi am dat de dumneavoastră. 

Lloyd-Jones clipi şi ceva din veselia de abia ţinută în frâu 
se scurse de pe faţa lui, dar îşi reveni aproape în aceeaşi 
secundă. 

— A, da, desigur. Am cumpărat proprietatea asta ca o 
investiţie şi apoi nu am mai folosit-o în niciun fel. Să trecem 
la ceva cu mult mai important pentru mine. lată-mă aici, 
identificat de dumneavoastră drept persoana pe care o 
bătrână a descris-o pentru un portret robot după ce un 
lucru neînsemnat i-a atras atenţia. | s-a părut ciudat că am 
o conversaţie inofensivă cu un tânăr încântător în parcul 
Sherman. Recunosc, sunt bărbatul din portret, căci sunt cu 
siguranţă cel ce purtase conversaţia cu băiatul. Dar cred că 
doar până aici se poate merge, nu-i aşa? 

Încăperea părea să fie un grad sau două mai caldă şi mai 
întunecată puţin, de parcă becul îşi pierdea din putere. 


— Se poate merge cu ce? 

— Cu identificarea. O femeie mă vede în parc, un 
desenator de la poliţie face un portret robot, 
dumneavoastră vedeţi o asemănare cu mine... spuse, apoi 
se uită spre oglindă. Şi ce dovedeşte asta, domnule 
sergent? Absolut nimic. În mod sigur nu poate constitui o 
bază destul de solidă pentru a mă aresta, doar dacă a 
flecări cu oamenii în parc e o infracţiune. 

— Îmi închipui că există şi alte informaţii. 

Lloyd-Jones îl privi pe Tim ca pe un elev fermecător, dar 
puţin încet la minte. 

— Nu pot să înţeleg de ce sunteţi dumneavoastră şi Tom 
Pasmore aşa de interesaţi de căsuţa aia din Michigan 
Street. 

Tim scoase o fotografie din buzunar şi o împinse pe masă 
spre Lloyd-Jones, care ridică expresiv dintr-o sprânceană şi 
o privi amabil. 

— Drăguţ băiat. Fiul dumneavoastră? 

— Nepotul meu, Mark Underhill. Vi se pare cunoscut? L- 
aţi mai văzut? 

— Să mă gândesc. 

Trase fotografia mai aproape şi se aplecă peste ea. 
Gândul că ar putea să o atingă îl făcu pe Tim să se 
îngreţoşeze. 

Bărbatul îi zâmbi şi împinse fotografia înapoi folosind 
intenţionat doar vârfurile degetelor. 

— Nu mi se pare cunoscut, dar nu pot fi sigur. Mai ales că 
e o fotografie aşa de veche. 

— Mark era fascinat de ceea ce numiţi căsuţa din 
Michigan Street. După spusele prietenului lui, a mers aşa de 
departe încât a intrat prin efracţie să arunce o privire. A 
găsit o grămadă de lucruri interesante. Şi după puţină 
vreme a aflat şi istoria ei. 

— E foarte păcat. Îmi pare rău să aud aşa ceva. 

— Ce anume, domnule Lloyd-Jones? 

— Vă rog, spuneţi-mi Ronnie. Insist. 

Tim se supuse la gândul că Franz Pohihaus privea din 
partea cealaltă a oglinzii. 


— Dacă vrei. 

— Bun. Bineînţeles, ceea ce găsesc regretabil e că 
nepotul dumneavoastră a încălcat proprietatea mea. ŞI 
fiindcă aţi pomenit, trebuie să vă spun că deşi nu l-am 
recunoscut din fotografie, am observat într-adevăr un 
adolescent care dădea târcoale casei uneori. 

— Şi cum de l-ai observat, Ronnie? 

— Dinăuntru, cum altfel? Pe fereastră? Ocazional folosesc 
locul acela ca refugiu. Îmi place să merg acolo şi să îmi 
adun gândurile. E extraordinar de linişte. Stau pe întuneric 
şi meditez, să-i spunem. Interesul nepotului dumneavoastră 
mă distrăgea extrem de tare. Intr-o seară el şi prietenul lui 
au mers atât de departe încât să aprindă o lanternă pe 
geam. Eram înăuntru chiar atunci şi m-am arătat într-un fel. 
l-am speriat de moarte pe mucoşi. 

— Au mai fost şi alte dăţi când v-aţi arătat nepotului 
meu? 

Un zâmbet a ridicat uşor colţurile gurii lui Ronnie. 

— Da, de câteva ori. O dată am stat pe deal cu spatele la 
el. Am făcut lucrul ăsta de vreo două ori. Speram să îl 
sperii, măcar un pic. 

— Aţi intrat vreodată la el în casă? În ziua înmormântării 
mamei lui, aţi intrat în bucătărie? 

Ronnie păru şocat. 

— Vă rog, daţi-mi voie să-mi exprim cele mai sincere 
condoleanţe pentru moartea cumnatei dumneavoastră. Dar 
nu, evident că nu. Nu aş face niciodată aşa ceva. 

— De ce credeaţi că stând cu spatele la el l-ar speria? 

— Din cauza obiceiului lui Joseph Kalendar de a întoarce 
spatele fotografilor, cu fiecare ocazie. Imi închipui că de 
asta erau băieţii obsedaţi de proprietatea mea. 

— Şi dumneavoastră eraţi interesat de Joseph Kalendar, 
nu-i aşa? 

— Marea majoritate a locuitorilor de aici au fost interesaţi 
într-un moment sau altul. 

— În 1980 poate, dar nu azi. 

— Nu aş fi atât de sigur, Tim. Au uitat oamenii de Jack 
Spintecătorul cumva? Oamenii care au făcut lucruri ieşite 


din comun au tendinţa de a rămâne în memoria colectivă şi 
după moarte. Nu crezi? 

Zidurile păreau să se apropie, aerul mirosea urât deja. 
Furia şi sentimentul descurajant de rău ce emanau din 
Ronnie Lloyd-Jones îl făceau pe Tim să se simtă prizonier 
într-o peşteră cu el. Parcă Ronnie îi stătea pe piept. 

— Până la un punct sunt de acord. 

— Sunt foarte, foarte încântat să aud aşa ceva, Tim. 
Vreau să-ţi fac o propunere. 

Tim ştia despre ce „propunere” e vorba şi i se făcu rău 
doar gândindu-se. 

— Pot să fiu franc, Tim? Nu îmi doresc nimic mai mult 
decât să fiu franc în această discuţie cu tine. 

— Sigur, fii Frank. Eu o să fiu Dino. 

Tim încerca din greu să se uite spre un punct de pe 
masă, dintre mâinile sale. Mugşchii gâtului şi braţelor 
începuseră să-l doară. Demult cineva folosise un briceag să 
zgârie un slogan în tăblia mesei. Copoi's daţi naibii. 

— Eşti un scriitor excelent. Înţelegi tot felul de lucruri. Ai 
o minte pătrunzătoare. Şi eşti un povestitor înnăscut. 

— Nu face chestia asta. 

— Am putea să ne facem foarte mult bine reciproc. Vreau 
să consideri că discutăm despre un parteneriat. In secunda 
în care am auzit că tu eşti omul care a venit la uşa mea, am 
înţeles de ce ai venit. Eşti singurul om de pe lume care ar 
putea să-mi spună povestea cum se cuvine. 

Înainte ca Tim să aibă timp să reacționeze, Ronnie Lloyd- 
Jones se plecă peste masă şi-l forţă, parcă printr-o vrajă 
malefică, să-i întâlnească privirea. 7 

— Te rog înţelege-mă - nu mărturisesc nimic. lţi spun 
asta ţie personal şi pentru a clarifica situaţia. Sunt 
nevinovat de crimele astea din Sherman Park, deci 
bineînţeles că nu le pot mărturisi. Dar ceea ce pot face, şi 
asta ar putea fi favorabil pentru toată lumea, este să 
descriu o anumită situaţie ipotetică. Ne gândim puţin la 
situaţia asta ipotetică? 

— Nu cred că te pot opri, răspunse Tim. 

— Să spunem că sunt Ucigaşul din parc. Dacă aş fi 


vinovat de toate crimele astea, aş putea să povestesc în 
detaliu fiecare crimă, chiar dinainte ca Ucigaşul din parc să 
existe. Dacă aş fi vinovat de crimele astea, ai avea acces la 
toate cotloanele vieţii mele. Şi tot ipotetic vorbind, ţi-aş 
spune unde sunt ascunse toate cadavrele. Chiar toate. Te 
asigur că vor fi un număr destul de mare. 

— Imposibil. 

— Tot ce vreau în schimb e o relatare care să prezinte 
ipoteticul meu punct de vedere. Ceea ce caut e 
obiectivitatea. Joseph Kalendar va avea şi el un rol. 
Raportul spiritual, scara reuşitei lui. Scara reuşitei mele, 
plus o privire detaliată a psihicului meu. Dă-mi voie să îţi 
uşurez decizia. Dacă accepţi, îşi garantez o plată de un 
milion de dolari. lţi dau dublu dacă iese totul aşa cum 
trebuie. Asta pe lângă orice sumă vei primi de la editori. Ei 
se vor da oricum peste cap pentru tine. Îţi aduci aminte de 
Mailer şi The Executioner's Song? Pot face minuni pentru 
cariera ta. 

— Nu mai suport porcăriile astea oribile, răbufni Tim 
uitându-se peste umăr la oglinda din spatele lui. Am plecat, 
gata. 

Câteva secunde mai târziu, sergentul Pohihaus intră în 
încăpere: 

— Discuţia asta a luat sfârşit. 

o 

Când Pohihaus îl conduse pe Tim afară din camera de 
interogatoriu, Philip nu se putu abţine: 

— Care-i problema ta? Voia să spună unde mi-a îngropat 
fiul! 

— Domnule Underhill, spuse Pohihaus, iar autoritatea din 
tonul lui îl linişti imediat. Este foarte puţin probabil ca 
Lloyd-Jones să îi fi spus adevărul fratelui dumneavoastră. Ar 
fi inventat poveste după poveste şi s-ar fi distrat pe cinste. 

— Imi pare rău să îţi spun, dar nu aş fi acceptat să lucrez 
cu el. Nici nu m-aş fi putut preface. 

— V-aţi descurcat foarte bine. Sunt foarte mulţumit de 
ceea ce s-a întâmplat, îl informă sergentul. 

— N-am mai văzut pe nimeni care să refuze două 


milioane de dolari, continuă Philip. Ţi-a făcut plăcere să 
arunci banii ăia pe apa sâmbetei. 

Nemaiputând să se controleze, Tim izbucni în hohote de 
râs. 

— Milioanele astea nu există, îi explică Pohihaus. Banii 
erau o momeală aşa cum erau cd-urile pentru adolescenţi. 
Domnul Lloyd-Jones ştie că îşi va petrece restul vieţii la 
închisoare şi încerca să îşi găsească o ocupaţie. Plus orice 
ar mai fi putut câştiga dacă fratele dumneavoastră ar fi 
scris despre el. Haideţi să intrăm aici, spuse deschizând uşa 
încăperii unde se întâlnise cu părinţii băieţilor dispăruţi. 

— Cred că am terminat pe ziua de azi, domnule sergent, 
spuse Philip. 

— Faceţi-mi pe plac, domnule Underhill. 

Înăuntru şi-au reluat locurile de data trecută, Pohihaus în 
capul mesei, Philip şi Tim în dreapta lui. 

Sergentul se aplecă să-l privească pe Tim. 

— Ai observat când s-a pierdut Ronnie cu firea. 

— Când am întrebat dacă a intrat în casa lui Philip? 

— Da, ce rost a avut întrebarea asta? tună Philip. 

Pohihaus îl ignoră. 

— S-a întâmplat când i-aţi spus că Tom Pasmore a aflat 
cine era proprietarul casei lui Joseph Kalendar. 

— S-a găsit ceva în locuinţa lui? Fotografii de-ale lui 
Kalendar? 

— Fotografii, tăieturi din ziar, chiar haine ca ale lui... Una 
dintre camere e un adevărat muzeu. 

— Nu puteţi condamna pe cineva pentru aşa ceva, 
izbucni Philip. 

— Condamnarea nu va fi o problemă. Am găsit fotografii 
cu băieţi care păreau drogaţi, cu băieţi legaţi şi cu unii 
evident morţi. E foarte clar că domnul Lloyd-Jones a 
presupus că nu va intra nimeni la el în casă. A păstrat 
portofele şi ceasuri, articole de îmbrăcăminte. 

— Aţi găsit hainele lui Mark? 

— În momentul acesta nu am identificat încă niciunele 
dintre ele. Dar o vom face foarte curând. Şi nu e vorba doar 
de poze sau haine. Ronnie are cel mai fiţos sistem video pe 


care l-am văzut vreodată şi mii de cd-uri. Dar cele pe care 
le ţinea lângă player fuseseră scrise cu un laptop echipat cu 
o cameră video. Aşa cum sunt filmele de familie. Dar în cel 
pe care l-am văzut erau băieţi care implorau să fie cruţaţi. 

— l-a omorât în casa din Old Point Harbour? vru Tim să 
ştie. 

— Da, era un loc izolat, foarte potrivit. 

— Ceea ce ne lasă cu întrebarea, de ce a fost aşa de 
afectat că ştiam de casa lui Kalendar? 

— Exact, spuse Pohihaus. Vreau să merg acolo să 
cercetez locul. Dacă promiteţi că vă purtaţi cum trebuie 
puteţi să mă însoţiţi. Numai să nu puneţi mâna pe nimic şi 
să nu staţi în picioarele oamenilor mei. 

— Acum? se miră Tim. De fapt de ce nu. 

— Doar nu vorbeşti serios, se răsti Philip. 

— Şi dumneavoastră sunteţi invitat domnule Underhill, în 
aceleaşi condiţii. 

— Toată ideea asta e absolut ridicolă. 

— Foarte bine. Mergeţi acasă. Fratele dumneavoastră va 
veni să vă dea ultimele veşti mai târziu. 

— Philip? 

— Nu mă interesează ce faci, bombăni fratele lui ieşind 
deja pe uşă. 


Din jurnalul lui Timothy Underhill, 28 iunie 2003. 


Unul dintre cele mai ciudate voiajuri din viaţa mea a fost 
drumul spre Michigan Street alături de sergentul Franz 
Pohihaus. Influenţa toxică a lui Ronnie Lloyd-Jones nu 
dispăruse complet şi continuam să am impresia că maşina 
de poliţie fără însemne era un cart, iar eu şi Pohihaus eram 
o pereche de pitici gonind printr-un tunel subteran. Omul 
mă făcuse să mă simt deprimat şi murdar, blocat complet. 
Probabil asta ar putea fi una dintre definițiile răului: darul 
cuiva de a-i face pe alţii să se simtă întinaţi şi împotmoliţi. 
Philip nu era mult mai breaz, deşi atunci, mai mult ca 
niciodată, l-am văzut ca pe băieţelul nevinovat, paralizat de 
brutalitatea fără sens a lui Babacu'. 


Pohihaus a parcat pe mica alee, am ieşit şi am luat-o prin 
spate. M-am gândit la Omar Hillyard, cocoţat pe canapeluţa 
lui, privind tot ce făceam. Parcă ochii lui îmi sfredeleau 
ceafa. 

Asemeni lui Mark, am intrat pe uşa de la bucătărie, dar 
nu am perceput nici măcar un iz al senzaţiei pe care o 
avusese când intrase prima dată în casă. Eram aproape 
dezamăgit. Mă aşteptasem pe jumătate să simt pânzele de 
păianjen ectoplasmice, mirosul oribil şi câmpul de forţă 
care mă respingea. În schimb, tot ce s-a întâmplat a fost că 
am intrat cu sergentul în bucătăria goală. 

— Ronnie nu a petrecut foarte mult timp pe aici, observă 
Pohihaus. Spunea că a încercat să îi sperie pe băieţi, nu? 
Dar de ce s-o fi deranjat oare? 

— Poate că este aici ceva ce nu trebuia văzut. 

— Aşa cred şi eu. 

— Dar Mark a cercetat toată casa, i-am spus. Şi nu a 
găsit nimic în afară de urmele lui Joseph Kalendar. 

— Hai să aruncăm o privire la ce a lăsat Kalendar în 
urmă. 

Spre deosebire de băieţi, am început cu anexa şi obiectul 
pe care Mark îl numise „patul gigantului”. 

— Dumnezeule mare, chestia asta e dezgustătoare. 

— Kalendar a avut o fiică. A spus tuturor că nevasta lui a 
pierdut sarcina şi a ţinut copilul închis în casă, fără să ştie 
cineva de el. Când avea vreo trei sau patru anişori, a 
încercat să fugă şi a adăugat camera asta şi patul ca să o 
poată tortura. 

— De unde ştii chestiile astea? Nu a existat nicio fiică. 

— În mod oficial nu. Dar a existat. 

— Şi nu a ştiut nimeni de ea. E destul de greu de crezut. 

— Dacă vrei să afli toată povestea vorbeşte cu un om pe 
nume Omar Hillyard. Locuieşte peste drum din 1955. 

Pohihaus mi-a aruncat o privire întrebătoare. 

— S-ar putea să îţi urmez sfatul, spuse şi mişcă legăturile 
cu un pix. 

Imaginea lui Mark şi a lui „Lucy Cleveland” mi-a revenit 
cu putere în minte: făcuseră amor aici pentru a înfrânge 


amintirea torturii sau pentru a împlini ceva necunoscut, dar 
cu acelaşi scop al izbăvirii. Ceea ce nu poţi transforma, poţi 
încorpora uneori exact aşa cum este, cel puţin aşa m-am 
trezit că gândeam. Oricare ar fi soluţia, îţi însuşeşti lucrul 
acela, îl faci al tău. 

Am colindat fiecare centimetru al casei împreună. Am 
văzut locul unde a fost Mark când a găsit albumul şi gaura 
din perete pe care a făcut-o cu ranga. Asemeni lui, m-am 
plimbat pe coridoarele secrete, înguste din pereţi. In 
sufragerie am văzut urme de paşi în praf, ale lui Mark şi 
Jimbo şi o altă pereche ce aparţinea probabil lui Ronnie 
Lloyd-Jones. Şi am avut impresia că văd şi minunatul picior 
gol al lui Lucy Cleveland cu scobitură adâncă. 

Sergentul Pohihaus a fost uimit de pasajele secrete. 
Toate astea erau noi pentru el. Ciudăţeniile adăugate casei 
de Kalendar nu figuraseră niciodată în dosarele despre 
crime, pentru că rămăseseră ascunse până la venirea lui 
Mark. 

În subsol, un adevărat furnicar, vechiul cuptor al casei 
era aşezat lângă un sistem de încălzire pe ulei instalat 
probabil prin anii cincizeci şi conectat la aceleaşi țevi. 

Am găsit panta şi „masa de operaţie” din metal pe care 
Mark i le descrisese lui Jimbo, coşurile goale şi cufărul plin 
cu păr - moştenirea lui Kalendar. 

— Asta îi plăcea lui Ronnie. 

Pohihaus a încuviinţat. Se mişca atent în jurul cuptorului, 
trecând pe lângă petele de sânge cu ochii în pământ. L-am 
privit cum s-a aplecat într-un loc neatins şi s-a uitat la o 
urmă înnegrită de sânge de parcă s-ar fi aşteptat să facă 
picioare şi să o ia la goană, apoi s-a săturat de ele şi s-a 
apropiat de cel mai vechi dintre cuptoare. A deschis uşa 
grea. A scos o lanternă de mărimea unui pix din buzunarul 
jachetei şi a aprins-o în gura neagră a furnalului. 

— Destul de curat. 

M-am gândit că se purta ca un funcţionar, dar am căutat 
să-i intru în joc. 

— Nu a ars Kalendar unele dintre victime acolo? 

— Exact aşa a făcut, răspunse Pohihaus închizând uşa şi 


continuând să meargă în vârful picioarelor pe lângă petele 
uscate de sânge. A îndreptat micuța lanternă spre podea şi 
când lumina le-a atins au părut purpurii, de parcă ar fi fost 
lichide în mijloc. 

— Nu ai crede că sângele are culoarea asta după treizeci 
de ani. 

— Nu sunt aşa de vechi. Unele dintre ele ar putea să aibă 
zece ani, dar cele mai multe sunt foarte recente. 

— Cum se poate aşa ceva? am întrebat neînţelegând. 

— Nu a vărsat Joseph Kalendar sângele ăsta, ci prietenul 
tău Ronnie. Aici a adus unii dintre băieţii răpiți. Fratele 
dumneavoastră bănuia că vom găsi aşa ceva. De asta nu a 
vrut să vină. 

M-am uitat oripilat la podea. 

— Următoarea întrebare ar fi unde a ascuns cadavrele. 

Am avut impresia că feţele băieţilor morţi se uitau la 
mine din betonul de sub tălpile mele. 

— În mod sigur nu acolo. Toată suprafaţa asta e uniformă 
şi intactă. Trebuie să verificăm afară. 

Probabil că păream şocat pentru că m-a întrebat dacă mă 
simt bine. 

suntem aman2 mi-am amintit. 

Când urcam şi-a scos celularul. Jumătate din conversaţie 
a fost codificată, dar am înţeles că cerea o echipă pentru 
cercetarea locului crimei în Michigan Street plus încă doi 
poliţişti. 

— Păreţi puţin debusolat. Dacă vreţi să mergeţi la fratele 
dumneavoastră cât mă ocup eu aici de treburi înţeleg. Sau 
poate vreţi să vă întoarceţi la Pforzheimer. O să-l rog pe 
unul dintre oamenii mei să vă ducă. 

l-am spus că sunt bine, dar exageram. 

— Nu vă trimit acasă dacă vreţi să mai daţi o mână de 
ajutor, dar familia dumneavoastră a fost implicată şi s-ar 
putea să vă fie greu. 

— Nepotul meu e bine sănătos. 

— Fratele dumneavoastră nu pare să vă împărtăşească 
părerea, a spus sergentul scrutându-mă bine şi eram sigur 
că în mintea lui soarta lui Mark fusese pecetluită demult. 


— Philip a renunţat imediat după dispariţia lui Mark. Nu a 
putut suporta incertitudinea necunoscutului. Aşa că a 
încetat să se întrebe, a ales o variantă. 

— Inţeleg. 

— Şi-a îngropat propriul fiu. Şi nu am să-l iert niciodată. 

— Dacă nepotul dumneavoastră e bine, unde se află? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

Stătea în capul scărilor, chiar lângă uşa de la bucătărie. 
Unele dintre urmele de paşi erau ale lui Mark celelalte 
aparţineau altei persoane. 

— Haideţi să mergem în spate. 

Am ieşit pe treptele rupte. Insectele bâzâiau în iarba 
înaltă. 

— Avem câini care pot lua mirosul cadavrelor, dar până 
una alta să vedem ce putem face singuri. 

— Priviţi buruienile astea, nu a fost nimeni îngropat aici, 
oricum nu în ultima vreme. 

— S-ar putea să aveţi dreptate domnule Underhill, a spus 
coborând în iarba ce-i ajungea până la brâu. Dar şi-a 
omorât victimele aici, cel puţin pe unele dintre ele. Şi dacă 
ţinem cont de veneraţia lui pentru Joseph Kalendar există 
şanse destul de mari să găsim ceva. 

Am coborât şi eu şi m-am prefăcut că ştiu ce caut. 

Cărarea bătătorită de Mark şi Jimbo, apoi doar de Mark 
ducea spre treptele de lemn şi uşa de la bucătărie pornind 
din partea de sud. Alte urme nu mai erau. 

— Dacă a târât cadavrele aici, iarba ar fi lăsată la 
pământ, s-ar vedea o urmă, o cărare. 

— Nu renunţaţi aşa de repede, mă îmbărbătă Pohihaus 
lărgindu-şi nodul de la cravată şi ştergându-şi fruntea cu 
batista. 

În ciuda acestor gesturi părea neatins de căldură. Părul 
meu era ud de transpiraţie şi mi se lipise de cap. 

— Ştiţi cum puteţi afla dacă aţi dat de un loc unde sunt 
ascunse cadavre? 

L-am privit. 

— Împingi o lopată în pământ. Un băț funcţionează la fel 
de bine. E nevoie doar de o deschidere. Mirosul se adună 


sub pământ şi aşteaptă să iasă la suprafaţă. 

— Super. Totuşi cred că nu a putut îngropa nimic aici. Am 
vedea ceva urme. 

Pohihaus a început să cerceteze solul îndreptându-se 
spre partea din spate a curţii unde era zidul. Se mişca încet 
şi ţinea privirea aţintită spre pământ. Eu m-am uitat ici- 
colo, convins că nu voi găsi nimic. După o vreme mi-am dat 
seama că sergentul se mişca în linie dreaptă aproape doi 
metri, apoi se întorcea pe călcâie şi venea pe acelaşi drum 
înapoi. Trasa o linie, care apoi urma să se lege de alte linii 
până ce fiecare centimetru din pământul acoperit de 
buruieni va fi cercetat. _ 

— Puteţi pleca dacă vreţi. In câteva minute va fi plin de 
poliţişti aici. 

l-am spus că dacă el nu renunţă, nu renunţ nici eu. 

Echipa de la criminalistică a ajuns şi după ce a făcut 
prezentările, Pohihaus a intrat cu ei să le arate subsolul şi 
petele de sânge. Poliţiştii s-au adunat şi s-au pregătit să 
delimiteze locul şi să împiedice accesul civililor. 

— Acum ar fi bine să vă retrageţi domnule Underhill, mi-a 
spus. 

Bărbaţii în uniformă pe care mi-i aminteam din parcul 
Sherman au împărţit partea din faţă a curţii pe din două. 
Eram convins că îşi pierdeau timpul. Voiam să-l văd pe 
Pohihaus cum recunoaşte că a greşit. 

Un criminalist pe nume Gary Sung, care îmi fusese 
prezentat drept ofiţer în training, a apărut pe uşa din spate, 
i-a făcut semn lui Pohihaus şi a discutat ceva cu el timp în 
care a arătat de mai multe ori spre zid. Habar nu aveam 
despre ce vorbesc aşa că i-am ignorat. Mă rezemam de 
zidul casei, chiar la marginea curţii cu vegetaţie luxuriantă. 

Cei doi poliţişti din parc, Rote şi Selwidge au privit ceva şi 
l-au chemat pe sergent. Acesta a mers până în locul unde 
stăteau şi au cercetat ceva tocmai descoperit. Mi-a făcut 
semn să mă apropii. Când am ajuns acolo, am văzut ce 
ascunseseră buruienile. Cineva hotărâse să curețe o fâşie 
de vreun metru lăţime ce se întindea dintr-un capăt în altul. 
Pământul fusese întors acolo de mii de ori, iar suprafaţa era 


toată fărâmiţată, solul moale, iar rezultatul era o bucată de 
curte cu pământ cafeniu de unde doar câteva buruieni 
reuşiseră să iasă. Fâşia aceea fusese cultivată. 

— Mă întreb, dacă aici e locul, cum a...? 

— Dacă am înţeles bine ce mi-a spus Gary Sung, imediat 
trebuie să-l vedem răsărind din pământ chiar... acolo. 

— Din pământ? m-am mirat. 

Deodată am înţeles ceea ce el ştia de douăzeci de 
minute. 

Am auzit un mărâit şi sunetul pământului şi al pietrelor 
căzând într-o groapă. Exact în zona pe care mi-o arăta 
sergentul, o bucată de pământ cu iarbă se înălţă şi căzu 
într-o parte, dezvăluind chipul transpirat al lui Gary Sung. 

— E întuneric aici! ciripi el. 

M-am apropiat de capul lui care ieşea încet din pământ în 
timp ce urca scările sculptate în sol. 

— Îţi vine să crezi ce a făcut dementul ăsta? spuse Sung 
sărind afară cu o cazma portabilă în mână. A săpat un tunel 
şi l-a ascuns, iar intrarea e pitită în spatele unei uşi pe care 
nu o vezi! 

Mark nu observase uşa din podeaua subsolului. Eu şi 
sergentul o ratasem de asemenea, doar Gary Sung o găsise 
şi era euforic. 

— Deci acu' ştim! Tre' să fim atenţi. 

— Foarte atenţi, a încuviinţat Pohihaus, apoi a privit spre 
mine. Echipa Materiale Periculoase se ocupă de astfel de 
lucruri, trebuie să îi chem. Cred că vom dărâma zidul ăsta 
hidos, să avem loc de manevră. 

S-a îndreptat spre zona de cultură lăsată în paragină. 

— Gary, dă-mi te rog unealta aia. 

Gary Sung traversă doi metri de pământ şi i-o întinse cu 
mânerul înainte. 

— Veniţi aici, mi-a spus. 

M-am apropiat. S-a pus pe vine lângă fâşia de pământ, a 
băgat cazmaua şi a dat la o parte un pic de sol şi apoi încă 
un pic. 

— Aha, a spus. 

M-am aplecat şi am simţit duhoarea ce ieşea din mica 


deschizătură pe care o făcuse, moarte, putregai şi amoniac, 
mirosul unul proces primordial. După o secundă am avut 
impresia că o să mi se impregneze în piele. 


Scriu de mai bine de o oră şi nu mai pot continua. Oricum 
un excavator înaintează chiar acum pe alee, făcând un 
zgomot cât o şleahtă de motociclişti. 


Tim puse jos pixul şi se gândi la ce va face mai departe. 
Îmbrăcat în costumul gri a la directorul Battley, cu cămaşă 
albă şi cravată, Philip anunţase că nu intenţionează să 
„piardă vremea” prin curtea din spate „căscând ochii” la 
poliţiştii care dărâmau zidul de beton şi căutau cadavre. 
Cât timp Tim fusese ocupat cu jurnalul, se plimbase prin 
casă, aprinzând şi stingând televizorul, ridicând câte o 
revistă şi punând-o jos. Pe la ora trei, urcă la etaj şi reapăru 
zece minute mai târziu fără cravată. 

— Sper că nu ai de gând să te duci să te uiţi, îi spuse, 
părând ciudat de dezbrăcat fără cravată, asemeni unui om 
pe care-l vezi pentru prima dată fără ochelari. 

— Nu fac decât să dărâme un zid, îi răspunse Tim. 

— Am vrut să spun după aia. 

Era evident că suferea şi tot la fel de evident era că nu 
ştia cum să facă faţă unei asemenea emoţii. 

— Oricine poate dobori un zid. Şi eu pot dobori un zid. 
Chiar şi tu ai putea dobori un zid. Vorbesc de partea care 
vine după. Poate tu vrei să te zgâmboieşti la ce se 
întâmplă, dar eu nu. Sunt foarte serios. 

— Să mă zgâmboiesc? se miră Tim. 

— Frivolitatea e un lucru tipic pentru tine, nu-i aşa? se 
răsti şi se năpusti spre bârlogul lui. 

— Nu am mai auzit niciodată cuvântul ăsta. A se 
zgâmboia. Philip alege să nu se zgâmboiască. 

Sufrageria păru să păstreze ceva din tensiunea micului 
discurs al lui Philip şi din plecarea lui însoţită de nervi. Tim 
simţi nevoia să se mişte, să meargă undeva, dar nu voia să- 
| lase singur pe Philip, chiar şi numai pentru că i se va 
reproşa mai târziu. Apoi îşi aminti de calculatorul lui Mark - 


acelaşi de pe care îi scrisese unchiului - era încă la el în 
cameră aşteptând să fie folosit. Cu ajutorul bunului 
Gotomype.com şi a laptopului lui Mark, va putea să se 
zgâmboiască la e-mail, să vadă dacă a primit vreun mesaj 
interesant şi să şteargă spamul înainte de a înghiţi totul. Va 
fi un mod de a-şi umple timpul: spamul folosit la 
distragerea atenţiei. 

— Philip, spuse el lângă uşa ferecată, mă duc sus să îmi 
verific e-mail-ul pe computerul lui Mark. Te deranjează? 

| se răspunse că poate face ce doreşte. 

În cameră, Tim se aşeză pe scaunul lui Mark şi deschise 
capacul laptopului cu un clic. Se simţi puţin vinovat, de 
parcă ar încălca intimitatea nepotului său. Imediat 
monitorul se aprinse. Pictogramele erau aranjate în rânduri 
ordonate pe un fundal verde închis. Tim apăsă una dintre 
ele şi trecu prin inevitabilele comenzi şi întârzieri înainte de 
a reuşi să se conecteze. 

Pe o conexiune dial-up, programul se mişca dureros de 
încet, iar serverul avea o zi proastă şi dădea mereu eroare. 
După trei încercări reuşi în sfârşit să ajungă la computerul 
lui. Folosind mouse-ul lui Mark, mută cursorul spre 
pictograma de la Outlook Express de pe ecranul lui şi apăsă 
o dată. Avu impresia că urmăreşte râul Mississippi cum 
formează o meandră: totul înota într-un curent leneş, 
arămiu. Titlurile bolduite ale mesajelor noi apărură pe 
ecran. Cinci, şase apoi o coloană lungă care după primul 
şters începu să crească asemeni popcornului care pocneşte 
în punga pusă la microunde. Partea de jos a ecranului arătă 
24, apoi 30, apoi 45, apoi 67. Şi rămase acolo, toate 
boabele explodaseră. 

Urmări cu greutate lista lungă de expeditori, sărind peste 
Depravaţii şi PE Doctor şi Afaceri Virtuale şi prenumele 
femeilor pe care nu le cunoştea pentru că nu existau, şi fu 
aproape propulsat de pe scaun surprins de numele 
munderhill. Munderhill îi trimisese un mesaj bătrânului 
său sfătuitor şi confident tunderhill, un e-mail cu mesajul pt 
tine, uita-te. Nu avea dată. 

Tim apăsă pe el şi blestemă încetineala conexiunii şi 


programul leneş. 
In sfârşit mesajul apăru în fereastra din partea stângă 
jos. 


Expeditor: munderhill 

Destinatar: tunderhillOnyc.rr.com 
Trimis: 

Subiect: pt tine, uita-te 


drag:) unchiu meu 

batran scriitor 

vezi linku asta 
lostboylostgirl.com 

e pt tine 

sa vezi 1 data 

sa stii 

ai & vei avea dragostea noastra 


m & Ic 


Ezită el oare, se gândi măcar puţin? Mută cursorul 
deasupra textului albastru subliniat şi făcu dublu clic, dublu 
clic, dublu clic. 

Un alt Mississippi, maro şi tulbure puse stăpânire pe 
monitoare. Cel din Grand Street şi cel al lui Mark din 
Millhaven, şi cât dură, Tim Underhill, cunoscut şi sub 
numele de tunderhill, se aplecă înainte atât de aproape 
încât ar fi putut aburi ecranul dacă ar fi respirat. Pe 
monitorul lui, apoi pe cel al lui Mark apăru întâi fereastra 
din internet explorer cu url-ul. 

În partea de sus a ferestrei interioare au coborât 
cuvintele PREZENTAT DE lostboylostgirl.com. Dedesubt 
scria: Doar o singură vizionare! Dreptunghiul Windows 
Media Player a apărut mai jos, dacă ăsta era, şi fără 
întârzierea obişnuită pentru încărcare s-a umplut imediat 
de lumină şi culoare. Deci Tim urma să vadă un filmuleţ. 
Bara de sub îi spuse că filmul avea un minut şi douăzeci şi 
două de secunde, dintre care una se topise deja în neant. O 


plajă aurie cu palmieri arcuiţi şi întinderea albastră a 
oceanului apărură în mica fereastră. Un film, o imagine de 
webcam? Trebuie să fie un webcam, se gândi Tim, difuzând 
informaţie pentru o singură persoană dintr-o lume unde nu 
existau webcamuri. A auzit sunetul slab al valurilor şi vântul 
prin frunzele largi de palmier. Inima i s-a strâns în piept. 

Cerul strălucitor s-a întunecat deasupra apei. Din colţul 
stâng a apărut întâi un cap blond, apoi unul brunet. „Lucy“, 
Ic şi Mark, intrând mână în mână în cadru, lăsând în nisip 
urmele picioarelor lor goale. Îi dădură o impresie, abia 
simțită că se grăbesc. Se auzi foşnet. Din stânga nori negri 
şi grei se apropiară dinspre mare, lumina roşiatică 
învăpăiase porţiunea senină a cerului. Grăbiţi, grăbiţi, 
globul se-nvârte. Vântul şuieră şi le flutură hainele, de fapt 
mai degrabă nişte zdrenţe, însă atât de frumoase. 
Mişcându-se repede, fără să fugă totuşi, ocupară pentru 
câteva secunde mijlocul ecranului, apoi se mişcară spre 
dreapta, către margine. O negură clocotitoare acoperise 
partea cea mai îndepărtată a cerului şi o rază de un roşu 
strălucitor se bifurcă deasupra, îndepărtată, dar apropiindu- 
se. Bara de jos arătă un minut şi două secunde. 

Se opriră, îndrăgostiţii, în mijlocul plajei şi se uitară spre 
freamăt şi apa întunecată care se rostogolea spre ei. Ah, 
staţi, vai, grăbiţi-vă. Aveţi grijă dragii mei.). 

Picioarele lor frumoase porniră să alerge, zdrenţele fură 
ridicate de vânt. Tim nu le putu vedea feţele, dar ştia sigur 
cine sunt. Erau de neuitat. Prin fereastra de la Sturbucks, 
chipul acela minunat, expresia de zeiţă: nu trebuia să o 
revadă pentru a şi-o aminti. 

Acum tot cerul se întunecă, sfâşiat ici-colo de un roşu 
intens. Mai rămăseseră doar treizeci şi două de secunde. 
Păreau o eternitate. Luxul acestor treizeci şi două de clipe, 
îi vor ajunge tot restul vieţii. Dar timpul se porni pe goană, 
necruţător, şi el cel pierdut, şi ea cea pierdută alergau spre 
marginea micii ferestre. Tim Underhill se aplecă spre ecran 
urmărindu-le mişcarea, de parcă ar putea, sărman bătrân 
părăsit, să absoarbă fiecare particulă, fiecare fir de praf şi 
fiecare celulă a ultimelor secunde, care rămăseseră doar 


paisprezece, treisprezece, zece, şase. Capul lui Mark se 
întoarse şi trunchiul i se răsuci mai puţin de un sfert de 
întoarcere, dar destul ca zâmbetul lui să strălucească şi 
privirea lui să o întâlnească pe cea a lui tunderhill, cu 
puterea unei explozii înăbuşite, răsunând din centrul 
pământului - patru secunde, ploaia se năpusti asupra lor şi 
fugiră spre nevăzut, neant, dispărură definitiv. 

De abia avea aer, tremura. 

Dreptunghiul playerului cu butoanele şi tastele lui 
dispăru în griul din spatele verdelui de pe monitorul lui 
Mark. Tim apăsă x-ul din colţul drept al monitoarelor. Situl 
ar fi trebuit să dispară şi să-i arate fereastra cu e-mail-ul. În 
schimb se prăbuşi în sine nelăsând în urmă decât impresia 
unui geam ce se făcuse ţăndări. Pe monitor apăru culoarea 
albastră semn al morţii hard-discului şi a vizitelor la 
expertul local. Rămase acolo încă o secundă poate şi apoi 
se topi, se dezintegră într-un gri, de parcă se arsese o 
siguranţă. 

O vreme Tim continuă să apese pe butonul de întoarcere 
şi să dea dublu clic pe toate celelalte elemente de pe 
monitor. Apoi observă că bara verde a site-ului 
Gotomype.com era încă prezentă şi în partea de sus şi în 
partea de jos a monitorului lui Mark. Incercând să-şi 
controleze panica, reuşi să iasă din program şi să închidă 
computerul nepotului său. 

Prin fereastra închisă a dormitorului se auzea sunetul 
metalului care zgârie piatra şi motorul ambalat. Gemu, se 
prinse de cap, se aplecă peste tastatură, gemu din nou. 
Apoi, cu nevoia de dramatism satisfăcută, Tim se ridică de 
pe scaun şi se îndreptă spre fereastră. Imediat în spatele 
gardului de lemn lăsat la pământ, un excavator galben 
aproape la fel de lat cât toată aleea împungea cu gheara 
enormă în rămăşiţele zidului lui Kalendar. Bucăţile de beton 
pe care le atingea cu vârful se prefăceau în mănunchiuri de 
praf, iar cele mai de sus zburau în sus şi se prăbuşeau pe 
maşină şi pe alee. Prin praf, o porţiune din fâşia maro 
începu să se vadă. 

Tim îşi scoase telefonul din buzunarul de la jachetă şi 


tastă un număr din Grand Street de la numărul 55. De 
vreme ce toţi erau prieteni apropiaţi şi fiecare petrecea 
foarte mult timp în apartamentul celorlalţi, aproape nu 
conta cine răspunde la telefon. Intâmplarea făcu să fi 
format numărul lui Vinh şi răspunse Maggie Lah. li spuse să 
urce să arunce o privire calculatorului lui şi apoi să-l sune 
de pe telefonul lui fix. Când îl sună îi spuse că maşinăria 
părea să se fi stricat de tot. Nu răspundea în niciun fel. Era 
moartă complet. O rugă să îl sune pe Myron, vecinul expert 
şi să-i spună că avea o urgenţă cauzată de Gotomype.com, 
pe care Myron i-l instalase. 

Jos pe alee, excavatorul aduna bucăţi de beton în căuşul 
cupei şi le depozita în spatele unei camionete, coborând tot 
mai mult. Poliţişti în uniforme, patru bărbaţi în costume 
galbene şi detectivi cu jachete sport viermuiau în jurul curţii 
lui Kalendar şi pe alee. Sergentul Franz Pohihaus privea 
cum este dărâmat zidul de după gardul de lemn al lui Philip. 
Spre uimirea lui, Philip era lângă el. 

Myron sună să spună că urca treptele în casa din Grand 
Street. 

— Eşti cel mai tare, îi spuse Tim. 

— Tot în voiaj? 

— Exact. 

— Bun, am intrat în apartament, spuse Myron. Să vedem. 
Eşti sigur că e băgat în priză?... Da e în priză. Şi foloseai 
programul pe care ţi l-am instalat? 

— Da. Şi vreau să mă întorc la ultimul site pe care l-am 
văzut. Vreau să mă întorc unde eram când m-a lăsat 
computerul. 

— Uşurel. Stai să dezbrac maşinăria asta să vedem cum 
se prezintă înăuntru. 

Vreun minut jumătate, Myron îşi făcu de lucru cu 
şurubelniţa şi scoase carcasa. 

— Na, acum să mă uit la... Dumnezeule mare! Maggie, 
uită-te şi tu. 

Tim o auzi pe femeie chicotind. 

— Ce-i aşa de nostim? 

— Hard disk-ul tău, omule... Parcă ar fi explodat. De-a 


dreptul se bălăngăne, e deformat. Şi e fierbinte! De la ce o 
ajuns aşa? Nu a fost programul de vină. 

— Ştiu, spuse Tim. Am spus aşa doar ca să te aduc 
repede la mine. 

Myron a fost de acord să pună un nou hard disk înainte 
de întoarcerea lui Tim la New York a doua zi. 

— Care era site-ul la care voiai să te întorci? 

— Nu-i important. Vorbim mâine, bine? 

Tim închise telefonul şi se întoarse la fereastră. Se simţea 
profund zdruncinat şi ciudat de gol pe dinăuntru după ceea 
ce se întâmplase. Mark, Lucy: fugind de furtună, aproape 
goi, ca Adam şi Eva. Se părea că până şi în lumea aceea 
siguranţa era fragilă şi avea un preţ. Totuşi bucuria lor 
radiase spre el din monitorul deschis cu forţa. Cerul roş de 
scăpătat, marinarul e-ncântat, îşi aminti Tim, cerul roş de la 
trezie, ia seama la ce va să vie. Vechiul Almahah al 
fermierului uitase să menţioneze cazul cerului roşu în miez 
de zi, când frumosul Adam în zdrenţe şi frumoasa Eva în 
zdrenţe grăbeau, grăbeau. 

Privi excavatorul râcâind mai departe şi decantând în 
camioneta plină ultimele rămăşiţe din zidul de doi metri 
jumătate al lui Kalendar. Docil ca un stagiar, Philip Underhill 
nu se îndepărtase de Franz Pohihaus. 

o 

Tim dădu drumul uşii de plasă să se trântească în urma 
lui. Philip întoarse capul pentru a-i arunca fratelui său 
privirea unui căpitan către un lider de pluton care venise cu 
întârziere la instrucţie. Înţelese că tot ce văzuse trebuia să 
păstreze pentru sine. 

Bărbatul roşcat şi gras din cabina buldozerului strigă: 

— Scuzaţi, domnu’ sergent. Domnu’ sergent! Mă scuzaţi. 

— Da? 

— Să încep cu pământul acum? Avem loc. 

— Încet şi cu mare grijă. Mai vreau un om acolo. 
Thompson! Pune mâna pe lopată şi munceşte odată cu 
Dozier, te rog. 

Unul dintre bărbaţii în costum galben ca de astronaut şi 
bocanci greoi tropăi înainte. 


— Băieți, voi intraţi în acţiune de cum apare ceva, mai 
adăugă Pohihaus. 

Îi aruncă lui Tim o privire impenetrabilă. 

— O ştire de ultimă oră, spuse părând cu totul închis în 
sine, ca o creatură ghemuită sub propriile aripi. Lloyd-Jones 
şi-a făcut felul, continuă şi furia îl învălui ca o ceaţă roşie. A 
ieşit din joc. 

— Nu se poate, spuse Tim şi văzu în privirea cruntă şi 
satisfăcută a lui Philip că ştia deja. 

— Acum vreo oră, Lloyd-Jones s-a omorât în celulă. Şi-a 
sfâşiat cămaşa în două, a legat un capăt de gât şi celălalt 
de una din barele patului apoi s-a rostogolit jos. N-ai crede 
că aşa ceva poate funcţiona, dar a mers. 

— A scăpat atât de uşor, spuse Philip. Pervers nemernic. 

— Cred că şi-a dat în sfârşit seama că fratele 
dumneavoastră nu va scrie o carte despre el, veni replica 
lui Pohihaus. 

Excavatorul pufni şi se opri cu o mişcare bruscă. 
Thompson, care se retrăsese încet cu faţa dinaintea 
excavatorului în timp ce îndepărta felii subţiri de pământ, 
strigă. 

— Sergent! Am găsit unul! 

Toţi trei bărbaţii din capătul curţii lui Philip Underhill se 
îndreptară spre alee peste gardul lăsat. Ofiţerul de poliţie 
Thompson trecu lama lopeţii peste fâşia de pământ, apoi se 
aplecă. Cu mănuşa de astronaut trase la vedere o mână 
umană cenuşiu verzuie, apoi tot antebraţul, îmbrăcat într-o 
mânecă albă. 

— Aia nu e mâna lui Mark, spuse Philip. 

Pohihaus le făcu semn să se îndepărteze. Fraţii se 
retraseră înapoi în curtea lui Philip şi priviră cum primul 
adolescent mort îşi începea drumul spre lumina zilei.