Will Garth — Doctorul Ciclop

WILL GARTH 


WILL GARTH 


DOCTORUL CICLOP 


www.virtual-project.eu 


ULTRA 
© Editura ANTET XX PRESS 
Redactor: Simona Pelin Tehnoredactor: Aurelian Ardeleanu 


CAPITOLUL UNU 


APA ALBASTRĂ A PACIFICULUI SPĂLA PLAJA de sub Trujillo, din 
Libertad, provincia Peru-ului. Spre est, coastele dure ale 
Cordilierilor Centrali se ridicau la mii de metri, ascunzând 
misterul şi ameninţarea din interiorul ţării. 

Nu prea departe de țărm stătea la ancoră un mic vapor de 
coastă ce făcuse legătura cu transoceanicul la Guayaquil, mai 
spre nord. Printre pescarii din partea locului era mare agitaţie, 
pentru că se apucaseră să mute pe țărm numeroasele lăzi cu 
echipament ştiinţific scump pentru grupul de renumiţi savanţi 
americani veniţi acolo. 

Unul dintre peruvienii mai şcoliţi de acolo arăta cu uimire spre 
silueta falnică a doctorului Rupert Bulfinch, care stătea pe 
puntea vaporului şi privea îngândurat în zare. Doctorul Bulfinch 
avea aproape un metru şi nouăzeci înălţime, era mai degrabă 
solid, iar mâinile sale ferme, prinse în acelaşi moment de 
balustrada de lemn, indicau fără putinţă de tăgadă că era 
capabil să descurce majoritatea problemelor de care se lovea. 
Sprâncenele stufoase îi umbreau comod ochii verzi, înfundaţi 
uşor în orbite. 

În acel moment doctorul renunţă la nemişcare şi, ridicând o 
mână, îşi scoase şapca, ştergându-şi fruntea asudată cu o 
batistă deja umedă. Punându-şi şapca la loc, Bulfinch se 
întoarse spre tânăra sa asistentă, doctorul Mary Phillips. 

Doctorul Phillips era o femeie vivace, cu o urmă de seriozitate 
specifică acelor femei care apucă să intre în lumea savantă a 
bărbaţilor. Poate că această seriozitate a lor nu-i altceva decât 
un mecanism de apărare, astfel încât colegii lor, bărbaţii, să le 
considere oarecum egalele lor în materie de realizări. Sau poate 
că e pur şi simplu o reacţie normală în faţa vastităţii cercetării 
ştiinţifice şi a rezultatelor obţinute. 

— Ei, ce zici? o întrebă doctorul Bulfinch. 

Mary Phillips era conştientă de faptul că frumosul său păr 
blond atârna de-acum în laţe umede şi că fruntea şi nasul îi 
fuseseră invadate de broboane mari de transpiraţie, dar, 
indiferentă la aceste neajunsuri, răspunse: 

— Mi se pare în regulă, deşi nu ne putem plânge de răcoare. 


— Mă întreb cum s-o fi descurcând Thorkel, rosti Bulfinch, 
referindu-se direct la cauza călătoriei lor. Individul n-a precizat 
deloc de ce anume are nevoie de noi. Cert e că trebuie să aibă 
ceva legătură cu mineritul. A insistat să ceară un biolog şi un 
geolog. De aici ar trebui să fim în stare să tragem o concluzie. 

Mary Phillips încuviinţa din cap. 

— La ce lucra doctorul Thorkel înainte să plece din New York? 

Doctorul Bulfinch dădu din umeri. Privea îngândurat spre țărm 
şi spre puştii băştinaşilor care înotau în apropierea lui. Unii 
dintre ei chiar se apropiaseră de vapor ca să-i vadă mai bine pe 
americanii îmbrăcaţi în costume albe. Unul dintre ei chiar le 
făcu semn să arunce o monedă, pe care el s-o recupereze de pe 
fundul oceanului. 

— Din nefericire, eu şi doctorul Thorkel nu eram în cei mai 
buni termeni până să plece. A scris câteva lucrări pentru 
întrunirile anuale, iar oamenii păreau să-l aprecieze. Dar eu am 
avut mereu impresia că-i oarecum nebun. 

— Nu suntem cu toţii? râse Mary. 

Atunci când ultima ladă fu luată de pe vapor, conversaţia lor 
deveni mai serioasă. 

— Ce ne facem cu doctorul Hardy? întrebă Mary în şoaptă. 

— William a început să ne cam facă probleme, admise 
Bulfinch fără tragere de inimă. Hai să vedem ce-a mai pus la 
cale. Căpitanul în mod sigur vrea să ne vadă plecaţi cât mai 
repede de la bordul vaporului lui. N-o să vrea să mai întârzie din 
cauza noastră. 

Traversară puntea şi deschiseră uşa unei cabine. Cel de-al 
treilea membru al echipei lor, doctorul William Hardy, cunoscut 
geolog şi mineralog, era aşezat pe marginea cuşetei. 

— Cum te mai simţi, William? îl întrebă amabil Bulfinch. 

— Nu prea bine, răspunse doctorul Hardy. Tare mi-e teamă că 
m-am molipsit de afurisita asta de febră, iar inima îmi joacă 
feste încă de când am plecat din Panama. Nu mi-am dat seama 
că trebuia să urcăm în Cordilieri până la două mii de metri. 
Plămânii mei nu pot suporta una ca asta. 

— Suntem gata să debarcăm, rosti Bulfinch încet. Nu credea 
că mai era nevoie să sublinieze faptul că Hardy ar fi trebuit să 
se gândească la sănătatea sa înainte să plece din New York. 


— Cred că sunt în stare să ajung la țărm, decise pe loc 
geologul. Dar va trebui să rămân în Trujillo până când vă 
întoarceţi voi din interior. Dacă Thorkel are ceva minerale care 
trebuie analizate de un expert, le puteţi trimite printr-un 
mesager. 

Mary Phillips se apucase să-l ajute pe Hardy să-şi îmbrace 
haina. Aceasta îi atârna de pe umeri ca un sac prea larg. 

— Nu cred că lui Thorkel o să-i placă una ca asta, răspunse 
Bulfinch. Doar ştii cât de ciudat e. 

William Hardy dădu din umeri nepăsător, de parcă această 
problemă nu-i mai aparţinea. Apoi se cutremură atunci când 
auzi sirena vaporului. 

— Căpitanul nu mai are răbdare, rosti Mary. Luă geanta de 
voiaj a lui Hardy şi o duse pe punte, unde aşteptau bagajele ei 
şi ale lui Bulfinch, pentru a fi transportate pe țărm cu ultima 
barcă. 

Cei trei îşi luară rămas-bun de la căpitanul vaporului, care le 
ură noroc în expediţie. Curând se aflau în barca uşoară ce sălta 
pe valuri, cârmită de un peruvian cu piele lucitoare. 

Deja puteau desluşi limpede casele albe din oraş şi străduţele 
întortocheate. 

Doctorul Hardy, aşezat comod pe bancheta largă acoperita cu 
o pătură în culori vesele, începuse să moţăie. 

— Cât crezi că vom sta aici? întrebă Mary. 

Rupert Bulfinch ridică din umeri şi răspunse: 

— Nu ştiu nici eu. Am luat cu noi suficiente provizii pentru un 
an şi am aranjat ca Pan American Airlines să ne aducă şi 
celelalte echipamente la nevoie. Ştiu că Thorkel e aici de mai 
bine de doi ani. 

— Poate că în doi ani voi ajunge să mă îndrăgostesc de 
vreunul din incaşii ăştia, râse Mary. Observând privirea pe care 
i-o aruncase peruvianul, încetă imediat cu glumele. 

Cheiul se apropia cu repeziciune. Observară celelalte bărci 
care le descărcau echipamentele, nativii fiind supravegheați de 
ofiţerii de la vamă. Când ajunseră pe mal, doctorul Bulfinch fu 
primul care prezentă documentele la control. 

Ofiţerul arămiu cercetă documentele, îl salută pe doctor şi îşi 
ridică chipiul în faţa lui Mary. Doctorul Hardy se afla încă în 


barcă. De-abia după câteva minute bune reuşi să se alăture 
celorlalţi, gâfâind din cauza efortului. 

O căruţa joasă şi încăpătoare urma să le ducă echipamentele 
în centrul oraşului, în vederea călătoriei spre interiorul junglei. 
Cei trei americani se urcară într-un taxi. Şoferul aştepta 
răbdător ca oaspeţii săi să se consulte în privinţa destinaţiei. 

— Încotro mergem acum? întrebă Mary. 

— Cred că prima oprire ar trebui să fie chiar la Consulatul 
american, le zise Rupert Bulfinch. Îşi verifică lista pe care o 
ţinea în buzunar şi continuă: Da, vom merge întâi la Fred 
Harper. li dădu şoferului adresa, iar maşina se puse deodată în 
mişcare, pornind în trombă spre Consulatul american. 

La Consulat, după obişnuitele preliminarii, fură conduşi în 
biroul particular al consulului Fred Harper. Acesta era un 
american tânăr, de vreo treizeci de ani. Mai demult îl avusese 
pe doctorul Bulfinch profesor la colegiu. Când îl văzu, imediat se 
lumină la faţă. 

— Bună ziua, doctore, îl salută. Trebuie să recunosc sincer că 
nu m-am aşteptat să te întâlnesc tocmai aici. Credeam că te-ai 
retras din serviciul activ şi că te-ai îngropat în cine-ştie-ce 
laborator ca să studiezi mai departe în tihnă. 

— Chiar aşa am şi făcut, Fred, admise Bulfinch. Dar sunt 
multe lucruri de aflat despre biologie în afara laboratorului. Am 
venit ca să-l ajut pe doctorul Thorkel. 

Fred Harper încuviinţă din cap. Lăsa impresia că încerca din 
greu să-şi amintească de numele acestuia. În cele din urmă 
rosti: 

— Aha, da. Tipul acela din junglă, în apropiere de Iquitos. Stă 
acolo de multă vreme. Credeam că s-a şi întors în State... în 
fine, cu ce vă pot ajuta? 

— Cu câteva lucruri, răspunse Bulfinch. Discutară o vreme 
despre toate permisele necesare pentru echipa ştiinţifică şi 
echipamente, iar Fred Harper fu de acord să le facă rost de 
documente şi să se ocupe şi de restul echipamentului, ce urma 
să sosească mai târziu. 

După aceea, consulul le oferi camere în clădirea Consulatului, 
până când aveau să fie gata de plecare. Cei trei americani 
acceptară pe loc ospitalitatea lui, îndreptându-se spre odăile lor 


ca să se pregătească pentru cină. 

Dar Mary Phillips avea alte gânduri, pentru că nici nu intră 
bine în camera oferită, că se şi grăbi să se întoarcă în biroul 
consulului. 

Nimeni nu putea nega faptul că tânărul consul fusese în mod 
categoric impresionat de frumoasa asistentă a doctorului 
Bulfinch, drept pentru care se bucură sincer atunci când o văzu 
întorcându-se. După ce o invită să ia loc, o întrebă: 

— E ceva ce te frământă? 

— Da, răspunse ea. lar succesul expediției ar putea depinde 
de acest lucru. Mă mir că doctorul Bulfinch n-a adus vorba de 
asta. Mary se opri din vorbă şi, în timp ce încerca să-şi adune 
gândurile, ridică privirea spre tavanul boltit. L-aţi văzut pe 
doctorul Hardy, continuă ea. Nu e în stare să meargă în junglă. 
Pare să creadă că îşi poate face treaba de aici, dacă noi îi 
trimitem mostre de pe şantier. Dar, din câte am priceput, locul 
ăsta, Iquitos, se află cam la cinci sute de mile distanţă. Asta 
înseamnă o călătorie de o mie de mile ca să-i trimitem ceva lui 
Hardy şi să primim răspunsul. Nu merită osteneala, mai ales 
dacă Thorkel vrea rezultatele cât mai rapid. 

— Ai dreptate, răspunse Harper, lăsându-se comod pe 
spătarul fotoliului şi admirând făţiş trăsăturile frumoase ale 
chipului lui Mary. Dar ce anume ai vrea să fac eu? Aş putea 
trimite o telegramă în State ca să cer să vi se trimită un alt om 
în loc. Asta-i ceea ce doreşti? 

— Ar fi o soluţie, admise Mary. Dar şi aşa riscăm să primim pe 
altcineva cu astm sau cu probleme cardiace, care nu poate urca 
pe munte. Nu există nimeni prin partea locului care ar putea să 
facă acest lucru şi care nu are probleme cu clima sau 
altitudinea? Fred Harper luă un briceag de pe masa de lucru şi 
începu să se joace cu el. Se lăsă şi mai mult pe spate şi preţ de 
câteva clipe admiră tavanul, după care rosti: 

— Poate că te-aş putea ajuta. Ceea ce v-ar rezolva o parte din 
probleme. Omul vostru stă la Cajamarca, pe râul Maranon. In 
drum spre tabăra lui Thorkel. Dar dacă va accepta să vină cu 
voi, e deja greu de precizat. Un caz nefericit. Am vrut să-l ajut, 
şi chiar am făcut-o într-o oarecare măsură, deşi nu sunt convins 
că am procedat bine. Poate că voi veţi reuşi să faceţi ceva în 


privinţa asta. 

Harper se ridică din fotoliu, se apropie de dulapul în care-şi 
ţinea dosarele şi scoase unul dintr-un sertar. După aceea îşi 
reluă locul la masa de lucru. 

— Omul ăsta - numele lui e Bill Stockton - şi-a făcut o 
reputaţie bună ca inginer şi mineralog în toată America de Sud. 
Apoi a intrat la apă din cauza unei exploatări nemţeşti sau 
japoneze pentru care voia să obţină concesiunea. Oamenii pe 
care-i considerase prieteni l-au lăsat baltă, aşa că, scârbit, a 
renunţat la tot şi s-a dat cu băştinaşii, a adoptat modul lor de 
viaţă. Reuşeşte să mai scoată ceva dolari de ici şi colo, dar de 
obicei face faţă jucând cărţi. Am aici câteva documente 
referitoare la el care te-ar putea ajuta. Le poţi studia în drum 
spre Cajamarca. 

Mary Phillips luă pachetul de hârtii şi-l îndesă în buzunarul 
fustei. Apoi îi zâmbi lui Fred Harper şi-i zise: 

— Cred că eşti un bun prieten. Sunt convinsă că şi Bill 
Stockton o să se dea pe brazdă în cele din urmă. 

— Sper din toată inima, rosti Harper cu gravitate. 


CAPITOLUL DOI 


CÂND MICA ECHIPĂ ŞTIINŢIFICA SE APROPIE DE CAJAMARCA, 
doar cu câteva zile mai târziu, Mary Phillips începu să aibă unele 
îndoieli în privinţa apropiatei sale întâlniri cu Bill Stockton. 
Reuşise cu mare greutate să înfiripe un soi de discuţie cu câţiva 
dintre băştinaşii care făceau parte din anturaj, iar ceea ce-i 
povestiseră despre Bill nu fusese tocmai încurajator. 

In Cajamarca află că Bill Stockton locuia în junglă, cam la şase 
mile depărtare de cătun. Doctorul Bulfinch acceptă să se ocupe 
chiar el de echipamente şi să facă toate aranjamentele pentru 
următoarele câteva zile, cât timp Mary Phillips încerca să ia 
contact cu deziluzionatul inginer american. 

Din păcate, Mary nu prea ştia cum să procedeze. Gândul că 
avea să străbată şase mile de junglă doar în compania 
băştinaşilor, a căror menire era să croiască drum prin desişuri, 
în timp ce animalele le dădeau târcoale, nu i se părea deosebit 
de atrăgător... 

În cele din urmă, ajunseră într-un luminiş în care se afla casa 
lui Stockton, iar unul dintre însoțitori atinse braţul lui Mary şi-i 
zise: 

— Casa lui Bill Stockton. Noi aşteptăm aici. 

Mary Phillips încuviinţă şi aruncă o privire din desişul în care 
se afla în luminiş. Se vedea limpede o casă încropită în grabă 
chiar în mijlocul acestuia, înconjurată de un zid de piatră. Într-un 
colţ se vedeau resturi de mobilă. 

Câţiva copii indigeni se jucau prin curte cu un câine. Lângă ei, 
spălând rufe într-un fel de copaie primitivă, se zăreau vreo trei 
femei. In pragul uşii era o altă femeie, mult mai tânără, care 
părea să-şi supravegheze domeniul cu aerul unei regine. 

Bill Stockton nu se vedea pe nicăieri. Probabil era plecat prin 
junglă, pe undeva. Mary Phillips dădu ocol casei, având grijă să 
nu fie văzută, urmată de călăuze. De cealaltă parte a casei, 
dădu peste o grămadă mare de sticle sparte, care vădeau care 
era preocuparea de bază a lui Bill. Le adulmecă scârbită şi 
ajunse la concluzia că de una singură n-avea să-l impresioneze 
prea mult pe acesta şi că ar fi fost mult mai bine să-l aibă alături 


şi pe doctorul Bulfinch. 

Se retrase în grabă şi, două ore mai târziu, îi explica situaţia 
şefului ei. Biologul de vârstă mijlocie ridică din umeri, apoi îi 
zise: 

— Cred că ne pierdem vremea. Din păcate, Thorkel aşteaptă 
să aducem cu noi un mineralog, aşa că se pare că n-avem de 
ales. Intr-un fel, am sperat să te descurci de una singură, dar 
dacă simţi că nu poţi asta e, vom merge împreună. 

Doctorul Mary Phillips îl privi încruntată pe şeful ei şi apoi îi 
spuse cu asprime: 

— Nu ţi-aş fi cerut aşa ceva, însă locul acela nu e genul 
potrivit pentru o femeie decentă, mai ales dacă vine în vizită de 
una singură. 

Bulfinch cugetă câteva clipe la spusele ei, apoi încuviinţă: 

— Chiar aşa, draga mea, ai dreptate. Înţeleg prea bine ce 
simţi. Vom merge acolo împreună în după-amiaza asta, imediat 
ce vom prânzi şi ne vom lua doza zilnică de chinină. 

Mary se strâmbă scârbită. 

— Numai gândul că trebuie să o iau şi mă deprimă. Sper 
sincer ca tabăra lui Thorkel să fie undeva mai sus, acolo unde 
mai ninge şi e ger, iar microbii sunt ceva mai rari. Am înţeles că 
la altitudine e mult mai frig. Nu era Carveth Wells, sau un altul 
ca el, cel care vorbea despre Ecuator numindu-l „ladul 
îngheţat”? 

— Exact, încuviinţă Bulfinch. Dar vorbea despre Munţii Lunii 
din Africa. Un loc deosebit. Mi-ar plăcea să merg acolo. 

Numai gândul că la Ecuator exista un loc în care temperatura 
cobora sub zero grade o făcu pe Mary să se simtă mult mai 
bine. Se apucă să se ocupe de pregătirile necesare prânzului. 

Soarele tocmai prinsese să se scufunde în Pacific atunci când 
doctorul Bulfinch şi frumoasa lui asistentă o porniră înapoi prin 
junglă pentru discuţia cu Bill Stockton. 

De această dată mergeau mult mai încet, pentru că Bulfinch 
se oprea mereu ca să studieze cine-ştie-ce varietate mai 
deosebită de plantă şi apoi să-şi noteze totul în mica sa agendă. 

In cele din urmă, după vreo două ceasuri, ajunseră la 
luminişul în care fusese ridicată casa lui Stockton. Mary Phillips 
îi văzu pe cei ce-i călăuziseră aşezându-se pe un buştean şi 


făcându-le semn să meargă să discute cu Bill. Din junglă se 
auzeau limpede sunetele făcute de zeci de animale care 
probabil mergeau la adăpat. 

Mary observă pe dată că femeile şi copiii dispăruseră din 
curte, în timp ce fata din uşă rămăsese pe loc, de parcă ar fi 
fost o statuie turnată în bronz. Doctorul Bulfinch nu părea prea 
interesat de astfel de amănunte. i 

Mary constată că mai era ceva schimbat. In curte, la umbra 
unui palmier, se vedea un fotoliu vechi în care zăcea întins 
confortabil un bărbat alb cu fizic robust. Era îmbrăcat într-un 
costum alb ce nu mai fusese spălat de cine ştie când. Pe o 
măsuţă mică de bambus, aflată la îndemână, se vedeau 
limpede o sticlă cu băutură şi mai multe trabucuri indigene. 

Chipul neras al lui Bill Stockton era asudat şi plin de praf, 
ceea ce-l făcea să pară de-a dreptul neatrăgător. Involuntar, 
doctorul Bulfinch strâmbă din nas. 

— Asta e savantul, mineralogul, sau cum i-a mai spus Harper? 
o întrebă pe Mary în şoapta. 

— E inginer, răspunse Mary Phillips, încercând să nu-şi arate 
dezaprobarea. 

— Nu ştiu ce l-a apucat pe Hardy să ne lase baltă. Ce naiba, 
dacă mergea cu noi, am fi putut evita toată situaţia asta! 

Este foarte posibil ca femeile să vadă ceva bun în orice, chiar 
şi în unul ca Bill Stockton, căci Mary îşi înfrânse temerile, ieşi din 
ascunzătoare şi, contând pe suportul moral al doctorului 
Bulfinch, intră pe poarta făcută în zidul alb. 

Bill Stockton le auzi paşii şi întoarse capul. Când dădu cu ochii 
de Mary, se lumină la faţă. 

— Bună seara, începu Mary. 

— Ce mai faceţi? răspunse Bill politicos. Privirea plină de 
admiraţie dispăruse din ochii lui. 

Mary Phillips se sprijini de unul dintre stâlpii şubrezi ai 
verandei şi începu să-l cerceteze pe Bill, cu sentimente 
amestecate. 

Doctorul Bulfinch se opri alături de ea. 

— Domnule Stockton, sunt doctor Mary Phillips, rosti Mary, iar 
acesta este doctorul Rupert Bulfinch, spuse după aceea, 
prezentându-l pe şeful ei. 


Bill Stockton încuviinţă din cap, sorbi tacticos din pahar şi 
răspunse: 

— Sunt multe de făcut pe aici pentru un doctor bun, ba chiar 
şi pentru doi. Majoritatea indigenilor sunt într-o formă foarte 
proastă. Guvernul a tot încercat să-i ajute, dar ştiţi cum vine 
treaba. 

Mary simţea că Bill în mod deliberat preferase s-o facă pe 
prostul, dar îl puse la punct oricum. 

— Nu suntem medici, rosti. Ci biologi. Cred că ai auzit de 
doctorul Alexander Thorkel. Suntem în drum spre tabăra lui. 

— Nu zău? se arătă Bill oarecum interesat. Da, am auzit de 
Thorkel. E nebunul din junglă, în apropiere de Iquitos, care se 
ocupă cu nu-ştiu-ce fel de maşinărie. l-a speriat de moarte pe 
indigeni. Dar asta tot nu explică ce naiba căutaţi aici. 

— Tocmai asta voiam să fac, răspunse Mary. Se pare că 
doctorul Thorkel e pe cale să facă o descoperire măreaţă. A luat 
legătura cu Societatea Ştiinţifică Americană şi a cerut trei 
savanţi de renume care să vină în jungla peruviană şi să-l asiste 
în ultimele faze ale muncii sale. Doctorul Bulfinch este cunoscut 
în toată lumea drept unul dintre cei mai mari biologi şi pot 
spune că şi eu am avut un oarecare succes în acest domeniu. 

— Am înţeles, zise Bill Stockton. Dar cum rămâne cu cel de-al 
treilea membru al echipei, e tot un domn, sau e cumva o 
doamnă? 

— Doctorul William Hardy a rămas la Trujillo. A trebuit să 
venim până aici fără el. Este un foarte bine cunoscut mineralog. 

— Serios? Atunci probabil că e adevărat ceea ce se spune 
despre Thorkel. 

Mary Phillips îl privi nedumerită, ca şi doctorul Bulfinch. 

— Tare mi-e teamă că nu înţeleg, rosti ea. Frumuseţea şi 
simplitatea ei îşi făcuseră deja efectul asupra lui Bill Stockton, 
deşi se arătase cu totul neimpresionat de spusele lor. 

— Printre băştinaşii din districtul Sacramento umblă vorba că 
amicul vostru Thorkel se ocupă cu un soi de alchimie acolo şi 
că, umblând îmbrăcat precum Faust, ridică fel de fel de coloane 
ciudate de fum şi discută cu diavolul. Se pare că şi-a vândut 
sufletul în schimbul ajutorului dat de Scaraoţchi pentru a găsi 
străvechile mine de aur ale incaşilor. Cel puţin, asta este 


varianta pe care am auzit-o eu. 

Pentru prima oară de când sosiseră acolo, doctorul Bulfinch 
se simţi dator să intervină: 

— Mie îmi par doar simple superstiții. Dr. Alexander Thorkel 
este un savant cunoscut în toată lumea pentru realizările sale. 
Sunt convins că nu are nicio treabă cu arta magiei negre şi, în 
mod sigur, nu s-a făcut partener cu diavolul. Ceea ce-mi spui 
dumneata este de-a dreptul scandalos. 

Bill Stockton dădu din umeri. Ridică sticla de pe masă, îşi 
umplu paharul, din care sorbi tacticos. În cele din urmă, Mary 
Phillips îi zise: 

— Fred Harper este prietenul tău, nu-i aşa? 

Tot aplombul lui Bill se ofili deodată. Se îndreptă în scaun, 
apoi întrebă: 

— Ai vreun mesaj de la Fred? Tare bun băiat, Fred ăsta. N-are 
ce să caute în ţara asta împuţită. 

— Da, ai putea spune că-i un mesaj, continuă Mary. Ne-a 
destăinuit că eşti un inginer foarte bun şi un mineralog priceput 
şi că ai putea întâmpina cu bucurie şansa să revii pe drumul cel 
bun. 

— Tare mi-e teamă că te înşeli, răspunse posac Bill. Lui Fred 
Harper nu-i stă în fire să-şi vâre nasul în treburile celorlalţi. lar 
acum se pare că exact asta a făcut. 

Mary însă nu intenţiona să se dea dusă cu una cu două. 
Continuă să-l preseze: 

— Nu sunteţi inginer? 

— Eram, admise Bill Stockton sfidător. 

— ... Şi mineralog? 

— M-am ocupat de cele mai mari proiecte de mină de la sud 
de canalul Panama, răspunse Bill. Imediat după aceea se 
cufundă în fotoliu cu nepăsare. 

— Aceasta ar putea fi şansa vieţii dumitale, continuă Mary. 
Parcă poţi să ştii? 

— Parcă ai fii un înger păzitor, rosti Bill cu o urmă de 
admiraţie. 

— Doctorul Phillips ţi-a oferit acest post ca pe o propunere de 
afaceri, interveni doctorul Bulfinch. Nimic mai mult. 

Mary zâmbi mulţumită. Doctorul Bulfinch trecuse în mod clar 


de partea ei. 

— Ascultă, omule, trebuie să ne ajuţi. Aici e o problemă de 
onoare, iar dumneata cred că eşti destul de bărbat ca să lupţi 
cu îndărjire pentru a reveni la o viaţă decentă. 

În timp ce biologul continua să pledeze pentru cauza lor, Mary 
simţi că acum înţelegea de ce Bill nu voia să plece de acolo ca 
să se întoarcă la civilizaţie. 

— Femeile acelea, care spălau aici, şi toţi copiii... înseamnă 
ceva pentru tine? 

Bill Stockton o privi pe fată, apoi întoarse capul ca să se uite 
spre marginea luminişului, deşi femeile şi copiii nu mai erau de 
mult acolo. În cele din urmă, Bill zâmbi cu amărăciune şi 
răspunse: 

— N-ai nimerit-o. Nu sunt genul ăsta de om. Femeile acelea 
sunt înrudite cu menajera mea. Se pare că le place apa de aici. 
Bănuiesc că le e ceva mai uşor să spele într-o cadă decât pe 
marginea unei pietre de pe albia râului. 

— Menajera dumitale? repetă Mary. 

— Categoric, răspunse Bill. 

— Atunci nu-i nicio problemă. Doar nu poţi numi locul acesta 
„cămin“. Îţi oferim ocazia să revii la propria dumitale viaţă, să te 
întorci printre semenii tăi, să... chiar e nevoie să mai continuu? 

Bill puse paharul pe masă şi-şi luă un trabuc. li muşcă vârful, 
îl scuipă şi după aceea îl aprinse. 

— Am văzut unde baţi, doctore, răspunse el. Dar, pe aici, 
oamenii nu se contrazic cu Bill Stockton. Fac numai ce-mi place 
şi, dacă n-am chef de ceva, nu mă poate obliga nimeni, e clar? 

Mary Phillips se simţi pe jumătate înfrântă, dar ştia că lupta 
încă nu se încheiase. Niciunul dintre ei nu observase că soarele 
apusese de multă vreme şi că noaptea se furişase pe nesimţite 
asupra lor. 

Continuară să discute în contradictoriu, însă Bill Stockton nu 
voia să se lase înduplecat. În cele din urmă, mai ales din cauza 
întunericului, doctorul Bulfinch puse capăt vorbăriei: 

— Discuţia asta nu mai are niciun rost. Mai bine ne-am chema 
călăuzele ca să ne întoarcem la Cajamarca. 

Bill Stockton se uită întâi la Mary şi apoi la Rupert, înainte să 
le spună: 


— Călăuze? N-am văzut nicio călăuză prin preajmă. 

— l-am lăsat în junglă, îi explică Mary. Nu eram foarte siguri 
cum ne vei primi. 

— Atunci tare mi-e teamă că va trebui să înnoptaţi aici, le zise 
el. Băieţii cu care aţi venit probabil că au şters-o înapoi în oraş 
la primele umbre ale înserării. Localnicilor nu le place să stea 
prin junglă seara, când ies jaguarii la vânătoare. 

Doctorul Bulfinch părea destul de tulburat din cauza acestei 
întârzieri, pe care însă Mary Phillips o considera o 
binecuvântare. Era sigură că, având tovarăşia unor albi în casă, 
dispoziţia lui Bill Stockton avea să se schimbe în bine până a 
doua zi dimineaţa. Cel puţin, aşa spera ea. 


CAPITOLUL TREI 


CÂND MARY PHILLIPS SE TREZI A DOUA ZI de dimineaţă, încă 
nici nu se crăpase bine de zi. Mai lenevi o vreme în patul 
sărăcăcios, privind la plasa de țânțari cârpită pe alocuri şi la 
străvechea lampă cu gaz. Pe un taburet din colţul camerei, era 
aşezată cu grijă mica ei geantă de voiaj. Dădu la o parte plasa 
de țânțari şi cobori din pat. Traversă camera primitivă cu podea 
de pământ bătătorit şi pereţi nevăruiţi, ca să privească pe 
fereastră la ce se întâmpla pe mica terasă din faţă. 

Se ascunse după perdeaua groasă ca să poată privi în voie, 
fără a fi descoperită. Bill Stockton era în mijlocul curţii şi scotea 
apă din fântână. Când aduse ciutura sus, umplu cu apă un 
lighean şi o carafă. Ridică ligheanul plin şi o porni cu el spre 
casă. 

Mary înţepeni când îşi dădu seama că acesta se îndrepta 
chiar spre fereastra ei. Realizând atunci că era îmbrăcată doar 
cu un furou, se lipi repede de perete. Chiar sub fereastră era o 
bucată de lemn, pe care Bill puse cu grijă ligheanul cu apă, 
retrăgându-se apoi. Dacă o văzuse lipită de perete, sau dacă 
constatase că nu mai era în pat, Mary nu avea cum să ştie, însă 
grija dovedită de el reprezenta o mică victorie pentru ea. 

Mai trecu încă o jumătate de oră înainte să audă glasul 
tunător al doctorului Bulfinch. Acesta tocmai cânta fals imnul 
colegiului său, pe care-l terminase încă din 1901. Acel fredonat 
vesel în timpul toaletei de dimineaţă indica sigur că biologul se 
trezise bine-dispus. 

Probabil că somnul din noaptea aceea mai alungase ceva din 
animozitatea adunată, deşi Mary se îndoia de acest lucru, mai 
ales atunci când se strânseră pe verandă ca să ia un mic-dejun 
rustic. De parcă s-ar fi înţeles dinainte, atât doctorul Bulfinch, 
cât şi Mary începură să facă presiuni asupra lui Bill Stockton ca 
să intre în serviciul lui. 

— M-am gândit toată noaptea la propunerea voastră, rosti Bill 
privind neliniştit spre Mary, şi am luat în considerare şi celelalte 
aspecte, nu doar mineralogia. 

Mary roşi, iar apoi rosti cu duritate: 


— Mă bucur că ai făcut-o. 

O clipă li se păru că Bill Stockton era pe cale să cedeze, aşa 
că doctorul Bulfinch îl îmboldi: 

— Sunt sigur că Fred Harper o să fie dezamăgit dacă nu 
accepţi propunerea noastră. Şi Mary, la fel. Nu-ţi dai seama că 
noi toţi contam pe tine? 

Bill se întoarse să privească plictisit spre dr. Bulfinch. 

— Nu, mulţumesc, sau, mai bine, nu. 

Se întoarse s-o privească pe Mary, apoi făcu semn spre unul 
dintre paharele de pe masa din bambus: 

— Serveşte-te, doctore. 

Mary Phillips nu-şi putea ascunde neplăcerea. 

— Domnule Stockton, rosti înţepată, te-ar deranja dacă mi-ai 
spune doar doctor Phil? 

Dacă doctorul Bulfinch era conştient de înfruntarea mută ce 
se ducea pe sub nasul lui, nu o arătă, ci doar se mulţumi să 
continue cu insistenţele. 

— Dragul meu domn, rosti el pornit, am parcurs deja 10.000 
de mile. Fă, te rog, un efort ca să ne înţelegi situaţia. 

Bill încuviinţă politicos. Părea să se distreze de minune. 

— Îmi dau seama de situaţia în care sunteţi fără niciun efort, 
rosti el, sorbind delicat din pahar. Inima acestui Hardy nu 
suportă altitudinea, iar eu sunt singurul mineralog de această 
parte a Limei. Mary îl privi atunci pe doctorul Bulfinch şi ridică 
din umeri. Lui Bill nu-i scăpă gestul. Răspunsul meu este tot nu, 
adăugă el. 

Simţindu-se privită, Mary întoarse capul şi o văzu pe fata de 
cu o zi mai înainte, postată în capul uşii. În ochii ei se citea în 
mod evident fericirea. 

Doctorul Bulfinch, care încă nu-şi dăduse seama că fuseseră 
înfrânți, căuta să-şi convingă gazda cu argumentele sale. 

— Ai formaţie ştiinţifică, domnule Stockton, rosti el. Noi am 
venit aici cu o misiune de o importanţă covârşitoare pentru 
ştiinţă. Avem nevoie de experienţa şi cunoştinţele dumitale. 
Toate astea chiar nu înseamnă absolut nimic pentru dumneata? 

— Nu, răspunse Bill cu asprime. 

Mary se îndreptă deodată în scaun. Avea încă un as în 
mânecă, însă şovăia şi nu ştia dacă să-l folosească sau nu. S-ar 


fi putut dovedi umilitor şi, din câte ştia despre firea umană, era 
convinsă că Bill nu avea să-i ierte prea uşor acest lucru. 

— Zău că nu-ţi înţeleg atitudinea, rosti ea. 

— Ai putea, îi zise el, dacă ţi-ai da seama că a fost o vreme 
când toată educaţia mea, diploma de inginer şi tot restul nu m- 
au salvat de durerile sufletului. De-abia după aceea am 
descoperit că băştinaşii de aici erau prietenii mei, vreau să 
spun: prieteni adevăraţi. Ei nu m-au luat la întrebări şi n-au vrut 
să ştie care-mi erau intenţiile pentru viitor. Nu au simţit că mă 
degradau dacă-mi întindeau o mână de ajutor. Pentru mine, nu 
sunt indieni sau incaşi, ci numai fiinţe umane care au ajutat un 
alt om ce avea disperată nevoie de ajutor. 

Mary conchise deodată că Bill Stockton ajunsese la capătul 
răbdării şi că venise momentul să dea marea lovitură. Işi luă o 
expresie serioasă, privi ameninţător spre fata din pragul uşii, 
apoi rosti cu gravitate: 

— Am fost preveniţi dinainte că, dacă adoptăm orice cale 
firească de a-ţi oferi un post în echipa noastră, vom da greş în 
mod sigur. 

Bill părea sincer amuzat de declaraţia lui Mary. 

— Cine mi-a făcut această favoare? 

— Chiar Fred Harper, consulul american. 

— Da, aşa este, răspunse Bill. L-aţi menţionat seara trecută, 
aproape că uitasem. 

— În poziţia sa oficială, de consul, a admis numai că te afli 
într-un soi de concediu prelungit, spuse Mary, accentuând 
cuvântul „concediu”. Dar ca prieten a recunoscut că ţi-a făcut 
mult rău atunci când ţi-a cumpărat toate datoriile şi poliţele. 

Mary aproape chicoti atunci când văzu expresia de pe chipul 
lui Bill Stockton, însă atunci ar fi stricat tot efectul declaraţiei 
sale. 

— Ştii cumva câţi bani datorezi? continuă ea. 

— Nici nu m-am gândit la treaba asta, răspunse Bill înfuriat. 

— Exact trei mii nouă sute şi şase dolari, îi zise Mary. Luă 
poşeta de pe masă, o deschise şi scoase la iveală un teanc de 
poliţe neachitate. 

— Văd că ţi-ai făcut lecţiile, rosti Bill cu amărăciune. 

Mary Phillips nu-i răspunse, iar Bill se văzu deodată prins în 


capcană. 

— Toate poliţele şi datoriile dumitale sunt acum în posesia 
mea, continuă Mary. Am plătit cu banii mei, câştigaţi din greu, 
pentru ele. Şi, ca să-ţi spun drept, nu am de gând să-i pierd. Ca 
atare, domnule Stockton, ce preferi? Închisoarea sau munca? 

Doctorul Bulfinch, care stătea sprijinit de balustradă, de-abia 
îşi putea stăpâni un hohot de râs. Bill Stockton, învins, îi lăsă să- 
| aştepte cât se duse el să discute cu fata din pragul uşii. 

Doctorul Bulfinch îi făcu cu ochiul lui Mary Phillips, apoi îi zise 
vesel: 

— Probabil că-i dă menajerei ultimele instrucţiuni cu privire la 
casă, până s-o întoarce el. 

— Nu cred c-o să se mai întoarcă vreodată aici, rosti Mary cu 
încredere. 

Jumătate de oră mai târziu, o porniră toţi trei prin junglă, 
înapoi la Cajamarca. 


CAPITOLUL PATRU 


DUPĂ O ZI DE ORGANIZARE A CALĂTORIEI ÎN CAJAMARCA, 
Mary Phillips şi doctorul Bulfinch erau convinşi mai mult ca 
oricând că Bill Stockton avea să se dovedească a fi un membru 
valoros al echipei. Cunoştea drumurile spre Iquitos care erau 
potrivite pentru vechile lor camioane. 

Astfel, au putut transporta întregul lor echipament în vechile 
camioane care se zguduiau continuu. Propria lor călătorie a fost 
ceva mai uşoară datorită unor automobile ruginite, dar relativ 
rapide. 

Pe tot timpul drumului, Bill se retrăsese în propria carapace, 
lăsându-i lui Mary impresia că relaţiile dintre ei vor semăna cu 
un fel de „armistițiu“, până când el avea să fie în stare să-şi 
achite datoriile. 

Mary, care nu suporta acea tensiune dintre ei, încercă de 
câteva ori să-l ridiculizeze, ajutată din plin şi de sarcasmul 
doctorului Bulfinch, însă reuşi numai să înrăutăţească şi mai 
mult lucrurile. 

Când ajunseră în apropiere de Barranca, pe lângă graniţa 
ecuadoriană, fură forţaţi să schimbe maşinile cu nişte care trase 
de boi. Cum zgâlţâielile deveniseră greu de suportat, Mary şi cei 
doi însoțitori ai săi preferară în ultimă instanţă să meargă pe 
lângă ele, mai ales în porțiunile de drum mai dificile. 

După câteva zile de mers pe lângă care, ajunseră în cele din 
urmă într-un mic sat de pe malul râului Maranon, unul dintre 
afluenții Amazonului. De acolo îşi continuară călătoria pe nişte 
plute mari, până în adâncul junglei peruviene, la Iquitos. 

Trecuseră deja două săptămâni de când plecaseră de la 
Cajamarca. In tot acest răstimp, relaţia dintre Mary şi Bill se mai 
îmbunătăţise. Poate şi din cauza acelui climat tropical, care 
sporea cumva romantismul situaţiei lor. 

O dată ajunsă la Iquitos, echipa constată că se blocase din 
nou. Intrebările pe care le puseră sătenilor aduseră interpretări 
variate ale activităţilor întreprinse de Alexander Thorkel. Unii 
băştinaşi confirmară povestea lui Bill cu privire la maşina 
neagră şi legendarul stâlp de fum. Alţii dădură neputincioşi din 


umeri şi scuturară din cap. Însă grupul care stârni cel mai mare 
interes era unul format din indieni veniţi de la Rio Napo. Aceştia 
ridicară mâinile şi, cu ochii ieşiţi din orbite de spaimă, fugiră din 
faţa celor trei oameni de ştiinţă la auzul numelui lui Thorkel, de 
parcă ar fi fost fugăriţi de diavoli. 

Doctorul Bulfinch dădu uşor din cap, dezamăgit, şi rosti: 

— Acum vedeţi şi voi cu ce se confruntă savanții care 
lucrează în astfel de ţări înapoiate, printre băştinaşi 
superstiţioşi. Activităţile lui Thorkel au în mod sigur explicaţii 
logice, însă minţile acestor oameni sunt prea copilăroase ca să 
le poată accepta. 

Bill, cel cu mintea practică, nu părea deloc interesat de astfel 
de panseuri, ci de problemele concrete cu care aveau de-a face. 

— Cum o să ducem acolo sus toate lucrurile astea? 

Privirea lui rămăsese fixată asupra pachetelor voluminoase 
de aparatură ştiinţifică şi de bagaje personale. 

— Nu putem face rost de nişte lame? sugeră Mary. 

— Poate, admise Bill, dar n-am mai văzut nici picior de lamă 
de vreo săptămână, iar animalele astea nu se conduc singure, 
îţi dai seama, nu? Ne trebuie şi un om care să se priceapă să le 
mâne. 

Doctorul Bulfinch, ca de obicei, privea în jur în timp ce Mary şi 
Bill se împungeau verbal. Străzile de la periferia acelui sat erau 
înghesuite şi neînchipuit de murdare, însă partea locului părea 
să fie dominată de un han rustic, destul de mare. 

In spatele hanului se vedea o curte largă, înconjurată de un 
zid de piatră înalt de aproape doi metri. Hanul semăna binişor 
cu căminul pe care îl părăsise Bill pentru a pleca cu ei, însă 
acesta nu dădea semne că i-ar fi fost dor de el. 

Dar nu hanul atrăsese în mod deosebit atenţia doctorului 
Bulfinch. Era ora siestei şi majoritatea localnicilor stăteau în 
tihnă la umbră sau în cămăruţele lor, odihnindu-se şi căutând să 
se ferească de căldura amiezei. Atenţia bunului doctor fusese 
atrasă de grupul de catări priponiţi lângă intrarea în han, lângă 
care zăceau neclintiţi câţiva săteni cu pălăriile de paie trase 
peste ochi. 

— la mai daţi-le încolo de lame, rosti deodată doctorul 
Bulfinch. Vom folosi catâri. Mai bine zis, pe cei de colo, continuă 


el arătând spre animale. Mary întoarse capul şi, când văzu 
animalele, oftă uşurată. 

Toţi trei porniră spre han şi, când intrară în holul răcoros, 
hangiul le ieşi înainte cu un zâmbet. 

— Bună ziua, îi salută el pe un ton cântat Nu vreţi ceva rece 
de băut? 

— Sigur, pregăteşte paharele, încuviinţă Bill, pentru toată 
lumea. 

— Catării, rosti doctorul Bulfinch. Ai cui sunt? 

Hangiul plecase însă deja după băuturi şi fie nu-l auzi, fie 
ignoră întrebarea. Răspunsul la întrebare veni deodată, de unde 
se aşteptau mai puţin. În umbra răcoroasă a sufrageriei se 
mişcă spre ei un bărbat alb, solid şi bine bronzat. Îi privi curios, 
apoi întrebă la rându-i: 

— Ce vreţi să ştiţi în privinţa catârilor? 

Sătenii aşezaţi la umbră se treziseră şi urmăreau în acel 
moment, cu mult interes, schimbul de cuvinte dintre americani. 

— Am vrea să închiriem catării, îi explică Mary. 

— Să-i închiriaţi? rosti omul cel bronzat, nepărând prea 
încântat de idee. Pentru ce? 

— Nu sunt de închiriat? rosti Mary. 

— Nu, din câte ştiu, răspunse omul. l-am adus aici ca să 
lucrez eu cu ei. 

Nici Mary Phillips şi nici doctorul Bulfinch nu se gândiseră la 
una ca asta. Mary însă nu avea de gând să se lase abătută de ia 
țelul ei. 

— Şi la ce anume lucraţi? 

— Îmi pare rău, se scuză omul râzând. Sunt Steve Baker. 
Prospector. Caut aurul incaşilor. 

Mary îl privi cu luare-aminte, apoi dădu uşor din cap. 

— Ca să-l scoateţi dintr-o mină sau ca să-l furaţi? întrebă 
zâmbind, încercând să-l pună cumva în inferioritate. 

— Eu sunt prospector şi miner, răspunse Steve Baker. N-am 
nici în clin, nici în mânecă cu aventurierii care vor să-i 
tâlhărească pe băştinaşi. 

Doctorul Bulfinch se arăta depăşit de întreaga situaţie, însă 
Mary nu părea să aibă niciun fel de probleme. 

— Doar n-aţi adus catârii tocmai de pe coastă, nu? 


— Sigur că nu, răspunse Steve Baker. l-am cumpărat după ce 
am ajuns aici. Cine naiba ar fi aşa de idiot încât să vină cu 
catârii de acasă şi să-i care prin junglă? 

Mary dădu din cap satisfăcută şi rosti: 

— Aşa m-am gândit şi eu. Ei bine, noi am închiriat catârii ăştia 
printr-o telegramă cu mai bine de o lună în urmă. 

În clipa aceea, doctorul Bulfinch simţi că era cazul să 
intervină şi el în ajutorul ei: 

— Cu siguranţă. Am adus cu noi atâta echipament şi 
materiale presupunând că aceşti catâri pe care i-am închiriat în 
avans ne aşteaptă aici, gata să ne ajute să mergem mai 
departe. 

Bill Stockton stătea deoparte şi savura acea ciocnire între 
Mary Phillips, doctorul Bulfinch şi Steve Baker. De altfel, părea 
un alt om faţă de cel care fusese la Cajamarca. Bărbieritul 
îngrijit şi câteva zile în care făcuse băi lungi duseseră la minuni 
în ceea ce priveşte înfăţişarea lui, iar hainele, sub directa 
îngrijire a lui Mary, se transformaseră într-un elegant costum 
tropical. 

În acel moment, însă, Bill era cu totul absorbit de felul în care 
altcineva era supus aceluiaşi chin prin care trecuse şi el. 

Doctorul Bulfinch deschisese portmoneul şi scosese la iveală 
un teanc mare de bancnote americane şi peruviene. 

— Suntem gata să plătim un preţ rezonabil pentru închirierea 
catârilor. Ar însemna foarte mult pentru noi. Am trecut prin 
multe până acum ca să ajungem aşa de departe, şi în mod sigur 
nu vrem să simţim că nu putem acoperi şi ultima parte a 
drumului doar din cauză că avem probleme cu închirierea unor 
catâri. 

Steve Baker scutură din cap. 

— Nu, răspunse acesta, nu aş putea să închiriez catârii nici 
măcar propriei mele mame. Mi-ar plăcea să vă ajut.. 

Doctorul Bulfinch îl întrerupse cu bruschete: 

— N-avem nevoie de ajutorul dumitale. Am închiriat catârii 
ăştia acum mai bine de o lună, printr-o telegramă. 

— Păcat, îi zise Steve. De atunci eu i-am cumpărat. Sunt 
miner şi am ce face cu ei. 

— Vrei să fii bun să mă asculţi în timp ce-ţi voi explica încă o 


dată care este situaţia noastră? rosti doctorul Bulfinch pe un ton 
pompos. 

— Sigur. 

— Sunt biolog, începu doctorul Bulfinch, de parcă prezenţa 
unui om ca el în jungla peruviană ar fi avut nevoie de vreo 
explicaţie. 

— Ştiu totul despre biologi, rosti Steve. Eşti un vânător de 
fluturi. 

Doctorul Bulfinch preferă să ignore comentariul şi continuă: 

— Doctorul Alexander Thorkel, spre care am pornit, este de 
asemenea un vânător... un biolog. 

— Sigur, încuviinţă Steve. 

— Doctorul Thorkel a făcut muncă de teren timp de doi ani în 
tabăra sa de pe malul râului Karana. 

Steve Baker îl privi pe savant cu un nou interes. Până în clipa 
aceea comentase toate afirmaţiile doctorului, însă acum înclina 
spre scepticism. 

— E o zonă foarte dură, rosti deodată, şi a alergat după fluturi 
cam multişor. 

Mary Phillips urmărise acel schimb de cuvinte cu cel mai 
mare interes. 

Ajunsese la concluzia că doctorul Bulfinch nu reuşise mare 
lucru şi că venise vremea să-şi încerce şi ea norocul. 

— Domnule Baker, începu, sunt convinsă că nu ai habar că 
doctorul Thorkel este cea mai de seamă autoritate în materie de 
structură moleculară organică. 

— Ei nu zău? rosti Steve amuzat. Bănuiesc că în continuare 
meseria a rămas aceeaşi brățară de aur. ` 

Baker îşi frecă bărbia îngândurat, privindu-l pe Bulfinch. In 
timp ce savantul era teribil de serios şi de îngrijorat de situaţia 
în care se aflau, Bill Stockton părea să se amuze copios. De 
altfel, acesta o prinse pe Mary de braţ, şi, când fata se întoarse 
spre el, îi zise în şoaptă: 

— Pe mine m-ai convins, să te văd cum o să-l vrăjeşti pe el. 

Mary îl privi supărată, dar îşi dădu seama că n-avea niciun 
sens să înceapă să se certe cu el. 

— Vrei mai mulţi bani pentru catâri, domnule Baker? întrebă 
deodată. 


Steve Baker păru să observe de-abia atunci frumuseţea fetei. 
Se întoarse spre ea şi, după ce o privi cu admiraţie făţişă, 
întrebă: 

— Şi tu eşti unul dintre doctori? 

Mary trecu cu graţie peste remarca lui şi continuă: 

— Dacă nu e vorba de bani, atunci ce altceva doreşti? 

— Vreau să vin cu voi, răspunse Steve Baker pe loc. 

Bill Stockton părea cel mai uimit de această întorsătură de 
situaţie. Îl privea pe omul acela cu o uimire neascunsă şi cu 
gura căscată. 

— Cum? 

Doctorul Bulfinch rosti aproape imediat, la fel de surprins: 

— E de-a dreptul ridicol! De ce? 

Steve ridică din umeri. Privirea i se mută de la doctorul 
Bulfinch spre Mary şi apoi se postă asupra lui Bill. 

— Ce contează de ce? rosti. Nimic din ceea ce vreţi voi să 
faceţi nu are sens. De ce trebuie ca prezenţa mea să deranjeze 
pe careva? 

Mary era gata să accepte inevitabilul, nu însă şi doctorul 
Bulfinch. Se întoarse spre Mary şi rosti cu aplomb: 

— E absolut inacceptabil. Doctorul Thorkel a cerut trei oameni 
anume, doar trei. 

Steve Baker, care se considera stăpân pe situaţie, rosti grav: 

— Cum vrei, doctore. Dacă vrei catârii, atunci mă iei şi pe 
mine. 

Mary n-avea chef şi de alte dispute, iar când doctorul Bulfinch 
observă că n-avea să primească vreun ajutor din partea ei, 
dădu uşor din cap, ridică din umeri şi răspunse: 

— În fond şi la urma urmei, e mai important să ajungem în 
tabăra lui Thorkel cu tot cu echipament. Probabil că deja se 
întreabă de ce întârziem. 

Steve Baker se scutură din letargie şi rosti vesel: 

— Perfect. V-aţi făcut cu un băiat de zahăr alături, care o să 
vă scutească de multe cheltuieli. Sunt gata să pariez pe voi, 
oameni buni, şi, dacă vor fi şi nişte profituri, atunci le vom 
împărţi între noi. 

Doctorul Bulfinch se arătă prea surprins ca să mai răspundă. 
Mary Phillips considera întreaga situaţie teribil de amuzantă şi, 


pentru prima oară de când se întâlniseră, ea şi Bill Stockton 
păreau să fie cu totul de acord. 

Steve Baker începu să latre ordine la oamenii care se 
îngrijeau de catâri şi care erau gata să se întoarcă la muncă, 
mai ales că siesta se terminase şi disputa se sfârşise. Aceştia 
începură să urce bagajele expediției pe spinarea animalelor. 


CAPITOLUL CINCI 


Curând însă deveni evident că plecarea era împiedicată de 
alte complicaţii de ordin practic. În timp ce băştinaşii se ocupau 
de pachete şi Steve Baker de proviziile pentru el şi oamenii săi, 
doctorul Bulfinch şi Stockton stăteau lângă o ladă care avea 
înăuntru echipament electronic. 

Bill era mai interesat de propriul bagaj decât de echipamentul 
expediției. În vârful vrafului de bagaje trona un fotoliu de 
răchită, preferatul său de acasă. 

Doctorul Bulfinch tocmai îşi făcea cunoscute sentimentele. 

— Dar este de-a dreptul scandalos! rosti cu emfază. 

— Ce naiba ţi se pare aşa de scandalos? se interesă Bill, 
proaspăt ieşit din răcoarea hanului în căldura din curte. 

— Cum poţi să-ţi închipui că voi renunţa la echipamentul 
ştiinţific ca să fac loc pentru fotoliul tău? Nu-i permise lui Bill să 
zică ceva, ci continuă încins: Asta-i ceva de-a dreptul absurd. 

Bill însă era foarte sigur de poziţia lui, aşa că puse mâna pe 
fotoliu şi răspunse înfuriat: 

— Nu mi se pare deloc absurd, pentru că n-am chef să mă 
lipsesc de un confort minim în următoarele şase luni. 

Steve Baker ieşi în grabă din han, dornic s-o pornească la 
drum cât mai repede, ca să poată profita de răcoarea serii. 

— Haideţi, băieţi, hotărâţi-vă o dată, le zise el. N-avem destui 
catâri pentru toate lucrurile astea. 

Doctorul Bulfinch se întoarse spre Mary, sigur că fata avea să- 
şi folosească influenţa pe care o avea asupra lui Bill. 

— Aici e toată unitatea mea de raze X, îi explică el. 

Mary se întoarse spre Bill. 

— Încerci numai să ne faci să întârziem. Şi zău că nu ştiu de 
ce. Credeam că vrei să faci treaba şi să scapi. 

Bill o privi profund jignit şi-i răspunse: 

— Ce pot să spun? Sunt gata de plecare. 

— Ai destule cunoştinţe ca să-ţi dai seama ce important e 
echipamentul doctorului Bulfinch pentru o astfel de expediţie. 

Bill se lumină la faţă şi rosti pe loc: 

— Sigur că da. 


Mary oftă uşurată. Însă imediat după aceea, chiar în timp ce-l 
privea, Bill îşi luă fotoliul, îl puse la umbră şi, fericit, se aşeză 
comod pe el. 

— Nu-i de făcut decât un singur lucru. Trebuie să luaţi cu voi 
echipamentul. Eu o să aştept aici. 

Mary se dezumflă pe dată. Puse mâinile în şolduri şi-şi plimbă 
privirea de la Bill la Bulfinch şi înapoi. Strânse din dinţi şi apoi 
rosti furioasă: 

— Din nefericire, doctorul Thorkel n-a cerut o unitate de raze 
X, însă are mare nevoie de un om cu pregătirea ta. 

Doctorul Bulfinch îşi dădu seama că n-avea de ales şi că 
trebuia să se resemneze, însă tonul îi deveni ca de gheaţă 
atunci când rosti: 

— Regretabil, dar cât se poate de adevărat. 

Când realiză că totul se aranjase, Steve Baker îşi văzu mai 
departe de treabă. Indienii munceau cât puteau de repede. In 
cele din urmă, chiar înainte să se lase înserarea, convoiul se 
puse în mişcare. 

Poteca pe care mergeau şerpuia de-a lungul pantei estice a 
muntelui, înspre jungla ce se vedea dedesubt. La baza pantei se 
vedea un gorgan îngust, ce se întrezărea uşor prin verdele 
copacilor. 

Deşi călătoria nu decursese chiar aşa de liniştit pe cât 
speraseră, acum, că se apropiau de destinaţie, doctorul Phillips 
şi doctorul Bulfinch se simțeau întrucâtva uşuraţi. Deşi, dacă ar 
fi ştiut ce-i aşteaptă, nu ar mai fi mers cu atâta încântare. Două 
zile mai târziu aproape că îşi atinseseră ţinta. Un indian bătrân, 
care cunoştea bine zona râului Karana şi nu lua în seamă 
poveştile spuse de semenii săi, se oferise să le fie călăuză, şi 
făcuseră drumul în timp record. 

Peruvianul, care mergea mândru înaintea lor, pe jos, era 
urmat îndeaproape de Steve Baker, călare pe primul catâr, în 
spatele căruia venea încet Bill Stockton, în fruntea grupului de 
savanţi ai expediției. 

Curând indianul îi scoase pe malul râului. Pe partea cealaltă 
se vedea o canoe părăsită, lângă care dormea liniştit un 
peruvian tânăr. 

Indianul adormit era Pedro Caroz, servitorul personal al lui 


Alexander Thorkel. Anticipând sosirea asociaţilor săi, doctorul 
Thorkel îl trimisese pe Pedro pe malul râului, ca să întâmpine 
echipa şi s-o conducă în tabără. Acesta era însoţit de prietenul 
său, o corcitură de câine pe nume Paco. 

Imediat ce călăuza echipei îl văzu pe indian, începu să strige 
la el ceva în dialectul din partea locului. Deşi nu reuşi să-l 
trezească pe băiat, zgomotul făcut de oameni şi catâri îl trezi pe 
câine, care începu să latre, curios. Câteva clipe după aceea, 
câinele începu să-l mârâie pe Pedro ca să se trezească. Călăuza 
râse văzându-l şi se întoarse să-i spună ceva lui Steve, care 
începu să traverseze râul. 

Înainte ca bătrânul indian să-l poată arăta pe Pedro, acesta se 
şi ascunsese în tufişuri, reapărând la puţin timp după aceea, 
convins că era echipa mult-aşteptată. 

Se convinse singur atunci când tot convoiul izbuti să 
traverseze cu bine albia râului. Mulţumit că invitaţii sosiseră 
teferi, Pedro o zbughi pe o potecă din junglă, urmat de câine, ca 
să-l anunţe şi pe doctorul Thorkel. Bătrânul indian se luă după 
el, conducând mai departe convoiul. Steve Baker îşi struni 
catârul şi rămase să-l aştepte pe Bill. 

Atunci când Stockton ajunse alături de el, Steve îi zise 
înfrigurat: 

— Călăuza zice că o să ajungem în tabără în mai puţin de 
zece minute. Noi doi părem să vorbim aceeaşi limbă. Pentru 
ultima oară, deci, suntem sau nu parteneri? 

Bill fusese bombardat cu astfel de întrebări încă de când 
Steve se alăturase grupului lor. Mary şi doctorul Bulfinch se 
amuzaseră de chinurile prin care trecea, însă lui nu i se părea 
deloc plăcut. În cele din urmă, iritat, îi răspunse: 

— Parteneri la ce? Nimeni nu caută vreo mină pierdută. 

— Eu ştiu altceva, insistă Steve. Eşti inginer şi ai experienţă în 
minerit. Doctorul Thorkel a trimis în mod special după cineva cu 
o asemenea calificare. Ba mai mult, colegii tăi au lăsat în urmă 
echipament ştiinţific important numai ca să-ţi poţi lua fotoliul cu 
tine. Pe mine nu mă păcăleşti. 

Americanul nu râse şi nu schiţă niciun gest. N-avea niciun rost 
să încerce să-l mai contrazică pe Baker. Atunci când acesta o 
luă înaintea lui, Bill rămase să-i aştepte pe doctorul Bulfinch şi 


pe Mary, spunându-le vesel: 

— Mai avem încă vreo jumătate de milă. 

Doctorul Bulfinch îl fixă cu o privire severă şi rosti cu 
gravitate: 

— Ce înseamnă asta, „vreo“? Nu există aşa măsurătoare, 
domnule Stockton. 

Inainte ca Bill să mai aibă ocazia să răspundă, doctorul 
Bulfinch i-o luă înainte, privind curios în jur. Însă Mary Phillips nu 
părea deloc grăbită. Işi opri catârul lângă al lui şi, cuprinzându-i 
mâinile între palmele ei, îi zise: 

— Bill, spune drept, mă urăşti pentru că te-am obligat să vii 
cu noi? 

— Până acum totul a fost în regulă, răspunse el vesel. Poate 
că într-o bună zi o să scriu şi o carte despre toată aventura asta. 

Mary îi studie chipul preţ de câteva secunde, privindu-i 
cearcănele întunecate. 

— Eşti supărat din cauza pachetului pe care l-am pierdut azi 
dimineaţă? Poate crezi că eu sunt de vină, nu? 

Bill scutură din cap. 

— Nu, nu sunt supărat. Nu e prima dată când băutura mi se 
duce naibii într-un râu. Sunt convins că n-ai avut nicio legătură 
cu incidentul ăsta. 

Mary Phillips ar fi vrut să-l sărute pe Bill, însă nu era sigură că 
lui i-ar fi plăcut aşa ceva, aşa că se decise să schimbe subiectul. 

— Nu eşti curios să vezi ce te aşteaptă? Faptul că vei lucra 
alături de cei mai mari biologi din lume? 

— Şi la ce voi lucra? se interesă Bill. 

— Păi, sigur e vorba de ceva cu adevărat important, altfel 
doctorul Thorkel n-ar mai fi trimis după noi. O să-ţi faci treaba... 
ne vei ajuta? 

Bill Stockton zâmbi sardonic. 

— Până acum ai reuşit să ţii totul în mişcare, nu? De ce-ţi faci 
griji tocmai acum? 

Imediat după asta, Bill o luă înainte, lăsând-o pe Mary în 
mijlocul potecii. Mintea ei încerca să înţeleagă care erau 
adevăratele sentimente ale lui Bill. Degeaba se străduise să-l 
aducă până acolo, dacă el refuza să colaboreze cu faimosul 
savant. lar, în acest caz, Mary era convinsă că vina avea să 


cadă numai asupra ei. 


CAPITOLUL ŞASE 


TABĂRA DOCTORULUI ALEXANDER THORKEL, în care se afla şi 
laboratorul experimental, ridicată pe un gorgan deasupra râului 
Karana, era extrem de primitivă. Însă, atâta timp cât clădirile şi 
echipamentul erau adecvate pentru micul său personal, 
savantului îi era suficient. 

Clădirea principală era mititică şi fusese construită din 
chirpici. Alături se vedea gura unei mine şi un fel de lift 
rudimentar. În jurul casei şi al minei era un fel de curte, în care 
se vedeau într-o parte câteva colibe ruinate. 

In spatele gurii de mină, jungla era ţinută la respect, cu mare 
greutate, de un fel de gard înalt de bambus. 

Uşa din spate a casei dădea chiar spre gura de mină, iar 
mobilierul era tipic tropical. O parte a casei era închisă tuturor 
cu o ușă grea de lemn şi nu avea decât o singură fereastră, bine 
închisă pe dinăuntru de un oblon solid. 

Atunci când micul convoi se apropie de casă, doctorul Thorkel 
nu era nicăieri la vedere. Însă imediat ce apăru Pedro, gâfâind 
după ce alergase atât, se simţi ceva mişcare în tabără. Paco, 
câinele, care ajunsese cu mult înaintea lui, tocmai fugărea nişte 
rozătoare din junglă care se aventuraseră pe-acolo. 

Sunetul care provenea din interiorul casei semăna cu mârâitul 
unui dinam, pe un ton foarte grav. 

Deşi ştia că doctorul aştepta sosirea savanților, Pedro se 
apropie de casă cu mare precauţie. In loc să intre, se mulţumi 
să bata discret în geamul oblonit. Dinamul păru să se înece o 
clipă, iar tonul grav deveni chiar mai gros. 

Dinăuntru, doctorul auzi ciocănitul discret al lui Pedro. În 
pofida zgomotului din laborator, doctorul Thorkel, ca 
majoritatea savanților, avea un auz foarte fin, devenind imediat 
atent la orice schimbare a fondului sonor. Doctorul se afla în 
acel moment în faţa unui panou cu întrerupătoare. Degetele 
sale agile tocmai ajustau câteva butoane. Înaintea lui se afla o 
ferestruică de mică ce dădea spre un container bine izolat. 

Reacţia iniţiată în spatele ferestrei de mică era un mister. Nu 
era de mirare că băştinaşii din vecinătate inventaseră fel de fel 


de istorii. Flăcările care izbucneau mereu în containerul izolat 
produceau o lumină verde fluctuantă, care creştea sau scădea 
în intensitate în timp ce Thorkel ajusta butoanele. Tonul 
dinamului creştea şi scădea, de asemenea, în funcţie de 
schimbările petrecute cu lumina aceea verde. 

Doctorul Thorkel, îmbrăcat în costumul său de protecţie, ar fi 
putut semăna, în ochii unui indian, cu un diavol. Acesta era 
făcut din plumb şi era la fel cu cel folosit de muncitorii care 
lucrau în medii radioactive. 

Când se întoarse, ca răspuns la ciocănitul lui Pedro, capul 
doctorului semăna cu cel al unui monstru, din cauza căştii în 
vizeta căreia se reflecta lumina cea verde. 

Dinspre fereastra oblonită se auzi imediat şi glasul lui Pedro: 

— Domnule doctor Thorkel... 

Presupunând că întoarcerea lui Pedro semnala şi sosirea 
colegilor săi, doctorul Thorkel răsuci butoanele şi închise 
instalaţia misterioasă. Apoi ridică vizeta căştii suficient cât să-i 
permită să vorbească. 

— Ce-i? strigă nerăbdător. 

— Venit oamenii, îl informă Pedro, chinuindu-se cu engleza. 

— Bine! răspunse doctorul. Vin şi eu imediat. 

Doctorul Thorkel îşi scoase casca de protecţie, lăsând la 
vedere capul bine ras, cu chipul bronzat şi cu trăsături greoaie. 

Doctorul avea pe nas nişte ochelari mici cu lentile groase, 
lăsând imediat impresia unui om cu o putere fizică şi mintală cu 
totul deosebită. 

Din felul în care se comporta în acel moment, era clar pentru 
oricine că numărase zilele de când trimisese mesajul Societăţii 
Ştiinţifice Americane şi până la sosirea colegilor săi. 

Atunci când deschise uşa, observă convoiul care de-abia se 
afla la poarta taberei. Câţiva pui şi o pisică neagră tocmai 
hălăduiau nepăsători prin curte, fără să bage în seamă 
patrupedele nou-sosite. Pedro avea s-o facă pe gazda cât timp 
el îşi scotea costumul de protecţie. Servitorul peruvian deja se 
postase la poartă ca să-i întâmpine pe Steve Baker şi pe ceilalţi. 

Imediat ce descălecară, cei patru nou-sosiţi se adunară în 
mijlocul curţii, privind în jur de parcă, în fine, ar fi ajuns în 
Grădina Edenului. În ochii tuturor strălucea curiozitatea. 


Doctorul Bulfinch de-abia aştepta să vadă laboratorul, la fel ca 
şi Mary Phillips. 

Bill Stockton şi Steve Baker erau mai interesaţi de gura minei, 
privindu-se reciproc cu încântare, de parcă toate suspiciunile lor 
fuseseră confirmate. 

Atunci când Pedro se apropie de ei, doctorul Bulfinch îşi drese 
glasul şi întrebă: 

— Unde e doctorul Thorkel? 

În clipa aceea Pedro părea mai interesat de ceea ce făcea 
Paco, câinele. Animalul alerga de-a lungul convoiului de catări şi 
îi adulmeca de la distanţă. Pedro îşi lovi coapsele şi strigă: 

— Paco! Vino! Câinele îi dădu ascultare, deşi cu o oarecare 
şovăială. Peruvianul se apropie de Steve şi întrebă: 

— N-ai văzut vreun cal cu pete? 

— Nu, răspunse acesta. Niciun fel de cal. 

Pedro dădu grav din cap, conştient de pierderea suferită. 
Paco o porni în fugă spre junglă. Pedro începu să-l strige 
neliniştit. Doctorul Bulfinch privea nerăbdător scena care se 
desfăşura înaintea lui. Pedro simţi şi încercă să le explice: 

— Câinele, să nu se piardă! 

— Atunci n-ai decât să-l legi, îi porunci doctorul Bulfinch. Pe 
mine mă interesează să-l găsesc pe doctorul Thorkel. Nu e aici? 

Peruvianul deveni deodată conştient de responsabilitatea sa 
de gazdă şi, făcând un gest larg spre casă, rosti plin de 
importanţă: 

— Vine acum. 

Mary şi Bill discutau pe un ton scăzut. Steve încerca să facă 
inventarul acelei tabere. Doctorul Bulfinch se tot foia neliniştit. 

Deodată, uşa casei se deschise şi doctorul Thorkel apăru în 
cadrul ei, îmbrăcat cu un costum alb de în, destul de şifonat. O 
porni spre grupul celor patru cu paşi repezi. Zâmbea prietenos. 

Doctorul Thorkel se apropie de doctorul Bulfinch cu mâna 
întinsă. 

— Doctor Bulfinch...? 

— Mă bucur să vă cunosc, doctore Thorkel, răspunse biologul, 
scuturându-i mâna. 

— M-aţi onorat venind aici, răspunse Thorkel. 

— Nu, onoarea este de partea noastră. 


Atenţia savantului pustnic se întoarse imediat spre Mary. 
Ridică mirat sprâncenele, cercetându-i silueta frumoasă. 

— Dumneata trebuie să fii doctorul Phillips... Ce curaj aţi avut 
să veniţi aici... 

— M-am bucurat nespus, răspunse Mary imediat, strângând 
mâna doctorului. 

Bill Stockton părea să se distreze excelent observând 
amabilităţile schimbate de savanţi. O clipă mai târziu, însă, Bill 
deveni conştient că acum el era centrul atenţiei şi că savantul 
realiza că era o mare diferenţă între el şi ceilalţi. 

— Doctorul Hardy, bănuiesc, nu? Eşti mult mai tânăr decât m- 
am aşteptat. 

Bill redeveni serios, spre uşurarea lui Mary, şi răspunse pe un 
ton grav: 

— Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, dar nu sunt 
doctorul Hardy. Numele meu e Bill Stockton. 

Mary interveni imediat cu explicaţia: 

— Doctorul Hardy s-a îmbolnăvit şi, pentru că n-am vrut să 
amânăm cumva experimentele, l-am cooptat în echipă pe 
domnul Stockton. 

Doctorul Thorkel se uită la cei doi, de parcă ar fi sesizat 
cumva legătura dintre ei, apoi zise spre Bill: 

— Sunt convins că eşti bine calificat. 

— Trecutul mi-a fost scrutat cu cea mai mare atenţie... începu 
Bill, zâmbindu-i lui Mary, însă atenţia lui Thorkel se îndreptase 
spre Steve Baker, care încă privea curios în jur. 

— Frumos cuib de nebuni v-aţi găsit aici. 

Doctorul Thorkel îşi schimbă puţin tonul atunci când rosti: 

— Nu ţin minte să fi cerut un al patrulea... 

— Domnul Baker deţine catârii. A insistat să vină cu noi 
pentru a putea avea grijă de animale, răspunse doctorul 
Bulfinch. 

Thorkel dădu din cap a înţelegere. După aceea se întoarse să- 
i privească pe Bill şi Steve, rostind grav: 

— Frumos din partea dumneavoastră că vreţi să ne ajutaţi. 

Imediat, îi luă pe după umeri pe doctorul Bulfinch şi pe Mary, 
conducându-i spre casă. 

În apropierea uşii, se auzi iar glasul lui Thorkel: 


— Bulfinch, ultima dumitale lucrare despre structura 
moleculară a țesutului organic m-a convins că eşti cel mai 
potrivit pentru a colabora cu mine în această fază a muncii 
mele. 

— Sunt onorat de două ori, rosti mulţumit doctorul Bulfinch. 

Cât merseră, doctorul Thorkel continuă să-i flateze şi să le 
expună motivele pentru care îi chemase. Mary privi în urmă şi 
observă cu uşurare că Bill venea după ei. 

— Nici nu vă puteţi imagina cât de bineveniţi sunteţi aici, rosti 
mai departe Thorkel, mai ales că v-am explicat deja că am 
trimis după voi pentru că ochii mei nu-mi mai permit să mă 
folosesc cum trebuie de microscop. 

— Şocant! făcu Bulfinch uimit. 

Mary atacă latura practică. 

— Nu puteţi face ceva pentru ochi, mai ales dacă aţi consulta 
un mare specialist? îl întrebă cu simpatie. 

— Trebuie să rămân aici până când îmi închei munca, 
răspunse Thorkel, altminteri, tot ce am realizat până acum ar fi 
în van. Bănuiesc că știți cum e. 

Cei doi oameni de ştiinţa cunoşteau prea bine devotamentul 
faţă de muncă în pofida slăbiciunii trupului. Stima pe care i-o 
purtau doctorului Thorkel crescu nemăsurat de mult. 

— Sunteţi cumva prea obosiţi ca să atacați prima problemă 
imediat? 

Doctorul Bulfinch se uită la Mary, care dădu uşor din cap. 

— Sigur că nu. 

Răspunsul îl mulţumi pe deplin pe savantul pustnic, care se 
apucă să pregătească microscopul şi câteva lamele. Imediat ce 
aşeză totul pe o masă, îi făcu semn lui Mary. Fata se apropie şi 
începu să regleze cu atenţie microscopul. Bulfinch şi Thorkel 
stăteau în spatele ei, privind cu atenţie operaţia aceea delicată. 

— Gata, rosti fata. 

Thorkel scoase o lamelă. 

— Vom numi proba asta specimenul A, rosti el. 

Mary luă lamela şi o aşeză cu grijă sub microscop. Când 
termină, doctorul Thorkel se întoarse spre Bulfinch şi zise: 

— Dacă vrei să fii amabil, colega. 

Bulfinch se aşeză în locul lui Mary la microscop, în timp ce 


Mary se retrase în spate. Se înroşise la faţă de surescitare. Chiar 
dacă încă nu cunoştea natura experimentului lui Thorkel, faptul 
că era acolo şi lucra cot la cot cu el şi cu Bulfinch o făcea să se 
înfioare de bucurie. Deodată mulţumirea i se risipi, făcând-o să 
se încrunte. Şovăitoare, îi lăsă pe cei doi savanţi şi ieşi iar în 
curte. 

Simţise că doctorul Thorkel urma să aibă nevoie de Bill 
Stockton în curând, iar acesta se făcuse nevăzut cu Steve când 
constatase că nimeni nu intra încă în casă, ci rămăseseră pe 
verandă. 

Mary îl descoperi pe Bill imediat, instalat confortabil în fotoliul 
său, la umbră. Când îl văzu, oftă uşurată. O clipă se temuse că 
acesta fugise în junglă, lăsându-i baltă. Se grăbi să ajungă lângă 
el, privind anxioasă spre cei doi savanţi. Acesta era momentul 
critic, în care trebuia să dovedească în mod limpede că putea 
să-l determine pe Bill să le ofere asistenţa tehnică dorită. 

— Vino, Bill, începu ea. Trebuie să-ţi aduci şi tu contribuţia. Eu 
te-am adus, eu sunt responsabilă de tine. 

Bill Stockton se foi neliniştit, o privi pe Mary printre pleoapele 
pe jumătate închise, apoi îi zise leneş: 

— Pentru asta ai avea nevoie de o turmă de oi sau de nouă 
copii. Atunci ai avea într-adevar de ce să-ţi faci griji. 

O clipă, Mary fu pe punctul de a plânge, însă reuşi să se 
stăpânească, ştiind că, deşi îl obligase pe Bill să vină cu ei, în 
clipa aceea era complet neajutorată. 

— Vrei să mă pedepseşti? îi zise pe un ton cald. 

— Nici vorbă, răspunse Bill. Singură te pedepseşti. Se aşeză 
mai bine în fotoliu, cu braţele sprijinite comod. Stau şi eu aici. 

Mary izbucni exasperată: 

— N-ai vrea să-ţi mişti fundul de aici? 

Acesta fu pentru Bill semnalul să se afunde şi mai bine în 
fotoliul său. O privi pe Mary cu amuzament şi-i zise: 

— Nu ştii că toţi marii savanţi lucrau întinşi pe spate? Columb 
stătea întins pe doc şi visa la călătoria sa în Lumea Nouă. 
Newton a descoperit legea gravitaţiei întins sub un măr, iar Rip 
Van Winkle, ăsta da bărbat... 

Mary ajunse la concluzia că era mai bine să-i cânte în strună, 
aşa că întrebă: 


— El ce-a mai descoperit? 

Bill căscă toropit, apoi îi răspunse: 

— Ştiinţa Somnului. 

Când Mary aruncă o privire în urmă, observă că Thorkel şi 
Bulfinch îşi continuau treaba. Thorkel tocmai scotea prima 
lamelă şi o punea pe a doua, iar trupul lui mare îi tremura de 
nerăbdare. 

Putea auzi şi ceea ce discutau. Doctorul Bulfinch tocmai 
comenta: 

— Structura celulară a acestui specimen este ceva mai 
compactă, dar încă în mod evident normală... 

Thorkel îl asculta cu satisfacţie. 

— Da, rosti el, punând sub microscop altă lamelă. Să vedem 
acum specimenul C... 

Bulfinch murmură ceva şi se apucă să studieze proba 
prezentată, care, în mod evident, arăta schimbări mari faţă de 
cea de dinaintea ei. 

— Aici se vede clar o deteriorare progresivă, chiar 
dezintegrarea structurii. 

Dacă Bulfinch crezuse că acest lucru avea să-l dezamăgească 
pe Thorkel, fu surprins de reacţia acestuia. 

— Bine! Foarte bine! răspunse Thorkel. Următoarea lui 
acţiune era şi mai greu de interpretat. Îl smulse pe Bulfinch de 
pe taburet şi strigă nerăbdător: Domnule Stockton, vino iute! 

Criza venise, iar Mary nu ştia ce să facă. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Numai Bill Stockton ştia că, de când ajunseseră în tabăra lui 
Thorkel, se jucase cu Mary de-a şoarecele şi pisica. li plăcea să-i 
vadă teama, iar atunci când auzi glasul surescitat al savantului, 
îi zise: 

— Pare pe muchie de cuţit. 

Glasul calm al lui Bill şi nepăsarea lui o înnebuneau pe Mary. 
Se uită la el, însă Bill nu părea să aibă de gând să se ridice. În 
cele din urmă îşi cobori glasul şi-i zise: 

— Te rog, nu poţi să refuzi... 

Bill păru să se decidă deodată. 

— Ba da, dacă aş fi nevoit să merg mai mult de zece paşi. Se 
ridică leneş şi o porni spre verandă. Mary, ca orice femeie, era 
furioasă, deşi Bill fusese de acord să coopereze. 

Doctorul Thorkel îl privea pe Bill cum se apropie, tremurând 
de nervi. Bill se aşeză pe taburet, la microscop. Mary şi Bulfinch 
rămăseseră în spatele lui, destul de neliniştiţi. Se întrebau dacă 
încrederea lui Fred Harper în Bill era justificată. 

Inginerul nu părea să fie conştient de tulburarea celorlalţi. 
Privi prin microscop şi rosti: 

— Celulele astea arată destul de ciudat... 

Doctorul Thorkel îl întrerupse cu bruscheţe: 

— Nu mă interesează opinia dumitale în privinţa structurii 
celulare. Spune-mi ceva ce ştii cu siguranţă. 

Bill îl privi pe savant o clipă, apoi rosti pe un ton calm: 

— Sigur că da. Cristale de fier. In mod sigur sunt teribil de 
mici, dacă nici la microscop nu apar ceva mai mărişoare... 

Inainte să fi putut continua, Thorkel se prăbuşi pe un scaun 

de lângă el, gâfâind ca după o cursă lungă. Când se mai linişti 
puţin, se întoarse spre Mary şi spre Bulfinch şi le explică: 
__— Vă rog să mă iertaţi dacă reacţionez puţin cam exagerat. 
Insă ceea ce mi-aţi spus tocmai îmi dovedeşte teoria în jurul 
căreia s-a desfăşurat munca mea din ultimii doi ani. Tăcu o 
clipă, întorcându-se spre Bill. lar ochii tăi, tinere, mi-au oferit 
indiciul cu privire la singura eroare pe care am făcut-o. 

Doctorul Thorkel îşi scoase ochelarii cu lentile groase şi-şi 


frecă ochii, foarte obosit. Bill Stockton părea să se fi molipsit de 
entuziasmul celor din jur. 

Se ridică în picioare, îl privi pe Thorkel şi zise: 

— Mă bucur că v-am fost de ajutor. Îi zâmbi lui Mary şi se 
apropie de ea. Mary Phillips nu ştia cum să interpreteze reacţia 
lui Bill. Se simţea sfâşiată de sentimente contradictorii: 
recunoştinţă şi furie, în cele din urmă îşi regăsi glasul şi-l 
întrebă: 

— Aşa ai de gând să faci mereu? 

Thorkel păru să revină în prezent. 

— Ochii ăştia, ce handicap! îi mărturisi lui Bulfinch. Cum m-au 
întârziat în toate aceste luni... Şi la ce călătorie v-au supus, 
prietenii mei. 

Bill de-abia aştepta să se întoarcă la fotoliul său. Mary îşi 
îndreptă atenţia asupra doctorului Thorkel. 

— Mai bine spus, un privilegiu, rosti ea. 

În acel moment în mijlocul lor se băgă Steve Baker, care îi 
zise pe un ton practic doctorului Bulfinch: 

— Nu putem ţine catârii în curte, o să ne mănânce toată 
hrana. 

Doctorul Bulfinch nu găsi o soluţie mulţumitoare pe moment, 
însă Steve continuă, adresându-se de această dată direct lui 
Thorkel: 

— Omul dumitale zice că e un soi de păşune pe lângă râu. O 
să mut catârii acolo. 

Atunci când spusele lui Steve îi alungară gândurile 
academice, Thorkel îşi puse ochelarii la loc pe nas şi se ridică. 
Apoi, pe un ton ce nu admitea replică, ce reuşi să surprindă pe 
toată lumea, rosti: 

— Nu va fi nevoie, domnule Baker. Convoiul dumitale va 
pleca mâine dimineaţă. 

Auzind spusele doctorului, Mary, Rupert şi Bill se întoarseră 
să-l privească muţi de uluire. Niciunul dintre ei nu ştia cum să ia 
acele cuvinte sau ce să spună. Thorkel, pe de altă parte, sigur 
pe sine şi cu planurile gata întocmite în mintea sa activă, se 
întoarse şi dădu să se retragă din cadrul acelui grup. 

— O să vă rog să mă scuzaţi, dar acum mă întorc la 
laboratorul meu. Am pornit o experienţă care are nevoie de 


atenţia mea constantă. Se înclină şi făcu câţiva paşi spre uşă. 
Chiar înainte să întindă mâna spre clanţă, se întoarse şi rosti: 
Sper ca mâine dimineaţă să-mi găsesc un minut liber ca să vă 
spun rămas-bun. Dar, dacă nu se va putea, vă rog să acceptaţi 
de pe acum expresia stimei şi recunoştinţei mele. La revedere. 

Rupert Bulfinch a fost primul care a reuşit să iasă din 
muţenie. O porni rapid pe urmele lui Thorkel şi, înainte ca 
acesta să fi apucat să închidă uşa, tună: 

— Încercaţi cumva să sugeraţi că m-aţi chemat pe mine, 
doctorul Rupert Bulfinch, să vin cale de zece mii de mile, doar 
pentru asta? făcu el, arătând spre microscop. 

Thorkel continua să fie stăpân pe situaţie şi nu se jenă să 
răspundă cu răceală: 

— Nu sugerez, doctore Bulfinch, ci declar un fapt. Se întoarse 
spre Mary şi spre Bill, apoi, înclinându-se politicos, continuă: în 
cea mai critică perioadă a muncii mele aţi putut să mă ajutaţi cu 
vederea dumneavoastră de experţi. Insă nu am nevoie şi de altă 
asistenţă. Acum o să vă rog să-mi permiteţi să mă întorc la 
munca mea. Mă absoarbe în cel mai înalt grad. La revedere. 

De această dată nimeni nu mai încercă să-l oprească pe 
savant. Uşa se deschise şi apoi se închise în linişte după el. 
Doctorul Bulfinch se uită spre Mary. Amândoi păreau loviți cu 
leuca în cap. Bill înghionti fata şi apoi îi zise cu umor: 

— Acum mergem acasă? 

Mary roşi violent şi ridică mâna, de parcă ar fi fost gata să-l 
pocnească pe Bill peste gură. Dându-şi seama deodată de 
umorul acelei situaţii, îl prinse de mână şi începu să 
chicotească. 

— Cred că o meritam. Dar nici tu n-ai fost tocmai maleabil, 
Bill. Cred că va trebui să ne arătăm şi noi un pic inflexibili. 

Doctorul Bulfinch rămase mai departe tăcut. Pentru el aceea 
fusese picătura care umpluse paharul. 

x xXx 


Noaptea tropicală, care se lăsa destul de brusc, părea să 
înconjoare cu binişorul tabăra doctorului Alexander Thorkel. 
Doctorul în cauză nici măcar nu mai ieşise din casă, iar silueta 
sa greoaie nu mai fusese văzută prin crăpăturile obloanelor. 

Savanţii de acolo, Bill Stockton şi Steve Baker se aşteptaseră 


la o mică explozie a cercetătorului pustnic, dar degeaba. Totuşi 
nici ei nu pierduseră vremea, ci descărcaseră pachetele 
voluminoase ce fuseseră legate în spinările catârilor. Se 
ridicaseră deja trei corturi. Unul mijlociu, pentru Mary Phillips, 
unul mai mare pentru Bulfinch şi echipamentul său, iar un al 
treilea pentru Steve şi Bill. Bagajul personal şi toate cutiile cu 
obiectele necesare în tabără se aflau de jur împrejurul corturilor. 
În mijloc era o masă pliantă înconjurată de scăunele. 

Doctorul Bulfinch era aşezat la masă, evocând întruchiparea 
descurajării ştiinţifice şi personale. Bill se aşezase în capul 
mesei, în apropierea lămpii cu gaz, şi se rădea cu o mână, în 
timp ce cu cealaltă ţinea o oglindă. 

Mary Phillips stătea alături de şeful ei, cu câte un ciorap ud în 
fiecare mână, părând foarte feminină. Tocmai venise de lângă 
ligheanul aranjat pe un scaun, al cărui spătar servea şi de 
frânghie de rufe, căci de el fuseseră agăţate la uscat alte trei 
perechi de ciorapi fini, de mătase. 

Era evident că doctorul Bulfinch se apropia de finalul unui 
discurs dezlânat în care-şi plânsese de milă. În acel moment 
bătu cu pumnul în masă cu hotărâre şi rosti: 

— Îţi spun, nu voi permite să fiu tratat în felul ăsta! Ce vor 
spune oamenii din New York şi din restul ţării? Nu voi permite să 
fiu tratat ca un comisionar! 

Mary Phillips îşi intră imediat în rolul de acum bine cunoscut. 
De când se angajase ca asistentă de laborator la doctorul 
Bulfinch, fusese nevoită mereu să-l ajute să treacă peste 
momentele proaste, în care sentimentele îi erau rănite. Era 
nevoită să admită că nu avuseseră niciodată de-a face cu o 
asemenea situaţie dificilă. Insă se simţea capabilă să îi facă 
faţă. 

— Dacă aş fi în locul dumitale, doctore Bulfinch, nu m-aş urni 
cu un pas de aici până când doctorul Thorkel nu mi-ar oferi 
absolut toate explicaţiile necesare! 

— Ai dreptate, draga mea, ca de obicei însă nu mă pot cobori 
într-atât încât să încep să mă cert cu el, răspunse Bulfinch cu 
încăpățânare. 

Bill Stockton se opri din ras şi îşi dădu şi el cu părerea: 

— Doctorul are dreptate. Thorkel nu ne vrea, aşa că cel mai 


bine ar fi să ne vedem mai departe de drum. 

Era evident că Mary nu era de aceeaşi părere. Făcu ghem 
şosetele şi le aruncă înapoi în ligheanul plin cu apă înspumată. 
Se întoarse furioasă spre Bill. 

— Pe tine treaba asta nu te înfurie deloc? 

Bill tresări, de parcă acea izbucnire era cu totul nedreaptă. 
Ridică din umeri, făcând-o pe Mary să se încrunte şi să se ducă 
să-şi spele din nou şosetele. 

— Ce rost ar avea? răspunse Bill. Când văzu că Mary îl ignora, 
se întoarse spre Bulfinch. Poate că mintea lui e deja 
suprasolicitată din cauza muncii. Se întâmplă adesea, când 
munceşti din greu şi prea mult, mai ales într-un asemenea 
climat. 

Mary îl privi cu neîncredere peste umăr, în timp ce întindea 
perechea de şosete pe spătarul scaunului. Bulfinch, care nici 
măcar nu fusese foarte atent la ce se petrecea în jur, rosti cu 
amărăciune: 

— Cred că mai degrabă se teme că ajutorul meu i-ar putea 
întuneca eforturile făcute până acum. Thorkel a fost 
întotdeauna extrem de gelos pe colegii săi. De aici şi vechea 
noastră rivalitate. Am crezut că această izolare l-a mai schimbat 
puţin. Dar i-a făcut mai mult râu decât bine, căci acum egoismul 
lui a devenit exacerbat. 

Bill nu părea să-l fi auzit pe Bulfinch, căci îşi continuă mai 
departe gândul: 

— Dar cine ştie? Poate că Thorkel exact atât a vrut de la noi, 
să-i confirmăm ce spera. 

Îşi şterse faţa cu un prosop, puse bine trusa de bărbierit, se 
întinse şi căscă cu poftă. Mary se întoarse spre ei furioasă. 

— Vă daţi seama, i se adresă ea lui Bulfinch, că, după ce am 
bătut atâta drum, încă nu avem nici cea mai vagă idee despre 
lucrările lui Thorkel? 

Cum termină de vorbit, se auzi un fâsâit sonor şi din cort 
apăru Steve Baker cu un zâmbet larg pe chip. 

— Poate că voi n-aveţi idee, dar eu am aflat deja. 

Bulfinch şi Mary îl priveau uimiţi, iar Steve simţi că era 
momentul să facă o pauză, care să mărească efectul spuselor 
sale şi să-i ţină pe ceilalţi un pic pe jar. Bulfinch izbucni deodată 


iritat: 

— Ei, ce e? Vreun secret? 

— Nu mai e, rosti Steve încântat. E o mină, aşa cum am 
bănuit chiar de la bun început... 

Doctorul Bulfinch se lăsă din nou pradă dezamăgirii. 

— Asta-i o mare prostie, rosti nemulţumit. 

— Crezi ce vrei, doctore, insistă Steve. Însă e limpede ca 
bună ziua că cineva s-a ocupat de minerit aici, încă de când 
indienii au ridicat zidul acela, rosti, arătând cu mâna spre zidul 
străvechi. 

Doctorul nu catadicsi să-i dea vreun răspuns. Mary însă nu 
avea stăpânirea lui, aşa că izbucni iritată: 

— Visezi, Steve. Orice ar face doctorul Thorkel, este clar că n- 
are legătură cu mineritul. 

Stoarse ciorapul şi se întoarse să-l întindă alături de ceilalţi. 
Steve însă n-avea de gând să se lase înfrânt. 

— Voi doi sunteţi greu de convins. Ridică o margine a cortului 
şi strigă: Hei, Pedro! 

Pedro se învârtise pe la marginea taberei încă de când cei 
patru oaspeţi îşi ridicaseră corturile. Sperând să aibă ocazia să 
se alăture acelui grup lângă foc, se îmbrăcase cu cele mai bune 
haine ale sale. Avea pe el nişte pantaloni roşii, cele mai 
frumoase sandale, şi pe chip, un zâmbet larg. Părul îi strălucea 
în lumina slabă. La chemarea lui Steve, ridică o armonică, în 
timp ce în cealaltă mână ducea un fel de carafă din lut. Zâmbea 
larg spre toată lumea. 

— Multă vreme nimeni fost aici, le explică el vesel, dar acum 
mulţi oameni... Facem o fiesta? 

Pedro puse carafa pe masă şi îşi pregăti armonica. 

— Hei, ia stai aşa, îl opri Steve. Mai întâi spune-le şi celorlalți 
de ultimul individ care a lucrat în mina de aici. 

— A murit, rosti Pedro. Dar asta a fost cu vreme multă în 
urmă. 

Steve se întoarse triumfător spre Bulfinch şi spre Mary, care 
ascultau cu atenţie spusele lui Pedro. 

— Aţi auzit? le zise el. 

— Prostii! răspunse Bulfinch. 

— Eşti singurul care a lucrat pentru doctorul Thorkel, de 


atunci? întrebă Mary. 

Pedro se întoarse spre fată, întristat deodată. 

— Numai Pedro... şi Mira Santiago. 

— Mira Santiago? repetă Mary curioasă. Şi ce s-a întâmplat cu 
ea? A murit, ca celălalt om? 

— Unii spun că a murit. Alţii că a fugit în junglă după ce 
doctorul a bătut-o şi a ars-o. Oamenii din Iquitos foarte 
superstiţioşi, zic că doctorul a vândut-o diavolului, rosti Pedro, 
care ridică mâinile şi, arătându-şi rozaliul palmelor, dădu din 
umeri. Mira a dispărut. 

Steve nu-şi putea lua gândul de la mină. 

— Poate că Mira asta a dispărut, dar mina e chiar acolo, chiar 
lângă zid. 

Din cauza insistențelor lui Steve, teama dispăru din mintea lui 
Pedro, care dorea să înceapă cu fiesta. Ridică puţin carafa în 
direcţia lui Mary. 

— Señorita, o să-ţi cânt ceva. Ştiu melodia asta de la străbunii 
mei, care o ştiu de la străbunii lor, puternicii incaşi. 

Bill, atras mai degrabă de plescăitul lichidului din carafă, mai 
ales că Mary avusese grijă să-i arunce toată băutura în râu, luă 
carafa şi o privi cu atenţie. 

— Aha, strigă el mulţumit, alcool din porumb! 

Mary era aşa de deprimată din cauză că-şi pierduse deja 
speranţa să fie recunoscută în lumea ştiinţei alături de doctorul 
Bulfinch, încât nu mai voia să ştie nimic de băutura lui Bill, 
muzica lui Pedro sau mina lui Steve. 

Doctorul Bulfinch părea mai confuz ca niciodată. Scutură 
obosit din cap şi rosti cu emfază: 

— Dintre toate încălcările gândirii ştiinţifice din ziua de azi, 
niciuna nu întrece bănuiala că Thorkel ar putea avea vreo 
legătură cu o mină! 

Toate acele discuţii dintre nou-veniţi nu însemnau nimic 
pentru Pedro. Începu să cânte încetişor câteva note triste. De- 
abia aştepta să-i vadă oprindu-se din vorbă, ca să înceapă să se 
distreze. Cum se părea că doctorul Bulfinch avusese deja 
ultimul cuvânt de spus, Pedro se grăbi să intervină: 

— Bine, acum o să bem şi-o să cântăm. 

Bulfinch se strâmbă dezgustat şi se ridică de la masă. 


Văzându-l că se îndrepta spre cort, Pedro îi strigă din urmă: 

— Señor, întoarce-te! O să cânt pentru tine! 

Savantul îl ignoră pe servitor. Pedro însă avea de gând să 
petreacă, aşa că se întoarse spre Mary: 

— Nu vrei să cânt pentru tine... puţin? 

Bill Stockton se distra de minune. Până în acel moment, Mary 
şi Bulfinch trecuseră cu uşurinţă peste orice obstacol. Bill se 
gândi să urmeze exemplul lui Pedro. Se întoarse şi-i şopti lui 
Mary: 

— Poate bem puţin? 

Mary se strâmbă şi rosti cu amărăciune: 

— Pentru ce? Pentru succesul expediției? 

Înainte ca Bill să-şi alunge zâmbetul de pe chip, Mary deja se 
îndepărtase şi intrase în cort. Când şi Steve Baker se pregăti să 
plece, Pedro privi disperat în jur. Cântecul de jale peruvian pe 
care se apucase să-l cânte se opri la jumătate atunci când îşi 
dădu seama că petrecerea lui se terminase chiar înainte de a 
începe. 

Bil însă tocmai se apucase să fredoneze cântecul lui, iar Pedro 
se lumină la faţă şi reîncepu să cânte. Bill turnă două căni cu 
alcool şi-i întinse una şi indianului. 

— Mai spune-mi câte ceva despre Mira, îl îmboldi Bill, după ce 
puse cana jos şi-şi şterse gura cu dosul mâinii. 

— Mira, menajera doctorului Thorkel, a venit din Cajamarca. 
Avea veri la Iquitos. Doctorul spus că a fugit. Pedro nu ştie de 
ce. Dar de ce să... faci griji pentru Mira? Femeile aduc doar 
necazuri. 

— Probabil că ai dreptate, râse Bill şi mai turnă un rând de 
băutură, fredonând mai departe cântecul lui Pedro. 


CAPITOLUL OPT 


ÎN CORTUL El, MARY PRIVEA DISPERATA ÎN GOL. Contase aşa 
de mult pe rezultatele acestei călătorii! Ştia că viitorul ei 
ştiinţific depindea de doctorul Bulfinch, iar acesta sigur n-avea 
s-o dezamăgească, dar, după ce făcuseră degeaba o călătorie 
de zece mii de mile, acest eşec avea să rămână ca o umbră 
permanentă între ei, în interiorul casei se vedea silueta 
doctorului Alexander Thorkel. Întunericul apăsător al nopţii nu 
părea să-l deranjeze absolut deloc. N-avea nevoie de strălucirea 
stelelor sau de lumina palidă a lunii, ce tocmai se ridicase pe 
cer. 

El îşi producea propria lumină. Silueta sa imensă era aşezată 
din nou în faţa mesei de lucru. Trupul îi era acoperit din nou de 
costumul de protecţie, care-l făcea să semene cu un cavaler 
medieval. 

În cortul său din curte, rivalul de ani de zile al doctorului 
Thorkel, eminentul doctor Bulfinch, tocmai scria ceva pe un 
carnet. Carnetul era sprijinit de genunchii ridicaţi şi pe foaia 
albă stătea deja scris foarte îngrijit: 


„Doctore Thorkel, 
aceasta este o înştiinţare oficială prin care vreau să îţi aduc la 
cunoştinţă că nu voi tolera un asemenea tratament lipsit de 
curtoazie...” 


Citi din nou ceea ce scrisese. Cuvintele nu păreau capabile să 
exprime cu adevărat ceea ce gândea. Rupse foaia şi o luă de la 
capăt. Cortul era plin de astfel de ghemotoace de hârtie. 

Dintre toţi membrii grupului sosiți acolo în acea dimineaţă, 
numai Steve Baker era singurul care părea să ştie ce are de 
făcut. Mai mult, în clipa aceea tocmai plecase la acţiune pe cont 
propriu. Mai întâi se retrăsese în cort, pentru a-i înşela pe cei 
care poate îl urmăreau. Apoi, după ce aşteptase acolo o vreme, 
îşi luase lanterna şi ieşise tiptil, ascuns în umbra străvechiului 
zid. 

Devenise foarte precaut cu cât se apropia mai mult de gura 
minei. Baker privi în jur, apoi se strecură înspre gaura din 


pământ. 

O clipă, zona din faţa lui se lumină deodată în verde. Steve se 
ascunse şi se întoarse să privească spre casa lui Thorkel. 
Fereastra dinspre partea aceea nu era complet închisă, ceea ce- 
i permitea lui Steve să vadă strălucirea venită dinspre maşina la 
care lucra doctorul. 

Simţi deodată cum i se făcea părul măciucă în cap, în timp ce 
era copleşit de un val de panică. Poate că o parte dintre 
poveştile pe care le spuneau băştinaşii despre straniul doctor 
erau adevărate. Poate că Mira Santiago nu fugise în junglă. Era 
foarte posibil ca biata fată să fi fost într-adevăr torturată de 
doctorul Thorkel. 

În pofida acelor gânduri negre, avariţia şi curiozitatea lui 
Steve erau mai puternice şi îl îmboldeau în continuare să afle 
tot ce se putea despre mina aceea. 

Se târî până la gura minei şi se apucă să examineze micul lift. 
Acesta era primitiv şi în mod clar construit de băştinaşi. La 
cuşca de lemn fusese legată o frânghie nouă, care era ataşată 
la micul troliu de deasupra şi care cobora până în adâncul 
minei. Maneta troliului era bine prinsă cu altă frânghie, ceea ce 
însemna că cea principală, aflată în put, suporta o greutate 
considerabilă. 

Acest lucru în sine nu era deloc deosebit, dar ceea ce stârni 
curiozitatea lui Steve Baker era un tub metalic, gata ruginit. 
Acesta se întindea de la colţul casei şi dispărea în adâncul 
minei. Din câte îşi dădea seama Steve, acest tub era singurul 
care făcea legătura între experimentele doctorului şi mină. Tot 
ce se găsea împrejur nu erau altceva decât rămăşiţe lăsate 
acolo de ultimul miner care abandonase săpăturile la mină. 

Acum, când se afla aşa de aproape de țelul său, Steve 
reacţiona imediat la orice sunet provenit din casă. Atunci când 
zumzetul dinamului creştea în intensitate, lumina aceea verzuie 
părea ceva mai puternică. Deşi de când se apropiase de zona 
aceea văzuse deja câteva astfel de fulgerări, tot tresărea de 
fiecare dată când apărea una nouă. 

În cele din urmă izbuti să-şi stăpânească frica şi aruncă o 
privire în gura minei. Era aşa de întuneric încât nu putea vedea 
nimic. În cele din urmă, culese o piatră de pe jos şi o aruncă în 


puț. Ciuli urechea deasupra lui şi rămase să asculte cu atenţie. 
Dură ceva până când auzi un sunet foarte slab provenit din 
adâncuri. 

— E adânc ca naiba, murmură el. 

Deodată un bec suspendat deasupra puţului se aprinse, 
luminând întreaga scenă. Steve sări în sus de spaimă. Reuşi 
însă să se ascundă, de bine, de rău, în spatele unui butoi spart. 

Un moment după ce Steve se ascunsese, uşa din spatele 
casei se deschise şi în pragul ei apăru doctorul Thorkel, 
îmbrăcat în costumul său de protecţie. Steve avea impresia că 
doctorul se uita direct la el, aşa că încercă să se facă cât mai 
mic în spatele butoiului. 

Dacă doctorul îl văzuse pe Steve ascuns acolo, nu o arătă 
nicicum. lşi scoase tacticos casca, o aşeză pe o bancă din 
apropiere, apoi începu să tragă cuşca liftului. 

Steve reuşi să-şi domine teama ca să privească cu ochi avizi 
de curiozitate la ceea ce se petrecea înaintea lui. În cele din 
urmă, cuşca de lemn ajunse la buza minei. Înăuntrul ei se afla 
un fel de prelungire moale a tubului ce se întindea prin curte, un 
fel de furtun. 

Steve era măcinat de teamă şi curiozitate. Savantul făcu nişte 
ajustări la gura furtunului, pe care-l cobori apoi la loc. 

In dorinţa sa de a vedea mai bine ce se petrecea, Steve se 
propti prea tare de butoi, care trosni sonor, în semn de protest. 
Doctorul Thorkel ridică privirea şi începu să cerceteze locul cu 
atenţie. Urechea sa fină nu detecta nimic suspicios. Mulţumit, 
Thorkel blocă troliul, apoi o porni înapoi spre casă. 

Lui Steve îi era teamă să iasă din ascunzătoarea sa când 
becul de deasupra minei era încă aprins. În cele din urmă se 
stinse. Steve rămase locului, de teamă ca nu cumva savantul 
să-l pândească de la fereastră. Când observă silueta greoaie a 
acestuia mişcându-se domol prin faţa ferestrei, nu mai pierdu 
timpul, ci ţâşni înapoi spre tabără, oprindu-se la vreo sută de 
metri de corturi, ca să râdă de propria-i frică. După ce-şi trase 
sufletul, se întoarse şi se strecură înapoi spre mină. 

Privind mereu peste umăr, se lăsă în genunchi şi începu să 
culeagă bucăţi de minereu, pe care le băga iute în buzunar. 

In casă, fără a şti că mica sa expediţie până la gura minei 


fusese atent observată, doctorul Thorkel tocmai îşi punea la loc 
casca de protecţie. Deşi nu mai dormise de mai bine de treizeci 
de ore, zelul care-l anima îl obliga să muncească cu furie. 
Mâinile i se mişcau cu viteză peste panoul de control, 
schimbând mereu frecvenţa şi intensitatea fulgerelor verzi. 

La masa din centrul taberei, Pedro Caroz şi Bill Stockton 
continuau să sărbătorească. Bill era într-o dispoziţie de zile mari 
şi, dacă Mary l-ar fi văzut în acel moment, şi-ar fi dat seama că 
n-avea nicio şansă să-l mai salveze. 

Bill şi Pedro goliseră pe jumătate carafa de băutură. Oricum, 
erau amândoi băutori cu experienţă şi ajunseseră în acel stadiu 
în care, deşi nu erau beţi, deveniseră bine-dispuşi. 

Între două sorbituri, Pedro se străduia să prindă un ritm nou 
la armonică. Încheie ultimul acord cam abrupt, făcându-l pe Bill 
să scuture din cap. 

— Nu, Pedro, nu era aşa. Fii atent la mine, rosti şi începu să 
lălăie dezlânat o melodie. 

Steve Baker nu voia să audă de muzică şi, mai ales după ce 
reuşise să descopere atâtea lucruri, nu-i păsa deloc de eforturile 
depuse de Pedro. Se apropie de masa lor, de-abia reţinându-şi 
surescitarea. Înainte ca Bill sau Pedro să-l poată opri, începu să- 
şi deşarte buzunarele de minereul şi rămăşiţele găsite lângă 
gura minei. Îşi puse mostrele în faţa lui Bill. 

— Ei, ce ţi-am zis eu, e ceva dubios aici, rosti el înflăcărat. 

Bill Stockton îl privi dezinteresat şi continuă să cânte la 
unison cu Pedro. Peruvianul nici nu-i dădea atenţie lui Steve. Se 
încruntă şi întrebă serios: 

— Nu cumva era „lra-lra“? 

Inginerul dădu din cap serios şi-i răspunse: 

— Nu, nu. Aici o iei în sus, şi pe urmă în jos. Ascultă... 

Începu să fredoneze din nou, arătând cu un deget unde 
trebuiau luate nişte note mai înalte, deşi glasul nu-i permitea o 
asemenea performanţă. 

Steve Baker nu mai putea suporta o aşa lipsă de interes. Puse 
o mână grea pe umărul lui Bill şi începu să-l scuture fără 
menajamente. Glasul îi răguşise de emoție. 

— Să testăm minereul ăsta, ca să ştim şi noi cum stăm. 

Bill Stockton continuă să cânte, atent numai la Pedro. Steve 


n-avea de gând să se lase mai prejos. Fugi spre cortul pe care-l 
împărțea cu inginerul, luă trusa de testare şi reveni la masă într- 
un suflet. 

— Nu seamănă cu niciun minereu văzut până acum, strigă 
spre cei doi cheflii. 

Pedro încercă câteva note, apoi, zâmbind fericit, reluă 
melodia. 

— Asta e! declară Bill entuziast. Ai prins-o! 

Pedro începu să cânte noua melodie cu vigoare sporită. Bill 
era încântat. Dar Steve Baker era la sfârşitul răbdării. Îl trase pe 
Bill de braţ. 

— Haide, îi zise rugător, e totul pregătit. 

— Ultima dată când am auzit melodia asta, eram la 
Paramaribo, rosti Bill, ignorând în continuare orice altceva. |ţi 
place? 

— Nu, răspunse Steve cu duritate. Acum, Bill, ce-ar fi să te 
ocupi de minereul ăsta? 

Steve Baker se temea ca nu cumva doctorul Thorkel să iasă 
deodată din casă şi să descopere că cineva tocmai făcuse un 
raid pe la mina lui secretă. 

Bill Stockton îşi eliberă braţul şi se apropie de Pedro, rostind 
înciudat: 

— Lui Steve nu-i place muzica noastră. Hai s-o încercăm la 
fratele Bulfinch! 

Pedro era gata de orice, aşa că, fără a se întrerupe din cântat, 
se apropie de cortul doctorului Bulfinch. Steve venea după ei, 
trăgându-l de mânecă pe Bill. Când toţi trei ajunseră la Bulfinch, 
Bill îl sfătui pe peruvian: 

— Acum, Pedro! 

Pedro începu să cânte. În cort, doctorul Bulfinch, înfăşurat 
bine într-o pătură, continua să încerce fel de fel de formule 
pentru a-i spune lui Thorkel cât mai exact ce părere avea 
despre el. Îi privi pe cei trei încruntat şi urlă: 

— Plecaţi de aici! Acum! 

Bill se încruntă la rându-i, apoi se întoarse spre Pedro: 

— Nici lui nu-i place. Privi nehotărât spre cortul lui Mary. 
Pedro îi simţi ezitarea şi încercă să-l ajute: 

— Pentru femei, muzica e magnifică. 


Steve era bun de legat. Privea înnebunit de la masa pe care 
era trusa şi minereul la oamenii dinaintea sa. 

— Hai înapoi să testăm minereul ăla. Mai bine să aflăm 
despre ce e vorba înainte să ne alunge Thorkel mâine 
dimineaţă. 

Însă Bill Stockton se gândea la alte lucruri, mult mai plăcute, 
în timp ce se apropia de cortul lui Mary. Pedro încetase să 
cânte, ca să poată începe din nou. 

— Îi dau drumul? întrebă el. 

— Nu, răspunse Bill. Încearcă să cânţi ceva mai domol acum. 

— Bine, se învoi Pedro. 

Când începu să cânte, Mary apăru în deschiderea cortului. 
Deja suportase mai multe decât putea îndura, şi acest lucru se 
vedea limpede pe chipul ei. Însă Bill nu era atent. Se apropie de 
ea în paşi de dans şi-i zise vesel: 

— Pune-ţi pantofii de dans, fată, de-abia aştept să te fac un 
tango. 

— Încetează! urlă Mary la el. 

Micul peruvian era uluit. Muzica se opri pe dată. Mary îşi 
pierdu controlul şi izbucni într-un plâns cu sughiţuri. Se întoarse 
şi se ascunse în interiorul cortului. Bill se dezmetici deodată. Nu 
mai stătu pe gânduri şi intră în cort după ea. 


CAPITOLUL NOUĂ 


MARY SE ARUNCASE PE SALTEA ŞI PLÎNGEA nestăpânit. 

Bill tuşi uşor. Mary ridică privirea şi-l văzu. O clipă rămase 
fără grai. Ochii îi erau plini de lacrimi. Glasul îi răguşise. 

— Pleacă, te rog, îi zise printre suspine. 

Aşteptându-se ca Bill să plece de acolo imediat, îşi îngropă 
capul în pernă şi continuă să suspine. Când îşi dădu seama că 
Bill nu se urnise din loc, se ridică şi, sprijinită în coate, începu 
să-i explice: 

— Voiam să stau aici şi să lucrez. lar acum... s-a terminat 
totul. 

Atunci când Mary izbucni iar în lacrimi, Bill, observând că 
batistuţa ei dantelată nu făcea deloc faţă acelui potop, începu 
să se scotocească prin buzunare, scoțând la iveală o batistă 
curată, însă, neobişnuit să vadă fetele plângând, nu prea ştia 
cum să i-o ofere. 

Domnişoara savant rosti mai departe, printre hohote: 

— Tot ce mi-am dorit şi am sperat e distrus. Totul! 

Bill avu o clipă sentimentul că şi el era inclus în acel „totul”, 
dar nu era tocmai sigur şi nici nu putea determina cu exactitate, 
în clipa aceea. Izbucnirea eminamente feminină a lui Mary îl 
dăduse peste cap. Nu mai era savanta puternică ce-i comanda 
pe ceilalţi muritori, ci numai o femeie, o femeie ca oricare alta! 

Această descoperire îl uluise pe Bill. 

Se lăsă în genunchi alături de salteaua ei, întinse o mână şi îi 
zise uşor: 

— Ascultă, scumpo, acum te porţi ca un copil. Savanţii cei 
mari nu plâng din orice fleac. 

Mary încercă să se stăpânească, fără a reuşi prea bine. 

— Ba plâng şi ei! Nu văd de ce eu ar trebui să fac excepţie. 
Steve caută Dumnezeu-ştie-ce fel de mină, provocând necazuri 
încă şi mai mari, cei doi doctori se urăsc, iar tu te bucuri de 
întreaga situaţie! 

Fulgerul de mânie care apăru în ochii fetei atunci când rostise 
ultimele cuvinte aproape că-l blocă pe Bill, care-i întinse timid 
batista şi se ridică în picioare. 


Mary se ridică la rândul ei, gata să-l înfrunte pe inginer. 

— Nici măcar nu-ţi pasă! strigă ea isterizată. Eşti fericit 
nevoie mare pentru că trebuie să ne întoarcem! 

Bill Stockton simţi că fata era gata să explodeze. Îi mângâie 
uşor umărul. 

— la-o domol... îi zise pe un ton blând. 

— Nici vorbă de aşa ceva! izbucni Mary. 

Imediat după aceea, lui Mary îi păru rău că urlase la el. 
Câteva clipe continuară să se înfrunte în tăcere, apoi Mary se 
apropie de el şi-i zise pe un ton aproape normal: 

— După tot ce s-a întâmplat, tu ţopăi de bucurie şi strigi din 
două în două minute că trebuie musai să plecăm de aici mâine! 

— Tot va trebui să plecăm undeva, răspunse Bill foarte 
practic. 

Mary însă se gândea la altceva. Acum, că văzuse şi acea 
latură neobişnuită a lui Bill, era gata să se consulte cu el. 

— Dacă am putea aştepta, măcar încă o zi, poate că cei doi 
doctori ar putea să-şi rezolve disputa, poate că în cele din urmă 
s-ar putea rezolva cumva. 

Mary se simţea din nou stăpână pe sine. Începu să se joace 
preocupată cu nasturele de la buzunarul hainei lui, care în cele 
din urmă cedă şi se rupse. Bill izbucni în râs, ceea ce o stârni iar 
pe Mary. 

— Nu! Tu trebuie să te întorci la indigena ta, dacă s-ar putea 
chiar în clipa asta! 

In clipa aceea, Mary descoperi că batista cu care-şi ştergea 
ochii nu-i aparţinea, aşa că i-o înapoie lui Bill fără discuţii. 

Bill o luă şi rămase tăcut, ca un copil pedepsit pe nedrept. În 
cele din urmă găsi destul curaj ca să-i zică: 

— Ascultă, dacă nu mai plângi, eu nu mai vorbesc de plecare. 

Doctorul Mary Phillips îl privi uimită. 

— Bine, n-o să mai plâng, încuviinţă ea. 

— Atunci nici eu nu mai vorbesc de plecare, răspunse Bill. Şi 
termină cu suspinele. 

Inainte ca Mary să mai spună ceva, Bill se întoarse şi ieşi din 
cort. Pe chipul lui Mary înflorise deja un zâmbet mulţumit. Inima 
îi redevenise uşoară şi se simţea satisfăcută. 

x xXx 


Pedro şi Steve rămăseseră în faţa cortului, aşteptându-l pe 
Bill. 

În clipa în care ieşi, peruvianul se apropie de el, cu armonica 
în mână, şoptind agitat: 

— Era furioasă pe noi? 

Prospectorul, care încă se mai gândea la importanţa 
descoperirilor sale, îl privi pe Bill curios şi întrebă: 

— Ei, ce zici? O facem acum? 

Pe chipul lui apăruse un zâmbet de cunoscător şi, fără să mai 
stea pe gânduri, o porni înaintea tuturor spre masa pe care se 
aflau mostrele şi aparatele necesare pentru cercetarea lor. 

Din păcate, îi deveni foarte curând evident că Bill nu avea nici 
cea mai mică intenţie să examineze rezultatele expediției lui 
până la gura minei. Inginerul trecu pe lângă masă şi se îndreptă 
cu paşi repezi spre cortul pe care-l împărțeau. 

Steve încă mai privea după spatele lat al inginerului atunci 
când ajunse şi micul peruvian lângă masă. Proprietarul catârilor 
dădu din umeri, îl prinse pe Pedro de braţ şi-l întrebă: 

— Auzi, a mai rămas niscaiva băutură în carafa aia? 

Bill trecu de cort mergând încet, cu mâinile în buzunare. Când 
ajunse la gardul de bambus care înconjura gura minei, nu stătu 
pe gânduri, ci deschise poarta imediat. Dinspre fereastra casei 
se auzea zumzetul dinamului. Hotărât, Stockton o porni cu paşi 
mari spre casă. 

Ignoră cu totul mina, căci atenţia îi era îndreptată numai spre 
uşa din spate. In clipa în care ajunse în faţa ei, începu să 
ciocănească tare în ea. Reacţia a fost cea dorită, căci doctorul 
Thorkel îşi opri aparatele şi-şi scoase casca de protecţie, 
apropiindu-se greoi de uşă. 

— Cine-i acolo? 

— Eu... Bill Stockton, strigă inginerul. 

— Pleacă! Sunt ocupat, se auzi glasul tunător al lui Thorkel. 

— Nu mi-ar plăcea deloc să bat aşa toată noaptea, insistă Bill, 
dându-se înapoi atunci când îşi dădu seama că savantul nebun 
se pregătea să deschidă. Atunci când uşa grea se dădu în lături, 
Bill era deja pregătit să intre în casă. Însă doctorul Thorkel, în 
loc să-l lase pe inginer să intre, făcu un pas peste prag, 
împingându-l la loc în curte, închizând cu grijă uşa în urma lui. 


— De ce mă deranjezi? 

Cineva mai slab de înger ca Bill ar fi plecat de acolo imediat, 
dar nu şi inginerul, care părea decis să-şi susţină cauza. 

— Doctore Thorkel, începu el, ce-ai zice dacă ne-ai mai lăsa 
să stăm pe aici o vreme, până când toată lumea o să se simtă 
ceva mai împăcată cu situaţia? 

Doctorul Thorkel dădu din umeri cu graţia unui elefant 
constipat şi răspunse înfuriat: 

— Nu! Nu! Este ceva de-a dreptul imposibil. 

— Acum câteva zile în plus nici că mai contează, insistă Bill. 

Doctorul Thorkel adoptă deodată tonul unui părinte care n- 
avea de gând să facă niciun compromis cu copilul său. 

— Dragul meu prieten, repet încă o dată, este ceva imposibil. 

Bill arătă cu capul spre corturile încă luminate aflate în curtea 
cea mare. 

— Sunt destul de înfuriaţi ca să mai rămână un timp, 
indiferent dacă vă place sau nu. 

Afirmația lui avu efect imediat asupra savantului, care se 
arătă sincer tulburat de această veste. Îl privi încruntat pe 
inginer, încercă să-şi recapete cumpătul şi apoi rosti cu 
gravitate: 

— În acest caz, bunul meu prieten, este ceva ce ar trebui să 
ştii. Am încercat să ascund totul pentru binele vostru, dar, 
pentru că insistaţi în dorinţa voastră de a mai sta pe aici, o să-ţi 
spun. 

Pe Bill îl trecură fiori reci pe spate în timp ce privea fix spre 
ochelarii cu lentile groase ce ascundeau ochii strălucitori ai 
doctorului. 

— Nu cred că înţeleg prea bine, rosti Bill. 

— Dar e foarte simplu, continuă doctorul. Munca mea aici 
este legată de bolile tropicale. Ridică deodată mâinile în faţa lui 
Bill, ca pentru a-l împinge, apoi continuă: în timp ce dumneata 
şi ceilalţi eraţi pe drum încoace, m-am molipsit de una dintre 
cele mai contagioase dintre aceste boli. 

Bill digeră informaţia, încercând să-şi dea seama cât adevăr 
era în spusele doctorului. Plin de scepticism, răspunse: 

— Şi de ce atâta mister? De ce nu ne-ai spus de la bun 
început? 


Savantul se aşeză pe treapta de sus, apoi, privindu-l pe Bill, 
răspunse cu blândeţe: 

— Doctorul Bulfinch şi doctorul Phillips sunt oameni de ştiinţă. 
Dacă ar fi ştiut de acest lucru, nu m-ar mai fi părăsit, ar fi rămas 
aici ca să mă ajute. Dar nu se poate să rămână aici, mai ales 
fata asta, aşa de frumoasă. Trebuie să mă lase în plata 
Domnului. 

Bill îl privea pe savant cu sentimente amestecate. Când 
Thorkel observă că inginerul nu era tocmai convins, continuă: 

— Vrei să aprinzi un chibrit, domnule Stockton? 

Bill scoase din buzunar cutia de chibrituri şi aprinse un băț. La 
flacăra mititică, Thorkel îşi ridică mâneca acelui costum de 
protecţie, arătându-şi braţul acoperit de ţesut umflat, de un 
roşu aprins. Atunci când chibritul se stinse, inginerul cel dur se 
simţea cuprins deja de greață. 

— E groaznic, bâigui el. Ciudăţenia locului acela se abătu 
asupra lui deodată. Doctorul Thorkel profită de groaza lui şi se 
retrase înapoi spre uşa laboratorului. 

— Noapte bună, domnule Stockton, îi mai zise. 

Bill murmură ceva şi o porni înapoi spre tabără. 

In spatele lui, uşa se închise, iar zumzăitul dinamului crescu 
în intensitate, laolaltă cu fulgerele acelea verzi şi ciudate. Bill 
văzu pentru o clipă silueta lui Mary profilată pe peretele 
cortului, însă îşi întoarse atenţia asupra adăpostului doctorului 
Bulfinch. 

Când ajunse lângă el, Stockton se opri. 

— O să mă îngrijesc de împachetarea lucrurilor, rosti cu 
duritate. 

Bulfinch privi către intrarea în cort, unde se afla inginerul, şi 
răspunse: 

— Eu zic să nu te mai osteneşti atâta, tinere. Am decis să mai 
stau. 

Inainte ca Bill să mai aibă răgazul să spună ceva, Bulfinch 
dădu pătura deoparte, aruncă toate hârtiile mâăzgălite pe jos şi 
se apropie de el. 

— Mi-e teamă că nu-ţi dai seama ce faci, insistă Bill. O supui 
pe Mary, pe doctorul Phillips, tuturor primejdiilor acestei jungle. 

Chiar în timp ce ei discutau, Mary, complet îmbrăcată, îşi 


aranja părul în oglinda fixată în faţa cortului. Fata nici n-ar fi 
avut cum să nu-i audă cum se răsteau unul la altul. Agitată, 
renunţă la oglindă şi se repezi într-un suflet spre cei doi. 

Întunecimea grea a nopţii tropicale ceda tot mai mult teren în 
faţa zorilor. În acel moment, doctorul Bulfinch îl privea 
încrâncenat pe Bill, spunându-i cu duritate: 

— După o noapte de nesomn, am ajuns la concluzia că poziţia 
pe care o am în lumea ştiinţei nu-mi permite să plec până când 
nu voi primi o explicaţie adecvată a tuturor activităţilor 
doctorului Thorkel. 

Bill nu se lăsă nici el mai prejos: 

— Am motivele mele, bine întemeiate, pentru a vă cere să 
plecăm de aici cât mai repede şi fără niciun fel de discuţie de 
prisos. 

— Numeşte unul dintre aceste aşa-zise motive, insistă 
doctorul Bulfinch. 

Bill, care deja o văzuse pe Mary venind, răspunse pe un ton 
lipsit de convingere: 

— Păi, nu suntem doriţi aici. 

Bulfinch fornăi dezgustat, după care îi întoarse spatele şi 
plecă. Bill se întoarse spre Mary, care-l privea cu dispreţ. 

— Promisiunile tale nu sunt de durată, nu? rosti ea cu 
amărăciune. 

Bill trecu imediat în apărare, ştiind că se afla într-un 
dezavantaj clar. 

— Dar n-are absolut niciun rost să mai stăm pe aici. Ce mama 
naibii mai contează acum? 

— Dar pentru dumneata contează vreodată ceva? 

— Nu, de obicei nu, admise Bill cu amărăciune, dar nu 
renunţa. Poate că o să înţelegi mai târziu motivele mele... 

Din spate se auzi deodată glasul tunător al lui Bulfinch: 

— Domnule Stockton! 

Bill se întoarse. Mary îi urmări privirea. 

Biologul se afla la masă şi tocmai examina mostrele pe care 
le lăsase acolo Steve Baker. Bill şi Mary se apropiară de el, 
uitând de disputa lor. 

— De unde provin aceste mostre? se interesă Bulfinch cu ochi 
strălucitori din cauza surescitării. 


— De la gura minei din spatele casei lui Thorkel, răspunse Bill. 

Bulfinch îşi îndreptă iar atenţia asupra mostrelor. Degetele 
sale îndemânatice sortaseră deja materialele. 

— Astea nu sunt minerale, rosti doctorul. Aici avem de-a face 
cu nişte resturi de oase. 

Auzindu-l, Bill şi Mary se apropiară mai mult de doctor. Acesta 
continuă: 

— Dicotylinae! 

Bulfinch îşi privea mai tinerii colegi de parcă tocmai anunţase 
că auzise trâmbiţa lui Gavril. 

— Ce-i asta? vru Bill să ştie. 

Savantul examina deja cu atenţie cele două bucăţi de oase în 
timp ce Mary, surescitată, îi spunea lui Bill: 

— Dicotylinae e o specie de porc sălbatic indigen. 

Era evident pentru oricine că doctorul Bulfinch încerca din 
răsputeri să minimalizeze importanţa descoperirii sale. Se 
întoarse încet spre Mary, oferindu-i oasele. 

— Doctore Phillips, rosti el, îţi cer să ateşti că aceste 
specimene sunt de origine recentă. 

Bill nu era deloc impresionat de aceasta descoperire. 

— Cred că era un purcel foarte tânăr, poate chiar nou-născut. 

Savantul se întoarse spre Bill cu un zâmbet tolerant. 

— Ba din contră, era în plină maturitate, observă numai 
suprafaţa oaselor. 

— Poate că era doar un şobolan, răspunse Bill. 

Savantul se încruntă spre el, apoi îşi îndreptă atenţia asupra 
lui Mary. 

— Doctore Phillips, meriţi felicitări, rosti el. Ai fost prezentă la 
identificarea unei specii de porc pitic necunoscut până acum 
ştiinţei. Glasul îi tremura de emoție. Animalul acesta n-avea mai 
mult de cinci centimetri la maturitate! 

Bunul doctor strângea cu fervoare oasele la piept, ca şi cum 
ar fi spus o rugăciune, rostind apoi cu încântare: 

— Vom numi această specie Dicotylinae Bulfinchi. 

Deodată, tresăriră toţi trei atunci când un glas bubui din 
spatele lor 

— Văd că te grăbeşti să-ţi asumi tot creditul, doctore Bulfinch. 
Glasul îi aparţinea lui Thorkel. Cei trei se întoarseră spre 


savantul pustnic, stânjeniţi că nu-l observaseră din timp. 
Savantul zâmbea cu amabilitate. Atunci când acesta se apropie 
de grup, Bill o trase pe Mary mai departe de braţul infectat, ca 
s-o ferească de contaminare. Pot să văd şi eu aceste dovezi? 
întrebă doctorul Thorkel pe un ton plăcut. 

Morocănos, Rupert Bulfinch îi întinse cele două bucăţi de os. 
Cu ochii strălucind în spatele lentilelor groase, doctorul Thorkel 
le privi cu mult interes. 

— Provin în mod clar de la un porc foarte mic, încuviinţă 
acesta. 

— O specie cu totul nouă, se apără doctorul Bulfinch. 

Mary Phillips, aparent mulţumită de modul în care doctorul 
Thorkel acceptase descoperirea lor, interveni cu agresivitate: 

— Să le pregătesc pentru transport, doctore Bulfinch? 

— Mulţumesc, încuviinţă acesta. 

Mary îl privi provocatoare pe doctorul Thorkel, însă acesta nu 
părea să aibă ceva de obiectat. Mary luă oasele şi o porni cu ele 
spre cort. După ce aruncă încă o privire îngrijorată spre Thorkel, 
Bill porni pe urmele ei. Cei doi savanţi rămaseră singuri. 


CAPITOLUL ZECE 


ÎN TIMP CE SE OCUPAU CU REEXAMINAREA ACELOR OASE în 
cortul lui Mary, Bill şi fata erau cu urechile ciulite, în timp ce 
ascultau conversaţia care se purta lângă masă. Era evident că 
doctorul Bulfinch era pus pe ceartă, deşi Thorkel continua să fie 
dezarmant de amabil. 

Savantul pustnic îşi ţinea braţele la spate şi privea îngândurat 
cum se lumina de ziuă. 

— Ciudat cât de absorbit a fost mereu omul de mărimea 
lucrurilor, rosti el. 

Bulfinch era înclinat spre dogmatism. 

— Ca biolog, ar trebui să-ţi amintesc că mărimea este 
principala diferenţă între mamifere. În ceea ce priveşte 
alcătuirea internă şi celulele, un şoarece şi o balenă sunt 
identice. 

Era evident că doctorul Thorkel nu-l ascultase. Acesta 
continua parcă să viseze cu ochii deschişi, privind pierdut în 
zare, filosofând mai departe pe marginea subiectului. 

— Ştim aşa de puţine lucruri despre jungla asta amazoniană 
de sub noi, cea mai mare pădure tropicală de pe lumea asta. 
Ştim că în interiorul ei nu trăiesc animale mari, precum elefanții 
sau rinocerii din Africa sau Asia. Dar cine ştie câte specii 
minuscule nu adăposteşte ea, precum cea pe care tocmai ai 
descoperit-o. 

— Speculaţiile nu-şi au rostul, insistă doctorul Bulfinch. 

— Nu întotdeauna, răspunse Thorkel filosofic. Dar îţi pot arăta 
calea. De exemplu, ţi-a trecut vreodată prin minte că, deşi mii 
de nativi sălbatici de aici au practicat vânătoarea de capete, 
numai indienii Jivaro din Amazon pot să le micşoreze până la 
dimensiunile unei portocale, sau ale unei castane? Oare treaba 
asta nu sugerează că există o memorie „rasială” a unor timpuri 
în care inamicii lor erau nişte oameni de dimensiuni reduse? 

Doctorul Bulfinch strâmbă din nas auzindu-l, dar reuşi să-şi 
păstreze calmul în faţa acestui nou doctor Thorkel. 

— Dacă-mi permiţi să spun aşa, doctore, asta nici măcar 
speculație nu se mai poate chema, ci doar o aiureală. 


Mary şi Bill se opriseră din lucru ca să poată asculta mai bine 
discuţia dintre cei doi savanţi. În clipa aceea, doctorul Bulfinch îl 
prinsese pe doctorul Thorkel de braţ şi îl conducea spre poartă, 
înspre junglă. 

Mary Phillips se întoarse la treaba pe care o făcea. În faţa ei 
era deschisă trusa pentru mostre, şi, cu ajutorul unei bucăţi de 
tifon îmbibate în alcool şi cu o perie delicată, curăța oasele 
descoperite. Bill stătea chiar alături, destul de nemulţumit. 

— In locul tău, n-aş pune mâna pe oasele alea. 

— Sunt convinsă că n-ai face-o dacă te-ar ruga cineva, 
răspunse Mary cu sarcasm. 

Bill protestă imediat. 

— Zău aşa, nu-mi pasă unde mergem, doar să nu mai stăm 
pe aici. 

Mary se opri din treabă şi ridică privirea spre Bill. 

— De ce nu eşti şi tu ca toată lumea? rosti înciudată. 

— Ascultă, începu Bill, sigur că avea dreptate, Thorkel n-a 
avut pe nimeni alături vreme îndelungată. Stând mereu singur, 
a înnebunit. 

— De unde ţi-a venit ideea asta? se interesă Mary. 

— E prea... începu Bill nesigur. Are o dispoziţie care se 
schimbă de la o clipă la alta. 

Mary se strâmbă dezgustată. Bill privi prin curte şi-i zări pe 
cei doi savanţi. Se duse repede până la masă, luă şi restul de 
oase şi reveni cu ele la Mary. 

— Unde-i Steve? o întrebă. 

— Nu l-am văzut deloc în ultimul ceas, răspunse ea. Poate că 
încearcă să facă rost de ceva de mâncare. A început să-mi fie 
foame. 

— Ha! izbucni Bill. Până la urmă eşti totuşi o fiinţă umană. 
Ştiinţa poate aştepta până ce-ţi umpli stomacul. Începu să se 
joace uşor cu oasele din mână. Poate reuşim să facem rost de 
un sandviş cu şuncă de dimensiuni reduse, dacă punem mâna 
pe unul dintre porcii ăştia pitici. Cinci centimetri, o bucăţică 
bunicică într-o chiflă mijlocie. 

Mary fierbea de furie. Smulse oasele delicate din palma lui 
Bill. Apoi rămase interzisă. 

Privea uimită spre curte, unde dispărutul Steve Baker tocmai 


intra pe poartă, venind dinspre junglă. Sub îndrumarea lui, cei 
care se ocupau de catâri tocmai dezlegau animalele şi le mânau 
spre poartă. 

În clipa aceea, cei doi putură asculta din nou conversaţia 
dintre cei doi savanţi. 

— Discuţia noastră a fost foarte interesantă, tocmai spunea 
Thorkel. Se pare că nu ne înţelegem mai bine decât o făceam 
când încă mai eram la New York. Dar nu este vina dumitale, 
doctore Bulfinch, cercetările întreprinse de noi sunt aşa de 
diferite! Oricum, mă bucur sincer că nu te-ai grăbit să pleci în 
dimineaţa asta. Aşa am avut ocazia să-ţi mulţumesc încă o 
dată, înainte de plecare. 

Mary încerca să-şi stăpânească bucuria şi groaza în faţa celei 
mai noi descoperiri făcute acolo. Bill îi simţi agitația. 

— Dar nu plecăm! rosti Bulfinch cu hotărâre, vârându-şi 
mâinile în buzunare şi privindu-l provocator pe Thorkel. 

— Dar nu doresc prezenţa voastră aici, răspunse Thorkel la fel 
de hotărât. 

Era evident că doctorul Bulfinch se pregătise toată noaptea 
pentru acel moment. Mary şi Bill îl urmăreau cu răsuflarea 
tăiată, cum răsufla uşurat că-şi putea expune în fine gândurile. 

Părea să-şi aleagă cuvintele cu multă chibzuinţă, pentru a 
putea da lovitura de graţie. 

— Nepoliteţea, doctore Thorkel, ca să nu mai pomenesc de 
înşelăciunea prin care ne-ai adus aici, mă scuteşte de orice fel 
de obligaţii de a lua în considerare dorinţele dumitale în această 
privinţă. 

Era evident pentru oricine că Thorkel era gata să facă o criză 
de furie. 

— Nu voi permite să mai rămâneţi, insistă el. Trebuie să 
plecaţi pe dată. 

Thorkel ridică pumnul, ca şi cum ar fi vrut să-l pocnească pe 
Bulfinch drept în nas. Bill era prea departe ca să mai poată 
interveni, iar Mary, neştiind cum altfel să reacționeze, se 
pregătea să slobozească un țipăt neştiinţific, când salvarea sosi 
pe neaşteptate. 

Steve Baker se apropie de cei doi, îl prinse pe Thorkel de braţ 
şi, râzând, rosti: 


— Nu-i nevoie să vă luaţi la bătaie, băieţi. Oricum nu putem 
pleca până când catârii nu s-au odihnit bine, le zise, arătând 
spre şirul de catâri care tocmai ieşeau pe poartă. Le trebuie 
câteva zile de stat pe păşunea aceea bogată de lângă râu. 

Spusele lui îşi făcură imediat efectul asupra lui Thorkel. 

— Nu poţi să faci aşa ceva! urlă savantul. Adu-i imediat 
înapoi! 

— Îmi pare rău, şefule, dar nu se poate, răspunse Steve vesel. 

Bill se apropie de cei trei şi interveni în discuţie înainte ca 
furia lui Thorkel să se verse asupra lui Steve. 

— Ba da, Steve, poţi. Thorkel are dreptate. Trebuie să plecăm 
de aici chiar în dimineaţa asta. Tu nu eşti de aceeaşi părere, 
Mary? 

— Sigur că nu, răspunse fata. 

Bill dădu din umeri şi rosti resemnat: 

— Ascultaţi bine la mine, am încercat s-o fac pe eroul, dar se 
pare că rolul ăsta nu mă prinde deloc. Se întoarse spre Thorkel 
şi, arătându-l cu degetul, zise cu asprime: Are o boală 
contagioasă şi încearcă din răsputeri să vă ferească de ea. 

Steve Baker şi Rupert Bulfinch se uitară curioşi la savant. 
Thorkel rămăsese la fel de impasibil. 

— Dacă e o glumă, atunci e bună, zise deodată Steve. 

— Domnul Baker mi-a luat vorba din gură, interveni şi 
Bulfinch. 

Bill ezită o clipă, apoi continuă: 

— Dacă aveţi impresia că-i o glumă, atunci priviţi aici. 

Înainte ca Thorkel să poată reacţiona, Bill îi ridică mâneca, 
expunând la vedere cicatricea groaznică de pe braţul lui. 

Cum Steve se afla cel mai aproape de doctor, tresări îngrozit 
şi se îndepărtă. Mary nu părea deloc tulburată, ceea ce-l uimi pe 
Bill. Atunci doctorul Bulfinch decise să limpezească chestiunea. 

— O arsură de radium. Calmează-te, domnule Baker. Necazul 
doctorului  Thorkel este absolut nevătămător pentru noi. 
Bulfinch se întoarse apoi spre Thorkel şi rosti în derâdere: Ai fost 
teribil de neîndemânatic dacă te-ai expus unui asemenea 
accident. 

Bill, care până atunci se crezuse stăpân pe situaţie, constată 
cu uimire că fusese luat de prost şi făcut de râs în faţa celorlalţi. 


Privi fără voie spre Mary şi observă că fata se amuza copios pe 
seama lui. 

Însă cel mai însemnat lucru era schimbarea doctorului 
Thorkel, care renunţase la placiditatea de dinainte şi se lăsase 
pradă furiei nimicitoare. 

— Nu mai spun decât un singur lucru, mugi el. Dacă mai staţi 
aici chiar şi un ceas în plus, o faceţi pe riscul vostru. 

După această ameninţare, asupra tuturor se lăsă tăcerea, în 
timp ce Thorkel îi privea pe toţi înfuriat. În acele momente de 
linişte deplină, dinspre casă se auzi un sunet cel puţin bizar. 

Nechezatul subţire! al unui cal! 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


SUNETUL ACESTA AVU EFECT ASUPRA TUTUROR celor 
prezenţi acolo, însă cel mai interesat părea să fie tot Thorkel. Se 
răsuci spre casă, însufleţit de o surescitare ciudată. 

Steve Baker îşi îndreptase atenţia înspre poartă, crezând că 
nechezatul venise dinspre catâri, însă alungă acea impresie 
imediat. Buzele lui Thorkel se mişcau tăcute, de parcă savantul 
ar fi rostit o rugăciune. Cei care stăteau mai aproape de el îl 
putură auzi şoptind cu fervoare: 

— Trăieşte! 

Însă cel mai impresionat de acel nechezat s-a arătat a fi micul 
peruvian, care, ostenit după beţia din timpul nopţii, aţipise într- 
un colţ la soare. Acesta sări ca ars la auzul lui. In mod evident, 
sunetul acesta îl scosese din starea de prostraţie. 

— Pinto! strigă imediat. Asta-i calul meu, Pinto. S-a întors. 

Pedro începu să alerge spre casă. 

— Pedro! se auzi glasul tunător al lui Thorkel. 

Obişnuit să se supună doctorului, Pedro se opri şi se întoarse. 

— Dar ăsta-i Pinto, rosti el. 

Thorkel trecu grăbit pe lângă el, şoptindu-i: 

— Ce prostie! Fii amabil şi stai aici. 

În timp ce ceilalţi rămăseseră locului ca să privească scena 
din faţa lor, Thorkel, fără să-i mai bage în seamă, se grăbea să 
intre în casă. Pedro prinse curaj şi făcu doi paşi după el. 
Dinăuntru se auzea limpede un tropot uşor. Thorkel grăbi pasul. 
Era evident pentru oricine că acel tropot nu putea fi produs 
decât de copitele unui cal. Neliniştea lui Pedro în privinţa 
animalului său favorit alungă spaima de savant, mai ales că 
prezenţa celorlalţi oaspeţi îi oferea o doză bună de curaj. 

Hotărându-se pe loc, Pedro se luă după doctor, încercând să-l 
ajungă din urmă. Thorkel însă se întoarse în pragul uşii ca să 
vadă reacţia oaspeţilor nedoriți şi pe cea a servitorului. 
Observând că peruvianul intenţiona să intre după el, îi strigă să 
se potolească. 

Indianul se opri o clipă, lăsându-i suficient timp savantului să-i 
trântească uşa în nas. Totul se petrecuse atât de repede, încât 


Bill, Mary, Steve şi doctorul Bulfinch nu mai ştiau ce să creadă. 
Priveau cu toţii ca prostiţi spre casă. Steve Baker a fost primul 
care şi-a revenit. 

— Mie mi se pare că doctorul ţine un cal în casă. 

Mintea practică a doctorului Bulfinch nu voia să creadă aşa o 
enormitate. 

— Mă îndoiesc că şi un excentric precum doctorul Thorkel ar fi 
aşa de nebun încât să ţină un cal în casă, răspunse pe dată. 

Însă Steve Baker nu intenţiona să se lase convins aşa de uşor. 
Auziră uşa din spatele casei deschizându-se şi trântindu-se apoi 
cu zgomot. Steve, curios, se furişă spre gardul de bambus. 
Ceilalţi trei îl urmară. Erau oarecum amuzaţi de felul în care se 
furişa Steve, căutându-şi o poziţie cât mai bună pentru a putea 
privi prin gard. 

Îl văzură deodată cum le făcea semne să se apropie. Bill o 
prinse pe Mary de braţ şi o porniră laolaltă spre Steve, 
conştienţi de apropierea dintre ei. 

Alături de puţul minei şi de-a lungul zidului casei era un petic 
de iarbă grasă şi înaltă. Se părea că doctorul Thorkel urmărea 
ceva prea mic ca să poată fi văzut din iarbă, pentru că se 
apucase să despartă firele lungi şi mlădioase, cercetând cu 
meticulozitate chiar şi pământul. 

Savantul ieşise într-un suflet din casă, înarmat cu o cutie 
pentru mostre şi o plasă de prins fluturi. După ce cercetă atent 
peticul acela de iarbă, se postă la capătul lui, cu plasa gata 
pregătită. Bill şi Mary încă nu-şi dădeau seama despre ce putea 
fi vorba. 

În cele din urmă auziră glasul savantului, care şoptea alinător: 

— Încetişor, băiete. Uşurel. 

Bill se întoarse s-o privească pe Mary. Doctorul Bulfinch 
scutură trist din cap. Doar Steve comentă cu uluire: 

— Sărmanul nebun, cred că aleargă după un cal cu o plasă de 
fluturi. 

Savantul nebun nu părea să fie conştient de spectatori. 
Aplecat deasupra peticului de iarbă, zvâcni deodată cu plasa de 
fluturi. Se aşeză apoi în genunchi, protejând cu o mână ceea ce 
prinsese, în timp ce cu cealaltă punea alături cutia de mostre. 
Deschise capacul acesteia cu băgare de seamă şi transferă 


captura în cutie. Imediat ce se asigură că era închisă bine, se 
ridică în picioare, foarte mulţumit. Cei care-l urmăreau îl auziră 
spunând vesel: 

— Uşurel, Pinto, încet, băiete! 

Mary îşi ascunse faţa în umărul lui Bill. Tremura uşor din 
cauza şocului. 

— Ce mare savant era, murmură ea. lar acum... uite-l. 

Nici doctorul Bulfinch nu fusese imun la tot acel spectacol. 
Era evident că încerca să-şi revină ca să poată decide care era 
următorul pas pe care trebuia să-l facă. Steve Baker şi Bill 
Stockton îşi exprimau sentimentele în cu totul alt mod. Baker 
blestema în timp ce Bill îşi dusese un deget la tâmplă, făcând 
un semn expresiv. 

Aşteptându-se ca doctorul Thorkel să apară din nou în uşa 
casei, toţi patru, cu Pedro alături, reveniră în preajma mesei din 
centrul taberei. Se priveau încă nedumeriţi, neştiind prea bine 
ce să creadă. 

Pedro era cel mai agitat dintre ei. Se întoarse speriat spre Bill 
şi-l întrebă: 

— Crezi că doctorul a încercat să prindă stafia lui Pinto? 

— Cred că asta-i explicaţia cea mai bună, răspunse Bill. 

Doctorul Bulfinch era însă de părere că bietul indian merita 
un răspuns mai bun. Se uită la Bill cu duritate, apoi îi zise lui 
Pedro: 

— Nu, Pedro, nu-i aşa. Tare mi-e teamă că doctorul Thorkel 
doar îşi închipuie că are ceva în cutia aia. 

Pedro era şi mai nedumerit. 

Steve Baker încercă să clarifice situaţia: 

— Doctorul zice că şeful tău a luat-o razna pe câmpie. 

Mary îl prinse pe Bill de braţ şi-l întrebă speriată: 

— Dar ce tot face în casă? Ce nu putem vedea niciunul dintre 
noi, şi nici măcar Pedro n-are voie? 

Steve se cutremură şi, după ce oftă, răspunse: 

— Poate că lucrurile pe care le are acolo nu le poate vedea 
nimeni, cu excepţia lui, desigur. 

Bill Stockton, impresionat de încrederea pe care i-o acorda 
Mary, încercă să abordeze situaţia dintr-un unghi practic. Se 
întoarse spre Pedro şi-l întrebă: 


— De cât timp eşti aici? 

— De cinci, nu, de şase luni, răspunse indianul. De când am 
venit cu şobolanii. 

Cuvintele lui Pedro nu-l ajutară pe Steve să se simtă mai bine. 

— Ce şobolani? 

Peruvianul începu să enumere pe degete. 

— Patru duzini de şobolani, trei duzini de pui de găină, 
paisprezece câini, fără să-l punem la socoteală pe Paco. Şapte 
pisici, în afară de Satanas, le zise, arătând spre o pisică neagră 
care tocmai se juca prin apropiere. 

Ca şi cum ar fi devenit deodată conştientă de atenţia 
celorlalţi, pisica se cocoţă pe zidul de lut şi rămase acolo să se 
însorească. 

Pedro continuă numărătoarea: 

— Patru porci... 

Bill auzise suficient 

— Şi ce s-a întâmplat cu toată grădina asta zoologică? îl 
întrerupse pe dată. 

— Nu ştiu, dădu Pedro din umeri. Cu excepţia a cinci pui de 
găină, le zise arătându-le găinile din curte, toate animalele au 
fost duse în casă la doctor. 

Mary îl întrerupse, încercând să se îmbărbăteze singură: 

— Nu văd nimic neobişnuit în faptul că un biolog se foloseşte 
de animale pentru experimentele sale. Imediat ce termină de 
vorbit, îşi vâri mâna în buzunar şi strânse în palmă oasele de 
acolo. Erau aceleaşi oase pe care i le adusese Bill ceva mai 
devreme. Simţi cum inima îi sălta parcă în gât. Din cauza 
intervenţiei lui Thorkel, nu mai avusese răgazul necesar ca să 
atragă şi atenţia celorlalţi asupra lor. 

Steve îşi îndreptase de-acum atenţia asupra doctorului 
Bulfinch. 

— Şi cam la ce fel de experienţe credeţi că le-a supus pe 
bietele animale? 

Bulfinch fie că n-avea niciun răspuns gata pregătit, fie că 
ezita să rostească adevărul. Indiferent de motiv, Pedro profită 
de momentul de linişte ca să-şi expună propriile păreri cu 
privire la experimentele savantului. 

— Nu ştiu ce face. Dar Satanas de colo se îngraşă pe zi ce 


trece tot mai tare. 

Steve Baker se cutremură deodată. De parcă l-ar fi scuturat 
un fior greu de stăvilit. Fără să mai stea pe gânduri, rosti 
înciudat: 

— Atunci mai bine ne-am strânge bagajele ca s-o ştergem 
naibii de aici. 

Chestiunea rămânea însă la latitudinea celor doi doctori. 
Rupert Bulfinch se întoarse s-o privească pe Mary, invitând-o să- 
şi dea cu părerea. 

— Nu mă simt deloc vinovată că plec de aici, rosti ea în cele 
din urmă. 

— Doctorul Thorkel va refuza în mod sigur orice ofertă a 
noastră de a-l ajuta, zise şi doctorul Bulfinch. 

Cei doi se întoarseră spre ceilalţi, îndreptându-şi atenţia 
asupra lui Steve Baker. Bulfinch fu acela care luă cuvântul: 

— Şi eu, şi doctorul Phillips suntem de acord că n-are rost să 
mai stăm. Poţi merge să-ţi aduci catârii aici, domnule Baker. 

Bill se amuza copios de seriozitatea afişată de doctorul 
Bulfinch. Se întoarse spre Steve şi râse vesel. 

— Eu nici măcar nu trebuie să mă răzgândesc. Dar tu, Pedro, 
ce zici? 

Era evident că indianul mai avea unele îndoieli. 

— Dacă l-aş găsi pe Pinto... 

— Că tot veni vorba, îl întrerupse Steve, mă duc să-mi găsesc 
catârii. O porni în fugă spre poartă şi de acolo pe poteca din 
junglă pe care plecaseră catârii şi îngrijitorii lor. 

Fără a mai pierde vremea cu vorbe de prisos, Bill, Mary şi 
doctorul Bulfinch o porniră spre corturi ca să se pregătească de 
plecare. Câteva clipe mai târziu, Bulfinch reapăru din cort, 
apropiindu-se grăbit de masa din mijlocul taberei. Când luă 
oasele rămase acolo, observă electroscopul care făcea parte din 
echipamentul lui Bill. 

Când privi absent aparatul, observă că acele lui se mişcau 
destul de puternic. Intrigat, doctorul Bulfinch începu să studieze 
cu grijă ce se afla pe masă, oprindu-se asupra bucății de 
minereu pe care o adusese Steve de la mină. Atunci când o 
apropie de electroscop, observă cu stupoare cum acele lui parcă 
o luaseră razna. 


Uluit de importanţa descoperirii sale, doctorul privi în jur, ca 
să vadă dacă fusese sau nu observat. Puse cu grijă bucata de 
minereu în buzunar şi se retrase grăbit în cortul său. Câteva 
minute mai târziu, de masă se apropie Bill, care intenţiona să-şi 
strângă trusa. Atunci când ridică electroscopul pentru a-l pune 
înapoi la locul său, observă la rându-i activitatea înregistrată de 
acesta, ceea ce-i stârni interesul. 

Se întoarse să privească în jur, apoi începu să strige 
surescitat: 

— Steve! Hei, Steve! Unde eşti? 

Steve, care se afla deja pe potecă, auzindu-l pe Bill urlând, se 
repezi într-un suflet înapoi. Cum îl văzu, Bill îi şi strigă: 

— Vino înapoi! 

Steve se grăbi să ajungă lângă masă. Bill, care ţinea în mână 
o bucăţică de minereu, o apropia şi o îndepărta sistematic de 
electroscop. 

— Ce-i? întrebă Steve când ajunse lângă el. 

— De unde ai minereul ăsta? 

— După cum ţi-am mai spus şi noaptea trecută, de la gura 
minei care se află în spatele casei. 

Bill încuviinţă din cap. Îi oferi lui Steve una dintre bucăţelele 
de minereu. 

— Ţine puţin. 

Steve îl privea nedumerit, dar nu refuză bucăţica de minereu. 
Inginerul părea să ştie ce avea de făcut. 

— Acum îndepărtează-te puţin, îi porunci, cu ochii fixaţi 
asupra electroscopului. Şi mai departe, aşa, nu te opri încă. 

— Ce crezi că e? îl întrebă Steve. 

— Ştiu sigur ce e, răspunse Bill. Şi mai ştiu că e puternic 
radioactiv. 

Steve Baker făcu ochii mari. Privi cu neîncredere la bucăţica 
de minereu din mână. 

— Din aşa ceva provine radiumul? 

— Da, e minereu de uraniu, confirmă Bill Stockton, şi-chiar şi 
un copilaş şi-ar da seama că e de o sută de ori mai bogat decât 
orice alt zăcământ descoperit până acum. 

Steve se repezi spre inginer şi-l prinse de braţ, făcând gesturi 
disperate ca să-l readucă la tăcere. 


— Taci! Ar putea să te audă careva. 

Se întoarseră amândoi să privească în jur, cu un aer de 
conspiratori. În cele din urmă, Bill rosti: 

— Nicio grijă în privinţa lor. Îşi fac liniştiţi bagajele. 

Steve însă n-avea de gând să-şi asume niciun fel de riscuri. 
Puse cu grijă bucata de minereu în buzunar şi... 

Cei doi, Bill şi Steve, ar fi rămas muţi de uimire dacă ar fi 
văzut ce anume se petrecea în cortul lui Mary. Cei doi savanţi se 
furişau pe tăcute prin cort, aruncând priviri piezişe spre curte, 
încercând să se ascundă de ceilalţi. Mary lucra de zor lângă o 
tavă de developare. Bulfinch privea cu atenţie la bucăţica de 
film pe care Mary tocmai o developase. 

— Extraordinar, n-aş fi crezut una ca asta! 

Mary scoase de la developat şi a doua bucată de film. O 
examina cu atenţie, apoi rosti: 

— Asta-i cea expusă de la zece paşi. 

Bulfinch examină cu atenţie negativul din mâna lui Mary şi-i 
răspunse: 

— Complet înceţoşat. Doctore Phillips, minereul ăsta conţine 
o proporţie nemaivăzută de radium. 

Fata părea foarte satisfăcută de descoperirea lor. 

— Atunci ar fi mai bine să ne grăbim, rosti ea, ieşind din cort 
în urma lui Bulfinch. 

În acest răstimp, Bill îşi strânsese trusa, şi pe masă nu mai 
rămăsese decât o bucată de brânză şi un cuţit. 

Bill şi Steve stăteau amândoi cu spatele spre corturi şi 
examinau cu atenţie bucata de minereu din mâna lui Steve. Se 
opriră din şuşoteală atunci când îi auziră pe cei doi savanţi 
apropiindu-se. Steve puse minereul la loc în buzunar şi, 
nonşalant, se apropie de masă ca să-şi taie o bucată de brânză. 
Nu apucă să ducă până la capăt gestul din cauza cuvintelor 
doctorului Bulfinch: 

— Eu şi doctorul Phillips am stat şi ne-am gândit bine la ceea 
ce se petrece aici. Aşa că ne-am decis să rămânem, ca să avem 
grijă de doctorul Thorkel. 

Văzând că toate planurile întocmite cu grijă erau pe cale să 
se ducă de râpă, Steve Baker spuse la repezeală: 

— Dar voi sunteţi oameni importanţi, e nevoie de voi prin alte 


locuri. Eu şi Bill suntem obişnuiţi cu clima de aici. Noi ar trebui 
să rămânem ca să-l ajutăm pe doctor. 

Doctorul Bulfinch dădu din umeri şi răspunse vesel: 

— Poate, dar noi suntem oricum mai bine echipați pentru 
acest lucru, în fond şi la urma urmei, este totuşi vorba de un 
coleg de-al nostru. 

Bill Stockton se distra grozav pe seama acelei răsturnări de 
situaţie. Se uită, cu umor, de la biolog la Steve, şi se aşeză 
comod pe scaun. Zâmbea vesel. 

— Ce-ar fi să nu ne mai tragem pe sfoară unii pe alţii? rosti el 
în cele din urmă. În fond şi la urma urmei, am venit împreună. 
Hai mai bine să dăm cărţile pe faţă. 

Steve, Mary şi Bulfinch păreau indignaţi. Bulfinch chiar se 
întoarse spre inginer şi zise cu amărăciune: 

— Ce păcat că ai recunoscut minereul... 

— Aş putea spune acelaşi lucru, zise Steve zâmbind. Dar sunt 
convins că există aici suficienţi bani ca să ne ajungă la toţi 
patru. 

— Pentru noi nu-i vorba numai de bani, interveni Mary. Noi 
ne-am gândit în primul rând la clinicile şi laboratoarele de 
cercetare. 

Steve îl înghionti cu cotul pe Bulfinch. 

— Gata, gura, şopti, uite că vine şi Pedro. 

Ce făcuse indianul în timp ce ceilalţi se pregăteau de plecare, 
nimeni n-ar fi putut spune. Cert este că se apropia de ei 
zâmbind cu gura până la urechi. 

— Pinto ar putea să se întoarcă, le zise. Cred că stau aici. 

Steve începu să râdă. 

— Cred că o să stăm cu toţii. 

Doctorul Bulfinch încercă să recapete controlul asupra 
grupului. Îl privi pe Steve cu dezaprobare şi apoi rosti cu 
demnitate: 

— Nu înţeleg de ce trebuie să ne purtăm ca nişte gangsteri. 
Nu avem niciun secret de păstrat. Nu trebuie decât să decidem 
dacă merită să lăsăm la îndemâna unui nebun ceva aşa de 
preţios pentru întreaga umanitate. 

Bill privea cu cinism atitudinea aşa-zis ştiinţifică pe care Mary 
şi Bulfinch insistau s-o afişeze cu ostentaţie. 


— N-o să i se permită nimic dacă apucăm să punem mâna pe 
mină, insistă Bill. 

Se părea că Bulfinch se obişnuise de acum cu astfel de 
întreruperi, căci, fără a-l băga în seamă pe inginer, continuă: 

— Nu trebuie să uităm că Thorkel are şi el anumite interese 
ce trebuie apărate. Insă pe moment mi se pare absolut necesar 
să punem puţină ordine în această afacere. 

Cât timp bărbaţii discutaseră, Mary, cu mâinile în buzunare, 
dăduse peste oasele despre care încă nu apucase să discute cu 
nimeni. In cele din urmă le scoase la vedere şi le zise: 

— Poate că ar trebui să ţinem cont şi de astea în ceea ce vom 
întreprinde de acum încolo. 

— Alte oase de porc? se interesă Bill. 

Bulfinch se uită cu silă spre Bill, apoi înţepeni când dădu cu 
ochii de oasele din mâna fetei. Mary era albă la faţă precum 
varul. Ştia ce voia să spună doctorul, chiar înainte ca acesta să 
deschidă gura. 

— Astea-s oase omeneşti! 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


— A MAI FOST CINEVA AICI, CU DOCTORUL, de când ai venit 
tu, Pedro? întrebă doctorul Bulfinch foarte sobru. 

— Numai Mira Santiago, răspunse Pedro. A venit ca să aibă 
grijă de casă. Dar a plecat... acolo, făcu el, arătând spre junglă. 

— Nu pot fi ale Mirei, insistă Mary Phillips. Sunt oase de 
pigmeu. 

Doctorul Bulfinch se aşeză istovit pe un taburet şi puse oasele 
pe masă. 

— Din câte ştim până acum, nu există pigmei în America de 
Sud, doar în Africa Centrală. Lovi cu pumnul în masă. Trebuie să 
intrăm în casă, să vedem ce se petrece aici. 

Chiar în timp ce vorbea, un scârţâit neplăcut ajunse până la 
urechile lor. 

Zgomotul acela îi era bine cunoscut lui Steve Baker. 

— E la gura minei, scoate ceva. Acum e cel mai bun moment 
ca să intrăm. 

Ca şi cum ar fi fost motivaţi de un singur creier, cei cinci 
oameni o porniră într-un suflet spre uşa din faţa casei. Mergeau 
într-un şir ordonat, decişi să afle ce şi cum. Trecând pe lângă 
gardul acela din bambus, îl putură vedea pe Thorkel la gura 
minei, cum ajusta ceva la instalaţia sa. 

După ce urcară cele câteva trepte ale verandei dărăpănate, 
Steve Baker îşi scoase briceagul şi deschise uşa ca un hoţ de 
mare clasă. Nu-i trebui mai mult de o secundă. Când deschise 
uşa şi făcu primul pas în casă, ceilalţi îl urmară fără nicio 
ezitare. Câinele lui Pedro, care-l urma, ca de obicei, adulmecă o 
dată, îşi vâri coada între picioare şi refuză să intre. Fugi înapoi 
în curte scâncind a jale. 

Dacă se aşteptaseră cumva să găsească în interior un 
laborator modern echipat, fură crunt dezamăgiţi. Prima impresie 
era aceea de sărăcie şi austeritate. In faţa lor era doar o cameră 
mică, cu pereţi de lut şi o fereastră înghesuită, ce de-abia 
lumina interiorul. 

Mary arătă spre o uşă ce se vedea în partea opusă a camerei. 

— Acolo trebuie să fie bucătăria... 


— lar cea de acolo e uşa din spate, care dă spre mină, rosti 
Steve. 

Doctorul Bulfinch şi Bill Stockton cercetau cu grijă încăperea. 

Mobila era simplă şi puţină. Un pat îngust, o masă de lemn 
folosită pe post de birou, trei scaune greoaie şi un banc de lucru 
lângă perete. 

Pe masă erau microscopul şi nişte carnete de însemnări. Pe 
bancul de lucru se vedeau câteva coşuri de nuiele. Imprăştiate 
în jur, dar mai ales pe podea, erau lucrurile lui Thorkel, pe care 
le aruncase care încotro, prins probabil de experimentele sale. 
Bill numără dintr-un foc nişte eprubete, câteva cărţi, o canistră, 
câteva farfurii murdare, haine ponosite, o pereche de ghete, o 
geantă de voiaj, vreo trei cutii şi alte asemenea mărunţişuri. 

Steve îi atrase atenţia lui Bill asupra unui tub ruginit care era 
cumva conectat cu instrumentul atârnat deasupra minei. Tubul 
intra în casă printr-o gaură din perete şi era ataşat la un panou 
cu întrerupătoare electrice. Panoul era montat pe peretele ce 
despărţea camera de bucătărie. Chiar în uşă era fixat un fel de 
geamlâc de mică. 

Pedro a fost primul care a făcut cea mai importantă 
descoperire. Arătând spre podea, indianul le zise înfiorat: 

— Pinto a fost aici! 

Ceilalţi priviră miraţi spre podeaua acoperită de praf, pe care 
se zăreau foarte clar nişte urme de potcoave. Doctorul Bulfinch 
şi Mary nu păreau deosebit de interesaţi de această nouă 
descoperire. Bill Stockton dădu din umeri. Steve Baker dădu 
glas părerii tuturor: 

— Acum nu mai văd niciun cal aici. 

Afară, la gura minei, doctorul Thorkel îşi ajustase aparatura şi 
tocmai se pregătea s-o lase din nou în mină. 

După prima invazie a casei, fiecare începuse să cerceteze 
locul pe cont propriu, mânat de propria-i curiozitate. Pedro se 
lăsase în genunchi pe podea şi examina cu atenţie urmele de 
copite. Mary inspecta cu grijă microscopul. Bulfinch se uita 
curios la titlurile cărţilor aflate pe masă. Steve Baker cerceta 
sertarele fără nicio jenă. 

Numai Bill nu părea să bage în seamă ceea ce era în jurul lui. 
Cu mâinile în buzunare, se plimba şi privea neinteresat la 


ceilalţi. 

Mary se întoarse spre Bill şi-i zise: 

— E sigur că n-a mai folosit microscopul ăsta de luni de zile. 

— Păi, ne-a şi spus, îi reaminti Bill. De asta ne-a chemat până 
aici. 

Doctorul Bulfinch ridică de pe masă un carneţel plin de 
însemnări. 

— Aici sunt toate observaţiile lui, le zise celorlalţi, satisfăcut, 
apucându-se să citească cu aviditate. 

Steve ajunsese la cufărul lui Thorkel. Cum îl deschise dădu 
peste o tavă plină de ochelari. După ce examină cu atenţie 
câteva perechi, remarcă: 

— Omul şi-a adus destule perechi de schimb. 

Din depărtare se auzi nechezatul uşor al unui cal, care-i făcu 
pe toţi să rămână nemişcaţi. 

— Asta-i Pinto, rosti Pedro. 

— Nu-i aici, Pedro, răspunse Bill. Cred că sunetul a venit de 
undeva de afară. 

Bulfinch părea să fie de acord cu Bill, căci îşi întoarse atenţia 
asupra carnetului din mână. 

— Aha! rosti biologul. 

Mary Phillips se întoarse spre doctor. Bill şi Steve se apropiară 
şi ei ca să vadă ce anume descoperise biologul. 

— Diagnosticul meu cu privire la arsură a fost corect. A folosit 
radiumul. 

Înainte să fi avut ocazia să aprofundeze subiectul, uşa se 
deschise larg, lovindu-se de perete. Paşii grei ai doctorului 
Thorkel răsunară pe podea şi imediat îi auziră glasul plin de 
furie: 

— Bandliţii! Hoţii! 

Cei cinci se întoarseră cu faţa spre el. Pedro se desprinse de 
grup, căutându-şi de zor calul. Thorkel, furios, îi măsura pe toţi 
livid la faţă. 

— Aşa, deci, vreţi să-mi furaţi descoperirea, nu? mugi el. 

O porni spre ei, ameninţător. Bill Stockton strânse pumnii şi 
se repezi înaintea tovarăşilor săi, gata să-i apere. 

— la-o domol, rosti el calm. Nimeni nu fură nimic. 

— Şi atunci ce căutaţi în casa mea? se interesă Thorkel. N- 


aveaţi niciun drept să mai rămâneţi în curtea mea. Nu sunteţi 
altceva decât angajaţii mei, pe care i-am concediat şi cărora le- 
am cerut să plece. lar acum aţi avut tupeul să intraţi chiar în 
laboratorul meu. leşiţi! leşiţi afară imediat! Furios, flutura 
pumnii imenşi pe sub nasul grupului. 

Steve Baker preluă iniţiativa, rostind împăciuitor: 

— Suntem prietenii tăi, doctore. Nu vrem decât să te ajutăm. 

Alexander Thorkel strâmbă din nas. 

— Prieteni! Las’ că ştiu eu ce fel de prieteni îmi sunteţi! Ştiu 
prea bine ce anume vreţi. Aţi pătruns aici numai ca să aflaţi ce 
anume fac şi apoi să fiţi părtaşi la munca mea. Dar nu voi 
permite aşa ceva. Nimeni nu poate împărţi gloria cu mine. Şi n- 
am nevoie de niciun fel de ajutor. Tot ce-i aici e al meu. Al meu, 
aţi priceput? 

Doctorul Bulfinch simţea că n-avea rost să mai tărăgăneze 
lucrurile, aşa că luă taurul de coarne. 

— Sunt mai multe lucruri decât descoperirea acestei mine de 
radium. 

— Şi care ar fi acestea? 

— Am descoperit ceva mai mult decât oasele acelea de 
dicotylinae. Am descoperit şi oasele unei fiinţe umane. Ce 
părere ai despre acest lucru? 

Thorkel păru să se sufoce o clipă, apoi răspunse: 

— Nu eu am descoperit mina. La început a fost deschisă şi 
exploatată de băştinaşi. Se pare că aceştia nu ştiau absolut 
nimic despre proprietăţile radiumului şi nici despre măsurile de 
protecţie pe care ar fi trebuit să le ia. Poate că unul dintre ei a 
murit din cauza arsurilor, iar scheletul i-a fost distrus de căldura 
şi umiditatea specifică junglei, ce ştiu eu? 

— Tot ce se poate, încuviinţă Bulfinch, cu totul neimpresionat. 
Dar ce s-a ales de menajera dumitale, Mira? întrebă el mai 
departe. 

Thorkel se simţea din nou stăpân pe situaţie. Râse amuzat, 
apoi se întoarse spre Bill, spunând: 

— Dumneata ştii prea bine cum sunt femeile de aici. Nu se 
mulţumesc să fie numai menajere. Au alte idei în minte. Mi-a 
devenit nesuferită şi a trebuit să-i cer să plece, aşa cum vă cer 
şi vouă. 


Bill roşi puternic, făcând-o pe Mary să-i pară rău pentru el. 
Atenţia lui Thorkel se întorsese asupra doctorului Bulfinch. Când 
observă că acesta avea într-o mână carnetul cu observaţii, 
începu să urle ca un nebun: 

— Notiţele mele! 

Sări spre Bulfinch ca un nebun şi încercă să-i smulgă cu forţa 
carnetul din mâini. Steve şi Bill, care erau la un pas în spatele 
lui, îl prinseră de mâini, imobilizându-l. Savantul prinse să se 
zbată, dar Steve era un om destul de dur, iar Bill, un munte de 
putere, în pofida abuzului de alcool la care se supusese ani de 
zile. 

Presupunând că acţiunea lui Thorkel venea ca o confirmare a 
presupunerilor lor anterioare, Steve aruncă o privire spre 
Bulfinch şi spre Mary, pe care-i întrebă gâfâind: 

— Nu putem să-l închidem undeva? 

Întrebarea lui avu efect imediat asupra lui Thorkel, care 
încetă imediat să se mai agite. O clipă privi înfuriat la duşmanii 
ce-l înconjuraseră, apoi oftă şi se relaxă deodată. Bill şi Steve îl 
eliberară, dar rămaseră aproape, gata să-l înhaţe dacă era 
cazul. 

Thorkel îşi scoase ochelarii de pe nas şi începu să-şi frece 
ochii, obosit, cu un gest de om resemnat. Pe un ton coborât, le 
mărturisi: 

— Îmi dau seama că m-am pripit. Nu mă miră că aţi început 
să vă îndoiţi de integritatea mea mintală. Îşi puse ochelarii la loc 
pe nas şi continuă binevoitor: Am lucrat atât de mult în ultimii 
doi ani, încât este foarte posibil să fi pierdut din vedere 
adevăratele valori ştiinţifice. Ce mai contează, în ştiinţă, cine a 
ajutat sau cine cu cine a împărtăşit cine-ştie-ce mare 
descoperire? N-are nicio importanţa. Numai descoperirea în sine 
contează. Mă veţi ierta oare, prieteni, dacă, drept pedeapsă, vă 
voi explica ceea ce am încercat să realizez? 

Această schimbare radicală îi cam dezorienta pe Steve şi pe 
Bill. Se priviră unul pe altul, neştiind cum să procedeze mai 
departe. Mary Phillips nu stătu pe gânduri, ci răspunse pe loc: 

— Poate că şi noi am fost cam pripiţi. 

Doctorul Bulfinch se grăbi să adauge la rândul său: 

— Îţi dau cuvântul meu că nu voi încerca să profit în mod 


neonorabil de încrederea pe care ne-o arăţi. 

Thorkel răsuflă uşurat şi răspunse: 

— Mulţumesc. 

Se adunară cu toţii în jurul savantului ca nişte şcolari 
sârguincioşi. 

— Am menţionat mai înainte posibilitatea ca unii mineri 
băştinaşi să fi murit aici din cauza radiumului pentru că, înainte 
de a veni aici, în mod sigur această mină a fost creată pentru a 
scoate aur din ea încă de pe vremea incaşilor. Toţi cei care în 
trecut au lucrat aici au murit, fără să ştie că au descoperit ceva 
şi mai preţios, cel mai bogat depozit de minereu de radium. 

Această confirmare a propriilor analize îi satisfăcu pe cei 
patru oameni. Thorkel încuviinţă din cap. 

— Îmi dau seama că aţi descoperit şi voi acest lucru, conchise 
el. 

— Cam cât aţi reuşit să scoateţi până acum? se interesă 
Steve. 

— Până acum n-am scos nimic din mină, doar m-am folosit de 
radioactivitatea ei. Arătă spre tubul care intra prin perete şi care 
era legat de panoul de control şi de aparatul de la gura minei. 
Acesta, le explică el, este canalul meu conductor, le zise, 
făcându-le semn să vină spre fereastră. Acumulatorul este 
atârnat în puț în apropierea depozitului principal, continuă 
Thorkel. Cu ajutorul lui adun şi aduc aici imensa forţă 
radioactivă a naturii. 

Doctorul Bulfinch părea destul de sceptic. 

— Imposibil, murmură el. 

Urechile fine ale lui Thorkel prinseră din zbor acel comentariu. 

— Imposibil? Mai demult Benjamin Franklin s-a folosit de 
descărcarea electrică a fulgerului. Într-un fel, şi eu am atras 
forţa cosmică, dar din interiorul pământului. 

Mary Phillips părea să împărtăşească scepticismul doctorului 
Bulfinch, însă Steve era cu totul captivat de acel recital al lui 
Thorkel. Se apropie de savant şi-l întrebă curios: 

— Şi ce faceţi cu această forţă? 

— Veniţi, o să vă arăt, îi invită Thorkel, conducându-i spre uşa 
cu fereastra de mică. 

Bill şi Mary observară de-abia atunci cu ce se îndeletnicea 


Pedro. Indigenul nu era deloc interesat de toată acea discuţie 
ştiinţifică. El era preocupat numai de găsirea lui Pinto. În clipa 
aceea nu era atent decât la cele câteva cutii de pe bancul de 
lucru, aflat într-un alcov ferit de priviri indiscrete. 

In clipa aceea Thorkel şi Steve se apropiau de uşa despre 
care Mary credea că ducea spre bucătărie. Thorkel deschise uşa 
şi atunci putură vedea cu toţii că nu ducea spre bucătărie, ci 
mai degrabă spre un fel de debara înghesuită. Suprafaţa 
interioară a pereţilor era căptuşită cu plăci mari de plumb. Din 
tavan atârna un proiector de tipul celor folosite în spitale pentru 
tratamentul cancerului cu radiaţiile radiumului. 

— Acesta este condensatorul meu, le zise Thorkel cu 
entuziasm. După cum vedeţi, este similar cu instrumentul din 
spitale care se foloseşte la tratamentul cancerului. Deşi are o 
putere imensă, îl pot mânui cu o asemenea delicateţe încât pot 
trata aripa unui fluture fără a-l răni. Dacă vă apropiaţi puţin, veţi 
observa simplitatea construcţiei. 

Acum, că puteau vedea ceva care să-i intereseze cu 
adevărat, Mary şi Bulfinch se apropiară ca să examineze mai 
îndeaproape acel instrument. Intrară în debara pentru a vedea 
totul mai bine. Bill şi Steve se înghesuiau şi ei în urma lor. 

În cealaltă parte a încăperii, Pedro tocmai descoperise la 
rându-i ceva interesant. In acel moment tocmai deschidea una 
dintre cutiile de pe bancul de lucru. O clipă fu mut de uimire, 
când dădu cu ochii de calul său albinos, Pinto. Numai că Pinto 
nu avea mai mult de cinci centimetri în înălţime. 

— Pinto! icni Pedro. 

Thorkel îl auzi şi se întoarse ca un şarpe înspre el. Ceilalţi 
erau prea interesaţi de aparat ca să mai observe surescitarea 
ce-l stăpânea pe Pedro. Thorkel îşi privi servitorul cu mânie, 
apoi îl strigă pe un ton ce nu admitea replică. 

Pedro tresări de parcă tocmai ar fi fost înţepat. Ceilalţi patru 
erau deja în debara, cercetând îndeaproape imensul 
condensator. Pedro se apropie de Thorkel, de parcă ar fi fost 
hipnotizat. Savantul îi zise deodată pe un ton blând: 

— Vino şi tu, Pedro. Vreau să vezi totul alături de ceilalţi. 

Pedro îi dădu ascultare. Când ajunse în pragul uşii, Thorkel îl 
împinse cu duritate, apoi trânti uşa grea şi o încuie. Imediat 


după aceea, roti unul dintre comutatoarele de pe panoul de 
control, pornind dinamul, care prinse să bâzâie nervos. Din 
spatele ferestrei de mică izvorâră pe loc acele fulgere verzi, 
Thorkel îşi puse pe cap casca de protecţie şi se apropie de 
geam ca să vadă mai bine. Din acea poziţie, răsuci al doilea şi al 
treilea comutator, zgomotul şi lumina crescând deodată în 
intensitate. 

Scena din interiorul debaralei reflecta un amestec ciudat de 
emoţii umane. 

Bill Stockton o prinsese cu braţul pe după talie pe Mary, care, 
uitând de orice altceva, tocmai lăsase să-i scape un urlet tipic 
feminin. Doctorul Bulfinch continua să privească uimit la 
condensatorul uriaş, până când fulgerările acelea verzui îl 
obligară să-şi ferească ochii. 

Mary urlă din nou şi apoi leşină în braţele lui Bill. 

Steve bătea cu pumnii în uşa groasă, deşi ştia că n-avea nicio 
şansă de scăpare. Bill Stockton părea singurul care-şi păstrase 
calmul. Il privi pe Bulfinch o clipă, apoi îl întrebă: 

— Ei, şi acum ce ne facem? 

— Tare mi-e teamă că nu ştiu ce să-ţi răspund, admise 
biologul, pe jumătate leşinat, privind uimit spre Pedro, care se 
lăsase în genunchi într-un colţ şi intona rugăciuni fierbinţi spre 
unul dintre zeii lui. Am impresia că Pedro a găsit cel mai bun 
răspuns. Bănuiesc că Thorkel îşi va păstra secretul. Nu cred că 
vom fi în stare să mai scoatem ceva de la el şi nici să ieşim 
cumva din încurcătura asta. 

Lumina aceea verde începuse să se transforme în negură, cel 
puţin pentru Bill, care, curând, se simţi cuprins de beznă. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


BILL STOCKTON, ULTIMUL CARE-ŞI PIERDUSE CUNOŞTINŢA în 
debaraua căptuşită cu plăci de plumb, a fost primul care s-a 
trezit din acel coşmar ciudat care-i cuprinsese pe toţi. In clipa 
aceea se afla pe întuneric, aşezat pe spate pe o podea umedă 
de pământ. Din tavan, chiar deasupra lui, atârna o lampă cu 
infraroşu ce reflecta o lumină caldă spre podea. Lumina aceea 
slăbea şi devenea mai puternică într-un ritm încet, regulat. 

Inginerul se apucă să-şi pipăie trupul. Nu părea să fi fost rănit 
cât stătuse sub condensatorul uriaş. Dar nici nu mai era 
îmbrăcat în costumul său. În acel moment, trupul îi era înfăşurat 
într-un fel de cearşaf. În timp ce-şi studia închisoarea, observă 
un fel de farfurie de sticlă chiar în centrul încăperii. Aceasta 
avea în interior un lichid transparent, care fierbea uşor, de 
parcă ar li avut un electrod în el. Din acest lichid în fierbere se 
ridica un abur dens. Trecând peste marginile farfuriei, se 
întindea pe deasupra podelei ca o viţă agăţătoare. 

Pereţii păreau să fie de piatră, însă, din cauza acelor vapori, 
podeaua era parcă acoperită de un giulgiu. 

Alături de el, Bill observă pe podea silueta înceţoşată a unui 
om, ce părea înfăşurat de asemenea într-un soi de cearşaf. 
Forma se mişcă şi începu să răsufle cu greutate. Apoi începu să 
se zbată pe sub cearşaf, de parcă ar fi fost pradă unui coşmar. 
Cum cearşaful era desfăcut, îngreuna serios mişcările celui aflat 
dedesubtul lui. 

Bill se ridică şi se repezi să-şi ajute tovarăşul. Acesta se 
chinuia să răsufle pe sub pânza moale, reuşind în cele din urmă 
să şi-o dea la o parte de pe faţă. Bill văzu că nu era altul decât 
Pedro. Peruvianul tuşi înecat, luptând să-şi recapete suflul, apoi 
se ridică cu greu în picioare. 

Bill îl susţinu cu o mână, în timp ce indianul, speriat de 
moarte, se chinuia în continuare să-şi tragă suflarea. Amândoi 
erau transpiraţi. Vaporii denşi ce acopereau podeaua le 
ajungeau de-abia până la genunchi. Bill îşi revenise la normal 
mai repede decât oricine şi se părea că frica nu exista pentru el. 

Când reuşi să respire normal, Pedro începu să se uite în jur. 


Zâmbi automat atunci când îl văzu pe Bill, ce încă-l mai 
susţinea. 

— la-o uşor, Pedro, îi zise inginerul. Împreună, îşi îndreptară 
atenţia spre locul în care altcineva tuşea şi părea să se sufoce. 
O porniră în direcţia sunetului, în timp ce Pedro întreba ros de 
curiozitate: 

— Cine o fi? 

Din vaporii de la picioarele lor se ridică o altă siluetă 
înfăşurată ca într-un giulgiu, care tuşea şi se sufoca încercând 
să respire normal. Pedro sări în lături în faţa acelei apariţii 
neobişnuite, însă, când cel de dedesubt reuşi să se descurce din 
cearşaful mătăsos şi chipul lui Steve Baker apăru la vedere, 
indianul se linişti iar. 

— Pedro! rosti Steve gâfâind. Şi Bill! 

— Aşa cred, răspunse Pedro superstiţios. 

Steve inspiră adânc de câteva ori, apoi rosti: 

— Aerul e mai bun aici sus. Unde sunt ceilalţi? 

— Trebuie să-i găsim, răspunse Bill, îngrijorat de soarta lui 
Mary Phillips. _ 

Imediat, Bill, Steve şi Pedro se puseră pe căutat. In cele din 
urmă, degetele lui Bill atinseră o siluetă cu forme 
binecunoscute, ceea ce-l făcu să răsufle uşurat. 

— Am găsit pe cineva, strigă, în timp ce ridica silueta, 
sperând să nu se fi înşelat. Când îi dădu deoparte cearşaful de 
pe faţă, constată că instinctul nu-l înşelase şi că cea pe care o 
ţinea în acel moment în braţe era chiar Mary. 

Începu s-o scuture viguros şi să strige la ea: 

— Hei! Eşti teafără? Trezeşte-te! 

Imediat se auzi şi glasul lui Pedro: 

— Am dat peste tipul ăla bătrân! Steve îl ajută pe indian să-l 
ridice pe doctorul Bulfinch. 

Bill o strânse şi mai bine pe Mary în braţe, şi, când fata 
deschise ochii şi-l privi, îi zise pe un ton plin de tandrete: 

— Am crezut că te-am pierdut. Credeam că suntem cu toţii 
pierduţi. 

— Pun pariu că m-am făcut de râs, rosti Mary, chinuindu-se să 
respire. Nu? 

— Ţinând cont de circumstanţe, mi s-a părut normal ca o 


femeie să ţipe şi să leşine. Şi eu aproape că am leşinat. Numai 
că în debaraua aia nu era suficient loc ca să cad. 

Doctorul Bulfinch era condus spre cei doi amorezi de Steve şi 
de Pedro. În timp ce se apropia, Mary întrebă: 

— Dar unde suntem? ` 

— Probabil că în pivniţa lui Thorkel, decise Bill. Insă ne-ar 
trebui mai multă lumină înainte de orice altceva. 

Îngheţară cu toţii atunci când auziră zgomotul făcut de un 
scaun ale cărui picioare se hârşâiseră de podea, chiar deasupra 
capetelor lor. Urmară apoi nişte paşi greoi, care-i aparțineau, 
fără umbră de îndoială, doctorului Thorkel. . 

Deasupra, lucrurile stăteau altfel decât ştiau cei din pivniță. In 
acel moment era zi, iar uşile şi ferestrele stăteau larg deschise, 
lăsând lumina soarelui să intre în casă. Incăperea ce păruse 
misterioasă avea acum o aparenţă liniştită şi absolut obişnuită. 
Doctorul Alexander Thorkel stătea la masa de lucru, cu notițele 
în faţă. Părea foarte obosit, de parcă nu mai dormise de foarte 
multă vreme. În cele din urmă, capul îi căzu pe braţe. 

Satanas, pisica mare şi neagră, mirosea de zor trapa ce 
ducea spre pivniţă, miorlăind incitată. Thorkel privi spre felină şi 
mormăi nemulţumit. Apoi îşi consultă ceasul. Ochii i se 
luminară. 

— Poate că ai dreptate, rosti el. E aproape timpul. 

Fără să se grăbească, îşi strânse notițele şi le puse bine într- 
un colţ al cufărului. 

Jos, în pivniţă, cei cinci oameni care făceau obiectul atenţiei 
speciale a lui Thorkel erau de-acum în picioare şi respirau fără 
probleme. Fiecare se chinuia să-şi lege cumva cearşaful ca să-şi 
acopere mai bine goliciunea. Mary era singura conştientă de 
înfăţişarea ei. 

— Judecând după togile astea romane, Thorkel probabil că 
înclină spre era clasică, rosti ea. 

Bill Stockton privea îngândurat spre perdeaua de vapori care 
se roteau în jurul genunchilor lor. Auzind comentariul lui Mary, 
chicoti şi răspunse: 

— Tot ce se poate. Dar ar fi mai bine să plecăm de aici înainte 
să murim asfixiaţi. 

Pedro părea să fie de acord cu inginerul, pentru că începu 


imediat să caute o cale de ieşire. Chiar şi în situaţia-limită în 
care se afla, doctorul Bulfinch continua să fie om de ştiinţă, cu 
mintea limpede. 

— Din punctul ăsta de vedere, puteţi sta liniştiţi, le zise. Nu 
suntem în pericol de asfixiere. Mirosi cu grijă vaporii şi apoi privi 
cu atenţie la lampa din tavan. Ozon, amoniac, umiditate, 
temperatură constantă, ritmul egal al lămpii, ei bine, toţi aceşti 
factori la un loc au menirea să readucă un om la viaţă, nu să-l 
leşine. 

Mary Phillips îl prinse pe Bill de braţ, simțind că primejdia în 
care se aflau îi unise. Apoi se întoarse spre Bulfinch şi-l întrebă: 

— Dar ce anume ne-a făcut? 

— Oricare i-ar fi fost intenţiile criminale, rosti bătrânul doctor, 
nu le-a dus până la capăt. 

Steve, urmând exemplul lui Bill, încerca să mai însenineze 
atmosfera. 

— Desigur, rosti el, doctorul a vrut să ne ofere un nou stil de 
baie turcească. 

În pofida tuturor, Bill simţea că era preferabil să scape de 
acolo. Privi în jos, apoi strigă: 

— Hei, Pedro! Cunoşti locurile astea mai bine decât oricare 
dintre noi. Cum naiba ieşim de aici? g 

Cum Pedro nu era vizibil, Bill plecă în căutarea lui. In cele din 
urmă reuşi să-l încolțească pe indian, într-un loc ferit de privirile 
celorlalţi. 

— Unde suntem? întrebă inginerul. 

Pedro se întoarse spre Bill, ignorând întrebarea, fie din cauza 
că nu ştia răspunsul, fie pentru că îi era frică să-l dea. În acel 
moment tocmai îşi aminti ceva. Cu groază în glas, rosti: 

— Pinto... L-a făcut pe Pinto mic. 

Bill nu pricepu numaidecât remarca lui Pedro. Întinse mâna şi 
degetele îi atinseră peretele de pământ. Aproape imediat îşi 
răspunse singur la întrebare. 

— Acum ştiu, ne-a dus în mină. 

Steve Baker, care-l urmărise pe inginer, se apropie în acel 
moment de cei doi. Pedro se cutremură deodată de groază. 

— Ştiu ce s-a întâmplat, strigă peruvianul. Ne-a făcut şi pe noi 
la fel de mici. 


Steve Baker se apucă să-l scuture pe indianul isterizat, 
spunându-i: 

— Nu-i acum momentul să te apuce o criză de nervi. Trebuie 
să fim uniţi până ce vom putea scăpa de aici. 

Acum, că ştia măcar în mare unde anume se afla, Bill reveni 
alături de Mary. Doctorul Bulfinch se apropiase de ceilalţi şi 
urechile sale fine prinseră imediat strigătul jalnic al lui Pedro: 

— Ne-a făcut mici, aşa cum l-a făcut şi pe căluţul meu. 

Din nou Steve încercă să alunge panica lui Pedro. 

— Sigur că da. Uită-te bine la noi, acum eşti la fel de mare ca 
mine. Vezi, eşti cât mine, sau doctorul, eşti la fel de înalt ca 
oricare dintre noi. 

Se aşeză spate în spate cu peruvianul, măsurându-se. O parte 
din spaima lui Pedro dispăru, alungată de spusele lui Steve. Cei 
cinci se prinseră de mâini şi începură să meargă, ghidându-se 
după perete. 

— Fiţi atenţi unde păşiţi prin ceața asta, le zise Bill. Nu e cazul 
să cădem prin cine-ştie-ce gaură. 

În timp ce se îndepărtau de lumină, ceața se rărea şi ea. Apoi 
auziră un zgomot dinspre scările pe care nu le puteau vedea. 
Pedro îl auzi primul şi şopti răguşit: 

— Vine cineva. 

Perfect adevărat. Doctorul Thorkel, după ce-şi pusese bine 
însemnările, deschisese trapa şi o pornise în jos pe scări, pe 
urmele pisicii. 

Atunci când Thorkel ajunse la capătul lor, întoarse 
comutatorul care se afla lângă uşa pivniţei. Lampa cu lumină 
fluctuantă se stinse. Bill Stockton privi nedumerit spre ea. Mary 
tremura uşor alături de el. Ceilalţi reacționară absolut la fel, se 
întoarseră înspre partea din care se auzea zgomotul, locul în 
care, mai mult ca sigur, se afla uşa. Intrarea în pivniţă fusese 
atent sigilată cu bandă adezivă, pentru a-l ajuta probabil pe 
Thorkel să păstreze umiditatea, căldura şi ceilalţi factori de 
mediu doriţi. În acel moment, savantul tocmai smulgea banda 
adezivă, pregătindu-se să intre. 

Cum lampa se stinsese, Bill, Mary şi ceilalţi se făcuseră 
practic nevăzuţi în întunericul ce-i copleşise. Tremurau cu toţii 
auzind cum era smulsă banda adezivă, neştiind la ce să se 


aştepte în continuare. 

Doctorul Bulfinch, datorită vârstei şi experienţei, se oferi să 
preia controlul situaţiei. 

— Dacă acela este doctorul Thorkel, rosti el, voi face apel la 
ultimele rămăşiţe ale raţiunii sale. 

Aşteptându-se la o acţiune ostilă din partea persoanei aflate 
în spatele uşii, Bill o împinse pe Mary în spate şi înaintă cu un 
pas, alături de Steve. In cele din urmă Thorkel rupse şi ultima 
fâşie de bandă adezivă şi începu să deschidă uşa. In acel 
moment, grupul de prizonieri fu scăldat în lumină. Când se 
întoarseră cu faţa spre uşă, se treziră privind în sus. 

Toţi cinci erau uluiţi de primul lucru văzut care le permitea în 
fine să-şi dea seama de adevărata lor dimensiune. 

Bill Stockton fluieră a pagubă. Mary rămăsese fără grai, 
doctorul Bulfinch privea spre uşă cu gura căscată, în timp ce 
Steve şi Pedro păreau incapabili să reacționeze. 

Uşa de la pivniţă părea înaltă cât o clădire cu două etaje, 
pisica avea dimensiunile unui tigru cu colţi-sabie, iar inamicul 
lor, doctorul Thorkel, devenise un uriaş de zece metri. 

In timp ce grupul privea spre pisică, doctorul Thorkel îşi 
admira opera. Era evident pentru oricine că ceea ce vedea îl 
umplea de mulţumire. Oboseala îi dispăruse deodată. Chipul îi 
era luminat de interes. Degetele i se tot chirceau, de parcă de- 
abia s-ar fi stăpânit să nu pună mâna pe ei. 

— Aşa deci, mititeii mei au reuşit să evadeze, comentă el. 
Excelent. 

Satanas începu să scuipe speriată, iar oamenii se feriră 
îngroziţi din calea ei. Bill începu să-şi dea seama ce handicap 
uriaş aveau de înfruntat la mărimea lor actuală. Din clipa aceea 
tot ce fusese normal în vieţile lor avea să reprezinte un pericol. 

Thorkel râse încântat de teama noilor săi cobai umani. Se 
aplecă să ridice pisica. In acel moment, cei cinci mititei se 
grupaseră într-un semicerc, pentru a se putea apăra mai uşor. 
Urmăreau cu atenţie fiecare mişcare a lui Thorkel. Savantul 
mângâia placid pisica cea neagră, rostind încetişor: 

— Nu, Satanas, nu te pot lăsa să-i sperii. 

Thorkel se lăsă pe vine, ca să-i poată studia mai bine pe cei 
cinci. 


— Veniţi mai aproape, prieteni, le zise el încet. Nu aveţi de ce 
să vă temeţi. 

Toată acea tensiune se dovedi a fi prea mare pentru Mary. 
Bill îi simţi degetele strângându-i carnea braţului şi unghiile 
înfingându-se adânc în biceps. După aceea fata urlă şi-şi 
ascunse faţa în umărul lui Steve. 

Thorkel îşi miji ochii spre Mary, cu un nou interes. Era evident 
pentru oricine că se simţea teribil de încântat. 

— Coarde vocale de invidiat, murmură el. Un semn foarte 
bun. 

Se aplecă şi mai aproape ca să-i poată privi mai bine. 

— Aveţi cumva temperatură? rosti el către toţi cinci, 
întorcându-şi apoi atenţia asupra lui Rupert Bulfinch. Doctore 
Bulfinch, continuă el, vrei să fii amabil şi să iei pulsul tovarăşilor 
dumitale? 

Din cauza respirației lui şuierătoare, cei cinci aveau 
sentimentul că erau bătuţi de un vânt tropical puternic, ceea ce- 
i făcu să se îndepărteze puţin, privind în direcţia scării, de parcă 
s-ar fi gândit cum să evadeze. 

Thorkel părea sincer amuzat de teama lor. Dădu din cap, 
afectând tristeţea. Bill Stockton îşi concentrase toată atenţia 
asupra scărilor şi a trapei deschise. Insă Thorkel începu iar să 
vorbească, tulburându-i gândurile: 

— Ca toate creaturile de dimensiuni mici, şi oamenii minusculi 
îşi doresc din instinct să fugă atunci când apare vreun uriaş. 
Arătă cu un deget în direcţia scării. Uite, acolo e ieşirea. N-aveţi 
decât să încercaţi să fugiţi pe acolo, dacă aşa doriţi. 

Bill îl privi nesigur preţ de o secundă. Ceilalţi păreau să 
aştepte un semn de la el. Se întoarseră să privească cu toţii 
spre Thorkel preţ de o secundă, apoi o rupseră la fugă spre 
scară, în şir indian. 

Când se apropiară de prima treaptă, Bill Stockton începu să 
realizeze o parte dintre problemele cu care urmau să se 
confrunte mereu. Prima treaptă era aşa de înaltă încât îi 
ajungea până la piept. Era evident că, dacă voiau să urce 
scările, trebuiau să coopereze fără reţineri. 

Bill o prinse pe Mary de braţe şi o ajută să urce pe prima 
treaptă. După aceea îi ajută pe doctorul Bulfinch şi pe Steve să 


urce alături de Mary, iar aceştia, cum se văzură sus, se 
întoarseră şi, lăsaţi în genunchi, îl traseră şi pe el. 

Împingându-se şi trăgându-se unul pe celălalt astfel, reuşiră 
să urce primele câteva trepte cu o agilitate remarcabilă. De- 
abia după aceea deveniră conştienţi de faptul că Thorkel îi 
urmărea cu o încântare greu de înţeles. 

— Puternici, murmură acesta. Activi, rosti, scuturând din cap, 
aproape nevenindu-i a crede. Este de-a dreptul minunat, 
conchise el entuziasmat. 

Concentrându-se asupra urcării dificile a scării, cei cinci nici 
măcar nu se gândeau la reacţia lor ciudată în faţa mediului în 
care se aflau. Se comportau aidoma animalelor mici. 

Thorkel se apropie de scară, lăsând pisica în pivniţă şi 
închizând uşa în urma lui. Satanas încercă să se strecoare pe 
lângă picioarele lui, însă savantul o aruncă înapoi, zicându-i: 

— Aha, nu, şoriceii ăştia nu-s pentru tine, cel puţin 
deocamdată. 

Pentru prima dată de când începuse acest experiment, avea 
ochii injectaţi de sânge şi făcuse spumă la colţurile gurii, de 
parcă s-ar fi gândit cu plăcere la celelalte victime ale pisicii. 

Imediat ce încuie pisica în pivniţă, Thorkel începu să urce 
scările, privind la cei cinci oameni aflaţi înaintea lui cu admiraţie 
sinceră. 

— Coordonare musculară perfectă. Acţiuni reflexe perfecte. 
Structura fizică perfectă. 

Când cei cinci mai aveau câteva trepte, simţiră că scara se 
cutremura. Bill, Mary şi ceilalţi îşi dădură seama că Thorkel 
venea pe urmele lor. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


CEI CINCI SE STRECURARĂ ÎN ÎNCĂPERE pe uşa deschisă a 
trapei. Capul şi umerii lui Thorkel apărură imediat în urma lor. 
Când ajunse sus, se întoarse ca să închidă trapa. Când se 
îndreptă de mijloc, privi în jur mirat. Oamenii miniaturali 
dispăruseră din vedere. 

Doctorul Alexander Thorkel era mai degrabă amuzat decât 
supărat, pentru că ştia oricum că prizonierii săi se aflau undeva 
prin încăpere. Privi în jur cu atenţie, cercetând toate locurile 
bune de ascuns. Însă nu văzu niciun omuleţ. 

În cele din urmă începu să vorbească. 

— Nu e nevoie să vă ascundeţi, le zise. N-am de gând să vă 
vatăm, iar pisica e închisă în pivniţă. 

Traversă camera până la masă şi se aşeză pe scaun. Chiar 
dacă Thorkel nu părea să aibă habar unde se ascunseseră, 
fiecare membru al grupului lor restrâns ştia precis unde se aflau 
ceilalţi. Bulfinch şi Mary se ascunseseră pe după o pereche de 
ghete, Bill şi Steve se pitiseră în spatele unui teanc de cărţi 
trântit pe podea, iar Pedro parcă se lipise de unul dintre 
picioarele scaunului. 

Primele cuvinte ale lui Thorkel nu-i îmboldi pe cei cinci să iasă 
din ascunzători. Aceştia preferau să rămână ascunşi. Savantul 
privi iar în jur, pregătit să aştepte ca ei să capete suficient curaj 
ca să se arate la faţă. 

— Vedeţi, sunt aşezat, continuă el. Nu ameninţ pe nimeni. 
leşiţi la vedere. Îmi place să mă uit la voi. 

Tonul lui blând nu convingea pe nimeni, căci cei cinci nu 
îndrăzneau să se arate. Thorkel chicoti şi îşi reluă monologul. 

— Ce sperioşi sunteţi acum! Nu v-aţi schimbat deloc, aţi 
rămas aceiaşi, dar la nişte dimensiuni reduse. Aţi uitat cum aţi 
dat buzna în casa mea ca să-mi furaţi descoperirea? Gata, v-aţi 
şi pierdut interesul, acum, când ştiţi precis cu ce mă ocup? 
Unde v-aţi pierdut spiritul ştiinţific? Aha! 

Acel, “Aha” se datorase apariţiei lui Bulfinch, care ieşise 
curajos din ascunzătoare, gata să-l înfrunte pe savant. Biologul 
se opri la un pas de Thorkel. 


Acesta, zâmbind cu gura până la urechi, îşi îmboldi colegul: 

— Vino mai aproape, n-ai de ce să te temi. 

Bulfinch se apropie cu precauţie. Il examina cu ură pe 
Thorkel, de parcă el ar fi fost stăpân pe situaţie, şi nu invers. 
Privirea aceea rece părea să-l tulbure pe doctor. Deodată, 
alarmat, întrebă: 

— Ce-i, Bulfinch? Nu poţi să vorbeşti? 

— Ba da, pot să vorbesc, răspunse Bulfinch cu gravitate. 

Thorkel oftă uşurat. 

— Şi ai un glas bun, absolut natural, rosti acesta. Haide, chiar 
nu eşti deloc curios? Nu ai nicio întrebare de pus? 

— Numai una, răspunse biologul, cu gravitate. De ce a permis 
providenţa existenţa unui asemenea monstru ca tine? Nu-mi fac 
niciun fel de iluzii cu privire la soarta pe care au avut-o Mira şi 
ceilalţi care au trecut prin experimentele tale. Nu mă îndoiesc 
că şi noi vom avea parte de acelaşi tratament. Ştiu că în cele 
din urmă vom deveni hrană pentru pisica aceea sinistră. Dar 
este un destin mult prea crud pentru o persoană aşa de tânără 
şi de deşteaptă ca doctorul Phillips. Cât despre mine, m-am 
aşteptat la ceva mai bun, dar parcă poţi să ştii ce te paşte? 

Doctorul Thorkel râse încântat. 

— Minunat. Nu ţi-ai pierdut nimic din personalitate. Se potoli 
şi continuă pe un ton ceva mai serios: Sistemul nervos şi 
creierul au scăpat neatinse. Cât despre celelalte acuzaţii, pot 
să-ţi spun că Mira a fost o martiră pe altarul ştiinţei. Nu m-am 
aşteptat să moară, însă ceva n-a mers aşa cum ar fi trebuit. 
Acesta a şi fost motivul pentru care am trimis după voi. 

— Şi animalele au murit, aşa-i? rosti Bulfinch. 

— Da, admise Thorkel. Chipul îi deveni deodată o mască a 
cruzimii. 

— Şi atunci de ce crezi că soarta victimelor tale umane va fi 
acum alta? 

Thorkel dădu din umeri. Era clar că nu avea niciun răspuns 
pregătit. Thorkel se transformase de bunăvoie într-un criminal 
cu sânge rece, în numele ştiinţei aplicate. Oare cei cinci aveau 
să fie trecuţi şi ei pe lista lungă a victimelor sale? 

Şi ceilalţi ieşiseră timizi din ascunzătorile lor, îmboldiţi cumva 
de curajul arătat de Bulfinch. În acel moment se grupaseră în 


spatele biologului. Se cutremurară o clipă auzind schimbul de 
cuvinte, apoi se resemnară în faţa acelor circumstanţe ciudate. 
Bill hotărâse deja că n-avea de gând să devină victima pisicii 
fără luptă. 

Alexander Thorkel îi privi o clipă şi pe ceilalţi, apoi le făcu 
semn să se apropie. Ei însă dădură înapoi. Chiar şi Bulfinch făcu 
vreo doi paşi în spate atunci când îl văzu pe Thorkel întinzându- 
se spre el. 

— N-am de gând să vă mănânc, vreau numai să vă cântăresc 
şi să vă măsor, le explică el. 

Savantul nebun se lăsă pe podea, făcând gesturi ca de urs în 
încercarea lui de a-i convinge să se apropie. Din păcate, cei 
cinci erau speriaţi şi se îndepărtau tot mai mult. 

— N-am de gând să-l las pe dementul ăsta să pună labele pe 
mine, îi şopti Stockton lui Mary. Mary încuviinţă din cap şi se 
agăţă mai bine de braţul lui. 

— Dar ce-o să facem? se bâlbâi ea. Până acum nu mi-am dat 
seama cum se simte o furnică atunci când eşti pe cale să o 
striveşti sub picior. 

Thorkel începu să le vorbească din nou. 

— Cred că v-a fost afectat auzul, le zise, fără a primi însă 
niciun răspuns. Se gândi o clipă, apoi răcni cât putea: Bau! 

Auzindu-l, cei cinci se întoarseră şi o rupseră la fugă. Thorkel 
se aşeză la loc pe scaun, râzând cu poftă. Când oamenii 
miniaturali îşi dădură seama că Thorkel nu venea după ei, se 
opriră chiar în mijlocul podelei. Bill şi Mary se întoarseră să se 
uite după savant. Se simțeau oarecum ruşinaţi de modul în care 
o luau la fugă din orice, dar situaţia în care se aflau nu le 
permitea să reacționeze altfel. 

În cele din urmă Thorkel se potoli, îşi scoase ochelarii şi 
începu să-şi frece ochii. Entuziasmul lui cu privire la reuşită se 
exteriorizase prin acele hohote de râs. In clipa aceea simţea 
acut lipsa de somn. Oboseala începea să-l copleşească. 

Bill Stockton simţi imediat acest lucru. Se gândi că li se oferea 
ocazia să evadeze din casă, nestânjeniţi de privirile admirative 
ale paznicului lor. Curând deveni limpede că doctorul Thorkel n- 
avea de gând să-şi refacă energia printr-un proces natural cum 
era somnul. 


— Şi acum, micii mei prieteni, începu doctorul, va fi necesar 
să verific din nou diversele voastre greutăţi şi înălţimi. Se ridică 
de pe scaun şi se întinse. Apoi se îndreptă spre un raft de lângă 
pat. 

Ca şi cum captivii săi ar fi fost nişte parteneri de conversaţie 
foarte activi, nu doar nişte oameni care-l priveau muţi, Thorkel 
continuă: 

— Dar mai întâi va trebui să mă iertaţi că sunt aşa de 
nepoliticos şi-mi prepar un stimulent. In timpul perioadei de 
tranziţie prin care aţi trecut, n-am dormit nici măcar o clipă. 

Începu să măsoare într-un pahar diverse lichide din sticlele 
aliate pe raft. 

— Citrat de cofeină, tinctură de clorură ferică, adică un 
compus al fierului, după cum ţi-ai dat deja seama, domnule 
Stockton. lar acum, mai zise, luând o altă sticluţă, nişte sulfat 
de benzedrină. La microscop ar apărea ca un fel de globulă 
ceţoasă, doctore Phillips, chicoti el, dar eu o iau ca să mă scoată 
din ceața oboselii. 

— Asta o să-l scoată din circulaţie o bună bucată de timp, 
rosti Bill. Nicio grijă, draga mea. 

Cuvintele lui o impresionară pe Mary, mai ales acel „draga 
mea“. Fata suspină şi încercă să-şi domine frica. Thorkel 
zâmbea încântat de gluma făcută, însă nimeni nu o apreciase. 
Savantul scutură nemulţumit din cap. 

— Sper că nu v-a fost afectat tocmai simţul umorului. 

Cu paharul în mână, se aşeză greoi pe pat, sorbind din el ca 
dintr-un cocteil. 

— Ar trebui să te simţi extrem de mândru, doctore Bulfinch, 
rosti Thorkel mai departe. În ultimii doi ani am alterat 
dimensiunile multor organisme, dar voi sunteţi primii care au 
supravieţuit acestei experienţe mai mult de câteva ceasuri. 

Terminând de vorbit, doctorul Thorkel păru să piardă orice 
interes pentru cei cinci supraviețuitori. Işi scoase iar ochelarii de 
pe nas şi începu să-şi frece ochii, întinzându-se pe pat cu 
deliciu, încercă să-şi continue discursul, dar glasul i se îngroşase 
deja din cauza somnului ce-i dădea târcoale. In pofida acelui 
stimulent, era evident pentru oricine că oboseala îl copleşise. 

— Ar trebui să fii mândru, rosti el iar, pe jumătate adormit, 


pentru că, repet, cu ajutorul vostru - voi mi-aţi dat indiciul 
preţios - am descoperit singura mea greşeală... cuvintele îi 
deveniră incoerente, în timp ce aluneca în somn. 

Cei cinci se apropiară de pat, privindu-l cu atenţie pe savant. 
Cuvintele lui Thorkel nu mai răsunau prin cameră, ci de-abia 
dacă erau mormăite şi greu de înţeles. 

— Erau cristalele de fier, identificarea cristalelor de fier... 
Acum pot controla viaţa, da, da, pot modela orice substanţa a 
vieţii... 

Glasul i se frânse, fiind înlocuit de răsuflarea regulată a unui 
om adormit. Cei cinci rămaseră tăcuţi şi imobili mai bine de 
zece minute, până când Thorkel începu să sforăie. 

Relaxaţi pentru prima dată de la trezirea neplăcută din 
pivniţă, captivii începură să se gândească la evadare. Atenţi la 
Thorkel, se îndepărtară, gândindu-se numai cum să scape din 
camera aceea. 

Cu uşa aceea imensă şi clanţa aflată mult deasupra capetelor 
lor, li se părea că aveau de înfruntat imposibilul. Fereastra era 
încă şi mai inaccesibilă, iar, dacă printr-un miracol ajungeau 
până la pervaz, săritura în curte ar fi putut să le pună în 
primejdie chiar viaţa. 

Grupul se strânse la un loc pentru primul consiliu de război. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


MAI ÎNTÂI SE ADĂPOSTIRĂ CU TOŢII sub un scaun, apoi, după 
ce verificară toate posibilităţile de evadare, se îndreptară spre 
uşa din faţă. Bill Stockton şi doctorul Bulfinch discutau între ei. 
Cu ceilalţi grupaţi alături, priviră cu disperare spre clanţa care 
se ridica imens de mult deasupra lor. 

Încă nu se obişnuiseră cu gândul că o clanţă putea fi aproape 
de neatins din cauza înălţimii ameţitoare la care se afla. In cele 
din urmă, Rupert Bulfinch făcu semn spre cameră şi le zise: 

— Cărţile alea sunt soluţia pentru problema noastră. 

Pe podea, chiar alături de masă, erau cam o duzină de cărţi 
de diverse grosimi. Cu hotărârea sclavilor egipteni nerăbdători 
să termine o piramidă, cei cinci se repeziră spre cărţi. Fiecare 
luă câte o carte pe care o cară până în dreptul uşii. 

Bill Stockton era atent la savantul cel nebun, dar acesta, 
doborât de oboseală, dormea neîntors. La uşă, cărţile fură 
aşezate una peste alta în aşa fel încât să formeze un fel de 
scară. Însă ridicarea cărţilor grele era aşa de obositoare, încât 
Mary se opri puţin ca să se odihnească. Cei patru bărbaţi 
continuară să muncească cu spor, ştiind însă că, cu cât teancul 
de cărţi devenea mai înalt, cu atât sarcina lor avea să fie mai 
dificilă. Acum trebuiau să ridice cărţile de pe podea şi să le 
aşeze în vârful teancului. Bill Stockton, aflat sus, avea grijă să 
aşeze fiecare carte nou-sosită în echilibru, menţinând cât mai 
bine stabilitatea teancului. 

Deodată, Thorkel se mişcă neliniştit în somn şi apoi se 
întoarse pe o parte. Cei cinci, aflaţi lângă uşă, îngheţară de 
spaimă. În clipa în care constatară că Thorkel sforăia liniştit mai 
departe, îşi reluară munca. Bill era cel mai înalt din grup, însă, 
chiar şi aşa, de-abia putea să atingă clanţa cu vârful degetelor, 
fără s-o poată apăsa. Din nefericire, epuizaseră toate cărţile 
disponibile. 

— Daţi-mi creionul acela, le ceru el. 

Steve Baker se repezi să-i aducă ceea ce ceruse, dar nici 
măcar aşa nu reuşi să apese pe clanţă ca să deschidă uşa. 

În cele din urmă, Bill o chemă pe Mary. 


— Vino aici sus. Poate că tu o să reuşeşti. 

Mary urcă ascultătoare pe teancul de cărţi, şi, după ce-şi 
recăpătă suflul, Bill o ridică pe umerii săi şi-i dădu creionul. 
Folosindu-l ca pe un levier, Mary izbuti să apese pe clanţă. Jos, 
pe podea, Pedro, doctorul Bulfinch şi Steve, care se prinseseră 
de marginea uşii, reuşiră s-o deschidă cât să se strecoare afară. 

Fără să-i mai aştepte pe Bill şi pe Mary să coboare de pe cărţi, 
o luară înaintea lor, ieşind pe veranda însorită. In clipa în care 
cei doi ieşiră, îl auziră pe Thorkel agitându-se iar în somn, ceea 
ce-i îmboldi s-o ia la fugă pe trepte în jos. 

Bill şi Mary se opriră în cele din urmă lângă zidul casei, 
avându-i pe ceilalţi chiar în spate. In clipa aceea îşi dădeau 
seama că lumea de afară era un loc imens. În casă avuseseră 
parte de o mulţime de ascunzători, dar aici, lângă zidul casei, 
erau total descoperiţi. 

Înaintea lor, în curte, se vedeau câteva lăzi, scaune pliante, 
plus masa, diverse lucruri disparate de care se folosiseră când 
ridicaseră tabăra. În spatele mesei, chiar lângă zidul grădinii, 
era o zonă cu cactuşi. În această zonă cei cinci aveau mai multe 
posibilităţi să se facă nevăzuţi. 

De fiecare dată când avansau, profitau de orice obiect ieşit în 
cale pentru a se ascunde. Felul în care se mişcau îi făcea să 
semene cu nişte revoluționari fugăriţi de forţele de ordine. Până 
în acel moment nu-şi făcuseră niciun plan de acţiune. Nici nu 
voiau să-şi facă vreunul, pentru că circumstanţele în care se 
aflau se schimbau cu fiecare secundă ce trecea. 

Insectele tropicale care treceau pe deasupra lor semănau cu 
nişte aeroplane în miniatură. Însă, în momentul acela, cei cinci 
oameni nu-şi doreau decât să rămână ascunşi. Reuşiră să 
ajungă până sub masă, unde se opriră, copleșiți de dimensiunile 
lumii exterioare. 

După primul şoc, instinctul le spusese să se ascundă. Pe 
fiecare chip în parte se putea citi nedumerirea. In pofida 
cunoştinţelor pe care le deţineau, simțeau cu toţii că nu erau 
capabili să facă faţă noii stări de lucruri. 

Bill îşi luă în cele din urmă inima în dinţi şi se întoarse spre 
ceilalţi. 

— Chestia asta trebuie să înceteze, nu ne putem speria de tot 


ce ne iese în cale, iar să ne facem griji pentru ceea ce încă n-am 
văzut mi se pare o prostie. Trebuie să ne strunim spaima asta şi 
să ne organizăm. Fuga asta nebună n-o să ne ducă nicăieri. 
Suntem gata să fugim de ceva ca să nimerim peste altceva de 
zece ori mai rău. 

Ca pentru a-i sublinia spusele, soarta îi determină pe cei cinci 
să se strecoare pe lângă marginea unei cutii şi să ajungă în 
spaţiul dintre două lăzi, în care ciuguleau de zor câţiva pui de 
găină. Puii, uimiţi de acea întâlnire, începură să cloncăne fără 
reţineri. Motivul: curiozitatea absolut firească faţă de nişte 
străini care le încălcaseră proprietatea. Cei cinci însă, şi aşa 
teribil de tensionaţi, când dădură cu ochii de pui, o luară la 
sănătoasa imediat, ascunzându-se pe după o ladă, de parcă ar fi 
nimerit peste o haită de tigri. 

Imediat după retragerea aceea ruşinoasă, Bill strâmbă din 
nas şi le zise tuturor: 

— Frumoasă comportare! 

Ceilalţi îl priviră jenaţi, neştiind cum să scape de spaima 
aceea aproape permanentă. 

Incercând să-şi adune curajul, micul grup reveni în locul din 
care fugise cu câteva clipe înainte. Puii erau tot acolo, ciugulind 
în jur. Unul dintre ei îi privi curios, dar nu făcu nicio mişcare 
ostilă, încurajat de lipsa lor de interes, Pedro făcu un pas mai 
aproape şi pocni din degete. Unul dintre pui ridică imediat 
capul, îl privi curios şi începu să cloncăne, făcându-l pe Pedro să 
sară speriat înapoi. 

Bill Stockton râse şi o opri pe Mary s-o rupă la fugă. Steve 
Baker arătă spre colţul lăzii şi le zise: 

— Cred că ar fi mai bine s-o luăm pe acolo. 

Grupul, urmându-i sugestia, o porni iar la drum. 

Chiar în timp ce încercau să scape de puii cei ameninţători, 
ceva cu mult mai periculos încerca să intre în acţiune. Printr-o 
gaură la nivelul solului, Satanas, pisica, pe care Thorkel o 
închisese în pivniţă, reuşise să iasă iar în curte. Cum scăpă din 
gaură, pisica privi atentă în jur şi-i observă imediat pe cei cinci 
oameni miniaturizaţi. 

Cu întreaga atenţie concentrată asupra puilor de găină, cei 
cinci nu observară că fuseseră deja depistaţi de pisică. Aceasta 


începu să-i urmărească, cu burta aproape lipită de pământ. 

In pofida tuturor eforturilor lui Bill, ceilalţi erau încă foarte 
speriaţi. 

— Mergeţi încetişor. Dacă o luăm la fugă, e foarte posibil să le 
atragem atenţia. 

Cum părea un sfat bun, ceilalţi se grăbiră să-i dea ascultare. 

Apoi Pedro privi într-o parte şi văzu pisica, ce de-abia aştepta 
să se repeadă asupra lor. Simţi imediat primejdia pe care o 
constituia, căci era sigur că Satanas devorase toate celelalte 
animale miniaturizate. 

— Atenţie! strigă peruvianul. 

Ceilalţi patru simţiră primejdia imediat şi o rupseră la fugă în 
direcţia cactuşilor, deşi ştiau că acel adăpost era doar temporar. 
Panica le dăduse aripi la picioare. 

— Şi acum ce ne facem? şopti Mary. 

— Nu te lăsa copleşită, îi răspunse Bill. Totul o să se termine 
cu bine. Va trebui să ne facem rost de nişte arme pentru 
situaţiile de genul ăsta. 

Ajutorul veni pe neaşteptate, atunci când Paco, câinele lui 
Pedro, apăru deodată de după colţul casei. Animalul simţi că 
ceva nu era în regulă, dar pe moment nu putu decide ce anume. 
Se opri scurt atunci când văzu pisica. Începu să latre şi o porni 
în goană pe urmele ei. 

Satanas o zbughi printre lăzile ce împânzeau curtea, cu 
câinele pe urmele ei. Ca să scape, sări pe zidul grădinii şi se 
făcu apoi nevăzută în junglă. Paco lătră câteva clipe spre zid, 
apoi ieşi în goană din curte, în jungla ce înconjura laboratorul lui 
Thorkel. 

Imediat ce pericolul dispăru, Bill îşi conduse tovarăşii în afara 
adăpostului spinos. Pedro era eroul acelui moment. Încântat, le 
spuse celorlalţi de câteva ori: 

— Paco e câinele meu! 

— E un câine grozav, îl lăudă Steve. 

— Paco e magnific! insista Pedro, care imediat după aceea 
începu să fluiere şi să strige: Paco! înapoi! 

In cele din urmă Paco renunţă să mai latre şi făcu cale 
întoarsă, de-abia aşteptând să-şi revadă stăpânul. Când îl văzu 
pe peruvianul cel minuscul, se opri nedumerit Pedro sesiză 


imediat problema câinelui. 

Glasul său deveni mai blând, în timp ce se apropia de animal. 

— Paco, rosti el, sunt eu, Pedro. 

Paco părea tot mai nefericit. Indianul continua să-şi alinte 
animalul şi să fluiere ca să poată fi recunoscut mai uşor. 

— Nu mai ştii cum vânam împreună, Paco? 

Paco, nefericit, începu să urle a jale. Pedro fu nevoit să-şi 
accepte înfrângerea. Ceilalţi îl priveau cu simpatie, ştiind ce 
simţea micul indian. 

— E câinele meu, le zise el, însă... unde a dispărut Pedro? 

Cei cinci îşi stabiliră baza sub o găleată, în apropierea 
cactuşilor prietenoşi. După ce-şi traseră sufletul, doctorul 
Bulfinch făcu sumarul situaţiei în care se aflau. 

— Trebuie să fim foarte atenţi la toate animalele şi păsările 
din jur care sunt mai mari ca noi. În acelaşi timp, cel mai aprig 
duşman al nostru rămâne doctorul Thorkel. Cred că n-ar strica 
dacă unul dintre noi l-ar supraveghea tot timpul. O vom face cu 
rândul. 

Bill şi Steve încuviinţară pe loc. De când ieşiseră din casă 
trecuseră câteva ore bune, iar un om cu obiceiurile lui Thorkel 
avea să se trezească, mai mult ca sigur, odihnit şi vesel, gata 
să-şi reînceapă experimentele. 

— Fac eu prima tură, se oferi Bill Stockton. 

Mary nu părea prea încântată de acest aranjament, dar, cum 
era vorba de ceva cu adevărat necesar, nu se opuse. 

— Bine, încuviinţă doctorul Bulfinch. Noi, ceilalţi, avem multe 
altele de făcut. Haideţi să ne apucăm de treabă. 

Bill Stockton se îndreptă spre casă, urcă treptele verandei şi 
se ascunse lângă cadrul uşii, putând vedea interiorul casei 
printr-o crăpătură. Doctorul Thorkel era treaz. Stătea pe 
marginea patului şi-şi ştergea ochelarii. Bill se simţi o clipă 
îmboldit să-i alarmeze şi pe ceilalţi, dar îşi dădu seama că 
Thorkel nu era o ameninţare pentru ei atâta timp cât rămânea 
în casă. Decise, aşadar, să rămână pe loc şi să-i observe 
mişcările. 

Alexander Thorkel îşi puse ochelarii pe nas şi se uită la ceas. 
Când îşi dădu seama că dormise câteva ceasuri bune, începu să 
cerceteze cu atenţie încăperea, în căutarea omuleţilor săi. 


Începu să vorbească pe un ton părintesc: 

— Aţi fost tare tăcuţi. Bravo vouă. Acum ieşiţi la iveală. Vreau 
să mă uit din nou la voi. 

Desigur, nu primi niciun răspuns. Thorkel se ridică în picioare 
şi începu să privească cu luare-aminte în jur, până când 
descoperi cărţile adunate la uşă. Bill avu grijă să se ascundă în 
crăpătura uşii, astfel încât doctorul să nu-l depisteze. Insă 
Thorkel, în loc să se apropie de uşă, se îndreptă spre fereastră. 
Dădu deoparte oblonul şi privi afară. 

O clipă, pe chipul lui apăru o expresie de teamă, însă se 
relaxă deodată, zâmbind mulţumit. 

Afară, liniştiţi că se aflau în siguranţă şi ştiindu-l pe Bill de 
pază, oamenii miniaturali scăpaseră de frica nebună de 
dinainte. Fiecare dintre ei îşi vedea liniştit de treabă. şi 
strânseseră pânzele cât mai comod în jurul trupurilor, iar în acel 
moment erau interesaţi de mâncare, arme şi alte probleme 
practice. 

Bill Stockton urmări privirea doctorului, neştiind de ce acesta 
părea aşa de mulţumit. 

Pedro Caroz era cocoţat pe masă şi în clipa aceea tăia bucăţi 
de brânză cu un cuţit mai mare decât: el. Mary se adăpostise 
sub un taburet, care o ferea fără probleme de soarele tropical. 
Ţinea un ac în mâini, ca pe o lance, şi încerca să-şi facă o 
pereche de sandale. 

Steve Baker se repezise să-l ajute pe Pedro, chinuindu-se să 
desfacă o conservă de fasole. 

Bulfinch se întinsese pe burtă pe colţul mesei şi consulta de 
zor una dintre cărţile sale de ştiinţă, pe care o scosese probabil 
din bagaj. Ridicând privirea din carte, doctorul le zise celorlalţi: 

— Sunt convins că este teoretic posibil să dezorganizezi 
cumva țesutul organic atunci când îl supui radioactivităţii. Dar 
Thorkel s-a înşelat în privinţa celorlalte probleme. Nu poţi 
canaliza un câmp radioactiv. Sa înşelat groaznic. 

— Poate că ai dreptate, doctore, răspunse Steve râzând. 
Poate că nici nu ne-a micşorat. Poate că a mărit toate celelalte 
din jur. 

Bill chicoti auzindu-l. Thorkel se aplecase încântat pe 
fereastră. Părea să fie teribil de amuzat de îndeletnicirile 


oamenilor minusculi. 

In acel moment, Bill cobori cu grijă treptele, se strecură în 
spatele unor lăzi şi se întoarse pe furiş în tabără. 

— Thorkel e la geam, le raportă celorlalţi. 

După ce îi preveni, îi urmări pe ceilalţi cum se întorceau să-şi 
privească călăul. Bill reveni la forfecuţa la care lucrase înainte 
ca Bulfinch să-l trimită de pază. Incepu să scoată şurubul mic 
din mijloc, ca să se poată folosi de una dintre lame ca de o 
spadă. In cele din urmă izbuti şi începu să fluture lama prin aer, 
duelându-se cu un oponent imaginar. Era tocmai bună pentru 
el. 

Doctorul Bulfinch, Steve şi Mary începură o retragere 
strategică spre cactuşi. Pedro încă nu se îndura să lase treaba 
neterminată, dar, când îl văzu pe Thorkel la geam cum îl 
urmărea cu atenţie, sări de pe masă pe un scaun de pânză, iar 
de acolo făcu un triplusalt până jos, ca un acrobat. 

Doctorul Thorkel începu să râdă. Işi sprijini bărbia în palmă şi, 
după ce-i mai admiră câteva clipe, le strigă: 

— Micuţii mei prieteni, nici nu ştiţi cât de mândru sunt de voi. 
Aţi dovedit că aveţi resurse nebănuite. Acum veniţi înapoi. 
Trebuie să reluăm examinările. 

Grupul de oameni minusculi se strânse deodată ca să discute. 
Se aflau în apropierea cactusului. Deşi se temeau să asculte de 
porunca lui Thorkel, nu prea ştiau cum să-l refuze. 

_ Din nou doctorul Bulfinch îşi asumă această responsabilitate. 
li făcu semn lui Bill Stockton, care se sprijinea în sabia sa 
improvizată. 

— Voi toţi staţi potoliţi aici. Bill, tu preiei conducerea. Eu voi 
încerca să mă înţeleg cumva cu el. 

— Nu te duce, îl rugă Mary. Mai bine să vedem ce plănuieşte 
să facă mai departe. N-are rost să cădem din nou în mâinile lui. 

— Nici pomeneală de aşa ceva, răspunse Bulfinch. Insă cred 
că putem discuta cu el fără probleme, doar e un om inteligent. 

Doctorul o porni spre casă. Bill Stockton se luă după el, cuo 
expresie bătăioasă pe chip. Aceea era prima înfruntare 
adevărată cu Thorkel, iar Bill nu era deloc sigur că urmau să 
aibă vreun succes. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 


CEI PATRU RĂMAŞI IA ADĂPOSTUL CACTUSULUI erau 
conştienţi de faptul că doctorul Thorkel privea cu mare interes 
apropierea doctorului Bulfinch. 

Mâinile gigantice ale savantului atârnau de pe pervaz şi, cu 
una dintre ele, îi făcu semn lui Bulfinch să intre în casă. 

— Te rog să intri, doctore Bulfinch, îl invită el. Mă bucur să 
încep chiar cu dumneata. 

Bulfinch îşi îndreptă umerii şi, sumeţindu-se, îi zise cu 
fermitate: 

— În niciun caz. 

Thorkel părea mai degrabă amuzat decât supărat. 

— Cum? strigă el. Doar nu vrei să-mi spui că am de-a face 
acum şi cu o revoltă, nu? 

Biologul nu se arătă speriat. 

— Insist să trimiţi după catâri şi apoi să ne transporţi înapoi în 
lumea civilizată. 

Thorkel izbucni deodată în hohote de râs. 

— Cum? În sacul de la şa? Ce poziţie nedemnă pentru tine, 
doctore Bulfinch! Cert este, adăugă el, că toţi catârii cu care aţi 
venit s-au şi întors acasă la ei. 

— N-o să îndrăzneşti să ne ţii aici sau să ne răneşti cumva, se 
înfurie Bulfinch. Oamenii se vor întreba ce s-a întâmplat cu noi 
şi vor iniţia imediat o anchetă şi un grup care să ne caute. Doar 
nu te aştepţi să scapi din nou basma curată, nu? 

— Poate, încuviinţă Thorkel. Dar cu siguranţă n-am de ce să- 
mi fac probleme o bună bucata de vreme. Mai mult ca sigur că 
întreaga comunitate ştiinţifică se aşteaptă să rămâneţi alături 
de mine câteva luni de zile, dacă nu chiar ani. Nu va fi 
dezamăgită. 

Declaraţia savantului îi oferi lui Bulfinch indiciul pe care-l 
căuta. 

— Aşadar, ar fi mai bine să ne considerăm prizonieri? 

— Puteţi să vă considerați nişte oaspeţi neinvitaţi în 
laboratorul meu. 

Bulfinch se ridică pe vârfuri şi, cu o mână dusă la piept, rosti 


teatral: 

— Prizonieri, da, prizonieri în peştera ciclopului. 

— Ciclop, eh? zâmbi Thorkel. Asta din cauza vederii mele 
slabe? îşi scoase ochelarii ca să-i şteargă, în timp ce privea 
printre gene la biolog. 

— Deloc, răspunse Bulfinch, ci din cauza intelectului. Şi 
ciclopul şi-a imaginat, ca şi tine, că mărimea şi puterea îi erau 
suficiente. Altminteri, era un individ ignorant. 

Se părea că Thorkel era gata să continue discuţia cu Bulfinch. 

— În timp ce Ulise avea o minte mult superioară, asta e? În 
acest caz, ai foarte mare grijă, Ulise... Bulfinch. În spate e o 
găină care pare gata să te ciugulească, rosti Thorkel, izbucnind 
în râs. 

Bulfinch aruncă o privire în spate, observând că unul dintre 
pui îl privea cu lăcomie. Constatând că efectul pe care dorise 
să-l producă fusese distrus de sosirea păsării, strigă exasperat: 

— Pleacă de aici, uş! 

In loc să se retragă, pasărea se apropie de el cloncănind. 
Ceilalţi priveau scena din faţa lor cu sufletele la gură, iar, atunci 
când pasărea deveni agresivă, Bill se grăbi să sară în ajutorul 
biologului, cu spada ridicată deasupra capului. Din păcate, 
înainte să fi apucat să se angajeze în luptă, Bulfinch o rupsese 
la fugă. 

Thorkel privea totul amuzat, izbucnind în râs atunci când îl 
văzu pe Bulfinch adăpostindu-se sub un coş rupt. 

Vederea acelei lame ascuţite, mânuite cu atâta vigoare de 
Bill, făcu puiul de găină să bată imediat în retragere, tocmai în 
celălalt capăt al curţii. 

Savantul nebun se opri din râs şi strigă spre biolog: 

— Acum ajunge cu prostiile, doctore Bulfinch. Ce-ai zice să vii 
imediat la mine? 

Bill reveni alături de ceilalţi la îndemnul tacit al lui Bulfinch. 
Mary tremura de teamă şi curiozitate. 

— Ce crezi că are de gând să facă? îl întrebă pe Bill. 

— Tare mi-e teamă că habar nu am, răspunse el, încercând s- 
o mai liniştească. Este evident că Thorkel n-a mai avut până 
acum nişte specimene ca noi cu care să se joace. Probabil că o 
vreme o să fie rezonabil. Sunt sigur că pe moment n-avem de 


ce să ne temem. 

Însă Bill îşi dădea seama că nu era deloc adevărat. Din câte 
ştia el, nimic nu era mai imprevizibil decât un savant pe 
jumătate nebun care îşi vedea visul împlinit. 

Cei patru membri ai echipei râmaseră nemişcaţi ca să 
privească mai departe drama care se desfăşura între doctorul 
Thorkel şi doctorul Bulfinch, noua versiune, din jungla sud- 
americană, a lui David şi Goliat. 

Bulfinch ieşise pe jumătate de sub coş, asigurându-se că nu-l 
mai ameninţa nicio pasăre. După ce se convinse că nu mai era 
nicio primejdie, îşi îndreptă umerii şi i se adresă din nou lui 
Thorkel: 

— În aceste circumstanţe, doctore Thorkel, nu voi coopera cu 
tine sub nicio formă. 

În loc să-l amuze, acest răspuns din partea savantului 
minuscul reuşi să-l irite peste măsură pe Thorkel. 

— Vino aici imediat! zbieră acesta. E o comandă! De acum nu 
te mai rog cu frumosul. 

— Nici nu se pune problema, răspunse Bulfinch calm. 

Thorkel se înroşi la faţă, apoi dispăru din cadrul ferestrei. 

Bill Stockton o prinse pe Mary pe după umeri, mormăind ca 
pentru sine: 

— A turnat gaz pe foc. 

Mary Phillips, speriată, strigă spre biolog: 

— Vino aici, doctore Bulfinch. Maniacul nostru e apucat de o 
nouă criză. 

Drept răspuns, Bulfinch se uită încă o dată după găină, apoi 
se îndreptă ţanţoş spre casă. 

— N-o să vin niciodată la tine, doctore Thorkel, niciodată! 
strigă cât putu de tare, deşi savantul nebun dispăruse de la 
fereastră. 

Bill le zise celorlalţi să-şi caute o ascunzătoare în cactus, iar el 
o porni din nou spre postul său de observaţie. Doctorul Bulfinch 
rămăsese nemişcat. Apoi tresări puternic, sincer înspăimântat. 
Bill se întoarse la vreme ca să-l vadă pe Thorkel ieşind în fugă 
din casă, înarmat cu o plasă de fluturi. 

Savantul îl ignoră cu totul pe Bill, concentrându-şi atenţia 
asupra biologului care-l sfidase. Bulfinch simţi în acel moment 


că fuga era mai sănătoasă, aşa că îşi luă picioarele la spinare şi 
se ascunse între două cutii aflate nu prea departe. 

Thorkel începu să scotocească printre lăzi şi cutii, căutându-l 
înfuriat pe Bulfinch. Avea plasa pregătită ca să-l captureze pe 
cel ce îndrăznise să i se opună. Pedro, Steve şi Mary priveau 
speriaţi din ascunzătoarea lor. Bill se pitise în spatele primei 
trepte de la verandă. 

Din când în când, îl vedeau pe Bulfinch cum se furişa printre 
cutii şi lăzi, căutând un loc mai bun de ascuns. Semăna cu 
Tezeu în labirint. Vederea slabă a lui Thorkel reprezenta un 
handicap serios, dar, chiar şi aşa, tot reuşi să vadă silueta mică 
a biologului, care-şi părăsise ascunzătoarea de până atunci. 

Bulfinch deja obosise, tot încercând să scape de urmăritor. 
Din nefericire, nu putea vedea prea bine ce se petrecea, din 
cauza celor două cutii ce-i stăteau înainte şi a faptului că 
Thorkel stătea aproape călare peste ele. Atunci când observă că 
savantul gigant era chiar deasupra lui, era deja prea târziu. 

Bill Stockton, care văzuse primejdia, încercă să-l prevină, 
însă, din cauza terorii, nu reuşi să scoată un sunet. 

Bulfinch, pitit între cele două cutii, scoase atent capul dintre 
ele, ca să-şi dea seama ce se petrecea, moment în care plasa se 
lăsă peste el, făcându-l captiv. 

Biologul începu să se zbată în plasă, încercând s-o rupă. 
Thorkel oftă mulţumit şi rosti: 

— De acum nu vei mai fi aşa de obstinat, prietene. 

Realizând că se zbătea degeaba şi că era foarte posibil să 
aibă nevoie de toată energia sa ceva mai târziu, doctorul Rupert 
Bulfinch se potoli pe dată. 

— E mult mai bine aşa, încuviinţă Thorkel. Acum dai dovadă 
de celebrul dumitale bun-simţ. 

Thorkel se îndreptă de spate şi, prinzându-l pe biolog între 
două degete, o porni înapoi spre casă. 

Bill Stockton, ascuns sub prima treaptă a verandei, se 
întoarse să se uite spre grupul ascuns în cactus. 

În cele din urmă, cei trei prinseră suficient curaj ca să se 
apropie de Bill. Acum, că doctorul Bulfinch dispăruse, se 
întorceau instinctiv spre el. 

Se întâlniră cu toţii sub masa din mijlocul taberei, privind 


speriaţi spre casă. Era clar că îşi făceau mari griji în privinţa lui 
Bulfinch, dându-şi seama că nu prea aveau ce face ca să-l ajute. 

— Am putea da foc la casă, sugeră Steve. 

— N-ar folosi la nimic, răspunse Bill. Thorkel ar fugi imediat ce 
ar simţi fumul sau ar vedea flăcările, însă mai mult ca sigur că |- 
ar lăsa pe Bulfinch acolo, ca să ardă de viu. 

Mary Phillips începu să-şi frângă mâinile din cauza disperării. 

— Niciodată până acum nu m-am simţit atât de neajutorată. 

Lui Bill îi veni deodată o idee, aşa că se întoarse spre Pedro. 

— la spune-mi, există vreun sat de-al vostru pe aici pe 
aproape? Dacă nu ne putem lupta chiar noi cu Thorkel, poate 
convingem nişte oameni de dimensiuni normale s-o facă în locul 
nostru. 

Pedro scutură trist din cap. 

— Băştinaşilor le e frică de doctorul Thorkel. Numai când aud 
de el o rup la fugă. Guvernul mai trimite câte un poliţist pe aici. 
Când vine vorbeşte cu doctorul Thorkel, dă din cap, salută şi 
pleacă imediat. Oamenii din junglă nu pot face absolut nimic, la 
nevoie se refugiază la Iquitos. 

— Dacă e aşa cum zici tu, rosti Bill dezamăgit, înseamnă că 
pe moment n-avem altceva de făcut decât să stăm şi să 
aşteptăm să vedem ce-o mai fi. O s-o iau înainte ca să văd ce se 
mai petrece în casă. A lăsat uşa întredeschisă. 

— Poate că e numai o capcană, ca să ne momească să 
intrăm, sugeră Steve. 

— Nu cred, insista Bill. Dacă totul e-n regulă, vă fac semn să 
veniţi şi voi. Gaura pe care a făcut-o pisica ne oferă o 
ascunzătoare foarte bună, la nevoie. 

Ceilalţi încuviinţară, iar Bill o porni spre casă, speriat însă de 
ceea ce urma să vadă înăuntru. 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


BILL STOCKTON AJUNSE LA POSTUL SĂU DE OBSERVAŢIE la 
timp ca să-l vadă pe doctorul Thorkel trântindu-l cu duritate pe 
Bulfinch pe masă şi aruncând plasa într-un colţ al camerei. 

Doctorul Bulfinch părea ameţit din cauza acelei trânteli, drept 
pentru care nici nu se mişcă, pe moment. Thorkel îşi trase un 
scaun la masă, în timp ce biologul, încă răvăşit, se chinuia să se 
ridice în picioare. Se vedea limpede că nu-şi pierduse hotărârea 
în timpul drumului spre casă între degetele savantului. 

— Te previn de pe acum, doctore Thorkel, că nu voi tolera un 
asemenea comportament scandalos, izbucni el. 

— Potoleşte-te, profesore, răspunse Thorkel. Sunt uimit că un 
asemenea savant de renume, ca dumneata, poate avea astfel 
de izbucniri emotive. 

Ignorându-l o clipă pe Bulfinch, Thorkel se apucă să 
scotocească prin cufăr după însemnări, pe care le aşeză pe 
masă cu meticulozitate. 

Cum doctorul Thorkel părea să fi revenit la dispoziţia senină 
de dinainte, Bill decise că-i putea chema şi pe ceilalţi la postul 
lui de observaţie, fără mari riscuri, aşa că le făcu semn. 
Aşteptându-se ca aceştia să apară lângă el dintr-o clipă în alta, 
îşi întoarse atenţia spre cele ce se petreceau în casă. 

Era evident acum că Thorkel îl mustra pe Bulfinch pentru felul 
în care se comportase, chiar dinainte să fie micşorat. 

— Aşadar, dumneata voiai să fii acela care să spună lumii ce 
fac eu aici, doctore Bulfinch? 

— Da, voiam să-i înştiinţez pe toţi de crimele dumitale! rosti 
Bulfinch cu duritate. 

Thorkel scutură din cap şi răspunse: 

— Vei descoperi că lumea e tare mare pentru o persoană cu 
picioare aşa de scurte ca ale dumitale. Înainte ca Bulfinch să-şi 
dea seama ce făcea colegul său, acesta deja proptise o riglă în 
spatele lui. Stai puţin mai drept, te rog, îi porunci Thorkel. 

Bulfinch îşi îndreptă umerii, indignat, aşa cum se aşteptase, 
de altfel, şi savantul. 

— Bravo, foarte bine, îl lăudă acesta. Mulţumesc, doctore. 


Cu un creion tocit, Thorkel notă rezultatul măsurătorii în 
carnetul său. Bulfinch sări imediat pe un cântar din apropiere, 
ca să fie ceva mai aproape de faţa lui Thorkel. 

— Doctore Thorkel, strigă el, cer să-mi acorzi atenţia 
cuvenită. 

— Exact nouă centimetri şi jumătate, rosti Thorkel. Apoi, fără 
să vadă unde se afla exact doctorul Bulfinch, continuă: ŞI, 
acum, sus pe cântar. 

Ridică privirea din carnet şi observă unde se postase Bulfinch. 

— Aha, mulţumesc, văd că mi-ai anticipat dorinţa. 

— Cu siguranţă nu asta mi-a fost intenţia, răspunse Bulfinch 
înfuriat. 

Thorkel însă privea încruntat la ce-i indica scala cântarului. În 
timp ce acesta nota totul cu grijă în carnet, Bulfinch sări de pe 
cântar, observând la repezeală că Thorkel părea îngrijorat de 
acele măsurători. Biologul înţelese deodată despre ce era vorba 
şi nu se putu abtine să nu-şi împungă confratele: 

— Aşa, va să zică, ceva nu e deloc în regulă, chicoti el. Văd că 
eşti din cale-afară de uimit. 

Thorkel dădu din umeri, apoi izbucni: 

— Taci din gură. 

Savantul nebun îşi consulta însemnările din carnet cu altele 
făcute înainte, comparându-le cu atenţie. 

Observând ce efect avuseseră spusele lui şi fără să ţină 
seama de eventualele consecinţe, Bulfinch continuă: 

— Măreaţa ta minte nu e tocmai infailibilă, aşa-i? 

Thorkel luă creionul şi arătă spre un punct de pe masă, mai 
aproape de el. 

— Treci aici, îi porunci biologului. 

In loc să se apropie, Bulfinch începu să se îndepărteze, 
scuturând din cap. Thorkel aruncă creionul şi se întinse după 
micul biolog. in clipa următoare, Bulfinch puse stăpânire pe 
creionul abandonat şi-l înţepă pe Thorkel cu vârful bont. 
Savantul îşi retrase mâna şi luă rigla. 

O ridică şi, cu un gest ameninţător, arătă spre acelaşi punct 
de pe masă. 

— Treci aici! 

Doctorul Bulfinch, înfuriat de-a binelea şi decis să se lupte, 


ridică la rându-i creionul, gata să se apere de riglă. De-abia 
după aceea îşi dădu seama ce armă demnă de milă îşi găsise. 
Însă, belicos, începu să se retragă uşor, fără să-şi dea seama că 
se îndrepta chiar spre mâna stângă a lui Thorkel, care-l aştepta 
deschisă în spate. 

Thorkel îl înşfăcă fără menajamente, aproape sufocându-l. 
Apoi începu să-l măsoare cu grijă cu ajutorul unui şubler. 
Bulfinch se zbătea neputincios în mâna aceea uriaşă, dar fără 
sorţi de izbândă. Nici măcar împunsăturile cu creionul nu-l mai 
ajutau. 

După ce termină şi acest nou set de măsurători, Thorkel îşi 
consultă iar însemnările, apoi se întoarse să-l privească pe 
Bulfinch cu ură. 

— Bănuiesc că ţi-ai dat seama deja ce anume nu-i în regulă, 
rosti acesta printre dinţii încleştaţi. 

— Sigur că da, răspunse Bulfinch bătăios. 

— Păcat, rosti Thorkel. 

— Asta e, ai făcut o greşeală, îl împunse biologul. 

— Nu eu, natura e cea care a făcut greşeala, pufni Thorkel. 

Bulfinch îl privea pe savant cu furie şi ură în ochii mici cât un 
vârf de ac. 

— Mă mir că ai reuşit să accepţi faptul că natura are obiceiul 
să desfacă ceea ce ai făcut tu. 

— Dar n-ai de unde să ştii ce n-a mers bine, rosti Thorkel. 

— Ba da! răspunse Bulfinch. Şi cred că şi ceilalţi şi-au dat 
seama deja de acest lucru. 

— Sunt conştient de acest lucru, mormăi Thorkel. Mare păcat! 

Schimbarea bruscă a tonului lui Thorkel îl sperie pe Bulfinch. 

Bill Stockton, aflat în uşă, simţi şi el acea schimbare subtilă, 
ceea ce-l făcu să strângă mai bine în mână spada aceea 
improvizată. Cu mâna liberă, Thorkel trase mai aproape o sticlă 
de cloroform, scoţându-i cu grijă dopul. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Bulfinch, panicat de-a 
binelea. 

Thorkel ridică din umeri. 

— Nu-mi pot permite riscul să te las pe tine şi pe amicii tăi să 
mă opriţi din muncă. E ceva ce n-aş permite niciodată. 

Cu ajutorul unei pensete, Thorkel înmuie o bucata de vată în 


cloroform, întinzându-l apoi cu forţa pe Bulfinch pe masă, chiar 
în faţa lui. 

Bill Stockton gemu aproape fără voie. O clipă, se sperie că 
Thorkel îl auzise, însă acesta era mult prea preocupat de ceea 
ce făcea ca să mai dea atenţie la ce se petrecea afară. 

Bill îşi dădu seama deodată că Mary, Steve şi Pedro urcau cu 
grijă scările, chiar în spatele lui, ascunzându-se pe după uşa 
întredeschisă. Era evident pentru oricine că se temeau de 
consecinţe, dar fuseseră aduşi acolo de nevoia de a descoperi 
ce păţise Bulfinch. 

— Înapoi, le zise Bill încet. Trebuie să fugim de aici. 

Mary se opri nesigură chiar în spatele lui Bill, care, în acel 
moment, privea la ce se petrecea în casă. Thorkel tocmai apăsa 
vata înmuiată în cloroform pe faţa biologului. Acesta urlă de 
groază, ţipătul fiind însă repede înăbuşit. 

Thorkel părea să apese vata pe faţa confratelui său, fără să 
ţină cont de zbaterile neputincioase ale acestuia. 

Bill Stockton se cutremură fără voie. Mary tocmai încerca să 
vadă şi ea ce se petrecea înăuntru. Bill privea îngrozit chipul 
savantului nebun, convins că special îl omorâse pe inofensivul 
Bulfinch. Chipul lui nu arăta absolut nimic. Era la fel de calm de 
parcă tocmai ar fi anesteziat un cobai. 

Mary, care tocmai se lăsase în genunchi alături de Bill, întrebă 
în şoaptă: 

— Ce s-a întâmplat cu Rupert? 

Bill o prinse de braţ şi-i zise la fel de încet: 

— E mort, omorât. Thorkel l-a ucis. 

— Nu se poate! strigă fata, cuprinsă de panică. Dumnezeule 
mare, nu! Ce-o să ne facem acum? 

Glasul ascuţit al fetei ajunse imediat la urechile lui Thorkel, 
care se răsuci spre ei. În acel moment, Pedro şi Steve erau şi ei 
alături de Mary şi Bill, care, îmboldiţi de curiozitate, se 
proţăpiseră în cadrul uşii, fiind martori la moartea biologului. 

Thorkel blestemă urât. 

— Aşa, deci, mă spionaţi? urlă furios. 

Se întinse după plasa de fluturi, dând să se ridice. Cei patru 
din uşă nu pierdură vremea, ci, sărind din treaptă în treaptă, o 
zbughiră în curte. 


În casă, Thorkel se repezi să ia cutia pentru mostre, în care 
fusese şi Pinto, apoi o porni repezit spre uşă. Trupul doctorului 
Bulfinch zăcea inert sub şomoiogul de vată. Devenise probabil 
unul dintre cei mai ciudaţi martiri pe care ştiinţa avea să-i 
cunoască vreodată. 

Când scăpară de panică şi se convinseră că se îndepărtaseră 
suficient de uşă, omuleţii se opriră din fugă. Bill Stockton, 
conştient de responsabilitatea pe care o avea faţă de ceilalţi, 
rămase în urmă, ca un fel de ariergardă. Intoarse o găleată de 
lemn pe o parte şi o rostogoli până la picioarele treptelor de la 
verandă. 

Thorkel ieşi ca turbat din casă. Ezită în capul scării, privind în 
jur, fără însă să-i zărească pe cei patru oameni minusculi. Se 
grăbi să coboare treptele, însă se împiedică de găleată şi se 
trezi zburând prin aer înainte să ia contact cu solul uscat. 

Furia îi spori şi mai mult atunci când din toate colţurile curţii îl 
asaltă râsul cristalin al omuleţilor. Se ridică în picioare şi, cu 
plasa de fluturi pregătită într-o mână, începu să dea cu 
picioarele în lăzile şi cutiile ce-i ieşeau în cale, încercând să-i 
găsească. În cele din urmă se potoli şi se apucă să caute 
metodic, dintr-un colţ al curţii, scuturând fiecare obiect în parte 
şi punându-l deoparte. 

Însă cei patru nu erau acolo. Părăsiseră de multă vreme 
adăpostul cutiilor şi în acel moment se târau pe sub pânza unui 
cort. În pofida vederii slabe, Thorkel surprinse mişcarea pânzei 
cu coada unui ochi, aşa că se repezi spre el. 

— La cartierul general, şopti Bill, ajungând la concluzia 
corectă că pânza de cort nu era o ascunzătoare prea bună şi 
îndemnându-i pe ceilalţi să fugă spre cactus. 

Când Thorkel se convinse că cei patru omuleţi fugiseră din 
cort, reveni în mijlocul curţii, sub soarele fierbinte, ca să 
privească iar în jur. În cele din urmă reuşi să-l descopere pe 
Pedro, care tocmai se strecura înspre cactus. 

Thorkel se repezi într-acolo şi, după ce scotoci locul cu 
mâinile goale, înţepându-se şi iritându-se, aduse o lopată şi 
începu să doboare cactusul cu minuţiozitate. 

Bill, care rămăsese în urma celorlalţi, îi urmărea eforturile 
încântat. 


Când Thorkel renunţă, asudat şi obosit, îşi dădu seama că 
omuleţii reuşiseră să fugă iar, chiar prin ţeava de scurgere ce 
fusese ascunsă la umbra cactusului. Se uită bine la ea şi-şi dădu 
seama că cei patru se aflau de-acum în junglă. Îngrijorat, 
savantul se apropie de zidul grădinii. 

Bill Stockton, ascuns chiar în gura ţevii, îl urmărea cu atenţie. 

— Mai bine v-aţi întoarce, strigă Thorkel cât putu de tare. N-o 
să supravieţuiţi nici măcar o jumătate de oră în junglă! 

Îşi ciuli urechile, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns, însă 
degeaba. Înfuriat la culme, savantul se întoarse pe călcâie şi o 
porni decis spre casă. 

Bill Stockton îl lăsă să intre, apoi o luă la fugă pe urmele lui. 
Trebuia să ştie dinainte ce alt pericol îi mai păştea. Reîntors la 
postul său de observaţie, îl văzu pe Thorkel deschizând cutia în 
care-şi ţinea puşca. Cu ea în mână, se aşeză pe un scaun şi 
începu s-o curețe cu meticulozitate. 

Inginerul se retrase cu grijă, revenind alături de tovarăşii săi. 

— Îşi pregăteşte puşca, le zise celorlalți. Cu cât ne 
îndepărtam mai mult de el, cu atât mai bine. 

Mary încuviinţă tăcută din cap. 

— Dar ce facem cu proviziile? întrebă Steve. Mâncare, haine 
şi tot restul? Unde mai pui că se coace o ditamai furtuna 
tropicală, mai zise, arătând cu înţeles spre cerul ce se acoperea 
cu rapiditate de nori ameninţători. 

— Lasă că ne descurcăm noi cumva, îi asigură Bill. Şi alţi 
oameni s-au pierdut în junglă şi n-aveau echipament la 
dispoziţie. Va trebui să ne folosim de minte şi de experienţă. 

— Bravo! rosti Mary, încercând în van să însenineze cumva 
atmosfera. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


ALERGARĂ PE POTECA DIN JUNGLĂ până când rămaseră fără 
suflare, în cele din urmă îşi dădură seama că îşi iroseau energia. 
Bill îi opri şi se adăpostiră în spatele unui buştean căzut. Apoi îi 
întrebă: 

— Încotro mergem de aici? 

Nici Steve şi nici Mary nu aveau habar. Pedro dădu din umeri. 
Păreau cu toţii fascinaţi de fenomenul ciudat care se petrecea în 
jurul lor. În calmul apăsător de dinaintea furtunii, nici măcar o 
frunză nu se mai mişca. Cerul era sfâşiat mereu de fulgere, 
imediat după ele rostogolindu-se din zări şi tunetele colosale. 

Din adăpostul lor, Bill şi Mary, aflaţi în faţa celorlalţi doi, 
puteau vedea o mică secţiune din tufele dese de pe marginea 
potecii. Acestea începură să tremure puţin atunci când dintre 
ele se ivi deodată silueta bondoacă a unui furnicar. Trupul îi luci 
deodată portocaliu în lumina unui fulger, în timp ce animalul se 
grăbi să dispară îndărătul altor tufe dese. 

Bill îl urmări cu privirea până când furnicarul dispăru cu totul 
în junglă. 

— Mamă! şuieră Mary. Mă bucur că nu s-a apropiat de noi. 
Ne-ar fi putut confunda cu nişte furnici supradimensionate şi 
suculente. 

Bill râse şi o prinse mai bine de braţ. 

— Ştiu că suntem mici, dar nici chiar aşa. 

Atenţia le fu atrasă de canonada din ceruri. La lumina unui 
fulger zăriră în copacul din apropiere o maimuţă care-şi 
strângea puiul la piept. 

— Se pare că nu suntem singurii care au intrat în panică, le 
zise Bill celorlalţi. 

Mary le arătă altceva aflat în copac. O pasăre mare care 
tocmai venise în zbor la cuibul ei. Bill încuviinţă din cap. Vântul 
începuse să sufle cu putere şi îi lăsa impresia că-i smulgea 
vorbele din gură chiar înainte să le fi putut rosti în propoziţii. 

Un cerb veni în fugă spre ei şi sări peste buştean. Vântul 
începuse să scuture copacii cu furie. Mama-maimuţă îşi căuta 
un ascunziş cu disperare. Frunzele se răsuceau de parcă ar fi 


fost torturate, iar vuietul furtunii creştea tot mai mult în 
intensitate. 

Maimuţele se lipiră în cele din urmă de trunchiul copacului şi 
spatele cenuşiu al mamei deveni deodată negru din cauza ploii 
torențiale care începuse. Vârfurile copacilor se aplecau sub furia 
acelei ploi. Pentru cei patru omuleţi, acea descătuşare a naturii 
semăna cu apocalipsul. Un trăsnet aproape că despică 
buşteanul sub care se ascunseseră. 

Mary se lipi de inginer. Bill îşi dădu seama că erau în mare 
pericol să moară înecaţi. În jurul lor se formaseră deja băltoace, 
care, alimentate de ploaia ce se scurgea din cer, începuseră să 
formeze un fel de pârâu repede ce se scurgea de-a lungul 
potecii. Apa le ajunsese deja la genunchi. 

Chiar în timp ce Bill se gândea cum era mai bine să 
procedeze în continuare, un trăsnet lovi vârful unui copac, care 
se desprinse şi căzu în apropierea lor. 

— Trebuie să plecăm de aici, rosti Bill hotărât. 

Ceilalţi nu-i puseră la îndoială judecata şi, la scurt timp după 
aceea, o porniră la drum. Bill se opri din mers şi-şi încleştă 
mâna pe spada improvizată, atunci când, în scorbura unui 
gigant al junglei, dădu peste doi ochi verzi, strălucitori. 
Proprietarul ochilor era un jaguar mare, care se ascunsese acolo 
de furtună. 

Din fericire, acel locuitor al junglei nu avea niciun chef să iasă 
din ascunzătoarea lui în ploaie, aşa că cei patru putură pleca în 
linişte mai departe. Când ajunseră la marginea micii cascade, 
Bill îşi dădu seama că de acum se putea orienta. Era aceeaşi 
cascadă pe care o văzuseră şi atunci când traversaseră râul, 
înainte să ajungă în tabăra lui Thorkel. | se părea că de atunci 
trecuse foarte mult timp. Oare chiar trecuseră numai două zile? 

— Vite-acolo, văd o deschidere în trunchiul copacului ăluia, 
rosti Mary. 

Ochii tuturor se întoarseră în direcţia arătată de ea, iar 
picioarele o şi porniră intr-acolo. Trecură cu greutate peste 
rădăcinile proeminente, îndreptându-se grăbiţi spre adăpost 
Chiar înainte să se avânte înăuntru, Bill, precaut, le-o luă 
înainte. Era ud leoarcă şi obosit, iar bucata aceea de pânză cu 
care-l învelise Thorkel se lipise de trupul mic, dar vânjos, ca o 


bucată de hârtie udă. 

În cele din urmă ridică o mână şi cei din spate se opriră. Botul 
prelung al furnicarului tocmai ieşise la iveală, iar limba lungă 
acestuia îi alungă de acolo. 

Speriaţi de animal, o rupseră cu toţii la fugă. Când se opriră 
ca să-şi tragă sufletul, Bill îl întrebă pe Pedro: 

— Nu era cumva o peşteră, chiar sub malul râului, cam la un 
sfert de milă de locul în care am traversat? 

— Ba da, domnu’ Bill, răspunse Pedro, bucuros să fie cu ceva 
de ajutor. 

— Atunci acolo o să mergem, decise Bill. Ceilalţi căzură 
imediat de acord şi începu lunga bătălie cu furtuna ce se 
dezlănţuise din nou, cu şi mai multă furie. 

După jumătate de oră de chin, ajunseră în fine pe malul aflat 
deasupra peşterii. Bill se lăsă pe burtă ca să poată privi în 
interiorul ei. Din câte putea să-şi dea seama, peştera rămăsese 
neocupată. Cobori malul abrupt şi plecă să facă o recunoaştere. 
Când reveni, le făcu semn celorlalţi să-l urmeze. Steve o ajută 
pe Mary să coboare, până când ajunse în siguranţă jos, în 
braţele lui Bill. După care coborâră el şi cu Pedro. 

Când se adunară cu toţii, intrară în adâncul peşterii, în 
întuneric. Era destul de frig, deşi scăpaseră de umezeala de 
afară. Îşi scoaseră togile de pe ei şi le stoarseră cât de bine 
putură, apoi se apucară să adune câteva lemne de foc, care se 
găseau din belşug acolo, adunate probabil de apele crescute 
care inundaseră în trecut acea cavernă. 

Bill Stockton, care ştia cum să aprindă un foc cu mijloace 
primitive, le lumină în câteva minute noua locuinţa. larba uscată 
din fundul cavernei le oferi tuturor saltele şi pături, iar cei patru 
oameni miniaturali, obosiţi de toate întâmplările prin care 
trecuseră, adormiră aproape imediat. 

A doua zi dimineaţa, când soarele strălucea din nou pe cer, 
Mary Phillips a fost prima dintre ei care s-a trezit. Când privi la 
razele de soare ce intrau în peşteră şi la cei trei bărbaţi, care 
încă mai dormeau, deveni profund conştientă de goliciunea ei. 
Cele patru bucăţi de pânză erau încă întinse la uscat deasupra 
focului ce se stinsese. 

Văzându-le în acel moment, îşi dădu seama că nu erau 


altceva decât patru dintre batistele mari ale lui Thorkel. Luă 
batista ei şi, după ce şi-o drapă în jurul trupului, ieşi în gura 
peşterii. Cerul era senin şi strălucitor. Păsările cântau, făcând-o 
şi pe Mary să se înveselească. Totul părea să fie în bună regulă 
cu lumea. În peşteră, îndărătul ei, cei trei bărbaţi se treziseră. 

Nu le trebui mult s-o descopere şi să se apropie de ea, cu Bill 
în frunte. Malul, care păruse atât de jos încât catării îl urcaseră 
fără nicio problemă, li se părea acum o adevărată stâncă, iar 
mica nişă din el, a cărei deschidere de-abia se putea observa, 
era tocmai peştera care-i adăpostise pe ei. 

Conştienţi de toate greutăţile care-i aşteptau, americanilor le 
venea greu să accepte imediat frumuseţea acelei dimineţi 
însorite. Nu-l puteau uita pe Thorkel şi puşca lui, sau fiarele 
primejdioase ale junglei. Pedro, însă, care crescuse acolo şi era 
înclinat să venereze soarele după ploaie, deveni vorbăreţ. 

— Frumoasă dimineaţă, nu? 

Steve preluă el iniţiativa, de această dată. 

— Desigur, răspunse posomorât, dar ce folos?! 

Pentru prima dată de când fugiseră din tabăra lui Thorkel, 
după ce fuseseră martori la asasinarea doctorului Bulfinch, se 
simțeau animați şi de o altă emoție decât frica. Bill o prinse pe 
Mary de braţ. 

— Mary, uite! îi zise, arătându-i spre potecă. Acolo, sub 
acoperişul de verdeață, ne-am oprit ca să stăm de vorbă. 

Mary încuviinţă din cap. 

— Parcă s-a petrecut în altă viaţa, rosti ea. 

— Unele lucruri nu s-au schimbat, insistă Bill cu căldură. 

— Poate că nu se vor schimba niciodată, răspunse Mary, 
privindu-l în ochi. Instinctiv, se apropiară unul de altul şi, uitând 
cu totul de Pedro şi Steve, începură să se sărute cu pasiune. 

— Mi se pare de-a dreptul fantastic, rosti Bill după aceea. 
Dacă ne hotărâm să ne căsătorim, am putea găsi mai ieftin vreo 
casă de păpuşi. 

Mary izbucni în râs. Pedro cerceta cu atenţie malul râului ce 
se întindea înaintea lor, iar în cele din urmă arătă ceva cu 
mâna. 

— Acolo-i o canoe, le zise. 

Steve privi în aceeaşi direcţie şi rosti entuziasmat: 


— Pe Dumnezeul meu, aşa e. Cred că-i barca de care ne-a 
vorbit Pedro. Haideţi! Cu ea am putea părăsi aceste meleaguri. 

O porniră cu toţii în fugă spre ea, însă, când ajunseră, se 
opriră îngroziţi. Deşi era vorba de o canoe mică, marginile sale 
se ridicau cu mult deasupra capetelor lor. 

Steve a fost primul care şi-a exprimat dezamăgirea prin 
cuvinte: 

— E cam mare, nu? 

Rămaseră să privească întristaţi la prora care se înălța mult 
deasupra lor. Pedro, cuprins de amintiri din trecutul nu prea 
îndepărtat, rosti jalnic: 

— Era o canoe tare mică, puteam vâsli foarte uşor. 

— Ei bine, şi acum ce ne facem? rosti Bill. 

Şi Steve se simţea la fel de descurajat. Mary nu mai spera nici 
ea la cine-ştie-ce miracol. Mărimea ei actuală era un miracol al 
ştiinţei ce avea s-o marcheze multă vreme. 

— Orice spui tu, Bill, eu sunt de acord, rosti Steve. Atâta timp 
cât stăm cât mai departe de doctorul ăla nebun. 

Pe malul opus se auzi foşnet printre tufe şi toţi ochii se 
întoarseră deodată în acea direcţie. Un mic cal albinos tocmai 
ieşise dintre tufe ca să se adape din râu. Pedro rămăsese cu 
gura căscată de uimire. 

— Asta-i Pinto al meu, strigă fericit. 

Bill privi cu atenţie animalul, apoi îl bătu pe umăr pe Pedro şi-i 
zise: 

— Poate că seamănă cu Pinto, dar sigur nu e el. 

— De unde ştii? se interesă Pedro. 

— Păi, răspunse Bill, e prea mare ca să poată fi prins cu plasa 
de fluturi a lui Thorkel. 

Peruvianul mai privi o dată calul, apoi încuviinţă din cap. 

— Mare dreptate ai, domnu' Bill. Sigur nu e Pinto. 

Mary Phillips rămăsese alături de Bill, cu mâinile în şolduri. 
Privea în continuare spre canoe şi, exasperată, lovi cu piciorul în 
pământ, strâmbându-se imediat de durere. Uitase că n-avea 
încălțări. 

— Nu mai putem continua tot aşa, rosti ea deodată, să ne 
temem de orice. Barca asta e singura noastră şansă de a scăpa 
de aici. Trebuie să facem ceva în privinţa ei. 


Bill şi Steve se întoarseră s-o privească cu o superioritate tipic 
masculină. Însă sufletul latin al lui Pedro se înflăcără deodată. 

— O s-o împing chiar eu, îi zise entuziasmat lui Mary. Se 
apropie de proră şi începu să împingă plin de curaj, însă era ca 
şi cum ar fi încercat să mute un munte din loc. 

În cele din urmă, curajosul indian rosti înciudat: 

— E prea mare. 

— Poate că e mare, admise Mary, dar oamenii lansează de 
mult ditamai vapoarele fără nicio dificultate. Se întoarse spre 
Bill. Se presupune că eşti inginer. Trebuie să existe o cale să 
punem barca asta la apă. 

— lar tu spui că eşti om de ştiinţă, i-o întoarse Bill. Ce-mi 
sugerezi? 

— Oamenii mută case şi o mulţime de obiecte grele... Nu se 
folosesc cumva de scripeţi şi pârghii? 

Bill se însenină la faţă. Lăsă capul pe spate şi începu să râdă 
cu poftă. 

— Trebuie să recunosc că are dreptate, îi zise lui Steve. 

După ce se luă şi această decizie, fiecare se apucă grăbit de 
treabă. Mary se întoarse în tabără ca să pregătească ceva de 
mâncare. În timp ce căutau lemne de foc, descoperiră şi un 
număr mare de rădăcini comestibile şi verdeţuri din care se 
putea face o supă bună. 

După aceea, Bill, Pedro şi Steve se împrăştiară la marginea 
junglei ca să smulgă fâşii lungi de fibre lemnoase din copacii şi 
din plantele mai rezistente. Au dezrădăcinat apoi liane sau le-au 
tăiat cu spada improvizată a lui Bill. Când adunară suficiente 
materiale, cei trei bărbaţi se apucară să facă frânghii din ele. 

Acest proces dură aproape toata dimineaţa. Dar, atunci când 
soarele ajunse în înaltul cerului, erau gata să dea canoea la apă. 
Bill se urcă la prora bărcii, unde legă frânghia. 

O bucată de lemn găsită în apă, pe care-o ascuţiseră dinainte, 
fu împinsă sub canoe, pentru a facilita alunecarea ei spre apă. 
Frânghia legata de proră fu petrecută pe după o creangă solidă, 
urmând a fi trasă de cei trei bărbaţi. Când izbutiră să mişte mica 
ambarcaţiune câţiva centimetri, toţi trei lăsară să le scape un 
chiot de triumf. 

Bill chiar o strigă pe Mary, care se ocupa în continuare de 


masă. 

— Hei, Mary, priveşte! 

Mary, aflată chiar în faţa peşterii, se uita în direcţia lor. 

— Minunat! le strigă ea. Cât aţi reuşit s-o mutaţi? 

— Vreo zece centimetri, răspunse Steve, după ce examină 
urma cu un ochi de expert. 

— Dacă izbutiţi s-o mai mişcaţi încă pe atât, puteţi veni la 
masă. 

Cei trei se reapucară de munca lor titanică. Se încordară din 
nou, iar canoea tremură uşor, înainte să lunece încă puţin. 

Ocupaţi cu munca, niciunul nu observase ameninţarea ce-i 
pândea dinspre apă. La suprafaţa ei tocmai se ridicase un 
crocodil, deranjat de vocile lor. Nu i se vedeau decât ochii şi 
vârful botului, în timp ce se apropia de mal. 

Din nou, cei trei prinseră să tragă de frânghie, iar barca se 
mai mişcă puţin spre apă. Pedro, încântat de reuşita lor, îi strigă 
lui Mary: 

— Dacă n-o urnim cu încă cinci centimetri, nici nu merită să 
mâncăm. 

Cuvintele sale se apropiau primejdios de mult de adevăr, deşi 
încă nu o ştia. După viteza cu care se apropia crocodilul, era 
posibil ca cei trei bărbaţi să nu mai apuce să mai mănânce 
deloc, ci să devină ei înşişi hrană. Crocodilul continua să se 
apropie nevăzut. Felul în care cei trei bărbaţi continuau să se 
mişte era o dovadă că habar nu aveau de ameninţarea care-i 
pândea. 

Mary se opri din treabă cât să se uite în jos spre ei. 

— Văd chiar de aici cum se mişcă. 

În acel moment crocodilul ajunsese la mal. Spatele îi ieşise 
din apă. Cu toate astea, cei trei îşi continuau senini treaba. 
După ce se încordară din nou, era limpede că de-acum puteau 
lansa canoea fără mari probleme. Bill fluieră vesel, Steve începu 
să râdă încântat, iar Pedro mulţumi zeilor. 

— De acu' eo nimica toată, rosti Steve. 

Chiar în timp ce vorbea, se auzi foşnetul apei atunci când 
crocodilul ieşi pe mal. 

Mary fu prima care auzi acel sunet. Ridică privirea şi văzu 
primejdia. Fără să mai stea pe gânduri, strigă: 


— Crocodilul! 

Distras de acel sunet neaşteptat, crocodilul se întoarse spre 
ea şi deschise larg botul, arătându-şi colții fioroşi. Această 
intervenţie salvă viaţa celor trei, care alergară înapoi la adăpost 
chiar la timp. 

Rămas fără pradă din cauza ţipătului lui Mary, crocodilul se 
luă după cei trei oameni până la picioarele stâncii în care era 
scobită peştera. Bill se întoarse ca să privească în ochii roşii ai 
bestiei. Ajunseseră într-un impas. Cei patru oameni micşoraţi se 
aflau în faţa peşterii, iar crocodilul, chiar dedesubt. 

— Bună companie avem, murmură Steve nemulţumit, tocmai 
când eram gata să plecăm de aici. 

Dându-şi seama că trebuiau să scape cumva de acel intrus 
înainte să-şi poată continua treaba pe malul râului, cei patru se 
porniră să arunce cu pietre spre crocodil. Se părea că reptila 
avea de gând să rămână acolo la nesfârşit. Bill, furios, luă o 
ramură pe care o aprinse, gata s-o arunce în capul crocodilului. 
Apoi îi veni o idee mai bună. 

— Aş vrea să fi avut mai mult lemn de foc, rosti. . 

Steve Îi arătă spre stiva de vreascuri pe care le culeseseră. In 
clipa aceea se afla chiar sub ei, la baza stâncii, în spatele 
picioarelor dindărăt ale crocodilului. 

— Serveşte-te, Îi răspunse acesta. Uite colo stiva. 

Bill ignoră ironia lui Steve şi se întoarse spre Mary. 

— Ai vreo idee? 

Mintea lui Mary lucra cu repeziciune. Cercetă cu grijă distanța 
dintre capul crocodilului şi vreascurile adunate acolo. Apoi 
răspunse: 

— Crezi că ai putea să te duci după lemne dacă i-aş abate 
atenția asupra mea? 

Îşi ilustră ideea lăsându-se în jos spre crocodil şi fluturându-şi 
braţele în direcția lui. 

— Scumpo, îi zise Bill plin de încântare, încep să-ţi admir 
mintea de savant. 

Steve şi Pedro îi urmăreau pe cei doi cu răsuflarea tăiată. 
Mary începu să coboare pe stâncă, chiar în faţa crocodilului, 
agăţată de nişte liane. Cu Bill în frunte, cei trei bărbaţi coborâră 
pe mal, după lemnele de foc. 


— Nu te lăsa prea jos! strigă Bill. 

— la lemnele alea! răspunse Mary. 

Mary continuă să se lase în jos până când ajunse aproape de 
capul crocodilului. Acolo, începu să urle la el şi să dea din braţe, 
făcându-l să deschidă gura şi să încerce s-o înhaţe. 

Cei trei bărbaţi reuşiseră să se strecoare până în spatele 
crocodilului neobservaţi, de unde luară vreascurile adunate, cu 
care urcară înapoi în peşteră, fără niciun fel de probleme. 

Când Mary îi văzu întorşi în peşteră, începu şi ea să urce pe 
liană, ajuntându-se şi de mâini, şi de picioare. Bill, care o 
aştepta pe margine, o ajută să se salte înapoi în peşteră. 

Imediat ce o văzu în afara primejdiei, îi zise încântat: 

— Bate palma! 

— Să ştii că o bat, răspunse ea râzând. 

Imediat îşi întoarseră atenţia asupra focului, care ardea vesel. 
Cu ajutorul unor bețe mai lungi, omuleţii îl împinseră cu grijă 
până la marginea peşterii. 

— Trebuie să fim foarte atenţi, îi preveni Bill pe ceilalţi, pentru 
că nu mai avem şi alte lemne la dispoziţie ca să încercăm din 
nou. 

Ceilalţi încuviinţară. Bill măsură cu grijă distanţa, apoi, când 
fu mulţumit de rezultat, le zise: 

— E tocmai bine. E momentul să-l alungăm. 

Cei patru împinseră vreascurile aprinse peste margine, drept 
în capul crocodilului. Atunci când simţi arsura, bestia nu mai 
stătu pe gânduri, ci se întoarse şi plecă de acolo. Omuleţii 
începură să chiuie de bucurie. 

Acum, că scăpaseră de primejdie, gândurile tuturor se 
întoarseră la barcă, dar Mary nu le permise să plece din peşteră 
înainte să mănânce pe săturate. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


CU BURŢILE PLINE ŞI CU GUSTUL VICTORIEI ÎNCĂ PE BUZE, cei 
patru oameni se apucară plini de râvnă de muncă. Pentru prima 
dată vedeau o licărire de speranţă. Ca toţi oamenii ajunşi la 
liman după multe peripeții, începură să discute despre toate 
lucrurile măreţe pe care le puteau realiza. 

Steve privi amuzat spre apă, în locul în care se scufundase 
crocodilul, şi rosti: 

— Nu era mare lucru de capul lui, nu? 

— Sigur că nu, încuviinţă Pedro. N-o să mai treacă pe aici 
multă vreme. 

Bill, care trăgea de frânghie, privi speculativ la ambarcaţiune. 

— Ştiţi ce cred? le zise. Cred că, după ce o lansăm la apă, ar fi 
bine să-i punem o pânză şi să-i facem o cârmă. Atunci am putea 
merge absolut oriunde. 

Până şi sardonicul Steve era plin de entuziasm. 

— Să vă spun ce cred eu, interveni. Uite, bucăţile astea de 
bambus sunt destul de dure. Dacă le acoperim cu nămol şi apoi 
le coacem, putem să facem din ele un boiler. Pun pariu că am 
putea face un motor cu aburi şi, dacă construim nişte zbaturi... 

Bill şi Pedro dădeau din cap de parcă sugestia lui Steve nu 
numai că era excelentă, dar şi uşor realizabilă. Din păcate, se 
dezmeticiră imediat din visare atunci când auziră limpede 
lătratul unui câine. Entuziasmul fu imediat înlocuit de frică. 

Bill Stockton lăsă frânghia şi se îndrepta spre poteca ce ducea 
spre tabăra lui Thorkel. Steve şi Pedro se duseră la peşteră, 
unde-i aştepta Mary, ca să se pregătească din nou de fugă. 

În cele din urmă Bill dădu peste doctorul Thorkel. Acesta îşi 
extinsese căutările prin junglă. Il luase cu sine şi pe Paco, 
câinele lui Pedro, prins în lesă. Pe umăr avea petrecută cureaua 
de la cutia de specimene, iar într-o mână ducea puşca. In acel 
moment îl îmboldea pe câine să ia urma stăpânului său după 
miros. Era evident că avea de gând să-i vâneze pe cei patru 
omuleţi ca pe iepuri. 

Inginerul strânse din dinţi. 

Thorkel continua să cerceteze desişurile, fără a fi conştient de 


prezenţa celor patru în apropiere. 

Însă Paco nu putea fi păcălit prea lesne. Continua să tragă de 
lesă, dorind să îndrepte paşii lui Thorkel spre malul râului. 
Doctorul simţi că Paco dăduse peste ceva, aşa că îl eliberă din 
lesă şi îşi pregăti puşca. 

Bill se retrase şi reveni alături de prietenii săi, în timp ce Paco 
continua să-i caute. Ajuns înapoi în peşteră, Bill află că primul 
impuls al celorlalţi a fost să se ascundă în adâncul ei. Pedro însă 
simţise primul primejdia unui astfel de plan. 

— Nu, nu, se opuse el imediat. Paco ne-ar urmări chiar şi aici. 

Bill era de acord cu el, aşa că o prinse pe Mary de mână şi, 
urmaţi de ceilalţi, coborâră pe mal, lângă canoe, ascunzându-se 
într-un petic de iarbă deasă. Imediat ce se adăpostiră, priviră 
înapoi spre micul lor paradis. Insemnase aşa de mult pentru ei, 
iar acum era totul pierdut. 

Priveau disperaţi la canoea ce era gata pentru a fi lansată la 
apă, la malul semicircular, la marginea junglei şi la micul petic 
de iarbă apărut în mijlocul acelei întinderi de nisip alb. 

Thorkel semăna într-adevăr cu un ciclop din miturile greceşti. 
Avea arma în poziţie şi degetul pregătit pe trăgaci. Câinele, 
lătrând fericit, sări pe mal şi începu să adulmece aerul. 

Văzându-l pe Paco, încercară să se ascundă mai bine în iarbă, 
apoi îşi adunară curajul şi, forţaţi de împrejurări, se retraseră în 
desişul din apropiere. 

Thorkel era aşa de aproape de ei, încât umbra lui ajunsese 
să-i ferească de soarele nemilos al amiezii. Era vioi şi vesel, 
gata să lase câinele să-l conducă la pradă. 

Paco simţi că Pedro şi ceilalţi se aflau în peticul de iarbă şi, 
fără să ştie că-şi trăda stăpânul, începu să latre surescitat. 
Thorkel înţelese imediat ce se întâmpla, aşa că se apropie de 
locul cu pricina. 

În timp ce primejdia se apropia cu paşi mari de ei, cei patru 
încercau cu disperare să se îndepărteze. Paco, vesel, continua 
să latre, pe jumătate speriat, pe jumătate încântat. Era aproape 
de Pedro acum, iar cei patru căutau să-l liniştească şi să-l 
alunge de acolo. 

Pedro îi şopti: 

— Fugi! Fugi de aici! 


Câinele se mulţumi să dea din coadă şi să latre mai departe. 
Pedro se decise. Era gata să facă sacrificiul suprem pentru noii 
săi prieteni. 

— Staţii aici, le zise celorlalţi. Paco o să vină după mine. 

Bill dădu să-l oprească, însă Pedro, după ce-şi fluieră câinele, 
o luă la fugă în junglă. In acest răstimp, Thorkel se chinuia să 
iasă din desişuri pe malul râului. Se opri o clipă ca să-şi dea 
seama de unde se auzea acum lătratul câinelui. 

Acesta ezită o clipă, hămăi, apoi se luă după Pedro. 

Thorkel se afla acum chiar pe malul râului, căutând din priviri 
câinele, care urca panta domoală a stâncii de unde se revărsa 
cascada mică. 

In cele din urmă Paco se opri şi se aşeză pe coadă, privind în 
sus spre locul în care Pedro se refugiase, într-o mică spărtură în 
stâncă. Dintre rădăcinile sub care se ascunseseră, Bill, Mary şi 
Steve se bucurau că eforturile lui Pedro de a-l păcăli pe Thorkel 
avuseseră succes. 

Micul indian se uita acum în direcţia savantului nebun. 
Acesta, obosit de mers, se aşezase chiar pe stânca ce le oferise 
adăpost. Pe când privea în jur, observă deodată canoea. 

Uitând de oboseală, se apropie de ea, însă atenţia i se abătu 
asupra peticului de iarbă. O parte dintre fire erau culcate la 
pământ, iar altele, îndoite, arătând limpede încotro fugiseră cei 
patru omuleţi. 

Bill Stockton, văzând primejdia, îşi îmboldi prietenii să se 
ascundă mai bine pe sub rădăcini. Pedro era şi el conştient de 
pericolul ce-i pândea pe ceilalţi, în pofida eforturilor sale. Ca 
atare, ieşi pe micul platou stâncos, în plină vedere, şi strigă cât 
putu de tare: 

— Paco! Aport! 

Thorkel înţepeni auzindu-i glasul. Se întoarse şi-şi zări 
servitorul, aflat pe marginea acelui platou stâncos, gata parcă 
să se arunce în apă. Mulţumit de ţintă, ridică pușca. 

Ascunsă în iarbă, Mary îşi acoperi ochii cu braţul, în timp ce 
Bill îşi frângea mâinile din cauza neputinței sale. Steve blestema 
în barbă. Imediat se auzi o bubuitură. 

Mâinile lui Pedro se ridicară deodată, iar indianul căzu în apă, 
cu pieptul zdrobit de glonţ. Zbaterea din apă le spunea tuturor 


foarte clar că crocodilii, care simţiseră sângele proaspăt, se 
avântau acum la ospăț. 

Thorkel, mulţumit că-şi nimerise ţinta, cobori puşca şi se 
apucă s-o încarce din nou. Paco era cel mai tulburat, dintre toţi, 
de ceea ce se petrecuse. Scânci, apoi sări în apă după stăpânul 
său. 

Ceilalţi trei se afundară şi mai mult între rădăcini, copleșiți de 
oroare. Acum, că mai scăpase de unul dintre ei, Thorkel se 
apucă să-i caute din nou pe ceilalţi. Ştia că numai glasul său 
avea să-i sperie de moarte, motiv pentru care le şi zise: 

— Ştiu că sunteţi aici. Mai bine aţi ieşi la iveală, ca să nu mai 
trebuiască să stau să vă caut eu. 

Ştiind ce-i aştepta, Bill şi ceilalţi n-aveau de gând să se arate 
la faţă. Rămaseră ascunşi, aşteptând să vadă ce intenţiona să 
facă Thorkel. Atenţia acestuia însă fusese atrasă de canoe. 

— Câtă ingeniozitate, murmură el cuprins de admiraţie. Mă 
faceţi să mă simt tare mândru de voi. 

Işi puse cutia de specimene la marginea peticului de iarbă şi 
se apropie de canoe. Cu un râs răutăcios, împinse 
ambarcaţiunea pe apă, observând-o cum se îndepărta, dusă de 
curent. Cei trei omuleţi priveau scena cu ochi îngroziţi, văzând 
cum şi ultima lor şansă de a se salva dispăruse. 

Convins că cei trei se ascundeau în peticul de iarbă, Thorkel 
începu să răscolească printre firele ţepoase, căutându-i. 

— Aşadar, sunteţi hotărâți să staţi ascunşi, da? mugi el. 

Neprimind niciun răspuns, Thorkel scoase din buzunar o cutie 
de chibrituri. Acest gest reuşi să bage groaza în cei trei omuleţi. 

Doctorul aprinse un chibrit şi dădu foc peticului de iarbă. Deşi 
iarba nu era tocmai înalta, totuşi acest incendiu în miniatură era 
un mare pericol pentru omuleţii miniaturali. Atunci când fumul 
ajunse la nările lor, Bill, Mary şi Steve începură să tuşească, 
sufocaţi. 

Thorkel, care urmărea cu atenţie micul lui incendiu, îşi pregăti 
puşca, gata să-i împuşte fără milă pe cei trei fugari. 

Bill o prinse pe Mary de mână şi începu să alerge prin iarbă, 
cu Steve pe urmele lor. Inaintea lor se ridica, imens, un obiect 
ciudat. Cutia lui Thorkel. 

— O să-l păcălim pe bătrân, rosti Bill. Asta-i ascunzătoarea 


ideală. 

Sări pe o piatră din apropiere, făcându-le semn şi celorlalţi să 
vină după el. Apoi deschise capacul cu ajutorul spadei, 
ajutându-i pe ceilalţi să se refugieze înăuntru. 

Cutia avea mai multe găuri în ea pentru ventilaţie, aşa că se 
postară în dreptul lor ca să-l poată urmări pe Thorkel. Acesta 
semăna cu un diavol, aşa cum se cocârjase alături de iarba în 
flăcări. Pe chipul lui nu se zărea urmă de remuşcare pentru cele 
două crime pe care le comisese. Tot aşteptând ca iarba să fie 
consumată de incendiu, observă la capătul ei cutia pe care o 
trântise acolo, aşa că se repezi s-o salveze. 

După aceea, se aşeză pe o piatră cu cutia în poale, gata să 
admire focul pe cale să se stingă. Avea puşca pregătită, 
gândindu-se că cei trei supraviețuitori aveau să fie alungaţi de 
fum şi foc din ascunzişul lor. Mormăia în surdină blesteme şi 
încurajări în timp ce-şi pândea victimele. 

Bill, Mary şi Steve nu se amuzau deloc de ironia acelei situaţii. 
Se chinuiau din greu să-şi stăvilească accesele de tuse, ca să nu 
se dea de gol. 

Acum, că scăpaseră de foc şi fum, erau paralizaţi de teamă 
ştiind că în cutia aceea nu erau în niciun caz în siguranţă. 

In cele din urmă, când peticul de iarbă arse tot, până când nu 
mai rămăsese din el decât o zonă calcinată ce încă fumega, 
doctorul Thorkel blestemă supărat şi apoi rosti cu ciudă: 

— Sper că au ars de vii. Aşa le trebuie. Satanas a rămas fără 
mâncare, dar pe mine mă încântă situaţia asta. O să le caut 
oasele mâine dimineaţă, când se răceşte pământul. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


NOAPTEA TROPICALĂ SE LĂSĂ DEODATĂ. Ziua fusese foarte 
lungă pentru cei trei supraviețuitori ai experimentului lui 
Thorkel. Când se gândeau la orele scurse de la deşteptare, li se 
părea aproape ireal cât munciseră ca să facă rost de mâncare, 
să lase canoea la apă, lupta cu crocodilul, plus fuga lor din calea 
lui Thorkel, incendiul, fără a mai pune la socoteală grozăvia 
faptului că fuseseră martori la moartea lui Pedro. 

Acum trebuiau să se oţelească pentru noul conflict cu 
Thorkel, pe propriul lui teren, din care evadarea avea să se 
dovedească acum de două ori mai dificilă. 

În clipa în care savantul intră în casă, aprinse lumina, puse 
puşca pe un scaun şi cutia pe masă. 

Gândul că reveniseră din nou acasă la Thorkel fusese 
acceptat cu sentimente amestecate de către cei trei eroi. Steve 
Baker era resemnat, acceptând cu calm orice avea să se 
întâmple cu el. Încă nu reuşise să se decidă ce ar fi preferat mai 
mult, cloroformul, ca în cazul doctorului Bulfinch, sau un glonţ, 
asemenea lui Pedro. 

Mary uitase cu totul de educaţia sa academică şi redevenise o 
simplă femeie care avea nevoie de ajutorul şi suportul 
bărbatului ei. Bill Stockton simţea dependenţa celorlalţi şi se 
străduia să se ridice la înălţimea sarcinii ce-i revenise. 

În acel moment aştepta cu sufletul la gură ca Thorkel să 
deschidă cutia, cei trei rămânând astfel la mila lui. Cum însă 
doctorul nu avea habar că cei trei se aflau acolo, nu avea niciun 
motiv s-o deschidă. Toţi trei parcă se lipiseră de găurile de 
aerisire, prin care priveau la ce se petrecea înaintea lor. 
Rapoartele lor şoptite treceau de la un punct de observaţie la 
altul. 

Bill Stockton îl privea pe Thorkel cum tocmai îşi lua dintr-un 
dulap ceva de mâncare. Puse merindele pe colţul mesei, iar Bill 
putu vedea că gustarea doctorului era formată doar din nişte 
pâine uscată şi legume. 

Atunci când Thorkel se aşeză la masă, Mary şi Steve se 
înghesuiră să privească şi ei pe gaura lui Bill. În timp ce cu o 


mână mânca, cu cealaltă ridicase carnetul de însemnări şi-l 
deschisese în faţă, gata să mai noteze ceva, probabil referitor la 
întâmplările acelei după-amiezi. 

Bill, Mary şi Steve se lăsară jos în cutie atunci când observară 
că aceasta stătea pe un colţ al altui carnet de însemnări, pe 
care doctorul îl căuta. Acesta, când îl descoperi, împinse cutia 
cât colo, făcându-i pe cei trei oameni dinăuntru să se dea de-a 
rostogolul în interiorul ei. Bill a fost primul care şi-a revenit şi s-a 
instalat la locul său de observaţie, aflat la doar un sfert de 
metru de capul doctorului. Cum lumina cădea în plin pe o lentilă 
a ochelarilor, acesta semăna intr-adevăr cu un ciclop. 

Lui Bill i se părea aproape inevitabil să rămână descoperiţi. 
Cum doctorul nu se aştepta în niciun caz să fie ceva în cutie, 
nici măcar nu-i dădu atenţie. Imediat ce-şi începu însemnările, 
doctorul se apucă să caute altceva de pe masă. 

În cele din urmă trase mai aproape o farfurie de lut pe care se 
vedea o bucată de friptură, din care începu să muşte cu pofta 
unui animal sălbatic. Cu gura plină, Thorkel îşi continuă 
căutările cu ambele mâini. 

Bill şi ceilalţi se simţiră scuturaţi de fiori de spaimă atunci 
când doctorul ridică, în cele din urmă, şi cutia în care se aflau. 
Erau siguri că aveau să fie descoperiţi. Dar nu, doctorul trânti 
cutia cu furie şi îşi continuă căutarea. Din nou cei trei fură 
azvârliţi de-a berbeleacul. Cum se ridicară, începură să se caute 
de vânătăi sau oase rupte şi, când se convinseră că erau 
nevătămaţi, îşi reluară fiecare posturile de observaţie. 

În cele din urmă, Thorkel mută câteva cărţi din locurile lor şi 
le aşeză peste capacul cutiei lor. Descoperind o foaie de hârtie, 
Thorkel o cercetă cu atenţie, apoi îşi continuă căutarea în 
celelalte colţuri ale camerei, în care se afla împrăştiat 
echipamentul său ştiinţific. 

Câteva minute mai târziu se văzu nevoit să renunţe. Se ivise 
ceva mult mai important. Mary, la postul ei, le şopti ceva şi 
celorlalţi, care veniră alături. Îl văzură pe Thorkel privind cu 
atenţie cadranul unui indicator aflat lângă uşa camerei de 
radiaţii. Indiferent despre ce era vorba, Thorkel părea oarecum 
tulburat, aproape imediat îndreptându-se către uşa din spate. 
Înainte să iasă la gura minei, aprinse lumina şi lăsă uşa 


deschisă. ` 

— Asta-i ocazia pe care o aşteptam, strigă Bill. li trebuie 
aproape un sfert de ceas ca să scoată aparatul acela din mină, 
să-l regleze şi apoi să-l coboare iar în adânc. 

Mary şi Steve încuviinţară şi se apucară pe loc să împingă 
capacul. Dar, cu toate cărţile acelea înghesuite deasupra, nu 
aveau suficientă putere să-l urnească. După ce se odihniră 
câteva secunde preţioase, îşi încercară puterile din nou, dar fără 
niciun succes. 

În timp ce Mary ţinea sub observaţie uşa deschisă, Steve şi 
Bill ţinură un scurt sfat de război. Mary îl văzu pe savant la gura 
minei, cum tocmai ridica acel „concentrator” ciudat din adânc. 

După a treia şi ultima încercare de a ridica acel capac plin de 
cărţi, de asemenea eşuată, Bill le zise: 

— Va trebui să ne încercăm norocul cu gurile astea de 
ventilaţie. 

Steve şi Mary încuwviinţară la unison. 

Bill îşi luă spada şi atacă cu furie una dintre găuri. Mary îşi 
continua veghea în timp ce Bill al ei se lupta să lărgească gaura 
cu ajutorul bucății lui de foarfecă. 

— Mai repede, Bill, şopti înfiorată. 

Bill râse încântat, apoi, după o ultimă împunsătură cu vârful 
armei sale, o strigă: 

— Gata, vino. 

Mary observă că gaura era acum suficient de mare ca să le 
permită să se strecoare prin ea. De altfel, ea a fost prima care a 
ieşit din ascunzătoare, urmată imediat de Bill şi de Steve. 
Scârţâitul lanţului de la gura minei le spunea că doctorul era 
încă ocupat. 

Câteva clipe mai târziu, cei trei săriră de pe masă pe scaunul 
lui Thorkel, şi de acolo, pe podea. Apoi o porniră grăbiţi spre uşa 
pe care Thorkel o lăsase deschisă. 

Steve şi Mary de-abia aşteptau să se vadă scăpaţi în curte, 
însă Bill părea să ezite în urma lor. Mary se întoarse spre el şi-i 
şopti: 

— Haide, Bill. Hai să fugim înainte să se întoarcă. 

În timp ce Mary discuta cu Bill, Steve făcea de pază lângă 
uşă. Apoi începu să-i facă şi el semne inginerului. 


— Asta-i ocazia cea mai bună, adăugă Steve. 

Bill însă scutură din cap. Mary şi Steve îl priveau uluiţi. 

— Ce naiba ai păţit? se supără Steve. 

— Doctorul Bulfinch şi Pedro, ei au refuzat să mai fugă, nu? Ei 
bine, aici mă opresc şi eu, insistă Bill. 

— Şi ce-ai de gând să faci? întrebă Steve scuturând din cap şi 
făcându-i semn lui Mary că Bill o luase razna, după câte 
înduraseră. 

Cu toate astea, Mary nu părea să fie de acord cu Steve. În 
acel moment se uita cu o admiraţie mută spre Bill. 

— O să-l ucid eu cumva, le zise el. Oricum, eu, unul, am 
terminat cu fuga. Işi aminti însă deodată de Mary, care urma să 
rămână doar cu Steve, dar, în loc să permită acestui gând să-l 
abată de la planul său, se întoarse spre acesta şi-i zise: Să ai 
grijă de ea, bine, Steve? 

Mary, în loc să-i mulţumească pentru grijă, avea propriile-i 
păreri în privinţa acestei chestiuni. 

— Nu poţi de unul singur, Bill, îi zise. Aşa că rămân şi eu cu 
tine. 

Se îndepărtă de Steve şi se poziţionă alături de Bill. Steve îi 
privi pe amândoi o clipă, apoi, oftând resemnat, rosti: 

— Doar nu credeţi că o să plec de unul singur, mai ales la 
mărimea actuală, nu? 

O clipă mai târziu, scârţâitul de afară încetă. Se părea că 
doctorul Thorkel îşi terminase ajustările şi cobora din nou 
aparatul în mină. 

— Ce naiba facem mai întâi? întrebă Steve. Mary îl privea pe 
Bill ca pe un erou. 

Stockton se postase în mijlocul încăperii şi privea cu atenţie în 
jur. Cu mâinile în şolduri, se gândea cum ar fi putut să-i vină de 
hac doctorului. În cele din urmă, fluieră uşor şi se întoarse spre 
ceilalţi. 

— Cred că ştiu, le zise, arătând spre puşcă. 

Aceasta rămăsese uitată pe un scaun şi ţeava îi era 
îndreptată spre patul savantului. Bill se îndreptă spre scaun şi, 
din câteva mişcări agile, reuşi să se urce pe el. 

Se apropie de ţeava lungă, o privi cu atenţie, apoi scoase 
spada improvizata, folosindu-se de ea ca de o pârghie ca s-o 


mute puţin. Steve şi Mary veniră după el. 

— Să-mi aduceţi câteva cărţi de pe masă, le zise el pe un ton 
ce nu admitea replică. 

Steve îi urmă instrucţiunile, aducându-i lui Bill cărţile, iar 
acesta le aşeză sub ţeava puştii. Mary începu să tragă de ea, 
căutând s-o îndrepte cât mai mult spre pat. La un semn al lui 
Bill, Steve se urcă iar pe scaun, gata să-i ajute. 

— Fii amabil şi încearcă s-o potriveşti pe ţintă, bine? 

— Care ţintă? se interesă Steve. 

— Perna, răspunse Bill. 

Steve se urcă mai întâi pe trăgaci, apoi încălecă ţeava, 
privind cu grijă în lungul ei. Bill şi Mary stăteau de-o parte şi de 
alta, gata s-o mişte în conformitate cu indicaţiile lui. 

Steve le semnala cu mâinile cum să mute ţeava astfel încât 
să ţintească exact perna. 

— Un pic mai sus, le strigă Steve. Acum un picuţ la dreapta. 
Auzi, Bill, rosti în cele din urmă, ce te face să crezi că de cum o 
să vină o să se şi culce? 

Bill nu putu răspunde pe loc, din cauză că încă mai gâfâia din 
cauza efortului depus. 

— N-ai văzut cât de obosit părea? Ascultă la mine, e 
somnoros rău. Sigur se culcă imediat ce se întoarce. 

— Sper să ai dreptate, răspunse Steve. Staţi aşa, gata, ţinta e 
chiar urechea lui stângă! 

Acum, când terminaseră partea cea mai grea, cei trei 
complotişti se întoarseră spre uşă şi spre marele lor adversar. 
Doctorul Thorkel tocmai lega mânerul troliului cu o bucată de 
frânghie. Cum îşi termină treaba, oftă obosit şi o porni înapoi 
spre casă. 

În timp ce Steve urmărea paşii uriaşului, Bill tocmai lega 
trăgaciul cu o sfoară. O încercă cu grijă, privind cu atenţie cum 
se ridica cocoşul puştii sub acţiunea braţelor sale puternice. 
Imediat, Bill şi Mary se prinseră de sfoară şi împreună săriră de 
pe scaun. Nici n-atinseră bine podeaua cu picioarele goale, că 
se şi ascunseră într-un colţ, desfăşurând firul de sfoară în 
spatele lor. 

Steve îşi ocupase deja postul de observaţie din spatele 
micului suport plin cu eprubete. De acolo îl putea urmări foarte 


bine pe Thorkel intrând în casă şi prăvălindu-se apoi în pat. 
Când savantul nebun avea să se întindă, le putea face semn, iar 
Bill şi Mary aveau să tragă. Podeaua începu să tremure uşor 
atunci când Thorkel urcă treptele din spate, păşi în cameră şi se 
opri chiar lângă uşă. Din posturile lor de observaţie, cei trei 
omuleţi îi urmăreau fiecare mişcare în parte. 

Aparent mulţumit de cum decursese operaţiunea de la mină, 
doctorul Thorkel traversă încăperea, se aşeză pe marginea 
patului, apoi duse mâna la gură ca să-şi înăbuşe un căscat. Bill 
Stockton îl analizase bine pe savant. Era obosit după munca din 
timpul zilei şi în mod evident se dezobişnuise să mai meargă 
atât prin junglă. 

Se auzi un bocănit puternic atunci când Thorkel îşi scoase o 
gheată. Imediat urmă şi a doua. Instinctiv, Bill şi Mary strânseră 
mai bine în mâini sfoara legată de trăgaci. 

Şi Steve Baker părea cuprins de surescitare, căci ridică 
deodată mâna deasupra capului, gata să dea semnalul care 
avea să-l distrugă pe uriaşul lor duşman. Bill şi Mary îi urmăreau 
mâna cu atenţie. Mary tremura de aţâţare, iar Bill se văzu 
nevoit s-o mângâie uşor ca s-o mai domolească. 

Sfoara legată de trăgaci era bine întinsă, iar cei doi de-abia 
aşteptau să tragă de ea, dar, cum nu exista decât un singur 
glonţ pe ţeava, nu-şi puteau permite să-l irosească. 

Doctorul Thorkel se mişcă în celălalt capăt al camerei. Era 
evident pentru oricine că de-abia îşi mai putea ţine ochii 
deschişi. Protestul arcurilor de la pat le spuse că se pregătea 
pentru cel din urmă somn al său. Braţul lui Steve începu să se 
lase în jos, semnalându-le astfel că Thorkel tocmai se întinsese. 

Nervii celor trei erau întinşi la maximum. Bill şi Mary începură 
să tragă cu nădejde de sfoară. Insă Steve începu să dea din 
braţe, încercând să-i oprească. Bill şi Mary îşi încetară imediat 
acţiunea. 

Când umerii aproape că atingeau salteaua şi capul era la un 
centimetru de pernă, Thorkel se răzgândise deodată. Se ridicase 
şi, vârându-şi picioarele în nişte papuci din pai de orez, se 
îndepărtase iar de pat. 

Cei trei rămaseră fără suflu atunci când îl văzură pe Thorkel 
revenind la masa de lucru. Steve Baker, care acum era cel mai 


aproape de nebun, încerca să mimeze acţiunile lui Thorkel 
pentru Bill şi Mary. Din păcate, suspansul se dovedi prea mult 
pentru cuplul care avea în grijă puşca. leşiră amândoi din 
ascunzătoare ca să poată vedea mai bine ce anume se 
petrecea. 

Fără voie, făcură podeaua să scârţâie, deşi greutatea lor era 
aproape nesemnificativă, iar Thorkel, auzind acel zgomot 
neobişnuit, ridică imediat privirea. Bill, Mary şi Steve se 
retraseră precauţi în ascunzătorile lor. 

Thorkel decise că imaginaţia îi juca feste, aşa că îşi întoarse 
atenţia asupra carnetului de însemnări. Din nou oboseala îşi 
spuse cuvântul şi, fără voie, începu să moţăie în scaun. 

Bill o îmbrăţişă pe Mary când văzu ce face savantul. Era sigur 
că de acum avea să se întoarcă în pat, ca să poată dormi ca 
oamenii. Steve le surâdea celor doi, convins că Bill avusese 
dreptate. 

Dar se pare că Thorkel avea alte gânduri. Dându-şi seama că 
somnul îl cuprindea tot mai mult în mrejele sale, se mulţumi să- 
şi scoată doar ochelarii şi să se aşeze mai bine în scaun. Era 
limpede că n-avea de gând să se mai urnească din locul în care 
se instalase. 

Când savantul începu să respire regulat şi apoi să sforăie 
mulţumit, cei trei îşi dădură seama că se alesese praful de 
strategia lor. Ţinură sfat de război prin gesturi. Deciseră să 
mute puşca spre locul în care adormise Thorkel şi să încerce să-l 
împuşte acolo. 

Când se porniră să-şi pună planul în aplicare, le deveni 
evident că n-aveau suficientă putere pentru a-l realiza. Când 
văzură că n-aveau nicio şansă să mute puşca din loc, încercară 
să facă un alt plan. 

— E orb ca un liliac fără ochelari, le zise Bill. Imediat, cei trei 
se cocoţară pe masă, îndreptându-se spre tava în care Thorkel 
îşi pusese toate perechile de ochelari de rezervă. 

— Dacă scăpăm cumva de ochelari, îşi dădu Mary cu părerea, 
atunci o să-i fie foarte greu să ne mai depisteze aici, în cameră. 

— Exact, încuviinţă Steve. 

Se proptiră cu toată forţa în tava cu ochelari şi, cu mult efort, 
reuşiră s-o împingă până la marginea mesei. Atunci Mary sări pe 


unul dintre scaunele goale, Steve se instală pe podea, iar Bill, 
rămas pe masă, începu să le paseze perechile de ochelari de 
rezervă. 

După ce terminară, le traseră pe toate până la o gaură din 
podea, ascunzându-le acolo. Când terminară treaba, Bill stătu o 
clipă pe gânduri, apoi le zise: 

— Au mai rămas cei pe care-i poartă. Trebuie să punem mâna 
şi pe ei. 

Pentru Mary era o acţiune mult prea îndrăzneață, aşa că-l 
strânse pe Bill în braţe, spunându-i: 

— Nu, Bill. Nu poţi să faci una ca asta. N-am de gând să te 
las. 

— E prea târziu să mă mai opreşti acum, îi răspunse el cu 
blândeţe. 

Mary continua să se agaţe cu degete febrile de el, însă 
inginerul se desprinse uşor, apoi porni să se urce iar pe masă. 

În acel moment Thorkel dormea cu braţele întinse pe masă şi 
cu capul sprijinit de unul dintre ele. Mâna sa stângă atârna 
peste masă, iar ochelarii îi rămăseseră agăţaţi uşor de degete. 
Bill se duse până la margine şi, întins pe burtă, încercă să 
prindă ochelarii. Curând, însă, îşi dădu seama că din poziţia 
aceea n-avea nicio şansă să ajungă la ei. Sări de pe masă pe 
scaunul pe care dormea Thorkel şi, de pe marginea lui, constată 
că ajungea fără probleme la obiectul râvnit. 

Însă chiar în momentul în care se pregătea să-i ia, Thorkel se 
mişcă în somn şi-şi ridică mâna pe masă. Bill îşi muşcă limba ca 
să nu înjure în gura mare, dar reuşi să se abţină. Incepu să se 
caţăre la loc pe masă. Ajuns sus, se piti după cutia în care 
stătuseră ascunşi, şi apoi, precaut, privi pe după muchia ei la 
chipul adormit al savantului. 

Mâna întinsă a acestuia continua să ţină ochelarii. Bill privi 
spre Mary şi Steve şi le zâmbi. Mary avea chipul alb ca varul şi 
aştepta încordată. Bill ştia că, dacă nu izbutea în ceea ce-şi 
propusese, risca să piardă toată fericirea pe care i-o putea 
aduce viitorul. Porni la acţiune curajos, atent la chipul 
savantului. 

Mary şi Steve îl urmăreau cu sufletul la gură. În cele din urmă 
Bill ajunse lângă ochelari, apoi trase brusc de ei, intenţionând 


să-i ia fără să-l trezească pe duşman. 

In timp ce Thorkel începea să se trezească, Bill smulse 
ochelarii din mâna acestuia şi o porni cu ei spre marginea 
mesei, însă se răzgândi la timp şi se ascunse din nou în spatele 
cutiei. Doctorul Alexander Thorkel se deşteptă deodată. Clipi şi- 
şi privi mâinile, de parcă ar fi avut vedenii. Apoi începu să pipăie 
cu ambele palme masa, căutându-şi ochelarii. 

Bill îl urmări pe savant o vreme, din spatele cutiei, apoi se 
lăsă peste marginea mesei spre Mary şi spre Steve, şi lăsă 
ochelarii să cadă pe podea. Steve făcu o încercare disperată să-i 
prindă din cădere, dar nu izbuti. 

Thorkel auzi ochelarii căzând pe podea, dar nu putu localiza 
imediat acel sunet. Continuă să pipăie masa şi, pe jumătate 
ridicat din scaun, se apropie rapid de cutia în spatele căreia era 
ascuns Bill. 

Mary, care privea totul cu spaimă, îşi pierdu cumpătul şi 
strigă: 

— Sari, Bill! Sari! 

Bill se lăsă să atârne o clipă în mâini de marginea mesei, 
înainte să aterizeze pe podea, chiar alături de ochelari. Cum îşi 
recăpătă echilibrul, alergă să se ascundă alături de Mary şi 
Steve. 

Thorkel se ridicase de-acum în picioare. După ce auzise 
strigătul lui Mary, ştia că omuleţii se aflau în aceeaşi încăpere 
cu el. Era nebun de furie, dar, în timp ce-şi căuta ochelarii, 
începu să simtă şi frica. Acele creaturi deveniseră periculoase, 
iar în acele momente se simţea precum leul speriat de şobolan, 
sau ca elefantul terorizat de şoricelul care sta gata să i se urce 
pe trompă, gata să-l sufoce. 

Mintea lui de savant îi spunea că omuleţii aceia urmau să fie 
mult mai periculoşi decât nişte şoareci. 

— Aşadar, focul nu v-a venit de hac! mugi deodată Thorkel, 
sperând să bage spaima în ei. Aşa că v-aţi întors! Acum sunteţi 
aici! 

Grăbindu-se să le taie orice cale de scăpare, Thorkel se 
împletici prin cameră până la uşa din spate. O închise bine, apoi 
se întoarse şi-şi rezemă spatele de ea. Acea mişcare din partea 
duşmanului uriaş era cu totul neaşteptată. 


Bill se cutremură fără voie. Mary i se agăţase îngrozită de 
braţ. Spada aceea improvizată, pe care încă o mai ţinea în 
mână, era cu totul insuficientă în faţa furiei nebunului. Steve 
Baker cerceta încăperea, încercând să găsească un mijloc de 
scăpare, însă degeaba. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


CEI TREI OMULEŢI PRIVEAU SPERIAŢI la colosul care blocase 
uşa din spate. Thorkel îşi pierduse controlul. Nebunia reuşise să 
pună stăpânire pe intelectul lui, întunecând orice urmă de 
ardoare ştiinţifică. 

Thorkel mijise ochii şi tuturor le era acum evident că vedea 
ceva, deşi doar ca prin ceaţă. Insă Thorkel ştia precis că cei trei 
omuleţi erau în încăpere şi că deveniseră la fel de primejdioşi ca 
nişte vipere. Cu toate astea, nu îndrăznea să le ofere o şansă să 
fugă de acolo, pentru că acest lucru n-ar fi făcut altceva decât 
să amâne primejdia. 

Bill Stockton simţi primul că, pentru prima dată, omuleţii 
aveau mâna câştigătoare, iar Thorkel se afla în defensivă. 

— L-am prins la înghesuială, rosti Bill tare. Cuvintele sale 
ajunseră imediat la urechile doctorului, dimpreună cu râsul 
nervos al lui Mary şi blestemele lui Steve. 

— Aşadar, aţi îndrăznit să mă atacați! mârâi Thorkel. Ei bine, 
să ştiţi că aţi făcut o mare greşeală. Aţi înţeles? Acum sunteţi 
închişi în camera asta. N-o să mai ieşiţi de aici niciodată, pentru 
că tot o să pun mâna pe voi! Glasul puternic stârnea ecouri în 
cameră. O să vă găsesc! Mă auziţi? O să vă găsesc! 

Imediat ce încuie uşa, Thorkel se îndepărta de ea. La început 
avansa încet, pipăindu-şi drumul, însă apoi, furios, începu să 
răstoarne tot ce nimerea în cale. Unul dintre scaune se răsturnă, 
iar savantul pe jumătate orb se împiedică de el şi căzu lat. 

Aşchiile din scaunul făcut bucăţi îi intraseră lui Thorkel în 
palme şi obraji, însângerându-l. În furia lui, Thorkel îşi era singur 
cel mai mare duşman. 

Bill, Mary şi Steve se ascunseseră sub masă. 

— O să vă găsesc! urlă Thorkel, cu chipul alb ca varul, pătat 
de sânge. lar, când o să pun mâna pe voi, o să vă distrug. N-o 
să aştept să deveniți şi mai primejdioşi. O să vă distrug chiar 
acum! 

Bill, Mary şi Steve părăsiră adăpostul relativ al mesei în clipa 
în care savantul dădu peste ea, o prinse de un colţ şi o azvârii 
cât colo, împrăştiind în jur tot ce fusese pe ea. 


Următorul în calea nebunului era scaunul pe care se afla 
puşca. Când doctorul îi simţi ţeava, o ridică de pe scaun cu 
satisfacţie. De-acum îşi pierduse cu totul capul, din dorinţa 
nesăţioasă de a-i ucide. Râmase în picioare în mijlocul 
dezastrului, clătinându-se ca beat, gata să omoare tot ce-i 
stătea în cale. În încăpere să lăsase o linişte de moarte. Thorkel 
ciulise urechile şi avea puşca pregătită. Nu putea însă să vadă 
bine, nu doar din cauza miopiei avansate, ci şi din cauza 
peliculei de sânge ce i se scursese de pe frunte. 

Cu toate astea, era gata să tragă în direcţia din care avea să 
vină următorul sunet. Bill urmărea cu atenţie mişcarea pe care 
o făcea ţeava puştii în mâinile nervoase ale lui Thorkel. In clipa 
aceea se ascundea în spatele unei lăzi, din crăpăturile căreia 
mai ieşea încă la iveală hârtia de ambalaj. 

Atunci când Thorkel se întoarse cu faţa spre ei, Bill dădu să se 
ascundă mai bine şi, fără voie, se frecă de o bucată de hârtie. 
Imediat se auzi un foşnet uşor. În alte circumstanţe, ar fi fost 
de-abia perceptibil, dar, cum Thorkel avea nervii încordaţi şi 
urechile ciulite, a fost suficient. 

Degetul i se încordă pe trăgaci şi, fără să mai ridice puşca la 
umeri, trase în direcţia din care i se păruse că auzise sunetul. 
Întreaga încăpere se zgudui, parcă, din cauza acelei descărcări 
într-un spaţiu strâmt. Din fericire, cei trei omuleţi scăpaseră 
nevătămaţi. 

Glonţul trecuse fără probleme prin partea de jos a uşii din 
spate, lăsând în urmă o gaură mărişoară, plină de aşchii. 
Imediat ce fumul se risipi, Bill şi Mary se ascunseră la umbra 
ghetelor lui Thorkel, în timp ce Steve, într-un avânt de curaj, se 
îndrepta precaut spre gaura din uşă. După ce o cercetă cu 
atenţie, Steve le făcu semn tovarăşilor săi de suferinţă. 

Ţinând-o pe Mary de mână, Bill o porni spre uşă, după ce privi 
în urmă spre doctor. Mulţumit că nu era o ameninţare directă 
pentru ei în acel moment, se apucară să examineze cu grijă 
noul mijloc de evadare ce le fusese oferit. 

— Amun plan, le zise Bill la puţin timp după aceea. 

— Sper să fie unul bun, răspunse Mary. Nervii mei sunt pe 
punctul de a ceda. Dacă mai trec prin alte patruzeci şi opt de 
ore ca cele din urmă, o să fiu tocmai bună de dus la balamuc. 


Se strânseră la un loc şi începură să discute în şoaptă, în timp 
ce Steve smulgea aşchiile din gaură ca să o lărgească şi mai 
mult. 

— Dacă izbutim să-l facem pe Thorkel să ne urmărească şi ne 
îndreptăm spre mină, poate că în cele din urmă o să cadă în 
puț. 

— Adică să-i întindem o cursă, cum fac africanii cu leii? se 
miră Mary. De ce nu? Hai să încercăm! 

Acum, că ecoul împuşcăturii se dusese, Thorkel asculta cu 
atenţie la orice sunet, întrebându-se dacă reuşise să 
nimerească pe careva. La puţin timp după aceea se scutură 
uşor, recăpătându-şi parţial controlul. incepu să vorbească cu 
sine, însă cu glas tare: 

— Te comporţi ca un dobitoc, un dobitoc orb! 

Menţionând starea ochilor săi, îşi dădu seama ce avea de 
făcut mai departe. Începu să pipăie drumul spre tava pe care se 
aflau perechile de ochelari de schimb. Când descoperi că 
ochelarii dispăruseră, se mai domoli puţin. 

— Aşadar, micuţii mei prieteni, chiar mi-aţi declarat război, 
nu? 

Încă mai avea puşca în mână, dar, cum n-avea nicio şansă să 
găsească cutia cu cartuşe, arma devenise inutilă. Insă n-o 
aruncă, ci o prinse mai bine de ţeavă, vânturând-o prin faţa lui 
ca pe o bâtă. 

În timpul acestui interludiu, Bill, Mary şi Steve se ascunseseră 
din nou printre lucrurile împrăştiate pe podea. Thorkel pipăi 
masa răsturnată, apoi se lăsă în genunchi pe podea şi începu 
să-şi caute ochelarii. Continua să ţină puşca în mână. 

Bill Stockton îşi dădu seama că, în câteva clipe, savantul 
nebun avea să dea peste ochelari, care se aflau la numai câţiva 
metri în faţa lui, la vedere. Dacă punea mâna pe ei, avantajul 
lor urma să fie redus la zero, iar Thorkel redevenea un adversar 
de temut. Picioarele goale ale lui Bill nu făceau niciun zgomot în 
vreme ce se îndrepta spre ochelari. 

În timp ce Bill se apropia pe furiş, Thorkel îşi continua 
căutarea. Bill se repezi deodată înaintea lui, prinse ochelarii şi îi 
izbi cu toată forţa de piciorul mesei, spărgând, din păcate, doar 
o lentilă, nu pe amândouă. Thorkel auzi sunetul scos de sticla 


spartă şi repezi puşca în direcţia aceea, chiar în momentul în 
care inginerul scăpă ochelarii din mână şi se repezi la loc în 
ascunzătoarea lui. 

Degetele lui Thorkel descoperiră ochelarii cu o lentilă spartă 
în câteva clipe. Savantul se ridică în picioare, îşi aşeză ochelarii 
sparţi pe nas şi apoi exclamă surescitat: 

— Acum chiar că puteți spune că semăn cu un ciclop, pentru 
că nu am decât un singur ochi bun! 

Thorkel oferea o imagine de groază, fiind plin de sânge şi 
praf, cu ochii aprinşi de nebunie. 

Savantul ridică masa şi începu să adune lucrurile de pe 
podea, aruncându-le pe masă şi reducând zonele în care cei trei 
s-ar fi putut ascunde. În timp ce lucra de zor, murmură suficient 
de tare cât să poată fi auzit: 

— Curând, nu va mai fi niciun loc bun de ascuns pentru micile 
mele cobre. 

După ce masa se umplu până la refuz, Thorkel se apucă să 
scotocească metodic în cealaltă parte a camerei, întorcând 
cutiile şi ridicând patul ca să examineze lucrurile pe care le 
pusese la păstrare sub el. Bill Stockton îi urmărea cu atenţie 
toate mişcările. De-abia după aceea le făcu semn celorlalţi doi 
să iasă din ascunzătoarea lor, de lângă ghetele lui Thorkel, şi s- 
o pornească spre uşă. 

— Am reuşit să-l băgăm în priză, le zise Bill. Acum însă 
trebuie să-l momim să iasă afară, în curte. 

Mary strânse din dinţi, iar Steve încuviinţă. 

Chiar şi cu un ochi bun, era evident că Thorkel habar nu avea 
pe unde se ascunseseră omuleţii. Cei trei se aflau lângă uşă şi-l 
priveau cum scotocea de zor lângă pat, chiar în cealaltă parte a 
încăperii. 

Thorkel, când îşi dădu seama că nu se aflau acolo, dădu să se 
ridice în picioare. Cum planul lui Bill prevedea ca savantul să-i 
vadă fugind, ca să se ia după ei, strigă cât putu de tare: 

— Afară, repede! Nu ne poate vedea. E chiar după pat! 

Thorkel rămase nemişcat o clipă, încercând să-şi dea seama 
din ce parte răsunase glasul inginerului. In timp ce el încerca să- 
i localizeze, cei trei tocmai se chinuiau să treacă prin gaura 
lăsată de glonţ, numai că nu era o sarcină tocmai uşoară. Toga 


lui Mary se prinse într-o aşchie. Materialul se rupse atunci când 
Bill trase de el ca s-o elibereze. Când bucata de pânză rămase 
agăţată în uşă, Mary râse, apoi îi zise: 

— După ce m-am plimbat goală prin peşteră cât mi s-a uscat 
toga, şi acum, că tot mi-am agăţat-o în aşchia aia, va trebui să 
mă iei de nevastă, Bill, ca să împiedici lumea să mă vorbească 
de rău. 

— Dacă nu ne grăbim, o să ne transformăm în îngeri, 
răspunse Bill. 

În spatele lui se auzeau deja paşii grei ai lui Thorkel. Uşa se 
deschise larg, iar zona de lângă gura minei fu scăldată deodată 
în lumină strălucitoare, aşa cum, de altfel, anticipase şi Bill. 

Umbra lui Thorkel îi ascunsese temporar pe cei trei, care 
alergau spre gura minei, acoperită de o scândură subţire. 

— Acolo jos! strigă Bill pentru Thorkel. E singura noastră 
scăpare. 

Era singura ascunzătoare logică şi îl aducea pe savant acolo 
unde doreau ei. Ochiul bun al doctorului detectă imediat 
mişcarea de la gura minei, atunci când cei trei se cocoţară pe 
margine şi dădură să se ascundă printre crăpăturile largi ale 
peretelui de piatră. 

Savantul se avântă după ei, dar când ajunse la gura minei se 
opri şi privi în jos după cei trei omuleţi. Nedorind să-i lase să 
scape, se întinse pe scândura şubredă, şi, ţinându-se cu o mână 
de frânghia groasă ce ajuta la scoaterea aparatului din 
adâncuri, se lăsă în jos, gata să-şi nimicească inamicii cu puşca 
pe care continua s-o ţină ca pe o bâtă. 

Bill Stockton era singurul vizibil pe marginea de piatră aflată 
chiar puţin mai jos de gura minei, la un metru şi ceva de 
Thorkel. Acesta, când îl văzu, râse încântat şi, ridicând puşca, 
dădu să-l izbească cu ea. Bill reuşi să se ferească de lovitură. 
Din cauza mişcării prea ample pe care o făcuse, scândura pe 
care stătea întins doctorul cedă şi căzu sfărâmată în adâncul 
întunecat de dedesubt. 

Din nefericire pentru cei trei omuleţi, Thorkel rămase agăţat 
cu o mână de funia ce susţinea aparatura din mină. Ca să se 
poată susţine mai bine, doctorul renunţă la puşcă, prinzându-se 
şi cu cealaltă mână de funia groasă şi încercând să se tragă 


afară. 

Însă Bill Stockton profita de situaţie şi, ieşind pe margine, 
alergă spre frânghia care asigura troliul. Între timp, Mary şi 
Steve, agăţaţi bine de margine, îl priveau cu ură pe doctorul 
criminal. Când ajunse aproape de frânghie, constată că Thorkel 
aproape că izbutise să iasă şi în acel moment voia să pună laba 
pe el. Fără să mai stea pe gânduri, Bill îl înţepă cu vârful ascuţit 
al spadei-foarfecă, făcându-l să-şi retragă mâna. 

Bill o porni mai departe către mânerul troliului şi, folosindu-se 
de spada sa improvizată, se apucă să taie frânghia care-l bloca. 

Realizând ce anume făcea Bill, Thorkel îşi dublă efortul de a 
ajunge la buza minei. Speriat că Bill nu avea să ajungă la timp 
să taie frânghia cu pricina, Steve decise să-i dea o mână de 
ajutor. Sări de pe marginea de piatră pe care stătea şi se agăţă 
de piciorul lui Thorkel. Acea greutate neaşteptată de pe picior îl 
zăpăci pe savant, care nu-şi mai putu coordona mişcările. 
Dorind să se agaţe de margine, savantul îşi făcu calculul greşit 
şi o rată la aproape zece centimetri. 

Când Bill eliberă mânerul troliului, greutatea lui Thorkel pe 
cablu fu suficientă ca să-l trimită spre adâncul minei. Steve, 
dându-şi seama ce se petrecea, sări la timp înapoi pe marginea 
stâncoasă, agăţându-se bine de ea. 

Thorkel pricepu imediat ce anume se întâmpla şi începu să 
urle de furie şi groază în timp ce se prăvălea spre abisul 
întunecat. 

Urletele lui încetară brusc, o dată cu bufnitura înfundată ce 
ajunse până la urechile celor trei oameni aflaţi sus. 

Bill, cocoţat pe margine, privea spre întunecime. Mary tocmai 
se chinuia să iasă la suprafaţă, urmată îndeaproape de Steve 
Baker, fericit că nu căzuse laolaltă cu savantul. 

De acum scăpaseră, doctorul Ciclop murise! 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


ÎN TIMP CE TOŢI TREI SE ÎNDREPTAU SPRE CASĂ, Steve 
întrebă: 

— Şi acum ce facem? 

— Ar fi bine dacă ne-am întoarce cumva la Iquitos, răspunse 
Bill. 

— Credeţi că ne-am putea recăpăta vechile dimensiuni? 
continuă Steve cu întrebările. Bill dădu din umeri şi se uită spre 
Mary. 

— Tu eşti savantul nostru, Mary, îi zise. Nu putem folosi 
maşinăria lui? 

— Degeaba, răspunse Mary. Mecanismul ăsta e un 
condensator. Nu-i poate readuce pe oameni la dimensiunile lor 
normale. Bănuiesc că vom fi obligaţi să rămânem aşa până la 
sfârşitul vieţii. Gândeşte-te că vom putea face carieră la circ. 
Într-un fel sau altul, va trebui să ne întoarcem cumva în lumea 
civilizată. 

— Aşa cum suntem acum? rosti mohorât Steve. E imposibil. 

— la staţi aşa! îi întrerupse Bill. Am o presimţire. Mai ţineţi 
minte când l-am văzut prima dată pe Thorkel, imediat după ce 
ne-a micşorat? 

— Da! Şi ce dacă? rosti Steve cu scepticism. 

— Pe atunci nu încerca să ne omoare, deşi ştia că îl bănuiam 
încă de pe atunci că ar fi ucis-o pe Mira, menajera lui. Ştia că n- 
aveam nicio şansă să-l denunţăm şi că nu puteam spera să-l 
doborâm, sau, cel puţin, aşa cred că a gândit atunci. 

— Tot nu înţeleg unde baţi, interveni Mary. 

— Vreau să spun că pe atunci era interesat numai să ne 
măsoare şi să ne cântărească, reluă Bill. Insă, după ce l-a 
examinat pe doctorul Bulfinch, s-a transformat într-un criminal. 
De ce naiba oare? 

— Bănuiesc că a intenţionat să ne ucidă chiar de la început, 
pentru că am încercat să-i furăm secretele, răspunse Steve. 

— Poate, încuviinţă Bill. Dar la început nu părea chiar aşa de 
grăbit. Ştia că se putea descotorosi de noi oricând dorea. Numai 
după ce l-a examinat pe Bulfinch a descoperit ceva ce l-a făcut 


să dorească să ne căsăpească pe toţi, şi cât mai rapid. 

Mary se opri din mers. Creierul său de om de ştiinţă prinsese 
să funcţioneze din nou la întreaga sa capacitate. Se temea însă 
să accepte explicaţia ce-i răsărise deodată în minte. 

— De ce? Ce? bolborosi aproape fără voie. 

— Mai ţineţi minte poneiul alb pe care l-am văzut în junglă, 
când ne făcuserăm tabăra în peşteră? Pedro a crezut că era 
Pinto, însă animalul era prea mare. Era vorba de un ponei 
albinos, ceva foarte rar întâlnit. Poneiul acela chiar era Pinto, 
care începuse să crească din nou. 

— Şi noi creştem, rosti Mary. Asta era. 

Cât timp vorbiseră se apropiaseră de treptele ce duceau la 
uşa din spate. Bill se apropie de prima dintre ele şi rosti: 

— Mai ţineţi minte cum treptele astea ne ajungeau până la 
piept? Acum ne ajung până la genunchi şi nu mai avem niciun 
fel de probleme ca să le urcăm sau ca să le coborâm. 

— Ai dreptate, răspunse Mary. 

Steve era aşa de încântat la gândul că avea să revină la 
înălţimea sa normală, încât rămăsese practic fără grai. 

— Sigur, continuă Bill. Asta-i ce-a aflat Thorkel atunci când l-a 
examinat pe Bulfinch şi ăsta-i motivul pentru care a încercat să 
ne omoare, înainte să ajungem din nou la dimensiunile normale. 
Cred că este un proces care se accelerează progresiv. In două 
săptămâni, sau poate chiar în zece zile, vom reveni la normal. 

— E chiar logic, comentă Mary. Imediat ce forţa compresivă a 
radiumului a fost eliminată, am început să ne expandăm, încet, 
dar elastic. Electronii revin la orbitele lor normale. Energia pe 
care am absorbit-o sub rază va fi eliberată în... 

— Zece zile, suflă Steve. Apoi putem s-o pornim în josul râului 
din nou. 

Trecu însă o lună până când toţi trei, reveniţi la dimensiuni 
normale, ajunseră în satul Iquitos. Vederea oamenilor, care nu 
mai erau uriaşi şi nu mai reprezentau niciun pericol, era extrem 
de plăcută. Indienii stăteau la umbra colibelor şi-şi scărpinau 
pişcăturile de țânțari. Privind spre strada mare, Bill Stockton se 
întoarse zâmbind spre Mary. 

— Arată bine, nu? 

Steve Baker părea muncit de nişte gânduri nu tocmai plăcute. 


— Trebuie să ne decidem dacă să povestim sau nu prin ce am 
trecut, rosti el. Pe de-o parte, am deveni celebri şi pozele 
noastre ar apărea prin ziare, dar, pe de altă parte, există riscul, 
destul de mare, să fim trimişi cu toţii la balamuc dacă am spune 
adevărul. Dacă nu l-am spune... 

Se opri deodată, încordat ca un arc. De după o casă apăruse 
o pisică slăbănoagă. Nu semăna nici pe departe cu Satanas cea 
bine hrănită. Cu toate astea, Steve era gata să explodeze. 

— Zât! strigă deodată, cu furie. Ei, rosti apoi spre ceilalţi, aţi 
văzut? 

— Nu, murmură Bill, care de-abia aştepta ocazia s-o sărute pe 
Mary. Pleacă de aici. Repede. Şi în linişte. 

Baker dădu din umeri şi se luă după pisică, cu o expresie care 
nu lăsa loc de îndoială în privinţa intenţiilor lui. 

Bill o conduse pe Mary la umbra unei case, unde se aşezară 
pe o bancă rustică. 

— O să-l pun pe Fred Harper să facă toate actele necesare ca 
să putem exploata mina de radium. O să însemne foarte mult 
pentru clinicile, sanatoriile şi laboratoarele tale. Insă n-o să te 
las să ai ceva de-a face cu ea până când nu petreci câţiva ani 
buni în jurul lumii, alături de soţul tău, unde vei privi luna şi 
soarele şi stelele, ca să-ţi dai seama că, până la urmă, nu 
suntem tocmai mari. 

— Mi se pare o idee foarte bună, mai ales dacă ştiinţa va 
avea ceva de câştigat după toate suferinţele prin care am 
trecut. Vom înfiinţa o fundaţie pentru cercetarea radioactivităţii 
şi o vom numi după doctorul Bulfinch, care s-a sacrificat pentru 
ştiinţă. 

— Mai demult credeam că astea nu sunt decât vorbe goale, 
admise Bill, dar acum îmi dau seama că vorbeai foarte serios. 

— M-am gândit chiar să-i spunem lui Steve că, dacă doreşte 
să spună prin ce am trecut, îi vom susţine declaraţiile. Cu 
însemnările lui Thorkel, experienţa mea şi radiumul din mină, 
cred că aş putea face şi eu câţiva omuleţi. Se întoarse ca să 
privească mai bine chipul lui Bill. 

— Nu cred că vreau să mai văd vreodată ceva aşa de mic, 
răspunse el. 

Mary începu să râdă. Apoi îl prinse de guler şi-l sărută apăsat 


pe gură. 

— Om mare şi rău! Mă gândesc că o să vină cândva vremea 
în care vei fi încântat să ai câţiva omuleţi care să ţi se încurce 
printre picioare, nu crezi? 

Bill roşi uşor atunci când pricepu aluzia. 

— Mă rog, dacă aşa zici tu, răspunse el, după care o prinse în 
braţe şi o sărută cu foc. 


Sfârşit