Mark Sullivan — Sub un cer sangeriu

MARK SULLIVAN 


SUB 
UN CER 
SÂNGERIU 


MARK SULLIVAN 


SUB UN CER SÂNGERIU 


Original: Beneath a Scarlet Sky (2017) 


Traducere din limba engleză de: 
LAURA KARSCH 


virtual-project.eu 


VP - 


Deși bazată pe o poveste adevărată, cu 
personaje reale, cartea de faţă este o 
lucrare de ficțiune și produsul 
imaginaţiei autorului. 


VP-3 


PREFAŢĂ 


La începutul lui februarie 2006, aveam patruzeci și șapte de 
ani și mă aflam în cea mai proastă perioadă a vieţii mele. 

În vara anului precedent, fratele meu mai mic, care fusese și 
cel mai bun prieten al meu, murise din cauza alcoolismului. Eu 
scrisesem un roman care nu plăcuse nimănui, eram implicat 
într-un conflict de afaceri și mă aflam în pragul falimentului 
personal. 

Singur pe o șosea din Montana, în amurg, am început să mă 
gândesc la poliţele mele de asigurare și mi-am dat seama că 
pentru familia mea valorez mult mai mult mort decât viu. Mă 
gândeam să intru cu mașina într-un parapet. Ningea și era 
întuneric. Nimeni nu ar fi bănuit că mă sinucisesem. 

Dar, printre fulgii de zăpadă care se răsuceau în aer, am 
văzut cu ochii minţii chipurile soției mele și ale fiilor mei, și m- 
am răzgândit. Când am ieșit de pe șosea, tremuram 
incontrolabil. Aflat în pragul unei prăbușiri nervoase, mi-am 
plecat capul și m-am rugat ca Dumnezeu și universul să mă 
ajute. M-am rugat pentru o poveste, pentru ceva mai mare 
decât fiinţa mea, un proiect în care să mă pot cufunda. 

Nu o să vă vină să credeţi, dar, în aceeași seară, la o 
petrecere din Bozeman, statul Montana - dintre toate locurile 
posibile -, am auzit frânturile unei povești nemaipomenite, 
petrecute în al Doilea Război Mondial și nerelatate până atunci 
de nimeni, al cărei erou era un băiat italian de șaptesprezece 
ani. 

Prima mea reacție a fost că povestea vieții lui Pino Lella din 
ultimele douăzeci și trei de luni de război nu putea fi adevărată. 
Altfel am fi auzit-o înainte. Dar apoi am aflat că, șaizeci de ani 
mai târziu, Pino era încă în viaţă și se întorsese în Italia, după ce 
trăise aproape treizeci de ani în Beverly Hills și Mammoth Lakes, 
statul California. 

l-am telefonat. Iniţial, domnul Lella a ezitat să-mi vorbească. 
Mi-a spus că el nu este un erou, ci mai degrabă un laş, lucru 
care m-a intrigat și mai mult. Au urmat alte câteva convorbiri 
telefonice și, într-un final, s-a declarat dispus să mă primească, 
dacă mă duceam la el în Italia. 


VP -4 


Am zburat în Italia și am petrecut trei săptămâni cu Pino într-o 
vilă veche din orășelul Lesa, de pe malul Lacului Maggiore, la 
nord de Milano. La vremea respectivă, Pino avea șaptezeci și 
nouă de ani, dar era înalt, puternic, frumos, fermecător, 
amuzant și deseori evaziv. L-am ascultat ore în șir evocându-și 
trecutul. 

Unele dintre amintirile lui Pino erau atât de vii, încât le 
vedeam aievea. Altele erau mai tulburi și a trebuit să le scot la 
lumină prin întrebări repetate. Era evident că evita 
rememorarea anumitor evenimente și persoane, iar pe altele 
parcă se temea să le pomenească. Când am insistat pe lângă 
acest domn în vârstă să vorbească despre acea perioadă 
dureroasă, mi-a relatat tragedii care ne-au făcut pe amândoi să 
plângem. 

Cu ocazia acelei prime călătorii, am mai stat de vorbă și cu 
istorici din Milano specializaţi în holocaust și am intervievat 
preoți catolici și foști partizani. Am vizitat împreună cu Pino 
toate locurile importante din povestea lui. Am schiat și am făcut 
ascensiuni în Alpi, pentru a înțelege mai bine traseele de 
evadare. L-am susţinut pe bătrânul domn când l-a doborât 
durerea în Piazzale Loreto și l-am văzut străfulgerat de suferința 
pierderii sale pe străzile dimprejurul Castelului Sforza. Mi-a 
arătat unde îl văzuse ultima oară pe Benito Mussolini. În 
măreața catedrală din Milano, în Duomo, l-am urmărit cum 
aprinde cu mâna tremurătoare o lumânare pentru morţi și 
martiri. 

Am ascultat așadar un om care mi-a istorisit doi ani din viaţa 
lui extraordinară: cum s-a maturizat la șaptesprezece ani și a 
început să îmbătrânească la optsprezece, cum a cunoscut 
suișuri și coborâșuri, necazuri și triumfuri, iubire și mâhnire. 
Problemele mele personale, viața mea în general, mi-au părut 
mărunte și lipsite de importanţă în comparaţie cu ceea ce 
suferise el la o vârstă nespus de fragedă. lar felul lui de a privi 
tragediile vieții mi-a oferit o nouă perspectivă. Am început să 
mă vindec și, în scurtă vreme, Pino și cu mine am devenit 
prieteni. Întors acasă, m-am simţit mai bine decât mă simţisem 
de ani de zile. 

Acelei prime călătorii i-au mai urmat încă patru pe parcursul 
următorului deceniu, care mi-au permis să documentez 
povestea lui Pino, scriind între timp și alte cărți. M-am consultat 


VP-5 


cu angajați ai Yad Vashem-ului, principalul centru de educaţie și 
memorial al victimelor holocaustului din Israel, precum și cu 
istorici din Italia, Germania și Statele Unite. Am petrecut câteva 
săptămâni în arhivele de război din aceste trei țări și din Marea 
Britanie. 

l-am intervievat pe martorii supraviețuitori - cel puţin pe cei 
pe care i-am putut găsi - pentru a-mi confirma diverse 
întâmplări din povestea lui Pino, precum și pe urmașii și prietenii 
celor morţi demult, inclusiv pe Ingrid Bruck, fiica misteriosului 
general nazist care complică miezul acestei povești. 

Ori de câte ori a fost posibil, am redat întocmai faptele culese 
din aceste arhive, interviuri și mărturii. Dar am aflat curând că, 
întrucât numeroase documente ale naziștilor fuseseră arse spre 
finalul celui de-al Doilea Război Mondial, dovezile scrise ale 
trecutului lui Pino erau în cel mai bun caz împrăștiate. 

Un alt obstacol pe care l-am avut de înfruntat a fost un soi de 
amnezie colectivă postbelică referitoare la Italia și italieni. S-au 
scris nenumărate cărți despre Ziua Z, despre campaniile Aliaților 
în Europa de Vest și despre eforturile sufletelor curajoase care 
și-au riscat propriile vieţi pentru a salva evrei în alte ţări 
europene. Însă ocuparea Italiei de către naziști și reţeaua 
clandestină catolică creată pentru a-i salva pe evreii italieni nu 
s-au bucurat de multă atenţie. Aproximativ 60.000 de soldaţi 
aliați au murit luptând să elibereze Italia. Aproximativ 140.000 
de italieni au murit în timpul ocupaţiei naziste. Și totuși, s-a scris 
atât de puţin despre bătălia pentru Italia, încât istoricii au 
început să o numească „frontul uitat”. 

Amnezia a fost în mare parte cauzată de către italienii 
supraviețuitori. După cum mi-a spus un bătrân fost partizan: 
„Eram încă tineri și voiam să uităm. Voiam să lăsăm în urma 
noastră lucrurile cumplite pe care le trăiserăm. Nimeni nu 
vorbește despre al Doilea Război Mondial în Italia, așa că nimeni 
nu-și amintește”. 

Din pricina documentelor arse, a amneziei colective și a 
faptului că atâtea persoane decedaseră deja când am aflat eu 
povestea, m-am văzut nevoit să construiesc pe alocuri scene și 
dialoguri bazate doar pe ceea ce-și amintea Pino decenii mai 
târziu, pe rarele dovezi fizice care s-au păstrat, precum și pe 
imaginaţia mea alimentată de munca de cercetare și de 
presupuneri bazate pe logică. In unele cazuri, am amestecat sau 


VP-6 


comprimat, în numele coerentei narative, anumite evenimente 
și personaje și am dramatizat întâmplări care mi-au fost relatate 
în forme mult mai fragmentare. 

Drept urmare, povestea pe care o veţi citi nu este o lucrare 
de non-ficțiune narativă, ci un roman de ficţiune biografică și 
istorică, urmărind îndeaproape ce i s-a întâmplat lui Pino Lella 
din iunie 1943 până în mai 1945. 


VP -7 


„Dragostea cucerește totul”. 


— Virgiliu 


VP-8 


PARTEA ÎNTÂI 


Nimeni să nu doarmă 
Capitolul unu 


9 iunie 1943 
Milano, Italia 


1. 


Ca toți faraonii, împărații și tiranii de dinaintea lui, II Duce își 
văzuse imperiul înălțându-se doar pentru a se nărui. Într-adevăr, 
în acea după-amiază de primăvară târzie, puterea i se scurgea 
lui Benito Mussolini printre degete, așa cum se scurge bucuria 
din inima unei tinere văduve. 

Armatele zdrobite ale dictatorului fascist se retrăseseră din 
Africa de Nord. Forțele Aliate se pregăteau să atace Sicilia. lar 
Adolf Hitler trimitea în fiecare zi spre sud trupe și provizii, pentru 
a întări cizma Italiei. 

Pino Lella știa toate astea din relatările BBC pe care le asculta 
seară de seară la radioul său pe unde scurte. Văzuse cu ochii lui, 
oriunde se ducea, numărul tot mai mare de naziști. Dar acum, 
când se plimba pe străzile medievale din Milano, Pino ignora cu 
desăvârșire forțele conflictului care se precipitau spre el. Al 
Doilea Război Mondial era un buletin de știri, nimic mai mult, 
ascultat într-o clipă și uitat în următoarea - înlocuit cu gândurile 
la cele trei subiecte preferate ale lui: fetele, muzica și 
mâncarea. 

In fond, Pino nu avea decât șaptesprezece ani, 1,85 m înălțime 
și 75 de kilograme, era înalt și slab, cu mâini și picioare mari, un 
păr care nu se lăsa îmblânzit și suficientă acnee și stângăcie 
pentru ca niciuna dintre fetele pe care le invitase la 


VP-9 


cinematograf să nu accepte să-l însoţească. Însă lui Pino nu-i 
stătea în fire să se lase descurajat. 

Se îndrepta încrezător în sine, împreună cu prietenii lui, către 
piața din faţa Domului, impunătoarea catedrală gotică din inima 
Milano-ului, numită Basilica di Santa Maria Nascente. 

— Astăzi am să cunosc o fată frumoasă, spuse Pino, ridicând 
un deget către cerul sângeriu, ameninţător. Și dragostea 
noastră va fi nebună și tragică și împreună vom trăi mari 
aventuri, cu muzică, mâncare, vin și intrigi, în fiecare zi, de 
dimineaţa până seara. 

— Trăiești în închipuire, spuse Carletto Beltramini, cel mai bun 
prieten al lui Pino. 

— Ba nu, pufni Pino pe nas. 

— Ba da, spuse fratele lui Pino, Mimmo, care era cu doi ani 
mai tânăr. Tu te înamorezi de toate fetele drăguţe pe care le 
vezi. 

— Dar niciuna nu-l iubește la rândul ei pe Pino, spuse 
Carletto. 

Era un băiat cu faţa rotundă și constituţie delicată, mult mai 
scund decât Pino. 

Mimmo, care era și mai scund, spuse: 

— Așa este. 

Pino ignoră comentariile amândurora. 

— Nu știți voi ce înseamnă să fii romantic. 

— Ce fac acolo? întrebă Carletto, arătând către niște echipe 
de muncitori care lucrau la Dom. 

Unii dintre ei așezau plăci de lemn în golurile în care se aflau 
în mod normal vitraliile catedralei. Alţii cărau din camioane saci 
cu nisip, construind un zid care se tot înălța împrejurul 
catedralei. lar alţii instalau reflectoare, sub privirile atente ale 
unui grup de preoţi, care stăteau lângă intrarea principală, cu 
două canaturi, a Domului. 

— Mă duc să aflu, spuse Pino. 

— Eu, primul, spuse fratele său mai mic și porni către 
muncitori. 

— Pentru Mimmo totul e o competiţie, spuse Carletto. Trebuie 
să înveţe să se mai astâmpere. 

Pino râse, apoi spuse peste umăr: 

— Dacă știi tu cum ar putea să învețe asta, să-i zici și maică- 
mii. 


VP - 10 


Ocolindu-i pe muncitori, Pino se duse direct la preoţi și-l 
atinse pe unul dintre ei pe umăr. 

— Mă scuzati, părinte. 

Clericul, care avea vreo douăzeci și cinci de ani, era la fel de 
înalt ca Pino, dar mai solid. Se întoarse, îl privi pe adolescent de 
jos în sus - remarcându-i pantofii noi, pantalonii gri de in, 
cămașa albă curată și cravata de mătase verde, cadou de la 
mama sa de ziua lui - și se uită apoi atent în ochii lui Pino, ca și 
când i-ar fi putut privi în cap și i-ar fi văzut gândurile păcătoase 
de adolescent. 

Apoi spuse: 

— Eu sunt seminarist. Încă nu am fost hirotonisit. 

— Oh, oh, îmi cer scuze, spuse Pino intimidat. Voiam doar să 
știm de ce instalați luminile. 

Înainte ca tânărul seminarist să apuce să-i răspundă, se ivi la 
cotul său drept o mână noduroasă. Tânărul se trase deoparte, 
dând la iveală un preot scund și slab, trecut de cincizeci de ani, 
în sutană albă și cu tichie roșie pe cap. Pino îl recunoscu 
numaidecât și, cu o senzaţie de gol în stomac, se lăsă într-un 
genunchi în faţa cardinalului arhiepiscop de Milano. 

— Lord Cardinal, spuse Pino, plecându-și capul. 

Seminaristul replică sever: 

— Trebuie să i te adresezi cu „Eminenţa Voastră”. 

Pino ridică privirea derutat: 

— Guvernanta mea englezoaică m-a învăţat să spun „Lord 
Cardinal” când întâlnesc un cardinal. 

Chipul sever al tânărului bărbat împietri de-a dreptul, însă 
cardinalul Ildefonso Schuster râse reținut și spuse: 

— Cred că are dreptate, Barbareschi. În Anglia mi s-ar spune 
„Lord Cardinal”. 

Cardinalul Schuster era în egală măsură celebru și influent la 
Milano. Fiind capul bisericii catolice din nordul Italiei și 
bucurându-se de încrederea Papei Pius al XII-lea, cardinalul era 
frecvent menţionat în presă. Pino se gândi că expresia lui 
Schuster era de neuitat: faţa lui zâmbitoare exprima bunătate, 
însă privirea lui ameninţa cu osânda veșnică. 

In mod evident ofensat, seminaristul replică: 

— Dar noi suntem la Milano, Eminenţa Voastră, nu la Londra. 

— Nu contează, spuse Schuster și-i așeză lui Pino o mână pe 
umăr, spunându-i să se ridice. Cum te cheamă, tinere? 


VP -11 


— Pino Lella. 

— Pino? 

— Mama obişnuia să-mi spună Giuseppino, spuse el, 
ridicându-se greoi de jos. Și am rămas cu „Pino”. 

Cardinalul Schuster îl privi de jos pe „micul losif” și râse. 

— Pino Lella. Un nume de ţinut minte. 

Pino nu înţelegea de ce ar fi zis una ca asta cineva de rangul 
cardinalului. 

În tăcerea care se lăsă, Pino se trezi spunând: 

— V-am mai întâlnit, Lord Cardinal. 

Schuster rămase surprins. 

— Unde anume? 

— La Casa Alpina, tabăra părintelui Re, mai sus de Madesimo. 
Cu ani în urmă. 

Cardinalul Schuster zâmbi. 

— Îmi amintesc vizita aceea. l-am spus părintelui Re că este 
singurul preot din Italia cu o catedrală mai măreaţă decât Domul 
și Bazilica Sfântul Petru. Tânărul Barbareschi, aici de faţă, se va 
duce să lucreze cu părintele Re săptămâna viitoare. 

— O să vă placă părintele Re și Casa Alpina, spuse Pino. E un 
loc foarte bun pentru ascensiuni. 

Barbareschi zâmbi. 

Pino făcu o plecăciune stângace și se îndepărtă mergând cu 
spatele, lucru care păru să-l amuze și mai mult pe cardinalul 
Schuster, care spuse: 

— Credeam că te interesează reflectoarele? 

Pino se opri. 

— Da? E 

— A fost ideea mea, spuse Schuster. Incepând de astă-seară, 
se vor stinge toate luminile. De acum înainte doar Domul va mai 
fi luminat. Mă rog ca piloţii bombardierelor să-l vadă și să fie 
atât de copleșiți de frumuseţea sa, încât să se hotărască să-l 
cruţe. Această biserică magnifică a fost construită pe parcursul 
a cinci secole. Ar fi o tragedie să dispară într-o noapte. 

Pino ridică privirea spre fațada elaborată a impozantei 
catedrale. Clădit din marmură roz-pal de Candoglia, cu 
nenumărate turle, bovindouri și foișoare, Domul părea la fel de 
măreț, îngheţat și iluzoriu precum Alpii înzăpeziţi. Lui Pino îi 
plăcea aproape la fel de mult să schieze și să facă ascensiuni pe 


VP - 12 


cât îi plăceau fetele și muzica, iar priveliștea Domului îl ducea 
mereu cu gândul la munți. 

Dar cardinalul era acum de părere că atât catedrala, cât și 
orașul erau în primejdie. Pentru prima dată, posibilitatea unui 
atac aerian îi păru reală lui Pino, care spuse: 

— Înseamnă că vom fi bombardaţi? 

— Mă rog să nu se întâmple una ca asta, spuse cardinalul 
Schuster, dar un om prudent se pregătește întotdeauna pentru 
tot ce poate fi mai rău. La revedere și fie ca încrederea ta în 
Dumnezeu să te protejeze în zilele ce vor veni, Pino. 


2. 


Cardinalul arhiepiscop de Milano se îndepărtă, iar Pino se 
întoarse fâstâcit la Carletto și Mimmo, care îl priveau amândoi 
ca loviți de trăsnet. 

— Era cardinalul Schuster, spuse Carletto. 

— Știu, răspunse Pino. 

— Ai stat mult de vorbă cu el. 

— Serios? 

— Da, spuse fratele mai mic al lui Pino. Ce ţi-a zis? 

— Că-mi va ţine minte numele și că reflectoarele sunt menite 
să împiedice bombardierele să arunce în aer catedrala. 

— Vezi? îi spuse Mimmo lui Carletto. Ți-am zis eu. 

Carletto îl scruta pe Pino suspicios. 

— De ce să ţină minte cardinalul numele tău? 

Pino ridică din umeri. 

— Poate i-a plăcut cum sună. Pino Lella. 

Mimmo pufni pe nas: 

— Tu chiartrăiești în închipuire. 

Auziră tunete îndepărtate când părăsiră Piaţa Domului, 
traversară strada și intrară pe sub arcada impunătoare în 
Galleria, prima galerie comercială acoperită din lume - două 
coridoare late care se intersectau, mărginite de magazine și, în 
mod obișnuit, acoperite cu o cupolă de fier și sticlă. Dar în acea 
zi, când cei trei băieţi intrară în Galleria, plăcile de sticlă 
fuseseră deja scoase, rămânând doar structura cupolei, care 


VP - 13 


proiecta o pânză de umbre dreptunghiulare peste spaţiile 
comerciale. 

Când tunetele se apropiară, Pino văzu pe coridoarele galeriei 
multe feţe îngrijorate, dar el nu le împărtășea teama. Tunetul 
era tunet, nu explozie de bombă. 

— Flori? strigă o femeie de lângă o roabă cu trandafiri 
proaspăt tăiaţi. Pentru iubita ta? 

Pino spuse: 

— Când am s-o găsesc, am să revin. 

— S-ar putea să așteptați ani de zile până să se întâmple una 
ca asta, signora, spuse Mimmo. 

Pino se prefăcu că-i trage un pumn fratelui său mai mic. 
Mimmo se feri și o luă din loc, părăsind Galleria și ieșind într-o 
piață împodobită cu o statuie a lui Leonardo da Vinci. In spatele 
statuii, de cealaltă parte a străzii și a șinelor de tramvai, ușile de 
la Teatro alla Scala fuseseră larg deschise, pentru a se aerisi în 
interiorul celebrei opere. Dinăuntru se revărsau sunete de viori 
și violoncele cărora li se făcea acordajul și gamele exersate de 
un tenor. 

Pino iuți pasul, dar observă o fată drăguță - păr negru, ten de 
culoarea smântânii, ochi negri scăpărători. Fata traversa piaţa, 
îndreptându-se către Galleria. Pino se opri brusc și o urmări cu 
privirea. Inundat de dorinţă, rămase fără glas. 

După ce trecu fata, Pino spuse: 

— Cred că sunt pe cale să mă îndrăgostesc. 

— Cred că ești pe cale să cazi în nas, spuse Carletto, care-l 
ajunsese din urmă. 

Mimmo se întoarse la ei. 

— Cineva tocmai a zis că Aliaţii o să fie aici de Crăciun. 

— Eu aș vrea ca americanii să ajungă la Milano mai repede 
de-atât, spuse Carletto. 

— Și eu, încuviinţă Pino. Mai mult jazz! mai puţină operă! 

Luându-și avânt, Pino sări peste o bancă liberă și de acolo pe 
balustrada de metal care înconjura statuia lui da Vinci. Alunecă 
un pic pe suprafața netedă, apoi sări pe partea cealaltă și 
ateriză ca o pisică. 

Mimmo, care nu voia niciodată să fie mai prejos, încercă 
aceeași șmecherie, dar se prăbuși pe asfalt în fața unei femei 
brunete și trupeșe, într-o rochie cu imprimeu floral. Părea să 
aibă vreo patruzeci de ani. Ducea în mână o cutie de vioară și 


VP - 14 


purta drept protecţie împotriva soarelui o pălărie de paie 
albastră, cu boruri largi. 


3. 


Femeia se sperie atât de rău, încât a fost cât pe-aci să scape 
din mână cutia de vioară. Și-o lipi furioasă de piept, în vreme ce 
Mimmo gemea și se ţinea de coaste. 

— Asta e Piazza della Scala! îl certă femeia. Care-l onorează 
pe marele Leonardo! Nu ai pic de respect? Du-te și zbenguie-te 
în altă parte, copile! 

— Credeţi că suntem niște copii? spuse Mimmo umflându-și 
pieptul. Niște puști? 

Femeia privi dincolo de Mimmo și spuse: 

— Niște puști care nu înțeleg ce se petrece în jurul lor. 

Nori întunecaţi începură să se adune, umbrind piaţa. 

Pino se răsuci și văzu o limuzină Daimler-Benz neagră venind 
pe strada care despărțea piața de operă. Steguleţe roșii naziste 
fluturau pe ambele aripi ale automobilului. Un steguleț de 
general fâlfâia de antena radio. Pino zări silueta generalului, 
care ședea băţos pe bancheta din spate, și se înfioră, fără să 
știe nici el de ce. 

Când Pino se întoarse, violonista se îndepărta deja, cu capul 
sus, traversând cu un aer sfidător strada prin spatele limuzinei 
naziste și intrând în clădirea operei. 

Când băieţii se urniră din loc, Mimmo mergea șchiopătând, 
frecându-se la șoldul drept și văicărindu-se. Dar Pino nu-i acordă 
atenţie. O femeie cu păr blond-roșcat și ochi albaștri ca ardezia 
venea spre ei pe trotuar. Să fi avut douăzeci și ceva de ani, 
gândi Pino. Avea un corp frumos, un nas delicat, pometți înalți și 
buze care se răsfrângeau într-un zâmbet firesc. Zveltă și de 
înălţime medie, femeia purta o rochie de vară, galbenă, și ducea 
în mână o sacoșă de pânză. Coti pe trotuar și intră într-o 
brutărie aflată la câţiva pași în faţa lor. 

— lar m-am îndrăgostit, spuse Pino și-și duse amândouă 
palmele la inimă. Aţi văzut-o? 

Carletto pufni: 

— Nu te dai bătut? 


VP -15 


— Niciodată, spuse Pino și se duse grăbit la vitrina brutăriei, 
zgâindu-se înăuntru. 

Femeia îndesa pâini în sacoșă. Pino observă că nu purta 
verighetă la mâna stângă, așa că o așteptă să plătească și să 
iasă. Atunci răsări în faţa ei, își duse o mână la inimă și spuse: 

— lertaţi-mă, signorina. Frumuseţea dumneavoastră m-a 
cucerit și am simţit că trebuie să facem cunoștință. 

— Ei, nu mai spune, îi zise femeia batjocoritor, ocolindu-l și 
văzându-și de drum. 

Când trecu pe lângă el, Pino îi simţi mireasma de femeie și 
iasomie. Era un parfum îmbătător, cum nu mai simţise 
niciodată. 

Se grăbi să o ajungă din urmă și-i spuse: 

— Nu vă mint. Eu văd multe femei frumoase, signorina. 
Locuiesc în cartierul modei, San Babila. Multe manechine. 

Femeia îl privi pieziș. 

— San Babila e un cartier foarte elegant. 

— Părinţii mei sunt proprietarii magazinului de poşete Le 
Borsette di Lella. Îl știți? 

— Patronul meu a cumpărat chiar săptămâna trecută o poșetă 
de acolo. 

— Da? spuse Pino încântat. Deci vedeți că provin dintr-o 
familie onorabilă. Nu aţi vrea să mergeţi diseară cu mine la 
cinematograf? Rulează You Were Never Lovelier. Fred Astaire. 
Rita Hayworth. Dans. Cântec. Atâta eleganţă! Ca 
dumneavoastră, signorina. 

Femeia întoarse în sfârșit capul spre el și-l privi cu ochii ei 
sfredelitori. 

— Câţi ani ai? 

— Aproape optsprezece. 

Femeia râse. 

— Ești cam tânăr pentru mine. 

— E doar un film. Mergem ca doi prieteni. Doar nu sunt prea 
tânăr și pentru asta, nu-i așa? 

Ea nu mai spuse nimic, ci se mulțumi să meargă. 

— Da? Nu? spuse Pino. 

— Diseară se vor stinge toate luminile. 

— Când începe filmul e încă lumină, iar după aceea am să vă 
conduc eu acasă teafără și nevătămată, o asigură Pino. Noaptea 
văd ca o pisică. 


VP - 16 


Ea mai merse câţiva pași fără să spună nimic, iar lui Pino i se 
strânse inima. 

— Unde rulează filmul? întrebă femeia. 

Pino îi dădu adresa și spuse: 

— Ne întâlnim acolo, da? La șapte și jumătate în faţa casei de 
bilete? 

— Ești destul de nostim, iar viaţa e scurtă. De ce nu? 

Pino zâmbi, își duse o mână la piept și spuse: 

— Pe curând. 

— Pe curând, zise femeia, apoi surâse și traversă strada. 

Pino rămase să privească în urma ei, triumfător și fără suflare, 
dar își dădu brusc seama de ceva în clipa când femeia se răsuci 
în așteptarea tramvaiului care intra în staţie și-l privi la rândul ei 
amuzată. 

— Signorina, iertaţi-mă, strigă Pino, dar cum vă cheamă? 

— Anna, strigă ea înapoi. 

— Eu sunt Pino! ţipă el. Pino Lella! 

Tramvaiul opri cu scrâșnete, împiedicând-o pe ea să-i mai 
audă numele de familie și pe el să o mai vadă. Când tramvaiul 
se puse iarăși în mișcare, Anna dispăruse. 

— N-o să vină, spuse Mimmo, care zorise în urma lor în tot 
acest timp. A zis doar așa, ca să scape de tine. 

— Ba sigur o să vină, replică Pino și se uită apoi la Carletto, 
care îi urmărise și el îndeaproape. Se citea în ochii ei, în ochii 
Annei, nu-i așa? 

Inainte ca fratele și prietenul lui să apuce să-i răspundă, pe 
cer se ivi un fulger și primele picături de ploaie căzură, grele și 
tot mai mari. O rupseră toţi trei la fugă. 

— Mă duc acasă! strigă Carletto și o coti după colţ. 


Capitolul doi 


1. 


Zăgazurile cerului se deschiseră. Începu potopul. Pino fugea 
în urma lui Mimmo către cartierul modei, fără să-i pese că se 


VP - 17 


uda până la piele. Anna va merge cu el la cinematograf. 
Spusese că va veni. Simţea că-și pierde minţile de fericire. 

Cei doi fraţi erau leoarcă și deasupra lor fulgera când se 
strecurară în Valigeria Albanese, atelierul și magazinul de 
marochinărie al unchiului lor, situat într-o clădire de culoarea 
ruginii pe Via Pietro Verri, numărul 7. 

Cu apa picurându-le din haine, băieţii intrară în magazinul 
îngust și lung, care îi învălui cu mirosul său greu de piele nouă. 
Rafturile erau ticsite cu genți-diplomat, poşete și serviete, valize 
și geamantane elegante. În vitrine erau expuse portofele din 
piele împletită, tabachere și mape splendid lucrate. In magazin 
erau doi clienți, o femeie mai în vârstă aproape de ușă, iar în 
celălalt capăt al magazinului un ofițer nazist în uniformă gri cu 
negru. 

Pino se uită la el, dar o auzi pe femeia mai în vârstă spunând: 

— Pe care dintre ele, Albert? 

— Fă ce-ţi spune inima, răspunse bărbatul care o servea din 
spatele tejghelei. 

Solid, mustăcios și cu pieptul lat, bărbatul era îmbrăcat într-un 
costum elegant gri-șobolan, cu cămașă albă scrobită și un 
papion șic, albastru cu picăţele. 

— Dar îmi plac amândouă, se văită clienta lui. 

Mângâindu-și mustata și râzând înfundat, bărbatul spuse: 

— Atunci ia-le pe amândouă! 

Femeia șovăi, chicoti. 

— Poate că așa am să faci 

— Excelent! Excelent! spuse el frecându-și palmele. Greta, 
poţi să-mi aduci două cutii pentru această superbă doamnă cu 
gusturi impecabile? 

— Am treabă, Albert, răspunse Greta, mătușa de origine 
austriacă a lui Pino, care îl servea pe nazist. 

Era o femeie înaltă și slabă, cu păr șaten scurt și un zâmbet 
firesc. Neamţul fuma și examina o tabacheră îmbrăcată în piele. 

Pino spuse: 

— Îți aduc eu cutiile, unchiule Albert. 

Unchiul Albert îi aruncă o privire. 

— Șterge-te pe mâini de apă, înainte să mi le-aduci. 

Cu gândul la Anna, Pino se îndreptă către ușa atelierului, 
aflată în spatele mătușii și al neamțului. Când Pino trecu pe 
lângă el, ofițerul se răsuci să-l privească, dând la iveală niște 


VP-18 


petliţe cu frunze de stejar, care-l identificau drept colonel. În 
partea din faţă a chipiului avea drept emblemă un Totenkopf, un 
mic cap de mort, dedesubtul unui vultur care ţinea în gheare o 
svastică. Pino știa că era un ofițer de rang înalt din Gestapo - 
Geheime Staatspolizei -, poliţia secretă a lui Hitler. De înălțime 
și constituţie medie, cu un nas îngust și o gură crispată, nazistul 
avea ochi căprui maţi, care nu divulgau nimic. 

Tulburat, Pino intră în atelier, un spaţiu mult mai încăpător, cu 
tavan mai înalt. Cusătorese și croitori își încheiau munca pe ziua 
aceea. Pino găsi niște cârpe și se șterse pe mâini. Apoi înșfăcă 
două cutii de carton imprimate cu logoul atelierului Albanese și 
porni înapoi către magazin, gândurile revenindu-i cu bucurie la 
Anna. 

Era frumoasă și mai în vârstă decât el și... 

Ezită o clipă înainte să deschidă ușa. Colonelul de la Gestapo 
tocmai pleca, ieșind afară în ploaie. Mătușa lui Pino stătea în 
ușă, urmărindu-l pe colonel cum se îndepărtează și dând din 
cap. 

Pino se simţi mai bine de îndată ce se închise ușa. 

Îl ajută pe unchiul lui să împacheteze cele două poşete. Când 
plecă și ultima clientă, unchiul Albert îi spuse lui Mimmo să 
încuie ușa magazinului și să atârne în geam tăblița pe care scria 
„Închis”. 

După ce Mimmo făcu ce i se ceruse, unchiul Albert spuse: 

— Ai aflat cum îl cheamă? 

— Standartenführer Walter Rauff, răspunse mătușa Greta. 
Noul șef al Gestapoului pentru nordul Italiei. A venit din Ucraina. 
Tullio nu-l scapă din ochi. 

— S-a întors Tullio? întrebă Pino surprins și bucuros. 

Tullio Galimberti era cu cinci ani mai în vârstă decât el, idolul 
lui și un prieten apropiat al familiei. 

— leri, spuse unchiul Albert. 

lar Greta adăugă: 

— Rauff mi-a spus că Gestapoul va ocupa Hotelul Regina. 

Soțul ei mormăi: 

— Cui îi aparţine Italia, lui Mussolini sau lui Hitler? 

— Nu contează, răspunse Pino, încercând să se convingă pe 
sine de spusele sale. Războiul o să se termine în curând, o să 
vină americanii și atunci o să avem jazz pretutindeni! 

Unchiul Albert clătină din cap. 


VP -19 


— Asta depinde de nemți și de Il Duce. 

Mătușa Greta spuse: 

— Te-ai uitat la ceas, Pino? Mama voastră vă așteaptă de o 
oră să vă întoarceţi acasă, să o ajutaţi cu pregătirile pentru 
petrecere. 

Pino simţi un gol în stomac. Mama lui nu era persoana căreia 
să-i înșeli așteptările. 

— Ne vedem mai târziu? întrebă îndreptându-se către ușă, 
urmat de Mimmo. 

— Doar n-o să ratăm petrecerea, spuse unchiul Albert. 


2. 


Când băieţii ajunseră la casa cu numărul 3 de pe Via Monte 
Napoleone, Le Borsette di Lella, magazinul de poşete al 
părinţilor lor, era deja închis. Gândindu-se la mama lui, pe Pino îl 
apucă frica. Spera ca tatăl lui să fie prin preajmă și să 
domolească uraganul uman. Arome îmbietoare le adiară pe la 
nas când începură să urce scările: friptură de miel înăbușită, cu 
usturoi și busuioc proaspăt tocat, și pâine caldă, tocmai scoasă 
din cuptor. 

Deschiseră ușa apartamentului opulent al familiei, unde 
pregătirile erau în toi. Slujnica lor obișnuită, precum și una nouă, 
angajată temporar, trebăluiau în sufragerie, aranjând pentru 
masă paharele de cristal, tacâmurile de argint și serviciul de 
porțelan. În salon, un bărbat înalt și slab, cu umerii încovoiaţi, 
stătea cu spatele la coridor, ţinând în mâini o vioară și un arcuș 
și interpretând o piesă pe care Pino nu o recunoscu. Bărbatul 
cântă o notă falsă și se întrerupse scuturând din cap. 

— Tată? rosti Pino încet. Am dat de bucluc? 

Michele Lella lăsă vioara jos și se întoarse, mușcându-și falca. 
Înainte de a apuca să răspundă, o fetiță de șase ani veni 
valvârtej pe coridorul care ducea la bucătărie. Sora mai mică a 
lui Pino, Cicci, se opri în faţa lui și-i ceru socoteală: 

— Pe unde ai umblat, Pino? Mama nu e mulțumită de tine. Nici 
de tine, Mimmo. 

Pino o ignoră, concentrându-se în schimb asupra locomotivei 
cu şort, care venea fumegând din bucătărie. Ar fi putut să jure 


VP - 20 


că vedea cum îi iese mamei sale aburul pe urechi. Porzia Lella 
era cu cel puţin treizeci de centimetri mai scundă decât fiul ei 
cel mare și cu cel puţin douazeci de kilograme mai ușoară. Dar 
veni la el cu pași apăsaţi, își smulse de pe nas ochelarii și i-i 
flutură în faţa ochilor. 

— Ți-am zis să fii acasă la patru și acum e cinci și un sfert, 
spuse Porzia. Te porţi ca un copil. Mai degrabă mă bazez pe 
soră-ta. 

Cu nasul pe sus, Cicci dădu din cap. 

Pino nu știu pe moment ce să spună. Dar în clipa următoare 
avu inspiraţia să-și ia un aer oropsit, să se îndoaie de spate și să 
se apuce de burtă. 

— Îmi pare rău, mamă, spuse. Am mâncat ceva pe stradă. Nu 
mi-a căzut bine. Și după aceea ne-a prins furtuna și a trebuit să 
așteptăm la unchiul Albert. 

Porzia își încrucișă braţele și-l scrută. Cicci adoptă aceeași 
postură sceptică. Mama lor se uită apoi la Mimmo. 

— E adevărat, Domenico? 

Pino îi strecură fratelui său o privire circumspectă. 

Mimmo încuviinţă iute din cap. 

— Eu i-am zis că nu arată bine cârnatul ăla, dar el n-a vrut să 
mă asculte. Pino a trebuit să intre în trei cafenele, ca să meargă 
la toaletă. Și în magazinul unchiului Albert era un colonel de la 
Gestapo. A zis că naziștii o să ocupe Hotelul Regina. 

Mama lui se albi la faţă. 

— Cum? 

Pino se schimonosi și se îndoi și mai tare de spate. 

— lar mă trece... 

Cicci încă avea un aer suspicios, dar furia mamei lor se 
transformase în îngrijorare. 

— Du-te. Du-te! Și spală-te pe mâini după aceea. 

Pino porni grăbit pe coridor. În spate o auzi pe Porzia 
spunând: 

— Tu unde te duci, Mimmo? Ție nu ţi-e rău. 

— Mamă, se plânse Mimmo, Pino mereu scapă basma curată. 

Pino nu mai aşteptă răspunsul mamei. Trecu grăbit prin faţa 
bucătăriei cu mirosurile ei incredibile și urcă treptele care 
duceau la etajul apartamentului, unde era toaleta. Rămase 
înăuntru zece minute rezonabile, pe care le petrecu gândindu-se 
la fiecare moment trăit cu Anna, îndeosebi la cel când se 


VP -21 


rasucise și-l privise amuzată de dincolo de șinele de tramvai. 
Trase apa, aprinse un chibrit, pentru a masca lipsa unui miros 
neplăcut, și se întinse apoi în camera sa pe pat, cu radioul pus 
pe BBC, la o emisiune de jazz pe care Pino nu o rata aproape 
niciodată. 

Orchestra lui Duke Ellington interpreta „Cotton Tail”, una 
dintre piesele preferate ale lui Pino din ultima vreme. Închise 
ochii pentru a asculta și a se minuna de soloul lui Ben Webster 
la saxofon tenor. Pino se îndrăgostise de jazz din clipa când 
ascultase o înregistrare cu Billie Holiday și Lester Young cântând 
„| Can't Get Started”. Deși era o erezie să spui așa ceva în casa 
familiei Lella - unde opera și muzica clasică erau stăpânele 
absolute -, din clipa aceea, Pino fusese convins că jazzul este 
cea mai măreaţă formă de artă muzicală. Datorită acestei 
convingeri, Pino își dorea să ajungă cândva în Statele Unite, 
unde se născuse jazzul. Era dorinţa lui cea mai arzătoare. 

Pino se întreba cum ar fi să trăiască în America. Limba nu ar fi 
fost o problemă pentru el. Crescuse cu două guvernante, una 
din Londra și una din Paris. Vorbise de mic toate cele trei limbi. 
Jazz se asculta oare pretutindeni în America? Dar cum erau 
fetele americane? Era vreuna dintre ele la fel de frumoasă ca 
Anna? 

Ultimele acorduri din „Cotton Tail” se stinseră. „Roll Em” a lui 
Benny Goodman începu cu un beat boogie-woogie, care se 
transformă într-un solo de clarinet. Pino sări din pat, își aruncă 
pantofii din picioare și începu să danseze, imaginându-se 
împreună cu frumoasa Anna într-un Lindy Hop dezlănţuit - nu 
mai era război, nu mai erau naziști, doar muzică și mâncare, vin 
și iubire. 

Apoi realiză cât de tare era muzica, o dădu mai încet și se opri 
din dans. Nu voia ca tatăl lui să urce și să înceapă cu el o nouă 
ceartă despre muzică. Michele disprețuia jazzul. Acum o 
săptămână îl prinsese pe Pino exersând boogie-ul lui Meade Lux 
Lewis „Low Down Dog” la pianul Steinway al familiei - și fusese 
ca și cum ar fi pângărit un sfânt. 

Pino făcu un duș și își schimbă hainele. La câteva minute 
după ce clopotele catedralei bătură ora șase după-amiaza, Pino 
se sui iarăși în pat și privi pe fereastra deschisă. Norii de furtună 
nu mai erau decât o amintire, iar din străzile cartierului San 
Babila urcau până la el ecourile sunetelor familiare. Închideau și 


VP - 22 


ultimele magazine. Oamenii bogaţi și eleganţi din Milano se 
grăbeau să ajungă acasă. Pino le auzea glasurile însuflețite 
contopindu-se într-un cor al străzii - femei râzând datorită 
vreunei mici bucurii, copii plângând din pricina vreunei minore 
tragedii, bărbaţi certându-se din niciun alt motiv decât 
dragostea italienilor pentru conflictele verbale și indignarea 
prefăcută. 

Pino tresări când auzi soneria de jos a apartamentului. Auzi 
voci care salutau și urau bun venit. Aruncă o privire la ceas. Era 
șase și un sfert. Filmul începea la șapte, iar până la 
cinematograf și la Anna avea un drum lung. 

Pino își scosese un picior pe fereastră și bâjbâia după un 
ieșind care ducea la o scară de incendiu, când auzi în spatele 
său un râs strident. 

— N-o să vină, spuse Mimmo. 

— Ba sigur o să vină, spuse Pino și ieși pe fereastră. 

Până jos erau nouă metri, iar ieșindul nu era foarte lat. 

Trebui să-și lipească spatele de zid și să se tragă într-o parte 
cu pași mici, până la o altă fereastră, pe care se căţără înăuntru, 
pentru a ajunge la o scară de serviciu. Dar un minut mai târziu 
era pe pământ, afară, în drum spre cinematograf. 


3, 


Luminile de la intrarea în cinematograf nu erau aprinse, din 
pricina noilor reguli privind camuflarea. Dar lui Pino îi râse inima 
de bucurie când văzu pe afiș numele lui Fred Astaire și al Ritei 
Hayworth. li plăceau la nebunie musicalurile de la Hollywood, 
îndeosebi cele cu muzică swing. Și o visase pe Rita Hayworth 
cum... mă rog... _ 

Pino cumpără două bilete. In timp ce alţi spectatori intrau pe 
rând în sală, el rămase să scruteze strada și trotuarele după 
Anna. Stătu să o aștepte, până când pricepu cu o durere 
devastatoare că Anna nu va veni. 

— Ți-am spus eu, zise Mimmo, care se ivi lângă el. 

Pino ar fi vrut să fie furios, dar nu putea. În adâncul sufletului 
său îl iubea pe fratele lui tupeist și căpos, inteligent și șmecher. 
Îi oferi lui Mimmo un bilet. 


VP - 23 


Cei doi băieți intrară și își căutară locuri. 

— Pino? zise Mimmo în șoaptă. Tu când ai început să crești? 
La 15 ani? 

Pino își reținu un zâmbet. Fratele lui se necăjea tot timpul că 
e prea scund. 

— Cred că abia pe la 16 ani. 

— Dar se poate și mai devreme? 

— Se poate. 

Luminile din sală se stinseseră și începu un buletin de știri de 
propagandă fascistă. Pino era încă trist că Anna îi trăsese clapa, 
când pe ecran se ivi II Duce. Îmbrăcat în uniformă de comandant 
general, cu pieptul acoperit de medalii, cu centură, tunică, 
pantaloni bufanţi și cizme de călărie negre, sclipitoare, înalte 
până la genunchi, Benito Mussolini se plimba pe o faleză, 
deasupra Mării Ligurice, alături de unul dintre comandanții săi 
de front. 

Crainicul spunea că dictatorul italian inspecta fortificațiile. Pe 
ecran, Il Duce umbla cu mâinile împreunate la spate. Bărbia 
imperatorului ţintea către orizont. Spatele lui era arcuit. Pieptul i 
se umfla către cer. 

— Arată ca un cocoșel, spuse Pino. 

— Șșșș! șopti Mimmo. Nu așa tare. 

— De ce? De fiecare dată când îl vezi, ai impresia că imediat 
va face cucurigu. 

Fratele lui râse pe ascuns, în timp ce buletinul de știri 
continua să preamărească apărarea ltaliei și rolul tot mai 
important al lui Mussolini pe scena mondială. Era propagandă și 
nimic mai mult. Pino asculta în fiecare seară BBC. Ştia că ceea 
ce vedea acum nu era adevărat și a fost foarte bucuros când se 
încheie buletinul și începu filmul. 

Se lăsă curând absorbit de intriga comică a filmului și urmări 
încântat fiecare scenă în care Hayworth dansa cu Astaire. 

— Rita, oftă Pino, după ce o serie de răsuciri îi înfășurase lui 
Hayworth rochia în jurul picioarelor, ca mantia unui toreador. E 
atât de elegantă, ca Anna. 

Mimmo se strâmbă. 

— Ţi-a tras clapa. 

— Dar era atât de frumoasă, șopti Pino. 

În clipa următoare se auzi urletul unei sirene de alarmă 
aeriană. Oamenii începură să ţipe și să sară de pe scaune. 


VP - 24 


Pe ecran îngheţă imaginea de aproape a lui Astaire și 
Hayworth, dansând obraz lângă obraz, cu buzele și zâmbetele 
îndreptate către mulțimea cuprinsă de panică. 

In timp ce filmul se topea pe ecran, afară pârâiau tunuri 
antiaeriene, iar primele bombardiere invizibile ale Aliaților își 
goleau calele, lansând deasupra orașului Milano o uvertură de 
foc și distrugere. 


Capitolul trei 


1. 


Zbierând, spectatorii se buluciră la uşile cinematografului. 
Pino și Mimmo erau îngroziți, blocați în gloata tumultuoasă, când 
o bombă explodă cu o bubuitură asurzitoare și spulberă zidul din 
spate al cinematografului, zvârlind în aer bucăți de moloz care 
sfâșiară ecranul. Luminile se stinseră. 

Ceva îl lovi pe Pino cu toată forța în obraz, provocându-i o 
tăietură adâncă. Işi simţea rana pulsând și sângele picurându-i 
pe falcă. Mai degrabă șocat decât speriat, Pino se îneca acum cu 
fumul și cu praful și se căznea să înainteze. Nisipul îi intra în 
ochi și în nări și-l ustura, în timp ce Mimmo și el, încovoiatți, 
îmbrâncindu-se, își croiau calea afară din cinematograf. 

Afară, sirenele continuau să urle și bombele să cadă, fără să 
se fi atins încă apogeul. Incendii făceau ravagii în clădirile din 
susul și din josul cinematografului. Tunuri antiaeriene răpăiau. 
Salve de trasoare desenau arcuri roșii pe cer. Explozibilele lor se 
aprindeau atât de luminos, încât Pino văzu deasupra sa siluetele 
bombardierelor Lancaster, zburând în formaţie de V, cu vârfurile 
aripilor aproape atingându-se, ca niște gâște negre migrând pe 
timp de noapte. 

Și mai multe bombe căzură, cu un zgomot colectiv, ca niște 
bărzăuni bâzâind, erupând una după alta, ridicând în înaltul 
cerului coloane de fum uleios și văpaie. Unele dintre ele 
explodară atât de aproape de fraţii Lella, care fugeau, încât 
aceștia le simţiră undele de șoc și aproape că își pierdură 
echilibrul. 


VP -25 


— Unde mergem, Pino? strigă Mimmo. 

O clipă, Pino se simţi prea îngrozit ca să mai gândească, dar 
apoi spuse: 

— La Duomo. 

Pino își conduse fratele la singura clădire din Milano luminată 
de altceva decât de un incendiu. De la distanță, reflectoarele 
făceau catedrala să pară ceva nepământesc, ceva venit parcă 
din cer. In timp ce băieţii continuau să fugă, bărzăunii de pe cer 
și exploziile se domoliră și în cele din urmă amuţiră. Nu se mai 
auzea niciun bombardier. Nicio lovitură de tun. 

Doar sirene și oameni care plângeau și ţipau. Un tată disperat 
săpa printre sfărâmături de cărămidă, cu un felinar în mână. 
Soția lui plângea alături, ţinându-și în brațe fiul mort. Alţi 
oameni cu felinare se adunaseră în jurul unei fete care-și 
pierduse un braţ și se stinsese din viaţă acolo în stradă, cu ochii 
deschişi, împăienjeniţi. 

Pino nu mai văzuse niciodată oameni morți și începu la rândul 
lui să plângă. Nimic nu va mai fi la fel. Adolescentul simţea 
acest lucru la fel de limpede cum încă îi mai răsunau în urechi 
pâzâitul bărzăunilor și exploziile. Nimic nu va mai fi la fel. 

Ajunseră în sfârșit pe o latură a Domului. Aici, împrejurul 
catedralei, nu era niciun crater de bombă. Nicio dărâmătură. 
Niciun incendiu. Ai fi putut crede că atacul nici nu avusese loc, 
dacă nu s-ar fi auzit în depărtare gemetele de jale. 

Pino zâmbi slab. 

— Planul cardinalului Schuster a funcţionat. 

Mimmo își încreţi fruntea și spuse: 

— Casa noastră e aproape de catedrală, dar nici chiar atât de 
aproape. 

Băieţii trecură în fugă printr-un labirint de străzi întunecate, 
care îi conduse înapoi la casa cu numărul 3 din Via Monte 
Napoleone. Magazinul de poșete și apartamentul de deasupra 
lui păreau intacte. Parcă era un miracol, după toate prin câte 
trecuseră. 

Mimmo deschise ușa casei și o luă pe scări în sus. Pino îl urmă 
și auzi suspinele unor viori, clapele unui pian și un tenor 
cântând. Fără să știe nici el de ce, muzica îl înfurie. Trecu pe 
lângă Mimmo și bătu în ușa apartamentului. 

Muzica încetă. Mama lui deschise ușa. 


VP - 26 


— Orașul arde și voi cântaţi? strigă Pino la Porzia, care se 
dădu alarmată un pas înapoi. Mor oameni și voi cântațţi? 

În hol, în spatele mamei lui, se mai iviră și alte persoane, 
inclusiv mătușa, unchiul și tatăl său. 

Michele spuse: 

— Datorită muzicii supravieţuim noi acestor vremuri, Pino. 

Pino îi văzu și pe alţii dând din cap, în apartamentul ticsit. 
Printre ei era și violonista pe care Mimmo fusese cât pe-aci s-o 
dărâme pe stradă, puţin mai devreme în acea zi. 

— Eşti rănit, Pino, spuse Porzia. Sângerezi. 

— Alţii au avut mult mai mult de suferit, spuse Pino și ochii i 
se umplură de lacrimi. lartă-mă, mamă. A fost... cumplit. 

Porzia se înduioșă, întinse braţele și își cuprinse băieţii 
murdari, însângerați. 

— Totul e bine acum, spuse și-i sărută pe rând. Nu vreau să 
știu unde aţi fost sau cum ați ajuns acolo. Sunt doar fericită că 
v-aţi întors acasă. 

Le spuse fiilor ei să urce și să se spele, pentru ca un medic, 
invitat și el la petrecerea lor, să examineze după aceea rana lui 
Pino. În timp ce Porzia le vorbea, Pino văzu la mama lui ceva ce 
nu mai văzuse niciodată. Spaimă - spaima că data viitoare când 
vor veni bombardierele s-ar putea să nu mai fie la fel de 
Norocoși. 

Spaima se mai citea încă pe chipul ei, când medicul cusu rana 
de pe obrazul lui Pino. După ce acesta termină, Porzia își privi 
dojenitoare fiul cel mare. 

— Noi doi o să stăm mâine de vorbă despre povestea asta, 
spuse. 

Pino își plecă ochii și dădu din cap. 

— Da, mamă. 

— Du-te și mănâncă ceva. Asta dacă nu ţi-e prea rău de la 
stomac. 

Pino ridică privirea și își văzu mama uitându-se la el 
ștrengărește. Ar fi trebuit să se prefacă mai departe că-i este 
rău, să-i spună că se duce la culcare nemâncat. Dar era lihnit. 

— Mă simt mai bine decât înainte, spuse. 

— Eu cred că te simţi mai rău decât înainte, spuse Porzia și 
ieși din cameră. 


VP - 27 


2. 


Pino o urmă morocănos pe coridor, către sufragerie. Mimmo 
își umpluse deja cu vârf farfuria și le relata câtorva dintre 
prietenii părinţilor lor o versiune animată a aventurii lor. 

— Se pare că aţi avut o seară de pomină, Pino, spuse cineva 
în spatele lui. 

Pino se întoarse și văzu un bărbat arătos, îmbrăcat impecabil, 
la douăzeci și ceva de ani. O femeie de o frumuseţe răpitoare îl 
ținea de braţ. Pino afișă un zâmbet larg. 

— Tullio! exclamă. Am auzit că te-ai întors! 

Tullio spuse: 

— Pino, ea este prietena mea, Cristina. 

Pino o salută dând politicos din cap. Cristina avea un aer 
plictisit și se îndepărtă cerându-și scuze. 

— Când ai cunoscut-o? întrebă Pino. 

— leri, spuse Tullio. În tren. Vrea să devină manechin. 

Pino clătină din cap. Asta i se întâmpla tot timpul lui Tullio 
Galimberti. Un negustor de modă de succes, Tullio era un 
magician când era vorba de femei atrăgătoare. 

— Cum reușești? întrebă Pino. Toate fetele astea frumoase. 

— Nu știi cum? spuse Tullio și își tăie câteva felii de brânză. 

Pino ar fi vrut să se laude și el cu ceva, dar își aminti că Anna 
îi trăsese clapa. Îi acceptase invitaţia doar pentru a scăpa de el. 

— Se pare că nu. Nu știu. 

— Mi-ar trebui ani de zile să te învăţ, spuse Tullio reţinându-și 
un zâmbet. 

— Haide, Tullio, spuse Pino. Trebuie să existe o șmecherie pe 
care să o... 

— Nu există nicio șmecherie, spuse Tullio redevenind serios. 
Primul lucru? Ascultă. 

— Să ascult? 

— Să o asculţi pe fată, spuse Tullio exasperat. Majoritatea 
bărbaţilor nu ascultă. Încep să înșire vrute și nevrute despre ei 
înșiși. Femeile trebuie înțelese. Deci ascultă ce-ţi spun și fă-le 
complimente despre cum arată sau cum cântă sau orice altceva. 
Făcând lucrul acesta - ascultând și complimentând - ai un avans 
faţă de optzeci la sută din bărbaţii de pe faţa pământului. 

— Dar dacă nu spun multe? 


VP - 28 


— Atunci fii haios. Sau flatează-le. Sau ambele. 

Pino se gândi că fusese haios cu Anna și o flatase, dar poate 
nu suficient. Apoi își aminti altceva. 

— Deci pe unde a umblat astăzi colonelul Rauff? 

Cordialitatea lui Tullio dispăru. Il apucă pe Pino de braț și 
șuieră: 

— Nu vorbim aici despre oameni de teapa lui Rauff. Ai înţeles? 

Pino se simți deranjat și rușinat de reacţia amicului său, dar 
nu mai apucă să-i răspundă, pentru că reapăru însoţitoarea lui. 
Fata se strecură lângă el și-i șopti ceva la ureche. 

Tullio râse, dădu drumul braţului lui Pino și spuse: 

— Sigur, iubito. Putem, cum să nu? 

Tullio își îndreptă din nou atenţia către Pino. 

— Eu, în locul tău, aș mai aștepta să nu-mi mai arate faţa ca 
un cârnat crăpat, înainte de a fi haios și a asculta. 

Pino își înclină capul într-o parte, zâmbi nesigur și scrâșni din 
dinţi când simţi o înţepătură la sutura de pe obraz. Privi în urma 
lui Tullio, care plecă împreună cu însoţitoarea lui, și se gândi 
iarăși cât de mult își dorea să fie ca el. Totul era perfect și 
elegant la Tullio. Un om bun. Un negustor de modă minunat. Un 
prieten și mai bun. Un râs firesc. Și totuși, Tullio era suficient de 
misterios pentru a urmări un colonel de Gestapo. 

ÎI durea când mesteca, dar Pino era atât de înfometat, încât își 
mai umplu o dată farfuria. În acest timp îi auzi vorbind pe trei 
dintre prietenii muzicieni ai părinţilor săi, doi bărbaţi și 
violonista: 

— Pe zi ce trece sunt tot mai mulţi naziști în Milano, spuse 
bărbatul mai îndesat, care cânta la Scala, la corn francez. 

— Mai rău, spuse percuţionistul. Waffen-SS. 

Violonista spuse: 

— Soţul meu zice că umblă zvonuri despre pogromuri. Rabinul 
Zolli i-a sfătuit pe prietenii noștri din Roma să plece din ţară. Noi 
ne gândeam să plecăm în Portugalia. 

— Când? întrebă percuționistul. 

— Cât mai curând. 

— Pino, e ora de culcare, spuse mama lui cu asprime. 

Pino își luă farfuria în cameră. Șezu pe pat și mâncă, 
gândindu-se în acest timp la ce auzise. Ştia că cei trei muzicieni 
erau evrei și mai știa că Hitler și naziștii îi urau pe evrei, deși el, 
personal, chiar nu pricepea de ce. Părinţii lui aveau o mulţime 


VP - 29 


de prieteni evrei, majoritatea muzicieni sau persoane care 
lucrau în domeniul modei. În opinia lui Pino, evreii erau 
inteligenţi, haioși și binevoitori. Dar ce era un pogrom? Și de ce 
să le spună un rabin evreilor din Roma să părăsească ţara? 

Termină de mâncat, își mai privi o dată pansamentul și se vâri 
în pat. Cu lumina stinsă, trase la o parte perdeaua și privi afară 
în beznă. Aici în San Babila nu erau incendii, nimic nu părea să 
indice distrugerile la care asistase. Incercă să nu se mai 
gândească la Anna, dar când își așeză capul pe pernă și închise 
ochii, frânturi de amintire despre întâlnirea lor începură să-i 
umble prin minte, împreună cu imaginea lui Fred Astaire 
încremenit obraz lângă obraz cu Rita Hayworth. Și explozia din 
zidul cinematografului. Și fata moartă, care-și pierduse un braț. 

Nu putea să doarmă. Nu putea să uite nimic din ce văzuse. 
Deschise în cele din urmă radioul, umblă la scala acestuia și găsi 
un post care transmitea o compoziţie muzicală pentru vioară pe 
care o recunoscu, pentru că tatăl lui se tot căznea să o cânte: 
Capriciul nr. 24 în la minor, de Niccolo Paganini. 

Pino rămase întins pe pat în întuneric și ascultă ritmul frenetic 
al viorii, simțind trecerile bruște de la o emoție la alta ale piesei 
muzicale de parcă ar fi fost ale lui personale. Când se încheie 
piesa, Pino se simţi stors de vlagă, cu mintea goală. Și în sfârșit 
adormi. 


3, 


A doua zi, pe la ora unu la amiază, Pino se duse să-l caute pe 
Carletto. Merse cu tramvaiul și văzu unele cartiere în ruine, 
fumegând, iar altele neatinse. Caracterul aleatoriu a ceea ce 
fusese distrus și ceea ce supravieţuise îl tulbura aproape la fel 
de mult ca distrugerea însăși. 

Cobori din tramvai în Piazzale Loreto, un sens giratoriu mare, 
cu un parc public în mijloc și magazine și firme înfloritoare de 
jur-împrejur. Privi de-a curmezișul sensului giratoriu, înspre Via 
Andrea Costa, și văzu în sinea sa elefanţi de război. Cu două mii 
o sută de ani în urmă, Hannibal traversase Alpii cu elefanţi în 
armură și coborâse chiar pe drumul acela, pentru a cuceri 


VP - 30 


Roma. Tatăl lui Pino spunea că toate armatele ocupante din 
toate timpurile pătrunseseră în Milano pe drumul acela. 

Trecu pe lângă o benzinărie Esso, cu o suprastructură de oţel 
care se înălța la trei metri deasupra pompelor și rezervoarelor. 
În cealaltă parte a sensului giratoriu, pe diagonală faţă de 
benzinărie, Pino văzu marchiza alb cu verde a Magazinului de 
Fructe și Legume Proaspete Beltramini. 

Magazinul era deschis. Nu se vedea nicio stricăciune. 

Tatăl lui Carletto era afară și cântărea fructe. Cu un zâmbet 
larg, Pino iuți pasul. 

— Nu vă faceți griji. Noi avem în Câmpia Padului niște grădini 
sigure împotriva bombardamentelor, îi spunea domnul 
Beltramini unei doamne mai în vârstă, când se apropie Pino. Și 
de aceea Beltramini va avea întotdeauna cele mai bune legume 
și fructe din Milano. 

— Nu vă cred, dar îmi place că mă faceţi să râd, spuse 
doamna. 

— Râsul și iubirea, spuse domnul Beltramini. Sunt întotdeauna 
cele mai bune leacuri, îndeosebi într-o zi ca aceasta. 

Când plecă, femeia continua să zâmbească. Tatăl lui Carletto, 
un bărbat scund și rotofei, ca un urs, îl remarcă pe Pino și se 
întoarse spre el și mai încântat. 

— Pino Lella! Pe unde ai umblat? Unde e maică-ta? 

— Acasă, spuse Pino și-i scutură mâna. 

— Dumnezeu s-o ocrotească. - Domnul Beltramini îl privi pe 
Pino de jos. - Sper că nu mai ai de gând să crești? 

Pino zâmbi și ridică din umeri. 

— Știu și eu... 

— Dacă mai crești, o să începi să umbli prin copaci, arătă 
domnul Beltramini către pansamentul de pe obrazul lui Pino. O, 
dar văd că ai început deja. 

— M-a prins bombardamentul. 

Permanenta voie bună a domnului Beltramini se evaporă. 

— Zău? E adevărat? 

Pino îi relată întreaga istorie, din momentul când se cățărase 
afară pe fereastră și până când se întorsese acasă și-i găsise pe 
toți cântând și petrecând. 

— Cred că au fost deștepţi, spuse domnul Beltramini. Dacă e 
să te nimerească o bombă, te nimerește oricum. Nu poți să 


VP - 31 


umbli tot timpul cu frica în oase. Fă ce-ţi place și bucură-te în 
continuare de viaţă. N-am dreptate? 

— Ba da, cred că da. Carletto e aici? 

Domnul Beltramini făcu un semn peste umăr. 

— Lucrează înăuntru. 

Pino se îndreptă către ușa magazinului. 

— Pino, îl strigă domnul Beltramini. 

Pino se întoarse și citi îngrijorare pe chipul negustorului de 
fructe. 

— Da? 

— Tu și Carletto o să aveţi grijă unul de altul, nu-i așa? Ca doi 
fraţi, nu-i așa? 

— Întotdeauna, domnule B. 

Faţa negustorului se însenină. 

— Ești un băiat bun. Un prieten bun. 

Pino intră în magazin și-l găsi pe Carletto cărând saci cu 
curmale. 

— Ai fost în oraș? întrebă Pino. Ai văzut ce s-a întâmplat? 

Carletto scutură din cap. 

— Am muncit. Ai auzit vorbindu-se despre asta, nu-i așa? 

— Am auzit zvonuri, așa că am venit să văd cu ochii mei. 

Lui Carletto nu i se păru comic. Își mai săltă pe umăr un sac 
cu fructe uscate și începu să coboare o scară de lemn, printr-o 
deschizătură din podea. 

— N-a venit, spuse Pino. Anna. 

Carletto ridică privirea din beciul cu podea de lut. 

— Ai fost în oraș aseară? 

Pino zâmbi. 

— A fost cât pe-aci să fiu aruncat în aer, când au căzut 
bombele pe cinematograf. 

— lar faci pe grozavul. 

— Ba nu, spuse Pino. Tu de unde crezi că m-am ales cu asta? 

Își desfăcu pansamentul, iar gura lui Carletto se strâmbă de 
oroare. 

— E urâtă. 


VP - 32 


4. 


Cu permisiunea domnului Beltramini, băieţii plecară să vadă 
cinematograful la lumina zilei. Pe drum, Pino relată iarăşi 
povestea, urmărind și savurând reacţia prietenului său, ţopăind 
când îi descrise pe Fred și Rita, făcând zgomote de explozie în 
timp ce istorisea cum fugise pe străzi împreună cu Mimmo. 

Se simțea destul de bine, până când ajunseră la 
cinematograf. Rotocoale de fum se înălțau încă din ruine, 
însoţite de o duhoare înțepătoare, pe care Pino o recunoscu 
imediat ca fiind cea a explozivului descompus. Pe străzile din 
preajma cinematografului, unii oameni păreau să umble fără 
țintă. Alţii mai săpau încă printre cărămizi și grinzi, cu speranţa 
de a-i găsi în viaţă pe cei dragi. 

Zguduit de distrugeri, Carletto spuse: 

— Eu n-aş fi putut să fac ce ați făcut tu și Mimmo. 

— Ba sigur că ai fi putut. Când ești speriat bine, nu mai stai 
pe gânduri. 

— Să cadă bombe pe mine? Eu m-aș fi aruncat pe jos și mi-aș 
fi înfășurat brațele în jurul capului. 

Tăcură amândoi, în timp ce contemplau zidul înnegrit și spart 
al cinematografului. Fred și Rita se aflaseră chiar acolo, înalţi de 
nouă metri, până când... 

— Crezi că avioanele o să vină iarăși la noapte? întrebă 
Carletto. 

— Nu știm până n-o să auzim bărzăunii. 


Capitolul patru 


1. 


Avioanele Aliaților veniră deasupra oraşului Milano aproape 
seară de seară, tot restul lunii iunie și până în iulie 1943. Clădire 
după clădire se prăbușeau, ridicând un praf care tălăzuia 
deasupra străzilor și zăbovea în aer încă mult timp după ce 
soarele răsărea roșu-sângeriu și dogorea necruţător, parcă 


VP - 33 


pentru a spori nenorocirea acelor prime săptămâni de 
bombardament. 

Pino și Carletto cutreierau străzile din Milano aproape zi de zi, 
vedeau măcelul care avea loc la întâmplare, erau martorii 
pierderilor, simțeau durerea care părea omniprezentă. După un 
timp, toate acestea îl făcură pe Pino să se simtă amorțit și mic. 
Uneori îi venea să dea curs impulsului lui Carletto, să se facă 
ghem și să se ascundă de viaţă. 

Cu toate acestea, aproape în fiecare zi se gândea la Anna. 
Știa că era o prostie, dar mergea des la brutăria unde o văzuse 
prima dată, sperând să o reîntâlnească. Nu o mai văzu și, când o 
întrebă pe soţia brutarului, aceasta habar nu avea la cine se 
referea. 

Pe 23 iunie, tatăl lui Pino îl trimise pe Mimmo să petreacă 
restul verii în Alpi, la Casa Alpina, la nord de Lacul Como. Ar fi 
vrut să-l trimită și pe Pino, dar fiul lui cel mare refuză. Copil 
fiind, lui Pino îi plăcuse foarte mult în tabăra părintelui Re. De la 
vârsta de șase ani petrecuse în fiecare an câte trei luni la Casa 
Alpina, două luni vara, făcând ascensiuni, și în total o lună iarna, 
la schi. La părintele Re fusese mare distracţie. Dar băieţii de 
acolo ar fi fost acum mult prea mici. Pino voia să bată străzile 
din Milano împreună cu Carletto și să o caute pe Anna. 

Bombardamentele s-au intensificat. Pe 9 iulie, BBC relata 
despre debarcarea Aliaților pe țărmurile Siciliei și despre lupte 
crâncene împotriva forțelor naziste și fasciste. Zece zile mai 
târziu, Roma era bombardată. Vestea atacului cutremură 
întreaga Italie, inclusiv pe familia Lella. 

— Dacă Roma poate fi bombardată, înseamnă că Mussolini și 
fasciștii sunt terminați, proclamă tatăl lui Pino. Aliaţii îi alungă 
pe nemti din Sicilia. După aceea o să atace și sudul Italiei. În 
curând, se va sfârși. 

Pe la sfârșitul lunii iulie, părinţii lui Pino puseră o placă pe 
gramofon și începură să danseze ziua în amiaza mare. Regele 
Vittorio Emanuele al Ill-lea îl arestase pe Benito Mussolini și-l 
închisese într-o cetate de pe muntele Gran Sasso, la nord de 
Roma. 

Până în luna august însă, străzi întregi din Milano căzuseră în 
ruină. lar nemţii erau pretutindeni, instalând tunuri antiaeriene, 
posturi de control și cuiburi de mitralieră. La o stradă de Scala, 


VP - 34 


un drapel nazist bătător la ochi fâlfâia deasupra Hotelului 
Regina. 

Colonelul de Gestapo Walter Rauff decretă starea de urgenţă. 
Dacă erai prins umblând noaptea pe străzi, erai arestat. Dacă 
erai prins umblând noaptea pe străzi fără documente la tine, 
puteai fi împușcat. De asemenea, dacă deţineai un aparat de 
radio cu unde scurte, puteai fi împușcat. 

Lui Pino nu-i păsa. Noaptea se închidea în dulapul din camera 
lui, ca să asculte muzică și știri. lar în timpul zilei începu să se 
adapteze la noua ordine din Milano. Tramvaiele circulau cu 
intermitențe. Mergeai pe jos, cu bicicleta sau opreai o mașină. 

Pino optă pentru bicicletă și bătu tot orașul, în pofida arșiţei, 
trecând pe la diverse posturi de control și învățând ce căutau 
naziștii când îl opreau. Porţiuni lungi din străzi se 
transformaseră în cratere, iar Pino trebuia să le ocolească sau 
să circule pe alte trasee. În drumurile sale trecu pe lângă familii 
care locuiau sub foi de cort, printre dărâmăturile caselor lor. 

Realiză cât de norocos fusese. Pentru prima dată avu 
sentimentul că lucrul acesta se putea schimba într-o clipită, sau 
odată cu explozia unei bombe. Și se întreba dacă Anna 
supravieţuise. 


2. 


La începutul lui august, Pino înţelese în sfârșit de ce Aliaţii 
bombardau Milano. Un crainic de la BBC anunţă că Aliaţii 
distruseseră aproape în întregime regiunea industrială Ruhr a 
naziștilor, unde se fabricase mare parte din muniţia lui Hitler. 
Acum încercau să distrugă fabricile din nordul Italiei, înainte ca 
nemţii să le poată folosi pentru a prelungi războiul. 

În nopţile de 7 și 8 august, bombardiere britanice Lancaster 
aruncară mii de bombe peste Milano, ţintind fabrici, complexe 
industriale și instalaţii militare, dar lovind și cartierele 
rezidenţiale din împrejurimi. 

Când bombele explodară suficient de aproape pentru ca și 
casa familiei Lella să se cutremure, Porzia intră în panică și 
încercă să-și convingă soțul să plece cu toţii la Rapallo, pe 
coasta de vest. 


VP - 35 


— Nu, spuse Michele. N-o să arunce bombe în apropierea 
catedralei. Aici suntem încă în siguranţă. 

— E suficientă una singură, spuse Porzia. Atunci plec eu cu 
Cicci. 

Tatăl lui Pino se întristă, dar rămase ferm. 

— Eu rămân și mă ocup în continuare de firmă, dar cred că a 
sosit momentul ca Pino să plece la Casa Alpina. 

Pino îl refuză a doua oară. 

— E pentru copii, tată, spuse Pino. Eu nu mai sunt mic. 

Pe 12 și 13 august, peste cinci sute de bombardiere ale 
Aliaților atacară Milano. Era prima oară când bombele loveau în 
apropierea Domului. Una dintre ele pricinui stricăciuni bisericii 
Santa Maria delle Grazie, dar cruță în mod miraculos Cina cea 
de Taină a lui Leonardo da Vinci. 

Scala avu mai puţin noroc. O bombă trecu prin acoperișul 
operei și explodă, provocând un incendiu. O altă bombă nimeri 
Galleria, care suferi stricăciuni vaste. Aceeași explozie zgudui și 
casa familiei Lella. Pino își petrecu acea noapte oribilă în pivniţă. 

A doua zi se întâlni cu Carletto. Familia Beltramini se îndrepta 
spre un tren care avea să-i ducă undeva în afara orașului, unde 
voiau să doarmă și să scape de bombardament. A doua zi după- 
amiază, Pino, tatăl lui, mătușa Greta și unchiul Albert, precum și 
Tullio Galimberti și cea mai recentă iubită a lui se alăturară 
familiei Beltramini în exilul nocturn. 

Când trenul ieși din gara centrală și porni către est, Pino, 
Carletto și Tullio rămaseră în ușa deschisă a unui vagon de 
marfă, înțesat de alţi milanezi care se refugiau pe timp de 
noapte. Trenul acceleră. Pino privi cerul, care era de un albastru 
atât de desăvârșit, încât nu și-l putu imagina negru și plin de 
avioane de război. 


3. 


Traversară fluviul Pad și, cu mult înainte de asfințit, când 
peisajul rural zăcea încă într-o stare de toropeală estivală, trenul 
scrâșni și opri cu un suspin într-o regiune agricolă deluroasă. Cu 
o pătură aruncată peste umăr, Pino urcă împreună cu Carletto o 


VP - 36 


colină scundă, acoperită de iarbă, aflată deasupra unei livezi 
orientate către sud-vestul orașului. 

— Pino, spuse domnul Beltramini, să ai grijă, altfel te trezești 
mâine-dimineaţă cu pânze de păianjen în urechi. 

Doamna Beltramini, o femeie drăguță și delicată, care părea 
să sufere tot timpul de o boală sau alta, îl certă fără vlagă: 

— De ce spui asta? Știi că urăsc păianjenii. 

Negustorul de fructe își reţinu cu greu un rânjet. 

— Cum adică? Doar l-am avertizat pe băiat ce pericole îl 
pândesc dacă doarme cu capul în iarba înaltă. 

Soţia lui părea gata să se certe cu el, dar apoi se mulțumi să 
facă un gest cu mâna, ca și cum ar fi vrut să alunge o muscă 
enervantă. 

Unchiul Albert pescui dintr-o sacoșă pâine, vin, brânză și 
salam uscat. Soții Beltramini scoaseră la iveală cinci pepeni 
copți. Tatăl lui Pino ședea în iarbă lângă cutia sa de vioară, cu 
brațele înfășurate în jurul genunchilor și cu o expresie de 
încântare pe chip. 

— Nu e magnific? spuse Michele. 

— Ce e magnific? întrebă unchiul Albert privind în jur 
nedumerit. 

— Locul acesta. Cât de curat e aerul! Și mirosurile. Nimic ars. 
Nicio putoare de bombe. Pare atât de... nu știu. Inocent? 

— Exact, spuse doamna Beltramini. 

— Exact ce? întrebă domnul Beltramini. Mai fă doar câţiva 
pași și nu mai e chiar atât de inocent. Balegă, păianjeni, șerpi 
și... 

Jap! Doamna Beltramini își plesni soţul peste braţ cu dosul 
palmei. 

— Nu te înduri, nu-i așa? Niciodată? 

— Hei, să știi că a durut, protestă domnul Beltramini 
surâzând. 

— Foarte bine, spuse ea. Și acum încetează. leri n-am închis 
un ochi din cauza vorbăriei tale despre păianjeni și șerpi. 

Parcă în mod inexplicabil furios, Carletto se ridică de jos și 
începu să coboare spre livadă. Pino remarcă niște fete lângă 
zidul de piatră care înconjura suprafaţa cu pomi fructiferi. 
Niciuna nu era la fel de frumoasă ca Anna. Dar poate sosise 
momentul să caute mai departe. Cobori în fugă colina, pentru a-l 
ajunge din urmă pe Carletto, căruia îi explică planul lui și 


VP - 37 


împreună încercară să le abordeze în mod iscusit pe fete. Dar un 
alt grup de băieţi le-o luă înainte. 

Pino înălță privirea către cer și spuse: 

— Nu cer decât un pic de dragoste. 

— Cred că te-ai mulțumi și cu un sărut, spuse Carletto. 

— Un zâmbet m-ar face fericit, oftă Pino. 

Băieţii se căţărară peste zid și merseră printre șirurile de pomi 
încărcaţi de rod. Piersicile nu erau coapte, smochinele, în 
schimb, da. Unele căzuseră deja și băieţii le ridicară de jos, le 
curățară de pământ, le descojiră și le mâncară. 

În pofida rarei desfătări cu fructe proaspete, căzute din pom, 
în acele vremuri de raţionalizare, Carletto părea necăjit. 

Pino spuse: 

— Toate bune? 

Prietenul lui cel mai bun clătină din cap. 

— Dar ce e? întrebă Pino. 

— Doar un sentiment. 

— Ce anume? 

Carletto ridică din umeri. 

— Că viaţa nu se va desfășura așa cum credem noi, că totul 
se va sfârși prost pentru noi. 

— Ce te face să crezi asta? 

— N-ai fost atent la orele de istorie, nu-i așa? Când marile 
armate pornesc la război, totul este distrus de către cuceritor. 

— Nu întotdeauna. Saladin nu a devastat lerusalimul. Vezi? 
Am fost atent la orele de istorie. 

— Nu contează, spuse Carletto, acum și mai furios. Am eu așa 
un sentiment, pe care nu mi-l pot alunga. E omniprezent și... 

Prietenului lui Pino i se frânse glasul și lacrimi i se scurseră pe 
obraji, în timp ce încerca să-și recapete stăpânirea de sine. 

— Ce e cutine? întrebă Pino. 

Carletto își înclină capul într-o parte, de parcă ar fi privit un 
tablou pe care nu-l prea înțelegea. Cu buzele tremurânde spuse: 

— Mama mea e foarte bolnavă. Nu e deloc bine. 

— Ce înseamnă asta? 

— Tu ce crezi că înseamnă? plângea Carletto. O să moară. 

— Isuse, spuse Pino. Eşti sigur? 

— l-am auzit pe părinţii mei vorbind despre cum își dorește ea 
să fie înmormântarea. 


VP - 38 


Pino se gândi la doamna Beltramini... și după aceea la Porzia. 
Se gândi la cum i-ar fi lui dacă ar ști că mama lui e pe moarte. 
Simţi un gol în stomac. 

— Îmi pare rău, spuse Pino. Sincer. Mama ta e o doamnă 
minunată. Îl suportă pe tatăl tău, așa că e o sfântă, și se spune 
că sfinţii vor fi răsplătiți în ceruri. 

Pe Carletto îl pufni râsul în pofida tristeţii sale și își șterse 
lacrimile. 

— Ea e singurul om care știe să-l pună la punct. Dar ar trebui 
și el să înceteze, nu? Ea e bolnavă și el o necăjește cu șerpii și 
cu păianjenii. E o cruzime. De parcă nu ar iubi-o. 

— O iubește. 

— Dar nu-i arată asta. Zici că-i e teamă să i-o arate. 

Porniră înapoi. Ajunși la zidul de piatră, auziră sunetele unei 
viori. 


4. 


Pino privi în susul colinei și își văzu tatăl acordându-și vioara 
și pe domnul Beltramini stând în picioare, cu o partitură în 
mână. Lumina aurie a soarelui în asfinţit se răsfrângea asupra 
celor doi bărbaţi și a mulţimii din jurul lor. 

— Vai, nu, gemu Carletto. Maică Precistă, nu! 

Pino era la fel de consternat. Michele Lella cânta uneori 
superb, dar de cele mai multe ori se poticnea în ritm sau 
interpreta repezit un pasaj care necesita o abordare lină. lar 
sărmanului domn Beltramini ori i se frângea glasul, ori cânta 
fals. Era un chin să-i asculţi, pentru că nu te puteai relaxa. Te 
așteptai în orice moment la o notă discordantă și uneori era atât 
de supărător, încât devenea, ce mai încoace și-ncolo, de-a 
dreptul penibil. 

Sus pe colină, tatăl lui Pino își potrivea sub bărbie vioara, un 
splendid instrument din secolul al XVIII-lea, din Italia Centrală, 
pe care i-l dăruise Porzia de Crăciun acum zece ani. 
Instrumentul era bunul cel mai de preţ al lui Michele și și-l așeză 
acum cu gesturi tandre sub bărbie, după care ridică arcușul. 

Domnul Beltramini își luă o poziţie dreaptă, cu brațele lejer pe 
lângă corp. 


VP - 39 


— O să deraieze un tren, spuse Carletto. 

— Pun pariu. 

Tatăl lui Pino interpretă primele acorduri din aria Nessun 
dorma, adică Nimeni să nu doarmă, o arie însufleţită pentru 
tenori, din al treilea act al operei Turandot de Giacomo Puccini. 
Fiind una dintre compoziţiile preferate ale tatălui său, Pino 
ascultase o înregistrare cu orchestra Scalei sub bagheta lui 
Toscanini și cu tenorul de forță Miguel Fleta, care cântase aria în 
seara premierei operei în anii 1920. 

Fleta îl interpretase pe înstăritul prinţ Calaf, care călătorește 
incognito în China, unde se îndrăgostește de frumoasă, dar 
distanta și capricioasa prinţesă Turandot. Regele a decretat că 
oricine dorește să o ia de soţie pe prințesă trebuie să răspundă 
întâi la trei ghicitori. Un răspuns greșit și peţitorul va muri de o 
moarte teribilă. 

La finalul actului al doilea, Calaf a răspuns corect la toate 
ghicitorile, dar prinţesa continuă să refuze să se mărite cu el. 
Calaf îi spune că, dacă reușește să ghicească numele lui 
adevărat, el va pleca în zori, dar, dacă nu, prinţesa va trebui să 
accepte să se mărite cu el. 

Prințesa complică și mai mult jocul, spunându-i lui Calaf că, 
dacă îi ghicește numele până la răsăritul soarelui, va pune să fie 
decapitat. Calaf acceptă învoiala, iar prințesa decretează: 
Nessun dorma, nimeni să nu doarmă, înainte de a se afla 
numele peţitorului. 

În operă, aria lui Calaf începe când se apropie zorile, iar 
prinţesa nu a avut noroc. Nessun dorma este o compoziţie care 
crește și tot crește în intensitate, cerând o forță tot mai mare 
din partea interpretului, care își celebrează dragostea pentru 
prinţesă și e tot mai sigur de victorie cu fiecare clipă cu care se 
apropie zorile. 

Pino crezuse că e nevoie de o orchestră întreagă și de un 
tenor celebru precum Fleta, pentru a reda triumful emoțional al 
ariei. Dar versiunea tatălui său și a domnului Beltramini, redusă 
la melodia în tremolo și la versuri, era mai puternică decât și-ar 
fi imaginat el vreodată. 

Când Michele cântă în seara aceea, vioara lui avu un glas 
profund, mieros. lar domnul Beltramini nu fusese niciodată mai 
bun. Notele și frazele crescând în intensitate îi dădeau lui Pino 
impresia că doi îngeri incredibili cântă, unul sus, prin degetele 


VP - 40 


tatălui său, iar altul jos, în gâtlejul domnului Beltramini, amândoi 
conduși mai degrabă de o inspiraţie divină, decât de talent. 

— Cum fac asta? întrebă Carletto mirat. 

Pino habar nu avea care era izvorul virtuozității tatălui său, 
dar apoi observă că domnul Beltramini nu cânta către mulțime, 
ci către cineva din mulţime, și atunci înțelese izvorul tonalității 
frumoase și interpretării tandre ale negustorului de fructe. 

— Uită-te la tatăl tău, spuse Pino. 

Carletto se ridică în vârful picioarelor și văzu că tatăl lui nu 
cânta aria pentru mulţime, ci pentru soţia lui muribundă, de 
parcă nu ar mai fi fost decât ei doi pe lume. 

Când cei doi bărbaţi isprăviră, mulţimea de pe coasta dealului 
se ridică în picioare, aplaudând și fluierând. Pino avea lacrimi în 
ochi, pentru că-l văzuse întâia oară pe tatăl lui atât de eroic. 
Carletto avea și el lacrimi în ochi, dar din alte motive, mai 
profunde. 

— Ai fost fantastic, îi spuse Pino lui Michele mai târziu, pe 
întuneric. lar Nessun dorma a fost alegerea perfectă. 

— Intr-un loc atât de magnific nu m-am putut gândi la altceva, 
spuse tatăl lui, care părea și el impresionat de propria-i 
prestație. Și apoi ne-am lăsat purtaţi de sentimente, cum spun 
artiștii de la Scala, am cântat con smania, cu pasiune. 

— Am auzit, tată. Cu toţii am auzit. 

Michele dădu din cap și oftă fericit. 

— Acum du-te și culcă-te. 

Pino își scobise cu piciorul în pământ un loc pentru șolduri și 
călcâie, își dezbrăcase cămașa, pentru a o folosi drept pernă, și 
se învelise în cearșaful pe care și-l adusese de-acasă. Deja 
somnolent, se cuibări și simţi mirosul dulce al ierbii. 

Închise ochii și se gândi la prestaţia tatălui său și la boala 
misterioasă a doamnei Beltramini și la felul în care cântase soțul 
ei glumet. Adormi, întrebându-se dacă nu cumva asistase la un 
miracol. 

Câteva ore mai târziu, cufundat în visele sale, Pino mergea pe 
stradă după Anna, când auzi în depărtare un tunet. Se opri, în 
vreme ce ea continuă să meargă, dispărând apoi în mulţime. 
Pino nu era supărat, se întreba doar când va începe ploaia și 
care va fi gustul ei pe limbă. 

Carletto îl scutură să-l trezească. Luna era sus pe cer și 
arunca o lumină albastră-cenușie pe colină, unde toți stăteau în 


VP - 41 


picioare și priveau către vest. Bombardierele Aliaților atacau 
Milano în valuri, dar de la distanța aceea nu se vedeau nici 
avioanele, nici orașul, doar vâlvătăi și fulgere la orizont, însoţite 
de zgomotele îndepărtate ale războiului. 


5. 


Când trenul sosi la Milano a doua zi după răsăritul soarelui, 
rotocoale negre de fum se destrămau, se răsuceau și se ondulau 
deasupra orașului. Când coborâră din tren și ieșiră în stradă, 
Pino văzu diferențele fizice dintre cei care se refugiaseră din 
oraș și cei care suportaseră atacul. Teroarea bombelor îi 
gârbovise pe supraviețuitori, le golise privirile și le scofâlcise 
obrajii. Bărbaţi, femei și copii își târau sfioși picioarele, de parcă 
s-ar fi așteptat ca, din clipă în clipă, pământul pe care călcau să 
se despice și să se surpe într-o groapă fără fund, cuprinsă de 
flăcări. Aproape pretutindeni era o ceaţă  fumegândă. 
Funinginea, în unele locuri fină și albă, în altele de un cenușiu 
vulcanic, acoperea aproape totul. Automobile sfărâmate și 
îndoite. Clădiri crăpate și năruite. Copaci desfrunziţi de suflul 
exploziilor. 

Câteva săptămâni la rând, Pino și tatăl lui păstrară același 
ritm, lucrând ziua și părăsind orașul după-amiaza târziu, cu 
trenul, pentru a se întoarce a doua zi în zori și a vedea cum se 
căscau cele mai recente răni ale orașului. 

Pe 8 septembrie 1943, după ce pe 3 septembrie semnase un 
armistițiu necondiţionat, guvernul italian anunţă capitularea 
oficială a ţării în fața Aliaților. Trupe britanice și americane 
debarcară a doua zi la Salerno, deasupra căputei cizmei italiene. 
Nemţii opuseră o rezistenţă pe alocuri slabă, pe alocuri 
înverșunată. Majoritatea soldaţilor fasciști fluturau pur și simplu 
steagul alb, când văzură sosind la țărm Armata a 5-a Americană 
a generalului Mark Clark. Când vestea invaziei americane ajunse 
la Milano, Pino, tatăl, mătușa și unchiul lui izbucniră în urale. 
Credeau că războiul se va încheia în câteva zile. 

După nici douăzeci și patru de ore, naziștii ocupară Roma, îl 
arestară pe rege și înconjurară Vaticanul cu trupe și tancuri care 
ținteau asupra cupolei aurii a Bazilicii Sfântul Petru. Pe 12 


VP - 42 


septembrie, comandouri naziste aterizară cu planoare și atacară 
fortăreața de pe muntele Gran Sasso, unde era ţinut prizonier 
Mussolini. Comandourile au pătruns în închisoare și l-au eliberat 
pe Il Duce, care a fost dus cu avionul întâi la Viena și apoi la 
Berlin, unde s-a întâlnit cu Hitler. 

Câteva seri mai târziu, Pino îi auzi pe cei doi dictatori la 
radioul cu unde scurte, amândoi jurând că vor lupta împotriva 
Aliaților până la ultima picătură de sânge german și italian. Pino 
avea sentimentul că înnebunise lumea și-l deprima faptul că nu 
o mai văzuse pe Anna de trei luni. 

Trecu o săptămână. Bombele continuau să cadă. Școala lui 
Pino rămase închisă. Nemţii porniră o invazie de proporţii a 
Italiei dinspre nord, prin Austria și Elveţia, și-l instalară pe 
Mussolini în fruntea unui guvern-marionetă, numit „Republica 
Socialistă Italiană”, cu capitala în orășelul Salò de la Lacul 
Garda, la nord-est de Milano. 

Numai despre asta vorbea tatăl lui Pino în dimineaţa zilei de 
20 septembrie 1943, când se târau înapoi în San Babila de la 
tren, după încă o noapte dormită în câmp. Michele era atât de 
obsedat de faptul că naziștii preluaseră controlul asupra Italiei 
de Nord, încât nu observă unul dintre acele rotocoale de fum 
negru, care se destrăma deasupra cartierului modei și a Viei 
Monte Napoleone. Pino, în schimb, îl observă și o luă la fugă. Se 
strecură pe străzile înguste și, câteva clipe mai târziu, ajuns la o 
cotitură, putu vedea casa familiei Lella. 

Acolo unde se aflase o mare parte din acoperiș se căsca acum 
o gaură, din care se ridica la cer rotocolul de fum. Vitrinele 
magazinului Le Borsette di Lella erau prefăcute în țăndări și 
cioburi înnegrite. Interiorul magazinului de poșete arăta ca o 
mină de cărbune fisurată. Explozia prefăcuse totul în cenușă, 
totul era de nerecunoscut. 

— Vai, Doamne, nu! ţipă Michele. 

Tatăl lui Pino dădu drumul cutiei sale de vioară și căzu în 
genunchi, plângând în hohote. Pino nu-l mai văzuse niciodată pe 
tatăl său plângând, sau cel puţin nu-și amintea să-l mai fi văzut, 
și se simţi devastat, mâhnit și rușinat să asiste la nenorocirea lui 
Michele. 

— Haide, tată, spuse și încercă să-l ajute pe tatăl său să se 
ridice. 


VP - 43 


— N-a mai rămas nimic, plângea Michele. N-a mai rămas 
nimic din viaţa noastră. 

— Aiurea, spuse unchiul Albert și își petrecu un braţ pe după 
umerii cumnatului său. Ai bani la bancă, Michele. Dacă ai nevoie 
de un împrumut, îţi dau eu. Un apartament, mobilă, poșete, poți 
să le refaci pe toate. 

Tatăl lui Pino rosti cu glas stins: 

— Nu știu cum să-i spun Porziei. 

— Michele, te porţi de parcă tu ai fi vinovat că a căzut o 
bombă tocmai peste casa ta, pufni unchiul Albert. li spui 
adevărul și o luaţi de la capăt. 

— Între timp veniţi să staţi la noi, spuse mătușa Greta. 

Michele dădu din cap, dar în clipa următoare se răsuci furios 
către Pino. 

— Tu, nu. 

— Tată? 

— Tu te duci la Casa Alpina. Ai să înveți acolo. 

— Nu, vreau să rămân în Milano. 

Tatăl lui Pino își ieși din sărite. 

— Nu rămâi! Nu ai niciun cuvânt de spus. Eşti fiul meu cel 
mare. Nu vreau să se-ntâmple cumva să mori, Pino. N-aș... n-aș 
suporta. Și nici mama ta n-ar suporta. 

Pino era uluit de izbucnirea tatălui său. Michele era genul care 
tăcea și rumega, nu care să se înfurie și să zbiere, și în niciun 
caz pe străzile din San Babila, unde bârfitorii din lumea modei 
observau și nu mai uitau niciodată. 

— Bine, tată, spuse Pino încet. Am să plec din Milano. Mă duc 
la Casa Alpina, dacă asta vrei tu. 


VP - 44 


PARTEA A DOUA 


Catedralele lui Dumnezeu 


Capitolul cinci 


1. 


A doua zi dimineaţă târziu, la gara centrală, Michele îi puse lui 
Pino în mână un sul de bancnote de lire și-i spuse: 

— Am să-ţi trimit cărțile și te va aștepta cineva în staţie. Să fii 
cuminte și salută-i cu drag din partea mea pe Mimmo și pe 
părintele Re. 

— Dar când am să mă întorc? 

— Când va fi sigur să te întorci. 

Pino îi aruncă o privire nefericită lui Tullio, care ridică din 
umeri, și apoi unchiului Albert, care își studia pantofii. 

— Dar nu e drept, spuse Pino furios, când ridică de jos 
rucsacul plin cu haine și urcă în tren. 

Se așeză într-un vagon aproape gol, cu privirea aţintită pe 
fereastră, spumegând de furie. 

ÎI tratau ca pe un copil. Păi, el căzuse în genunchi și plânsese 
în văzul lumii? Nu. Pino Lella încasase lovitura și nu se clintise, 
ca un bărbat. Dar ce putea să facă? Să-și sfideze tatăl? Să 
coboare din tren? Să se ducă la familia Beltramini? 

Trenul se urni scrâșnind, ieși din gară și trecu prin triaj, unde 
soldaţi germani păzeau grupuri de bărbaţi cu priviri goale, mulţi 
dintre ei în uniforme gri ponosite, care încărcau pe vagoane- 
platformă lăzi cu piese de tanc, puști, pistoale-mitralieră, bombe 
și muniţie. Erau prizonieri, mai mult ca sigur, gândi Pino, iar 
lucrul acesta îl tulbură. Pino scoase capul pe fereastră și-i privi, 
în timp ce trenul lăsa în urma sa triajul. 

După două ore de mers, trenul rulă printre dealurile de 
deasupra Lacului Como, îndreptându-se către Alpi. In mod 


VP - 45 


normal, Pino ar fi privit cu drag lacul, pe care-l considera cel mai 
frumos din lume, și îndeosebi orașul Bellagio de pe peninsula 
sudică a lacului. Marele hotel de acolo arăta ca un castel 
fantastic, roz. 

Astăzi, în schimb, privirea băiatului cobora de la șine în josul 
dealului, unde prindea din când în când imagini fugare ale 
șoselei care șerpuia de-a lungul malului estic al Lacului Como și 
ale unui lung convoi de camioane înţesate cu bărbaţi murdari, 
cu priviri goale, mulţi în aceleași uniforme gri mohorâte pe care 
le văzuse și în triaj. Erau sute, poate chiar mii. 

Cine erau? se întrebă Pino. Unde fuseseră luaţi prizonieri? Și 
de ce? 

Patruzeci de minute mai târziu și după ce schimbase o dată 
trenul, când cobori în orășelul Chiavenna, încă se mai gândea la 
acei bărbaţi. 

Santinelele germane îl ignorară. Pino ieși din gară cu un 
sentiment plăcut, primul din ziua aceea. Era o după-amiază 
caldă și însorită, de toamnă timpurie. Aerul era dulce și curat, 
iar el mergea la munte. Acum nimic nu mai putea să se 
întâmple, decise Pino în timp ce traversa gara. In orice caz, nu 
astăzi. 

— Hei, puștiule, strigă un glas. 

Un tip vânos, cam de vârsta lui Pino, se sprijinea de un Fiat 
vechi decapotabil, cu două uși. Purta o salopetă de dril și un 
tricou alb, cu pete de grăsime. O ţigară îi ardea mocnit între 
buze. 

— Cui îi zici tu puști? întrebă Pino. 

— ie. Nu ești puştiul familiei Lella? 

— Pino Lella. 

— Alberto Ascari, spuse tânărul și se bătu în piept cu degetul 
mare. Unchiul meu mi-a zis să vin să te aştept, să te duc la 
Madesimo. 

Ascari își aruncă ţigara și-i întinse o mână la fel de mare ca a 
lui Pino, dar, spre surprinderea acestuia, mai puternică. 

După ce Ascari aproape că Îi rupse oasele, Pino spuse: 

— Unde ai învăţat să strângi mâna așa? 

Ascari zâmbi. 

— În atelierul unchiului meu. Pune-cţi lucrurile în spate, 
puștiule. 


VP - 46 


Chestia cu „puștiul” îl deranja pe Pino, dar altfel Ascari îi păru 
un tip de treabă. Deschise portiera din dreapta. Interiorul 
automobilului era imaculat. Un prosop era întins pe scaunul 
șoferului, pentru a-l proteja de grăsime. 

Ascari porni automobilul. Motorul avea un alt sunet decât 
oricare alt Fiat pe care-l mai auzise Pino, un hârâit profund, 
gutural, care făcea parcă șasiul să tremure. 

— Asta nu-i motor de oraș, spuse Pino. 

Ascari rânji și băgă în viteză. 

— Crezi că un pilot de curse și-ar pune motor sau transmisie 
de oraș în propriul automobil? 

— Eşti pilot de curse? întrebă Pino sceptic. 

— Am să fiu, spuse Ascari. 


2. 


Părăsiră cu scrâșnete mica gară și cotiră pe strada pavată. 
Fiatul alunecă într-o parte, înainte ca Ascari să răsucească 
volanul în cealaltă parte. Cauciucurile prinseră aderenţă. Ascari 
schimbă viteza și călcă accelerația. 

Lipit de speteaza scaunului de lângă șofer, Pino mai apucă să 
se proptească în picioare și brațe, înainte ca Ascari să zboare ca 
o săgeată prin piațeta orașului, evitând cu iscusinţă un camion 
plin cu pui, și să schimbe a treia oară viteza. Continuă să 
accelereze, când lăsară orășelul în urma lor. 

Șoseaua din Pasul Spluga urca într-o serie neîntreruptă de 
serpentine, paralel cu râul de pe fundul unei văi abrupte, care 
tăia Alpii în direcție nordică, spre Elveţia. Ascari trecu pasul ca 
un as, avântându-se cu automobilul în fiecare curbă și 
strecurându-se pe lângă celelalte vehicule rare de pe șosea, de 
parcă ar fi stat pe loc. 

În tot acest timp, sentimentele lui Pino oscilau între o frică 
demnă de dispreț și un elan plin de voioșie, între invidie și 
admiraţie. Abia când se apropiară de localitatea Campodolcino, 
Ascari încetini în sfârșit. 

— Te cred, spuse Pino, cu inima încă bubuindu-i în piept. 

— Cum adică? întrebă Ascari nedumerit. 


VP - 47 


— Te cred că într-o bună zi ai să fii pilot de curse, spuse Pino. 
Și încă unul celebru. N-am mai văzut pe nimeni să conducă așa. 

Ascari, și să fi vrut, n-ar fi putut zâmbi mai larg. 

— Tatăl meu a fost și mai bun. Campion european de Grand 
Prix, înainte să moară. 

Ridică mâna dreaptă de pe volan și scoase degetul arătător 
pe geam, înălțându-l către cer. 

— Cu voia lui Dumnezeu, tată, am să fiu și eu campion 
european și, mai mult de-atât, campion mondial! 

— Te cred, repetă Pino, scuturând impresionat din cap, 
înainte de a privi în sus, la o stâncă gri și dreaptă ca un zid, care 
se înălța mai bine de 450 de metri deasupra localităţii în est. 

Deschise geamul, scoase capul afară și scrută vârful stâncii. 

— La ce te uiţi? întrebă Ascari. 

— Uneori se vede crucea din vârful clopotniţei. 

— E chiar aici, în faţă, spuse Ascari. E o știrbitură în stâncă. 
De aceea se și vede. Acolo! arătă el cu degetul prin parbriz... 

Preţ de o secundă, Pino apucă să vadă crucea albă și vârful 
clopotniţei de piatră de la capela din Motta, cea mai înaltă 
așezare montană din această parte a Alpilor. Pentru prima dată 
în acea zi își îngădui un sentiment de ușurare că plecase din 
Milano. 

Ascari urcă înșelătoarea șosea către Madesimo, un drum 
abrupt, îngust, plin de hârtoape și serpentine, care șerpuia pe 
versantul râpos al muntelui. În multe locuri nu existau nici 
parapete, nici acostamente care să-și merite numele, iar lui Pino 
îi trecu de câteva ori prin minte, în timpul urcușului, că Ascari o 
să-i conducă direct în râpă. Dar Ascari părea să cunoască fiecare 
centimetru de șosea, pentru că uneori pișcă volanul sau atingea 
frâna și alunecau prin fiecare curbă atât de lin, încât Pino ar fi 
putut să jure că se deplasau pe zăpadă, nu pe piatră. 

— Ştii să și schiezi așa? întrebă Pino. 

— Nu știu deloc să schiez, răspunse Ascari. 

— Cum? Locuiești în Madesimo și nu știi să schiezi? 

— Mama m-a trimis aici, ca să fiu în siguranță. Lucrez în 
atelierul unchiului meu și conduc mașina. 

— Schiatul e la fel ca șofatul, spuse Pino. Aceleași tactici. 

— Schiezi bine? 

— Am câștigat câteva competiţii. Slalom. 

Şoferul păru impresionat. 


VP - 48 


— Înseamnă că ne-a fost sortit să ne împrietenim. Tu o să mă 
înveţi pe mine să schiez, eu am să te învăţ pe tine să șofezi. 

Pino nu-și putu reţine un zâmbet larg. 

— De acord. 

Ajunseră în sătucul Madesimo, care avea un han de piatră, cu 
acoperiș din plăci de ardezie, un restaurant și câteva zeci de 
case alpine. 

— Dar fete sunt pe-aici? întrebă Pino. 

— Cunosc câteva din vale. Le place să se plimbe cu un 
automobil rapid. 

— Poate ieșim într-o zi cu ele la o plimbare cu mașina. 

— Bună idee! spuse Ascari și trase pe dreapta. De aici știi 
drumul? 

— L-aș găsi și legat la ochi, pe viscol, spuse Pino. Poate cobor 
la sfârșit de săptămână, să stau la han. 

— Atunci să vii să mă cauţi. Atelierul nostru e dincolo de han. 
N-ai cum să nu-l găsești. 

Ascari întinse mâna. Pino tresări și spuse: 

— Să nu-mi rupi degetele de data asta. 

— Nu, spuse Ascari și-i strânse mâna viguros. Mi-a părut i bine 
să te cunosc, Pino. 

— Și mie, Alberto, spuse Pino. 

Își luă rucsacul și cobori. Ascari o luă din loc cu scrâșnete, 
fluturând o mână pe geam. 


3, 


Pino rămase o clipă pe loc, având sentimentul că tocmai 
cunoscuse o persoană importantă din viaţa sa. Apoi își așeză 
rucsacul în spinare și începu să urce pe un drum forestier care 
intra în pădure. Drumul devenea tot mai abrupt, până când, 
după o oră de când începuse urcușul, Pino ieși din pădure pe un 
platou alpin înalt, dedesubtul unui perete stâncos care urca 
aproape o mie două sute de metri până la un masiv de piatră 
numit Pizzo Groppera. 

Platoul Motta avea o lăţime de câteva sute de metri și 
înconjura Groppera spre sud-est. Marginea de vest a terasei late 
se sfârșea acolo unde începea o pădurice de molizi, care se 


VP - 49 


agăța de muchia unui perete stâncos ce cobora spre 
Campodolcino. Peisajul de toamnă al Alpilor, pe care soarele 
după-amiezii îi îmbrăca într-o lumină arămie, trezi în Pino, ca de 
fiecare dată, un sentiment de venerație. Cardinalul Schuster 
avea dreptate; să te afli în Motta era ca și cum te-ai fi aflat în 
balconul uneia dintre cele mai mărețe catedrale ale lui 
Dumnezeu. 

Motta nu era o așezare cu mult mai dezvoltată decât 
Madesimo. La baza estică a colinei erau câteva cabane în stil 
alpin, iar înspre sud-vest, împinsă înspre stânci și molizi, era 
micuța capelă catolică pe care o zărise Pino de jos, precum și o 
clădire mult mai mare din piatră și lemn. Mai fericit decât fusese 
în orice moment din ultimele luni, Pino simţi mirosul de pâine 
proaspătă și al unei mâncări cu cimbru și usturoi, pe măsură ce 
se apropia de clădirea rustică. Îi chiorăia stomacul. 

Înclină capul sub acoperișul de la intrare, se opri în faţa ușii 
masive de lemn și întinse mâna după un șnur care atârna de un 
clopot greu de alamă, aflat deasupra unei tăblițe pe care scria: 
„Casa Alpina. Toţi drumeţii osteniţi sunt bineveniţi”. Pino trase 
de două ori de șnur. 

Dangătul clopotului răsună de pe coasta muntelui din spatele 
lui. Pino auzi larmă de băieţi, urmată de pași. Ușa se deschise 
larg. 

— Bună ziua, părinte Re, îi spuse Pino unui preot vânjos, 
trecut de cincizeci de ani. 

Bărbatul, care se sprijinea într-un baston, purta o sutană 
neagră, guler alb și ghete de munte, din piele, grosolane. 

Părintele Re deschise larg brațele. 

— Pino Lella! Am auzit eu chiar azi-dimineaţă un zvon că vei 
veni să stai iarăși la mine. 

— Bombardamentele, părinte, spuse Pino, îmbrăţișându-l cu 
emoție pe părinte. Situaţia e gravă. 

— Am auzit și asta, fiule, spuse părintele Re, redevenind 
serios. Dar haide înăuntru, să nu iasă toată căldura din casă. 

— Ce vă mai face șoldul? 

— Uneori e mai bine, alteori mai rău, spuse părintele Re și se 
dădu șchiopătând la o parte, pentru a-l lăsa pe Pino să intre. 

— Cum a primit Mimmo vestea, părinte? întrebă Pino. Mă 
refer la casa noastră. 


VP - 50 


— Îi vei spune tu ce s-a întâmplat, răspunse părintele Re. Ai 
mâncat ceva? 

— Nu. 

— Atunci ai picat la ţanc. Lasă-ţi lucrurile deocamdată acolo. 
Am să-ţi arăt eu după cină unde vei dormi. 

Pino îl urmă pe părintele care, sprijinindu-se greoi în baston, 
se îndreptă spre sala de mese, unde patruzeci de băieţi se 
înghesuiau la mesele și băncile cioplite grosolan din lemn. Un 
foc ardea în șemineul de piatră din capătul opus al încăperii. 

— Du-te și mănâncă împreună cu fratele tău, spuse părintele 
Re. Și la desert vino lângă mine. 

Pino îl zări pe Mimmo, care-și delecta prietenii cu vreo 
poveste de aventuri. Se duse în spatele fratelui său și rosti cu o 
voce piţigăiată: 

— Hei, domnule Scunduleanu, ia dă-te la o parte. 

La cei cincisprezece ani ai săi, Mimmo era unul dintre băieții 
cei mai mari din încăpere și, în mod evident, obișnuit să se afle 
în centrul atenţiei. Se răsuci cu o mină aspră, ca și cum ar fi fost 
pe punctul de a-l lua la rost pe puştiul cu glas piţigăiat care nu-și 
știa lungul nasului. Dar în clipa următoare îl recunoscu pe fratele 
lui mai mare și un zâmbet nedumerit îi miji pe buze. 

— Pino? spuse. Ce faci aici? Parcă ziceai că niciodată... 

Frica îi răpi lui Mimmo entuziasmul: 

— Ce s-a întâmplat? 

Pino îi istorisi. Fratele lui mai mic primi vestea cu mâhnire și 
privi îndelung dușumeaua înnegrită a sălii de mese, înainte de a 
ridica iarăși capul. 

— Unde o să trăim? 

— Tata și unchiul Albert o să găsească un apartament nou și 
un spaţiu nou pentru magazin, spuse Pino și luă loc lângă fratele 
său. Dar până atunci cred că tu și cu mine vom trăi aici. 

— Cina voastră astăzi, anunţă un bărbat cu glas tunător. 
Pâine proaspătă, unt proaspăt și tocăniţă de pui à la Bormio. 

Pino privi înspre bucătărie, unde zări un chip familiar. O 
namilă de om, cu o claie de păr negru și niște mâini păroase 
enorme, fratele Bormio avea un devotament absolut faţă de 
părintele Re. Fratele Bormio îl asista pe părinte în toate 
chestiunile. Mai era și bucătarul Casei Alpina, și încă unul 
excelent. 


VP -51 


Fratele Bormio supraveghe manevrarea oalelor aburinde, cu 
tocăniţă de pui. După ce băieţii le așezară pe mese, părintele Re 
se ridică și spuse: 

— Dragi tineri, trebuie să mulțumim pentru această zi și 
pentru toate celelalte, oricâte cusururi or avea ele. Plecaţi-vă 
capetele, fiți recunoscători lui Dumnezeu și pastraţi-vă 
încrederea în El și într-o zi de mâine mai bună. 

Pino îl mai auzise de sute de ori pe preot rostind aceste 
cuvinte și totuși îl mișcară și-l făcură să se simtă mic și 
neînsemnat, când îi mulțumi lui Dumnezeu că scăpase de 
bombardamente, că îl cunoscuse pe Alberto Ascari și că se 
întorsese la Casa Alpina. 

Apoi părintele Re mulţumi la rândul lui pentru bucatele de pe 
masă și-i îndemnă să mănânce. 

După o zi lungă pe drum, Pino devoră aproape în întregime 
una din pâinile negre ale lui Bormio și înfulecă trei farfurii cu o 
tocăniţă de pui divină. 

— Mai lasă-ne și nouă ceva, se plânse la un moment dat 
Mimmo. 

— Eu sunt mai mare, spuse Pino. Trebuie să mănânc mai 
mult. 

— Du-te la masa părintelui Re. El nu mănâncă aproape nimic. 

— Bună idee, spuse Pino, îi răvăși fratelui său părul și se feri 
de pumnul pe care acesta încercă să i-l tragă într-o parte. 


4. 


Pino se strecură printre mese și bănci, până la masa la care 
şedea părintele Re cu fratele Bormio, care făcea o pauză și fuma 
o ţigară rulată de mână. 

— ÎI mai ţii minte pe Pino, frate Bormio? întrebă părintele Re. 

Bormio mormăi și dădu din cap. Bucătarul mai luă două 
linguri de tocâniţă, mai trase un fum din ţigară și spuse apoi: 

— Mă duc să aduc desertul, părinte. 

— Ștrudel? întrebă părintele Re. 

— Cu mere și pere proaspete, răspunse Bormio pe un ton 
satisfăcut. 

— De unde ai făcut rost de ele? 


VP - 52 


— De la un prieten, spuse Bormio. De la un prieten foarte bun. 

— Prietenul tău bun să fie binecuvântat și adu-ne fiecăruia 
câte două porţii, dacă e destul, spuse părintele Re și-l privi apoi 
pe Pino. Nu te poți abţine chiar de la toate. 

— Părinte? 

— Deserturile sunt singurul meu viciu, Pino. Nici în post nu pot 
renunţa la ele, râse preotul și se mângâie pe burtă. 

Ștrudelul cu pere și mere nu era cu nimic mai prejos decât 
orice alt produs de patiserie pe care și-l cumpăra Pino în 
brutăria lui preferată din San Babila, și-i rămase recunoscător 
părintelui Re că-i comandase două porții. După aceea se simţi 
atât de plin și mulțumit, încât îl apucă moleșeala. 

— Mai ţii minte drumul până la Val di Lei, Pino? întrebă 
părintele Re. 

— Cel mai simplu e înspre sud-est, până la poteca spre Passo 
Angeloga, și de-acolo direct către nord. 

— Deasupra satului Soste, dădu din cap părintele Re. O 
cunoștință de-ale tale a mers chiar săptămâna trecută pe 
drumul acela până la Val di Lei, prin Passo Angeloga, 
Trecătoarea îngerului. 

— Cine? 

— Barbareschi. Seminaristul. Zicea că te-a cunoscut când era 
cu cardinalul Schuster. 

Parcă trecuse o veșnicie de-atunci. 

— MI-l amintesc. E aici? 

— A plecat spre Milano azi-dimineaţă. Probabil că v-aţi 
petrecut pe drum. 

Pino nu se gândi prea mult la această coincidenţă și privi 
câteva clipe focul care ardea în șemineu, simțindu-se ca vrăjit și 
iarăși somnolent. 

— Doar pe drumul ăsta ai mers? întrebă părintele Re. La Val 
di Lei? 

Pino stătu să se gândească și apoi spuse: 

— Nu, am mers de două ori pe traseul nordic de la Madesimo 
și o dată pe traseul cel mai dificil, de aici pe creastă și peste 
vârful Groppera. 

— Bine, spuse preotul. Nu-mi mai aminteam. 

Apoi se sculă de la masă, își vâri două degete în gură și fluieră 
o dată ascuţit. În încăpere se făcu liniște. 

Părintele Re spuse: 


VP-53 


— Cei care sunt de serviciu în bucătărie: vă duceţi la fratele 
Bormio. Ceilalţi: strângeţi și ștergeţți mesele și după aceea 
treceţi la învățat. 

Mimmo și ceilalţi băieți păreau să cunoască rutina și își 
îndepliniră obligaţiile cu surprinzător de puţine bodogăneli. Pino 
își luă rucsacul și-l urmă pe părintele Re. Trecură prin faţa ușilor 
de la două dormitoare comune spaţioase și ajunseră la o 
cămăruță strâmtă, cu un pat supraetajat, construit în perete și 
cu o perdea în faţă. 

— Nu e mare lucru, îndeosebi pentru cineva de înălţimea ta, 
dar ceva mai bun nu avem în momentul de faţă, spuse părintele 
Re. 

— Cine mai doarme aici cu mine? 

— Mimmo. A dormit singur până acum. 

— Va fi tare bucuros. 

— Vă descurcaţi voi, spuse preotul. Tu ești mai mare decât 
ceilalți, așa că nu-ţi cer să respecţi regulile lor. Uite care sunt 
ale tale: vei parcurge în fiecare zi un traseu ales de mine. Și va 
trebui să înveţi cel puţin trei ore pe zi, de luni până vineri. 
Sâmbăta și duminica ești liber să faci ce vrei tu. Îţi convine? 

Lui Pino i se părură cam multe ascensiuni, dar îi plăcea să fie 
la munte, așa că spuse: 

— Da, părinte. 

— Atunci te las să-ţi despachetezi lucrurile, spuse părintele 
Re. Mă bucur că te-ai întors la noi, tânărul meu prieten. Prezenţa 
ta s-ar putea să-mi fie de mare folos. 

Pino zâmbi. 

— Și eu mă bucur că m-am întors, părinte. Mi-a fost dor de 
dumneavoastră și de Motta. 

Părintele Re îi făcu un semn cu mâna, bătu de două ori cu 
bastonul în tocul ușii și plecă. Pino goli două rafturi și așeză 
hainele fratelui său pe patul de sus. Apoi își goli rucsacul și își 
aranjă cărţile, hainele și piesele iubitului său aparat de radio, pe 
care le ascunsese printre haine, în pofida riscului căruia i s-ar fi 
expus dacă naziștii i-ar fi scotocit printre lucruri. Întins pe patul 
de jos, Pino ascultă la BBC un buletin de știri despre înaintarea 
Aliaților, după care nu mai știu nimic. 


VP - 54 


5, 


— Hei, spuse Mimmo un ceas mai târziu, eu dorm acolo! 

— Nu mai, spuse Pino trezit din somn. Tu dormi acum sus. 

— Eu am venit primul aici, protestă Mimmo. 

— Lucrul găsit aparţine găsitorului. 

— Dar eu nu mi-am pierdut patul! strigă Mimmo, înainte de a 
se năpusti la Pino și a încerca să-l tragă de pe pat. 

Pino era mult mai puternic, dar Mimmo avea o inimă de 
războinic și nu se recunoștea niciodată învins. Mimmo îi umplu 
lui Pino nasul de sânge, înainte ca Pino să-l poată pironi jos. 

— Ai pierdut, spuse Pino. 

— Nu, îngăimă Mimmo, zbătându-se să se elibereze. E patul 
meu. 

— Să-ţi spun ceva. Când sunt eu plecat, la sfârșit de 
săptămână, poţi să dormi în el. Patru sau cinci zile pe 
săptămână e al meu, și două, trei zile e al tău. 

Mimmo păru să se îmbuneze. 

— Dar unde te duci tu la sfârșit de săptămână? 

— În Madesimo, spuse Pino. Am un prieten acolo, care o să 
mă înveţe să repar mașini și să le conduc ca un campion. 

— Baţi câmpii. 

— Ba nu. M-a luat cu mașina de la gară. Alberto Ascari. Cel 
mai bun șofer pe care l-am văzut vreodată. Tatăl lui a fost 
campion european. 

— Și de ce să te învețe pe tine să conduci? 

— Avem o învoială. Eu îl învăţ pe el să schieze. _ 

— Crezi că o să mă înveţe și pe mine să conduc? In fond, eu 
schiez mai bine decât tine. 

— Visezi, frățioare. Dar ce-ar fi să te învăţ eu pe tine ce mă 
învaţă pe mine marele Alberto Ascari? 

Mimmo se gândi o clipă și apoi spuse: 

— De acord. 

Mai târziu, când stinseseră lumina și Pino se îngropase sub 
pături, se întrebă dacă Milano era bombardat, ce făceau tatăl, 
mătușa și unchiul lui și dacă prietenul său, Carletto, dormea 
acum pe pajiștea aceea de pe colină sau era treaz și privea cum 
se înalţă deasupra orașului trâmbe de foc și fum. Și, o clipă, se 


VP-55 


gândi la Anna, la momentul când ieșise din brutărie și el îi 
captase întâia oară atenţia. 

— Pino? spuse Mimmo exact când să aţipească fratele său. 

— Mda? spuse Pino iritat. 

— Crezi că am să cresc și eu curând? 

— Azi-mâine. 

— Mă bucur că ai venit. 

Pino zâmbi, în pofida nasului umflat. 

— Și eu mă bucur. 


Capitolul șase 


1. 


Pino visa curse de automobil, când părintele Re îl scutură din 
somn a doua zi dimineață. Afară era încă întuneric. Preotului i se 
vedea doar silueta, în lumina unui felinar pe care-l așezase pe 
jos în fața cămărutței celor doi fraţi. 

— Părinte? șopti Pino buimac. Cât e ceasul? 

— Patru și jumătate. 

— Patru și jumătate? 

— Scoală-te și îmbracă-te pentru drumeţie! Trebuie să-ţi intri 
în formă. 

Pino știa că nu avea niciun sens să protesteze. Deși preotului 
îi lipsea aplombul mamei sale, putea fi la fel de încăpățânat și 
exigent ca Porzia în cele mai dure momente ale ei. Când era 
vorba de oameni cu o asemenea fire, Pino decisese cu multă 
vreme în urmă că era mai bine ori să-i ocolească, ori să le facă 
pe plac. 

Își înșfăcă hainele și se duse în baie să se îmbrace. Pantaloni 
scurți, din pânză și piele, ciorapi trei sferturi groși, din lână, și o 
pereche de ghete nou-noute, pe care i le cumpărase tatăl lui cu 
o zi înainte. Peste cămașa verde de flanelă îmbrăcă o vestă de 
lână, de culoare închisă. 

În sala de mese nu mai era nimeni în afară de părintele Re și 
fratele Bormio, care-i pregătise lui Pino ouă-ochiuri cu șuncă și 
pâine prăjită. În timp ce Pino mâncă, preotul îi dădu două ploști 


VP - 56 


cu apă, pe care să le ia cu el în rucsac. Mai primi și un pachet 
pentru un prânz copios și un hanorac impermeabil, în caz de 
ploaie. 

— Unde mă duc? întrebă Pino, reţinându-și un căscat. 

Părintele Re avea în mână o hartă. 

— O iei pe drumul mai ușor către Passo Angeloga, pe sub 
Pizzo Stella. Nouă kilometri dus. Nouă kilometri întors. 

Optsprezece kilometri? Pino nu mai mersese atâta de o bună 
bucată de timp, dar dădu aprobator din cap. 

— Mergi direct spre trecătoare și încearcă să nu întâlnești alţi 
oameni pe potecă, decât dacă e absolut necesar. 

— De ce? 

Părintele Re șovăi. 

— Unii oameni din satele de pe aici cred că ei sunt proprietarii 
Trecătorii Îngerului. E mai simplu dacă te ferești de ei. 

Nedumerit de spusele părintelui, Pino porni la drum cu burta 
plină, în lumina slabă dinaintea zorilor, luând-o pe poteca ce 
ducea la sud-est de Casa Alpina. Era un drum lung și ușor de 
parcurs, care șerpuia orizontal, urmărind conturul muntelui, 
înainte de a cobori pieziș pe flancul sudic al vârfului Groppera. 

Când Pino ajunse aproape în vale, soarele răsărise deja și 
bătea înaintea lui pe vârful Pizzo Stella și în dreapta lui. Aerul 
era atât de parfumat de la pini și rășină, încât Pino abia își mai 
amintea duhoarea bombelor. 

Se opri acolo, bău apă și mâncă jumătate din șunca, brânza și 
pâinea pe care i le împachetase Bormio. Se întinse puţin, privi în 
jur și se gândi la avertizarea părintelui Re de a încerca să-i evite 
pe cei care credeau că sunt proprietarii trecătorii. Ce să 
însemne asta? 

Luându-și iarăși rucsacul în spinare, Pino începu să urce 
poteca întortocheată care ducea la Trecătoarea Ingerului, Passo 
Angeloga, trecătoarea sudică spre Val di Lei. Până aici coborâse 
oblic o coastă lungă de munte. Acum urca aproape constant, 
încercând să-și umple plămânii cu aerul rarefiat și simțind că-i 
iau foc gambele și coapsele. 

Poteca ieși curând din pădure, copacii se împuţinară și în locul 
lor apărură câţiva arbuști de ienupăr, piperniciţi și răsuciţi de 
vânt, care se agățau de niște aflorimente stâncoase. Soarele se 
ivi deasupra coamei muntelui, dând la iveală și alte tufe, mușchi 
și licheni - toate în nuanţe mate de portocaliu, roșu și galben. 


VP - 57 


După ce Pino urcase trei sferturi din drumul până la 
trecătoare, vântul începu să mâne nori pe cer, care rămaseră 
agăţaţi de vârful Groppera, ce se înălța deasupra și în stânga lui. 
Dedesubtul curmăturii, terenul asemănător tundrei făcu loc unor 
zone de stâncă și grohotiș. Deși poteca era încă stabilă, i se 
rostogoleau pietre sub tălpile ghetelor noi, iar pielea rigidă a 
acestora începu să-l frece la călcâie și degetele picioarelor. 

Planul lui fusese să ajungă la movila de pietre care marca 
mijlocul Trecătorii Îngerului și să-și scoată acolo ghetele și 
șosetele. Dar, după trei ore de drumeție, norii erau deja mari, 
ameninţători și cenușii. Vântul se înteţi. În vest văzu liniile 
piezișe, parcă trasate în cărbune, ale unei furtuni. 


2. 


După ce-și îmbrăcă hanoracul, Pino se grăbi să ajungă la 
movila de pietre care marca locul unde se întretăiau mai multe 
poteci în cel mai înalt punct al Trecătorii Îngerului, dintre care 
una ducea către umărul muntelui Groppera și alta către Pizzo 
Stella. Încă înainte de a ajunge el la movilă, se iviră vălătuci de 
ceaţă. 

Începu să plouă, la început doar câţiva stropi, dar Pino se 
aflase suficient de frecvent în Alpi pentru a bănui ce avea să 
urmeze. Renunţând la orice intenţie de a-și mai examina 
picioarele sau de a mânca ceva, atinse movila și se răsuci în 
bătaia vântului și a furtunii care se înteţea. Picăturile de ploaie 
se transformară curând în grindină cât bilele de sticlă, care-i 
bătea în glugă și-l făcu să ridice antebraţul pentru a-și proteja 
ochii, când începu coborâșul. 

Grindina lovea în stânci și în pietrele de pe potecă, făcându-le 
alunecoase și obligându-l pe Pino să meargă mai încet. Grindina 
încetă odată cu vântul, dar ploaia continua să cadă torențial. 
Poteca se transformă într-un șuvoi îngheţat. Lui Pino îi trebui 
mai bine de un ceas să ajungă la primii copaci. Era ud până la 
piele. Era înfrigurat. Avea bășici la picioare. 

Când ajunse în locul unde poteca se bifurca și urca înapoi spre 
Motta și Casa Alpina, auzi strigăte din faţă, de jos, dinspre Soste. 


VP -58 


În ciuda distanţei și a ploii, își dădu seama că era glasul unui 
bărbat și că acesta era furios. 

Pino își aminti că părintele Re îl avertizase să nu fie văzut și 
inima începu să-i bată înnebunită, când se răsuci și o luă la fugă. 

Auzind din spate, de jos strigătele revoltate ale bărbatului, 
Pino iuți pasul pe potecă în sus, intră în pădure și nu încetini 
aproape un sfert de oră. Avea senzaţia că-i plesnesc plămânii. 
Rămase pe loc, îndoit de mijloc, trăgând cu lăcomie aer în piept, 
ameţit de la efort și altitudine. Dar nu mai auzea strigăte, doar 
ploaia care picura din copaci și undeva jos, în depărtare, șuierul 
stins al unui tren. Când își văzu iarăși de drum, se simţea bine și 
începu să râdă că reușise să-l evite pe bărbat. 

Ploaia se mai domolise când ajunse la Casa Alpina. Lipsise 
cinci ore și cincisprezece minute. 

— De ce ai stat atâta? întrebă părintele Re, care se ivise în 
holul de la intrare. Eu nu mi-am pierdut credința, dar fratele 
Bormio începuse să-și facă griji. 

— Grindina, răspunse Pino dârdâind. 

— Dezbracă-te până la chiloţi și du-te lângă foc, spuse 
părintele Re. Am să-l trimit pe Mimmo să-ţi aducă haine uscate. 

Pino își scoase ghetele și șosetele și se strâmbă la vederea 
bășicilor urâte, care se spărseseră și erau acum roșu-aprins. 

— O să punem iod și sare pe ele, spuse părintele Re. 

Pino se cutremură. Rămas în chiloţi, tremura de frig, își 
încrucișă braţele la piept și se duse șchiopătând în sala de 
mese, unde toți cei patruzeci de băieţi învățau în liniște, sub 
privirea vigilentă a fratelui Bormio. Când îl văzură aproape gol, 
îndreptându-se cu pași stângaci și nefirești către șemineu, 
izbucniră în hohote de râs, cel mai zgomotos râzând chiar 
Mimmo. Până și fratelui Bormio i se păru comic. 

Pino flutură mâna în semn că nu-i păsa, că nu-și dorea decât 
să ajungă cât mai aproape de foc. Stătu câteva minute pe 
lespedea caldă, răsucindu-se când într-o parte, când în cealaltă, 
până îi aduse Mimmo haine uscate. După ce se îmbrăcă, 
părintele Re îi aduse o cană cu ceai fierbinte și un lighean cu 
apă caldă cu sare, pentru picioare. Pino bău recunoscător ceaiul 
și scrâșni din dinţi când își vâri picioarele în apa cu sare. 

Preotul îi ceru o relatare amănunţită a exerciţiului său 
matinal. Pino îi povesti părintelui Re totul, inclusiv întâlnirea sa 
cu bărbatul furios din Soste. 


VP -59 


— N-ai apucat să-i vezi faţa? 

— Era destul de departe și ploua, spuse Pino. 

Părintele Re stătu o clipă să se gândească. 

— După prânz poţi să tragi un pui de somn și după aceea îmi 
datorezi trei ore de studiu. 

Pino căscă și dădu din cap. Mâncă cât șapte, se duse șontăâc- 
șontăc în pat și căzu într-un somn frate cu moartea din secunda 
când capul îi atinse perna. 


3. 


A doua zi dimineață, părintele Re îl scutură din somn cu o oră 
mai târziu decât în ziua anterioară. 

— Scoală-te, îi spuse. Te așteaptă o nouă ascensiune. Micul 
dejun în cinci minute. 

Pino se mișcă, totul îl durea, dar bășicile arătau mai bine după 
baia cu sare. 

Cu toate acestea se îmbrăcă de parcă s-ar fi aflat într-o ceață 
la fel de deasă precum cea de ieri. Era un adolescent în 
creștere, căruia îi plăcea să doarmă mult, și nu se mai opri din 
căscat când se duse tiptil, doar în șosete, în sala de mese. 
Părintele Re îl aștepta cu mâncare și o hartă topografică. 

— Astăzi vreau să urci pe flancul nordic, spuse părintele Re și 
atinse cu degetul liniile late, care delimitau terasa de la Motta, 
inclusiv drumul de ţară care cobora pe munte până la 
Madesimo, și apoi o serie de linii drepte, care indicau de acolo 
un teren mai abrupt. Păstrezi altitudinea, când traversezi 
peretele aici și aici. Vei găsi poteci de vânătoare, care te vor 
ajuta să traversezi vâlceaua aceasta. Și în cele din urmă vei 
ajunge aici, pe pășunea aceasta, pe panta mai sus de 
Madesimo. Ai s-o recunoști? 

Pino rămase cu privirea aţintită asupra hărții. 

— Cred că da, dar de ce să nu ocolesc peretele acela, să 
cobor la Madesimo pe drumul forestier și să urc după aceea 
direct până în acel loc? Ar fi mai iute. 

— Ar fi, spuse părintele Re. Dar ce mă interesează pe mine nu 
e iuțimea ta, ci să găsești drumul fără să fii văzut. 

— De ce? 


VP - 60 


— Am eu motivele mele, pe care deocamdată n-am să ți le 
divulg, Pino. E mai sigur așa. 

Cuvintele părintelui îl nedumeriră și mai mult pe Pino, care 
spuse totuși: 

— Bine. Și apoi mă întorc? 

— Nu, spuse preotul. Vreau să cobori în circul nordic. Caută 
poteca de vânătoare care urcă și duce în Val di Lei. Dar să nu 
mergi pe ea decât dacă te simţi pregătit. Poţi să te întorci și să 
încerci în altă zi. 

Pino oftă, pe deplin conștient că îl aștepta o nouă ascensiune 
dificilă. 

Vremea nu-i dădea de furcă. Era o dimineaţă frumoasă, de 
sfârșit de septembrie, în Alpii sudici. Dar îl necăjeau febra 
musculară și bășicile pansate, când înaintă pe cărările înguste și 
pietroase de pe peretele vestic al muntelui Groppera și printr-o 
vâlcea astupată cu trunchiuri de copac și sfărâmături de la 
avalanşe. Îi trebuiră mai bine de două ore să ajungă la pășunea 
pe care i-o arătase părintele Re pe hartă. Începu să urce printr-o 
iarbă alpină înaltă, care se îngălbenise deja. 

Ca părul Armei, gândi Pino, examinând perișorii care 
înconjurau capsulele de semințe, coapte și gata să se împrăștie 
în vânt. Își aminti cum o văzuse pe Anna pe trotuar, dincolo de 
brutărie, și cum se grăbise să o ajungă din urmă. Părul ei era ca 
iarba aceasta, își spuse Pino, doar mai pârguit, mai bogat. 
Continuă urcușul, iar firele moi de iarbă care-i atingeau 
picioarele goale îl făcură să surâdă. 

După nouăzeci de minute, ajunse la circul nordic. Arăta ca 
interiorul unui vulcan, cu pereţi abrupți și înalţi de trei sute de 
metri în stânga și în dreapta lui, și cu colțani de stâncă, ascuțiți 
și zimţaţi, de-a lungul muchiei. Pino găsi poteca de capre și se 
gândi să urce pe ea, dar decise că nu ar fi fost bun de nimic 
acolo sus, cu picioarele acestea pe care și le simţea ca două 
dărabe de carne tocată. Cobori, în schimb, direct spre 
Madesimo. 

Ajunse în sat la ora unu, în după-amiaza aceea de vineri, se 
duse la han, mâncă și își rezervă o cameră. Hangiii erau niște 
oameni amabili, cu trei copii, printre care un băieţel de șapte ani 
pe nume Nicco. 

— Eu sunt schior, se lăudă Nicco, în vreme ce Pino înfuleca. 

— Și eu, spuse Pino. 


VP -61 


— Eu sunt mai bun. 

Pino zâmbi. 

— Probabil. ă 

— Te duc să schiezi, când o să ningă, spuse băieţelul. lţi arăt 
eu cum se face. 

— De-abia aștept, spuse Pino și-i răvăși lui Nicco părul. 

Amorţit, dar cu foamea ostoită, Pino se duse să-l caute pe 
Alberto Ascari, dar atelierul de reparat automobile nu era 
deschis. Îi lăsă lui Ascari un bilet, prin care îl anunţa că se va 
întoarce pe seară, și parcurse drumul înapoi până la Casa 
Alpina. 

Părintele Re ascultă atent relatarea lui Pino, cum traversase 
peretele stâncos al muntelui Groppera și se hotărâse să nu se 
caţere în circul nordic. 

Preotul dădu aprobator din cap. 

— Nu e bine să umbli pe stânci când nu ești pregătit pentru 
ele. Dar vei fi curând. 

— Părinte, după studiu am să cobor în Madesimo, să înnoptez 
acolo și să-l vizitez pe prietenul meu Alberto Ascari, spuse Pino. 

Când părintele Re se încruntă, Pino îi aminti că la sfârșit de 
săptămână putea face ce voia. 

— Așa ţi-am promis, spuse părintele Re. Du-te, distrează-te și 
odihnește-te, dar fii pregătit să o iei de la capăt luni dimineaţa. 

Pino trase un pui de somn și studie apoi istorie antică și 
matematică, după care citi piesa lui Luigi Pirandello Vriași;; 
munților. Trecuse de ora cinci, când o luă înapoi pe poteca spre 
Madesimo, încălţat cu pantofii de oraș. Îl înnebuneau picioarele, 
dar se duse șontâcăind la han, își ocupă camera, mai petrecu 
puţin timp delectându-l pe Nicco cu povești despre competiţiile 
sale de schi, după care se duse acasă la unchiul lui Ascari. 

Alberto îi deschise ușa, îl pofti înăuntru și insistă să cineze cu 
ei. Mătușa lui era o bucătăreasă chiar mai bună decât fratele 
Bormio, ceea ce era mare lucru. Unchiului lui Ascari îi plăcea să 
vorbească despre automobile, așa că se înţeleseră de minune. 
Pino se ghiftui în asemenea hal, încât a fost cât pe-aci să 
aţipească la desert. 

Ascari și unchiul său îl conduseră la han, unde Pino își aruncă 
pantofii din picioare, se trânti pe pat și adormi îmbrăcat. 


VP - 62 


4. 


Prietenul lui îi bătu în ușă imediat după ivirea zorilor. 

— De ce te-ai sculat așa devreme? îl întrebă Pino căscând. Eu 
voiam să... 

— Vrei să înveţi să șofezi sau nu? Pentru următoarele două 
zile se anunţă cer senin, fără ploaie, fără zăpadă, așa că sunt 
gata să te învăţ. Dar plătești tu benzina. 

Pino își căută în patru labe pantofii. Luară în grabă micul 
dejun în sala de mese a hanului și apoi ieșiră la Fiatul lui Ascari. 
Următoarele patru ore le petrecură conducând deasupra satului 
Campodolcino, pe șoseaua către Pasul Spluga și Elveţia. 

Pe traseul acela plin de cotituri, Alberto îl învăţă pe Pino cum 
să citească și să folosească tabloul de bord și cum să se 
adapteze la teren, profil și schimbările de direcţie. li arătă lui 
Pino cum să ia unele curbe lin și cum să taie altele și cum să 
folosească motorul și vitezele, mai degrabă decât frânele, 
pentru a păstra controlul asupra automobilului. 

Conduseră spre nord, până când văzură posturi de control ale 
nemților și graniţa elveţiană dincolo de ele, și întoarseră. In 
drum spre Campodolcino îi opriră două patrule germane, care 
voiau să știe ce căutau pe șosea. 

— ÎI învăţ să conducă, spuse Ascari, după ce își prezentară 
actele. 

Nemţii nu părură foarte mulțumiți, dar le făcură semn să 
plece. 

Când se întoarseră la han, Pino era mai încântat decât fusese 
de multă vreme. Ce palpitant era să conduci așa un automobil! 
Ce noroc pe el să înveţe de la Alberto Ascari, viitorul campion 
european! 

Pino cină iarăși la familia Ascari și-i ascultă cu plăcere pe 
Alberto și unchiul său vorbind despre mecanică. După cină se 
duseră în atelier și meșteriră la Fiatul lui Alberto aproape până 
la miezul nopții. 

A doua zi dimineață, după mesă, se duseră iarăși pe șoseaua 
dintre Campodolcino și graniţa elveţiană. Ascari îi arătă lui Pino 
cum să profite de locurile mai înalte de pe traseu și să privească 
la distanţă ori de câte ori era posibil, pentru ca mintea lui să 


VP - 63 


calculeze în avans cum să conducă cel mai bine automobilul 
pentru o viteză optimă. 

Când coborâră ultima oară pasul, Pino luă cu o viteză mult 
prea mare un viraj lipsit de vizibilitate și fu cât pe-aci să intre 
frontal într-un automobil de teren german, numit Kubelwagen. 
Ambele automobile deviară și evitară în ultimul moment o 
coliziune. Ascari privi înapoi. 

— Se întorc! spuse Alberto. Du-te! 

— Să nu oprim? 

— N-ai vrut o cursă? 

Pino călcă acceleraţia. Automobilul lui Ascari avea un motor 
mai bun și era mult mai agil decât vehiculul de armată, așa că 
naziștii dispărură din raza lor de vedere înainte de a ieși din 
orășelul Isola. 

— Doamne, ce tare a fost! spuse Pino cu inima bubuindu-i în 
piept. 

— Nu-i așa? spuse Ascari și râse. N-ai fost rău deloc. 

Pentru Pino era o laudă deosebită și se simţi grozav când 
porni înapoi către Casa Alpina, cu promisiunea de a reveni 
vinerea viitoare să-și continue lecţiile. Pe drumul înapoi spre 
Motta îl durură mai puţin picioarele decât la coborâre, cu două 
zile în urmă. 

— Bine, spuse părintele Re, când Pino îi arătă cum i se 
bătătorise pielea de la picioare. 

Preotul se arătă interesat și de poveștile lui despre cum 
învățase să conducă. 

— Câte patrule ai văzut pe șoseaua din Pasul Spluga? 

— Trei, răspunse Pino. 

— Dar nu v-au oprit decât două? 

— A treia a încercat să ne oprească, dar nu m-a putut prinde 
în mașina lui Alberto. 

— Nu-i provoca, Pino. Mă refer la nemti. 

— Părinte? 

— Vreau să înveţi să treci neobservat, spuse părintele Re. Or, 
dacă șofezi așa, vei fi observat, vei atrage atenţia nemților. 
Înţelegi? 

Pino nu înţelegea, cel puţin nu în totalitate, dar văzu privirea 
îngrijorată a preotului și promise să nu mai facă așa. 

A doua zi dimineaţă, părintele Re îl scutură pe Pino din somn 
cu mult înainte de ivirea zorilor. 


VP - 64 


— O nouă zi senină, spuse. Numai bună pentru o ascensiune. 

Pino gemu, dar se îmbrăcă și-l găsi pe preot așteptându-l cu 
micul dejun în sala de mese. Pe harta topografică, părintele Re îi 
arătă o creastă tăioasă ca o lamă, care începea la câteva sute 
de metri pe verticală chiar deasupra Casei Alpina și continua 
într-o urcare lungă, abruptă și plină de serpentine până la vârful 
Groppera. 

— Poţi să urci singur sau ai nevoie de cineva care să te 
ghideze? 

— Am mai urcat o dată acolo, spuse Pino. Locurile cu 
adevărat dificile sunt aici, aici și apoi hornul acela și locul acela 
îngust din vârf. 

— Dacă ajungi la horn și crezi că nu ești încă în stare, nu te du 
mai departe, spuse părintele Re. Fă cale întoarsă. Și ia un 
baston cu tine. Avem mai multe în șopron. Să ai credință în 
Dumnezeu, Pino, și să fii cu ochii în patru. 


Capitolul șapte 


1. 


Pino porni la drum în zori, începând urcușul pe Groppera. 
Bucuros de baston, îl folosi pentru a traversa un pârâu îngust, 
înainte de a o lua către sud-est, spre creasta aceea tăioasă ca o 
lamă. Fâșii de stâncă sparte, retezate din munte pe parcursul a 
mii de ani, făceau din căldare un teren haotic, iar Pino înaintă 
încet, până când ajunse la capătul crestei. 

De aici în sus nu mai exista o potecă definită, doar stâncă și 
ici-colo câte un smoc de iarbă sau un tufiș tenace. Din cauza 
coastelor stâncoase care se prăvăleau de ambele laturi ale 
crestei, Pino știa că nu-și putea permite nicio greșeală. Data 
trecută când se aflase pe creastă - cu doi ani în urmă - îl 
însoţiseră alți patru băieți și un ghid din Madesimo, prieten cu 
părintele Re. 

Pino încercă să-și aducă aminte cum se căţțăraseră pe o serie 
de trepte sparte și cărări înguste și înșelătoare, care urcau până 
la baza piscului aflat la mare înălţime deasupra lui. Câteva clipe 


VP - 65 


îl încercară îndoiala și frica la gândul că ar putea să o apuce pe 
un drum greșit, dar apoi se sili să se calmeze și să se încreadă în 
instinctele sale, să biruiască pe rând fiecare porţiune de drum și 
să-și reevalueze traseul pe măsură ce urca. 

Să ajungă pe creasta propriu-zisă era prima provocare. O 
coloană de piatră, rotunjită și netezită de vânt, de vreo doi metri 
înălţime, definea baza crestei și părea de neînvins. Dar pe latura 
sudică, piatra era crăpată și spartă. Pino își aruncă bastonul sus 
și-l auzi aterizând cu un ţăcănit. Își vâri în crăpături degetele de 
la mâini și vârfurile ghetelor, se prinse de niște ieșinduri înguste 
și urcă după baston. Câteva clipe mai târziu îngenunchea pe 
creasta tăioasă ca o lamă, gâfâind. Așteptă să i se domolească 
respiraţia și se ridică în picioare. 

Pino continuă încet și prudent urcușul, schimbând cadenţa 
după nevoie, interpretând terenul peticit din faţa sa și căutând 
calea rezistenţei minime. După un ceas se trezi în fața unei noi 
provocări majore. Plăci de stâncă se desprinseseră cu eoane în 
urmă, lăsând drumul în sus blocat, cu excepţia unui spaţiu 
îngust, cu marginile zimţate, între doi pereţi de stâncă. Avea 
mai puţin de un metru lăţime și cam tot atâta adâncime și se 
înălța ca un horn strâmb, de la bază aproape opt metri în sus 
până la o cornișă. 

Pino zăbovi câteva minute acolo, simțind cum îl cuprinde 
iarăși frica. Dar înainte ca aceasta să-l paralizeze, auzi glasul 
părintelui Re, care-i spunea să aibă credinţă și să fie cu ochii în 
patru. Se răsuci în cele din urmă cu 180 de grade și se vâri în 
spaţiul acela îngust. Își lipi palmele și tălpile ghetelor de pereţii 
hornului. Acum putea să se deplaseze și începu să se caţere 
folosind drept sprijin trei puncte de contact, în vreme ce ai 
patrulea - o mână, un picior - înainta în sus, bâjbâind și 
tatonând. 

La șase metri înălţime auzi ţipătul unui uliu, privi afară din 
horn și în josul crestei către Motta. Acum se afla pe munte la o 
înălțime ameţitoare și o clipă avu senzaţia că se învârte 
pământul cu el și aproape se desprinse de stâncă. Lucrul acesta 
îl sperie teribil. Nu putea să cadă. Nu ar fi supraviețuit unei 
căzături. 

Să ai credință. 

Gândul acesta fu suficient pentru a-l determina pe Pino să 
urce prin spaţiul acela îngust până pe cornișă, unde respiră 


VP - 66 


ușurat și-i mulțumi lui Dumnezeu că-l ajutase. Când își recăpătă 
puterea, își croi drumul pe creastă spre sud-vest, făcând doar 
câteva pauze scurte. Creasta era râpoasă și tăioasă ca o lamă, 
iar în unele locuri avea doar un metru lăţime. Surpături 
provocate de avalanșe erau de o parte și de cealaltă a drumului 
accidentat, care ducea înainte, către baza piscului stâncos 
Groppera, cu o înălţime de peste patruzeci de metri și forma 
unui vârf de lance îndoit. 

Pino nu catadicsi să mai privească piscul ca un pumnal. Se 
uită după locul în care se întâlneau umerii și claviculele 
muntelui, dedesubtul bazei piscului. Găsi ce căuta și inima 
începu să-i bată iarăși cu putere în piept. Închise ochii, se 
îndemnă să-și recapete calmul și credința. Își făcu semnul crucii 
și-și văzu de drum, având sentimentul că este un acrobat pe 
sârmă, când trecu printre cele două surpături principale 
provocate de avalanșe, fără să cuteze să privească în jos, nici în 
stânga, nici în dreapta, concentrat să meargă înainte, până în 
locul unde se lățea cărarea. 

Când ajunse la capătul cărării, îmbrăţișă blocurile de piatră 
care ieșeau din perete, de parcă ar fi fost niște prieteni regăsiți 
după multă vreme. Când se simţi în stare să continue, se cățără 
pe blocurile acestea, care erau neregulate - semănând cu un 
maldăr de cărămizi care se răsturnaseră - dar stabile, neclintite, 
și reuși să urce mai departe cu o ușurință relativă. 

Ajunse la baza steiului după patru ore și jumătate de când 
părăsise Casa Alpina. Se uită în dreapta și zări un cablu de oţel 
ancorat în piatră, care se întindea orizontal împrejurul stâncii, la 
înălțimea pieptului, deasupra unei margini de aproximativ 
optsprezece centimetri lăţime. 

Cu o senzație de rău la stomac din pricina a ceea ce trebuia 
să facă acum, Pino inspiră de câteva ori adânc pentru a-și 
alunga teama, întinse mâna și se prinse de cablul care atârna 
moale. Dibui cu vârful ghetei drepte și simţi marginea îngustă. 
Era aproape ca și cum s-ar fi aflat pe ieșindul de la fereastra 
camerei lui de acasă. Odată ce se gândi la asta, reuși să se ţină 
bine de cablu și înconjură cu pași mărunți baza steiului. 

După cinci minute, ajunse în vârful celei mai late culmi a 
muntelui, îndreptată către sud-sud-est și acoperită de movilițe 
chihlimbarii de licheni, mușchi, floare-de-colț și ochiul-boului 
alpin. Se întinse pe spate, respirând greu, în bătaia soarelui de 


VP - 67 


amiază. Ascensiunea fusese cu totul altfel decât atunci când îl 
ghidase un bărbat care parcursese acest traseu de treizeci de 
ori și care-i arătase la tot pasul unde să se sprijine cu mâna și cu 
piciorul. Urcarea aceasta fusese cea mai mare provocare fizică 
din viaţa lui. Trebuise să chibzuiască permanent, să evalueze 
permanent situaţia și să nu-și piardă credinţa, lucru care se 
dovedise dificil - deloc ușor de menținut. 

Pino bău lacom apă și gândi: Dar am izbutit. Am urcat singur 
pe drumul cel mai dificil. 

Fericit, mai încrezător în sine, mulțumi pentru această zi și 
pentru bucate și înfulecă apoi sandvișul pe care i-l pregătise 
fratele Bormio. Încântat să descopere și ștrudel în pachetul său, 
îl mâncă pe îndelete, savurând fiecare înghiţitură. Mai gustase el 
oare vreodată ceva atât de bun? 

Pino era somnoros și se întinse pe spate, cu ochii închiși și cu 
sentimentul că totul din acel loc etern de pe munte și din cer era 
așa cum trebuia să fie. 


2. 


Îl trezi ceața. 

Se uită la ceas, surprins că se făcuse deja ora două după- 
amiaza. Se înnorase. Nu vedea mai departe de nouăzeci de 
metri în jos. După ce îmbrăcă hanoracul, Pino se servi de poteci 
ale vânătorilor și ciobanilor, pentru a înainta către est și nord. 
După un ceas ajunse la marginea din spate a circului nordic de 
pe Groppera. 

După mai multe încercări, găsi un drum care cobora în 
căldarea cu pereți abrupți și merse apoi în zigzag până în locul 
unde făcuse cale întoarsă cu trei zile în urmă. Se opri și privi 
înapoi, de unde coborâse. După dificultăţile pe care le înfruntase 
mai devreme, nu era rău deloc. 

Dar lungul drum în jos până la Madesimo și de acolo iarăși în 
sus până la Motta îl slei de puteri. Când ajunse la Casa Alpina 
începea deja să se întunece. Părintele Re îl aștepta în holul din 
faţa sălii de mese, unde învățau băieții, iar aerul era încărcat de 
aroma copioasă a celei mai recente creaţii a fratelui Bormio. 


VP - 68 


— Ai întârziat, spuse părintele Re. Nu vreau să umbli pe 
coclauri noaptea. 

— Nici eu n-am vrut să cobor de pe munte noaptea, dare un 
drum lung, părinte, spuse Pino. Și apoi ascensiunea. A fost mai 
dificilă decât îmi aminteam eu. 

— Dar crezi că ai putea să o mai faci o dată? întrebă preotul. 

Pino se gândi la horn, la poteca îngustă dintre surpăturile 
provocate de avalanșe și la traversarea cu ajutorul cablului. Nu 
prea mai voia să le repete pe niciunele dintre ele, dar spuse: 

— Da. 

— Bine, spuse părintele Re. Foarte bine. 

— Părinte, de ce fac eu toate acestea? 

Preotul îl scrută și apoi spuse: 

— Încerc să te fac puternic. S-ar putea să ai nevoie de asta în 
următoarele luni. 

Pino ar fi vrut să-l întrebe de ce, dar părintele Re se întorsese 
deja cu spatele și plecase. 

După două zile, preotul îl trimise pe Pino pe traseul către Val 
di Lei care trecea prin Trecătoarea Îngerului. A doua zi exersă 
traversarea până la circul nordic și se cățără pe poteca de capre 
aproape până la marginea căldării. În a treia zi urcă pe drumul 
cel mai dificil, dar, fiindcă acum era mult mai încrezător în sine, 
îi trebui cu o oră mai puţin să ajungă la surpăturile provocate de 
avalanșe. 

Vremea rămase bună și la sfârșit de săptămână, în cele două 
zile pe care le petrecu luând noi lecţii de șofat. Ținând minte 
avertizarea părintelui Re, Pino și Ascari ocoliră de data aceasta 
șoseaua din Pasul Spluga și exersară pe serpentinele din jurul 
satului Madesimo. 

Duminică după-amiaza se întâlniră cu două fete din 
Campodolcino, pe care le cunoștea Ascari. Una era Titiana, 
prietena lui Ascari, cealaltă era Frederica, prietena Titianei. 
Aceasta era foarte timidă și abia dacă se uita la Pino, care și-ar 
fi dorit să o placă, dar continua să se gândească la Anna. Ştia că 
era o nebunie să se gândească la ea. Nu stătuseră decât trei 
minute de vorbă și nu o mai văzuse de aproape patru luni, în 
afară de aceasta îi trăsese clapa. Și totuși avea încredere că o 
va revedea. Anna devenise fantezia de care se agăța el, o 
poveste pe care și-o spunea ori de câte ori era singur sau 
nesigur de viitorul său. 


VP - 69 


În prima săptămână din octombrie 1943, după încă trei zile de 
ascensiuni dificile, Pino ajunse la Casa Alpina epuizat și lihnit. 
Mâncă două porții de „spaghetti Bormio” și bău câţiva litri de 
apă, înainte de a se simţi în stare să ridice capul și să-și plimbe 
privirea prin sala de mese. 

Erau de față aceiași băieți. Mimmo dirija o masă întreagă din 
celălalt capăt al încăperii. lar părintele Re se întreținea cu niște 
oaspeți, doi bărbaţi și o femeie. Bărbatul mai tânăr avea părul 
de culoarea nisipului. Cuprinsese cu un braț umerii unei femei 
cu faţa palidă și ochi negri, îngânduraţi. Bărbatul mai vârstnic 
era la costum, fără cravată, purta mustață și fuma. Tușea 
frecvent și bătea ușor cu degetele în tăblia mesei, atunci când 
vorbea preotul. 

Somnoros, Pino se întrebă cine erau. Nu era ceva neobișnuit 
să aibă vizitatori la Casa Alpina. Părinţii băieţilor veneau 
frecvent. Și mulţi drumeţi se refugiau aici pe timp de furtună. 
Dar cei trei nu erau drumeţi. Erau îmbrăcați în haine de oraș. 

Pino ar fi dat orice să meargă la culcare, dar știa că părintele 
Re ar fi fost nemulţumit. Incercă să-și adune puterile pentru 
studiu, când veni preotul la el și spuse: 

— Meriţi o zi de odihnă mâine. Și poţi să lași și studiul pe 
mâine. În regulă? 

Pino zâmbi și dădu din cap. Ulterior nu-și mai aminti cum 
reușise să-și găsească patul și să se vâre în el. 


3, 


Când se trezi în sfârșit, era ziua în amiaza mare și soarele 
bătea în fereastra de la capătul holului. Mimmo plecase. La fel și 
ceilalți băieți. Când se duse în sala de mese, o găsi pustie, cu 
excepţia celor trei oaspeţi care purtau în șoaptă o discuţie 
aprinsă în celălalt capăt al încăperii. 

— Nu mai putem aștepta, spunea bărbatul mai tânăr. Totul se 
duce de râpă. Cincizeci în Meina! Fac razii în Roma chiar în clipa 
de faţă! 

— Dar spuneai că suntem în siguranţă, zise femeia cu 
neliniște. 


VP - 70 


— Aici suntem în siguranţă, spuse bărbatul. Părintele Re este 
un om bun. 

— Dar cât timp? spuse bărbatul mai vârstnic și își aprinse 
iarăși o ţigară. 

Femeia observă că Pino se uita la ei și le făcu bărbaţilor semn 
să tacă. Fratele Bormio îi aduse lui Pino cafea, pâine și salam. 
Oaspeţii părăsiră încăperea, iar el nu se mai prea gândi la ei tot 
restul zilei, pe care și-l petrecu lângă foc, cu cărțile sale. 

Când Mimmo și băieții se întoarseră dintr-o lungă drumeţie, 
era aproape ora cinei, iar Pino se simţea odihnit și în formă, cum 
fusese toată viaţa lui. Indiferent de efortul fizic pe care-l făcea, 
cu uriașele cantităţi de mâncare pe care i le dădea fratele 
Bormio să se hrănească avea senzaţia că pe zi ce trece câștigă 
în greutate și masă musculară. 

— Pino? spuse părintele Re, în timp ce Mimmo și alți doi băieți 
așezau farfurii și tacâmuri pe masa lungă. 

Pino își puse cărțile deoparte și se ridică de pe scaun. 

— Părinte? 

— Vino după desert la mine, în capelă. 

Lucrul acesta îl nedumeri pe Pino. Capela era rareori folosită 
pentru altceva decât o mică slujbă duminicală, ţinută de regulă 
în zori. Dar își alungă curiozitatea, stătu și glumi cu Mimmo și 
ceilalți băieţi și apoi îi captivă cu relatarea primejdiilor de pe 
drumul dificil către Groppera. 

— Un pas greșit și totul s-a sfârșit, spuse Pino. 

— Eu aș reuși, se lăudă Mimmo. 

— Fă tracţiuni, flotări și genuflexiuni și pun pariu că reușești. 

Provocarea îl ațâţă pe Mimmo, ca de altfel toate provocările, 
iar Pino știu că fratele său va deveni un fanatic al tracţiunilor, 
flotărilor și genuflexiunilor. 

După ce se strânse masa, Mimmo îl întrebă pe Pino dacă voia 
să joace cărţi. Pino se scuză, spunând că se duce în capelă să 
stea de vorbă cu părintele Re. 

— Despre ce? întrebă Mimmo. 

— Am să aflu, răspunse Pino și își luă din cuierul de la intrare 
o căciulă de lână. 

Și-o puse pe cap și ieși afară în noapte. 


VP -71 


4. 


Temperatura scăzuse sub pragul de îngheţ. Deasupra lui Pino 
strălucea un sfert de lună, iar stelele ardeau ca niște petarde. 
Un vânt din nord îi pișcă obrajii, ca o primă aluzie la iarnă, în 
timp ce se îndrepta spre capela în spatele căreia creștea un pâlc 
de brazi pe marginea platoului. 

Când apăsă clanța de la ușa capelei și intră, văzu patru 
lumânări arzând. Părintele Re stătea îngenuncheat într-o strană 
și se ruga cu fruntea plecată. Pino închise silențios ușa capelei și 
luă loc. După câteva clipe, preotul își făcu semnul crucii, se 
ridică în picioare sprijinindu-se în baston, veni șontăâcăind spre 
Pino și se așeză lângă el. 

— Crezi că poţi să parcurgi în întuneric mare parte din traseul 
nordic către Val di Lei? întrebă părintele Re. Cu luna ca singură 
sursă de lumină? 

Pino stătu să se gândească și apoi spuse: 

— Peretele circului nu, dar tot restul cred că da. 

— Cât timp în plus ţi-ar trebui? 

— Poate o oră. De ce? 

Părintele Re inspiră adânc și spuse: 

— M-am rugat pentru un răspuns la această întrebare, Pino. O 
parte din mine ar vrea să nu te lase să știi, să nu complicăm 
lucrurile, să te concentrezi asupra sarcinii tale și nimic mai mult. 
Dar Dumnezeu nu ne face viaţa simplă, nu-i așa? Nu putem să 
nu spunem nimic. Nu putem să nu facem nimic. 

Pino era derutat. 

— Părinte? 

— Cei trei de la cină. Ai stat de vorbă cu ei? 

— Nu, spuse Pino, dar i-am auzit zicând ceva despre Meina. 

Chipul părintelui Re deveni sumbru, îndurerat. 

— Acum două săptămâni se ascundeau într-un hotel din 
Meina peste cincizeci de evrei. Colonelul Rauff, șeful 
Gestapoului din Milano, a trimis după ei trupe SS. l-au găsit pe 
evrei, i-au legat de mâini și de picioare și i-au aruncat în Lacul 
Maggiore, unde i-au împușcat cu mitralierele. 

Lui Pino i se strânse stomacul. 

— Ce? De ce? 

— Pentru că erau evrei. 


VP- 72 


Pino știa că Hitler îi ura pe evrei. Cunoscuse și italieni cărora 
nu le plăceau evreii și care spuneau despre ei lucruri 
denigratoare. Dar să-i ucizi cu sânge rece? Doar pentru religia 
lor? Depășea orice barbarie. 

— Pur și simplu nu înţeleg. 

— Nici eu, Pino. Dar acum e limpede că evreii italieni sunt în 
mare pericol. Am vorbit azi-dimineaţă la telefon cu cardinalul 
Schuster despre acest lucru. 

Părintele Re îi relată spusele acestuia, cum că naziștii, după 
masacrul de la Meina, îi extorcaseră pe evreii rămași în ghetoul 
din Roma, cerându-le să plătească în decurs de treizeci și șase 
de ore cincizeci de kilograme de aur în schimbul siguranţei lor. 
Evreii obţinuseră aurul din propriile lor rezerve, precum și de la 
numeroși catolici. Dar, după predarea acestei comori, nemţii 
descinseseră în sinagogă și găsiseră o listă cu toți evreii din 
Roma. 

Preotul se întrerupse, cu o expresie suferindă, și apoi zise: 

— Cardinalul Schuster spune că naziștii au adus trupe 
speciale SS, care să-i vâneze pe evreii de pe acea listă. 

— Și ce să facă? întrebă Pino. 

— Să-i ucidă. Pe toţi. 

Până în acel moment, Pino nu și-ar fi putut imagina în ruptul 
capului așa ceva. 

— Dar este... diabolic. 

— Este diabolic, spuse părintele Re. 

— De unde știe cardinalul Schuster toate acestea? 

— De la papă, spuse părintele Re. Sfântul Părinte i-a spus 
cardinalului Schuster că ambasadorul german la Vatican i-a 
comunicat acest lucru. 

— Dar papa nu-i poate opri? Nu poate spune lumii? 

Părintele Re își plecă privirea și își frânse mâinile. 

— Sfântul părinte și Vaticanul sunt înconjurați de tancuri și 
trupe SS, Pino. Să spună papa acum ceva ar fi sinucidere curată 
și ar însemna invadarea și distrugerea Vaticanului. Dar a vorbit 
în secret cu toţi cardinalii săi. Prin intermediul lor le-a transmis 
tuturor catolicilor din Italia ordinul verbal de a-i primi pe toţi cei 
aflaţi în căutarea unui refugiu împotriva naziștilor. Ni se cere să-i 
ascundem pe evrei și, dacă putem, să-i ajutăm să fugă. 

Pino simţi cum începe să-i bată inima mai repede. 

— Să fugă unde? 


VP-73 


Părintele Re înălță privirea. 

— Ai fost vreodată până în capătul Văii Leilor, de cealaltă 
parte a muntelui Groppera, dincolo de lac? 

— Nu. 

— Acolo există un triunghi de pădure deasă, spuse preotul. 
Primele două sute de metri de copaci și pământ din interiorul 
acelui triunghi aparțin Italiei. Dar de acolo Italia se îngustează, 
până devine un punct, iar pământul din jur e Elveţia, zonă 
neutră, sigură. 

Pino privea acum într-o lumină nouă exerciţiile sale din 
ultimele săptămâni și se simţea emoţionat, pentru că i se 
încredința un scop nou. 

— Vreţi să-i conduc, părinte? întrebă Pino. Pe cei trei evrei? 

— Trei dintre copiii lui Dumnezeu, pe care El îi iubește, spuse 
părintele Re. Vrei să-i ajuţi? 

— Sigur că da. 

Preotul își așeză o mână pe umărul lui Pino. 

— Vreau să înţelegi că-ţi vei risca viaţa. După noile legi ale 
nemților, să-l ajuţi pe un evreu e un act de trădare, care se 
pedepsește cu moartea. Dacă te prind, e foarte probabil să te 
execute. 

Pino înghiţi în sec, cutremurat, dar îl privi apoi pe părintele Re 
și spuse: 

— Dar dumneavoastră nu vă riscaţi viaţa, doar primindu-i aici 
în Casa Alpina? 

— Și vieţile băieţilor, spuse preotul cu o mină gravă. Dar 
trebuie să-i ajutăm pe toţi cei care se refugiază din calea 
nemților. Papa gândește așa. Cardinalul Schuster gândește așa. 
Eu gândesc așa. 

— Și eu, părinte, spuse Pino, emoţionat cum nu mai fusese 
niciodată, de parcă ar fi fost pe cale de a îndrepta un mare rău. 

— Bine, spuse părintele Re, cu ochii sclipind. Am avut credinţa 
că vei vrea să ajuţi. 

— Vreau, spuse Pino cu convingere. Ar fi bine să mă duc acum 
la culcare. 

— Te trezesc la două și un sfert. Fratele Bormio vă servește 
masa la două și jumătate. La ora trei, plecați. 

Pino părăsi capela cu credinţa că fusese un puști când intrase 
în ea și că acum, când ieșea de-acolo, era decis să devină 


VP - 74 


bărbat. Îl speria pedeapsa pentru ajutorul acordat evreilor, dar 
era oricum decis să-i ajute. 

Zăbovi puţin în faţa Casei Alpina înainte de a intra și de a privi 
lung către nord-est, peste flancul muntelui Groppera, înțelegând 
că acum purta răspunderea pentru trei vieţi. Cuplul cel tânăr. 
Fumătorul. Toţi trei depindeau de el în această ultimă etapă a 
fugii lor. 

Pino privi în sus, dincolo de piscul masiv care se contura în 
lumina lunii, către stele și neantul de dincolo de ele. 

— Doamne Dumnezeule, șopti. Ajută-mă! 


Capitolul opt 


1. 


Pino era treaz și îmbrăcat cu zece minute înainte ca părintele 
Re să vină să-l trezească. Fratele Bormio pregătise terci de ovăz 
cu seminţe de pin și zahăr și așezase pe masă mezeluri uscate 
și brânzeturi. Fumătorul și cuplul mai tânăr mâncau deja, când 
părintele Re veni la ei și-și puse mâinile pe umerii lui Pino. 

— El e călăuza voastră, Pino, spuse preotul. Cunoaște drumul. 

— Așa tânăr, spuse fumătorul. Nu aveţi pe cineva mai în 
vârstă? 

— Pino are foarte multă experiență și cunoaște munţii, 
îndeosebi acest munte, spuse părintele Re. Am mare încredere 
că o să vă conducă acolo unde doriţi să ajungeţi. Sau vă găsiţi o 
altă călăuză. Dar vă atrag atenţia asupra unui lucru: există 
călăuze care o să vă ia banii și după aceea o să vă predea 
oricum nemților. Noi nu ne dorim altceva decât să ajungeţi în 
siguranţă. 

— Mergem cu Pino, spuse bărbatul mai tânăr, iar femeia dădu 
din cap. 

Cel vârstnic, fumătorul, nu era convins. 

— Cum vă cheamă? întrebă Pino și dădu mâna cu bărbatul 
mai tânăr. 

— Spuneţi-vă numele care vi s-au dat, spuse părintele Re. 
Cele din acte. 


VP -75 


Femeia spuse: 

— Maria. 

— Ricardo, spuse soțul ei. 

— Luigi, răspunse fumătorul. 

Pino luă loc și mâncă împreună cu ei. „Maria” era timidă la 
vorbă, dar amuzantă. „Ricardo” fusese profesor în Genova. 
„Luigi” era un negustor de trabucuri din Roma. La un moment 
dat, Pino aruncă o privire sub masă și constată că niciunul dintre 
ei nu era încălţat cu ghete, dar pantofii lor păreau suficient de 
trainici. 

— E un drum primejdios? întrebă Maria. 

— Dacă faceţi ce spun eu, totul va fi bine, răspunse Pino. În 
cinci minute? 

Dădură din cap. Pino se ridică să strângă farfuriile. | le duse 
părintelui Re și spuse în șoaptă: 

— Părinte, nu ar fi mai ușor pentru ei dacă i-aș conduce prin 
Trecătoarea îngerului către Val di Lei? 

— Ar fi mai ușor, spuse părintele Re. Dar am fost pe drumul 
acela abia acum câteva săptămâni și nu vreau să atrag atenţia. 

— Nu înţeleg, spuse Pino. Cine a fost pe drumul acela? 

— Giovanni Barbareschi, seminaristul, răspunse părintele Re. 
Înainte să vii tu de la Milano, am avut aici un alt cuplu fugar, cu 
fetița lor. Barbareschi și cu mine ne-am făcut un plan. El a 
condus familia împreună cu douăzeci de băieţi, printre care și 
Mimmo, prin Trecătoarea Îngerului către Val di Lei, într-o 
drumeţie de o zi. S-au oprit să mănânce undeva între capătul 
lacului și pădure. Douăzeci și patru de oameni au intrat în 
pădure, douăzeci și unu au ieșit din ea. 

— Nimeni n-ar fi observat diferența, spuse Pino apreciativ. Mai 
ales dacă ar fi văzut grupul de la mare distanţă. 

Părintele Re dădu din cap. 

— Exact așa ne-am gândit și noi, dar nu e practic să trimiţi la 
drum un grup atât de mare, îndeosebi acum, când vine iarna. 

— E bine să fie mai mic, spuse Pino și aruncă o privire peste 
umăr. Părinte, eu am să fac tot ce pot ca să-i feresc, dar există o 
mulțime de locuri în care vom fi expuși. 

— Inclusiv în Val di Lei, pe toată lungimea ei, ceea ce va fi 
pentru tine deosebit de primejdios, pentru că vei fi expus pe o 
bucată din drumul de întoarcere. Dar atâta timp cât nemţii 


VP - 76 


patrulează pe drumurile din trecătoare și nu folosesc avioane 
pentru a supraveghea frontiera, ar trebui să fii în siguranţă. 

Părintele Re îl surprinse pe Pino cu o îmbrăţișare. 

— Dumnezeu să-ţi călăuzească fiecare pas, fiule. 

Fratele Bormio îl ajută pe Pino să-și urce rucsacul în spinare. 
Patru litri de apă. Patru litri de ceai îndulcit. Hrană. Coardă. 
Hartă topografică. Hanoracul. Un pulover de lână și o căciulă. 
Chibrituri și feștilă, ca să facă foc într-un mic bidon de oțel. O 
lampă mică de miner, umplută cu carbid. Un cuţit. O secure 
mică. 

Totul laolaltă cântărea douăzeci, poate douăzeci și cinci de 
kilograme, dar Pino urcase cu greutate în spinare încă din prima 
zi de când sosise la Casa Alpina. Era normal pentru el și se gândi 
că tocmai aceasta fusese intenţia părintelui Re. Bineînţeles că 
aceasta îi fusese intenţia; preotul plănuise probabil de 
săptămâni de zile toate acestea. 

— Să mergem, spuse Pino. 


2. 


Cei patru ieșiră afară, în noaptea răcoroasă de toamnă. Era 
senin, luna era încă sus pe cer și arunca dinspre sud o lumină 
slabă pe flancul vestic al muntelui Groppera. Pino îi conduse 
întâi pe drumul de ţară, doar pentru a-i scoate din bătaia 
felinarului cu gaz din dreptul școlii. Apoi îi puse să stea pe loc, 
ca să li se obișnuiască ochii cu întunericul. 

— Vorbim în șoaptă de-acum încolo, spuse Pino cu glas scăzut 
și arătă în sus, către munte. Sunt locuri acolo de unde 
zgomotele răsună până departe, așa că vom fi discreţi, vom 
tăcea mălc, înțelegeţi? 

Îi văzu dând din cap. Luigi aprinse un chibrit, ca să fumeze. 

Pino se enervă, dar apoi își dădu seama că trebuia să preia 
controlul. Veni cu pas mare lângă fumător și șuieră: 

— Stingeţi-l! O flacără poate fi văzută de la sute de metri, mai 
ales cu un binoclu. 

— Trebuie să fumez, spuse Luigi. Mă calmează. 

— Doar când vă spun eu. Altfel vă întoarceți și vă căutați o 
altă călăuză și eu mă duc doar cu ei. 


VP - 77 


Luigi trase un ultim fum, aruncă ţigara și o strivi cu pantoful. 

— Condu-ne, spuse scârbit. 

Pino le spuse să se bizuie pe vederea lor periferică și-i 
conduse în lumina slabă peste platou către nord, înconjurând 
baza muntelui, până în locul în care aceasta se îngusta într-o 
potecă de vreo cincizeci de centimetri lăţime, care tăia lateral 
mai mulţi pereţi abrupți. Desfășură coarda și legă în ea patru 
laturi pentru talie, cu o distanță de câte trei metri între ele. 

— Chiar și cu coarda, vreau să mergeţi ţinându-vă cu mâna 
dreaptă de perete sau de orice arbust care crește din el, spuse 
Pino. Dacă simţiţi ceva de apucat, de exemplu un puiet, 
verificaţi întâi dacă vă ţine greutatea. Dar cel mai bine e să 
puneţi mâinile și picioarele acolo unde le pun eu. Știu că e 
întuneric, dar o să vă daţi seama ce fac după silueta mea. 

— Eu vin după tine, spuse Ricardo. Tu, Maria, vii în spatele 
meu. 

— Eşti sigur? spuse Maria. Pino? 

— Ricardo, poţi să-ți ajuţi soţia mai bine din spate, dacă o lași 
pe ea să fie a treia în rând, iar Luigi să vină în spatele meu. 

Lucrul acesta îl enervă pe Ricardo. Ridică glasul: 

— Dareu... 

— E mai sigur pentru ea și pentru noi toţi, dacă cei mai 
puternici sunt la capetele corzii, insistă Pino. Sau știi mai multe 
decât mine despre munţii aceștia și despre cățărat? 

— Fă ce spune el, zise Maria. Cei mai puternici în faţă și în 
spate. 

Pino observă că-l pusese în încurcătură pe Ricardo, care era, 
pe de-o parte, iritat de faptul că un băiat de șaptesprezece ani îi 
dădea lui ordine și, pe de altă parte, flatat că era considerat cel 
mai puternic. 

— Bine, spuse Ricardo. Eu am să fiu ancora. 

— Perfectto, zise Pino, după ce fiecare se vârâse în lațul său 
pentru talie. 

Își puse mâna dreaptă, înmănușată, pe peretele de stâncă și 
porni. Deși drumul era aproape în tot locul suficient de lat 
pentru un mers normal, Pino și-l imagină cu cincisprezece 
centimetri mai îngust în stânga sa și înaintă foarte aproape de 
perete. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era ca unul 
dintre ei să alunece de pe potecă. Ar putea avea noroc, și 
greutatea celorlalţi trei ar fi suficientă ca să rămână toţi pe 


VP - 78 


coasta muntelui. Sau ar putea avea ghinion, și un al doilea ar 
aluneca și apoi un al treilea. Panta de dedesubtul lor avea un 
unghi de înclinare de aproape patruzeci de grade. Pietrele 
ascuţite și tufărișul alpin i-ar ciopârţi, dacă s-ar da cu toţii de-a 
berbeleacul. 

Pino îi conducea cu pași de pisică, supli, prudenţi, ușori și 
siguri. Merseră fără mari incidente aproape o oră, până ajunseră 
deasupra satului Madesimo, iar Luigi începu să tușească și să 
scuipe. Pino se văzu nevoit să stea pe loc. 

— Signore, șopti Pino, știu că nu vă puteţi abţine, dar tușiţi în 
îndoitura cotului, dacă altfel nu se poate. Satul e chiar 
dedesubtul nostru și nu vrem să riscăm să ne audă cine nu 
trebuie. 

Negustorul de trabucuri șopti: 

— Cât mai e? 

— Distanţa nu contează. Gândiţi-vă doar la următorul 
dumneavoastră pas. 

După cinci sute de metri, pantele pe care le traversau erau 
mai puţin înclinate, iar poteca mai puţin dificilă la mers. 

— Asta a fost partea cea mai grea? întrebă Luigi. 

— Asta a fost partea cea mai ușoară, spuse Pino. 

— Ce? exclamă Maria ușor speriată. 

— Glumesc, spuse Pino. Asta a fost partea cea mai grea. 


3, 


Când se iviră zorile, urcau pe pășunile alpine aflate sus, 
deasupra satului Madesimo. larba de munte, care-l dusese pe 
Pino cu gândul la părul Annei, își pierduse de pe-acum seminţele 
și era pe moarte. Pino privi înapoia sa și dincolo de vale, la 
masivul colțuros care se înălța pe cealaltă parte. Se întrebă 
dacă era posibil ca acolo, la înălțimea aceea, să fie soldați 
germani care să supravegheze cu binocluri muntele Groppera. 
Se gândi că era puţin probabil, totuși îi conduse pe ceilalți trei 
către marginea pășunilor, unde urcară la umbra copacilor, până 
când acestora le luară locul pietre și arbuști răzleţi de ienupăr, 
care nu le ofereau acoperire. 


VP - 79 


— Acum va trebui să mergem mai repede, spuse Pino. Cu 
soarele în spatele piscului, sus în căldare sunt umbre care ne 
vor ajuta. Dar soarele va bate curând asupra noastră. 

Când coborâră în depresiunea circului nordic, Ricardo și Maria 
ținură pasul cu Pino. Dar Luigi, fumătorul, rămânea în urmă, cu 
sudoarea curgându-i pe față și pieptul înălțându-i-se, respirând 
greu aerul rarefiat. Pino trebui să se întoarcă de două ori după 
el, când traversară câmpuri de bolovani aduși de ghețari, 
mergând pe vechiul drum care ducea către contrapantă. 

Pino și perechea mai tânără făcură o pauză și-l așteptară pe 
negustorul de trabucuri, care tușea, scuipa și se deplasa cu 
viteza melcului. Duhnea a tutun, când se întinse gemând lângă 
Pino, pe o stâncă teșită. 

Pino scoase din rucsac ceai îndulcit, păstramă și pâine. Luigi 
își devoră porția. La fel și cuplul cel tânăr. Pino aşteptă să 
termine ei de mâncat și abia după aceea bău și îmbucă și el 
câte ceva. Trebuia să-și păstreze provizii pentru drumul de 
întoarcere. 

— Și acum încotro? întrebă Luigi, de parcă abia acum ar fi 
înregistrat împrejurimile. 

Pino le arătă poteca de capre, care urca versantul într-o serie 
de zigzaguri ascuţite și abrupte. 

Bărbatului îi căzu faţa. 

— Eu nu pot să urc pe-acolo. 

— Ba da, puteţi, spuse Pino. Faceţi doar ce fac eu. 

Luigi ridică mâinile. 

— Nu. Nu pot. Nu vreau. Pe mine mă lăsaţi aici. Oricum o să 
vină moartea după mine mai devreme sau mai târziu, indiferent 
ce fac eu ca s-o opresc. 

O clipă, Pino nu știu ce să facă. Apoi spuse: 

— Cine zice că o să muriţi? 

— Naziștii, răspunse fumătorul tușind și gesticulând în sus, 
către cărare. Și drumul acela îmi spune că Dumnezeu mă vrea 
mort mai devreme, nu mai târziu. Dar eu n-am de gând să mă 
caţăr acolo, să cad și să mă izbesc de stânci în ultimele mele 
momente. Am să șed, am să fumez și am să aștept să vină 
moartea să mă ia de aici. Locul ăsta e foarte bun. 

— Ba nu, o să veniţi cu noi, spuse Pino. 

— Nu vin, spuse Luigi cu fermitate. 

Pino înghiţi în sec și apoi zise: 


VP - 80 


— Părintele Re mi-a cerut să vă conduc până în Val di Lei. Ar fi 
foarte nemulțumit dacă v-aș abandona, așa că veniţi. Cu mine. 

— Nu mă poți obliga să merg, băiete, spuse Luigi. 

— Ba da, pot, replică Pino și se duse la el furios și cu pași 
grăbiţi, și am să vă oblig. 

Se înălța ameninţător deasupra fumătorului, care căscă ochii. 
Deși nu avea decât șaptesprezece ani, Pino era mult mai înalt 
decât Luigi. Toate acestea se citiră pe faţa negustorului de 
trabucuri, care se schimonosi de spaimă, când aruncă iarăși o 
privire către versanţii abrupți ai circului. 

— Nu înţelegi? spuse Luigi pe tonul unui învins. Pur și simplu 
nu pot. Nu cred că am să izbutesc... 

— Eu cred, spuse Pino, încercând să-și facă glasul să sune mai 
dogit. 

— Poftim? 

— Ba nu, spuse Pino, eu vă promit că veţi ajunge în vârf și 
dincolo, în Val di Lei, și de-ar trebui să vă car eu în spinare. 

Expresia dârză a lui Pino păru să-l convingă pe Luigi. Cu 
buzele tremurând spuse: 

— Îmi promiţi? 

— Vă promit, zise Pino și-i scutură mâna. 

Îi puse iarăşi să se lege cu coarda, avându-l pe Luigi în 
spatele lui, urmat de Maria și de soțul ei. 

— Ești sigur că n-am să cad? întrebă negustorul de trabucuri, 
vizibil îngrozit. N-am făcut în viața mea așa ceva. Eu am... am 
trăit întotdeauna la Roma. 

Pino se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Bine, înseamnă că v-aţi căţărat pe ruinele romane? 

— Da, dar... 

— Dar pe treptele acelea abrupte și înguste din Colloseum? 

Luigi dădu din cap. 

— De multe ori. 

— Aici nu e mai rău decât acolo. 

— Ba da. 

— Ba nu, spuse Pino. Imaginaţi-vă că sunteţi în Colosseum și 
umblaţi în zigzag peste scaunele și treptele acelea. Va fi bine. 

Luigi părea sceptic, dar nu opuse rezistenţă corzii, când Pino 
porni la drum. Pino îl tachina întruna pe fumător, spunându-i că-i 
va da voie să fumeze două ţigări când va ajunge în vârf și 


VP - 81 


sfătuindu-l ca, atâta timp cât urcau, să urmărească panta cu 
degetele mâinii dinspre fața muntelui. 

— Nu vă grăbiţi, spuse. Priviţi înainte, nu în jos. 

Când drumul deveni anevoios și peretele aproape 
perpendicular, Pino îi distrase lui Luigi atenţia istorisindu-i cum 
supravieţuiseră el și fratele lui primei nopţi de bombardamente 
din Milano și cum ajunseseră acasă și-i găsiseră pe toţi ceilalţi 
cântând. 

— Tatăl tău e un om înțelept, spuse negustorul de trabucuri. 
Muzică. Vin. Un trabuc. Micile delicii ale vieţii ne ajută să 
supravieţuim unor lucruri pe care mintea nu le poate cuprinde. 

— Am impresia că meditaţi mult în magazinul dumneavoastră, 
spuse Pino și își șterse sudoarea de pe ochi. 

Luigi râse. 

— Meditez mult. Vorbesc mult. Citesc mult. Este... zise, iar din 
glasul său dispăru orice urmă de voioșie. A fost casa mea. 


4. 


Ajunseseră deja foarte sus pe peretele circului și cea mai 
dificilă parte a ascensiunii era chiar în faţa lor, acolo unde 
cărarea o lua brusc doi metri în dreapta și apoi trei în stânga, 
într-o despicătură din fața muntelui, sub care se deschidea o 
râpă. Provocarea era de natură psihologică, deoarece cărarea 
care traversa despicătură era suficient de lată. Dar hăul de 
treizeci de metri care se căsca lângă cărare ar fi putut zdruncina 
încrederea oricărui alpinist experimentat, dacă ar fi privit mai 
lung în el. 

Pino se hotărî să nu-i avertizeze și spuse: 

— Povestiţi-mi despre magazinul dumneavoastră. 

— Ah, era un loc splendid, spuse Luigi. Chiar în Piazza di 
Spagna, la piciorul Treptelor Spaniole. Cunoști zona? 

— Am vizitat Treptele Spaniole, spuse Pino, mulţumit că Luigi 
nu ezitase să-l urmeze. E un cartier select, cu multe magazine 
elegante. 

— Un loc minunat pentru afaceri, spuse Luigi. 

Pino trecu de vârful V-ului. El și fumătorul se aflau acum de o 
parte și de cealaltă a despicăturii. Dacă Luigi avea să privească 


VP - 82 


în jos, acum era momentul. Când Pino îl văzu întorcând capul 
pentru a face exact acest lucru, îi spuse: 

— Descrieţi-mi magazinul dumneavoastră. 

Privirea lui Luigi o întâlni pe a lui Pino. 

— Podea și tejghele din lemn uleiat, spuse Luigi chicotind și 
luând colţul cu ușurință. Scaune de piele, cu ciucuri. Și un 
humidor octogonal pe care l-am proiectat împreună cu răposata 
mea soţie. 

— Pun pariu că mirosea bine în magazin. 

— Minunat. Aveam trabucuri și tutunuri din toată lumea. Și 
levânţică uscată, mentă și sen-sen. Și coniac fin pentru clienții 
preferaţi. Aveam atâţia clienţi buni și fideli. De fapt erau 
prietenii mei. Până nu demult, magazinul a fost ca un club. Până 
și jegurile de nemți veneau să cumpere de la mine. 

Trecuseră cu toţii de despicătură și urcau acum din nou oblic 
către marginea circului. 

— Povestiţi-mi despre soţia dumneavoastră, spuse Pino. 

Câteva clipe se lăsă tăcerea în spatele lui și Pino simți 
rezistenţă în coardă, înainte ca Luigi să spună: 

— Ruth a mea a fost cea mai frumoasă femeie pe care am 
întâlnit-o eu vreodată. Ne-am cunoscut la sinagogă, când aveam 
doisprezece ani. De ce m-a ales ea pe mine n-am să aflu 
niciodată, dar m-a ales. S-a dovedit că nu puteam avea copii, 
dar am petrecut douăzeci de ani minunați împreună, înainte ca 
ea să se îmbolnăvească și să se simtă tot mai rău de la o zi la 
alta. Medicii au spus că aparatul ei digestiv funcţiona anapoda și 
n-au avut ce să-i mai facă după ce ea s-a otrăvit. 

Pino își aminti cu strângere de inimă de doamna Beltramini și 
se întrebă ce mai făcea ea, ce mai făceau Carletto și tatăl său. 

— Îmi pare rău, spuse Pino, căţărându-se peste margine. 

— Au trecut șase ani de atunci, spuse Luigi, în timp ce Pino îl 
ajuta să urce, după care îi ajută și pe ceilalţi doi. Și nu trece 
ceas în care să nu mă gândesc la ea. 

Pino îl bătu pe spate pe negustorul de trabucuri și zâmbi larg. 

— Aţi izbutit. Am ajuns în vârf. 

— Ce? spuse Luigi, privind împrejur cu ochii căscați de mirare. 
Asta a fost tot? 

— Asta a fost tot, spuse Pino. 

— N-a fost chiar așa de rău, spuse Luigi și privi spre cer cu un 
sentiment de ușurare. 


VP - 83 


— V-am spus eu. Putem să ne odihnim acolo. Dar întâi vreau 
să vă arăt ceva. 

Îi conduse în locul de unde puteau privi de cealaltă parte a 
muntelui Groppera. 

— Bine aţi venit în Val di Lei, spuse. 

Aici, panta văii alpine era mai domoală decât versantul din 
față al muntelui și acoperită de arbuști alpini scunzi și pricăjiţi, 
ale căror frunze se colorau în ruginiu, portocaliu și galben. Jos, 
pe fundul văii, se vedea lacul cu același nume. Lat de nici două 
sute de metri și lung de poate opt sute de metri, lacul alpin se 
întindea de la sud la nord, către triunghiul de pădure pe care i-l 
descrisese părintele Re. 

Suprafața lacului era în mod normal albastră-argintie, dar 
astăzi reflecta și radia culorile aprinse ale toamnei. Dincolo de 
lac se înălța un bastion de piatră, care se întindea mult către 
sud, înspre Passo Angeloga și movila de pietre unde făcuse Pino 
cale întoarsă în prima lui zi de antrenament. Incepură să 
coboare pe o potecă de vânătoare, care urmărea cursul unui 
pârâu alimentat de zăpada înghețată care se menținea încă pe 
cele mai înalte piscuri. 

Am reușit, gândi Pino fericit și satisfăcut. Au ascultat de mine 
și i-am trecut muntele Groppera. 

— N-am fost niciodată într-un loc atât de frumos, spuse Maria 
când ajunseră la lac. E incredibil. E un sentiment de... 

— De libertate, spuse Ricardo. 

— Un moment preţios, spuse Luigi. 

— Am ajuns deja în Elveţia? întrebă Maria. 

— Aproape, spuse Pino. Intrăm în pădure și de acolo se ajunge 
la graniță. 

Pino nu mai fusese niciodată dincolo de lac, așa că intră în 
pădure cu oarecare teamă. Dar își aminti explicaţiile părintelui 
Re, cum să găsească poteca și, într-adevăr, curând o găsi. 

Crângul des de molizi și brazi era aproape ca un labirint. Aici 
aerul era mai răcoros, iar solul mai moale. Mergeau de aproape 
șase ore și jumătate, dar niciunul dintre ei nu părea obosit. 

Inima lui Pino începu să bată puţin mai repede la gândul că-i 
condusese pe acești oameni în Elveţia. li ajutase să fugă de... 

La trei metri înaintea lor, un bărbat solid și bărbos ieși de 
după un copac. Țintea către faţa lui Pino o pușcă de vânătoare 
cu două ţevi. 


VP - 84 


Capitolul nouă 


1. 


Îngrozit, Pino ridică mâinile. La fel făcură și cele trei persoane 
aflate în grija sa. 

— Vă rog... începu Pino. 

Bărbatul cu pușca mârâi: 

— Cine v-a trimis? 

— Părintele, se bâlbâi Pino. Părintele Re. 

Trecură câteva clipe, în care ochii bărbatului zvâcniră de la 
Pino la ceilalţi. Apoi lăsă pușca jos. 

— În vremurile astea trebuie să fim precauţi, nu-i așa? 

Pino lăsă mâinile jos, nesigur pe picioare și cu o senzaţie de 
greață. Picături reci de sudoare i se scurgeau pe spate. Nimeni 
nu-l mai ameninţase vreodată cu o armă. 

Luigi spuse: 

— Dumneavoastră ne veţi ajuta acum, s/ignore...? 

— Numele meu este Bergstrom, spuse bărbatul. Eu am să vă 
conduc de aici. 

— Încotro? întrebă Maria neliniștită. 

— Prin Trecătoarea Emet, până-n satul elveţian Innerferrera, 
spuse Bergstrom. Acolo veţi fi în siguranţă și ne putem gândi 
cum să călătoriți mai departe. 

Bergstrom dădu din cap către Pino: 

— Transmite-i salutări părintelui Re. 

— Sigur, promise Pino și se întoarse apoi către tovarășii săi de 
drum. Noroc! 

Maria îl îmbrăţișă. Ricardo îi strânse mâna. Luigi scoase din 
buzunar un mic tub metalic, cu capac înșurubat. l-l dădu lui 
Pino. 

— E cubanez, spuse. 

— Nu pot să-l accept. 

Luigi păru ofensat. 

— Crezi că nu știu cum m-ai momit să urc ultima bucată de 
drum? Un trabuc fin ca acesta e greu de procurat și mi-e greu să 
mă despart de el. 

— Vă mulţumesc, signore, spuse Pino zâmbind și luă trabucul. 

VP - 85 


Bergstrom îi spuse lui Pino: 

— Dacă nu te vede nimeni, ești în siguranţă. Ai grijă când ieși 
din pădure. Cercetează dealurile și valea înainte de a porni la 
drum. 

— Așa am să fac. 

— Atunci plecăm, spuse Bergstrom și se răsuci pe călcâie. 

Luigi îl bătu pe Pino pe spate și porni după Bergstrom. 

Ricardo îi adresă un zâmbet. Maria spuse: 

— Să ai o viaţă frumoasă, Pino. 

— Și voi. 

— Sper că nu va trebui să urcăm iarăși, îl auzi pe Luigi 
spunându-i lui Bergstrom, când dispărură printre copaci. 

— Una-i să urci, alta-i să cobori, replică Bergstrom. 

După aceea, Pino nu mai auzi decât trosnetul unei crengi, o 
piatră rostogolindu-se și apoi nimic, doar vântul printre brazi. 
Deși era bucuros, se întoarse și porni către Italia cu un 
sentiment ciudat și acut de singurătate. 

Făcu așa cum îl sfătuise Bergstrom. Se opri la marginea 
pădurii pentru a cerceta valea și culmile de deasupra sa. Când a 
fost absolut sigur că nu-l urmărea nimeni, porni la drum. După 
ceasul lui era deja aproape amiază. Mergea de aproape nouă 
ore și se simțea obosit. 

Părintele Re se gândise la acest lucru și-i spusese să nu care 
cumva să facă drumul de întoarcere în aceeași zi. Îi poruncise în 
schimb să urce către sud-vest, până la o stână veche, una dintre 
numeroasele stâne de pe acel munte, și să înnopteze acolo. Se 
va întoarce la Casa Alpina a doua zi dimineaţă, prin Madesimo. 

In timp ce străbătea Val di Lei spre sud, Pino se simțea bine și 
multumit. Reușiseră. Părintele Re și toţi ceilalți care-i ajutaseră 
pe refugiaţi să ajungă la Casa Alpina. Împreună salvaseră de la 
moarte trei oameni. Li se împotriviseră în secret naziștilor și 
învinseseră! 

Spre surprinderea lui, sentimentele care-l inundau îl făceau să 
se simtă mai puternic, învigorat. Se hotărî să nu rămână peste 
noapte la stână, ci să-și continue drumul până la Madesimo, să 
înnopteze la han și să-l revadă pe Alberto Ascari. Când aproape 
că ajunse pe creastă, se opri să-și odihnească picioarele și să 
mănânce ceva. 


VP - 86 


2. 


După ce isprăvi, privi înapoi către Val di Lei și remarcă patru 
siluete minuscule care se deplasau spre sud, de-a lungul terasei 
de piatră de deasupra lacului. Pino își umbri ochii pentru a le 
vedea mai bine. La început nu distinse nimic, dar după aceea 
observă că erau patru bărbați cu puști. 

| se strânse inima. Îl văzuseră intrând în pădure împreună cu 
trei persoane și ieșind singur? Erau nemți? De ce umblau pe 
coclauri? 

Pino nu avea răspunsuri la aceste întrebări, lucru care 
continuă să-l neliniștească și după ce bărbaţii dispărură din raza 
lui de vedere. Cobori pe potecile de capre și peste pășunile 
alpine până la Madesimo. Era aproape patru după-amiază când 
intră în sat. Un grup de băieţi, printre care și micul lui prieten 
Nicco, fiul hangiului, se juca nu departe de han. Când să intre și 
să întrebe de o cameră, Pino îl văzu pe Alberto Ascari venind 
grăbit spre el, în mod vizibil tulburat. 

— O ceată de partizani a fost aseară aici, spuse Ascari. Au zis 
că luptă împotriva nemților, dar au întrebat de evrei. 

— De evrei? spuse Pino și privi într-o parte, unde-l văzu pe 
Nicco așezat pe vine în iarba înaltă, ridicând ceva ce, de la 
distanța aceea de aproape patruzeci de metri, părea un ou 
mare. Ce le-ai zis? 

— Le-am zis că aici nu sunt evrei. De ce crezi că s-au... 

Nicco ţinea în mână oul și li-l arăta prietenilor să-i Oul se 
transformă într-un fulger de foc și lumină, cu o fracțiune de 
secundă înainte ca forţa exploziei să-l lovească pe Pino precum 
copita unui asin. 

Cât pe-aci să cadă, Pino își recăpătă echilibrul, amețit, derutat 
și nesigur cu privire la ceea ce se întâmplase. In pofida ţiuitului 
din urechi, îi auzi pe copii ţipând. Se duse la ei cu pași 
împleticiți. Băieţii care se aflaseră cel mai aproape de Nicco 
erau pe jos. Unul își pierduse un braț. Ochii celuilalt erau două 
orbite însângerate. O parte din faţa lui Nicco fusese spulberată, 
la fel și mare parte din braţul său drept. Sângele băltea și 
țâșnea în jurul băieţelului. 


VP - 87 


Scos din minţi, Pino îl ridică pe Nicco în brațe, îl văzu cum își 
dă ochii peste cap și fugi cu el spre han și spre părinţii lui, care 
dăduseră buzna afară. Pe băieţel îl apucară convulsiile. 

— Nu! urlă mama lui Nicco și își luă fiul în braţe. Băiețelul se 
mai scutură o dată și apoi se prăbuși mort în braţele ei. Nu! 
Nicco! Nicco! 

Uluit și îngrozit, Pino văzu cum cade în genunchi mama lui 
Nicco și, plângând în hohote, întinde pe jos corpul fiului său și-l 
acoperă cu al ei - de parcă ar fi fost un bebeluș în leagăn și ea 
s-ar apleca deasupra lui. Pino rămase multă vreme acolo, 
încremenit, martor al durerii ei. Când se uită în jos, constată că 
era mânjit cu sânge. Își plimbă privirea împrejur și observă cum 
vin în fugă alţi oameni din sat, să-i îngrijească pe ceilalţi copii, și 
cum hangiul stătea pierdut și se holba la soţia și la fiul lui mort. 

— Îmi pare rău, scânci Pino. Nu l-am putut salva. 

Cu glas mat, domnul Conte spuse: 

— Nu ești tu de vină, Pino. Partizanii de aseară au... Dar cine 
să lase o grenadă acolo unde...? 

Scutură din cap și adăugă cu glasul gâtuit: 

— Poţi să-l chemi pe părintele Re? Să binecuvânteze trupul 
băiatului meu. 

Deși se trezise cu noaptea-n cap și parcursese un traseu 
abrupt de aproape douăzeci și trei de kilometri, Pino era ferm 
decis să fugă tot drumul, de parcă numai picioarele și viteza l-ar 
fi putut despărţi de brutalitatea la care tocmai asistase. Dar 
mirosul de sânge din haine, amintirea vie a lui Nicco lăudându- 
se că schiază mai bine decât Pino și cea a fulgerului mistuitor 
care-i curmase băieţelului viața îl copleșiră pe la jumătatea 
drumului. Pino se opri, se aplecă în faţă și vomită. 

Plângând, parcurse cu pași împleticiţi tot restul drumului până 
la Motta, în timp ce lumina scădea și se însera. 


3, 


Când ajunse la Casa Alpina, Pino era pământiu la faţă și sleit 
de puteri. Părintele Re rămase șocat când îl văzu intrând în sala 
de mese pustie. 


VP - 88 


— Ti-am spus să rămâi... începu părintele Re, dar apoi îi văzu 
hainele mânjite cu sânge și se ridică greoi de pe scaun. Ce s-a 
întâmplat? Ai păţit ceva? 

— Da, părinte, spuse Pino și începu iarăși să plângă fără nicio 
sfială, în timp ce-i povesti preotului ce se întâmplase. De ce să 
facă cineva așa ceva? Să lase o grenadă? 

— Habar nu am, spuse părintele Re cu fața întunecată și se 
duse să-și ia haina. Dar prietenii noștri, cei pe care i-ai călăuzit? 

Amintirea lui Luigi, Ricardo și a Mariei dispărând în pădure 
părea ceva de demult. 

— l-am lăsat cu domnul Bergstrom. 

Preotul își îmbrăcă haina și își luă bastonul. 

— Asta e o binecuvântare, ceva pentru care să fim 
recunoscători. 

Pino îi mai povesti cum îi văzuse pe cei patru bărbaţi înarmaţi. 

— Dar ei nu te-au văzut pe tine? 

— Cred că nu, spuse Pino. 

Părintele Re întinse braţul și își așeză o mână pe umărul lui 
Pino. 

— Bravo! Ai făcut ce trebuia. 

Preotul plecă. Pino se așeză pe o bancă, la o masă goală din 
sală. Închise ochii și, cu capul plecat, îl revăzu pe Nicco fără faţă 
și fără braţ și pe băiatul care orbise și pe fetița moartă, care-și 
pierduse un braţ, din prima seară de bombardamente. Oricât s- 
ar fi străduit, nu-și putea alunga din minte aceste imagini. Se 
repetau la nesfârșit, până când avu senzaţia că-și pierde minţile. 

— Pino? spuse Mimmo după un timp. Ești bine? 

Pino deschise ochii și-l văzu pe fratele său stând ghemuit 
lângă el. 

Mimmo spuse: 

— Cineva zicea că a murit băieţelul hangiului și că s-ar putea 
să mai moară încă doi băieți. 

— L-am văzut, spuse Pino și-l pufni din nou plânsul. L-am ţinut 
în braţe. 

Fratele lui înmărmuri la vederea lacrimilor sale, dar apoi 
spuse: 

— Haide, Pino! Hai să te speli și să te culci. Să nu te vadă așa 
ceilalţi băieţi. Ei te admiră. 

Mimmo îl ajută să se ridice și-l conduse pe hol până la baie. 
Pino se dezbrăcă și șezu apoi multă vreme în apa călduţă, 


VP - 89 


ștergându-și absent sângele lui Nicco de pe mâini și de pe faţă. 
Nu părea real. Dar era. 

A doua zi dimineaţă pe la ora zece, părintele Re îl trezi 
scuturându-l cu blândeţe. Câteva clipe, Pino habar nu avu unde 
se afla. Apoi totul reveni cu atâta forţă, încât rămase iarăși fără 
suflare. 

— Ce fac soţii Conte? 

Preotul se întunecă la faţă. 

— E o lovitură cumplită pentru orice părinte să-și piardă un 
copil, în orice împrejurare. Dar așa... 

— Era un puști atât de haios, spuse Pino cu amărăciune. Nu e 
drept. 

— E o tragedie, spuse părintele Re. Ceilalţi doi băieţi vor 
supravieţui, dar nu vor mai fi niciodată la fel. 

Tăcură amândoi multă vreme. 

— Ce să facem, părinte? 

— Să avem credinţă, Pino. Să avem credinţă și să continuăm 
să facem ce e drept. În Madesimo mi s-a dat de știre că diseară 
vom avea la cină doi oaspeţi noi. Astăzi vreau să te odihnești. 
Mâine-dimineaţă va trebui să-i călăuzești. 


4. 


Deveni o rutină pe parcursul următoarelor săptămâni. O dată 
la câteva zile, doi, trei, uneori patru călători sunau la ușa Casei 
Alpina. Pino îi călăuzea în zori, suind muntele în lumina slabă a 
lunii și folosind lampa cu carbid doar atunci când era înnorat și 
luna acoperită. Pe drumul de întoarcere, după ce-i încredința lui 
Bergstrom pe oamenii aflaţi în grija sa, se ducea la stână. 

Era o construcţie rudimentară, cu o fundaţie de piatră, vârâtă 
în coasta muntelui, un acoperiș viu, care se sprijinea pe niște 
bușteni, și o ușă ţinută în balamale de piele. Înăuntru erau o 
saltea de paie și o sobă cu lemne, butuci și o secure. În nopţile 
acelea de la stână, în timp ce aţâţa focul, Pino se simţea singur. 
De multe ori încercă să se consoleze evocând amintirea Annei, 
dar tot ce-și mai amintea era scrâșnetul tramvaiului care intra în 
stație și-l împiedica să o mai vadă. 


VP - 90 


Atunci gândurile lui deveneau abstracte: fete și iubire. Spera 
să aibă parte de ambele în viaţă. Se întreba cum va fi iubita lui 
și dacă va iubi și ea munţii și dacă va ști să schieze, și își mai 
punea încă o sută de alte întrebări, ale căror răspunsuri erau în 
mod exasperant necunoscute. 

La începutul lui noiembrie, Pino îl ajută să fugă pe un pilot al 
Forţelor Aeriene Regale Britanice, doborât în timpul unui raid de 
bombardare a Genovei. După o săptămână îl ajută să ajungă la 
domnul Bergstrom pe un al doilea pilot doborât. Și aproape în 
fiecare zi soseau alţi și alţi evrei la Casa Alpina. 

În zilele întunecate din decembrie 1943, părintele Re începu 
să-și facă griji din pricina patrulelor naziste tot mai numeroase, 
care băteau șoseaua din Pasul Spluga. 

— Au început să intre la bănuieli, îi spuse lui Pino. Pe mulţi 
dintre evrei nu i-au găsit. Naziștii știu că cineva îi ajută pe evrei. 

— Alberto Ascari zice că s-au comis atrocități, părinte, spuse 
Pino. Naziștii au ucis preoți care-i ajutau pe evrei, l-au luat de la 
altar în timpul liturghiei. 

— Am auzit și noi asta, spuse preotul. Dar nu putem înceta să 
ne iubim aproapele, Pino, doar fiindcă ne temem. Dacă pierdem 
iubirea, am pierdut tot. Trebuie doar să fim mai iscusiți. 

A doua zi, părintele Re și un preot din Campodolcino veniră cu 
un plan ingenios. Se hotărâră să pună oameni să urmărească 
patrulele naziste de pe șoseaua din Pasul Spluga și apoi 
născociră un sistem de comunicaţii. 

Capela din spatele Casei Alpina avea un turn, înconjurat în 
interior de o platformă îngustă. De pe ea, prin niște obloane 
care se deschideau pe o latură a turnului, băieții puteau vedea 
nivelul superior al casei preotului din Campodolcino, aflată la un 
kilometru și jumătate dedesubt, și o fereastră în mod deosebit. 
Jaluzeaua din acea fereastră era coborâtă atunci când nemții 
patrulau în Pasul Spluga. Dacă era ridicată în timpul zilei, sau 
dacă noaptea era aprins un felinar în acea fereastră, fugarii 
puteau fi aduși în siguranţă sus la Motta, în care trase de boi, 
îngropaţi sub paie, ca să nu fie văzuţi. 

Când deveni evident că Pino nu-i putea călăuzi pe toţi evreii, 
piloţii doborâţi sau refugiații politic care veneau la Casa Alpina 
în căutarea unei căi spre libertate, începu să-i înveţe traseele pe 
câţiva dintre ceilalţi băieţi mai mari, printre care și pe Mimmo. 


VP - 91 


Ninsori mai abundente nu căzură până la mijlocul lui 
decembrie 1943. Dar atunci se făcu ger și începu să ningă des și 
din belșug. O zăpadă ușoară și fină ca pudra se adună în 
surpăturile și depresiunile din partea de sus a muntelui 
Groppera, crescând riscul unor avalanșe și blocând curând 
traseul preferat, cel nordic, către Val di Lei și Trecătoarea Emet, 
înspre Elveţia. 

Pentru că mulți dintre refugiaţi nici nu erau obișnuiți cu gerul 
și zăpada, nici nu aveau cea mai mică idee despre alpinism, 
părintele Re riscă și-i trimise pe Pino, Mimmo și ceilalți băieţi pe 
traseul mai ușor, cel sudic, prin Trecătoarea Ingerului. Incepură 
să care schiuri, cu piei de focă pentru urcat, pentru a-și scurta 
drumul de întoarcere. 

Cei doi fraţi părăsiră Casa Alpina în a treia săptămână din 
decembrie și se alăturară familiei lor în Rapallo, pentru a 
sărbători Crăciunul, întrebându-se dacă războiul se va sfârși 
curând. Familia Lella sperase ca Aliaţii să elibereze Italia până 
de Crăciun. Dar așa-numita Linie Gustav a nemților, cu 
cazemate de beton, baraje antitanc și alte fortificaţii, rezista de 
la Monte Cassino până în est, la Marea Adriatică. 

Înaintarea Aliaților fusese întreruptă. 


5, 


Pe drumul de întoarcere în Alpi, Pino și Mimmo trecură cu 
trenul prin Milano. Abia dacă mai recunoscură unele zone din 
oraș. Când sosi de data aceasta la Casa Alpina, Pino era mai 
mult decât fericit să-și petreacă iarna la munte. 

El și Mimmo erau pasionaţi de schi și deveniseră adevăraţi 
experţi. Foloseau piei de focă pentru a urca pantele de deasupra 
școlii și coborau în linie dreaptă prin zăpada adâncă și pufoasă, 
care căzuse în scurta perioadă cât fuseseră plecaţi. Amândurora 
le plăceau viteza și fiorul schiatului, dar pentru Pino era mai 
mult decât o aventură. Să coboare muntele ca săgeata era 
aproape ca și cum ar fi zburat. Era o pasăre pe schiuri. li 
încălzea sufletul. Nimic nu-i dădea o asemenea senzație de 
libertate. 


VP - 92 


Pino adormea seara obosit și fericit, cu tot corpul dureros, dar 
abia așteptând să o ia de la capăt a doua zi. 

Alberto Ascari și prietena lui, Titiana, se hotărâră să 
organizeze o petrecere de Revelion la hanul din Madesimo al 
soților Conte. Pentru că numărul refugiaților scăzuse în 
săptămâna sărbătorilor, părintele Re îi acordă lui Pino 
permisiunea de a merge la petrecere. 

Bucuros, Pino își unse ghetele cu ulei, îmbrăcă cele mai bune 
haine ale lui și cobori în Madesimo pe o fulguială care făcea ca 
totul să pară nou și magic. Ascari și Titiana aproape isprăviseră 
de decorat sala, când sosi Pino. Stătu o vreme cu soţii Conte, 
care erau încă îndureraţi de pierderea fiului lor, dar în același 
timp bucuroși de mușterii și de faptul că petrecerea îi mai 
distrăgea de la griji. 

Și ce petrecere grozavă era! Veniseră de două ori mai multe 
fete decât băieţi, iar Pino dansă aproape toată seara. Mâncarea 
era delicioasă: speck, gnocchi, mămăligă cu brânză Montasio 
proaspătă, friptură de căprioară cu roșii uscate și seminţe de 
dovleac. Vinul și berea curgeau în valuri. 

Seara târziu, pe când dansa lent cu Frederica, Pino realiză că 
nu se mai gândise deloc la Anna. Se întrebă dacă noaptea se va 
încheia perfect, cu un sărut din partea Fredericăi, când ușa 
hanului se dădu de perete. Patru bărbaţi cu puști și carabine 
vechi își făcură intrarea. Erau zdrenţăroși, cu baticuri roșii 
murdare la gât. Aveau obrajii scofălciţi și înroșiţi de frig, iar ochii 
lor adânciţi în orbite îl trimiseră pe Pino cu gândul la niște câini 
sălbăticiți, pe care-i văzuse căutând printre ruine resturi de 
mâncare, de când începuseră bombardamentele. 

— Suntem partizani și luptăm ca să eliberăm Italia de nemți, 
declară unul dintre ei și își linse colțul stâng al gurii. Ne trebuie 
donații, ca să ne continuăm lupta. 

Mai înalt decât ceilalţi, bărbatul avea pe cap o căciulă de lână 
tricotată, pe care și-o scoase și o flutură în faţa celor veniţi la 
petrecere. 

Nimeni nu se mișcă. 

— Nemernicilor! răcni domnul Conte. Voi mi-aţi omorât 
băiatul! 

Se aruncă asupra șefului bandei, dar acesta îl lovi pe hangiu 
cu patul puștii și-l culcă la pământ. 

— Noi n-am făcut așa ceva, spuse bărbatul. 


VP - 93 


— Ba da, Tito, spuse Conte, care zăcea pe podea cu capul 
însângerat. Tu sau unul din oamenii tăi aţi lăsat aici grenada. 
Băiatul meu a luat-o de jos, crezând că e o jucărie. Acum e mort. 
Un alt băiat a orbit. Un altul și-a pierdut mâna. 

— Cum ziceam, spuse Tito, noi nu știm nimic despre asta. 
Donaţii, per favore. 

Ridică pușca în aer și trase un foc în tavan, care-i determină 
pe bărbaţii prezenţi la petrecere să-și golească buzunarele, iar 
pe tinerele doamne să-și deschidă poșetele. 

Pino scoase o bancnotă de zece lire din buzunar și i-o întinse. 

Tito o înhăță și se opri apoi să-l privească pe Pino din cap 
până-n picioare. 

— Frumoase haine, spuse. Golește-ţi buzunarele. 


Pino nu mișcă un deget. 

Tito spuse: 

— Dacă nu te mişti, te dezbrăcăm noi în pielea goală. 

Pino ar fi vrut să-i tragă un pumn, în schimb își scoase 
portofelul de piele cu magnet, creaţia unchiului său Albert, și 
extrase un teanc de lire pe care i-l întinse lui Tito. 

Tito fluieră și înșfăcă banii. Apoi veni mai aproape și-l scrută 
ameninţător pe Pino, obligându-l astfel să-i inhaleze duhoarea 
corpului și respirației. 

— Eu te cunosc pe tine, spuse Tito. 

— Ba nu, nu mă cunoști. 

— Ba da, te cunosc, repetă Tito, apropiindu-și faţa de a lui 
Pino. Te-am văzut cu binoclul. Te-am văzut trecând prin Passo 
Angeloga și dincolo de Emet, cu mulţi străini. 

Pino nu spuse nimic. 

Tito zâmbi, apoi își linse colțurile gurii. 

— Ce n-ar da naziștii să afle de tine! 

— Parcă luptai împotriva nemților, spuse Pino. Sau a fost doar 
un pretext ca să jefuiești niște oameni veniţi la o petrecere? 

Tito îl lovi pe Pino cu patul puștii în burtă și-l culcă la pământ. 

— Să nu te mai prind prin trecătorile alea, puștiule, spuse 
Tito. Și să-i spui asta și preotului. Trecătoarea Îngerului? Emet? 
Sunt ale noastre. M-ai înțeles? 

Pino zăcea pe jos, căscând gura după aer și refuzând să-i 
răspundă. 

Tito îi trase un șut. 


VP - 94 


— Ai înţeles? A 

Pino dădu din cap și Tito păru mulțumit. II studie iarăși. 

— Frumoase ghete, spuse în cele din urmă. Ce mărime? 

Pino icni un răspuns. 

— O pereche de șosete groase și îmi sunt bune. Descalţă-te! 

— Alte ghete nu am. 

— Scoate-le cât mai ești în viaţă sau ţi le scot eu mort. E 
alegerea ta. 

Umilit și plin de ură faţă de bărbat, dar nedorind să moară, 
Pino desfăcu șireturile ghetelor și se descălță. Când aruncă o 
privire spre Frederica, o văzu roșind și ferindu-și privirea, 
făcându-l să se simtă ca un laș când îi dădu lui Tito ghetele. 

— Și portofelul ăla, spuse Tito și pocni de două ori din degete. 

— Mi l-a făcut unchiul meu, protestă Pino. 

— Zi-i să-ţi facă altul. Zi-i că-i pentru o cauză bună. 

Înciudat, Pino își vârî mâna în buzunar și scoase portofelul. l-l 
zvârli lui Tito. Tito îl prinse din aer. 

— Băiat deștept. 

Apoi le făcu un semn din cap oamenilor să-i Aceștia înșfăcară 
de pe bufet mâncare, pe care și-o îndesară în buzunare și ranițe 
înainte de a pleca. 

— Să nu te mai prind în Emet, repetă Tito și plecară. 


6. 


Când se închise ușa în urma lor, lui Pino îi venea să spargă un 
perete cu pumnul. Doamna Conte se duse degrabă lângă soţul 
ei și-i tamponă rana. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Pino. 

— Am să supraviețuiesc, spuse hangiul. Ar fi trebuit să-mi iau 
arma. Să-i împușc pe toți. 

— Cine e partizanul ăsta? „Tito” ziceaţi? 

— Tito, da, din Soste. Dar nu e partizan. E un tâlhar și un 
contrabandist, dintr-o familie de tâlhari și contrabandiști. Și 
acum mai e și ucigaș. 

— Am să-mi recuperez eu banii și ghetele de la el. 

Doamna Conte clătină din cap și spuse: 


VP - 95 


— Tito e viclean și primejdios. Să nu-ţi faci de lucru cu el, 
Pino, dacă ţii la viaţa ta. 

Pino era scârbit de sine pentru că nu i se împotrivise lui Tito. 
Nu mai putea rămâne la petrecere. Pentru el se încheiase. 
Incercă să împrumute de la careva o pereche de ghete sau 
pantofi, dar nimeni nu avea picioarele lui mari. Până la urmă luă 
de la hangiu niște șosete de lână și o pereche de galoși și își croi 
drumul prin viscol înapoi la Casa Alpina. 

După ce-i relată părintelui Re ce făcuse Tito și că el sau unul 
din oamenii lui îl omorâse pe Nicco și-i mutilase pe ceilalți copii, 
preotul spuse: 

— Din două bunuri tu l-ai ales pe cel mai mare, Pino. 

— Dar cum se face că nu mă simt deloc bine? spuse Pino încă 
furios. Și a zis să nu ne mai prindă în Trecătoarea Îngerului și 
Emet. 

— Zău? zise părintele Re și chipul îi împietri. Ei bine, îmi pare 
rău, dar asta nu se va întâmpla. 


Capitolul zece 


1. 


Munții de deasupra Casei Alpina se acoperiră cu un metru de 
zăpadă în prima zi a noului an, după care încetă să ningă o zi și 
apoi căzu din nou un metru de zăpadă. Era atâta zăpadă, încât 
abia în a doua săptămână din ianuarie își putură relua acțiunile 
de salvare. 

După ce-și făcu rost de ghete noi, Pino și fratele lui reîncepură 
să călăuzească evrei, piloți doborâți și alţi fugari, în grupuri de 
până la opt persoane. În pofida avertismentului lui Tito cu privire 
la Passo Angeloga, continuară să meargă pe traseul sudic, care 
era mai drept, până în Val di Lei, variind tot timpul ziua și ora, 
după care se întorceau pe schiuri pe traseul nordic, până la 
Madesimo. 

Sistemul funcţionă bine, până la începutul lui februarie 1944. 
Când felinarul din fereastra de sus a casei preotului din 
Campodolcino era aprins, un val continuu de refugiați, ascunși 


VP - 96 


sub paie în care trase de boi, urca prin Madesimo până la Casa 
Alpina și trecea apoi, urmându-l pe Pino sau pe vreun alt băiat, 
peste Groppera în Elveţia. 

Când ajunse la stână într-o zi de pe la începutul lunii, Pino 
găsi înăuntru un bilet bătut în cui de perete. Pe el scria: Ultimul 
avertisment. 

Pino aruncă biletul în sobă și-l folosi pentru a da foc butucilor 
așezați înăuntru. Potrivi ușiţa de aerisire și ieși afară să mai taie 
niște lemne. Spera ca Tito să se afle undeva în vastul teren alpin 
din jurul lui, să privească prin binoclu și să vadă că Pino refuză 
să... 

O explozie puternică dădu de perete ușa stânei. Pino se 
aruncă în zăpadă. Rămase câteva minute acolo, tremurând de 
frică, până își adună curajul și aruncă o privire înăuntru. Soba 
era de nerecunoscut. Forța bombei - sau a grenadei sau a ce ofi 
fost pus în sobă - aruncase în aer focarul, împrăștiind așchii de 
metal încins, care ciobiseră fundaţia de piatră și rămăseseră 
înfipte în grinzi și lemnărie ca niște cuțite minuscule. Tăciuni 
aprinși arseseră găuri în raniţa lui Pino și aprinseseră paiele din 
saltea. Pino le trase pe amândouă afară în zăpadă și le stinse, 
având sentimentul că era total expus. Dacă Tito era în stare să 
pună o bombă în soba de la stână, era în stare și să-l împuște pe 
Pino. 

Pino alungă senzaţia că cineva ţintește o armă asupra lui și își 
legă schiurile, își luă rucsacul în spinare și apucă bețele de schi. 
Stâna nu mai era un refugiu, iar traseul sudic nu mai era o 
opţiune viabilă. 

— Mai există un singur drum, îi spuse Pino părintelui Re în 
acea seară, lângă foc, în vreme ce băieţii și câţiva oaspeți noi 
savurau o nouă capodoperă a fratelui Bormio. 

— Cu zăpada care s-a adunat troiene, era inevitabil ca la un 
moment dat să fii nevoit să-l folosești, replică preotul. Vântul va 
spulbera zăpada de pe creastă și nicăieri pe munte nu vei avea 
o aderenţă mai bună. Să mergi poimâine cu Mimmo pe-acolo, 
să-l înveți drumul. 

Pino se gândi la horn, la cărarea îngustă dintre surpături, la 
cablul de la baza steiului și-l cuprinse îndoiala. Pe drumul acela 
și în aceste condiții, orice pas greșit însemna moartea. 

Părintele Re gesticulă în direcţia vizitatorilor și spuse: 


VP - 97 


— Ai să mergi cu familia aceea tânără și cu femeia cu cutia de 
vioară. A fost violonistă la Scala. 


2. 


Uimit, Pino se întoarse și o recunoscu pe violonista pe care o 
văzuse la petrecerea părinţilor săi în prima seară de 
bombardamente. Ştia că femeia avea în jur de patruzeci de ani, 
dar acum părea îmbătrânită și bolnavă. Oare cum o chema? 

Nu se mai gândi la Groppera, ci îl luă pe Mimmo și se duseră 
amândoi la ea. 

— Ne mai ţineţi minte? întrebă Pino. 

Violonista nu păru să-i recunoască. 

— Părinții noștri sunt Porzia și Michele Lella, spuse Pino. Aţi 
fost la o petrecere în apartamentul nostru din Via Monte 
Napoleone. 

Mimmo spuse: 

— Și aţi ţipat la mine în faţa Scalei că sunt un puști care nu 
înţelege ce se întâmplă în jurul lui. Aţi avut dreptate. 

Un zâmbet miji pe buzele ei. 

— Parcă a trecut o veșnicie de-atunci. 

— Vă simţiţi bine? întrebă Pino. 

— Mi-e puţin greață, spuse femeia. Altitudinea. Nu cred că am 
mai fost vreodată atât de sus. Părintele Re zicea că am să mă 
obișnuiesc într-o zi, două. 

— Cum să vă numim? întrebă Mimmo. Ce scrie în actele 
dumneavoastră? 

— Elena... Elena Napolitano. 

Pino remarcă verigheta de pe degetul ei. 

— E și soțul dumneavoastră aici, doamnă Napolitano? 

Gata să izbucnească în plâns, femeia își încrucișă braţele 
peste burtă și cu glasul gâtuit spuse: 

— l-a ademenit pe nemți să se ia după el, când am fugit din 
apartamentul nostru. L-au... l-au dus pe Peronul 21. 

— Asta ce e? întrebă Mimmo. 

— Acolo-i duc pe toţi evreii pe care-i prind în Milano. Peronul 
21 din gara centrală. Îi suie în vagoane de vite și apoi dispar, 
încotro... nu știe nimeni. Nu se mai întorc. 


VP - 98 


Lacrimi îi picurau acum pe obraji și buzele îi tremurau de 
emoție. 

Pino se gândi la masacrul din Meina, unde naziștii îi 
mitraliaseră pe evrei și-i aruncaseră în lac. Se simţea scârbit și 
neputincios. 

— Soţul dumneavoastră a fost probabil un bărbat foarte 
curajos. 

Doamna Napolitano plângea și dădea din cap. 

— Mai mult decât curajos. 

După ce-și recăpătă stăpânirea de sine, femeia își tamponă 
ochii cu o batistă și spuse cu glas răgușit: 

— Părintele Re mi-a spus că voi doi mă veţi duce în Elveţia. 

— Dar, dar cu zăpada asta nu va fi ușor. 

— In viaţă, nimic din ce merită să faci nu e ușor, spuse 
violonista. 

Pino se uită la pantofii ei: negri, decupaţi, cu tocuri joase. 

— Aţi urcat până aici în pantofii aceștia? 

— l-am învelit în zdrenţe dintr-o păturică de bebeluș. Le mai 
am. 

— Nu se poate să mergeţi cu ei, spuse Pino. Nu pe acolo pe 
unde vom merge noi. 

— Nu am alţii, spuse femeia. 

— Vă facem noi rost de ghete de la băieți. Ce mărime aveţi? 

Doamna Napolitano îi spuse. Până după-amiaza, Mimmo făcu 
rost de o pereche de ghete și le unse pielea cu un amestec de 
gudron de pin și ulei, pentru a le face impermeabile. li mai 
procură doamnei Napolitano și o pereche de pantaloni de lână, 
pe care să-i îmbrace sub rochie, un palton, o căciulă și mănuși 
de lână. 

— Poftiţi, spuse părintele Re și le dădu niște feţe de pernă 
albe, în care decupase găuri pentru braţe și capete. Vi le luați 
peste haine. 

— De ce? întrebă doamna Napolitano. 

— Drumul pe care veţi merge este expus în unele locuri. 
Cineva de jos, din fundul văii, s-ar putea să vadă hainele voastre 
de culoare închisă. Dar așa nu vă va distinge pe zăpadă. 

Doamna Napolitano era însoţită de familia D'Angelo - Pietro și 
Lisa, părinții, Antonio, un băieţel de șapte ani, și Giuditta, sora 
lui de nouă ani. De origine din Abruzzi, aveau o condiţie fizică 


VP - 99 


bună, după o viaţă de muncit în agricultură și escaladat munţii 
aflați la sud de Roma. 

Doamna Napolitano, în schimb, își petrecuse o mare parte din 
viața ei în interioare, șezând și cântând la vioară. Spunea că 
obișnuia să meargă pe jos prin Milano, că rareori lua tramvaiul, 
dar Pino își dădu seama după felul cum respira la Casa Alpina că 
urcarea va fi un chin atât pentru ea, cât și pentru el. 


3, 


Pino decise să nu se mai gândească la toate câte s-ar putea 
întâmpla și să se ocupe în schimb de toate câte îi vor trebui. 
Făcu rost de la fratele Bormio de încă o coardă de nouă metri și- 
| puse pe Mimmo să o poarte în bandulieră, pe lângă rucsac, 
piolet, bețe și schiuri. Pino mai adăugă în rucsacul său deja greu 
câteva carabiniere, un al doilea piolet, crampoane, schiuri, piei 
de focă, bețe de schi și câteva pitoane. 

Porniră la drum la ora două noaptea. Luna era pe jumătate 
plină, iar zăpada reflecta suficientă lumină, încât să nu aibă 
nevoie de felinar. Ascensiunea în zori ar fi fost iadul pe pământ 
dacă ar fi trebuit să urce pe coama muntelui prin zăpada 
adâncă, dar, cu o după-amiază înainte, părintele Re îi pusese pe 
toți băieţii din Casa Alpina să urce și să coboare cei 122 de metri 
verticali, pentru a bătători panta. În pofida durerii cronice din 
șold, preotul parcursese și el mare parte din drum. 

Rezultatul era o cărare bătătorită, care urca în linie dreaptă 
flancul vestic al muntelui Groppera. Lucrul acesta salvă probabil 
viața doamnei Napolitano. Deși nu ducea altceva decât vioara ei 
iubită, în cutie, urcă încet și anevoie acea primă pantă, oprindu- 
se frecvent, respirând greu și scuturând din cap, înainte de a 
cuprinde vioara cu ambele braţe și a continua ascensiunea. 

În timpul urcării, pentru care doamnei Napolitano îi trebui 
aproape o oră, Pino îi adresă doar câteva vorbe de încurajare, 
precum: 

— Aşa. Foarte bine. Încă puţin și putem face o mică pauză. 

Își dăduse seama că mai mult de-atât n-ar fi folosit la nimic. 
Situaţia era cu totul alta decât cu negustorul de trabucuri, 
căruia reușise să-i învingă barierele psihologice distrăgându-i 


VP - 100 


atenţia. Doamna Napolitano pur și simplu nu avea condiţia fizică 
necesară pentru o ascensiune atât de dificilă. Urcând în urma ei 
muntele, Pino se ruga ca măcar moralul și voinţa ei să 
compenseze acest lucru. 

Din cauza zăpezii adânci și a crevaselor, câmpul de bolovani 
din căldare era și mai înșelător, dar cu ajutorul lui Pino violonista 
îl traversă fără incidente. Dar când ajunseră la capătul acelei 
creste tăioase ca o lamă, doamna Napolitano începu să tremure. 

— Nu știu dacă pot să fac asta, spuse. Ar fi mai bine să cobor 
cu fratele tău. Îi țin pe loc pe ceilalți. 

— Nu puteţi rămâne la Casa Alpina, spuse Pino. E prea 
periculos pentru toată lumea să staţi acolo mai mult timp. 

Violonista nu spuse nimic, dar în clipa următoare se răsuci, se 
apucă cu mâinile de stomac și vomită. 

— Doamnă Napolitano? spuse Pino. 

— Nu e nimic, spuse ea. Imi trece. 

— Eşti însărcinată? întrebă doamna D'Angelo din întuneric. 

— O femeie își dă întotdeauna seama, răspunse doamna 
Napolitano gâfâind. 

Însărcinată? O greutate de plumb îi apăsă lui Pino umerii. Vai, 
Doamne! Un bebeluș? Dacă...? 

— Trebuie să urci pentru copilul tău, îi spuse doamna 
D'Angelo doamnei Napolitano. Nu ai voie să te întorci. Știi ce ar 
însemna asta. 

— Pino? șopti fratele lui după o lungă tăcere. Aș putea să mă 
întorc cu ea, să așteptăm până se obișnuiește cu altitudinea. 

Pino era gata să accepte, dar doamna Napolitano spuse: 

— Am să urc. 

Dar ce se întâmplă dacă nu suportă altitudinea, și bebelușul 
ei...? 

Pino se sili să înceteze. Nu voia să lase frica să pună stăpânire 
pe mintea lui. Frica nu avea ce să caute aici. Trebuia să 
gândească, să gândească limpede. 

Repetându-și la nesfârșit aceste cuvinte, Pino luă de la 
Mimmo a doua coardă și i-o legă doamnei Napolitano la 
subsuori. Apoi se căţără pe capătul crestei. Cu Mimmo în spatele 
ei, Pino trase de coardă și o urcă pe doamna Napolitano pe 
creastă. O misiune dificilă, îngreunată de faptul că ea ţinea în 
brațe cutia de vioară și nu voia cu niciun chip să i-o dea lui 
Mimmo. 


VP - 101 


— Va trebui să lăsaţi vioara, spuse Pino și-i aruncă lui Mimmo 
coarda înapoi. 

— Exclus, spuse ea. Eu de vioară nu mă despart. 

— Atunci lăsaţi-mă pe mine să o car. îi fac loc în rucsac și v-o 
înapoiez când ajungem în Elveţia. 

La lumina lunii o văzu pe doamna Napolitano frământându-se 
dacă să-i accepte sau nu propunerea. 

— Va trebui să aveţi mâinile și picioarele libere acolo unde 
vom merge, spuse Pino. Dacă duceţi vioara în brațe, puneţi în 
pericol viaţa bebelușului dumneavoastră. 

După o scurtă pauză, femeia îi dădu lui Pino vioara și spuse: 

— E un Stradivarius. E singurul lucru pe care-l mai am. 

— Am să-i port de grijă așa cum i-ar fi purtat și tatăl meu, 
spuse Pino și legă cutia de vioară sub capacul rucsacului său. 


4. 


Unii după alţii, Pino îi trase sus pe copiii D'Angelo - pentru 
care totul era o mare aventură - și apoi pe părinţii lor, care 
încurajau această idee. Așa cum făcuse cu aproape toate 
grupurile lui de fugari, Pino îi legă pe toţi laolaltă cu coarda. 
Doamna Napolitano era în spatele lui, apoi veneau doamna 
D'Angelo, copiii, domnul D'Angelo și la urmă Mimmo. 

Când să pornească la drum pe creastă, băiatul începu să se 
smiorcăie și să se certe cu sora lui. 

— Terminaţi, șopti Pino sever. 

— Aici nu ne aude nimeni, spuse Antonio. 

— Muntele ne poate auzi, spuse Pino răspicat. Și, dacă faceți 
prea mult zgomot, o să se trezească și o să se miște sub pătura 
lui și o să ne trimită niște avalanșe care o să ne îngroape pe toți. 

— Muntele e un monstru? întrebă Antonio. 

— Un fel de balaur, spuse Pino. Așa că trebuie să fim prudenti 
și tăcuţi, pentru că acum ne cățărăm pe spinarea lui solzoasă. 

— Unde e capul lui? întrebă Giuditta. 

— Deasupra noastră, spuse Mimmo. In nori. 

Copiii părură mulţumiţi de răspuns și grupul o luă iarăși din 
loc. Ce durase mai puţin de o oră data trecută când parcursese 
Pino acest traseu mai dificil, dură acum aproape două ore. Era 


VP - 102 


patru și jumătate dimineaţa când ajunseră la horn. Pino 
distingea scobitura din faţa aproape verticală a muntelui, dar 
avea nevoie de mai multă lumină decât cea a lunii, dacă voiau 
să se cațere prin ea. 

Turnă apă în lampa cu carbid și o înșurubă bine, pentru ca 
gazul, care umplea rapid rezervorul, să nu iasă. Așteptă un 
minut, dădu drumul gazului și apăsă aprinzătorul. La a doua 
încercare, o flăcăruie albastră începu să ardă înaintea unei 
oglinzi concave, aruncând suficientă lumină în susul hornului 
pentru ca toţi să vadă ce-i aștepta. 

— Vai, Doamne, gemu doamna Napolitano. Vai, Doamne! 

Pino își așeză mâinile pe umerii ei. 

— Nu e chiar așa de rău cum pare. 

— E mai rău decât pare. 

— Ba nu. Data trecută, în septembrie, când nu era zăpadă, a 
fost mai rău, dar vedeţi acum gheaţa de pe ambele laturi? 
Gheaţa a îngustat hornul, e mai ușor de urcat. 

Pino se uită la fratele său. 

— O să dureze puţin, dar am să sap niște trepte. Tu să-i pui să 
se miște, ca să nu-i ia frigul, până mă auzi fluierând că-ţi trimit 
jos pioleţii. Atunci îl legi cu coarda pe domnul D'Angelo și mi-l 
trimiţi sus. O să am nevoie de forța lui. Tu vii ultimul. 

Era întâia oară când Mimmo nu protestă că era ultimul. Pino 
se desfăcu din coarda cu care era legat grupul, își puse jos 
rucsacul și își fixă crampoanele. Cu coarda lui Mimmo în 
bandulieră, luă pioletul lui și al lui Mimmo și rosti o rugăciune 
înainte de a începe să urce. Cu spatele la munte, Pino își 
reaminti că nu avea voie să privească în jos, după care-și înfipse 
drept suport lamele crampoanelor, întinse braţele și împlântă în 
gheaţă vârfurile pioleţilor. 

După fiecare jumătate de metru câștigat, Pino se oprea și 
cioplea cu grijă trepte pentru ceilalţi. Era o muncă exasperant 
de lentă și, cu cât urca mai sus, cu atât mai multe lumini vedea 
aprinzându-se jos în Campodolcino. Era conștient de faptul că 
cineva cu un binoclu ar fi putut vedea lampa de miner care 
lumina interiorul hornului îngheţat, dar nu avea de ales. 

Patruzeci de minute mai târziu, scăldat în sudoare, Pino 
ajunse pe cornișă. Mai ţinu lampa aprinsă cât fixă o carabinieră 
de un piton pe care-l vârâse în stâncă data trecută când urcase 


VP - 103 


pe aici și trecu un capăt al corzii prin carabinieră, după care 
verifică dacă rezista la greutatea sa. Ancora ţinea. 

Pino legă de coardă pioleţii și crampoanele sale, fluieră și le 
dădu apoi drumul pe horn. După câteva minute, îl auzi pe fratele 
său fluierând și întinse coarda. Domnul D'Angelo ajunse pe 
cornișă cincisprezece minute mai târziu. Împreună îi traseră sus 
pe fiul, fiica și soţia acestuia. 


5. 


Pino o auzi pe doamna Napolitano gemând de frică încă 
înainte de a intra în hornul îngheţat. Îi trimise jos lampa de 
miner, să se folosească de ea. Lumina suplimentară spori parcă 
și mai mult groaza violonistei însărcinate. Tremurând din tot 
corpul, femeia apucă pioleţii și intră în horn cu crampoanele 
ţăcănind. 

— Întâi mâna dreaptă, spuse Mimmo. Trageţi o lovitură 
zdravănă acolo unde a săpat Pino. 

Doamna Napolitano încercă, dar fără prea mare tragere de 
inimă, astfel încât pioletul ieși înainte de a se putea ea sprijini în 
el. 

— Nu pot, spuse. Nu pot. 

Mimmo zise: 

— Urcaţi pe treptele făcute de Pino. Înfigeţi bine pioleţii și 
lamele crampoanelor, apoi îi scoateţi și continuaţi tot așa până 
sus. 

— Dar s-ar putea să alunec. 

Pino strigă în jos: 

— Ba nu, dacă ţinem noi coarda și dumneavoastră împlântaţi 
crampoanele acelea și izbiți pioleţii în gheaţă de parcă... de 
parcă i-aţi zice una la vioară con smania. 

Cuvintele din urmă, referitoare la cântatul cu pasiune, părură 
să aibă efect asupra doamnei Napolitano, al cărei braţ drept 
zvâcni o dată în sus și într-o parte, împlântând pioletul. Pino auzi 
de sus cum intră vârful pioletului în gheaţă. Se trase înapoi, ca 
să-l ajute pe domnul D'Angelo cu coarda, și o puse pe soţia 
acestuia să se întindă pe burtă, să privească peste marginea 
cornișei și în josul hornului, ca să le spună de fiecare dată când 


VP - 104 


violonista însărcinată își muta greutatea și mai urca un pas. Pe 
când ceilalți se cățăraseră jumătate de metru cu jumătate de 
metru, ascensiunea doamnei Napolitano se măsura în 
centimetri. 

La aproape patru metri deasupra solului, doamnei Napolitano 
îi scăpă cumva piciorul, la care femeia ţipă și căzu. Pino și 
domnul D'Angelo o prinseră și ea rămase acolo bălăbăânindu-se, 
gemând și văicărindu-se, până când reușiră să o convingă să 
mai încerce o dată. După treizeci și cinci de minute de așteptat 
cu sufletul la gură, o traseră în sfârșit peste marginea cornișei. 
În lumina tremurătoare a lămpii de miner văzură pojghiţa de 
gheață de pe îmbrăcămintea ei și crustele îngheţate de pe faţa 
ei, care o făceau să arate de parcă ar fi traversat un iad glacial. 

— A fost oribil, spuse doamna Napolitano prăbușindu-se. 
Fiecare secundă a fost oribilă. 

— Dar aţi ajuns aici, spuse Pino cu un zâmbet larg. Nu mulţi ar 
fi reușit, dar dumneavoastră aţi reușit. Pentru bebelușul 
dumneavoastră. 

Violonista își așeză mâinile înmănușate pe burtă și închise 
ochii. Mai trecură încă douăzeci de minute până reușiră să tragă 
sus rucsacurile, sarcină îngreunată de bețele și schiurile prinse 
pe lături, și încă cincisprezece minute până urcă și Mimmo pe 
horn. 

— N-a fost chiar așa de rău, spuse Mimmo. 

— Probabil că te-au torturat când ai fost mic, spuse doamna 
Napolitano. 

După ceasul lui Pino era aproape ora șase. Curând avea să se 
crape de ziuă. Pino voia să dispară cu toţii de pe fața muntelui 
Groppera înainte de acel moment. li legă iarăși pe toți cu coarda 
și își continuară ascensiunea. 

La șase și jumătate, când ar fi trebuit să se ivească în estul 
cerului prima pată de lumină, se făcu brusc mai întuneric decât 
fusese pe tot parcursul supliciului. Luna dispăruse de pe cer. 
Pino simţi cum se schimbă și vântul, care bătea acum din nord 
și cu mai multă forță. 

— Trebuie să mergem mai repede, spuse. Vine viscolul. 

— Ce? ţipă doamna Napolitano. Aici, pe creastă? 

— Aici vin de obicei viscolele, spuse Mimmo. Dar să nu vă 
faceţi griji. Fratele meu cunoaște drumul. 


VP - 105 


Pino cunoştea într-adevăr drumul, iar pe parcursul 
următorului ceas, cât se lumină de ziuă, înaintară neîntrerupt 
prin ninsoare. Era bine că ningea, gândi Pino. Îi proteja de priviri 
curioase. 

Pe la șapte și jumătate vântul se intensifică, iar Pino își scoase 
din rucsac o pereche de ochelari pentru zăpadă, pe care-i 
primise anul trecut de Crăciun de la tatăl lui, cu protecţii laterale 
din piele, împotriva zăpezii. Norii, răciţi de piscul înghețat de 
deasupra lor, începură să verse zăpadă pe ei. Pino își înăbuși o 
senzaţie de panică și se folosi de beţele sale de schi pentru a 
dibui drumul, cu sentimentul acut că, pe măsură ce urcau, 
creștea și riscul unui pas greșit. Vântul începu să bată în 
vârtejuri, albind totul înaintea lor. Vizibilitatea era atât de 
redusă, încât Pino urca aproape pe nevăzute, iar lucrul acesta îl 
sperie. Incerca să-și păstreze credința, dar simțea cum i se 
strecoară în gânduri îndoiala și o neliniște sporită. Dacă se 
abătea la un moment dat de pe drumul cel bun? Sau dacă făcea 
un pas greșit într-un moment hotărâtor și se prăbușea? Trași de 
greutatea lui, s-ar da cu toţii de-a berbeleacul și și-ar frânge 
gâturile. In acea clipă simţi cum îl oprește în loc coarda. 

— Nu văd nimic, începu să plângă Giuditta. 

— Nici eu, spuse mama ei. 

— Atunci să așteptăm puţin, spuse Pino și se strădui să-și 
menţină glasul calm. Întoarceţi-vă cu spatele la vânt. 

Continua să ningă. Dacă vântul ar fi suflat constant, n-ar fi 
reușit să biruie cărarea aceea îngustă dintre surpături. Dar 
vântul se tot înteţea în rafale și după câteva minute se potolea. 
In pauzele acelea, când Pino distingea drumul, continuară să 
urce, până când Pino simţi cum se nivelează și se îngustează 
creasta. La vreo cincisprezece metri în faţă întrezări cărarea 
aceea îngustă, mărginită de surpături concave, provocate de 
avalanșe și acum troienite. 


6. 


— De aici mergem unul câte unul, spuse Pino. Vedeţi 
scobiturile acelea mici, acoperite cu zăpadă, de lângă coamă? 


VP - 106 


Să nu călcați acolo. Dacă pășiţi exact unde pășesc eu, totul va fi 
bine. 

— Ce e acolo sub zăpadă? întrebă doamna Napolitano. 

Pino nu voia să-i spună. Dar Mimmo zise: 

— Aer. O grămadă de aer. 

— Aoleu, făcu doamna Napolitano. Aoleu! 

Lui Pino îi venea să-i tragă una fratelui său. 

— Haideţi, doamnă N., spuse Pino, încercând să sune cât mai 
încurajator. Aţi ajuns până aici și au fost porţiuni mai rele. lar eu 
ţin celălalt capăt al corzii. 

Violonista pufăi, șovăi și dădu apoi slab din cap. Pino dezlegă 
coarda grupului și o legă de coarda lui Mimmo, pentru a forma 
un singur șir lung. În acest timp îi șopti fratelui său la ureche: 

— De-acum înainte să-ţi ţii gura. 

— Cum? zise Mimmo. De ce? 

— Uneori, cu cât știi mai puţin, cu atât mai bine. 

— Acolo de unde vin eu, cu cât știi mai mult, cu atât mai bine. 

Văzând că nu avea niciun sens să se certe cu el, Pino își legă 
coarda în jurul taliei. Işi imagină că era un acrobat pe sârmă și 
tinu beţele de schi orizontal, cu braţele depărtate, ca să-și 
păstreze echilibrul. 

Fiecare pas era terifiant. Tatona întâi solul cu vârful 
cramponului, lovind ușor până auzea piatră sau gheață, după 
care își apăsa călcâiul exact în acel loc. De două ori simți că se 
clatină, dar reuși să-și regăsească echilibrul, înainte de a ajunge 
pe marginea îngustă de la baza steiului. Făcu o pauză, își sprijini 
fruntea de piatră și, când se simţi suficient de calm, înfipse în 
perete un piton. 

Vâri coarda prin gaura pitonului. Mimmo trase de coardă și 
aceasta se încordă ca o balustradă. Se iscă o rafală de vânt. 
Totul se albi iarăși. Mai bine de un minut nu se mai văzură unii 
pe alţii. Când vântul se domoli și Pino îi văzu pe ceilalți la 
celălalt capăt al cărării, aratau ca niște fantome. 

Pino înghiţi în sec. 

— Trimiteţi-l întâi pe Antonio. 

Antonio se ţinu cu mâna dreaptă de coarda întinsă și călcă 
exact în urmele lăsate de Pino. Traversă într-un minut. Giuditta 
veni după fratele ei, ţinându-se de coardă și pășind unde pășise 
Pino. Își duseră sarcina la bun sfârșit cu relativă ușurință. 


VP - 107 


Doamna D'Angelo era următoarea. Când ajunse între 
surpături, încremeni ca hipnotizată. Dar fiul ei îi strigă: 

— Haide, mamă. Poţi și tu. 

Doamna D'Angelo se urni din loc și, când ajunse pe marginea 
îngustă, își îmbrăţișă copiii și începu să plângă. Domnul 
D'Angelo veni după ea în câteva secunde. Îi lămuri că făcuse 
gimnastică în copilărie. 

Vântul se înteţi iarăși, înainte ca doamna Napolitano să 
pornească la drum. Pino înjură în sinea lui. Știa că trucul mental 
care te ajuta să parcurgi o cărare ca aceasta era să nu te 
gândești la ea înainte de a te pune în mișcare. Ori acum nu mai 
avea cum să nu se gândească la ea. 

Dar ascensiunea în horn o făcuse parcă mai cutezătoare pe 
doamna Napolitano, deoarece când vântul se potoli și ea își 
recăpătă vizibilitatea, se urni din loc fără să mai aștepte 
îndemnul lui Pino. După ce parcurse trei sferturi din drum, 
vântul se înteți iarăși, iar doamna Napolitano dispăru într-un 
vârtej alb. 

— Să nu mișcaţi un deget, strigă Pino în neant. Staţi pe loc! 

Doamna Napolitano nu-i răspunse. Din când în când, Pino 
trăgea ușurel de coardă ca să-i simtă greutatea, până când 
vântul se potoli în sfârșit, iar doamna Napolitano redeveni 
vizibilă, acoperită de zăpadă, neclintită ca o statuie. 

Când ajunse și ea pe margine, se ţinu strâns de Pino câteva 
clipe și apoi spuse: _ 

— Cred că n-am fost niciodată atât de speriată. In orice caz, 
niciodată nu m-am rugat atât de intens. 

— lar rugăciunile dumneavoastră au fost ascultate, spuse Pino 
bătând-o ușor pe spate, după care fluieră după fratele său. 

Cu un capăt al corzii strâns înnodate în jurul taliei fratelui său 
și pregătit să adune coarda, Pino spuse: 

— Gata? 

— M-am născut gata, replică Mimmo și porni cu pași iuți și 
siguri. 

— Mai încet, spuse Pino, încercând să tragă coarda cât mai 
iute cu putinţă prin piton și carabinieră. 

Mimmo aproape că ajunsese între cele două surpături. 

— De ce? întrebă. Părintele Re zice că sunt ca o capră de 
munte. 


VP - 108 


Nici nu rostise bine aceste cuvinte, că se împiedică. Piciorul 
drept îi zvâcni într-o parte și alunecă. Se auzi un sunet de parcă 
ar fi umflat cineva o pernă. Apoi zăpada din surpătură se 
învârteji și alunecă precum apa care se scurge pe o țeavă și, 
spre groaza lui Pino, fratele lui mai mic se duse odată cu ea, 
dispărând într-o volbură albă. 


Capitolul unsprezece 


1. 


— Mimmo! strigă Pino și se trase înapoi în coardă. Greutatea 
fratelui său se smuci în hău și aproape că-l răsturnă pe Pino. 

— Ajutaţi-mă! îi strigă Pino domnului D'Angelo. Doamna 
Napolitano ajunse prima în spatele lui Pino, prinse coarda cu 
mâinile ei înmănușate și se aruncă înapoi cu toată greutatea. 
Coarda ţinea. Greutatea ţinea. 

— Mimmo! strigă Pino. Mimmo! 

Niciun răspuns. Se iscă o nouă rafală și, odată cu ea, totul se 
albi iarăși deasupra surpăturii. 

— Mimmo! zbieră Pino. 

Urmă o clipă de tăcere și apoi se auzi un glas slab, tremurat: 

— Sunt aici. Ridicaţi-mă, pentru numele lui Dumnezeu! Nu-i 
decât aer sub mine. Îmi vine să vomit. 

Pino trase de coardă, dar aceasta nu se mişcă. 

— Mi s-a agăţat rucsacul de ceva, spuse Mimmo. Lasă-mă 
puţin în jos. 

Domnul D'Angelo luase între timp locul doamnei Napolitano, 
iar Pino, deși ura gândul să cedeze într-o situație ca aceasta, 
lăsă totuși coarda să-i alunece dintre mănușile de piele. 

— Gata, spuse Mimmo. 

Traseră și smuciră și-l aduseră pe Mimmo la buza surpăturii. 
Pino dezlegă coarda și-l puse pe domnul D'Angelo să-l ţină de 
picioare, ca să se poată apleca să apuce rucsacul fratelui său. 
Văzând că Mimmo își pierduse căciula, văzând că sângera dintr- 
o tăietură urâtă la cap și văzând sub el hăul, Pino simţi un val de 
adrenalină și reuși să-l salte pe fratele său peste buza surpăturii. 


VP - 109 


Cei doi fraţi se așezară cu spatele la stâncă, respirând greu. 

— Să nu mai faci așa ceva, spuse Pino în cele din urmă. Mama 
și tata nu mi-ar ierta-o niciodată. Eu nu mi-aș ierta-o niciodată. 

Mimmo spuse gâfâind: 

— Cred că e cel mai frumos lucru pe care mi l-ai spus 
vreodată. 

Pino îl cuprinse pe fratele său cu un braţ pe după gât și-l 
strânse lung la piept. 

— Bine, bine, protestă Mimmo. Îţi mulţumesc că mi-ai salvat 
viaţa. 

— Și tu ai face la fel. 

— Sigur că da, Pino. Doar suntem fraţi. Pe veci. 

Pino dădu din cap cu sentimentul că niciodată nu-l iubise atât 
de mult pe fratele său ca în clipa aceea. 

Doamna D'Angelo știa să acorde primul ajutor. Luă puţină 
zăpadă și curăţă cu ea rana de la capul lui Mimmo și-i opri 
sângerarea. Dintr-un batic rupseră câteva fâșii cu care-i 
bandajară rana și restul i-l înfășurară în jurul capului ca un 
turban improvizat, despre care copiii spuseră că-l făceau să 
semene cu o prezicătoare. 

Rafalele se domoliră, dar începu să ningă mai abundent, când 
Pino îi conduse la marginea dimprejurul steiului. 

— Nu putem să ne cățărăm acolo, spuse domnul D'Angelo, 
dându-și capul pe spate, ca să vadă piscul care se înălța 
deasupra lor ca un vârf de lance îngheţat. 

— Mergem de jur-împrejur, spuse Pino. 

Se lipi cu burta de perete și începu să pășească într-o parte. 

Înainte de a lua colţul, acolo unde marginea se îngusta la 
nouăsprezece sau douăzeci de centimetri, privi înapoi spre 
doamna Napolitano și toţi ceilalți. 

— Aici e un cablu. E îngheţat, dar vă puteţi prinde de el. Vreau 
să vă ţineţi de el cu încheieturile degetelor de la mâna dreaptă 
în sus și cu cele de la mâna stângă în jos, deasupra și dedesubt, 
m-aţi înțeles? Să nu care cumva să-i daţi drumul înainte de a 
ajunge de partea cealaltă. 

— De partea cealaltă a ce? întrebă doamna Napolitano. 

Pino se uită la perete și în jos și constată că zăpada îi 
împiedica să vadă cât de adânc ar putea cădea - atât de adânc, 
încât nu ar supraviețui. 


VP - 110 


— Peretele de stâncă va fi chiar în fața voastră, spuse Pino. 
Priviţi înainte și în lături, dar nu în spatele vostru sau dedesubt. 

— N-o să fie foarte plăcut, nu? întrebă violonista. 

— Pun pariu că nici prima seară când aţi cântat la Scala nu a 
fost foarte plăcută, dar aţi trecut hopul și-l veţi trece și acum. 

În pofida pojghiței de gheaţă de pe faţa ei, doamna 
Napolitano își linse buzele, se scutură o dată și apoi dădu din 
cap. 


2. 


După toate câte li se întâmplaseră, traversarea peretelui pe 
marginea aceea îngustă, cu ajutorul cablului, se dovedi mai 
ușoară decât crezuse Pino. Dar latura aceea a piscului era sub 
vânt și îndreptată către sud-est. Toţi cei cinci fugari și Mimmo 
traversară fără probleme. 

Pino se aruncă în zăpadă, mulţumindu-i lui Dumnezeu că-i 
păzea și rugându-se să fi lăsat în urma lor tot ce era mai rău. 
Dar vântul se intensifică iarăși și acum nu mai bătea în rafale, ci 
cu o putere constantă, înţepându-le feţele cu fulgi de zăpadă ca 
niște ace de gheață. Cu cât se târau mai departe către nord-est, 
cu atât mai rău era viscolul, până când Pino nu mai știu exact 
unde se aflau. Dintre toate dificultăţile pe care le întâmpinaseră 
de când plecaseră de dimineaţă de la Casa Alpina, să înainteze 
pe nevăzute în viscol, pe o creastă deschisă, era cea mai 
primejdioasă, cel puţin din punctul de vedere al lui Pino. In 
perioada aceea din an, Pizzo Groppera era brăzdat de crevase. 
Puteau să cadă șase metri sau chiar mai adânc într-una din ele 
și să nu-i mai găsească nimeni până la primăvară. Și chiar dacă 
i-ar fi putut feri de pericolele fizice ale muntelui, cu frigul și 
umezeala venea riscul hipotermiei și al morții. 

— Nu văd nimic! spuse doamna Napolitano. 

Copiii D'Angelo începură să plângă. Giuditta nu-și mai simţea 
nici picioarele, nici mâinile. Pino era în pragul panicii, când în 
fața lor, din viscol, se ivi un semn de hotar. Movila de pietre îi 
oferi lui Pino imediat un punct de orientare. Înaintea lor se 
întindea Val di Lei, dar pădurea era încă la o distanţă de patru, 


VP - 111 


poate cinci kilometri. Apoi își aminti că pe drumul care urca de 
la movilă către nord era o altă stână, cu o sobă. 

— Nu putem merge mai departe până nu se domolește 
viscolul! le strigă Pino celorlalţi. Dar știu eu un loc unde ne 
putem adăposti și încălzi, ca să scăpăm teferi! 

Fugarii dădură din cap ușuraţi. După treizeci de minute, Pino 
și Mimmo erau în patru labe și dădeau zăpada la o parte, ca să 
poată deschide ușa stânei. Pino se strecură primul înăuntru și 
aprinse lampa de miner. Mimmo verifică soba, să nu fie ascuns 
vreun exploziv în ea, și pregăti lemnele pentru foc. Inainte de a 
aprinde focul, Pino ieși afară în zăpadă și-i pofti pe ceilalţi 
înăuntru, după care se cățără pe acoperiș, ca să se asigure că 
hornul nu era înfundat. 

Închise apoi ușa și-i spuse fratelui său să facă focul în sobă. 
lasca uscată se aprinse iute de la chibrituri și curând surcelele și 
buștenii ardeau cu văpăi. La lumina focului se vedea epuizarea 
de pe feţele tuturor. 

Pino știa că fusese o decizie bună să vină aici și să aștepte să 
se astâmpere vântul, înainte de a-și continua drumul. Dar oare 
domnul Bergstrom va mai fi acolo, în pădurea de dincolo de Val 
di Lei? Elveţianul se va gândi că viscolul îi întârziase pe drum. Și 
se va întoarce când acesta va conteni, nu-i așa? 

În câteva secunde, toate aceste întrebări erau uitate. Sobiţa 
se încinsese și emana o căldură îmbietoare, în adăpostul cu 
podea de pământ și tavan scund. Doamna D'Angelo îi scoase 
Giudittei ghetele și începu să-i maseze fetiţei picioarele 
înghețate. 

— Mă înţeapă, spuse Giuditta. 

— E sângele care revine, spuse Pino. Așază-te lângă foc și 
scoate-ți șosetele. 

Curând se dezbrăcară toţi. Pino controlă rana de la cap a lui 
Mimmo, care nu mai sângera, și scoase de mâncare și băut. 
Încălzi ceaiul pe sobă, mâncară brânză și salam cu pâine. 
Doamna Napolitano spuse că era cea mai delicioasă masă din 
viaţa ei. 

Antonio adormi în poala tatălui său. Pino stinse lampa de 
miner și căzu la rândul lui într-un somn adânc, fără vise. La un 
moment dat se trezi și-i văzu pe toți în jurul său moţăind, apoi 
verifică focul, care acum ardea mocnit. 


VP - 112 


După câteva ore îl trezi un zgomot ca de motor de 
locomotivă. Trenul se apropia huruind, zgudui pământul, trecu și 
lăsă în urma lui o tăcere lungă, profundă, întreruptă doar de 
icnetele și trosnetele bârnelor care susțineau acoperișul. În 
adâncul sufletului său, Pino știu că iarăși dăduseră de bucluc. 

— Cea fost asta, Pino? strigă doamna Napolitano. 

— O avalanșă, spuse Pino, încercând să-și controleze tremurul 
din glas, și apucă lampa de miner. A trecut peste noi. 

Aprinse lampa. Se duse la ușă, o deschise și se cutremură. O 
masă de zăpadă întărită bloca singura ieșire din adăpost. 

Mimmo veni lângă el, văzu zidul compact de gheaţă și zăpadă 
și șopti îngrozit: 

— Fecioară Maria, Maica Domnului, Pino, ne-a îngropat de vii. 


3. 


Țipete alarmate izbucniră în stână. Pino abia dacă le auzi. Se 
holba la zidul de zăpadă și avea sentimentul că Maica Domnului 
și Dumnezeu însuși îi trădaseră pe el și pe toţi ceilalți din 
adăpost. La ce bun să mai crezi? Oamenii aceștia și-au dorit să 
fie în siguranță, să se adăpostească de viscol și în schimb au 
primit... 

Mimmo îl trase de braţ și spuse: 

— Acum ce facem? 

Pino se holba la fratele său, auzea întrebările înspăimântate 
cu care-l bombardau familia D'Angelo și doamna Napolitano și 
se simţea total depășit de situaţie. În fond, el nu era decât un 
băiat de șaptesprezece ani. li venea să se așeze la perete, să-și 
plece capul și să plângă. 

Dar fețele care-l priveau în lumina lămpii de miner reveniră în 
atenţia lui. Aveau nevoie de el. El purta răspunderea pentru ei. 
Dacă ei mureau, era vina lui. Gândul acesta declanșă ceva în el 
și Pino se uită la ceas. Era zece fără un sfert, dimineața. 

Aer, gândi Pino și, cu acest cuvânt simplu, mintea i se limpezi 
și acum avea un ţel. 

— Să staţi toţi liniștiți, spuse Pino, se duse la soba care se 
răcise între timp și deschise ușiţa de aerisire. 


VP-113 


Spre ușurarea lui nu era blocată. Zăpada nu coborâse atât de 
mult pe horn. 

— Mimmo, domnule D'Angelo, ajutaţi-mă, spuse Pino, își luă 
mănușile și se apucă să desprindă burlanul de sobă. 

— Ce faci? întrebă doamna Napolitano. 

— Încerc să nu ne sufocăm. 

— Vai, Doamne, spuse violonista. După toate prin câte am 
trecut, eu și bebelușul meu o să murim aici asfixiaţi. 

— Nu dacă previn eu acest lucru. 

Pino desprinse soba și o mută din loc. Apoi scoaseră de sus, 
aproape de tavan, și burlanul de tablă înnegrit și-l puseră și pe 
acesta deoparte. 

Pino încercă să lumineze hornul cu lampa de miner, dar prea 
multe nu văzu. Își ţinu mâna la gura acestuia și încercă să simtă 
o adiere, un indiciu că pătrundea aer. Nimic. Alungându-și 
panica, luă unul din bețele sale de schi, care erau din bambus, 
și-i tăie cu cuțitul rozeta de piele și metal, lăsându-i doar vârful 
de oțel. 

Pino vâri băţul pe horn. Intrat pe jumătate în horn, băţul se 
blocă. Pino îl înfipse în blocul de gheaţă. Zăpadă căzu din 
interiorul hornului pe podea. Pino continuă să înfigă, să 
răsucească și să dibuie cu băţul, ceea ce produse o cădere 
continuă de zăpadă din horn. Cinci minute. Zece minute. Acum 
își putea vâri tot braţul cu băț cu tot în horn și tot îl mai simțea 
blocat. 

— Cât putem rezista aici fără aer? întrebă Mimmo. 

— Habar n-am, spuse Pino și trase băţul afară. 

Luă al doilea băț de schi și-i tăie bucăţile de piele din rozetă în 
fâșii mai subţiri. Cu aceste fâșii și cu cureaua lui, Pino legă 
bețele unul în prelungirea celuilalt, cu vârful unuia la mânerul 
celuilalt. Era o improvizație foarte șubredă și acum nu mai putea 
să împungă cu tot atâta putere ca înainte. 

Cât putem supraviețui fără aer? Patru, cinci ore? Mai puțin? 

Mimmo, domnul D'Angelo și Pino se căzneau cu schimbul să 
spargă zăpada din horn, în vreme ce doamna Napolitano, 
doamna D'Angelo și copiii se ghemuiseră într-un colț și-i 
priveau. Eforturile și respiraţia lor făcuseră ca aerul din stână să 
devină cald, aproape fierbinte. Cu sudoarea scurgându-i-se de 
pe frunte, Pino continua să împingă beţele pe horn, desprinzând 
tot câte o bucăţică de zăpadă. 


VP - 114 


După două ore, când mânerul băţului inferior ajungea 
aproape până la tavan, atinse ceva ce părea de neclintit, încercă 
să-l spargă, dar nu reuși decât să desprindă așchii de gheaţă. 
Acolo sus era probabil un bloc întreg. 

— Nu merge, spuse Mimmo frustrat. 

— Fă tu mai departe, spuse Pino și se dădu la o parte. 

Acum era de-a dreptul zăpușeală în stână. Pino se dezbrăcă 
de cămașă și avu senzaţia că se înăbușă. S-a terminat? Va fi 
dureroasă asfixierea? lşi aduse aminte de un pește pe care-l 
văzuse odinioară murind pe plaja din Rapallo, cu gura și 
branhiile deschizându-se după apă, cu fiecare mișcare tot mai 
slabă, până nu se mai mișcă deloc. Așa o să murim și noi? Ca 
peștii? 

Pino se străduia să nu se lase copleșit de groaza care-i 
strângea stomacul, în vreme ce fratele lui și apoi domnul 
D'Angelo continuau să ciobească blocul care astupa hornul. 
Ascultă-mă, Doamne, se rugă Pino. Nu ne lăsa să murim aici 
așa. Mimmo și cu mine am încercat să-i ajutăm pe oamenii 
aceștia. Nu merităm să murim așa. Merităm să ieșim de aici și 
să mai ajutăm și alți oameni să scape de... 

Ceva cobori pe horn cu un zăngăt și se sparse în mâinile lui 
Mimmo. 

— Auuu, ţipă Mimmo de durere. M-a durut, la naiba! Ce a fost 
asta? 

Pino îndreptă lampa de miner către podea. Un sloi de gheaţă 
cât doi pumni zăcea pe jos. Apoi observă umbre tremurând pe 
pereţi și pe podea, împrejurul sloiului de gheaţă. Se duse la gura 
hornului, își ţinu mâna dedesubt și simţi o adiere slabă, dar 
constantă și rece. 

— Avem aer! exclamă Pino și își îmbrăţișă fratele. 

Domnul D'Angelo întrebă: 

— Și acum săpăm să ieşim? 

— Și acum săpăm să ieşim, spuse Pino. 

— Credeţi că puteţi? întrebă doamna Napolitano. 

— Nu avem de ales, spuse Pino, privi în susul hornului, văzu 
un licăr și încercă să-și aducă aminte cât de mult se înălța 
hornul deasupra acoperișului. Apoi se uită la ușa deschisă și la 
zidul alb care astupa intrarea. Tocul ușii era scund - un metru și 
jumătate? Işi imagină un tunel care urca oblic. Dar cât de lung 
să fie? 


VP - 115 


Mimmo se gândise probabil la același lucru, pentru că spuse: 

— Va trebui sa săpăm cel puţin trei metri. 

— Mai mult, zise Pino. Nu putem săpa drept în sus. Va trebui 
să mergem de la ușă oblic în sus, ca să ne putem târî afară. 


4. 


Folosiră pioleţii, securea și un făraș de metal pe care-l 
găsiseră lângă sobă, pentru a ataca masa de zăpadă adusă de 
avalanșă. Săpară într-un unghi de șaptezeci de grade faţă de 
tocul ușii, încercând să scobească un coridor suficient de lat 
pentru a se târî prin el. Primul metru a fost relativ ușor. Zăpada 
nu era foarte compactă. Cu fiecare lovitură de piolet se 
desprindeau blocuri mici și șuvițe de  sfărâmături de 
dimensiunea unor pietricele. 

— Vom ieși de aici înainte de lăsarea întunericului, spuse 
Mimmo, aruncând zăpada cu fărașul în cel mai îndepărtat 
ungher al stânei. 

Lampa de carbid a lui Pino se stinse, lăsându-i pe toţi în 
beznă. 

— Fir-ar să fie, exclamă Mimmo. 

— Mami, se văicări Antonio. 

Doamna Napolitano întrebă: 

— Cum mai vedem unde săpăm? 

Pino aprinse un chibrit, scotoci în rucsac și scoase de acolo 
două lumânări de biserică. Avea trei la el. La fel și Mimmo. Le 
aprinse și le așeză lângă tocul ușii și deasupra acestuia. Nu se 
mai puteau bizui pe fasciculul puternic al lămpii frontale de 
miner, dar ochii li se adaptară curând la lumina pâlpâitoare și se 
apucară iarăși să sape în masa adusă de avalanșă, cioplind și 
găurind acum ceea ce părea a fi un monolit de zăpadă și 
gheaţă. De la căldura dezvoltată prin frecare, masa adusă de 
avalanșă se întărise în unele locuri precum cimentul. 

Inaintau ca melcul. Dar fiecare bucată desprinsă era un motiv 
de bucurie, iar tunelul căpăta treptat formă, mai lat decât umerii 
lui Pino, întâi lung de un metru, apoi de aproape doi metri. 
Lucrau cu schimbul, cel din față sfărâma gheaţa și zăpada, iar 
ceilalți doi duceau zăpada în interiorul stânei, unde familia 


VP - 116 


D'Angelo și doamna Napolitano se înghesuiau într-un colț, 
urmărind cum crește mormanul de zăpadă. 

— O să avem loc pentru toată zăpada? întrebă violonista 
însărcinată. 

— Dacă e nevoie, aprindem soba și topim o parte din ea, 
spuse Pino. 

Pe la ora opt seara, Pino estimă că ajunseseră la o distanţă de 
patru metri de ușă, dar se văzu nevoit să se oprească. Nu mai 
putea mânui pioletul. Trebuia să mănânce și să doarmă. Ei toți 
trebuiau să mănânce și să doarmă. 

Pino porționă proviziile pe care le mai aveau în rucsacuri, în 
vreme ce Mimmo și domnul D'Angelo montară soba la loc. Pino 
împărți jumătate din provizii în șase porții și apoi mâncară toți 
pastramă, fructe uscate, nuci și brânză. Mai băură puţin ceai și 
se cuibăriră toţi laolaltă, înainte ca Pino să aprindă focul în sobă 
și să stingă antepenultima lumânare. 

De două ori în timpul nopţii visă că era îngropat de viu într-un 
sicriu și se trezi cu o tresărire, ascultând apoi respiraţia celorlalţi 
și ticăitul sobei care se răcea. Zăpada topită se scursese în 
podeaua de pământ, iar Pino știu că în curând va sta întins într- 
un noroi rece. Dar era atât de obosit și avea mușchii atât de 
contractaţi și-l dureau atât de tare, încât nu i-a mai păsat și 
adormi la loc. 

Mimmo îl scutură câteva ceasuri mai târziu. Aprinsese 
penultima lumânare. 

— E șase dimineața, spuse. Trebuie să ieşim de-aici. 

Se făcuse iarăși frig. Pe Pino îl dureau oasele. Îl durea fiecare 
încheietură. Dar se apucă să împartă ultimele provizii și apa pe 
care o topise pe sobă cu o seară înainte. 

Domnul D'Angelo intră primul în tunel. Rezistă douăzeci de 
minute. Mimmo rezistă treizeci și alunecă apoi afară din tunel, 
leoarcă de sudoare și gheaţă topită. 

— Am lăsat pioletul și lumânarea acolo, spuse. Va trebui să o 
aprinzi iarăși. 

Pino intră pe brânci în tunelul care avea acum, după 
estimarea lui, vreo cinci metri. Ajuns la zid, se răsuci pe spate și 
aprinse unul din ultimele sale patru chibrituri. Lumânarea era 
aproape consumată. 


VP - 117 


Atacă zăpada și gheaţa cu furie. Tăia, străpungea și spărgea 
bucăţi de zăpadă. Lua cu fărașul, împingea și arunca în spate 
sfărâmăturile îngheţate. 

— Mai încet! strigă Mimmo după treizeci de minute de 
supliciu. Nu mai facem faţă. 

Pino făcu o pauză, gâfâind ca după o lungă alergare, și se uită 
la mucul de lumânare care sfârâia sub picăturile de apă care 
cădeau uneori din tavanul tunelului. 

Întinse mâna și mută lumânarea pe o margine pe care o 
cioplise cu pioletul. Apoi se apucă iarăși de săpat, într-un ritm 
mai domol decât înainte și cu mai multă strategie. Se uita după 
fisurile din suprafaţă și încerca să taie în ele. Bucăţi 
triunghiulare și de forme mai ciudate, groase de zece sau 
doisprezece centimetri, începură să se desprindă din zăpadă. 

Zăpada e altfel, gândi Pino și lăsă cristalele să-i alunece 
printre degete. Era casantă, iar cristalele erau faţetate ca cele 
mai prețioase bijuterii ale mamei lui. Stătu acolo și se gândi că o 
zăpadă de acest fel s-ar putea surpa. Cât își croiseră calea prin 
blocul acela compact de zăpadă și gheaţă nu se gândise o clipă 
la faptul că tavanul s-ar putea prăbuși. Acum nu se mai gândea 
la altceva și încremeni. 

— Care-i problema? strigă Mimmo, târându-se în tunel spre 
Pino. 

Înainte ca Pino să-i răspundă, flacăra lumânării sfârâi și se 
stinse, lăsându-l într-o beznă totală. Își îngropă faţa în mâini, 
copleșit de sentimentul că și el, ca lumânarea, avea să se 
stingă, înghiţit de întuneric. Valuri de sentimente - frică, 
abandon și îndoială - îl năpădiră. 

— De ce? șopti Pino. Ce am...? 

— Pino! strigă Mimmo. Pino, uită-te-n sus! 

Pino înălță capul și observă că tunelul nu era cufundat în 
beznă totală. O lumină argintie, mată se întrezărea prin tavanul 
tunelului, iar lacrimile lui de disperare se transformară în lacrimi 
de bucurie. 

Ajunseseră aproape de suprafaţă, dar, așa cum se temuse 
Pino, zăpada cenușie se sfărâmă și se nărui de două ori peste el, 
obligându-l să se retragă și să sape iarăși, până când în sfârșit 
lovi cu pioletul și simţi cum învinge ultima rezistenţă. 

Când retrase pioletul, soarele își revărsă lumina înăuntru. 

— Am ieșit, strigă Pino. Am ieșit! 


VP - 118 


5, 


Doamna Napolitano, doamna D'Angelo și copiii izbucniră în 
urale, când Pino își împinse întâi capul și apoi umerii afară prin 
crusta de zăpadă. Nu mai viscolea de mult, iar aerul rece de 
munte mirosea delicios și avea un gust încă și mai bun. Cerul 
era senin, albastru-cobalt. Soarele abia se ivise deasupra unei 
coame din est. Cincisprezece centimetri de zăpadă nouă și 
pufoasă acoperea grohotișul adus de avalanșă, care se întindea 
pe o suprafaţă de aproape cincizeci de metri lăţime și o mie 
cinci sute de metri lungime. Deasupra lui, pe piscul Groppera, 
Pino văzu în zăpadă linia frântă de unde se desprinsese 
avalanșa. 

Lavina despuiase muntele pe alocuri. Bolovani, pământ și 
copăcei tineri se amestecau în zăpada recentă. Văzând 
distrugerile și făcându-și o idee despre forța brută a avalanșei, 
lui Pino îi trecu prin minte că supraviețuiseră numai printr-o 
minune. 

Doamna D'Angelo gândi același lucru, la fel și soţul ei, care 
ieșise afară în urma copiilor. Mimmo ieși după doamna 
Napolitano. Pino se întoarse în adăpost, luă schiurile și 
rucsacurile și le împinse în sus prin tunel. 

Când ieși pentru ultima oară din tunel, se simțea secat de 
puteri și recunoscător. Este într-adevăr o minune că am ieșit de- 
aici. Altfel cum să-ți explici? 

— Ce e acolo? întrebă Antonio, arătând cu degetul în vale. 

— Acolo, dragul meu, este Val di Lei, spuse Pino. lar munţii de 
acolo? Pizzo Emet și Pizzo Palù. La poalele acelor munţi, în 
copacii aceia, Italia devine Elveţia. 

— Pare departe, spuse Giuditta. 

— Vreo cinci kilometri? estimă Pino. 

— O să reușim, spuse domnul D'Angelo. Ne ajutăm unii pe 
alţii. 

— Eu nu pot, spuse doamna Napolitano. 

Pino se întoarse și o văzu pe violonista însărcinată așezată pe 
un bolovan înzăpezit, cu o mână pe burtă și cu cealaltă ţinând 
cutia de vioară. Hainele ei erau acoperite cu o pojghiţă de 
gheaţă. 

— Bineînţeles că puteţi, spuse Pino. 


VP - 119 


Ea scutură din cap și începu să plângă. 

— Toate acestea. A fost prea mult. Sângerez. 

Pino nu înțelese, până îi explică doamna D'Angelo. 

— Bebelușul, Pino. 

Lui Pino i se strânse stomacul. Își va pierde bebelușul? Aici? 

Vai, Doamne! Nu! Te rog, nu! 

— Nu vă puteți mișca? întrebă Mimmo. 

— N-ar trebui să mă mișc deloc, spuse doamna Napolitano. 

— Dar nu puteţi rămâne aici, spuse Mimmo. O să muriti. 

— Și dacă mă mișc s-ar putea să moară copilul meu. 

— Nu aveţi de unde ști. 

— Corpul meu îmi spune asta. 

— Dar dacă rămâneţi o să muriţi amândoi, insistă Mimmo. 

— Mai bine așa, spuse violonista. N-aș putea trăi cu gândul că 
bebelușul meu e mort. Așa că mergeti voi! 

— Nu, spuse Pino. Vă conducem în Elveţia, așa cum i-am 
promis părintelui Re. 

— Nu fac niciun pas! ţipă isteric doamna Napolitano. 

Pino se gândi întâi să rămână cu ea și să-i trimită pe ceilalți cu 
Mimmo, dar apoi privi în jur, reflectă o clipă și spuse: 

— Poate nu trebuie să faceţi niciun pas. 

Își lăsă jos rucsacul și își puse schiurile lungi, de lemn, ale 
căror legături de piele și cablu de oțel semănau cu niște 
capcane de urși. Le strânse bine în jurul ghetelor. 

— Gata? o întrebă pe doamna Napolitano. 

— Gata pentru ce? 

— Urcaţi la mine în spinare, spuse Pino. Vă duc eu în cârcă. 

— Pe schiuri? întrebă ea îngrozită. N-am stat în viaţa mea pe 
schiuri. 

— Dar nici n-aţi fost îngropată sub o avalanșă, spuse Pino. Și 
nu dumneavoastră veți sta pe schiuri. Eu voi sta. 

Ea îl privi lung, cu neîncredere. 

— Dacă o să cădem? 

— Am eu grijă să nu cădem, spuse Pino cu siguranţa de sine a 
unui băiat de șaptesprezece ani care învățase să schieze cam 
pe când învățase să meargă. 

Doamna Napolitano nu se clinti. 

— Vă ofer șansa de a vă salva bebelușul și de a trăi în 
libertate, spuse Pino și luă cutia de vioară. 

— Ce faci cu vioara mea Stradivarius? întrebă ea. 


VP - 120 


— Îmi păstrez echilibrul, spuse Pino și ţinu cutia cu braţele 
depărtate, de parcă ar fi fost volanul unui automobil. Ca într-o 
orchestră, ne vom lăsa conduși de vioara dumneavoastră. 


6. 


Mai așteptară un moment, cât doamna Napolitano privi spre 
cer, și apoi se ridică din zăpadă tremurând de frică. 

— Țineţi-vă de umerii mei, nu de gât, spuse Pino și se întoarse 
cu spatele la ea. Și încolăciţi-vă strâns picioarele în jurul taliei 
mele. 

Doamna Napolitano îl prinse de umeri. Pino se lăsă pe vine, o 
apucă cu brațele pe după genunchi și o ajută să se salte pe 
șalele lui. Doamna Napolitano își înfășură picioarele în jurul lui, 
iar Pino le dădu drumul. Nu era mult mai grea decât rucsacul lui. 

— Imaginaţi-vă că sunteţi un jocheu pe cal, spuse Pino, după 
care luă vioara și o ţinu în fața sa de-a lungul. Și să nu-mi daţi 
drumul. 

— Să-ţi dau drumul? Nici în ruptul capului. Nici nu mă 
gândesc. 

Pino simţi o umbră de îndoială, dar și-o alungă, își trase 
picioarele și își îndreptă schiurile în josul dealului, către 
marginea laterală a câmpului de grohotiș, aflată la vreo treizeci 
de metri depărtare. Începură să alunece. Erau denivelări și 
bucăţi de gheaţă colțuroase, care se ițeau din zăpada mai 
recentă. Pino încerca să le evite, pe măsură ce câștiga viteză. 
Dar una se dovedi imposibil de ocolit. Trecură peste ea și se 
desprinseră de sol, plutind în aer. 

— Aaa! ţipă doamna Napolitano. 

Pino ateriză stângaci, cu schiurile piezișe, și o clipă se gândi 
că i se vor desprinde din legături și că el și violonista însărcinată 
se vor răsuci și vor cădea brutal pe grohotișul îngheţat. 

Dar apoi văzu că erau pe cale de a se ciocni de o buturugă. 
Pino făcu un salt instinctiv în stânga, pentru a evita buturuga, și 
apoi încă unul. Cele două mișcări îi restabiliră echilibrul, iar 
schiurile prinseră viteză. Pino și doamna Napolitano ieșiră din 
câmpul de grohotiș și intrară în zăpadă pufoasă. 


VP - 121 


Ținând în faţa sa cu brațele depărtate cutia de vioară, Pino 
zâmbi larg și începu să-și sucească picioarele la unison, 
apăsându-le adânc în zăpadă și apoi destinzându-le și 
îndreptându-le, cu gleznele sub șolduri, așa cum îl învățase 
părintele Re. Mișcarea aceasta îl făcea mai ușor în momentul 
când lua curba, ceea ce-i permitea să-și mute greutatea și să 
întoarcă schiurile aproape fără niciun efort. Schiurile virau la 
stânga și apoi la dreapta, în curbe lungi și line, câștigând viteză 
și zburând prin troiene care explodau și le împroșcau fețele. 

Doamna Napolitano nu mai rostise un cuvânt de ceva vreme. 
Pino se gândi că închisese probabil ochii, mulțumindu-se să se 
țină cu disperare de el. 

— Uiii! strigă ea în urechea lui Pino. Suntem ca niște păsări, 
Pino! Zburăm! 

Doamna Napolitano chicotea și zicea „hop!” de fiecare dată 
când aterizau de pe vreo moviliţă de zăpadă. Pino îi simţea 
bărbia lipită de umărul lui drept și înţelese că ea vedea pe unde 
treceau, în vreme ce el plutea sinuos și lin pe schiuri la vale, 
către lacul îngheţat și pădurea dincolo de care se afla libertatea. 

Pino își dădu seama că terenul pierdea din înclinare. La mică 
distanță în faţa lor devenea plan. Deși avea senzaţia că-i ard 
coapsele, își îndreptă schiurile în jos pe ultima bucată abruptă, 
înspre acel triunghi împădurit de sol italian, care pătrundea în 
Elveţia. 

Acum nu mai vira, nu mai făcea slalom. Cobora panta în linie 
dreaptă, cu spinarea încovoiată și picioarele îndoite, păstrându- 
și echilibrul cu ajutorul viorii. Schiurile șuierau și alunecau pe 
zăpadă. Zburară peste acea ultimă pantă cu treizeci, patruzeci, 
poate cincizeci de kilometri la oră. O zvâcnire greșită din 
genunchi și s-ar fi produs dezastrul. Pino văzu locul în care 
panta întâlnea șesul și își îndreptă iarăși genunchii, pentru ca 
trecerea să fie mai domoală. 

Trecură ca o săgeată pe lângă lac. Pino se lăsă jos, ca să nu 
opună prea multă rezistenţă vântului, și așa ajunseră aproape 
până la lizieră. Când se opriră, pădurea era la distanţă de o 
aruncătură de bulgăre de zăpadă. 

O clipă tăcură amândoi. A 

Apoi doamna Napolitano izbucni în râs. Işi desfăcu picioarele 
din jurul taliei lui Pino și își luă mâinile de pe umerii lui. Își dădu 
drumul în jos și, ţinându-se de burtă, îngenunche în zăpada 


VP - 122 


moale și râse cu atâta poftă, de parcă n-ar fi făcut în viaţa ei 
ceva mai amuzant. Pino se lăsă antrenat de hohotele ei. Erau 
molipsitoare. Se prăbuși lângă ea în zăpadă și râse cu lacrimi. 

Ce nebunie am făcut. Cine ar fi... ? 

— Pino! strigă cu asprime o voce de bărbat. 

Pino tresări, ridică privirea și-l văzu pe domnul Bergstrom 
stând în dosul primilor copaci. Avea pușca de vânătoare la el și 
părea îngrijorat. 

— Am reușit, domnule Bergstrom! strigă Pino. 

— Aţi întârziat o zi, spuse Bergstrom. Și nu mai staţi acolo la 
vedere. Vino cu ea în pădure, unde n-o vede nimeni. 

Pino redeveni serios și își desfăcu schiurile. Îi înapoie doamnei 
Napolitano vioara. Ea se îndreptă de spate, o îmbrăţișă și spuse: 

— Cred că acum totul va fi bine, Pino. Simt că va fi bine. 

— Puteţi merge? întrebă Pino. 

— Pot să încerc, răspunse ea, iar Pino o ajută să se ridice în 
picioare. 

O ţinu de mână și de cot și o conduse prin zăpadă spre 
cărare. 

— Cea păţit? întrebă Bergstrom când răzbiseră în spatele 
copacilor. 

Cu o figură radioasă, doamna Napolitano îl lămuri despre 
bebeluș și sângerare. 

— Dar acum cred că pot să merg cât de departe veți dori 
dumneavoastră. 

— Nu foarte departe, câteva sute de metri, spuse Bergstrom. 
Odată ajunși în Elveţia, am să vă fac un foc. Eu am să cobor și 
am să mă întorc după dumneavoastră cu o sanie. 

— Câteva sute de metri cred că pot merge, spuse ea. Și un 
foc ar fi divin. Dumneavoastră aţi schiat vreodată, domnule 
Bergstrom? 

Elvețianul o privi de parcă n-ar fi fost întreagă la minte, dar 
dădu din cap. 

— Nu e splendid? întrebă violonista. Nu e cel mai grozav lucru 
pe care l-aţi făcut vreodată? 

Pino îl văzu întâia oară pe domnul Bergstrom zâmbind. 

Așteptară la lizieră, îi relatară elveţianului despre viscol și 
avalanșă și urmăriră cum coborau Mimmo și familia D'Angelo 
încet coasta dealului. Doamna D'Angelo o ducea pe fetiţa ei. 
Domnul D'Angelo căra rucsacul și beţele lui Pino, iar fiul lui 


VP - 123 


venea în urma sa. Le luă aproape un ceas în zăpada adâncă, să 
ajungă pe porţiunea plană de deasupra lacului. 

Pino le ieși în întâmpinare pe schiuri, o luă pe Giuditta în 
spinare și o aduse în pădure. Curând se aflau cu toţii la 
adăpostul copacilor. 

— Aici e Elveţia? întrebă Antonio. 

— Nu mai e mult până acolo, spuse Bergstrom. 

După o scurtă pauză porniră către graniţă. Pino o ajută pe 
doamna Napolitano să parcurgă cărarea bătătorită care traversa 
pădurea. Când ajunseră la pâlcul unde Italia devenea Elveţia se 
opriră. 

— lată, spuse domnul Bergstrom. Acum naziștii nu vă mai pot 
face nimic. 

Lacrimi picurau pe obrajii doamnei D'Angelo. 

Soţul ei o îmbrăţișă și-i șterse lacrimile cu sărutările sale. 

— Suntem în siguranță, iubita mea, spuse. Ce norocoși 
suntem noi, în vreme ce alții... 

Se întrerupse și i se puse un nod în gât. Soţia lui îl mângâie pe 
obraz. 

— Cum putem să vă răsplătim? îi întrebă doamna Napolitano 
pe Pino și Mimmo. 

— Pentru ce? spuse Pino. 

— Pentru asta! Că ne-ţi călăuzit prin viscolul acela de coșmar 
și că ne-aţi eliberat din stâna aceea. Că m-ai adus pe schiuri 
până-n vale! 

— Ce altceva să fi făcut? Să ne fi pierdut credinţa? Să fi 
renunţat? 

— Tu? Niciodată! spuse domnul D'Angelo și-i strânse mâna. 
Tu ești ca un taur. Tu nu renunțţi cu niciun chip. 

Apoi îl îmbrăţișă pe Mimmo. La fel făcu și doamna D'Angelo, 
la fel făcură și copiii. Doamna Napolitano îl îmbrăţișă cel mai 
lung pe Pino. 

— Să fii de-o mie de ori binecuvântat, băiatul meu, că m-ai 
învăţat să zbor, spuse ea. N-am să uit asta câte zile oi avea. 

Pino zâmbi larg și își simţi ochii umezi. 

— Nici eu n-am să uit. 

— Nu pot să fac nimic pentru tine? întrebă ea. 

Pino dădu să spună nu, dar privirea îi căzu pe cutia de vioară. 


VP - 124 


— Cântaţi-ne ceva, până ne înapoiem în Italia. Muzica 
dumneavoastră ne va ridica moralul pentru lungul urcuș cu 
schiurile. 

Lucrul acesta o mulțumi pe doamna Napolitano, care-i aruncă 
o privire domnului Bergstrom. 

— E în regulă? 

El spuse: 

— Aici nimeni nu vă poate opri. 

În pădurea troienită, sus în Alpii elveţieni, doamna Napolitano 
deschise cutia viorii și își dădu cu sacâz pe arcuș. 

— Ce vreţi să ascultați? 

Dintr-un motiv sau altul, Pino se gândi la noaptea aceea de 
august, când el, tatăl lui, Tullio și familia Beltramini plecaseră cu 
trenul din oraș pentru a scăpa de bombardamente. 

— Nessun dorma, spuse Pino. Nimeni să nu doarmă. 

— Aria asta pot s-o interpretez și în somn, dar ţie am să ţi-o 
cânt con smania, spuse doamna Napolitano cu lacrimi în ochi. 
Haideţi, plecați. Prietenii vechi nu-și iau rămas-bun. 

Doamna Napolitano interpretă atât de frumos primele 
acorduri ale ariei, încât Pino ar fi vrut să rămână să asculte 
întreaga compoziţie. Dar pe el și pe fratele lui îi așteptau câteva 
ceasuri bune de efort și cine știe ce dificultăţi aveau să 
întâmpine? 

Băieţii își săltară rucsacurile în spinare și porniră la drum prin 
pădure. Doamna Napolitano și ceilalți dispărură curând din raza 
lor de vedere, dar pe ea o mai auziră o vreme cântând minunat, 
cu pasiune, și fiecare notă pluti spre ei în aerul răcoros și 
rarefiat al Alpilor. Când ajunseră la lizieră și își prinseră schiurile, 
doamna Napolitano înteţi iar tempoul, lansând spre ei aria 
triumfătoare ca o undă radio care-l lovi pe Pino în inimă și-i făcu 
sufletul să vibreze. 

Pino se opri la capătul lacului ca să asculte crescendoul 
îndepărtat și rămase profund mișcat când vioara amuţi. 

Acesta este sunetul iubirii, gândi Pino. Când am să mă 
îndrăgostesc, cred că asta am să simt. 

Nespus de fericit, Pino își puse pieile de focă pe schiuri și 
începu să urce panta în urma lui Mimmo, îndreptându-se către 
circul nordic al muntelui Groppera, în bătaia unui soare 
strălucitor de iarnă. 


VP-125 


Capitolul doisprezece 


26 aprilie 1944 


1. 


Un zăngănit îl trezi pe Pino. Trecuseră aproape două luni și 
jumătate de când îi condusese pe doamna Napolitano și pe 
familia D'Angelo în Elveția. Se ridică în capul oaselor, 
recunoscător că părintele Re îl lăsase să doarmă în voie după 
încă o drumeție până în Val di Lei. Se sculă și observă că nu-l 
durea nimic. De mult timp nu-l mai durea nimic. Se simţea bine, 
puternic - mai puternic decât fusese vreodată. Mai făcuse încă 
cel puţin douăsprezece drumuri până în Elveţia, de când 
doamna Napolitano cântase pentru el și Mimmo. 

Auzind iarăși acel zăngănit, Pino se uită pe fereastră. Șapte 
boi cu tălăngi la gât se împingeau și se înghesuiau unii într-alţii, 
încercând să ajungă la niște baloţi de paie care le fuseseră 
așezați în faţă. 

Când se sătură să-i privească, Pino se îmbrăcă. Intră în sala 
de mese pustie și auzi venind de-afară glasuri de bărbaţi 
strigând, ţipând și amenințând. Alarmat, fratele Bormio ieși din 
bucătărie. Se duseră împreună și deschiseră ușa Casei Alpina. 
Părintele Re stătea afară, la câţiva pași de mica prispă, și privea 
calm în gura unei puști. 

Cu un batic roșu la gât, de data aceasta mai nou, Tito se uita 
la preot peste cătarea puștii. Aceiași trei derbedei care veniseră 
cu Tito la petrecerea de Revelion stăteau acum în spatele lui. 

— Le-am zis băieţilor tăi să nu mai umble prin Emet dacă n-ai 
de gând să plătești tribut, să ajuţi cauza unei Italii libere, spuse 
Tito. Acum am venit să-mi colectez banii. 

— Să extorchezi un preot, spuse părintele Re. Rău ai mai 
ajuns, Tito. 

Bărbatul îl privi sfidător, trase piedica armei și spuse: 

— E pentru Rezistență. 

— Eu îi susțin pe partizani, spuse preotul. Brigada a IX-a 
Garibaldi. Și știu că tu nu ești cu ei, Tito. Niciunul dintre voi nu 


VP - 126 


este. Cred că purtaţi baticurile astea fiindcă sunt prielnice 
scopurilor voastre. 

— Dă-mi ce-ţi cer, omule, că altfel, cerul mi-e martor, îţi dau 
foc la școală și dup-aia te ucid pe tine și pe toţi țingăii tăi. 

Părintele Re ezită. 

— Am să-ţi dau bani. Și mâncare. Lasă arma jos. 

Tito îl privi o clipă pe preot, cu ochiul drept zvâcnind, și își 
atinse cu vârful limbii colțul gurii. Apoi zâmbi, lăsă arma jos și 
spuse: 

— Așa să faci și să nu te zgârcești, că altfel mă uit eu 
înăuntru, să văd ce ai în casă. 

Părintele Re spuse: 

— Așteaptă aici. 

Preotul se răsuci și atunci îi văzu pe Bormio și, în spatele 
acestuia, pe Pino. Se duse înăuntru și spuse: 

— Dă-le provizii pe trei zile. 

— Părinte? zise bucătarul. 

— Te rog, frate, fă ce-ţi spun, spuse părintele Re, trecând pe 
lângă el. 

Fără nicio tragere de inimă, fratele Bormio se răsuci și-l urmă 
pe preot, lăsându-l pe Pino în pragul ușii. Tito îl zări, zâmbi 
viclean și spuse: 

— la te uită pe cine avem noi aici. Vechiul meu amic de la 
cheful de Anul Nou. De ce nu ieși? Să ne dai bună ziua mie și 
băieţilor mei? 

— Nu am poftă, spuse Pino și auzi mânia din propriul glas, dar 
nici că-i păsa. 

— Nu ai poftă? zise Tito și își îndreptă pușca spre el. Dar nu-i 
după cum vrei tu, nu-i așa? 


2. 


Pino se încordă. Îl ura din tot sufletul pe omul acesta. leși din 
casă și cobori de pe prispă. Stătea în faţa lui Tito și se uita 
împietrit la el și la pușca lui. 

— Văd că încă mai porţi ghetele pe care mi le-ai furat, spuse. 
De data asta, ce vrei de la mine? Chiloţii? 


VP - 127 


Tito își linse colțurile gurii, își privi ghetele și rânji. Apoi făcu 
un pas înainte și-i aplică lui Pino o lovitură zdravănă cu 
marginea patului puștii. Îl nimeri în testicule și Pino se prăbuși 
răpus de durere. 

— Ce vreau eu de la tine, băiete? spuse Tito. Ce ai zice de 
puțin respect față de cineva care încearcă să scape Italia de 
jegurile naziste? 

Pino se chirci în zloată, încercând să-și înăbușe pornirea de a 
vomita. 

— la zi, spuse Tito, aplecându-se deasupra lui. 

— Ce să zic? îngăimă Pino. 

— Că-l respecţi pe Tito. Că Tito e căpetenia de partizani care 
controlează Pasul Spluga. Și că tu, băiete, îi dai socoteală lui 
Tito. 

Deși rănit, Pino scutură din cap și scrâșni: 

— O singură persoană deţine controlul aici. Părintele Re. Lui și 
lui Dumnezeu le dau eu socoteală. 

Tito ridică arma, cu patul deasupra capului lui Pino. Pino era 
convins că avea de gând să-i zdrobească scăfârlia cu ea. Işi luă 
mâinile de la testicule și le duse la cap, chircindu-se în 
așteptarea unei lovituri care nu mai veni. 

— Încetează! tună părintele Re. Încetează sau, Dumnezeu mi- 
e martor, îi chem pe nemți aici și le spun unde să te găsească! 

Tito își săltă pușca pe umăr și o îndreptă către părintele Re, 
care coborâse de pe prispă. 

— Să ne trădezi? Zău așa? zise Tito. 

Pino trase un șut cu gheata și-l nimeri pe Tito în rotulă. Tito se 
îndoi de spate. Arma se descărcă. Glonţul trecu pe lângă 
părintele Re și atinse o latură a Casei Alpina. 

Pino se aruncă asupra lui Tito și-i trase un pumn în nas, pe 
care-l auzi trosnind și din care văzu sângele țâșnind. Inșfăcă 
apoi pușca, se îndreptă de spate și roti mânerul închizătorului, 
după care îndreptă ţeava către capul lui Tito. 

— Încetaţi, ce naiba! spuse părintele Re, veni la Pino și se 
puse între el și oamenii lui Tito, care-și îndreptaseră armele 
către el. Ti-am spus că-ţi dau bani pentru cauza ta și provizii 
pentru trei zile. Nu fi prost! la-i și pleacă, înainte să se întâmple 
o nenorocire. 

— Împușcați-l! zbiera Tito, ștergându-și sângele cu mâneca și 
privindu-i cu ură pe Pino și pe preot. Impușcați-i pe amândoi! 


VP - 128 


Urmă o clipă de liniște, mutenie și mirare. Apoi oamenii lui 
Tito își lăsară unul câte unul armele jos. Pino răsuflă ușurat, 
tresări din cauza durerii surde dintre picioare și feri pușca de 
faţa lui Tito. Puse piedica și trase mânerul închizătorului, pentru 
a scoate ultimul glonţ. 

Pino așteptă până luară oamenii lui Tito banii și mâncarea. 
Doi dintre ei îl apucară pe Tito de subsuori, indiferenți la 
înjurăturile și insultele cu care-i acoperea acesta. Pino îi dădu 
celui de-al treilea pușca descărcată a lui Tito. 

— Încarc-o! Îi omor! urla Tito ca turbat, în vreme ce pe buze și 
pe bărbie i se prelingea sânge. 

— Las-o baltă, Tito, spuse unul dintre ei. E preot, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

Cei doi bărbaţi își așezaseră braţele lui Tito pe umeri și făceau 
tot ce puteau ca să-l ducă de acolo, de la Casa Alpina. Dar șeful 
bandei se tot întindea să se uite înapoi. 

— Încă nu s-a terminat, urla Tito. Mai ales pentru tine, băiete. 
Încă nu s-a terminat! 


3, 


Pino stătea lângă părintele Re, cutremurat. 

— Eşti bine? întrebă preotul. 

Pino tăcu îndelung, după care întrebă: 

— Părinte, e un păcat să mă întreb dacă am făcut bine că nu 
l-am ucis pe acel om? 

Preotul spuse: 

— Nu, nu e un păcat și ai făcut bine că nu l-ai ucis. 

Pino dădu din cap, dar îi tremura buza inferioară și cu greu își 
înghiţi nodul de emoție care i se pusese în gât. Totul se 
petrecuse atât de repede, atât de... 

Părintele Re îl bătu pe spate. 

— Nu-ţi pierde credinţa. Ai făcut ce trebuia. 

Pino dădu iarăși din cap, dar evită privirea preotului, de 
teamă să nu-l podidească plânsul. 

— Cine te-a învăţat să mânuiești o armă? întrebă părintele Re. 

Pino se șterse la ochi, își drese glasul și spuse răgușit: 


VP - 129 


— Unchiul meu Albert. El are o armă de vânătoare Mauser, 
asemănătoare aceleia. El m-a învăţat. 

— Nu pot să mă hotărăsc dacă ai fost curajos sau nesăbuit. 

— Nu puteam să-l las pe Tito să vă ucidă, părinte. 

Preotul zâmbi și spuse: 

— Pentru asta să fii binecuvântat. Nu eram pregătit să mor 
astăzi. 

Pino râse, tresări și zise: 

— Nici eu. 

Intrară în școală. Părintele Re îi aduse lui Pino gheaţă, iar 
fratele Bormio îi pregăti un mic dejun pe care Pino îl devoră. 

— Dacă mai crești, n-o să mai facem faţă, mormăi Bormio. 

— Unde sunt ceilalți? întrebă Pino. 

— La schiat cu Mimmo, spuse părintele Re. Se vor întoarce la 
prânz. 

Pino mânca a doua porție de ouă, cârnaţi și pâine neagră, 
când două femei și patru copii intrară sfioși în încăpere, urmați 
de un bărbat la treizeci și ceva de ani, cu doi băieți mici. Pino își 
dădu imediat seama că erau refugiaţi. Ajunsese să recunoască 
expresiile unor oameni hăituiţi. 

— Eşti pregătit să mergi iarăși mâine-dimineaţță? întrebă 
părintele Re. 

Pino își schimbă poziţia pe bancă și simţi o durere surdă în 
regiunea șalelor, dar spuse: 

— Da. 

— Bine. Și poţi să-mi faci o favoare? 

— Orice, părinte, zise Pino. 

— Du-te în turnul capelei și urmărește semnalul de la 
Campodolcino, spuse preotul. Poţi să-ţi iei cărţile cu tine, să 
înveți. 

Douăzeci de minute mai târziu, Pino urca prudent scara din 
turnul capelei. Ducea în spate un rucsac cu cărți și încă îl mai 
dureau testiculele. Fiindcă turnul se afla în bătaia soarelui, 
înăuntru era surprinzător de cald, prea cald pentru hainele cu 
care se încotoșmănase Pino. 

Se opri pe platforma îngustă care înconjura turnul în interior și 
se uită la golul unde ar fi trebuit să se afle clopotul. Părintele Re 
nu montase încă unul. Pino deschise un oblon îngust și privi în 
jos printr-o despicătură din stâncă, pe unde se vedeau cele două 


VP - 130 


ferestre de sus ale casei preotului din Campodolcino, aflate la 
un kilometru dedesubt. 

Pino își dădu jos rucsacul cu cărţi și scoase din el binoclul pe 
care i-l dăduse părintele Re. Privi prin el și rămase ca de fiecare 
dată surprins cât de aproape părea casa preotului. Studie cele 
două ferestre. jaluzelele erau trase. Ceea ce însemna că nemţii 
patrulau în Pasul Spluga. Din câte își dăduseră ei seama, 
treceau pe șosea cam pe la amiază, plus-minus o oră. 

Pino se uită la ceas. Era unsprezece fără un sfert. 

Stătu acolo, bucurându-se de aerul cald al primăverii și 
urmărind păsările care zburătăceau printre molizi. Căscă, își 
scutură capul pentru a alunga dorinţa irezistibilă de a se culca la 
loc și privi iarăși prin binoclu. 

Spre ușurarea lui Pino, treizeci de minute mai târziu, 
jaluzelele se ridicară. Patrula trecuse, îndreptându-se către 
Chiavenna. Pino căscă și se întrebă câţi refugiaţi or mai sosi 
diseară la Motta. Dacă erau prea mulți, trebuia să-i împartă. El 
va merge cu un grup, Mimmo cu altul. 

Mimmo crescuse binișor în ultimele luni. Nu mai era... ei bine, 
nu mai era un puști, devenise la fel de vânjos ca toţi oamenii de 
la munte. Pino realiză abia acum că ajunsese să-l considere pe 
fratele lui mai mic drept cel mai bun prieten al lui, mai apropiat 
chiar decât Carletto. 

Dar se întrebă ce o mai fi făcând Carletto, ce o mai fi făcând 
mama lui și domnul Beltramini. Pino se uită la platformă cu ochii 
cârpiți de somn. S-ar putea întinde acolo, atent să nu cadă, și ar 
moțăi puţin la căldură... 

Ba nu, decise. Putea să cadă, să-și frângă gâtul. Mai bine 
cobora scara și dormea puţin într-o strană. Jos nu era atât de 
cald, dar avea la el haina și căciula. Să tragă un pui de somn 
doar douăzeci de minute. 

Pino habar nu avea cât de mult și cât de adânc dormise, fără 
să viseze, dar ceva îl făcu să tresară. Deschise buimac ochii și 
încercă să-și dea seama ce-l trezise. Işi plimbă privirea prin 
capelă și se uită în sus, în turn și... 

Auzi un dangăt îndepărtat. Ce era? De unde venea? 


VP - 131 


4. 


Pino se sculă, căscă, iar dangătul încetă. Apoi reîncepu, ca un 
ciocan pe metal. Apoi încetă. Pino își aminti că-și lăsase pe 
platformă rucsacul cu cărţi, binoclul și lanterna. Urcă scara, își 
luă rucsacul și se întinse să închidă oblonul, când auzi iarăși acel 
sunet. Atunci își dădu seama că era clopotul care bătea în 
biserica din Campodolcino. 

Se uită la ceas să vadă cât dormise. Unsprezece și douăzeci? 
Clopotul bătea de obicei la oră fixă. Acum bătea întruna și...? 

Pino înșfăcă binoclul și se uită la fereastra de jos. Jaluzeaua 
din stânga era coborâtă. În fereastra din dreapta pâlpâia o 
lumină. Pino se holbă la ea, întrebându-se ce voia să însemne, și 
apoi înţelese că lumina se aprindea întâi o frântură de secundă 
și apoi puţin mai lung. Se stingea și iar se aprindea și atunci 
Pino pricepu că erau semnale. Codul Morse? 

Își luă și el lanterna și o aprinse scurt de două ori. Lumina de 
jos se aprinse și ea de două ori și apoi se stinse. Clopotul încetă 
să bată. Apoi lumina se aprinse din nou, pâlpâind scurt și lung. 
Când se stinse, Pino își luă din rucsac un stilou și o hârtie și 
așteptă ca lumina să se reaprindă. Și atunci își notă până la 
capăt secvenţa de semnale scurte și lungi. 

Pino nu cunoștea codul Morse și nici nu știa ce voia să-i 
comunice straja din Campodolcino, dar știa că nu era de bine. Işi 
aprinse la rândul său lanterna de două ori, o vâri în rucsac și 
cobori scara. Se întoarse în fugă la școală. 

— Pino! îl auzi pe Mimmo strigând. 

Fratele lui cobora pe schiuri panta de deasupra școlii, 
fluturându-și agitat beţele. Pino nu-l băgă în seamă, dădu fuga 
în Casa Alpina și-i găsi pe părintele Re și pe fratele Bormio stând 
de vorbă cu refugiații în hol. 

— Părinte, spuse Pino cu glasul întretăiat. Ceva nu e-n regulă. 

ÎI lămuri în legătură cu clopotul, cu jaluzelele și cu lumina care 
pâlpâise. Îi arătă preotului hârtia. Părintele Re se uită la ea 
nedumerit: 

— Ce te face să crezi că eu cunosc alfabetul Morse? 

— Nici nu e nevoie, spuse fratele Bormio. Il cunosc eu. 

Părintele Re îi dădu hârtia și întrebă: 

— De unde? 


VP - 132 


— L-am învăţat la... spuse bucătarul și păli. 

Mimmo dădu buzna în casă, lac de sudoare, exact în 
momentul când fratele Bormio spuse: 

— Naziști spre Motta. 

— l-am văzut de sus! strigă Mimmo. Patru sau cinci camioane 
în Madesimo și soldați care mergeau din ușă-n ușă. Am coborât 
cât de repede am putut. 

Părintele Re se uită la refugiați. 

— Va trebui să-i ascundem. 

— O să-i caute, spuse fratele Bormio. 

Una dintre mame zise tremurând: 

— Să fugim, părinte? 

— O să vă dea de urmă, spuse părintele Re. 

Fără să vrea, Pino se gândi la boii care-l treziseră de 
dimineață. 

— Părinte, rosti rar, am eu o idee. 


5. 


După un ceas, Pino era iarăşi în turnul capelei, al naibii de 
agitat, și privea prin binoclul părintelui Re, când din pădure, pe 
drumul de ţară dinspre Madesimo, se ivi un Kubelwagen, un 
automobil de teren al armatei germane, ale cărui roţi se 
învârteau împroșcând noroi și zăpadă. Un alt vehicul mai mare, 
un camion german, venea huruind în urma sa, dar Pino îl ignoră 
pe acesta și încercă în schimb să privească prin parbrizul stropit 
cu noroi al vehiculului mai mic, aflat în frunte. 

Kubelwagen-ul era cât pe-aci să derapeze și Pino apucă atunci 
să vadă uniforma și faţa ofițerului din dreapta șoferului. Chiar și 
de la distanţă, Pino îl recunoscu. Îl mai văzuse o dată de 
aproape. 

Înspăimântat, Pino cobori scara și ţâșni afară pe o ușă din 
spatele altarului. Ignorând tălăngile care dăngăneau în spatele 
lui, intră grăbit pe ușa din dos a Casei Alpina și de acolo se duse 
în bucătărie și în sala de mese. 

— Părinte, e colonelul Rauff! gâfâi Pino. Șeful Gestapoului din 
Milano! 

— De unde...? 


VP - 133 


— L-am văzut o dată în magazinul de marochinărie al 
unchiului meu, spuse Pino. Ele. 

Pino își înăbuși impulsul de a-și lua tălpășița. Colonelul Rauff 
ordonase masacrul de la Meina. Dacă era în stare să pună niște 
evrei nevinovaţi să sară într-un lac și să se uite la ei cum sunt 
mitraliaţi, ce-l reţinea să execute un preot și niște băieţi care 
salvau evrei? 

Părintele Re ieși pe prispă. Pino rămase în hol, neștiind ce să 
facă. Avusese o idee bună? Sau îi vor găsi naziștii pe evrei și-i 
vor ucide pe toți cei aflați în Casa Alpina? 

Vehiculul lui Rauff opri în zloată, nu departe de locul în care 
Tito îi ameninţase pe toți de dimineaţă. Colonelul de Gestapo 
era așa cum și-l amintea Pino: cu un început de chelie, de 
statură mijlocie, fălcos, cu un nas ascuţit, buze subţiri și palide, 
și ochi căprui, stinși, care nu trădau nimic. Purta cizme negre 
scurte, o haină de piele neagră și lungă, la două rânduri de 
nasturi, stropită cu noroi, și o caschetă cu cap-de-mort. 

Ochii lui Rauff îl fixară pe preot și un zâmbet îi miji pe buze 
când se dădu jos din vehicul. 

— Întotdeauna e atât de greu de ajuns la dumneavoastră, 
părinte Re? întrebă colonelul de Gestapo. 

— Primăvara poate fi dificil, spuse preotul. Dumneavoastră 
mă cunoașteţi pe mine, dar eu... 

— Standartenführer Walter Rauff, spuse Rauff în momentul 
când două camioane opriră în spatele lui. Șeful Gestapoului din 
Milano. 

— Veniţi de departe, colonele, spuse părintele Re. 

— Umblă zvonuri despre dumneavoastră, părinte, chiar și în 
Milano. 

— Zvonuri despre mine? De la cine? În legătură cu ce? 

— ÎI mai ţineţi minte pe un seminarist? Giovanni Barbareschi? 
Lucra pentru cardinalul Schuster și pentru dumneavoastră, din 
câte se pare? 

— Barbareschi a lucrat aici scurt timp, spuse părintele Re. Ce 
e cu el? 

— L-am arestat săptămâna trecută, spuse Rauff. E în 
închisoarea San Vittore. 

Pino își reţinu un fior. Închisoarea San Vittore din Milano 
fusese un loc oribil și de tristă reputaţie cu mult înainte de a o 
prelua naziștii. 


VP - 134 


— Sub ce acuzaţii? întrebă părintele Re. 

— Fals, spuse Raulff. Falsifică documente. E priceput. 

— Eu nu știu nimic despre asta, spuse părintele Re. Aici 
Barbareschi a călăuzit turiști și a ajutat la bucătărie. 

Șeful Gestapoului păru iarăși amuzat. 

— Să știți că noi avem urechi peste tot, părinte. Gestapoul e 
ca Dumnezeu. Noi aflăm tot soiul de lucruri. 

Părintele Re se încordă. 

— Eu nu știu ce credeți dumneavoastră, colonele, dar nu 
sunteţi Dumnezeu, deși aţi fost creat după chipul și asemănarea 
Lui. 

Rauff făcu un pas spre el, îl privi pe părinte cu răceală și 
spuse: 

— Să nu faceţi o greșeală, părinte. Eu vă pot salva sau vă pot 
damna. 

— Și totuși nu sunteţi Dumnezeu, spuse părintele Re 
neînfricat. 

Șeful Gestapoului îi susținu privirea câteva clipe, după care se 
întoarse către unul dintre ofiţerii săi. 

— Imprăștiaţi-vă și cercetaţi fiecare centimetru de pe acest 
platou. Eu am să arunc o privire pe-aici. 

Din camioane începură să sară soldați. 

— Ce căutaţi, colonele? întrebă părintele Re. Poate pot să vă 
ajut eu. 

— Ascundeţi evrei, părinte? întrebă Rauff tăios. Îi ajutaţi să 
ajungă în Elveţia? 

Pino avu o senzaţie de acreală în gât și simţi cum i se înmoaie 
genunchii. 

Rauff știe, gândi speriat. Vom muri cu totii! 

Părintele Re spuse: 

— Colonele, eu sunt adeptul credinței catolice potrivit căreia 
trebuie să arăţi iubire și să oferi adăpost oricărui om aflat în 
primejdie. Așa se face și în Alpi. Un alpinist îl ajută întotdeauna 
pe cel aflat la ananghie. Italian. Elveţian. German. Pentru mine 
nu contează. 

Rauff păru iarăși amuzat. 

— Ajutaţi și astăzi pe cineva, părinte? 

— Doar pe dumneavoastră, colonele. 


VP-135 


Pino înghiţi în sec, abţinându-se cu greu să nu tremure. De 
unde știu ei? Mintea lui căuta răspunsuri. Să fi vorbit 
Barbareschi? Nu. Nu, Pino nu-și putea imagina. Dar de unde...? 

— Atunci ajutaţi-mă, părinte, spuse șeful Gestapoului. Arătaţi- 
mi școala dumneavoastră. Vreau să văd fiecare ungher. 

— Cu plăcere, spuse părintele și se dădu la o parte. 

Colonelul Rauff urcă pe prispă, își scutură cizmele de noroi și 
zăpadă și scoase un pistol Luger. 

— Asta pentru ce e? întrebă părintele Re. 

— Pentru pedepsirea promptă a nemernicilor, spuse Rauff și 
intră în hol. 

Pino nu se așteptase să-l vadă intrând și se fâstăci când șeful 
Gestapoului îl privi insistent. 

— Eu te știu pe tine, spuse Rauff. Eu nu uit nicio faţă. 

Pino bălmăji: 

— Din magazinul unchiului și mătușii mele din San Babila? 

Colonelul își înclină capul într-o parte, continuând să-l 
scruteze: 

— Cum te cheamă? 

— Giuseppe Lella, spuse Pino. Unchiul meu este Albert 
Albanese. Soţia lui, mătușa mea Greta, este austriacă. Aţi stat 
de vorbă cu ea, cred. Am mai lucrat și eu uneori la ei. 

— Da, spuse Rauff. Așa este. De ce ești aici? 

— Tatăl meu m-a trimis aici ca să scap de bombe și să învăţ, 
ca toți băieții de aici. 

— Aha, zise Rauff, șovăi o clipă și merse apoi mai departe. 

Cu faţa împietrită, părintele Re îi aruncă lui Pino o privire și-l 
ajunse din urmă pe șeful Gestapoului, care se oprise în ușa larg 
deschisă a sălii de mese pustii. 

Rauff privi în jur. 

— Un loc curat, părinte. Îmi place. Unde sunt ceilalţi băieţi? 
câţi sunt aici în prezent? 

— Patruzeci, spuse părintele Re. Trei zac în pat cu gripă, doi 
ajută la bucătărie, cincisprezece au plecat să schieze, iar ceilalți 
încearcă să prindă niște boi care i-au scăpat unui ţăran din 
Madesimo. Dacă nu-i prinzi înainte să dea dezgheţul, se 
sălbaticesc prin munţi. 

— Boi, spuse colonelul Rauff, studiind totul cu atenţie: 
mesele, băncile, tacâmurile deja pregătite pentru cină. 


VP - 136 


Împinse ușile batante care dădeau în bucătărie, unde fratele 
Bormio curăța cartofi împreună cu doi dintre băieţii mai mici. 

— Impecabil, spuse Rauff apreciativ și închise ușile. 

— Suntem o școală acreditată de inspectoratul provinciei 
Sondrio, spuse părintele Re. Și mulţi dintre elevii noștri provin 
din cele mai bune familii din Milano. 

Șeful Gestapoului se uită iarăși la Pino și zise: 

— Văd asta. 

Colonelul cercetă dormitoarele comune și camera lui Pino și 
Mimmo. Lui Pino îi stătu inima în loc când Rauff călcă pe 
scândura desprinsă sub care se ascundea aparatul lui de radio 
cu unde scurte. Dar momentul de tensiune trecu și colonelul 
merse mai departe. Se uită în toate cămările și în încăperea în 
care dormea fratele Bormio. În final ajunse la o ușă închisă și 
încuiată. 

— Aici ce e? întrebă. 

— Camera mea, spuse părintele Re. 

— Deschideţi, spuse Rauff. 

Părintele Re își vâri mâna în buzunar, scoase de acolo o cheie 
și descuie ușa. Pino nu văzuse niciodată încăperea în care 
dormea părintele Re. Nimeni nu o văzuse. Era întotdeauna 
închisă și încuiată. Când Rauff deschise ușa, Pino văzu că era un 
spaţiu strâmt, cu un pat îngust, un dulap minuscul, un felinar, 
un pupitru și un scaun cioplite grosolan din lemn, o Biblie și un 
crucifix pe perete, lângă o icoană a Fecioarei Maria. 

— Aici locuiţi dumneavoastră? întrebă Rauff. Astea sunt toate 
lucrurile dumneavoastră? 

— Un om al lui Dumnezeu are nevoie de mai multe? întrebă 
părintele Re. 

Colonelul contemplă câteva clipe camera. Apoi se întoarse și 
spuse: 

— Duceţi o viață austeră, o viață cu un scop, o viață de 
abnegaţie și adevărată noblețe, sunteţi o sursă de inspiraţie, 
părinte Re. Mulţi dintre ofițerii mei ar avea de învăţat de la 
dumneavoastră. Cei mai mulţi din armata de la Salò ar avea de 
învăţat de la dumneavoastră. 

— Nu știu, zău, spuse preotul. 

— Ba da, dumneavoastră ducetți o viață spartană, spuse Rauff 
pe un ton serios. Eu admir acest lucru. Asceza a dat întotdeauna 


VP - 137 


naștere celor mai mari războinici. Aveţi suflet de războinic, 
părinte? 

— Pentru lisus, colonele. 

— Înţeleg, spuse Rauff și închise ușa în urma sa. Și totuși 
circulă aceste zvonuri supărătoare despre dumneavoastră și 
această școală. 

— Nu-mi dau seama de ce, spuse părintele Re. Doar v-aţi uitat 
peste tot. Dacă doriţi, puteţi să cercetaţi și cămara din beci. 

Șeful Gestapoului tăcu o vreme, după care spuse: 

— Am să-l trimit acolo pe unul dintre oamenii mei. 

— Îi arăt eu pe unde se intră, spuse preotul. Nu trebuie să 
sape mult. 

— Să sape? 

— Mai e cel puţin un metru de zăpadă pe chepeng. 

— Arătați-mi, spuse Rauff. 

leșiră din casă, urmaţi de Pino. Părintele Re tocmai o luase pe 
după colţul casei, când din molidișul din spatele capelei 
izbucniră fluierături și strigăte de băieţi. Patru soldaţi SS se 
îndreptau deja într-acolo. 

— Ce se întâmplă? dori să afle colonelul Rauff, cu o frântură 
de secundă înainte ca un bou să se repeadă dintre copaci 
mugind și împleticindu-se în zăpadă. 

Mimmo și un alt băiat goneau animalul cu nuiele, mânându-l 
către un ţarc aflat vizavi de școală, în vreme ce cei patru soldaţi 
SS stăteau și se uitau. 

Gâfâind, cu gura până la urechi, Mimmo strigă: 

— Ceilalţi boi sunt toți în pădure, la marginea platoului, 
părinte Re. l-am înconjurat, dar nu-i putem mâna ca pe ăsta. 

Înainte ca preotul să apuce să spună ceva, colonelul Rauff 
zise: 

— Trebuie să formaţi un V și să-l mânaţi pe primul în direcţia 
în care vreți. Ceilalţi o să se ia după el. 

Părintele Re se uită la șeful Gestapoului, care spuse: 

— Am copilărit la o fermă. 

Mimmo îl privi nesigur pe părintele Re. 

— Vă arăt eu, spuse Rauff, la care Pino crezu că leșină. 

— Nu e nevoie, se grăbi preotul să spună. 

— Ba nu, va fi distractiv, zise colonelul. N-am mai făcut asta 
de ani de zile. 

Rauff se întoarse către soldaţii săi: 


VP - 138 


— Voi patru veniţi cu mine. 

Și apoi îl privi pe Mimmo: 

— Câţi băieți sunt în pădure? 

— Douăzeci? 

— Destui, zise colonelul și porni către molidiș. 

— Ajută-l, Pino! șopti părintele Re. 

Deși nu avea niciun chef, Pino o luă la fugă după nemți. 

— Unde să stea băieţii, colonele? întrebă Pino, cu speranţa că 
nu i se auzea tremurul din glas. 

— Unde sunt boii acum? întrebă Raulff. 

Mimmo spuse: 

— Păi, i-am încolţit acolo la marginea platoului. 

Erau aproape la liziera pădurii, de unde se auzeau mugetele 
boilor invizibili. Deși Pino nu și-ar fi dorit nimic mai mult decât să 
se întoarcă și să o ia la sănătoasa, continuă să meargă. Situaţia 
parcă-l însufleţise pe șeful Gestapoului. Ochii lui, adineauri 
căprui și stinși, erau acum mari și scăpărători, iar colonelul 
rânjea de bucurie. Pino își plimbă privirea în jur, încercând să se 
hotărască unde să se ducă dacă totul se va sfârși prost. 


6. 


Colonelul Rauff pătrunse în molidișul care se întindea ca o 
semilună de la marginea platoului înspre interiorul acestuia. 

— Boii sunt în dreapta, acolo, spuse Mimmo. 

Rauff își vâri pistolul în toc și-l urmă pe Mimmo prin zăpada 
care aici, între copaci, era mai puţin adâncă decât pe loc 
deschis. Boii umblaseră peste tot, bătătoriseră zăpada și 
defecaseră în tot locul. 

Mimmo și șeful Gestapoului își feriră capetele de câteva 
crengi și trecură pe sub unul dintre cei mai înalţi molizi, ceea ce- 
i dădu lui Pino crampe la stomac. Soldaţii SS mergeau în urma 
lui Rauff, iar Pino era ultimul în șir. Când se aplecă pe sub 
crengile celui mai înalt copac, privirea i-a fost atrasă de un 
mănunchi de ace care cădeau rotindu-se în aer. Ridică privirea, 
dar nu-l zări pe niciunul dintre evreii care se ascundeau sus în 
copaci și ale căror urme fuseseră călcate de copitele boilor. 


VP - 139 


Slavă Cerului, își spuse Pino în sinea sa, în vreme ce Rauff se 
apropia cu pași siguri de băieţii de la Casa Alpina, care erau 
risipiţi printre molizi. Îi încolţiseră pe ultimii șase boi, care își 
scuturau capetele, răgeau și căutau să scape într-o altă direcţie 
decât înspre marginea platoului. 

— Când zic eu, îi pui pe cei șase băieţi din mijloc să se dea 
înapoi și să se împartă în două grupuri de câte trei, spuse Rauff 
și-și ţinu mâinile cu palmele lipite și degetele răsfirate. Vreau să 
facem un V, uite-așa! Când se pun ei în mișcare, ceilalţi băieți să 
o ia la fugă înainte, ca să mâne boii în direcția în care vrem noi. 
Să rămână în formaţie de V, de o parte și de cealaltă. Vacile și 
boii sunt ca evreii - merg cu turma. O să facă ce vrem noi. 

Pino ignoră ultima remarcă, dar le strigă băieților din mijloc 
indicaţiile lui Rauff. Cei șase se dădură iute înapoi și apoi se 
răsfirară într-o parte și în cealaltă. Când primul bou o luă la 
goană, restul ciurdei se năpusti după el ca apucat de streche. 
Vitele năvăliră printre copaci, mugind și rupând crengi în calea 
lor, în vreme ce băieţii le flancau, strigau și le înghesuiau, astfel 
încât boii începură să se alinieze și să fugă unul după altul. 

— Da! Da! ţipa colonelul Rauff, fugind în urma ultimului bou 
care se îndepărta de la marginea platoului. Așa se face! 

Pino îl urmă pe șeful Gestapoului printre copaci, dar de la 
distanţă. Boii ieșiră din molidiș, cu băieţii în dreapta și în stânga 
lor, iar naziștii îi urmară, inclusiv Rauff, care nu aruncă nici 
măcar o privire înapoi. Abia atunci se opri Pino să privească în 
susul unuia dintre molizii mai înalţi. La doisprezece metri 
înălţime, printre crengi, întrezări silueta cuiva care stătea lipit 
de trunchiul copacului. 

Pino ieși agale din pădure și văzu că boii erau deja în ţarc și 
mâncau din baloţii de paie. 

— Ah, i se adresă radios și abia suflând colonelul Rauff 
părintelui Re, când ajunse Pino lângă ei. Ce distracţie a mai fost! 
Am făcut asta de multe ori în copilărie. 

— Se pare că v-a făcut plăcere, spuse preotul. 

Șeful Gestapoului tuși, râse și dădu din cap. Apoi îl privi pe 
locotenent și lătră ceva în germană. Locotenentul începu să 
zbiere și să fluiere. Soldaţii care cercetaseră acareturile și cele 
câteva case din Motta se întoarseră în fugă la camioane. 

— Rămân suspicios, părinte, spuse colonelul Rauff și-i întinse 
preotului mâna. 


VP - 140 


Pino își ţinu respiraţia. Preotul luă mâna colonelului și o 
scutură. 

— Sunteţi oricând binevenit, colonele. 

Rauff se sui în Kubelwagen-ul său. Părintele Re, fratele 
Bormio, Pino, Mimmo și ceilalţi băieţi ramaseră pe loc și 
urmăriră tăcuţi cum întorceau camioanele germane. Așteptară 
ca Rauff și soldații lui să se îndepărteze cinci sute de metri pe 
drumul noroios care cobora la Madesimo și izbucniră apoi în 
urale. 


7. 


— Am fost convins că știe că v-am ascuns pe toți în copaci, 
spuse Pino câteva ore mai târziu. 

El și părintele Re cinau la o masă cu refugiații care se simțeau 
ușurați. 

Tatăl celor doi băieţi zise: 

— L-am văzut pe colonel venind spre noi. A trecut chiar pe 
sub copacul nostru. De două ori! 

Începură toţi să râdă, așa cum râd doar cei care au scăpat 
dintr-un pericol de moarte, nevenindu-le să creadă, 
recunoscători și cu o bucurie molipsitoare. 

— Un plan inspirat, spuse părintele Re, îl bătu pe Pino pe 
umăr și-și ridică paharul cu vin. În sănătatea lui Pino Lella! 

Refugiații ridicară toţi paharele și închinară pentru Pino. El se 
simţea stânjenit că i se acorda atâta atenție și spuse zâmbind: 

— Numai datorită lui Mimmo a funcţionat. 

Dar era bucuros, ba chiar încântat. Faptul că-i păcălise pe 
naziști îl făcea să se simtă mai puternic. Lupta și e/, în felul lui, 
împotriva lor. Toţi luptau împotriva lor, toţi făceau parte din 
mișcarea de rezistență tot mai amplă. Italia nu le aparţinea 
nemților. Italia nu le va aparține niciodată nemților. 

Alberto Ascari intră în Casa Alpina fără să tragă clopotul. Se 
ivi în ușa sălii de mese, cu căciula în mână, și spuse: 

— lertaţi-mă, părinte Re, dar am un mesaj urgent pentru Pino. 
Tatăl lui mi-a telefonat acasă la unchiul meu și mi-a cerut să vin 
să-i aduc lui Pino mesajul. 

Lui Pino îi pieri toată bucuria. Ce se întâmplase? Cine murise? 


VP - 141 


— Despre ce e vorba? întrebă. 

— Tatăl tău vrea să te întorci acasă cât mai curând posibil, 
zise Ascari. La Milano. A spus că e o chestiune de viaţă și de 
moarte. 

— Pentru cine? întrebă Pino și se ridică de la masă. 

— Se pare că pentru tine, Pino. 


VP - 142 


PARTEA A TREIA 


Catedralele oamenilor 


Capitolul treisprezece 


1. 


Douăsprezece ore mai târziu, Pino şedea în dreapta șoferului, 
în Fiatul cu motor tunat al lui Ascari, abia acordând atenţie 
lungilor pante care se deschideau de o parte a șoselei care 
cobora în serpentine de la Madesimo la Campodolcino. Nu se 
uita la frunzișul verde-crud al primăverii, nu simţea mirosul 
florilor. Cu gândul era încă la Casa Alpina, regretând că fusese 
obligat să plece de acolo. 

— Vreau să rămân aici și să vă ajut, îi spusese părintelui Re 
cu o seară înainte. 

— lar ajutorul tău ar fi binevenit, replicase preotul, dar pare 
ceva grav, Pino. Trebuie să asculți de tatăl tău și să te întorci 
acasă. 

Pino arătase către refugiaţi. 

— Cine o să-i ducă în Val di Lei? 

— Mimmo, răspunsese părintele Re. l-ai pregătit bine, și pe el, 
și pe ceilalţi băieţi. 

Pino fusese atât de necăijit, încât dormise agitat și fusese 
mâhnit când venise Ascari după el, să-l ducă la gara din 
Chiavenna. Stătuse la Casa Alpina aproape șapte luni, dar parcă 
trecuseră ani. 

— Vei veni să mă vizitezi, când vei putea? întrebase părintele 
Re. 

— Sigur că da, părinte, spusese Pino și se îmbrăţișaseră. 

— Să ai încredere în planul pe care-l are Dumnezeu cu tine, 
spusese preotul. Și să ai grijă de tine. 


VP - 143 


Fratele Bormio îi dăduse provizii pentru drum și-l îmbrăţișase 
la rândul său. 

Pino abia dacă scosese un cuvânt, până ajunseră pe fundul 
văii. 

— Un lucru bun, spuse Ascari. M-ai învăţat să schiez. 

Pino își îngădui un zâmbet. 

— Înveţi repede. Bine ar fi fost dacă mi-aş fi încheiat și eu 
lecțiile de șofat. 

— Eşti deja foarte, foarte bun, Pino, spuse Ascari. Ai fler, ai un 
simț pentru condus cum puţini au. 

Pino era încântat de laude. Ascari era un șofer nemaipomenit. 
Alberto continua să-l uluiască pe Pino cu tot ce știa să facă la 
volan și, parcă pentru a-i demonstra acest lucru, parcurse acum 
drumul până jos la Chiavenna cu o viteză ameţitoare, care-l lăsă 
pe Pino cu gura căscată. 

— Mi-e și frică să-mi imaginez ce ai face la o cursă autentică, 
Alberto, spuse Pino când opriră în faţa gării. 

Ascari zâmbea cu gura până la urechi. 

— Timpul face totul, zice unchiul meu mereu. Te întorci la 
vară? Să-ţi închei instrucţia? 

— Mi-ar plăcea, spuse Pino clătinând din cap. Ai grijă de tine, 
prietene. Și vezi să nu intri în șanț. 

— În fiecare zi, spuse Ascari și plecă. 

Pino coborâse atât de mult, încât aici era aproape cu 
cincisprezece grade mai cald decât în Motta. Chiavenna era 
numai flori. Aerul era încărcat de mirosul și polenul lor. 
Primăvara în Alpii sudici nu era întotdeauna atât de superbă, 
ceea ce-l făcu pe Pino să regrete și mai mult când își cumpără 
biletul, îi arătă actele unui soldat german și se sui apoi în trenul 
care se îndrepta spre sud, spre Como și Milano. 

Primul vagon în care intră era înţesat de soldați fasciști. Pino 
se răsuci pe călcâie și merse mai departe, până găsi un vagon în 
care era doar o mână de oameni. Moleșit de la lipsa de somn, își 
aranjă bagajul, își folosi rucsacul pe post de pernă și adormi. 


VP - 144 


2. 


După trei ore, trenul opri în gara centrală din Milano, care 
arăta în mare parte așa cum și-o amintea Pino, deși încasase 
câteva lovituri directe. Cu excepţia faptului că hala nu mai era 
păzită de soldați italieni. Naziștii deţineau acum controlul 
absolut. Când străbătu peronul și trecu prin hală, păstrând 
distanța față de soldaţii fasciști din tren, Pino observă cu cât 
dispreț îi priveau nemţii pe oamenii lui Mussolini. 

— Pino! 

Tatăl lui și unchiul Albert veniră grăbiţi să-l întâmpine. 
Amândoi îmbătrâniseră vizibil de la Crăciun, încărunţiseră la 
tâmple și aveau obrajii mai scofâlciţi și gălbejiți decât își 
amintea Pino. 

Michele exclamă: 

— ÎI vezi cât s-a făcut, Albert? 

Unchiul Albert căsca gura la Pino. 

— Șapte luni și te-ai făcut ditamai bărbatul vânjos! Ce ţi-a dat 
de mâncare părintele Re? 

— Fratele Bormio e un bucătar grozav, spuse Pino rânjind 
prostește și încântat de privirile lor scrutătoare. 

Era atât de fericit să-i vadă, încât aproape uită să fie supărat. 

— De ce a trebuit să mă întorc acasă, tată? întrebă Pino când 
ieșiră din gară. Făceam lucruri bune la Casa Alpina, lucruri 
importante. 

Tatăl său se întunecă la faţă. Clătină din cap și spuse cu glas 
scăzut: 

— Nu vorbim aici despre ce e bine și ce e rău. Mai așteptăm 
puţin, da? 

Luară un taxi. După zece luni și jumătate de bombardamente, 
Milano semăna mai degrabă cu un câmp de luptă decât cu un 
oraș. În unele cartiere, aproape șaptezeci la sută din clădiri erau 
numai moloz, dar pe străzi se putea circula. Pino văzu curând de 
ce. Puzderie de bărbați în uniforme cenușii, încovoiațţi și cu 
priviri goale, degajau străzile, cărămidă cu cărămidă, piatră cu 
piatră. 

— Cine sunt? întrebă Pino. Bărbaţii aceștia cenușii? 

Unchiul Albert își așeză o mână pe piciorul lui Pino, arătă cu 
degetul spre șofer și clătină din cap. Pino observă că șoferul de 


VP - 145 


taxi se tot uita în oglinda retrovizoare și atunci se resemnă și nu 
mai scoase niciun cuvânt până acasă. 

Cu cât se apropiau de Duomo și San Babila, cu atât mai multe 
clădiri stăteau în picioare. Multe dintre ele erau intacte. Trecură 
prin faţa arhiepiscopiei. În faţă era parcat un automobil oficial 
nazist, automobilul unui general, după steguleţul de pe capotă. 

Și într-adevăr, străzile dimprejurul catedralei erau înțesate de 
ofițeri germani de rang înalt și de automobilele lor. Trebuiră să 
coboare din taxi și să treacă de un post de control bine păzit și 
întărit cu saci de nisip, pentru a intra în San Babila. 

După ce-și arătară actele, străbătură în tăcere una dintre cele 
mai puţin distruse zone din Milano. Magazinele, restaurantele și 
barurile erau deschise și pline de ofiţeri naziști și amantele lor. 
Tatăl lui Pino îi conduse până la Corso del Littorio, care era la 
vreo patru străzi de unde locuiseră ei înainte, tot în cartierul 
modei, dar mai aproape de Scala, Galleria și Piaţa Domului. 

— Scoate-ți iarăși actele, spuse tatăl lui și făcu și el la fel. 

Pătrunseră într-o clădire și imediat se iviră în faţa lor două 
santinele înarmate din Waffen-SS, lucru care-l surprinse pe Pino. 
Naziștii păzeau acum toate imobilele din San Babila? 

Santinelele îi cunoșteau pe Michele și pe unchiul lui Pino și le 
verificară doar în treacăt actele. Dar pe ale lui Pino le examinară 
atent și îndelung, înainte de a le da voie să treacă. Intrară într- 
un ascensor care semăna cu o colivie. Când trecură de etajul al 
cincilea, Pino văzu în faţa unei uși alte două santinele SS. 

Coborâră din ascensor la etajul al șaselea, străbătură un 
coridor scurt și intrară în noul apartament al familiei Lella. Nu 
era nici de departe la fel de spaţios precum cel din Via Monte 
Napoleone, dar era deja confortabil amenajat. Pino recunoscu 
pretutindeni mâna mamei sale. 

Tatăl și unchiul Albert îi făcură lui Pino semn să-și lase bagajul 
și să-i urmeze. leșiră pe o ușă de sticlă și ajunseră pe terasa de 
pe acoperiș. În est se ridicau spre cer turnurile catedralei. 
Unchiul Albert spuse: 

— Aici putem vorbi liniștiți. 

Pino întrebă: 

— De ce sunt naziști în casa scării și la etajul de sub noi? 

Tatăl lui îi arătă o antenă montată dedesubt, cam pe la 
jumătatea zidului terasei. 


VP - 146 


— Antena aceasta aparţine unui aparat de radio cu unde 
scurte aflat în apartamentul de sub noi. În februarie, nemţii l-au 
dat afară pe fostul locatar, un dentist. Au adus muncitori și au 
refăcut în întregime apartamentul. Din câte am aflat noi, aici 
stau demnitarii naziști când vin în vizită la Milano. Dacă ar veni 
Hitler, aici ar sta. 

— La un etaj sub noi? spuse Pino speriat de idee. 

— E o lume nouă și primejdioasă, Pino, spuse unchiul Albert. 
Mai ales pentru tine. 

— De aceea te-am și chemat acasă, spuse tatăl lui, fără să-i 
dea lui Pino răgazul să replice. Peste nici trei săptămâni 
împlinești optsprezece ani, ceea ce înseamnă că poţi fi recrutat. 

Pino miji ochii. 

— Așa, și? 

Unchiul său continuă: 

— Dacă aștepți să te recruteze, te bagă în armata fascistă. 

— lar nemţii îi trimit pe toţi recruţii italieni pe frontul din 
Rusia, spuse Michele frângându-și mâinile. Ai fi carne de tun, 
Pino. Ai muri. Și noi nu putem îngădui să ţi se întâmple așa 
ceva, nu acum, când războiul se apropie de final. 

Războiul se apropia de final. Pino știa că acesta era adevărul. 
Auzise chiar cu o zi înainte, la aparatul de radio pe care i-l 
lăsase părintelui Re, că Aliaţii luptau iarăși pentru Monte 
Cassino, o mănăstire aflată sus pe un platou, unde nemții 
instalaseră tunuri masive. Într-un final, mănăstirea și nemţii 
fuseseră spulberaţi de către bombardierele Aliate. La fel și 
orașul aflat mai jos. Trupele Aliate erau pe punctul de a 
străpunge Linia Gustav de fortificaţii, aflată la sud de Roma. 

— Și atunci ce vreţi să fac? întrebă Pino. Să mă ascund? Mai 
bine rămâneam la Casa Alpina până-i alungă Aliaţii pe naziști. 

Tatăl lui scutură din cap. 

— Ofiţerul de recrutare a trecut deja pe-aici să te caute. Știau 
că erai acolo. În câteva zile după ziua ta de naștere, cineva s-ar 
fi dus la Casa Alpina și te-ar fi luat. 

— Și atunci ce vreţi să fac? întrebă Pino iarăși. 

— Vrem să te înrolezi, spuse unchiul Albert. Dacă te înrolezi, o 
să avem noi grijă să fii trimis undeva unde să nu te afli în 
pericol. 

— Cu armata din Salò? 


VP - 147 


Cei doi bărbaţi schimbară o privire, înainte ca tatăl lui să 
spună: 

— Nu, cu nemții. 

Pino simţi că-i vine greață. 

— Să mă alătur naziștilor? Să port svastica? Nu. Nici nu mă 
gândesc. 

— Pino, începu tatăl lui, treaba asta... 

— Tu știi ce am făcut eu în ultimele șase luni? se înfurie Pino. 
Am condus evrei și fugari peste Groppera în Elveţia, ca să scape 
de naziști, de niște oameni care nu se sfiesc să mitralieze 
nevinovați! Nu vreau și nu pot să fac ce-mi cereţi. 

Urmară câteva clipe de tăcere, în care cei doi bărbaţi îl 
scrutară pe Pino. Unchiul Albert spuse în cele din urmă: 

— Te-ai schimbat, Pino. Nu arăţi doar ca un bărbat, ci și 
vorbeşti ca unul. Așa că am să-ţi spun un lucru: dacă nu te 
decizi să fugi și tu în Elveţia și să aștepți acolo încheierea 
războiului, vei ajunge să participi la el într-un fel sau altul. Prima 
variantă: aștepți să fii recrutat. Vei face instrucţie trei săptămâni 
și după aceea o să te trimită în nord să lupţi împotriva 
sovieticilor, acolo unde rata morții la soldaţii italieni în primul an 
este de aproape cincizeci la sută. Asta înseamnă că ai o șansă 
din două să apuci să împlinești nouăsprezece ani. 

Pino dădu să-l întrerupă, dar unchiul lui ridică o mână. 

— Încă n-am terminat. Sau a doua variantă: una dintre 
cunoștințele mele poate face în așa fel încât să fii încorporat 
într-o aripă a armatei germane numită Organizaţia Todt, OT. 
Care nu luptă, ci construiește. Vei fi în siguranţă și probabil că 
vei mai și învăța câte ceva. 

— Eu vreau să lupt împotriva nemților, nu să mă alătur lor. 

—E o măsură de precauţie, spuse tatăl lui. După cum 
spuneai, războiul se va sfârși curând. S-ar putea să nici nu apuci 
să-ți termini instrucţia. 

— Ce-o să le zic oamenilor? 

— Nimeni nu va ști, zise unchiul Albert. Cui întreabă îi zicem 
că ești încă în Alpi, la părintele Re. 

Pino nu spuse nimic. Înțelegea logica, dar îi lăsa un gust 
amar. Asta nu era rezistență. Era prefăcătorie, eschivare, 
lașitate. 

— Trebuie să vă dau un răspuns astăzi? întrebă Pino. 

— Nu, spuse tatăl lui. Dar într-o zi, două. 


VP - 148 


Unchiul Albert spuse: 

— Între timp hai cu mine la magazin. Poţi să faci ceva pentru 
Tullio! 

Un zâmbet larg se ivi pe faţa lui Pino. Tullio Galimberti! Nu-l 
mai văzuse de - șapte luni? se întrebă dacă Tullio îl mai urmărea 
pe colonelul Rauff prin tot orașul. Se întrebă cine era ultima lui 
cucerire. 

— Vin, spuse Pino. Dacă n-ai nevoie de mine, tată. 

— Nu, du-te, spuse Michele. Eu am ceva contabilitate de 
făcut. 


3, 


Pino și unchiul lui părăsiră apartamentul și, când coborâră cu 
ascensorul, văzură santinelele din faţa apartamentului de la 
etajul al cincilea. Santinelele din casa scării dădură din cap când 
ieșiră. 

În drum spre Valigeria Albanese, unchiul Albert îl descusu pe 
Pino în legătură cu cele trăite în Alpi. Cel mai mult părea să-l 
impresioneze sistemul de semnalizare conceput de către 
părintele Re, precum și sângele rece și ingeniozitatea datorită 
cărora scăpase Pino din niște situaţii atât de dificile, de ţi se 
făcea părul măciucă. 

Din fericire, nu era nimeni în magazin. Unchiul Albert puse în 
ușă tăblița cu „Închis” și cobori jaluzeaua. Mătușa Greta și Tullio 
Galimberti veniră din spate. 

— Vită-te la el! îi spuse mătușa Greta lui Tullio. 

— O namilă, zise Tullio. Și uită-te la fața lui, ce schimbată e. 
Unele fete l-ar putea considera frumos. Cu condiția să nu stea 
lângă mine. 

Tullio rămăsese același om glumeţ, dar greutăţile îi mai 
înfrânaseră încrederea de sine, care odinioară îl făcuse să fie 
atât de ţanţoș. Slăbise mult și privea deseori în gol, fumând 
țigară de la ţigară. 

— L-am văzut pe nazistul pe care-l urmăreai tu mai demult, 
pe colonelul Rauff, ieri. 

Tullio păli. 

— L-ai văzut ieri pe Rauff? 


VP - 149 


— Am stat de vorbă cu el, spuse Pino. Ştiai că a copilărit la o 
fermă? 

— Habar n-aveam, spuse Tullio și-i aruncă o privire unchiului 
Albert. 

Acesta șovăi o clipă, după care spuse: 

— Bânuiesc că știi să ţii un secret? 

Pino dădu din cap. 

— Colonelul Rauff vrea ca Tullio să fie interogat. Dacă-l prind, 
îl duc la Hotelul Regina, îl torturează și după aceea îl trimit la 
închisoarea San Vittore. 

— Cu Barbareschi? spuse Pino. Falsificatorul? 

Toţi cei aflați în încăpere îl priviră pe Pino uluiţi. 

— De unde-l cunoști? dori Tullio să afle. 

Pino îi explică și după aceea spuse: 

— Rauff zicea că e în San Vittore. 

Pentru prima dată în acea zi, Tullio zâmbi. 

— A fost până aseară. Barbareschi a evadat! 

Pino rămase ca trăsnit. Și-l amintea pe seminarist așa cum îl 
văzuse în acea primă zi de bombardamente și acum încerca să- 
și imagineze cum se transformase acesta într-un falsificator și 
evadase apoi din închisoare. Din San Vittore, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Asta e o veste bună, spuse Pino. Și tu te ascunzi aici, 
Tullio? E înţelept? 

— Mă tot mut din loc în loc, spuse Tullio și-și aprinse o nouă 

țigară. In fiecare seară. 
__— Ceea ce ne complică nouă viața, spuse unchiul Albert. 
Inainte ca Rauff să se intereseze de el, Tullio putea să umble 
liber prin oraș și să rezolve tot soiul de comisioane pentru 
Rezistență. Acum nu mai poate. Cum spuneam mai devreme, ar 
fi ceva ce ai putea face tu pentru noi. 

Pino era bucuros. 

— Pentru Rezistență, orice. 

— Avem niște documente care trebuie predate astăzi, înainte 
de ora când se suspendă circulaţia, spuse unchiul Albert. iți dăm 
o adresă. Duci documentele la adresa aceea și le înmânezi. Poţi 
să faci asta? 

— Ce fel de documente? 

— Asta nu te privește pe tine, spuse unchiul său. 

Tullio adăugă sec: 


VP - 150 


— Dar, dacă te prind naziștii cu ele și înțeleg ce scrie în ele, o 
să te execute. Au făcut-o și pentru mai puţin. 

Pino privi pachetul pe care i-l întindea unchiul lui. Cu excepţia 
zilei de ieri și a celei în care murise Nicco cu grenada în mână, 
Pino nu se simţise niciodată cu adevărat ameninţat de către 
naziști. Dar acum nemţii erau peste tot în Milano. Oricare îl 
putea opri și percheziţiona. 

— Dar sunt documente importante? 

— Da. 

— Atunci n-o să mă prindă, spuse Pino și luă pachetul. 

După o oră părăsi magazinul de marochinărie, pe bicicleta 
unchiului său. Îşi prezentă actele la postul de control din San 
Babila și la un altul, aflat pe latura vestică a catedralei, dar 
nimeni nu-l percheziţionă și nu-i arătă prea mult interes. 

Abia după-amiază târziu reuși să ajungă la adresa din partea 
de sud-est a orașului. Cu cât se îndepărta mai mult de centru, 
cu atât mai multe distrugeri vedea. Pino își conduse și împinse 
bicicleta pe străzi dezolante și mizere, devastate de incendii. 
Ajuns la craterul unei bombe, încetini și opri la marginea 
acestuia. Cu o seară înainte plouase. Pe fundul craterului se 
adunase o apă murdară, care emana un miros de putregai. Copii 
râdeau. Patru sau cinci dintre ei, negri de murdărie, se cățărau 
și se jucau pe scheletul unei clădiri arse. 

Au fost aici? Au simţit bombele? Au văzut incendiile? Au 
părinți? Sau sunt copii ai străzii? Unde locuiesc? Aici? 

Văzând copiii care trăiau printre ruine, Pino se simţi tulburat, 
dar își văzu de drum, urmând indicaţiile pe care i le dăduse 
Tullio. leși din zona pustiită de incendii și intră într-un cartier în 
care erau mai puţine clădiri distruse. Priveliștea lor îl trimise cu 
gândul la un pian stricat, cu unele clape sparte, cu altele lipsă și 
cu altele rămase galbene și roșii pe un fundal înnegrit. 

Găsi două imobile lipite unul de altul. După cum îl îndrumase 
Tullio, intră în cel din dreapta, care forfotea de viață. Copii 
murdari de funingine cutreierau coridoarele. Multe locuinţe 
aveau ușile deschise și încăperile ticsite de oameni necăjiţi. De 
undeva se auzea o placă de gramofon, o arie din Madama 
Butterfly, pe care Pino o recunoscu ca fiind interpretată de 
verișoara lui, Licia. 

— Pe cine cauţi? îl întrebă un băiat jegos. 

— Șaisprezece B, spuse Pino. 


VP - 151 


Băiatului îi căzu faţa. Arătă înspre capătul coridorului. 

La bătaia lui Pino, ușa se întredeschise, asigurată cu un lanţ. 
Un bărbat spuse în italiană, cu un accent puternic: 

— Ce e? 

— Tullio m-a trimis, Baka, spuse Pino. 

— Trăieşte? 

— Acum două ore mai trăia. 

Informația păru să-l mulțumească pe bărbat. Desfăcu lanţul și 
deschise ușa doar atât cât să-l lase pe Pino să intre într-o 
garsonieră. Baka era de origine slavă, scund, voinic, cu un păr 
negru des și sprâncene stufoase, cu un nas turtit și braţe și 
umeri vânjoși. Deși era mult mai înalt decât el, Pino se simţi 
intimidat. 

Baka îl studie o clipă și apoi spuse: 

— Ai adus ceva sau ba? 

Pino scoase plicul din pantaloni și i-l dădu. Baka îl luă fără 
niciun comentariu și se îndepărtă. 

— Vrei apă? zise. E acolo. Bea și pleacă. Întoarce-te înainte de 
ora când se suspendă circulaţia. 

După lungul drum cu bicicleta, Pino era ars de sete și bău 
câteva înghiţituri, după care privi în jur și înţelese cine și ce era 
Baka. O valiză din piele tăbăcită, cu catarame și curele 
rezistente, zăcea deschisă pe patul îngust. Interiorul era special 
conceput cu spaţii căptușite, în care se aflau un radio cu unde 
scurte, un generator manual, două antene, scule și diode de 
rezervă. 

Pino arătă către aparat. 

— Cu cine vorbiti? 

— Londra, mormăi bărbatul în timp ce citea documentele. 
Nou-nouţ. L-am căpătat acum trei zile. Cel vechi și-a dat duhul și 
două săptămâni am fost muţi. 

— De când sunteţi aici? 

— M-au parașutat acum șaisprezece săptămâni în afara 
orașului și am venit pe jos. 

— Aţi stat tot timpul aici, în locuinţa aceasta? 

Operatorul-radio pufni. 

— Atunci Baka ar fi mort de cincisprezece săptămâni. Naziștii 
au acum aparate cu care vânează radiourile. Folosesc trei din 
astea ca să... cum se zice... ca să ne localizeze prin triangulaţie, 


VP - 152 


ca să ne ucidă și sa ne distrugă radiourile. Ştii care e acum 
pedeapsa pentru un emiţător radio? 

Pino scutură din cap. 

Baka făcu o dată „hârști” și-și trecu degetul arătător prin faţa 
gâtului, adăugând cu un zâmbet: 

— Fără niciun cuvânt. 

— Deci vă tot mutați? 

— O dată la două zile, la amiază, Baka riscă și face o lungă 
plimbare cu valiza până la un alt apartament gol. 

Pino mai avea o mulţime de întrebări pe care ar fi vrut să i le 
adreseze, dar avu sentimentul că îl deranjase deja prea mult. 

— Am să vă revăd? 

Baka își arcui una din sprâncenele sale stufoase și ridică din 
umeri. 

— Cine poate ști? 


4. 


Pino părăsi în grabă locuinţa și imobilul. Își recuperă bicicleta 
și se sui pe ea în lumina unei după-amiezi calde de primăvară. 
Când străbătu iarăși zona devastată de foc se simţea bine, se 
simţea iarăși util. Indiferent cât de măruntă fusese sarcina lui, 
știa că făcuse ce se cuvenea, că opusese rezistenţă, că-și 
asumase un risc, și asta îl făcea să se simtă bine. Nu avea de 
gând să se alăture nemților. Se va alătura Rezistenței. Și cu 
asta, basta! 

Pino se îndrepta spre nord, către Piazzale Loreto. Ajunse la 
magazinul de fructe și legume exact în momentul când domnul 
Beltramini strângea marchiza. Tatăl lui Carletto îmbătrânise 
îngrozitor de când nu-l mai văzuse Pino. Îngrijorarea și stresul îi 
brăzdaseră chipul. 

— Bună ziua, domnule Beltramini, spuse Pino. Sunt eu. Pino. 

Domnul Beltramini miji ochii la el, îl cercetă din cap până-n 
picioare și apoi își dădu capul pe spate și izbucni în hohote de 
râs. 

— Pino Lella? Arăţi de parcă l-ai fi mâncat pe Pino Lella! 

Pino râse. 

— Aveţi haz. 


VP - 153 


— Păi da, tinere prieten, cum să supravieţuiești necazurilor 
dacă nu râzi și nu iubești? Și nu sunt astea două unul și același 
lucru? 

Pino stătu puţin să se gândească. 

— Ba da, cred că da. Carletto e acasă? 

— Sus, o ajută pe maică-sa. 

— Cum se simte doamna? 

Domnului Beltramini îi dispăru de pe buze zâmbetul larg. 
Scutură din cap. 

— Nu e bine. Doctorul zice poate șase luni, poate mai puţin. 

— Îmi pare rău, domnule. 

— lar eu sunt recunoscător pentru fiecare moment pe care-l 
mai am cu ea, spuse negustorul. Urc să-l chem pe Carletto. 

— Mulţumesc, spuse Pino. Și spuneţi-i doamnei că-i urez 
numai bine. 

În drum spre ușă, domnul Beltramini se mai întoarse o dată. 

— Fiul meu ţi-a simţit lipsa. Zice că ești cel mai bun prieten pe 
care l-a avut vreodată. 

— Și eu i-am simţit lipsa, spuse Pino. Ar fi trebuit să-i scriu, 
dar a fost dificil... ce am făcut noi acolo, la munte. 

— Va înţelege, dar să ai grijă de el, da? 

— V-am promis, spuse Pino. Și eu nu-mi calc promisiunile. 

Domnul Beltramini îi atinse lui Pino bicepșii și umerii. 

— Doamne Sfinte, ești ca un cal de curse! 

Patru sau cinci minute mai târziu ieși Carletto pe ușă. 

— Hei! 

— Hei, spuse Pino și-l lovi ușor cu pumnul în braţ. Mă bucur să 
te văd. 

— Da? Și eu. 

— Nu pari foarte convins. 

— Mama a avut o zi proastă. 

Pino simţi o strângere de inimă. Nu o mai văzuse pe mama lui 
de la Crăciun și brusc i se făcu dor de Porzia, ba chiar și de Cicci. 

— Nu-mi pot imagina, spuse Pino. 

Stătură de vorbă și glumiră vreun sfert de ceas, până când 
observară că lumina zilei începuse să pălească. Pino nu avea 
experienţă cu interdicţia de a circula pe străzi după o anumită 
oră și voia să fie acasă, în noul apartament, cu mult înainte să 
se lase noaptea. Stabiliră să se întâlnească în zilele următoare, 
își dădură mâna și se despărţiră. 


VP - 154 


Pino plecă mâhnit de la Carletto. Vechiul lui prieten avea un 
aer pierdut, era o umbră a celui care fusese mai demult. Inainte 
să cadă bombele, Carletto fusese vioi și haios ca tatăl lui. Acum 
părea să-și fi pierdut strălucirea, de parcă ar fi devenit în interior 
la fel de cenușiu ca bărbaţii aceia pe care-i văzuse Pino 
degajând străzile. La postul de control din San Babila, santinela 
îl recunoscu și-i făcu semn să treacă. Puteam să am o armă la 
mine, gândi Pino când începu să pedaleze, dar în clipa 
următoare auzi niște strigăte în urma sa. 

Privi peste umăr. Soldaţii de la postul de control veneau în 
fugă după el, cu mitraliere la brâu. Îngrozit, Pino stătu pe loc și 
ridică braţele. 

Dar soldaţii trecură în fugă pe lângă el și o luară după colţ. 
Inima lui Pino bătea atât de repede, încât îl apucă ameţeala și 
mai trecură câteva secunde până se putu urni din loc. Ce se 
întâmplase acolo? Încotro se îndreptau? Apoi auzi sirene. O 
ambulanţă? O mașină de poliţie? 

Își împinse bicicleta până la colţ, privi pe după și văzu cum îl 
percheziţionează cei trei naziști pe un bărbat trecut de treizeci 
și cinci de ani. Bărbatul stătea lipit de zidul unei bănci, cu 
brațele ridicate și cu picioarele depărtate. Era tulburat și se 
tulbură și mai mult când unul dintre nemți îi trase de sub betelia 
pantalonilor un revolver. 

— Per favore! strigă bărbatul. Îl am doar ca să-mi apăr 
magazinul și când mă duc la bancă! 

Unul dintre soldaţi lătră ceva în germană. Toţi trei se dădură 
câţiva pași înapoi. Unul dintre ei ridică arma și-l împușcă pe 
bărbat în ceafă. Bărbatul se înmuie ca o păpușă din cârpe și 
alunecă pe zid în jos. 

Pino făcu un salt înapoi, îngrozit. Unul dintre soldați îl văzu, 
zbieră ceva, dar Pino sări în șa, pedală ca un nebun și, făcând 
un ocol, ajunse la imobilul din Corso del Littorio fără să fie prins. 

Santinelele SS din casa scării erau noi și-l cercetară mai atent 
decât cele dinainte. Unul îl percheziţionă și-i studie actele de 
două ori, înainte de a-i permite să se ducă la ascensor. În timp 
ce colivia urca, mintea lui Pino derula la nesfârșit amintirea 
bărbatului împușcat. 

Buimac și scârbit, sesiză mirosurile delicioase care veneau din 
noul lor apartament abia când ridică mâna să bată în ușă. 
Unchiul îi deschise și-l pofti înăuntru. 


VP - 155 


— Ne-am făcut griji, spuse unchiul Albert și închise ușa. Ai 
lipsit atâta timp. 

— Am fost să-l vizitez pe prietenul meu Carletto, spuse Pino. 

— Slavă Cerului! Altfel, nicio problemă? 

— Am văzut cum l-au împușcat nemţii pe un bărbat pentru că 
avea un pistol la el, spuse Pino monoton. L-au împușcat de 
parcă n-ar fi fost nimic. Nimic. 

Înainte ca unchiul lui să apuce să spună ceva, Porzia se ivi în 
hol, își desfăcu brațele larg și strigă: 

— Pino! 

— Mamă? 


5. 


Un val de emoție îl inundă pe Pino și-l aruncă în celălalt capăt 
al încăperii, în brațele mamei sale. O ridică pe Porzia de jos, o 
învârti în aer și o sărută, ceea ce o făcu pe mama lui să ţipe de 
frică și încântare. Apoi o mai învârti o dată. 

— Bine, bine, gata! Dă-mi drumul! 

Pino o așeză cu delicateţe pe covor. Porzia își netezi rochia, 
după care-l privi și clătină din cap. 

— Mi-a zis tatăl tău că te-ai făcut mare, dar n-am... ȘI 
Domenico? S-a făcut și el mare ca tine? 

— Mai înalt, nu, dar mai puternic, da, mamă, spuse Pino. 
Mimmo s-a făcut voinic. 

— Măi, măi... strălucea Porzia de bucurie și i se umeziră ochii. 
Sunt atât de fericită să fiu în casa mea cea nouă, cu băiatul meu 
cel mare! 

Tatăl lui Pino veni din bucătărie. 

— Ţi-a plăcut surpriza? întrebă Michele. Mama a venit cu 
trenul de la Rapallo doar ca să te vadă pe tine. 

— Îmi place surpriza. Cicci unde e? 

— E bolnavă, spuse Porzia. O îngrijesc prietenii mei. Te sărută 
cu drag. 

— Unde e Greta? întrebă Michele. Cina e aproape gata. 

— A rămas să închidă magazinul, spuse unchiul Albert. 
Trebuie să sosească. 

Se auzi o bătaie în ușă. Tatăl lui Pino se duse să deschidă. 


VP - 156 


Mătușa Greta dădu buzna înăuntru cu o expresie consternată, 
dar așteptă până închise și încuie Michele ușa, după care începu 
să plângă: 


— Gestapoul l-a prins pe Tullio! 

— Ce? ţipă unchiul Albert. Cum? 

— Se hotărâse să plece mai devreme de la magazin. Voia să 
înnopteze la mama lui. Undeva pe drum, nu departe de 
magazin, l-au arestat și l-au dus la Hotelul Regina. Sonny 
Mascolo, negustorul de nasturi, a văzut totul și a venit să-mi 
spună tocmai când închideam. 

Toate fețele din încăpere se întunecară. Tullio la sediul 
Gestapoului. Pino nici nu-și putea imagina prin ce trecea 
probabil chiar în acel moment. 

— L-au urmărit pe Tullio de la magazin? întrebă unchiul 
Albert. 

— A ieșit pe aleea din spate, deci cred că nu, spuse mătușa 
Greta. 

Soțul ei scutură din cap. 

— Trebuie să ne gândim că da, chiar dacă nu e adevărat. E 
posibil ca SS-ul să ne supravegheze acum pe toți. 

Pino se simțea claustrofobic. Remarcă reacţii similare și la 
ceilalţi. 

— Atunci e lucru decis, spuse Porzia pe tonul cuiva care 
comunică un ordin primit de sus. Pino, mâine-dimineaţă te duci 
la biroul de recrutare și te alături nemților și stai acolo, la 
adăpost de primejdie, până se sfârșește războiul. 

— Și după aceea ce fac, mamă? strigă Pino. Mă las ucis de 
Aliați pentru că port uniforma cu svastică? 

— Când vin Aliaţii îţi scoţi uniforma, replică mama lui privindu- 
| cu severitate. M-am hotărât. Ești încă minor. Eu decid pentru 
tine. 

— Mamă, protestă Pino, nu poţi să... 

— Ba pot și chiar asta fac, spuse ea tăios. Și cu asta, basta! 


Capitolul paisprezece 


27 iulie 1944 


VP - 157 


Modena, Italia 


1. 


După mai bine de unsprezece săptămâni de când părinții lui îl 
obligaseră să se înroleze în armata germană, Pino își atârnă pe 
umăr o pușcă semiautomată Gewehr 43 și se îndreptă către 
gara din Modena. Purta uniforma de vară a Organizaţiei Todt: 
ghete militare negre, de piele, pantaloni, cămașă și șapcă oliv, o 
curea neagră de piele și un pistol Walther în toc. La braţul stâng, 
o brasardă roșu cu alb îi completa uniforma și-l stigmatiza. 

Pe jumătatea albă, cea de sus, scria „ORG.TODT”. Dedesubt, 
o svastică mare și neagră domina un cerc roșu. Epoletul de pe 
celălalt umăr îi indica rangul: Vorarbeiter, adică soldat fruntaș. 

Vorarbeiter Lella ajunsese să nu prea mai aibă încredere în 
planul pe care-l avea Dumnezeu cu el. Și acum, când intră în 
gară, încă mai spumega de furie din pricina situaţiei imposibile 
în care se afla. Mama lui îl adusese în această situaţie. La Casa 
Alpina, Pino făcuse lucruri care contau, lucruri bune și drepte, 
dăduse dovadă de curaj călăuzind fugari, indiferent de riscurile 
personale. De atunci, viața lui însemnase instrucţie, o serie 
nesfârșită de marșuri, exerciţii fizice, ore de germană și alte 
lucruri fără folos. De fiecare dată când se uita la svastică, îi 
venea să și-o smulgă de pe braț și să se ducă în munţi să li se 
alăture partizanilor. 

— Lella, strigă Frontfuhrerul lui Pino, adică șeful de pluton, 
întrerupându-i gândurile. la-l pe Pritoni și păziţi peronul trei! 

Pino dădu din cap fără niciun entuziasm și se duse la postul 
său împreună cu Pritoni, un băiat obez din Genova, care nu mai 
fusese niciodată plecat de-acasă. Își ocupară poziţiile pe 
platforma înaltă, între două dintre cel mai frecvent folosite linii 
din gara cu tavan înalt, boltit. Pe una dintre linii, soldaţi germani 
încărcau lăzi cu armament în vagoane de marfă deschise. 
Cealaltă linie era goală. 

— Nu suport să stau aici toată noaptea, spuse Pritoni, își 
aprinse o ţigară și începu să pufăie din ea. Mi se umflă gleznele 
și picioarele și mă dor. 


VP - 158 


— Sprijină-te de stâlpii de susţinere ai acoperișului, mergi pe 
loc! 

— Am încercat și asta. Și tot mă dor picioarele. 

Pritoni continua să se văicărească, dar Pino nu-l mai asculta. 
În Alpi învățase să nu se frământe și să se vaite în situaţii 
dificile. Era o risipă de energie. 

începu în schimb să se gândească la război. Pe perioada 
instrucției nu aflase nimic. Dar în săptămâna de când fusese 
repartizat să păzească gara aflase că Armata a 5-a Americană a 
generalului Mark Clark eliberase Roma în 5 iunie. De atunci însă 
Aliaţii nu mai reușiseră să avanseze decât șaisprezece kilometri 
spre nord, către Milano. Pino continua să creadă că războiul se 
va sfârși până în octombrie, cel târziu noiembrie. Pe la miezul 
nopţii începu să caște și se întrebă ce va face după război. Işi va 
relua studiile? Se va duce în Alpi? Și când își va găsi și el o fată 
care...? 

Sirene antiaeriene începură să geamă și să urle. Tunuri 
antiaeriene deschiseră focul. Asupra centrului orașului Modena 
cădeau bombe, bărzăuni care bâzâiau furios. La început, 
bombele detonară la distanţă. Apoi una explodă lângă triaj. 
Următoarele trei loviră gara într-o succesiune rapidă. 

Pino văzu un fulger, înainte ca exploziile să-l arunce în spate, 
de pe peron și prin aer. Cu rucsacul în spinare ateriză dureros 
pe liniile goale și-și pierdu instantaneu cunoștința. O altă 
explozie îl trezi și instinctiv se strânse ghem, în vreme ce ploua 
asupra lui cu cioburi și moloz. 

Când se încheie atacul, Pino încercă să se ridice. Simţi miros 
de fum și văzu incendiile. Se simţea ameţit și în urechi avea un 
vuiet ca al unui ocean furtunos. Totul era făcut bucăţi, ca un 
caleidoscop stricat, până când văzu corpul lui Pritoni pe șine, în 
spatele lui. Pe băiatul din Genova detunătura îl nimerise din plin. 
O bucată de șrapnel îl lăsase fără o bună parte din cap. 

Pino se îndepărtă în patru labe și vomită. Capul îi bubuia în 
asemenea hal, încât avea senzaţia că-i va exploda. Işi găsi 
arma, se căzni să se cațere pe peron și apoi vomită din nou. 
Urechile îi vâjâiau și mai tare. Văzând soldaţii morţi și pe cei 
răniţi, Pino se simţi ametit și fără vlagă, pe punctul de a leșina. 
Întinse braţele, ca să se ţină de unul din stâlpii de fier care 
continuau să susțină acoperișul gării. 


VP - 159 


O durere cumplită, sfâșietoare, îi traversă brațul drept. Abia 
atunci observă că degetul arătător și cel mijlociu de la mâna 
dreaptă îi fuseseră aproape retezate. Se bălăbăneau, atârnând 
de ligamente și piele. Din degetul arătător se itea osul. Din rană 
țâșnea sânge. 

Pino leșină a doua oară. 


2. 


Pino a fost dus într-un spital de campanie, unde chirurgii 
germani i-au prins degetele la loc și l-au tratat pentru comoţie 
cerebrală. Rămase în spital nouă zile. 

Când i-au dat drumul în 6 august, l-au declarat temporar inapt 
pentru front și l-au trimis zece zile acasă să se recupereze. 
Așezat în bena unui autocamion cu ziare, care-l ducea înapoi la 
Milano într-o zi de vară umedă și ploioasă, Pino nu mai era 
bărbatul-copil fericit, cu un scop, care plecase din Alpi. Acum se 
simţea slab și decepţionat. 

Dar uniforma Organizaţiei Todt avea avantajele ei. Santinelele 
din mai multe posturi de control îi făcură semn să treacă și 
curând Pino umbla iarăși pe străzile iubitului său cartier San 
Babila. Întâlni și salută câţiva vechi prieteni ai părinţilor săi, 
oameni pe care nu-i mai văzuse de ani de zile. Aceștia se 
holbară la uniforma lui și la svastica de pe brasardă și se 
prefăcură că nu-l cunosc sau că nu vor să-l cunoască. 

Pino era mai aproape de Valigeria Albanese decât de casă, 
așa că se duse întâi acolo. Mergând pe trotuarul din Via Monte 
Napoleone, remarcă un automobil de teren Daimler-Benz G4, un 
automobil oficial nazist, cu șase roţi, parcat chiar în faţa 
magazinului de marochinărie. Avea capota ridicată. Şoferul era 
aplecat sub ea și meșterea la motor în ploaie. 

Un ofițer nazist, cu un trenci pe umeri, ieși din magazin și 
spuse tăios ceva în germană. Şoferul se îndreptă de spate și 
scutură din cap. Cu o mină scârbită, ofițerul se întoarse în 
magazin. 

Mereu interesat de automobile, Pino se opri și întrebă: 

— Care-i problema? 

— Ce-ţi pasă ţie? zise șoferul. 


VP - 160 


— Nu-mi pasă, spuse Pino. Dar mă pricep puţin la motoare. 

— lar eu nu mă pricep deloc, recunoscu șoferul. Astăzi nu 
vrea să pornească și, dacă pornește totuși, dă rateuri. Ralantiul 
e oribil și nu pot schimba vitezele. 

Pino se gândi la cele auzite și aruncă o privire sub capotă, 
atent la mâna lui pansată. Automobilul avea un motor cu opt 
cilindri. Verifică bujiile și constată că distanţa dintre electrozi era 
corectă. Verifică filtrul de aer, văzu că era murdar și-l curăţă. Și 
filtrul de combustibil era îmbăcsit. Apoi cercetă carburatorul și 
văzu că șuruburile luceau. Cineva le reglase recent. 

Îi ceru șoferului o șurubelniţă și umblă la șuruburi cu mâna 
sănătoasă. 

— Incearcă acum. 

Şoferul urcă la volan, învârti cheia. Motorul se aprinse, dădu 
rateu și scoase un fum negru. 

— Vezi? 

Pino dădu din cap, se gândi la ce ar face Alberto Ascari și 
reglă din nou carburatorul. În momentul când se deschide ușa 
de la magazinul unchiului său, Pino spuse: 

— Mai încearcă o dată. 

De data aceasta, motorul se trezi la viaţă cu un huruit. Pino 
zâmbi larg, puse sculele jos și închise capota. In clipa aceea îl 
văzu pe același ofițer german stând pe trotuar lângă unchiul 
Albert și mătușa Greta. Își dăduse jos trenciul. Pino recunoscu 
după însemnele sale că era general-maior. 

Mătușa Greta îi spuse generalului ceva în limba germană. El îi 
răspunse. 

— Pino, spuse mătușa lui. Generalul Leyers vrea să-ți 
vorbească. 


3, 


Pino înghiţi în sec, înconjură mașina prin faţă și-l salută pe 
general cu un Heil Hitler lipsit de entuziasm, când observă că 
purtau amândoi aceeași uniformă și brasardă distinctivă. 

Mătușa Greta spuse: 

— Vrea să-ţi vadă ordinele, Pino, și să știe unde ești staționat 
în Organizaţia Todt. 


VP - 161 


— Modena, spuse Pino, își vâri mâna în buzunar și-i arătă 
generalului actele. 

Leyers le citi și spuse apoi ceva în germană. 

— Vrea să știe dacă poţi să conduci în starea ta actuală, 
spuse mătușa Greta. 

Pino își înălță bărbia, își mișcă degetele și răspunse: 

— Fără probleme, domnule. 

Mătușa traduse. Generalul vorbi. Mătușa Greta răspunse. 

Leyers se uită la Pino și întrebă: 

— Vorbești germană? 

— Puțin, răspunse Pino. Înţeleg mai bine decât vorbesc. 

— Vous parlez francais, Vorarbeiter? 

Pino zise: 

— Oui, mon général. Très bien. Da, generale. Foarte bine. 

— Atunci eşti noul meu şofer, zise generalul. Astălalt e un 
idiot care nu se pricepe deloc la automobile. Eşti sigur că poți să 
conduci cu mâna aceea? 

— Da, spuse Pino. 


— Atunci te prezinți la cartierul general al Wehrmacht-ului, 
Casa Germană, mâine-dimineață la ora șase patruzeci. Vei găsi 
acest automobil în parcul de automobile de acolo. lţi las o 
adresă în compartimentul de mănuși. Vii să mă iei de la adresa 
aceea. Ai înţeles? 

Pino dădu din cap. 

— Oui, mon général. 

Generalul Leyers dădu la rândul său băţos din cap și se așeză 
apoi pe bancheta din spate a automobilului, de unde zise ceva 
pe un ton tăios. Șoferul se uită urât la Pino și automobilul 
demară de la bordura trotuarului. 

— Vino înăuntru, Pino! strigă unchiul Albert. Doamne Sfinte! 
Vino înăuntru! 

— Ce i-a zis șoferului? o întrebă Pino pe mătușa sa, când îl 
urmară pe unchi înăuntru. 

Mătușa Greta zise: 

— l-a spus că e un dobitoc numai bun să curețe closete. 

Unchiul Albert închise ușa magazinului, întoarse tăblița cu 
„Închis” și-și scutură triumfător pumnii. 

— Pino, tu îţi dai seama ce ai făcut? 

— Nu, spuse Pino. Nu prea. 


VP - 162 


— E generalul-maior Hans Leyers! spuse unchiul Albert din 
cale-afară de bucuros. 

Mătușa Greta spuse: 

— Titlul lui oficial este  Genera/bevollmăchtigter des 
Reichsministers für Rüstung und Kriegsproduktion für Italien. 
Adică: Împuternicitul plenipotențiar în Italia al ministrului 
înarmării și producției de război. 

Văzând că Pino tot nu înțelegea, adăugă: 

— „Plenipotenţiar” înseamnă că are puteri depline. Titlul 
acesta se acordă cuiva cu un rang atât de înalt, încât are 
autoritatea deplină a unui ministru al Reich-ului, e liber să facă 
tot ce e necesar pentru mașina de război nazistă. 

Unchiul Albert spuse: 

— După feldmareșalul Kesselring, generalul Leyers e cel mai 
puternic neamt din Italia. Lucrează cu autoritatea deplină a lui 
Albert Speer, ministrul lui Hitler pentru înarmare și producţia de 
război, ceea ce înseamnă că se află la două trepte de Fuhrer! Ce 
vrea Leyers să se facă se face. De orice ar avea nevoie 
Wehrmachtul în Italia, Leyers procură, fură sau obligă fabricile 
noastre să producă. El produce toate armele, tunurile, muniția și 
bombele de aici ale naziștilor. Toate tancurile. Toate 
camioanele. 

Unchiul lui Pino făcu o pauză, căzu pe gânduri cu privirea 
pierdută și apoi spuse: 

— Doamne, Pino, Leyers sigur știe unde se află fiecare baraj 
antitanc, cazemată de beton, mină de teren și fortificaţie de aici 
până la Roma. Doar el le-a construit, nu? Sigur că da. Nu 
înţelegi, Pino? Tu ești acum șoferul personal al marelui general. 
Vei merge peste tot cu el. Vei vedea ce vede el. Vei auzi ce 
aude el. Tu vei fi spionul nostru în înaltul Comandament 
German! 


VP - 163 


Capitolul cincisprezece 


1. 


Cu mintea încă zăpăcită de schimbarea bruscă și dramatică a 
sorții lui, Pino se trezi devreme în 8 august 1944. Işi călcă 
uniforma și luă micul dejun încă înainte ca tatăl lui să se dea jos 
din pat. În timp ce-și sorbea cafeaua și-și mânca pâinea prăjită, 
își aminti că unchiul Albert hotărâse ca nimeni, cu excepţia lui și 
a mătușii Greta, să nu afle rolul secret al lui Pino în calitate de 
șofer al generalului-maior Hans Leyers. 

— Să nu spui nimănui, zisese unchiul Albert. Nici tatălui, nici 
mamei tale, nici lui Mimmo. Nici lui Carletto. Nimănui. Dacă spui 
cuiva, poate să afle și altcineva și apoi altcineva și curând îţi 
bate Gestapoul la ușă și te duce să te tortureze, înţelegi? 

— Trebuie să ai mare grijă, spusese mătușa Greta. Să fii spion 
e mai mult decât primejdios. 

— Întreabă-l pe Tullio, adăugase unchiul Albert. 

— Ce mai face? întrebase Pino, încercând să nu se mai 
gândească la faptul că putea fi și el prins și torturat. 

— Naziștii i-au dat voie surorii lui să-l viziteze săptămâna 
trecută, spuse mătușa lui Pino. Zice că l-au bătut, dar n-a scos 
un cuvânt. Era slab și avea ceva probleme cu stomacul, dar ea 
zice că avea moralul ridicat și că i-a spus că are de gând să 
evadeze, ca să lupte alături de partizani. 

Tullio va evada și va lupta, gândi Pino în timp ce mergea 
grăbit pe străzile din cartierul San Babila, care începea să se 
trezească. lar eu sunt spion. Deci acum fac și eu parte din 
Rezistență, nu-i așa? 

Pino ajunse la Casa Germană de lângă Porta Romană la ora 
șase și douăzeci și cinci de minute. Îl îndrumară spre parcul de 
automobile, unde-l prinse pe un mecanic meșterind sub capota 
automobilului Daimler-Benz al lui Leyers. 

— Ce faci acolo? îi ceru Pino socoteală. 

Mecanicul, un italian la patruzeci și ceva de ani, se încruntă: 

— Îmi fac treaba. 

— Eu sunt noul șofer al generalului Leyers, spuse Pino și se 
uită la reglajul carburatorului. 

VP - 164 


larăși fusese modificat. 

— Nu mai umbla la carburator. 

Luat prin surprindere, mecanicul se bâlbăi: 

— Dar n-am umblat. 

— Ba da, spuse Pino, luă o șurubelniţă din trusa de scule a 
mecanicului și făcu unele ajustări. Așa, acum o să toarcă iar ca o 
leoaică. 

Mecanicul căsca gura la el, în vreme ce Pino deschise portiera 
șoferului, călcă pe prag, se așeză la volan și privi în jur. Acoperiș 
pliabil. Scaune de piele. Locuri separate în faţă, banchetă în 
spate. G4 era de departe cel mai mare vehicul pe care-l 
condusese Pino vreodată. Cu șase roţi și o gardă la sol mare, 
putea circula practic oriunde - și asta era ceea ce conta, gândi 
Pino. 

Pe unde circulă un general plenipotențiar, responsabil pentru 
producția de război? Cu acest automobil și cu autoritatea lui 
deplină, pe oriunde dorește el. 

Amintindu-și indicaţiile, se uită în compartimentul de mănuși 
și văzu o adresă din Via Dante, ușor de găsit. Pentru că nu voia 
să i se agraveze rănile, se jucă cu schimbătorul de viteze, ca să- 
și găsească o poziţie a mâinii potrivită pentru a-l apuca. Apoi 
apăsă ambreiajul și trecu schimbătorul prin toate vitezele. Se 
folosi de inelar și degetul mare de la mâna dreaptă pentru a 
învârti cheia. Forţa brută a motorului făcu volanul să vibreze. 

Pino ridică piciorul de pe ambreiaj. Acesta cuplă brusc. Mâna îi 
alunecă de pe schimbătorul de viteze. Daimlerul demară brusc 
și se opri. Pino îi aruncă o privire mecanicului, care rânjea 
batjocoritor. 

Ignorându-l, Pino reporni motorul și, de data aceasta ridică 
mai ușor piciorul de pe ambreiaj. Traversă parcul de automobile 
în viteza întâi și apoi în a doua. Străzile din centrul orașului, 
amenajate în perioada trăsurilor cu cai, erau înguste. La volanul 
Daimlerului, Pino se simţea ca și cum ar conduce un minitanc pe 
niște drumuri întortocheate. 

Şoferii celor două automobile care-i ieșiră în cale văzură 
stegulețele roșii de general nazist, care fluturau pe aripile din 
față ale Daimlerului, și dădură imediat înapoi. Pino parcă 
automobilul pe trotuar, chiar lângă adresa din Via Dante pe care 
i-o dăduse Leyers. 


VP - 165 


Câţiva pietoni îl priviră pieziș, dar nu îndrăzniră să protesteze 
la vederea acelor steguleţe de general nazist. Pino luă cheile, se 
dădu jos și intră în casa scării unui mic imobil. Așezată pe un 
taburet, lângă o ușă închisă din apropierea scării, o femeie în 
vârstă, cu ochelari cu lentile groase, privea în direcţia lui de 
parcă nu l-ar vedea bine. 

— Urc la trei B, spuse Pino. 

Baba nu spuse nimic, se mulțumi să dea din cap și să 
clipească din dosul ochelarilor. Era înfricoșătoare, decise Pino în 
sinea sa în timp ce urca la etajul al treilea. Se uită la ceas. Era 
exact șase și patruzeci de minute când bătu la ușă. 

Auzi pași. Ușa se deschise în interior și din acel moment viața 
lui se schimbă. 

Scăpărând din ochii ei albaștri ca ardezia și cu un zâmbet pe 
buze, servitoarea spuse: 

— Eşti noul șofer al generalului? 

Pino dădu să răspundă, dar era atât de uluit, încât nu putu. 
Inima bătea să-i spargă pieptul. încercă să vorbească, dar nu 
scoase niciun sunet. Își simţea fața arzând. Își vâri un deget sub 
guler. In cele din urmă se mulțumi să dea din cap. 

— Sper că nu conduci așa cum vorbești, râse ea, jucându-se 
cu o mână cu părul ei blond-roșiatic împletit și făcându-i cu 
cealaltă mână semn să intre. 

Pino trecu pe lângă ea, îi simţi mirosul și-l apucă o asemenea 
ametțeală, încât crezu că va cădea din picioare. 

— Eu sunt camerista lui Dolly, spuse ea din spatele lui. Poţi 
să-mi zici... 

— Anna, spuse Pino. 


2. 


Când se întoarse să o privească, ușa era închisă, zâmbetul se 
ștersese de pe buzele ei și acum îl privea ca pe ceva 
ameninţător. 

— De unde știi cum mă cheamă? întrebă ea. Cine ești? 

— Pino, îngăimă el. Pino Lella. Părinţii mei au un magazin de 
poşete în San Babila. Acum un an te-am invitat la cinema în fața 
brutăriei de lângă Scala și tu m-ai întrebat câţi ani am. 


VP - 166 


Cu privirea pierdută, femeia încerca parcă să regăsească o 
amintire vagă, de mult uitată. Apoi râse, își acoperi gura cu 
mâna și-l privi iarăși atent. 

— Nu mai semeni cu băiatul acela aiurit. 

— Multe se pot schimba în paisprezece luni. 

— Văd asta, zise ea. Atâta timp a trecut? 

— O viaţă, spuse Pino. You Were Never Lovelier. 

Sprâncenele Annei se arcuiră de mirare. 

— Poftim? 

— Filmul, spuse Pino. Fred Astaire. Rita Hayworth. N-ai venit. 

Bărbia Annei se înmuie, la fel și umerii ei. 

— Da, nu-i așa? 

Urmă un moment de stânjeneală, după care Pino spuse: 

— Bine ai făcut. Cinematograful a fost bombardat în seara 
aceea. Eu eram înăuntru cu fratele meu, dar am reușit să 
scăpăm amândoi. 

Anna se uită la el. 

— Serios? 

— Foarte serios. 

— Ce ai la mână? întrebă ea. 

Pino își privi mâna pansată și spuse: 

— Nişte suturi. 

O femeie nevăzută strigă cu un accent puternic: 

— Anna! Anna, am nevoie de tine, te rog! 

— Vin, Dolly, strigă Anna și-i arătă lui Pino o bancă din antreu. 
Poţi să șezi acolo până e gata generalul Leyers. 

Pino se dădu la o parte. Servitoarea trecu pe lângă el prin 
antreul îngust. Cu respiraţia tăiată, Pino o urmări cum dispare în 
interiorul apartamentului, legănându-și șoldurile. Când se așeză 
și-și reaminti să respire, îi inspiră parfumul feminin, de iasomie. 
Se gândi să se ridice și să umble prin apartament, doar ca s-o 
vadă și să-i simtă iarăși mirosul. Decise că trebuie să-și asume 
acest risc și inima începu să-i bată mai repede. 

Dar apoi auzi voci apropiindu-se, un bărbat și o femeie râzând 
și vorbind în germană. Pino luă poziţie de drepți. O femeie abia 
trecută de patruzeci de ani se ivi în celălalt capăt al micului 
antreu. Venea spre el cu pași ușori, într-un capot ivoriu, din 
satin și dantelă, și papuci aurii, cu periuțe. Avea picioare lungi și 
frumusețea unei actrițe de varieteu, cu sâni grei, ochi verzi și o 
claie de păr castaniu, care-i încadra într-un mod rafinat fața și 


VP - 167 


umerii. Era machiată, deși ora era atât de matinală. Îl scrută pe 
Pino, trăgând dintr-o ţigară. 

— Ești înalt pentru un șofer, și pe deasupra arătos, spuse 
Dolly în italiană cu un puternic accent german. Păcat. Bărbaţii 
înalţi sunt întotdeauna cei care mor în război. Tinte ușoare. 

— Atunci va trebui să-mi plec capul. 

— Hmmm, spuse ea, și trase un fum din ţigară. Eu sunt Dolly, 
Dolly Stottlemeyer. 

— Vorarbeiter Lella, Pino Lella, spuse el, acum fără urmă de 
bâlbâială. 

Dolly rămase neimpresionată și strigă: 

— Anna? l-ai pregătit generalului cafeaua? 

— Vin, Dolly, strigă Anna. 

Servitoarea și generalul Leyers ieșiră în antreu în același 
moment. Pino luă poziţie de drepţi și salută, strecurându-i o 
privire Annei, care venea spre el cu un termos în mână și 
învăluindu-l cu parfumul ei. Pino îi privi mâinile și degetele, cât 
de perfecte erau, cât de... 

— la termosul, șopti Anna. 

Pino tresări și luă termosul din mâna ei. 

— Și valiza generalului, murmură ea. 

Pino roși și se înclină stângaci în faţa lui Leyers, apoi ridică de 
jos o valiză mare de piele, care părea plină. 

— Unde e mașina? întrebă generalul în franceză. 

— În faţă, mon général, răspunse Pino. 

Dolly îi spuse generalului ceva în germană. El dădu din cap și- 
i răspunse. Apoi își fixă privirea asupra lui Pino și mărâi: 

— Ce stai acolo și te uiţi la mine ca un Dummkopf? Du-mi 
valiza la mașină. Bancheta din spate. Locul din mijloc. Cobor 
imediat. 

Fâstăcit, Pino zise: 

— Oui, mon general. Bancheta din spate. Locul din mijloc. 

Înainte de a pleca, îndrăzni să-i mai arunce o privire Annei și 
constată descurajat că ea-l privea de parcă n-ar fi fost în toate 
minţile.  Părăsi apartamentul și cobori scările cu valiza 
generalului în mână, încercând să-și amintească de când nu se 
mai gândise la Anna. De cinci, șase luni? Adevărul era că 
încetase să mai creadă că o va revedea vreodată, dar iată, o 
reîntâlnise. 


VP - 168 


Doar la ea se mai gândea, când trecu pe lângă baba din casa 
scării, care clipea din ochi în dosul ochelarilor, și ieși în stradă. 
Mirosul Annei. Zâmbetul ei. Râsul ei. 

Anna, gândi Pino. Ce nume frumos! Ce plăcere să-l rostească! 

Generalul Leyers rămânea întotdeauna peste noapte la Dolly? 
Spera din tot sufletul să fie așa. Sau era ceva neobișnuit? O dată 
pe săptămână sau cam așa ceva? Spera din tot sufletul să nu fie 
așa. 

Apoi își dădu seama că trebuia să se concentreze dacă voia s- 
o revadă pe Anna. Trebuia să fie șoferul perfect, hotărî Pino în 
sinea sa, un șofer pe care Leyers nu l-ar concedia cu niciun chip. 

Ajunse la Daimler. Abia în clipa aceea, când ridică valiza să o 
pună pe bancheta din spate, se întrebă ce o fi înăuntru. A fost 
cât pe-aci să încerce s-o deschidă pe loc, dar observă că pe 
stradă trecea tot mai multă lume, printre care și soldați 
germani. 

Pino puse valiza pe banchetă, închise portiera și se duse pe 
partea șoferului, ca să nu scape imobilul din ochi. Deschise 
portiera din spate și trase valiza spre el. Se uită la încuietoare, 
care avea o gaură pentru cheie. Se uită la etajul al treilea și se 
întrebă cât va mai sta generalul la micul dejun. 

Cu fiecare secundă, tot mai puțin, gândi Pino și încercă 
încuietoarea. Inchisă cu cheie. 

Se uită la fereastra de la etajul al treilea și i se păru că vede 
perdelele fluturând, de parcă tocmai le-ar fi dat drumul cineva. 
Pino închise portiera. Câteva clipe mai târziu, ușa de la imobilul 
în care locuia Dolly se deschise. Generalul Leyers ieși. Pino ocoli 
iute mașina și-i deschise portiera pe partea cealaltă. 

Generalul plenipotenţiar al naziștilor, responsabil cu producția 
de război, abia dacă-i aruncă lui Pino o privire, înainte de a lua 
loc pe banchetă lângă valiza sa. Leyers verifică imediat 
încuietoarea. 


3, 


Pino închise portiera în urma generalului, cu inima bubuindu-i 
în piept. Dacă s-ar fi uitat în valiză tocmai când ieșea nazistul? 
Gândul acesta îi făcu inima să bubuie și mai tare, când se 


VP - 169 


strecură la volan și se uită în oglinda retrovizoare. Leyers își 
pusese chipiul deoparte și-și scotea de sub guler un lănţișor de 
argint. De el atârna o cheie. 

— Unde mergem, mon generah? întrebă Pino. 

— Să nu vorbeşti neîntrebat, spuse Leyers tăios și-și descuie 
valiza cu cheia. Ai înţeles, Vorarbeiter? 

— Oui, mon général, spuse Pino. Am înţeles. 

— Știi să citești o hartă? 

— Da. 

— Bine. Atunci o iei spre Como. Când ieși din Milano, tragi pe 
dreapta și dai jos steagurile. Le pui în compartimentul pentru 
mănuși. Și între timp îţi ţii gura. Trebuie să mă concentrez. 

După ce porniră, generalul Leyers își puse pe nas niște 
ochelari de citit și începu să studieze atent teancul gros de 
documente din poala sa. leri la Valigeria Albanese și azi- 
dimineaţă acasă la Dolly Stottlemeyer, Pino fusese prea fâstăcit 
ca să-l privească pe Leyers îndeaproape. Acum îi tot strecura 
generalului câte o privire de la volan, ca să-l studieze mai bine. 

Leyers avea probabil cincizeci și cinci de ani, estimă Pino. 
Bine făcut, în special datorită umerilor, generalul avea o ceafă 
de taur, care-i întindea la guler cămașa albă scrobită și haina. 
Fruntea neobișnuit de lată era încadrată de un păr negru 
înspicat, care începea să se rărească și era pieptănat peste cap 
și strălucea de briantină. Sprâncenele negre și stufoase parcă-i 
aruncau umbre peste ochi, în vreme ce parcurgea rapoartele, 
făcea notițe pe ele și apoi le punea deoparte, într-un teanc 
separat, pe bancheta din spate. 

Era total absorbit de muncă. Cât îi trebui lui Pino să iasă din 
oraș, nu-l văzu nici măcar o dată pe Leyers să-și ridice privirea 
de pe documente. Nici când opri să dea jos steagurile, Leyers 
nu-și întrerupse munca. Tinea desfășurat în poală un plan de 
arhitectură și-l studia, când Pino spuse: 

— Como, mon général. 

Leyers își împinse ochelarii pe nas. 

— La stadion. Prin spate. 


VP - 170 


4. 


Câteva minute mai târziu, Pino conducea de-a lungul laturii 
vestice, mai lungi, a stadionului de fotbal din Viale Giuseppe 
Sinigaglia. Văzând automobilul oficial, patru santinele înarmate 
din faţa unei intrări luară poziţie de drepţi. 

— Parchează la umbră, spuse generalul Leyers. Și aşteaptă- 
mă la mașină. 

— Oui, mon général. 

Pino parcă, sări din mașină și câteva secunde mai târziu 
deschise portiera din spate. Leyers nici nu-l băgă în seamă, 
cobori cu valiza și trecu pe lângă Pino ca și cum acesta nu ar fi 
existat. Trecu pe lângă santinele în același mod și dispăru în 
stadion. 

Era încă devreme, dar arșița lunii august se făcea deja 
simțită. Dincolo de stadion era Lacul Como și, când Pino îi simţi 
mirosul, își dori să poată cobori și privi în lungul braţului vestic 
al lacului, către Alpi și Casa Alpina. Se întrebă ce mai făceau 
părintele Re și Mimmo. 

Se gândi la mama lui și se întrebă ce modele de poșete mai 
crease în ultima vreme și dacă ea știa ce i se întâmplase lui. Se 
lăsă cuprins de melancolie și-și dădu seama că-i era dor de 
Porzia, îndeosebi de modul ei de a ataca tot ce i se întâmpla în 
viață. Din câte știa Pino, nimic nu o speriase pe mama lui înainte 
să înceapă bombardamentele. De atunci, ea și Cicci locuiau la 
Rapallo, ascultau la radio știrile despre război și se rugau să se 
sfârșească odată. 

Era o atitudine pasivă, se ascundeau și din acest motiv era 
bucuros Pino că nu era cu ea. El nu se ascundea. El era un spion 
în inima puterii naziste din Italia. Un fior îl străbătu și pentru 
prima dată se gândi cu adevărat la faptul că făcea spionaj, nu ca 
joaca unui puști, ci ca act de război. 

Ce anume încerca să găsească sau să vadă? Și unde încerca 
să găsească sau să vadă acel lucru? Cert era că exista acea 
valiză și conţinutul ei. lar generalul Leyers avea un birou în 
Como și unul în Milano, după cum bănuia Pino. Dar va avea el 
oare vreodată ocazia de a pune piciorul acolo? 

Pino nu prea credea asta și, înțelegând că acum nu prea avea 
altceva de făcut decât să-l aștepte pe general, își lăsă gândurile 


VP - 171 


să se îndrepte către Anna. Fusese convins că nu o va mai 
revedea niciodată și, când colo, era fată în casă la amanta 
generalului! Cât de probabil putuse fi acest lucru? Nu părea 
totul...? 

Camioane germane, mai multe decât o duzină, trecură 
huruind pe lângă el, lăsând în urma lor un fum negru de 
motorină, și opriră în capătul nordic al străzii. Soldaţi înarmaţi 
din Organizaţia Todt sariră dintr-un camion și se risipiră, 
îndreptându-și armele către benele celorlalte camioane. 

— Raus! strigară și aruncară în spate prelata, dând la iveală 
patruzeci de bărbaţi care priveau în jur nedumeriţi. Raus! 

Toţi erau descărnați, murdari, cu bărbi încâlcite și păr lung, 
încurcat. Mulţi dintre ei aveau priviri moarte, goale. Purtau 
pantaloni și bluze cenușii, zdrenţțuite. Pe piept aveau niște litere 
pe care Pino nu le desluși. Cu mâinile în cătușe, mergeau abia 
târându-și picioarele, până când gardienii se băgară în ei și-i 
loviră pe câţiva cu paturile puștilor. Camion după camion se goli 
și curând trei sute de bărbaţi, poate chiar mai mulţi, se 
îndreptau în masă către capătul nordic al stadionului. 

Pino și-i aminti pe bărbaţii din triajul din Milano, care curățau 
străzile de moloz. Erau evrei? De unde veneau? 


5, 


Bărbaţii cenușii, cum se obișnuise Pino să-i numească, o luară 
după colţul nord-vestic al stadionului și se îndreptară către est, 
către lac, dispărând din raza lui de vedere. Pino se gândi la 
ordinul generalului Leyers de a aștepta lângă Daimler și apoi la 
dorința unchiului Albert ca el să devină un spion. O luă din loc și 
trecu cu pași grăbiţi pe lângă cele patru santinele de la intrarea 
cea mai apropiată. Unul dintre soldaţi zise ceva în germană ce 
Pino nu înțelese. Dar dădu din cap, râse și-și văzu de drum, 
socotind că siguranţa de sine simulată e la fel de bună ca și cea 
adevărată. 

Se duse după colț. Bărbaţii cenușii dispăruseră. Cum era 
posibil? 

Apoi văzu că o ușă glisantă de la capătul nordic al stadionului 
fusese ridicată. Două santinele înarmate se iviră afară. Pino se 


VP - 172 


gândi la Tullio Galimberti, care obișnuia să spună că, în aproape 
orice situaţie dificilă, șmecheria este să te porți ca și cum ai fi 
altcineva, cineva autorizat să se afle acolo. 

Pino îi salută pe soldați și intră la dreapta într-un tunel care 
ducea pe terenul de fotbal. Se gândi că, dacă era să-l oprească 
cineva, ar face-o acum, dar meritase să riște și soldaţii nu 
spuseră nimic. În momentul următor înţelese de ce. Din tunel se 
deschideau coridoare laterale, în care numeroși bărbaţi în 
uniforme OT exact ca a lui stivuiau cutii și lăzi. Santinelele se 
gândiseră probabil că Pino făcea parte din acel grup. 

Se duse până aproape de gura tunelului, stătu ferit și privi pe 
teren, unde-i văzu pe bărbaţii cenușii aliniindu-se pe latura 
apropiată a stadionului. Dincolo, la capătul sudic al stadionului, 
o plasă de camuflaj fusese înălţată și fixată din loc în loc. Sub 
plasă erau obuziere în remorci, șase la număr, din câte văzu 
Pino, precum și zeci de mitraliere grele și nenumărate lăzi de 
lemn. Era un depozit. Poate un depozit de muniţie. 

Pino își îndreptă atenţia către soldaţii OT care-i împingeau la 
locurile lor pe ultimii bărbaţi cenușii, pentru ca în clipa 
următoare să se ivească generalul Leyers dintr-un alt tunel, aflat 
poate la cincizeci de metri distanță pe lungimea stadionului. In 
urma lui veneau un căpitan și un sergent OT. 

Pino se lipi de zidul tunelului și abia în acel moment se gândi 
la ce i s-ar putea întâmpla dacă l-ar prinde generalul iscodind. L- 
ar interoga, mai mult ca sigur. Poate i-ar căra pumni. Poate mai 
rău. Se gândi să se întoarcă imediat pe unde venise, cu aceeași 
siguranţă de sine, să-l aștepte pe Leyers cât va fi nevoie și să-și 
vadă de treburile sale. 

Dar în clipa următoare, băţos și cu autoritatea deplină a unui 
ministru al Reich-ului nazist, generalul Leyers veni și se opri în 
fața bărbaţilor cenușii, care fuseseră așezați în treizeci de 
rânduri, de câte zece oameni fiecare, cu aproape un metru 
distanță între ei și trei metri între rânduri. Leyers îl studie o clipă 
pe primul bărbat și dădu apoi un verdict pe care Pino nu-l 
înțelese. 

Căpitanul își notă ceva într-un carnet. Sergentul arătă cu gura 
puștii și primul bărbat cenușiu ieși din rând. Traversă cu pași 
greoi terenul, se răsuci și rămase așa, privind înapoi la Leyers, 
care trecuse deja la următorul bărbat și apoi la următorul. 
Leyers îl studia de fiecare dată pe bărbatul din faţa sa și după 


VP - 173 


aceea dădea verdictul. Căpitanul își nota, iar sergentul arăta cu 
pușca. Unii i se alăturară primului bărbat. Alţii se duseră la unul 
din celelalte două grupuri. 

Îi clasifică. Îi triază. 

Într-adevăr, cei mai înalţi și puternici dintre deţinuţi stăteau 
într-un grup mai mic decât celelalte două. Bărbaţii din al doilea 
grup, mai mare, arătau mai dărâmaţi, dar se străduiau încă să-și 
păstreze demnitatea. In al treilea și cel mai mare grup erau 
bărbaţi ajunși la capătul puterilor, scheletici și pe punctul de a 
se prăbuși morți în căldura tot mai mare. 

In procesul de triere, Leyers era un model de eficiență 
germană. Pe niciunul dintre bărbaţi nu-l evalua mai mult de 
cinci secunde, își rostea verdictul și trecea la următorul. Ajunse 
în mai puţin de cincisprezece minute la al trei sutelea bărbat și 
le spuse apoi ceva căpitanului și sergentului, care salutară 
imediat Sieg Heil. Generalul Leyers le răspunse energic la 
salutul nazist și porni apoi către ieșire. 


6. 


Se duce la mașină! 

Pino se răsuci pe călcâie, simţi un gust metalic pe limbă și nu- 
și dori nimic mai mult decât să-și ia picioarele la spinare, dar se 
sili să-l imite pe general cu mersul său ţintit și autoritar. Când 
ieși pe poarta nordică, una dintre santinele îl întrebă ceva în 
germană. Dar Pino nu apucă să-i răspundă, pentru că atenţia lor 
se îndreptă către bărbaţii cenușii care-și târau picioarele în 
tunel, în spatele lui Pino, care continua să meargă cu aerul că ar 
conduce parada de la distanţă. 

Se duse după colț. Cam pe la mijlocul stadionului ieși Leyers 
și se îndreptă către Daimler. Pino o luă la fugă. 

Când ieșise Leyers din stadion îi despărţiseră șaptezeci și 
cinci de metri. Dar la doisprezece pași de automobil, Pino îl 
ajunse pe general din urmă, trecu pe lângă el și încremeni pe 
loc. Salută, încercă să-și calmeze respiraţia și deschise portiera. 
Câteva picături de sudoare i se desprinseră de la baza părului și- 
i alunecară între ochi, pe podul nasului. 


VP - 174 


Generalul Leyers sigur le remarcase, pentru că ezită înainte 
de a se urca în mașină și-l privi pe Pino mai atent. Alte picături 
de sudoare se iviră și începură să alunece. 

— i-am zis să aștepți la mașină, spuse Leyers. 

— Oui, mon general, gâfâi Pino. Dar m-a scăpat pipi. 

Cu o expresie ușor dezgustată, generalul luă loc în automobil. 
Pino trânti portiera în urma lui, cu senzaţia că tocmai ieșise din 
baia cu aburi. Se șterse pe faţă cu amândouă mânecile și urcă la 
volan. 

— Varenna, spuse generalul Leyers. Știi unde e? 

— Pe malul estic al braţului estic al lacului, mon général, 
spuse Pino și băgă în viteză. 

În drum spre Varenna trebuiră să oprească la patru posturi de 
control, dar de fiecare dată când santinela îl văzu pe Leyers pe 
bancheta din spate a mașinii oficiale, le făcu imediat semn să 
treacă. Generalul îi ceru lui Pino să oprească la o cafenea mică 
din Lecco și să-i aducă un espresso și o prăjitură, pe care le bău 
și mâncă pe drum. 

Când ajunseră la marginea Varennei, generalul Leyers îi spuse 
să iasă din oraș și să se îndrepte către colinele de la poalele 
Alpilor sudici. Șoseaua se transformă curând într-un drum de 
țară cu sens dublu, care ducea la o pășune îngrădită. Leyers îi 
spuse lui Pino să intre pe poartă și să o ia de-a curmezișul peste 
pășune. 

— Sunteţi sigur că automobilul va putea trece? întrebă Pino. 

Generalul se uită la el ca la un nătărău. 

— E un automobil 6x4. Trece pe unde zic eu să treacă. 

Pino schimbă în treapta întâi de viteză și intrară pe poartă 
navigând cu o ușurință surprinzătoare, ca un mic tanc, pe 
terenul denivelat. Generalul Leyers îi spuse să parcheze în colțul 
opus al pășunii, lângă șase camioane goale, pe care le păzeau 
doi soldaţi din OT. 

Pino parcă și opri motorul. Înainte de a se da jos, generalul 
întrebă: 

— Ştii să iei notițe? 

— Oui, mon général. 

Leyers scotoci în valiză și scoase un carnet de stenografie și 
un stilou. Apoi își trase de sub cămașă lănţișorul cu cheia și 
încuie valiza. 

— Hai cu mine, îi spuse lui Pino. Și notează ce-ţi zic eu. 


VP - 175 


Pino înșfăcă stiloul și carnetul și coborî. Deschise portiera din 
spate, iar Leyers se dădu jos și merse iute pe lângă camioane, 
către o cărare care intra în pădure. 

Era aproape ora unsprezece dimineaţa. Greieri țârâiau în 
arșiță. Aerul din pădure mirosea bine, proaspăt, și-i amintea lui 
Pino de colina acoperită cu iarbă, unde înnoptase cu Carletto în 
timpul bombardamentelor. Cărarea începu să coboare abrupt și 
în tot locul erau denivelări și rădăcini de copac expuse. 

După câteva minute ieșiră din pădure pe o linie de cale ferată 
care șerpuia într-un tunel. Generalul Leyers se îndreptă în 
direcția aceea. Abia atunci auzi Pino zgomotul de metal pe 
piatră al câtorva sute de ciocane care loveau în stâncă, în tunel. 
Aerul era încărcat de putoarea explozibilului folosit. 

Santinelele de la gura tunelului luară poziţie de drepţi și 
salutară la trecerea lui Leyers. Pino îl urmă, simțind parcă în 
spate privirile santinelelor. Înăuntru era sumbru și se făcea tot 
mai sumbru pe măsură ce pătrundeau mai adânc în tunel. Cu 
fiecare pas, ciocănelile răsunau tot mai aproape și erau tot mai 
dureroase pentru urechi. 

Generalul se opri, băgă mâna în buzunar și scoase de acolo 
niște bulgărași de vată. Îi dădu unul lui Pino și-i făcu semn să-l 
rupă în două și să-și vâre vata în urechi. Pino făcu întocmai și 
acum auzea doar atât cât să-l înțeleagă pe general dacă striga 
la el de aproape. 

Trecură de o cotitură în tunel. Becuri puternice atârnau din 
tavan și în lumina orbitoare pe care o aruncau văzură siluetele 
unei mici armate de bărbaţi cenușii, care atacau cu târnăcoape 
și baroase zidurile de pe ambele laturi ale tunelului, care 
duhnea a explozibil. Bucăţi de stâncă cedau asaltului, se 
desprindeau și cădeau la picioarele bărbaţilor. Aceștia le 
împingeau în spate, de unde alţi bărbaţi le încărcau în 
vagonetele de pe șine. 

E ca în iad, gândi Pino și ar fi vrut să plece imediat de acolo. 
Dar generalul Leyers merse mai departe și se opri lângă un 
gardian din OT, care-i dădu o lanternă. Generalul lumină cu ea 
excavaţiile de o parte și de cealaltă a șinelor. Bărbaţii cenușii 
săpaseră pe alocuri până la un metru bun în zid, creând un 
spaţiu pe care Pino îl aprecie ca având o înălţime de doi metri și 
jumătate și o lungime de douăzeci și patru de metri. 


VP - 176 


Lăsară excavaţiile în urma lor. Cincisprezece metri mai încolo, 
în zidurile de o parte și de cealaltă a șinelor fusese deja săpată o 
cavitate de patru metri și jumătate adâncime, doi metri și 
jumătate înălțime și treizeci de metri lungime. Lăzi mari de lemn 
umpleau aproape tot spaţiul. Câteva erau deschise, dând la 
iveală benzi de cartușe. 

Generalul Leyers inspectă mostre din toate lăzile și-l întrebă 
apoi ceva în germană pe sergentul aflat acolo. Acesta îi dădu lui 
Leyers un teanc de documente prinse cu o clamă. Leyers își 
aruncă privirea peste câteva pagini și se uită apoi la Pino. 

— Scrie, Vorarbeiter, îi ordonă. Șapte virgulă nouă doi ori 
cincizeci și șapte milimetri Mauser: șase virgulă patru milioane 
cartușe pentru transport în sud. 

Pino notă și ridică apoi privirea. 

— Nouă ori nouăsprezece milimetri Parabellum, dictă Leyers. 
Două sute douăzeci și cinci mii cartușe pentru Waffen-SS Milano. 
Patru sute mii cartușe pentru Modena sud. Două sute cincizeci 
mii cartușe pentru SS Genova. 

Pino scria cât de repede putea și abia ţinea pasul. Când ridică 
privirea, generalul spuse: 

— Citește-mi ce ai scris. 

Pino îi citi și Leyers dădu scurt din cap. Merse mai departe, 
uitându-se la etichetele de pe câteva lăzi și lătrând ordine și 
note: 

— Panzerfaust, spuse Leyers, șase... 

— Mă iertați, mon général, spuse Pino. Nu cunosc cuvântul 
Panzer... 

— Aruncător de grenade o sută milimetri, spuse generalul 
Leyers nerăbdător. Șaptezeci și cinci lăzi pentru Linia Gotică, la 
cererea feldmareșalului Kesselring. Tunuri antitanc optzeci și 
opt milimetri. Patruzeci de aruncătoare și o mie de rachete 
pentru Linia Gotică, tot la cererea lui Kesselring. 

Și generalul o ţinu tot așa încă douăzeci de minute, lătrând 
ordine și destinaţii pentru orice, de la pistoale-mitraliere la 
Karabiner 98k, pușca standard a Wehrmacht-ului, la puști 
antitanc Solothurn și muniţia lor masivă de 20 x138 mm. 

Un ofițer veni din adâncul tunelului, salută și-i spuse ceva lui 
Leyers, care se răsuci și o luă în direcţia opusă. Ofițerul, un 
colonel, fugi ca să-l ajungă pe general din urmă și continuă să 
vorbească răspicat. Pino rămase puţin în urma lor. 


VP - 177 


Colonelul tăcu în cele din urmă. Generalul Leyers își înclină 
puţin capul, se răsuci cu precizie militară și începu să-l atace 
verbal, în germană, pe ofițerul mai mic în rang. Colonelul 
încercă să riposteze, dar Leyers își continuă tirada. Colonelul se 
dădu un pas înapoi. Lucrul acesta păru să-l înfurie și mai mult pe 
Leyers. 

Privi în jur, îl văzu pe Pino stând și se încruntă. 

— Tu, Vorarbeiter, spuse. Du-te și așteaptă lângă mormanul 
de bolovani. 

Pino își plecă fruntea, trecu grăbit pe lângă cei doi și iarăși îl 
auzi pe general ţipând. Din cauza ciocanelor care spărgeau 
piatra și-ar fi dorit să-l aștepte pe Leyers aici. Dar nici nu-și 
încheie bine gândul, că vacarmul încetă, înlocuit de sunetul 
uneltelor aruncate pe jos. Când ajunse la locul excavaţiei, îi găsi 
pe bărbaţii cu târnăcoape și lopeţi șezând cu spatele la zid. Mulţi 
dintre ei își ţineau capetele în mâini. Alţii își fixaseră privirile 
goale în tavanul tunelului. 

Pino nu credea să mai fi văzut oameni în asemenea hal. Era 
aproape insuportabil să-i privească: cum gâfâiau, cum asudau, 
cum își lingeau buzele arse. Pino se uită în jur. Lângă zid era o 
cană mare de lapte, plină cu apă, și alături o găleată cu un 
polonic. 

Niciunul dintre gardienii care-i păzeau pe bărbaţi nu se 
mișcase să le ofere apă. Indiferent cine erau, indiferent ce 
făcuseră de ajunseseră aici, meritau să bea apă, gândi Pino și se 
înfurie tot mai tare. Se duse la cana de lapte, o înclină și umplu 
găleata. 

Un gardian protestă, dar Pino spuse: 

— Generalul Leyers, și protestele încetară. 

Se duse la cel mai apropiat bărbat și-i dădu puţină apă cu 
polonicul. Bărbatul avea obrajii atât de supti și maxilarele atât 
de proeminente, încât faţa lui arăta ca un craniu. Dar își lăsă 
capul pe spate și deschise gura, iar Pino îi turnă apa pe gât. 
Când termină cu el, trecu la următorul și apoi la următorul. 

Puţini dintre ei îl priveau. Pino tocmai lua apă cu polonicul, 
când al șaptelea bărbat, care se holba la bolovanii de la 
picioarele sale, începu să murmure înjurături în italiană și să-l 
facă în toate felurile pe Pino. 

— Sunt italian, dobitocule, spuse Pino. Vrei apă sau nu? 

Bărbatul ridică privirea. Pino văzu cât de tânăr era. 


VP - 178 


Puteau fi de aceeași vârstă, deși bărbatul era cocoșat și 
nespus de îmbătrânit. 

— Vorbești ca un milanez, dar porţi uniformă nazistă, croncăni 
bărbatul. 

— E complicat, spuse Pino. Bea apă! 

Bărbatul luă întâi o sorbitură și apoi înghiţi toată apa, la fel de 
lacom ca toţi ceilalţi. 

— Cine ești? întrebă Pino după ce bărbatul terminase de băut. 
Cine sunt ceilalți oameni? 

Bărbatul îl studie pe Pino așa cum ar fi studiat un gândac. 

— Mă cheamă Antonio, spuse. Și suntem sclavi. Toţi de-aici. 


Capitolul șaisprezece 


1. 


Sclavi? gândi Pino și simți deopotrivă repulsie și milă. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă. Eşti evreu? 

— Sunt și evrei aici, dar eu nu sunt, spuse Antonio. Eu am fost 
în Rezistență. Am luptat la Torino. M-au prins naziștii și m-au 
condamnat la asta, în loc de execuţie. Ceilalţi sunt polonezi, 
slavi, ruși, francezi, belgieni, norvegieni și danezi. Literele 
cusute pe piept îţi spun de unde sunt. Din fiecare ţară pe care o 
invadează și o cuceresc, naziștii îi iau pe toți bărbaţii în putere 
și-i transformă în sclavi. Ei îi zic „muncă silnică”, sau altă 
tâmpenie de genul acesta, dar, zi-i cum vrei, tot sclavie e. Tu 
cum crezi că au construit naziștii atâtea lucruri, atât de repede? 
Toate fortificațiile de pe coasta Franţei? Și marile linii de apărare 
din sud? Hitler are o armată de sclavi, asta e explicaţia, cum 
aveau faraonii în Egipt și... Doamne Sfinte, uite-l pe 
supraveghetorul de sclavi al faraonului! 

Antonio rosti în șoaptă ultimele cuvinte, privind cu teamă pe 
lângă Pino, în adâncul tunelului. Pino se întoarse. Generalul 
Leyers venea spre ei, uitându-se ţintă la găleata 

cu apă și polonicul din mâinile lui Pino. Leyers lătră ceva în 
germană către gardieni. Unul dintre ei se repezi să ia apa. 


VP - 179 


— Tu ești șoferul meu, spuse Leyers și trecu pe lângă Pino cu 
pași apăsați. Nu-i servești pe lucrători. 

— Imi cer scuze, mon general, spuse Pino, grăbindu-se să-l 
ajungă din urmă. Dar păreau însetaţi și nimeni nu le-a dat apă. E 
0... o prostie, ce mai! 

Leyers se răsuci pe călcâie și-și apropie fața de faţa lui Pino. 

— Ce e o prostie? 

— Dacă nu-i dai apă unui om care muncește, nu are putere, 
se bâlbâi Pino. Dacă vrei să muncească mai repede, îi dai apă și 
mâncare. 

Generalul stătea nas în nas cu Pino, sfredelindu-l cu privirea, 
de parcă ar fi vrut să-i privească în suflet. Pino se strădui din 
răsputeri să nu-și ferească privirea. 

— Avem politica noastră faţă de lucrători, spuse Leyers în cele 
din urmă, pe un ton sec, iar mâncarea e greu de procurat în ziua 
de azi. Dar am să văd ce se poate face cu apa. 

Pino nu apucase nici măcar să clipească, înainte ca generalul 
să se întoarcă și să meargă mai departe. Cu genunchii 
tremurând, Pino ieși după Leyers, afară, la lumina zilei toride și 
senine de vară. Când ajunseră în dreptul Daimlerului, generalul 
îi ceru carnetul. Rupse din el paginile pe care scrisese Pino și le 
îndesă în valiză. 

— Lacul Garda, Gargnano, la nord de Salò, spuse Leyers și se 
apucă iarăși să lucreze la aparent interminabilele dosare și 
rapoarte din valiza sa. 


2. 


Pino mai fusese cândva la Salò, dar nu-și amintea cum se 
ajungea acolo, așa că studie o hartă detaliată a nordului Italiei, 
pe care o avea generalul în torpedou. Găsi Gargnano cam la 
douăzeci de kilometri nord de Salò, pe malul vestic al lacului, și- 
și stabili traseul. 

Porni motorul automobilului oficial și traversară apoi, 
hurducăindu-se, pășunea. Aerul sclipea de dogoare când 
ajunseră la Bergamo. La puţin timp după amiază, opriră la un 
campament al Wehrmacht-ului, pentru benzină, mâncare și apă. 


VP - 180 


Leyers mânca și lucra în același timp pe bancheta din spate, 
dar făcea în așa fel încât să nu-i cadă nicio firimitură în poală. 
Pino ieși de pe șosea și o luă către nord, de-a lungul malului 
vestic al Lacului Garda. Nu se simţea nicio adiere. Apa era ca o 
oglindă, reflectând și mărind parcă Alpii care se înălţau 
deasupra capătului nordic al lacului. 

Trecură pe câmpuri de flori aurii și pe lângă o biserică veche 
de o mie de ani. Pino îi strecură generalului o privire în oglinda 
retrovizoare și-și dădu seama că-l ura pe Leyers. Era un 
supraveghetor de sclavi nazist. Vrea să distrugă Italia și să o 
refacă după voia lui Hitler. Lucrează pentru arhitectul lui Hitler, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

O parte din Pino își dorea să găsească un loc ferit, să coboare, 
să-și scoată arma și să-l împuște pe acest bărbat. S-ar duce 
după aceea în munţi și s-ar alătura unei unităţi de partizani din 
Brigada Garibaldi. Puternicul general Leyers, mort și dispărut. Ar 
fi ceva, nu? Ar schimba cursul războiului, nu? Intr-o oarecare 
măsură? 

Dar în adâncul sufletului său Pino știa că nu era un asasin. Nu 
era în stare să ucidă un om, nici măcar un om care... 

— Pune steagurile, înainte să intrăm în Sald, spuse Leyers de 
pe bancheta din spate. 

Pino trase pe dreapta și fixă steagurile pe aripile din față ale 
automobilului, așa că trecură prin Sală și merseră mai departe 
cu ele fâlfâind și trosnind. Era sufocant de cald. Apa lacului era 
atât de îmbietoare, încât lui Pino îi venea să oprească și să se 
arunce în ea cu uniformă și pansament cu tot. ` 

Pe Leyers nu părea să-l deranjeze temperatura. Işi scosese 
haina, dar nu-și slăbise nodul de la cravată. Când ajunseră la 
Gargnano, Leyers îl îndrumă pe Pino pe niște străduţe înguste, 
care se îndepărtau de lac și duceau la o proprietate îngrădită, 
aflată pe o colină și păzită de către Cămăși Negre fasciste, 
înarmate cu pistoale-mitraliere. După ce aruncară o privire la 
Daimler și la steagurile roșii naziste, le descuiară poarta. 

O alee șerpuia către o vilă spațioasă, acoperită de iederă și 
flori. Acolo erau și mai multe Cămăși Negre. Unul îi făcu lui Pino 
semn să parcheze. Pino făcu întocmai, se dădu jos și deschise 
portiera din spate. Generalul Leyers cobori, la care soldaţii 
fasciști reacționară ca împunși cu ţepușa pentru vite, luând 
poziție de drepți și privind oriunde, numai la el nu. 


VP - 181 


— Rămân la mașină, mon général întrebă Pino. 

— Nu, vii cu mine, spuse Leyers. Nu mi-am adus translator și 
terminăm oricum rapid aici. 

Pino habar n-avea la ce se referea Leyers, dar îl urmă, 
trecând pe lângă Cămășile Negre, până la o arcadă. Câteva 
trepte de piatră urcau la vila mărginită de straturi de flori. 
Ajunseră la o colonadă, care se întindea de-a lungul fațadei vilei, 
și o urmară până la o terasă de piatră. 

Generalul Leyers o luă după colț pe terasă, se opri brusc, 
pocni din călcâie și-și scoase chipiul, înclinându-și capul cu o 
deferenţă studiată. 

— Duce... 


3, 


Pino îl ajunse pe nazist din urmă și căscă ochii, nevenindu-i să 
creadă. 

La nici cinci metri de el stătea Benito Mussolini. 

Dictatorul italian purta pantaloni de călărie cafenii, cizme 
lucioase, care-i ajungeau până sub genunchi, și o cămașă-tunică 
albă, descheiată la piept, care dezvelea părul cărunt al unui 
bărbat în vârstă, precum și începutul său de burtă, peste care 
stăteau să plesnească nasturii de jos ai cămâășii. Capul mare și 
chel al Ducelui și pielea de pe celebrele lui fălci erau înroșite. În 
mână ţinea un pahar cu vin roșu. Pe masa din spatele 
dictatorului era o carafă cu vin pe jumătate goală. 

— Generale Leyers, spuse Mussolini dând din cap, după care 
își întoarse ochii urduroși către Pino. Tu cine naiba ești? 

Pino îngăimă: 

— Astăzi sunt translatorul generalului, Duce. 

— Întreabă-l cum se simte, îi spuse Leyers lui Pino în franceză. 
Întreabă-l cu ce-i pot fi de folos astăzi. 

Pino întrebă în italiană. Mussolini își dădu capul pe spate, 
izbucni în hohote de râs și apoi rânji batjocoritor. 

— Cum se simte Il Duce? 

O brunetă cu sâni formidabili, peste care plesnea o bluză albă 
fără mâneci, ieși pe terasă. Purta ochelari de soare și ţinea și ea 
în mână un pahar cu vin. Între buzele ei rubinii ardea o ţigară. 


VP - 182 


Mussolini zise: 

— Spune-le, Clara. Cum se simte Mussolini? 

Femeia trase din ţigară, suflă fumul și apoi zise: 

— Benito se simte ca dracu'. 

Pino se abţinu să caște gura. Ştia cine era femeia. Toţi italienii 
știau cine era. Claretta Petacci era celebra amantă a 
dictatorului. Fotografia ei apărea mereu în ziare. Nu-i venea să 
creadă că femeia asta stătea acum în faţa lui. 

Mussolini se opri din râs, își luă o mină gravă, se uită la Pino și 
spuse: 

— Spune-i asta generalului. Spune-i că Il Duce se simte ca 
dracu’. Și întreabă-l dacă poate rezolva problemele care-l fac pe 
II Duce să se simtă ca dracu'. 

Pino traduse. lritat, Leyers răspunse: 

— Spune-i că poate ne ajutăm unul pe altul. Spune-i că, dacă 
are grijă să se încheie grevele din Milano și Torino, am să fac și 
eu ce pot pentru el. 

Pino îi traduse lui Mussolini cuvânt cu cuvânt. Dictatorul pufni 
pe nas. 

— Eu pot să pun capăt grevelor, dacă îmi plătiţi muncitorii în 
valută forte și vă îngrijiţi de siguranţa lor. 

— Am să-i plătesc în franci elveţieni, dar bombardierele nu le 
pot controla, spuse Leyers. Am mutat multe fabrici în subteran, 
dar nu există suficiente tuneluri pentru a le asigura. În orice caz, 
în ceea ce privește Italia, ne aflăm într-un moment de cotitură în 
razboi. Conform celor mai recente informaţii, șapte divizii Aliate 
au fost mutate din Italia în Franța, drept urmare a invaziei de 
acolo, ceea ce înseamnă că Linia mea Gotică va ţine toată iarna 
dacă pot să-i asigur aprovizionarea. Dar nu pot fi sigur de asta 
dacă nu am constructori de mașini competenţi, care să-mi 
livreze arme și piese. Așa că puteţi să puneţi capăt grevelor, 
Duce? Sunt convins că Fuhrerul va fi mulțumit de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Dau un telefon și s-a rezolvat, spuse Mussolini pocnind din 
degete și-și mai turnă niște vin în pahar. 

— Excelent, spuse generalul Leyers. Cu ce altceva vă pot 
ajuta? 

— Poate cu controlul asupra ţării mele? spuse dictatorul cu 
amărăciune, după care ridică paharul și-l goli dintr-o sorbitură. 

După ce Pino îi traduse, generalul inspiră adânc și zise: 


VP - 183 


— Deţineţi controlul în mare măsură, Duce. De aceea v-am și 
cerut să puneţi capăt grevelor. 

— II Duce deţine controlul în mare măsură? spuse Mussolini 
cu sarcasm și-i aruncă o privire amantei sale, care dădu 
încurajator din cap. Atunci de ce sapă soldaţii mei tranșee în 
Germania sau mor pe frontul de est? De ce nu mă pot întâlni cu 
Kesselring? De ce se iau decizii privitoare la ltalia fără ca 
președintele ei să participe la discuţii? De ce nu răspunde Hitler 
la afurisitul de telefon? 

Dictatorul răcni ultima întrebare. Pino îi traduse lui Leyers, 
care nu-și pierdu cumpătul și zise: 

— Eu nu sunt în măsură să știu de ce nu v-a răspuns Fuhrerul 
la telefon, Duce, dar cine poartă război pe trei fronturi are mult 
de lucru. 

— Știu eu de ce nu-mi răspunde Hitler la afurisitul de telefon! 
urlă Mussolini și trânti paharul pe masă. 

Se uită furios la general și apoi la Pino, într-un mod care-l făcu 
pe Pino să se întrebe dacă nu ar fi mai bine să se dea un pas, 
doi înapoi. 

— Pe cine urăsc italienii cel mai mult? spuse Mussolini, 
adresându-i întrebarea direct lui Pino. 

Pino se fâstăci și nu știu ce să răspundă, dar începu să-i 
traducă lui Leyers. Mussolini îl întrerupse și, adresându-i-se tot 
lui Pino, se bătu cu pumnul în piept și spuse: 

— Pe Duce îl urăsc italienii cel mai mult, așa cum nemţii îl 
urăsc pe Hitler cel mai mult. Dar, vezi tu, lui Hitler nu-i pasă. 
Ducelui îi pasă de iubirea poporului său, dar Hitler face ceva pe 
iubire. Tot ce-l interesează pe el e frica. 

Pino se străduia să ţină pasul cu dictatorul, când acesta păru 
să aibă un soi de revelație. 

— Clara, tu știi de ce omul pe care-l urăsc italienii cel mai 
mult nu deține controlul asupra propriei sale ţări? 

Amanta sa își stinse ţigara, suflă fumul și apoi spuse: 

— Adolf Hitler. 

— Așa e! ţipă Il Duce. Pentru că omul pe care-l urăsc nemţii 
cel mai mult îl urăște pe omul pe care-l urăsc italienii cel mai 
mult! Pentru că Hitler se poartă mai frumos cu câinii lui 
ciobănești decât cu președintele Italiei! Mă ţine captiv în timp 
ce... 


VP - 184 


— Nu am timp de tâmpeniile acestea, se răsti generalul 
Leyers la Pino. Spune-i că am să-i aranjez o întâlnire cu 
feldmareșalul Kesselring în zilele următoare și să aștepte un 
apel telefonic de la Fuhrer în cursul săptămânii. Mai multe nu 
pot face deocamdată. 

Pino traduse, așteptându-se la o nouă izbucnire din partea lui 
Mussolini. Dar aceste concesii părură să-l îmbuneze pe dictator, 
care se apucă să-și încheie cămașa și zise: 

— Când va fi întâlnirea cu Kesselring? 

— Acum mă duc la el, Duce, spuse Leyers. Am să-l rog pe 
aghiotantul lui să vă telefoneze până diseară. E posibil să 
dureze puţin mai mult până voi putea atrage atenţia lui Herr 
Hitler. 

Mussolini dădu din cap în maniera unui om de stat, de parcă 
și-ar fi recăpătat o parte din puterea sa iluzorie și acum avea de 
gând să o folosească pentru a interveni în mersul lumii. 

— Foarte bine, generale Leyers, spuse Mussolini și-și studie 
manșetele. Am să pun capăt grevelor până diseară. 

Leyers pocni din călcâie, dădu din cap și spuse: 

— Sunt convins că feldmareșalul și Fuhrerul vor fi mulțumiți. 
Vă multumesc pentru timpul și influenţa dumneavoastră, Duce. 

Generalul se întoarse și o luă din loc. Pino ezită, neștiind ce să 
spună, după care se înclină rapid în faţa lui Mussolini și a 
Clarettei Petacci și se repezi pe urmele lui Leyers, care 
dispăruse deja după colț în colonadă. Il ajunse din urmă și 
merse în dreapta lui, până ajunseră lângă automobilul oficial, 
când se grăbi să i-o ia înainte și să-i deschidă portiera din spate. 

Generalul Leyers ezită, îl studie pe Pino câteva secunde, după 
care spuse: 

— Bravo, Vorarbeiter. 

— Vă mulţumesc, mon général, se grăbi Pino să răspundă. 

— Și acum scoate-mă din casa asta de nebuni, spuse Leyers 
și urcă în mașină. Du-mă la sediul centralei telefonice din 
Milano. Știi unde e? 

— Sigur că da, mon general, spuse Pino. 

Leyers își descuie valiza și se cufundă iarăși în muncă. Pino 
conducea în tăcere, aruncând din când în când o privire în 
oglinda retrovizoare și discutând în contradictoriu cu sine însuși. 
Când generalul îl lăudase, Pino plesnise de mândrie. Dar acum 
se întreba de ce. Leyers era un nazist, un supraveghetor de 


VP-185 


sclavi, un constructor-șef al războiului. Cum putea fi Pino 
mândru, când lauda venise din partea unuia ca Leyers? Nu 
putea fi. Nu trebuia să fie. Și totuși fusese, iar lucrul acesta îl 
deranja. 

Dar până ajunseră la marginea orașului Milano, Pino se 
hotărâse să fie mândru de toate câte aflase, șofând pentru 
Leyers în doar ceva mai mult de o jumătate de zi. Unchiului său 
nu-i va veni să creadă. Stătuse de vorbă cu Mussolini și Claretta 
Petacci! Câţi spioni din Italia puteau spune asta despre sine? 

Pino o luă pe drumul pe care-l parcursese și Hannibal cu 
elefanții săi de război și ajunse în Piazzale Loreto într-un timp 
record. Intră în sensul giratoriu și-l zări pe domnul Beltramini la 
postul său, în faţa tarabei de legume și fructe, dând o mână de 
ajutor unei femei în vârstă. Când trecu pe lângă el, Pino voi să-i 
facă un semn cu mâna, dar, când să facă dreapta, îi tăie calea 
un camion german. Aproape se ciocniră. Pino îl evită în ultimul 
moment. 

Nu-i venea să creadă ce-și permisese șoferul. Nu văzuse 
oare...? 

Steagurile. Uitase să pună steagurile generalului, la intrarea 
în Milano. Trebui să mai înconjoare o dată sensul giratoriu. Când 
o făcu, îl zări pe trotuar pe Carletto, care se îndrepta către una 
dintre cafenelele sale preferate. 

Pino acceleră, viră fără niciun alt incident în Viale Abruzzi și 
câteva clipe mai târziu parcă în faţa sediului bine păzit al 
centralei telefonice. Prezența numeroasă a soldaţilor naziști îl 
nedumeri iniţial, dar apoi se gândi că cine controla centrala 
controla întregul sistem de telecomunicaţii. 

— Am treabă aici trei ore, spuse generalul Leyers. Nu-i nevoie 
să mă aștepți. Aici nimeni nu ar îndrăzni să se atingă de 
automobil. Întoarce-te la orele șaptesprezece. 

— Oui, mon général, spuse Pino și deschise portiera din spate. 


4. 


Așteptă să intre Leyers și făcu apoi cale întoarsă, către 
Piazzale Loreto și Magazinul de Fructe și Legume Proaspete 
Beltramini. De la un colț de stradă la altul încasă suficiente 


VP - 186 


priviri răutăcioase pentru a-și da seama că ar fi mai deștept să- 
și scoată brasarda cu svastică și să și-o vâre în buzunarul din 
spate al pantalonilor. 

Situaţia se schimbă. Oamenii abia dacă-i mai acordau atenție. 
Purta uniformă și nu era nici din SS, nici din Wehrmacht. Asta 
era tot ce-i interesa. 

Pino iuți pasul. În faţă îl vedea deja pe domnul Beltramini, 
care punea struguri într-o plasă. Dar cu Carletto voia el, de fapt, 
să se întâlnească. Trecuseră patru luni și avea atâtea să-i 
povestească vechiului său prieten. 

Pino traversă strada prin faţa unui convoi de camioane 
germane și o luă la dreapta. Scanând cu privirea trotuarul din 
fața sa, îl văzu pe Carletto șezând cu spatele la el. 

__ Cu un zâmbet larg pe buze, Pino se duse la el și-l găsi citind. 
Işi trase un scaun și luă loc zicând: 

— Sper că nu aștepți o domnişoară elegantă. 

Carletto ridică privirea. La prima vedere, prietenul său părea 
mai istovit și mai marcat de griji decât fusese la sfârșitul lui 
aprilie. Dar în clipa următoare, Carletto îl recunoscu și exclamă: 

— Doamne, Pino! Am crezut că ai murit! 

Sări în picioare și-l îmbrăţișă pe Pino cu foc. Apoi îl împinse de 
lângă sine și se uită la el cu privirea înceţoșată. 

— Chiar așa am crezut! 

— Cine ţi-a zis că am murit? 

— Cineva i-a povestit tatei că stăteai de pază în gara din 
Modena, când a fost lovită de o bombă. A zis că ţi-a spulberat o 
parte din cap! Am fost distrus. 

— Nu, nu! spuse Pino. Asta a păţit băiatul care era cu mine. 
Eu am fost cât pe-aci să-mi pierd astea. 

li arătă lui Carletto mâna bandajată și-și mișcă degetele 
cusute la loc. 

Carletto îi trase una peste umăr și zise cu gura până la urechi: 

— Să te văd în viaţă! Cred că niciodată n-am fost atât de 
fericit! 

— Mă bucur și eu că m-am întors din morți, zâmbi Pino. Ai 
comandat deja? 

— Doar un espresso, spuse Carletto și se așeză iarăși. 

— Hai să mâncăm ceva, spuse Pino. M-au plătit înainte să ies 
din spital, așa că fac cinste. 


VP - 187 


Lucrul acesta păru să-l bucure și mai mult pe vechiul său 
prieten, și comandară felii de pepene învelite în prosciutto, 
salam, pâine, ulei de măsline aromatizat cu usturoi și o supă 
rece de roșii, ideală pe arșiţa aceea. Cât așteptară să fie serviţi, 
Pino află ce se întâmplase în ultimele patru luni din viața lui 
Carletto. 

Datorită relaţiilor domnului Beltramini, magazinul lor de fructe 
și legume continuase să prospere. Era unul dintre puţinele 
magazine din oraș aprovizionat constant cu produse alimentare 
și deseori își epuiza stocul înainte de închidere. Cu mama lui 
Carletto era o altă poveste. 

— Are zile bune și zile rele, dar e tot timpul slăbită, spuse 
Carletto și Pino observă cât de mult îl afecta acest lucru. Luna 
trecută s-a îmbolnăvit grav. Pneumonie. Tata a fost distrus, a 
crezut că se duce, dar cumva s-a întremat și a învins boala. 

— Asta-i bine, spuse Pino, în timp ce ospătarul așeza farfurii 
pe masă. 

Privirea lui Pino trecu pe lângă Carletto și se îndreptă către 
magazin. Printre camioanele germane care treceau în convoi îl 
zări pe domnul Beltramini, care servea un client. 

— Deci asta-i noua uniformă fascistă, Pino? întrebă Carletto. 
Cred că e prima dată când o văd. | 

Pino începu să-și muște falca. li fusese atât de rușine că se 
înrolase în armata germană, încât nu-i spusese prietenului său 
nimic de Organizaţia Todt. Carletto continuă: 

— Și ce căutai tu în Modena? Toţi pe care-i știu eu pleacă în 
nord. 

— E complicat, spuse Pino, dorind să schimbe subiectul. 

— Cum adică? întrebă prietenul său, mestecând o bucată de 
pepene. 

— Poţi să ţii un secret? zise Pino. 

— Nu pentru asta există prieteni? 

— Că bine zici, spuse Pino, se aplecă spre Carletto și-i șopti: 
Azi-dimineaţă, Carletto. Acum nici două ore. Am stat de vorbă 
cu Mussolini și Claretta Petacci. 

Carletto se dădu înapoi în scaun, cu o mină sceptică. 

— Baţi câmpii. 

— Ba nu, zău. Pe cuvântul meu. 

Un automobil claxonă în sensul giratoriu. 


VP - 188 


Un biciclist cu o geantă de mesager trecu ca săgeata pe lângă 
ei, atât de aproape de masa lor, încât Pino ar fi putut să jure că-l 
va lovi pe Carletto, care se feri zvâcnind într-o parte. 

— Cretinul! spuse Carletto și se răsuci în scaun. Merge pe 
trotuar în sens invers. O să lovească pe careva! 

Văzându-l acum pe biciclist din spate, Pino remarcă un petic 
roșu, care se ivea de sub cămașa de culoare închisă a acestuia, 
chiar la marginea gulerului. Biciclistul se strecura printre și pe 
lângă pietonii care se îmbulzeau pe trotuar, când alte trei 
camioane din lungul convoi german tocmai virau în Viale 
Abruzzi, care era blocată de trafic. Biciclistul își trase de pe 
umăr geanta de mesager. Cu mâna stângă pe ghidon și ţinând 
cu dreapta geanta de curea, intră în Viale Abruzzi și se opri în 
spatele unuia dintre camioane. 

Pino pricepu ce era pe cale să se întâmple, sări în picioare și 
zbieră: 

— Nu! 

Biciclistul zvârli geanta sus, prin prelată, în bena camionului și 
o luă rapid din loc. 

Domnul Beltramini văzuse și el cum aruncase biciclistul 
geanta. Se afla la nici șase metri de camion și dădu să ridice 
mâinile, cu o fracțiune de secundă înainte ca vehiculul să 
explodeze, transformându-se într-o minge de foc fumegândă. 

Suflul exploziei îi atinse și pe Pino și pe Carletto, de la 
distanţă de o stradă. Pino se aruncă pe jos, protejându-și capul 
de sfărâmături și șrapnele. 

— Tată! zbieră Carletto. 

Cutremurat, ignorând schijele care cădeau peste Piazzale 
Loreto, Carletto se năpusti înspre foc, înspre scheletul ars al 
camionului care transportase trupe și înspre tatăl său, care 
zăcea întins pe trotuar, cu brațele și picioarele depărtate, 
dedesubtul marchizei făcute ferfeniţă a tarabei sale de fructe. 

Carletto ajunse la tatăl său înainte ca soldaţii germani din 
celelalte camioane să se răspândească și să asigure zona. Doi 
dintre ei îl opriră pe Pino, care-și scoase atunci brasarda roșie și 
și-o prinse la braţ, arătându-le svastica. 

— Sunt aghiotantul generalului Leyers, spuse Pino într-o 
germană poticnită. Trebuie să trec. 

Îl lăsară să treacă. Pino se îndepărtă în fugă de dogoarea 
camionului care continua să ardă, conștient de ţipetele și 


VP - 189 


gemetele oamenilor, dar fără să-i pese de altcineva decât de 
Carletto, care stătea în genunchi pe trotuar, ţinând în poală 
capul pârlit și însângerat al tatălui său. Halatul domnului 
Beltramini era înnegrit de la explozie și mânjit de sânge, dar 
domnul Beltramini era încă în viaţă. Își ţinea ochii deschiși și 
respira cu mare dificultate. 

Înghiţindu-și lacrimile, Carletto ridică privirea, îl văzu pe Pino 
și spuse: 

— Cheamă o ambulanţă! 

Pino auzea urletele sirenelor care veneau din toate direcţiile, 
apropiindu-se de Piazzale Loreto. 

— Vin, spuse Pino și se lăsă pe vine. 

Domnul Beltramini respira sacadat și tresărea. 

— Nu te mișca, tată, spuse Carletto. 

— Mama ta, spuse domnul Beltramini cu privirea pierdută. 
Trebuie să ai grijă de... 

— Taci, tată, spuse fiul său, plângând și mângâind părul ars al 
tatălui său. 

Domnul Beltramini tușea, se îneca și suferea dureri atât de 
cumplite, încât Pino încercă să-i distragă atenţia cu o amintire 
plăcută. 

— Domnule Beltramini, mai ţineţi minte seara aceea de pe 
colină, când tata a cântat la vioară și dumneavoastră i-aţi cântat 
soției dumneavoastră? întrebă Pino. 

— Nessun dorma, răspunse domnul Beltramini în șoaptă, se 
lăsă absorbit de gândurile sale și zâmbi. 

— Aţi cântat con smania, mai frumos decât oricând, spuse 
Pino. 

Preţ de o secundă sau două, cei trei se aflară într-un univers 
propriu, izolaţi de orice durere și oroare, undeva pe o colină de 
la țară, trăind niște vremuri mai inocente. Apoi Pino auzi mult 
mai aproape zgomotul ambulanţelor. Se gândi să se ducă să 
caute un medic. Dar, când dădu să se ridice, domnul Beltramini 
îl apucă de mânecă. 

Tatăl lui Carletto se holba consternat la brasarda ţipătoare pe 
care o purta Pino. 

— Un nazist? îngăimă. 

— Nu, domnule Beltramini... 

— Un trădător? spuse negustorul de fructe copleșit de emoție. 
Pino? 


VP - 190 


— Nu, domnule... 

Domnul Beltramini tuși iarăși și se înecă și de data aceasta 
scuipă un sânge negru care i se scurse pe bărbie, în timp ce-și 
lăsă capul pe spate, către Carletto, privindu-și fiul și mișcându-și 
buzele fără să scoată un sunet. Și apoi se destinse, de parcă 
spiritul său ar fi acceptat moartea, dar mai zăbovea, fără să 
lupte, dar nici grăbit să plece. 

Copleșit, Carletto începu să plângă cu suspine. La fel și Pino. 

Prietenul său își legăna tatăl și începu să geamă de durere. 
Cu fiecare răsuflare a sa, chinul pierderii suferite se intensifica, 
până când păru să contorsioneze fiecare mușchi și os din corpul 
lui Carletto. 

— Imi pare rău, suspină Pino. Of, Carletto, îmi pare atât de 
rău! L-am iubit și eu. 

Carletto încetă să-și mai legene tatăl și 
privire plină de ură. 

— Să nu spui asta! strigă la el. Să nu mai spui asta niciodată! 
Nazistule! Trădătorule! 

Pino se simţea ca și cum cineva i-ar fi spart maxilarul în 
douăzeci de locuri. 

— Nu, spuse. Nu e așa cum crezi tu... 

— Pleacă de aici! zbieră Carletto. Tata a văzut. A știut cine 
ești. Mi-a arătat și mie! 

— Carletto, e doar o brasardă. 

— Lasă-mă-n pace! Nu vreau să te mai văd! Niciodată! 

Carletto își plecă bărbia și se prăbuși peste cadavrul tatălui 
său, cu umerii tremurând și icnind de suferință. Pino era atât de 
copleșit, încât nu mai putu scoate un cuvânt. Se ridică în cele 
din urmă în picioare și făcu un pas înapoi. 

— Plecaţi de-aici, spuse un ofițer german. Eliberaţi trotuarul 
pentru ambulante! 

Pino mai aruncă o ultimă privire la cei doi Beltramini, înainte 
de a se îndrepta către sud, spre sediul centralei telefonice, cu 
sentimentul că bomba care explodase îi smulsese o parte din 
inimă. 


înăltă către Pino o 


F 


VP - 191 


5, 


Șapte ore mai târziu, torturat încă de sentimentul pierderii 
suferite, Pino parca Daimlerul în fața imobilului în care locuia 
Dolly Stottlemeyer. Generalul Leyers cobori, îi înmână lui Pino 
valiza și spuse: 

— Prima ta zi a fost de pomină. 

— Oui, mon général. 

— Eşti sigur că ai văzut un batic roşu la gâtul atentatorului? 

— Era vârât sub gulerul cămășii, dar sunt sigur. 

Cu o mină împietrită, generalul intră în imobil, iar Pino îl urmă, 
cărând valiza care se îngreunase și mai mult de dimineață. Baba 
era tot acolo unde o lăsaseră, așezată pe taburet și clipind spre 
ei din dosul ochelarilor cu lentile groase. Leyers nu catadicsi să 
o privească, ci urcă pe scări până la apartamentul lui Dolly și 
bătu în ușă. 

Anna le deschise și, la vederea ei, inima lui Pino mai uită din 
necaz. 

— Dolly v-a așteptat cu cina, generale, spuse Anna când 
Leyers trecu pe lângă ea. 

În pofida a toate prin câte trecuse în acea zi, Pino era la fel de 
fascinat să o revadă pe Anna cum fusese cu primele două ocazii. 
Durerea de a-l fi văzut pe domnul Beltramini murind și de a-și fi 
pierdut prietenul încă mai stăruia, dar Pino era convins că, dacă 
i-ar povesti Annei toate aceste lucruri, ea le-ar da cumva un 
sens. 

— Nu intri, Vorarbeiter? întrebă Anna nerăbdătoare. Sau stai 
acolo și te holbezi la mine? 

Pino tresări, trecu pe lângă ea și spuse: 

— Nu mă holbam. 

— Ba bine că nu. 

— Ba nu, eram în altă parte. Cu gândurile. 

Anna nu mai spuse nimic și închise ușa. 

Dolly se ivi în celălalt capăt al antreului. Amanta generalului 
purta pantofi negri cu tocuri înalte, ciorapi negri de mătase, o 
fustă neagră strâmtă și o bluză sidefie, cu mâneci scurte. Părul 
ei era proaspăt coafat. 

— Generalul zice că ai văzut cum a explodat bomba? spuse 
Dolly și-și aprinse o ţigară. 


VP - 192 


Pino dădu din cap și așeză valiza pe bancă, simțind aţintită 
asupra lui privirea Annei. 

— Câţi morți? întrebă Dolly și trase din ţigară. 

— Mulţi nemți și... și câțiva milanezi, răspunse Pino. 

— Cred că a fost oribil, spuse Dolly. 

Generalul Leyers își făcu iar apariţia. Își scosese cravata, îi 
spuse ceva în germană lui Dolly, care dădu din cap și se uită la 
Anna. 

— Generalul vrea să mănânce. 

— Sigur, Dolly, spuse Anna și-i mai aruncă lui Pino o privire, 
după care traversă în grabă antreul și dispăru. 

Leyers se duse la Pino, îl privi atent și apoi își luă de pe bancă 
valiza. 

— Întoarce-te la ora șapte fix! 

— Oui, mon general, spuse Pino fără să se clintească. 

— Poţi să pleci, Vorarbeiter. 

Pino ar fi vrut să mai zăbovească, să vadă dacă nu se întorcea 
Anna, dar salută și plecă. 

Duse Daimlerul înapoi la parcul de automobile și încercă să-și 
recapituleze ziua, dar mintea lui sărea când la imaginea 
domnului Beltramini în agonie, când la furia îndurerată a lui 
Carletto, când la privirea pe care i-o adresase Anna înainte de a 
părăsi antreul. 

Apoi își aminti întâlnirea cu Mussolini și amanta sa și, când îi 
înmână paznicului de noapte cheile automobilului și se întoarse 
acasă pe străzile din San Babila, se întrebă dacă nu cumva 
avusese halucinații. Aerul serii de august era stătut și cald. 
Mirosuri de mâncăruri fine se încrucișau în aer, iar la mesele de 
afară ale cafenelelor ședeau și beau numeroși ofiţeri naziști. 

Pino ajunse la Valigeria Albanese și se duse la intrarea din 
spate, care dădea în atelier. Bătu la ușă și, când unchiul lui îi 
raspunse, Pino se simţi inundat de valuri de emoție. 

— Ei bine? întrebă unchiul Albert după ce intră Pino. Cum a 
fost? 

Toată mâhnirea lui Pino răbufni cu o forță brută. 

— Nici nu știu cu ce să încep, spuse și-l podidi plânsul. 

— Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Pot să mănânc ceva? N-am mâncat nimic de azi-dimineaţă. 

— Sigur, sigur. Greta ţi-a pregătit risotto cu șofran și, după ce 
mănânci, poţi să ne povestești totul de la început. 


VP - 193 


Pino își șterse lacrimile. Nu-i plăcea deloc că plânsese în fața 
unchiului său, dar emoţiile pur și simplu îl năpădiseră sau, mai 
bine zis, se revărsaseră din el ca dintr-o ţeavă spartă. Mâncă în 
tăcere două porţii de risotto și le relată apoi tot ce trăise în acea 
zi petrecută cu generalul Leyers. 

Unchiul și mătuşa lui Pino rămaseră șocați de descrierea 
sclavilor din tunelul de cale ferată, deși unchiul Albert spuse că 
mai auzise relatându-se că nemţii mută în galerii subterane 
fabrici și depozite de muniţie. 

— Chiar ai fost acasă la Mussolini? întrebă mătușa Greta. 

— La vila lui, spuse Pino. Mussolini era acolo, cu Claretta 
Petacci. 

— Nu se poate! 

— Ba da, insistă Pino și repetă ce auzise despre grevele 
cărora li se va pune capăt dacă Mussolini va primi un loc la 
masa lui Kesselring și despre promisiunea unei convorbiri 
telefonice cu Adolf Hitler. Apoi le povesti cel mai rău lucru dintre 
toate: că domnul Beltramini murise cu credința că Pino e un 
trădător, și că cel mai bun prieten al lui nu mai voia să dea ochii 
cu el pentru că era un nazist, o rușine. 

— Nu-i adevărat, spuse unchiul Albert și ridică privirea din 
carnetul în care-și făcuse însemnări. Ești un erou tăcut, pentru 
faptul că ai obţinut această informaţie. Am să i-o dau lui Baka și 
el va transmite Aliaților ce ai văzut. 

— Dar nu pot să-i spun lui Carletto, zise Pino. lar tatăl lui... 

— lartă-mă că ţi-o spun verde-n faţă, Pino, dar nu-mi pasă. 
Poziţia ta e prea valoroasă și delicată ca să riști să o dai în 
vileag. Va trebui să păstrezi tăcerea deocamdată și să ai 
încredere că prietenia voastră va reînvia atunci când vei putea 
să-i dezvălui totul. Vorbesc serios, Pino. Tu ești acum un spion în 
spatele liniilor inamice. Înghite toate insultele care ţi se vor 
aduce, ignoră-le și rămâi cât mai aproape de Leyers, cât mai 
mult timp posibil. 

Pino dădu din cap, dar fără niciun entuziasm. 

— Deci crezi că ce am aflat eu e de vreun folos? 

Unchiul Albert pufni pe nas. 

— Acum știm că într-un tunel din apropiere de Como se află 
un mare depozit de muniţie. Știm că naziștii folosesc sclavi. Și 
mai știm că Mussolini e un eunuc lipsit de putere și frustrat că 
Hitler nu-i răspunde la telefon. Nu e destul pentru prima zi? 


VP - 194 


Pino se simţi satisfăcut și căscă. 

— Trebuie să mă duc la culcare. Mă așteaptă mâine- 
dimineață devreme. 

Îi îmbrăţișă pe amândoi, cobori și traversă micul atelier. Ușa 
către aleea din spate se deschise. Baka, operatorul-radio, intră, 
se uită la Pino și-i studie uniforma. 

— E complicat, spuse Pino și plecă. 

Tatăl lui se culcase deja, când Pino ajunse acasă, trecând 
rapid de santinelele din casa scării. Își puse deșteptătorul, se 
dezbrăcă și se prăbuși pe pat. Imagini, gânduri și sentimente 
oribile se învârtejeau în mintea lui, făcându-l să creadă că nu va 
mai putea dormi niciodată. 

Dar, când izbuti în sfârșit să-și concentreze vârtejul amintirilor 
asupra Annei, se simţi alinat și, cu imaginea cameristei în minte, 
se lăsă să alunece în întuneric. 


Capitolul șaptesprezece 


9 august 1944 
Ora 6: 45 


1. 


Pino sări din Daimlerul pe care-l parcase în Via Dante. Intră în 
imobilul lui Dolly, trecu în grabă pe lângă baba care clipea din 
ochi și urcă scările, nerăbdător să bată la ușa amantei 
generalului. 

Rămase dezamăgit când îi deschise Dolly. Generalul Leyers 
era deja în antreu, bea cafea dintr-o ceașcă de porțelan și părea 
nerăbdător să plece. 

Pino intră și luă valiza, tot fără să o vadă pe cameristă, și se 
întoarse apoi către Dolly și ușa apartamentului, simțindu-se și 
mai dezamăgit. 

Dolly strigă: 

— Anna? Adu-i generalului pachetul cu mâncare. 


VP - 195 


O clipă mai târziu, spre încântarea și emoția lui Pino, 
camerista se ivi cu un termos și o pungă maro de hârtie. 
Generalul se îndreptă spre ușa apartamentului. Pino se duse la 
Anna și spuse: 

— Le iau eu. 

Anna îi înmână cu un zâmbet termosul, pe care Pino și-l 
prinse sub braţ, înainte de a lua și punga cu mâncare. 

— O zi bună, spuse Anna. Să ai grijă de tine. 

Pino zâmbi și răspunse: 

— Am să mă străduiesc. 

— Vorarbeiter! lătră generalul Leyers. 

Pino tresări, se răsuci pe călcâie și înșfăcă valiza. Se duse 
grăbit după Leyers, trecând pe lângă Dolly, care-i ţinea ușa 
deschisă și-i adresă la plecare o privire știutoare. 

În dimineaţa aceea, Leyers avea o întrevedere de patru ore cu 
feldmareșalul Kesselring, la Casa Germană. Pe Pino nu-l invită 
să participe. După-amiază, când generalul ieși de la întrevedere, 
părea iritat și nervos și-i spuse lui Pino să-l ducă la sediul 
centralei telefonice. 

Plictisit de moarte, Pino își petrecu vremea șezând în Daimler 
sau stând pe lângă acesta. Ar fi vrut să meargă să mănânce 
ceva, dar nu voia să plece de lângă automobil. Se afla la numai 
câteva străzi de Piazzale Loreto și se gândea dacă să meargă 
să-l caute pe Carletto, să-i spună suficiente lucruri pentru ca 
acesta să nu-l mai considere un trădător. El însuși s-ar simţi mai 
bine, dar era oare cazul să...? 

Auzi un glas, care vorbea dintr-un megafon și venea tot mai 
aproape. 

Un vehicul SS, cu cinci megafoane pe el, venea pe Viale 
Abruzzi. 

— Un avertisment pentru toţi cetățenii din Milano, zbiera un 
bărbat în italiană. Atentatul comis ieri cu lașitate asupra 
soldaţilor germani va avea urmări. Dacă nu-l predaţi astăzi pe 
atentator, mâine veţi suferi pedeapsa. Repet: un avertisment 
pentru toţi cetățenii din Milano... 

Lihnit și bâţâind de foame, Pino ascultă ecoul megafoanelor și 
urmări vehiculul, care bătea în lung și-n lat străzile care se 
răsfirau ca un evantai dinspre Piazzale Loreto. Pe la mijlocul 
după-amiezii trecură pe lângă el soldați germani, care bătură în 


VP - 196 


cuie pe stâlpii de telegraf și lipiră pe zidurile clădirilor copii 
tipărite ale aceluiași avertisment privind atentatorul. 

Dar după trei ore, generalul Leyers ieși valvârtej din sediul 
centralei telefonice și urcă furios pe bancheta din spate a 
Daimlerului. Pino nu mâncase nimic de la ora șase dimineaţa și 
se simţea ametit și agitat când se așeză la volan. 

— Verdammte Idioten, rosti Leyers cu un glas tăios. 
Verdammte Idioten. 

Pino habar nu avea ce însemnau aceste cuvinte și aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare, exact în momentul când 
generalul Leyers lovi de trei ori cu pumnul în banchetă. Era roșu 
la față și asudat, iar Pino își feri privirea, de teamă că furia 
generalului se va întoarce împotriva lui. 

Din spate îl auzi pe Leyers inspirând de câteva ori adânc. 
Când Pino îndrăzni să privească iarăși în oglindă, îl văzu pe 
general: cu ochii închiși, cu mâinile împreunate peste piept, 
respira liniștit și regulat. Adormise? 

Lui Pino nu-i rămânea altceva de făcut decât să aștepte și să 
înghită în sec, tremurând de foame. 

După zece minute, generalul Leyers spuse: 

— Arhiepiscopia. Ştii unde e? 

Pino privi în oglinda retrovizoare și constată că fața lui Leyers 
își recăpătase expresia de nepătruns. 

— Oui, mon général. 

Ar fi vrut să-l întrebe când va putea opri și el undeva să 
mănânce, dar își ținu gura. 

— Dă jos steagurile! Nu e o vizită oficială. 


2. 


Pino făcu întocmai, porni motorul și băgă în viteză, 
întrebându-se ce căuta generalul la arhiepiscopie. Tot 
strecurându-i lui Leyers câte o privire, străbătu oraşul până la 
Via Pattari. Dar generalul căzuse pe gânduri, iar chipul lui nu 
trăda nimic. 

Când ajunseră la poarta arhiepiscopiei, soarele apusese deja. 
Nu se zărea nicio santinelă, iar Leyers îi spuse să intre, să 
parcheze înăuntru. Pino intră într-o curte pavată, înconjurată de 


VP - 197 


colonade pe două niveluri. Stinse motorul Daimlerului și cobori. 
O fântână arteziană susura în mijlocul curții. Se lăsa întunericul 
și era încă toropitor de cald. 

Pino îi deschise lui Leyers portiera și acesta cobori. 

— S-ar putea să am nevoie de tine. _ 

Pino se întrebă cu cine vor sta oare de vorbă astă-seară. In 
clipa următoare își dădu seama și inima începu să-i bată mai 
repede. Vor sta de vorbă cu Schuster. Memoria cardinalului din 
Milano era legendară. Sigur și-l va aminti pe Pino, așa cum și-l 
amintise și colonelul Rauff, dar, spre deosebire de șeful 
Gestapoului, cardinalul își va aminti și numele său. Cardinalul 
Schuster va mai vedea și svastica de pe brasardă și-l va judeca 
pe Pino cu severitate, condamnându-l probabil la cine-știe-ce 
caznă veșnică. 

Ajuns în capul scării, generalul Leyers o luă la stânga, se opri 
în faţa unei uși masive de lemn și bătu în ea. li deschise un 
preot mai vârstnic, care păru să-l recunoască scârbit pe Leyers, 
dar se dădu la o parte și-l lăsă să intre. Preotul se uită urât și la 
Pino, când acesta trecu pe lângă el. 

Străbătură un vestibul lambrisat și ajunseră într-un salon 
impresionant, bogat decorat cu motive iconografice catolice, 
tesute în tapiserii de secol cincisprezece, cioplite în crucifixe de 
secol treisprezece și turnate în tot soiul de obiecte de aur sau 
aurite. Singurul obiect care nu era de proveniență italiană era 
biroul, la care ședea și scria, cu spatele la Pino și Leyers, un 
bărbat scund și chel, într-o sutană simplă, alb-gălbuie, cu o 
tichie roșie pe cap. Cardinalul Schuster păru să nu le remarce 
prezenţa, înainte ca preotul să bată în tocul ușii. Schuster se 
întrerupse o clipă din scris, dar își reluă apoi ocupaţia preț de 
patru sau cinci secunde, încheindu-și ideea, după care ridică 
privirea și se întoarse spre ei. 

Leyers își scoase chipiul. Pino făcu la fel, deși fără nicio 
tragere de inimă. Generalul se îndreptă spre Schuster, dar i se 
adresă lui Pino peste umăr: 

— Spune-i cardinalului că apreciez bunăvoința sa de a mă 
primi în termen atât de scurt, dar e ceva important. 

Încercând să se ţină pe după umărul generalului, unde era 
mai ferit de privirea cardinalului, Pino traduse în italiană spusele 
lui Leyers. 

Schuster se aplecă spre ei, încercând să-l vadă pe Pino. 


VP - 198 


— Întreabă-l pe general cu ce-i pot fi de folos. 

Cu privirea aţintită asupra covorului, Pino traduse în franceză, 
dar cardinalul îl întrerupse. 

— Pot să chem un preot care vorbește germana, dacă dorește 
să comunicăm mai ușor. 

Pino îi spuse acest lucru lui Leyers. Generalul scutură din cap. 

— Nu vreau să-i irosesc timpul, și nici pe-al meu. 

Pino îi spuse lui Schuster că Leyers era mulțumit să i se 
traducă astfel. 

Cardinalul ridică din umeri, iar Leyers spuse: 

— Eminenţa Voastră, sigur aţi aflat că cincisprezece soldaţi 
germani au fost uciși ieri, în Piazzale Loreto, într-un atentat cu 
bombă comis de un partizan. Și sigur știți că Gestapoul și 
colonelul Rauff vor ca atentatorul să fie predat până-n zori, altfel 
orașul va suferi repercusiuni severe. 

— Știu, răspunse cardinalul Schuster. Cât de severe? 

— Oricărui act de violenţă comis de partizani împotriva 
soldaților germani i se va raspunde cu un act de violenţă 
corespunzător, îndreptat împotriva locuitorilor de sex masculin, 
spuse generalul. vă asigur că decizia nu-mi aparţine. 
Generalului Wolff îi revine această dezonoare. 

Pino era șocat de ceea ce traducea și observă că potenţialele 
repercusiuni aveau același efect asupra lui Schuster. Cardinalul 
spuse: 

— Dacă naziștii vor urma această cale, populaţia se va 
îndrepta împotriva voastră, rezistenţa se va întări. La urmă vor fi 
necruţători faţă de voi. 

— Sunt de acord, Eminenţa Voastră, și m-am și exprimat în 
acest sens, spuse generalul Leyers. Dar vocea mea nu este 
auzită nici aici, nici la Berlin. 

Cardinalul întrebă: 

— Ce vreţi să fac eu? 

— Cred că dumneavoastră nu puteţi face altceva, Eminenţa 
Voastră, decât să-i cereţi atentatorului să se predea înainte ca 
pedeapsa să fie aplicată. 

Schuster se gândi o clipă și apoi întrebă: 

— Când se va întâmpla acest lucru? 

— Mâine. 

— Vă mulțumesc, generale Leyers, că m-aţi informat 
personal, spuse cardinalul. 


VP - 199 


— Eminenţă, spuse Leyers, își înclină capul, pocni din călcâie 
și se răsuci către ușă, expunându-l astfel pe Pino. 

Cardinalul îl privi pe Pino și păru să-l recunoască. 

— Lord Cardinal, spuse Pino în italiană, vă rog să nu-i spuneți 
generalului Leyers că mă cunoașteţi. Nu sunt ceea ce credeţi 
dumneavoastră că sunt. Vă implor, aveţi milă de sufletul meu. 


3, 


Clericul păru nedumerit, dar dădu din cap. Pino făcu o 
plecăciune și se îndepărtă, ieșind în urma lui Leyers în curtea 
arhiepiscopiei și gândindu-se la ceea ce tocmai aflase. 

Repercusiuni mâine-dimineaţă? Nu era bine. Oare ce vor face 
nemţii? Un act de violență corespunzător, îndreptat împotriva 
locuitorilor de sex masculin? Asta spusese Leyers, nu? 

Când ajunseră la automobil, Leyers zise: 

— Ce ai vorbit cu cardinalul la plecare? 

Pino răspunse: 

— l-am urat noapte bună, mon general. 

Leyers îl studie o clipă și apoi zise: 

— Atunci, la Dolly. Am făcut tot ce-am putut. 

Deși era necăjit din cauza repercusiunilor anunţate, Pino se 
gândi la Anna și conduse cât de repede putu pe străzile 
întortocheate dimprejurul catedralei, până ajunseră la imobilul 
în care locuia Dolly Stottlemeyer. Parcă automobilul, deschise 
portiera din spate și dădu să apuce valiza. 

— O duc eu sus, spuse generalul. Tu rămâi în mașină. S-ar 
putea să ieșim mai târziu. 

Lui Pino îi pieri răsuflarea. 

Leyers dispăru pe ușa imobilului, fără ca fața lui să trădeze 
dacă observase sau nu dezamăgirea lui Pino. Abia atunci începu 
să-l chinuie pe Pino din nou foamea. Ce se aștepta de la el? să 
nu mai mănânce niciodată? Să nu mai bea? 

Nefericit, Pino își înălţă privirea de-a lungul fațadei imobilului 
și văzu lumină licărind în dosul draperiilor de camuflaj de la 
geamurile lui Dolly. Anna era oare dezamăgită? În orice caz, îi 
zâmbise în dimineaţa aceea și nu fusese un zâmbet banal, de 
complezenţă, nu-i așa? În mintea lui Pino, zâmbetul Annei 


VP - 200 


vorbise despre atracţie, posibilitate și speranţă. Îi spusese să 
aibă grijă de el și-i rostise numele, nu-i așa? 

Oricum, Pino nu o va vedea. Nu astă-seară. Astă-seară va 
trebui să doarmă în mașină și să moară de foame. Simţea o 
povară pe inimă, o povară care deveni și mai grea când auzi 
huruitul unui tunet. Trase și fixă acoperișul automobilului, cu 
câteva clipe înainte să înceapă să plouă cu găleata. Se prăbuși 
în scaunul șoferului, asurzit de furtună și copleșit de 
autocompătimire. Trebuia să doarmă aici toată noaptea? Fără 
mâncare? Fără apă? 

Trecu o jumătate de oră și apoi încă o oră. Ploaia se mai 
domolise, dar încă mai ropotea pe acoperiș. Pe Pino îl durea 
stomacul și se gândea să se ducă acasă la unchiul lui, să-i 
relateze noutăţile și să-i ceară ceva de mâncare. Dar dacă 
venea Leyers chiar atunci și el era de negăsit? Dacă...? 

Portiera din dreapta șoferului se deschise. 

Ținând în mână un coș cu bunătăţi delicios mirositoare, Anna 
urcă în mașină. 

— Dolly s-a gândit că poate ţi-e foame, spuse și închise 
portiera. M-a trimis să-ţi aduc de mâncare și să-ţi ţin de urât cât 
mănânci. 

Pino zâmbi. 

— Ordinul generalului? 

— Ordinul lui Dolly, spuse Anna și-și plimbă privirea împrejur. 
Cred că e mai simplu dacă mănânci în spate, pe banchetă. 

— Acolo e teritoriul generalului. 

— Generalul are treabă în dormitorul lui Dolly, spuse Anna, 
după care cobori, deschise portiera din spate și urcă pe 
banchetă. Va mai rămâne multă vreme acolo, dacă nu chiar 
toată noaptea. 

Pino râse, deschise portiera, trecu zgribulit prin ploaie și urcă 
în spate. Anna așeză coșul acolo unde își așeza generalul de 
regulă valiza. Aprinse o lumânare mică și o puse pe o farfurie. 
Flacăra  pâlpâia și dădea un lustru auriu interiorului 
automobilului. Anna trase șervetul de pe coș, dând la iveală 
două pulpe de pui fripte, pâine proaspătă, unt și un pahar cu vin 
roșu. 

— Salvarea mea, spuse Pino, la care Anna pufni în râs. 

Cu altă ocazie, Pino ar fi privit-o când râdea, dar astăzi era 
atât de hămsesit, încât se mulțumi să chicotească și mâncă. In 


VP - 201 


același timp îi adresă câteva întrebări și află că Anna era din 
Triest, că lucra la Dolly de paisprezece luni și că obținuse slujba 
prin intermediul unei prietene, care văzuse în ziar anunţul lui 
Dolly. 

— Nici nu-ţi dai seama cât de bine mi-a prins, spuse Pino când 
termină de mâncat. Mi-a fost o foame de lup. 

Anna râse. 

— Mi s-a părut mie că aud niște urlete din stradă. 

— Asta e numele tău întreg? întrebă Pino. Anna? 

— Mi se mai spune și Anna-Marta. 

— Nume de familie nu ai? 

— Nu mai am, răspunse camerista, acum cu răceală, și așeză 
lucrurile la loc în coș. Și acum trebuie să plec. 

— Stai puţin, zise Pino. Nu poţi să mai rămâi puţin? Cred că n- 
am mai cunoscut o femeie atât de frumoasă și elegantă ca tine. 

Anna îi respinse complimentul fluturând din mână, dar surâse. 

— Te trezești și tu vorbind. 

— Ba nu, e adevărat. 

— Câţi ani ai acum, Pino? 

— Suficienţi cât să port o uniformă și o armă, răspunse el 
enervat. Suficienţi cât să fac lucruri despre care nu pot vorbi. 

— Ca de pildă ce? întrebă ea, părând realmente interesată. 

— Nu pot vorbi despre asta, repetă Pino. 

Anna stinse lumânarea, lăsându-i pe întuneric. 

— Atunci trebuie să plec. 

Pino nu mai apucă să protesteze, până cobori ea din Daimler 
și închise portiera în urma ei. Se dădu jos de pe banchetă, la 
timp cât să-i vadă umbra urcând treptele de la intrarea în 
imobil. 

— Buona notte, signorina Anna-Marta, spuse Pino. 

— Noapte bună, Vorarbeiter Lella, răspunse Anna și intră. 

Ploaia se oprise și Pino rămase multă vreme să privească 
locul în care dispăruse Anna și să retrăiască fiecare moment 
petrecut cu ea pe bancheta din spate a automobilului, cu aerul 
îmbibat de parfumul ei. Îl remarcase abia după ce terminase de 
mâncat, când ea răsese de foamea lui de lup. Mai exista pe 
lume parfum ca acela? Mai exista femeie ca ea? Atât de 
frumoasă! Atât de misterioasă! 

Se așeză în cele din urmă la volan și-și trase chipiul peste 
ochi. Cu gândurile zăbovind încă la Anna, întoarse pe toate 


VP - 202 


fețele tot ce-i spusese el și analiză fiecare cuvânt al ei, de parcă 
ar fi fost niște indicii pentru a dezlega misterul Annei. Moartea 
cumplită a domnului Beltramini, stigmatul lui de trădător - toate 
aceste lucruri se șterseseră din mintea lui Pino. Nu se mai gândi 
decât la cameristă, înainte să-l fure somnul. 


4. 


ÎI trezi un răpăit în geam. Se crăpa de ziuă. Portiera din spate 
se deschise. Primul lucru la care se gândi cu bucurie a fost că 
Anna coborâse iarăși să-i aducă de mâncare. Dar când privi 
peste umăr, văzu silueta generalului Leyers. 

— Pune steagurile, zise Leyers. Du-mă la închisoarea San 
Vittore. Nu avem mult timp. 

Întinzându-se după steagurile din torpedou, Pino își reţinu un 
căscat și întrebă: 

— Cât e ceasul, mon général 

— Cinci dimineaţa, lătră generalul. Așa că mișcă-te! 

Pino sări din automobilul oficial, fixă steagurile și străbătu 
apoi în viteză orașul, trecând rapid de toate posturile de control, 
datorită steagurilor, până ajunseră la notoria închisoare San 
Vittore. Construită în anii 1870, clădirea avea șase aripi cu trei 
niveluri, amplasate în formă de stea. La inaugurare, San Vittore 
fusese o instituţie ultramodernă, dar după șaptezeci și patru de 
ani de neglijare intrase în paragină, iar în celulele și coridoarele 
ei deținuții se zbăteau să supravieţuiască în fiecare moment din 
fiecare zi. Acum, când închisoarea încăpuse pe mâinile 
Gestapoului, pentru Pino nu exista loc mai de temut în Milano, 
cu excepţia Hotelului Regina. 

În Via Vico, care era paralelă cu zidul estic, înalt, al închisorii, 
se treziră față în față cu două camioane oprite înaintea unei 
porţi deschise. Primul camion dădea cu spatele pe poartă. 
Celălalt stătea în stradă și bloca trecerea. 

Zorile se iviseră deasupra orașului, când generalul Leyers 
cobori din Daimler trântind portiera. Pino sări din mașină și 
merse după Leyers, care traversă strada și intră pe poartă, cu 
santinelele  salutând.  Pătrunseră într-o curte interioară 


VP - 203 


triunghiulară, spațioasă, care se îngusta acolo unde se întâlneau 
două aripi alăturate ale închisorii. 

Pino făcu patru pași dincolo de poartă și se opri, pentru a 
cuprinde cu privirea imaginea care i se înfățișa. Opt soldați 
înarmaţi din Waffen-SS se aflau în stânga lui, la vreo douăzeci și 
cinci de metri distanţă. În faţa lor stătea un căpitan SS. Lângă 
acesta, colonelul de Gestapo Walter Rauff ţinea la spate un bici 
negru de călărie și urmărea situația cu mare interes. Leyers se 
duse la Raulff și la căpitan. 

Pino rămase puţin în urmă, nedorind să atragă atenţia lui 
Rauff. 

Cele două părți ale prelatei camionului se dădură la o parte. 
Dinăuntru cobori un pluton din Legiunea Muti a Brigăzilor Negre. 
Acești soldaţi fasciști de elită, fanatic devotați lui Mussolini, 
purtau helănci negre în pofida căldurii și simbolul capului-de- 
mort la chipiu și pe piept. 

— Sunteţi pregătiţi? întrebă în italiană căpitanul SS. 

Unul dintre soldaţi trecu în grabă pe lângă Pino și strigă: 

— Aduceţi-i afară! 

Soldaţii din Waffen-SS se împărţiră în două grupuri a câte 
patru și se duseră să deschidă niște uși de la cele două aripi ale 
închisorii. Dinăuntru începură să iasă cu pași târșâiți deţinuţii. 
Pino își schimbă locul, ca să-i vadă mai bine pe bărbaţi. Unii 
dintre ei păreau incapabili să mai facă un singur pas. Cei care 
păreau mai viguroși purtau bărbi și un păr atât de lung, încât 
Pino se îndoia că ar putea identifica pe cineva cunoscut. 

Dar pe ușa din stânga lui Pino ieși apoi în curte un bărbat 
înalt, impunător. Pino îl recunoscu pe Barbareschi, seminaristul, 
mâna dreaptă a cardinalului Schuster, falsificatorul din 
Rezistență. Deci îl prinseseră și-l arestaseră a două oară. In 
vreme ce bărbaţii ceilalți își târau picioarele și-și ocupau locurile 
privind cu spaimă la Cămășile Negre, Barbareschi se duse în 
rândul întâi cu un aer sfidător. 

— Câţi? întrebă colonelul Rauff. 

— O sută patruzeci și opt, zbieră un soldat drept răspuns. 

— Încă doi, spuse Rauff. 

Ultimul bărbat care ieși pe ușa din dreapta scutură din cap, 
pentru a-și feri părul din ochi. 

— Tullio! exclamă Pino în șoaptă. 


VP - 204 


Tullio Galimberti nu-l auzi. Pe fondul zgomotelor cu care 
ultimii bărbaţi își ocupau locurile, nimeni nu-l auzi. Tullio se duse 
cu pași apăsaţi în spatele camionului, unde Pino nu-l mai văzu. 
Comandantul Cămășilor Negre ieși în față. Generalul Leyers li se 
adresă colonelului Rauff și căpitanului SS. Pino îi văzu și auzi 
cum se ceartă. Rauff făcu în cele din urmă un semn cu biciul 
către Cămășile Negre și spuse ceva ce-l făcu pe Leyers să 
amuțească. 

Comandantul fascist arătă în stânga sa și strigă: 

— Tu de acolo, începe să numeri. Până la zece. Fiecare al 
zecelea om să iasă în faţă. 

După un moment de șovăială, bărbatul din capătul din stânga 
al șirului rosti: 

— Unu. 

— Doi, zise al doilea. 

Și continuară să numere de-a lungul șirului, până când unul 
dintre bărbaţii mai neputincioși zise: 

— Zece, și făcu nesigur un pas înainte. 

— Unu, spuse al unsprezecelea bărbat. 

— Doi, spuse al doisprezecelea. 

O clipă mai târziu, Barbareschi spuse: 

— Opt. 

Al doilea bărbat cu numărul zece păși în față, urmat curând 
de al treilea. Li se mai alăturară încă doisprezece, toți stând 
umăr la umăr în faţa deţinuţilor adunaţi în curte. Cât continuă 
numărătoarea, Pino stătu în vârfurile picioarelor și-și aminti 
frânturi din conversaţia pe care o avusese generalul Leyers cu 
cardinalul Schuster. 

Îngrozit, îl auzi pe Tullio rostind: 

— Zece, și devenind astfel al cincisprezecelea bărbat. 

— Voi cincisprezece, în camion, spuse un soldat din plutonul 
Cămășilor Negre. Voi ceilalţi vă întoarceţi în celulele voastre. 

Pino nu știa ce să facă, la care dintre ei să se ducă: la 
generalul Leyers sau la Tullio? Dar, dacă se ducea la Leyers și-i 
mărturisea că Tullio era un prieten apropiat, închis în San Vittore 
ca spion al Rezistenței, n-ar fi început Leyers să bănuiască...? 

— Ce faci aici, Vorarbeiter? întrebă Leyers. 

Pino fusese atât de captivat de scena care se desfășura în 
faţa sa, încât îl pierduse din vedere pe Leyers, care stătea acum 
lângă el și-l privea cu ochi scăpărători. 


VP - 205 


— Îmi cer scuze, mon général, zise Pino. M-am gândit că 
poate aveţi nevoie să vă traduc? 

— Du-te la mașină, acum, spuse Leyers. Adu-o la intrare, 
după ce iese camionul. 

Pino salută, ieși apoi în fugă pe poarta închisorii și urcă la 
volanul Daimlerului. Camionul parcat în faţa închisorii San 
Vittore se puse în mișcare. Pino porni motorul automobilului 
exact în momentul când prima rază de soare atinse coama 
zidurilor închisorii și bolta porţii. Dedesubt, în umbră, se ivi 
camionul care-i transporta pe Tullio și ceilalţi paisprezece 
deținuți. 

Pino trase mașina în fața porții. Generalul nu mai aşteptă să i 
se deschidă portiera. Urcă în spate, cu fața schimonosită de o 
furie cu greu reținută. 

— Mon général? întrebă Pino după o clipă de tăcere. 

— Să-i ia dracu', spuse Leyers. Urmează-i, Vorarbeiter. 


5, 


Daimlerul ajunse curând din urmă camioanele care traversau 
orașul hurducăindu-se. Pino ar fi vrut să-l întrebe pe general ce 
se întâmpla. Ar fi vrut să-i vorbească despre Tullio, dar nu 
îndrăznea. 

Când înconjură piața din faţa Domului, ridică privirea la cel 
mai înalt turn al catedralei și-l văzu scăldat în lumina soarelui, în 
vreme ce garguiele de pe laturile mai joase ale bisericii erau 
încă înghiţite de cele mai negre umbre. Imaginea aceasta îl 
tulbură nespus. 

— Mon général? zise Pino. Știu că mi-aţi spus să nu vorbesc 
neîntrebat, dar nu puteţi să-mi spuneţi și mie ce se întâmplă cu 
bărbaţii din camionul acela? 

Leyers nu-i răspunse. Pino aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare, temându-se că generalul îl va face cu ou și cu oțet, 
dar îl văzu pe acesta privindu-l cu răceală. 

Leyers spuse: 

— Strămoșii tăi au inventat ce se va întâmpla acum. 

— Mon général? 


VP - 206 


— În Roma antică i se spunea „decimare”, Vorarbeiter. Au 
recurs la ea pe tot cuprinsul imperiului. Insă problema cu 
decimarea este că această tactică nu funcţionează niciodată pe 
termen lung. 

— Nu înțeleg. 

— Decimarea funcţionează la nivel psihologic, îi explică 
Leyers. Scopul ei este să înăbușe pericolul revoltei, inspirând o 
frică lașă. Dar istoria a arătat că represaliile brutale împotriva 
civililor nasc mai multă ură decât supunere. 

Brutale? se gândi Pino. Represalii? Actele de violență asupra 
cărora îl avertizase Leyers pe cardinal? Ce aveau de gând să le 
facă lui Tullio și celorlalţi? Ajuta la ceva să-i spună generalului că 
Tullio îi era un prieten apropiat, sau...? 

De pe străzile paralele auzi urletul asurzitor al megafoanelor. 
Un bărbat vorbea în italiană, chemându-i în Piazzale Loreto pe 
„toţi cetăţenii interesaţi”. 

Două companii de Cămăși Negre fasciste formaseră un cordon 
în jurul sensului giratoriu. Dar camioanelor și automobilului lui 
Leyers le făcură semn să treacă. Camioanele se îndreptară către 
Magazinul de Fructe și Legume Proaspete Beltramini, opriră la 
câţiva metri de acesta, dădură înapoi și întoarseră, astfel încât 
să se afle cu spatele la un zid orb, care unea mai multe clădiri. 

— Înconjoară sensul giratoriu, spuse Leyers. 

Când Pino trecu prin fața tarabei de fructe, cu marchiza ei 
făcută ferfeniță, gândurile îi reveniră la bomba care explodase 
aici. Rămase șocat când îl văzu pe Carletto ieșind din magazin, 
holbându-se întâi la camioane și întorcând apoi privirea în 
direcţia lui Pino. 

Pino călcă acceleraţia și dispăru rapid din raza lui de vedere. 
Când înconjurase pe trei sferturi sensul giratoriu, Leyers îi 
ordonă lui Pino să tragă în benzinăria Esso, care avea o 
suprastructură mare de oţel deasupra pompelor de benzină. Un 
angajat veni agitat la ei. 

— Spune-i să facă plinul și că vom parca aici, spuse Leyers. 

Pino îi traduse bărbatului, care aruncă o privire la steagurile 
generalului și o luă rapid din loc. 

Pe fondul megafoanelor care continuau să-i cheme pe 
locuitori se iviră întâi răzleţi doar câţiva milanezi curioși, după 
care valul de nou-veniţi se transformă într-un șuvoi constant de 
pietoni, care soseau în Piazzale Loreto din toate direcţiile. 


VP - 207 


Cămășile Negre instalară bariere de lemn, de la magazinul de 
fructe treizeci de metri spre vest și câte patruzeci și cinci de 
metri spre nord de-o parte și de cealaltă a camioanelor. Drept 
urmare, în jurul camioanelor rămase liber un spaţiu mare, la 
îngrăditurile căruia se aduna mulţimea. 

Pino se gândi că erau deja poate o mie de oameni, dacă nu 
chiar mai mulți. La mijlocul distanţei de o sută cincizeci de metri 
care despărțea Daimlerul de camionul în care se afla Tullio se ivi 
un al doilea automobil oficial nazist, care trase la marginea 
sensului giratoriu. De la distanţa aceea și din unghiul acela, Pino 
nu putea vedea cine era în mașină, în piaţă continua să se 
reverse mulţimea, atât de numeroasă, încât Pino și Leyers 
curând nu mai văzură nimic. 

— Nu văd, spuse generalul. 

— Non, mon general, spuse Pino. 

Leyers se gândi o clipă, aruncă o privire pe geamul mașinii și 
întrebă: 

— Poţi să te cațeri? 

Un minut mai târziu, Pino ridica piciorul de pe pompa de 
benzină și urca pe una dintre traversele de oţel mai joase. Se 
tinu de un stâlp de oţel și de o a doua traversă, aflată la 
înălțimea capului său. 

— Vezi ceva? întrebă generalul Leyers de jos, de lângă 
automobil. 

— Oui, mon général. 

Fără niciun obstacol în calea sa, Pino putea privi acum peste 
capetele celor o mie cinci sute de oameni care se adunaseră 
între timp în piaţă. Camioanele erau la locurile lor, cu prelatele 
închise. 

— Ajută-mă să urc, spuse Leyers. 

Pino privi în jos și constată că generalul se cățărase deja pe 
una dintre pompe și-i întindea mâna. Pino îl ajută să urce. 
Leyers rămase atârnat de traversele care se încrucișau 
deasupra capului său, în vreme ce Pino strângea în braţe 
stâlpul. 

De departe se auziră clopotele Domului, care bătură ceasul de 
nouă ori. Comandantul Cămășilor Negre din curtea închisorii 
cobori din cabina camionului celui mai apropiat. Fascistul 
dispăru din raza de vedere a lui Pino, în spatele celuilalt camion, 
al celui în care se aflau deținuții. 


VP - 208 


Curând, cei cincisprezece bărbaţi începură să coboare unul 
câte unul și se îndreptară către zidul aflat în dreapta 
magazinului de fructe, unde se opriră umăr la umăr, cu fețele 
către mulţimea care începea să se agite. Tullio era al șaptelea 
dintre ei. Pino bănuia deja ce avea să se întâmple, chiar dacă nu 
știa exact cum, și trebui să-și înfășoare brațele în jurul stâlpului 
de oţel ca să nu cadă. 

Camionul gol se puse în mișcare. Mulțimea se feri din calea 
sa, iar vehiculul de transportat trupe dispăru curând în sensul 
giratoriu. Cămăși Negre înarmate, cu feţele acoperite, coborâră 
din celălalt camion, care se îndepărtă apoi și el. Inarmaţi cu 
pistoale-mitraliere, soldații  fasciști se  aliniară la vreo 
cincisprezece metri în fața deţinuţilor. 

Unul dintre ei strigă: 

— De fiecare dată când un partizan comunist ucide un soldat 
german sau un soldat din armata de la Salò, pedeapsa va fi 
aplicată neîntârziat și fără milă. 

În piaţă se lăsă tăcerea, nu se mai auzeau decât murmurele 
celor cărora nu le venea să creadă ce se întâmpla. 

Unul dintre deţinuţi începu să ţipe la fasciști și la plutonul de 
execuţie. 

Era Tullio. 

— Lașilor! tuna Tullio. Trădătorilor! Faceţi munca murdară a 
naziștilor și vă acoperiţi feţele. Sunteţi o gloată de... 

Pistoalele-mitraliere deschiseră focul și-l răpuseră pe Tullio 
primul. Sub impactul gloanţelor, prietenul lui Pino zvâcni înapoi 
și se prăbuși apoi neînsuflețit pe trotuar. 


Capitolul optsprezece 


1. 


Pino urla fără oprire în îndoitura cotului său, în vreme ce în 
piață se trăgea în continuare și bărbaţii se prăbușeau unul după 
altul. Mulțimea era ca scoasă din minţi, ţipa îngrozită și se 
îmbulzea să plece de lângă mitraliorii care împroșcau zidurile 
din Piazzale Loreto cu sânge, care continua să se scurgă sau să 


VP - 209 


băltească în jurul celor cincisprezece martiri cu mult după ce 
focurile de armă încetaseră. 

Cu ochii închiși, Pino se lăsă să alunece și se agăță de 
traversele de mai jos, auzind zbieretele din Piazzale Loreto ca pe 
ceva îndepărtat și înăbușit. Lumea nu e așa, încerca să se 
convingă în sinea sa. Lumea nu e atât de scârboasă și rea! 

Își aminti spusele părintelui Re, cum că el este menit unei 
cauze mai înalte, și se trezi recitând Ave Maria, rugăciunea 
pentru cei morţi și pentru muribunzi. Ajunsese la ultimul vers: 
„Sfântă Fecioară, Maica Domnului, roagă-te pentru noi păcătoșii, 
acum și în ceasul cel din urmă...” 

— Vorarbeiter! Ce Dumnezeu!? strigă generalul Leyers. Mă 
auzi? 

Buimac, Pino privi în jur și în sus, către nazist, care stătea încă 
pe traverse, cu chipul rece și împietrit. 

— Dă-te jos, spuse Leyers. Plecăm. 

Primul gând al lui Pino a fost să-l tragă pe general de picioare, 
să-l facă să cadă cu spatele pe ciment, de la mai bine de patru 
metri înălțime. După care ar sări jos la el și l-ar sugruma cu 
propriile mâini, ca să fie sigur că e mort. Leyers nu făcuse nimic 
ca să împiedice această atrocitate. Stătuse cu mâinile în sân 
când... 

— Am spus: dă-te jos. 

Cu senzaţia că o parte din mintea lui fusese arsă pe veci, Pino 
se dădu jos. Leyers cobori după el și urcă pe bancheta din spate 
a Daimlerului. Pino închise portiera și se așeză la volan. 

— Încotro, mon général? întrebă Pino ca amortit. 

— ÎI cunoșteai pe vreunul dintre ei? întrebă Leyers. Te-am 
auzit ţipând. 

Pino șovăi, simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. 

— Nu, spuse în cele din urmă. Doar că n-am mai văzut 
niciodată așa ceva. 

Generalul îl privi o clipă în oglinda retrovizoare, după care 
spuse: 

— Să plecăm. Nu mai avem nimic de făcut aici. 

Celălalt automobil oficial german întorcea deja, îndreptându- 
se către postul de control, când Pino dădu să pornească motorul 
Daimlerului. Geamul din spate al celuilalt automobil era coborât. 
Pino îl recunoscu pe colonelul Rauff, care se uita la ei. Lui Pino îi 
venea să calce acceleraţia și să intre drept în automobilul 


VP - 210 


șefului de Gestapo. Vehiculul lui Rauff nu ar fi avut nicio șansă în 
fața Daimlerului. Poate l-ar ucide chiar pe Rauff, transformând 
astfel lumea într-un loc infinit mai bun. 

Generalul Leyers spuse: 

— Așteaptă să plece ei primii. 

Pino privi cum dispare în oraș colonelul Rauff, după care porni 
Daimlerul. 

— Încotro, mon général? întrebă din nou, incapabil să-și 
alunge din minte imaginea lui Tullio, cum tunase și fulgerase 
împotriva călăilor săi, înainte de a zvâcni sub ploaia gloanțelor 
care-l uciseseră. 

— La Hotelul Regina, spuse Leyers. 

Pino o luă în acea direcție. 

— Dacă-mi permiteţi să vă întreb, mon general, ce se va 
întâmpla cu cadavrele? 

— O să zacă acolo până diseară, când vor putea veni rudele 
să le revendice. 

— Toată ziua? 

— Colonelul Rauff vrea ca tot orașul, îndeosebi partizanii, să 
vadă ce se întâmplă atunci când sunt uciși soldaţi germani, 
spuse Leyers când trecură de postul de control. Cretini barbari. 
Nu pricep că astfel va crește doar numărul italienilor care doresc 
să ucidă soldaţi germani? Tu, Vorarbeiter, vrei și tu să ucizi 
germani? Vrei să mă ucizi pe mine? 

Pino rămase șocat de întrebare și se întrebă dacă omul acesta 
îi putea citi gândurile. Dar scutură din cap și zise: 

— Non, mon général. Eu vreau, la fel ca toată lumea, să 
trăiesc în pace și prosperitate. 

Împuternicitul naziștilor pentru producţia de război rămase 
tăcut și gânditor, în vreme ce Pino conduse înapoi la sediul 
Gestapoului. Leyers cobori și spuse: 

— Ai trei ore. 


2. 


Deși era îngrozit de ceea ce avea de făcut acum, Pino lăsă 
Daimlerul în stradă și-și smulse de pe braţ brasarda cu svastică. 


VP - 211 


Se duse la noul lor magazin de poșete, dar fata care lucra acolo 
îi spuse că tatăl său dăduse o fugă până la Valigeria Albanese. 

Când Pino intră în magazinul de marochinărie, îi găsi înăuntru 
doar pe Michele, unchiul Albert și mătușa Grefa. 

Unchiul îl văzu și ieși grăbit de după tejghea. 

— Pe unde naiba ai umblat? Ne-am făcut atâtea griji! 

— N-ai venit acasă, spuse tatăl său. Slavă Cerului că te-ai 
întors. 

Mătușa Greta îi aruncă o singură privire lui Pino și întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Câteva clipe, Pino nu reuși să scoată un cuvânt. Apoi le spuse, 
luptând împotriva lacrimilor: 

— Naziștii și fasciștii l-au ucis pe tot al zecelea deţinut din San 
Vittore, ca să se răzbune pentru atentatul cu bombă. Au strâns 
cincisprezece deţinuţi. l-au dus apoi în Piazzale Loreto și i-au 


mitraliat. Am văzut... - | se frânse glasul. - Unul dintre ei a fost 
Tullio. 

Unchiul Albert și tatăl lui Pino încremeniră. Mătușa Greta 
spuse: 


— Nu se poate! Probabil l-ai confundat. 

Pino spuse printre lacrimi: 

— El a fost. Tullio a fost atât de curajos. A strigat la cei care 
se pregăteau să-l împuște, i-a făcut lași... și... vai, Doamne, a 
fost... cumplit. 

Se duse la tatăl lui și-l îmbrăţișă, în vreme ce unchiul Albert o 
strângea în braţe pe mătușa Greta, care devenise isterică. 

— Îi urăsc, spunea ea. Sunt oameni din neamul meu și-i urăsc. 

După ce mătușa Greta se calmă, unchiul Albert zise: 

— Trebuie să mă duc să o anunţ pe mama lui. 

— Nu va putea lua trupul lui Tullio înainte de apus, spuse 
Pino. Vor să lase cadavrele la vedere, drept avertisment pentru 
ceea ce se întâmplă atunci când partizanii ucid nemți. 

— Porcii, spuse unchiul lui Pino. Asta nu schimbă cu nimic 
situaţia. Ne face și mai puternici. 

— Asta a spus și generalul Leyers că se va întâmpla. 

Pe la ora amiezii, Pino ședea pe treptele de la Scala, de unde 
putea vedea fațada Hotelului Regina, precum și Daimlerul 
parcat în apropiere. Era ca paralizat de durere. Privea de-a 
curmezișul străzii la statuia marelui Leonardo, asculta 
sporovăielile trecătorilor grăbiţi și-i venea iarăși să plângă. 


VP - 212 


Toată lumea vorbea despre atrocitatea comisă. Mulţi spuneau 
că Piazzale Loreto era acum un loc blestemat. Pino revedea 
scena la nesfârșit și le dădea dreptate. 

La ora trei, Leyers ieși în sfârșit din cartierul general al 
Gestapoului. Se sui în mașină și-i spuse lui Pino să-l ducă iarăși 
la sediul centralei telefonice. Acolo Pino îl așteptă și se gândi la 
Tullio. Din fericire începea să se însereze. Pino se simţi ceva mai 
bine la gândul că trupul neînsufleţit al prietenului său va putea fi 
acum ridicat și pregătit pentru înmormântare. 

La ora șapte, generalul ieși din sediul centralei telefonice, 
urcă în spate și spuse: 

— La Dolly. 

Pino parcă în faţa imobilului din Via Dante. Leyers îl puse să-i 
care valiza încuiată. Baba din casa scării clipi din dosul 
ochelarilor și strâmbă parcă din nas în urma lor, când trecură pe 
lângă ea și urcară la apartamentul lui Dolly. Când Anna le 
deschise, Pino observă că era supărată. 

— Mai ieșiți astă-seară, generale? întrebă Anna. 

— Da, răspunse generalul. Mă gândeam să ies cu Dolly, să 
cinăm în oraș. 

Dolly se ivi în antreu, în capot și cu un pahar de long drink în 
mână, și spuse: 

— O idee genială. Simt că-mi pierd minţile așteptându-te aici 
toată ziua, Hans. Unde vrei să mergem? 

— În restaurantul de după colţ, spuse Leyers. Putem merge 
pe jos. Simt nevoia să mă mișc. 

Făcu o pauză și se uită la Pino: 

— Poţi să rămâi aici, Vorarbeiter, să mănânci. Când mă întorc, 
am să-ţi spun dacă mai am nevoie de tine astă-seară. 

Pino dădu din cap și se așeză pe bancă. Cu o expresie 
nefericită, Anna traversă în grabă sufrageria, ignorându-l pe 
Pino, și spuse: 

— Ce haine să-ţi pregătesc, Dolly? 

Generalul Leyers merse după ele și dispărură cu toţii în 
celelalte încăperi ale apartamentului. Lui Pino totul i se părea 
ireal. Leyers își vedea de treburi, de parcă n-ar fi asistat azi- 
dimineaţă la uciderea cu sânge rece a cincisprezece oameni. 
Generalul semăna cu o reptilă, decise Pino în sinea sa. Leyers 
era în stare să vadă oameni zvâcnind atinși de gloanţe, 


VP - 213 


împroșcând sânge în ultimele lor clipe de viață, și după aceea 
să-și scoată amanta la restaurant. 

Anna se întoarse și-l întrebă cu aerul că ar îndeplini o 
corvoadă: 

— Ți-e foame, Vorarbeiter? 

— Per favore, dacă e un deranj, nu, signorina, spuse Pino fără 
să o privească. 

După câteva clipe de tăcere, camerista oftă și spuse pe alt 
ton: 

— Nu e niciun deranj, Pino. Pot să-ţi încălzesc ceva de 
mâncare. 

— Mulţumesc, spuse el, tot fără să o privească pe Anna, 
fiindcă remarcase valiza de la picioarele lui și-și dorea să fi 
învăţat să spargă un lacăt. 

Apoi auzi înăbușit glasuri ridicate. Leyers și amanta lui se 
certau. Când înălţă capul, Pino observă că Anna dispăruse. 

O ușă se dădu de perete. Dolly trecu prin antreu, unde ședea 
Pino, și strigă: 

— Anna? 

Anna veni în fugă în camera de zi. 

— Da, Dolly! 

Dolly spuse în germană ceva ce camerista părea să fi înțeles, 
fiindcă plecă rapid. Generalul își făcu din nou apariţia, în 
pantaloni de uniformă și maiou, încălţat. 

Pino sări în picioare. Leyers nu-i acordă atenţie, se duse în 
camera de zi și-i spuse lui Dolly ceva în germană. Ea îi răspunse 
tăios, iar el dispăru din nou câteva minute, în vreme ce amanta 
lui își turna whisky într-un pahar, după care rămase la fereastră 
fumând. 

Pino avea un sentiment ciudat, de parcă ar fi remarcat ceva la 
Leyers, dar n-ar fi știut să spună ce anume. Oare ce era? 

Când generalul se întoarse, purta cravată și o cămașă 
proaspăt călcată. Își aruncase haina pe un umăr. 

— Ne întoarcem în vreo două ceasuri, îi spuse Leyers lui Pino, 
trecând foarte aproape pe lângă el. 

Pino rămase să privească în urma generalului și a lui Dolly, 
având în continuare acel sentiment ciudat, și încercă apoi să și-l 
amintească pe Leyers cum fusese cu doar câteva minute în 
urmă, fără cămașă și... 

Vai, Doamne, gândi Pino. 


VP - 214 


3, 


Ușa apartamentului se închise. Pino auzi o dușumea 
scârțâind. Intoarse capul și o văzu pe Anna stând în antreu. 

— L-am auzit pe un băcan spunând că cincisprezece bărbaţi 
din Rezistență au fost împușcați azi-dimineaţă în Piazzale 
Loreto, spuse Anna frângându-și mâinile. E adevărat? 

Cuprins iarăși de greață, Pino răspunse: 

— Am văzut cu ochii mei. Unul dintre ei a fost prietenul meu. 

Anna își acoperi gura: 

— Vai, bietul de tine... Vino, te rog, în bucătărie. Am șniţele, 
gnocchi și unt cu usturoi. Am să deschid unul din cele mai bune 
vinuri ale generalului. N-o să-și dea seama. 

Foarte curând, Anna așeză un tacâm pe o măsuţă aflată în 
capătul unei bucătărioare imaculate. Aprinse și o lumânare. Apoi 
se așeză vizavi de el și sorbi dintr-un pahar cu vin. 

Carne de vițel? se întrebă Pino când luă loc și simţi aroma 
divină care se înălța din farfurie. De când nu mai mâncase carne 
de vițel? De dinainte de bombardamente? Gustă o bucăţică. 

— Ahhh, gemu Pino. E atât de bun! 

Anna zâmbi. 

— E o rețetă de la bunica, Dumnezeu s-o odihnească! 

Pino mâncă. Stătură de vorbă. El îi relată scena din Piazzale 
Loreto, ea își înclină capul și și-l ţinu o vreme în mâini. Când 
ridică privirea la Pino, avea ochii injectaţi și împăienjeniţi. 

— Cum pot fi oamenii atât de ticăloși? întrebă Anna, în vreme 
ce picura ceara de pe lumânare și se aduna în jurul sfeșnicului. 
Nu se tem pentru sufletele lor? 

Pino se gândi la Rauff și la Cămășile Negre cu fețele 
acoperite. 

— Nu cred că acestor oameni le pasă de sufletele lor, spuse și 
termină de mâncat. E ca și cum s-ar fi dedicat deja răului și nu 
contează dacă merg puţin mai departe. 

Anna privi o clipă în gol, pe lângă Pino. Apoi se uită la el și 
spuse: 

— Deci cum se face că un băiat italian a devenit șoferul unui 
puternic general nazist? 

Supărat de întrebare, Pino replică: 

— Nu sunt un băiat. Am optsprezece ani. 


VP - 215 


— Optsprezece. 

— Tu câţi ani ai? 

— Aproape douăzeci și patru. Mai mănânci ceva? Mai vrei 
niște vin? 

— Pot să mă duc întâi la toaletă? întrebă Pino. 

— O iei pe hol, prima ușă pe dreapta, răspunse Anna și întinse 
mâna după sticla de vin. 

Pino trecu prin camera de zi și ajunse într-un hol cu mochetă, 
pe care-l luminau slab două becuri cu waţi puţini. Deschise 
prima ușă pe dreapta, aprinse lumina și pătrunse într-o baie cu 
pardoseală de gresie, vană cu duș și un dulăpior ticsit de 
cosmetice. In baie mai dădea o ușă. Pino se duse la ea, avu un 
moment de șovăială și încercă apoi precaut mânerul. Acesta se 
lăsă răsucit. 

Ușa se deschise într-o încăpere cufundată în întuneric, în care 
mirosea atât de pătrunzător a Leyers și amanta sa, încât Pino 
rămase o clipă țintuit locului. Un glas interior îl avertiză să nu 
meargă mai departe, să se întoarcă în bucătărie, la Anna. 

Aprinse lumina. 

Cuprinse încăperea dintr-o privire și remarcă imediat că 
generalul ocupa partea din stânga, unde era curat și ordine. 
Partea lui Dolly, mai apropiată de Pino, amintea de o recuzită de 
teatru aflată în neorânduială. Pe două bare erau agăţate rochii 
elegante, fuste și bluze. Pulovere de cașmir se revărsau din 
sertare. O încâlceală de eșarfe de mătase colorate, corsete și 
jartiere atârna pe ușile dulapului. Lângă pat erau aliniate câteva 
perechi de pantofi, singura concesie făcută ordinii. În spatele lor, 
printre vrafuri de cărți și cutii de pălării, era o măsuţă pe care se 
afla o casetă de bijuterii încăpătoare, deschisă. 

Pino se duse întâi în partea mai ordonată a încăperii, unde 
scană dintr-o privire tăblia unei comode și zări butoni pe o 
tăviță, o perie de haine, o limbă de pantofi și o trusă de 
bărbierit. Dar nu ce căuta el. Nici pe noptieră sau în aceasta. 

Poate m-am înșelat, își spuse, dar apoi clătină din cap: Nu m- 
am înșelat. 

Dar unde ar ascunde-o cineva ca Leyers? Pino se uită sub 
saltea și sub pat și, tocmai când să caute în trusa de bărbierit a 
generalului, remarcă ceva în oglindă, ceva în haosul din partea 
din încăpere a lui Dolly. 


VP - 216 


Pino înconjură patul, mergând în vârfurile picioarelor, ca să nu 
calce pe lucrurile lui Dolly, și ajunse în cele din urmă la caseta 
de bijuterii. Șiraguri de perle, coliere de aur și multe, multe alte 
mărgele atârnau în mănunchiuri de cârligele de pe interiorul 
capacului. 

Le dădu la o parte, în căutarea unui obiect simplu, și atunci... 


Uite-o! Pe Pino îl trecu un fior când desprinse de pe un cârlig 
lănţișorul cu cheia de la valiza generalului. Și-l vâri în buzunarul 
pantalonilor. 

— Ce faci aici? 


4. 


Pino se întoarse, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Anna 
stătea în pragul ușii de la baie, cu braţele încrucișate, cu un 
pahar de vin într-o mână și o expresie bănuitoare pe faţă. 

— Mă uitam și eu, spuse Pino. 

— In caseta de bijuterii a lui Dolly? 

Pino ridică din umeri. 

— Mă uitam doar. 

— Nu te uitai doar, spuse Anna furioasă. Te-am văzut cum ai 
băgat ceva în buzunar. 

Pino nu știa ce să spună sau să facă. 

— Deci ești un hoţ, spuse Anna dezgustată. Trebuia să-mi fi 
dat seama. 

— Nu sunt hoţ, spuse Pino și se îndreptă spre ea. 

— Nu? zise ea și se dădu un pas înapoi. Atunci ce ești? 

— Nuuu... nu pot să-ţi spun. 

— Dacă nu-mi spui, îi zic lui Dolly unde te-am găsit. Pino nu 
știa ce să facă. Putea s-o lovească și apoi să fugă de-acolo, 
sau... 

— Sunt spion... al Aliaților. 

Anna râse disprețuitor. 

— Spion? Tu? 

Asta îl înfurie pe Pino. 

— Cine ar fi mai potrivit? întrebă. Eu îl însoțesc peste tot. 
Anna amuţi, cu o expresie de îndoială pe faţă. 


VP - 217 


— Povestește-mi cum ai devenit spion! 

După un moment de ezitare, Pino îi relată pe scurt despre 
Casa Alpina și cu ce se ocupase el acolo, despre cum se 
temuseră părinţii lui pentru viaţa lui și-l obligaseră să se înscrie 
în Organizaţia Todt, precum și despre împrejurările care-l 
aduseseră din gara bombardată a orașului Modena într-un pat 
de spital german și de-acolo la volanul automobilului oficial al 
generalului Leyers, parcat în faţa magazinului de marochinărie 
al unchiului său. 

— Nu mă interesează dacă mă crezi sau nu, spuse la urmă. 
Dar mi-am pus viaţa în mâinile tale. Dacă află Leyers, sunt un 
om mort. 

Anna îl scrută. 

— Ce-ai băgat în buzunar? 

— Cheia de la valiza lui, spuse Pino. 

De parcă aceeași cheie i-ar fi deschis și ei sufletul, Anna se 
transformă în momentul următor, iar un surâs îi alungă treptat 
aerul bănuitor. 

— Hai să o descuiem! 

Pino respiră ușurat. Il credea și nu-i va spune nimic lui Leyers. 
Dacă era complice cu el la deschiderea valizei, iar generalul 
afla, era și ea un om mort. 

Pino spuse: 

— Am alte planuri pentru astă-seară. 

— Ce planuri? 

— Hai să-ţi arăt, spuse el, și o conduse înapoi în bucătărie. 

Lumânarea continua să pâlpâie pe masă. Pino o ridică și vărsă 
niște ceară pe tăblia mesei. 

— Nu face asta, spuse Anna. 

— Se ia foarte ușor, răspunse Pino, își vâri mâna în buzunar și 
scoase de-acolo lănţișorul cu cheia. 

Scoase cheia de pe lănţișor, aşteptă ca ceara să capete 
consistenţa chitului și apăsă apoi ușor cheia în ea. 

— Acum am să-mi pot face o copie și să descui valiza când 
vreau eu, spuse Pino. Ai o scobitoare și o spatulă? 

Privindu-l cu admiraţie și oarecare mirare, Anna îi aduse o 
scobitoare din bufet. Pino scoase cu grijă cheia din ceară și o 
spălă apoi cu apă fierbinte. Anna îi puse o spatulă pe masă, cu 
care el îndepărtă ceara de pe tăblie, înveli apoi într-un șerveţel 


VP - 218 


mulajul care începuse să se răcească și și-l vâri în buzunarul de 
la cămașă. 

— Și acum? întrebă Anna cu ochi scânteietori. E chiar 
palpitant! 

Pino îi adresă un zâmbet larg. Era într-adevăr palpitant. 

— Am să arunc o privire în valiză și după aceea am să pun 
cheia la loc, în caseta de bijuterii a lui Dolly. 

Se gândise că Annei îi va plăcea ideea, dar ea își țuguie 
buzele. 

— Ce e? întrebă Pino. 

— Păi, ce să fie, zise ea ridicând din umeri, cum ziceai și tu, 
odată ce ţi-ai făcut o copie, poţi să descui valiza oricând, și mă 
gândeam să punem cheia la loc și după aceea... 

— Ce? 

— M-ai putea săruta, spuse Anna pe un ton sec. Doar asta 
vrei, nu? 

Primul impuls al lui Pino a fost să nege, dar apoi zise: 

— Mai mult decât îţi poţi imagina. 


5, 


Pino puse cheia la locul ei și închise ușa de la dormitorul lui 
Dolly. Anna îl aștepta în bucătărie, cu un zâmbet poznaș pe faţă. 
Arătă către scaun. Pino luă loc, iar ea își puse alături paharul de 
vin şi i se așeză în poală. Își puse braţele pe umerii lui și-l 
sărută. 

Cu Anna în braţe, simțind întâia oară atingerea buzelor ei moi 
și parfumul ei perfect, Pino avu sentimentul că o singură vioară 
interpretează primele acorduri ale unei melodii minunate. 
Muzica îi făcea corpul să vibreze într-un mod atât de plăcut, 
încât începu să tremure. 

Anna își dezlipi buzele de ale sale și-și lipi fruntea de a lui. 

— M-am gândit că va fi așa, șopti. 

— Eu m-am rugat să fie așa, spuse Pino fără suflare. De prima 
dată când te-am văzut. 

— Ce noroc pe mine, spuse Anna și-l sărută iarăși. 

Pino o strânse mai tare în braţe și se minună cât de armonios 
i se părea totul, de parcă viorii i s-ar fi alăturat și violoncelele, 


VP - 219 


de parcă ar fi regăsit o parte din sine, iar atingerea Annei, gustul 
buzelor ei și bunătatea tandră din ochii ei l-ar fi reîntregit. Nu-și 
dorea decât să o ţină în braţe atâta timp cât îi permitea 
Dumnezeu. Se sărutară a treia oară. Pino îi dezmierdă cu buzele 
ceafa, lucru care păru să o încânte pe Anna. 

— Vreau să știu totul despre tine, murmură Pino. De unde vii 
și... 

Anna se trase puţin înapoi. 

— Ti-am mai zis. Din Triest. 

— Cum erai când erai mică? 

— Ciudată. 

— Banul! 

— Așa zicea mama. 

— Cum era mama ta? 

Anna îi puse un deget pe buze, îl privi în ochi și spuse: 

— O persoană foarte înţeleaptă mi-a spus la un moment dat 
că, atunci când ne deschidem sufletele, când lăsăm să ni se 
vadă cicatricile, devenim umani, imperfecți și întregi. 

Pino ridică din sprâncene. 

— Aha? 

— Eu nu sunt încă pregătită să-ţi arăt cicatricile mele. Nu 
vreau să mă vezi umană, imperfectă și întreagă. Vreau ca asta... 
ca noi... să fim o fantezie pe care o împărtășim, o paranteză în 
acest război. 

Pino îi atinse faţa. 

— O frumoasă fantezie, o splendidă paranteză. 

Anna îl sărută a patra oară. Lui Pino i se păru că aude un fluier 
alăturându-se coardelor care-i vibrau în piept, iar mintea și 
trupul lui se reduseră la un singur lucru: muzica Annei-Marta și 
nimic mai mult. 


Capitolul nouăsprezece 


1. 


Când generalul Leyers și Dolly se întoarseră din oraș, Pino 
şedea pe banca din antreu și radia de fericire. 


VP - 220 


— Ai stat aici două ore? întrebă Leyers. 

Amuzată și cherchelită, Dolly îl scrută pe Pino. 

— Ar fi o tragedie pentru Anna. 

Pino roși și-și feri privirea de Dolly, care chicoti și se îndepărtă 
legănându-și șoldurile. 

— Poţi să pleci, Vorarbeiter, spuse Leyers. Lasă Daimlerul în 
parcul de automobile și vino mâine-dimineaţă la ora șase. 

— Oui, mon général. 

Manevrând Daimlerul pe străzile care începeau să se 
golească, Pino se gândi că fusese cea mai frumoasă seară din 
viața lui, la capătul celei mai urâte zile din viața lui. Intr-un 
interval de douăsprezece ore trăise toate sentimentele posibile, 
de la oroare la durere și apoi la bucuria de a o săruta pe Anna. E 
drept că era cu aproape șase ani mai în vârstă decât el, dar lui 
nu-i păsa câtuși de puţin. Ba parcă o făcea și mai atrăgătoare. 


În drum spre apartamentul familiei Lella de pe Corso del 
Littorio, după ce lăsase Daimlerul în parcul de automobile, Pino 
începu iarăși să oscileze între emoţiile pe care le trăise când îl 
văzuse pe Tullio murind și muzica pe care o simţise când o 
sărutase pe Anna. Urcând cu liftul pe lângă santinelele naziste, 
Pino își spuse în sinea sa: Dumnezeu dă și Dumnezeu ia... 
Uneori în aceeași zi. 

Tatăl lui Pino se culca de obicei devreme, cu excepţia serilor 
când cânta împreună cu un grup de prieteni, așa că Pino 
deschise ușa apartamentului cu credinţa că i se lăsase o singură 
lumină aprinsă și că în locuinţă era liniște. Dar înăuntru ardeau 
toate luminile în dosul draperiilor de camuflaj, iar pe jos erau 
niște geamantane pe care le recunoscu. 

— Mimmo! exclamă în șoaptă. Mimmo, ești aici? Fratele lui 
veni în fugă din bucătărie, râzând cu gura până la urechi, și-l 
strânse pe Pino în braţe cu o putere de urs. Fratele lui mai mic 
se înălţase poate cu vreo doi, trei centimetri, dar în mod sigur se 
înzdrăvenise în cele cincisprezece săptămâni de când părăsise 
el Casa Alpina. Pino îi simţi mușchii vânjoși de la braţe și de pe 
spate. 

— Sunt atât de bucuros să te văd, Pino, spuse Mimmo. Foarte 
bucuros. 

— Ce faci aici? 

Mimmo cobori glasul. 


VP - 221 


— l-am spus tatei că vreau să vin acasă pentru o vreme, dar 
adevărul este că, oricât bine făceam noi la Casa Alpina, n-am 
mai suportat să stau ascuns acolo sus, în vreme ce adevăratele 
lupte se dau aici jos. 

— Ce ai de gând să faci? Să te alături partizanilor? 

— Da. 

— Dar ești prea tânăr. Tata n-o să te lase. 

— Tata n-o să știe, dacă nu-i spui tu. 

Pino își studie fratele, minunându-se de cutezanța sa. Avea 
doar cincisprezece ani, dar parcă nu se temea de nimic, se 
avânta în orice situaţie fără să șovăie câtuși de puţin. Dar să te 
alături unui grup de partizani, pentru a lupta împotriva 
naziștilor, însemna poate să provoci destinul. 

Pino își văzu fratele pălind, înainte de a îndrepta un deget 
tremurător către brasarda roșie, cu svastică, care i se ițea din 
buzunar, și a spune: 

— Ce-i aia? 

— Ah, făcu Pino. Face parte din uniforma mea, dar nu e ce 
crezi tu. 

— Cum adică nu e ce cred eu? replică Mimmo furios și se 
dădu puţin înapoi, pentru a vedea întreaga uniformă. Lupţi de 
partea naziștilor, Pino? 

— Dacă lupt? Nu, spuse Pino. Sunt șofer. Atâta tot. 

— Al nemților. 

— Da. 

Mimmo părea gata să-l scuipe în față. 

— De ce nu lupţi de partea Rezistenței, pentru Italia? 

Pino șovăi și apoi zise: 

— Pentru că ar trebui să dezertez și asta ar face din mine un 
dezertor. lar naziștii îi împușcă pe dezertori, sau n-ai aflat încă? 

— Deci îmi spui că ești un nazist, un trădător al Italiei? 

— Nu e chiar atât de simplu. 

— Ba da, ţipă Mimmo la el. 

— A fost ideea mamei și a unchiului Albert, ţipă Pino la rândul 
său. Ei au vrut să mă scutească de frontul rusesc, așa că am 
intrat în chestia asta - în OT, în Organizaţia Todt. Care se ocupă 
de construcţii. Eu sunt șoferul unui ofițer, atâta tot, și aștept să 
se încheie războiul. 

— Liniște! spuse tatăl lor venind în încăpere. Vă aud 
santinelele de jos! 


VP - 222 


— E adevărat, tată? întrebă Mimmo forțându-se să șoptească. 
Pino poartă uniformă de nazist ca să scape de război, în vreme 
ce alţii se ridică să elibereze Italia? 

— Eu nu m-aș exprima așa, spuse Michele. Dar da, maică-ta, 
unchiul Albert și cu mine ne-am gândit că așa e cel mai bine. 

Cuvintele lui Michele nu-l îmbunară pe fiul său mai mic. 
Mimmo îi spuse batjocoritor fratelui său mai mare: 

— Cine-ar fi crezut? Pino Lella, eschivându-se ca un laș. 

Pino îl lovi pe Mimmo cu atâta forță și iuţeală, încât îi sparse 
nasul și-l culcă la pământ. 

— N-ai idee ce spui, spuse Pino. Nici cea mai mică idee. 

— Încetaţi! zise Michele și se puse între ei. Să nu-l mai lovești! 

Mimmo se uită la sângele din palma sa și după aceea la Pino, 
cu dispreţ. 

— Hai, dă în mine, frăţioare nazist. Atâta știți să faceţi voi, 
nemţii. 

Lui Pino îi venea să-l snopească în bătaie pe fratele său și, în 
același timp, să-i spună câte văzuse și făcuse el deja pentru 
Italia. Dar nu putea. 

— N-ai decât să crezi ce vrei, spuse și-i întoarse spatele. 

— Kraut, strigă Mimmo după el. Băieţelul lui Adolf vrea să 
scape teafăr și nevătămat? 

Tremurând din tot corpul, Pino închise ușa de la camera sa și 
o încuie. Se dezbrăcă, se vâri în pat și-și puse ceasul 
deșteptător. Stinse lumina, își pipăi articulațiile dureroase ale 
degetelor și rămase așa întins, gândindu-se că viaţa îl lovise 
iarăși din plin. Asta îi sortise Dumnezeu? Să piardă un erou, să 
descopere iubirea și să suporte disprețul fratelui său, toate într- 
o singură zi? 

A treia noapte la rând, abia amintirea Annei potoli în cele din 
urmă vârtejul din mintea lui Pino, după care acesta căzu într-un 
somn lin. 


2. 


Cincisprezece zile mai târziu, un soldat din Waffen-SS mâna 
cu biciul șase catâri care trăgeau după ei, pe un povârniș arid, 
două tunuri masive. Biciul sfâșia flancurile animalelor, care 


VP - 223 


răgeau de durere și frică, se opinteau și ridicau un nor de praf, 
în timp ce urcau către culmile Apeninilor, la nord de orașul 
Arezzo din Italia Centrală. 

— Ocolește-i și grăbește-te, Vorarbeiter, spuse generalul 
Leyers de pe bancheta din spate, ridicând privirea de pe 
documentele sale. Am ciment de turnat. 

— Oui, mon général, spuse Pino, ocoli catării și acceleră. 

Căsca întruna și se simţea atât de obosit, încât s-ar fi putut 
întinde pe pământ și adormi instantaneu. Ritmul în care lucra și 
călătorea Leyers era năucitor. În zilele de după execuțiile din 
Piazzale Loreto, el și Pino fuseseră pe drum câte paisprezece, 
cincisprezece, uneori chiar șaisprezece ore pe zi. Lui Leyers îi 
plăcea să călătorească pe cât posibil noaptea, cu farurile 
camuflate. Pino trebuia să se concentreze ore în șir pentru a 
menţine Daimlerul pe șosea, orientându-se doar după lumina 
care răzbătea prin șlițurile pânzei de camuflaj. 

Când lăsară în urma lor sărmanii catâri, era deja trecut de ora 
două după-amiaza, iar Pino conducea cu mult dinainte de ivirea 
zorilor. Îl mai necăjea și faptul că, fiind tot timpul pe drumuri, 
abia dacă mai apucase să fie singur cu Anna de când se 
sărutaseră în bucătărie. Se gândea tot timpul la ea, la ce simţise 
când o ţinuse în braţe, la buzele ei pe buzele lui. Căscă, dar 
zâmbi de bucurie. 

— Acolo sus, spuse generalul Leyers și arătă prin parbriz către 
terenul sterp și stâncos. 

Pino conduse mai departe, până când lespezi de stâncă și 
bolovani le blocară drumul. 

— De-aici mergem pe jos, spuse Leyers. 

Pino cobori din Daimler și deschise portiera din spate. 
Generalul se dădu jos și zise: 

— la-ţi carnetul și stiloul. 

Pino aruncă o privire la valiza de pe banchetă. Cu ajutorul 
unui amic al unchiului Albert își făcuse de mai bine de o 
săptămână o copie după cheie, dar nu avusese încă prilejul să o 
folosească. Își luă carnetul și stiloul de sub harta din torpedou. 

Urcară printre stânci și pietre sparte, care li se rostogoleau de 
sub tălpi, și ajunseră în vârf. Acolo îi răsplăti priveliștea unei văi 
încadrate de două creste de munte lungi, care se întâlneau într- 
un punct, ceea ce le făcea să semene pe hartă cu cleștele 
deschis al unui rac. Înspre sud se întindea un șes vast, împărţit 


VP - 224 


în ferme și podgorii. Înspre nord, către punctul în care se 
întâlneau braţele cleștelui, muncea pe o arșiţă nemiloasă o 
armată de bărbaţi. 

Leyers porni cu pași siguri pe creastă într-acolo. Pino mergea 
după general, uimit de numărul mare al celor care forfoteau pe 
latura muntelui, atât de mare, încât păreau niște furnici care 
mișunau pe un mușuroi deschis. 

Când ajunseră mai aproape, furnicile se transformară în 
oameni, niște oameni dărâmaţi și cenușii. Cincisprezece mii de 
sclavi, poate chiar mai mulţi, amestecau, cărau și turnau ciment 
pentru cuiburi de mitralieră și platforme pentru artilerie. Săpau 
și instalau baraje antitanc pe fundul văii. Întindeau sârmă 
ghimpată de-a  curmezișul versanților și pregăteau cu 
târnăcoape și lopeţi adăposturi pentru infanteria germană. 

Pentru fiecare grup de sclavi exista câte un soldat din Waffen- 
SS care-i îmboldea să muncească și mai susţinut. Pino auzi 
țipete și văzu sclavi bătuţi și biciuiţi. Cei care se prăbușeau în 
arșiță erau trași la o parte de către alți sclavi și lăsaţi în voia 
sorții, să zacă pe stânci, să moară în văpaia soarelui. 

Scena îi păru lui Pino veche cât lumea, era varianta modernă 
a faraonilor care înrobiseră generaţii întregi pentru a-și înălța 
mormintele. Leyers se opri la un post de observaţie. Cuprinse cu 
privirea enormele companii de captivi aflaţi la dispoziţia lui și, 
cel puţin după expresia feței, nu păru mișcat de cazna lor. 

Supraveghetorul de sclavi al faraonului, gândi Pino. 

Așa îl numise Antonio, partizanul din Torino, pe generalul 
Leyers. 

Supraveghetorul de sclavi, în persoană. 


3, 


Ura față de generalul Leyers începu iarăși să clocotească în 
Pino. Nu putea înțelege cum un om care se împotrivise unui act 
atât de barbar precum decimarea din închisoarea San Vittore 
putea, în schimb, să conducă o armată de sclavi, fără urmă de 
conflict interior sau scârbă de sine. Or, nimic nu se citea pe faţa 
lui Leyers, în timp ce urmărea buldozerele care stivuiau 
trunchiuri de copac și bucăţi de stâncă pe povârnișuri. 


VP - 225 


Generalul se uită la Pino și arătă apoi dedesubtul lor: 

— Când vor ataca soldaţii Aliați, obstacolele acestea îi vor 
mâna drept în bătaia mitralierelor noastre. 

Pino dădu din cap cu un entuziasm prefăcut. 

— Oui, mon général. 

Traversară un cordon de cuiburi de mitralieră și baterii de 
tunuri. Pino mergea după Leyers și făcea însemnări. Cu cât 
mergeau mai departe și cu cât vedeau mai multe, cu atât mai 
tăios și enervat era generalul. 

— Scrie, îi spuse lui Pino. În multe locuri cimentul este inferior. 
Probabil, sabotaj din partea furnizorilor italieni. Valea superioară 
nu este pe deplin întărită pentru bătălie. Să-l informez pe 
Kesselring că mai am nevoie de încă zece mii de lucrători. 

Zece mii de sclavi, gândi Pino scărbit, în timp ce nota. Și nu 
înseamnă nimic pentru el. 

Generalul avu apoi o întrevedere cu ofițeri de rang înalt din 
Organizaţia Todt și din armata germană, iar Pino îl auzi strigând 
și amenințând din interiorul unui buncăr al comandamentului. 
După încheierea întrevederii îi văzu pe ofițeri strigând la 
subalternii lor, care strigară la rândul lor la cei aflaţi sub 
autoritatea lor. Era ca și cum ar fi urmărit cum se formează un 
val, care ajunse apoi la soldaţii din Waffen-SS, care aruncară 
povara ordinelor lui Leyers pe umerii sclavilor, pe care îi 
biciuiau, loveau și forţau cu orice mijloace să lucreze mai mult și 
mai repede. Implicaţiile erau clare. Nemţii se așteptau ca Aliaţii 
să apară aici cât de curând. 

Generalul Leyers mai stătu o vreme să privească, până când 
păru mulţumit de ritmul reîntețit de muncă, după care îi spuse 
lui Pino: 

— Suntem gata aici. 

Porniră înapoi pe latura muntelui. Generalul se oprea din când 
în când, pentru a urmări o muncă sau alta. In rest înainta ca o 
mașină pe care nimic nu o putea opri. Oare avea inimă? se 
întrebă Pino. Suflet? 

Aproape ajunseseră la cărarea care-i conducea înapoi la 
Daimler, când Pino remarcă o echipă de șapte oameni în haine 
cenușii, care săpau cu lopeţi și târnăcoape, spărgeau în stâncă 
și în șist, sub privirea atentă a SS-iștilor. Unii dintre ei aveau 
privirile rătăcite, marcate de nebunie, cum văzuse Pino odată la 
un câine turbat. 


VP - 226 


Sclavul cel mai apropiat de Pino se afla mai sus decât ceilalți 
și săpa fără vlagă. Apoi se întrerupse și-și puse mâinile pe coada 
lopeții, precum cineva care nu mai era în stare să continue. Unul 
dintre soldaţii din SS începu să strige la el și să vină spre el. 

Sclavul întoarse capul și-l văzu pe Pino stând și privindu-l de 
mai sus. Pielea lui căpătase de la soare culoarea zemii de tutun, 
iar barba lui era mai înfoiată decât și-o amintea Pino. Slăbise, de 
asemenea, foarte mult. Dar Pino putea să jure că-l avea în faţa 
sa pe Antonio, pe sclavul căruia-i dăduse să bea apă în tunel, în 
prima zi când îl condusese pe Leyers. Privirile lor se întâlniră, iar 
Pino simţi atât milă, cât și rușine, înainte ca soldatul din SS să-l 
lovească pe sclav în cap cu patul armei sale. Antonio căzu și se 
rostogoli pe povârniș în jos. 

— Vorarbeiter! 

Pino tresări și privi peste umăr. Generalul Leyers era la vreo 
cincizeci de metri de el și-l privea furios. 

După ce aruncă o ultimă privire la sclavul care zăcea acum 
nemișcat, Pino se grăbi să-l ajungă din urmă pe general, cu 
gândul că acesta era de vină. Nu el dăduse ordin să fie lovit 
bărbatul, dar, în concepţia lui Pino, Leyers era totuși de vină. 


4. 


Se înserase deja, când intră Pino pe ușa atelierului unchiului 
Albert. 

— Am văzut niște lucruri oribile astăzi, spuse Pino tulburat. 
Am și auzit câte ceva. 

— Povestește-mi, zise unchiul Albert. 

Pino îi descrise cât de bine putu scena cu Leyers și cum îl 
ucisese soldatul din SS pe Antonio, numai pentru că făcuse o 
pauză. 

— Sunt niște măcelari SS-iștii ăștia, spuse unchiul Albert, 
ridicând privirea de pe notițele sale. De când a fost emisă 
ordonanța privind represaliile aflu în fiecare zi povești despre 
atrocități. La Sant'Anna di Stazzema, trupe SS au mitraliat, 
torturat și ars cinci sute șaizeci de persoane nevinovate. La 
Casaglia l-au împușcat în timpul liturghiei pe un preot în faţa 
altarului său, precum și alte trei persoane în vârstă. Pe ceilalţi o 


VP - 227 


sută patruzeci și șapte de enoriași i-au dus în cimitirul bisericii și 
au tras cu mitralierele în ei. 

— Cum? spuse Pino uluit. 

Mătușa Greta adăugă: 

— Și asta nu e tot. Acum câteva zile, în Bardine di San 
Terenzo, peste cincizeci de italieni tineri, ca tine, Pino, au fost 
sugrumaţi cu sârmă ghimpată și spânzurați în copaci. 

Pino îi ura pe toţi, pe fiecare nazist, fără excepţie. 

— Trebuie opriți. 

— Zi de zi, tot mai mulţi italieni se alătură luptei împotriva lor, 
spuse unchiul Albert. De aceea sunt atât de importante 
informaţiile tale. Poţi să-mi arăţi pe hartă unde aţi fost? 

— Ți-am notat deja, spuse Pino și scoase la iveală harta pe 
care o ţinea generalul în torpedou. 

O desfășură pe una dintre mesele de croit și-i arătă unchiului 
său semnele pe care le făcuse cu creionul, pentru a-i indica 
poziţiile aproximative ale artileriei, cuiburilor de mitralieră, 
depozitelor de arme și de muniţie pe care le văzuse în cursul 
zilei. Îi arătă unde pusese Leyers să se ridice obstacole, pentru 
ca Aliaţii să se abată din drumul lor și să nimerească în bătaia 
mitralierelor. 

— În toată regiunea aceasta, Leyers zice că cimentul e 
inferior, slab, spuse Pino și arătă pe hartă. Leyers e foarte 
îngrijorat din această pricină. Aliaţii trebuie să bombardeze întâi 
aici, înainte de a ataca la sol. 

— Bună idee, spuse unchiul Albert și-și notă coordonatele 
regiunii. Am să transmit mai departe informaţia. Apropo, tunelul 
acela pe care l-ai vizitat cu Leyers, când i-ai văzut prima dată pe 
sclavi? A fost distrus ieri. Partizanii au așteptat să nu mai fie 
decât nemti înăuntru și au dinamitat apoi ambele capete. 

Lucrul acesta îl bucură pe Pino. Ce făcea el avea așadar o 
oarecare însemnătate. 

— Sigur ne-ar fi de folos să pot arunca o privire în valiza 
aceea, spuse Pino. 

Unchiul lui răspunse: 

— Ai dreptate. Între timp am să încerc să-ţi fac rost de un mic 
aparat de fotografiat. 

Lui Pino îi surâse ideea. 

— Cine mai știe că sunt spion? 

— Tu, eu și mătușa ta. 


VP - 228 


Și Anna, gândi Pino, dar spuse: 

— Aliaţii nu știu? Partizanii? 

— Te cunosc doar după numele de cod pe care ţi l-am dat. 

Ideea aceasta îi surâse și mai mult lui Pino. 

— Chiar? Care e numele meu de cod? 

— Observatorul, răspunse unchiul Albert. Ca de exemplu: 
„Observatorul a remarcat cuiburi de mitralieră acolo și acolo”. 
Sau: „Observatorul a remarcat detașarea de trupe în sud”. Am 
ales în mod intenţionat un nume care nu spune nimic. Astfel 
nemţii, dacă interceptează rapoartele, nu vor avea niciun indiciu 
privitor la identitatea ta. 

— Observatorul, zise Pino. Simplu și la obiect. 

— Exact, zise unchiul Albert și se ridică din faţa hărţii. Poţi să 
împăturești acum harta, dar eu, în locul tău, aș șterge întâi 
semnele acelea. 


5. 


Pino făcu întocmai și, la scurt timp, plecă. Înfometat și obosit, 
o luă întâi către casă, dar nu o mai văzuse pe Anna de câteva 
zile, așa că se răzgândi și merse către imobilul în care locuia 
Dolly. 

De îndată ce ajunse acolo, se întrebă de ce venise. Era 
aproape ora de la care era interzisă circulaţia pe străzi. Și doar 
nu putea să urce, să bată la ușă și să ceară să o vadă pe Anna, 
nu? Generalul îi ordonase să se ducă acasă și să doarmă. 

Pe punctul de a pleca, își aminti că Anna îi vorbise despre o 
scară de serviciu, aflată chiar lângă camera ei, în care se intra 
din bucătărie. Pino se duse în spatele clădirii, recunoscător 
pentru luna de deasupra lui, și bâjbâi până în locul în care se 
gândi că ar trebui să se afle camera și fereastra Annei, la trei 
niveluri deasupra lui. Oare era în cameră? Sau spăla încă vase 
sau hainele lui Dolly? 

Luă de jos o mână de pietricele, se lăsă pe spate și le aruncă 
pe toate odată, gândindu-se că ori era în cameră, ori nu era. 
Trecură zece secunde și apoi încă zece. Tocmai când să plece, 
auzi cum se ridică un cadru mobil de fereastră. 

— Anna! rosti Pino în șoaptă. 


VP - 229 


— Pino? îi răspunse Anna tot în șoaptă. 

— Deschide-mi prin spate. 

— Generalul și Dolly sunt acasă, spuse ea cu îndoială în glas. 

— N-o să facem zgomot. 

Urmă o pauză lungă, după care Anna spuse: 

— Așteaptă un minut. 

După ce-i deschise ușa de serviciu, urcară în vârfurile 
picioarelor, Anna în faţa lui, oprindu-se tot la câţiva pași pentru 
a trage cu urechea. Ajunseră în cele din urmă la camera ei. 

— Mi-e foame, șopti Pino. 

Anna deschise ușa de la cameră, îl împinse pe Pino înăuntru 
și-i răspunse tot în șoaptă: 

— Am să-ţi aduc ceva de mâncare, dar să stai aici și să nu faci 
zgomot. 

La scurt timp, Anna se întoarse cu resturi de la un ciolan de 
porc și cu niște paste prăjite, care erau preferatele generalului. 
Pino mâncă la lumina lumânării pe care o aprinsese Anna. Ea 
ședea pe pat, bea vin și-l privea cum mănâncă. 

— Mi-ai făcut stomacul fericit, spuse Pino când termină. 

— Asta-i bine, zise Anna. Să știi că eu mă ocup cu studiul 
fericirii. Asta-i tot ce-mi doresc - să fiu fericită, în fiecare zi din 
viaţa mea. Uneori fericirea vine la noi. Dar de cele mai multe ori 
trebuie să o cauţi. Am citit eu asta undeva. 

— Și numai asta îţi dorești? Fericire? 

— Ce poate fi mai frumos? 

— Cum găsești fericirea? 

Anna tăcu o clipă și apoi spuse: 

— Începi să cauţi în jurul tău toate lucrurile cu care ai fost 
binecuvântat. Când le descoperi, fii recunoscător! 

— Parintele Re zice la fel, spuse Pino. Zice să mulțumești 
pentru fiecare zi, indiferent cât de imperfectă a fost. Și să ai 
încredere în Dumnezeu și într-un viitor mai bun. 

Anna zâmbi. 

— Primul lucru e adevărat. De-al doilea mă-ndoiesc. 

— De ce? 

— Când a fost vorba de un viitor mai bun, am fost prea des 
dezamăgită, spuse Anna și-l sărută. 

Pino o îmbrăţișă și o sărută la rândul său. Apoi auziră prin 
pereţi glasuri ridicate - Leyers și Dolly. 

— De ce se ceartă? șopti Pino. 


VP - 230 


— Tot din același motiv. Soţia lui din Berlin. Și acum, Pino, 
trebuie să pleci. 

— Chiar? 

— Hai, du-te, spuse Anna și-l mai sărută o dată și zâmbi. 


6. 


Pe 1 septembrie 1944, Armata a 8-a Britanică străpunse 
secțiunile mai slabe ale Liniei Gotice, pe culmile ca un cleşte de 
rac la nord de Arezzo, și apoi se întoarse către est, spre coasta 
Mării Adriatice. Luptele se înteţiră, devenind unele dintre cele 
mai brutale ale războiului din Italia, după Monte Cassino și 
Anzio. Aliaţii lansară peste un milion de salve de mortiere și 
tunuri asupra tuturor fortificațiilor care-i despărțeau de orașul 
de coastă Rimini. 

După nouă zile de lupte brutale, Armata a 5-a Americană îi 
alungă pe naziști de pe platourile de la Trecătoarea Giogo, iar 
britanicii își intensificară atacul asupra capătului estic al Liniei 
Gotice. Aliaţii avansau spre nord ca un clește, încercând să 
împresoare Armata a 10-a Germană, aflată în retragere, înainte 
ca aceasta să apuce să se regrupeze. 

Pino și Leyers urcară pe o înălţime din apropiere de Torraccia, 
de unde urmăriră bombardarea orașului Coriano și a 
puternicelor fortificaţii germane. Peste șapte sute de proiectile 
grele au fost aruncate asupra orașului, înainte ca forțele terestre 
să atace. După două zile de lupte înfiorătoare, corp la corp, 
Coriano căzu. 

În total, aproximativ paisprezece mii de soldaţi Aliați și 
șaisprezece mii de germani au murit în acea regiune pe 
parcursul a două săptămâni. În pofida numărului mare de 
victime, diviziile germane de tancuri și infanterie au reușit să se 
retragă și să se regrupeze pe un front nou, spre nord și nord- 
vest. Restul Liniei Gotice a lui Leyers rezista. În ciuda 
informaţiilor pe care le furniza Pino, înaintarea Aliaților în Italia 
se făcea iarăşi cu viteza melcului, din cauza trupelor și 
proviziilor trimise în Franţa și pe frontul de vest. 


VP - 231 


Mai târziu în cursul aceleiași luni, muncitorii din fabricile 
milaneze intrară în grevă. Unii dintre ei își distrugeau utilajele 
înainte de a părăsi fabrica. Producţia de tancuri stagna. 

Generalului Leyers îi trebuiră câteva zile pentru a reporni o 
linie de montaj a tancurilor, doar pentru ca la începutul lui 
octombrie să afle că uzina Fiat din Mirafiori se pregătește să 
intre în grevă. Se deplasară imediat la Mirafiori, un cartier de la 
marginea orașului Torino. Pino preluă funcţia de translator între 
general și directorul uzinei Fiat, într-o încăpere aflată chiar 
deasupra liniei de montaj, care funcţiona, dar încet. Atmosfera 
din încăpere era tensionată. 

— Am nevoie de mai multe camioane, spuse generalul Leyers. 
Mai multe mașini blindate și mai multe piese pentru mașinile de 
pe front. 

Calabrese, directorul uzinei, era un bărbat gras, îmbrăcat la 
costum, care transpira abundent. Dar nu se temea să-l înfrunte 
pe Leyers. 

— Oamenii mei nu sunt sclavi, generale, spuse Calabrese. 
Muncesc ca să-și câștige traiul - ar trebui plătiţi, ca să poată 
trăi. 

— Vor fi plătiţi, spuse Leyers. Vă dau cuvântul meu. 

Un zâmbet slab, neconvingător, se ivi pe fața lui Calabrese. 

— Dacă ar fi atât de simplu. 

— Nu v-am ajutat eu cu uzina șaptesprezece? întrebă 
generalul. Am avut ordin să demontez toate utilajele de acolo și 
să le trimit în Germania. 

— Dar acum nu mai contează, nu-i așa? Uzina șaptesprezece 
a fost distrusă într-un atac al Aliaților. 

Leyers clătină din cap către Calabrese: 

— Știţi și dumneavoastră cum merg lucrurile. O mână spală 
pe alta. Așa supravieţuim. 

— Dacă ziceţi dumneavoastră, generale, spuse Calabrese. 

Leyers făcu un pas spre directorul uzinei Fiat, se uită la Pino și 
spuse: 

— Amintește-i că am capacitatea de a-i obliga pe toți 
muncitorii de pe linia aia de montaj să se înroleze în Organizaţia 
Todt, ori să fie deportaţi în Germania. 

Calabrese se încordă și spuse: 

— Adică să devină sclavi? 

Pino ezită, dar traduse. 


VP - 232 


— Dacă este necesar, răspunse Leyers. De dumneavoastră 
depinde dacă uzina aceasta rămâne în mâinile dumneavoastră 
sau intră pe mâna mea. 

— Am nevoie de o garanţie, dincolo de cuvântul 
dumneavoastră, că vor fi plătiți. 

— Dumneavoastră înțelegeţi funcţia mea? Sarcina mea? Eu 
decid câte tancuri se produc. Eu decid câți chiloţi se cos. Eu... 

— Dumneavoastră lucraţi pentru Albert Speer, îl întrerupse 
directorul uzinei. Sunteţi împuternicitul lui. Chemaţi-l la telefon. 
Pe Speer. Dacă șeful dumneavoastră îmi poate oferi garanţii, am 
să văd ce pot face. 

— Pe Speer? Credeţi că incapabilul acela e șeful meu? întrebă 
generalul cu o mină jignită, după care ceru să folosească 
telefonul directorului uzinei. 

Rămase la aparat câteva minute, purtând discuţii aprinse în 
limba germană, după care începu să dea din cap și spuse: 

— Jawohl, mein Führer. 


7. 


Pino își îndreptă întreaga atenție către general, așa cum 
făcură și toţi ceilalţi prezenţi în birou, în vreme ce Leyers 
continua să vorbească la telefon în germană. După vreo trei 
minute de convorbire, își smulse receptorul de la ureche. 

Vocea lui Adolf Hitler, în plină tiradă, răbufni în încăpere. 

Leyers se uită la Pino, zâmbi cu răceală și zise: 

— Spune-i domnului Calabrese că Fuhrerul dorește să-l 
asigure personal că se va plăti. 

Deși Calabrese avea o expresie de parcă ar fi preferat să 
pună mâna mai degrabă pe un fir electric decât pe telefon, luă 
receptorul și și-l ţinu la câţiva centimetri de ureche. Hitler își 
continuă tirada furioasă, care te făcea să crezi că cineva îi 
smulgea măruntaiele, și probabil că făcea și spume la gură în 
tot acest timp. Broboane de sudoare se iviră pe fruntea 
directorului uzinei Fiat. Mâinile începură să-i tremure și toată 
atitudinea lui fermă se evaporă. 

li înapoie lui Leyers telefonul și-i zise lui Pino: 

— Spune-i să-i zică lui Herr Hitler că acceptăm garanţiile sale. 


VP - 233 


— O decizie înţeleaptă, răspunse Leyers și, vorbind din nou în 
aparat, zise cu un glas împăciuitor: 

— Ja, mein Führer, Ja. Ja. Ja. 

După câteva clipe, puse receptorul în furcă. 

Calabrese se prăbuși în scaunul său, scăldat în sudoare. 
Generalul Leyers îl privi pe director și zise: 

— Acum înțelegeți cine sunt eu? 

Directorul uzinei Fiat nici nu-l privi pe Leyers, nici nu-i 
răspunse. Dădu doar slab din cap, cu un aer supus. 

— Foarte bine, spuse generalul. Aștept să mi se raporteze de 
două ori pe săptămână cum stăm cu producţia. 

Leyers îi înmână lui Pino valiza și plecară. 

Afară se însera, dar aerul era încă plăcut, cald. 

— La Dolly, spuse generalul și urcă în Daimler. Și să nu spui 
nimic. Trebuie să mă gândesc. 

— Oui, mon general, răspunse Pino. Să ridic acoperișul? 

— Nu, spuse generalul. Imi place aerul proaspăt. 

Pino luă acoperitorile de pânză și camuflă farurile, după care 
porni Daimlerul și se îndreptă către est, către Milano, cu doar 
două fâșii înguste de lumină care să-i indice drumul. Dar, după 
nicio oră, o lună plină imensă răsări în estul cerului, scăldând 
într-o lumină blândă peisajul și înlesnindu-i lui Pino să urmeze 
traseul. 

— E o lună albastră, spuse Leyers. Prima din două luni pline 
dintr-o lună calendaristică. Sau a doua? Nu-mi mai amintesc. 

Erau primele cuvinte pe care i le adresa generalul de când 
plecaseră din Torino. 

— Eu aș zice că e galbenă, mon général, spuse Pino. 

— Termenul nu se referă la culoare, Vorarbeiter. Un anotimp, 
în acest caz toamna, are în mod normal trei luni calendaristice și 
trei luni pline. Dar în acest an, în această seară, în acest 
moment, avem a patra lună plină în decurs de trei luni, deci 
două într-o lună. Astronomii o numesc „lună albastră” pentru că 
e un fenomen atât de rar!! 

— Oui, mon général, spuse Pino, conducând pe o porțiune de 
șosea lungă și dreaptă și privind la luna care se înălța deasupra 
orizontului ca un semn prevestitor. 


1 Denumirea vine de la expresia în limba engleză „orice în a blue moon”, însemnând: 
„din an în Paști”, „extrem de rar”. (N.t.). 


VP - 234 


Când ajunseră pe o porţiune de șosea mărginită de copaci 
înalţi, cu spaţii largi între ei și câmpuri dincolo de ei, Pino nu se 
mai gândea la lună. Se gândea la Adolf Hitler. Chiar fusese 
Făhrerul la aparat? În orice caz, păruse destul de nebun pentru 
a fi Fuhrerul. Și întrebarea pe care Leyers i-o adresase 
directorului uzinei Fiat: Acum știți cine sunt eu? 

Pino privi pe furiș la silueta lui Leyers de pe bancheta din 
spate și dădu răspunsul în sinea sa: Nu știu cine sunteți, dar 
acum știu precis pentru cine lucrati. 

Nici nu rostise bine cuvintele în gând, când din spatele lor, 
dinspre vest, auzi băzâitul unui motor mai mare. Privi în oglinda 
retrovizoare și în cele laterale, dar nu văzu nicio geană de 
lumină care să indice apropierea vreunui vehicul pe șosea. 
Zgomotul crescu în intensitate. 

Pino se uită iarăși în oglinzi, îl văzu pe generalul Leyers 
privind înapoia sa și apoi zări, în spatele lui, ceva mare deasupra 
copacilor. Lumina lunii prinse aripile și botul unui avion de 
vânătoare, care venea spre ei cu motorul vuind. 


8. 


Pino călcă frâna. Cele șase roți ale Daimlerului derapară. 
Avionul alunecă pe deasupra lor ca umbra unei păsări nocturne, 
înainte ca pilotul să deschidă focul și să ciuruiască șoseaua din 
faţa automobilului. 

Focul încetă. Avionul de vânătoare câștigă altitudine și viră în 
stânga lui Pino, după care dispăru în spatele coroanelor 
copacilor. 

— Țineţi-vă, bine, mon general! strigă Pino și dădu înapoi. 

Merse în marșarier, smuci volanul, băgă în viteza întâi, stinse 
farurile și acceleră. 

Daimlerul intră în șanț, ieși pe partea cealaltă, trecu printr-un 
spaţiu liber dintre copaci și intră pe ceea ce părea a fi un câmp 
recent arat. Pino trase lângă un pâlc de copaci și opri motorul. 

— Cum ai...? bâigui Leyers înspăimântat. Ce ești...? 

— Auziţi, șopti Pino. Vine înapoi. 

Avionul de vânătoare venea în picaj deasupra șoselei, dinspre 
vest, ca prima dată, ca și cum ar fi vrut să ajungă din urmă 


VP - 235 


automobilul oficial și să-l facă praf din spate. Preţ de câteva 
secunde, Pino nu-l mai văzu printre crengile copacilor, dar apoi 
marea pasăre argintie ţâșni pe lângă ei și în susul șoselei, cu 
silueta conturată pe fundalul acelei luni rare. 

Pe fuzelajul avionului, Pino văzu cercuri albe, cu centrele 
negre, și spuse: 

— E britanic. 

— Atunci e un Spitfire, spuse Leyers. Cu mitraliere Browning 
de calibrul .303. 

Pino porni motorul Daimlerului, așteptă, trase cu urechea, 
scrută cerul. Avionul făcea acum un viraj mai strâmt, 
întorcându-se pe deasupra copacilor, la șase sute de metri în 
fața lor. 

— Ştie că suntem pe-aici pe undeva, spuse Pino și se gândi că 
lumina lunii era probabil reflectată de capota și parbrizul 
automobilului. 

Băgă în viteză, încercă să îngroape partea din faţă stânga a 
automobilului în mărăcinișul care creștea în jurul pâlcului de 
copaci și opri când avionul era la două sute de metri de ei. Pino 
își plecă fruntea, simţi cum trece avionul pe deasupra lor și o luă 
din loc. 

Daimlerul mânca pământul, câștigând viteză, turtind brazdele 
și bulgării de pământ pe toată lungimea câmpului arat. Pino se 
tot uita înapoi, întrebându-se dacă avionul va mai veni și a treia 
oară după ei. Ajuns aproape în celălalt capăt al câmpului, opri 
într-un spaţiu liber dintre copaci, cu botul automobilului 
îndreptat în josul dâmbului, în șanțul de pe marginea șoselei. 

Opri motorul a două oară și trase cu urechea. Vuietul 
avionului se pierdea undeva în depărtare. Generalul Leyers 
începu să râdă și-l bătu pe Pino pe umăr. 

— Ai talent la jocul de-a șoarecele și pisica! spuse. Mie nu mi- 
ar fi dat prin cap să fac ce ai făcut tu, nici să nu fi tras în mine. 

— Mergi, mon général, spuse Pino și apoi, cu un zâmbet larg, 
porni motorul și se îndreptă iarăși către est. 

Dar curând avu iarăși sentimente contradictorii. Pe de-o parte 
îl scârbea câtă plăcere îi făcuse iarăși să fie lăudat de către 
general. Pe de altă parte, fusese isteț și dibaci, nu-i așa? In orice 
caz, îl păcălise pe pilotul britanic, iar lucrul acesta îl bucurase. 

Douăzeci de minute mai târziu ajunseră în vârful dealului, cu 
luna plină în fața lor. Ivindu-se pe cer din întuneric, avionul 


VP - 236 


Spitfire traversă faţa lunii și veni spre ei. Pino frână. Cele șase 
roți ale Daimlerului derapară iarăși cu scrâșnete. 

— Fugiţi, mon général! 

Pino sări din automobil încă înainte ca acesta să rămână pe 
loc și, dintr-un singur pas mare, se aruncă în șanț exact când 
mitralierele Spitfire-ului deschiseră focul și gloanțele începură să 
sară de pe macadam. 

Pino ateriză în șanț și ascultă cu respiraţia oprită cum 
gloanţele ciuruiau oţelul și spărgeau sticla. Sfărâmături îi plouau 
pe spate. Se ghemui, își protejă capul și încercă să capete aer. 

La un moment dat focul încetă, iar avionul Spitfire zbură către 
vest. 


Capitolul douăzeci 


1. 


Când avionul nu mai era decât un bâzâit îndepărtat, iar Pino 
putu din nou să respire, șopti în întuneric: 

— Mon général? 

Niciun răspuns. 

— Mon général? 

Nimic. Era mort? Pino se gândi întâi că n-ar fi rău deloc, dar 
apoi văzu și reversul medaliei. Fără Leyers, el nu mai era un 
spion. Nu mai avea informaţii pentru... 

Auzi o mișcare și apoi un geamăt. 

— Mon général? 

— Da, răspunse Leyers slab. Aici. 

Era în spatele lui Pino și se căznea să se ridice în capul 
oaselor. 

— Cred că mi-am pierdut cunoștința. Ultimul lucru pe care mi- 
| amintesc e că m-am aruncat în șanț și... ce s-a întâmplat? 

Pino îi relată generalului, în timp ce-l ajută să urce dâmbul. 
Daimlerul dădea rateuri, se poticnea și se cutremura, dar cumva 
tot mai funcţiona. Pino stinse motorul. Apoi luă din portbagaj 
lanterna și trusa de scule. Aprinse lanterna și-i plimbă raza 
peste vehicul, urmărit de privirea căscată a lui Leyers. Gloanţele 


VP - 237 


ciuruiseră Daimlerul dintr-un capăt în celălalt, găurindu-i capota, 
din care ieșea acum fum. Mitraliera făcuse ţăândări parbrizul, 
perforase scaunele din faţă și bancheta din spate și găurise 
portbagajul. Anvelopa din față dreapta era dezumflată. La fel și 
ultima din cele două aflate în spate stânga. 

— Puteţi să ţineţi asta, mon general? întrebă Pino întinzându-i 
lui Leyers lanterna. 

Leyers o privi o clipă absent, dar o luă apoi din mâna lui Pino. 

Ridicând capota, Pino constată că blocul motor fusese lovit în 
cinci locuri, însă rafalele de calibru ușor .303, după ce găuriseră 
capota, nu mai avuseseră suficientă forță pentru a provoca 
stricăciuni grave. Un cablu de aprindere era rupt. Un altul era pe 
ducă. Și mai era și o gaură în radiator. Dar altfel centrala 
electrică, după cum îi plăcea lui Alberto Ascari să o numească, 
părea funcțională. 

Pino îndepărtă cu ajutorul unui cuţit izolaţia de pe cablul de 
aprindere rupt, legă laolaltă cele două bucăţi și-l lipi apoi cu 
leucoplast atât pe acesta, cât și pe celălalt, care era fisurat. 
Scoase apoi trusa pentru reparat anvelope, găsi niște petice 
pentru vulcanizare și niște lipici și astupă astfel gaura din 
radiator. Apoi scoase cauciucul dezumflat din față dreapta și-l 
înlocui cu ultimul din cele două aflate în spate dreapta. Il scoase 
și pe ultimul din cele două aflate în spate stânga și-l aruncă. 
Când porni motorul Daimlerului, acesta nu mergea lin, dar nici 
nu mai horcăia și tușea ca un bătrân fumător. 

— Cred că o să ne ducă până la Milano, mon général, dar mai 
departe nu știu. 

— Mai departe nu contează, replică Leyers, care părea să-și fi 
recăpătat în oarecare măsură limpezimea minţii, și urcă pe 
bancheta din spate. Daimlerul e o ţintă prea vizibilă. Vom înlocui 
automobilul. 

— Oui, mon général, spuse Pino și încercă să bage în viteză. 

Motorul opuse rezistenţă și se stinse. Pino mai încercă o dată 
și reuși să-l pornească. Dar pentru că acum rula pe patru roți în 
loc de șase, Daimlerul nu mai era echilibrat și astfel înaintară 
anevoie și cu zgâlţâieli pe șosea. Viteza a doua nu mai mergea. 
Pino trebui să mărească turaţia motorului pe cât posibil, ca să 
intre în viteza a treia, dar de îndată ce atinseră o viteză 
rezonabilă, vibraţiile se mai domoliră. 


VP - 238 


După opt kilometri, generalul Leyers ceru lanterna, scotoci în 
valiză și scoase de acolo o sticlă. O destupă, luă o dușcă și o 
întinse peste scaun. 

— Ține, spuse. Whisky scoţian. L-ai meritat. Mi-ai salvat viaţa. 

Pino nu privise astfel situaţia și spuse: 

— Am făcut ce-ar fi făcut oricine. 

— Ba nu, spuse Leyers pe un ton zeflemitor. Cei mai mulți ar 
fi încremenit, ar fi rămas sub focul mitralierelor și-ar fi murit. 
Dar tu... tu nu te-ai speriat. Tu ţi-ai păstrat cumpătul. Tu ești 
ceea ce numesc eu „un tânăr de acţiune”. 

— Așa-mi place și mie să cred, mon général, spuse Pino, iarăși 
încântat de cuvintele de laudă ale generalului, luă sticla și bău. 

Lichidul se răspândi fierbinte în stomacul său. Leyers luă 
sticla înapoi. 

— Îţi ajunge până la Milano. 

Generalul chicoti. Pe fondul vibraţiilor Daimlerului, Pino îl auzi 
pe Leyers luând alte câteva duști de whisky din sticlă. Leyers 
râse cu amărăciune: 

— Tu, Vorarbeiter Lella, îmi amintești de cineva. De fapt, de 
două persoane. 

— Oui, mon général? spuse Pino. De cine? 

Nazistul amuţi, sorbi din sticlă și apoi spuse: 

— De fiul și de nepotul meu. 

Pino nu se așteptase la asta. 

— Nu știam că aveţi un fiu, mon général, răspunse și privi în 
oglinda retrovizoare, unde văzu în întuneric doar umbra unui om 
pe bancheta din spate. 

— Hans-Jürgen. Are aproape șaptesprezece ani. Isteţ. 
Descurcăreţ, ca tine. 

Pino nu prea știa cum să reacționeze, așa că întrebă: 

— Și nepotul dumneavoastră? 

Urmă un moment de tăcere, după care Leyers oftă și zise: 

— Wilhelm. Willy îi ziceam noi. Băiatul surorii mele. A luptat 
sub feldmareșalul Rommel. A murit la El Alamein. 

Făcu o pauză. 

— Nu știu exact de ce, dar mama lui dă vina pe mine că și-a 
pierdut unicul fiu. 

Pino auzi durerea din glasul lui Leyers și spuse: 

— Îmi pare rău să aud asta, mon général. Dar nepotul 
dumneavoastră a luptat sub Rommel, Vulpea Deșertului. 


VP - 239 


— Willy era un tânăr de acţiune, admise Leyers cu un glas 
răgușit, după care bău iarăși din sticlă. Avea spirit de 
conducător și nu se ferea de nimic. Și asta l-a costat viaţa la 
douăzeci și opt de ani, în deșertul egiptean, năpădit de purici. 

— Willy a fost conducător de tanc? 

Leyers își drese glasul și spuse: 

— În Divizia a 7-a Panzer. 

— Divizia Fantomă. 

Generalul Leyers își înclină capul într-o parte. 

— De unde știi tu toate astea? 

De la BBC, spuse Pino în sinea sa, dar se gândi că asta nu ar 
face o impresie foarte bună. Așa că răspunse: 

— Citesc toate ziarele. Și am văzut un buletin de știri la 
cinematograf. 

— Citești ziare, spuse Leyers. Un lucru rar pentru cineva atât 
de tânăr. Dar Hans-Jürgen și Willy citeau tot timpul, îndeosebi 
paginile de sport. Mergeam împreună la competiţii sportive. 
Willy și cu mine l-am văzut pe Jesse Owens la Jocurile Olimpice 
din Berlin. Nemaipomenit! Ce s-a mai înfuriat Fuhrerul în ziua 
când un negru i-a învins pe cei mai buni sportivi ai noștri. Dar 
Jesse Owens? Negrul acela, Vorarbeiter, era un geniu al 
sportului. Willy a spus asta și avea dreptate. 

Generalul amuţi, căzu pe gânduri, își aminti, se întristă. 

— Mai aveţi și alţi copii? întrebă Pino în cele din urmă. 

— O fată, Ingrid, se învioră iar generalul. 

— Și unde sunt ei? Hans-Jürgen și Ingrid? 

— La Berlin. Cu soția mea, Hannelise. 

Pino dădu din cap, atent la șosea, în vreme ce generalul 
Leyers continua să bea whisky... tot câte puţin, dar constant. 

— Dolly e o prietenă dragă, declară generalul la un moment 
dat. Ne cunoaștem de multă vreme, Vorarbeiter. Ţin foarte mult 
la ea. Îi datorez multe. Am grijă de ea și o să am întotdeauna. 
Dar un bărbat ca mine nu-și părăsește nevasta ca să se însoare 
cu o femeie ca Dolly. Aș fi ca un ţap bătrân care încearcă să ţină 
în cușcă o tigroaică în floarea vârstei. 

Râse cu admiraţie și oarecare amărăciune, după care bău 
iarăși din sticlă. 

Pino era șocat să-l audă pe Leyers vorbindu-i cu atâta 
sinceritate, după opt săptămâni de răceală și rezervă, și cu 


VP - 240 


diferența de vârstă și rang dintre ei. Dar își dorea ca generalul 
să continue să vorbească. Cine știe ce-i mai scăpa? 

Leyers amuţi și mai sorbi o dată din whisky. 

— Mon général? spuse Pino în cele din urmă. Îmi permiteţi să 
vă întreb ceva? 

Cu limba împleticită, Leyers spuse: 

— Ce anume? 

Pino încetini într-o intersecţie, tresări când Daimlerul dădu un 
rateu și privi apoi în oglinda retrovizoare, înainte de a întreba: 

— Dumneavoastră chiar lucraţi pentru Adolf Hitler? 

Leyers tăcu o veșnicie, după cum i se păru lui Pino. 

Apoi răspunse cam nedeslușit: 

— De multe, multe ori, Vorarbeiter, am șezut la stânga 
Fuhrerului. Oamenii zic că între noi e o legătură specială, pentru 
că taţii noștri au fost amândoi inspectori vamali. Asta-i una. Dar 
eu sunt un om care face ce spune, un om pe care te poți bizui. 
lar Hitler respectă acest lucru. Il respectă, dar... 

Pino aruncă o privire în oglindă și-l văzu pe general luând încă 
o dușcă de whisky. 

— Dar? spuse Pino. 

— Dar îmi pare bine că sunt în Italia. Dacă stai prea aproape 
de un om ca Hitler, într-o bună zi te arzi. Așa că păstrez 
distanţa. Îmi fac treaba. Îi câștig respectul și nimic mai mult. 
Pricepi? 

— Oui, mon général. 

Mai trecură patru sau cinci minute, înainte ca generalul 
Leyers să mai ia o dușcă și să spună: 

— Eu sunt inginer de formație, Vorarbeiter. Mi-am dat 
doctoratul. De la bun început, de când eram mai tânăr, am 
lucrat pentru guvern în achiziţia de armament, am încheiat 
contracte. Milioane peste milioane de mărci. Am învățat să 
negociez cu persoane importante, cu industriași precum Flick și 
Krupp. Şi de aceea oameni ca Flick și Krupp îmi sunt acum 
datori. 

Leyers făcu o pauză și apoi continuă: 

— Am să-ți dau un sfat, Vorarbeiter. Un sfat care ți-ar putea 
schimba viața. 

— Oui, mon general? 

— Fă favoruri, spuse Leyers. Te ajută în mod miraculos de-a 
lungul vieţii. Dacă faci altora favoruri, dacă te îngrijești ca alții 


VP - 241 


să prospere, îţi rămân datori. Cu fiecare favoare făcută ai mai 
multă putere, mai multă susținere. E o lege a naturii. 

— Da? spuse Pino. 

— Da, spuse Leyers. Așa n-ai cum să greșești, pentru că va 
veni o vreme când vei avea și tu nevoie de o favoare, și ea va 
veni, spre salvarea ta. Regula aceasta m-a salvat de multe ori. 

— Am să ţin minte asta. 

— Tu ești un băiat istet, ca Hans-Jürgen, spuse generalul și 
râse. E un lucru atât de simplu să faci favoruri, dar datorită lor 
am trăit eu bine înainte de Hitler, trăiesc bine sub Hitler și știu 
că am să trăiesc bine încă multă vreme după Hitler. 

Pino se uită în oglindă și văzu silueta întunecată a lui Leyers, 
care sorbea ultimele picături de whisky din sticlă. 

— Mai vrei un sfat de la un om mai vârstnic decât anii săi? 

— Oui, mon general? 


— Să nu fii niciodată liderul absolut în jocul vieţii, omul din 
faţă, cel pe care-l văd și la care se uită toţi, spuse Leyers. Asta a 
fost greșeala sărmanului meu Willy. A ieșit în faţă, în bătaia 
luminii. Pentru că vezi tu, Vorarbeiter, în jocul vieţii e 
întotdeauna preferabil să rămâi în umbră, ba chiar în întuneric, 
dacă e necesar. Astfel tu decizi mersul lucrurilor, dar nu ești 
niciodată văzut. Ești ca... fantoma de la operă. Ești ca... 

Sticla de whisky căzu pe jos. Generalul înjură în șoaptă. O 
clipă mai târziu, cu brațele înfășurate în jurul valizei, ţinând-o ca 
pe o pernă, începu să pufăie, să se înece, să sforăie, să tragă 
pârțuri. 


2. 


Era aproape miezul nopţii când ajunseră la imobilul în care 
locuia Dolly. Pino îl lăsă pe general într-o stare comatoasă în 
Daimler și lăsă motorul automobilului să meargă, de teamă că 
nu l-ar mai putea reporni. Trecu în fugă prin casa scării, pe 
lângă scaunul gol al babei, și urcă la Dolly. Anna îi deschise abia 
la a treia serie de bătăi în ușă. 

In cămașă de noapte și capot, Anna avea un aer epuizat, dar 
drăgălaș. 


VP - 242 


— Am nevoie de Dolly, spuse Pino. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dolly, ivindu-se în antreu într-un 
halat de casă negru cu auriu. 

— Generalul, spuse Pino. E prea... 

— Prea băut? spuse generalul Leyers, intrând pe ușa deschisă 
a apartamentului, cu valiza în mână. Aiurea, Vorarbeiter. Eu am 
să mai beau acum ceva și tu ai să faci la fel. Bei și tu cu noi, 
Dolly? 

Pino se holba la Leyers de parcă ar fi fost Lazăr înviat din 
morţi. Când generalul trecu pe lângă el, respiraţia îi duhnea a 
alcool, ochii îi erau injectaţi, dar nici nu vorbea împleticit, nici nu 
se clătina pe picioare. 

— Ce sărbătorim, Hans? întrebă Dolly înseninată. 

Pino știa de la Anna că Dolly era întotdeauna dispusă să 
petreacă. 

— Luna albastră, răspunse generalul și puse valiza jos. 

O sărută pătimaș pe Dolly, o apucă apoi cu un braţ pe după 
umeri și întoarse capul către Pino. 

— Și mai sărbătorim faptul că Vorarbeiter Lella mi-a salvat 
viaţa, și asta merită un pahar! 

O învârti pe Dolly și o conduse după colț, în camera de zi. 
Anna se uită la Pino cu un zâmbet uimit. 

— E adevărat? 

— Mi-am salvat mie viaţa, răspunse Pino în șoaptă. Și s-a 
nimerit să fie și el acolo. 

— Vorarbeiter! zbieră Leyers din cameră. Ceva de băut! Și tu, 
frumoasă Anna! 

Când intrară în living, generalul le întinse radios câte un pahar 
umplut generos cu whisky. Dolly sorbea deja lacom din al ei. 
Pino nu înțelegea cum de se mai ţinea Leyers pe picioare, dar 
generalul luă o dușcă de alcool și se lansă într-o descriere 
detaliată a ceea ce numi „Duelul sub Luna albastră, între 
Perfidul Pilot din Spitfire și Temerarul Vorarbeiter din Daimler”. 

Dolly și Anna ședeau pe marginile scaunelor lor, când Leyers 
istorisi cum venise avionul a treia oară spre ei și cum călcase 
Pino frâna și-i strigase lui să fugă. Și apoi focul mitralierelor și 
distrugerea aproape completă a Daimlerului. 

La finalul relatării, generalul Leyers înălță paharul și spuse: 

— În sănătatea Vorarbeiterului Lella, căruia îi datorez o 
favoare, două. 


VP - 243 


Dolly și Anna aplaudară. Pino se îmbujora de la atâta atenţie, 
dar zâmbi și ridică la rândul său paharul. 

— Vă mulţumesc, generale! 

Se auzi o bătaie puternică în ușa apartamentului. Anna își 
puse paharul jos și ieși în antreu. Pino o însoţi. 

Când camerista deschise ușa, se treziră faţă în față cu baba 
portăreasă, îmbrăcată în niște haine jerpelite de noapte și 
ținând în mână un felinar cu lumânare. 

— Vecinii nu pot să doarmă de-atâta zarvă, îi mustră baba, 
clipind din dosul ochelarilor. Un camion sau nu știu ce părâie 
afară în stradă și voi chefuiţi în miez de noapte! 

— Am uitat, spuse Pino. Cobor imediat și opresc motorul. 

Dolly și Leyers se iviră în celălalt capăt al antreului. 

— Ce se întâmplă? întrebă Dolly. 

Anna le explică, iar Dolly spuse: ` 

— Mergem acum cu toții la culcare, signora Plastino. Imi cer 
scuze că v-am ținut trează. 

Baba mârâi, se întoarse indignată și începu să coboare 
bâjbâind scările, ţinând în mâna ridicată felinarul cu lumânare și 
târând după ea tivul murdar al cămășii de noapte. Pino o urmă 
la o distanţă sigură. 

După ce opri motorul automobilului oficial și după ce Dolly și 
generalul Leyers, care era beat turtă, se retraseră în dormitor, 
Pino rămase în sfârșit singur cu Anna în bucătărie. 

Anna îi încălzi un fel de mâncare cu broccoli, usturoi și 
cârnaţi, îi turnă un pahar cu vin și-și turnă și sieși un pahar. Apoi 
se așeză vizavi de el, cu bărbia sprijinită în palmă, și-l întrebă 
despre avionul de vânătoare și cum se simţise știind că cineva 
trage asupra lui și încearcă să-l omoare. 

— Mi-a fost frică, spuse Pino după ce se gândi o clipă, între 
două îmbucături din delicioasa mâncare. Dar mai frică mi-a fost 
după-aceea, când am avut răgazul să mă gândesc. Pentru că 
totul s-a întâmplat atât de repede, știi? 

— Nu, și nici nu vreau să știu, nu cu adevărat. Nu-mi plac 
armele. 

— De ce? 

— Pentru că ucid oameni, iar eu sunt un om. 

— O grămadă de lucruri ucid oameni. Ți-e frică să umbli pe 
munte? 

— Da, spuse ea. Tie nu? 


VP - 244 


— Nu, spuse Pino și sorbi din vin. Mie îmi place să umblu pe 
munte și să schiez. 

— Și să te duelezi cu avioane? 

— Când e nevoie, spuse el, și zâmbi larg. Apropo, mâncarea 
asta e minunată. Ești o bucătăreasă grozavă. 

— O reţetă veche de familie, spuse Anna, aducându-și umerii 
în faţă și scrutându-i chipul. Ești plin de surprize, știi? 

— Chiar? zise Pino și împinse farfuria la o parte. 

— Cred că oamenii te subestimează. 

— Bine. 

— Pe bune. Și eu te-am subestimat. 

— Chiar? 

— Da. Sunt mândră de tine, asta-i tot. 

Cuvintele ei îl făcură să roșească. 

— Îţi mulțumesc. 

Anna continuă să-l privească preţ de câteva secunde, iar el 
avu senzaţia că se afundă în ochii ei, de parcă ar alcătui 
împreună o lume pentru sine. 

— Nu cred să mai fi cunoscut vreodată pe cineva ca tine, 
spuse ea în cele din urmă. 

— Sper că nu. Adică, e un lucru bun, nu? 

Anna se trase înapoi. 

— Bun și în același timp înfricoșător, ca să fiu sinceră. 

— Ţi-e frică de mine? întrebă el încreţindu-și fruntea. 

— Păi, da. Oarecum. 

— Cum? 

Ea își feri privirea și ridică din umeri. _ 

— Mă faci să îmi doresc să fiu altfel, să fiu mai bună. In orice 
caz, mai tânără. 

— Mie îmi placi așa cum ești. 

Anna îl privi cu îndoială. Pino întinse brațul către ea. Anna îi 
privi mâna un moment, apoi zâmbi și o luă într-a ei. 

— Ești deosebită, spuse Pino. În imaginaţia mea, vreau să zic. 

Anna zâmbi și mai larg, apoi se ridică și veni să i se așeze în 
poală. 

— Arată-mi că sunt deosebită și în realitate, îi spuse și-l 
sărută. 

După ce-și desprinseră buzele, își apropiară frunţile și-și 
împletiră degetele. Pino spuse: 


VP - 245 


— Tu știi despre mine secrete care m-ar putea ucide, dar eu 
știu atât de puţine despre tine. 

După câteva clipe, Anna păru să ia o decizie și-și atinse 
uniforma deasupra inimii. 

— Am să-ți povestesc despre una dintre cicatricile mele. Una 
mai veche. 

Anna îi spuse că avusese o copilărie de vis, la început. Tatăl 
ei, pescar de profesie și originar din Triest, poseda o barcă. 
Mama ei era din Sicilia, exagerat de superstițioasă, dar o mamă 
bună, o mamă iubitoare. Aveau o casă frumoasă, în apropierea 
portului, și nu duceau lipsă de nimic. Pentru că mama ei 
pierduse câteva sarcini, Anna era singură la părinţi și un copil 
răsfăţat. Îi plăcea să stea în bucătărie cu mama ei. Îi plăcea să 
iasă cu barca în larg cu tatăl ei, îndeosebi de ziua ei de naștere. 

— leșeam cu tata pe Marea Adriatică înainte de ivirea zorilor, 
spuse Anna. Mergeam câţiva kilometri către vest, pe întuneric. 
Apoi tata întorcea barca spre est și mă lăsa pe mine să ţin 
cârma. Conduceam barca în direcţia soarelui care răsărea. Îmi 
plăcea foarte mult. 

— Câţi ani aveai? 

— Ah, prima dată poate cinci. 

In ziua când a împlinit nouă ani, Anna și tatăl ei s-au trezit 
devreme. Ploua și bătea vântul, ceea ce însemna că nu aveau să 
navigheze către soare, dar ea ţinea totuși morțiș să iasă în larg. 

— Așa că am ieșit, spuse Anna, amuţi și apoi își drese glasul. 
Furtuna s-a întețit. Rău de tot. Tata mi-a pus o vestă de salvare. 
Ne loveau valurile, iar barca s-a întors astfel, încât ne loveau 
dintr-o parte. Un val mare ne-a izbit cu atâta forţă, încât ne-am 
răsturnat și am căzut în apă. Pe mine m-au salvat mai târziu 
niște pescari din Triest. Pe tata nu l-au mai găsit niciodată. 

— Vai, Doamne, spuse Pino. E cumplit. 

Anna dădu din cap. Lacrimi îi curgeau din ochi și-i picurau pe 
piept. 

— Cu mama a fost și mai rău, dar asta e o altă cicatrice, 
pentru altă dată. Trebuie să mă duc la culcare. lar tu trebuie să 
pleci. 

— larăși? 

— Da, spuse ea zâmbind și-l mai sărută o dată. 

Deși își dorea cu disperare să rămână, Pino părăsi fericit 
apartamentul lui Dolly, pe la ora două dimineaţa. Când Anna 


VP - 246 


închise ușa, nu-i făcu nicio plăcere să-i vadă faţa dispărând, dar 
era bucuros că ea era nerăbdătoare să-l revadă. 

Jos, casa scării și scaunul babei erau pustii. Pino ieși în stradă 
și se uită la Daimlerul perforat de gloanţe și se întrebă cum de 
reușiseră să supravieţuiască. Voia să se ducă acasă și să 
doarmă, iar dimineaţă să-l viziteze pe unchiul său. Avea atâtea 
să-i relateze! 


3, 


A doua zi dimineaţă, în vreme ce mătușa Greta tăia și prăjea 
pâine, pentru care stătuse ore în șir la coadă, unchiul Albert își 
nota ce-i relata Pino despre cele întâmplate de la ultima lor 
întâlnire. Pino încheie povestindu-i cum se îmbătase generalul 
Leyers. 

Unchiul Albert nu spuse nimic câteva clipe, după care întrebă: 

— Câte camioane și mașini blindate ziceai că produce Fiat în 
fiecare zi? 

— Șaptezeci, spuse Pino. Dacă n-ar fi sabotajul, ar produce 
mai multe. 

— Asta-i bine de știut, spuse unchiul Albert și-și notă iarăşi 
ceva. 

Mătușa Greta așeză pe masă pâine prăjită, unt și un borcănel 
cu gem. 

— Unt și gem! exclamă unchiul Albert. De unde ai făcut rost 
de ele? 

— Fiecare om are secretele lui, spuse ea, și zâmbi. 

— Se pare că și generalul Leyers, spuse unchiul Albert. 

— Indeosebi generalul Leyers, replică Pino. Ştiai că-i 
raportează direct lui Hitler? Că a stat la stânga lui la întrevederi? 

Unchiul Albert clătină din cap. 

— Leyers e mult mai puternic decât am crezut noi și de aceea 
mi-ar plăcea tare mult să văd ce are în valiza aceea. 

— Dar o ţine tot timpul la el sau acolo unde i-ar observa lipsa. 

— Dar ne dă indicii. Aproape o săptămână s-a ocupat de 
greve și sabotaje, ceea ce-mi spune mie că grevele și sabotajele 
funcţionează. Ceea ce-mi spune că e nevoie de și mai multe 
sabotaje în fabrici. Încetul cu încetul o să-i învingem pe naziști. 


VP - 247 


— Nemţii mai au și dificultăţi să plătească, spuse Pino. Fiat 
lucrează pe promisiunea de plată a lui Hitler, nu pe bani gheață. 
Unchiul Albert îl privi atent pe Pino și stătu să se gândească. 

— Penurie, spuse în cele din urmă. 

— Poftim? zise mătuşa Greta. 

— Cozile sunt tot mai lungi, nu-i așa? 

— Da, cu fiecare zi. Pentru aproape orice. 

— Va fi tot mai rău, spuse soţul ei. Dacă naziștii nu mai au 
bani să plătească, înseamnă că economia lor începe să se 
prăbușească. În curând vor lua tot mai multe din magazinele 
noastre și asta va însemna și mai multă penurie, și mai multă 
sărăcie pentru toți milanezii. 

— Crezi? spuse mătușa Greta, frământându-și șorțul în mâini. 

— Penuria nu e neapărat un lucru rău, pe termen lung, vreau 
să zic. Mai multă sărăcie, mai multă suferință va însemna că tot 
mai mulţi dintre ai noștri vor fi dispuși să lupte până ce ultimul 
neamt va fi mort sau alungat din Italia. 


4. 


La mijlocul lunii octombrie 1944, evenimentele începeau să-i 
dea dreptate unchiului Albert. 

Într-o dimineaţă frumoasă de toamnă, Pino conducea noul 
automobil oficial al generalului Leyers, o limuzină Fiat cu patru 
uși, la sud-est de Milano. Era vremea recoltei în Câmpia Padului. 
Oamenii ieșeau la secerat și la adunat recolta din grădini, 
crânguri și livezi. Leyers ședea ca de obicei pe bancheta din 
spate a Fiatului, cu valiza deschisă și rapoartele în poală. 

De când supravieţuiseră focului mitralierelor, Leyers se 
purtase mai cordial faţă de Pino, dar nu-i mai arătase atâta 
empatie și sinceritate ca în noaptea aceea. Pe de altă parte, 
Pino nu-l mai văzuse de atunci bând alcool. 

Urmă indicaţiile generalului și în niciun ceas ajunseră pe o 
pajiște mare din zona rurală. Cincizeci de camioane germane 
erau parcate acolo, alături de tancuri, mașini blindate și șapte 
sau opt sute de soldaţi, un batalion întreg. Majoritatea erau din 
Organizaţia Todt, dar în spatele lor era o întreagă companie de 
soldaţi din SS. 


VP - 248 


Generalul Leyers cobori din mașină cu o mină aspră. La 
vederea sa, întregul batalion luă poziţie de drepţi. Un 
locotenent-colonel veni să-l întâmpine și-l conduse la o stivă de 
lăzi de arme. Leyers se căţără pe lăzi și începu să vorbească în 
germană, repede și insistent. 

Pino mai prindea câte o expresie sau un cuvânt, ceva despre 
patrie și nevoile fraţilor germani, dar, în orice caz, cuvintele 
generalului insuflară trupelor curaj. Stăteau cu toţii drepţi, cu 
umerii trași înapoi, captivaţi de îndemnurile generalului. 

Leyers își încheie discursul zbierând ceva despre Hitler, după 
care ridică brațul pentru salutul nazist. 

— Sieg Heil! rosti cu glas tunător. 

— Sieg Heil! răsună răspunsul trupelor. 

Pino stătea acolo, derutat de spaima care începea să-l 
cuprindă. Ce le spusese Leyers? Ce se întâmpla? 

Generalul dispăru într-un cort împreună cu câţiva ofiţeri. Cei 
opt sute de soldaţi se cățărară în jumătate din camioane, restul 
rămânând goale. Motoarele diesel prinseră viață huruind. 
Vehiculele părăsiră pajiștea într-o linie șerpuitoare, câte un 
camion cu soldaţi alternând cu câte un camion gol. Unele 
perechi de camioane se îndreptară către nord pe drumul de 
țară, altele către sud, clătinându-se în depărtare ca niște 
elefanţi de război la paradă. 

Leyers ieși din cort. Chipul lui nu trăda nimic, când urcă pe 
bancheta din spate a Fiatului și-i spuse lui Pino să o ia spre sud 
prin Câmpia Padului, unul dintre cele mai fertile locuri de pe 
pământ. După vreo trei kilometri, Pino văzu o fetiță așezată pe 
drumul de acces al unei mici ferme cu hambar. Plângea. Mama 
ei şedea pe treptele de la intrare, cu faţa îngropată în mâini. 

Puțin mai încolo, în șanțul de la marginea șoselei, Pino văzu 
un bărbat zăcând cu fața în jos, cu bluza albă înroșită de sânge 
închegat. Pino privi în oglinda retrovizoare. Dacă Leyers văzuse 
toate acestea, nu reacţionă în niciun fel. Își ţinea capul plecat. 
Citea. 

Drumul continua de-a lungul unui braţ de fluviu și ieșea într- 
un șes, unde era mărginit de câmpuri recoltate. La mai puţin de 
un kilometru în faţă, o mică așezare se îngrămădea lângă un 
grânar mare, de piatră. 

Camioane germane erau parcate pe drum și în ogrăzi. 
Plutoane de soldaţi din Waffen-SS îi scoteau pe oameni din case, 


VP - 249 


vreo douăzeci și cinci la număr, și-i sileau să îngenuncheze cu 
mâinile la ceafă. 

— Mon général? spuse Pino. 

De pe bancheta din spate, Leyers ridică privirea, trase o 
înjurătură și-i spuse lui Pino să oprească. Se dădu jos și începu 
să strige la SS-iști. În acel moment apăru un soldat din 
Organizaţia Todt, care căra pe umeri niște saci mari de cereale. 
Alţii se iviră în spatele lui, douăzeci sau poate mai mulţi, toți 
încărcați cu saci de cereale. 

SS-iștii reacționară la ceva ce le spusese Leyers și îndemnară 
familiile să se ridice în picioare, după care le îngăduiră să se 
așeze laolaltă și să urmărească din priviri cum li se furau și 
aruncau în benele camioanelor naziste grânele, mijloacele de 
trai, mijloacele de supraviețuire. 

Unul dintre fermieri nu se mai abţinu, se ridică în picioare și 
începu să ţipe la Leyers: 

— Măcar lăsaţi-ne cât să mai avem ce mânca. Aveţi măcar 
atâta bun-simt. 

Înainte ca generalul să apuce să-i răspundă, unul dintre 
soldaţii din SS îl lovi pe fermier în cap cu patul puștii și-l culcă la 
pământ. 

— Ce mi-a zis? îl întrebă Leyers pe Pino. 

Pino îi spuse. Generalul îl ascultă, stătu puţin să se gândească 
și apoi îl chemă la el pe unul dintre ofițerii OT: 

— Nehmen Sie alles! 

Apoi se îndreptă către automobil. Pino îl urmă, supărat, 
pentru că știa suficientă germană cât să înțeleagă ordinul lui 
Leyers. Nehmen Sie alles. Luaţi tot. 

Lui Pino îi venea să-l ucidă pe general. Dar nu avea cum. 
Trebuia să-și înghită furia și să-și vadă de treabă. Dar chiar 
trebuia Leyers să ia tot? 

Când se sui la volanul Fiatului, Pino își repetă în sinea sa 
jurământul de a ţine minte tot ce văzuse, de la sclavi până la jaf. 
Când se va sfârși războiul, le va spune Aliaților tot. 

Era trecut de amiază și ei erau tot pe drum, trecând pe lângă 
multe alte ferme din care nemţii aflaţi sub comanda lui Leyers 
furau grânele care ar fi trebuit duse la moară, legumele care ar 
fi trebuit duse la piaţă și animalele care ar fi trebuit duse la 
abator. Vitele erau împușcate în cap, eviscerate și aruncate 
întregi în camioane, cu carcasele scoțând aburi în aerul răcoros. 


VP - 250 


Uneori, generalul îi cerea lui Pino să oprească și atunci cobora 
să stea de vorbă cu câte un ofiţer, doi din Organizaţia Todt. Apoi 
îi ordona lui Pino să conducă mai departe și se lăsa iarăși 
absorbit de rapoartele sale. Pino tot strecura câte o privire în 
oglindă și se întreba cum era posibil ca Leyers să se 
metamorfozeze de la o clipă la alta. Cum e posibil să nu fie 
mișcat de ceea ce am văzut? Cum e posibil să...? 

— Crezi că sunt un ticălos, Vorarbeiter? spuse Leyers de pe 
bancheta din spate. 

Pino se uită în oglindă și întâlni privirea generalului. 

— Non, mon général, răspunse Pino, străduindu-se să afișeze 
o mină împăcată. 

— Ba da, asta crezi, spuse Leyers. M-ar mira să nu mă urăști 
pentru ce am fost nevoit să fac astăzi. Și eu mă urăsc în 
oarecare măsură. Dar am și eu ordinele mele. Vine iarna. Țara 
mea e sub asediu. Fără alimentele acestea, poporul meu ar muri 
de foame. Așa că da, aici în Italia, în concepţia ta, eu sunt un 
criminal. Dar acasă sunt un erou necunoscut. Binele. Răul. Totul 
ține de perspectivă, nu-i așa? 

Pino se uită la general în oglindă, gândindu-se că Leyers era 
un om fără milă și fără măsură, un om în stare să recurgă la 
aproape orice mijloace pentru a-și atinge scopul. 

— Oui, mon général, spuse Pino și nu se mai putu abţine. Dar 
acum, poporul meu va muri de foame. 

— Unii, da, spuse Leyers. Dar eu răspund în faţa unei instanțe 
superioare. Orice lipsă de entuziasm din partea mea pentru 
această misiune mă poate costa... Ei bine, n-am să las să se 
întâmple una ca asta. Du-mă înapoi la Milano, la gara centrală. 


Capitolul douăzeci și unu 


1. 


Camioane ticsite cu tot ce prădaseră naziștii de pe la fermele, 
livezile și podgoriile italiene se înghesuiau pe străzile din jurul 
gării. Pino îl urmă pe Leyers în clădirea gării și afară pe peroane, 


VP - 251 


unde soldați germani încărcau în nenumărate vagoane de marfă 
saci cu cereale, butoaie cu vin și coșuri cu fructe și legume. 

Leyers părea să înțeleagă întregul sistem, pentru că bătea în 
lung și-n lat peroanele, le adresa subalternilor să-i întrebări și-i 
spunea lui Pino ce să noteze. 

— Nouă trenuri pleacă la noapte spre nord, prin Pasul 
Brenner, spuse generalul la un moment dat. Sosire la Innsbruck 
la ora șapte. Sosire la Munchen la orele treisprezece. Sosire la 
Berlin la orele șaptesprezece. In total, trei sute șaizeci de 
vagoane cu alimente vor... 

Leyers se întrerupse din dictat. Pino ridică privirea. 

Șapte soldaţi din Waffen-SS le blocau calea. În spatele lor, un 
șir de șapte vagoane de vite, vechi și șubrede, stăteau pe șine 
la capătul peronului. Cândva fuseseră probabil roșii, dar între 
timp vopseaua se scorojise, lemnul crăpase și acum parcă nu 
mai erau în stare să se deplaseze. 

Leyers le spuse ceva pe un ton ameninţător soldaţilor din SS, 
care se dădură la o parte. Generalul se îndreptă spre vagoanele 
de vite. Pino îl urmă. Când ridică privirea, văzu o tăbliță pe care 
scria „Binario 21”. 

Pino era nedumerit, numele îi suna cunoscut, dar nu-și mai 
amintea unde-l auzise. Cu toată hărmălaia din gară, de la 
soldaţii care încărcau prada, abia când ajunse în dreptul 
ultimului vagon auzi plânsete de copii dinăuntru. 

Sunetele acestea îl făcură pe general să încremenească. 
Leyers se opri, fixând cu privirea vagoanele de vite, cu pereţii 
lor de lemn crăpaţi, și numeroasele perechi de ochi care-i fixau 
la rândul lor din crăpături pe el și pe Pino, care abia acum își 
aminti că doamna Napolitano îi spusese că Peronul 21 era cel de 
la care dispăreau evreii în trenuri către nord. 

— Vă rog, imploră o femeie din vagon în italiană, plângând. 
Unde ne duceţi? După închisoare, nu ne puteţi ține așa aici! Nu 
avem loc. Nu avem... 

Leyers se uită crispat la Pino. 

— Ce zice? 

Pino îi spuse. Broboane de sudoare se iviră pe fruntea 
generalului. 

— Spune-i că o duc într-un lagăr de muncă din Polonia, al 
Organizaţiei Todt. E... 


VP - 252 


Locomotiva icni. Trenul rulă câţiva zeci de centimetri înapoi. 
În acel moment izbucniră vaiete din interiorul vagoanelor, sute 
de bărbaţi, femei și copii strigau să li se dea drumul, voiau să 
afle încotro se îndreptau și cereau îndurare. 

— Vă duc într-un lagăr de muncă din Polonia, îi spuse Pino 
femeii care plângea. 

— Roagă-te pentru noi, spuse femeia, înainte ca roţile să 
scrâșnească pe șine și trenul să se urnească de la Binario 21. 

Trei degețele ieșeau dintr-o crăpătură din peretele din spate 
al ultimului vagon de vite. Degetele păreau să-și ia adio de la 
Pino, în vreme ce trenul prindea viteză. Pino rămase să 
privească în urma trenului, continuând să vadă degetelele în 
gând încă mult timp după ce dispăruseră. li venea să fugă după 
tren și să-i elibereze pe oamenii aceia, să-i ducă într-un loc 
sigur. Dar stătu pe loc, înfrânt, neputincios, înăbușindu-și 
impulsul de a plânge din cauza imaginii acelor degete, care nu 
voia să i se șteargă din minte. 

— Generale Leyers! 

Pino se întoarse. La fel și generalul Leyers, care pălise. 
Văzuse și el oare degetele? 

În spatele lor, mai încolo pe peron, colonelul de Gestapo 
Walter Rauff venea pufăind spre ei, roșu la faţă de furie. 

— Colonele Rauff, spuse Leyers. 

Pino făcu un pas de lângă general și începu să studieze 
peronul de la picioarele sale. Nu voia ca Rauff să-l recunoască, 
de teamă că ar putea intra la bănuieli văzându-l pe băiatul 
italian de la Casa Alpina devenit șofer al generalului Leyers. 

Colonelul de Gestapo începu să zbiere la Leyers, care începu 
la rândul său să zbiere. Pino nu înțelegea mare lucru, dar îl auzi 
pe Rauff invocând numele lui Joseph Goebbels. Leyers ripostă 
invocând numele lui Adolf Hitler. lar din limbajul lor nonverbal 
Pino înţelese sensul. Rauff răspundea în fața lui Goebbels, a unui 
ministru al Reichului. Dar Leyers răspundea în faţa însuși 
Fuhrerului. 

După câteva minute de ameninţări aprinse și discuţii glaciale, 
Rauff se dădu furios un pas înapoi și salută: 

— Heil Hitler! 

Leyers îi răspunse la salut cu mai puțin entuziasm. Când să 
plece, Rauff își fixă privirea câteva secunde asupra lui Pino. Pino 
simţi cum îl examinează din cap până-n picioare. 


VP - 253 


— Vorarbeiter, îl chemă Leyers. Plecăm. Adu mașina. 

— Jawohl, General, spuse Pino în cea mai bună germană a sa 
și trecu apoi în grabă pe lângă cei doi ofițeri naziști, fără să-l 
privească pe Rauff, dar simțind aţintiţi asupra sa ochii căprui și 
stinși ai acestuia. 

La fiecare pas, Pino se aștepta să fie chemat înapoi. Dar Rauff 
nu scoase un cuvânt, iar Pino părăsi Peronul 21, rugându-se în 
sinea lui să nu mai fie nevoit să revină vreodată aici. 


2. 


Generalul Leyers se sui în automobilul oficial cu aceeași 
expresie de nepătruns ca întotdeauna. 

— La Dolly, spuse. 

Pino se uită în oglinda retrovizoare și văzu că Leyers privea 
undeva în zare. Ştia că ar fi fost mai bine să-și țină gura, dar nu 
se putu abțţine: 

— Mon général? 

— Ce e, Vorarbeiter? spuse generalul, continuând să 
privească pe geam. 

— Oamenii din vagoanele de vite chiar sunt duși într-un lagăr 
de muncă din Polonia, al Organizaţiei Todt? 

— Da, spuse generalul. Se numește Auschwitz. 

— De ce în Polonia? 

În acel moment, Leyers își desprinse privirea din zare și ridică 
glasul enervat: 

— De ce atâtea întrebări, Vorarbeiter? Nu-ţi știi lungul 
nasului? Nu știi cine sunt eu? 

Pino se simţi ca și cum i-ar fi tras cineva o palmă peste ceafă. 

— Oui, mon général. 

— Atunci să taci din gură. Să nu-mi mai pui întrebări nici mie, 
nici altcuiva și să faci ce ți se spune. Ai înțeles? 

— Oui, mon général, spuse Pino cutremurat. Îmi cer scuze, 
mon général. 

Când ajunseră la imobilul în care locuia Dolly, Leyers spuse 
că-și va duce singur valiza sus și-i ordonă lui Pino să ducă înapoi 
Fiatul la parcul de automobile. 


VP - 254 


Pino și-ar fi dorit să urce împreună cu generalul sau să se 
ducă la intrarea de serviciu și să o roage pe Anna să-l lase să 
intre, dar era încă zi și se temea să nu fie prins. După ce privi 
lung ferestrele de la apartamentul lui Dolly, plecă gândindu-se 
cât de mult își dorea să-i povestească Annei tot ce văzuse în 
ziua aceea. Violenţa. Abuzul. Disperarea. 

În noaptea aceea și încă multe nopţi la rând, visele lui Pino au 
fost bântuite de imaginea trenului roșu și a Peronului 21. 
Continua să audă glasul femeii care-l implora să se roage pentru 
ea. Continua să vadă acele biete degeţele care fluturau în semn 
de adio și visa că-i aparţineau unui copil cu o mie de fete, unui 
copil pe care el nu-l putea salva. 

Pa parcursul următoarelor zile și săptămâni, Pino îl duse cu 
mașina pe generalul Leyers prin toată Italia de Nord. Abia dacă 
apucau să doarmă. La volan, Pino se întreba deseori ce se 
întâmplase cu copilul fără față și cu femeia cu care vorbise pe 
Peronul 21. Fuseseră duși în Polonia, pentru a fi puși la muncă 
până la moarte? Sau fuseseră duși altundeva, unde-i 
mitraliaseră naziștii, așa cum făcuseră în Meina și în vreo zece 
alte locuri pângărite de pe tot cuprinsul Italiei? 

Când nu conducea, Pino urmărea neputincios și epuizat cum 
fura Leyers din fabrici utilajele și cum captura o cantitate 
impresionantă de materiale de construcţii, vehicule și alimente. 
Orașe întregi erau prădate de cele mai elementare bunuri, care 
erau fie transportate în Germania cu trenul, fie distribuite 
soldaţilor de pe Linia Gotică. În tot acest timp Leyers rămânea 
stoic, necruţător și dedicat misiunii sale. 

— Îți tot zic că Aliaţii trebuie să bombardeze liniile de cale 
ferată din Pasul Brenner, îi spuse Pino unchiului său într-o seară 
la sfârșitul lui octombrie 1944. Trebuie să întrerupă traficul, 
altfel n-o să ne mai rămână nimic de mâncare, și vine iarna. 

— L-am pus pe Baka de două ori să transmită acest mesaj, 
spuse unchiul Albert frustrat. Dar lumea se concentrează asupra 
Franţei și a uitat de Italia. 


VP - 255 


3, 


Vineri, 27 octombrie 1944, Pino îl conduse iarăși pe generalul 
Leyers la vila lui Benito Mussolini din Gargnano. Era o zi caldă de 
toamnă. Frunzișul arborilor devenise roșu ca focul, până sus 
către Alpi. Cerul era albastru-cristalin, iar suprafaţa Lacului 
Garda reflecta arborii și cerul, făcându-l pe Pino să se întrebe 
dacă exista loc mai frumos pe Pământ decât Italia de Nord. 

Îl urmă pe Leyers până la colonada vilei și pe terasa care era 
acum pustie și acoperită de frunze. Ușa de sticlă de la biroul lui 
Mussolini era însă larg deschisă, iar înăuntru îl găsiră pe Il Duce 
stând lângă biroul său, cu bretelele pantalonilor de călărie 
atârnând și cămașa-tunică descheiată. Dictatorul ţinea lipit de 
ureche receptorul telefonului, iar faţa îi era schimonosită de o 
grimasă răutăcioasă. 

— Claretta, Rachele a înnebunit, spunea Il Duce. Vine la tine. 
Să nu stai de vorbă cu ea. Zice că o să te omoare, așa că 
închide poarta și... Bine, bine, sună-mă. 

Mussolini puse receptorul în furcă și clătină din cap și abia 
atunci îi zări pe generalul Leyers și pe Pino așteptând. Spuse: 

— Întreabă-l pe general dacă Dolly o scoate din minţi pe 
nevastă-sa. 

Pino traduse. Leyers păru surprins că Il Duce știa de amanta 
lui, dar răspunse: 

— Pe nevastă-mea o scot din minţi diverse lucruri, dar de 
Dolly nu știe. Cu ce vă pot fi de folos, Duce? 

— De ce vă trimite feldmareșalul Kesselring tot pe 
dumneavoastră la mine, generale Leyers? 

— Are încredere în mine. Dumneavoastră aveți încredere în 
mine. 

— Oare? 

— Am făcut vreodată ceva care să vă facă să vă îndoiţi de 
onoarea mea? 

Mussolini își turnă vin în pahar și apoi scutură din cap. 

— Generale, de ce nu are Kesselring suficientă încredere în 
armata mea pentru a o folosi? Am atâţia oameni loiali, bine 
pregătiţi, adevăraţi fasciști dispuși să lupte pentru Salò, și stau 
și așteaptă în cazărmi. 


VP - 256 


— Nu înțeleg nici eu, Duce, dar feldmareșalul e mult mai 
competent decât mine în chestiuni militare. Eu sunt un simplu 
inginer. 

Telefonul sună. Mussolini înșfăcă receptorul, ascultă și spuse: 

— Rachele? 

Dictatorul își feri capul de receptor și tresări la zbieretele 
soţiei sale, care răsunau în încăpere cu o claritate remarcabilă. 

— Partizanii! Îmi trimit poezii, Benito! Un rând se tot repetă: 
„O să vă ducem pe toţi în Piazzale Loreto!” Mă acuză pe mine, 
te acuză pe tine și o acuză pe amanta ta afurisită! Pentru asta o 
să moară! 

Cutremurat, dictatorul trânti receptorul în furcă și își aţinti 
privirea asupra lui Pino, ca să-și dea seama cât auzise acesta. 
Pino înghiţi în sec și păru brusc fascinat de țesătura covorului. 

Leyers spuse: 

— Duce, am un program încărcat. 

— Vă pregătiţi retragerea? rânji Mussolini. Fuga prin Pasul 
Brenner? 

— Linia Gotică rezistă încă. 

— Am auzit că e cam găurită, spuse Il Duce și goli paharul cu 
vin. Spuneţi-mi, generale, e adevărat că Hitler își construiește o 
ultimă redută? Undeva sub Alpii germani, unde se va retrage cu 
cei mai fideli adepţi ai săi? 

— Umblă multe zvonuri. Dar eu de așa ceva nu am 
cunoștință. 

— Dacă e adevărat, o să am și eu un loc în fortăreața aceea 
subterană? 

— Eu nu pot vorbi în numele Fuhrerului, Duce. 

— Eu am auzit altceva, spuse Mussolini. Dar măcar puteţi 
vorbi în numele lui Albert Speer. Arhitectul lui Hitler sigur ar ști 
dacă ar exista un asemenea loc. 

— Am să-l întreb pe Reichsminister data viitoare când voi sta 
de vorbă cu el, Duce. 

— Am nevoie de o cameră pentru două persoane, spuse 
dictatorul și își mai turnă niște vin. 

— Am reţinut, spuse generalul. Și acum trebuie să plec. Am o 
întrevedere în Torino. 

Mussolini părea pus pe harţă, dar îi sună iarăși telefonul. 
Tresări și ridică receptorul. Leyers se întoarse să plece. Când 
Pino dădu să-l urmeze, îl auzi pe Mussolini spunând: 


VP - 257 


— Claretta? Ai închis poarta? 

Urmă o pauză, după care îl Duce începu să zbiere: 

— Rachele e acolo? Pune-ţi gărzile s-o ia de la poartă, înainte 
să-și facă ceva! 

Când părăsiră terasa și coborâră scările, continuară să audă 
zbieretele lui Mussolini. 

În Fiat, generalul clătină din cap și spuse: 

— De ce am de fiecare dată când plec de aici sentimentul că 
plec dintr-o casă de nebuni? 

— II Duce spune multe lucruri ciudate, zise Pino. 

— Cum a condus el țara asta îmi depășește puterea de 
înţelegere, zise Leyers. Dar se spune că sistemul de cale ferată 
a funcţionat ca un ceas german cât a fost el la putere. 

— Chiar există o fortăreață subterană în Alpi? întrebă Pino. 

— Numai un nebun poate să creadă așa ceva. 

Pino ar fi vrut să-i reamintească generalului că Adolf Hitler nu 
era chiar în toate minţile, dar se răzgândi și-și văzură de drum. 


4. 


Marţi, 31 octombrie 1944, la scurt timp după apusul soarelui, 
generalul Leyers îi spuse lui Pino să-l ducă la gara din Monza, la 
vreo cincisprezece kilometri nord-est de Milano. Pino era 
epuizat. Călătoriseră aproape fără întrerupere, voia să doarmă și 
să o revadă pe Anna. Abia dacă apucaseră să fie zece minute 
singuri, din noaptea când el și Leyers se aflaseră sub focul 
mitralierelor. 

Dar urmă ordinul generalului și viră spre nord. A doua lună 
plină din octombrie, adevărata lună albastră răsări, aruncând o 
lumină pală, care colora peisajul într-un turcoaz-închis. Când 
ajunseră la gara din Monza și generalul coborî din automobil, 
niște santinele din Organizaţia Todt luară poziţie de drepţi. Erau 
italieni, tineri ca Pino, și încercau și ei să supravieţuiască 
războiului. 

— Spune-le că am venit să supraveghez un transfer din triaj, 
spuse generalul Leyers. 

Pino le spuse, la care santinelele dădură din cap și arătară 
către capătul peronului. 


VP - 258 


O camionetă trase la peron. Din ea coborâră doi soldați din OT 
și patru bărbaţi în haine cenușii jerpelite. Pe piept aveau cusute 
niște petice. Pe trei dintre ele scria „OST”, pe al patrulea „P”. 

— Așteaptă-mă aici, Vorarbeiter, îi spuse generalul Leyers lui 
Pino cu un ton cordial. Nu durează mult, nu mai mult de o oră, și 
după aceea ne ducem și noi să ne facem somnul binemeritat și 
să ne vizităm doamnele. Bine? 

Ameţit de oboseală, Pino zâmbi și dădu din cap. Îi venea să se 
întindă chiar acolo, pe una dintre bănci, și să doarmă. Dar când 
văzu că Leyers ia o lanternă de la unul dintre soldați și-i 
conduce pe aceștia către capătul peronului, se trezi din 
amorțeală. 

Generalul nu-și luase valiza! 

Rămăsese în Fiat, în fața gării. O oră, nu mai mult, spusese 
Leyers. Dar era suficient pentru a scotoci în valiză, nu-i așa? 
Unchiul Albert încă nu-i făcuse rost de aparatul de fotografiat 
promis. Dar Pino avea aparatul generalului, în care era un film 
nou, din câte știa el. Leyers voia să aibă întotdeauna aparatul în 
mașină, ca să poată fotografia posibile locaţii ale unor instalaţii 
de artilerie. Și după ce fotografia, Leyers scotea întotdeauna 
filmul, chiar dacă nu era plin, și-l înlocuia cu unul nou. 

Pino se gândi că, dacă ar da peste ceva ce părea important, 
ar fotografia documentele, ar scoate filmul și l-ar înlocui cu unul 
nou din torpedou. 

Făcu doi pași către Fiat, când avu un sentiment ciudat, ceva 
legat de felul în care plecase Leyers în fruntea celor patru sclavi 
și a celor doi soldaţi din OT. Pino n-ar fi știut să spună exact cei 
se părea ciudat, dar se întrebă ce transfer o fi supraveghind 
Leyers la lumina lunii. Și de ce nu voia generalul ca el să asiste 
la acel transfer? Era bizar. Pino îl însoțea de obicei pe Leyers în 
tot locul. 

Un tren fluieră în apropiere. Deși îi venea greu să se decidă, 
Pino se lăsă mânat de intuiţie și se duse până în capătul 
peronului unde dispăruse Leyers. Când sări de pe peron și se 
îndepărtă de gară, ajungând în triaj fără să-l zărească nicăieri pe 
general sau pe vreunul dintre cei care-l însoțeau, un tren de 
marfă tocmai intra în staţie huruind și opri scrâșnind din roți. 

Pino se strecură sub unul dintre vagoanele marfarului și 
traversă pe brânci șinele. Ajuns în partea cealaltă auzi voci. 
Când se uită pe furiș de sub tren în dreapta sa, văzu siluetele 


VP - 259 


celor doi soldaţi din OT, conturate pe fundalul luminos al 
lanternei generalului. Veneau în direcția lui Pino. 

Pino se lipi de roţile vagonului de marfă și aşteptă să treacă 
soldaţii. Se uită iarăși de sub tren în dreapta sa și distinse 
silueta lui Leyers, care stătea cu spatele la el la vreo șaizeci de 
metri depărtare. Generalul îi supraveghea pe cei patru bărbaţi 
cenușii. Aceștia stăteau într-un șir și mutau niște obiecte din 
marfarul sub care se ascundea Pino, într-un alt vagon de marfă 
care stătea singur pe liniile alăturate. Obiectele acestea nu erau 
foarte mari, dar păreau foarte grele, pentru că sclavii trebuiau 
să-și adune toate puterile ca să le ţină și să le dea mai departe. 

Dacă Pino nu-i putea spune unchiului său ce era în valiza lui 
Leyers, voia măcar să-i poată spune ce transfera generalul după 
lăsarea întunericului și de ce-i supraveghea personal pe sclavii 
însărcinaţi cu această muncă. 

După ce se târî înapoi pe sub tren și ieși în cealaltă parte a 
acestuia, Pino încercă să calce cât mai silențios cu putinţă și 
înaintă pe lângă vagoanele care-l despărțeau de Leyers, 
recunoscător că, pe măsură ce se apropia, se auzeau tot mai 
sonor zăngătele unor obiecte metalice grele. T7rosc! Trosc! 
Zang! 

Pino prinse ritmul zgomotelor și se deplasă ţinând cadenţa, 
pas cu pas, până când avu impresia că a ajuns în dreptul 
grupului, și atunci se strecură iarăși în patru labe sub marfar. 
Privi pe furiș de sub tren și constată că nu-l mai despărțeau nici 
zece metri de general. 

Leyers ţinea lanterna îndreptată către zgura dintre șine, așa 
că bărbaţii munceau la licărul luminii de la picioarele lor. Unul 
dintre ei stătea în vagonul de deasupra lui Leyers și dădea mai 
departe niște obiecte dreptunghiulare înguste, pe care Pino nu 
le putu identifica și pe care ceilalţi bărbați și le pasau la nivelul 
taliei până în vagonul de marfă opus, care avea o culoare 
portocaliu-ruginie. 

Ce naiba era...? 

Al treilea bărbat din șir se încurcă și fu cât pe-aci să scape 
obiectul. Leyers îndreptă atunci raza lanternei către obiectul din 
mâinile bărbatului, la care Pino își înăbuși cu greu un strigăt. 

Era un lingou, un lingou de aur. 

— Das ist genug, le spuse Leyers bărbaţilor în germană. E 
destul. 


VP - 260 


Cei patru sclavi îi adresară generalului priviri întrebătoare. 
Acesta făcu un semn cu raza lanternei către vagoanele de 
marfă, indicându-le să tragă ușile și să le zăvorască. 

Pino înțelese că transferul aurului se încheiase, ceea ce 
însemna că Leyers va porni curând înapoi către gară și 
automobil. Începu să se târască de-a-ndărătelea ca racul, întâi 
lent și apoi mai iute, când auzi cum se închide ușa vagonului de 
marfă de deasupra lui. 

Era în picioare, de cealaltă parte a trenului, când se închise și 
ușa celui de-al doilea vagon. Pino mergea în vârful degetelor, 
călcând la marginea zgurei, acolo unde creșteau buruieni care-i 
înăbușeau pașii. 

Un minut mai târziu se căţăra înapoi pe peron. Locomotiva 
trenului de marfă șuieră la capătul liniilor. Roţile scârțăiră, icniră 
și prinseră viteză. Cuplajele dintre vagoane ţăcăneau. Și la 
fiecare joantă se auzea un tuc! tuc! ritmic și sonor. Și totuși Pino 
auzi limpede păcăniturile seci ale unor focuri de armă. 

De primul se îndoi. Dar nu de al doilea, de al treilea sau de al 
patrulea, care se auziră la intervale de două până la patru 
secunde, venind din direcţia lui Leyers. Totul se încheie în mai 
puţin de cincisprezece secunde. 

Cei doi soldaţi din OT, pe care-i alungase Leyers de la locul 
transferului, se iviră și ei pe peron, de parcă ar fi auzit și ei 
focurile de armă. 

Cu groază și o furie crescândă, Pino își spuse în sinea sa: 
Patru Sclavi morți. Patru martori ai unui furt de aur, morți. 
Leyers apăsase trăgaciul. Îi executase cu sânge rece. Și pusese 
asta la cale cu mult timp înainte. 

Ultimul vagon de marfă trecu pe lângă peron și dispăru în 
noapte, transportând o avere, sub forma aurului pe care Pino îl 
bănuia furat. Și în triaj mai era o avere. Cât aur să fi fost acolo? 

Suficient pentru a ucide patru oameni, gândi Pino. Suficient 
pentru - 

Pino îi auzi scârţâitul cizmelor încă înainte de a-l vedea 
apărând ca o umbră întunecată în noaptea luminată de lună. 
Leyers aprinse lanterna, lumină cu ea peronul și-l văzu pe Pino, 
care ridică brațul pentru a se feri de raza lanternei și căruia îi 
trecu panicat prin minte că generalul se hotărâse poate să-l 
omoare și pe el. 


VP - 261 


— Aici erai, Vorarbeiter, spuse generalul Leyers. Ai auzit 
focurile alea de armă? 

Pino se gândi că cea mai bună strategie era să facă pe 
prostul. 

— Focuri de armă, mon général? 

Leyers veni la el pe peron și clătină din cap amuzat. 

— Patru la număr. Toate ratate. Niciodată n-am fost în stare 
să trag cumsecade. 

— Mon général? Nu înţeleg. 

— Eram ocupat să transfer un lucru important pentru ltalia, 
să-l pun la adăpost, spuse Leyers. Și când le-am întors spatele, 
cei patru lucrători au profitat de ocazie și au rupt-o la fugă. 

Pino își încreţi fruntea. 

— Și atunci i-aţi împușcat? 

— Am tras în ei, spuse generalul Leyers. Sau, mai bine spus, 
pe deasupra și în urma lor. Sunt un ţintaș execrabil. Dar nu mi-a 
păsat. Nu-mi pasă. Baftă să le fie! bătu din palme Leyers. Du-mă 
la Dolly, Vorarbeiter. A fost o zi lungă. 

Dacă generalul Leyers minţea, dacă-i ucisese pe cei patru 
sclavi, mai era și un actor excelent sau un om fără conștiință, 
gândi Pino în timp ce conducea înapoi spre Milano. Pe de altă 
parte, soarta evreilor de pe Peronul 21 îl tulburase pe Leyers. 
Poate că în anumite chestiuni avea conștiință și în altele nu. Pe 
tot parcursul drumului, generalul păru destul de bine dispus și 
din când în când ba chicotea de unul singur, ba plescăia 
satisfăcut din buze. Și de ce nu? Doar tocmai făcuse să dispară 
o avere în aur. 

Generalul spusese că o făcuse pentru ltalia, că pusese ceva 
important la adăpost, dar Pino avea mari îndoieli. De ce să pună 
Leyers ceva la adăpost pentru Italia, după ce furase deja atâtea 
din ţară? Și apoi, Pino auzise destule povești ca să știe că 
oamenii se poartă ciudat, irațional, când e vorba despre aur. 

Când ajunseră la imobilul din Via Dante, generalul Leyers 
cobori din automobil cu valiza în mână. 

— Mâine ești liber, Vorarbeiter, spuse Leyers. 

— Vă mulţumesc, mon général, spuse Pino dând din cap. 

Chiar simţea nevoia unei zile libere. Mai simţea și nevoia să 
vadă pe Anna, dar era evident că astă-seară nu era invitat s 
urce la un pahar de whisky. 

Generalul porni către ușa imobilului, dar se opri. 


e) 
ă 


VP - 262 


— Poţi să iei mașina mâine, Vorarbeiter, spuse. Du-o pe 
cameristă unde dorești tu. Distraţi-vă! 


5. 


A doua zi dimineață, Anna cobori în casa scării exact în 
momentul când Pino intra pe ușa imobilului. Amândoi dădură 
șovăielnic din cap, în direcţia babei care ședea ca de obicei pe 
scaun și clipea din ochi, și ieșiră în stradă râzând, fericiţi să fie 
împreună. 

— Ce frumos, spuse Anna și luă loc în scaunul de lângă șofer. 

Pino se simţea bine fără uniforma Organizaţiei Todt. Parcă era 
alt om. La fel și Anna. Purta o rochie albastră, pantofi negri cu 
toc și un șal fin, de lână, peste umeri. Se rujase și-și dăduse cu 
rimel și... 

— Ce e? întrebă Anna. 

— Ești atât de frumoasă, Anna. Îmi vine să cânt când te văd. 

— Ce dulce ești, spuse ea. Te-aș săruta, dar nu vreau să 
întind rujul franțuzesc, scump, de la Dolly. 

— Unde să mergem? 

— Într-un loc drăguţ. Undeva unde să uităm de război. 

Pino stătu să se gândească și apoi spuse: 

— Știu eu locul ideal. 

— Să nu uit, spuse Anna, după care vâri mâna în poșetă și-i 
întinse un plic. Generalul Leyers zice că e o scrisoare de trecere, 
cu semnătura lui. 

Era uimitor cum își schimbau atitudinea santinelele de pe 
drumul către Cernobbio, când le arăta Pino scrisoarea. Pino o 
conduse pe Anna în locul lui preferat de la lacul Como, un 
părculeț din apropierea capătului sudic al braţului vestic al 
lacului. Era o zi senină de toamnă, neobișnuit de caldă și 
vântoasă. Cerul era albastru-pal, iar cele mai înalte piscuri ale 
munţilor erau pudrate cu zăpadă și se oglindeau pe suprafața 
lacului, ca două acuarele identice. Lui Pino îi era cald, așa că-și 
scoase cămașa groasă și rămase într-un maiou alb. 

— E atât de frumos, spuse Anna. Înţeleg de ce-ţi place aici. 


VP - 263 


— Am fost aici de o mie de ori și parcă tot nu mi se pare real, 
parcă ar fi o viziune a lui Dumnezeu, nu are nimic pământesc, 
înţelegi? 

— Înţeleg. Hai să-ţi fac o poză aici, spuse Anna și scoase la 
iveală aparatul de fotografiat al generalului Leyers. 

— De unde-l ai? 

— Din torpedou. Am să păstrez filmul, iar aparatul îl pun la 
loc. 

Pino șovăi, dar apoi ridică din umeri. 

— Bine. 

— Stai în profil, spuse Anna. Ridică bărbia și dă-ţi la o parte 
părul de pe faţă. Vreau să-ţi văd ochii. 

Pino încercă, dar vântul îi tot sufla părul cârlionțat în ochi. 

— Stai așa, spuse Anna și scotoci în poșetă, de unde scoase 
apoi o panglică albă. 

— Nu-mi pun asta pe cap, spuse Pino. 

— Dar vreau să-ţi văd ochii în fotografie. 

Văzând cât de dezamăgită ar fi Anna dacă ar refuza-o, Pino 
luă panglica, și-o legă în jurul capului și se strâmbă, ca s-o facă 
pe Anna să râdă. Apoi se puse în profil, ridică bărbia și zâmbi. 

Anna apăsă de două ori. 

— Perfect! Așa am să te ţin minte. 

— Cu panglică pe cap? 

— Ca să-ţi văd ochii, protestă Anna. 

— Știu, spuse el, și o strânse în braţe. 

Când se desprinseră din îmbrăţișare, Pino arătă către capătul 
nordic al lacului. 

— Vezi acolo sus, sub limita zăpezii? Acolo e Motta, unde e 
Casa Alpina a părintelui Re. Locul despre care ţi-am povestit. 

— Îmi amintesc, spuse Anna. Crezi că-i mai ajută? Părintele 
Re? 

— Sigur că da, răspunse Pino. Nimic nu-i poate zdruncina 
credinţa. 

În clipa următoare, Pino se gândi la Peronul 21. Emoţia i se 
citi probabil pe faţă, pentru că Anna întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Pino îi povesti ce văzuse pe peron și cât de oribil se simţise 
când văzuse vagoanele acelea roșii plecând din gară și 
degetelele fluturând în semn de adio. 

Anna oftă, îl mângâie pe spate și spuse: 


VP - 264 


— Nu poţi fi tot timpul erou, Pino. 

— Dacă așa zici tu. 

— Așa zic eu, da. Nu poţi duce în cârcă problemele lumii. 
Trebuie să găsești puţină fericire în viaţă, iar cu restul să te 
descurci cum poţi. 

— Eu sunt fericit când sunt cu tine. 

Anna avea parcă inima îndoită, dar apoi zâmbi și spuse: 

— Să știi că și eu. 

— Povestește-mi despre mama ta, spuse Pino. 

Anna se încordă. 

— O cicatrice dureroasă? 

— Una dintre cele mai dureroase, răspunse Anna și porniră să 
se plimbe pe malul lacului. 

Anna îi povesti lui Pino că mama ei își pierduse treptat minţile 
după ce soţul ei se înecase și fiica ei supraviețuise. Îi spunea 
Annei că ea era vinovată de moartea tatălui ei și de toate 
sarcinile pe care le pierduse mama după nașterea Annei. 

— Zicea că am puterea să deochi, spuse Anna. 

— Tu? râse Pino. 

— Nu e de râs, spuse Anna cu o mină foarte gravă. Mama mi- 
a făcut niște lucruri oribile, Pino. M-a făcut să cred despre mine 
lucruri care pur și simplu nu erau adevărate. A chemat și preoți 
care să alunge din mine demonii. 

— Nu. 

— Ba da. Când am putut, am plecat. 

— Din Triest? 

— De acasă și, la scurt timp, din Triest, spuse Anna și-și 
îndreptă privirea către lac. 

— Unde te-ai dus? 

— La Innsbruck. Am răspuns la un anunţ și am cunoscut-o pe 
Dolly și iată-mă aici. Nu e ciudat cum te poartă viața în locuri și 
la persoane pe care ești sortit să le vezi și să le cunoști? 

— Așa gândești tu despre mine? 

O pală de vânt îi suflă Annei peste față câteva șuvițe de păr. 

— Cred că da. Da. 

Pino se întrebă dacă lui îi fusese sortit să-l întâlnească pe 
generalul Leyers, dar când Anna își feri părul de pe faţă și 
surâse, uită tot. 

— Nu-mi place rujul de la Paris, spuse Pino. 

Ea râse. 


VP - 265 


— Unde mai putem merge? Într-un alt loc frumos? 

— Alege tu! 

— În împrejurimile Triestului îţi pot arăta multe locuri. Dar aici 
nu știu. 

Pino se gândi puţin, privi cu regret lacul și apoi spuse: 

— Știu eu un loc. 


6. 


O oră mai târziu, Pino traversa linii de cale ferată și urca pe 
un drum de țară spre colina unde tatăl lui și domnul Beltramini 
cântaseră Nessun dorma, „Nimeni să nu doarmă”. 

— De ce aici? întrebă Anna sceptică, în vreme ce deasupra lor 
se adunau nori întunecați. 

— Hai să urcăm acolo și am să-ți arăt. 

Coborâră din automobil și începură să urce dealul. Pino îi 
povesti Annei despre trenurile care plecaseră din Milano în 
fiecare seară din vara anului 1943, cum veniseră aici cu toții, să 
se adăpostească în iarba deasă și dulce mirositoare, și cum îi 
văzuseră el și Carletto pe Michele și pe domnul Beltramini 
producând un mic miracol cu vocea și vioara. 

— Cum au izbutit? 

— Din dragoste, spuse Pino. Au cântat con smania, cu 
pasiune, dar pasiunea s-a născut din dragoste. Altă explicaţie nu 
există. Toate lucrurile măreţe se nasc din dragoste, nu-i așa? 

— Cred că da, spuse Anna și-și feri privirea. Și cele mai rele 
lucruri. 

— Cum adică? 

— Altă dată, Pino. Acum sunt prea fericită. 

Ajunseră în vârful colinei. Cu cincisprezece luni în urmă, 
pajiștea fusese verde, luxuriantă și inocentă. Acum vegetaţia 
pălise în nuanțe maronii. larba înaltă își pierduse lustrul, se 
uscase, iar pomii din livadă erau desfrunziţi. Cerul se întuneca. 
Incepu să picure și apoi să plouă de-a binelea și trebuiră să 
coboare în fugă dealul până la mașină. 

După ce urcară în Fiat, Anna spuse: 

— Ca să fiu sinceră, Pino, dacă e să aleg între aici și 
Cernobbio, aleg Cernobbio. 


VP - 266 


— Și eu, spuse el, și ridică privirea prin parbrizul pe care șiroia 
ploaia, către vârful colinei, unde se aduna ceaţă. Nu mai e locul 
minunat pe care-l ţineam eu minte, dar pe de altă parte, aici au 
fost prietenii mei și familia mea. Tata a cântat la vioară mai 
frumos decât oricând, iar domnul Beltramini a cântat pentru 
soția lui. Și Tullio, și Carletto, care... 

Copleșit de emoție, Pino își sprijini capul pe mâinile care 
strângeau volanul. 

— Pino, ce-i cu tine? întrebă Anna îngrijorată. 

— M-au părăsit cu toții, îngăimă Pino. 

— Cine te-a părăsit? 

— Tullio și cel mai bun prieten al meu, până și fratele meu. Ei 
cred că sunt un nazist și un trădător. 

— Nu poţi să le spui că ești spion? 

— Nici ţie n-ar fi trebuit să-ţi spun. 

— Of, ce povară, spuse Anna și-l mângâie pe umăr. Dar până 
la urmă vor afla, Carletto și Mimmo, când se va sfârși războiul. 
Și Tullio? Cel mai bine e să plângi după oamenii pe care i-ai iubit 
și pierdut, dar după aceea să-i primești cu drag și să-i iubești pe 
oamenii noi, pe care ţi-i scoate viața în cale. 

Pino înălţă capul. Se priviră îndelung, după care Anna își puse 
mâna în mâna lui, se trase mai aproape și zise: 

— Nu-mi mai pasă de ruj. 


VP - 267 


PARTEA A PATRA 


Cea mai crâncenă iarnă 


Capitolul douăzeci și doi 


1. 


Vânturile dinspre nord-est făcură ca temperaturile să scadă 
constant în Italia de Nord pe parcursul lunii noiembrie 1944. 
Feldmareşalul britanic Alexander transmise un apel forțelor 
italiene de Rezistență, pestrițe, cunoscute drept GAP (Grupuri de 
acțiune patriotică), să se organizeze în armate de gherilă și să-i 
atace pe nemti. Pe străzile din Milano cădeau acum din cer, în 
locul bombelor, fluturași care-i îndemnau pe cetăţeni să se 
alăture luptei. Atacurile Rezistenței se înteţiră. Naziștii erau 
hărțuiţi la tot pasul. 

In decembrie, zăpezile acoperiră Alpii. Viscole se prăvăleau 
din munţi, îngropând orașul și coborând în sud până la Roma. 
Leyers și Pino începură să viziteze într-un ritm febril fortificațiile 
de-a lungul Liniei Gotice din Munţii Apenini. 

Întâlniră soldaţi germani ghemuiţi în jurul focurilor, în cuiburi 
de mitralieră înnegrite de fum, lângă instalaţii de artilerie și sub 
prelate improvizate. Mai multe pături, îi spuneau ofiţerii din OT 
generalului Leyers. Mai multe alimente. Mai multe haine groase 
și șosete de lână. Pe măsură ce iarna crâncenă se instala, 
fiecare soldat nazist de pe culmi îndura greutăţi cumplite. 

Generalul Leyers părea sincer mișcat de soarta soldaţilor și 
depunea, împreună cu Pino, tot mai multe eforturi pentru a le 
îndeplini nevoile. Leyers confiscă pături dintr-o filatură din 
Genova, haine și șosete de lână din fabricile de textile din 
Milano și Torino. Prădă piețele din toate cele trei orașe, 
sărăcindu-i și mai mult pe italieni. 


VP - 268 


Pe la mijlocul lunii decembrie, Leyers era ferm hotărât să 
confiște și mai multe vite, care să fie tăiate și livrate trupelor 
sale în ziua de Crăciun, împreună cu nenumărate lăzi de vin 
furate din podgoriile de pe tot cuprinsul Toscanei. 

Vineri, 22 decembrie 1944, dimineaţa devreme, Leyers îi 
ordonă lui Pino să-l ducă iarăși la gara din Monza. Generalul 
cobori din Fiat cu valiza și-i ceru lui Pino să aștepte. Era ziua în 
amiaza mare. Pino nu-l putea urmări pe Leyers, de teamă că l-ar 
putea zări careva. Când generalul se înapoie, valiza părea și mai 
grea decât de obicei. 

— La punctul de frontieră de la Lugano, spuse Leyers. 

Pe drum, Pino se gândi că în valiză sigur era un lingou de aur, 
dacă nu erau chiar două sau mai multe. Când ajunseră la 
graniţa cu Elveţia, generalul îi ceru lui Pino să aștepte. Leyers 
traversă graniţa pe o ninsoare abundentă și dispăru în viscol. 
După opt ore, în care Pino îngheţase bocnă, Leyers se înapoie și- 
i ordonă să-l ducă înapoi la Milano. 


2. 


— Eşti sigur că a dus aur în Elveţia? întrebă unchiul Albert. 

— Ce altceva să fi făcut în triaj? răspunse Pino. Să îngroape 
cadavrele? După șase săptămâni? 

— Ai dreptate. Mă gândeam... 

— Ce anume? întrebă Pino. 

— Vânătorii naziști de radiouri își fac treaba tot mai bine, mult 
prea bine. Ne localizează mult mai repede emițătoarele, prin 
triangulaţie. Luna trecută era să-l prindă pe Baka de două ori. Și 
știi care e pedeapsa. 

— Ce-ai de gând să faci? 

Mătușa Greta se opri din spălatul vaselor și se întoarse către 
soțul ei, care-și privea atent nepotul. 

— Albert, spuse mătușa Greta, nu se cade nici măcar să 
întrebi. Băiatul a făcut destule. Lasă pe altcineva să încerce. 

— Nu avem pe altcineva, spuse unchiul Albert. 

— Nici măcar n-ai discutat treaba asta cu Michele. 

— Voiam să-l rog pe Pino să o facă. 

— Ce anume să fac? întrebă Pino nerăbdător. 


VP - 269 


Unchiul său avu un moment de șovăială, după care spuse: 

— Apartamentul de sub voi? 

— Cel rezervat naziștilor importanţi? 

— Da. O să ţi se pară o idee ciudată. 

Mătușa Greta îl întrerupse: 

— Când ai venit prima dată cu ideea asta m-am gândit că e 
năstrușnică, Albert, dar acum, dacă stau să mă gândesc mai 
bine, mi se pare de-a dreptul nebunească. 

— Să-l lăsăm pe Pino să decidă. 

Pino căscă și spuse: 

— În două minute plec acasă să mă culc, indiferent dacă-mi 
spuneţi sau nu ce să fac. 

— În apartamentul de sub voi, naziștii au un aparat radio cu 
unde scurte, spuse unchiul Albert. Un cablu iese pe fereastră și-l 
conectează la o antenă radio montată pe exteriorul peretelui de 
la terasa părinților tăi. 

Pino își amintea, dar era încă nedumerit, nu înţelegea unde 
voia să ajungă unchiul lui. 

— Deci, continuă unchiul Albert, mă gândesc că, dacă 
vânătorii germani de radiouri caută emițătoare radio ilegale, 
conectate la antene ilegale, am putea să-i păcălim conectând 
radioul nostru ilegal la o antenă nazistă legală. Inţelegi? Ne lipim 
de cablul lor, ne conectăm emițătorul și transmitem printr-o 
antenă germană cunoscută. Când ne-or localiza vânătorii de 
radiouri, o să spună: „Sunt de-ai noștri”. Și o să plece. 

— Dar n-o să urce pe terasă, dacă știu că nu folosește nimeni 
emițătorul nazist? 

— Începem să transmitem exact în clipa când termină ei. 

— Ce se întâmplă dacă descoperă radioul în apartamentul 
nostru? întrebă Pino. 

— Nimic bun. 

— Tata știe de ideea ta? 

— Vreau să-i spui tu întâi lui Michele cu ce te ocupi de fapt, la 
ce-ţi folosește uniforma aceea de OT. 

Deși părinţii lui erau cei care-i ordonaseră să se înroleze în 
Organizaţia Todt, Pino remarcase cum reacţiona tatăl lui la 
vederea brasardei cu svastică, cum își ferea privirea și-și țuguia 
buzele de rușine. 

Deși era bucuros că va avea ocazia de a-i spune tatălui său 
adevărul, Pino zise: 


VP - 270 


— Am crezut că e mai bine să știe cât mai puţină lume. 

— Așa este. Dar Michele va accepta planul meu dacă știe ce 
riscuri îţi asumi pentru Rezistență. 

Pino stătu să se gândească. 

— Hai să spunem că tata e de acord. Cum vrei să urci cu 
aparatul? Vreau să zic, cum vrei să treci pe lângă santinelele din 
casa scării? 

Unchiul Albert zâmbi: 

— Aici intervii tu, băiete. 


3, 


În seara aceea, în locuinţa familiei Lella, tatăl lui Pino se holba 
la el. 

— Chiar ești spion? 

Pino dădu din cap. 

— Până acum n-am putut să-ţi spunem, dar acum n-avem 
încotro. 

Michele clătină din cap, îi făcu lui Pino semn să vină la el și-l 
îmbrățișă jenat. 

— Îmi pare rău, spuse. 

Pino își înghiţi emoția și zise: 

— Știu. 

Michele îi dădu drumul și-l privi cu ochi strălucitori. 

— Eşti un băiat curajos. Mai curajos decât aș fi fost eu 
vreodată și mai iscusit decât mi-aș fi putut imagina. Sunt 
mândru de tine, Pino. Vreau să știi acest lucru, indiferent ce se 
va mai întâmpla cu noi înainte de a se sfârși acest război. 

Pentru Pino, cuvintele tatălui său însemnau atât de mult! Cu 
glasul sugrumat spuse: 

— Tată... 

Când nu mai putu continua, tatăl lui îl mângâie pe obraz: 

— Dacă reușești să treci de santinele cu radioemiţătorul, am 
să-l pastrez eu aici. Vreau să-mi aduc și eu contribuţia. 

— Îți mulţumesc, tată, spuse Pino în cele din urmă. Am să 
aștept până pleci tu de Crăciun la mama și la Cicci. Astfel poţi să 
negi că ai fi știut ceva. 

Michele se posomori. 


VP - 271 


— Mama ta va fi foarte supărată. 

— Nu pot să vin cu tine, tată. Generalul Leyers are nevoie de 
mine. 

— Pot să-i spun lui Mimmo adevărul despre tine, dacă ne 
contactează? 

— Nu. 

— Dar el crede... 

— Știu ce crede și va trebui să trăiesc cu asta până or veni 
vremuri mai bune, spuse Pino. De când nu mai ai vești de la el? 

— De vreo trei luni? Mi-a zis că pleacă în Piemont, la 
instrucție. Am încercat să-l opresc, dar n-a fost chip să-l conving 
pe căposul de frate-tău. S-a strecurat pe ieșindul de la fereastra 
ta și a coborât de acolo. Șase niveluri. Numai el e în stare de așa 
ceva. 

Pino își aminti cum pleca și el mai demult pe furiș de acasă și 
spuse, reținându-și un zâmbet: 

— Domenico Lella. Nu mai e nimeni ca el. Mi-e dor de el. 

Michele se șterse la ochi. 

— Numai Dumnezeu știe în ce s-o fi vârât băiatul ăsta. 


4. 


A doua zi, seara târziu, după încă o zi lungă la volanul 
automobilului lui Leyers, Pino ședea în bucătărie la Dolly și 
mânca excelentul risotto al Annei, privind în gol. 

Anna îl lovi ușor în fluierul piciorului. 

Pino tresări. 

— Ce e? 

— Astă-seară ești cu mintea în altă parte. 

Pino oftă și apoi spuse în șoaptă: 

— Eşti sigură că au adormit? 

— Sunt sigură că sunt în dormitorul lui Dolly. 

Pino continuă tot în șoaptă: 

— N-am vrut să te amestec și pe tine, dar, dacă mă gândesc 
mai bine, cred că m-ai putea ajuta enorm cu o chestie 
importantă, dar care poate fi și primejdioasă pentru noi doi. 

Anna se uită la el întâi încântată, apoi serioasă și în cele din 
urmă speriată. 


VP - 272 


— Dacă te refuz, ai să faci singur chestia asta? 

— Da. 

După câteva clipe, Anna spuse: 

— Ce trebuie să fac? 

— Nu vrei să știi despre ce e vorba, înainte de a lua o decizie? 

— Am încredere în tine, Pino, spuse Anna. Zi-mi doar ce să 
fac. 


5. 


În pofida războiului, distrugerilor și disperării, Crăciunul este o 
sărbătoare a speranţei și bunătăţii. Pino constată acest lucru 
mai devreme în acea zi, când generalul Leyers jucă rolul unui 
Weihnachtsmann, al unui Moș Crăciun, de-a lungul Liniei Gotice, 
unde supraveghea distribuirea de pâine, carne de vită, vin și 
brânză, toate furate. Și mai constată acest lucru și seara, când 
stătu împreună cu Anna în Dom, în spatele miilor de milanezi 
care se înghesuiau în cele cinci nave imense ale catedralei, la o 
liturghie de zi. Naziștii refuzaseră să facă o excepţie de la 
interdicţia de a circula pe timp de noapte și nu îngăduiseră să se 
țină slujba tradiţională de la miezul nopții. 

Cardinalul Schuster oficia liturghia. În vreme ce Anna abia îl 
zărea pe cleric, Pino era suficient de înalt pentru a-l vedea 
limpede pe Schuster, a cărui predică era în egală măsură o 
reflecţie asupra greutăților întâmpinate la nașterea lui lisus și un 
apel de încurajare a credincioșilor. 

— „Să nu vi se tulbure inima!” spuse arhiepiscopul de Milano. 
Aceste șase cuvinte ale Domnului și Mântuitorului nostru lisus 
Hristos sunt mai puternice decât orice gloanțe, tunuri sau 
bombe. Oamenii care cred în aceste cuvinte nu se tem și sunt 
puternici. „Să nu vi se tulbure inima!” Oamenii care cred în 
aceste cuvinte sigur îi vor învinge pe tirani și armatele lor de 
teroare. Așa este de o mie nouă sute patruzeci și patru de ani. 
Și vă asigur că așa va fi de-a pururi. 

Când corul se ridică să cânte și Pino privi în jurul său în 
mulţime, văzu că predica sfidatoare a cardinalului Schuster 
înălțase spiritele multor oameni. Când deschiseră gurile să 
cânte împreună cu corul, Pino văzu fețe greu încercate, istovite 


VP - 273 


de război, care nutreau speranță și se bucurau într-o vreme 
când bucuria era rară în vieţile atâtor oameni. 

— Ai adus mulţumiri adineauri? întrebă Anna după slujbă, 
când ieșiră din catedrală, și mută o sacoșă dintr-o mână într- 
alta. 

— Da, spuse Pino. l-am mulțumit lui Dumnezeu că mi te-a 
dăruit pe tine. 

— Nu mai spune! Ce cuvinte frumoase! 

— Și adevărate. Tu mă faci pe mine să nu mă tem, Anna. 

— Eu, în schimb, mă tem cum nu m-am mai temut niciodată. 

— Să nu te temi, spuse Pino și o cuprinse cu brațul pe după 
umeri. Fă așa cum fac și eu uneori când mi-e frică: imaginează-ţi 
că ești altcineva, cineva mult mai curajos și isteț. 

In drum spre magazinul de marochinărie, când trecură pe 
lângă clădirea deteriorată, cufundată în întuneric, a operei La 
Scala, Anna spuse: 

— Cred că pot să fac asta. Să mă prefac că sunt altcineva. 

— Sunt convins că poţi, spuse Pino și parcurse tot drumul 
până la unchiul Albert cu sentimentul că este invincibil alături de 
Anna. 

Bătură la intrarea din spate, dinspre alee. Unchiul Albert le 
deschise ușa atelierului, intrară și imediat simţiră mirosul de 
piele argăsită. După ce încuie ușa, unchiul Albert aprinse 
lumina. 

— Ea cine e? întrebă unchiul Albert. 

— Prietena mea, spuse Pino. Anna-Marta. Ea o să mă ajute. 

— Parcă ţi-am spus că e mai bine să o faci singur. 

— Devreme ce e capul meu în joc, am să fac așa cum cred eu 
de cuviinţă. 

— Și anume cum? 

— Nu-ţi zic. 

Unchiul Albert nu părea foarte mulţumit, dar îl respecta pe 
Pino. 

— Cu ce pot să te ajut? De ce ai nevoie? 

— De trei sticle cu vin. Una destupată și cu dopul pus la loc, 
te rog. 

— i le aduc imediat, spuse unchiul și urcă în apartament. 

Pino începu să-și schimbe hainele civile cu uniforma 
Organizaţiei Todt. Anna puse jos sacoșa și începu să se plimbe 
prin atelier, studiind mesele de croit, mașinile de cusut și 


VP - 274 


rafturile cu diverse articole de marochinărie, aflate în diferite 
stadii de producție. 

— Îmi place, spuse Anna. 

— Ce anume? 

— Lumea aceasta în care trăieşti tu. Mirosurile. Meșteșugul 
acesta minunat. E ca un vis pentru mine. 

— Cred că niciodată n-am privit lucrurile așa, dar, da, e 
frumos. 

Unchiul Albert cobor cu mătușa Greta și Baka. 
Radiooperatorul căra acea valiză din piele tăbăcită, cu catarame 
și fund dublu, pe care o văzuse Pino la el în aprilie. 

Unchiul Albert o privi pe Anna, care continua să admire 
produsele de marochinărie. 

Pino spuse: 

— Annei îi place foarte mult ce faci tu. 

Expresia lui Albert se înmuie: 

— Da? Îţi plac lucrurile acestea? 

— Totul e perfect lucrat, spuse Anna. Cum înveţi să faci așa 
ceva? 

— Ești învăţat, răspunse mătușa Greta, care o privea pe Anna 
cu un aer suspicios. Înveţi de la un meșter. Tu cine ești? De 
unde-l cunoști pe Pino? 

— Suntem colegi, ca să zic așa, spuse Pino. Poţi să ai 
încredere în ea. Eu am. 

Mătușa Greta nu era convinsă, dar nu mai spuse nimic. Baka îi 
înmână lui Pino valiza. De aproape, radiooperatorul arăta ca vai 
de el, tras la față, un om pe fugă de prea mult timp. 

— Să ai grijă de el, spuse Baka și făcu un semn din cap către 
radio. Are un glas care ajunge pretutindeni, dar e un lucru 
delicat. 

Pino luă valiza, se miră cât de ușoară era și spuse: 

— Cum aţi intrat în San Babila fără să fiți percheziţionat? 

— Prin tuneluri, răspunse unchiul Albert și se uită la ceas. 
Grăbește-te, Pino. Nu aștepta să se facă ora de la care nu mai ai 
voie să circuli. 

Pino spuse: 

— Anna, poţi să aduci sacoșa și cele două sticle de vin 
nedeschise? 

Anna puse la loc o poșetă de piele pe care o admirase, luă ce- 
i ceruse Pino și se duse cu el în fundul atelierului. Pino deschise 


VP - 275 


valiza. Așezară înăuntru sticlele cu vin și conţinutul sacoșei, 
acoperind fundul dublu, dedesubtul căruia se ascundeau 
generatorul și piesele radioemiţțătorului. 

— Bine, spuse Pino după ce strânseră curelele valizei. Am 
plecat. 

— Stai să te îmbrăţișez întâi, spuse mătușa Greta și-l strânse 
pe Pino în brațe. Crăciun fericit, Pino! Mergi cu Dumnezeu. Și tu, 
domnişoară! spuse ea uitându-se la Anna. 

— Crăciun fericit, signora, spuse Anna surâzând. 

Unchiul Albert îi oferi Annei poșeta pe care o admirase, 
spunând: 

— Crăciun fericit frumoasei și curajoasei Anna-Marta! 

Anna rămase cu gura căscată, dar strânse poșeta în brațe, 
cum strânge o fetiță păpușa preferată. 

— N-am primit în viaţa mea un cadou atât de superb. Am s-o 
pastrez mereu. Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! 

— Cu plăcere, spuse mătușa Greta. 

— Aveţi grijă de voi, spuse unchiul Albert. Și... Crăciun fericit! 


6. 


Când se închise ușa în urma lor, Pino se simți apăsat de 
gravitatea lucrului pe care aveau de gând să-l facă. Să fii prins 
cu un emiţător de unde scurte, de producție americană, era 
echivalentul unei condamnări la moarte. Stând pe alee, Pino 
scoase dopul sticlei cu vin și trase o dușcă bună din excelentul 
Chianti pe care-l destupase unchiul Albert, după care îi dădu 
sticla Annei. 

Anna sorbi de câteva ori din vin și luă apoi o înghiţitură 
zdravănă. Tot un rânjet, îl sărută pe Pino și spuse: 

— Uneori e suficient să ai încredere. 

— Asta spune și părintele Re, răspunse Pino zâmbind. Mai 
ales dacă faci un lucru just, indiferent de urmări. 

leșiră de pe alee. Pino ducea valiza. Anna vâri sticla de vin în 
noua ei poșetă, pe care o lăsă deschisă. Ținându-se de mână, 
făcură câţiva pași de dans și chicotiră, de parcă ar fi fost numai 
ei pe lume. Din josul străzii, de la un post de control nazist, 
auziră niște râsete gălăgioase. 


VP - 276 


— Se pare că au băut, spuse Anna. 

— Cu atât mai bine, spuse Pino și se îndreptă către locuința 
părinţilor săi. 

Cu cât ajungeau mai aproape, cu atât mai tare îl strângea 
Anna de mână. 

— Stai liniștită, spuse Pino încet. Suntem beţi, nu ne pasă de 
nimic. 

Anna luă iarăși o înghiţitură zdravănă de vin și spuse: 

— În două minute ori s-a sfârșit totul, ori începe ceva nou. 

— Mai ai timp să te răzgândești. 

— Ba nu, Pino, sunt alături de tine. 

Când urcară treptele de la intrarea în imobil, Pino avu un 
moment de panică și îndoială, întrebându-se dacă nu fusese o 
greșeală să o aducă pe Anna aici, să-i pună astfel viaţa în 
pericol, într-un mod cu totul inutil. Dar, în clipa când Pino 
deschise ușa, Anna izbucni în râs, se agăţă de braţul lui și 
începu să cânte frânturi dintr-o colindă. 

Fii altcineva, își spuse Pino în sinea sa și-i ţinu Annei isonul, 
când intrară clătinându-se în casa scării. 

Două santinele din Waffen-SS, pe care Pino nu le recunoscu, 
stăteau la baza scării, lângă ascensor, și-și aţintiră privirile 
asupra lor. 

— Ce-i asta? întrebă în italiană unul dintre soldaţi, în vreme ce 
celălalt îndreptă asupra lor un pistol-mitralieră. Cine sunteți? 

— Eu locuiesc aici, la etajul al șaselea, spuse Pino cu limba 
împleticită și le arătă actele. Sunt Giuseppe, băiatul lui Michele 
Lella, soldat fidel din Organizaţia Todt. 

Soldatul german luă actele și le studie. 

Anna se ţinea de brațul lui Pino, cu o expresie amuzată, până 
când celălalt soldat o întrebă: 

— Tu cine ești? 

— Anna, răspunse ea și sughiţă. Anna-Marta. 

— Actele! 

Anna clipi, vâri mâna în poșetă, dar își dădu apoi ochii peste 
cap, cherchelită: 

— Vai, nu, e o poșetă nouă, cadoul meu de Crăciun, le-am 
lăsat în cealaltă poșetă, care e la Dolly. O cunoaşteţi pe Dolly? 

— Nu. Ce treabă ai tu aici? 

— Treabă? pufni Anna. Eu sunt servitoarea. 

— Servitoarea familiei Lella a plecat deja. 


VP - 277 


— Nu, spuse Anna și flutură din mână. Servitoarea generalului 
Leyers. 

Spusele ei atraseră atenţia soldaţilor, mai ales când Pino 
adăugă: 

— lar eu sunt șoferul personal al generalului. Ne-a dat liber de 
Ajun și... 

Pino își înclină capul către umărul drept și făcu un pas spre ei, 
mustăcind. Cu glas scăzut, conspirativ, spuse: 

— Părinţii mei sunt plecaţi. Avem liber astă-noapte. Nu e 
nimeni în locuință. Ne-am gândit să urcăm și să sărbătorim 
puţin, Anna și cu mine, înțelegeți? 

Primul soldat ridică apreciativ din sprânceană. Celălalt se uită 
cu jind la Anna, care-i răspunse cu un zâmbet ștrengăresc. 

— Bine? întrebă Pino. 

— Ja, ja, răspunse soldatul râzând și-i înapoie lui Pino actele. 
Urcaţi! E Crăciunul. 

Pino își luă actele, și le îndesă neglijent în buzunar și spuse: 

— Vă rămân dator. 

— Vă rămânem amândoi datori, spuse Anna sfios și sughiță 
iarăși. 

Tocmai când Pino se gândea că scăpaseră cu bine, ridică de 
jos valiza de piele și sticlele dinăuntru zăngăniră. 

— Ce aveţi în valiză? întrebă al doilea soldat. 

Pino se uită la Anna, care se îmbujoră și chicoti: 

— Cadoul lui de Crăciun. 

— Să văd, spuse soldatul. 

— Nu, protestă Anna. E o surpriză. 

— Deschide, insistă al doilea soldat. 

Pino se uită la Anna, care roși iarăși și ridică din umeri. 

Pino oftă, îngenunche și deschise curelele valizei. Când îi săltă 
capacul, dădu la iveală: încă două sticle de Chianti; un bustier 
roșu de satin, cu chilot asortat, portjartier și ciorapi roșii, până la 
coapse; o uniformă de cameristă franceză, în alb și negru, cu 
porțjartier, chilot și ciorapi negri lucioși, de mătase; un sutien 
negru de dantelă, cu chilot asortat. 

— Surpriză, spuse Anna încet. Crăciun fericit! 


VP - 278 


7. 


Primul soldat izbucni în hohote de râs și spuse repede în 
germană ceva ce Pino nu înțelese. Celălalt soldat pufni și el în 
râs, la fel și Anna, care le dădu în germană un răspuns care-i 
făcu pe cei doi să râdă și mai tare. 

Pino nu înțelegea ce se petrecea, dar profită de ocazie și 
scoase una dintre sticlele cu vin, după care închise valiza. Le 
întinse santinelelor sticla. 

— Crăciun fericit și vouă! 

— Ja? zise unul dintre soldați și luă sticla. E bun? 

— Magnifico! De la o podgorie de lângă Siena. 

Soldatul din SS îi arătă sticla partenerului său, care continua 
să rânjească, și apoi îi privi pe Pino și pe Anna. 

— Vă mulțumesc. Crăciun fericit, ţie și servitoarei tale! 

EI, partenerul lui și Anna pufniră iarăși în râs. Îndreptându-se 
către ascensorul ca o colivie, Pino râse și el, fără să știe de ce. 

Când ascensorul se puse în mișcare, îi auziră pe soldații 
naziști trăncănind voioși și destupând sticla cu vin. Când 
ajunseră la etajul al treilea, unde santinelele nu-i mai puteau 
vedea, Anna șopti: 

— Am reușit! 

— Ce le-ai spus? 

— O obrăznicie. 

Pino râse, se aplecă spre ea și o sărută. Anna făcu un pas 
peste valiză și se lăsă să cadă în braţele lui. Imbrăţișaţi, trecură 
pe lângă al cincilea etaj și a doua pereche de santinele din 
Waffen-SS. Când Pino deschise ochii și se uită pe furiș la ei, 
peste umărul Annei, zări doi bărbaţi invidioși. Intrară în locuinţă, 
închiseră ușa, aprinseră o lampă și așezară valiza cu 
radioemițătorul într-un dulap, după care se prăbușiră îmbrăţișaţi 
pe canapea. 

— Nu m-am simţit niciodată așa, spuse Anna întretăiat, cu 
ochii mari și sticloși. Puteam să murim acolo jos. 

— Asta te face să înţelegi ce contează cu adevărat, spuse 
Pino, acoperindu-i fața și obrajii cu sărutări. Tot restul dispare. 
Eu... eu cred că te iubesc, Anna. 

Sperase ca ea să-i răspundă la fel, dar Anna se trase înapoi și 
chipul i se înăspri. 


VP - 279 


— Ba nu, să nu spui asta. 

— De ce nu? 

Anna ridică din umeri și apoi zise: 

— Tu nu știi cine sunt eu. Cu adevărat. 

— Ce m-ar putea împiedica să ascult muzica inimii mele de 
fiecare dată când te văd? 

Anna își ferea privirea de a lui. 

— Faptul că sunt văduvă? 

— Văduvă? se miră Pino, încercând să-și ascundă 
dezamăgirea. Ai fost măritată înainte? 

— Cam asta e ordinea lucrurilor, spuse Anna, privindu-l acum 
iscoditor. 

— Ești prea tânără ca să fii văduvă. 

— Sunt cuvinte care mai demult mă dureau, Pino. Acum e 
doar ceva ce spune toată lumea. 

— Ei, bine, zise Pino, care încă se mai străduia să digere 
vestea. Povestește-mi despre el! 


8. 


Fusese o căsătorie aranjată. Mama ei, care continua să o 
acuze pe Anna de moartea soțului ei, își dorea nespus de mult 
să scape de ea și-i dădu drept zestre o casă pe care o 
moștenise. Numele lui era Christian. 

— Era foarte arătos, spuse Anna cu un surâs dulce-amar. 
Ofițer de armată. Cu zece ani mai în vârstă decât mine. Am avut 
parte de o noapte a nunţii și de o lună de miere de două zile, 
înainte ca el să fie trimis în Africa de Nord. A murit acum trei 
ani, apărând un oraș din deșert, numit Tobruk. 

— L-ai iubit? întrebă Pino cu glasul sugrumat. 

Anna își înălță bărbia și spuse: 

— Dacă eram înnebunită după el când a plecat să lupte în 
războiul tâmpit al lui Mussolini? Nu. Abia îl cunoscusem. Nu a 
fost suficient timp să se aprindă o iubire adevărată, cu atât mai 
puţin să ardă. Dar recunosc că mi-a plăcut ideea să mă 
îndrăgostesc de el când se va întoarce la mine, cum credeam 
pe-atunci. 

Pino își dădu seama că spunea adevărul. 


VP - 280 


— Dar... v-aţi iubit? 

— Era soţul meu, răspunse Anna iritată. Ne-am iubit două zile, 
după care el a plecat pe front și a murit, iar eu am rămas să-mi 
port singură de grijă. 

Pino stătu puţin să se gândească. Privi în ochii iscoditori și 
răniți ai Annei și simţi muzica din sufletul său. 

— Nu-mi pasă, spuse. Mă face să te ador și mai mult, să te 
admir și mai mult. 

Anna clipi din ochi, pentru a-și alunga lacrimile. 

— Nu spui asta doar așa? 

— Nu, zise Pino. Atunci îmi dai voie să-ţi spun că te iubesc? 

Anna ezită, dar apoi dădu din cap și se trase timidă mai 
aproape de el. 

— Îţi dau voie să-mi și arăţi că mă iubești, spuse. 

Aprinseră o lumânare și băură a treia sticlă de Chianti. Anna 
se dezbrăcă pentru Pino. Îl ajută să-și scoată hainele și se 
întinseră pe podeaua din camera de zi, pe un pat făcut din 
perne de dormit, perne de canapea, cearșafuri și pături. 

Dacă ar fi fost o altă femeie decât Anna, Pino s-ar fi lăsat 
cuprins doar de fiorul de a-i atinge pielea și de a se lăsa 
mângâiat de ea. Dar, dincolo de tentaţia buzelor ei și de vraja 
ochilor ei, Pino era prins de ceva mult mai captivant, de ceva 
primordial, ca și cum Anna nu ar fi fost o fiinţă din carne și oase, 
ci un spirit, o melodie, instrumentul desăvârșit al iubirii. Se 
dezmierdară, se contopiră și, în acel prim extaz, Pino se simţi 
formând un singur tot atât cu corpul, cât și cu sufletul Annei. 


Capitolul douăzeci și trei 


1. 


În noaptea aceea nu a mai existat nici somn, nici război 
pentru Pino, doar Anna și plăcerea duetului lor. 

Când se iviră zorile în ziua de Crăciun a anului 1944, Pino și 
Anna dormitau îmbrăţișați. 

— Cel mai frumos cadou, spuse Pino. Chiar și fără 
costumaţiile de la Dolly. 


VP - 281 


Anna râse. 

— Oricum nu erau mărimea mea. 

— Îmi pare bine că santinelele nu ţi-au cerut să le faci parada 
modei. 

Anna râse iarăși și-l lovi ușor cu palma. 

— Și mie. 

Pino picotea și se pregătea să se lase furat de un somn adânc, 
satisfăcut, când auzi zgomotul unor cizme care veneau pe hol 
dinspre dormitoare. Sări în picioare și se întinse după pistolul 
său Walther, care zăcea pe scaun în toc. Il apucă și se răsuci pe 
călcâie. 

Cu pușca deja aţintită asupra fratelui său, Mimmo spuse: 

— Crăciun fericit, băiețel nazist! _ 

Pe obrazul stâng avea o cicatrice urâtă, vineţie. In rest, 
Mimmo arăta la fel de greu încercat în lupte ca soldaţii germani 
aflaţi de-a lungul Liniei Gotice. Unchiul Albert auzise că Mimmo 
participase la acţiuni de sabotaj și ambuscade, că luptase și 
dăduse dovadă de mult curaj. După expresia dură a ochilor săi, 
Pino își dădu seama că era adevărat. 

— Ce-ai păţit la față? întrebă Pino. 

Mimmo rânji. 

— Un fascist și-a împlântat cuțitul în mine și a crezut că m-a 
ucis, lașule. 

— Cine-i lașul? întrebă Anna furioasă și se ridică în picioare, 
învelită în așternut. 

Mimmo îi aruncă o privire, clătină din cap către Pino și spuse 
dezgustat: 

— Nu ești doar un laș și un trădător, ci mai aduci și o târfă în 
casa părinţilor noștri, în ziua de Crăciun, și te tăvălești cu ea în 
camera de zi! 

Scos din fire, Pino învârti pistolul în mână, îl apucă de butoi și- 
și lovi fratele. Atins de Walther la obrazul rănit, Mimmo își pierdu 
echilibrul și începu să urle de durere. Din două salturi uriașe, 
Pino ajunse de cealaltă parte a canapelei și încercă să-i tragă un 
pumn în faţă fratelui său. Mimmo se feri și dădu după el cu patul 
puștii. Pino înhăță pușca, o smulse din mâna fratelui său și-l lovi 
cu ea în pântece, așa cum îl lovise Tito odinioară pe el la Casa 
Alpina. Rămas fără suflare, fratele său se prăbuși pe spate, pe 
podeaua camerei de zi. 


VP - 282 


Pino aruncă pușca în lături, îl încălecă pe Mimmo și-l apucă de 
gât cu o mână, vrând să-i tragă fratelui său mai mic un pumn în 
faţă, o dată și bine, fără să-i pese dacă era rănit sau nu. Dar 
când își luă avânt, Anna ţipă. 

— Nu, Pino! O să ne audă careva și atunci totul a fost 
degeaba. 

Pino nu-și dorea nimic mai mult decât să-și caftească fratele, 
dar își luă mâna de la gâtul său și se ridică în picioare. 

— Cine e? întrebă Anna. 

— Fratele meu mai mic, spuse Pino cu scârbă. 

— Fostul tău frate, zise Mimmo de jos cu tot atâta ură. 

Pino îi spuse: 

— Cară-te de aici, până nu mă răzgândesc și te omor în ziua 
de Crăciun. 

Mimmo era cât pe-aci să sară la el, dar se răzgândi și se 
sprijini în coate. 

— Într-o bună zi, foarte curând, Pino, ai să te urăști pentru 
faptul că ai devenit un trădător. Naziștii o să piară și atunci 
numai Dumnezeu te mai poate ajuta. 

Mimmo se ridică de jos și-și luă pușca. Nu mai privi înapoi, ci o 
luă pe hol către dormitoare și dispăru. 

— Ar fi trebuit să-i spui, zise Anna după ce plecase Mimmo. 

— Nu e bine să știe. E mai sigur așa. Și pentru el, și pentru 
mine. 

Pino începu brusc să tremure. Anna desfăcu așternutul în care 
era înfășurată și spuse: 

— Ești înfrigurat și singur. 

Pino zâmbi și se duse la ea. Anna înfășură așternutul în jurul 
lor și-l strânse pe Pino în braţe, zicând: 

— Îmi pare rău că ai trăit așa ceva chiar în dimineaţa zilei de 
Crăciun, după cea mai frumoasă noapte din viața mea. 

— Chiar? 

— Ai un talent înnăscut, spuse ea și-l sărută. 

Pino zâmbea jenat. 

— Chiar crezi? 

— O, da. 

Se întinseră iarăși pe jos, se cuibăriră unul în braţele celuilalt 
și dormiră atât de bine, cum nu mai aveau să doarmă în 
următoarele săptămâni. 


VP - 283 


2. 


O serie de viscole lovi nordul Italiei în următoarele săptămâni. 
Anul Nou aduse din Rusia vânturi tăioase și o zăpadă care 
îngropă natura în alburi stinse și griuri mohorâte. Pentru Milano 
era cea mai crâncenă iarnă care se înregistrase vreodată. 

Porţiuni vaste din oraș aveau un aspect macabru. Fragmente 
arse de clădiri se înălțau dintre moloz și schije, amintindu-i lui 
Pino de niște dinţi alb cu negru, inegali, care scrâșneau cu ură 
către cerul din care cădea aproape necontenit zăpadă, de parcă 
Dumnezeu ar fi făcut tot ce-i stătea în putinţă pentru a acoperi 
cicatricile războiului. 

Gerul trimis de Dumnezeu îi făcea pe milanezi să sufere. Cu 
Leyers, care prăda ultimele provizii ale orașului, uleiul pentru 
încălzire devenise o raritate rezervată instalaţiilor germane. 
Oamenii începură să taie copacii bătrâni și maiestuoși ai 
orașului, ca să aibă lemne de foc. Fumul focurilor se înălța din 
ruine și clădiri rămase întregi deopotrivă. Cioturi de copac 
mărgineau acum celebrele străzi, cândva umbroase, ale orașului 
Milano. Multe dintre parcuri fuseseră luate cu asalt și despuiate. 
Tot ce putea fi ars era ars. În unele cartiere, aerul era la fel de 
îmbâcsit ca o sobă cu cărbuni. 

În prima jumătate a lunii ianuarie, generalul Leyers călători 
aproape neîntrerupt, ceea ce înseamnă că și Pino călători 
aproape neîntrerupt. De nenumărate ori parcurseră drumul 
înzăpezit și primejdios către Linia Gotică, pentru a se asigura că 
trupele care sufereau de frig își primeau rațiile. 

Dar lui Leyers nu părea să-i pese de nevoile italienilor de 
rând. Nici nu se mai prefăcea că italienii vor fi plătiţi pentru tot 
ce furnizau sau produceau pentru mașina de război germană. 
Dacă generalul avea nevoie de ceva, punea să fie confiscat. In 
ochii lui Pino, Leyers reveni la stadiul reptilian din acele prime 
zile când îl cunoscuse. Rece, necruţător, eficient, Leyers era un 
inginer cu o misiune, hotărât să o ducă la capăt cu orice preţ. 

Într-o după-amiază rece de la mijlocul lui ianuarie, generalul îi 
ordonă lui Pino să-l ducă la gara din Monza, unde-și îngreună 
iarăși valiza, pentru ca după aceea să ceară să fie dus la 
frontiera elveţiană de la Lugano. 


VP - 284 


De data aceasta, Leyers lipsi cinci ore. Când cobori din 
limuzina care-l adusese înapoi la graniţă, ducea valiza ca și cum 
ar cântări de două ori mai mult decât la ieșirea din ltalia și 
mergea parcă împleticit pe cărarea pe care o alesese pentru a 
se întoarce peste graniţă la Fiat. 

— Mon général? spuse Pino, după ce Leyers se așezase cu 
valiza pe bancheta din spate. Incotro? 

Nu contează, spuse Leyers. 

Mirosea a alcool. 

— Războiul s-a sfârșit. 

Uluit, Pino se întrebă dacă-l înţelesese bine. 

— Războiul s-a sfârșit? 

— Așa se poate spune, zise generalul dezgustat. Suntem în 
colaps economic, pe fugă din punct de vedere militar, iar 
lucrurile abominabile făcute pentru Hitler sunt pe cale de a fi 
descoperite. Du-mă la Dolly! 

Pino întoarse Fiatul și începu coborâșul, încercând să pună 
cap la cap spusele generalului. Înţelegea ce însemna un colaps 
economic. Aflase, de asemenea, de la unchiul său că naziștii se 
retrăgeau după Ofensiva din Ardeni, din estul Franţei, precum și 
de iminenta cădere a Budapestei. 

Lucrurile abominabile făcute pentru Hitler. La ce se referea? 
La evrei? La sclavi? La atrocități? Pino ar fi vrut să-l întrebe pe 
Leyers la ce se referea, dar se temea de consecinţe. 

Sorbind constant dintr-o sticlă plată de alcool, generalul 
rămase tăcut tot drumul până la Milano. Pe când se apropiau de 
centrul orașului, ceva păru să-i trezească interesul și-i spuse lui 
Pino să încetinească. Părea atras de clădirile care rămăseseră 
întregi și le privea iscoditor, de parcă ar fi ascuns niște secrete. 

— La Dolly, spuse Leyers cu limba împleticită. Trebuie să stau 
să mă gândesc, să-mi fac planuri, Vorarbeiter. Lasă mașina în 
parcul de automobile. Ai liber până luni, ora opt. 

— Luni, spuse Pino. Oui, mon général. 

Fără să mai aștepte să i se deschidă portiera din spate, 
Leyers cobori și traversă pe două cărări trotuarul până la 
imobilul lui Dolly și dispăru înăuntru cu mâinile goale. Uitase... 
Pino se răsuci și privi în spate. Valiza era acolo, pe jos. 


VP - 285 


3, 


După ce trecu pe-acasă să se schimbe, Pino se duse aţă la 
unchiul Albert. Lăsă automobilul în stradă și luă valiza, care era 
mai ușoară decât se așteptase. Când aruncă o privire prin 
vitrina magazinului și văzu că mătușa Greta servea doi ofiţeri 
germani, se duse în spate și bătu la ușa atelierului. 

O lucrătoare îi deschise, căscă ochii la el și-l întrebă: 

— Azi unde ţi-ai lăsat uniforma? 

— Azi am liber, spuse Pino și trecu pe lângă ea cu sentimentul 
neplăcut că femeia îl studia din cap până-n picioare. Poţi să-i 
spui unchiului meu că-l aștept sus în bucătărie? 

Femeia dădu din cap, dar fără tragere de inimă. 

Când sosi unchiul Albert, ceva părea să-l apese. 

— Ai păţit ceva? întrebă Pino. 

— Pe unde ai intrat? 

Pino îi răspunse la întrebare. 

— Ai văzut pe careva supraveghind magazinul? 

— Nu, dar nici n-am fost atent la asta. Crezi câ...? zise Pino. 

Unchiul Albert dădu afirmativ din cap: 

— Gestapoul. Trebuie să fim mai prudenţi, să o lăsăm mai 
moale, să stăm în umbră pe cât posibil. 

Gestapoul? Îl văzuseră coborând din automobilul oficial al 
generalului Leyers, cu valiza în mână? 

Brusc, pericolul de a fi descoperit părea mai real decât 
oricând. Gestapoul era pe urmele unchiului Albert? Pe urmele 
spionului din înaltul Comandament German? Îl revăzu în sinea 
sa pe Tullio, cum zbiera la călăii săi, și se întrebă dacă ar da și el 
dovadă de același curaj, în cazul în care l-ar prinde și pune la 
zid. 

Cu sentimentul vag că, dintr-un moment într-altul, agenţii 
Gestapoului puteau da buzna înăuntru, Pino îi relată grăbit 
unchiului Albert despre excursia lui Leyers în Elveţia, cum se 
întorsese de-acolo beat, spunând că războiul s-a sfârșit, și cum 
coborâse din mașină fără valiză. 

— Deschide-o, spuse unchiul Albert. Mă duc s-o chem pe 
mătușă-ta să ne traducă. 

După ce ieși Albert, Pino scoase cheia pe care o făcuse după 
mulajul de ceară, rosti în gând o rugăciune și vâri apoi cheia în 


VP - 286 


prima încuietoare. Trebui s-o tot miște până când reuși să 
descuie. A doua încuietoare cedă mai ușor. 

Mătușa Greta veni în bucătărie și se uită palidă și șovăielnică 
la dosarele pe care le scosese Pino din valiză. 

— Nici nu-mi vine să mă uit, spuse mătușa Greta, dar 
deschise totuși primul document și-și plimbă privirea peste 
paginile sale, când se înapoie și unchiul Albert. Sunt planuri de 
fortificaţii de pe Linia Gotică. Secţiuni întregi. Adu aparatul de 
fotografiat. 

Unchiul Albert se duse grăbit după aparat și se apucară să 
fotografieze paginile și să noteze pe hartă poziţiile care, în 
opinia lor, se puteau dovedi valoroase pentru Aliați. Un 
document conţinea orarul trenurilor care circulau între Italia și 
Austria. Altele se refereau la muniții și amplasamentele lor. 

Ultimul document era o notă de mână, neterminată, a 
generalului Leyers, adresată generalului Karl Wolff, șeful SS din 
Italia. În notă se susţinea că războiul era pierdut, aducându-se 
drept argumente declinul rapid al bazei industriale, avansarea 
Aliaților înainte de căderea zăpezii, precum și refuzul lui Hitler 
de a asculta de generalii săi de armată. 

— „Trebuie să acceptăm faptul că nu mai putem continua 
multă vreme”, citi mătușa Greta din notă. „Dacă totuși 
continuăm, se va alege praful de noi și de patria noastră”. Asta-i 
tot. Fără semnătură. Nu a apucat s-o încheie. 

Unchiul Albert stătu puţin să se gândească și apoi spuse: 

— Un lucru primejdios să scrii așa ceva. Am s-o transcriu și 
mâine-dimineaţă îl rog pe Baka s-o transmită. 

Radiooperatorul, deghizat într-un tâmplar care-i lucra familiei 
Lella dulapurile și rafturile de cărţi din locuinţă, transmisese 
mesaje Aliaților, prin antena nazistă, în fiecare zi de la Crăciun 
încoace. Deocamdată totul mersese ca pe roate. 

— Ce să fac acum? întrebă Pino, după ce așezase 
documentele la loc în valiză. 

— Du-i valiza înapoi, spuse unchiul Albert. Astă-seară. Spune-i 
că a găsit-o cineva de la parcul de automobile și a venit să-ți 
spună. 

— Aveţi grijă de voi, zise Pino și trecu prin atelierul acum 
pustiu, ieșind pe alee. 

Era la câţiva pași de Fiat când auzi: 

— Halt! 


VP - 287 


4. 


O lanternă arunca lumină asupra lui Pino, care încremeni cu 
valiza lui Leyers în mână. 

Un locotenent din SS veni la el, urmat de colonelul Walter 
Rauff, șeful Gestapoului din Milano. 

— Actele, spuse locotenentul în italiană. 

Pino așeză valiza jos, străduindu-se să-și păstreze calmul cât 
își caută actele, inclusiv scrisoarea de trecere de la generalul 
Leyers. 

— De ce nu ești în uniformă? îl luă la rost locotenentul. 

— Generalul Leyers mi-a dat două zile libere, spuse Pino. 

Colonelul Rauff, omul care ordonase ca Tullio să fie ucis, nu 
spusese nimic deocamdată. 

— Dar asta ce e? întrebă acum, atingând cu vârful cizmei 
valiza. 

Pino își vedea deja moartea cu ochii. 

— Valiza generalului Leyers, colonele. Se desfăcuseră niște 
cusături și mi-a cerut s-o duc la atelier la reparat. Tocmai voiam 
să i-o înapoiez. Vreţi să mă însoţiţi? Să-l întrebaţi pe dânsul care 
e situaţia? Dar pot să vă spun că era băut și prost dispus când 
am plecat de la el. 

Rauff îl scruta pe Pino. 

— De ce ai adus-o aici la reparat? 

— E cel mai bun atelier de marochinărie din Milano. Toată 
lumea știe asta. 

— Și, în afară de asta, e atelierul unchiului tău, spuse Raulff. 

— Da, într-adevăr, răspunse Pino. E bine să ai familie, la 
nevoie. Aţi mai mânat boi în ultima vreme, colonele? 

Rauff îl privi atât de lung pe Pino, încât acesta se gândi că 
întrecuse măsura și o băgase pe mânecă. 

— De atunci, nu, spuse în cele din urmă șeful Gestapoului și 
izbucni în râs. Transmite-i salutări generalului Leyers! 

— Sigur, zise Pino și dădu din cap de mai multe ori, în vreme 
ce Rauff și omul lui se îndepărtau. 

Lac de sudoare, Pino așeză valiza jos, lângă bancheta din 
spate, urcă la volan și-l prinse cu amândouă mâinile. 

— Vai, Doamne, șopti Pino. Vai, Doamne Sfinte! 


VP - 288 


De îndată ce se opri din tremurat, porni motorul Fiatului și 
conduse până la Dolly. Anna îi deschise ușa, agitată. 

— Generalul e foarte beat și furios, îi spuse lui Pino în șoaptă. 
A lovit-o pe Dolly. 

— A lovit-o? 

— Acum s-a calmat și și-a cerut scuze. 

— Tu ești bine? 

— Da. Dar nu cred că e momentul potrivit să stai de vorbă cu 
el. O ţine una și bună cu idioţii și trădătorii care au pierdut 
războiul. 

— Pune-i valiza acolo lângă cuier, spuse Pino și-i dădu Annei 
valiza. Mi-a dat două zile libere. Nu vii la mine? Tata a plecat 
iarăși la mama. 

— Azi nu, spuse Anna. Dolly s-ar putea să aibă nevoie de 
mine. Dar mâine? 

Pino se aplecă spre ea, o sărută și spuse: 

— De-abia aștept! 

După ce lăsă Fiatul în parcul de automobile, Pino se întoarse 
acasă. Se gândea la Mimmo. Unchiul Albert nu prea voia să-i 
spună cu ce se ocupa fratele lui mai mic - și nici nu era cazul. 
Dacă l-ar interoga în legătură cu acţiunile de partizan ale lui 
Mimmo, Pino ar putea afirma pe bună dreptate că nu știe nimic. 
Dar era foarte curios să afle ce fapte de vitejie făcuse 
neîndoielnic fratele său, îndeosebi după ce unchiul Albert îi 
spusese că Mimmo avea o reputaţie de luptător „feroce”. 

Amintindu-și cu drag de Alpi, de ascensiunile lor și de faptele 
bune la care fuseseră părtași, Pino se simţea și mai nefericit la 
gândul că Mimmo îl credea un laș și un trădător. Singur în 
apartament, își dorea din tot sufletul ca spusele generalului 
Leyers de la graniţa elveţiană să fie adevărate, ca războiul să se 
fi sfârșit realmente, iar viaţa, viaţa lui, să fie din nou frumoasă. 

Închise ochii și încercă să-și imagineze momentul în care se 
va sfârși războiul și cum va afla el acest lucru. Va dansa lumea 
pe străzi? Vor veni americanii la Milano? Sigur că da. La Roma 
erau deja de șase luni, nu-i așa? Nu era splendid? Nu era șic? 

Aceste gânduri îi retreziră vechea dorinţă de a călători în 
America, de a vedea lumea de dincolo de ocean. Poate așa 
capătă ființă viitorul, îşi spuse Pino în sinea sa. Întâi trebuie să 
ţi-l imaginezi. Întâi trebuie să visezi la el. 


VP - 289 


După câteva ore, telefonul din apartament începu să sune și 
nu se mai opri din zbârnâit. 

Lui Pino nu-i venea deloc să se dea jos din patul lui cald, dar 
telefonul continuă să sune, până când Pino simţi că nu mai 
suportă. Se strecură de sub pături, traversă cu pași împleticiţi 
holul rece și aprinse lumina. 

Ora patru dimineața? Cine să sune la ora asta? 

— Familia Lella, răspunse Pino. 

— Pino? exclamă Porzia cu glasul sugrumat. Tu ești? 

— Da, mamă. Ce s-a întâmplat? 

— Un mare necaz, spuse Porzia și începu să plângă. 

Lui Pino îi sări somnul de spaimă. 

— Cu tata? 

— Nu, suspină Porzia. El doarme dincolo. 

— Atunci ce e? 

— Lisa Rocha? O mai ţii minte? Prietena mea cea mai bună 
din copilărie? 

— Locuiește în Lecco. Are o fată, cu care mă jucam eu mai 
demult la lac. 

— Gabriella. A murit, spuse Porzia și i se frânse glasul. 

— Cum? zise Pino, amintindu-și cum o dăduse pe fetiță în 
leagăn în curtea părinţilor ei. 

Mama lui Pino suspină. 

— Era teafără și nevătămată, lucra în Codigoro, dar i s-a făcut 
dor de casă și a vrut să vină să-și viziteze părinţii. Tatăl ei, soţul 
Lisei, e foarte bolnav și Gabriella își făcea griji. 

Porzia îi spuse lui Pino că, ieri după-amiază, Gabriella Rocha 
plecase cu autobuzul din Codigoro împreună cu o prietenă. 
Şoferul încercase probabil să recupereze o întârziere și 
schimbase traseul, luând-o prin Legnago. 

— Acolo se luptau partizanii cu fasciștii, spuse Porzia. La vest 
de Legnago, lângă un cimitir și o livadă, pe drumul spre Nogara, 
autobuzul a nimerit în plină luptă. Gabriella a încercat să fugă, 
dar a fost prinsă într-un schimb de focuri și ucisă. 

— Vai, ce cumplit, spuse Pino. Imi pare atât de rău, mamă! 

— Gabriella a rămas acolo, Pino, spuse Porzia cu mare 
greutate. Prietena ei a reușit să-i tragă corpul în cimitir, după 
care a fugit de-acolo și i-a telefonat Lisei. Adineauri am vorbit cu 
Lisa. Soțul ei e bolnav și nu se poate duce s-o caute pe fata lor. 
Parcă nu mai există decât răutate și nedreptate pe lumea asta. 


VP - 290 


Mama lui Pino plângea cu sughiţuri. 

Pino se simţea oribil. 

— Vrei să mă duc eu s-o iau de-acolo? 

Porzia se opri din plâns și își trase nasul. 

— Poţi? Și s-o duci la mama ei? Nici nu știi cât ar însemna 
asta pentru mine. 

Lui Pino nu-i surâdea ideea de a se ocupa de cadavrul unei 
fete, dar știa că asta se cuvenea să facă. 

— E în cimitirul dintre Legnago și Nogara? 

— Acolo a lăsat-o prietena ei, da. 

— Plec chiar acum, mamă. 


5. 


Trei ore mai târziu, îmbrăcat în haine groase de iarnă, aflat la 
volanul Fiatului lui Leyers, Pino cotea pe un drum de ţară care 
ocolea prin est Mantova și ducea la Nogara și Legnago. Era o 
dimineaţă cu vânt și ninsoare. Fiatul gonea pe drumul îngheţat, 
străbătut de făgașe. 

Pătrunzând tot mai adânc în peisajul rural, automobilul trecu 
pe lângă câmpuri acoperite de zăpadă, despărțite de drum prin 
garduri de lemn și ziduri din pietre stivuite. Pino forţă 
automobilul să urce pe o colină aflată la vest de Nogara și opri 
acolo, pentru a privi în jos. În stânga sa erau crânguri de măslini 
și livezi desfrunzite, care se întindeau până la un cimitir mare, 
împrejmuit de un zid. In dreapta, panta era mai abruptă, dar 
trecea mai curând într-un șes cu livezi, câmpuri și gospodării. 

Cu zăpada care cădea domol, peisajul ar fi putut părea 
bucolic, dacă un autobuz ars nu ar fi blocat drumul din 
apropierea porții cimitirului și dacă nu s-ar fi auzit pocnetele, 
zornetele și zbieretele unei lupte care era încă în toi, la câteva 
sute de metri în josul colinei. Pino simţi cum i se spulberă toată 
hotărârea. 

Eu nu m-am înrolat pentru așa ceva, îi trecu prin minte și fu 
cât pe-aci să se întoarcă din drum. Dar în urechi îi răsună glasul 
Porziei, care-l implora s-o ducă pe Gabriella la mama ei. Și nu se 
cuvenea să o lase pe fata aceasta, pe prietena lui din copilărie, 
la cheremul păsărilor de pradă. 


VP - 291 


Întinse mâna și scoase din torpedou binoclul generalului 
Leyers. Cobori din automobil în frigul tăios și îndreptă binoclul în 
vale. Imediat zări mișcare și observă că latura sudică a drumului 
era controlată de Cămășile Negre fasciste, în vreme ce 
partizanii, cu baticurile lor roșii la gât, ţineau sub control toată 
latura nordică, până la est de zidul cimitirului, care se afla la 
vreo cinci sute de metri de el. Pe drum și în șanțuri, pe câmpuri 
și în crânguri zăceau victimele ambelor armate. 

Pino stătu puţin și se gândi la cele văzute, după care își făcu 
un plan care-l îngrozea nespus, dar un altul mai bun nu-i veni în 
minte. Preţ de câteva secunde, frica de a cobori dealul îl țintui 
pe loc. Tot soiul de întrebări i se învălmășeau în minte, una mai 
chinuitoare decât alta. 

Dar, de îndată ce luă decizia de a merge, încercă să nu se mai 
gândească la pericol. Verifică dacă pistolul Walther din 
buzunarul hainei sale era încărcat, apoi își trase mănușile pe 
mâini și luă din portbagaj două cearșafuri albe. Le luase ca să le 
folosească drept lințoliu, dar acum îi serveau la altceva. Unul și-l 
înfășură în jurul taliei ca o fustă, iar celălalt și-l așeză ca un șal 
peste căciula de lână și haină. g 

Pino porni către nord, păstrând distanța faţă de drum. Invelit 
în cearșafuri, se deplasa prin viscol ca o fantomă. Traversă întâi 
orizontal flancul dealului, pentru ca apoi să cotească în jos, 
coborând treptat, până ajunse la adăpostul celui mai apropiat 
crâng de măslini. 

Mai merse încă vreo două sute de metri și viră apoi spre est, 
de-a lungul unui zid de piatră care mărginea crângul la nord. 
Prin binoclu și ninsoare văzu în dreapta, mai departe, siluetele 
unor partizani care stăteau întinși pe burtă la baza unor măslini 
bătrâni și trăgeau în fasciștii care încercau să traverseze 
drumul. 

Pino merse ghemuit, încercând să se adăpostească pe cât 
posibil în dosul zidului de piatră. Auzi pistoalele-mitraliere ale 
fasciștilor, gloanţele care nimereau în copaci și ricoșau de pe 
zidul de piatră, și uneori bufnetul surd al unui partizan doborât, 
din câte își dădea el seama. 

În tăcerea care răsuna încă de împușcături, Pino auzi urletele 
de agonie ale bărbaţilor răniţi din ambele tabere, care-și 
invocau soțiile și mamele, pe lisus, Fecioara Maria și Dumnezeu 
cel Atotputernic, implorând după ajutor sau sfârșitul chinurilor. 


VP - 292 


Glasurile acestea suferinde se înfipseră în mintea lui Pino și-l 
țintuiră pe loc când se redeschise focul. Nu se mai putea mișca. 
Dacă îl nimereau? Dacă murea? Ce ar face mama lui dacă l-ar 
pierde? Se întinse pe burtă în zăpadă, în dosul zidului de piatră, 
tremurând incontrolabil și gândindu-se că mai bine ar face cale 
întoarsă și s-ar duce acasă. 

Dar apoi i se ivi în minte imaginea lui Mimmo, care-l numea 
un laș și un trădător, și atunci i se făcu rușine că stătea pitit 
după un zid de piatră. Să nu vi se tulbure inima, spusese 
cardinalul Schuster în Ajunul Crăciunului. Să nu vi se tulbure 
inima. Nu-ti pierde credinta, îi spusese părintele Re de 
nenumărate ori. 

Pino se ridică în patru labe și se târî înainte, către est, încă 
vreo sută de metri, până unde se sfârșea zidul de piatră. Ezită 
câteva clipe și fugi apoi prin dosul unui alt crâng de măslini, 
zărind în dreapta sa, la vreo șaptezeci de metri, câţiva partizani 
care se mișcau printre copaci. O mitralieră deschise focul de pe 
latura drumului controlată de fasciști. 

Pino se aruncă în zăpadă și cuprinse cu braţele baza unui 
copac bătrân. Gloanţele secerau crângul de la est spre vest și 
înapoi, retezându-le copacilor crengile și partizanilor membrele, 
după urletele de durere care urmau focurilor de armă. Preţ de 
câteva secunde, totul a fost pentru Pino un coșmar încremenit în 
zăpadă, peste care se suprapuneau mugetul animalic al 
mitralierei și ţipetele răniților. 

Mitraliera își îndreptă tirul în direcţia lui Pino. Ridicându-se în 
picioare, Pino o luă la fugă din calea proiectilelor aruncate în 
urma lui. Le auzea trosnind în copacii din spatele lui, dar nu mai 
avea mult până la colţul zidului care împrejmuia cimitirul și se 
gândi că va scăpa teafăr. 

Atinse cu piciorul o rădăcină ascunsă sub zăpadă și se poticni. 
Se căzni să-și păstreze echilibrul, dar solul cedă sub următorul 
lui pas și Pino căzu pe burtă într-un șanț de scurgere plin de 
zăpadă. 


VP - 293 


6. 


Mitraliera sfâșia aerul deasupra lui și sfărâmă colţul zidului 
care împrejmuia cimitirul, smulgând bucăţi de piatră și mortar, 
după care își schimbă iarăși direcția. 

Cu faţa în zăpadă, Pino auzi urletele sfâșietoare ale bărbaţilor 
și băieților care se agăţau de viaţă și cereau ajutor sau implorau 
să se sfârșească odată totul. Durerea lor îl îmboldi să se ridice 
din zăpadă, în picioare. Stătu așa în șanțul de scurgere și privi 
locul în care zăcuse și pricepu că, dacă nu ar fi căzut și ar fi 
încercat să ajungă în cimitir, acum sigur ar fi fost mort, probabil 
spintecat în două. 

Văzu mișcare în sud. Cămășile Negre fasciste traversau 
drumul. Pino se înveli în cearșaf, ieși din șanț și din câţiva pași 
mari dispăru după zidul din spate al cimitirului, înalt de doi metri 
și jumătate. 

Mototoli cearșafurile și le aruncă peste zid. Apoi se lăsă pe 
vine, sări și se agăță de coama înghețată a zidului. Se trase în 
sus, își săltă un picior peste coama zidului, o încălecă și sări apoi 
dincolo, aterizând în zăpada adâncă din cimitir. De cealaltă 
parte a zidului, soldaţii răniţi și schilodiţi continuau să se 
tângulie. 

Auzi o împușcătură. Calibru ușor, după pocnetul înfundat. 
Apoi încă una. Și încă una. 

Pino își scoase din buzunar pistolul Walther, își acoperi iarăși 
umerii cu cearșafurile și se deplasă grăbit printre morminte, 
statui și mausolee troienite, către intrarea cimitirului. Se gândea 
că prietena Gabriellei nu reușise să o tragă pe fată prea 
departe, deci corpul ei trebuia să fie undeva în faţă. 

De dincolo de zid se auzi o nouă împușcătură, apoi a cincea și 
a șasea. Pino merse mai departe. Își plimbă privirea în jur, dar 
nu zări pe nimeni în cimitir. Făcu un ocol, ca să nu fie văzut de 
pe drum prin poarta cimitirului, și ajunse la primul șir de 
morminte de la intrare. 

Cercetă prin binoclu spaţiul deschis din faţa cimitirului, dar tot 
nu văzu nimic. Făcu înapoi câţiva pași și se uită printre 
mormintele din primul șir, apoi din al doilea, și atunci văzu - 
sau, mai bine spus, i se năzări că vede - corpul Gabriellei Rocha, 
sub un strat de zăpadă de cincisprezece centimetri. O luă la 


VP - 294 


fugă într-acolo. Când din afara cimitirului răsunară a șaptea și a 
opta împușcătură, Pino aruncă o privire către poarta cimitirului, 
dar spre ușurarea lui nu văzu pe nimeni. 

Fiica celei mai bune prietene a Porziei zăcea întinsă pe spate, 
la baza unei pietre funerare înalte, care o ferea să fie văzută de 
la poartă și de pe drum. Pino îngenunche lângă făptura 
acoperită de zăpadă, se aplecă și suflă în pulberea care se risipi 
ca un nor, dezvelind un chip frumos, dar învineţit de ger. Ochii 
Gabriellei erau închiși. Pe buzele ei părea să mijească un 
zâmbet împăcat, de parcă în drum spre cer ar fi auzit un 
comentariu amuzant. Pino îi suflă toată zăpada de pe faţă și de 
pe părul negru și observă că sângele se scursese în cristalele de 
gheață, înconjurându-i capul cu un nimb roșu-pal. 

Cu faţa schimonosită, Pino încercă să-i ridice capul, constată 
că avea gâtul rigid, dar văzu totuși locul pe unde-i străpunsese 
glontul cerebelul - rănile nu erau mari, doar două găuri din care 
se scursese sângele, de o parte și de cealaltă a punctului în care 
se întâlnesc măduva spinării și trunchiul cerebral. Pino îi așeză 
capul la loc și o curăţă de zăpadă. Işi aminti cum se distraseră ei 
în copilărie și își spuse că măcar nu suferise. Fusese vie și 
speriată într-un moment, moartă și împăcată în următorul, fără 
să mai apuce măcar să tragă aer în piept. 

După ce întinse cearșafurile pe zăpadă, Pino își așeză pistolul 
pe mormânt și o rostogoli pe Gabriella pe primul cearșaf. Când 
ridică marginile acestuia în jurul ei, începu să se întrebe cum va 
reuși să-i tragă corpul peste zidul din spate al cimitirului, fără o 
frânghie. 

Când se răsuci după al doilea cearșaf, era prea tărziu. Trei 
soldați fasciști intraseră pe poarta cimitirului. Işi ţineau puștile 
îndreptate asupra lui Pino, de la o distanţă de patruzeci de 
metri. 


7. 


— Nu trageţi! strigă Pino, căzu în genunchi și ridică brațele. 
Nu sunt partizan. Lucrez pentru generalul-maior Hans Leyers de 
la înaltul Comandament German din Milano. El m-a trimis să duc 
cadavrul acestei fete la mama ei, în Lecco. 


VP - 295 


Doi dintre soldaţi aveau o mină sceptică și înverșunată. Al 
treilea pufni în râs și veni spre Pino cu arma ridicată, spunând: 

— Asta-i cea mai tare scuză pe care am auzit-o vreodată de la 
un partizan. Parcă-i și păcat să-ţi zbor creierii. 

— Să nu faci asta, îl avertiză Pino. Am la mine acte care 
dovedesc că spun adevărul. Uite aici, în haină. 

— Ne doare-n cot de actele tale false, îl luă soldatul fascist în 
râs. 

Se opri la zece metri de Pino, care spuse: 

— Vrei să-i explici Ducelui de ce m-ai împușcat în loc să mă 
lași să mă ocup de cadavrul acestei fete? 

Cuvintele lui Pino îl făcură pe soldat să ezite, dar apoi râse 
batjocoritor: 

— Acum vrei să-mi zici că ești prieten cu Mussolini? 

— Nu sunt prieten cu el. Lucrez pentru el ca translator când îl 
vizitează generalul Leyers. E adevărat. Hai să-ţi arăt actele și ai 
să vezi. 

— N-ar fi mai bine să verificăm, Raffaele? întrebă un alt 
soldat, care începuse să se neliniștească. 

Raffaele șovăi, dar apoi îi făcu semn lui Pino să-i arate actele. 
Pino îi arătă legitimaţia de la Organizaţia Todt, scrisoarea 
semnată de către generalul Leyers, precum și un document de 
liberă trecere semnat de către Benito Mussolini, președintele 
Republicii de la Sald. Era singurul lucru pe care-l furase din 
valiza lui Leyers. 

— Lăsaţi armele jos, spuse Raffaele în cele din urmă. 

— Îţi mulțumesc, zise Pino ușurat. 

— Norocul tău este că nu te-am împușcat pentru simplul 
motiv că te afli aici, spuse Raffaele. 

Când Pino se ridică în picioare, Raffaele îl întrebă: 

— Cum se face că nu ești în armata de la Salò? Cum se face 
că ești șoferul unui nazist? 

— E complicat, răspunse Pino. Signore? Eu nu vreau decât să 
duc cadavrul fetei acasă la mama ei, care are inima sfâșiată de 
durere și așteaptă să-și poată îngropa fiica. 

Raffaele îl privi cu un ușor dispreţ, dar spuse: 

— Bine, hai, ia-o! 

Pino își recuperă pistolul, și-l puse în toc și o înveli apoi pe 
Gabriella în al doilea cearșaf. Își vârî mâna în buzunarul hainei, 


VP - 296 


scoase de acolo brasarda cu svastică a Organizaţiei Todt și și-o 
trase pe braţ. Apoi se aplecă și ridică în braţe corpul fetei. 

Nu era foarte grea, dar abia din două încercări reuși să o 
prindă bine, la pieptul lui. Dădu din cap și o luă înapoi pe lângă 
morminte, călcând prin zăpada care continua să se aștearnă pe 
pământ, cu senzaţia acută că soldaţii din Cămășile Negre îi 
urmăreau fiecare pas. 


8. 


Când Pino ieși pe poarta cimitirului, o rază de soare miji 
printre nori, luminând autobuzul ars din stânga lui și făcând 
fulgii de zăpadă să scânteieze ca niște nestemate care se 
așterneau pe pământ. Dar, când începu să urce pe drum către 
colina îndepărtată, Pino nu se mai uită la diamantele care 
curgeau din ger. Trăgea cu coada ochiului ba în stânga, ba în 
dreapta, la Cămășile Negre care tăiau cu topoare, fierăstraie și 
cuțite capetele partizanilor morţi, chiar dedesubtul baticurilor 
roșii legate la gât. 

Cincisprezece, poate chiar douăzeci de capete fuseseră deja 
înfipte în stâlpi de gard, cu feţele către drum. Mulţi dintre ei 
aveau ochii deschişi și fețele schimonosite în agonia morții. Sub 
privirile întunecate și mute ale bărbaţilor fără corpuri, greutatea 
fetei moarte din braţele sale îi păru lui Pino brusc insuportabilă. 
Îi venea să-i dea drumul Gabriellei, să o lase acolo și să fugă de 
cruzimea din jurul lui. Dar o întinse pe jos, se sprijini într-un 
genunchi, cu capul plecat și ochii închiși, și se rugă la Dumnezeu 
să-i dea puterea de a merge mai departe. 

— Așa făceau și romanii, spuse Raffaele din spatele lui. 

Pino se răsuci și-l privi consternat pe fascist. 

— Cum? 

Raffaele spuse: 

— Cezar punea să se înșire pe drumurile către Roma capetele 
inamicilor săi, drept avertisment pentru ce păţeai dacă te 
opuneai voinţei împăratului. Cred că are același efect și acum. 
Cred că Il Duce ar fi mândru. Tu ce zici? 

Pino clipi absent din ochi. 

— Nu știu. Eu sunt doar un șofer. 


VP - 297 


O ridică iarăși pe Gabriella de jos și urcă anevoie pe drumul 
înzăpezit, încercând să-și ferească privirea de capetele tot mai 
numeroase de pe stâlpii de gard mânijiţi cu sânge, dar și de 
mișcările abrupte, de măcelari, ale fasciștilor care se ocupau de 
celelalte cadavre. 


Capitolul douăzeci și patru 


1. 


Cea mai bună prietenă a Porziei deveni isterică, atunci când 
Pino se ivi la ușa ei, în Lecco, cu cadavrul Gabriellei. O ajută să 
întindă trupul fiicei ei pe o masă, unde niște femei în doliu 
așteptau să o pregătească pentru înmormântare. Când începură 
să o jelească, Pino se strecură afară, fără să mai aștepte un 
cuvânt de mulţumire. Nu mai putea sta nicio clipă în preajma 
moartei sau asculta ecoul durerii celor vii. 

Urcă în Fiat și porni motorul, fără să bage însă în viteză. 
Vederea acelor decapitări îl zdruncinase profund. Să ucizi un om 
în război era una, să-i pângărești trupul era alta. Ce fel de 
barbari erau oamenii aceia? Cine era în stare să facă așa ceva? 

Revăzu în gând toate evenimentele teribile la care asistase de 
când venise războiul și în nordul Italiei. Micuţul Nicco, ținând 
grenada în mână. Tullio în fața plutonului de execuţie. Sclavii 
din tunel. Degeţelele care se ițeau din vagonul roșu de marfă, 
pe Peronul 21. Și acum capetele acelea fără trup, pe stâlpii de 
gard înzăpeziți. 

De ce eu? De ce trebuie să văd eu toate acestea? 

Pino avea sentimentul că el și Italia fuseseră condamnaţi să 
îndure cruzimi aparent fără limite. Ce nouă brutalitate îl mai 
aștepta? Cine va mai muri? Și în ce mod oribil? 

Toate aceste gânduri negre, dar și altele se învălmășeau în 
mintea lui. Îl apucă neliniștea, apoi spaima și în cele din urmă 
panica. Ședea nemișcat, dar respira mult prea repede, era 
asudat și febril, iar inima îi bătea ca și cum ar urca în fugă un 
deal. Își dădu seama că-i era imposibil să se întoarcă la Milano în 
această stare. Avea nevoie să se afle într-un loc liniștit și 


VP - 298 


îndepărtat, undeva unde să poată urla și nimănui să nu-i pese. 
Mai mult de-atât, avea nevoie de cineva care să-l ajute, căruia 
să-i poată povesti... 

Își îndreptă privirea către nord și realiză unde voia să meargă, 
pe cine voia să vadă. 

Conduse către nord, de-a lungul malului estic al Lacului Como, 
indiferent la frumusețea acestuia, preocupat să ajungă cât mai 
curând la Chiavenna și șoseaua către Pasul Spluga. 

După Campodolcino, drumul deveni aproape impracticabil. 
Pino trebui să pună lanţuri la roţile Fiatului, pentru a urca până 
la Madesimo. Lăsă mașina la capătul potecii spre Motta și începu 
urcușul pe cărarea bătătorită, acoperită de un strat nou de 
zăpadă, de douăzeci și cinci de centimetri. 

Soarele răzbi în sfârșit pe cer. Un vânt puternic spulberă 
ultimii nori, când Pino ajunse pe platou și înghiţi lacom aerul 
tăios, atent nu la măreţia locului, ci la Casa Alpina. La vederea 
refugiului îl cuprinse o asemenea disperare, încât străbătu în 
fugă platoul și trase de șnurul clopotului de la intrare ca și cum 
ar fi fost o alertă de incendiu. 

Cu coada ochiului zări patru bărbaţi înarmaţi, care veneau de 
după colțul clădirii. Purtau la gât baticuri roșii și își ţinteau 
puștile asupra lui. 

Pino ridică mâinile și spuse: 

— Sunt prieten cu părintele Re. 

— Percheziţionaţi-l, spuse unul dintre ei. 

Pino intră în panică, gândindu-se la actele pe care le avea în 
buzunar, unul de la generalul Leyers, celălalt de la Mussolini. 
Partizanilor le-ar fi fost de ajuns pentru a-l împușca. 

Dar bărbaţii nu mai apucară să ajungă la el, căci ușa se 
deschise și părintele Re își aţinti privirea asupra lui. 

— Da? spuse părintele. Cu ce te pot ajuta? 

Pino își scoase căciula de pe cap. 

— Sunt eu, părinte Re. Pino Lella. 

Părintele căscă ochii, întâi neîncrezător, dar apoi bucuros și 
uimit. ÎI strânse pe Pino în braţe și exclamă: 

— Am crezut că ai murit! 

— De ce să fi murit? spuse Pino, reţinându-și lacrimile. Ce v-a 
făcut să credeţi asta? 

Preotul se dădu un pas înapoi, îl privi radios și apoi zise: 

— Nu contează. Bine că ești viu! 


VP - 299 


— Da, părinte, spuse Pino. Pot să intru? Să stăm de vorbă? 

Părintele Re observă că partizanii se uitau la ei și spuse: 

— Garantez eu pentru el, prieteni. Îl cunosc de mulţi ani și nu 
există alpinist mai bun ca el. 

Dacă spusele lui îi impresionară pe partizani sau nu, Pino nu 
mai apucă să vadă. Îl însoţi pe părintele Re în holul familiar, 
simţi mirosul pâinii proaspete a fratelui Bormio și auzi apoi 
bărbaţi care gemeau și vorbeau cu glasuri scăzute. 

Mai bine de jumătate din sala de mese a Casei Alpina fusese 
transformată în lazaret. Un bărbat pe care Pino îl recunoscu 
drept medic din Campodolcino îl trata, împreună cu o infirmieră, 
pe unul dintre cei nouă bărbaţi răniţi, care stăteau întinși pe 
paturi de campanie în jurul șemineului. 

— Brigada a 90-a Garibaldi, spuse părintele Re. 

— Nu sunt oamenii lui Tito? 

— Pe huliganii aceia i-a alungat din vale Brigada a 90-a acum 
câteva luni. Din ce am aflat noi recent, Tito și banda lui fac jaf 
pe șoseaua către Pasul Brenner. Nişte lași. Bărbaţii pe care-i 
vezi aici sunt toți curajoși. 

— Putem merge undeva să vorbim, părinte? Am bătut atâta 
drum până aici. 

— Aha? Sigur că da, răspunse părintele Re și-l conduse pe 
Pino în chilia sa. 

Preotul îi făcu semn să ia loc pe băncuţă. Pino se așeză și 
începu să-și frângă mâinile. 

— Vreau să mă spovedesc, părinte, spuse. 

Părintele Re părea îngrijorat. 

— Despre ce anume? 

— Despre viaţa mea de când am plecat de-aici, spuse Pino și-i 
relată părintelui Re cele mai rele lucruri pe care le trăise. 


2. 


De patru ori cedă nervos, când îi povesti părintelui Re despre 
generalul Leyers și sclavi, despre Carletto Beltramini, care-l 
blestemase în prezenţa tatălui său muribund, despre decimarea 
din închisoarea San Vittore, despre împușcarea lui Tullio 


VP - 300 


Galimberti, cum își bătuse Mimmo joc de el și cum părăsise azi- 
dimineaţă cimitirul, sub privirile moarte ale capetelor retezate. 

— Nu știu de ce mi se întâmplă toate acestea, spuse Pino 
plângând. E prea mult, părinte. Am văzut prea multe. 

Părintele Re își așeză o mână pe umărul lui Pino. 

— Și eu consider că e prea mult, Pino, dar mi-e teamă că 
pentru Dumnezeu nu e prea mult să-ţi ceară. 

Uimit, Pino zise: 

— Ce să-mi ceară? 

— Să depui mărturie pentru toate câte ai văzut și auzit, spuse 
preotul. Moartea lui Tullio nu trebuie să fi fost în zadar. Ucigașii 
din Piazzale Loreto trebuie aduși în fața justiţiei. La fel și fasciștii 
aceia pe care i-ai văzut azi-dimineaţă. 

— Pe care i-am văzut măcelăarindu-i pe morți... Nu știu, 
părinte... Mă face să mă îndoiesc de credința mea în umanitate, 
în faptul că oamenii sunt buni în adâncul sufletului lor, nu 
barbari, nu așa. 

— Orice om care a văzut asemenea lucruri se va îndoi de 
credinţa lui în umanitate, spuse preotul. Dar majoritatea 
oamenilor este bună în esenţă. Trebuie să crezi în asta. 

— Chiar și naziștii? 

Părintele Re ezită, dar apoi spuse: 

— Eu nu mi-i pot explica pe naziști. Cred că nici naziștii nu și-i 
pot explica pe naziști. 

Pino își suflă nasul. 

— Cred că mi-ar plăcea să fiu unul dintre bărbaţii aceia din 
sala de mese, părinte. Să lupt pe faţă. Să fac lucruri care 
contează. 

— Dumnezeu vrea ca tu să lupţi altfel, pentru o cauză 
dreaptă, altfel nu te-ar fi pus în locul în care te afli. 

— Să-l spionez pe generalul Leyers, spuse Pino și ridică din 
umeri. Părinte, cu excepţia faptului că am cunoscut-o pe Anna, 
ultima dată când m-am simţit bine în pielea mea a fost aici, la 
Casa Alpina, când am ajutat oameni să ajungă în Val di Lei, când 
am salvat vieţi omenești. 

— Ei, bine, zise părintele Re. Nu mă pricep eu prea bine, dar 
nu pot să nu cred că ai salvat viețile multor Aliați cu informaţiile 
pe care le-ai obţinut riscându-ţi viața. 

Până atunci, Pino nu privise lucrurile așa. Își șterse lacrimile și 
spuse: 


VP - 301 


— Generalul Leyers... din câte v-am povestit eu, credeţi că e 
rău, părinte? 

— Să omori un om punându-l la muncă e același lucru ca și 
cum l-ai împușca, spuse preotul. E doar un alt mijloc. 

— Așa gândesc și eu, spuse Pino. Uneori, Leyers e parcă alt 
om, dar în clipa următoare e un monstru. 

— Din ce ai văzut tu și mi-ai relatat mie, aș zice că într-o bună 
zi vei pune monstrul în cătușe, îl vei face să plătească pentru 
păcatele lui pe Pământ, înainte de a da socoteală pentru ele în 
faţa lui Dumnezeu. 

Spusele părintelui îl făcură pe Pino să se simtă mai bine. 

— Mi-ar plăcea nespus să fie așa. 

— Atunci așa va fi. Chiar ai fost în arhiepiscopia din Milano? 

— O dată, spuse Pino. 

— Și în vila lui Mussolini din Gargnano? 

— De două ori, spuse Pino. E un loc ciudat, părinte. Nu-mi 
place să merg acolo. 

— Nici nu vreau să știu. Dar mai povestește-mi despre Anna. 

— E amuzantă și drăguță și isteață. E cu șase ani mai în 
vârstă decât mine și e văduvă, dar o iubesc, părinte. Ea nici nu 
știe încă, dar am de gând să mă însor cu ea după război. 

Bătrânul preot zâmbi. 

— Atunci regăsește-ţi credinţa în umanitate prin iubirea ta 
pentru Anna și clădește-ţi puterea prin iubirea ta pentru 
Dumnezeu. Sunt vremuri întunecate, Pino, dar eu simt că norii 
vor să se risipească și soarele vrea să răsară iarăși deasupra 
Italiei. 

— Până și generalul Leyers spune că războiul e ca și încheiat. 

— Să ne rugăm ca generalul tău să aibă dreptate, spuse 
părintele Re. Rămâi la cină? Poți să înnoptezi aici, să stai de 
vorbă cu răniții, și mai am și doi piloți americani doborâți, care 
vor sosi diseară și ar avea nevoie de o călăuză până la Val di 
Lei. Ce spui? 

Americani! gândi Pino. Ce grozav ar fi! O ascensiune până la 
Val di Lei ar prii corpului său, iar sufletului său i-ar prii să-i ajute 
pe cei doi americani să scape. Dar apoi se gândi la generalul 
Leyers, la ce ar face dacă ar afla că Pino a bătut tot nordul Italiei 
cu un cadavru pe bancheta din spate a automobilului său oficial. 

— De fapt, părinte, spuse Pino, ar trebui să mă întorc. 
Generalul ar putea avea nevoie de mine. 


VP - 302 


— Sau Anna. 

La auzul numelui ei, Pino zâmbi. 

— Sau Anna. 

— Așa se și cade să fie, spuse părintele Re chicotind. Pino 
Lella. Un tânăr îndrăgostit. 

— Da, părinte. 

— Ai grijă de tine, fiule. Şi să nu-i frângi inima. 

— Nu, părinte. Niciodată. 

Pino părăsi Casa Alpina cu sentimentul că se purificase 
cumva. Aerul după-amiezii târzii era proaspăt și tăios. Piscul 
Groppera se înălța ca o clopotniţă pe fundalul cerului albastru- 
cobalt, iar platoul alpin de la Motta îi păru lui Pino iarăși una 
dintre cele mai mărețe catedrale ale lui Dumnezeu. 


3. 


Plecând grăbit de la parcul de automobile, la scurt timp după 
lăsarea întunericului, Pino avu sentimentul că trăise trei vieți 
într-o singură zi. Când intră în imobilul în care locuia familia lui, 
o găsi pe Anna stând și glumind cu santinelele. 

— Ai venit! spuse ea pe un ton de parcă ar fi băut deja un 
pahar de vin. 

Unul dintre soldați spuse ceva, celălalt râse și Anna traduse: 

— Vrea să știe dacă ai idee cât de norocos ești. 

Pino îi adresă un zâmbet larg soldatului din SS. 

— Spune-i că știu. Spune-i că, atunci când sunt cu tine, mă 
simt cel mai norocos bărbat de pe Pământ. 

— Ce dulce ești, spuse Anna și traduse. 

Unul dintre soldaţi ridică sceptic din sprânceană. Dar celălalt 
dădu din cap, amintindu-și poate de femeia care-l făcea pe el să 
se simtă cel mai norocos bărbat de pe Pământ. 

Santinelele nu-i mai cerură lui Pino actele și el, și Anna, urcară 
curând cu ascensorul. Când trecură de etajul al cincilea, Pino o 
strânse pe Anna la piept și se sărutară pătimaș. Se desprinseră 
unul de celălalt când ascensorul ajunse la etajul al șaselea. 


— Deci ţi-a fost dor de mine? întrebă Anna. 


VP - 303 


— Ridicol de mult, spuse Pino și o apucă de mână când ieșiră 
din ascensor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Anna, în timp ce el vâra cheia în 
broască. 

— Nimic, spuse Pino. Doar că... doar că am nevoie să uit iarăși 
cu ţine de războiul acesta. 

Anna îl atinse tandru pe obraz. 

— Sună de-a dreptul fantastic. 

Intrară în apartament, încuiară ușa și nu mai ieșiră decât după 
aproape treizeci de ore. 


4. 


Luni dimineaţă, Pino opri cu zece minute mai devreme în fața 
imobilului în care locuia Dolly. Șezu câteva clipe la volan, 
desfătându-se cu amintirea orelor petrecute cu Anna, când 
timpul stătuse parcă în loc, când nu mai existase război, doar 
plăcere și fericirea ameţitoare a iubirii care se înfiripă, la fel de 
triumfătoare și voioasă ca aria prinţului Calat. 

Portiera din spate a Fiatului se deschise. Generalul Leyers 
așeză întâi valiza pe banchetă și apoi luă și el loc, îmbrăcat în 
paltonul lui lung și gri, pentru ocazii oficiale. 

— La Monza, spuse Leyers. La gară. 

Începuse să ningă ușor când Pino demară, furios că Leyers se 
duce iarăși după aurul furat, să mai transporte o parte din el în 
Elveţia. 

Parcă și vedea cum avea să se desfășoare ziua. Și-o va 
petrece așteptând ore în șir la frontiera de la Lugano, îngheţând 
bocnă, în vreme ce generalul se ocupa de afacerile lui secrete. 
Dar când Leyers reveni din triaj, nu-i spuse lui Pino să-l ducă la 
graniţa cu Elveţia, ci la gara centrală din Milano. 

Ajunseră acolo pe la amiază. Leyers nu-l lăsă pe Pino să-i 
ducă valiza, ci îi tot muta greutatea dintr-o mână într-alta, în 
timp ce se îndreptau către trenul hodorogit, cu vagoane de vite 
roșii-spălăcit, care stătea în frigul tăios pe Peronul 21. 

Pino se rugase să nu mai vadă niciodată trenul acela, dar iată- 
|, tot acolo era, iar el mergea spre el cu groază, implorându-l pe 
Dumnezeu să nu-l mai lase să vadă degețele fluturând din 


VP - 304 


crăpăturile vagoanelor. Dar văzu deja de la treizeci de metri 
degete, zeci de degete, de toate vârstele, care cereau îndurare, 
în vreme ce vocile dinăuntru strigau după ajutor. Prin crăpăturile 
din vagoane, Pino văzu că majoritatea acestor oameni nu era 
mai călduros îmbrăcată decât cei pe care-i văzuse în aceleași 
vagoane în septembrie. 

— Ne e frig! strigă o voce. Vă rog! 

— Fata mea! strigă o altă voce. Are febră. Vă rog. 

Dacă generalul Leyers le auzise rugăminţile, le ignoră și se 
duse întins la colonelul Rauff, care stătea și aștepta împreună cu 
zece soldaţi din Waffen-SS ca trenul să plece din stație. Pino își 
trase chipiul peste ochi și rămase puţin în urmă. Lângă Rauff, 
doi soldaţi din SS ţineau în lesă scurtă doi câini ciobănești 
germani. Dar aceștia nu părură să-l impresioneze pe Leyers, 
care i se adresă calm lui Rauff. 

O clipă mai târziu, Rauff le ordonă soldaţilor să se 
îndepărteze. Pino rămase în umbra unui stâlp de fier și-i urmări 
pe general și pe Rauff discutând aprins, până când Leyers făcu 
un semn către valiza sa. 

Rauff se holbă întrebător la general, apoi la valiză și apoi iar la 
general, după care spuse ceva. Leyers dădu afirmativ din cap. 
Colonelul de Gestapo lătră un ordin către soldaţii din SS. Doi 
dintre ei se duseră la ultimul vagon de vite, îl descuiară și-i 
traseră ușile în lături. Optzeci de oameni, bărbaţi, femei și copii, 
erau înghesuiți într-un spaţiu destinat pentru douăzeci de vaci. 
Erau îngroziți și tremurau de frig. 

— Vorarbeiter, spuse generalul Leyers. 

Pino evită privirea lui Rauff și se duse la general. 

— Oui, mon général. 

— Am auzit pe cineva spunând: „Fata mea e bolnavă”. 

— Oui, mon général, zise Pino. Am auzit și eu. 

— Spune-i mamei să mi-o arate pe fata ei bolnavă. 

Neștiind ce să creadă, Pino se întoarse către oamenii din 
vagonul de vite și traduse. 

După câteva clipe, o femeie străbătu mulțimea, susținând o 
fetiţă de vreo nouă ani, palidă și transpirată. 

— Spune-i că vreau să-i salvez fata, zise generalul Leyers. 

Pino se blocă întâi, dar apoi traduse. 

Femeia începu să plângă. 

— Vă mulțumesc. Vă mulţumesc. 


VP - 305 


— Spune-i că am să mă ocup să primească îngrijire medicală 
și să nu mai ajungă niciodată pe Peronul 21, spuse generalul. 
Dar fata trebuie să vină singură. 

— Cum? zise Pino. 

— Spune-i, zise Leyers. Și fără discuţii. Ori fata e salvată, ori 
nu e, și am să găsesc pe altcineva care să se învoiască. 

Pino nu știa ce să creadă, dar îi spuse femeii. 

Femeia înghiţi în sec, dar nu zise nimic. 

Femeile din jurul ei spuneau: 

— Salveaz-o! Haide! 

Până la urmă, mama fetei bolnave dădu afirmativ din cap și 
Leyers le spuse soldaţilor din SS: 


— Duceţi-o la mașina mea și staţi acolo cu ea! 

Naziștii șovăiră, dar Rauff strigă la ei să facă ce li se spune. 
Fata, deși slăbită și febrilă, deveni isterică în momentul când o 
luară din brațele mamei ei. Țipetele și plânsetele ei răsunară în 
toată gara, în vreme ce Leyers îi înșiruia pe ceilalți oameni din 
vagonul de vite. Trecu prin fața lor, privindu-l pe fiecare în 
parte, până când se opri în faţa unei fete de vreo șaptesprezece, 
optsprezece ani. 

— Intreab-o dacă vrea să fie dusă într-un loc sigur, spuse 
Leyers. 

Pino traduse și fata dădu din cap fără să șovăie. 

Generalul Leyers le ordonă altor doi soldaţi din Waffen-SS să o 
ducă și pe ea la mașina lui. 

Generalul merse mai departe, inspectându-i pe oameni, iar 
Pino nu avu cum să nu-și aducă aminte cum îi evaluase Leyers 
pe sclavii din stadionul de la Como, în prima lui zi ca șofer al 
generalului. În câteva minute, generalul Leyers mai alese două 
persoane, doi băieţi, doi adolescenţi. Unul dintre ei refuză, dar 
tatăl și mama lui îi ignorară obiecțiile. 

— Luaţi-l, spuse bărbatul cu fermitate. Dacă e în siguranţă, e 
al dumneavoastră. 

— Ba nu, tată, spuse băiatul. Vreau să... 

— Nu-mi pasă, spuse femeia și-l îmbrăţișă plângând. Du-te! 
Ne descurcăm noi. 

După ce soldaţii din SS îi conduseră pe băieţi de acolo, Leyers 
îi făcu un semn lui Rauff, care le ordonă celorlalţi oameni să se 
suie înapoi în vagonul de vite. Pe Pino îl apucă groaza când îi 


VP - 306 


văzu cum se urcă în tren, îndeosebi pe părinţii ultimului băiat 
ales. Se tot uitau peste umăr, înainte de a se sui în vagon, de 
parcă ar vrea să mai arunce o ultimă privire la tot ce însemnase 
iubire și bucurie în viaţa lor. 


Ati procedat corect, gândi Pino. E tragic, dar ati procedat 
corect. 

Când soldaţii închiseră ușile vagonului, traseră bara și puseră 
lacătul, Pino nici nu se putu uita. 

— Să mergem, spuse Leyers. 

Trecură pe lângă colonelul Rauff. Valiza generalului rămase la 
picioarele șefului Gestapoului. 

Când ajunseră la Fiat, cele patru persoane pe care le 
coborâse Leyers din tren ședeau înăuntru și tremurau de frig. 
Trei erau pe bancheta din spate, unul în față. Soldaţii din SS îi 
păzeau. Când Leyers le spuse să plece, nu avură o mină prea 
fericită. 

Generalul deschise portiera din spate, se uită la cei patru și 
surâse. 

— Vorarbeiter, spune-le că numele meu este generalul-maior 
Hans Leyers din Organizaţia Todt. Și spune-le, te rog, să repete. 

— Să repete, mon général? 

— Da, se răsti Leyers la Pino, scos din sărite. Numele meu. 
Rangul meu. Organizaţia Todt. 

Pino făcu întocmai și cei patru, până și fetița bolnavă, 
repetară pe rând numele, rangul și Organizația Todt. 

— Excelent, spuse generalul. Și acum întreabă-i cine i-a salvat 
de pe Peronul 21? 

Lui Pino i se păru ciudat, dar îi întrebă, iar cei patru repetară 
conștiincios numele lui Leyers. 

— Să aveţi viaţă lungă și prosperă și să-l preamăriţi pe 
Dumnezeul vostru de parcă azi ar fi Pesach, spuse Leyers și 
închise portiera. 

Generalul se uită la Pino și-i spuse, scoțând aburi pe gură de 
la frig: 

— Du-i la arhiepiscopie, Vorarbeiter, la cardinalul Schuster. 
Spune-i să-i ascundă sau să-i ducă în Elveţia. Spune-i că-mi pare 
rău că nu i-am putut aduce mai mulţi. 

— Oui, mon général, spuse Pino. 


VP - 307 


— La ora șase vii să mă iei de la sediul centralei telefonice, 
spuse Leyers. 

Se răsuci pe călcâie și o luă înapoi spre gară. 

— Avem multă treabă. 

Pino rămase să privească în urma lui Leyers, întrebându-se ce 
însemnau toate acestea. De ce făcea...? Ce făcea...? Dar apoi 
decise că nu conta. Cel mai important lucru era să-i ducă pe cei 
patru la arhiepiscopie. Urcă la volan și porni motorul. 

Fetița bolnavă, Sara, plângea și suspina după mama ei. 

— Unde mergem? întrebă cealaltă fată. 

— În cel mai sigur loc din Milano, răspunse Pino. 


5, 


Pino parcă Fiatul în curtea arhiepiscopiei și le spuse celor 
patru să aștepte în mașină. Apoi urcă pe treptele acoperite de 
zăpadă până la apartamentul cardinalului și bătu la ușă. 

Îi deschise un preot pe care nu-l cunoștea. Pino îi spuse cine 
era, pentru cine lucra și pe cine avea în mașină. 

— De ce erau în vagoane de vite? întrebă preotul. 

— N-am întrebat, dar cred că sunt evrei. 

— Ce l-a făcut pe generalul acela nazist să creadă că 
Eminenta Sa va vrea să se ocupe de niște evrei? 

Pino se uită la preot, a cărui faţă împietrise, și-l cuprinse 
indignarea. Se îndreptă de spate, cât era el de înalt, și-l privi de 
sus pe preot, care era un bărbat scund. 

— Eu nu știu ce l-a făcut pe Leyers să creadă asta, spuse Pino. 
Dar știu că, de un an și jumătate, cardinalul Schuster ajută evrei 
să fugă în Elveţia, pentru că l-am ajutat și eu la asta. Și acum n- 
ar fi mai bine să-l întrebăm pe cardinal ce dorește să facem? 

Rostise aceste cuvinte cu un ton atât de ameninţător, încât 
preotul cedă și spuse: 

— Nu promit nimic. Lucrează în bibliotecă. Dar mă duc să... 

— Nu, mă duc eu, spuse Pino. Știu drumul. 

Trecu iute ca săgeata pe lângă preot, străbătu coridorul și 
bătu la ușă bibliotecii. 

— Am cerut să nu fiu deranjat, părinte Bonnano, strigă 
Schuster dinăuntru. 


VP - 308 


Pino își scoase chipiul, deschise ușa și intră, dând din cap și 
spunând: 

— Îmi cer scuze, Lord Cardinal, dar e o urgenţă. 

Cardinalul Schuster îl fixă curios cu privirea. 

— Eu te cunosc pe tine. 

— Pino Lella, Lord Cardinal. Sunt șoferul generalului Leyers. A 
dat jos din trenul de pe Peronul 21 patru evrei. Mi-a spus să-i 
aduc la dumneavoastră și să vă spun că-i pare rău că n-au putut 
fi mai mulți. 

Cardinalul își ţuguie buzele. 

— Zău? 

— Sunt aici. În automobilul lui oficial. 

Schuster nu spuse nimic. 

— Eminenţa Voastră, spuse părintele Bonnano, i-am explicat 
că dumneavoastră nu vă puteţi ocupa personal de asemenea... 

— De ce nu? replică Schuster tăios și se uită apoi la Pino. Adu- 
i înăuntru. 

— Vă mulţumesc, Lord Cardinal, spuse Pino. O fetiță are 
febră. 

— O să chemăm un medic. Se va ocupa părintele Bonnano. 
Nu-i așa, părinte? 

Preotul ezită, dar făcu apoi o plecăciune adâncă. 

— De îndată, Eminenta Voastră. 

Pino îi conduse pe cei patru în bibliotecă și așteptă ca 
părintele Bonnano să le aducă pături și ceai fierbinte, după care 
spuse: 

— Trebuie să plec, Lord Cardinal. 

Schuster îl studie pe Pino și-l trase apoi deoparte, unde să nu- 
i audă refugiații. 

— Nu știu ce să cred despre generalul Leyers, spuse 
cardinalul. 

— Nici eu. Se schimbă de la o zi la alta. E plin de surprize. 

— Da, spuse Schuster gânditor. Chiar este plin de surprize, 
nu-i așa? 


VP - 309 


Capitolul douăzeci și cinci 


1. 


Din Alpi continua să se reverse un aer polar, adus de nişte 
vânturi tăioase, care se abătură neînduplecate asupra orașului 
Milano de la sfârșitul lui ianuarie și până în primele zile din 
februarie 1945. Generalul Leyers ordonă confiscarea unor 
alimente de bază, precum făina, zahărul și uleiul. La lungile cozi 
care se formau pentru puţinele alimente rămase izbucniră 
revolte. În condițiile de viaţă insalubre, cauzate de 
bombardamente, se răspândiră boli precum febra tifoidă și 
holera. În unele zone din oraș deveniră epidemice. Pentru Pino, 
Milano era parcă un loc blestemat, și se întreba de ce erau atât 
de aspru pedepsiţi locuitorii săi. 

Vremea și cruzimea lui Leyers dădură naștere la ură pe tot 
cuprinsul Italiei de nord. Cu tot gerul de afară, când purta 
brasarda sa cu svastică, Pino simţea parcă dogoarea mâniei pe 
care o exprima fața fiecărui italian ostil pe lângă care trecea. 
Grimase de dezgust. Tresăriri de ranchiună. Spasme de repulsie. 
Vedea toate aceste reacții și încă și mai multe. li venea să strige 
la ei, să le spună ce făcea el cu adevărat, dar păstra tăcerea, își 
înghiţea rușinea și își vedea de drum. 

După ce-i salvase pe cei patru evrei, generalul Leyers începu 
să aibă un comportament capricios. Muncea zile în șir în ritmul 
lui normal, frenetic și insomniac, după care devenea abătut și se 
îmbăta în apartamentul lui Dolly. 

— Ba e cu moralul sus, ba la pământ, îi spuse Anna lui Pino 
într-o după-amiază de la începutul lui februarie, pe când ieșeau 
dintr-o cafenea aflată la colțul străzii lui Dolly. Ba s-a sfârșit 
războiul, ba continuă luptele. 

Zăpadă acoperea Via Dante și aerul era rece, dar soarele 
strălucea în acea zi atât de intens, încât se hotărâră să facă o 
plimbare. 

— Ce se va întâmpla după război? întrebă Pino când ajunseră 
în apropierea parcului Sempione. Cu Dolly, vreau să zic? 

— Leyers vrea s-o mute la Innsbruck când se va deschide 
șoseaua prin Pasul Brenner, spuse Anna. Dolly vrea să plece 

VP - 310 


încă de pe-acum, cu trenul. Dar el zice că e periculos. Trenurile 
care trec prin Brenner sunt bombardate. Dar eu cred că are pur 
și simplu nevoie de ea aici, așa cum o să aibă și ea nevoie de 
mine acolo o vreme. 

Lui Pino i se strânse stomacul. 

— Ai să te muţi cu Dolly la Innsbruck? 

Anna se opri lângă o adâncitură lungă și lată din zăpadă, care 
marca vechiul șanț din jurul Castelului Sforza. Cetatea din 
secolul al cincisprezecelea fusese lovită de bombardamentele 
din 1943. Turnurile medievale, rotunde, din ambele colţuri 
fuseseră transformate în ruine. Pe fundalul alb al zăpezii se 
vedeau ca niște plăgi negre stricăciunile turnului de deasupra 
podului basculant. 

— Anna? spuse Pino. 

— Doar până se instalează Dolly, răspunse Anna și studie 
turnul bombardat, de parcă ar fi ascuns vreo taină. Știe că vreau 
să mă întorc la Milano. Și la tine. 

— Atunci e bine, spuse Pino și sărută mâna înmănușată a 
Annei. Acolo sus sunt cel puţin cincisprezece metri de zăpadă. 
Va dura săptămâni bune până o să curețe șoseaua. 

Anna se întoarse spre el și spuse cu speranţă în glas: 

— Generalul zicea că, după ce se opresc ninsorile, s-ar putea 
să mai dureze încă o lună, dacă nu chiar mai mult. 

— Eu mă rog să fie mai mult, spuse Pino și o strânse în brațe 
și o sărută, până când auziră un fâlfâit de aripi și se desprinseră 
din îmbrățișare. 

Niște corbi mari și negri ca abanosul ieșiră în zbor din 
spărturile provocate de bombe în turnul central al cetăţii. Trei își 
luară zborul croncănind și cârâind, în vreme ce ai patrulea și cel 
mai mare survola leneș turnul deteriorat. 

— Trebuie să mă întorc, spuse Anna. Și tu trebuie să te 
întorci. 

Străbătură Via Dante ţinându-se de mână. De la următorul 
colț de stradă, Pino îl văzu pe generalul Leyers ieșind din imobil 
și îndreptându-se către Fiatul parcat în apropiere. 

— Am plecat, spuse Pino și-i mai trimise Annei o bezea, 
înainte de a o lua la fugă să-l întâmpine pe Leyers. li deschise 
portiera Fiatului spunând: - Mii de scuze, mon general. 

Generalul se răsti la el. 

— Unde-ai fost? 


VP - 311 


— La plimbare, spuse Pino. Cu camerista. Unde să vă duc? 

Leyers era gata-gata să-l ia la rost pe Pino, dar se uită pe 
geam și o văzu pe Anna apropiindu-se. 

Oftă lung și spuse: 

— La cardinalul Schuster. 


2. 


Douăsprezece minute mai târziu, Pino intra cu Fiatul pe sub 
arcadă în curtea arhiepiscopiei, care era înţesată de vehicule. 
Găsi un loc de parcare, cobori și-i deschise generalului portiera. 

Leyers spuse: 

— S-ar putea să am nevoie de tine. 

— Oui, mon général, spuse Pino și-l urmă pe nazist. 

Traversară curtea troienită și urcară apoi pe scara exterioară 
până la apartamentul cardinalului Schuster. Generalul Leyers 
bătu la ușă și Giovanni Barbareschi le deschise. Tânărul 
seminarist reușise iarăși să evadeze? Leyers nu păru să-l 
recunoască pe falsificatorul care supravieţuise decimării din 
închisoarea San Vittore. Dar Pino îl recunoscu și-i plesni obrazul 
de rușine că purta brasarda cu simbolul naziștilor. 

— Generalul Leyers are o întrevedere cu Eminenţța Sa. 

Barbareschi se feri din calea lor. După un moment de ezitare, 
Pino trecu pe lângă seminaristul care-l privea cu interes, de 
parcă nu și-ar fi amintit în ce împrejurări îl mai văzuse. Nu în 
curtea închisorii San Vittore, se rugă în sinea sa Pino. 
Barbareschi sigur îl văzuse pe Leyers acolo. Văzuse oare și cum 
încercase generalul să împiedice  decimarea? Intrară în 
biblioteca privată a cardinalului. Schuster stătea în picioare în 
spatele biroului său. 

— Mă bucur că aţi putut veni, generale Leyers, spuse 
Schuster. Îl cunoașteţi pe signor Dollmann? 

Pino se abţinu să caște ochii la celălalt bărbat aflat în 
încăpere. Nu exista om în Italia care să nu-l cunoască. Un bărbat 
înalt și slab, cu o statură elegantă, cu degete nefiresc de lungi și 
un zâmbet larg, studiat, Eugen Dollmann apărea frecvent în 
presă. Era translatorul lui Hitler, când vizita Fuhrerul Italia sau, 
invers, Mussolini Germania. 


VP - 312 


Pino începu să-i traducă lui Leyers în franceză, dar Dollmann îl 
întrerupse. 

— Pot să traduc eu în locul tău, tinere, îi spuse Dollmann lui 
Pino și dădu din mână. 

Pino dădu din cap, se retrase lângă ușă și se întrebă dacă să 
iasă sau nu. Numai Barbareschi păru să observe că nu ieși. 
Dollmann se ridică în picioare, îi întinse mâna lui Leyers și i se 
adresă în germană. Generalul zâmbi, dădu din cap și-i răspunse. 

Dollmann îi spuse în italiană cardinalului Schuster: 

— E de acord să traduc eu. Să-i spun șoferului său să plece? 

Privirea cardinalului îi ocoli pe Leyers și Barbareschi și se opri 
asupra lui Pino. 

— Lăsaţi-l să rămână, spuse Schuster și se întoarse apoi către 
Leyers. Generale, am aflat că Hitler vrea să recurgă, în cazul 
unei retrageri, la tactica pământului pârjolit și să distrugă 
puţinele comori rămase orașului Milano. 

Dollmann traduse. Leyers îl ascultă și răspunse apoi vorbind 
repede. Translatorul spuse: 

— Generalul a auzit și el acest lucru și dorește să-i spună 
cardinalului că nu este de acord cu această politică. El este 
inginer și un mare admirator al arhitecturii și artei. Este 
împotriva oricărei distrugeri inutile. 

— Dar noul feldmareșal, Vietinghoff? întrebă cardinalul. 

— Noul feldmareșal cred că poate fi convins să procedeze așa 
cum se cuvine. 

— lar dumneavoastră sunteţi dispus să-l convingeţi? 

— Sunt dispus să încerc, Eminenţa Voastră, spuse Leyers. 

— Atunci vă  binecuvântez eforturile, spuse cardinalul 
Schuster. Mă veţi ţine la curent? 

— Da, Eminenţa Voastră. Dar trebuie să vă previn, cardinale, 
să aveți grijă ce veţi declara în public în zilele următoare. Există 
persoane influente care de-abia așteaptă să găsească un motiv 
de a vă aresta - sau și mai rău. 

— Nu ar îndrăzni, spuse Dollmann. 

— Nu fiți naiv. Sau n-aţi auzit încă de Auschwitz? 

La auzul acestui cuvânt, cardinalul păru să se descurajeze. 

— E ceva abominabil în faţa lui Dumnezeu. 

Auschwitz? gândi Pino. Lagărul de muncă unde se duceau 
vagoanele roșii de vite? Revăzu în mintea sa degețelele care se 


VP - 313 


ițiseră dintr-o crăpătură a vagonului. Ce se întâmplase cu acel 
copil? Cu ceilalți oameni? Morți, desigur, dar... ceva abominabil? 

— Pe curând, Eminenţa Voastră, spuse Leyers pocnind din 
călcâie și se întoarse să plece. 

— Generale? strigă cardinalul după el. 

— Eminenţă? 

— Să aveţi grijă de șoferul dumneavoastră, spuse Schuster. 

Leyers îl privi sever pe Pino, dar apoi păru să-și amintească 
ceva, se îmbună și zise: 

— Cum să nu am? Îmi amintește de nepotul meu răposat. 


3, 


Auschwitz 

Pino se tot gândea la acel nume, acel loc, acel lagăr de muncă 
al Organizaţiei Todt, în timp ce-l conducea pe generalul Leyers 
la următoarea sa întrevedere, la uzina Fiat din Mirafiori, de la 
marginea orașului Torino. Ar fi vrut să-l întrebe pe Leyers în ce 
consta caracterul abominabil al acelui loc, dar se temea de 
reacţia sa. 

Întrebarea continuă să-l preocupe pe Pino și când sosiră la 
întrevederea cu Calabrese, directorul uzinei Fiat, care nu părea 
foarte încântat să-l revadă pe Leyers. 

— Nu pot face nimic, spuse Calabrese. Am avut prea multe 
acțiuni de sabotaj. Nu mai putem menţine linia de producţie. 

Pino era sigur că Leyers va exploda. Dar acesta spuse: 

— Vă apreciez sinceritatea și vreau să știți că mă ocup să 
asigur protecţia uzinei Fiat. 

Calabrese avea un aer nesigur. 

— Protecţia faţă de ce? 

— Faţă de distrugerea totală, spuse generalul. Fuhrerul a 
cerut ca, în cazul unei retrageri, să se aplice tactica pământului 
pârjolit, dar eu mă ocup ca bazele întreprinderii și economiei 
dumneavoastră să supravieţuiască. Fiat va continua să existe, 
indiferent ce se va întâmpla. 

Directorul stătu o clipă să se gândească, după care spuse: 

— Am să le transmit asta superiorilor mei. Vă mulţumesc, 
generale Leyers. 


VP - 314 


4. 


— Le face favoruri, spuse Pino mai târziu, în aceeași seară, în 
bucătăria unchiului și mătușii lui. Așa procedează el. 

— Măcar îl ajută pe cardinalul Schuster să protejeze Milano, 
spuse unchiul Albert. 

— După ce a jefuit satele, se înfierbântă Pino. După ce a 
omorât oameni punându-i la muncă. Am văzut eu ce a făcut el. 

— Știm că ai văzut, spuse mătușa Greta cu un aer preocupat. 

Și unchiul Albert părea preocupat. 

— Ce aveți? întrebă Pino. 

— Am auzit niște știri tulburătoare azi-dimineaţă la radio, 
spuse unchiul Albert. Despre un lagăr de concentrare din 
Polonia, numit Au-nu-știu-cum. 

— Auschwitz, spuse Pino și simţi că-l apucă greata. Ce s-a 
întâmplat? 

Unchiul Albert îi spuse că, la sosirea lor în Auschwitz pe data 
de 27 ianuarie, rușii găsiseră unele părţi din lagăr aruncate în 
aer și documentele arse. SS-iștii aflaţi la conducerea lagărului 
fugiseră și luaseră cu ei, ca sclavi, cincizeci și opt de mii de 
deținuți evrei. 

— Au lăsat șapte mii de evrei acolo, spuse unchiul Albert cu 
glasul sugrumat. 

Mătușa Greta clătina din cap consternată. 

— Erau toţi, bineînţeles, niște schelete umane, pentru că 
naziștii au încercat să-i ucidă prin muncă. 

— Păi, nu v-am spus eu? strigă Pino. Am văzut eu ce fac ei! 

— E mai oribil decât ce ne-ai descris tu, spuse unchiul Albert. 
Supraviețuitorii au relatat că acele clădiri pe care le-au aruncat 
în aer naziștii înainte de a fugi erau camere de gazare, folosite 
pentru a-i otrăvi pe evrei, precum și un crematoriu în care le 
ardeau trupurile. 

— Au spus că fumul a întunecat cerul ani de zile în jurul 
lagărului, Pino, spuse mătușa lui și-și șterse lacrimile. Sute de 
mii de oameni au murit acolo. 

Degetele, degetele acelea micuţe se iviră iarăși în mintea lui 
Pino, la fel și mama fetiţei bolnave, și tatăl care voise ca fiul lui 
să fie salvat. Plecaseră spre Auschwitz cu doar câteva 


VP - 315 


săptămâni în urmă. Sunt morți? Au fost otrăviți și arși? Sau se 
numără printre sclavii care se retrag spre Berlin? 

Pino îi ura pe nemți, pe toți nemţii și îndeosebi pe Leyers. 

Generalul îi spusese că Auschwitz era un lagăr de muncă al 
Organizaţiei Todt. Se ocupă de construcții, spusese. Ce fel de 
construcții? Camere de gazare? Crematorii? 

Rușine și repulsie îl cuprinseră pe Pino la gândul că purtase și 
el uniforma OT, aceeași uniformă pe care o purtaseră cei care 
construiseră camerele de gazare menite să-i ucidă pe evrei și 
crematoriile menite să ascundă dovezile. Pentru el, cei care 
construiseră acele lagăre erau la fel de vinovați precum cei care 
le conduseseră. lar Leyers nu avusese cum să nu știe. Doar era 
un apropiat al lui Hitler. 


5. 


Pe 20 februarie 1945, Pino și generalul Leyers ajunseseră în 
satul Osteria Ca'lda după câteva ore bune de condus. Ultimele 
douăzeci de minute le petrecuseră derapând pe un noroi rece și 
alunecos, pe drumul abrupt care urca la o înălțime de unde se 
vedea în sud-est, la vreo trei kilometri distanță, cetatea 
medievală Monte Castello. 

Pino mai fusese de câteva ori acolo în toamnă, pentru ca 
Leyers să poată studia cetatea de la distanță și să înțeleagă mai 
bine cum trebuia fortificată. Monte Castello se înălța la opt sute 
de metri deasupra unei şosele care ducea spre nord, către 
Bologna și Milano. Controlul asupra acelei șosele era esențial 
pentru menţinerea Liniei Gotice. 

În cursul ultimei luni, cetatea și fortificațiile ridicate de către 
Leyers la Belvedere și Della Toraccia rezistaseră de patru ori 
atacurilor Aliaților. Dar în dimineaţa aceasta rece și mohorâtă, 
Monte Castello se afla sub asediu. 

Pino trebui să-și protejeze urechile cu mâinile față de 
șuierăturile și bubuiturile obuzelor care cădeau în cetate și în 
preajma ei. Fiecare explozie era ca o lovitură de ciocan în piept. 
Fiecare lovitură împroșca schije și flăcări, urmate de nori de fum 
uleios, care se înălțau, se deșirau și întunecau cerul de cositor. 


VP - 316 


Pino tremura de frig. Îl urmări pe Leyers care, înfofolit într-un 
palton lung, cerceta prin binoclu câmpul de bătălie și privi apoi 
către sud-vest, peste creste și piscuri. Fără să aibă nevoie de 
binoclu, văzu la depărtare de vreo cinci kilometri o armată care 
se deplasa peste dealurile în nuanţe cenușii și alb-mate. 

— Divizia a 10-a Americană de Vânători de Munte luptă 
pentru Della Toraccia, spuse generalul Leyers și-i oferi lui Pino 
binoclul. Foarte bine pregătiţi. Strașnici soldaţi. 

Pino luă binoclul și văzu câteva frânturi de bătălie, înainte ca 
Leyers să zică: 

— Binoclul. 

Pino i-l înapoie iute generalului, care privi prin el către sud- 
est, pe lângă baza cetăţii Monte Castello. Trase o înjurătură și 
râse apoi sardonic. 

— la-l, îi spuse lui Pino și-i dădu binoclul. la-l și uită-te cum 
mor niște afurisiţi de negri. 

Pino șovăi, totuși privi apoi prin binoclu și văzu soldaţi din 
Armata Expediţionară Braziliană, care atacau pe teren deschis, 
la baza flancului sud-vestic al muntelui. Prima linie de atacanţi 
ajunsese la patruzeci de metri de bază, când unul dintre bărbați 
călcă pe o mină de teren și fu spulberat într-o păclă de pământ, 
fum și sânge. Încă un soldat călcă pe o mină, și apoi încă unul, 
pentru ca după aceea mitralierele germane să deschidă de sus 
focul lor distrugător, pironindu-i pe soldați în loc. 

Dar tunurile și mortierele Aliaților continuară să lovească 
cetatea. Până pe la ora zece deschiseseră breșe în zidurile 
cetății, și de-o parte, și de cealaltă, iar brazilienii continuau să 
vină în valuri, traversând în cele din urmă terenul minat, 
ajungând la baza cetăţii Monte Castello și începând o 
ascensiune mortală, care avea să dureze câteva ore. 

Generalul Leyers și Pino stătură acolo în frig tot timpul, 
urmărind cum cucerește Divizia a 10-a Americană de Vânători 
de Munte Della Toraccia și cum ocupă brazilienii Monte Castello 
în jurul orei cinci după-amiaza. Când tunurile Aliaților încetară să 
mai tragă, versantul muntelui era presărat cu cratere. Din 
cetate rămăseseră doar niște ruine fumegând. Nemţii se 
retrăgeau. 

Generalul Leyers spuse: 

— Aici am fost învins, iar Bologna va cădea în câteva zile. Du- 
mă înapoi la Milano. 


VP - 317 


Generalul șezu tăcut tot drumul, cu capul plecat, notându-și 
ceva într-un carnet și răsfoindu-și documentele din valiză, până 
când opriră în faţa imobilului în care locuia Dolly. 

Pino îi duse valiza și împreună trecură prin casa scării, pe 
lângă babă, și urcară. Generalul Leyers bătu la ușa 
apartamentului. Pino rămase surprins când le deschise Dolly, 
îmbrăcată într-o rochie neagră de lână, mulată pe corp. 

Avea ochii umezi, ca și cum ar fi băut. Cu ţigara aprinsă și 
balansându-se pe tocurile ei înalte, spuse: 

— Ce bucurie că v-aţi întors acasă, generale, spuse, apoi se 
uită la Pino. Mi-e teamă că Anna nu se simte prea bine astăzi. 
Un virus intestinal. Ar fi mai bine să nu intri la ea. 

— Atunci n-am să intru nici eu, spuse generalul Leyers și se 
trase înapoi. Nu-mi pot permite să mă îmbolnăvesc. Nu acum. 
Am să dorm altundeva astăzi. 

— Ba nu, spuse Dolly. Vreau să rămâi aici. 

— Nu astă-seară, spuse Leyers cu răceală, se răsuci pe 
călcâie și o lăsă pe Dolly să strige furioasă în urma lui. 

Pino îl lăsă pe Leyers la cartierul general al nemților și primi 
ordinul să vină după el a doua zi dimineaţă la ora șapte. 


6. 


Lăsă Fiatul în parcul de automobile și se târî spre casă, 
revăzând în sinea sa măcelul și distrugerea la care asistase în 
acea zi. Câţi oameni văzuse murind, de la locul lui sigur de pe 
colină? Câteva sute? g 

Era consumat de brutalitatea celor văzute. Ura războiul. li ura 
pe nemţii care începuseră războiul. Pentru ce? Să-ţi pui cizma pe 
capul unui om și să-i iei și cămașa de pe el, până când vine un 
altul, cu o cizmă mai mare, și te alungă? După părerea lui Pino, 
războaiele însemnau omor și jaf. O armată ucidea, ca să ocupe 
un deal, apoi o altă armată ucidea și ea, ca să-l recucerească. 

Pino era conștient că ar fi trebuit să se bucure că-i văzuse pe 
naziști înfrânți și bătând în retragere, dar se simţea doar gol pe 
dinăuntru și singur. Își dorea cu disperare să o vadă pe Anna. 


Dar nu putea, iar lucrul acesta îi umplu ochii de lacrimi. Işi 


VP - 318 


înghiți emoția și se sili să ridice un zid mintal în jurul amintirilor 
sale despre bătălie. 

Zidul rezistă, cât își arătă actele santinelelor din casa scării, 
cât trecu cu ascensorul pe lângă soldaţii din Waffen-SS de la 
etajul al cincilea și cât își căută cheile în buzunar. Când deschise 
ușa apartamentului, se gândi că va intra într-o locuinţă goală, se 
va nărui pe podea și va da frâu liber sentimentelor sale. 

Dar mătușa Greta era acolo, prăbușită în braţele tatălui lui 
Pino. Când îl văzu pe Pino, Greta începu să plângă și mai 
sfâșietor. 

Cu buza inferioară tremurând, Michele spuse: 

— Oamenii colonelului Rauff au venit azi după-amiază la 
magazin. Au răscolit toată casa și l-au arestat pe unchiul tău. L- 
au dus la Hotelul Regina. 

— Sub ce acuzații? întrebă Pino și închise ușa locuinţei. 

— Că face parte din Rezistență, răspunse mătușa Greta 
plângând. Că e un spion. Și tu știi ce face Gestapoul cu spionii. 

Lui Michele începu să-i tremure bărbia, iar pe obraji i se 
scurgeau lacrimi. 

— Ai auzit-o, Pino? Ce o să-i facă lui Albert? Ce o să-ţi facă ţie, 
dacă Albert clachează și le spune totul despre tine? 

— Unchiul Albert o să-și ţină gura. 

— Și dacă nu și-o ţine? stărui Michele. O să vină să te 
aresteze și pe tine. 

— Tată... 

— Vreau să fugi, Pino. Fură automobilul generalului, du-te la 
frontiera elveţiană în uniformă, cu pașaportul. Am să-ţi dau eu 
suficienţi bani. Poţi să stai în Lugano, să aștepți să se sfârșească 
războiul. 

— Nu, tată, spuse Pino. N-am să fac așa ceva. 

— Ai să faci ce-ţi spun eu! 

— Am optsprezece ani! ţipă Pino. Fac ce vreau eu. 

Rostise aceste cuvinte cu atâta tărie și hotărâre, încât tatăl 
său rămase surprins, iar Pino regretă că ridicase vocea. Dar nu 
se putuse abţine. 

Tremurând, încercând să-și regăsească stăpânirea de sine, 
Pino spuse: 

— Tată, iartă-mă, dar m-am ferit deja prea mult timp de 
război. N-am să fug acum. Atâta timp cât mai funcţionează 
radioemiţătorul și războiul nu s-a încheiat. Până atunci am să 


VP - 319 


rămân lângă generalul Leyers. Îmi pare rău, dar altfel nu se 
poate. 


7. 


Zece zile mai târziu, pe 2 martie 1945, după-amiaza, Pino 
ședea la volanul Fiatului generalului Leyers și studia exteriorul 
unei vile aflate între dealurile din estul Lacului Garda, 
întrebându-se ce se întâmpla înăuntru. 

Alte șapte automobile mai erau parcate acolo. Doi șoferi 
purtau uniforme de Waffen-SS, unul uniforma Wehrmachtului. 
Ceilalţi erau în civil. La ordinul lui Leyers venise și Pino în civil. 
Pino îi ignoră multă vreme pe ceilalţi șoferi și continuă să 
observe fascinat vila, pentru că-i recunoscuse pe doi dintre 
ofițerii nemți care-l urmaseră pe generalul Leyers înăuntru, cu 
aproape douăzeci de minute în urmă. 

Unul dintre ei era generalul Wolff, șeful SS-ului din Italia, iar 
celălalt era feldmareșalul Heinrich von Vietinghoff, care-l 
înlocuise recent pe Kesselring în funcţia de comandant al 
forţelor germane din Italia. 

De ce e Vietinghoff aici? Și Wolff? Ce pun la cale? 

Pino își tot punea aceste întrebări, până când simţi că nu mai 
suportă. Cobori din Fiat pe o ninsoare slabă și se duse până la 
gardul de cedri ornamentali, care mărginea parcarea. Se opri și 
urină, pentru eventualitatea că-l urmărea vreun alt șofer, după 
care se strecură printre cedri și dispăru. 

Ținându-se la adăpostul gardului viu, Pino ajunse la zidul 
nordic al vilei, unde se lăsă pe vine și se furișă mai departe, 
oprindu-se dedesubtul ferestrelor, pentru a trage cu urechea și 
a se înălța apoi să strecoare o privire înăuntru. 

De sub a treia fereastră auzi glasuri ridicate. Unul tuna: 

— Was du redest, ist Verrat! Ich werde an einer solchen 
Diskussion nicht teilnehmen! 

Pino nu înțelese nimic. Dar auzi cum se trântește o ușă. 
Cineva ieșise. Generalul Leyers? 

Țâșni înapoi, pe lângă vilă și până la gardul de cedri. Fugi pe 
lângă el, strecurând câte o privire printre arbori, și văzu cum dă 
buzna afară din vilă feldmareșalul Vietinghoff. Şoferul acestuia 


VP - 320 


sări din mașină, îi deschise portiera din spate și curând 
feldmareșalul plecă. 

Pino avu un moment de șovăială. Să se întoarcă la fereastră, 
să mai tragă cu urechea? Sau să se ducă la mașină și să 
aștepte, să nu-și forțeze norocul? 

În clipa aceea ieși Leyers pe ușa vilei și decise astfel situaţia 
în locul lui Pino. Pino se strecură printre arbori și alergă în 
întâmpinarea generalului, încercând să ţină minte ce strigase 
Vietinghoff înainte de a pleca. 

Was du redest, ist Verrat! 

Își tot repetă în gând fraza, în timp ce-i deschise portiera lui 
Leyers, care avea o mină foarte nemulțumită și părea gata să 
facă prăpăd. Pino se sui la volan, parcă simțind cum se revarsă 
în valuri furia neamţului. 

— Mon général? 

— Gargnano, spuse Leyers. La casa de nebuni. 


8. 


Pino intră cu mașina pe poarta vilei lui Mussolini, aflată 
deasupra Lacului Garda, și se temu de ce ar putea vedea acolo. 
Când generalul Leyers își anunţă sosirea la ușa din faţă, unul 
dintre aghiotanţii Ducelui îi spuse că nu era momentul potrivit. 

— Bineînţeles că nu e momentul potrivit, se răsti Leyers la el. 
De-aceea am și venit. Ori mă conducetți la el, ori pun să fiți 
împușcat. 

Aghiotantul își ieși din sărite. 

— Și cine vă dă acest drept? 

— Adolf Hitler. Mă aflu aici la ordinul direct al Fuhrerului. 

Aghiotantul era tot furios, dar dădu din cap. 

— Foarte bine, atunci vă rog să mă urmați. 

Îi conduse la biblioteca lui Mussolini și întredeschise ușa. Deși 
afară începuse să se întunece, în încăpere nu era încă aprinsă 
nicio lampă. Doar pe ușa de sticlă dinspre terasă intra o dungă 
de lumină, care tăia încăperea pe diagonală și făcea să se vadă 
cărţi aruncate vraiște, documente, cioburi de sticlă, mobilă 
spartă și răsturnată. 


VP - 321 


II Duce, care părea să fi avut o criză de nervi formidabilă, 
ședea acum la biroul său, sprijinit în coate, cu fălcile sale late în 
mâini, și se holba în jos, ca și cum ar fi admirat prin tăblia 
biroului ruinele vieţii sale. Vizavi de Mussolini ședea tolănită într- 
un fotoliu Claretta Petacci, cu o ţigară aprinsă într-o mână și un 
pahar de vin gol, lipit de piept, în cealaltă. Pino avu sentimentul 
că încremeniseră în această poziție cu câteva ore în urmă. 

— Duce? spuse generalul Leyers înaintând prin harababura 
din încăpere. 

Mussolini nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit, ci continuă să 
se holbeze absent la tăblia biroului său, în vreme ce Leyers și 
Pino veneau tot mai aproape. Dar amanta dictatorului îi auzise și 
le aruncă o privire peste umăr, cu un zâmbet slab, de ușurare. 

— Generale Leyers, spuse Petacci cu limba împleticită. 
Sărmanul Beno a avut o zi grea. Sper că nu vreţi să-l necăjiţi și 
mai rău? 

Generalul spuse: 

— II Duce și cu mine trebuie să avem o discuţie deschisă. 

— Despre ce? întrebă Mussolini fără să ridice capul. 

De aproape, Pino văzu că dictatorul-marionetă se uita la o 
hartă a Italiei. 

— Duce? începu iarăși Leyers. 

Mussolini înălță capul, îl privi sumbru pe general și spuse: 

— Noi am cucerit Etiopia, Leyers. Și acum porcii de Aliați ne- 
au adus negri în nord, în Toscana. Negrii stăpânesc și străzile 
din Bologna și Roma! E de-o mie de ori mai bine pentru mine să 
mor decât să mai trăiesc. Nu credeţi? 

După ce Pino îi traduse, Leyers avu un moment de ezitare și 
apoi spuse: 

— Duce, nu sunt eu în măsură să vă dau asemenea sfaturi. 

Privirea lui Mussolini se plimba în jur, de parcă ar căuta un 
obiect demult pierdut, și apoi se însenină, încântată parcă să fi 
descoperit un obiect nou, strălucitor. 

— E adevărat? întrebă dictatorul-marionetă. Că scumpul 
nostru Hitler are o superarmă secretă? Un proiectil, o rachetă, o 
bombă cum nu s-a mai văzut până acum? Am auzit că Fuhrerul 
așteaptă doar să vină inamicii mai aproape, pentru a folosi 
superarma asta și a-i elimina pe toţi printr-o serie de lovituri 
devastatoare. 

Leyers ezită iarăși și apoi spuse: 


VP - 322 


— Umblă zvonuri despre o armă secretă, Duce. 

— Aha! exclamă Mussolini și sări în picioare, ridicând un 
deget. Am știut eu! Nu ţi-am zis eu, Clara? 

— Ba da, Beno, răspunse amanta lui și își mai turnă niște vin 
în pahar. 

Mussolini, pe cât de dărâmat fusese adineauri, pe atât de 
euforic era acum. Umbla în jurul biroului său, agitat, aproape 
voios. 

— E ca racheta V-2, nu-i așa? spuse. Dar mult mai puternică, 
în stare să radă de pe faţa pământului un oraș întreg, nu-i așa? 
Numai voi, nemţii, aveți inteligența inginerească și științifică de 
a construi așa ceva! 

Leyers nu spuse nimic preț de câteva secunde, după care 
dădu din cap. 

— vă mulțumesc, Duce. Apreciez complimentul, dar am fost 
trimis să vă întreb ce planuri aveţi pentru cazul în care se 
înrăutățește situaţia. 

Spusele generalului părură să-l deruteze pe Mussolini. 

— Dar există o bombă formidabilă. Cum să se înrăutățească 
situaţia pe termen lung, dacă avem această bombă formidabilă? 

—Eu cred că e bine să fim pregătiţi pentru situaţii 
neprevăzute, spuse Leyers. 

— Ah, spuse dictatorul și privirea începu să-i rătăcească 
primprejur. 

Claretta Petacci spuse: 

— Valtellina, Beno. 

— Asta-i, spuse Mussolini și redeveni atent. Dacă suntem 
presaţi, am eu douăzeci de mii de soldaţi care mă vor urma în 
nord, în valea Valtellina, aproape de graniţa cu Elveţia. Mă vor 
apăra pe mine și pe fasciștii mei, până când Herr Hitler va lansa 
racheta lui de maximă distrugere! 

Mussolini  rânjea, încântat de perspectiva acelei zile 
fenomenale. 

Generalul Leyers nu mai spuse nimic câteva clipe, iar Pino îl 
privi dintr-o parte. Chiar avea Hitler o superarmă? Avea de gând 
s-o folosească împotriva Aliaților, dacă aceștia ajungeau 
suficient de aproape de Berlin? Chipul lui Leyers nu trăda nimic. 

Generalul pocni din călcâie și făcu o plecăciune. 

— Vă mulţumesc, Duce. Doar atâta voiam să știu. 


VP - 323 


— Ne veţi anunţa, Leyers? întrebă Mussolini. Când are Hitler 
de gând să folosească magnifica lui bombă? 

— Sunt convins că dumneavoastră veţi fi unul dintre primii 
care vor afla, spuse generalul Leyers și se întoarse. 

Se opri în faţa amantei dictatorului. 

— Veţi merge și dumneavoastră la Valtellina? 

Claretta Petacci zâmbi cu aerul că-și acceptase demult soarta. 

— L-am iubit pe Beno la bine, generale. Am să-l iubesc și mai 
mult la rău. 


9. 


Mai târziu în acea zi, înainte de a relata despre vizita făcută 
lui Mussolini, Pino repetă cele câteva cuvinte pe care le auzise 
dedesubtul ferestrei vilei dintre dealurile din estul Lacului 
Garda. 

— Was du redest ist Verrat. 

Mătușa Greta ședea pe canapea cu spatele drept. De când îl 
arestaseră pe unchiul Albert, locuia la ei și-l ajuta pe Baka cu 
transmisiunile sale radio zilnice. 

Greta întrebă: 

— Eşti sigur că Vietinghoff a spus asta? 

— Nu, nu sunt sigur, dar era un glas furios și imediat după- 
aceea l-am văzut pe feldmareșal ieșind din vilă foarte furios. Ce 
înseamnă? 

— Was du redest ist Verrat, repetă mătușa Greta. Ce propui tu 
e trădare. 

— Trădare? întrebă Pino. 

Tatăl lui se aplecă înainte în scaun. 

— Adică un puci împotriva lui Hitler? 

— Așa aș zice, dacă asta i-au spus lui Vietinghoff, răspunse 
mătușa Greta. Era și Wolff acolo? Și Leyers? 

— Și alţii. Dar nu i-am văzut. Au sosit înaintea noastră și au 
plecat după noi. 

— Ințeleg și ei ce se întâmplă, spuse tatăl lui Pino. 
Complotează ca să supraviețuiască. 

— Aliaţii trebuie să afle asta, spuse Pino. Și despre Mussolini, 
și despre superarma pe care crede el că o are Hitler. 


VP - 324 


— Ce gândește Leyers despre superarma asta? întrebă 
mătușa Greta. 

— Nu-mi dau seama. Are o față ca de granit mai tot timpul. 
Dar ar ști. Mi-a spus chiar el că a început să lucreze pentru Hitler 
în producţia de tunuri. 

— Baka vine mâine-dimineaţă, spuse tatăl lui Pino. Notează 
ce vrei să afle Londra, Pino. Îl pun să transmită mâine, împreună 
cu celelalte mesaje. 

Pino luă hârtie și stilou și își notă raportul. Mătușa Greta scrise 
ce auzise Pino despre trădare. 

Pino începu să caște și se uită la ceas. Era aproape nouă. 

— Trebuie să mă prezint la general, să-mi primesc ordinele 
pentru mâine. 

— Vii să dormi acasă? 

— Nu cred, tată. 

— Să ai grijă, spuse Michele. Nu i-ai fi auzit pe generalii aceia 
vorbind despre trădare, dacă războiul nu ar fi pe cale să se 
sfârșească. 

Pino dădu din cap și se duse să-și ia haina. 

— Nici n-am întrebat de unchiul Albert. L-ai vizitat azi- 
dimineață în San Vittore, nu-i așa? Cum e? 

— A mai slăbit, ceea ce nu e râu, spuse mătușa Greta cu un 
zâmbet slab. Și nu l-au făcut să vorbească, deși au încercat. li 
cunoaște pe mulți dintre deţinuţi și asta îl ajută. Se protejează 
unii pe alţii. 

— N-o să mai rămână multă vreme acolo, spuse Pino. 

Și într-adevăr, mergând pe străzi spre imobilul în care locuia 
Dolly, Pino avu sentimentul că timpul care mai rămăsese până 
la încheierea războiului era scurt, mult mai scurt decât cel de 
după război, care-i părea infinit și pe care avea de gând să-l 
petreacă cu Anna. 

Gândul la un viitor nemărginit, alături de Anna, îi iuți pașii 
până la ușa lui Dolly. Spre ușurarea lui, cea care-i deschise era 
Anna, zâmbitoare, însănătoșită și foarte bucuroasă să-l revadă. 

— Generalul și Dolly au ieșit, spuse Anna și-l pofti înăuntru. 

Închise ușa și se aruncă în braţele lui. 


VP - 325 


10. 


Mai târziu, în patul Annei, corpurile lor vibrau și străluceau de 
transpiraţie și iubire. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse Anna. 

— Mă gândesc tot timpul numai la tine, spuse Pino. E rău că, 
în loc să-l spionez pe generalul Leyers sau să încerc să rețin pe 
unde am fost și ce am văzut, eu mă gândesc la tine? 

— Nu-i deloc rău, spuse Anna. E drăguţ. 

— Vorbesc serios. Când nu sunt cu tine, am senzaţia că se 
oprește muzica. 

Anna îl privi atent. 

— Eşti un om deosebit, Pino Lella. 

— Ba nu, nu prea. 

— Ba da, insistă ea și-l mângâie cu un deget pe piept. Eşti 
curajos. Eşti haios. Și ești frumos de privit. 

Pino râse stânjenit. 

— Frumos? Nu arătos? 

— Ba da, ești arătos, spuse Anna și-i mângâie acum obrazul. 
Dar mă iubești atât de mult, încât radiezi această iubire și asta 
mă face pe mine să mă simt frumoasă, iar pe tine să-mi pari 
frumos. 

— Atunci suntem doi frumoși, spuse Pino și se lipi de ea 
dezmierdând-o. 

Pino îi vorbi Annei despre sentimentul lui că tot ce se va mai 
întâmpla de-acum până la încheierea războiului îi va părea într-o 
bună zi să fi trecut atât de repede, în vreme ce timpul de după 
război părea să se întindă către un orizont invizibil. 

— Putem face tot ce vrem noi, spuse Pino. Viaţa nu cunoaște 
limite. 

— Putem vâna fericirea, trăi pătimaș? 

— Asta-ţi dorești tu? Să vânezi fericirea și să trăieşti pătimaș? 

— Îți poţi imagina un alt mod de a trăi? 

— Nu, spuse Pino și o sărută iarăși pe Anna și o dezmierdă. 
Cred că nu. 


VP - 326 


Capitolul douăzeci și şase 


1. 


Generalul Leyers și Pino călătoriră aproape tot timpul în 
următoarele două săptămâni. Leyers se duse de două ori în 
Elveția, după ce vizită triajul din Como, nu din Monza, ceea ce-l 
făcu pe Pino să creadă că generalul dispusese mutarea 
vagonului cu aur. În afara acestor două drumuri la Lugano, 
Leyers își petrecu mai tot timpul inspectând starea şoselelor și 
liniilor de cale ferată care duceau spre nord. 

Pino nu înţelegea de ce și nu s-ar fi cuvenit să întrebe, dar 
când se duseră pe 15 martie la șoseaua care trecea prin Pasul 
Brenner, intenţiile generalului deveniră clare. Liniile de cale 
ferată care duceau prin Brenner spre Austria fuseseră 
bombardate în repetate rânduri. Traficul fusese întrerupt în 
ambele direcţii și oameni cenușii se căzneau să repare șinele. 

Șoseaua prin Pasul Brenner era acoperită de o pătură de 
zăpadă, care se continua până jos, în fundul văii. Cu cât urcau 
mai mult cu mașina, cu atât mai înalte erau troienele de zăpadă 
din dreapta și din stânga lor, până când avură senzaţia că se 
află într-un tunel decopertat, alb-nisipos. Ajunseră la o cotitură, 
unde li se înfăţișă panorama impresionantă a vastului defileu. 

— Oprește, spuse Leyers și cobori din automobil cu binoclul 
său. 

Pino nu avea nevoie de binoclu. Vedea și așa șoseaua care se 
întindea în faţa lor, precum și o masă de oameni cenușii, ca un 
singur organism înrobit, care săpa, fărâmiţa și dădea la o parte 
cu lopata zăpada care bloca drumul spre cel mai înalt punct al 
Pasului Brenner și, implicit, spre Austria. 

Mai au cale lungă până la graniță, gândi Pino și înălţă privirea. 
Acolo sus erau cel puţin zece, doisprezece metri de zăpadă. lar 
dârele acelea negre de pe culmi, încolo spre Austria, păreau 
urme lăsate de avalanșe. Dedesubtul dărelor erau poate 
cincisprezece metri de troiene și grohotiș care blocau șoseaua. 

Leyers ajunsese probabil la aceeași concluzie. Când merseră 
mai departe și ajunseră la soldaţii din Waffen-SS care-i 
supravegheau pe sclavi, generalul cobori din mașină și se luă de 

VP - 327 


cel responsabil cu lucrările, un maior după însemnele sale. 
Incepură să strige unul la altul și Pino se gândi o clipă că se vor 
lua la bătaie. 

Când generalul Leyers se întoarse la automobil, era încă 
furios. 

— În ritmul în care se mișcă, mai ieșim noi pe dracu’ din Italia, 
spuse. Am nevoie de camioane, excavatoare și buldozere. 
Mașini de lucru. Altfel e imposibil. 

— Mon général? spuse Pino. 

— Taci din gură și condu, Vorarbeiter! 

Pino știa că era mai bine să-l lase în pace pe general, așa că 
tăcu, gândindu-se la ceea ce tocmai spusese Leyers și 
înțelegând în sfârșit ce făcuseră ei în ultima vreme. 

Generalul Leyers primise sarcina de a se ocupa de calea de 
scăpare. Nemţii trebuiau să se retragă pe undeva. Liniile ferate 
fuseseră distruse. Deci șoseaua prin Pasul Brenner era singura 
cale sigură de a părăsi Italia - și era blocată. Mai existau și alte 
trecători, care duceau în Elveţia, dar de câteva zile elveţienii nu 
mai permiteau trenurilor și convoaielor germane să le treacă 
granița. 

Din acest moment, gândi Pino bucuros, naziștii sunt prinși în 
capcană. 


2. 


În seara aceea, Pino îi lăsă lui Baka un mesaj, în care descria 
enorma barieră de zăpadă dintre Italia și Austria. Și mai scrise 
că partizanii sau Aliaţii trebuiau să înceapă să bombardeze 
crestele de deasupra șoselei, pentru a provoca mai multe 
avalanșe. 

Cinci zile mai târziu, Pino reveni cu Leyers la Pasul Brenner. 
Se bucură în sinea sa, pe când generalul turbă de furie la aflarea 
veștii că bombele Aliaților declanșaseră desprinderea unor mase 
enorme de zăpadă, care blocau acum șoseaua. 

Dispoziţia generalului se schimba de la o oră la alta, ba era 
vorbăreț, ba tăcut și morocănos. Pe la sfârșitul lunii martie 
petrecu șase zile în Elveţia, ceea ce-i oferi lui Pino un lung 


VP - 328 


răstimp cu Anna și-l făcu să se întrebe de ce nu o mutase Leyers 
pe Dolly la Lugano sau chiar la Geneva. 

Dar nu zăbovi prea mult asupra acestor întrebări. Pino era 
îndrăgostit și, așa cum se întâmplă când ești îndrăgostit, avea 
un simț al timpului distorsionat. Fiecare moment petrecut cu 
Anna îi părea scurt și intens, dar era cuprins de un dor infinit 
când erau despărțiți. 

Când trecu martie și veni aprilie 1945, a fost ca și cum cineva 
ar fi apăsat un comutator cosmic. După vremea rece și ninsorile 
abundente care năpăstuiseră nordul Italiei și-i împiedicaseră pe 
Aliați să înainteze, veniră temperaturi de primăvară târzie și 
zăpada începu să se topească. Pino îl conducea pe generalul 
Leyers aproape în fiecare zi la Pasul Brenner. Excavatoare 
începuseră să lucreze pe șosea și autobasculante transportau 
zăpada și grohotișul adus de avalanșe. Soarele bătea în 
capetele oamenilor cenușii, care săpau alături de utilaje, cu 
fețele arse de lumina strălucitoare pe care o reflecta zăpada, cu 
mușchii contorsionaţi de greutatea zloatei și gheții, și cu 
voințele frânte de anii de sclavie. 

Pino își dorea să-i poată consola, să-i îndemne să prindă curaj, 
pentru că războiul era pe sfârșite. Câteva săptămâni, nici măcar 
luni. Mai rezistați. Rămâneți în viață. 


3, 


Pe 8 aprilie 1945, cu mult după lăsarea serii, Pino și generalul 
Leyers ajunseră în satul Molinella, la nord-est de Bologna. 

Leyers dormi pe un pat de campanie într-un bivuac al 
Wehrmachtului, în vreme ce Pino petrecu noaptea dormind 
agitat pe scaunul din Fiat. În zori urcară pe un deal aflat în 
vestul satului Argenta, de unde puteau cuprinde cu privirea 
șesul îmbibat de apă, aflat de-o parte și de cealaltă a râului 
Senio, care se revărsa în Lacul Comacchio, un estuar din 
apropierea coastei. Lacul îi împiedica pe Aliați să atace din flanc 
fortificațiile pe care le ridicase Leyers în nordul râului Senio. 

Baraje antitanc. Mine. Tranșee. Cazemate. Deși se aflau la o 
depărtare de câţiva kilometri, Pino le vedea foarte clar. Dincolo, 
de cealaltă parte a râului, pe teritoriul Aliaților, nu se vedea 


VP - 329 


nicio mișcare, doar câte un camion care se mai deplasa uneori 
de la sau înspre Rimini, oraș aflat la Marea Adriatică. 

Pe acel deal, în acea zi, nu se auzi multe ore mai nimic, doar 
sunetele păsărilor și insectelor care anunțau primăvara, în 
vreme ce o adiere caldă aducea mirosul câmpurilor care se 
arau. Toate acestea îl făcură pe Pino să realizeze că pământul 
nu cunoștea războiul, că natura dăinuia, în pofida grozăviilor pe 
care și le făceau oamenii. Naturii nu-i păsa câtuși de puţin de 
oameni și de nevoia lor de a ucide și cuceri. 

Dimineaţa avansa. Căldura se înteţea. În jurul amiezii auziră 
niște bubuituri îndepărtate, ecourile unor explozii produse în 
largul orașului Rimini, iar Pino văzu curând în depărtare cum se 
ridică fum pe mare. Se întrebă ce s-o fi întâmplat. 

Generalul Leyers parcă-i citise gândurile. 

— Ne bombardează navele, spuse cu un ton sec. Ne sufocă, 
dar acolo jos vor încerca ei să mă înfrângă. 

Se făcuse după-amiază și era la fel de cald ca într-o zi de 
vară, dar nu la fel de uscat. Aerul nu era dogoritor, ci înăbușitor, 
încărcat de toată umezeala adunată în cursul iernii, care se 
ridica acum în aburi din pământ. Pino ședea în umbra 
automobilului, în vreme ce Leyers continua să urmărească 
situaţia. 

— Ce vei face după război, Vorarbeiter? întrebă Leyers la un 
moment dat. 

— Moi, mon général? spuse Pino. Nu știu. Poate îmi voi 
continua studiile. Poate voi lucra la firma părinţilor mei. Dar 
dumneavoastră? 

Generalul Leyers își luă binoclul de la ochi. 

— Incă nu pot să văd atât de departe. 

— Dar Dolly? 

Leyers își înclină capul într-o parte, parcă nesigur dacă să-l 
certe pe Pino pentru impertinenţa lui, dar apoi spuse: 

— Când se va deschide Pasul Brenner, Dolly va primi tot ce-i 
trebuie. 

In clipa aceea auziră amândoi dinspre sud un huruit înfundat. 
Leyers își duse binoclul la ochi și cercetă cerul. 

— Incepe, spuse. 

Pino sări în picioare, își umbri ochii cu mâna și văzu venind 
din sud bombardiere grele, într-o formaţiune de zece avioane 
de-a latul și douăzeci de-a lungul. Două sute de avioane de 


VP - 330 


război zburau spre ei, până când ajunseră atât de aproape, încât 
Pino se temu că-și vor deșerta încărcătura în capul lui. 

Dar la distanţă de o milă virară în formaţiune și își deschiseră 
calele. Primul șir de bombardiere pierdu din altitudine și trecu 
peste Linia Gotică și teritoriul german. Lansară bombe care 
căzură șuierând în urma lor, semănând cu niște pești care 
plonjează din cer. 

Prima bombă lovi undeva în spatele liniei de apărare a 
nemților și explodă împroșcând schije și desfășurând un 
curcubeu de fluorescență și văpaie. Mai explodară și alte bombe 
în spatele Liniei Gotice, lăsând în urma lor cratere carbonizate și 
focuri arămii, presărate într-un covor de violenţă și distrugere 
care se întindea către est, către estuar și mare. 

Ultimelor avioane din primul val le urmară zece minute mai 
târziu un al doilea val, apoi un al treilea, apoi un al patrulea - în 
total, mai bine de opt sute de bombardiere grele. Avioanele își 
lepădau proiectilele după același tipar ritmic, dar cu o diferenţă 
de unul, două grade, astfel încât următoarele bombe să 
lovească în alte puncte ariergarda germană. 

Arsenale explodau. Rezerve de combustibil irupeau. Cazărmi, 
șosele, camioane, tancuri și depozite au fost nimicite în atacul 
inițial. Apoi veniră în zbor deasupra râului bombardiere medii și 
ușoare, care atacară linia de apărare propriu-zisă. Porţiuni din 
barajele antitanc ale lui Leyers erau aruncate în aer. Cazemate 
se năruiau. Instalaţii de artilerie cădeau. 

Pe parcursul următoarelor patru ore, bombardierele Aliaților 
aruncară douăzeci de mii de bombe în regiune. În pauzele dintre 
atacurile aeriene, două mii de piese de artilerie ale Aliaților 
bombardară Linia Gotică în focuri de baraj de câte treizeci de 
minute. După-amiaza târziu, când soarele își proiectă razele 
asupra norilor de fum din josul și din susul râului, cerul 
primăverii era apăsător și infernal. 

Pino se uită la Leyers. Cu mâinile tremurând și înjurând în 
germană, generalul își plimba privirea prin binoclu pe deasupra 
câmpului de luptă din sudul liniei lui de apărare distruse. 

— Mon général? spuse Pino. 

— Vin, spuse Leyers. Tancuri. Jeepuri. Artilerie. Armate întregi 
vin spre noi. Băieţii noștri vor rezista cât vor putea și mulți 
dintre ei își vor da vieţile pentru acel râu. Dar la un moment dat, 
și nu mai e mult până atunci, fiecare soldat de acolo va avea în 


VP - 331 


mod inevitabil de ales, ca toţi învinșii, între retragere, capitulare 
sau moarte. 

În amurg, soldaţi Aliați cu aruncătoare de flăcări invadară 
tranșeele și cazematele germane. Se lăsă o noapte neagră, fără 
stele. În întuneric, luptele corp la corp erau în toi, dar Pino nu 
vedea decât fulgerele exploziilor și câte o rafală răzleață. 

— Până dimineaţă i-au învins, spuse Leyers în cele din urmă. 
S-a terminat. 

— Noi avem o zicală în Italia, mon général, că nu s-a terminat 
până nu a cântat grăsana, spuse Pino. 

— Urăsc opera, mârâi generalul și se îndreptă spre automobil. 
Du-mă de aici, înapoi la Milano, cât mai am de ales. 

Pino nu înţelese prea bine ce voia generalul să spună, dar se 
sui iute la volan. Naziștii pot să se retragă, să capituleze sau să 
moară acum, gândi. Războiul însuși e pe moarte. Câteva zile ne 
mai despart de pace și, da, de americani! 

Pino conduse în noapte spre Milano, entuziasmat de gândul că 
poate va ajunge în sfârșit să cunoască vreun american. Sau o 
armată întreagă! După ce se va însura cu Anna se vor duce 
poate în Statele Unite, ca verișoara lui, Licia Albanese, și va 
vinde acolo, în New York, Chicago și Los Angeles, poșetele 
mamei lui și articolele de marochinărie ale unchiului Albert. Va 
face o avere acolo! 

Pino se înfioră de plăcere la acest gând și văzu în sinea sa o 
frântură dintr-un viitor care păruse de neimaginat cu doar 
câteva clipe în urmă. Tot drumul de întoarcere nu se gândi o 
secundă la distrugerile de proporţii biblice la care tocmai 
asistase. Se gândi că va face ceva bun și profitabil cu viaţa lui, 
ceva con smania, și ardea de nerăbdare să-i spună Annei toate 
acestea. 


4. 


Linia Gotică de-a lungul râului Senio a fost străpunsă mai 
târziu în acea noapte. În seara următoarei zile, forțe Aliate din 
Noua Zeelandă și India se aflau la aproape cinci kilometri în 
spatele liniei de apărare distruse a lui Leyers, iar armata 
germană se retrăgea și regrupa spre nord. In 14 aprilie, după un 


VP - 332 


nou grandios bombardament, Armata a 5-a Americană a 
străpuns zidul vestic al Liniei Gotice, înaintând spre nord, spre 
Bologna. 

În fiecare zi soseau vești despre alte și alte progrese ale 
Aliaților. Pino asculta în fiecare seară, la radioul cu unde scurte 
al lui Baka, știrile de la BBC. Și aproape fiecare zi și-o petrecea 
conducându-l pe Leyers de la un câmp de luptă la altul, sau de-a 
lungul căilor de retragere, unde urmăreau lungile coloane de 
nemți care se refugiau într-un tempo mult mai lent decât atunci 
când invadaseră Italia. 

Pentru Pino, mașina de război nazistă era mutilată. Vedea 
asta după tancurile care se clătinau în mers și își pierdeau 
șenilele, după infanteriștii traumatizaţi, care mergeau în urma 
catărilor care trăgeau tunurile. Nenumăraţi soldați germani 
răniţi zăceau în camioane deschise, în bătaia soarelui dogoritor. 
Pino spera că vor muri pe loc. 

Tot la două, trei zile se ducea cu Leyers la Pasul Brenner. De 
când dăduse căldura, zăpada se topise și un șuvoi de apă 
murdară, rece ca gheaţa, se revărsa în trecătoare, erodând 
galeriile de drenaj și șoseaua. Când ajunseră la capătul porțiunii 
de șosea deszăpezite, văzură sclavi care stăteau în apa rece 
până la gleznă sau până la fluierul piciorului și lucrau în 
continuare alături de excavatoare și autobasculante. In 17 
aprilie, oamenii cenușii ajunseră la o milă de graniţa austriacă. 
Unul dintre ei căzu în apă. Soldaţii din SS îl traseră afară și-l 
aruncară în lături. 

Generalul Leyers nu păru să observe. 

— Puneţi-i să muncească fără întrerupere, îi spuse Leyers 
căpitanului responsabil pentru lucrări. Intr-o săptămână, toată 
Armata a 10-a va trece pe șoseaua asta. 


Capitolul douăzeci și șapte 
Sâmbătă, 


21 aprilie 1945 


VP - 333 


1. 


Generalul Leyers stătea deoparte, în vreme ce ofițeri din 
Organizația Todt stropeau cu benzină cinci mormane de 
documente, în curtea biroului OT din Torino. Leyers dădu din 
cap către unul dintre ofițeri, care scăpără și zvârli un chibrit. Se 
auzi un fâsâit sonor și flăcările se înălţară, cuprinzând parcă 
deodată toată grămada. 

Generalul urmărea cu mare interes cum ardeau hârtiile. La fel 
și Pino. 

Ce conţineau ele atât de important, încât Leyers să 
părăsească la ora trei noaptea patul lui Dolly, ca să le vadă 
distruse? Și apoi să stea aici, ca să se asigure că erau toate 
arse?  Conţineau documentele acelea probe care l-ar fi 
incriminat cumva pe Leyers? Mai mult ca sigur. 

Pino nu apucă să zăbovească prea mult asupra acestor 
întrebări, când generalul Leyers mai lătră niște ordine către 
ofițerii din OT și se întoarse apoi spre Pino. 

— Padova, spuse. 

Pino conduse către sud și ocoli Milano pentru a ajunge la 
Padova. Pe drum se strădui să nu aţipească, gândindu-se la 
faptul că războiul era pe sfârșite. Aliaţii trecuseră de linia de 
apărare a lui Leyers prin breșa de la Argenta. Divizia a 10-a 
Americană de Vânători de Munte se apropia de fluviul Pad. 

Băgând probabil de seamă că Pino era obosit, Leyers se 
scotoci în buzunare și scoase un flacon. Își vărsă în mână o 
pilulă albă și i-o oferi lui Pino. 

— la-o! Amfetamină. Te ţine treaz. Haide! Mai iau și eu uneori. 

Pino luă pilula și curând se simţi treaz, dar irascibil, iar când 
ajunseră la Padova, unde generalul supraveghea arderea în 
masă a altor documente OT, începu să-l doară capul. După 
aceea se duseră iarăși la Pasul Brenner. Mai puţin de două sute 
cincizeci de metri de zăpadă îi despărțeau acum pe naziști de o 
cale liberă spre Austria, iar lui Leyers îi spuseră că vor răzbi în 
decurs de patruzeci și opt de ore. 

Duminică dimineaţă, pe 22 aprilie, Pino îl urmări pe Leyers 
cum distruge documente OT în Verona. După-amiază au fost 
cuprinse de flăcări documentele din Brescia. La fiecare oprire, 
înainte de fiecare ardere, generalul își căra valiza în birourile OT 


VP - 334 


și stătea să frunzărească documente, înainte de a asista la 
arderea lor. Pe Pino nu-l lăsa să se atingă de valiză, care se 
îngreuna tot mai mult cu fiecare oprire. Seara devreme, Pino 
văzu cum ard documentele OT din Bergamo, după care se 
întoarseră la birourile lui Leyers din spatele stadionului din 
Como. 

A doua zi de dimineaţă, luni, 23 aprilie, generalul Leyers privi 
cum ofițerii din OT dau foc unui morman imens de dosare și 
documente pe terenul stadionului. Leyers supraveghe ore în șir 
întreţinerea acelui foc. Lui Pino nu i se îngădui să se apropie de 
documente. Ședea în tribune, simțind dogoarea tot mai mare a 
focului, și privea cum se transformă în fum și cenușă 
documentele naziștilor. 

Când se întoarseră după-amiaza la Milano, două unităţi SS 
Panzer încercuiseră străzile din jurul Domului și-l controlară 
până și pe Leyers, înainte de a-i permite să treacă. La Hotelul 
Regina, cartierul general al Gestapoului, Pino află motivul. 
Colonelul Walter Rauff era beat și turbat de furie și încerca să 
dea foc tuturor hârtiilor în care era menţionat numele lui. Dar 
când șeful Gestapoului îl văzu pe Leyers, se însenină și-l pofti în 
biroul său. 

Leyers se uită la Pino și spuse: 

— Ești gata pe ziua de azi, dar am o întrevedere mâine la ora 
nouă dimineaţa. Să vii să mă iei de la Dolly la opt și patruzeci și 
cinci. 

— Oui, mon general, spuse Pino. Automobilul? 

— Îl iei cu tine. 


2. 


Generalul Leyers intră cu Rauff. Pino nu putea suporta gândul 
că dispăreau atâtea documente. Se nimiceau dovezile pentru tot 
ce le făcuseră naziștii italienilor, iar el nu prea avea ce face, 
decât să raporteze acest lucru Aliaților. Lăsă Fiatul la două străzi 
de imobilul în care locuia familia lui, își puse brasarda pe scaun 
- cu svastica la vedere - și trecu pe lângă santinelele din casa 
scării. 


VP - 335 


Michele își duse un deget la buze, iar mătușa Greta închise 
ușa apartamentului. 

— Tată? spuse Pino. 

— Avem un musafir, spuse tatăl lui în șoaptă. Băiatul 
verișoarei mele, Mario. 

Pino miji ochii. 

— Mario? Credeam că e pilot de vânătoare? 

— Asta și sunt, spuse Mario ivindu-se din umbră. 

Era un bărbat scund și spătos, cu un zâmbet larg. 

— M-au doborât azi-noapte, dar am sărit cu parașuta și am 
reușit să ajung aici. 

— Mario va rămâne ascuns aici până la încheierea războiului, 
spuse Michele. 

— Tatăl și mătușa ta mi-au spus cu ce te ocupi, spuse Mario 
și-l bătu pe Pino pe spate. E nevoie de curaj, nu glumă. 

— Ah, nu știu, spuse Pino. Cred că pentru Mimmo e mult mai 
dificil. 

— Aiurea, spuse mătușa Greta, la care Pino ridică mâinile în 
semn de capitulare. 

— N-am mai făcut un duș de trei zile, spuse Pino. Și după 
aceea va trebui să mut automobilul generalului. Mă bucur că 
ești în viaţă, Mario. 

— Și eu că tu ești în viaţă, Pino, spuse Mario. _ 

Pino străbătu holul și intră în baia de lângă camera lui. Işçi 
scoase hainele care miroseau a fum și făcu apoi un duș, pentru 
a scăpa de mirosul care-i intrase în piele și păr. Imbrăcă cele 
mai bune haine ale lui și se stropi pe obraji cu puţin aftershave 
de la tatăl lui. Nu o mai văzuse pe Anna de patru zile și voia să-i 
facă o impresie bună. 

În sufragerie îi lăsă lui Baka un bilet referitor la arderea 
documentelor, își luă rămas-bun de la tatăl, mătușa și vărul lui și 
plecă. 

Se lăsa amurgul, dar căldura încă mai radia din clădiri și 
trotuare, ca într-o baie de aburi. Pentru Pino era o senzaţie 
plăcută. Căldura și umezeala îi destindeau articulațiile, după 
atâtea zile de condus, stat în picioare și privit. Când urcă în Fiat 
și întinse braţul să pornească motorul, simţi o mișcare pe 
bancheta din spate și ţeava rece a unui pistol în ceafă. 

— Nu te mișca, spuse un bărbat. Mâinile pe volan. Ai armă? 


VP - 336 


— Nu, spuse Pino și își auzi tremurul din glas. Ce vrei de la 
mine? 

— Tu ce crezi? 

Pino recunoscu în acel moment glasul și-l apucă brusc groaza 
că respectivul îi va zbura creierii. 

— Nu, Mimmo, spuse. Mama și tata... 

Pino nu mai simţi în ceafă gura pistolului. 

— Pino, îmi pare atât de rău pentru tot ce ţi-am spus, începu 
Mimmo. Acum știu ce ai făcut, că ai spionat și sunt... sunt 
impresionat de curajul tău. De devotamentul tău faţă de cauză. 

Lui Pino i se puse un nod în gât de emoție, dar în clipa 
următoare se înfurie. 

— Atunci de ce-mi pui pistolul la cap? 

— N-am știut dacă ești înarmat sau nu. M-am gândit că poate 
vrei să mă omori. 

— N-aș trage niciodată în fratele meu mai mic. 

Mimmo se întinse peste scaun și-l strânse pe Pino în braţe. 

— Mă ierți? 

— Sigur că da, zise Pino și furia lui se evaporă. N-aveai de 
unde să știi și eu n-am avut voie să-ți spun, fiindcă unchiul 
Albert a zis că e mai sigur aşa. 

Mimmo dădu din cap, se șterse la ochi cu mâneca și spuse: 

— M-au trimis niște comandanţi de partizani, care mi-au spus 
ce ai făcut. Am venit să-ţi transmit ordinele. 

— Ordine? Eu primesc ordine de la generalul Leyers. 

— Asta s-a sfârșit, zise Mimmo și-i dădu un bileţel. Pe 
douăzeci și cinci, seara, îl arestezi pe Leyers și-l duci la adresa 
asta. 

Să-l aresteze pe generalul Leyers? Ideea îl sperie întâi pe 
Pino, dar după ce se imagină ţinându-i lui Leyers pistolul la cap, 
începu chiar să-i surâdă. 

Îl va aresta pe general și cu ocazia aceea îi va dezvălui că e 
spion. Îi va arunca asta în nas. Am fost tot timpul aici, sub ochii 
tăi. Am văzut tot ce ai făcut, supraveghetorule de sclavi! 

— Am s-o fac, spuse Pino în cele din urmă. Va fi o onoare 
pentru mine. 

— Atunci ne vedem când se sfârșește războiul, spuse Mimmo. 

— Unde te duci? 

— Să lupt. 

— Cum? Ce-ai de gând să faci? 


VP - 337 


— Azi sabotăm tancuri. Și așteptăm să înceapă naziștii 
retragerea din Milano. Atunci o să-i prindem în ambuscadă și o 
să-i învăţăm minte, de n-o să le mai dea niciodată prin cap să se 
întoarcă în Italia. 

— Dar fasciștii? 

— Și pe ei. Trebuie să facem curățenie, dacă vrem un nou 
început. 

Pino clătină din cap. Mimmo abia împlinise șaisprezece ani și 
era deja un veteran călit în luptă. 

— Să nu-i lași să te omoare înainte de încheierea războiului, 
spuse Pino. 

— Nici tu, zise Mimmo, se strecură afară din Fiat și dispăru în 
întuneric. 

Pino se răsuci în scaun și încercă să-l mai prindă cu privirea 
pe fratele lui la plecare, dar nu mai văzu nimic. Mimmo 
dispăruse ca o stafie. 

Lucrul acesta îl făcu pe Pino să surâdă și, când porni 
automobilul generalului Leyers, se simţi mai bine decât oricând 
- sau cel puţin de când o văzuse ultima dată pe Anna. 


3, 


Pino era în culmea fericirii, când opri în faţa imobilului în care 
locuia Dolly, în jurul orei opt seara. Îi făcu babei din casa scării 
un semn cu mâna, urcă pe scări până la etajul al treilea și bătu 
nerăbdător la ușa locuinţei lui Dolly. 

Anna îi deschise surâzătoare. Îl sărută pe obraz și-i spuse în 
șoaptă: 

— Dolly e necăjită. Generalul n-a mai trecut pe aici de 
aproape patru zile. 

— Vine astă-seară, spuse Pino. Știu sigur. 

— Atunci du-te, te rog, și spune-i, zise Anna și-l împinse în 
antreu. 

Dolly Stottlemeyer ședea pe canapeaua din camera de zi, 
îmbrăcată într-o cămașă albă a lui Leyers și în rest mai nimic. 
Într-o mână ţinea un pahar de whisky cu gheaţă și arăta de 
parcă n-ar fi fost nici primul, nici al doilea, poate nici al cincilea 
din acea zi. 


VP - 338 


Văzându-l pe Pino, Dolly afișă o mină jignită și spuse: 

— Unde e Hansi al meu? 

— Generalul e la cartierul general al Wermachtului, spuse 
Pino. 

— Ar fi trebuit să fim deja în Innsbruck, spuse Dolly cu limba 
împleticită. 

— Mâine se deschide pasul, spuse Pino. Și chiar acum câteva 
zile mi-a spus că acolo vă va duce. 

În ochii lui Dolly se iviră lacrimi. 

— Chiar? 

— L-am auzit cu urechile mele. 

— Îți mulţumesc, zise Dolly și ridică paharul cu mâna 
tremurând. N-am știut ce se va alege de mine. 

Sorbi din whisky, zâmbi și se ridică. 

— Voi vedeți-vă de ale voastre. Eu trebuie să mă duc să mă 
aranjez. 

Dolly se împletici pe lângă ei și se ţinu de perete, înainte de a 
dispărea în antreu. 

Când o auziră trântind ușa de la dormitorul ei, se duseră în 
bucătărie. Pino o învârti pe Anna, o ridică în brațe și o sărută. 
Anna își înfășură picioarele în jurul lui și-l sărută la fel de înfocat. 
Când își dezlipiră în sfârșit buzele, Anna spuse: 

— Hai să mănânci! Am ce-ţi place ţie, broccoli cu cârnaţi și 
pâine cu unt. 

Pino realiză abia atunci că era lihnit de foame, o lăsă jos pe 
Anna fără nicio tragere de inimă și spuse încet: 

— Doamne, ce dor mi-a fost de tine! Nici nu-ți dai seama ce 
bine mă simt să fiu iarăși aici cu tine. 

Anna era radioasă. 

— Nu m-am gândit că poate fi așa. 

— Nici eu, spuse Pino și-i acoperi faţa cu sărutări. 

Mâncară pâine cu unt și broccoli cu cârnaţi, căliţi în ulei de 
măsline cu usturoi, și băură din vinul generalului, înainte de a se 
furișa în camera Annei, după ce auziră o bătaie în ușa 
apartamentului și strigătul lui Dolly să nu se deranjeze ei, că se 
duce ea să deschidă. În căldura și întunericul cămăruţei ei, 
parfumul Annei era pretutindeni, iar Pino avu instantaneu 
senzaţia că se îmbată cu el. În beznă căută cu privirea silueta 
Annei, auzi arcurile patului scârțâind și se duse la ea. Când se 


VP - 339 


întinse lângă ea și-i căută trupul în pat, Anna era deja goală și-l 
dorea. 


4. 


Cineva bătu o dată și apoi încă o dată în ușa cameristei. 

Pino se trezi tresărind, în dimineaţa zilei de 24 aprilie 1945, și 
privi derutat în jur, în vreme ce Anna înălţă capul de pe pieptul 
lui și strigă: 

— Da? 

Dolly spuse: 

— E opt fără douăzeci. În douăzeci de minute, generalul are 
nevoie de șoferul lui, iar noi trebuie să împachetăm, Anna. S-a 
deschis Brennerul. 

— Plecăm astăzi? întrebă Anna. 

— Cât mai curând, răspunse Dolly. 

Rămaseră întinși și așteptară să se îndepărteze pe holul către 
bucătărie ţăcănelile tocurilor lui Dolly. Pino o sărută pe Anna cu 
tandrete și spuse: 

— A fost cea mai splendidă noapte din viaţa mea. 

— Și pentru mine, spuse ea și-l privi în ochi ca fermecată. N- 
am să uit niciodată cât de magică a fost. 

— Nici eu. Niciodată. 

Se sărutară iarăși, cu buzele abia atingându-se. Ea inspira 
când expira el și expira când inspira el și Pino avu iarăși 
sentimentul că ei doi, așa cum erau acum, alcătuiau o singură 
ființă. i 

— Cum am să te găsesc? spuse Pino. In Innsbruck, vreau să 
ZIC. 

— Am să sun eu acasă la părinţii tăi de îndată ce ajungem 
acolo. 

— De ce nu te duci la ai mei chiar acum? Sau măcar după ce 
i-ai făcut lui Dolly bagajele? 

— Dolly are nevoie de mine până se instalează, spuse Anna. 
Ştie că vreau să mă întorc la Milano cât mai curând posibil. 

— Da? 

— Da. l-am spus că va trebui să-și angajeze o altă cameristă. 


VP - 340 


_ Pino o sărută, se desprinseră din îmbrăţișare și se îmbrăcară. 
Inainte de a ieși din cameră, o mai strânse o dată pe Anna în 
braţe și spuse: 

— Nu știu când am să te revăd. 

— ţi dau de veste, îți promit. Te chem la telefon de îndată ce 
pot. 

Pino o privi pe Anna în ochi, îi mângâie faţa cu mâinile lui 
puternice și murmură: 

— Războiul e pe sfârșite. Când vii înapoi, vrei să te măriţi cu 
mine? 

— Să mă mărit cu tine? spuse ea și în ochi îi sclipiră lacrimi. 
Ești sigur? 

— Mai mult decât sigur. 

Anna îi sărută palma și șopti: 

— Atunci, da. 

Pino simţi cum îi saltă inima de bucurie cu forța unui 
crescendo. 

— Da? 

— Sigur că da. Din toată inima, Pino. Din tot sufletul. 

— Știu că sună siropos, spuse Pino, dar tocmai ai făcut din 
mine cel mai fericit, cel mai norocos bărbat din toată Italia. 

— Cred că ne-am făcut unul pe altul fericiţi și norocoși, spuse 
Anna și-l sărută din nou. 

Auzind deja în bucătărie tropotul cizmelor generalului, Pino o 
tinu pe Anna în braţe atât cât mai cuteză și șopti: 

— Dragostea noastră va fi veșnică. 

— In vecii vecilor, spuse ea. 

Se despărțiră. Pino o mai privi o dată pe Anna, îi făcu un semn 
cu mâna și o părăsi, pătruns de frumusețea, parfumul și 
atingerea ei. 


5. 


Generalul Leyers se duse întâi la cartierul general al 
Gestapoului și ieși din Hotelul Regina după o oră. Apoi merseră 
la sediul centralei telefonice și Leyers dispăru înăuntru câteva 
ore, în vreme ce o nouă zi de căldură moleșitoare cocea orașul 
Milano. 


VP - 341 


Pino se refugie la umbră și observă că toţi trecătorii păreau cu 
nervii întinși la maximum, de parcă ar fi presimţit apropierea 
unei furtuni puternice. Se gândi la Anna. Oare când o va 
revedea? Se simţea pustiu la gândul că mai putea trece o 
săptămână sau chiar o lună. Dar cum va fi timpul de după 
război? Infinit. lar Anna îi acceptase cererea spontană! Îl va iubi 
veșnic. Și el o va iubi veșnic. Indiferent ce se va întâmpla, un 
lucru era acum sigur pentru viitorul lui, iar gândul acesta îl 
linişti. 

Să nu vi se tulbure inima, îşi spuse Pino în sinea sa și se 
desfătă cu certitudinea că făcea parte din ceva mai mare decât 
el, ceva etern. Avea deja viziunea unei vieți nemaipomenite pe 
care o vor trăi împreună, începea deja să iubească toate 
miracolele pe care li le pregătea ziua de mâine. li trebuia un 
inel, nu-i așa? Putea să - 

Pino își dădu seama că se afla la numai câteva străzi de 
Piazzale Loreto și Magazinul de Fructe și Legume Proaspete 
Beltramini. 

Carletto era acolo? Cum se mai simțea mama lui? Nu-l mai 
văzuse pe cel mai vechi prieten al lui de mai bine de opt luni, de 
când plecase cu pași împleticiţi de lângă Carletto, care ţinea în 
braţe trupul neînsuflețit al sărmanului său tată. 

Îi venea să meargă până acolo de la sediul centralei telefonice 
și să-i explice totul, dar teama că prietenul lui nu l-ar crede îl 
opri în loc, transpirat, înfometat și sătul să tot stea la cheremul 
generalului. Îi va cere lui Mimmo să se ducă să-i spună lui 
Carletto, când va fi timpul... 

— Vorarbeiter! lătră generalul Leyers. 

Pino sări în picioare, salută și fugi spre general, care era deja 
la portiera din spate a Fiatului, cu valiza în mână și o expresie 
de nerăbdare și iritare pe faţă. Pino se scuză și dădu vina pe 
căldură. 

Leyers înălță privirea la cer și la soarele care bătea asupra 
orașului. 

— Întotdeauna se face atât de cald la sfârșitul lui aprilie? 

— Non, mon général, spuse Pino și-i deschise ușurat portiera. 
E ceva foarte rar. Tot ce s-a întâmplat anul acesta cu vremea e 
foarte rar. Unde mergem? 

— La Como, spuse Leyers. Rămânem peste noapte. 


VP - 342 


— Oui, mon général, spuse Pino și se uită în oglinda 
retrovizoare la Leyers, pe care-l văzu scotocind în valiză. Și când 
pleacă Dolly și Anna la Innsbruck? 

Generalul părea absorbit de ceva și nu ridică privirea. 

— Mă gândesc că sunt deja pe drum. Gata cu întrebările! Am 
de lucru. 

Pino conduse până la stadionul din Como. Cu trei zile în urmă 
văzuse focul arzând pe teren. Acum cenușa dispăruse și câteva 
companii de soldaţi și ofițeri ai Organizaţiei Todt campau în 
stadion. Intinseseră prelate deasupra unor secţiuni ale tribunei 
centrale și stăteau tolăniţi sub ele la umbră, de parcă ar fi fost în 
vacanţă. 

Când Leyers intră, Pino se ghemui pe scaunul din față al 
Fiatului. După hărmălaia care răsuna din stadion, se gândi că 
soldaţii germani se puseseră pe băut. Leyers era probabil 
înăuntru cu ei. Erau înfrânți, dar războiul se încheiase, sau, mă 
rog, urma să se încheie în câteva zile. Pentru orice bărbat era un 
motiv suficient să se îmbete, gândi Pino și căzu într-un somn 
adânc. 


6. 


A doua zi dimineaţă, miercuri, 25 aprilie 1945, pe Pino îl trezi 
sunetul unor degete care răpăiau în geamul din dreapta al 
Fiatului. Surprins, constată că soarele răsărise. Dormise adânc, 
o visase pe Anna și... 

Portiera se deschise. Un soldat din OT îi spuse că generalul 
Leyers avea nevoie de el înăuntru. 

Pino se îndreptă de spate, își trecu o mână prin păr, se privi în 
oglindă. Era murdar de funingine, dar altfel okay. Îl urmă pe 
soldat în interiorul cartierului general al lui Leyers, de-a lungul 
unor coridoare, până la o încăpere cu o fereastră care dădea 
spre teren. 

Generalul era îmbrăcat în civil și bea cafea cu un bărbat 
scund, cu păr negru ca smoala și o mustață subțire, tot neagră. 
Se întoarse spre Pino și dădu din cap. 

— Preferi engleza sau italiana? întrebă bărbatul cu un accent 
american. 


VP - 343 


Pino, care era cu un cap mai mare decât el, spuse: 

— Merge și engleza. 

— Max Corvo, spuse bărbatul și îi întinse mâna. 

Pino șovăi o clipă, dar apoi i-o scutură. 

— Pino Lella. De unde sunteți? 

— Din America. Connecticut. Spune-i generalului că sunt de la 
OSS, Office of Strategic Services?, și că-l reprezint pe Allen 
Dulles. 

Pino ezită, dar îi traduse apoi generalului în franceză și acesta 
dădu din cap. 

Corvo spuse: 

— Vrem asigurarea dumneavoastră, generale Leyers, că 
oamenii dumneavoastră vor rămâne în cazărmi și nu vor opune 
rezistenţă când li se va cere să depună armele. 

Pino traduse. Leyers dădu din cap. 

— Când vom avea un acord semnat de către feldmareșalul 
Vietinghoff, oamenii mei se vor supune. Și spune-i că eu continui 
să mă îngrijesc ca orașul Milano să fie scutit de distrugeri. 

— Statele Unite ale Americii apreciază acest lucru, generale 
Leyers, spuse Corvo. Cred că în mai puţin de-o săptămână, dacă 
nu chiar mai curând, vom avea un acord semnat. 

Leyers dădu din cap. 

— Atunci, pe curând! Complimentele mele domnului Dulles. 

Pino traduse și mai adăugă: 

— De trei zile arde documente pe tot cuprinsul Italiei de Nord. 

Corvo își înclină capul într-o parte. 

— Serios? 

— Da, spuse Pino. Toţi ard documente. Toate documentele. 

— Okay, spuse agentul OSS. iți mulțumesc că mi-ai spus. 

Corvo scutură întâi mâna generalului, apoi mâna lui Pino și 
ieși. 

Pino mai stătu câteva clipe stingher, până când Leyers 
întrebă: 

— Ce i-ai zis înainte să plece? 

— L-am întrebat cum e în Connecticut și mi-a spus că nu e nici 
de departe așa de frumos ca în Italia. 

Generalul îl observă cu atenţie. 

— Hai să mergem! Am o întrevedere cu cardinalul Schuster. 


2 Biroul de Servicii Strategice (N.t.). 
VP - 344 


7. 


Când se întoarseră în oraș la ora două după-amiază, Milano 
era ca electrizat, răzvrătit. Sirenele fabricilor fluierau. Vatmanii 
și șoferii coborau din tramvaiele și autobuzele care mai circulau, 
creând haos pentru convoaiele germane care încercau să 
traverseze orașul în drumul lor spre nord. Când Pino fu nevoit să 
oprească într-o intersecție, putu să jure că auzise în depărtare 
pârâiturile unor focuri de armă. 

Lucrul acesta îl făcu să arunce o privire la generalul Leyers, 
care ședea pe bancheta din spate, și să se gândească ce 
satisfacţie va simţi când îl va aresta pe nazist și-i va dezvălui că- 
| spionase în tot acest timp. Oare unde să-l arestez? Și cum? În 
automobil? Sau undeva pe drum? 

Cu cât se apropiau de Dom, cu atât mai mulţi naziști vedeau. 
Majoritatea erau din Waffen-SS, ucigași, violatori, tâlhari și 
supraveghetori de sclavi. Înțesau străzile din preajma cartierului 
general al Gestapoului, se refugiau în spatele tancurilor, în jurul 
catedralei și al arhiepiscopiei, unde Pino trebui să parcheze în 
fața porţii, pentru că în curte erau deja prea multe automobile. 

Pino merse după Leyers către scări. Un preot le ieși în cale. 

— Eminenţa Sa vă primește astăzi în biroul său, generale. 

Când intrară în biroul oficial, bogat decorat, al lui Schuster, îl 
găsiră pe arhiepiscopul de Milano așezat la biroul său, purtând o 
robă albă, ca de judecător, cu mitra roșie pusă în raftul din 
spatele său. Pino cuprinse cu privirea încăperea ticsită de lume. 
Giovanni Barbareschi,  seminaristul, stătea în stânga 
cardinalului. Cel mai aproape de ei se afla Eugen Dollmann, 
translatorul din italiană al lui Hitler. Lângă Dollmann stăteau 
generalul SS Wolff și câţiva bărbaţi la costum, pe care Pino nu-i 
cunoștea. 

Așezat în capătul din stânga al biroului cardinalului, 
legănându-se sprijinit într-un baston, era un bărbat în vârstă, 
furios, pe care Pino nu l-ar fi recunoscut dacă lângă el nu ar fi 
șezut amanta sa. Benito Mussolini părea răvășit și pe dinafară, 
și pe dinăuntru, amintind de un arc care a fost încordat prea 
tare și a sărit de la locul lui. Palid și asudat, dictatorul-marionetă 
pierduse din greutate și ședea acum încovoiat, de parcă l-ar fi 


VP - 345 


durut burta. Claretta Petacci îi mângâia alene mâna și se 
sprijinea de el, ca un gest de consolare. 

În spatele lui Mussolini și al amantei sale erau doi bărbaţi cu 
baticuri roșii la gât. Comandanti ai partizanilor, gândi Pino. 

— Au sosit toţi cei pe care doreaţi să-i vedeți, Eminentă, 
spuse Barbareschi. 

Schuster îi privi pe toţi, pe rând. 

— Ce se va discuta aici va rămâne între noi. Suntem de acord 
în această privință? 

Dădură toți din cap, inclusiv Pino, care se întreba de ce se afla 
și el în încăpere, dacă era Dollmann acolo să traducă. 

— Așadar, țelul nostru este să scutim orașul Milano de și mai 
multă suferinţă și să limităm vărsarea de sânge în rândul 
nemților care se retrag. Da? 

Mussolini dădu din cap. Wolff și Leyers dădură și ei din cap, 
după ce le traduse Dollmann. 

— Bun, zise cardinalul. Generale Wolff? Ce ne puteți relata? 

— Am fost de două ori la Lugano în ultimele zile, spuse 
generalul SS. Negocierile avansează mai încet decât ne 
așteptaserăm, dar avansează totuși. In trei, poate patru zile 
vom avea un acord de semnat. 

Mussolini ieși din starea sa de stupoare. 

— Ce acord? Ce negocieri? 

Wolff se uită întâi la cardinal, apoi la generalul Leyers, care 
spuse: 

— Duce, războiul e pierdut. Hitler și-a pierdut minţile în 
buncărul lui. Noi toţi ne străduim să punem capăt acestui 
conflict cu cât mai puţine victime și distrugeri. 

Cum ședea acolo încovoiat deasupra bastonului său, Mussolini 
deveni din pământiu roșu ca racul. Bășici de salivă apărură în 
colțurile gurii Ducelui, care se foi întâi în scaun și-și încleștă apoi 
maxilarele parcă cioplite în piatră și începu să zbiere și să-și 
fluture bastonul în direcţia lui Wolff și a lui Leyers. 

— Ticăloși naziști, tuna și fulgera Mussolini. larăși putem 
spune că Germania i-a înfipt Italiei pumnalul în spate! Am să 
vorbesc la radio! Să afle lumea de trădarea voastră! 

— Nu veţi face așa ceva, Benito, spuse cardinalul Schuster. 

— Benito? strigă Mussolini indignat. Cardinale Schuster, mie 
să-mi spuneți „Excelenţă”! 

Cardinalul inspiră adânc și își plecă apoi capul. 


VP - 346 


— Excelenţă, este important să încheiem un acord de 
capitulare înainte ca oamenii să se răzvrătească. Dacă nu, vom 
avea anarhie, pe care eu sunt hotărât să o previn. Dacă 
dumneavoastră, Duce, nu urmăriţi acest țel, mă văd nevoit să 
vă rog să plecați. 

Mussolini își plimbă privirea prin încăpere, scutură din cap 
scârbit și întinse mâna către amanta sa. 

— Îți place cum ne tratează, Clara? Am rămas de capul 
nostru. 

Petacci apucă mâna conducătorului fascist și spuse: 

— Eu sunt pregătită, Duce. 

Se ridicară anevoie de pe scaune și se îndreptară către ușă. 

— Excelenţă, strigă cardinalul Schuster în urma lor. Aşteptaţi! 

Prelatul se duse la rafturile sale, luă de acolo o carte și i-o 
oferi lui Mussolini. 

— E o biografie a Sfântului Benedict. Căiţi-vă pentru păcatele 
dumneavoastră și fie ca, în tristele zile care se conturează acum 
la orizontul dumneavoastră, să găsiţi alinare în această carte. 

Mussolini avea o mină acră, luă totuși cartea și i-o dădu 
amantei sale. La ieșire spuse: 

— Ar trebui să-i împușc pe toţi. 


8. 


Ușa se trânti în urma lor. 

— Continuăm? întrebă cardinalul Schuster. Generale Wolff? 
Înaltul Comandament German s-a declarat de acord cu cererea 
mea? 

— Vietinghoff mi-a scris  azi-dimineaţă. Le-a dat ordin 
oamenilor săi să nu întreprindă nicio acţiune ofensatoare și să 
rămână în cazărmi până la noi ordine. 

— Nu e tocmai o capitulare, dar e un început, spuse cardinalul 
Schuster. lar aici, pe străzile din jurul Domului, a mai rămas un 
grup de SS-iști. Îi sunt loiali colonelului Rauff? 

— Așa aș zice, spuse Wolff. 

— Dar Rauff e sub ordinele dumneavoastră, spuse Schuster. 

— Uneori. 


VP - 347 


— Atunci daţi-i un ordin. Interziceţi-i lui și acelor monștri în 
uniformă să mai comită și alte atrocități înainte de a părăsi 
această ţară. 

— Atrocităţi? spuse Wolff. Nu știu la ce vă... 

— Nu mă insultați, se răsti la el arhiepiscopul de Milano. Nu 
veţi putea ascunde tot ce aţi facut Italiei și italienilor. Dar puteţi 
preveni comiterea unor noi masacre. Suntem de acord? 

Wolff părea foarte agitat, dar dădu din cap. 

— Am să scriu chiar acum ordinul. 

Barbareschi spuse: 

— Am să i-l înmânez chiar eu. 

Cardinalul Schuster îl privi pe seminarist. 

— Sunteţi sigur? 

— Vreau să-l privesc în ochi, când va primi vestea, pe cel care 
m-a torturat. 

Wolff notă ordinul pe o coală, o sigilă cu ceara lui Schuster și 
o pecetlui cu inelul său, după care i-o dădu seminaristului. Când 
Barbareschi ieși, preotul care-i condusese înăuntru pe Pino și pe 
Leyers reveni spunând: 

— Cardinale Schuster, deţinuţii din San Vittore s-au răzvrătit. 


Capitolul douăzeci și opt 


1. 


Rămaseră la arhiepiscopie până în amurg. Generalul Wolff 
plecă. Generalul Leyers şi cardinalul Schuster discutară 
modalități prin care nemții și Rezistența ar putea face schimb de 
prizonieri. 

Abia afară, când soarele apunea, își aminti Pino că primise 
misiunea de a-l lua pe Leyers prizonier înainte de miezul nopții. 
Ar fi preferat ca partizanii să-i fi dat indicaţii mai precise, nu 
doar adresa la care trebuia să-l ducă pe general. Pe de altă 
parte, îi cedaseră lui răspunderea, îi dăduseră o sarcină, așa 
cum îi dăduseră lui Mimmo sarcina de a sabota tancurile. De 
amănunte trebuia să se ocupe el. 


VP - 348 


Dar când ajunseră la automobilul oficial, Pino încă tot nu se 
hotărâse cum să-l aresteze pe general, având în vedere că 
ședea întotdeauna chiar în spatele lui, pe banchetă. 

Când îi deschise lui Leyers portiera din spate a Fiatului, Pino îi 
văzu valiza înăuntru și se blestemă în sinea sa. Valiza se aflase 
aici, tot timpul cât fuseseră ei înăuntru. Ar fi putut găsi un 
pretext și să iasă, pentru a răsfoi între timp documentele din 
valiză, probabil cele pe care le salvase Leyers de la foc. 

Fără să se uite la Pino, generalul Leyers urcă în automobil și 
spuse: 

— Hotelul Regina. 

Pino se gândi să-și scoată Waltherul și să-l aresteze pe Leyers 
pe loc, dar, indecis cum era, se mulțumi să închidă portiera și să 
se suie la volan. Fiindcă străzile înguste erau blocate de 
vehiculele germane, Pino trebui să facă mai multe ocoluri pentru 
a ajunge la cartierul general al Gestapoului. 

În apropiere de Piazza San Babila, la distanţă de câteva case, 
văzu un camion german ticsit de soldați înarmaţi, oprit în fața 
ieșirii dintr-o parcare. Cineva stătea în mijlocul străzii și ţintea 
un pistol-mitralieră asupra parbrizului camionului nazist. Când 
partizanul înarmat se răsuci, Pino încremeni. 

— Mimmo, exclamă Pino și frână brusc. 

— Vorarbeiter? spuse generalul Leyers. 

Pino îl ignoră și cobori din automobil. Doar o sută de metri îl 
despărțţeau de fratele său, care le flutura naziștilor arma în față 
și striga: 

— Voi toţi, porci de naziști, depuneți armele! Aruncatţi-le din 
camion și întindeţi-vă apoi pe burtă acolo, pe trotuar. 

Următoarea secundă dură parcă o veșnicie. 

Când văzu că nemţii nu se urnesc, Mimmo trase o rafală. 
Gloanţe de plumb ricoșară de pe zidul lateral al parcării. In 
tăcerea în care mai răsuna încă ecoul rafalei, nemţii începură 
să-și arunce armele din camion. 

— Vorarbeiter! spuse Leyers, iar Pino constată surprins că 
generalul coborâse și el din automobil și urmărea scena peste 
umărul lui Pino. Dă-l încolo de Hotel Regina. Du-mă mai bine la 
Dolly. Tocmai mi-am amintit că am uitat acolo niște documente 
importante și aș vrea să... 


VP - 349 


Încurajat de exemplul lui Mimmo, fără să mai stea o clipă pe 
gânduri, Pino își scoase pistolul, se răsuci și i-l înfipse lui Leyers 
în burtă. Privirea șocată a generalului îl umplu de bucurie. 

— Ce înseamnă asta, Vorarbeiter? spuse Leyers. 

— Înseamnă că sunteţi arestat, mon général, spuse Pino. 

— Vorarbeiter Lella, spuse Leyers cu fermitate. lei acum 
pistolul de pe mine și uităm ce s-a întâmplat. Mă conduci la 
Dolly. Îmi iau documentele și... 

— N-am să te mai conduc nicăieri, supraveghetorule de 
sclavi! 

Generalul avea o mină de parcă tocmai ar fi încasat o palmă. 
Faţa i se schimonosi de mânie. 

— Cum îndrăznești să-mi vorbeşti așa!? Aș putea cere să fii 
împușcat pentru trădare! 

— Prefer să fiu un trădător, decât să mai ascult de tine și de 
Hitler, spuse Pino la fel de mânios. Întoarce-te și pune-ţi mâinile 
la ceafă, mon général, că altfel te împușc în genunchi. 

Leyers dădu să spună ceva, dar văzu că Pino vorbea serios și 
se conformă. Pino îl cuprinse pe general cu un braț și îi luă 
pistolul pe care-l avea la el când era îmbrăcat în civil. Și-l vârî în 
buzunar, îi făcu lui Leyers un semn cu Waltherul și spuse: 

— Suie-te în mașină! 

Leyers dădu să urce în spate, dar Pino îl împinse pe scaunul 
șoferului. 

Cu pistolul la capul generalului Leyers, Pino urcă pe bancheta 
din spate și închise portiera. Își sprijini antebraţul pe valiză, cum 
făcea Leyers frecvent, și zâmbi, încântat de această schimbare 
de roluri, cu sentimentul că o meritase, că acum în sfârșit se va 
face dreptate. 

Privi afară prin parbriz, pe lângă umărul lui Leyers. Fratele lui 
ținea captivi douăzeci de soldaţi naziști, întinși pe burtă, cu 
mâinile la ceafă. Mimmo le căra armele pe trotuarul de vizavi. 

— Putem face și altfel, Vorarbeiter, spuse Leyers. Eu am bani. 
O grămadă de bani. 

— Bani germani? pufni Pino. Vor fi lipsiţi de orice valoare, 
dacă nu sunt deja de pe-acum. În acest moment întoarce 
automobilul și, așa cum mi-ai spus tu mie de atâtea ori, nu mai 
vorbi neîntrebat. 


VP - 350 


Generalul ezită o clipă, dar porni apoi motorul și făcu o 
întoarcere din trei mișcări. In timpul acesteia, Pino cobori 
geamul din spate și strigă: 

— Ne vedem acasă, Mimmo! 

Fratele lui înălță mirat privirea, își dădu seama cine i se 
adresase și ridică pumnul deasupra capului. 

— insurecție, Pino! strigă Mimmo. Insurecţie! 


2. 


Pino simţi cum îl trec fiorii când ieșiră din San Babila, cu 
Leyers la volan, și o luară către adresa pe care i-o dăduse 
Mimmo din partea comandanților de partizani. Habar nu avea de 
ce trebuia să-l ducă pe Leyers la adresa respectivă și nici nu-i 
păsa. Nu mai acţiona din umbră. Nu mai era un spion. Acum 
participa și el la insurecție, iar lucrul acesta îl făcea să se simtă 
îndreptăţit să-i ordone generalului, care conducea adus de 
spate, pe unde să o ia și unde să vireze. 

După zece minute de condus, Leyers spuse: 

— Nu am numai bani germani. 

— Nu mă interesează, spuse Pino. 

— Am aur. Putem merge să... 

Pino îl împunse pe Leyers în cap cu ţeava pistolului. 

— Știu că ai aur. Aur pe care l-ai furat Italiei. Aur pentru care 
ai ucis patru dintre sclavii tăi, și nu-l vreau. 

— Ucis? spuse Leyers. Nu, Vorarbeiter, nu e așa... 

— Sper să ajungi în faţa plutonului de execuţie pentru tot ce 
ai făcut. 

Generalul Leyers se încordă. 

— Nu cred că vorbești serios. 

— Taci din gură. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt. 

Leyers păru să se resemneze cu soarta sa și continuă să 
conducă posac prin oraș, în vreme ce Pino auzea în capul său un 
glas care-i spunea: Nu rata ocazia. Pedepsește-l. Pune-l să tragă 
pe dreapta. Împușcă-l în picior măcar. Să meargă la pieire rănit 
și în agonie. Nu așa trebuie să ajungă cineva în iad? 

Generalul își cobori la un moment dat geamul și scoase capul 
afară, de parcă ar fi vrut să savureze ultimele clipe de libertate. 


VP - 351 


Dar când ajunseră la poarta adresei din Via Brioni, Leyers privea 
drept înainte. 

Un partizan înarmat, cu batic roșu la gât, ieși pe poartă. Pino îi 
spuse că primise ordinul de a-l aresta pe general și iată, venise 
să-l predea. 

— Te așteptam, spuse santinela și ceru să se deschidă poarta. 

Leyers conduse în curte și parcă automobilul. Deschise 
portiera și dădu să coboare. Un alt partizan îl înșfăcă, îl răsuci și 
îi puse cătușe. Primul partizan luă valiza. 

Leyers îi aruncă lui Pino peste umăr o privire dezgustată, dar 
nu spuse nimic și se lăsă târât pe o ușă. Când aceasta se trânti 
în urma lui, Pino realiză că nu-i spusese generalului că-l 
spionase. 

— Ce se va întâmpla cu el? întrebă Pino. 

— Va fi judecat și probabil spânzurat, răspunse santinela cu 
valiza. 

Cu un gust de acreală în gură, Pino spuse: 

— Vreau să depun mărturie împotriva lui. 

— Sunt convins că vei avea ocazia. Cheile de la mașină? 

Pino i le dădu. 

— Acum ce să fac? 

— Du-te acasă! Uite, ia scrisoarea asta. Dacă te oprește vreun 
partizan, arată-i-o! 

Pino luă scrisoarea, o împături și și-o vâri în buzunar. 

— Mă duce careva cu mașina acasă? 

— İlmi pare rău, spuse bărbatul. Va trebui să mergi pe jos. Dar 
nu-ți face griji, în zece, douăzeci de minute se va vedea mai 
bine. 

— Îl cunoști pe fratele meu, Mimmo Lella? întrebă Pino. 

Santinela pufni în râs. 

— Îl cunoaștem cu toţii pe tipul ăla înfricoșător și suntem 
bucuroși că e de partea noastră. 


3, 


În pofida cuvintelor de laudă la adresa lui Mimmo, Pino se 
îndreptă spre poartă cu sentimentul că fusese cumva dezamăgit 
și înșelat. De ce nu-i spusese lui Leyers că e spion? De ce nu-l 


VP - 352 


întrebase ce documente arsese? Ce conţineau? Dovezi ale 
înrobirii atâtor oameni? Și ce documente voise să recupereze 
din apartamentul lui Dolly? 

Aveau vreo importanţă documentele acelea? Partizanii aveau 
valiza și cel puţin o parte din actele pe care le salvase Leyers de 
la ardere. lar Pino va depune mărturie împotriva lui, va spune 
lumii ce-l văzuse pe generalul Leyers făcând. 

Când ieși pe poartă, Pino se afla în partea de sud-est a 
orașului Milano, într-unul dintre cartierele cel mai grav afectate 
de bombardamente. În întuneric se tot lovea de câte ceva, se 
împiedica și se temea că va cădea într-un crater din pustietatea 
aceea și nu va mai apuca să ajungă acasă. 

Un foc de armă răsună undeva nu foarte departe. Și apoi încă 
unul, urmat de o rafala de mitralieră și de explozia unei 
grenade. Pino se lăsă pe vine, cu sentimentul că intrase într-o 
capcană. Dar tocmai când să se întoarcă și să caute un alt drum 
spre casă, auzi cum încep să bată în depărtare clopotele mai 
mici ale Domului. Acestora li se alăturară apoi clopotele mai 
mari și carilonul, dăngănind și sunând în noapte. 

Pino se simţi chemat, atras de bazilică. Se ridică și porni în 
direcția clopotelor și a Domului, fără să-i mai pese de puștile 
care pârâiau pe străzile dimprejurul lui. Clopotele unei alte 
biserici începură să bată și Pino avu curând senzaţia că era 
duminica Paștilor. 

În clipa următoare, fără nicio avertizare și pentru prima dată 
de aproape doi ani, felinarele din tot orașul pâlpâiră și se 
aprinseră, alungând noaptea și îndelungata suferinţă a orașului 
în tenebrele războiului. Atât de orbitoare era lumina felinarelor 
și atât de izbitoare erau acum ruinele și cicatricile arse și 
plumburii ale orașului, încât Pino clipi. 

Dar se aprinseseră luminile! Și băteau clopotele! Pino avu un 
sentiment copleșitor de ușurare. Asta era? Se sfârșise? Toate 
unităţile germane conveniseră să nu mai lupte. Nu-i așa? Dar 
soldaţii pe care-i arestase Mimmo nu depuseseră armele decât 
sub ameninţare. 

Focuri de armă și explozii se auziră în partea de nord-est a 
orașului, înspre gara centrală și Piccolo Teatro, cartierul general 
al fasciștilor. Pino pricepu că partizanii și fasciștii luptau pentru 
controlul asupra orașului. Era un război civil. Sau poate erau 
amestecați și nemţii, poate era o luptă între trei tabere. 


VP - 353 


Oricum, Pino își văzu de drum și o luă spre vest, ocolind 
Domul și îndepărtându-se de câmpul de luptă. Nu exista stradă 
în care locuitorii orașului să nu smulgă draperiile de camuflaj de 
la ferestrele clădirilor care supraviețuiseră, scăldând orașul în și 
mai multă lumină. Familii întregi stăteau la ferestre, aclamând și 
cerând ca naziștii să fie aruncaţi în mare. Mulţi alţii erau pe 
străzi și priveau felinarele ca pe o fantezie devenită realitate. 

Dar entuziasmul a fost de scurtă durată. Focuri de mitralieră 
izbucniră din zece direcţii diferite. Pino le auzea de aproape și 
de departe, păcănind și iarăși amuţind. Işi aminti bătălia care 
fusese în toi în preajma cimitirului unde zăcuse cadavrul 
Gabriellei Rocha. Războiul nu s-a încheiat, realiză Pino. Nici 
insurecția. Pacturile încheiate în biroul cardinalului Schuster 
erau încălcate. După cadenţa luptelor, Pino nu mai avu curând 
nicio îndoială că erau trei tabere: partizanii împotriva naziștilor 
și partizanii împotriva fasciștilor. 

Când o grenadă explodă pe una dintre străzile alăturate, 
oamenii se împrăștiară și fugiră către casele lor. Pino o luă la 
fugă în zigzag, derutat. Când ajunse în Piaţa Domului, văzu șase 
tancuri germane așezate de jur-împrejurul pieţei, cu turelele 
îndreptate în afară. Reflectoarele catedralei erau încă aprinse și 
luminau biserica în întregime, iar clopotele ei continuau să bată, 
dar piaţa era pustie. Pino înghiţi în sec și traversă iute, pe 
diagonală, acel spaţiu expus, rugându-se în sinea sa să nu fie 
trăgători de elită la etajele superioare ale clădirilor care 
împrejmuiau piaţa. 


4. 


Ajunse teafăr la colțul catedralei și înaintă în umbra măreţei 
bazilici, înălțând uneori privirea la fațada de marmură roz-pal, 
înnegrită de la funinginea din toţi anii de bombardamente și 
incendii. Pino se întrebă dacă urmele războiului se vor șterge 
vreodată de pe faţa orașului Milano. 

Apoi se gândi la Anna și se întrebă dacă se instalase în noul 
apartament al lui Dolly din Innsbruck și dacă dormea deja. Il 
consola gândul să o știe așa, în siguranţă, la căldură, frumoasă. 


VP - 354 


Pino zâmbi și iuți pasul. Zece minute mai târziu se afla în fața 
imobilului în care locuiau părinţii lui. Verifică dacă are actele în 
buzunar, urcă scările de la intrare și deschise ușa, așteptându- 
se să fie scrutat de către santinelele SS. Dar nu stătea nimeni 
de pază și, când ascensorul trecu pe lângă etajul al cincilea, 
dispăruseră și santinelele de acolo. 

Au plecat! Au fugit cu totii! 

Nespus de fericit, Pino își scoase cheia din buzunar și o vâri în 
broască. Deschise ușa apartamentului și nimeri în plină 
petrecere. Tatăl lui avea vioara pregătită și deschisese două 
sticle de Chianti bun, care stăteau pe masa din camera de zi, 
alături de alte două sticle, goale. Michele era cherchelit și stătea 
lângă șemineu, râzând cu Mario, pilotul, băiatul verișoarei sale. 
lar mătușa Greta? Ședea în poala soțului ei și-l acoperea de 
sărutări. 

Unchiul Albert îl văzu pe Pino, ridică brațele în semn de 
victorie și strigă: 

— Hei, tu, Pino Lella! la vino aici și îmbrăţișează-l pe unchiul 
tău! 

Pino izbucni în râs și se grăbi să-i îmbrățişeze pe toți. Bău vin 
și ascultă captivanta relatare a unchiului Albert despre 
răzvrătirea din închisoarea San Vittore - cum îi biruiseră pe 
gardienii fasciști, cum deschiseseră celulele și îi eliberaseră pe 
toţi deţinuţii. 

— Cel mai frumos moment din viața mea, în afară de cel când 
am cunoscut-o pe Greta, a fost când am ieșit pe poarta acelei 
închisori, spuse unchiul Albert radios. Ne eliberaserăm de 
cătușe. Eram liberi. Milano e liber! 

— Nu chiar, spuse Pino. Astă-seară am făcut un drum lung 
prin oraș. Pacturile pe care le-a încheiat cardinalul Schuster nu 
sunt respectate. Pretutindeni sunt focare de luptă. 

Apoi le povesti despre Mimmo și cum îi întinsese pe burtă, de 
unul singur, pe toţi soldaţii aceia germani. Tatăl lui era uimit. 

— Singur? 

— Singur-singurel, spuse Pino cu mândrie. Cred că eu sunt 
destul de curajos, tată, dar cu frăţiorul meu nu mă pot compara. 

Luă de pe masă sticla de vin și își mai turnă un pahar, 
simțindu-se delirant de bine. Dacă ar fi fost și Anna lângă el, să 
sărbătorească împreună cu familia lui insurecția, s-ar fi simţit 
aproape perfect. Pino se întrebă când o va revedea, când va 


VP - 355 


primi vești de la ea. Verifică telefonul și constată surprins că 
funcționa. Dar tatăl lui îi spuse că nu primiseră niciun apel 
înainte de venirea lui Pino. 

Târziu după miezul nopţii, îmbujorat și cherchelit de la vin, 
Pino se vâri în pat. Prin fereastra deschisă auzi huruitul 
tancurilor care se urneau din loc și apoi zornăitul șenilelor pe 
pavaj, îndepărtându-se către nord-est. Aţipi, dar apoi auzi 
explozii și focuri de mitralieră din direcţia în care porniseră 
tancurile. 

Toată noaptea, zgomotele luptelor din oraș câștigară și 
pierdură din intensitate, ca un cor, cu fiecare voce cântând 
despre conflict, cu fiecare cântec crescând și apoi descrescând, 
reducându-se la câteva ecouri și tonuri. Pino își vâri capul în 
pernă și căzu în sfârșit într-un somn adânc și plin de vise: 
despre privirea dezgustată pe care i-o aruncase generalul 
Leyers la plecare, despre cum fugea prin oraș urmărit de 
focurile trăgătorilor de elită, dar în primul rând despre Anna și 
ultima lor noapte împreună, care fusese magică și intensă, 
desăvârșită și divină. 


5, 


Pino se trezi joi, 26 aprilie, și se uită la ceas. 

Ora zece? De când nu mai dormise atâta? Nici nu mai știa, dar 
se simţea excelent. Apoi simţi mirosul de şuncă prăjită. Șuncăâ? 
De unde? 

După ce se îmbrăcă, se duse în bucătărie și-l găsi pe tatăl său 
aranjând pe o farfurie felii de șuncă prăjite crocant. Michele 
arătă spre un castron cu ouă proaspete, pe care-l ţinea Mario în 
mâini. 

— Un partizan, amic de-al unchiului tău Albert, tocmai ni le-a 
adus, spuse Michele. Albert e în hol și stă de vorbă cu el. Și eu 
prepar acum ultimul espresso pe care-l mai aveam ascuns în 
bufet. 

Unchiul Albert veni în bucătărie. Părea foarte mahmur și puţin 
îngrijorat. 


VP - 356 


— Pino, au nevoie de tine, pentru că știi engleză, spuse. Vor 
să te duci la Hotelul Diana, să-l cauţi pe un bărbat pe nume 
Knebel. 

— Cine e Knebel? 

— Un american. Atâta știu. 

Încă un american? Al doilea în decurs de două zile! 

— Bine, spuse Pino și privi cu jind la șunca prăjită, la ouă și la 
cafeaua care fierbea. Dar trebuie să merg chiar acum? 

— Întâi mănânci, spuse tatăl lui. 

Mario, aviatorul, îi prăji lui Pino câteva ouă, pe care acesta le 
devoră împreună cu șunca și un espresso dublu. Nici nu-și mai 
amintea de când nu mai avusese un asemenea festin la micul 
dejun, dar apoi își aminti - de când fusese la Casa Alpina. Se 
gândi la părintele Re, se întrebă ce mai făceau el și fratele 
Bormio. Cu prima ocazie se va duce cu Anna la Motta, să i-o 
prezinte preotului și să-l roage să-i cunune. 

Gândul acesta îl umplu de o bucurie și o încredere în sine cum 
nu mai simţise niciodată. Și acestea se citiră probabil pe fața lui, 
pentru că unchiul Albert veni la el când spăla vasele și-i spuse în 
șoaptă: 

— Stai și rânjești ca un prost, cu privirea pierdută, ceea ce 
înseamnă că ești îndrăgostit. 

Pino râse. 

— Posibil. 

— Domnișoara aceea, care te-a ajutat cu radioul? 

— Anna. Căreia îi place ce faci tu. 

— Tatăl tău știe? Mama ta? 

— Nu s-au cunoscut încă. Dar curând. 

Unchiul Albert îl bătu ușor pe spate. 

— Tânăr și îndrăgostit. Nu e uimitor că așa ceva se poate 
întâmpla chiar și în timpul războiului? Înseamnă că viaţa este în 
esenţă bună, în pofida tuturor relelor pe care le-am trăit. 

Pino îl adora pe unchiul său. În mintea acelui om se petreceau 
atâtea. 

— Trebuie să plec, spuse Pino și se șterse pe mâini. Să-l 
întâlnesc pe signor Knebel. 


VP - 357 


6. 


Pino părăsi imobilul și porni către Hotelul Diana, aflat în Viale 
Piave, nu departe de sediul centralei telefonice și de Piazzale 
Loreto. La nici două străzi văzu trupul neînsufleţit al unui bărbat, 
zăcând în rigolă cu faţa în jos, împușcat în ceafă. La cinci străzi 
de casă văzu încă două cadavre: un bărbat și o femeie, în 
cămăși de noapte, de parcă ar fi fost târâţi direct din pat pe 
stradă. Cu cât înaintă, cu atât mai mulți morți văzu, aproape toţi 
împușcați în cap, aproape toţi zăcând în rigolă cu fețele în jos, în 
căldura tot mai arzătoare. 

Pino era îngrozit și îngreţoșat. Până ajunse la Hotelul Diana 
numără șaptezeci de cadavre care putrezeau în bătaia soarelui. 
Dinspre nord se mai auzeau încă focuri de armă răzlețe. Cineva 
spuse că partizanii încercuiseră un grup numeros de Cămăși 
Negre, care încercaseră să fugă din oraș. Fasciștii luptau pe 
viaţă și pe moarte. 

Pino trase de ușile Hotelului Diana și constată că erau 
încuiate. Bătu, așteptă, dar nu primi niciun răspuns. Se duse în 
spate, încercă o altă ușă și o găsi descuiată. Intră într-o 
bucătărie pustie, în care mirosea a carne recent gătită. Două uși 
batante, din capătul opus al bucătăriei, dădeau într-un 
restaurant întunecat și pustiu, iar alte două într-o sală de bal 
slab luminată. 

Pino împinse ușile sălii de bal și strigă: 

— Hello? 

Când auzi sunetul metalic al închizătorului unei puști ridică 
mâinile. 

— Aruncă arma, îi ordonă un bărbat. 

— Nu am armă, spuse Pino și își auzi tremurul din glas. 

— Cine ești? 

— Pino Lella. Mi s-a spus să vin aici, să mă întâlnesc cu un 
american pe nume Knebel. 

Auzi întâi un râs dogit și văzu apoi ieșind din umbră un bărbat 
înalt și uscățiv, îmbrăcat în uniforma armatei americane. Avea 
un nas lat, o frunte înaltă și un zâmbet larg. , 

— Lasă arma jos, caporal Daloia, spuse bărbatul. Asta are 
invitație. 


VP - 358 


Caporalul Daloia, un soldat din Boston, scund și musculos, 
lăsă arma jos. 

Americanul mai înalt veni la Pino și-i întinse mâna. 

— Maior Frank Knebel, Armata a 5-a Americană. les la 
înaintare pentru a 5-a, scriu pentru Stars and Stripes și îmi 
încerc norocul cu operaţiuni psihologice. 

Pino nu înțelese nici jumătate din spusele maiorului, dar dădu 
din cap. 

— Tocmai aţi sosit, maior Knebel? 

— Azi-noapte, spuse Knebel. Am venit înaintea Diviziei a 10-a 
de Vânători de Munte, cu trupa asta de cercetași, ca să-mi fac o 
idee despre oraș, pentru depeșele mele. Deci zi-mi ce se 
întâmplă afară, Pino. Ce ai văzut venind încoace? 

— Oameni zac uciși în rigole, victime ale răzbunării, iar 
naziștii și fasciștii încearcă să scape din oraș, spuse Pino. 
Partizanii trag în toţi. Dar aseară, pentru prima dată după ani de 
zile, s-au aprins felinarele pe străzi și n-au mai venit 
bombardierele și o clipă am avut sentimentul că războiul s-a 
sfârșit cu adevărat. 

— Îmi place, spuse Knebel și scoase un carnet. Plin de 
vitalitate. Mai zi o dată. 

Pino își repetă spusele, iar maiorul își notă. 

— Am să zic că ești un luptător partizan, okay? 

— Okay, spuse Pino, încântat de cum suna. Cu ce altceva vă 
mai pot fi de folos? 

— Am nevoie de un translator, am auzit că știi engleză și iată- 
te. 

— Cine v-a spus că știu engleză? 

— O păsărică, răspunse Knebel. Știi cum merge treaba. Faza e 
că am nevoie de ajutor. Te bagi să-i dai o mână de ajutor unui 
american la nevoie, Pino? _ 

Lui Pino îi plăcea felul de a vorbi al maiorului. li plăcea totul la 
el. 

— Sigur. 

— Ești tare, spuse Knebel și îi așeză lui Pino o mână pe umăr, 
continuând să-i vorbească de parcă ar fi fost de mult complici. 
Astăzi, deocamdată, am nevoie de două chestii de la tine. Una la 
mână, introdu-mă în sediul centralei telefonice, ca să pot da 
niște telefoane și să trimit niște povești. 

Pino dădu din cap. 


VP - 359 


— Pot să fac asta. Ce altceva? 

Knebel zâmbi arătându-și toţi dinţii. 

— Ne poţi face rost de niște vin? Whisky? Poate fete și 
muzică? 

— Pentru ce? 

— Pentru o afurisită de petrecere, spuse Knebel zâmbind și 
mai larg. Am niște amici care o să se strecoare aici după lăsarea 
întunericului și ticălosul ăsta de război e pe sfârșite, așa că o să 
vrea să-și facă de cap, să chefuiască. Îţi place ideea? 

Maiorul avea o jovialitate molipsitoare, care-l făcu și pe Pino 
să zâmbească larg. 

— Chiar foarte mult! 

— Poţi să te ocupi? Să faci rost de un pick-up sau un radio? De 
niște italience tinere și drăguțe, cu care să ne zbânțuim și noi 
puţin? 

— Și de vin și whisky. Are unchiul meu. 

— Atunci îi acord unchiului tău decorația Silver Star pentru 
eroism extraordinar, spuse maiorul. Poţi să le aduci pe toate 
aici, diseară la ora nouă? 

Pino se uită la ceas și constată că era amiază. Dădu afirmativ 
din cap. 

— Vă conduc la sediul centralei telefonice și mă pun pe 
treabă. 

Knebel se uită la soldaţii americani, salută și spuse: 

— Cred că-mi place de băiatul ăsta. 

Caporalul Daloia spuse: 

— Dacă ne aduce niște fete drăguțe, maior, îl propun pentru 
Medalia de Onoare. 

— Și asta-i mare lucru din partea unuia propus pentru Silver 
Star, pentru fapte de vitejie la Monte Cassino, spuse Knebel. 

Pino îl privi cu alți ochi pe caporal. 

— Cui îi pasă de medalii? spuse Daloia. Nouă ne trebuie 
femei, muzică și băutură. 

— Am să vă fac rost de toate trei, spuse Pino, la care 
caporalul îl salută cu zvâc. 

Pino râse și studie uniforma maiorului. 

— Scoateţi-vă cămașa! O să atrageţi atenţia. 

Knebel se dezbrăcă de cămașă și ieși în urma lui Pino din 
Hotelul Diana, în tricou, pantaloni kaki și bocanci. La sediul 
centralei telefonice, niște santinele ale partizanilor păzeau 


VP - 360 


intrarea, dar de îndată ce Pino le arătă scrisoarea pe care o 
căpătase cu o seară înainte și-i lămuri că maiorul Knebel avea 
de gând să scrie istoria glorioasă a insurecției din Milano, pentru 
cititorii săi americani, îi lăsară să intre. Pino îl instală pe Knebel 
într-o încăpere cu o masă de scris și un telefon. De îndată ce se 
conectă, maiorul acoperi microfonul cu mâna și spuse: 

— Ne bazăm pe tine, Pino. 

— Da, domnule, spuse Pino și încercă să salute așa cum îl 
văzuse pe caporalul Daloia. 

— Aproape, spuse Knebel râzând. Și acum du-te și 
organizează-ne un chef de pomină. 

Plin de energie, Pino părăsi sediul centralei telefonice și o luă 
spre nord pe Corso Buenos Aires, către Piazzale Loreto, 
întrebându-se cum să facă rost, în opt ore și jumătate, de tot ce- 
i ceruse Knebel. O femeie drăguță, de douăzeci și ceva de ani, 
fără verighetă, venea pe stradă din direcţia opusă, cu o expresie 
îngrijorată. 

Pino i se adresă spontan: 

— Signorina, per favore, nu vrei să vii diseară la o petrecere? 

— O petrecere? Diseară? Cu tine? spuse femeia batjocoritor. 
Nu. 

— Cu muzică, vin, mâncare, cu soldați americani bogați. 

Femeia își scutură părul și spuse: 

— Încă nu sunt americani în Milano. 

— Ba da, sunt și vor fi și mai mulți diseară la ora nouă, în sala 
de bal a Hotelului Diana. Nu vrei să vii? 

Femeia ezită și apoi spuse: 

— Nu minţi? 

— Pe sufletul mamei mele, nu mint. 

— Atunci am să mă mai gândesc. Hotelul Diana? 

— Exact. Să vii în rochie de petrecere. 

— Am să mă mai gândesc, se învoi femeia și se îndepărtă. 

Pino zâmbea. Va veni. Era aproape sigur de asta. 

Merse mai departe și, când se ivi următoarea femeie 
atrăgătoare, îi spuse și ei același lucru și primi cam același 
raspuns. A treia femeie avu o altă reacţie. Acceptă imediat 
invitaţia la petrecerea lui Pino și, când acesta îi spuse că vor fi și 
soldaţi americani bogaţi, îi răspunse că va mai aduce încă patru 
prietene. 


VP - 361 


Pino era atât de bucuros, încât abia atunci își dădu seama că 
ajunsese în Piazzale Loreto, la Magazinul de Fructe și Legume 
Proaspete Beltramini. Ușa era deschisă, în penumbră zări o 
siluetă. 

— Carletto? Tu ești? 


7. 


Cel mai vechi prieten al lui Pino dădu să-i trântească ușa în 
nas. Dar Pino se împinse cu umărul în ea și-l dobori pe Carletto, 
care era mai scund decât el. 

— leşi afară din magazinul meu! strigă Carletto târându-se 
înapoi. Trădătorule! Nazistule! 

Prietenul lui slăbise mult. Pino remarcă acest lucru de cum 
închise ușa în urma lui. 

— Nu sunt nici nazist, nici trădător. 

— Am văzut svastica! Și tata a văzut-o! se bâlbâi Carletto și 
arătă către braţul stâng al lui Pino. Uite acolo. Deci cum poţi să 
spui că nu ești un nazist? 

— Pentru că am fost un spion, spuse Pino și îi povesti lui 
Carletto totul. 

La început observă că vechiul lui prieten nu-l credea, dar când 
Carletto auzi numele lui Leyers și pricepu că el era cel pe care-l 
spionase Pino, își schimbă părerea. 

Carletto spuse: 

— Dacă ar fi știut, Pino, te-ar fi ucis. 

— Știu. 

— Și ai făcut-o totuși? spuse prietenul lui clătinând din cap. 
Asta-i diferența dintre tine și mine. Tu riști și treci la fapte, în 
vreme ce eu... eu observ și mă tem. 

— Nu mai ai de ce te teme, spuse Pino. Războiul s-a sfârșit. 

— Oare? 

— Ce mai face mama ta? 

Carletto își plecă fruntea. 

— A murit, Pino. În ianuarie. Când a fost atât de frig! N-am 
putut să-i fac cald în cameră, pentru că n-am mai avut cu ce și 
nici ce vinde în magazin. A tușit până a murit. 


VP - 362 


— Îmi pare atât de rău, spuse Pino și i se puse un nod în gât 
de emoție. Mama ta a fost un om pe atât de bun, pe cât a fost 
tatăl tău de haios. Ar fi trebuit să fiu aici, să te ajut să-i îngropi 
pe amândoi. 

— Ai fost unde a fost nevoie de tine, iar eu am fost aici, spuse 
Carletto, care părea atât de dărâmat, încât Pino simţi dorinţa de 
a-l înveseli. 

— Mai baţi la tobe? 

— N-am mai făcut-o de mult timp. 

— Dar le mai ai? 

— În pivniţă. 

— Mai cunoşti și alți muzicieni printre vecini? 

— De ce? 

— Ai încredere în mine! 

— Sigur, așa cred. Adică, dacă mai sunt în viață. 

— Bine. Hai să mergem! 

— Ce? Unde? 

— Acasă la mine, să mănânci ceva, răspunse Pino. Și după 
aceea ne ducem să facem rost de vin, mâncare și fete. Și când 
avem tot ce ne trebuie, organizăm cea mai tare petrecere dintre 
toate petrecerile de încheiere a războiului. 


Q 


Capitolul douăzeci și nou 


1. 


Până la ora nouă seara, în a doua zi de insurecție generală din 
Milano, Pino și Carletto aduseseră la Hotelul Diana șase lăzi de 
vin și douăzeci de litri de bere făcută în casă, din proviziile 
personale ale unchiului Albert. Tatăl lui Pino contribui cu două 
sticle de grappa. lar Carletto găsi trei sticle nedestupate de 
whisky, pe care i le dăduse cineva tatălui său cu ani în urmă. 

Caporalul Daloia descoperise între timp, în pivniţă, o scenă 
demontată și se îngriji să fie ridicată într-un capăt al sălii de bal. 
Setul de tobe al lui Carletto a fost instalat în partea din spate a 
scenei. Carletto lovea în toba mare și își regla cinelele, în vreme 


VP - 363 


ce un trompetist, un clarinetist, un saxofonist și un trombonist 
își acordau și ei instrumentele. 

Pino şedea la pianina pe care o căraseră americanii pe scenă 
și își plimba emoţionat degetele peste clape. Nu mai cântase de 
aproape un an. Dar apoi se destinse, cântă cu fiecare mână 
câteva acorduri și se opri. Era suficient. 

Mulțimea începu să chiuie și să strige. Cu un gest teatral, Pino 
își umbri ochii cu o mână și se uită la cei douăzeci de soldați 
americani, un pluton de neozeelandezi, opt jurnaliști și cel puţin 
treizeci de femei din Milano. 

— Un toast! strigă maiorul Knebel și sări pe scenă cu un pahar 
de vin în mână, din care vărsă pe jos, dar nici că-i păsă. Ridică 
paharul: Pentru sfârșitul războiului! 

Mulțimea începu să vuiască. Caporalul Daloia sări și el pe 
scenă, lângă maior, și zbieră: 

— Pentru sfârșitul dictatorilor ucigași, cu bretoane negre 
bizare și mustăţi pătrate minuscule! 

Soldaţii izbucniră în hohote de râs și urale. 

Pino râdea și el, dar reuși totuși să le traducă femeilor, care-și 
exprimară acordul în gura mare și ridicară paharele. Carletto își 
goli paharul cu vin dintr-o singură sorbitură lungă, plescăi din 
buze și zâmbi larg. 

Lovindu-și beţele, Carletto strigă: 

— Opt bătăi pe măsură, Pino! 

Cu brațele, coatele, încheieturile și mâinile ridicate, cu 
degetele bălăbănindu-se deasupra clapelor, Pino începu cu niște 
note înalte, după care intră cu basul într-un ritm săltăreţ și trecu 
apoi la una din acele melodii pe care le tot exersase înainte de 
începerea bombardamentelor. 

De data aceasta era o variaţiune a clasicei melodii „Pinetop's 
Boogie Woogie”, auzită în sălile de dans. 

Mulțimea se dezlănțui și mai și, când Carletto trecu la 
măturele și cinele, iar basul i se alătură. Soldaţii le înșfăcară pe 
italience și începură să danseze cu ele swing, vorbind cu 
mâinile, lovindu-și genunchii, scuturându-și șoldurile, răsucindu- 
se. Alți soldaţi stăteau în sală de jur-împrejurul dansatorilor, le 
priveau cu emoție pe femei sau stăteau pur și simplu cu un 
pahar într-o mână și băteau măsura cu degetul arătător al 
celeilalte mână, legănându-se din șolduri și zvâcnind din umeri 
în ritmul melodiei drăcești de boogie a lui Pino. Din când în 


VP - 364 


când, vreunul dintre ei scotea un chiot de om beat care se simte 
bine. 

Urmă un solo al clarinetistului. Apoi unul al saxofonistului și 
unul al trombonistului. Muzica se stinse în aplauze și strigăte de 
bis. Trompetistul ieși în faţă și suflă primele acorduri din „Boogie 
Woogie Bugle Boy”. 

Mulţi dintre soldaţii americani cântară versurile pe de rost și 
perechile dansară parcă și mai frenetic, în vreme ce alţi soldați 
beau, chiuiau și aclamau, dansau și iarăși beau și se lăsau 
purtaţi de simpla bucurie de a o face lată. Când Pino încheie 
melodia, mulţimea de dansatori transpiraţi începu să chiuie și să 
tropăie. 

— Bis! răcneau. Bis! 


2. 


Pino era scăldat în sudoare, dar nu credea să se mai fi simţit 
vreodată atât de fericit. Doar Anna îi lipsea. Nu-l văzuse 
niciodată cântând. Ar fi leșinat să-l vadă. Imaginea aceasta îl 
făcu să pufnească în râs și apoi se gândi la Mimmo. Unde era 
oare? Mai lupta împotriva naziștilor? 

Se simțea puţin vinovat să petreacă, în vreme ce fratele lui 
mai mic lupta, dar apoi se uită la Carletto, care tocmai își turna 
cu generozitate încă un pahar cu vin și rânjea prostește. 

— Haide, Pino, spuse Carletto. Dă-le ce vor! 

— Okay! strigă Pino către mulţime. Dar pianistul vrea să bea! 
Grappa! 

Cineva se grăbi să-i aducă un pahar. Pino îl dădu pe gât și îi 
făcu un semn lui Carletto, care-și lovi bețele. Și o luară de la 
capăt cu boogie-woogie-urile, iar Pino varie fiecare melodie pe 
care o auzise sau exersase vreodată. 

„1280 Stomp”. „Boogie Woogie Stomp”. „Big Bad Boogie 
Woogie”. 

Mulțimea era în extaz. Pino nu se distrase niciodată atât de 
bine și brusc înţelese de ce le plăcea părinţilor săi să aibă 
muzicieni la petrecerile lor. 

Când făcură o pauză pe la ora unsprezece seara, maiorul 
Knebel veni la el pe două cărări și îi spuse: 


VP - 365 


— Excelent, soldat! Pur și simplu excelent. 

— V-aţi simţit bine? întrebă Pino rânjind. 

— Cel mai strașnic chef din viaţa mea și abia a început. Una 
dintre fetele tale locuiește prin apropiere și se jură că taică-su 
are în pivniţă tot soiul de alcooluri. 

Pino observă că unele cupluri părăseau sala de bal ţinându-se 
de mână și o luau pe scări în sus. Zâmbi și se duse după niște 
apă și vin. 

Carletto veni la el, îl cuprinse cu un braț și spuse: 

— Îţi mulțumesc c-ai dat cu mine de pământ azi după-amiază. 

— Pentru asta există prieteni, nu? 

— Prieteni pe vecie? 

— Până la capătul zilelor noastre. 

Prima femeie pe care o invitase Pino la petrecere veni la ei și 
întrebă: 

— Tu ești Pino? 

— Eu sunt. Pe tine cum te cheamă? 

— Sophia. 

Pino îi întinse mâna. 

— Încântat de cunoștință, Sophia. Te simţi bine? 

— De minune, dar nu știu engleză. 

— Câţiva dintre soldaţi, uite el de exemplu, caporalul Daloia, 
vorbesc italiana. lar ceilalți? Dansează, zâmbește, lasă-ţi trupul 
să vorbească limbajul iubirii. 

Sophia râse. 

— Când spui tu, sună atât de simplu. 

— Voi fi cu ochii pe tine, spuse Pino și se întoarse pe scenă. 

Mai dădu de dușcă un pahar de grappa și o luară de la capăt 
cu boogie-woogie-urile, cântând, improvizând, în vreme ce 
mulțimea bătea din picioare și dansa. La miezul nopții, Pino 
aruncă o privire înspre ringul de dans și o văzu pe Sophia 
îndoindu-se și răsucindu-se cu caporalul Daloia, care râdea cu 
gura până la urechi. 

Toate mergeau ca pe roate. 

Pino mai bău o grappa și apoi încă una și cântă la nesfârșit, 
iar mirosul transpiraţiei dansatorilor și parfumul femeilor se 
contopiră într-o boare care contribui și ea la senzaţia de 
ameţeală provocată de alcool. Pe la ora două dimineața, totul se 
împăienjeni și se cufundă apoi în beznă. 


VP - 366 


3, 


Șase ore mai târziu, în dimineaţa zilei de vineri, 27 aprilie 
1945, Pino se trezi pe podeaua bucătăriei hotelului, cu o durere 
de cap sfredelitoare și o senzaţie de greață la stomac. Se târî la 
baie și vomită, ceea ce-i făcu bine la stomac, dar rău la cap. 

Își plimbă apoi privirea prin sala de bal și văzu oameni lungii 
în tot locul: în scaune, pe mese, pe podea. Carletto era întins pe 
spate, cu un braţ peste față, pe scenă, în spatele tobelor sale. 
Maiorul Knebel se ghemuise pe o canapea. Caporalul Daloia 
dormea pe o altă canapea, strângând-o în braţe pe Sophia, ceea 
ce-l făcu pe Pino să zâmbească în timp ce căscă. 

Se gândi la patul lui și ce bine ar fi să scape de mahmureală 
dormind în el, nu aici, pe pardoseala aceasta tare. Înghiţi niște 
apă și părăsi Hotelul Diana, luând-o oarecum spre sud, către 
Porta Venezia și Grădinile Publice. Era o zi nemaipomenit de 
frumoasă, cu cer senin și caldă ca în iunie. 

La câteva case distanță faţă de hotel, Pino văzu primul 
cadavru, zăcând pe burtă în rigolă, împușcat în ceafă. După 
primul colț mai văzu trei morţi. După opt străzi văzu alţi cinci. 
Doi dintre ei erau fasciști, Cămăși Negre după uniformă. Trei 
erau în cămăși de noapte. 

În pofida tuturor morţilor pe care-i văzu în acea dimineaţă, 
Pino știa că ceva se schimbase în Milano peste noapte, că un 
moment critic fusese atins și depășit, în vreme ce el petrecuse 
și dormise, pentru că străzile din jurul Porții Venezia erau 
înțesate de oameni gălăgioși. Unii cântau la vioară. Alţii la 
acordeon. Oamenii dansau, se îmbrăţișau, râdeau, plângeau. 
Pino avu senzaţia că atmosfera petrecerii din Hotelul Diana se 
mutase în stradă și îi cuprinsese pe toţi cei veniţi să 
sărbătorească sfârșitul unui lung și cumplit supliciu. 

Intră în Grădinile Publice, ca să scurteze drumul spre casă. 
Oameni stăteau întinși pe peluze, încălzindu-se la soare, 
simțindu-se bine. Pino privi înainte, pe aleea aglomerată pe care 
o apucase prin parc, și văzu venind spre el o față cunoscută. 
Îmbrăcat în uniforma Forţelor Ariene Italiene Libere, vărul său 
Mario radia de bucurie și părea să fie într-o dispoziţie de zile 
mari. 


VP - 367 


— Hei, Pino! strigă Mario și-l îmbrăţișă. Sunt liber! Nu mai 
trebuie să stau în casă! 

— E grozav, spuse Pino. Unde mergi? 

— Peste tot și nicăieri, spuse Mario și se uită la ceasul lui de 
aviator, care sclipi în soare. Vreau doar să merg și să mă las 
pătruns de atmosfera orașului, de bucuria că naziștii și fasciștii 
sunt kaputt. Cunoști sentimentul? 

Pino îl cunoștea. Se părea că în acea zi aproape toți locuitorii 
orașului îl cunoșteau. 

— Mă duc acasă să mă culc, spuse Pino. Am băut prea multă 
grappa azi-noapte. 

Mario râse. 

— Mi-ar fi plăcut să fiu cu tine. 

— Te-ai fi distrat. 

— Ne vedem mai târziu. 

— Pe curând, spuse Pino și o luă din loc. 

Nu mersese nici șase metri, când în spatele lui izbucni o 
ceartă. 

— Fascista! zbieră un bărbat. Fascista! 

Pino se întoarse și văzu un bărbat îndesat, care stătea pe alee 
și ţintea un revolver asupra lui Mario. 

— Nu! ţipă Mario. Sunt pilot în Forţele... 

Revolverul se descărcă. Glonţul îi străpunse capul lui 

Mario. Vărul lui Pino se nărui ca o păpușă de cârpe. 


4. 


— E un fascist! Moarte tuturor fasciștilor! răcnea bărbatul și 
își vântura arma. 

Oamenii începură să ţipe și o luară la fugă. 

Pino era atât de șocat, încât nu știu ce să facă sau să spună. 
Stătea și se holba la trupul lui Mario și la sângele care i se 
scurgea din cap. Îi venea să vomite. Dar în clipa următoare 
ucigașul se aplecă deasupra lui Mario și începu să-i umble la 
ceasul de la mână. 

Mânia începu să clocotească în Pino. Era gata să-l atace pe 
bărbat, când ucigașul vărului său îl zări. 

— La ce te uiţi? Hei, stătea de vorbă cu tine. Ești și tu fascist? 


VP - 368 


Văzând că dă să îndrepte arma asupra lui, Pino se răsuci pe 
călcâie și o luă la fugă în zigzag, ca să-l deruteze pe bărbat. 
Pistolul păcănea în urma lui, iar un glonţ nimeri unul dintre 
puţinii copaci rămași în Grădinile Publice. Pino nu încetini pasul 
până când nu ajunse departe de parc, aproape în San Babila. 
Abia atunci se lăsă cuprins de durere. Toată apa pe care o 
băuse îi veni înapoi și o vomită, până când începu să-l înţepe 
într-o parte. 

Merse mai departe buimac, luând-o spre casă pe un drum 
ocolit. 

Mario fusese viu într-o clipă și mort în următoarea. Moartea 
arbitrară a vărului său îl făcu pe Pino să tremure și să se 
înfioare, în timp ce străbătea străzile aflate în bătaia soarelui. 
Nimeni nu mai era sigur? 

În cartierul modei, oamenii ieșiseră în stradă să 
sărbătorească. Ședeau pe treptele din faţa caselor, râdeau și 
fumau, mâncau și beau. Pino trecu pe lângă operă și văzu multă 
lume strânsă laolaltă. Se duse într-acolo, încercând să-și alunge 
din gând imaginea lui Mario murind. Partizani blocau accesul la 
Hotelul Regina, cartierul general al Gestapoului. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Pino. 

— Fac percheziţie înăuntru, îi răspunse cineva. 

Pino știa că nu aveau să găsească nimic valoros înăuntru. El 
văzuse cum arseseră toate. Îi văzuse pe generalul Leyers și pe 
colonelul Rauff punând pe foc atâtea documente, că și acum se 
mai mira. Mintea lui căuta să alunge oroarea morţii vărului său, 
punându-și întrebări despre ce arseseră naziștii. Ce putuseră 
conţine acele documente? Și ce acte păstraseră și de ce? 

Se gândi la Leyers, la ce-i spusese acesta cu două zile în 
urmă. Înainte ca Pino să-l aresteze, îi ceruse să-l ducă la 
apartamentul lui Dolly, nu-i așa? Menţionase niște documente 
pe care le lăsase acolo și încă ceva. De două ori pomenise 
documentele acelea. 

Gândul că Leyers lăsase în locuinţa lui Dolly ceva ce-l putea 
incrimina îl făcu pe Pino să prindă viaţă, să se simtă mai puţin 
devastat de moartea lui Mario. 

Locuinţa lui Dolly era în Via Dante, la numai câteva străzi. Se 
va duce întâi acolo, înainte de a se întoarce acasă și a-i relata 
tatălui său despre Mario. Va găsi documentele și i le va preda 
maiorului Knebel. Cu ce-i va mai putea spune și el despre 


VP - 369 


Leyers, americanul va putea scrie un articol. Pino și Knebel vor 
relata lumii despre general și „muncitorii forţaţi”, cum îi 
omorâse prin muncă supraveghetorul de sclavi al faraonului. 

Douăzeci de minute mai târziu, Pino urcă în fugă treptele de 
la imobilul în care locuise Dolly, intră în casa scării și trecu pe 
lângă baba care clipi din ochi din dosul ochelarilor ei cu lentile 
groase. 

— Cine-i acolo? 

— Un vechi prieten, signora Plastino, spuse Pino și continuă să 
urce. 

Când ajunse la ușa lui Dolly, o găsi spartă și atârnând în 
balamale. Geamantane și cutii fuseseră despicate. Conţinutul lor 
fusese împrăștiat în antreu. 

Pino intră în panică. 

— Anna? Dolly? 

Se duse în bucătărie, unde găsi vasele sparte și bufetele 
golite. Tremura și se gândi că va vomita iarăși, când ajunse la 
camera Annei și deschise ușa. Salteaua fusese trasă de pe pat. 
Sertarele și dulapul Annei erau deschise și goale. 

Apoi îi căzu privirea pe ceva ce se ițea de sub saltea. O curea 
de piele. Se aplecă, ridică salteaua și trase de curea. Poșeta de 
piele pe care i-o dăruise unchiul său Annei de Crăciun ieși la 
iveală. Și-o aminti pe Anna spunând: N-am primit în viața mea 
un cadou atât de superb. Am s-o păstrez mereu. 

Unde era Anna? Lui Pino începu să-i bubuie inima în piept. 
Plecase acum două, trei zile? Ce se întâmplase? N-ar fi lăsat în 
ruptul capului poșeta aici. 

Apoi își dădu seama cine putea ști. Cobori în fugă scările, se 
duse la babă și o întrebă gâfâind: 

— Ce s-a întâmplat în apartamentul lui Dolly? Unde e Dolly? 
Unde e Anna, camerista ei? 

Prin lentilele ei groase, ochii babei păreau de două ori mai 
mari, și un zâmbet rece, satisfăcut îi strâmbă gura. 

— Le-au luat azi-noapte pe târfele nemților, râse baba 
batjocoritor. Să fi văzut ce au scos dup-aia din bârlogul ăla de 
perversiuni. Lucruri de neînchipuit. 

Lui Pino nu-i veni întâi să creadă și apoi îl cuprinse groaza. 

— Unde le-au dus? Cine le-a luat? 

Signora Plastino miji ochii, se aplecă în faţă și-l studie. 

Pino o apucă grosolan de braţ. 


VP - 370 


— Unde? 

Baba șuieră: 

— Eu te știu pe tine. Ești de-ai lor! 

Pino îi dădu drumul și făcu un pas înapoi. 

— Un nazist! zbieră baba. E un nazist! Un nazist, uite-aici! 


5. 


Pino se repezi pe uşă afară, urmărit de glasul strident al 
babei: 

— Opriţi-l! E un trădător! Un nazist! Un prieten al târfelor 
nemților! 

Pino fugea cât de iute și susținut putea, încercând să scape 
de zbieretele alarmate ale babei. Când se opri în sfârșit, se 
sprijini de un zid, dezorientat, buimac și speriat. Le-au luat pe 
Anna și pe Dolly, îşi spuse în sinea sa, cuprins de o groază care 
amenința să-l paralizeze. Dar unde le-au dus? Și cine să le fi 
luat? Partizanii? Era convins de acest lucru. 

Să fugă și să caute un partizan, dar oare l-ar asculta? Da, cu 
scrisoarea aceea pe care i-o dăduseră după ce li-l predase pe 
Leyers, nu-i așa? Se scotoci în buzunare. N-o mai avea. Mai 
căută o dată. Nimic. Ei bine, se va duce oricum să caute pe aici 
prin zonă pe vreun comandant de partizani. Dar, devreme ce nu 
mai avea scrisoarea, nu vor crede oare că e și el un 
colaboraționist, fiindcă le cunoștea pe Dolly și pe Anna, și nu și- 
ar pune astfel viaţa în pericol? Avea nevoie de ajutor. Avea 
nevoie de unchiul Albert. Se va duce să-l caute și-l va ruga să 
apeleze la contactele lui... 

Pino auzi în depărtare strigăte, voci pe care nu le putea 
distinge. Dar erau strigăte tot mai sonore, voci tot mai 
numeroase și mai dezlănţuite, și parcă se simţi și mai 
dezorientat. Fără să știe nici el de ce, nu se mai îndreptă către 
casă, ci în direcţia strigătelor, de parcă vocile acelea l-ar fi 
chemat. Se strecură iute pe străzi, încercând să detecteze 
vacarmul acela, până-și dădu seama că venea dinspre Parco 
Sempione, din interiorul Castelului Sforza, unde se plimbase cu 
Anna în acea zi cu zăpadă, când văzuseră corbii zburând în 
cercuri. 


VP - 371 


Fie mahmureala, fie epuizarea, fie frica paralizantă că o 
luaseră pe Anna, sau poate toate trei la un loc îl făcură brusc să 
se simtă nesigur pe picioare, ca și cum din clipă-n clipă ar putea 
să leșine și să cadă. Timpul trecea parcă mai încet. Fiecare 
moment căpăta un caracter ireal, ca în cimitirul unde se dusese 
să recupereze cadavrul Gabriellei Rocha. 

Acum avea senzaţia că-și pierde simţurile pe rând, ca un surd 
care nu mai are nici gust, nici simţul pipăitului, Pino nu mai 
putea decât să vadă, și trecu năuc pe lângă o fântână arteziană 
secată, îndreptându-se către podul basculant, care era coborât 
peste șanțul fără apă și ducea la intrarea principală, boltită, a 
cetăţii medievale. 

O gloată se afla în faţa lui Pino și se împingea pe pod și se 
înghesuia să intre pe poartă. Alţi oameni se îmbulzeau din 
spatele lui, îmbrâncindu-l, cu fețele aprinse de emoție. Pino știa 
că toți strigau și glumeau, dar nu înţelegea un cuvânt, în timp ce 
înainta cu grămada de oameni. Ridică privirea. Pe un cer 
albastru-strălucitor, corbii înconjurau iarăși în zbor turnurile 
bombardate. 

Pino își concentră atenţia asupra păsărilor, până când ajunse 
aproape de intrare. Și atunci cineva îl împinse înăuntru, într-o 
curte imensă, aflată în bătaia soarelui și presărată cu cratere de 
bombe, care se întindea pe o sută de metri până la al doilea zid 
al cetăţii - mai scund, de numai trei niveluri - prevăzut cu niște 
deschizături înguste, prin care trăgeau arcașii medievali în 
inamicii lor. In spaţiul deschis dintre cele două ziduri ale cetății, 
presiunea mulţimii din jurul lui Pino se destinse și oamenii 
trecură grăbiţi pe lângă el, pentru a li se alătura celor câteva 
sute care se împingeau către un rând de partizani înarmaţi, care 
stăteau cu spatele la Castello Sforza, cam la trei sferturi din 
lungimea incintei. 


6. 


Mergând spre mulțime, lui Pino îi reveniră pe rând simţurile. 

Mirosul și-l recăpătă primul și simți râncezeala dulceagă și 
îngreţoșantă a tuturor acelor oameni strânși laolaltă în arșiţă. 
Simţul pipăitului îi reveni în degete și pe pielea de la ceafă, unde 


VP - 372 


simţi cum îl arde nemilos soarele. Și apoi auzi gloata care 
huiduia și cerea răzbunare. 

— Ucidetți-i! zbierau cu toții, bărbați, femei și copii deopotrivă. 
Aduceți-i afară! Puneţi-i să plătească! 

Oamenii din fruntea mulțimii văzură ceva și începură să-și 
exprime aprobarea prin răcnete. Încercară să se împingă mai 
aproape, dar partizanii îi împiedicară. Dar Pino nu putea fi oprit. 
Se folosi de forța, înălțimea și greutatea sa pentru a se îmbrânci 
în faţă, până când îl mai despărțeau doar trei oameni de primul 
rând de spectatori. 

Dincolo de șirul de partizani înarmaţi, opt bărbaţi în cămăși 
albe și pantaloni negri, cu baticuri roșii la gât și glugi pe cap 
ieșiră în spaţiul deschis. Duceau carabine pe umăr și se 
străduiau să-și ocupe cât mai disciplinat poziţiile la vreo 
patruzeci de metri în fața lui Pino. 

— Ce se-ntâmplă? îl întrebă Pino pe un bărbat în vârstă. 

— Fasciști, răspunse acesta cu un zâmbet știrb și făcu cu 
mâna un gest de tăiere a capului. 

Bărbaţii cu glugi se înșiruiră, păstrând o distanţă de câte trei 
metri unul de celălalt, și luară poziţie, cu fețele către zidul 
interior al cetăţii. Mulțimea se linişti de la sine și amuţi când se 
deschise o ușă din colțul stâng al acelui zid. 

Trecură zece secunde. Apoi douăzeci. Apoi un minut. 

— Hai odată! strigă cineva. E cald. Aduceţi-i afară! i 

Un alt bărbat cu glugă, al nouălea, se ivi în cadrul ușii. Intr-o 
mână ţinea un pistol și cu cealaltă capătul unei frânghii groase. 
Păși afară. Vreo doi metri de frânghie se desfășurară în urma lui, 
după care se ivi prima persoană: un bărbat îndesat, cu picioare 
subțiri, la vreo cincizeci de ani, în chiloţi, șosete și pantofi. 

Oamenii începură să râdă și să aplaude. Bietul om de-abia se 
mai ţinea pe picioare. După el se ivi un alt bărbat, în pantaloni și 
un tricou rupt. Își ţinea bărbia ridicată și încerca să pară curajos, 
dar Pino văzu că tremura. Un soldat din Cămășile Negre, 
îmbrăcat în uniformă, apăru după el, iar gloata își exprimă prin 
urlete nemulţumirea. 

Apoi trecu pragul o femeie de vârstă mijlocie, în sutien, chiloţi 
și sandale, plângând cu suspine, la vederea căreia mulţimea se 
dezlănțui. Femeia fusese rasă în cap. Cineva scrisese ceva cu ruj 
pe capul și pe faţa ei. 


VP - 373 


Frânghia se mai desfășură un metru și o a doua femeie cheală 
ieși afară, urmată de încă una. Când Pino văzu a patra femeie 
ieșind în curte și mijind ochii în soarele dogoritor, începu să 
tremure carnea pe el. 

Era Dolly Stottlemeyer, în capotul ei ivoriu, cu papuci de casă 
verzi. Când amanta lui Leyers văzu plutonul de execuţie, începu 
să smucească de frânghie, ca un cal de frâie, înfigându-și 
tocurile în pământ, sucindu-se, zbătându-se și zbierând în 
italiană: 

— Nu! Nu puteţi face asta! Nu e drept! 

Unul dintre partizani se duse la Dolly și o pocni cu patul 
carabinei între umeri, ceea ce o sili pe Dolly să se împleticească 
înainte și să o tragă afară după ea pe Anna. 


7. 


Pe Anna o dezbrăcaseră în chiloți și sutien, iar părul i-l 
răseseră într-un mod oribil. Smocuri de păr se ițeau ici-colo pe 
țeasta cheală. Buzele ei erau atât de mânjite cu ruj roșu, încât 
semăna cu un personaj grotesc de benzi desenate. Groaza ei 
spori când văzu plutonul de execuţie și auzi mulțimea copleșind- 
o cu ocări, cerându-i moartea. 

— Nu! spuse Pino și apoi urlă: Nu! 

Dar glasul i-a fost înghiţit de un vuiet al barbariei și setei de 
sânge, care crescu și cuprinse toată incinta Castelului Sforza, 
răsunând în jurul condamnaților aliniaţi în fața zidului. Mulțimea 
se împinse iarăși și-l pironi pe Pino din toate părțile. Neputincios, 
cu o senzaţie de greață și nevenindu-i să creadă, Pino văzu cum 
o împing pe Anna lângă Dolly. 

— Nu, rosti Pino gâtuit și cu lacrimi în ochi. Nu. 

Anna devenise isterică, ţipetele ei îi zguduiau corpul. Pino nu 
știa ce să facă. Ar fi vrut să se repeadă, să se bată, să urle la 
partizani să-i dea drumul Annei. Dar imaginea babei care-l 
recunoscuse și-l numise nazist și trădător îl ţintuia locului. Și nu 
mai avea scrisoarea la el. Puteau foarte bine să-l pună și pe el la 
zid. 


VP - 374 


Comandantul partizanilor își scoase pistolul și trase un foc în 
aer, pentru ca mulțimea să tacă. Anna se cutremură de spaimă 
și se trase înapoi, lovindu-se de zid, tremurând și plângând. 

Comandantul partizanilor strigă: 

— Acuzaţiile aduse acestor opt persoane sunt: trădare, 
colaboraţionism, desfrâu și profitare de pe urma ocupaţiei 
naziste și fasciste a orașului Milano. Pedeapsa lor dreaptă este 
moartea. Trăiască nouă Republică Italiană! 

Mulțimea izbucni în urale. Pino nu mai suportă. Îi ardeau ochii 
de la lacrimi și se năpusti disperat înainte, înghiontindu-se și 
lovind cu genunchii, până când răzbătu în faţa gloatei. 

Un partizan îl văzu venind și îi înfipse patul puștii în piept. 

— Am avut o scrisoare, dar n-o mai găsesc, spuse Pino și își 
pipăi buzunarele. Fac parte din Rezistență. S-a făcut o greșeală. 

Partizanul abia dacă-l învrednici cu o privire. 

— Nu te cunosc. Unde e scrisoarea? 

— Aseară o aveam în buzunar, dar m-am... Am fost la o 
petrecere și... spuse Pino. Te rog, lasă-mă să vorbesc cu 
comandantul tău. 

— Nu, dacă n-ai cu ce să dovedești că meriţi să stea de vorbă 
cu tine. 

— A trebuit să mâncăm și noi! strigă o femeie. 

Pino privi peste umărul partizanului și o văzu pe prima femeie 
din șir implorând. 

— A trebuit să mâncăm și noi și să trăim. E prea mult? 

Mai încolo, aparent resemnată cu soarta ei, Dolly își scutură 
părul și încercă să ridice bărbia, dar nu izbuti. 

— Gata? spuse comandantul. 

Anna începu să ţipe: 

— Nu! Eu nu sunt o târfă! Nu sunt colaboraţionistă! Sunt 
cameristă. Atâta tot. Vă rog, credeţi-mă. Sunt doar o cameristă. 
Dolly, spune-le! Dolly? Spune-le! 

Dolly nu părea să o audă. Își aţintise privirea asupra puștilor 
pe care plutonul de execuţie le ridica la umăr. 

— Doamne! se tânguia Anna. Cineva să le spună că sunt doar 
o cameristă! 

— Țintiţi! 

Pino căscă gura. Se uită la partizanul care-l scruta acum 
suspicios. Pino își forță diafragma să se încordeze, ca să poată 
striga că era adevărat, că era nevinovată, că era o greșeală și... 


VP - 375 


— Trageti! 

Focurile de armă răsunară ca nişte cimbale și timpane. 

Un glonţ o lovi pe Anna-Marta în inimă. 

Se îndreptă de spate în urma loviturii, cu o expresie surprinsă, 
după care păru să privească în direcţia lui Pino, de parcă spiritul 
ei i-ar fi simţit prezenţa și l-ar fi chemat în acel ultim moment, 
după care se prăbuși lovindu-se de zid și muri într-un nor de 
praf. 


Capitolul treizeci 


1. 


Văzând cum zvâcnește trupul Annei, în vreme ce pe pieptul ei 
se întindea o pată de sânge, Pino avu senzaţia că i se sparge 
inima și că din ea se scurge toată iubirea, toată bucuria, toată 
muzica. 

Mulțimea din jurul lui își exprima aprobarea prin răcnete și 
ocări, în vreme ce el stătea neclintit, încovoiat, scâncind de 
durerea care-l copleși cu atâta intensitate, încât se gândi că nu 
putea fi adevărat, că iubita lui nu zăcea acolo într-o baltă de 
sânge, că nu văzuse cum o nimerise glonţul, că nu văzuse cum 
se stinsese viața ei într-o clipită, că nu o auzise implorându-l să 
o salveze. 

Mulțimea începu să se împingă în direcția opusă, dorind să 
plece, acum când spectacolul se încheiase. Pino rămase pe loc, 
uitându-se la trupul Annei, care zăcea la baza zidului cu braţele 
și picioarele desfăcute, și la ochii ei orbi, care păreau să-l acuze 
de trădare. 

— Hai, pleacă, îi spuse partizanul. S-a terminat. 

— Nu, spuse Pino. Eu... 

— Pleacă, dacă nu vrei s-o încurci, îi spuse soldatul. 

Cutremurat, Pino îi mai aruncă Annei o ultimă privire lungă, 
după care se întoarse și plecă, târșâindu-și picioarele în urma 
ultimilor spectatori. leși pe poartă și traversă podul, incapabil să 
cuprindă cu mintea ce se întâmplase adineauri. Avea senzaţia 
că fusese împușcat în piept și abia acum începea să se facă 


VP - 376 


simțită adevărata durere. Și un gând îl lovi atunci din senin, 
strivindu-l și amenințând să-l distrugă. Nu o apărase pe Anna. 
Nu murise pentru iubirea ei, așa cum mor bărbaţii măreţi și 
tragici în poveștile și libretele clasice. 

Gândul eșecului îi ardea creierii. Dezgustul de sine îi acrea 
inima. 

Sunt un laș, gândi Pino, cuprins de cea mai neagră disperare 
și se întrebă de ce fusese osândit la un asemenea infern. În 
sensul giratoriu din fața cetăţii îl copleșiră toate, întâi îl apucă 
amețeala și apoi greaţa. Se împletici către fântâna secată. Stătu 
acolo mult timp și vărsă, conștient că plânge în acest timp și că 
lumea se uită la el. 

Când se îndreptă în sfârșit de spate, tușind, scuipând și 
ștergându-se la ochi, un bărbat din cealaltă parte a fântânii 
spuse: 

— Cunoșteai pe careva dintre ei, nu-i așa? 

Pino citi pe faţa bărbatului suspiciune și o agresivitate 
amenințătoare. O parte din el ar fi vrut să-și mărturisească 
iubirea pentru Anna și să încheie totul într-un mod nobil. Dar 
bărbatul porni spre el, iuțind pasul și arătându-l cu degetul. 

— Puneţi mâna pe el! strigă. 


2. 


instinctul primar de supravieţuire precumpăni și Pino o luă la 
fugă către Via Beltrami, ocolind fântâna. Auzi strigăte. Un bărbat 
încercă să-l înhaţe, dar Pino îi trase un pumn și-l culcă la 
pământ. Pino fugea mâncând pământul, conștient că e urmărit, 
când văzu câţiva bărbaţi care încercau să-i ațină calea. 

Îi trase un cot în faţă unuia dintre bărbaţi, un genunchi în 
pântece altuia și se strecură printre automobile, înspre Via 
Giuseppe Pozzone. Sări pe și apoi de pe capota unuia dintre ele, 
scurtând astfel drumul către Via Rovello, unde făcu un salt peste 
un crater de bombă plin cu apă, mărind astfel distanţa faţă de 
urmăritorii săi. Ajuns la colţul Viei San Tomaso, privi înapoi și 
văzu șase bărbați care fugeau după el continuând să strige: 

— E un trădător! Un colaboraţionist! Opriţi-l! 


VP - 377 


Dar Pino cunoștea străzile acelea ca pe propriul buzunar. luți 
pasul, coti la dreapta pe Via Broletto și apoi la stânga în Via del 
Bossi. Înaintea sa, în Piazza della Scala, se adunaseră oameni. 
Pino se temea să treacă pe lângă ei și prin Galleria, când îl 
ajunseră din urmă strigătele de „trădător”. 

Oblic peste stradă, în zidul marii opere, era o ușă deschisă. 
Pino traversă în fugă strada, pătrunse într-un coridor și se 
refugie din penumbră într-un colţ întunecat. Se opri acolo, 
convins că nu putea fi văzut de afară, stătu și așteptă până când 
cei șase bărbaţi trecură în fugă prin faţa ușii, îndreptându-se 
către piaţă. Își trase sufletul și mai stătu o vreme în beznă, până 
când se simţi sigur că scăpase de ei. 


3, 


Undeva înăuntru, în La Scala, un tenor începu să cânte, 
exersând game. 

Pino se întoarse și se lovi din greșeală de ceva metalic. 
Zăngătul acela îl făcu să-și întoarcă privirea către ușă și atunci îl 
zări pe bărbatul de la fântână, care se uita înăuntru de pe 
trotuar. 

Bărbatul păși înăuntru și își frecă mâinile. 

— Eşti aici, trădătorule, nu-i așa? 

Pino tăcu mâlc și nu se clinti din cel mai întunecat ungher. 
Aproape sigur că bărbatul nu-l va vedea, se răsuci cu faţa spre 
el și se lăsă încetișor pe vine. Bărbatul venea spre el, în vreme 
ce degetele lui Pino dibuiau pe jos și dădură peste o bucată de 
bară de armatură, rămasă probabil de la lucrările de renovare a 
operei după bombardament. Era groasă cât degetul mare al lui 
Pino, lungă cât antebraţul lui și grea. Când bărbatul de la 
fântână ajunse la numai doi metri de Pino și miji ochii ca să vadă 
mai bine, Pino îi cârpi o lovitură cu bara în fluierul piciorului. Dar 
ţintise prea sus și-l nimeri pe bărbat în rotulă. 

Bărbatul urlă. Pino se ridică iute, făcu doi pași mari și îi trase 
bărbatului un pumn în falcă. Bărbatul se prăbuși. Dar în spatele 
lui se iviră alţi doi urmăritori. Pino se răsuci și o luă la picior, 
afundându-se în beznă, cu braţele întinse în față, bâjbâind în 
direcţia din care începuse să cânte tenorul. Se împiedică de 


VP - 378 


două ori și își agăță pantalonii de o sârmă. Atent să audă dacă 
mai venea careva pe urmele lui, Pino nu recunoscu imediat aria 
pe care o exersa tenorul. 

Dar curând o recunoscu. Vesti la giabba, „îmbracă-ti 
costumul”, din opera Pagliacci, „Paiaţe”. Era o arie despre 
durere și pierdere, iar în gândurile lui Pino își făcură iarăși loc 
imaginile Annei, cum o lovea glonţul în piept, cum se prăbușea. 
Pino se împiedică, se dădu cu capul de ceva, văzu stele verzi și 
fu cât pe-aci să cadă. 

Când se redresă, aria ajunsese la al doilea vers. Canio, paiaţa 
cu inima frântă, se îndemna să meargă mai departe, să-și pună 
masca și să-și ascundă durerea. Pino auzise de zeci de ori 
înregistrări ale acestei arii și se simţi împins la acţiune atât de 
aceasta, cât și de pașii care răsunau pe gangurile din spatele 
lui. 

Merse mai departe, dibuind în întuneric, până când simţi o 
adiere pe obraz și, când se întoarse, văzu o geană de lumină 
înaintea lui. O luă acum la fugă, împinse o ușă și se trezi în 
culisele marii opere. Mai fusese de câteva ori acolo, să o vadă 
pe verișoara sa Licia la repetiţii. Un tânăr tenor stătea în mijlocul 
scenei Scalei. Pino apucă să-l zărească în lumina slabă, tocmai 
când începea al treilea vers. 

Ridi, Pagliaccio, sul tuo amore infranto. 

„Râzi, paiaţă, de iubirea ta înfrântă”. 

Pino dădu la o parte o cortină și cobori scările care dădeau în 
culoarul lateral, unde se aflau lojele. Merse pe culoar spre ieșire, 
în vreme ce tenorul cânta: Ridi del duol, che t'avvelena il cor! 
„Râzi de durerea care îţi înveninează inima!” 

Cuvintele acestea îl atinseră pe Pino ca niște săgeți și-l făcură 
să-și piardă puterile, până când tenorul se opri din cântat și 
strigă alarmat: 

— Cine sunteți? Ce vreţi? 

Pino se uită înapoi și văzu că tenorul li se adresase celor trei 
urmăritori ai săi, care veniseră și ei pe scenă. 

— Suntem pe urmele unui trădător, spuse unul dintre bărbați. 


VP - 379 


4. 


Pino se năpusti afară, pe ușa care scoase un scârțâit 
asurzitor. Traversă un palier, cobori niște scări și ajunse în 
foaier. Ușile principale erau deschise. leși în fugă în stradă, își 
smulse de pe el cămașa și rămase într-un maiou alb. 

Aruncă o privire în stânga. Locuinţa lui era la numai cinci sau 
șase străzi. Dar nu se putea duce acasă, să-și pună în pericol și 
familia. Traversă în schimb liniile de tramvai și pătrunse într-o 
mulțime care sărbătorea sfârșitul războiului în jurul statuii lui 
Leonardo da Vinci. Încerca să-și ţină cumpătul, dar în sinea sa 
continua să audă aria răvășitoare a paiaţei, continua să o vadă 
pe Anna plângând după ajutor, îndreptându-se de spate lovită 
de glonţ și apoi prăbușindu-se. 

Pino trebui să-și adune toate forțele pentru a nu se întinde pe 
jos și a se topi de plâns. Trebui să-și adune toate forțele pentru 
a afișa un zâmbet, ca şi cum ar fi fost și el nespus de bucuros de 
retragerea naziștilor. Işi păstră zâmbetul cât străbătu Galleria, 
surâzând și mergând, fără să știe însă prea bine încotro. 

Când ieși însă din galeria comercială, știu. O masă de oameni 
petrecea în Piaţa Domului, mâncând, bând, cântând și dansând. 
Pino se pierdu printre ei, încetini pasul, surâse și încercă să se 
poarte cât mai normal, în vreme ce se îndrepta către cei câţiva 
oameni care se duceau în catedrală să se roage. 

Pentru Pino, Domul era un sanctuar. Puteau să vină după el 
înăuntru, dar nu puteau să-l scoată afară. 

Ajunsese aproape de intrare, când îl auzi pe un bărbat 
strigând în urma lui: 

— Uite-l! Opriţi-l! E un trădător! Un colaboraţionist! 

Pino privi înapoi și-i văzu traversând piaţa. Atunci se luă după 
câteva femei de vârsta mamei sale și se strecură în bazilică. 


5, 


Cu vitraliile acoperite cu plăci de lemn, singura lumină din 
Dom provenea de la lumânările votive care pâlpâiau în diversele 


VP - 380 


nișe și capele aflate de o parte și de cealaltă a navei centrale, 
precum și în capătul opus, în jurul altarului. 

În pofida lumânărilor, interiorul catedralei era un spaţiu 
sumbru în acea zi, iar Pino să grăbi să profite de acest lucru. 
Plecă de lângă capelele din stânga și se îndreptă către nava și 
confesionalele din dreapta ale Domului: deloc îmbietoare, 
acestea nu ofereau pic de intimitate penitentului, care trebuia 
să îngenuncheze în fața unei cabine de lemn și să-și șoptească 
păcatele preotului așezat înăuntru. 

Era umilitor și lui Pino nu-i plăcea deloc să se confeseze acolo. 
Dar din copilărie, de când îngenunchease în fața acestor 
confesionale, își mai amintea că între cabină și zid era un spaţiu 
de vreo treizeci, poate chiar cincizeci de centimetri. Spera să-i 
fie suficient și se furișă în dosul celui de-al treilea confesional, 
care se afla cel mai departe de lumânări. 

Rămase acolo, tremurând, chircit, pentru a fi complet ascuns 
vederii, și bucuros că niciun preot nu-i spovedea pe credincioși 
în ziua eliberării. În mintea sa reîncepu aria și, odată cu ea, 
reveni și groaza de a fi asistat la moartea Annei, dar Pino le 
alungă pe amândouă și ciuli urechile. Auzi țăcănitul și murmurul 
femeilor care rosteau rugăciunile Sfântului Rozariu. Cineva tuși. 
Ușile principale scârțâiră. Bărbaţi care vorbeau. Pino se abţinu 
să strecoare o privire afară și așteptă, până când auzi zgomotul 
unor pași care se apropiau. Bărbaţi care mergeau grăbit. 

— Unde s-a dus? spuse unul dintre ei. 

— E pe-aici pe undeva, spuse un altul, care părea să stea 
chiar în faţa confesionalului. 

— Vin acum, se auzi o voce de bărbat, pe fondul altor pași 
care se apropiau. 

— Nu, părinte, spuse unul dintre bărbaţi. Nu astăzi. Azi ne... 
ăăă... azi ne ducem să ne rugăm în capelă. 

— Dacă veţi păcătui până acolo, vă aştept, spuse preotul și 
deschise ușa confesionalului. 

Pino simţi cum se lasă cabina sub greutatea preotului, îi auzi 
pe cei doi bărbați plecând. Așteptă, abia îndrăznind să respire, 
lăsând timpul să treacă. Paiaţa reîncepu să cânte în mintea lui. 
Din nou încercă să o facă să amuţească, dar de data aceasta nu- 
și mai putu scoate aria din minte. 


VP - 381 


Trebuia să se miște, altfel l-ar fi podidit iarăși plânsul, încercă 
să iasă cât mai silențios din spatele cabinei, dar atinse cu 
pantoful băncuța de lemn. 

— Aha, spuse preotul. Un client, în sfârșit. 

Gemulețul se deschise, dar Pino nu văzu decât beznă 
înăuntru. Făcu singurul lucru care-i veni în minte și îngenunche. 

— Binecuvântaţi-mă, părinte, căci am păcătuit, rosti Pino cu 
glasul sugrumat. 

— Da? 

— Nu am spus nimic, se tângui Pino. Nu am făcut nimic. 

— Cum adică? zise preotul. 


6. 


Cu sentimentul că s-ar prăbuși dacă și-ar continua 
spovedania, Pino se ridică din genunchi clătinându-se și 
pătrunse mai adânc în catedrală. Trecu pe sub transept și se 
duse la o ușă pe care și-o amintea de mai demult. leși pe ea și 
se trezi iarăși afară, cu faţa către Via dell'Arcivescovado. 

Oameni fericiți se îndreptau către Piazza. Pino merse 
împotriva curentului și o luă după colț în spatele Domului. Se 
gândea să se ducă acasă sau la unchiul Albert, când remarcă un 
preot și un lucrător care tocmai ieșeau pe o ușă din celălalt 
capăt al Domului, dinspre Corso Vittorio. In spatele lor erau niște 
scări pe care-și amintea că urcase în copilărie, împreună cu 
colegii lui de clasă. 

Un alt lucrător ieși în stradă. Pino apucă ușa înainte ca 
aceasta să se închidă și începu să suie pe o scară abruptă și 
îngustă, care urca treizeci de niveluri, până la o pasarelă care 
traversa bazilica de-a lungul ei, printre garguie, turnulețe și 
arcuri gotice. Işi tot ridica privirea către Madonna impecabilă, 
policromă, din vârful celui mai înalt turn al Domului, întrebându- 
se cum de supraviețuise războiului și câtă distrugere văzuse de 
acolo. 

Scăldat într-o sudoare rece, tremurând în pofida arșiţei, Pino 
trecu printre și pe sub arcurile butante care susțineau acoperișul 
și se opri abia când ajunse la un balcon aflat sus, deasupra 
ușilor principale ale catedralei. Cuprinse cu privirea orașul lui 


VP - 382 


distrus de bombe, viaţa lui distrusă de bombe, care se întindea 
în jurul lui ca o fustă zdrențuită, sfâșiată de gloanțe. 

Își înălță capul către cer și șopti, torturat de o durere 
nemărginită: 

— Nu am spus nimic ca s-o salvez, Doamne! Nu am făcut 
nimic. 

Această mărturisire îl făcu să retrăiască tragedia. Gâtuit de 
hohote de plâns, Pino spuse: 

— După toate... După toate câte am avut, acum nu mai am 
nimic. 

De jos din piaţă auzi râsete, muzică și cântece. leși pe balcon 
și privi peste balustradă. La nouăzeci de metri sub el, acolo 
unde-i văzuse acum aproape doi ani pe lucrători instalând 
reflectoarele, se cânta la viori, acordeoane și chitare. Văzu sticle 
de vin care se dădeau din mână în mână și cupluri care se 
sărutau, dansau și se iubeau, acum când lăsaseră războiul în 
urma lor. 

Durerea și tristeţea îl măcinau pe Pino. Chinurile acestea erau 
pedeapsa lui, decise în sinea sa. işi plecă atunci capul, 
înțelegând că era ceva între Dumnezeu și... Aria paiaţei cu inima 
frântă îi răsună iarăși în urechi, iar Anna se prăbuși iar și iar și... 
în câteva secunde, credinţa lui Pino în Dumnezeu, viaţă, iubire și 
un viitor mai bun pieri. 

Pino se ţinu de un stâlp de marmură și se căţără pe 
balustrada balconului, un trădător, abandonat, singur. Se uită la 
norii pufoși care goneau pe cerul azuriu și hotărî că nici nu avea 
nevoie să vadă mai multe în clipa morţii decât nori și cer. 

— Ai văzut tot ce am făcut, Doamne, spuse Pino și își luă 
mâna de pe stâlp, pregătit să facă cel mai cumplit pas din viaţa 
lui. Îndură-te de sufletul meu! 


Capitolul treizeci și unu 
L. 


— Stop! strigă un bărbat în spatele lui. 

Pino tresări, cât pe-aci să-și piardă echilibrul, să cadă de pe 
balustradă, să se prăbușească de la treizeci de niveluri, în piața 
pavată cu piatră, să-și găsească moartea. Însă reflexele lui de 

VP - 383 


alpinist erau prea adânc înrădăcinate. Degetele lui apucară 
stâlpul. Se redresă suficient cât să arunce o privire peste umăr 
și simţi că-i sare inima din loc. 

Arhiepiscopul de Milano stătea acolo, la nici trei metri de Pino. 

— Ce faci? întrebă Schuster. 

— Mor, răspunse Pino cu un glas mat. 

— N-ai să faci una ca asta, nu în biserica mea și nu într-o zi ca 
aceasta, spuse cardinalul. S-a vărsat deja prea mult sânge. Dă- 
te jos de acolo, tinere. Acum. 

— Vă rog să mă credeți, Lord Cardinal, că e mai bine așa. 

— Lord Cardinal? 

Înaltul demnitar bisericesc miji ochii, își potrivi ochelarii pe 
nas și-l privi pe Pino mai îndeaproape. 

— Un singur om mi se adresează așa. Tu ești șoferul 
generalului Leyers. Ești Pino Lella. 

— Și tocmai de-aceea e mai bine să sar decât să trăiesc. 

Cardinalul Schuster clătină din cap și făcu un pas spre el. 

— Tu ești presupusul trădător și colaboraţionist care se 
ascunde în Dom? 

Pino dădu din cap. 

— Atunci dă-te jos, spuse Schuster și-i întinse mâna. Ești în 
siguranţă. Te iau sub ocrotirea mea. Nimeni nu-ți va face niciun 
rău cât timp te afli sub protecţia mea. 

Abia ţinându-și lacrimile, Pino spuse: 

— V-aţi schimba părerea dacă aţi ști ce am făcut. . 

— Eu știu ce mi-a spus părintele Re despre tine. Imi ajunge, 
ca să știu că trebuie să te salvez. Prinde-mă de mână. Mi se face 
rău când te văd acolo sus. 

Pino privi în jos și văzu mâna lui Schuster cu inelul de 
cardinal, dar nu o apucă. 

— Părintele Re ce ţi-ar cere să faci? întrebă cardinalul 
Schuster. 

Cuvintele lui îl înmuiară pe Pino. Apucă mâna cardinalului, 
cobori de pe balustradă și rămase așa, încovoiat, străduindu-se 
din răsputeri să nu cedeze nervos. 

Schuster îi așeză o mână pe umărul tremurând. 

— Nu poate fi chiar atât de rău, fiule. 

— E și mai rău, Lord Cardinal, spuse Pino. Mai rău de-atât nu 
poate fi. E iadul. 


VP - 384 


— Lasă-mă pe mine să judec asta, spuse Schuster și-l 
conduse de lângă balcon. 

II obligă pe Pino să se așeze în umbra unuia dintre arcurile 
butante ale catedralei. Pino se așeză, vag conștient de muzica 
ce continua să răsune de jos, vag conștient de glasul 
cardinalului, care striga cuiva să aducă apă și ceva de mâncare. 
Schuster se aplecă apoi lângă Pino. 

— Și acum, spune-mi, zise cardinalul. Vreau să-ţi ascult 
confesiunea. 

Pino îi relată lui Schuster pe scurt povestea lui cu Anna, cum o 
întâlnise pe stradă în prima zi de bombardamente și apoi 
paisprezece luni mai târziu la amanta generalului Leyers, cum 
se îndrăgostiseră și intenţionaseră să se căsătorească și cum 
murise ea în mod tragic, cu nicio oră în urmă, în fața plutonului 
de execuţie. 

— Nu am spus nimic să-i opresc, scâncea Pino. Nu am făcut 
nimic să o salvez. 

Cardinalul Schuster închise ochii. 

Pino continuă cu glasul gâtuit de emoție: 

— Dacă aș fi iubit-o cu adevărat, aș fi... aș fi fost pregătit să 
mor cu ea. 

— Ba nu, spuse prelatul, deschizând ochii și aţintindu-i asupra 
lui Pino. E o tragedie că Anna ta a murit așa, dar tu ai avut 
dreptul să supraviețuiești. Orice ființă umană are acest drept 
fundamental, dat de Dumnezeu, Pino, iar tu te-ai temut pentru 
viaţa ta. 

Pino ridică mâinile și exclamă: 

— Știţi de câte ori m-am temut pentru viaţa mea în ultimii doi 
ani? 

— Nici nu-mi pot imagina. 

— Dar până acum am avut de fiecare dată credinţa că fac ce 
se cuvine, indiferent de primejdie. Dar n-am... n-am crezut 
destul în Anna pentru a... 

Incepu iarăși să plângă. 

— Credinţa e o creatură ciudată, spuse Schuster. Ca un șoim 
care-și face cuibul an de an în același loc, dar la un moment dat 
își ia zborul și nu mai revine ani de zile, însă când o face, e mai 
puternic decât oricând. 

— Eu nu știu dacă va mai reveni vreodată la mine. 


VP - 385 


— Va reveni. Cu timpul. Și acum vino cu mine. Vei primi ceva 
de mâncare și am să-ţi găsesc un loc unde să poţi înnopta. 

Pino stătu puţin să se gândească, dar scutură apoi din cap și 
spuse: 

— Am să cobor de pe acoperiș cu dumneavoastră, Lord 
Cardinal, dar cred că am să mă strecor după lăsarea 
întunericului acasă, la familia mea. 

Schuster tăcu o clipă și apoi zise: 

— Cum dorești, fiule. Fii binecuvântat și mergi cu Dumnezeu! 


2. 


După lăsarea întunericului, Pino se strecură în imobilul în care 
locuiau părinţii lui și imediat îi reveni în minte Ajunul Crăciunului 
trecut, cum îi păcălise Anna pe soldaţi, ca să poată urca 
netulburaţi cu valiza în care se afla radioemiţătorul. Când urcă 
acum cu ascensorul, îl năpădiră și alte amintiri devastatoare, 
cum se sărutaseră când trecuseră pe lângă santinelele de la 
etajul al cincilea și cum... 

Ascensorul se opri. Pino se târî până la ușă și bătu. 

Mătușa Greta îi deschise cu un zâmbet larg. 

— Ai venit, Pino! V-am păstrat cina, ţie și lui Mario. Nu te-ai 
întâlnit cu el? 

Pino înghiţi în sec și spuse: 

— E mort. Toţi sunt morți. 

Mătușa Greta rămase pe loc, șocată, în vreme ce Pino trecu 
pe lângă ea și intră în apartament. Unchiul Albert și tatăl lui Pino 
îl auziseră și tocmai se ridicau de pe canapeaua din camera de 
zi. 

— Cum adică e mort? întrebă Michele. 

— Un bărbat care pusese ochii pe ceasul lui a strigat după el 
că e fascist și l-a împușcat în cap în Grădinile Publice din 
apropiere de Porta Venezia, răspunse Pino cu un glas mat. 

— Nu! exclamă tatăl lui. Nu-i adevărat! 

— Am văzut cu ochii mei, tată. 

Copleșit, tatăl lui Pino izbucni în plâns. 

— Vai, Doamne Sfinte! Cum am să-i spun eu asta mamei lui? 


VP - 386 


Pino se holba la covorul din camera de zi, amintindu-și cum se 
iubise cu Anna acolo. Cel mai frumos cadou de Crăciun din viaţa 
lui. Nici nu auzea întrebările cu care-l bombarda unchiul Albert. 
Nu voia decât să se întindă pe jos, să se lase pradă tristeții și 
mâhnirii. 

Mătușa Greta îl mângâia pe braţ. 

— Totul va fi bine, Pino, îl consola Greta. Indiferent ce ai 
văzut, indiferent ce ai trăit, vei fi bine. 

Lui Pino i se umplură ochii de lacrimi. Clătină din cap: 

— Nu, nu voi fi bine. Niciodată! 

— Of, sărmanul meu băiat, exclamă Greta. Haide să mănânci! 
Povestește-ne tot ce ai văzut! 

Cu glasul tremurând, Pino spuse: 

— Nu pot vorbi despre asta. Nu mă mai pot gândi la asta și 
nici nu mi-e foame. Nu vreau decât să dorm. 

Dârdâia, de parcă ar fi fost iarăși miezul iernii. 

Michele veni la el și-l cuprinse cu un braţ pe după umeri. 

— Atunci te ducem la culcare. Dimineaţă ai să te simţi mai 
bine. 

Pino abia înţelegea unde se afla și se lăsă condus pe hol în 
camera lui. Se așeză pe marginea patului, într-o stare de 
stupoare. 

— Vrei să asculţi ceva la radio? îl întrebă tatăl lui. Acum nu 
mai e periculos. 

— Radioul meu e la părintele Re. 

— Ti-l aduc pe al lui Baka. 

Pino ridică din umeri cu indiferenţă. Michele ezită, dar plecă 
apoi și se întoarse cu radioul lui Baka. l-l așeză lui Pino pe 
noptieră. 

— E acolo, dacă-l vrei. 

— Mulţumesc, tată. 

— Sunt alături, în cameră, dacă ai nevoie de mine. 

Pino dădu din cap. 


3, 


Michele închise ușa în urma sa. Pino îl auzi stând de vorbă cu 
unchiul Albert și mătușa Greta, schimbând câteva șoapte 


VP - 387 


îngrijorate, care se stinseră. Prin fereastra deschisă auzi de 
undeva din nord o împușcătură și oameni care râdeau și 
petreceau jos, în stradă. 

Avea senzaţia că-și bat joc de el cu bucuria lor, că-i dau 
lovitura de graţie. Trânti fereastra. Işi scoase pantofii și 
pantalonii, se întinse pe pat tremurând de furie și remușcare și 
stinse lumina. Încercă să adoarmă, dar gândurile îi erau acum 
bântuite nu de arie, ci de privirea sumbră și acuzatoare a Annei 
în clipa morţii și de iubirea care-l părăsise odată cu sufletul ei. 

Porni radioul și-i răsuci butonul până auzi un solo lent de pian, 
pe fondul unor bătăi de cinei. Jazz plăcut, cald. Pino închise ochii 
și încercă să se lase purtat de muzica blândă și jucăușă ca un 
râu de vară. Încercă să-și imagineze râul, încercă să-și găsească 
pacea în el, somnul, uitarea. 

Dar piesa se încheie și începu „Boogie Woogie Bugle Boy”. 
Pino se ridică înfiorat în capul oaselor, cu sentimentul că fiecare 
măsură a cântecului era o înţepătură, o tortură. Se revăzu în 
gând cu o noapte înainte, în Hotelul Diana, cântând și petrecând 
cu Carletto. Pe atunci Anna fusese încă în viață, încă nu o luase 
gloata cu ea. Dacă s-ar fi dus atunci la Dolly, în loc să... 

Distrus, Pino înșfăcă radioul, fiind cât pe-aci să dea cu el de 
perete, să-l facă praf. Dar brusc se simţi atât de copleșit, atât de 
istovit, încât se mulțumi să răsucească butonul până nu se mai 
auziră decât foșnete. Se strânse ghem în pat. Închise ochii, 
ascultă fâșâielile și pârâielile radioului și se rugă ca rana care i 
se căsca în inimă să fie suficient de mare pentru a opri bătăile 
inimii sale și a-l împiedica să se mai trezească a doua zi 
dimineață. 


4. 


În visele lui Pino, Anna era în viaţă. În visele lui, Anna râdea 
ca întotdeauna și-l săruta ca întotdeauna. Avea același parfum 
și se uita la el cu aceeași privire piezișă, amuzantă, care-l făcea 
întotdeauna să dorească să o strângă în braţe și să o gâdile... 

Simţi cum îl scutură cineva de umăr și se trezi cu o tresărire, 
în camera lui. Lumina soarelui se revărsa pe fereastră. Unchiul 


VP - 388 


Albert și Michele stăteau la capul patului. Pino se uită la ei ca la 
niște străini. 

— E ora zece, spuse unchiul Albert. Ai dormit aproape 
paisprezece ore. 

Coșmarul zilei precedente îl năpădi iarăși pe Pino. Tânjea atât 
de mult după somn și după visele în care Anna era încă în viaţă, 
încât îl podidi iarăși plânsul. 

— Știu că ţi-e greu, spuse Michele. Dar avem nevoie de 
ajutorul tău. 

Unchiul Albert dădu din cap. 

— Trebuie să mergem să căutăm trupul lui Mario în Cimitero 
Monumentale. 

Pino ar fi vrut să se ghemuiască în pat și să o caute pe Anna 
în visele sale, dar spuse: 

— L-am lăsat în Grădinile Publice. Am fugit de lângă cadavrul 
lui. 

Unchiul Albert spuse: 

— M-am dus aseară acolo, după ce ai adormit tu. Mi s-a spus 
că l-au dus în cimitir și că putem să-l căutăm acolo, printre toate 
celelalte cadavre găsite pe străzi în ultimele zile. 

— Aşa că scoală-te, spuse Michele. În trei îl găsim mai repede 
decât în doi. Îi datorăm asta mamei lui. 

— O să mă recunoască, spuse Pino. 

— Ba nu, câtă vreme ești cu mine, spuse unchiul Albert. 

Pino înţelese că nu avea încotro. 

— Lăsaţi-mă un minut! Vin imediat! 

Îl lăsară singur, iar Pino se sculă din pat cu o durere de cap 
bubuitoare și senzaţia unui gol profund, imens, între gât și 
stomac. Căuta cu gândul amintiri ale Annei, dar își înăbuși 
această nevoie. Nu se mai putea gândi la ea. Altfel ar zace doar 
și ar plânge după ea. 

Îmbrăcă haine curate și se duse în camera de zi. 

— Vrei să mănânci ceva înainte să plecăm? îl întrebă tatăl lui. 

— Nu-mi trebuie nimic, spuse Pino și auzi cât de stins îi suna 
glasul, dar nici că-i păsa. 

— Măcar bea niște apă. 

— Nu-mi trebuie nimic! strigă Pino. Ești surd, omule? 

Michele se dădu un pas înapoi. 

— Bine, Pino. Voiam doar să te ajut. 


VP - 389 


Nedorind și neputând să le povestească despre Anna, Pino 
stătea și se holba la tatăl lui. 

— Știu, tată, spuse în cele din urmă. lartă-mă! Hai să-l căutăm 
pe Mario! 


5. 


Era abia ora unsprezece dimineața, dar afară era deja arşiță. 
Nu se simțea nicio adiere. Străbătură câteva străzi pe jos, luară 
unul dintre puținele tramvaie care mai circulau, iar ultima 
bucată de drum se lăsară duși cu automobilul de către un amic 
al unchiului Albert, care reuşise să facă rost de benzină. 

Pino nu reținu mai nimic de pe drum. Pentru el, Milano, Italia, 
lumea însăși erau ca dislocate, fără sens, barbare. Privea orașul 
cu cicatricile sale ca pe ceva îndepărtat și nu avea deloc 
sentimentul că participă la viaţa care reîncepea să înflorească 
după retragerea naziștilor. 

Amicul unchiului Albert îi lăsă în piaţa din faţa cimitirului. Cu 
senzaţia că se află într-un vis care se transformă iarăși într-un 
coșmar, Pino se îndreptă către Famedio, capela memorială 
octogonală a cimitirului, în dreapta și în stânga căreia se 
întindeau lungi colonade pe două niveluri, cu arcuri deschise. 

Strigăte de durere răsunară din colonade, după care se auziră 
în depărtare câteva focuri de armă, urmate de huruitul lung și 
profund al unui proiectil mai mare. Lui Pino nu-i păsa de nimic. O 
bombă ar fi fost binevenită. Ar fi strâns-o în braţe și i-ar fi spart 
amorsa cu un ciocan, dacă ar fi putut. 

O autobasculantă claxonă. Unchiul Albert îl trase pe Pino din 
calea ei. Buimac, Pino privi în urma vehiculului. Era ca orice altă 
autobasculantă, până când viră. Duhoarea morții se revărsă din 
ea. Cadavre stivuite ca niște bușteni umpleau bena vehiculului. 
Trupuri învineţite și tumefiate se ițeau în vârf, unele îmbrăcate, 
altele dezbrăcate, bărbaţi, femei și copii. Pino se îndoi de spate, 
simţi că-i vine rău și vărsă. 

Michele îl frecă pe spate. 

— E-n regulă, Pino, pe căldura asta, bine că m-am gândit să 
aduc batiste și camfor. 


VP - 390 


Autobasculanta făcu un viraj de o sută optzeci de grade și 
dădu înapoi, către nivelul inferior al colonadei vestice. Peste o 
sută de cadavre se revărsară din benă și se prăvăliră pe pietriș. 

Pino rămase cu gura căscată, îngrozit. Anna era printre ele? 
Îngropată? 

ÎI auzi pe un șofer spunând că vor mai aduce alte sute de 
cadavre. 

Unchiul Albert îl trase de braț. 

— Hai să plecăm de aici, spuse. 

Ca un câine ascultător, Pino îi urmă în capela memorială. 

— Căutaţi pe cineva drag? îi întrebă un bărbat care stătea 
înăuntru, lângă ușă. 

— Pe băiatul verișoarei mele, spuse Michele. Au crezut că e 
fascist și l-au... 

— Condoleanţțele mele, dar chiar nu-mi pasă de ce sau cum a 
murit băiatul verișoarei dumneavoastră, spuse bărbatul. Tot ce 
vreau eu este ca trupul lui să fie revendicat și luat de-aici. E un 
pericol enorm pentru sănătatea publică. Aveţi măști? 

— Batiste și camfor, spuse tatăl lui Pino. 

— O să vă ajute. 

— Cadavrele au fost așezate într-o anumită ordine? întrebă 
unchiul Albert. 

— In ordinea în care au sosit și unde am găsit un loc să le 
întindem. Va trebui să căutaţi. Știţi cu ce era îmbrăcat? 

— Cu uniforma lui de pilot al Forţelor Aeriene Italiene, spuse 
Michele. 

— Atunci ar trebui să-l găsiţi. Luaţi-o pe scările de acolo, 
începeţi cu partea de jos a colonadelor estice și mergeţi 
sistematic până la coridoarele dreptunghiulare de lângă galeriile 
principale. 

Nu mai apucară să-i mulţumească, pentru că bărbatul 
începuse deja să-i explice unei alte familii tulburate cum să-și 
găsească ruda răposată. Michele împărţi batistele și scoase 
dintr-o pungă de hârtie bulgării de camfor. Puse un bulgăre în 
mijlocul unei batiste și-i legă acesteia capetele, ca un săculetț, 
după care le arătă cum să și-o ţină lipită de nas și gură. 

— Am învăţat asta în Marele Război, spuse. 

Pino luă batista și se holbă la ea. 

— Noi căutăm în galeriile inferioare, spuse unchiul Albert. Tu 
începi de sus, Pino. 


VP - 391 


6. 


Cu senzaţia că nu-i mai funcționează creierul, Pino ieși pe o 
ușă laterală, din partea de est a capelei, și ajunse la nivelul 
superior al colonadei. Arcuri deschise, paralele, mărgineau 
galeria pe o lungime de vreo nouăzeci de metri, până la un turn 
octogonal care marca o intersecție triplă de coridoare. 

In orice altă zi, coridoarele acestea ar fi fost aproape pustii, 
populate doar de statuile unor oameni de stat lombarzi de mult 
uitaţi și ale unor membri ai aristocrației. Dar astăzi toată 
colonada și galeriile din prelungirea ei alcătuiau o morgă 
imensă, în care se depuneau zi de zi aproape cinci sute de 
cadavre, drept urmare a retragerii naziștilor. Trupurile 
neînsuflețite erau aliniate pe ambele laturi ale coridoarelor, cu 
picioarele la perete și capetele despărțite de o cărare lată de un 
metru. 

Și alți milanezi cutreierau în acea dimineaţă galeriile cu morți. 
Bătrâne în haine de doliu își ţineau la nas și gură șaluri negre de 
dantelă. Bărbaţi mai tineri își conduceau soțiile, fiicele și fiii, 
ținându-i de umerii tremurânzi. Muște de carne, cu capete verzi, 
începuseră să roiască în jur. Țiuiau și băzâiau. Pino trebui să le 
alunge, ca să nu-i intre în ochi și în urechi. 

Muștele se adunară pe cadavrul cel mai apropiat, al unui 
bărbat îmbrăcat în costum. Fusese împușcat în tâmplă. Pino nu-l 
privi mai mult de o secundă, dar imaginea i se imprimă în minte 
cu fierul roșu. La fel se întâmplă când privi cadavrul de alături, o 
femeie trecută de cincizeci de ani, în cămașă de noapte, cu un 
bigudiu răzleţ atârnându-i în părul gri-metalic. 

Pino umblă de colo-colo, scanând cu privirea hainele, sexul, 
fețele morţilor, încercând să-l găsească pe Mario printre ei. 
Acum se deplasa mai repede, abia uitându-se la cuplurile goale, 
pe care le bănuia a fi fost fasciști odinioară prosperi și influenţi, 
împreună cu nevestele lor. Corpolenţi. Mai în vârstă. Cu pielea 
palidă și pătată de moarte. 

Străbătu prima galerie până la intersecţia octogonală a 
coridoarelor și coti la dreapta. Colonada aceasta, mai lungă 
decât prima, dădea spre piaţa din faţa cimitirului. 

Pino văzu trupuri strangulate, trupuri sfârtecate, trupuri 
împușcate. Moartea deveni ceva confuz. Se simțea total depășit 


VP - 392 


de numărul cadavrelor, așa că se concentră pe două lucruri: 
Găsește-l pe Mario! Pleacă de-aici cât mai curând! 

La scurt timp își găsi vărul întins laolaltă cu șase, șapte soldaţi 
fasciști morţi. Mario avea ochii închiși. Muște roiau pe rana din 
capul lui. Pino privi în jur și zări un cearșaf în cealaltă parte a 
coridorului. Se duse să-l ia și-l întinse peste cadavrul lui Mario. 

Acum nu mai trebuia decât să-i găsească pe unchiul Albert și 
pe tatăl lui și să plece de aici. Cu o senzaţie de claustrofobie, 
fugi înapoi spre capelă. Se strecură printre alte persoane care-și 
căutau morții și ajunse la capelă gâfâind și nespus de agitat. 

Traversă capela și se repezi pe scări în jos, către colonadele 
inferioare. În dreapta lui, o familie învelea un trup într-un 
linţoliu. Când se uită în stânga, îl văzu pe unchiul lui venind din 
capătul opus al galeriei, cu gura și nasul acoperite de batista cu 
camfor și scuturând întruna din cap. 

Pino fugi spre el. 

— L-am găsit pe Mario! 

Unchiul Albert își luă săculeţul cu camfor de la gură și-l privi 
pe Pino cu ochii injectaţi, plini de compasiune. 

— Bine. Unde e? 

Pino îi spuse. Unchiul lui dădu din cap și-i așeză apoi o mână 
pe antebraț. 

— Acum înțeleg de ce ai fost atât de supărat aseară, spuse 
Albert cu glasul răgușit. Și îmi... îmi pare atât de rău pentru tine! 
Părea o domnişoară atât de drăguță! 

Pino simţi un gol în stomac. Încerca să-și spună că Anna nu 
era acolo. Dar unde să fie? Privi peste umărul unchiului Albert, 
de-a lungul galeriei întinse din spatele lui. 

— Unde e? întrebă Pino și dădu să treacă pe lângă Albert. 

— Nu, spuse unchiul Albert și se așez a în calea lui. Nu te duci 
acolo! 

— Lasă-mă să trec, unchiule, că altfel te împing la o parte. 

Albert își plecă privirea, făcu un pas în lături și spuse: 

— E în coridorul din capătul opus, în dreapta. Vrei să-ţi arăt? 

— Nu, spuse Pino. 


VP - 393 


Capitolul treizeci și doi 
L. 


Pino o găsi întâi pe Dolly Stottlemeyer. 

Amanta generalului Leyers era încă îmbrăcată în capotul ei 
ivoriu. Între sânii lui Dolly înflorise, se ofilise și apoi se uscase o 
crizantemă de sânge. Papucii nu-i mai avea în picioare. Gura și 
ochii ei erau întredeschiși, încremeniți în rigiditatea cadaverică. 
Murise strângându-și degetele mari, ceea ce-i punea în evidență 
lacul de unghii roșu, cu atât mai lugubru în contrast cu pielea de 
culoarea oului de măcăleandru. 

Pino ridică privirea și o văzu pe Anna puţin mai încolo. Ochii i 
se împăienjeniră de lacrimi, respira superficial și sacadat, 
încercând să-și înăbușe emoția care voia să răbufnească din el, 
să-i irupă din piept și din trahee. Cu gura deschisă, formând cu 
buzele cuvinte mute de durere, Pino se duse și îngenunche 
lângă ea. 

Anna avea dedesubtul sutienului o gaură provocată de glonţ, 
iar pe burta goală o floare de sânge asemănătoare celei a lui 
Dolly. Târfă îi scrisese cineva pe frunte, cu același ruj roșu pe 
care-l folosiseră partizanii pentru a-i mânji buzele atât de 
strident. 

Pino rămase cu privirea aţintită asupra ei, copleșit de 
nefericire, sugrumat de suferinţă, tremurând de durerea 
pierderii. Își luă de pe faţă batista cu camfor. Inspirând aerul 
îmbibat de duhoarea putrefacţiei, desfăcu colţurile batistei și 
puse deoparte bulgărele de camfor. li șterse Annei cu batista 
rujul de pe frunte și din jurul buzelor, până când semănă iarăși 
cu Anna pe care o știa el. Puse batista jos, își împreună mâinile 
și o privi, inhalând mirosul morții ei, trăgându-l adânc în piept. 

— Eram acolo, spuse Pino. Te-am văzut murind și nu am spus 
nimic, Anna. Am... 

De durere se încovoiase și lacrimile îi țâșniseră din ochi. 

— Ce-am făcut? gemea Pino. Ce-am făcut? 

Lacrimi îi picurau de pe obraji, în timp ce se legăna din șolduri 
cu privirea aţintită asupra epavei iubirii lui. 

— Ti-am înșelat așteptările, spuse Pino gâtuit. De Crăciun ai 
fost alături de mine, indiferent de riscuri. Dar eu nu am fost 


VP - 394 


alături de tine. Și nu... nu știu de ce. Nu-mi pot explica, îmi 
doresc să fi stat lângă tine la zid, Anna. 

Nici nu mai știa de când stătea în genunchi lângă ea, vag 
conștient de cei care treceau pe lângă el, se uitau la părul 
ciopârțit al Annei și făceau în șoaptă comentarii despre ea. Lui 
Pino nu-i păsa. Acum nu-i mai puteau face Annei niciun rău. El 
era acum lângă ea și nu-i mai puteau face niciun rău. 


2. 


— Pino? 

Simți o mână pe umăr, înălță privirea și-i văzu pe tatăl și pe 
unchiul lui. 

— Am crezut că vom avea... totul, tată, spuse Pino 
consternat. Am crezut că iubirea noastră va fi veșnică. Nu am 
meritat așa ceva. 

Michele se lupta cu lacrimile. 

— Îmi pare rău, Pino, abia acum am aflat de la Albert. 

— Ne pare amândurora foarte rău, spuse unchiul lui Pino. Dar 
acum va trebui să plecăm și, regret nespus că trebuie să-ţi spun 
asta, va trebui s-o lași aici. 

Lui Pino îi veni să se scoale și să-l stâlcească în bătaie pe 
unchiul lui. 

— Rămân aici cu ea. 

— Ba nu, spuse Michele. 

— Trebuie s-o îngrop, tată. Trebuie să mă îngrijesc să fie 
înmormântată. 

— Nu poţi, spuse unchiul Albert. Partizanii îi controlează pe 
cei care revendică trupuri. Vor crede că ești și tu un 
colaboraţionist. 

— Nu-mi pasă, spuse Pino. 

— Dar nouă ne pasă, replică Michele cu fermitate. Știu că ţi-e 
greu, fiule, dar... 

— Chiar știi? zbiera Pino. Dacă ar fi fost mama, ai fi lasat-o 
aici? 

Tatăl lui tresări și se dădu un pas înapoi. 

— Nu, aș fi... 

Unchiul Albert îl întrerupse. 


VP - 395 


— Pino, asta și-ar fi dorit Anna. 

— De unde știi tu ce și-ar fi dorit Anna? 

— Pentru că în seara de Ajun, când aţi venit la magazin, am 
citit în ochii ei cât de mult te iubea. Nu și-ar fi dorit să mori 
pentru ea. 

Pino o privi iarăși pe Anna, sugrumat de emoție. 

— Dar n-o să fie înmormântată, n-o să aibă o piatră funerară, 
nimic. 

Unchiul Albert spuse: 

— L-am întrebat pe bărbatul din capelă ce se întâmplă cu 
trupurile nerevendicate și mi-a spus că vor fi binecuvântate de 
cardinalul Schuster, incinerate și îngropate. 

Pino își legăna ușurel capul. 

— Dar unde am să mă duc eu să o... 

— Să o vezi? zise tatăl lui. Te vei duce acolo unde v-aţi simţit 
cel mai fericiţi și ea va fi întotdeauna acolo. Crede-mă! 

Pino se gândi la părculețul din Cernobbio, de la capătul sud- 
vestic al Lacului Como, unde stătuse cu Anna lângă balustradă 
și ea îl fotografiase cu panglica aceea albă pe cap, și unde totul 
păruse perfect. Își cobori privirea la chipul rece al Annei. Să o 
abandoneze acolo însemna să o trădeze a doua oară, de data 
aceasta fără putinţă de iertare. 

— Pino, spuse tatăl lui cu blândeţe. 

— Vin, tată. 

Pino smiorcăi din nas și se șterse la ochi cu batista, 
întinzându-și puţin ruj pe faţă, după care-i vâri Annei în sân 
batista pătată de lacrimi. 

Te-am iubit, Anna, spuse Pino în sinea sa. Am să te iubesc 
mereu. 

Se aplecă apoi deasupra ei, o sărută și își luă rămas-bun de la 
ea. 


3, 


Pino se clătina pe picioare. Sustinut dintr-o parte și din 
cealaltă de unchiul și tatăl său, plecă fără să mai privească 
înapoi. Nu mai putea. Dacă ar fi privit înapoi, era sigur că nu s-ar 
mai fi urnit niciodată din loc. 


VP - 396 


Până ajunseră la capelă, Pino era iarăși în stare să meargă 
singur. Încercă să-și alunge din minte imaginea cadavrului ei, 
amintindu-și-o pe Anna în bucătăria lui Dolly, în noaptea după 
ce-i salvase el generalului viaţa, cum îi povestise despre 
diminetțile din copilărie, când ieșise de ziua ei cu tatăl ei în larg. 

Amintirea aceasta îl susținu pe Pino tot timpul cât îl înveliră 
pe Mario în linţoliu și-l transportară de la galeria superioară 
până la partizanii care controlau trupurile  neînsufleţite. 
Partizanii recunoscură uniforma lui Mario și le făcură semn să 
treacă. Găsiră o roabă și duseră cadavrul prin tot orașul, până la 
un prieten de familie care era antreprenor de pompe funebre. 

Ajunseră acasă abia după lăsarea serii. Lui Pino i se învârtea 
capul de epuizare, de durere, de foame și de sete. Se sili să 
mănânce ceva și bău prea mult vin. Se duse la culcare pe fondul 
foșnetelor și pârâielilor radioului, cum făcuse și cu o seară 
înainte. Închise ochii și se rugă să o revadă pe Anna vie în visele 
sale. _ 

Dar Anna nu era vie, nu în noaptea aceea. In visele lui Pino, 
Anna era moartă și zăcea singură în galeriile inferioare din 
Cimitero Monumentale. În dosul pleoapelor sale, Pino o vedea ca 
luminată de sus, într-un loc întunecat. Dar de fiecare dată când 
încerca să se apropie de ea în vis, Anna se îndepărta tot mai 
mult. 

Cruzimea situaţiei îl făcu să strige de durere. Pino se trezi cu 
o tresărire, conștient că era un coșmar real, faptul că Anna 
dispăruse din nou. Căscă gura după aer și își prinse în mâini 
capul asudat, de teamă să nu-i explodeze, încerca să o alunge 
din gândurile sale, dar nu putea... și nu mai putea nici să 
doarmă. Cu niciun chip. Ori zăcea în pat, sfâșiat de amintiri și 
regrete, ori se scula și umbla, ostoindu-și mintea prin mișcare, 
cum făcea din copilărie. 

Se uită la ceas. Era ora trei dimineaţa, duminică, 29 aprilie 
1945. 


4. 


Se îmbrăcă și se furișă din apartament pe scări în jos, prin 
imobilul pustiu. Era o noapte întunecată, iar felinarele de pe 


VP - 397 


străzi luminau cu intermitențe, în vreme ce Pino străbătea 
străzile din San Babila, mergând spre nord, refăcând mare parte 
din drumul pe care-l duseseră pe Mario la antreprenorul de 
pompe funebre. La ora patru și zece minute ajunse la Cimitero 
Monumentale. Niște partizani îl opriră și-i verificară actele. Pino 
le spuse că logodnica lui era înăuntru. Cineva îi văzuse trupul 
acolo. 

— Dar cum vrei s-o găsești? îl întrebă un partizan. 

Un altul își aprinse o ţigară. 

Pino îi spuse acestuia: 

— Poţi să-mi dai și mie trei chibrituri? 

— Nu. 

— Haide, măi Luigi, spuse primul partizan. Băiatul ăsta își 
caută iubita, ce Dumnezeu! 

Luigi trase lung din ţigară, oftă și-i aruncă lui Pino cutia cu 
chibrituri. 

— Mulţumesc, signore, spuse Pino și se îndreptă grăbit spre 
colonade. 

Ca să nu mai meargă printre cadavre, ocoli până la o ușă 
care-l scoase în coridorul lung unde se afla Anna. Când ajunse în 
locul în care credea că se află Anna, aprinse un chibrit și lumină 
împrejur. 

Nu era acolo. Privi în jur, încercă să se orienteze și se gândi că 
poate era mai departe. Chibritul se stinse. Mai merse trei metri 
și mai aprinse unul. Nu era acolo. Nu mai era nimeni acolo. Nu 
mai era nimic pe pardoseala galeriei, pe o distanţă de cel puţin 
doisprezece metri, și într-o direcţie, și în cealaltă de unde se 
aflase Anna. Cadavrele nerevendicate dispăruseră. Anna 
dispăruse. 

Caracterul definitiv al situaţiei îl făcu să se înăbușe. Se 
prăbuși cu spatele la perete și plânse până îi secară lacrimile. 

Când cobori în sfârșit greoi treptele capelei memoriale, simţi 
povara morţii Annei ca pe un jug de care nu va mai scăpa 
niciodată. 

— Ai găsit-o? întrebă santinela. 

— Nu, spuse Pino. O fi ajuns tatăl ei mai devreme. Un pescar 
din Triest. 

Santinelele schimbară o privire. 

— Mda, spuse Luigi. E la tăticu' acum. 


VP - 398 


5, 


Pino hoinări prin oraș, ocolind gara centrală, pe care o păzeau 
acum unităţi de partizani. Trebuise să se întoarcă din drum într- 
o zonă neluminată și la un moment nu mai știa deloc unde se 
află. Dar curând se iviră zorii, din spatele unor nori joși, ondulaţi, 
iar Pino reuși să vadă suficient de bine, cât să-și dea seama că 
se află la nord-vest de Piazzale Loreto și de Magazinul de Fructe 
și Legume Proaspete Beltramini. O luă la fugă și ajunse la 
magazin când se luminase bine de ziuă. Bătu în ușă, strigă 
înspre ferestrele de la etaj. 

— Carletto? Carletto, ești acasă? Sunt Pino! 

Nu primi niciun răspuns. Mai bătu o vreme în ușă și strigă, dar 
prietenul lui nu-i răspunse. 

Abătut, Pino o luă spre sud și, abia când trecu prin faţa 
sediului centralei telefonice, pricepu încotro se îndrepta și de ce. 
Cinci minute mai târziu trecu prin bucătăria Hotelului Diana și 
împinse ușile care dădeau în sala de bal. Soldaţi americani și 
femei italiene zăceau întinși ici-colo - mai puţini decât cu două 
zile în urmă, însă pretutindeni erau sticle goale, iar sub tălpi îi 
scrâșneau cioburile de sticlă de pe pardoseală. Aruncă o privire 
în coridorul care dădea în foaier. 

Maiorul Frank Knebel ședea la o masă lipită de perete. Bea 
cafea și părea foarte mahmur. 

— Maior Knebel? spuse Pino și se duse la el. 

Knebel ridică privirea și râse. 

— Pino Lella, băiatul cu boogie-woogie! Pe unde naiba ai 
umblat, amice? Toate fetele au întrebat de tine. 

— Am... 

Pino nu știa cum să înceapă. 

— Putem sta de vorbă? 

Maiorul recunoscu gravitatea situaţiei după privirea lui Pino și 
spuse: 

— Sigur, băiete, trage-ţi un scaun! 

Dar Pino nu mai apucă, pentru că un băiat de vreo zece ani 
năvăli pe ușa din faţă și zbieră într-o engleză stâlcită: 

— II Duce, maior K! Aduc Mussolini în Piazzale Loreto! 

— Acum? întrebă maiorul Knebel și se ridică iute de pe scaun. 
Ești sigur, Victor? 


VP - 399 


— Tata aude asta. 

— Hai să mergem, îi spuse Knebel lui Pino. 

Pino șovăia, ar fi vrut să stea de vorbă cu maiorul, să-i 
spună... 

— Haide, Pino, vei asista la un moment istoric, spuse 
americanul. Luăm bicicletele pe care le-am cumpărat ieri. 


6. 


Pino avu sentimentul că negura din jurul morții Annei se mai 
risipește puțin și dădu afirmativ din cap. Se întrebase ce se va 
întâmpla cu Il Duce încă de când îl văzuse ultima dată în biroul 
cardinalului Schuster, când Mussolini se mai ruga încă pentru 
declanșarea superarmei lui Hitler și mai spera la un pat în 
buncărul bavarez secret al Fuhrerului. 

Când luară cele două biciclete pe care le pusese Knebel în 
spatele recepţiei și ieșiră din hotel, oamenii fugeau deja spre 
Piazzale Loreto, strigând: 

— L-au prins! L-au prins pe Duce! 

Pino și americanul se săltară pe biciclete, pedalând în forţă. 
Alte biciclete li se alăturară curând, toţi grăbiţi, toţi fluturând 
baticuri și steaguri roșii, toţi tânjind să-l vadă pe dictatorul 
detronat. Trecură pe lângă Magazinul de Fructe și Legume 
Proaspete Beltramini și intrară în Piazzale Loreto, unde începuse 
deja să se strângă lume în jurul benzinăriei Esso și al traverselor 
pe care se cățărase Pino când asistase la execuţia lui Tullio 
Galimberti. 

Pino și maiorul Knebel își lăsară bicicletele, se duseră în față 
și văzură patru bărbați care se cățărau pe traverse cu frânghii și 
lanțuri. Pino îl urmă pe americanul care-și croia drum în față prin 
mulţimea tot mai numeroasă. 

Șaisprezece cadavre erau întinse lângă pompele de benzină. 
Benito Mussolini era la mijloc, desculț, odihnindu-și capul masiv 
pe pieptul amantei sale. Ochii dictatorului-marionetă erau goi și 
mați, nebunia pe care o văzuse Pino în ei în vila de lângă Lacul 
Garda nu mai era decât o amintire. Buza superioară a Ducelui 
era trasă înapoi, dezvelindu-i dinţii și făcându-l să pară că e pe 
punctul de a se lansa într-una din tiradele sale. 


VP - 400 


Claretta Petacci zăcea lângă el, cu brațele și picioarele 
depărtate, cu capul ferit într-o parte, de parcă ar fi fost sfioasă. 
Câțiva partizani din mulţime spuneau că Mussolini fusese prins 
făcând sex cu amanta lui, când sosiseră cei care aveau să-i 
execute. 


7. 


Pino privi în jur. Între timp se adunase de patru ori mai multă 
lume și încă mai veneau puhoi din toate direcţiile curioși, ca un 
cor care se adună pe scenă la finalul unei opere tragice. 
Vociferând furioși, toţi voiau parcă să se răzbune personal pe cel 
care li-i adusese pe naziști în ţară. 

Cineva îi puse lui Mussolini în mână un sceptru de jucărie. 
Apoi ieși din mulţime, cu un mers clătinat, o femeie cam de 
vârsta babei din imobilul în care locuise Dolly. Se lăsă pe vine 
deasupra amantei Ducelui și urină pe faţa ei. 

Pino era scârbit, dar mulţimea se dezlănţui într-un mod 
sinistru și depravat. Oamenii râdeau isteric, izbucneau în urale, 
se desfătau cu anarhia. Alţii cereau să se pângărească și în alte 
feluri cadavrele, în vreme ce frânghiile și lanţurile erau montate. 
O femeie se repezi în față cu un pistol și trase cinci focuri în 
capul lui Mussolini, ceea ce iscă o nouă rundă de insulte, 
fluierături și strigăte să se lovească trupurile, să li se sfâșie 
carnea de pe oase. 

Doi partizani traseră în aer pentru a stăvili gloata. Un altul 
încerca să îndrepte un furtun spre mulțime. Pino și maiorul 
Knebel se retrăseseră deja, dar alţii se îmbulzeau să vadă 
cadavrele, nerăbdători să dea frâu liber furiei lor. 

— Spânzuraţi-i! intonă un glas din cor. Agățaţi-i sus, să-i 
vedem și noi! 

— Înfigeţi-le cârlige în ciolane! cântau alţii. Atârnaţi-i ca pe 
porci! 

Pe Mussolini îl atârnară primul de traverse, cu capul și brațele 
bălăbănindu-se în jos. Mulțimea tot mai numeroasă se dezlănțui. 
Izbucnind în urale, oamenii băteau din picioare, ridicau pumnii în 
aer și își exprimau aprobarea prin răcnete. Il Duce fusese între 
timp atât de rău bătut, încât avea cutia craniană teșită. Oferea o 


VP - 401 


priveliște mai mult decât grotescă, era ca o arătare dintr-un 
coșmar și nu mai semăna câtuși de puţin cu bărbatul cu care 
stătuse Pino de vorbă în ultimul an în repetate rânduri. 

Următoarea pe care o traseră sus a fost Claretta Petacci. 
Fusta îi alunecă până la piept, dând la iveală faptul că nu purta 
chiloți. Când un capelan din rândurile partizanilor se cățără să-i 
prindă fusta între picioare, gloata aruncă în el cu gunoaie. 

Mai atârnară de traverse și alte patru cadavre, toţi foști 
fasciști de rang înalt. Profanările continuară în arșița tot mai 
mare, până când barbaria îl trezi pe Pino din starea de 
buimăceală provocată de durere și-l dezgustă. Era ametit, 
scârbit și se gândea că va leșina. _ 

Aduseră în faţă un bărbat pe nume Starace. Il puseră să stea 
dedesubtul cadavrelor lui Mussolini și al amantei sale. Starace 
întinse brațul pentru salutul fascist și șase partizani îl 
împușcară. 

Corul însetat de sânge din Piazzale Loreto cânta în delir și 
cerea bis. Dar vederea lui Starace împușcat îl făcu pe Pino să-și 
aducă aminte cum murise Anna. O clipă se gândi că va înnebuni 
și el și se va alătura gloatei. 

— Așa cad tiranii, spuse maiorul Knebel dezgustat. Dacă aș 
scrie un articol despre povestea asta, așa l-aș începe: „Așa cad 
tiranii”. 

— Eu am să plec acum, maior Knebel, spuse Pino. Nu mai 
suport să văd asta. 

— Vin cu tine, amice, spuse Knebel. 


8. 


Își croiră drum înapoi, printr-o mulţime care ajunsese să 
numere douăzeci de mii de persoane, dacă nu chiar mai multe. 
Abia când au ajuns vizavi de magazinul de fructe, au putut 
înainta cu ușurință împotriva valului de oameni care continua să 
vină în Piazzale Loreto pentru a-și exprima disprețul faţă de 
morți. 

— Maior Knebel? spuse Pino. Vreau să vă spun ceva... 


VP - 402 


— Știu, băiete, și eu vreau să-ţi spun tie ceva încă de când ai 
venit azi-dimineaţă la mine, spuse Knebel în timp ce traversară 
strada. 

Ușa de la Magazinul de Fructe și Legume Proaspete Beltramini 
era acum deschisă. Carletto stătea în prag, livid de 
mahmureală. Le adresă un zâmbet mat lui Pino și americanului. 

— Încă o noapte de târâit brâiele, maior Knebel, spuse 
Carletto. 

— Se spune târâie-brâu și înseamnă altceva, râse Knebel. Dar 
cu atât mai bine. V-am prins pe amândoi la un loc. 

— Nu înţeleg, spuse Pino. 

— Băieți, aţi fi dispuși să daţi o mână de ajutor Statelor Unite? 
întrebă maiorul. Să faceţi ceva pentru noi? Ceva dur? Ceva 
primejdios? 

— Ce anume? întrebă Carletto. 

— Încă nu vă pot spune, zise Knebel. Dar e vital și, dacă o 
faceţi, veți avea o grămadă de prieteni în America. V-aţi gândit 
vreodată să treceţi oceanul? 

— De când mă știu, răspunse Pino. 

— Păi, vezi, spuse maiorul. 

— Cât de primejdios? întrebă Carletto. 

— Nu vreau să vă înșir gogoși. Vă puneţi viaţa în pericol. 

Carletto stătu puţin să se gândească și apoi zise: 

— Puteţi să contaţi pe mine. 

Simţind cum începe să-i galopeze inima, Pino spuse: 

— Și pe mine. 

— Excelent, replică Knebel. Puteţi face rost de un automobil? 

Pino zise: 

— Are unchiul meu unul, dar e pe butuci și cauciucurile n-o 
mai duc mult. 

— Se ocupă Unchiul Sam de cauciucuri, spuse Knebel. Dă-mi 
cheile și adresa unde se află și mă ocup eu să fie gata și să vă 
aștepte în faţa Hotelului Diana la ora trei dimineaţa, poimâine, 
întâi mai. Okay? 

Carletto spuse: 

— Şi când aflăm unde mergem? 

— La ora trei dimineața, apoi... 

Knebel se întrerupse. Auziră cu toţii tancurile. Huruitul 
motoarelor. Zdrăngănitul șenilelor. Când tancurile se iviră în 
Piazzale Loreto, Pino văzu în gând elefanţi de război. 


VP - 403 


— Vin Shermanurile, băieţi! jubilă maiorul Knebel, ridicând un 
pumn deasupra capului. Cavaleria Armatei a 5-a. In războiul 
ăsta a sosit momentul să cânte grăsana. 


VP - 404 


PARTEA A CINCEA 


„A mea este răzbunarea”, spune Domnul 


Capitolul treizeci și trei 


Marti, 1 mai 1945 
1. 


Când Pino și Carletto se îndreptau spre Hotelul Diana la ora 
2:55 dimineaţa, erau aproape la fel de beţi cum fuseseră cu 
câteva ore în urmă, când îi răpusese somnul. Numai că acum le 
era greață și le plesneau capetele de durere. Pe de altă parte, 
Adolf Hitler era mort. Fuhrerul nazist se împușcase în buncărul 
lui din Berlin, se sinucisese împreună cu amanta lui, a doua zi 
după ce Mussolini și Petacci fuseseră spânzurați în Piazzale 
Loreto. 

Pino și Carletto primiseră vestea în după-amiaza zilei 
precedente și găsiseră o sticlă de whisky de-a domnului 
Beltramini. Se retrăseseră în magazinul de fructe și legume și 
sărbătoriseră moartea lui Hitler, și-și povestiseră unul altuia ce 
trăiseră în război. 

— Chiar ai iubit-o pe Anna atât de mult, încât ai vrut să te 
însori cu ea? întrebă Carletto la un moment dat. 

— Da, spuse Pino, încercând să-și înăbușe emoția care-l 
năpădea ori de câte ori se gândea la ea. 

— Ai să găsești o altă fată într-o bună zi, spuse Carletto. 

— Nu ca ea, zise Pino cu ochii umezi. Ea era altfel, Carletto. 
Era... nu știu cum să zic, unică. 

— Ca mama și tata. 

— Oameni deosebiți, spuse Pino și dădu aprobator din cap. 
Oameni buni. Cei mai buni. 


VP - 405 


Mai băuseră o vreme, își amintiseră cele mai bune bancuri ale 
domnului Beltramini și râseseră. Vorbiseră despre noaptea 
aceea de pe colină, din prima vară de bombardamente, când 
taţii lor cântaseră desăvârșit. Plânseseră din pricina atâtor 
lucruri. Pe la ora unsprezece seara terminaseră sticla și erau 
suficient de beţi cât să uite tot, să vorbească fără sens și să 
cadă într-un somn prea scurt. După trei ore și jumătate îi trezi 
ceasul deșteptător. 

Cu privirile împăienjenite o luară după colţ, iar Pino văzu 
vechiul Fiat al unchiului Albert parcat în fața Hotelului Diana. 
Avea cauciucuri noi, pe care Pino le lovi cu vârful pantofului și le 
admiră, înainte de a intra în hotel. Petrecerea de încheiere a 
războiului tocmai se sfârșea pe ziua aceea. Câteva perechi mai 
dansau lent pe muzica unei plăci de gramofon zgâriate, care tot 
sărea. Caporalul Daloia urca scările, lipit de Sophia, amândoi 
chicotind. Pino privi în urma lor, până dispărură. 

Maiorul Knebel ieși pe o ușă din spatele recepţiei, îi zări și le 
zâmbi larg. 

— Aţi sosit. Știam eu că pot să mă bizui pe bătrânii Pino și 
Carletto. Am niște cadouri pentru voi, înainte de a vă explica ce 
vrem de la voi. 

Maiorul se aplecă în spatele recepţiei și luă de acolo două 
pistoale-mitraliere Thompson noi-nouțe, cu magazii tambur. 

Knebel își înclină capul într-o parte. 

— Știţi să mânuiţi un pistol-mitralieră? 

Pentru prima dată de când îi răpusese somnul, Pino se simţi 
pe deplin treaz și privi arma cu respect. 

— Nu, răspunse. 

— Absolut deloc, spuse Carletto. 

— E foarte simplu, spuse Knebel, punând unul dintre 
pistoalele-mitralieră jos și apăsând un închizător, pentru a 
scoate magazia-tambur. Aveţi deja în magazie cincizeci de 
cartușe de calibrul .45 ACP. 

Knebel puse magazia pe tejgheaua recepţiei, după care le 
arătă o pârghie aflată deasupra mânerului din spate al 
pistolului-mitralieră. 

— Siguranța voastră, spuse Knebel. Când vreţi să trageţi, 
împingeți pârghia asta până-n faţă. Când vreţi să asiguraţi, o 
trageţi înapoi. 


VP - 406 


Maiorul își poziționă pistolul-mitralieră, cu mâna dreaptă pe 
mânerul din spate și mâna stângă pe mânerul din față, cu 
partea laterală a armei strâns lipită de bust. 

— Trei puncte de contact, dacă vreţi controlul asupra focului. 
Altfel, reculul o să facă ţeava să sară naibii în toate direcțiile, 
focurile o s-o ia în sus și într-o parte, și cui îi trebuie așa ceva? 
Deci, mâinile pe mânere și patul lipit de șold - trei puncte de 
contact. Vedeţi cum îmi răsucesc șoldul cu arma? 

— Dar dacă trebuie să tragem din mașină? întrebă Carletto. 

Knebel își puse arma pe umăr. 

— Trei puncte: umărul, obrazul la pat și amândouă mâinile. 
Rafale scurte. Atâta trebuie să știți. 

Pino luă cealaltă armă. li plăcea că era grea și compactă. 
Apucă mânerele, își lipi arma de corp și își imagină cum seceră 
naziști. 

— Magaziile de rezervă, spuse maiorul și mai puse doi 
tamburi pe tejghea. 

Își vârî mâna în buzunar și scoase de acolo un plic: 

— Aici sunt documentele voastre. Vă vor ajuta să treceţi de 
toate posturile de control ale Aliaților. Mai departe sunteţi de 
capul vostru. 

— Dar nu vreți să ne spuneţi odată ce avem de făcut? întrebă 
Carletto. 

Knebel zâmbi. 

— ÎI veţi conduce pe un prieten al Statelor Unite până în cel 
mai înalt punct al Pasului Brenner. 


2. 


— Brenner? spuse Pino, amintindu-și ceva ce-i spusese 
unchiul Albert cu o zi înainte. În Brenner, războiul e încă în toi. 
Acolo sus e anarhie. Nemţii sunt în plină retragere, iar partizanii 
îi atacă prin surprindere și încearcă să ucidă cât mai mulţi dintre 
ei, înainte de a apuca să treacă frontiera în Austria. 

Knebel rămase impasibil și spuse: 

— Prietenul nostru trebuie să ajungă la graniţă. 

— Deci e o misiune sinucigașă, spuse Carletto. 


VP - 407 


— E o provocare, replică maiorul. Dar vă dăm o hartă și aveţi 
o lanternă ca s-o puteţi citi. Pe ea sunt trecute cele mai 
importante posturi de control ale Aliaților. Veţi rămâne în 
teritoriul controlat de Aliați până la nord de A4, în direcţia 
Bolzano. 

După o scurtă pauză, Carletto spuse: 

— Pentru treaba asta am nevoie de două sticle de vin. 

— Vă dau patru, spuse Knebel. Trageţi un chef. Numai să nu 
provocaţi un accident. 

Pino nu spunea nimic. Carletto se uită la el. 

— Eu merg, cu sau fără tine. 

Pino recunoscu în prietenul său o dârzenie pe care nu o mai 
văzuse niciodată la el. Carletto părea dornic să plece la luptă și 
să moară. Să se sinucidă participând la război. Ideea aceasta îi 
surâse și lui Pino. 

— Bine, fie, pe cine ducem acolo? spuse Pino și-l privi pe 
Knebel. 

Maiorul se ridică și dispăru pe ușa din spatele recepției. După 
câteva clipe, ușa se redeschise și Knebel își făcu apariţia urmat 
de un bărbat într-un costum și un trencicot de culoare închisă, 
pe cap cu o pălărie moale de pâslă, de culoare maro, trasă 
adânc peste ochi. Se căznea să ducă un geamantan mare de 
piele, legat cu cătușe de mâna lui stângă. 

Maiorul Knebel și bărbatul ieșiră de după recepţie. 

— Cred că voi doi vă cunoașteţi, spuse Knebel. 


3, 


Bărbatul înălță capul și-l privi pe Pino în ochi de sub borul 
pălăriei sale. 

Pino rămase șocat. Se dădu un pas înapoi, clocotind de furie. 

— Pe el? strigă la Knebel. De unde până unde e el un prieten 
al Statelor Unite? 

Chipul maiorului se înăspri. 

— Generalul Leyers e un erou, Pino. 

— Un erou? spuse Pino și-i veni să scuipe pe jos. A fost 
supraveghetorul de sclavi al lui Hitler. A împins oameni la 
moarte, maior Knebel. Eu am văzut. Am auzit. Am fost martor. 


VP - 408 


Cuvintele lui Pino făcură impresie asupra maiorului Knebel, 
care-i aruncă generalului nazist o privire, înainte de a spune: 

— Eu nu am de unde să știu dacă e adevărat sau nu, Pino. Eu 
execut niște ordine și asta mi s-a spus mie, că e un erou care 
merită protecţia noastră. 

Leyers stătea liniștit, fără să înțeleagă un cuvânt din 
conversaţia lor, dar urmărindu-i cu acea detașare amuzantă, pe 
care Pino ajunsese să o urască. Pino spuse întâi că el nu va face 
așa ceva, dar apoi îi veni o altă idee, una mult mai 
satisfăcătoare. Se gândi la Anna și la Dolly. Se gândi la toți 
sclavii și știu că asta se cuvenea să facă. Până la urmă, 
Dumnezeu avea totuși un plan pentru Pino Lella. 

Pino afișă atunci un zâmbet jovial și spuse: 

— Mon général, să vă duc geamantanul? 

Leyers clătină scurt din cap. 

— Mulţumesc, îl duc eu. 

— La revedere, maior Knebel, spuse Pino. 

— Să treceţi pe la mine când vă întoarceţi, băieţi, spuse 
Knebel. Mai am și alte planuri cu voi. Mă găsiţi aici, de-abia 
aștept să vi le spun. 

Pino dădu din cap, convins că nu-l va mai revedea niciodată 
nici pe american, nici orașul Milano. 


4. 


Părăsi hotelul cu pistolul-mitralieră în brațe, urmat de Leyers. 
Deschise portiera din spate a Fiatului și se trase deoparte. 
Leyers îi aruncă o privire și urcă apoi anevoie pe banchetă, cu 
geamantanul în poală. 

Carletto se așeză pe scaunul de lângă șofer, cu Thompsonul 
între picioare. Pino se sui la volan și își puse pistolul-mitralieră 
între Carletto și schimbătorul de viteze. 

— Ai grijă și de arma mea, spuse Pino și aruncă o privire în 
oglindă la Leyers, care-și pusese pălăria alături și își pieptăna cu 
degetele părul gri-metalic. 

— Cred că știu să trag cu chestia asta, spuse Carletto, 
atingând admirativ cu degetele suprafaţa unsă cu ulei a 


VP - 409 


pistolului-mitralieră. Am văzut în filmele cu gangsteri cum se 
face. 

— Atâta trebuie să știi, spuse Pino și băgă în viteză. 

Porniră la drum, cu Carletto citind harta la lumina lanternei și 
ghidându-l pe Pino. Traseul îi conducea înapoi prin Piazzale 
Loreto și apoi spre est, către periferie, unde dădură peste primul 
post de control al armatei americane. 

— America e cea mai tare, îi spuse Pino soldatului sceptic, 
care veni la geamul lui cu o lanternă. 

Pino îi dădu plicul cu documentele. Când soldatul le scoase 
din plic și le lumină cu lanterna sa, îi căzu falca. Le împături 
grăbit la loc, le vâri în plic și spuse agitat: 

— lisuse! Atunci puteţi să treceţi. 

Pino își vâri plicul cu documente în buzunarul de la piept, 
trecu de barieră și se îndreptă spre est, către Treviglio și 
Caravaggio. 

— Ce scrie în documentele alea? întrebă Carletto. 

— Mă uit mai târziu, spuse Pino. Sau știi engleză? 

— Să citesc, nu. Să vorbesc, puţin. Ce crezi că are în 
geamantan? 

— Habar n-am, dar pare greu, spuse Pino și, când trecură pe 
sub un felinar, aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 

Generalul Leyers nu mai ţinea geamantanul în poală. ȘI-I 
pusese alături, în dreapta. Leyers avea ochii închiși și visa poate 
la Dolly sau la soţia lui, la copii sau la sclavi, sau poate la nimic. 

Când privi în oglindă, ceva ascuţit și rece ca gheaţa îl 
împunse pe Pino în inimă. Pentru prima dată în scurta și 
complicata lui viaţă încerca un sentiment de cruzime, bucuria 
anticipată că-și va regla conturile cu Leyers. 

— Eu zic că are câteva din lingourile alea de aur pe care le-ai 
văzut tu în valiza aia, spuse Carletto, smulgându-l pe Pino din 
reverie. 

Pino spuse: 

— Sau poate are dosare în geamantan. Sute de dosare. Poate 
chiar mai multe. 

— Ce fel de dosare? 

— Dosare primejdioase. Dosare care-ţi dau puţină putere în 
vremuri când există un vid de putere. 

— Ce naiba vrei să zici? 


VP - 410 


— Mijloace de constrângere. Îţi explic eu mai târziu. Unde e 
următorul post de control? 

Carletto aprinse lanterna, studie harta și spuse: 

— Unde intrăm pe șoseaua principală, dincoace de Brescia. 


5. 


Pino acceleră și goniră prin noapte, ajungând la al doilea post 
de control la ora patru dimineața. După o scurtă privire pe 
documentele lor, soldații le făcură semn să treacă și-i avertizară 
să ocolească Bolzano, unde lupta era în toi. Problema era că 
erau nevoiți să treacă de Bolzano pentru a ajunge la șoseaua 
din Pasul Brenner. 

— Îţi zic eu că are aur în geamantan, spuse Carletto când 
erau iarăși pe drum. 

Destupase una dintre sticlele cu vin și sorbea din ea, zicând: 

— Nici pomeneală să fie numai dosare. Aurul e aur, nu? Te 
scoate din orice bucluc. 

— Dacă e să fiu sincer, nici nu-mi pasă ce are în geamantan. 

Șoseaua care se întindea înaintea lor era plină de cratere de 
bombe și devieri, acolo unde zăpada topită în timpul iernii 
erodase galeriile de drenaj, astfel încât Pino nu putea conduce 
cu viteza pe care și-ar fi dorit-o. La ora 4:45 dimineaţa cotiră în 
direcția Trento și Bolzano, îndreptându-se către nord, spre 
Austria. Merseră de-a lungul malului estic al Lacului Garda, opus 
celui unde se aflase vila lui Mussolini, ceea ce-l făcu pe Pino să- 
și amintească anarhia din Piazzale Loreto. Se uită la general, 
care moțăia, și se întrebă cât știa Leyers, cât de mult îi păsa sau 
dacă era doar un om care voia să-și salveze pielea. 

Favoruri, gândi Pino. Cu asta face el comerț. Mi-a spus-o chiar 
el. Geamantanul acela e plin de favoruri. 

Acum conducea mai agresiv. Pe șoseaua aceasta erau mai 
puține vehicule și mai puţine stricăciuni decât pe șoseaua 
principală. Ochii lui Carletto se închiseră, bărbia i se înclină către 
piept, sticla de vin și pistolul-mitralieră rămaseră între picioarele 
lui. 

La nord de Trento, pe la ora cinci și un sfert, Pino văzu niște 
lumini în faţă și reduse viteza. Un foc de armă răsună și nimeri 


VP - 411 


Fiatul lateral. Carletto se trezi tresărind, exact în clipa când Pino 
călcă acceleraţia și începu să facă zigzaguri pe șosea, în vreme 
ce se trăgea din ambele părți asupra lor, unele gloanțe 
atingându-i, altele trecând doar șuierând pe lângă ei. 

— la-ţi arma! îi strigă Pino lui Carletto. Trage în ei! 

Carletto bâjbâi după pistolul-mitralieră. 

— Cine trage în noi? întrebă generalul Leyers, care se 
întinsese într-o parte, peste geamantan. 

— Nu contează, spuse Pino și acceleră către luminile acelea. 

Văzu o barieră, o baricadă clădită din capre de tăiat lemne, un 
grup pestriț de bărbaţi înarmaţi. Nu era nicio rânduială acolo, 
ceea ce-l făcu pe Pino să se decidă. 

— Când zic eu, tragi în ei, spuse Pino. Ai tras siguranţa? 

Carletto se ridică într-un genunchi, scoase capul și umerii pe 
geam și își propti arma în umăr. 

La șaptezeci de metri de baricadă, Pino călcă frâna, ca și cum 
ar fi vrut să oprească. Dar la cincizeci de metri, orbindu-i cu 
farurile pe bărbaţii de lângă baricadă, acceleră iarăși și strigă: 

— Trage! 

Carletto apăsă pe trăgaci și Thompsonul începu să scuipe 
gloanţe în sus, în jos și pretutindeni. 

Bărbaţii înarmaţi se risipiră. Pino se îndrepta către baricadă. 
Carletto nu avea niciun control asupra armei. Tinea degetul pe 
trăgaci, iar pistolul-mitralieră continua să tragă nebunește. Se 
izbiră de baricadă și trecură. Thompsonul îi zbură lui Carletto din 
mâini, săltă de câteva ori pe șosea și dispăru. 

— Fir-ar să fie! zbieră Carletto. Întoarce! 

— Nu, spuse Pino, stingând farurile și mărind viteza, în vreme 
ce în spatele lor păcăneau arme. 

— Pistolul meu mitralieră! Întoarce! 

— Nu trebuia să ţii trăgaciul apăsat atâta timp, strigă Pino. 
Knebel a zis rafale scurte. 

— Era să-mi disloce umărul, spuse Carletto furios. La naiba! 
Unde e vinul meu? 

Pino îi dădu sticla. Carletto scoase dopul cu dinţii, luă o dușcă 
și se puse pe înjurat. 

— Nu-i nimic, spuse Pino. Mai avem arma mea și două 
magazii de rezervă. 

Prietenul lui îl privi. 

— Îmi mai dai o șansă, Pino? Mă mai lași să trag? 


VP - 412 


— Dar de data asta să n-o mai scapi. Și atinge doar scurt 
trăgaciul. Nu-l ţine apăsat. 

Carletto rânjea. 

— ţi vine să crezi că s-a întâmplat așa ceva? 

Din spate, Leyers spuse: 

— M-am gândit de multe ori că ești un șofer nemaipomenit, 
Vorarbeiter. Mai știi toamna trecută, când ne-a atacat avionul? 
In Daimler? De-aceea am cerut să mă duci tu la graniţă, pentru 
cum ai condus în noaptea aceea. De-aceea ești acum aici. Un 
singur om mă poate duce la Brenner și omul ăsta ești tu. 

Pino avea sentimentul că cel care-i vorbește e un om pe care 
nu-l cunoaște și nici nu vrea să-l cunoască. Nu-l putea suferi pe 
Leyers. Ura faptul că-l făcuse pe un fraier din armata americană 
să creadă că e un erou. Hans Leyers nu era un erou. Bărbatul de 
pe bancheta din spate era supraveghetorul de sclavi al 
faraonului, un criminal de război, și merita să sufere pentru tot 
ce făcuse. 

— Vă mulţumesc, mon général, se mulțumi Pino să spună. 

— N-ai de ce să-mi mulţumești, Vorarbeiter, spuse generalul 
Leyers. Eu am fost întotdeauna de părere că trebuie să-i 
respecţi pe cei care merită să fie respectați. 


6. 


Cerul începea să se lumineze, când se apropiară de Bolzano. 
Pino era convins că era ultima oară când vedea zorile. Se 
răsfirau ca nişte degete rozalii pe un cer albastru, încadrat de 
munți cu piscuri înzăpezite, care se înălţau dincolo de ultimii 
patruzeci de kilometri de război. Pino nu zăbovi cu gândul 
asupra primejdiei care-i aştepta puțin mai încolo. Se gândi la 
generalul Leyers, simți iarăşi acea bucurie anticipată, simți cum 
îi crește nivelul adrenalinei. 

Pino întinse mâna și luă sticla cu vin dintre picioarele lui 
Carletto, ceea ce-l făcu pe acesta să mărâie în semn de protest, 
pentru că prietenul lui aţipise iarăși. 

Luă o dușcă de vin și apoi încă una. Trebuie să o fac acolo 
sus, gândi Pino. Trebuie să o fac în cea mai măreață dintre 
catedralele lui Dumnezeu. 


VP - 413 


Pino opri la marginea șoselei. 

— Ce faci? spuse Carletto fără să deschidă ochii. 

— Mă uit cum putem ocoli Bolzano, spuse Pino. Dă-mi harta. 

Carletto gemu, găsi harta și i-o dădu. 

Pino o studie și încercă să reţină șoselele principale pe care ar 
putea ajunge la nord de Bolzano și de acolo pe șoseaua din 
Pasul Brenner. 

Leyers descuie între timp cu o cheiță cătușa care-i lega 
geamantanul de mână și cobori din mașină să urineze. 

— Hai să ne cărăm, spuse Carletto. Ne împărțim aurul. 

— Am alte planuri, spuse Pino cu privirea aţintită asupra 
hărţii. 

Generalul se înapoie, se aplecă de pe banchetă în faţă și se 
uită peste umărul lui Pino la hartă. 

— Șoseaua principală va fi cea mai bine apărată, spuse 
Leyers. Mai bine urci pe drumul acela lăturalnic din apropiere de 
Stazione, o iei la nord-vest de Bolzano, până la Andriano, pe 
drumul către Elveţia. Granița elveţiană e închisă pentru noi, așa 
că Wehrmachtul nu are nicio treabă cu traseul acesta. Treci de 
americani, apoi peste râul Adige, pe flancul lor stâng. Pe celălalt 
mal al râului te întorci pe aici, de-a lungul munţilor, chiar prin 
spatele germanilor, până ajungi la șoseaua din Pasul Brenner. 
Înţelegi? 

Pino se văzu nevoit să admită că planul lui Leyers era într- 
adevăr cea mai bună șansă a lor. Dădu din cap, aruncă o privire 
în oglinda retrovizoare și văzu cât de însufleţit era Leyers, care- 
și prindea iarăși geamantanul de mână. Generalul se distra. 

Pentru el e doar un joc, gândi Pino și iarăși îl cuprinse furia. 
Totul e un joc al favorurilor și umbrelor. Leyers voia să se 
distreze? Îi va arăta el distracţie. Băgă în viteză, călcă 
ambreiajul și conduse ca un posedat. 

Se luminase de-a binelea, când ajunseră la un post de control 
american, care bloca șoseaua în apropiere de orășelul de munte 
Laghetti. Un sergent american veni la ei. De undeva din față, nu 
departe de ei, se auzeau ecourile și zgomotele înfundate ale 
luptei. 

— Drumul e închis, spuse sergentul. Poţi să întorci aici. 

Pino îi dădu plicul. Sergentul îl luă, îl deschise, citi scrisoarea 
și fluieră. 


VP - 414 


— Poţi să treci. Dar ești sigur că vrei? Avem companii care se 
luptă pentru Bolzano cu fasciștii și naziștii. Și la un moment dat, 
în următoarele două ore, Mustangurile o să atace coloana 
germană, să încerce să radă cât mai mult. 

— Mergem, spuse Pino, luă plicul și și-l așeză în poală. 

— Sunt vieţile voastre, domnilor, spuse sergentul și-i făcu un 
semn celui care păzea bariera. 

Acesta dădu bariera la o parte, iar Pino trecu. 

— Mă doare capul, îl anunţă Carletto și-și frecă tâmplele, după 
care mai luă o dușcă de vin. 

— Mai lasă acum vinul, îi ordonă Pino. Acolo în față ne 
așteaptă o bătălie și o să avem nevoie de ajutorul tău ca să 
supravieţuim. 

Carletto îl privi lung, văzu că vorbea serios și astupă atunci 
sticla. 

— Să iau arma? 

Pino dădu din cap. 

— Pune-ţi-o în dreapta, paralel cu ușa, cu patul în sus, lipit de 
latura scaunului. Așa o apuci mai iute. 

— De unde știi asta? 

— E logic. 

— Tu gândești altfel decât mine. 

— Cred că ai dreptate, spuse Pino. 

La zece kilometri dincolo de postul de control, Pino viră pe un 
drum  lăturalnic care ducea spre nord-vest, așa cum îi 
recomandase Leyers. Era un drum cu hârtoape, care traversa 
niște mici așezări alpine, șerpuind către San Michele și nordul 
orașului Bolzano. 

Începea să se înnoreze. Pino încetini suficient cât să audă 
artileria, tancurile și puștile de pe câmpul de luptă din dreapta și 
sudul lor, la distanţă de o milă, poate mai mult. Se vedeau deja 
periferia orașului Bolzano și coloanele de fum care se înălţau 
acolo unde fasciștii încercau să se menţină pe poziţii, iar nemţii 
să-și apere ariergarda, astfel încât compatrioţii lor să aibă mai 
mult timp să ajungă în Austria. 

— la-o iarăși către nord, spuse generalul Leyers. 

Pino procedă întocmai și făcu un ocol de șaisprezece 
kilometri, care-i scoase la un pod peste râul Adige, care nu era 
păzit, așa cum prezisese Leyers. Ajunseră la periferia nord- 
vestică a orașului Bolzano pe la ora nouă fără douăzeci. 


VP-415 


În sud-est, în imediata lor apropiere, lupta era în toi. 
Mitraliere. Mortiere. Și totul atât de aproape, încât puteau auzi 
cum se rotesc turelele tancurilor. Dar Leyers părea să fi avut 
iarăși dreptate. Reușiseră să se ţină aproape patru sute de metri 
înapoia frontului, înaintând mereu de-a lungul hotarului din 
spate al conflictului. 

Dar la un moment dat vom vedea naziști. Vor fi pe șoseaua 
din Pasul Brenner, îndreptându-se... 

— Un tanc! strigă Leyers. Un tanc american! 


7. 


Pino își feri capul și privi iute în dreapta, încercând să vadă 
ceva pe lângă Carletto. 

— Uite-l! strigă Carletto, arătând de-a curmezișul unui vast 
teren viran de la marginea orașului. Un Sherman! 

Pino dirijă Fiatul către stânga tancului. 

— Își rotește tunul spre tine, spuse generalul Leyers. 

Pino aruncă o privire, văzu tancul la distanţă de șaptezeci de 
metri, cu turela și ţeava tunului rotindu-se spre ei. Călcă 
accelerația. 

Carletto se întinse afară pe geam, flutură brațele către tanc și 
strigă în engleză: 

— Prieteni ai americanilor! Prieteni ai americanilor! 

Tancul lansă un proiectil, care trecu prin spatele lor, aproape 
atingând bara automobilului, și sparse zidul unei fabrici cu două 
niveluri, de pe cealaltă parte a șoselei. 

— Scoate-ne de aici! răcni Leyers. 

Pino schimbă viteza într-o treaptă inferioară și încercă să facă 
o manevră de evitare. Dar nu mai apucă să iasă din linia de 
tragere a tancului, pentru că niște mitraliere deschiseră focul 
din clădirea fumegândă a fabricii. 

— Feriţi-vă capetele! strigă Pino și se ghemui, ascultând cum 
pârâie gloanţele pe deasupra lor și răpăie în blindajul și șenilele 
tancului. 

Intrară ca săgeata într-o alee și dispărură din raza focului. 

Leyers îl bătu pe Pino pe umăr. 

— Băiatul ăsta e un geniu la volan! 


VP - 416 


Pino zâmbi acru și se strecură pe niște străzi lăturalnice. 
Forțele americane păreau blocate dincolo de confluenţa a doua 
râuri care se revărsau în Adige. Leyers găsi o cale să ocolească 
locul critic, să treacă dincolo de câmpul de luptă și să se 
îndepărteze apoi de oraș către est, către satul Cardano. 

Pino viră curând în șoseaua din Pasul Brenner, care era 
aproape pustie. Acceleră și se îndreptă iarăși către nord. In fața 
lor, Alpii dispăreau în nori de furtună. Incepu să plouă mărunt și 
să se lase ceaţă. Pino se gândi la sclavii care curăţțaseră aici cu 
lopețile zăpada acum o lună, cum alunecaseră în noroi, căzuseră 
și fuseseră trași deoparte. 

Trecură de Colma și Barbiano. Abia când ajunseră într-o curbă 
la sud de satul Chiusa putu Pino să vadă înaintea lor, departe pe 
șosea, capătul unei lungi coloane germane care bloca ambele 
benzi ale șoselei, o armată mutilată, care se târa în nord către 
Austria, prin orașul Bressanone. 

— Putem să-i ocolim, spuse generalul Leyers studiind harta. 
Drumul acesta o ia spre est, uite aici. Urcă, ajunge până aici și 
de acolo poţi să iei un drum spre nord și după-aceea să cobori 
iarăși pe aici până la șoseaua din Pasul Brenner. Vezi? 

Pino văzu și urmă iarăși traseul ales de Leyers. 

Traversară o mică suprafață plană, noroioasă, după care 
drumul începu să urce o pantă abruptă și îngustă, care se lărgea 
apoi într-o vale alpină, al cărei flanc nordic era acoperit de 
păduri de molizi și pășuni pentru oi. Continuară urcușul pe 
flancul nordic, pe serpentine care-i duseră dincolo de așezarea 
alpină Funes. 

Drumul mai urcă încă vreo mie de metri, aproape până la 
limita superioară a pădurii, unde ceața și norii începură să se 
risipească. De acolo pornea un drum forestier alunecos, care 
tăia în două o mare de flori sălbatice, galbene și roz. 

Norii se împrăștiară, oferind priveliștea câmpurilor de grohotiș 
și a zidului lung al Dolomiţilor, cea mai măreață catedrală a lui 
Dumnezeu în Italia: turnuri de calcar așezate în șir, optsprezece 
în total, înălțându-se mii de metri către cer și semănând cu o 
enormă cunună de spini cenușii. 

Generalul Leyers spuse: 

— Oprește acolo. Vreau să urinez. Și să arunc o privire. 

Pino avu sentimentul că era un moment hotărât de soartă, 
pentru că și el intenţionase să oprească sub același pretext. 


VP - 417 


Trase pe dreapta, la marginea unei pășuni înguste, într-un loc 
unde pădurea de molizi se deschidea larg, oferind o priveliște a 
Dolomiţilor în toată maiestuozitatea lor. 

Aici e locul potrivit să-l fac pe Leyers să-și mărturisească 
păcatele și să plătească pentru ele, gândi Pino. Sub cerul liber. 
Unde nu există favoruri. Unde nu te poți ascunde în umbră. 
Unde ești singur în catedrala lui Dumnezeu. 

Leyers își descuie cătușa și cobori din mașină pe partea lui 
Carletto. Făcu câţiva pași în iarba umedă, presărată cu flori 
alpine. Se opri la marginea pantei și înălță privirea dincolo de 
valea îngustă, către Dolomiţi. 

— Dă-mi arma, îi șopti Pino lui Carletto. 

— De ce? 

— Tu de ce crezi? 

Carletto căscă ochii, dar zâmbi apoi și-i dădu Thompsonul. Cu 
pistolul-mitralieră în mâini, Pino avu un sentiment ciudat de 
familiar. Nu trăsese niciodată cu o asemenea armă, dar le 
văzuse și el în filmele cu gangsteri. Fă doar ce a spus maiorul 
Knebel. Cât de dificil poate fi? 

— Haide, Pino, spuse Carletto. E un monstru nazist. Merită să 
moară. 

Pino cobori din mașină. Ducea Thompsonul cu o mână, ascuns 
pe după picioare. Dar nu ar fi trebuit să se ostenească să 
ascundă arma. Generalul Leyers stătea cu spatele la el, cu 
picioarele depărtate, în timp ce urina peste marginea pantei și 
savura priveliștea spectaculoasă. 

Crede că e un om care deține controlul, gândi Pino cu răceală. 
Crede că e un om care deține controlul asupra destinului său. 
Dar acum nu mai deține el controlul. Acum îl dețin eu. 


8. 


Pino înconjură prin spate vechiul Fiat al unchiului său și făcu 
doi pași pe pășune, respirând mai greu, cu senzaţia că timpul 
trece mai încet, ca în ziua aceea, înainte de a intra în Castello 
Sforza. Dar acum se simțea bine și nu se îndoia de ceea ce 
intenţiona să facă, așa cum nu se îndoise nici de iubirea 
profundă a Annei. Supraveghetorul de sclavi al faraonului va 


VP - 418 


plăti. Leyers se va prăbuși în genunchi și va cere îndurare, dar 
Pino nu i-o va acorda. 

Generalul Leyers își trase fermoarul de la pantaloni și mai 
privi o dată peisajul impresionant. Clătină din cap de uimire, își 
aranjă jacheta, se întoarse și privirea îi căzu pe Pino, care stătea 
la zece metri de el, cu Thompsonul lipit de șold. Nazistul 
încremeni. 

— Ce înseamnă asta, Vorarbeiter? întrebă Leyers și frica i se 
strecură în glas. 

— Răzbunare, spuse Pino calm, cu o senzaţie ciudată de 
detaşare de sine. Italienii cred în așa ceva, mon general. Italienii 
cred că vărsarea de sânge e bună pentru un suflet rănit. 

Privirea lui Leyers umbla de colo-colo. 

— Ai de gând să mă împuști? 

— După tot ce aţi făcut? După tot ce am văzut? Meritaţi să fiţi 
împușcat de o sută de ori, de o mie de ori, dacă ar exista 
dreptate. 

Generalul întinse brațele, cu palmele către Pino. 

— Nu l-ai auzit pe maiorul american? Sunt un erou. 

— Nu sunteţi un erou. 

— Și totuși m-au lăsat să plec. Și totuși m-au trimis cu tine. 
Americanii. 

— De ce? întrebă Pino. Ce aţi făcut pentru ei? Ce favoare vă 
rasplătesc? Pe cine aţi mituit cu aur sau cu informații? 

Leyers părea să șovăie. 

— Nu am voie să-ţi spun ce am făcut, dar pot să-ţi spun că am 
făcut ceva valoros pentru Aliați. Sunt în continuare o persoană 
valoroasă pentru Aliați. 

— Eşti lipsit de valoare! strigă Pino, cu glasul iarăși gâtuit de 
emoție. Nu-ţi pasă decât de tine și meriţi să... 

— Nu e adevărat! răcni generalul. Imi pasă de tine, 
Vorarbeiter. Îmi pasă de Dolly. Îmi pasă de Anna ata. 

— Anna e moartă! urlă Pino. Și Dolly e moartă! 

Generalul Leyers se dădu uluit un pas înapoi. 

— Ba nu. Nu e adevărat. Au plecat la Innsbruck. Eu urmează 
să mă întâlnesc cu Dolly... diseară. 

— Dolly și Anna au fost executate acum trei zile. Am văzut cu 
ochii mei. 

Leyers era zdruncinat. 

— Ba nu. Am dat ordin să vină după... 


VP - 419 


— Nu a venit nicio mașină să le ia, spuse Pino. Stăteau și 
așteptau, când a venit gloata și le-a luat, pentru că Dolly a fost 
târfa ta. 

Pino armă calm pistolul-mitralieră. _ 

— Dar am dat ordin, Vorarbeiter, spuse Leyers. Iți jur că am 
dat! 

— Dar nu te-ai asigurat că ordinul e executat! strigă Pino și își 
duse pistolul-mitralieră la umăr. Te-ai fi putut duce la Dolly, să 
te asiguri că vine cineva după ele. Dar nu te-ai dus. Le-ai lăsat 
să moară. Acum te las și eu pe tine să mori. 

Faţa lui Leyers se schimonosi de disperare. Ridică mâinile, de 
parcă ar fi vrut să pareze gloanţele. 

— Te rog, Pino, eu am vrut să mă duc acasă la Dolly. Am vrut 
să verific ce se-ntâmplă cu ele, nu-ţi mai amintești? 

— Nu. 

— Ba da. Ti-am cerut să mă duci acolo să iau niște documente 
pe care le uitasem, în schimb tu m-ai arestat. Tu m-ai predat 
partizanilor, când aș fi putut să mă ocup ca Dolly și Anna să 
plece din Milano și să ajungă la Innsbruck. 

Generalul îl privi pe Pino fără nicio remușcare și adăugă: 

— Dacă poartă cineva răspunderea directă pentru moartea lui 
Dolly și a Annei, atunci tu ești acela, Pino. 


Capitolul treizeci și patru 


1. 


Degetul lui Pino era pe trăgaci. 

Intenționase să-l împuște pe generalul Leyers din șold, să-i 
împrăștie gloanțele în abdomen, pentru ca Leyers să se 
prăbușească, dar să nu moară. Impuşcat în burtă, ar fi suferit 
poate încă multă vreme. lar Pino avusese de gând să stea acolo 
și să privească fiecare zvâcnet de durere al lui Leyers, să se 
delecteze cu fiecare geamăt și cuvânt implorator al acestuia. 

_ — Impușcă-l, Pino! strigă Carletto. Nu contează ce-ţi spune. 
Impușcă-l pe porcul ăsta nazist! 


VP - 420 


Mi-a cerut într-adevăr să-l duc la Dolly în seara aceea, gândi 
Pino. Dar eu l-am arestat. L-am arestat, în loc să... 

Pino se simţea iarăși ameţit și-i era rău de la stomac. Auzea în 
gând aria paiaţei și focurile de armă și o revedea pe Anna 
prăbușindu-se. 

Eu am făcut asta. Eu aș fi putut s-o ajut pe Anna. Dar tot ce 
am făcut eu a ucis-o. 

Pino își pierdu toată vigoarea. Dădu drumul mânerului din faţă 
al pistolului-mitralieră. Thompsonul îi atârna într-o parte. Privea 
absent vastitatea măreţei catedrale a lui Dumnezeu, cu altarul 
ei al ispășirii, și își dorea să se prefacă în cenușă, să se lase 
spulberat de vânt. _ 

— Împușcă-l, Pino! ţipă Carletto. Ce naiba faci? Împușcă-l! 

Pino nu putea. Se simţea mai lipsit de vlagă decât un bătrân 
muribund. 

Generalul Leyers dădu scurt din cap către Pino și spuse pe un 
ton glacial: 

— Fă-ţi treaba, Vorarbeiter. Du-mă la Brenner și hai să punem 
capăt războiului nostru. 

Pino clipi din ochi, incapabil să gândească, incapabil să 
acționeze. 

Leyers îl privi cu dispreţ și lătră la el: 

— Haide, Pino! 


2. 


Pino îl urmă năuc pe general la mașină. Îi inu portiera din 
spate deschisă și o închise după ce Leyers urcă în Fiat. Asigură 
arma, i-o dădu lui Carletto și se sui la volan. 

Pe bancheta din spate, generalul se legă iarăși cu cătușa de 
geamantan. 

— De ce nu l-ai omorât? întrebă Carletto, nevenindu-i să 
creadă. 

— Pentru că vreau să mă omoare el pe mine, răspunse Pino, 
porni motorul Fiatului și băgă în viteză. 

Se urniră din loc, derapând în mâzga care se depusese curând 
pe aripile automobilului. Merseră spre nord, până ajunseră în 
sfârșit la un drum forestier care cobora în serpentine și porţiuni 


VP - 421 


drepte lungi, care tăiau dealul de-a curmezișul, pentru ca în final 
să se deplaseze paralel cu șoseaua din Pasul Brenner, deasupra 
orașului Bressanone. Coloana de soldaţi germani stătea pe loc, 
blocând orașul și șoseaua încă mai bine de o milă. Nimic nu se 
urnea. _ 

Dedesubtul lor răsunară focuri de armă. lnaintând cu 
hurducăieli pe drumul forestier, Pino scoase capul pe geam, 
privi către începutul coloanei și pricepu de ce se oprise. Șase 
sau șapte piese de artilerie grea se aflau în fruntea coloanei. 
Mulţi dintre catârii care trăseseră tunurile prin Italia renunţaseră 
în cele din urmă, se opriseră din mers și refuzau să mai 
muncească. 

Naziștii biciuiau catării și încercau să tragă piesele de artilerie 
deoparte, pentru ca restul coloanei să poată trece. Catării care 
nu voiau să tragă erau împușcați și târâți pe marginea șoselei. 
Aproape reușiseră să mute din loc ultimul tun. Caravana nazistă 
era pe punctul de a-și continua retragerea. 

— Mergi mai repede, ordonă Leyers. Treci în fața coloanei, 
înainte de a ne bloca. 

Pino schimbă viteza într-o treaptă inferioară și-i spuse lui 
Carletto: 

— Ține-te bine! 


3, 


Aici drumul era mai uscat, iar Pino reuși să dubleze și chiar să 
tripleze viteza, înaintând încă paralel cu convoiul, apropiindu-se 
de începutul acestuia. După un kilometru, drumul se intersecta 
cu un altul, la fel de plin de hârtoape, care cobora în linie 
dreaptă șapte sute de metri până la șoseaua din Pasul Brenner, 
unde traversa satul Varna, la distanţă de nu mai mult de o sută 
de metri de tunuri și catârii în agonie. 

Pino schimbă viteza într-o treaptă inferioară și viră lin pe 
celălalt drum, care cobora abrupt. Acceleră. Fiatul parcurse în 
zbor, zgâlțâindu-se, ultima bucată din flancul muntelui, când 
ultimul tun era tras deoparte, iar tancurile din capul coloanei 
germane se urniră din loc și începură iarăși să ruleze către 
Austria. 


VP - 422 


— Treci în faţa lor! strigă Leyers. 

Pino trebui să recurgă la tot ce-l învățase Alberto Ascari, 
pentru ca automobilul să nu se răstoarne sau rostogolească. 
Râzând ca un nebun, parcurse în viteză ultima porţiune de 
drum, în vreme ce primul tanc câștiga deja viteză. 

Dar chiar atunci se ivi din senin, la o milă spre sud, un avion 
de vânătoare american Mustang P-51, care veni în picaj și 
deschise focul asupra coloanei naziste, atacând-o dinspre coadă 
către cap. 

Generalul pricepuse fără îndoială ce implicaţii avea acest 
lucru, pentru că începu să strige: 

— Mai repede! mai repede, Vorarbeiter! 


4. 


Acum se aflau chiar în dreptul primului tanc, care mai avea 
încă vreo optzeci de metri până să blocheze intersecţia. Fiatul 
era la o sută zece metri de șoseaua din Pasul Brenner, dar se 
apropia cu repeziciune, în vreme ce Mustangul zbura tot mai 
aproape, iar mitralierele sale deschideau focul tot la câteva 
secunde. 

La patruzeci de metri de șosea, Pino călcă în sfârșit frâna și 
schimbă viteza într-o treaptă inferioară, ceea ce lansă Fiatul 
într-o serie de zigzaguri violente și-l făcu apoi să se ridice pe 
două roţi, cu tancul german alături, înainte de a zbura de pe 
taluz și a ateriza în faţa tancului. Derapară, se ridicară iarăși pe 
două roţi și aproape se răsturnară, dar Pino reuși să îndrepte 
Fiatul în ultimul moment și acceleră. 

— lese un soldat din tanc! zbieră Leyers. E la mitralieră! 

Pino mărise distanţa faţă de tanc, dar pentru o mitralieră de 
calibru mare era o joacă de copii să-i nimerească. Mitraliorul 
putea tăia Fiatul în două, ca pe o bucată de brânză. Incovoiat 
deasupra volanului, Pino era cu piciorul pe pedala de acceleraţie 
și se aștepta să încaseze un glonţ în ceafă. 

Dar nazistul nu mai apucă să deschidă focul, pentru că 
avionul de vânătoare american se ivi de după o curbă și atacă 
fruntea coloanei. Gloanţele răpăiră în blindajul tancului și 


VP - 423 


ricoșară de pe șosea chiar în spatele Fiatului. Brusc focul încetă, 
avionul făcu un viraj și se îndepărtă. 

Mai luară o curbă și dispărură din raza vizuală a nemților. O 
clipă tăcură toţi uluiţi. Apoi Leyers izbucni în râs, lovind-se cu 
pumnii în coapse și în geamantan. 

— Ai reușit! ţipa. Italian nebun și afurisit, ai reușit iar! 

Pino se ura pentru ceea ce făcuse. Fusese convins că va muri 
în încercarea sa și acum, când se îndepărtau de naziștii aflaţi în 
retragere și se apropiau de graniţa austriacă, nu știa ce să facă. 
Părea sortit să-l scoată pe generalul Leyers din Italia și capitulă 
în cele din urmă în fața misiunii sale. 

Cei douăzeci și patru de kilometri de șosea dintre Bressanone 
și Vipiteno urcau până la nivelul zăpezii, care era zgrunţuroasă, 
umedă și compactă, dar încă adâncă. Când intrară iarăși în 
ceaţă nu mai putură distinge limita dintre zăpadă și aer. Blocată 
de coloana germană din urma lor, șoseaua din Pasul Brenner era 
pustie și șerpuia prin petice de nori deși și ceaţă. Inaintau la 
pas. 

— Nu mai e mult, spuse Leyers după ce trecură de Vipiteno, 
așezându-și iarăși geamantanul în poală. Ajungem îndată. 

— Ce-ai de gând să faci, Pino? întrebă Carletto, care se 
pusese iarăși pe băut. La ce bun toate acestea, dacă scapă cu 
aurul lui cu tot? 

— Maiorul Knebel spune că e un erou, răspunse Pino, care se 
simţea ca amorţit. Bănuiesc că-i vor da drumul. 

Înainte ca amicul lui să-i poată răspunde, Pino încetini și frână 
brusc, intrând într-un viraj ac de păr, pe ultima bucată de drum 
care urca până la graniţă. Un zid scund de zăpadă bloca drumul 
și-l sili pe Pino să calce frâna și să oprească. 

Șase bărbați grosolani, cu baticuri roșii la gât, se ridicară din 
dosul zidului de zăpadă, ţintindu-și puștile asupra lor. Din 
pădure, de pe partea lui Carletto, se ivi un alt bărbat cu un 
pistol. Și un altul ieși din stânga, dintre copacii de pe partea lui 
Pino. Fuma o ţigară și ducea o pușcă de vânătoare, cu ţeava 
retezată. Deși trecuse un an, Pino îl recunoscu de la prima 
vedere. 

Părintele Re îi spusese că Tito și oamenii lui îi jefuiesc pe 
trecătorii din Pasul Brenner și acum, iată-l, venea agale spre 
Pino. 


VP - 424 


5, 


— Ce-avem noi aici? spuse Tito și se apropie din faţă de 
geamul deschis al lui Pino, cu pușca înainte. Incotro credeți voi 
că vă îndreptaţi în dimineaţa asta frumoasă de mai? 

Pino își trăsese șapca peste ochi. Îi întinse lui Tito plicul și 
spuse: 

— Suntem în misiune pentru americani. 

Tito luă plicul, îl deschise și se uită la documente cu o 
expresie care-l făcu pe Pino să bănuiască că era analfabet. Puse 
scrisoarea la loc în plic și o aruncă pe jos. 

— Ce misiune? 

— ÎI ducem pe omul acesta la frontiera austriacă. 

— Chiar așa? Ce e în geamantanul ăla pe care-l ţine legat de 
mână? 

— Aur, spuse Carletto. Cred. 

Pino gemu în sinea sa. 

— Zău? zise Tito și-i împinse lui Pino cu ţeava puștii șapca în 
sus, pentru a-i vedea faţa. 

După o secundă, două, Tito râse batjocoritor și spuse: 

— Nu e perfectto? 

Apoi îl împunse pe Pino în obraz cu gura puștii, provocându-i o 
tăietură sub ochi. Pino gemu de durere și ridică mâna, simțind 
că sângerează deja. 

Tito spuse: 

— Spune-i omului tău din spate să deschidă cătușa aia și să- 
mi dea geamantanul, că altfel vă zbor creierii, întâi ţie și după 
aia lui. 

Carletto respira greu și precipitat. Pino se uită la prietenul lui 
și-l văzu clătinând din cap, beat și furios. 

— Spune-i, zise Tito și-l împunse iarăși pe Pino cu gura puștii. 

Pino îi traduse lui Leyers în franceză. Generalul tăcu, niciun 
mușchi nu se clinti pe faţa lui. 

Tito mută ţeava puștii în direcţia generalului. 

— Spune-i c-o să moară, zise Tito. Spune-i c-o să muriţi cu 
toții și geamantanul tot îl iau. 


VP - 425 


6. 


Cu gândul la Nicco, băieţelul hangiului, Pino trase de mânerul 
portierei, se împinse cu toată greutatea sa în ușă și i-o izbi lui 
Tito în partea stângă a corpului. 

Tito se clătină spre dreapta, alunecă pe zăpadă și fu cât pe- 
aci să cadă. 

Un pistol se descărcă de pe bancheta din spate a Fiatului. 

Bărbatul de lângă portiera lui Carletto muri răpus de un glonţ 
în obraz. 

Tito își regăsi echilibrul, își duse pușca la umăr și încercă să-l 
lovească pe Pino cu ea, răcnind: 

— Împușcaţi-i pe toţi! 

Trecu o secundă cât o veșnicie. 

Carletto apăsă trăgaciul pistolului-mitralieră și făcu ţăndări 
parbrizul Fiatului; în același moment, generalul Leyers mai trase 
un foc de pistol și-l nimeri pe Tito în piept. Când Tito căzu, pușca 
lui de vânătoare se descărcă, iar alicele perforară tabla 
portierelor. A doua rafală a lui Carletto îi ucise pe doi din cei 
șase bărbaţi din banda de contrabandiști și tâlhari a lui Tito. 
Ceilalţi patru încercară să scape. 

Carletto deschise portiera cu o smucitură și o luă la fugă pe 
urmele lor. Unul dintre ei era deja rănit și mergea împleticit. 
Carletto îl împușcă din mers și continuă să fugă după ceilalţi 
trei, ţipând isteric: 

— Voi, partizani afurisiţi, l-aţi ucis pe tatăl meu! L-aţi ucis și i- 
ați frânt inima mamei mele! 

Se opri brusc, alunecând, și deschise iarăși focul. 

ÎI nimeri pe unul dintre ei în spate și-l dobori. Ceilalţi doi se 
întoarseră să-l înfrunte. Carletto îi seceră pe amândoi. 

— Aţi plătit pentru tot! zbiera Carletto ca un apucat. Aţi plătit 
pentru... 

Cu umerii lăsați, tremurând, Carletto începu să plângă. Apoi 
căzu în genunchi, hohotind de plâns. 

Pino veni la prietenul său și-i așeză o mână pe umăr. Carletto 
se răsuci cu o smucitură, ca turbat. Indreptă ţeava puștii către 
Pino, părând gata să tragă. 

— Ajunge, spuse Pino cu blândeţe. Ajunge, Carletto! 


VP - 426 


Prietenul lui se holba la el și cedă iarăși nervos. Aruncă arma, 
se ridică și se aruncă în braţele lui Pino, urlând: 

— L-au omorât pe tata și au făcut-o pe mama să-și dorească 
moartea, Pino. A trebuit să mă răzbun. A trebuit. 

— Ai făcut ce trebuia să faci, spuse Pino. Noi toţi am făcut ce 
trebuia să facem. 

Soarele răzbi printre nori. Nu le trebui mult să dea zăpada la o 
parte și să tragă cadavrele de pe șosea. Cu gândul tot la Nicco, 
Pino îl căută pe Tito prin buzunare și găsi portofelul de piele pe 
care i-l furase acesta de Revelion, cu doi ani în urmă. Se uită la 
ghetele lui Tito și i le lăsă, dar luă de jos plicul cu documentele 
lor. Se opri în dreptul portierei sale și aruncă o privire pe 
bancheta din spate, unde ședea generalul Leyers, ţinând în 
mână un pistol american Colt M1911, identic cu cel pe care-l 
purta maiorul Knebel. 

Pino spuse: 

— Suntem chit. Nu ne mai datorăm nicio favoare. 

Leyers răspunse: 

— De acord. 


7. 


Pe parcursul celor opt kilometri care-i mai despărțeau de 
Austria, Carletto se purtă precum cineva împușcat în cap. Ședea 
devastat, parcă lipsit de viaţă. Nici Pino nu era într-o dispoziţie 
mai bună. Continua să conducă pentru că de altceva nu era în 
stare. Aflat la volan, nu existau pentru el nici gânduri, nici 
mâhnire, nici șoc, nici regrete, doar șoseaua care se întindea 
înaintea lui. La trei kilometri și ceva de graniţă, Pino deschise 
radioul și-l lăsă pe un post cu muzică de dans, întreruptă de 
bruiaj. 

— Închide-l, se răsti Leyers la el. 

— Puteţi să mă și împușcați, spuse Pino, dar muzica nu o 
închid. 

Se uită în oglinda retrovizoare, își văzu propria privire învinsă 
și pe general uitându-se la ei victorios. 

Parașutiști americani și două limuzine Mercedes Benz 
așteptau la punctul de trecere a frontierei, într-o vale îngustă, 


VP - 427 


împădurită. Un general nazist în uniformă, pe care Pino nu-l 
cunoștea, stătea lângă unul dintre automobile, fumând și 
bucurându-se de soarele tot mai puternic. 

Nu e drept, îi trecu lui Pino prin minte când opri. Doi 
parașutiști veniră la el. Pino deschise plicul și aruncă o privire pe 
document, înainte de a li-l da americanilor. Era o scrisoare de 
liberă trecere, semnată de către generalul Mark Clark, 
comandantul Armatei a 5-a Americane, la ordinul generalului 
Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem al Armatelor Aliate. 

Un parașutist roșcat dădu din cap către Pino și spuse: 

— Ai avut curaj, nu glumă, să-l aduci aici teafăr și nevătămat. 
Armata americană îți mulțumește pentru ajutorul acordat. 

— De ce îl ajutaţi? întrebă Pino. E un nazist. Un criminal de 
război. A ucis oameni punându-i la muncă. 

— Noi executăm ordine, spuse soldatul american și-i aruncă o 
privire generalului. 

Al doilea soldat deschise portiera din spate și-l ajută pe 
generalul Leyers să coboare, cu geamantanul încă legat de 
mână cu cătușa. 

Pino cobori și el. Generalul stătu să-l aștepte. Îi întinse mâna 
liberă. Pino o privi lung și-i întinse la rându-i mâna. Leyers i-o 
strânse cu putere și-l trase apoi pe Pino mai aproape, șoptindu-i 
la ureche: 

— Acum înţelegi, Observator. 


8. 


Pino se holba la el, nevenindu-i să creadă. Observator? Îmi 
cunoaște numele de cod? 

Generalul Leyers îi făcu cu ochiul, îi dădu drumul și se răsuci 
pe călcâie. Se îndepărtă fără să mai privească înapoi. 
Parașutistul deschise portiera din spate a unuia dintre 
automobilele care așteptau. Generalul dispăru înăuntru cu 
geamantan cu tot, în vreme ce Pino continua să caște ochii în 
urma lui. 

În spatele lui, în Fiat, radioul începu să transmită un buletin 
de știri pe care Pino nu reuși să-l înţeleagă din cauza bruiajului. 
Rămase țintuit locului, în vreme ce ultimele cuvinte pe care i le 


VP - 428 


adresase Leyers i se învârteau în minte, adăugând nedumerire 
la disperarea și sentimentul lui de înfrângere, când acum nicio 
oră fusese convins că va ucide, convins că răzbunarea era a lui, 
nu a lui Dumnezeu. 

Acum înţelegi, Observator. 

De unde știa? De când știa? 

— Pino! strigă Carletto. Tu auzi ce zic la radio? 

Automobilul în care se afla generalul plecă și dispăru curând, 
îndreptându-se către Stubaital și Innsbruck. 

— Pino, ţipă Carletto. Germania a capitulat! Naziștii trebuie să 
depună armele până mâine-dimineaţă la ora unsprezece! 

Pino nu spuse nimic, continuând să fixeze punctul de pe șosea 
în care generalul-maior Hans Leyers dispăruse din viaţa lui. 

Carletto veni la el și-i așeză cu blândeţe o mână pe umăr. 

— Nu înţelegi? îi spuse lui Pino. Războiul s-a sfârșit. 

Pino clătină din cap și simţi cum îi șiroiesc lacrimile pe obraji, 
în vreme ce spuse: 

— Nu înțeleg, Carletto. lar războiul nu s-a sfârșit. Pentru mine 
nu cred că se va sfârși vreodată. Nu cu adevărat. 


Epilog 


1. 


La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o treime din 
Milano era în ruină. In urma bombardamentelor și luptelor au 
murit două mii două sute de milanezi, iar patru sute de mii au 
rămas fără adăpost. 

Orașul și oamenii au început să se refacă și au îngropat 
trecutul și molozul sub noi străzi, parcuri și clădiri înalte. Au 
curățat Domul de funinginea războiului. Au înălțat un monument 
pentru Tullio Galimberti și martirii din Piazzale Loreto, după 
colțul unei bănci unde se aflase înainte Magazinul de Fructe și 
Legume Proaspete Beltramini. Hotelul Diana există încă, la fel și 
sediul arhiepiscopiei, închisoarea San Vittore și colonadele 
bântuite din Cimitero Monumentale. 


VP - 429 


Turnurile Castelului Sforza au fost reparate, dar pe zidurile 
interioare se mai văd încă urmele gloanţelor. Într-un efort de a 
uita barbaria petrecută în Piazzale Loreto, benzinăria Esso a fost 
demolată. La fel și clădirea Hotelului Regina și Gestapoului. Doar 
o placă comemorativă din Via Silvio Pellico mai amintește de 
oamenii uciși și torturați în cartierul general al SS-ului. 
Memorialul Holocaustului din Milano se află în gara centrală, 
dedesubtul Peronului 21. 

Din cei aproximativ patruzeci și nouă de mii de evrei care 
trăiau în Italia în momentul invaziei naziste, circa patruzeci și 
una de mii au scăpat de arestare sau au supraviețuit lagărelor 
de concentrare. Pe mulţi dintre ei i-a ajutat Biserica Catolică să 
fugă în Elveţia pe diverse trasee, unul dintre ele fiind cel prin 
Motta. Pe alţii i-au ajutat italieni și catolici curajoși, precum și 
clericii care i-au ascuns pe fugarii evrei în pivnițele mănăstirilor, 
schiturilor, bisericilor și caselor, pe unii dintre ei chiar în Vatican. 

Alfredo Ildefonso Schuster, care s-a luptat să-i salveze pe 
evrei și orașul său de alte distrugeri, și-a pastrat funcţia de 
arhiepiscop de Milano până la moartea sa în august 1954. Un 
viitor papă a oficiat slujba funerară pentru cardinalul Schuster. 
Unul dintre cei care i-au însoţit sicriul a susținut sanctificarea sa. 
El a devenit ulterior Papa loan Paul al II-lea, care l-a beatificat pe 
cardinalul Schuster în 1996. Trupul lui binecuvântat se află într- 
un sarcofag de sticlă din Duomo. 

Părintele Re a continuat să ofere azil în Casa Alpina 
persoanelor periclitate. Se știe, iar lucrul acesta a provocat un 
scandal, că în primele zile după sfârșitul celui de-al Doilea 
Război Mondial i-a oferit protecţie lui Eugen Dollmann, 
translatorul din italiană al lui Hitler, și că a refuzat să-l predea 
armatei americane. 

Părintele Re a fost omagiat de Comunitatea lIsraelită din 
Milano pentru altruismul de care a dat dovadă riscându-și 
propria viață ca să salveze evrei. Părintele Re a murit în 1965 și 
a fost îngropat pe pârtiile de schi aflate mai sus de Motta, 
dedesubtul unei statui a Maicii Domnului, placate cu aur, despre 
care se spune că a fost înălțată din donațiile tuturor oamenilor 
pe care i-a ajutat părintele înainte de război, în timpul acestuia 
și după. Școala lui pentru băieţi a fost transformată într-un hotel 
cu numele Casa Alpina. Capela lui nu mai există. 


VP - 430 


Giovanni Barbareschi a devenit preot la scurtă vreme după 
execuţia lui Tullio Galimberti. De asemenea, a înființat OSCAR, 
un grup de rezistență faţă de ocupaţia nazistă și scopurile ei. In 
colaborare cu Aquile Randagie, organizaţie similară Cercetașilor 
din Statele Unite, scoasă în afara legii de ocupanți, Barbareschi 
și alți membri OSCAR au întocmit peste 3.000 de documente 
false pentru cei care încercau să se refugieze în Elveţia. Graţie 
eforturilor depuse de OSCAR, peste 2 166 de evrei au reușit să 
fugă din Italia prin Pasul Spluga, Motta, Val Codera și alte rute 
nordice. După război, Barbareschi a fost omagiat de 
Comunitatea Israelită din Milano și i s-a dedicat o placă în parcul 
memorial din Milano închinat „Drepţilor Italiei”, care și-au riscat 
cu altruism viaţa pentru salvarea evreilor. A murit în ianuarie 
2017. 

Alberto Ascari, cel care l-a învăţat pe Pino Lella să conducă, 
și-a împlinit visul din copilărie și a devenit un erou naţional 
italian. La volanul unui Ferrari, Ascari a câștigat Campionatul 
Mondial de Formula 1 în 1952 și 1953. În mai 1955, în timpul 
unui antrenament pe circuitul de la Monza, mașina lui s-a 
răsturnat, aruncându-l pe Ascari pe pistă. A decedat în braţele 
lui Mimmo Lella. Mii de oameni au venit în Duomo și în Piazza 
pentru a asista la înmormântarea sa. Ascari a fost îngropat în 
Cimitero Monumentale, lângă tatăl său, și este socotit unul 
dintre cei mai buni piloţi de Formula 1 din toate timpurile. 

Colonelul Walter Rauff, șeful Gestapoului în Italia de Nord, a 
fost considerat direct responsabil pentru moartea a peste o sută 
de mii de oameni și indirect responsabil pentru cele câteva sute 
de mii de oameni care au murit în camera de gazare portabilă, 
concepută și utilizată de el în Europa de Est, înainte de a fi 
transferat la Milano. Rauff a fost prins, dar a reușit să evadeze 
dintr-un lagăr de prizonieri de război și a ajuns în Chile, unde a 
devenit un dubios „spion de închiriat”, un apropiat al dictatorilor 
din această ţară. 

Simon Wiesenthal, celebrul vânător de naziști, a dat de urma 
lui Rauff în 1962. Guvernul german a încercat să obțină 
extrădarea lui Rauff. Acesta a făcut recurs, iar cazul său a ajuns 
la Curtea Supremă din Chile. Cinci luni mai târziu a fost eliberat. 
A murit în Santiago în 1984, în urma unui atac de cord. 
Înmormântarea sa, la care au participat numeroși foști ofițeri 


VP - 431 


naziști, a fost descrisă drept o celebrare gălăgioasă a lui Rauff, a 
lui Adolf Hitler și, în general, a celui de-al Treilea Reich. 

Maiorul Frank Knebel s-a întors în Statele Unite, a părăsit 
armata și și-a reluat activitatea de jurnalist. A fost editorul 
ziarelor Garden Grove News din California și, ulterior, Ojai Valley 
News. În 1963 a cumpărat ziarul Los Banos Enterprise. Knebel și 
Pino au corespondat sporadic până la moartea jurnalistului în 
1973. Knebel a lăsat puţine însemnări despre război, doar o 
notă criptică, găsită în unul din dosarele sale, se referea la 
intenţia sa de a scrie o „poveste adevărată, nespusă până 
acum, despre o mare intrigă din ultimele zile de război din 
Milano”. Dar nu a scris-o niciodată. 

Caporalul Peter Daloia s-a întors la Boston. Când a murit, 
după decenii de la încheierea războiului, fiul său a descoperit 
surprins că tatălui său i se acordase distincţia S;/ver Star pentru 
fapte de vitejie în bătălia de la Monte Cassino. Aceasta era 
ascunsă într-o cutie, în podul casei sale. Ca mulţi alţii, Daloia nu 
a vorbit niciodată despre ce trăise în război în Italia. 

Albert și Greta Albanese au continuat să aibă succes cu 
atelierul lor. Au câștigat o avere când unchiului Albert i-a venit 
ideea să îmbrace în piele pipe din spumă de mare și să le vândă 
în lumea întreagă. Au murit amândoi în anii 1980. Magazinul lor 
din Via Pietro Verri nr. 7 este acum Pisa Orologeria, un magazin 
de ceasuri de lux. 

Michele și Porzia Lella au avut după război o serie de firme de 
succes, producătoare de poșete și îmbrăcăminte sport, și au 
rămas activi în cartierul modei din Milano până la sfârșitul vieţii 
lor. Casa din Via Monte Napoleone nr. 3, sediul iniţial al 
magazinului lor de poșete, a fost reconstruită, înainte de a se 
stinge ei din viață în anii 1970, și astăzi se află acolo un butic 
Salvatore Ferragamo. După război, numele străzii Corso del 
Littorio a fost schimbat în Corso Matteotti. Imobilul în care a 
locuit familia Lella încă există, doar ascensorul asemănător unei 
colivii a fost demontat. 

Sora lui Pino, Cicci, a devenit o femeie de afaceri la fel de 
dinamică precum mama ei. A contribuit la promovarea orașului 
Milano drept centru mondial al modei și a lucrat pentru firma 
familiei lor, ocupându-se îndeosebi de buticurile din San Babila. 
A murit în 1985. 


VP - 432 


Domenico „Mimmo” Lella a fost menţionat pentru curajul cu 
care a luptat de partea Rezistenței, îndeosebi pentru faptele 
sale din prima zi de insurecție generală. Mimmo a lucrat întâi 
pentru firma familiei sale, după care și-a înființat propria 
companie, Lella Sport, producătoare de articole sport destinate 
atleţilor de weekend și pasionaților de activităţi outdoor. Scund, 
combativ, încununat de succes în afaceri, Mimmo s-a însurat cu 
frumoasa Valeria, manechin, care era cu treizeci de centimetri 
mai înaltă decât el. Au avut trei copii. Mimmo și-a construit o 
cabană la Motta, lângă Casa Alpina, despre care se spune că a 
fost locul lui preferat de pe lume. În 1974, la vârsta de patruzeci 
și șapte de ani, Mimmo a murit de cancer de piele. 

Carletto Beltramini și Pino Lella au rămas prieteni toată viața 
lor. Carletto a devenit un negustor de succes al automobilelor 
Alfa Romeo și a trăit în diverse locuri din Europa. Nu s-a 
căsătorit niciodată și nu a vorbit despre război vreme de 
cincizeci și trei de ani. Însă în 1998, când se afla bolnav în spital, 
a fost vizitat de către Pino și un american pe nume Robert 
Dehlendorf. Carletto a relatat, aproape ca o confesiune, 
evenimentele din ultimele zile de război. Și-a amintit petrecerea 
dezlănţuită din Hotelul Diana și privirea însetată de răzbunare a 
lui Pino, când a aflat că-l vor duce pe generalul Leyers în 
Austria. Carletto a rămas convins că Leyers avea aur în 
geamantan. A recunoscut, de asemenea, că i-a împușcat pe 
bandiți când au încercat să fugă, a izbucnit în plâns și i-a cerut 
lui Dumnezeu iertare pentru faptele lui nebunești. 

Carletto a murit după câteva zile, cu Pino la căpătâiul său. 


2. 


După ce l-a văzut pe generalul Leyers trecând graniţa în 
Austria, Pino s-a întors la Milano și a fost vreme de două 
săptămâni ghidul maiorului Knebel în Italia. Maiorul a refuzat să 
stea de vorbă despre Leyers, spunând că este o chestiune strict 
confidențială și că războiul se încheiase. 

Dar pentru Pino nu se încheiase. Era răvășit de durere și 
amintiri, nesigur de credinţa sa și măcinat de întrebări la care 
nu avea nimeni un răspuns. Știuse generalul Leyers de la bun 


VP - 433 


început că Pino era un spion? Tot ce văzuse și auzise Pino în 
compania lui Leyers îi fusese prezentat în mod deliberat, pentru 
ca el să raporteze unchiului Albert și, prin intermediul radioului 
lui Baka, Aliaților? 

Unchiul Albert s-a arătat la fel de surprins ca Pino de faptul că 
Leyers cunoscuse numele de cod al acestuia. Dar unchiul ș 
părinții lui erau mai îngrijorați că Pino ar putea fi ținta unor 
represalii. Temerile lor erau justificate. Până la sfârșitul lunii mai 
1945, mii de fasciști și colaboraționişti ai naziștilor au căzut 
victime execuțiilor și acţiunilor de răzbunare de pe tot cuprinsu 
Italiei de Nord. 

La cererea insistentă a familiei sale, Pino a plecat din Milano 
la Rapallo. Până la sfârșitul toamnei acelui an a făcut diverse 
munci în acest oraș de coastă. Apoi s-a întors la Madesimo, unde 
a lucrat ca instructor de schi și a încercat să se împace cu 
tragedia pe care o trăise, purtând lungi discuţii cu părintele Re. 
Au vorbit despre iubire. Au vorbit despre credinţă. Au vorbit 
despre povara zdrobitoare a pierderii suferite. 

În munţi, Pino s-a rugat pentru ajutor, pentru eliberarea de 
durerea, deruta și tristețea lui constante. Dar Anna nu l-a părăsit 
niciodată. Ea a rămas amintirea celor mai frumoase momente 
din viaţa lui - zâmbetul ei, mirosul ei, muzica râsetelor ei, care 
continua să răsune în urechile lui Pino. Dar ea a rămas și forța 
care venea să-l învinuiască în miez de noapte, acuzatoare, plină 
de amărăciune, revendicatoare. 

Cineva să le spună că sunt doar o cameristă. 

Pino a trăit mai bine de doi ani în negura sentimentelor sale 
de vinovăţie și mâhnire, orb faţă de orice viitor, surd la orice 
cuvinte dătătoare de speranţă. Vara se plimba kilometri în șir pe 
plajă, toamna urca în Alpi, înainte ca zăpada să acopere 
catedralele lui Dumnezeu, și implora zi de zi iertarea care-i era 
refuzată. Dar cu fiecare zi care trecea, Pino încă mai credea că 
cineva va veni la el și-i va pune întrebări despre generalul 
Leyers. 

Dar nu a venit nimeni. În 1947, când s-a întors la Rapallo în a 
treia vară la rând, Pino încă mai încerca să înțeleagă ce trăise în 
război și să se împace cu stafia Annei. Il durea că nu-i spusese 
niciodată numele ei de familie, sau numele ei după căsătorie. 
Nu putea nici măcar să încerce s-o găsească pe mama ei, pentru 
a-i spune că fiica ei a murit. 


VP - 434 


Era ca și cum Anna nu ar fi existat decât pentru el. Ea îl 
iubise, dar el o trădase. Se aflase într-o situație imposibilă și, 
prin tăcerea lui, negase că ar fi cunoscut-o vreodată, negase că 
ar fi iubit-o. Ca ghid alpin al evreilor fugari și ca spion, Pino 
fusese mânat de credinţă și altruism, dar în faţa plutonului de 
execuţie fusese lipsit de credinţă și egoist. 

Tortura lui mintală a continuat până când, în una din lungile 
lui plimbări pe plajă, când Anna era încă vie în mintea sa, Pino 
și-a amintit-o spunându-i că ea nu prea crede în viitor, că 
încearcă să trăiască fiecare clipă căutând motive de a fi 
recunoscătoare, încercând să-și creeze propria stare de fericire 
și îndurare, ca pe un mijloc de a avea o viaţă bună în prezent și 
nu ca pe un ţel de atins într-o bună zi. 

Cuvintele Annei au răsunat în mintea lui Pino și, după atâta 
timp, fără să știe nici el de ce, au declanșat și deblocat ceva în 
el, l-au făcut să admită că-și dorea mai mult decât să-i ducă 
dorul și să se simtă devastat că nu încercase să o salveze. 

Pe plaja aceea pustie a fost ultima oară când Pino a suferit 
după Anna. Dar ce-și amintea el nu era nici moartea ei, nici 
trupul ei zăcând neînsufleţit pe pardoseala colonadei, nici aria 
paiaței, care-și bătea joc de el în ceasurile lui de erezie. 

Auzea în schimb aria prințului Calaf „Nessun dorma”, „Nimeni 
să nu doarmă”, și își amintea momente din perioada neobișnuită 
când se îndrăgostiseră: Anna în faţa brutăriei, în prima zi de 
bombardamente; Anna dispărând în spatele tramvaiului; Anna 
deschizând ușa apartamentului lui Dolly, un an și jumătate mai 
târziu. Anna surprinzându-l în camera lui Dolly, cu cheia 
generalului; Anna fotografiindu-l în parcul de la malul Lacului 
Como; Anna în fața santinelelor, prefăcându-se că e băută, în 
Ajunul Crăciunului; Anna goală, dorindu-l. 

Cu crescendoul ariei „Nimeni să nu doarmă” în gând, Pino a 
privit în largul Mării Ligurice și i-a mulţumit lui Dumnezeu că o 
avusese pe Anna în viaţa lui, chiar dacă pentru o perioadă atât 
de scurtă și tragică. 

— Incă o mai iubesc, i-a spus Pino vântului și mării, la ţărmul 
căreia fusese ea cea mai fericită. Sunt recunoscător pentru ea. A 
fost un dar, pe care am să-l preţuiesc mereu în inima mea. 

Pe parcursul câtorva ore, Pino a simţit cum slăbește, se 
desface și dispare strânsoarea de oţel în care-l ţinuse spiritul ei. 
Când a plecat de pe plaja aceea, Pino și-a jurat să lase în urma 


VP - 435 


lui războiul, să nu se mai gândească niciodată la Anna, la 
generalul Leyers, la Dolly, la tot ce văzuse. 
Va căuta în primul rând fericirea, și asta con smania. 


3, 


Pino s-a întors la Milano și o vreme a încercat să găsească 
fericirea și pasiunea în munca pentru firma părinţilor lui. Și-a 
regăsit sociabilitatea și a devenit un bun negustor. Dar Pino nu- 
și găsea liniștea în oraș și era cel mai fericit în catedralele lui 
Dumnezeu, pe jos și pe schiuri. Talentul lui de alpinist l-a făcut 
să devină, pe căi ocolite, antrenor și translator al echipei 
naționale italiene de schi, care a participat în 1950 la Aspen, 
Colorado, la primul campionat mondial de după război. 

Pino a vizitat întâi New York-ul, unde a ascultat jazz într-un 
club de noapte plin de fum și a văzut-o pe Licia Albanese, 
verișoara lui, cântând sub bagheta lui Toscanini în Madama 
Butterfly la Metropolitan Opera. 

În prima seară la Aspen, Pino a intrat în vorbă și a stat să bea 
cu doi bărbaţi pe care-i cunoscuse întâmplător într-un bar. Gary 
era din Montana și un schior pasionat. Hem schiase în Italia, la 
Val Gardena, unul dintre munţii preferaţi ai lui Pino. 

Gary s-a dovedit a fi actorul Gary Cooper, care a încercat să-l 
convingă pe Pino să se ducă la Hollywood, să dea niște probe 
pentru film. Hem s-a dovedit a fi Ernest Hemingway, care 
obișnuia să bea mult și să vorbească puţin. Cooper a fost multă 
vreme prietenul lui Pino. Hemingway, nu. 

Când echipa de schiori s-a întors în Italia, Pino nu i-a mai 
însoţit. S-a dus la Los Angeles, dar nu a dat niciodată probe 
pentru film. Gândul că milioane de oameni îi urmăresc fiecare 
mișcare nu-l atrăgea și se îndoia că ar putea învăţa replici pe de 
rost. 

În schimb, datorită prieteniei cu Alberto Ascari, a început să 
lucreze pentru International Motors în Beverly Hills, unde vindea 
Ferrari-uri și alte automobile sport de lux. Era predestinat pentru 
această meserie, fiindcă vorbea engleza fluent, înțelegea 
automobilele de înaltă performanţă și-i plăcea să se distreze. 


VP - 436 


Tactica lui de vânzări preferată era să-și parcheze unul dintre 
Ferrari-uri în faţa unui local aflat vizavi de Warner Bros. Astfel l-a 
cunoscut pe James Dean și spune că l-a avertizat pe tânărul 
actor să nu-și cumpere Porsche-ul pe care și-l dorea, spunându-i 
că nu este pregătit pentru puterea acestui automobil. A fost 
devastat când Dean nu i-a ascultat sfatul. 

La International Motors, Pino a lucrat cu mecanicii Dan 
Gurney, Richie Ginther și Phil Hill, niște tineri din Santa Monica, 
deveniți ulterior piloţi de Formula 1. În 1952, Hill a devenit 
pilotul echipei Ferrari, după ce Pino i-a făcut cunoștință cu 
Alberto Ascari la Le Mans. Hill a ajuns și el, ca Ascari, campion 
mondial. 

larna, Pino călătorea la Mammoth Mountain în Sierra Nevada, 
unde lucra pentru școala de schi locală. Pe pârtie, ca instructor 
de schi, Pino a descoperit cea mai mare fericire și pasiune din 
viaţa lui. Preda schiatul ca pe o formă de distracţie și aventură 
creativă. Dave McCoy, fondatorul zonei de schi Mammoth, 
spunea că să-l vezi pe Pino schiind în zăpadă adâncă era „ca și 
cum ai urmări un vis”. 

Pino a ajuns curând atât de apreciat, încât nu mai putea fi 
angajat decât în particular, ceea ce a condus la prietenia lui cu 
Lance Reventlow, fiul „săracei fete bogate” Barbara Hutton, și la 
o întâlnire „oarbă” cu Patricia McDowell, moștenitoarea unei 
averi pe care familia ei o făcuse cu ziarele Los Angeles Daily 
Journal, San Diego Times și San Bernardino Sun. 

După o curte vijelioasă, Pino și Patricia s-au căsătorit, au 
cumpărat o casă în Beverly Hills și au dus o viaţă mondenă, 
făcând naveta între California și Italia. Pino nu mai vindea acum 
Ferrari-uri, ci le deținea și participa cu ele la competiţii auto. 
Schia. Făcea alpinism. Ducea o viață dinamică și era realmente 
fericit, zi de zi, ani la rând. 

Pino și Patricia au avut trei copii, Michael, Bruce și Jamie. Pino 
și-a răsfățat copiii, i-a învăţat să schieze și să iubească munţii. Și 
era întotdeauna sufletul petrecerilor nelipsite din viața lor, 
oriunde s-ar fi aflat în lume. 

Dar uneori, noaptea târziu, deseori când se afla în natură, 
Pino era năpădit de amintiri despre Anna și generalul Leyers, 
care îl umpleau de melancolie, tulburare și sentimentul pierderii. 


VP - 437 


4. 


În anii 1960, când Pino avea în jur de treizeci și cinci de ani, 
relaţia dintre el și Patricia s-a deteriorat. Pino îi reproșa ei că 
bea prea mult. Patricia îi reproșa lui că acordă prea multă 
atenție altor femei și-l mustra că nu făcuse mare lucru cu viața 
lui, devenise doar un instructor de schi de nivel mondial. 

În atmosfera aceea înveninată, Pino a început să se 
gândească tot mai des la Anna, iar gândul că poate nu va mai 
trăi niciodată o iubire atât de profundă și sinceră nu-i dădea 
astâmpăr. Avea un sentiment de claustrofobie și, odată cu 
acesta, o nevoie covârșitoare de a umbla, a se mișca, a 
cutreiera, a căuta. 

După un an de călătorii, Pino i-a cerut soţiei sale divorțul. 
Cunoscuse o femeie tânără, de o frumuseţe răpitoare, pe nume 
Yvonne Winsser, care era înrudită cu familia Soekarno din 
Indonezia. Pino s-a îndrăgostit de ea din clipa când s-au 
cunoscut. Divorțul și recăsătorirea lui Pino au reprezentat o 
lovitură grea pentru prima lui familie. Patricia a devenit 
alcoolică. Băieții au fost trimiși la un internat în Elveţia și au fost 
ani de zile supăraţi pe el. 

La moartea părinţilor săi, Pino a moștenit o treime din 
compania familiei, ceea ce a condus la ruptura cu sora lui. Cicci 
i-a luat în nume de rău faptul că, în vreme ce el trăise departe și 
se aflase mereu în căutarea fericirii, ea muncise pentru a 
consolida brandul Lella, și că lui îi revenea acum, deși nu făcuse 
aproape nimic, o treime din profit. 

Banii i-au oferit lui Pino o libertate și mai mare, dar ani de zile 
nu a mai simţit dorinţa aceea de a cutreiera lumea. El și Yvonne 
au avut doi copii, Jogi și Elena. lar Pino a încercat să le fie un 
tată mai bun primilor să-i copii, cu care s-a împăcat. 

Dar vechea stare de neastâmpăr a revenit după moartea lui 
Mimmo. lar Pino a început să o revadă pe Anna în vise și în 
coşmaruri. Pino a pornit într-o călătorie care urma să-l poarte de 
la Frankfurt la New York, cu un avion Pan Am. Însă Emilio 
Chiarellotto l-a convins pe Pino să-și amâne plecarea cu o zi, 
pentru a petrece puţin timp împreună. Pino s-a învoit și curând a 
aflat că zborul lui iniţial, Pan Am 103, s-a prăbușit în Lockerbie, 
Scoţia, și că toate persoanele aflate la bord au decedat. 


VP - 438 


De data aceasta, Pino a umblat prin lume câteva luni, fără să 
înțeleagă cu adevărat ce caută. Când s-a întors acasă, Yvonne a 
decis după treisprezece ani de căsnicie că, deși continua să-l 
iubească, nu mai putea trăi cu el. Dar după divorț au rămas, în 
mod ciudat, cei mai buni prieteni. 

Pino a îmbătrânit. Copiii lui au crescut, contul lui bancar s-a 
micșorat, dar el și-a păstrat remarcabila bună dispoziţie, chiar 
trecut fiind de șaizeci de ani. Schia. Publica articole despre 
sportul cu motor în diverse reviste italiene. A avut prietenii și 
relaţii interesante. Dar nu a vorbit niciodată despre Anna sau 
generalul Leyers, despre părintele Re sau Casa Alpina, sau 
despre ce făcuse în război. 


5, 


O cercetătoare de la Altruistic Personality and Prosocial 
Behavior Institute din cadrul Humboldt State University din 
California l-a contactat pe Pino în anii 1980. Făcea un studiu 
despre oameni care și-au riscat propriile vieţi pentru a salva alți 
oameni. l-a spus că-i aflase numele de la Yad Vashem, lucru 
care l-a surprins pe Pino. Nimeni nu-l abordase vreodată privitor 
la activităţile lui cu părintele Re. 

Pino a stat scurt de vorbă cu tânăra femeie, dar subiectul 
studiului ei l-a tulburat, i-a retrezit amintiri despre Anna, care l- 
au determinat să pună capăt interviului cu promisiunea că va 
completa chestionarul detaliat al cercetătoarei și i-l va trimite. 
Dar nu a făcut niciodată acest lucru. 

Pino a păstrat tăcerea până la sfârșitul anilor 1990, când l-a 
cunoscut întâmplător în nordul Italiei pe Robert Dehlendorf, un 
american de succes care deținuse, printre altele, o mică zonă de 
schi în California. Dehlendorf se retrăsese din afaceri și locuia la 
Lacul Maggiore. 

Cei doi bărbaţi de vârste apropiate s-au împrietenit. Au cinat 
împreună. Au stat de vorbă. Au râs. Seara târziu, în a treia zi, 
Dehlendorf l-a întrebat pe Pino: 

— Tu ce ai trăit în război, Pino? 

Privirea lui Pino s-a pierdut în depărtare și, după o lungă 
ezitare, acesta a răspuns: 


VP - 439 


— N-am spus nimănui ce am trăit în război, Bob. Dar cineva 
foarte înțelept mi-a spus cândva că, atunci când ne deschidem 
sufletele, când lăsăm să ni se vadă cicatricile, devenim umani, 
imperfecti și întregi. Cred că sunt și eu pregătit să devin întreg. 

Până noaptea târziu, Pino i-a dezvăluit frânturi din poveste. 
Dehlendorf a rămas uimit. Cum era posibil să se fi relatat atât 
de puţine despre această poveste? 


6. 


Întâlnirii aceleia întâmplătoare dintre Dehlendorf și Pino i-au 
urmat, în mod fericit, o petrecere în Bozeman, Montana - în 
seara celei mai negre zile din viaţa mea - și decizia mea de a 
călători în Italia, pentru a afla povestea în întregime și 
nemijlocit. Pino era trecut de șaptezeci și cinci de ani când am 
sosit eu la Milano întâia oară. Dar avea voia bună și vigoarea 
cuiva cu douăzeci de ani mai tânăr. Conducea ca un nebun. 
Cânta la pian minunat. 

Când am plecat eu, după trei săptămâni, Pino arăta mai 
bătrân decât vârsta lui. Să divulge o poveste asupra căreia 
păstrase tăcerea vreme de șase decenii fusese o experiență 
traumatizantă, iar întrebările fără răspuns, îndeosebi cele 
referitoare la generalul Hans Leyers, îl măcinau de o viaţă. Ce se 
întâmplase cu Leyers? De ce nu fusese acuzat de crime de 
război? De ce nu venise nimeni niciodată la Pino, pentru a afla 
partea lui din poveste? 

Mie mi-a trebuit aproape un deceniu de cercetare, pentru a-i 
oferi lui Pino Lella răspunsuri la câteva dintre întrebările sale, în 
primul rând deoarece generalul Leyers se  pricepuse 
nemaipomenit de bine să-și șteargă urmele din istorie. Ca alți 
ofiţeri din Organizaţia Todt. Deși naziștii au ținut evidența 
activităţilor lor într-un mod aproape compulsiv și deși 
Organizaţia Todt avusese milioane de prizonieri și sclavi sub 
ordinele sale, documentele rămase de pe urma acestei 
organizaţii nu ar umple decât vreo trei fișiere. 

În urma generalului Leyers, care a spus cu gura lui că stătuse 
la stânga lui Adolf Hitler și care a fost în mod discutabil al doilea 
om pe scara puterii în Italia ultimilor doi ani de război, au rămas 


VP - 440 


mai puţin de o sută de pagini mărturie a perioadei trăite de el 
acolo. În majoritatea acestor documente, numele lui este doar 
menţionat ca participant la o ședință sau alta. Rareori întâlnești 
vreun document în care Leyers să apară ca semnatar. 

Dar din documentele care s-au păstrat reiese că, după ce Pino 
l-a predat pe Leyers parașutiștilor din Pasul Brenner, averea 
generalului din Elveţia și Germania a fost îngheţată. Leyers a 
fost condus de la Pasul Brenner într-un lagăr Aliat pentru 
prizonieri de război, din apropiere de Innsbruck. În mod ciudat, 
nu s-au păstrat și nu s-au făcut publice niciun soi de documente 
privitoare la declaraţiile lui din timpul interogatoriilor, iar numele 
lui nu a fost menţionat la ședințele deschise ale proceselor de la 
Nurnberg pentru crime de război. 

Generalul a întocmit însă un raport pentru armata americană 
privitor la activităţile în Italia ale Organizaţiei Todt. Raportul se 
află în Arhivele Naţionale ale SUA și reprezintă, pe scurt, o 
reabilitare deplină a acţiunilor personale ale lui Leyers. 

În aprilie 1947, după douăzeci și trei de luni de la încheierea 
războiului, Hans Leyers a fost eliberat din lagăr. Treizeci și patru 
de ani mai târziu, Leyers a decedat în Eschweiler, Germania. 
Aceste două date au fost singurele lucruri pe care le-am știut cu 
certitudine despre Leyers vreme de aproape nouă ani. 


7. 


Dar în iunie 2015, pe când lucram cu o excelentă cercetătoare 
și traducătoare germană pe nume Sylvia Fritzsching, am dat de 
urma fiicei generalului Leyers, Ingrid Bruck, care locuia încă în 
Eschweiler. Deși aflată pe patul de moarte, doamna Bruck a fost 
de acord să stea de vorbă cu mine despre tatăl ei și despre ce s- 
a întâmplat cu acesta după război. 

— A fost dus în lagărul de prizonieri de război, aștepta să fie 
judecat la Nurnberg, mi-a spus ea, palidă și bolnavă, în 
dormitorul ei din spaţiosul conac german pe care-l moștenise de 
la părinţii ei. A fost acuzat de crime de război, dar... 

Doamna Bruck a început să tușească și s-a simţit prea rău 
pentru a mai continua. Dar atât cel care-i fusese generalului 
vreme de douăzeci și cinci de ani duhovnic, cât și prietenul și 


VP - 441 


asistentul lui de trei decenii au fost dispuși să-mi explice restul 
poveștii, sau cel puţin ce le relatase lor Leyers despre perioada 
sa în Italia și despre miraculoasa lui eliberare din lagărul de 
prizonieri de război. 


8. 


Potrivit lui Georg Kaschell și pastorului pensionat Valentin 
Schmidt din Eschweiler, generalul Leyers a fost într-adevăr 
acuzat de crime de război. Ei nu cunoșteau exact capetele de 
acuzare și au pretins că nu știu nimic despre faptul că Leyers 
folosise sclavi sau participase la genocid prin implementarea 
politicii naziste de „exterminare prin muncă”, „Vernichtung 
durch Arbeit”, care făcea parte din soluţia finală a lui Hitler. 

Pastorul și administratorul domeniului au admis însă că 
Leyers urma să fie judecat la Nurnberg, împreună cu alţi naziști 
și fasciști care comiseseră crime de război în Italia. Au trecut doi 
ani de la încheierea războiului. În acea perioadă, majoritatea 
acoliţilor supraviețuitori ai lui Hitler au fost judecaţi și 
spânzurați, mulţi dintre ei după ce Albert Speer, ministrul lui 
Hitler pentru înarmare și producţia de război și șeful Organizaţiei 
Todt, depusese mărturie împotriva lor. 

La Nurnberg, Speer a declarat că nu știuse nimic despre 
lagărele de concentrare, deși Organizaţia Todt fusese cea care 
le construise și deși numeroase lagăre purtau însemne care le 
identificau drept lagăre de muncă ale Organizaţiei Todt. 
Procurorii Aliați ori i-au dat crezare lui Speer, ori i-au prețuit 
depoziția acuzatoare, cert este că tribunalul l-a salvat pe 
arhitectul lui Hitler de la ștreang. 

Aflând că Speer i-a denunţat și trimis la spânzurătoare pe 
apropiații lui Hitler, generalul Leyers a căzut și el la învoială cu 
procurorii. Leyers a adus dovezi, printre altele, că ajutase evrei 
să fugă din Italia, că protejase înalţi demnitari catolici, inclusiv 
pe cardinalul Schuster, și că salvase compania Fiat de la 
distrugerea totală. Generalul Leyers s-a declarat, de asemenea, 
de acord să depună mărturie într-o ședință închisă împotriva 
șefului său nominal, Albert Speer. În parte datorită probelor 
aduse de Leyers, arhitectul lui Hitler a fost în cele din urmă 


VP - 442 


condamnat pentru folosirea de sclavi și pedepsit cu 20 de ani de 
detenţie în închisoarea Spandau. 

Cel puţin așa mi-au explicat mie pastorul și asistentul lui 
Leyers cum a ajuns generalul să fie eliberat dintr-un lagăr de 
prizonieri de război în aprilie 1947. 

Deși relatarea era cât se poate de plauzibilă, legenda familiei 
Leyers era fără îndoială ceva mai complexă. După nici doi ani de 
la încheierea războiului, lumea se săturase de urmările acestuia 
și începuse să-și piardă interesul față de procesele de la 
Nurnberg, care continuau. De asemenea, crescuse îngrijorarea 
politică privitoare la extinderea comunismului în Italia. Ideea era 
că o serie de procese senzaţionale împotriva unor fasciști și 
naziști ar da apă la moară „roșiilor”. 

„Nurnbergul italian lipsă”, cum l-a numit istoricul Michele 
Battiti, nu a avut loc. Naziștilor și fasciștilor care comiseseră 
atrocități de nedescris, inclusiv generalului Leyers, pur și simplu 
li s-a dat drumul în primăvara și vara anului 1947. 

Leyers nu a fost judecat pentru crimele lui. Nu a fost învinuit 
pentru soarta sclavilor care au murit sub supravegherea lui. Tot 
răul și toată barbaria din Italia de Nord din ultimii doi ani de 
război au fost aruncate într-o groapă judiciară, acoperite și 
uitate. 


9. 


Leyers s-a întors la Dusseldorf, la soţia lui, Hannelise, la fiul 
lui, Hans-Jürgen, și la fiica lui, Ingrid. În timpul războiului, soția 
generalului moștenise Haus Palant, un domeniu cu conac 
medieval din Eschweiler. După război, Leyers a reușit abia după 
șase ani de litigiu să recâștige controlul absolut asupra vastei 
proprietăţi, dar a reușit și și-a petrecut restul vieţii restaurând-o 
și administrând-o. 

A început prin a reclădi conacul spaţios și hambarele cărora, 
în mod ironic, le dăduseră foc cu puţin timp înainte de 
încheierea războiului niște polonezi înrobiţi de către Organizaţia 
Todt. Pastorul și asistentul lui Leyers mi-au spus că acesta nu a 
vorbit niciodată despre cele aproape douăsprezece milioane de 


VP - 443 


persoane pe care le-au luat nemţii cu sila și le-au forțat să 
muncească pe tot cuprinsul Europei. 

Ei nu știau nici din ce surse obținuse generalul imensele sume 
de bani necesare pentru reconstrucţia domeniului său, în afară 
de activitatea de consilier, pe care a prestat-o ani de zile după 
război, pentru diverse  supercompanii germane, precum 
producătorul de oțel Krupp și producătorul de muniţie Flick. 

Leyers, mi-au spus ei, dispunea de o rețea incredibilă de 
relații și tot timpul cineva părea să-i datoreze o favoare. Dacă își 
dorea ceva - un tractor, de exemplu - ţac-pac, venea cineva și-i 
aducea un tractor. Lucrul acesta se întâmpla mereu. Despre 
compania Fiat se spune că i-a fost atât de recunoscătoare lui 
Leyers, încât i-a oferit un automobil nou la fiecare doi ani. 

Hans Leyers a dus-o bine după război. Așa cum prezisese, 
treburile au mers după placul lui înainte de Adolf Hitler, în 
timpul lui Adolf Hitler și după Adolf Hitler. 


10. 


După eliberarea sa din lagărul Aliat de prizonieri de război, 
Leyers a devenit un om bisericos. Din banii lui a fost înălțată 
Biserica învierii din Eschweiler, care se află nu departe de 
domeniu, pe o stradă numită Hans-Leyers-Weg, în memoria 
generalului. 

Despre Leyers se spune că era un om care „făcea ce spunea” 
și ca a fost insistent sfătuit, inclusiv de câtre pastorul și 
asistentul lui, să intre în politică. Generalul a refuzat, spunând 
că preferă să fie „omul din umbră, din întuneric, care trage 
sforile”. Nu a vrut niciodată să fie omul din faţă. 

Leyers a îmbătrânit, fiul lui a crescut și a obţinut un doctorat 
în inginerie, fiica lui s-a măritat și și-a întemeiat propria familie. 
Generalul vorbea rareori despre război și, când o făcea uneori, 
se lăuda că el nu lucrase niciodată pentru Albert Speer, că-i 
raportase întotdeauna direct lui Hitler. 

La scurt timp după ce arhitectul Fuhrerului a fost eliberat din 
închisoarea Spandau în 1966, Speer i-a făcut o vizită lui Leyers. 
Se spune că iniţial s-a purtat amabil, dar apoi s-a îmbătat și a 
devenit ostil, sugerând că știa că Leyers depusese mărturie 


VP - 444 


împotriva lui. Leyers l-a dat afară din casa sa. Când Leyers a citit 
În interiorul celui de-al Treilea Reich, bestsellerul lui Speer 
despre ascensiunea și căderea lui Hitler, s-a înfuriat și a numit 
relatarea „un șir de minciuni”. 

După o perioadă de șubrezire a sănătăţii sale, generalul 
Leyers a murit în 1981. A fost îngropat sub un imens bloc de 
piatră, în cimitirul aflat între biserica pe care a construit-o și 
casa în care a trăit, multă vreme după ce s-a despărțit de 
tânărul Pino Lella în Pasul Brenner. 

— Omul pe care l-am cunoscut eu a fost un om bun, un om 
care s-a opus violenței, a spus pastorul Schmidt. Leyers a fost 
un inginer care a intrat în armată pentru a avea o ocupaţie. Nua 
fost membru al partidului naţional-socialist. Dacă a fost implicat 
în crime de război, nu pot decât să cred că a fost forțat să 
participe la ele. | s-a pus probabil pistolul la tâmplă, nu a avut 
de ales. 


11. 


La o săptămână după ce am aflat toate acestea, l-am vizitat 
iarăși pe Pino Lella la Lacul Maggiore. Acum avea optzeci și nouă 
de ani, purta o barbă albă, ochelari cu rame de sârmă și o 
beretă neagră șic. Era ca întotdeauna cordial, haios și viguros, 
trăia con smania, un lucru extraordinar, având în vedere că 
recent avusese un accident cu motocicleta. 

Ne-am așezat într-o cafenea care-i plăcea lui, pe malul lacului, 
în orașul Lesa, unde locuia el. La un pahar de Chianti, i-am 
povestit lui Pino ce se întâmplase cu generalul Leyers. După ce 
am încheiat, Pino a stat multă vreme să privească lacul, cu fața 
răvășită de emoţii. Trecuseră șaptezeci de ani. Șapte decenii de 
neștiinţă se încheiaseră. 

Poate din cauza vinului, sau poate fusesem prea mult timp 
preocupat de povestea lui, dar Pino mi-a părut în acel moment 
un portal către o lume de demult, în care fantomele războiului și 
curajului, demonii urii și inumanităţii, precum și ariile credinţei și 
iubirii continuau să răsune într-un suflet bun și drept, care 
supraviețuise pentru a-și relata povestea. Stând acolo cu Pino, 
amintindu-mi povestea lui, m-a trecut un fior și m-am gândit 


VP - 445 


iarăși cât de privilegiat fusesem și cât de onorat mă simţeam 
că-mi încredinţase povestea lui. 

— Ești sigur de toate acestea, prietene? m-a întrebat Pino în 
cele din urmă. 

— Am vizitat mormântul lui Leyers. Am stat de vorbă cu fiica 
lui și cu duhovnicul lui. 

Într-un final, Pino a clătinat din cap, nevenindu-i să creadă, a 
ridicat din umeri și a înălțat mâinile. 

— Mon général a stat mereu în umbră, a rămas până la sfârșit 
fantoma din opera mea. 

Și-a dat apoi capul pe spate și a râs de absurditatea și 
nedreptatea acestui lucru. 

După câteva momente de tăcere, Pino a spus: 

— Ştii, tinere prieten, la anul am să împlinesc nouăzeci de ani 
și viaţa continuă să mă surprindă. Nu știm niciodată ce va urma, 
ce vom vedea și ce persoană importantă va veni în viaţa noastră 
sau ce persoană importantă vom pierde. Viaţa înseamnă 
schimbare, schimbare continuă și, dacă nu avem norocul să 
descoperim comedia din ea, schimbarea este aproape 
întotdeauna o dramă, dacă nu chiar o tragedie. Dar, după toate 
câte s-au întâmplat, chiar și atunci când cerul devine sângeriu și 
ameninţător, eu tot mai cred că, dacă avem norocul de a trăi, 
trebuie să mulţumim pentru miracolul fiecărui moment din 
fiecare zi, indiferent cât de imperfect ar fi. Și trebuie să credem 
în Dumnezeu și în Univers și într-un viitor mai bun, chiar dacă 
această credinţă nu este întotdeauna meritată. 

— Reţeta lui Pino Lella pentru o viaţă lungă și fericită? am 
întrebat eu. 

El a râs și a scuturat un deget. 

— Măcar pentru partea fericită a unei vieți lungi. Pentru 
cântecul care trebuie cântat. 

Pino și-a întors apoi privirea către nord, dincolo de lac, către 
Alpii lui iubiţi, care se înălțau ca niște catedrale neverosimile pe 
cerul verii. A băut din paharul de Chianti. Cu privirea tulbure și 
pierdută, bătrânul domn se afla undeva departe și am șezut așa 
o vreme îndelungată. 

Apa clipocea, lovindu-se de zid. Un pelican alb a trecut bătând 
din aripi. Soneria unei biciclete a sunat în spatele nostru și fata 
care pedala a râs. 


VP - 446 


Când Pino și-a luat în cele din urmă ochelarii de pe nas, 
soarele apunea, poleind lacul cu aramă și aur. Și-a șters 
lacrimile și și-a pus ochelarii la loc pe nas. S-a uitat apoi la mine 
cu un zâmbet trist și dulce și și-a dus o mână la inimă. 

— lartă-l pe un om bătrân pentru amintirile sale, a spus Pino. 
Unele iubiri nu mor niciodată. 


VP - 447 


Multumiri 


Sunt plin de recunoștință și smerenie față de Giuseppe „Pino” 
Lella, pentru faptul că mi-a încredințat remarcabila sa poveste și 
că și-a deschis inima cicatrizată, pentru ca eu să-i pot spune 
povestea. Pino m-a învățat nenumărate lucruri despre viaţă și a 
făcut un om mai bun din mine. Fii binecuvântat, bătrâne domn. 

Le mulțumesc lui Bill și Deb Robinson, că m-au invitat acasă 
la ei în cea mai neagră zi din viaţa mea, și lui Larry Minkoff, că 
mi-a împărtășit la cină primele frânturi ale poveștii. li sunt 
profund îndatorat lui Robert Dehlendorf, care a încercat primul 
să scrie despre Pino, dar mi-a cedat mie proiectul când s-a 
împotmolit. După soţia și fiii mei, acesta este cel mai frumos 
cadou pe care l-am primit vreodată. 

Sunt binecuvântat să fiu căsătorit cu Elizabeth Mascolo 
Sullivan. Când m-am întors acasă de la petrecerea aceea și i-am 
spus, din senin și aproape falit, că mă gândesc să călătoresc în 
ltalia fără ea, pentru a vâna o poveste nespusă de șaizeci de 
ani, ea nu a șovăit și nu a încercat să mă facă să mă 
răzgândesc. Încrederea neabătută a lui Betsy în mine și în acest 
proiect a contat enorm. 

Michael Lella, fiul lui Pino, a citit toate versiunile 
manuscrisului, m-a ajutat să găsesc alți martori și s-a îngrijit ca 
totul în italiană să fie corect. Îţi mulțumesc, Mike. Fără tine nu aș 
fi izbutit. 

Îi sunt, de asemenea, îndatorat bursierului Fulbright Nicholas 
Sullivan, care m-a ajutat enorm în săptămânile petrecute 
împreună în Arhivele Federale din Berlin și Freiburg, Germania. li 
sunt recunoscător și Silviei Fritzsching, traducaătoarea și 
asistenta mea de cercetare din Germania, care m-a ajutat să 
pun cap la cap viaţa generalului Leyers după război și să găsesc 
răspunsuri la întrebările lui Pino. 

Le mulțumesc din suflet tuturor celor din ltalia, Germania, 
Marea Britanie și Statele Unite, care m-au ajutat să cercetez 
povestea lui Pino. Parcă de fiecare dată când mă loveam de un 
zid, o persoană generoasă venea să-mi arate direcţia bună. 

Câteva dintre aceste persoane sunt Lilliana Picciotto de la 
Fondazione Memoria della Deportazione și Fiola della Shoa din 


VP - 448 


Milano, venerabilul Giovanni Barbareschi și Giulio Cernitori, un 
altul dintre băieții părintelui Re de la Casa Alpina. Prietenul lui 
Mimmo și fostul luptător partizan Eduardo Panzinni mi-a fost de 
mare folos, la fel și Michaela Monica Finali, ghidul meu din 
Milano, precum și Ricardo Surrette, care m-a condus pe traseul 
de evadare prin Pasul Brenner. 

Aș vrea să-i mai menţionez pe: Steven F. Sage de la Mandel 
Center for Advanced Holocaust Studies de la United States 
Holocaust Memorial Museum, Paul Oliner de la Altruistic 
Personality and Prosocial Behavior Institute de la Humboldt 
State University, cercetătorii de la US National Archives dr. 
Steven B. Rogers și Sim Smiley, istoricul și cercetătorul italian și 
Vatican Fabian Lemmes, precum și monseniorul Bosatra de la 
arhivele arhiepiscopiei din Milano. În Madesimo m-au ajutat 
Pierre Luigi Scaramellini și Pierino Perincelli, care și-au pierdut 
un ochi și o mână în explozia grenadei care a curmat viaţa 
băieţelului hangiului. Îi mulţumesc și lui Victor Daloia, pentru că 
mi-a povestit cum a descoperit distincţia de război ascunsă a 
tatălui său, și lui Anthony Knebel, pentru că mi-a oferit acces la 
corespondenţa tatălui său, precum și lui Horst Schmitz, Frank 
Hirtz, Georg Kaschel, Valentin Schmidt și Ingrid Bruck, pentru că 
m-au ajutat să duc la bun sfârșit povestea generalului Leyers. 

Diverse organizații și diverși istorici, autori, cercetători mi-au 
fost, de asemenea, de mare folos când am încercat să înțeleg 
contextul în care s-a desfășurat povestea lui Pino. Printre 
aceștia se numără personalul de la Yad Vashem, membrii Axis 
History Forum, scriitorii şi cercetătorii Judith Vespera, 
Alessandra  Chiappano, Renatta Broginni, Manuela Artom, 
Anthony Shugaar, Patrick K. O'Donnell, Paul Nowacek, Richard 
Breitman, Ray Moseley, Paul Schultz, Margherita Marchione, 
Alexander Stille, Joshua D. Zimmerman, Elizabeth Bettina, Susan 
Zuccotti, Thomas R. Brooks, Max Corvo, Maria de Blasio 
Wilhelm, Nicola Caracciolo, R.J.B. Bosworth și Eric Morris. 

Le sunt, de asemenea, recunoscător cititorilor răbdători ai 
primelor versiuni, printre care: Rebecca Scherer de la Jane 
Rotrosen Agency, corespondentul de la Pentagon al National 
Public Radio Tom Bowman, David Hale Smith, Terri Ostrow Pitts, 
Damien F. Slattery, Kerry Catrell, Sean Lawlor, Betsy Sullivan, 
Connor Sullivan și Lawrence T. Sullivan. 


VP - 449 


Meg Ruley, nemaipomenita mea agentă, a recunoscut 
anvergura și impactul emoţional al poveștii lui Pino încă de când 
a auzit-o întâia oară și m-a susţinut pe mine și proiectul meu 
când puţini au făcut-o. Sunt un tip norocos să o am pe ea 
alături. 

Când am pornit în căutarea unui cămin pentru această carte, 
am spus că-mi doresc un editor la fel de pasionat de poveste ca 
mine. Dorinţa mi s-a îndeplinit în persoana lui Danielle Marshall, 
editoarea mea de la Lake Union și avocata romanului la Amazon 
Publishing. Ea și coeditorul David Downing au crezut în poveste 
și m-au împins să o cizelez până în stadiul ei final. Nu am 
cuvinte să vă mulţumesc amândurora. 


VP - 450 


AEDE iS TR A nr 


virtual-project.eu 


VP - 


451