E Sabin — [Scoala de vrajitorie] 02 Puteri periculoase

E. Rose SABIN 


ȘCOALA DE VRĂJITORIE 


Vol. 2 - Puteri periculoase 


CUPRINS: 

1. Schimbare de direcţie...11 
2. Chemări cu voce prea tare...20 
3. Potop...28 

4. Primirea la Port-of-Lords...42 
5. Conflict de interese...55 

6. O salvare scumpă...64 

7. În spatele uşii...74 

8. Pierdut...84 

9. Momeala...95 

10. Prieten sau duşman?. 107 
11. Cooperare... 114 

12. Fum... 126 

13. Cotituri... HI 

14. Drumuri încurcate...151 
15. Fire încurcate... 169 

16. Drumuri în noapte...180 
17. Terori nocturne...190 

18. Sticlă spartă...200 

19. Capcane...210 

20. Conspiraţii şi contraconspiraţii...220 
21. Furtuna nopţii...234 

22. Harul...243 

23. Prieteni la nevoie...253 


Schimbare de direcţie. 

Trevor Blake stătea rezemat de peretele bucătăriei şi se 
uita la mama sa care tăia carnea de vită şi o punea în chiflele 
fierbinţi, abia scoase din cuptor. Aroma pâinii proaspete, mirosul 
îmbietor al tartelor de pere cu multă scorţişoară, mireasma 


apetisantă a fripturii - toate acestea îl făceau să nu fie prea 
atent la „predica” mamei sale. 

— Trevor, mă asculţi? îl întrebă ea punând chiflele cu 
carne de vită într-o cutie pe care i-o înmână. 

— Da, mami, zâmbi el şi luă cutia. Mi-ai spus să mă 
grăbesc, să nu pierd autobuzul şi să fiu atent cu banii. 

N-auzise nimic, dar era sigur că n-are cum să greşească. 

— Şi să ai grijă să-ţi iei haine bune şi comode. Ştiu că vrei 
lucruri moderne care să nu te facă să te simţi prost când mergi 
la universitate, dar e mai important să fie materiale bune, 
rezistente şi să-ţi ţină cald la iarnă. 

— N-o să uit. 

— Mă îndoiesc, suspină ea şi îşi şterse mâinile pe şorŢ. Îmi 
pare rău că nu pot să vin şi eu, dar tatăl tău are nevoie de mine 
aicl. Incearcă să fii şi tu cu scaun la cap, măcar acum. 

Trevor zâmbi, ştiind ce o împiedica de fapt să-l 
însoţească. Tatăl său s-ar fi putut lipsi o zi de ea, dar era 
îngrozită de autobuzele „de modă nouă” care luaseră locul 
trăsurilor cu cai şi care se defectau, într-adevăr, mult prea des. 

— Mai bine plec, îi spuse el, sărutând-o pe obraz. 

— Da, da, încuviinţă mama, uitându-se la ceasul din 
bucătărie. E târziu, doar nu vrei să pierzi autobuzul. 

Bineînţeles că nu voia, dar acesta rareori sosea la timp, 
aşa că nu avea de ce să se grăbească. Zumzetul înfundat al 
albinelor în caprifoi şi parfumul greu al florilor care plutea în 
aerul nemişcat îl umpleau de lene, aşa că porni încet pe poteca 
prăfuită. Nisipul încins de soare îi ardea tălpile prin pantofi. 
Căldura verii târzii îi alungase pe cei mai mulţi prin case sau, în 
orice caz, la umbră. Deşi nu era nici urmă de nor pe cer, un 
porumbel uguia a ploaie. Trevor se simţea atât de puternic legat 
de acest peisaj familiar şi văratic, încât avu dintr-odată impresia 
că poteca şi întreg satul vor dispărea după plecarea lui. 

Visa de mult la clipa asta, dar, acum, că venise ziua cea 
mare, era foarte trist. De acum înainte satul nu va mai fi 
niciodată la fel, atât erau de legaţi unul de celălalt. Acolo, în 
faţă, era poarta de la Mlaştina Văduvei şi gardul pe care el şi 
prietenul său Les îl vopsiseră şi reparaseră anul trecut. De 
cealaltă parte a drumeagului, peste gard, era şirul de plopi tineri 
sădiţi acum câţiva ani de fermierul Croftley, cu ajutorul lui 
Trevor şi al tatălui său, ca perdea de protecţie împotriva 


vântului. Dacă se uita în spate putea vedea în depărtare turnul 
vechii şcoli unde el şi cu Les au învăţat să citească, să scrie şi să 
facă socoteli; unde de atâtea ori l-au convins pe învăţător să le 
spună poveşti; uneori au mai strecurat câte un broscoi în banca 
celei mai jucăuşe dintre fete sau au înfundat coşul cu zdrenţe în 
câte o zi friguroasă pentru ca fumul să năvălească în clasă şi 
elevii să fie trimişi acasă până la remedierea stricăciunii. Acolo a 
simţit adesea sfichiul subţire al nuielei de mesteacăn şi încă n-a 
uitat sfârşeala care-l cuprindea când trebuia să scrie de câte 
două mii de ori „Nu voi mai...” în ciuda năzdrăvăniilor, absolvise 
primul, cu o medie mult mai mare decât a lui Les şi, spre 
surprinderea tuturor, chiar decât a lui Maribeth Hanley. Aşa că 
atunci când sorții au decis ca satul Amesley să aibă în acel an 
onoarea de a-şi trimite cel mai bun elev la universitate, el, şi nu 
Maribeth, a primit bursa oferită de guvernul provincial. Părinţii 
săi n-au fost niciodată atât de mândri de el ca în acea zi de 
primăvară când preşedintele consiliului sătesc i-a înmânat 
preţiosul certificat care-i dădea dreptul să se înscrie la 
Universitatea Naţională din Tirbat. Maribeth a plâns, iar mama 
ei, jupâ-neasa Hanley, a stat supărată pe toată durata 
festivităţii. Les, în schimb, a fost atât de emoţionat de parcă el 
ar fi câştigat bursa, deşi urma să rămână în sat atunci când 
Trevor va pleca cu trenul în sud, spre marele oraş. Fermierii 
simpli nu călătoreau prea departe de casă şi nici nu-şi 
permiteau să plătească pentru copiii lor taxele mari cerute de 
universitate. Trevor urma să facă această călătorie minunată 
singur, peste două săptămâni. 

Astăzi mergea cu autobuzul doar până la Essell, reşedinţa 
comitatului, ca să-şi cumpere haine potrivite pentru 
universitate. Chiar şi această călătorie scurtă părea însă un 
angajament ferm faţă de o viaţă complet nouă, o viaţa care 
avea să-l rupă de Les, prietenul lui din copilărie. Şi, la gândul 
pierderii, încetini. 

Se opri la cimitir unde, cu doi ani în urmă, fusese 
înmormântat bunicul Blake, ultimul din cele cinci generaţii de 
Blake ce se odihnesc sub stejari. Cimitirul nu era mare, iar 
mormintele erau aranjate în rânduri ordonate, cu pietre identice 
în cea mai mare parte, care-i ajungeau cam până la genunchi. 
Lângă mormintele familiei Blake se afla însă o coloană înaltă din 
piatră, aşezată pe un soclu pătrat. Pe ea era inscripţionat 


cuvântul NICIODATĂ, iar pe fiecare latură a soclului, nume şi 
date. Unul dintre nume era Orna Blake. L-a întrebat odată pe 
tatăl său cine a fost Orna Blake şi ce reprezintă monumentul şi a 
fost foarte uimit când acesta i-a spus încruntat: „Asta întreabă-l 
pe unchiul Matt” şi a refuzat să-i dea vreo lămurire. La scurt 
timp, mama sa l-a luat deoparte şi i-a spus: „Să nu-l mai întrebi 
niciodată pe tata despre acel monument. Orna Blake a fost sora 
lui şi a murit în mod tragic. Nici eu nu ştiu toată povestea, dar 
cred că unchiul Matthew e oarecum de vină pentru moartea ei, 
deşi a fost un accident. Tatăl tău a fost foarte afectat şi nu-i 
place să-şi amintească.” 

Timp de câteva minute, Trevor se uită atent la monument, 
curios, întrebându-se dacă va afla vreodată întreaga poveste. 

Işi continuă drumul, dar, pentru a se mai bucura puţin de 
amintirile frumoase, se opri un pic pe podul din lemn de peste 
pârâul care le dăruise, lui şi lui Les, câţiva peşti şi multe, multe 
ceasuri lenevoase petrecute pe mal cu câte o undiţă în mână. 

Aproape de pod, pe celălalt mal, era părul în care se 
urcase cu Les ca să salveze pisica bătrânei doamne Darby. 
Amintindu-şi cum şi-au cerut răsplata în pere, se uită plin de 
speranţă spre pom. Fructele fuseseră culese sau căzuseră, dar o 
pară zemoasă atârna încă de o cracă din vârf. Lui Trevor îi lăsa 
gura apă. Nu uitase promisiunea pe care le-a făcut-o cu mult 
timp în urmă părinţilor, dar acum, la şaptesprezece ani, gata să 
plece de acasă, nu se mai simţea în nici un fel legat. 

Ţintind para cu privirea, îşi întinse mâna spre ea. Puterea 
îi reveni imediat, deşi n-o mai folosise de ani buni. Codiţa s-a 
desprins şi para a plutit uşurel prin aer şi i s-a aşezat în palma 
deschisă. 

Abia după comiterea faptei îi trecu prin cap să se uite în 
susul şi în josul drumeagului, dar şi spre casa doamnei Darby 
pentru a se asigura că nu l-a văzut nimeni. | se păru că zăreşte o 
mână care lasă să cadă perdeaua de la o fereastră şi aşteptă să 
vadă dacă iese cineva din casă să-l ia la rost. Dar, cum nu 
apăru nimeni, decise că n-a fost decât o adiere care a mişcat 
perdeaua. 

Muşcă din pară şi mestecă încet, bucurându-se pe 
îndelete de dulceaţa fructului. Aruncă apoi cotorul şi-şi continuă 
drumul fredonând un cântecel. 


Cântecul îi muri însă pe buze când ajunse la răscruce şi 
văzu autobuzul de Essell dispărând într-un nor de praf. Alergă 
după el şi strigă, dar în zadar. 

Mama va fi furioasă. Întotdeauna îl lua la rost pentru 
indolenţă. Şi, deodată, îi veni o idee. 

In câteva minute urma să vină autobuzul din direcţia 
opusă, cel care mergea în oraşele Sharpness şi Wickton. Unchiul 
Matt şi mătuşa Ellen locuiau la Sharpness, cam la o oră distanţă 
cu autobuzul de Amesley, dar nu mai fusese la ei din vara în 
care împlinise şapte ani. A petrecut atunci două săptămâni 
minunate, la ferma lor mare, aşezată în bătaia vânturilor. Din 
câte ştia el, mai trăiau. 

Folosindu-şi puterea pentru a lua para, şi-a amintit de 
vizita aceea, pentru că atunci şi-a descoperit această 
neobişnuită înzestrare. Casa era înconjurată de stejari şi în cea 
de-a doua zi a vizitei se căţărase într-unui dintre ei. S-a rupt însă 
o creangă sub greutatea lui şi, în timp ce cădea, şi-a dat seama 
că pluteşte uşor spre pământ. 

Cât a stat acolo şi-a folosit la maximum puterea, deşi 
unchiul lui l-a rugat să fie atent. Unchiul Matt i-a lăudat dibăcia 
din ce în ce mai mare, dar l-a prevenit să fie cumpătat şi să nu- 
şi folosească niciodată puterea în prezenţa tatălui său. Ca de 
obicei, n-a ascultat, atenţia fiindu-i abătută de o farfurie cu 
fursecuri abia scoase din cuptor. 

Când a venit tatăl său să-l ia acasă, l-a adus şi pe Les cu 
el. Era prima călătorie a lui Les cel cu părul roşu şi pistrui în 
afara satului natal. Băieţii au alergat prin toată ferma până când 
mătuşa Ellen i-a chemat la masă. Trevor a fost rugat să dea mai 
departe o farfurie cu mazăre, dar, nerăbdător să-şi arate 
puterea nou descoperită, a ridicat farfuria şi a făcut-o să 
plutească deasupra mesei. 

In loc să-şi arate încântarea, tatăl său a ţipat şi l-a plesnit 
peste faţă. Apoi s-a certat violent cu unchiul Matt care-i luase 
apărarea. Lui Trevor îi părea bine că îl are pe Les alături, pentru 
că tatăl său a declarat că fiul lui nu va deveni niciodată vrăjitor 
şi a ieşit ca o furtună din casă împreună cu băieţii, interzicându-i 
lui Trevor să-şi mai viziteze vreodată unchiul şi mătuşa. Mai 
târziu a căutat ajutor la mama sa, dar şi ea a fost de neclintit. Şi 
asta n-a fost tot: părinţii l-au obligat să le promită că nu-şi va 


mai folosi niciodată puterea şi, mai mult, o va tăinui şi va uita de 
ea. 

Când era mic şi-a încălcat promisiunea de nenumărate ori. 
Această putere făcea parte din fiinţa lui, n-o putea tăgădui. De 
câteva ori a uitat şi a folosit-o fără să-şi dea seama; alteori, 
pentru a se da mare, la şcoală. Uneori, la insistenţele lui Les, 
mai făcea câte o ispravă pentru a-şi amuza prietenul şi pentru a- 
1 ajuta la treburi. Dar, după ce tatăl său l-a biciuit cu cravaşa 
când l-a prins folosindu-și puterea în loc de furcă pentru a da fân 
la cai, a renunţat. Până astăzi. 

Acum era mare şi nu se mai simţea legat de promisiunea 
făcută părinţilor. Putea să facă ce-i placE. Îşi va vizita unchiul şi 
mătuşa de rămas-bun înainte de a pleca la universitate. Nu 
avusese încă ocazia să-l întrebe pe unchiul Matt despre 
monumentul din cimitiR. În sfârşit, o va face şi pe asta. 

Sosi autobuzul, uruind şi pufăind. l-a făcut cu mâna să 
oprească, a urcat în fugă, i-a dat şoferului doi gologani şi s-a 
aşezat. Prin faţa ochilor îi trecea drumul accidentat de ţară şi se 
gândea cât i-ar fi plăcut şi lui Les o călătorie la Sharpness. Ce 
grozav ar fi dacă ar putea lua amândoi parte la această ultima 
aventură înainte ca drumurile lor să se despartă, poate pentru 
totdeauna. 

Şi-a folosit puterea o dată astăzi; o poate face din nou. 

A închis ochii şi s-a gândit mai întâi la casa unchiului Matt 
şi a mătuşii Ellen, aşa cum o văzuse el ultima oară, o casă cu 
trei etaje şi cu multe coridoare şi cotloane. Era vopsită în maro- 
închis şi avea un acoperiş ţuguiat, din şindrilă, cu trei hornuri 
înalte. Ţinea minte că erau foarte multe ferestre. Les îi spusese 
că ferestrele acelea seamănă cu nişte ochi care se uită în toate 
părţile pentru ca nimeni să nu se furişeze în casă. Lui Trevor i s- 
a părut oricum ciudat. 

Apoi s-a gândit la Les, aşa cum e el astăzi, cu părul său 
roşu ca focul, mereu neîngrijit, cu pistruii mai palizi decât în 
copilărie, înalt şi puternic, cu trupul bine legat din cauza muncii 
la ferma tatălui său. 

Şi l-a imaginat pe Les mergând pe drumul pe care venise 
şi el, aşteptând la răscrucea unde a aşteptat şi el, apoi urcându- 
se, ca şi el, în autobuzul - de data asta în cel de după-amiază - 
spre Sharpness şi Wickton. 


Şi l-a mai imaginat pe Les făcând aceeaşi călătorie, 
simțind acelaşi legănat monoton tot drumul până la Sharpness. 

Când a coborât din autobuz, Trevor a zâmbit, mulţumit de 
sine. O porni pe jos prin oraş şi apoi pe drumul cotit de ţară care 
ducea la ferma unchiului. 

Îşi simţi inima tresărind când văzu casa pe colină, iar 
stejarii care o străjuiau erau la fel de frumoşi şi falnici cum şi-i 
amintea el. Casa era şi ea aproape neschimbată. Grăbi pasul. 
Mătuşa Ellen deschise uşa înainte de a ajunge el acolo. Părea 
mai bătrână decât şi-o amintea. 

— În sfârşit te-ai întors, îi spuse şi-l îmbrăţişă cu multă 
căldură. 

— Nu eram sigur dacă mă recunoşti. Nu m-ai văzut de 
când aveam şapte ani. 

— E adevărat c-ai crescut, râse ea. Dar ai acelaşi păr 
drept, castaniu şi strălucitor şi bărbia proeminentă. Şi celebrul 
nas Blake cu care sunteţi binecuvântaţi cu toţii. 

Râse şi el şi o îmbrăţişă şi mai tare. Când era copil, 
detesta „nasul Blake”, cu vârful său borcănat, dar acum trebuia 
să recunoască faptul că era o trăsătură distinctivă. Peste umărul 
mătuşii îşi văzu unchiul a cărui figură radia de fericire. 

— Trevor, băiete, tună el. Bineînţeles că te-am 
recunoscut. Doar te aşteptam. 

După ce l-a lăsat mătuşa din braţe, l-a îmbrăţişat unchiul 
şi l-au condus apoi într-un salonaş confortabil, unde l-au instalat 
într-un fotoliu. 

— Cum să mă aşteptaţi? M-am hotărât aşa, pe nepusă 
masă, după ce am scăpat autobuzul de Essell. 

— Ştiu, ştiu, chicoti unchiul din toată inima, de i se înfoiară 
favoriţii. Şi pe drum ai hotărât să vină şi Les aici. Ai transmis 
sugestia atât de tare şi cu atâta forţă, încât nu i-a scăpat 
niciunei persoane cu har de pe o rază de şaizeci de kilometri. E 
interesant de văzut cine mai apare cu Les. Precis ne adunăm 
câţiva. 

— Ar putea fi periculos. Faţa blajină a mătuşii Ellen se 
încruntă. Oamenii înzestrați se susţin între ei, dar sunt şi câteva 
mere putrede şi dacă unul dintre ei recepționează mesajul... 

— Hai, hai, Ellen. N-o să fie nimic, ne descurcăm noi. Nu-ţi 
face griji, băiete. 


Dar unchiul îşi mângâie bărbuţa şi Trevor ştiu că e şi el 
îngrijorat. 

A acţionat necugetat şi asta ar putea aduce necazuri aici, 
în casă. 

Chemări cu voce prea tare. 

Autobuzul întârzia şi Trevor se plimba nerăbdător prin faţa 
magazinului central din SharpnessS. Îl putea vedea înăuntru pe 
unchiul Matt, sprijinit de tejghea, vorbind cu vânzătorul. Mătuşa 
Ellen rămăsese acasă să pregătească cina, iar lui Trevor îi lăsa 
gura apă la gândul ospăţului care-i aştepta pentru a sărbători 
sosirea lui şi a lui Les. 

Probabil că pentru a o suta oară ieşi în drum, îşi puse 
mâna streaşină la ochi şi se uită în depărtare, sperând să vadă 
autobuzul, dar strada era goală. 

— Hai, grăbeşte-te, mormăi el. Cu ochii bine închişi îşi 
trimise gândul departe. Grăbeşte-te, Les. Se face târziu. Spune-i 
şoferului să meargă mai repede. 

Unchiul Matt se repezi afară din magazin, cu o sticlă de 
limonadă într-o mână. 

— Încetează! strigă el, dându-i sticla lui Trevor. Bea asta şi 
răcoreşte-te. Autobuzul ajunge în câteva minute. 

Înainte de a bea, Trevor îşi duse sticla rece la frunte. Bău 
o înghiţitură zdravănă, apoi se uită sfios la unchiul său. 

— Îmi pare rău, n-am vrut. 

— Nu s-a întâmplat nimic, cred, spuse el bătându-l pe 
umăr. 

— Adică nu s-a întâmplat nimic mai rău decât am făcut 
deja. 

— Încă nu ştim dac-ai făcut. Nu-ţi face griji. Ce ţi-a 
transmis Les? N-am recepționat nimic de la el. 

— Les nu poate transmite, răspunse Trevor mirat. tl nu 
are nici un har. 

— Ba are, se încruntă unchiul. Altfel cum ar recepționa 
mesajele tale? 

— Suntem foarte apropiaţi, ridică Trevor din umeri. Cred 
că reuşeşte pentru că ne cunoaştem foarte bine. 

— Sunt sigur că şi Les are puterea, clătină din cap unchiul 
Matt. Cred că asta v-a şi apropiat. Vrei să spui că n-ai ştiut? 

Trevor îşi duse din nou sticla rece la tâmplă. Les are har? 
Imposibil. 


— Dacă ar fi avut harul mi-ar fi spus. De mai multe ori m-a 
rugat să fac diverse... lucruşoare - uneori ca să ne distrăm, 
alteori ca să-1 ajut. De exemplu, o dată a scăpat în fântână 
foarfecă de grădină a tatălui său şi m-a rugat s-o scot, ceea ce 
am făcut. A încercat şi el, dar n-a reuşit. Am vrut să-1 ajut... să- 
1 susţin puţin, însă n-am avut ce să fac. După o vreme, a 
acceptat situaţia şi nu s-a mai necăjit. 

— N-am mai auzit niciodată ca o persoană care nu are 
puterea să reuşească să comunice telepatic, spuse unchiul Matt 
mângâindu-şi barba. E vorba de un simţ pe care oamenii 
normali nu-l au. Dar puterea există în felurite forme. Poate că el 
are alte talente pe care nu le-ai descoperit. 

— A, uite că vine autobuzul. Aflăm noi în curând. Trevor 
auzi uruitul motorului şi văzu autobuzul albastru hurducându-se 
pe strada murdară. Ridică jubilând sticla, apoi sorbi limonada 
rămasă înainte ca autobuzul să oprească în faţa lor. 

Uşile se deschiseră scârţâind şi Les sări jos. 

Trevor îl prinse de mână, îl trase spre el şi îl bătu pe 
spate: 

— Ştiam c-ai să vii! 

— Parcă am avut încotro! Zâmbetul larg al lui Les îi mai 
îndulcea cuvintele de reproş. Cred că tata îşi bate şi acum capul 
să înţeleagă scuza pe care am inventat-o pentru a dispărea de 
la secerişul secarei. Trebuia să te gândeşti şi tu puţin cât mi-e 
de greu să plec. Noroc că tata mai are şi alte ajutoare, pentru că 
altfel n-aş fi reuşit să vin, cu toţi viermii ăia pe care mi i-ai trimis 
să-mi mişune prin creier. 

— Imi pare rău, Les. Doar că plec la Tirbat peste două 
săptămâni şi asta e probabil ultima ocazie de a ne mai distra 
împreună. 

— Viaţa nu înseamnă numai distracţie. Mama ta crede că 
eşti la Essell să-ţi cumperi haine pentru Tirbat. Şi-a schimbat 
autobuzul traseul? 

— Am pierdut autobuzul de Essell, mărturisi el plecând 
capul. Apoi îşi ridică fruntea şi începu să râdă. Nu e mai bine aici 
decât la cumpărături? 

Unchiul Matt îşi drese vocea. 

— Ei, flăcăilor, haideţi mai bine acasă. Ellen ne aşteaptă 
cu cina. 

— Les, îţi aduci aminte de unchiul Matt? 


— Cum să nu? 

Les îi întinse o mână, iar unchiul Matt o apucă şi începu s- 
o scuture. 

— Îmi pare bine că te văd, băiete. 

Simţind o undă de nelinişte în salutul cald adresat lui Les, 
Trevor urmări privirea aruncată în grabă de unchiul său spre trei 
sau patru pasageri care coborâseră şi ei. 

Pe doi dintre ei nu-i cunoştea, dar o ştia cu siguranţă pe 
jupâneasa Hanley, mama lui Maribeth. Purta un batic roşu cu gri 
şi a intrat grăbită în magazin de îndată ce el s-a întors s-o 
privească. O văzu apoi pe geam, îndreptându-se spre telefonul 
cu manivelă de lângă tejghea. Îşi amintea că Maribeth vorbea 
despre rudele de la Sharpness; poate că mama ei le suna să-şi 
anunţe sosirea. 

Cel de-al patrulea pasager era Jasper Ryles, care, din câte 
ştia Trevor, locuia singur. Fusese căsătorit cândva, dar soţia i-a 
murit la scurt timp după nuntă şi nu s-a mai însurat. Trevor ştia 
că n-are nici un fel de rude pe nicăieri. Oare ce treabă o fi având 
la Sharpness? 

Unchiul Matt îl apucă pe Trevor de cot, îndem-nându-l să 
se îndepărteze de autobuz şi de magazin. Les îi urmă. 

— Mergi înainte, îi şopti unchiul Matt la ureche. Nu privi 
înapoi. Şi fii atent la ce te gândeşti. 

Trevor urmă indicaţiile unchiului, deşi îi era greu să-şi 
imagineze că Jasper Ryles, aşa mitocan cum era, îşi pusese în 
cap să le aducă belele. 

— Ce-i, Trev? întrebă Les care-l ajunse din urmă. S-a 
întâmplat ceva? 

— Aşa crede unchiul Matt, răspunse el aruncând o privire 
fugară spre unchiul său. Cred că ne spune el acasă. 

Relaxat şi sătul după atâtea bunătăţi, Les s-a rezemat de 
spătarul scaunului şi i-a zâmbit lui Trevor, pe care-1 iertase 
pentru că îşi folosise puterea minţii pentru a-1 aduce acolo. 

Stăteau la masa mare de stejar pe care mătuşa Ellen 
întinsese un adevărat ospăț: friptură de porc, napi şi morcovi, 
găluşte cu piersici şi plăcintă de pere. O adiere răcoroasă intră 
pe fereastra deschisă, aducând cu ea mirosul ierbii proaspăt 
cosite, care se amesteca plăcut cu aromele mâncărurilor. 
Nimeni nu a spus nimic despre ceea ce l-a îngrijorat pe unchiul 
lui Trevor, iar cina a fost foarte veselă. 


Les şi-a împins farfuria şi s-a bătut pe burtă. 

— E cea mai bună cină pe care am mâncat-o de multă 
vreme. Sunteţi o bucătăreasă excelentă, jupâneasă Blake. 

— Spune-mi „mătuşă Ellen”, te rog, LeS. In fond, tu şi cu 
Trevor sunteţi mai apropiaţi decât mulţi fraţi. 

Încântat, Les sări de pe scaun şi o îmbrăţişă pe mătuşa 
Ellen. 

— Aş fi tare mândru dacă mi-ai fi mătuşă. 

— Tu şi cu Trevor ne sunteţi foarte dragi, Les, îi spuse ea 
sărutându-l pe obraz. Păcat că părinţii lui nu i-au dat voie să 
vină aici atâţia ani. Am fost lipsiţi de bucuria de a vă vedea 
crescând. V-am văzut ultima dată când eraţi copii şi acum 
sunteţi tineri, pregătiţi să vă luaţi viaţa în mâini. Şi în toţi anii 
ăştia..., suspină ea. 

Les o îmbrăţişă până când i se ostoiră lacrimile. 

— Ne-a fost greu să nu vă vedem, să nu ştim cât aţi 
crescut. Bineînţeles că mai aveam noi veşti din când în când. 
Dar dacă părinţii lui Trevor n-ar fi fost aşa căpoşi, aţi fi venit 
amândoi aici în fiecare vară. 

— Eu n-am înţeles niciodată motivul, spuse Les. Ştiu că 
are legătură cu puterile speciale ale lui Trevor, dar nu văd de ce 
părinţii lui au ţinut neapărat să facă din asta un secret. Ei cred, 
aşa mi-a spus Trevor, că ceilalţi oameni ar fi invidioşi dacă ar 
afla, dar eu ştiu şi nu sunt invidios. Sigur, aş vrea să fac şi eu 
ceea ce face el, dar m-am împăcat cu gândul că eu nu pot şi că 
Trevor e altfel. Şi sunt mândru că-i aşa şi că-i sunt prieten. 

Trevor îi aruncă unchiului Mat o privire curioasă. Unchiul 
îşi drese glasul şi-i făcu semn lui Les să se aşeze din nou pe 
scaun. 

— E ceva mai mult decât invidie, băiete, începu unchiul 
Matt. Dar cred că acum ar trebui să vorbim despre altceva. Tu ai 
spus că nu ai puterea, iar Trevor crede că poţi primi semnalele 
lui mentale pentru că sunteţi prieteni buni de foarte mult timp. 
Explicaţia nu mă mulţumeşte însă. Cei fără talent nu pot primi 
mesaje. Cred că greşeşti când spui că tu nu eşti înzestrat. 

Les clătină aprig din cap, prea uimit ca să mai poată vorbi, 
amintindu-şi de nenumăratele momente în care încercase în 
zadar să repete şi el minunăţiile făcute de Trevor, de nopţile în 
care, copil fiind, se rugase să aibă şi el o părticică de putere - se 
rugase Dumnezeului părinţilor săi, dar şi Dătătorului de Putere, 


pentru că Trevor i-a mărturisit că unchiul şi mătuşa sa l-au 
învăţat asta în vizita lui de neuitat din acea vară. Crescând, Les 
s-a resemnat că este un om ca toţi oamenii, deşi nu era de 
acord cu ceea ce susțineau părinţii lui Trevor, şi anume că e mai 
bine să fii normal. 

Unchiul Matt îl privea cu o expresie de severitate şi 
nelinişte. 

— Eu nu am nici un har, domnule, spuse Les întâlnind 
privirea unchiului. 

— Ba noi credem că ai, Les, interveni mătuşa Ellen cu 
vocea ei caldă. Ne dai voie să te testăm? 

— Să mă testaţi? Un fior rece îi trecu pe şira spinării. Ce 
fel de test? Ce-mi faceţi? 

— Absolut nimic, îl asigură mătuşa Ellen, ridicân-du-se de 
la masă. Nu doare, nu durează mult şi ne lămurim odată pentru 
totdeauna. 

— Bineînţeles că acceptă, spuse Trevor din toată inima. 

— Lasă-l pe el să răspundă, îl puse la punct unchiul Matt 
şi-i aruncă o privire pătrunzătoare înainte de a se uita din nou la 
Les. Harul lui Trevor a dus la o ruptură între el şi părinţii lui, 
după cum bine ştii. Uite... părinţii tăi sunt oameni cumsecade, 
dar ar putea să fie împotriva unui lucru pe care nu-l înţeleg. Mă 
gândesc că nu vrei să ţi-i pui în cap. 

Les se îndreptă şi se uită direct la unchiul Matt. 

— Nu sunt laş, domnule BlakE. Îmi iubesc foarte mult 
părinţii, dar nu mă feresc de adevăr doar pentru a le face lor pe 
plac. Aşa că faceţi-mi testul. Vreau să ştiu. 

Mătuşa Ellen ieşi din sufragerie şi se întoarse imediat cu o 
lumânare şi cu o cutiuţă de lemn. Aprinse lumânarea, o puse în 
mijlocul mesei şi stinse lampa cu gaz care atârna de tavan. 
Lumina slabă arunca umbre tremurătoare pe feţele lor, făcând 
ca trăsăturile lui Trevor să ia un aspect de-a dreptul sinistru. 

După ce s-a aşezat din nou, mătuşa Ellen a deschis cutia 
de lemn, a luat între degete un praf cenuşiu şi l-a presărat pe 
flacăra lumânării. Camera se umplu de un parfum dulce. Mătuşa 
Ellen a rostit un cuvânt pe care Les nu-l cunoştea - poate că 
era într-o limbă străină. După asta s-a aşternut liniştea. Niciunul 
dintre ei nu vorbea şi nu se mişca. Stăteau cu toţii ca nişte 
statui, cu mâinile pe masă, iar lui Les i se părea că nici nu 
respiră. 


Foarte încet, atât de încet încât la început Les a crezut că i 
se pare doar, feţele şi mâinile celor trei comeseni începură să 
emane o lumină albăstruie, foarte palidă. 

Nu, nu-i juca feste imaginaţia. Aura fantomatică pâlpâia în 
jurul capului lui Trevor şi îi juca pe mâini. Figura mătuşii Ellen 
avea o strălucire nepământeană, iar barba şi favoriţii unchiului 
Matt se transformaseră într-un halou argintiu. 

Matt îşi privi propriile mâini luminate de mici flăcărui reci 
şi albastre. Simţi că se sufocă. 

— E lumina harului, rupse tăcerea şoapta respectuoasă a 
lui Trevor. Eşti înconjurat tot. 

— N-am văzut-o niciodată atât de strălucitoare, spuse şi 
unchiul Matt cu tot atâta respect ca şi Trevor. Nu numai că ai 
talente deosebite, dar sunt mai puternice decât ale noastre. 

— Dar nu am... nu pot... spuse Les, dar nu ştia ce să zică 
şi rămase holbându-se la lumina albăstruie care-i radia din 
mâini. 

— Ai harul, întări şi mătuşa Ellen, dar încă n-ai descoperit 
cum se manifestă. Trebuie să înveţi. Găsim noi o cale... 

O întrerupse o bătaie puternică în uşă. 

— Deschideţi, strigă o voce groasă. Ştim că sunteţi 
înăuntru! 

— leşiţi, vrăjitori păgâni! leşiţi sau ardeţi de vii, ţipă o altă 
voce stridentă. 

Potop. 

Mătuşa Ellen a sărit în picioare, a aprins lampa de 
deasupra mesei şi a stins lumânarea. Aurele albăstrui au 
dispărut odată cu flacăra lumânării. 

— Staţi aşa!! Vin acu', strigă unchiul Matt îndrep-tându-se 
spre uşă. 

Trevor şi Les porniră după el. 

— Aşteptaţi, le porunci mătuşa Ellen cu voce aspră. Lăsați- 
1 pe Matthew să rezolve asta. 

Trevor n-ar fi vrut s-o asculte, ci să se ducă lângă unchiul 
său. Aşa că o porni din nou spre uşă. 

— Nu, Trevor, nu faci decât să agravezi lucrurile, îl opri 
mătuşa Ellen. Voi doi veniţi cu mine. Privim şi ascultăm fără a fi 
văzuţi. 

Îi conduse sus pe scară, în dormitorul din faţă, trecând 
fără probleme prin camerele întunecate. Strigătele şi înjurăturile 


celor de la uşă se auzeau clar prin fereastra deschisă. Însă cei 
de afară nu văzuseră pe fereastră cele întâmplate, aşa cum 
credea Trevor. Mătuşa le arătă în podea un grătar luminat de 
lampa din camera de dedesubt. Pe aici puteau vedea şi auzi tot 
ce se întâmplă fără a fi descoperiţi. Au îngenuncheat toţi trei 
peste grătar, cu capetele aplecate deasupra lui, atingându-l. 

Trevor îl văzu pe Jasper Ryles care-şi agita degetul osos în 
faţa unchiului Matt. 

— Nu poţi să negi, ştii bine. Am văzut pe fereastră. 

— Aha, deci recunoşti că mi-ai încălcat proprietatea? tună 
unchiul Matt. Şi asta îţi dă dreptul să spionezi oamenii? 

— Un om treb'e să facă or'ş'ce să-şi apere comunitatea, 
dom'le Blake. Oamenii au dreptu* să ştie atunci când vecinii lor 
cheamă întunericu*. 

— Ce vecini? Tu nu locuieşti la Sharpness. 

— Aha, da' noi suntem din Amesley, şi tot aşa-s şi dracii 
ăia tineri pe care-i încurajezi la rele. Nu pot să mă prefac că n- 
am văzut. A venit vremea să-mi răzbun nevasta. 

— A fost un accident şi s-a întâmplat demult. Vocea 
unchiului Matt era blândă, dar Trevor sesiză nota tăioasă, 
ascunsă. Acum nu facem rău nimănui. 

— Neruşinatu' ăla de nepot al tău a făcut destule rele, 
izbucni jupâneasa Hanley plină de mânie. Crezi că nu ştim câtă 
bătaie de cap le-a dat părinţilor lui? Bineînţeles că au încercat să 
ascundă că e blestemat şi nu i-au dat voie să vină aici. Ştiu asta 
precis. 

— Şi de ce e o crimă că nepotul îşi vizitează unchiul şi 
mătuşa? întrebă unchiul Matt. 

— Din cauză că-l încurajezi la vrăjitorii, strigă ascuţit 
jupâneasa Hanley. Nu c-ar avea nevoie de încurajare. N-ar fi 
câştigat el bursa care i se cuvenea lui Maribeth a mea dacă n-ar 
fi folosit magia neagră. 

— Nu-i adevărat, nu se putu abtine Trevor. Mătuşa Ellen îi 
puse o mână peste gură şi îl trase de lângă grătar. 

Acum nu mai vedea, dar îl auzi pe unchiul Matt spunând: 

— N-am făcut rău nimănui. Luam masa în familie. 

— N-are rost să ne ascunzi cine eşti, dom'le, decretă 
Ryles. V-am văzut pe fereastră, toţi luminaţi de focul vulpii. Am 
adus neşte pretini cu noi, ş-au văzut şi ei. Noi ştim cine eşti şi 
acu' ştiu toţi dup'aicea. 


— Nu poţi să zici că nu chemi forţele întunericului, nu 
după ce-am văzt pe fereastră. 

Trevor se apropie din nou, dornic să şi vadă ce se 
întâmplă în camera de jos. 

— Ne acuzaţi că am folosit lumina să chemăm întunericul. 
Asta nu prea are sens, nu? întrebă unchiul Matt. 

Ryles rânji, iar jupâneasa Hanley îi dădu un cot, apoi se 
oţări la unchiul Matt, cu faţa schimonosită de ură: 

— Nu-i nevoie să ne abureşti cu farmecele tale. V-am 
văzut că luminaţi. Îi vezi pe oamenii ăia de afară, cu torţe? 
întrebă ea arătând spre uşă. Scoate-ţi afară nepotul şi pe 
prietenul lui, altfel dau foc la casă. 

— Sunt nebuni, spuse Trevor sărind în picioare, cu pumnii 
încleştaţi. 

Les şi mătuşa Ellen îl traseră înapoi. 

— Stai liniştit, îi şopti mătuşa. Ai încredere în unchiul tău. 

— Vrem să-i târâm înapoi până la Amesley, spuse 
jupâneasa Hanley şi privi spre grătaR. li ducem în faţa Sfatului şi 
le artăm tuturor cine este Trevor Blake. Nu mai merge el la 
universitate. Merge Maribeth a mea, mai ales că ea ar fi trebuit 
să fie aleasă de la bun început. 

Trevor gemu. Jupâneasa Hanley l-a urmărit probabil tot 
timpul, aşteptând şi sperând să găsească prilejul de a-l 
discredita. Şi i-1 dăduse chiar el, încălcând promisiunea pe care 
le-o făcuse părinţilor. 

— Eu mă duc jos, spuse el şi se ridică în picioare. Cu mine 
are ce are. Dacă ies, poate că vă lasă în pace. 

— Nu te duci singur, i se alătură Les. Vin cu tine. 

— Trevor, jupâneasa Hanley a venit după tine, dar Ryles 
vrea să ne prindă pe toţi. Nu e mulţumit până nu ne vede morți, 
spuse mătuşa Ellen prinzându-i de câte un braţ. 

— Dar trebuie să facem ceva. 

Trevor se smuci şi orbecăi prin camera întunecată căutând 
uşa. 

— Întoarce-te aici! îl chemă mătuşa sa cu voce scăzută, 
dar hotărâtă. Îi putem opri chiar de aici de sus, dacă te e 
concentrezi. Ei sunt mai mulţi, dar se tem de puterea noastrA. li 
putem speria. 

— Cum? întrebă el, oprindu-se. 


— Ne trebuie apă, se auzi din beznă vocea mătuşii. E un 
ulcior plin pe spălător, lângă perete, în dreapta ta. Adu-mi-1. 

Trevor începu să bâjbâie după cană, iar mătuşa îşi 
continuă instrucţiunile. 

— Les, du-te repede la fereastra din faţă şi deschide 
geamul, apoi strecoară-te pe marchiza de deasupra uşii de la 
intrare. 

— Eu ar trebui să fac asta, obiectă Trevor care se şi 
îndreptă spre fereastră, cu ulciorul în mână. 

— Nu, îl opri mătuşa Ellen. Am nevoie de tine aici. Fă ce-ţi 
spun. Acum ţine bine ulciorul. 

Deşi era nerăbdător, Trevor ţinu ulciorul aşa cum i se 
spusese. Mătuşa Ellen începu să rostească nişte cuvinte 
deasupra lui, o incantaţie într-o limbă ciudată, aşa cum făcuse şi 
cu lumânarea în sufrageriE. În cele din urmă, spre mirarea lui 
Trevor, se aplecă şi scuipă în ulcior, între timp, Les se dusese 
încet la fereastră, deschisese geamul şi se căţărase pe 
marchiză, exact aşa cum îi spusese mătuşa Ellen. 

— Dă-i ulciorul lui Les, îi porunci ea lui Trevor. Fii atent, să 
nu se verse. 

Îl conduse spre fereastră, iar el îi dădu ulciorul lui Les, 
care se ghemuise pe marchiză. 

— Les, când îţi spun eu, torni ulciorul peste capetele celor 
de jos, îi şopti ea. 

Trevor se aplecă şi văzu cam opt-zece oameni care agitau 
în mâini torţe aprinse. Mătuşa Ellen îl apucă de mână şi îl trase 
înapoi. 

— Dă-mi mâinile, îi porunci mătuşa şi îşi împleti degetele 
cu ale lui. Acum, spuse ea, gândeşte-te la ploaie. 

Spera că mătuşa Ellen ştie ce face. N-o văzuse folosindu-şi 
puterile până astă-seară. Dar la cuvintele ei îşi strânse cu putere 
ochii şi se gândi la ploaie. Nu la o ploaie măruntă, ci la una 
puternică, torențială, furioasă şi violentA. Işi aduse aminte de 
cea mai rea furtună pe care o văzuse vreodată, care se abătuse 
cu o forţă oarbă, biciuitoare, o grindină care secerase câmpul şi 
animalele, culcase la pământ tulpinile cerealelor, umpluse 
şanţurile şi drumurile, transformase ogoarele în mlaştini, casele 
devenind insule pe întinsul unui lac uriaş. 

Auzi un huruit puternic. Un tunet? 

— Uitaţi-vă! Pe acoperiş! E unul acolo! 


La auzul strigătului, Trevor deschise ochii şi văzu torţa 
aruncată spre acoperiş. 

— Aruncă apa şi intră în casă! strigă mătuşa Ellen. Les se 
ridică, zvârli torta de pe acoperiş, aruncă apa după ea şi se 
strecură înăuntru. Îi dădu mătuşii Ellen ulciorul gol. 

Mai fu aruncată o torţă, iar aceasta aprinse şindrila 
uscată. În câteva secunde, izbucniră mici limbi de flăcări care se 
repeziră ca nişte pui înfometați la mâncarE. În curând aveau să 
se unească, să devoreze, să crească, să distrugă. Doar dacă 
nu... 

Cerul fu străbătut de un fulger strălucitor, urmat imediat 
de un bubuit care scutură casa. Şi odată cu tunetul veni şi 
ploaia, cu picături mari care ostoiră flăcările. Apoi începură să 
cadă din ceruri torente de apă care stinseră focul şi torţele, 
udând fleaşca oamenii, afun-dându-i în beznă, înăbuşindu-le 
strigătele. Mătuşa Ellen aprinse lumânarea. 

— Bună treabă, Trevor, strigă ea pentru a se face auzită 
prin ploaia care izbea cu putere. Acum putem să coborâm. 

În timp ce coborau scara, Trevor văzu că Jasper Ryles şi 
jupâneasa Hanley erau încă acolo, deşi ploaia le alungase 
susţinătorii. Faţa lui Ryles era foarte aproape de cea a unchiului 
Matt, iar jupâneasa Hanley avea pumnii ridicaţi, gata de luptă. 
Dar ceva nu se potrivea. Nu se mişca niciunul; nu vorbea 
niciunul. Parcă ar fost toţi trei figuri de ceară dintr-un muzeu. 

Mătuşa Ellen se repezi spre ei şi îl luă de braţ pe soţul său. 

— Relaxează-te, Matt. S-a terminat. Ceilalţi au fugit ca 
nişte iepuri speriaţi. 

— Ca nişte iepuri speriaţi şi uzi, începu Les să râdă. 
Unchiul Matt inspiră adânc şi făcu un pas în spate, pentru a se 
îndepărta de adversari. Privi spre fereastră ca şi cum abia atunci 
ar fi observat ploaia care bătea în geamuri. Zâmbi şi îşi puse 
braţul pe după umerii soţiei sale. 

Jasper Ryles clipi din ochi. Corpul i se relaxă şi privi 
derutat în jur. 

Pumnii jupânesei Hanley se descleştară, iar braţele îi 
căzură pe lângă corp. 

— Ei, cât e ceasul? Trebuie să plec. Cred că sora mea Elsie 
e foarte îngrijorată. Am venit s-o vizitez la Sharpness şi am 
plecat doar puţin de la ea ca să vă salut. 

Jasper o privea năuc, cu gura căscată. 


— Plouă, dragă, spuse mătuşa Ellen arătând spre 
fereastră. Vă udă leoarcă. 

— A, dar nu e decât o furtună de vară. Trece în câteva 
minute. Nu păţesc nimic dacă mă udă un pic. 

Ryles înghiţi, părând că-i revine glasul. 

— Dar e potop afară, femeie. Nu putem ieşi aşa. 

— Dacă insişti, interveni unchiul Matt, sunt sigur că putem 
găsi nişte piei de oaie şi cizme de cauciuc în debaraua din hol, 
nu-i aşa, Ellen? 

Mătuşa Ellen ieşi repede din cameră şi se întoarse imediat 
cu două perechi de cizme de cauciuc, cu nişte piei galbene de 
oaie şi cu pălării de muşama. Jupâneasa Hanley se echipă fără 
nici o ezitare. 

Ryles nici nu se uită la ele. 

— Sunt sigur că n-am obţinut ce am vrut venind aici, 
mormăi el. Şi chiar cu îmbrăcăminte de ploaie, nu-mi place să 
ies în furtuna asta. 

— De ce? A fost o vizită tare plăcută. Şi am avut ocazia să- 
i mulţumesc lui Trevor pentru că a fost atât de amabil şi i-a 
cedat lui Maribeth bursa, spuse jupâneasa Hanley adresându-i 
lui Trevor un zâmbet cald. 

Uluit, el încercă să protesteze, dar mătuşa Ellen îl strânse 
de mână. Aşa că îşi muşcă limba şi rămase tăcut. 

Bodogănind, Jasper Ryles îşi puse cizmele şi pielea de 
oaie, îşi înfundă pălăria pe cap şi ieşi împreună cu jupâneasa 
Hanley. 

Ca o gazdă atentă, unchiul Matt se grăbi să le deschidă 
uşa şi reuşi s-o menţină aşa cu oarecare efort. Mătuşa Ellen le 
făcu cu mâna în semn de despărţire şi foştii conspiratori ieşiră în 
furtună. 

Unchiul Matt lăsă vântul să trântească uşa, iar Les şi cu 
Trevor se repeziră la fereastră să se uite la cei doi care 
dispărură curând în beznă. 

— Ce le-ai făcut? întrebă Trevor întorcându-se spre 
unchiul Matt. Şi de ce a spus că i-am cedat bursa lui Maribeth? 
Chiar trebuie să fac asta? 

— Pe rând, fiule, îi răspunse unchiul Matt. Lui Ryles n-am 
putut decât să-i induc o amnezie uşoară. El e normal, aşa că 
mintea lui e opacă la orice ajustare de gândire. Dar cu 
jupâneasa Hanley e altceva. Ea are harul. 


— Jupâneasa Hanley? 

Lui Trevor nu-i venea să creadă. 

— Nu are puteri prea mari, cred, dar n-am nici o îndoială 
că are ea nişte talente deosebite, deşi le ţine bine ascunse. Dar 
eu le-am folosit. Cât timp i-am menţinut în stază, am intrat în 
mintea ei şi i-am ajustat un piculeţ amintirile. Acum staţi jos, 
băieţi. Trebuie să vorbim serios despre asta. 

Unchiul Matt se lăsă obosit pe canapea, iar mătuşa Ellen 
se aşeză lângă el. 

Trevor se cufundă şi el cam fără voie în fotoliu şi Les se 
aşeză pe un balansoar. 

— Jupâneasa Hanley vrea neapărat ca Maribeth să meargă 
la universitate, continuă unchiul Matt. Nu i-am putut schimba o 
obsesie atât de puternică. Indiferent ce-aş fi făcut, asta 
rămânea şi ar fi continuat să ne facă necazuri. Şi ca să ştii, a 
jurat să te şi omoare dacă e nevoie. Nu ştiu dacă ar fi făcut-o cu 
adevărat, dar poţi să rişti? De-asta am făcut-o să creadă că i-ai 
spus că Maribeth poate primi bursa. 

— Nu-mi poate face rău, pufni Trevor dispreţuitor. N-o las. 

— Poate că ea nu e în stare să-ţi facă rău, dar tu îi poţi 
face ei. Şi multor altora. 

— N-aş putea... Cum adică? 

— E un lucru pe care n-aş vrea să ţi-l spun, murmură 
unchiul Matt privindu-şi pantofii uzaţi. 

— Trebuie să ştie, spuse încet mătuşa Ellen, bătân-du-1l 
uşurel pe mână. 

Trevor fu uimit de cât de bătrân şi obosit arăta dintr-odată 
unchiul său. Acesta dădu din cap. 

— Eram mai tânăr decât eşti tu acum, începu el încet, de 
parcă ar fi rostit cuvintele împotriva voinţei sale. Ca şi tine, 
aveam puterea, dar nu fusesem învăţat s-o folosesc. Sora mea 
Orna era geamănă cu tatăl tău şi erau cu trei ani mai mari decât 
mine. 

Gemeni! Trevor nu ştia asta. 

— Eram destul de răutăcios - îmi plăcea să le joc feste 
oamenilor. Orna plecase la o şezătoare la Mary Elster - făceau o 
plapumă. Mai erau acolo Lucinda Ryles, Lorna Carroll şi alte 
câteva femei. 


Trevor recunoştea numele - erau cioplite în soclul 
stâlpului de piatră din cimitir. Se aplecă mai în faţă, numai ochi 
şi urechi. Unchiul Matt vorbea foarte încet, ca pentru el însuşi. 

— Tata mi-a spus să iau un felinar şi s-o aduc pe Orna 
acasă. Nu-i plăcea să vină singură noaptea. Ar fi mers Marlon, 
tatăl tău, dar era ocupat în hambar cu un cal care avea colici. 

Tăcu, îşi şterse fruntea şi continuă apoi. 

— M-am gândit că ar fi grozav de distractiv să le trag o 
păcăleală Omei şi celorlalte. Tocmai învăţasem că aveam 
puterea de a folosi focul pentru a crea iluzii. Flacăra felinarului 
era suficientă pentru a realiza ceea ce credeam eu că va fi o 
minunată iluzie. 

Am bătut la uşa lui Mary Elster şi, când mi s-a deschis, am 
făcut să apară un urs uriaş, de foc, cu ghearele scoase şi cu 
botul deschis într-un mâărâit plin de cruzime. 

A avut efect, bineînţeles. Orna mă aştepta să vin s-o iau, 
aşa că ea a deschis uşa, iar Mary Elster stătea chiar în spatele ei 
cu un felinar aprins. Orna a urlat de groază şi a sărit înapoi, 
chiar peste Mary. Mary a scăpat felinarul, care s-a spart, iar 
focul i-a aprins fusta lungă, stropită cu gaz. Orna era prea 
îngrozită să-şi dea seama ce se întâmplă şi se tot dădea înapoi, 
încercând să se îndepărteze de urs. S-a aprins şi ea, şi Lucinda 
Ryles, şi Lorna Carroll, care se aflau în spatele lui Mary şi a Omei 
încercând să stingă focul. 

Unchiul Matt vorbea acum repede, încercând să termine 
odată povestea. 

— Când am făcut să dispară iluzia şi am văzut ce se 
întâmplă, era prea târziu. Totul era în flăcări. Celelalte femei au 
fugit afară, prin spate, în timp ce casa ardea. Lucinda, Lorna, 
Mary şi Orna au murit. Toate patru. Şi a fost numai vina mea. 
Am încercat, dar n-am putut să le salvez. Au murit din vina mea. 

Vocea ajunsese o şoaptă, iar capul îi căzuse în piept. 

— A fost un accident, Matt, spuse mătuşa Ellen. 

— Nu contează, Ellen. Am fost necugetat şi încrezut. 
Trebuia să-mi dau seama că nu aşa se foloseşte puterea. 

— Dar nu te învățase nimeni. 

— Oricum, continuă el, câteva dintre femeile care au 
supravieţuit văzuseră ursul şi şi-au dat seama că nu e un animal 
ca toate animalele, că era vrăjitorie la mijloc. l-au spus tatei, iar 
el a ştiut că e isprava mea. Când m-a luat la întrebări, am 


mărturisit. Marlon a vrut să mă omoare, la fel şi Jasper când s-a 
aflat. Tata a hotărât că e mai bine să plec cât mai departe, 
pentru siguranţa mea, dar, cred, şi pentru că era foarte supărat 
pe mine şi nu voia să mă ştie pe aproape. M-a trimis la Port-of- 
Lords, unde se afla o foarte importantă Comunitate a Celor 
înzestrați. Acolo am învăţat cum trebuie să-mi folosesc harul. 
Am învăţat şi să-mi folosesc puterile pe care nu ştiam că le am, 
dar n-am mai folosit niciodată harul pentru a crea iluzii. 

— Şi de unde ştia bunicul Blake de Comunitate? întrebă 
Trevor. Avea şi el har? 

— Nu, spuse încet unchiul Matt. Dar avusese tatăl lui. lar 
Comunitatea din Port-of-Lords era pe atunci bine cunoscută în 
toată ţara pentru faptele bune făcute şi pentru îndrumarea dată 
celor înzestrați. Bazele ei le-a pus însăşi Lady Kyla. Hm, astăzi 
nu prea se mai vorbeşte despre ea. 

— Poate c-a murit, spuse Trevor. 

— Nu, e încă acolo. Am un prieten pe care-l cunosc de 
atunci, care e încă la Port-of-Lords şi face parte din Comunitate. 
Mie mi-a fost dor de casă, aşa că, după ce am terminat 
pregătirea şi am fost sigur că ştiu cum să-mi folosesc puterea, 
m-am întors aici. Nu am fost bine primit în Amesley şi atunci m- 
am stabilit în Sharpness, am întâlnit-o pe Ellen şi m-am însurat 
cu ea. De atunci n-am mai plecat. 

Apoi îşi înălţă capul şi-l privi direct pe Trevor. 

— Acum înţelegi de ce tatăl tău nu e de acord să-ţi 
foloseşti puterea? Până la urmă s-au mai dres relaţiile dintre noi 
şi te-a lăsat atunci să vii să ne vizitezi, dar nu m-a iertat 
niciodată cu adevărat. Şi acum iar s-au stârnit lucrurile. 

— Doamne, îmi pare rău, unchiule Matt, spuse Trevor. N- 
am ştiut. 

— Sigur că n-ai ştiut. Problema e că acum trebuie să fii 
foarte atent cum îţi foloseşti puterea. Tatăl tău a crezut că te 
poate opri, dar ea face parte din tine şi n-o poţi înăbuşi. Trebuie 
să înveţi însă s-o foloseşti cu responsabilitate. 

— Poate că ar trebui să merg la Port-of-Lords şi să fiu 
pregătit de Comunitate ca şi tine, sări Trevor. 

— Dar nu poţi renunţa la universitate, protestă Les. E 
singura ta şansă de a ajunge acolo. 

— Şi eu chiar am câştigat bursa aia! O merit mai mult 
decât Maribeth Hanley! 


— Ei, această decizie îţi aparţine, fu de părere unchiul 
Matt. Dar gândeşte-te un pic. Unii dintre cei de afară, cu torţe, 
sunt din Sharpness - vecini, oameni pe care-i cunosc de multă 
vreme şi ştiu că nu le-a fost uşor să vină aici. De aceea s-au 
mulţumit să stea afară şi să-i lase pe Ryles şi pe jupâneasa 
Hanley să vorbească. Dar Ryles i-a stârnit şi ar fi ars casa dacă 
n-ar fi chemat Ellen ploaia. 

— M-a ajutat şi Trevor, interveni mătuşa Ellen. Singură n- 
aş fi putut provoca o asemenea furtună. 

— Da, dar eu cred, zise unchiul Matt luând-o de mână, că 
ploaia le-a stins şi furia, nu numai torţele. Dacă nu-i mai întărâtă 
nimeni, vor lăsa lucrurile aşa cum sunt. Dar Ryles nu se 
potoleşte. După ce-şi recapătă memoria, e în stare de orice, mai 
ales cu jupâneasa Hanley care să-1 aţâţe. Şi ea nu se potoleşte 
dacă Trevor nu-i dă bursa lui Maribeth. 

— Cred că ai dreptate, spuse Trevor. Mi-ar părea tare rău 
să nu merg la Tirbat. Dar dacă aş învăţa cum să-mi folosesc 
puterea, aş fi aproape tot atât de câştigat ca şi dacă aş merge la 
universitate. Şi ar fi nemaipomenit să merg la Port-of-Lords. Se 
opri, se gândi o clipă, apoi se prăbuşi înapoi pe scaun. Doarcă e 
departe, pe coasta de vest. Nu am bani pentru călătorie şi nici 
să mă întreţin acolo. La Tirbat pot merge pentru că am bursa. 

Unchiul Matt se trase de favoriţi. 

— Ai nevoie de îndrumare, Trevor, spuse el gânditor. Dar 
există totuşi o modalitate de a ajunge acolo. Eu şi Ellen am pus 
ceva bani deoparte în toţi anii ăştia. Mai mult decât avem 
nevoie pentru bătrâneţe. Ti-am putea da destui ca să-ţi ajungă 
să mergi şi să trăieşti acolo o vreme, până îţi faci un rost. 

— Nu vă pot lua economiile pentru care aţi muncit toată 
viaţa, spuse Trevor clătinând din cap. 

— Ba poţi, hotărî mătuşa Ellen. Noi nu avem copii. Nu 
avem cui să lăsăm banii şi am fi foarte mânari să-ţi dăm ţie o 
parte din ceea ce le-am fi lăsat copiilor noştri. Şi aşa poţi învăţa. 
lar tu ai fi mai câştigat decât dacă ţi-ai lua o diplomă 
universitară. 

— Dar să merg singur atâta cale, fără a avea nici o 
certitudine că reuşesc..., spuse Trevor neputându-şi ascunde 
scepticismul. 

— Ţi-aş putea da o scrisoare de recomandare pentru 
vechiul meu prieten Doss Hamlyn, spuse unchiul Matt. Ştiu că 


afacerea de transport maritim îi merge bine. El te-ar putea 
introduce în Comunitate. De fapt, am auzit vorbindu-se şi despre 
un alt membru al Comunităţii, care se ocupă de îndrumarea 
tinerelor talente. E vorba despre doctorul Berne Tenney. Pe 
vremea când am stat eu acolo, el nu era şi nu-1 cunosc 
personal, iar profesorii buni pe care i-am avut sunt prea bătrâni 
acum, asta dacă mai trăiesc. Informaţiile pe care le am despre 
Tenney nu sunt recente, dar cred că încă e un membru activ în 
Comunitate. Ţi-aş putea da o scrisoare şi pentru el, să-l rog să 
se ocupe de pregătirea ta. 

— Pregătire, repetă Les încet. Pregătire... mă întreb... 
dacă am într-adevăr har, poate că l-ar descoperi şi pe al meu. Şi 
ar putea să mă pregătească şi pe mine. 

— Cred că pot, Les, dar... 

— O, nu vă cer să-mi plătiţi şi mie drumul, unchiule Matt, îl 
întrerupse Les. Am economisit ceva din ce mi-a plătit tata în 
ultimii trei ani pentru că l-am ajutat la fermă. Am păstrat banii 
pentru când mă voi aşeza la casa mea şi am mă însor. Dar încă 
n-am întâlnit fata cu care să mă însor şi nu sunt încă pregătit să 
mă aşez la casa mea. Tata se poate lipsi de mine - are destui 
lucrători. 

Dacă pleacă Trevor, aş vrea să merg şi eu cu el. Dacă aţi 
putea menţiona şi numele meu în acele scrisori despre care 
vorbeaţi... 

— Ar fi grozav, Les, zâmbi Trevor. Ce aventură am avea! 

— Să ştii că nu plecaţi în aventură, se încruntă mătuşa 
Ellen. E un pas important şi trebuie privit cu toată seriozitatea. 

— ÎI privesc cu toată seriozitatea, îţi promit, spuse Trevor. 
Dar eşti sigură că vă puteţi lipsi de bani? Eu nu am pus nimic 
deoparte, ca Les. 

— Nu ţi i-aş fi oferit dacă nu ne puteam lipsi de ei, 
interveni unchiul. Nu vă putem ajuta pe amândoi, dar nimic nu 
ne-ar face mai fericiţi decât să vă ştim bine pregătiţi pentru a vă 
folosi harurile. Aţi putea schimba mentalitatea celor de aici în 
ceea ce-i priveşte pe cei cu har - să ştergeţi impresia lăsată de 
ceea ce-am făcut eu. 

Trevor se uită la unchiul şi la mătuşa lui şi îşi dădu seama 
de sinceritatea lor, de dorinţa lor profundă ca el să le accepte 
oferta. Apoi se întoarse spre Les. 


— Dacă n-ar fi fost universitatea, nu mi-ar fi plăcut deloc 
să plec la Tirbat fără tine, spuse el. Aşa că hai la Port-of-Lords! 

Primirea la Port-of-Lords. 

Trenul trecea prin ţinuturi necunoscute lor. Les era fericit, 
iar Trevor părea distrat şi posomorât. Les îşi zicea că e 
dezamăgit că nu mai merge la universitate şi se gândi să-i abată 
puţin gândurile. 

— Hei, Trevor, facem un joc? Hai să vedem care vede cele 
mai multe lucruri noi - ceva ce n-am mai văzut niciodată. 
Fiecare lucru nou, un punct; dacă e ceva cu totul ieşit din 
comun, două sau trei. Vrei? 

— Mda, dădu Trevor din umeri, fără prea mare tragere de 
inimă. 

Trenul gâfâia pe un pod înalt care traversa Fluviul 
Câmpiilor, iar Trevor, care era la fereastră, strigă: 

— Uite! am câştigat primele puncte. Uită-te acolo! Un vas 
cu roată cu zbaturi şi un remorcher care trage nişte barje cu 
cărbune. Astea merită trei sau patru puncte. 

— Două. Nu fi lacom. 

Lui Trevor îi reveni buna dispoziţie, iar jocul se transformă 
într-o adevărată întrecere, spre hazul celorlalţi călători. 

În portul Mercanton au câştigat amândoi multe puncte 
văzând clădiri cu mai mult de şase etaje, maşini elegante, pâine 
şi chifle livrate cu camionul în locul căruţei trase de cai, iluminat 
electric pe străzi şi un troleibuz cu cabluri suspendate. 

După Mercanton, au trecut prin oraşe şi sate ca al lor, dar 
când acestora le-a luat, treptat, locul preria, priveliştea a 
devenit din ce în ce mai monotonă şi au adormit. 

Când s-au trezit, trenul trecea prin munţi. Nu erau dealuri 
domoale ca cele care străjuiau Wicktonul, ci stânci masive şi 
înalte, a căror măreție te înfiora. Şi-au reluat jocul, „vânând” de 
această dată serpentine periculoase, hăuri nesfârşite, pâraie 
repezi cu coame învolburate. 

Pe o pantă abruptă, trenul s-a oprit în scrâşnete cumplite, 
toată lumea a coborât, iar bărbaţii au fost puşi la treabă: să 
curețe linia blocată de o alunecare de stânci. Les şi Trevor au 
muncit cot la cot cu ceilalţi, împingând bolovanii peste calea 
ferată, aruncând pietrele mai mici peste copacii aflaţi mai în 
vale, curăţând şinele de pietricele şi pământ pentru ca trenul să- 
şi reia drumul. 


După ce s-au urcat în tren, Trevor a căzut din nou pe 
gânduri. Stătea la fereastră, dar fără să privească peisajul care 
se schimba: trenul parcursese urcuşul anevoios şi acum cobora 
lin, dar sigur. 

Les se aplecă spre el, înghiontindu-1 cu cotul. 

— Uite, îi arătă el o herghelie de cai sălbatici, care 
începură să fugă şi să se împrăştie la apropierea trenului. Merită 
cel puţin cinci puncte. 

— Oricum, tot eu am mai multe, dădu Trevor din umeri. 

— Da, dar eu nu am mai stat la fereastră de o oră, zise 
Les, hotărât să-l facă pe Trevor să se prindă din nou în joc. 
Dacă aş fi stat şi eu cât ai stat tu, te-aş fi bătut măr. Caii ăia 
sunt minunati, nu? Dac-am putea prinde vreo doi să-i trimitem 
la fermă... 

— Poate, răspunse Trevor, uitându-se fără nici un chef pe 
fereastră. Hei, ce-i aia? întrebă el deodată, înviorându-se. 

Les privi la ce-i arăta Trevor. Profitând de teama cailor la 
apropierea trenului, două păsări mari, cu nişte aripi enorme, au 
planat brusc deasupra unui mânz care se pierduse de mama lui. 
Păsările au îndepărtat şi mai mult animalul îngrozit de restul 
hergheliei. Una dintre ele se aşeză pe spatele mânzului şi Les 
văzu sângele ţâşnind când ghearele ascuţite se înfipseră în 
carnea crudă. 

— Nici nu-mi vine să mă uit, zise el. E groaznic să vezi un 
mânz chinuit aşa. 

— Ce păcat că nu avem puştile, răspunse Trevor, 
zâmbind, în timp ce trenul îi ducea tot mai departe. Cred că sunt 
condori. Credeam că mănâncă mai ales mortăciuni. 

— Nu refuză nici carnea proaspătă. Am citit despre ei. 
Atacă animalele slabe, bolnave, mici - toate fiinţele fără apărare 
pe care le găsesc. Ce bine că stau aici, în vest, şi nu zboară şi pe 
la noi prin sat! 

— Ceea ce fac ei e absolut natural. Dar tu nu rezişti când 
vezi animale bolnave sau rănite. Mai ţii minte când ai adus 
acasă puiul acela de linx? 

— Da, râse Les. Aveam mâinile pline de zgârieturi. Tata m- 
a pus să-i dau drumul, dar cel puţin nu l-a omorât - ori n-am 
văzut eu. 

După ce au trecut de valea cu herghelia, s-au trezit dintr- 
odată în bezna unui tunel. Les şi-a ţinut răsuflarea, luat prin 


surprindere de zgomotul mai intens al roţilor şi de distanţa mică 
până la pereţii tunelului. 

După ce a ieşit din tunel, trenul s-a avântat într-o altă 
vale, de data aceasta fără cai. 

— la uită-te pe câmp! spuse Trevor. Plantele alea merită 
un punct. Nu mă mai ajungi. 

Tulpinile înalte ale florilor roşii se legănau în vânt ca 
valurile unei mări de sânge. 

Trevor se uita atent pe fereastră. Oboseala celor cinci zile 
de călătorie începea să dispară sub impactul emoţiei simţite la 
vederea oraşului Port-of-Lords. Les rămăsese cu gura căscată. 
Trenul încetini pentru a-şi face intrarea mai impunătoare în 
marele oraş, dându-le astfel posibilitatea de a admira 
bulevardele largi, cu straturi de flori strălucitoare pe mijloc. Prea 
fascinaţi de ceea ce vedeau ca să-şi mai continue jocul, priveau 
statuile, fântânile şi clădirile atât de înalte încât nu li se vedeau 
vârfurile prin geamurile mici ale trenului. Erau uimiţi de maşinile 
strălucitoare, mult mai multe decât îşi închipuise Trevor că ar 
putea exista. Era pe înserat, nu se întunecase încă, dar luminile 
de pe străzi erau aprinse. Noaptea nu avea ce căuta în oraş: 
locuitorii săi puteau să muncească toată ziua şi să se distreze 
toată noaptea, dacă asta doreau. 

Trenul se opri. Scoţându-şi capul pe fereastră şi privind în 
urmă, Trevor văzu că trenul trecuse printr-un arc mare înainte 
de a intra în gară. 

— Am ajuns, suspină Les, iar observaţia lui inutilă sună ca 
o rugă. 

Şi-au luat sacii de umăr şi s-au repezit pe culoar. Au trecut 
în grabă pe lângă călătorii cu bagaje mai puţine, dar au fost 
nevoiţi să se oprească în spatele unei femei grase, cu braţele 
pline de o mulţime de pachete, ceea ce l-a enervat pe TrevoR. 
In sfârşit, au coborât din tren pe un peron din marmură. Trevor 
a făcut doar câţiva paşi şi fu cuprins de uimire în faţa atâtor 
minunăţii. 

Trenul se oprise în faţa unei clădiri care semăna mai 
degrabă cu un palat decât cu o gară. Prin tavanul înalt, din 
panouri de sticlă, vedeau cerul în amurg. De cadrele metalice 
ale panourilor atârnau candelabre imense care nu aduceau nici 
pe departe cu ceea ce mai văzuse Trevor: şiruri suprapuse de 
becuri electrice se reflectau în oglinzi de cristal strălucitor, 


luminând feeric. Călătorii care sosiseră cu acelaşi tren au ocupat 
centrul clădirii lungi, iar printre ei, pe peroanele de marmură au 
început să-şi facă loc, grăbiţi, hamali în uniforme elegante, 
verzi, care ajutau la bagaje, îndrumau, verificau bilete şi se 
strigau între ei folosind un limbaj de neînțeles. Niciunul nu s-a 
apropiat de ei. Trevor s-a gândit, evident, că din cauza hainelor 
lor de la ţară şi a sacilor de umăr ponosiţi nu se aştepta nimeni 
să primească vreun bacşiş de la ei. 

Şi-au făcut loc prin mulţime spre magazinele şi chioşcurile 
de bilete de dincolo de peroane. 

— Crezi că trebuie să ne schimbăm gologanii chiar acum? 
întrebă Les arătând o firmă pe care scria SCHIMB VALUTAR, 
aflată deasupra unor ghişee. Nu vreau să cheltuim aurul şi 
argintul pe fleacuri. 

— Da, cred că ar trebui, strigă Trevor pentru a se face 
auzit în vacarmul care-i înconjura. Şi trebuie să găsim un loc în 
care să dormim la noapte. Aş vrea să mă odihnesc şi să mă spăl. 
Mă simt prea jegos şi obosit să îl întâlnesc acum pe prietenul 
unchiului Matt. 

— Ai dreptate, îi răspunse Les urlând în continuare. Deşi 
avem scrisorile de recomandare, nu cred că ne primeşte dacă 
ne vede aşa. Putem întreba la ghişeu unde găsim o pensiune. 

S-au aşezat la coadă în faţa unui ghişeu şi când le-a venit 
rândul, o femeie tânără, cu o voce plictisită, i-a întrebat ce 
doresc. 

Cu faţa roşie ca focul, Trevor şi-a descheiat cămaşa să-şi 
scoată una dintre cele două punguţe ascunse în sân, în timp ce 
Les încerca să împiedice vreun străin curios să vadă ce se 
întâmplă. Trevor era bucuros că unchiul său îl sfătuise să-şi ţină 
gologanii separat de dorinii de aur şi de triumii de argint. Dorinii 
şi triumii erau valabili peste tot, dar valoarea monedelor din 
aramă era diferită de la o provincie la alta. Y 

— Trebuie să schimb banii ăştia, spuse TrevoR. Intre timp, 
Les şi-a scos şi el punguţa cu bani, dar i-au căzut două sau trei 
monede şi a trebuit să le adune dintre picioarele oamenilor. 

Funcţionara se uită la mormanul de monede de aramă. 

— Trebuie să le numeri şi să le aşezi după valoare! pufni 
ea. Nu le primesc aşa! 

Trevor se apucă să le aşeze teancuri, după mărime, dar 
femeia îl opri cu o privire dezgustată. 


— Nu aici! Nu poţi ţine coada în loc! Du-te în altă parte şi 
când termini te aşezi din nou la coadă! 

Ajutat de Les, Trevor şi-a adunat monedele şi le-a pus la 
loc în punguţă. Apoi s-au uitat după o bancă liberă unde să 
poată sta şi aranja monedele. 

— Frumoasă primire, mormăi Trevor. Probabil că mănâncă 
mere acre în fiecare zi. 

— Şi-o fi zis că suntem doi ţărănoi proşti. Oare cât ne 
trebuie să învăţăm cum merg treburile la oraş? 

— Dacă merg tot aşa, nici nu vreau să învăţ. Putem sta 
acolo. 

Trevor arătă spre o bancă de lângă arcada de la intrare, 
dar, pe când se îndreptau spre ea, o mamă îşi aşeză acolo cei 
trei copilaşi şi se postă în faţa lor cu o privire care descuraja pe 
oricine ar fi încercat să conteste dreptul copiilor de a sta pe 
acea bancă. 

— Scuzaţi-mă, domnilor, v-aş putea ajuta cumva? Trevor 
tresări şi se întoarsE. În spatele lor stătea un tânăr, ceva mai 
mare decât ei, cu păr şaten, ondulat, şi mustață blondă. 

— Sper că nu v-am speriat. Mă numesc Cari Holdt, spuse 
el şi întinse mâna, ţinând-o aşa până când Trevor i-a luat-o şi a 
strâns-o. 

A dat mâna şi cu Les şi în acest timp i-a condus pe 
nesimţite spre ieşire. 

— Nu vreau să mă consideraţi nepoliticos, dar mă aflam 
lângă ghişeu când casiera v-a tratat cu atâta nepo-liteţe. Ar 
trebui reclamată. Nu aşa se primesc nou-ve-niţii în acest oraş 
încântător. Vă aflaţi pentru prima oară la Port-of-Lords, nu? 

Trevor dădu din cap, iar Cari continuă. 

— Într-adevăr, Port-of-Lords este cunoscut pentru 
ospitalitatea sa, spuse el luându-l pe Trevor de cot şi 
conducându-1 spre ieşire. M-am enervat cumplit când am văzut 
cum sunteţi trataţi, aşa că am hotărât să vă cer scuze în numele 
ei şi să vă dau un sfat. Schimbul valutar aici, la gară, se face la 
cursul oficial, dar mai sunt şi alte locuri unde e mult mai 
avantajos. Dacă-mi daţi voie, vă duc eu la un hotel din apropiere 
unde vă puteţi schimba gologanii şi unde puteţi lua o cameră 
decentă şi o masă bună la preţuri rezonabile. Ce ziceţi? 

Trevor îl privi pe Les care, fără să-1 vadă Cari, clătină din 
cap. Trevor nu văzu însă nici un pericol în a accepta. 


— Chiar avem nevoie de un loc pentru o noapte. Mâine ne 
întâlnim cu un prieten. 

— Cred... spuse Les încet, că ar fi mai bine să facem cum 
am zis şi să ne schimbăm aici gologanii. Nu vrem să ne păcălim. 

— Sigur că nu aveţi încredere în mine, un străin, interveni 
repede Cari, dând drumul cotului lui Trevor. Vă înţeleg. Sunteţi 
înţelepţi. Pe aici sunt o mulţime de indivizi gata oricând să-i 
păcălească pe străinl. Îmi pare rău că v-am deranjat. 

— Nu ne-ai deranjat deloc, protestă Trevor şi se încruntă 
la Les, neînţelegând această lipsă de politeţe din partea 
prietenului său. Nu ştim nici un hotel pe aici şi ne trebuie şi o 
masă bună. Călătorim de cinci zile şi n-am mâncat decât hrană 
rece prin gări. 

— Cred că putem cel puţin să vedem hotelul, mormăi Les. 

— Atunci s-a făcut! exclamă Cari. Vă promit că nu veţi 
regreta. Alte bagaje nu aveţi? 

— Nu, spuse Trevor cam ruşinat, arătând spre saci. Cari îl 
bătu pe umăr. 

— Sunteţi înţelepţi că nu călătoriţi cu bagaje. Ajunseră la 
ieşire, iar Cari îi invită să treacă dincolo de uşile frumoase din 
sticlă. 

— E greu să te descurci într-un oraş mare, mai ales într- 
unui atât de mare ca Port-of-Lords. lar mie îmi place foarte mult 
să mă laud cu oraşul meu. Aici m-am născut şi am crescut, şi-l 
iubesc. Am călătorit mult, dar n-am mai găsit altul care să se 
compare cu el. Probabil că şi voi spuneţi la fel despre oraşul 
vostru. De unde aţi zis că sunteţi? 

— Din Amesley, răspunse Trevor. E o localitate mică, nu 
cred c-ai auzit de eA. În Provincia Câmpiilor. 

— A, da! Brâul de ferme. Pâinea naţiunii. Vorbele lui Cari şi 
tonul său plin de respect dădeau parcă locului lor natal o 
importanţă care-l umplu pe Trevor de mândrie. 

— Uitaţi-vă vizavi, le arătă Cari o clădire ciudată a cărei 
faţadă semăna cu prova unei corăbii. Acolo e Muzeul Marinei. 
Port-of-Lords a apărut datorită navigaţiei, şi aici se află toată 
istoria oraşului. Poate că mergem mâine după-amiază, dacă nu 
sunteţi ocupați cu prietenul vostru. 

— Vă mulţumim, interveni Les, dar nu vrem să vă 
deranjăm. 


Accentul pe „nu” i-a dat de înţeles lui Trevor că prietenul 
său nu avea încredere în noul lor amic, dar el era sigur că Les e 
doar din cale-afară de prudent. 

— Cum să mă deranjaţi? protestă Cari. Dacă m-aţi fi 
deranjat nu m-aş fi oferiT. Îmi place de voi, băieţi, şi aş vrea să 
vă cunosc mai bine. Uitaţi-vă vizavi. Clădirea aceea înaltă şi 
luminată e Palatul Telefoanelor. 

— Uaa! exclamă Trevor gândindu-se la centrala telefonică 
din Essell - o căsuţă din lemn unde lucrau două operatoare. 

— lar aici e cel mai bun restaurant din partea asta a 
oraşului. E scump, dar dacă vreţi vreodată să vă daţi mari, aici 
puteţi manca cum n-aţi mai mâncat în viaţa voastră. 

Lui Trevor îi era greu să creadă, gândindu-se la ospăţul 
mătuşii Ellen, dar nu zise nimic. Nici nu prea avea cum, 
deoarece Cari sporovăia întruna, arătându-le ba una, ba alta - 
„Pe vremuri, celebrul armator Jeremy Carnaby avea birourile 
chiar aici pe colţ” - sau atră-gându-le atenţia asupra unui 
fenomen fugar - „Maşina aia e un Murphy nou, abia a apărut. 
Costă probabil o sută de dorini.” 

Trevor nu-şi putea imagina o asemenea bogăţie. Unchiul 
Matt le dăduse fiecăruia câte trei dorini şi paisprezece triumi, în 
afară de gologani, şi ei se considerau bogaţi. II văzu pe Les 
pipăindu-şi pungile ascunse la sân şi îşi dădu seama că avea şi 
el acelaşi gând. Les era nefiresc de tăcut, dar nici Cari nu-i lăsa 
să vorbească mai deloc. 

— Uitaţi-vă la strada aia, turuia el mai departe, arătându- 
le o stradă îngustă. Acolo nu sunt decât magazine care vând 
lucruri exotice, de peste ocean. lar dincolo e un restaurant micuţ 
unde se servesc diverse mâncăruri tradiţionale. Sora mea e 
chelneriţă acolo. Păcat că nu putem trece pe la ea să vedeţi 
câteva magazine, dar mergem în altă zi, ce ziceţi? Ştiu că acum 
sunteţi obosiţi şi abia aşteptaţi să mâncaţi ceva cald şi să faceţi 
o baie fierbinte. 

Trevor începuse să traverseze şi tocmai voia să 
încuviinţeze, când Cari îl apucă de braţ. 

— Fii atent! Maşina aia vine în mare viteză. Trevor făcu un 
pas înapoi, iar vehiculul negru şi strălucitor zbură pe lângă el. 

Cari clătină din cap. 

— Unii şoferi nici nu se uită. Consideră că pietonii trebuie 
să fie cei atenţi. Au fost câteva accidente urâte pentru că unii îşi 


cumpără maşini şi habar n-au să le conducă. Se spune că 
trăsurile cu cai vor dispărea în câţiva ani, continuă el în timp ce 
traversau. Asta înseamnă că cei care fac curăţenie pe stradă 
rămân fără slujbe. 

Atent la şuvoiul de comentarii, informaţii şi anecdote, 
Trevor şi-a dat seama destul de târziu că intraseră într-o zonă 
unde luminile străzii erau mai rare, iar clădirile mai vechi, mai 
modeste şi mai prost luminate. Tocmai voia să întrebe unde se 
află, când Cari îi anunţă că au ajuns şi le arătă o firmă strâmbă, 
luminată de un bec. HANUL AL CINCILEA LORD, îi anunţa firma. 

Cari îi conduse într-un hol sărăcăcios, cu nişte canapele şi 
fotolii negre. 

— Recepţionerul vă poate schimba gologanii, dar ce-ar fi 
să intraţi mai întâi în cârciumă şi să vă odihniţi picioarele? Fac 
cinste pentru a sărbători venirea voastră. 

Fără a le da răgaz să protesteze, se îndreptară spre o 
perdea din mărgele de sticlă, în spatele căreia se afla o încăpere 
îngustă, prost luminată, cu câteva mese din lemn închis la 
culoare, îngrămădite într-o parte, şi o tejghea în cealaltă. 
Ţinându-se după Cari, lui Trevor îi făcea impresia că se află din 
nou în tren, pe culoarul îngust dintre scaune. S-au aşezat la 
ultima masă şi Trevor s-a întrebat de ce, pentru că mesele pe 
lângă care au trecut erau goale. 

Cari s-a îndreptat spre tejgheaua din spatele căreia a 
apărut un bărbat cu un ochi acoperit. 

— Nu-mi place cum arată locul ăsta, Trev. Şi nici individul, 
şopti Les. Cred că-i pirat. 

— Şşt, făcu Trevor. Te aude. 

— Pentru mine ca de obicei, Ned, comandă Cari vesel. lar 
pentru prietenii mei câte o trataţie specială de bun-venit la Port- 
of-Lords. 

Individul dădu din cap, dispăru şi reapăru imediat cu o 
tavă pe care erau trei pahare înalte. 

— Ar trebui să plecăm de aici, insistă Les. 

— Nu fi tâmpit, şopti Trevor. Gândeşte-te că asta-i prima 
noastră aventură. 

Les strâmbă din nas şi nu mai zise nimic. 

Cari aduse tava la masă şi umplu paharele. Trevor 
observă că băutura lui Cari era limpede, iar ale lor, roşii, 
sifonate. 


— Ce-i asta? întrebă Les bănuitor, uitându-se la paharul 
înalt. 

— Ceva special pentru noii veniţi. Specialitatea casei. E un 
amestec de sucuri ale unor fructe ce cresc în zonă, cu un pic de 
rom. Sper să vă placă, spuse Cari şi se aşeză. Apoi ridică 
paharul: Ca să vă simţiţi bine şi să aveţi succes la Port-of-Lords! 
închină el. 

Ciocniră paharele, iar Trevor luă o înghiţitură. Aroma 
puternică de fructe îi era necunoscută. Sau poate că o schimba 
gustul de alcool. Era ceva mai mult decât „un pic de rom” şi ar fi 
preferat doar suc, dar băutura era rece şi lui îi era sete. 

Les duse paharul la gură, dar Trevor bănui că se preface 
doar că bea. lar pentru a-i arăta lui Les cât de nefondate îi erau 
temerile, bău pe nerăsuflate jumătate de pahar. Figura a ţinut. 
Les a luat şi el câteva înghiţituri. 

Cari vorbea înainte, iar Trevor se relaxa. Acum gusta din 
băutură încet şi îl asculta sau îşi lăsa mintea să hoinărească. Se 
duse cu gândul la Amesley. 

Işi vedea mama stând în balansoarul vechi din lemn, lângă 
foc, cum el, mic fiind, se urca la ea în poală şi o ruga să-i spună 
o povestE. In timp ce ea vorbea, lui i se făcea somn. Capul îi 
cădea pe pieptul mamei şi auzea cuvintele ca în vis. Ca şi acum, 
cu Cari. Cuvintele se amestecau, erau ca un cântec de leagăn. 
Ochii i s-au închis şi capul i-a căzut pe masă. 

Nu. Nu e bine. Nu trebuie să adorm. Trebuie să mă 
trezesc. 

Capul îi era însă prea greu. Şi probabil că cineva i-a lipit 
pleoapele şi i-a umplut gura cu câlţi. A adormit. 

— Trevor! Trevor, trezeşte-te! Trebuie să te trezeşti! 
Cineva îl scutura de umeri, făcându-l să-l doară tot corpul. 
Gemu. Gura i se umplu de un gust oribil şi cineva îl ridică şi îl 
tinu până când a vomat. 

— Trevor, trezeşte-te! Hai! Vocea lui Les. Dragul de Les. 

— Trevor, ascultă. Am fost drogaţi. Şi jefuiţi. De Cari. Ne-a 
luat tot: banii, actele, sacii de umăr. Tot. 

Trevor deschise ochii şi îşi fixă cu greu privirea asupra 
feţei lui Les. Era palid, iar în ochii albaştri se citea panica. Îşi 
veni brusc în fire şi îşi duse mâna la sân, unde erau punguţele 
cu bani. Nimic, doar pro-priul corp. 


— Eu mi-am revenit cu puţin timp în urmă şi de atunci tot 
încerc să te trezesc. Poţi să stai în picioare? 

Trevor se ridică nesigur şi se propti de zidul unei clădiri, 
gâfâind. Totul se învârtea în jurul său. 

— Hai, încet. Ai băut tot ce ne-a dat. Eu am băut doar 
jumătate. Am văzut când ai adormit, dar mi-era şi mie prea 
somn pentru a mai striga după ajutor. Şi apoi m-am trezit aici. 
Nici nu ştiu unde suntem. 

Trevor îşi dădu seama că zace lângă o grămadă de lăzi 
aflate pe o alee plină de ţărână. Printre clădirile vechi de 
cărămidă de vizavi se zărea o geană de lumină. 

— Dacă ne vede cineva, şopti Les, zică că suntem nişte 
betivi. Ce facem acum, Trevor? Ne-a luat şi scrisorile de 
recomandare. Dacă îl găsim pe prietenul unchiului tău nu putem 
să-i dovedim cine sunteM. lţi aduci aminte adresa? 

— Nu, gemu din nou Trevor. Adresa şi indicaţiile erau pe 
plic. Cred c-ar fi trebuit să le ţin minte, dar n-am făcut-o. 

— Ştim cum îl cheamă. Poate că-l găsim şi poate că o să 
ne creadă când o să-i spunem cine suntem şi ce s-a întâmplat. 
Acum, hai să plecăm mai repede de aici. Nu pare un loc prea 
sigur, spuse Les ajutându-1. _ 

Sprijinindu-se pe braţul lui Les, Trevor făcu câţiva paşl. Il 
durea capul, era ameţit, iar stomacul îl chinuia. Les avea 
dreptate - trebuiau s-o ia din loc, să se ducă undeva. 

Dar unde? 

Conflict de interese. 

Deşi se simţea şi el destul de rău, Les l-a susţinut pe 
Trevor de-a lungul aleii, până în stradă. S-a uitat în toate părţile, 
încercând să-şi dea seama unde sunt, sperând că se află în 
spatele hotelului la care-i dusese Cari cu o seară înainte. Cum se 
numea? Avea mintea înceţoşată şi-l durea capul. 

Da, da. Era Hanul „Al cincilea lord”. 

Au ajuns la colţ şi s-au uitat la toate clădirile de pe alee. 
Erau construcţii vechi, cele mai multe depozite. Nici un hotel. 

— Poate că e dincolo, spuse Les. Poţi să mergi? 

— Mă simt mai binE. Îmi pare rău că nu te-am ascultat. 

— Mie-mi pare rău că nu mai vizităm Muzeul Marinei. 

— Bine, bine, râse cam forţat Trevor. Şi ne vom lipsi şi de 
restaurantul ăla scump. Sper ca lui Cari să-i priască mesele 
plătite cu banii noştri. 


— Şi toate tâmpeniile alea exotice din magazine. 

— Ce să mai zicem de masa de la cafeneaua la care 
lucrează soră-sa, spuse Trevor. Dacă are vreo soră. Pariez că 
nu-i adevărat. 

N-au găsit Hanul „Al cincilea lord” nici pe strada vecină. 

— Înseamnă că ne-au dus departe de hotel ca să scape de 
noi, spuse Trevor. 

— Să nu-l mai găsim niciodată. 

Les se uită în susul şi-n josul străzii. Se gândeau că se află 
departe de centrul oraşului, de gară, într-o zonă destul de 
dubioasă. Clădirile erau vechi şi dărăpănate, iar în aer plutea un 
miros care le era străin. Nu se vedea nici un om prin preajmă, 
iar pe stradă treceau mai ales căruţe trase de cai. Poate îi 
îndrumă cineva spre gară, unde l-ar putea găsi pe Cari şi să 
încerce să-şi recupereze banii şi scrisorile. Probabil că acesta 
stătea cea mai mare parte a timpului la gară, căutând victime, 
iar dacă nu aveau să dea de el, ar putea măcar să găsească de 
acolo drumul spre hotel şi să-1 ia la întrebări pe barmanul cel 
sinistru. Cari îl cunoştea precis; cei doi lucrau împreună. 

Trebuia însă ca Trevor să-şi recapete puterea pentru a 
merge mai departe. Să mănânce ceva. lar pentru a-şi cumpăra 
mâncare aveau nevoie de bani. 

Au ieşit pe o stradă ceva mai circulată. Deodată, Trevor îl 
apucă pe Les de braţ şi-i arătă vizavi un loc viran plin de moloz 
de la o clădire care arsese sau fusese dărâmată. 

— Patru puncte! strigă el triumfător. 

La început Les a crezut că Trevor a înnebunit. Apoi a văzut 
apa. Apa albastră. 

La capătul străzii era oceanul. 

— Hai! spuse Trevor. 

Şi-au croit drum prin moloz, în sfârşit au ieşit pe o stradă 
mărginită de un dig lat, peste care au văzut, printre trăsuri şi 
căruţe, întinderea oceanului. Au traversat, atenţi la trafic, şi s-au 
urcat pe dig pentru a vedea mai bine. 

Mirosul ciudat era mai puternic aici, iar Les şi-a dat seama 
că este mirosul de peşte al apei sărate. Valurile care se 
spărgeau de dig îi stropeau, iar spuma se scurgea pe pietre. 

De la dig porneau docurile şi lângă unele erau ancorate 
vapoare mari. Les nu mai simţea durerea de cap şi se uita 
fascinat la activitatea de pe chel. În toate părţile alergau bărbaţi 


care strigau, se agitau sau manipulau macaralele ce încărcau 
lăzi, baloturi, saci şi butoaie. Docul din apropierea lor era plin cu 
stive de cherestea care era apoi încărcată pe puntea unui 
cargobot vechi. 

— Vreţi să vă uitaţi mai de-aproape, flăcăi? 

Les tresări pentru că omul se apropiase pe nesimţite. Era 
îmbrăcat într-o uniformă albastră, cu galoane aurii pe epoleţi şi 
pe mâneci. Avea o cicatrice pe faţă şi un zâmbet jovial. Les ar fi 
vrut să se uite mai bine la vapoare şi la ocean, dar felul în care îi 
abordă bărbatul îi aminti puţin de Cari. 

— Eu sunt secundul navei, spuse el arătând spre 
cargobotul care încărca cheresteaua. V-am văzut stând aici şi 
privind şi m-am gândit că poate vreţi să urcați la bord să vă 
uitaţi. De fapt, ne-ar prinde bine şi o mână de ajutor dacă aveţi 
două-trei ore libere şi vreţi să munciţi. 

Les îi aruncă o privire lui Trevor. 

— Te simţi în stare? întrebă el, destul de stânjenit de 
ofertă, sperând că Trevor o va refuza. 

— Fac ce trebuie să fac, răspunse Trevor. Cât plătiţi? 

— Cinci jumătăţi de gologan pe oră. Răspunsul n-avea 
oricum nici o relevanţă de vreme ce nu apucaseră să cunoască 
valoarea gologanilor din Provincia Portului, dar nu-şi permiteau 
să se tocmească. Cel puţin îşi vor cumpăra ceva de mâncare şi 
bilete pentru un autobuz care să-i ducă înapoi la gară. 

Îşi urmară „patronul” pe chei şi apoi, peste o estacadă 
destul de nesigură, pe vas. 

Cargobotul era mai mare decât părea de pe țărm şi destul 
de murdar. Secundul i-a pus să ghideze legăturile de scânduri 
spre stive, să le fixeze, iar când stivele ajungeau la înălţimea 
maximă, să le acopere cu prelate. Munca era grea şi 
periculoasă. Legăturile de scânduri, coborâte cu vinciurile, se 
balansau şi trebuiau prinse şi ţinute bine. Mâinile lui Les erau 
pline de răni şi de aşchii şi, deşi era obişnuit cu munca la fermă, 
îl dureau toţi muşchii. Se uita mereu la Trevor, dar prietenul său 
părea să se descurce. Probabil că dăduse afară şi ultimele 
resturi de drog, prin transpiraţie. Les era cam ameţit pentru că 
nu mâncase nimic şi probabil că nici Trevor nu se simţea mai 
bine, dar au continuat până când au terminat treaba şi secundul 
i-a chemat la el. 


— E vremea să ne facem socotelile, spuse el şi îi duse spre 
o trapă deschisă unde se vedea o scară ce ducea spre un culoar 
de sub punte. Intrară într-o cabină mică şi uşa se închise în 
urma lor. Brusc porniră motoarele vasului şi Les tresări. 

— Încălzim motoarele de plecare, le explică secundul. 
Suntem în întârziere şi am nevoie de ajutorul vostru. Se duse la 
un dulap pe care-l deschise. Am făcut bine că v-am ales pe voi. 
Echipajul are nevoie de oameni puternici şi sănătoşi. 

Când se întoarse, avea în mână un pistol. 

— Îmi pare rău, băieţi. Veţi fi plătiţi pentru munca voastră, 
dar când se încheie cursa. Tocmai aţi plecat într-o croazieră de 
două luni. 

Mâna secundului era fermă şi privirea, severă. Spre 
groaza lui Les, Trevor închise ochii şi se prăbuşi lângă perete. 

Nu leşina, Trevor! Trebuie să plecăm. 

Trevor n-a leşinat însă şi când Les s-a uitat din nou la 
pistol a văzut că ţeava se îndoaie încet spre secund. Acesta 
înjură şi-l scăpă pe jos. 

— Bine ţi-ai folosit puterea, Trev! strigă Les şi, sărind 
înainte, îi dădu omului un pumn în faţă. 

— Bine ţi-ai folosit muşchii de ţăran, Les! răspunse Trevor 
care deschise uşa cabinei şi se repezi spre scară. 

Les îl urmă. Urcară pe punte, îşi făcură loc printre membrii 
echipajului şi o luară la fugă spre estacadă. 

Aceasta dispăruse îns. Intre vas şi doc, pe o porţiune 
cam de înălţimea unui om, se căsca apa neagră. 

— Întotdeauna am vrut să văd lumea, mai avu Les puterea 
să glumească. 

— Da, dar ceva mai târziu, îi răspunse Trevor apu-cându-l 
de mână. Sărim la trei, hotărî el, aşezându-se în cea mai bună 
poziţie. Unu! Doi! Trei! 

Se avântară. Trevor îl ţinea pe Les de braţ. Săriră peste 
apă şi căzură grămadă pe chei. Chiar fără strigătele uimite ale 
echipajului, Les ştia că saltul lor a fost spectaculos, îi salvase 
încă o dată puterea lui Trevor. 

Les se ridică cu greu în picioare şi se uită la cargo-bot, 
aşteptându-se să-l vadă că se întoarce după ei. Acesta îşi 
continua însă drumul pe mare, pufăind din coşuri. Aşa că făcu 
vesel cu mâna echipajului. 

Uitându-se jos, văzu însă că Trevor nu se mişca. 


— Trev, te simţi bine? Trevor? 

Îl scutură de umăr, dar Trevor gemu şi se rostogoli să-l 
vadă mai bine. Ochii lui negri erau întunecaţi şi fără expresie. 

— Nu mai pot. Mi-am folosit prea mult puterea... 

— Tu ne-ai scăpat de pe corabie. Găsesc eu o modalitate 
de a scăpa şi din asta. 

Părăsi cheiul şi se uită în jur. Oare poate avea încredere în 
cineva din acest oraş? Dacă face o greşeală şi apelează iar la 
cine nu trebuie, nu mai scapă a treia oară, mai ales că Trevore 
prea epuizat pentru a-şi mai folosi puterea. 

Se apropia o căruţă. Se uită bine la omul de pe capră, dar 
îşi dădu seama că n-are nici o importanţă dacă acesta pare sau 
nu binevoitor. Cari şi secundul li s-au părut foarte binevoitori. 
Trebuia oricum să încerce. 

— Hei! strigă el alergând pe lângă căruţă. Mă puteţi ajuta? 
Prietenul meu e bolnav. Ni s-au furat banii şi trebuie să ajungem 
la gara principală. 

Căruţaşul, un bătrân cu barba sură, a oprit calul şi s-a 
uitat la Les. 

— De ce crezi că merg la gară? 

— Nu ştiu. Sper. 

— Un' ţi-e pretenu'? 

— Pe chei, spuse Les arătând înspre Trevor, care reuşise 
să se ridice în şezut, cu capul sprijinit în mâini. 

— Poţi să-1 aduci aici şi să-1 urci în căruţă? 

— Sigur că da. 

— Bine, hai repede. Nu pot s* stau tătă ziulica. Nu merg 
chiar pân* la gară şi nu mă abat din drum pen* voi, da* vă duc 
pân* la Parcul Carnaby. La cinci străzi de gară. 

Felul direct şi simplu al omului îl făcu pe Les să aibă 
încredere în el. Alergă după Trevor. 

— Hai c-am găsit o ocazie! 

Îl ajută să se ridice în picioare şi îl sprijini până la căruţă. 

Hurducăturile căruţei i-au stârnit lui Trevor durerea de 
cap, aşa că a răsuflat uşurat când s-au oprit. 

— Aici îi Parcul Carnaby, le spuse căruţaşul cel posac. Pân' 
la gară puteţi merge pe jos, sau mai opriţi o căruţă. Mergeţi 
drept pe lângă parc, treceţi de cinci sau şase răscruci şi o 
vedeţi. 


l-au mulţumit şi au sărit din căruţă. Trevor amuşină aerul. 
Un miros puternic de friptură îi aminti cât este de flămând. Dacă 
ar avea bani... Les îl trase în direcţia indicată de căruţaş. 

— Hai! Să mergem! Şi eu simt mirosul, dar de ce să ne 
chinuim? 

Trevor intră însă în parc şi nu se opri până când nu află de 
unde venea mirosul. Într-un chioşc aşezat printre copaci, o 
femeie frigea pârjoale. Văzând-o, lui Trevor îi lăsă gura apă. 

Zări o bancă goală lângă chioşc şi se trânti pe ea. 

— Şi la ce-ţi foloseşte asta? întrebă Les apropiindu-se. 
Trevor îşi lăsă capul pe spătarul băncii, închise ochii şi inspiră 
aroma, încercând să-şi imagineze că mănâncă. Stomacul său nu 
se lăsă însă înşelat. Avea nevoie de mâncare. Dacă nu şi-ar fi 
folosit atât de mult puterea astăzi... 

Deschise ochii şi se uită la femeia din chioşc cum ia cu 
spatula o pârjoală, o pune într-o chiflă, aşază apoi peste ea 
bucățele de ardei şi ceapă ce sfârâie alături într-o tigaie, 
înveleşte totul în hârtie cerată şi i-o dă unui client. Mai erau 
câţiva care-şi aşteptau rândul. 

La un moment dat, când bucătăreasa era ocupată să dea 
restul, se concentră asupra chiflelor aşezate pe o tavă lângă 
grătar. Era obosit şi slăbit şi a trebuit să facă un efort mare ca 
să găsească puterea, s-o extragă şi să îndrepte liniile de forţă 
ezitante, nesigure şi şerpuitoare spre grămada de chifle. Apoi se 
concentră asupra procesului, de obicei realizat fără efort, de a-şi 
prinde prada”, de a o ridica şi de a o trage spre el tot pe liniile 
de forţă. 

Două chifle zburară pin aer şi poposiră în palmele întinse 
ale lui Trevor. Rezistând tentaţiei de a înfuleca una, le-a 
desfăcut în două şi s-a uitat la bucătăreasă. Aceasta a mai pus 
nişte pârjoale la prăjit şi s-a întors să vorbească cu un client. 
Două pârjoale au început să plutească prin aer, oprindu-se pe 
chiflele desfăcute. _ 

— Bravo! exclamă Les, cu gura până la urechl. Intinse 
mâna după o chiflă. 

— Aşteaptă, îi spuse Trevor şi-şi trimise mintea după ardei 
şi ceapă. 

Ultima şmecherie i-a dat de gol. Bucătăreasa s-a întors şi 
a văzut o grămăjoară de ceapă şi ardei care s-a ridicat din 
tigaie, plină de ulei, şi a început să plutească prin aer. A tipat şi 


a lovit-o cu spatula. Grămada a explodat şi bucăţile de ceapă şi 
ardei pline de grăsime i-au împroşcat pe clienţi şi pe 
bucătăreasă. Cam trei-patru au ajuns şi la destinaţie. 

In zăpăceala care a urmat, doar un băieţel şi-a păstrat 
cumpătul şi a urmărit zborul garniturii. 

— Ei sunt! strigă el, arătând spre Les şi Trevor. Uitaţi-vă! 
Hoţii! 

Tocmai când muşca din chiflă, Trevor se trezi ţinta 
privirilor unei mulţimi furioasE. Înghiţi în grabă ce îi mai 
rămăsese. 

— Ei au fost! ţipa copilul. Prindeţi-i! Ei au furat pârjoalele! 

— Cred că e mai bine să fugim, Les, spuse Trevor cu gura 
plină. 

Les dădu din cap, mai muşcă o dată şi sări în picioare. 

— Uitaţi-i că fug! Prindeţi-i! strigă nesuferitul de copil. 

Indesând restul de mâncare în gură, Les şi Trevor o luară 
la goană spre stradă. Au sărit un gard, au trecut peste un rond 
de flori şi au ocolit o fântână şi câţiva oameni uimiţi care se 
plimbau. Trevor îi auzea pe urmăritori agitându-se în urma lor. 

La ureche îi ajunse un fluierat ascuţit. Se uită şi văzu în 
faţa sa trei poliţişti cu bastoanele ridicate. 

Trevor şi Les s-au oprit brusc. Mulțimea i-a înconjurat 
imediat, urlând şi acuzându-i. 

— Staţi aşa! strigă un poliţist. Pe rând! Ce s-a întâmplat? 

Bucătăreasa şi-a făcut loc în faţă şi şi-a şters mâinile pline 
de grăsime pe şort. 

— Sunt hoţi şi vrăjitori, asta s-a-ntâmplat, spuse ea 
gâtuită de furie. Mi-au furat pârjoalele. Le-au ridicat în aer şi le- 
au făcut să zboare. A văzut băiatul ăsta. Vă spune el. 

Poliţiştii erau cam sceptici. 

— Da, am văzut, am văzut tot, sări băiatul. A fost 
vrăjitorie! Au folosit vrăjitoria pentru a fura pârjoalele. 

Unul dintre poliţişti şi-a scos carneţelul din buzunarul 
hainei şi a început să scrie cele declarate de bucătăreasă şi de 
băiat. Ceilalţi doi - mari şi solizi - i-au apucat pe Les şi pe 
Trevor. 

— Aha, vrăjitori, carevasăzică. Şi hoţi pe deasupra. Avem 
celule bune şi sigure pentru de-alde voi. Hai! Fără şmecherii, 
spuse el lovindu-şi palma cu bastonul. N-avem nevoie de aşa 
ceva în Port-of-Lords. 


O salvare scumpă. 

Les s-a aşezat pe marginea scândurii care folosea drept 
pat, uitându-se la Trevor ce se plimba înainte şi înapoi în celula 
mică, fără ferestre. Les ameţise doar privindu-1. 

De când au fost închişi în celulă, li s-a dat o supă cam 
subţire, dar comestibilă, şi au dormit amândoi câteva ore, pe 
rând, întinzându-se pe scândura îngustă şi goală. Trevor s-a 
culcat primul, apoi a aţipit şi Les cât a putut. Când s-a trezit, 
Trevor se învârtea în celulă ca un leu în cuşcă. 

— Trev, o să faci gaură în ciment. Hai să stai jos, îl rugă el. 

Trevor continua să facă paşi ca şi cum nu l-ar fi auzit. 

Poate reuşeşte să-l atragă într-o discuţie. 

— Trev, dacă aici e o Comunitate aşa de mare a celor cu 
har, de ce oamenii sunt surprinşi de orice manifestare a puterii? 
Şi de ce sunt atât de ostili? îi puse el întrebările care nu-i 
dădeau pace de ceva vreme. 

— Cred că asta vom afla când găsim Comunitatea, îi 
răspunse Trevor, fără a se opri. 

— Unchiul tău a zis că n-a mai luat legătura cu prietenii 
săi de aici de ani de zile. Oare Comunitatea nu s-a împrăştiat 
sau nu s-a desfiinţat şi nu ştie el? Ce crezi? 

Trevor mormăi doar. 

Les se mulţumi să aştepte ca Trevor să termine cu 
întrebările care-l preocupau. 

Brusc, Trevor încetă şi se aşeză lângă Les. 

— Eu risc şi trimit un strigăt de ajutor. Când te-am chemat 
să vii la Sharpness, unchiul Matt a spus că pot auzi toate 
persoanele cu har din comitaT. ÎI trimit în toate direcţiile şi 
vedem ce se întâmplă. 

— Oare e înţelept? Ştii ce am păţit la Sharpness. 

— Altceva nu ştiu ce să fac. Nu pot să deschid uşa. Am 
încercat să mă concentrez asupra lacătului, dar nu merge. 

Les se uită la uşa grea, din metal. 

— Poate că nu ţi-ai recăpătat încă forţa, spuse el. De ce nu 
te relaxezi şi mai aştepţi un pic? 

— N-am venit la Port-of-Lords să ne pierdem timpul la 
închisoare. Credeam că vrei să vezi Muzeul Marinei. 

— Dacă află paznicii ce încercăm să facem, ne complicăm 
şi mai tare. 

— Nu află decât dacă au har şi atunci poate că ne ajută. 


Trevor se lăsă pe spate cu ochii închişi şi cu fruntea 
încruntată din cauza concentrării. 

Imediat, toate gândurile lui Les fură blocate de un strigăt 
care-i fulgeră prin minte, făcându-l să-şi ducă mâinile la tâmple 
şi să le apese pentru a opri parcă explozia dinăuntru. 

Ajutaţi-ne! Suntem străini aici. Jefuiţi. Arestaţi. Sal-vaţi-ne! 
Ajutor! 

Mesajul i-a trecut prin creier de nenumărate ori. 

Alunecă de pe bancă şi se ghemui cu mâinile pe cap. Dar 
fluxul neîndurător a continuat, făcându-i greață, obligându-l să 
se târască spre gaura din colţul celulei unde vomase tot ce 
mâncase. Apoi s-a lipit de perete cât mai departe de Trevor, şi-a 
prins capul în mâini şi a căzut în nesimţire. 

Ca de la mare distanţă, i s-a părut că aude o altă voce 
care i-a străbătut mintea. Şşt, spunea aceasta. Te aud. Vin. 

Trevor l-a ridicat pe Les pe scândură. Fusese atât de 
absorbit de chemarea de ajutor, încât n-a observat suferinţa 
prietenului său. Trebuia să-şi dea seama că-l va afecta pe Les 
care era atât de aproape. 

Les era inconştient, respira slab, pulsul îi era rapid. Trevor 
regreta că nu e şi vindecător. Se părea însă că nu putea decât 
să facă rău, nu să-1 şi îndrepte. 

Venea ajutorul. Spera însă să nu-1 fi obţinut cu preţul 
vieţii lui Les. 

— Les, strigă el, scuturându-1 uşurel de umeri. Les, îmi 
pare rău. Te rog să-ţi revii. 

Les gemu, dar nu se trezi. Neliniştit şi vinovat, Trevor 
trimise o chemare mentală uşoară în mintea lui Les. ŞI-1 
imagină pe Les mergând, simțindu-se bine, puternic. 

Les nu s-a mişcat, n-a răspuns, nu s-a trezit. 

Trevor a început să bată la uşa celulei. 

— Prietenul meu e bolnav, strigă el. Are nevoie de ajutor. 
De un doctor. 

La ferestruica zăbrelită apăru un chip. 

— Taci din gură, îi răspunse o voce mânioasă. 

— Dar prietenul meu e bolnav. Vă rog să aduceţi un 
doctor. Mi-e teamă să nu moară. 

— Ce păcat! Când aţi fost aduşi aici eraţi destul de 
sănătoşi. Nu mă las eu păcălit! Nu deschid uşa. Dacă nu te 
potoleşti, nu primiţi cina. 


— Nu e nici o păcăleală. Uită-te la el. E... 

Dar faţa dispăru. Trevor se întoarse spre Les. Avea nevoie 
de ajutor, dar singurul lucru care-i venea în minte l-ar fi putut 
omori pe Les înainte de sosirea ajutorului. 

Grăbeşte-te! transmise el cu toată puterea. Ajutor! Prieten 
rănit. Trimise imaginea lui Les zăcând inconştient, abia 
respirând. 

Nu avea ce să mai facă. Se aşeză lângă Les şi aşteptă. 

Oare Les respira într-adevăr mai slab sau era doar teama 
care-l făcea să creadă asta? Dacă l-a omorât pe Les... 

Se ridică şi începu din nou să măsoare celula în lung şi-n 
lat. ` 

Se aşeză apoi şi-i luă pulsul lui LeS. li ascultă şi respirația. 
Erau mai slabe. Nu avea nici o îndoială. 

Se duse din nou la uşă şi se uită printre gratii, dar nu văzu 
decât un perete cenuşiu. 

Începu să se plimbe prin celulă. Se opri. lar porni, îi venea 
să cheme ajutorul mai repede, dar nu îndrăznea, ca să nu-l 
slăbească şi mai mult pe Les. Oare de ce întârzia? 

Dacă nu venea? Poate că ar trebui să încerce să cheme 
din nou gardianul. Poate că vine un altul, unul care s-ar lăsa 
convins. 

Se ridică şi se îndreptă spre uşă, dar aceasta se deschise 
şi apăru unul dintre paznicii care-i duseseră la celulă. 

— Vrea să te vadă cineva, îi spuse el şi se dădu la o parte 
pentru a-i face loc unei femei scunde şi îndesate, cu păr rar, 
roşu. 

Trevor abia îşi reţinu o privire de dezgust. Vizitatoarea era 
îmbrăcată aiurea, cu haine boţite ce păreau scoase dintr-o ladă 
de gunoi şi o pălărie ridicolă de paie, cu o fundă roz din care 
ieşea o pană roşie. Pe fundă, în faţa penei, era o pasăre 
împăiată, cu penele de pe spate albastre. 

— Da, sunt nepoţii mei, spuse ea, privindu-l pe gardianul 
cel mânios. Nişte obrăznicături. Cred c-au băut prea mult. Nu e 
prima dată şi mi-e ruşine să spun asta. Îşi închipuie c-au făcut o 
glumă bună dacă aţi luat scamatoriile lor drept vrăjitorie. Nu vor 
să creadă că pot da de necaz cu şmecheriile astea de doi bani. 
Năzbătiile tinereţii, ştiţi şi dumneavoastră. 

— Mda, ar trebui să vorbiţi cu ei, mormăi paznicul. Dacă 
se mai întâmplă, nu scapă ei doar c-o amendă. 


— Am eu grijă să muncească pe brânci ca să-mi dea banii 
înapoi, rânji ea. Asta o să-i convingă mai mult decât vorbele. 

Apoi se apropie de scândura pe care zăcea Les. 

— Pierde-vară ăsta tot mai doarme? Mai bine s-ar scula în 
picioare dacă nu vrea să rămână aici, spuse ea prinzându-l pe 
Les de ureche şi răsucind-o cu cruzime. A 

Vocea ascuţită din mintea lui Trevor îl împiedică sA. 
Protesteze. Nu spune nimic Daca vrei ajutor, urmează-mă. 

Îşi muşcă limba şi se uită la creatura ridicolă. Nu era 
ajutorul pe care-l aşteptase. 

— Hai, băiete, sus cu tine! i se adresa ea lui Les. 

— E bolnav, spuse Trevor, revoltându-se împotriva 
comenzii mentale care-i poruncea să tacă. 

— N-am nici o îndoială, spuse ea privindu-l. Aşa se 
întâmplă după chef. Spune-mi mătuşa Veronica. 

Îl mai trase o dată pe Les de urechi. Acesta deschise ochii 
şi se uită la ea uluit. 

— Hai băiete, scoală-te dacă vrei să ajungi azi acasă. N- 
am vreme de pierdut cu doi zurbagii ca voi. 

— Da, mătuşă Veronica, spuse el moale. 

Trevor răsuflă uşurat văzându-l pe Les treaz şi vorbind. 
Vru să-i transmită femeii un mulţumesc mental. 

O durere puternică îi blocă însă transmiterea. Gata cu 
asta! spunea vocea din capul său. Nu mai transmite nimic până 
nu înveţi să te controlezi. 

— Haideţi amândoi, zise ea cu voce tare. Am plătit eu 
amenda şi a fost foarte mare. Trebuie să munciţi luni de zile ca 
să-mi daţi banii înapoi. 

Îi împinse până la uşa celulei, iar gardianul le făcu loc să 
iasă. 

Trevor n-a mai îndrăznit să zică nimic decât după ce au 
ieşit din închisoare şi au ajuns pe nişte străzi necunoscute. 

— Slavă Dătătorului de Putere că mi-aţi auzit strigătul de 
ajutor! Probabil că sunteţi din Comunitatea Celor înzestrați în 
căutarea căreia am pornit. 

— Comunitate! pufni ea întorcând capul şi scuipând pe 
jos. N-am nici o treabă cu nebunii ăia. 

— De ce? Ce-i cu ea? întrebă Les. 

— Cei de acolo au uitat de ce s-a înfiinţat Comunitatea şi 
au transformat-o într-un fel de club de societate, în loc să 


împărtăşească harul puterii, vor să-1 păstreze doar pentru ei. Aţi 
fi putrezit în celula aia şi n-ar fi venit unul să vă ajute. Şi asta nu 
pentru că n-ar fi auzit chemarea prietenului tău. Probabil că nu e 
nici un om cu har pe o rază de cincisprezece kilometri care să 

nu se fi ales cu dureri de cap. Nici nu mă mir că era să mori. 

— N-am ştiut. 

Trevor era şocat de ceea ce tocmai auzise despre 
Comunitate. Probabil că femeia se înşela. Dar nu se înşela şi în 
privinţa răului făcut lui Les. 

— Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să zic altceva, spuse 
întorcându-se spre prietenul său. Nu mi-am dat seama. 

— Nu-i nimic, dădu Les din mână. Acum mă simt bine. 

— Sunteţi vindecătoare? întrebă Trevor uitându-se la 
salvatoarea lor. 

— Uneori, răspunse ea vag. Cum aţi aflat de Comunitate? 

Trevor i-a povestit despre planurile făcute de unchiul Matt 
în ceea ce-i priveşte, despre banii furaţi, despre încercarea de 
răpire, despre întâmplarea din parc şi despre arestare. 

— Hm! Bine c-am venit după voi. Trebuie să aibă cineva 
grijă de voi, asta-i clar. De fapt, mi-l amintesc pe unchiul tău. 
Pe atunci, Comunitatea mai era ceea ce trebuia să fie şi eu am 
contribuit la pregătirea lui. 

Trevor fu foarte surprins şi nu prea-i venea s-o creadă. 
Dacă ceea ce-i spunea era adevărat, de ce nu i-a vorbit unchiul 
despre ea? Dacă unchiul Matt ar fi avut încredere în ea şi ar fi 
considerat-o capabilă să-i înveţe, i-ar fi scris şi ei o scrisoare de 
recomandare. Trevor se hotări să n-o creadă şi să nu creadă nici 
ce spune despre Comunitate. 

— Vă mulţumim foarte mult că ne-aţi ajutat. Că l-aţi făcut 
bine pe Les, că am ieşit... Nu vom reuşi niciodată să vă 
răsplătim. Dar trebuie să găsim Comunitatea şi să facem ceea 
ce vor unchiul şi mătuşa. Şi pentru asta ar trebui să găsim 
scrisorile pe care ni le-au dat. 

„Mătuşa Veronica” îşi puse mâinile în şolduri şi se uită fix 
la Trevor. 

— Tinere, tocmai ţi-am spus că această Comunitate nu 
mai e ceea ce ştie unchiul tău că era. S-a schimbat. Deşi Doss 
Hamlyn nu-i chiar atât de rău. El s-ar putea să vă ajutE. In orice 
caz, vă poate pregăti dacă vrea. Dar Berne Tenney e cel mai rău 
dintre toţi. Mai bine aţi sta departe de el. 


— Ce fel de doctor e? Medic? 

— Nu e nici un fel de doctor, e un impostor. Cred că-i 
place să i se spună aşa. 

— Chiar dacă nu mergem la el, ar trebui să ne ducem şi să 
vorbim cu Doss Hamlyn, insistă Trevor. 

— Ascultă bine ce-ţi spun, îl apostrofă Veronica, lu-ând-o 
pe o alee. Am jucat eu teatru la poliţie, dar ceva tot e adevărat. 
A trebuit să plătesc o amendă foarte mare pentru a vă scoate 
din închisoare şi am muncit din greu pentru banii ăştia. Acum 
îmi spuneţi că n-aveţi nici măcar un gologan. Ei bine, domnilor, 
o să staţi la mine şi-o să munciţi până-mi plătiţi datoria. Până 
atunci nu plecaţi nicăieri. 

— Dar vă dăm banii. Recuperăm şi banii, şi scrisorile. Şi 
sacii de umăr. Nici măcar nu avem schimburi. Cu puterea mea îl 
pot găsi pe Cari şi îl oblig să ne dea tot ce ne-a furat. 

Tot cu mâinile în şolduri, femeia s-a răsucit în faţa lui 
făcându-l să se oprească. 

— Eşti mai prost decât am crezut dacă speri să mai vezi 
vreodată lucrurile alea. Prietenul tău Cari e un hoţ priceput, 
poate că are şi el har. Nu eşti destul de inteligent ca să-1 prinzi. 
Alergi după o himeră. Munciţi să vă plătiţi datoria şi până atunci 
nu plecaţi nicăieri. 

— Şi ce trebuie să facem? întrebă Trevor. Dumneavoastră 
cu ce vă ocupați? 

— Curăţenie. Lucrez la oamenii care nu au nevoie de o 
menajeră permanentă, ci de cineva care să vină din când în 
când. 

— Aveţi harul şi lucraţi ca servitoare? Lui Trevor nu-i 
venea să creadă. 

— Şi de ce nu? E o muncă bună şi cinstită. Şi eu îmi aleg 
slujbele pe care să le accept şi pe care nu. 

— Dar pentru cineva care are harul... 

Impresia lui Trevor despre această femeie era din ce în ce 
mai proastă. 

— Harurile mele nu sunt de vânzare, îl puse ea la punct. 

— Dar v-aţi folosit harul ca să ne ajutaţi, se burzului 
Trevor. Şi acum vreţi să vă plătim. 

— Vreau să-mi daţi înapoi banii pentru amendă. Asta n-are 
nici o legătură cu talentele mele. Şi nici cu ale voastre. Vă pot 
găsi de lucru cât vreţi, fără nici o legătură cu puterea. 


— Bineînţeles că muncim şi vă plătim datoria, interveni 
Les. 

— Dar trebuie să-l găsim pe Cari! nu se lăsă Trevor. Sau 
pe Doss Hamlyn şi să vedem dacă ne ajută. 

— Dar, Trev, interveni Les, nu e vorba doar de bani. Eu îi 
datorez Veronicăi viaţa mea şi pentru asta n-am cum s-o 
răsplătesc. Putem să mergem mai târziu la Doss Hamlyn. 

— Eşti un flăcău bun şi asta-i clar. Şi cu mult bun-simt, 
spuse ea şi se uită la Trevor ca pentru a se asigura c-a priceput 
aluzia. 

— Şi dacă se poate să-mi spuneţi dacă sunt şi eu 
înzestrat, mai adăugă Les înainte ca Trevor să apuce să mai zică 
ceva. 

— Dacă eşti înzestrat? întrebă Veronica mirată, scru- 
tându-l pe Les. Sigur că eşti. Doar ai fost foarte afectat de 
transmiterea ăstuia, mai spuse ea arătând dispreţuitoare din 
cap spre Trevor. Un om normal n-ar fi simţit nimic. Faptul că ai 
simţit atât de puternic dovedeşte un talent deosebit. 

— Dar eu nu pot face nimic din ceea face Trevor. 

— Asta înseamnă că tu ai alt talent, diferit de al lui. Câţi 
ani ai? 

— Optsprezece. 

— Ar fi trebuit să-ţi descoperi harul până la vârsta tA. ÎI 
apucă pe Les de bărbie şi-i întoarse capul într-o parte, apoi în 
cealaltă. Se încruntă şi îi dădu drumul. 

— Ei, dacă te poate ajuta cineva, atunci eu sunt aceea. 
Sigur că da. M-am ocupat de multe talente tinere la viaţa mea. 
Cred că prietenul tău cel superficial te-a eclipsat atât de mult 
încât n-ai recunoscut semnele talentului pe care-l ai. Dar vom 
îndrepta acest lucru, cu siguranţă. 

Acum el era de vină că Les nu şi-a descoperit harul! Şi 
culmea, Les voia s-o slugărească! 

Trevor ştia că trebuie să cedeze, cel puţin o vreme. ŞI 
această perspectivă îl deranja foarte tare. 

In spatele uşii. 

Les nu îşi putea da seama în ce parte a oraşului se aflau. 
După ce au mers mult şi au trecut de câteva intersecţii, au cotit 
pe străzi laterale şi pe nişte alei întortocheate, Veronica s-a oprit 
în faţa unei şandramale ciudate, cu cupolă, la oarecare distanţă 
de stradă, ascunsă de clădirile mai înalte care o înconjurau. 


Acestea erau nişte blocuri urâte, cu geamuri sparte şi pline de 
igrasie. Copii pe jumătate dezbrăcaţi, cu muci la nas şi murdari 
pe faţă se jucau pe trotuare. Les observă că nu se apropiau de 
zona din faţa casei Veronicăi, de parcă i-ar fi oprit un gard 
invizibil. 

Veronica nu le dădu nici o atenţie plozilor zdrenţăroşi, ci o 
luă pe o cărare cu pietriş până la uşa casei, pe care o deschise. 

— Fiţi atenţi la scară, le spuse ea. 

Les s-a uitat mirat la scara care cobora spre interiorul 
casei, aflat mult sub nivelul solului. Veronica s-a oprit la capătul 
scării şi a aprins o lampă cu gaz care se afla pe o măsuţă. Uşa 
din spatele lor s-a închis, trântindu-se. 

Părea să nu existe decât această încăpere circulară, fără 
ferestre. 

Era răcoare şi mirosea a aer curat, cu un parfum plăcut, 
uşor înţepător. Când ochii i se mai obişnuiră cu lumina slabă, 
Les cercetă cu atenţie acest loc unic şi fascinant. 

Podeaua era acoperită cu blănuri de animale, dar nu-şi 
dădea seama ce animale ar putea fi. Blănurile aveau cu totul 
alte culori decât ale celor pe care le ştia el. Una avea cercuri 
concentrice, în nuanţe de gri şi maro. Probabil că un astfel de 
animal e uşor de vânat. 

Prin toată camera erau împrăştiate măsuţe - rotunde, 
pătrate şi triunghiulare - de aceeaşi înălţime. Toate îi ajungeau 
Veronicăi până la talie şi pe fiecare dintre ele se găsea un singur 
obiect. Pe una era un glob de cristal, pe alta - un pisălog cu 
piuliţă. Pe a treia, o colivie de păsări goală. Pe o măsuţă 
triunghiulară era aşezat un cuţit, pe una rotundă - o clepsidră, 
iar pe alta pătrată - o carte groasă, legată în piele. 

În afară de măsuţe, în cameră mai era doar o sobă cu 
lemne, cu partea de deasupra plată şi un horn în formă de L 
întors, care ieşea prin perete. Lângă sobă erau o ladă goală de 
lemne şi o secure. 

De tavan atârnau lucruri ciudate, unele cunoscute, altele 
nu, prinse de sfori, frânghii sau în nişte plase. Les observă astfel 
mănunchiuri de ceapă şi usturoi, ardei iute, rămurele de tot 
felul, oale, ceainice, polonice, sticle cu dopuri de plută. Acestea 
ştia la ce servesc, dar se întreba la ce folosesc, de exemplu, 
craniile de animale mici, un smoc mare de ceva ce arăta ca 
părul uman, un şirag de scoici şi un peşte uscat. S-a mirat, de 


asemenea, de alăturarea ciudată de obiecte: o păpuşă delicată 
de porțelan, o baghetă neagră şi o piele de şarpe. Alte obiecte 
cu forme ciudate nu le putea nici măcar identifica. 

S-a uitat la Trevor pentru a-i vedea reacţia şi a observat 
surprins că avea o expresie dezgustată. 

— Lucruri vrăjitoreşti, pufni el. Un adevărat talent n-are 
nevoie de aşa ceva. 

Les era îngrozit de mojicia lui Trevor, dar Veronica îl 
ignoră. Işi scoase pălăria ridicolă, dând la iveală un păr roşu şi 
rar, amestecat cu fire albe care-l făceau să pară roz. După ce 
şi-a trecut degetele prin păr, fără nici un efect, a aşezat cu grijă 
pălăria pe o măsuţă goală. Apoi şi-a scos şalul pe care l-a legat 
la capătul unei sfori, după care s-a îndreptat spre un colţ al 
camerei şi a mai aprins o lampă. 

— Acum, îi anunţă ea, facem un ceai şi discutăm. 

— Ceai! exclamă dezgustat Trevor. 

— Ceaiul e calmant. Linişteşte nervii, îi răspunse. 

— Eu sunt calm, i-o întoarse el furios. 

Les înţelegea, probabil că mai bine chiar decât prietenul 
său, ce se afla în spatele irascibilităţii sale. De când au sosit în 
Port-of-Lords, orgoliul lui Trevor suferise o serie de lovituri, care 
au culminat cu salvarea lor de această femeie bondoacă şi 
îmbrăcată aiurea. Lui Les îi era limpede că era cu totul altceva 
decât lăsa să se vadă, şi credea că şi lui Trevor îi era tot atât de 
clar, dar acesta refuza să vadă. Şi Les mai credea că Trevor nu 
va putea fi ţinut cu forţa când o să vrea să-l găsească pe Cari, 
să-l pedepsească şi să-şi ia înapoi cât mai putea din bani. Les 
dorea şi el acelaşi lucru, dar îi datora prea mult Vero-nicăi şi nu 
putea să plece aşa, pur şi simplu, pentru a-şi potoli setea de 
răzbunare. 

Ignorând mitocănia lui Trevor, Veronica s-a apuca de 
treabă: a aprins focul cu o surcea din sobă, a umplut ceainicul şi 
l-a pus la fiert, a luat nişte ceşti şi linguriţe dintre obiectele care 
atârnau, stând tot timpul cu spatele la oaspeţii săi. Doar când a 
început ceainicul să fluiere, s-a întors şi s-a uitat la Trevor. 

— Tinere, îi spuse ea, pentru că nu vrei ceai şi trebuie să 
te calmezi, ia securea şi du-te să aduci nişte lemne pentru foc. 
Eu şi prietenul tău o să bem ceai, iar el va asculta ce-i spun. Nu 
pot să te învăţ nimic până nu eşti pregătit să înveţi. 


Trevor se holbă la ea şi Les se aştepta să refuze, dar el s-a 
dus la ladă şi a luat securea. 

— Şi unde aţi vrea să găsesc lemne aici, în oraş? întrebă el 
foarte supărat. 

Lui Les nu-i plăcea deloc felul în care a apucat securea. 

— Din pădure. 

— Din ce pădure? 

— Din cea de după uşă. 

Veronica se aplecă şi începu să traseze în aer, cu degetul 
arătător, conturul unei uşi. Degetul lăsa în urmă o linie vizibilă şi 
când a terminat de trasat, în conturul respectiv a apărut o uşă 
din lemn. O deschise şi Les văzu verdeață în spatele ei. 

— Du-te repede şi adu lemne. Nu tăia nici un copac întreg, 
ci doar crengile uscate din copacii pe care-i vezi lângă uşă. Să 
nu te rătăceşti! Şi ai grijă. E plin de animale sălbatice. Hai, 
grăbeşte-te! 

Trevor se holba la uşă. Expresia de furie dispăruse şi era 
foarte palid. Inspiră adânc, ieşi pe uşă şi dispăru. 

Veronica închise uşa, care părea ciudată, aşezată aşa, 
chiar în mijlocul camerei, o uşă simplă din lemn, neprinsă de 
nimic. 

— Locul unde l-aţi trimis e real? întrebă el privind uşa. 

— Cât se poate de real. 

— Atunci şi pericolul e real? 

Les se îndreptă spre uşă, dar Veronica îşi întinse o mână, 
oprindu-1. 

— Pericole sunt peste tot. Trebuie să înveţe să fie prudent. 
Acolo unde l-am trimis poate învăţa asta fără a pune pe nimeni 
altcineva în pericol. _ 

Les era totuşi îngrijoraT. Incercă s-o ocolească şi să ajungă 
la uşă, dar ea îi prinse încheietura într-o încleştare de oţel şi îl 
trase înapoi cu atâta uşurinţă de parcă ar fi fost un copilaş. 

— Uşa nu e pentru tine. Tu nu poţi trece dincolo. Hai să 
bem ceaiul. 

A pus frunzele de ceai într-un ceainic din ceramică, l-a 
umplut cu apă fierbinte şi l-a aşezat pe o măsuţă, împreună cu 
două ceşti. Les observă uşor amuzat că ceainicul era vechi, cu 
capacul crăpat şi lipit. Ceştile erau desperecheate, iar una era 
ciobită. În cameră nu erau scaune. Probabil că Veronica nu avea 
musafiri prea des. 


— Cât timp se face ceaiul, mai spune-mi câte ceva despre 
tine. Aş vrea mai ales să ştiu de ce doreşti atât de mult să-ți 
urmezi prietenul necugetat. Tu ar trebui să fii conducătorul. De 
ce l-ai lăsat să te conducă - spre necazuri, după cum văd. 

— Nu e întotdeauna necugetat, îl apără Les. Nu e aşa de 
obicei sau... nu prea des. 

— Hm! Să zicem. Pun pariu că nici tu nu crezi asta. Trevor 
zâmbl. Îi pusese la punct pe amândoi. 

— Suntem prieteni de mult timp. De când ne ştim. 

— Amândoi aveţi optsprezece ani? 

— Eu sunt mai mare cu câteva luni. El are şaptesprezece. 

— Deci tu eşti mai mare şi te laşi condus de Trevor, se 
încruntă ea. De ce? 

— Cred, răspunse el încet, că mi s-a părut firesc să mă iau 
după el din cauza puterilor lui speciale. Când eram mai mici, 
simţeam faţă de el o teamă amestecată cu respect. Când am 
mai crescut, nu şi-a mai folosit atât de mult puterile, dar am 
ştiut întotdeauna... adică el făcea nişte lucruri pe care eu nu 
puteam să le fac... 

Nu mai termină, dându-şi seama cât de penibil sună. 

— Hm! Bine, hai să ne bem ceaiul! 

Luă ceainicul, turnă ceaiul în ceşti şi îi dădu una cu un 
lichid gălbui în care pluteau câteva frunze. 

— Vrei zahăr, lapte sau lămâie? 

Ne văzând nimic din toate acestea prin preajmă, el clătină 
din cap şi bău puţin ceai. Era surprinzător de bun, cu o aromă 
discretă care-l făcu să se gândească la mirosul pădurii după 
ploaiE. Îl liniştea şi îl bău repede, în picioare. Apoi puse ceaşca 
goală pe măsuţă. 

Bău şi ea ceaiul şi îşi puse ceaşca lângă a lui. 

— Ei, şi acum, îi spuse, hai să-ţi descoperim talentele, îl 
luă de mână şi îl conduse la măsuţa pe care se afla globul de 
cristal. 

— Pune-ţi mâinile în jurul lui, aşa, îi arătă ea şi cuprinse 
globul în mâini. 

Înconjură şi el globul cu mâinile, dar ale lui erau mai mari, 
aşa că din sfera de cristal rămase vizibilă doar partea de sus. La 
început îl simţi rece, apoi se încălzi treptat. 

Veronica se uita fix la porţiunea vizibilă dintre palmele 
sale. 


— În curând, murmură ea încet, ca pentru sine, vom şti. 

Uimit, Trevor ieşi împleticindu-se pe uşă şi se trezi pe o 
pajişte plină de flori sălbatice. Fluturi aurii zburau din floare în 
floarE. In pădure cânta o pasăre. Nu mai auzise de vreun har 
sau vreo putere prin care să se poată face astfel o uşă. Probabil 
că e o iluzie. Dar dacă e aşa, înseamnă că ea naibii de bună! 
Inspiră adânc aerul proaspăt şi se îndreptă spre copaci. 

Era imposibil ca femeia aceea excentrică să fi creat o 
iluzie atât de perfectă. Sau să-l fi trimis într-un asemenea loc, 
dacă era real. Trebuie să fie altcineva sau altceva în spatele 
acestei poveşti. Se hotărî să descopere adevărul. 

Işi aminti ce uşor l-a vindecat pe Les. Dar puterea dea 
vindeca nu e un har deosebit. Aici era însă ceva nou, ceva care-i 
depăşea puterea de înţelegere. 

Intrând în pădure, se uită în urmă să nu piardă uşa din 
ochi. Era foarte ciudat să vadă o uşă simplă din lemn, aşa, în 
mijlocul pajiştii. Privi dincolo de ea, unde se vedeau dealurile 
rotunjite. Nu exista nici o urmă de viaţă pe acolo. 

Porni astfel în căutare de crengi sau de crăci mai mari, 
căzute la pământ. Un copac pe jumătate dezrădăcinat se 
sprijinea de vecinii săi mai vânjoşI. Îşi aminti sfatul Veronicăi de 
a nu tăia copaci, dar acesta era aproape mort, iar lemnul ar fi 
fost suficient. Era cam mare pentru o secure, dar era uscat şi 
bun de foc. 

Un şarpe verde, cu ochi de opal, apăru pe potecă, alunecă 
printre rădăcinile copacului ales de Trevor şi dispăru. 

— Sper că n-ai lăcaşul aici. Pentru că dacă-i aşa, vei fi 
evacuat. 

Ridică securea şi o repezi spre trunchiul copacului. 
Zburară ţăndări în toate părţile, copacul se cutremură şi apăru o 
crestătură. Trevor ridică iar securea şi o repezi din nou. 
Crestătura se lărgi. 

La cea de-a treia lovitură, o bucată de trunchi se rostogoli 
pe pământul acoperit de frunze. 

Din trunchiul gol ţâşniră tentacule verzi: şerpi. Sute. 
Sâsâind, agitându-şi limbile roşii, cu ochii lucind ca opalele, se 
revărsau din copac, repezindu-se spre el. 

Se întoarse şi o luă la fugă. După foşnetul frunzelor din 
spatele său ştia că-l urmăresc. Se strecură printre copaci, sări 


peste buturugi şi tufişuri. Şerpii alunecau peste obstacole şi se 
apropiau tot mai tare. 

li apăru în faţă un pârâu pe care-l văzu prea târziu pentru 
a-şi mai controla viteza. Aşa că sări, alunecă pe malul celălalt şi 
se întinse cât era de lung în noroi. 

Lipăielile din apă îl anunțau că șerpii trec şi ei pârâul. 

Se sculă repede în picioare şi o luă la fugă mai departe. 
Dar o pleoscăitură puternică îl făcu să încetinească şi chiar să 
rişte şi să se uite puţin înapoi. 

Se opri şi se uită transfigurat. O creatură, un fel de ţipar 
cu un bot lung, îşi unduia gâtul sinuos la suprafaţa apei şi înhăţa 
cu lăcomie şerpii. Câţiva îi atârnau chiar din fălci ca nişte alge. 

Şerpii scăpaţi din gura hulpavă începură să se târască 
înapoi spre malul nămolos şi să se împrăştie în toate părţile. 

Trevor îşi puse securea pe umăr şi se îndepărtă de pârâu. 
După câţiva paşi însă, îşi dădu seama că fuga prin pădure l-a 
îndepărtat de uşă şi habar n-avea cum s-o mai găsească. 

Şi nici nu adunase lemne de foc. 

Un lucru ştia însă precis. Trebuia să treacă din nou peste 
pârâu. N-avea însă nici un chef să se mai întâlnească cu şerpii 
ori cu neîndurătoarea lor Nemesis. 

O cracă ce atârna dintr-un copac îi blocă trecerea. Ridică 
securea şi se gândi: Oare şi aici va da de şerpi? 

Venise însă după lemne şi îi era ruşine să se întoarcă cu 
mâna goală. Lovi şi reteză craca. 

Fu năpădit de un roi de albine. Zeci de ace îl înţepară pe 
braţe, pe gât şi pe faţă. Aruncă securea spre insectele furioase 
şi sări în apă. 

Era mai adâncă decât s-ar fi aşteptat şi stătu sub apă 
până când albinele agăţate de el se ridicară la suprafaţă. Apa 
rece ca gheaţa îi mai domoli înţepăturile. 

Rămase sub apă cât putu mai mult, dar la un moment dat 
a trebuit să respire. leşi la suprafaţă şi trase adânc aer în piept. 
Zumzetul sălbatic şi înţepăturile violente pe cap şi pe frunte îl 
făcură să se scufunde din noU. Incepu să înoate în amonte 
pentru a se îndepărta cât mai mult. 

Nişte fălci puternice i se încleştară pe picior şi simţi o 
durere cruntă în gleznĂ. Il înhăţase ucigaşul şerpilor şi încerca 
să-l tragă sub apă. 


Trevor se uită la secure şi, folosindu-şi puterea, o făcu să 
se îndrepte spre creatură şi să-i taie gâtul. 

Apa se înroşi, încleştarea slăbi. Chemă securea la el. 
Aceasta i se apropie de mână, dar era plină de şerpii verzi, 
înghiţiţi de monstru. 

Trevor dădu drumul securii cu un urlet şi ieşi pe mal. 

Pe ce mal însă? Habar nu avea şi, înconjurat fiind de şerpi, 
nici nu se putea gândi la astA. Încerca să scape, dar nu mai 
avea securea şi era rănit la un picior. 

După câţiva paşi auzi un bâzâit şi văzu norul de albine 
care se lăsă asupra lul. Încercă să grăbească pasul. Se opri însă 
auzind în faţa sa un mărâit. 

O creatură de mărimea unui urs, ridicată pe labele din 
spate, se îndrepta spre el. Avea gheare lungi, încovoiate şi 
adulmeca aerul cu botul lung, ca o trompă. 

Trevor gemu şi încercă să se întoarcă şi s-o ia la goană în 
altă direcţie. Piciorul rănit nu-1 ascultă însă şi căzu la pământ. 
Albinele îl acoperiră îndată, iar şerpii îi alunecau pe la picioare. 
Leşină. 

Când s-a trezit, îl durea tot corpul. Ceva fierbinte şi umed 
îi umbla pe picioare. Şerpi? Nu îndrăznea să se mişte, dar nici nu 
era prea sigur că ar fi fost în stare. Nu mai auzea zumzetul şi îşi 
dădu încet-încet seama că ceea ce simţea mişcându-se pe spate 
nu erau şerpi. Apoi îşi aminti de fiară. Întoarse capul şi reuşi să 
deschidă un pic ochii umflaţi. 

Creatura era aplecată peste el şi-i amuşina hainele şi 
pielea. Apoi s-a oprit, a scos limba lungă şi subţire, a înhăţat o 
albină şi s-a retras repede cu prada. Trevor şi-a lăsat din nou 
capul pe pământ. Animalul îl amuşina şi-l lingea în continuare. 
Leşină din nou sau poate că adormi. Când s-a trezit, creatura 
plecase. 

In ciuda rănilor şi a umflăturilor, reuşi să se rostogolească 
şi să se ridice în fund. Pe jos zăceau câţiva şerpi morţi; ceilalţi 
dispăruseră. Se aplecă şi se uită la rana de la picior. Era plină de 
sângE. Îşi rupse pantalonii în zona respectivă şi se uită la urmele 
adânci lăsate de colții monstrului. Unul dintre colţi îi ajunsese la 
os şi, deşi sânge-rarea se mai oprise, dacă ar fi încercat să 
meargă s-ar fi pornit din nou. Pierduse mult sânge şi, pentru a 
împiedica hemoragia, îşi făcu un fel de faşă dintr-o fâşie din 
pantaloni. 


Încercă să se ridice în picioare, dar căzu ametit. Se lupta 
să nu-şi piardă cunoştinţa. 

Dacă ar fi avut puterea să transmită, cine l-ar fi putut 
auzi? Acest loc, oriunde s-ar fi aflat el, era departe de Port-of- 
Lords. Doar uşa îl lega de ciudata casă a Veronicăi şi nu era 
deloc sigur că gândul său ar fi fost auzit dincolo de uşă. 

Trebuia să încerce, dar, din cauza slăbiciunii, nu reuşi 
decât o chemare atât de slabă că nu ajunse nici măcar până la 
cel mai apropiat copac. 

Se părea că îi era dat să moară aici, în acest loc îngrozitor, 
fără nume. 

Pierdut. 

Les se uita şi el la partea de glob vizibilă între mâinile 
sale. Privirea Veronicăi era de ceva vreme fixată asupra globului 
de cristal. Nici nu clipea. Din când în când îşi mişca buzele ca 
cineva care citeşte în gând. Nu spunea nimic, iar expresia ei de 
intensă concentrare îl împiedica să-i pună întrebări. Les se 
aplecă mai în faţă, sperând să vadă şi el ce vedea ea, dar îşi zări 
doar faţa reflectată, cu trăsăturile distorsionate de suprafaţa 
rotunjită. 

Incepuse să se simtă cam obosit de la statul în picioare şi 
se mira că Veronica nu dădea semne de oboseală, în afară de 
măsuţe, în cameră nu erau nici scaune, nici altă mobilă. 

Era nerăbdător să se uite mai bine la obiectele ciudate 
care atârnau prin cameră. Trevor le numise lucruri vrăjitoreşti în 
bătaie de joc, dar uşa misterioasă din mijlocul camerei, care se 
deschidea spre alt loc, poate că spre altă lume, dovedea că 
Veronica nu era o vrăjitoare oarecare. 

Privi spre uşă. Un lucru atât de obişnuit, dacă ar fi stat 
într-un loc normal. Dar aici era atât de stranie, de nepotrivită! 
Se uită fix la ea o vreme, sperând să-l vadă pe Trevor intrând 
cu un braţ de lemne. 

Uşa rămânea însă închisă şi atunci îşi întoarse privirea 
spere Veronica. 

— Foarte ciudat, bombănea ea, clătinând din caP. Îşi ridică 
mâinile de pe cristal şi le ridică şi el. Les încercă să se mai uite o 
dată la glob, dar era înceţoşat: nu se mai vedea nimic, iar 
suprafaţa de cristal nu-i mai reflecta imaginea. 

— Ce-aţi aflat? îndrăzni el să întrebe. 

— Că problema e mai complexă decât am crezut. 


— Cristalul nu v-a spus nimic? 

— Cristalul mi-a spus multe şi mi-a confirmat ceea ce am 
bănuit: eşti un mare canal de putere. 

— Canal de putere? Ce-i asta? 

— Noi spunem că cei cu har au putere, dar nu e corect. 
Puterea o primim de la Dătătorul de Putere. Puterea e una, dar 
ea curge prin diferiţi oameni şi produce diferite haruri care se 
manifestă într-o multitudine de feluri. 

Scoase un pacheţel dintr-o plasă care atârna, trase o sticlă 
legată de o frânghie şi desfăcu nodul firului care ţinea o baghetă 
subţire din sticlă. Apoi puse cele trei obiecte pe o masă 
triunghiulară pe care se afla un pocal din argint. 

— În unii puterea cade ca o ploaie uşoară care udă o zonă 
întinsă, dar are o forţă difuză. 

Deschise pacheţelul şi turnă o pudră albă în pocal. 

— Aceşti oameni au multe talente care îi impresionează şi 
îi sperie pe ceilalţi, dar nu pot să-şi folosească puterea sau să se 
concentreze pentru a realiza lucruri cu adevărat importante şi 
de durată. Aceştia sunt adesea numiţi vrăjitori sau iluzionişti 
pentru că talentele lor, deşi reale, seamănă cu nişte scamatorii. 

Apoi deschise sticla şi turnă în pocal un lichid roşu. 

— La alţii, continuă ea, puterea curge ca un izvor. Aceştia 
sunt hărăziţi cu cel mult două sau trei talente, dar ele sunt 
puternice şi profunde. De ei se tem oamenii normali pentru că 
pot face mult rău. Unii pot invoca demoni. Alţii îi pot obliga pe 
cei mai slabi să se supună voinţei lor. Sau îşi pot schimba 
înfăţişarea şi pot urla ca animalele, pricinuind de multe ori rele. 
Ori pot provoca nenorociri, dându-se drept altcineva. Tot din 
grupul acesta fac parte însă şi cei care îşi folosesc talentele 
pentru fapte cu adevărat bune. Unii sunt vindecători, alţii citesc 
adevărul sau îi găsesc pe cei pierduţi. 

Apoi introduse bagheta în pocal. 

— Şi în foarte puţini puterea loveşte adânc şi precis ca o 
săgeată. Aceste suflete rare au un singur talent şi adesea poate 
fi folosit o singură dată. Dar are o forţă imensă pe care n-o 
poate depăşi nimeni. În sfârşit, continuă ea, mai sunt cei care 
provin de fapt din al doilea grup, foarte, foarte rar şi din primul, 
care, prin autodisciplină riguroasă, prin meditaţie şi prin 
sacrificiu reuşesc să se deschidă deplin fluxului de putere care-i 
inundă, trans-formându-i în canale de putere. Aceştia sunt 


Adepții, încheie ea şi amestecă energic până când praful se 
dizolvă complet. 

— Dumneavoastră sunteţi Adeptă, nu? 

— Bea asta, spuse ea zâmbind şi îi dădu amestecul plin de 
spumă. 

— Ce-i asta? 

— Îţi va crea o stare de vis în care pot să intru şi să-ţi 
cercetez mintea. 

— Adică puteţi să-mi citiţi gândurile? 

— Nu citesc gândurile nimănui fără permisiune, răspunse 
ea jignită şi retrase paharul pe care i-l oferise. Dacă aş fi avut 
de gând să fac asta, ţi-aş fi spus. Trebuie să ai încredere în 
mine. Nu pătrund cu forţa nici în gândurile, nici în amintirile tale. 

Ruşinat, Les întinse mâna spre pocal. Era plin cam până la 
jumătate cu lichidul roşu şi înspumat. 

— Efectul durează foarte puţin, spuse ea privind pocalul. 
Cred că mai puţin de o oră. 

Bău tot, fără un cuvânt. Nu avea gust rău - fructat şi 
dulceag. Atât. 

— Bun, spuse ea când îi dădu înapoi pocalul gol. 

Îl apucă de încheietură şi îl duse în cealaltă parte a 
camerei. Când au trecut pe lângă uşă, s-a uitat atent cum stătea 
aşa de... solidă şi de neclintit în mijlocul camerei. Oare Trevor n- 
ar fi trebuit să se întoarcă? Deschise gura să întrebe, dar nu 
reuşi decât să caşte. N-avea nici un rost să-şi exprime 
îngrijorarea. Veronica ştia ce face. O să aibă încredere în ea, aşa 
cum l-a rugat. 

Ea îi dădu drumul la mână şi aşeză una peste alta câteva 
dintre blănurile de pe jos. 

— Întinde-te. 

O făcu bucuros. Îi amorţiseră picioarele şi voia să se 
relaxeze. 

Blănurile erau moi şi îmbietoare. Zâmbi şi se întinse. 

— Grozav, murmură, copleşit de un minunat sentiment de 
bine. 

Era într-un loc minunat, iar Veronica era bună, înţeleaptă 
şi generoasă. Păcat că nu era şi Trevor cu el. Săracu* Trevor. 
Era cel mai bun prieten din lume. Căscă din nou. Se ghemui pe 
blana moale, cu ochii închişi, fericit. 


Lui Trevor i-ar plăcea. Unde-i Trev? Trebuie să-l găsesc Ce 
multă ceaţă! Era pierdut în ceaţă. Trev. Trev, unde eşti? Nici un 
răspuns. Nu-l găsesc lar aici nu e decât ceaţă. Şi umbre. Umbre 
care se mişcă, umbre care se răsucesc. Forme rotitoare. Gri. 
Negre. a 

Şi albe. O formă e albA. Inaltă, graţioasă. Se mişcă printre 
umbre. Aici. Sunt aici. Dar forma trece, se îndepărtează. A 
plecat. Singur. 

Nu, nu e singur. Se formează alte umbre, dispar înainte de 
a ajunge la ele. Trevor. E sigur că una dintre ele e Trevor, dar se 
întoarce, nu poate s-o ajungă, dispare. E din nou singur. Singur. 

Se întoarse şi gemu. Deschise ochii. 

— Ai avut o reacţie proastă, îi spunea Veronica încruntată, 
aplecată asupra lui. Nu m-aşteptam. N-ar fi trebuit să se 
întâmple. 

Îl ajută să se ridice în capul oaselor. 

— Ar fi trebuit să te simţi mulţumit, fericit. Atât. 

— Aşa m-am simţit, răspunse Les clătinând din cap, 
încercând să-şi limpezească mintea. Până când am început să 
văd forme. M-am gândit că e Trevor. De ce nu s-a întors? 

— Trevor, iar Trevor, pufni ea supărată. El te omoară, 
flăcăule. 

— Dar n-ar fi trebuit să se întoarcă până acum cu 
lemnele? De când a plecat? 

— De vreo jumătate de oră. Da, ar fi trebuit să se întoarcă. 
Cred c-o să mă duc să văd în ce belea a intrat. Trebuie să aibă 
cineva grijă de el, dar acesta nu vei fi mereu tu. 

— De data asta nu, dacă mergeţi dumneavoastră. Dar nu 
mi-aţi spus ce aţi văzut în mintea mea. Mi-aţi descoperit 
talentele? 

Veronica îşi strânse buzele, privi spre uşa din mijlocul 
camerei şi nu răspunse. 

— Şi? insistă el. 

— Unele lucruri e mai bine să nu le ştii, îi răspunse ea 
îndreptându-se spre uşă. 

Se ridică în picioare şi alergă după ea. Era încă ameţit, se 
împiedică, îşi recăpătă echilibrul, dar nu reuşi s-o ajungă. 
Veronica deschise uşa, trecu dincolo şi o închise. 

Les încercă să răsucească mânerul rotund al uşii, dar 
acesta nu se mişcă. Trase atunci de mâner, gândindu-se că va 


dărâma uşa cu totul, dar aceasta rămase neclintită şi bine 
închisă. O înconjură şi încercă s-o deschidă pe partea cealaltă, 
întrebându-se dacă va ajunge tot acolo unde a fost trimis Trevor 
sau în altă parte. N-avea cum să ştie. Uşa nu cedă însă niciunei 
încercări de a o deschide. 

Se întoarse pe blănuri supărat, se aşeză cu genunchii 
strânşi la gură şi se uită la uşă. Timpul trecea, fără ca Veronica 
să se întoarcă. Ce să facă? Nu se mai simţise niciodată atât de 
neajutorat. 

Se gândea că poate Trevor a avut totuşi dreptate. N-ar fi 
trebuit să vină aici. Ar fi trebuit să-1 asculte şi să dea mai multă 
atenţiei dezgustului simţit de acesta. Nu mai putea drege ceea 
ce făcuse deja, dar aşteptarea şi inactivitatea îl omorau. Oare 
nu ar putea sparge uşa? Să folosească una dintre mese drept 
berbec? Probabil că n-ar avea nici un efect asupra unei uşi 
magice, dar dacă Veronica nu se întoarce mai repede, va trebui 
să încerce. 

Trevor se trezi tresărind. Nu avusese de gând să moţăie. 
Trebuia să stea treaz în mijlocul atâtor pericole. Rămăsese fără 
secure, deci dezarmat, iar în starea de slăbiciune în care se afla 
nu-şi putea folosi nici puterea. Nu se putea apăra şi nu mai voia 
să i se târască nimic pe corp. 

Oare ce l-a trezit? Auzea ciripit de păsărele şi zumzete de 
insecte. Dar aceste sunete nu erau noi. Se ridică în capul 
oaselor şi ascultă. 

Foşnetul acela uşor de frunze să fie un pas? Da, cineva - 
sau ceva - venea spre el. Se încordă şi căută din ochi un loc 
unde să se ascundă. 

Prea târziu. Ar fi trebuit să se târască mai repede la 
adăpost. Cu piciorul rănit n-avea cum să ajungă acum. Paşii se 
auzeau tot mai tare, mai aproape. 

Dintre copaci ieşi o femeie. O femeie tânără, neobişnuit de 
înaltă, cu nişte veşminte lungi şi largi din batist moale, un fel de 
halat, total deplasat pentru o plimbare prin pădure. Avea cozi 
lungi, aduse în faţă, care îi cădeau peste piept. 

Îl văzu pe Trevor şi se opri puţin, ducându-şi mâna la gură 
ca şi cum ar fi vrut să-şi înăbuşe un strigăt. Apoi se întoarse şi o 
luă la fugă pe drumul pe care venise. 

— Stai! strigă Trevor. Ajută-mă! Te rog! 


Fata dispăruse însă în amurgul care se lăsa şi Trevor 
rămase abia respirând. Aştepta, spera. 

O auzi apropiindu-se din nou, încet şi prudent. leşi dintre 
copaci, dar rămase la oarecare distanţă. 

— Ce... cine eşti? îl întrebă cu voce nesigură. 

— Sunt Trevor Blake. Am venit să adun lemne pentru foc, 
dar am fost pus pe fugă de şerpi, înţepat de albine, iar un 
monstru din apă m-a muşcat de picior, spuse el şi îşi ridică 
piciorul rănit. 

— O! exclamă ea, apropiindu-se puţin. Dar cum ai ajuns 
aici? Aici n-ar mai trebui să fie nimeni. 

Se gândi să nu-i spună de Veronica şi de uşă. 

— Tu eşti stăpâna pădurii? 

— Nu, nu, îi răspunse ea, apropiindu-se încă puţin. Dar n- 
am mai văzut niciodată pe nimeni aici. Părea prudentă şi 
speriată. Deşi n-am mai ajuns atât de departe. M-am luat după o 
fantomă. 

— O fantomă! 

Norocul lui! Singura persoană pe care o întâlneşte aici e 
nebună! 

— Nu ştiu cum să-i spun altfel. Era ca o ceaţă albă care se 
mişca în faţa mea. Avea forma unui bărbat, dar vedeam prin el. 
A dispărut chiar înainte de a te vedea. 

Trevor era disperat. Fata asta nu-i era de nici un ajutor. 

Ea se apropie şi se uită în jos, la el. Era mai tânără decât 
ar fi crezut, de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani. Pe obrazul 
stâng avea o vânătaie urâtă, decolorată. 

El arăta probabil şi mai rău, umflat de la înţepăturile 
albinelor. Poate asta o înspăimânta atât de tare. 

Îngenunche alături şi îl atinse uşor pe obraz. Trevor se 
crispă de durere. Ea îşi trase repede mâna înapoi, dar o întinse 
din nou, încet, şi îşi puse palma pe obrazul lui. Urlând de durere, 
Trevor îi dădu mâna la o parte. 

— Stai liniştit, îi spuse prinzându-1l de mână. Te vindec. 
Simţi cum se dezumflă, iar durerea se mai domuoli. 

— Asta-i pentru înţepăturile de albine, îi spuse ea 
trăgându-şi mâna. Acum, hai să mă uit la picior. 

Se aplecă lângă piciorul lui rănit. De data aceasta îşi puse 
ambele mâini pe rană şi, din nou, apăsarea îl făcu să urle. Ea se 
strâmbă, dar nu-şi ridică mâinile. A durat mai mult decât pentru 


înţepături, dar îşi simţea piciorul cald, avea furnicături şi 
mâncărimi, ca la o rană care face coajă când se vindecă. Abia 
rezista să nu-i dea mâinile la o parte şi să se scarpine. A strâns 
din dinţi, a aşteptat, iar după un timp mâncărimea a dispărut. 
Apoi fata şi-a ridicat mâinile de pe piciorul lui, iar când s-a uitat, 
pielea era netedă, fără urmă de cicatrice. 

Se ridicară amândoi. Fata era cu câţiva centimetri mai 
înaltă decât el. 

— Mulţumesc, îi spuse stânjenit, dar nu găsi altceva mai 
potrivit. Nu ştiu cum te cheamă. 

— Miryam, răspunse ea timidă. 

— Şi tu eşti rănită, observă el şi-i atinse vânătaia cu un 
deget. De ce nu te vindeci? 

— Nu... nu e grav, zise ea şi-şi lăsă ochii în jos. Trebuie să 
plec. 

— Dar nu poţi să mă laşi aici. Nu ştiu cum să ies din 
pădure. Auzindu-şi tonul tânguitor, se revoltă şi continuă aspru: 
Termină ce-ai început, fetico. Ce fel de vin-decare-i asta dacă nu 
mă ajuţi să ies de aici? Cred că ştii drumul şi locul ăsta-i 
periculos. 

— Da, şopti ea. Cred şi eu, pentru cineva care nu e de pe 
aici. 

— Eu nu sunt de pe aici. N-am cum să mă apăr de 
animalele sălbatice şi vine noaptea. 

— Dar ai nişte talente speciale, nu? Dacă nu le-ai avea n- 
ai fi aici. 

Nu putea nega asta. Acum, că îl vindecase, îşi putea folosi 
puterea. Dar chiar şi aşa, nu dorea să rămână în pădure, 
neînarmat, după lăsarea întunericului. 

— M-a trimis o femeie pe care o cheamă Veronica. O 
cunoşti? 

— Nu, dar am auzit de ea. 

Fata se întoarse şi se uită speriată pe potecă. 

— Vin cu tine, insistă el, prinzând-o de mână. 

— Şi Veronica asta nu te poate scoate din pădure? 

— N-am încredere în ea. Cred că nu mai vine după mine. 
Trebuie să mă scoţi tu la lumină. 

— Pericolul nu e doar în pădure, îl preveni ea, pi-păindu-şi 
vânătaia. Vino. Am stat prea mult aici. 


Fata porni repede. Trebuia să se grăbească pentru a ţine 
pasul cu ea. Atent să n-o piardă, nu se prea uita pe unde merge. 
Era din ce în ce mai întuneric şi aproape nu se mai vedea deloc. 
Copacii se cufundau în beznă şi îi mai zărea doar când se 
împiedica de vreun ciot sau când crengile se întindeau peste 
cărare, forțându-l să se aplece. 

Au ajuns la o pantă cu multe rădăcini pe care au trebuit să 
urce ca pe nişte trepte. 

Chiar foarte asemănătoare unor trepte. 

Trevor se uită la copacul din care ieşeau treptele. Avea 
trunchiul masiv, iar frunzişul de deasupra arăta ca un tavan 
solid. 

Se împiedică şi întinse o mână încercând să se prindă de 
trunchi, dar palma îi alunecă. 

Nu mai văzuse un copac atât de neted. lar acestea, pe 
care urca, erau trepte adevărate. Erau prea egale, prea îngrijite 
pentru a fi altceva. 

Era o scară din lemn care urca de-a lungul unui perete. lar 
în vârful ei, se trezi în faţa unei draperii grele, de culoare gri. 

— Miryam, Miryam, unde te ascunzi leneşo? Vino înăuntru! 

Fata îşi strânse umerii şi parcă se făcuse mai mică. 

Dădu la o parte draperia şi intră. Trevor o urmă şi ajunse 
într-un coridor îngust luminat de o lumină puternică ce venea de 
sus. Fata l-a scos din lumea ciudată în care îl trimisese Veronica, 
aducându-l în lumea lui, fără a folosi misterioasă uşă. 

— Miryam! urlă din nou vocea. Dacă vin eu după tine... 

Vocea i se părea vag cunoscută. 

— Vin, răspunse Miryam. Dar abia îşi târa picioarele. 

— Ce se întâmplă? întrebă Trevor apucând-o de braţ. 
Unde suntem? Cine-i ăla? 

— Ţi-am spus să nu vii, îi şopti ea trăgându-şi mâna şi 
deschizând uşa. 

Trevor se uită înapoi, încercând să găsească o scăpare. 
Draperia gri dispăruse, iar în locul ei era un perete cu o uşă. 
Deci nu era o fundătură. Simţindu-se oarecum în siguranţă, o 
urmă pe Miryam. 

Fata stătea în faţa unui bărbat tolănit într-un fotoliu. 

— Fir-ai a naibii! începu el. Doar ştii la ce oră trebuie să-mi 
aduci cina. Unde e? Adu-o aici! Eu... 


Tăcu, întinzându-şi gâtul să-1 vadă mai bine pe Trevor, 
care era în spatele ei. 

Apoi, o împinse pe Miryam la o parte şi se uită fix la 
Trevor. Bineînţeles că vocea i se păruse cunoscută. Bărbatul 
care se uita la el, schimonosit de furie, era Cari. 

Momeala 

— Trevor! Ce surpriză! strigă Cari sărind din fotoliu. 

Şocul îl paraliză pe Trevor o clipă, dar aceea fu clipa 
decisivă. Tocmai când se pregătea să sară la bătaie, escrocul şi- 
a plecat capul şi l-a izbit pe Trevor în piept, trimiţându-1 direct 
afară prin uşa deschisă. 

Acesta şi-a recăpătat echilibrul la timp pentru a para oa 
doua lovitură şi a-i arde un pumn şi un genunchi adversarului. 
Cari se dezechilibră, iar Trevor se aruncă peste el. Cei doi s-au 
încleştat pe podea, s-au izbit de pereţi, s-au pocnit unul pe 
celălalt, fără a reuşi să se răpună. 

Într-un târziu, Trevor s-a gândit să-şi folosească puterea şi 
a trimis un curent de forţă puternic care, la o distanţă atât de 
mică, ar fi trebuit să-1 lase pe Cari fără cunoştinţă. 

Forţa se lovi însă de Cari fără să-i facă nici un rău şi se 
întoarse ca un bumerang la Trevor care nu se gândise să se 
protejeze. Simţi durerea în creier, apoi nu mai ştiu nimic. 

Încet, încet îşi reveni. Capul îi exploda, urechile îi ţi-uiau, îl 
dureau toţi muşchii. Când a încercat să se mişte, şi-a dat seama 
că e legat de un scaun, cu mâinile la spate. Nici nu şi le mai 
simţea, atât erau de amorţite. Picioarele îi erau legate de 
picioarele scaunului şi îi era imposibil să facă vreo mişcare. 

Îşi înălţă capul şi atunci îl văzu pe Cari care „călărea” un 
alt scaun de lemn, proptindu-se cu mâinile de spătarul acestuia. 
Cari zâmbea cu gura până la urechi şi se legăna fericit în scaun. 

— Bine ai venit, prietene. Nici nu pot să-ţi spun cât sunt 
de încântat că te-ai gândit să treci pe la mine. Eşti exact 
persoana pe care voiam s-o văd şi nici n-ai fi putut nimeri într-un 
moment mai oportun. 

— Hot nenorocit! Mi-ai furat tot ce aveam! Ce mai vrei? 

— A! Ce mai vreau? întrebă Cari frecându-şi bucuros 
mâinile. Asta-i întrebarea. 

Îşi trase apoi scaunul pe podea cu un scrâşnet puternic şi 
se apropie atât de tare de Trevor, încât acesta simţi mirosul 
greu de usturoi şi vin al respirației sale. 


— Vreau să intru în Comunitatea Celor înzestrați. Am fost 
intrigat de scrisorile de recomandare pe care le-am găsit lângă 
aurul şi argintul pe care mi le-aţi oferit cu atâta generozitate. M- 
am hotărât să mă dau drept tu, să mă prezint cu scrisorile şi să 
văd ce oportunităţi mi se oferă. Din nefericire, scrisorile 
pomenesc şi de prietenul tău Les şi de problema pe care o are în 
legătură cu natura harului său. M-am gândit să-i propun unui 
prieten să joace rolul lui Les, ceea ce ar fi fost cam riscant. Nu e 
uşor să te dai drept o persoană care are talente deosebite, dar 
nu ştie care sunt acelea. Dacă obţin prin tine cooperarea lui Les, 
e perfect, încheie el izbucnind în râs. 

— Dacă tu crezi că te ajut să-1 găseşti pe Lesâncepu 
Trevor cu dinţii încleştaţi. 

— Bineînţeles că mă ajuţi, hohotea mai departe Cari. Doar 
n-ai încotro. Miryam! strigă el sărind în picioare şi zvârlind 
scaunul într-o parte. Vino aici! 

Intră fata care-l adusese în această situaţie. Se 
schimbase şi nu mai era îmbrăcată în halatul în care o văzuse 
prima dată. Acum purta o fustă maro, o bluză albă cu mâneci 
lungi, iar deasupra un şorţ alb de şifon. Părea îngrozită. Avea 
ochii roşii de parcă ar fi plâns şi evită privirea lui Trevor. 

Cu o mână, Cari o prinse şi o trase spre el, iar cu cealaltă 
o apucă de bărbie, forţând-o să-l privească. 

— Trevor, îi spuse, ea e sora mea, Miryam. E cam proastă, 
dar are destul bun-simţ pentru a face ceea ce-i spun. Nu-i aşa, 
Miryam? 

O strângea tare şi fata n-ar fi putut să răspundă nici dacă 
ar fi vrut. El îi scutură capul, apoi slăbi strânsoa-rea, lăsându-i 
urme roşii pe faţă. 

— Nu-i aşa? repetă el. Ea dădu din cap. 

— Miryam are câteva talente foarte utile. Va sta aici cu 
tine, tu îi vei spune unde e Les, iar ea se va duce să mi-l aducă. 
Degeaba se lupta Trevor să-şi slăbească strânsoarea. 

— Eşti nebun! Nu-1 târăsc eu pe Les în asta. Nu-i spun 
nimic! Şi nici ţie! 

— Ba o să spui. Mai devreme sau mai târziu, tot o să spui. 
Acum vă las să mai staţi puţin de vorbă până îmi termin cina pe 
care Miryam mi-a pregătit-o cu atâta dragoste, spuse el 
zâmbind şi părăsi încăperea. 


Miryam căzu pe scaunul pe care stătuse Cari. Stătea 
adusă de spate, cu mâinile pe genunchi, legănându-se şi 
gemând. Părul îi căzuse pe faţă şi n-o putea vedea, dar 
nefericirea ei era evidentă. 

Deşi foarte furios pe Cari, Trevor nu putea fi supărat pe 
biata fată. Era clar că nu era de acord cu deciziile lui Cari, dar 
era terorizată de el. Dacă ar putea-o convinge să-l ajute... 

— Nu vrei să-l ajuţi pe Cari, nu-i aşa? o întrebă Trevor 
blând. Chiar e fratele tău? Eşti Miryam Holdt? 

— Miryam Vedreaux, spuse ea foarte încet, legă-nându-se. 
Mi-e frate vitreg. 

— Şi de ce-1 laşi să te trateze aşa? 

Nu i-a răspuns şi nici nu şi-a ridicat capul. 

— Miryam, încercă din nou Trevor, cred că tu ai multă 
putere. Dacă nu-ţi place ce-ţi face fratele tău, poţi riposta. Nu 
trebuie să suferi aşa. 

— Nu înţelegi. Mă controlează. Nu mă pot elibera. Vorbea 
abia şoptit, fără să-şi ridice capul. Cu greu o putea auzi. 

— Asta-i o prostie. Uite, te ajut eu. Dacă ne unim puterile, 
îl învingem. Dezleagă-mă. 

Ea clătină din cap. 

— Nu-l poţi lăsa să continue aşa, spuse Trevor grăbit. Nu 
trebuie. Ajută-mă. Lasă-mă să te ajut. 

— Nu mă poţi ajuta. Nu poate nimeni, murmură ea. 

— Nu fi aşa bleagă! Precis poţi fi ajutată, izbucni el. Hai să 
ieşim de aici şi-ţi arăt eu ce să faci. 

— Nu putem ieşi, spuse ea, privindu-1 în cele din urmă. Și 
nu mă poţi ajuta. Nu poţi să faci decât ceea ce vrea Cari să faci. 
— Eşti foarte încăpăţânată, izbucni el furios la culme, 
luptându-se să se elibereze din strânsoare. De ce-l laşi să te 

trateze aşa? 

— Nu am de ales. Singura modalitate... Uite, spune-mi 
despre prietenul tău. Despre Les. 

Asta îl mai calmă pe Trevor. Poate că dacă îi vorbeşte 
blând, îi câştigă încrederea. Era îngrozită de fratele ei şi trebuia 
să depăşească această situaţie. Trebuia să se gândească cum 
să-şi aline suferinţa fizică: frânghiile care-1 strângeau, durerea 
musculară. la-o-ncet, îşi spuse. E sensibilă. Mizează pe asta. Fă- 
o să se gândească la Les. 


— Am crescut împreună, începu el. Fermele familiilor 
noastre se învecinează. La şcoală făceam toate prostiile 
împreună, ne-am ajutat, ne-am împărtăşit visele. 

În timp ce vorbea, îi veniră în minte momentele petrecute 
de el şi de Les de-a lungul timpului, când îşi ajutau taţii la plug şi 
la strânsul recoltelor sau aveau grijă de animale. 

— Părinţii mei nu voiau să se afle că sunt înzestrat şi mi- 
au interzis să-mi folosesc puterea. Dar Les ştia. Cred că mă 
invidia puţin, dar asta nu ne-a afectat niciodată prietenia. E un 
prieten grozav - e cel mai bun. Fratele tău e nebun dacă-şi 
închipuie că-l pun pe Les în pericol. 

— Fratele meu e probabil nebun, spuse ea calmă. Dare 
inteligenT. Întotdeauna ştie cum să obţină exact ceea ce vrea. 

— Ei bine, de data asta nu va reuşi. Nu-1 pot duce la Les 
nici dacă aş vrea. Nu ştiu cum să-l găsesc. 

— Dar poţi să-l chemi mental la tine. 

— Şi cum ar şti să ajungă aici? Oricum, n-aş face aşa ceva. 
Este într-un loc sigur şi acolo va rămâne. 

Trevor se gândi la Veronica. Deşi nu avea deloc încredere 
în femeia mărunţică, ea avea putere şi încă multă. Auzise 
chemarea lui, îl vindecase pe Les, îi scosese din închisoare. Atât 
timp cât Les se afla în casa aia aiurită a ei, era în siguranţă şi 
departe de Cari. 

Se gândi la scoaterea lor din închisoare şi la drumul făcut 
de acolo, când Veronica i-a ţinut predici şi l-a certat tot timpul. 
Văzu apoi casa ciudată, cu cupolă, atât de deplasată printre 
blocurile urâte, atât de... indiferentă la degradarea din jur. Casa 
aceea rotundă era o fortăreață magică. Dacă Les nu era amăgit 
să iasă, Cari nu avea cum să ajungă la el. 

— Fii atent! strigă Miryam sărind de pe scaun şi ieşind în 
fugă din cameră. g 

Mirat, Trevor se uită după eA. Incerca să-şi dea seama ce 
e cu fuga neaşteptată a lui Miryam, când Cari intră în cameră. 

— Bravo, băiete! strigă el şi-l bătu pe Trevor pe umăr. 
Ştiam că pot să contez pe tine. l-ai dat lui Miryam informațiile de 
care avea nevoie pentru a-ți găsi prietenul. 

Despre ce vorbea? Nu-i dăduse nimic... 

Mintea lui! Fata îi citise gândurile. Ar fi trebuit să-şi dea 
seama. Doar ştia că are talente extraordinare. Dar n-o întrecea 
pe Veronica. 


Trebuia s-o avertizeze. Lansă atunci o chemare puternică: 
Veronica! Păzeşte-lpe Les! M-a prins Cari îl vrea pe Les. El... 
începu să i se învârtă capul. 

— Gata cu mesajele, spuse Cari. 

Trevor încercă să vorbească, dar îşi simţea capul greu şi 
limba umflată. Nu-1 mai vedea bine pe Cari, dar îi auzea râsul 
răutăcios. Apoi căzu în uitare. 

Les cerceta încăperea şi studia obiectele ciudate care 
atârnau peste tot. Curiozitatea avidă care-l cuprinsese mai 
devreme dispărusE. Încerca doar să-şi găsească ceva de făcut 
pentru a-şi abate gândurile neliniştitoare de la Trevor. Se trezi 
întrebându-se în legătură cu fiecare obiect dacă ar putea folosi 
vreunul în ajutorul lui Trevor, dar pe cele mai multe le găsi total 
inutile acestui scop. 

Îi părea rău că nu ştie cât timp a trecut de la dispariţia lui 
Trevor. Oare de câtă vreme a plecat Veronica după el? în 
camera fără ferestre n-aveai cum să ştii dacă e zi sau noapte. 
Se duse la uşa de la intrare şi încercă s-o deschidă şi să se uite 
afară, dar era încuiată şi nu reuşi. 

Începea să se simtă ca la închisoare. Ce ar fi putut face 
dacă nu se întorceau nici Veronica, nici Trevor? îşi blestemă 
lipsa de putere. Cineva cu har poate găsi sau crea o cale de 
scăpare. Era încolţit. 

Se întoarse la uşa magică şi se uită la ea, furios că nu-i 
putea pătrunde secretele. Veronica ar fi trebuit să se întoarcă. 

Mai făcu un tur al încăperii, alese o măsuţă solidă din 
metal, rotundă, de mărimea unei farfurii, pe care se afla un 
astrolab. Luă instrumentul, îl puse pe podea şi duse masa la 
uşă. Apoi o apucă de picioare şi izbi uşa cu blatul mesei. 

Masa se lovi de uşă cu un zgomot surd, iar forţa loviturii îl 
zgâlţâi din cap până-n picioare trimiţându-i un val de durere în 
braţe şi umeri. Puse măsuţa jos şi, fre-cându-şi braţele, se uită 
la uşă. Lemnul era întreg, iar broasca neclintită. 

Luă din nou masa, se încordă şi mai izbi o dată. Aceeaşi 
zguduitură în tot corpul şi nici o deteriorare vizibilă a uşii. 

— Şi încă o dată, îşi spuse el furios, ridicând masa şi lovind 
cu toată forţa. 

Masa trecu prin uşa din lemn şi dispărură amândouă într-o 
explozie de lumină. Pierzându-şi echilibrul prin dispariţia 
rezistenţei din faţa sa, Les căzu pe burtă. Când mâinile atinseră 


podeaua, urlă de durere. Descoperi că palmele îi erau pline de 
sânge şi băşici de la picioarele de fier ale mesei ce dispăruse în 
neant. 

Nu reuşise decât să distrugă uşa. Se uita la locul unde 
fusese aceasta şi nu era în stare să-şi dea seama ce va face în 
continuare. 

Atunci văzu chiar în faţa sa o molie. Vru s-o prindă, dar nu 
reuşi. Mai mult de supărare, sări în picioare şi se aruncă după 
ea, dar nu-i atinse decât o aripă cu degetele. 

Molia cobori în spirală şi ateriză în faţa sa. Les ridică 
piciorul s-o strivească. 

Dar corpul ei începu să pâlpâie, se mări şi apăru... 
Veronica. 

Şocat, căzu pe spate şi abia reuşi să se aşeze pe blana 
groasă. 

— D-d-dumneavoastră eraţi molia? se bâlbâi el, abia 
găsindu-şi cuvintele. 

— Intr-un fel, spuse ea uitându-se atentă prin cameră. De 
fapt, în ea s-a aflat conştiinţa mea. ÎI privi fix, sever, cu ochii săi 
negri. Şi tu n-ai altceva mai bun de făcut decât să pui mâna pe 
lucruri al căror rost nu-1 înţelegi? 

— Imi pare rău, se bâlbâi el. Eram îngrijorat din cauza lui 
Trevor. Şi văzând că nu mai veniţi, am... 

— Ai intrat în panică, nu? 

Les îşi cobori privirea şi dădu din cap, dar apoi, ve-nindu-şi 
mai bine în fire, se uită direct la ea. 

— Unde-i Trevor? 

— Nu acolo unde ar trebui, se încruntă ea. Am găsit urme. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu-mi va urma instrucţiunile. S- 
a aventurat mult prea departe de uşă şi, după semnele pe care 
le-am văzut, a dat de o mulţime de necazuri, dar a reuşit să 
supravieţuiască. A mai reuşit el şi altceva, nu ştiu precis cum, 
dar sunt sigură c-a fost ajutat. 

— Ce? Ce a făcut şi unde e? se precipită Les, reuşind să se 
ridice în picioare. 

— A ieşit din locul în care l-am trimis. Sau l-a scos cineva. 
Cred că asta e, dar nu ştiu cine ar fi avut puterea. 

Se încruntă şi mai tare, ridurile i se adânciră şi aproape îi 
ascundeau ochii. Tăcu, pierdută în gânduri, de parcă ar fi uitat 
de prezenţa lui Les. 


— Dar îl putem găsi, nu? întrebă Les. Nu se poate să nu 
facem nimic. 

Veronica oftă şi se duse la astrolabul pe care Les îl pusese 
pe jos. 

— Neglijentul, murmură ea şi ridică instrumentul. Şi acum 
unde să-l pun? Trebuie să înlocuiesc masa pe care ai stricat-o. 

— Îmi pare rău pentru masă, dar Trevor e mai important, 
încercă el să-i ţină piept. 

— Mă gândesc să-l las pe tânărul zevzec să-şi găsească 
singur drumul, pufni ea. Poate că aşa mai învaţă câte ceva. 

— Dar e în pericol. Nu aşa aţi spus? Trebuie să-l ajutaţi. 

Veronica nu l-a luat în seamă, ci a trecut de la o masă la 
alta până a găsit una pe care să aşeze astrolabul. Abia după 
asta s-a întors spre el. Nu mai era încruntată, de parcă găsirea 
unui loc pentru astrolab o calmase. 

— Trevor nu e neajutorat şi tu ştii asta. Are un talent 
considerabil, dar trebuie să înveţe să şi-l folosească cu 
înţelepciune. Şi n-o să înveţe nimic dacă mereu îl scoate cineva 
din necaz. Linişteşte-te. Cred că ţi-e foame. Hai să cinăm. 

— Nu mi-e foame. Nu pot să mănânc atâta vreme cât 
Trevor e rătăcit pe nu ştiu unde. 

— Nu prea-l1 ajuţi dacă mori de foame. 

Şi se apucă să se agite de colo-colo, desprinse ceainicul 
de o sfoară, dezlegă un mănunchi de plante de pe alta. 

Cu tot sfatul Veronicăi, Les nu-şi găsea locul şi era foarte 
îngrijorat din cauza prietenului său. Deodată se opri brusc, 
auzind vocea lui Trevor urlându-i în cap: Ș 

Veronica! Păzeşte-l pe Les! M-a prins Carl. II vrea pe Les. 
Elia 

Ţipătul se întrerupse. Les alergă spre Veronica, împie- 
dicându-se de măsuţe, chiar răsturnând una în grabă. 

— Aţi auzit? L-a prins Cari. Are nevoie de ajutorul nostru. 

Veronica se ridică pe vârfuri şi îi dădu o palmă peste 
obraz. 

— Linişteşte-te, îi porunci ea. Sigur c-am auzit. Po-toleşte- 
te. Du-te şi ridică măsuţa pe care ai răsturnat-o. Sper că n-ai 
spart nimic. 

— Dar Cari! Cari e individul care ne-a drogat şi ne-a jefuit. 
Faceţi ceva. 

— Linişte! 


Vocea ei îl încremeni. 

— Te ţin aşa până pricepi. Şi chiar fac ceva. Pregătesc 
cina. 

Continuă să ia diverse lucruri de pe măsuţe şi de pe 
frânghii sau sfori, în timp ce el stătea neajutorat. Apoi s-a dus în 
spatele lui, dar el, neputând să se întoarcă, nu vedea ce face. 
Auzea doar zăngănit de oale şi, la un moment dat, o lingură 
amestecând ceva. După o vreme a venit în faţa lui. 

— Ascultă-măĂ. În scurt timp vine cineva. Nu uita că Trevor 
a spus că pe tine te vrea Cari. Ţi-a semnalat un pericol, aşa că fii 
atent ce vorbeşti cu această persoană. Ai înţeles? 

Dintr-odată se putea mişca şi dădu din cap. 

— Dar veţi fi şi dumneavoastră aici? întrebă el. 

— Sunt prin preajmă, dar cred că-i mai bine să vorbeşti 
singur cu oaspetele. Poate că vrei s-o inviţi la cină, îi spuse ea 
arătând cu capul spre cealaltă parte a încăperii. 

Urmărindu-i privirea, văzu o masă mai mare, care nu 
fusese cu siguranţă în cameră mai devreme, pe care se aflau 
castroane aburinde cu legume şi o farfurie cu felii de carne. 

Masa era pusă pentru două persoane şi apăruseră şi două 
scaune. 

— Vă folosiţi puterea ca să faceţi mâncare? întrebă el 
uluit. 

— Bineînţeles că nu. Legumele şi carnea mi le aduce un 
băiat de la piaţă şi eu gătesc ca toată lumea. Mi-am folosit acum 
puterea să aranjez masa pentru că nu aveam timp. Nu-mi 
irosesc puterea pe treburi cotidiene, spre deosebire de unii 
membri ai Comunităţii. Acum pregă-teşte-te să-ţi întâmpini 
oaspetele. 

Les nu-şi putea lua ochii de la mâncarea îmbietoare. 

— Dar de unde au apărut masa şi scaunele? Neprimind 
nici un răspuns, se întoarse. Veronica dispăruse, dar văzu o 
molie care zbura printre sforile ce atârnau din tavan. 

Cineva bătu la uşă. Se grăbi se deschidă, dar îşi aminti că 
era încuiată. Puse totuşi mâna pe clanţă şi uşa se deschise 
imediat. 

Nu se aştepta deloc să vadă o fată speriată care stătea pe 
trepte şi rămase aşa câteva clipe, neputând să-şi ia ochii de la 
ea. 

— Eşti Les? Prietenul lui Trevor? 


— Da, răspunse el, amintindu-şi brusc de hainele murdare 
pe care le purta de când le furase Cari sacii de umăr. 

— Am venit să te duc la Trevor. 

Prin faţa lui Les trecu o molie. Ridică o mână s-o alunge şi 
îşi aminti avertismentul Veronicăi. Dar când văzu vânătaia de pe 
faţa lui Miryam, simţi nevoia s-o ocrotească. 

— De ce nu intri? o invită, dându-se un pas înapoi ca ea să 
poată coborî. Tocmai voiam să mănânc. Vino şi tu. 

— Nu pot, spuse ea şi îşi duse mâna la gât. Mişcarea mâini 
îi aminti din nou de molie. 

— Te rog, insistă el şi-i zâmbi. N-am mâncat toată ziua şi 
m-aş bucura dacă mi-ai ţine companie. 

Ea păşi încet în casă şi îl urmă pe scară. 

Prieten sau duşman? 

Les o conduse pe fată la masă, îi trase scaunul să se 
aşeze şi se instală în faţa ei. Ea se uita nedumerită prin cameră, 
întârziind cu privirea asupra unor obiecte mai misterioase. Poate 
că le înţelegea rostul. 

— Locuieşti aici? îl întrebă fata cu un respect nedisimulat. 

— Nu. Sunt musafir. 

— Şi unde e stăpânul casei? întrebă ea privind îngrijorată 
prin cameră. 

— A ieşit puţin, îi răspunse, uitându-se la molia care zbura 
pe deasupra. 

Lui Les nu-i plăcea să mintă. Luă grăbit farfuria cu carne. 

— Pot să te servesc? îmi pare rău, nu ştiu cum te cheamă. 

— Miryam. Nu mi-e foame. Dă-mi doar puţin, te rog. 

— Miryam. Ce nume frumos! 

Îi puse pe farfurie o felie de carne, apoi legume şi pâine. 
După asta îşi umplu şi lui farfuria. 

Nu mai mâncase ca lumea de mult timp. Trebuia să se 
hrănească, dar apetitul îi dispăruse. Se uita la Miryam şi nici nu 
băga de seamă ce mănâncă. 

Veronica îi spusese că era în pericol, iar Trevor i-a dat de 
înţeles acelaşi lucru, dar îi era greu să creadă că Miryam l-ar 
putea atrage într-o capcană. Se uita la ea cum mănâncă, cu 
ochii plecaţi. 

— Miryam, ştiu că Trevor are necazuri, îndrăzni el în cele 
din urmă. Dar tu? Tu ce probleme ai? 


Fata suspină, îşi puse furculiţa pe masă şi îl privi. 
Disperarea din ochii fetei îi aduse aminte lui Les de mânzul 
atacat de condori. 

— Ştiu că Trevor v-a chemat cu puterea minţii şi v-a spus 
că e la Cari. Cari e fratele meu vitreg. El m-a trimis după tine. 
Am... am reuşit să localizez casa după imaginile pe care le-am 
citit în mintea lui Trevor. El nu vrea să te întorci cu mine, dar eu 
cred c-ar trebui. Cari vrea să se folosească de tine, dar îi poate 
face mai mult rău lui Trevor decât ţie. L-a legat de un scaun şi-l 
ţine aşa până când vii şi nu-ţi pot garanta că nu-i face lucruri şi 
mai rele dacă nu vii cu mine. Singura modalitate de a-1 proteja 
pe Trevor este să-i faci pe plac lui Cari. 

— Şi ce vrea? 

— Vrea să folosească scrisorile de recomandare pe care 
le-a furat de la Trevor pentru a intra în Comunitatea Celor 
înzestrați. Vrea să se dea drept Trevor, dar, pentru că în scrisori 
sunt informaţii detaliate despre tine, crede că nu va reuşi fără 
cooperarea ta. 

— Cred că e nebun dacă-şi imaginează că îl ajut să-i 
convingă pe cei de acolo că este Trevor. Doar nu pot fi prostiţi. 
Cu talentele lor îşi vor da imediat seama că e un impostor. 

— S-ar putea, clătină fata din cap. Dar Cari crede că poate 
folosi puterea pentru a-i convinge. Puterea mea, adăugă ea 
tristă. Nu-1 subestima. 

Les îşi dădu farfuria la o parte şi-şi trase scaunul lângă al 
fetei. Nu prea ştia ce să facă, dar spera ca Veronica să-l 
îndrume. 

Urmă o tăcere stânjenitoare. 

— Şi de ce vrea un ticălos ca el să intre în Comunitate? 
întrebă Les în cele din urmă. 

— Nu ştiu, spuse ea punându-şi mâinile în poală şi 
privindu-şi degetele încleştate. Nu mi-a spus ce are de gând. 
Sunt sigură că vrea să aibă mai multă putere sau mai mulţi bani, 
sau amândouă la un loc. Astea-1 interesează cel mai mult, deşi 
îi mai face mare plăcere să înşele oamenii sau să-i tragă pe 
sfoară. Pe mine mă obligă să lucrez într-o cafenea şi să-i vând 
ponturi. 

Vorbea încet, cu multă tristeţe. 

— De ce-1 ajuţi? Cum te obligă? 

— EI... E o poveste lungă. 


— Aş vrea s-o ascult. 

Se uita fix la ea, aşteptând să-şi ridice privirea. Fata îşi 
împinse însă scaunul în spate şi se ridică de la masă cuprinsă de 
panică. 

— Nu pot. Şi aşa am întârziat prea mult. Cari e furios şi îşi 
poate vărsa mânia pe Trevor. 

Les rămase aşezat, deşi ar fi vrut să sară şi s-o liniştească. 

— Şi ce o să facă dacă nu vin cu tine? 

— O, te rog! îl imploră ea îngenunchind lângă scaunul lui 
şi apucându-l de braŢ. Il torturează pe Trevor. Poate că-1 şi 
ucide. Şi o să mă oblige să-1 ajut. Te rog. N-aş suporta aşa ceva. 

Ochii i se umplură de lacrimi, care îi alunecau pe obraji. 
Destul de stânjenit, Les încercă să i le şteargă. Avea pielea 
moale şi mâna lui a zăbovit pe obrazul fetei. Ochii li s-au întâlnit. 

— Merg cu tine. 

Se ridică, ajutând-o în acelaşi timp să se ridice. Deşi era 
mai înaltă decât el, părea plăpândă şi lipsită de apărare. Les ar 
fi vrut tare mult s-o îmbrăţişeze, dar trebuia să se grăbească în 
ajutorul lui Trevor. 

Ea are puterea, îşi aminti el. l-a citit mintea lui Trevor. 
Cine ştie ce a mai aflat şi de la mine? Se îndepărtă puţin de fată 
şi se uită după molie. N-o zări nicăieri. 

Şi totuşi, Veronica l-ar opri dacă ar lua o decizie greşită, în 
fond, ea aranjase această întâlnire, îl obligase practic s-o invite 
pe Miryam la cină. Miryam nici n-ar fi putut intra dacă n-ar fi 
vrut Veronica. De asemenea, fără voia Veronicăi nici n-ar fi 
putut pleca. Cu această convingere, o însoţi pe Miryam la scara 
ce ducea spre uşă. 

Puse mâna pe clanţă şi, spre surprinderea lui, uşa se 
deschise. Ezita încă, privind în noapte, dar Miryam s-a strecurat 
pe lângă el. Oare cât era ceasul? Pierduse orice noţiune a 
timpului. Dădu din umeri zicându-şi că nu e important şi o urmă 
pe Miryam. 

Fata străbătea fără ezitare străzile întunecate şi pustii. 
Unele clădiri erau luminate; de acolo răzbătea muzică şi se 
simţea un puternic miros de alcool. De două ori au depăşit mici 
grupuri de bărbaţi beţi, care mergeau pe trei cărări, ţipau şi 
râdeau. Les se temea că vor avea necazuri, dar Miryam a trecut 
pe lângă cheflii fără să le arunce nici o privire. Nu i-a băgat 
nimeni în seamă. 


De câte ori treceau printr-un loc mai luminat, Les se uita 
după molie, sperând că Veronica nu l-a părăsit. 

Au ajuns la un bloc ceva-ceva mai îngrijit decât cele care 
înconjurau casa Veronicăi. Miryam scoase o cheie din buzunarul 
fustei şi deschise uşa, apoi îl conduse pe un coridor şi pe o scară 
care scârţâia, până la etajul doi. Pe palier erau două uşi, iar ea 
bătu la una dintre ele. 

— Cari, spuse fata încetişor, m-am întors. 

Trevor! Trezeşte-te, băiete. Ascultă-mă. Vocea insistentă îi 
bâzâia în cap, trezindu-1 din somnul greu. Incercă să se ridice în 
capul oaselor, dar se învârtea totul în jurul lui şi căzu din nou pe 
pat. 

Un pat. Era întins pe un pat, nu legat de un scaun. Nu era 
legat deloc. Această descoperire avu un efect mai puternic 
decât vocea. Trebuia să se ridice să vadă ce se întâmplă. 

Trevor, ascultă-mă. Nu am mult timp. 

Scutură capul, încercând să alunge vocea enervantă, dar 
mişcarea îi provocă valuri-valuri de ameţeală. Aşteptă să se 
liniştească, dar vocea insista. Trevor, în câteva momente, ajung 
aici Miryam şi Les. Trebuie sa mă auzi. 

Îşi dădu seama că era vocea Veronicăi. Şi pe măsură ce 
importanţa mesajului îi pătrundea în mintea ameţită, se străduia 
să se scoale. Venea Les! Trebuia să se gândească bine, să fie 
pregătit. Nu-1 putea lăsa pe Cari să pună mâna pe Les. 

O, Dătătorule de Putere! Trevor, eşti cel mai prost, 
încăpățânat şi enervant tânăr cu care am avut de-a face 
vreodată. Nu meriţi talentele pe care le ai. Chiar mă gândesc să 
ţi le iau şi să nu crezi că nu pot. Dacă nu stai liniştit şi nu mă 
asculţi, chiar am s-o fac. 

Izbucnirea de mânie l-a blocat. S-a lăsat pe spate, total 
neputincios, şi a trebuit s-o asculte pe femeia cea furioasă care 
i-a invadat creierul. 

Hm! Aşa. Trebuie să fii de acord şi să faci ce-ţi cere Cari. 
Nu-i va face nici un rău lui Les atât timp cât faceţi amândoi ceea 
vă spune el. 

Asta-i ridicol! Nu putea rosti cuvintele, dar le gândi cu 
toată forţa de care era în stare mintea lui. 

Taci! Să nu-ndrăzneşti să transmiţi. Te aude Cari şi toată 
lumea. 


leşi din mintea mea, îi transmise el, nesocotind 
avertismentul. 

Te-aş lăsa bucuroasă să te sinucizi, dar m-am ataşat de 
Les. După aceste cuvinte, vocea încetă, iar Trevor, simțind asta 
în minte, răsuflă uşurat. Şi acum trebuia să se adune şi să se 
pregătească să-l apere pe Les de Cari. 

O molie zbură spre el şi începu să crească tot mai mult pe 
măsură ce cobora învârtindu-se. Credea că are halucinaţii, când 
o văzu schimbându-şi forma, crescând şi mai mult până când, 
lângă pat, apăru Veronica. 

— E foarte periculos pentru mine să fiu aici, prostă-nacule, 
spuse ea, punându-şi mâinile în şoldurile mari. Nu înţeleg de ce 
n-ai nici un pic de bun-simţ. 

Incercă să protesteze, dar descoperi că nu poate nici să se 
mişte, nici să vorbească. Nu putea decât să se uite la ea. 

— Puterea ta nici nu se compară cu a lui Cari, continuă ea. 
Tu eşti nesăbuit şi Cari vă poate distruge şi pe tine şi pe Les. Eu 
vă pot scoate în siguranţă de aici, dar dacă fac asta nici nu-l 
opresc pe Cari, nici nu rezolv problema lui Miryam. 

De unde ştia de Cari şi de Miryam? Şi de ce-şi închipuie ea 
că lui i-ar păsa de problemele lor? Doar dacă nu era şi ea în 
aceeaşi tabără. 

Privirea încruntată a femeii îl dădu de înţeles că i-a citi 
gândurile şi-i ghicea suspiciunile. 

— Aici e vorba de mult mai mult decât de banii şi de 
scrisorile pe care ţi le-a luat Cari, continuă ea. Tipul e o lipitoare. 
Unicul talent real pe care-l are este capacitatea sa de a fura 
putere de la alţii. Şi-a înfipt ventuzele atât de puternic în sora sa 
încât fata nu poate să scape. Ea are foarte mult talent, iar el îl 
foloseşte pe tot, deşi acest lucru o secătuieşte. Poate face şi cu 
tine acelaşi lucru, să ştii. Şi cu mine dacă mă prinde aici, dar pe 
Les nu-l poate folosi în acest fel. Les e cheia pentru a-l opri. 

Vrea să se folosească de Les pentru a-l ajuta să se dea 
drept tu şi să intre în Comunitatea Celor înzestrați. Intrarea în 
Comunitate îi dă acces la putere nelimitată. 

Cel puţin aşa crede eL. In realitate, în acest fel îl vom 
prinde şi vom opri furtul de putere. ŞI... îşi frecă palmele şi pe 
faţă i se lăţi un zâmbet satisfăcut. lar Comunitatea îşi va relua 
vechile atribuţii. 


Aşa. Avea şi ea treburile ei. Ar fi trebuit să-şi dea seama. 
Dacă-i urmează planul, îi va folosi, pe el şi pe Les, în interesul ei. 
Gândea mai limpede acum şi trebuia să admită că o mare parte 
din ceea ce-i spusese avea sens. Dar nu se putea încrede în eA. 
În starea în care se afla el în prezent nu se putea salva şi nu îl 
putea salva nici pe Les. Dar acest lucru se va schimba; era sigur 
de asta. Şi atunci, va acţiona aşa cum va crede el de cuviinţă. 
Veronica, indiferent care-i era scopul real, n-avea nici un interes 
să-i ajute să-şi recupereze scrisorile şi banii furaţi. li va accepta 
ajutorul pentru a-1 proteja pe Les, dar va găsi el o modalitate de 
a-l învinge pe Cari şi de a-şi lua înapoi ceea ce-i aparţine, 
indiferent de ce face ori zice Veronica. 

— Uite-i că vin, îi şopti ea. Trebuie să plec. Fii rezonabil 
măcar o dată. Fă ce ţi-am spus. 

Dispăru. O molie zbură spre tavan şi când se deschise uşa 
se făcu nevăzută afară. 

Trevor putea să se mişte din nou. Se ridică într-un cot, 
uitându-se la Cari care îl însoțea pe Les în cămăruţă. Da, da, se 
gândi el. Voi fi rezonabil. Sunt mult mai isteţ decât crezi, 
madam. 

Cooperare. 

Les era neliniştit, dar parcă s-a mai liniştit când a văzut 
molia zburând din camera în care Cari îl ţinea închis pe Trevor. 
lar bucuria la vederea ei (pentru că nu avea nici o îndoială că 
era chiar molia aceea) i-a sporit şi mai mult când şi-a dat seama 
că Trevor nu era rănit, ci doar plin de vânătăi. Cel mai grav lucru 
pe care i-1 făcuse Cari a fost că l-a drogat, dar i-a promis că n-o 
s-o mai facă dacă Trevor e de acord să coopereze. 

Din fericire, Trevor a cooperat, deşi Les îl cunoştea destul 
de bine încât să sesizeze semnele unei izbucniri ce nu va 
întârzia să apară. Dar spera ca, ajutaţi de Veronica, să scape din 
încurcătură înainte ca Trevor să apuce să facă din nou ceva 
necugetat, care i-ar putea pune în pericol pe toţi. 

Toate acestea şi multe altele îl frământau pe Les care 
aştepta, împreună cu Cari, la uşa impozantei clădiri din 
cărămidă aparentă, aflată la adresa de pe prima scrisoare de 
recomandare a lui Trevor. 

Pentru a ajunge acolo, au luat-o pe o stradă străjuită de 
ulmi, nu departe de Muzeul Marinei, cu faţada sa care imita 
prova unei corăbii. La capătul străzii au intrat pe nişte porţi mari 


din fier forjat şi au luat-o apoi pe o alee care i-a dus în faţa celei 
mai mari locuinţe private văzută vreodată de Les. 

Dimensiunea şi opulenţa casei erau, evident, pe placul lui 
Cari. Vizibil superîncântat de sine însuşi, acesta ridică şi lăsă 
apoi să cadă ciocănelul uşii. 

Le deschise o menajeră îmbrăcată într-o uniformă neagră 
fără cusur, cu şorţ alb, apretat. 

— Domnii? li se adresă ea cu deferenţă. 

— Trevor Blake şi Lesley Simonton cu o scrisoare de 
recomandare pentru domnul Doss Hamlyn, spuse Cari, scoțând 
plicul, perfect resigilat. 

Deşi ştia că a fost deschis de Cari pentru a citi scrisoarea, 
Les n-a văzut nici o urmă de distrugere a sigiliului iniţial. 

— O clipă, domnilor. 

Fata se întoarse în casă, dar reveni imediat cu o tavă din 
aur. 

— Vă rog să intraţi şi să aşteptaţi în salon, în spaţiosul 
salon, le întinse tava. 

— Voi duce scrisoarea domnului Hamlyn. Cari puse plicul 
pe tavă şi fata ieşi. 

— Mi se pare că „unchiul” Matt are prieteni sus-puşi, îi 
spuse el lui Les, rânjind. E din ce în ce mai bine. 

Les se întorsese cu spatele la Cari şi se uita la cele două 
picturi în ulei, cu rame groase din aur, la pereţii tapetaţi cu 
mătase, la parchetul lustruit. Două scaune elegante aşezate faţă 
în faţă în câte un capăt al vastei încăperi păreau prea delicate 
pentru a fi folositE. În schimb, suportul pentru umbrele, din 
alamă strălucitoare, şi cuierul frumos sculptat erau funcţionale, 
dar şi ornamentale. 

Cât timp Les a cercetat încăperea, Cari a fredonat 
enervant, dar s-a oprit când s-a întors menajera. 

— Domnul Hamlyn vă primeşte acum, îi anunţă ea cu 
scurtă o înclinare a capului. 

Îi conduse prin mai multe camere şi coridoare atât de 
repede încât Les trebui să se mulţumească doar cu priviri rapide 
asupra pereţilor îmbrăcaţi în damasc, a co-voarelor groase şi a 
mobilelor elegante. Nu mai văzuse niciodată atâtea picturi şi 
sculpturi care decorau pereţii şi nişele. NI 

Menajera îi introduse într-o încăpere lambrisatĂ. In faţa 
bibliotecii pline cu volume legate în piele, se afla un birou din 


mahon. Scaunul de la birou era gol. Ca să-i întâmpine, gazda lor 
se ridică de pe unul dintre cele patru fotolii din încăpere. Ţinea 
scrisoarea în mână, iar pe sub mustață i se vedea zâmbetul larg. 

Avea părul negru şi ondulat, ochi albaştri, limpezi şi părea 
mult prea tânăr să fi fost coleg cu unchiul Matt. 

— Bine aţi venit, îi întâmpină el vesel. Ce surpriză 
minunată! De ani de zile nu mai ştiu nimic de Matthew. Vă rog 
să luaţi loc. Trebuie să-mi povestiţi totul despre Matthew şi 
despre încântătoarea sa soţie, spuse el ară-tându-le două fotolii. 

Cari s-a aşezat, şi-a pus picior peste picior, apoi şi-a 
scuturat o scamă imaginară de pe pantaloni. 

— Mă bucur să vă văd, domnule Hamlyn. Unchiul meu are 
o părere extraordinară despre dumneavoastră. El şi mătuşa 
Ellen sunt bine şi vă transmit calde salutări. 

Les se lăsă pe scaun şi căută pe faţa lui Hamlyn o undă de 
neîncredere, un semn că a detectat înşelătoria. Poate că unchiul 
Matt i-a spus lui Trevor ce talente avea persoana din faţa sa, dar 
el nu ştia. Oare poate citi adevărul? îl testează pe Cari? 

Cari părea stăpân pe situaţie şi răspundea la întrebările lui 
Hamlyn în felul lui convingător. 

— Nu au prosperat, după cum se vede c-aţi reuşit 
dumneavoastră, dar sunt mulţumiţi. Ferma le asigură un venit 
confortabil şi se bucură de respectul comunităţii. 

Les şi-a amintit de cei care fuseseră cât pe ce să le dea 
foc casei, cu ei înăuntru. Probabil că Trevor nu i-a povestit 
despre asta lui Cari. 

— Excelent! se entuziasmă Hamlyn. Şi talentele lor, 
omule? Cum îşi folosesc harul? 

— ÎI folosesc foarte raR. În comitatul nostru rural, oamenii 
nu au încredere în cei înzestrați. Trebuie să-şi ascundă talentele. 
Cred că unchiul a menţionat în scrisoare că părinţii mei s-au 
opus ca eu să-mi aprofundez cunoştinţele în acest sens. Am 
avut voie să-mi vizitez unchiul şi mătuşa doar de câteva ori, dar 
în acele rare ocazii m-au învăţat cât au putut de mult. Nu au 
copii şi m-au considerat întotdeauna copilul lor. Şi-au dat seama 
că nu voi avea niciodată şanse la Amesley, aşa că au aranjat să 
vin aici, iar Les, prietenul meu, să mă însoţească. 

— A, da, domnul Simonton, spuse Hamlyn întor-cându-se 
spre Les. Scrisoarea lui Matthew se referă la talentul tău 


nedescoperit. Aş vrea o explicaţie mai completă asupra acestui 
fenomen special, vă rog. 

Les era sigur că nota de ostilitate care se strecurase în 
vocea lui Hamlyn nu era rodul imaginaţiei sale. Aşa că deveni şi 
mai agitat în timp ce descria procedeul folosit de unchiul Matt şi 
de mătuşa Ellen pentru a-i determina potenţialul. 

— Interesant, comentă Hamlyn la încheierea relatării. 
Cunosc testul. N-aş zice că e prea sigur, dar e important că poţi 
recepta trimiterile lui Trevor. Aceasta sugerează un talent mai 
degrabă pasiv decât latent. Nu, mi-e teamă că nu e suficient 
pentru admiterea în Comunitatea noastră. 

— Vreţi că spuneţi că nu am har? întrebă Les mai mult 
uşurat decât dezamăgit, văzând câte probleme poate aduce 
puterea. 

— Faptul că receptaţi un mesaj mental e un har, dar unul 
prea puţin important. Sunt sigur că a constituit un avantaj 
pentru tine şi pentru Trevor în multe ocazii, dar nu are nici o 
valoare pentru Comunitate. 

— Înţeleg, dădu Les solemn din cap. Atitudinea individului 
confirma părerea Veronicăi: membrii Comunităţii erau aroganţi 
şi exclusivişti. Nu, nu era deloc dezamăgit. Dar trebuia să se 
prefacă. 

— Familia Blake, adică unchiul şi mătuşa lui Trevor erau 
atât de siguri că am puterea, domnule! Nu m-aţi putea supune 
altui test? 

— Da, interveni Cari. Les a venit până aici. Am sperat că 
rămânem împreună. Doar n-o să-l trimiteţi înapoi la Amesley, 
atâta drum, fără să-i acordaţi o şansă. 

InteligenT. În micul lui discurs, Cari îşi exprima regretul, 
dar transmitea clar că el vrea să intre în Comunitate, chiar dacă 
Les era respins, că nu va renunţa la această ocazie de dragul lui 
Les. 

Oare ce-ar fi făcut adevăratul Trevor? Gândul se strecură 
în mintea lui Les, dar alungă imediat ca nedemnă suspiciunea 
că prietenul său ar fi procedat la fel. 

— Mai am o scrisoare de la unchiul, continuă Cari înainte 
ca Hamlyn să răspundă. Cred că se referă chiar la descoperirea 
talentelor lui Les. E adresată unui doctor Berne Tenney. 

Scoase o a doua scrisoare din buzunarul vestei, dar nu i-o 
dădu lui Hamlyn. 


— Doctorul Tenney? se încruntă Hamlyn. Ciudat. Şi tăcu 
brusc, ca şi cum ar mai fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. 

Trevor n-ar fi trebuit să-i spună lui Cari ce a zis Veronica 
despre Tenney. 

— Unchiul nu avea adresa doctorului Tenney şi mi-a spus 
că mă puteţi îndruma dumneavoastră. 

Degetele cu unghii perfect îngrijite ale lui Hamlyn băteau 
în braţul fotoliului, în timp ce se uita nemulţumit la scrisoarea 
din mâna lui Cari. 

Evident alarmat de schimbarea de atitudine a lui Hamlyn, 
Cari puse repede scrisoarea la loc în buzunar şi se aplecă puţin. 

— Cred că unchiul nu-l cunoaşte personal pe doctorul 
Tenney, ci a auzit doar de el. Dacă a greşit... 

Zâmbetul care reveni pe buzele lui Hamlyn era subţire şi 
fals. 

— Da, da. Unchiul tău nu ştie ce se întâmplă în 
Comunitate, spuse el mângâindu-şi mustaţa. Cred... Nu sunt 
sigur că ar fi înţelept să-1 întâlniți pe doctorul Tenney. Zâmbetul 
lui deveni chiar sarcastic atunci când întâlni privirea lui Les. Da, 
cred că mai bine nu-i duceţi scrisoarea. 

— Domnule, mă supun judecății dumneavoastră, spuse 
Cari. 

Lui Les îi venea să râdă de strădania impostorului de a-şi 
repara greşeala. 

— Mă întreb, spuse încet Hamlyn, dacă unchiul tău n-a 
făcut o greşeală trimiţându-vă aici. Comunitatea s-a schimbat 
de când a plecat el. Nu mai e atât de deschisă cum era. Şi nici 
nu prea mai pregătim noi talente. 

Cari se aplecă mai în faţă, cu palmele deschise ca într-o 
implorare. 

— Dar, domnule Hamlyn, am venit de atât de departe. 
Unchiul era sigur că ni se va da cel puţin şansa de a arăta ce 
putem. 

— Hm! Da, spuse el cântărindu-l pe Cari din priviri. Poate 
că ar trebui să-l vedeţi pe doctorul Tenney. 

Bun! Domnul Hamlyn devenise suspicios, deşi Les habar 
nu avea ce i-a stârnit neîncrederea. 

Hamlyn se ridică şi se îndreptă spre birou. Se aşeză pe 
scaun şi scoase apoi un stilou şi hârtie dintr-un sertar. 


— Vă scriu aici cum puteţi să ajungeţi la casa doctorului 
Tenney. După ce-1 vedeţi, întoarceţi-vă aici, dacă mai sunteţi 
interesaţi să intraţi în Comunitate. Atunci vom discuta despre 
admiterea voastră, deşi v-aş sfătui să nu contaţi pe un răspuns 
favorabil. 

— Dar, domnule, nu mai înţeleg nimic. Ignorând protestul 
lui Cari, Hamlyn desenă câteva linii pe hârtie, o îndoi şi i-o dădu. 
Apoi trase de un şnur care atârna în dreptul uşii. Menajera apăru 
imediat, îi conduse afară din birou şi îi însoţi până la uşă. 

Cari tună şi fulgeră tot drumul până acasă, răstin-du-se la 
Les de parcă acesta ar fi fost de vină pentru schimbarea de 
atitudine a lui Doss Hamlyn. Les îl lăsă să bată câmpii, decis să 
nu spună nimic de Veronica sau de părerea ei despre _ 
Comunitate, în general, şi nici despre Tenney, în particulaR. Il 
întrebă pe Cari de ce nu merge direct la adresa de pe foaia pe 
care i-o dăduse Hamlyn. 

— Vreau să vorbesc mai întâi cu Trevor, îi răspunse el 
morocănos. Sunt convins că ştie mai multe decât mi-a spus. 

Les se temea pentru Trevor. Ştia ce metode poate folosi 
Cari pentru a obţine informaţii. Poate ca l-ar cruța pe Trevor 
dacă i-ar spune ceea ce aflaseră de la Veronica despre Tenney, 
dar se hotărî să-l lase pe Trevor să decidă singur ce va face. 

Trevor măsura în lung şi-n lat cămăruţa. Încercase de 
câteva ori să-şi folosească puterea pentru a deschide uşa 
încuiată, dar lacătul rezistase talentului său. Cari avusese grijă 
probabil de asta. 

Regreta decizia de a coopera cu Cari. Făcuse acest lucru 
pentru siguranţa lui Les şi nu avea deloc încredere în Cari. Era 
foarte tentat să-i transmită Veronicăi şi s-o roage să-i elibereze 
pe amândoi. Dar femeia avusese dreptate - nu-şi putea focaliza 
puterea minţii, iar dacă mesajul lui era recepționat de Cari, 
individul ar fi fost în stare să-i facă rău lui Les. 

Dacă Hamlyn descoperă înşelătoria lui Cari, acest lucru i- 
ar putea influenţa negativ şansa de a intra în Comunitatea Celor 
înzestrați. Şi era sigur că în curând complotul va fi descoperit. 
Talentele lui Cari erau limitate. Nu va reuşi niciodată să 
convingă Comunitatea. 

Dar va reuşi oare să-l convingă pe Doss Hamlyn? 
Nesiguranţa îl înnebunea. Nu mai putea suporta aşteptarea. 
Dacă ar intra Miryam în cameră ar încerca din nou s-o convingă 


să-l ajute. S-o convingă sau s-o oblige, în ciuda puterii ei, fata 
era firavă şi se speria uşor. Era sigur c-o poate face să se 
supună voinţei lui. 

Cu talentul său, ar trebui să fie în stare să se concentreze 
şi să transmită un singur mesaj. Miryam era pe undeva prin 
casă, aşa că nu trebuia să se concentreze prea tare. Era sigur că 
ar putea face o trimitere controlată. 

S-a aşezat pe marginea patului îngust şi şi-a construit în 
minte imaginea lui Miryam. Nu era drăguță. Ceva mai înaltă 
decât ar trebui să fie o fată. (Cari era înalt, dar nu exagerat, 
pentru un bărbat. Ce ciudat că Miryam era aşa de înaltă! Dar îi 
era soră vitregă, îşi aminti el.) Pielea palidă, nimic remarcabil, 
ochii căprui. Era brunetă, avea cozi lungi, iar hainele simple o 
făceau să semene cu o ţărancă. Îi lipsea însă forţa fizică. 

Când a văzut-o ultima oară purta o fustă închisă la 
culoare, maro, îşi aminti el, ca şi ochii. De sub fustă i se vedeau 
vârfurile pantofilor negri, simpli. Bluza albă cu mâneci lungi şi 
guler era atât de banală, avea doar un pic de dantelă la guler şi 
la manşete. Se întrebă dacă se îmbracă atât de auster pentru că 
aşa vrea sau pentru că o obligă Cari. 

N-avea nici o importanţă. Îşi construise imaginea ei în 
minte. Concentrându-se asupra ei, încercă o trimitere în şoaptă. 
Miryam, vino aici. Atât. 

Aşteptă nerăbdător. Trecură câteva minutE. Încercă din 
nou, recreând imaginea, adăugând ceva mai multă forţă 
trimiterii: Miryam, vino aici. Trebuie să vorbesc cu tine. 

Poate că nu ştia că de la el vine chemarea. Sunt Trevor, 
trimise el din nou. Te rog să vii. 

Un tremur puternic îi trecu prin creier: Pericol! Teroare. 
Amărăciune. Linişteşte-te! Nu pot veni. Jignire. Ameninţare. 

Durerea şi furia i se amestecau în minte. Se aplecă, îşi 
puse capul între genunchi şi, apăsându-şi tâmplele cu palmele, 
încercă să potolească furtuna. 

Incetă brusc. Ameţit, îşi înălţă capul. Uşa se trânti de 
perete, iar Cari intră în cameră. Îl prinse pe Trevor de cămaşă, îl 
ridică în picioare şi îi dădu un pumn în falcă. 

Trevor căzu pe pat, iar Cari se repezi asupra lui cu pumnii 
încleştaţi. 

— leşi din mintea surorii mele, strigă el. Să nu mai încerci 
niciodată. 


Trevor stătea nemişcat, rezistând nevoii de a-şi freca falca 
dureroasă. Nu îndrăznea să întrebe ce s-a întâmplat, dar nu-şi 
lua privirea de la ochii plini de furie ai lui Cari. 

Treptat, accesul de furie trecu. Cari era acum mai calm. 

— Vreau să ştiu mai multe despre Doss Hamlyn şi despre 
doctorul Tenney. Mai ales despre doctorul Tenney. 

Vreau să-mi spui tot ce ţi-au spus unchiul şi mătuşa ta 
despre el. 

Întrebarea confirmă suspiciunea lui Trevor: se întâmplase 
ceva neplăcut. Nu-i părea rău. De fapt, era încântat, deşi avea 
grijă să nu-şi trădeze sentimentele. Aşteptă un minut înainte de 
a-i răspunde, vrând să se asigure că-şi poate controla vocea. 

— Ţi-am spus tot. Unchiul a vorbit mai ales despre domnul 
Hamlyn, mi-a spus că au fost prieteni în tinereţe. Şi el, şi unchiul 
Matt au lucrat ca hamali în port. Hamlyn a rămas şi după cea 
plecat unchiul Matt. Au corespondat câţiva ani, dar... 

— Mi-ai mai spus asta, îl întrerupse Cari. Ce scria Hamlyn 
în scrisorile către unchiul tău? Despre Comunitate, chestii din 
astea? Dar despre doctorul Tenney? 

— Nu mi-a spus prea multe. Mi-a zis că a auzit doar de 
doctorul Tenney, că-l cunoaşte după reputaţie, şi că dacă 
cineva poate descoperi harurile lui Les, atunci el este acela. Nu 
mi-a mai spus altceva despre Comunitate decât că a fost 
înfiinţată cu foarte mult timp în urmă, că Hamlyn şi alţi câţiva 
fac parte din ea şi că are impresia că le oferă protecţie faţă de 
oamenii normali, ostili. 

— Nu ţi-a spus cât este de bogat Hamlyn? Că acum este 
proprietarul companiei? Că stă într-o vilă? Că nu-l place pe 
doctorul Tenney? 

— Nu, nu şi iar nu! 

— Sunt convins că ştii mai multe. Ochii îi luceau ca unui 
nebun. Cred că trebuie să-ţi împrospătez memoria. 

ÎI trase în sus pe Trevor şi îl lovi din nou. De această dată, 
Trevor încercă să riposteze. Repezi pumnul spre pieptul lui Cari, 
dar începu să gâfâie şi să se sufoce, simțind că i se blochează 
gâtul. Puterea lui Cari poruncea unor degete invizibile să-l 
strângă de gât, împiedicându-1 să respire. 

Les şi Cari intraseră în apartament prin uşa din spate. Cari 
îi poruncise lui Les să aştepte în bucătărie şi s-a repezit în 
cameră să-l ia pe Trevor la întrebări. Les l-ar fi urmat, dar nişte 


suspine puternice îl conduseră spre Miryam. O găsi ghemuită pe 
podeaua micii camere de zi, cu capul între mâini. 

— Ce e, Miryam? 

Nu-i răspunse. Părul despletit îi cădea peste umeri. O 
mângâie pe cap. 

— Ce s-a întâmplat, Miryam? Hai, spune-mi! 

— E Cari, suspina eA. În mintea mea. Mă chinuie. Vai! 
Avea faţa schimonosită şi îşi strângea capul în mâini. Ce mă 
doare! 

Plânsul ei îi sfâşia inima. 

— Îl opresc. Găsesc eu o cale. 

— Nu, se repezi fata şi îl trase lângă ea. O să-ţi facă rău. 

— Nu-mi poate face mai mult rău decât îţi face ţie. 

— Te poate ucide. Stai aici. 

— Nu mă ucide, nu-l las. 

Les o îmbrăţişă, pentru a o linişti. Strigăte înăbugşite îl 
conduseră la Cari. 

Năvăli în cameră, unde îl văzu pe Trevor rosto-golindu-se 
pe pat şi ţinându-se de gât, în timp ce Cari stătea deasupra lui, 
râzând. Se repezi la Cari, îl prinse şi-l imobiliză. 

— Opreşte-te! Nu-1 mai chinui! ţipă Les în urechea lui 
Cari. Jur că te omor dacă nu te opreşti. 

Cari nu făcu nici un gest de a slăbi strânsoarea sau de a 
riposta. Era cât se poate de liniştit. 

— Nu poţi să mă omori până n-o omori pe Miryam, spuse 
el calm. 

— E adevărat, Les, auzi în spate vocea lui Miryam. Lasă-l 
în pace. 

Trevor se ridică, frecându-şi gâtul şi uitându-se la Cari. 

— Eşti nebun. Apoi întâlni privirea lui Les. El o omoară, 
adăugA. li absoarbe toată puterea. 

Les îi dădu drumul lui Cari şi făcu un pas înapoi, pregătit 
să-l atace din nou. 

— Îţi omori propria soră? 

— Hai, nu fi melodramatic. Cari zâmbea din nou. Nu e 
chiar aşa. Da, împrumut ceva putere de la ea. Are destulă. Dar 
dacă te preocupă aşa de mult, cel mai bun lucru pe care-l poţi 
face este să mă ajuţi să intru în Comunitate. Acolo sunt o 
mulţime de oameni de la care pot împrumuta putere şi nu mai e 
nevoie s-o folosesc pe a ei. 


— Te-am ajutat, dar tu ai vrut să te întorci aici în loc să 
mergem la doctorul Tenney. 

Cari îşi aranjă haina şi-şi netezi pantalonii. 

— Da, acum sunt gata, spuse el, schimbându-şi imediat 
atitudinea. Se pare că nu ne putem baza pe ajutorul lui Doss 
Hamlyn, aşa că hai să-l găsim pe misteriosul doctor. 

12 Fum. 

Pentru a doua oară în acea zi, Les a coborât dintr-o birjă 
de piaţă şi s-a trezit în faţa uşii de intrare a unei case mari, care 
totuşi nu putea fi numită vilă. Lui Les îi amintea de casele 
bântuite din poveştile cu fantome spuse în jurul focurilor de 
tabără când mergea cu şcoala în excursie. Era o clădire cu o 
formă neregulată, cu două etaje şi mansardă, iar acoperişul era 
înalt şi destul de abrupt. Şindrile desprinse se mişcau în bătaia 
vântului; altele fuseseră smulse cu totul, lăsând în urmă găuri 
negre, urâte. Geamurile erau murdare şi sparte, iar unele 
lipseau cu desăvârşire. Dacă a fost vreodată vopsită, culoarea 
dispăruse şi scândurile spălate de ploi ajunseseră cenuşii şi 
scorojite, cu pete care păreau mai degrabă mucegai decât 
rămăşiţe din vechiul pigment. 

Găsiseră casa cu destulă greutate la capătul unui drum 
murdar de la periferia oraşulul. În jur nu se mai aflau alte clădiri. 
Birjarul a cam bombănit când a văzut că trebuie să meargă într- 
o zonă atât de pustie, unde nu putea spera să mai găsească 
vreun muşteriu, dar Cari l-a îmbunat cu un bacşiş gras. Işi 
permitea să fie generos: banii pe care-i cheltuia fuseseră furaţi 
de la Les şi Trevor. 

De data aceasta însă, Les n-a mai obiectat, pentru că 
birjarul a acceptat să-i aştepte. Les nu voia să rămână acolo, 
fără nici o posibilitate de a scăpa din cine ştie ce-i mai aştepta 
într-o astfel de casă. 

Trevor îi spusese lui Cari adevărul în legătură cu ceea ce 
ştia el despre doctorul Tenney de la unchiul Matt, dar Les nu era 
deloc sigur că nu-i vorbise şi despre cele aflate de la Veronica. 
Trevor n-o credea pe Veronica, dar Les da, şi-i era cam teamă 
de „Doctorul Impostor”, cum îl numise ea. 

Treptele care duceau spre veranda mare erau crăpate şi 
nesigure. 


— Nu-mi place, spuse Cari gânditor, mai mult pentru sine 
decât adresându-i-se lui Les. Locul ăsta pare pustiu. Cred că 
Hamlyn şi-a cam bătut joc de noi. 

Les tăcea, dar se uita uşor amuzat la Cari care încerca să 
se hotărască dacă să se aventureze sau nu pe treptele şubrede 
şi pe veranda lăsată într-o parte. 

— Dacă asta-i o glumă îl fac pe Hamlyn să mi-o plătească, 
spuse Cari şi puse piciorul pe prima treaptă. 

Les aşteptă să ajungă la verandă şi apoi începu şi el să 
urce, păşind cu grijă pe urmele lui Cari, aşteptându-se dintr-o 
clipă în alta ca lemnul putred să cedeze sub greutatea sa. 

Nu s-a întâmplat nimic. Îl urmă apoi pe Cari până la uşa 
scorojitĂ. In timp ce Cari bătea cu putere, Les s-a întors pentru a 
se asigura că trăsura îi aşteaptă. Mai era o oră sau două până la 
asfinţit şi nu voia să rămână aici peste noapte. Se linişti 
văzându-l pe birjar deoarece ştia că omul le urmăreşte 
înaintarea şi că ar fi venit să-i salveze dacă ar fi căzut prin 
podeaua putredă. 

Sau dacă ceea ce auzea apropiindu-se de uşă nu era o 
fiinţă omenească. 

Paşii grei nu prevesteau nimic bun. Les se trase înapoi 
când se întredeschise uşa. Mirosul acru de tutun de pipă invadă 
veranda. Les îşi întinse gâtul să se uite pe după Cari. Fiinţa din 
pragul uşii era înconjurată de un nor de fum. Les văzu un cap 
chel, care-i ajungea lui Cari cam până la bărbie. Ochii de onix 
luceau în fumul dens, iar din gură îi atârna o pipă aprinsă. 

— Doctorul Tenney? întrebă Cari cu ezitare. 

— Desigur. Vă aşteptam. De ce a durat atât de mult? Şi 
fără a mai aştepta un răspuns, îi făcu semn birjarului. E în 
ordine, domnul meu, tună vocea lui groasă. Poţi să pleci. 

— Nu, aşteaptă, strigă Cari. 

Prea târziu. Birjarul plecase deja, nerăbdător, fără doar şi 
poate, să se îndepărteze cât mai mult de acel loc, iar strigătul 
lui Cari se pierdu în zgomotul de copite al cailor. 

— Trebuia să ne aştepte, se înfurie Cari. Cum ne mai 
întoarcem în oraş? 

— Nici o problemă, zâmbi omul din faţa lor. Cred că aveţi 
o scrisoare pentru mine. 

Cari îi dădu scrisoarea de la unchiul Matt. Doctorul Tenney 
pufăi din pipă, deschise plicul şi începu să citească. Les, care 


stătea lângă Cari, vedea acum ceva mai bine prin vălul de fum. 
Omul avea nasul butucănos şi bărbia ascuţită, acoperită de o 
barbă îngrijită, aranjată în formă de triunghi. Avea păr cărunt şi 
cârlionţat, doar la spate, şi era îmbrăcat elegant, cu o vestă bej 
şi cravată gri-închis. Un lanţ de ceas din aur atârna din 
buzunarul pantalonilor. Nu se potrivea în nici un fel cu acea casă 
părăginită, ba chiar părea atât de deplasat acolo, încât Les 
bănuia că sunt victimele unei înşelătoril. Îi aştepta, aşa le 
spusese. Les se întrebă dacă era chiar doctorul Tenney sau 
cineva pe care l-a trimis Hamlyn în această casă părăsită, 
pentru a-i amăgi. 

Indiferent cine era, termină de citit scrisoarea, o împături 
şi o puse din nou în plic. 

— Hm! Haideţi, intraţi! 

Les îl urmă pe Cari printr-un coridor întunecos şi plin de 
praF. În timp ce urcau o scară care scârţâia foarte tare, Les se 
sprijini de perete, deşi acesta era plin de pânze de păianjeni 
care i se lipeau de degete. Când auzi ceva foj-găind pe trepte, 
abia se abţinu să nu o ia la fugă. Cari se hotărâse să meargă 
până la capăt, iar el nu avea de ales. Trebuia să-l urmeze, de 
dragul lui Miryam şi al lui Trevor. 

Ajunseră la capătul scării şi o luară apoi pe un coridor pe 
care se vedeau câteva uşi închise. Când au ajuns la ultima, 
gazda lor s-a oprit, a scos o cheie din buzunarul vestei şi a 
descuiat-o. 

În cameră era o lumină galbenă, slabă. Peste tot erau 
măsuţe care-i aminteau lui Les de sălaşul ciudat al Veronicăi. 
Oricât i s-ar fi părut însă de bizar acel loc, se simţise acolo ca 
acasă. 

Obiectele de pe măsuţele de aici erau făcute mai ales din 
metal, răsucit în forme ciudate, din care ieşeau sârme şi spirale 
în toate direcţiile. Trecând pe lângă o masă, Les atinse un fir din 
care au ieşit scântei, iar el a simţit un şoc în braţ şi în umăr. A 
sărit înapoi, mai mult de surprindere decât de durere, iar când 
şi-a reluat drumul, o spirală dintr-un alt obiect i s-a agăţat de 
pulover şi s-a încurcat între firele de lână, sfâşiindu-le. Doctorul 
Tenney a ţâţâit din buze, dar nu s-a scuzat. 

Les a trebuit să se oprească, să-şi scoată puloverul şi să 
descurce spiralA. În timp ce se ocupa de asta, un fir ascuţit l-a 
înţepat în încheietură şi a apărut o picătură de sânge. | se 


păruse că firul s-a întins spre el, dar şi-a zis că-i joacă feste 
imaginaţia. 

Aşa că şi-a ţinut braţele pe lângă corp în timp ce se 
îndreptau spre mijlocul camerei. 

Acolo erau trei fotolii, aşezate în cerc. 

— Luaţi loc, domnilor, îi invită doctorul Tenney şi se lăsă în 
cel mai apropiat. 

Cari l-a ales pe cel din faţa lui, iar Les s-a aşezat prudent 
în cel de-al treilea. Cu toată grija lui, acesta a scâr-ţâit şi i-a 
„răspuns” un aparat de pe o masă alăturată care a scos un 
sunet strident. Doctorul Tenney a chicotit la tresărirea speriată a 
lui Les. 

Ciudăţenia locului părea să nu-l impresioneze pe Cari. 

— Înţeleg, spuse el aplecându-se în faţă, că domnul 
Hamlyn v-a informat în legătură cu vizita noastră şi cu scopul ei. 

Les bănuia că vrea să încerce să ia iniţiativa, dar nu i-a 
mers. Doctorul Tenney continua să pufăie din pipă şi să se uite 
la fumul care se ridica. Apoi i se adresă lui Les. 

— Aşadar, domnule Simonton, speri să-ţi descoperi 
harurile. Câţi ani ai? 

— Optsprezece, domnule, răspunse Les, nemulţumit să-i 
dea până şi o informaţie atât de inofensivă. 

— Când un har rămâne ascuns atâţia ani, există 
întotdeauna un motiv întemeiat pentru asta. Eşti sigur că vrei să 
agiţi lucrurile? 

— Nu... nu sunt sigur, îi răspunse Les şi îndrăzni să-l mai 
întrebe: Sunteţi doctor în medicină, domnule? 

— N-ai încredere că aş fi în măsură să te ajut, nu? Te 
asigur că sunt, deşi nu sunt doctor în medicină, ci în inginerie. 
Mai pufăi gânditor, apoi adăugă cu un zâmbet viclean: Da, aşa 
e, în inginerie. 

— Domnul Hamlyn spune că nu poate să intre în 
Comunitate dacă nu ştie ce talente are, interveni Cari, vădit 
neinteresat în performanţele lui Tenney. 

— Şi dumneata vrei să intri în Comunitate, se îndreptă 
doctorul Tenney spre Cari, reţinându-şi râsul. 

— Da, domnule, foarte mult. Şi Les vrea. Dar trebuie să se 
supună hotărârii Comunităţii. 


— Dar Comunitatea se supune hotărârii mele, asta vrei să 
mă întrebi, nu? sări omuleţul în picioare. N-am nici o îndoială că 
se va supune, dar numai după ce vă testez pe amândoi. 

— Dar puterea mea e evidentă! protestă Cari. Nimeni nu- 
mi pune la îndoială talentele. 

— Poate că nu. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum 
par. Unchiul tău îşi exprimă încrederea în capacităţile mele. Aşa 
că n-ai nici un motiv să te temi că ţi-aş putea face vreun rău. 

— Domnule, unchiul meu nu a avut privilegiul să vă 
cunoască personal. Îl cunoaşte doar pe Doss Hamlyn. Vă 
cunoaşte doar după reputaţie, şi aceasta mai ales pe baza unor 
informaţii de acum mulţi ani. Pentru a vă permite să mă testati, 
trebuie să ştiu mai multe despre dumneavoastră şi despre locul 
pe care-l ocupați în Comunitate. 

— Adică vrei să-ţi testez prietenul, dar fără să te supui şi 
dumneata aceluiaşi test? 

Cari se trăgea nervos de guler, iar Les se amuza vă-zându- 
i agitația. 

— Vreau doar ca Les să fie testat, pentru că a venit de 
atât de departe ca să intre în Comunitate şi n-aş vrea să-l văd 
dezamăgit. 

— Dar şi dumneata ai venit de tot atât de departe, nu-i 
aşa? întrebă el gata să izbucnească în râs. 

— Da da, desigur. Dar domnul Hamlyn m-a asigurat că eu 
voi fi primit în Comunitate. 

Hamlyn nu spusese aşa ceva. 

Cari adoptă o atitudine ofensată, iar doctorul Tenney 
începu să se plimbe în jurul lui, pufăind furios din pipă. Fumul îl 
învălui pe Cari, ascunzându-l într-o ceaţă albăstruie. Mirosul 
înţepător îl făcu pe Les să tuşească. 

Din fum se auzeau accese de tuse, apoi urmă o linişte 
bruscă, profundă. Doctorul Tenney hohotea de râs. 

— Ce faceţi? întrebă Les. 

— Citesc, se auzi răspunsul derutant, urmat de un 
triumfător „Aha!” 

Doctorul Tenney s-a repezit în cealaltă parte a camerei şi 
a luat de pe masă un cilindru de metal înalt şi subţire, cu fire 
care ieşeau din partea de sus şi se revărsau de-a lungul lul. Il 
aşeză pe podea, între cele trei scaune. Baza cilindrului era un alt 


cilindru mai mic şi mai lat din sticlă opacă, în care se vedeau 
scântei. 

— Ce-i asta? întrebă Les îngrijorat. 

— O să vezi, băiete. O să vezi. 

Deasupra cilindrului se formă un spaţiu negru, un gol 
oribil, un vid care a tot crescut până a ajuns suficient de mare 
pentru a înghiţi un om. 

Doctorul Tenney a bătut din palme şi fumul a început să 
se vălătucească, îndepărtându-se de Cari până când a fost supt 
de vid. Cari se uita cu ochii mari la fum şi părea ameţit. 

Doctorul Tenney s-a dus la o măsuţă din apropiere şi şi-a 
golit pipa într-o farfurioară din ceramică. Igno-rându-i pe Les şi 
pe Cari, şi-a luat un curăţător de pipă şi a început s-o curețe 
încet şi metodic. După ce a terminat, a pus-o cu grijă pe 
marginea farfurioarei şi s-a întors. A rămas în picioare în faţa 
vidului. 

— Îl cunoşti bine pe unchiul prietenului tău, băiete? 
întrebă el pe neaşteptate, fără a-1 privi pe Les, ci uitân-du-se cu 
atenţie în vid ca şi cum ar fi văzut ceva în negreala aia. 

— Nu prea, răspunse Les, neştiind cât să-i spună. Am stat 
puţin la el acasă când eram mic şi de atunci nu l-am mai văzut 
până când m-am dus cu Trevor în vizită, chiar înainte de a veni 
la Port-of-Lords. 

— Nu sunteţi de mult timp aici, nu? 

— De câteva zile, spuse Les uimit. 

Se întâmplaseră atâtea de la sosirea lor încât i se părea că 
au trecut ani buni. 

Doctorul Tenney s-a întors şi s-a aplecat deasupra lui LeS. 
Îşi ţinea mâinile la spate şi şi-a apropiat foarte tare faţa de a lui, 
mirosindu-1; nasul butucănos îi tremura ca al unui iepure. 

— Hm! făcu el. N-aş zice - nu, sunt sigur că a trecut prea 
mult timp. N-ar dura atâtea zile. Oricum, n-ar fi atât de puternic. 
Se încruntă şi îi cercetă faţa lui Les. Ai un miros foarte puternic 
de magie, băiete. Nu e al tău. Harul tău, oricare ar fi acesta, 
este ascuns prea adânc pentru a emana un astfel de miros. Şi 
nu e nici al prietenului tău, spuse el arătând dispreţuitor din cap 
spre Cari care nu se mişcasE. Îmi spui cu cine ţi-ai mai petrecut 
timpul în ultima vreme? 

Puterea nu miroase! gândi Les. Instinctul îl opri s-o 
amintească pe Veronica. Sau pe Miryam. 


— Am fost dimineaţă la domnul Hamlyn, domnule. 
Doctorul îşi cobori şi îşi ridică sprâncenele. 

— Hm, făcu el din nou. Poate. Dar nu cred. Bine, bine, vom 
afla în curând, nu-i aşa? 

Doctorul Tenney se întoarse spre vid şi se uită din nou 
atent într-acolo. 

— Vino, vino, spunea el, dar cuvintele răsunau înăbuşit ca 
şi cum gaura neagră le-ar fi tras în adâncuri. A, iată-te, în 
sfârşit! zâmbi el în cele din urmă. 

Îşi întinse mâinile în vid, iar acestea dispărură. Când le 
trase înapoi, ţineau alte două mâini ce fură urmate imediat de 
un trup înveşmântat în alb şi de o faţă îngrozită. 

Doctorul Tenney o trase pe Miryam afară, peste aparat, şi 
o ajută să-şi găsească echilibrul pe podeaua de lemn. 

— Miryam! strigă Les sărind în picioare. 

Fata sc împletici şi-i căzu în braţe lui Les. Tânărul o ajută 
să se aşeze pe scaunul de pe care se sculase el, apoi se întoarse 
să-l înfrunte pe doctorul Tenney. 

Cari, care ieşise de sub vraja ce-l ţintuise pe scaun, se 
ridică şi el şi se uita în jos la bărbatul mai scund din faţa sa. 

— De ce-aţi adus-o aici? Ce se întâmplă? 

Cu Miryam alături, liber să-şi ia putere de la ea, Cari putea 
fi extrem de periculos. Les se aşeză protector în faţa fetei, iar ea 
îl prinse de mână. Avea degetele reci ca gheaţa. 

— Acesta-i doctorul Tenney? îl întrebă ea în şoaptă. 

El dădu din cap şi începu să-i maseze mâna ca s-o 
încălzească. Atent la Miryam, n-a auzit ce i-a spus doctorul 
Tenney lui Cari, dar l-a pus la locul lui, deşi tânărul părea gata- 
gata să explodeze. 

— A, cred că a mai găsit ceva căutătorul meu, îi anunţă 
Tenney uitându-se din nou în vid. la să vedem ce-mi trimite. 

Trevor privea încruntat tapetul decolorat de pe pereţii 
închisorii sale şi se gândea cum l-ar putea învinge pe Carl. În 
primul rând, trebuia să-1 despartă de Miryam. 

Nu înţelegea cum stoarce Cari putere de la sora sa şi nici 
nu-i păsa. Dacă Miryam nu avea destulă voinţă şi era prea 
înspăimântată ca să rupă legătura dintre ea şi fratele său, era 
problema ei şi nu a lui, a lui Trevor. El trebuia s-o ţină departe 
de Cari un timp. Les părea s-o placă. Poate că se foloseşte de 
asta: să-l convingă pe Les s-o ademenească şi s-o îndepărteze. 


Când Les şi Cari se întorc de la doctorul Tenney, trebuie să 
găsească un prilej de a vorbi cu Les între patru ochl. li trebuie 
doar câteva minute. Stătea întins pe pat, cu ochii închişi, 
gândindu-se la un plan care să-i asigure acele minute. Deschise 
brusc ochii, dar în cameră nu era nimeni. Probabil că fumează 
cineva pipă în faţa uşii. Poate că s-a întors Cari. Nu-l mai văzuse 
pe ticălos cu pipă, dar, în fond, nici nu-l cunoştea de mult timp. 
Dacă nu era Cari, înseamnă că, pe lângă Miryam, se mai afla şi 
altcineva în casă. 

Se sculă, se duse la uşă şi adulmecă. Mirosul de fum nu 
era mai puternic. Işi lipi urechea de uşă, dar nu auzi nimic. 

Prin faţa ochilor îi trecu un fuior de fuM. Încă unul. Poate 
că a luat foc casA. Incepu să bată în ușă. 

Fumul îl înconjura tot mai mulT. Incepu să tuşească şi să 
bată mai tare în uşă. Fumul se învârtea acum în jurul lui ca un 
ciclon. Trevor dădea din mâini, încercând să-l îndepărteze şi 
striga după ajutor. Nici nu se mai vedea uşa. Il usturau ochii şi îl 
durea gâtul. li era şi greață. 

Deodată îl prinse cineva de braţe, îl trase în faţă şi îi făcu 
vânt afară. Ateriză cu o bufnitură. 

Nu-l cunoştea pe bărbatul chel care îl scosese din beznă, 
dar îl zări alături pe Cari. Nu departe de el era Les. larpe un 
scaun, mai în spate, şedea Miryam. . 

— Acum ne-am adunat cu toţil. Inchid căutătorul şi stăm 
un pic de vorbă. 

Cu aceste cuvinte, se aplecă şi meşteri ceva la dispozitivul 
de la picioarele sale. Negreala de deasupra dispăru. Ridică 
aparatul din sticlă, metal şi fire, îl puse pe o masă, luă o pipă de 
pe altă masă şi se alătură grupului. Trevor începea să-şi dea 
seama că nu se mai află în apartamentul lui Cari şi că fusese 
transportat în altă parte. Prezenţa în acel loc a lui Les şi a lui 
Cari îi dădea de înţeles că se afla în casa doctorului Tenney şi că 
însuşi doctorul îl adusese acolo. 

— Ne mai trebuie două scaune. Le-aş putea aduce şi eu, 
dar pentru asta există servitori, nu? 

Se duse la o altă masă şi îşi făcu de lucru cu un aparat în 
formă de corn, montat pe o cutie pătrată. Întoarse un mâner şi 
îşi întinse gâtul, ascultând parcă ceva. 

Se apropie o siluetă înveşmântată din cap până în 
picioare, deşi Trevor nu-şi dădea seama de unde ieşise. 


— Mai adu două scaune pentru musafirii mei. Arătarea se 
înclină, alunecă tăcută afară din cameră, dar reveni imediat cu 
două scaune grele pe care le ducea de parcă ar fi fost pene. Le 
puse lângă celelalte şi se întoarse cu faţa spre stăpânul său, 
care rămăsese lângă aparatul cu care îl chemase. 

— Asta-i tot. 

Arătarea se înclină şi dispăru. Apoi doctorul se întoarse 
spre oaspeţii săi. 

— Vă rog să vă simţiţi ca acasă, îi invită el. Permi-teţi-mi 
să mă prezint doamnei şi domnului care tocmai au sosit. Sunt 
doctorul Berne Tenney. Vă rog, vă rog, luaţi loc. Avem multe de 
vorbit. 

Trevor se grăbi să dea curs invitaţiei doctorului Tenney. 

Cari se lăsă posomorât pe alt scaun. Părea atât de năucit 
încât lui Trevor îi venea să râdă. 

Les îşi trase un scaun lângă Miryam şi se aşeză, ţinând-o 
în continuare de mână. Se uita la gazda lor plin de suspiciune, 
ceea ce-l nedumerea pe Trevor. Doctorul Tenney îi salvase 
doar. 

Doctorul Tenney se lăsă pe spate, îşi puse picior peste 
picior şi scoase din buzunarul vestei o punguţă cu tutun. 

— Se pare că avem nişte mistere de desluşit, spuse el în 
timp ce-şi umplea pipa. Frumos vă şade să provocaţi un om 
bătrân! 

Nu-i răspunse nimeni. Doctorul Tenney se uita atent la 
pipă, mulţumit de rezultatul muncii sale, apoi pocni din degete 
şi imediat la vârful acestora se aprinse o flacără. După ce îşi 
aprinse pipa, stinse şi flacăra. Apoi începu să fumeze, trimise în 
aer un nor de fum şi chicoti. 

— Ce tăcuţi sunteţi! Nu vreţi să mă ajutaţi deloc, nu? Bine. 
Atunci cred că trebuie să mă descurc singur. 

Fruntea încruntată a doctorului nu-l păcălea pe Trevor 
care era sigur că acesta ştia foarte bine cum stau lucrurile. El ar 
trebui să vorbească, să-l acuze pe Cari că l-a sechestrat şi că s- 
a dat drept el, Trevor. Poate că asta aştepta doctorul Tenney, îi 
dădea o şansă. Trevor îşi drese glasul, dar când încercă să 
vorbească nu ieşi nici un sunet. Se uită la Cari, dar acesta nu-şi 
lua ochii de la doctorul Tenney. 

Doctorul îşi scoase pipa din gură şi o îndreptă spre Cari. 


— Eşti un flăcău isteţ şi îndrăzneţ, asta-i clar. Aproape că 
l-ai păcălit pe Hamlyn, ştii asta, şi nu-i uşor de păcălit. Ai fi 
reuşit să intri în Comunitate dacă n-ar fi fost cea de-a doua 
scrisoare, pentru mine. Eu cred că Matthew Blake voia să fie 
sigur că nepotul său, Trevor, nu acceptă intrarea în Comunitate 
fără prietenul său, Lesley Simonton. Cred că Blake s-a temut că 
vor avea o reacţie nefavorabilă faţă de un talent ascuns, 
nedezvoltat. Şi probabil că n-a avut încredere că nepotul lui va 
rămâne lângă prietenul său, refuzând intrarea în Comunitate 
fără el. Am dreptate? 

— Nu! strigă Trevor, căruia îi revenise vocea. N-aş fi făcut 
aşa ceva! 

Un zâmbet larg lumină faţa doctorului Tenney. 

— Aha, deci tu eşti Trevor Blake! 

Zâmbetul îi dispăru şi doctorul îi aruncă lui Trevor o privire 
atât de sfredelitoare încât acesta simţi că e privit atât înăuntrul 
cât şi în afara lui. Simţi că-i ia foc faţa, deşi nu-şi putea explica 
de ce. 

— Mă întreb de ce l-ai lăsat pe individul ăsta să-ţi fure 
identitatea, cugeta doctorul Tenney de parcă ar fi trebuit să 
rezolve singur misterul. 

— El m-a obligat, spuse Trevor. A furat scrisorile şi m-a 
sechestrat. M-a ameninţat că mă omoară dacă Les şi cu mine nu 
cooperăm. 

— Nu-i adevărat! îl întrerupse Cari. Ochii lui albaştri erau 
mari şi privirea intensă. M-am temut că slabele mele talente 
sunt insuficiente pentru a intra în Comunitate şi atunci l-am 
convins pe Trevor să-mi împrumute scrisorile, oferindu-i în 
schimb cazare şi masă. Urma să intru mai întâi eu şi Les, apoi îl 
ajutam şi pe Trevor. Talentele lui sunt destul de mari ca să 
poată intra prin propriile merite. 

Cari nici n-a clipit sub privirea cruntă a doctorului Tenney. 
Părea întruchiparea sincerităţii şi a inocenţei. 

— Inţeleg, spuse doctorul. Dar nu mi-ai explicat prezenţa 
domnişoarei, adăugă el îndreptându-şi pipa spre Miryam, care 
stătea cu capul plecat şi nu-l privea. 

— Ea e sora mea, îl lămuri Cari, cu aceeaşi privire 
inocentA. Intre noi există o puternică legătură psihică. Poate de 
aceea a adus-o aici vraja dumneavoastră. 


Trevor se uita la faţa doctorului Tenney, urmărind fiecare 
crispare, atent la nuanțele de expresie, încercând să-şi dea 
seama de părerea acestuia. Trevor era sigur că nu-l credea pe 
Cari. Dar îl deruta reacţia blândă al doctorului la acuzaţia adusă 
lui Cari. 

Trevor nu spera ca Miryam să vorbească şi să-l susţină. 
Fata era laşă şi se lăsase total dominată de fratele ei. Deşi Les o 
ţinea de mână şi o încuraja, stătea ghemuită pe scaun ca un 
căţel bătut. 

— O legătură foarte interesantă. Şi cred că şi foarte utilă, 
îi spuse doctorul Tenney lui Cari uitându-se la fumul care se 
ridica din pipă spre tavan. 

— Şi asta duce la o apropiere între noi pe care ar invidia-o 
mulţi fraţi şi surori, îl asigură Cari cu vocea numai miere. 

Trevor nu-şi putea explica tăcerea lui Les. Probabil că nu-i 
dădea voie Cari, aşa cum nu-i dăduse nici lui. Miryam se lăsase 
pe umărul lui Les, cu ochii închişi. 

— Sora ta, căreia îi arăţi atâta afecţiune, e gata să leşine 
observă doctorul Tenney. Probabil că a obosit-o foarte mult 
aducerea ei aici. Ar trebui s-o conducem într-o cameră unde să 
se poată întinde. 

Les sări în picioare şi o ridică pe braţe. 

— O duc eu, se oferi el. Spuneţi-mi unde. 

— Nu, nu, băiete, îl opri doctorul Tenney. O duce fratele ei. 
Tu rămâi aici. 

Cari sări în picioare şi se îndreptă spre Miryam care părea 
leşinată. Les refuză la început să-i dea drumul, apoi o lăsă să 
cadă atât de brusc încât ar fi ajuns pe podea dacă n-ar fi prins-o 
Cari. Lui Trevor îi era clar, şi nu se poate să nu fi observat şi 
doctorul Tenney că încercarea lui Les de a se opune a fost 
zădărnicită prin intervenţia puterii. Doctorul însă nu obiectă. 

— Aşteptaţi aici, le spuse el lui Les şi lui Trevor. Pufăind în 
continuare din pipă, îl conduse pe Cari afară din cameră. 
Lungana de Miryam atârna în braţele fratelui ei. 

De îndată ce ieşiră din cameră, Les îl apucă pe Trevor de 
braţ. 

— Repede, şopti el. Asta-i şansa noastră. Mergem s-o 
căutăm pe Veronica şi s-o rugăm s-o salveze pe Miryam. 

— Eşti nebun? Suntem salvaţi. Doctorul Tenney îl dă de 
gol pe Cari. 


— Omul ăsta-i mai rău decât Cari. Nu uita ce ne-a spus 
Veronica, îl îndemnă Les trăgându-1 de haină. Gră-beşte-te, 
înainte de a fi prea târziu. 

Trevor îi îndepărtă însă mâna. 

— Veronica! lar Veronica! Ţi-a descoperit talentul? 

— Nu ştiu, nu mi-a spus. 

— Atunci de ce ai încredere în ea? Cred că a spus numai 
minciuni despre Comunitate. Eu pariez pe doctorul Tenney. 

— Trev, nu fi prost. Trebuie să ieşim de aici. 

— Parc-ai fi Veronica. Nu plec nicăieri. Fugi dacă vrei. Eu 
rămân să văd ce face Cari când îi dă doctorul Tenney ce merită. 

— Să nu ai încredere în el, îl rugă Les uitându-se spre uşă. 
Vino cu mine. 

— Ţi-e frică să pleci singur? îl luă Trevor peste picior. 
Jignit, Les îşi privi prietenul şi fugi din cameră. Trevor nu crezuse 
că Les chiar va pleca. Dacă Les o implică pe băgăreaţa de 
Veronica, poate să dea totul peste cap. Veronica nu simpatiza 
Comunitatea şi le-ar fi putut distruge şansa de a fi admişi acolo. 

Se ridică în picioare să meargă după Les, dar în acel 
moment se întoarseră Cari şi doctorul Tenney. Doctorul se uită 
de jur împrejur. 

— Unde ţi-e prietenul? Surprinderea lui părea autentică. 

— l-a fost frică, răspunse Trevor stânjenit, apoi adăugă, 
vrând să pară mai convingător: A crezut că o să daţi vina pe el 
pentru că l-a ajutat pe Cari să vă inducă în eroare. l-am spus să 
aştepte, dar n-a vrut să mă asculte. 

— Bine, bine. Păcat. 

Din pipa doctorului ţâşneau cu repeziciune colaci de fum. 

— Nu-ţi face griji, nu poate fi departe, spuse el sco-ţându- 
şi pipa din gură şi făcându-i cu ochiul. Hai să ne aşezăm şi să 
aşteptăm să se întoarcă. 

Cotituri. 

Les ajunse la scară, dar nu cobori; nu se îndura s-o 
părăsească pe Miryam. Cari şi doctorul Tenney o duseseră într-o 
odaie de sus. Ştia că dacă mai întârzie poate fi descoperit. Holul 
era slab luminat, dar încercă uşa de lângă scară. Nu era încuiată 
şi o deschise. Era un fel de debara. Se strecură înăuntru şi 
închise uşa, lăsând doar o crăpătură prin care să privească. 


S-a ascuns chiar la timp, pentru că a auzit o uşă des- 
chizându-se în apropiere. Se uita prin crăpătura îngustă, 
ţinându-şi respiraţia. Nu îndrăznea să facă nici o mişcare. 

Doctorul Tenney şi Cari ieşiră dintr-o cameră vecină. 
Convins că o să fie descoperit când doctorul va începe să 
adulmece, lui Les era să-i scape un suspin de uşurare văzând că 
acesta se îndreaptă spre camera în care aştepta Trevor. Cari îşi 
târa picioarele în urma lui, de parcă ar fi mers în somn. 

Les se duse încet la uşa camerei din care ieşiseră cei doi: 
acolo trebuie să fie Miryam. Deschise uşurel uşa şi păşi în 
camera întunecată, unde bâjbâi până ajunse la un pat. 

— Miryam? şopti el. 

Nici un răspuns. Se aplecă, atinse patul şi dădu de cineva 
culcat. Era precis Miryam, dar n-o putea trezi. Nu era doar 
leşinată. 

— Miryam, trezeşte-te, o rugă el. 

Nu se trezi. O ridică şi o luă în braţe. Ar fi putut s-o ducă 
pe o distanţă mai mică, dar drumul până în oraş era lung şi nu 
avea nici un mijloc de transport. 

Nu avu încotro şi o puse din nou pe pat. 

— Miryam, îi şopti, deşi nu-1 auzea. Trebuie să plec s-o 
găsesc pe Veronica. Ea o să mă ajute să te salvez. Mă grăbesc, 
îți promit, îi spuse el, dându-i la o parte părul de pe frunte şi 
sărutând-o. 

Se întoarse în hol. Avea muşchii încordaţi, gata să sară la 
bătaie dacă era nevoie. 

Holul era gol. Se îndreptă spre scară, nevenindu-i să 
creadă că are atâta noroc. şi sprijini mâinile de perete până 
când cobori treptele care scârţâiau. Era imposibil să păşească 
fără să fie auzit. Dacă-l urmărea, nu era nici o problemă să-l 
prindă. Se împiedică de marginea desprinsă a unei scânduri şi 
îşi pierdu echilibrul, lovindu-se de perete. Mai bine ar fi strigat: 
„Sunt aici!” Nu auzi însă pe nimeni în urma lui nici de astă dată. 

Ajunse jos şi încercă să desluşească ceva în întuneric, îşi 
aminti că uşa de la intrare este chiar în faţă, la capătul holului, 
care nu era mobilat. O luă înainte. 

Mersese însă prea mult. Grăbi pasul, dar atunci piciorul i 
se lovi de ceva şi căzu în faţă cu mâinile desfăcute. 


O mână îi alunecă pe o scândură şi se umplu de aşchii. Se 
lovise de scară şi îşi julise palma în aceeaşi scândură în care se 
împiedicase la coborâre. 

Nu ieşise pe nici o uşă şi nu-şi luase mâna de pe perete. Și 
totuşi se învârtise cumva în cerc, la baza scării. 

Incercă s-o ia pe lângă peretele opus. Bâjbâi până acolo şi 
porni din nou, mişcându-se încet de această dată, atent să nu 
dea nici un colţ, să nu facă nici o cotitură. Nu s-a abătut de la 
drumul drept. Putea să jure asta. Dar ajunse din nou la un 
obstacol pe care-l pipăi şi-şi dădu seama că e tot scara. 

— Se pare că trebuie să mă întorc. N-am altă ieşire. 

Nu se poate să se fi schimbat casa. Ar fi fost imposibil. 
Ştia că nu s-a rătăcit pur şi simplu. Doctorul Tenney şi-a folosit 
puterea ca să-1 deruteze şi să-l facă să se întoarcă. De-aia nici 
nu l-a urmărit. 

Putea să rămână acolo şi să încerce din nou, dar n-ar fi 
făcut decât să piardă vremea şi să se obosească. Mai bine ar 
urca şi l-ar înfrunta pe doctorul Tenney. Oricum, se gândea el 
trist, fără putere n-avea nici o şansă în faţa doctorului. 

Urcă cu greutate scara, iar când ajunse la uşa camerei în 
care era Miryam intră să vadă ce face. O exclamaţie îngrozită îi 
dădu de ştire că se trezise. 

— Şşt! Sunt eu, Les. 

Ajunse la pat şi îi căută mâna pe întuneric. 

— Cum te simţi? Ce ţi-a făcut? 

Se aşeză pe marginea patului, iar ea se ridică şi se sprijini 
de el. 

— E din cauza lui Cari, şopti ea. Doctorul Tenney l-a pus 
într-un fel de transă şi, pentru că noi împărţim totul, acum o 
simt şi eu. 

— Cari trebuie oprit. La fel şi Tenney. Trebuie să scăpăm. 
Dar Tenney mi-a făcut ceva şi nu pot să ajung la uşa de la 
intrare. 

Şi îi povesti în şoaptă ce a păţit când a încercat să iasă din 
casă. 

— Tenney e Adept, îi spuse Miryam. Nu cred că putem 
scăpa. Cari ştie că eşti cu mine. Legătura dintre noi îi permite să 
ştie tot ce fac. In afară de... 

Tăcu şi se îndreptA. Il strângea puternic de braţ. 

— În afară de?. 


— Stai. Poate că avem o şansă. Dacă aş putea... Nu 
termină nici de astă dată ce avea de spus, dar se ridică în 
picioare şi-l trase lângă eA. Îi simţea încordarea, îşi dădea 
seama că face ceva, dar, pe întuneric, nu vedea despre ce e 
vorba. 

Brusc, îi atinse braţul, îl apucă de încheietură şi îl strânse 
puternic. 

— Urmează-mă, îi şopti. 

Mergea înainte, trăgându-l după ea. Uşa camerei se izbi 
de perete, iar camera se lumină. Doctorul Tenney se repezi spre 
ei orbit de furie. 

Miryam mergea înainte calmă. Au dispărut şi doctorul, şi 
camera, şi lumina. Les a crezut la început că le-a făcut doctorul 
ceva, dar mersul neabătut al lui Miryam îi dădea încredere. 

Fata se opri atât de brusc încât Les se lovi de ea. 

— Ce e? întrebă el întinzându-şi mâna pe care i-o puse pe 
umăr. Unde suntem? 

Miryam rămase ţintuită, fără să mai facă vreo mişcare. 

Au stat aşa, ca două statui, minute întregl. intunericul şi 
tăcerea erau atât de depline, încât n-o vedea absolut deloc şi 
doar mâna lui pe umărul fetei îl asigura că n-a pierdut-o. 

Brusc îşi pierdu şi simţul pipăitului şi nu-şi mai simţea nici 
propriul corp: nu mai era nimic, nicăieri. 

Nu mai era şi apoi era din nou. Simţea pământul sub 
picioare, mirosi parfumul dulce al lui Miryam, îi ghicea umărul 
sub mâna sa. l-a auzit apoi vocea. 

— Tenney aproape m-a prins. E atât de puternic! Cred că 
nu ne poate găsi aici, dar nu sunt sigură. Este locul unde mă 
refugiez să scap de Cari, şi dacă nu mă găseşte Cari, sper să nu 
mă găsească nici el. 

Nu mai era întuneric deplin. O lumină slabă îi permitea s-o 
vadă şi să-şi dea seama că se aflau printre copaci. Un vânt rece 
îi înfoia părul şi hainelE. îi înconjurau zumzetele şi ţârâiturile 
insectelor nopţii. 

Les se uită în sus: printre ramuri se vedeau petece de ceR. 
Încercă să-şi dea seama după stele unde se află, dar nu reuşi. 
Erau alte constelații decât cele pe care le cunoştea. Nu erau în 
lumea pe care o ştia, lumea în care se găseau Amesley şi Port- 
of-Lords şi toate celelalte localităţi dintre ele. 


— Am trecut în alt plan, răspunse Miryam la întrebarea lui 
nerostită. E singura putere pe care o am şi pe care Cari nu mi-o 
poate lua. Nu ştiu de ce. Dar mă poate totuşi chema înapoi. 
Greu. Durează o oră sau mai mult, deci avem puţin timp. Doar 
dacă nu-i sporeşte doctorul Tenney puterea. 

— Cum funcţionează? Poţi să ajungi de aici într-un alt loc? 

Era cam confuz şi fata nu înţelegea. 

— Ai putea ajunge la locul unde m-ai găsit prima dată? 
întrebă el din nou. Acolo am fi în siguranţă. Ştiu. 

— Hm! Nu sunt sigură. Pot încerca. Mi-ar fi mai uşor să 
găsesc drumul spre apartament, dar acolo se aşteaptă fratele 
meu să mă duc. 

— Dacă putem ajunge la casa Veronicăi, ea o să ne ajute. 
Şi ea e Adeptă, dar nu e rea, ca doctorul Tenney. 

Miryam îşi puse degetele pe buzele lui. 

— Nu-i mai rosti numele, îi spuse ea repede. Nici un nume. 
Ne pot găsi după asta. 

Les încuviinţă din cap, iar Miryam îşi retrase mâna. 

— Hai, îl îndemnă ea şi îl conduse pe o cărare care abia se 
vedea. 

Miryam se opri la un moment dat, unde poteca se mai 
lărgea. 

— Aici l-am găsit pe prietenul tău. De aici cred că sunt în 
stare să găsesc locul în care vrei să mergi. Va dura cam mult şi 
trebuie să mă concentrez foarte tare. Fii atent. Pădurea e plină 
de animale sălbatice - Trevor a fost atacat. De obicei, ziua nu e 
nici o problemă, dar noaptea... e altă poveste. 

— O să fiu atent, îi promise el, întrebându-se ce poate 
face el dacă se trezeşte cu un animal în faţă. 

Aşa neînarmat nu avea cum să se apere nici pe el, nici pe 
Miryam. 

Ea stătea în mijlocul poieniţei cu ochii închişi, cu buzele 
întredeschise, cu mâinile ridicate la nivelul mijlocului şi 
îndreptate spre exterior, cu palmele în sus. Nu ştia ce face, dar 
oricum nu se vedea nici un rezultat. Nu se întâmpla nimic. 

Nu-i spusese să nu se mişte, aşa că începu să cerceteze 
luminişul, atent la orice semn care i-ar fi putu semnala prezenţa 
vreunui animal. Se auzi un foşnet în tufişul din apropiere, dar nu 
zări nimic de care să se teamă. 


O auzi pe Miryam suspinând şi când se întoarse spre ea, o 
văzu lăsându-şi mâinile în jos. 

— Nu pot, spuse ea. M-am blocat. 

— Tenney? 

— S-ar putea. Nu ştiu. Veronica asta - s-ar putea să 
reuşesc dacă aş şti mai multe despre ea. Descrie-mi-o. 

Les îi povesti cum i-a salvat Veronica când el şi cu Trevor 
erau la închisoare şi când Trevor aproape că-l omorâse cu 
puterea minţii. li descrise apariţia excentrică şi cum, fără a-şi 
schimba hainele, se transformase într-o persoană autoritară pe 
măsură ce se apropiau de casă. 

În timp ce vorbea, Miryam se uita în ochii lui şi Les îşi 
dădu seama că nu-şi poate muta privirea de la ea. Se simţea 
tras prin ochii căprui în mintea din spatele lor. 

Apoi fata clipi, eliberându-1. 

— Am crezut o clipă că o văd, spuse ea încet, ca şi cum s- 
ar fi trezit dintr-un vis. Apoi a dispărut. 

Umerii îi căzură de oboseală; atunci Les făcu câţiva paşi şi 
o luă în braţe. Fata se sprijini de el şi-şi lăsă capul pe umărul lui. 

— Imi pare rău, suspină ea. 

— Te rog, Veronica, o imploră Les cu voce tare, ajută-ne! 

O molie îi trecu prin faţă. 

— Hai! o îndemnă. 

Insecta părăsi luminişul, iar Les o urmă, conducând-o pe 
Miryam. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Poate că avem o şansă, îi răspunse, nepierzând molia 
din ochi. 

Nu era uşor de urmărit, mai ales când intra printre copaci. 
Culoarea deschisă îl ajuta s-o vadă, dar era ca un strop auriu 
care zbura printre frunzele unei crengi, reapărând mai încolo, 
apoi dispărând. 

Les se uita unde a văzut-o ultima oară, prindea apoi cu 
coada ochiului o mişcare fugară pe deasupra unei tufe şi îşi 
urma drumul. 

Miryam mergea alături. Trecură peste un pârâu îngust şi, 
din fericire, puţin adânc. Lipăiau cu pantofii uzi peste pietre, 
printre muri, pe sub ramuri joase, urmând un drum ciudat care îi 
scoase într-o pajişte marE. Işi dădu atunci seama că nu mai 
vedea molia. Sau poate că nici nu fusese pe acolo. Avea aşa de 


mare nevoie de ajutor, încât i s-a părut probabil că vede molia în 
jocul luminii stelelor pe frunzele lucioase. 

Miryam îl privea uimită, iar el habar nu avea ce să-i spună. 

— Amândoi renunţaţi prea uşor. 

Les se întoarse şi o văzu pe Veronica. Stătea cu mâinile în 
şolduri şi îi privea aspru. 

— Trebuie să fiţi mai puternici dacă vreţi să-l învingeţi pe 
Berne Tenney. Apoi se întoarse spre Miryam: Să nu faci nici o 
greşeală. Acum, că a văzut câtă putere ai, trebuie învins. Cari e 
la el şi Cari controlează această putere. Ai fost aruncată într-un 
război şi trebuie să te foloseşti de toate armele pe care le ai 
dacă vrei să supravieţuieşti. 

Miryam se aruncă la picioarele Veronicăi. 

— Vă rog, îi spuse fata îmbrăţişându-i picioarele, facem tot 
ce spuneţi. Ajutaţi-ne. 

— Incepem acum? o întrebă Veronica uitându-se în jos, la 
capul plecat al lui Miryam. N-o să-ţi placă să faci ce-ţi spun. Nu 
mai trebuie să-ţi laşi fratele să te folosească. 

— Credeţi că eu nu vreau asta? suspină ea. Dar n-am de 
ales. 

— Ridică-te, îi porunci VeronicA. Îţi dau o alternativă, însă 
nu-ţi va fi uşor. 

— Spuneţi-mi ce să fac, o imploră Miryam, care îmbrăţişa 
în continuare picioarele Veronicăi. Mă trage. 

— Ridică-te! 

Les se aplecă s-o ajute să se ridice, dar un gest ferm din 
partea Veronicăi îl făcu să se dea înapoi. Privi neputincios cum 
Miryam se ridică încet în picioare şi rămase cu capul plecat şi 
umerii căzuţi. 

— Indreaptă-te! se răsti Veronica. 

— Trebuie să plec, gemu Miryam. Mă trage. N-am ce să 
fac. 

— Ba ai, dacă suporţi durerea. 

— Lăsaţi-mă s-o ajut, interveni Les îndreptându-se spre 
ea. 

— Nu! 

Comanda Veronicăi îi stăvili mişcarea. Miryam îşi îndreptă 
umerii. Se uită repede la Les, apoi la Veronica. 

— Nu merg, spuse ea încet, dar ferm. 

— Bun, făcu Veronica. Continuă să spui aşa şi să şi crezi. 


Faţa lui Miryam se schimonosi şi îşi dădu ochii peste cap. 
Dar nu căzu. 

— Nu merg, repetă ea. Nu merg. 

Veronica îi făcu lui Les semn cu capul să treacă în spatele 
fetei. Când ajunse acolo, Adepta îl prinse de mâini, iar Miryam 
se afla acum în cercul făcut de mâinile lor. 

Fata tremura din tot corpul. Les era sigur că o să cadă, dar 
ea rămase în picioare şi îşi deschise ochii. 

— S-a oprit, spuse ea. Nu pentru mult timp, aşa cred, 
dar... 

— Nici nu avem nevoie de mult timp, răspunse Veronica. 

Lăsă mâinile lui Les, îşi ridică braţele şi trasă conturul unui 
dreptunghi. Apăru o uşă pe care o deschise şi intrară în camera 
ei plină de măsuţe. După ce închise bine uşa, Veronica făcu un 
semn cu mâna şi aceasta dispăru. 

— Vino, îi porunci ea lui Miryam şi o duse în cealaltă parte 
a camerei, unde o întinse pe o blană groasă şi lucioasă. Trebuie 
să lucrăm repede, n-avem timp de pierdut. Vino aici, Les. Avem 
nevoie de tine. 

Băiatul se repezi printre mese şi dădu cu cotul în una, în 
timp ce încerca să evite funiile şi sforile care se bălăbăneau, 
aruncându-i în faţă mănunchiuri de ierburi, mici oale şi pensule. 
Când ajunse lângă ele, Veronica îi porunci să se aşeze pe blană, 
lângă Miryam. 

— Acum o să desfacem firele puterii care o ţin legată de 
fratele ei, îl lămuri Veronica. Durează mult şi e foarte dureros 
pentru ea. Nu sunt sigură că n-o s-o omoare. 

Se opri şi o privi pe Miryam. 

— Eşti sigură că vrei să rişti? 

— Dacă aşa pot să scap de Cari, da, răspunse Miryam cu 
hotărâre. Risc orice. 

— Bun. Atunci să începem. 

Drumuri încurcate în vreme ce Veronica aduna diverse 
lucruri de pe mese şi dezlega altele de pe sfori, Les şedea pe 
blană, lângă Miryam. Ar fi vrut s-o încurajeze, dar nu ştia ce să 
zică, aşa că o mângâia doar pe mână. 

Veronica se apropie şi puse obiectele pe blană. Acestea 
păreau destul de inofensive: o lumânare, un ac, un smoc de fire 
albe şi negre încolăcite, o foarfecă de croitorie, o ceaşcă de 


porțelan, o rămurică dintr-o plantă cu miros dulceag, o oală cu 
apă, o oglindă, şi o piatră ovală, netedă care părea de râu. 

— E foarte important să aveţi amândoi încredere în mine, 
le spuse ea aşezându-se pe o blană cu dungi late gri cu galben. 
Procedeul este extrem de delicat. Dacă vă îndoiţi la momentul 
critic, poate fi fatal. 

— Ce faceţi? întrebă Les. 

— Vreau să separ firele puterii lui Cari care sunt încâlcite 
cu cele ale lui Miryam. 

— Cari mi-a spus că aşa ceva e imposibil, se auzi vocea 
timidă a lui Miryam. Mi-a spus că suntem legaţi pe viaţă. 

— Sunt sigură că a făcut tot ce-a putut să fie aşa. Eu cred 
totuşi că separarea e posibilă. Faptul că puterea ta îţi permite să 
intri în alt plan în care el nu te poate urma arată că ţi-a rămas 
un punct de unicitate. De acolo putem porni să desfacem firele 
încurcate. 

— Dar o să ştie ce faceţi şi o să se împotrivească. 

— Sigur că da, dar aici intervine Les. Pentru că el are 
putere, dar talentul lui e inactiv, este un tampon perfect. 
Procedeul e foarte complex. Nu pot să ţi-l explic în întregime, 
dar, pe scurt, Miryam, puterea lui Cari va fi canalizată în Les, pe 
măsură ce o separ. Les, pentru tine o să fie neplăcut, dar nu-ți 
produce un rău iremediabil. Riscant e pentru Miryam, nu pentru 
tine. Vom pune puterea într-un loc în care Cari să nu mai 
ajungă. Pe măsură ce el îşi pierde puterea, tu, Miryam, vei putea 
să preiei o parte din munca mea şi să te eliberezi. O să-ţi dai 
seama ce ai de făcut la momentul respectiv. 

Procesul e extrem de dureros şi, odată început, nu mai 
poate fi oprit. Dacă încerci să-l întrerupi n-o să supravieţuieşti. 
Trebuie să înţelegi acest lucru. 

Les se uită la Miryam. Faţa ei, de obicei palidă, nu mai 
avea acum nici o culoare. Mâinile îi tremurau. 

— Inţeleg, spuse ea. Mergem înainte. Sunt gata. 

— Şi tu, Les? se întoarse Veronica spre el. Vrei să mă laşi 
să-ţi folosesc mintea drept capcană pentru puterea lui Cari? 

— Sunteţi sigură că n-o să poată să mă folosească pe 
mine? 

— Sunt sigură! îi răspunse ea categoric. 

— Dar puterea lui nu rămâne în mintea mea, nu? 


— Nu ştiu, se încruntă Veronica. Dacă rămâne n-o să-ţi fie 
de nici un folos. Nu se combină cu harul tău şi nici nu ţi-l 
schimbă. lar disconfortul durează doar atât timp cât durează şi 
procedura. După aia nici nu mai ştii ce s-a întâmplat. 

— Bine, spuse el inspirând adânc. Sunt gata să fac orice s- 
o salvez pe Miryam. 

Veronica fărâmiţă rămurica uscată în oala cu apă pe care 
o ţinu apoi în căuşul palmeloR. În câteva secunde, din oală 
ieşeau aburi care aveau un miros plăcut, de lămâie. Veronica 
turnă lichidul fierbinte în ceaşca pe care i-o dădu lui Miryam. 

— Bea asta. Te relaxează, nu te adoarme. Trebuie să 
rămâi trează să mă ajuţi la separare. 

Miryam duse ceaşca la buze, inspiră adânc aburul aromat 
şi bău. Apoi îi dădu ceaşca goală Veronicăi, iar Adepta dădu din 
cap. 

— Pe tine trebuie să te aduc în transă, se întoarse ea spre 
Les. Nu prea tare, o să mă vezi şi o să mă auzi. 

Îşi puse vârfurile degetelor pe tâmplele lui şi îl privi fix în 
ochi. Bătăile inimii încetiniră, respiraţia deveni mai profundă şi 
îşi simţi corpul mai greu. Veronica era scăldată într-o aură de 
lumină. Restul camerei se întunecă. 

Miryam stătea întinsă pe spate, cu capul pe piciorul lui 
Les. Aura de lumină o învălui şi pe ea. Se uită la Les şi îi zâmbi. 

— Dă-mi mâna, făcu ea somnoroasă. 

Les nu se putea mişca şi i se părea că visează. Miryam îi 
luă mâna şi şi-o duse la piept. Veronica luă pietricica şi o puse 
pe fruntea lui Miryam. Treptat, piatra deveni transparentă şi 
căpătă o lucire aurie, de parcă înăuntru ei ar fi ars o flacără. 

Les nu-şi lua ochii de la piatra care strălucea. În ea se 
reflecta imaginea Veronicăi, distorsionată: corpul apărea mic şi 
depărtat, dar mâinile, care ţineau smocul de fire, erau mari şi 
umpleau toată suprafaţa pietrei, care devenise o gemă 
portocalie, strălucitoare. 

lar el vedea în şi prin piatră, ca şi cum aceasta ar fi fost o 
fereastră în capul lui Miryam. Degetele Veronicăi trăgeau încet 
firele. 

— Miryam, te rog să te gândeşti la lumea în care mergi 
pentru a scăpa de Cari, o îndemnă Veronica, dar vocea se 
auzea, parcă, de la mare distanţă. Gândeşte-te că te duci acolo, 
deşi n-o s-o faci. 


În timp ce vorbea îşi înfipse degetele adânc în smocul de 
fire şi Les văzu că scoate un căpeţel firav din cel alb. 

— Bine, MiryaM. Îndepărtează-te încet din locul acela şi 
urmează-ţi linia puterii până în punctul în care se uneşte cu cea 
a lui Cari. 

Mâinile Adeptei trăgeau de capătul firului. Degetele s-au 
dus pe firul alb până când acesta a intrat într-un nod de fire 
negre. A început să-1 descurce cu răbdare, l-a trecut printr-un 
ochi negru şi l-a tras afară, mergând mai departe, până când a 
ajuns la o încâlceală şi mai mare de noduri, pe care a încercat s- 
o descurce, trăgând şi împingând firul alb. 

Miryam a gemut şi şi-a clătinat capul. Gema portocalie a 
alunecat, dar Veronica a prins-o şi a aşezat-o mai bine. 

— Nu te mişca. Trebuie să tai nodul. 

Les a văzut cum mâinile reflectate în piatră au luat 
foarfecă, i-au introdus vârful în nod şi l-au lărgit puţin, apoi au 
tăiat o bucăţică de fir negru, eliberându-1 pe cel alb. Când a 
tăiat, Miryam a ţipat puternic arcuin-du-şi spinarea. 

— Uşurel, murmură Veronica, continuând să descâlcească 
firul. A apucat un capăt negru şi pe cel alb şi le-a despărţit, 
strângându-le apoi în două gheme separate pe care le ţinea în 
mână. 

Un junghi dureros a străbătut capul lui Les, de la rădăcina 
nasului, dintre ochi, până la ceafă. Era ca o frânghie aprinsă, 
întinsă între cele două puncte, ca un sfredel care se mişca 
înainte şi înapoi, provocându-i o durere imensă. Nu putea să 
tipe, dar respira greu, luptându-se cu durerea. A rămas cu ochii 
deschişi, iar gema-fereastră care reflectase mişcările Veronicăi 
deveni o pată portocalie neclară în care fire albe şi negre se 
răsuceau şi zvâcneau ca nişte şerpi. Şarpele negru s-a făcut mai 
mare, apoi a alunecat sâsâind pe frânghia aprinsă până în capul 
lui Les, unde a lovit, mfigându-şi colții în creierul său, 
încolăcindu-se în jurul conştiinţei sale, strângând tot mai tare. 
Veninul lui negru i-a cuprins tot corpul. 

— Ţine-te bine, Les, auzi o voce de foarte departe. Ţine-te 
bine, să n-o ucizi pe Miryam. 

Şarpele s-a răsucit în jurul lui, zdrobindu-1, înmuin-du-i 
oasele. 

— Miryam, repetă vocea, sau era doar ecoul. 

— Miryam. 


Cuvântul ieşea chiar din gâtul lui strangulat şi, odată cu el, 
un curent de aer îngheţat care făcu şarpele să dea înapoi, să se 
retragă arzându-i creierul pentru a se opri apoi încolăcit strâns, 
ca o minge fierbinte în ceafa lui Les. 

Uluit, ameţit, abia respirând, se lăsă cu toată greutatea în 
mâini pentru a nu se prăbuşi. Atunci auzi tăietura foarfecii şi 
vocea Veronicăi spunând „S-a terminat”. 

Miryam îşi desprinse capul din strânsoarea lui. Nişte mâini 
îl împinseră pe Les pe spate, pe blană. Greutatea din ceafă îl 
trăgea în jos, în linişte, în întuneric. 

— Sunt liberă, spuse o voce dulce. Dar ce s-a întâmplat cu 
Les? Aţi spus că nu păţeşte nimic. 

— N-ar trebui, se auzi o altă voce care nu era dulce, ci mai 
degrabă acră ca oţetul. Îi fac ei ceva - mai degrabă doctorul 
Tenney - la celălalt capăt. Taci, copilă, până văd eu ce se 
întâmplă. 

Les încercă să rămână treaz, dar ochii săi refuzau să se 
deschidă, iar greutatea din creier îl trăgea în uitare. 

Doctorul Tenney discuta politicos despre tot felul de 
lucruri fără importanţă, dar Trevor se gândea la altele şi auzea 
doar frânturi de conversaţiE. Inţelegea că doctorul aşteaptă 
întoarcerea lui Les înainte de a trece la subiecte mai serioase şi 
Trevor era tot mai îngrijorat de absenţa prelungită a prietenului 
său. Doctorul însă nu părea deloc îngrijorat. 

Trevor ar fi vrut să-1 întrebe pe doctor multe lucruri. Era 
evident că omul avea puteri deosebite şi perspectiva de a învăţa 
de la el îl umplea pe Trevor de bucurie. Dar, deşi doctorul era 
atât de volubil, Trevor nu reuşea deloc să-şi plaseze întrebările 
în vorbăria fără şir a acestuia. De câte ori deschidea gura să 
întrebe ceva, Tenney se lansa într-o poveste încâlcită şi, 
aparent, fără nici o noimă. 

Şi Cari asculta în tăcere. Avea ochii deschişi, dar se uita în 
gol şi părea vrăjit. 

Unul dintre subiectele despre care ar fi vrut să vorbească 
Trevor era Cari: cum folosea puterea lui Miryam, cum de a reuşit 
să-l domine atât de uşor pe el, pe Trevor, şi dacă va fi pedepsit 
de Comunitate pentru fărădelegile sale. Trevor voia să se 
asigure că el şi Les îşi vor primi înapoi banii şi toate lucrurile. 

Cari se foi şi clipi: ieşea din transă. lar Trevor trebuia să 
afle toate răspunsurile înainte ca acesta să-şi revină complet. 


Aşteptă ca doctorul să se oprească un pic din trăncăneală şi se 
hotărî să schimbe subiectul şi să-şi înceapă interogatoriul. 

Nu mai avu ocazia. Cari sări în picioare. 

— E cu ea! strigă el, oprindu-1 pe doctor în mijlocul unui 
cuvânt. 

Doctorul îşi înălţă capul pentru a auzi mai bine, dar Trevor 
nu reuşi să distingă nimic. 

— Aşa e, întări Tenney. Pare foarte atras de tânăra 
domnişoară. Mă întreb ce au de gând să facă. Ea nu-şi poate 
folosi puterea fără consimţământul tău, nu-i aşa? 

— Nu, nu când sunt atât de aproape de ea. 

Dar îngrijorarea de pe faţa sa îi contrazicea afirmaţia. 

— Am impresia că nu-mi spui chiar tot. 

Tonul doctorului Tenney era blând, dar se simţea în el o 
undă de ameninţare. 

Ochii lui Cari se îngustară. Ezită puţin, apoi vorbi încet. 

— Poate... dispărea. O oră sau două. Întotdeauna reuşesc 
s-o aduc înapoi de pe unde o fi umblând. Dar n-am reuşit 
niciodată s-o urmăresc. 

— Prostule! strigă doctorul Tenney sărind în picioare. 
Trebuia să-mi spui mai devreme! Hai cu mine! 

Se repezi spre uşă şi Cari îl urmă. Trevor se ridică în 
picioare şi se luă după ei, neştiind precis dacă îndemnul 
doctorului îi era adresat şi lui. Dar nici nu voia să-l scape pe 
Cari din ochi. Traversară în grabă holul întunecat şi intrară într-o 
cameră de lângă scară. Trevor trecu pragul şi se lovi de Cari 
care se oprise brusc chiar lângă uşă. Doctorul Tenney era la 
câţiva paşi mai în faţă şi înjura. 

Trevor zări două siluete fantomatice care dispăreau în 
depărtare, la o distanţă mult prea mare, dincolo de pereţii 
camerei. 

Îşi aminti că Miryam îl găsise într-un loc în care îl trimisese 
Veronica prin uşa cea misterioasă. Miryam nu a creat nici o uşă, 
dar a reuşit cumva să facă o poteca spre locul acela în care l-a 
luat şi pe Les. 

Doctorul Tenney se răsuci spre Cari. 

— Ai spus c-o poţi aduce înapoi. Hai, mai repede! 

— Durează ceva. Mi-e greu s-o ajung. 

— Grăbeşte-te! Nu pierde vremea! 


Doctorul pocni din degete şi produse o flacără cu care 
aprinse fitilul unui felinar de pe o noptieră. 

Cari se duse şi se aşeză pe paT. Işi închise ochii, iar faţa 
sa căpătă o expresie de intensă concentrare. Doctorul, 
respirând greu din cauza agitaţiei, se trânti în unicul scaun din 
încăpere - un balansoar din lemn care scârţâi sub greutatea lui. 

Trevor se simţea stânjenit şi nu ştia ce să facă sau dacă să 
vorbească pentru a nu-l deranja pe Cari din concentrarea sa. 
Nu înţelegea de ce era Tenney atât de alarmat. Doar îi putea 
urmări sau îi putea aduce el înapoi. Puterea sa era mai mare 
decât a lui Miryam şi a Veronicăi. Dar acesta stătea în balansoar 
şi se uita la Cari. Părea să fi uitat cu totul de Trevor. 

Trecuse mult timp. Trevor obosise de atâta stat în picioare 
şi se aşeză pe podea, cu picioarele încrucişate, aşteptând. 
Doctorul Tenney îl ignora în continuare, în-dreptându-şi întreaga 
atenţie asupra lui Cari. 

Brusc, Cari se îndreptă, iar expresia sa de concentrare 
deveni una de triumf. Făcea nişte mişcări cu braţele, de parcă 
se ţinea de o frânghie. Doctorul Tenney încetă să se mai 
balanseze şi îşi încleştă mâinile de scaun, îşi scosese limba şi-şi 
umezea buzele. 

Cari îşi încordă umerii ca şi cum ar fi tras o mare greutate. 
Faţa îi era transpirată, iar expresia de triumf îi dispăruse. 

Apoi braţele îi căzură pe lângă corp şi îşi scutură capul. 

— Am pierdut-o. Niciodată nu mi s-a mai împotrivit ca 
acum. 

— Încearcă, nu renunţa! se răsti Tenney. 

— Inutil. A plecat, spuse Cari obosit, lăsându-se şi mai 
greu pe pat. 

Doctorul Tenney sări în picioare. 

— Aşteptaţi-mă aici. Amândoi, mai spuse el şi ieşi din 
cameră. 

Cari îşi încleşta şi-şi descleşta pumnii. Nu vorbea, dar 
Trevor vedea cum îl cuprinde tot mai tare furia şi spera ca 
doctorul să se întoarcă înainte ca el să se dezlănţuie. Deşi, cum 
Miryam plecase, putea fi la fel de puternic ca şi Cari. Se ridică în 
picioare şi-şi adună puterea. 

Doctorul Tenney se întoarse, urmat de arătarea 
fantomatică pe care o chemase mai devreme să aducă 
scaunele. Trevor făcu un pas înapoi, fără să ştie de ce. 


— Cărarea pe care a luat-o sora ta mi-e din nefericire 
închisă, spuse doctorul. Nu pot să merg după ea, dar îmi pot 
trimite servitorul să-i dea de urmă. El nu oboseşte şi nici nu 
poate fi împiedicat s-o caute. 

Arătarea înveşmântată alunecă tăcută spre mijlocul 
camerei. Capul său acoperit cu o glugă se mişca înainte şi 
înapoi, făcându-l pe Trevor să se gândească la un câine de 
vânătoare. Se deplasă încet înainte, spre perete, păru să 
licărească o clipă, apoi dispăru, ca şi cum ar fi trecut prin zid. 

— Nu se va întoarce fără pradă, spuse doctorul fre-cându- 
şi mâinile. Hai să ne mutăm în camera de lucru unde e mai 
confortabil. 

Îl prinse pe Cari de mână, ignorându-1 din nou pe Trevor. 

Nefericit, acesta se luă după ei, gândindu-se îngrijorat ce 
ar putea să le facă arătarea lui Les şi lui Miryam când îi va găsi. 
Pentru prima dată îi trecu prin cap că s-ar fi putut ca Les să aibă 
dreptate în legătură cu doctorul Tenney. Dar poate că doctorul 
tot n-a înţeles încă ce fel de om e Cari. 

Trevor îşi jură să-i deschidă ochii. O să-1 întrebe, o să 
acuze şi o să-l facă să-i răspundă. N-o să mai stea să-i asculte 
balivernele. 

Intrară în camera de lucru şi doctorul Tenney le arătă 
scaunele. 

— Luaţi loc, domnilor, vin şi eu imediat. 

Apoi se duse la o măsuţă din celălalt capăt al încăperii şi 
meşteri ceva la dispozitivul care se afla pe ea. 

Cari se aşeză. Trevor nu mai era atât de pornit, dar 
îngrijorarea pe care o simţea pentru Les nu-i dădea pace şi din 
cauza asta nu putea să stea jos. Se strecură prin labirintul de 
măsuţe şi se apropie de doctorul Tenney. Acesta nu părea să-l 
observe, fiind ocupat să ajusteze unghiul unei emisfere din 
alamă care stătea în echilibru pe un arc subţire şi rigid, 
înfăşurată dezordonat cu fire din aramă care cuprindeau şi 
jumătatea lipsă a sferei. 

Trevor îşi drese vocea. 

— Domnule, n-aţi înţeles că acest Cari l-a forţat pe Les să 
vină aici cu el, nu-i aşa? 

— L-a forţat? întrebă doctorul ridicându-şi ochii spre el. 
lată un cuvânt interesant, cu multe nuanţe. 


— Problema e, domnule, că Les a venit aici împotriva 
voinţei lui şi a plecat de bună voie. Aş vrea să vă întreb de ce 
vreţi atât de tare să-1 aduceţi înapoi. Ce intenţionaţi? 

— N-aţi fi venit amândoi la mine, din proprie voinţă, să-mi 
aduceţi scrisoarea de la unchiul tău, dacă s-ar fi derulat toate 
conform planului? 

— Ba da. Sigur că da. Dar în acest caz, Les n-ar fi avut nici 
un motiv de neîncredere. Am avut parte de întâmplări nefericite, 
domnulE. În loc să-1 atrageţi din nou pe Les aici împotriva 
voinţei lui, mai bine l-aţi lăsa în pace. Se întoarce el de bună 
voie dacă-i acordaţi timpul necesar. Şi dacă vede că are şi Cari 
de gând să ne dea ce ne-a furat. 

— Şi totuşi, în final, scrisorile au ajuns la destinaţie. 

— Da, dar domnul Hamlyn nu ştie că în locul meu s-a dus 
Cari şi... 

— Nici nu trebuie să ştie, spuse Cari, care se apropie şi el 
din spate, punându-şi mâna pe umărul lui Trevor. Avem o 
înţelegere, îţi aduci aminte? 

— O înţelegere la care m-ai forţat tu, se răsti Trevor dând 
la o parte mâna lui Cari. 

— O, iar foloseşti cuvântul forţat. 

Doctorul Tenney mai ajustă ceva la globul din aer şi metal, 
lăsându-l într-un balans fragil pe arc. 

— Hai să discutăm implicaţiile forţei, vrei? 

Punându-şi câte o mână pe umeri lor, doctorul Tenney îi 
conduse spre scaune. Deşi ar fi vrut să se opună, Trevor se 
răzgândi. Poate că va reuşi totuşi să aibă discuţia pe care o 
dorea. 

— Presupun că atunci când vorbeşti de forţă, domnule 
Blake, nu te referi la forţa fizică, ci la abuzul de putere. 

O adresare atât de oficială îl cam intimidă pe Trevor. 

— Le-a folosit pe amândouă, domnule. Mai mult decât 
atât, a jurat că ne nenoroceşte sau ne omoară dacă nu 
cooperăm, iar Les, care n-are putere, e lipsit de orice apărare 
împotriva unui individ ca ăsta. 

Doctorul Tenney îşi îndreptă pipa neaprinsă spre Trevor. 

— Dar tu ai putere şi, prin urmare, nu eşti lipsit de 
apărare. 

Apoi se întoarse spre Cari. 


— Domnule Holdt, se pare c-ai depus eforturi 
considerabile pentru a intra în Comunitate. Ce avantaje crezi că 
vei avea? 

— De unde ştiţi cum mă cheamă? îl întrebă el pe Tenney, 
aplecându-se puţin spre el. Nu v-am spus niciodată. 

— E treaba mea să ştiu diverse lucruri, zâmbi doctorul 
Tenney. Acum, răspunde-mi dumneata la întrebare. 

— Şi de ce să nu intru? întrebă Cari dispreţuitor. Doar am 
har. 

— Sigur că ai, încuviinţă amabil Tenney. Dar sora dumitale 
e mult mai talentată. Şi totuşi, nu încerci s-o ajuţi şi pe ea să 
intre. 

— O s-o ajut după ce intru. E timidă şi n-ar încerca 
singură. Eu trebuie să fac o mulţime de lucruri pentru ea. 

— Eşti un frate foarte grijuliu. De fapt ar trebui să spun 
„frate vitreg”, nu? 

— Ce mai contează? se apără Cari. De unde ştiţi? 

— Să zicem că-ţi urmăresc de ceva vreme cariera, spuse 
el şi apoi se opri să-şi umple pipa. Ştiu multe despre dumneata 
şi sora dumitale. Adică sora vitregă. Ştiu că mama voastră s-a 
căsătorit împotriva voinţei ei şi în ciuda faptului că iubea un alt 
bărbat. Că la trei ani după ce te-ai născut, a fugit cu omul de 
care era îndrăgostită şi te-a abandonat, ceea ce, aş zice, te 
deranjează foarte tare. Timp de doi ani s-au tot ascuns de soţul 
său. Atunci s-a născut Miryam. A primit numele de familie al 
tatălui ei, Vedreaux, deşi părinţii nu erau căsătoriţi. 

Pe măsură ce doctorul Tenney povestea, Cari devenea tot 
mai nervos şi mai furios. 

— Nu aveţi nici un drept... M-aţi spionat. 

— Intr-un fel. Treaba mea e să ştiu tot ce se poate despre 
cei cu har. Mama era foarte talentată. De la ea aţi moştenit, 
dumneata şi Miryam, harul. Tatăl dumitale i-a găsit pe fugari, l-a 
împuşcat pe iubit şi şi-a adus-o înapoi soţia. A rămas cu el 
pentru a-şi proteja fiica deoarece soţul ei a ameninţat-o că-i 
omoară copilul dacă mai fuge. E trist, dar nu surprinzător, că 
mama a murit tânără, lăsându-şi fiica la mila dumitale şi a 
soţului ei. 

Descoperiseşi nu numai că Miryam avea puterea şi că 
puteai s-o foloseşti şi dumneata, ci şi că poţi să te legi atât de 


strâns de ea, încât s-o transformi în sclavă. Biata fată n-are o 
viaţă prea uşoară. 

— Nici eu! se răsti Cari. Mama mă ura. 

— lar tatăl dumitale o ura pe Miryam. Totuşi, ea a ieşit din 
această copilărie tristă mai întreagă decât dumneata. 

— Cum adică? se răţoi Cari de parcă ar fi vrut să sară de 
pe scaun şi să se repeadă la doctorul Tenney. 

Trevor îi urmărea atent, gata să sară în ajutorul doctorului 
dacă ar fi fost necesar. Doctorul nu părea însă îngrijorat şi se 
putea apăra şi singur. Trevor era încântat de felul în care 
doctorul Tenney dăduse la iveală adevăratul caracter al lui Cari. 
Aştepta acum ca Tenney să-l acuze şi să-i dea pedeapsa 
corectă - care ar fi inclus, în opinia lui Trevor, interzicerea 
admiterii lui Cari în Comunitate şi obligaţia de a înapoia tot ce 
furase de la el şi de la Les. 

In schimb, doctorul Tenney zâmbi doar, apoi continuă. 

— Adică, ambiția dumitale e demnă de laudă, dar 
motivaţia nu e pe măsură şi nu te lasă să vezi posibilităţile care 
ţi se deschid cu rarul talent pe care-l ai. 

Trevor nu mai rezistă. 

— Talent rar! E un hoţ şi un escroc. Asta numiţi 
dumneavoastră talent? 

— E şi lipitoare. La acest talent mă refer. Doctorul se opri 
să dea afară fumul din gură şi se uită cum acesta formează un 
inel perfect care se îndreaptă spre Cari şi începe să i se rotească 
în jurul capului. 

— Nu e un talent acceptat, dar a devenit extrem de rar. 
Are nişte avantaje de necontestat. 

— Dar mi s-a spus că n-o să fiu acceptat niciodată în 
Comunitate cu acest har. 

— Mi-e teamă că aşa e, încuviinţă doctorul Tenney şi mai 
suflă un inel de fum. Cel puţin nu în condiţii normale. 

— Staţi puţin. Eu nu înţeleg, îi întrerupse Trevor jignit. 
După cum vorbiţi, mie mi se pare că aţi fi de acord ca el să intre 
în Comunitate. Chiar dacă v-aţi dat seama ce face şi cine este. 

— O, desigur, spuse doctorul Tenney zâmbind discret, îmi 
dau seama perfect. Dumneata nu-ţi dai seama. 

Tinere, eu sunt Adept. Nimeni din Comunitate nu are mai 
multă putere decât mine. Unii nu sunt de acord cu felul în care-o 
folosesc şi, trebuie să mărturisesc, chiar au propus să fiu dat 


afară. Asta nu se poate însă din moment ce n-are nimeni 
puterea s-o facă. 

Chicoti şi mai trimise câteva inele de fum spre tavan 
înainte de a continua. 

— Sunt pe deplin conştient de caracterul dubios al 
domnului Holdt. Felul în care şi-a tratat sora vitregă e îngrozitor. 
Din întâmplare însă, talentul său mi se pare foarte util. L-aş fi 
căutat şi eu destul de curând, dar a fost atât de amabil şi m-a 
scutit, apărându-mi la uşă. Şi nu voi avea nici o problemă să-l 
controlez pe domnul Holdt. De fapt, exercit acest control încă de 
când a ajuns. Probabil că ai observat că de câteva ori a căzut 
într-o stare de semiconştienţă în care a ascultat ordinele, dar n- 
a avut nici o iniţiativă. 

Cari sări în picioare şi îl înfruntă pe doctor cu pumnii 
strânşi. 

— Ce drept aveţi... 

Pumni i se descleştară şi îşi duse mâinile la gât de parcă 
ar fi vrut să desfacă un laţ invizibil. Incepu să tuşească, se făcu 
roşu ca o sfeclă şi se prăbuşi înapoi pe scaun. 

Apoi culoarea îi reveni la normal şi mâinile îi căzură în 
poală. Se uita la doctorul Tenney fără a zice nimic. 

— Vezi? îl întrebă Tenney pe TrevoR. Încă o demonstraţie. 
Când va învăţa să accepte instrucţia, va deveni o unealtă 
folositoare. 

Trevor era îngrozit. Les avusese dreptate: voia să-i aducă 
pe Les şi pe Miryam înapoi. Toţi vor fi sub puterea lui. 

Nu, nu! N-o să se lase el influenţat de paranoia lui Les. 
Doctorul Tenney n-a făcut nimic care să-l pună în pericol şi a 
promis să descopere talentul lui Les. lar Cari are ceea ce merită. 
Trevor se hotărî să nu-1 mai judece, înainte de a şti mai bine ce 
are de gând doctorul. 

— ÎI faceţi pe Cari să ne dea înapoi banii pe care ni i-a 
furat? întrebă Trevor. 

— M-aş mira să mai aibă prea mulţi. Nu-ţi face griji. Poţi fi 
mult mai bogat când îţi descoperi în întregime talentul. 

Răspunsul îl intrigă pe Trevor. Nu se gândise că ar putea 
deveni bogat datorită puterii pe care o are, dar de ce nu? Cari 
vorbise despre opulenţa de la Doss Hamlyn. Precis a fost 
obţinută prin folosirea judicioasă a talentelor sale. 


Doctorul Tenney pufăia calm din pipă, iar Cari tăcea 
posomorât. Trevor căzuse pe gânduri. Mintea sa imagina planuri 
pentru a controla afaceri, făcând investiţii prin folosirea puterii, 
creând un vast imperiu financiar, îşi linse buzele. 

Unchiul Matt şi mătuşa Ellen nu-şi folosiseră talentele în 
acest fel. Trăiau totuşi confortabil, fără a munci atât de mult ca 
tatăl său. Dar nu erau ambiţioşi. 

El însă era. 

Nici Les nu era. S-ar fi mulţumit să rămână la fermă, s-o 
moştenească într-o bună zi de la tatăl său, şi să-şi petreacă 
viaţa curăţând cocinile şi cultivând mazăre, morcovi, napi, 
porumb şi varză. Les avea mare noroc că. 

Trevor l-a luat de acolo pentru a se bucura de o viaţă mai 
bună, mai interesantă şi cu mai multe satisfacţii. Şi s-ar putea 
să dea cu piciorul la toate astea dacă doctorul Tenney nu-l 
găseşte şi nu-l aduce înapoi. Sau dacă îl aduce, dar refuză să-i 
permită doctorului să-l testeze. Les îi era prieten de ani de zile 
şi nu avea de gând să-l lase să facă o asemenea greşeală. 
Trebuia să-l ţină aici şi să-l ajute să-şi dezvolte talentul. 

Gândurile îi fură întrerupte de un zbârnâit. Urmări privirea 
grăbită a doctorului şi văzu sfera din metal şi firele pe care 
acesta o aşezase cu atâta grijă, rotindu-se şi agitându-se pe arc 
ca un titirez. Doctorul Tenney se sculă şi se repezi spre ea, 
punându-şi pipa pe prima masă care-i ieşi în cale. 

Ţipătul lui Cari îl opri însă cu puţin înainte de a ajunge 
acolo. 

— Nu! Nu poate! urla Cari, frângându-şi mâinile. Opreşte- 
o! 

Doctorul Tenney lăsă globul să se învârtă mai departe şi 
alergă spre Cari care se zvârcolea şi se zbătea pe scaun. 

— Hai, băiete! strigă doctorul la Trevor. Ajută-mă! Trevor 
se ridica şi se apropie de doctor fără nici o tragere de inimă, 
pentru că nu voia să-şi ajute duşmanul. 

— Apucă-i mâinile. 

Cari voia să-şi sfâşie faţa, se trăgea de păr. Trevor îşi 
folosi toată forţa pentru a-i ţine mâinile depărtate şi nemişcate. 
Cari se zbătea ca un nebun, tipa, din gură îi curgea salivă, ochii i 
se dădeau peste cap. Reuşi să răstoarne scaunul şi căzu pe 
podea. Trevor şi doctorul Tenney îl scăpară din mâini şi fură 
nevoiţi să se arunce cu toată forţa asupra lui pentru a-l potoli, 


dar continua să se dădea cu capul de podea. Trevor îl ţinea cu 
ambele mâini şi îşi puse un genunchi pe fruntea lui Cari pentru 
a-i ţine capul. Doctorul îl ţinea de picioare. 

Criza nu se mai termina. Doctorul Tenney gâfâia foarte 
tare şi faţa îi era roşie de la efortul cu care nu era obişnuit. Lui 
Trevor îi alunecau mâinile din cauza transpiraţiei şi ştia că nu va 
reuşi să-l mai ţină prea mult pe Cari., 

Brusc, acesta rămase fără vlagă. În tăcerea profundă care 
se lăsă, Trevor auzi o bufnitură puternică. Sfera ciudată din fire 
şi alamă căzuse de pe arc şi se rostogolea spre ei. 

Doctorul Tenney îl lăsă pe Cari şi o ridică, apoi se uită 
printre fire, în interior. 

— Bine. Trebuia să-mi fi dat seama, spuse el supărat. lar 
s-a amestecat băgăcioasa aia. Crede că a câştigat, dar se înşală 
amarniC. Încă am unealta care să mă ajute să-i storc de putere 
pe membrii Comunităţii şi ştiu cum s-o folosesc. 

Ridică sfera deasupra capului lui Cari şi îşi adânci mâna 
printre sârme. Trevor auzea degetele care ciocăneau în 
emisfera din alamă. După câteva secunde, îşi scoase mâna. 
Trevor şedea pe podea, lângă Cari. Doctorul puse mâna pe care 
o scosese din sferă pe fruntea lui Cari, doar o clipă, apoi pe alui 
Trevor. 

Îi simţea degetele reci pe fruntea încălzită de sudoare, dar 
atingerea era liniştitoare şi se relaxă. 

— Bun băiat, murmură doctorul. 

Trevor îl auzi pe Cari mişcându-se lângă el, dar nu se 
sinchisi să se întoarcă şi să vadă dacă îi revenea criza. Ţinea 
ochii închişi. Nu avea de ce să-i deschidă atâta vreme cât mâna 
liniştitoare a doctorului rămânea pe fruntea lui. 

— Ce faceţi? îl auzi pe Cari întrebând cu o voce slabă, dar 
clară. 

— Ştii ca legătura dintre tine şi sora ta s-a rupt. Ai nevoie 
de alt partener. Ţi-1l pregătesc acum. 

Trevor era ameţit şi prinse doar parţial sensul acestor 
cuvinte. Ar fi trebuit să se opună. Ştia asta, dar nu avea 
suficientă energie. 

Mana doctorului apăsa tot mai tare, făcându-l să se 
întindă pe podea. 

— Dormi, îl îndemnă el încet. 


Căzu brusc într-un vis din care nu se mai putea trezi, în 
vis, văzu un şarpe care aluneca printre fire pe emisfera din 
alamă. Era verde şi lucitor ca cei care-l urmăriseră în pădure şi 
se îndrepta spre el. lar el, Trevor, zăcea neputincios, incapabil 
să se mişte în timp ce şarpele îi alunecă pe corp şi îi trecu peste 
faţă unde îşi înălţă capul şi lovi, înfigându-şi colții în fruntea sa. 

Trevor gemea de durere, dar nu se putea mişca să alunge 
şarpele. Acesta nu-şi scoase colţi, ci, prin rana făcută, începu să 
i se strecoare încet în creieR. Il simţea rotindu-i-se prin cap, 
străbătându-i gândurile, înlăn-ţuindu-i voinţa. 

Când şarpele intră cu totul în el, se opri şi durerea. Simţea 
nişte degete care apasă locul pe unde intrase. 

— Gata, anunţă o voce. Puterea lui e ata. lar a ta îmi 
aparţine. 

Fire încurcate. 

Comunitatea nu era deloc aşa cum se aşteptase Trevor. El 
îşi imaginase un fel de complex de clădiri înconjurate de un 
gard, cu porţi masive din fier, în spatele cărora membrii trăiau în 
deplină siguranţă şi izolare. 

Comunitatea nu era însă un loc, ci oameni. Oameni 
obişnuiţi, diferiţi unul de altul, de toate felurile, aşa cum se 
găsesc în orice mare oraş. Treizeci-patruzeci dintre ei se 
înghesuiau în curtea interioară a casei unui membru al 
Comunităţii - plăcută, dar fără pretenţii - un loc de întâlnire ales 
întâmplător, aflase Trevor. Locaţia le fusese transmisă 
membrilor printr-un cod. Comunitatea funcţiona ca o societate 
secretă: membrii săi schimbau parole şi strângeri tainice de 
mână, îşi trimiteau mesaje codate şi organizau întâlniri 
clandestine. Lui Trevor îi amintea de clubul secret pe care el şi 
Les îl înfiinţaseră când aveau vreo nouă ani, cu singurul scop de 
a-şi exclude colegii care nu se numărau printre prietenii lor 
apropiaţi. 

La fel ca şi în clubul lor, şi membrii acestui grup îşi 
aruncau unul altuia priviri suspicioase, întrebându-se care ar 
putea fi trădătorul. Toţi vorbeau în şoaptă şi, în ciuda 
aglomerației, toţi păstrau distanţa faţă de iniţiaţi pentru că nu 
se ştia dacă nu sunt cumva informatori sau spioni. 

Doar doctorul Tenney părea stăpân pe sine şi avea chiar 
un aer vesel. Trecuse peste nemulţumirea provocată de faptul 
că servitorul se întorsese fără Les şi Miryam şi s-a apucat plin de 


entuziasm să aranjeze primirea lui Cari şi a lui Trevor în 
Comunitate. lată că sosise şi momentul respectiv, iar el afişa 
multă încredere şi bună dispoziţie. 

Stătea împreună cu cei doi ucenici ai săi sub un prun în 
care erau agăţate felinare. Cei mai mulţi oaspeţi stăteau în 
picioare, iar Doss Hamlyn şedea pe o bancă din piatră în mijlocul 
curţii. Lângă el era o femeie tânără şi exact în spatele lui, în 
picioare, un bărbat musculos care lui Trevor i se păru a fi 
bodyguard. Doctorul Tenney nici nu se uită la el, dar le spuse că 
tânăra de lângă Hamlyn era fiica acestuia, Leila. Fata îi privea 
cu mult interes pe cei doi tineri, dar tatăl său o certă când văzu 
încotro se uită. 

Hamlyn ştia că, atunci când îl vizitaseră acasă, Cari se 
dăduse drept Trevor. Ce explicaţie îi oferise însă doctorul, 
Trevor nu mai ştia. Oricum, doctorul Tenney nu părea să creadă 
că acest lucru le va diminua şansele de admitere în Comunitate. 

După ce el şi Cari au fost patru zile prizonieri în casa 
doctorului Tenney, Trevor n-a mai vrut să intre în Comunitate. 
Doctorul nici n-a vrut s-audă. Admiterea lor, i-a explicat el, ar 
înclina balanţa puterii în favoarea lui şi în defavoarea lui Doss 
Hamlyn. 

Atunci când şi-au demonstrat talentele, Trevor a sperat ca 
cei de acolo să-şi dea seama că, pentru a reuşi, Cari îşi trăgea 
puterea de la Trevor. Trevor a făcut un salt atât de înalt încât ar 
fi fost imposibil de realizat fără folosirea harului şi a ridicat o 
piatră din grădină, făcând-o să zboare în jurul unui copac, apoi 
în mâna lui. Cari a ridicat un scaun de grădină şi l-a făcut să 
vină la el şi apoi a sărit peste un tufiş înalt. Trevor se aştepta ca 
cineva să vadă că probele lor sunt foarte asemănătoare. 

Se pare că n-a observat nimeni. Doctorul Tenney îi 
explicase înainte că demonstraţia nu trebuia să impresioneze 
prea tare, ci să arate doar că aveau har. Membrii nu-şi 
dezvăluiau toate talentele în faţa celorlalţi. Dimpotrivă, de 
obicei şi le ascundeau pe cele mai importante. 

— Atunci la ce foloseşte Comunitatea? îl întrebase Trevor. 

— Asigură protecţia membrilor săi. lar unora dintre noi ne 
dă posibilitatea de a ne explora creativ puterea, încheiase el 
făcându-i cu ochiul lui Cari. 

După demonstraţie, urmau discursurile pro sau contra 
candidaţilor. Doctorul Tenney îi prezentase grupului înainte de 


demonstraţie, în termeni foarte elogioşi. Acum spuse doar 
câteva cuvinte prin care recomanda să fie admişi, iar 
preşedintele dădu cuvântul celorlalţi membri care aveau să-şi 
spună opinia pro sau contra candidaţilor. 

Doss Hamlyn se ridică în picioare şi se făcu linişte. El se 
adresă grupului cu o voce joasă, dar care se făcea foarte bine 
auzită. 

— Mă pronunt împotriva intrării acestor doi tineri în 
Comunitate. Scrisoarea de introducere care mi-a fost trimisă de 
Matthew Blake nu este suficientă pentru a mă convinge că 
nepotul său, Trevor Blake, ar fi o achiziţie demnă şi valoroasă 
pentru Comunitatea noastră. De fapt, scrisoarea nu mi-a fost 
prezentată de domnul Blake ci de domnul Holdt, care se dădea 
drept domnul Blake. Explicaţia că această fraudă a fost doar o 
încercare de a asigura intrarea ambilor tineri nu m-a convins. Nu 
le pun la îndoială talentele, dar nu sunt pregătiţi şi le lipseşte 
autodisciplinA. În ciuda scrisorii de la prietenul meu, mă abţin să 
votez admiterea lui Trevor Blake. lar în ceea ce-l priveşte pe 
Cari Holdt, care nu are decât recomandarea dubioasă a 
doctorului Tenney, propun respingerea cererii sale. 

Se aşeză, iar adunarea răspunse discursului său cu 
murmure şi şoapte. Atunci păşi în faţă doctorul Tenney, 
anunțând că doreşte să vorbească. 

— Regret că stimaţii mei colegi au atât de puţină 
încredere în recomandările mele, spuse el înclinându-se uşor 
înspre Hamlyn. Fiecare cu opinia sA. Îndrăznesc însă să sugerez 
că recomandarea de respingere a candidaţilor reflectă 
animozitatea pe care o are faţă de mine şi nu este o apreciere 
obiectivă a talentelor lor şi a beneficiului pe care l-ar putea 
aduce Comunităţii. Dacă i-ar fi sponsorizat altcineva şi nu eu, aş 
îndrăzni să afirm că domnul Hamlyn nu ar fi ridicat această 
obiecţie. Nu a spus domnia sa de nenumărate ori că trebuie să 
pregătim tinerii? 

Mica indiscreţie săvârşită de cel ce a adus scrisoarea de 
recomandare nu a fost făcută cu intenţii rele, ci din încercarea 
greşit înţeleasă, dar bine intenţionată a unui tânăr care voia să-i 
asigure intrarea prietenului său. Vă rog să vedeţi în acest lucru 
marea sa dorinţă de a deveni parte integrantă a acestei 
Comunităţi. 


Trevor se uită la Doss Hamlyn care îşi clătina chiar atunci 
capul cu o privire resemnată. Fiica sa îl bătu pe umeri pentru a- 
1 consola. Reacţia lor îl uimi pe Trevor. Doss Hamlyn ocupa, 
evident, o poziţie prestigioasă în Comunitate. Fusese sigur că 
discursul lui va da lovitura de graţie aspirațiilor lor. Hamlyn însă 
părea să se recunoască învins. 

Doctorul Tenney se întoarse din nou sub prun şi le zâmbi 
lui Cari şi Trevor. Murmurele reveniră. 

— Nu cred că va mai vorbi nimeni, îi anunţă eL. Într-un 
minut sau două se votează şi atunci trebuie să plecăm. Ne 
cheamă ei înapoi când termină. 

Aşa cum spusese doctorul, se apropie preşedintele şi îi 
rugă să plece în timpul votulul. Îşi croiră drum prin mulţime, 
străbătură casa şi ieşiră pe veranda din faţă unde doctorul se 
lăsă pe uşiţă, făcându-le tinerilor semn să se aşeze pe trepte. 
Cari se aşeză, dar Trevor se sprijini de balustradă, uitându-se în 
noapte. 

Indiferent ce se întâmpla, indiferent de rezultatul votului, 
speranţele sale se năruiseră. Doctorul Tenney făcuse din Cari o 
unealtă, iar prin legătura creată cu Cari, el, Trevor, nu era decât 
o extensie a acelei unelte. Nu va mai reuşi niciodată să-şi 
realizeze propriile ambiţii pentru că acum nu mai era decât un 
sclav, aşa cum fusese Miryam. 

Ajunsese să deteste mirosul de fum de pipă care plutea în 
jurul lui. Se uită la doctorul Tenney, apoi întoarse capul, scârbit 
de mulţumirea care se citea pe faţa individului în timp ce pufăia 
din pipă. 

Votarea n-a durat mult. Spre surprinderea lui Trevor, cea 
trimisă să-i cheme a fost fiica lui Hamlyn. Fata a făcut un pas 
înapoi pentru a-i lăsa să treacă în faţa ei, urmând să străbată 
casa şi să ajungă apoi în curtea interioară. Când a ajuns în 
dreptul ei, fata i-a strecurat o bucată de hârtie în mână. 

Deasupra uşii spre curtea interioară atârna un felinar. 
Trevor rămase în urma lui Cari şi a doctorului şi se opri puţin 
acolo să desfacă biletul şi să-1 citească. 

Dacă ai nevoie de ajutor, dă o dată din cap în direcţia 
mea. Fac tot ce pot. 

Doss Hamlyn. 

Trevor mototoli hârtia şi o ascunse în palmă, apoi se grăbi 
să-şi prindă din urmă tovarăşii. Când ajunse lângă doctorul 


Tenney, Adeptul îi strânse puternic mâna închisă, forţându-1 să- 
şi desfacă degetele. 

— Ttt, făcu doctorul, luându-i bileţelul. Nu te las să te 
aliezi cu duşmanul. 

Tenney ţinea biletul în mână şi, deşi Trevor nu-1 văzu 
citindu-1, era sigur că-i ştia conţinutul. Trevor se uită la Doss 
Hamlyn şi încercă să dea din cap, dar nu-şi putea mişca gâtul. 

Mugşchii îi erau încordaţi, transpiraţia îi curgea pe faţă, dar 
gâtul îi rămase înţepenit şi capul neclintit. Hamlyn se uită la el 
de câteva ori, dar îşi îndepărtă apoi privirea. Avea buzele 
strânse şi clătina supărat din cap. Şi tipul solid din spatele lui 
părea supărat. Leila se întorsese la locul ei, lângă tatăl său. 
Trevor îi întâlni privirea, tânără se strâmbă puţin dezgustată şi 
se uită şi ea în altă parte. Trevor se simţea părăsit. 

Preşedintele anunţă rezultatele votului. Trevor îl auzea, 
dar abia atunci când din mulţime se ridicară aplauze şi strigăte 
de bun-venit, îşi dădu seama ce se întâmplă. Fuseseră primiţi în 
Comunitate. _ 

Les se trezi cu senzaţia că a dormit mult, mult timP. Işi 
simţea corpul lipsit de vlagă, iar pielea rece şi umedă. Puţea a 
transpiraţie şi a vomă. Gura îi era uscată şi urât mirositoare, 
buzele îi erau crăpate şi îl usturau. Pleoapele parcă îi erau lipite 
şi nu avea putere să-şi ducă mâna la ochi să-i şteargă. 

Încerca să-şi amintească ce s-a întâmplat, dar mintea îi 
era la fel de neputincioasă ca şi corpul. Căuta să găsească ceva 
de la care să pornească, un contact cât de mic cu lumea 
exterioară care să-i permită să înţeleagă de ce era în asemenea 
hal. 

Era întins pe ceva moale şi învelit cu altceva, cald şi 
mătăsos. Ca o blană. 

Îşi aminti blănurile care acopereau podeaua din... din casa 
Veronicăi. 

Veronica. Ea i-a făcut ceva. Şi i-a făcut ceva şi lui MiryaM. 
Îşi amintea c-a auzit-o spunând „Sunt liberă”. Acesta era ultimul 
lucru de care-şi aducea aminte. Ştiuse ce înseamnă şi acum se 
străduia să înţeleagă. 

Şirul gândirii îi fu întrerupt de paşi uşori. Auzi clipocitul 
apei, simţi un şervet umed ştergându-i faţa cu mişcări blânde 
peste frunte şi obraji, coborându-i pe gâT. li răcorea pielea, îi 
înmuia buzele. Reuşi să deschidă ochii. 


Miryam era aplecată deasupra lui şi îi ştergea gâtul şi 
pieptul. Incercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată decât un 
bolborosit. 

Fata tresări şi puse jos ligheanul pe care-l ţinea în mână. 

— Les! Slavă Dătătorului de Putere! Te-ai trezit! încercă 
din nou să vorbească, să-i rostească numele, dar nu se auzi nici 
un sunet. 

— Stai să-ţi aduc nişte apă. ` 

Plecă şi se întoarse în câteva clipE. li săltă capul, îi duse o 
cană cu apă la buze şi îl ajută să beA. li dispăru uscăciunea din 
gură şi i se înmuie gâtul. 

— Ce s-a întâmplat? 

Vocea îi era răguşită, dar reuşi să articuleze. 

— Nu ştim precis. Ai reacţionat foarte rău la firul puterii 
care a fost tras prin tine. Veronica a spus că doctorul Tenney 
făcea ceva în acelaşi timp, dar nu ştie exact ce. Crede că, până 
nu descoperă, ar putea fi periculos să folosim puterea pentru a 
te vindeca. 

Vocea i se stinse, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

— Şi mă-ntrebam dacă să n-o folosesc totuşi, în ciuda 
spuselor ei. 

— De cât... de cât timp? 

Nu reuşi să termine întrebarea. 

— De patru zile. M-am temut tare mult pentru tine. O 
lacrimă caldă căzu pe pieptul gol al lui Les. Fata îşi şterse ochii. 
Pe un deget avea un inel pe care nu-l purtase înainte. Piatra 
portocalie semitransparentă avea o lumină interioară care-o 
făcea să lucească. 

Şi-a amintit de piatra pe care Veronica i-o pusese lui 
Miryam pe frunte, care s-a transformat apoi într-o fereastră de 
lumină mistuitoare, de ceea ce a văzut prin acea fereastră. 

— Te-ai eliberat. De Cari. 

— Pentru prima dată din copilărie. Dar n-am putut să mă 
bucur, văzându-te pe moarte. Preţul ar fi fost prea mare dacă 
te-aş fi pierdut. 

— Ba nu. Ar fi meritat. Tu eşti mai importantă. 

Ar fi vrut să vorbească mai mult, să-i amintească tot ce 
poate face cu darurile ei, să-i spună cât e de talentată. El nici nu 
se compara cu ea, ar fi încurcat-o doar. 


— Nu cred, spuse ea aplecându-se şi sărutându-l pe 
obraz. 

Tandreţea ei îl mişcă atât de mult, încât nu putu să mai 
spună nici un cuvânt câteva clipe. Şi, neştiind cum să 
reacționeze, preferă un subiect mai sigur. 

— Unde-i Veronica? 

— Aici. Lucrează ceva. Îi spun că te-ai trezit. Miryam se 
ridică, dar n-apucă să facă nici un pas. 

Veronica era lângă ei. 

— V-am auzit vorbind, spuse Adepta. Fac nişte supă. 
Trebuie să te întremezi. Miryam, am nevoie de tine. 

Veronica luă ligheanul şi şervetul cu care-l ştersese 
Miryam şi se îndepărtă. Miryam îi zâmbi trist lui Les şi o urmă. 

De undă stătea întins, Les nu le vedea, dar auzea 
zgomotul din bucătărie, apa care fierbea. Inspiră aromele 
amestecate de carne şi mirodenii şi îşi aminti de casă. 

Era slăbit şi nu se putea gândi decât la cât îi era de foame 
şi ce bună va fi mâncarea. Apoi căzu într-o toropeală, o stare 
între somn şi trezie. Sunetele şi aromele trecură într-un plan 
secund şi începură se amestece cu miros de pipă. Simţea blana 
groasă şi moale de sub el şi căldura care-i învăluia corpul. Dar, 
în acelaşi timp, simţea şi o adiere rece care-i ciufulea părul, iar 
el mergea - mergea! - pe o stradă întunecată. Apoi s-a urcat 
într-o trăsură. 

Copitele calului, hurducăiala trăsurii pe drumurile 
desfundate, ceilalţi doi călători care-1 înghesuiau dintr-o parte şi 
din cealaltă pe o banchetă prea mică pentru trei persoane - 
toate astea erau la fel de reale ca zgomotul lingurii lovite de 
pereţii oalei şi ca fluieratul aburului care ieşea din ceainic în 
bucătăria Veronicăi. Era vag curios în legătură cu ciudatul 
fenomen, zicân-du-şi că e doar vis, până când auzi o voce. 

— Ei, Trevor Blake, cum te simţi acum, că ţi-ai atins 
scopul? 

Les recunoscu vocea doctorului Tenney. Simţi un fior de 
teamă din cap până-n picioare. Nu, nu era vis. 

— Nu la asta se aştepta, spuse persoana care-l înghesuia 
din dreapta. Nici eu, de fapt. Dar nu mă deranjează. Toţi se tem 
de dumneavoastră. 

Vocea era a lui Cari şi era încărcată de atâta venerație şi 
respect, încât Les fu cuprins de uluire. 


— O, nu-i chiar aşa, chicoti doctorul. Am şi eu duşmani. L- 
ai auzit pe Doss Hamlyn. Dar, atâta timp cât pot controla 
majoritatea, Doss nu prea are şanse. 

— Mi-ar plăcea să ştiu cum vă exercitaţi controlul. 

În tonul nerăbdător al lui Cari se ghicea lăcomia. 

Lui Les i se păru că vede o scânteiere şi fumul pipei îi 
umplu nările, înecându-1. Îl auzea pe doctorul Tenney trăgând 
cu sete din pipă. 

— O să înveţi, se auzi vocea Adeptului, deformată de 
parcă ar fi vorbit cu pipa în gură. O să învăţaţi multe; amândoi o 
să învăţaţi. Atâta timp cât nu uitaţi cine vă controlează... 

Les nu-şi dădea seama dacă tremurul care-l cuprinsese 
venea din el sau de la Trevor. Nici nu mai conta. Ajunsese 
cumva în mintea lui Trevor: altfel nu-şi putea explica ceea ce 
simte sau aude. Oare să-i semnaleze lui Trevor prezenţa sa? 
Dacă-ar şti cum să transmită... 

Dar dacă era în mintea lui Trevor, n-ar trebui să transmită. 
Poate că e suficient dacă vorbeşte. 

Nu putea. Cel puţin nu cu voce tare. Nu putea formula 
cuvinte, nu-şi putea mişca limba şi buzele. 

Nu-i nimic, formulează cuvintele în minte. Clar şi distinct, 
ca şi cum ai vorbi. Aşa: Trevor, sunt Les. Sunt aici. Ce-aipăţit? 
Unde eşti? 

| se mişcară buzele. 

— Les? murmură Trevor. A reuşit! A depăşit bariera! 
Trăsura se zgâlţâi: probabil că o roată a intrat într-o 
groapă. Apoi se înclină periculos, iar cei trei bărbaţi dinăuntru se 
înghesuiră şi mai tare. Doctorul Tenney înjură, iar pe braţul lui 

Les-Trevor căzu scrumul fierbinte. Les auzi pipa doctorului 
căzând şi spărgându-se. 

— Uite supa. 

Vocea veselă a Veronicăi şi mirosul îmbietor de carne şi 
legume înlocuia senzațiile din visul-viziune pe care-l avusese. 

— Hai, te ajut eu să te ridici. Nu-i mai era foame. 

— Trevor, gâfâi el. Am fost în mintea lui Trevor. l-am auzit 
vorbind - pe Cari şi pe doctorul Tenney. Trevor e în pericol. 
Trebuie să-l găsim. M 

Veronica îi puse cu forţa castronelul în mânA. li ardea 
degetele, dar trebuia să-1 ţină. Ea îi sprijinea capul şi umerii 
pentru a putea mânca. 


— Mănâncă! 

— Nu pot. Aţi auzit ce-am spus? Am fost cu Trevor. Nu era 
vis. Chiar am fost în mintea lui. Ştiu sigur. 

— Mănâncă-ţi supa. Vorbim după aia, hotărî ea şi luând 
supa groasă cu o lingură i-o duse la gură. 

— Cum am reuşit? întrebă el întorcându-şi capul, îmi 
descopăr talentul? 

Ea clătină din cap şi îi băgă lingura în gură înainte de a 
mai apuca el să se ferească. Lichidul fierbinte îi opări limba. 

— Inseamnă că ceea ce am făcut eu atunci când te-am 
folosit drept canal a creat o legătură între voi. 

Les încercă să pună castronelul jos, dar ea i-1 luă din 
mâini şi îl hrăni mai departe. 

— Îţi spun după ce termini supa. Trebuie să te refaci. 
Legătura sporeşte pericolul pentru tine, dar îţi oferă posibilitatea 
să-ţi ajuţi prietenul. Nu-1 poţi însă ajuta dacă eşti atât de slab şi 
nici nu te ţii pe picioare. 

Ceea ce era, evident, adevărat, aşa că Les nu mai 
protestă şi mâncă toată supa. Chiar mai acceptă încă un 
castronel. În tot acest timp, repeta în minte: Rezista, Trev! Vin! 

Dacă Trevor i-ar fi trimis lui un astfel de mesaj l-ar fi 
primit. Dar el nu avea talent şi se îndoia că Trevor îl va 
recepționa. Şi totuşi, mintea lui repeta întruna: Vin, Trev! 
Rezistă, vin! 

Drumuri în noapte. 

Trăsura se opri. Trevor încercă să îndepărteze cu mâinile 
scrumul şi scânteile din pipă de pe haine. Apoi se lăsă cât mai 
mult pe spătarul banchetei pentru ca doctorul Tenney să se 
aplece şi să adune cioburile, pe care le băgă în buzunar, 
suspinând îndurerat. Cari înjură şi-şi strânse haina pe lângă el. 
Apăru şi birjarul. 

— N-aţi păţit nimic? 

— Ne-am scuturat niţel, răspunse Tenney. S-a stricat 
trăsura? 

— Nu prea tare, o repar. Da* iapa şi-a scrântit pi-cioru* şi 
şchioapătă. Nu mai poate trage. Nu ştiu ce să facem. La ora asta 
nu-i uşor să mai găsim alt cal. 

Din vocea răguşită a omului răzbăteau teama şi 
supărarea. Trevor ştia că aşa ceva se vindecă încet. Dacă omul 


nu mai avea alţi cai, însemna că nu mai câştiga nimic câteva 
săptămâni. 

— E aproape imposibil, spuse doctorul. Lasă-mă să mă uit 
la cal. Poate că nu e atât de rău precum pare. 

— Nu, domnule. Aş vreau eu să fie aşa, da' e rău de tot şi 
biata de ea suferă. 

Doctorul sări totuşi din trăsură şi se duse să se uite la cal, 
chemându-i imediat pe Cari şi pe Trevor. Trevor cobori pe 
drumul desfundat. Felinarul trăsurii lumina calul care stătea cu 
capul plecat şi tremura. 

— Băiete, tu poţi tămădui? îi şopti la ureche doctorul 
Tenney lui Trevor. Când Trevor îi răspunse că nu, se întoarse 
spre Cari: Tu? 

— Miryam putea, dar de când nu mai am putere de la ea... 

— Bine, atunci trebuie să ne prefacem. Doctorul îi aruncă 
o privire birjarului, care stătea mai în spate şi se uita la ei cu 
neîncredere. 

— Om bun, îi spuse el. Ştiu foarte multă medicină. De fapt, 
sunt doctor. Cu ajutorul tovarăşilor mei mai tineri pot pune la loc 
piciorul calului şi îi trece durerea. Aşa poate merge fără 
probleme. 

Omul clătină din cap a îndoială. 

— N-aş vrea să păţească ceva. 

— Nici noi nu vrem. Te asigur că ştiu ce fac. 

Nelăsându-i birjarului nici o posibilitate de a riposta, 
doctorul Tenney îşi puse mâna pe piciorul vătămat al iepei. 

— O vrajă, ca să nu mai simtă durerea, îi şopti el lui Cari. 

Trevor simţi că i se scurge toată puterea din el. Calul îşi 
înălţă capul şi necheză. Doctorul îi apăsă piciorul şi când îşi 
ridică mâna, nu se mai vedea nici o urmă de luxaţie. 

Trevor ştia că e o înşelătorie. Doctorul Tenney nu a 
vindecat iapa, ci a mascat doar durerea şi a ascuns partea 
vătămată sub o iluzie. Birjarul era convinS. Inşeuă din nou calul, 
iar pasagerii se înghesuiră înăuntru. 

Trevor se dispreţuia pentru că nu vorbise. Ştia prea bine 
ce va păţi calul. Când se va spulbera vraja, răul o să fie atât de 
mare încât nu se va mai putea face nimic, iar calul va trebui să 
fie împuşcat. Pentru a ajunge fără probleme acasă, Adeptul 
condamnase iapa la agonie şi moarte, iar pe stăpânul ei, la 
sărăcie. 


Les, ai avut dreptatE. Îmi pare rău ca nu te-am ascultat. 

Les îi bântuia gândurile. El n-ar fi tăcut. Les şi-a dat seama 
cum e doctorul Tenney de fapt. Bine c-a scăpat şi că servitorul 
fantomatic n-a reuşit să-l prindă. Probabil că-l protejează 
Veronica, dar Trevor nu se mai putea baza pe ajutorul ei după 
ce fusese atât de necioplit, pu-nându-i la îndoială puterea şi 
neţinând seama de sfaturile ei. A intrat singur în toată această 
încurcătură şi tot singur trebuia să şi iasă. Tot restul drumului se 
gândi cum să facă asta. 

În fiecare zi de când îl legase doctorul Tenney de Cari, 
Trevor îşi testase toate talentele pe care le avea sau credea că 
le are, dar nu găsise niciunul care să-l elibereze de sub 
dominaţia lui Cari şi, prin urmare, de cea a doctorului Tenney. 
Trebuia să scape, dar nu ştia deloc cum. Va trebui să-l omoare 
pe doctor. Nu cu puterea - acest lucru ar fi fost imposibil. Va 
trebui să găsească o altă cale, un tertip ceva, şi să-şi folosească 
forţa fizică superioară. 

Observă că stilul de viaţă libertin al doctorului îl făcuse 
slab şi vulnerabil. Dacă l-ar putea lua prin surprindere să-l 
lovească rapid, înainte ca Adeptul să-şi adune puterea ar avea 
şanse! Faptul că doctorul Tenney insistase să-i ţină pe lângă el 
pe Cari şi pe Trevor putea fi în avantajul lui Trevor şi i-ar fi 
crescut şansele de reuşită. 

Trevor ar fi vrut să-l omoare şi pe Cari, dar ştia că 
legătura dintre ei nu i-ar fi permis acest lucru. Ar fi însemnat să 
se sinucidă. Dacă-1 înlătură pe Tenney, s-ar angaja într-o luptă 
de putere cu Cari şi l-ar putea domina. 

Când trăsura ajunse la casa doctorului Tenney, casa 
groazei, Trevor nu-şi făcuse încă un plan pentru uciderea 
doctorului, dar era convins că poate şi trebuie s-o facă cât mai 
repede, înainte ca acesta să-i fi stors toată vlaga. 

Miryam insista să meargă şi ea cu Veronica să cerceteze 
casa doctorului Tenney. Les spunea că dacă se duce ea, merge 
şi eL. Îşi recăpătase forţa în ultimele trei zile, dar Veronica şi 
Miryam erau de părere că nu e destul de întremat pentru o 
asemenea incursiune. Aşa că Miryam cedă şi acceptă să rămână 
acasă cu el, iar Veronica plecă singură în recunoaşterE. In fond, 
Adepta era în stare să se ascundă şi să se protejeze singură. 

— Eu nu lucrez ca el şi nici nu-mi place să mă bazez pe 
toate maşinăriile alea. Chiar cu ele, e mai slab decât mine. Voi 


doi staţi încuiaţi aici. Sunteţi în siguranţă cât sunt eu plecată. Nu 
vă faceţi griji pentru mine. 

Plecă, iar Les se simţi dintr-odată stânjenit. Miryam va 
deveni în curând Adeptă, de asta era sigur. Nu trebuia să se 
îndrăgostească de ea, dar o plăcea foarte mult. 

Fata îi zâmbi şi temerile lui Les dispărură. 

— Miryam, n-ar trebui să te iubesc, dar... te iubesc. 

— De ce n-ar trebui? se încruntă ea. 

— Eu nu am nici un talent şi te-aş trage înapoi. 

— Doar de asta? râse ea uşurată, sărutându-1 repede pe 
frunte. Les, eu tocmai de-asta te iubesc. Cari mi-a folosit 
puterea atâţia ani pentru a le face oamenilor mult rău. M-a făcut 
s-o dispreţuiesc. 

— Dar n-ai nici o vină pentru ce-a făcut el, spuse el luând- 
o de mână. 

— Puterea era a mea, deci sunt şi eu părtaşă. M-am simţit 
mereu vinovată şi impură, îi mărturisi şi înghiţi cu greu, înainte 
de a continua. Vreau... vreau să fiu ca tine. Adică să nu-mi 
folosesc puterea şi să fiu tare şi fără ea. 

— Dar ai atât de multă. Ar fi păcat. 

— Şşt! făcu ea punându-i vârful degetelor pe buze. 

Les îi luă mâna şi simţi inelul cu piatra fierbinte. 

— Inelul acesta nu-ţi dă libertatea să-ţi foloseşti harul? 

— Sau să nu-l folosesc, îl privi ea surprinsă. Mi l-a făcut 
Veronica. Mi-a spus că mă protejează şi că atât timp cât îl port 
nu-mi poate lua puterea nici Cari, nici altcineva. Nimeni nu mă 
mai poate controla. 

— Atunci promite-mi c-o să-l porţi mereu. 

Se uită în ochii ei căprui şi blânzi. Îi dispăruse privirea 
aceea rănită şi nu văzu în ei decât reflectarea propriei iubiri. 

Nu-i venea să creadă că are atâta noroc, că îl iubeşte şi 
ea, că era bucuroasă că el nu are har sau că, dacă-l are, nu-l 
poate folosi. După toate cele întâmplate în Port-of-Lords, nici nu 
mai dorea să-şi descopere talentul. Ar fi continuat să şi-l caute 
de dragul ei, dar era fericit să ştie că nu mai trebuie s-o facă. 

O îmbrăţişă şi-şi lipi buzele de obrazul ei. 

In clipa aceea, camera dispăru, iar faţa fetei se estompă în 
ceaţă. 

Nu mai era îngenuncheat pe blană, ci i se părea că merge 
cu băgare de seamă pe o podea din lemn. În lumina slabă abia 


dacă reuşea să-şi vadă mâinile întinse, căutând să-şi facă drum 
printr-o adevărată pădure de măsuţe. Nu erau cele din camera 
Veronicăi pentru că pe acestea se aflau tot felul de obiecte din 
metal, sârmă şi sticlă. Era în laboratorul doctorului Tenney. 

Şi totuşi nu era acolo. Simţea mâinile care-i mângâ-iau 
faţa, îi scuturau umerii. Cineva îl striga pe nume. 

Nu putea răspunde. Nu-şi mişcase corpul şi era vag 
conştient de el. Şi totuşi mintea îi era captivă altundeva, privea 
prin ochii altcuiva. Prin ai lui Trevor. 

Era sigur de asta, deşi în această viziune nu vorbea 
nimeni şi nici el nu putea citi intenţiile care călăuzeau mişcările 
gazdei sale. 

Veronica îi explicase că experienţa precedentă s-a datorat 
unei legături create când a trecut puterea lui Cari prin el, atunci 
când i-a fost separată de a lui Miryam. Când Veronica a eliberat- 
o pe Miryam, doctorul Tenney trebuie să fi fost cu Cari şi, dându- 
şi seama ce se întâmplă, l-a legat probabil pe Cari de Trevor. 
Dar, nu se ştie cum, Les a fost şi el implicat, pentru scurt timp, 
în această legătură. 

Veronica credea că fenomenul n-o să se repete. Era, îi 
explicase ea, un fel de imagine consecutivă, o umbră 
suprapusă. Se înşelase însă. lată-1 din nou în mintea lui Trevor, 
însoţindu-1 într-o misiune misterioasă. 

Trevor se opri la o masă şi desprinse o sârmă lungă şi 
subţire dintr-un aparat ciudat. Les îl vedea încercân-du-i 
rezistenţa, înfăşurându-şi de câteva ori un capăt al firului pe o 
mână, iar celălalt pe cealaltă şi trăgând. Astfel echipat, ieşi pe 
furiş în coridor. 

Lui Les îi era clar că Trevor vrea să stranguleze pe cineva. 

Trevor, nu! Fii atent! Les ţipă în gând, averti-zându-1, dar 
Trevor înainta neabătut, fără nici o ezitare care să arate că l-ar fi 
auzit. 

Les îşi blestemă neputinta. 

Trevor se întoarse şi intră într-un fel de birou. Prin ochii lui 
Trevor, Les zări după spătarul unui scaun chelia doctorului 
Tenney. Doctorul şedea la o masă de lucru, dar Les nu vedea ce 
face - scrie, citeşte sau moţăie. Trevor se apropia încet. Les 
încercă din nou o avertizare mentală, dar şi aceasta trecu 
neobservată. 


Trevor era chiar în spatele scaunului şi îşi ridică mâinile 
pentru a trece sârma pe după capul doctorului. Les, prin ochii lui 
Trevor, se uită la ceea ce acaparase atenţia doctorului. 

Pe birou, exact în faţa lui, era un borcan cu capac. lar 
înăuntru, o molie albă îşi lovea aripioarele de închisoarea din 
sticlă. 

Mâinile lui Trevor îşi opriră mişcarea descendentă. 
Doctorul Tenney se aplecă puţin, iar sârma se aprinse, se 
strânse şi dispăru. Trevor scoase un țipăt ascuţit. 

Scaunul şi ocupantul său se făcură nevăzuţi, iar în locul lui 
apăru Miryam. Fata îl scutura pe Les, îl lovea pe obraji, îl striga. 
Amândoi stăteau în genunchi, pe blănuri. 

Les sări în picioare, trăgând-o şi pe ea. 

— Doctorul Tenney a prins-o pe Veronica, gâfâi el. S-ar 
putea să-l omoare pe Trevor. Trebuie să mergem acolo. 
Repede. 

Până să-l ajungă Miryam, ajunsese deja la uşă şi o 
deschise. 

— De unde ştii? îl întrebă ea apucându-1 de braţ. Veronica 
a spus să nu plecăm de aici. 

— Am fost cu Trevor. Am văzut. Trebuie să mergem, orice- 
ar fi. 

Îşi trase mâna şi o luă la fugă pe strada întunecoasă. Când 
se uită înapoi, o văzu pe Miryam care închidea uşa şi se grăbea 
să-l ajungă. 

— E miezul nopţii. Cum ajungem acolo? 

— Nu ştiu, îi răspunse, privind în susul şi în josul străzii. 
Trebuie să ajungem. Dacă e nevoie, furăm biciclete. Sau vreun 
cal, dacă găsim unul pe aici. 

— Am putea găsi o bicicletă. Unele blocuri au câte o curte 
unde-şi ţin locatarii bicicletele. Nu-mi place să fur, dar am făcut 
lucruri şi mai rele pentru Cari, aşa că dacă tu crezi că e nevoie... 

— Sunt sigur. Hai! 

O luară la fugă împreună. Traversară o stradă luminată de 
un felinar care abia pâlpâia şi apoi se afundară în beznă. Miryam 
îl opri lângă o arcadă dincolo de care nu reuşea să vadă nimic. 

— Aici, îi şopti ea. Cred că pasajul ăsta dă într-o curte. 

— Ne trebuie lumină. 

Fata şi făcu mâinile căuş şi deasupra palmelor apăru o 
flăcăruie, ca cea a unui chibrit. Deşi mică, lumina le permitea să 


vadă zidurile de cărămidă ale pasajului şi să se strecoare printre 
ele. Nu vedeau însă decât la câţiva paşi şi nu-şi dădea seama ce 
se află în faţa lor. 

Se grăbeau foarte tare, dar trebuiau să fie şi prudenti, aşa 
că Les nu înainta prea repede, neîndrăznind să se aventureze 
dincolo de raza slabă a luminii. 

Se auzi ceva în întuneric şi Les încetini pasul. Miryam 
ridică luminiţa. În faţa lor se afla o siluetă înveşmântată într-o 
haină lungă, cu glugă pe cap. De sub mânecile lungi ieşiră mâini 
din metal, cu degete din oţel care le cuprinseră braţele. Lumina 
din mâinile lui Miryam dispăru. 

— Doctorul Tenney vă aşteaptă, se auzi de sub glugă o 
voce fără inflexiuni. 

Era servitorul doctorului. Mâinile metalice erau reci ca 
gheaţa, iar lui Les îi amorţi braţul. În bezna deplină încercă să 
se desprindă din strânsoarea ca de menghină. Se lupta cu mâna 
liberă, cu picioarele, cu genunchii, dar loviturile sale cădeau ca 
pe o bucată de piatră: îl răneau şi-i umpleau ochii de lacrimi, dar 
nu aveau nici un efect asupra răpitorului. Braţul lui Les era plin 
de sânge, la fel şi pumnul şi genunchii juliţi. lar faptul că n-o 
vedea pe Miryam îi sporea chimuL. Îşi aminti de inelul pe care-l 
avea fata. Trebuia s-o apere. 

O lumină orbitoare învinse întunericul. Săgeata unui fulger 
lovi braţul care-l ţinea pe Les. Acesta rămase năuc şi orbit. 

— Fugi, Les! îi strigă Miryam. 

Clipi şi văzu în faţa sa o ceaţă roşiatică. Veşmântul 
servitorului ardea. lar la lumina focului văzu că Miryam e încă 
prizonierA. Işi folosise puterea pentru a trimite fulgerul ca să-l 
elibereze pe el, nu pe ea. 

— Fugi! strigă ea din nou. 

Dar nu putea s-o părăsească. Servitorul tropăia, cu mişcări 
dezordonate. O târa pe Miryam după el ca un copil care trage 
neatent o păpuşă în urma sa. Trebuia s-o salveze. 

Arzându-i veşmântul, apăru şi trupul creaturii: o 
construcţie din metal şi sârme răsucite, ca aparatele din 
laboratorul doctorului. 

Les se întinse spre braţul care-o ţinea pe Miryam, dar 
acesta se ferl. În timp ce-i cădeau ultimele resturi din veşmânt, 
servitorul se întoarse şi o luă la fugă prin pasaj, trăgând-o pe 


Miryam după el. Les îi urmări; mâna de metal îi era încă prinsă 
de încheietură. 

leşi din pasaj la o fracțiune de secundă după servitor, dar 
strada era goală. Scrută întunericul încercând să vadă, să audă. 

Noaptea era tăcută. Totul ar fi putut fi un vis, dar de mână 
îi atârna încă braţul răsucit din metal. Se scutură şi acesta căzu 
pe jos. 

— Miryam! strigă el. Miryam, unde eşti? 

— Nu mai face gălăgie, se auzi de la o fereastră glasul 
supărat al unui bărbat. 

O luă la fugă în josul străzii, scrutând bezna, sperând să-şi 
zărească duşmanul. Auzi în spatele lui un urlet şi o bufnitură şi 
se întoarse pentru a goni în direcţia opusă. 

O pisică slăbănoagă trecu drumul din câteva salturi şi sări 
peste un gard din piatră. Nimic altceva. 

Descurajat, s-a întors la pasaj. Servitorul o va duce pe 
Miryam acasă la doctorul Tenney. Neştiind ce altceva să facă, 
Les orbecăi prin pasaj şi ajunse în curte. Străduindu-se să se 
orienteze pe întuneric, bâjbâi până dădu de una dintre 
bicicletele despre care vorbise Miryam. Ajunse pe pipăite la 
partea din faţă a bicicletei, apucă ghidonul şi o îndreptă spre 
pasajul pe care reuşise cumva să-1 localizeze în întuneric. 

Bicicleta făcea zgomot şi Les era sigur că locatarii îl vor 
auzi şi se vor lua după el. De la una dintre ferestre răsună o 
întrebare, dar nu-1 urmări nimeni. Când trecu prin pasaj, abia 
îndrăzni să respire şi abia când ajunse în stradă îşi luă inima în 
dinţi şi se urcă pe bicicletă. 

Avea doar o vagă idee asupra locului unde îşi avea casa 
doctorul Tenney. Ştia că e la periferie, departe de zona unde se 
afla eL. ÎI durea tot corpul de la loviturile aplicate servitorului şi 
nici nu era un bun ciclist: mersese cu bicicleta doar de două, trei 
ori în toată viaţa sa. Roata din faţă era descentrată şi nu putea 
menţine direcţia, iar bicicleta o lua dintr-o parte în alta ca un 
vas în derivă. Când ajunse într-o porţiune de stradă luminată, 
transpirat şi stors de puteri, se opri să-şi revină şi să se 
gândească ce să facă. 

Ştia puţine despre Port-of-Lords, dar în lumina slabă îşi 
găsi un reper: Muzeul Marinei. Cari li-1 arătase când i-a condus 
de la gară până la localul în care i-a drogat şi i-a jefuit. Les îşi 
aminti de construcţia ciudată, cu faţada care amintea de prova 


unei corăbil. Îl revăzuse apoi atunci când el şi Cari fuseseră la 
Doss Hamlyn. 

Se gândi că ar putea ajunge de acolo la vila lui Hamlyn. 
Nu era prea departe şi ar fi reuşit. Hamlyn l-ar putea îndruma 
spre casa doctorului Tenney. Cu puţin noroc îl va convinge să-l 
ajute. 

Terori nocturne. 

Les cobori de pe bicicletă şi merse clătinându-se până la 
uşa lui Doss Hamlyn unde apucă ciocanul greu de bronz şi-l 
lăsă să cadă de câteva ori. Apoi începu să bată în uşă cu pumnii. 

— Cine-i acolo? 

Les nu-şi dădea seama exact din ce direcţie veneau 
cuvintele, dar i se păru că recunoaşte vocea lui Doss Hamlyn. 

— Les Simonton. Am nevoie de ajutor. 

După câteva minute de tăcere, Les se întrebă dacă a fost 
auzit. Tocmai îşi ridică mâna să lovească din nou cu ciocanul, 
când uşa păru că se deschide singură. Les nu văzu pe nimeni în 
holul luminat, dar intră totuşi. Uşa se închise în urma sa. 

— Nu e cea mai potrivită oră pentru vizite, se auzi o voce. 
Spune-mi, te rog, ce te aduce aici. Pe scurt. 

Cum ar putea povesti pe scurt când erau atâtea lucruri de 
explicat? 

— Am nevoie de ajutor pentru prietenul meu, Trevor 
Blake. Şi pentru o fată pe care o cheamă Miryam Vedreaux. l-a 
răpit doctorul Tenney şi sunt în mare pericol. 

Aşteptă din nou. Ar fi vrut să se aşeze, să se odihnească şi 
privi cu jind spre scaunul elegant, dar rămase în picioare. 

— la-te după lumină, te rog, spuse vocea făcându-l să 
tresară, pentru că aproape aţipise din cauza oboselii. 

Un glob de lumină argintie începu să plutească în faţa lui. 
Se luă după el, neluând deloc în seamă camerele prin care 
trecea. Se aştepta să ajungă în biroul în care Hamlyn discutase 
cu el şi cu Cari. A fost condus însă într-un dormitor mare, cu un 
pat imens în care ar fi încăput uşor opt oameni. Globul de 
lumină se sparse ca un balon de săpun. Nici nu mai era nevoie 
de el. Candelabrul de deasupra capului răspândea o lumină 
bogată, aurie. 

Doss Hamlyn, îmbrăcat într-un halat maro din catifea, 
şedea pe un scaun cu spătar, lângă o fereastră acoperită cu o 
draperie. Era nepieptănat şi se vedea că fusese trezit din somn. 


Părea mult mai bătrân decât şi-l amintea LeS. Îi făcu semn cu 
capul spre un scaun. 

— Cred că e ceva important. 

— Este, domnule. 

Şi Les îşi începu povestea, vorbind repede şi neuitând 
nimic. 

Hamlyn îl întrerupea din când în când cu câte o întrebare 
pertinentă, se încruntă când Les îi vorbi despre Veronica, dar 
nici întrebările puse şi nici expresia sa nu-i trădară reacţia faţă 
de cele auzite, până la sfârşitul poveștii. 

Apoi vorbi. 

— Cari Holdt m-a înşelat cu ajutorul tău. M-am oferit să-l 
ajut pe prietenul tău Trevor când el şi Cari au intrat în 
Comunitate, dar mi-a nesocotit oferta. lar vrăjitoarea de 
Veronica poate avea grijă de ea şi singură. 

— Dar, domnule, protestă Les, Trevor e prizonierul lui 
Tenney şi probabil că l-a împiedicat să vă accepte ajutorul. 
Situaţia e disperată, vă rog să mă credeţi. 

Dumneavoastră şi unchiul lui Trevor aţi fost buni prieteni. 
Tocmai de aia, unchiul lui, Matt, ne-a trimis la dumneavoastră. 
Şi pentru că el crede în Comunitate şi în rolul ei pozitiv. Oare s-a 
înşelat în privinţa Comunităţii şi a dumneavoastră? Nu-l ajutaţi 
pe nepotul bunului dumneavoastră prieten? 

— Hm! Am fost bun prieten cu Matthew Blake, dar asta s-a 
întâmplat demult. lar Comunitatea nu mai este ceea ce era 
atunci când îi scriam lui Matt despre ea, spuse Hamlyn, apoi se 
opri şi se uită câteva clipe la fereastra acoperită cu draperie. 
Mda, cred că de dragul lui Matthew Blake ar trebui să fac ceva 
pentru tânărul Trevor. 

Se ridică şi se îndreptă spre Les. 

— Aş vrea să-l aduc pe Tenney din nou pe drumul cel 
drept. E un tip strălucit. Probabil că are mai mult talent decât 
toţi cei din Comunitate adunaţi la un loc. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu el, dar acum trei sau patru ani, cam pe când s-a 
mutat în casa aia urâtă de la marginea oraşului, a început să-şi 
folosească puterea pentru a manipula oamenii şi a-şi câştiga o 
nemeritată influenţă în Comunitate. Le-am atras atenţia unor 
membri. Până acum am reuşit să-1 împiedic să preia frâiele, dar 
acum a înclinat balanţa în favoarea sa aducându-i în Comunitate 
pe Cari şi pe prietenul tău. Va conduce toată Comunitatea într-o 


direcţie în care n-are ce căuta şi nu cred că sunt destul de 
puternic să-l opresc, spuse el, ştergân-du-şi fruntea transpirată 
cu mâneca halatului. 

— Nu va reuşi dacă îi salvăm pe Trevor şi pe Miryam. 

— Avem nevoie de ajutor. 

Hamlyn se uită la uşă ca şi cum de-acolo ar fi aşteptat 
ajutorul. 

— Mă apuc imediat de treabă, dar mai durează puţin până 
să pornim împotriva lui Tenney. Ai putea să dormi un pic. Te 
conduc în camera de oaspeţi. 

Altă întârziere. Les se întristă şi mai tare. 

— Nu cred că e prudent să aşteptăm. 

— Categoric nu e prudent să ne apucăm de aşa ceva 
nepregătiţi. Eu ştiu mult mai multe despre Tenney decât ştii tu. 
Trebuie să ai încredere în mine. Şi nici nu eşti în cea mai bună 
formă să porneşti acum. 

Ceea ce Les fu nevoit să recunoască. Aşa că îl urmă pe 
Hamlyn într-o cameră în care un pat primitor îi înfrânse ultima 
urmă de rezistenţă. Cearşafurile de sub plapuma moale 
miroseau a levănţică. Se întinse, jurân-du-şi că va aţipi doar, dar 
căzu într-un somn adânc plin de vise chinuitoare: vise cu Trevor, 
cu durere, cu strangulări. 

Un şnur invizibil îi strângea gâtul lui Trevor, sufo-cându-l, 
tăindu-i carnea. Nu mai putea să vorbească, să respire şi îşi 
duse mâinile la gât. 

— lată ce gust are medicamentul tău, Trevor, băiete. Nu 
prea-ţi place, nu? 

Doctorul Tenney împinsese într-o parte scaunul de la birou 
şi se postă în picioare în faţa lui. 

Trevor se dădu înapoi spre perete. Trebuia să se sprijine. 
Şnurul îl sugruma tot mai tare şi nu putea să-l lărgească cu 
mâinilE. În faţa ochilor îi jucau puncte negre. Simţea că-şi va 
pierde cunoştinţa. 

Doctorul Tenney îl privea calm. 

— M-ai dezamăgit, băiete. După tot ceea ce-am făcut 
pentru tine. Chiar nu-nţeleg ce ai împotriva mea. Poate ai crezut 
că acum, fiind membru al Comunităţii, nu mai ai nevoie de 
mine. 

Trevor nu putea răspunde. Genunchi i s-au înmuiat şi s-a 
lăsat în jos, lângă perete. Doctorul Tenney l-a prins de mâini, l-a 


tras în sus şi l-a forţat să se aşeze pe scaunul de la birou. 
Strânsoarea din jurul gâtului a slăbit şi nu mai era în pericol de a 
leşina, dar îl durea în continuare şi era cuprins de frică. 

— Băiat prost, cum ai crezut că poţi face rău unui Adept? 
Nimeni nu se poate apropia pe furiş de mine. Nimeni - nici 
măcar un alt Adept, spuse el arătând cu mâna spre borcanul de 
pe birou. 

Molia se aşezase pe fundul borcanului şi doar câte o 
zbatere din aripi din când în când îi arăta lui Trevor că e încă 
vie. 

Doctorul Tenney îl privi pe Trevor cu tristeţe. 

— M-ai trădat şi aveam planuri măreţe pentru tine. Cum ai 
putut să-ţi baţi joc de ocazia pe care ţi-am oferit-o? Mi se pare 
că nu poţi să-mi răspunzi. Fără îndoială c-ai amuţit din cauza 
faptei tale cumplite. Ce păcat! 

Lui Trevor îi venea să sară şi să-şi încleşteze mâinile în 
jurul gâtului doctorului, sau cel puţin să-şi repeadă pumnul în 
burtoiul care era o ţintă prea ademenitoare. Dar puterea 
Adeptului îl ţinea nemişcat şi fără grai. 

— Nu pot binecuvânta un trădător, nu-i aşa? clătină el trist 
din cap. Nu, mi-e teamă că ţi-ai pierdut dreptul asupra puterii şi 
bogăției care ar fi putut fi ale tale. Cari, cred, nu-i la fel de prost 
sau de nerecunoscător. Te-am apărat de el, să ştii. l-am permis 
să-ţi ia foarte puţină putere. Suficientă pentru a trece testul de 
intrare în Comunitate sau pentru ca iapa cu piciorul scrântit să 
ne aducă acasă. Nimic care să te afecteze sau de care să-ţi fie 
ruşine. Se opri şi se întoarse, deschise sertarul biroului, scotoci 
un pic şi scoase o pipă făcută din lemn de iar-bă-neagră pe care 
o privi drăgăstos. O mângâie şi o ridică spre lumină. 

— Pipa mea preferată. 

Făcu un mic spectacol din a o umple şi a o aprinde, apoi 
pufăi şi suflă tot fumul în faţa lui Trevor. Băiatului îi dădură 
lacrimile. Strânsoarea din jurul gâtului îl împiedica să tuşească. 
Abia mai respira. 

Doctorul zâmbi, satisfăcut de agonia lui Trevor. 

— Cari e inteligent. Da, e foarte viclean. Dar ştie cum să-şi 
realizeze ambițiile. El n-ar fi făcut greşeala stupidă pe care-ai 
făcut-o tu. 

Vreau să ridic restricţiile pe care i le-am impus. El îmi va 
respecta ordinele. N-are încotro. Dar atât timp cât recunoaşte că 


depinde de mine, poate face cu tine ce vrea. Îi voi permite să 
tragă de la tine câtă putere vrea şi să te trimită în orice fel de 
misiune îi trece prin cap. Se opri şi mai suflă câteva rotocoale de 
fum. Simţi o strân-soare neplăcută în jurul gâtului? Da, văd că 
da. Mi-e teamă că vei rămâne cu ea ca să-ţi aminteşti de 
nebunia pe care ai făcut-o. Vei putea totuşi să bei şi să mănânci 
alimente mai moi. Nu-ţi va permite însă să vorbeşti, iar durerea 
nu-ţi va trece niciodată. 

Îşi puse pipa pe birou, lângă borcan. 

— Acum am treabă. Te las în grija lui Cari. Probabil că 
doarme, dar sunt sigur că nu se supără că-1 trezesc atunci când 
o să-şi dea seama ce dar îi fac. 

Adeptul, cu o lumânare aprinsă în mână, îl forţă pe Trevor 
să-l urmeze umilit în camera lui Carl. Îi era imposibil să se 
opună voinţei doctorului. 

Se uită neputincios cum Tenney îl trezeşte pe Cari, îi 
povesteşte cum a încercat Trevor să-l ucidă şi că, drept 
pedeapsă, acesta va fi în totalitate controlat de Cari. 

— Fă ce vrei cu el, îi spuse doctorul. E jucăria ta. Cari se 
uita prostit, crezând că visează. Dar, treptat, cuvintele Adeptului 
îşi făcură drum în mintea sa, iar Cari rânji fericit. 

— Distracţie plăcută! îi ură doctorul înainte de a ieşi din 
cameră. 

— Mă distrez, râse Carl. Îi făcu semn lui Trevor să se 
apropie. Da, da, mă distrez eu n-avea grijă, spuse el, cu ochii 
lucind în lumina lumânării lăsate de doctorul Tenney pe 
noptieră. 

Trevor clocotea de furie şi neputinţă. Orice încercare de a- 
şi folosi puterea era inutilă. Îşi duse mâna la gât pentru a slăbi 
„Şnurul”, dar acolo nu se afla nimic şi, frecându-şi pielea, îl duru 
şi mai cumplit. Regreta că şnurul nu se strânge mai tare, să 
termine odată cu toată umilinţa. Puterea doctorului Tenney 
controla strânsoa-rea astfel încât să-i provoace o durere 
insuportabilă, dar să-i permită să respire puţin. 

Cari îl privea satisfăcut. Lui Trevor îi căzură mâinile pe 
lângă trup; încercă să-şi ascundă îngrijorarea. Veselia lui Cari îi 
arăta cât de mult decăzuse. 

— Scoate-ţi cămaşa! îi porunci dintr-odată Cari. 

Trevor încercă să protesteze, uitând însă că nu poate să 
vorbească. Cari râse la strâmbăturile lui şi repetă ordinul. 


Trevor încercă să-şi încrucişeze braţele la piept, dar se 
trezi descheindu-şi nasturii. Mâinile i se mişcau independent de 
voinţa sA. În câteva clipe, cămaşa îi căzu pe podea şi rămase 
gol până la brâu. 

— Hai aici, ţărane. Doctorul Tenney a spus că eşti jucăria 
mea. Aşa. Hai să ne jucăm un pic. Ce bine că nu poţi să ţipi când 
devin un pic mai dur. Scoate-ţi cureaua. 

Trevor trebui să se supună. Cu mâini tremurânde îşi 
desfăcu şi îşi scoase cureaua. Fără voia lui, îşi înfăşură un capăt 
în jurul mâinii, celălalt, cel cu catarama, rămânând liber. 

— Acum, hai să vedem cât de tare poţi lovi, spuse Cari 
învârtindu-se în jurul lui. 

Trevor se văzu nevoit să-şi ridice braţul şi să se lovească 
tare cu catarama peste spatele gol. Tare, dar nu suficient de 
puternic pentru a-şi mulţumi călăul. 

— Mai tare! încă o dată! 

Mai lovi o dată. Şi încă o dată. Şi de multe ori, până când 
spatele deveni tot o rană şi sângera, iar braţul îl durea. Când, în 
cele din urmă, Cari îi permise să-şi lase braţul în jos, crezu că s- 
a terminat, dar după câteva secunde, Cari îl făcu să ridice din 
nou cureaua şi să se lovească peste piept. 

Noaptea i se păru nesfârşită. Corpul îi era tot o rană, plin 
de sânge; de fapt, îl simţea ca pe ceva străin, ca pe un prieten 
trădător care se supune toanelor bizare ale altcuiva. Ororile din 
mintea sa îl înnebuneau. Durerea fizică şi chinurile minţii 
provocate de faptul că-şi vedea puterea acţionând împotriva sa 
deveniră atât de cumplite, încât şi stomacul i se revoltă şi dădu 
afară tot, în ciuda şnurului de putere care-l strângea de gât. lar 
Cari îl bătu şi-l puse să curețe. Lacrimile îi curgeau şiroaie. 

În cele din urmă, îi permise să se lase pe podeaua rece şi 
să zacă acolo, în timp ce Cari, întins în patul lui moale, îi 
povestea despre noile chinuri la care voia să-l supună. 

— Cu cât eşti mai terminat, cu atât mai puternic va fi 
şuvoiul puterii, îi spuse el vesel. Am aflat asta când cu Miryam. 
Puterea trece prin tine şi eu o absorb pentru că n-o mai opreşte 
nimic. 

Trevor îl auzea, dar nu-i păsa. Putere. La ce folosea? Nu-1 
ocrotise. Se simţea de parcă ar fi fost sfăşiat în mii de bucățele 
şi nu va mai ajunge niciodată întreG. Işi amintea cât de jignit 
fusese atunci când Cari îi furase banii şi scrisorile. Acum, Cari îi 


sfâşiase nu doar trupul, ci şi mândria. Era amorţit, incapabil să 
simtă altceva decât dorinţa de a muri. 

Bătaia uşoară din uşă nu-i stârni nici cea mai mică urmă 
de interes sau de teamă. Rămase inert, iar Cari păşi peste el şi 
se duse la uşă. 

Auzea vocea doctorului Tenney ca prin ceaţă. 

— Scuză-mă că te scol atât de devreme. Cred c-ai fost 
ocupat toată noaptea. Dar mă gândeam c-ai vrea să vezi cine a 
mai venit pe la noi. Nu, nu. Am spus să vezi Nu mai este ata. Ti- 
am dat altă jucărie în locul ei. Dar a sosit exact la timp; am 
planuri cu ea. Am considerat totuşi că c frumos din partea mea 
să te informez că sora ta nu mai c printre cei absenţi. 

Sora lui Cari! Miryam! Trevor se întoarse cu spatele la uşă 
şi se ghemuli. Poate că Miryam nu l-a văzut. Nu voia să-l vadă 
nimeni în starea asta. Poate că totuşi mai avea un strop de 
mândrie. 

Auzi vocea lui Miryam, dar nu făcu nici un efort să distingă 
cuvintele. Oricum, hohotele lui Cari acopereau totul. 

— Lăsaţi-mă cel puţin să-i vindec rănile. Vocea lui Miryam. 

Să-i vindec rănile. Ale cui? Ale lui? Deci îl văzuse şi era 
martora decăderii sale. 

Să-i vindec rănile. Unele răni erau prea adânci pentru a 
mai fi vindecate. lar Miryam ştia cel mai bine acest lucru. 

Cari râse din nou, iar restul discuţiei se pierdu din nou în 
hohotele sale. 

Pleacă! se gândi Trevor. Pleacă şi lasă-măân pace! 

Uşa se închise. Cineva îi luă în seamă rugămintea 
mentală. 

Nu Cari. Acesta a păşit din nou peste el şi s-a aşezat pe 
pat, apoi l-a lovit cu piciorul. 

— Scoală-te, drăguță jucărie! De fapt, nu mai eşti aşa de 
drăguță, dar n-avem ce-i face. Hai scoală-te! Să ne mai jucăm şi 
altceva. 

Trupul trădător al lui Trevor se sculă şi ridică din nou 
cureaua, în timp ce mintea i se ghemui într-un colţişor 
întunecat. 

Sticlă spartă. 

Pe Les îl trezi un miros apetisant de peşte prăjit şi fructe 
proaspete, însoţit de o voce veselă. „Ţi-am adus micul dejun. 
Tata mi-a spus că eşti probabil mort de foame.” 


Deschise ochii şi îşi aminti de noaptea trecută. Micul 
dejun! Nu avea timp. Trebuia s-o găsească pe Miryam şi să-l 
salveze pe Trevor. Se ridică în capul oaselor şi se uită încruntat 
la fata care stătea lângă patul lui, cu o tavă în mână. 

Încruntarea se topi însă sub zâmbetul ei luminos. O lăsă 
să-i pună tava în poală. Fâşiile de peşte pane erau aranjate în 
formă de evantai în mijlocul farfuriei, iar de jur împrejur erau 
felii de câteva soiuri de fructe divers colorate. lar alături, un 
pahar înalt plin cu lapte. 

— Nu pot... Trebuie să mergem. A trecut şi aşa prea mult 
timp. 

Îşi dădu seama de lipsa de convingere din vocea sa. 

— Tata nu e gata încă. Ai timp să mănânci şi trebuie să fii 
puternic. Apropo, sunt Leila Hamlyn. 

Zâmbi şi îi apărură gropiţe în obraji. Avea părul negru, 
scurt şi faţa în formă de inimă. 

Fiica lui Hamlyn. Bogată. Probabil răsfăţată. Era drăguță, 
dar nu putea avea caracterul lui Miryam. 

Miryam! Trebuia să ajungă la ea. Puse jos furculiţa pe care 
o luase în mână fără să-şi dea seama. Nu putea să mănânce. 
Trebuia s-o găsească. 

Leila îi puse o mână pe umăr. 

— Ştiu, e greu să aştepţi şi te simţi vinovat că stai aici şi 
mănânci. Dar, serios, acum nu poţi să faci nimic. Daca dai fuga 
afară şi te urci într-un taxi, ce faci când ajungi la doctorul 
Tenney? Ce crezi că poţi face singur împotriva unui Adept 
puternic? 

— Mi-ai citit mintea, nu? pufni el. 

— Mă pricep la oameni, admise fata şi se înroşi toată. 
Expresia, ţinuta, mişcările, toate astea arată la ce te gândeşti. 

— Bine, mănânc, acceptă el neavând încotro. Dar dacă 
tatăl tău nu e gata când termin, plec singur. 

— Şi atunci o să mai adaugi o persoană la numărul celor 
care trebuie salvaţi, îi răspunse ea niţel furioasă, încerc să-l 
zoresc pe tata. Dar pentru a avea succes trebuie să facă o 
mulţime de pregătiri, mai spuse ea şi ieşi din cameră. 

Se simţea într-adevăr vinovat că mănâncă. Fata avea 
dreptate. Şi a mai avut dreptate şi când a spus că trebuie să fie 
puternic. Luă o îmbucătură de peşte şi, învăluit în mirosul 
îmbietor, nu se opri până nu goli farfuria. 


După ce bău şi paharul de lapte, puse tava pe podea, se 
sculă şi se întinse. Se uită în oglindă. Ar fi trebuit să se 
bărbierească, părul îi era ciufulit, hainele erau pătate de 
transpiraţie şi boţite. 

Camera de oaspeţi dădea într-o baie, unde găsi ustensile 
pentru bărbierit, perii de păr, piepteni. Se hotărî să-i mai acorde 
lui Doss Hamlyn tot atât timp cât avea el nevoie să se spele şi 
să se bărbierească. Trebuia să arate un pic mai prezentabil, deşi 
cu hainele nu prea avea ce să facă. 

Când ieşi din camera de oaspeţi se simţi înviorat şi gata 
de acţiunE. Incercă să se orienteze şi să găsească odaia lui Dos 
Hamlyn. Se deschise o uşă şi în hol apăru Leila. 

— Vizitiul tatii aduce trăsura la intrarea principală. Plecăm 
în zece minute. 

— Plecăm? se încruntă Les. Tu nu vii. 

— Am insistat să vin şi eu, zâmbi ea. Poate că darurile 
mele vă sunt de ajutor. 

— E periculos. Să nu te ucidă. 

— Hotărârea a fost luată. Hai. 

Trecu pe lângă el, iar Les o urmă pe un coridor şi apoi pe 
scară în jos, spre intrarE. li aştepta o trăsură din abanos, cu 
ornamentaţii aurii, la care era înhămată o pereche de cai negri. 
Pe capră şedea un vizitiu în livrea. 

Ce era în capul lui Doss Hamlyn? Les credea că Hamlyn îşi 
dădea seama ce-i aşteaptă, dar probabil că nu prea lua în serios 
operaţiunea de salvare din moment ce-i permitea fiicei sale să-i 
însoţească. Nu era bine deloc. Lui Les îi părea rău că nu plecase 
aseară, imediat după ce şi-a dat seama că Hamlyn tărăgănează 
lucrurile, îl făcuseră să doarmă până târziu şi să ia un mic dejun 
copios, iar acum mai luau cu ei o femeie şi se urcau într-o 
trăsură elegantă, de parcă ar fi pornit la plimbare. 

— Urcă-te în trăsură! Vine şi tata într-o clipă, îl îndemnă 
Leila punându-i o mână pe braţ. 

Les porni încet spre trăsură, păşind greoi, de parcă l-ar fi 
împiedicat un vânt puternic. Toată expediţia asta era o greşeală. 
Trebuia s-o oprească şi să găsească o altă modalitate de a 
ajunge acasă la doctorul Tenney, să-i salveze pe Trevor şi pe 
Miryam. Dar nu ştia cum să remedieze răul făcut, să împiedice 
dezastrul pe care-l declanşase. 


Vizitiul, un bărbat înalt, lat în umeri şi cu muşchi care 
întindeau la maximum cusăturile livrelei cu fireturi, sări de pe 
capră şi deschise portiera trăsurii. Cu Leila în spatele lui, Les nu 
putea fugi. Aşa că nu-i rămânea decât să se urce în trăsură, să 
se cufunde în scaunul pluşat şi să se gândească la nenorocirea 
care-i aştepta. 

Urcă şi Leila şi-şi adună fusta albastră de mătase pentru a- 
şi face loc lângă el. 

— Eşti îngrijorat. Crezi că nu e bine ce facem. 

Nu putea nega şi nu ştia ce să spună ca să nu pară prost 
crescut şi necioplit. 

— Îţi înţeleg îngrijorarea pentru prietenii tăi. Dar să ştii că 
tata ştie ce face. Nu-ţi pot promite că planul său va reuşi pentru 
că doctorul Tenney este inteligent şi puternic. Dar îţi pot 
garanta că dacă îl poate învinge ceva pe Tenney, acesta e 
planul tatii. 

— lar îmi citeşti gândurile. 

— Îţi simt temerile, emoţiile. 

— Îmi pare rău. Nu vreau să vă insult, nici pe tine, nici pe 
tatăl tău. Dar cred că e o mare greşeală să apărem la uşa 
doctorului Tenney într-o astfel de trăsură. Cred că nu e bine să 
vii şi tU. Îşi desfăcu braţele. Cred că toată călătoria asta e o 
greşeală. 

— Nu ştiu cum să te conving că nu e. Aşteaptă şi ai să 
vezi. Uite, vine tata. 

Doss Hamlyn înainta spre trăsură, îmbrăcat într-un sacou 
în dungi, cu joben de mătase şi pantaloni negri perfect asortaţi. 
În mână avea un baston dintr-un lemn foarte lustruit, cu mâner 
şi vârf din aur. Les deveni şi mai pesimist. Tipul era îmbrăcat ca 
pentru o masă oficială sau ca pentru o întâlnire cu un demnitar 
şi în nici un caz ca pentru a da buzna în casa groazei şi a-l 
înfrunta pe doctorul Tenney. 

lar la salutul cordial al lui Hamlyn nu reuşi decât să 
îngaime jalnic: „Bună dimineaţa.” 

După ce se aşeză Hamlyn, vizitiul închise portiera, apoi 
porni trăsura. 

Mergeau în tăcere. Les ar fi vrut să-l întrebe pe Hamlyn 
care-i este planul, dar n-ar fi putut scoate un cuvânt fără să-şi 
arate nefericirea. Hamlyn nu-i oferi nici o informaţie, iar Leila 
stătea relaxată, nesimţind nevoia să zică nimic. 


Hamlyn promisese să cheme şi alţi membri ai Comunităţii 
pentru a asista la salvare şi Les se întreba unde-or fi aceştiA. Îşi 
propuse să nu întrebe. Poate că se vor întâlni acasă la doctorul 
Tenney. 

Hamlyn şedea drept, sprijinindu-se în baston, cu ochii 
închişi. Părul de pe mâna lui Les stătea zbârlit de parcă s-ar fi 
încărcat cu electricitate statică. Hamlyn făcea ceva, poate nişte 
vrăji. 

Se uită la Leila care-i zâmbi pentru a-i da curaj, dar nu zise 
nimic. Precis că ea înţelegea ce face tatăl ei, dar nu se sinchisea 
să-i explicE. În fond, pentru ei el era un om oarecare, lipsit de 
talent. 

Trăsura se opri. Leila se ridică, iar tatăl ei îşi deschise 
ochii. 

— Începe, murmură Hamlyn. 

Vizitiul deschise portiera şi îi ajută să coboare. Când Les 
ieşi din trăsură, vizitiul îi întinse mâna. 

— Sunt Peter Loftman. Lucrez pentru domnul Hamlyn, dar 
sunt şi membru al Comunităţii. 

Aşadar, era prezent cel puţin încă unul cu har. Les nu mai 
văzu pe altcineva şi spera ca Hamlyn, Leila şi acest Peter să fie 
destui. Se cam îndoia, dar era prea târziu pentru a mai comenta. 

Spre surprinderea lui Les, Leila se afla în fruntea grupului 
ce înainta spre scară. Hamlyn era în spatele ei, apoi venea Les, 
iar Peter îşi luă locul în coada procesiunii. Les se bucura că e şi 
el acolo. Arăta ca un luptător profesionist şi era de mare ajutor 
în ceea ce avea să urmeze, înaintară în această formaţie pe 
trepte şi pe verandă, până la uşa casei. 

Leila bătu în uşă. De parcă am fi venit în vizită, se gândi 
Les. Se aştepta la orice, mai puţin la o abordare atât de directă. 

Uşa se deschisE. In prag stătea servitorul de metal al 
doctorului Tenney. Braţul lipsă îi fusese înlocuit. 

— Vrem să-l vedem pe stăpânul tău, spuse încet Leila. 
Creatura nu se mişcă. Bloca intrarea, dar nu făcea nici un gest 
de ameninţare. Temându-se pentru Leila, Les trecu pe lângă 
Hamlyn, se opri lângă fată şi-şi întinse un braţ în faţa ei. 

— Du-te mai în spate! îi spuse ea printre dinţi. 

În aceeaşi clipă, Hamlyn îl apucă de spate şi-l trase 
înapoi. 


— Aşteaptă! şopti el în urechea lui Les. Servitorul se 
înclină în faţă, apoi se legănă înapoi şi înainte, se roti şi se 
rostogoli în casă. 

Hamlyn se aplecă spre Les şi-i spuse cu voce joasă: 

— Fii gata de acţiune la semnalul meu. Cât eu şi Leila îi 
distragem atenţia lui Tenney, tu şi Peter intraţi. Nu aveţi mult 
timp la dispoziţie pentru a vă găsi prietenii. Trebuie să alergaţi. 

— Şi Cari? întrebă Les. 

— Se descurcă Peter cu el. Gata cu vorba. Vine Tenney. 

Adeptul era precedat de un nor de fum de pipă frumos 
mirositor. Leila se dădu un pas înapoi şi se aşeză între tatăl său 
şi Les. Peter păşi înainte, aşa că cei patru formau acum un zid: 
Leila şi Hamlyn se aflau la mijloc, iar Les şi Peter, de o parte şi 
de alta. 

Doctorul Tenney apăru în prag şi îşi cercetă oaspeţii, 
aparent deloc surprins, ci doar puţin amuzat. 

— la te uită! O delegaţie în toată regula. Oare cărui fapt îi 
datorez această onoare? 

Îi privea prin perdeaua de fum şi pufăia de zor din pipă. 

— A, da! croncăni el încântat L-ai adus pe tânărul domn 
Simonton ca să-i fac testul. Ce amabil eşti! 

— Domnul Simonton e îngrijorat din cauza prietenului său, 
Trevor Blake, îi răspunse Hamlyn. A venit să-1 vadă. 

— Dar, Doss, trebuia să-i spui că n-are de ce să se 
îngrijoreze. Doctorul Tenney tăcu câteva clipe pentru a 
împrospăta norul de fum. Acum, că domnul Blake a intrat în 
Comunitate împreună cu prietenul său, domnul Holdt, se află 
sub tutela mea. Şi aş vrea să adaug că aceşti tineri distinşi sunt 
o bună achiziţie pentru Comunitate. l-am ţinut până târziu azi- 
noapte pentru a-şi perfecționa concentrarea puterii. Am fost 
destul de sever cu ei, aşa că i-am lăsat să doarmă mai mult de 
dimineaţă. Nu pot primi musafiri. 

Hamlyn îşi înclină respectuos capul. 

— În acest caz, spuse el, te rog fii atât de amabil să-i 
transmiţi domnului Blake o invitaţie din partea mea. În onoarea 
prieteniei mele cu unchiul său şi pentru a-i sărbători intrarea în 
Comunitate, mi-ar plăcea să ia diseară cina cu mine şi cu fiica 
mea. 

Scoase din buzunarul vestei un plic sigilat cu ceară verde 
pe care i-1 întinse doctorului Tenney. 


— Dacă nu ai nici o obiecţie, vom aştepta aici răspunsul 
domnului Blake. 

Adeptul se încruntă, dar luă plicul. Degetul lui mare 
întârzie pe sigiliul de ceară. Hamlyn îl ţinea şi el, iar cei doi 
bărbaţi rămaseră astfel cu câte o mână pe plic, nemişcaţi. Se 
părea că Tenney nu reuşeşte să rupă legătura dintre ei, iar 
surpriza i se citi o clipă pe faţă. 

In casă se auziră nişte trosnete puternice, iar pe 
acoperişul verandei se prăvăliră în ploaie cioburi de sticlă, ce 
căzură apoi pe pământ. Se sparseră toate ferestrele, iar casa se 
cutremură şi în pereţi apărură crăpături. 

— Acum! strigă Hamlyn. 

Peter se repezi pe uşă, urmat îndeaproape de Les. Li se 
părea că se prăbuşeşte toată casa. Trecură prin hol şi urcară 
scara care se clătina şi scârţâia. Sperând că Hamlyn va reuşi să- 
1 ţină pe doctor imobilizat, Les deschise prima uşă de la etajul 
doi. Camera era goală şi o luă mai departe la fugă în timp ce 
Peter ieşea din camera de vizavi. 

Când au ajuns la uşa laboratorului, servitorul de metal le-a 
blocat drumul. Les se opri, dar Peter îi dădu un pumn, îl împinse 
înapoi, îl trânti la pământ şi sări pe el. Cizmele lui grele 
frământau scheletul din metal. Apoi sări jos şi arătarea încercă 
să se ridice. Peter se dădu un pas înapoi şi bătu din palme. Din 
mâini îi izbucni un glob de foc verde pe care-1 îndreptă spre 
servitor. Acesta începu să danseze ca un fulger peste scheletul 
metalic, care căzu şi rămase nemişcat. 

Les cercetă repede camera, dar era goală. Peter făcu un 
semn, iar focul verde părăsi creatura şi se adună din nou într-o 
minge care se întoarse la el. Apoi o îndreptă spre cea mai 
apropiată măsuţă pe care se afla un ansamblu din sârme şi 
metal. Pâlpâi în jurul obiectului, îl prefăcu în scrum şi se repezi 
la aparatul de pe următoarea măsuţă. 

— Hai! îl strigă Peter îndreptându-se spre uşă. Nu prea 
mai avem timp. 

Les îşi desprinse privirea de la focul distrugător şi alergă 
să cerceteze, împreună cu Peter, restul camerelor. 

Cele mai multe erau dormitoare, toate goale, iar oglinzile 
din camere erau sparte şi podelele pline de cioburi. 


Ultima în care au intrat era camera de lucru a doctorului. 
Era goală, ca şi restul casei, dar pe birou se afla borcanul cu 
molia captivă. 

Les îl ridică şi molia alunecă pe fundul borcanului ca 
moartĂ. Incercă să deschidă capacul, dar clădirea se cutremură. 

— Trebuie să coborâm, spuse Peter. Aici nu e nimeni. Les 
lăsă borcanul aşa închis, dar îl luă cu el. Coborâră scara ţinându- 
se de balustradă şi încercând fiecare treaptă, pentru că lemnul 
se fărâmiţa sub picioarele lor. Cu un strigăt, Peter sări chiar 
când căzură ultimele trepte. Les, ţinând strâns borcanul la piept, 
sări după el. 

Se despărţiră pentru a căuta în camerele de la parter. Din 
tavan cădeau bucăţi, iar pereţii se crăpau tot mai tare. 
Camerele erau goale. 

Les îl auzi pe Peter scoțând un strigăt puternic şi se luă 
după suneT. In bucătărie, Peter îl strângea de gât pe Cari care 
se zbătea din toate puterile. 

— Şi ceilalţi? întrebă Les. 

— Numai pe el l-am găsit. 

— Unde sunt Trevor şi Miryam? 

Cari scuipă, iar Peter îl strânse şi mai tare. 

— Nu-l sufoca, lasă-l să vorbească. 

Casa se înclină atât de tare că îi trimise direct în perete, 
lângă soba din fontă. Apoi, încet, clădirea se îndreptă, iar 
zgomotele încetară. În tot acest timp, Peter nu i-a dat drumul lui 
Cari, iar Les nu a lăsat din mână borcanul. 

Pereţii crăpaţi începură să se refacă singuri, crăpăturile 
din podea se restrânseră, iar găurile din tavan se astupară. 

— Tenney e liber, îl anunţă Peter. 

Cari rânjea. 

Chiar dacă nu ar fi recunoscut paşii, duhoarea de fum i-ar 
fi dat de veste lui Les cine se apropie. Nu-i veni altă idee mai 
bună şi atunci sparse borcanul de sobă. 

Molia albă căzu pe covor printre cioburi. Încet, foarte încet 
începu să-şi mişte aripile. 

Capcane. 

Corpul lui Trevor era suspendat în neant. Un fum gros îi 
umplea nările, forțându-l să respire cu mare greutate. 

Adeptul le spusese doar că vine cineva şi că trebuie să 
facă ordine pentru oaspeţi şi de aceea îi pune pe ei, Trevor şi 


Miryam, undeva unde să nu poată fi văzuţi. Doctorul Tenney 
suflase fum de pipă printr-un instrument ciudat din laborator. 
Nişte sârme vibratoare şi instrumente ascuţite din metal 
ţesuseră fumul într-un fel de cocon în care l-a ascuns pe Trevor. 
| se părea că e suspendat undeva în afara timpului şi spaţiului, 
dar întrezărea totuşi foarte vag oameni şi lucruri în casa 
doctorului. 

Mai vedea şi vălul de fum în care plutea Miryam, deşi 
silueta fetei apărea doar ca o umbră întunecată într-un nor 
cenuşiu. Nu avea cum s-o ajute - nu se putea ajuta nici pe el - 
aşa că nu se mai gândi la ea. 

Nu ştia unde se află, dar avea un punct constant de 
referinţă: lucirea roşie din pipa doctorului. Punctul de jar nu 
stătea în loc, ci se mişca de colo-colo, iar el, Trevor, părea că se 
mişcă, mai bine zis că pluteşte, însoţind peste tot pipa. | se 
părea că se roteşte undeva deasupra ei şi că ea îl privea ca un 
funest ochi roşu. Din când în când, arunca flăcărui, fumul se 
înteţea, iar Trevor cădea într-un fel de letargie. 

Dincolo de vălul de fum se mişcau forme vagi şi neclare. 
Pete de culoare şi murmure depărtate ajungeau până la el ca un 
ecou sau ca în vis, dar nu-i stârneau interesul. 

Ceva a zdruncinat coconul, făcându-l să se legene ca o 
barcă în derivă. Timp de câteva secunde fumul se mai subţie. | 
se păru că-i vede o clipă pe Doss Hamlyn şi pe fiica lui, Leila, 
faţă în faţă cu doctorul Tenney. Adeptul, cu pipa în gură, se uita 
la Hamlyn. Leila privea în sus, iar ochii ei albaştri se opriră parcă 
pe faţa lui. Credea că l-a văzut, dar fumul deveni din nou mai 
dens, înecân-du-1, iar imaginea pieri şi nici nu era sigur dacă n-a 
fost cumva o halucinație. 

Cineva alerga în halucinaţia sa. Cumva, la marginea 
imaginii, văzu, sau i se păru că vede, o siluetă care o ia la goană 
de lângă Leila şi Hamlyn şi se gândi c-ar putea fi Les. 

Les. Bunul Les. Dacă te-aş fi ascultat, n-aş fi aici, n-aş 
avea... Les nu trebuie să afle ce s-a întâmplat cu Cari, cum mă 
controlează. Nu, nu pot să mă gândesc la asta. Nu pot să mă 
gândesc... e 

Imaginea lui Les nu dispărea însA. In starea sa de 
semiconştiență, figura lui Les plutea cu el în neant. | se păru că- 
1 aude pe Les strigându-1. Incercă să-şi adune toată puterea 
pentru a-i răspunde, dar îşi aminti că nu mai are voce. Urmă 


încă o izbitură şi, ca mai înainte, o legănare violentă care-l făcu 
să încerce să vadă din nou prin fum. Dar nu zări decât lucirea 
pipei doctorului. 

Nu, mai era cevA. În raza vederii îi apăru o pată vagă. 
Probabil că era coconul de fum în care se afla Miryam. 

9ii. 

Umbra dinăuntru se mişca, se răsucea ca şi cum ar fi 
încercat să scape. Pata se apropie. 

Oare ce se va întâmpla dacă cele două închisori de fum se 
unesc? Miryam era tămăduitoare. Dac-ar reuşi s-o atingă, i-ar 
putea uşura durerea care-i chinuia gâtul. 

Se zvârcoli, dar se mişca cu dificultate, ca şi cum ar fi 
încercat să înoate în gelatină. Insistă totuşi, iar pata se mări. 
Forma dinăuntru se vedea mai bine: îşi mişca foarte încet 
braţele şi picioarele, stârnind valuri dezordonate. 

Imită mişcările, iar pata se amestecă în coconul lui. Trevor 
întinse braţul împingând fumul ce opunea rezistenţă şi atinse 
ceva - un braf. ÎI apucă de încheietură, îşi strânse degetele în 
jurul lui şi trase corpul spre el. 

Văzu faţa lui Miryam. Părul şaten al fetei se învârtea ca şi 
cum s-ar fi aflat în apă. Ochi îi erau mari şi înspăimântați. 

Miryam îl prinse cu cealaltă mână de umăr. 

— Les, şopti ea. E aicl. În pericol. Trebuie ajutat. 

Lui Trevor i se făcu ruşine. Primul ei gând a fost la Les, nu 
la ea. El tocmai voia să-i spună - sau încerca să-i spună - 
Vindecă-mă. Se chinui să zâmbească, se concentră şi reuşi să 
transmită. 

Dacă ieşim de aici, ia-lpe Les şi du-l în celălalt loc în 
pădure - unde nu poţi ajunge decât tu. 

Miryam dădu din cap, părea să se liniştească. Nu-l mai 
strângea atât de tare de umăr, îl ţinea doar. Auzise! 

Dar putea să fi sporit şi pericolul. Dacă fumul n-a blocat 
cursul puterii spre exterior, Cari a recepționat. 

Trevor se gândea ce să facă, dar brusc, pe neaşteptate, 
coconul de fum se împrăştie şi căzură amândol. Îşi strânse 
braţul încercând să atenueze şocul căderii, dar mâna i se înfipse 
într-un ciob de sticlă. 

Căderea şi durerea care-i săgetă mâna îi distraseră 
atenţiA. Îşi dădea seama unde se află, dar trecură câteva 


momente până reacţionă. Miryam îşi reveni mai repede şi sări în 
picioare. 

Erau în bucătărie şi căzuseră lângă doctorul Tenney care 
stătea faţă în faţă cu Les şi Cari. Bărbatul masiv care stătuse în 
spatele lui Doss Hamlyn şi a fiicei sale la întrunirea Comunităţii îl 
strângea acum pe Cari de gât. Miryam alergă spre Les, darel 
întinse braţul şi o opri, arătându-i ceva pe podea, între ei. Trevor 
nu vedea despre ce era vorba. 

Opintelile lui Cari încetară, iar „şnurul” din jurul gâtului lui 
Trevor se strânse mai tare, mai dureros. Cari îi transferase lui 
durerea. 

Nu reuşi decât să dea uşor din mână spre Miryam pentru a 
o face să se grăbească, să scape împreună cu Les. O văzu însă 
lăsându-se pe vine şi luând ceva de pe jos. 

— Îţi mulţumesc pentru insecta aia, spuse doctorul Tenney 
care trecu pe lângă Trevor şi se apropie cu mâna întinsă de 
Miryam. Face parte din colecţia mea. 

Trevor se sufoca, abia respira; nu înţelegea şi nu vedea ce 
se întâmplă. Simţea că i se învârte capul, avea nevoie de aer. 
Pierderea bruscă a puterii îi dădea o ameţeală cumplită, dar îi 
mai reduse strânsoarea din jurul gâtului. Inspiră, dorindu-şi 
foarte tare ca încăperea să nu se mai învârtă cu el. 

Cari era liber. Bărbatul care-l ţinuse zăcea pe spate, cu 
capul sprijinit de sobă. Din colţul gurii i se scurgea o dâră de 
sânge. Trevor nu-şi dădea seama dacă e mort sau viu. 

Cari se repezi, îl dădu pe Les la o parte şi o prinse pe 
Miryam. Fata îşi desfăcu mâinile şi molia albă zbură spre tavan. 
Doctorul Tenney se repezi spre ea, dar n-o prinse şi se repezi 
din nou. 

Miryam se zbătea să scape din strânsoarea lui Cari. Les 
încerca s-o ajute. Doctorul Tenney reuşi să facă o plasă din fum 
pe care o aruncă după molie. Niciunul dintre ei nu se uita la 
Trevor. 

Acesta zări bucata mare de sticlă în care se tăiase. Se 
ridică în capul oaselor şi, cu mâna sănătoasă, o apucă. Apoi se 
ridică încet, nesigur. 

Doctorul Tenney, cu spatele la Trevor, aruncă plasa de 
fum peste molia care zbura şi, cu un strigăt de triumf, o prinse. 

Trevor se repezi la el şi-i înfipse adânc ciobul în spate, 
simțind cum sticla îi taie şi lui palma. Tenney scăpă plasa şi 


căzu pe burtă, rămânând întins pe podea, în jurul ciobului de 
sticlă ce-i ieşea din cămaşă se lăţi o pată roşie. Trevor îşi şterse 
pe pantaloni palma însângerată şi sări la Cari, care o prinsese 
pe Miryam de mână. 

Les îl lovi pe Cari sub centură, iar acesta se îndoi urlând 
de durere şi o lăsă pe Miryam. 

Fugiţi, amândoi! transmise Trevor disperat. Dar Miryam se 
aplecă din nou şi găsi molia care abia mişca din aripi în fumul ce 
se împrăştia. O luă cu mare grijă şi şi-o puse în palmă. 

Trevor simţi o durere cumplită şi căzu, gemând. Cari îi 
transferase din nou durerea. Şi în timp ce se uita neputincios, 
Cari îşi reveni şi o lovi pe Miryam peste mână, iar fata scăpă 
molia care începu să plutească spre podea. Cari se repezi s-o 
apuce, dar se năpusti şi Les, îmbrâncindu-1. Trevor simţi din nou 
toată durerea, iar Les căzu grămadă pe jos. 

Toată puterea lui Cari era acum concentrată asupra lui 
Les, aşa că Trevor se putea mişca din nou. Se târî spre molie, 
dar când o ajunse îi trecu prin faţă un şoarece care îi abătu 
atenţia o clipă. Atât. Un picior încălţat în cizmă strivi molia 
făcând delicata creatură una cu pământul. Miryam gemu. 

Trevor îl văzu pe omul care se lovise de sobă. Sângele se 
uscase, iar faţa îi era palidă, vlăguită. Doar ochii păreau vii şi 
aveau în ei o lucire de triumf. 

Cari se uita şi el hipnotizat la acea faţă. 

— Doctorul Tenney? şopti el. 

Trevor se sculă cu greu în picioare şi îl ridică şi pe Les. 

— Trebuie să plecăm, reuşi el să îngaime. Miryam apucă 
mâna lui Les şi îl trase spre uşă, iar. 

Trevor îi urmă. Era chiar în spatele lui Les şi se îndreptau 
spre camera vecină. Dar muşchii de la picioare i se blocară, 
oprindu-1. Strânsoarea din jurul gâtului deveni atât de 
puternică, încât nu mai putu să strige şi fu nevoit să-i privească 
neputincios pe Les şi pe Miryam care alergau pe coridor spre 
ieşire. 

Trevor nu mai era cu ei, dar Les îşi dădu seama de acest 
lucru abia când ajunseră la intrarea principală. Se întoarse şi îl 
văzu pe Trevor stând ţeapăn la celălalt capăt al coridorului, cu 
mâinile la gât. Vru să se întoarcă, dar strigătul lui Miryam îl opri. 
leşi pe verandă. 


Doss Hamlyn zăcea inconştient, iar Leila îngenunchease 
lângă el. Plângea şi-i mângâia mâna. Miryam se lăsă lângă ea şi- 
şi puse o mână pe gâtul lui Hamlyn pentru a-i lua pulsul. 

— Trăieşte. Pot să-1 ajut, sunt vindecătoare, spuse ea 
dând-o pe Leila la o parte şi aplecându-se peste Hamlyn. 

Les o ajută pe Leila să se ridice în picioare. 

— Te simţi bine? 

Fata nu răspunsE. Îl privea doar cu ochii ei albaştri, goi. 

— Miryam, s-a întâmplat ceva şi cu Leila. Trebuie să-i 
ducem pe amândoi de aici. Dacă am ajunge la trăsură... 

Trăsura aştepta la bordură; caii stăteau liniştiţi, alungând 
muştele cu cozile. 

Hamlyn gemu şi se ridică. 

Miryam cuprinse cu braţul umerii bărbatului şi-l ajută să 
se ridice. 

— Nu e complet vindecat, dar acum n-am nici timp, nici 
putere s-o fac. 

Les o conducea pe Leila şi o ajuta şi el cum putea pe 
Miryam cu Hamlyn. Ajunseră la trăsură, iar el deschise uşa şi o 
împinse pe Leila înăuntru, apoi îl ridică şi pe Hamlyn. 

— O conduc eu. Ştiu să mân caii. 

Miryam se urcă în trăsură, iar Les se cocoţă pe capră, luă 
frâiele şi struni caii. 

Animalele făcură doar câţiva paşi, apoi scoaseră un fel de 
tânguire, îşi scuturară capetele şi se opriră. Les se uită spre 
casă. Bărbatul cel masiv stătea pe verandă, iar Cari, lângă el, 
sprijinindu-1l pe Trevor care părea inconştient. 

Caii se ridicară în două picioare şi nechezară puternic, dar 
refuzară să se mişte. 

— N-are nici un rost, Les, îi strigă Miryam de lângă trăsură. 
Coboară şi vino aici. Repede. 

Les sări de pe capră şi i se alătură. Fata o trăsese pe Leila 
din trăsură şi o ţinea de o mână. 

— Ţine-o de cealaltă mână şi nu-i da drumul, îi spuse 
Miryam. Vreau să ajungem în pădurea secretă. 

— Şi Hamlyn? 

— Trebuie să-1 abandonăm. Leila începu să se jeluiască. 

— Şşt, draga mea, linişte, o povăţui Miryam acope-rindu-i 
gura cu mâna. 


Miryam, împreună cu Leila şi Les traversară încet şoseaua 
şi intrară apoi pe terenul viran de vizavi. Mergeau în linie 
dreaptă faţă de trăsură, pentru ca vehiculul să-i ascundă 
privirilor celor de pe verandă. 

Unul dintre cei trei bărbaţi strigă ceva. Caii scoaseră din 
nou sunetul acela ca o tânguire şi porniră la trap. Trăsura porni 
clătinându-se şi hurducându-se pe strada pietruită, cu Doss 
Hamlyn înăuntru. 

Les auzi pe cineva alergând în urma lor. Paşii se apropiau, 
apoi rămaseră în urmă, deşi nu păreau să-şi fi încetinit ritmul, 
iar Miryam nu se grăbea nici ea mai tare. 

După ce trecură printr-o ceaţă rece şi cenuşie ajunseră pe 
o cărare străjuită de copaci. li cuprinse un sentiment plăcut de 
pace. Era aproape seară, iar păsărelele scoteau triluri 
adormitoare. Miryam îi conduse până la luminişul unde se 
opriseră mai înainte. 

— Am reuşit, îi anunţă ea. Nu cred că ne pot urmări până 
aici. 

Apoi lăsă mâna Leilei şi se aşeză frântă la rădăcina unui 
copac înalt. 

Leila privea uimită în jur. -Unde?. 

— E un alt loc, o altă lume, îi răspunse Miryam. Leila o 
privi neînţelegând nimic. 

— Doctorul Tenney a făcut ceva cu mintea ei. Nu ştiu dacă 
pot s-o vindec. O să încerc, dar trebuie să mă ocup de altceva 
mai întâi. N-o lăsa să plece, îi spuse lui Trevor. 

Apoi îşi sprijini capul de rădăcina copacului şi închise ochii. 

Les se simţea şi el obosit şi slăbit, dar nu îndrăznea să 
urmeze exemplul lui Miryam. O ţinea pe Leila de mână şi se 
plimbau prin poiană. Îi vâjâia capul. Tot vedea în faţa ochilor 
cizma cu talpă groasă care strivise molia. 

Şi Trevor. Avea cearcăne negre sub ochi, iar în jurul 
gâtului, o rană roşie, urâtă. Era fără cămaşă, cu pieptul şi 
spatele pline de sânge. Părea pe jumătate mort. Şi totuşi găsise 
curajul şi puterea de a înfige bucata aceea de sticlă în spatele 
lui Tenney. 

Peter n-ar fi strivit molia şi nici nu l-ar fi ajutat pe Cari. 
Probabil că adevăratul Peter a murit, iar Tenney a fost grav 
rănit, dar a reuşit să-şi transfere conştiinţa în corpul lui Peter. 


Dacă Tenney s-a putut salva astfel, poate că n-a murit nici 
Veronica. Era puternică. La fel ca Tenney. Poate că mai 
puternică. 

Îşi aminti că a văzut un şoarece pe podea chiar când 
Trevor încerca să salveze molia. Şi-a amintit că Veronica i-a 
spus că îşi poate ascunde conştiinţa într-o molie. Poate că a 
transferat-o în şoarece în momentul fatal. 

Îşi slăbi puţin strânsoarea din jurul încheieturii Leilei. 

— Veronica, spuse el încetişor. Apoi mai tare: Veronica. 
Dacă trăieşti, te rog ascultă-mă. Avem nevoie de ajutorul tău 
mai mult ca niciodată. 

Din adâncul pădurii se auzi ţipătul unei bufniţe. Leila îşi 
trase mâna dintr-a lui şi se repezi într-acolo. Les o luă la fugă 
după ea, dar fata sărea şi se ferea ca un mânz speriat. Les intră 
într-o plasă de păianjen, îşi dădu la o pane de pe faţă şi din păr 
firele lipicioase şi porni mai departe. O creangă i se prinse de 
păr şi se opri să se elibereze. 

N-o mai vedea pe Leila şi se făcea din ce în ce mai 
întuneric. Auzi un zgomot în tufişurile din dreapta sa şi se repezi 
acolo, strigând-o. 

Deodată începu corul insectelor de noapte de parcă le-ar fi 
dat intrarea un dirijor invizibil, dar nu răspunse nimeni 
strigătelor lui disperate. Mergea mai departe, continua să strige, 
refuza să renunţe la căutare. 

Auzi un plescăit. Pârâul. Îşi aminti că-l mai văzuse. Poate 
că Leila a căzut în el. Alergă spre locul de unde venise sunetul, 
se împiedică de rădăcina unui copac, căzu, se ridică şi mai 
înaintă câţiva paşi trăgându-şi piciorul. 

Auzi susurul la timp şi reuşi să nu cadă în pârâu. Era foarte 
îngrijorat şi se uita atent la apa întunecată după fusta albastră a 
Leilei. Nevăzând nimic, îşi ridică privirea spre malul celălalt. 

Luna lumina panta care ducea spre un pâlc de copaci. 
Leila şedea pe iarbă, iar în faţa ei se afla o bufniţă mare şi albă. 

Bufnița îşi întoarse capul şi se uită la Les care rămăsese 
mut de uimire. „Bu-hu-hu” făcu ea. Leila chicoti. 

— Veronica? abia îndrăzni să rostească Les. 

Conspiraţii şi contraconspirajii. 

Atât de brusc, încât aproape că se răsturnă, Trevor se 
mişcă din nou. Şi cel mai important - eliberat de paralizia care-i 
cuprinsese nu numai trupul, ci şi mintea putea să gândească. 


Leila fusese acolo împreună cu tatăl ei. Au venit să-l 
ajute, deşi n-a răspuns la biletul pe care i-1 dăduseră când el şi 
Cari au fost primiţi în Comunitate. Probabil că i-a adus Les. Şi el 
fusese acolo, dar scăpase din nou. 

Aşa, fără putere cum era, Les a făcut ceea ce Trevor nu 
fusese în stare cu toată puterea lui. 

Dar pe Les l-a ajutat Miryam, iar puterea lui era legată de 
Cari. 

Gâtul lui Trevor se contractă de la durerea pe care i-o 
trimitea Cari pentru a-şi răzbuna orgoliul rănit şi pentru felul în 
care se purtaseră cu el Les şi omul în al cărui corp intrase 
doctorul Tenney. 

Doctorul Tenney, în noul corp, păşea încoace şi-n colo prin 
camera goală de la parter în care-i dusese după ce devenise 
evident faptul că Les, Miryam şi Leila îi scăpaseră. 

— Au fost foarte inteligenţi, prea inteligenţi, bolborosea el, 
apoi se opri să-şi ia pipa şi să o umple. Aproape că m-au prins. 
N-ar fi trebuit să reuşească. M-au lăsat prea slab şi nu i-am 
putut opri. Nu sunt obişnuit cu acest corp şi trebuie să învăţ să-l 
strunesc. 

Işi aprinse pipa, trase din ea şi avu un acces de tuse. 

— Foarte neplăcut, murmură el când tuşea încetă. Am 
uitat că Peter n-a fumat. Trebuie să mă obişnuiesc ca să mă 
bucur din nou de pipA. Incă un motiv pentru care am o părere 
atât de proastă despre el şi despre amicii lui. 

Îşi reluă plimbarea lăsând o urmă vizibilă în praful care 
acoperea podeaua. 

— Ai noroc că a fost Peter pe aproape, îi spuse lui Trevor 
când trecu pe lângă el. A fost o nimica toată să trec în corpul lui 
şi să-l preiau. Altfel, l-aş fi luat pe-al tău. N-au nici o şansă să 
mă ucidă, deşi mi-au făcut mult rău. Acest corp e mai tânăr şi 
mai sănătos, dar îl prefer pe-al meu. Mi-e mai la îndemână. 

Nefiind în stare să vorbească, Trevor îşi întoarse doar 
capul în semn de dispreŢ. In ciuda voinţei sale, capul i se 
întoarse, aşa că întâlni privirea Adeptului. 

— Când o găsesc pe sora lui Cari, continuă Tenney, o oblig 
să-mi vindece trupul ca să mi-l iau înapoi. Şi atunci vor plăti 
pentru ce mi-au făcut, iar tu la fel. E a doua oară când ai 
încercat să mă ucizi. Credeam că ţi-ai învăţat lecţia după prima 


încercare. De data asta o vei învăţa, n-am nici o îndoială. Vino 
cu mine, îi spuse el lui Trevor luând-o spre scară. 

Deşi abia respira, Trevor trebui să răspundă la comanda 
lui Tenney şi îl urmă ca un automat. Cari se luă după el, 
trimiţându-i priviri furioase însoţite de puseuri de durere prin tot 
corpul. 

Doctorul Tenney îi duse în laborator, unde zăceau resturile 
contorsionate şi parţial topite ale servitorului din metal. lar 
dincolo de silueta dezmembrată erau mese răsturnate şi 
aparate împrăştiate, sparte şi arse. 

— Asta-i opera lui Peter, clătină trist din cap Tenney. A 
fost întotdeauna foarte creativ cu focul. 

Păşi peste servitorul zdrobit, făcându-şi loc printre resturi, 
şi se opri să ridice o fâşie de metal şi o bucăţică de sârmă. 

— Ei bine, acum plăteşte pentru asta. 

— Adică vreţi să spuneţi că individul în care aţi intrat nu a 
murit după ce l-am împins în sobă? întrebă mirat Cari. 

— Bineînţeles că nu, răspunse doctorul grăbit, apu-cându- 
se să îndrepte mesele şi să pună pe ele resturile aparatelor. Nu 
m-ar fi ajutat deloc să trec dintr-un corp rănit într-unui mort. Ştii 
doar că nu sunt vindecător; Peter era doar inconştient. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el când i-aţi preluat corpul? 
insistă Cari. N-a murit? 

— Nu, va supravieţui atât timp cât există şi corpul lui. 
Esenţa sa dăinuie în stare difuză, într-un fel de semicon-ştienţă, 
dar capabilă, sper, să sufere. la uită-te la asta! 

Îşi întrerupsese explicaţia pentru a ridica instrumentul 
cilindric pe care-l folosise pentru a-i aduce pe Trevor şi pe 
Miryam în laboratorul său. Cilindrul era făcut zob şi deconectat 
de la bază, care rămăsese intactă. Adeptul o cercetă cu atenţie. 

— E nevoie de multă muncă, dar se poate repara. Mi-e 
teamă însă că celelalte nu mai sunt de nici un folos, spuse el 
plimbându-şi privirea peste resturi. 

Pe Trevor nu-l interesa condiţia aparaturii lui Tenney. Era 
însă fascinat de ceea ce aflase despre omul al cărui trup îl luase 
Adeptul. Ar fi deci posibil să-1 salveze şi să-l scoată pe doctor 
din trupul său. 

Ar fi posibil, dar nu prin puterea lui Trevor. 

Doctorul Tenney lovi cu piciorul un ciob de sticlă, făcându- 
1 să alunece pe podea. Privindu-1, Trevor îşi aminti de molia 


care scăpase din borcan, dar fusese imediat strivită fără milă. 
Dacă ar fi trăit, Veronica ar fi reuşit să-l scoată pe doctor din 
corpul lui Peter. 

Doctorul Tenney îşi încheie plimbarea printre resturile 
instrumentelor şi se întoarse la Trevor şi Cari. 

— Toate ajutoarele mele sunt distruse! se răsti el. Atâta 
muncă şi totul s-a făcut praf în câteva secunde. Oare chiar cred 
că mă pot opri? Dacă da, atunci fac o greşeală fatală! 

Işi frecă mâinile şi se uită pătrunzător întâi în ochii lui 
Trevor, apoi în cei ai lui Cari. 

— Aceste ajutoare mecanice au fost eficiente, dar nu sunt 
cele mai bune. Nu, cele mai bune ajutoare sunt cele umane. 
Zâmbetul lui sinistru transformă faţa frumoasă a lui Peter în una 
diabolică. E un secret pe care Cari îl cunoaşte foarte bine, nu 
prietene? 

Cari nu răspunse. Doctorul Tenney chicoti. 

— Ajutoare umane, aflate sub controlul meu, care să 
contribuie toate, cu diversele lor haruri, la rezervorul de putere 
din care mă pot alimenta doar eu. lar acest lucru e mult mai bun 
decât instrumentele pe care mi le-au distrus duşmanii, încheie 
el şi făcu un gest larg cu mâna, sugerând că nu-l mai 
interesează laboratorul distrus. Veniţi. 

Cari şi Trevor îl însoţiră afară din laborator şi cobo-râră 
apoi în biroul de la parter. 

— O să convoc o şedinţă a Comunităţii. E timpul să-i pun 
pe diletanţii ăia la treabă. 

Se aşeză la birou, luă un toc şi nişte foi de hârtie. Trevor 
stătea în spatele lui, incapabil să se mişte fără ordinul Adeptului, 
iar Cari se uita de la oarecare distanţă cum doctorul scrie 
invitaţie după invitaţie. 

— la gândiţi-vă, spunea el în timp ce scria, o grămadă de 
oameni cu har, gata să facă ce le ceR. Îi pot transforma pe toţi 
în ajutoare personale. Când voi controla Comunitatea voi putea 
face orice şi avea totul. lar voi, tinerii mei prieteni, aveţi 
privilegiul de a înlesni acest control. 

Tăcu, puse sugativa pe ultima invitaţie şi se uită la cei doi 
tineri cu acelaşi zâmbet îngrozitor pe faţa lui Peter. 

— Hamlyn a condus opoziţia împotriva mea, el şi fata lui 
cea talentată. S-a terminat cu ei. M-au atacat, dar acum sunt 
descoperiţi şi eu voi contraataca. Nu cred că Leila mai are multă 


minte, iar Hamlyn nu e în stare să participe la şedinţă. Poate că- 
şi va reveni, dar n-am de gând să aştept acest lucru. Voi acţiona 
înainte ca duşmanii mei să se regrupeze. 

Împături cu grijă scrisorile şi se apucă de altele. 

— Acestea vor ajunge la fiecare membru al Comunităţii, îi 
lămuri el. Convoc şedinţa mâine la prânz, într-o clădire unde ne 
întâlnim adesea pentru că are o grădină mare şi încăpem cu 
toţii. Bineînţeles că eu nu pot să particip şi cred că nici Doss 
Hamlyn nu se simte prea bine. Dar prietenul şi angajatul său, 
Peter Loftman, va merge în locul lui. lar tu, Cari, îl vei 
reprezenta pe doctorul Tenney. Eşti maestru în înşelătorii aşa că 
nu va fi nici o problemă să-mi convingi partizanii să adere la 
ideea mea. 

Cari luă un aer ţanţoş, se îndepărtă de peretele de care se 
sprijinise şi făcu un pas înainte. 

— Şi care-i rugămintea? 

— Să-ţi dea ţie o parte din puterea lor pentru lupta 
împotriva forţelor care vor să distrugă Comunitatea, îi explică 
doctorul Tenney în timp ce scria mai departe invitaţiile. 

— Şi dacă întreabă care sunt acele forţe? dădu Cari glas 
întrebării pe care ar fi pus-o şi Trevor dacă ar fi fost în stare să 
vorbească. 

— Forţele conduse de vrăjitoarea Veronica. Se ştie că ea 
se opune Comunităţii în forma sa actuală, deşi pe vremuri făcea 
parte din conducere. 

Da, se gândi amărât Trevor, şi dac-aş fi crezut-o n-aş mai 
fi acum în toată încurcătura asta. 

— Poţi să spui că boala lui Doss Hamlyn şi indispoziţia 
mea sunt urmarea maşinaţiilor ei, continuă doctorul Tenney. 
Chicoti, apoi adăugă cu o dezgustătoare încântare: într-un fel 
chiar aşa e. Dacă nu s-ar fi amestecat, nu s-ar fi întâmplat nimic. 
De fapt, mi-a făcut o mare favoare; păcat că nu va afla 
niciodată. 

Amintindu-şi de strivirea moliei, lui Trevor i se strânse 
stomacul. 

— Şi el ce rol are? întrebă Cari arătând cu degetul înspre 
Trevor. 

— A, da, nu trebuie să uităm nici de el, se întoarse Tenney 
spre Trevor numai zâmbete. Are un rol foarte important. Un 
rol... duaL. În primul rând, puterea lui va fi la dispoziţia ta şi îţi 


va permite să-ţi exerciţi harul în totalitate. Când fiecare se va 
deschide pentru a-ţi da voie să iei o porţie de putere, tu vei 
trage de la Trevor toată forţa de care ai nevoie să le iei întreaga 
puterE. Însă nu reuşeşti s-o ţii pe toată şi aici prietenul nostru 
intră cu al doilea rol. Nici chiar un Adept nu poate fi pretutindeni 
şi nu poate vedea totul în acelaşi timp, aşa că domnul Blake va 
forma legătura dintre noi şi nu-ţi va da voie ţie, atât de însetat 
de putere cum eşti, să reţii o parte din ceea ce-ai luat. El va fi un 
fel de conductă prin care puterea ta va trece imediat la mine. 
Acest lucru este posibil datorită legăturii pe care am creat-o 
între voi şi pentru că vă controlez pe amândoi. N-am însă de 
gând să te las complet fără putere, băiete. După ce ţi-ai 
îndeplinit misiunea, poţi extrage ceea ce a mai rămas din 
puterea lui Trevor. Acesta e darul meu pentru tine, răsplata 
pentru munca ta. 

Cari rânji bucuros. Trevor nu putea să protesteze şi chiar 
dac-ar fi putut nu i-ar fi folosit la nimic. Era un simplu instrument 
folosit de doctorul Tenney pentru a-şi atinge scopul. 

lar în privinţa scopului, nu exista nici o îndoială. 

— Până mâine seară, spuse Adeptul, întreaga Comunitate 
va fi sub controlul meu şi toată puterea membrilor ei va fi a 
mea. lar cu această putere nimeni şi nimic nu-mi mai sta în cale. 
Pot să conduc şi ţara dacă vreau. 

Se ridică de pe scaun; scrisese un teanc destul de mare de 
scrisori. 

— Cari, acum fii bun şi du-te să aduci o trăsură. Apoi mă 
ajutaţi amândoi să distribui scrisorile. 

Trebuie oprit, se gândea Trevor în timp ce aşteptau 
întoarcerea lui Cari. Nu pot să-l omor direct, dar dacă eu şi Cari 
am muri subit când este legat de noi prin canalul puterii, credc- 
am putea sd-l slăbim - poate chiar să-l ucidem. 

Trebuie să încerc. Cari o să mă omoare, oricum, după ce- 
mi ia puterea. Mai bine mor ca să-l opresc pe Tenney. 

Nu era un plan grozav, dar nu-i venea altul în minte. Şi nici 
nu se putea gândi cum să-l pună în aplicare atâta timp cât 
Tenney nu-i dădea libertate de mişcare, iar Cari îi controla 
puterea. 

Trebuia să găsească ceva, un talent care să fie în afara 
puterii de control a lui Cari. 


Cari se întoarse şi anunţă sosirea trăsurii. Doctorul Tenney 
ieşi cu Trevor din casă, se tocmi cu birjarul, apoi se urcară toţi 
trei şi porniră spre oraş. 

Trevor revăzu în gând toate modalităţile prin care şi-a 
folosit vreodată puterea. Cel mai des o folosise pentru a-l 
chema pe Les, dar Cari îi blocase total abilitatea de a transmite. 
Nu mai avea acces nici la darul de a atrage spre el obiecte sau 
de a le arunca la ţintă. De asemenea, nu mai avea voie nici să 
îndoaie metale, aşa cum îndoise pistolul din mâinile secundului 
care a vrut să-i răpească, şi nici să-şi sporească forţa fizica, ca 
atunci când au sărit de pe vas pe docuri. 

— Grăbeşte-te, îi strigă Tenney birjarului. Vine ploaia. Un 
tunet puternic îi întări parcă vorbele. 

— Caii nu pot merge mai repede, domnule! îi strigă 
birjarul. 

Doctorul Tenney se încruntă şi Trevor se temu că va mai 
vătăma încă un cal. Dar doctorul se mulţumi să rămână pe loc şi 
să muşte supărat capătul pipei. 

La a doua bubuitură de tunet, Cari înjură şi se uită la cerul 
întunecat. 

Trevor îşi aminti de furtuna pe care o stârnise împreună 
cu mătuşa Ellen în noaptea în care urmau să fie atacati. 
Bineînţeles că acolo se manifestase mai ales talentul mătuşii 
Ellen, dar ea îi spusese că n-ar fi reuşit să aducă furtuna fără 
ajutorul lul. Îşi aminti cum îşi imaginase ploaia, o ploaie 
puternică, nimicitoare. lar ploaia se pornise, salvându-i. 

Se gândi la ploaie, la o ploaie torențială care să te ude 
până la piele şi să inunde străzile. 

Ploaia se porni sălbatică, un adevărat potop. Nu ştia dacă 
el o stârnise. Vremea era destul de urâtă şi tunetele anunţaseră 
apropierea furtunii. Poate ca a fost doar o coincidenţă. Nici lui 
Cari şi nici doctorului Tenney nu li se părea ceva neobişnuit sau 
neaşteptat - îi deranja doar pentru că erau nevoiţi să distribuie 
invitaţiile pe ploaie. 

Poate că nu avea nici o legătură cu această aversă, dar 
trebuia să creadă că are şi că o poate provoca din nou. lar 
atunci când vor participa la şedinţa organizată de doctorul 
Tenney, vor putea produce un fulger care să-i lovească pe toţi 
trei. Moartea nici n-ar fi un preţ prea mare dacă ar reuşi să-l 
învingă pe maleficul Adept. 


Les strigă din nou, dar după acel „Bu-hu-hu” nici bufnița, 
nici Leila nu-i mai dădură atenţie. Şi totuşi era convins că 
bufnița nu e una obişnuită. 

— Les! 

Se întoarse şi o văzu Miryam ieşind din pădure. Fata 
alergă în braţele sale. 

— Les, am avut un vis îngrozitor şi când m-am trezit şi nu 
te-am mai văzut, am crezut că... 

Suspină şi îşi ascunse faţa la pieptul lui. Les o ţinea strâns. 

— Şşt. Nu-i nimic, o linişti el. Suntem amândoi aicl. Încet, 
suspinele se mai potoliră şi îl privi. 

— Îmi pare rău. Mă simt ca o proastă, dar visul era atât de 
real... 

— N-a fost decât un vis. Uită-te acolo. E Leila, dar nu ştiu 
cum a trecut peste pârâu. Şi bufnița. Cred că-i Veronica. 

Privirea lui Miryam îi urmări mâna întinsă. Zâmbi printre 
lacrimi. 

— Categoric nu e o bufniţă obişnuită. Apa e adâncă aici, 
dar ştiu un vad pe unde putem trece. 

— Leila, rămâi acolo, te rog, o strigă Les, sperând că-1 va 
înţelege. Vin cu Miryam. 

Miryam îl conduse din nou în pădure şi apoi pe o potecă 
şerpuită de unde nu se mai vedea pârâul. Les se temea ca Leila 
şi bufnița vor dispărea până ajung ei. Trecură pârâul printr-un 
loc în care era mai îngust, unde se crease un fel de pod din 
pietre alunecoase. 

Ajunşi pe celălalt mal, se grăbiră spre locul în care le 
lăsaseră pe Leila şi bufnița. Spre bucuria lui Les, fata era tot 
acolo, în faţa bufniței. Pasărea albă şi mare dădu din aripi la 
apropierea lor, dar nu zbură. Băiatul se lăsă în genunchi în faţa 
ei. 

— Veronica? întrebă el nesigur. 

Pasărea îl privi solemnă şi alt răspuns nu primi. Miryam se 
îndreptă grăbită spre Leila, se aşeză lângă ea şi-şi puse o mână 
pe fruntea fetei. Aceasta îşi întoarse privirea de la bufniţă şi se 
uită la Miryam ca un copil. Les le privi, apoi îşi întoarse din nou 
atenţia spre bufniţă. 

— Veronica, dacă eşti tu, îmi dai un semn? o rugă el. De 
ce ai luat forma asta? Ţi-a făcut ceva doctorul Tenney? Mai poţi 
reveni la forma omenească? 


— Bu-hu-hu. 

— Nu eşti bufniţă adevărată, insistă Les. Dacă erai, zburai. 

— Bu-hu-hu, făcu din nou pasărea, dând din aripi. 

— Mai poţi să spui şi altceva? 

Pasărea se legănă pe un picior, şi-l întinse pe celălalt, 
apoi le schimbă şi repetă mişcarea. 

— Oare ce înseamnă asta? Te-am rugat să-mi dai un 
semn, dar aş vrea ceva pe înţeles. 

— Bu-hu? 

— Parcă-i o întrebare. Poate c-ai uitat cine eşti. Cum se 
poate aşa ceva? Te rog, Veronica, nu te mai juca cu noi. 

— Nu e Veronica, spuse o voce din spatele său. 

Se întoarse şi întâlni privirea Leilei. Se vedea în ochii ei că- 
1 recunoştea şi că-şi recăpătase judecata. Îşi puse o mână peste 
mâna lui Miryam care se afla încă pe fruntea ei. 

— Atunci cine e? 

— Nu sunt sigură. Cred că... S-a întâmplat ceva cu Peter? 

Les i-a povestit despre lupta din bucătărie, cum a încercat 
Trevor să-l omoare pe doctorul Tenney şi cum a preluat Adeptul 
corpul inconştient al lui Peter. l-a spus şi cum a fost strivită 
molia. 

Leila clătină din cap. 

— S-au întâmplat atâtea şi n-am ştiut. Dar Veronica nu e 
atât de uşor de ucis. 

— Nu ştiu cum ar fi putut supravieţui. Doar dacă... Ar fi 
ceva..., se încruntă Les. Am văzut un şoarece care fugea chiar 
înainte ca Tenney să strivească molia de podeaua bucătăriei. 

— Aha! exclamă Leila. Exact stilul ei. Fără îndoială c-a 
scăpat şi şi-a luat forma omenească. 

— Dar unde e? întrebă Les. Şi cine-i bufnița? 

— Sunt sigură că e Peter. Probabil că Veronica i-a 
transferat esenţa şi l-a adus aici pentru a-1 proteja de doctorul 
Tenney. Spune-mi tot ce s-a întâmplat după ce doctorul Tenney 
mi-a închis mintea. Unde-i Trevor? E în siguranţă? 

— E tot la Tenney, îi răspunse Les şi îi povesti apoi cum au 
scăpat ei, cum Trevor nu a putut să fugă şi i-a îndemnat să 
plece fără el. 

Se străduia din răsputeri să nu dea frâu liber emoţiilor. 

— Am vrut să mă întorc după el, dar m-a strigat Miryam. 
Avea nevoie de ajutor pentru tine şi pentru tatăl tău. 


— Tata! Trăieşte? 

— Trăieşte, interveni Miryam înainte de a apuca Les să 
răspundă. A 

Părea obosită şi slăbitA. Işi folosise probabil puterea 
pentru a o vindeca pe Leila. Nici nu era de mirare că era atât de 
tăcută. 

— Unde e? întrebă Leila. Nu e în mâinile lui Tenney, nu? 

Miryam i-a spus că l-au lăsat pe Doss Hamlyn în trăsură. 

— Caii au luat-o la fugă. Nu cred că Tenney şi Cari i-au 
putut opri. Şi-au folosit atât de mult puterea, încât nu mai erau 
în stare de mare lucru. Nu pentru mult timp, dar suficient ca 
tatăl tău să aibă timp să ajungă într-un loc sigur. Şi ca noi să 
ajungem aici. 

Mâna îi căzu de pe fruntea Leilei. Se lăsă pe spate şi 
închise ochii. 

Les se repezi spre ea şi o cuprinse în braţe. 

— Trebuie să te odihneşti. lar eu trebuie s-o găsesc pe 
Veronica. 

— Nu pot să fac nimic până nu-mi recapăt forţa. Apoi 
încerc să ajungem acasă la Veronica. Cred că acolo e. 

Leila cuprinse mâinile lui Miryam. 

— Te-ai epuizat având grijă de mine. Lasă-mă să te ajut. 
Nu sunt vindecătoare, dar îţi pot da putere. Se uită apoi 
îngrijorată la pădurea din jur. Nu cred că e bine să rămânem aici 
peste noapte. A 

— Şi ce facem cu bufnița - sau cu Peter? întrebă Les. II 
luăm cu noi? O bufniţă e în siguranţă aici. 

— Cred c-ar trebui să-l luăm, spuse Leila. Vrei, Peter? 

— Bu-hu, răspunse bufnița foarte clar. Miryam se ridică. 

— Nu e uşor să vă iau pe toţi. Dar Leila şi cu mine ne 
putem odihni acolo. Cred c-ar trebui să mergem. 

Îi luă pe Les şi pe Leila de mână. Leila îşi întinse braţul şi 
bufnița zbură pe eL. Înaintau pe malul pârâului, cu bufnița pe 
braţul Leilei. Nu au mers prea mult şi au intrat în cenuşiul 
familiar în care nu vedeau şi nu auzeau nimic. 

Părea că trecerea dintr-o lume în cealaltă durează mai 
mult decât de obicei, poate pentru că Miryam era mai slăbită. 
Lui Les începea să-i fie teamă că s-au pierdut în neant, undeva 
între lumi, când fură orbiţi de o lumină puternică. 


Se aflau printre măsuţe, iar deasupra capetelor atârnau, 
prinse de sfori, mănunchiuri de ierburi. Les simţi moliciunea 
blănii sub picioare. O aromă delicioasă de supă de legume îi lăsă 
gura apă. 

— Era timpul să ajungeţi, îi întâmpină Veronica. Avea un 
şorţ alb şi ţinea în mână o lingură cu coada lungă. De ce a durat 
atât? 

Bufnița îşi luă zborul de pe braţul Leilei şi plană pe podea 
cu aripile desfăcute. Leila îşi desprinse mâna dintr-a lui Les şi se 
lăsă suspinând pe podea, lângă bufniţă. Miryam rămase în 
picioare, dar se clătina de oboseală. 

— Sunteţi terminaţi, nu? lar Trevor a rămas acolo, aşa că 
nu ştiu la ce-a folosit toată escapada asta nebunească, spuse ea 
mânioasă agitând lingura în faţa lui Les. 

Bufnița îşi zbârli penele şi dădu din aripi. 

— Bu-hu-hu, făcu ea amenințătoare. 

— De ce-aţi adus pasărea aici? îi era destul de bine în 
pădure. 

— A vrut să vină cu noi, spuse Les luat prin surprindere de 
mustrarea femeii. Credem că e... Peter, nu? 

— Aşa credeţi? Da, e conştiinţa lui Peter, dar mintea 
bufniței. Şi i-a preluat şi instinctele. Cred că poate să rămână. 
Trebuie să-i înapoiem corpul. Şi asta înseamnă că trebuie să-l 
iau de la doctorul Tenney. Ceea ce sper să se întâmple mai 
devreme sau mai târziu, mai spuse ea şi se duse la sobă unde 
începu să amestece în oala care fierbea. 

Les o urmă. 

— Am scos-o pe Miryam, aşa că n-a fost totul degeaba. 
Aproape că l-am luat şi pe Trevor, dar doctorul Tenney i-a făcut 
ceva şi nu se mai poate mişca. 

— Miryam n-ar fi păţit nimic dacă aţi fi rămas aici aşa cum 
v-am spus şi n-aţi fi pornit hai-hui de capul vostru, îi răspunse ea 
furioasă amestecând cu atâta forţă în supă, încât săriră stropi 
fierbinţi în toate părţile. 

Les se dădu înapoi şi se ciocni de Miryam care venise şi ea 
lângă ei. 

— Nu-i atât de supărată cum pare. E îngrijorată, îi şopti 
fata. 

— Sigur că sunt îngrijorată, răspunse Veronica scoțând 
lingura din supă şi agitând-o din nou spre cei doi. M-am ţinut 


departe de Comunitate de când a devenit un club exclusivist şi 
Berne Tenney are atâta influenţă. Dar acum trebuie să mă 
implic. Trebuie oprit. Şi tu, LeS. Îţi tot spun că Trevor te omoară. 
Nu vrei să mă asculţi. 

Suspină şi se întoarse să ia nişte castronele de pe o masă 
din apropiere. 

— N-am ce să fac, mai spuse ea punând în ele supa cu un 
polonic. Mâncaţi şi odihniţi-vă cât mai puteţi. Mâine se termină 
totul, într-un fel sau altul. 

Furtuna morţii. 

Comunitatea se adună la casa specificată de doctorul 
Tenney în invitaţiile pe care Cari şi Trevor îl ajutaseră să le 
distribuie cu o seară înainte. Din partea laterală a casei pornea 
o alee acoperită cu pietriş care ducea, printr-o poartă, la un zid 
de piatră. lar acesta, împreună cu plopii ce străjuiau grădina, îi 
împiedicau pe curioşii de rând să spioneze întâlnirea. 

Erau adunaţi mai bine de douăzeci de membri, când 
doctorul Tenney intră pe poartă împreună cu Trevor şi Cari şi o 
luară pe aleile care şerpuiau printre straturi îngrijite de flori şi 
fântâni arteziene. 

Membrii Comunităţii soseau în continuare, iar doctorul 
Tenney se plimba printre ei: dădea mâna cu unii, îi bătea uşurel 
pe spate pe alţii, se înclina deasupra mâinilor doamnelor. Trevor 
nu auzea discuţiile şi nu-şi dădea seama dacă doctorul e 
recunoscut. Se părea însă că membrii Comunităţii îl acceptau ca 
fiind Peter, colegul lor şi prietenul lui Hamlyn. 

Cerul era albastru şi nu se vedea nici un nor. Era greu să 
invoce nori de furtună cu cerul atât de senin, mai ales că 
puterea îi era suptă de Cari. Trevor era însă decis să încerce. Nu 
avea pe nimeni de partea lui, trebuia să acţioneze singur, 
înconjurat de oameni cu har, care puteau detecta cu uşurinţă ce 
face. Nu vedea nici o şansă de succes, dar îşi închise ochii şi se 
concentră pe nori, vânt şi ploaie. Fulgere. 

Un ghiont puternic în coaste îi întrerupse concentrarea. 

— Ce faci? întrebă Cari. 

Trevor făcu pe nevinovatul şi dădu din umeri ca şi cum n- 
ar fi înţeles. 

— Nu poţi să-ţi foloseşti puterea, doar ştii, se încruntă 
Cari. Nici nu poţi să te mişti sau să vorbeşti, aşa că nu-mi dau 
seama ce-ţi închipui că poţi să faci. Dar pui tu ceva la cale. Am o 


senzaţie în creier. Şi n-am de gând să te las să te amesteci în 
planurile doctorului Tenney. 

Trevor făcu mai departe pe nevinovatul deşi ştia că nu l-a 
păcălit pe Cari. Aşadar, Cari ştia că el face ceva, dar nu-şi dădea 
seama ce. Asta-i dădea lui Trevor speranţe. 

Aşteptă până îi salută cineva şi Cari răspunse cu un 
zâmbet fals şi vorbe meşteşugite. Profitând de neatenţia de 
moment a lui Cari, Trevor se gândi intens la nori care se apropie 
repede, albi la început, dar devenind din ce în ce mai întunecaţi 
până ajung negri şi din ei ţâşnesc fulgere şi tunete. 

Nu trebui să se uite la cer pentru a-şi da seama că ceea 
ce-şi imagina nu devenea realitate. Soarele strălucea în apa 
fântânilor şi razele jucau peste flori, dând strălucire culorilor, 
asigurând un cadru idilic pentru crudul plan al doctorului 
Tenney. 

În absenţa lui Doss Hamlyn, toţi cei care i se opuneau lui 
Tenney păreau gata să-l accepte pe Peter ca purtătorul lor de 
cuvânt, judecând după înclinările din cap şi mâinile care se 
strângeau de câte ori Trevor se uita înspre doctor. 

Cari îi aruncă lui Trevor o privire de avertisment şi se duse 
în direcţia opusă celei în care era Tenney, făcând acelaşi lucru 
cu invitaţii. Trevor îl vedea dând din cap şi silindu-se să 
zâmbească de câte ori i se adresa cineva, apoi se ducea mai 
departe pentru a aborda pe altcineva. 

Nu avea mult timp; trebuia să facă ce avea de făcut cât 
timp Cari era ocupat în altă parte. Trimise din nou imagini 
mentale spre cer, căutând, implorând să apară nori de furtună. 
Cerul rămânea la fel de senin. 

Doctorul Tenney se îndreptă spre el, iar Trevor se pregăti 
pentru pedeapsa care ştia că va veni. 

— Merge bine, băiete. Cred că a sosit vremea să-mi pun 
planul în aplicare. 

Adeptul se urcă pe o bancă pentru a fi văzut de toată 
lumea şi ridică mâinile ca să dea de înţeles că doreşte să se 
adreseze mulţimii. 

Membrii încetară discuţiile pentru a-1 asculta, iar Trevor 
mai trimise o imagine mentală spre cer, implorând din nou să se 
pornească furtuna. Cari i se alătură doctorului, dar nu-i spuse 
nimic lui Trevor. Fie nu mai sesiza eforturile acestuia, fie 


considera că n-are de ce să-şi facă grijl. Îşi concentrase toată 
atenţia asupra lui Tenney. 

Şi Trevor asculta discursul doctorului, dar îşi intensifica în 
acelaşi timp eforturile. 

— Prieteni, începu doctorul, mă adresez vouă azi în 
numele doctorului Tenney şi al lui Doss Hamlyn. 

Doctorul miza pe faptul că îl acceptaseră cu toţii drept 
Peter. 

— Nici doctorul, nici stimatul meu patron nu pot participa. 
Amândoi au suferit răni grave provocate de o persoană care nu 
mai face parte din Comunitate, dar care îşi foloseşte puterea de 
Adept pentru a se amesteca în treburi ce nu o privesc şi pentru 
a semăna discordie şi disensiuni în această augustă adunare. 

Vorbeşte despre Veronica, se gândi Trevor. Veronica a 
murit când a fost strivită molia, nu? Dar cei de aici nu ştiu asta. 
Doctorul o folosea pe Veronica drept momeală, ca o modalitate 
de a face Comunitatea să acţioneze unitar împotriva pericolului. 

Dacă totuşi Veronica n-a murit, Trevor nu se putea aştepta 
din partea ei să-l ajute. l-ar fi apărat pe Les şi pe Miryam dac-ar 
fi putut, dar nu avea nici un motiv să facă ceva pentru el. Mai 
trimise un flux de putere spre cerul la fel de albastru. 

Poate că nu am talentul potrivit pentru a face asta. Poate 
că mătuşa Ellen a chemat furtuna şi m-a lăsat doar să cred c-am 
ajutat-O. Îmi fac iluzii, mă agăţ de un pai, dar ştiu că e imposibil 
să-l opresc pe doctorul Tenney. 

Invocarea ploii, imaginile mentale cu cerul întunecat se 
înceţoşară, şovăiră. 

— Doss Hamlyn şi doctorul Tenney, îl auzea pe doctor 
vorbind în continuare, au lăsat deoparte neînțelegerile 
personale şi m-au rugat să vă spun să faceţi şi dumneavoastră 
la fel. Vă rog, în numele lor, să contribuiţi la distrugerea acestei 
persoane care ne ameninţă Comunitatea şi probabil folosirea 
independentă a puterii. Cunoaşteţi cu toţii faptul că Veronica 
Crowell desconsideră Comunitatea. Nu a făcut nici un secret din 
asta încă de când s-a retras din rândurile noastre. Dar până nu 
demult, s-a mulţumit să ne ignore. Acum s-a pornit împotriva 
noastră. Este extrem de periculoasă. Vă puteţi imagina ce 
putere are dacă a reuşit să le facă rău şi lui Hamlyn şi doctorului 
Tenney. Care dintre noi are puterea lor? N-o putem învinge 
decât dacă acţionăm împreună. 


Tăcu şi privi solemn adunarea. 

Îşi dădu seama că reacţia este favorabilă şi atunci arătă 
spre Cari. 

— Cari Holdt, aici de faţă, va veni printre dumneavoastră 
şi dacă vreţi să ajutaţi la distrugerea răului, trebuie doar să daţi 
mâna cu el pentru a marca dorinţa dumneavoastră de 
cooperare. g 

Aceasta ar fi putut fi ultima şansă a lui TrevoR. Işi aduse în 
minte imaginea furtunii cu şi mai mare forţă. Peste vârfurile 
copacilor apăru un fuior de nor alb. Nu părea de ploaie, dar 
încercările disperate ale lui Trevor se puteau concentra asupra 
lui. 

Cari trecea printre oameni şi doctorul Tenney rămase pe 
bancă, urmărindu-1. Trevor spera ca măcar unul dintre cei de 
acolo să aibă suficient talent pentru a-şi da seama de 
înşelăciunE. În Comunitate trebuie să existe şi „cititori” 
adevăraţi. Probabil că nu-şi exercită talentul. Convinşi doar de 
ceea ce vedeau, îl acceptau pe cel care le vorbise ca fiind Peter 
şi cădeau astfel în capcana întinsă. Unul câte unul, toţi membrii 
îi strânseră mâna lui Cari. 

Ori de câte ori Cari dădea mâna cu cineva, Trevor simţea 
un şoc în tot trupul. Simţea întâi un val de putere şi apoi o golire 
rapidă care îl ameţea. Abia apucă să-şi tragă răsuflarea după 
primul şoc, că apăru al doilea. Şi încă unul. 

Trevor se uită spre cer. Norişorul se apropiase de zenit, 
dar nici nu crescuse nici nu se întunecase. Dacă ar putea prinde 
ceva din puterea care alunecă prin el... încă un şoc. Incă o 
scurgere de putere. Furtună! se gândi el, vizualizând fulgere şi 
ploaie torențială. 

Trevor reuşi să facă acest lucru doar de patru ori, până 
când Cari îşi întrerupse circuitul printre membrii Comunităţii şi 
se duse la doctorul Tenney căruia îi făcu semn să se dea jos de 
pe bancă. Când doctorul cobori, Cari îi şopti ceva. 

Trevor se clătină. „Şnurul” de putere se strânse mai tare, 
sufocându-1. Simţea ceva târându-se peste el, 

O senzaţie asemănătoare celei produse de atingerea 
detestabilă a lui Cari. Deschise gura, dar durerea îl copleşi şi nu 
putu să scoată nici un sunet. 

În acelaşi timp, agonia şi ura se năpustiră în norul alb, 
înnegrindu-1l, umflându-l1. 


Durerea îl făcu pe Trevor să cadă în genunchi. Cari şi 
doctorul Tenney se apropiară de el, iar Cari îl trase la picioarele 
lui 

— Te crezi deştept, nu? îi şopti el lui Trevor la ureche. 
Crezi că nu mi-am dat seama că iei putere. Tu ai de suferit. 

— Idiotule! îi aruncă Tenney. 

Trevor era chinuit de durere, deşi puterea lui Tenney îl 
ţinea în picioare, drept, şi nu îi permitea să cadă. Resimţi din 
nou umilinţa îndurată atunci când l-a făcut Cari să se biciuiască 
singur. Stătea nemişcat, dar trimise un strigăt mental în sus, 
spre nor. 

Bubuitura de tunet îl făcu să-şi ridice privirea îngrijorată 
spre cer. 

— Haideţi, grăbiţi-vă! îi îndemnă doctorul Tenney urcându- 
se din nou pe bancă. Trebuie să terminăm înainte de a începe 
ploaia. 

Cari îl lăsă pe Trevor şi se amestecă din nou printre 
invitaţi, strângându-le mâinile. 

Cu fiecare strângere de mână Trevor simţea o imensă 
slăbiciune. Golirea de putere era de nesuportat. Suferea cumplit 
şi se simţea arzând pe dinăuntru. Spinarea 

1 se arcui, capul îi căzu pe spate; ochii îi rămaseră pironiţi 
pe cerul care se umplea de nori. 

Se auzi un tunet puternic. 

Doctorul Tenney sări de pe bancă şi se îndreptă grăbit 
spre Trevor. Cari ajunse şi el imediat. 

— Omoară-l! porunci doctorul. 

„Şnurul” din jurul gâtului lui Trevor se strânse atât de tare, 
încât nu mai putu respira. Simţea că-i arde tot corpul. Îşi aruncă 
toată durerea şi disperarea spre cer. 

Un fulger aprinse tot cerul, iar focul său răspunse focului 
din Trevor. Lumina îl orbi. Nu mai auzi tunetul. 

Veronica îşi ridică mâinile de pe cristalul la care părea să 
se tot uite de ore în şir. 

— E timpul, îi anunţă eA. În sfârşit. 

Miryam îl apucă pe Les de mână. Leila se aplecă şi luă 
bufnița în braţe. Se strânseră laolaltă şi Veronica li se alătură. 

— Nu uitaţi, le spuse, fixându-l mai ales pe Les, că darul 
puterii nu se dă niciodată uşor. Cel care-l primeşte îl poate 
folosi greşit sau respinge. Dătătorul de Putere îl împarte cu 


înţelepciune, dar noi nu-l primim întotdeauna cu aceeaşi 
înţelepciune. Căutaţi înţelepciunea înainte de a acţiona. 

Les habar nu avea ce tot vrea să-i spună. Nu era, oricum, 
vremea de predici. 

— Hai să mergem, zise el. 

Veronica trasă cu degetul arătător un dreptunghi mare în 
aer, în faţa lor. Apăru o uşă pe care Veronica o deschise şi îi 
împinse afară. 

Se aflau pe o stradă, în faţa unei porţi într-un zid. Veronica 
închise uşa din spatele lor. 

— Deschideţi poarta şi intraţi, îi îndemnă. Miryam deschise 
poarta. Bufnița o urmă, apoi intrară şi ceilalţi. 

Deasupra se adunau nori de furtună şi se auzi un tunet 
care sperie bufnița. Aceasta dădu din aripi şi făcu din nou „Bu- 
hu-hu”. 

— Înaintaţi! îi zori Veronica. Grăbiţi-vă! 

Pe măsură ce înaintau, Les auzea murmur de voci. O luă 
înainte pe o alee care şerpuia printre plopi şi ajunse într-un loc 
deschis, plin de flori şi fântâni arteziene. Erau mulţi oameni 
acolo şi nu-i băgă nimeni în seamă, dar le blocau drumul şi 
vederea. Les îşi făcu loc printre ei, urmat de ceilalţi. Picături de 
ploaie începură să-i biciuiască faţa şi braţele. 

În adunare îl văzu pe doctorul Tenney, în trupul lui Peter, 
care stătea lângă un dud mare. Cari se afla lângă el şi se uita în 
jos. Les se apropie şi abia atunci îl zări pe Trevor întins pe jos 
între Cari şi doctorul Tenney. Les grăbi pasul spre ei, iar Miryam 
îl prinse de mână şi alergă şi ea alături. 

Doctorul Tenney se uită la ei ameninţător. Les se opri şi 
nu reuşi să se mai apropie. Corpul lui Trevor se încordă, cuprins 
de spasme. Miryam îşi trase mâna din a lui Les şi continuă să 
alege. 

— Opreşte-te, strigă ea, repezindu-se spre Cari. Un fulger 
uriaş brăzdă cerul şi lovi pământul cu o forţă care-l trânti pe Les 
la pământ. Tunetul care urmă îl asurzi, lăsând în urma sa vibrații 
care-i străbătură întreg corpul. 

Reuşi să se ridice în fund, îşi duse mâinile la urechi şi 
încercă să vadă prin lumina slabă. 

Sub dud zăceau câteva siluete inerte: Cari, Trevor, trupul 
cel nou al doctorului Tenney, Miryam! 


Les se ridică cu greu în picioare şi se îndreptă împle- 
ticindu-se spre Miryam, se aplecă şi încercă să-i ia pulsul. Nimic. 

Îngenunche lângă Trevor; prietenul său nu respira. 

— De ce? urlă el ridicându-se în picioare. De ce am 
aşteptat atâta? De ce am venit atât de târziu? 

În minte îi şoptea o voce: Nu e prea târziu dacă-ţi foloseşti 
harul 

— Veronica! strigă el. 

Femeia mărunţică se grăbi spre el. 

— Care e harul meu? o întrebă. Spune-mi. 

— Cred că ştii care e. Trebuie doar să te hotărăşti dacă 
vrei să-l foloseşti. Nimeni altcineva nu poate lua această decizie 
în locul tău. 

Harul. 

Les îngenunche lângă Miryam, îi ridică în braţe trupul 
neînsufleţit şi o sărută pe buze. Apoi o puse jos încet şi se duse 
la Trevor. 

— Am jurat că vom fi mereu unul lângă altul orice s-ar 
întâmpla, îi spuse el prietenului său nemişcat. Mi-ai promis că 
mă ajuţi să-mi descopăr harul. Cred c-ai făcut-o. 

Se aşeză pe jos între Trevor şi Miryam. Fulgerul îi 
întipărise în minte un tablou înrămat în foc. Văzu clar patru 
siluete care urcau pe o pantă lungă. Miryam şi Trevor erau 
împreună, iar Cari şi doctorul Tenney, în corpul lui Peter, abia îşi 
târau picioarele, era ca şi cum ar fi mers împotriva voinţei lor. 
Trevor şi Miryam urcau veseli spre o fiinţă imensă, suspendată 
în vârful pantei. Fiinţa, îmbrăcată în lumină strălucitoare, cânta 
din fluier o melodie cutremurătoare. Lui Les i se păru că are 
înfăţişare omenească, până când văzu că picioarele îi erau 
acoperite cu păr, ca cele de capră, şi că are copite despicate. 

Apoi se opri din cântat, se ridică în picioare şi îşi desfăcu 
braţele ca pentru a-i îmbrăţişa pe cei doi care se apropiau. Dar 
ochii săi aurii, înspăimântători şi frumoşi, erau fixaţi asupra lui 
Les. Vino daca vrei, păreau să spună. 

Mă primeşti pe mine în schimbul lor? Les nu dădu glas 
întrebării: fiinţa nu avea nevoie de cuvinte. 

Ai acest har - harul de a schimba moartea pe viaţă. 
Trebuie să acţionezi acum, pentru toţi. 

Pentru toţi? Adică să-i salvez şi pe Cari şi pe doctorul 
Tenney împreună cu Trevor şi Miryam? 


Fiinţa înclină capul într-un gest solemn. Vin împreună; 
trebuie să plece împreună. 

Trevor şi Miryam se apropiau de”vârful pantei. 

Schimbul, dacă se face, trebuie să aibă loc acum, îi 
transmise fiinţa. Ce alegi? 

— Miryam, Trev, murmură Les. Nu pot să vă las să muriţi. 

Fiinţa zâmbi. 

Sunt alte lucruri mai cumplite decât moartea. Ei au atâtea 
de oferit în viaţă! Aşadar, alege. 

Les introduse propria-i imagine în tablou. Alerga pe pantă 
în sus, depăşindu-i pe Cari şi pe doctor, îi ajunse pe Trevor şi pe 
Miryam şi îi ocoli pentru a se aşeza între ei şi fiinţa care se 
pregătea să-l întâmpine. Cei doi îl priviră uimiţi cum îşi întinde 
braţele pentru a le bara drumul. 

— Întoarceţi-vă. 

Deschiseră amândoi gurile ca şi cum ar fi vrut să-i 
răspundă, iar Miryam strigă „Nu, Les!” Dar panta dispăru brusc 
şi Les rămase pe o suprafaţă plană, iar ceilalţi alunecară foarte 
repede. 

Se uită cum dispar în depărtare, se întoarse şi se lăsă 
îmbrăţişat de lumină. 

Lui Trevor îi bubuia capul. Lumina îi umplea ochii şi nu 
reuşea să vadă decât strălucirea. Pământul pe care zăcea era 
ud şi mirosea a ploaie, deşi nu mai ploua. 

Se simţi sprijinit şi ridicat în capul oaselor de cineva, deşi 
ar fi preferat să rămână întins şi liniştit. Simti nişte mâini în jurul 
gâtului şi se întrebă dacă va reîncepe tortura. 

Nu! „Şnurul” de putere dispăruse şi respira liber. Cineva îi 
duse un pahar cu apă la buze şi bău fără probleme, aşa cum nu 
se mai întâmplase de când îl pedepsise doctorul Tenney. 

O femeie din apropiere izbucni în suspine. | se părea 
ciudat, de vreme ce era evident că sosiseră salvatorii. 

— Taci din gură Miryam! Bucură-te că trăieşti! 

Era Cari. Aşadar, fulgerul a lovit. Probabil că a murit. Şi el 
şi doctorul Tenney. Trevor îşi clătină capul pentru a-şi limpezi 
gândurile. 

— Ai grijă, Trevor. Nu eşti complet vindecat. Era vocea 
Veronicăi. 

Clipi, lumina scăzu şi reuşi să distingă nişte forme prin 
ceața aurie. 


Doctorul Tenney n-a murit! Trevor zări silueta înaltă a 
trupului furat de Adept. Leila, frumuşica fiică a lui Doss Hamlyn, 
stătea lângă el. Trebuia s-o avertizeze că omul acela nu era 
prietenul devotat al tatălui ei. 

— Stai liniştit, îi porunci Veronica când el încercă să se 
ridice. Era în spatele lui şi-1 sprijinea. Nu poţi faci nimic aici. 
Trebuie să te odihneşti ca să-ţi revină puterea. Eu trebuie să-i 
ajut pe ceilalţi. Cel mai mare ajutor pe care ni-l poţi da este să 
nu ne stai în drum şi să ne laşi, pe Leila şi pe mine, să ne facem 
treaba. Şi pe Miryam când va fi în stare. 

Miryam. Deci ea plângea. Trevor încercă să se ridice, dar 
Veronica nu-l lăsă. 

— Nu te mişca, odihneşte-te. Şi nu-ţi face griji în privinţa 
lui Cari, pentru că am rupt legătura dintre voi. Nu te mai poate 
atinge. 

Îşi aminti gândurile pline de cruzime pe care i le in-stilase 
Cari în timp ce doctorul Tenney pregătea lovitura mortală 
împotriva lui. Cari voia să mor cu acea durere în minte. 

— Nu merită să trăiască, spuse Trevor cu voce tare. 

— Viaţa nu e doar pentru cei ce merită; şi nici moartea, îi 
răspunse Veronica aplecându-se spre el. Acum stai liniştit; nu te 
mişca. 

— Veronica, atenţie! 

Şi Leila se aşeză între Veronica şi cea mai mare bufniţă pe 
care a văzut-o Trevor în viaţa lui. 

Ciocul încovoiat al păsării se înfipse în pieptul Leilei. Din 
rană ţâşni sângele care pătă penele albe ale bufniţe, iar aceasta 
zbură în sus. 

Veronica sări după ea, dar nu reuşi s-o atingă. Pasărea îi 
zgârie însă mâinile cu ghearele. Apoi se roti deasupra capetelor 
lor şi dispăru în nori. 

Bărbatul despre care Trevor credea că e doctorul Tenney 
o susţinea pe Leila în timp ce Veronica oprea sângerarea rănii. 

— Fetiţă prostuţă, crezi că aveam nevoie de apărare? 
murmură Veronica. Miryam, vino aici s-o vindeci pe Leila! Eu 
sunt prea secătuită de ceilalţi. 

Miryam apăru din spatele lui Trevor şi se apropie încet de 
fata rănită. Părea ameţită, dar când îşi puse mâinile pe rană, 
culorile reveniră pe faţa pământie a Leilei. 


— Mulţumesc, Peter, i se adresă Leila bărbatului care-o 
susţinea. Mă simt bine acum. Apoi o îmbrăţişă pe Miryam. 
Mulţumesc Miryam. Tare aş vrea să-ţi vindec şi eu rana. 

Înseamnă că cel al cărui trup îl furase doctorul Tenney şi |- 
a reluaT. În orice caz, acţiunile sale nu erau cele ale Adeptului. 

Trevor nu credea totuşi că doctorul Tenney murise. El şi 
Cari trăiau; înseamnă că şi doctorul Tenney era viu. Strania 
prezenţă a bufniței şi felul în care o atacase pe Leila ar fi avut o 
explicaţie dacă Tenney se transformase sau preluase corpul 
păsării. 

Trevor îşi aminti ceea ce i se păruse a fi un vis - că urcă 
pe un drum auriu, cu Miryam alături, urmaţi de Cari şi de 
doctorul Tenney. La capătul drumului îi aştepta o fiinţă ciudată, 
dar înainte de a ajunge acolo a venit Les şi... 

Trevor încremeni de groază. Les! 

Se întoarse iute, fără a lua în seamă ameţeala provocată 
de o mişcare atât de rapidă. 

Cari era rezemat de trunchiul dudului. La mică distanţă de 
el, Les zăcea pe spate, ţeapăn, cu braţele încrucişate peste 
piept. Trevor îşi dădu seama, înainte de a ajunge acolo, că 
prietenul lui e mort. 

Tevor mergea ca un automat, alături de ceilalţi, la Doss 
HamlyN. Îngrijit de servitori, acesta se refăcea. Caii duseseră 
trăsura acasă. Din fericire, nu mai avea nevoie de tămăduire. 
Veronica şi Leila era epuizate. După ce l-au obligat pe Tenney, 
slăbit în urma apropierii de moarte, să iasă din corpul lui Peter şi 
i-au transferat acestuia la loc conştiinţa aflată în bufniţă, au 
redat puterea multora dintre cei pe care-i jefuise Tenney. Atacul 
şi apoi zborul bufniței le-a împiedicat să-şi termine treaba. 
Hamlyn s-a oferit să-i găzduiască pe cei nevindecaţi încă. 

Peter îl păzea pe Cari, care mai avea încă un aer sfidător. 

— Şi individul ăsta? Ce facem cu el? 

Întrebarea îl scoase pe Trevor din amorţeală şi ascultă 
răspunsul, sperând că verdictul va fi condamnarea la moarte. 

— Într-un fel e bine că a devenit membru al Comunităţi, 
spuse Doss Hamlyn. E obligat astfel să se supună regulilor 
acesteia, inclusiv unora care n-au fost invocate de ani de zile. 
Când un membru îşi foloseşte greşit puterea, într-un scop 
negativ, aşa cum face Cari, îl putem priva de această putere şi-l 
deferim autorităţilor civile care-1 vor judeca şi condamna. Cred 


că poate fi găsit vinovat de furt şi atac cu violenţă. Dacă vrea 
Trevor să depună mărturie, încheie el uitându-se la Trevor. 

— Fac tot ce e nevoie pentru a scăpa de el, dar nici o 
pedeapsă nu e destul de mare. 

— Cred că subestimezi efectul privării de putere, spuse 
Veronica. 

— Poate că scapă de închisoare, dar Comunitatea îl va 
ţine sub observaţie, îl lămuri HamlyN. ÎI obligăm noi să fie 
cinstit. 

Trevor nu era mulţumit, dar nu el hotăra. Se cufundă 
iarăşi în buimăceala lui. 

Ceilalţi luau hotărâri, el nu făcea decât să asculte ce i se 
spunea: se aşeza când îl invitau, mergea când îl îndemnau şi 
unde îi indicau. 

Abia după ce au ajuns - el, Miryam, Leila şi Veronica - 
acasă la Adeptă, a început să-şi revină. Şi să simtă durere 
amestecată cu furie. 

Leila i-a adus un castronel cu supă şi l-a rugat să 
mănânce, dar i-a împins mâna atât de brusc încât supa s-a 
vărsat pe mâinile fetei. Fata a pus castronelul pe măsuţa cea 
mai apropiată şi şi-a şters degetele opărite pe bluză. Ar fi 
trebuită să-şi ceară scuze, dar ce importanţă mai avea o prostie 
în plus. 

Leila l-a privit cu multă milă şi s-a dus în cealaltă parte a 
camerei, lângă Miryam. După ce au discutat ceva cu voce joasă, 
Leila a luat globul de cristal al Veronicăi şi s-a uitat în el. 

— Cari nu te mai controlează, îi spuse Veronica 
apropiindu-se. Am avut eu grijă de asta. Când ţi-am vindecat 
gâtul, am ajuns la originea suferinţei şi am tăiat legătura. Firele 
nu au fost atât de încâlcite şi nici răsucite împreună ca în cazul 
lui Miryam. 

Se mulţumi să dea din cap. Nu voia să vorbească cu ea. N- 
ar fi trebuit să-l lase pe Tenney să scape. Ar fi trebuit să 
prevadă pericolul şi să-l prevină. Ar fi trebuit să-l salveze pe Les. 

El n-avea însă dreptul să acuze pe nimeni. Din cauza 
prostiei lui murise Les. Dacă l-ar fi ascultat când l-a avertizat în 
legătură cu Tenney, prietenul lui ar fi trăit. 

— Ar trebui să te consoleze faptul că prietenul tău şi-a 
găsit harul. 


— Harul de a-şi da viaţa pentru viaţa mea şi a celorlalţi - 
ce fel de har e ăsta? 

— Cel mai mare, insistă Veronica. ÎI au puţini, dar cei mai 
mulţi dintre ei nu au nici curajul şi nici dragostea pentru a-l 
exercita. Prietenul tău le-a avut pe amândouă şi ar trebui să fii 
mândru de asta. 

— Mândru? Că Les şi-a dat viaţa? întrebă plin de 
amărăciune. 

— Te complaci în durere şi asta înseamnă că nu-ţi cinsteşti 
prietenul, îl certă ea. Măcar fă şi tu ceva. Du-te după Tenney şi 
taie-i aripile. 

— Şi cum să fac asta? 

— Îţi vei da seama. Ai puterea. 

— N-am atâta. El e Adept şi mai are încă o parte din 
puterea pe care a luat-o de la Comunitate. Cum să stau eu 
împotriva unei asemenea forţe? Dumneavoastră l-aţi putea 
învinge. Eu ce să fac? 

— Eu l-aş putea învinge, dar de mine e nevoie aici, iar tu 
ai nevoie de încrederea şi respectul de sine pe care le 
dobândeşti dacă-l birui pe cel care ţi-a făcut atâta rău. Corpul i- 
a fost distrus. Am avut grijă şi de asta. 

— De unde ştiţi că n-a găsit altul pe care să-l preia? 

— Nu e prea uşor. Şi-a irosit multă putere şi se poate 
transfera în alt corp doar dacă găseşte unul total neputincios şi 
la îndemână. Şi n-a găsit, te asigur. lar eu nu te-aş trimite după 
el dacă n-aş simţi că ai o şansă. 

— O şansă? Cam puţin. 

Tot ce încercase să facă împotriva doctorului Tenney 
ieşise prost. Nu îndrăznea să mai încerce. 

— Atunci înseamnă că Les a murit în zadar? 

— Aha, deci despre asta-i vorba! Nu voiaţi ca Les să-şi 
irosească harul ca să mă salveze, nu? 

— Am sperat să nu fie nevoie. Dar acum te rog să 
dovedeşti c-ai meritaT. Îi datorezi asta lui Les... şi ţie. 

— Şi dacă nu reuşesc, atunci dovedesc că n-am meritat. 
Veronica îşi pusese mâinile în şold şi-l privea. 

— Ai venit aici să înveţi să-ţi foloseşti puterea. Cum crezi 
că se va întâmpla acest lucru? Prin practică. lar în ultimul timp 
ai avut parte de aşa ceva cu prisosinţă. Ai învăţat că puterea ta 
are limite, iar când ai invocat furtuna, ţi-ai testat forţa şi ai văzut 


că e mai mare decât te-ai aşteptat. Şi mai periculoasă. Trebuie 
să însă înveţi să te concentrezi. Şi singura modalitate prin care 
poţi învăţa este exersarea. 

Trevor privi în altă parte, ferecându-şi mâinile de blana pe 
care stătea. 

— Vorbiţi ca şi cum găsirea doctorului Tenney nu e decât 
un simplu exerciţiu de învăţare. 

— Într-un fel, toate sunt exerciţil. Învăţăm prin experienţă. 
Uneori lecţiile sunt foarte dureroase. Unchiul tău te-a trimis să 
înveţi aici pentru că ştie acest lucru. El a învăţat lecţia amară a 
folosirii nesăbuite a puterii. Cred că a sperat că vei fi scutit de 
experienţa dureroasă pe care a trăit-o când a provocat moartea 
surorii lui. Bănuiesc că aşa a considerat el că-şi poate îndrepta 
greşeala. 

Doar că planul lui s-a întors împotriva voastră, iar Les a 
murit. Şi dacă refuzi să-l opreşti pe Tenney, viaţa ta şi a 
unchiului tău n-au nici un sens. 

— Nu-i aşa, se înfurie din nou Trevor. Viaţa unchiului Matt 
are sens şi n-aveţi nici un drept să-l amestecați în discuţie. 

— Nu? A venit în Comunitate ca să înveţe şi a aflat ce 
talente are şi cum să le folosească pentru a se apăra, dar 
întotdeauna i-a fost teamă să nu facă rău cuiva şi nu le-a folosit 
în plenitudinea lor. Ar fi fost cu totul altceva dacă ar fi avut 
curajul să le dea un sens pozitiv, să le pună în slujba binelui. 
Cred că el ştie asta şi nu vrea ca tu să faci aceeaşi greşeală. 

— Şi asta însemnă că trebuie să mă duc după doctorul 
Tenney? 

— Nu trebuie să te duci după el, Trevor. Ai această ocazie. 
Ai şansa de a-ţi dovedi şi de a le dovedi şi celorlalţi de ce eşti în 
stare. 

Se gândi la unchiul Matt şi la sacrificiul pe care el şi 
mătuşa Ellen l-au făcut pentru a-l trimite aici. Se mai gândi şi la 
Les, şi la ultimul sacrificiu făcut de prietenul său. 

— Spuneţi-mi unde-1 găsesc pe doctorul Tenney? întrebă 
el abătut. 

— Se va întoarce la el acasă, îi răspunse Veronica, şter- 
gându-şi mâinile de şort. Trebuie să-l amăgeşti însă şi să-l scoţi 
de acolo. Şi-a înmagazinat puterea în maşinile alea diabolice şi 
chiar dacă Peter a distrus multe dintre ele, aproape pe toate, 
poate deveni şi mai periculos. 


— Nu cred că pot să-l amăgesc pe Tenney să iasă de acolo 
şi nici nu ştiu cum. 

Văicăreala din propria-i voce îl dezgustă pe Trevor. Se 
dispreţuia că-i este atât de teamă. 

Veronica aştepta, cu braţele încrucişate la piept. 

Trevor se gândi la Les, care avusese curajul să se opună 
Adeptului fără să aibă deloc puterea - oricum fără a şti ce fel de 
putere are. 

— O să reuşesc, se hotărî el, privind-o pe Veronica în ochi. 
Spuneţi-mi ce să fac. 

Ea îşi clătină însă capul, neluându-şi ochii de la el. 

— Nu pot să-ţi spun. După ce-l atragi afară din casă, 
trebuie să găseşti o modalitate de a-i distruge puterea. Fără să-l 
omori. 

Hotărârea lui Trevor dispăru. Îi cerea imposibilul, îşi 
sprijini braţele pe genunchi şi îşi lăsă capul pe braţe, 
ascunzându-şi faţa. O auzi pe Veronica îndepărtându-se. 

O atingere uşoară pe umăr îl făcu să ridice ochil. Intâlni 
faţa zâmbitoare a Leilei. 

— Te ajut eu, TrevoR. Îi datorez asta tatălui meu. Vreau 
să-l opresc pe doctorul Tenney. Vom reuşi împreună. 

Băiatul clătină din cap şi zâmbetul Leilei dispăru, în 
privirea ei nu citi însă furie, ci doar compasiune, îi atinse din nou 
umărul. 

— Nu-i nimic. Ai suferit foarte mult. N-ar fi trebuit să-ţi cer 
acest lucru. Voi încerca singură. 

— Nu! sări el în picioare. E prea periculos pentru tine. E 
treaba mea. Veronica are dreptatE. Îi datorez asta lui Les. 

Veronica se întorsese. 

— Foarte bine, spuse ea. Trebuie să ai încredere în tine. 
Poţi face asta. Dar nu uita că ai puterea să chemi ajutoare dacă 
ai nevoie. 

— N-o să uit. lar în gând: N-am să cer ajutor. O să fac asta 
singur - pentru Les. 

Înţeleaptă hotărâre, Trev, se auzi o voce în mintea sa. 
Vocea lui Les. Nu eşti singur. Sunt cu tine. Am început amândoi 
şi vom încheia amândoi - într-un fel sau în altul. 

Prieteni la nevoie. 

Trevor se uita după birja ce se îndepărta greoaie pe 
drumul desfundat, după ce l-a lăsat în faţa casei doctorului 


Tenney. S-a apucat să controleze dacă era cineva în casă, 
luptându-se cu buruienile înalte pentru a înconjura toată casa. 
Cât timp fusese sechestrat acolo băgase de seamă că doctorul 
are în laborator şi în birou lumânări şi lămpi cu gaz aprinse cât 
era ziua de lungă. Acum nu se zărea însă nici o lumină în cele 
două încăperi. 

Bufnița nu are nevoie de lumină, îşi aminti Trevor.to 
pasăre de noapte. 

Se întoarse în faţa casei şi ieşi în stradă pentru a 
desprinde buruienile ce se agăţaseră de el şi a-şi scoate scaieţii 
de pe pantaloni. Era cam ora prânzului. 

Apoi se îndepărtă de casă, îşi duse mâinile pâlnie la gură 
şi strigă: 

— Doctore Tenney, sunt Trevor. Sunt aici, afară. Veniţi 
după mine. 

Nici un răspuns. Dacă doctorul Tenney a preluat 
instinctele naturale ale bufniței n-ar fi ieşit de bunăvoie din casă 
la această oră. Trevor ar fi preferat ca Veronica să-i sugereze un 
plan oarecare şi nu doar să-l prevină că nu trebuie să intre în 
casă. 

Regretă că refuzat oferta de ajutor a Leilei. Fiica lui 
Hamlyn avea multă putere, asta ştia, deşi nu era prea sigur care 
anume îi erau darurile. 

Dar nu sunt singur, se gândi el, amintindu-şi de vocea lui 
Les. Les, dacă eşti cu mine, arată-mi ce am de făcut. 

Aşteptă un răspuns până când auzi în ierburi un fâ-şâit 
care-i atrase atenţia şi zări mişcându-se ceva negru, sinuos. Un 
şarpe. 

Bufniţele mănâncă şerpi. Şi şoareci. Probabil că sunt o 
mulţime pe terenul din jurul casei doctorului. Oare asta 
mănâncă acum Adeptul? Ar merita să facă o încercare. 

Inchise ochii şi se concentră să perceapă mişcările mici, 
sunetele abia auzite ale fiinţelor ascunsE. Încet, cu grijă, le 
atrase spre eL. Işi deschise ochii şi văzu tulpinile ierburilor 
mişcându-se la trecerea micilor creaturi. 

Nu am nevoie de atâtea. Cinci sau şase şoareci. Poate că 
şi un şarpe-dol. Îşi restrânse chemarea. Un şoarece cenuşiu 
apăru la marginea drumului, cu boticul tremurând de teamă. 
Apoi mai veni unul; şi încă doi. Un şarpe negru înainta în praf. 


Întoarse animalele şi le trimise spre casă. Păreau să aibă 
şi ele la fel de puţină tragere de inimă să ajungă acolo ca şi el. 
Şarpele intră în umbra casei, se întoarse şi dispăru. Trevor nu-l 
putea chema înapoi. Trebuia să se mulţumească doar cu 
şoarecii. 

Îi obligă să se urce pe scara şubredă spre verandă şi să se 
hârjonească pe trepte pentru ca bufnița, cu auzul ei fin, să-i 
audă. 

De la una dintre ferestrele de la etaj căzu ca un bolovan o 
formă albă, cu pene şi prinse un şoarece în gheare. Ceilalţi se 
făcură nevăzuţi, chiţăind speriaţi. Bufnița zbură apoi pe 
acoperişul verandei unde-şi devoră prada. 

— Doctore Tenney! Trevor se apropie, dar rămase totuşi în 
stradă. Ştiu că sunteţi dumneavoastră. Trebuie să vorbim. Pot 
să vă ajut să vă recăpătaţi forma omenească. 

Bufnița îşi şterse ciocul de pene şi se uită la Trevor. Vino 
în casă, băiete, şi te ascult. Vocea mieroasă din mintea sa era 
de neconfundat. 

— Nu, veniţi dumneavoastră aici! strigă Trevor. Tu vrei să 
discutăm, nu eu, se auzi din nou vocea. 

Nu eşti în măsură să pui condiţii. 

Trevor se uită spre veranda cu uşa deschisă ca o gură 
flămândă spre întunecimea casei. Chiar dacă nu l-ar fi prevenit 
Veronica, n-ar mai fi intrat niciodată în acel loc. 

Se uită din nou la bufniţă, iar aceasta îi susţinu privirea, 
fără a mai comunica, mulţumindu-se să aştepte, ca şi cum 
timpul n-ar fi însemnat nimic pentru ea. 

Trebuia să facă ceva. Se uită la stâlpii care sprijineau 
acoperişul verandei. Cel din colţ, din dreapta părea să-i susţină 
greutatea. Dacă se urcă pe acoperiş şi ajunge faţă în faţă cu 
bufnița, e mai puţin periculos decât dacă intră în casă. Nu avea 
nici un plan, nu ştia ce să facă mai departe cu Adeptul, odată 
ajuns pe acoperiş, dar spera că apare ceva. Nu mai suporta să 
stea degeaba. 

Alergă spre colţul verandei, sări pe balustradă şi se urcă 
pe stâlp. Ajuns sus, se apucă de marginea acoperişului şi 
încercă să se ridice. 

Bufnița îşi întinse aripile, zbură razant şi se aruncă asupra 
lui Trevor. Nu îndrăznea să slăbească strânsoarea pentru a se 
apăra. Ghearele puternice i se înfipseră în braţe, pasărea fâlfâi 


din aripi şi-l trase pe Trevor peste margine, apoi pe acoperiş, 
lăsându-l cu faţa în jos pe şindrilă. Apoi îşi scoase ghearele din 
braţele lui Trevor, dar i se aşeză pe spate, împiedicându-1 să se 
ridice. 

Îşi trimise puterea spre pasăre, amintindu-şi să se şi 
protejeze imediat. Simţi bufnița balansându-se, apoi înfigându-şi 
ghearele prin haine în carne. Reduse intensitatea „scutului” 
protector, pentru a mai lansa o chemare. 

Viermi de foc îi invadară mintea, sfredelindu-i creierul, 
trimiţându-i valuri de durere în cap. Se sufoca, se lupta să 
rămână conştient, dar pierdu, timp de câteva clipe, bătălia. 

Îşi reveni când auzi o voce în minte. Ce amabil eşti băiete 
că te-ai întors să-mi oferi o gazdă mai potrivită decât pasărea 
asta caraghioasă! Mulţumesc. 

Ghearele îi ieşiră din spate, sfâşiindu-i carnea. Pasărea se 
ridică de pe el, auzi fâlfâitul aripilor. Simţi adierea lăsată de 
zborul păsării. Bufnița zbura liberă, scăpată de „chiriaş. 
Doctorul Tenney îşi instalase conştiinţa în mintea lui Trevor. 

O pasăre a morţii cu aripile negre dădea târcoale 
gândurilor sale chinuite de durere. Se lupta s-o alunge cu 
puterea din ce în ce mai împuţinatA. Işi simţi corpul 
rostogolindu-se, ridicându-se şi încercând să-şi ţină echilibrul pe 
picioarele care-i tremurau, ascultând de alte comenzi decât ale 
lui. Picioarele îl duseră nesigure spre o fereastră de la etajul doi 
care dădea spre acoperişul verandei. | se ridică braţul pentru a 
izbi geamul crăpat şi a permite intrarea în casă. 

Trebuie să-l opresc. Trevor încerca să-şi adune gândurile 
disparate. Ajutor! Les! 

Braţul lovi şi geamul se făcu fărâme. Se tăiase la 
încheietură şi ţâşnea sângelE. Indepărtă restul sticlei cu piciorul 
încălţat în cizmă. Deşi nu avea putere să oprească acest lucru, 
Trevor ştia că e pierdut dacă intră în casă. 

Les! chemă el încă o dată. 

Sunt aici. Vocea lui Les era în mintea lui. Fac tot ce pot, 
dar nu e destul. Tenney e prea puternic. Cheamă repede 
ajutoare, cât mai poţi! 

Trevor ezita. 

Vocea lui Les era tot mai slabă, deformată. Nu e 
momentul să fii orgolios. Cere ajutor. Nu-ţi fie ruşine. Tu ai vrut 
în Comunitate. Cheamă-i! 


Poate că era prea târziu, dar trimise gândul. Leila, Peter, 
Miryam, Veronica! Ajutaţi-mă! M-a prins! Nu reuşesc singur! 

Îşi auzi gura scoțând o exclamaţie furioasă, singura 
indicație că a reuşit. Gândurile îi fură acoperite de o plapumă 
groasă, înăbuşind orice altă încercare de a chema. Ameţit, 
pierdut, mai reuşi doar să murmure „Les”. 

Mâinile apucară fereastra, iar piciorul i se ridică pentru a 
se urca pe pervaz. De undeva îi veni puterea să-şi înţepenească 
braţele, să-şi înfigă degetele în lemnul putred. Voia ca muşchii 
să asculte mintea lui, nu pe cea străină. 

Putere. Ca răspuns la şoapta slabă a lui Les, Trevor îşi 
trase din el puterea slăbită şi canaliză tot ce putu găsi pentru a- 
şi controla trupul. Nu era suficientă. Nu se putea retrage de la 
fereastră. Putea doar să refuze să se mişte înainte şi aceasta 
doar pentru scurt timp. 

Inutil. Renunţă; nu poţi câştiga. Eşti prost dacă-ţi închipui 
că poţi învinge un Adept. 

La început acceptă gândul ca fiind al său. Dar un ecou 
slab al voci lui Les, Nu asculta, îl făcu să-şi dea seama că 
doctorul Tenney i-a strecurat gândul de renunțare. 

Furia îi spori puterea, iar voinţa i se întări. Plapuma deveni 
mai uşoară. 

Rezistă, Trevor. VeniM. Îşi dădu seama că îndemnul vine 
de la Leila. 

Mugşchii i se încordară. Se împinse înapoi, departe de 
fereastră. Piciorul îl alunecă pe o șiță desprinsă, se dezechi-libră, 
se rostogoli pe spate şi alunecă pe acoperişul înclinat. 

Prostule, nu te las eu să te omori! Auzind vocea ascuţită a 
lui Tenney, Trevor se prinse şi se opri la marginea acoperişului. 
Apoi se întoarse pe burtă şi se târî înapoi spre fereastră. 

Cuvintele Leilei străpunseră din nou prin mintea 
înceţoşată. Nu renunţa la luptă. Prietenii sunt pe drum. 

Grăbiţi-vă, trimise el şi se îndepărtă de fereastră. Urletul 
doctorului Tenney ieşi din gâtul lui Trevor. Durerea îi cuprinse 
tot corpul, îi explodă în creier. Nu mai vedea, nu mai auzea, nu 
simţea decât cumplita agonie. 

— Tu, gâfâi el, şi tu trebuie să simţi asta. 

Nu ştia dacă e adevărat. Aşa dorea, voia să creadă că 
dacă-l1 face să sufere, Tenney suferă şi el. 


Se retrase aşa cum făcuse şi atunci când îl chinuise Cari, 
strângându-se într-o minge mică pe care o rostogoli într-un colţ 
îndepărtat. 

În exilul său mental, durerea slăbl. Îşi construi un zid care- 
1 să-l apere, imaginându-şi cărămizi şi mortar. Zidul începu să 
capete formă şi, pe măsură ce se înălța, durerea dispărea. Îşi 
îngădui să se bucure puţin de triumf. Ceva însă nu-i dădea pace. 
Un gând, poate că al lui, poate ceva trimis de Les sau de Leila. 
Ceva îi spunea: Zideşte-lpe Tenney, nu pe tine. 

Să-l zidească pe Tenney. Dar asta era imposibil. 

Mai adăugă un strat de cărămizi în partea de sus a zidului 
şi când ajunse la colţ, îl îndreptă spre exterior, departe de sine. 
Adăugă mai multe şiruri de cărămizi în partea din afară, lucra 
frenetic acum, nu mai construia din interior. 

II vizualiză pe Tenney aşa cum era el înainte de a-i fi ucis 
trupul, îşi aduse în memorie faţa bărboasă, cu obrajii rotunzi, 
corpul flasc. lar în gură, Adeptul avea nelipsita pipă. Asta ar 
trebui să-ţi facă plăcere, se gândi el zâmbind crud. 

O bucată din zid explodă şi cărămizile zburară spre el. Una 
îl lovi în cap, alta în umăr. Căzu pe spate, cuprins din nou de 
durere. 

Nu! Aceasta e mintea mea. Nu te las s-o controlezi. Trevor 
ridică o cărămidă căzută şi o aruncă spre silueta ce voia să iasă 
pe gaura din zid. Strângând din dinţi din cauza durerii care 
pusese stăpânire pe el, Trevor adună celelalte cărămizi şi le 
puse la loc înainte ca Adeptul să-şi revină din lovitura care îl 
trântise înapoi, în interiorul zidului. Şi pe măsură ce muncea, 
durerea dispărea. 

Grăbit, înălţă şi mai mult zidul până când ajunse mai înalt 
decât el. Atunci vizualiză o scară, o rezemă de cărămizi şi se 
urcă pe ea. Construcţia lui se transforma într-un turn cu ziduri 
solide, fără ferestre şi fără uşi. Privi în interior: Adeptul, redus la 
mărimea unei păpuşi, îl privea. 

Acum trebuie să-i fac acoperiş, se gândi el. Aşa nu mai 
scapă. 

Işi imagină scânduri groase şi solide şi se chinui să le urce 
pe scară şi să le aşeze pe turn până îl acoperi aproape în 
întregime. 

Ai milă, băiete, se auzea vocea tânguitoare din adâncimea 
întunecată a turnului. Lasă-mi cel puţin loc să respir. 


Trevor se gândi puţin. Deşi imaginea din mintea sa era 
plină de viaţă, Adeptul nu mai avea decât conştiinţă, nu şi corp 
care să aibă nevoie de lumină şi de aer. 

Dacă laşi o deschizătură, o să te ajut, se auzi de la mare 
distanţă vocea imploratoare. Gândeşte-te: să ai la dispoziţie 
puterea unui Adept. 

N-am nevoie de ajutorul tău! strigă Trevor în mica 
deschizătură ce rămăsese, stârnind ecoul în turn. Apoi bătu 
ultima scândură, se urcă de pe scară pe acoperişul de lemn şi 
întări scândurile cu mortar, cuie şi grinzi transversale, toate 
aduse de imaginaţia-i bogată. 

Când termină, cobori scara şi înconjură turnul, in- 
spectându-şi realizarea. 

— Trevor! Trevor, mă auzi? 

Vocea Leilei îl smulse din fantezie. Simţi din nou şiţa sub 
palme, poziţia ciudată a corpului său pe acoperişul în pantă al 
verandel. Işi dădu seama că durerea pricinuită de doctorul 
Tenney dispăruse. Şi îşi mai dădu seama că vocea Leilei n-o 
auzise în minte, ci cu urechile. 

Deschise ochii şi îşi ridică încet capul. Leila şi Peter erau în 
stradă, uitându-se în sus, la acoperişul verandei 

— Slavă Dătătorului de Putere că eşti viu! strigă Leila. 
Unde-i doctorul Tenney? 

Trevor se ridică şi-şi cercetă mintea. Simţi o zonă izolată, 
dar nu căută prea adânc. 

— Vă spun eu mai târziu. Mai întâi ajutaţi-mă să mă dau 
jos de pe acoperiş. 

Abia după ce s-au adunat cu toţii acasă la Veronica, 
Trevor le-a povestit lupta cu doctorul Tenney. Mesele fuseseră 
împinse la perete pentru a face loc în mijlocul camerei, lângă 
sobă şi coşul de lemne. Stăteau cu toţii pe blănuri, Trevor la 
mijloc, înconjurat de Veronica, Leila, Miryam, Peter şi Doss 
Hamlyn. Hamlyn părea cam stingher în camera mobilată 
excentric, dar insistase să fie şi el prezent. 

— Ca prieten al unchiului tău, am fost tot timpul îngrijorat 
din cauza ta, îi spuse el. Mai devreme, când am vrut să te 
salvez, am fost rănit şi am participat la transferul de putere în 
lupta ta cu Tenney. Acum trebuie să ştiu cine a câştigat. 

— M-aţi ajutat cu toţii. N-am reuşit singur, înainte, această 
revelaţie ar fi fost o lovitură pentru mândria lui Trevor. Acum îi 


venea să zâmbească: simţise infuzia de forţă produsă când i-a 
chemat în ajutor. Nici nu ştia cât anume din succesul lui se 
datora propriei ingeniozităţi şi puteri şi cât eforturilor prietenilor 
săi. 

Oare conta? Nu, îşi răspunse tot el. Ce norocos sunt cu 
asemenea prieteni. Nimeni nu răzbeşte singur în viaţă. 

— Am început să ne canalizăm puterea spre tine de îndată 
ce am recepționat mesajul, îi spuse Leila. Era tot ce puteam 
face. Nu am ştiut în ce situaţie te afli şi nu te puteam sfătui. Am 
încercat să-ţi transmitem, dar Tenney ne bloca mesajele. Aşa că 
am acţionat ne nevăzute, concentrând puterea şi sperând că o 
poţi folosi. 

Trevor dădu din cap. 

— Am mai avut şi alt ajutor. Nu ştiu cum, dar Les a fost cu 
mine. O privi pe Miryam. Ştiu doar că n-aş fi reuşit fără el. 

Expresia ei nerăbdătoare o făcea să pară drăguță. 

— Povesteşte-mi, te rog, despre asta. 

Şi le povesti. Acolo unde mai sărea peste detalii, 
întrebările lor scoteau la lumină şi ultimul amănunt. Când 
încheie, Leila îşi aruncă braţele în jurul lui şi-l îmbrăţişă. 

— Trevor, a fost minunat. Şi ai fost foarte curajos. Se 
simţea stânjenit şi nu ştia ce să răspundă. Hamlyn îl privi 
încruntat. 

— Aşadar, conştiinţa lui Tenney trăieşte în tinE. Îţi dai 
seama, fiule, cât de periculos este acest lucru? Acel turn mental 
pe care l-ai construit... îl dărâmă până la urmă. S-ar putea să 
reziste o vreme, dar n-o să reuşeşti să-l opreşti pentru 
totdeauna. 

Cuvintele îl îngheţară pe Trevor, dar înainte de a apuca să 
spună ceva interveni Veronica. 

— Eu cred că poate, spuse ea privindu-i scrutătoare pe cei 
din jurul ei. Poate dacă vrem şi noi să-i dăm o porţie din puterea 
noastră. Să-i trecem fiecare o bucăţică de putere lui Trevor - 
pentru a întări şi a închide bine turnul ca Tenney să nu mai 
scape niciodată. Problema e însă: sunteţi de acord să renunţaţi 
la o parte din puterea voastră în acest scop? Eu îi dau, dar 
pentru că am mai multă de dat poate că nu vreţi să-mi urmaţi 
exemplul. Darul vostru trebuie să fie voluntar. Nici. 


Trevor nu e scutit. El trebuie să dea mai mult decât fiecare 
dintre noi. Pentru a-1 ţine închis pe Tenney, trebuie să dea o 
mare parte din puterea lui pentru toată viaţa. 

— Care sunt alternativele? întrebă Peter încet. Mai ales 
pentru Trevor. Nu poate să-i dea drumul doctorului Tenney şi 
apoi să-i vină de hac? 

— E riscant. Conştiinţa lui are nevoie de un loc în care să 
stea. Dacă am putea s-o extragem din Trevor şi s-o împiedicăm 
să intre în noi, Tenney ar fi distrus. Aceasta ar fi cea mai simplă 
soluţie. Problema este că, dacă Tenney e eliberat din închisoare, 
atunci îl va distruge cu siguranţă pe Trevor înainte de a-1 obliga 
noi să-i părăsească trupul. Trebuie să-l sacrificăm pe Trevor 
dacă vrem să scăpăm de doctorul Tenney. 

Fiorul rece care-l cuprinsese pe Trevor se intensifică, 
îngheţându-i sângele. A vrut să moară. Acum ar fi vrut să 
trăiască. Dar numai dacă Tenney rămâne întemnițat şi 
neajutorat. 

— Trevor a trecut prin multe, spuse Leila, cu ochii 
scăpărând de mânie. Categoric nu trebuie sacrificat. 

— Eu îmi dau toată puterea pentru a-l ţine pe Tenney 
legat, spuse Trevor. E destulă? 

— Poate, dar nu sunt sigură, îi răspunse Veronica. Cu 
toată puterea ta şi o parte din a mea, totuşi... doar ştii ce mare-i 
puterea lui Tenney. 

— Nu e nevoie ca Trevor să renunţe la toată puterea. Eu îi 
dau bucuroasă o parte din a mea, interveni Leila. 

— lar eu nu mai vreau putere. l-o dau bucuroasă pe toată, 
se oferi Miryam. 

— O ofertă minunată, dar nu-i permit lui Trevor s-o 
accepte, interveni Veronica. Poţi să-i dai din puterea ta, dar pe 
cea mai mare parte trebuie s-o păstrezi. Viaţa ta nu s-a 
terminat. Mai ai multe de oferit şi îţi trebuie puterea pentru a-ţi 
împlini potenţialul. 

Miryam vru să obiecteze, dar Doss Hamlyn n-o lăsă să 
continue. 

— Ei, ei! Gata cu vorbăria despre sacrificii. Toată 
Comunitatea îi datorează foarte mult lui TrevoR. Îi chem pe cei 
care şi-au recăpătat puterea, după ce aproape că şi-au pierdut-o 
în favoarea lui Tenney, şi-i rog să-i dea lui Trevor o părticică din 
ea. M-ar surprinde foarte tare să refuze cineva. 


— Eu categoric nu, spuse Peter. Contribui cu plăcere. 

— O sugestie excelentă, Doss, încuviinţă Veronica. 
Această acţiune va fi cel mai bun lucru pe care l-a făcut 
Comunitatea într-o lungă perioadă de timP. In fond, poate că 
mai există o speranţă să se întoarcă la scopul educaţional 
pentru care a fost creată. 

— Sunt sigur că aşa e, zâmbi Hamlyn, apoi se ridică şi-i 
strânse mâna lui Trevor. Mă ocup de asta imediat după ce donez 
partea mea de putere. 

Se ridicară cu toţii şi-l înconjurară pe Trevor. Leila îl 
îmbrăţişă, iar ceilalţi îşi puseră mâinile pe umerii şi spatele lui. 
Se simţi copleşit de o infuzie de dragoste şi forţă care topi 
gheaţa şi-l umplu de căldură. 

Simţea firele separate de putere: a Veronicăi încordată şi 
tare ca un cablu de oţel; a lui Miryam, o frânghie împletită din 
diverse talente; a lui Peter, suplă şi ascuţită ca o coadă de 
dragon; a lui Hamlyn, o succesiune de săgeți aruncate direct la 
ţintă; iar a Leilei, netedă, dar puternică, amestecându-se cu a 
sa. Şi încă una care le îmbrăţişa şi le ţinea pe toate laolaltă. Les. 

Trevor râdea fericit, lăsându-şi puterea să se contopească 
în cea a prietenilor săi. 

Undeva, adânc în mintea lui, curgea putere, încer-cuind 
spaţiul întunecat în care se ascundea turnul. Văzu zidul 
îngroşându-se, acoperişul devenind mai solid. lar dinăuntru i se 
păru că aude un geamăt deznădăjduit. 

Epilog. 

Veronica puse o cană cu ceai pe blană, lângă Miryam. 

— Bea asta. 

— Nu... 

— Ştiu, ştiu. Nu vrei nimic de băut, nu poţi să mănânci 
nimic, eşti prea cufundată în durere. Ei bine, e timpul să termini 
cu asta. Ceaiul îţi face bine şi îl bei. 

Se uită la Miryam care luă cana fără nici o tragere de 
inimă şi sorbi din lichidul gălbui. După ce puse cana jos, Adepta 
clătină din cap. 

— Să nu crezi că n-am văzut cât de puţin ai băut, pufni ea. 
Nici o molie n-ar trăi cu cât mănânci tu. 

— Dar eu nu sunt molie, zâmbi stins Miryam. 

— Bineînţeles că nu eşti. Eşti o tânără încântătoare şi 
talentată care are toată viaţa înainte. 


Zâmbetul fetei dispăru. 

— O viaţă care nu înseamnă nimic fără Les, spuse ea 
obosită. 

— O viaţă pe care ţi-a dat-o Les şi pe care, cu siguranţă, n- 
ar vrea s-o iroseşti. Ai toate motivele să fii tristă, dar ai şi multe 
motive de bucurie. Trăieşti, te-ai eliberat de Cari, îţi foloseşti 
singură talentele... 

— Sau nu le folosesc, o întrerupse Miryam. Singurul dar pe 
care mi-l doresc ar fi cel care mi-ar permite să fiu cu Les. 

— Poate că într-o bună zi vei avea şi acel dar. Acum nu e 
al tău. Şi n-am de gând să te las să mori de foame. Bea ceaiul şi 
între timp îţi pregătesc ceva de mâncare. 

— Nu mi-e foame. Nici nu pot să înghit. Veronica se duse 
la sobă şi de acolo, întoarsă cu spatele, îi spuse: 

— ţi trebuie un scop în viaţă. 

Puse apoi o oală la fiert şi scoase tot felul de legume din 
pungile care atârnau de sfori. 

— Ai spus clar că nu vrei să-ţi foloseşti harul, continuă 
Veronica, dar trebuie să te hotărăşti ce vrei să faci în viaţă. 

Fără a-i răspunde, Miryam luă cana de ceai şi o studie de 
parcă şi-ar fi putut citi acolo viitorul. 

Nu mai vorbea nici Veronica. Acum curăța legumele şi le 
punea în oală. 

În sfârşit, Miryam suspină şi puse cana jos. 

— Nu ştiu ce vreau să fac. Ştiu doar că aş vrea să plec din 
Port-of-Lords - să plec cât mai departe. 

— Maa, tot e ceva, zise Veronica şi turnă nişte apă în oală, 
apoi se apucă să amestece cu nădejde. Avem o ţară mare. Poţi 
să mergi în partea cealaltă, pe coasta de est. Dar ce faci când 
ajungi acolo? 

Lui Miryam îi căzură umeri. 

— N-am nici o idee. 

— Eu am o idee, îi spuse Veronica întorcându-se. M-am tot 
gândit. Comunitatea de aici din Port-of-Lords a luat-o pe un 
drum mai bun, asta-i clar, dar mie tot nu-mi place. Kyla a fondat 
Comunitatea pentru a-i învăţa pe oameni cum să-şi folosească 
harul. Mai ales pe tineri. 

— Ai cunoscut-o pe Lady Kyla? 

Era prima dată, după multă vreme, că Veronica simţea în 
vocea fetei puţin interes. 


— Sigur c-am cunoscut-o. Practic, ea m-a crescut 

— Lady Kyla? Cea care a readus magia în Arucadi? Doar 
nu eşti atât de bătrână! 

Veronica zâmbi auzind remarca atât de... directă. 

— Sunt mai bătrână decât par. Dar nu discutăm acum 
despre vârsta mea. Îţi spuneam că această Comunitate s-a 
îndepărtat de la obiectivul Kylei. Acum l-a regăsit însă. Dar cred 
că e mare nevoie de o şcoală unde să înveţe tinerele talente să- 
şi folosească puterea. Dacă Trevor şi Les ar fi avut parte de aşa 
ceva, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. 

— Aşa cred, spuse Miryam cuprinsă iar de tristeţe. 

— Ai putea pune bazele unei astfel de şcoli, Miryam. Chiar 
dacă nu vrei să-ţi foloseşti puterea, de ce să nu-i înveţi pe alţii 
să şi-o folosească pe a lor în mod responsabil? 

— Nu ştiu să fac asta. 

— Ba ştii. Şi nu trebuie s-o faci singură. Te ajută şi alţii - 
profesori talentaţi care vor fi încântați să-şi înveţe elevii diverse 
materii, dar şi să-şi folosească puterea cu înţelepciune. 

— Dar e o muncă imensă, spuse Miryam, plimbân-du-şi 
degetul arătător pe blană. 

— E o muncă de-o viaţă. Dar oare o viaţă pentru care s-a 
sacrificat Les ar merita să facă un lucru mai puţin important? 

— Cred că nu... Vrei să mă ajuţi? 

Veronica se întoarse din nou spre sobă şi mai amestecă o 
dată în supă. 

— Aş putea, răspunse ea după o vreme. Dar proiectul 
trebuie să fie al tău, nu al meu. Tu îl conduci. Eu rămân în 
umbră. 

— Câtă vreme ştiu că eşti acolo şi mă îndrumi. Miryam se 
ridică în picioare şi-şi luă cana de ceai. 

— O fac pentru Les. Şi am să dau şcolii numele lui. 

— Aşa te vreau. S-o numeşti Şcoala Lesley Simonton 
pentru cei cu Talente Magice. Sună foarte bine. 

— Da, nu-i aşa? întrebă Miryam, apropiindu-se de Veronica 
şi cuprinzând-o cu un braţ. Ce avem la cină? Mi s-a făcut foarte 
foame. 


SFÂRŞIT