Puncte Cardinale anul XII, nr. 5 (137), mai 2002

PE 










credinta 
iubire 
speranta 







Circulaţie în afara României: 


Ze 0 vase Nela ă ip ga i II RE : : 
“Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin 
care vine sminteala... Fiul Omului merge precum este scris despre EI. Vai, însă, aceluia prin care 
Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea ” 


PUNCIE E 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA. CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 










ANUL XII 
ÎN i! RY, 


N. STEINHARDT TRAGEDIA LUI IUDA 


Tragedia lui Iuda a fost pentru unii gînditori, dramaturgi, oameni de bună-credință 
şi diletanți ai teologiei imbold pentru a încerca să-l dezvinovățească. Raționamentul lor 
e în general uşor de urmărit şi de asimilat: dacă Iscarioteanul nu L-ar fi predat pe lisus 
saducheilor, planul divin nu s-ar fi putut realiza şi mîntuirea nu ar fi avut loc. Cum de 
l-am osîndi pe acela care şi-a jucat doar rolul, care a fosto rotiță necesară într-un angrenaj, 
un resort indispensabil într-o acțiune ce nu şi-ar fi aflat deznodămîntul fără de prezența 
unui “trădător”? Drepte oare să fie condamnat şi disprețuit pg 
cel care a făcut “ceea ce trebuia”? Acesta este, de pildă, 
tilcul piesei lui Paul Raynal (A părimit sub Ponţiu Pilat), 
jucată pe scena Comediei franceze în 1938. 

Părerea căreia măraliez recunoaşte deplina vinovăție 
alui luda şi constată că aroumentele de tip Paul Raynal sînt 
greşite, oricit ar fi ele de seducătoare prin mărinimia pe 
care o dovedesc şi [oricitar fi de] lăudabilă dorinţa de a voi 

să dezvinovăţească pe un acuzat. Pe luda nu se cade însă 
| a-l scoate basma curată, deoarece este efectiv culpabil şi 
„nu există motive temeinice pentru a-l achita. 

E bine să precizăm, în prealabil, că Dumnezeu S-a 
folosit de netrebnicia lui luda în deplină cunoştinţă, ceea 
cenu înseamnă cîtuşi de puțin căi-a dat EI lui luda mentrea 
de vînzător. Iscarioteanul nu fusese “distribuit” în rolul 
său nefast, ci, ştiindu-se dinainte ce ticăloşie era gata să 
facă, s-a elaborat un plan în care ticăloşia sa era una dintre 
piesele angrenajului. Dacă noi sîntem lămuriți asupra 
mirşăviei cuiva şi, atunci cînd se iveşte prilejul, constatăm 
că se poartă mirşav, precum ne şi aşteptasem să procedeze, 
nu rezultă de aici că respectivul este nevinovat întrucît 
şi-a susținut rolul, nici că noi l-am fi determinat în mîr- 
şăvia lui. 

Trecînd la fond, putem constata că marele păcatal lui 
uda — în argumentarea de tip Paul Raynal — este unul de 
trufie dementă; voința lui de a se ridica la rangul de 
colaborator al lui Dumnezeu şi de a participa la actul 
mântuirii de pe poziții ne-omeneşti. Da, nu-i exclus caluda 
să fi raționat aşa cum presupun Paul Raynal şi alții ca el: 
îşi va fi spus că dacă nu se află cineva care să-L predea pe 
lisus Hristos autorităților iudaice, EI nu va putea suferi şi 
nu va mai fi în măsură să-şi împlinească misiunea 
miîntuitoare. Şi atunci a luat asupră-şi această sarcină, 
consimțind să treacă drept vînzător în ochii vulgului. 
Raţionînd astfel, luda uita (ori se făcea că uită) ce este şi 
unde se află. Ce este? Om. Şi unde se află? Pe acest 
pămint. Raționamentul lui luda (în cazul în care acordăm teoriei Raynal caracterul de 
ipoteză verosimilă) implica ferma convingere că e egal cu Dumnezeu și că se află pe cine 
ştie ce tărim privilegiat, la care oamenii obișnuiți nu au acces. luda s-a crezut şi s-a voit 
co-redemptor. Aceasta a fost uriaşa, nenorocita, tragica lui greşeală. A raționat prea subtil 
şi prea sofisticat, trufindu-se peste orice închipuire. 

Ce putea face? Ce trebuia să facă? Să judece nespus mai simplu şi mai uman, aşspune 
mai țărăneșşte și mai bătrinește. S-ar fi cuvenit să-și spună mereu, ori de cîte ori era vizitat 
de ispita demonică a asumării rolului de co-redemptor: “Treci îndărătul meu, satano, că 
eu nu-s decit un biet om păcătos! Nu mă amăgi pe mine cu sarcini care ţin de cei de sus! 
N-are cine să aducă la îndeplinire iconomia divină? N-aş crede că Dumnezeu nu poate 
găsi şi alte mijloace. Oricum, nu ştiu. Nu mă amestec, Nu-i treaba mea de om. E treaba 
lui Dumnezeu. Facă dar ce ştie şi cum o crede mai bine. Eu unul nu-s Dumnezeu; eu una 
ştiu şi bună; prietenul și învățătorul nu mi-l vind şi nu mi-l trădez!”. Dacă luda ar fi judecat 
astfel — simplu, modest, țărănește, bătrineşte — el n-ar fi ajuns să cadă în groaznicul său 





păcat Că păcat a fost, aceasta a recunoscut-o singur, de vreme ce l-au chinuit remuşcările, 
restituind banii şi, în cele din urmă, sinucigîndu-se. 

Cei care încearcă să-l apere pe luda săvirşesc o greşeală asemănătoare cu păcatul său: 
judecă prea subtil şi prea sofisticat. Aici totul provine din complicaţie, trufie, părăsirea 
terenului sigural bunului simţ niţel rudimentar. Dar în situaţii-limită, delicate şi dubioase, 
singurul criteriu solid, singurul refugiu sigur e bunul sim, suprema soluţie e simplitatea 
cea mai brută. Ea ne este scăpare, ea ne este liman, ea ne 
este stincă, temelie, cetate: feste Burg. Ce trebuia să facă 
luda? Să nu se preocupe de lucruri care-L priveau strict pe 
Dumnezeu şi țineau de nesfîrşita Sa înțelepciune. Nu-L 
vindea luda pe Hristos? S-ar fi găsit altă soluție pentru 
realizarea jertfei; că doar nu depindea Dumnezeu exclusiv 
de luda bar Simon din Keriot! Datoria lui luda era să 
=3ă] judece simplist, cu o totală lipsă de imaginaţie şi de iargi 
perspective. Cît mai îndărătnic, cît mai îngrădit, cît mai 
dobitoceşte, cît mai umil: “Eu nu-s Dumnezeu şi nici co- 
redemptor, eu îs un biet om. Eu prietenul şi învățătorul nu 
mi-l vînd! Atita ştiu (lucru ştiut de toată lumea, din moşi- 
strămoşi). Altceva nimic. De aici nu ies şi pace!”. [...] 

Se poate, prin urmare, ca motivele care l-au 
determinat pe luda să fi fost mult mai subtile şi mai 
complicate decît cel indicat [cf 12,6] de Sf. Apostol loan 
în Evangheliasa. [...] Se poate ca pe luda să nu-l fi îmboldit 
simpla cupiditate, dar posteritatea reținînd numai fapta 
brută şi dindu-i numele ei generic [...], tot drept vinzăror 
îl va califica şi va face pe veci din numele lui sinonimul 
trădării. 

Spiritul, înainte de a se angaja în fenomenalitate, se 
cade să se înarmeze cu multă smerenie şi să ştie că va avea 
de a face a) atît cu imprevizibila şi uluitoarea complicație 
a vieţii, cît şi cu b) vechile, nemiloasele, cinicele nume 
date lucrărilor şi faptelor, şi care au puterea şi darul de a 
pune pingăritor şi rece la punct cele mai sofisticate 
raționamente. Crimă, adulter, trădare sînt numele date cu 
cinism şi egalitară indiferență de lumea fenomenală unor 
acțiuni înapoia cărora stau complicate şi cîteodată nespus 
de pure considerații. Ce-i pasă realității? Ea nu-ţi cercetează 
inima, rărunchii şi mintea, ci deschide vechile ei dicționare 
mucegăite şi cele mai noi suplimente argotice, spre a scoa- 
tedintr-însele denumirile cele mai împuţite, mai “ordinare”, 
mai grele de povara tuturor străbunelor fărădelegi. 

Lucrurile acestea le-ar fi înțeles uşor orice organ de 
anchetă care, supunîndu-l pe luda unui interogatoriu, repede ar fi terminat cu el [cf. şi 
Jurnalul fericirii, ed. 1991, p. 312]; — Ai fost la popi, mă? — Da, dar să vedeţi că... — Mă, 
ai luat bani de la ei, recunoşti? — Recunosc, însă eu nu i-am cerut. Ei m-au silit să-i iau... 
— Lasă asta! L-ai luat ori nu? Răspunde! — l-am luat. — Şi le-ai arătat locul? — Eu am vrut 
cu totul altceva... — Tu răspunde la întrebări! Le-ai arătat? — Da. — Aşa. Şi pe acela l-ai 
sărutat? - Mi-era prieten... — Mă, podoabă, tu ca prieten l-ai sărutat, sau ca indicator? 
— Eu am vrut să-l ajut să... — Nu ține, mă! Tu ai vîndut pontul şi ai mers acolo să-l predai 
oamenilor popimii, aşa-i? — Eu... — Atunci ce-o tot întorci ca la Ploieşti? — Dar banii 
i-am dat înapoi şi m-am sinucis...— Aha! Păi (ocma asta dovedeşte că te recunoşti vinovat 
şi că te Ştii agent informator! 

Există inclusă în cuvinte o putoare a uzurii şi sălăşluieşte în fapte o concretețe 
irezistibilă, cărora subtilitatea arguțiilor şi complicata gingaşă sofistică a motivării nu le 
pot face faţă. Poate că intențiile dramaturgului Paul Raynal (altminteri scriitor de bună 
calitate, autor al cîtorva nobile şi frumoase piese) au fost bune, dar eroarea lui e totală. 








————— 


cc —— 














PAG. 2 NR. 5/137 Mai 2002 


PUNCTE CARDINALE 


Tiptologii conte fonane 





“Neamuri proaste ” şi ciocoi 


“O clasă politică nesătulă” şi “o populaţie flămândă”: 
aceasta este chipul României zilelor noastre. O realitate care 
face din țara noastră un caz particular în raport de toate 
celelalte state care în 1989 s-au lepădat de comunism. 

Situaţia țărilor foste comuniste în momentul în care au 
păşit în era libertăţii este sugestiv caracterizată de Jean- 
Frangois Revel în lucrarea sa Le regain dimocratique, 
Fayard, 1992 (trad. rom.: Revirimentul democrației, 
Humanitas, 1995). “Când o țară se vede nevoită să iasă din 
comunism, ea nu se găseşte la nivelul pe care-l atinsese când 
a intrat în comunism, ci mult mai jos, dacă nu cumva se 
găseşte... nicăieri. Lucru adevărat nu doar în economie, ci şi 
în cazul instituțiilor politice, al raporturilor sociale, al vieții 
culturale. În consecință, trebuie înlăturat argumentul conform 
căruia celor mai multe țări ieşite din comunism le este greu 
să se democratizeze fiindcă n-au cunoscut niciodată, sau 
aproape niciodată, democraţia înainte de-a fi fost cuprinse de 
COMUNISM”. 

Dar în timp ce toate celelalte țări aflate sub pulpana 
Moscovei au reuşit, cu mai mult sau mai puțin succes, să 
depăşească stadiul “nicăieri”, la care s-au aflat la ieşirea din 
comunism, România a rămas încremenită în acel nefast 
început. Un început pe care Jean-Frangois Revel îl 
caracterizează astfel: “Dispărând, comunismul nu lasă 
moştenire nici măcar nişte firimituri de civilizație”. În 
această situație se găseşte România astăzi şi dacă nu reuşeşte 
să depăşească moştenirea comunistă, vinovăția aparține 
numai şi numai actualei “nesătule clase politice”. O clasă 
politică, dacă poate fi denumită aşa, care a reuşit performanța 
de a face dintr-o națiune, recunoscută ca făcând parte din 
Europa, datorită nivelului de cultură şi civilizație la case se 
găsea înainte de cataclismul comunist, “o populaţie flămândă”. 

Actuala clasă politică din România postdecembristă, cu 
nesemnificative excepții, este de sorginte comunistă. Cele 
peste patru milioane de membri ai fostului Partid Comunist 
Român au constituit rezervorul de cadre de la care s-au 
alimentat toate partidele actuale, indiferent de doctrinele 
despre care pretind că le conferă identitatea. Faptul nu 
trebuie săsurprindă. Timp de peste patru decenii, în România, 
ca de altfel în toate țările vasale Uniunii Sovietice, nu a 
existat decât un singur partid şi osingură ideologie, marxismul, 
Monopolul ideologic era absolut, iar acceptarea altor forme 
de gândire decât filozofia oficială — “materialismul dialectic 
Şi istoric” în versiune moscovită — constituia nu numai o 
erezie, ci şi un delict, considerat că pune în primejdie 
siguranța statului. Dar în ciuda acestui rigorism ideologic, 
între partidele comuniste care s-au afirmat pe harta politică 
a Europei secolului XX au existat diferențe semnificative. |n 
timp ce aproape toate partidele comuniste europene erau 
partide cu tradiție, iar calitatea de membru de partid era 
expresia unei convingeri, poate chiar mai mult, a unui 
adevărat crez, Partidul Comunist Român, la23 August 1944, 
când a fost oficializat pe scena politică românească, era 
deficitar atât sub aspect cantitativ, dar mai ales sub aspect 
calitativ. Conform afirmațiilor celei mai autorizate 
personalități comuniste de la data aceea, Ana Pauker, partidul 
număra mai puţin de 1000 de membri. Cei mai mulți din 
această sărăcăcioasă zestre de cadre erau alogeni, veniţi din 
Uniunea Sovietică în furgoanele Armatei Roşii. Restul, 
comuniştii indigeni, cu câteva excepții, erau “revoluționari” 
cuo pregătire submediocră, fără priză la proletariatul autohton. 
La data la care erau consemnate aceste cifre statistice 





referitoare la cantitatea şi calitatea comuniştilorcucare România 
pomea pe drumul bolşevismului, faptul era considerat ca o 
dovadă care atesta imunitatea românilor la comunism, O 
concluzie total eronată. Curând se va vedea că absenţa unui 
partid comunist cu tradiţie, alcătuit din membri cu pregătire 
ideologică şi convingeri ferme, a constituit una dintre 
principalele cauze ale exceselor în care a excelat dictatura 
proletariatului din țara noastră. Excese care pe alocuri depăşesc 
teroarea instaurată de bolşevici în Rusia, “fenomenul Piteşti” 
fiind unul dintre cazurile care ilustrează această afirmaţie. 

“Este limpede căeliberarea clasei asuprite estecu neputinţă 
nunurmnai fără o revoluție violentă, ci şi fărănimicirea aparatului 
puterii de stat” (V. 1. Lenin, Sfatul şi revoluția). Atât pentru 
Mascova, care urmărea bolşevizarea României, cât şi pentru 
comuniştii români, cărora le revenea obligația îndeplinirii 
acestui obiectiv printr-o “revoluţie violentă” şi prin “nimicirea 
puterii de stat”, era evident că cei nici 1000 de comunişti erau 
o forțărevoluționară prea subțire pentru o acţiune de asemenea 
amploare. Un impediment căruia i s-a găsit rapid soluția: az 
fost imventaţi comunişti. Pastidul şi-a deschis larg porțile şi, 
fluturându-se avantajele care decurgeau din calitatea de membru 
de partid, s-a făcut apel latoți cei cu “origine socială sănătoasă” 
să se alăture revoluției. Apelul a avut ecou, dar rândurile 
partidului nu s-au îngroșat cu categoria socială specificată în 
apel, ci cu acei locuitori de la sate şi oraşe pe care românii, 
necunoscători ainomenclatorului marxist al claselor şi păturilor 
sociale, dar dotați cu intuiție în aprecierea semenilor lor şi 
sprijinindu-se pe înțelepciunea milenară a poporului, i-au 
denumit sugestiv “neamuri proaste”, 

“Neamul prost” este uşor de identificat datorită mentalității 
sale specifice, care-l izolează laperiferia grupului din care face 
parte, precum şi comportamentului, în care josnicia şi lipsa de 
respect față de semeni sunt împinse dincolo de orice limită. 
“Neamul prost” nu este legat de o anumită condiţie socială, de 
un anumit mediu sau de un anumit grad de instrucție. 'Neamuri 
proaste” se întâlnesc atât în mediul rural, cât şi la oraş, chiar 
printre persoane cu studii şi pretenții de intelectuali. Din 
rândul “neamurilor proaste” s-au recrutat componenții 
aparatului de represiune, securiştii, milițienii şi paznicii din 
penitenciare, adeseori bestii cu chip de oameni, care în numele 
devotamentului față de Partid au săvârşit crime adioase. Şi tot 
din lumea “neamurilor proaste” proveneau activişti PCR de 
la toate nivelele ierarhice, începând cu omniprezentul “şef de 
cadre” până la vârfurile nomenclaturii comuniste. Cazul 
peremptoriu al “neamului prost” devenit înalt demnitar este 
cuplul Ceauşescu. 

În orice sistem de valori pus în slujba realizării ființei 
umane într-un climat de echilibru social, valoarea politică 
îndeplineşte funcția de valoare-mijloc, rolul ei fiind să asigure 
realizarea celorlalte valori, valori-scop, în condiţii optime. In 
capitolul intitulat “Partidul politic”, din studiul Sociologia 
națiunii, Dimitrie Gusti exprimă această idee în următorii 
termeni: “Tot ce este politic este şi social, pentru că nu poate 
fi concepută o activitate politică care să nu fie în funcție de 
viaţa socială, şi tot ce e social este în același timp şi politic, 
pentru că orice manifestare socială, fie de natură economică, 
fie de natură sufletească, artistică, intelectuală, ştiinţifică, 
religioasă, toate au însemnate consecințe politice în sensul larg 
al cuvântului”. Or, dacă relația politic-social este o obligaţie 
pentru toate sistemele politice, ea ar trebui să fie obligația 
primordială pentru sistemul comunist, care s-a născut tocmai 
ca soluţia pretins ideală pentru rezolvarea tuturor problemelor 


sociale cu care se confiuntă omenirea. Dar de !a declaraţii şi 
intenții până la înfăptuiri este adeseori o distanță uriaşă. în 
realitate, în spatele lozincilor atrăgătoare, menite să atragă 
mulțimile, se ascunde nemăsurata poftă de putere a 
conducătorilor comunişti. O putere care să-i ridice deasupra 
oamenilor de rând şi să le confere stăpânirea tuturor bunurilor 
pământului. i ţ 

Modul în care a evoluat comunismul sovietic şi 
comportamentul bolşevicilor ruşi dovedeşte adevărul celor 
spuse mai sus. Un mod de a înțelege politica pe care 
“neamurile proaste”, cocoțate la conducerea Pastidu lui 
Comunist şi a Guvemului României, nu numai că l-au imitat 
întocmai, dar pe alocuri şi-au depăşit maeştrii în practicarea 
arbitrarului şi terorii. (Am greşi însă dacă nu am menţiona că 
au existat comunişti care nu numai că au crezut în litera 
ideologiei marxiste, dar au şi încercat să o transpună în Viață. 
“Comunismul gulaşului”, realizarea comuniştilor unguri 
sub conducerea lui Janos Kadar, şi “Primăvara de la Praga”, 
tentativa comuniştilor cehi, conduşi de Alexandr Dubcek, de 
a înlocui comunismul dogmatic bolşevic cu un “comunism 
cu chip uman”, constituie dovada că au existat şi comunişti 
care “nu au întinat idealurile nobile ale socialismului”, aşa 
cum au făcut “neamurile proaste” de la noi.) 

Devierea puterii politice de la rostul ei firesc de mijloc 
destinat guvemnării, transformând-o în scop în sine, este un 
fenomen frecvent întâlnit în istorie. În versiune românească, 
acest fenomen nociv pentru echilibrul social a fost analizat 
de filozoful Constantin Rădulescu-Motru în studiul intitulat 
“Psihologia ciocoiului”, apărut inițial în 1908, în Noua 
Revistă Română. O analiză care se potriveşte ca o mănuşă 
năravurilor actualei clase politice de lanoi:**Crezul ciocoiului 
a fost rezumat întotdeauna într-un singur cuvânt: puterea. Se 
schimbau Domnii; se schimbau statele care exercitau influență 
asupra țării noastre; se schimbau până şi bazele culturii 
noastre; ciocoiul era cu toate de acord, întrucât el rămânea la 
putere. Boierii pământeni se istoveau prin sacrificiile făcute 
pentru anumite credințe; ciocoii, dimpotrivă, se îngrăşau - 
zic cronicarii vremii. Ei erau paraziții decreptitudinii noastre 
politice, fiindcă în urma acestei decreptitudini sporea arbitrarul 
puterii şi în arbitrarul puterii se găsea la largul său ciocoiul”. 

Cu trecerea timpului, “neamurile proaste” au evoluat, 
reuşind să-şi ascundă hidoşenia sufletească sub o glazură 
subțire, dar substanța din care sunt clădiți a rămas aceeaşi. 
Singurul progres pe care l-au realizat a iost dobândirea 
statutului deciocoi, pecare C. Rădulescu-Motru îl analizează 
în continuare, “Ciocoiul este un adorator al puterii şi al 
rangului, indiferent sau independent de scopul în care ar 
putea fiutilizate puterea şi rangul. Scopul lui nu trece dincolo 
de satisfacția imediată; el nu vrea puterea pentru a întrona 
idealurile sale în organizarea societății, nu; el vrea puterea 
pentru a se şti că o are el şi nu alții... Mândru cu cei mici, 
ciocoiul este linguşitor şi târâtor cu cei mari... Mândria şi 
linguşirea nu pot sta alăţuri în sufletul care se măsoară pe sine 
după norma unui ideal, dar în sufletul care este lipsit de ideal, 
şi care caută numai o satisfacție imediată, aceste sentimente 
merg perfect de bine laolaltă”. 

Ciocoismul este un stil şi o concepție de viață, care se 
transmite, în cadrul aceleiaşi familii, din generaţie în generație. 
Există dinastii de ciocoi. Dacă transmiterea caracterelor 
ciocoieşti se face pe cale genetică sau prin educație, este greu 
de spus. Probabil că este vorba de o interacțiune a celor doi 
factori — ereditatea şi mediul — care îşi pun amprenta în 
procesul de formare a persoanei umane. Ca toate 
pseudovalorile dintr-o societate fluidă, aşa cum este actuala 
societate românească, ciocoiul se crede îndreptățit să fie 
considerat persoană distinsă, ca urmare a puterii pe care o 
deține. Totodată este grijuliu ca şi progeniturile să 
dobândească o tentă de distincție, care să-i ridice deasupra 

vulgului. (De aceea odraslele lor învață în şcoli înalte, dacă 
este posibil în Occident, de preferință în Statele Unite.) 

Actualul Guvern PSD este o ilustrare vie a prezenței 
"neamurilor proaste” şi “ciocoilor” la vârful puterii politice. 
Identificarea lor este uşoară. “Neamurile proaste”, cei care 
nu au făcut saltul la treapta de “ciocoi”, pot fi recunoscuți 
după puşi, fălci şi pântecele proeminente, dar mai ales după 
“limba de lemn”, care-i deconspiră îndată ce deschid gura. 
Cât priveşte “ciocoii”, este suficient să aflăm din cine se trag. 
Mai toţi provin, fie direct, fie prin alianță, din familii de înalţi 
activişti de partid sau de securişti cu grade mari. Din această 
categorie un nume trebuie totuşi rostit; Adrian Năstase, 
Prototipul ciocoiului postdecembrist, care, deşi s-a realizat 
în toate privinţele, continuă să fie “nesătul” în mijlocul unei 
“populaţii Mămânde”, 


Gabriel CONSTANTINESCU 





I. Problema lepalizării prostituţiei privită din punct 


de vedere reliaios-moral 


1. Tendinţa generală de azi spre legitimarea 
“devianţelor” imorale în societate 

Pentru creştinii ortodocşi, care formează majoritatea 
cetăţenilor din țara noastră, prostituția reprezintă 
manifestarea publică a unui păcat abominabil, iar 
legalizarea ei — o sfidare a oricărei conştiinţe UA 
Unadintre caracteristicile de seamăale tendinței de surpare 
aordinii morale tradiționale, cunoscute ca atare de veacuri 
pe pământul românesc, este aceea de a se pretinde pentru 
astfel de “devianţe” o legitimare juridică. Ele aparcanişte | 
“drepturi” ale unora, pe care Statul, mai ales în condiţiile | 
democraţiei contemporane, ar avea datoria să le recunoască, 
întrucât posesorii lor au calitatea de cetăţeni ai lui. Ba mai 





PUNCTE CARDINALE 


(O LEGEA F ARĂDELEGID, 


în acest număr: ș 
dezincriminarea prostivaţiei 
sub aspect moral- religios 


i 
s 
FI 
| 
SA 
A! 


E 
2.4 


"Recentul proiect de lege privitor la deziacei 
„minarea şi instituționalizarea. prostituţiei, 
(condamnat ferm de Sf. Sinod al B. O. R.) este 

“susținut în cercurile puterii şi în pass media de « o. 
propagandă insidioasă şi iresponsabilă, bazată pe. 
„0 seamă de argumente mistificatoare de natură. 
„morală, juridică şi medicală, a căror deconspirare 
„reclamă implicarea fermă : a specialiştilor oneşti 
E din domeniile respective... Centrul de Studii 
police Aplicate. (înființat recent « cu bine- 







mult, i se cere Statului să le asigure deplina desfăşurare, cuvântare Dina 

A a 3 A : Bă asa cad ac Par 35 
fără să se mai aibă în vedere afrontul pe care îl aduc altor pl aa ne de 
categorii de cetățeni, de data aceasta majoritari. Legalizarea |. tt DE: 
prostituţiei se înscrie, astfel, pe aceeaşi linie cu legalizarea î ter 
avortului şi a homosexualității, cu care face un front | Iuerat ge 
comun. 


Chiar fiind vorba despre o gravă încălcare a ordinii 


morale, se consideră adesea că legea civilă nu poate 
pretinde ca toți cetățenii să trăiască laun nivel de moralitate 
mai ridicat decât acela pe care ei înşişi îl recunosc şi îl 
împărtăşesc. Rămâne însă întrebarea: nu se cuvine oare ca 
legea să exprime opinia şi voința majorității cetățenilor? | 
Ba mai mult: poate legea să fie transformată într-un 
simplu surogat al moralității sau chiar într-un instrument 
alimoralității? În interesul conviețuirii civile şi al armoniei 
sociale, poate să renunțe la orice cod moral, să părăsească | 
orice concepție etică, bine ştiind că acest lucru înseamnă, 
în cele din urmă, subminarea propriei sale autorităţi? [...] 
Datoria legii este aceea de a apăra viața, în vreme ce 
legalizarea prostituţiei nu poate însemna decât promovarea 
unei promiscuități prin care se risipesc energiile vitale ale 
unui popor. Atunci când o majoritate parlamentară, deşi 
nu totdeauna în numele majorităţii sociale. decretează 
legitimitatea suprimării vieţii umane (bunăoară prin 
liberalizarea avortului, sau, în cazul nostru, prin 
liberalizarea desfrâului). nu ia oare o decizie “tiranică” 
față de existența unui neam? Conştiințaetnicăreacționează 
pe drept cuvânt în fața fărădelepilor care atrag după ele 
pieirea neamului românesc din istorie, nu prin năvălirea 
altor popoare asupra lui, ci prin el însuşi. Oare această 
modalitate de dispariție încetează de a se mai numi o crimă 
dacă, în loc să fie întreprinsă de barbari sau de tirani fără 
scrupule, ar fi legitimată de consensul popular? [...] 

2. Sisteme juridice privitoare la prostituție 

Legislaţiile ce se referă la prostituție se împait în trei 
categorii principale: a) sisteme juridice prohibiţioniste; b) 
sisteme juridice reg/ementariste; c) sisteme juridice 
aboliționiste. Deşi compartimentate în categorii diferite, 
distincția dintre aceste sisteme rămâne totuşi relativă, câtă 
vreme nu ne referim la ele dintr-o perspectivă religios- 
morală autentic creştină. Deoarece numai un criteriu 
moral absolut poate opri, în cursul vremii, trecerea de laun 
sistem juridic la altul. În cazul cel mai fericit, trecerea de 
la un sistem reglementarist Ja unul prohibiționist, chiar 
dacânu'se face din motive ce țin de o prescripţie etică, cum 
ar fi bunăoară sancţionarea acostării “clienților” de către 
prostituate în locuri publice, e un câştig în cauză, E firesc, 
aşadar, ca Biserica să apere un sistem prohibiţionist, care 
interzice practicarea prostituţiei, așa cum este cel din 
Japonia, China, Thailanda etc., care au reglementări ce 
sancţionează atât prostituatele, cât şi proxeneţii, cu condiția 
însă ca prohibiţia să meargă până la capăt, “clienții” fiind 
şi ei pedepsiți, și nu numai în cazuri excepționale. 

Înce priveşte sistemul juridic reglementarist, el pleacă 
de la premiza că prostituţia este un “rău necesar”, motiv 
pentru care trebuie tolerată şi, în acetași timp, supusă unor 
reguli stricte de exercitare. J]deea “răului necesar” este 
marea derută pe care o aduce cu sine iluminismul apusean 
[...]. Dacă încă din Renaștere atitudinea tolerantă faţă de 
prostituție a sporit riscul ineficienței combaterii altor 





sata prăioniataa documentațitinți căşistatistică, 
* pebaza căreia a elaboratu un solid icorpdeargumente. 
 multidisciplinare împotriva « respectivului proi ie, 
"legislativ. “Rezultatele cercetărilor : regăsesc n 
"broşura intitulată ă Legiferarea, pros tinuției, A e 

E | fărădelegii. Argumente moral: religioase, juridice, 
sociologice şi medicale împotrivă dezincriminării 






- prostituţiei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 
"2002 (din care facem mai jos — în încheierea 
serialului nostru — un rezumat al părții moral- 
religioase, după ce în numerele trecute prezentasem | 
aspectul juridic şi aspectul medical al problemei; 

materialul apărut în broşură este seninat de Eris 
_Pro a e lea 3 cul ana git 





delicte, ptecri ieri şi incestul, promiscuitatea morală 
de la începutul noului mileniu atinge cote nebănuite, 
revărsându-se până în şcoli şi internate. Şi toate acestea sub 
emblema “răului necesar”! Solidaritatea dintre prostituție 
şi pornogrăfie a ajuns să fie o notăcomunăa uneia şi aceleaşi 
nelegiuiri, sub ochiul amorțit al legii. 

În fine, sistemul juridic aboliţionist, care refuză de fapt 
să recunoască dreptul Statului de a stabili reglementări 
privitoare la acest fenomen, constituie o noutate specifică 
vremii noastre. Criticând sistemele juridice care recunosc 
statutul legal al prostituţiei, aboliționismul militant apreciază 
că'“sub pretextul protejării legii sau ordinii, reglementarismul 
permite înflorirea unei industrii lucrative, în condiţiile unui 
dispreț flagrant față de drepturile umane ale lucrătoarelor 
care activează în industria sexului”. Pe această linie, în 
sensul liberalizării depline a desfrâului față de orice 
condamnare morală, care ar corespunde unei “sclavii” 
degradante a femeii, se promovează un gen de emancipare 
așa-zis “democratică”. Ca urmare aacțiuniloraboliţioniste, 
în anul 1949, a fost adoptată de multe state Convenţia 
pentru Eliminarea Traficului de Persoane şi Exploatării 
Prostituatelor. Întrebarea este, totuşi, dacă statele care au 
aderat la Convenția respectivă au făcut acest lucru în mod 
sincer sau numai formal, pentru că promovarea sistemului 
presupune coroborarea acestuia cu încă multe alte rânduieli, 
scăpate și ele de sub egida legii morale (e vorba, în primul 
rând, de liberalizarea avortului). Chiar dacă recunoaştem o 
oarecare aparență de adevăr într-o astfel de gândire, e greu 
să nu vedem că, fără o ancorare morală obiectivă, nici acest 
regim al unei libertăţi considerate depline nu poate asigura 
ordinea socială şi acordul dintre interese, care de fapt revine 


legii [...]. 


II. Atitudinea Bisericii Ortodoxe laţă de 
evaluarea juridică a prostituţiei 


Atitudinea Bisericii Ortodoxe, care își întemeiază morala 
ei pe o moştenire scripturistică și patristică inalterabilă, 


Mai 2002 NR. 5/137 PAG. 3 


măsoară valoarea sistemelorjuridice privitoare la prostituție 
pe coordonatele acestor trei principii de conştiinţă: 1) 
- gravitatea păcatului de moarte pe care-l săvârşesc 
prostituatele şi “clienţii” lor; 2) complicitatea la săvârşirea 
acestui păcat; 3) responsabilitatea ce revine fiilor Bisericii 
strămoşeşti în apărarea zestrei spirituale a neamului nostru. 

1. Gravitatea păcatului curviei şi preacurviei în 
Tradiţia Ortodoxă 

A.Caracterul grav al desfrâului înperspectiva Sfintei 


” Scripturi (în Vechiul Testament: leşirea 20, 14; Pilde 6, 


32; Naum 3, 4; Jzremia 13, 27; în Noul Testament: Matei 
15, 19;21, 30; Marcu 7, 21; Luca 15, 13; loan, 41; Fapte 
15, 20; Romani 1, 29; I Corinteni 6, 18; Galateni 5, 19; 
Efeseni 5, 3; I Tesaloniceni 4, 3; Petru 4, 3; Apocalipsa 
22, 15). Dacă în Vechiul Testament cuvintele “Să nu fii 
desfrânat!” (Jeşirea 20, 14) reprezintă a şaptea poruncă 
din Decalog, în Noul Testament avertismentele ce privesc 
gravitatea şi urmările acestui păcat sunt mult mai 
accentuate: “Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în 
afară de trup. Cine se dedă însă desfrânănii păcătuieşte în 
însuşi trupul său” (/ Corinteni 6, 18) — ne spune Sfântul 
Apostol Pavel. ““lardesfrânarea şi orice necurăție nici sănu 
se pomenească între voi, după cum se cuvine unor sfinți” 
(Efeseni $, 3). “lar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi 
spurcați... şi desfrânați... este iezerul care arde, cu foc şi cu 
pucioasă ” (Apocalipsa 21, 8) — ne avertizează Sfântul 
Apostol şi Evanghelist loan. 

B. Desfrâul — trădarea castităţii, destinului şi 
neamului. Dacă la înmormântare bocim trupul părăsit de 
suflet, prin căderea în desfrâu se cuvine să plângem 
sufletul părăsit de Dumnezeu. Căci profanarea unei biserici 
de lemn sau de zid aproape că nu se poate compara cu 
pângărirea templului viu care este trupul feciorelnic, tânăr 
şi curat. Trădarea castității mai înseamnă şi trădarea 
harului care se inaugurează prin taina căsătoriei. De 
asemenea, este un act de trădare a neamului. Toate lucrurile 
care sprijină valorile morale ale vieții — în tinerețe şi în 
familie — se constituie în fapte patriotice, după cum toate 
cele ce le stau împotrivă, cum sunt multiplele fețe ale 
desfrâului, se prefac într-o lucrare a marilor trădări. 

C.Adulterul căderea din harul căsătoriei. Fenomen 
abominabil, adulterul este infidelitatea care atrage voința 
unui soț spre neant, una dintre faptele cele mai grave care 
pot murdări conştiinţa religioasă. Fiind o înfrângere, o 
dărâmare a unui templu (cel al trupului nostru, destinat să 
fie sălaș al duhului), păcatul se introduce acolo unde a 
domnit harul căsătoriei şi în locul plinătății dumnezeieşti 
se cască o prăpastie de neființă în însăşi zidirea lui 
Dumnezeu. Călcând în picioare drepturile cele mai sacre 
înscrise în suflet de Dumnezeu Însuşi, adulterul, pe cale de 
trădare şi sperjur, răpeşte şi prostituează un trup ce este 
proprietatea altuia, aduce dezolare şi ruină în societatea 
domestică, otrăveşte izvoarele vieții, disprețuind legile 
privitoare la perpetuarea neamului omenesc, corupe 
bucuriile şi satisfacțiile patemității, perverteşte natura. 

D. Atitudinea faţă de adulter şi prostituție la Sfinţii 

Părinți, în canoane şi în legislaţia împăraţilor creştini (la 
Hippolyt, Ciprian, Origen, Calist, Constantin cel Mare, 
Clement, Sfântul Vasile cel Mare, Sfintul Grigorie de 
Nyssa; în canoanele Sfinţilor Părinţi, în alte colecții de 
canoane şi legi). Pentru a-şi apăra credincioşii de 
primejdiile adulterului, ca şi ale tuturor formelor pe care 
Je poate îmbrăţişa păcatul desfrânării, între care de mare 
gravitate este prostituţia, Sfânta noastră Biserică şi-a fixat 
principiile de conduită morală în anumite canoane. Dintre 
canoanele ce se referă la adulter, amintim canonul 58 al 
Marelui Vasile, care opreşte de la împărtăşanie 15 ani pe 
cel ce a săvârşit acest păcat, precum şi canonul 81 al 
aceluiaşi Sfânt Părinte, care opreşte de la cele sfinte pe 
preotul căzut în adulter. Din toate canoanele bisericeşti 
privitoare la desfrâu, curvie şi preacurvie, reiese cu 
limpezime adevărul că Biserica a ținut dintotdeauna în 
mod strict la curăţia dinainte de căsătorie, ca şi la cea 
specifică vieţii conjugale. 


(continuare în pag. 6) 





a— 








(urmare din pag. 3) 





PAG. 4 NR. 3/137 Mai 2002 






E. Argumente privind netemeinicia presupoziției 
instituționalizării prostituţiei ca un “rău necesar ": 

a. Argumente medicale. Sunt de remarcat cuvintele 
D-lui Dr. Pavel Chirilă, dintr-o Scrisoare deschisă către 
medicii participanți la întâlnirea cu Primul Ministru şi cu 
Ministrul Sănătăţii (Snagov, decembrie 2001): “Vă rog să 
studiați statisticile americane (unde prostituția este ilegală) 
şi pe cele vest-europene (unde prostituția este legalizată) 
Şi veţi putea observa că rata sifilisului primar şi secundar 
nu diferă semnificativ”. În ce priveşte SIDA, care îşi 
găseşte în prostituție una dintre căile cele mai favorabile 
de propagare, ea se alătură în chip înfricoşător bolilor 
venerice tradiționale, întregind tabloul sumbru a! marilor 
flageluri sociale. S-a stabilit de către specialiştii oneşti că 
există posibilitatea infestării cu HIV chiar şi prin folosirea 
impudicului obiect care este prezervativul. Căci acesta, 
care este atât de răspândit astăzi, prezintă microfisuri de 5- 
50 microni, pe când virusul HIV este mult mai mic, având 
0,| microni, ceea ce înseamnă că poate penetra învelişul 
prezervativului [...] 

b. Argumente psihologice. Argumentele de ordin 
sufletesc sunt de luat cu precădere în seamă, mai ales 
pentru că mijloacele controlului medical nu pătrund până 
acolo unde păcatul desfrâului atacă ordinea interioară a 
vieții omului. lată experiența tristă a necurăției: ea îi oferă 
omului, cu o mână, o plăcere de o clipă, dar îi răpeşte, cu 
cealaltă, o comoară neprețuită. Caracterul se pierde, viața 
interioară se destramă, memoria slăbeşte, inima se 
sălbăticeşte. 

"e. Argumente sociologice. Argumentele furnizate de 


„| numeroasele cercetări de sociologia şi istoria compor- 
ă tamentului sexual “deviant” dovedesc categoric faptul 


tivele prostituţiei nu sunt de ordin economic şi ca 
nu aparțin unei necesităţi umane, după cum nu sunt 
nici de ordin pur biologic, ci îşi au rădăcinile în suflet şi în 
voinţă, fiind determinate în mare măsură de ambianța 
comunitară. 
2. Complicitatea la instituţionalizarea prostituţiei în 
țara noastră 
A.  Desacralizarea vieţii contemporane. 
Desacralizarea vieții contemporane este un fapt de 
experiență curentă, ceea ce aduce cu sine diminuarea sau 
chiar pierderea conştiinţei păcatului — şi în primul rând a 
păcatului desfrânării. Când dispare simțirea tainică a lui 
Dumnezeu din lume, atunci dispare şi cunoaşterea de sine 


| omului, după cum dispare şi răspunderea față de sine, față 


; de semeni şi față de lucrurile înconjurătoare. Mai întâi este 
| varbadespre întunericulorbilor în care s-ascufundat omul 


| deastăzidin pricina falsului “Sluminism””,a materialismului 
sai şi nihilismului de care este dominat. Sacralitatea vieții — 


& | careaşazăo frână în fața fărădelegii, inclusiv a prostituţiei, 
| ceare implicaţii atât grave în ordinea socială—e pusă sub 


semnul întrebării, ceea ce lasă loc desacralizării, inclusiv 


“| comiplicitaţii Ele le titi alia patit ici 


 B,Colaborarea avortului. aadulterului şi adivorțului. 
' În colaborare cu adulterul se găsesc aceste două practici, 
avortul şi divorțul, la care se pot adăuga pomofilia şi 
contracepția, toate acestea nefiind decât părți conexe ale 
unui sistem complet şi coerent de ruinare a familiei din 


“| zilele noastre. Cu multă ușurință omul de astăzi este ispitit 
| săuite ceea ce face esența căsătoriei şi a familiei, așa cum 


"| avoit-o Dumnezeu, şi astfel o consideră o afacere privată. 


Partenerul devine, așadar, un simpluinstrument de plăcere. 
"Dintr-un mijloc se face un scop, cautându-se căsătoria 


"| “perfectă” în metodele cele mai rafinate de satisfacere a 


„C. Motivele instaurării sterilității voluntare în viața 


j conjugală și consecințelelor. Dreptul la plăcerea făcută 
| artificial sterilă se descoperă cu inevitabile consecințe, Ar 


fişi dreptul de a justifica desfrâul, care în cele din urnă se 
îndreaptă spre prostituție. Despre practicile sterilității 


| voluntare se poate repeta ceea ce s-a zis cu privire la divorț: 


| precum simpla posibilitate de schimbare duce la schimbare, 


d tot la fel simpla posibilitate de instalare a sterilității 


PUNCTE CARDINALE 


voluntare duce la sterilitate. De la această practică la adulter 
nu este decât un pas, iar de la adulter la căderea în mreaja 
prostituţiei poate fi iarăşi un singur pas. Păcatele se ajută 
între ele, iar de aici şi o anume influență pe care exercită o 
fărădelege asupra alteia, producându-se de obicei o reacție 
în lanţ. 

D. Participarea la campania în favoarea legiferării 
permisive a prostituţiei. E vorba de o participare ce aduce 
cu sine o culpă bine definită din punct de vedere creştin: 
“însuşirea unorpăcate străine”. Instituționalizarea prostituţiei 
este o acțiune de ordin legislativ şi, în calitate de cetățean, 
se cuvine să-ți spui cuvântul în stabilirea nonnelor de 
conviețuire socială, fără să-ți trădezi conştiinţa morală. În 
nici un mediu de existență legea civilă nu se poate însă 
substitui conştiinţei şi nici nu poate dicta nowmne care-i 
depăşesc competența. Angajarea, fie şi numai la nivel de 
“opinie”, în favoarea legiferăni permisive a prostituţiei te 
pune în conflict cu însăși legea morală: adică nu numai cu 
tradiția omenească şi cu majoritatea care o urmează, dar Şi 
cu Dumnezeu Însuşi, [....] 

3. Responsabilitatea generală şi cea specială faţă de 
fenomenul instituționalizării prostituţiei 

A.Porunca "Sănufii desfrânal! "analizată înconţinutul 
ei negativ (drept culpă), dar şi în cel pozitiv (ca imperativ 
al castității). Degradarea erotică, desfrânarea, este 
considerată de Biserică, după cum am arătat pe larg mai sus, 
ca având o gravitate deosebită. Ea se înfăţişează ca un 
puternic factor de distrugere şi tocmai de aceea Sfântul 
Apostol Pavel ne vorbeşte despre o “taină a fărădelegi:” (/7 
Tesaloniceni 2, 7). Răspunderea faţă de acest păcat, prin 
săvârşirea efectivă sau prin simpla complicitate, este una 
enormă. Sfântul Apostol ne atrage atenția că răul produs de 
păcatul desfrânării nu este inevitabil, drept care ne revine 
datoria de a-l demasca, de a-i descoperi legăturile “oculte” 
cu orice formă de prostituție, mai ales când aceasta devine 
publică. Desigur, în cuprinsul acestui păcat se pot identifica 
grade diferite de răspundere, atunci când ne referim direct 
la persoanele vinovate sau la felul de consumare a actului 
ruşinos, În cazul prostituţiei, gradul de răspundere atinge 
cote de complicitate reciprocă şi de participare la o lucrare 
ce se răsfrânge asupra neamului întreg, [...] 

B. Culpa baiaderelor şi mijloacele Bisericii de a le 
salva. Culpa celor ce întrețin viciul desfrânării este 
indiscutabilă. Ele nu împrumută “clienţilor” numai delicii 
senzuale, ci trece asupra acestora şi vina propriilor lor 
fărădelegi. O ieşire din această situație nu le-o poate aduce 
decât trezirea conştiinţei păcatului. De salvarea sufletului 
lor se cuvine să se ocupe în mod special Biserica, ea având 
cult pentru atâtea sfinte ce s-au ridicat din rândurile 
desfiânatelor, înălțându-se prin pocăință. Înființarea unor 
oficii speciale pentru recuperarea lor, după cea mai bună 
tradiție ortodoxă, cât și o instituţie specială pentru prevenirea 






7 i AA A a 
Fi emneile roniasite (detaliu de frescă de la Humor) 


prostituţiei — iată două imperative de căpătâi ale vremii 
noastre. 


C,Culpa “clienţilor” şi descoperirearesponsabilității 


lor negative. A măsura culpa “clientului” nu este un lucru 
mai puţin important pentru îngrădirea fenomenului. 
Degradarea unei femei, abuzând de ea. este tot atât de 
gravă în condiţiile de stabiliment ca şi în cele ale altor 
situații obişnuite. Dacă nu chiar mai gravă. Prostituata este 
expuisă cu predilecție înjosirii sociale, ceea ce îi creează 
şi nebănuite prejudicii de ordin spiritual. Faptul are loc nu 
numai față de femeie, ci şi în sufletul celui care abuzează 
de ea. El face ca prostituția însăşi să se perpetueze, 
deoarece se împacă, în gândirea şi simțirea lui, cu ea. 
Aceasta are apoi o răsfrângere asupra întregii sale vieți, 
căci 5-a făcut părtaş la cea mai mare necinste ce se poate 
închipui, a trupului şi a sufletului deopotrivă. [...]. 

D..Scararăspunderilor, urmândo paralelă afactorilor 
de răspundere față de fenomenul proavorționist şi 
prostituționist. Pe lângă fiecare prostituată, ca şi pentru 
cea care asăvârşitun avort sau mai multe, există numeroase 
alte persoane care au contribuit la păcatul, la suferința şi 
mai ales la înrobirea ei. Lista este mare şi ne rezumăm aici 
doar la indicarea unor repere: a. politicienii ce au votat 
legiferarea prostituţiei; b. judecătorii şi avocații care 
folosesc sistemul judiciar în apărarea prostituței; e. membrii 
mass media ce ascund pravitatea păcatului şi consecințele 
lui sociale; d. susținătorii propagandei proavorționiste şi 
prostituționiste, ce au de câştigat în urma practicării 
acestei fărădelegi; e. cei ce lucrează în stabilimentele 
respective şi/sau le susțin într-un fel sau altul; £. toți cei ce 
susțin organizație aparent fără legătură cu prostituţia, dar 
care o sprijină. 

E. Marea răspundere a Bisericii şi a fiilor ei faţă de 
imperativul salvării neamului românesc. Datoria Bisericii 
de a se opune ferm legalizării prostituţiei, în numele 
apărării zestrei spirituale a neamului, sau de a lupta pentru 
abrogarea unei asemenea legi, în cazul în care ea există, 
esteun taptde Jasine înțeles, consfințit prin înseşi temeiurile 
dumnezeieşti ale credinţei şi vieții creştine. Nu mai puţin, 
însă, Biserica este chemată, prin însăşi pilda lui Hristos, să 
se apropie de aceste biete fiinţe omeneşti, care sunt 
prostituatele, şi să le aducă pe calea cea dreaptă. Preocuparea 
ei majoră ar trebui să fie aceea de a le aduce pe acestea la 
pace cuele înseleşi cu Dumnezeu, înlăturându-le amăgirea 
că ar fi nevrednice de iertare şi de mântuire, căci mare este 
mila lui Dumnezeu şi puterea pocăinței. Rolul Bisericii 
este de a căuta autenticele cauze ale depravării, care nu 
privesc doar pe baiadere, ci şi pe “clienţii” acestora, în 
vederea salvării Jor şi a asanării morale a întregii societăți. 


(Text apărat integral în broşura menţionată 
în şapou, sub egida Mitropoliei Olteniei) 








ard 


PUNCTE CARDINALE 


Mai 2002 NR. 5/137 PAG. 5 





RAZVAN CODRESCU RĂSĂRITENELE IUBIRI FALS TRATAT DE DEZLUMIRE 





AMURGALIA 
sonete şi false sonete 


-AUYFOPORTRET 


De port în trup a veacului măsură 
şi-i urc Golgota, gîfiind sub lemn, 
măcar în Stihuri voi trăi solemn, 
încins în visul meu Ca-ntr-0 armură. 


Voi creşte nou din cite-n pârg dădură 
Şi nu voi cere ca jidovii semn, 

căci nu mi-i alta duhului îndemn 
decit măria-sa, iubirea pură. 


Eu n-am pe-aci statornică cetate, 
ci neamul meu € (aină scrisă-n cer, 
pe frumuseţea slavei ne-userale.... 
„Ce-i limba mea de nu smerit năier 
vistind prin apa mărilor sărate 
spre Străchulcimi ce negrăit ne cer? 


„ —POST-EHRISTUM 


Păcatu-n noi e pradă, nu putere, 
că-l muşcă moartea şi iubirea-l bate, 
şi cu-ndulcită limbă de-nviere 

îl paşte ruga, ca un miel, din toate. 


Cînd crucea-n veci țepuşă ni-i în spate 
şi cer cu cer cucemnic sîrg ne cere, 
de-arvuna slavei răul nu mai poate 
să-şi verse-n noi prisosul lui de fiere. 


Chiar sîngerînd din creştet la călciie, 
sau beți de mustul falselor iubiri, 

nu piere-ntreg nici izul de tămiie, 
nici raiul ce ne piîlpiie-n priviri, 

că-n noi, cu noi şi peste noi veghează 
Atotiubirea, răstignit de trează... 


—MATER-DOLOROSA 


“La ce ți-s umezi ochii sfinţi, femeie? 
De-l plingi pe-acel ce veşniceşte-n cuie, 
păcat ar fi în carnea ta — şi nu e, 
căci nu putea paharul să nu-l beie. 


De-l plingi pe-acel ce-a cutezat Să spuie.: 


Eli, E[i.., a duhului scinleie 
luceşte-n plinsu-ți, şi de-ar fi să steie, 
ar plinge piatra-n ziduri şi pe gruie. 


ar dacă-i plingi pe-acei ce pling cu tine, 
eşti însăți duh în fecioreşti veşminte, 

şi stava ra cu Slava Lui se ține; 

atunci eşti Maica neamurilor sfinte 

şi din ne-lumea cerurilor vine 

Hulub aprins în două Legăminte 


icoane imnice 
CUVINTELE 


Cuvintele, adevăratele cuvinte, 

îşi trimit sunetul mergător-înainte, 
apoi se fac trup şi se apropie de noi 
cu tălpi desculțe şi cu umeri goi. 


Cuvintele, adevăratele cuvinte, 

a treia zi se scoală din morminte, 

căci sfintele, naltele, muşcă din moarte, 
şi slava le-nghite, şi duhul le-mparte. 


Cuvintele, adevăratele cuvinte, 


se fac piine şi vin, întru-aducere-aminte, 


iar taina lor, marea, ne soarbe în sus, 
de la Răsărit şi pînă la Apus. 


FILA-DE ACATIST 


Galileanco, laudă ție, 
osie Sfătă a lumii, Marie! 


Coptu-s-a-n taină sămînța cea rară 
ce Tatăl o pune şi Duhul o ară, 
viața la Viaţă prin tine să vină, 
înaltă de slavă şi grea de lumină. 


Galileanco, laudă ție, 
osie sfintă a lumii, Marie! 


Din dalbă smerire de pururifecioară 
pîinea şi vinul amin se pogoară, 
creşte Cuvîntul tăcut în potire — 
Mireasă lui însuşi şi veacului Mire. 


Galileanco, laudă ție, 
osie sfintă a lumii, Marie! 


Milelor tale umilă povară, 

lacrima rugilor noastre de sară 

poala ţi-o udă, heruvii ți-i moaie, 

şi cerul într-însa întreg se-ncovoaie... 


Galileanco, laudă ţie, 
osie sfintă a lumii, Marie! 


-SEIÎNFA-SFINTELOR 


Din mai în mai 

şi din Constantin în Constantin — 
neclătită stai 

între piine şi vin. 


Lumi două 

adastă din palme să-ți beie, 
crăiasă crainouă, 

mireasă meree, 


Linei lumini 

celei pururea neînserate 
marianic te-nchini, 
maica lumii cetate. 


Icoană-n cer 
Jerusalimului ce va să vie, 
neamuri se cer 

după tine-n pustie. 


Din mai în mai 

şi din Constantin în Constantin — 
neclătită stai 

intre piine şi vin. 





editura christiana, bucureşti, 2002; coperta: ştefan orth, nu creşte trandafir fără ghimpe 
ST MIRELE ŞI PELERINUL : 





x 
ET er eee 


ROST DE DOINĂ 
cîntece fără stăpîn 


——BIAGO=SLOVIE 


De n-ai sta proptit în datini 
mi-e c-ai prinde să te clatini 
Şi că vîntul te-ar culcare 
prin țărîni, dintr-o suflare. 
Dar aşa, de cînd te ştiu, 

nu ţi-e mult, nu ţi-e tirziu, 
iar pe naltă fruntea ta, 
mlădietă a cînta, 

stă măiastra fără leat 

Şi se uită peste sat, 

peste codru, peste vale, 
peste zariştile tale, 

pînă hăt, pe unde nu-i 

fâr” de slava cea dintii... 


—CUMINECARE 


Eu sînt tu şi tu eşti eu... 
Tu gîndeşti cu gîndul meu 
şi eu văd cu ochii tăi, 

dar de-a valma pe-amîndoi 
ne visează singur EI, 

Cel de-a pururea la fel, 
dincolo de ochi şi gînd, 
nelumină luminînd — 
întreită trecere 

fără de petrecere, 

taina lumii geamănă, 
chipul ce se-aseamănă... 


-SUFEETE- CU VAI ADINCI... 


Suflete cu văi adinci, 

te-aş umbia întreg, pe brînci, 
de din dalbe zori de zi 

pînă seara la chindii 

şi prin naltă iarba ta 

de cu noapte m-aş culca, 

şi m-aş spune ție-ntreg 

cum mă cem şi nu m-aleg, 
cum mă-mblat şi nu mă dor, 
cum aş vrea să nu mai mor, 
eu — nemermicul, eu — lutul, 
nestrunitul, nelăutul... 


-DRAGOSTILE 


Dragostile, ce mi-s ele? 
Patimi dulci şi temenele... 
Numa una-i tîimosită, 

n-are vierme de ispită, 

dar aceea-i cruce greauă: 

ca s-o porți îţi trebui steauă... 








——. . 


Dă 
E a RR E a a RR RI = RR ap RR RR a le a 








> Cc ea Ret A sa 


pp: 7 E ciia Di Spui 











PAG, 6 NR. 3/137 Mai 2002 


PUNCTE CARDINALE 





Scrisoare deschisă adresată presei române “responsabile” (14.04.2002) 


Atitudinea și acțiunile cu mare potențial antinațional ale guvemului Năstase, de Ja început 
Şi până azi, inclusiv cea privitoare la controversatul Holocaust din România, sunt cunoscute, aşa 
cum Sunt cunoscute presiunile şi interesele ce le-au determinat, precum şi răsplata pe care o 
aşteaptă. 

În acest context solicităm presei române să reamintească, atât politicienilor cât şi opiniei 
publice, că în România au avut loc, numai în ultimii 60 de ani, două genociduri şi o epurare etnică, 
ale căror victime au fost românii şi pe care guvernul român Ie ține sub tăcere. Ne referim la : 

„1. Genocidul la care au fost supuşi românii din Basarabia între 26 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 
prin “arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentând 12,23% din 
populație—după revenirea sovieticilor, în 1944, procentul victimeloravea să urce lapeste o treime 
din total” (Paul Gorna — “Basarabia şi Problema”, februarie 2002). Particularitatea acestui 
genocid constă în masiva contribuție a unor minoritari, cu deosebire a celor comunişti, fapt atestat 
atât de documentele vremii, cât şi de mărturisirile târzii ale unui Mihail Bruhis în Rusia, România 
şi Basarabia (Tel Aviv,1979, şi Chişinău, 1992), sau ale lui Z.K. — Grigore Vindeleanu în 
Basarabia, revistă a Uniunii Scriitorilor din Moldova, nr. 6, 1991. 

2. Genocidul petrecut între 1940 şi 1944 în Ardealul de Nord, ocupat ca urmare a Dictatului 
de la Viena, a cărui responsabilitate o poartă armata şi oficialitățile horthyste, dar şi nenumărați 
maghiari autohtoni, inclusiv, din nefericire, preoți maghiari. Le reamintim jurnaliştilor români că 
bisericile maghiare vor reprimi, conform Protocolului PSD - UDMR, bunurile naționalizate de 
comunişti, fără a-şi fi asumat responsabilitatea istorică şi fără a-şi fi cerut iertare, refuzând să 
urmeze exemplul profund creştinesc al Papei loan Paul al II-lea din anul 2000. Mai mult chiar, 
faptul că atât Intâistătătorii bisericilor maghiare, cât şi mulți subaltemni ai acestora au o atitudine 
agresiv antiromânească, prin repetate atacuri la adresa Bisericii Ortodoxe şi prin incitare la ură 
interetnică, nu-i opreşte pe actualii guvemanți să-i răsplătească, fără măcar a condiționa 
retrocedările de asumarea responsabilității amintite! Având în vedere că “Protocolul” prevede 
legalizarea până la sfârşitul lunii aprilie a acestui act degradant, care nu poate decât resuscita 
frustrările românilor ardeleni, aşteptăm luarea unei poziții clare din partea jurnaliştilor români. 
Atât arhivele Ministerului de Extemne cât şi cele ale Bisericii Ortodoxe sunt în mare parte publicate. 
Ele dovedesc că masacrarea unor sate întregi, asasinatele, cu precădere asupra preoților, 
distrugerea şi pângărirea bisericilor, constrângerea românilor de a trece [a alte confesiuni, 
schingiuirile, bătăile şi înfometarea sistematică, expulzările a sute de mii de români etc., etc., au 
avut scopul, de altfel adesea declarat, de a rezolva o dată pentru totdeauna problema apartenenței 
Ardealului, prin purificare etnică. 

3. La mai puţin de 50 de ani, o adevărată epurare etnică a avut loc, cu deosebire în Harghita 
şi Covasna, parțial în Mureş, dar lovind din primul moment, pe o arie mult mai mare, copiii români 
din şcolile cuprinzând clase. paralele maghiare şi române. Pentru a putea îndoctrina tinerele 
| generaţii în spiritul superiorității şi iredentismului, copiii români şi maghiari nu trebuiau să se 


5 e : cunoască, să înveţe a se respecta reciproc, sau, Doamne fereşte, să se iubească “impurificându- 
| se”. începută în forță imediat după Revoluție şi continuată insidios până azi (cazul recent al 


Liceului Bolyai din Tg. Mureş este unul din rarele ce ajung a fi cunoscute, urmând a fi desigur 
muşamalizat, conform tradiției), epurarea etnică a afectat, numai până în 1991, peste 4000 de 
români. Această tragedie interminabilă, care se petrece în inima țării. cu complicitatea tuturor 
guvernelor din ultimii 12 ani. ar li inimaginabilă inu-o țară cu simţui demnitățu intact. 
Documentele primelor acte ale “epurării” pot fi consultate de oricine atât în "Raportul Comisiei 
Parlamentare de audiere a persoanelor care. după 22 decembrie 1989. au fost nevoite să-şi 
părăsească locul de muncă şi domiciliul din judeţele Covasna şi Harghita” din 1991, câtşi în foarte 
bine documentata carte Mărturii tragice a D-lui Z. Dragoş, Ed. R.A.1., 1995. 

Aşa cum fiecare popor păstrează vie amintirea catastrofelor suferite şi a victimelor lor, ca act 
indispensabil de prevenire a unor evenimente similare, românilor, mult prea dispuși să uite şi să 
minimalizeze, presa română responsabilă ar trebui să le reamintească cu regularitate pericolele 
princare autrecut și lacare se expun dacă leignoră. Jumaliştii români ar trebui să le readucăaminte 
guvernanților actuali că, spre deosebire de aproape toate țările foste comuniste, păstrarea intactă 
a identităţii naţionale a minorităţilor din România este cea mai elocventă dovadă a drepturilor de 
care s-au bucurat și se bucură acestea. De aceea, în apărarea intereselor legitime ale românilor din 
țările limitrofe, guvemul român ar trebui să introducă principiul reciprocităţii. 

Este desigur cunoscut că în țări cu lungi și solide tradiții democratice partide politice pe bază 
etnică nu există. În USA nu există un partid al neerilor (30 mil.), al mexicanilor (35 mil.) şi nici 
al maghiarilor (1,8 mil. cam cât în România!). În Franţa nu există un partid al arabilor (5-6 mil.), 
al bretonilor sau al alsacienilor. Chiar şi Ungaria interzice constituirea unui partid pe bază etnică. 
Minorităţilor nu le este permisă reprezentanța directă în Parlament, reprezentanții acestora fiind 
desernnaţi de partidele maghiare. În acest context, “monstnuoasa coaliție” a PSD cu un partid strict 
etnic, ale cărui interese întră foarte adesea în coliziune cu cele ale statului român, nu putea duce 
“7uvemnul minoritar” actual decât la o politică capitulardă, demonstrată încă din primele 
săptămâni ale guvernării. Semnalele de alarmă ale ministrului de Interne și ale SRI, privind 
pierderea controlului statului într-o zonă a țării, au fost înăbușite şi s-a continuat pe aceeaşi linie. 
“Protocolul” din noiembrie 200| subliniază încă o dată absurditatea acestei politici, mai ales în 
perspectiva stabilităţii în Ardeal. “Bunăcredinţa și recunoştinţa” UDMR-iştilor, ca şi a prelaţilor 
maghiari, s-a manifestat foarte clar la Miercurea Ciuc, cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 Decembrie. 

Unalt gest iresponsabil de disprej la adresa ardelenilor, a amintirii lui Avram lancu şi azecilar 
de mii de victimeale revoluției române din Ardeal, a fost ordonanța de urgență prin care se legitima 
sărbătorirea oficială de către maghiarii din România a zilei naţionale a Ungariei — 1 S Martie. Cu 
toate că toți miniştrii actualului guven sunt desigur buni cunoscători ai operei lui Karl Marx, 
credem că ar fi bine să li se reamintească ce scria acest contemporan al evenimentelor din ! 848 
despre revoluția maghiară: “Când a izbucnit revoluția din februarie 1848, maghiarii au crezut 
momentul sosit de a întemeia pe ruinele celorlalte naționalități, marea patrie maghiară, puternica 
şi viguroasa națiune maghiară”; sau “Articolul XI] al acestei noi constituții decreta încorporarea 
Transilvaniei Ja Ungaria. Pe bazele adoptate la Viena, Dieta maghiară a elaborat constituția: 
Transilvania e declarată țară maghiară, limba maghiară este singura admisă în municipalități și în 
comitatele districtelor însărcinate cu alegerea deputaţilor, Dreptul electoral era bazat pe cens: și 
10ţi cei ce au avere sunt maghiari”; şi “Îndată guvernul ridică pe întregul teritoriu spânzurători şi 
țepe cu drapele maghiare și cu inscripția: Unire sau moarte” (K. Marx, Însemnări despre români, 
Ed. Academiei R.P.R., 1964). Acestea le sărbătoresc maghiarii în Transilvania. Nu putem să nu 
ne exprimăm nedumerirea faţă de lipsa de reacție a jurnaliştilor români, cărora directorul adjunct 
al postului Deursche Welle le declara foarte senin că o astfel de măsură (se referea la ordonanţă) 
este una “europeană”, “obișnuită în Europa”! Nu s-a găsit nimeni care să-l întrebe pe D-l Robert 
Schwarz dacă și-i poate închipui pe alsacieni sărbătorind ia Strasbourg (unde se află sediul 
Parlamentului european) ziua naţionată a Germaniei, cu steaguri germane, cu imnul perman, cu 


defilări înuniforme de epocă (neapărat ale armatei germane din războiul | 870-7 |. prin car Franța 
a pierdut Alsacia şi Lorena), cu portretul “cancelarului de fier Bismarck, unificatorul iai 
şi al împăratului Wilhelm 1, încoronat la Versailles, etc. (similar celor petrecute !a zi ge 
Gheorghe. în 15 martie 2002). Asemenea pravocări sunt de neconceput in Europa, deşi 
reconcilierea franco-germană este infinit mai reală ŞI relaţiile dintre cele două țări mult mas 
relaxate decât cele maghiaro-române. D-l Schwarz putea fi întrebat şi dacă-şi poale imagina 
guvemul maghiar dând o ordonanţă de urgență prin care să le permită românilor din Ungana 
sărbătorirea oficială a zilei de | Decembrie. pr d: 

Să fie ignoranța sau inhibiţia în faţa oricărui impostor din străinătate cauza acestui lapsus a 

jumaliştilor români? 
A delenii nu au uitat că maghiarii n-au recunoscut nici în 1918 Unirea Ardealului cu Țara, 
nici Constituţia din 1923 şi nici pe ceaactuală, pentru că acestea definesc Româniacastai național, 
unitar şi indivizibil. Maghiarii au cerut întotdeauna modificarea Constituției în sensul statului 
multinațional”, Pentru ardeleni este evident că, aşa cum areieșitşi din declaraţiile liderilor UDMR, 
această ordonanță a însemnat, de facto, modificarea Constituţiei, în sensul cerut de maghiari. De 
acum înainte, după cum spunea şi senatorul Gyorgy Frunda (eternul candidat maghiar la 
preşedinţie, cel care declara cu ani în urmă, cuocaziaunui meci de fotbal România - Ungaria: Voi 
mu ne-ați bătut niciodată”), fiecare naţiune îşi va avea sărbătoarea ei națională. 

Să nu uităm că aceste bruscări şi totala ignorare a sensibilităţii ardelene se suprapune pe 
fundalul marii crime a tuturor guvernelor de după revoluţie, de sugrumare a entuziasmului (nu 
numai al tineretului, ci al întregii naţiuni), a speranţelor de dreptate, de justiție, de bunăstare. O 
naţiune al cărei tineret, în majoritate, visează doar să plece, să o cască, iar cel râmaşi, 
resemnaţi, nu se mai pot concentra decât asupra prezentului fizic, este o națiune bolnavă, cu forțe 
regenerative grav afectate, cu reflexe patologice. 

Rugămintea noastră este să nu se minimalizeze tendințele separatiste ce-i încearcă pe tot mai 
mulţi ardeleni. Nu subestimați nici perfidia UDMR şi nici resentimentele acumulate de românii 
ardeleni. Dacă astăzi la Tg. Mureş copiii români protestează împotriva epurării etnice şi dacă 
redeschiderea şcolilor va avea loc în septembrie, înaintea sumimitului de la Praga, nu e greu de 
presupus că UDMR-ul şi Budapesta, unde premierul vorbeşte fără reținere despre “spațiul vital 
maghiar”, vor găsi modalităţile de “sprijinire” a integrării României în NATO, Nici ardelenii, nici 
noi n-am uitat că “evenimentele” de la Tg. Mureş din martie 1990 au fost precedate de alungarea 
copiilor români din şcoli, de împiedicarea participării la cursuri a studenților români de către 
“colegii” maghiari, de refuzul deservirii românilor în magazine, de invazia miilor de “turişti” 
maghiari cu steaguri şi cântece “patriotice”, de dărâmarea monumentelor naționale româneşti, etc. 
(fapte pe care, conform părerii încetățenit, Securitatea română le-ar fi organizat!). 

Noi nu cerem presei rornâne decât să spună adevărul întreg, să nu abordeze aceste probleme, 
de excepțională importanță naţională, cu mănuși, cu jumătate de gură, ci cât se poate de direct şi 
consecvent, pentru a trezi, într-o societate scârbită de politicienii ce o calcă zilnic în picioare şi 
sleită de propria neputinţă, conştiinţa demnității naționale, fără de care România nu poate avea 
niciunviitor. A devenit tot mai evidentcă Uniunea Europeană va fi o uniunea națiunilor. România 
nu-şi va putea ocupa locul cuvenit şi afirma cu fruntea sus identitatea atâta timp cât românii nu 
vor redescoperi adevăratul şi pozitivul sens al naționalismului. Românilor le lipsesc reperele 
intangibile ale unei politici a imeresului nuționul. la care să adere cu toții. 

Poate presa română să promoveze acest fel de naționalism fără teamă de a îi "neeuropeană '. 
“retrogradă” sau “extremistă”? Dacă este capabilă. atunci: 

- Denunţaţi mârşăvia trădării intereselor naționale, sub pretextul unor imperative inevitabile 
pentru integrarea în NATO! Intrarea în NATO depinde 99,99% de SUA şi nici măcar 0,01% de 
Ungaria! 

- Dezvăluiţi modul în care este înstrăinat Ardealul, politica sinucigaşă a unor guvernanți 
care-şi închipuie că Europa le cere umilirea propriei națiuni, pentru a satisface pretențiile şi 
orgoliile unor minoritari! 

- Solicitaţi guvernului să condiționeze retrocedarea bunurilor bisericilor maghiare de 
asumarea responsabilității istorice a acestora! 

- Arătaţi complicitatea guvemanților la discriminarea şi epurarea etnică a unor români în 
propria țară! 

- Ascultaţi şi multiplicaţi chemările în ajutor ale românilor împiedicaţi să trăiască demn, ca 
români în inima României! Ignorarea de către mass media a demonstrației din primăvara anului 
2000, de la Sfântu-Gheorghe, a românilor din Har-Cov împotriva discriminării, pentru drepturi 
egale şi convieţuire pașnică, nu trebuie să se mai repete! Nu există țară europeană care ar tolera 
distrugerea sistematică a unor situri arheologice, de excepțională importanță pentru istoria țării, 
sau a străvechitor cimitire ale populației majoritare. În România (Harghita) cei responsabili de 
astfel de acte barbare sunt promovați. Nu există țară europeană care să tolereze, ca România, 
afişarea de către o minoritate a sentimentelor antistatale, până la ridicarea unor monumente 
revanşarde, evident iredentiste! 

- Cereţi pedepsirea tuturor vinovaţilor, începând cu Preşedintele țării! Ex-Preşedintele 
Constantinescu, cel care şi-a călcat jurământul de a fi al tuturor românilor, ignorând cu bunăştiință 
durerile conaționalilor din Har-Cov, decorând în schimb primari maghiari rasişti, pentru a 
răsplăti, după cum a mărturisit, susținerea sa în alegeri de către maehiari, nemaiavând imunitate 
parlamentară, poate fi adus în faţa justiției, 

- Cereţi despăgubiri morale şi materiale pentru toate victimele epurăriloretnice, inclusiv cele 
petrecute sub ochii noştri în ultimii 12 ani, făcând cunoscute listele cu numele acestora, netrecând 
sub tăcere nici numele, oricât de sonore, ale vinovaţilor! 

- Solicitaţi guvernului măsuri legislative care să prevină explicit discriminarea românilor şi 
să sprijine păstrarea identităţii lor naţionale, controlând respectarea strictă a acestor prevederi! 

- Cereţi monitorizarea de către instituțiile europene abilitate a zonei Harghita, Covasna şi 
Mureş, oferindu-le prilejul să constate la fața locului dacă şi cine discriminează, dacă şi cine 
încearcă să destabilizeze România! Contrar aparenjei, monitorizarea ar mări încrederea în 
deschidere, în voința de implantare a standardelor europene şi de stabilizare a țării, corectându- 

i imaginea. 

Cu speranța că în această perioadă de mari încercări “a patra putere în stat” îşi va asuma 
A et responsabilitate, plecându-şi urechea şi la spusele celor aliați doar geografic în afara 

otarelor, 


Dr. George Duma, Preşedintele Congresului Naţional Româno-American 

Traian Golea, Preşedintele Asociaţiei Românilor din Florida de Sud 

Aurel S. Marinescu, Preşedintele Asociaţiei din SUA şi Canada a Foştilor Deținuți Politici Români 
Gheorghe Olteanu, Directorul Biroului de Sprijin pentru Românii de Pretutindeni din Germania 





i 


Steae aa 





.———————— — ———  —.— 


EL —————  ———.— DC 5 O pe SP O 





puncte signal 
mal4/2002 


G)aina jertfei 


În numerele anterioare (ianuarie-februarie 2002, pp. 11-14/1-1V, martie 2002, pp. 7-107V-VIII, și aprilie 2002; pi pp. E 10/ zi 
X-XI) am publicat sumarul, nota editorială şi primele trei părți ale studiului introductiv al Dosarului istoric Moţa-Marin.. Ă 
Inițial, promisesem publicarea în serial a întregului dosar, de-a lungulanului 2002, în paginile Punctelor cardinale. Întrucât 
între timp s-a ivit, mai repede decit sperasem, posibilitatea apariţiei în volum (chiar dacă într-un tiraj modest), nu vom mai. 
publica în revistă textul integral al dosarului, ci numai studiul introductiv (care se încheie în acest număr). Cifrele arabe (- 
10) indică numerotarea paginilor în cadrul Dea ru Lu de faţă, iar cele oată SUL Dee son bin suruețotareă = puiu lori 
dosarului din numerele anterioare. git ARM IC 
Volumul (vezi foto), totalizind 221 de pagini, a apărut în această rii la Editura Puncte Carinăle în colecția | 
“Cruciații secolului XX”, avînd pe coperta 10 fotografie (prelucrată în sepia) : a lui Moţa şi Marin în ajunul plecăriii în Spania, E 
„iar pe coperta IV un cunoscut desen (redat tot în sepia) al pictorului Alexandru Bassarab (reprezentîndu-i pecei doi martiri), | 
| însoțit de un citat din Mircea Eliade: “Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalți seolnălatea pi care ţi-o. dă. și 
credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viața atunci cînd esti gata, În orice clipă, să renunți la 00. pn “ef ra A 
Relaţia asupra posibilităților de procurare a volumului (în limitele fatale ale d au) sf obţine la tel/fax 0697422536 | 
(redacţie S Sibiu) s sau 01/3367913 (intermediar Bucureşti). E ACE PR Ba E ei c/d 


păzi 
LA păicae n pi teal A E DR i e Valea = pă = 








(Dosar istoric Cola - Marin 


fc ui 
> e At zi Ap ee 35 e A Vi Di di dig 523, pată 7 pet J 


TAINA JERTFEI. DOSAR ISTORIC MOȚA-MARIN 
alcătuit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu 










(urmare din numărul trecut) 
IV 


Vasile Marin se născuse la 29 ianuarie 1904, la Bucureşti, unde şi-a petrecut întreaga 
viață, dar obirşiile părinteşti erau în Oltenia (după tată) şi în Ardeal (după mamă). Era provenit 
din ceea ce se cheamă o familie proletară, păstrind încă, în mediul orăşenesc, bunul simț şi 
cumsecădenia vetrei ţărăneşti, După primii ani de şcoală, iese din mahalaua Griviței, 
începîndu-şi studiile liceale la “Sf. Sava” şi isprăvindu-le la “Gh. Şincai”. Urmează 
Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, obţinînd licența în 1927. Pe la începuturile 
studenţie: îl cunoaşte Mihail Polihroniade, viitorul său 
biooraf”: 

“Copilul fusese vioi, nestimpărat, zburdalnic; 
adolescentul păstrase vigiciunea, devenise însăreținut, sobru, 


' O amintire caldă i-a păstrat mamei lui Vasile Marin văduva 
acestuia (Ana-Maria Marin, n. Ropală, fiică a unui ofițer 
român şi a unei evreice creştinate; recăs. Van Saanen, decedată 
în Elveţia, pe 2 septembrie 2001). lată o scenă semnificativă, 
zugrăvită în fuga condeiului: “M-am mutat în deal la Cotroceni, 
la mama lui, pe care trebuia s-o iubesc Şi s-o îngrijesc mai mult 
decît pe mama mea. Într-o zi, aceasta din urmă a venit la noi 
cu o umbreluță mov și a întrebat-o pe bătrînă ce îi poate da în 
plus fetei care trăia acum într-o odaie cu pămînt pe Jos şi învăţa 
la o lampă cu gaz. Bătrina ardeleancă i-a răspuns, dreaptă ca 
o luminare: Aşa a vrut Dumnezeu, să-mi ia băiatul şi să-mi 
dea o fată; şi să ştii mata că eu nu-i dau decît un pic de 
dragoste!” (Ana-Maria Marin, Povestea neamului românesc 
scrisădeo bunică pentru nepoata sa, Editura Puncte Cardinale, 
Sibiu, 1999, pp. 33-34). 
2 Mihail Polihroniade era bun prieten, între alţii, cu Mircea 
Eliade şi Constantin Noica. Iată ce scrie despre e! M. Eliade 
în Memoriile sale: “Prin Mihail Polihroniade, prietenul meu 
de la «Spiru Hareb», cunoscusem pe lonel Jianu şi pe Petru 
Comarnescu [...] Cu Mihail Polihroniade mă împrietenisem 
în ultimii ani de liceu. Aveam acelaşi drum spre casă şi ne 
întorceam întotdeauna împreună, discutînd. Încă din liceu, 
Polihroniade era pasionat de politică şi publicase cronici de 
politică externă în ziarul conservator Epoca” (Memorii, vol. 
[, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 163-164). Mai 
tirziu, prin 1933, “cîţiva din prietenii mei se căsătoriseră şi-mi 
plăcea să cred că le descopeream dimensiuni noi, pe care nu le bănuisem numai cu trei-patru 
ani în urmă, în Universitate. Mary, soția lui Mihail Polihroniade, era englezoaică şi de curind 
preda limba engleză la un liceu de băieți. Era înaltă, robustă, roşcovanăşi pistruii adăugau parcă 
o tăiere masculină figurii ei deschise, loiale. Te privea întotdeauna drept în ochi şi vorbea tare, 
precis, eficient” (ibidem, p. 234); Şi prin 1938-39, pe vremea marii prigoane carliste, ca tragic 
deznodămînt: “Tactica lui [Armand] Călinescu reuşise: toţi legionarii se lăsaseră prinşi şi se 
aflau acum în cușcă, aşteptînd, ca şoarecii, să fie arşi de vii. Probabil că Codreanu, ca şi atâţia 
alți legionari, au murit convinşi că jertfa lor va grăbi victoria mişcării. Dar mă întreb dacă unii 
din ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecît o jertfă, ci consecinţa fatală a unei 
catastrofale erori de tactică politică. Știu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre 
foarte rarii şefi preocupaţi de victoria politică, iar nu de mintuirea sufletelor, i-a spus odată 
soţiei, în temniţa de [a Rimnicu Sărat, după executarea lui Codreanu: «lată unde ne-au dus 
slujbele şi parastasele!». La mai puţin de un an, avea să fie executa! şi e], care nici măcar nu 
avea mîngiierea slujbelor şi parastase lor. Darn-amurit mai puţin senin decît ceilalți, cei credincioşi. 
A cerut o țigară, a aprins-o şi s-a apropiat Zimbind de zidul unde-l așteptau mitralierele” (op. cit., vol. 


II, p. 27). 
' Cf. Crez de generaţie, ed. cit., pp. 227-228. 





ironic. Din liceu i se deşteptase pofta de citit. Citise mult, cu patimă, de toate. Dar vocația 
i se desluşise repede: avea pasiunea problemelor de ideologie şi practică politică. 

Aşa l-am cunoscut pe cînd eram încă în clasa a şaptea de liceu, iar el student. Era în 
toamna lui 1923. Ne întilneam foarte des, de două-trei ori pe săptămînă, în odaia unui prieten 
comun care locuia la mine, Nicu Carandino. Se formase un mic cenaclu în care, afară de 
Marin, de Carandino şi de mine, mai luau parte: N. N. Matheescu, Mircea Eliade, lon Anghel, 
Bălan [?), Petrişor Viforeanu ş. a. m. d. 

Duminica după-masă ne întruneam într-un fel de şedinţă solemnă. Unul din noi citea o 
lucrare şi apoi urmau discuții aprinse. Îmi amintesc şi acum prima «lucrare» a lui Marin; dacă 
memorianu mă înşeală, se numea «Pamfletarii reacționari francezi». Ne-a vorbit despre Leon 
Bloy şi Leon Daudet. 

La nouăsprezece ani, Vasile Mann era un om format. 
Avea o maturitate de gindire, o siguranţă, o precizie ia care 
noi nu ajunsesem încă”. 

Vasile Marin era familiarizat cu clasicii gîndirii şi 
literaturii române (Bălcescu, Eminescu, A. C. Popovici, 
Iorga etc.), dar şi cu marii corifei ai dreptei europene (de la 
Joseph de Maistre [a Charles Maurras). Dintre contemporani, 
era în măsură, încă de la vremea aceea, să facă o expunere 
doctă, bunăoară, despre opera lui N. C. Paulescu. Dar nu era 
numai un om de idei, ci iubea frumosul, avea obsesia 
scrisului calofilic, ştia să prețuiască o sonată de Beethoven, 
un peisaj florentin sau o catedrală gotică. Altminteri, ne 
încredințează acelaşi biograf, “era de pe atunci naționalist şi 
antisemit”, pricepîndu-se să răspundă “lucid, ironic, sigur, 
asalturilor pe care unii le dădeau naționalismului său 
intransigent”. 

Cum lupta studențească era în toi, Vasile Marin s-a 
angajat în ea cu vocația sa de luptător, dar deocamdată 
departe de cercurile ce vor genera direct legionarismul. Este 
ales preşedinte al Cercului Studenţilor Ilfoveni, făcînd agitaţie 
şi ținînd conferințe în Bucureşti şi în provincie, În 1927, 
frecventează cursurile lui Iorga de la Vălenii de Munte, 
căruia îi păstrează respect şi simpatie ani buni după aceea, 
pînă cînd impulsivul şi capriciosul savant înțelege să declare 
război generaţiei tinere“. Tot în 1927 îşi face stagiul militar, 
ca şi Moţa, la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infantenie din 
Bucureşti, obţinînd, cam o dată cu licenţa, şi gradul de 
sublocotenent. Sîntem în anul întemeierii Legiunii, dar 
Vasile Marin bate, deocamdată, la alte porți: 

““Tinărul licențiat în Drept se apucă de avocatură şi intră secretar la d-] lon Lugojeanu 
(Lugoşianul, astăzi [1937] ministru al României la Roma, pe vremea aceea membru de vază 


+ Mai tîrziu, cu acesta din urmă a ținut oarece corespondenţă. În Crez de generație, la secțiunea 
“Trei scrisori politice”, este inclusă o epistolă în franceză către Charles Maurras (cf ed. cit., 
pp. 93-100), căruia i se adresează cu Cher maitre; epistola datează din iarna lui 1934 şi e o 
expunere apologetică asupra Gărzii de Fier (une organisation politique nationaliste, dont 
['ideologie est inspiree par un fascisme adapte aux besoins et nu aspirations de la Roumanie 
une organisation chrelienne, antijudad que e! antimagonnique...), pentru contracararea 
propagandei mincinoase pe seama ei. “La vrai France” (celle que vous nous avez z revelee par 
celte magnifique «Action Francaise» ) este solicitată să-şi facă o idee justă despre “la vrai 
Roumanie” (la Roumanie de ceux qui ont fait laguerre et de leurs fils, la Roumanie qui travaille 
aux champs e! dans les vilites ). Încă de la 19-20 de ani, îşi aminteşte M. Polihroniade, V. Marin 
“trecuse prin marxism şi mai ales prin maurrasism * (loc. cil). 

* O scrisoare către lorga, din iarna lui 1934, pe fondul aceloraşi evenimente care-l făcuseră să se 
adreseze şi lui Ch. Maurras, se poate citi în secțiunea menţionată din Crez de generație (pp. 79-84). 

















stii ar 


A 
E XIV) 
PA » 





E it iii e ella iei di ae ca aa 


al Partidului Naţional- Țărănesc. Fireşte, strălucitele însuşiri de inteligență, talent, spirit 
politic, pe care le poseda Vasile Marin, nu puteau trece neobservate. De aceea, cînd, peste 
un an, național-țărăniştii vin la guvem, d-l Lugojeanu ajungînd subsecretar de stat la 
preşedinţia consiliului, Vasile Marin devine şeful său de cabinet". 

Era vremea în care multă lume crezuse în steaua politică a țărănismului. | se întîmplase 
Şi lui Nae ionescu însuşi” (*...cu toții stăteam pe meterezele — azi ştirbe, vai! — ale revoluției 
ţărăneşti...) care -acunoscut pe Vasile Marin chiar prin 1928-29, cînd acesta '“trebăluia prin 
birourile consiliului de miniştri. Fusese, în perioada eroică a național-țărănismului, secretar 
— ca avocat — al unei mai-mărimi oarecare, şi îşi făcea acum ucenicia în tehnica conducerii 
politice. Păstrez de atunci amintirea unui tînăr isteţ, vioi, pe care o ironie afectuoasă îl făcea 
să se miște nestingherit dar respectuos în somptuozitatea lipsită de frumuseţe, dar nu şi de 
sti] de viaţă, a palatului Cantacuzino, ajuns preşedinţie de consiliu în zodia unor oameni care 
în generalitatea lor nu aveau nici un simț pentru ceea ce înainte de război fusese aici în 
Bucureşti o trainică şi fecundă ierarhie boierească'*, 

După M. Polihroniade, idila lui Marin cu țărănismul s-ar fi încheiat încă din 1931 „cînd 
şi-a dat demisia — nu se precizează de ce — din postul de şef de cabinet, fiind numit avocat 
în contenciosul Ministerului Industriei şi Comerţului. O cercetare de arhivă, pe care nu mă 
îndoiesc că se va găsi cine s-o întreprindă, ar putea lămuri lucrurile. În orice caz, cînd în 1932 
a cunoscut-o pe viitoarea sa soție (fapt atestat de ambele cărți memorialistice pe care aceasta 
le-a publicat în România”), tinărul avocat era încă legat de ţărănişti. Că ar fi fost chiar 
“secretarul lui luliu Maniu” personal, cum pretinde autoarea, nu se confirmă prin alte surse 
(ar fi ştiut şi un M. Polihroniade sau N. Jonescu!), dar restul informațiilor sînt perfect 
plauzibile: “M-am căsătorit în ziua în care mi-am luat intematul [Ana-Maria Marin era 
medic; dublul eveniment s-a petrecut în februarie 1933 — n. n.], cu un tînăr inteligent şi 
cultivat, căruia îi plăcea politica, socotind că o țară cu politicieni capabili era o țară cu noroc. 
Pe vremea cînd îşi dăduse teza de doctorat era secretarul lui Iuliu Maniu şi teza se ocupa de 
fascism mai mult ca doctrină decit ca politică. luliu Maniu, socotit un politician cinstit, născut 
şi crescut în Transilvania, a apreciat teza secretarului său şi i-a propus să-l trimită ca secretar 
cultural în Italia, ca să-şi desăvirşească studiile: o țară care era în mare progres"%. Că Vasile 
Marin “tot pe atunci [1931-32] face a călătorie în străinătate prin Franța şi italia” o atestă, 
în treacăt, şi M. Polihroniade în schița sa biografică (Joc. cit ): putea fi la mijloc bunăvoința 
ori interesul lui Maniu sau al partidului, aşa cum putea fi vorba foaste bine de îndeplinirea 
vreunei sarcini ca funcționar ministerial sau pur şi simplu de necesități de informare pentru 
definitivarea doctoratului (Italia fiind patria fascismului studiat de doctorand, iar fianceza 
fiind limba străină în care se descurca cei mai bine, dovadă că 15 din cele 26 de titluri din 
bibliografia tezei sale sînt franţuzeşti'*). Că, oricît de “cinstit” ar fi fost, luliu Maniu (sau orice 
alt om politic democrat şi cu vederi de stînga) n-ar fi putut agrea şi încuraja un studiu despre 
fascism? Să nu uităm însă că este vorba de anul 1932, cînd fascismul stimea o anume 
suspiciune /îngrijorare, dar încă nu-şi arătase colții fioroşi de mai tirziu, ba chiar făcea 
impresia unui succes spectaculos (“marele progres” de care vorbeşte autoarea), ce nu putea 
lăsa indiferent un om politic sensibil la dinamica puterii'?, 

Oricum va fi fost, rezultă cu destulă certitudine că ruptura definitivă a lui Vasile Marin 
de țărănism s-a produs abia în februarie 1933, deşi el cocheta cu Garda de Fier încă din toamna 
anului anțerior, în varianta intelectualistă a grupului de la Axa (în care e probabil că-l 
ademenise — dacă nu cumva şi introdusese — chiar Mihail Polihroniade). Motivul credibil (şi 
care totodată “dă bine”) al rupturii definitive de ţărănişti a dragului ei ““Vasia” ni-l indică 
aceeaşi Ana-Maria Marin!” “...greva muncitorilor de la «Griviţa Roşie»'* ne-a făcut să ne 


* Îşi amintea M. Polihroniade, care, ca gazetar, îl întilnise frecvent în anii următori pe la Cameră 
(cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 229), 

” Devenit ulterior unul dintre cei mai intransigenți critici ai lui Juliu Maniu şi ai țărănismului 
în genere (cf. Roza vinturilor, secţiunea “Cultura politică”, orice ediție). A devărul este că, după 
1932, luliu Maniu a trăit politic mai mult din gloria anilor anteriori, fiind depăşit de mai toate 
evenimentele timpului şi plătind scump cîrdăşia cu comuniştii de la 23 august 1944 (orice s- 
ar spune, certificatul de deces al României moderne). 

* Prefaţa la Crez de generaţie (ed. cit., p. X). 

” Cea deja citată mai sus (şi pe care eu însumi am editat-o şi postfaţat-o), iar mai înainte Prin 
poarta cea strimtă (Editura Gordian, Ţimişoara, 1993). Un alt volum, Poveste de dincolo. 
Amintiri din țara cutropită (Madrid, 1979), nu mi-a ajuns în mînă, dar ştiu de la regretata 
autoare că e scris — din prudenţă şi discreție — la persoana a treia şi că materia lui s-a vărsat în 
cele ulterioare. 

' Povestea neamului românesc , ed. cit., p. 22. 

"1 Dintre celelalte, 3 fiind italieneşti, 3 nemţești şi 5 româneşti (4, doar tangenţiale la tema 
Iucrării, aparținînd — cura se întîmplă pînă azi — chiar unor membri ai comisiei examinatoare: 
Paul Negulescu — preşedinte, Aristide Basilescu, Mircea Djuvara, Anibal Teodorescu). 

"+ Că fascismul nu era pe atunci “sperietoarea” de mai tirziu, ci o temă de discuţie între altele, 
inconiodă, dar pasabilă, se vede şi din atitudinea de eleganță şi obiectivitate academică a 
comisiei examinatoare: lucrarea a fost admisă, dezbătută profesional şi apreciată în valoarea 
ei strict ştiinţifică. Pe lucrare figurează următoarea precizare oficială: “Facultatea consideră 
opiniile expuse în această lucrare ca proprii ale autorului şi nu are a exprima nici aprobare, nici 
dezaprobare”. Istoricul loan Scurtu, care semnează prudentul cuvînt înainte al recentei reeditări (vezi 
mai jos), comentează într-un sens apropiat, încă de pe prima pagină: “Se cuvine subliniat faptul că 
Universitatea a admis un asemenea subiect «fierbinte» [...], ceea ce demonstrează larga deschidere 
a acestei instituţii și a slujitorilorei, caracteristică unei societăţi pluraliste. De asemenea, în timp 
ce doctorandul era cunoscut pentru opțiunile sale politice de dreapta [nota bene, totuși: nu era 
încă legionar! - n. ni.], comisia avea cu totul alte opinii: Mircea Djuvara făcea parte din 
conducerea Partidului Naţional-Liberal, iar Aniba! Teodorescu era fruntaş al Partidului 
Poporului — formațiuni ce-și adusesră contribuția la Organizarea şi dezvoltarea sistemului 
democratic în România de după Marea Unire din 1913. Diverpenţa de opinii politice nu a 
împiedicat comisia să aprecieze valoarea științifică a lucrării doctorandului Vasile Marin”, 
Mai degrabă ar trebui spus, poate, că atitudinea respectivă reprezenta normalitatea, în timp ce 
surprinderea noastră de azi este reflexul unei lungi perversiuni ideologizante. 

"Op, cit., pp. 22-23, Toate notele la acest citat îmi aparțin. 

'* Ultima fază a unei îndelungate agitaţii a muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie- 
februarie 1933, care în 15-16 februarie a luat aspecte singeroase, Evenimentele s-au desfăşurat 





NR A PER VERI Pe pi 
întoarcem în grabă mare de la Predeal, unde ne odihneam după micile noastre succese! , «Sînt 
comunişti!» i-am spus soțului meu, nemulțumită că părăseam zăpezile Dihamului. «Nu sint 
comunişti, sînt proşti» şi n-au pe nimeni care să-i învețe. Se trăgea cu arma în muncitori Şi 
oameni necăjiţi [...] Madaearu'“ era socotit vinovat de grevă [...] Peste citeva zile, Vasia m- 
a anunțat că s-a despărțit de Iuliu Maniu, pe care-l socotea un conducător slab, şi îl CumOSGISe 
pe conducătorul tineretului moldovean, Comeliu Codreanu”, care i se părea omul viitorului”. 

Se poate conchide câ ultimele luni ale lui 1932 şi primele luni ale lui 1933 au reprezentat 
marea răscruce a vieţii lui Vasile Marin, atit pe plan social (dragostea finalizată în căsătorie), 
cît şi pe plan politic (țărănismul îl deziluzionase şi legionarismul îl ispitise, dar a fost un 
răstimp de pendulare între “trecut” şi “viitor”, evenimentele din 15-16 februarie constituind 
mai degrabă condiţia favorizantă decît cauza efectivă a unui divorț politic care plutea mai 
demult în aer). A, 

Susţinută şi tipărită rudimentar în 1932, teza de doctorat îi este editată în anul următor 
cu vădit sprijin legionar: Fascismul. Organizarea constituțională a Statului Corporativ 
lalian, Serviciul şi Editura Colportajului Legionar, Bucureşti, 1933!%, Solidă şi utilă fără să 
strălucească, lucrarea lui Vasile Marin a fost la vremea ei — şi rămine pînă astăzi — cea mai 
exactă şi bine sistematizată expunere pe tema respectivă din bibliografia de limbă română. 
Partizanatul se simte, dar se păstrează în limite rezonabile. În mare, autorul respectă poziția 
declarată în prefață: “Lucrarea de față, căutind să cerceteze modul în care fascismul italian 
a înțeles să-şi realizeze crezul constituţional, nu implică neapărat o preferință. Și nu-şi găseşte 
un merit, dacă îl are, decit în stricta obiectivitate în care autorul a înțeles să prezinte cititorului 
român, lipsit adesea de informații precise în acest domeniu, criteriile doctrinare şi piesele 
constituționale de bază, care, anprenate la locurile lor, pun în mişcare şi întrețin funcționarea 
acestui modem mecanism politic, economic şi social, care este fascismul”, Faimoasa ironie 
a lui Vasile Marin, patosul lirico-retoric, verva polemică şi pamfletară, atit de caracteristice 
scrisului său gazetăresc, sînt aici atent cenzurate. Parcurpînd textul, nu poți contesta, cu o 
anume surpriză, că tonul doctoral îl prinde la fel de bine. Se vădesc mintea organizată, 
calitatea intelectuală, probitatea; într-un alt context, fără risipa într-o politică aspră şi tragic 
falimentară, Vasile Marin ar fi putut fi profesor sau savant eminent, aşa cum Moţa ar fi putut 
fi un scriitor de calibru, în buna tradiţie a prozei ardeleneşti Dumnezeu le-a dat însă să fie 
“tragici şi sintetici”"?, rînduindu-le alte măsuri, în destinul de taină al unei generaţii 
martirizate. 

Vasile Marin intră deci în Legiune pe calea Axei (şi ea o atacere de proaspăt convertiți), 
Articolele lui publicate acolo “formează un adevărat manual asupra problemei Statului şi 
elitelor. În ele regăsim pe Vasile Marin din carte şi din viață. O dialectică viguroasă, o 
argumentare strînsă, o iuțeală în scris colorată cu epitete tari, cu formule plastice”. Curînd 
însă, nu doar din fatalitate profesională, ci mai ales sub presiunea evenimentelor, gazetăria 
trece în planul al doilea. Avocatul marginal de pînă atunci, redus nu o dată la un statut de 
conţopist, îşi trezeşte vocaţia din amorțeală. “Ca avocat aduce, fără nici o exagerare, imense 
servicii Legiunii. Ne amintim cu toții ce a însemnat primăvara şi vara lui 1933. Guvernul 
Vaida, împins de finanța şi presa evreiască, nu îndrăznea să ne dizolve, dar pornise împotriva 
noastră o luptă de distrugere. Calomnii, ofense, insulte, lovituri, schingiuiri, arestări arbitrare 
se abăteau asupra noastră. Pe urmă, deşi induram — din ordinul Căpitanului — cu resemnare 
orice lovitură, tot noi eram dați în judecată. Procesele se țineau lanț. De la un capăt la altul 
al țării era chemat să apere «avocatul Legiunii» Vasile Marin'2!. 

Spre sfirşitul lui 1933, îl găsim pe listele electorale ale Grupării “Comeliu Zelea 
Codreanu”, firmă sub care legionarii încercau totuşi să participe la alegeri, după ce Legiunea 
Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier (ipostaza politică a celei dintii, cura a fost mai tîrziu şi Partidul 
“Totul pentru Țară”) fuseseră abuziv dizolvate de către guvemul |. G. Duca. Tentativa rămîne 
zadamică. Decizia de dizolvare este extinsă ncîntirziat şi asupra noii grupări. Era deja război 
politic, în răspărul tuturor regulilor democrației. Încep să se opereze arestări masive de 
legionari, şefii fiind vizaţi cu precădere. După mărturiile vremii, ar fi fost între zece Şi unsprezece 
mii de arestaţi în toată țara, fără nici o bază juridică, fiind puși în libertate abia după ce partidul de 
guvernămint și-a asigurat triumful electoral, În această împrejurare, Vasile Marin (arestat în 
Ardeal, unde se afla în campanie electorală) este reținut la Jilava mai bine de douăsăptămiîni=. 





pe fondul a două guverne țărâniste: al lui uliu Maniu (pînă pe 14 ianuarie) şi al lui Al. Vaida- 
Voevod (ce va dura pînă-n toamnă). 

"Elîşi luase doctoratul, ea “internatul” (vezi mai sus), se căsătoriseră şi erau în “luna de miere”. 
“Virgil N. Madgearu (1887-1940), economist şi sociolog, lider şi ministru țărănist, ce avea să 
fie asasinat la aceeaşi dată cu N. Iorga (27 noiembrie 1940). 

"7 Mulţi ar putea fi surprinşi astăzi de împrejurarea că în Parlamentul României, la vremea 
respectivă, Codreanu a fost singurul care a criticat ferm măsurile represive ale guvemului şi 
a luat apărarea “nenorociților de muncitori”, solicitînd o anchetă parlamentară specială, 
susținut cu timiditate de dr. N. Lupu (a se vedea Pentru legionari, ed. cit., pp. 434-436, sau 
Monitorul Oficial din 23 februarie 1933). 

' O ediţie recentă (ce se pretinde a doua) a fost îngrijită de regretatul istoric Radu-Dan Vlad 
și are un cuvînt înainte de prof. univ. dr. loan Scurtu: Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997. 
(Să menţionăm, în paranteză, şi recenta apariţie în româneşte a volumului Satul de Benito 
Mussolini, Fundaţia Culturală Forum, Cluj-Napoca, 2001, conținînd şi texte de care V. Marin 
s-a folosit în teza sa.) 

Cf finalul articolului “O singură ideologie: Fapta”, apărut în Axa nr. 5, din 22 ianuarie 1933 
— primul lui articol publicat acolo (inclus şi în Crez de generație, sub titlul “Crez de generaţie: 
ideologia faptei”; ed. cit., pp. 187-189), 

** M. Polihroniade (cf. Crez de generaţie, ed. cit, p. 231). 

“ Ibidem. Una dintre cele mai mari biruinţe a fost la Arad, cînd a apărat “Echipa morții” (grup 
legionar ce-şi asumase, În campania electorală din 1933, rezistența non-violentă pînă la moarte 
în fața persecuțiilor oficiale), pledînd împreună cu Moţa şi Codreanu. 

* M, Polihroniade: “Marin la închisoare era neschimbat. Calm, veşnic surizător, judecînd cu 
obișnuita lui agerime situaţia, era sigur de victorie” (cf. Crez de generaţie, ed. cit., p. 232). Firea 
ni ironică şi jovială n-avea să se dezimintă nici în preajma morții, În Pentru Christos (cf 
Alexandru Cantacuzino, Opere complete, ed. cit., p. 166), prințul îşi amintea că în tranşeea de 
la Majadabonda, cu mai puţin de două ceasuri înainte de momentul fatal, “Vasile Marin face 
2jumne; lîngă el domnul Clime e vesel şi ride la tot ce spune Marin”. 


te 0 aliaje A a OT big 

















puncte cardinale 


FE pre e ni 
Viej „Je a î 1 
“a oa fa a a J Ă ă i O, eee a. 
u - i ÎA - 4 E A p E 
Ş e, Lui 





In ajunul Crăciunului (după alte surse, chiar 
de Crăciun) ceilalți sînt puşi în libertate, 
fiind reținuți în continuare numai lon Moța, 
Vasile Marin şi Sterie C iumetti, pînă în 
după-amiaza zilei de 29 decembrie. “În ziua 
de 29 decembrie, la spital, a sunat telefonul 
şi Vasia mi-a spus: «Sînt liber, mergem la 
cinematograf după-masă, la Harry Piely. 
Căpitanul nu fusese printre cei arestaţi. Ne- 
am bucurat, am fost la cinematograf şi apoi 
la un mic restaurant, față în față cu «Cartea 
Românească), Am auzit pechelner şoptindu- 
i la ureche unui domn Sras: «L-au ucis pe 
Duca!». l-am repetat lui Vasia ceea ce 
auzisem şi am plecat fără să mîncăm. Pe 
drum ne-am sfătuit cum să-i ajutăm peultimii 
închişi [adică pe cei proaspăt eliberaţi — n. 
n.). l-am telefonat lui Ionel Moţa şi nu l-am 
găsit acasă pe Sterie Ciumetti>. Apoi am 
plecat la mama lui [V asia) acasă şi i-am spus 
Cum stă situația. Desigur, nu se putea crede 
că din Jilava se pot înjgheba atentate, dar să 
omori un bănuit e ușor. Vasia se ascundea ŞI 
căuta să afle cine fuseseră atentatorii"24 
După citeva luni de enormă tensiune, 
Vasile Marin îşi reia activitatea ca avocat Şi 
gazetar (în toamna lui 1933, devenise şi 
redactor la Cuvântul lui Nae Ionescu, dar la 
! ianuarie 1934 ziarul fusese suspendat; nu 
vareapărea decit în 1937, cînd Vasile Marin 
nu mai era în viață). Colaborarea trecătoare 
de la Cuvântul înlesneşte o anumită apropiere între el şi Nae Ionescu, fiind vorba şi de un 
traseu politic asemănător: dinspre țărănism spre legionarism. În prefața la volumul postum 
al lui Vasile Marin, Nae Ionescu aveasă scrie: *..„deşi simpatiile dintre el şi noi erau mai vechi, 
de pe vremea cînd cu toții stăteam pe meterezele — azi ştirbe, vai! — ale revoluției ţărăneşti, 
el nu s-a îndreptat totuşi spre noi decît în momentul în care, sub presiunea anacronismului 
grotesc al reînscăunării liberale, act greu de urmări tragice, nelichidate încă decît în parte, 
Cuvântul — forțat să-şi exprime doctrina nu în considerațiuni de filosofia istoriei (cum o 
făcuse pînă atunci), ci în formule de luptă — s-a apropiat fatal de Mişcarea Legionară. Aşa 
fiind, a încerca să aşezăm pe Vasile Marin într-o altă grupare decit cea către care s-a crezut 
dator cu Jertfa vieții lui, ar însemna să facem violență adevărului. Cu atît mai mult cu cât, la 
urma urmelor, nu el a venit înspre noi, ci mai degrabă noi ne-am apropiat de el, în drumul 
nostru spre militanții revoluției naționale (...] Fenomenul trecerii dintr-o tabără în alta e foarte 
frecvent în viața noastră publică”, dar “în această viață publică plină de transfugi, Vasile 
Marin găsise în el putinţa CONVERTIRII ”. 
Între vara lui 1934 şi vara lui 1936 Legiunea trăieşte o epocă mai tihnită: este o vreme 
a clarificărilor doctrinare (Codreanu, bunăoară, îşi pregăteşte cartea Pentru legionari, ce va 
apărea la începutul lui octombrie 1936, devenind biblia legionarismului), a consolidării 
organizatorice (iau ființă, pe rînd, Partidul “Totul pentru Țară”, Asociaţia “Generaţia 
Mişcării Studențeşti de la 1922”, ambiţioasa întreprindere a Comerţului Legionar etc.), a 
efervescenței lucrative (vestitele tabere de muncă, ce se înmulțesc pretutindeni precum 
ciupercile), a vredniciei constructive în genere. Pe Vasile Marin îl regăsim nu doar la bară 
sau în presă, dar şi pe şantierele de lucru, el însuşi realizînd “minunata tabără de la Hotarele”, 
devenită “un fel de Academie legionară” şi care “rămîne în istoria Mişcării noastre ca un 
mode! de organizare” (M. Polihroniade”*). i Re : 
Pe28 iulie 1935, Căpitanul îi acordă gradul de Comandant legionar, iar cîteva săptămîni 
mai tirziu i se încredinţează conducerea organizaţiei din ]Ifov. PE aa 
Cum dispăruseră între timp şi Axa, şi Cuvântul, Vasile Marin scrie în publicaţii de 
dreapta mai puţin prestigioase (Cuvântul Studenpesc, Revista Mea, Cuvântul Argeşului), iar 
în martie 1936 scoate el însuşi o revistă (în colaborare cu un oarecare Gh. Ciorogariu), 
Vestitorii, ce nu durează însă decit patru numere (“sugrumată de cenzură”, zice M. 
Polihroniade). Adie şi-n scrisul lui mai nou, ca şi-ntr-al lui Moţa, parcă stranii presimțiri. lată 
ei spicuiri din arti colul “Morții noştri”, apărut în Cântul Argeşului din 20 martie 
1936**: “Îngemănați cu eternitatea, morții noştri, din lumea Jor de dincolo, ne ocrotesc şi ne 






n. RA 
NICOLETA NICOLESC 


% Ceva mai jos, autoarea precizează: “Pe Sterie Ciumetti îl uciseseră chiar în seara în care 
încercaserăm să-l anunțăn, şi îl aruncaseră în lacul Tei” (p. 29), | a 

“ Ana-Maria Marin, op. cit.,p.28. Atentatorii fuseseră așa-numiții Nicadori (studenții Nicolae 
Constantinescu, lon Caranica, Doru Belimace), care acționaseră din proprie inițiativă şi, de 
altfel, se predaseră autorităţilor. După multe mărturii de epocă (nu numai legionare), în urma 
uriaşelor abuzuri comise, moartea lui |. G. Duca “plutea în aer”. După unii, Carol I] însuşi ar 
fi fost bucuros să scape de Duca, dar cu mina altora. În orice caz, rămine suspect faptul că l- 
a chemat la Sinaia şi nu i-a asigurat nici o protecție, Jăsîndu-l să plece cu trenul, în plină noapte 
Desigur, împotriva legionarilor (şi a dreptei în ansamblu) s-a lansat o prigoană incă mai 
cumplită (peste 18000 de arestări, lichidări precum ceaa lui Ciumetti, suspendări de organi zaţii 
şi publicaţii etc.). La procesul desfăşurat în martie-aprilie 1934, s-a încercat incriminarea a 
peste 50 de capi legionari, în frunte cu Codreanu şi generalul Cantacuzino. Nu s-a putut dovedi 
nici o implicare a conducerii Mişcării, toţi fiind achitaţi, Autorii asasinatului au fost condamnaţi 
la muncă silnică pe viață (iar mai (îrziu vor fi asasinați în detenţie, o dată cu Codreanu, în 
noaptea de Sfintul Andrei a anului 1938). A se vedea şi Faust Brădescu, Nicadorii, Decemyirii, 
Răzbunătorii, Editura “Carpaţii”, Madrid, 1978. 

1% C£. Crez de generaţie, ed. cit., p. 234. 

Şi în Crez de generaţie, ed. cit., pp. 165-166, 


ŞI CORNELIU CODREANU LA PREDEAL (1935?) 
















îndreaptă paşii [...] Mormintele lor sînt 
pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale 
pentru geografia spiritualității româneşti [...] 
Morților noştri le închinăm cîteva clipe de 
reculegere în fiecare zi din viața noastră, sub 
ocrotirea lor începem şedinţele în cuiburile 
noastre [...] Ei sînt izvorul de viață etemă 
pentru sufletele noastre [...] Purtăm cu toții 
cămașa țesută din firele nevăzute ale jertfei 
lor” N-are puterea de exaltare a lui Moţa, dar 
ajunge, pe calea firii lui, la acelaşi punct 
esențial a] morții creatoare şi la același “nod 
divin” care leagă lucrurile ('* convingerea că, 
pe deasupra tuturor instrumentelor 
Diavolului în luptă cu Divinitatea, se înalță 
sublim eroismul pus în slujba Crucii, care 
învinge tot, absolut tot”), 

Îndată ce află de iniţiativa lui Moţa”, 
Vasile Marin “nu mai are astîmpăr. vrea să 
plece şi el în Spania, vrea să plece cu orice 
preț. Se roagă de Căpitan — el, care nu se 
rugase de nimeni şi nu ceruse nimic, nicio- 
dată. Insistă să fie lăsat să plece. Căpitanul se 
codeşte, nu sînt destui bani. Atunci Marin, 
din sărăcia lui, din apriga, din amamica lui 
sărăcie, găseşte 5000 de lei, se împrumută cu 
5000 de lei, îi aduce la sediu şi cere săi se dea 
voie şi lui să plece. Cu ironia lui amară, îi 
spune domnului General: «Vreau să fiu ai 
şaptelea sicriw>” (M. Polihroniade, loc. cit )! 

Tinerei lui soții (26 de ani) îi scrie despre 
datoria de onoare ce apăsa pe umerii generației lor. Acesta a fost Vasile Marin: omul datoriei 
împlinite până Ja capăt. 

Îmi reprim aici, încă o dată, tentația gloselor personale şi îmi îngădui să reproduc în 
încheiere, chiar cu riscul de a supralicita, întregul final al prefeței lui Nae Ionescu din 17 
februarie 1937: 

"Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moța, în fața 
aceluiaşi duşman. Dar a căzut a///e! decît lon Moţa. Nu mai bine, nu mai puţin bine, ci altfel. 

Ion Moţa s-a dus să moară. Cobortse adînc în el încredințarea că mîntuirea neamului 
nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupeşti; şi a plecat într-o transfigurată hotărire: 
nu casă lupte, nu ca să învingă luptind, ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. 
Dacă Moţa s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care |- 
am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, 
Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricât de groaznic ar fi omeneşte gîndul acesta, eu sînt astăzi 
încredințat că pentru mîntuirea nației noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moţa, 
așa după cum, pentru mintuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului. 

Vasile Marin se putea însă să nu moară. EI s-a dus acolo să stea în fața duşmanului 
credințelor lui, ca să lupte cu el. Să-l învingă? Da, dacă se poate. Dar victoria asta nu era 
necesară. Necesară în fapta lui Marin era numai prezența lui acolo, prezență în care moartea 
era un risc, dar nu o necesitate. Desigur, cînd a plecat dintre ai lui, lepădarea de sine era atît 
de desăvirşită încît el se gîndea tot aşa de puțin la întoarcere cît şi la moarte; viața lui sau 
moartea lui nu-l mai priveau pe el personal, de vreme ce principalul nu era moartea lui sau 
scăparea de la moarte, ci depunerea unei mărturii pentru credința lui, cu orice preț. Noi ştim 
însă că mărturia lui ar fi fost tot aşa de deplină şi de rodnică, dacă el ni se întorcea neatins; 
după cum deplină şi rodnică e mărturia tovarășilor lui care s-au întors. 

Cind deci a hotărît moartea lui Vasile Marin, Dumnezeu a voit să ne certe. De aceea — 
durerea noastră este întunecată”. 


... 


RIAMARIN, VASILE 





V 


Mulţi au încercat, ca şi Nae lonescu, să(-şi) explice resorturile interioare sau semnificațiile 
mistice şi istorice ale acestui act unic de dublă jertfelnicie mărturisitoare, raportindu-] atît la 
spiritul creştin în general, cît şi [a spiritul legionar în particular. Las la o parte birfele ieftine 
Şi insinuările “şmechere” ale lichelei balcanice', care nici măcar în fața probei irefutabile a 
morții nu-şi poate depăşi suspiciunile imunde”!. 

Mai lesne de desemnat par semnificaţiile exterioare, valoarea de pildă a actului respectiv 
(indiferent de estimarea cantitativă a efectelor ei concrete). Nicolae lorga (suspendîndu-şi 





” Ibidem, p. 18. 

“ M. Polihroniade susține că abia pe la jumătatea lui noiembrie. 

* Crez de generaţie, ed. cit. pp. XII-XIII. H. Sima îşi exprima în 1965 convingerea că “A şa 
va răminea Vasile Marin în fața generațiilor viitoare, cu trăsăturile ce i le-a prins pentru 
eternitate maestrul gîndirii româneşti contemporane” (Horia Sima, Antologie legionară 
Opera publicistică în şapte volume, ed. Traian Golea, vol. V, Colecţia “Omul Nou”, Miami 
Beach, 1994, p. 78). 

' “La şmecheri şi la jigodii — observa N. Steinhardt — reacţia numărul unu e întotdeauna 
bănuiala, jar neasemuita satisfacție — putinţa de a şti că semenul lor e la fel de întinat ca şi ei” 
(Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 101). 

”! Îndeobşte, în faţa morţii pină şi bestiile se cutremură. Rudolf Otto povesteşte, în Das HeiJige 
(vestita sa carte despre “sentimentul sacrului”), cum iapa lui, Diana, a fost cuprinsă de o mare 
neliniște cînd, într-o împrejurare oarecare, au întîlnit în cale un cadavru cabalin. Dacă pînă şi 
animalele trăiesc, în felul lor, “cutremurul sacru” în faţa imaginii morții celor din aceeaşi 
specie, cit de decăzut trebuie considerat omul pe care moartea însăşi a încetat să-l înfioare?! 











pentru oclipă ştiutele idiosincrazii faţă de legionari) scria în Veaonul românesc, la 19 ianuarie 
1937'*: *Luptind pentu credința lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este 
etern, scump și ctirat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieți viteji, Moţa 
şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii [...] Cine ştie ce va ieşi din cumplita 
furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge dintoaterănile unui 
nobil nearu! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea 
spune la noi, cu înduioşată mindrie, că pentru aceasta au curs şi cîteva picături din sîngele 
scump al tineretului nostnu'**. Un alt reprezentant ilustru al generației lui orga, Simion 
Mehedinți (mult mai favorabil legionarilor, care-| numărau chiar printre “patriarhii” lor), 
scria în menționatul număr comemorativ din Canvântul Studențesc: "Murind de bună voie, 
ei au spus răspicat: Deschideţi ochii la amestecul străinilor. care vor strivi tot ce este 
românrsc în România, după cum strivesc astăzi tot ce este spaniol în Spania! [...] Moța şi 
Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufleteşti a tuturor Românilor 
case se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a 
dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificația istorică a morţii lor”. Liderul cultural al 
generației tinere, Mircea Eliade, era de părere": “Semnificaţia morţii lortrece, deci, deasupra 
valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui lon Maţa şi Vasile Marin are un sens 
mistic; jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credința unei întregi 
generații”. Portretele pe care tot el le face celor doi, ținînd să sublinieze, ca și Nae Ionescu, 
firile lor atit de deosebite, rămîn antologice (și iarăşi nu mă pot zgîrci cu citatele): “Ion Moţa 
avea adversari, dar nu avea nici un duşman. Era un tînăr palid, calm, concentrat; nici un gest 
frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, 
orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită macerație lăuntrică; siguranța lui în lumea de 
dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei 
scurte vieți pămintene. Nu se temea de moarte [...] Aştepta nerăbdător să se jertfească, să 
înveţe pe alții drumul unei vieți eroice, impersonale. «Martin» înseamnă «martor»: cel care 
moare pentru o credință mărturisește pentru ca, dovedeşte celorlalți că o asemenea credință 
ţe mîntuieşte de spaima morții, că în ea găseşti un sprijin, dupăce ai găsit un sens al existenței 
[...] Ca şi şeful şi prietenul său, Comeliu Codreanu, lon Moța credea că misiunea generaţiei 
tinere este să împace România cu Dumnezeu [...] În ceasul cînd a simțit că Lucifer se 
încleştează din nou în lupta cu Hristos — lon Moţa, cruciat ortodox, a plecat dirz, cu inima 
împăcată, să se jertfească pentru biuința Mintuitorului. Alţi voluntari, în Spania, au căzut 


* Articolul respectiv, “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, reprodus în dosarul nostru, figurează 
Şi în Radiografia dreptei româneşti (ed. cit., p. 238). 
”* Iorga se referea, în treacăt (casă nu spun cu prudenţă), şi la starea de spirit ce generase faptul 
jertfei lor: “Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit (pentru că altfel rămîne 
celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur), încălziți 
de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o 
agitație care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi 
demonstrații de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în fața morții, pentru ce crede el sfint şi 
mare”. 
'* CE. Textele “legionare ”, ed. cit., pp. 37-38. 


pe dă Ai 


Pet sedere A în VE 


i 5 
. P 


aie, ! 
| . DEA - i Ei A j d. + P “a j Ă A f 4 PT, A A - _ A 7 val i, « "4 Y, 
tb 1" MONUMENȚULYMOȚA-MARIN: DE LA MAJADĂNANUA | 


e. Ş 
beti PIE 
» , + "53 4 


„puncte cardin 


i se bea! Ai CA! , 


so) 


pentru un ideal omenesc — fascismul sau comunismul. lon Moţa au fost dintre aceia care au 
căzut pentru un ideal supra-uman — pentru biruința lui Hristos” in ce-l priveşte pe Vasile 
Marin, acesta “aparținea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi 
şi de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamtlet, o glumă, ls) pagină frumos SCrIsă 
şi curajos gândită. De cînd l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al 
«reacționarilon» francezi, era abonat la Acfion Francaise şi cunoştea toate cărțile lui Leon 
Daudet şi Maurras. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a pasionat încă din 
liceu. Nu bănuiai totuşi, în figura lui rizătoare, sub vorbele lui întotdeauna ironice — hotărirea 
unei jertfe atît de cumplite. V. Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea 
lui în Spania a dovedit însă tuturor ca nu se temea de ea, a căutat moaitea cu inverşunare, cu 
bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morții incepe adevărata V iață, veşnică 

Alţii au încercat, pe urmele lui Nae Ionescu, să pătrundă încă mai adinc în tainițele 
sufleteşti ale acestui martiraj (cum e cazul prințului Alexandru Cantacuzino, antologat în 
dosar, martor ocular al întregului traseu al jertfei, pînă-n clipa finală, deşi poate cu o prea 
evidentă tentă pro domo — nu atit ca legitimare personală, cît ca “spirit de echipă ). Mircea 
Vulcănescu (unul dintre apropiații profesorului, iar mai tirziu monograf al său), seferindu- 
se numai la cazul complex al lui Moţa şi răspunzind indirect unor insalubre zvonuri de epocă 
(perpetuate, din păcate, pînă azi), aduce o perspectivă cu totul originală: “Eu nu cred că Moţa 
a plecat în Spania pentru a se impune, prin acte de eroism personal, la conducerea Mişcării, 
împotriva lui Codreanu cum zic unii şi nici c-a plecat spre a muri, făcînd loc liber acestuia, 
care începuse să-l suspecteze că-i vrea locul — cum zic alții. Eu cred că Moța a plecat la 
judecată, La judecata lui Dumnezeu. Ca să răzbune o trădare, ucisese”. Şi, oricit ar fi fost 
achitat de juraţi şi oricît ar fi socotit justificat faptul, dacă oul credea în adevăr în Dumnezeu 
— şi sînt dovezi că Moţa era credincios — nu se poate ca faptul să nu-i fi dat căințe amare [...] 
Moţa s-a dus deci la judecata lui Dumnezeu, să lupte pentru Cruce, evident, dar pentru ca 
Dumnezeu să-i facă judecată. S-a dus deci pentru a dobindi o evidenţă: Ce-i stă scris? Inainte 
de a pleca, s-a dus să vorbească şi cu Nae |lăsîndu-i şi cele patru scrisori-testament — n, n. ]. 
Ce-i va fi spus Nae lonescu? Cine ştie? Ce i-a putut spune? E foarte probabil că Nae îl va fi 
lăsat să-şi urmeze destinul, singur, aşa cum a făcut întotdeauna! Dar ce e sigur e că a păstrat, 
despre el, o amintire neştearsă 

Pînă la urmă, totul rămîne, în privința motivaţiilor ultime, într-o taină inepuizabilă şi 
mereu provocatoare. “Ce i-a făcut pe Moţa şi Marin să se ducă să lupte în Spania?” — se 
întreabă, insinuant, trainica prostie”. Dar “imperiala înțelepciune” schimbă întrebarea — care, 
astfel pusă, nu duce la nimic — şi se întreabă, în liniştea iubirii sale: “Ce i-a făcut pe Moța şi 
Marin să vrea să moară în Spania?”, 

Taina jertfei stă în răspărul “deşteptăciunilor” noastre. Dacă nu o putem pătrunde, măcar 
să ne înfiorăm de nepătrunsul ei... 





* După cum am arătat deja, trădătorul Aurel Vemichescu a supravieţuit, ceea ce — o repet — 
nu schimbă însă situația în absolut, din punctul de vedere al răspunderii mistice a “pedepsitorului”, 
'* Mircea Vulcănescu, Nae Jonescu, aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 
1992, pp. 99-100, Autorul a murit el însuşi ca un martir în temniţele comuniste (Aiud, 1952, 
cu sublima rugăminte testamentară: “Să nu mă răzbunaţi!”) 


A 
LA 


Ye 
Pa] 


j 
za 
i 
i 
3 


A. pa a. NR 3 “% a 
Aa aice 


A) > Ta E PER a Fi A R 
LA 4 AT n: Fi 4 e A m? 3 Last 
Ş 


a 
j i 
> 
. ș 
j 


i A 
| Pe A pangă 
- $%P . 
și 
i 


+ 
_ 
3 = 
lă 


e i a 














A dat “Liber-Cugetătorul” şi românul şi-a regăsit 
iată, după suspinuri indelungate (ce-i alungaseră 
seninătatea zâmbetului rotund cu care răspundea altădată 
bancurilor politice), “vechea sa dragoste”, stânga, uitând, 
cu neobrăzarea “firească” de-acum, faptul că “victoria” 
sângerândă a momentului decembrie '89 îl oblică la o 
minimă decență. 

Bucuria regăsirii însă, copleşitoare în măreția ei, îi 
poartă circumvoluțiunile, câte va fi având, prin văzduhul 
viselor ispititoare ŞI şăgalnice, ca o Fata Morgana, pentru 
care, nu-i aşa, menită să calci şi peste cadavre, având 
justificarea îndrăgostitului euforizat de atâta aşteptare. 

Filostângismul românului este cel puțin bizar, dacă 
ne amintim brutalitatea, violența, cruzimea cu care, într- 
un moment de răscruce al istoriei, ni s-a impus “traficul” 
de stânga, ca o condiție extremă şi unică a existenței 
noastre, S-a uitat, oare, “icoana” tancului şi a cizmei ce 
ne-a obligat la confruntarea cu un dumnezeu necunoscut 
nouă, saltimbanc pe ruinele sufletului românesc? 

S-ar cuveni, fie şi din orgoliu, să apărăm coordonata 
creştină a neamului nostru şi Dumnezeul ce! revelat va fi 
iertându-ne lipsa de smerenie. Căci unora le mai place 
încă să se acopere cu mantia creştină, a cărei țesătură se 
va fi subțiat demult. 

Oportunismul creştinismului doar cu numele sau, 
mai mult, al liber-cugetătorului de până mai ieri, convertit 
peste noapte întru dreapta credință”, nu este decât un joc 
satanic, o ispită diavolească pentru cei suferind de 
analfabetism istoric şi care acoperă fariseistic caracterul 
duplicitar al “practicanților”, drept care se cere neapărat 
desconspirat, spre a nu macula şi profana ceea ce mai 
păstrăm sfânt în noi: Biserica lui Hristos. 

Mimarea crucii, gestul fără acoperire la nivelul trăirii 
lăuntrice, trebuie aspru şi imediat amendat, dacă dorim ca 
el să nu alunece în derizoriu. Jocul închinăciunii este o 
blasfemie şi, câtă vreme infantilismul şi ignoranța 
româneascăfl va privi cu îngăduință, anatemizarea noastră 
va fi inevitabilă. Căci Dumnezeu nu este “obiectul” 
divertismentului ieftin, în care îşi dau mâna actori fără 
vocaţie, ca în filmele americane, şi care nu stâmesc râsul, 
ci repulsia (şi, deopotrivă, revolta). 

Privindu-i, înţelegi, în sfârşit, că teoria lui Darwin îşi 
află aplicabilitate, căci, iată, asemenea specimene au 
apărut, parcă, spre justificarea mult contestatei teorii. Ei 
maimuţăresc ceea ce nu pot înțelege şi se maimuţăresc în 
inerția unor deprinderi primare, marcante la nivel 
existențial, comportamental şi, nu în ultimul rând, 
caracterologic. De o verticalitate discutabilă — experți 
fiind în “salturi” şi “tumbe”, încercând şi uneori reuşind 
să atragă simpatii prin populismul pe care îl practică — 
dovedesc, îngrijorătortotuşi, aspirații ce depăşesc limitele 
condiţiei lor “biologice”. 

Oscilaţia între poziția “bipedă” şi cea “patrupedă” 


demonstrează o “labilitate genetică”, de ordin fizic, dar Ei 


care, în timp,a devenit sursăaoportunismului şi vicleniei, 
în plan caracterologic, moral, în virtutea căruia 
“umbomania” devine un joc al ascensiunii, desigur 
nemeritatăşi malefică, sprijinindu-se pe toiagul credulităţii 
şi ignoranței celor mulți. 

“Pâinea şi circul” — hrana tradițională a românului — 
operează mutații fundamentale în structura să intimă, 
convertită la mentalitatea new-age-istă conform căreia 
terapia râsului, dublată de plinătatea pântecului, ar 
reprezenta un ideal existenţial căruia individul se 
abandonează cu seninătatea tâmpă a ignorantului fudul, 
ce pune preț pe ceea ce este neprețios, având, în mod 
periculos, pentru că a devenit tipologic, suficiența şi 
siguranța de sine a celui ce jonglează (în cunoştinţă de 
cauză?!) cu “valori universal valabile”. 

Un popor înecat în mâlul unui asemenea “ideal”, un 
popor care nu este capabil să păşească pe culmile unui 
ideal veritabil, coborându-și-l, din neputinţă, la nivelul 
limitelor sale, nu-şi mai merită și nu-și mai justifică 
pretenţia aprecierii sale ca popor. 


Despiritualizat, poporul a devenit poprdație, iar 


populaţiaeste ocolectivitateaorizontului, aegalitarismului 
(a globalismului, mai nou!), a nonvalorii, a kitsch-ului; o 
masă de manevră ce reprezintă, cu certitudine, “idealul 





PUNCTE CARDINALE 





mundan” al unor Big Brothers pe cale să subjuge o lume 
întreagă, ceea ce, din punctul de vedere al individului 
neautizat, este mai mult decât confortabil — cu o singură 
condiţie: să i se aplice “tirania pâinii şi a circului”. 

Acordul perfect (realizat, e adevărat, în timp) între 
bipezii “circumstanțiali” şi cei “nativi”, regăsindu-se, după 
îndelungi căutări, în afinități ce se sustrag calificativului 
“uman”, pentru că se desfăşoară în afara verticalei spiritului 
(esenţiale pentru omul-creaţie a lui Dumnezeu), a făcut 
posibilăascensiunea stângii prin despiritualizarea poporului 
român. 

Această lumea libertăților fără limite, uitrapermisivăîn 
democratismul ei, a optat, se pare, pentru alternativa 
darwinistă a patemităţii sale, neştiind sau nevrând să ştie că 
paternitatea este un'“dat” (nestând, deci, sub semnul opțiunii 
personale). Dar dacă tot înotăm în mundanul tuturor 
posibilităților, desigur că nimic nu mai este imposibil. 

Şi dacă am ajuns în această situaţie, în care România şi 
locuitorii ei se zbat să trăiască, fără să-şi dea seama că 
prostia nu este un dar al lui Dumnezeu, este pentru că am 
sperat doar, uitând să nădăjduim! 

Căci speranța se ancorează în uman. 

Nădejdea însă poartă atributul dumnezeirii. 

Omul aflat într-o perpetuă căutare de modele care să- 
i găzduiască speranțele, ajunge, nejustificat, Ja idolatrie, 
cunoscând însă şi reversul ei, dezamăgirea, incandescentul 
faliment al investiţiei sale “morale”. Acesta este preţul dez- 
dumnezeirii, căci omul nu-şi mai aminteşte faptul că “a-şi 
face idoli” este un păcat pe care Dumnezeu, cel înlăturat, îl 
amendează cu autoritatea Tatălui de Drept. 

Atâta vreme cât modelul hristic este renegat şi batjocorit, 
omul nu va înceta să se zbată între speranțe şi deziluzii, 
pentru că ele nu pot atinge decât micimea lumii care le 
generează. 

Natura teandrică a Mântuitorului reprezintă suprema 
manifestare de înţelegere a Tatălui Ceresc față de umanul 





Mai 2002 NR. 5/137 PAG. 1] 


din noi, căci Dumnezeu, “sacrificându-Şi” Fiul, “a 
coborât" transcendentul pentru ca noi, urmându-l modelul, 
să ne putem înălța, adică îndumnezei şi, sub semnul 
acestei Mari Întâlniri pe verticala spiritului, să se nască 
nădejdea mântuirii noastre. 

Purtând atributul dumnezeirii, nădejdea este 
spirituală, pentru că ea deține cheia valorilor eterne. 
Alături de credință şi dragoste, ea oferă măsura 
dumnezeiescului din noi. Căci, dominați de aceste trei 
coordonate, ““toate celelalte se vor adăuga nouă”. 

Hidoşenia trufaşă a creaţiei darwiniste a devenit, 
firesc, exponențială şi pentru lumea în care omul 
contemporan se mulţumeşte — ba chiar se şi bucură —să 
trăiască. Pentru că speră. Când speranțele se vor însă 
dovedi fantomatice, atunci, sigur că prăbuşirea va căpăta 
dimensiuni catastrofice pentru “investitori”. Este 
momentul “de cotitură” pe care iluzioniştii de profesie îl 
aşteaptă întotdeauna cu nerăbdare. Pentrucăei, depozitarii 
speranțelor, ştiu bine că natura umană se dez-umanizează, 
după ce mai întâi se va fi dez-dumnezeit, lăsând frâu liber 
animalicului, a cărui condiție existențială este pântecul. 
Când omul va fi ajuns la acest stadiu, subjugarea sa nu va 
mai fi constituind o problemă. Iar “pâinea cea de toate 
zilele” nuva mai fidecâto biată mână de firimituri pe care 
“humanoidu!” le va savura cu lăcomie, bucurându-se ca 
de o masă copioasă după un mult aşteptat spectacol de 
circ! 

În nevrednicia lor, oamenii s-au înstrăinat de bucuria 
dea înţelege şi de a trăi viața ca pe un dar nepreţuit pe care 
Milostivul Dumnezeu l-a oferit oamenilor, tocmai spre a 
le deschide calea ascensiunii, care spiritualizează, 
înnobilând lăuntrul fiecăruia, pentru că nu este acelaşi 
lucru să trăieşti întru Hristos sau să te vinzi diavolului. 
Aici, într-adevăr, se poate vorbi de opțiunea individuală. 

Contemporanul nostru, slăbit de atâta pribegie, 
neaflându-şi liniştea şi echilibrul, aninându-şi speranțele 
de zâmbete perfide şi închinăciuni perverse, nu mai are 
nici măcar înțelepciunea Fiului Rătăcitor de a reveni, în 
căință şi smerenie, la condiția sa inițială. 

Deosebirea dintre ei este distanța de la speranţă la 
nădejde. Nădăjduind că va fi iertat de părintele său, Fiul 
Rătăcitor cutează a se întoarce acasă, în timp ce omul 
vremurilor noastre, văzându-şi speranțele înşelate, se 
bălăceşte în disperare. Ochii săi nu mai ştiu să privească 
spre cer, mâinile refuză să se mai unească în rugăciune, 
sufletul este iască. El, omul modern, a devenit ghilotina 
propriilor speranțe (prin neputința de a le spiritualiza, 
transformându-le în dumnezeiască nădejde). 

Cu toate că, deseori, ne place să spunem că ne-am 
născutcreştini, considerându-ne, astfel, privilegiați, grație 
martirilor întru Hristos, nu părem a mai fi şi capabili să 
facem punți gândurilor şi să înțelegem că primatul creştin 
pe care îl afişăm uneori se află în relație de respingere 
totală şi definitivă cu “marea iubire”, stânga, cu care 
românii par a face casă bună de multă vreme încoace. 

Şi dacă am îmbrăcat cândva mănuşa stângii, 
“acceptând” provocarea unei experiențe despiritualizante 
în care nu ne-am regăsit nici o clipă, este, se pare, timpul 
să purcedem la regăsirea de sine, în plan individual, 
urmată de cea a ființei noastre naţionale, adică încercând 
sărefacem din ruinele împrăştiate ale sufletului românesc 
calea nădejdii întru Cel de Sus. Căci dacă L-ai “întâlnit” 
pe Hristos, clisa nimicului în care te zbaţi poate dobândi 
fineţea nisipului, dar dacă L-ai piendut, ai pierdut Totul! 
lar deposedarea lumii de persoana lui Hristos o aruncă în 
vidul spiritual punctat de “prezența diavolului”. 

lată de ce soluția regăsirii de sine întru Hristos 
echivalează cu o provocare la “luptă”; o luptă, desigur, pe 
cât de crâncenă, pe atât de hotărâtoare, pentru căeste lupta 
“monstruoasei” rațiuni împotriva credinței, din care 
“învingător” nădăjduim să iasă măcar “sentimentul tragic 
al vieții”. Pentru că “moartea tragică” este singura şi cea 
mai de preț răsplată, păstrând Dumnezeu “comicul” 
pentrucei ce nuştiu decâtsărâdă (c/. Miguel de Unamuno, 
Despre sentimentul tragic al vieții la indivizi şi la 
popoare, trad. rom. Institutul European, laşi, 1995), 


Maria-Rodica TROSCA 











PAG. 12 NR. $/137 Mai 2002 


(urmare din numărul trecut) 


Orice studiu asupra Islamului, oricât de sumar, nu poate să facă abstracţie de 
Spania musulmană, acest avanpost al culturii şi civilizaţiei înfipt pentru mai multe 
secole în inima Peninsulei Iberice. Pentru o înțelegere deplină a acestui important 
capitol din evoluţia lumii musulmane, să ne reamintim pe scurt desfăşurarea 
expansiunii arabe spre Apus. În timp ce Chalid şi ceilalți generali ai Islamului 
înfăptuiau cuceriri în Răsărit, la numai şapte ani de la moartea lui Mabomed, Amr 
ibn al-As pătrundea de la Gaza în Palestina şi cucerea Pelusium şi Memphis, 
înaintând spre Alexandria. Nevoia de a aproviziona săraca Arabie cu cereale i-a 
făcut pe arabi să grăbească cucerirea Egiptului. Locnitorii creştini ai acestei părți 
a imperiului bizantin erau monofiziți şi sufereau persecuții din partea Bisericii 
oficiale. Consecința: arabii au fost primiţi cu braţele deschise, în ciuda rezistenței 
opuse de armata imperială. Când, după aproape doi ani de asediu, Alexandria a 
capitulat, Amra fost uimit de bogăţiile pe care le-a găsit în acest oraş. lată ce îi scria 
el califului Omar: “Este imposibil să enumeri bogăţiile acestui Oraş sau să-i descrii 
frumusețile; vreau numai să amintesc că are patru mii de palate, patru sute de terme 
şi patru sute de teatre”. Arar a împiedicat jefuirea oraşului, preferând plata unei 
contribuții din partea locuitorilor. Neavând înțelegere pentru disputele religioase 
dintre creştini, le-a interzis monofiziţilor să se răzbune pe creştinii ortodocşi şi a 
decretat libertatea de credință. 

n contextul ocupării Alexandriei, se pune întrebarea dacă Amr este autorul 
distrugerii Bibliotecii din Alexandria. Cea mai veche menţiune în legătură cu 
această pierdere tragică pentru cultura universală o datorăm unui om de ştiinţă 
musulman, Abd al-Lati (1162-1231), dar relatări mai amănunțite se găsesc într-un 
tratat de istorie universală scris de Bar Hebraeus (1226-1286), un evreu botezat din 
Siria. Conform spuselor sale, un om de ştiinţă alexandrin, Johannes Philoponos, 
l-a rugat pe Amr să-i încredințeze lui Biblioteca. Amr a cerut încuviinţare de la 
Omar, de la care ar fi primit următorul răspuns: “Dacă aceste scrieri greceşti 
corespund cu Cartea lui Dumnezeu, atunci nu au nici o valoare şi nu merită să fie 


PUNCTE CARDINALE 





8. SPANIA MUSULMANĂ 


După încursiunea lui Tariq, cucerirea Peninsulei Iberice a fost desăvârşită de Musa, 
care în fruntea a 25.000 de musulmani a zdrobit armata lui Roderich, care număra 90.000 
de oameni. Biruitorul s-a purtat blând cu populația, confiscând numai bunurile celor ce 
opuseseră rezistență armată. Nu au fost impuse impozite mai ridicate decâtcele percepute 
de regii vizigoți şi s-a acordat deplină libertate religioasă. Setea de cuceriri nu cunoaşte 
însă margini. De îndată ce şi-au consolidat puterea în Spania, invadatorii arabi au trecut 
Pirineii în Galia, cu intenţia fermă de a transforma întreaga Europă într-o provincie a 
Damascului. Între Tours şi Poitiers, la o mie de mile de Gibraltar, armata musulmană s- 
a ciocnit cu forțele lui Eudes, ducele Aquitaniei, şi cu cele ale iui Carol, ducele Austrasiei 
(732). Într-una dintre cele mai hotărâtoare bătălii din istorie, care a durat şapte zile, 
musulmanii au suferita grea înfrângere. Din nou destinul şi credințaa milioane de oameni 
au fost decise într-un război, căci dacă victoria ar fi surâs musulmanilor, astăzi Europa 
ar fi scris de la dreapta la stânga. De la acea memorabilă dată, ducele Carol a devenit 
Carolus Martelus, Charles Martel, Carol “Ciocanul”. In anul 735, musulmanii şi-au 
reînnoit încercările de a pătrunde în Galia şi au cucerit Arles, iar în 737 au ocupat 
Avignon-ul şi au jefuit valea Rhânului până la Lyon, dar nu au reuşit să-şi consolideze 
poziţiile cucerite. În anul 759, Pippin cel Scurt i-a izgonit definitiv din Franța de Sud. Cei 
patruzeci de ani cât s-au aflat pe teritoriul francez au imprimat populației aflate sub 
ocupaţie o mentalitate specifică, rezultat al toleranței religioase. O libertate care va 
contribui la evoluţia culturală din Languedoc. 

Califii omaiyazi de la Damasc au subestimat importanța Spaniei musulmane. Până 
în 756, eaa fost denumită Provincia Andaluzia şi era guvernată de la Qairuan. Înanul 755, 
pe pământul Spaniei şi-a făcut însă apariția o figură romantică. Este vorba de singurul 
descendent din familia omaiyazilor care a reuşit să scape cu viață din masacrul în care 
toate rudele sale au fost ucise în anul 750, când abbasizii au răsturnat califatul omaiyad. 
Abd-er-Rahman, nepotul califului Hişarn, hăituit de urmăritori, a trecut înot Eufratul şi, 
după ce a străbătut Palestina, Egiptul şi Nordul Africii, a ajuns în Maroc. Ştirile despre 
lovitura de stat dată de abbasizi au reactivat adversităţile dintre arabii sirieni şi maurii din 


Î 474 RĂODN ara 


păstrate, căci avem Coranul; dacă sunt în contradicție cu Coranul, atunci ele sunt 
periculoase și trebuie distruse”. O altă versiune menţionează un răspuns mai 
laconic: “Arde Biblioteca, deoarece ea este conținută într-o singură carte, Coranul”. 
După Bar Hebraeus, Amr ar (i distrus cărţile din Bibliotecă, lolosindu-le drept 
combustibil pentru băile din oraș, care timp de șase luni au încălzit apa cu 
papirusurile și rolele de pergament. Faţă de această explicaţie a distrugerii 
Bibliotecii din Alexandria, pentru restabilirea adevărului trebuie făcute unele 
precizări. O parte din cărţile din Bibliotecă au fost distruse încă din anul 392 de către 
patriarhul Theophilos, în urma unei acțiuni de epurare izvorâtă din spiritul de 
intoleranță creștină față de literatura, ştiinţa şi filozofia precreştină. Ceea ce a 
rămas s-a deteriorat ca urmare a dezinteresului și neglijenţei pentru scrierile 
existente. De asemenea, trebuie să menţionăm că nici unul dintre istoricii creştini 
care au trăit de-a lungul a cinci secole de la data când a fost ocupată Alexandria nu 
relatează nimic în legătură cu arderea Bibliotecii, 

Fiecare cucerire creează graniţe noi care trebuie apărate, ceea ce atrage după 
sine nevoia altor cuceriri. Pentru a proteja hotarul apusean al Egiptului musulman 
de eventuale atacuri din partea Cirenaicii bizantine, o armată de 40.000 de 
musulmani 4 pătruns prin pustiu până în apropiere de Cartagina. Conducătorul 
acestei armate, într-un gest simbolic, şi-a înfipt sulița în nisip, într-un punct la 
aproximativ 130 km sud de actualul Tunis. În acel punct s-a pus, în anul 670 piatra 
de temelie a unuia dintre cele mai importante oraşe ale Islamului, Qairuan, bază 
militară și, în acelaşi timp, centru politic, religios și cultural. Încercările bizantinilor 
dea opri acest marșvictorios au fostzădărnicite, mai ales după ce populaţia berberă 
s-a convertit la islamism. După cucerire, Africa de Nord a fost împărțită în trei 
provincii: Egiptul, cu capitala la al-Fustat, Ifriqiya, cu capitala la Qairuan, şi 
Maghrebul, cu capitala la Fez. Timp de un secol, provinciile apusene au recunoscut 
autoritatea centrală a califilor. Pe măsură însă ce aceştia se dovedeau din ce în ce 
mai incapabili să-și exercite autoritatea, provinciile s-au autonomizat, devenind 
regate independente, conduse de dinastii locale. Toate aceste dinastii nord-africane, 
neavând rădăcini în popoarele pe care le stăpâneau, au trebuit să guverneze prin 
forță și iscusință politică. De îndată ce însă vipoarea războinică a unui astfel de 
suveran fără sânge regal în vine slăbea, el nu se mai putea menține pe tron şi era 
izgonit de către un temerar care, după ce prelua sceptrul fostului suveran, punea 
bazele unei noi dinastii. 

După cucerirea Africii de Nord, din ordinul lui Musa ibn Nusayr, guvernatorul 
provinciilor alricane ale imperiului, generalul berber Tariq a trecut pe teritoriul 
Spaniei în fruntea unei armate formate din 7.000 de berberi şi 300 de arabi (710), 
înfrângând rezistența opusă de vizigoții lui Roderich. De numele acestui general 
berber este lepată actuala denumire a stâncii de la picioarele căreia arabii au 
pătruns în Europa. Arabii au denumit această stâncă Gebel al-Tariq (“Stânca lui 
Tariq”), denumire din care europenii au făcut Gibraltar. Cu acest episod eroic, în 
istoria Islamului se deschide un nou capitol. 


Spania. Un grup de arabi, credincioşi omaiyazilor, temându-se că noii califi abbasizi le 
vor retrage drepturile asupra bunurilor şi titlurilor dobândite de la dinastia înlăturată, i- 
au cerut lui Abd-er-Rahman să se pună în fruntea lor. El a acceptat, a trecut din Maroc 
în Spania, unde a fost numit Emir de Cordoba (756), titulatura lui completă fiind “Prinţ 
de Andaluzia şi Urmaş al Califilor”. O armată trimisă de al-Mansur, califul abbasid, 
pentru a-l înlătura pe răzvrătit, a fost învinsă, iar proaspătul emir a trimis capul învinsului 
său la Mecca. 

Analizând aceste evenimente din punct de vedere european, probabil că ele au avut 
darul să contribuie la apărarea Europei de o eventuală nouă încercare musulmană de 
invazie, Spania musulmană, sleită de războiul civil şi lipsită de perspectiva unei înțelegeri 
şi a unui sprijin din partea califilor abbasizi, a renunțat la orice gând de noi cuceriri. Mai 
mult chiar, pentru a-şi consolida pozițiile musulmanii s-au retras din Spania de Nord, 
astfel că, din secolul IX până în secolul XI, Peninsula Iberică a fost împărțită într-o zonă 
musulmană şi alta creştină. Sudul musulman, pe care Abd-er-Rahman şi urmaşii săi l-au 
pacificat, a devenit o provincie înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât şi din 
punct de vedere cultural. Abd-er-Rahman II (822-852) s-a bucurat de roadele acestei 
prosperități. În ciuda războaielor de frontieră cu creştinii, răscoalelor din interior şi 
incursiunilor normanzilor asupra coastelor, a găsit suficient răgaz să înfrumusețeze 
Cordoba cu moschei şi palate. 

Dar cea mai luminoasă figură a dinastiei omaiyade din Spaniaa fost Abd-er-Rahman 
111 (912-961). Când, la vârsta de 21 de ani, s-a suit pe tron, a găsit țara sfâşiată de ura dintre 
rase, de duşmăniile religioase, de racila brigandajului şi mai ales de eforturile făcute de 
Sevilla şi Toledo de a deveni state independente, Deşi era o fire sensibilă, înclinată spre 
preocupări culturale, a preluat conducerea cu o mână hotărâtă, a adus la supunere atât 
oraşele răzvrătite, cât şi pe nobilii arabi care ar fi vrut să trăiască nestingheriţi pe domeniile 
lor, după modelul feudalilor contemporani francezi. Din consiliul său făceau parte 
bărbați de diferite credinţe religioase şi se dăruia îndatoririlor impuse de conducerea 
statului cuoenergie ce poate fi caracterizată, fără exagerare, ca napoleoniană. În campanii 
îşi coordona, cu o scânteie de geniu militar, generalii. În războiul împotriva lui Sancho 
de Navarra, care i-a invadat țara, a repurtat o victorie strălucită, cucerindu-i şi distrugându- 
i capitala. De-a lungul întregii sale domnii, creştinii nu au reuşit să pătrundă în sud, Din 
anul 929 şi-a luai titlul de “Conducător suprem al credincioşilor şi apărărtorul credinţei”, 
motivându-şi hotărârea prin aceea că pe de o parte se considera la fe! deputemic ca oricare 
dintre suveranii din acel timp, iar pe de altă parte cel care deținea titlul de calif ja Bagdad 
devenise de fapt o marionetă în mâinile gărzilor turceşti, 

Fiul său, Hakam |1(961-976),a ştiut să profite de pe urma moştenirii ce i-a fost lăsată. 
Întrucât domnia sa nu mai era amenințată din afară şi tulburată de mişcări interne, s-a 
dedicat întrumuseţării COrdobei şi a celorlalte oraşe ale țării, A construit moschei, şcoli, 
spitale, piețe, băi şi azile. A făcut din Universitatea din Cârdoba cel mai important locaş 
de cultură al timpului şi a acordat subvenții la sute de poeţi, învăţaţi şi artişti, lată portretul 


Gabriel CONSTANTINESCU 
Li 








PUNCTE CARDINALE 


bip i e X uu ii m al-Maqqal i: “C ali fi ul Hakam i-a întrecut pe toți 
iată de Bia: tic ană : Lea poezie ŞI ştiinţă EI al ăcut d in Andaluzia cea mai mare 
e tai ia si V ince ali cărțile apărute pretutindeni A însărcinat agenţi 
cui aă d BE ta ac a Ea pa colțuri ale lumii, punându-le la dispoziție mari 
uta săi cubic z (su e atita făcea daruri bogate în bani autorilordin Răsărit, 
Abu'|-Faradi din Isfahau perie : 4 care R pumpăcai primele exemplare. C ând a aflat că 
a TUBE za Ap 150 carte, intitulată Kitab al-Aghani (“Cartea cântecelor”), 
| Li ; 1 din aur curat pentru a primi un exemplar, înainte ca opera să fie 
publicată în Iraq”. 
a AIR Apei a savant se dăruia preocupărilor culturale, treburile statului şi 
po Wticii naționale erau încredințate iscusitului său prim-ministru evreu 
Hasdai ben Șaprut, lar conducerea armatei unui general destoinic, dar lipsit de scrupule, 
Vopnnnai ibn Abi Amir, care sub numele de Almanzor a devenit personaj ul pri ncipal 
OT povestiri şi drame creştine. El se trăgea dintr-o veche familie arabă al cărui 
ar bore genealogic era mai bogat decât averea, dar datorită simțului său politic a reuşit să 
devină mai întâi administratorul fiului califului. apoi directorul monetăriei statului. După 
moartea lui Hakam, Abi Amir i-a asigurat succesiunea la tron fiului acestuia, Hişam 11 
(976-1 013), înlăturând cu brutalitate pe toți ceilalți pretendenți la tron. Aceste servicii i- 
au asigurat postul de vizir. 

Hişam II a fost o fire slabă, total incapabil să-şi îndeplinească atribuţiile de 
conducător, astfel că practic funcția de calif era îndeplinită de Muhammad ibn Abi Amir. 
Duşmanii săi îl acuzau că este mai interesat de filozofie decât de credința musulmană. 
Pentru 3 spulbera aceste acuzații, care îi puteau periclita poziţia într-o societate dominată 
de religie, a constituit o comisie alcătuită din teologi ortodocşi, care să epureze din uriaşa 
bibliotecă colecționată de tatăl său, al-Hakam, toate cărțile cu conținut contrar liniei 
riguros sunnite. Prin această maşinaţie şi-a creat renume de credincios cucernic. În 
ascuns, însă, continua să protejeze filozofia şi să-i stipendieze pe poeți şi pe oamenii de 
ştiinţă. Intimp cecaliful plutea în sferele înalte ale filozofiei, pentru a-şi consolida poziția, 
Ibn Abi Amir a organizat o armată nouă, formată din mercenari berberi şi creştini, care 
se simțeau legaţi doar de cel care-i plătea. Când statul creştin Le6n a sprijinit o revoltă 
împotriva lui, întâi a înăbuşit rebeliunea, apoi le-a administrat leonezilor o înfrângere 
usturătoare. La reîntoarcerea de pe câmpul de luptă şi-a luat numele de al-Mansar, “— 
“Învingătorul”, fiind primit cu triumf în capitală. În timpul cât treburile statului erau 
conduse de destoinicul vizir, adevăratul calif îşi petrecea timpul cu preocupări teologice, 
retras în palatul său, într-o situație de semi-prizonierat. 

Impotriva lui al-Mansur au fost țesute mai multe conjurații, dar datorită unui serviciu 
de spionaj bine organizat, toate au fost descoperite şi pedepsite cu asprime, La una din 
aceste conspirații a luat parte şi fiul său Abdallah, pe care l-a decapitat la rând cu ceilalți 
conspiratori. Poporul i-a iertat însă crimele săvârşite, pentru că în administrarea justiţiei 
era imparțial. indiferent dacă acuzaţii erau bogaţi sau săraci. Niciodată viaţa şi bununle 
locuitorilor Cordobei nu au fost atât de sigure ca sub administraţia sa. Aproape în fiecare 
an întreprindea câte o expediţie împotriva statelor creştine din nord şi de fiecare dată se 
întorcea victorios, cu prăzi bogate şi cu sclavi. Cu prilejul unei astfel de incursiuni a 
cucerit oraşul Santiago de Compostela, distrugând până în temelii vestita biserică cu 
hramul Sfântul Jacob şi obligându-i pe prizonierii creştini să ducă în spinare clopotele 
bisericii în marșul său triumfal de întoarcere la C6rdoba. 

Deşi al-Mansur era de facto stăpânul Spaniei musulmane, nu se simţea împăcat; el 
ar fi voit ca urmaşii săi să devină o dinastie. În acest scop, i-a acordat fiului său Abd al- 
Malik titlurile de sayd (“domn”) şi malik karim ('rege nobil”), dar evenimentele 
ulterioare s-au opus dorinţei sale. După moartea sa în 1002, Spania maură cade pradă 
instabilității politice provocate de domniile de scurtă durată, de conflictele între populaţiile 
de naţionalităţi diferite şi de luptele între clasele sociale. Berberii, care de fapt cuceriseră 
Spania, trăiau în sărăcie şi disprețuiţi în câmpiile sărace din Estremadura Şi în munții 
provinciei Le6n. Adeseori ei se revoltau împotriva nobililor arabi, care stăpâneau 








Mai 2002 NR. 3/137 PAG. 13 





totalitatea terenurilor fertile. Muncitorii exploataţi din oraşe îşi urau stăpânii şi adeseori 
ura lor răbufnea în răzmerițe sângeroase. lar pe deasupra acestor conflicte, toate păturile 
sociale erau unite în duşmâănia lor împotriva familiei amirizilor, moştenitorii lui al- 
Mansur, sub a căror guvernare rudele sale se bucurau de toate privilegiile pe care le oferă 
deținerea puterii. 

În anul 1008 moare Abd al-Malik. Funcţia de prim-ministru este preluată de Abd er- 
Rahman Şandjul, un beţivan notoriu, pe care-l interesau mai mult paharele decât 
guvernarea țării. În anul 1009 el este înlăturat de la conducere de o revoluţie la care au 
luat parte toate partidele, Masele de răzvrătiți au atacat și au jefuit palatul amirizilor, după 
care l-au incendiat. În anul 1012, o răscoală berberă jefuieşte Cordoba şi măcelăreşte 
jumătate din populația oraşului, iarcealaltă jumătate este izgonită, oraşul fiind transformat 
într-o capitală berberă. Sub guvemarea berberă, dezordinea, brigandajul şi şomajul 
înregistrează o creştere dramatică. Oraşe care până atunci erau subordonate puterii 
centrale de la Cârdobase eliberează de vechea legătură şi refuză să-i mai plătească dările. 
Chiar şi proprietarii de pământ se declară independenți pe latifundiile lor. incetul cu 
încetul, cordobanii care mai erau în viață s-au grupat şi în anul 1023 reuşesc să-i 
izgonească pe berberi, aducându-l pe tron pe Abd-er-Rahman V. Proletariariatul din 
Cârdoba, care nu vedea nici un avantaj în revenirea la vechiul regirn, a luat cu asalt palatul 
regal, proclamând calif pe unul din rândurile lor, Muhammad al-Mustakfi (1023). 
Muhammad a numit prim-ministru pe un țesător, dar la scurt timp atât califul cât şi prim- 
ministrul au fost asasinați. În această situație, nobilimea şi clasa de mijloc l-au proclamat 
calif pe Hişam III, dar după patru ani este rândul armatei să se revolte. Răsculaţii îl ucid 
pe primul ministru şi cer demisia lui Hişam. Un consiliu alcătuit din cetățenii de vază ai 
oraşului ajunge la concluzia că disputele pentru ocuparea tronului fac cu neputinţă o 
guvernare normală, şi ca urmare, desființează califatul, înlocuindu-l cu un consiliu de 
stat. Primul consul a fost Ibn Dşahwar. El a guvernat noua republică cu înțelepciune şi 
dreptate, dar soluţia republicană venea prea târziu. În Spania maurii pierduseră definitiv 
întâietatea politică şi culturală. Climatul de nesiguranță civilă, provocat de răzmerițele 
din Cârdoba, i-a determinat pe oamenii de ştiinţă şi pe artişti să se refugieze la Toledo, 
Granadaşi Sevilla. Spania omaiadă s-a dezagregat în 23 de oraşe-stat, care se îndeletniceau 
prea mult cu disputele între ele pentru a fi capabile să facă față procesului de absorbire 
a Spaniei musulmane de către Spania creştină. 

Granada a cunoscut o perioadă de prosperitate sub conducerea destoinicului 
ministru evreu Rabbi Samuel Halevi (1038-1079), pe care arabii l-au denumit Ismail ibn 
Naghdela. Toledo s-a declarat independent față de Cârdoba în 1035, iar 50 de ani mai 
târziu se predă creştinătăţii. Sevilla s-a străduit să preia renumele li strălucirea COrdobei. 
Existau chiar voci care considerau Sevilla mai frumoasă decât capitala. Erau admirate 
orădinile de palmieri şi trandafiri, dar mai ales spiritul senin şi voios al locuitorilor 
oraşului. Anticipând căderea Cârdobei, Sevilla s-a declarat independentă în 1023. 
Judecătorul-şefal oraşului, Abu'|-Qasim Muhammad, a prezentat poporului un împletitor 
de rogojini care semăna leit cu Hişam II, i-a acordat onorurile cuvenite unui calif şi a 
detenminat Valencia, Tortosa şi chiar Cârdoba să-l recunoască ca atare, Prin acest truc, 
şiretul jurist a reuşit, pentru scurt timp, să pună bazele unei dinastii. La moartea falsului 
calif, survenită în 1042, i-a urmat pe tron fiul său, Abbad al-Mutadin, care a guvernat 
Sevilla, cu competență, dar şi prin teroare, timp de 27 de ani, reuşind performanța ca 
jumătate din Spania să-i plătească tribut. Urmaşul său, al-Mutamid (1068-1091), a fost 
un protector al artelor şi un poet, al cărui talent a fost recunoscut de confrații săi în ale 
poeziei. Dar al-Mutamid nu ştia numai să compună poezii, ci şi să guverneze. Când 
Cârdoba a fost atacată de Toledo, i-a cerut ajutor şi trupele sale l-au învins pe agresor. 
În orice caz, regele poet s-a găsit în fruntea unei cetăți cu o cultură înfloritoare, cu nimic 
mai prejos decât Bagdadul lui Harun sau C6rdoba lui al-Mansur. 

Procesul care vaconduce la sfârşitul Spaniei musulmane va continua însă inexorabil. 
În anul 1121, triburile berbere din Munţii Atlas s-au unit, formând o comunitate cu 
numele de almohazi, propovăduind reîntoarcerea la simplitate în viața religioasă. 
Conducătorul acestei noi orientări religioase, Abdallah 
ibn Tumart, s-a declarat a fi Mahdi, adică “Mântuitorul” 
aşteptat de şiiţi. Însufleţiţi de zelul lorreligios, almohazii 
au răsturnat dinastia almoravizilor din Maroc, după care 
au pătruns în Spania. Sub guvemareaalmohazilor, emirii 
Abdal Mumim (1 145-1163)şi Abu Yaqub Yusuf 163- 
1184) au reintrodus ordinea şi bunăstarea în Andaluzia, 
dar pe când în timpul guvernării celui dintâi literatura şi 
filozofia au cunoscut un reviriment, în timpul guvernării 
celui de al doilea a avut loc o revenire la intoleranța 
teologilor. Urmașul lor, Muhammad al-Nasir (1199- 
1214), nu a manifestat interes nici pentru filozofie, nici 
pentru teologie. El s-a preocupat numai de plăcerile 
personale, a neglijat total guvernarea şi consecința a fost 
înfrângerea nimicitoare pe care a suferit-o din partea 
armatelorcreştine în 1212, la Las Novasde Tolosa. După 
această înfrângere Spania almohadă s-a fărâmițat din 
nou în mici state independente, care au fost cucerite unul 
dupăaltul de către creştini. Cordoba în 1236, Valencia în 
1238 şi Sevilla în 1248. În urma acestor lovituri, maurii 
s-au refugiat spre Granada, unde se simțeau oarecum 
protejați de masivul Sierra Nevada. Un şir de conducători 
destoinici au reuşit să apere Granada şi teritoriile ei 
anexe, Jerez, Almeria, Jacu şi Mâlaga, de atacurile 
creştinilor. Micul regat musulman va mai dăinui până în 
1492, ca ultim vestigiu al unei culturi care timp de secole 
a făcutdin Andaluziaunadin bijuteriile culturii universale. 

(va urma) 














PAG. 14 NR. 5/137 Mai 2002 PUNCTE CARDINALE 


DOUĂ REPERE MORALE ALE RULA ie 
EXILULUI ROMÂNESC: A. .: 


ZAHU PANĂ 
Pisa 
NICU NAUM 


La 11 martie şi 4 aprilie, cei care i-au cunoscutşii-au î 
iubit pe Zahu Pană şi Nicu Naum s-au rugat pentru mântuirea % pi 
sufletetor lor, pomenindu-i la un an şi respectiv doi ani de când P ai 
ne-au părăsit. ” 

La plecarea lor din această lume s-au spus şi s-au scris multe. Cu teamă şi emoție îndrăznesc să mai adaug şi eu câteva 
picături în marea de cuvinte frumoase ce li s-au adresat Pentru mine ei au reprezentat mai mult decât cele spuse până acum. 
Adevărul este că întotdeauna mai rămâne ceva de spus atunci când un suflet “copt pentru cules” ca al lor trece în jumea drepţilor. 

Deşii-am cunoscut nurnai în ultimii lor ani de viață, tot timpul am avut impresia că-i cunosc dintotdeauna, din vremea copilăriei 
şi a adolescenței, chiar dacă erau cu cincizeci de ani mai în vârstă decât mine. Cu dânşii m-am simţit mult mai aproape-n idei, mult 
mai prieten, mult mai intim sufletește decât cu mulți alții de vârste mai apropiate Dacă aş fi putut alege data şi anul naşterii, aş 
fi preferat să mă nasc cu o jumătate de secol înainte. În felul acesta aş fi putut avea şi eu prieteni adevăraţi, prieteni aşa cum au 
fost ei, prieteni pe care să-l iubeşti aşa cum îţi iubeşti frații, sau poate chiar mai mult. "Prieteniile sunt pietre rare”, mi-a spus odată 
Nicu Naum, şi sunt fericit că am putut purta şi eu în inima mea două pietre atât de prețioase, 

Taţi cei care au vorbit şi au scris în trecut despre cei doi le-au evidențiat vitejia şi eroismul în lupta pentru apărarea credinței 
şi a neamului. Din păcate, mi-a fost dat să aud şi altfel de vorbe: “Ce mare lucru c-a murit un legionar? !'. Atunci, o dată în plus, 
mi-am dat seama cât de puțin înțeleg unii majoritari, din păcate — ce înseamnă să renunţi la viața ta şi s-o pui în slujba unui ideal. 
Puţini pot pricepe spiritul de sacrificiu, dăruirea necondiționată, permanentă, de lungă durată, alegerea vieții aspre, dorința de a 
Sluji unei cauze nobile, voința de a face ceva pentru binele societății creştine. Dar, şi ei, şi alții ca ei, au ştiut şi ştiu foarte bine că 
răsplata, întru cât suntem vrednici de ea, nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Şi tot de ia unii ca ei mi-am dat seama cât este 
de important să nu-i laşi pe alții să-şi bată joc de valorile tale morale şi spirituale; să ştii să-ți prețuieşti eroii şi învățații, să te lupți 
pentru apărarea lor. 

Cu Zahu Pană am petrecut mult mai puțin timp decât alături de nea Nicu Naum, În scurtul timp şi-n convorbirile telefonice, 
mi-a vorbit în mai multe rânduri despre geniul poeziei încătușate, despre poetul închisonior, Radu Gyr. Cu aceste ocazii mi-am 
putut da seama de dragostea, admiraţia şi recunoştinta pe care Zahu Pană a avut-o față de Radu Gyr, pe care nu l-a uitat niciodată, 
deşi trecuseră zeci de ani de când cei doi se intâlniseră la Aiud şi la Canal. Aşa cum el nu l-a uitat niciodată pe cel căruia "i-a intrat 
| dar * E ARĂ E lisus în celulă”, tot astfe! nici eu nu-i voi uita niciodată pe Zahu Pană, cel care "L-a aşteptat azi noapte pe lisus/ să vină în celula 

| lui săracă” 

Pe Nicu Naum l-am cunoscut chiar a doua zi după ce am ajuns în Canada. De la inceput am simțit că între noi se va lega o 
prietenie sinceră. Imediat după ce ne-am cunoscut, m-a primit în casa lui, Atunci mi-a recitat poezia "inimă de mamă” de Nicolae 
Beldean,. pe care el o iubea foarte mult şi care-i stârnea amintinile. După ce am învățat-o, am spus-o în nenumărate ocazii, dar 
niciodată n-am reuşit s-o recit aşa cum a recitat-o el. Coincidenţa, destinul, soarta, întâmplarea au fâcut ca primele versun — “Aţi 

plecat tineri de-acasă! lăsând mamele cu dor, /umplându-le de durere! inima din pieptul lor ” — să se potrivească atât generației 














sit a 





i lui, obligate să plece in exi după 23 august 1944, cât şi generației mele, plecate în emigrația disperării, după 22 decembrie 1989, 

pe fondul restaurației neocomuniste, sea lea pie So rmmmte | 
zis Pentru mine nea Nicu Naum n-a fost numai un om bun, un om cumsecade, un om cinstit; pentru mine el a fost o ființă care 

| pă 3 tindea spre sfințenie. Niciodată n-am mai văzut pe cineva care să creadă în valonie Evangheliei aşa cum credea el, care să 

d - grtett- îs E înțeleagă, de pildă, paragraful din Matei 6, 16-20 — "Când postiți, să nu luați o înfăţişare posomarâtă, ca fățarnicii, care îşi smolesc 

4 Lumină mireasă. . petele ler te urii i 


fețele, ca să se arate oamenilor că postesc, Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata ior Citu, când posteşti, unge-ți capul şi spală- 










i fâşie Pezn 7 cea deasă. ți fața, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti 
AL Sia e Ai Îl Taia 2 E Ac Feat da, ție... Nuvă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sparg hoţii şi le fură; ci strângeți-vă comori 
i Z za Îi incer,undenule mănâncă moliile și rugina, şi unde hoţii nu le sparg, nici nule fură” — aşa cum l-a înțeles şi l-a pus în aplicare 





| 
+ 


î |NicuNaum.De multe on, plecând împreună vinerea seara de Ia slujbe, îl simțeam mai stăbit decăt era de obicei. imediat îmi 

| dădeaum seama că a ținut post negru, nemâncând nimic toată ziua, dar nu voia să spună. Nu numai mie mi-a întins o mână de 
ajutor atunci când m-a văzut la greu, dar pe mulți noi veniţi i-a apropiat şi le-a spus o vorbă încurajatoare. În plus, o făcea fără să 
ştie nimeni, urmând sfatului dumnezeiesc: "Milostenia ta să fie făcută în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti 
ție” (Matei 6, 4). Numai eu ştiu câteva persoane cărora Nicu Naum le-a datun pol sau doi. Odată, apropiindu-mă de el fără să vreau, 
l-am văzut dând 100 doiari (una sută dolari canadieni) unor tineri ajunşi la Montreal fără nici un ban în buzunar. Dar la câți alții n- 
o fidat? Pentru mulți dintre noi el a fost asemenea bunului samaritean, căci şi-a iubit aproapele ca pe el însuşi, ba poate chiar mai 
mult decât atât. 

De multe ori, la terminarea slujbei, duminica, venea un cerşetor în fața bisericii noastre. Cerşetorul nu pleca din locul lui până 
nu ieşea Nicu Naum. Dacă el ieşea ultimul (ceea ce i se întâmpla destul de des), cerşetorul îl aştepta. Ştia şi cerşetorul acela că 
n-o să treacă Nicu Naum pe lângă e! fără să-i dea un bânuț, Într-o după-amiază, când nea Nicu era plecat din oraş, am stat 
intenţionat să văd ce-o să facă, N-a plecat din locul lui până ce n-a ieşit preotul să-nchidă biserica şi să-i dea de-nțeles că nu mai 
este nimeni... 

Asemeni cerşetorului, mulți i-au simțit şi îi simt lipsa lui Nicu Naum. 

Ohiar dacă ştiu că n-o să poț trăi şi eu aşa cum au trăi! Zahu Pană şi Nicu Naum, sper măcar să trăiesc şi eu atât cât au trâit 
ei, Între timp, nu-i pot asigura decât de un singur lucru: “În veci nu vă voi uital”. 


+ 4 


die ma 





SI 








PUNCTE CARDINALE 





ASOCIAȚIA MEDICALĂ CREȘTINĂ CHRISTIANA 
Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chr(Amediasat.ro 


INIŢIAȚIVA ÎNFIINŢĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 
ANUL ÎNFIINŢĂRII: 1990. 
TEMEIUL STA TUTAR: asociaţie creștin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială 


“şi spirituală; promovează conceptul de medicină creştină. 


REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENT 


e 27de filiale în România, cu învăţământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenți şi 
5.000 elevi în curs de şcolarizare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent 
medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (40 titluri de carte editate); 

e ainiţiat şi sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 
e aorganizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă, în țară şi străinătate, pe teme 
medicale şi de filantropie. 


IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI 


În Bucureşti, activitatea Asociaţiei, în principal a şcolii şi a editurii, se desfăşoară într-o 
clădire închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul 
Educaţiei şi Cercetării să nu mai acorde şcolii avizul de funcționare. 

Pentru construirea unui sediu propriu, conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie 


de cca 140.000 dolari SUA. 
Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităților, la acest proiect. 


Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, 
Preşedinte 


Persoane de contacl: 

Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei (tel: 092341719; tel: 4915133); 

Prof. Elizeta Dincă, director al şcolii (tel: 09328695; tel: 7711579; 2520517); 
Biol. Nicoleta Macovei, manager al școlii (tel; 093044894; tel: 4932564; 2520517), 


Mai 2001 NR. 5/137 PAG. 15 











DE A i 














PAG. 16 NR. 5/137 Mai 2002 


PUNCTE CARDINALE 





SEI PESE ag 


La Paşti ajungi după un lung urcuş: Postul Mare. 

Totul începe oarecum abrupt în săptămîna cea dintii- cu Canonul cel Mare al Sfintului 
Andrei Criteanul (citit pe parcursul a 4 zile, cu ajunare continuă în primele 3) 

Urmează 5 duminici dogmatice şi ascetice (a Ortodoxiei, a Sfîntului Gngone Palama, 
a Sfintei Cruci, aS fintului loan Scărarul, a Sfintei Maria Egipteanca), cu săptămînile lor (căci 
săptăminile țin de duminici, iar nu invers). 

In săptămîna a cincea, două denii le prevestesc pe cele din Săptămîna Patimilor: cea a 
Canonului Mare, reluat acum într-o singură seară (miercuri), şi cea a Acatistului Născătoarei 
de Dumnezeu (vineri). Mai întîi te pleci întru totală smerire (“Suflete al meu, suflete al meu. 
scoală! Pentru ce dormi?”, cînd “mintea s-a rănit, trupul s-a trîndăvit, duhul boleşte; cuvîntul 
a slăbit, viața s-a omorit, sfirşitul este aproape”), apoi te ridici vioi (“plin de viaţă”) întru 
biruitoare bucurie neumbrită cu Maica Domnului (*“Bucură-te cea prin care noi ne-am 
îmbrăcat cu slavă!””). 

In duminica a şasea, de Florii, te opreşti să-ţi tragi puțin sufletul, lăsînd eventual ca 
Hristos să pătrundă euharistic în micul tău lerusalim (“Pace vouă!””), precum intrase altădată, 
pe mînz de asină, în capitala ludeei. Biserica este inundată de florile aduse spre cuvioasa 
întimpinare a Impăratului tuturor înfloririlor. Plecînd de la biserică, porți voios şi triumfător 
crenguțe de salcă sfinte, pe care le păstrezi peste an — cunună — acasă, la icoană. 

Săptămîna de pe urmă, cea a Patimilor, țişneşte asimptotic spre Paşti. Zilele sunt toate 
“Mari” (de la Lunea cea Mare la Sîmbăta cea Mare), crescînd continuu în dramatism. Serile, 
cu Deniile lor, sunt ceasurile liturgice cele mai încărcate, Intre ele, îndeosebi Joia, ziua Cinei 
celei de Taină, cu toată adinca ei semnificație mistică — instituirea Sfintei Împărtăşanii, dar 
ŞI Spălarea Picioarelor (smerita slujire), 

Joiseara-Deniadevineri, “acelor 12 Evanghelii”, cînd Crucea (coloană atotsusținătoare) 
este purtată de preot (ce-l! închipuie pe Simon Cireneanul) în centrul bisericii, sub Pantocrator, 
unde rămîne pînă în seara următoare, la Denia Prohodirii, la care bisericile sunt încinse cu 
un brîu de lumini curgătoare, urmînd Epitaful. Acum s-au adus din nou flori multe, ca la 
Intrarea în Ierusalim, însoțite de trăiri la fel de intense, dar cu conținut diferit: cele dintii — 
în mijlocul aclamațiilor;, cele din urmă — udate cu lacrimi. Relicve ale raiului, florile ne 
însoțesc delicat toate momentele importante ale vieții, încercînd să ne înlesnească comunicarea, 
atunci cînd ea ajunge în impasul de negrăitului. 

Sîmbătă se aşterne o linişte de moarte, în ciuda forfotei domestice a pregătirilor de 
sărbătoare, ce se fac oarecum în surdină. Hristos este în mormînt. Chiar dacă acum noi ştim 
căa înviat, chiar dacă bucuria Duminicii ne adie deja discret ființa, ceva din fiorul celor care 
“în vremea aceea” nu au ştiut, deşi Li stătuseră trei ani în preajmă, ni se transmite — şi îl trăim 
cutremurați. 

Vine, iată, şi seara. Mulțimi impresionante asistă la miezul nopții la slujba care se ține 
afară (orice ce fel de vreme ar fi), aprinzind lumini şi cîntînd primul “Hristosa înviat din morți 
cu moartea pre moarte călcînd”. O dată cu intrarea preoților în biserici, mulți creştini se întorc 

la casele lor, dar cei mai evlavioşi rămîn să sărbătorească deplin, după vechea rînduială, prin 
slujbă de toată noaptea. 





Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 069/422536 





Noaptea Învierii este lungă chiar şi acolo unde slujba nu este lungită. Citeodată eşti gata 
să te prăbuşeşti, dar ţii să nu te îneci la mal, să pui sfîrşit bun la ceea ce ai început cu bine 
în urmă cu şapte săptămîni. Acum intri cu Hristos în alt Ierusalim, în cel ceresc. O stare de 
bine-—de “atit de bine''—se cuibăreşte în ființa ta obosită, toropindu-te puţin. Către dimineaţă 
pleci spre casă bucuros, cu o bucurie care copleşeşte şi răscumpără istovirea. Ai pentru 
refacere doar puţine ore, căci după-amiaza este dedicată, în întregime, împreună-petrecerii 
cu familia şi cu prietenii cei mai apropiați. Di 

Dar pînă atunci, la miezul zilei, are loc una dintre cele mai blinde slujbe ale Bisericii: 
oamenii îi spun, tandru, “A doua Înviere”, dar pentru Biserică este vecemia zilei de luni, a 
zilei a doua de Paşti. Ziua întîi de Paşti, “ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi 
să ne veselim întru ea? cum spune slujba, este, astfel, formal “scurtată”. Totodată, este cu 
totul minunat cum ziua de Înviere este singura din anul liturghic care nu are vecemie. Ea este 
icoana zilei a 8-a. 8 răsturnat întru veşnicie (eo), ziua desăvirşirii, a necontenitei “lumini 
neapropiate”. Omul este chemat să opteze pentru optim, pentru ziua a 8-a; toată petrecerea 
lui este din punct de vedere astronomic în ziua de Paşti, dar din punct de vedere bisericesc 
ea aparține zilei a doua. Asta, desigur, pentru cei ce urmează toată rînduiala. 

Părăsisei, aşadar, biserica spre dimineaţă, răvăşită, după o noapte cu multă lume, în care 
lumînările s-au scurs pe jos, în care s-au mai risipit şi din cele ce s-au împărțit cu dămicie 
(ouă roşii, şi cozonac, şi vin, şi cîte şi mai cîte ). Covoarele şi preşurile fuseseră ridicate de 
la începutul Săptămiînii Patimilor de înerijitoarea de la pangar. (“Ingrijitoare”— frumos 
cuvînt, dacă stai şi te gîndeşti: o femeie care poartă de grijă! Şi părintele este un în-grijitor: 
el grijeşte de Grijanie!) Ai fost acasă, ai ciocnit un ou cu cei apropiați, ai gustat din drobul 
de miel, ai băut un pahar de vin, ai încercat să te odihneşti cît de cît, pentru ca să poți face 
față întilnirilor de după-amiază. Oricum ar fi vremea, primăvara este în putere, este 
dezlănţuită şi cuceritoare. Lumina te spală şi te înviorează. Parcă niciodată nu este, ca acum, 
atit de “linişte şi pace”... 

Afli biserica veselă, curată, dereticată, întinerită, calmă, surizătoare, mai prietenoasă ca 
oricînd, invadată de lumina Soarelui Dreptăţii. Ingrijitoarea a avut grijă, dar este mai mult 
decit atit: o lumină aparte s-a aşezat în strane şi a uns icoanele. Din mulțimea de astă-noapte 
numai o mică parte a revenit. “Hristos a înviat!” — “Adevărat a înviat!”. Slujba curge 
deopotrivă tihnit şi vioi, Evanghelia cu Toma ar trebui citită în 12 limbi, dar nu peste tot este 
posibil acest lucru, aşa că se citeşte măcar în două-trei. Toaca şi clopotele subliniază scurt 
fiecare verset. Icoanele strălucesc, oamenii strălucesc, totul e pătruns de o tainică lumină. 
Se înfiripă dialogul stranei cu Dumnezeu: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul 
nostru?”. Şi tot ea îşi răspunde: “Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”. Minunea Învierii... 
Toţi am înviat cu EI... Şi totul pare mai curat, şi tot binele pare mai posibil, pornind de acum, 
din acest moment binecuvîntat. Chiar şi să împlineşti cuvîntul de azi-noapte: “Să zicem 
Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”. —— 


Costion NICOLESCU 





Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 






Pat S.R.L 


Printing Company