Puncte cardinale anul XII, nr. 4 (136), aprilie 2002

“Nu poţi să generalizezi corectitudinea politică... Mi se pare o tâmpenie, iertat fie-mi cuvântul 
neacademic, această polizical correcrness care a invadat America intelectuală mai abitir decât SIDA 


cealaltă Americă. lar la noi o polifical correcrness este o tâmpenie la cub sau la puterea a zecea...” 







credinta 
iubire 
speranta 





PU NCIE 
CAZD:NALE EEE 


(în rev. 22, anul XIII, nr. 12/2002, pp. 12-13) 








Ea ANUL XII 
Nr. 4/136 





Aprilie 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 





SALI LA 


În capitolul intitulat “Panique chez les 
n&gationnistes” din cartea La grande parade. Essai 
sur la survie de 1 'utopie socialiste, Plon, 2000, Jean- 
Francois Revel, membru al Academiei Franceze, 
face o afirmaţie demnă de reținut pentru fermitatea 
cu care subliniază dubla măsură întrebuințată în 
judecăţile cu privire la cele două mari ideologii ce-au însângerat secolul XX: 
comunismul şi nazismul. El scrie: “Negaţioniştii pronazişti |contestatarii existenţei 
Holocaustului comis de nazişti —n. n.] sunt numai o mână de oameni. Negaţioniştii 
procomunişti |contestatarii Holocaustului roşu, comis de - comunişti n. n.] sunt o 
legiune. În Franța, o lege (legea Gayssot, după numele deputatului comunist care a 
redactat-o şi care. aşa cum se înţelege de la sine. nua văzut crimele contra umanităţii 
decât cu ochiu! drept), prevede sancţiuni împotriva minciunilor primilor. Ceilalţi 
[«legiunea» negaţioniştilorprocomunişti — n. n.] pot nega nepedepsiţi criminalitatea 
din lagărul lor preferat”. 

În acelaşi context, academicianul francez face referire la Cartea neagră a 
comunismului — crime, teroare, represiune (publicată în Franţa, în 1997. de un 
colectiv de istorici sub conducerea lui Stephane Courtois, şi tradusă în anul următor, 


din iniţiativa Alianţei Civice, de Editura Humanitas), scriind: “O altă lecţie care se 


degajă din lectura Cărții negre se 
dovedeşte a fi şi mai greu de mistuit 
pentru stânga, punerea semnului 
egalităţii între comunism şi nazism. Aşa 
cum scrie fără echivoc Jacques Rossi în 
Manualul Gulagului: «Este inutil să 
încerci să afli care din totalitarisme a 
fost mai barbar, câtă vreme ambele au 
impus gândirea unică şi au lăsat în urma 
lor munţi de cadavre». Înrudirea dintre 
comunism şi nazism constituie, pentru 
stânga, o temă care revine în discuţie 
continuu, dar este periodic înmormântată 
cu dibăcie”. 

Ideea unei balanțe drepte, care ar 
trebui să guverneze gândirea în 
analizarea cumplitelor tragedii care au 
cutremurat secolul XX este subliniată 
de coordonatorul Cărţii negre în urmă- 
torii termeni: ““Moartea prin înfometare 
a copilului unui culac ucrainian, victimă 
a foametei provocate intenţionat de 
Stalin, nu se deosebeşte cu nimic de 
moartea unui copil evreu înfometat de 
nazişti în ghetoul din Varşovia”, Prin 
această afirmaţie curajoasă şi în același 
timp provocatoare, Courtois pune 
semnul egalităţii între asasinatul 
comunist (motivat prin lupta de clasă) și 
asasinatul nazist (motivat rasial). 
Conform noului cod penal — afirmă 
Courtois — asasinatele în masă săvârşite 
se înscriu în același concept de “crimă 
împotriva umanităţii” ca şi Holocaustul. 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 
Pa | x sta 
pă -— 
| 


«Cu svastica nu se poate defila, 
CU secera şi ciocanul — da!» 


(România liberă din 23 martie 2002) 








Din păcate, istoria contemporană şi actualii 
diriguitori. ai lumii nu ţin seama de acest adevăr 
fundamental. Scriitorul rus Lev Rasgon, care a 
cunoscut timp de 17 ani ororile Gulagului, constata 
cu amărăciune, încă din 1989, indiferența împinsă 
până la uitare faţă de crimele comunismului: “Noi 
nu avem muzee în care vizitatorii să se îngrozească de ororile istoriei contemporane, 
aşa cum sunt cele de la Auschwitz sau Mauthausen, şi nici memoriale ca la Lidice. 
Mii, multe mii de morminte, pe care nu este scris nici un nume, sunt demult uitate 
sub buruienile şi iarba care au crescut peste ele”. (La cei 80 de ani ai săi, Rasgon nu 
ştia despre inaugurarea impunătorului Mausoleu al Holocaustului de la Washington 
şi nici despre deschiderea Muzeului evreiesc de la Berlin. după cum nu ştia nici 
despre proiectul construirii în inima noii capitale a Germaniei a unui grandios 
“Monument pentru evreii din Europa ucişi'”,) 

Nepăsarea faţă de victimele comunismului deplânsă de Lev Regon-—**morminte 
pe care nu este scris nici un nume, demult uitate sub buruienile şi iarba care au 
crescut pe ele” — nu este un fenomen specific spațiului fostei Uniuni Sovietice. Deşi 
se pretinde că la noi, în decembrie '89, ar fi avut loc o “Revoluţie anticomunistă”, 
toate e guvemnele care s-au Spiegel la cârma țării au lăsat buruienile şi iarba să crească 
mai departe pe mormintele fără cruce la 
căpătâi ale românilor asasinați prin 
tortură, foame, frig şi lipsă de asistenţă 
medicală, în temnițe şi în lagărele de 
muncă forțată. Speranţele celor care, de- 
a lungul celor 45 de ani de teroare 
comunistă, şi-au păstrat echilibrul 
sufletesc şi conştiinţa apartenenței la o 
entitate națională, cu toate consecinţele 
grave care decurg din această conştiinţă, 
au fost brutal înşelate. Avertismentul lui 
Jean-Frangois Revel, “comunismul este 
atât de devastator, încât nu-i de ajuns să 
scapi de el, trebuie să ieşi din toate 
consecințele lui”, este astăzi mai actual 
ca oricând. La 12 ani de la “ieşirea din 
comunism”, un minimum de 
obiectivitate ne obligă să recunoaştem 
că încă ne găsim înglodaţi în 
“consecințele lui”, iar perspectiva 
depăşirii acestei situații, pe care o 
denumim cufemistic “tranziție” pare din 
ce în ce mai îndepărtată. Cauza: o gravă 
eroare de orientare. Atât mentorii din 
exterior, cât mai ales diriguitorii 
dinlăuntru, care şi-au asumat 
responsabilitatea puterii politice, nu au 
ținut seama de faptul căo naţiune nu este 
numai (rup, şi deci nu are numai 
probleme economice. Este, cel puţin în 
egală măsură, şi su/ler, sănătatea 


(continuare în pag. 16) 


Gabriel CONSTANTINESCU 








PAG. 2 NR. 4/136 Aprilie 2002 


Rememorând evenimentele petrecute de-a lungul istoriei, vom remarca că marile 
lupte între facțiuni au fost marcate. bineînțeles, nu în mod absolut, de o puternică 
caracteristică dualistă. Această observaţie era făcută de reputatul politolog francez, 
Maurice Duverger tare, analizând fenomenologia partidelor politice, conchidea: 
“De fiecare dată când opinia publică este pusă în fața marilor probleme de bază. 
ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuși. Mişcarea naturală a societății 
înclină spre biparlidism”. Chiar dacă această afirmaţie pare a fi una reducționistă, 
trebuie să recunoştem că, în viața cotidiană, oamenii sunt obligați să facă, în cele din 
urmă (dupăun proces, mai mult sau mai puţin determinat, de selecție) o alegere între 
două alternative. În sens invers, trăsăturile sau argumentele care sprijină aceste 
alternative decurg din premise care sunt fundamentai diferite. 

La nivel social, această tendință dualistă este evidentă când privim consecvența 
cu care reprezentanţii noştri politici se plasează pe baricadele opuse create de 
controversele care apar în legătură cu diversele probleme aflate în actualitate (în 
societățile postcomuniste, această problemă a generat un sentiment de repulsie a 
opiniei publice față de politic, sentiment de altfel normal, provenit din reflexele 
totalitare de mentalitate create în 50 de ani de comunism). Deşi între problemele 
aflate în dezbatere nu există decât arareori o legătură intrinsecă sau, pentru a 
exemplifica, fie că este vorba de cheltuielile bugetare, problema copiilor 
instituționalizați, procesul de privatizare în economie sau problema minorităților, 
aceleaşi chipuri cunoscute (la noi parcă “eterne”) îşi aruncă reciproc priviri 
“ucigaşe” peste linia de demarcaţie politică. Acest fenomen se produce însă mult 
prea des pentru a fi pus pe seama coincidenței şi se manifestă prea “necontrolat” 
pentru a fi cauzat de intenții precise (sau de o conspirație generală). Prin urmare, 
argumentele aduse de diferiți indivizi sau de diferite grupuri în favoarea sau contra 
unei probleme de interes general îşi găsesc rădăcinile în două premise fundamental 
opuse şi ireconciliabile, care derivă din faptul că adversarii (care trebuie priviți drept 
competitori) sunt * însufleţiți” de viziuni diferite în ceea ce priveşte modul în care 
funcționează lumea. 

acest context, accepțiunea dată termenului de “viziune” nu este cea uzuală (de 
“vis”, “speranță”, “aşteptare sau “previziune“*), ci înțelegem “o viziune” ca fiind 
“o conștiință a cauzalității”, Ce înseamnă aceasta? Din perspectiva socialului, orice 
politică este fundamentată pe o anumită viziune asupra lumii (Wel/tanschauung), iar 
efectele pe care le generează afectează ansamblul societăţii. pentru o perioadă mai 
scurtă sau mai lungă de timp. Aşadar, viziunile sociale sunt cele care stabilesc atât 
agenda gândirii. cât şi agenda de acțiune a societăţii la un moment dat, 

Premisa fundamentală de la care pomim în demersul nostru este aceea că 
viziunile sociale se deosebesc prin concepțiile de bază privind natura ființei umane. 
De asemenea, având ca punct de plecare caracterul dualist al oricărui conflict, 
credem că diversitatea viziunilor sociale poate fi clasificată în două mari categorii: 
viziunea “pesimistă” şi viziunea “optimistă”, 

Susținătorii viziunii pesimiste (subiectiviste) pornesc de la o perspectivă pesimistă 
asupra lumii, considerând că ființele posedă defecte imuabile în ceea ce priveşte 
capacitățile intelectuale şi potențialul moral. Limitele morale ale ființei umane, şi 
mai cu seamă egocentrismul său, sunt văzute ca realități inerente ale vieţii sociale. 
imperativul moral şi social fundamental ar fi exploatarea optimă a posibilităților 
existente conforma acestei limitări intelectuale şi morale, mai curând decât risipirea 
energiilor spre o încercare de schimbare a naturii umane. care, oricum. nu ar avea 
sorți de izbândă 

Aşadar, în loc de a considera natura omului drept ceva care ar putea fi sau ar trebui 
schimbat, ar fi de preferat determinarea unui mod cât mai eficient de a obţine, ținând 
cont de aceste limitări, beneficiile sociale și morale dorite. Este o evidență logică 
faptul că ființa umană fiind imperfectă, nici societatea — mpa z> 
nu poate fi perfectă. Problema-cheie care intervine aici za 
este comportamentul uman, deoarece, în viaţa cotidiană, N e // 

eg 


se întâmplă de multe ori ca oamenii să-şi sacrifice N d NN 





propriul interes în favoarea altora, dar aceasta se 
datorează mai degrabă unor factori de ordin subiectiv 
— cum ar fi devotamentul pentru un imperativ moral — 
decât faptului că “iubirea aproapelui” ar fi mai mare 
decât “iubirea de sine”. 

Împărtăşind această credință asupra naturii umane, 
suţinătorii “viziunii pesimiste”, printre care, într-o 
enumerare succintă, îi amintim pe Thomas Hobbes, 
Adam Smith, Edmund Burke, “federaliştii” Alexander 
Hamilton sau James Madison, Milton Friedman. Robert 
Nozick sau Friedrich A. Hayek, au militat în favoarea 
libertăţii şi iniţiativei individuale şi a restrângerii cât 
mai mult posibile a influenței sferei publice în sfera 
privată. Drept consecință, perpetuarea societății depinde 
de sisteme bine înrădăcinate, dezvoltate organic, 
precum piața liberă, valorile tradiționale şi familia. 

Premisa de la care pornesc susținătorii viziunii 


optimiste (obhiectiviste) este aceea că [iințele umane === 
sunt în esența lor bune, defectele demonstrate de ele OSI E 
sh bt cele demomle de le. IRI EEE 
lină determinate de neajunsurile instituțiilor sociale. SU TI Te-ar 
Ființa umană este capabilă să perceapă direct cerințele N 


PITON 


semenilor ei ca fiind mai importante decât cele pro rii 


PUNCTE CARDINALE 


ÎN 








şi, drept consecinţă, are un comportament imparțial, chiar şi atunci când se află in 
Joc interesele sale sau ale familiei. Din păcate, înclinațiile “generoase ale 
indivizilor sunt deturnate de stimulentele concepute de societate. Av ând ÎNV edere 
că omul este “perfectibil” — existând mijloace de îmbunătățire a natusii umane în 
stera potenţialului ei — este nevoie de dezvoltarea sau descoperirea mijloacelor 
prin care ființa umană să facă tot ceea ce este bine/moral din motive adecvate, nu 
de dragul unor recompense sufleteşti sau materiale personale. 

Printre cei mai de seamă purtători de cuvânt al viziunii optimiste îi regăsim pe 
Voltaire, Saint-Simon, George Beard Show, Harold Laski, John Kenneth Galbraith 
sau Ronald Dworkin, care au susținut că omul poate stăpâni într-o suficientă 
măsură complexitatea socială pentru a putea aplica logica şi moralitatea binelui 
comun şi au militat pentru creşterea rolului statului în sfera publică. 

De-a lungul ultimelor două secole, aceste dovă viziuni au stat la baza 
controverselor ideologice din sfera gândirii politice, economice sau sociale. În 
funcţie de perspectiva asupra naturii ființei umane, s-au dezvoltat două tipuri de 
“familii ideologice”. În cazul viziunii “pesimiste”, individul este elementul-cheie 
al raționamentului politic, iar societatea este un derivat construit de individ. În 
acest context, existența individului este o realitate dată şi ceea ce necesită o 
justificare este tratamentul la care sunt supuşi indivizii de către instituțiile 
societății organizate. Principiul care fundamentează, în mod raţional, relaţiile între 
indivizi în comunitate este libertatea. Viziunea “optimistă” inversează acest 
raport, societatea fiind considerată primordială în raport cu individul. În acest caz, 
societatea este entitatea “autentică”, iar individul este o ființă parțială, care devine 
realitate numai prin apartenenţa la o grupare (comunitate) din care decurg toate 
obligaţiile şi drepturile sale. Aici, relaţiile care guvernează raporturile dintre 
indivizii ce alcătuiesc societatea se bazează pe principiul egalităţii. 

Aplicând aceste deducții în sfera dihotomiei individ-societate, ne dăm seama că 
individul şi societatea, libertatea şi egalitatea sunt valori opuse, dar complemetare. 
In lipsa societății, individul nu poate fi “umanizat”, iar în lipsa indivizilor, 
societatea ar fi o noțiune fără sens. Aceste dihotomii devin antagonice numai în 


momentul în care una dintre componente — “individul” şi “libertatea” sau | 


“societatea” şi “egalitatea” — este definită ca un concept absolut. Supunându-le 
unei logici extreme, vom vedea că, în momentul în care una o distruge pe cealaltă, 
iau naştere ideologiile anarhiste sau totalitariste. Acesta este motivul pentru care 
promotorii democraţiei definesc raporturile dintre indivizi şi comunitate în mod 
complementar. 

În cadrul democrației, forțele de stânga şi-au asumat dreptul de proprietate 
asupra virtuților egalității. Ele urmăresc instituirea unor schimbări radicale în 
structura societății, sperând ca prin mijlocirea statului să reducă inegalităţile de 
stare materială şi poziţie socială dintre indivizi. Pe de altă parte, forțele politice de 
dreapta apără cauza libertății individului, pe care o consideră amenințată de 
politicile intervenționiste ale statului. În fapt, ceea ce deosebeşte democraţia de 
toate celelalte sisteme de guvernare este tocmai urmărirea realizării unui echibru 
între libertate şi egalitate, 

În demersul nostru, nu am făcut referire la concepțiile filosofice care au stat, în 
mod direct, la baza ideologiilor totalitariste ale secolului XX ŞI care au fost 
experimentate cu precădere pe continentul european. Căderea regimurilor comuniste 
de la sfârşitul anilor '90 a întărit spusele lui W. Churchill privind natura democraţiei; 
“Democraţia este cea mai proastă formă de guvernământ; din păcate, nu cunosc 
alta mai bună”. De asemenea, nu îmbrăţişăm nici paradigma “sfârşitului Istoriei” 
şi a superiorității absolute a democraţiei propovăduite de F. Fukuyama, deoarece, 
la nivel universal, există multe civilizaţii care nu vor fi capabile sau dispuse, dintr- 

e N un motiv sau altul, să îmbrăţişeze această formă de 
; > guvernare. 

Cele două viziuni pe care le-am prezentat au 
avut drept arie de manifestare interiorul “spaţiului” 
democraţiei, ambele fiind preocupate de găsirea unor 
soluții eficiente de guvernare democratică, prin care un 
număr cât mai mare de cetățeni să beneficieze de o 
situație socială, economică şi culturală câtmai civilizate. 
Acest lucru se reflectă prin faptul că, deşi cele două 
viziuni se află în conflict, stârnind emoții şi reacții 
puternice, nici una, nici cealaltă nu şi-au propus să 
repurteze o “victorie finală”, 

Revenind la considerația lui M. Duverger de la 
începutul acestei lucrări, trebuie să remarcăm că, din 
punctul de vedere al dezvaltării mecanismelor de 
guvernare, în cadrul democrațiiloroccidentale, soluțiile 
politice promovate pentru rezolvarea problemelor sunt 
din ce în ce mai apropiate una de alta, iar dezvoltarea 
tehnologică tot mai rapidă reclamă găsirea unor astfel 
de soluţii, mai apropiate de pragmatismul vieţii. Aceste 
soluții pragmatice nu sunt însă “dezgolite” de suportul 
ideologic. lar la baza oricărei ideologii stă o viziune 
asupra omului .. “pesirnistă” sau “optimistă”. Important 
este să nu cădem în vreuna dintre extreme. 


/, 


„. 


1 
N 


N 


d BL 


ÎTI rÂ0/74/ 


// 


ra | 


4 - 
Y 3 
Lai SRR. 

'* a 


dp dp rii, 
f 
4 
(j 


ZM 


A 


ai 


N 


a e 


Alexandru BOER 








PUNCTE CARDINALE 





Libertatea omului depinde de Sfântul 


Aprilie 2002 NR. 4/136 PAG. 3 


Cruciada împotriva păcatului se poate 


Duh. Numai resptrând scânteia divină a CĂ ] > HI d Și = E 49 E înfăptui nu neapărat cu sabia, ci cu iubire 
Existenţei putem să oglindim chipul lui î/ OI ui» N SI 4 3 a | şi rugăciune. Se poate realiza aici, pe 
Dumnezeudin noi, aici, pechinuitul nostru i, 2 la SE 24 ch, iris e. pământ, o lume mai armonioasă, ca o 
Pământ. Respectând Legea nouă, ne  $ DAI PRTC %ic >, Ș 3 FĂ treaptă spre Rai. Dar pentru a înfăptui 
bucurăm de Harşi ființa noastrăse încarcă ao A OA pp Pda PA acest deziderat sfânte nevoie să acutizăm 
vibrând cu voință şi curaj pentru a în noi simţul jertfei sau să ascultăm de 
transcende lanțurile necesității lumii, iar 7$ îndemnul lui Gogol: “Nu fiţi suflete 
omul poate să redevină Om: Noul Adam, Ia. moarte, ci vii!”. 

Ştim că numai prin jertfă omul a reuşit LN * 

să-şi coristruiascăade vărata făptură ca parte ie A dl s (storia românilor a fost extrem de 


a Fiinţei. Prin jertfă te lepezi de sinele tău 
ce aparține căderii. Fiecare neam întrupează 
înculturasa mitul jertfei. Dincolo de graniţa 
jertfei creşte izvorul iubirii universale. Cine 
reuşeşte să se adape din această “adâncă” 
fântână va dărui viaţă lumii moarte, creând 
cu Adevărul nostru: lisus Hristos. “Creaţia 
nu este doar o luptă cu răul şi păcatul, ea 
clădește o altă lume, ea continuă opera 
creațiunii. Legea începe cu răul şi păcatul, 
ispăşirea încheie această luptă, dar în creația 
liberă şi temerară omul este chemat să 
edifice o lume două şi nemaiîntâlnită. să 
continue creațiunea divină” (Nikolai 
Berdiaev, Sensul creației). 

Indepărtarea de ortodoxie a aruncat 
omul în împărăţia întunericului. De aceea 
redescoperirea sensului adevăratei vieți 
întru Hristos, care este ortodoxiaşi aplicarea 
ei ca şi coordonată în decăzuta lume - 
contemporană, este Legea nouă penhu 
români. Dumnezeu a pogorât în lume pe 3 
Fiul Său lisus pentru a ne arăta “Calea, 
Adevărul şi Viata” întru Mântuire. În istoria 
păgână şi atee, omul nu numai că a părăsit 
“Calea” spre Adevăr, dar a încercat şi 
eludarea acestuia, punându-se pe sine în 
locul lui. larîn istoria creştină, începând cu 
Toma d' Aquino, omul mereu neliniştit a 


i ÎN A mă ee 00 UAL a 4?, a A Sg ei = dp : i it 
încercat să constrâncă Revelația în “patul 85 - ză 


Jui Procust” al categoriilor şi raţio- 
namentelor. 

Prin filierăcreştină, inserțiile unui nous 
lumesc căzut, de sorginte drăcească, a 
incercat introducerea într-untipar meschin 
aunui Adevăr absolut şi "neînțeles" pentru 
mintea omenească. Această categorisire 
imposibilă a prea-adâncului şi plenitudinii 
absolute a creat premisa apariției omului 
renașterii, mărunt şi plin de infatuarea 
asemănării cu Dumnezeu. Greşeala 
catolicismului îşi trage seva căderii din 
sămânța caracterului extrovertit al Apusului, ce s-a dorit mai presus de adâncul smerenie! 
Sfinților Părinți. Dorinţa exacerbată a omului din Apus, de veşnică cutezanţă şi orgoliu, 
de a explicita pe Cel ce este, ca pe ceva ce nu poate fi explicat, a dus la întreaga tragedie 
a istoriei moderme. [...] 

Ortodoxia nu a trebuit să-l “redescopere” pe Aristotel. Părinţii greci cunoşteau bine 
opera înaintaşilor lor, dar nu au simțit niciodată nevoia spirituală de a apela în operele lor 
la “închiderile” unei așa-zise gândiri logice. Pentru ei Adevărul era transcendent față de 
Aristotel. [...] 

Pentru ca omul să aibă bucuria trăirii ortodoxe trebuie să privească, întotdeauna, 
lumea “întru”, Aplicarea trăirii “întru” se impune obligatoriu în calea spre mântuire. “A 
fi lăuntric” înseamnă a-ți asuma ortodoxia, adică împlinirea creației dumnezeieşti: 
“Creaţia nu este permisă, nici îndreptățită prin religie, creația este ea însăşi religie. |...) 
Natura umană este creatoare, căci ea este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - 
Creatorul” (N. Berdiaev, Sensul creație). Creația umană împlineşte întru Hristos crearea 
universului. Fără creație omul nu există, dar nici fără om creația nu ar putea să fie. Creaţia 
este pentru om şi omul pentru creație. Dumnezeu l-a făcut pe om pentru a împlini prin 
iubirea lui Creaţia. 

Omul este Dumnezeu şi Dumnezeu este Om în lisus Hristos, Şi întreapa istorie se 
împlineşte în istoria Omului absolut, Fiul lui Dumnezeu, iar reintrarea în istoria creştină 
a umanității este datoria firească, divină, a fiecărui om care prin comuniune cu neamul 
său să se împărtășească din istoria etemă a lui lisus. 

Numeroşi ortodocşi, din păcate, confundă ortodoxia numai cu spiritul contemplativ. 
E adevărat, specificul covârșitor al dreptei credințe este contemplarea lui Dumnezeu, 
Fără îndoială, acest fapt dă consistență absolută spiritualității Răsăritului. Dar ortodoxia 
presupune și acțiune. Germenul acesteia este iubirea care fermentează în comuniune. 
Deci, ortodoxul prin iubire conlucrează cu Dumnezeu pentru binele obştei, Ortodoxia 
este, astfel, și oreligie aacțiunii. Unalt factor de acţiune este şi rugăciunea. Prin rugăciune 
ÎI apropiem pe Dumnezeu de semenii noștri. ÎI aducem aproape prin iubirea față de 
aproape pe Dumnezeu. Duhul Sfânt acționează în urma rugăminților noastre și, prin 
iubire, reuşim să facem o lume mai bună. Prin iubire şi rugăciune fiecare dintre noi poate 
transfigura socialul. 





AR 14 pe er) zbuciumată. Obligați să trăiască despărțiți 
j ; i 


timp de veacuri, românii au reuşit, în 
ciuda tuturor vicisitudinilor, să se unească 
în 1918. Cu România Mare, un mare ideal 
politic a fost împlinit, iar conform lui 
Mircea Eliade, atunci reînvia împlinirea 
spirituală, activarea misiunii culturale a 
românilor în lume. Perioada interbelică, 
prin elita intelectuală excepțională, a fost 
calea spre desăvârşire a românilor. O cale 
violent întreruptă de gheața ateistă a 
comunismului. În comunism poporul 
român s-a îmbolnăvit sufleteşte. Sechelele 
unui liberalism aberant, al “formelor fără 
fond”, de secol XIX, s-au agravat [...]. 
Astăzi, însănătoşirea se face extrem de 
dificil. După 1989, o parte numeroasă a 
intelectualității româneşti s-a aruncat din 
nou în brațele unui liberalism “al 
formelor”, într-o “europenitate” prost 
înțeleasă. La fel ca şi comuniştii, 
intelectualii “subțiri” și “elitişti” ignoră 
structura fundamentală şi complexitatea 
sufletească a poporului român. Ei îşi 
îndreaptă iarăşi privirea spre un model 
exterior Şi îl îmbrățişează fără cea mai 
firească analiză. Dacă până mai ieri 
modelul era URSS, acum el este UE. 
Prostituarea nu are limite. Permanent a 
existat în rândul intelectuahtății române 
sămânţa imitaţiei. Germenul ei poate vine 
din îndelungata stăpânire a Înaltei Porţi şi 
a “bunului împărat” de la Viena. Este o 
tară pe care trebuie să ne-o asumăm şi să 
oconsumăm definitiv într-o istorie trecută 
şi neîmplinită, dacă dorim să ieşim din 
marasmul moral de astăzi. Criza de azi nu 
este una neapărat politică sau ecumenică, 
ci una morală. S-a vorbit mult despre 
morală, după 1989, mai ales prin Alianţa 
SII filoli Mei :7000/JALeif IV Civică, daraceastă grupare de intelectuali 
vedea morala ca pe o abstracțiune — un 
model, bineînțeles occidental, de urmat. 

Pentru unii intelectuali de la Alianţa Civică nu “lăuntricul” contează, ci exteriorul, 
forma care nu defineşte conținutul. De aceea apelul Alianței Civice la morală a sunat 
dogit în sufletul românesc, deoarece morala presupune privire înlăuntrul sufletului, o 
conştientizare a sufletului înduhovnicit. Trebuie să pomim la o analiză fierbinte, prin 
iubire, a sufletului nostru legat de Dumnezeu, prin ortodoxie, pentru a reuşi restaurarea 
ethosului românesc, Numai restaurarea morală prin ortodoxie dăruieşte valențe autentice 
is noastre de a ieşi din criza societății de azi. 

n urma revoluției din 1989 au apărut primele teorii eschatologice în România. 
Astfel s-a creionat prima soluție creştină de rezolvare a problemelor actuale ale 
românismului. Ea este reprezentată de un tânăr intelectual creştin-ortodox, Răzvan 
Codrescu, cu cartea sa Spiritul dreptei, publicată la Editura Anastasia, în 1997. Voi reda, 
prin citate, câteva sugestive idei ale autorului: “Noţiunile politice de «dreapta» şi 
«stânga» îşi aurădăcinile însecolula!X VIII-lea. Pe fondul îndelungatei febrerevoluționare 
iluministo-romantice, ce a zguduit din temelii lumea tradiţională, dreapta a ajuns să 
desemneze orientarea politică tradiționalistă, preocupată de conservarea vechilor 
valori europene, iar srânga — orientarea politică antiradiționalistă, preocupată de 
abolirea sistematică a acestora, în numele așa-zisului progres”. Adeptal dreptei, Răzvan 
Codrescu o defineşte ca pe “o orientare politică realistă, tradiționalistă, naționalistă şi 
Spiritualistă”. Aceste caracterizări sunt un fel de “categorii” ale unei drepte autentice, 
Autorul înțelege prin realismul dreptei “o adaptare lucidă a doctrinelor și strategiilor 
politice la ansamblul realităţilor obiective din sânul unei națiuni”, iar prin spiritualismul 
dreptei —**deschiderea ei moral-spirituală spre valorile absolute, spre Dumnezeu”. Prin 
fradiționalismul dreptei, Răzvan Codrescu doreşte “nu conservarea unor realităţi 
«primitive» (cum a încercat şi încă mai încearcă, la noi şi pe aiurea, conservatorismul de 
tip comunist), nici vreo formă de regresivism romantic ori de protocronism, ci O 
dinamică vie şi constructivă pe linia unei tradiţii istorice şi spirituale corect evaluate”, 

Răzvan Codrescu încheie cartea cu un apel către toți românii: “În orice caz, dacă 


(continuare în pag. 4) 
Ionuț ŢENE, 








VA , 
i A 
IP ip P; 
EI RA 
ja 
+ Pic 
Isa 
ia ., 
pat ță 
MASE, a 
pe 2 
ARS. 
TEI 
AR dim 
în, Abe, dp 
RE ta: Ar: Te 
ae a pă 
UA y Pa, 
Ai “ 
Cu i 
Datu 


ii Ti DODI a DAE 
Z, 
4 


VA 


% 


PAG. 4 NR. 4/136 Aprilie 2002 


PUNCTE CARDINALE 





(continuare din pag. 3) 


dreapta nu va cunoaşte o resurecție semnificativă, politică şi spirituală, România riscă să 
se îngroape în nevrednicia moştenită de la lungile decenii de stângism nimicitor. Şi riscă 
laun moment dat să se pornenească rostind, precum Iorga odinioară: «Eu nu mai sunteu!> 
Or, nu există nemorocire mai cumplită, pentru indivizi ca şi pentru popoare, decât să-şi 
piardă propria identitate şi să ajungă să bată, «ca fără de sine». pe la uşile din dos ale 
altora...” Este jăudabil esenţialismul autentic de cristal al autorului, care încearcă să 
readucă în memoria colectivă adevăratele căi structurale ale dezvoltării ființei româneşti, 
In cosmopolitismul exacerbat de azi, devine misionară această acțiune de regăsire 
identitară. Lipsa conştiinţei de sine întnu Hristos a unui neam duce la dezabuzare morală. 
Dezorientarea morală a unei mari părți a intelectualității din România vine din lipsa 
acestei viziuni “întru”, preferând un exterior formal, neautentic. Lipsa sâmburelui de 
Adevăr, care să gennineze în sufletul creştin al românului, a creat o ruptură între popor 
şi elita intelectuală. intelectualul de azi oferă (sau nu) un model neadevărat. De aceea 
poporul rămâne indiferent la chemarea intelectualilor. [...] Meritul lui Răzvan Codrescu 
constă în faptul că a încercat, prin Spiriful dreptei, să refacă această legătură interumană 
în cadrul neamului. Răzvan Codrescu vede “ființial” lumea. Ortodoxia este calea spre 
Adevăr a neamului românesc. De aceea cartea este profetică. 

Dacă linia onodoxă pe care trebuie să şi-a asume o anumită societate este corect 
surprinsă de Răzvan Codrescu, unele obiecții le avem sub forma unor idei expuse. 
Autorul excelează în a arăta (de altfel, numeroşi autori fac acest lucru) că accentuarea 
cădenii sociale începe o dată cu (luminismul şi Revoluţia franceză. În cel mai bun caz, 
originile căderii încep cu interpretarea omului din vremea Renaşterii. 

Cutoţii trebuie să ştim că germenii căderii în gândirea omenească datează din vremea 
scolasticii. Nici chiar neliniştitul adept al raționalizării religiei, Toma d” Aquino, nu este 
primul care a făcut pasul spre păcat în pândirea creştină. Inaintaşul său Petru Abelard 
încercase să explice ce nu putea fi explicat, adică misterul Treimii. Această încredere 
trufaşă în torța minţii de a cuprinde şi explica tatul este primul pas pe calea răzvrătirii. 
Orgoliul îl unmează pe Lucifer îna fi Dumnezeu. Trădarea stă Ja masa comuniunii creştine 
la fel ca luda lângă lisus, 

Stântul Beard a arătat greşeala lui Abelard şi, prin el, a tuturor celor care cred că 
Ştiu totul: “Abelard, imaginându-se că ştie toate câte sunt în cer şi pe pământ, cu excepția 
verbului a nu cunoaşte, scrutează totul, cercetează tainele Domnului şi, prin investigațiile 
sale, ne face cunoscute lucruri pe care nici unei limbi umane nu îi este dat să le exprime. 

„Gata să înțeleagă totul, pretinde că poate chiar să explice ceea ce depăşeşte rațiunea, 
- | e 


„A venit vremea ca apele să fie despărțite de uscat. Trebuie să se afirme răspicat că 
cei care s-au îndepărtat de Evanghelie şi sfaturile Sfinţilor Părinți, introducând un fals 
progres în religie (care se constituie în otravă a vieții), au greşit Și s-au îndepărtat de 
adevărata credință: ortodoxia. 

Politicaautenticănu este de dreapta sau de stânga, ci ceea ce conlucreazăomul creştin 
în cadrul adevăratei credințe. 

Răzvan Codrescu a încercat să construiască o ortodoxie aplicată în cadrul vieţii 
autentice, dar nu a mers până la rădăcinile ei. S-a oprit într-un anumit secol XVIII în 
explicarea unei politici care webuie să funcționeze în societate. Bineînţeles, în aceste 
coordonate, ea poate fi numai de dreapta. Dar ortodoxia vine de la Scriptură, prin Sfinţi 
Părinţi, când viața nu era în limitele unei viziuni de “stânga” sau de “dreapta”. Viaţa era 
adevărata credință, Adevărata politică românească nu poate fi decât fatru Hristos, adică 
ortodoxă. Pentru creştin există credința adevărată în acțiune, nu dreapta sau stânga ei, 

irea înseamnă reînvierea adevărate; credințe, nimic altceva. (...] 

După dezagregarea Renaşterii, ca şi principiu al istoriei modeme căzute, dusă până 
la dezumanizarea omului individualist a lui Nietzsche şi a celui colectivista lui Marx, în 
Furopas-a încercat revitalizarea umanismului. Omul lui Havel, Michnic sau Tismâneanu 
este rupt de Dumnezeu. E! nu este viu, iar rădăcinile libertăţii sale îşi trag seva din cădere. 
Umanismul perorat la sfârşitul secolului XX este o încercare de întoarcere la umanul 
Renaşterii înainte de dezintegrare. Se încearcă o reîntoarcere în istorie. De fapt, o 
întoarcere fatală la originea căderii umaniste. S-a întâmplat un fapt oarecum paradoxal 
în vremea noastră: comunismul, care este urmarea firească a Renaşterii umaniste, a fost 
combătut cu aceleași arme ale umanismului, dar cu armele de dinainte de dezintegrarea 
principiului umanist. Omul căzut nu a fost înlocuit cu omul harismatic, ci tot cu un fel 
de om supus necesităţii. Cred că înfrângerea '“căderii” comuniste cu un alt principiu al 
“căderii”, de data aceasta de sorginte umanistă, nu este viabilă. Viul înfrânge moartea. 
Calea vie trece peste calea moartă. De aceea victoria asupra comunismului a umanismului 
de sorginte senascentistă este iluzorie şi trecătoare. Numai restaurarea Omului absolut — 
lisus— în toate filmele vieții întemeiază lumina taborică — societatea transfigurată. Noua 


viaţănueste Împărăția pe părnânt, ci anticameraobligatorie pentnu mântuire. Oreanicitatea 


societăţii creştine transfgurate este o ordonanță divină pentru ca lisus să vină la Judecata 


„de Apoi. Drumul spre Paradis trece prin respectarea Legii noi. 


Timpul “isrmelor” a trecut, a venit vremea ortodoxiei. Evanghelia şi Sfinţii Părinţi ne 


 călăuzesc, cu ajutorul Harului, prin sinuoasa Jume contemporană. Mărturisirea ortodoxă 
„va cuprinde întreaga umanițate, Adevărata umanitate a transfigurării va înlocui falsa 
"umanitate a necesităţii. [...] 


„. Starea de (heosis caracterizează societatea creştină. Nu te poți numi creştin dacă nu 
acționezi pentru 0 societate ce se reglează conform preceptelor creştine. Numeroşi 
creştini cad în ispita de a considera religia ca pe ceva separat de societate. Ca şi cum 


credința ar fu ceva strict personal, (ără interferenţe cu ambientul social. Un neam creştin 


nu poate trăi decât într-o stare de permanentă comuniune, deci într-un stat și o societate 
creştine, Creştinul care consideră că există o falie între credinţa sa intimă şi societate, care 


„ poate fi laică, acela nu posedă barul adevăratei credințe. Aşa cum sufletul, împreună cu 


trupul, se transfigurează în calea spre Mântuire, participând la lucrarea Harului divin, nici 


„creştinul mu poate fi a simplă monadă în simfonia societății umane. Comunitatea 


creştinismul. Mântuisea nu este o proprietate egoistă a unui singur am. Prin 


| credinciosul, cu ajutorul Harului divin, lucrează la mântuirea aproapelui, 


Fiecare suntem responsabili de mântuirea noastră şi prin rugăciurule fiecăruia, singuri în 
“Dustie”, contribuim la îndreptarea semenului nostru pe calea Adevărului. Societateaeste 
o simfonie creştină. [...|] ui | 

“Problema iluminării şi transfigurării spirituale, a întâlnirii voinței lui Dumnezeu şi 
a Adevărului lui Dumnezeu, nu este numai o problemă personală, care se pune fiecărui 
suflet individual; este, de asemenea, o problemă socială, istorică, pusă popoarelor intregi. 
Forţele spirituale, energiile divine lucrează nu numai asupra sufletului Glecărula ci, 
deopotrivă, asupra sufletului societăţii, asupra popoarelor, asupra întregii istorii, Nu este 
vorba de perfecțiunea individuală, ci de transfigurările și descoperirile spirituale în viața 
societăților şi popoarelor, în destinele istorice” (N. Berdiaev, Un nou Ev Mediu). 

Abaterea de la calea Adevărului, a societății şi statului teocratic medieval, cuprinde 
cauze complexe. Dar cauza fundamentală a “căderii” în modemitate se datorează 
impunerii mecaniciste de către stat a credinței adevărate. Măsurile coercitive ale unui stat 
transformat în Biserică au dus la pierderea însăşi a identității bisericeşti. Statul a înglobat 
Biserica, ajungând să vorbească în numele ei. incluziunea politicului în Bisenică de către 
putere, pentru a-şi justifica o distincţie axiologică, a dus la pierderea onganicității 
creştinismului în societate. Individul a găsit un pretext de a se rupe de Biserică. 

Adevărata credință este însă numai înlăuntrul Bisericii, In ortodoxie, tață de 
catolicism, Biserica întotdeauna a încercat să se emancipeze de politic, Biserica 
Răsăriteană a înțeles că politicul ucide societatea creştină. [...] 

Prin Sfânta Taină a Euharistiei fiecare participă la fraternitatea umană întru Hristos. 
Trupul şi Sângele lui Hristos cimentează omenescul, împreună cu Sfântul Dub, făurind 
în comuniune statul creştin. Neamurile creştine trăiesc conform societăţilor creştine. “In 
dragostea lui nemărginită de oameni, Fiul lui Dumnezeu nu s-a mărginit doar la unirea 
Ipostasului divin cu natura noastră, asumându-și un trup viu şi un sutlet înzestrat cu 
tacultatea de a înțelege, ca să apară pe pământ şi să trăiască cu oamenii; dar pentru că E! 
se uneşte cu ipostasurile omeneşti ele însele - oh, miracol neasemuit! - confundându-se 
EI Însuşi cu fiecare dintre credincioşi prin împărțirea cu Sfântul Său Trup, pentru că El 
devine un singur trup cu noi (Efeseni 3, 6) şi face din noi un templu al Divinității întregi 
(...] Căci atunci acest trup, izvoral luminii Duhului, nu era încă unit cu trupurile noastre, 
EI îi lumina din afară pe aceia care se apropiau cu vrednicie şi trimitea lumina sufletului 
prin mijlocirea ochilor trupului; dar astăzi, pentru că EI s-a cufundat cu noi şi trăieşte în 
noi, EI luminează sufletul chiar dinlăuntrul nostru” (Sf. Grigorie Palama, Zriada întru 
apărarea sfinților isihaşti). [...] 

Adăpându-ne din izvorul nesecat al iubirii, Ortodoxia se va dezvălui, în viaţa noastră 
de zi cu zi, ca la începuturile Imperiului Bizantin; “De când divinitatea a existat în 
umanitate, toate darurile puterii divine ce sunt spre viaţă şi spre bună cucemicie ne-au fost 
dăruite (11 Petru 1, 3); din acest motiv, infirmitatea noastră va fi împlinită de forța divină, 
minciuna va fi ştearsă de adevărul dumnezeiesc, minţile noastre vor fi turninate de lumina 
divină. lată, aceasta este slăvita taină şi slava tainică a zilei acesteia. Slujitorii cereşti ai 
lumini) au văzut înaintea noastră începutul slavei acesteia şi imediat ei ne-au vestit-o. 
exclamând: Slavă lui Dunmezeu din cerurile cele prea inalte! Zorii slavei au trecut şi 
acum suntem în miezul slavei acesteia; fie ca slava noastră să crească şi ea; fie ca şi ca 
să se înalțe spre locuitorii cerurilor” (Filaret al Moscovei, Predici şi Discursuri). 

Fiecare părticică din harul energiei divine lucrează în noi şi. cu toții trebuie să 
construim la împlinirea acestui fior dumnezeiesc, [...] 

Un creştin nu se poate împlini decât într-a societate creştină. El nu poate fupi de 
lumea în care trăieşte fără a păcătui. Lumea căzută din pricina omului trebuie îndreptată 
prin credința omului. 

De libertatea omului depinde Mântuirea. [....] 

Actualacriză socială, economică, politică din Românianu este de sorginte materialistă, 
ci sufletească. Comunismul, şi nu numai, a îmbolnăvit acest neam. De aceea îndreptarea 
lui începe de la suflet. Însănătoşirea spirituală pe linia tradiției ortodoxe va duce şi la 
eficientizare economică şi politică. 

Azi, guvernanţii încearcă metode strict economice la o criză morală. E ca Şi cum te- 
ai îngrijit numai de trup, neglijând sufletul. 

Credința şi căința, aplecarea spre viața duhovnicească, aceasta va lumina țara ca 
soarele de pe cer. Criza noastră e o boală sufletească. Însănătoşirea va veni, atunci, când 
vom crede cu adevărat. 


Zbuciumul mecanicist a] actualei clase politice, obsedate de legislația materială, 
agravează boala. 

Sfintei noastre Biserici Ortodoxe îi revine misia providențială de a păstori poporul 
român pe calea dreptei credințe. 

"Constatăm că Biserica este revenirea umanului: în stârşit, bărbați umani şi femei 
umane! Biserica nu depreciază umanul, ea îl înfloreşte. Acolo unde ea nu-l înfloreşte, nu 
este Biserică: Biserica se recunoaşte după creşterea wmanului, pentru că ea este Trupul 
lui Hristos — Dumnezeu devenit om, devenit cel mai uman dintre oameni, Şi umanul nu 
creşte decât intrând în viaţa fiilor lui Dumnezeu. Desigur această înflorire — Împărăția lui 
Dumnezeu nu se manifestă decât pentru cei care acceptă să treacă prin cruce, ca și Fiul 
lui Dumhezeu Însuşi” (M. Costa de Beauregard). 

Numai o societate a “cuminecăturii”, inimă din inima lui Hristos, sub oblăduirea 
Bisericii, va putea reda, în sfârşit, liniştea (2siiia) tainică omului contemporan neliniștit 
şi decăzut, 

Orice propensiune sociologică materialistă, care provoacă o lume a monadelor 
dezbinate, sau orice apologie socială a hazardului Şi anarhiei ideatice, trebuie să îi dea de 
gândit credinciosului autentic. 

A sosit, în sfârşit, vremea ortodoxiei, a luptei dârze de cruciat a fiecăruia, în 
comuniune cu aproapele, pentru înfrângerea de finitivă a hidrei sociabilităţii (antisociale) 
materialiste şi mecaniciste. Duşmanul vine din cădere. eruciatul îşi trage seva din Înviere. 
lisus a învins moartea. 

De fapt, e război între creştini şi păcat. Risipirea negurei va aduce lumină. O viaţă 
a viilor va veni prin rugăciune şi credință. 

Sumtem cu toții participanţi la istoria lui Iisus. Să trăim cu căință şi demnitate! 

De fiecare dintre noi depinde împlinirea Destinului: Vremea Ortodoxiei. 














bolile venericed 

Bolile venerice constituie un capitol important în 
patologia umană. Astăzi sunt cunoscute în limbajul medical 
ca BIS (boli cu transmisie sexuală); STD (Sexual 
Iransmissible Diseases); MTS (maladies sexuellement 
(ransmissibles). lată o listăa acestora: HIV; sifilis; gonoree; 
uretrite nespecifice; boli inflamatorii pelvine; infecţii 
genitale; sindrom Reiter; lym fogranulomatoză veneriană; 
sancroid; candidoză; tricomoniază; herpes genital; 
condolomatoză genitală; parazitoză (păduchi pelvieni); 
scabie. 

Există câteva motive pentru care bolile cu transmitere 
sexuală sunt greu de stăpânit prin mijloace profilactice şi 
curative, ele continuând să aibă o largă răspândire în 
populație: 1) mulți agenţi patogeni care cauzează aceste 
boli sunt neadaptați şi vulnerabili factorilor externi, dar 
perfect adaptați cavităților genitale, transmițând infecții 
prin contactul intim; 2) agenții patogeni ai acestor boli 
cauzează frecvent sindroame clinice asimptomatice sau 
oligosimpto-matice pentru unii indivizi, dar transmisibile 
şi simptomatice pentru alții, ceea ce derutează în luarea 
unei decizii terapeutice; 3) perioda de latență este pentru 
unele boli foarte lungă înainte de declanşarea simptomelor; 
4) promiscuitatea este cauza cea mai importantă a 
răspândirii acestor boli; prin perversiunile sexuale— poarta 
de intrare şi răspîndire — se poate extinde la toate 
emonctoriile; 5) exceptând condomul, celalalte bariere 
contraceptive sunt ineficiente în prevenirea infecției; 6) | 
pacienții care suferă de o boală cu transmitere sexuală 
devin vulnerabili pentru toate celelalte BTS-uri, dar şi 
pentru alte afecțiuni (cancer al organelor genitale etc.). 

Ceicare susțin legiferareaprostituţiei îşi argumenteză 
medical demersul, fiind convinşi că instituționalizarea | 
prostituţiei ar înlesni profilaxia şi tratamentul BTS-urilor, 
ceea ce este fals, cum vom arăta în continuare 

Nune vom ocupaaici de aspectele sociale şi spirituale 
ale acestui fenomen. Vom face totuşi precizarea că 
practicarea, favorizarea şi promovarea prostituţiei este un 
păcat aspru pedepsit de Dumnezeu. 


Li A “Studiul actual este sistematizat pe baza datelor din 


literatura de specialitate Şi îşi propune să dovedească 
faptul căroate aspectele medicaleale patologiei veneriene 
pledează împotriva legiferării prostituţiei. 


Răspândirea bolilor venerice 

SIFILISUL. În anul 1990, în SUA au fost raportate 
50223 cazuri noi de sifilis primar şi secundar şi 55132 
cazuri desifilis latent primar(1). În ciuda eforturilor făcute 
de instituţiile medicale şi sociale, numărul total de cazuri 
se menține într-o creştere constantă, iar numărul de cazuri 
cu sifilis primar şi secundar este într-o curbă ascendentă. 
Numărul cazurilor nediagnosticate este estimat a fi mult 
mai mare. În România numărul de cazuri de sifilis este în 
creştere (10134) faţă de anul 1999, când au fost înregistrate 
8286 de cazuri. Şi indicele de morbiditate este în creştere: 
de la 36,90 în 1999 la 45,17 la 100000 locuitori în 2000 
(Centrul de Calcul, Statistică şi Documentare Sanitară). 

SIDA. În România, la sfârşitul anului 2000, se 
înregistrau 6720 de cazuri, respectiv 1091 adulți şi 5629 
copii bolnavi de SIDA. Anul 2001 înregistrează o uşoară 
creştere, semnalându-se 7820 de cazuri SIDA, dintre care 
1375 adulţi şi 6445 copii. În cazul adulților, principala cale 
de transmitere o reprezintă heterosexualitatea (în anul 
2000, din 561 de cazuri semnalate la femei, 319 
contactaseră boala prin contact sexual, iar în anul 2001, 
dintre cele 697 de femei bolnave, 387 au fost infectate prin 
contact sexual). În ceea ce priveşte situaţia la nivel mondial, 
la sfârşitul anului 2001 s-au înregistrat 40 milioane de 
persoane cu HIV. Centrul Naţional pentru Statistici de 
Sănătate (SUA), în raportul pe ianuarie 1992, indică 
pentru 1989 că infecția HIV a fost a treia cauză de deces 
în Statele Unite, pentru toate rasele, la vârstele cuprinse 
între 2544 de ani (1). OMS (Organizaţia Mondială a 
Sănătății) estimează căcirca | milion de copii infectați cu 
HIV s-au născut la începutul pandemiei HIV, iar mai mult 
de jumătate din aceştia au dezvoltat SIDA şi au murit (1). 

În România, alte BTS-uri înregistrate în anul 1999 
(declarate la cabinetele medicale din policlinici şi 
ambulatoriul de specialitate) arătau o cifră de 3487 cazuri, 
în timp ce în anul 2000 numărul acestora a ajuns la 7432 
(Centrul de Calcul, Statistică și Documentare Sanitară, 
Bucureşti). 

Aceste căteva cifre statistice demonstrează o largă 








PUNCTE CARDINALE 


(O LEGE A FĂRĂDBLEGII 


în acest număr; | 
dezincriminarea prostituţiei 
sub aspect medical 


Recentul proiect de lesa privitor la | 
dezincriminarea şiinstituționalizarea prostituţiei este | 
susținut în cercurile puterii și în mass media de o. 
propagandă insidioasă şi iresponsabilă, bazată pe o 

"seamă deargumente mistificatoare de natură socială, 
juridică și medicală, a căror deconspirare reclamă 
implicarea fermă a spiecialigtlo) one gti din dota lie 
respective. Si 

Centrul de Studii Teologice Aplicate Gnființat. 

” recenteu binecuvântarea Î. P.S. Teofanși funcţionând 

“sub egida Mitropoliei Olteniei) — care-şi propune să 
ideevoligie programe de cercetare biblică şi patristică . 
„cu caracter interdisciplinar, cu scopul de a sprijini . 

| i luci dica Bisericii în lume, aplicând rezultatele 
„cercetărilor şi oferind soluţii teologice în diverse . 
domenii: misiune, ştiinţă, bioetică, medicină, drept, 
asistență socială, pedagogie, sociologie, ecologie”—a 
"inițiat tocmai un astfel de demers, adunând o 
impresionantă documentaţie ştiinţifică şi statistică, 
„pe baza căreia a elaboratun solid corp de e e pe | 
“ multidisciplinare. împotriva. respectivului proiect . 

” legislativ. Rezultatele cercetărilor se regăsesc în 

" broşura intitulată Legiferarea prostituţiei, 0 lege a. 
 fărădelegii. Argumente moral-religioase, juridice, : 
" sociologice şi medicale. împotriva dezincriminării. 
prostituţiei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 

"2002 (din care am extras pentru numărul de față, cu 

îngăduința D-lui Dr. Pavel Chirilă, un rezumat al 
părții medicale, după ce în numărul trecut | 

„prezentasem aspectul juridic, al problemei). 


i 
Acta 000 MPR e SE zi 





răspândire şi o rată crescătoare a bolilor venerice, riscul 
de transmitere fiind sporit în casele de prostituție şi prin 
prostituţia de stradă. 


Incubaţia şi contagiozitatea balilor venerice 

SIDA: 3-6 săptămâni până la apariția unui sindrom HIV 
acut (doar la 50% din infectați), care este însă nespecific, 
semănând cu o banală infecţie virală. Perioada de latență 
care urmează este de circa 10ani (1). Pozitivarea serologică: 
4-8 săptămâni după infectare. 

SIFILISUL: 3-6 săptămâni. Sifilisul secundar apare la 
6-8 săptămâni după vindecarea sifilisului primar (1). 
Folosirea ocazională a antibioticelor prelungeşte incubaţia 
la 60-90 zile. Pozitivarea serologică apare după 40 de zile. 

Persoana infectată este contagioasă şi poate transmite 
boala înperioda incubaţiei, înainte de apariția simptomelor 
şi de pozitivarea reacţiilor serologice. 

“Pe tot parcursul perioadei de incubație din sângele 
pacientului şi din țesuturile sale pot fi izolate virusurile HIV 
sau componente specifice din structura lor” (2). “Sângele 
unui pacientcu sifilis în perioadade incubație este infectant” 
(1). “Infecția sifilitică este sistemică la câteva ore după 
contaminare, deşi un timp lipseşte orice semn clinic sau 
serologic”(3),'“Examenul ultramicroscopic sistematic poate 
pune în evidenţă treponeme începând din a 7-a sau a 8-a zi 
a incubației. Acest fapt a fost explicat prin existența unui 
şancru microscopic profund, care face să se admită 
posibilitatea unei contagiozități precoce înainte de apariția 
şancrului” (3), 

Infectivitatea estimată în HIV este de circa 80 de ori 
mai mare prin transmiterea de la femeie la bărbat (ceea ce 
se întâmplă în cazul prostituatelor) decât de la bărbat la 
femeie (4). 


Patologia prostituatelor 

“Prostituţia şi contactul prin prostituție reprezintă clar 
factorul major în epidemiologia HIV şi altor BTS-uri în 
țările din Africa, Asia și America Latină” (5), 
“Contraceptivele orale, pe care prostituatele le iau în mod 
regulat, cresc riscul de infecţie cu Chlamydia machomatis 
şi Neisseria gonorrhoeae” (5). 

Studiile arată “prevalența anticorpilor anti-HIV. la 
prostituate comparativ cu populaţia generală” (6). Un studiu 
efectuat pe prostituatele din Nairobi arată, într-un interval 


Aprilie 2002 NR. 4/136 PAG. 5 


de supraveghere de 4 ani, o creştere a titrului de 
aseroprevaleriă de la4% la 61% (6). In timp ce în America 
de Nord şi Europa majoritatea bolnavilor atinşi de SIDA 
sunt homosexuali, în Afiica 80% din bolnavi sunt 
heterosexuali, având ca factoride risc principali raporturile 
sexuale cu prostituate şi antecedentele de BTS-uri (6). La 
vârful epidemiei de sifilis din SUA s-a estimat că circa 
25% din cazuri s-au infectat de la prostituate (5). 

Prevalența HIV-1 este foarte mare când prostituţia se 
asociază cu abuzul de droguri. Astfel, într-un studiu făcut 
în Italia, 10 din 14 prostituate erau toxicomane, iar din 
altul, făcut în Elveţia, 14 din 18 erau pozitive. In sudul 
Floridei,4 1% din prostituatele analizate erau HIV-pozitive 
(5). În New York şi New Jersey, mai multe studii făcute pe 
diferite categorii de prostituate arătau următoarele procente: 
a) 31% HIV-pozitive la neutilizatoarele de droguri 
intravenoase; b) 58% HIV-pozitive la utilizatoarele de 
droguri intravenoase; c) 84% HIV-pozitive lautilizatoarele 
de droguri altele decât cele intravenoase (5). 

Într-un studiu multicentric, făcut în SUA, s-au găsit 
valori de până la 57% prostituate HIV-pozitive (5). 
Departamentul de Epidemiologie, Biostatisticăşi Medicină 
al Universităţii din Washington a demonstrat, într-o 
cercetare din anul 2000, că mai mult de 50% din prostituate 
s-au pozitivat HIV în primele 6 luni de la “înrolare”, iar 
73% — în primele 12 luni. Acest studiu demonstrează, o 
dată în plus, rolul nefast al caselor de prostituție şi faptul 
căele reprezintă adevărate focare de infecție pentru bolile 
cu transmitere sexuală (7). 

Departamentul de Microbiologie şi Boli Infecţioase 
al Women 's and Children 's Health Network din Victoria 
— Australia şi-a propus să cerceteze riscul la care sunt 
supuşi clienții caselor de prostituție. Pentru aceasta a 
analizat 291 bărbaţi — clienți într-o perioada de 7 zile—prin 
extragerea acidului nucleic din lichidul seminal (preluat 
din prezervative). S-a testat polymerase chain reaction 
pentru prezenţa Chlamydiei trachomatis şi s-a găsit în 6% 
din cazuri, Neisseria gonorhoeae în 16% din cazuri, 
Trichomonas vaginalis în 1% din cazuri, HSV (/erpes 
Simplex Virus) în 8% din cazuri, HIV în 1% din cazuri. În 
orice caz, 26% din cazuri erau pozitive pentru una sau mai 
multe infecții şi în 5% din cazuri s-au găsit mai mult de un 
agent patogen (8). Departamentul de Patologie clinică al 
Universității Juntendo din Urayasu, Japonia, a comparat 
din punctul de vedere al prevalenței HPV două loturi: 546 
prostituate şi 233 femei-lot martor. Rata HPV-pozitiv a 
fost mai mare (p 0,01) în rândul prostituatelor decât în 
lotul martor (9). 

Un colectiv de cercetători de la Northwestern 
University Medical School Chicago, USA, şi-a propus să 
evalueze corelaţiile între diferite aspecte patologice şi 
prostituție. Au examinat 1142 femei din închisoare şi au 
ajuns la concluzia că fuga de acasă are un rol important 
pentru intrarea în prostituție la vârsta adolescenţei; abuzul 
sexual din copilărie dubleazăriscul dea intra în prostituție; 
abuzul de droguri se instalează, de regulă, după intrarea în 
prostituție (10). 

Ministerul Sănătății Publice din Thailandaa inițiatun 
interesant studiu privind rezultatele examinărilor la 
“înrolarea” prostituatelor. În felul acesta, cercetarea a 
demonstrat că aceste femei vin cu o puternică încărcatură 
patologică penitală; lotul studiat a fost de 500 de femei. 
Pozivitatea reacției HIV s-a găsit la 47% din prostituatele 
bordelurilor şi în proporție de 13% la cele angajate în alte 
forme de prostituție (p 0,001); alte afecțiuni: chlamydia — 
20%, gonoreea — 15%, serologie pozitiva pentru sifilis — 

9%, ulcere genitale — 12%, seroreacție pozitivă pentru 
haemophilus ducreyi — 21%, HSV-2 — 76% (11). 

Un studiu prospectiv făcut timp de 10 ani de 
Departamentul de Sănătate Publicăal Universităţii Miguel 
Hemândez din Alicante, Spania, demonstrează creşterea 
progresivă a numărului de prostituate HIV-pozitive (de la 
O la 8,8 cazuri/1000 femei pe an), această creştere fiind 
încă şi mai mare atunci când ele sau partenerii lor folosesc 
droguri (12). 

Concluzii 
1, Statisticile demonstrează că legalizarea prostituţiei nu 
reduce mumărul de cazuri de boli cu transmitere sexuală. 
2, Studiile de sănătate publică demonstrează că în țările 
unde prostituția este legiferată există tot timpul o rețea 
paralelăde prostituție neoficială, adică nesupravegheată 
prin mijloace legale. 


(continuare în pag. 6) 








PAG. 6 NR. 4/136 Aprilie 2002 





(urmare din pag, 5) 





3. Contagiozitatea precoce, mult anterioarăprimelor semmeclinice şi pozitivăriiserolo 0ICe, 
ŞI simptomatolagia săracă (în cazul HIV) sauatipică (în cazul sifilisului) fac ca BTS-urile 
(bolile cu transmitere sexuală) să se transmită fără control şi înainte de a se depista 
îmbolnăvirile prostituatelor 

4, Datele statistice şi fziopatologice demonstreză că transmiterea se face de S0 de ori mai 
uşor de la femeie la bărbat decât irvers, ceea ce dovedeşte că o casă de prostituție este un 
focar de infecție greu de stăpânit. 

5. Datele prezentate mai sus demonstrează ca BTS-urile se asociază fatalmente între ele 
şi fnvorizează un procent mai mare de cancere genitale. 

6 Majoritatea prostituatelar recurg după “înrolarea ” în bordel şi la droguri, ceea ce 
creşte considerabil prevalența HIV 

7, Toate statisticile demonstrează că BTS-urile sunt mult mai frecvente la prostituate 
comparativ cu populația generală 


8. Studiile prospective demonstrează că există o curbă ascendentă privind prevalența 
BIS-urilor în casele de prostituție 


9. Prin însăşi profilul imoral al practicării prostituţiei, la ae 1eajare vin, de regulă, femei 
cuo bogată patologie genitală. Este imposibil de selectat la angajare femei imorale, dar 
sănătoase din punct de vedere genital. 


10. Documentarea medicală pe Internet relevă, pentru anul 2000. un manăr de 64 de studii 


făcute pe loturi de prostituate. Toate aceste studii demonstrează patologia crescândă a 
prostituatelor. 


(Rezumat al documentarului alcătuit de Dr. Pavel Chirilă, 
în colaborare cu Asist, Soc. Andreea Bandoiu şi Asist. soc. Bianca Rotaru) 


Surse Jocumentare 
D gta Kun) Isselbacher, Eugene Braunwald, Jean D. Wilson, Joseph B. Marun, Anthony S. Fauci, Dennis 
per 

Tulu: Harrison , Principiile Medicinei Interne, pp. 392-602, 716-723,1743,1741.1743,1746 

Editura Ţeora,1999, vol. 1, vol 2 

(2) Aator: loan Nedelcu 

Titlu: HIV. AIDS SIDA — cap. 3.: Perioda de incubație în boala HIV , pp. 23-26 

Editura Militară, Bucureşti, 1991 

(3) Astori: A] Colţoin 

Tetlu- Tratat de dermato-venerologie, vol. | parca i, cap 93 |: Sitilisul primar, pp. 540-541 

Editura Medicală, Bucureşti, 1986 

(4) Anton Alfred S. Evans, Richard A. Kaslow 

Tithu: Viral Infections of Humans — epidemiology and control, cap. 24: Retoviruses- HIV, pp. 723-735, cap. 33 
Human papiltomaviruses, p. 999 

Editura Plenum Medicali Book Company, New York and London 

(5) Autori: King K. Holmes, P. Frederick Sparling, Per. Anders Mardh, Paul j. Wiesner, Willand Cates, Stanley 
M. Lemon, Walter E. Stamm 

Thu Sexual/y transmuted diseases, cap. 7, pp. 71-04 

Second Edition 

(6) Autori M Rosenhewm, A ltova-Nyaporo 

Tnlu: Sida infection P VIH — aspects en zone tropicale 

Editura Ellipses, 32 rue Bargue, 7501 $ Parss 

Sursa: Unrversies Francophones „pp 48-98 

(7) Autori 1 M Geaten. B A Richardson, îs H L Martun, PM Nyange L Laves. EN Ngugi. K 
Mandahya. ]. O Ndinya-Achola, ]. 1 Buato, | K Kreiss 

Instituția: Departments of Epidenuology. Biostausties and Medicine, University of Washineton, Seattle, 
Washington, USA. jbaeten Gu. washington edu 

Titlu: “Trends n HIV-I incidence în a cohort of prostitutes wi Kunya: implications for HIV-L vaccane efticacv 
tnals” 

Sursa: Jurnal of Acquiered Immune Deficiency Syndromes, 24 (5). 439- 64, 15 august 2000 

(8) Autori: S N Tabnzi, S Skov, V. Chandeying, ) Norpech, S. M. Garland 

Instituția. Departamem of Microbiology and Infections Diseases, Women's and Children's Health Network, 
Victoria, Australia, scpehuta a ozonline com.au 

Titlu: “Prevalence af sexually transmitted infections among clients of female commercial sex workers in 
Thailand” 

Sursa: Sexualiy Transmitied Diseases, 27(6Y 3538-62, iuhe 2000 

(9) Autori. K. îshi, F. Suzuki, A Sauto, T. Kubota 

Instituția: Department ot Clinical Pathology, Juntendo University Urayasu Hospital, Ctuba, Urayasu City, 
Japan 

Tiha: “Prevalence of human papillomavirus infection and its cormelation wat cervical iesions in commercial- 
sex workers in Japan” 

Sursa: Journal of Obstetries & Gymecology Research, 26(4): 253-7, august 2000 

(19) Autor S.F. MeCielland, K. M. Abram, |. A. Telpin 

Instituția: Northwesterm nuversity Medical School, Chicago, USA 
Titu “Pathways into prostitution among female jaul detainces and their implications for menta! health services” 
Sursa: Psychiatric Services, 50412): 1606-13, decembrie 1999 

(11) Autori Limpakamyanarat K., Mastro T. D, Saisom S., Uihaivoravit W., Kaewkungwa! ]., Koratana $ 
Young N. L., Morse S. A. Schmid D S., Wenger B G., Nierburg P 

Titlu: “HIV-I and other sexually transmitied infections in a cohorst of female sex workers in Chiang-rai, 
Thauand” 

instituția: HIV/AIDS Collaboration, Minustery ot Public Heath, Nothabun, Thailand 

Sursa. Serual!y Transmiited Infections, 75(1): 30-$, februarie 1999 
(12) Autori: ]. Vioque, | Aguado-Hernândez, E Garcia Femândez, M. Garcia de la Hera, C. Alvârez-Dardet 
instituția: Departamento de la Salud Pubiica, Unyversidad Miguel Hernândez, Alicante, Sparua 
Tnlu “Prospective cohort study of famale sex workers and risk of HIV infecuon in Alicante, Spania (1986-96)" 
Sursa: Sexual!y Transmiited infections, 74(4): 284-8 august 1998 


la lansarea 
revistei //ustier 








PUNCTE CARDINALE 


UE LA "ORAGULALAND 
VA “TMAIVANDA EUROPEI 


România faţă cu proxenetismul “democrației originale 


Recentul proiect de lege privitor la dezincriminarea şi instituționalizarea pi USII 
aminteşte, o dată în plus, de vechiul proverb românesc: “Ţara arde şi baba se piaptână”. 
laraceasta nu numai pentru că în România postcomunistă există numeroase alte urgenţe 
legislative cu caracter vital, ci şi pentru că prostituția beneficiază dejadeo reglementare 
oficială suficient de largă şi perfect democratică (art. 328 din actualul Cod Penal ). Mai 
mult decît atît: spre deosebire de modificarea legislativă adoptată recent în privința 
homosexualității, mai degrabă ca o formă de curtoazie sui generis fi aţă de ambasadorul 
unei mari puteri (vorbabancului apărut pe acest fond: Be my Guest 1), în cazul prostituţiei 
nueste vorba de nici o presiune externă. ci doar de ideea fixăaunui grup politic autohton, 
susținută cu o argumentaţie insuficientă şi falsă, într-o redactare de un ridicol demn de 
“Anul Caragiale” (bordelurile numite eufemistic “eros-locuri ”, prin traducerea dece- 
rebrată a sintagmei englezeşti eros-center!) şi care a făcut deja “deliciul” mai multor 
dezbateri publice. 

Principalul argument al susținătorilor acestei reforme legislative se vrea unul de 
natură medicală: că prin instituționalizare prostituția va putea fi monitorizată, iar în 
acest fel rata îmbolnăvirilor venerice va scădea. Infailibil la prima vedere, acest 
argument propagandistic este contrazis de numeroasele statistici efectuate recent atit în 
țări unde prostituţia este incriminată, cât şi în țări unde s-a procedat la dezincriminarea 
acesteia: între unele şi celelalte nu există diferențe semnificative în ce priveşte rata 
bolilor cu transmisiune sexuală (BIS). Dovadă că adevărata problemă nu este 
incriminarea sau dezincriminarea prostituţiei (existente pretutindeni şi dintotdeauna), 
ci limitarea fenomenului prin măsuri responsabile şi concrete de natură moral- 
educațională, socio-economică şi medico-sanitară. Legalizarea juridic-abstractă este o 
măsură facilă şi ineficientă, riscînd să ducă chiar la orecrudescenţă a fenomenului (mai 
ales sub forma unor “rețele paralele”, neoficiale), cum o arată experiența majorității 
țărilor care au pus-o în practică. Legalizarea permisivă nu constituie, în ultimă instanţă, 
decit o formă de încurajare şi protecție oficială, în virtutea căreia Statul devine 
principalul proxenet. 

Pe de altă parte, este ştiut de toată lumea (cu excepția parlamentarilor noştri) că 
majoritatea bolilorcu transmisiune sexuală au o lungă perioadă de incubație în decursul 
căreia nu pot fi depistate prin semne sigure, oricît de riguros ar fi controlul medical. Or, 
în acele citeva luni sau chiar numai săptămîni, o prostituată bolnavă (nota bene: de cel 
puțin 60 de ori mai predispusă BTS-urilor decît o persoană normală!) poate îmbolnăvi 
Sute şi mii de clienți, care la rîndul lor devin transmițători inconştienți către cel puţin tot 
atitea alte persoane (în speță, soții nevinovate, iar uneori şi progeniturile acestora). 

Din punct de vedere sociologic, ne aflăm în fața unui atentat |a sănătatea vieții 
familiale, dar şi în fața unei noi forme de sclavie. Vinzindu-şi trupul în mod mai mult 
sau mai puțin liber, prostituata îşi vinde o dată cu el şi libertatea. devenind, practic, 
proprietatea proxenetului şi fiind supusă în diferite grade capriciilor acestuia (ea nu-şi 
mai decide nici prețul, nici “modul de întrebuințare” nici clienții, nici ritmul activităţii). 
Prostituata nu-şi pierde numai demnitatea, dar şi umanitatea. devenind treptat o simplă 
“maşină de făcut sex”. In acelaşi sens, din activitatea sa specifică fiind exclusă 
implicarea afectivă şi moral-spirituală, ea pierde principalele mărci distinctive ale 
umanului înraporteuregnul animal, Prostituția legalizată este cea mai cinică modalitate 
de înjosire oficială a femeii, implicînd o discriminare indirectă şi o gravă deteriorare a 
imaginii sale generale în conştiinţa sexului opus. 

în fine, este aproape de prisossămai vorbim despre scandalul moral-religiosal unei 
asemenea legi a tărădelegii (împotriva căreia, în mod firesc, Biserica s-a constituit în 
pricipalul bastion de rezistenţă). Prostituția pingăreşte trupul omenesc, pre făcîndu-l 
din “templu al Duhului Sfint” (7 Corinteni 6, 19) în capişte a desfiînării. Vechiul 
Testament stătea sub semnul poruncii a şaptea din Decalog (“Să nu fii desfiînat!” — 
Jeşirea 20, 14) şi pedepsea aspru orice formă de preacurvie (mergindu-se pină la 
lapidare). În Noul Testament, Hristos este mult mai îngăduitor (“Cel fără de păcat dintre 
voi Sa arunce cel dintii piatra asupra ei”), însă condiția este clară: “Nu nu te osindesc”, 
dar de-acum să nu mai păcătuieşti!” (ct. Joan 8, 7-11). Or, noi, care ne pretindem 
creştini în virtutea unei lungi tradiții, căutăm, iată, să creăm un cadru legal de a păcătui, 
fără a ne mai sinchisi de Dumnezeu, pe Care am reuşit să-L prefacem doar într-un soi 
de garant convențional al parastaselor festive. 

In fața acestui proiect legislativ deopotriv ă anticreştin, antinațional şi antiuman, 
tineretul României se simte ofensat și profund ingrijorat, văzîndu-şi amenințat viitorul 
în cele mai pure aspirații ale lui, Tinerii de astăzi (şi descendenţii lor) vor fi prâncipalele 
victime ale disoluției sociale şi bioetice căreia părinţii lor se pregătesc astăzi să-i dea 
votul. 

„Nu putem, prin urmare, decit să deconspirăm această inițiativă în același timp 
abjectă ŞI aberantă, ghidată în subsidiar de oculte rațiuni neguțătoreşti, prin care o clasă 
politică patibulară, după ce a propus României să devină “Draculaland”, îi propune 
acum să devină o “Thailandă a Europei”. 


Răzvan CODRESCU 








“Gaina jertfe 


În numerele anterioare (ianuarie-februarie 2002, pp. 11-14/1-1V, şi martie 2002, pp. 7-10/V-VIII) am publicat 
sumarul, nota editorială şi primele două părți ale studiului introductiv al Dosarului istorie Moţa-Marin; iniţial, 
promisesem publicarea în serial a întregului dosar, de-a lungul anului 2002, în paginile Punc/e/or cardinale. Întrucît 
între timp s-a ivit, mai repede decit sperasem, posibilitatea apariţiei în volum (chiar dacă într-un tiraj modest), nu 


vom mai publica în revistă textul integral al dosarului, ci numai studiul introductiv (din care includem în acest număr 


partea a treia), cu un material fotografic mai bogat decit cel din volum şi cu mici adaptări contextuale. Cifrele arabe 
(7-10) indică numerotarea paginilor în cadrul numărului de faţă, iar cele romane (EX-XI1) continuă numerotarea 
paginilor dosarului din numerele anterioare, 


Volumul (vezi foto), totalizînd 221 de pagini, a apărut luna trecută la Editura Puncte Cardinale, în colecția 


“Cruciații secolului XX”, avînd pe coperta Lo fotografie (prelucrată în sepia) a lui Moţa şi Marin în ajunul plecării 


în Spania, iar pe coperta IV un cunoscut desen (redat tot în sepia) al pictorului Alexandru Bassarab (reprezentindu- 
i pe cei doi martiri), însoţit de un citat din Mircea Eliade: “Deszinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalți 





A 4) 








renunţi la ea”, 


“Plosar istorie Mota - (Marin 


seninătatea pe care ţi-o dă credința, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci cînd eşti gata, în orice clipă, Să 


Relaţii asupra posibilităţilor de procurare a volumului (în limitele fatale ale tirajului) se pot obține la tel./fax 069/. 
„422536 (redacţie Sibiu) sau 01/3367913 (intermediar Bucureşti). | E ANRE i ţi 


TAINA JERTFEI. DOSAR ISTORIC MOȚA-MARIN 
alcătuit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu 


(urmare din numărul trecut) 
II 


Cine au fost, priviți mai îndeaproape, în devenirea vieţii lor, Moţa şi Marin? 

Ionel Moţa se născuse la 5 iulie 1902, la Orăştie, într-o familie cu dublă 
descendență preoțească şi cu tradiţie în lupta națională. Tatăl său, protopopul lon 
Mota (1868-1940). împăntăşind — ca şi dincoace de munţi profesorul lon Zelea 
Codreanu (1878-1941), tată! Căpitanului — incandescenţa națională a generaţiei 
intelectuale posteminesciene (dominate în Regat de figura lui lorga, iar în Ardeal de 
cea a lui Goga), era unul dintre promotorii cei mai activi ai românismului şi ai 


| idealului unionist, sfidînd linia oficială a Bisericii ortodoxe locale, care devenise, 
“Ţ după elorioasa epocă a lui Șanuna. mai degrabă una de compromis cu puterea 


imperială'. Cam în aceeaşi vreme cu lonel Moţa. vede lumina zilei şi gazeta 
Libertatea, ce va juca un rol deosebit atît în viaţa tatălui. cît şi a fiului (care din 1936 
va trece la cîrma ei, acordindu-i o grijă aparte şi în 
epistolele testamentare de la sfirşitul aceluiaşi an). 

Şcoala primară şi primele clase de liceu Ionel Moţa 

le-a urmat în Ardeal, dar primul război mondial sileşte 
întreaga familie să treacă munții. La Bucureşti îşi 
continuă studiile la “Gh. Lazăr”, trăieşte tensiunea 
refugiului la Iaşi. apoi se întoarce şi îşi ia bacalaureatul 
la “Sf. Sava”. În 1920, cu o bursă de stat, se înscrie la 
Sorbona (Drept şi Ştiinţe Politice), dar, în pofida bunei 
prestații, bursa îi este suprimată birocratic, aşa că în 
anul următor este nevoit să abandoneze varianta 
pariziană şi îl aflăm înscris, din toamnă, la Facultatea 
de Drept din Cluj. 

A avut o studenţie agitată şi aventuroasă, mai ales 
dupăce, în 1922, îl cunoaşte pe Corneliu Zelea Codreanu 
(Moţa era unul dintre liderii studențimii creştine din 
Cluj, iar Codreanu al celei din laşi). Anul 1922 este cel 
în care studenţimea naționalistă începe să se organizeze 
(cîţiva ani grevele studenţeşti se vor ţine lanț, iar 
tensiunea dintre studenți şi autorităţi va creşte continuu, 
atingînd aspecte violente şi angajind, treptat, întreaga 
opinie publică), sub lozinca lui Naumerus ctausus 
(proporționalitatea studenților români şi evrei în 
universități), dar în realitate cu obiective mult mai 
largi, vizînd o primenire de ansamblu a vieţii publice şi 
intelectuale (*“duhul marilor rupturi de lumea veche 


! Se sparie gîndul citind în presa bisericească a vremii rînduri ca acestea (purtînd semnătura 
proaspătului Mitropolit Vasile [Vichentie) Manera, ales în luna august 1916 şi înscăunat 
în luna octombrie a aceluiași an, şi a Episcopului de Caransebeş Miron [Ilie] Cristea, viitorul 
patriarh şi prim-ministru al României Mari): “România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, 
Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraș a întemeiat principatul Țării Româneşti, Dragoș 
din Maramureș a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei Habsburgice s- 
a ridicat şi s-a întărit România modernă [...] Acela care, cu vorbele viclene pe buze, vine 
în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai păgîn dușman, care pentru a-și îndeplini pofia 
sălbatică îşi omoară frații şi părinţii [...] Faţă de noul dușman, care rîvnește în chip atit de 
păcătos la știrbirea şi la stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi 
îndirjire, vitejie şi credinţă [...] Majestatea Sa, înălțatul nostru Împărat şi Repe, împreună 
cu luminatul său guvern ungar, nu vor întârzia a răsplăti după merit credința şi vitejia cu care 
aţi apărat Tronul și Patria...” (“Scrisoarea circulară nr, 2602/1916”, în Telegraful român din 
11/24 octombrie 1916)!!! Dr. Flor Strejnicu, în Creștinismul Mişcării Legionare (ed, cit., 


” IONEL MOȚA, student 





[...] în spirit de totală jertfă personală'?). Spre sfîrşitul acestui an, Moţa scoate la 
Cluj, cu Iustin lieşiu, publicația Dacia Nouă, despre care Nicolae Roşu, în 
Dialectica naţionalismului, scria că a fost “prima alarmă ziaristică a mișcării 
naționaliste care începea — sau mai bine zis se continua — cu o nouă generație”, 
asigurînd “legătura sufletească a unei generaţii, [...] unitatea de mişcare a noului 
naționalism” şi anticipînd *o serie de realizări practice” de mai tirziu. 

În 1923 devine preşedinte al Centrului Studenţesc “Petru Maior” şi înființează, 
cu un grup de profesori naționalişti (1. C. Cătuneanu, luliu Haţieganu, Em. Vasiliu- 
Cluj ş. a.), “Acţiunea Românească”, desigur după modelul faimoasei Action 
Francaise a lui Charles Maurras*, gravitînd politic în jurul Ligii Apărării Naţional 
Creştine (L.A.N.C.) a profesorului A. C. Cuza (de care însă tinăra generaţie se va 
despărți în anii următori”). Tot acum apare, la Orăştie (Editura şi Tipografia 
““Libertatea”), traducerea sa din Protocoalele Înțelepților Sionului (după ediția 
franceză a lui Roger Lambelin). cu ample comentarii realizate de [. C. Cătuneanu 
şi Em. Vasiliu-Cluj*, 

Dar anul 1923 este marcat mai ales de aşa- 
numitul “complot studențesc”, pus la cale de cei mai 


pp. 189-190), dă şi alte spicuiri din acelaşi număr al 
oficiosului sibian, dintre care mai rețin; *...duşmanii iubitei 
noastre patrii s-au înmulţit cu unul, prin faptul că vecinul 
regat România, din motive necunoscute nouă (sic), a declarat 
război monarhiei noastre” sau "Căci mare ne este iubirea de 
neam, dar şi mai mare ne este iubirea de patrie! Ea e mama 
noastră, și pe mama care ne-a născut, şi la sinul căreia îşi 
dorm somnul de veci strămoşii şi părinții noştri, datorință 
avem să o apărăm pînă la ultima picătură de sînge, chiar şi 
în contra fraților noştri. Să o ştie deci aceştia, că drumul pe 
care vor să-l facă la Alba lulia îl vor putea face numai peste 
cadavrele noastre,..”!!! Autorul observă: “Este posibil ca 
aceste luări de atitudine împotriva României să fi fost 
impuse. Este de asemenea posibil ca interese de ordin 
diplomatic să fi condus la o astfel de «politică». Cert este că 
ele au existat şi că la timpul oportun puteau constitui motive 
de şantaj [ceea ce totuşi, din cîte ştiu, nu s-a întîmplat — n. 
n.]. A fost conştient episcopul Miron Cristea de aceste 
posibilități de mai tîrziu? A fost marcat la Alba lulia [Miron 
Cristea a luat parte la Marea Adunare Naţională de la Alba 
Julia din | decembrie 1918 şi a fost membru al delegaţiei 
românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la 
Bucureşti!) de căință în fața poporului pe care îl îndemnase 
la supunere faţă de «patria mamă» Ungaria?” (asprul 
rechizitoriu al Patriarhului Miron continuă pe mai multe 
pagini: mason, afemeiat, complice la abuzurile şi crimele 
lui Carol 11). 
** Acest duh al marei, definitivei şi neîmpăcatei rupturi — ruptură de înstrăinata generație 
veche şi ruptură de o viață orientată, chiar și numai parțial, de interesul personal, îndoită 
ruptură indispensabilă unei lupte eroice de totală primenire a vieții obşteşti —a fost aportul 
nostru sufletesc original în această mişcare naţională, Ja începuturile ei de acum 10 ani”, 
explica e! în Axa, la ! octombrie 1933 (cf lon 1. Moţa, Craii de lemn, Ediţia Monumentul 
MM, Colecţia “Omul Nou”, Mănchen, 1970, p. 114). 
' Editura “Cultura Naţională”, Bucureşti, 1937, p. 378. 
1 Mişcare naționalistă şi regalistă, creată în Franţa pe fondul “Afacerii Dreyfus” (1$94- 
1906), avînd şi o publicație omonimă (scoasă între 1899 şi 1944, la început bilunară, iar din 
1908 cotidiană). Din 1905 este tutelată de Charles Maurras, dar îi numără printre animatori 
şi pe Jacques Banville, Leon Daudet, Georges Valois etc. 
* A se vedea amplu! articol al lui Moţa “Legiunea şi L.A.N.C.” (Cranii de lemn, ed. cit, pp. 
108-128), ca şi Comeliu Zelea Codreanu, Penpru legionari, ed. cit., pp, 282-291. 
* Reeditare recentă: Fditura Alma Tip, Bucureşti, 1997. 


muci a „Ea 0 ac 


























încăpăținaţi lideri ai studențimii din marile centre universitare (Corneliu Z. Codreanu, 
lon |. Moţa. Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă. Radu Mironovici, Corneliu Georgescu 
etc.). “Acest complot nu constituia, în mintea lui lon I. Moţa şi a camarazilor lui, 
decît suprema încercare de sacrificare a lor şi pedepsirea celor vinovaţi, pentru 
salvarea onoarei, singurul lucru care le mai rămăsese'”. Unul dintre conspiratori 
trădează, iar grupul este arestat şi închis la Văcăreşti. Într-un articol inclus în Mustul 
care fierbe“, Octavian Goga notează: “Fără a examina în detaliu firele procesului, 
descoperirile făcute şi ipotezele mai mult sau mai puţin întemeiate, judecînd numai 
substratul sufletesc al întregii chestiuni, ne dăm seama imediat că nu e un fenomen 
neglijabil [...] Cei cîțiva studenți, oricît de criticabili în planurile lor tinereşti, s-au 
dovedit inspirați de o ideologie comună, pentru care erau gata să se jertfească. Gestul 
lor nesocotit şi exaltat avea la bază nu o pornire criminală, ci un gînd de apărare a 
neamului. Ei puteau fi profund greşiți în măsurile lor, dar cu toate acestea nu 
reprezentau o psihologie de răufăcători. Ce e mai interesant, însă, băieții de la 
Văcăreşti erau într-o strînsă legătură de credinţă cu zeci de mii de colegi de-ai lor, 
care la toate universitățile înfăţişează întreaga noastră pătură intelectuală de mîine, 
cu puternice ramificații sufleteşti pe suprafața țării. Aceste zeci de mii şi-au 
manifestat zgomotos solidaritatea lor cu inculpații, pe care-i socoteau expresia unei 
simţiri unanime. Adăugaţi la avalanşa considerabilă faptul că o întreagă pleiadă de 
fruntaşi ai legilor s-a grăbit să ia apărarea celor de pe banca acuzaților [...] Cînd s- 
a aflat sentința [tinerii au fost achitaţi). de la un capăt al țării la altul o vie mulţumire 
a înseninat frunțile şi în multe părți s-au produs manifestații de aprobare. Adevărul 
e deci că nu ne găsim în fața unui fenomen izolat, de înfierbîntare a cîtorva 
singurateci, ci în plin curent de mulțime, care angajează conştiinţa publică [...] O 
singură notă caracteristică, remarcată în atitudinea tinerilor acuzaţi: e crezul lor de 
iluminați, mărturisit ăntreg în fața judecătorilor. Ne-a fost dat să vedem proiectîndu- 
se entimentul de jertfă în ochii limpezi ai unor băieţandri, care au preferat să-şi 


exagereze greşelile decît să ceară milostenie. Observator cinstit al întîmplărilor din/ 


jurul meu, însemn aici pentru toată lumea această conduită şi-mi zic că o mişcare 
care a putu să deie astfel de momente de abnegaţie nu e de disprețuit, fiindcă ne vom 
mai întîlni cu ea”. . 

În timpul unei vizite pe care părintele Moţa o face la închisoare fiului său (13 
octombrie 1923), are loc, în prezenţa judecătorului de instrucție Radovanu, următoarea 
interesantă şi lămuritoare convorbire”: k | 

— Doresc să ştii, tată, că comunicatul guvernului, după care s-ar fi descoperit 


| la noi un complot impotriva vieții mai multor miniştri, nu e deloc adevărat. Noi n- 


am mărturisit niciodată aşa ceva. Căci nu contra guvernului era îndreptată 
pornirea noastră [...] Pornirea noastră era îndreptată împotriva duşmanilor cauzei 
noastre studenţeşti, care sînt, în acelaşi timp, şi duşmanii țării şi ai neamului nostru. 

— Dar, domnule Moţa — a intervenit atunci judecătorul Radovanu — „tatăl 
dumitale a fost închis de repetate ori în temniţă de unguri, pentru lupta sa naţională, 
fotuşi dinsul n-a pus mina pe revolver întru apărarea dreptăţii sale. 

—A frăit între alte împrejurări, în alte vremuri, cu alte vederi — a răspuns Moţa 
fiul. A pune mina pe arme, de ce adică ar fi îndată aşa de osîndit? Dacă, domnule 
Judecător, azi dă năvală la hotar o armată de duşmani din afară, mă minaţi să-i 
împuşe. Şi cu cît i-oi îimpuşca mai bine, cu atit îmi veți acoperi mai tare pieptul cu 
decoraţii. lar acum, numai că mă gindesc să ridic mîna împotriva dușmanului 
dinlăuntru, şi mă şi aruncaţi în temniţă! | 

— Acela e război după lege, acesta nu... — răspunde judecătorul. 

— Prejudiciu [prejudecată], domnule Judecător, e numai prejudiciu! Duşmanul 
din afară ce-mi face? Are să-mi răpească bunul meu, din țara mea. Or, duşmanul 
dinlăuntru face exact acelaşi lucru, doar că stind liniştit în scaune moi. Aici între 
noi, şi chiar scutit [tolerat şi chiar protejat] de noi, ne răpeşte zi de zi bunul şi 
dreptul nostru, în casa noastră. Şi împotriva lui de-mi ridic braţul, îndată eo crimă! 

29 martie 1924 era termenul pentru judecarea procesului, dar lucrurile se 
complică. Aflindu-se cu certitudine identitatea trădătorului (studentul Aurel 
Vernichescu, agent al Siguranței cu numărul 696), Moţa, considerînd că trădarea 
este leitmotivul nenorocit al istoriei românilor şi că, dacă nu se rezolvă problema 
trădării, atunci orice aspirație şi orice sacrificiu rămîn perpetuu zadarnice, ja 
personal iniţiativa pedepsirii trădătorului, în care descarcă mai multe focuri de 
revolver, în chiar cancelaria închisorii, pe 28 martie 1924. Revolverul îi fusese adus 
într-o cutie de bomboane (după alte surse, într-o pîine) de un alt student, Leonida 
Vlad. E de importanță secundară — moral, nu juridic — faptul că Vernichescu a 
supraviețuit. La interogatoriu, Moţa declară că “a săvîrşit fapta deplin conştient, căci 
Vernichescu făcea îndoitul oficiu de laş trădător şi de membru activ în viața 
[mişcarea] studențească”. “*Gestul — comentează acelaşi Octavian Goga în presa 
vremii'”, nu fără o şarjă de patriotism local n-a venit dintr-o revoltă spontană a unei 


” A. Vântu, în schița biografică menţionată mai sus (cf. Cranii de lemn, ed. cit., p. 319). 
Pentru detalii asupra complotului (“o încercare de răzbunare care să servească drept pildă 
veacurilor viitoare”!), cf. Pentru legionari, ed. cit. p. 168 şi urm. (cu rezerva necesară față 
de o expunere pro domo). Victimele potenţiale erau cîțiva politicieni liberali şi cîțiva rabini, 
bancheri şi directori evrei ai unor ziare din Sărindar (Adevărul, Dimineaţa, Lupta). 
Francisco Veiga (op. cit. p. 76) observă cu justețe: “Planul ţinea mai degrabă de domeniul 
fantastic decit de realitate, pentru că nu pare simplu ca șapte studenţi [au fost implicaţi mai 
mulți, dar asta e mai puţin important — n. n.], fără o solidă infrastructură logistică, să poată 
reuși să doboare douăsprezece obiective diferite, fără să fie arestaţi. Dovadă este faptul că 
planul a fost divulgat și, la 8 octombrie, poliţia i-a arestat pe toţi în plină reuniune 
conspirativă”, 

: ir Bineria Statului, Bucureşti, 1927. Pasajele reproduse în continuare se găsesc la pp. 74 
şi 76, 

” Apud A, Vântu, loc. cit. (în Cranii de lemn, ed, cit., pp. 320-321), 

'* Op. cit, pp. 67-68. 





puncte cardinale 





clipe, ci s-a urzit încetul cu încetul, zi cu zi, noapte cu noapte, după doy ezile 
palpabile ale prieteniei batjocorite [...] Fiul de preot de la Orăştie, născut într-unul 
din cele mai româneşti colţuri ale Ardealului, sub protestarea dirză de pe la sfirşitul 
regimului unguresc, crescut cu pîinea pribegiei în Moldova,unde tatăl lui se înrolase 
în armată, prin ce crize pustiitoare va fi trecut pină în dimineața fatală cînd, după 9) 
rugăciune sub bolta bisericii Mavrocordaţilor [din incinta închisorii Văcăreşti]. a 
ridicat arma asupra tovarăşului necredincios? [...] Un lucru e cert: studentul de la 
Văcăreşti deschide o portiță spre psihologia Ardealului nostru, în care, ca într-un 
cazan bătrîn şi ruginit, clocotesc patimi adinci. Treceți prin satele noastre, cîntăriți 
puțin ce e după privirea îngîndurată a țăranilor, care adăpostesc mistere de demult! 
Duceţi-vă la Orăştie, citiți gazetele populare ale părintelui Moţa de 20 de ani 
încoace, ori staţi de vorbă două minute cu preoteasa, acolo la ea acasă. Veţi înțelege 
degrabăcă o lume aspră, tare în credința ei,cu accente de energie nebănuită şi cu note 
de austeritate patriarhală, e pe cale să-şi strige evanghelia ei [...] Din această castă 
s-a smuls studentul de la Văcăreşti”. 

În procesul de a doua zi, toți ceilalți inculpaţi sînt achitaţi şi puşi în libertate, 
rămînînd în închisoare numai Moţa, alături de cel ce-i procurase revolverul. 
Procesul lor a avut loc şase luni mai tîrziu (26 septembrie 1924 — pe 27, dimineaţa, 
pronunțindu-se verdictul de achitare, care atunci a părut un deznodămiînt firesc, dar 
azi, în lipsa contextului, ridică principiale semne de întrebare!'!), prefăcut, practic, 
din procesul unei tentative de omucidere cu premeditare, într-un adevărat “proces 
al trădării”. 

Printre cei care au mărturisit în instanţă în favoarea “văcăreştenilor” s-a numărat 
şi marele savant creştin Nicolae C. Paulescu (1869-1931), cărui intervenție rămîne 
memorabilă (deşi uzează, mai ales în a doua ei parte, de un soi subtil de sofistică 
lirică, altminteri de mare efect): “Procesul de astăzi e, în realitate, procesul trădării, 
care e cea mai infamă dintre crime, căci ea adaogă amăgirea vicleană şi fățărnicia 
la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneşte sărutul lui luda cu răstignirea lui Hristos. In 
timp de pace, legislaţiile creştine nu au nici un paragraf penal destinat trădării. Şi 
astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fărădelege, ce inspiră atita scîrbă, 
rămîne nepedepsită. Cu toate acestea, nu încape îndoială asupra felului pedepsei ce 
se cuvine trădătorului, deoarece Dumnezeu a făcut ca luda să se pedepsească el 
însuşi prin spînzurare. Dar, în timp de război, trădarea de nație se pedepseşte, 
totdeauna, cu moartea. Or, studenții noştri, şi cu dînşii toată tinerimea, floarea 
României de miine, se află în stare de război cu o liftă de curînd pripăşită, ce vrea 
să ne sugrume şi să ne stăpînească țara. Fiind deci în stare de război, ei au săvîrşit 
un act de dreptate morală, încercînd să pedepsească pe un vînzătoral fraților săi, care 
se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adînc recunoscător pentru 
jertfa lor altruistă, aşteaptă cu nerăbdare de la Dumneavoastră achitarea”. 

Moţa părăseşte în sfârşit închisoarea, după aproape un an. E proclamat preşedinte 
de onoare al Centrului Studenţesc “Petru Maior”, dar oficial este eliminat din toate 
universităţile din România, A. C. Cuza trebuind să abuzeze de funcția sa de decan 
spre a-l înscrie formal la Facultatea de Drept din laşi. Îşi va lua licenţa în Drept la 
Grenoble, în 1925, apoi îşi va face stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de 
Infanterie din Bucureşti (1926), fiind şeful promoţiei din acel an. 

1927 este probabil anul cel mai plin şi mai greu de consecinţe din viața lui lonel 
Moţa. Vineri 24 iunie 1927, de ziua Sfîntului loan Botezătorul, este membru 
fondator, alături de Codreanu şi de alți cîțiva “văcăreşteni” (între care Radu 
Mironovici, numit, prin primul ordin de zi, “şefal gărzii de la Icoană'7”), al Legiunii 
Arhanghelul Mihail (acum producîndu-se şi ruptura definitivă de A. C. Cuza'?). 
Moţa este, încă de la început, mîna dreaptă a lui Codreanu. Pământul Strămoşesc, 
primul organ de presă al Legiunii, apărut la | august 1927, e tipărit la tipografia din 
Orăştie a părintelui Moţa. În primul număr, Moţa fiul semnează faimosul articol “La 
icoană” (ce va deschide mai tirziu volumul Cranii de lemn şi pe care l-am inclus şi- 
n dosarul de față); “De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, 
purtați de valurile omeneşti, şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia 
impulsurilor noastre [...] Acum, cu sufletul greu, răzlețiți, sfirtecați, ne strîngem la 
adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, la picioarele lui 
lisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului —la Icoană Noi nu facem = şi n-am făcut 
O singură zi în viața noastră — politică... Noi avem o religie, noi sîntem robii unei 
credinţe [...] Celor destul de tari lasuflet pentrua ne înțelege, a ne aproba şi a ne însoți 
de pe acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană!”. Aceasta e fața “mistică”, însă 
intim legată de fața “cazonă” (îngemănare tipică legionarismului), căci în acelaşi 


'! În orice caz, Justiţia românească de atunci era mult mai puțin coruptă şi manipulabilă decît 
cea de astăzi, iar în particular verdictul respectiv, dat în unanimitate şi primit cu un 
entuziasm aproape general, a fost unul împotriva puternicilor vremii. 

 Vestita icoană a Arhanghelului Mihail (“In mijlocul acestor frămîntări şi ceasuri de 
răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti. Ne-am 
hotărît să strîngem rîndurile şi să continuăm lupta sub protecţia aceleiaşi Sfinte Icoane. În 
acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din laşi, din altarul bisericii Sfîntul Spiridon, 
unde o lăsasem cu trei ani în urmă” — Pentru legionari, ed. cit., p. 295). 

Iată relatarea lui Codreanu: “A doua zi, la 10 dimineaţa, ne-am adunat toţi «Văcăreştenii» 
şi am plecat la protesorul Cuza acasă, în str. Codrescu nr. 3, După atiţia ani de lupte şi grele 
încercări, mergeam acum să ne luăm rămas-bun de la profesorul Cuza şi să-i cerem să ne 
dezlege de jurămintele pe care le-am depus. Profesorul Cuza [prieten de aproape cu tatăl 
Căpitanului — n. n.] ne-a primit în aceeași cameră în care mă botezase pe mine cu 28 de ani 
în urmă [...] Profesorul Cuza ne-a vorbit în felul următor; — Dragii mei, vă dezleg, de 
jurămintele pe care le-aţi depus şi vă sfătuiesc ca, mergînd în viață, de acum înainte singuri, 
să nu cumva să faceţi greşeli. Pentru că, mai ales în politică, greşelile se plătesc scump...” 
(ibidem, pp. 296-297). Retrospectiv, cuvintele lui Cuza, cu tot aparentul lor formalism, nu 
sună deloc ca lipsite de noimă,,. Ciudă cobitoare? Premoniţie? Avertisment? La cît de 
scump au plătit, s-ar zice că legionarii au făcut greşeli ori foarte multe, ori foarte mari... 








E en e 9 it ei 


So sediu 


puncte cardinale 


număr Moţa lansează şi faimoasa deviză 
“Faţa la duşman!”. Pe 18 august are loc, 
la Mănăstirea Neamţului, cununia lui 
lonel Moţa cu lridenta Zelea Codreanu. 
sora Căpitanului (vor avea doi copii: 
Mihai şi Gabriela, ultima încă în viaţă), 
In paralel cu continuarea studiilor de 
doctorat, începe să profeseze avocatura 
(întîi în Ardeal, la Sibiu, Orăştie, Deva. 
apoi în Bucureşti, unde se va muta 
definitiv în 1932). 

Obține titlul de doctor în 1932. la 
Grenoble, cu teza La securire juridique 
dans la Societe des Nations'*. Puțin după 
aceea, “se grupează în jurul lui întreagă 
acea falangă de tineri intelectual; [Mihail 
Polihroniade, Alexandru Constant, lon 
Victor Vojen, Vasile Christescu, 
Vladimir Dumitrescu, Radu Gyr, pictorul 
Alexandru Bassarab, Virgil Ionescu etc.], 
care se încadrează în Legiune, formînd. 
împreună cu alte cîteva elemente vechi 
ale acesteia, cuibul Axa. Pe lingă revista 
cu acelaşi nume, în care Moţa îşi va 
publica atitea dintre articolele sale 
strălucite, cuibul va fi un laborator de 
studii şi discuții al Mişcării. Moţa era nu 
numai şeful cuibului Axa, ci şi spiritul 
rector al acestei valoroase publicaţii”!*. 
Aici, chiar dacă vine în sprijin o mărturie 
a lui Al. Constant (“Moţa a fost puntea 
între intelectualismul nostru livresc, sec 
şi indiferent, şi acest izvor de spiritua- 
litate românească şi creştină. de sens, 
credinţă şi hotărîre””), ar putea fi o doză 
de exagerare; mult mai aproape de 
intelectualismul 4xer era mai degrabă 
Vasile Marin, intrat în Legiune chiar în NR pre a cau Aa PA 
acel an, cu puţin înainte de apariţia ip 
revistei (Care. din păcate, n-a avut o viață prea lungă: octombrie 1932 — decembrie 
1933. în total 24 de numere. ultimul încropit. chiar la propunerea lui Moţa. în 
închisoarea de la Jilava. în preajma Crăciunului, cu vreo săptămînă înainte de 
asasinarea lui |. G. Duca'*). 

În 1934. lon Moța faceo bună figură la Montreux (Elveţia), unde în zilele de 16- 
17 decembrie, printre exponenții altor 16 mişcări naționaliste europene, participă, 
în calitate de reprezentant oficial al Gărzii de Fier, la Congresul anual organizat de 
Comitetele de Acţiune pentru Universalitatea Romei (prezidat de generalul Eugenio 
Coselschi. unul dintre oamenii-cheie ai regimului mussolinian). În cuvîntul său, 
Moţa se referă cu precădere la necesitatea unității mişcărilor europene de dreapta, 
iar la urmă atrage atenţia asupra problemei evreieşti"? (care, deşi nu figura pe ordinea 


IONEL MOȚA, avocat 


+ Judicioasă recenzie de specialitate în Acțiunea Română, semnată de Prof. A. Stănculescu, 
din care rețin aici cîteva fragmente, legate de ideea de bază a tezei, anume lipsa — cel puțin 
în condiţiile epocii respective — unei securități juridice reale în cadrul Ligii sau Societății 
Naţiunilor (precursoare a actualei O.N.U., S.D.N., organism internaţional creat în 1920, în 
urma Tratatului de la Versailles, avea sediul la Geneva şi îşi propunea tocmai să dezvolte 
cooperarea între națiuni prin garantarea nediscriminatorie a păcii şi securității): “Popoare le 
sînt lipsite de un mănunchi de idei comune asupra principalelor probleme ale vieții 
internaţionale. Posesiunea teritoriului, de exemplu, are cele mai variate justificări: 
naționalitatea, plebiscitul, dreptul istoric etc. Deci nu-i un acord [...] În domeniul Societății 
Naţiunilor, reglementarea — atit a elementului tehnic, cît mai ales a elementului ideologic 
— este grea sau chiar imposibilă, căci acolo avem de-a face cu fenomene de viaţă socială, 
care întrec orice prevedere [...]] ustiția judiciară — acomodarea regulei abstracte la realitate 
— nu poate exista deci ca o funcțiune a Societăţii Naţiunilor. In schimb, justiția politică — 
judecarea fenomenelor sociale în ele înşile — va triumfa complet. Ea are însă marele defect 
de a compromite funcțiunea conservatoare a Dreptului: securitatea. Triumtul justiției 
politice (cazuistice), lipsită de orientarea unei reglementări abstracte, este tot, una cu 
triumful arbitrarului. Spectrul anarhiei însoţeşte pretutindeni acest fel de justiţie”. În 1929, 
Moța ţinuse, la Cercul de Studii al Centrului Studenţesc Bucureşti, o conferință pe această 
temă , ce poate fi considerată un rezumat mai puţin academic al tezei sale, ajungînd pînă la 
ideea de nesocotire şi desființare a organismului respectiv (considerat doar o unealtă a 
“uriașului complot mondial” francmasonic). Conferința, intitulată Liga Naţiunilor — 
idealul. viciile şi primejdia ei, a apărut mai întâi în broşură (Institutul de Arte Grafice “Bica”, 
Bucureşti, 1930), iar ulterior a fost inclusă în ediţiile mai noi ale volumului C ranii de lemn 
(în ediţia folosită aici, cea din 1970, textul figurează între pp. 257-280). A se vedea, în acelaşi 
sens, şi articolul “Spiritul Genevei” (;bidem, pp. 129-133), 

'* Apud A. Vântu, loc. cit. (în Cranii de lemn, ed. cit., p. 331). 

'* Auexistat două tentative de reluare a revistei: una în țară (1940), alta în exil (1942), legate 
de numele lui Pavel Costin Deleanu. 

"A se vedea și Claudio Mutti, “Ion Moţa și «Serviciul Mondiab”, în Puncte cardinale, anul 
VIII, nr. 4/88, aprilie 1998, pp. 10-11, cu referiri la felul în care se punea în epocă — mai 
ales în aria fascismelor occidentale = problema iudaismului (şi, în particular, a sionismului), 
la corespondenţa lui Moţa cu serviciul german Welt-Dienst (înființat la Erfurt, în 1933; vezi 
şi [on |. Moţa, Corespondenţa cu “Serviciul Mondial”: 1934-1936, Editura Armatolii 
(Colecţia'“Biblioteca Verde” nr, 10], Cetatea Eternă, (Roma), 1954; reed.: Corespondenţa 








de zi a Congresului, este luată în discuţie 
şi se regăseşte în moţiunea finală, votată 
in unanimitate, în următoarea formulare: 
“Congresul —considerind că fiecare Stat, 
în virtutea suveranității naționale, e 
singur competent să decidă, pe teritoriul 
propriu, asupra atitudinii pe care o va 
lua față de cetățeni, grupuri, rase şi religii 
stabilite înlăuntrul său, şi ţinînd seama 
de prescripțiile legilor naturale şi ale 
regulilor morale — declară că problema 
evreiască nu trebuie concepută ca o 
campanie de ură universală împotriva 
evreilor; dar, cu toate acestea, 
considerînd că în numeroase țări anumite 
grupuri de evrei exercită, pe față sau în 
mod ocult, o influență dăunătoare 
intereselor morale şi materiale ale Patriei, 
ba chiar constituie un fel de Stat în Stat, 
profitînd de toate drepturile, dar refuzînd 
să se conformeze la orice datorii, lucrînd 
totodată la distrugerea civilizației 
creştine, Congresul denunță acțiunea 
nefastă a acestorelemente şi se angajează 
a o combate”). Tot atunci, acolo la 
Montreux, Moţa l-ar fi înfruntat pe 
Titulescu (H. Sima, op. cit. p. 181)». 
În aprilie 1935. înființîndu-se 
Asociaţia “Generaţia Mişcării Studen- 
țeşti de la 1922”, Moţa este ales 
preşedinte (reconfirmat şi în anul 
următor). În decembrie, Căpitanul 
instituie, pentru “veteranii” Legiunii, cel 
mai înalt ordin legionar, cel de 
“Comandant al Bunei Vestiri”, Moţa 
fiind între primii care îl primesc (alături 
de Gh. Clime, Ilie Gârneaţă, Corneliu 
Georgescu, Radu Mironovici, Mile 

Lefter, lon Blănaru). 

“În primăvara lui 1936, la Sibiu (Editura “Totul pentru Țară”), apare volumul 
Cranii de lemn (“Cîteva imagini şi mărturii din [3 ani de frămîntări. lupte şi biruinţe, 
sub comanda Căpitanului”), care va cunoaşte mai multe reeditări, cu restructurări 
şi adaosuri, începând chiar din anul următor (cea mai bună ediţie antebelică este cea 
bucureşteană din 1940, iar postbelică cea miincheneză din 1970)”. Tot acum preia 
Libertatea şi o strămută la Bucureşti (va scrie articole pentru această foaie de familie 
şi de pe ultimul lui drum, pe vapor sau la Lisabona*”). 

În vară încep să vină primele veşti despre atrocitățile anticreştine din Spania. 
Destinul neastimpăratului lonei Moţa intră “în linie dreaptă”. In vremea din urmă, 
scrisul său era tot mai saturat de ideea de jertfă. Verbul lui se cizelase, dar în acelaşi 
timp se umpluse de patosul mistic al marilor iluminaţi. Niciodată nu mai răsunaseră, 
sub cerul cuminţeniei valahe, acordurile unei asemenea Simfonii a Jertfei, de o 
solemnitate şi de o puritate aproape evanghelice. La 17 aprilie 1935, scrisese în 
Cuvântul Studenţesc (“Esenţialul”): “Spiritul de jertfă este esenţialul. Avem cutoţii 
la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, 
mai puternic decit tancurile şi mitralierele: este propria noastră cenușă”. Şi tot în 
Cuvântul Studenţesc, la | ianuarie 1936 (“Jertfa este măsura creştinătăţii noastre”): 
“Jertfa aceea care este dezlănțuită în noi di” dragoste, dintr-o dragoste pentru 
altceva decit ființa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea 
omenească a vieții, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate 
cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe ființa noastră 
carapacea nesimțirii față de cele dumnezeieşti şi, transformîndu-ne în rană vie (de 
«soare şi sînge», cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu 


7322 


Dumnezeirea [...] Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre”*. 

cu Welt-Dienst: 1934-1936, Colecţia “Europa”, Mânchen, 2000; trad. it.: Corrispondenza 
col Welt-Dienst (1934-1936), Edizioni al! insegna del Veltro, Parma, 1996) şi la intervenţia 
lui de la Montreux (care, în problema evreiască, a fost susținută mai ferm, printre alții, de 
belgianul Somville şi olandezul Amold Meyer), față de care au existat însă şi dezacorduri 
clare, cum a fost cea a ex-ministrului grec Georgios Mercouris (consonantă, pare-se, cu 
ideile în materie ale delegaților din Italia, Portugalia şi Austria), care se opusese la “orice 
încercare de a face o declaraţie generală despre evrei, susținind că era vorba de o chestiune 
pur interioară, diferită de lao țară laalta; deci, în conformitate cu spiritul congresului, fiecare 
nație trebuia lăsată să rezolve problema după dorința ei” (M. A. Ledeen, L 'internazionale 
fascistă, Bari, 1973, p. 158). Moţiunea n-a putut eluda problema, dar reflectă aceste 
reticenţe. 

'* Nu posed informaţii suficiente şi sigure asupra acestui episod. 

' În 1978 a apărut traducerea italiană a lui Claudio Mutti, sub titlul editorial L 'uomo nuovo 
(Edizioni di Ar, Padova). După aceasta s-a făcut traducerea spaniolă a lui Antonio Medrano: 
EI hombre nuevo, Ediciones Ojeda, Barcelona, 1999. 

“ Din Spania își propusese să scrie, dacă moartea l-ar mai fi păsuit, “200-300 de articole 
pe care să le las spre a apărea timp de 5-6 ani, cite unul în fiecare număr al foii, postum” 
(Testamentul , ed. cit., p. 17). 

" Reprodus în Cranii de lemn, ed. cit., p, 174. 

 [bidem, pp. 206-207, 











arse — 





E iu, 








În martie 1936, isprăvind pregătirea pentru tipar a Craniilor de lemn, aşeza în 
fruntea lor (în loc de introducere”) o ”Autobiografie” cu valențe simbolice (reținută 
paițial şi în dosarul de față), pe care înțelegea s-o încheie în stil expresionist, cu 
această riscantă notă profetic-provocatoare: *...doborînd piedicile şi duşmăniile 
acestui veac de rătăcire şi înstrăinare, să ne putem întoarce la izvoare; şi, întorşi 
acolo, să reluăm firul ruptal vieţuirii în casa, comunitatea şi duhul românesc, pentru 
ca astfel să ridicăm viața acestui neam la puterea şi rodnicia, materială şi sufletească, 
de care este vrednic. Astfel trebuie înțeleasă şi primită această carte. căreia i-am dat 
titlul articolului care aminteşte una din cele mai intense trăiri sufleteşti ale unei oşti 
luptătoare: îngroparea camaradului mort în luptă [...] Faţă de lumea de acum nai ne 
simțim străini, în ea nu ne găsim un alt rost decit acela de a o curma spre a învia 
vremurile de demult şi a le spori frumusețea, tăria şi dreapta rîinduială românească. 
S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei sîntem un fel de ciudate făpturi cu două vieţi, 
un fel de strigoi ridicați dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei în lumea de 
azi [...] Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă huzurul şi nepăsarea şi să 
asculte ciudatele zgomote care frămîntă adîncurile neînţelese şi chiuie cu vînturile 
nopții. Şi să ştie: se apropie stăpînirea strigoilor, cumplită!”. 

E greu de stabilit exact cînd a încolţit în sufletul lui Moţa gîndul plecării în 
Spania; după toate semnele, spre sfîrşitul lui septembrie 1936 hotărîrea era deja 
luată. Hotărîrea plecării sau hotărîrea morții? Se pare că în conştiinţa lui Moţa ele 
erau una: indiferent ce vor fi simțit sau gîndit ceilalți, care n-au pregetat să-l urmeze, 
el se pregăteşte, lucid şi împăcat, prin tot ce face şi spune, pentru un drum fără 
întoarcere. Pentru el jertfa nu mai era doar un risc asumat, ci un act necesar, fără de 
a cărui împlinire totul ar fi rămas o simplă aflare în treabă. Hristosul lui ciuruit de 
gloanţe nu-i cerea doar o probă de forță şi curaj: îi cerea sîngele şi viața. “Dumnezeu 
a vrut să fie aşa'”>. Căci, în fond, scria el ca în treacăt, “omul doar nu a fost născut 
pentru a trăi numaidecit un număr nu ştiu cît de ani, ci pentru a se apropia de 
Dumnezeu prin faptele vieții sale”**. Moţa a făcut, plecînd în Spania, pasul amețitor 
de la teoria jertfei la concretețea ei; întors viu de acolo, e aproape sigur că s-ar fi 
simțit un învins. 

Pe 22 noiembrie redactează scrisorile testamentare:* pe care, în ajunul plecării, 
Sînt cuvintele cu care începe scrisoarea testamentară către părinții şi surorile sale, ale cărei 


pasaje esenţiale le-am citat mai înainte (de la “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos” 
la “Eu aşa am înțeles datoria vieții mele”). Şi tot spre părinții lui, la | decembrie, de pe vapori 


“Niciodată n-aş fi primit să fiu înlocuit cu altcineva, căci sufletul meu îmi cerea şi-mi cere 


împlinirea acestei datorii [...] Nu e adevărat ce spuneau unii, că, rămas în țară, puteam fi mai 
de folos — şi eu, şi soții cîți am luat acest drum — luptei de acasă. Biruinţa morală pe care noi 
o vom cîştiga în Spania, cu orice jertfe, va fi mai mare pentru lupta naţională decit tot ce am 
putea face în restul vieții noastre, ba şi dincolo de ea Acesta e adevărul” (Testamentul , ed. 
cit., p. 23). 

** Ibidem, p. 24. 

“ Către părinți şi surori, către soție, către copii cînd 


area ——_ - , Pac 
Fi îs: mp RPR ap iz 


= 
a 


vor fi mari şi către Căpitan. Numai două 


e 





SA 
= 
La 
dna, 
ce 
o eat 
i 
Li 
„ 
ș) 
i] 
“4 
fm d 
i, 
ACR 
să, 


rin 


+ Ş e ? 
Ei 


LA ÎNMIORMÂNTAREA LUI MOȚA ŞUMARIN, ÎN CENTRUL IMAGINII: CODREANU ÎNCADRAT DEGENERA LUL CANTACUZINO UDE AMBASADORUL SPANIEI PRĂT Y SOUTZO. 








puncte cardinale 





le încredințează în taină profesorului Nae lonescu (1890-1940; din toamna lui 1933 
simpatizant şi sprijinitor direct al Lepiunii, exagerat considerat de unii chiar 
“ideolog” al ei), cu rugămintea de a fi înminate numai în cazul în care jertta lui ar 
îi fost primită, aşa cum se cădea şi nădăjduia. Se împârtăşeşte cu Sfintele Taine la 
Biserica Sf. (lie-Gorgani (unde cîteva luni mai tîrziu va fi prohodit) și îşi intră 
definitiv în pielea de cruciat al vremurilor de pe urmă, iar pe măsură ce se apropie 
de Spania, înfiuntarea de acolo i se înfăţişează tot mai imnult ca un Armaghedon". De 
Crăciun, scrie pentru Libertatea (nr. 37-38/1936)": *...mîna Diavolului a pornit în 
zilele noastre cel mai crîncen război împotriva Bisericii întemeiate de Domnul lisus 
Hristos. Niciodată, de cînd a coborit Mîntuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte 
a omenirii. cuatita ură şi pornire, pentru a dărima așezarea, rîinduiala creştinăa lumii, 
ca în zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de mii — unii pentru a izbuti să dărime 
altarele bisericilor lui Hristos, iar alții pentru a le apăra. Comunismul este ca acea 
fiară roşie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume [...] Fiara 
roşie va fi biruită, fără îndoială, pînă la sfîrşit. Căci Biserica întemeiată de Domnul 
Hristos nu va putea fi doborită «nici de porţile iadului» [...] Noi credem în învierea 
Bisericii, atit în Rusia, cît şi în Spania comunistă. Dar această înviere, cît şi mîntuirea 
țării noastre de pacostea stăpînirii lui Antihrist, a/irnă de vrednicia noastră! 
Dumnezeu a spus că Biserica nu va fi biruită nici de porţile iadului, pentru că 
Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu [...] 
[ar pentru aceasta, să nu fugim din faţa jertfei pentru apărarea Crucii! Numai această 
jertfă poate răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe lisus Hristos, numai prin această 
jestfă îl vor putea avea pe Hristos printre ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale 
veacurilor viitoare ”. 

Pe drum şi pe front Moţa l-a avut mereu de-a dreapta lui pe Vasile Marin, cu care 
va împărți peste tot (cu excepția Salamancăi, unde tovarăş i-a fost Alecu Cantacuzino) 
aceeaşi cameră şi chiar acelaşi pat, iar, în cele din urmă, aceeaşi groapă... Am văzut 
cine a fost unul; să vedem acum şi cine a fost celălalt. 

(Va urma) 





dintre ele— cea către părinți şi cea câtre Căpitan — au fost făcute publice, constituind nucleul 
faimosului Testament (ce mai include o scrisoare ulterioară şi cîteva articole — ultimul din 
„3 ianuarie 1937). Testamentul lui lon Moţa a cunoscut, începînd din 1937, numeroase ediții 
în țară şi în străinătate, fiind tradus mai întîi în italiană (Testameno di lon Moiza. ]I tributo 
di sangue della Guardia di Ferro di Romania nella lotta contro il bolscevismo în Ispagna, 
Stab. Arti Grafiche F. Canella, Roma, 1937, reed. 1941; versiune nouă în lon [. Motza, 
L'uOmo nuovo, ed. cit., apoi şi separat: Testamento di lon Moiza, Edizioni all'insegna del 
Veltro, Parma, 1984), apoi şi în multe alte limbi (a se vedea “Reperele bibliografice” de la 
finele volumului Tainajertfei;sau “Dosarul bibliografic” inchus în volumul meu În căutarea 
Legiunii pierdule, Editura Vremea, Bucureşti. 2001). 
>” Cf, Apocalipsa, cap. 16, mai ales vv. 14-16. 
* “La Naşterea Domnului”; ibidem, pp. 25-28. 


Ş no. Ea RA i 
Ape > Du că 





pei 73 i | 2 


îi 












PUNCTE CARDINALE Aprilie 2002 NR. 4/136 PAG. 1] 


Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu împreună lucrarea 
Duhului Sfânt, s-a ridicat acest monument, în Cimitirul ortodox 
al municipiului Aiud, pentru cinstirea memoriei deţinuţilor 
politici morţi în Penitenciarul Aiud, în timpul regimului 
comunist. 

Lucrârile au început la data de 28 octombrie 1992 şi s-au 
terminat la 14 septembrie 1999. 

Inițiativa construirii acestui monument aparţine ing. 
Brahonschi Gheorghe şi arh. Marcu Anghel, ajutaţi de arh. 
Goga Nicolae şi ing. Haram Vincențiu, cu cheltuiala Asociaţiei 
Foştilor Deţinuţi Politici. | : 

„Acest monument ridicat cu atâta trudă în memoria eroilor 
şi martirilor noştri va rămâne un altar în faţa câruia vom veni 
să le ascultăm şoaptele, să ne înnocim juruinţele şi credinţa in 
idealul pentru care ei s-au jertfit. 

 Apreciind câ toate aceste lucrâri sunt bineplăcute lui 
Dumnezeu şi oamenilor, cu pârintească dragoste luându-le in 
seamâ, Noi, Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi 

Clujului, am sfinţit acest monument azi, 14 septembrie 2000, 
Praznicul Înâlţârii Cinstitei şi de viaţă fâcâtoarei Cruci, în 
„vremea Prea Fericirii Sale Teoctist, Patriarhul Bisericii 
] Ortodoxe Române, a Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie 
că Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, a Înalt Prea Sfinţiei Sale 
A Andrei, , Arhiepiscop al Alba Iuliei, şi a Prea Cucerniciei Sale 
| „Preot Ioan-Tocânel, Protopop al Aiudului. 
die, Siacum, Dâtâtorule de viaţa, Doamne, trimite aul Tău ca] 
:. Sfânt peste toți cei ce s-au ostenit cu ridicarea acestui 
monument, primeşte darul lor, ca şi oarecând cei doi bani ai 
„văduvei, şi-i înscrie în Cartea Vieţii. Pleacâ-Ţi, Doamne, 








"urechea şiascultă glasul rugâciunii lor, binecuvinteazâ-le viaţa, 
daegicste. -le mântuire şi- -i 


GC Ura sLea ADP a Păi Se RSI 0 0 aie Aita ISA a Xa A 07 grata ae: 


e gi! ab; BARTOLOMEU 
revii iN Deore 
„Are e e dp Ă a) ape 
Li cului și Clujului 
lăudat: T atăl, Fiul şi Sfântul | ni aia le luă ului și Ciujulu 
Arhierlicagia Iaşilor 
Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil 


Petru-Vodă, Com. Poiana Teiului, 
5671 — Jud. Neamţ 





e 
imam 


€rz 
Sas 


Iubiţi frați întru Hristos, 

Acum, când mausoleul de la Aiud a devenit, prin binecuvântarea Înalt Prea 
Sfinţiei Sale Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, 
altar sfinţit de rugăciune pentru odihna celor care s-au săvârşit aţât între zidurile 
cruntei închisori, cât şi în marea închisoare care ajunsese România sub comunism, 
îndurând cu credință în Dumnezeu şi demnitate chinurile la care au fost supuşi 
de criminala orânduire comunistă, un grup de foşti deţinuţi politici s-a constituit 
într-un comitet de inițiativă având drept scop strângerea de fonduri pentru 
ridicarea, alături de Mausoleu, a unei case parohiale. In această casă, cu 
binecuvântarea noastră, vor locui zi de zi, după rânduiala călugărească, câțiva 
călugări ai sfintei noastre mănăstiri, care se vor îngriji de Mausoleu şi de 
mormintele de la Râpa Robilor, slujind zilnic slujbele şi rugăciunile de pomenire 
a celor ce şi-au dat viaţa pentru Hristos şi neamul românesc. Comitetul apelează 
[a toţi foştii deţinuţi politici ai țării să îşi aducă aminte de zilele în care au suferit 
pentru Dumnezeu şi neam, precum şi de cei lângă care au răbdat viforul acelor 
vremi şi pe care Mântuitorul nostru lisus Hristos i-a chemat la El atunci (iar astăzi 
nu au nici mormânt, nici cruce la căpătâi), ca din mult-puţinul de care se pot 
dispensa să contribuie la împlinirea acestei iniţiative, Ne vom alătura astfel iarăşi 
sufletelor prietenilor noștri celor adormiţi în Domnul în acele vremi şi ne vom 
bucura şi aici, şi dincolo, lângă ei, de rugăciunile lor şi de slujbele de pomenire 
ale Bisericii. Prin jertfa noastră ne vom găti sălaş lângă cei pe care i-am iubit, în 

casa Părintelui Ceresc. 

Bine este a fi frații împreună, scrie Sfântul Prooroc David; ni se cuvine şi 
novă a fi impreună iarăși, acum când zilele noastre s-au scurtat şi rămânem tot 
mai puţini și tot mai singuri. Prin jertfa pe care o facem ne vom pregăti sufletele 
de viața cea veşnică, Sumele şi celelalte ajutoare pe care veți crede de cuviință 
să Je trimiteţi le va strânge şi le va administra 
mănăstirea noastră pentru bunul mers al lucrărilor Barat 
de construcţie de la Aiud. Aşteptăm, deci, pe adresa 

mănăstirii, jertfa şi dragostea frățiilor voastre. 

Fie ca iubitorul de oameni Dumnezeu să 
binecuvânteze gândul cel bun al fiecăruia dintre 
noi, 








şi dea poa ia 
e 9 A Pie eat A 0 tre pal arin Sf PE te 
a, lire oe = Pai 
E pa Aa fa 


il VICTOR MIHĂILESCU (1911-2002) 


Victor Mihăilescu s-a născut Ja 23 septembrie 1911, aproape de Tumu Măgurele, 
judeţul Teleorman. Urmează liceul la Tumu Măgurele şi la Roşiorii de Vede. Se înscrie apoi 
la Facultatea de Drept din Bucureşti şi obține licența, după care se stabileşte la Braşov unde 
se angajează ca jurist consult la Administraţia Financiară şi se căsătoreşte. 

În tinereţe s-a împrietenit cu poetul Radu Gyr, împărtăşind crezul politic al acestuia. 
Aderă şi el la Mişcarea Legionară în anul 1935, Anul 1940 îl găseşte la datorie. Ajută, ca 
mulți alții, pe românii refugiați din teritoriile cedate de regele Carol II. 

După evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, Victor Mihăilescu se ascunde, dar apoi 
se prezintă singur la procuror. Este arestat şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru 
participare la “rebeliunea legionară”. Este încarcerat la Aiud, unde se comportă cu multă 
demnitate, iar în 1946 cere revizuirea condamnării. Este pus în libertate în statul comunist 
a lui Groza şi Gheorghiu-Dej! De ia Aiud se întoarce bolnav de plămâni, dar nu învins. 

După 1948 este însă arestat de Securitate şi dus la Canal. În 1954 este pus în libertate. 
dar va fi arestat din nou după evenimentele din Unsana. La procesul de la Sibiu, din 27 
junie-2 iulie 1957, Mihăilescu este acuzat că ar fi fostconducătorul organizaţiei subversive 
legionare din Braşov, fiind condamnat la 25 ani muncă silnică pentru răsturnarea ordinii 
sociale prin complot şi organizare subversivă. Este pus în libertate în 1964, în urma 
decretului general de grațiere. 

Deşi boinav, s-a implicat social, făcând serviciul mulți ani la o întreprindere forestieră, 
ca jurist consult, până la vremea pensionării. S-a stins din viață la 21 februarie 2002, după 
ce cu câțiva ani în urmă o condusese la locul de veci pe iubita lui soție. A lăsat în urmă o 
sfântă rază de lumină, prin rectitudinea sa de luptător şi mărturisitor, dar şi prin bogata sa 
operă picturală. 

Dumnezeu să-l odihnească împreună cu cei aleşi ai Săi. 

Luca. |. CĂLVĂRĂSAN 


“P NICOLAE TRÂMBITȚAŞ (1905-2002) 





În ziua de 16 februarie 2002 a plecat dintre noi spre cele veşnice prietenul şi camaradul 
nostru Nicolae Trâmbițaş. 

Născut la 19 octombrie 1905 în comuna Voila - Făgăraş, într-o familie de vrednici 
gospodari, a fost al cincilea dintre cei şapte copii ai acesteia. Primii ani de învățătură i-a 
făcut în comuna natală, iar liceul la Făgăraş (primele clase la liceul maghiar). Studiile 
superioare le-a făcut la Cluj şi Bucureşti: la Cluj o şcoală superioară tehnică, iar la Bucureşti 
Academia Comercială. Perfecționarea studiilor comerciale şi-a făcut-o în Italia, la Perugia. 

Cu aleasa educaţie primită din familie, unde valenţele creştine şi dragostea de neam 
formau temelia vieții, nu putea să rămână în afara zbuciumului generației dintre cele două 
războaie mondiale. Astfel, s-a încadrat fără rezerve în rândul tinerilor din Mişcarea 
Legionară, pe care a slujit-o cu dăruire întreaga viață. A îndurat cu demnitate, în cei 14 ani 
de detenție, toate loviturile şi privaţiunile, dar niciodată n-a abdicat de la crezul său din 
tinerețe. 

Consecvent acestor principii, în anul 1990 s-a numărat printre iniţiatorii Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici din Braşov, iar în 1993 printre fondatorii Partidului Pentru Patrie, 
considerând că învierea Neamului nu poate veni decât de la cei cu inima curată, de [a cei 
care au ținut vie flacăra demnității româneşti. 

Pentru toți cei care te-au cunoscut, frate Niculiţă, vei rămâne luptătorul dârz care n- 
a înclinat steagul nici în cele mai grele clipe, iar pentru cei tineri un exemplu de credință 
şi dăruire pentru tot ce e frumos şi nobil în această viaţă. 

Dumnezeu să te odihnească în pace, 


Camarazii din A.F.D.P.R. 
şi din Partidul Pentru Patrie 




















PAG..12 NR. 4/136 Aprilie 2002 





(urmare din numărul trecut) 


Prăbuşirea dinastiei abbaside a însemnut sfârşitul unității politice a 
Imperiului islamic, fărâmițarea lui în state independente, cu o viaţă mai 
lungă sau mai Scurtă, în funcţie de contextul istoric în care s-au născut, dar 
şi de capacitatea conducătorilor lor de a rezolva problemele cu care erau 
confruntaţi. Dincolo însă de procesul de disoluţie politică, aşa cum remarcă 
Gustave E. von Grunebaum în remarcabila sa lucrare Medieval Islam (The 
University of Chicago Press, Chicago & London, 1946), “Islamul a fost 
capabil să menţină într-o măsură considerabilă unitatea spirituală pe 
teritoriul său, mult timp după ce dezintegrarea politică separase diferitele 
regiuni. Musulmanul cultivat era admis pretutindeni pe teritoriul musulman. 
Credinţa şi erudiţia fundamentată pe această credință — chiar dacă nu a 
existat întotdeauna armonie între ele — şi limba arabă ca limbă comună 
păstrau ca unitare ceea ce soarta schimbătoare a prinților şi generalilor nu 
înceta să dezbine.” 

Dacă după abbasizi nu mai putem vorbi de un Imperiu islamic, nu 
greşim afirmând existenţa şi continuitatea unui “cadru de cultură islamic”. 
Creat pe acelaşi fundament de valori religioase — învățătura Profetului 
Mahomed-pe care fusese clădit şi edificiul politic, cadrul de cultură islamic 
a dăinuit peste veacuri şi doar carenţele în domeniul cunoştinţelor de bază 
privind istoria culturii universale îi determină pe unii dintre actualii 
politicieni să stabilească o falsă ierarhie de valoare între ci vilizaţia occidentală 
şi culturală islamică. Dincolo însă de superficialitatea jenantă în domeniul 
cunoştinţelor de cultură generală de care dau dovadă potentaţii politici care 
decid astăzi soarta lumii, sunt necesare câteva precizări în legătură cu 
conceptul de “cadru de cultură islamic”, ca element definitoriu pentru o 
populaţie de peste 1,3 miliarde de adepti ai Islamului, repartizată pe toate 
cele cinci continente ale planetei. 


in SA 


Evul Mediu a folosit atributul de “arab” pentru a caracteriza întreaga 
activitate culturală desfăşurată în aria geografică dominată de 
mahomedanism. Analizând elementele care au contribuit la adoptarea 
atributului de “arab” pentru activitatea culturală din lumea musulmană, 
Henry Corbin, în lucrarea sa Histoire de la philosophie islamique 
(Gailimard, Paris, 1964) ajunge la concluzia că, pe lângă originea arabă a 
Profetului, factorul principal care a influențat extinderea acestui atribut 
asupra tuturor realizărilor culturale din teritoriile cucerite de arabi a fost 

funcțiunea îndeplinită de limba arabă. Limbă a revelaţiei coranice şi apoi 
limbă rituală pentru toate popoarele care s-au convertit la religia 
mahomedană, limba arabă a cunoscut o primă formă de revărsare dincolo 
de hotarele ei naturale. Ulterior ea a devenit instrumentul conceptual folosit 
atât de arabi cât şi de non-arabi în literatură, Ştiinţă şi filozofie. Cum însă 
în prezent termenul de “arab” este folosit pentru a desemna o realitate etnică 
precisă, care reprezintă numai o minoritate în sânul comunităţii de popoare 
de orientare religioasă mahomedană, o bună parte din orientaliştii 
contemporani optează pentru conceptul de Islam ca expresie a unui proces 
istoric complex, a cărui ecumenicitate acoperă aria întregii comunități. 
Dacă însă se foloseşte vechea terminologie, cititorul trebuie să fie avizat că 
uneori denumirea de “arab” se referă numai la o realitate etnică, iar alteori 
la ansamblul unor procese istorice, având drept conţinul un mozaic de 
populaţii de diverse origini etnice. Deşi această avizare ar putea constitui un 
argument care să pledeze pentru menţinerea lermenilor moşteniţi de la 
Scolastică, totuşi primejdia de a opera o sinteză arabizantă, fără corespondent 
în realitățile istorice, s-ar menţine. De aceea, se pare că cea mai potrivită 
denumire pentru această realitate istorică rămâne totuşi denumirea de 
“Cadrul de cultură islamic”. Ea are avantajul de a păstra nealterate 
semnificaţiile esenţiale ale unei realităţi istorice încă în plină vigoare, fără 
însă să facă loc tendinţelor extremiste de genul celor exprimate de Hamilton 
Gibb în lucrarea sa The Islamic Background of Ibn Khaldun's Political 
Theory, Boston, 1962. “Arabi sunt toți aceia pentru care actul central al 
istoriei este misiunea lui Mahomed şi amintirea Imperiului arab, şi care, pe 
lângă aceasta, păstrează în suflet limba arabă şi moştenirea ei culturală ca 
proprietate comună.” 

În continuare, ne propunem să urmărim principalele momente din 
evoluția lumii islamice de după prăbuşirea dinastiei abbaside, folosind spre 
sistematizare criteriul geografic: Islamul răsăritean, Islamul apusean şi 
Spania musulmană. 





PUNCTE CARDINALE 


Moschea Al-Aksa din Ierusalim, construită pe locul de unde, 
conform tradiției musulmane, Mahomed a fost ridicat în ceruri. 





6. ISLAMUL RĂSĂRITEAN 


Roadele energiei noilor stăpâni ai Imperiului nu au întârziat să se arate. Una 
după alta, micile dinastii asiatice, rezultate din dezagregarea Islamului abbasid au 
fost supuse, iar provinciile s-au subordonat din nou Bagdadului. Suveranii selgiuzi 
şi-au luat denumirea de sultani şi au preluat toată conducerea politică, lăsând 
califilor numai un rol religios. Intervenţia lor a avut darul să readucă la viață 
imperiul muribund şi să stimuleze zelul religios al mahomedanismului ortodox. 

După moartea lui Tughril Beg (1063), demnitatea de sultan al selgiuzilor a 
revenit nepotului său Alp Arslan, un strălucit conducător de oşti. În fruntea a 
numai 15.000 de războinici, el a repurtat o răsunătoare victorie asupra unei armate 
bizantine de 100.000 de oameni, condusă de însuşi împăratul Roman al IV-lea. 
care a căzut prizonier. Alp Arslan I-a tratat cu mărinimie pe imperialu! său captiv 
şi, după primirea unei sume de răscumpărare, l-a pus în libertate. Fiul său Malik 
Şah (1072-1092) a fost cel mai important sultan selgiud. În timp ce generalul său 
Suleiman înfăptuia cucerirea Asiei Mici, el ocupa Transoxania, până la Buhara şi 
Kaşgar. Destoinicul său ministru Nizam al-Mulk a adus Imperiul la o stare de 
prosperitate care aminteşte de rolul pe care l-au jucat vizirii barmecizi în timpul 
lui Harun al-Raşid. Timp de treizeci de ani, Nizam a condus administraţia, politica 
şi finanțele statului, a încurajat comerțul şi meşteşugurile, a reparat şoselele, 
podurile şi hanurile şi s-a îngrijit de siguranța circulației pe şosele. În acelaşi timp, 
a protejat artele şi ştiinţa, a ridicat clădiri monumentale în Bagdad, a întemeiat şi 
a subvenţionat universități şi a finanţat construirea marii moschei din Isfahan. 
Malik Şah l-a însărcinat pe Omar Cayan şi pe alți astronomi să reactualizeze 
calendarul persan. După experienţa unei vieți puse în slujba statului, la vârsta de 
75 de ani, el a aşternut în scris concepţia sa filozofică cu privire la guvemarea 
statului, într-o operă în proză scrisă în limba persană, intitulată Siyasat-name 
(Cartea artei de a guverna). În ceea ce priveşte unitatea statului, Nizam era 
intolerant şi, ca musulman ortodox, nu privea cu ochi buni prezența creştinilor, 
evreilor şi şiiților în aparatul de stat. Suspiciunea sa se îndrepta, însă, îndeosebi 
spre secta ismaeliților, formată din şiiţi radicali, condusă de Hasan ibn al-Sabbah. 
În anul 1092 temerile sale s-au dovedit temeinice, Sub pretextul predării unei 
petiţii, un ismaelit fanatic a pătruns în cabinetul său şi l-a asasinat, împlântându- 
i pumnalul în piept. Asasinul făcea parte din secta ismaelită. Sediul sectei se găsea 
în nordul Persiei, în fortăreața Alamut (“Cuibul vulturilor”), aflată în munți, la 
3.000 de metri înălțime. De aici erau declanşate acte teroriste împotriva tuturor 
celor ce erau consideraţi dusmanii sectei. 

În legătură cu această sectă, Nizam afirmă într-un document că banda lui 


Gabriei CONSTANTINESCU 
” 











e Ș. 2 4 : 
AP 





PUNCTE CAADINALE 


Aprilie 2002 NR. 4/136 PAG. 13 





Hasan îşi avea originea în comunismul mazdekit, care a bântuit Persia sassanidă 
în secolele V şi VI. Ea era o confrerie secretă cu mai multe grade de iniţiere, în 
fruntea căreia se găsea un mare maestru. pe care cruciații l-au identificat sub 
denumirea de “Bătrânul din munte”. Fraţii atlați pe treapta inferioară a ordinului 
erau denumiți “Fidais”. Lor le revenea sarcina de a executa fără ezitare Şi fără 
scrupule poruncile conducătorilor ordinului. După relatările lui Marco Polo, care 
a trecut prin Alamut în 1271, în interiorul cetăţii era amenajată o grădină după 
modelul paradisului mahomedan, populată cu femei care îi ademeneau pe bărbați. 
Celui care candida pentru un loc în ordin i se dădea să bea haşiş şi, după ce era 
drogat, era introdus în grădină, spunându-i-se că se găseşte în paradis. După cinci 
zile de destătare cu vin femei şi mâncăruri alese, candidatul era din nou drogat şi 
apoi scos din grădină. O dată trezit, întreba ce s-a întâmplat de nu se mai găseşte 
în paradis. | se răspundea că ar fi posibil să se reîntoarcă, de data aceasta pentru 
totdeauna, dacă va asculta cu supunere ordinele maestrului şi îşi va da viaţa în 
serviciul acestuia. Tinerii care urmau ordinele primite erau denumiți /rassisiyra 
(din această denumire provine cuvântul asasin din limbile europene). 

Hasan a domnit în Alamut 35 de ani, răstimp în care a făcut din teritoriul aflat 
sub jurisdicția sa un centru al crimei, dar şi al culturii şi artei. Organizația a dăinuit 
mult timp după moartea sa şi a participat la luptele împotriva cruciaților. În anul 
1256, mongolii lui Hulagu au reuşit să ocupe fortăreața Alamut, ca şi alte puncte 
de rezistență ale “asasinilor”. De atunci, membrii ordinului au fost urmăriți ca 
nihilişti, duşmani ai ordinii sociale, Şi executați ori de câte ori erau capturați. Cu 
timpul, ordinul s-a transformat într-o sectă religioasă paşnică. Membrii ei se 
găsesc astăzi răspândiți în India, Persia, Siria şi Africa, avându-l conducător pe 
Aga Khan. Printre alte obligaţii rituale, ei au datoria să predea anual casei sectei 
o zecime din toate câştigurile realizate, banii adunați fiind destinaţi acțiunilor 
filantropice. 

Revenind la destinul Islamului sub domnia sultanilor selgiuzi. evenimentele 
se derulează în continuare astfel. La scurt timp după Nazim, moare şi Malik Şah. 
După o perioadă de lupte între prezumtivii moştenitori la tron, sultanatul revine lui 
Sindjar (1117-1157). Sub domnia sa, Bagdadul îşi recapătă strălucirea de odinioară, 
dar după moartea sa, imperiul selgiud se descompune în mai multe regate locale, 
care duc între ele un continuu război. Un sclav kurd al lui Malik, Zangi. a pus în 

1 127, la Mosul, bazele unei noi dinastii, cea a atabegilor. El s-a opus cu energie 
extinderii dominaţiei cruciaților. Fiul său Nur-ud-din Mahmud (1146-1173) a 
cucerit Siria, şi-a transferat capitala la Damasc şi a smuls Egiptul de sub dominația 
fatimizilor. (Fatimizii — dinastie de orientare şiită — descinzând din Fatima, fiica 
Profetului, au domnit în Africa de Nord în perioada 909-117], cu titlul de califi, 
În anul 969 cuceresc Egiptul şi în anul 973 îşi stabilesc reşedinţa în nou înființata 
ată €: "secolul XI începe declinul dinastiei) o 

Egiptul de sub dinastia fatimizilor a cunoscut o decadenţă asemănătoare cu 
decadenţa abbasizilor. După cum abbasizii au fost reduşi la rolul de conducători 
religioşi, mai întâi de buwayhizi şi apoi de selgiuzi, tot astfel califii fatimizi de la 
Cairo au devenit simpli preoți şiiţi. statul fiind condus în fapt de viziri. Pierduţi în 
haremul suprapopulat de soţii şi concubine, înconjurați de sclave şi eunuci, 
moleşiţi de lux şi abundență. fatimizii le-au îngăduit primilor lor miniştri să poarte 
titlul de regi şi să dispună după bunul lor plac de toată puterea în administrarea 
statului. În anul 1164, funcţia de vizir a fost disputată între doi pretendenți. Unul 
din ei, Şwar, a cerut ajutorul lui Nur-ud-din. Acesta i-a trimis un detaşament sub 
conducerea generalului Şirkuh, care însă l-a ucis pe Şwar şi a ocupat postul de 
vizir. Lui Şirkuh i-a urmat pe tron nepotul său, a/-Malik a/-Nasir Salah ed-din 
Yusufibn Ayyub, ceea ce înseamnă “regele, apărătorul, onoarea credinţei, losif fiul 
lui Hiob”, pe care lumea medievală din perioada celei de-a treia cruciade l-a 
înregistrat sub numele de Saladin. 

S-a născut în Tekrit, pe malurile Tigrului (1 138), şi nu era semit, ci kurd. Tatăl 
său, Ayyub, fusese guvernator mai întâi la Baalbek, sub domnia lui Zangi, apoi la 
Damasc, sub Nur-ud-din. În aceste oraşe Saladin a crescut în mediul de la curte, 
deprinzând arta administrării statului şi meşteşugul conducerii războiului. Aceste 
calități erau completate cu o adâncă cucernicie, temeinice cunoştinţe teologice şi 
un mod de viață aproape ascetic. Musulmanii îl considerau ca pe unul dintre sfinţii 
lor. La venirea sa în Egipt ca însoțitor al lui Şirkuh, Saladin s-a distins în aşa măsură 
ca războinic, încât a fost numit comandant militar la Alexandria, pe care a apărat- 
O cu succes împotriva francilor. La vârsta de treizeci de ani a devenit vizir şi s-a 
dedicat cu trup şi suflet reînvierii mahomedanismului originar. În anul 1171 a scos 
numele califilor fatimizi şiiţi din textul rugăciunilor publice, îniocuindu-le cu 
numele califilor abbasizi sunniţi, care la acea dată erau reduși la funcţia de 
conducători religioşi. Ultimul dintre califii fatimizi, Al-Adid, zăcea bolnav în 
palatul său, fără să aibă cunoștință despre această revoluție clericală. Saladin a 
avut grijă ca bătrânul decrepit să poată muri în linişte, ceea ce s-a întâmplat curând, 
evenimentul marcând sfârşitul dinastiei fatimide. 

Când a pătruns în palatul califului, după moartea acestuia, a găsit în interior 
douăsprezece mii de locatari, dintre care, cu excepția puţinelor rude de sex 
bărbătesc ale lui Al-Adid, restul erau femei, În palat a găsit o cantitate uriașă de 
bijuterii prețioase, fildeș, cristaluri scumpe şi opere de artă. Din toate aceste 
bogății, Saladin nu a păstrat nimic pentru sine, A predat palatul conducătorilor 
trupelor sale, iar el şi-a continuat viața în acecaşi simplitate ca şi înainte, 

La moartea lui Nur-ud-din (1173), guvernatorii provinciilor au refuzat să-l 
recunoască rege pe fiul acestuia, în vârstă de 11 ani. Sub pretextul că cruciații 
intenționează să ocupe țara, Saladin a părăsit Egiptul cu un detașament de 700 de 
călăreţi și, printr-o serie de atacuri rapide, a devenit stăpânul Siriei. La reîntoarcerea 
în Egipt a luat titlul de rege, întemeind dinastia ayyubizilor (1175). Șase ani mai 
târziu a iniţiat o nouă campanie în Siria, a mutat capitala la Damasc, după care a 





= ai 


_AITO. UL 


cucerit Mesopotamia. În regiunile înglobate în regatul său a impus acceaşi 
religiozitate severă ca şi la Cairo. A construit mai multe moschei, spitale, şi şcoli 
teologice. În timpul domniei sale Islamul se mândrea cu modul în care era 
respectată legalitatea şi distribuită dreptatea, iar lumea creştină a recunoscut în 
Saladin un nobil autentic. 

După moartea sa (1193) asistăm din nou la haosul dinastic, familiar acestei 
perioade din istoria Islamului, Fiii săi nu au fost la înălțimea moştenirii lăsate de 
Saladin şi dinastia ayyubidă s-a stins după trei generaţii. 


7. ISLAMUL APUSEAN 


În anul 1249 moare al-Salih, ultimul sultan din familia ayyubizilor. Văduva sa, 
Șadşar al-Durr, a pus să fie ucis fiul ei vitreg şi s-a proclamat regină. Pentru a salva 
onoarea bărbaţilor, conducătorii musulmani din Cairo au ales regent un fost sclav, 
Aybak. Regina s-a căsătorit cu el, dar a continuat să exercite guvernarea şi când 
soţul ei a voit să facă o declarație de emancipare, ea a pus să fie asasinat, La scurt 
timp după acest eveniment tragic, regina ucigaşă a fost, la rândul ei, asasinată de 
sclavele lui Aybak. 

Deşi domnia lui Aybak a fost de scurtă durată, a avut suficient timp să 
întemeieze dinastia mamelucilor, care a guvernat Egiptul timp de 67 de ani (1250- 
1517). 

Cel mai mare şi totodată cel mai lipsit de scrupule sultan mameluc a fost al- 
Malik Baibars. La origine sclav turc, a reuşit, prin curaj şi şiretenie, să ocupe unul 
dintre posturile înalte din ierarhia armatei egiptene. El a fost cel care a zdrobit în 
1250, la Marisura, armata lui Ludovic al EX-lea (cel Sfânt), luându-l prizonier pe 
rege. Zece ani mai târziu a luptat ca un brav, sub sultanul Qutuz, în bătălia de la 
Ain Djalut, unde s-a pus stavilă invaziei mongole spre Apus. Dar pe drumul de 
întoarcere spre Cairo, al-Malik şi-a ucis suveranul şi s-a proclamat sultan. În 
timpul domniei sale a luptat cu succes împotriva cruciaților şi pentru faptele sale 
de arme tradiția musulmană îi acordă aceeaşi prețuire ca şi lui Harun şi Saladin. 
Sistemul de guvernare pe care l-a instaurat s-a dovedit atât de durabil încât, în 
ciuda incapacității celor mai mulţi dintre urmaşii săi, dinastia s-a menţinut până în 
1517, când Egiptul a fost cucerit de turci. 

În aceeaşi perioadă, în Africa de Nord, o serie de dinastii locale, apărute în 
urma procesului de dezagregare a Imperiului abbasid, cunoşteau epoca lor de 
înflorire şi apoi decadența. Zaryzii (972-] 148) şi Hafsizii (1228-1534) au domnit 
în Tunis. Hammadizii (1007-1152) au guvernat Algeria, iar Almoravizii (1056- 
1152) şi Almohazii (1130-1269) au fost stăpânii Marocului. Toate aceste dinastii 


„au o trăsătură comună. După un început viguros (toate s-au născut din virtuțile 


“războinice ale întemeietorilor lor), ele au adoptat un stil de viață în care predominau 
luxul şi plăcerile. Ca măsură a valorii nu mai era considerată vitejia, ci banul. 
Aparatul funcționăresc a devenit corupt. Lipsa de preocupare a conducerii politice 
pentru treburile publice a avut drept urmare creşterea banditismului. drumurile au 
devenit nesigure, comerțul şi-a diminuat volumul şi sărăcia s-a întins pretutindeni. 

O analiză a Islamului apusean nu poate să facă abstracție de prezenţa 
musulmană în zona Mării Mediterane. După cucerirea Siriei şi Egiptului, 
conducătorii musulmani au realizat că stăpânirea coastei maritime nu este posibilă 
fără o flotă puternică. După construirea flotei, corăbiile de război arabe au cucerit 
Ciprul şi Rodosul, dovedindu-se în ciocnirile navele superioare flotei bizantine. În 
acest proces de expansiune, Corsica a fost ocupată în 809, Sardinia în 810, Creta 
în 823. Nu au lipsit nici incursiunile de jaf'şi ocuparea temporară a unor oraşe din 
Italia: Palermo (831), Messina în 843, Syracuza în 878. Când Fatimizii au luat 
locul Aghlabizilor la conducerea Egiptului, au preluat şi stăpânirea Siciliei. Unul 
dintre guvernatorii insulei, Husein al-Kalbi, s-a declarat independent şi a întemeiat 
dinastia Kalbiţilor, în timpul cărora cultura musulmanilor din Sicilia a atins un 
punct culminant. 

După ce şi-au consolidat dominația asupra Mării Mediterane, sarazinii (în 
latină saracenus, denumire dată de istoricii antici şi medievali arabilor) şi-au 
îndreptat privirile lacome spre oraşele din sudul Italiei. În secolul IX, pirateria 
devenise o îndeletnicire onorabilă şi era practicată atât de creştini, cât şi de arabi, 
care atacau prin surprindere aşezările de pe coastă pentru a jefui şi a lua prizonieri, 
pe care îi vindeau ca sclavi. În anul 841, musulmani au ocupat Bari, cea mai 
importantă bază navală bizantină din Italia. În anii următori, la chemarea ducelui 
Lombardiei, invadatorii arabi au măturat Italia în lung şi lat, jefuind în marşul lor 
oraşe, sate, mânăstiri şi ogoare. În 846, la Ostia au debarcat o mie de musulmani 
care au înaintat până la porţile Romei, jefuind nestingheriţi suburbiile oraşului şi 
bisericile Sf. Petru şi Sf. Paul, după care s-au întors încărcaţi cu prăzi la corăbiile 
lor. Întrucât autorităţile laice s-au dovedit incapabile să împiedice incursiunile 
sarazinilor, papa Leon al [V-lea a pus bazele unei coaliții a oraşelor Amalfi, 
Napoli, Gaeta şi Roma, a cărui conducere a preluat-o. În anul 849, sarazinii, 
încurajați de succesele anterioare, au invadat din nou Italia, dar flota aliată, 
binecuvântată de papă, le-a administrat o înfrângere nimicitoare. Cu toată victoria, 
incursiunile sarazinilor au continuat. În 876 au jefuit Campagna; Roma a fostpusă 
din nou în primejdie în 880, astfel că papa a acceptat să plătească sarazinilor 
25.000 de mancusi anual pentru a proteja Oraşul Sfânt. În 884 au atacat marea 
mânăstire de la Monte Cassino, pe care au incendiat-o, Şi asemenea incursiuni, 
care au pustiit Italia, au continuat până când armatele împăratului bizantin şi cele 
ale împăratului german, împreună cu detaşamente din oraşele din sudul şi centrul 
Peninsulei, au obținut o victorie decisivă în bătălia de la Garigliano (916), punând 
astfel capăt unui tragic secol de invazii. | 


(va urma) 























i Tec: 907 RIDER E aaa 


Bare 





voma (3 Sa 


IP, SEA - 


PAG. 14 NR. 4/136 Aprilie 2002 


77 


Oamenii dorm istoviţi — parcă-s morți — 


Gata s-alunece-n marele Somn. 
Stelele trec — fumegândele torţi — 
Sângeră rănile blândului Domn. 


Muscă bezmetică — gândul buimac 
Zboară în jurul trecutului mori. 
Mergem pe urme de vechi zodiac 
Până-n adâncul, fantasticul port. 


Cârma spre Nord, invariabil spre Nord, 
Țărmuri de fum se ivesc la babord. 
Bântuie-n noapte un vânt de demult, 
Drumul se zbate în hăuri orbeşte. 
Singur sub bolta de smoală ascult 
Scoarța Pământului cum se răceşte... 


(15 februarie 1972) 
VECZIHVU a 


Vecinul de celulă nu l-am văzut nicicând. 

Îi auzeam doar lanţul târându-se greoi 

Și zbaterea-n neştire a pasului flămând 

— Era-ntr-o inserare când l-au adus la noi... 


Am ascultat scrâşnirea zăvoarelor de-oțel 
Și cheile în broască rotindu-se de veci, 
Și plânsul fără margini, în care lumi să-neci. 

— Nici un cuvânt anume n-am înțeles din el. 
De-atunci, statornic prieten, l-am urmărit prin zid. 
Un murmur ca de ape m-a însoțit mereu, 

Scurma în piatră glasul din ce în ce mai greu 
Și răsuflarea aspră în aerul livid. 


„.. Dar o lăcere stranie m-a zguduit din somn. 
Suspinul de alături tăcuse în sfârşit. 
L-au ridicat în grabă, în sac pecetluit, 


Pe fratele ce-acuma e peste-nalturi Domn. 


Nicicând n-o să ştiu faţa vecinului de-o viaţă. 
— Un al! ocnaş e-alături, învăluit în ceaţă... 


(23 ianuarie 1973) 


AUTOPOR TRE? 


Zace poetul sub spini şi săgeți 
— Sori se rotesc de-a-ndărătelea, beţi 













PUNCTE CARDINALE 


Florin Papazu s-a născut la 6/19 mai 1919, în Focşani. Doctor al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti (1945). 
Veşnicia şi încă o clipă reprezintă opera căreia Florin Papazu i s-a dedicat începând cu anul 1970. Cea mai mare parte 
din poezii au fost scrise până în 1989, constituind astfel o “literatură de sertar” care a aşteptat și sperat libertatea tiparului. 
În fața optimismului de comandă al epocii, Florin Papazu aduce nimicnicia omului, angoasa timpului devorator şi 
teribila taină a morții, într-o confruntare sfâşietoare cu tăcerea lui Dumnezeu. 

Operă a unui “sfârșit de veac” în dublul înțeles al cuvântului (sfârşit de secol XX şi prag către “veacul ce va să vină”), 
volumul Veșnicia şi încă o clipă redă poeziei temele perene ale nostaleiei, fragilităţii de apoi şi sufletului neliniștit, însetat 
de lumină, căutător al infinitului. 

Recentul volum a fost îngrijit de fiica autorului (actualmente stabilită în Danemarca), Monica Papazu, veche şi 
nepreţuită colaboratoare a Punctelor cardinale. 

Pregătisem cu entuziasm pagina de față când am aflat vestea năpraznică a morţii autorului. Astfel, pagina de faţă se 

„preface într-un omagiu postum adus lui Florin Papazu. 
Dumnezeu să-l odihnească. 


Zarea se stinse-n adânc — ca un râu — 
Spaimele nopţii scăpat-au din frâu. 


Cercuri fierbinţi de aramă se strâng. 
lată, de veci mi-a secat ochiul stâng 


Steaua bălteşte sub muşiţi în hău 
Doamne, zadarnic strig numele Tău. 


Cruce să-mi fac, tot încerc... tot aştept... 
Frânt ca un ciot se-nchirci brațu-mi drept 


Țipăt al beznelor — neomenesc — 
Mâini descărnate m-adulmecă... cresc... 


(29 iunie 1976) 


SHE V7NSOR7 


Maică Moarte, Maică Moarte, 
Du-mă-n ţara de departe, 
Ferecală ca o carte. 


Unde se desface-n două 
Viața Moartă, Viața Nouă 
— Şi-o să merg pe drum de rouă. 


ȘI-O să urc pe-argint de lună 
Până noaptea o s-apună 
— Cale nouă, cale bună! 


Pas prin iarbă o s-aud, 
Pasul tău prin iarbă — ud — 
Ca o boare dinspre sud. 


Sub adâncul instelat 
Am gemul şi am strigat, 
Am murit... şi-am înviat... 


Nimeni nu mi-a auzit 
Glasul aspru, ostenit, 
Spulberat în infinit. 
Trece-voi prin ceață sus 

— Drum ce are numai dus - 
După timpul ce-a apus, 


Lin purtat de subsuori, 
Sub albastrele ninsori... 


Printre stelele surori... 


(9 martie 1978) 








JENO 449 107 


Până-n ziuă să pleci negreşit către munți, 
Către zări, neştiut, ca-ntr-un tainic înol. 
Nu întoarce privirea trecutul să-nfrunţi, 
Nu uita mai ales de femeia lui Lot. 


Fugi ca țărmul s-ajungi cât lumină maiai, 
Nu privi îndărăt, nu opri nicăieri. 

Pentru tot ce a fost, pentru ziua de ieri, 
Drumul tău să nu-l frângi, nici o clipă să dai. 


Iată-n noapte crescând — de pucioasă şi foc — 
Ploaia oarbă de sus, care-acoperă tol. 

Cu trecutul neşters împietrit-ai în loc 

— sStâlp de sare rămas — ca femeia lui Lol... 


(11 decembrie 1980) 
440554 (7) 


Flămând de stele, însetat de tină, 
Colina urc domol, cu vântu-n spate. 

E prea târziu de-acum pentru dreptate, 
E prea târziu de-acum pentru lumină. 


Ascult la uşă — o aştept să vină 
Slăvita clipă-a-ntoarcerii-n tăcere, 
S-o-mbrăţişez cu ultima putere, 
Flămând de stele, însetat de tină. 


O şoaptă simt — ai fost pe-aicea, frate? 
Se-aşează pasu-mi grav în urma veche, 
E glasul tău ce-mi sună în ureche? 
Colina urc domol, cu vântu-n spate. 


Un lung convoi de râme târâtoare 
Înlănțuie pământul pe-nserate. 

Și totu-i gata parcă de plecare. 

E prea târziu de-acum pentru dreptate. 


Păşesc prin ochiuri stranii de rugină, 
De sânge tânăr pentru-nalte fapte. 
Adio, ziuă! Vin la tine, noapte! 

E prea fârziu de-acum peniru lumină. 


E prea târziu de-acum pentru lumină, 
E prea târziu de-acum pentru dreptate, 
Colina urc domol, cu vântu-n spate, 
Flămând de stele, însetat de tină... 


(3 februarie 1994) 

















— me ama mb 
(zi A2ă ASA (= 





ASOCIAŢIA MEDICALĂ CREȘTINĂ CHRISTIANA 


Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chr(Amediasat.ro 


INIŢIATIVA ÎNFIINȚĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 
ANUL ÎNFIINŢĂRII: 1990. 

| : asociaţie creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistenţă medicală, socială 
Şi ae promovează conceptul de medicină creştină. 


REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENI 


e 27de filiale în România, cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenţi şi 
5.000 elevi în curs de şcolanzare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent 
medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (40 titluri de carte editate); 

e ainițiatși sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 
e aorganizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă, în ţară şi străinătate, pe teme 
medicale şi de filantropte. 


IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI 


În Bucureşti, activitatea Asociaţiei, în principal a şcolii şi a editurii, se desfăşoară într-o 
clădire închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul 
Educaţiei şi Cercetării să nu mai acorde şcolii avizul de funcționare. 

Pentru construirea unui sediu propriu, conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie 
de cea 140.000 dolari SUA. 

Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităţilor, la acest proiect, 


Cu recunoștință, 
Dr. Pavel Chirilă, 
Preşedinte 


Persoane de contacl. 

Dr, Pavel Chirilă, președinte al Asociaţiei (tel: 0923417109; tel: 4915133); 

Prof. Elizeta Dincă, director al şcolii (tel: 093286951; tel: 77] 1579; 2520517); 
Biol. Nicoleta Macovei, manager al școlii (tel: 0930448894, tel: 4932564; 2520517). 











Aprilie 200] NR. 4/136 PAG. 15 


Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de 
dezlumire |versuri], Editura Christiana, Bucureşti, 2002 
(pe coperta I: *Nu creşte trandafir fără ghimpe” de 
Ştefan Orth) 





za a i i 
iri e- Dai AS e Îi adere beu a o ol ea 
LIZA 0 iza Ea ar (cad AEZ AR i IS 
+ y = a 


Sergiu Grossu, Pierre de aducere aminte [versuri], 
ediţia a Il-a, Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2002 
(eu o prefață de Gheorghe Precupescu) 


Dumitru Cristea, Viaţa mea [versuri, parte concepute 
mental în închisoare], ediție îngrijită de Constantin 
Mustaţă, prefață: Doru Moţoc, postfață: Constantin 


Şpol5a Editura Studia, Cluj nNappea, 2002 să 


„ISTORIE” ŞI ADEVĂR 


ucigaş 


ÎNPRIVOȘĂTORUL ASASINAT 
DI 
NOAPTEA DR 29/40 NOIEMDIUE Il 


it uta SEPCO 


Vasile Blănaru-Flamură, Apocalipsa ucigaşă: 
Înfricoşătorul asasinat din noaptea de 29/30 
noiembrie 1938, Btestenuul atentatelor politice. Editura 
SEPCO SRL, col, “Iconar”, Bucureşti, 2002 (cu o 
prefață de Gelu Netea, îngzjltorul ediției) 








PAG. 16 NR. 4/136 Aprilie 2002 





sufletească fiind o condiţie se qua non 
pentru ca trupul să prospere. Şi cum naţiunile 
sunt realități diacronice, participarea la 
națiunea în care te-ai născut nu este posibilă 
fără a-i trăi trecutul şi viitorul cu aceeaşi 
intensitate cu care trăieşti prezentul, cultul 
morţilor şi grija pentru generaţiile viitoare 
trebuind să precum pănească. 

În actualul climat politic, puternic poluat 
de “consecinţele comunismului”, era firesc 
să nu-şi găsească loc o evaluare obiectivă a 
prigoanei comuniste şi, cu atât mai puțin, o 
acțiune de cinstire a acelora care, în încleştarea 
cu comunismul, şi-au sacrificat bunul cel mai 
de preț pe care Dumnezeu l-a dăruit omului, viața. Ceea ce au refuzat să facă toate 
regimurile postdecembriste, au făcut, cu slabele lor puteri, bătrânii supraviețuitori 
ai temniţelor comuniste, care au înțeles că suprema lor datorie este să-şi cinstească 
morții, să păstreze vie memoria celor care au căzut în lupta inegală cu molohul 
comunist. Ca răspuns la fărădelegile comuniste, cu o impresionantă capacitate de 
dăruire, pretutindeni unde s-a suferit şi s-a murit pentru legea creştină, pentru neam 
şi pentru țară, foştii deţinuţi politici au ridicat, după puteri, troițe, cruci comemorative 
Şi, pe alocuri, chiar memoriale de dimensiuni impresionante, aşa cum este Mausoleul 
de la Aiud (a se vedea, în acest număr, pagina 11), care să amintească generaţiilor 
viitoare prețul plătit de români în lupta împotriva comunismului. 

Fără rădăcini în ființa neamului, actuala putere politică a găsit de cuviință, în 

compensație la indiferența față de maitirii căzuți în înfruntarea cu comunismul, să 
importe pe malurile Dâmboviţei un cult îndreptățit principial, dar fără legătură cu 
istoria şi suferințele românilor, “cultul victimelor Holocaustului”. Ca şi deputatul 
francez Gayssot, autorul legii care-i poartă numele, ce “nu a văzut crimele contra 
umanității decât cu ochiul drept”, premierul Năstase, dând dovadă de cecitate la 
ochiul stâng şi pentru a proteja noul cult pe care l-a instituit, a emis la rândul său o 
“Ordonanţă de urgență” prin care — conform relatării din cotidianul România liberă 
din 23 martie — “cei care contestă sau neagă în public Holocaustul ori efectele 
acestuia sunt pasibili de o pedeapsă între 6 luni şi 5 ani de puşcărie”, iar “persoanele 
juridice care vor încălca prevederile ordonanţei se vor dizolva prin hotărâre 
judecătorească, la cererea Ministerului Public, din oficiu sau la solicitarea oricărei 
persoane interesate”. Aşadar, vajnicul prim-ministru Năstase a anulat dintr-un 
condei A rticolul29 (Libertatea conștiinței). Articolul 30 (Libertatea de exprimare) 
şi Articolul 31 (Dreptul? la informație) din Constituţia României! Halal stat de 
drept! Ce contează însă pentru preşedintele in7.spe al României de mâine un tieat de 
Constituţie, sau părerea prestigiosului istoric german Ernst Nolte că “argumentelor 
revizioniste trebuie să li se răspundă tot prin argumente, şi nu prin procese”, 
confirmată şi de colegul său francez, 
Frangois Furet, care îi răspunde cu 
autoritatea autenticului om de ştiinţă: 
“Împărtăşesc ostilitatea dumneavoastră 
față de tratarea legislativă sau autoritară 
a faptelor istorice” (din schimbul de 
scrisori între cei doi istorici, publicat de 
Editura Albatros sub titlul fascism şi 
comunism, Bucureşti, 2000)! 

Transplantul oficial al noului cult s- 
a făcut cu un fast deosebit, aşa cum 
relatează cotidianul Adevărul din 19 

martie, sub semnătura lui Mihai Diac: 
“La Cercul Militar Naţional s-a deschis, 
ieri, pentru prima dată în România, un 
curs de «Istorie a Holocaustului». Cursul 
face parte din programa de învățământ a 
Colegiului Naţional de Apărare şi va fi 
susținut de Radu Ioanid, director de 
programe la Muzeul Memorial al 
Holocaustului din Washington. Dintre 
oficialii prezenţi la ceremonia de ieri de 
la Bucureşti, o poziţie dură a avut, în 
discursul lui, ambasadorul american în 
România, Michael Guest: Este uşor să 
punem tragediile istoriei pe seama unor 
forțe externe, aşa cum încearcă unele 
voci din România. România a participat 
la Holocaust nu doar prin deciziile şi 
acțiunile generalului Antonescu şi ale 
Gărzii de Fier, ci și prin cetăţenii care au 
sprijinit acele evenimente deschis sau 
prin tăcerea lor”. 

Alocuţiunea ambasadorului american 









Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 


PUNCTE CARDINALE 
ări LA 


CONSTITUŢIE | 


(urmare din pag. 1) 











































Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), 

Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacției: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 069/422536 


în capitala unui “stat național, suveran şi 
independent, unitar şi indivizibil”, aşa cum 
este definită România în Art. | al Constituţiei 
sale, parcă ar fi ieşit din gâtlejul unui Gauleiter 
german, instalat cu forța tancurilor într-o ţară 
cucerită. Cuvintele acestui diplomat venit să 
pledeze o cauză care nici măcar nu este cauza 
țării pe care este acreditat să o reprezinte, ci 
cauza legitimă a Statului Israel şi a Consiliului 
Evreiesc Mondial, mi-au sunat cu atât mai 
strident şi jignitor cu cât atâta aroganță nu 
mi-a fost dat să întâlnesc la nici unul dintre 
diplomaţii nazişti care s-au perindat prin 
România în anii în care armata germană 





stăpânea Europa! 

Cel de-al doilea personaj care a oficiat la ceremonia de inaugurare a cursului de 
“Istorie a Holocaustului”, Radu Ioanid, a mers direct la țintă şi a explicat motivele 
care au determinat forurile conducătoare ale evreimii mondiale să se implice 
nemijlocit în îndoctrinarea ofițerimii române: “In primii ani după căderea 
comunismului, o parte din vârfurile Armatei au fost vârf de lance al reabilitării lui 
Antonescu, şi evident că pentru mulți dintre liderii români devenise necesară 
corectarea acestei situații”. 

Agresarea ideologică a cadrelor Armatei prin îndoctrinare politică, în interesul 
altei naţiuni decât cea pe care aceste cadre o slujesc, constituie un fapt cel puțin 
straniu. Ca toate instituţiile adevăratei Românii — România de până la instaurarea 
regimurilor totalitare — Armata era fundamentată pe un riguros sistem de valori, care 
îi confereau trăinicie şi respectabilitate. “*Marea mută”, aşa era denumită Armata în 
trecut — o perifrază care voia să sublinieze faptul că militarilor le era interzis să 
exprime păreri politice. Armata vorbeşte numai în timp de război, prin glasul 
armelor. În timp de pace, tace şi se pregăteşte. 

Exercitarea unei presiuni ideologice asupra cadrelor armatei prin cursul de 
“Istorie a Holocaustului” nu este însă o premieră în trista perioadă postbelică. La 
scurt timp după ocuparea României de către Armata Roşie, în 1944, un coreligionar 
al lui Radu loanid, politrucul sovietic (ulterior general român) Ernst Neulander, 
cunoscut sub numele conspirativ de Valter Roman, a fost însărcinat să înființeze 
Departamentul de îndoctrinare marxistă a Armatei, care atunci a fost denumit 
Departamentul de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP). O instituție nefastă, 
condusă de politruci, care a schilodit sufletele ostașilor timp de o jumătate de veac! 
Or, cursul de “Istorie a Holocaustului” readuce în actualitate pacostea îndoctrinării 
abuzive a corpului militar, indiferent de sensul acesteia. Cel puţin dacă la acest curs 
se va preda holocaustul (cu h mic), denumire care desemnează tragicul şi indiscutabilul 
eveniment istoric. iar nu Holocaustul (cu H mare), care este reprezentarea ideologică 
a celui dintâi (distincţie esenţială făcută 
de Norman G. Finkelstein, în intro- 
ducerea volumului Industria Holocaus- 
tului, Reflecţii asupra exploatării 
suferinței evreieşti)! Dacă însă ținem 
seama de afirmaţia lui Rabbi Arnold 
Jacob Wolf, Hillel Director, Yale 
University, pusă de Finkelstein ca motto 
la cartea sa (“*Se pare că în universitățile 
noastre Holocaustul este vândut, nu 
predat”), sunt şanse ca la cursul condus 
de Radu loanid lucrurile să urmeze 
tocmai această cale impură. Ca să nu 
mai luăm în discuţie anomalia morală şi 
deontologică a faptului că tânăra 
ofeţirime română, cunoscătoare prin 
decret guvernamental a suferințelor 
îndurate de un greu încercat popor străin, 
este lăsată în ignoranță față de suferinţele 
îndurate de propriul ei popor, în închi- 
sorile şi în lagărele comuniste, unde au 
fost exterminați, între alții, aproape o 
sută de generali şi colonei ai Armatei 
române! 

Situaţia s-ar echilibra numai în cazul 
în care ofițerimii române i s-ar impune şi 
un curs special de “Istoria holocaustului 
roşu” (care a făcut nu 6, ci peste 100 de 
milioane de victime). Până atunci ne 
temem că, în pofida bunelor intenții, 
dreptatea va continua să umble cu capul 
spart”... 


Gabriel CONSTANTINESCU 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Pal S.R.L 


Printing, Company