Shari Lapena — Cuplul din vecini

< 
Z 
n. 
Q. : 
< 3 
-= Š 
£ į 
< 
I 
V 


SHARI LAPENA 


CUPLUL DIN VECINI 


Original: The Couple Next Door (2016) 


Traducere din engleză de: 
MIHAELA BURUIANA 


7 


virtual-project.eu 


VP - 


Capitolul unu 


Anne simte cum acidul gastric i se agită în stomac și i se 
ridică în gât. Capul i se învârte. A băut prea mult. Cynthia i-a 
turnat în pahar fără măsură toată seara. Anne voise să-și 
impună o limită, dar a scăpat situaţia de sub control. Nu știa 
cum altfel să facă faţă serii. Acum habar nu are cât vin a băut la 
această petrecere interminabilă. Dimineaţă va trebui să se 
mulgă și să arunce laptele. 

Simte că se topește în căldura nopţii de vară și își privește 
gazda cu ochii mijiţi. Cynthia flirtează pe faţă cu soțul lui Anne, 
Marco. De ce acceptă Anne așa ceva? De ce Graham, soțul 
Cynthiei, îi permite? Anne e furioasă, dar neputincioasă. Nu știe 
cum să pună capăt scenei fără să pară disperată și ridicolă. Toţi 
sunt cam piliți. Așa că ignoră totul, fierbând în tăcere, și soarbe 
din vinul pus la rece. Anne nu a fost educată să facă o criză, nu 
e genul ei să atragă atenţia asupra propriei persoane. 

Cynthia, în schimb... 

Toţi trei - Anne, Marco și Graham, soţul manierat al Cynthiei, 
- o privesc fascinaţi. Marco, mai ales, pare că nu-și poate lua 
ochii de la ea. Cynthia se apropie cam mult de el când se 
apleacă să-i umple paharul, cu decolteul atât de adânc, încât 
Marco efectiv intră cu nasul în el. 

Anne își amintește că Cynthia flirtează cu toată lumea. 
Cynthia arată revoltător de bine, așa că pare că nu se poate 
abţine. 

Dar cu cât Anne îi privește mai mult, cu atât se întreabă mai 
serios dacă nu cumva chiar se petrece ceva între Marco și 
Cynthia. Anne nu a mai avut suspiciuni de genul ăsta până 
acum. Poate că alcoolul o face paranoică. 

Nu, hotărăște ea, nu s-ar comporta așa dacă ar avea ceva de 
ascuns. Cynthia flirtează mai mult decât Marco; el este fericitul 
destinatar al interesului ei. La rândul lui, Marco este extrem de 
arătos - cu părul lui brunet, ciufulit, ochii căprui și zâmbetul 
fermecător, mereu a atras atenţia. Fac un cuplu ieșit din comun, 
Cynthia și Marco. Anne își spune să înceteze. Își spune că sigur 
că Marco îi e fidel. Știe că este absolut devotat familiei. Ea și 


VP-3 


copilul reprezintă totul pentru el. Va fi alături de ea indiferent ce 
s-ar întâmpla - Anne mai ia o gură de vin -, indiferent cât de 
prost ar sta lucrurile. 

Insă, privind-o pe Cynthia aplecată peste soţul ei, Anne 
devine din ce în ce mai neliniștită și mai bosumflată. Încă mai 
are vreo zece kilograme de dat jos după sarcină și au trecut deja 
șase luni de când a născut. Credea că până acum avea să revină 
la silueta de dinainte de sarcină, dar se pare că asta durează un 
an, cel puţin. Nu trebuie să se mai uite la tabloidele de lângă 
casa de marcat din alimentară și să se compare cu toate 
vedetele alea devenite mame, care își iau antrenori personali și 
arată fantastic după doar câteva săptămâni. 

Totuși, chiar și în formă maximă, Anne n-ar putea niciodată să 
concureze cu Cynthia, vecina ei mai înaltă, mai bine 
proporţionată, cu picioarele ei lungi, cu talia subţire și sânii 
mari, cu pielea de porțelan și cu părul negru ca smoala, ce i se 
revarsă pe umeri în cascadă. In plus, Cynthia arată întotdeauna 
ca scoasă din cutie, cu tocuri înalte și haine sexy, chiar și pentru 
o cină acasă cu încă un cuplu. 

Anne nu poate să fie atentă la conversaţie. O ignoră și 
privește fix șemineul din marmură sculptată, identic cu cel din 
sufrageria ei, aflată de partea cealaltă a peretelui comun pe 
care ea și Marco îl împart cu Cynthia și Graham. Locuiesc în 
case de cărămidă, lipite între ele și înșirate de-a lungul străzii, 
tipice pentru partea nordică a New York-ului, construite solid la 
sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. Toate casele din șir sunt 
asemănătoare - în stil ltalianate!, restaurate, scumpe - numai 
că aceea în care locuiesc Anne și Marco se află la capătul șirului, 
iar fiecare dintre ele se deosebește prin mici detalii decorative; 
fiecare e o capodoperă de sine stătătoare. 

Anne se întinde stângaci să-și ia telefonul mobil de pe masa 
din sufragerie și se uită la ceas. E aproape unu noaptea. S-a dus 
să vadă ce face copilul pe la miezul nopţii. Apoi s-a dus Marco, 
la doisprezece și jumătate. Pe urmă, el a ieșit la o ţigară în 
curtea din spate cu Cynthia, în timp ce ea și Graham au stat 
cam stingheri la masa plină de vase murdare, făcând 
conversaţie prețioasă. Ar fi trebuit să iasă în curte cu ei; poate 
adia briza. Dar nu a ieșit, pentru că lui Graham nu-i plăcea să 


1 Stil arhitectural apărut în Marea Britanie la începutul secolului al XIX-lea, Inspirat din 
Renașterea italiană și devenit foarte popular în Statele Unite. (N.t.). 


VP -4 


stea în fum de ţigară și ar fi fost o lipsă de politeţe sau cel puțin 
de consideraţie din partea ei să-l lase pe Graham acolo, singur 
la propria petrecere. Așa că a rămas cu el. Graham, membru al 
elitei albe, protestante, ca și ea, este impecabil de politicos. 
Motivul pentru care se căsătorise cu o târfă ca Cynthia rămânea 
un mister. Cynthia și Marco s-au întors din curte în urmă cu 
câteva minute, iar Anne își dorește cu disperare să plece, chiar 
dacă toţi ceilalţi încă se distrează. 

Aruncă o privire la monitorul copilului, așezat în capătul 
mesei, cu luminiţa roșie strălucind ca vârful unei ţigări. Ecranul 
este spart - l-a scăpat pe jos acum câteva zile și Marco nu a 
apucat să-l înlocuiască - dar sunetul încă funcţionează. Brusc, 
este cuprinsă de îndoieli, simte că toate astea sunt aiurea. Cine 
se duce la o petrecere în vecini și își lasă bebelușul singur 
acasă? Ce fel de mamă face așa ceva? Simte cum o copleșește 
agonia bine cunoscută - nu e o mamă bună. 

Și ce dacă bona n-a mai putut să vină? Ar fi trebuit s-o ia pe 
Cora cu ei, s-o pună în ţarcul portabil. Dar Cynthia a spus fără 
copii. Voia să fie o seară cu adulţi, de ziua lui Graham. Încă un 
motiv pentru care Anne a ajuns să n-o mai placă pe Cynthia, 
deși înainte au fost prietene bune - Cynthiei nu-i plac bebelușii. 
Cine spune că un bebeluș de șase luni nu este bine-venit la o 
petrecere? Cum de-a putut Marco s-o convingă că era în regulă? 
Era iresponsabil din partea lor. Se întreabă ce ar crede celelalte 
mame din grupul ei de mămici dacă le-ar povesti asta vreodată. 
Ne-am lăsat bebelușul de șase luni singur acasă și ne-am dus la 
o petrecere în vecini. Și le imaginează pe toate rămânând cu 
gura căscată, tăcând stânjenitor. Dar nu le va povesti niciodată. 
Ar fi ostracizată. 

S-a certat cu Marco din cauza asta înainte de petrecere. Când 
bona a sunat și a zis că nu mai poate să ajungă, Anne s-a oferit 
să rămână acasă cu copilul, oricum nu voia să meargă. Dar 
Marco nici să n-audă. 

— Nu se poate să rămâi acasă, a insistat el când se certau pe 
tema asta în bucătărie. 

— Nu mă deranjează să rămân acasă, a zis ea, vorbind mai 
încet. 

Nu voia ca Cynthia să-i audă prin peretele comun cum se 
certau dacă să meargă sau nu la petrecerea ei. 


VP-5 


— Îți face bine să mai ieși, a contrazis-o Marco, vorbind și el 
încet. 

Apoi a adăugat: 

— Ştii ce a spus doctorul. 

Toată noaptea, Anne a încercat să hotărască dacă acel ultim 
comentariu fusese răutăcios sau pur și simplu egoist ori dacă 
Marco doar încercase s-o ajute. In cele din urmă, a cedat. Marco 
a convins-o că, dacă aveau monitorul pornit alături, puteau să 
audă copilul dacă se mișca sau se trezea. Aveau să vină să-l 
verifice din jumătate în jumătate de oră. Nu avea să se întâmple 
nimic rău. 

Este ora unu. Să se ducă oare la Cora sau să încerce să-l 
convingă pe Marco să plece? Ea vrea să meargă acasă, să se 
culce. Vrea ca noaptea asta să se termine. 

Îl trage de braţ pe soţul ei. 

— Marco, îl roagă ea, ar trebui să plecăm. E ora unu. 

— O, nu plecaţi încă! zice Cynthia. Nu e chiar așa târziu! 

E clar că ea nu vrea să se termine petrecerea. Nu vrea ca 
Marco să plece. Cu toate acestea, Anne e sigură că nu ar 
deranja-o deloc dacă ar pleca ea. 

— Poate nu pentru tine, zice Anne și reușește să sune puţin 
înțepată, chiar dacă e beată, dar eu trebuie să mă trezesc 
devreme, să-i dau copilului să mănânce. 

— Săraca de tine, zice Cynthia și, cumva, asta o înfurie pe 
Anne. 

Cynthia nu are copii, nici nu și-a dorit vreodată. Ea și Graham 
nu au copii pentru că așa au ales ei. 

E greu să-l convingă pe Marco să plece de la petrecere. Pare 
hotărât să rămână. Se distrează prea bine, dar Anne e din ce în 
ce mai îngrijorată. 

— Încă unul, atât, îi zice Marco Cynthiei, ridicând paharul și 
evitând privirea soției lui. 

E într-o dispoziţie ciudat de gălăgioasă în seara asta, pare 
aproape forţată. Anne se întreabă de ce. In ultima vreme, acasă, 
a fost tăcut. Distras, chiar irascibil. Dar în seara aceasta, cu 
Cynthia, e sufletul petrecerii. De ceva timp, Anne a simţit că 
ceva nu e în regulă. Dacă i-ar spune ce anume... Mai nou, nu-i 
spune prea multe. O ţine la distanţă. Sau poate se îndepărtează 
de ea din cauza depresiei ei, a „tristeții postnatale”. E 


VP-6 


dezamăgit de ea. Cine nu e? În seara asta, e clar că o preferă pe 
frumoasă, efervescenta, strălucitoarea Cynthia. 

Anne vede cât e ceasul și își pierde orice răbdare. 

— Eu plec. Trebuia să mă duc la copil la unu. 

Se uită la Marco. 

— Tu rămâi cât vrei, adaugă ea cu vocea gâtuită. 

Marco o privește aspru, cu ochi scânteietori. Deodată, Anne 
se gândește că el nu pare deloc beat; ea, în schimb, se simte 
ameţită. Se vor certa pe tema asta? În faţa vecinilor? Serios? 
Anne începe să se uite în jur, căutându-și poșeta, înșfacă 
monitorul pentru bebeluși, își dă seama atunci că e băgat în 
priză și se apleacă să-l scoată, conștientă că toţi cei de la masă 
se holbează în tăcere la fundul ei gras. Ei, n-au decât! Se simte 
de parcă toţi s-ar alia împotriva ei, pentru că le strică cheful. li 
dau lacrimile, dar se stăpânește. Nu vrea să izbucnească în 
plâns în fața tuturor. Cynthia și Graham nu știu despre depresia 
ei postnatală. Nu ar înțelege. Anne și Marco nu au spus nimănui 
în afară de mama ei. Anne i-a făcut recent confidenţe. Știe că 
mama ei nu va povesti nimănui, nici măcar tatălui ei. Anne nu 
vrea să afle nimeni altcineva și bănuiește că nici Marco nu vrea, 
deși el nu a spus asta. Insă e obositor să se prefacă tot timpul. 

Cât e cu spatele, îl aude pe Marco și, din tonul vocii, știe că s- 
a răzgândit. 

— Ai dreptate. E târziu, ar trebui să plecăm, zice el. 

Il aude punându-și paharul de vin pe masa din spatele ei. 

Anne se întoarce, dându-și părul din ochi cu dosul palmei. 
Trebuie neapărat să se tundă. Zâmbește fals și zice: 

— Data viitoare, vom fi noi gazdele. 

Apoi adaugă în minte: puteţi să veniţi la noi acasă, unde 
locuim cu copilul nostru, și sper să plângă toată noaptea și să vă 
strice cheful. Vă invit sigur când îi dau dinţii. 

După aceea, pleacă repede împreună. Nu au de adunat lucruri 
de-ale copilului, sunt doar ei, poșeta lui Anne și monitorul pentru 
bebeluși, pe care ea îl îndeasă în geantă. Cynthia pare deranjată 
de plecarea lor rapidă, Graham este neutru, iar ei ies pe ușa 
impresionantă de la intrare și coboară treptele. Anne se prinde 
de balustrada cu gravuri migăloase ca să-și păstreze echilibrul. 
Fac doar câţiva pași mici pe trotuar până când ajung la treptele 
din faţa casei lor, cu o balustradă asemănătoare și o ușă la 
intrare la fel de impresionantă. Anne merge puţin mai în faţa lui 


VP -7 


Marco, fără să spună nimic. Poate nici n-o să-i mai spună ceva 
tot restul serii. Urcă scările și se oprește brusc. 

— Ce? zice Marco încordat, ajungând-o din urmă. 

Anne se holbează la ușa de la intrare, care este vizibil 
întredeschisă. 

— Sunt sigură că am încuiat-o! zice Anne cu o voce ascuţită. 

— Poate ai uitat, spune Marco hotărât. Ai băut mult... 

Dar Anne nu-l ascultă. E înăuntru și aleargă în sus pe scări, 
apoi pe holul care duce la camera copilului, cu Marco urmând-o 
îndeaproape. 

Când ajunge la camera copilului și vede pătuţul gol, scoate un 
țipăt. 


VP-8 


Capitolul doi 


Anne aude ţipătul în capul ei și reverberând din pereți - 
țipătul ei este peste tot. Apoi rămâne tăcută, în picioare, lângă 
pătuţul gol, nemișcată, cu mâna la gură. Marco bâjbâie pe la 
întrerupător. Amândoi se holbează la pătuţul gol în care ar 
trebui să fie bebelușul lor. E imposibil ca fetiţa lor să nu fie 
acolo. Cora n-ar fi putut să se dea singură jos din pat. Nu are 
decât șase luni. 

— Sună la poliţie, șoptește Anne, apoi vomită și voma îi curge 
peste degete și, când se apleacă, pe podeaua din lemn masiv. 

Camera copilului, văruită într-o nuanţă plăcută de galben-pal, 
cu un model de mielușei jucăuși, se umple imediat de mirosul 
bilei și al panicii. 

Marco nu se mișcă. Anne își ridică privirea spre el. E paralizat, 
șocat, se uită fix la pătuțul gol de parcă nu-i vine să creadă. 
Anne vede frica și vina din ochii lui și începe să se vaiete - un 
bocet, un sunet îngrozitor, ca al unui animal rănit. 

Marco tot nu se urnește. Anne ţâșnește de-a lungul holului, 
către dormitorul lor, înșfacă telefonul de pe noptieră și formează 
911, cu mâinile tremurânde, murdărind tot telefonul de vomă. În 
sfârșit, își revine și Marco. Il aude mergând repede pe la etaj, în 
timp ce ea se uită cu ochii căscați, de dincolo de hol, la pătuţul 
gol. El verifică baia din capul scărilor, apoi trece rapid pe lângă 
ea ca să caute în celălalt dormitor, apoi în ultima cameră, din 
capătul holului, cea pe care au transformat-o în birou. Dar chiar 
în timp ce el face asta, Anne se întreabă detașat de ce caută 
acolo. Ca și cum o parte din mintea ei s-a separat și gândește 
logic. Doar fetița lor nu poate merge singură. Nu e în baie, nici în 
birou. 

A luat-o cineva. 

Când centralista de la Urgenţe răspunde, Anne plânge: 

— Cineva ne-a luat bebelușul! 

Abia reușește să se calmeze destul cât să poată răspunde la 
întrebările operatoarei. 

— Înţeleg, doamnă! Încercaţi să fiţi calmă. Poliţia e pe drum, o 
asigură operatoarea. 


VP-9 


Anne închide telefonul. Tremură din tot corpul. Simte că i se 
face rău din nou. Se gândește cum va părea întreaga situaţie. 
Au lăsat fetița singură în casă. E ilegal oare? Probabil. Cum vor 
explica asta? 

Marco apare în ușa dormitorului, palid, aproape bolnav. 

— E vina ta! strigă Anne, cu privirea sălbatică, și pleacă 
furioasă pe lângă el. 

Intră repede în baia din capul scărilor și vomită din nou, de 
data aceasta în chiuveta cu picior, apoi își spală murdăria de pe 
mâinile tremurânde și își clătește gura. Se surprinde cu coada 
ochiului în oglindă. Marco e chiar în spatele ei. Ochii li se 
întâlnesc în oglindă. 

— Îmi pare rău, șoptește el. Îmi pare atât de rău. E vina mea. 

Și chiar îi pare rău, își dă și ea seama. Cu toate astea, Anne își 
ridică mâna și lovește reflecția chipului lui în oglindă. Oglinda se 
sparge, iar ea izbucnește în plâns. El încearcă să o ia în brate, 
dar ea îl împinge și fuge la parter. Din mână îi curge sânge, care 
lasă o dâră de-a lungul balustradei. 

e 

Tot ce urmează după aceea pare ireal. Casa confortabilă a lui 
Anne și Marco devine imediat locul unei infracţiuni. 

Anne stă pe canapeaua din camera de zi. Cineva i-a puso 
pătură pe umeri, dar ea încă tremură. E în stare de șoc. Pe 
stradă, în fața casei, sunt parcate mașini de poliție, cu luminile 
roșii licărind, pulsând prin fereastră și proiectându-se în cercuri 
pe pereţii pali. Anne stă nemișcată pe canapea și privește fix în 
faţă, ca și cum ar fi hipnotizată de ele. 

Marco, gâtuit de spaimă, le-a dat polițiștilor o descriere rapidă 
a fetiţei: are șase luni, e blondă, cu ochi albaștri, aproximativ 
șapte kilograme, poartă un scutec de unică folosinţă și o 
salopetă roz-deschis, simplă. Din pătuţ mai lipsește și o păturică 
subţire de vară, albă. 

Casa freamătă de polițiști în uniformă. Se răspândesc și încep 
metodic să cerceteze casa. Unii poartă mănuși de latex și au 
echipament pentru prelevarea de probe. Goana disperată prin 
casă a lui Anne și Marco, în cele câteva minute de dinaintea 
sosirii polițiștilor, nu a avut niciun rezultat. Echipa de experți 
criminaliști se mișcă încet. Evident, nu o caută pe Cora, ci caută 
probe. Copilul a dispărut deja. 


VP - 10 


Marco se așază pe canapea lângă Anne și, cuprinzând-o cu un 
braț, o trage mai aproape. Ea vrea să se desprindă, dar nu face 
asta. Îl lasă să-ţi ţină braţul acolo. Cum ar arăta dacă s-ar 
îndepărta de el? Simte miros de băutură venind dinspre el. 

Acum, Anne se învinovățește pe ea însăși. E vina ei. Vrea să 
dea vina pe Marco, dar ea a fost de acord să lase fetița singură. 
Ar fi trebuit să rămână acasă. Nu, ar fi trebuit să o ia pe Cora cu 
ei alături, s-o ia naiba pe Cynthia. Se îndoiește că i-ar fi dat 
afară și ar fi renunţat la petrecerea pentru Graham. Își dă seama 
de asta abia acum și e prea târziu. 

Vor fi puși la zid de poliţie și de toată lumea. Așa le trebuie 
dacă și-au lăsat copilașul singur acasă. Și ea ar gândi la fel dacă 
asta s-ar fi întâmplat altcuiva. Știe cât de critice sunt mamele și 
cât de bine te simţi când judeci pe altcineva. Se gândește la ce 
vor spune despre ea mamele din grupul ei, care, o dată pe 
săptămână, se întâlnesc cu tot cu copii în casa câte uneia ca să 
stea la cafea și bârfă. 

A mai sosit cineva, un bărbat calm, într-un costum bine croit. 
Poliţiștii în uniformă îl tratează cu respect. Anne își ridică 
privirea spre ochii lui albaștri, pătrunzători, și se întreabă cine e. 

El se apropie și se așază într-unul din fotoliile din faţa lui Anne 
și a lui Marco și se recomandă drept detectivul Rasbach. Apoi se 
apleacă în față. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. 

Anne uită imediat numele detectivului său, mai degrabă, nici 
nu a fost atentă când s-a recomandat. Reţine numai „detectiv”. 
ÎI privește, încurajată de inteligenţa sinceră care i se citește în 
ochi. El îi va ajuta. Îi va ajuta să o găsească pe Cora. Încearcă să 
se gândească. Dar nu poate. E agitată și amorțită în același 
timp. Pur și simplu se uită fix în ochii ageri ai detectivului și îl 
lasă pe Marco să vorbească. 

— Eram alături, începe Marco, evident neliniștit. La vecini. 

Apoi se oprește. 

— Așa, zice detectivul. 

Marco ezită. 

— Copilul unde era? întreabă detectivul. 

Marco nu răspunde. Nu vrea să spună. 

Anne, făcând un efort, răspunde în locul lui, cu lacrimile 
curgându-i pe față. 

— Am lăsat-o aici, în pătuţ, cu monitorul pornit. 


VP -11 


Se uită la detectiv, să-i vadă reacţia - ce părinţi îngrozitori -, 
dar el nu trădează nimic. 

— Am avut monitorul pornit acolo și am venit mereu să 
vedem ce face. Din jumătate în jumătate de oră. 

ÎI privește pe Marco. 

— Nu ne-am gândit nicio clipă... 

Dar nu poate să termine. Își duce mâna la gură și-și apasă 
buzele cu degetele. 

— Când aţi venit la ea ultima oară? întreabă detectivul 
scoțând un carneţel din buzunarul interior al hainei. 

— Am venit eu la miezul nopţii, zice Anne. Îmi aduc aminte 
ora. Veneam din jumătate în jumătate de oră și atunci era 
rândul meu. Era bine. Dormea. 

— Apoi am venit eu la douăsprezece și jumătate, zice Marco. 

— Sunteţi absolut sigur de oră? întreabă detectivul. 

Marco dă din cap; se uită fix în jos. 

— Și atunci a fost ultima oară când a venit cineva la ea, 
înainte să vă întoarceţi acasă? 

— Da, zice Marco, ridicându-și privirea spre detectiv și 
trecându-și cu nervozitate mâna prin părul brunet. Eu am venit 
s-o văd la douăsprezece și jumătate. Era rândul meu. Făcuserăm 
un program. 

Anne confirmă cu o mișcare a capului. 

— Cât aţi băut în seara asta? îl întreabă detectivul pe Marco. 

Marco se înroșește. 

— Au dat o mică petrecere alături. Am băut câteva pahare, 
recunoaște el. 

Detectivul se întoarce spre Anne. 

— Dumneavoastră aţi băut ceva în seara asta, doamnă Conti? 

Îi arde faţa. Mamele care alăptează nu au voie să bea. Vrea să 
mintă. 

— Am băut niște vin la masă. Nu știu exact cât, zice ea. A fost 
o petrecere. 

Se întreabă cât de beată pare, ce o fi crezând detectivul ăsta 
despre ea. Simte că o poate citi imediat. Işi amintește de voma 
de sus, din camera copilului. Poate oare să-i miroasă alcoolul din 
respiraţie, la fel cum ea îl simte în respiraţia lui Marco? Işi 
amintește de oglinda spartă din baia de la etaj, mâna ei 
însângerată, înfășurată acum într-un prosop curat de bucătărie. 
Îi e rușine de impresia pe care o lasă amândoi probabil, părinţi 


VP - 12 


beți care și-au abandonat fiica de șase luni. Se întreabă dacă vor 
fi acuzaţi de ceva. 

— De ce contează asta? îl întreabă Marco pe detectiv. 

— Ar putea afecta acuratețea observaţiilor dumneavoastră, 
zice detectivul pe un ton egal. 

Nu e critic. Se pare că îl interesează numai faptele. 

— La ce oră aţi plecat de la petrecere? întreabă el. 


— Era aproape unu și jumătate, răspunde Anne. Mă tot uitam 
la ceas pe telefon. Voiam să plec. Eu... ar fi trebuit să vin la copil 
la ora unu, era rândul meu, dar am crezut că plecăm dintr-o 
clipă în alta și încercam să-l conving pe Marco să se grăbească. 

Se simte agonizant de vinovată. Dacă ar fi venit să-și vadă 
fiica la ora unu, ar mai fi dispărut? Oricum, chestia asta putea fi 
evitată în atât de multe feluri. 

— Aţi sunat la 911 la 1:27, zice detectivul. 

— Ușa de la intrare era deschisă, zice Anne, amintindu-și. 

— Ușa de la intrare era deschisă? repetă detectivul. 

— Era deschisă cam opt-zece centimetri. Sunt sigură că am 
încuiat după ce am venit la copil la miezul nopţii. 

— Cât de sigură? 

Anne se gândește. Oare era sigură? Când a văzut ușa de la 
intrare deschisă, a fost convinsă că o închisese, dar acum, după 
tot ce s-a întâmplat, cum poate să mai fie sigură de ceva? Se 
întoarce spre soțul ei. 

— Tu ești sigur că nu ai lăsat ușa deschisă? 

— Sunt sigur, răspunde el tăios. Nici n-am folosit ușa din față. 
Intram prin spate ca să vin la ea, mai știi? 

— Dumneavoastră aţi folosit ușa din spate, repetă detectivul. 

— Poate că n-am încuiat-o de fiecare dată, recunoaște Marco 
și își acoperă faţa cu mâinile. 

e 

Detectivul Rasbach observă cuplul îndeaproape. Lipsește un 
bebeluș. Luat din pătuţ - dacă părinţii, Marco și Anne Conti, pot 
fi crezuți - între aproximativ 12:30 și 1:27 dimineaţa, de una sau 
mai multe persoane necunoscute, în timp ce părinţii erau la o 
petrecere în vecini. Ușa de la intrare fusese găsită întredeschisă. 
Este posibil ca tatăl să fi lăsat ușa din spate neîncuiată. Chiar 
fusese găsită închisă, dar neîncuiată, când a sosit poliţia. 
Durerea mamei este evidentă. Și cea a tatălui, care pare foarte 


VP - 13 


zdruncinat. Dar toată situația pare dubioasă. Rasbach se 
întreabă ce se întâmplă, de fapt. 

Detectivul Jennings îi face semn în liniște să se apropie. 

— Scuzaţi-mă, zice detectivul Rasbach și pleacă o clipă de 
lângă părinţii îndurerați. 

— Ce e? întreabă Rasbach încet. 

Jennings ridică un flacon mic cu pastile. 

— Am găsit astea în dulapul din baie, zice el. 

Rasbach ia recipientul din plastic transparent de la Jennings și 
citește eticheta. Anne Conti, Sertraline, 20 mg. Sertraline, 
Rasbach știe, este un antidepresiv puternic. 

— Oglinda din baia de sus este spartă, îi zice Jennings. 
Rasbach dă din cap. Incă nu a fost sus. 

— Altceva? 

Jennings scutură din cap. 

— Nimic deocamdată. Casa pare curată. Nu pare să lipsească 
nimic. O să știm mai multe de la Criminalistică peste câteva ore. 

— Bine, zice Rasbach, dându-i flaconul cu pastile înapoi lui 
Jennings. 

Se întoarce la cuplul de pe canapea și își reia audierea. Se 
uită la soţ. 

— Marco - pot să-ţi spun Marco? - ce ai făcut după ce ai venit 
la copil la douăsprezece jumătate? 

— M-am întors la petrecere, alături, zice Marco. Am fumat o 
țigară în curtea din spate a vecinilor. 

— Erai singur când ai fumat ţigara? 

— Nu. A ieșit și Cynthia cu mine. 

Marco roșește. Rasbach observă. 

— Ea e vecina care ne-a invitat la cină. 

Rasbach își îndreaptă atenţia spre soţie. E o femeie 
atrăgătoare, cu trăsături frumoase și un păr castaniu strălucitor, 
dar în momentul ăsta e palidă ca o stafie. 

— Dumneavoastră nu fumaţi, doamnă Conti? 

— Nu, eu nu. Dar Cynthia fumează, zice Anne. Eu am rămas la 
masa din sufragerie cu Graham, soţul ei. El urăște fumul de 
țigară și era ziua lui și m-am gândit că ar fi nepoliticos să-l las 
singur înăuntru. 

Apoi, inexplicabil, adaugă din proprie iniţiativă: 

— Cynthia flirtase cu Marco toată seara și mi-a fost milă de 
Graham. 


VP - 14 


— Înţeleg, zice Rasbach. 

II observă pe soț, care pare sincer distrus. Pare și agitat, și 
vinovat. Rasbach se întoarce spre el: 

— Deci ai fost afară în curtea din spate a vecinilor, la scurt 
timp după douăsprezece și jumătate. Cât ai stat acolo? 

Marco clatină din cap nesigur. 

— Poate cincisprezece minute, cam așa? 

— Ai văzut sau ai auzit ceva? 

— Cum adică? 

Soţul pare să fie într-un fel de stare de șoc. Vorbește ușor 
nedeslușit. Rasbach se întreabă cât de mult o fi băut. 

Rasbach îi explică. 

— Se pare că cineva v-a luat copilul cândva între 
douăsprezece și jumătate și unu douăzeci și șapte. Te aflai 
afară, în curtea din spate a vecinilor, câteva minute după 
douăsprezece jumătate. 

Se uită la soţ, așteaptă să pună amănuntele cap la cap. 

— Mie mi se pare puţin probabil ca să iasă cineva cu copilul 
vostru pe ușa din față în toiul nopții. 

— Dar ușa din faţă era deschisă, zice Anne. 

— Eu n-am văzut nimic, zice Marco. 

— E o alee în spatele caselor pe partea asta a străzii, zice 
detectivul Rasbach. 

Marco dă din cap. 

— Ai observat pe cineva pe aleea asta atunci? Ai auzit ceva, 
orice, vreo mașină? 

— Nu... nu cred, zice Marco. Îmi pare rău, nu am văzut și nu 
am auzit nimic. 

Işi acoperă din nou fața cu mâinile. 

— Nu eram atent. 

Detectivul Rasbach a verificat deja rapid zona înainte să vină 
în casă și să stea de vorbă cu părinţii. Nu i se pare probabil, dar 
nici imposibil, ca un străin să iasă pe ușa din faţă a unei case de 
pe o astfel de stradă cu un copil adormit în brațe riscând să fie 
văzut. Casele sunt lipite unele de altele și înșirate aproape de 
trotuar. Strada este bine luminată, iar traficul pietonal și rutier 
este destul de intens, chiar și la miezul nopţii. Așa că este ciudat 
- sau poate că e indus în eroare dinadins? - că ușa de la intrare 
era deschisă. Experții criminaliști prelevă amprente de pe ea 
acum, dar cumva Rasbach e convins că nu vor găsi mare lucru. 


VP -15 


Spatele casei are mai mult potenţial. Pe acolo trece o alee, iar 
cele mai multe case, inclusiv cea a familiei Conti, au un singur 
garaj separat, care dă în alee - în spatele casei. Curțile din spate 
sunt lungi și înguste, separate de garduri, iar cele mai multe, 
inclusiv a familiei Conti, au copaci, tufișuri și straturi de flori. E 
destul de întuneric acolo; nu sunt felinare stradale, ca în față. 
Noaptea este întunecoasă, fără lună. Cine a luat copilul, dacă a 
ieșit pe ușa din spate a familiei Conti, nu trebuia decât să 
traverseze curtea spre garaj, iar de acolo avea acces la alee. 
Riscul de a fi observat ieșind cu un copil răpit pe ușa din spate, 
către o mașină care îl aștepta, este mult mai mic decât riscul de 
a fi văzut ieșind cu un copil răpit pe ușa din față. 

Casă, curtea și garajul sunt cercetate amănunţit de echipa lui 
Rasbach. Până acum, nu au găsit nicio urmă a răpirii. Garajul 
familiei Conti este gol, iar ușa garajului a fost lăsată deschisă 
larg spre alee. Chiar dacă cineva era în curtea din spate a 
vecinilor, e posibil să nu fi observat nimic. Dar nu e și probabil. 
Asta reduce intervalul răpirii de la aproximativ 12:45 la 1:27 
noaptea. 

— Știţi că detectorul de mișcare nu funcţionează? întreabă 
Rasbach. 

— Poftim? zice soţul, speriat. 

— Aveţi un detector de mișcare pe ușa din spate, o lumină 
care ar trebui să se aprindă când se apropie cineva de ea. Știţi 
că nu funcţionează? 

— Nu, șoptește soţia. 

Soțul clatină puternic din cap. 

— Nu, eu... mergea când am venit să văd ce face copilul. Ce 
are? 

— Becul a fost slăbit. 

Detectivul Rasbach îi urmărește cu atenţie pe părinţi. Face o 
pauză. 

— De asta cred că fata a fost scoasă pe ușa din spate, dusă la 
garaj și de acolo mai departe, probabil cu o mașină, pe alee. 

Așteaptă, dar nici soțul, nici soţia nu spun nimic. Soţia 
tremură, observă el. 

— Unde e mașina dumneavoastră? întreabă Rasbach, 
aplecându-se în faţă. 

— Mașina noastră? se aude Anne, ca un ecou. 


VP - 16 


Capitolul trei 


Rasbach așteaptă răspunsul lor. 

Ea vorbește prima. 

— E pe stradă. 

— Parcaţi pe stradă când aveţi un garaj în curtea din spate? 
întreabă Rasbach. 

— Toată lumea face așa, răspunde Anne. E mai ușor decât să 
o iei pe alee, mai ales iarna. Cei mai mulţi își iau autorizaţie de 
parcare și pur și simplu parchează pe stradă. 

— Ințeleg, zice Rasbach. 

— De ce? întreabă soţia. De ce contează? 

Rasbach explică. 

— Asta probabil a ușurat misiunea răpitorului. Dacă garajul e 
gol, iar ușa garajului e lăsată deschisă, atunci e relativ ușor ca 
să bage cineva mașina acolo și să pună copilul în mașină cât 
timp mașina este în garaj, ascunsă. Evident, ar fi mai greu - cu 
siguranţă, mai riscant - dacă în garaj ar fi deja o mașină. 
Răpitorul ar risca să fie văzut pe alee cu copilul. 

Rasbach observă că soţul a devenit și mai palid, dacă e posibil 
așa ceva. Paloarea lui e chiar dramatică. 

— Sperăm că vom găsi urme de pantofi sau de anvelope în 
garaj, adaugă Rasbach. 

— După cum vorbiţi, pare ceva plănuit, zice mama. 

— Credeţi că nu a fost? o întreabă Rasbach. 

Acum ea e cea care se albește la față. 

— Nu... nu știu. Am crezut că au luat-o pe Cora pentru că am 
lăsat-o singură în casă, că au profitat de ocazie. Ca și cum 
cineva ar fi înșfăcat-o din parc când nu eram eu atentă. 

Rasbach încuviinţează, încercând să vadă lucrurile din punctul 
ei de vedere. 

— Înţeleg ce spuneţi, zice el. De exemplu, o mamă își lasă 
copilul să se joace în parc în timp ce se duce să cumpere 
îngheţată de la tonetă. Copilul este răpit când ea e cu spatele. 
Se întâmplă. 

Face o pauză. 

— Dar vă daţi seama de diferenţă, nu? 


VP - 17 


Ea îl privește cu o expresie goală. El trebuie să ţină cont de 
faptul că femeia e probabil în stare de șoc. Dar el vede astfel de 
lucruri tot timpul; e meseria lui. E analitic, deloc sentimental. 
Așa trebuie să fie dacă vrea să fie eficient. O va găsi pe fetiţa 
asta, moartă sau vie, și îl va găsi și pe cel care a luat-o, oricine 
ar fi. 

Îi spune mamei pe un ton practic; 

— Diferența este că cine v-a luat copilul știa că era singur în 
casă. 

Părinţii se uită unul la altul. 

— Dar nu știa nimeni, șoptește mama. 

— Sigur, putea să fie luat și dacă dumneavoastră dormeați 
adânc în dormitor. Nu avem de unde să știm sigur. 

Expresiile disperate ale părinţilor arată că ar vrea să creadă 
că, până la urmă, nu e vina lor că și-au lăsat copilul singur. Că 
asta s-ar fi putut întâmpla oricum. 

Rasbach întreabă: 

— Mereu lăsaţi ușa de la garaj deschisă așa? 

Soțul răspunde: 

— Uneori. 

— Nu închideţi ușa noaptea? Să nu fure cineva ceva? 

— Nu ţinem nimic de valoare în garaj, zise soţul. Dacă mașina 
e acolo, în general încuiem ușa, dar altfel nu ţinem prea multe 
lucruri acolo. Toate uneltele mele sunt la subsol. Asta e un 
cartier drăguţ, dar tot timpul sunt sparte garajele, deci ce rost ar 
avea să-l încui? 

Rasbach dă aprobator din cap. Apoi întreabă: 

— Ce fel de mașină aveţi? 

— Un Audi, zice Marco. De ce? 

— Aș vrea să merg să mă uit. Îmi daţi cheile? întreabă 
Rasbach. 

Marco și Anne se uită unul la altul, confuzi. Apoi, Marco se 
ridică și se duce la o măsuţă de lângă ușa de la intrare și ia un 
set de chei dintr-un bol. I le dă detectivului fără să spună vreun 
cuvânt și se așază la loc. 

— Mulţumesc, zice Rasbach. 

Apoi se apleacă în faţă și spune cu grijă: 

— O să aflăm cine a făcut asta! 


VP-18 


Ei îi întorc privirea, mama cu faţa toată umflată de plâns, tatăl 
cu ochii umflaţi și injectaţi de supărare și de băutură și cu chipul 
palid. 

Rasbach îi face semn din cap lui Jennings și, împreună, ies să 
verifice mașina. Părinţii se așază fără cuvinte pe canapea și se 
uită în urma lor. 

e 

Anne nu ştie ce să creadă despre detectiv. Tot ce a spus 
despre maşina lor... pare să insinueze ceva. Ştie că, atunci când 
o soție dispare, de obicei, soțul este suspectul principal și 
probabil și invers. Dar când un copil dispare, suspecții principali 
sunt părinţii? Cu siguranţă că nu. Cine ar putea să-i facă rău 
propriului copil? În plus, amândoi au alibiuri serioase. Cynthia și 
Graham pot să confirme unde au fost amândoi. Evident, nu 
aveau cum să-și răpească și să-și ascundă propria fiică. Și de ce 
ar face așa ceva? 

Ştie că acum polițiștii caută în tot cartierul, că se duc pe toate 
străzile și bat la ușile oamenilor treziţi din somn, ca să le pună 
întrebări. Marco a dat poliţiei o poză recentă de-a Corei, făcută 
cu doar câteva zile în urmă. În poză e o fetiță blondă cu ochi 
mari, albaștri, care zâmbește fericită spre aparatul de 
fotografiat. 

Anne este furioasă pe Marco - îi vine să ţipe la el, să-l 
lovească cu pumnii -, dar casa lor e plină de ofițeri de poliţie, 
așa că nu îndrăznește. lar când se uită la faţa lui palidă, 
mohorâtă, vede că deja se învinovăţește singur. Ştie că nu 
poate să treacă singură prin asta. Se întoarce spre el și se 
prăbușește suspinând la pieptul lui. El o cuprinde cu brațele și o 
strânge tare. Îl simte tremurând, simte bătăile dureroase ale 
inimii lui. Își spune că, împreună, vor trece și peste asta. Poliția 
o va găsi pe Cora. Işi vor recăpăta fiica. 

lar dacă nu, nu-l va ierta niciodată. 

e 

Detectivul Rasbach, în costumul lui subțire, de vară, iese pe 
ușa din față a familiei Conti și coboară scările în noaptea 
fierbinte de vară, urmat îndeaproape de detectivul Jennings. Au 
mai lucrat împreună și înainte. Amândoi au văzut lucruri pe care 
ar vrea să le poată uita. 

Merg amândoi spre cealaltă parte a străzii, unde mașinile 
aliniate sunt parcate bară la bară. Rasbach apasă pe un buton și 


VP -19 


farurile Audi-ului se aprind scurt. Deja vecinii au ieșit pe treptele 
din faţa casei, îmbrăcaţi în pijamale și halate de vară. Acum se 
uită la Rasbach și Jennings care se duc spre mașina familiei 
Conti. 

Rasbach speră că vreun vecin de pe stradă știe ceva, că a 
văzut ceva și va veni să le spună. 

Jennings întreabă încet: 

— Ce părere ai? 

Rasbach răspunde la fel: 

— Nu sunt prea optimist. 

Rasbach își pune mănușile de latex pe care i le întinde 
Jennings și deschide portiera șoferului. Aruncă o privire scurtă 
înăuntru, apoi se duce în liniște spre spatele mașinii. Jennings îl 
urmează. 

Rasbach deschide portbagajul. Cei doi detectivi se uită 
înăuntru. E gol. Și foarte curat. Mașina abia dacă e mai veche de 
un an. Incă pare nouă. 

— Ce-mi place mirosul ăsta de mașină nouă! zice Jennings. 

Evident, copilul nu e acolo. Asta nu înseamnă că nu a fost, 
chiar și pentru puţin timp. Poate că experţii criminaliști vor găsi 
fibre dintr-o salopetă roz, ADN de-al copilului - un fir de păr, o 
urmă de salivă sau poate sânge. Fără cadavru, va fi un caz 
dificil. Dar nu există părinţi care să-și pună bebelușul în 
portbagaj cu gânduri bune. Dacă găsesc în portbagaj urme ale 
copilului dispărut, o să se asigure el că părinţii putrezesc în iad. 
Pentru că Rasbach a învăţat de când face meseria asta că 
oamenii sunt capabili de aproape orice. 

Rasbach știe că bebelușul ar fi putut să dispară oricând 
înainte de petrecere. Incă trebuie să-i chestioneze pe părinţi 
despre ziua de dinainte, trebuie să afle cine a mai văzut copilul 
în viaţă, în afară de părinţi. Dar va afla. Poate mama are pe 
cineva care vine s-o ajute sau o menajeră, sau o vecină, cineva 
care a văzut copilul teafăr în ziua aceea. Va stabili când a fost 
văzut copilul în viaţă ultima dată și va porni de acolo. Toată 
povestea asta cu monitorul deschis, verificarea din jumătate în 
jumătate de oră în timp ce luau cina la vecini, detectorul de 
mișcare dezactivat, ușa de la intrare deschisă ar putea fi o 
poveste elaborată, o invenţie construită cu grijă de părinţi 
pentru a-și asigura un alibi care să deruteze autorităţile. Puteau 
să fi omorât copilul oricând în timpul zilei, ori intenţionat, ori 


VP - 20 


accidental, să-l fi pus în portbagaj și să fi aruncat cadavrul 
înainte de a merge la petrecerea de alături. Sau, dacă încă mai 
gândeau limpede, puteau să nu îl pună în portbagaj, ci în 
scaunul de mașină. Un copil mort nu arată așa de diferit de un 
copil adormit. Depinde de cum l-au omorât. 

Rasbach știe că e cinic. Nu a fost așa de la început. 

Îi zice lui Jennings: 

— Adu câinii care iau urma cadavrelor! 


VP -21 


Capitolul patru 


Rasbach se întoarce în casă, în timp ce Jennings discută cu 
polițiștii de pe stradă. Rasbach o vede pe Anne suspinând într- 
un capăt al canapelei, alături de o polițistă care o ţine cu un braţ 
pe după umeri. Marco nu e cu ea. 

Atras de mirosul de cafea proaspătă, Rasbach se duce spre 
bucătărie, care se află în spatele casei lungi și înguste. Se vede 
că bucătăria a fost renovată destul de recent; totul este de bună 
calitate, de la dulapurile albe la aparatura scumpă și blatul de 
granit. Marco este în bucătărie, în picioare, lângă cafetieră, cu 
capul aplecat, așteptând să fie gata cafeaua. Când intră 
Rasbach, își ridică privirea, apoi se întoarce cu spatele, poate 
rușinat de încercarea atât de evidentă de a se trezi. 

Urmează o tăcere stânjenitoare. Apoi Marco întreabă încet, 
fără să-și ia ochii de la cafetieră: 

— Ce credeți că s-a întâmplat cu ea? 

Rasbach răspunde: 

— Incă nu știu. Daro să aflu. 

Marco ia cafetiera și toarnă cafea în trei căni de porțelan 
aflate pe blatul de granit imaculat. Rasbach observă că lui 
Marco îi tremură mâna în timp ce toarnă. Marco îi oferă 
detectivului una dintre căni, pe care Rasbach o acceptă 
recunoscător. 

Marco iese din bucătărie și se întoarce în camera de zi cu 
celelalte două căni. 

Rasbach privește în urma lui, adunându-și curajul pentru ceea 
ce urmează. Cazurile de răpire de copii sunt mereu dificile. In 
primul rând, dau naștere unui circ mediatic. Apoi, aproape 
niciodată nu se termină cu bine. 

Știe că va trebui să pună presiune pe cuplul acesta. Face 
parte din munca lui. 

Rasbach nu știe niciodată la ce să se aștepte când e chemat 
la un caz. Cu toate acestea, nu este niciodată surprins când 
descâlcește misterul. Nu mai poate fi surprins de nimic. In 
schimb, este mereu curios. Mereu vrea să știe. 


VP - 22 


Rasbach își pune laptele și zahărul pe care i le-a lăsat Marco, 
apoi se oprește în pragul bucătăriei, cu cana de cafea în mână. 
De unde stă, vede masa din sufragerie și dulapul cel mai 
apropiat de bucătărie, amândouă antichităţi. Dincolo de ele, 
vede canapeaua, tapițată cu catifea verde-închis, și, din spate, 
capetele lui Marco și Anne Conti. În dreapta lor, este un șemineu 
din marmură, iar deasupra poliţei căminului atârnă un tablou 
mare în ulei. Rasbach nu-și dă seama ce anume reprezintă 
tabloul. Canapeaua este orientată spre fereastra dinspre stradă, 
dar mai aproape, în fața canapelei, se află o măsuţă de cafea și, 
dincolo de ea, două fotolii confortabile. 

Rasbach se duce în camera de zi și-și reia locul în faţa 
cuplului, în fotoliul de lângă șemineu. Observă că lui Marco îi 
tremură mâinile când duce cana la gură. Anne pur și simplu ţine 
cana cu mâinile așezate în poală, ca și cum nu și-ar da seama că 
e acolo. Deocamdată s-a oprit din plâns. 

Farurile sângerii ale mașinilor de poliţie parcate afară încă se 
reflectă pe pereţi. Echipa de criminaliști își vede mai departe de 
treabă prin casă, liniștit și eficient. Atmosfera dinăuntru este 
agitată, dar tristă și macabră. 

Pe Rasbach îl așteaptă o sarcină delicată. Trebuie să 
transmită cuplului că lucrează pentru ei, că face tot ce se poate 
pentru a le găsi copilul dispărut - și asta face, împreună cu 
ceilalți polițiști - chiar dacă știe că, în majoritatea cazurilor în 
care un copil dispare așa, părinţii sunt cei responsabili. Și există 
factori aici care cu siguranţă îl fac suspicios. Insă nu va avea idei 
preconcepute. 

— Îmi pare foarte rău, începe Rasbach. Nici nu pot să-mi 
închipui cât de greu trebuie să vă fie acum. 

Anne își ridică privirea spre el. Compasiunea îi stârnește 
lacrimile din nou. 

— Cine ne-ar lua copilul? întreabă ea cu vocea plină de 
durere. 

— Asta trebuie să aflăm, zice Rasbach, așezându-și cana pe 
măsuța de cafea și scoțându-și carneţelul. Poate vi se pare o 
întrebare prea evidentă, dar aveţi vreo idee cine ar fi putut să-l 
ia? 

Amândoi se holbează la el; ideea în sine este absurdă. Și 
totuși, s-a întâmplat. 


VP - 23 


— Aţi observat pe careva dând târcoale pe aici în ultima 
vreme sau manifestând interes faţă de copil? 

Amândoi scutură din cap. 

— Aveţi vreo idee, orice idee, cine ar vrea să vă facă rău? Se 
uită de la Anne la Marco. 

Cei doi părinţi clatină din nou din cap, tot nedumeriţi. 

— Vă rog, gândiţi-vă bine la asta, zice Rasbach. Nu vă grăbiţi. 
Trebuie să existe un motiv. Întotdeauna există un motiv, trebuie 
doar să aflăm care. 

Marco pare că vrea să zică ceva, dar apoi se răzgândește. 

— Ce e? întreabă Rasbach. Nu e momentul să ai reţineri. 

— Părinţii tăi, zice Marco în cele din urmă, întorcându-se spre 
soția lui. 

— Ce-i cu părinţii mei? întreabă ea clar surprinsă. 

— Au bani. 

— Și? 

Pare că ea nu înţelege unde vrea el să ajungă. 

— Au o grămadă de bani, zice Marco. 

Uite că începe, se gândește Rasbach. 

Anne se uită consternată la soţul ei. Este posibil să fie o 
actriță excelentă. 

— Ce vrei să spui? zice ea. Nu crezi că cineva a luat-o 
pentru... 

Rasbach îi privește atent pe amândoi. Expresia de pe faţa ei 
se schimbă. 

— Asta ar fi bine, zice ea, ridicându-și privirea spre el, nu-i 
așa? Dacă nu vor decât bani, o să-mi capăt copilul înapoi? N-or 
să-i facă rău? 

Speranţa din vocea ei e sfâșietoare. Rasbach este aproape 
convins că ea n-a avut nimic de-a face cu toate astea. 

— Probabil e așa speriată, zice ea și apoi cedează și 
izbucnește în hohote de neoprit. R 

Rasbach vrea să întrebe despre părinții ei. In cazurile de 
răpire, fiecare minut contează. În schimb, se întoarce spre 
Marco. 

— Cine sunt părinţii ei? întreabă Rasbach. 

— Alice și Richard Dries, îi spune Marco. Richard este tatăl ei 
vitreg. 

Rasbach își notează numele în carneţel. 

Anne își recapătă controlul și spune: 


VP - 24 


— Părinţii mei au o grămadă de bani. 

— Cât de mulți? întreabă Rasbach. 

— Nu știu exact, zice Anne. Milioane. 

— Puteţi să fiți puţin mai precisă? întreabă Rasbach. 

— Cred că averea lor se ridică la aproximativ cincisprezece 
milioane, zice Anne. Dar nu se prea știe asta. 

Rasbach se uită la Marco. Fața lui e complet inexpresivă. 

— Vreau s-o sun pe mama, zice Anne. 

Aruncă o privire spre ceasul de pe polita căminului, iar 
Rasbach îi urmărește privirea. Este ora două și cincisprezece 
minute dimineața. 

e 

Anne are o relaţie complicată cu părinţii ei. Când Marco și 
Anne au probleme cu ei, ceea ce se întâmplă frecvent, Marco îi 
spune că relaţia ei cu aceștia e o porcărie. Poate așa e, dar sunt 
singurii ei părinţi. Are nevoie de ei. Face tot ce poate ca lucrurile 
să meargă, dar nu este ușor. 

Marco vine dintr-un context cu totul diferit. Familia lui e mare 
și gălăgioasă. Țipă veseli când se văd, ceea ce nu se întâmplă 
des. Părinţii lui au emigrat din Italia în New York înainte să se 
nască Marco și acum au o firmă de curăţătorie și croitorie. Nu se 
poate spune că sunt bogaţi, dar se descurcă. Nu sunt foarte 
implicați în viața lui Marco, așa cum părinţii bogaţi ai lui Anne 
sunt implicaţi în viaţa ei. Marco și cei patru fraţi ai lui au fost 
nevoiți să se descurce singuri de la o vârstă mică, împinși afară 
din cuib. Marco trăiește pe cont propriu - după bunul lui plac - 
de când avea optsprezece ani. S-a întreținut singur la facultate. 
Își vede părinţii ocazional, dar nu sunt o parte importantă din 
viața lui. Nimeni nu-l consideră chiar un sărăntoc, în afară de 
părinţii lui Anne și de prietenii lor bogătași de la Golf and 
Country Club. Marco vine dintr-o familie de oameni muncitori, cu 
respect pentru lege, din clasa mijlocie, care s-au descurcat 
destul de bine, dar atât. Niciunul dintre prietenii lui Anne de la 
universitate sau de la galeria de artă unde lucrează nu îl 
consideră pe Marco un sărăntoc. 

Numai cei care și-au moștenit averile ar crede așa ceva 
despre el. lar mama lui Anne și-a moștenit averea. Tatăl lui 
Anne, Richard Dries - de fapt, tatăl ei vitreg; tatăl ei biologic a 
murit în mod tragic când ea avea patru ani - este un om de 
afaceri prosper, însă mama ei, Alice, are milioane. 


VP -25 


Părinţii ei înstăriți se bucură de bani și de prietenii lor bogaţi; 
de casa aflată într-una dintre cele mai frumoase zone ale 
orașului, de calitatea de membri ai Golf and Country Club, de 
mașinile de lux și vacanţele de cinci stele. Au trimis-o pe Anne la 
o școală particulară de fete, apoi la o universitate bună. Pe 
măsură ce tatăl ei vitreg îmbătrânește, cu atât mai mult îi place 
să pretindă că el a câștigat toți banii aceia, dar nu este 
adevărat. | s-au urcat la cap. E, de fapt, un mare încrezut. 

Când Anne „s-a combinat” cu Marco, părinţii ei s-au 
comportat de parcă venea sfârșitul lumii. Marco arăta ca băiatul 
rău tipic. Era periculos de atrăgător, cu pielea albă pentru un 
italian, păr brunet, ochi melancolici și arătând puţin rebel, mai 
ales dacă nu se bărbierea. Insă ochii i se aprindeau de căldură 
când o vedea pe Anne și avea zâmbetul acela de un milion de 
dolari. lar felul acela în care îi spunea „iubito”... Anne nu putea 
să-i reziste. Prima dată când a venit la casa părinţilor ei, ca s-o 
ia înainte de o întâlnire, a fost unul dintre momentele definitorii 
din tinerețea ei. Avea douăzeci și doi de ani. Mama ei îi tot 
povestise despre un tânăr drăguţ, avocat, fiul unui prieten, care 
era interesat să o cunoască. Anne îi explicase agitată că se 
vedea deja cu Marco. 

— Da, dar... a spus mama ei. 

— Dar ce? a zis Anne, încrucișându-și braţele pe piept. 

— Doar nu ai intenţii serioase cu el, a zis mama ei. 

Anne încă își amintește expresia de pe chipul mamei ei. 
Disperare, stânjeneală. Se gândea la ce impresie va face asta. 
Se gândea cum le va explica prietenelor că fiica ei se întâlnește 
cu un tânăr fără avere, care lucra ca barman în cartierul italian 
și mergea cu motocicleta. Mama ei uita de diploma în afaceri pe 
care Marco o avea de la aceeași universitate considerată 
suficient de bună pentru fiica ei. Nu vedea cât era de admirabil 
că el se întreținuse la facultate lucrând ca barman. Poate că 
nimeni nu avea să fie destul de bun pentru fetiţa lor. 

Și atunci - a fost perfect - Marco a sosit bubuind pe un Ducati, 
și Anne a zburat din casa părinţilor direct în braţele lui Marco, în 
timp ce mama ei îi urmărea de după perdele. El a sărutat-o 
apăsat, călare pe motocicletă, și i-a întins casca de rezervă. Ea 
s-a urcat și au plecat gălăgios împreună, aruncând în urma lor 
pietrișul îngrijit. In clipa aceea, a hotărât că e îndrăgostită. 


VP - 26 


Dar nu ai douăzeci și doi de ani la nesfârșit. Crești. Lucrurile 
se schimbă. 

e 

— Vreau s-o sun pe mama, repetă Anne acum. 

S-au întâmplat așa de multe - n-a trecut nicio oră de când s- 
au întors acasă și au găsit pătuţul gol? 

Marco ia telefonul și i-l dă, apoi se așază la loc pe canapea cu 
braţele încrucișate în faţă, încordat. 

Anne înșfacă telefonul. Începe să plângă din nou chiar înainte 
să termine de format numărul. Sună și cea care răspunde e 
mama ei. 

— Mami, zice Anne și se pierde în hohote incoerente. 

— Anne? Ce s-a întâmplat? 

În cele din urmă, Anne reușește să formeze cuvintele. 

— Cineva a luat-o pe Cora. 

— O, Doamne! zice mama ei. 

— E poliţia aici, îi spune Anne. Poţi să vii? 

— Venim imediat, Anne, spune mama ei. Calmează-te! Eu și 
tatăl tău venim acum. 

Anne închide telefonul și plânge. Vor veni părinţii ei. Au 
ajutat-o mereu, chiar și când au fost supăraţi pe ea. Și acum vor 
fi supăraţi, pe ea și pe Marco, dar mai ales pe Marco. O iubesc 
pe Cora, singura lor nepoată. Ce vor crede când vor auzi ce au 
făcut ea și Marco? 

— Sunt pe drum încoace, le zice Anne lui Marco și 
detectivului. 

Se uită la Marco, apoi își întoarce privirea. 


VP - 27 


Capitolul cinci 


Marco se simte exclus. Este un sentiment pe care îl are 
adesea când sunt în cameră părinţii lui Anne. Chiar și acum, 
când Cora a dispărut, el este ignorat, în timp ce ei trei - soţia lui 
înnebunită de durere, mama ei mereu controlată și tatăl arogant 
- formează bine-cunoscuta alianţă. Uneori, excluderea lui este 
subtilă, alteori nu. Dar el știa în ce se bagă atunci când s-a 
căsătorit cu ea. A crezut că va putea să facă faţă situaţiei. 

Stă în picioare într-o parte a camerei de zi, neputincios, și o 
privește pe Anne. E așezată în mijlocul canapelei, cu mama ei 
alături, care o trage spre ea ca să o consoleze. Tatăl e mai 
distant, stă drept și o bate încet pe fiica lui pe umăr. Nimeni nu 
se uită la Marco. Nimeni nu-l consolează și pe el. Marco se simte 
nelalocul lui în propria casă. 

Mai mult, se simte bolnav, îngrozit. Tot ce vrea e să o vadă 
din nou pe Cora în pătuţul ei; vrea să nu se fi întâmplat nimic 
din toate astea. 

Simte privirea detectivului îndreptată spre el. Numai el îi dă 
atenţie lui Marco. Marco îl ignoră intenţionat, chiar dacă știe că 
probabil nu ar trebui. Știe că e suspect. Detectivul a tot insinuat 
asta de când a ajuns aici. Marco i-a auzit pe polițiștii din casă 
șoptind că vor chema câinii care iau urma cadavrelor. Nu e 
prost. Poliţiștii ar face asta numai dacă ar crede că fetița a fost 
omorâtă înainte de a fi scoasă din casă. Evident, ei cred că el și 
Anne și-au omorât bebelușul. 

N-au decât să aducă câinii. Nu îi e frică. Poate că poliţia se 
confruntă adesea cu astfel de lucruri, cu părinţi care își omoară 
copiii, dar el n-ar putea niciodată să-i facă rău fetiţei lui. Cora 
înseamnă totul pentru el. Ea a fost singura lumină din viaţa lui, 
singura sursă constantă de bucurie, pe care se putea baza 
mereu, mai ales în ultimele luni, când situaţia s-a deteriorat 
încet și Anne a devenit din ce în ce mai pierdută și mai 
deprimată. Abia dacă își mai recunoaște soţia. Ce s-a întâmplat 
cu femeia frumoasă și fermecătoare cu care s-a căsătorit? Toate 
s-au dus pe apa sâmbetei. Dar el și Cora aveau o legătură 


VP - 28 


veselă, numai a lor, și amândoi așteptau ca totul să treacă, 
așteptau ca mami să revină la normal. 

Acum, părinţii lui Anne îl vor disprețui mai mult ca niciodată. 
Pe Anne o vor ierta repede. Îi vor ierta aproape orice, chiar și 
faptul de a-și fi abandonat copilul în mâinile unui răufăcător, 
chiar și asta. Dar pe el nu îl vor ierta niciodată. Vor fi stoici în 
faţa acestei nenorociri; întotdeauna sunt stoici, spre deosebire 
de fiica lor emotivă. Poate chiar îi vor salva pe Anne și pe Marco 
de propriile greșeli. Asta le place lor cel mai mult să facă. Chiar 
acum îl vede pe tatăl lui Anne privind în depărtare, peste 
capetele lui Anne și al mamei ei, încruntat, concentrându-se 
asupra problemei - problema pe care Marco a creat-o - și 
asupra unei soluţii. Se gândește cum poate să fie la înălțimea 
acestei provocări și să iasă triumfător din ea. Poate că-l va umili 
pe Marco încă o dată, atunci când contează cu adevărat. 

Marco îl disprețuiește pe socrul lui. Sentimentul este reciproc. 

Insă acum este important să o aducă pe Cora înapoi. Numai 
asta contează. Sunt o familie complicată și defectă, din punctul 
de vedere al lui Marco, dar toţi o iubesc pe Cora. Clipește ca să 
alunge încă un val de lacrimi. 

e 

Detectivul Rasbach observă răceala dintre părinţii lui Anne și 
ginerele lor. In cele mai multe cazuri, o astfel de criză dizolvă 
aceste bariere, chiar dacă doar pentru scurt timp. Numai că asta 
nu este o criză obișnuită. Aceasta este o situaţie în care părinţii 
se pare că și-au lăsat copilul singur în casă și el a fost răpit. 
Privind familia adunată pe canapea, își dă seama imediat că 
fiica adorată va fi absolvită de orice vină de părinţii ei. Soţul 
este un tap ispăşitor la îndemână - numai el va fi învinuit, 
indiferent dacă este corect sau nu. Și se pare că știe și el asta. 

Tatăl lui Anne se ridică de pe canapea și se apropie de 
Rasbach. Este înalt și lat în umeri, cu păr scurt, argintiu. Are o 
încredere în el care emană agresivitate. 

— Domnule detectiv? 

— Detectiv Rasbach, completează el. 

— Richard Dries, spune celălalt bărbat întinzându-i mâna. 
Spuneţi-mi ce faceţi ca să-mi găsiţi nepoata. 

Bărbatul vorbește încet, dar cu autoritate. Este obișnuit să 
dețină controlul. 

Rasbach îi spune: 


VP - 29 


— Avem polițiști care caută în zonă, stau de vorbă cu toată 
lumea, caută martori. Avem o echipă de criminaliști care 
analizează casa și împrejurimile. Am comunicat descrierea 
copilului la nivel local și naţional. Publicul va fi informat în 
curând de media. Poate avem noroc și surprindem ceva pe vreo 
cameră de luat vederi. 

Face o pauză. 

— Sperăm să găsim repede niște indicii. 

Facem tot ce putem, dar probabil nu va fi destul ca să o 
salvăm pe nepoata dumneavoastră, Se gândește Rasbach. Ştie 
din experienţă că, în general, anchetele se mișcă încet, cu 
excepţia cazului în care apare o informaţie importantă de la 
început. Fetiţa nu are prea mult timp la dispoziţie, presupunând 
că mai este în viață. 

Dries se apropie mai mult de el, suficient de mult încât 
Rasbach să-l simtă loţiunea de după bărbierit. Priveşte peste 
umăr la fiica lui și spune mai încet: 

— Verificaţi toţi perverșii? 

Rasbach îl privește pe bărbatul acesta solid. E singurul care a 
exprimat în cuvinte inimaginabilul. 

— Îi verificăm pe toţi cei despre care știm, dar întotdeauna 
mai sunt și alţii, de care nu știm. 

— Asta o s-o omoare pe fiica mea, îi șoptește Richard Dries 
detectivului, privind-o pe Anne. 

Rasbach se întreabă cât știe tatăl despre depresia postnatală 
a fiicei. Poate că nu e acum momentul potrivit ca să întrebe. In 
schimb, așteaptă puţin, apoi întreabă: 

— Fiica dumneavoastră a menţionat că aveţi o avere 
considerabilă. Este adevărat? 

Dries aprobă din cap. 

— Aţi putea spune așa. 

Se uită la Marco, dar acesta nu e atent la el, ci o fixează cu 
privirea pe Anne. 

Rasbach întreabă: 

— Credeţi că răpitorii ar putea avea o motivaţie financiară? 

Bărbatul pare surprins, dar apoi se gândește la asta. 

— Nu știu. Dumneavoastră asta credeți? 

Rasbach clatină încet din cap. 

— Incă nu știm. Cu siguranţă, este o posibilitate. 

II lasă puţin pe Dries să mediteze la asta. 


VP - 30 


— Știţi dacă există cineva, poate în relaţiile dumneavoastră 
de afaceri, care să vă poarte ranchiună? 

— Sugeraţi că cineva mi-a răpit nepoata ca să se răzbune pe 
mine? 

Omul este clar șocat. 

— Eu doar întreb. 

Richard Dries nu respinge ideea din start. Ori are un ego 
suficient de mare, se gândește Rasbach, ori și-a făcut destui 
dușmani de-a lungul anilor, încât să creadă că e un scenariu 
posibil. In cele din urmă, Dries scutură din cap. 

— Nu, nu-mi vine nimeni în minte. Nu am dușmani - cel puţin, 
nu știu să am. 

— Nu prea sunt șanse, este de acord Rasbach, dar s-au 
întâmplat și lucruri mai ciudate. 

Întreabă nonșalant. 

— Cu ce fel de afaceri vă ocupați, domnule Dries? 

— Ambalare și etichetare. 

Își întoarce privirea ca să se uite la Rasbach. 

— Trebuie să o găsim pe Cora, domnule detectiv. E singura 
mea nepoată. 

Pune o mână pe umărul lui Rasbach în timp ce se întoarce să 
plece și spune: 

— Țineţi-mă la curent, vă rog! 

Îi întinde cartea de vizită, apoi pleacă de lângă el. 

— Sunaţi-mă oricând. Aș vrea să știu cum evoluează lucrurile. 

In secunda următoare, Jennings vine lângă Rasbach și îi 
șoptește la ureche: 

— Au sosit câinii. 

Rasbach dă scurt din cap și lasă familia îndurerată în camera 
de zi. Ş 

lese pe stradă să se întâlnească cu antrenorul câinelui. In faţa 
casei este parcată o camionetă a unității K-9. Il recunoaște pe 
antrenor, un poliţist numit Temple. A mai lucrat cu el. E un om 
bun, competent. 

— Ce avem aici? întreabă Temple. 

— Un copil dat dispărut din pătuţ cândva după miezul nopții, 
zice Rasbach. 

Temple dă din cap, serios. Nimănui nu-i plac cazurile cu copii 
dispăruţi. 

— Are numai șase luni, deci nu e așa de mobil. 


VP - 31 


Nu e vorba despre vreun copil care poate să meargă de-a 
bușilea și s-a trezit în toiul nopţii, a ieșit în stradă, a obosit și s-a 
ascuns în vreun șopron dintr-o grădină, pe undeva. Dacă ar fi 
așa, ar folosi câini care să-i ia urma copilului. Bebelușul ăsta a 
fost luat în braţe și dus afară din casă de cineva. 

Rasbach a cerut câini care descoperă cadavre ca să 
stabilească dacă fetița era deja moartă în casă sau în mașină. 
Câinii bine antrenați să descopere cadavre pot mirosi moartea - 
pe diverse suprafeţe sau pe haine - la doar două sau trei ore 
după ce s-a petrecut nenorocirea. Reacţiile chimice din corp se 
schimbă repede în cazul morţii, dar nu imediat. Dacă fetița a 
fost omorâtă și mutată de îndată, câinii nu vor detecta mirosul, 
însă dacă a fost omorâtă, dar nu mutată de îndată, merită să 
încerce. Rasbach știe că informaţiile obținute prin intermediul 
câinilor sunt inutile ca dovezi dacă nu găsește și probe 
coroborate, cum ar fi un cadavru. Dar este disperat să găsească 
tot felul de informații. Rasbach este genul care folosește orice 
instrument de investigaţie. Este neobosit în căutarea adevărului. 
Trebuie să știe ce s-a întâmplat. 

Temple dă aprobator din cap. 

— Să începem! 

Se duce în spatele camionetei și deschide încuietoarea. Din 
mașină sar doi câini din rasa English Springer Spaniei, alb cu 
negru. Temple își folosește mâinile și vocea pentru a-i îndruma 
pe câini. Aceștia nu poartă lesă. 

— Să începem cu mașina, zice Rasbach. 

Îi conduce la Audi-ul familiei Conti. Câinii se așază lângă 
Temple, extrem de ascultători. Echipa de criminaliști este deja 
acolo. La vederea câinilor, se dau tăcuţi înapoi. 

— Aţi terminat aici? Pot să las câinii? întreabă Rasbach. 

— Da, am terminat. E în regulă, zice unul dintre criminaliști. 

— Caută! le zice Temple celor doi câini. 

Câinii trec la treabă. Dau roată mașinii, amușinând intens. Sar 
în portbagaj, pe bancheta din spate, apoi pe scaunul din faţă și 
din nou afară. Vin și se așază lângă instructor, cu privirea 
ridicată spre el. Temple le dă o recompensă și scutură din cap. 

— Nu e nimic aici. 

— Să încercăm înăuntru, zice Rasbach ușurat. 

Speră că fetița dispărută e încă în viață. Vrea să se înșele în 
legătură cu părinţii ei. Vrea să o găsească. Apoi își amintește să 


VP - 32 


nu-și facă speranţe. Trebuie să rămână obiectiv. Nu-și poate 
permite să se implice emoţional în cazurile sale. Nu ar 
supravieţui niciodată. 

Câinii miros aerul pe tot drumul către treptele de la intrare și 
intră în casă. Odată intraţi, instructorul îi duce la etaj și încep să 
caute din camera copilului. 


VP - 33 


Capitolul șase 


Anne se neliniștește la vederea câinilor, se smulge din 
îmbrăţișarea mamei ei și se ridică șovăind. Îl privește în tăcere 
pe instructor urcând cu cei doi câini. 

Îl simte pe Marco venind lângă ea. 

— Au adus câini de urmă, zice ea. Slavă Domnului! Poate că 
acum aflăm ceva. 

Simte că el vrea s-o ia de mână, dar îl respinge și pe el. 

— Vreau să văd! 

Detectivul Rasbach ridică o mână pentru a o opri. 

— E mai bine dacă rămâneţi aici și lăsaţi câinii să-și facă 
treaba, zice el blând. 

— Vreţi să aduc niște haine de-ale ei? întreabă Anne. Ceva ce 
a purtat recent, care încă nu a fost spălat? Pot să aduc ceva de 
la spălătorie, de jos. 

— Nu sunt câini de urmă, zice Marco. 

— Ce? zice Anne întorcându-se spre Marco. 

— Nu sunt câini de urmă. Sunt câini care descoperă cadavre, 
zice Marco. 

Și atunci înţelege și ea. Se întoarce iar spre detectiv, albă la 
faţă. 

— Credeţi că am omorât-o noi! 

Răbufnirea ei uimește pe toată lumea. Toţi sunt înmărmuriţi 
de șoc. Anne o vede pe mama ei ducându-și o mână la gură. 
Fața tatălui ei pare să prevestească o furtună. 

— Asta e ridicol! izbucnește Richard Dries, cu chipul roșu și 
aspru ca o cărămidă. Doar nu suspectaţi că fiica mea ar putea 
să-i facă rău propriului copil! 

Detectivul nu spune nimic. 

Anne se uită la tatăl ei. Mereu i-a luat apărarea, însă acum nu 
poate face nimic ca s-o ajute. Cineva a răpit-o pe Cora. Este 
prima oară în viaţa ei, își dă Anne seama, uitându-se la el, când 
își vede tatăl speriat. Se teme pentru Cora? Sau pentru ea? Oare 
poliția chiar crede că și-a omorât copilul? Nu îndrăznește să se 
uite la mama ei. 


VP - 34 


— Trebuie să vă faceţi treaba și să-mi găsiţi nepoata! îi zice 
tatăl ei detectivului, într-o încercare transparentă de a-și 
ascunde frica în spatele agresivității. 

Multă vreme niciunul nu zice nimic. Momentul este atât de 
stânjenitor, încât nimeni nu știe ce-ar putea să spună. Ascultă 
sunetul pe care îl fac câinii cu ghearele pe podeaua din lemn 
masiv, când se mișcă la etaj, deasupra lor. 

Rasbach spune: 

— Facem tot ce ne stă în putere pentru a vă găsi nepoata. 

Anne este atât de tensionată, încât abia mai rezistă. Işi vrea 
fetița înapoi. O vrea pe Cora înapoi, teafără și nevătămată. Nu 
suportă gândul că ar putea fi rănită, suferindă. Simte că e pe 
cale să leșine și se scufundă din nou în canapea. Mama ei își 
pune imediat un braţ protector în jurul ei și refuză să se mai uite 
la detectiv. 

Câinii coboară scările în fugă. Anne își ridică privirea și își 
întoarce capul ca să-i vadă. Instructorul scutură din cap. Câinii 
se mută în camera de zi, iar Anne, Marco, Richard și Alice Dries 
rămân absolut nemișcaţi, ca și cum n-ar vrea să le atragă 
atenţia. Anne stă împietrită pe canapea cât timp cei doi câini, cu 
nasurile adulmecând aerul și fugind de colo-colo pe covoarele 
mari, investighează camera de zi. Apoi se apropie și o miros pe 
ea. Un poliţist stă în spatele ei ca să vadă ce vor face câinii, 
așteptând poate să îi aresteze pe ea și pe Marco chiar atunci. 
Dacă încep să latre? se întreabă Anne, ameţită de frică. 

Toate se clatină în jurul ei. Anne știe că ea și Marco nu și-au 
omorât fetița, dar este neputincioasă și speriată, și câinii simt 
frica. 

Își amintește asta acum, în timp ce se uită în ochii lor aproape 
umani. Câinii o adulmecă pe ea și hainele ei - le simte respiraţia 
gâfâită, caldă și puternic mirositoare, și se fereşte. Incearcă să 
nu respire. Apoi, câinii o lasă pe ea și se duc la părinţii ei, după 
aceea la Marco, care stă singur, în picioare, lângă șemineu. 
Anne se lasă din nou pe spate pe canapea, ușurată când câinii 
par să nu găsească nimic în camera de zi și în sufragerie și se 
mută în bucătărie, îi aude lovind cu ghearele gresia din 
bucătărie, apoi coborând în fugă treptele spre beci. Rasbach 
iese din cameră și îi urmează. 

Familia stă în camera de zi, așteptând să se termine calvarul 
ăsta. Anne nu vrea să se uite la nimeni, așa că se holbează la 


VP - 35 


ceasul de pe polita căminului. Cu fiecare minut care trece, se 
simte tot mai deznădăjduită. Își simte fetiţa îndepărtându-se tot 
mai mult de ea. A 

Aude ușa bucătăriei deschizându-se. Işi imaginează câinii 
căutând în curtea din spate, în grădină, în garaj și pe alee. Ochii 
ei sunt fixaţi pe ceasul de pe poliţă; vede câinii în garaj, 
răsturnând oalele sparte de lut și greblele ruginite. Stă 
încremenită, ascultând, așteptând un lătrat. Așteaptă și își face 
griji. Se gândește la detectorul de mișcare dezactivat. 

În cele din urmă, Rasbach se întoarce. 

— Câinii nu au găsit nimic, zice el. Astea sunt vești bune. 

Anne simte ușurarea mamei ei, lângă ea. 

— Deci acum putem să ne ocupăm serios de găsirea ei? zice 
Richard Dries. 

Detectivul spune: 

— Suntem foarte serioşi în ceea ce privește găsirea ei, 
credeţi-mă! 

— Și acum, zice Marco, cu o urmă de amărăciune în glas, ce 
se întâmplă în continuare? Ce putem noi să facem? 

Rasbach spune: 

— Trebuie să vă punem multe întrebări amândurora. Este 
posibil să știți ceva fără să vă daţi seama, ceva care va fi util. 

Anne se uită neîncrezătoare la Marco. Ce pot să știe ei? 

Rasbach adaugă: 

— Și trebuie să vorbiţi cu presa. Poate cineva a auzit ceva sau 
poate cineva vede ceva mâine sau poimâine și, dacă nu cunosc 
situaţia, nu vor putea să facă legătura. 

— Bine, zice Anne scurt. 

O să facă orice ca să-și capete copilul înapoi, chiar dacă este 
îngrozită de întâlnirea cu presa. Și Marco aprobă din cap, dar 
pare agitat. Anne se gândește în trecere că are părul ciufulit și 
fața umflată de plâns. Marco se întinde și o strânge de mână, 
tare. 

— Ce ziceţi de o recompensă? sugerează tatăl lui Anne. Am 
putea oferi o recompensă pentru informaţii. Dau eu banii. Dacă 
a văzut cineva ceva și nu vrea să spună, poate se răzgândește, 
dacă e vorba și despre bani. 

— Mulţumim, zice Marco. 


VP - 36 


Anne doar îi întărește spusele cu o mișcare a capului. Sună 
telefonul lui Rasbach. Este detectivul Jennings, care a mers din 
ușă în ușă prin cartier. 

— S-ar putea să avem un fir, zice el. 

Rasbach simte o tensiune cunoscută în stomac. Sunt disperaţi 
să găsească o urmă. Pleacă grăbit din casa Conti și, peste 
câteva minute, ajunge la o casă de pe strada din spatele lor, de 
partea cealaltă a aleii. 

Jennings îl așteaptă pe treptele de la intrare. Bate din nou la 
ușă, care e deschisă imediat de o femeie de vreo cincizeci și 
ceva de ani. Se vede că a fost trezită din somn. E îmbrăcată în 
halat și are părul prins cu agrafe. Jennings o prezintă drept 
Paula Dempsey. 

— Eu sunt detectivul Rasbach, zice detectivul, arătându-i 
femeii insigna. 

Aceasta îi invită în camera de zi, unde soţul ei, acum treaz de- 
a binelea, stă într-un fotoliu, îmbrăcat cu pantaloni de pijama și 
cu părul răvășit. 

— Doamna Dempsey a văzut ceva ce s-ar putea dovedi 
important, zice Jennings. 

După ce iau loc și ei, adaugă: 

— Spuneţi-i detectivului Rasbach ce mi-aţi spus mie. Ce aţi 
văzut. 

— Da, zice ea. 

Işi umezește buzele. 

— Eram în baie. M-am sculat să iau o aspirină, pentru că mă 
dureau picioarele după ce am grădinărit ieri. 

Rasbach dă din cap încurajator. 

— E foarte cald în noaptea asta, așa că am ţinut fereastra din 
baie deschisă de tot, ca să mai intre aer. Fereastra dă în aleea 
din spate. Casa Conti este dincolo de alee, la vreo două case 
mai încolo. 

Rasbach înclină din cap din nou. A observat cum este plasată 
casa femeii faţă de locuinţa familiei Conti. Ascultă cu atenţie. 

— M-am uitat din întâmplare pe geam. Se vede bine aleea de 
la fereastră. Vedeam destul de bine, pentru că nu aprinsesem 
lumina în baie. 

— Și ce aţi văzut? întreabă Rasbach. 

— O mașină. Am văzut o mașină venind pe alee. 

— Unde anume era mașina? In ce direcţie mergea? 


VP - 37 


— Venea pe alee spre casa mea, după casa familiei Conti. E 
posibil să fi venit dinspre garajul lor sau de la oricare dintre 
casele mai îndepărtate. 

— Ce fel de mașină era? întreabă Rasbach. 

— Nu știu. Nu mă pricep la mașini. Mai bine o vedea soțul 
meu, el ar fi fost de mai mult ajutor. 

Îi aruncă o privire soţului, care ridică din umeri neputincios. 

— Dar sigur că atunci nu m-am gândit că ar fi ceva în 
neregulă. 

— Puteţi să o descrieţi? 

— Era micuță și cred că de culoare închisă. Dar nu avea 
farurile aprinse - de asta am observat-o. Mi s-a părut ciudat că 
farurile nu erau aprinse. 

— Aţi văzut șoferul? 

— Nu. 

— V-aţi dat seama dacă era cineva pe scaunul din dreapta 
șoferului? 

— Nu cred că era cineva în dreapta șoferului, dar nu sunt 
sigură. Nu am văzut prea multe. Se poate să fi fost o mașină 
electrică sau una hibrid, pentru că era foarte silenţioasă. 

— Sunteţi sigură? 

— Nu, nu sunt sigură. Dar din alee se aud zgomotele, iar 
mașina asta era foarte silenţioasă, dar poate că din cauză că 
abia înainta. 

— Și la ce oră a fost asta, știți? 

— M-am uitat la ceas când m-am sculat. Am un ceas 
deșteptător digital pe noptieră. Era douăsprezece și treizeci și 
cinci de minute. 

— Sunteţi absolut sigură de oră? 

— Da, adaugă ea. Foarte sigură. 

— Vă mai amintiţi și alte detalii despre mașină, orice altceva? 
întreabă Rasbach. Era cu două uși? Sau cu patru uși? 

— Îmi pare rău, zice ea. Nu-mi aduc aminte. Nu am observat. 
Era mică, totuși. 

— Aş vrea să arunc o privire de la fereastra din baie, dacă nu 
vă deranjează, zice Rasbach. 

— Sigur că da. 

Femeia îi conduce în sus, pe scări, până la baia din spatele 
casei. Rasbach se uită pe fereastra deschisă. Aleea se vede bine 
și clar de acolo. Poate să vadă garajul familiei Conti în stânga, 


VP - 38 


cu banda galbenă a poliţiei de jur-împrejur. Poate să distingă 
ușa garajului încă deschisă. Ce ghinion că femeia nu s-a uitat cu 
doar câteva minute mai devreme! Ar fi putut să zărească 
mașina cu farurile stinse ieșind din garajul celor doi Conti, dacă 
așa s-au întâmplat lucrurile. Dacă ar avea un martor care să 
confirme că o mașină a ieșit din garajul familiei Conti la ora 12: 
35 a.m. ar fi perfect. Numai că mașina asta ar fi putut veni 
dinspre orice casă de pe alee. 

Rasbach le mulțumește femeii și soțului ei, îi dă acesteia 
cartea lui de vizită, apoi pleacă însoţit de Jennings. Se opresc pe 
trotuarul din faţa casei. Cerul începe să se lumineze. 

— Ce părere ai despre asta? întreabă Jennings. 

— Interesant, zice Rasbach. Ora. Și faptul că farurile mașinii 
erau stinse. 

Celălalt detectiv aprobă din cap. Marco s-a dus la copil la 
douăsprezece și jumătate. Mașina pleca dinspre garajul familiei 
Conti la 12: 35 a. m, cu farurile stinse. Un posibil complice. 

Părinţii tocmai au devenit principalii suspecți. 

— Trimite niște polițiști să discute cu toţi cei care au acces la 
garaj pe aleea aia. Vreau să știu cine conducea o mașină pe 
alee la 12:35 noaptea, zice Rasbach. Și pune-i să se ducă iar pe 
ambele străzi și să afle în mod special dacă se mai uita cineva 
pe fereastră spre alee la ora aia și dacă a văzut ceva. 

Jennings dă din cap. 

— Am înţeles. 

e 

Anne îl strânge de mână pe Marco. Aproape că face un atac 
de panică înainte de întâlnirea cu presa. A fost nevoită să se 
așeze și să-și pună capul între genunchi. Este ora șapte 
dimineaţa, la doar câteva ore de la răpirea Corei. Pe stradă 
așteaptă vreo duzină de jurnaliști și fotografi. Anne este o 
persoană discretă; genul acesta de expunere mediatică i se pare 
îngrozitor. Niciodată nu i-a plăcut să fie în centrul atenţiei. Dar 
Anne și Marco au nevoie ca media să le arate interes. E necesar 
ca fotografia Corei să apară în toate ziarele, la televizor, pe 
internet. Nu se poate să iei un copil din casa altcuiva în miezul 
nopţii și chestia asta să treacă neobservată. Este un cartier 
aglomerat. Cu siguranţă cineva va avea informaţii pentru ei. 
Anne și Marco trebuie să facă asta, deși sunt conștienți că vor fi 
ținta unor atacuri răutăcioase din partea presei, odată ce 


VP - 39 


povestea va ieși la iveală. Ei sunt părinţii care și-au abandonat 
copilul, l-au lăsat singur acasă, abia un bebeluș. lar acum l-a 
luat altcineva. Ei joacă în „filmul săptămânii”. 

Au pregătit împreună o declaraţie, pe care au scris-o la 
măsuţa de cafea, cu ajutorul detectivului Rasbach. Declaraţia nu 
spune nimic despre faptul că bebelușul era singur în casă în 
momentul răpirii, dar Anne nu are nicio îndoială că acest lucru 
se va afla. Are senzaţia că, odată ce presa le va invada vieţile, 
povestea aceasta nu se va mai termina. Nimic nu va mai fi 
personal. Ea și Marco vor deveni faimoși, iar feţele le vor apărea 
pe prima pagină a tabloidelor. Este speriată și rușinată. 

Anne și Marco ies pe ușa din faţă și se opresc pe trepte. 
Detectivul Rasbach stă lângă Anne, iar detectivul Jennings e 
alături de Marco. Anne se sprijină de brațul soţului ei, de parcă 
altfel ar cădea. Au convenit ca Marco să citească declaraţia - 
Anne pur și simplu nu e în stare. Arată de parcă o pală mai 
puternică de vânt ar putea s-o dărâme. Marco privește la 
mulțimea de reporteri, pare să se facă mic, apoi își coboară 
privirea pe foaia de hârtie care îi tremură vizibil în mâini. 
Blitzurile aparatelor de fotografiat se declanșează în mod 
repetat. 

Anne își ridică privirea, încremenită. Strada este plină de 
reporteri, dubiţe, camere de luat vederi, tehnicieni, echipament 
și cabluri, jurnaliști care ţin microfoane în fața chipurilor lor 
puternic machiate. A văzut astfel de lucruri la televizor, chiar s-a 
uitat la ele. Dar acum ea este în centrul atenţiei. Pare ireal, de 
parcă nu i s-ar întâmpla ei, ci altcuiva. Se simte ciudat, 
imaterială, de parcă în același timp ar fi și în faţa casei, uitându- 
se la ei, și ar privi scena de deasupra. 

Marco ridică o mână pentru a da de înţeles că vrea să 
vorbească. Mulțimea tace brusc. 

— Aş vrea să citesc o declaraţie, mormăie el. 

— Mai tare! strigă cineva de pe trotuar. 

— O să citesc o declaraţie, zice Marco mai tare și mai clar. 

Apoi citește, cu voce din ce în ce mai puternică. 

— Azi-noapte târziu, între douăsprezece treizeci și unu 
treizeci, fetița noastră frumoasă, Cora, a fost luată din pătuţul ei 
de una sau mai multe persoane necunoscute. 

Se oprește o clipă ca să se adune. Nimeni nu scoate niciun 
sunet. 


VP - 40 


— Are șase luni, părul blond, ochii albaștri și cântărește cam 
șapte kilograme. Purta un scutec de unică folosinţă și o salopetă 
simplă, roz-deschis. Din pătuţț mai lipsește și o pătură albă. O 
iubim pe Cora mai mult decât orice. O vrem înapoi. Spunem 
oricui a luat-o: te rugăm, te rugăm, adu-ne-o înapoi, teafără. 

Marco își ridică privirea din pagină. Acum plânge și trebuie să 
se oprească, să-și șteargă lacrimile ca să continue să citească. 
Anne suspină încet lângă el, privind spre marea de feţe. 

— Nu avem nicio idee cine ar fi putut să o fure pe fetița 
noastră frumoasă și nevinovată. Dacă știți ceva sau dacă ați 
văzut ceva, vă rugăm să sunaţi la poliţie. Oferim o recompensă 
substanțială pentru informaţii care duc la recuperarea copilului 
nostru. Vă mulțumim. 

Marco se întoarce spre Anne și se prăbușesc unul în braţele 
celuilalt, în timp ce flash-urile continuă să se aprindă. 

— Cât de mare e recompensa? strigă cineva. 


VP - 41 


Capitolul șapte 


Nimeni nu înțelege cum de nu a văzut-o cineva până acum, 
dar imediat după conferinţa de presă din fața casei familiei 
Conti un poliţist se apropie de detectivul Rasbach în camera de 
zi, ţinând o salopetă roz-deschis între două degete înmănușate. 
Ochii fiecărei persoane din cameră - detectivul Rasbach, Marco, 
Anne și părinţii lui Anne, Alice și Richard - se pironesc 
instantaneu pe articolul de îmbrăcăminte. 

Rasbach începe: 

— Unde ai găsit asta? întreabă el scurt. 

— Oh! izbucnește Anne. 

Toată lumea își întoarce privirea dinspre polițistul care ţine în 
mână salopeta la Anne. Toată culoarea i s-a scurs de pe chip. 

— Era în coșul de haine murdare, din camera copilului? 
întreabă Anne ridicându-se. 

— Nu, zice polițistul care ţine îmbrăcămintea. Era sub 
salteluța de pe masa de schimbat scutece. Nu am văzut-o prima 
dată. 

Rasbach este extrem de enervat. Cum să nu o vadă? 

Anne roșește, pare confuză. 

— Îmi pare rău, probabil am uitat. Cora a purtat-o mai 
devreme aseară. Am schimbat-o după ce i-am dat ultima dată 
să mănânce. A vomitat pe asta. Vă arăt. 

Anne se îndreaptă spre poliţist și se întinde spre salopetă, dar 
polițistul se retrage. 

— Vă rog să n-o atingeţi, spune el. 

Anne se întoarce spre Rasbach. 

— Am schimbat-o de asta și i-am dat alta. Am crezut că am 
pus-o pe asta în coșul de rufe murdare de lângă măsuţa de 
schimbat. 

— Deci descrierea pe care o avem noi nu este exactă? zice 
Rasbach. 

— Nu, recunoaște Anne, părând nelămurită. 

— Și atunci ce anume purta? întreabă Rasbach. 

Când Anne ezită, repetă. 

— Ce anume purta? 


VP - 42 


— Nu... nu sunt sigură, zice Anne. 

— Cum adică, nu sunteţi sigură? insistă detectivul. 

Vocea lui e ascuţită. 

— Nu știu. Băusem puţin. Eram obosită. Era întuneric, îi dau 
să sugă pe întuneric la ultima masă, ca să nu se trezească de 
tot. A scuipat pe salopetă și, când i-am schimbat scutecul, am 
schimbat și hainele, pe întuneric. Am aruncat-o pe cea roz la 
rufe murdare - așa am crezut - și am luat alta din sertar. Are o 
mulţime. Nu știu ce culoare. 

Anne se simte vinovată, dar e clar că omul ăsta nu a schimbat 
niciodată un scutec în toiul nopții. 

— Tu știi? întreabă Rasbach, întorcându-se spre Marco. 

Marco arată ca o căprioară surprinsă de farurile unei mașini. 
Scutură din cap. 

— N-am observat că i-a schimbat hainele. N-am aprins lumina 
când am venit la ea. 

— Poate dacă mă uit prin sertar, îmi dau seama cu care e 
îmbrăcată, se oferă Anne, rușinată. 

— Da, duceţi-vă! e de acord Rasbach. Avem nevoie de o 
descriere exactă. 

Anne fuge la etaj și trage sertarul de la dulapul în care ţine 
pijamalele, salopetele, tricourile și ciorăpeii copilului. Cu 
floricele, buline, albinuţe și iepuraşi. 

Detectivul și soțul ei au urmat-o și acum o privesc în timp ce 
îngenunchează pe podea și scoate totul, suspinând. Dar nu-și 
aduce aminte și nici nu-și dă seama. Care lipsește? Cu ce e 
îmbrăcată fiica ei? 

Se întoarce spre Marco. 

— Poate dacă aducem hainele de jos, de la spălătorie. 

Marco se răsucește și coboară, ca să-i facă pe plac. Se 
întoarce repede cu un coș cu haine murdare. Le răstoarnă pe jos 
în camera copilului. Cineva a șters voma de pe covor. Hainele 
murdare ale copilului sunt amestecate cu hainele lor, dar Anne 
ia toate hainele mici și le pune deoparte. 

În cele din urmă, zice: 

— E cea verde-mentă, cu iepurașul brodat în față. 

— Sunteţi sigură? întreabă Rasbach. 

— Trebuie să fie, zice Anne nenorocită. E singura care 
lipsește. 


VP - 43 


Analiza criminalistică a casei lui Anne și Marco nu a dezvăluit 
prea multe în cele câteva ore de la dispariţia Corei. Nu au găsit 
nicio dovadă că vreo persoană necunoscută ar fi fost în camera 
ei sau în casa familiei Conti. Nu există nicio urmă - nicio 
amprentă, nicio fibră - în interiorul casei care să nu poate fi 
explicată logic. Se pare că în casa lor nu a mai fost altcineva în 
afară de ei, de părinţii lui Anne și de menajeră. Toţi au fost 
nevoiți să se supună umilinței de a li se lua amprentele. Nimeni 
nu consideră la modul serios că menajera, o filipineză mai în 
vârstă, ar putea fi o răpitoare. Cu toate acestea, și ea, și familia 
extinsă sunt verificate amănunțit. 

Totuși s-a găsit ceva în afara casei. Sunt urme de anvelope în 
garaj care, așa cum a dovedit investigația, nu se potrivesc cu 
urmele lăsate de Audi-ul familiei Conti. Rasbach încă nu le-a 
comunicat această informaţie părinţilor copilului dispărut. 
Impreună cu martora care a văzut o mașină mergând pe alee la 
12:35, acesta este singurul indiciu solid din anchetă, până 
acum. 

— Probabil au purtat mănuși, zice Marco atunci când 
detectivul Rasbach îi spune că nu există nicio dovadă fizică a 
existenţei unui intrus în casă. 

Dimineaţa e pe la jumătate. Anne și Marco par epuizați. Marco 
pare încă mahmur. Dar nici nu vor măcar să încerce să se 
odihnească. Părinţii lui Anne au fost rugaţi să meargă în 
bucătărie și să bea cafea, în timp ce detectivul le mai pune 
câteva întrebări lui Anne și lui Marco. Trebuie să îi asigure tot 
timpul că face tot ce este posibil ca să le găsească fetiţa, că nu 
le irosește timpul, pur și simplu. 

— Tot ce se poate, zice detectivul, de acord cu bănuiala lui 
Marco legată de mănuși. 

Dar apoi adaugă: 

— Cu toate astea, ne-am fi așteptat ca, în casă și în mod sigur 
afară sau în garaj, să găsim niște urme de pași care să nu se 
potrivească cu ale voastre. 

— Numai dacă nu a ieșit pe ușa din față, zice Anne. 

Işi amintește ce a văzut: ușa din faţă era deschisă. 

Acum e și mai sigură în privința asta, după ce s-a trezit 
complet. Este convinsă că răpitorul a scos copilul pe ușa din 
faţă, că a coborât treptele până pe trotuar și că din cauza asta 
poliţia nu a găsit urme suspecte de pași. 


VP - 44 


— Chiar și așa, zice Rasbach, tot am găsi ceva. 

Se uită fix la amândoi. 

— Am discutat cu toată lumea cu care puteam să discutăm. 
Nimeni nu recunoaște că ar fi văzut pe cineva ieșind din casă, 
pe ușa din faţă, ducând un bebeluș în braţe. 

— Asta nu înseamnă că nu s-a întâmplat, zice Marco, vizibil 
frustrat. 

— Nu aţi găsit nici pe cineva care să spună că a văzut-o pe 
Cora scoasă prin ușa din spate, subliniază Anne cu asprime. Nu 
aţi găsit nimic, ce dracu'! 

— Am găsit slăbit becul detectorului de mișcare, le amintește 
detectivul Rasbach. 

După o pauză, adaugă: 

— Am mai găsit urme de anvelope în garaj, care nu se 
potrivesc cu ale mașinii voastre. 

Așteaptă ca ei să asimileze informaţia. 

— Știţi dacă v-a folosit cineva garajul în ultima vreme? Lăsaţi 
pe cineva să parcheze acolo? 

Marco se uită la detectiv, apoi își întoarce repede privirea. 

— Nu, cel puțin eu nu știu nimic despre asta, zice el. 

Anne scutură din cap. 

Anne și Marco sunt vizibil stresaţi. Nu este surprinzător, dată 
fiind sugestia lui Rasbach că, în lipsa oricăror dovezi fizice că 
altcineva le-a scos copilul din casă, mai exact, prin curtea din 
spate, către garaj, înseamnă că probabil unul dintre ei este 
vinovat. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să vă întreb despre medicamentul 
din dulapul din baie, zice Rasbach întorcându-se spre Anne. 
Sertraline. 

— Ce-i cu el? întreabă Anne. 

— Puteţi să-mi spuneţi pentru ce e? întreabă Rasbach blând. 

— Am o depresie ușoară, răspunde Anne defensiv. A fost 
prescris de medicul meu. 

— Medicul de familie? 

Ea ezită. Se uită la Marco, de parcă nu ar fi sigură ce să facă, 
însă apoi răspunde. 

— De psihiatra mea, recunoaște ea. 

— Înţeleg, adaugă Rasbach. Îmi puteţi spune numele 
psihiatrei dumneavoastră? 

Anne se uită din nou la Marco și spune: 


VP - 45 


— Doctor Leslie Lumsden. 

— Mulţumesc, murmură Rasbach, notându-și în carnețel. 

— O mulţime de mame au depresie postnatală, domnule 
detectiv, spune Anne defensiv. E ceva foarte obișnuit. 

Rasbach dă din cap neutru. 

— lar oglinda din baie? Puteţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat 
cu ea? 

Anne roșește și se uită stânjenită la detectiv. 

— Eu am spart-o, recunoaște ea. Când am ajuns acasă și n- 
am găsit-o pe Cora, am lovit oglinda cu mâna. 

Ridică mâna bandajată. Mâna pe care mama ei i-o spălase, o 
dezinfectase și o bandajase. 

— Eram supărată. 

Rasbach dă din cap din nou și-și mai notează ceva. 

Conform declaraţiilor de mai devreme ale părinţilor, ultima 
dată când altcineva decât ei văzuse copilul în viaţă fusese pe la 
două după-amiaza în ziua răpirii, când Anne își cumpărase o 
cafea de la Starbucksul din colț. Anne i-a povestit lui Rasbach că 
fetița era trează în cărucior, zâmbea și-și sugea degetele, iar 
barmaniţa îi făcuse cu mâna. 

Rasbach a fost la Starbucks mai devreme și a vorbit cu 
aceeași barmaniţă, care, din fericire, ajunsese deja la serviciu. 
Și-a adus aminte de Anne și de bebelușul din cărucior. Totuși, se 
pare că nimeni altcineva nu mai putea confirma că fetița era în 
viață după ora două după-amiază, vineri, ziua în care a dispărut. 

— Ce aţi făcut după ce v-aţi oprit la Starbucks ieri? întreabă 
Rasbach acum. 

— Am venit acasă. Cora era agitată - de obicei e agitată 
după-amiaza, așa că am plimbat-o în braţe prin casă, zice Anne. 
Am încercat s-o culc, dar n-avea chef să doarmă. Așa că am 
luat-o iar în braţe și am plimbat-o prin casă și prin curte. 

— Și apoi? 

— Am făcut asta până când a ajuns Marco acasă. 

— La ce oră a fost asta? întreabă Rasbach. 

Marco spune: 

— Am ajuns acasă pe la cinci. Am șters-o un pic mai devreme 
de la serviciu, pentru că era vineri și aveam planuri să ieșim. 

— Și după aceea? 

— Am luat-o pe Cora și am trimis-o pe Anne sus să tragă un 
pui de somn. 


VP - 46 


Marco se sprijină de spătarul canapelei și-și freacă mâinile de 
coapse. Apoi începe să dea dintr-un picior. Este neliniștit. 

— Dumneavoastră aveţi copii, domnule detectiv? 

— Nu. 

— Atunci nu știți cât de obositori pot să fie. 

— Nu. 

Se foiește în scaun. Oboseala își spune cuvântul. 

— La ce oră aţi plecat la petrecerea vecinilor? întreabă 
Rasbach. 

— Pe la șapte, răspunde Marco. 

— Și atunci ce aţi făcut între cinci și șapte? 

— De ce ne întrebaţi toate astea? zice Anne înțepată. Nu e o 
pierdere de vreme? Credeam că ne ajutaţi! 

— Trebuie să știu tot ce s-a întâmplat. Vă rog să răspundeți 
cât puteţi de exact, zice Rasbach calm. 

Marco pune o mână pe coapsa soției, ca și cum ar vrea să o 
calmeze. Spune: 

— M-am jucat cu Cora cât timp a dormit Anne. l-am dat să 
mănânce niște cereale. Anne s-a trezit pe la șase. 

Anne inspiră adânc. 

— Apoi ne-am certat dacă să mergem sau nu la petrecere. 

Marco se încordează vizibil lângă ea. 

— De ce v-aţi certat? întreabă Rasbach, privind-o pe Anne în 
ochi. 

— Bona a anunţat că nu mai poate veni, zice Anne. Dacă nu 
anula, nimic din toate astea nu s-ar mai fi întâmplat, zice ea de 
parcă acum își dă seama prima dată. 

Asta e ceva nou. Rasbach nu știa că trebuia să vină o bonă. 
De ce îi spun asta abia acum? 

— De ce nu mi-aţi zis asta înainte? 

— N-am spus? se miră Anne. 

— Cine era bona? întreabă Rasbach. 

Marco spune: 

— O fată, Katerina. E bona noastră obișnuită. E în clasa a 
douăsprezecea. Locuiește o stradă mai încolo. 

— Dumneavoastră aţi vorbit cu ea? 

— Poftim? zice Marco. 

Nu pare atent. Poate că îl ajunge și pe el oboseala, se 
gândește Rasbach. 

— Când a anunţat că nu mai vine? întreabă Rasbach. 


VP - 47 


— A sunat pe la șase. Atunci era deja prea târziu să mai 
găsim altă bonă, zice Marco. 

— Cine a vorbit cu ea? 

Rasbach își notează ceva în carneţel. 

— Eu, răspunde Marco. 

— Puteam să încercăm să găsim altă bonă, zice Anne cu 
amărăciune. 

— Atunci nu m-am gândit că e nevoie. Sigur, acum... 

Marco nu-și mai termină propoziţia și-și coboară privirea. 

— Îmi daţi adresa ei? întreabă Rasbach. 

— Imediat, zice Anne și se duce în bucătărie s-o aducă. 

În timp ce așteaptă, Rasbach aude voci șoptite din bucătărie; 
părinţii lui Anne vor să știe ce se întâmplă. 

— De ce anume v-aţi certat? întreabă Rasbach după ce s-a 
întors Anne și i-a înmânat o bucată de hârtie cu numele și 
adresa bonei scrise în grabă pe ea. 

— Eu nu voiam s-o las pe Cora singură, zice Anne fără 
menajamente. Am spus c-o să rămân acasă cu ea. Cynthia nu 
voia să ne ducem cu copilul pentru că scâncește mult. Voia o 
petrecere numai cu adulţi, de asta am chemat bona. Dar apoi, 
când a zis că nu vine, Marco s-a gândit că ar fi nepoliticos să 
mergem cu fetița după ce am spus că n-o s-o luăm cu noi, iar eu 
nu voiam s-o las singură acasă, așa că ne-am certat. 

Rasbach se întoarce spre Marco, care aprobă nefericit din cap. 

— Marco credea că, dacă avem monitorul pornit alături și 
venim la ea din jumătate în jumătate de oră, totul o să fie bine. 
N-o să se întâmple nimic rău, așa ai zis! spune Anne, 
întorcându-se cu un venin brusc spre soţul ei. _ 

— Am greșit! spune Marco, adresându-se soţiei lui. Imi pare 
rău! E numai vina mea! De câte ori trebuie s-o mai spun? 

Detectivul Rasbach privește cum fisurile din relaţia cuplului se 
adâncesc. Tensiunea pe care a simţit-o imediat după ce fiica lor 
a fost dată dispărută s-a transformat deja în ceva mai mult - 
vinovăţie. Frontul comun pe care l-au afișat în primele minute și 
ore ale anchetei începe să se erodeze. Cum altfel? Fiica lor a 
dispărut. Ei sunt sub o presiune enormă. Poliţiștii sunt la ei în 
casă. Presa bate la ușa din faţă. Rasbach știe că, dacă e un 
detaliu de găsit aici, o să-l găsească. 


VP - 48 


Capitolul opt 


Detectivul Rasbach pleacă din casa soților Conti și se duce să 
discute cu bona acasă la aceasta, pentru a le confirma 
povestea. E spre prânz și, în timp ce parcurge scurta distanţă pe 
străzile acoperite de frunze, analizează cazul în minte pe toate 
părţile. Nu există dovezi că în casă sau în curte ar fi fost vreun 
intrus. Totuși, sunt urme proaspete de anvelope pe podeaua de 
ciment a garajului. Îi suspectează pe părinţi, dar acum a apărut 
și informaţia asta nouă despre bonă. 

Când ajunge la adresa dată de Anne, ușa îi este deschisă de o 
femeie care pare tulburată. Se vede că a plâns, îi arată insigna. 

— Înţeleg că aici locuiește Katerina Stavros. 

Femeia aprobă din cap. 

— E fiica dumneavoastră? A 

— Da, zice mama fetei, reușind să vorbească. Imi pare rău. 
Nu e un moment bun, zice ea, dar știu de ce aţi venit. Vă rog, 
intrați. 

Rasbach intră în casă. Ușa dă direct în camera de zi, care 
pare să fie plină de femei care plâng. Trei femei de vârstă 
mijlocie și o adolescentă stau în jurul unei măsuțe de cafea, 
acoperită cu farfurii cu mâncare. 

— Mama noastră a murit ieri, zice doamna Stavros. Eu și 
surorile mele facem pregătirile pentru înmormântare. 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjez, zice detectivul Rasbach, 
dar mă tem că este important. Fiica dumneavoastră este aici? 

A observat-o deja pe canapea, alături de mătușile ei - o fată 
durdulie de șaisprezece ani, rămasă cu mâna întinsă deasupra 
unei farfurii cu fursecuri odată cu intrarea detectivului în 
cameră. 

— Katerina, pe tine te caută domnul poliţist. 

Katerina și toate mătușile fetei se întorc să se holbeze la 
detectiv. Fata începe să verse lacrimi proaspete, adevărate, și 
întreabă: 

— E vorba despre Cora? 

Rasbach dă din cap. 


VP - 49 


— Nu-mi vine să cred că a răpit-o cineva, zice fata punându-și 
mâinile la loc în poală și uitând de fursecuri. Mă simt așa de 
prost! Bunica a murit și n-am mai putut să mă duc. 

Imediat, toate mătușile se adună în jurul fetei, în timp ce 
mama se așază pe braţul canapelei, lângă ea. 

— La ce oră ai sunat la familia Conti? întreabă Rasbach blând. 
Îți aduci aminte? 

Fata începe să plângă. 

— Nu știu. 

Mama ei se întoarce către detectivul Rasbach. 

— Era în jur de șase. Cam atunci ne-au sunat de la spital și 
ne-au spus să ne ducem că era sfârșitul. l-am zis Katerinei să 
sune, să anunţe că nu poate să meargă și apoi să vină cu noi la 
spital. 

Pune o mână pe umărul fiicei ei. 

— Ne pare tare rău pentru Cora. Katerina ţine mult la ea. Dar 
asta nu e vina ei. 

Mama vrea ca toată lumea să înțeleagă bine acest lucru. 

— Sigur că nu, subliniază Rasbach. 

— Nu pot să cred că au lăsat-o singură în casă, zice femeia. 
Ce fel de părinţi fac așa ceva? 

Surorile ei clatină din cap dezaprobator. 

— Sper să o găsiţi, spune mama fetei, privind îngrijorată spre 
propria fiică, și sper că e teafără. 

— Facem tot ce putem, spune Rasbach și se întoarce ca să 
plece. Vă mulțumesc pentru timpul acordat. 

Asta confirmă ce i-au spus soții Conti. Copilul era aproape 
sigur în viaţă la șase seara, altfel cum s-ar fi descurcat părinţii 
cu bona? Rasbach își dă seama că, dacă părinţii ar fi omorât sau 
ar fi ascuns copilul, asta trebuia să se întâmple după telefonul 
de la ora șase. Fie înainte de șapte, când s-au dus la vecini, fie 
cândva în timpul petrecerii. Ceea ce înseamnă că probabil nu ar 
fi avut când să scape de cadavru. 

Poate că totuși spun adevărul, se gândește Rasbach. 

e 

După ce detectivul pleacă din casă, Anne simte că poate să 
respire puțin mai bine. Parcă i-ar urmări, parcă aşteaptă ca ei să 
facă un pas greşit, o eroare. Dar ce greşeală ar putea să 
aştepte? Cora nu este la ei. Dacă ar fi găsit vreo dovadă fizică a 
existenței unui intrus, se gândeşte ea, nu s-ar mai concentra 


VP -50 


aiurea asupra lor. Dar cine a luat-o pe Cora a fost foarte atent, 
asta e clar. 

Poate că polițiștii sunt incompetenţi, se gândește Anne. Este 
îngrijorată că aceștia vor face o treabă de mântuială. Ancheta 
avansează prea încet. Cu fiecare oră care se scurge, panica ei 
mai crește puțin. 

— Cine ar fi putut s-o ia? îi șoptește Anne lui Marco, atunci 
când rămân singuri. 

Anne și-a trimis părinţii acasă deocamdată, chiar dacă ei 
voiau să se instaleze în dormitorul de oaspeţi de la etaj. Oricât 
s-ar baza pe părinţii ei, mai ales în momente de stres și de 
necazuri, Anne constată că prezenţa lor acolo o neliniștește și 
este ea destul de neliniștită și așa. In plus, când sunt ei de faţă, 
relaţia ei cu Marco devine mai dificilă, și el deja e pe cale să 
izbucnească în orice clipă. Are părul vraiște și nu s-a bărbierit. 
Au stat treji toată noaptea și a trecut deja jumătate de zi. Anne 
este epuizată și știe că probabil arată la fel de rău ca Marco, dar 
nu-i pasă. Nu poate dormi. 

— Trebuie să ne gândim, Marco! Cine ar lua-o? 

— N-am nicio idee, zice Marco neajutorat. 

Ea se ridică și începe să se plimbe de colo-colo prin camera 
de zi. 

— Nu înţeleg de ce n-au găsit nicio dovadă că a existat un 
intrus. Nu are nicio logică. Pentru tine are vreo logică? 

Se oprește din mers și adaugă: 

— Mai puţin becul deșurubat de la detectorul de mișcare. Asta 
e clar o dovadă că a existat un intrus. 

Marco își ridică privirea către ea. 

— Ei cred că noi am slăbit becul. 

Ea se holbează la el. 

— E ridicol! 

În vocea ei e o urmă de isterie. 

— Nu noi am făcut asta. Noi știm, zice Marco furios. 

Își trece cu nervozitate mâinile de-a lungul coapselor, peste 
blugi, un obicei căpătat recent. 

— Detectivul are dreptate într-o singură privinţă. Chiar pare 
planificat. Nu-i ca și cum cineva trecea pe aici din întâmplare, a 
văzut ușa deschisă, a intrat și a luat-o. Dar dacă a fost răpită 
pentru răscumpărare, de ce răpitorul n-a lăsat niciun bilet? N-ar 
fi trebuit să ne contacteze până acum? 


VP -51 


Se uită la ceas. 

— E aproape trei! Au trecut deja mai mult de douăsprezece 
ore de când a dispărut, zice el, cu vocea gâtuită. 

Și Anne se gândește la același lucru. Sigur ar fi trebuit să fie 
contactaţi până acum. Ce se întâmplă de obicei în cazurile de 
răpire? Când l-a întrebat pe detectivul Rasbach, acesta i-a 
răspuns: 

— Nu există un obicei când e vorba de răpire. Fiecare caz e 
unic. Dacă se cere o răscumpărare, poate să dureze ore sau zile. 
Dar, în general, răpitorii nu vor să ţină victima mai mult decât 
sunt nevoiţi. Riscurile cresc odată cu trecerea timpului. 

Poliţiştii le-au montat un microfon în telefon ca să înregistreze 
orice posibilă conversaţie cu răpitorul. Insă, deocamdată, nu a 
sunat nimeni care să pretindă că o are pe Cora. 

— Dacă e cineva care îi știe pe părinţii, tăi? sugerează Marco. 
Poate una dintre cunoștințele lor? 

— Tare ţi-ar plăcea să dai vina pe ei pentru asta, nu-i așa? 
ripostează Anne, plimbându-se încolo și încoace în faţa lui, cu 
brațele încrucișate. 

— Stai puţin! zice Marco. Nu dau vina pe ei, dar gândește-te 
un pic la asta! Singurii cu adevărat bogaţi pe-aici sunt părinții 
tăi. Deci trebuie să fie cineva care îi cunoaște și știe că au bani. 
Noi nu avem atâţia bani încât să fim vizaţi de un răpitor, asta e 
clar. 

— Poate ar trebui să monitorizeze și convorbirile părinţilor 
mei, spune Anne. 

Marco își ridică ochii spre ea și zice: 

— Poate ar trebui să fim mai inventivi cu recompensa. 

— Ce vrei să spui? Am oferit deja o recompensă. Cincizeci de 
mii de dolari. 

— Da, dar cincizeci de mii de dolari pentru informaţii care să 
ducă la recuperarea Corei. Cu ce ne ajută asta dacă nimeni nu a 
văzut nimic? Dacă ar fi văzut cineva ceva, nu crezi că ar fi spus 
deja poliţiei? 

Așteaptă în timp ce Anne se gândește la asta. 

— Trebuie să urgentăm lucrurile, zice Marco presant. Cu cât o 
țin mai mult pe Cora, cu atât riscul să-i facă rău e mai mare. 

— Ei cred că eu sunt vinovată, spune Anne brusc. Cred că eu 
am omorât-o. 

Are o privire dezlănţuită în ochi. 


VP - 52 


— După cum se uită la mine detectivul ăla, îmi dau seama că 
deja s-a hotărât în privinţa mea. Probabil încearcă doar să-și dea 
seama cât de implicat ai fost tu! 

Marco sare de pe canapea și încearcă să o îmbrăţișeze. 

— Șșșș, zice el. Nu crede nimeni asta. 

Dar e îngrijorat că exact asta cred polițiștii. Depresia 
postnatală, antidepresivele, mersul la psihiatru. Nu știe ce să-i 
mai spună ca s-o liniștească. Simte cum devine din ce în ce mai 
agitată și vrea să împiedice o criză. 

— Dacă se duc să vorbească cu doctorita Lumsden? spune 
Anne. 

Bineînțeles că se vor duce să vorbească cu doctorița 
Lumsden, se gândește Marco. Cum a putut ea să-și închipuie 
măcar o clipă că nu vor discuta cu psihiatra ei? 

— Probabil se vor duce, spune Marco pe un ton intenţionat 
calm, pragmatic. Și ce dacă? Nu ai avut nicio legătură cu 
dispariţia Corei și știm asta amândoi. 

— Dar ea o să le spună diverse chestii, zice Anne, evident 
speriată. 

— Ba nu, susţine Marco. E doctoriţă. Nu poate să le spună 
nimic din ce i-ai zis tu. E vorba despre confidenţialitatea relaţiei 
dintre doctor și pacient. Ei nu au cum s-o forțeze pe doctoriţa ta 
să le spună ceva din ce aţi vorbit voi. 

Anne începe iar să se plimbe de colo-colo prin camera de zi, 
frângându-și mâinile. Apoi se oprește și spune: 

— Ai dreptate, da, ai dreptate. 

Inspiră adânc de câteva ori. Apoi își aduce aminte: 

— Lumsden e plecată. A plecat în Europa pentru câteva 
săptămâni. 

— Așa e, spune Marco. Mi-ai zis. 

Işi pune mâinile pe umerii ei și apasă ferm, fixând-o cu 
privirea. 

— Anne, nu vreau să-ţi faci griji din cauza asta, spune el 
hotărât. N-ai niciun motiv să-ţi fie frică. Nu ai nimic de ascuns. Și 
ce dacă află că ai avut niște probleme cu depresia, chiar 
dinainte de copil? Probabil jumătate din oamenii din lume sunt 
deprimați. Probabil și detectivul ăla e al dracului de deprimat. 

O privește fix până când respiraţia îi revine la normal și îl 
aprobă din cap. 

Marco își lasă braţele jos. 


VP-53 


— Trebuie să ne gândim cum s-o aducem pe Cora înapoi. 

Se prăbușește pe canapea, extenuat. 

— Dar cum? zice Anne. 

lar își frânge mâinile. 

Marco spune: 

— Începusem să zic de recompensă. Poate că nu procedăm 
cum trebuie. Poate ar trebui să tratăm direct cu cine a luat-o pe 
Cora. Poate să-i oferim o grămadă de bani pentru ea și să 
vedem dacă ne sună. 

Anne se gândește un moment. 

— Dar dacă a răpit-o cineva, de ce nu a cerut răscumpărare? 

— Nu știu! Poate s-a panicat. Ceea ce mă bagă pe mine în toți 
sperieţii, pentru că în cazul ăsta poate s-o omoare pe Cora și s-o 
arunce undeva! 

Anne întreabă: 

— Cum începem să negociem cu răpitorul dacă nici măcar nu 
a luat legătura cu noi? 

Marco își ridică privirea. 

— Cu ajutorul presei. 

Anne încuviințează, gândindu-se. 

— De ce sumă crezi că ar fi nevoie ca s-o recăpătăm? 

Marco își clatină capul disperat. 

— Habar n-am. Dar nu avem decât o șansă, așa că trebuie să 
încercăm. Poate două sau trei milioane? 

Anne nici măcar nu tresare. 

— Părinţii mei o adoră pe Cora. Sunt sigură că vor plăti. Să-i 
chemăm înapoi, și pe ei, și pe detectivul Rasbach! 

e 

Rasbach se grăbeşte să se întoarcă la casa familiei Conti, 
chemat prin telefon de Marco. 

Anne și Marco stau în picioare în camera de zi. Feţele le sunt 
pătate de lacrimi proaspete, dar par hotărâți. Preţ de o secundă, 
Rasbach crede că vor face o mărturisire. 

Anne privește spre fereastra dinspre stradă, în așteptarea 
părinţilor ei. În momentul acela, sosesc Richard și Alice, care 
urcă repede treptele pe lângă reporteri, păstrându-și cumva 
demnitatea, în ciuda bliţurilor aparatelor de fotografiat din jurul 
lor. Anne le deschide ușa, atentă să rămână ascunsă. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Richard alarmat, uitându-se la 
fiica lui și la detectiv. Aţi gasit-o? 


VP - 54 


Ochii ageri ai lui Alice încearcă să cuprindă totul deodată. 
Pare și plină de speranţă, și speriată în același timp. 

— Nu, spune Anne, dar avem nevoie de ajutorul vostru. 

Rasbach îi privește atent pe toţi. Marco nu spune nimic. 

Anne e cea care vorbește. 

— Eu și Marco credem că ar trebui să oferim bani direct 
rapitorului. O sumă mare. Poate că, dacă oferim destui bani și 
promitem să nu-l trimitem în judecată, cine a luat-o o să ne-o 
dea înapoi. 

Se întoarce spre părinţii ei. Marco stă lângă ea. 

— Trebuie să facem ceva! spune ea îndurerată. Nu putem să 
stăm pur și simplu și să așteptăm s-o omoare! 

Ochii ei cercetează cu disperare chipurile părinţilor. 

— Avem nevoie de ajutorul vostru. 

Alice și Richard se privesc foarte scurt. Apoi, Alice spune: 

— Sigur că da, Anne. Facem orice ca s-o recuperăm pe Cora. 

— Bineînţeles, este de acord și Richard, subliniindu-și acordul 
cu o mișcare a capului. 

— De cât aveţi nevoie? întreabă Alice. 

— Dumneavoastră ce credeţi? spune Anne întorcându-se spre 
detectivul Rasbach. Cât ar fi suficient să-l convingem să ne-o 
dea înapoi? 

Rasbach se gândește bine înainte să răspundă. Dacă ești 
nevinovat, ar fi normal să vrei să dai bani, oricâţi bani, 
persoanei care ţi-a luat copilul. lar familia asta pare să aibă 
fonduri aproape nelimitate. Cu siguranţă merită să încerce. 
Poate că părinţii nu sunt deloc implicaţi. Și timpul se scurge. 

— La ce sumă v-aţi gândit? întreabă Rasbach. 

Anne pare jenată, de parcă îi e rușine să pună un preţ pe 
copilul ei. N-are nicio idee, serios. Cât înseamnă prea mult? Cât 
înseamnă prea puţin? 

— Eu și Marco ne gândeam poate la două milioane, poate la 
mai mult? 

Nesiguranţa ei e evidentă. Se uită stânjenită la mama și tatăl 
ei. Le cere oare prea mult? 

— Sigur, Anne, spune Alice. Oricât ai nevoie. 

— O să dureze un pic până facem rost de ei, zice Richard, dar 
pentru Cora facem orice. Și pentru tine, Anne. Știi asta. 

Anne dă din cap cu lacrimi în ochi. Mai întâi o îmbrățișează pe 
mama ei, apoi se duce și-l ia în braţe pe tatăl ei, care îi 


VP-55 


răspunde la fel. O ţine în brațe cât timp umerii i se zguduie de 
hohote. 

O fracțiune de secundă, Rasbach se gândește că viaţa e mult 
mai ușoară pentru cei bogați. 

Se uită la Richard, care privește peste capul fiicei lui, spre 
ginere, care nu spune nimic. 


VP - 56 


Capitolul nouă 


Cad de acord asupra sumei de trei milioane de dolari. Sunt o 
grămadă de bani, dar asta nu-i va ruina pe Richard și Alice 
Dries. Cuplul mai are câteva milioane bunicele, își permit. 

La mai puţin de douăzeci și patru de ore de când au anunțat 
dispariţia copilului lor, la începutul serii de sâmbătă, Anne și 
Marco sunt din nou față în față cu presa. Nu au mai vorbit cu 
ziariștii de la ora șapte dimineața. Și de data aceasta au pregătit 
cu atenţie un mesaj la măsuța lor de cafea, cu ajutorul 
detectivului Rasbach, după care au ieșit pe treptele de la intrare 
ca să dea o declaraţie. 

De data aceasta, Anne s-a schimbat într-o rochie neagră 
simplă, dar șic. Fără alte bijuterii în afară de cerceii cu perle. A 
făcut duș, s-a spălat pe cap, chiar s-a machiat puţin, încercând 
să pară curajoasă. Și Marco a făcut duș și s-a bărbierit, și s-a 
schimbat într-o cămașă albă și blugi curațţi. Arată ca un cuplu 
atrăgător de oameni cu meserii bune, în vârstă de treizeci și 
ceva de ani, loviți de o tragedie. 

Când ies pe veranda mică, chiar înainte de buletinul de știri 
de la ora șase, aparatele de fotografiat se declanșează din toate 
părțile, ca mai devreme. Pe tot parcursul zilei, interesul față de 
acest caz a crescut. Marco așteaptă să se potolească zarva, apoi 
se adresează reporterilor: 

— Am vrea să mai facem o declaraţie, anunță el tare, dar este 
întrerupt înainte măcar să poată începe. 

— Cum explicaţi încurcătura legată de hainele bebelușului? 
întreabă cineva de pe trotuar, mai jos de ei. 

— Cum aţi putut să faceţi o asemenea greșeală? cere să afle 
o altă voce. 

Marco îi aruncă o privire rapidă lui Rasbach și apoi răspunde, 
fără să-și ascundă enervarea: 

— Cred că poliţia a dat deja o declaraţie despre acest subiect 
mai devreme, dar vă spun din nou. 

Inspiră adânc. 

— Am culcat-o pe Cora aseară devreme cu salopeta roz. Când 
soția mea a hrănit-o la ora unsprezece, copilul a vomitat pe 


VP - 57 


haine. Soţia mea a schimbat-o cu altceva, o salopetă verde, pe 
întuneric, dar cu supărarea de după răpirea ei, pur și simplu am 
uitat asta. 

Tonul lui Marco este rece. 

Mulțimea de reporteri tace și digeră informaţia. Suspicioasă. 

Marco profită de tăcere și citește textul pregătit. 

— Eu și Anne o iubim pe Cora. Vom face orice ca s-o aducem 
înapoi. Implorăm persoana care a luat-o să ne-o înapoieze. 
Putem să oferim suma de trei milioane de dolari. 

Mulțimea tresare surprinsă, iar Marco așteaptă. 

— Putem să oferim trei milioane de dolari persoanei care ne-a 
luat copilul. Vorbesc direct cu tine, cel care o ai pe Cora: sună- 
ne și vom sta de vorbă. Probabil te uiţi la televizor acum. Te 
rugăm să ne contactezi și vom găsi o modalitate să-ți dăm banii 
în schimbul fiicei noastre tefere. 

Apoi, Marco își ridică privirea și rostește uitându-se direct spre 
camerele de luat vederi: 

— Persoanei care o are îi spun: promitem că nu vom depune 
acuzaţii. Noi doar o vrem înapoi. 

Ultima parte nu era în textul pregătit, iar detectivul Rasbach 
ridică ușor din sprânceana dreaptă. 

— Asta e tot. 

Blițurile se aprind furioase în timp ce Marco își coboară mâna 
cu bucata de hârtie în ea. Reporterii îl bombardează cu întrebări, 
dar el le întoarce spatele și o ajută pe Anne să intre la loc în 
casă. Detectivii Rasbach și Jennings îi urmează. 

Rasbach știe că, indiferent de mesajul lui Marco, răpitorul, 
oricare ar fi el sau ea, nu va rămâne insensibil la punerea sub 
acuzare. Nu părinţii hotărăsc asta. Cu siguranţă, și rapitorul știe 
asta. Dacă chiar este vorba despre o răpire pentru 
răscumpărare, șmecheria este ca banii să ajungă la persoana 
care are copilul, iar copilul să fie înapoiat teafăr, fără ca să se 
panicheze cineva și să facă vreo prostie. Dar răpirea este o 
infracțiune gravă, așa că, pentru răpitor, dacă lucrurile nu merg 
bine, tentaţia să omoare victima și să-i arunce cadavrul pentru a 
evita să fie prins este puternică. 

Inapoi în casă, Rasbach spune: 

— Acum așteptăm. 


VP -58 


În cele din urmă, Marco o convinge pe Anne să urce la etaj și 
să încerce să se odihnească. A mâncat niște supă și biscuiţi; 
doar atât a mâncat toată ziua. A fost nevoită să se și mulgă 
periodic, așa că s-a retras în camera copilului, pentru a avea 
intimitate. Dar mulsul nu este la fel cu hrănitul unui sugar, așa 
că acum are sânii umflați, fierbinţi la atingere și dureroși. 

Inainte să încerce să aţipească, trebuie să se mulgă din nou. 
Stă în scaunul în care alăptează, copleșită de lacrimi. Cum poate 
să stea în scaunul ăsta și, în loc să-și privească fetița sugând la 
pieptul ei, deschizând și închizându-și pumnișorii și fixându-și 
mama cu ochii rotunzi și albaștri, cu gene lungi, ea să-și mulgă 
laptele manual într-un recipient de plastic, doar ca să-l arunce în 
scurgerea din baie? Durează o grămadă. Mai întâi un sân, apoi 
celălalt. 

Cum de nu-și aduce aminte că a schimbat copilul de salopeta 
roz? Ce altceva nu-și mai aduce aminte despre noaptea trecută? 
E din cauza șocului, e sigură. Atât, nimic altceva. 

În sfârșit, a terminat. Își aranjează hainele, se ridică din 
scaunul pentru alăptat și se îndreaptă spre baia din capul 
scărilor. În timp ce aruncă laptele matern în chiuvetă, se 
holbează la imaginea ei din oglinda spartă. 

e 

Rasbach merge pe jos distanța de câteva străzi de la casa 
familiei Conti până la o stradă cu magazine la modă, galerii și 
restaurante. Este o altă seară fierbinte și umedă de vară. Se 
oprește să mănânce repede ceva și recapitulează ce știe până 
acum. Bona a anunţat pe neașteptate că nu mai vine, pe la șase 
seara. Trebuie să presupună că fetița era încă în viață la ora 
aceea. Soții Conti s-au dus la vecini înainte de șapte seara, ceea 
ce înseamnă că nu aveau suficient timp să omoare copilul și să 
scape de cadavru între apelul bonei și plecarea lor de-acasă. De 
asemenea, nimeni nu pare să fi văzut pe vreunul dintre ei ieșind 
din casă între șase și șapte seara, cu sau fără copil. 

Amândoi spun că Marco s-a dus să vadă ce face copilul, 
folosind ușa din spate, la douăsprezece și jumătate. Marco 
pretinde că detectorul de mișcare funcţiona atunci. Criminaliștii 
au găsit urme proaspete de anvelope în garaj, care nu se 
potrivesc cu mașina soţilor Conti. Paula Dempsey a văzut o 
mașină cu farurile stinse mergând silențios pe alee, dinspre casa 


VP -59 


familiei Conti, la 12:35 a.m. Becul detectorului de mișcare 
fusese deșurubat în mod evident. 

Toate astea înseamnă fie că răpitorul a dat lovitura după 
douăsprezece și treizeci, cândva între momentul în care Marco 
s-a dus la copil și cel în care cuplul s-a întors acasă, iar mașina 
pe care a văzut-o Paula Dempsey este irelevantă, fie că Marco a 
minţit și el a fost cel care a dezactivat detectorul și a dus copilul 
la mașina care aștepta. Copilul nu a zburat până la garaj. Cineva 
l-a dus acolo și singurele amprente din curte le aparțin lui Marco 
și lui Anne. Şoferul, sau complicele, dacă a existat unul, probabil 
nici n-a ieșit din mașină. Apoi Marco s-a întors la petrecere și s-a 
dus nonșalant să fumeze în curtea din spate a vecinului și să 
flirteze cu soţia acestuia. 

Există o singură problemă: bona. Marco n-avea de unde să 
știe că bona nu mai putea să vină. Faptul că trebuia să fie o 
bonă în casă contrazice ideea că totul a fost o răpire bine 
planificată pentru răscumpărare. 

Totuși, ar putea fi ceva spontan. 

Oare soţul sau soția a omorât copilul accidental, într-o criză 
de furie, să zicem, fie între șase și șapte - poate copilul a fost 
rănit în timpul certei lor -, fie la un moment dat în timpul serii, 
când s-au dus să-l vadă? Dacă așa au stat lucrurile, au aranjat în 
grabă să-i ajute cineva să scape de copil în creierii nopţii? 

Salopeta roz îl deranjează. Mama spune că a aruncat-o în 
coșul de rufe de lângă masa de schimbat, în realitate, a fost 
găsită ascunsă sub salteluța de pe masa respectivă. De ce? 
Poate mama era suficient de beată încât să nu înghesuie 
salopeta murdară în coșul de rufe, ci să o îndese sub salteaua 
de schimbat. Dacă era destul de beată încât să creadă că 
pusese salopeta în coș, deși nu era așa, era și destul de beată 
încât să scape copilul din braţe? Poate l-a scăpat, copilul s-a 
lovit la cap și a murit. Poate mama l-a sufocat. Dacă așa s-a 
întâmplat, cum au aranjat părinţii atât de repede să ia altcineva 
copilul de acolo? Pe cine ar fi putut suna? 

Trebuie să găsească posibilul complice. Va face rost de 
desfășurătoarele telefonului fix și ale celularelor soţilor Conti și 
va afla dacă vreunul dintre ei a sunat pe cineva între șase și 
douăsprezece și jumătate în noaptea aceea. 

Dacă niciunul dintre părinţi nu și-a omorât fetița accidental 
sau intenţionat, ar fi fost oare capabili să însceneze o răpire? 


VP - 60 


Rasbach bănuiește de ce ar face asta. Sunt trei milioane de 
dolari la mijloc. Poate chiar mai mult. Asta ar fi o motivaţie 
suficientă pentru oricine. Ușurința cu care bunicii copilului au 
oferit banii părinţilor nefericiți era elocventă. 

In curând, Rasbach va afla tot ce se poate ști despre Anne și 
Marco Conti. 

Acum a venit momentul să stea de vorbă cu vecinii. 


VP - 61 


Capitolul zece 


Rasbach se oprește pe la casa familiei Conti și îl ia pe 
Jennings. Când detectivii ajung la locuinţa vecinilor, sub privirile 
curioase ale reporterilor, constată că soţul, Graham Stillwell, 
este plecat. 

Rasbach s-a mai întâlnit deja scurt cu cei doi noaptea trecută, 
când a fost dat dispărut copilul. Cynthia și Graham Stillwell au 
rămas muţi din cauza șocului la auzul veștii despre răpirea 
bebelușului de alături. Atunci, Rasbach era concentrat pe curtea 
din spate, pe gard și pe calea de acces dintre cele două case. 
Dar acum vrea să stea de vorbă cu Cynthia, gazda petrecerii, ca 
să vadă dacă îl poate lămuri în privinţa cuplului vecin. 

E o femeie frumoasă. Treizeci și ceva de ani, păr lung, negru, 
ochi mari, albaștri. Are genul de siluetă care face mașinile să se 
oprească în trafic. In plus, știe foarte bine că este atrăgătoare și 
se asigură că și ceilalți sunt conștienți de asta. Este îmbrăcată 
cu o bluză încheiată sumar la nasturi, pantaloni de in care o 
avantajează și sandale cu toc înalt. Are un machiaj perfect, chiar 
dacă cineva a furat bebelușul vecinilor ei în timp ce aceștia erau 
în casa ei, cu o seară înainte. Însă dincolo de machiajul perfect, 
clar este obosită, de parcă a dormit prost sau n-a dormit deloc. 

— Aţi aflat ceva? întreabă Cynthia Stillwell după ce îi invită 
înăuntru. 

Rasbach este uimit de asemănarea cu casa de alături. 
Aceeași dispunere a camerelor, iar scara încrustată din lemn, 
care se unduiește până la etaj, șemineul din marmură și 
fereastra care dă spre stradă sunt identice. Totuși, fiecare casă 
poartă amprenta inimitabilă a propriilor ocupanţi. Casa familiei 
Conti este văruită în culori șterse și umplută cu antichităţi și 
obiecte de artă; cea a familiei Stillwell are mai multă mobilă 
modernă, din piele albă, mese din sticlă și crom, precum și pete 
aprinse de culoare. 

Cynthia se așază pe scaunul din fața șemineului, își 
încrucișează elegant picioarele și începe să-l legene pe cel de 
deasupra, în timp ce sandalele dau la iveală unghii făcute 
impecabil cu ojă de un roșu-aprins. 


VP - 62 


Așezându-se alături de Jennings pe canapeaua modernă din 
piele, Rasbach zâmbește ca pentru a se scuza și spune: 

— Mă tem că nu putem să discutăm detaliile cazului. 

Femeia din faţa lui pare agitată. Vrea să o liniștească. 

— Cu ce vă ocupați, doamnă Stillwell? întreabă el. 

— Sunt fotograf profesionist. Independent, în cea mai mare 
parte. 

— Inţeleg, zice el aruncându-și privirea pe pereţi, unde sunt 
afișate fotografii frumoase alb-negru. Sunt ale dumneavoastră? 

— Da, chiar sunt. 

Zâmbește reținut. 

— E îngrozitoare povestea asta cu răpirea copilului, spune 
Rasbach. Probabil v-a tulburat. 

— Numai la asta mă gândesc, zice ea evident afectată. 

Se încruntă. 

— Adică, ei erau aici când s-a întâmplat. Stăteam toţi aici, ne 
simţeam bine, nu ne păsa de altceva. Mă simt îngrozitor. 

Își umezește buzele. 

— Puteţi să-mi povestiți cum s-a desfășurat seara? întreabă 
Rasbach. Povestiţi-mi cu propriile cuvinte. 

— Bine. 

Inspiră adânc. 

— Plănuisem o petrecere pentru ziua lui Graham - împlinea 
patruzeci de ani. Voia ceva restrâns. Așa că i-am invitat pe 
Marco și pe Anne la cină, pentru că uneori luăm toţi cina 
împreună și suntem prieteni buni. Înainte să apară copilul, ne 
vedeam mult mai des, pe urmă, nu prea. Nu i-am mai văzut de 
ceva vreme până aseară. 

— Dumneavoastră aţi sugerat să lase copilul acasă? întreabă 
Rasbach. 

Femeia roșește. 

— N-am știut că nu au găsit bonă. 

— Eu am înţeles că au avut o bonă, dar a anunţat în ultimul 
moment că nu mai poate să vină. 

Ea dă din cap. 

— Așa e. Dar n-aș fi spus niciodată că nu pot să vină cu 
copilul, dacă n-ar fi avut o bonă. Au apărut la ușă cu monitorul 
pentru copil și au spus că bona nu mai venea, dar că vor băga 
monitorul în priză și se vor duce des s-o vadă pe fetiță. 

— Și cum vi s-a părut asta? 


VP - 63 


— Cum mi s-a părut? întreabă ea ridicând din sprâncene 
surprinsă. 

Rasbach aprobă și așteaptă. 

— Nu mi s-a părut în niciun fel. Eu nu sunt mamă. Am 
presupus că știu ei ce fac. Părea să nu-i deranjeze. Eu eram 
prea ocupată să pregătesc cina ca să mă gândesc prea mult la 
asta. 

Adaugă: 

— Ca să fiu sinceră, decât să plece câte unul din ei la fiecare 
jumătate de oră, ca să se ducă la copil, mai bine îl aduceau aici, 
ar fi fost mai mic deranjul. 

Cynthia face o pauză. 

— Pe de altă parte, e un copil tare scâncit. 

— Și Anne, și Marco, spuneţi că s-au dus acasă, la copil, din 
jumătate în jumătate de oră? 

— A, da. Erau foarte stricți în privinţa asta. Părinţii perfecţi. 

— Cât timp lipseau, când se duceau la fetiță? întreabă 
Rasbach. 

— Varia. 

— Cum adică? 

Își aruncă părul negru peste umăr și îşi îndreaptă spatele. 

— Păi, când se ducea Marco, era destul de rapid. Vreo cinci 
minute sau mai puţin. Dar Anne stătea mai mult. Mi-aduc 
aminte că la un moment dat am glumit cu Marco, zicând că 
poate nici nu se mai întoarce. 

— Când a fost asta? 

Rasbach se apleacă ușor înainte, privind-o fix în ochi. 

— Cred că în jur de unsprezece. A lipsit mult timp. Când s-a 
întors, am întrebat-o dacă era totul în regulă. A zis că era bine, 
doar că trebuise să alăpteze copilul. 

Cynthia a încuviinţat cu hotărâre. 

— Da, era unsprezece, pentru că a zis că mereu îi dă să 
mănânce la unsprezece și apoi fetița doarme până pe la cinci. 

Brusc, Cynthia pare nesigură și adaugă: 

— Când s-a întors, după ce a alăptat-o la unsprezece, arăta de 
parcă plânsese. 

— De parcă plânsese? Sunteţi sigură? 

— Mie așa mi s-a părut. Cred că se spălase pe faţă pe urmă. 
Marco s-a uitat la ea îngrijorat. Mi-aduc aminte că m-am gândit 


VP - 64 


atunci ce plictisitor trebuie să fie să-ţi faci mereu griji pentru 
Anne. 

— De ce credeţi că Marco era îngrijorat? 

Cynthia ridică din umeri. 

— Anne are uneori toane. Cred că maternitatea i se pare mai 
grea decât se aștepta. 

Roșește, dându-și seama ce ciudat sună ce tocmai a spus, 
având în vedere circumstanţele. 

— Adică, de când e mamă, s-a schimbat. 

— În ce fel? 

Cynthia inspiră adânc și se lasă cu totul în scaun. 

— Eu și Anne eram prietene mai bune înainte. Obișnuiam să 
ne bem cafeaua împreună, să mergem la cumpărături, să stăm 
de vorbă. Chiar aveam multe în comun. Eu sunt fotografă, iar ea 
lucra la o galerie de artă din centru. E înnebunită după arta 
abstractă, sau așa era. Era a naibii de bună la galeria aia, 
curatoare bună, pricepută la vânzări. Recunoaște imediat 
operele de calitate și știe cu cât or să se vândă. 

Face o pauză, își amintește. 

— Da, o încurajează Rasbach. 

Cynthia continuă. 

— Apoi a rămas însărcinată și parcă nu mai putea să se 
gândească la nimic altceva în afară de copii. Voia să cumpere 
numai lucruri pentru copii. 

Râde ușor. 

— |mi pare rău, dar după o vreme mi s-a părut cam obositor. 
Cred că s-a simţit jignită că nu prea mă interesa sarcina ei. 
Aveam mai puţine în comun. Apoi aceea, s-a născut copilul și 
asta i-a ocupat tot timpul. Înţeleg, era epuizată, dar a devenit 
mai puțin interesantă, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Cynthia face o pauză și își încrucișează iar picioarele lungi. 

— Cred c-ar fi trebuit să se întoarcă la serviciu când bebelușul 
avea câteva luni, dar ea nu voia. Cred că i se părea că trebuie 
să fie mama perfectă. 

— Marco s-a schimbat mult după nașterea copilului? întreabă 
Rasbach. 

Ea își înclină capul și se gândește. 

— Nu prea, nu, dar nici nu ne-am văzut prea des. Mie mi se 
pare la fel, dar cred că Anne l-a afectat și pe el un pic. Încă îi 
place să se distreze. 


VP - 65 


Rasbach întreabă: 

— Anne și Marco au vorbit în particular după ce s-a întors ea 
de la copil? 

— Cum adică? 

— Aţi plecat cu soțul dumneavoastră în bucătărie să faceţi 
curat sau ceva de genul ăsta și i-aţi lăsat singuri vreo clipă pe 
parcursul serii? Ori s-au retras amândoi în vreun colț? 

— Nu știu. Nu cred. Marco a stat mai mult cu mine, pentru că 
se vedea că Anne nu era într-o dispoziţie prea veselă. 

— Deci nu vă amintiţi ca ei doi să fi discutat singuri pe durata 
serii? 

Ea clatină din cap. 

— Nu, de ce? 

Rasbach ignoră întrebarea ei. 

— Descrieţi cum s-a desfășurat restul serii, dacă nu vă 
deranjează. 

— Am stat mai mult în sufragerie, pentru că acolo e aer 
condiționat și a fost atât de cald azi-noapte! Eu și Marco am 
vorbit cel mai mult. Soţul meu e destul de tăcut, de obicei, genul 
de intelectual. El și Anne seamănă în privința asta. Se înțeleg 
bine. 

— Și dumneavoastră vă înţelegeți bine cu Marco? 

— Eu și Marco suntem mai extrovertiţi, asta e sigur. Eu îl 
înveselesc pe soţul meu, iar el pe Anne. Contrariile se atrag, 
bănuiesc. 

Rasbach așteaptă, lasă liniștea să umple camera, apoi 
întreabă: 

— Când Anne s-a întors după ce a alăptat copilul, la ora 
unsprezece, în afară de faptul că arăta ca și cum ar fi plâns, a 
părut diferită și din alt punct de vedere? 

— Eu n-am observat. Părea doar obosită, dar așa e ea mereu 
în ultima vreme. 

— Cine s-a dus apoi la copil? 

Cynthia se gândește. 

— Păi, Anne s-a întors pe la unsprezece și jumătate, cred, așa 
că Marco nu s-a mai dus. El mergea la și jumătate, iar ea la fix, 
așa s-au înţeles. Așa că Anne s-a dus din nou la miezul nopţii, 
apoi Marco la douăsprezece și jumătate. 

— Cât timp a lipsit Anne când s-a dus la miezul nopţii? 
întreabă Rasbach. 


VP - 66 


— Ei, nu mult, câteva minute. 

— Și apoi s-a dus Marco, la douăsprezece și jumătate? 

— Da, eu eram în bucătărie, făceam un pic de ordine. Ela 
ieșit pe ușa din spate și a zis că se duce să verifice rapid copilul 
și se întoarce imediat. Mi-a făcut cu ochiul. 

— V-a făcut cu ochiul? 

— Da. Băuse destul de mult. Toţi băuserăm. 

— Și cât a lipsit? întreabă Rasbach. 

— Nu mult, două sau trei minute. Poate cinci. 

Cynthia se foiește în scaun, își schimbă poziţia picioarelor. 

— Când s-a întors, am ieșit în curte la o ţigară. 

— Numai voi doi? 

— Da. 

— Despre ce aţi vorbit? întreabă Rasbach. 

Își amintește cum a roșit Marco atunci când a menţionat că 
ieșise la ţigară cu Cynthia și cât de furioasă a fost Anne că soțul 
ei flirtase cu femeia din faţa lui. 

Cynthia spune: 

— Nu prea multe. Mi-a aprins o ţigară. 

Rasbach așteaptă, nu spune nimic. 

— A început să mă mângâie pe picioare. Purtam o rochie cu 
despicătură într-o parte. 

Pare jenată. 

— Nu cred că e relevant, nu? Ce legătură are asta cu răpirea 
copilului? 

— Doar spuneți-ne ce s-a întâmplat, dacă nu vă deranjează. 

— Mă mângâia pe picioare. Apoi s-a înfierbântat tot și m-a 
tras în poala lui. M-a sărutat. 

— Continuaţi, zice Rasbach. 

— Ei, era destul de excitat. Amândoi ne-am lăsat duși de val. 
Era întuneric, eram beti. 

— Cât timp a durat asta? întreabă Rasbach. 

— Nu știu, câteva minute. 

— Nu v-aţi făcut griji că soţul dumneavoastră sau Anne ar 
putea să vină și să vă găsească... îmbrățișaţi? 

— Sincer vorbind, nu cred că gândeam prea clar. V-am spus 
deja, băuserăm mult. 

— Deci nu a venit nimeni să vă găsească așa? 


VP - 67 


— Nu, până la urmă, l-am împins de pe mine, dar am fost 
drăguță. Nu mi-a fost ușor, pentru că era tot călare pe mine. 
Insistent. 

— Aveţi o aventură cu Marco? întreabă Rasbach fără 
menajamente. 

— Ce? Nu! Nu avem o aventură. Am crezut că a fost doar un 
flirt nevinovat. Nu m-a mai atins înainte. Băuserăm prea mult. 

— După ce l-aţi respins, ce s-a întâmplat? 

— Ne-am aranjat ţinuta și ne-am întors în casă. 

— Ce oră era? 

— Aproape unu, cred. Anne voia să plece. Nu i-a plăcut că 
Marco ieșise cu mine în curtea din spate. 

Cred și eu, se gândește Rasbach. 

— Aţi fost în curtea din spate și mai devreme aseară? 

Ea clatină din cap. 

— Nu. De ce? 

— Mă întrebam dacă aţi observat cumva dacă detectorul de 
mișcare s-a aprins când a intrat Marco în casă, mai devreme. 

— A, nu știu. Nu l-am văzut intrând. 

— In afară de dumneavoastră și soțul dumneavoastră și, 
bineînţeles, de Marco și Anne, știți dacă mai era cineva la curent 
că fetița era singură alături? 

— Din câte știu eu, nu. 

Ridică din umerii eleganţi. 

— Adică, cine să mai știe? 

— Mai aveţi ceva de adăugat, doamnă Stillwell? 

Clatină din cap. 

— Imi pare rău, mă tem că nu. Mie mi s-a părut o seară 
normală. Cum și-ar fi putut imagina cineva că se va întâmpla 
așa ceva? Mai bine aduceau copilul cu ei. 

— Vă mulțumim pentru timpul acordat, zice Rasbach și se 
ridică să plece. 

Se ridică și Jennings. Rasbach îi întinde Cynthiei cartea lui de 
vizită. 

— Dacă vă amintiţi ceva, orice, vă rog să mă sunaţi. 

— Sigur că da, spune ea. 

Rasbach se uită pe fereastra care dă spre stradă. Reporterii 
se fâțâie de colo-colo, în așteptarea lor. 

— Vă deranjează dacă ieșim prin spate? întreabă el. 


VP - 68 


— Deloc, spune Cynthia. Garajul este deschis. Detectivii se 
strecoară prin ușile glisante de sticlă din bucătărie și 
traversează curtea din spate, apoi garajul familiei Stillwell. 
Ajung în alee, nevăzuţi din stradă. 

Jennings se uită pieziș la Rasbach și ridică din sprâncene. 

— Tu o crezi? îl întreabă Rasbach. 

— İn legătură cu ce exact? întreabă celălalt bărbat. 

Cei doi detectivi vorbesc încet. 

— Cu zbânţuiala din curte. 

— Nu știu. De ce ar minţi? Chiar arată bine. 

— Din experiența mea, oamenii mint tot timpul, spune 
Rasbach. 

— Tu crezi că ne-a minţit? 

— Nu. Dar are ceva care mă deranjează și nu știu ce. Părea 
agitată, de parcă nu spunea ceva sau ascundea ceva, zice 
Rasbach. Presupunând că a spus adevărul, întrebarea e: de ce s- 
a dat Marco la ea la scurt timp după douăsprezece treizeci? A 
făcut asta pentru că habar nu avea că îi era răpit copilul chiar 
atunci sau pentru că tocmai îi predase copilul unui complice și 
trebuia să pară că nu avea nicio grijă? 

— Sau poate e sociopat, sugerează Jennings. Poate că a dat 
copilul unui complice și nici nu i-a păsat. 

Rasbach clatină din cap. 

— Nu cred. 

Cam toţi sociopaţii pe care i-a întâlnit Rasbach - și după zeci 
de ani petrecuţi în poliţie, a văzut destui - aveau o atitudine 
încrezătoare, chiar pompoasă. 

Marco arată de parcă ar fi pe cale să cedeze sub povara 
presiunii. 


VP - 69 


Capitolul unsprezece 


Anne și Marco așteaptă în camera de zi, lipiţi de telefon. Dacă 
sună răpitorul, Rasbach sau, în lipsa lui, altcineva de la poliţie, 
va fi acolo ca să-l îndrume pe Marco pe parcursul apelului. Dar 
răpitorul nu sună. Au sunat rude și prieteni, reporteri, nebuni, 
dar nimeni care să pretindă că e răpitorul. 

Marco este cel care răspunde la telefon. Dacă răpitorul chiar 
sună, Marco va vorbi. Anne nu crede că ar fi în stare să se 
controleze. Nimeni n-o crede capabilă să se controleze. Poliţiștii 
nu au încredere că Anne poate să-și păstreze calmul și să 
urmeze instrucţiunile. E prea emotivă, are momente în care 
devine aproape isterică. Marco este mai raţional, dar evident 
irascibil. 

Telefonul sună pe la zece seara. Marco se întinde să 
răspundă. Toată lumea vede că îi tremură mâna. 

— Alo? zice el. 

De la capătul celălalt nu se aude decât respiraţia cuiva. 

— Alo! zice Marco mai tare, aruncându-i o privire rapidă lui 
Rasbach. Cine e? 

Persoana care a sunat închide. 

— Cu ce am greșit? spune Marco, panicat. 

Rasbach vine imediat lângă el. 

— Nu ai greșit cu nimic. 

Marco se ridică și începe să se plimbe încoace și încolo prin 
cameră. 

— Dacă era răpitorul, o să sune din nou, spune Rasbach 
neutru. 

Și el are emoții. 

Detectivul Rasbach îl privește pe Marco cu atenţie. Marco este 
vizibil agitat, ceea ce este de înțeles. Presiunea e mare. Dacă se 
preface, se gândește Rasbach, e un actor foarte bun. Anne 
plânge încet pe canapea, ștergându-și din când în când ochii cu 
un șervețel. 

Ancheta minuțioasă a poliţiei a stabilit că nicio persoană care 
are garaj cu ieșire în alee nu a condus pe aleea respectivă la 
12:35 noaptea trecută. Sigur, aleea este folosită și de alte 


VP - 70 


persoane, nu numai de cele care au garaje acolo - dă în străzi 
laterale, în ambele capete, iar șoferii o folosesc pentru a evita 
drumurile cu sens unic. Poliţiștii se străduie din greu să-l 
găsească pe șoferul mașinii respective. In afară de Paula 
Dempsey, nu au mai găsit pe nimeni care să fi văzut mașina la 
ora aceea. 

Dacă exista un răpitor, se gândește Rasbach, probabil i-ar fi 
contactat până acum. Poate nu vor primi niciodată telefon de la 
răpitor. Poate părinţii au omorât copilul și au fost ajutaţi să 
scape de cadavru, iar toate astea nu sunt decât o șaradă 
elaborată ca să nu fie suspectaţi de crimă. Problema este că 
Rasbach a obţinut lista apelurilor pentru telefoanele lor mobile și 
de acasă și niciunul dintre ei nu a dat telefoane după ora șase 
seara trecută, cu excepţia apelului la numărul de urgenţă. 

Asta înseamnă că, dacă ei sunt vinovaţii, poate nu a fost ceva 
spontan. Poate că au planificat totul de la început și au aranjat 
dinainte să-i aștepte cineva în garaj. Sau unul din ei are un 
telefon mobil cu cartelă, nedetectabil, și de acolo a sunat. 
Polițiștii n-au găsit așa ceva, dar asta nu înseamnă că nu există. 
Dacă au fost ajutaţi să scape de cadavru, trebuie să fi sunat pe 
cineva. 

Telefonul mai sună de câteva ori. Li se spune că sunt niște 
criminali și să nu-și mai bată joc de polițiști. Li se spune să se 
roage. Un mediu își oferă serviciile - contra unui comision. Dar 
nu sună nimeni care să spună că e răpitorul. In cele din urmă, 
Anne și Marco urcă în dormitor. Niciunul nu a dormit în ultimele 
douăzeci și patru de ore și nici în ziua de dinainte. Anne a 
încercat să se întindă, dar nu a putut să doarmă. O vede mereu 
pe Cora în minte și nu-i vine să creadă că nu poate să o atingă, 
că nu știe unde e fetiţa ei și dacă e teafără. 

Anne și Marco se întind pe pat îmbrăcaţi, gata să sară din el 
dacă sună telefonul. Se ţin în braţe și șoptesc. 

— Aş vrea să pot merge la dr. Lumsden, spune Anne. 

Marco o trage mai aproape. Nu știe ce să spună. Dr. Lumsden 
e plecată undeva prin Europa, de unde se întoarce abia peste 
câteva săptămâni. Programările lui Anne au fost anulate. 

— Știu, șoptește Marco. 

Anne îi răspunde tot șoptit. 

— A zis că, dacă am nevoie, pot să mă duc la doctorul care o 
înlocuiește. Poate ar trebui. 


VP -71 


Marco se gândește la asta. E îngrijorat din cauza ei. Își face 
griji că, dacă povestea asta durează prea mult, efectele asupra 
ei vor fi devastatoare. Mereu a fost fragilă în fața stresului. 

— Nu știu, iubito, zice Marco. Cum ajungi la doctor cu toți 
reporterii ăia afară? 

— Nu știu, șoptește posomorâtă Anne. 

Nu vrea să fie urmărită de reporteri la cabinetul psihiatrului. 
Se teme că presa va afla despre depresia ei postnatală. A văzut 
cum au reacţionat la greșeala cu salopetele. Până acum, singurii 
care știu despre depresia ei sunt Marco și mama ei, doctoriţa și 
farmacista. Și, sigur, polițiștii, care i-au scotocit prin casă 
imediat după ce i-a fost răpit copilul și au găsit medicamentul. 

Dacă n-ar fi urmat un tratament psihiatric, oare polițiștii le-ar 
mai fi dat târcoale ca o haită de lupi acum? Poate nu. Din cauza 
ei sunt suspectați. Altfel, poliţia n-ar avea niciun motiv să-i 
suspecteze. Doar dacă nu e din cauză că și-au lăsat copilul 
singur în casă. Asta a fost vina lui Marco. Așa că sunt amândoi 
vinovati. 

Anne stă întinsă în pat și își amintește cum era când își 
strângea fetița la piept, când simţea căldura bebelușului dolofan 
din braţele ei, îmbrăcat numai cu un scutec, cu pielea mirosind 
a copil și a proaspăt spălat. Işi amintește zâmbetul frumos al 
Corei și bucla din frunte, la fel ca a fetiţei din poezioara pentru 
copii. Glumea adesea cu Marco pe tema asta. 


A fost odată o fetiță, care avea o buclă mică. 


Fix pe frunte, la mijloc. 
Când era bună, era tare, tare bună. 
lar când era rea, era groaznică. 


Oricât de dărâmată s-ar simţi - ce fel de mamă se simte 
deprimată cu un bebeluș perfect? - Anne își iubește cu disperare 
fiica. 

Cu toate acestea, epuizarea chiar o copleșea. Cora era un 
copil plângăcios, care avea mereu colici, mai pretențioasă ca 
majoritatea. Când Marco s-a întors la serviciu, lui Anne zilele au 
început să i se pară insuportabil de lungi. Își umplea orele cum 
putea mai bine, dar tot se simţea singură. Toate zilele au ajuns 
să i se pară la fel. Nu putea să-și închipuie că altă dată fuseseră 
altfel. In ceața cauzată de lipsa somnului, nu-și amintea de ea 


VP- 72 


însăși, femeia de dinainte, care lucra în galeria de artă. Abia 
dacă mai ţinea minte cum era când își ajuta clienţii să-și adauge 
piese noi la colecții sau cât era de încântată când găsea un 
artist nou promiţător. De fapt, abia dacă își amintea cum era 
viața ei înainte să aibă copilul și să rămână acasă să-l crească. 

Lui Anne nu-i plăcea s-o roage pe mama ei să vină ca s-o 
ajute. Era și ea ocupată cu prietenele ei, cu clubul și cu 
activităţile ei de binefacere. Niciuna dintre prietenele lui Anne 
nu stătea acasă cu copilul în același timp cu ea. Anne se 
chinuia. li era rușine că nu făcea faţă prea bine. Marco a sugerat 
să angajeze pe cineva care să o ajute, dar asta a făcut-o să se 
simtă inadecvată. 

Singura alinare era grupul de mame care se reunea 
săptămânal, timp de trei ore miercuri dimineaţa. Numai că nu se 
apropiase cu adevărat de niciuna dintre celelalte mame, nu 
destul cât să i se confeseze. Toate păreau sincer fericite și 
mame mai competente decât ea, chiar dacă și ele erau la primul 
copil. 

Și mai era ședința săptămânală cu dr. Lumsden, după-amiaza 
în care Marco rămânea cu Cora. 

Tot ce-și dorește Anne acum este să dea timpul înapoi cu 
douăzeci și patru de ore. Se uită la ceasul digital de pe noptieră: 
11:31. In urmă cu douăzeci și patru de ore, tocmai o lăsa pe 
Cora în pătuţ ca să se întoarcă la petrecere. Nimic din toate 
astea nu se întâmplase. Totul era bine. Dacă ar putea da ceasul 
în urmă! Dacă și-ar primi copilul înapoi, ar fi atât de 
recunoscătoare, ar fi atât de fericită, n-ar mai fi niciodată 
deprimată. Ar prețui fiecare minut petrecut cu fiica ei. Nu s-ar 
mai plânge de nimic, niciodată. 

Culcată în pat, Anne face o înțelegere personală cu 
Dumnezeu, chiar dacă nu este credincioasă, și plânge în pernă. 

e 

În cele din urmă, Anne adoarme, dar Marco rămâne treaz 
lângă ea multă vreme. Nu-și poate opri gândurile. 

Se uită alături la soţia lui, care doarme zbuciumat pe o parte, 
cu spatele la el. E prima dată când doarme după mai mult de 
treizeci și șase de ore. El știe că, pentru a face faţă, are nevoie 
de somn. 

Se uită îndelung la spatele ei și se gândește cât de mult s-a 
schimbat de la nașterea copilului. A fost o transformare complet 


VP-73 


neașteptată.  Fuseseră amândoi atât de nerăbdători - 
decoraseră camera copilului, cumpăraseră lucruri pentru el, 
participaseră la cursurile de pregătire pentru naștere, îl 
simţiseră lovind la ea în burtă. Fuseseră cele mai fericite luni din 
viaţa lui. Nici nu se gândise vreodată ce greu urma să fie după 
aceea. Nu prevăzuse așa ceva. 

Anne a avut un travaliu lung și dificil; nici pentru asta nu 
fuseseră pregătiţi. La cursuri nu-ţi spune nimeni așa ceva, ce 
poate merge prost. Până la urmă, Cora a venit pe lume prin 
cezariană de urgenţă, dar a fost bine. Era perfectă. Și mama, și 
bebelușul s-au simţit bine și s-au întors acasă de la spital ca să 
înceapă o nouă viaţă. 

Și recuperarea a fost mai lungă și mai dificilă pentru Anne, din 
cauza cezarienei. Părea dezamăgită că nu născuse natural. 
Marco a încercat s-o consoleze. Nu era nici ce-și imaginase el, 
dar nu i se părea ceva așa important. Cora era perfectă, Anne 
era sănătoasă, asta era tot ce conta. 

Anne a avut probleme cu alăptatul la început, pentru că 
bebelușul nu apuca bine sânul. Au fost nevoiţi să ceară ajutor 
specializat. Mama lui Anne nu putea să-i ajute; la rândul ei, își 
hrănise copilul cu biberonul. 

Marco vrea să se întindă și să o mângâie pe Anne pe spate, 
dar îi e teamă că o va trezi. Mereu a fost emotivă, sensibilă. Este 
una dintre cele mai rafinate femei pe care le-a întâlnit vreodată. 
Inainte, îi plăcea să se ducă pe neașteptate la ea la galerie. 
Uneori o surprindea acolo la ora prânzului sau după program, 
doar pentru că voia s-o vadă. Îi plăcea la nebunie s-o 
urmărească atunci când stătea de vorbă cu clienţii, să o vadă 
cum se lumina toată când vorbea despre un tablou sau un artist 
nou. Se gândea atunci: Nu pot să credcă ea mea! 

De câte ori avea loc vreun vernisaj, ea îl invita; erau 
șampanie și apetitive, femei în rochii elegante și bărbaţi în 
costume bine croite. Anne circula prin sală, oprindu-se să 
discute cu oamenii adunați în fața tablourilor - pete de culoare 
sălbatice, abstracte, sau lucrări mai sumbre, tonale. Marco nu 
înțelegea nimic din ele. Pentru el, cel mai frumos, cel mai 
captivant lucru din sală era mereu Anne. Nu o deranja, stătea 
lângă bar, mâncând brânză, sau într-o parte, și o privea în timp 
ce se desfășura. Se pregătise pentru așa ceva, dat fiind că avea 
o diplomă în istoria artei și artă modernă, dar avea și instinct, 


VP - 74 


pasiune. Marco nu crescuse în preajma artei, dar arta făcea 
parte din viața ei, și el o iubea pentru asta. 

Pentru nunta lor, i-a cumpărat un tablou din galerie pe care 
ea îl dorea tare mult, dar pe care spunea că nu și-l va putea 
permite niciodată - o lucrare foarte mare, abstractă, de 
atmosferă, a unui pictor promiţător pe care ea îl admira enorm. 
Acum, nici nu se mai uită la el. 

Marco se întoarce cu fața în sus și se holbează la tavan, cu 
ochii arzători. Are nevoie ca ea să nu cedeze. Nu se poate ca 
poliţia s-o suspecteze, să-i suspecteze pe amândoi, mai mult 
decât o face deja. L-a tulburat ce a zis Anne despre dr. 
Lumsden. Frica din ochii ei. Oare i-a spus vreodată doctoriței că 
vrea să-și rănească fetița? Uneori, femeile care sufereau de 
depresie postnatală se gândeau la așa ceva. 

lisuse! lisuse! Futu-i! 

Computerul lui de la birou. A căutat pe Google „depresie 
postnatală” și a intrat pe linkurile către psihoza postnatală, a 
citit poveștile acelea oribile despre femei care își omorâseră 
bebelușii. Femeia care își sufocase cei doi copii. Femeia care își 
înecase cei cinci copii în cadă. Cea care intrase intenţionat într- 
un lac cu mașina în care se aflau copiii. lisuse Cristoase! Futu-i! 
Dacă poliţia îi cercetează computerul de la birou, o să găsească 
toate astea. i 

Marco începe să transpire doar stând întins în pat. Işi simte 
sudoarea rece, i se face rău. Ce-ar crede poliţia dacă ar găsi așa 
ceva? Oare crede deja că Anne a omorât-o pe Cora? Crede că el 
a ajutat-o să-și acopere crima? Dacă i-ar vedea istoricul de 
navigare, ar putea crede că își făcea griji din cauza lui Anne de 
câteva săptămâni bune? 

Stă acolo, întins pe spate, cu ochii larg deschiși. Să le spună 
polițiștilor înainte să afle ei? Nu vrea să pară că ascunde ceva. 
Se vor întreba de ce a căutat subiectul ăsta la muncă și nu pe 
computerul de acasă. 

Inima îi bate cu putere în timp ce se ridică din pat. Coboară la 
parter pe întuneric, lăsând-o pe Anne să sforăie ușor în urma lui. 
Detectivul Rasbach stă în camera de zi, pe fotoliul pe care pare 
să-l fi ales ca preferat, și lucrează ceva la laptop. Marco se 
întreabă dacă detectivul doarme vreodată, dacă o să plece la un 
moment dat din casa lor. El și Anne nu prea pot să-l dea afară, 
deși le-ar plăcea. 


VP-75 


Detectivul Rasbach își ridică privirea când Marco intră în 
cameră. 

— Nu pot să dorm, mormăie Marco. 

Se așază pe canapea, încearcă să găsească un mod de a 
aduce vorba despre ce-l frământă. Simte că ochii detectivului 
sunt aţintiţi asupra lui. Să-i spună sau nu? S-or fi dus deja la el la 
birou? S-or fi uitat prin computerul lui? Or fi aflat în ce necazuri 
este cu afacerea? Știu că riscă să-și piardă firma? Dacă nu știu 
încă, vor afla în curând. Știe că îl suspectează, că îi scotocesc 
trecutul. Dar dacă ai probleme financiare nu înseamnă că ești 
un criminal. 

— AȘ vrea să vă zic ceva, spune Marco agitat. 

Rasbach îl privește calm și lasă laptopul deoparte. 

— Nu vreau să interpretați greșit, spune Marco. 

— Bine, zice detectivul Rasbach. 

Marco inspiră adânc înainte să înceapă. 

— Când Anne a fost diagnosticată cu depresie postnatală 
acum câteva luni, asta m-a speriat destul de tare. 

Rasbach dă din cap. 

— E de înţeles. 

— Adică, nu aveam experienţă cu genul ăsta de lucruri. Se 
deprima foarte tare, știți, plângea mult. Era apatică, îmi făceam 
griji pentru ea, dar am crezut că era doar epuizată, că era ceva 
temporar. Am crezut că o să-i treacă atunci când copilul va 
dormi toată noaptea. Chiar i-am sugerat că poate ar fi bine să se 
întoarcă la serviciu, cu jumătate de normă, pentru că își iubea 
munca la galerie și am crezut că așa va mai lua și ea o pauză. 
Dar nu a vrut. S-a uitat la mine de parcă o credeam o mamă 
rea. 

Marco clatină din cap. 

— Dar nu credeam asta! l-am sugerat să ia pe cineva care să 
o ajute puţin în timpul zilei, o fată, eventual, ca să poată să 
tragă un pui de somn, dar nici nu voia să audă! 

Rasbach dă din nou din cap și ascultă atent. 

Marco povestește mai departe și simte cum devine din ce în 
ce mai agitat. 

— Când mi-a zis că doctorul i-a spus că are depresie 
postnatală, nu i-am dat prea mare importanţă, știți? Voiam s-o 
sprijin. Dar eram îngrijorat, iar ea nu-mi spunea prea multe. 

Începe să-și frece mâinile de coapse. 


VP - 76 


— Așa că am căutat informaţii online, dar nu aici, acasă, 
pentru că nu voiam să știe că îmi fac griji. Am folosit computerul 
de la birou. 

Simte că roșește. Nu așa voia să sune. Pare că o suspectează 
pe Anne, că nu are încredere în ea. Pare că au secrete unul faţă 
de celălalt. 

Rasbach îl privește fix, impenetrabil. Marco nu-și dă seama ce 
gândește detectivul. E enervant. 

— Așa că doar voiam să știți, în caz că îmi verificaţi 
computerul de la muncă, de ce am accesat așa de multe site-uri 
despre depresia postnatală. Incercam să înţeleg prin ce trece. 
Voiam să o ajut. 

— Înţeleg. 

Rasbach aprobă din cap, de parcă ar înţelege pe deplin, însă 
Marco nu-și dă seama ce gândește cu adevărat. 

— De ce voiai să-mi spui că ai căutat informaţii despre 
depresia postnatală la birou? Pare un lucru normal, în situaţia 
ta, spune Rasbach. 

Marco simte un fior. Tocmai a înrăutățit lucrurile? Tocmai l-a 
făcut să vrea să-i examineze computerul de la muncă? Ar trebui 
să-i explice în continuare de ce a accesat linkurile despre crime 
sau să lase lucrurile așa cum sunt? Pentru o clipă se panichează, 
nesigur ce ar trebui să facă. Hotărăște că a dat-o în bară 
suficient. 

— Pur și simplu, m-am gândit c-ar trebui să vă spun, asta e 
tot, zice Marco aspru și se ridică să plece, furios pe el însuși. 

— Stai! zice detectivul. Pot să te întreb ceva? 

Marco se așază la loc. 

— Spuneţi! 

Își încrucișează braţele. 

— E vorba de aseară, când te-ai întors la vecini, după ce ai 
venit să vezi copilul la douăsprezece și jumătate... 

— Da, ce-i cu asta? 

— Despre ce ai vorbit cu Cynthia acolo? 

La auzul întrebării, Marco se simte stânjenit. Chiar, despre ce 
au vorbit? Și de ce îl întreabă asta? 

— De ce vreţi să știți despre ce am vorbit? 

— Îţi amintești? întreabă Rasbach. 

Marco nu-și aduce aminte. Nu-și amintește să fi vorbit prea 
mult. 


VP - 77 


— Nu știu. Doar chestii banale. Pălăvrăgeală. Nimic important. 

— E o femeie foarte atrăgătoare, nu ești de acord? 

Marco nu răspunde. 

— Nu ești de acord? repetă Rasbach. 

— Bănuiesc, spune Marco. 

— Spui că nu-ţi aduci aminte dacă ai văzut sau ai auzit ceva 
când erai afară, în curte, între puţin peste douăsprezece treizeci 
și aproape unu, când aţi intrat înapoi în casă amândoi. 

Marco stă cu capul plecat, nu se uită la detectiv. Știe unde 
vrea să ajungă. Incepe să transpire. 

— Ai spus - și aici detectivul răsfoiește în urmă prin carnețel - 
ai spus că „nu erai atent”. De ce nu erai atent? 

Ce naiba ar trebui să facă acum? Știe la ce face aluzie 
detectivul. Ca un laș, Marco nu spune nimic, dar simte cum îi 
pulsează vena de la tâmplă. Se întreabă dacă detectivul a 
observat-o. 

— Cynthia spune că te-ai dat la ea, că i-ai făcut avansuri 
sexuale în curte. 

— Ce? Nu-i adevărat! 

Marco își ridică brusc capul și se uită la detectiv. 

Detectivul își consultă notițele din nou, mai dă câteva pagini. 

— Spune că ai mângâiat-o pe picioare, că ai sărutat-o și ai 
tras-o în poala ta. Spune că ai fost foarte insistent, că te-a luat 
valul. 

— Nu e adevărat! 

— Nu e? N-ai sărutat-o? Nu te-a luat valul? 

— Nu! Adică... nu m-am dat eu la ea, ea s-a dat la mine. 

Marco simte că roșește tare și e furios pe el însuși. Detectivul 
nu spune nimic. Marco își caută stângaci cuvintele în graba de a 
se apăra și, în tot acest timp, se gândește: Curva aia 
mincinoasă! 

— Nu așa s-a întâmplat, insistă Marco. Ea a început. 

Se crispează când își dă seama cât de pueril sună. Inspiră 
adânc, să se liniștească. . 

— Ea s-a dat la mine. Imi amintesc că a venit și s-a așezat în 
poala mea. l-am spus că nu ar trebui să stea acolo și am 
încercat s-o împing de pe mine. Dar ea mi-a luat mâna și mi-a 
pus-o sub rochie. Purta o rochie lungă cu despicătură într-o 
parte. 


VP - 78 


Marco transpiră de-a binelea acum, gândindu-se cum trebuie 
să pară toată povestea asta. Încearcă să se relaxeze. Își spune 
că, indiferent dacă detectivul îl crede o lepră, ăsta nu e un motiv 
să creadă că lucrurile astea au vreo legătură cu Cora. 

— Ea m-a sărutat pe mine. 

Marco se oprește, roșește iar. Își dă seama că Rasbach nu 
crede niciun cuvânt. 

— Am tot protestat, i-am zis că n-ar trebui, dar nu voia să se 
ridice din poala mea. Mi-a deschis șlițul. Mi-era teamă c-o să ne 
vadă cineva. 

Rasbach spune: 

— Ai băut mult. Câtă încredere ai în amintirile tale? 

— Eram beat, dar nu chiar așa de beat. Știu ce s-a întâmplat. 
Nu am început eu nimic cu ea. Practic s-a aruncat pe mine. 

— De ce ar minţi? întreabă Rasbach simplu. 

De ce ar minţi? Marco se întreabă același lucru. De ce i-ar 
coace-o Cynthia în halul ăsta? Era enervată că i-a spus „nu”? 

— Poate s-a supărat fiindcă am refuzat-o. 

Detectivul își țţuguie buzele în timp ce-l privește pe Marco. 

Disperat, Marco spune: 

— Minte. 

— Unul din voi doi minte sigur, spune Rasbach. 

— De ce aș minţi în legătură cu așa ceva? întreabă Marco 
stupid. Nu puteţi să mă arestaţi pentru că am sărutat altă 
femeie. 

— Nu, spune detectivul. 

Așteaptă o secundă sau două și spune: 

— Zi-mi adevărul, Marco. Ai o aventură cu Cynthia? 

— Nu! în niciun caz! Îmi iubesc soţia. N-aș face așa ceva, jur. 

Marco îl privește furios pe detectiv. 

— Asta spune Cynthia? V-a zis că avem o aventură? Asta eo 
mare aberaţie. 

— Nu, nu a spus asta. 

e 

Anne, aşezată în capul scărilor, pe întuneric, aude tot. Fiori 
reci îi străbat tot corpul. Acum știe că aseară, în timp ce 
bebelușul lor era răpit, soțul ei o săruta și o mângâia pe Cynthia 
de alături. Nu știe cine a început - din ce a observat ea înainte, 
ar fi putut fi oricare dintre ei. Amândoi au fost vinovaţi. Simte că 
i se face rău, se simte trădată. 


VP - 79 


— Am terminat aici? întreabă Marco. 

— Mda, sigur, răspunde detectivul. 

Anne se ridică repede în picioare și, desculţă, se întoarce în 
grabă în dormitor. Tremură. Se bagă în pat, sub pătură, și se 
preface că doarme, dar se teme că respiraţia ei neregulată o va 
da de gol. 

Marco intră în dormitor cu pași grei. Se așază pe marginea 
patului, cu spatele la ea, și se uită în gol. Ea își deschide ochii 
ușor și își aţintește privirea la spatele lui. Și-l imaginează 
făcându-și de cap cu Cynthia pe scaunul din curte, în timp ce ea 
se plictisea de moarte cu Graham în sufragerie. lar în timp ce el 
își băga mâna în chiloţii Cynthiei și Anne se prefăcea că îl 
ascultă pe Graham, cineva o răpea pe Cora. 

Niciodată nu va mai putea să aibă încredere în el. Niciodată. 
Se întoarce pe partea cealaltă și își trage pătura mai sus, în timp 
ce lacrimi mute îi curg pe faţă și îi udă gâtul. 

e 

Cynthia și Graham sunt în dormitorul lor, alături, și poartă o 
discuţie aprinsă. Chiar și așa, au grijă să nu ridice tonul. Nu vor 
să fie auziţi. Pe patul lor imens se află un laptop deschis. 

— Nu, zice Graham. Ar trebui să mergem pur și simplu la 
poliție. 

— Și ce să spunem? întreabă Cynthia. E cam târziu pentru 
asta, nu crezi? Deja au venit aici și m-au luat la întrebări, în timp 
ce tu erai plecat. 

— Nu e chiar așa de târziu, o contrazice Graham. Le spunem 
că am avut o cameră de luat vederi orientată spre curtea din 
spate. Nu e nevoie să spunem mai mult. Nu e nevoie să știe 
nimeni de ce am pus-o acolo. 

— Sigur că da. Și cum vrei să explicăm mai exact de ce nu am 
menţionat-o până acum? 

— Putem să spunem că am uitat de ea. 

Graham se sprijină de tăblia patului, îngrijorat. Cynthia râde, 
dar fără vreo urmă de umor. 

— Serios! Poliţia a scormonit peste tot pentru că a fost răpit 
un bebeluș, dar noi am uitat că avem o cameră minusculă de 
luat vederi îndreptată spre curtea din spate. 

Se ridică și începe să-și dea jos cerceii. 

— N-or să creadă niciodată așa ceva. 


VP - 80 


— De ce nu? Putem să spunem că n-am verificat-o niciodată 
sau că am crezut că e stricată sau că se terminase bateria. 
Putem să spunem că am crezut că nu funcţionează și că o 
tineam doar așa, de ochii lumii. 

— Doar de ochii lumii, să speriem hoţii. Când este atât de bine 
ascunsă, încât polițiștii nici nu au observat-o. 

Pune un cercel într-o cutie de bijuterii cu oglindă, de pe 
măsuţa ei de toaletă. Îi aruncă o privire enervată și mormăie: 

— Tu și rahaturile tale de camere. 

— Şi ţie îţi place să te uiţi la filmele alea, zice Graham. 

Cynthia nu îl corectează. Da, și ei îi place să se uite la filmele 
alea. Îi place să se privească făcând sex cu alţi bărbaţi. Îi place 
cum se excită soțul ei când o vede cu ei. Dar cel mai mult îi 
place că îi dă permisiunea să flirteze și să facă sex cu alți 
bărbați. Bărbaţi mai atrăgători și mai interesanţi decât soțul ei, 
care s-a dovedit a fi o dezamăgire în ultima vreme. Dar cu 
Marco nu a ajuns prea departe. Graham sperase că ea îi va face 
o muie serioasă lui Marco sau că el o să-i ridice rochia și o s-o 
fută pe la spate. Cynthia știa exact cum este poziționată camera 
de luat vederi ca să surprindă cel mai bun unghi. 

Treaba lui Graham era s-o ţină pe nevastă ocupată. Asta era 
mereu treaba lui. Era obositor pentru el, dar merita. 

Numai că acum au o problemă. 


VP - 81 


Capitolul doisprezece 


Este duminică după-amiază. Nu au apărut indicii noi. Nu a 
sunat nimeni să spună că o are pe Cora. Cazul pare să fi ajuns 
într-un impas, dar Cora încă este acolo, undeva. Unde e? 

Anne se duce la fereastra din camera de zi. Draperiile trase, 
pentru intimitate, filtrează lumina din cameră. Anne se dă într-o 
parte și trage puţin de draperie ca să arunce o privire afară. 
Trotuarul este plin de reporteri, care se revarsă și pe stradă. 

Trăiește într-un acvariu și toată lumea bate cu degetul în 
sticlă. 

Sunt deja semne că Anne și Marco nu sunt îndrăgiţi de ziariști. 
N-au primit presa cu bunăvoință. Este evident că, pentru ei, 
reporterii reprezintă o intruziune, un rău necesar. Nu sunt nici 
deosebit de fotogenici, deși Marco arată bine, iar Anne a fost 
destul de drăguță în trecut, însă nu este destul să arate bine, 
este de preferat să aibă și charismă sau măcar să emane 
căldură. Or Marco nu este deloc charismatic acum. Arată ca o 
fantomă zdruncinată. Amândoi par vinovaţi, înfrânți de rușine. 
Marco a fost distant în interacţiunile cu presa; Anne nu a spus 
nimic. Nu au fost amabili cu ziariștii, așa că nici aceștia nu le-au 
întors căldura. Anne își dă seama că aceasta este probabil o 
greșeală tactică, pe care este posibil să o regrete mai târziu. 

Problema este că n-au fost acasă. S-a aflat că ei erau la vecini 
când Cora a fost furată din pătuţ. Anne a fost îngrozită când a 
văzut titlurile de dimineață: CUPLUL NU ERA ACASA CAND 
COPILUL A FOST RĂPIT; COPILUL RĂPIT A FOST LĂSAT SINGUR. 
Dacă ar fi dormit buștean în propria casă în timp ce copilul le 
era răpit din cameră, s-ar fi bucurat de mult mai multă simpatie 
din partea presei și a publicului. Faptul că erau la o petrecere în 
vecini le-a atras critici aspre. Sigur, s-a aflat și despre depresia 
ei postnatală. Anne nu știe cum se întâmplă lucrurile astea. Ea 
nu a spus presei, asta e sigur. Bănuiește că Cynthia a fost la 
originea informaţiilor despre copilul lăsat singur acasă, dar nu 
știe cum a aflat presa despre depresia ei. Sigur poliţia n-a 
divulgat informaţiile ei medicale confidenţțiale. Chiar i-a întrebat 
pe polițiști și ei au spus că nu de la ei s-a aflat. Dar Anne nu are 


VP - 82 


încredere în poliţie. Indiferent cine a divulgat informaţiile, n-a 
făcut decât să-i strice și mai mult imaginea în ochii tuturor - ai 
publicului, ai presei, ai părinţilor și prietenilor ei, ai tuturor. A 
fost supusă oprobriului public. 

Anne se întoarce să se uite la grămada din ce în ce mai mare 
de jucării și alte resturi colorate care se adună pe trotuar la baza 
scărilor din faţa casei. Sunt acolo buchete cu flori ofilite, 
animăluţe de pluș de toate culorile și mărimile - vede ursuleți și 
chiar o girafă mare - cu bileţele și cartonașe lipite de ele. Un 
munte de clișee. O manifestare excesivă de simpatie. Și de ură. 

Mai devreme, Marco a ieșit și i-a adus un braț de jucării și 
bileţele, ca s-o mai înveselească. O greșeală pe care n-o va 
repeta. Multe dintre bileţele erau pline de venin, chiar șocante. 
A citit câteva, a icnit de durere, după care le-a mototolit și le-a 
aruncat pe jos. 

Trage spasmodic draperiile și se uită din nou afară. De data 
aceasta, corpul i se scutură de un fior de groază. Recunoaște 
femeile care vin în șir indian pe trotuar spre casă, împingând 
cărucioarele. Sunt trei, nu, patru femei din grupul ei de mămici. 
Reporterii se dau la o parte ca să le lase să treacă, simțind 
drama iminentă. Anne privește nevenindu-i să creadă. Doar nu 
au venit s-o vadă cu copiii lor, se gândește ea. 

O vede pe cea din față, Amalia, mama lui Theo cel drăguţ, cu 
ochi căprui, băgând mâna sub cărucior și scoțând ceea ce pare 
o caserolă mare cu mâncare gătită. Celelalte femei din spatele 
ei fac același lucru, punând frânele la cărucioare și întinzându-se 
după cutiile cu mâncare de dedesubt. 

Atâta bunătate și, în același timp, atâta cruzime nepăsătoare. 
Nu mai poate suporta. Lui Anne îi scapă un hohot în timp ce se 
întoarce brusc dinspre fereastră. 

— Ce s-a întâmplat? spune Marco alarmat, venind la ea. 

Trage draperia și se uită pe fereastră, spre trotuar. 

— Scapă de ele! șoptește Anne. Te rog! 

(J 

Luni dimineață la ora nouă, detectivul Rasbach le cere lui 
Marco și Anne să meargă la secție pentru audieri formale. 

— Nu sunteți arestaţi, îi asigură el când amândoi îl privesc 
șocați. Am vrea să vă luăm câte o declaraţie formală și să vă 
punem mai multe întrebări. 


VP - 83 


— De ce nu puteţi să faceţi asta aici? întreabă Anne, evident 
tulburată. Așa cum ați făcut până acum? 

— De ce trebuie să mergem la secţie? întreabă ca un ecou și 
Marco, cu o expresie înspăimântată. 

— Asta este procedura standard, spune Rasbach. Vreţi să vă 
împrospătaţi puţin mai întâi? sugerează el. 

Anne scutură din cap, de parcă nici nu-i pasă cum arată. 

Marco nu face nimic, doar se holbează la propriile picioare. 

— Bine, atunci, să mergem, spune Rasbach și îi conduce. 

Când deschide ușa de la intrare, se declanșează forfota. 
Reporterii se răspândesc pe scările din față, cu bliţurile aprinse. 

— Sunt arestaţi? strigă cineva. 

Rasbach nu răspunde la nicio întrebare și tace mâlc în timp ce 
îi îndrumă pe Marco și pe Anne prin mulţime, către mașina 
poliției parcată în faţa casei. Deschide portiera din spate și Anne 
urcă prima, apoi se mută pe locul celălalt. Marco urcă după ea. 
Nu vorbește nimeni, în afară de reporterii care își strigă 
întrebările în urma lor. Rasbach se urcă în faţă, lângă șofer, și 
mașina pornește. Fotografii aleargă după ei, făcând poze. 

Anne se uită fix pe geam. Marco încearcă să o ia de mână, dar 
ea și-o retrage. Privește orașul cunoscut din goana mașinii: 
taraba cu legume din colț, parcul în care ea și Cora stau pe 
pătură la umbră și se uită la copiii care se stropesc în piscina 
mică. Traversează orașul - acum nu sunt departe de galeria de 
artă unde lucra ea, aproape de râu. Apoi, trec pe lângă clădirea 
Art Deco în care își are Marco biroul și, brusc, părăsesc centrul 
orașului. Totul arată foarte diferit când stai în spatele unei 
mașini de poliţie, în drum spre o audiere despre dispariţia 
copilului tău. 

Când ajung la secția de poliţie, o clădire modernă din beton și 
sticlă, mașina se oprește la ușile din față și Rasbach îi conduce 
înăuntru. Aici nu sunt reporteri. N-au fost anunţaţi că Anne și 
Marco vor fi duși la audiere. 

Când intră în secţie, un ofiţer în uniformă de la o recepţie 
circulară își ridică privirea cu interes. Rasbach o predă pe Anne 
unei polițiste. 

— Du-o în sala de audieri numărul trei, îi zice Rasbach. 

Anne îl privește alarmată pe Marco. 

— Staţi! Vreau să rămân cu Marco. Nu putem să stăm 
împreună? întreabă ea. De ce ne separați? 


VP - 84 


Marco îi întoarce privirea. 

— E în regulă, Anne. Nu-ţi face griji! Totul o să fie bine. Nu am 
făcut nimic. Vor doar să ne pună niște întrebări și pe urmă ne 
lasă să plecăm, nu-i așa? i se adresează el lui Rasbach, cu o 
urmă de provocare în voce. 

— Așa e, răspunde calm detectivul. După cum am spus, nu 
sunteţi arestaţi. Sunteţi aici din proprie voinţă. Puteţi pleca 
oricând. 

Marco stă nemișcat și o urmărește pe Anne plecând pe hol cu 
polițista. Ea se întoarce și se uită iar la el. Este îngrozită. 

— Vino cu mine, spune Rasbach. 

Îl duce pe Marco într-o sală de audieri de la capătul culoarului. 
Detectivul Jennings este deja acolo. In sală este o masă 
metalică, cu un singur scaun pe o parte și două scaune pe 
partea cealaltă, pentru detectivi. 

Marco nu are încredere în propria lui logică, nu e sigur că va 
spune lucrurile clar. Simte cum îl lovește epuizarea. Işi zice să 
vorbească rar, să gândească înainte să vorbească. 

Rasbach poartă un costum curat și o cămașă și o cravată nou- 
nouțe. E proaspăt bărbierit. Și Jennings la fel. Marco e îmbrăcat 
în niște jeanși vechi și un tricou șifonat, pe care l-a pescuit din 
sertar dimineață. Nu știa că va fi adus la secție. Işi dă seama 
acum că ar fi trebuit să profite de invitaţia detectivului de a face 
un duș, de a se bărbieri, de a-și schimba hainele. S-ar fi simţit 
mai ager, mai stăpân pe el. Și ar fi arătat mai puţin ca un 
criminal în înregistrarea permanentă a audierii. Tocmai și-a dat 
seama că probabil va fi înregistrat video. 

Marco se așază și îi privește încordat pe cei doi detectivi 
rămași în picioare de partea cealaltă a mesei. E altfel aici decât 
la el acasă. E înspăimântător. Simte cum se inversează balanța 
controlului. 

— Dacă ești de acord, vom înregistra video audierea, spune 
Rasbach. 

Arată spre o cameră de luat vederi poziționată chiar sub 
tavan, îndreptată spre masă. 

Marco habar n-are dacă va avea vreun cuvânt de spus. Ezită o 
fracțiune de secundă, apoi spune: 

— Da, sigur, nicio problemă. 

— Vrei o cafea? îl întreabă Rasbach. 

— Da, sigur, mersi, spune Marco. 


VP - 85 


Încearcă să se relaxeze. Își amintește că este aici ca să ajute 
poliţia să afle cine i-a răpit copilul. 

Rasbach și Jennings ies după cafea, lăsându-l pe Marco singur 
cu frământările lui. 

Când cei doi detectivi se întorc, Rasbach pune paharul de 
hârtie al lui Marco pe masă, în faţa lui. Marco vede că i-a adus 
două pliculeţe de zahăr și unul de lapte. Rasbach și-a adus 
aminte cum îi place lui Marco să-și bea cafeaua. Mâinile îi 
tremură în timp ce desface pliculețele de zahăr. Toţi observă. 

— Te rog să declari cum te numești și data de astăzi, spune 
Rasbach și încep. 

Detectivul îi pune câteva întrebări simple care stabilesc 
versiunea lui Marco despre cele întâmplate în noaptea răpirii. 
Este un rezumat al celor petrecute, nimic mai mult. Pe măsură 
ce audierea avansează, Marco simte că se relaxează. În cele din 
urmă, crede că s-a terminat, că urmează să-i dea drumul. 
Ușurarea lui este enormă, dar are grijă să nu arate asta. Are un 
răgaz să se întrebe cum merge în sala cealaltă, cu Anne. 

— Bine, mulţumesc, spune Rasbach după ce i-au luat 
declarația. Acum, dacă nu te deranjează, mai am doar câteva 
întrebări. 

Marco, care dădea să se ridice din scaunul metalic, se așază 
la loc. 

— Povestește-ne despre firma ta, Conti Software Design. 

— De ce? întreabă Marco. Ce legătură au toate astea cu firma 
mea? 

Se  holbează la  Rasbach, încercând să-și ascundă 
nedumerirea. Dar știe unde vor să ajungă. Au făcut cercetări 
despre el. Sigur că au făcut. 

— Ai înfiinţat firma cam acum cinci ani? începe Rasbach. 

— Da, spune Marco. Am diplome în afaceri și în informatică. 
Dintotdeauna am vrut să am afacerea mea. Am văzut o 
oportunitate în designul de software, mai exact, în designul de 
interfețe pentru utilizatorii pentru software medical. Așa că mi- 
am deschis propria firmă. Am câţiva clienţi importanţi. Am 
angajat o echipă mică de profesioniști în software, toţi lucrează 
de la distanţă. De cele mai multe ori, vizităm clienţii la sediile 
lor, așa că mă deplasez destul de des în interes de afaceri. Am 
și un birou în centru. Am avut destul de mult succes. 


VP - 86 


— Da, te-ai descurcat foarte bine, confirmă Rasbach. 
Impresionant! Probabil nu a fost ușor. E scump? Să înființezi așa 
o firmă? 

— Depinde. La început, era o firmă mică, doar eu și vreo doi 
clienţi. Eu eram singurul designer; lucram de acasă și aveam un 
program foarte încărcat. Planul meu era să-mi cresc afacerea 
treptat. 

— Continuă, zise Rasbach. 

— Firma a avut succes foarte repede. S-a dezvoltat rapid. 
Trebuia să angajez mai mulți designeri, ca să fac faţă cererii, și 
să trec la următorul nivel. Așa că m-am extins. Era momentul 
potrivit. Atunci, costurile au crescut. Echipament, personal, 
spațiu de birouri. Ai nevoie de bani ca să te dezvolţi. 

— Și de unde au venit banii pentru extinderea afacerii? 
întreabă detectivul. 

Marco îl privește deranjat. 

— Nu văd de ce contează pentru voi, dar am luat un 
împrumut de la socrii mei, de la părinţii lui Anne. 

— Înţeleg. 

— Ce înțelegeţi? spune Marco iritat. 

Trebuie să rămână calm. Nu-și poate permite să devină 
arțăgos. Rasbach probabil face asta doar ca să-l enerveze. 

— Nu voiam să insinuez nimic cu asta, spune detectivul blând. 
Câţi bani ai împrumutat de la părinţii soţiei? 

— Mă întrebaţi sau știți deja? zice Marco. 

— Nu știu. Întreb. 

— Cinci sute de mii, spune Marco. 

— Asta înseamnă o grămadă de bani. 

— Da, așa e, încuviinţează Marco. 

Rasbach îi întinde o cursă. Nu se poate lăsa prins. 

— Şi a fost profitabilă afacerea? 

— In cea mai mare parte. Avem ani buni și ani mai puţin buni, 
ca toată lumea. 

— Și anul ăsta? Ai zice că a fost bun sau mai puţin bun? 

— A fost un an cam de rahat, dacă tot întrebaţi, spune Marco. 

— |mi pare rău, spune Rasbach. 

Apoi tace. 

— Am avut niște probleme, spune Marco în cele din urmă. Dar 
am încredere că lucrurile vor reveni la normal, în afaceri sunt 


VP - 87 


mereu suișuri și coborâșuri. Nu poţi să renunţi dacă ai avut un 
an prost. Trebuie să reziști. 

Rasbach dă din cap gânditor. 

— Cum ai descrie relația cu părinţii soţiei? 

Marco știe că detectivul i-a văzut pe el și pe socrul lui în 
aceeași cameră. Nu are niciun rost să mintă. 

— Nu ne simpatizăm. 

— Și totuși ti-au împrumutat cinci sute de mii de dolari? 

Detectivul ridică din sprâncene. 

— Ne-au împrumutat împreună, mama și tatăl ei. Au bani. Își 
iubesc fata. Vor ca ea să aibă o viaţă bună. Planul meu de 
afaceri era serios. A fost o investiție bună de afaceri pentru ei. Și 
o investiţie în viitorul fiicei lor. A fost un acord multumitor 
pentru toate părțile implicate. 

— Dar nu este adevărat că firma ta are nevoie disperată de o 
infuzie de lichidităţi? întreabă Rasbach. 

— In ziua de azi, orice firmă ar avea nevoie de o infuzie de 
lichidităţi, spune Marco aproape cu amărăciune. 

— Ești pe punctul de a pierde afacerea pentru care ai muncit 
atât de mult ca s-o construiești? întreabă Rasbach, aplecându-se 
ușor în faţă. 

— Nu cred, nu, zice Marco. 

Nu se va lăsa intimidat. 

— Nu crezi? 

— Nu. 

Marco se întreabă de unde are detectivul informațiile. 
Afacerea lui chiar are probleme. Dar, din câte știe el, poliția nu a 
avut mandat să verifice nici documentele firmei, nici pe cele 
bancare. Rasbach își dă cu presupusul? Cu cine a vorbit? 

— Soţia ta știe despre problemele cu firma? 

— Nu în totalitate. 

Marco se foiește pe scaun. 

— Cum adică? întreabă detectivul. 

— Ştie că n-a mers prea bine în ultima vreme, recunoaște 
Marco. Nu am împovărat-o cu detaliile. 

— De ce? 

— Avem un bebeluș, ce Dumnezeu! ripostează Marco ridicând 
tonul. A fost deprimată, după cum știți. De ce i-aș spune că 
afacerea nu merge bine? 

Işi trece mâna prin păr, care îi cade în dezordine peste ochi. 


VP - 88 


— Înţeleg, spune Rasbach. Le-aţi cerut ajutor socrilor? 

Marco evită întrebarea. 

— Cred că lucrurile se vor îndrepta. 

Rasbach nu insistă. 

— Să vorbim puţin despre soţia ta, zice el. Spui că a fost 
deprimată. Mi-ai zis mai devreme că a fost diagnosticată cu 
depresie postnatală de doctoriţa ei. Psihiatra ei. Doctoriţa... 

Își consultă notițele. 

— Lumsden. 

Își ridică privirea. 

— Care este plecată acum. 

— Da, știți asta deja. De câte ori trebuie să mai vorbim despre 
acest lucru? 

— Poţi să-mi descrii simptomele ei? 

Marco se foiește fără stare pe scaunul metalic incomod. Se 
simte ca un vierme prins cu un bold pe un panou. 

— Așa cum v-am mai spus, era tristă, plângea mult, era 
apatică. Uneori părea copleșită. Nu dormea destul. Cora e un 
copil care scâncește cam des. 

Când spune asta, își amintește că ea a dispărut și trebuie să 
se oprească o clipă ca să-și recapete controlul. 

— l-am sugerat să angajeze pe cineva care să o ajute cu 
copilul, ca să poată și ea să tragă un pui de somn în timpul zilei, 
dar nu voia. Cred că avea senzaţia că trebuie să se descurce 
singură, fără ajutor. 

— Soţia ta a suferit de boli mintale în trecut? 

Marco își ridică privirea speriat. 

— Ce? Nu. A suferit puţin de depresie, la fel ca un milion de 
alţi oameni. 

Vocea lui este hotărâtă. 

— De boli mintale nu. 

Lui Marco nu îi place ce sugerează detectivul. Se pregătește 
psihic pentru ce urmează. 

— Depresia postnatală este considerată o boală mintală, dar 
să nu despicăm firul în patru. 

Rasbach se sprijină de spătarul scaunului și îl privește pe 
Marco de parcă ar vrea să spună putem să vorbim sincer? 

— Ţi-ai făcut vreodată griji că Anne ar putea să-i facă rău 
copilului sau ei înseși? 

— Nu, niciodată. 


VP - 89 


— Chiar dacă ai căutat pe internet informaţii despre psihoza 
postnatală? 

Deci i-au umblat prin computer. Au văzut ce a citit, poveștile 
despre femei care și-au ucis copiii. Marco simte cum i se 
formează broboane mici de transpiraţie pe frunte. Se foiește pe 
scaun. 

— Nu, v-am spus despre asta... Când Anne a fost 
diagnosticată, am vrut să aflu mai multe despre asta, așa că am 
căutat ceva informații despre depresia postnatala. Știţi cum e 
pe internet, din una dai în alta. Urmezi linkurile. Eram doar 
curios. Nu pentru că eram îngrijorat din cauza lui Anne am citit 
poveștile alea despre femei care au înnebunit și și-au omorât 
copiii. Nici vorbă! 

Rasbach îl fixează cu privirea fără să spună vreun cuvânt. 

— Uite ce e, dacă aș fi fost îngrijorat că Anne i-ar face rău 
copilului, n-aș fi lăsat-o acasă singură cu el toată ziua, nu? 

— Nu știu. Ai fi lăsat-o? 

Rasbach nu se mai poartă cu mănuși. Se uită la el, așteptând. 

Marco îl privește furios. 

— Aveţi de gând să ne acuzați de ceva? întreabă Marco. 

— Nu, nu acum, spune detectivul. Poţi să pleci. 

Marco se ridică încet, împingându-și scaunul în spate. Îi vine 
să fugă dracului de acolo, dar n-o să se grăbească, o să se 
poarte ca și cum s-ar stăpâni pe deplin, deși nu este adevărat. 

— Incă un lucru, spune Rasbach. Ştii pe cineva care are o 
mașină electrică sau un hibrid? 

Marco ezită. 

— Nu cred, răspunde el. 

— Asta e tot, spune detectivul ridicându-se de pe scaun. Ești 
liber să pleci. 

Lui Marco îi vine să se arunce pe Rasbach și să-i mârâie în 
față: De ce dracu’ nu-ţi faci treaba și nu ne găsești copilul? În 
schimb, iese din sală prea repede. Odată aflat de partea cealaltă 
a ușii, își dă seama că nu știe unde e Anne. Nu poate să plece 
fără ea. Rasbach vine din spate. 

— Dacă vrei s-o aștepți pe soţia ta, nu durează prea mult, zice 
el, apoi se duce pe hol și deschide ușa altei săli, unde - 
bănuiește Marco - soția lui stă și așteaptă. 


VP - 90 


Capitolul treisprezece 


Anne stă în sala rece de audiere și tremură. Poartă jeanși și 
numai un tricou. In sală, aerul condiţionat e prea puternic. 
Poliţista stă în picioare lângă ușă, păzind-o discret. Lui Anne i s-a 
spus că e aici din proprie voinţă, că este liberă să plece oricând, 
dar se simte prizonieră. 

Se întreabă ce se întâmplă în cealaltă sală, unde îl 
interoghează pe Marco. Este o stratagemă, ca să-i separe. Asta 
îi dă emoţii și o face să se simtă nesigură pe ea. Este evident că 
polițiștii îi suspectează. Vor încerca să-i întoarcă unul împotriva 
celuilalt. 

Anne trebuie să se pregătească pentru ce urmează, dar nu 
știe cum. 

Se gândește să le spună că vrea să discute cu un avocat, dar 
se teme că asta o va face să pară vinovată. Părinţii ei și-ar 
permite să-i angajeze cel mai bun avocat de drept penal din 
oraș, dar îi e frică să-i roage. Ce-ar crede ei dacă i-ar ruga să-i 
facă rost de un avocat? Și Marco? Fiecare are nevoie de câte un 
avocat? Asta o înfurie, pentru că știe că ei nu i-au făcut niciun 
rău copilului. Poliţia își pierde timpul și, în vremea asta, Cora 
este singură undeva, îngrozită, abuzată sau... Anne simte că i se 
face rău. 

Ca să nu vomite, se gândește în schimb la Marco. Dar apoi îl 
vede din nou în minte sărutând-o pe Cynthia, mângâindu-i 
corpul, corpul acela mult mai apetisant decât al ei. Își spune că 
era beat, că probabil Cynthia a fost cea care s-a dat la el, așa 
cum a spus Marco, și nu invers. Observase că Cynthia flirtase cu 
Marco toată seara. Totuși, Marco a ieșit în curte cu ea la ţigară. 
Și el era la fel de vinovat. Amândoi au negat că ar avea o 
aventură, dar ea nu știe ce să creadă. 

Ușa se deschide, făcând-o să tresară puternic pe scaun. Intră 
detectivul Rasbach, urmat de Jennings. 

— Unde e Marco? întreabă Anne cu vocea tremurândă. 

— Vă așteaptă pe hol, spune Rasbach și zâmbește scurt. Nu 
durează mult, zice el blând. Vă rog să vă relaxaţi. 

li zâmbește și ea, fără vlagă. 


VP - 91 


Rasbach arată spre o cameră de luat vederi montată lângă 
tavan. 

— Vom filma această audiere. 

Anne aruncă o privire camerei de luat vederi. 

— Trebuie să fim înregistraţi? întreabă ea. 

Apoi se uită agitată la cei doi detectivi. 

— Inregistrăm toate audierile, îi spune Rasbach. Este pentru 
binele tuturor celor implicați. 

Anne își așază părul neliniștită și încearcă să stea mai drept 
pe scaun. Poliţista rămâne în picioare lângă ușă, de parcă le-ar fi 
teamă că Anne va încerca să fugă. 

— Pot să vă aduc ceva? întreabă Rasbach. Cafea? Apă? 

— Nu, mulțumesc. 

Rasbach spune: 

— Bine atunci, să începem. Vă rog să declarați cum vă numiţi 
și data de azi. 

Detectivul îi pune întrebări atente despre evenimentele din 
seara în care a dispărut copilul. 

— Ce aţi făcut când aţi văzut că nu e în pătuț? întreabă 
Rasbach. 

Vocea lui este blândă, încurajatoare. 

— V-am spus. Cred că am ţipat. Am vomitat. Apoi am sunat la 
911. 

Rasbach dă din cap. 

— Soţul dumneavoastră ce a făcut? 

— A căutat tot etajul în timp ce eu sunam la 911. 

Rasbach o privește mai intens, direct în ochi. 

— Cum vi s-a părut? 

— Șocat, îngrozit, la fel ca mine. 

— Nu aţi găsit nimic nelalocul lui, nimic deranjat, în afară de 
faptul că lipsea copilul? 

— Exact. Am căutat prin casă înainte să sosească poliţia, dar 
nu am observat nimic. Singurul lucru diferit sau ciudat - în afară 
de faptul că ea nu era acolo și că dispăruse și păturica ei - a fost 
că ușa de la intrare era deschisă. 

— La ce v-aţi gândit când aţi văzut pătuţul gol? 

— M-am gândit că a luat-o cineva, șoptește Anne, privind în 
jos, spre masă. 


VP - 92 


— Ne-aţi spus că aţi spart oglinda din baie după ce aţi văzut 
că lipsea fetița și înainte să sosească poliţia. De ce ați spart 
oglinda din baie? întreabă Rasbach. 

Anne inspiră adânc înainte să răspundă. 

— Eram supărată. Eram supărată pentru că o lăsaserăm 
singură acasă. Era vina noastră. 

Vocea ei este uscată. Buza de jos îi tremură. 

— De fapt, îmi puteţi da niște apă? întreabă ea, ridicându-și 
privirea. 


— Aduc eu, se oferă Jennings și iese din cameră, pentru a se 
întoarce în scurt timp cu o sticlă de apă, pe care o pune pe 
masă, în fața lui Anne. 

Recunoscătoare, răsucește capacul și ia o înghiţitură. Rasbach 
își reia întrebările. 

— Aţi spus c-aţi băut niște vin. Luaţi și medicamente 
antidepresive, ale căror efecte sunt potenţate de alcool. Credeţi 
că amintirile dumneavoastră legate de ce s-a întâmplat în seara 
aceea sunt exacte? 

— Da. 

Are vocea hotărâtă. Se pare că apa a revigorat-o. 

— Sunteţi sigură de versiunea dumneavoastră privitoare la 
cele petrecute? întreabă Rasbach. 

— Sunt sigură, spune ea. 

— Cum explicaţi salopeta roz care a fost găsită sub salteaua 
de pe masa de schimbat? 

Vocea lui Rasbach nu mai sună așa blând acum. Anne simte 
cum calmul o părăsește. 

— Am... am crezut că am pus-o în coșul de rufe, dar eram 
foarte obosită. Probabil a ajuns îndesată acolo cumva. 

— Dar nu puteți explica în ce mod? 

Anne știe unde vrea să ajungă. Cum poate el să aibă 
încredere în mărturia ei dacă nu poate să explice ceva simplu, 
ca faptul că salopeta, pe care își amintea că a pus-o în coșul de 
rufe, era de fapt sub salteaua mesei de schimbat? 

— Nu. Nu știu. 

Începe să-și frângă mâinile în poală, sub masă. 

— Există posibilitatea ca dumneavoastră să fi scăpat copilul 
din braţe? 

— Ce? 


VP - 93 


Anne își ridică brusc privirea la detectiv. Ochii lui sunt 
enervanţi. Se simte de parcă ar putea să vadă direct prin ea. 

— Există posibilitatea să fi scăpat accidental copilul, să se fi 
rănit cumva? 

— Nu. In niciun caz. Mi-aș aduce aminte așa ceva. Rasbach nu 
mai este așa de prietenos acum. Se reazemă de spătarul 
scaunului și-și ridică bărbia spre ea, de parcă n-ar crede-o. 

— Poate aţi scăpat fetița mai devreme și s-a lovit la cap sau 
poate ați zgâlţăit-o și, când v-aţi întors să vedeţi ce face, nu mai 
respira? 

— Nu! Nu s-a întâmplat așa! zice Anne disperată. Era bine 
când am lăsat-o, la miezul nopţii. Era bine și când a verificat-o 
Marco, la douăsprezece și jumătate. 

— De fapt, nu știți dacă era bine când a verificat-o Marco la 
douăsprezece și jumătate. Nu eraţi acolo, în camera copilului. 
Aveţi doar cuvântul soțului, subliniază Rasbach. 

— N-ar minţi, spune Anne neliniștită, frângându-și mâinile. 

Rasbach lasă tăcerea să se aștearnă în sală. Apoi, aplecându- 
se în faţă, spune: 

— Câtă încredere aveţi în soţul dumneavoastră, doamnă 
Conti? 

— Am încredere în el. N-ar minţi în privinţa asta. 

— Nu? Dar dacă s-a dus să vadă copilul și a descoperit că nu 
respira? Dacă a crezut că dumneavoastră ați rânit-o accidental 
sau că i-aţi pus o pernă peste faţă? Și a aranjat să vină cineva 
să ia cadavrul, pentru că încerca să vă protejeze? 

— Nu! Ce tot spuneţi? Că eu am omorât-o? Asta credeţi, de 
fapt? 

Se uită de la Rasbach la Jennings, apoi la poliţista de la ușă și 
înapoi la detectiv. 

— Vecina dumneavoastră, Cynthia, spune că, atunci când v- 
ați întors la petrecere, după ce aţi alăptat copilul la unsprezece, 
arătaţi de parcă aţi fi plâns și v-aţi fi spălat pe față. 

Anne roșește. Este un detaliu pe care îl uitase. Chiar plânsese. 
O alăptase pe Cora în scaun, pe întuneric, la ora unsprezece, cu 
lacrimile curgându-i pe faţă. Pentru că era deprimată, pentru că 
era grasă și neatrăgătoare, pentru că Cynthia îi ademenea soţul 
așa cum ea nu-l mai putea ademeni, și se simţea inutilă și fără 
speranţă, și copleșită. 

Sigur că Cynthia a observat asta și a spus poliţiei. | 


VP - 94 


— Sunteţi în grija unei psihiatre, aţi spus. Dr. Lumsden? 

_ Rasbach își îndreaptă spatele acum și ia un dosar de pe masă. 
Il deschide și se uită înăuntru. 

— V-am spus deja despre dr. Lumsden, spune Anne, 
întrebându-se la ce anume se uită el. Mă duc la ea pentru o 
depresie postnatală ușoară, după cum știți. Mi-a prescris un 
antidepresiv care nu afectează alăptatul. Nu m-am gândit 
niciodată să-i fac rău fetiţei mele. N-am scuturat-o, n-am 
sufocat-o și nici n-am rănit-o altfel. Plângeam când am alăptat-o 
pentru că mă simțeam grasă și neatrăgătoare, iar Cynthia - care 
ar trebui să-mi fie prietenă - flirtase cu soţul meu toată seara. 

Anne își trage forța din furia pe care o simte când își aduce 
aminte toate acestea. Stă mai drept pe scaun și îl privește pe 
detectiv în ochi. 

— Poate ar trebui să vă informați puţin mai bine despre 
depresia postnatală, domnule detectiv. Depresia postnatală nu 
este același lucru cu psihoza postnatală. În mod sigur eu nu sunt 
psihotică, domnule detectiv. 

— Corect, spune Rasbach. 

Face o pauză, pune dosarul jos și întreabă: 

— Aţi spune că aveţi o căsnicie fericită? 

— Da, spune Anne. Avem niște probleme, ca majoritatea 
cuplurilor, dar ni le rezolvăm. 

— Ce fel de probleme? 

— Chiar este relevant? Cum vă ajută asta s-o găsiţi pe Cora? 

Se mișcă fără astâmpăr pe scaun. 

Detectivul Rasbach spune: 

— Toate persoanele disponibile lucrează la asta. Facem tot ce 
putem ca să o găsim pe Cora. 

Apoi adaugă: 

— lar dumneavoastră ne puteți ajuta. 

Anne se pleoștește descurajată. 

— Nu văd cum. 

— Ce fel de probleme aveţi în căsnicie? Banii? Asta este o 
problemă mare pentru majoritatea cuplurilor. 

— Nu, spune Anne obosită. Nu ne certăm din cauza banilor. 
Singurul lucru din cauza căruia ne certăm sunt părinții mei. 

— Părinţii dumneavoastră? 

— Ei și Marco nu se plac. Părinţii mei nu l-au acceptat 
niciodată. Ei cred că nu e destul de bun pentru mine. Dar este. 


VP - 95 


Este perfect pentru mine. Ei nu pot să vadă nimic bun la el 
pentru că nu vor. Așa sunt ei. Nu le-a plăcut niciunul dintre 
băieții cu care m-am întâlnit. Niciunul nu era destul de bun, dar 
pe el îl urăsc pentru că m-am îndrăgostit de el și m-am măritat 
cu el. 

— Nu cred că-l urăsc, spune Rasbach. 

— Uneori așa pare, zice Anne. 

Se uită în jos, la masă. 

— Mama crede că nu este destul de bun pentru mine, în 
principal, pentru că nu provine dintr-o familie bogată, dar tata 
chiar pare să-l urască. Tot timpul îl întărâtă. Nu înţeleg de ce. 

— Nu au un motiv anume să-l antipatizeze? 

— Nu, deloc. Marco n-a greșit cu nimic, niciodată. 

Oftează nefericită. 

— Părinţii mei sunt foarte greu de mulțumit și le place să 
deţină controlul. Ne-au dat bani când am fost la început și acum 
cred că suntem proprietatea lor. 

— V-au dat bani? 

— Pentru casă. 

Roșește. 

— Adică, a fost un cadou? 

Ea dă din cap. 

— Da, au fost cadou de nuntă, ca să ne putem cumpăra o 
casă. Nu ne permiteam una singuri, fără ajutor. Casele sunt atât 
de scumpe, cel puţin alea drăgute, în cartierele bune. 

— Înţeleg. 

— lubesc casa asta, recunoaște Anne. Dar Marco urăște să le 
fie dator. Nu voia să accepte cadoul de nuntă. Ar fi preferat să 
reușească singur. Așa e el, mândru. Le-a permis să ne ajute de 
dragul meu. Ştia că eu voiam casa. El ar fi fost mulțumit să 
începem într-un apartament mic și îngrămădit. Uneori mă 
gândesc că am făcut o greșeală. 

Își frământă mâinile în poală. 

— Poate că ar fi trebuit să refuzăm cadoul lor de nuntă, să fi 
început într-o dărăpănătură, ca majoritatea cuplurilor. Poate că 
și acum am fi acolo, dar am fi mai fericiţi. 

Începe să plângă. 

— lar acum, ei cred că el e de vină pentru dispariţia Corei, 
pentru că a fost ideea lui s-o lăsăm singură acasă. Nu scapă 
nicio ocazie să-mi amintească asta. 


VP - 96 


Rasbach împinge cutia de șerveţele de pe masă către Anne, 
să-i fie la îndemână. Anne ia un șervețel și se șterge la ochi. 

— Și eu ce pot să zic? Încerc să-i iau apărarea în faţa lor, dar 
chiar a fost ideea lui să o lăsăm acasă. Nu mi-a plăcut. Tot nu-mi 
vine să cred că am fost de acord. N-o să mi-o iert niciodată. 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat cu Cora, Anne? întreabă 
detectivul Rasbach. 

Ea își mută privirea de la el și se uită în gol. 

— Nu știu. Mă tot gândesc la asta, mă gândesc întruna. 
Speram că a luat-o cineva pentru răscumpărare, pentru că 
părinţii mei sunt bogaţi, dar nu ne-a contactat nimeni, așa că... 
Nu știu, e greu să-mi păstrez optimismul. Și Marco a crezut la 
fel, la început. Dar și el își pierde speranţa. 

Se uită iar la Rasbach, cu o expresie sumbră. 

— Dacă e moartă? Dacă fetița noastră e deja moartă? 

Cedează și izbucnește în lacrimi. 

— Dacă n-o s-o găsim niciodată? 


VP - 97 


Capitolul paisprezece 


Rasbach chiar îi verificase computerul lui Marco de la birou. 
Nu-i de mirare că Marco își făcuse griji din cauza asta. Deși era 
de înţeles ca un om în situaţia lui să caute pe Google informaţii 
despre depresia postnatală, istoricul browser-ului arăta că 
Marco intrase destul de adânc în subiectul psihozei postnatale. 
Citise despre femeia din Texas găsită vinovată de înecarea celor 
cinci copii într-o cadă. Citise despre mama care își omorâse 
copiii intrând cu mașina într-un lac, despre femeia din Anglia 
care își strangulase cei doi copii mici într-un dulap. Citise despre 
alte femei care își înecaseră, înjunghiaseră, sufocaseră și 
sugrumaseră copiii. Ceea ce, după mintea detectivului, însemna 
fie că Marco se temea că soţia lui ar putea deveni psihotică, fie 
că îl interesau informaţiile acelea din alt motiv. Lui Rasbach îi 
trece prin minte că Marco ar putea să-i însceneze totul soției lui, 
ca ea să tragă toate ponoasele. Fetiţa ar putea să fie doar o 
daună colaterală. Oare pur și simplu vrea să scape de ele? 

Dar nu asta este teoria lui preferată. Anne nu este psihotică, 
lucru pe care l-a subliniat și ea. Femeile acestea care și-au 
omorât copilașii erau în mod clar căzute pradă psihozei. Dacă 
Anne și-a omorât copilul, probabil a fost un accident. 

Nu, teoria lui preferată este că Marco a aranjat răpirea ca să 
facă rost de banii de răscumpărare de care avea mare nevoie. 
Chiar dacă el a spus că lucrurile vor reveni la normal, afacerea 
lui are probleme mari. 

N-au putut afla nimic despre mașină. Nimeni n-a recunoscut 
că a condus pe alee la 12:35 în noaptea răpirii. Poliţia a cerut 
ajutorul civililor în privința mașinii misterioase. Dacă cineva din 
zonă ar fi condus pe alee fără gânduri ascunse la ora respectivă, 
dată fiind atenţia acordată subiectului de ziare și de televiziuni, 
foarte probabil ar fi recunoscut. Dar nimeni n-a recunoscut, 
probabil pentru că, indiferent cine era, a fost complice la răpire. 
Detectivul Rasbach este convins că persoana din mașină a luat 
copilul. 

Rasbach crede că fie copilul a fost omorât accidental de 
părinţi și cadavrul a fost luat de un complice, fie că este vorba 


VP - 98 


despre o înscenare de răpire și că Marco a dat copilul cuiva care 
și-a pierdut curajul și n-a mai făcut demersurile pentru a primi 
banii de răscumpărare și a înapoia copilul. În cazul acesta, soţia 
poate să fie sau nu implicată. Rasbach trebuie să analizeze cu 
atenţie. Dacă suspiciunile lui sunt adevărate, înseamnă că 
Marco trebuie să-și iasă din minți. 

Însă bona nu-i dă pace. Marco ar mai fi înscenat răpirea dacă 
bona ar fi fost în casă? 

Rasbach nu vede rostul de a păstra un poliţist în casa familiei 
Conti, care să aștepte să sune cineva pentru răscumpărare, 
pentru că apelul acela nu va veni probabil niciodată. la o decizie 
strategică. Se vor retrage; va scoate poliția din casă și va vedea 
ce se întâmplă când cei doi sunt lăsaţi singuri. Dacă are 
dreptate și ceva nu a mers conform planului, trebuie să facă un 
pas înapoi ca să afle despre ce este vorba și să-i lase lui Marco 
suficientă funie cât să se spânzure cu ea. 

lar copilul? Rasbach se întreabă dacă Marco știe măcar dacă 
fetița dispărută mai este în viaţă. Își amintește faimosul caz de 
răpire Lindbergh, în care bebelușul a murit din întâmplare în 
timpul răpirii sau la scurt timp după aceea. Poate că același 
lucru s-a întâmplat și aici. Aproape că îi este milă de Marco. 
Aproape. 

e 

Este marți dimineață, a patra zi de la răpirea Corei. Tocmai 
pleacă și ultimul polițist. Lui Anne nu-i vine să creadă că vor fi 
lăsaţi complet singuri. 

— Dar dacă sună răpitorul? protestează ea faţă de Rasbach, 
neîncrezătoare. 

Marco nu spune nimic. Lui îi e clar că răpitorul nu va suna. 
Știe că poliţia nu crede că există un răpitor. 

Rasbach spune: 

— O să fie bine. Marco se descurcă. 

Ea îi aruncă o privire temătoare. 

— Poate că prezența noastră aici îl sperie. Poate că, dacă 
plecăm noi, va suna. 

Se întoarce spre Marco. 

— Dacă sună cineva care pretinde că o are pe Cora, rămăi 
calm, încearcă să obţii instrucţiuni și ţine-l de vorbă cât mai 
mult posibil. Cu cât îl faci să spună mai multe, cu atât mai bine. 
Încă avem microfonul instalat, așa că discuţia va fi înregistrată. 


VP - 99 


Însă nu prea sunt șanse să putem detecta de unde provine 
apelul. În ziua de azi, toată lumea folosește cartele preplătite, 
nedetectabile. Asta ne îngreunează mult munca. 

Apoi Rasbach pleacă. Marco, cel puţin, se bucură. 

Acum Anne și Marco sunt singuri în casă. Și numărul 
reporterilor de afară, din stradă, a scăzut. Fără noutăţi, presa nu 
are ce să raporteze. Ziariștii își pierd entuziasmul. Mormanul de 
flori ofilite și de ursuleţi de jucărie nu mai crește. 

— Ei cred că eu am omorât-o, zice Anne, și că tu ai 
mușamalizat totul. 

— N-au cum să creadă așa ceva, zice Marco, încercând să o 
liniștească. 

Dar nu prea are ce altceva să spună. Ce ar putea să-i spună? 
Ori asta, ori cred că eu am luat-o și am înscenat răpirea pentru 
banii de răscumpărare. Însă nu vrea ca ea să afle cât de proastă 
este situaţia lor financiară. 

Marco urcă la etaj să se întindă. Este epuizat. Este așa de 
îndurerat și de supărat, încât abia poate să se uite la soția lui. 

Anne își pierde vremea prin casă, ușurată cumva că a scăpat, 
în sfârșit, de poliţie, și face ordine. Umblă ca prin ceață, din 
cauza nesomnului, pune lucrurile la locul lor, spală ceștile de 
cafea. Telefonul din bucătărie sună, iar ea se oprește. Se uită la 
identitatea apelantului. Este mama ei. Anne ezită, nesigură dacă 
are chef să vorbească cu ea. În cele din urmă, la al treilea ţârâit, 
ridică receptorul. 

— Anne, zice mama ei. 

Anne simte imediat cum i se pune un nod în gât. De cea 
răspuns? Nu poate să-i facă față mamei ei acum. Il vede pe 
Marco venind repede pe scări, cu privirea alertă. Ea îi face semn 
că vorbește cu mama ei și îl trimite înapoi. El se întoarce și urcă 
din nou spre dormitor. 

— Bună, mamă. 

— Sunt așa de îngrijorată din cauza ta, Anne. Cum te mai 
simţi? 

— Cum crezi? 

Anne ţine telefonul la ureche, se duce în spatele bucătăriei și 
privește pe fereastră spre curtea din spate. 

Mama ei tace câteva secunde. 

— Vreau doar să ajut. 

— Știu, mamă. 


VP - 100 


— Nici nu pot să-mi imaginez prin ce treci. Și eu, și tatăl tău 
suferim, dar probabil nici nu se compară cu ce simţi tu. 

Anne începe să plângă, cu lacrimile curgându-i în liniște pe 
obraji. 

Mama ei spune: 

— Tatăl tău încă este foarte supărat că poliţia te-a luat la 
audiere ieri. 

— Știu, mi-ai spus și ieri, zice Anne obosită. 

— Știu, dar numai despre asta vorbește. Spune că poliţia ar 
trebui să-și facă treaba și s-o găsească pe Cora, nu să te 
hărțuiască pe tine. 

— Cică își fac meseria, atât. 

— Nu-mi place detectivul ăla, zice mama ei încordată. 

Anne se scufundă într-unul dintre scaunele din bucătărie. 
Mama ei zice: 

— Cred că ar trebui să vin acolo și noi două să bem niște ceai 
și să discutăm în privat. Doar noi două, fără tatăl tău. Marco e 
acasă? 

— Nu, mamă, zice Anne și simte cum îi crește anxietatea. Nu 
pot astăzi. Sunt prea obosită. 

Mama ei oftează. 

— Ştii că tatăl tău este foarte protector cu tine, zice ea. 

După o pauză, adaugă într-o doară: 

— Uneori, mă întreb dacă a fost bine că i-am ascuns niște 
lucruri când erai mai tânără. 

Anne îngheaţă. Apoi spune: 

— Trebuie să plec, și închide telefonul. 

Stă în picioare lângă fereastră, privind în curtea din spate, 
tremurând, multă vreme. 

e 

Detectivii Rasbach și Jennings sunt într-o mașină de poliţie, cu 
Jennings la volan. În mașină e cald și Rasbach potrivește aerul 
condiţionat. În scurt timp ajung la St. Mildred's School, o școală 
particulară exclusivistă, din partea de nord-vest a orașului, 
pentru fete, de la grădiniță până la clasa a douăsprezecea. Anne 
Conti și-a petrecut toţi anii de școală aici până să plece la 
universitate, așa că personalul școlii ar trebui să știe câte ceva 
despre ea. 

Din păcate pentru detectivi, este mijlocul vacanței de vară, 
dar Rasbach a sunat înainte și a stabilit o întrevedere cu 


VP - 101 


doamna Beck, directoarea școlii, care, se pare, are mult de lucru 
chiar și vara. 

Jennings lasă mașina în parcarea goală. Școala este o clădire 
veche superbă, din piatră, care seamănă puţin cu un castel 
înconjurat de verdeață. Locul miroase a bani grei. Rasbach își 
imaginează toate mașinile de lux care opresc în faţă și lasă la 
intrare fete privilegiate, îmbrăcate în uniformă. Insă, 
deocamdată, este o liniște mormântală, cu excepţia zgomotului 
unei mașini de tuns iarba. 

Rasbach și Jennings urcă treptele înguste de piatră și apasă 
pe sonerie. Ușa de sticlă se deschide cu un clic puternic, iar cei 
doi detectivi intră și urmează indicatoarele de pe holul larg care 
duce la biroul principal. Pașii lor scârțâie pe podelele lucioase. 
Rasbach simte miros de ceară de lustruit. 

— Nu mi-e dor de școală. Tie? zice Jennings. 

— Deloc. 

Ajung la birou, unde îi întâmpină doamna Beck. Rasbach este 
dezamăgit imediat să vadă că este relativ tânără, cam la 
patruzeci și ceva de ani. Nu prea sunt șanse să fi fost la St. 
Mildred's când era Anne Conti elevă acolo. Totuși, Rasbach 
speră că mai sunt angajaţi care să-și amintească de ea. 

— Cu ce pot să vă ajut, domnilor detectivi? întreabă doamna 
Beck în timp ce îi conduce în biroul ei spaţios. 

Rasbach și Jennings se așază în fotoliile confortabile din faţa 
biroului, în timp ce ea se instalează în spatele acestuia. 

— Ne interesează o fostă elevă, spune Rasbach. 

— Cine anume? întreabă ea. 

— Anne Conti. Dar când era elevă aici se numea Anne Dries. 

Doamna Beck tace, apoi dă scurt din cap. 

— Înţeleg. 

— Bănuiesc că dumneavoastră nu eraţi aici pe vremea când 
era ea elevă, spune Rasbach. 

— Nu, mă tem că a fost înainte să vin eu aici. Biata femeie! 
Am văzut-o la televizor. Câţi ani are? 

— Treizeci și doi, spune Rasbach. Se pare că a fost la St. 
Mildred's de la grădiniță până în clasa a douăsprezecea. 

Doamna Beck zâmbește. 

— Multe dintre fetele noastre vin aici la grădiniţă și nu mai 
pleacă decât atunci când ajung la o universitate bună. Avem o 
rată de retenţie excelentă. 


VP - 102 


Rasbach îi zâmbește la rândul lui. 

— Am vrea să-i vedem dosarul și cel mai bine ar fi să stăm de 
vorbă cu persoane care au cunoscut-o când era elevă aici. 

— Să văd ce pot să fac, zice doamna Beck și iese din cameră. 

Se întoarce după câteva minute ţinând în mâini un dosar 
galben-închis. 

— A fost aici, așa cum aţi spus, de la grădiniță până într-a 
douăsprezecea. A fost o elevă excepţională. A intrat la Cornell. 

Munca femeii constă, în mare parte, în relaţii publice, se 
gândește Rasbach în timp ce se întinde să ia dosarul. Jennings 
se apleacă să se uite odată cu el. Rasbach este sigur că femeia 
își dorește ca Anne Conti, cu proasta ei reputaţie de acum, să nu 
fi călcat niciodată pe holurile instituţiei. 

El și Jennings studiază dosarul în liniște, în timp ce doamna 
Beck se foiește la birou. Nu e mare lucru acolo, în afară de niște 
note excelente. Cu siguranţă, nu e nimic care să le atragă 
atenția. 

— Profesorii ei mai predau aici? întreabă Rasbach. 

Doamna Beck se gândește. In cele din urmă, răspunde: 

— Majoritatea au plecat în alte părţi, dar doamna Bleeker abia 
s-a pensionat anul trecut. Am văzut în dosar că a fost profesoara 
de engleză a lui Anne câţiva ani în clasele mai mari. Aţi putea 
sta de vorbă cu dumneaei. Locuiește destul de aproape de aici. 

Scrie numele și adresa pe o bucată de hârtie. 

Rasbach ia hârtia și spune: 

— Vă mulțumim pentru timpul acordat. 

El și Jennings se întorc în mașina încinsă. Rasbach spune: 

— Hai să vorbim cu Bleeker. Luăm şi-un sandviș pe drum. 

— Ce te aștepți să afli? întreabă Jennings. 

— Niciodată să nu te aștepți la nimic, Jennings! 


VP - 103 


Capitolul cincisprezece 


Când ajung la casa profesoarei pensionate, sunt întâmpinați 
de o femeie cu spatele drept și ochii atenţi. Arată exact cum ar 
trebui să arate o profesoară de engleză pensionată de la o 
școală particulară de fete, se gândește Rasbach. 

Doamna Bleeker le studiază insignele îndeaproape, apoi îi 
măsoară din ochi și pe cei doi detectivi, înainte de a le deschide 
ușa. 

— Nu poţi să fii îndeajuns de precaut, le zice ea. Jennings îi 
aruncă o privire lui Rasbach în timp ce femeia îi conduce pe un 
hol îngust, în camera de zi. 

— Vă rog să luaţi loc, le spune. 

Rasbach și Jennings iau loc imediat pe două scaune. Ea se 
așază încet pe canapeaua din fața lor. Pe măsuța de cafea se 
află un roman gros - Turnurile din Barchester, de Trollope, în 
ediția Penguin Classics - și un iPad lângă el. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnilor? întreabă ea și apoi adaugă: 
Deși băânuiesc de ce aţi venit. 

Rasbach afișează zâmbetul lui cel mai dezarmant. 

— De ce credeți că am venit, doamnă Bleeker? 

— Vreţi să discutăm despre Anne. Am recunoscut-o. Se 
vorbește despre ea întruna la știri. 

Rasbach și Jennings schimbă o privire rapidă. 

— O chema Anne Dries când îi eram eu profesoară. 

— Da, spune Rasbach, vrem să discutăm cu dumneavoastră 
despre Anne. 

— E îngrozitor. M-am întristat mult când am văzut-o la 
televizor. 

Oftează adânc. 

— Nu știu ce pot să vă povestesc despre ce s-a întâmplat 
atunci, pentru că nu știu nimic. Am încercat să aflu, dar nimeni 
n-a vrut să-mi zică nimic. 

Rasbach simte furnicături pe gât de entuziasm. 

— Ce ar fi să începeţi cu începutul? zice el răbdător. 

Ea încuviințează. 


VP - 104 


— Îmi plăcea Anne. Era o elevă bună la engleză. Nu inspirată, 
dar muncitoare. Serioasă. Foarte tăcută. Era greu să-ţi dai 
seama ce se întâmpla în mintea ei. li plăcea să deseneze. Ştiam 
că celelalte fete se luau de ea. Am încercat să le opresc. 

— Cum se luau de ea? 

— Lucrurile obișnuite pe care le fac fetele bogate și răsfăţate. 
Copii cu mai mulţi bani decât minte. li spuneau că e grasă. Nu 
era, bineînțeles. Celelalte fete erau slabe ca un ţâr. Nesănătos 
de slabe. 

— Când se întâmpla asta? 

— Probabil când era în clasa a zecea sau a unsprezecea. Erau 
trei fete, care se credeau un dar de la Dumnezeu. Cele mai 
frumoase trei fete din școală s-au găsit una pe alta și au format 
un club particular, în care nimeni altcineva nu putea intra. 

— Vă amintiţi numele lor? 

— Sigur că da. Debbie Renzetti, Janice Foegle și Susan Givens. 

Jennings notează numele în carnețel. 

— N-am să le uit pe astea trei. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Nu știu. Cele trei fete frumoase o necăjeau pe Anne, ca de 
obicei, și, brusc, una a ajuns în spital, iar celelalte două se 
țineau la o distanţă respectabilă de ea. Susan a lipsit de la 
școală vreo două săptămâni. A povestit că a căzut de pe 
bicicletă și a făcut o contuzie. 

Rasbach se apleacă ușor în față. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi povestea asta, nu-i așa? Ce 
credeţi că s-a întâmplat, de fapt? 

— Nu știu exact. Au fost niște ședințe cu părinţii, care s-au 
desfășurat cu ușile închise. Totul a fost foarte secretos. Dar pun 
pariu că Anne se săturase. 

e 

Înapoi la secție, Rasbach și Jennings fac câteva săpături și află 
că două dintre fetele menționate de profesoara pensionată de 
engleză, Debbie Renzetti și Susan Givens, s-au mutat în altă 
parte cu familiile înainte de absolvirea liceului. Din fericire, 
Janice Foegle încă locuiește în oraș. Când o sună Rasbach, 
norocul e de partea lui. Este acasă și este dispusă să vină la 
secție și să stea de vorbă cu ei după-amiază. 

Rasbach este chemat la recepţie când ajunge Janice Foegle, 
foarte punctuală. Se duce să o întâmpine. Ştie la ce să se 


VP - 105 


aștepte, dar, chiar și așa, femeia este fabuloasă. Cum trebuie să 
fi fost, se întreabă Rasbach, să fii atât de frumoasă în liceu, când 
majoritatea copiilor se chinuie să se împace cu aspectul lor 
nemulţumitor? Se întreabă ce influență a avut acest lucru 
asupra ei. Îi amintește oarecum de Cynthia Stillwell. 

— Doamnă Foegle, spune Rasbach. Sunt detectivul Rasbach. 
Vi-l prezint pe detectivul Jennings. Vă mulțumim că aţi venit. 
Avem câteva întrebări pentru dumneavoastră, dacă nu vă 
deranjează. 

Ea se încruntă resemnată. 

— Să fiu sinceră, mă aşteptam să mă sune cineva, zice ea. 

O conduc într-una dintre sălile de audiere. Pe faţă i se citește 
o tensiune crescândă când i se menţionează camera de luat 
vederi, dar nu se plânge. 

— Aţi cunoscut-o pe Anne Conti la liceu, se numea Anne Dries 
atunci, când eraţi la St. Mildred's, începe Rasbach, odată ce trec 
de formalităţi. 

— Da, zice ea încet. 

— Cum era atunci? 

Janice ezită, de parcă n-ar ști sigur ce să spună. 

— Era de treabă. 

— De treabă? 

Rasbach așteaptă detalii. 

Deodată, faţa i se schimonosește și începe să plângă. 
Rasbach împinge ușor cutia cu șerveţele spre ea și așteaptă. 

— Adevărul este că ea era o fată de treabă, iar eu o scorpie. 
Eu, Susan și Debbie eram îngrozitoare. Acum mi-e rușine cu 
asta. Îmi amintesc cum ne purtam și nu-mi vine să cred. Eram 
așa de rele cu ea, fără motiv. 

— Rele în ce fel? 

Janice își întoarce privirea și își suflă nasul delicat. Apoi, se 
uită în sus, la tavan, și încearcă să se calmeze. 

— O necăjeam. Râdeam de cum arăta, de cum se îmbrăca. Ne 
credeam superioare faţă de ea și de toată lumea, de fapt. 

ÎI privește crispat. 

— Aveam cincisprezece ani. Nu că asta ar fi o scuză. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Chestia asta a durat câteva luni de zile și ea a tot suportat. 
Era mereu drăguță cu noi și se prefăcea că nu o deranja, dar 
nouă ni se părea doar jalnică. De fapt, mi se părea că e 


VP - 106 


puternică pentru că putea să se prefacă zi de zi că nu o deranja 
când, în realitate, era evident că o deranja, dar n-am spus 
nimănui asta. 

Rasbach dă din cap, încurajând-o să continue. 

Ea se uită în jos la șervețelul din mâini, oftează din greu și-și 
ridică iar privirea la Rasbach. 

— Apoi, într-o zi, pur și simplu a luat-o razna. Noi trei, adică 
cu, Debbie și Susan, am rămas mai târziu la școală atunci, nu 
mai știu de ce. Eram în toaleta fetelor și a intrat Anne. Ne-a 
văzut și a înlemnit. Apoi ne-a salutat și ne-a făcut cu mâna ușor, 
apoi a intrat într-o cabină să facă pipi. l-a trebuit ceva curaj 
pentru asta, recunosc. 

După o pauză, continuă: 

— În fine, am început să zicem niște lucruri. 

Se oprește. 

— Ce fel de lucruri? întreabă Rasbach. 

— Mi-e rușine să zic. Chestii de genul „Cum îţi merge cu 
regimul? Pentru că pare că te-ai mai îngrășat” și altele la fel. Am 
fost groaznice cu ea. A ieșit din cabină și s-a repezit direct la 
Susan. Niciuna din noi nu se aștepta la asta. Anne a apucat-o de 
gât și a izbit-o de perete. Era un perete de ciment, vopsit cu bej, 
lucios, și Susan s-a lovit tare cu capul de el. Pur și simplu s-a 
prelins de pe el. De-a lungul peretelui a rămas o dâră mare de 
sânge. 

Janice face o grimasă, de parcă ar fi din nou în toaleta fetelor 
și și-ar vedea prietena prăbușită pe podea și peretele murdar de 
sânge. 

— Am crezut că Anne a omorât-o. 

— Continuaţi, o încurajează Rasbach. 

— Eu și Debbie ţipam, dar Anne era complet tăcută. Debbie 
era mai aproape de ușă, așa că a fugit să cheme ajutoare. Eram 
îngrozită că am rămas singură cu Anne, numai că stătea între 
mine și ușă și mi-era prea frică să mă mișc. Anne s-a uitat la 
mine, însă privirea îi era goală. Ca și cum nu era cu adevărat 
acolo. Nici nu știam dacă mă vede măcar. A fost înspăimântător. 
În cele din urmă, a venit una dintre profesoare și apoi 
directoarea. Au chemat ambulanţa. 

Janice tace. 

— A chemat cineva poliția? 

— Glumiti? 


VP - 107 


ÎI privește surprinsă. 

— Nu așa se procedează în școlile particulare. Pe directoare o 
interesa numai să limiteze pagubele. Știu că au ajuns la o 
înțelegere. Au venit și părinţii noștri, și mama lui Anne și totul a 
fost... aranjat. Vedeţi dumneavoastră, am căutat-o cu 
lumânarea și toată lumea știa asta. 

Rasbach spune blând: 

— Ce s-a întâmplat după ce au chemat ambulanta? 

— Când a sosit, au pus-o pe Susan pe o targă și au urcat-o în 
ambulanţă. Eu, Debbie și profesoara am mers după Susan. Eu și 
Debbie plângeam isteric. Directoarea a dus-o în biroul său pe 
Anne ca s-o aștepte pe mama ei. Ambulanţa a luat-o pe Susan, 
iar eu și Debbie am așteptat în parcare cu profesoara să vină 
părinţii să ne ia. 

— Vă mai amintiţi și altceva? întreabă Rasbach. 

Ea dă din cap. 

— Înainte ca directoarea s-o ia de acolo, Anne s-a uitat la 
mine de parcă era complet normală și a zis: „Ce s-a întâmplat?” 

Rasbach spune: 

— La ce v-aţi gândit când a spus asta? 

— M-am gândit că e nebună. 

e 

Poștașul e în faţa ușii de la intrare și încearcă să îndese 
nenumăratele scrisori prin fanta din ușă. Anne stă în picioare în 
bucătărie și privește. Ar putea să deschidă ușa, să le ia de la el, 
ca să-i ușureze munca, dar nu vrea. Știe că toate scrisorile 
acelea pline de ură sunt pentru ea. Atunci el își ridică privirea 
spre fereastră și o vede. Ochii li se întâlnesc preţ de doar o 
secundă, după care el începe din nou să împingă scrisorile prin 
fantă. Cu poștașul ăsta schimba amabilităţi în urmă cu doar o 
săptămână. Acum, totul este diferit. Scrisorile au căzut pe 
podea, lângă ușă, într-un morman dezordonat. El se străduiește 
să împingă un plic mare și gros prin deschizătură, dar nu merge. 
ÎI împinge pe jumătate, apoi se răsucește și pleacă spre casa 
următoare. 

Anne rămâne în picioare și se holbează la mormanul de jos, la 
pachetul îndesat în fantă. Din cauza lui, ușiţa nu se închide. 
Anne se duce la ușă și încearcă să tragă de el. Este unul dintre 
plicurile acelea cu bule. S-a blocat și nu poate să-l clintească. Va 
trebui să deschidă ușa și să-l apuce din afară. Se uită pe 


VP - 108 


fereastră, să vadă dacă e cineva pe acolo. Reporterii care mai 
stăteau pe acolo dimineaţă, în timp ce poliţia se retrăgea, au 
dispărut. Anne deschide ușa și trage pachetul afară din fantă, se 
strecoară rapid înapoi în casă, închide ușa și o încuie la loc. 

Fără să se gândească, deschide pachetul. 

Înăuntru se află o salopetă verde de bebeluș. 


VP - 109 


Capitolul șaisprezece 


Anne ţipă. 

Marco o aude din dormitor și se repede la parter. O vede 
stând lângă ușa de la intrare, cu un teanc de corespondenţă 
nedeschisă la picioare și un pachet în mâini. Zărește salopeta 
verde ieșind din pachet. 

Ea se întoarce spre el, albă la față. 

— Asta a venit acum prin poștă, zice ea cu o voce ciudată și 
goală. 

Marco se apropie de ea, iar ea îi întinde pachetul. Se uită 
amândoi la el, ca și cum le-ar fi teamă să-l atingă. Dacă este o 
farsă? Dacă cineva s-a gândit că ar fi amuzant să trimită o 
salopetă mică și verde cuplului groaznic care și-a lăsat 
bebelușul singur acasă? 

Marco ia pachetul de la Anne și îl deschide încet. Scoate 
salopeta. Pare să fie aceeași. O întoarce pe partea cealaltă. Are 
iepurașul brodat în faţă. 

— O, Doamne! exclamă Anne și izbucnește în plâns, cu 
mâinile pe față. 

— E a ei, spune Marco aspru. E a Corei. 

Anne aprobă, dar nu poate să vorbească. 

În hăinuţă, este prins un bilet, dactilografiat cu litere micuţe. 


Copilul e bine. Răscumpărarea este cinci milioane de dolari. 
NU anunţaţi poliţia. Aduceţi banii joi la ora 14:00. Dacă apare 
vreun polițist, n-o mai vedeţi niciodată. 


În partea de jos a biletului este o hartă detaliată. 

— Or să ne-o dea înapoi, Anne! strigă Marco. 

Anne simte că o să leșine. După toate prin câte au trecut, 
pare prea frumos ca să fie adevărat. la salopeta de la el, o 
apropie de faţă și inspiră adânc. Simte aroma fetiţei ei. O 
miroase. Senzaţia o copleșește. Inspiră din nou și i se taie 
genunchii. 

— O să facem exact ce scrie aici, spune Marco. 

— N-ar trebui să spunem poliţiei? 


VP - 110 


— Nu! Zice să nu spunem poliţiei. Nu putem risca să stricăm 
totul. Nu înţelegi? E imprudent să implicăm poliţia. Dacă tipul 
ăsta crede că va fi prins, poate s-o omoare pe Cora și să scape 
de ea! Trebuie să facem cum zice el. Fără poliţie. 

Anne dă din cap aprobator. O sperie gândul de a acţiona 
singuri. Dar Marco are dreptate. Ce a făcut poliţia pentru ei? 
Nimic. Doar i-a suspectat. Poliţiștii nu sunt prietenii lor. Vor fi 
nevoiţi să o recupereze singuri pe Cora. 

— Cinci milioane, spune Marco tensionat. 

O privește brusc îngrijorat. 

— Crezi că părinţii tăi vor fi de acord să dea cinci milioane? 

— Nu știu. 

Anne își mușcă buza, neliniștită. 

— Trebuie să fie. 

— Nu avem mult timp. Două zile, spune Marco. Trebuie să-i 
rugăm pe părinţii tăi. Trebuie să înceapă să adune banii. 

— Îi sun. 

Se duce spre telefonul din bucătărie. 

— Folosește-ţi mobilul. Și, Anne, zi-le din start: fără poliţie. 
Nimeni nu trebuie să știe. 

Ea dă din cap în semn că a înţeles și începe să formeze 
numărul pe telefon. 

e 

Anne și Marco stau unul lângă altul pe canapeaua din camera 
de zi. Mama lui Anne se sprijină elegant de marginea fotoliului, 
în timp ce tatăl ei merge de colo-colo prin camera de zi, făcând 
pași mari între fereastra dinspre stradă și canapea. Toţi se uită 
la el. 

— Sunteţi siguri că este salopeta ei? întreabă el din nou, 
întrerupându-se din mers. 

— Da, răspunde Anne tăios. De ce nu mă credeți? 

— Trebuie să fim siguri, asta-i tot. Cinci milioane de dolari 
sunt o grămadă de bani. 

Pare irascibil. 

— Trebuie să fim siguri că avem de-a face cu persoana care 
chiar o are pe Cora. Povestea asta a fost în toate ziarele. Cineva 
ar putea să profite. 

— Ea Corei, zice ferm Marco. O recunoaștem. 

— Puteţi să faceţi rost de bani sau nu? întreabă Anne strident. 


VP - 111 


Se uită neliniștită la mama ei. Chiar când își făcuse din nou 
speranţe, totul se poate prăbuși. Cum poate tatăl ei să-i facă 
așa ceva? 

— Sigur că putem să facem rost de bani, zice hotărât mama 
ei. 


— N-am zis că nu putem să facem rost de ei, răspunde tatăl. 
Am spus că s-ar putea să fie dificil. Dar dacă trebuie să mut 
munţii din loc, atunci o să-i mut. 

Marco își privește socrul, încercând să nu-și dea de gol 
antipatia faţă de el. Toţi știu că, în mare, sunt banii mamei lui 
Anne, dar el se comportă de parcă ar fi ai lui. De parcă i-ar fi 
câștigat el. Ce nenorocit! 

— Două zile ca să strângem atâţia bani nu e prea mult. Va 
trebui să lichidăm niște investiţii, spune Richard, dându-și 
importanţă. 

— Asta nu este o problemă, zice mama lui Anne. 

Se uită la fiica ei. 

— Nu-ţi face griji din cauza banilor, Anne. 

— Puteţi să faceţi asta discret, să nu afle nimeni? întreabă 
Marco. 

Richard Dries respiră zgomotos, în timp ce reflectează. 

— O să vorbim cu avocatul nostru, să vedem cum putem 
proceda. Găsim noi o soluţie. 

— Slavă Domnului! zice Anne ușurată. 

— Cum exact o să aibă loc schimbul? întreabă Richard. Marco 
răspunde: 

— Exact cum scrie în bilet. Fără poliție. Eu mă duc cu banii. Le 
dau banii și ei mi-o dau pe Cora. 

— Poate ar trebui să vin cu tine, ca să n-o dai în bară, zice 
tatăl lui Anne. 

Marco îl privește cu răutate nedisimulată. 

— Nu. 

Apoi adaugă: 

— Dacă văd pe altcineva, poate se răzgândesc. 

Se studiază reciproc din priviri. 

— Eu am carnetul gros de cecuri, zice Richard. 

— De fapt, eu am carnetul gros de cecuri, zice Alice înțepată. 

— Tată, te rog, spune Anne, îngrozită că tatăl ei va strica 
totul. 


VP - 112 


Se uită neliniștită când la mama, când la tatăl ei. 

— Nu avem nicio dovadă că fetița e în viaţă, spune Richard. 
Ar putea fi o păcăleală. 

— Dacă nu e acolo, nu las banii, spune Marco, privindu-l pe 
Richard cum se plimbă de colo-colo în fața ferestrei. 

— Nu-mi place povestea asta, spune Richard. Ar trebui să 
anunţăm poliția. 

— Nu! spune Marco. 

Cei doi bărbați se privesc dușmănos. Richard cedează primul. 

— Avem de ales? întreabă Anne cu o voce stridentă. 

— Tot nu-mi place, spune Richard. 

— Vom face exact ce scrie în bilet, zice ferm mama lui Anne, 
aruncându-i soţului ei o privire severă. 

Tatăl lui Anne se uită la fiica lui și spune: 

— Îmi pare rău, Anne. Ai dreptate. Nu avem de ales. Eu și 
mama ta ar trebui să începem să strângem banii. 

e 

Marco îi privește pe socrii lui urcându-se în noul lor Mercedes 
și plecând. A slăbit câteva kilograme în ultimele zile, de când a 
început toată nebunia asta. Jeanșii atârnă pe el. 

A fost un moment îngrozitor când Richard a-nceput să facă 
figuri în privinţa banilor. Dar numai se dădea mare. Voia să fie 
sigur că toată lumea știe ce tip minunat este el. Trebuia să se 
asigure că toată lumea înțelege cât de important este. 

— Am ştiut că ne vor ajuta, spune Anne venind lângă el. 

Cum de reușea mereu să spună exact ce nu trebuia? Cel 
puţin, în ceea ce-i privea pe părinţii ei. Cum de nu vedea ce fel 
de om era, în realitate, tatăl ei? Nu vedea cât de manipulator 
era? Dar Marco tace. 

— O să fie bine, spune Anne, luând mâna lui Marco în mâinile 
ei. O s-o luăm înapoi. Și apoi toată lumea o să vadă că noi am 
fost victimele. 

ÎI strânge de mână. 

— Și apoi ar trebui să-i punem pe nenorociţii ăia de polițiști să 
ne ceară scuze. 

— Tatăl tău n-o să ne lase niciodată să uităm că ei ne-au 
salvat. 

— N-o să gândească așa! O să considere că au salvat-o pe 
Cora, sunt sigură! N-o să ne reproșeze asta. 


VP-113 


Soţia lui poate să fie așa de naivă! Marco o strânge ușor de 
mână, la rândul lui. 

— De ce nu te întinzi să încerci să te odihnești? Eu o să ies 
puţin. 

— Mă îndoiesc c-o să pot să dorm, dar o să încerc. Unde te 
duci? 

— Vreau să dau o fugă până la birou, să verific niște chestii. 
N-am mai trecut pe acolo de când... de când au luat-o pe Cora. 

— Bine. 

Marco o strânge în braţe pe Anne. 

— Abia aștept s-o văd din nou, Anne, șoptește el. 

Ea dă din cap, lipită de umărul lui. Marco se desprinde din 
îmbrăţișare. 

O privește în timp ce urcă scările, apoi își ia cheile de la 
mașină din bolul de pe măsuta din hol și iese din casă. 

Anne urcă în dormitor cu intenţia de a se întinde. E prea 
încordată, însă - aproape îndrăznește să spere că-și va primi 
copilul înapoi în curând, și totuși e încă îngrozită că totul ar 
putea să meargă extrem de prost. După cum a spus și tatăl ei, 
nu au nicio dovadă că fetița mai trăiește măcar. 

Dar refuză s-o creadă pe Cora moartă. 

la salopeta verde cu ea, ţinând-o aproape de față și inspirând 
mirosul copilului ei. Îi este atât de dor de ea, încât simte durerea 
fizic. O dor sânii. În holul de la etaj, se oprește, se sprijină de 
perete și se lasă pe vine în fața camerei copilului. Dacă închide 
ochii și-și apasă salopeta pe faţă, se poate preface că ea încă e 
acolo, în casă, chiar dincolo de hol. Câteva clipe, își dă voie să 
se prefacă. Apoi însă deschide ochii. 

Cine le-a trimis salopeta le-a cerut cinci milioane de dolari. 
Oricine ar fi, știe că fetiţa lor valorează cinci milioane de dolari 
pentru ei și, evident, bănuiește că Anne și Marco pot să facă rost 
de banii ăștia. 

Poate este cineva pe care îl cunosc, chiar și tangenţial. Se 
ridică încet în picioare și se oprește pe drumul spre dormitor. 
Poate este chiar cineva pe care îl cunosc bine, cineva care știe 
precis că au acces la bani. 

Când toate astea se termină și o iau pe Cora înapoi, se 
gândește ea, o să-și dedice viaţa copilului și găsirii vinovatului. 
Poate că nu va înceta niciodată să se uite la oamenii pe care îi 


VP - 114 


cunoaște, întrebându-se dacă nu cumva persoana aceea le-a 
luat copilul sau dacă știe cine l-a luat. 

Brusc, își dă seama că probabil n-ar trebui să umble așa cu 
salopeta. Dacă lucrurile merg prost și nu o recuperează pe Cora, 
vor fi nevoiţi să predea salopeta și biletul poliţiei, ca dovadă a 
nevinovăţiei lor. Cu siguranţă, poliţia nu-i va mai suspecta 
acum. Dar orice indiciu pe care l-ar fi putut oferi salopeta a fost 
distrus de felul în care a atins-o și a respirat pe ea și de faptul că 
și-a șters lacrimile cu ea. O pune pe comoda ei din dormitor și o 
întinde. O privește, părăsită pe comodă. O lasă acolo cu bileţelul 
cuprinzând instrucţiunile prins de ea. Nu-și pot permite să facă 
vreo greșeală. 

Işi dă seama că este prima dată când este singură în casă de 
când a fost luată Cora. Dacă ar putea da timpul înapoi! Ultimele 
zile au trecut ca prin ceaţă, umplute cu frică, durere, groază și 
disperare. Și trădare. A spus poliţiei că are încredere în Marco, 
dar a minţit. Nu are încredere în el când vine vorba de Cynthia. 
Probabil are și alte secrete față de ea. La urma urmei, și ea are 
secrete faţă de el. 

Se duce la comoda lui Marco și deschide sertarul de sus. 
Scotocește fără ţintă prin șosetele și chiloţii lui. După ce termină 
cu primul sertar, îl deschide pe al doilea. Nu știe ce caută, daro 
să știe când o să găsească. 


VP - 115 


Capitolul șaptesprezece 


Marco se urcă în Audi și pleacă. Însă nu se duce la birou. 
Urmează prima centură spre autostradă și iese din oraș. și 
croiește drum prin trafic. Audi-ul răspunde imediat la atingerea 
lui. După vreo douăzeci de minute, cotește pe un braț al 
autostrăzii. În curând, ajunge la un drum forestier familiar, care 
duce la un lac destul de izolat. 

Se oprește într-o parcare cu pietriș pe jos, din faţa lacului. 
Acolo sunt o plajă mică, plină de pietre, și câteva mese vechi de 
picnic, deteriorate de ploaie și vânt, dar nu prea a văzut oameni 
care să le folosească. Un doc lung se întinde până la lac, dar 
nimeni nu mai pleacă de acolo cu barca. Marco vine în locul ăsta 
de câţiva ani. Vine singur, oricând are nevoie să se gândească la 
ceva. 

Marco parchează la umbra unui copac, cu faţa spre lac, și 
coboară. E foarte cald și însorit, dar bate briza dinspre lac. Se 
așază pe capota mașinii și se uită spre apă. Nu mai este nimeni 
aici. Locul este pustiu. 

Işi spune că totul o să fie bine. Cora e bine; trebuie să fie bine. 
Părinţii lui Anne vor face rost de bani. Socrul lui nu ar rata ocazia 
de a fi erou sau foarte șmecher, chiar dacă asta l-ar costa o 
mică avere. Mai ales dacă pare că îl salvează pe Marco. Ei nici 
nu vor simţi lipsa banilor, se gândește Marco. 

Inspiră adânc aerul de lac și expiră, încercând să se calmeze. 
Miroase a pești morţi, dar nu contează. Trebuie să-și umple 
plămânii de aer. Ultimele zile au fost iadul pe pământ. Marco nu 
e făcut pentru așa ceva. Are nervii întinși la maximum. 

Are regrete acum, dar totul va merita, într-un final. După ce o 
va lua pe Cora înapoi și va avea banii, totul va fi bine din nou. O 
vor avea pe fiica lor. lar el va avea două milioane și jumătate de 
dolari ca să-și repună afacerea pe picioare. Gândul că ia bani de 
la socrul lui îl face să zâmbească. Il urăște pe nenorocitul ăla. 

Cu banii ăștia, va putea să-și rezolve problemele de lichidităţi 
și să-și ducă afacerea la următorul nivel. Banii vor trebui 
injectaţi în firmă prin intermediul unui investitor discret, anonim, 
printr-un cont din Bermuda. Nu va afla nimeni. Complicele lui, 


VP - 116 


Bruce Neeland, își va primi jumătate din bani, va pleca și-și va 
ţine gura. 

Marco aproape că se răzgândise în privinţa planului. Când 
Katerina a anunțat în ultimul moment că nu mai vine s-a 
panicat. Aproape că a anulat tot. Știa că bona adormea mereu 
cu căștile în urechi când stătea cu copilul. De două ori 
ajunseseră acasă înainte de miezul nopţii și o surprinseseră 
dormind dusă pe canapeaua din camera de zi. Nici nu se trezea 
prea ușor. Lui Anne nu-i plăcea. Nu o considera o bonă prea 
bună, dar era greu să găsești pe cineva, având în vedere că 
erau atâţia copii mici în cartier. 

Planul fusese ca Marco să iasă la ţigară la douăsprezece și 
jumătate, să intre încet în casă, să ia copilul adormit și să îl 
scoată pe ușa din spate în timp ce Katerina dormea. Dacă s-ar fi 
trezit și l-ar fi văzut intrând, el i-ar fi spus că a venit să vadă ce 
face fetița, din moment ce erau chiar alături. Dacă s-ar fi trezit 
și l-ar fi văzut ducând copilul afară, el i-ar fi spus că o ducea pe 
Cora alături un minut, ca să o arate vecinilor. În oricare din 
aceste două cazuri, ar fi abandonat planul. 

Dacă reușea, știrea ar fi fost apoi că un copil a fost răpit din 
dormitorul lui în timp ce bona era la parter. 

Numai că ea n-a mai venit. Marco era disperat, așa că a 
trebuit să improvizeze. A convins-o pe Anne s-o lase pe Cora 
acasă cu condiţia să vină s-o vadă din jumătate în jumătate de 
oră. Lucrul ăsta n-ar fi fost posibil dacă ecranul video al 
monitorului pentru copii ar fi funcţionat. Dar dacă ar fi funcţionat 
doar audio, Marco s-a gândit c-o să fie în regulă. Când îi venea 
rândul să se ducă la ea, avea să o scoată pe Cora pe ușa din 
spate și s-o ducă la mașina care aștepta. Ştia că, astfel, el și 
Anne aveau să pice prost, fiindcă își lăsaseră copilul singur 
acasă, dar s-a gândit că ar putea să meargă. 

Dacă ar fi simţit că exista vreun risc, oricât de mic, pentru 
Cora, n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Pentru toți banii din lume. 

A fost extrem de greu în ultimele zile să nu-și vadă fiica. Să n- 
o poată lua în braţe, s-o sărute pe cap, să-i miroasă pielea. Să 
nu poată să sune ca să vadă ce face și să se asigure că e bine. 

Să nu știe ce naiba se întâmplă. 

Marco își spune din nou că fetița lui e bine. Trebuie doar să 
reziste. Totul se va termina în curând. O vor avea și pe Cora, și 
banii. li pare rău mai ales pentru cât de greu îi este lui Anne, dar 


VP - 117 


își spune că va fi atât de fericită s-o recapete pe Cora, încât 
poate va privi lucrurile mai detașată. A fost al dracului de 
cumplit în ultimele luni și să facă față problemelor lui financiare, 
și să-și vadă soția îndepărtându-se de el, pierdută în propria 
depresie. 

Totul a fost mult mai greu decât se aștepta. Când Bruce 
Neeland nu a sunat în primele douăsprezece ore, Marco a fost 
înnebunit. Se înțeleseseră să stabilească primul contact peste 
cel mult douăsprezece ore. Sâmbătă după-amiază, când tot nu 
primise niciun semn de la el, Marco s-a temut că Bruce și-a 
pierdut curajul. Cazul era foarte mediatizat. Mai rău, Bruce nu 
răspundea la numărul de telefon mobil la care Marco trebuia să 
sune în situaţie de urgenţă. Și alt mod de a lua legătura cu el 
Marco nu avea. 

iși dăduse copilul unui complice care nu respectase planul și 
pe care nu-l putea găsi. Işi ieșea din minţi de griji. Doar Bruce nu 
avea să-i facă rău fetiţei, nu? 

Marco cochetase cu ideea de a mărturisi totul poliţiei, de a le 
spune tot ce știa despre Bruce Neeland, în speranța că poliţia va 
putea să-i găsească pe el și pe Cora. S-a gândit însă că era un 
risc prea mare pentru Cora. Așa că Marco a mai așteptat. 

Apoi, a sosit salopeta prin poștă. Ușurarea pe care a simţit-o 
atunci a fost incredibilă. S-a gândit că probabil Bruce nu 
avusese curaj să sune acasă, așa cum plănuiseră, nici măcar de 
la un telefon mobil cu cartelă preplătită, nedetectabilă. Probabil 
se îngrijorase din cauza poliției. Găsise o altă cale. 

Incă vreo două zile și se va termina totul. Marco va duce banii 
la punctul de întâlnire, pe care l-au ales în prealabil împreună, și 
o va lua pe Cora înapoi. lar după aceea va suna poliţia și le va 
spune. Le va da o descriere falsă a lui Bruce și a mașinii pe care 
o va conduce acesta. 

Dacă exista o modalitate mai ușoară de a face rost rapid de 
vreo două milioane de dolari, el nu a găsit niciuna. Dumnezeu îi 
e martor că a încercat. 

e 

Părinții lui Anne vin joi dimineață cu banii. Pachetele cu 
bancnote de o sută. Cinci milioane de dolari în bancnote 
nemarcate. Băncile folosesc aparate ca să le numere. Au fost 
nevoiți să-i adune din toate părțile ca să-i strângă într-un timp 
așa de scurt; nu le-a fost ușor. Richard se asigură că știu și ei 


VP - 118 


asta. Ocupă surprinzător de mult loc. Richard i-a pus pe toți în 
trei genţi mari de sport. 

Marco îi tot aruncă priviri îngrijorate soţiei. Anne stă pe 
canapea alături de mama ei, adăpostită sub aripa protectoare a 
acesteia. Anne pare mică și vulnerabilă. Marco vrea ca Anne să 
fie puternică. Are nevoie ca ea să fie puternică. 

Işi spune că soţia lui este într-o stare de tensiune enormă. Mai 
mare decât a lui, dacă așa ceva este posibil. El aproape că a 
cedat sub stresul situației, deși știe ce se întâmplă. Ea nu. Nu 
știe că o vor primi pe Cora înapoi astăzi; doar speră. El, pe de 
altă parte, știe că, peste două sau trei ore, Cora va fi din nou în 
casa lor. In curând, toate astea vor lua sfârșit. 

Bruce va depune partea lui Marco din bani în contul off-shore, 
așa cum au plănuit. Nu vor mai avea niciun fel de contact de 
acum înainte. Nu va exista nimic care să facă legătura între ei. 
Marco va scăpa de suspiciuni. Işi va recupera copilul și, în plus, 
va avea banii de care are nevoie. 

Brusc, Anne se eliberează cu putere de sub braţul mamei ei și 
se ridică în picioare. 

— Vreau să vin cu tine, zice ea. 

Marco se uită speriat la ea. Anne are ochii sticloși și tremură 
din tot corpul. Felul ciudat în care îl privește îl face să se întrebe, 
doar pentru o secundă, dacă nu cumva și-a dat seama. 
Imposibil. 

— Nu, Anne, spune el. Mă duc singur. 

Adaugă ferm. 

— Am vorbit deja despre asta. Nu putem să schimbăm 
planurile acum. 

Are nevoie ca ea să rămână acasă. 

— Pot să rămân în mașină, zice ea. 

El o îmbrățișează strâns și îi șoptește la ureche: 

— Nu poţi să promiţi! Nu poți! 

Vocea îi devine stridentă. Marco, Alice și Richard se uită 
îngrijorați la ea. 

O ţine în braţe până când se liniștește și, măcar de data asta, 
părinţii ei stau deoparte și îl lasă să-și facă treaba de soţ. In cele 
din urmă, îi dă drumul, o privește în ochi și îi spune: 

— Anne, trebuie să plec acum. Îmi ia cam o oră să ajung 
acolo. Te sun pe mobil imediat ce o recuperez, bine? 


VP - 119 


Anne, mai calmă acum, dă din cap, cu chipul tensionat. 
Richard se duce cu Marco să încarce banii în mașină, care este 
parcată în garaj. Scot banii prin ușa din spate, îi pun în 
portbagajul Audi-ului lui Marco și îl încuie. 

— Baftă! zice Richard, încordat. 

Apoi adaugă: 

— Nu-i da banii până când nu iei copilul. E singurul avantaj pe 
care-l avem. A 

Marco aprobă din cap și se urcă în mașină. Işi ridică privirea 
spre Richard și spune: 

— Nu uita: nu contactezi poliţia decât după ce vă sun eu! 

— Am înţeles. 

Marco nu are încredere în Richard. Se teme că acesta va suna 
la poliţie de îndată ce pleacă el. l-a spus lui Anne să nu-l scape 
nicio clipă din ochi - i-a amintit asta în șoaptă, la ureche, și 
acum - și să nu-l lase să sune la poliţie decât când îi anunţă el 
că a recuperat-o pe Cora. Când o să sune el, Bruce va fi plecat 
de mult. Cu toate astea, Marco tot este îngrijorat. Anne nu pare 
să funcţioneze cum trebuie, nu se poate baza pe ea. Richard ar 
putea să se ducă la bucătărie și să sune de pe mobil, iar ea nici 
să nu observe. Sau ar putea să sune la poliţie în faţa ei odată ce 
el a ieșit din casă, se gândește Marco neliniștit. Ea n-ar putea 
să-l oprească. 

Marco iese cu mașina din garaj, intră pe alee și-și începe 
lungul drum spre punctul de întâlnire. Se apropie de rampa care 
dă în autostradă, când, deodată, îi îngheață inima. 

A fost incredibil de prost. 

Richard ar fi putut să spună deja poliţiei despre schimb. Poliţia 
ar putea să-l urmărească chiar acum. Toţi ar putea să știe, în 
afară de Anne și de el. Oare Alice ar permite așa ceva? Oare 
Richard ar anunţa-o măcar? 

Mâinile lui Marco încep să transpire pe volan. Inima îi bate ca 
un ciocan în timp ce încearcă să gândească. Richard 
intenţionase să implice poliția. Ei nu-i dăduseră voie. Când mai 
acceptase Richard vreodată să nu i se dea voie să facă ceva? 
Richard o vrea pe Cora înapoi, dar este genul de om căruia nu-i 
place să riște. Ar vrea să-și recupereze și banii, dacă este 
posibil. Lui Marco i se face rău. 

Cum să procedeze? Nu poate să-l contacteze pe Bruce. Nu are 
cum să facă asta, pentru că Bruce nu răspunde la telefon. Acum 


VP - 120 


probabil că-l atrage pe Bruce direct în cursă. Lui Marco deja i se 
lipește cămașa de spate când iese pe autostradă. 


VP - 121 


Capitolul optsprezece 


Marco încearcă să se calmeze, respirând adânc în timp ce 
conduce cu mâinile încordate pe volan. 

Ar putea să riște și să se ducă la locul de întâlnire, conform 
planului. Poate că Richard nu a anunțat poliţia. Cora va fi într-un 
scaun de mașină pentru bebeluși, în garajul abandonat. El o va 
lua, va lăsa banii și va fugi. 

Dar dacă Richard chiar a alertat poliţia, atunci ce se va- 
ntâmpla? Atunci, de îndată ce Marco o ia pe Cora, lasă banii și 
fuge, Bruce va apărea să-și ridice banii și poliţia îl va aresta. 
Dacă Bruce mărturisește? Marco va fi închis multă vreme. 

Ar putea să renunţe. Ar putea să se întoarcă din drum, să nu 
se ducă deloc la locul de întâlnire și să spere că Bruce îi va 
trimite alt mesaj prin poștă. Dar cum ar explica asta poliţiei? 
Cum să nu se ducă, așa cum au aranjat, ca să-și recupereze 
copilul răpit? Ar putea să spună că a avut probleme cu mașina și 
să ajungă prea târziu, după ora stabilită. Apoi, dacă Bruce l-ar 
contacta din nou, Marco ar putea să încerce încă o dată, fără să- 
i dea toate detaliile lui Richard. Dar în niciun caz Richard nu l-ar 
lăsa pe Marco să păstreze atâta bănet între timp. Futu-i! Nu 
poate să facă nimic fără ca socrul lui să afle, pentru că Alice îl 
lasă să controleze banii. 

Nu, trebuie să se ducă să o ia chiar astăzi pe Cora. Trebuie să 
se ducă s-o recupereze. Nu poate să mai lase situaţia asta să 
treneze, orice s-ar întâmpla. 

Cu capul plin de gânduri, nici nu-și dă seama când a trecut o 
jumătate de oră. Este la mijlocul drumului. Trebuie să ia o 
hotărâre. Se uită la ceas, iese de pe autostradă pe prima 
centură. Trage pe dreapta, aprinde farurile de poziţie și scoate 
telefonul cu mâinile tremurânde. O sună pe Anne pe mobil, îi 
răspunde imediat. 

— Ai luat-o? întreabă ea îngrijorată. 

— Nu, nu încă, nu e încă ora, spune Marco. Vreau să-l întrebi 
pe tatăl tău dacă a anunţat poliţia. 

— N-ar face așa ceva, spune Anne. 

— Întreabă-l! 


VP - 122 


Marco aude voci în fundal, apoi Anne revine la telefon. 

— Spune că nu a zis nimănui. Nu a spus poliţiei. De ce? 

să-l creadă pe Richard? 

— Dă-mi-l pe tatăl tău la telefon, spune Marco. 

— Ce se întâmplă? zice Richard la telefon. 

— Trebuie să pot avea încredere în tine, zice Marco. Trebuie 
să fiu sigur că nu ai anunţat poliţia. 

— N-am anunţat-o. Am zis că nu o anunț. 

— Spune-mi adevărul. Dacă poliţia ne urmărește, nu mă duc. 
Nu pot să risc ca răpitorul să miroasă că este o capcană și să o 
omoare pe Cora. 

— Jur că nu am spus nimic. Du-te și ia-o, pentru Dumnezeu! 

Richard pare aproape la fel de panicat cum se simte Marco. 

Marco închide telefonul și pleacă iar. 

e 

Richard Dries se plimbă de colo-colo prin camera de zi a fiicei 
lui, cu inima bătându-i să-i iasă din piept. Se uită la soția și fiica 
lui, îmbrăţișate pe canapea, și își abate repede privirea. Este cu 
nervii întinși la maximum și extrem de frustrat din cauza 
ginerelui său. 

Nu i-a plăcut niciodată Marco. lar acum - ce Dumnezeu?! - 
cum a putut Marco măcar să se gândească să nu se ducă la 
întâlnire? Ar putea să strice tot! Richard se uită din nou 
îngrijorat la soţia și fiica lui și continuă să se plimbe apăsat în 
sus și-n jos. 

Măcar poate înțelege de ce Marco a crezut că el, Richard, a 
sunat la poliţie. Încă de la început, când Marco a insistat să nu 
anunţe poliţia, Richard a fost de părere că ar trebui să le spună 
despre schimb, dar toţi ceilalţi l-au contrazis. Le-a spus că cinci 
milioane de dolari înseamnă o mulţime de bani, chiar și pentru 
ei. Le-a spus că nu este convins că fetița mai este în viaţă. Insă 
a promis că nu va anunţa poliţia și nu a făcut-o. Nu se așteptase 
ca Marco să se îndoiască de el în ultima clipă și să riște totul 
neducându-se să facă schimbul. 

Ar face bine să se ducă, naiba să-l ia! Miza e prea mare ca 
Marco s-o ia razna. 

e 

După treizeci de minute, Marco ajunge la locul stabilit. Este la 
o jumătate de oră distanță de oraș, dacă o iei pe autostradă, și 
încă aproape treizeci de minute spre nord-vest, pe o șosea și 


VP - 123 


apoi pe un drum forestier. Au ales o fermă părăsită cu un garaj 
vechi la capătul aleii principale. Marco parchează în faţa 
garajului. Ușa acestuia este închisă. Locul pare pustiu, dar Bruce 
trebuie să fie undeva în apropiere, urmărindu-l. 

Cora probabil este în garaj. Marco se simte ameţit. Coşmarul 
se apropie de sfârșit. 

Marco iese din mașină. Lasă banii în portbagaj și se duce la 
ușa garajului. Apucă mânerul. E înţepenit, dar trage zdravăn de 
el. Ușa se ridică cu un zdrăngănit puternic. Înăuntru este 
întuneric, mai ales după lumina intensă a soarelui. Ascultă 
atent. Nimic. Poate Cora doarme. Apoi vede un scaun de mașină 
pentru bebeluși așezat pe podeaua murdară, în cel mai 
îndepărtat colț, cu o pătură albă așezată peste mâner. 
Recunoaște pătura Corei. Se repede spre scaun, se apleacă și 
smulge pătura. 

Scaunul este gol. Marco se ridică îngrozit și face câţiva pași 
înapoi, clătinându-se. Se simte de parcă o lovitură l-a lăsat fără 
suflare. Scaunul de mașină este aici, pătura este aici, dar Cora 
nu e. Să fie o glumă proastă? Sau o înșelăciune? Inima îi bate cu 
putere. Aude un zgomot în spatele lui și se răsucește brusc, dar 
nu este destul de rapid. Simte o durere ascuţită în cap și se 
prăbușește pe podeaua garajului. 

Când își revine, după câteva minute, nu știe câte, Marco se 
ridică încet în mâini și genunchi, apoi în picioare. Este ametit și 
confuz și capul îi pulsează de durere. Se duce afară poticnindu- 
se. Mașina lui este încă acolo, în fața garajului, cu portbagajul 
deschis. Se împleticește până acolo și se uită înăuntru. Banii - 
cinci milioane de dolari - au dispărut. Bineînţeles. Marco a 
rămas cu un scaun gol și cu pătura Corei. Fără Cora. Telefonul 
mobil este în mașină, pe scaunul din faţă, dar nu îndrăznește s-o 
sune pe Anne. 

Ar trebui să sune la poliţie, dar nu vrea să facă nici asta. 

E un prost. Scoate un urlet de durere și se prăbușește la 
pământ. 

e 

Anne așteaptă înnebunită. Se smulge din îmbrăţișarea mamei 
sale și își frânge mâinile îngrijorată. Ce se întâmplă? De ce 
durează așa de mult? Marco ar fi trebuit să sune acum douăzeci 
de minute. Sigur s-a întâmplat ceva. 

Și părinţii ei sunt agitați. 


VP - 124 


— Ce naiba face? mârâie Richard. Dacă nu s-a dus de teamă 
că am anunţat poliţia, îl strâng de gât cu mâinile mele. 

— Să-l sunăm noi? spune Anne. 

— Nu știu, răspunde Richard. Hai să mai așteptăm câteva 
minute. 

După cinci minute, nimeni nu mai suportă suspansul. 

— Eu îl sun, spune Anne. Trebuia să o recupereze acum 
jumătate de oră. Dacă s-a întâmplat ceva? Ar suna dacă ar 
putea. Dacă l-au omorât? S-a întâmplat ceva îngrozitor! 

Mama lui Anne sare și încearcă să o ia în brațe, dar Anne o 
împinge aproape violent. 

— Il sun, zice ea și apasă pe numărul lui Marco setat pe 
apelare rapidă. 

Mobilul lui Marco sună întruna. Intră mesageria vocală. Anne 
este prea șocată să mai facă altceva decât să se holbeze drept 
înainte. 

— Nu răspunde. 

Tremură din tot corpul. 

— Trebuie să sunăm la poliţie acum! spune Richard arătând 
șocat. Indiferent ce a spus Marco. Poate are probleme. 

Işi scoate telefonul și îl sună pe detectivul Rasbach din 
agendă. 

Rasbach răspunde la al doilea țârâit. 

— Rasbach, zice el. 

— Sunt Richard Dries. Ginerele meu s-a dus să facă un schimb 
cu răpitorii. Trebuia să ne sune cel puţin acum jumătate de oră. 
Și nu răspunde la mobil. Ne e teamă că s-a întâmplat ceva. 

— lisuse, nouă de ce nu ne-ați spus? spune Rasbach. Nu mai 
contează, doar daţi-mi detaliile! 

— Plec imediat! între timp, trimitem poliţia locală acolo în cel 
mai scurt timp, spune Rasbach. Vă ţin la curent. 

Apoi închide. 

— Poliţia se duce acum acolo, îi spune lui Anne tatăl ei. Nu 
avem ce altceva să facem decât să așteptăm. 

— Nu aştept. Du-ne tu, cu mașina ta, spune Anne. 

e 

Când ajunge mașina de poliție, Marco încă stă pe jos, în praf, 
rezemat de una dintre roțile din față ale Audi-ului. Nici măcar 
nu-și ridică privirea. Totul s-a terminat. Probabil Cora e moartă. 


VP-125 


A fost tras pe sfoară. Cine a luat-o are și banii; nu mai e niciun 
motiv să o ţină în viaţă acum. 

Cum a putut să fie atât de prost? De ce a avut încredere în 
Bruce Neeland? Nu-și aduce aminte acum de ce a avut 
încredere în el; mintea nu îi mai funcţionează din cauza durerii și 
a fricii. Nu mai are ce face acum, trebuie să mărturisească. Anne 
o să-l urască. Îi pare atât de rău! Pentru Cora, pentru Anne, 
pentru ce le-a făcut. Cei doi oameni pe care îi iubește cel mai 
mult pe lume. 

A fost lacom. S-a convins singur că, dacă erau banii părinţilor 
lui Anne, nu însemna că fură. Oricum, Anne urma să-i 
moștenească la un moment dat, numai că aveau nevoie deo 
parte din ei acum. Nu trebuia să păţțească nimeni nimic. Când a 
plănuit asta cu Bruce, lui Marco nici nu i-a trecut prin cap că ar 
pune-o în vreun pericol real pe Cora. 

Dar acum Cora a dispărut. Nu știe ce a făcut Bruce cu ea. Și 
nu știe cum s-o găsească. 

Doi polițiști în uniformă coboară încet din mașină. Se duc 
unde Marco zace sprijinit de Audi. 

— Marco Conti? întreabă unul dintre ei. 

Marco nu răspunde. 

— Sunteţi singur? 

Marco îl ignoră. Polițistul duce staţia la gură, în timp ce 
partenerul lui îngenunchează lângă Marco. Întreabă: 

— Sunteţi rănit? 

Însă Marco a intrat în stare de șoc. Nu spune nimic. Se vede 
că a plâns. Polițistul care stă în picioare lângă el bagă staţia la 
loc, își scoate arma și intră în garaj, temându-se de ce e mai 
rău. Vede scaunul de mașină pentru bebeluși, pătura albă 
aruncată pe podeaua murdară în faţa lui, dar niciun copil. lese 
repede de acolo. 

Marco tot nu vorbește. 

În curând, sosesc și alte mașini de poliţie, cu semnalele 
luminoase aprinse. Vine și o ambulanţă, iar medicii îi acordă 
îngrijiri lui Marco. 

La scurt timp după aceea, pe aleea lungă intră și mașina 
detectivului Rasbach. Acesta coboară grăbit și vorbește cu 
polițistul responsabil la faţa locului. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 126 


— Nu suntem siguri. Nu vorbește. În garaj e un scaun de 
mașină pentru bebeluşi, dar nici urmă de vreun copil. 
Portbagajul este gol, deschis. 

Rasbach analizează scena și șoptește: 

— lisuse Cristoase! 

ÎI urmează pe celălalt poliţist în garaj și vede scaunul și 
păturica de pe podea. Primul impuls este să-i fie tare milă de 
bărbatul care stă pe jos afară, vinovat sau nu. Este clar că se 
aștepta să-și ia copilul înapoi. Dacă omul a încălcat legea, este 
amator. Rasbach iese iar la lumina soarelui, se lasă pe vine și 
încearcă să-l privească pe Marco în ochi. Dar Marco nu vrea să-și 
ridice capul. 

— Marco, spune Rasbach presant. Ce s-a întâmplat? însă 
Marco nici nu se uită la el. 

Chiar și așa, Rasbach bănuiește ce s-a întâmplat. Se pare că 
Marco a coborât din mașină, a intrat în garaj așteptându-se să 
recupereze copilul, iar răpitorul, care nu a avut vreo clipă 
intenţia de a înapoia copilul, l-a lăsat pe Marco inconștient cu o 
lovitură și i-a luat banii. Marco a rămas singur cu durerea lui. 

Copilul e mort, probabil. 

Rasbach se ridică, își scoate celularul și, fără prea mare 
tragere de inimă, o sună pe Anne. 

— Îmi pare rău, zice el. Soţul dumneavoastră e bine, dar 
copilul nu e aici. 

Aude cum icnetele ei se transformă în hohote isterice la 
capătul celălalt al firului. 

— Haideţi să ne întâlnim la secţie, spune el. 

Câteodată își urăște meseria. 


VP - 127 


Capitolul nouăsprezece 


Marco este la secţia de poliție, în aceeași sală de audiere ca 
mai înainte, pe același scaun. Rasbach stă în faţa lui, cu 
Jennings lângă el, la fel ca în urmă cu patru zile, când i-au luat 
declarația. Camera de luat vederi îl înregistrează, la fel ca 
ultima dată. 

Cumva, presa a aflat despre schimbul nereușit. Când l-au 
adus pe Marco la secție, în față așteptau o mulţime de ziariști. 
Blițurile sclipeau și reporterii îi împingeau microfoanele în față. 

Nu i-au pus cătușele. Asta l-a surprins pe Marco pentru că, în 
mintea lui, deja mărturisise. Se simțea așa de vinovat, încât nu 
știa cum de nu vedeau și ei asta. S-a gândit că nu l-au încătușat 
doar din politeţe sau, pur și simplu, pentru că nu li s-a părut 
necesar. La urma urmei, era evident că nu mai avea deloc 
putere să se lupte. Nu avea să fugă. Unde să se ducă? Oriunde 
s-ar duce, vina și durerea l-ar urma. 

L-au lăsat să se vadă cu Anne înainte să fie dus în sala de 
audiere. Ea și părinţii ei erau deja la secţie. Marco era foarte 
tulburat când a văzut-o. | se citea pe faţă că își pierduse orice 
speranţă. Când l-a văzut, și-a aruncat braţele în jurul lui și a 
suspinat la gâtul lui de parcă el era ultimul lucru din lume de 
care se putea agăța, de parcă doar el îi mai rămăsese. S-au 
strâns în braţe, plângând. Doi oameni distruși, unul dintre ei un 
mincinos. 

Apoi l-au dus în sala de audiere, ca să-i ia declaraţia. 

— Îmi pare rău, începe Rasbach. 

Și chiar îi pare rău. 

Marco își ridică privirea, fără să vrea. 

— Scaunul de mașină și pătura sunt analizate de criminaliști. 
Poate vor găsi ceva folositor. 

Marco tot nu vorbește, prăbușit pe scaun. 

Rasbach se apleacă în față. 

— Marco, ce-ar fi să ne spui ce se întâmplă? 

Marco îl privește pe detectiv, care l-a enervat dintotdeauna. 
Asta îi alungă orice dorinţă de a mărturisi. Se așază mai drept 
pe scaun. 


VP - 128 


— Am dus banii. Cora nu era acolo. Cineva m-a atacat când 
eram în garaj și a luat banii din portbagaj. 

Faptul că este audiat de Rasbach în sala asta și senzaţia că se 
joacă de-a șoarecele și pisica i-au ascuţit mintea. Marco 
gândește mai clar acum decât în urmă cu o oră și ceva, când 
lucrurile au mers atât de prost. Adrenalina îi străbate tot corpul. 
Brusc, se gândește la supravieţuire. Işi dă seama că, dacă spune 
adevărul, asta îl va distruge nu numai pe el, dar și pe Anne. Ea 
nu ar Suporta niciodată trădarea. Trebuie să-și păstreze 
imaginea de om nevinovat. Ei nu îl au cu nimic la mână, nu au 
nicio dovadă. Evident, Rasbach are niște suspiciuni, dar sunt 
doar suspiciuni, nimic mai mult. 

— L-ai văzut pe bărbatul care te-a lovit? întreabă Rasbach. 

Lovește ușor cu stiloul pe mână, un semn de nerăbdare pe 
care Marco nu l-a mai văzut până acum. 

— Nu. M-a lovit pe la spate. Nu am văzut nimic. 

— O singură persoană? 

— Așa cred. 

Marco face o pauză. 

— Nu știu. 

— Poţi să-mi spui și altceva? A zis ceva? 

Rasbach este furios din cauza lui, se vede. 

Marco clatină din cap. 

— Nu, nimic. 

Rasbach își împinge scaunul în spate și se ridică în picioare. 
Se plimbă prin cameră, masându-și ceafa, de parcă ar fi 
înțepenit. Se întoarce și-l privește pe Marco din partea cealaltă a 
camerei. 

— Se pare că a mai fost o mașină, parcată în buruienile din 
spatele garajului, ascunsă. Ai văzut-o sau ai auzit-o? 

Marco scutură din cap. 

Rasbach se duce înapoi la masă, își pune mâinile pe ea și îl 
privește pe Marco în ochi. 

— Trebuie să-ţi spun, Marco, zice Rasbach, eu cred că fetița e 
moartă. ` 

Marco își lasă capul în jos. li dau lacrimile. 

— Și cred că tu ești responsabil. 

Marco își ridică brusc capul. 

— N-am avut niciun amestec! 

Rasbach nu spune nimic. Așteaptă. 


VP - 129 


— De ce credeţi că am avut eu vreun amestec? întreabă 
Marco. Copilul meu a dispărut. 

Incepe să suspine. Nici nu este nevoie să se prefacă. Durerea 
lui este mult prea reală. 

— Din cauza orei, Marco, spune Rasbach. Ai fost să vezi 
copilul la douăsprezece și treizeci. Toată lumea este de acord 
asupra acestui lucru. 

— Și ce-i cu asta? spune Marco. 

— Și am dovezi, sub forma unor urme de cauciucuri, că în 
garajul tău a fost recent o mașină străină. Și am o martoră care 
a văzut o mașină deplasându-se pe aleea din spatele casei tale, 
dinspre garaj, la douăsprezece și treizeci și cinci de minute. 

— Dar de ce credeţi că eu sunt vinovat? zice Marco. Nu știți 
dacă mașina aia a avut legătură cu persoana care a luat-o pe 
Cora. Putea la fel de bine să fie scoasă pe ușa din faţă la ora 
unu. 

Dar Marco știe că nu a făcut bine să lase ușa de la intrare 
întredeschisă. Asta nu l-a păcălit pe detectiv. Măcar dacă n-ar fi 
uitat să înșurubeze la loc becul de la detectorul de mișcare. 

Rasbach se îndepărtează de masă și îl privește pe Marco. 

— Detectorul de mișcare din spatele casei era dezactivat. Tu 
ai fost în casă la douăsprezece și jumătate. O mașină a plecat 
din direcţia garajului tău la douăsprezece și treizeci și cinci de 
minute. Cu farurile stinse. 

— Și ce dacă? Doar asta aveţi? 

— Nu există dovezi fizice că ar fi fost vreun intrus în casă sau 
în curtea din spate. Dacă un străin ar fi intrat în curte s-o 
răpească, am fi găsit niște urme, ceva. Dar nu am găsit. 
Singurele urme de pași din curtea din spate, Marco, sunt ale 
tale. 

Se apleacă din nou pe masă, ca să-și sublinieze punctul de 
vedere. 

— Cred că ai scos copilul din casă și l-ai dus la mașina din 
garaj. 

Marco nu spune nimic. 

— Știm că ai probleme cu firma. 

— Recunosc! Credeţi că ăsta e un motiv suficient ca să-mi 
răpesc propriul copil? spune Marco disperat. 

— Oamenii au comis răpiri și pentru mai puţin, zice detectivul. 


VP - 130 


— Păi să vă zic eu ceva, spune Marco, aplecându-se în faţă și 
privindu-l pe Rasbach în ochi. Îmi iubesc fetiţa mai mult decât 
orice pe lume. Îmi iubesc nevasta și sunt extrem de interesat de 
binele lor. 

Se lasă la loc pe spate. Se gândește cu grijă câteva momente 
înainte să adauge: 

— Și am niște socri foarte bogaţi, care au fost foarte generoși. 
Probabil că ne-ar da oricâţi bani ne-ar trebui dacă Anne le-ar 
cere. Așa că de ce dracu' mi-aș răpi propriul copil? 

Rasbach îl observă cu ochii mijiţi. 

— O să-i chestionez și pe socrii tăi. Și pe soţia ta. Și pe oricine 
te-a cunoscut vreodată. 

— N-aveţi decât, spune Marco. 

Ştie că nu reacţionează bine, dar nu se poate abţine. 

— Sunt liber să plec? 

— Da, ești liber să pleci, spune detectivul. Deocamdată. 

— Să-mi iau un avocat? întreabă Marco. 

— Asta depinde numai de tine, zice detectivul, făcând semn 
că audierea s-a sfârșit. 

e 

Detectivul Rasbach se întoarce la birou să se gândească. 
Dacă asta a fost o răpire falsă, înscenată de Marco, e clar că s-a 
încurcat cu niște infractori adevăraţi, care au profitat de el. Lui 
Rasbach aproape că îi este milă de el. Cu siguranţă îi este milă 
de soţia nefericită a acestuia. Dacă Marco a înscenat totul și a 
fost păcălit, probabil copilul lui este acum mort, banii au 
dispărut, iar poliţia îl suspectează de răpire. E un mister cum de 
mai rezistă presiunii. ` 

Însă ceva îl nedumirește pe detectiv. Întâmplarea cu bona i-a 
tot stat pe creier. Și mai e și o întrebare de bun simţ: de ce 
cineva care ar putea să facă rost de bani destul de ușor, doar 
dacă ar cere, ar risca totul cu ceva atât de stupid și de periculos 
ca o răpire? 

Și mai sunt și informaţiile tulburătoare despre Anne, despre 
înclinația ei spre violenţă, care au ieșit recent la lumină. Cu cât 
se implică mai mult în cazul ăsta, cu atât i se pare mai 
complicat. Rasbach trebuie să afle adevărul. 

A venit momentul să îi interogheze pe părinţii lui Anne. 

lar dimineaţă va vorbi din nou și cu Anne. 


VP - 131 


Rasbach o să-i dea de capăt. Adevărul este acolo, întotdeauna 

e acolo. Trebuie doar să fie descoperit. 
e 

Anne și Marco sunt acasă, singuri. În casă nu sunt decât ei și 
groaza, durerea și închipuirile lor sumbre. E greu de spus care 
dintre ei este mai afectat. Amândoi sunt bântuiţi de faptul că nu 
știu ce s-a întâmplat cu copilul lor. Fiecare din ei speră că fetița 
este încă în viață, dar sunt atât de puţine lucruri în care să-și 
pună speranţa. Fiecare încearcă să se prefacă de dragul 
celuilalt. lar Marco are și alte motive să se prefacă. 

Anne nu știe de ce nu-l învinuiește mai mult pe Marco. La 
început, când copilul lor a fost răpit, l-a învinuit pe Marco în 
sinea ei, pentru că el o convinsese s-o lase pe Cora singură 
acasă. Dacă ar fi luat copilul la vecini, cu ei, nimic din toate 
astea nu s-ar fi întâmplat. Și-a spus că, dacă nu-și va recupera 
copilul teafăr, nu îl va ierta niciodată pe Marco. 

Și totuși, iată-i acum. Nu știe de ce se agaţă de el, dar așa 
face. Poate pentru că nu are altceva de care să se agaţe. Nici 
măcar nu-și dă seama dacă îl mai iubește. Nici pentru ce s-a 
întâmplat cu Cynthia n-o să-l ierte niciodată. 

Poate se agaţă de el pentru că nimeni altcineva nu poate 
înțelege sau simţi durerea asta la fel ca ea. Sau pentru că el 
măcar o crede. El știe că nu ea le-a omorât copilul. Până și 
mama ei a suspectat-o până când au primit salopeta prin poștă. 
E sigură de asta. ` 

Se duc la culcare, dar rămân treji multă vreme. In sfârșit, 
Marco alunecă într-un somn agitat. Dar Anne este prea 
îngrijorată ca s-o ia somnul. În cele din urmă, se ridică din pat, 
coboară la parter și bântuie prin casă, din ce în ce mai 
neliniştită. 

Începe să cerceteze casa amănunţit, dar nu știe ce caută și 
devine tot mai supărată. Se mișcă și gândește din ce în ce mai 
repede. Caută ceva care să-l incrimineze pe soțul ei infidel, dar 
își caută și copilul. Simte cum contururile se estompează. 

Gândurile i se accelerează și devine mai puţin raţională; 
mintea ei face niște salturi fantastice. Nu e vorba că lucrurile nu 
au sens pentru ea când e în starea asta - uneori, au și mai multă 
noimă. Au sens la fel cum au și visele. Abia când se termină 
visul îți dai seama cât de ciudat a fost tot, cum, de fapt, nu avea 
nicio logică. 


VP - 132 


Nu a găsit nici scrisori, nici e-mailuri de la Cynthia pe laptopul 
lui Marco, nici chiloţii altei femei prin casă. Nu a găsit chitanţe 
de la hoteluri sau chibrituri misterioase, luate de prin baruri. A 
găsit niște informaţii financiare îngrijorătoare, dar nu asta o 
interesează acum. Vrea să știe ce se întâmplă între Marco și 
Cynthia și ce legătură are asta cu dispariţia Corei. Oare Cynthia 
a luat-o pe Cora? 

Cu cât Anne răsucește mai mult povestea asta pe toate 
părţile, în starea ei de agitaţie, cu atât mai mult i se pare că are 
logică. Cynthia antipatizează copiii. Cynthia este genul de 
persoană care ar face rău unui copil. E rece. Și nici pe Anne nu o 
mai place. Vrea să îi facă rău. Cynthia vrea să-i ia lui Anne și 
soțul, și copilul, ca să vadă cât o să sufere atunci, pentru că 
poate. 

În cele din urmă, Anne cade epuizată și adoarme pe 
canapeaua din camera de zi. 

e 

A doua zi dimineață, devreme, se trezește și își face un duș 
înainte ca Marco să-și dea seama că ea și-a petrecut toată 
noaptea pe canapea. Își trage pe ea niște colanţi negri și o 
tunică, de parcă ar fi în transă, înspăimântată. 

Se simte paralizată când se gândește la poliţie, la faptul că va 
fi din nou audiată de Rasbach. El habar nu are unde este copilul 
lor, dar pare să creadă că ei știu. leri, după ce i-a luat declaraţia 
lui Marco, a chemat-o și pe ea în dimineaţa asta. Nu vrea să se 
ducă. Nu știe de ce detectivul vrea să vorbească din nou cu ea. 
Ce are de câștigat dacă repetă la nesfârșit aceleași lucruri? 

De la locul lui din pat, proptit pe perne, Marco o privește 
îmbrăcându-se, cu chipul lipsit de orice expresie. 

— Sunt obligată să mă duc? întreabă ea. 

Dacă ar putea, s-ar sustrage. Nu-și cunoaște drepturile. Să 
refuze oare? 

— Nu cred că ești obligată, spune Marco. Nu știu. Poate e 
momentul să discutăm cu un avocat. 

— Dar asta ne va face să picăm prost, spune Anne cu 
îngrijorare. Nu-i așa? 

— Nu știu, spune Marco inexpresiv. Deja am picat prost. 

Ea se apropie de pat și îl privește pe Marco din picioare. 
Imaginea lui atât de nenorocită i-ar frânge inima, dacă nu ar fi 
frântă deja. 


VP - 133 


— Poate ar trebui să vorbesc cu părinţii mei. Ei ar putea să ne 
facă rost de un avocat bun. Deși pare ridicol să ne gândim că ne 
trebuie un avocat. 

— Ar putea fi o idee bună, zice Marco stânjenit. Ți-am zis 
aseară, Rasbach încă pare să ne suspecteze. Pare să creadă că 
noi am înscenat toată chestia asta. 

— Cum poate să bănuiască asta acum, după ce s-a întâmplat 
ieri? întreabă Anne, devenind agitată. De ce ar crede asta? Doar 
pentru că era o mașină pe alee la aceeași oră la care ai venit s-o 
vezi pe Cora? 

— Cam ăsta pare să fie motivul principal. 

— O să mă duc, zice Anne până la urmă. Vrea să fiu acolo la 
ora zece. 

Marco dă din cap obosit. 

— Vin cu tine. 

— Nu e nevoie, spune Anne fără convingere. Aș putea s-o sun 
pe mama. 

— Sigur că vin. Nu poţi să înfrunţi singură mulţimea aia de 
afară. Stai să pun ceva pe mine și te duc eu, spune Marco 
ridicându-se din pat. 

Anne îl privește ducându-se la dulap în boxeri. Pare mult mai 
slab, îi vede coastele prin piele. E recunoscătoare că vine la 
secție cu ea. Nu vrea s-o sune pe mama ei și nici nu crede că 
poate să facă asta singură. In plus, crede că e important ca ea și 
Marco să fie văzuţi împreună, să pară uniţi. 

După eșecul de ieri, acum sunt iar mulți reporteri în faţa 
casei. Anne și Marco sunt nevoiţi să-și facă drum cu greu printre 
ei, ca să ajungă la taxi - deocamdată, Audi-ul lor este la poliţie - 
și nici nu sunt polițiști aici care să-i ajute. In sfârșit, ajung la 
taxiul din stradă. Odată intrată în mașină, Anne blochează 
repede ușile. Se simte prinsă în cursă - toate fețele acelea care 
le aruncă întrebări pătimașe și se strâng în jurul lor, chiar și prin 
geamurile mașinii. Se retrage, dar se uită fix la ele. Marco înjură 
în barbă. 

Anne se uită tăcută pe fereastră în timp ce mulţimea rămâne 
în urmă. Nu înţelege cum pot fi atât de cruzi reporterii. Nu sunt 
și ei părinţi? Nu-și pot închipui, fie și o clipă, cum e să nu știi 
unde e copilul tău, să stai treaz nopţile de dorul lui, să-i vezi 
corpușorul neclintit, mort, dincolo de pleoapele închise? 


VP - 134 


Merg spre centru, de-a lungul râului, până când ajung la 
secția de poliţie. De îndată ce Anne vede clădirea, se încordează 
toată. Îi vine s-o ia la goană de acolo. Dar Marco e lângă ea. O 
ajută să coboare din taxi și să intre în secţie, sprijinind-o de cot. 

În timp ce aşteaptă la recepţie, Marco îi vorbește încet la 
ureche. 

— E în regulă. Poate încearcă să te enerveze, dar tu știi că noi 
n-am facut nimic greșit. Eu o să te aștept aici. 

Îi zâmbește puţin a încurajare. Ea aprobă din cap. Marco își 
pune ușor mâinile pe umerii ei și o privește în ochi. 

— S-ar putea să încerce să ne întoarcă unul împotriva 
celuilalt, Anne. S-ar putea să-ți spună lucruri urâte despre mine. 

— Ce lucruri urâte? 

El ridică din umeri și-și întoarce privirea. 

— Nu știu. Dar fii atentă. Nu-i lăsa să te enerveze. 

Ea încuviințează, dar acum e și mai îngrijorată în loc să fie 
mai relaxată. 

În momentul acela, se apropie de ei detectivul Rasbach. Nu 
zâmbește deloc. 

— Mulţumesc că aţi venit. Pe aici, vă rog. 

O conduce pe Anne într-o altă sală de audiere de data 
aceasta, cea pe care au folosit-o pentru Marco. Pe el îl lasă 
singur în zona de așteptare. Anne se oprește în ușa sălii de 
audiere și se întoarce să se uite la el. Marco îi zâmbește, 
îngrijorat. 

Anne intră. 


VP - 135 


Capitolul douăzeci 


Anne se așază pe scaunul care i-a fost oferit. În timp ce se 
afundă în el, simte cum i se înmoaie genunchii. Jennings îi oferă 
o cafea, dar Anne refuză, de frică să n-o verse pe jos. E mai 
îngrijorată acum față de ultima dată când a fost audiată. Se 
întreabă de ce polițiștii sunt atât de suspicioși în privinţa ei și a 
lui Marco. Dimpotrivă, ar trebui să fie mai puţin suspicioși după 
primirea salopetei prin poștă și furtul banilor. Este evident că 
altcineva le-a luat copilul. 

Detectivii se așază în faţa ei. 

— Îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat ieri, începe 
detectivul Rasbach. _ 

Ea nu spune nimic. Are gura atât de uscată. Işi împreunează 
mâinile în poală. 

— Vă rog să vă relaxaţi, spune Rasbach blând. 

Ea dă din cap neliniștită, dar nu se poate relaxa. Nu are 
încredere în el. 

— Am doar câteva întrebări legate de ziua de ieri, spune el. 

Ea încuviințează din nou și-și umezește buzele. 

— De ce nu ne-aţi sunat când aţi primit pachetul prin poștă? 
întreabă detectivul. 

Tonul lui este destul de prietenos. 

— Ne-am gândit că e prea riscant, spune Anne. 

Vocea îi tremură. Își drege glasul. 

— În bilet scria să nu chemăm poliţia. 

Se întinde spre sticla de apă care a fost pusă pe masă în faţa 
ei. Se chinuie să deschidă capacul. Mâna îi tremură ușor în timp 
ce duce sticla la buze. 

— Așa v-aţi gândit amândoi? întreabă Rasbach. Sau așa s-a 
gândit Marco? 

— Amândoi. 

— De ce aţi atins salopeta așa de mult? Din păcate, orice 
dovadă pe care ar fi putut să ne-o ofere a fost contaminată. 

— Da, știu, îmi pare rău. Nu m-am gândit. Am simţit mirosul 
Corei pe ea, așa că am luat-o cu mine peste tot, să o simt 
aproape. 


VP - 136 


Începe să plângă. 

— Parcă era din nou cu mine. Aproape că puteam să mă 
prefac că era încă în pătuţul ei și dormea acolo. Că nimic din 
toate astea nu s-a întâmplat. 

Rasbach aprobă din cap și spune: 

— Ințeleg. O să testăm cum putem și haina, și biletul. 

— Credeţi că e moartă, nu-i așa? zice Anne inexpresiv, 
privindu-l direct în ochi. 

Rasbach îi întoarce privirea. 

— Nu știu. Este posibil să fie încă în viaţă. O s-o căutăm în 
continuare. 

Anne ia un șervețel din cutia de pe masă și își tamponează 
ochii cu el. 

— Mă gândeam la bona dumneavoastră, spune Rasbach, 
rezemându-se relaxat de spătar. 

— Bona noastră? De ce? întreabă Anne speriată. Nici măcar 
nu a venit în seara aia. 

— Știu. Sunt doar curios. E o bonă bună? 

Anne ridică din umeri, fiindcă nu știe unde vrea Rasbach să 
ajungă cu asta. 

— E bună cu Cora. E clar că îi plac copiii; multor fete nu le 
plac, de fapt. Fac pe bonele pentru bani. 

Se gândește la Katerina. 

— De obicei, e de încredere. Nu e vina ei că i-a murit bunica. 
Deși, dacă n-ar fi murit, noi am avea-o încă pe Cora. 

— Daţi-mi voie să vă întreb altceva: aţi recomanda-o altcuiva? 
întreabă Rasbach. 

Anne își mușcă buza. 

— Nu, nu cred. Mai obișnuiește să adoarmă cu căștile în 
urechi, ascultând muzică. Când ajungem acasă, trebuie să o 
trezim. Deci, nu, nu aș recomanda-o. 

Rasbach dă din cap și-și notează ceva. Apoi își ridică privirea 
și spune: 

— Povestiţi-mi despre soţul dumneavoastră. 

— Ce să vă povestesc despre el? 

— Ce fel de om este? 

— E un om bun, spune Anne hotărât, îndreptându-și poziția. E 
iubitor și blând. E deștept și atent, și harnic. 

Face o pauză, după care spune repezit: 


VP - 137 


— E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, în afară 
de Cora. 

— Are grijă de familie? 

— Da. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că este adevărat, ripostează Anne tăios. 

— Dar nu este adevărat că părinţii dumneavoastră l-au lansat 
în afaceri? Și chiar dumneavoastră mi-aţi spus că părinţii au 
plătit pentru casă. 

— Staţi puţin, spune Anne. Părinţii meu nu l-au „lansat pe 
soțul meu în afaceri”, așa cum aţi spus. Marco este licenţiat în 
informatică și afaceri. Și-a înfiinţat propria companie și avea 
mult succes singur. Părinţii mei doar au investit în ea, mai 
târziu. Lui deja îi mergea foarte bine. Nu-i puteţi găsi defecte lui 
Marco, profesional vorbind. 

În timp ce spune asta, Anne își amintește vag de informaţiile 
financiare pe care le-a găsit pe computerul lui Marco cu o zi 
înainte. Atunci nu le-a citit cu atenţie și nici nu l-a întrebat pe 
Marco despre ele. Acum se gândește dacă nu cumva tocmai i-a 
minţit pe polițiști. 

— Credeţi că soțul este cinstit cu dumneavoastră? 

Anne roșește. Apoi îi pare rău că s-a dat de gol. Ezită să 
răspundă. 

— Da. Cred că e cinstit cu mine - șovăie - de cele mai multe 
ori. 

— De cele mai multe ori? Cinstea nu ar trebui să fie ceva 
permanent? întreabă Rasbach, aplecându-se ușor în faţă. 

— V-am auzit, mărturisește Anne brusc. In noaptea de după 
răpire. Eram în capul scărilor. V-am auzit când l-aţi acuzat pe 
Marco că și-a făcut de cap cu Cynthia. Ea a zis că Marco s-a dat 
la ea, iar el a negat. 

— Îmi pare rău. Nu știam că ascultați. 

— Și mie îmi pare rău. Aș vrea să nu fi aflat. 

Își coboară privirea la mâinile adunate în poală, care strâng 
șerveţelul mototolit. 

— Credeţi că el i-a făcut avansuri sexuale Cynthiei sau că a 
fost invers, așa cum spune Marco? 

Anne răsucește șerveţelul în mâini și spune nefericită: 

— Nu știu. Amândoi sunt de vină. 

Își ridică privirea spre el. 


VP - 138 


— Nu o să-i iert niciodată, pe niciunul, zice ea repezit. 

— Să revenim, o îndeamnă Rasbach. Aţi declarat că soțul 
dumneavoastră are grijă de familie. Vă povestește cum îi merg 
afacerile? 

Anne rupe șervețelul în bucăţi mici. 

— Nu prea m-au interesat afacerile în ultima vreme, spune 
Anne. Am fost absorbită de copil. 

— El nu v-a spus cum îi merg afacerile? 

— Recent, nu. 

— Nu vi se pare puţin ciudat? întreabă Rasbach. 

— Nu, deloc, spune Anne, gândindu-se în timpul ăsta că este 
ciudat, de fapt. Am fost foarte ocupată cu copilul. 

Vocea îi cedează. 

— Urmele de cauciucuri din garaj nu se potrivesc cu mașina 
dumneavoastră, spune Rasbach. Cineva v-a folosit garajul cu 
puţin timp înainte de răpire. Dumneavoastră aţi văzut fetiţa în 
pătuţ la ora douăsprezece. Marco a fost în casă cu ea la 
douăsprezece și jumătate. Avem o martoră care a văzut o 
mașină mergând pe alee, dinspre garajul dumneavoastră, la 
douăsprezece și treizeci și cinci de minute. Nu există nicio 
dovadă că ar fi fost o persoană străină în casă sau în curte. 
Poate că la douăsprezece și jumătate Marco a dus copilul afară, 
unui complice, care aștepta în mașină, în garaj. 

— Asta e ridicol! spune Anne, ridicând vocea. 

— Aveţi vreo idee cine ar putea fi acel complice? insistă 
Rasbach. 

— Vă înșelaţi, spune Anne. 

— Aşa să fie? 

— Da. Nu Marco a luat-o pe Cora. 

— Să vă spun ceva, zice Rasbach, aplecându-se în față. Soțul 
dumneavoastră are mari probleme cu afacerea. 

Anne simte că pălește. 

— Da? întreabă ea. 

— Mă tem că da. 

— Să fiu sinceră, domnule detectiv, nu prea-mi pasă dacă are 
probleme cu afacerea. Copilul nostru a dispărut. Ce ne pasă 
nouă acum de bani? 

— Doar că... 

Rasbach se întrerupe, de parcă s-ar răzgândi în privinţa a 
ceea ce vrea să spună. li privește pe Jennings. 


VP - 139 


— Ce? 

Anne se uită neliniștită de la un detectiv la celălalt. 

— Doar că eu văd la soțul dumneavoastră niște lucruri pe care 
e posibil ca dumneavoastră să nu le vedeți, spune Rasbach. 

Anne nu vrea să cadă în capcană. Insă detectivul așteaptă, 
lăsând tăcerea să se prelungească. Nu are de ales. 

— Cum ar fi? 

Rasbach întreabă: 

— Nu credeți că v-a manipulat nefiind cinstit cu 
dumneavoastră în legătură cu afacerile? 

— Nu, din moment ce eu nu am manifestat deloc interes 
pentru așa ceva. Probabil a încercat să mă protejeze, pentru că 
am fost deprimată. 

Rasbach nu spune nimic, doar se uită la ea cu ochii aceia 
albaștri și tăioși. 

— Marco nu este manipulator, insistă Anne. 

— Dar relaţia dintre Marco și părinţii dumneavoastră cum e? 
Dintre Marco și tatăl dumneavoastră? spune Rasbach. 

— V-am zis, nu se plac. Se tolerează, de dragul meu. Dar asta 
e din vina părinţilor mei. Indiferent ce face Marco, nu e niciodată 
destul de bine. Indiferent cu cine m-aș fi măritat, la fel ar fi fost. 

— De ce credeți asta? 

— Nu știu. Pur și simplu așa sunt ei. Prea protectori și greu de 
multumit. Poate pentru că sunt singurul lor copil. 

Șerveţelul din mâna ei a ajuns numai zdrențe. 

— Oricum, nu prea contează ce se întâmplă cu afacerea. 
Părinţii mei au mulţi bani. Ne-ar putea ajuta oricând, dacă am 
avea nevoie. 

— Și v-ar ajuta? 

— Sigur că da. N-ar trebui decât să-i rog. Părinţii mei nu m-au 
refuzat niciodată. Au dat cinci milioane fără să clipească pentru 
Cora. 

— Da, aşa e. 

Detectivul face o pauză, apoi spune: 

— Am încercat să vorbesc cu dr. Lumsden, dar se pare că e 
plecată. 

Anne simte cum pălește, dar încearcă să stea drept pe scaun. 
Știe că Rasbach nu avea cum să vorbească cu dr. Lumsden. 
Chiar și după ce se întoarce, în niciun caz dr. Lumsden nu va 
vorbi despre ea cu detectivul. 


VP - 140 


— N-o să vă spună nimic despre mine, zice Anne. Nu poate. E 
doctorița mea și știți asta. De ce vă jucaţi așa cu mine? 

— Aveţi dreptate. Nu pot s-o conving pe doctorita 
dumneavoastră să încalce confidențialitatea relaţiei dintre 
doctor și pacient. 

Anne se lasă pe spătarul scaunului și îi aruncă detectivului o 
privire agasată. 

— E ceva ce aţi vrea totuși să-mi spuneţi? întreabă detectivul. 

— De ce aș vorbi cu dumneavoastră despre ședințele mele cu 
psihiatra? Ce dracu', nu e treaba nimănui, zice Anne amărâtă. 
Am o ușoară depresie postnatală, la fel ca o mulţime de alte 
proaspete mame. Asta nu înseamnă că i-am făcut rău copilului 
meu. Tot ce vreau e să îl iau înapoi. 

— Mă tot gândesc că este posibil ca Marco să fi aranjat 
răpirea copilului ca să vă acopere pe dumneavoastră, dacă l-aţi 
omorât. 

— E aberant! Atunci cum explicaţi că am primit salopeta prin 
poștă și că banii de răscumpărare au fost furaţi? 

— Poate că Marco a înscenat răpirea când copilul era deja 
mort. lar scaunul gol de copil și lovitura la cap au fost doar de 
ochii lumii. 

Anne îl privește ca și cum nu-i vine să creadă. 

— E absurd. Domnule detectiv, nu i-am făcut rău copilului 
meu. 

Rasbach se joacă cu stiloul, privind-o cu atenţie. 

— Am chemat-o pe mama dumneavoastră la audiere azi- 
dimineață. 

Anne simte cum camera se învârte în jurul ei. 


VP - 141 


Capitolul douăzeci și unu 


Rasbach o privește cu atenţie pe Anne, temându-se că 
aceasta ar putea leșina. Așteaptă cât timp ea se întinde după 
sticla cu apă și îi revine culoarea în obraji. 

Nu are ce să facă în privinţa psihiatrei. Are mâinile legate. Nici 
cu mama nu a avut prea mare succes, dar Anne evident se teme 
că aceasta i-a spus ceva detectivului. Rasbach bănuiește de ce Îi 
e frică lui Anne. 

— Ce credeţi că mi-a spus mama dumneavoastră? întreabă 
Rasbach. 

— Nu cred că v-a spus ceva, răspunde Anne înțepată. Nu e 
nimic de spus. 

El o analizează câteva secunde. Se gândește la cât de diferită 
e de mama ei - o femeie foarte stăpână pe ea, ocupată cu 
comitetele ei sociale și cu cauzele caritabile și mult mai abilă 
decât fiica. Cu siguranță, mai puţin emotivă, cu mintea mai 
limpede. Alice Dries a intrat în sala de audieri, a zâmbit rece, și- 
a spus numele, după care l-a informat că nu are nimic de 
declarat. A fost o audiere foarte scurtă. 

— Nu mi-a zis că trebuia să vină în dimineaţa asta, spune 
Anne. 

— Nu? 

— Ce a spus? întreabă Anne. 

— Aveţi dreptate, nu a spus nimic, recunoaște Rasbach. 

Anne zâmbește pentru prima dată de când e la audiere, dar 
este un surâs amar. 

— Am vorbit însă cu una dintre fostele dumneavoastră colege 
de școală. Janice Foegle. 

Anne rămâne complet nemișcată, ca un animal din sălbăticie 
care simte un prădător. Apoi se ridică brusc, dărâmând scaunul 
în spatele ei, luându-i pe Rasbach și Jennings prin surprindere. 

— Nu mai am nimic de zis, le spune ea. 

Anne se duce alături de Marco pe hol. Marco vede că e 
supărată și își pune un braț protector în jurul ei. Anne simte că 
Rasbach e cu ochii pe ei, că îi urmărește în timp ce ies din 


VP - 142 


secție. Ea nu spune nimic, pleacă alături de Marco. Când ajung 
pe stradă și cheamă un taxi, îi zice: 

— Cred că e momentul să ne luăm un avocat. 

e 

Rasbach pune presiune pe ei și nu pare că are de gând să 
renunțe. Au ajuns în punctul în care, deși nu au fost puși sub 
acuzare, ei știu că sunt trataţi ca niște suspecți. 

Marco este neliniștit din cauza audierii lui Anne. Când a ieșit 
de acolo, i se citea panica în ochi. S-a întâmplat ceva acolo care 
a făcut-o să vrea un avocat cât de curând posibil. Marco a 
încercat să afle ce anume s-a întâmplat, dar ea i-a răspuns vag, 
evaziv. Ce anume nu-i spune? Asta îl sperie și mai mult. 

După ce ajung acasă și își croiesc dram cu greu printre 
reporteri, ca să intre, Anne sugerează să-i invite pe părinţii ei ca 
să discute despre angajarea unui avocat. 

— De ce trebuie să-i invităm aici? spune Marco. Putem să 
găsim un avocat și fără ajutorul lor. 

— Un avocat bun se va aștepta la un avans consistent din 
onorariu, subliniază Anne. 

Marco ridică din umeri, iar ea își sună părinţii. 

Richard și Alice sosesc la scurt timp după aceea. Nu e nicio 
surpriză că au căutat deja cel mai bun avocat pe care-l pot 
angaja. 

— Imi pare rău că s-a ajuns aici, Anne, spune tatăl ei. 

Stau la masa de lemn din bucătărie, pe care lumina soarelui 
de început de după-amiază cade oblic, strecurată prin fereastră. 
Anne a făcut cafea. 

— Și noi credem că e o idee bună să vă luaţi un avocat, spune 
Alice. Nu puteţi avea încredere în poliție. 

Anne se uită la ea. 

— De ce nu mi-ai spus că te-a chemat poliţia la audiere 
dimineaţă? 

— Nu era nevoie și nu voiam să te îngrijorez, spune Alice, 
bătând-o ușor pe mână. Nu le-am spus decât numele meu și că 
nu am nimic de declarat. N-am de gând să-i las să mă 
manipuleze, zice ea. N-am stat acolo decât vreo cinci minute. 

— Și pe mine m-au audiat, zice Richard. N-au scos nimic nici 
de la mine. 

Se uită la Marco. 

— Serios, ce aș putea să le zic? 


VP - 143 


Marco simte cum îl cuprinde frica. Nu are încredere în 
Richard. Dar oare Richard ar spune ceva poliţiei ca să-l înjunghie 
pe la spate? 

Richard îi spune lui Anne: 

— Nu te-au acuzat de nimic și nici nu cred c-o vor face. Nu 
văd cum. Dar sunt de acord cu mama ta. Dacă ești reprezentată 
de un avocat de renume, poate nu te mai freacă atâta și nu te 
mai cheamă la audieri tot timpul și încep să se concentreze la 
adevăratul răpitor. 

Pe întreaga durată a întâlnirii de la masa din bucătărie, 
Richard a fost mai rece decât de obicei față de Marco. Abia dacă 
se uita la el. Toţi au observat asta. lar Marco a fost cel mai atent 
dintre ei. Face pe stoicul, se gândește Marco, după ce am 
pierdut cele cinci milioane de dolari pe care mi le-au dat. Nici 
măcar o dată nu a adus vorba despre ele. Nici nu e nevoie. Dar 
Marco știe ce gândește Richard. Ginerele meu bun-de-nimic iar 
a făcut-o lată. Marco și-l imaginează pe Richard stând în salonul 
de la Country Club, bând tării scumpe și povestindu-le 
prietenilor lor bogaţi despre asta. Despre cât de ratat este 
ginerele lui; despre cum Richard și-a pierdut singura nepoată și 
cinci milioane din dolarii lui greu câștigați, totul din cauza lui 
Marco. Și ce-i mai rău e că Marco știe că, de data asta, totul e 
adevărat. 

— De fapt, spune Richard, ne-am luat libertatea de a angaja 
un avocat chiar azi-dimineaţă. 

— Pe cine? întreabă Anne. 

— Pe Aubrey West. 

Marco își ridică privirea, evident nemulțumit. 

— Serios? 

— Ce mama dracului, este unul dintre cei mai buni avocați 
penali din ţară, zice Richard ridicând puţin tonul. Și noi plătim. Ai 
o problemă cu asta? 

Anne se uită la Marco, rugându-l în gând să nu se certe, să 
accepte oferta părinţilor ei. 

— Poate, spune Marco. 

— Ce-i rău în a angaja cel mai bun avocat? întreabă Anne. Nu- 
ți face griji din cauza banilor, Marco. 

Marco spune: 

— Nu din cauza cheltuielilor îmi fac griji. Doar că mie mi se 
pare exagerat. De parcă am fi vinovaţi și am avea nevoie de un 


VP - 144 


avocat care e faimos pentru cazurile mari, supermediatizate, de 
crimă. Nu intrăm și noi în aceeași oală cu ceilalţi clienţi ai lui? Nu 
picăm prost în acest fel? 

La masă se lasă liniștea în timp ce toţi reflectează la asta. 
Anne pare îngrijorată. Nu s-a gândit la această posibilitate. 

— Scapă de închisoare mulţi oameni vinovaţi, și ce dacă? Asta 
e meseria lui, contracarează Richard. 

— Ce vrei să spui? întreabă Marco ușor ameninţător. Anne 
arată de parcă i s-ar face rău. 

— Crezi că noi am făcut asta? 

— Nu fiți absurzi! spune Richard roșind. Pur și simplu sunt 
practic. De ce să nu profitaţi de cel mai bun avocat? Poliţia nu 
vă face nicio favoare. 

— Bineînţeles că nu credem că aţi avut vreo legătură cu 
dispariția Corei, zice Alice uitându-se la soțul ei, nu la vreunul 
din ei doi. Dar presa v-a transformat în personaje negative. 
Avocatul pe care vi-l recomand ar putea să pună punct situaţiei. 
Și cred că poliţia vă persecută: nu v-a acuzat, dar vă tot cheamă 
la secție sub pretextul unor întrebări la care răspundeţi voluntar. 
Trebuie să înceteze. Ce fac ei cu voi e hărțuire. 

Richard adaugă: 

— Poliţia nu vă are la mână cu nimic, așa că poate o să 
înceapă să dea înapoi. Dar avocatul e acolo, dacă aveţi nevoie 
de el. 

Anne se întoarce spre Marco. 

— Cred că ar trebui să-l păstrăm. 

— Mda, bine, zice Marco. Mi-e indiferent. 

(J 

Cynthia și Graham se ceartă de câteva zile. A trecut o 
săptămână de la fatidica petrecere și ei încă se ceartă. Graham 
nu vrea să ia nicio măsură, vrea să se comporte ca și cum 
înregistrarea nici nu ar exista sau, mai degrabă, și-ar dori s-o 
distrugă. E cel mai sigur așa. Totuși, este tulburat, deoarece 
corect ar fi să se ducă la poliţie cu înregistrarea. Dar nu este 
legal să înregistrezi oameni făcând sex fără voia lor, iar ei exact 
asta au făcut. În înregistrare, Cynthia e în poala lui Marco și 
amândoi se simt bine. Dacă Graham și Cynthia ar fi puși sub 
acuzare, ar fi o catastrofă pentru cariera lui. E contabil-șef la o 
companie foarte mare și conservatoare. Dacă s-ar afla, cariera 
lui ar fi terminată. 


VP - 145 


Pe Cynthia n-o interesează ce e corect. Pentru ea contează că 
înregistrarea îl arată pe Marco intrând în casa lui ia 12:31 în 
noaptea răpirii și ieșind pe ușa din spate la 12:33 a.m., cu 
copilul în braţe, apoi intrând în garaj. Stă acolo cam un minut și 
apoi iese iar la vedere și se duce în curtea familiei Stillwell. La 
scurt timp după aceea, încep scenele ușor porno. 

Graham a fost îngrozit că omul își răpise propriul copil, dar a 
fost nehotărât, a șovăit. Voia să facă ce e corect, dar nu voia să 
aibă necazuri. lar acum e prea târziu să se ducă la poliţie. l-ar 
întreba de ce le-a luat așa de mult. El și Cynthia ar avea 
necazuri și mai mari, nu doar pentru folosirea unei camere 
ascunse de luat vederi pentru a filma în secret acte sexuale. Ar 
putea fi acuzaţi de ascundere de dovezi într-un caz de răpire 
sau de obstrucţionarea justiţiei sau ceva de genul ăsta. Așa că 
Graham se preface că înregistrarea nici nu există. Vrea să o 
distrugă. 

Cynthia are motivele ei să nu se ducă la poliție cu 
înregistrarea. Îl are pe Marco la mână și asta trebuie să valoreze 
ceva. 

O să-i spună lui Marco despre filmare. E sigură că va primi o 
sumă frumoasă în schimbul ei. Nu-i nevoie să-i spună și lui 
Graham despre asta. 

E o cruzime din partea ei, dar ce fel de om își răpește propriul 
copil? A căutat-o cu lumânarea. 


VP - 146 


Capitolul douăzeci și doi 


Marco și Anne stau la masa din bucătărie și încearcă să ia 
micul dejun. Abia dacă s-au atins de pâinea prăjită. Amândoi 
trăiesc mai mult cu cafea și disperare. 

Marco citește ziarul în tăcere. Anne se uită pe fereastră în 
curtea din spate, fără să vadă ceva. În unele zile, nici nu suportă 
ziarul și îl întreabă pe Marco cum de poate să-l citească. În alte 
zile, caută prin el de la prima la ultima pagină ca să vadă dacă 
s-a mai scris ceva despre răpire. Până la urmă, îl citește pe tot. 
Nu se poate abţine. E ca și cum ar avea o rană care a prins 
coajă și nu rezistă să n-o zgândărească. 

Ce ciudat e, se gândește Anne, să citești despre tine în ziar. 

Marco tresare brusc. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Anne. 

Nu-i răspunde. 

Ea își pierde interesul. E una din zilele acelea în care urăște 
ziarul. Nu vrea să știe nimic. Se ridică și-și aruncă restul de 
cafea în chiuvetă. 

Marco își ține respiraţia cât citește. Articolul nu e despre 
răpire și totuși este. El e singurul care ar putea să-și dea seama 
că este despre răpire, iar acum se gândește disperat, încercând 
să hotărască ce să facă în privinţa lui. 

Se uită la poza din ziar. El e. Nu există nicio îndoială. Bruce 
Neeland, complicele lui, a fost găsit mort, ucis cu sălbăticie, într- 
o cabană din Catskills. Nu se dau prea multe detalii, dar se 
bănuiește că a fost vorba despre un jaf violent. l-au zdrobit 
capul. Dacă nu ar fi fost fotografia bărbatului ucis, Marco nici n- 
ar fi băgat de seamă articolul scurt și informaţiile valoroase pe 
care le conţine. În ziar scrie că numele lui era, de fapt, Derek 
Honig. 

Inima lui Marco bate să-i iasă din piept în timp ce acesta 
încearcă să asimileze toate datele. Bruce - pe care nici nu-l 
chema, de fapt, Bruce - este mort. În articol nu scrie când ar fi 
putut fi ucis. Asta ar putea explica de ce Bruce nu a luat 
legătura cu el atunci când trebuia și de ce nu a răspuns la 
telefon. Dar cine l-a omorât? Unde e Cora? Marco înțelege cu 


VP - 147 


groază că persoana care l-a omorât pe Bruce probabil o are pe 
Cora. Și probabil are și banii. Trebuie să anunțe poliţia. Dar cum 
să facă asta fără să dezvăluie ce rol îngrozitor a avut el în toată 
povestea? 

Începe să transpire. Își ridică privirea din ziar la soţia lui, care 
stă la chiuvetă, cu spatele la el. În umerii ei cocoșaţi se citește o 
tristețe greu de exprimat în cuvinte. 

Trebuie să se ducă la poliţie. 

Sau e doar un prost? Ce șanse mai sunt ca fetiţa lor să mai fie 
în viață? Nenorociţii au luat banii. Probabil au omorât-o deja. 

Poate vor cere mai mulţi bani. Dacă există o șansă, oricât de 
slabă, ca fetița să mai fie în viaţă, trebuie să-l anunţe pe 
Rasbach. Dar cum? Cum dracu' poate să facă asta fără să se 
incrimineze? 

Încearcă să se gândească bine. Bruce e mort, așa că nu mai 
poate să spună nimic nimănui. Și el era singurul care știa 
adevărul. Dacă ucigașul sau ucigașii lui Bruce sunt prinși, chiar 
dacă Bruce le-a spus că Marco a fost implicat, asta nu eo 
dovadă. Sunt numai zvonuri. Nu există nicio dovadă că Marco a 
luat copilul din pătuț și i l-a dat lui Bruce în garaj. 

Ba chiar s-ar putea să fie un lucru bun că Bruce e mort. 

Trebuie să-i spună lui Rasbach, dar cum? In timp ce se 
holbează la fotografia mortului, îi vine o idee. li va spune 
detectivului că a văzut poza în ziar și l-a recunoscut pe bărbat. 
Că îl văzuse mai demult dând târcoale casei. Că uitase cu totul 
de asta până când a văzut fotografia. Poate nu îl vor crede, dar 
altă idee mai bună nu are. 

Este sigur că nu l-a văzut nimeni cu Bruce. Nu crede că ar 
putea cineva să facă legătura dintre ei. 

N-ar mai avea pace dacă n-ar face tot ce este posibil pentru a 
o găsi pe Cora. 

Mai întâi, trebuie să-i spună lui Anne. Se mai gândește un 
minut, ezitând, apoi o strigă: 

— Anne! 

— Ce? 

— la uită-te la asta! 

Ea se apropie și se uită la ziar peste umărul lui, unde îi arată 
el cu degetul. Studiază fotografia. 

— Ce-i cu ea? spune ea. 

— Îl recunoști? 


VP - 148 


Se uită din nou. 

— Nu cred. Cine e? 

— Sunt convins că l-am mai văzut, zice Marco. Pe aici. 

— Unde l-ai văzut? 

— Nu sunt sigur, dar mi se pare cunoscut. Știu că l-am văzut 
recent, în cartier, pe lângă casa noastră. 

Anne se uită mai atent. 

— Ştii, cred că și eu l-am mai văzut, dar nu știu unde. 

Și mai bine, se gândește Marco. 

Înainte de a se duce la secţie, Marco deschide laptopul și 
caută mai multe informaţii despre uciderea lui Derek Honig în 
toate ziarele disponibile Online. Nu vrea surprize. 

Nu sunt multe informații. Cazul a atras prea puţină atenţie. 
Derek Honig își luase concediu ca să stea la cabană. A fost găsit 
de femeia care venea o dată pe lună pentru curățenie. Locuia 
singur. Divorţat, fără copii. Pe Marco îl trece un fior când citește 
asta. Bărbatul pe care el îl cunoscuse drept Bruce îi spusese că 
are trei copii și că știe cum să aibă grijă de un bebeluș. Marco îl 
crezuse. E șocat acum de propriile acţiuni. Și-a dat copilul cuiva 
care s-a dovedit un străin și a avut încredere că acel necunoscut 
va avea grijă de el. Cum a putut să facă așa ceva? 

(J 

Anne și Marco ajung la secția de poliție fără să anunțe. Audi-ul 
le-a fost înapoiat cu o zi înainte. Marco ține strâns ziarul într-o 
mână și întreabă la recepție de detectivul Rasbach. Chiar dacă e 
sâmbătă, el e acolo. 

— Aveţi un minut? îl întreabă Marco pe Rasbach. 

— Sigur că da, zice detectivul și îi invită în sala de acum 
cunoscută. 

Jennings, aflat chiar în spatele lui, își trage un scaun. Stau jos 
toți patru, față în faţă. 

Marco pune ziarul pe masă, în faţa lui Rasbach și arată spre 
fotografia bărbatului mort. 

Detectivul se uită la poză și citește rapid articolul scurt. Apoi 
își ridică privirea și întreabă: 

— Da? 

— ÎI recunosc, zice Marco. 

Știe că pare agitat, chiar dacă se străduiește din greu să se 
calmeze. Îl privește intenţionat în ochi pe detectiv. 


VP - 149 


— Cred că l-am văzut prin zonă în ultimele două săptămâni 
dinainte de dispariţia Corei. 

— Unde l-ai văzut? întreabă Rasbach. 

— Tocmai asta e, o dă cotită Marco. Nu sunt sigur. Dar în clipa 
în care am văzut poza, am fost sigur că l-am văzut recent, de 
mai multe ori. Cred că pe lângă casa noastră, în cartier, pe 
stradă. 

Rasbach îl fixează cu privirea, ţuguindu-și buzele. 

— Și Anne îl recunoaște, spune Marco, arătând-o cu capul pe 
soția lui. 

Rasbach își întoarce atenţia către Anne. 

Anne aprobă. 

— L-am mai văzut, dar nu știu unde. 

— Sunteţi sigură? 

Anne dă din cap din nou. 

— Așteptaţi aici o clipă, spune Rasbach și iese din sală 
împreună cu Jennings. 

Anne și Marco așteaptă în liniște. Nu vor să vorbească unul cu 
altul cu camera de luat vederi acolo. Marco trebuie să facă 
eforturi ca să nu se foiască. Îi vine să se ridice și să se plimbe 
prin cameră, dar se silește să rămână pe scaun. 

În cele din urmă, Rasbach se întoarce. 

— O să mă duc chiar eu acolo, azi. Dacă e ceva relevant 
pentru cazul ăsta, vă anunţ. 

— Peste cât timp credeţi că o să primim vești? întreabă 
Marco. 

— Nu știu. Vă anunţ de îndată ce pot, promite Rasbach. Marco 
și Anne nu au altceva de făcut decât să se ducă acasă și să 
aștepte. 


VP - 150 


Capitolul douăzeci și trei 


Acasă, Marco nu are stare. Se plimbă de colo-colo. O 
enervează pe Anne la culme. Se răstesc unul la altul. 

— Cred că o să mă duc la birou, spune el brusc. Trebuie să fac 
ceva să-mi ţină mintea ocupată și să-mi recuperez din clienți. 
Cât mai am clienți. 

— E o idee bună, este de acord Anne, care vrea ca el să plece 
de-acasă. 

Işi dorește cu disperare să poată discuta pe îndelete cu dr. 
Lumsden. Aceasta a sunat-o la scurt timp după ce Anne i-a lăsat 
un mesaj urgent pe telefon și, deși Lumsden a fost sincer 
înțelegătoare și încurajatoare, conversaţia n-a fost nici pe 
departe de ajuns. Dr. Lumsden a încurajat-o pe Anne să 
vorbească cu doctorul care îi ţinea locul până la întoarcerea ei, 
dar Anne nu vrea să stea de vorbă cu un medic pe care nu-l 
cunoaște. 

Anne se gândește să îi ceară socoteală Cynthiei. Nu crede că 
ea i-a luat copilul, nu astăzi. Dar ar vrea să știe ce se întâmplă 
între soțul ei și Cynthia. Poate că se concentrează la o posibilă 
aventură de-a lor pentru că este mai puţin dureros decât să se 
gândească la ce s-a întâmplat cu copilul ei. 

Anne știe că Cynthia este acasă. Din când în când, o aude de 
partea cealaltă a peretelui comun. Știe că Graham este plecat 
iar, l-a văzut de la fereastra ei din dormitor urcând cu bagaje 
într-o limuzină neagră de aeroport. Ar putea să se ducă până 
acolo, să o pună la punct pe Cynthia și să-i zică să stea departe 
de soţul ei. Anne se oprește și se holbează la peretele comun al 
camerei de zi, încercând să se decidă ce să facă. Cynthia este 
chiar de partea cealaltă a peretelui. 

Dar Anne nu are curaj. E prea îndurerată. l-a spus detectivului 
ce a auzit atunci, dar încă nu l-a întrebat pe Marco ce s-a 
întâmplat. lar Marco nu i-a zis nimic despre asta. Se pare că au 
un obicei nou, acela de a nu vorbi despre lucruri dificile. Inainte, 
vorbeau despre tot; mă rog, despre aproape tot. Dar de când a 
apărut copilul, situația s-a schimbat. 


VP - 151 


Depresia a făcut-o să-și piardă interesul faţă de orice. La 
început, Marco îi aducea flori, ciocolată, făcea gesturi mici ca să- 
i ridice moralul, dar nimic nu funcţiona, în niciun fel. Nu i-a mai 
povestit ce făcea el în ziua respectivă și cum îi mergea afacerea. 
Ea nu putea să vorbească despre munca ei, pentru că nu se mai 
ducea la muncă. Nu prea mai aveau subiecte de conversaţie în 
afară de copil. Poate că Marco avea dreptate. Poate că ar fi 
trebuit să-și reia serviciul după naștere. 

Trebuie să vorbească cu el, să-l facă să promită că nu o să 
mai aibă niciodată de-a face cu Cynthia. Nu e de încredere. 
Prietenia lor cu familia Stillwell s-a terminat. Dacă îi spune lui 
Marco ce știe, dacă îi spune ce a auzit din capul scărilor, el o să 
se simtă îngrozitor. Deja se simte îngrozitor. Anne nu are nicio 
îndoială că el se va ţine deoparte de Cynthia acum. Nu are de ce 
să-și facă griji în privinţa asta. 

Dacă trec peste acest moment, va trebui să vorbească cu 
Marco despre Cynthia și despre afacere. Vor trebui să fie mai 
sinceri unul cu altul ca înainte. 

Anne simte nevoia să facă ordine, dar casa este deja 
imaculată. Este ciudată energia pe care o simte acum, în toiul 
zilei, alimentată de anxietate. Când încă o avea pe Cora, abia se 
târa prin casă toată ziua. Cam pe la ora asta, se ruga să 
adoarmă Cora. li scapă un hohot de plâns. 

Trebuie să-și facă de lucru. Începe de la intrarea din faţă, 
curățând grătarul vechi care acoperă aerisirea. Ornamentele 
răsucite din fier sunt acoperite de praf și trebuie frecate manual. 
Anne ia o găleată cu apă caldă și o cârpă și, așezându-se pe 
podea, lângă ușă, începe să le șteargă, frecând bine canelurile. 
Asta o calmează. 

În timp ce stă acolo, prin fanta ușii sunt împinși niște fluturași, 
care aterizează lângă ea și o sperie. Se uită la mormanul de pe 
podea și îngheaţă. Sâmbăta nu vine poșta. Anne își dă seama că 
și-a ţinut respiraţia și expiră lung. 

Nu mai deschide niciun plic în ultima vreme. Ar vrea să 
arunce toată corespondența, dar Marco a pus-o să promită c-o 
să păstreze tot. El le verifică pe toate zilnic, în caz că răpitorii 
încearcă din nou să îi contacteze. Ei nu îi spune ce găsește. 

Anne își ia găleata și cârpa și se duce la etaj, ca să curețe și 
grătarul de acolo. Începe cu biroul, aflat la capătul holului. Când 
trage grătarul decorativ original, ca să-l curețe mai ușor, vede 


VP - 152 


ceva mic și întunecat în conducta de aerisire. Speriată, se uită 
mai de aproape, temându-se să nu dea peste un șoarece mort 
sau poate chiar peste un șobolan. Dar nu este niciun șobolan. E 
un telefon mobil. 

Anne își pune capul între genunchi și se silește să nu leșine. 
Se simte ca și cum ar avea un atac de panică, ca și cum tot 
sângele i s-ar scurge din corp. Privirea îi este înceţoșată de pete 
negre. După câteva momente, senzația de leșin dispare și Anne 
își ridică iar capul. Se uită la telefonul mobil din conducta de 
aerisire. Pe de o parte, vrea să pună grătarul la loc, să coboare 
la parter și să-și facă o ceașcă de cafea, ca și cum nu l-ar fi 
văzut niciodată. Dar se întinde să-l ia. Telefonul este lipit de 
peretele lateral al conductei de aerisire. Anne trage cu putere, 
iar telefonul se desprinde și îi cade în mână. A fost lipit de 
peretele interior cu bandă adezivă argintie. 

Se holbează la telefonul din mâna ei. Nu l-a mai văzut înainte. 
Nu este al lui Marco. Știe telefonul lui. Îl ţine mereu cu el. Dar nu 
se poate minţi singură. Cineva a ascuns telefonul ăsta în casa 
lor și nu a fost ea. 

Marco are un telefon mobil secret. De ce? 

Prima dată se gândește la Cynthia. Chiar au o aventură? Sau 
este vorba despre altcineva? El lucrează până târziu uneori. Ea a 
fost grasă și nefericită. Dar până în seara cu Cynthia, nu s-a 
gândit niciodată că Marco ar putea s-o înșele. Poate că nu a 
observat ea nimic. Poate că e o proastă. Nevasta află mereu 
ultima, nu-i așa? 

Telefonul pare nou. Îl deschide. Acesta se aprinde. Deci l-a 
ținut încărcat. Dar acum trebuie să deseneze un model ca să-l 
deblocheze. Habar nu are care e cel corect. Nu știe nici măcar 
să deblocheze telefonul obișnuit al lui Marco. Face câteva 
încercări, însă după ce greșește de prea multe ori, telefonul se 
blochează de tot. 

Gândește, își spune ea, dar nu poate. Stă acolo nemișcată, cu 
telefonul în mână. 

(J 

Prin mintea detectivului Rasbach trec multe lucruri pe drumul 
spre locul crimei din Catskills. Se gândeşte la audierea de mai 
devreme cu Marco și Anne Conti. 

Bănuieşte că acesta e felul lui Marco de a-i spune că bărbatul 
mort a fost complicele lui și de a-l ruga să-l ajute să-și ia copilul 


VP - 153 


înapoi. Amândoi știu c-ar putea să fie puţin cam târziu pentru 
asta. Marco știe că Rasbach crede că el a răpit-o pe Cora și că, 
la rândul lui, a fost păcălit de alţii mai șmecheri. Este evident că 
bărbatul mort are o legătură cu asta. Trebuie să fie bărbatul 
misterios care a trecut cu mașina pe alee la 12:35 a.m. In plus, 
ce loc ar fi mai bun să ascunzi un copil decât o cabană 
îndepărtată? 

Probabil copilul era în viaţă când a fost luat din casa familiei 
Conti, își dă seama Rasbach, altfel Marco n-ar fi venit la el acum. 
Marco își asumă un mare risc, dar este absolut disperat. Dacă 
Rasbach are dreptate, atunci mama poate fi absolvită de orice 
vină. În pofida problemelor mintale, înseamnă că nu și-a omorât 
copilul. 

Este foarte curios să vadă ce va găsi la locul crimei. 

Între timp, Jennings încearcă să stabilească o legătură între 
Marco și bărbatul mort, Derek Honig. Poate că vor găsi ceva, 
oricât de fragil, care să facă legătura dintre cei doi. Rasbach nu 
prea crede asta, pentru că altfel Marco n-ar fi venit la el. Însă 
Derek Honig este mort și poate Marco este convins că e un risc 
pe care poate să și-l asume, dacă există și cea mai mică șansă 
să-și recupereze copilul. 

Rasbach este convins că Marco își iubește fiica și că nu a 
intenţionat niciodată să o pună în pericol. Aproape că îi este 
milă de el. Numai că apoi se gândește la copil, care probabil 
este mort, și la mamă, care este distrusă, și mila îi dispare. 

— Cotește aici, îi zice el poliţistului de la volan. 

les de pe autostradă și merg o vreme pe un drum forestier 
murdar. În cele din urmă, ajung la o fundătură. Mașina de poliţie 
se hurducăie pe un drumeag plin de făgașe și de buruieni, și 
tufișuri crescute în neștire, până când se oprește în fața unei 
cabane simple din lemn, înconjurată de banda galbenă care 
marchează locul unei crime. Mai este o mașină de poliţie acolo, 
evident așteptându-i pe ei. 

Cei doi coboară din mașină. Rasbach este fericit că poate, în 
sfârșit, să-și întindă picioarele. 

— Detectivul Rasbach, se prezintă el poliţistului local. 

— Ofiţer Watt, domnule. Pe aici, vă rog. 

Rasbach se uită în jurul lui, nu lasă nimic să-i scape. Zărește 
un lac mic, părăsit, în spatele cabanei. Nu se mai văd alte 


VP - 154 


cabane. Un loc perfect în care să ascunzi un bebeluș câteva zile, 
se gândește el. 

Intră în cabană. Este veche, de prin anii '70, cu podea urâtă 
de linoleum în bucătărie, o masă de plastic și dulapuri 
demodate. 

— Unde era cadavrul? întreabă Rasbach. 

— Acolo, răspunde polițistul arătând din cap spre camera 
principală. 

Camera este mobilată cu resturi aruncate de alţii, care nu se 
potrivesc între ele. Nu e nicio îndoială în privinţa locului în care a 
fost găsit cadavrul. Covorul bej și vechi este pătat cu sânge 
proaspăt. 

Rasbach se lasă pe vine ca să se uite mai bine. 

— Arma crimei? 

— Am dus-o la laborator. A folosit o lopată. L-a lovit peste cap 
cu ea. De mai multe ori. 

— Faţa mai poate fi recunoscută? întreabă Rasbach, 
ridicându-și capul ca să se uite la poliţist. 

— E diformă, dar poate fi recunoscută. 

Rasbach se ridică iar și se gândește dacă să-l ducă pe Marco 
la morgă, să se uite la cadavru. Cu asta nu te joci. 

— Deci, ce teorie aveți? 

— La prima privire? Noi zicem că e un jaf eșuat, dar, fie vorba 
între noi, nu e nimic aici care să merite furat. Sigur, nu știm 
dacă a fost ceva de furat. E un loc destul de izolat. Poate o 
afacere cu droguri care a mers prost. 

— Sau o răpire. 

— Sau o răpire, adaugă polițistul. Părea un pic cam personal, 
după felul în care a fost lovit de mai multe ori cu lopata. Chiar și 
după ce era mort, vreau să spun. 

— Și n-aţi găsit deloc lucruri pentru bebeluşi? Scutece, 
biberoane, chestii de genul ăsta? întreabă Rasbach, aruncându- 
și ochii prin cabană. 

— Nu. Dacă a fost un copil aici, oricine l-a luat a făcut 
curăţenie după el. 

— Ce făcea cu gunoiul? 

— Credem că o parte îl ardea aici, în sobă, așa că am căutat 
deja, și mai e și o vatră afară. Dar nu e deloc gunoi aici și nici în 
sobă sau în vatră. Deci ori tipul nostru tocmai dusese gunoiul la 
groapă, ori altcineva a făcut curat. E o groapă de gunoi la vreo 


VP - 155 


treizeci de kilometri de aici, unde se înregistrează plăcuțele de 
înmatriculare, și el n-a fost acolo în ultima săptămână. 

— Deci n-a fost un jaf eșuat. Nimeni nu vine să jefuiască, 
omoară pe cineva și îi aruncă gunoiul. 

— Nu. 

— Mașina lui unde e? 

— La laborator. 

— Ce marcă e? 

— E hibrid, un Prius V. Negru. 

Bingo, se gândește Rasbach. Are o bănuială că de data asta 
cauciucurile se vor potrivi cu urmele din garajul familiei Conti. 
Și, indiferent cât de meticulos face cineva curat, dacă bebelușul 
a fost aici câteva zile, vor exista dovezi ADN. Se pare că tocmai 
au făcut prima descoperire majoră în cazul răpirii Corei. 

În sfârșit, s-ar putea să ajungă la o concluzie. 


VP - 156 


Capitolul douăzeci și patru 


Marco este la birou, uitându-se în gol pe fereastră. Nu mai e 
nimeni acolo. Nu are angajaţi care să lucreze de la sediul firmei. 
In plus, cum e sâmbătă, este liniște și în restul clădirii, lucru 
pentru care este sincer recunoscător. 

Se gândește la întâlnirea de mai devreme pe care el și Anne 
au avut-o cu detectivul Rasbach. Rasbach știe, e sigur de asta. 
Ochii ăia ai lui parcă văd direct prin el. Marco putea la fel de 
bine să se ridice în picioare și să spună: Asta e bărbatul cu care 
am conspirat să o ia pe Cora vreo câteva zile și să negocieze 
apoi banii de răscumpărare. Acum e mort. Lucrurile mi-au 
scăpat de sub control. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Acum au un avocat. Un avocat care e celebru pentru că-i 
ajută pe vinovaţi să fie achitaţi. Își dă seama acum că ăsta e un 
lucru bun. Nu vor mai fi audieri fără să fie și avocatul prezent. 
Lui Marco nu-i mai pasă de reputaţia lui; nu vrea decât să nu 
meargă la închisoare și să nu afle Anne. 

li sună telefonul mobil. Se uită pe ecran. E Cynthia. Curva aia! 
De ce l-o suna oare? Ezită, întrebându-se dacă să răspundă sau 
să lase apelul să ajungă în căsuţa vocală, dar până la urmă 
răspunde. 

— Da! 

Tonul lui e rece. N-o s-o ierte niciodată pentru că i-a minţit pe 
polițiști. 

— Marco, toarce Cynthia de parcă ultimele câteva zile nu ar fi 
existat niciodată, de parcă fetiţa lui n-ar fi dispărut și totul ar fi 
la fel ca înainte. 

Cât și-ar dori să fie așa! 

— Ce e? spune Marco. 

Vrea să scurteze conversaţia. 

— Vreau să vorbesc cu tine despre ceva, spune Cynthia puţin 
mai formal. Poţi să vii pe la mine? 

— De ce? Vrei să-ţi ceri scuze? 

— Scuze? zice ea surprinsă. 


VP - 157 


— Pentru că i-ai minţit pe polițiști. Pentru că le-ai spus că eu 
m-am dat la tine când, de fapt, amândoi știm că tu te-ai dat la 
mine. 

— Îmi pare rău pentru asta. Chiar am minţit, zice ea încercând 
să pară ghidușă. 

— Ce mama dracului? Îţi pare rău? Ai idee în ce necazuri m-ai 
băgat? 

— Putem să discutăm despre asta? 

Nu mai e ghidușă. 

— De ce trebuie să discutăm despre asta? 

— Îţi explic când ajungi aici, zice Cynthia și închide brusc. 

Marco stă la birou cinci minute întregi, bătând cu degetele în 
el, încercând să decidă ce să facă. In cele din urmă, se ridică, 
trage jaluzelele, pleacă din birou și încuie ușa. Nu se simte în 
largul lui să o ignore. Cynthia nu este genul de femeie pe care 
să o ignori. Mai bine să vadă ce are de spus. 

Când ajunge în cartier, Marco își dă seama că, dacă se duce s- 
o vadă pe Cynthia, chiar și pentru câteva minute, ar fi mai bine 
ca Anne să nu afle. În plus, vrea să evite și reporterii. Așa că mai 
bine nu parchează în faţa casei. Dacă parchează în garaj, poate 
să se ducă mai întâi la Cynthia câteva minute și apoi acasă. 

Parchează Audi-ul în propriul garaj, apoi se duce prin curtea 
din spate acasă la Cynthia și bate la ușă. Se simte vinovat, ca și 
cum s-ar furișa acolo fără știrea soţiei. Dar nu asta face, vrea 
doar să afle ce are să-i spună Cynthia și după aceea o să plece 
naibii de acolo. Nu vrea să se furișeze fără știrea soţiei. Se uită 
fără ţintă prin curte cât timp așteaptă să i se deschidă ușa. 
Acolo stătea el când ea i s-a urcat în poală. 

Cynthia vine la ușă. Pare surprinsă. 

— Te aşteptam la ușa din faţă, spune ea. 

Parcă ar vrea să insinueze ceva. Totuși, nu flirtează cum face 
ea de obicei. Marco observă imediat că Cynthia nu este într-o 
dispoziţie sexy. Mă rog, nici el nu e. 

Intră în bucătărie. 

— Despre ce e vorba? spune Marco. Trebuie să ajung acasă. 

— Cred că pentru asta ai la dispoziţie câteva minute, zice 
Cynthia și se sprijină de blatul din bucătărie, încrucișându-și 
braţele sub sâni. 

— De ce ai minţit poliția? întreabă brusc Marco. 

— N-a fost decât o minciună mică, zice Cynthia. 


VP - 158 


— Nu, n-a fost. 

— Îmi place să spun minciuni. Și ţie la fel. 

— Ce dracu’ tot spui acolo? se răstește Marco furios. 

— Tu trăiești în minciună, nu-i așa, Marco? 

Marco începe să simtă un fior. Doar ea nu știe. Ea nu știe 
nimic. De unde să știe? 

— Despre ce dracu' vorbești? 

Clatină din cap de parcă n-ar avea nicio idee la ce face ea 
aluzie. 

Cynthia îi aruncă o privire rece, prelungă. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, Marco, dar Graham 
are o cameră de luat vederi ascunsă în curtea din spate. 

Marco nu spune nimic, dar i s-a făcut brusc frig. 

— Și era pornită în seara în care aţi fost voi aici, în seara în 
care copilul vostru a dispărut. _ 

Ştie, se gândește Marco. Futu-i! Futu-i! Incepe să transpire. Se 
uită la fața ei frumoasă, care lui i se pare acum atât de urâtă. E 
o curvă manipulatoare. Poate că merge la cacealma. Și el poate 
să facă asta. 

— Aţi avut o cameră de luat vederi care era pornită? L-aţi 
surprins pe răpitor? întreabă el de parcă asta ar fi o veste bună. 

— O, da, zice ea, cu siguranţă. _ 

Marco știe că e terminat. Cynthia îl are înregistrat pe video. Își 
dă seama după faţa ei. 

— Tu ai fost. 

— Rahat, râde Marco batjocoritor, încercând să se comporte 
de parcă n-ar crede niciun cuvânt, dar știe că e în van. 

— Vrei să vezi înregistrarea? 

Vrea s-o strângă de gât. 

— Da, zice el. 

— Vino cu mine, spune ea și se întoarce ca să meargă la etaj. 

El o urmează în dormitorul pe care îl împarte cu Graham. Se 
gândește la cât de naivă este Cynthia să invite în dormitorul ei 
un bărbat pe care îl știe deja capabil de răpire. Nu pare să-i fie 
frică. Pare să fie stăpână pe situaţie. Dar asta îi place ei, să 
dețină controlul, să tragă sforile și să-i privească pe oameni 
dansând după cum le cântă ea. Îi place și un pic de condiment, 
un pic de pericol. Este evident c-o să-l șantajeze. Marco se 
întreabă dacă o să-i permită așa ceva. 


VP - 159 


Pe pat e un laptop deschis. Cynthia apasă pe niște taste și 
începe să ruleze un film cu data și ora înregistrate. Marco 
clipește rapid în timp ce urmărește filmul. lată-l pe el umblând la 
bec și intrând în casă. lese după câteva minute cu Cora în brate, 
înfășurată în păturica ei albă. Este el, fără nicio îndoială. Se uită 
în jur să se asigure că nu-l vede nimeni. Aproape că privește 
direct spre camera de luat vederi, numai că habar nu are că 
este o cameră acolo. Apoi merge repede spre ușa din spate a 
garajului și apare din nou, după aproximativ un minut, 
traversând curtea fără copil. A uitat să reseteze lumina 
senzorului. Uitându-se acum la toate acestea, după tot ce s-a 
întâmplat, Marco este copleșit de regret, vinovăţie și rușine. 

Și de furie că a fost prins. De ea. Cynthia va arăta 
înregistrarea la poliţie. l-o va arăta lui Anne. E terminat. 

— Cine a mai văzut asta? întreabă el. 

Este surprins de cât de normală pare vocea lui. 

Ea îi ignoră întrebarea. 

— Ai omorât-o? întreabă Cynthia aproape jucăuș, ca de obicei. 

Pe Marco îl dezgustă ea și curiozitatea ei morbidă, lipsită de 
compasiune. Nu-i răspunde. Vrea oare ca ea să-l creadă capabil 
de crimă? 

— Cine a mai văzut înregistrarea? cere el să știe, privind-o 
înspăimântător. 

— Nimeni, minte ea. 

— Graham? 

— Nu, el n-a văzut-o, spune Cynthia. l-am spus că am verificat 
camera de luat vederi, dar că bateria se descărcase. N-a bănuit 
nimic. Nu știe nimic despre asta. 

Apoi adaugă. 

— ÎI ştii pe Graham, nu prea îl interesează. 

— Și de ce mi-ai arătat-o mie? întreabă Marco. De ce nu te-ai 
dus direct la poliţie? 

— De ce aș face așa ceva? Suntem prieteni, nu? 

Îi zâmbește timid. 

— Termină cu aberaţiile, Cynthia! 

— Bine. 

Zâmbetul dispare. 

— Dacă vrei să păstrez secretul, o să te coste. 

— Păi, asta e o problemă, Cynthia, spune Marco stăpânindu-și 
bine vocea, pentru că nu am bani. 


VP - 160 


— Ei, hai, trebuie să ai ceva. 

— Sunt lefter, zice el rece. De ce crezi că mi-am răpit propriul 
copil? Ca să mă distrez? 

Pe fața Cynthiei se citește dezamăgirea în timp ce își modifică 
așteptările. 

— Poţi să ipotechezi casă, nu? 

— E deja ipotecată. 

— Mai fă o ipotecă! 

Ce nenorocită fără inimă! 

— Nu pot. Nu fără să afle Anne, bineînţeles. 

— Păi atunci poate trebuie să-i arătăm și lui Anne 
înregistrarea. 

Marco face un pas brusc spre ea. Nu este nevoie să joace rolul 
omului disperat, chiar este un om disperat. Ar putea s-o strângă 
de gât chiar acum, dacă ar vrea. Numai că Cynthia nu pare 
speriată, ci încântată. Ochii îi strălucesc, iar sânii i se ridică și 
coboară rapid în timp ce respiră. Poate că mai mult decât orice 
altceva își dorește pericolul. Fiorul. Poate că vrea ca el s-o 
trântească pe patul lângă care stau în picioare. O fracțiune de 
secundă, Marco se gândește la asta. Atunci nu l-ar mai șantaja? 
Slabe șanse. 

— Nu arăţi înregistrarea aia nimănui! 

Ea nu răspunde imediat. Îl privește direct în ochi. Feţele lor 
sunt doar la câţiva centimetri distanţă. 

— Aș prefera să nu o arăt nimănui, Marco. Aș vrea să rămână 
numai între noi. Dar trebuie să mă ajuţi și tu. Trebuie să faci rost 
de bani. 

Marco se gândește furios. Nu are bani deloc. Nu știe cum să 
facă rost de bani. Va trebui să tragă de timp. 

— Uite ce-i, lasă-mă un timp să mă gândesc cum să fac. Ştii 
ce de rahat e viaţa mea acum. 

— Nu prea ţi-au ieșit planurile, nu-i așa? zice ea. Bănuiesc că 
te așteptai să recuperezi copilul, nu-i așa? 

Lui Marco îi vine s-o lovească, dar se abţine. 

Ea se uită la el, estimativ. 

— Te las un timp. Nu voi arăta nimănui înregistrarea - 
deocamdată. 

— Despre câţi bani vorbim aici? 

— Două sute de mii. 


VP - 161 


E mai puţin decât se aștepta el. Credea că o să ceară mai 
mult, o sumă mai potrivită cu firea ei flamboaiantă. Dar dacă o 
plătește, o să-i ceară și mai mult, și mai mult - așa se întâmplă 
cu șantajiștii. Nu scapi niciodată de ei. Așa că suma pe care o 
cere acum e neînsemnată. Chiar dacă o plătește și ea șterge 
înregistrarea în faţa lui, nu o să poată fi sigur niciodată că nu 
există copii. Viaţa lui este complet distrusă, din atâtea puncte 
de vedere. Se întreabă de ce mai continuă să trăiască. 


— Cred că e o sumă corectă, zice ea. 

— Plec acum. Nu te apropia de Anne! 

— Bine. Dar dacă devin nerăbdătoare, dacă nu primesc vești 
de la tine, e posibil s-o sun. 

Marco trece brutal pe lângă ea și pleacă din dormitor, coboară 
scările și iese pe ușa de sticlă glisantă de la bucătărie fără să 
privească în urmă. Este așa de furios că nici nu poate să 
gândească limpede. Furios și speriat. Există o dovadă. Dovada 
că el a luat copilul. Asta schimbă totul. Anne o să afle. lar el ar 
putea să fie închis vreme îndelungată. 

În momentul acesta, nu vede cum ar putea să se 
înrăutăţească situaţia. Intră în curtea lui pe poarta care o separă 
de grădina Cynthiei. Anne este acolo, udă niște plante. 

Privirile li se întâlnesc. 


VP - 162 


Capitolul douăzeci și cinci 


Anne îl vede pe Marco venind din curtea Cynthiei și face ochii 
mari. Șocul o lasă fără cuvinte, cu stropitoarea în mână. Marco a 
fost la Cynthia. De ce? Există un singur motiv pentru care s-ar 
duce la ea. Anne îl întreabă oricum, din partea cealaltă a curții. 

— Ce căutai la Cynthia? 

Tonul ei este rece. 

Marco arată ca o căprioară surprinsă de lumina farurilor, ca 
atunci când este prins asupra faptului și nu știe ce să facă. 
Niciodată nu a fost bun la improvizații. Lui Anne aproape că îi 
este milă de el. Dar nu poate să-i fie milă de el pentru că în 
momentul ăsta îl urăște. Scapă din mână stropitoarea și fuge pe 
lângă el, pe ușa din spate, în casă. 

El se duce după ea, strigând-o disperat: 

— Anne! Așteaptă! 

Dar ea nu așteaptă. Fuge sus. Acum plânge tare, în hohote. El 
o urmează îndeaproape pe scări, rugând-o să vorbească cu el, 
să-l lase să-i explice. 

Numai că habar nu are cum să-i explice. Cum să-i explice de 
ce s-a dus pe furiș acasă la Cynthia, fără să dezvăluie existenţa 
înregistrării? 

Se așteaptă ca Anne să intre în dormitor și să se arunce pe 
pat, în lacrimi, așa cum face de obicei când este supărată. Poate 
o să-i trântească ușa în nas și o s-o încuie. A mai făcut așa. Până 
la urmă, va ieși de acolo, iar el va avea timp să se gândească. 

Numai că ea nu fuge în dormitor și nu se aruncă plângând pe 
pat. Nu se încuie în dormitorul lor. În schimb, aleargă pe hol 
până în birou. El e chiar în urma ei. O vede lăsându-se în 
genunchi în faţa grilajului de la aerisire. 

O, nu! Doamne, nu! 

Trage de grilaj, își bagă mâna înăuntru și smulge telefonul 
mobil de pe peretele lateral al conductei de aerisire. Lui Marco i 
se face rău. Ea ţine telefonul în mână și îl ridică să i-l arate, cu 
lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji. 

— Ce dracu' e asta, Marco? 


VP - 163 


Marco înlemnește. Nu poate să creadă că se întâmplă așa 
ceva. Brusc, trebuie să se abţină să nu râdă. Chiar e comic tot 
ce se întâmplă, pe bune. Înregistrarea Cynthiei. Acum și asta. Ce 
naiba o să-i spună? 

— Așa ai comunicat cu Cynthia, nu-i așa? îl acuză Anne. 

El se holbează la ea, nedumerit pentru o clipă. Se oprește 
chiar la timp, înainte să zică: De ce aș folosi un telefon mobil s-o 
sun pe Cynthia când e chiar la casa de alături? Ezitarea lui îi 
sugerează altceva lui Anne. 

— Sau este vorba despre altcineva? 

Marco nu poate să-i spună adevărul, că telefonul mobil 
ascuns, pe care ea îl ţine acum în mână, era singura modalitate 
prin care el putea să comunice cu complicele lui la răpirea 
copilului; cu bărbatul care este mort acum. Marco a ascuns un 
telefon cu cartelă, nedetectabil, în perete, ca să-și sune 
partenerul cu care a comis o faptă de neiertat. Ea crede căela 
avut o aventură, cu Cynthia sau cu altcineva. Primul lui impuls 
este să o ţină pe Anne departe de Cynthia. O să inventeze ceva. 

— Imi pare atât de rău, începe el. Nu este Cynthia, jur. 

Ea ţipă și aruncă tare cu telefonul în el. Acesta îl lovește în 
treacăt în frunte și ricoșează pe podea. Marco simte o durere 
ascuțită deasupra ochiului drept. 

O roagă să-l asculte: 

— S-a terminat, Anne. N-a însemnat nimic. A durat doar 
câteva săptămâni, minte el, imediat după ce s-a născut Cora și 
tu erai așa de obosită... A fost o greșeală. Nu am intenţionat, 
pur și simplu s-a întâmplat. 

Turuie orice scuze îi trec prin minte. 

Ea îl privește furioasă și dezgustată, cu faţa mânjită de 
lacrimi, cu nasul curgând și părul răvășit. 

— Poţi să dormi pe canapea de acum înainte, zice ea cu 
amărăciune și durere în voce, până când hotărăsc ce am de 
făcut. 

Trece pe lângă el, se duce în dormitor și trântește ușa. El o 
aude răsucind cheia. 

Marco ridică încet telefonul de pe podea. Își atinge fruntea, 
unde l-a lovit mai înainte. Are sânge pe degete. Absent, 
deschide telefonul și formează automat modelul ca să-l 
deblocheze. Istoricul apelurilor arată că toate au fost făcute 
către același număr. Toate au rămas nepreluate. 


VP - 164 


Marco încearcă să găsească o ieșire prin toată frica și confuzia 
lui. Cine ar fi putut să știe că Bruce o răpise pe Cora? Oare 
spusese Bruce altcuiva despre planul lor, cuiva care apoi s-a 
întors împotriva lui? Nu prea părea probabil. Sau poate fusese 
neglijent? Văzuse cineva fetița și o recunoscuse? Și asta părea 
puţin probabil. 

Alene, Marco se uită la telefonul din mână și, cu o tresărire, 
observă o notificare de apel nepreluat. Ultima dată când s-a 
uitat, nu era acolo. Sunetul este dezactivat, bineînțeles. Cine să- 
| sune de pe telefonul lui Bruce? Bruce e mort. Marco apelează 
numărul, cu inima bătându-i să-i iasă din piept. Sună. O dată, de 
două ori. 

Apoi, o voce pe care o recunoaște. 

— Chiar mă întrebam când o să suni. 

e 

Anne plânge până adoarme. Când se trezeşte, afară e 
întuneric. Stă întinsă pe pat, ascultând cu atenție sunetele din 
casă. Nu aude nimic. Se întreabă unde e Marco. Ar suporta 
măcar să-l vadă în faţa ochilor? Ar trebui oare să-l dea afară din 
casă? Işi strânge perna aproape de corp și se gândește. 

Nu ar da bine dacă l-ar goni acum. Presa i-ar vâna ca o haită 
de animale. Ar părea mai vinovaţi ca oricând. Dacă ar fi 
nevinovați, de ce s-ar despărți? Poliţia i-ar putea aresta. li pasă 
măcar? 

In ciuda celor întâmplate, Anne știe că Marco este un tată bun 
și că o iubește pe Cora, că suferă și el din cauza asta la fel ca 
ea. Știe că el n-a avut nicio legătură cu dispariţia Corei, 
indiferent ce i-au spus polițiștii și ce au sugerat cu întrebările lor 
viclene și cu ipotezele. Nu poate să-l dea afară, cel puţin 
deocamdată, chiar dacă i se face rău la gândul că a fost cu altă 
femeie. 

Anne închide ochii și să străduie să-și amintească seara cu 
pricina. Este prima dată când încearcă să se întoarcă cu gândul 
la camera aceea, la seara în care a dispărut Cora. A tot evitat 
până acum. Dar acum privește cu ochii la minţii ultima dată 
când și-a văzut fetița. Cora era în pătuţ. Camera era întunecată. 
Cora stătea pe spate, cu braţele ei dolofane ridicate pe lângă 
cap, cu părul blond ondulându-i-se umed pe frunte. Ventilatorul 
de pe tavan se învârtea leneș deasupra. Fereastra dormitorului 
era deschisă, dar aerul din noaptea aceea era tot sufocant. 


VP - 165 


Anne își amintește acum. A stat lângă pătuţ și s-a uitat în jos 
la pumnii mici ai fetiţei ei, la piciorușele ei goale, îndoite. Era 
prea cald ca s-o învelească. A rezistat dorinţei de a se întinde și 
a-i mângâia fruntea, de teamă să n-o trezească. Voia s-o 
strângă pe Cora în brațe, să-și îngroape fața în ceafa copilului și 
să suspine, dar s-a oprit. Era copleșită de sentimente: dragoste, 
în cea mai mare parte, și tandreţe, dar și deznădejde, disperare 
și inadecvare - și îi era rușine. 

În timp ce stătea lângă pătutț, încerca să nu se învinuiască, 
dar era greu. Părea vina ei că nu era o proaspătă mamă fericită. 
Că era dărâmată. Dar fiica ei - fiica ei era perfectă. Fetiţa ei 
iubită. Copilul nu avea nicio vină. Pentru nimic. 

Voia să rămână în camera Corei, să se așeze în scaunul 
confortabil pentru alăptat și să adoarmă. In schimb, a ieșit pe 
furiș din încăpere și s-a întors la petrecerea de alături. 

Anne nu-și amintește nimic altceva despre ultima vizită, cea 
de la miezul nopţii. N-a zgâlțâit copilul, nici nu l-a scăpat. Cel 
puţin nu atunci. Nici măcar nu l-a luat în braţe. Își amintește 
foarte clar că nu l-a luat în braţe și nu l-a atins, de teamă să nu-l 
trezească. Pentru că, atunci când o hrănise, la unsprezece, Cora 
fusese agitată. Se trezise și fusese dificilă. Anne o hrănise, dar 
pe urmă Cora nu mai voia să se liniștească. Anne se plimbase cu 
ea în braţe, îi cântase. Poate i-a dat o palmă. Da, i-a dat o 
palmă. Îi este atât de rușine acum, când își aduce aminte. 

Anne fusese obosită și frustrată, supărată din cauza poveștii 
cu Marco și Cynthia de la petrecere. Plângea. Nu-și amintește s- 
o fi scăpat pe Cora sau s-o fi scuturat. Dar nu-și amintește nici 
că a schimbat-o de haine. De ce? Dacă nu-și aduce aminte că a 
schimbat-o de haine, ce altceva a uitat? Ce a făcut după ce i-a 
dat o palmă? 

Când au întrebat-o polițiștii despre salopeta roz, a răspuns ce 
credea că era adevărat: că îi schimbase hainele. Adesea o 
schimba pe Cora de haine când îi dădea să mănânce ultima dată 
în ziua respectivă și îi punea alt scutec. A presupus că și în seara 
aceea făcuse la fel. Știe că așa trebuie să fi făcut. Doar că nu-și 
amintește. 

Anne simte un fior în sufletul ei. Se întreabă acum dacă nu 
cumva chiar i-a făcut ceva copilului când i-a dat să mănânce la 
unsprezece. l-a dat o palmă, dar după aceea nu mai ţine minte 
nimic. l-a făcut ceva mai rău? l-a făcut ceva? A omorât-o? Oare 


VP - 166 


Marco a găsit-o moartă la unsprezece treizeci, a presupus ce era 
mai rău și a acoperit-o pe ea? A chemat pe cineva s-o ia pe Cora 
de acolo? De asta voia să mai rămână la petrecere, ca să-i dea 
timp celeilalte persoane să o ia? Anne încearcă cu disperare să- 
și aducă aminte dacă fetiţa respira la miezul nopţii. Nu-și 
amintește. Nu e sigură. Groaza și remușcarea o îmbolnăvesc. 
Îndrăznește să îl întrebe pe Marco? Vrea să afle așa ceva? 


VP - 167 


Capitolul douăzeci și șase 


La auzul vocii socrului său, Marco se prăbușește pe podea. E 
atât de confuz și de uimit, încât nu poate să vorbească. 

— Marco? întreabă Richard. 

— Da. 

Vocea lui pare moartă, chiar și pentru propriile urechi. 

— Știu ce ai făcut. 

— Ce am făcut, repetă Marco monoton. 

Încă încearcă să înțeleagă. De ce are tatăl lui Anne telefonul 
lui Derek Honig? L-a găsit poliţia la locul crimei și i l-a dat lui? 
Este o capcană? 

— Ţi-ai răpit copilul pentru răscumpărare. Ai furat de la 
părinţii soţiei tale. De parcă nu ţi-am dat destul deja. 

— Despre ce vorbești? întreabă Marco disperat, încercând să 
tragă de timp, să găsească o scăpare din situaţia asta bizară. 

Se luptă cu impulsul de a închide de panică. Trebuie să nege, 
să nege, să nege. Nu există nicio dovadă. Dar apoi își aduce 
aminte de înregistrarea Cynthiei. Și acum apelul ăsta. Care 
anume sunt implicaţiile acestui apel? Dacă poliţia a găsit 
telefonul lui Derek, dacă ascultă conversaţia lor, acum că Marco 
a sunat, poliția are dovada necesară că Marco era complice cu 
Derek. 

Dar poate poliţia nu știe nimic despre telefon. În acest caz, 
implicaţiile sunt înspăimântătoare. Pe Marco îl trec fiorii. 

— Haide, Marco, spune Richard. Fii bărbat o dată în viaţa ta! 

— De unde ai telefonul ăla? întreabă Marco. 

Dacă nu poliţia a găsit telefonul și i l-a dat lui Richard, ca să-i 
întindă o capcană lui Marco, înseamnă că Richard l-a luat de la 
Derek. Richard l-a omorât pe Derek? 

— Tu o ai pe Cora, nenorocitule? șuieră Marco disperat. 

— Nu. Nu încă. Dar o s-o recuperez. 

Socrul lui adaugă cu amărăciune: 

— Nu datorită ţie. 

— Poftim? Trăiește? exclamă Marco, nevenindu-i să creadă. 

— Așa cred. 


VP - 168 


Lui Marco i se taie răsuflarea. Cora, în viață! Nimic altceva nu 
mai contează. Nu contează decât să-și ia copilul înapoi. 

— De unde știi? Ești sigur? șoptește Marco. 

— Pe cât de sigur pot să fiu fără s-o ţin în braţe. 

— De unde știi? întreabă iar Marco disperat. 

— Răpitorii ne-au contactat pe noi. Știau din ziare că noi am 
plătit prima răscumpărare. Ei vor mai mult. O să plătim oricât 
cer. O iubim pe Cora, știi asta. 

— Nu i-aţi spus lui Anne, zice Marco, încercând să priceapă 
ultimele noutăți. 

— Bineînţeles că nu. Știm că e greu pentru ea, dar probabil 
așa e cel mai bine, până când știm sigur ce se va întâmpla. 

— Înţeleg, zice Marco. 

— Adevărul este că trebuie să ne protejăm fetele de tine, 
Marco, zice Richard pe un ton distant. Trebuie s-o protejăm pe 
Cora. Și trebuie s-o protejăm și pe Anne. Ești periculos, Marco, 
cu planurile și comploturile tale. 

— Nu sunt periculos, ticălosule! spune Marco răutăcios. De 
unde ai telefonul ăla? 

Richard răspunde rece: 

— Răpitorii ni l-au trimis, așa cum v-au trimis vouă salopeta. 
Cu un bilet, despre tine. Probabil ca să nu ne ducem la poliţie. 
Dar știi ceva? Îmi pare bine că au procedat așa. Și putem să 
dovedim, dacă vrem. Dar toate la vremea lor. Mai întâi, trebuie 
s-o luăm pe Cora înapoi. 

Vorbește mai încet, până ce vocea i se transformă într-o 
amenințare șoptită: 

— Acum eu deţin controlul, Marco. Așa că să nu îndrăznești să 
strici ceva! Nu spune poliţiei și nu-i spune lui Anne! Nu vreau să- 
și facă iar speranțe degeaba, în cazul în care ceva nu merge 
cum trebuie. 

— Bine, spune Marco, cu gândurile vâjâindu-i în cap. 

Va face orice ca s-o recupereze pe Cora. Nu știe ce să creadă, 
dar vrea să creadă că fata lui e în viaţă. 

Trebuie să distrugă telefonul ăsta. 

— Și nu vreau să vorbești cu Alice. Nu vrea să vorbească cu 
tine, e foarte supărată pentru ce ai făcut. 

— Bine. 

— Încă n-am terminat cu tine, Marco, spune Richard și 
întrerupe brusc convorbirea. 


VP - 169 


Marco stă pe podea vreme îndelungată, copleșit de o 

speranţă nouă - dar și de disperare. 
e 

Anne se dă jos din pat. Se duce încet la ușa dormitorului și o 
descuie, apoi trage de ea. Scoate capul pe hol. In casă e liniște. 
În birou e lumina aprinsă. Oare Marco a fost acolo în tot acest 
timp? Ce face el oare? 

Anne merge încet pe hol și deschide ușa biroului. Marco stă 
pe jos, cu telefonul mobil în mână. Are faţa îngrozitor de palidă. 
Deasupra ochiului, unde l-a lovit ea cu telefonul, are o urmă 
oribilă, plină de sânge. Își ridică privirea când intră ea. Se uită 
lung unul la altul, niciunul neștiind ce să spună. 

În cele din urmă, vorbește Anne: 

— Te simţi bine, Marco? 

Marco își atinge umflătura însângerată de pe frunte, își dă 
seama că îi zvâcnește capul de durere și aprobă ușor. 

Vrea cu disperare să-i spună că, până la urmă, s-ar putea ca 
fetița lor să fie în viaţă. Că există speranţă. Că acum tatăl ei 
deţine controlul și el nu dă greș niciodată, cu nimic. Nu ca soțul 
ei ratat. Vrea să-i spună că totul va fi bine. 

Dar nu va fi totul bine. E posibil să o ia înapoi pe Cora - el 
speră din tot sufletul - însă tatăl lui Anne se va asigura că Marco 
va fi arestat pentru răpire. Va face tot posibilul ca Marco să fie 
închis. Marco nu știe dacă Anne, în starea ei emoţională atât de 
fragilă, poate supraviețui unei trădări așa de șocante. 

O clipă se gândește cinic la cât de dezamăgită va fi Cynthia 
de turnura pe care o iau evenimentele. 

— Marco, spune ceva, zice Anne îngrijorată. 

— Sunt ok, șoptește Marco. 

Are gura uscată. E surprins că Anne vorbește cu el. Se 
întreabă ce a făcut-o să se răzgândească. In urmă cu câteva 
ore, i-a spus să se culce pe canapea cât timp se hotărăște ea ce 
are de făcut. S-a gândit că asta însemna că-l dădea afară. Acum, 
se poartă aproape ca și cum i-ar părea rău. 

Vine și se așază lângă el pe jos. Brusc, Marco se teme că tatăl 
ei ar putea suna din nou pe telefonul acela. Cum ar explica 
asta? Pe furiș, închide telefonul. 

— Marco, trebuie să-ţi spun ceva, începe Anne nesigur. 

— Ce s-a întâmplat, iubirea mea? întreabă Marco. 


VP - 170 


Întinde mâna și îi dă o șuviţă de păr la o parte de pe faţă. Ea 
nu se ferește. La gestul tandru, care îi amintește de zilele 
fericite, îi dau lacrimile. 

Își coboară privirea și spune: 

— Trebuie să fii sincer cu mine, Marco. 

El dă din cap, dar nu spune nimic. Se întreabă dacă Anne 
bănuiește ceva. Se întreabă ce va zice dacă ea îl provoacă să-i 
spună adevărul. 

— În noaptea cu răpirea, ultima dată când ai venit la Cora... 

Se întoarce spre el acum, iar el se încordează, temându-se de 
ce urmează. 

— Trăia? 

Marco tresare. Nu se aștepta la asta. 

— Bineînţeles că trăia, spune el. De ce întrebi asta? 

Se uită îngrijorat la chipul ei tulburat. 

— Pentru că nu-mi aduc aminte, șoptește Anne. Când am 
văzut-o, la miezul nopţii, nu-mi aduc aminte dacă respira. Ești 
sigur că respira? 

— Da, sunt sigur că respira, spune Marco. 

Nu poate să-i spună că știe că respira pentru că i-a simţit 
inimioara bătând când a luat-o în braţe și a scos-o din casă. 

— De unde știi? spune ea, uitându-se atent la el, de parcă ar 
încerca să-i citească gândurile. Ai verificat? Sau doar te-ai uitat 
la ea? 

— Am văzut cum i se ridică și îi cobora pieptul când stătea în 
pătuț, minte Marco. 

— Eşti sigur? Nu mă minţi? întreabă Anne temătoare. 

— Nu, Anne, de ce mă întrebi asta? De ce crezi că nu respira? 
Ţi-a zis ceva detectivul ăla prost? 

Ea se uită în poală. 

— Pentru că nu sunt sigură dacă respira când am văzut-o, la 
miezul nopţii. N-am luat-o în braţe. Nu voiam să o trezesc. Nu-mi 
aduc aminte să fi observat dacă respira sau nu. 

— Asta-i tot? 

— Nu. 

Face o pauză, nesigură. În cele din urmă, își ridică privirea 
spre el și spune: 

— Când am venit la ea, la unsprezece... am mintea goală, nu- 
mi amintesc asta deloc. 


VP - 171 


Expresia de pe faţa ei îl sperie. Marco simte că Anne urmează 
să-i spună ceva îngrozitor, ceva la care, într-un fel, el s-a 
așteptat tot timpul. Nu vrea să audă, dar nu poate să se miște. 

Anne șoptește: 

— Nu-mi amintesc ce am făcut. Mi se întâmplă uneori... am 
goluri în memorie. Fac un lucru și apoi nu-mi aduc aminte să-l fi 
făcut. 

— Cum adică? spune Marco. 

Vocea lui este ciudat de rece. 

Ea se uită la el, implorându-l din priviri. 

— Nu e vorba că am uitat din cauza vinului. Nu ţi-am spus 
niciodată, dar când eram mai tânără, am fost bolnavă. Am 
crezut că îmi trecuse când te-am cunoscut pe tine. 

— Cum adică bolnavă? întreabă Marco speriat. 

Anne plânge acum. 

— E ca și cum m-aș deconecta de la realitate preţ de câteva 
momente. Apoi, când revin, nu-mi amintesc nimic. 

El se uită la ea uluit. 

— Și nu te-ai sinchisit niciodată să-mi spui? 

— Îmi pare rău! Ar fi trebuit să-ţi spun. Am crezut... 

Nu-și termină propoziţia. 

— l-am minţit pe polițiști în legătură cu salopeta. Nu-mi aduc 
aminte când am schimbat-o. Doar am presupus că așa am făcut, 
dar nu-mi amintesc nimic, de fapt. În mintea mea e... un gol. 

Devine isterică. 

— Șșșș... zice Marco. Anne, Cora era bine. Sunt sigur. 

— Pentru că poliţia crede că eu i-am făcut ceva rău. Crede că 
poate eu am omorât-o, că am sufocat-o cu o pernă sau că am 
strâns-o de gât, și că tu ai dus-o de aici ca să mă protejezi pe 
mine! 

— E ridicol! zice Marco, furios acum pe polițiști pentru că i-au 
băgat în cap așa ceva. 

Toţi știu că poliţia pe el îl urmărește. De ce era nevoie să o 
împingă pe Anne până la marginea unei depresii nervoase? 

— Chiar e ridicol? întreabă Anne, privindu-l ca apucată. Am 
lovit-o. Eram furioasă și am lovit-o. 

— Ce? Când? Când ai lovit-o? 

— Când i-am dat să mănânce, la ora unsprezece. Era 
scâncită, iar eu... eu m-am enervat. Uneori... îmi pierdeam 
controlul... și îi dădeam o palmă, când nu voia să se oprească 


VP - 172 


din plâns. Când tu erai la birou, iar ea nu se mai oprea odată din 
plâns. 

Marco o privește consternat. 

— Nu, Anne, sunt sigur că nu ai lovit-o, zice el, sperând să nu 
fie adevărat. 

E tulburător, la fel ca mărturisirea că are un fel de boală care 
o determină să nu mai știe ce face. 

— Dar eu nu știu, înţelegi? plânge Anne. Nu-mi aduc aminte! 
Poate i-am făcut ceva. Mă acoperi pe mine, Marco? Spune-mi 
adevărul! 

EI îi cuprinde faţa cu mâinile și o ţine nemișcată. 

— Anne, Cora era bine. Trăia, respira la douăsprezece și 
jumătate. Nu este vina ta. Nimic din ce s-a întâmplat nu e din 
vina ta. 

O ia în brațe, iar ea izbucnește în hohote. 

El se gândește: Totul e din vina mea. 


VP - 173 


Capitolul douăzeci și șapte 


După ce Anne alunecă, în sfârșit, într-un somn agitat, Marco 
rămâne treaz lângă ea, în pat, multă vreme, încercând să 
înțeleagă tot. Ar vrea să poată să discute despre încurcătura 
asta cu ea. li e dor de cum vorbeau înainte despre toate, de 
planurile pe care și le făceau. Dar acum nu mai poate să 
vorbească despre nimic cu ea. Când adoarme și el, are vise 
înspăimântătoare. Se trezește la patru dimineaţa speriat, cu 
inima bătându-i tare în piept și transpirat leoarcă pe cearșafurile 
ude. 

Ştie doar atât: Richard negociază cu răpitorii. El și Alice vor 
plăti oricât e nevoie ca s-o recupereze pe Cora. Marco trebuie să 
spere și să se roage că Richard va reuși acolo unde el a dat 
greș. Richard are telefonul lui Derek și se aștepta ca Marco să 
fie la celălalt număr. Richard și Alice știu că Marco era complice 
cu Derek, că și-a răpit propriul copil pentru bani. Primul gând al 
lui Marco, și anume că Richard l-a omorât pe Derek și i-a luat 
telefonul, pare absurd acum. De unde ar fi putut Richard să știe 
despre Derek? Era Richard capabil să zdrobească țeasta unui 
om? Marco nu crede, deși îl urăște pe nenorocitul ăla. 

Dacă este adevărat că răpitorii i-au trimis telefonul lui 
Richard, atunci e bine. Asta înseamnă că poliţia nu știe despre 
telefon sau, mă rog, nu încă. Dar Richard l-a ameninţat. Ce i-a 
spus, mai exact? Marco nu-și amintește. Trebuie să vorbească 
cu Richard și să-l convingă să nu spună nici poliţiei, nici lui Anne 
despre rolul lui în răpire. Cum o să reușească asta? Va trebui să- 
i convingă că Anne nu va suporta șocul, că dacă vor dezvălui 
implicarea lui Marco în răpirea Corei o vor distruge pe ea. 

Părinţii lui Anne i-ar scoate ochii toată viaţa, dar măcar poate 
că el, Anne și Cora ar putea fi din nou o familie. Dacă și-ar lua 
copilul înapoi, Anne ar fi fericită. El ar putea s-o ia de la capăt, 
să muncească pe brânci ca să aibă grijă de ele. Poate că Richard 
nu vrea cu adevărat să-l dea de gol. Asta i-ar face de râs în 
societate, le-ar afecta reputaţia în comunitatea de afaceri. Poate 
că tot ce vrea Richard este să afle niște secrete murdare cu care 


VP - 174 


să-l aibă la mână pe Marco tot restul vieţii lui. Ar fi tipic pentru 
Richard. Marco începe să respire puţin mai lejer. 

Trebuie să scape de telefon. Ce se întâmplă dacă Anne apasă 
pe REDIAL și îi răspunde tatăl ei? Apoi își amintește că ea nu știe 
parola. Oricum, tot trebuie să scape de el. Il leagă de dispariţia 
Corei. Nu poate risca să pună polițiștii mâna pe el. 

Mai e și problema cu Cynthia și cu înregistrarea ei. Habar n- 
are ce să facă în privința asta. Ea o să-și țină gura pe termen 
scurt, atâta timp cât poate s-o convingă că îi va face rost de 
bani. 

Doamne, ce de încurcături! 

Marco se trezește pe întuneric și pășește încet pe covorul din 
dormitor, atent să nu-și trezească soţia. Se îmbracă repede, 
trăgându-și pe el jeanșii și tricoul cu care a fost îmbrăcat și cu o 
zi înainte. Apoi traversează holul spre birou și scoate telefonul 
din sertarul biroului, unde l-a pus aseară. Il deschide și îl mai 
verifică o ultimă dată. Nimic. Nu are de ce să-l mai păstreze. 
Dacă trebuie să ia legătura cu Richard, poate să-l sune direct. 
Telefonul este singura dovadă fizică, în afară de înregistrarea 
Cynthiei, care îl incriminează. 

la lucrurile pe rând. Trebuie să scape de telefonul mobil. 

Înșfacă cheile de la mașină din bolul de lângă ușa de la 
intrare. Se gândește să-i lase un bilet lui Anne, dar, cum crede 
că se va întoarce înainte să se trezească ea, nu se mai 
obosește. Se strecoară în liniște pe ușa din spate, traversează 
curtea, intră în garaj și se urcă în Audi. 

E răcoare, chiar înainte să se crape de zi. N-a luat încă o 
hotărâre în privinţa telefonului, dar acum se trezește că merge 
spre lac. E întuneric. În timp ce conduce, singur pe șoseaua 
goală, se gândește la Cynthia. Trebuie să fii un anumit gen de 
persoană ca să șantajezi pe cineva. Se întreabă ce altceva o mai 
fi făcut. Se întreabă dacă poate să afle despre ea ceva la fel de 
condamnabil ca lucrurile pe care le știe ea despre el. Să 
echilibreze situaţia. Dacă nu poate găsi ceva folositor despre ea, 
poate că reușește să-i însceneze ceva. Ar avea nevoie de ajutor 
pentru asta. În sinea lui, dă înapoi. Nu are să se priceapă prea 
bine la infracţiuni și totuși pare să se afunde singur din ce în ce 
mai adânc în povestea asta. 

Se agaţă de ideea că poate își va recupera viaţa de dinainte 
sau ceva asemănător, dacă o primesc înapoi pe Cora teafără, 


VP - 175 


dacă Richard păstrează secretul, iar el reușește s-o aibă la mână 
cu ceva pe Cynthia, într-un fel sau altul, pentru ca ea să 
renunţe. Nici vorbă s-o plătească acum, și nici cu altă ocazie. Nu 
poate să se afle sub puterea ei. 

Însă și dacă va face toate lucrurile astea, nu va avea niciodată 
liniște. Ştie asta. Va trăi pentru Cora și pentru Anne. Se va 
asigura că ele vor avea o viaţă cât se poate de fericită. Le este 
dator cu asta. Nu contează dacă el este fericit sau nu; a 
renunţat la orice drept la fericire. 

Își parchează mașina în locul lui preferat de sub copac, cu faţa 
spre lac. Stă câteva minute în mașină, amintindu-și când a fost 
aici ultima dată. S-au întâmplat atât de multe de atunci. Ultima 
dată când a fost aici, în urmă cu numai câteva zile, era așa de 
sigur că o va lua înapoi pe Cora. Dacă lucrurile ar fi mers 
conform planului, acum ar fi avut și copilul, și banii și nimeni nu 
ar fi știut nimic. 

Ce harababura dracului s-a ales de toate! 

În cele din urmă, se dă jos din mașină. Dimineaţa devreme, 
lângă lac, e rece. Cerul începe să se lumineze. Telefonul mobil e 
în buzunar. Marco începe să meargă spre plajă. O să se ducă 
până la capătul docului și o să arunce telefonul în lac, unde n-o 
să-l găsească nimeni niciodată. Cu asta scapă de un lucru de pe 
listă. 

Rămâne în picioare în capătul docului o vreme, plin de 
regrete. Apoi scoate telefonul din buzunar. Il șterge pe tot de 
amprente cu marginea jachetei, așa, să fie sigur. Era priceput la 
aruncatul mingii, când era adolescent. Aruncă telefonul în lac 
cât de tare poate. Obiectul aterizează cu un pleosc zgomotos. 
Din locul în care a căzut în apă, pornesc spre exterior cercuri din 
ce în ce mai mari. Asta îi amintește de copilărie, când obișnuia 
să arunce cu pietre în lac. Ce departe par vremurile alea acum! 

Marco se simte ușurat că a scăpat de telefon. Se întoarce și 
pornește spre mașină. Este destul de multă lumină acum. 
Tresărind, observă că mai este o mașină în parcare, o mașină 
care nu era acolo mai înainte. Nu știe de cât timp e acolo. Cum 
de nu a observat farurile când a sosit? Poate că mașina abia a 
ajuns și nu avea farurile aprinse. 

Nu contează, își spune el, deși i se face pielea de găină. Nu 
contează dacă cineva l-a văzut aruncând ceva în lac, dimineața 
devreme. E prea departe ca să fie recunoscut. 


VP - 176 


Numai că mașina lui e chiar acolo, cu numărul de 
înmatriculare la vedere. Marco este neliniștit acum. Pe măsură 
ce se apropie, distinge mai bine cealaltă mașină. E de poliţie, 
nemarcată. Le recunoști mereu după grila din faţă. Lui Marco i 
se face rău. De ce e o mașină de poliţie acum acolo? A fost 
urmărit? Poliţiștii l-or fi văzut aruncând ceva în lac? Marco 
transpiră, deși afară e frig, iar bătăile inimii îi răsună în urechi. 
Incearcă să meargă firesc spre mașina lui, ţinându-se cât mai 
departe de polițiști fără să pară că-i evită. Geamul mașinii 
coboară. Futu-i! 

— E totul în regulă? întreabă polițistul, scoțând capul pe geam 
și uitându-se bine la el. 

Marco se oprește, înlemnit. Nu-l recunoaște pe polițist. Nu 
este nici Rasbach, niciunul dintre oamenii lui. Preţ de o secundă 
ireală, Marco se așteptase ca pe geamul mașinii să-și scoată 
capul Rasbach. 

— Mda, sigur. Nu puteam să dorm, zice Marco. 

Polițistul dă din cap, ridică geamul la loc și pleacă. 

Marco se urcă în mașina lui, tremurând necontrolat. 

Trec câteva minute până când este în stare să conducă. 

La micul dejun, Anne și Marco nu vorbesc prea mult. Marco 
este palid și distant după întâmplarea de la lac. Ea este fragilă, îi 
e dor de copilul ei, se gândește la ziua de dinainte. Tot nu crede 
ce i-a spus Marco despre Cynthia. De ce ieșea ieri din casa ei? 
Dacă a minţit în privinţa asta, când a mai minţit? Nu are 
încredere în el. Totuși, au ajuns la un armistițiu apăsător. Au 
nevoie unul de altul. Poate că încă ţin unul la altul, în ciuda celor 
întâmplate. 

— Trebuie să mă duc la birou în dimineaţa asta, îi spune 
Marco cu vocea cam șovăitoare. 

Işi drege glasul cu zgomot. 

— E duminică, spune ea. 

— Știu, dar probabil ar trebui să mă duc, să mai lucrez la niște 
proiecte întârziate. 

Mai ia o gură de cafea. 

Anne dă din cap înțelegător. Crede că îi va prinde bine lui 
Marco. Pare atât de trist. Asta îi va ocupa gândurile, să nu se 
mai gândească la toate problemele, chiar dacă pentru scurtă 
vreme. E geloasă. Ea nu are luxul de a se îngropa în muncă să 
uite, nici măcar pentru o clipă. Totul în casă îi amintește de 


VP - 177 


Cora, de ceea ce au pierdut. Scaunul înalt, de copil, rămas gol în 
bucătărie. Jucăriile colorate din plastic, adunate în coșul din 
camera de zi. Salteaua de joacă pe care o așeza pe Cora, cu 
jucăriile care îi atârnau deasupra capului și pe care ei îi plăcea 
să le atingă, gângurind și chicotind. Pentru ea nu există scăpare, 
nici măcar de scurtă durată. 

Marco este îngrijorat din cauza ei, își dă seama de asta. 

— Tu ce o să faci cât o să fiu eu plecat? întreabă el. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu știu. 

— Poate ar trebui să-i lași un mesaj celuilalt doctor, care o 
înlocuiește pe dr. Lumsden. Încearcă să faci o programare 
pentru începutul săptămânii viitoare, sugerează Marco. 

— Bine, spune Anne apatic. 

Dar când Marco pleacă, ea nu sună la biroul doctorului. Se 
plimbă de colo-colo prin casă, gândindu-se la Cora. i-o 
închipuie moartă, în vreun tomberon, pe undeva, plină de 
viermi. Și-o închipuie într-o groapă superficială în pădure, 
răscolită și roasă de animale. Se gândește la poveștile despre 
copii pierduţi, pe care le-a citit în ziare. Nu-și poate scoate 
groaza din minte. Este tulburată și înspăimântată. Se privește în 
oglindă: ochii ei sunt uriași. 

Poate e mai bine să nu afle ce s-a întâmplat cu copilașul ei. 
Dar trebuie să afle. Tot restul vieţii, mintea ei torturată va 
născoci idei hidoase, care pot fi mai rele decât adevărul. Poate 
Cora a avut o moarte rapidă. Anne se roagă să fi fost așa. Dar 
probabil nu va ști niciodată cu siguranţă. 

Din clipa în care s-a născut fiica ei, Anne a știut de ea în 
fiecare moment al scurtei ei vieţi, iar acum habar nu are unde 
este. Pentru că este o mamă rea. Este o mamă rea și distrusă, 
care nu și-a iubit fiica destul. A lăsat-o singură în casă. A lovit-o. 
Nu-i de mirare că fiica ei a dispărut. Toate se întâmplă cu un 
motiv, iar motivul dispariţiei Corei este că Anne n-o merită. 

Acum, Anne nu numai că se plimbă de colo-colo prin casă, ci 
merge din ce în ce mai repede. Mintea îi umblă frenetic, 
gândurile i se învălmășesc. Se simte extrem de vinovată pentru 
ce s-a întâmplat cu copilul ei. Nu știe dacă să creadă ce i-a zis 
Marco despre Cora, că trăia la douăsprezece și jumătate. Nu 
poate să creadă nimic din ce-i spune el, e un mincinos. Probabil 


VP - 178 


i-a făcut ea ceva Corei. Probabil și-a omorât copilașul. Nimic 
altceva nu are logică. 

Este o variantă îngrozitoare, o povară îngrozitoare. Trebuie să 
spună cuiva. A încercat să-i spună lui Marco ce a făcut, dar el nu 
a vrut să asculte. El se preface că așa ceva nu s-a întâmplat. Se 
preface că ea nu e în stare să-i facă rău propriului copil. Anne își 
aduce aminte cum s-a uitat la ea când i-a spus că a lovit-o pe 
Cora. Nu-i venea să creadă. 

Poate ar fi crezut dacă ar fi văzut-o pălmuind-o pe Cora. 

Poate ar fi crezut dacă ar fi știut despre trecutul ei. 

Dar nu știe, pentru că ea nu i-a povestit niciodată. 

A fost incidentul de la St. Mildred's, pe care nu și-l amintește 
deloc. Ştie numai ce s-a întâmplat pe urmă: era în toaleta 
fetelor, pereţii erau plini de sânge, Susan căzută pe jos, de 
parcă era moartă, și toată lumea - Janice, Debbie, profesoara de 
științe și directoarea - toate o priveau îngrozite. Ea habar n- 
avea ce se întâmplase. 

După aceea, mama ei a dus-o la un psihiatru, care a 
diagnosticat-o cu tulburare de identitate disociativă. Anne își 
aduce aminte că era în biroul lui, cu mama ei stând neliniștită 
alături. Anne a fost înspăimântată de diagnostic, înspăimântată 
și rușinată. 

— Nu înțeleg, i-a zis mama ei doctorului. Nu înțeleg ce 
spuneți. 

— Știu că pare înfiorător, a răspuns blând psihiatrul, dar nu 
este ceva așa de neobișnuit cum credeţi. Gândiţi-vă că este un 
mecanism de adaptare, unul imperfect. Persoana respectivă se 
deconectează de la realitate pentru scurt timp. 

S-a întors spre Anne. Ea a refuzat să-l privească. 

— Este posibil să te simţi detașată de tine însăţi, ca și cum 
lucrurile acelea s-ar întâmpla altcuiva. Este posibil ca lucrurile să 
ţi se pară distorsionate sau ireale. Sau să ai o stare de amnezie 
trecătoare, așa cum ai avut deja. 

— O să se mai întâmple vreodată? l-a întrebat Alice pe doctor. 

— Nu știu. S-a mai întâmplat înainte? 

Se întâmplase și înainte, dar niciodată așa de șocant. 

— Au mai fost câteva incidente, a recunoscut Alice ezitant, 
încă de când era mică, părea să facă anumite lucruri și să nu-și 
amintească pe urmă. La început, eu... am crezut că zicea așa 


VP - 179 


doar ca să nu o cert. Dar apoi mi-am dat seama că-și pierdea 
controlul. 

A făcut o pauză. 

— Dar niciodată nu s-a mai întâmplat ceva de genul ăsta. 

Doctorul și-a împreunat mâinile și, privind-o cu atenţie pe 
Anne, a întrebat-o pe mamă: 

— S-a produs vreo traumă în viaţa ei? 

— Traumă? a repetat Alice. Sigur că nu. 

Doctorul a privit-o sceptic. 

— De obicei, afecțiunea de identitate disociativă este 
rezultatul unei traume reprimate. 

— O, Doamne! a exclamat Alice. 

Doctorul a ridicat din sprâncene la ea, așteptând. 

— Tatăl ei, a zis Alice brusc. 

— Tatăl ei? 

— Și-a văzut tatăl murind. A fost oribil. Îl adora. 

Anne își ţinea privirea aţintită pe peretele din faţa ei. Stătea 
absolut nemișcată. 

— Cum a murit? a întrebat doctorul. 

— Eu eram plecată la cumpărături. El era acasă, se jucau 
împreună. A avut un atac de cord grav. Cred că a murit aproape 
instantaneu. Ea a fost martoră. Când am ajuns eu acasă, era 
prea târziu. Anne plângea și tot apăsa cifrele pe telefon, dar nu 
știa ce număr să formeze. Oricum, nu mai conta, nimeni nu-l 
mai putea salva. Anne avea doar patru ani. 

Doctorul a dat din cap înțelegător. 

— Îmi dau seama, a zis el și a rămas tăcut o vreme. 

Alice a spus: 

— Anne a avut coşmaruri multă vreme. Nu am lăsat-o să 
vorbească despre asta; poate am greșit, dar se supăra așa de 
tare, iar eu încercam să o ajut. De câte ori aducea vorba despre 
asta, eu încercam să schimb subiectul. 

A adăugat: 

— Părea că se învinovăţește că nu știuse ce să facă. Dar nu 
fusese vina ei. Era așa de mică. ȘI ni s-a spus că nimic nu mai 
putea să-l salveze, chiar dacă ambulanţa ar fi ajuns imediat. 

— Orice copil ar face față cu greu unei asemenea situaţii, a 
spus doctorul. 

S-a întors spre Anne, care continua să-l ignore. 


VP - 180 


— Stresul poate  înrăutăţi temporar simptomele acestei 
afecțiuni. Sugestia mea este să vii la ședințe regulat, ca să 
încerci să-ţi învingi o parte din anxietate. 

Anne a plâns în mașină tot drumul până acasă. Când au ajuns, 
înainte de a intra în casă, mama ei a îmbrăţișat-o și i-a spus: 

— O să fie totul bine, Anne. 

Anne n-a crezut-o. 

— O să-i spunem tatălui tău că te duci la doctor pentru 
anxietate. Nu e nevoie să știe și de celălalt lucru. N-ar înțelege. 

Nu i-au spus despre incidentul de la școală. Mama lui Anne s-a 
ocupat singură de întâlnirile cu părinţii celor trei fete de la St. 
Mildred's. 

De atunci, au mai fost și alte „episoade”, în mare parte 
inofensive, când Anne pierdea noţiunea timpului, minute sau, 
uneori, ore-ntregi, și nu știa ce se întâmplase între timp. Erau 
declanșate de stres. Se trezea într-un loc în care nu se aștepta 
să fie, fără să aibă habar cum ajunsese acolo, și o suna pe 
mama ei, care venea să o ia. Dar din primul an de facultate, nu 
mai avusese niciun episod. Totul se întâmplase cu atât de mult 
timp în urmă, încât crezuse că rămăsese în trecut. 

Bineînţeles, și-a amintit totul imediat după răpire: dacă afla 
poliţia? Dacă afla Marco și o vedea cu alţi ochi? Dar apoi a sosit 
salopeta și mama ei n-a mai privit-o de parcă i-ar fi fost teamă 
că Anne și-a omorât propriul copil și că Marco a ajutat-o să 
mușamalizeze totul. 

Acum poliţia știe că ea a atacat-o pe Susan. O consideră 
violentă. Încă de la început, Anne s-a temut că poliţia o va crede 
vinovată, indiferent dacă este sau nu. Dar sunt și lucruri mai 
rele decât să fii acuzat pe nedrept. 

Acum, cea mai mare frică a lui Anne este că, într-adevăr, e 
vinovată. 

Primele zile de după dispariţia Corei, când Anne era sigură că 
fetița fusese luată de vreun străin, au fost niște zile dificile, în 
care a fost nevoită să suporte suspiciunea poliţiei, a publicului, a 
propriei mame. Ea și Marco au suportat presiunea pentru că se 
știau nevinovaţi. Făcuseră o singură greșeală: își lăsaseră copilul 
nesupravegheat, însă nu abandonat. 

Dar recent, în seara în care a adormit pe canapea, a 
confundat căutarea unor indicii ale infidelităţii lui Marco cu 


VP - 181 


căutarea Corei. Realitatea s-a deformat. Își amintește că a 
crezut că Cynthia îi furase copilul. 

Boala s-a întors. Când, mai exact? 

Crede că știe. S-a întors în noaptea răpirii, după ce a plesnit-o 
pe Cora. A pierdut noţiunea timpului. Nu știe ce s-a întâmplat. 

Aproape că se simte ușurată acum, când și-a dat seama că ea 
este vinovata. E mai bine că fetița a fost omorâtă repede de 
mama ei, în propriul dormitor, cu mielușeii cunoscuţi uitându-se 
la ea, decât să fi fost luată de vreun monstru și molestată, 
torturată, înfricoșată. 

Anne ar trebui s-o sune pe mama ei. Ea ar ști ce să facă. Dar 
Anne nu vrea să-și sune mama. Ea ar încerca să acopere totul, 
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel ca Marco. Toţi 
încearcă să acopere ce a făcut ea. 

Nu mai vrea așa ceva. Trebuie să spună poliţiei. Și trebuie s-o 
facă acum, înainte să încerce careva s-o oprească. Vrea să iasă 
totul la iveală. Nu mai suportă nici măcar o clipă secretul, 
minciunile. Are nevoie să știe unde e copilașul ei, să știe unde e 
locul lui de odihnă veșnică. Simte nevoia să-l mai ţină în brațe o 
ultimă oară. 

Se uită spre stradă pe fereastra din dormitor. Nu vede niciun 
reporter acolo acum. Se îmbracă repede și cheamă un taxi, care 
s-o ducă la secţia de poliţie. 

Durează mult, dar, în cele din urmă, taxiul sosește. Anne urcă 
repede în mașină, pe bancheta din spate, simțindu-se ciudat, 
dar hotărâtă. Trebuie să pună capăt acestei povești. Le va 
spune ce s-a întâmplat. Ea a omorât-o pe Cora. Probabil Marco a 
aranjat să fie luată și apoi i-a îndemnat să ofere o răscumpărare, 
ca să inducă poliţia în eroare. Dar acum Marco va trebui să n-o 
mai protejeze. Va trebui să n-o mai mintă. Va trebui să le spună 
unde a dus cadavrul Corei și apoi va afla și ea. Trebuie să știe 
unde este copilașul ei. Nu mai suportă să nu știe. 

Nu crede că va spune cineva adevărul decât dacă o va face 
ea prima. 

Când ajunge la secţia de poliţie, poliţista de la recepţie o 
privește cu evidentă îngrijorare. 

— Vă simţiţi bine, doamnă? întreabă ea. 

— Da, bine, zice Anne repede. Vreau să vorbesc cu detectivul 
Rasbach. 

Vocea sa i se pare ciudată până și ei. 


VP - 182 


— Nu e aici. Azi e duminică, spune poliţista. Să văd dacă 
răspunde la telefon. 

Poartă o conversație scurtă la telefon, apoi închide și spune: 

— E pe drum. Ajunge cam în jumătate de oră. 

Anne așteaptă nerăâbdătoare, cu mintea vraiște. 

După mai puţin de jumătate de oră, apare Rasbach, îmbrăcat 
lejer, cu pantaloni kaki și o cămașă de vară. Arată foarte diferit; 
Anne este obișnuită să-l vadă la costum. Asta o dezorientează. 

— Anne, spune el, privind-o îndeaproape cu ochii aceia cărora 
nu le scapă nimic. Cu ce te pot ajuta? 

— Trebuie să vă spun ceva, zice Anne repede. 

— Unde este avocatul tău? întreabă Rasbach. Am fost 
informat că nu vei mai vorbi cu noi dacă nu este prezent și 
avocatul tău. 

— Nu vreau avocat, insistă Anne. 

— Eşti sigură? Poate ar trebui să-l suni. Eu pot să aştept. 

Avocatul n-o s-o lase să spună ce vrea să spună. 

— Nu! Sunt sigură. N-am nevoie de avocat. Nu vreau avocat și 
nu-l sunaţi pe soţul meu. 

— Bine, atunci, spune Rasbach și o conduce pe culoarul lung. 

Anne îl urmează într-una din sălile de audiere, începe să 
vorbească chiar dinainte să se așeze. El îi spune să aștepte. 

— Ca să se consemneze, te rog să-ţi spui numele, data de azi, 
și să declari că ai fost sfătuită să îţi suni avocatul, dar ai refuzat. 

După ce Anne se conformează, încep. 

— De ce ai venit astăzi aici? o întreabă detectivul. 

— Am venit să mărturisesc. 


VP - 183 


Capitolul douăzeci și opt 


Detectivul Rasbach o studiază pe Anne cu atenţie. Este vizibil 
agitată, își frânge mâinile. Pupilele ei par dilatate, are chipul 
palid. Rasbach nu este sigur cum să procedeze. Anne a renunţat 
la dreptul ei la un avocat, lucru înregistrat video, dar el nu este 
sigur de starea ei psihică, dacă este capabilă să ia de una 
singură această decizie. Vrea totuși să audă ce are ea de spus. 
Oricum, pot oricând să nu-i accepte mărturia - probabil așa vor 
proceda - dar vrea să o audă. Vrea să știe. 

— Eu am omorât-o, spune Anne. 

Este foarte tulburată, dar pare raţională, nu ca și cum și-ar fi 
pierdut minţile. Știe cine este, unde este și ce face. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, Anne, zice el, stând la masă în 
faţa ei. 

— M-am dus să văd ce face la unsprezece, spune Anne. Am 
încercat să-i dau să mănânce cu biberonul, pentru că băusem. 
Dar era foarte agitată, voia la sân. Refuza biberonul. 

Se oprește din vorbit și se holbează la perete, peste umărul 
lui Rasbach, de parcă ar revedea totul ca pe un film proiectat pe 
un ecran din spatele lui. 

— Continuă, spune detectivul. g 

— Așa că m-am gândit, ducă-se naibii, și am pus-o la sân. Imi 
părea rău, dar nu accepta biberonul și îi era foame. Plângea și 
plângea, și nu se mai oprea. Niciodată nu mai avusesem 
probleme cu biberonul, nu-l mai refuzase până atunci. De unde 
era să știu că o să refuze biberonul în singura noapte în care am 
băut și eu câteva pahare de vin? 

Rasbach o așteaptă să continue. Nu vrea să spună nimic ca să 
nu-i întrerupă șirul gândurilor. Anne pare aproape în transă, cu 
ochii încă aţintiţi asupra peretelui din spatele lui. _ 

— N-am știut ce altceva să fac, așa că i-am dat sân. Işi ia cu 
greu ochii de la perete și se uită la el. 

— Am minţit înainte, când am spus că-mi amintesc că am 
schimbat-o de salopeta roz. Dar nu-mi amintesc. Am spus așa 
pentru că pur și simplu am presupus că asta am făcut, dar, de 
fapt, nu-mi aduc aminte. 


VP - 184 


— Dar ce anume îţi amintești? spune Rasbach, aplecându-se 
spre ea. 

— Mi-aduc aminte că am pus-o la sân și ea a supt puţin, dar 
nu sugea cum trebuie și a început să scâncească iar. 

Ochii lui Anne alunecă din nou spre ecranul acela imaginar. 

— Am ţinut-o în braţe și m-am plimbat puţin cu ea, i-am 
cântat, dar ea plângea și mai tare. Și eu plângeam. 

Se uită la el. 

— L-am dat o palmă. 

Acum Anne izbucnește în lacrimi. 

— După asta, nu-mi mai aduc aminte nimic. Purta salopeta 
roz când am lovit-o, știu sigur, dar pe urmă nu-mi mai amintesc 
nimic. Probabil i-am pus un scutec nou și i-am schimbat și 
hainele. Poate am scăpat-o sau am zgâlţăit-o, nu știu. Poate i- 
am pus o pernă pe față, ca să nu mai plângă, așa cum aţi zis, 
trebuie să fi murit cumva. 

Începe să hohotească isteric. 

— lar la miezul nopţii, când m-am dus iar, era în pătuț, dar n- 
am luat-o în braţe. Nu știu dacă mai respira atunci. 

Rasbach o lasă să plângă. In cele din urmă, spune: 

— Anne, dacă nu-ţi amintești, de ce crezi că ai omorât-o pe 
Cora? 

— Pentru că a dispărut! Pentru că nu-mi aduc aminte! Uneori, 
când sunt stresată, mintea mea se desprinde, se deconectează 
de la realitate. Apoi îmi dau seama că a trecut câteva timp 
despre care nu știu nimic, că am făcut ceva ce nu-mi amintesc. 
S-a mai întâmplat și în trecut. 

— Povestește-mi. 

— Păi știți deja, doar aţi vorbit cu Janice Foegle. 

— Vreau să știu versiunea ta. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Nu vreau. 

la câteva șerveţele din cutie și se șterge la ochi. 

— De ce nu? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Rasbach se sprijină de spătarul scaunului și spune: 

— Anne, eu nu cred că tu ai omorât-o pe Cora. 

— Ba credeți. Aţi spus asta deja. 

Anne răsucește șervețelele în mâini. 

— Acum nu mai cred asta. Dacă eu ţi-am băgat ideea aceasta 
în cap, îmi pare sincer rău. 


VP-185 


— Așa trebuie să fi fost: eu am omorât-o, iar Marco a chemat 
pe cineva s-o ia de acolo, ca să mă protejeze pe mine. Ca să nu 
aflu ce am făcut. 

— Și atunci unde e Cora acum? 

— Nu știu! Marco nu-mi spune! L-am implorat, dar nu vrea să- 
mi spună. Neagă. Nu vrea să știu că mi-am omorât propriul 
copil. Mă protejează. Trebuie să-i fie așa de greu! M-am gândit 
că, dacă vin și vă povestesc ce s-a întâmplat, nu va mai trebui 
să se prefacă și ar putea să ne spună unde a dus-o și aș afla și 
eu și s-ar termina totul. 

Se afundă în scaun, cu capul plecat. 

Este adevărat că, la început, cam așa ceva suspectase și 
Rasbach. Că mama a cedat, și-a omorât copilul, iar ea și soţul ei 
au acoperit pe urmă totul. Era posibil. Dar nu așa cum spune ea. 
Pentru că, dacă și-a omorât copilul la ora unsprezece sau chiar 
la douăsprezece, iar Marco a aflat abia la douăsprezece și 
jumătate, cum era posibil ca Derek Honig să aștepte deja în 
mașină, pe alee, ca să ia copilul de acolo? Nu, Anne nu și-a 
omorât copilul. Pur și simplu nu era logic. 

— Anne, ești sigură că era unsprezece când i-ai dat să 
mănânce și ea plângea? Putea să fie cumva mai devreme? La 
zece, de exemplu? 

In cazul ăsta, Marco ar fi putut să știe mai din timp, când s-a 
dus s-o vadă la zece și jumătate. 

— Nu, era unsprezece. Mereu îi dau ultima masă la 
unsprezece și după aceea, de obicei, doarme fără întrerupere 
până pe la cinci dimineaţa. Atunci a fost singura dată când am 
lipsit de la petrecere mai mult de cinci minute. Puteţi să-i 
întrebaţi pe ceilalți. 

— Da, Marco și Cynthia au zis amândoi că ai lipsit mult în jur 
de unsprezece, că nu te-ai întors decât la unsprezece treizeci 
sau cam pe acolo și că te-ai dus din nou la copil la miezul nopţii, 
spune Rasbach. Când te-ai întors la petrecere, i-ai spus lui 
Marco că i-ai făcut rău copilului sau că așa credeai? 

— Nu. Eu... abia aseară mi-am dat seama că probabil eu am 
făcut-o! 

— Vezi tu, Anne, ce descrii tu este imposibil, îi spune Rasbach 
blând. Cum putea Marco să se ducă acasă la douăsprezece și 
jumătate, fără să știe că fetița era moartă, și câteva minute mai 
târziu, cineva să fie cu mașina pe alee, așteptând s-o ia? 


VP - 186 


Anne rămâne complet înmărmurită. Mâinile nu i se mai mișcă. 
Pare confuză. 

Rasbach trebuie să-i mai spună ceva. 

— Se pare că bărbatul care a fost omorât la cabană, Derek 
Honig, este același bărbat care avea mașina în garajul vostru și 
care a luat-o pe Cora de acolo. Tipul de anvelope corespunde. 
Vom afla în curând dacă se potrivesc cu urmele de anvelope din 
garajul vostru. Credem că a dus-o pe Cora în cabana lui din 
Catskills. Ulterior, Honig a fost bătut cu o lopată și lăsat mort 
acolo. 

Anne pare incapabilă să absoarbă aceste informaţii. 

Rasbach este îngrijorat din cauza ei. 

— Să sun pe cineva să te ducă acasă? Unde e Marco? 

— La muncă. 

— Duminica? 

Ea nu răspunde. 

— S-o sun pe mama ta? Vreo prietenă? 

— Nu! E în regulă. Mă duc singură acasă. Serios, mă simt 
bine, spune Anne. 

Se ridică brusc. 

— Vă rog să nu spuneţi nimănui că am fost azi aici, spune ea. 

— Măcar lasă-mă să-ţi chem un taxi, insistă el. 

Chiar înainte de sosirea taxiului, ea se întoarce brusc spre el 
și spune: 

— Dar... ar fi fost timp, între douăsprezece și jumătate și până 
când am ajuns noi acasă. Dacă eu am omorât-o și el a găsit-o la 
douăsprezece și jumătate și a sunat pe cineva. Am ajuns acasă 
abia aproape de unu jumătate, el nu voia să plece. Nu știți sigur 
dacă mașina care se deplasa pe alee la douăsprezece și treizeci 
și cinci era cea în care se afla Cora. Ar fi putut să fie luată de o 
mașină mai târziu. 

Rasbach spune: 

— Dar Marco n-ar fi putut să sune pe nimeni fără să aflăm noi. 
Avem desfășurătoarele pentru toate telefoanele voastre. N-a 
sunat pe nimeni. Dacă Marco a chemat pe cineva să ia copilul, 
probabil a fost aranjat dinainte, planificat. Ceea ce înseamnă că 
tu nu ai omorât-o pe Cora. 

Anne îl privește speriată, pare că vrea să spună ceva, însă 
sosește taxiul și nu mai zice nimic. 

Rasbach o privește plecând, compătimind-o din toată inima. 


VP - 187 


Anne se întoarce într-o casă pustie. Se întinde pe canapeaua 
din camera de zi, absolut extenuată, și reia în minte ce s-a 
întâmplat la secţia de poliţie. 

Rasbach aproape o convinsese că nu ar fi avut cum s-o 
omoare ea pe Cora. Dar el nu știa despre telefonul mobil ascuns 
în perete. Marco ar fi putut să sune pe cineva la douăsprezece și 
treizeci. Nu știe de ce nu a zis nimic despre telefonul mobil. 
Poate nu voia să afle Rasbach despre aventura lui Marco. Îi era 
prea rușine. 

Ori așa, ori bărbatul ăla cu cabana a luat-o pe Cora cândva, în 
viaţă, mult după douăsprezece și jumătate. Nu știe de ce 
detectivul Rasbach este așa de convins că mașina care mergea 
pe alee la douăsprezece și treizeci și cinci de minute are o 
legătură cu răpirea. 


Anne își aduce aminte cum stătea aici cu Cora pe pieptul ei. 
Acum pare că s-a întâmplat așa de demult. Obosea atât de tare, 
încât simţea nevoia să se întindă măcar un minut cu copilul. Se 
ghemuiau amândouă pe canapea, în partea liniștită a zilei, ca 
acum, și uneori adormeau împreună. Lacrimile îi curg pe obraji. 

Aude sunete de dincolo de perete. Cynthia este acasă, tot 
umblă prin camera ei de zi, pune muzică. Anne o disprețuiește 
pe Cynthia. Urăște tot la ea: faptul că nu are copii, aerul ei de 
superioritate și puterea, silueta, hainele ei seducătoare. O 
urăște pentru că s-a jucat cu soțul ei, pentru că a încercat să le 
distrugă viața împreună. Nu știe dacă va putea să o ierte 
vreodată pe Cynthia pentru ce a făcut. Sau pe Marco. Pe Cynthia 
o urăște cu atât mai mult cu cât înainte erau prietene așa de 
bune. 

Anne urăște faptul că Cynthia locuiește dincolo de peretele ei. 
Brusc, își dă seama că pot să se mute. Pot să scoată casa la 
vânzare. Ea și Marco oricum au o reputaţie proastă aici - încă 
primesc mormane de scrisori în fiecare zi -, iar casa pe care ea 
a iubit-o atât de mult i se pare acum o criptă. Se simte 
înmormântată de vie. 

Nu mai pot să locuiască multă vreme aici, cu Cynthia pe 
partea cealaltă a zidului, la distanță de o privire de Marco. 

De ce ieșea Marco din curtea Cynthiei ieri, cu un aer așa de 
vinovat? El neagă vehement că ar avea o aventură cu ea, dar 


VP - 188 


Anne nu e proastă. Nu poate să scoată adevărul de la el și s-a 
săturat de toate minciunile. 

O să vorbească direct cu Cynthia. O să scoată adevărul de la 
ea. Dar cum știe ce e adevăr și ce e minciună când vine vorba 
despre Cynthia? 

Se ridică și iese în curte pe ușa din spate. Intră în garaj să-și 
ia mănușile de grădinărit. In garaj, se oprește și așteaptă ca 
ochii să i se obișnuiască cu lumina. Simte mirosul familiar de 
ulei, lemn vechi și cârpe pline de praf. Stă acolo în picioare și își 
imaginează ce trebuie să se fi întâmplat. Este așa de 
nedumerită de toate. Dacă nu a omorât-o ea pe Cora și Marco 
nu a chemat pe cineva să o ia de acolo, atunci cineva, probabil 
bărbatul mort acum, i-a furat copilul din pătuț și l-a dus în 
mașina lui cândva după douăsprezece treizeci, când ea, Marco, 
Cynthia și Graham erau alături, fără să aibă habar de ce se 
petrecea. 

Se bucură că e mort. Speră că a suferit. 

lese iar afară și începe să smulgă încrâncenată buruienile de 
pe gazon, până când face bășici la mâini și începe s-o doară 
spatele. 


VP - 189 


Capitolul douăzeci și nouă 


Marco stă la birou, privind în gol pe fereastră, fără să vadă 
ceva. Ușa este închisă. Se uită în jos, la biroul scump de mahon, 
pe care și l-a ales cu atâta grijă când și-a extins afacerea și a 
închiriat sediul. 

Acum, când se gândește la inocența și optimismul din zilele 
acelea, i se face rău. Priveşte cu amărăciune lucrurile din jurul 
lui, care reflectă perfect imaginea unui antreprenor de succes. 
Biroul impresionant, vederea asupra orașului și a râului de la 
fereastra din fața lui, scaunele scumpe din piele, lucrările de 
artă modernă. Anne l-a ajutat să amenajeze. Are ochi pentru 
lucruri de genul ăsta. 

Işi amintește cât de bine s-au simţit atunci cumpărând 
obiectele, aranjând totul. Când au terminat, a încuiat ușa, a 
deschis o sticlă de șampanie și a făcut dragoste cu soţia lui, 
care chicotea, chiar acolo, pe podea. 

Simţea presiunea încă de atunci, trebuia să se ridice la 
înălțimea așteptărilor tuturor: ale lui Anne, ale părinţilor ei, ale 
lui însuși. Poate că, dacă s-ar fi căsătorit cu altcineva, ar fi fost 
mulțumit să avanseze prin muncă, să-și construiască afacerea 
mai încet, cu hotărâre, talent și program prelungit. Dar avea 
ocazia să facă asta mai repede și a profitat de ea. Era ambițios. 
A primit banii aceia din senin și bineînțeles că toată lumea se 
aștepta ca ei să aibă succes imediat. Cum să nu reușească, cu 
așa o pomană minunată? Era multă presiune. Richard, în 
special, se interesa tot timpul de mersul afacerii, din moment ce 
el o finanţase. 

Părea un lucru prea bun ca să fie adevărat și așa a și fost. 

Adevărul este că s-a aruncat la clienţii mari înainte să fie 
pregătit. A făcut greșeala clasică a începătorilor, aceea de a 
crește prea repede. Dacă nu s-ar fi căsătorit cu Anne - nu, dacă 
n-ar fi acceptat casa ca dar de nuntă și, după câţiva ani, 
împrumutul de la părinţii ei, acum probabil ar sta cu chirie într- 
un apartament undeva, el ar avea un birou urât mai departe de 
centru, nu ar conduce un Audi, dar ar munci din greu și și-ar 
construi succesul în propriile condiţii. El și Anne ar fi fericiţi. 


VP - 190 


Cora ar fi acasă. 

In schimb, iată cum a ajuns. Este proprietarul unei firme prea 
extinse care acum se bălăngăne pe marginea prăpastiei. Este 
un răpitor. Un infractor. Un mincinos. Suspectat de poliţie. Sub 
influența unui socru egocentric care știe ce a făcut el șia unei 
șantajiste fără inimă care nu se va opri niciodată din a-i cere 
bani. Firma lui este aproape în faliment, chiar dacă el a primit 
atât de multe: bani pentru afacere, relaţii prin prietenii lui 
Richard de la Country Club. 

Investiţia lui Alice și a lui Richard în firma lui Marco s-a 
pierdut. La fel și cele cinci milioane de dolari pe care le-au plătit 
pentru Cora. lar acum Richard negociază cu răpitorii; vor plăti și 
mai mult ca să o recupereze pe Cora. Marco nu știe cât. 

Cât de mult trebuie să-l urască părinţii lui Anne! Pentru prima 
dată, Marco vede lucrurile din punctul lor de vedere. Înţelege de 
ce sunt dezamăgiţi. El le-a înșelat așteptările. Până la urmă, 
afacerea lui a fost un eșec, unul spectaculos chiar, cu tot 
ajutorul lor. Marco și acum mai crede că, dacă ar fi făcut 
lucrurile în felul lui, ar fi avut succes, treptat. Dar Richard a 
insistat să accepte contracte pe care nu putea să le onoreze. Și 
apoi Marco a devenit disperat. 

Când lucrurile au început să meargă prost, foarte prost, în 
urmă cu vreo două luni, Marco a început să se oprească la barul 
din colț ca să bea ceva înainte de a se duce acasă la Anne, unde 
se simţea neputincios în fața depresiei ei crescânde. La ora 
cinci, când ajungea el, era destul de liniște. Se așeza la bar, își 
bea paharul, înecându-și amarul în lichidul auriu și întrebându- 
se ce naiba să facă. 

Apoi pleca și se plimba pe malul râului, încă nedorind să se 
îndrepte spre casă. Se așeza pe o bancă și se holba la apă. 

Într-o zi, lângă el a venit și s-a așezat un bătrân. Deranjat, 
Marco era să se ridice, simțind că îi fusese invadat spaţiul, însă 
înainte ca el să plece, bărbatul i-a vorbit pe un ton prietenos. 

— Pari cam amărât, i-a zis el înțelegător. 

Marco i-a răspuns tăios. 

— Cam așa ceva. 

— Ai pierdut vreo iubită? a întrebat bărbatul. 

— Aş vrea eu să fie așa simplu, a răspuns Marco. 

— Ah, atunci trebuie să fie probleme de afaceri, a zis bărbatul 
și a zâmbit. Astea-s mult mai rele. 


VP-191 


A întins o mână. 

— Bruce Neeland, s-a prezentat el. 

Marco i-a strâns mâna. 

— Marco Conti. 

Marco a început să aștepte cu nerăbdare întâlnirile cu Bruce. 
Se bucura la gândul că poate să se confeseze cuiva, unei 
persoane care nu-l cunoștea cu adevărat, care nu l-ar judeca. 
Nu putea să-i povestească lui Anne ce se întâmpla, de fapt, date 
fiind depresia ei și așteptările ca el să aibă succes. Nu-i spusese 
că lucrurile nu mergeau bine și, odată ce începuse prin a nu-i 
spune, nu putea brusc să-i povestească despre cât de proastă 
era situaţia. 

Bruce părea să înţeleagă. Era ușor să-l placi, cu felul lui cald și 
deschis de a fi. Era broker de meserie. Avusese și ani mai buni, 
și ani mai proști. Trebuia să fii tare, să depășești perioadele 
grele. 

— Nu e mereu ușor, a zis Bruce, așezat lângă el, în costumul 
lui scump, bine croit. 

— Asta e clar, a fost Marco de acord. 

Într-o zi, Marco a băut un pic prea mult la bar. Mai târziu, pe 
malul râului, i-a povestit lui Bruce mai mult decât voia. Pur și 
simplu i-a scăpat problema lui cu socrii. Bruce știa să asculte. 

— Le datorez o grămadă de bani, i-a mărturisit Marco. 

— Sunt socrii tăi. Doar n-or să te omoare dacă nu poţi să le 
dai banii înapoi, a zis Bruce privind spre râu. 

— Poate ar fi mai bine așa, a răspuns Marco amărât. Marco a 
explicat ce putere aveau părinţii soţiei asupra lui: firma, casă, 
chiar și încercările de a-i întoarce soţia împotriva lui. 

— Aș spune că te cam strâng de coaie, a zis Bruce strâmbând 
din buze. 

— Mda. 

Marco și-a dat jos haina și a aruncat-o pe spătarul băncii; era 
vară și serile erau călduroase. 

— Ce o să faci? 

— Nu știu. 

— Ai putea să le mai ceri un împrumut, ca să faci față până își 
revine firma, a sugerat Bruce. Unde merge mia merge și suta. 

— Nu cred. 

Bruce l-a privit în ochi. 


VP - 192 


— De ce nu? Nu fi fraier! Întreabă-i și gata! leși din rahat! O fi 
rușinos, dar e sănătos. Oricum, or să vrea să-și protejeze 
investiția. Măcar dă-le opţiunea asta. 

Marco s-a gândit la asta. Indiferent cât îi displăcea ideea, era 
logic să-i spună adevărul lui Richard, să-i spună că firma avea 
probleme. Putea să-l roage să păstreze secretul, să nu le 
îngrijoreze și pe Alice și pe Anne cu asta. La urma urmei, firmele 
dădeau faliment tot timpul. Așa era mersul economiei. 
Vremurile erau mult mai grele acum decât atunci când începuse 
Richard să facă afaceri. Sigur, Richard n-ar vedea lucrurile la fel. 
Sau n-ar recunoaște asta niciodată. 

— Întreabă-l pe socrul tău, l-a sfătuit Bruce. Nu te duce la 
bancă. 

Marco nu i-a spus lui Bruce, dar se dusese deja la bancă. 
Făcuse o ipotecă pe casă cu câteva luni înainte. Lui Anne îi 
spusese că făcuse asta ca să-și dezvolte afacerea într-o 
perioadă de creștere intensă, iar ea nu-i pusese întrebări. O 
rugase să promită că nu le va zice părinţilor ei. A spus că ei deja 
își băgau nasul prea mult în treburile lor. 

— Poate, a zis Marco. g 

S-a gândit la asta două zile. A dormit prost. In cele din urmă, 
s-a hotărât să vorbească cu socrul lui. De câte ori avea de 
discutat despre chestiuni financiare cu părinții lui Anne, cu 
Richard stătea de vorbă. Aşa îi plăcea lui Richard. Marco și-a 
luat inima în dinți, l-a sunat pe Richard și l-a întrebat dacă se pot 
întâlni să bea ceva. Richard a părut surprins, dar a sugerat barul 
de la Country Club. Sigur că da. Al dracului, trebuia să fie mereu 
pe terenul lui. 

Când a ajuns, Marco era agitat și a dat băutura pe gât. A 
încercat să o ia mai domol când a ajuns la cuburile de gheață. 

Richard s-a holbat la el. 

— Despre ce e vorba, Marco? a întrebat el. 

Marco a ezitat. 

— Firma nu merge pe cât de bine mi-aş dori eu. Richard a 
devenit imediat precaut. 

— Cât de grav e? a întrebat el. 

Asta ura Marco la socrul lui. Îi plăcea să-l umilească. Nu-l lăsa 
să-și păstreze demnitatea. Nu putea să fie generos. 

— Destul de rău, de fapt, a zis Marco. Am pierdut niște clienți. 
Unii nu au plătit. Am ceva probleme cu lichidităţile acum. 


VP - 193 


— Înţeleg, a zis Richard și și-a terminat băutura. 

A urmat o tăcere lungă. Marco și-a dat seama că Richard nu 
avea să-l ajute. Și-a ridicat privirea din pahar și s-a uitat la 
chipul sever al socrului său. 

— Ai putea să-mi mai dai un împrumut ca să trec peste 
perioada asta grea? a întrebat Marco. L-am putea structura ca 
pe un împrumut adevărat. Vreau să plătesc dobândă de data 
asta. 

Marco nu luase de fapt în calcul posibilitatea ca socrul lui să-l 
refuze. Nu credea că Richard ar face una ca asta, pentru că, în 
cazul acesta, ce s-ar fi întâmplat cu fiica lui? Evitase mai 
degrabă înjosirea, momentul ăsta, de a cere ajutor, de a ajunge 
la mâna lui Richard. 

Richard i-a întors o privire rece. 

— Nu, azisel. 

Chiar și atunci, Marco nu a înţeles. A crezut că Richard vorbea 
despre dobândă. 

— Nu, serios. Vreau să plătesc dobândă. O sută de mii ar fi de 
ajuns. 

Richard s-a aplecat în față, dominând măsuţa dintre ei. 

— Am spus nu. 

Marco a simţit cum căldura îi cuprindea tot corpul, până la 
gât, iar faţa i s-a înroșit brusc. Nu a zis nimic. Nu-i venea să 
creadă că Richard vorbea serios. 

— Nu-ţi mai dăm bani, Marco, a spus Richard. Nici nu-ţi mai 
împrumutăm bani. Ești pe cont propriu. 

S-a așezat la loc în fotoliul lui confortabil de club. 

— Recunosc o investiţie proastă de la o poștă. 

Marco nu știa ce să zică. Nu avea de gând să implore. 

Când Richard se hotăra, nu mai aveai ce să faci. Și era 
evident că luase o decizie. 

— Alice este de acord cu mine și hotărâserăm deja să nu-ți 
mai dăm niciun ajutor, a adăugat Richard. 

Dar cu fiica voastră cum rămâne? a dat să întrebe Marco, însă 
cuvintele i s-au oprit în gât. Și-a dat seama pe urmă că știa deja 
răspunsul. 

Richard avea să-i povestească lui Anne ce se întâmplase. 
Avea să-i spună fiicei lui ce alegere proastă făcuse când se 
căsătorise cu Marco. Richard și Alice nu-l simpatizaseră 
niciodată. Așteptaseră răbdători ziua aceasta. Voiau ca Anne să- 


VP - 194 


| părăsească. Să-i ia copilul și să-l părăsească. Sigur că asta 
voiau. 

Marco nu putea să-i lase să facă așa ceva. 

S-a ridicat brusc, lovindu-se la genunchi de măsuţa dintre ei. 

— Foarte bine, a zis el. O să mă descurc singur. 

I-a întors spatele și a ieșit din hol, orbit de furie și de rușine. O 
să-i spună el primul lui Anne. O să-i spună ce ticălos era tatăl ei 
în realitate. 

Era după-amiaza târziu. Avea timp să mai bea un pahar 
înainte să se ducă acasă. A mers la barul obișnuit să bea ceva 
repede și apoi să se plimbe. Bruce era deja acolo, pe bancă. 
Atunci s-a întâmplat. Atunci a pornit pe un drum fără întoarcere. 


VP-195 


Capitolul treizeci 


— Arăţi ca dracu”, i-a zis Bruce când Marco s-a așezat lângă el 
pe bancă. _ 

Marco era amortit. Își luase inima în dinţi ca să întrebe, dar nu 
se gândise la posibilitatea ca Richard să-l refuze. Firma lui putea 
fi salvată, Marco era sigur de asta. Avea niște datorii mari, 
clienţi care nu plătiseră. Dar avea și niște clienţi noi potențiali, 
doar că se hotărau greu. Lucrurile încă mai puteau să se 
îndrepte, îi mai trebuiau puţini bani ca să depășească criza. Încă 
era ambițios. Încă avea încredere în el. Îi trebuia numai un 
răgaz. Îi trebuiau niște bani. 

— Am nevoie de niște bani, i-a zis Marco lui Bruce. Știi vreun 
cămătar? 

Glumea numai pe jumătate. Știa cât de disperat probabil 
părea. Insă Bruce l-a luat în serios. S-a întors într-o parte ca să-l 
privească. 

— Nu, nu cunosc cămătari și oricum nu vrei să te împrumuţi 
de la ei, a zis Bruce. 

— Păi, nu știu ce dracu' să fac altceva, a zis Marco, trecându- 
și disperat mâna prin păr și privind furios spre râu. 

— Ai putea să declari faliment și s-o iei de la capăt, a zis 
Bruce. O grămadă de oameni fac asta. 

— Nu pot, a zis Marco încăpățânat. 

— De ce? a întrebat Bruce. 

— Pentru că asta ar omori-o pe nevastă-mea. E... e fragilă 
acum. După naștere. Ştii tu. 

Marco s-a aplecat în faţă, și-a sprijinit coatele pe genunchi și 
bărbia în mâini. 

— Ai un copil mic? a zis Bruce, părând surprins. 

— Da, a răspuns Marco, ridicându-și privirea. O fetiță. Bruce s- 
a lăsat pe spate și l-a privit insistent pe Marco. 

— Ce e? a zis Marco. 

— Nimic, a spus repede Bruce. 

— Nu, voiai să zici ceva, a spus Marco, îndreptându-și spatele. 

Era clar că Bruce avea o idee. 


VP - 196 


— Ce părere au părinţii soţiei tale despre nepoţica lor? Marco 
a spus: 

— O răsfaţă. E singura lor nepoată. Știu la ce te gândești. O 
să-i dea bani pentru educație, probabil o să înfiinţeze un fond 
pentru ea, pe care să-l utilizeze când o să împlinească douăzeci 
și unu de ani, dar eu nu o să mă pot atinge de banii ăia. Nu mă 
ajută cu nimic. 

— Ba da, dacă ai un pic de imaginaţie, a spus Bruce, înclinând 
capul spre el. 

Marco l-a privit lung. 

— Ce vrei să spui? 

Bruce s-a aplecat spre el și a vorbit mai încet: 

— Eşti dispus să-ţi asumi un risc mic? 

— Despre ce vorbești? 

Marco s-a uitat în jur ca să vadă dacă era cineva pe-aproape 
care ar fi putut să-i audă, dar erau singuri. 

— Nu vor să-ţi dea bani ţie, dar pun pariu că ar scoate destul 
de repede bani din buzunar ca să-și recupereze singura 
nepoată. 

— Ce propui? a șoptit Marco. 

Insă știa raspunsul. 

Cei doi bărbaţi s-au măsurat din priviri. Dacă Marco n-ar fi 
băut deja două pahare, mai ales acel prim pahar de rău augur 
cu socrul lui, poate că l-ar fi refuzat ferm pe Bruce, s-ar fi dus 
acasă la soţia lui și i-ar fi povestit totul, așa cum plănuise. Ar fi 
declarat faliment și ar fi luat-o de la capăt. Încă aveau casa. Se 
aveau unul pe altul și pe Cora. Dar Marco se oprise și la un 
magazin de băuturi alcoolice pe drum spre râu. Cumpărase o 
sticlă, într-o pungă de hârtie. A deschis-o, i-a oferit și prietenului 
său să bea, apoi a tras o dușcă mare direct din sticlă. Alcoolul a 
înceţoșat lucrurile un pic, a făcut totul să pară mai puţin 
imposibil. 

Bruce a vorbit încet. 

— Inscenezi o răpire. Nu una adevărată, ci doar de ochii lumii. 
Nimeni nu are de suferit. 

Marco s-a holbat la el. S-a apropiat și a șoptit: 

— Cum poate să meargă așa ceva? Pentru poliţie ar fi o răpire 
adevărată. 

— Da, dar dacă procedezi cum trebuie, e infracţiunea 
perfectă. Părinţii soţiei tale plătesc, tu îţi iei copilul înapoi, totul 


VP - 197 


se termină în vreo două zile. Odată ce copilul ajunge înapoi 
acasă, poliţia își pierde interesul. 

Marco a răsucit ideea pe toate părțile în minte. Băutura făcea 
ca aceasta să nu i se pară chiar așa nebunească. 

— Nu știu, a zis el îngrijorat. 

— Ai altă idee mai bună? l-a dojenit Bruce, întinzându-i punga 
de hârtie cu sticla deschisă. 

Au discutat detaliile, mai întâi ipotetic. Marco putea să 
simuleze că-și răpește propriul copil. Apoi i-l dădea lui Bruce, 
care îl ducea în cabana lui din munţi, în Catskills, vreo două zile. 
Avea și el trei copii, mari deja, dar știa cum să aibă grijă de un 
bebeluș. Trebuiau să-și ia telefoane mobile de unică folosinţă, cu 
cartelă, nedetectabile, ca să comunice prin intermediul lor. 
Marco trebuia să și-l ascundă pe al lui undeva. 

— AŞ avea nevoie cam de o sută de mii, a zis Marco privind 
spre râu, urmărind păsările care se roteau în aer deasupra lui. 

Bruce a pufnit în râs. 

— Ești nebun? 

— Cum adică? a zis Marco. 

— Dacă te prind, pedeapsa e aceeași, indiferent dacă ceri o 
sută de mii sau o sută de milioane. Măcar fă să merite efortul. 
N-are rost să facem asta pentru mărunțiș. 

Marco și Bruce și-au plimbat sticla de la unul la altul cât timp 
Marco a reflectat la asta. Din câte știa el, Richard și Alice Dries 
aveau o avere de vreo cincisprezece milioane. Aveau bani. Dacă 
Marco primea un milion, putea să-și salveze afacerea și să-și 
achite ipoteca, fără alt ajutor de la părinţii lui Anne. Cel puţin, 
nu un ajutor direct. Ar fi drăguţ să-i sufle vreo două milioane 
nenorocitului de Richard. 

S-au hotărât asupra unei răscumpărări de două milioane, 
împărţită pe jumătate. 

— Nu-i rău pentru o muncă de două zile, l-a asigurat Bruce. 

Marco a decis că asta trebuia să se întâmple curând. Cu cât 
aștepta mai mult, cu atât își pierdea curajul. A zis: 

— Mâine seară noi ieșim, am fost invitaţi la o petrecere la 
niște vecini. O să vină bona, dar mereu adoarme pe canapea, cu 
căștile în urechi. 

— Ai putea să ieși la ţigară, să te furișezi până acasă și să mi- 
o aduci pe aia mică, a zis Bruce. 

Marco s-a gândit. Putea să meargă. Au pus la punct detaliile. 


VP - 198 


Acum, dacă ar putea alege un moment în care să se întoarcă 
și să schimbe totul, acela ar fi când l-a cunoscut pe Bruce. Ce 
bine ar fi fost dacă n-ar fi făcut plimbarea aceea prin aerul 
primăvăratic până la râu, dacă nu s-ar fi așezat pe banca aceea, 
dacă Bruce n-ar fi trecut pe acolo din întâmplare. Dacă s-ar fi 
ridicat și ar fi plecat în ziua în care Bruce s-a așezat lângă el și 
dacă nu ar fi avut loc conversaţia care, cu timpul, a dus la 
prietenie. Cât de diferit ar sta lucrurile acum! 

Nu credea că poliția va putea să găsească vreun martor care 
să confirme că el și Bruce se cunoșteau. Întâlnirile lor erau mai 
degrabă sporadice, imprevizibile. Singurii oameni din apropiere 
erau cei care, din când în când, alergau pe lângă ei sau treceau 
în goană pe role. Nu-și făcuse griji despre asta nici înainte, 
pentru că nimeni nu avea să-l mai vadă vreodată pe Bruce. Se 
pregătea să se retragă; avea să-și ia milionul și să dispară. 

Numai că acum Bruce e mort. 

lar Marco a încurcat-o rău de tot. 

Trebuie să-l sune pe Richard, de asta a venit la birou; să 
scape de Anne ca să poată avea o conversaţie privată cu tatăl 
ei. Trebuie să știe ce se întâmplă cu Cora, dacă Richard a mai 
stabilit ceva cu răpitorii. 

Ezită. Nu suportă gândul că ar putea primi alte vești proaste. 
Indiferent ce se întâmplă în rest, trebuie să o recupereze pe 
Cora. Trebuie să aibă încredere în Richard. De restul se va 
ocupa mai târziu. 

la telefonul și formează numărul socrului său. Intră direct în 
mesageria vocală. Futu-i! Lasă un mesaj scurt: 

— Sunt Marco, sună-mă. Vreau să știu ce se întâmplă. 

Se ridică și începe să se plimbe agitat prin birou, ca un om 
deja încuiat într-o celulă. 

e 

Lui Anne i se pare că își aude copilul plângând. Probabil că 
acum Cora tocmai se trezește din somn. Îşi scoate mănușile de 
grădinărit, intră repede în casă și se spală pe mâini la chiuveta 
din bucătărie. O aude pe Cora la etaj, în pătuţ, plângând după 
ea. 

— Imediat, iubirea mea, strigă ea. Vin acum. 

Se simte fericită. 

Anne urcă în fugă scările ca să-și ia bebelușul, fredonând 
încetișor. Intră în camera copilului. Totul arată la fel, dar pătuțul 


VP - 199 


este gol. Brusc își amintește și e ca și cum ar fi doborâtă violent 
de talazuri. Se prăbușește pe scaunul de alăptat. 

Nu se simte bine și știe și ea. Ar trebui să cheme pe cineva. 
Pe mama ei. Dar nu face asta. În schimb, se tot leagănă înainte 
și înapoi în scaun. 

Ar vrea să dea vina pe Cynthia pentru toate problemele ei, 
dar știe că nu Cynthia i-a luat copilul. 

Cynthia a încercat să-i fure doar soţul, pe care Anne nici 
măcar nu e sigură că îl mai vrea. Sunt zile în care se gândește 
că Marco și Cynthia merită unul pe altul. Acum, Anne o aude pe 
Cynthia de partea cealaltă a peretelui și toată ura ei se 
transformă într-o furie puternică. Pentru că, dacă nu s-ar fi dus 
la Cynthia în seara aceea, dacă Cynthia nu le-ar fi cerut să nu 
meargă cu copilul, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. 
Acum, copilul ei ar fi acasă. 

Anne se studiază în oglinda spartă din baia de la etaj, pe care 
tot nu au înlocuit-o. La rândul ei, pare să aibă chipul spart într-o 
sută de bucățele. Abia dacă recunoaște persoana care o 
privește din oglindă. Se spală pe faţă, se piaptănă. Intră în 
dormitor, se îmbracă cu o cămașă curată și cu alţi blugi. Verifică 
dacă sunt reporteri în fața casei, dar au plecat toți. Apoi, se 
duce la casa de alături și sună la ușă. 

Răspunde Cynthia, evident surprinsă să o vadă pe Anne la 
ușă. 

— Pot să intru? întreabă Anne. 

Chiar și pentru o zi petrecută acasă, Cynthia este îmbrăcată 
frumos: pantaloni Capri și o bluză drăguță de mătase. 

Cynthia o privește precaut o secundă, apoi deschide ușa larg 
și spune: 

— Bine. 

Anne intră. 

— Vrei o cafea? Aș putea să fac acum, se oferă Cynthia. 
Graham e plecat. Se întoarce mâine seară, târziu. 

— Sigur, zice Anne, urmând-o în bucătărie. 

Acum că a ajuns aici, se întreabă cum să înceapă. Vrea să afle 
adevărul. Ar trebui să fie prietenoasă? Acuzatoare? Ultima dată 
când a fost în casa asta, totul era încă normal. Pare că s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă. Într-o altă viaţă. 

În bucătărie, Anne se uită la ușa glisantă care dă în curtea din 
spate. Vede scaunele din curte. Și-o imaginează pe Cynthia în 


VP - 200 


poala lui Marco, pe unul dintre scaunele acelea, în timp ce 
bărbatul mort îi duce copilul departe cu mașina lui. Este extrem 
de furioasă, dar are grijă să nu arate asta. Știe să-și ascundă 
furia. Se preface. Nu așa procedează toată lumea? Toţi 
simulează, toţi se prefac a fi altfel decât sunt. Întreaga lume 
este construită pe minciuni și înșelăciuni. Cynthia este o 
mincinoasă, la fel ca soțul ei, Marco. 

Deodată, Anne se simte amețită și se așază la masă. Cynthia 
pornește cafetiera, apoi se întoarce cu faţa spre ea, sprijinindu- 
se de blatul din bucătărie. De unde stă Anne, Cynthia pare mai 
înaltă și cu picioare mai lungi ca niciodată. Anne își dă seama că 
este geloasă, ridicol de geloasă, pe Cynthia. lar Cynthia știe 
asta. 

Niciuna nu pare să vrea să înceapă conversaţia. Este 
stânjenitor. În cele din urmă, Cynthia spune: 

— Cum mai merge ancheta? Fac vreun progres? 

Are o expresie îngrijorată în timpul ăsta, dar Anne nu se lasă 
păcălită. 

Se uită la ea și spune: 

— N-o să-mi văd niciodată copilul. 

Spune asta calm, de parcă ar vorbi despre vreme. Se simte 
deconectată, nelegată de nimic. Brusc, își dă seama că a fost o 
greșeală să vină aici. Nu este destul de puternică să o confrunte 
singură pe Cynthia. E periculos. Îi este frică de Cynthia. Dar de 
ce? Ce poate să-i facă Cynthia, după toate câte s-au întâmplat? 
Ba, după câte a pierdut Anne, ar trebui să se simtă invincibilă. 
Nu mai are nimic de pierdut. Cynthia e cea care ar trebui să se 
teamă de ea. a 

Apoi Anne înțelege. Ingheață toată. Anne se teme de ea 
însăși. Se teme de ce ar putea să facă. Trebuie să plece. Se 
ridică brusc în picioare. 

— Trebuie să plec, zice ea repede. 

— De ce? Abia ai venit, răspunde Cynthia, surprinsă. 

O privește cu atenție. 

— Te simţi bine? 

Anne se prăbușește la loc pe scaun și își pune capul între 
genunchi. Cynthia se apropie și se lasă pe vine lângă ea. Își 
pune ușor una din mâinile cu manichiură impecabilă pe spatele 
lui Anne. Lui Anne îi e frică să nu leșine; îi vine să vomite. Inspiră 


VP - 201 


adânc, așteptând să-i treacă senzaţia. Dacă are răbdare și 
respiră, senzaţia de rău o să dispară. 

— Uite, bea niște cafea, o invită Cynthia. Cafeina o să te 
ajute. 

Anne își îndreaptă capul și se uită la Cynthia cum toarnă 
cafeaua. Femeii ăsteia nu-i pasă deloc de ea, dar îi face cafea, 
cu lapte și zahăr, și i-o aduce la masă, ca pe vremuri. Anne ia o 
înghiţitură, apoi încă una. Cynthia avea dreptate, chiar se simte 
mai bine. Cafeaua îi limpezește mintea, acum poate să 
gândească. Mai ia o gură și pune ceașca pe masă. Cynthia s-a 
așezat în fața ei. 

— De când durează aventura ta cu soţul meu? întreabă Anne. 

Are un ton pragmatic, surprinzător de neutru, având în vedere 
cât este ea de furioasă. Dacă ar auzi-o cineva, ar crede că nu îi 
pasă. 

Cynthia se sprijină de spătar și își încrucișează braţele peste 
pieptul generos. 

— Nu am nicio aventură cu soțul tău, spune ea la fel de rece. 

— Termină cu prostiile, îi zice Anne pe un ton ciudat de 
prietenesc. Știu tot. 

Cynthia pare surprinsă. 

— Cum adică? Nu e nimic de știut. Nu am nicio aventură cu 
Marco. Ne-am pipăit un pic în curtea din spate ultima dată când 
ați venit aici, dar a fost o chestie nevinovată. De adolescenți. 
Era beat. Amândoi eram beţi. Ne-a luat valul. Nu a însemnat 
nimic. A fost prima și singura dată când ne-am atins. 

— Nu știu de ce negaţi amândoi. Știu că aveţi o aventură, 
insistă Anne, privind-o pe Cynthia peste marginea ceștii de 
cafea. 

Cynthia o privește din partea cealaltă a mesei, ţinând ceașca 
de cafea cu ambele mâini. 

— Ți-am spus și ţie și am spus și polițiștilor când au venit aici, 
că doar ne-am prostit un pic afară. Eram beti, asta a fost tot. Nu 
s-a întâmplat nimic între mine și Marco nici înainte, nici de 
atunci încoace. Nici măcar nu l-am mai văzut din noaptea răpirii. 
Îți imaginezi, Anne. 

Îi vorbește de sus. 

— Nu mă minţi! șuieră Anne deodată. L-am văzut pe Marco 
ieșind pe ușa din spate a casei tale ieri după-amiază. 

Cynthia înlemnește. 


VP - 202 


— Așa că nu mă minţi, nu-mi spune că nu l-ai mai văzut! ȘI 
știu și despre telefonul mobil. 

— Ce telefon mobil? 

Cynthia ridică dintr-una din sprâncenele perfect pensate. 

— Nu mai contează, zice Anne, voind să ia îndărăt ultimele 
cuvinte. 

Își aduce aminte că telefonul putea să fie pentru altcineva. E 
atât de derutant tot ce s-a întâmplat! Abia dacă mai înțelege 
ceva. Simte că o ia razna. Și înainte era sensibilă, dar acum... 
acum copilul ei a dispărut, soțul o înșală, o minte... cine n-ar lua- 
o razna în situaţia asta? Nimeni n-ar putea s-o învinuiască. 
Nimeni n-ar putea s-o condamne dacă ar face ceva nebunesc. 

Acum, expresia Cynthiei se schimbă. Ingrijorarea falsă dispare 
și în locul ei apare o privire rece. 

— Chiar vrei să știi ce se întâmplă, Anne? Ești sigură că vrei 
să știi? 

Anne o privește, dezorientată de schimbarea tonului. Și-o 
imaginează pe Cynthia ca pe o liceană agresivă, fata înaltă și 
frumoasă care necăjea fetele scunde, plinuțe, fără pic de 
încredere în ele, așa, ca ea. 

— Da, vreau să știu. 

— Eşti sigură? Pentru că, odată ce îţi spun, nu mai pot să 
retrag ce-am zis. 

Cynthia își pune ceașca de cafea pe masă. 

— Sunt mai puternică decât crezi, răspunde Anne. Vocea îi e 
oarecum stridentă. Pune și ea ceașca jos, se apleacă peste 
masă și zice: 

— Mi-am pierdut copilul. Ce-ar mai putea să mă rănească 
acum? 

Cynthia zâmbește, dar este un zâmbet rece, calculat. Se lasă 
pe spate în scaun și se uită la Anne de parcă ar încerca să ia o 
decizie. 

— Cred că habar n-ai ce se întâmplă, de fapt, spune ea. 

— Atunci de ce nu-mi zici tu? ripostează Anne. 

Cynthia se ridică și își împinge scaunul înapoi, cu un scârţâit 
pe podeaua bucătăriei. 

— Bine. Rămâi aici. Lipsesc numai un minut. 

Cynthia iese din bucătărie și urcă scările la etaj. Anne se 
întreabă ce ar putea avea Cynthia să-i arate. Îi trece prin gând 
să fugă de acolo. Cât adevăr poate suporta? Poate are fotografii. 


VP - 203 


Cu ea și cu Marco împreună. Cynthia este fotograf. Și e genul de 
femeie care își face poze, pentru că este așa superbă și 
vanitoasă. Poate că o să-i arate lui Anne poze cu ea în pat cu 
Marco. lar expresia de pe chipul lui Marco va fi complet diferită 
de expresia pe care o are când face dragoste cu ea. Anne se 
ridică în picioare. Tocmai vrea să iasă pe ușa glisantă din sticlă 
când Cynthia apare în bucătărie cu un laptop în mână. 

— Ţi-ai pierdut curajul? întreabă ea. 

— Nu, voiam doar niște aer curat, minte Anne, închizând ușa 
la loc și întorcându-se la masă. 

Cynthia pune laptopul pe masa de bucătărie și îl deschide. Se 
așază amândouă și așteaptă câteva minute până când pornește. 

Cynthia îi spune: 

— Îmi pare tare rău pentru asta, Anne, sincer. 

Anne o privește mânioasă, fără s-o creadă, apoi își îndreaptă 
atenția reticent spre ecran. Nu se aștepta la asta. Este o 
înregistrare în alb-negru în care se vede curtea din spate a 
Cynthiei și, mai departe, curtea lui Anne. Observă data și ora din 
partea de jos a ecranului. Anne îngheaţă complet. 

— Așteaptă, îi spune Cynthia. 

O să-l vadă pe bărbatul mort acum luându-i copilul. Așa de 
crudă este Cynthia. Și tot timpul ăsta a avut o filmare cu el. 

— De ce nu ai arătat-o poliţiei? cere Anne să știe, cu privirea 
fixată pe ecran, așteptând. 

Nu-i vine să creadă când îl vede pe Marco apărând la ușa lor 
din spate la 12:31 și răsucind becul de la detectorul de mișcare. 
Lumina se stinge. Anne simte cum i se scurge tot sângele din 
extremităţi. Îl vede pe Marco intrând în casă. Trec două minute. 
Apoi ușa din spate se deschide. Marco iese din casă cu Cora în 
braţe, învelită cu păturica ei albă. Se uită în jur ca să vadă dacă 
îl observă careva, privește direct la camera de luat vederi, apoi 
merge repede spre garaj și intră. Inima lui Anne bate să-i iasă 
din piept. După un minut, îl vede pe Marco ieșind din garaj fără 
copil. Este 12:34. Traversează curtea spre casă, unde silueta lui 
dispare pentru scurt timp, apoi reapare în curtea din spate a 
familiei Stillwell. 

— Așa că, vezi tu, Anne, spune Cynthia în liniștea ce urmează 
șocului, nu era vorba că eu și Marco avem o aventură. Marco ţi-a 
răpit copilul. 

Anne este stupefiată, îngrozită și incapabilă să răspundă. 


VP - 204 


Cynthia spune: 
— Mai bine îl întrebi pe el unde e Cora. 


VP - 205 


Capitolul treizeci și unu 


Cynthia se așază confortabil pe scaun și spune: 

— AȘ putea să duc asta la poliţie sau poate ai prefera să n-o 
fac? Provii dintr-o familie cu bani, nu-i așa? 

Anne o ia la goană. Trage ușa glisantă și fuge, lăsând-o pe 
Cynthia singură la masă, cu laptopul. Imaginea lui Marco 
ducând-o în braţe pe Cora la garajul lor la 12:33 noaptea s-a 
fixat pe retina lui Anne și i s-a înfipt adânc în creier. Nu-și va mai 
scoate niciodată imaginea aceea din cap. Marco a luat fetița. A 
minţit-o tot timpul ăsta. 

Anne nu știe cu cine s-a măritat. 

Aleargă acasă și intră pe ușa din spate. Abia poate să respire. 
Se prăbușește pe jos în bucătărie, sprijinindu-se de dulapuri, 
hohotind și tremurând. Plânge cu respiraţia întretăiată și vede 
aceleași imagini în minte, la nesfârșit. 

Totul se schimbă acum. Marco a luat copilul. Dar de ce? De ce 
a făcut așa ceva? Nu poate fi din cauză că fetița era deja moartă 
și el a luat-o ca s-o protejeze pe ea. Detectivul Rasbach i-a 
explicat deja că asta pur și simplu nu era posibil. Dacă ea ar fi 
omorât-o pe Cora și Marco ar fi descoperit asta la 12:30, n-ar fi 
putut să cheme un complice acolo până la 12:35. lar acum știe 
că el a scos-o pe Cora din casă exact la 12:33. Probabil a aranjat 
ca altcineva, bărbatul mort acum, să-l aștepte în mașină în garaj 
la 12:30, când Marco știa că era rândul lui să meargă la Cora. 
Deci a planificat tot. A planificat! Cu bărbatul ăsta care este 
mort acum. Bărbatul pe care crede că l-a mai văzut înainte. 
Unde l-a mai văzut ea oare? 

Marco a fost în spatele întregii povești de la bun început și ea 
habar n-a avut. 

Marco a răpit copilul împreună cu celălalt bărbat, care acum e 
mort. Unde e fetița ei acum? Cine a luat-o de la bărbatul din 
cabană? Ce dracu' s-a întâmplat? Cum a putut să facă așa ceva? 

Anne stă pe jos în bucătărie, cu genunchii la piept, încercând 
să descâlcească totul. Se gândește să se întoarcă la secţia de 
poliţie și să-i povestească detectivului Rasbach ce a văzut. Ar 
putea să ia înregistrarea de la Cynthia. Bănuiește de ce Cynthia 


VP - 206 


nu a dus-o deja la poliție, probabil îl șantajează pe Marco cu ea. 
Vrea să-l aibă în puterea ei. Cynthia este genul ăla de femeie. 

De ce ar răpi-o Marco pe Cora? Dacă nu a făcut asta ca s-o 
protejeze pe Anne, înseamnă că a avut motive egoiste. Singurul 
motiv posibil sunt banii. Voia banii de răscumpărare. Banii 
părinţilor ei. Concluzia asta o îngrozește. Acum știe că afacerea 
nu merge bine. Își aduce aminte că Marco a pus-o să semneze 
niște acte de ipotecă pe casă în urmă cu câteva luni ca să 
primească lichidităţi pentru planurile lui de dezvoltare. Ea a 
crezut că firma creștea mai repede decât se așteptase el, că 
totul era în regulă. Dar poate că el a minţit-o și atunci. Totul se 
leagă. Afacerea pe butuci, ipotecarea casei și, în cele din urmă, 
aranjarea răpirii propriului copil ca să ia banii de răscumpărare 
de la părinţii ei. 

De ce nu i-a spus Marco despre problemele pe care le avea cu 
afacerea? Ar fi putut să se ducă împreună la părinţii ei, să le mai 
ceară bani. De ce a făcut așa o prostie? De ce a luat-o pe fetița 
lor iubită și i-a dat-o bărbatului aceluia care a fost omorât în 
bătaie cu o lopată? 

Oare Marco s-a dus la cabană după ce i-au fost luaţi banii de 
răscumpărare, i-a cerut socoteală bărbatului și l-a omorât într- 
un acces de furie? Este Marco și criminal? Ar fi avut timp să se 
ducă tocmai până la cabană și înapoi fără ca ea să observe? 
Încearcă să-și aducă aminte ce zi este, încearcă să treacă în 
revistă fiecare zi care a trecut de la răpire, dar în mintea ei este 
un haos de nedescris. g 

Telefonul mobil făcea parte din planul ăsta? Işi dă seama că 
de la început s-a înșelat. Nu era vorba despre vreo aventură cu 
Cynthia sau cu altcineva. Era vorba despre răpire. Marco a răpit- 
o pe fiica lor. 

Bărbatul cu care s-a căsătorit ea. 

Apoi a stat acolo, în bucătăria lor, și i-a spus că bărbatul mort 
i se părea cunoscut. 

Brusc, îi este frică de propriul soț. Nu știe cine sau ce anume 
este el. Începe să înţeleagă de ce este capabil. 

A iubit-o vreodată sau s-a căsătorit cu ea pentru bani? 

Ce să facă ea acum? Să se ducă la poliţie să le spună ce știe? 
Ce se întâmplă cu Cora în cazul ăsta? 


VP - 207 


După multă vreme, Anne se ridică de la podea. Se silește să 
urce repede în dormitor. Tremurând, scoate o valiză mică și 
începe să-și pună lucrurile în ea. 

e 

Anne coboară din taxi în faţa aleii pietruite, circulare, a casei 
părinţilor ei, în care a crescut. În spatele clădirii maiestuoase din 
piatră, cu grădinile ei luxuriante, îngrijite profesionist, se află o 
ravenă împădurită. Anne plătește șoferul și rămâne acolo un 
minut, cu valiza la picioare, uitându-se la casă. Aici, distanţele 
dintre case sunt mari. N-o s-o vadă nimeni, decât dacă mama ei 
este acolo și se întâmplă să se uite pe fereastră. Işi amintește 
clar ziua în care a ieșit din casa aceasta, s-a urcat pe 
motocicletă în spatele lui Marco și a hotărât că este îndrăgostită. 

S-au întâmplat atâtea între timp. S-au schimbat atâtea. 

Nu-i place să se întoarcă la părinţii ei. E ca și cum ar 
recunoaște că au avut dreptate în privinţa lui Marco în tot acest 
timp. Nu vrea să creadă, dar a văzut dovada cu ochii ei. Nu a 
ținut cont de voinţa lor când s-a măritat cu Marco. Atunci știa 
exact ce gândea și ce simţea. 

Acum nu mai știe nimic. 

Acolo, în capătul aleii părinţilor ei, așa, din senin, Anne își 
amintește deodată unde l-a văzut pe bărbatul mort. Tremură ca 
o frunză în vânt, încercând să înțeleagă această informaţie 
nouă. Apoi scoate telefonul mobil și cheamă un alt taxi. 

(J 

Marco încearcă din nou să vorbească cu Richard și mai lasă 
un mesaj lapidar în mesageria vocală. Richard îl pedepsește, 
neţinându-l la curent cu ce se întâmplă. O să se ocupe singur de 
problemă și o să-l anunţe pe Marco abia când se termină totul, 
când Cora este recuperată teafără. Dacă este recuperată. 

Până și Marco recunoaște în sinea lui că poate este mai bine 
așa. Dacă poate cineva s-o scoată la capăt în situaţia asta, 
atunci persoana aceea este Richard. Richard cu sacii lui cu bani 
și nervii lui de oţel. Marco este epuizat, fizic și emoţional. Nu 
vrea decât să se întindă pe canapeaua din biroul lui, să doarmă 
câteva ore și să fie trezit de soneria telefonului ca să afle că fața 
lui este acasă din nou. Dar apoi? Ce se întâmplă după aceea? 

Își aduce aminte că în fundul unui sertar, în dulap, este o 
sticlă deschisă de scotch. Se oprește din mers și deschide 
sertarul dulapului. Sticla este pe jumătate goală. Scoate un 


VP - 208 


pahar, și acesta ascuns în dulap, și își toarnă zdravăn. Apoi își 
reia mersul prin birou. 

Marco nici nu vrea să se gândească la posibilitatea de a n-o 
mai vedea niciodată pe Cora. Este îngrozit și de ideea de a fi 
arestat și băgat la închisoare. Este sigur că, dacă va fi arestat, 
avocatul cu șansele cele mai mari să-i obţină achitarea, Aubrey 
West, nu îl va mai reprezenta. Pentru că părinţii lui Anne nu vor 
plăti, iar Marco nu are destui bani să plătească singur un avocat 
de top. 

Marco își umple iar paharul din sticla care stă acum deschisă 
pe stratul de protecţie de pe biroul lui scump și își dă seama că 
deja se gândește la ce o să facă după ce va fi arestat. Arestarea 
i se pare inevitabilă. Anne nu îl va susţine, nu după ce va afla 
adevărul de la tatăl ei. De ce i-ar mai sta alături? Il va urî. Dacă 
ea i-ar fi făcut asta lui, el n-ar ierta-o niciodată. 

Apoi, mai e și Cynthia cu înregistrarea ei. 

Cu nasul adâncit în al treilea pahar, pentru prima dată Marco 
se gândește să spună poliţiei adevărul. Dacă i-ar spune pur și 
simplu lui Rasbach că da, s-a întâlnit cu Bruce, care s-a dovedit 
că e Derek Honig? Da, avea necazuri cu firma. Da, socrul lui a 
refuzat să-l ajute. Da, a plănuit să-și răpească și să-și ascundă 
propriul copil vreo două zile, ca să ia banii de răscumpărare de 
la părinţii soţiei lui. 

Dar, de fapt, n-a fost ideea lui. A fost ideea lui Derek Honig. . 

Derek Honig a fost cel care i-a sugerat-o. Ela plănuit totul. In 
mintea lui Marco, era doar o modalitate de a lua în avanso 
parte din moștenirea soţiei lui. Nu trebuia să moară nimeni. Nici 
complicele lui și, cu siguranţă, nici copilul lui. 

Și Marco este o victimă. Nu este nevinovat, dar e o victimă, 
totuși. Era disperat și s-a anturat cu cineva care și-a dat un 
nume fals, care l-a manipulat ca să-și răpească fetița pentru 
propriul câștig. Un avocat bun, ca Aubrey West, ar putea să 
întoarcă lucrurile în favoarea lui. 

Ar putea să-i spună adevărul detectivului Rasbach. Să-i spună 
tot. 

După ce Cora este adusă înapoi acasă. 

El s-ar duce la închisoare. Dar Cora, dacă supraviețuiește, ar 
rămâne cu mama ei. Richard nu l-ar mai avea cu nimic la mână, 
iar Cynthia ar fi tare ghinionistă. Poate Marco chiar s-ar asigura 
că este închisă pentru tentativă de șantaj. Preţ de-o clipă, și-o 


VP - 209 


imaginează pe Cynthia într-o salopetă portocalie diformă, cu 
părul nespălat. 

Își ridică privirea și își surprinde reflexia în oglinda mare 
atârnată pe peretele de vizavi de fereastră. Abia se mai 
recunoaște. 


VP - 210 


Capitolul treizeci și doi 


Când se lasă întunericul, Marco se întoarce în sfârșit acasă. A 
băut prea mult, așa că își lasă mașina la birou și ia un taxi. 
Ajunge acasă cu hainele boţite, cu ochii injectaţi, cu corpul 
tensionat la maximum, chiar și cu tot alcoolul din el. 

Descuie ușa de la intrare. 

— Anne? strigă el, întrebându-se unde e. 

Casa este scufundată în întuneric și pare goală. E foarte 
liniște. Marco rămâne nemișcat, ascultând liniștea. Poate nu e 
acasă. 

— Anne? 

Vocea lui e mai puternică acum, îngrijorată. Se duce mai 
departe în camera de zi. 

Se oprește când o vede. Anne stă pe canapea pe întuneric, 
complet nemișcată. In mâini are un cuţit mare; Marco 
recunoaște cuțitul de carne din suportul din lemn pentru cuțite 
de pe blatul din bucătărie. Tot sângele i se scurge în picioare. 
Face un pas precaut în față și încearcă s-o privească mai de- 
aproape. Ce face pe întuneric, cu cuțitul în mână? 

— Anne? spune Marco, mai încet. 

Anne pare să fie într-un fel de transă. Îl sperie. 

— Anne, ce s-a întâmplat? 

Vorbește cu ea așa cum ar încerca să vorbească cu un animal 
periculos. Când nu-i răspunde, o întreabă la fel de blând: 

— Ce faci cu cuțitul? 

Trebuie să aprindă lumina. Se îndreaptă încet spre veioza de 
pe măsuţă. 

— Nu te apropia de mine! 

Anne ridică cuțitul. 

Marco se oprește și se holbează la ea, la felul în care ţine 
cuțitul, de parcă chiar vrea să-l folosească. 

— Știu ce ai făcut, spune ea cu o voce joasă, disperată. 

Marco se gândește repede. Probabil Anne a vorbit cu tatăl ei. 
Probabil lucrurile au mers foarte prost. Marco este copleșit de 
disperare. Işi dă seama ce mult se baza pe socrul lui să o 
salveze pe Cora, să le-o aducă înapoi. Dar e clar că totul s-a 


VP - 211 


spulberat. Copilul lor este dispărut pentru totdeauna. lar tatăl lui 
Anne i-a spus adevărul. 

Și acum asta, lovitura decisivă: soţia lui și-a pierdut minţile. 

— Ce-i cu cuțitul, Anne? întreabă Marco, forțându-se să pară 
calm. 

— E ca să mă apăr. 

— De cine să te aperi? 

— De tine. 

— Nu ai nevoie să te aperi de mine, îi spune Marco pe 
întuneric. 

Ce i-a povestit tatăl ei? Ce minciuni i-a zis? Nu și-ar răni 
niciodată intenţionat soţia sau copilul. Totul a fost o greșeală 
îngrozitoare. Nu are motive să se teamă de el. 

— Eşti periculos, Marco, cu planurile și uneltirile tale. 

— Te-ai întâlnit cu tatăl tău? 

— Nu. 

— Dar ai vorbit cu el. 

— Nu. 

Marco nu înțelege. 

— Cu cine ai vorbit? 

— Cu nimeni. 

— De ce stai aici pe întuneric, cu un cuţit în mână? Vrea să 
aprindă lumina, dar nu vrea s-o sperie. 

— Nu e adevărat, spune Anne, de parcă acum și-ar aminti. Am 
vorbit cu Cynthia. 

Marco tace. Este înspăimântat. 

— Mi-a arătat înregistrarea. 

Privirea pe care i-o aruncă este înfiorătoare. Pe faţă i se citesc 
toată durerea și furia. Ura. 

Marco se încovoaie; simte că i se înmoaie genunchii. Totul s-a 
terminat acum. Poate că Anne vrea să-l omoare pentru că i-a 
furat copilul. Nu poate s-o învinuiască. Îi vine să înșface cuțitul și 
să se omoare singur. 

Deodată încremenește. Trebuie să vadă cuțitul. Trebuie să 
vadă dacă l-a folosit, dar e prea întuneric. Nu o vede suficient de 
bine ca să-și dea seama dacă are sânge pe ea sau pe cuțit. Mai 
face un pas spre ea și se oprește. Ochii ei îl înspăimântă. 

Ea spune: 

— Tu ai răpit-o pe Cora. Am văzut cu ochii mei. Ai scos-o din 
casă acoperită cu păturica ei și ai dus-o în garaj. Bărbatul ăla a 


VP - 212 


plecat cu ea. Ai plănuit tot. M-ai minţit. Și ai continuat să mă 
minţi, tot timpul ăsta. 

Vocea ei arată că nu-i vine să creadă. 

— Apoi, când te-a tras pe sfoară, te-ai dus la cabana aia și l-ai 
omorât în bătaie cu lopata. 

Acum pare mai vie. 

Marco este îngrozit. 

— Nu, Anne, n-am făcut așa ceva! 

— Apoi ai stat cu mine la masă în bucătărie și mi-ai spus că ţi 
se pare cunoscut. 

Lui Marco i se face rău. Se gândește la cum trebuie să i se 
pară ei toate astea. Cât de întortocheat a devenit totul. Anne se 
apleacă în faţă; ţine cuțitul mare strâns cu amândouă mâinile. 

— Am trăit cu tine aici tot timpul ăsta de când a fost furată 
Cora și tu m-ai minţit încontinuu. Ai minţit despre tot. 

ÎI privește fix şi șoptește: 

— Nu știu cine ești. 

Marco rămâne cu ochii pe cuțit și spune disperat: 

— E adevărat că am luat-o. Am luat-o, Anne. Dar nu e ceea ce 
crezi! Nu știu ce ţi-a spus Cynthia, ea nu știe nimic despre toate 
astea. Mă șantajează. Încearcă să folosească înregistrarea aia 
ca să scoată bani de la mine. 

Anne îl fixează cu ochii ei imenși în întuneric. 

— Pot să explic, Anne! Nu e așa cum pare. Ascultă-mă. Am 
intrat în niște necazuri financiare. Firma nu mergea bine. Am 
avut niște ghinioane. Apoi l-am cunoscut pe tipul ăsta, pe... 
Derek Honig. 

Marco ezită. 

— Mi-a zis că îl cheamă Bruce Neeland. Părea un tip de 
treabă, ne-am împrietenit. El a sugerat răpirea. A fost numai 
ideea lui. Eu aveam nevoie de bani. A zis c-o să fie rapid și ușor, 
că nimeni n-o să aibă de suferit. El a plănuit tot. 

Se oprește să-și tragă sufletul. Ea îl ţintuiește cu o privire 
aspră. Chiar și așa, pentru Marco este o ușurare să 
mărturisească, să-i spună adevărul. 

— l-am dus-o pe Cora în garaj. Trebuia să ne sune peste 
douăsprezece ore, iar noi s-o luăm înapoi peste două sau trei 
zile, maximum. Trebuia să fie așa rapid și ușor, zice Marco cu 
amărăciune. Dar apoi nu ne-a mai contactat. Nu știam ce se 
întâmplă. Am încercat să-l sun de pe telefonul pe care l-ai găsit, 


VP - 213 


pentru asta era, dar nu mi-a răspuns deloc. Nu știam ce să fac. 
Nu aveam cum să dau de el altfel. M-am gândit că poate a 
pierdut telefonul. Sau că s-a speriat și poate a omorât-o și a 
fugit din ţară. 

Vocea i-a devenit un suspin. Se oprește ca să-și recapete 
controlul. 

— Am intrat în panică. Și pentru mine a fost un iad, Anne, nici 
nu știi. 

— Nu-mi spune mie că nu știu! ţipă Anne la el. Din cauza ta, 
copilul nostru a dispărut! 

Marco încearcă s-o calmeze vorbind mai încet. Trebuie să-i 
spună tot, trebuie să se descarce. 

— Apoi, când am primit salopeta prin poștă, am crezut că el 
ne contacta. Că poate se întâmplase ceva cu mobilul și îi era 
frică să mă sune direct. Am crezut că încerca să ne-o dea înapoi. 
Chiar și când a crescut răscumpărarea la cinci milioane, nu m- 
am gândit... Nu m-am gândit c-o să mă tragă pe sfoară. Imi 
făceam griji numai că părinţii tăi nu aveau să plătească. M-am 
gândit că poate crescuse miza pentru că i se păruse că și riscul 
era mai mare. 

Marco se oprește din vorbit un minut, copleșit de amintiri. 

— Dar apoi, când am ajuns acolo, Cora nu era. 

Izbucnește în hohote de plâns. 

— Trebuia să fie acolo. Nu știu ce s-a întâmplat! Anne, îţi jur, 
niciodată n-am dorit să rănesc pe nimeni. Mai ales pe Cora sau 
pe tine. 

A căzut în genunchi pe jos, în faţa ei. Anne ar putea să-i taie 
gâtul acum, dacă ar vrea. Lui nici nu-i mai pasă. 

— Cum ai putut? șoptește Anne. Cum ai putut să fii atât de 
prost? 

Marco își ridică privirea spre ea, nenorocit. 

— De ce nu i-ai cerut bani tatălui meu, dacă aveai așa mare 
nevoie de ei? 

— l-am cerut! zice Marco furios, dar m-a refuzat. 

— Nu te cred. Nu ar face asta. 

— De ce aș minţi? 

— Pentru că doar asta faci, Marco! 

— Întreabă-l atunci! 

Se privesc încrâncenaţi o clipă. 

După aceea, Marco spune mai încet. 


VP - 214 


— Ai toate motivele să mă urâăști, Anne. Și eu mă urăsc pentru 
ce am făcut. Dar nu trebuie să-ţi fie frică de mine. 

— Nici după ce l-ai omorât pe omul ăla în bătaie cu lopata? 

— N-am făcut eu asta! 

— De ce nu-mi spui tot, Marco? 

— Dar ţi-am spus tot! Nu eu l-am omorât pe bărbatul din 
cabană. 

— Și atunci cine l-a omorât? 

— Dacă am ști asta, am ști și la cine e Cora! Derek nu i-ar fi 
făcut rău, sunt sigur de asta. Nu i-ar fi făcut rău niciodată, altfel 
nu l-aș fi lăsat s-o ia. 

Dar în timp ce spune asta, Marco este înspăimântat de 
ușurința cu care și-a dat fiica altcuiva. A fost atât de disperat, 
încât nici nu a mai prevăzut riscurile. 

Însă disperarea de atunci nu e nimic în comparaţie cu ce 
simte acum. De ce i-ar face Derek rău copilului? Nu ar avea 
niciun motiv. Cu excepţia cazului în care s-a panicat. Marco 
spune: 

— El voia numai să facă schimbul, să-și ia banii și să dispară. 
Probabil altcineva a aflat că el o avea pe Cora, l-a omorât și a 
luat-o. Apoi ne-a înșelat pe noi. 

li spune rugător: 

— Anne, trebuie să mă crezi, nu eu l-am omorât. Cum aș fi 
putut? Știi că în cea mai mare parte a timpului am fost aici cu 
tine sau la birou. Nu aveam cum să-l omor. 

Anne tace, gânditoare. Apoi șoptește: 

— Nu știu ce să mai cred. 

— De asta m-am dus la poliție, explică Marco. Le-am spus că îl 
văzusem dând târcoale casei, ca să-l ancheteze. Voiam să pun 
poliţia pe urmele lui, ca să afle cine l-a omorât, s-o găsească pe 
Cora, fără să mă dau de gol. Dar, ca de obicei, n-au aflat nimic. 

Adaugă, cu vocea frântă: 

— Deși probabil nu mai durează mult până mă arestează. 

— Or să te aresteze rapid dacă văd înregistrarea aia, mormăie 
Anne cu amărăciune. 

Marco se uită la ea. Nu știe dacă ea ar vrea sau nu să-l 
aresteze poliţia. E greu s-o citească acum. 

— E adevărat că am luat-o pe Cora și i-am dat-o lui Derek. Am 
încercat să obţinem bani de la părinţii tăi. Dar nu l-am omorât 
pe Derek. Nu aș putea să omor pe nimeni, îţi jur! 


VP - 215 


Îi pune tandru o mână pe genunchi. 

— Anne, dă-mi cuțitul. 

Ea se uită la cuțitul din mâinile ei de parcă nici nu știa că e 
acolo. 

Indiferent ce a făcut el, ce dezastru a provocat, Marco nu vrea 
să fie responsabil și de alte rele. Starea ei îl îngrijorează. Se 
apropie și îi ia încet cuțitul din mâini. Ea nu i se opune. Ușurat, 
vede că lama e curată. Nu e sânge pe ea. O studiază cu atenţie 
pe Anne, se uită la încheieturile ei. Nicăieri nu e sânge. Nu s-a 
rănit singură. Cuţitul era pentru el, voia să se apere împotriva 
lui. Marco pune cuțitul pe măsuţă, se ridică de pe podea și se 
așază lângă ea pe canapea, cu faţa la Anne. O întreabă: 

— Ai vorbit cu tatăl tău azi? 

— Nu, dar am fost la părinţii mei, zice Anne. 

— Parcă ai zis că nu te-ai văzut cu ei. 

— Nu m-am văzut. Mi-am făcut un bagaj, voiam să te 
părăsesc, zice ea tristă. După ce am plecat de la Cynthia, după 
ce am văzut înregistrarea, te-am urât pentru ce ai făcut. 

Vocea ei redevine agitată. 

— Și am crezut că ești un criminal. Mi s-a făcut frică de tine. 

— înțeleg că mă urăști, Anne. Înţeleg că nu mă vei ierta 
niciodată. 

Rostește cuvintele gâtuit. 

— Dar nu trebuie să-ţi fie frică de mine. Nu sunt un criminal. 

Ea își întoarce capul în partea cealaltă, de parcă n-ar mai 
suporta să se uite la el. Spune: 

— M-am dus la părinţii mei, dar nu am intrat în casă. 

— De ce? 

— Pentru că mi-am adus aminte unde îl văzusem pe omul ăla 
înainte, pe bărbatul mort. 

— L-ai mai văzut? întreabă Marco mirat. 

Ea se întoarce iar spre el. 

— Ti-am spus. 

Chiar i-a spus, dar el nu a crezut-o. În momentul acela, s-a 
gândit că era doar puterea sugestiei. 

— Unde l-ai văzut? 

— A fost demult, șoptește ea. E prieten cu tatăl meu. 


VP - 216 


Capitolul treizeci și trei 


Marco înlemnește. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Vorbeşte ciudat, de parcă nu ar fi vocea ei. Poate să aibă 
încredere în ce îi spune ea? Marco se gândește rapid. Richard și 
Derek Honig. Telefonul mobil. 

Oare toată povestea asta a fost o înscenare? Richard a pus la 
cale tot coșmarul ăsta din umbră? Cora a fost la Richard tot 
timpul ăsta? 

— Sunt sigură că l-am văzut cu tatăl meu, când eram mai 
tânără, spune Anne. Il cunoaște. De ce l-ar cunoaște tatăl meu 
pe bărbatul care ne-a luat copilul, Marco? Nu ţi se pare ciudat? 

Vocea ei se pierde, ostenită. 

— Sigur că e ciudat, spune Marco încet. 

Işi amintește cât de suspicios a fost când a folosit telefonul 
mobil secret și cel care i-a răspuns a fost socrul lui. Asta era 
legătura care lipsea? Honig l-a abordat pe el, așa, din senin. S-a 
împrietenit cu Marco, l-a ascultat  povestindu-i despre 
problemele lui. L-a făcut pe Marco să aibă încredere în el. L-a 
îndemnat să-i ceară mai mulţi bani lui Richard și apoi Richard l-a 
refuzat. Dacă erau complici și Richard a refuzat să-i mai dea 
bani, știind că Honig va fi acolo, așteptând să dreagă situaţia? 
Honig a sugerat răpirea în aceeași zi. Dacă toate astea au fost 
orchestrate cu grijă de socrul lui? Lui Marco i se face rău. Dacă e 
adevărat, atunci a fost și mai păcălit decât credea, și încă de 
omul pe care îl antipatizează cel mai mult pe lume. 

— Anne, spune Marco, și apoi cuvintele i se revarsă în grabă. 
Derek Honig m-a găsit pe mine. El s-a împrietenit cu mine. El m- 
a îndemnat să-i cer tatălui tău mai mulți bani. Apoi, în ziua în 
care tatăl tău a refuzat să-mi dea alt împrumut, a apărut din 
nou, de parcă știa. Ca și cum știa că eram disperat. Atunci a 
sugerat răpirea. 

Marco parcă se trezește dintr-un vis urât. Lucrurile încep, în 
sfârșit, să aibă un înţeles. 


VP - 217 


— Dacă tatăl tău e în spatele întregii povești, Anne? spune el 
presant. Cred că l-a pus pe Honig să mă abordeze, să-mi 
însceneze răpirea. Mi s-a întins o cursă, Anne! 

— Nu! spune Anne încăpățânată. Nu pot să cred așa ceva. 
Tatăl meu nu ar face niciodată asta. De ce ar face-o? Ce motiv 
ar putea să aibă? 

Pe Marco îl doare că ea crede fără probleme că el ar fi în stare 
să ucidă cu sânge rece un bărbat cu lopata, în schimb nu poate 
să-și închipuie că tatăl ei i-ar întinde lui o cursă. Insă trebuie să- 
și aducă aminte că ea a văzut înregistrarea aceea nenorocită. 
Trebuie să-i spună și restul. 

— Anne, telefonul mobil din perete... cel pe care îl foloseam 
eu și Honig... 

— Ce-i cu el? 

— După ce l-ai găsit, am observat că erau niște apeluri 
pierdute, cineva sunase de pe telefonul lui Honig. Așa că am 
sunat eu înapoi la numărul ăla. Și... mi-a răspuns tatăl tău. 

Ea se uită la el cu neîncredere. 

— Anne, el se aștepta să fiu eu la celălalt capăt. Ştia că eu o 
luasem pe Cora. L-am întrebat de unde avea telefonul. A spus că 
răpitorii i-l trimiseseră prin poștă cu un bilet, la fel ca salopeta. A 
spus că răpitorii au luat legătura cu el pentru că scrisese în ziare 
că părinţii tăi plătiseră răscumpărarea. A spus că i-au cerut și 
mai mulți bani în schimbul Corei, că avea să-i plătească, dar m-a 
pus să-i promit că nu-ţi spun ţie. A zis că nu voia să-ți faci 
speranţe prea mari, în caz că nu ieșea bine. 

— Ce? 

Chipul lui Anne, năucit de suferinţă, prinde viaţă acum. 

— A vorbit cu răpitorii? 

Marco dă din cap. 

— A spus că o să se descurce el cu ei și o s-o ia pe Cora 
înapoi, pentru că eu am dat-o în bară rău de tot. 

— Când s-a întâmplat asta? întreabă Anne cu răsuflarea 
tăiată. 

— Aseară. 

— Și nu mi-ai spus? 

— M-a pus să promit că nu-ţi spun! în caz că schimbul nu 
reușea. Am încercat să dau de el toată ziua, dar nu mă sună 
înapoi. Mi-am ieșit din minţi pentru că nu știu ce se întâmplă. 
Bănuiesc că nu a luat-o înapoi, altfel ne-ar fi zis ceva. 


VP - 218 


Numai că acum Marco vede lucrurile altfel. A fost păcălit de 
un maestru. 

— Anne, dacă tatăl tău a știut de la bun început unde e Cora? 

Anne pare că nu mai suportă să audă nimic. Pare amorțită. 
Într-un final, întreabă: 

— Dar de ce ar face așa ceva? 

Marco știe de ce. 

— Pentru că părinţii tăi mă urăsc! spune Marco. Vor să mă 
distrugă, să ne distrugă căsnicia și să vă ia pe tine și pe Cora 
înapoi, să vă aibă numai pentru ei. 

Anne clatină din cap. 

— Știu că nu te plac, poate chiar te urăsc, dar ce spui tu... nu 
pot să cred. Dacă tatăl meu spune adevărul? Dacă răpitorii chiar 
mi-au contactat părinţii, iar el încearcă să o recupereze pe Cora? 

Speranţa din vocea ei este sfâșietoare. 

Marco spune: 

— Dar tocmai ai spus că tatăl tău îl cunoaște pe Derek Honig. 
Asta nu are cum să fie o coincidenţă. 

Urmează o pauză lungă. Apoi Anne șoptește: 

— El l-a omorât pe Derek Honig cu lopata? 

— Poate, zice Marco nesigur. Nu știu. 

— Dar Cora? șoptește Anne. Ce s-a întâmplat cu ea? Marco o 
cuprinde de umeri și o privește în ochii mari și speriaţi. 

— Cred că este la tatăl tău. Sau că el știe unde e. 

— Ce ne facem? șoptește Anne. 

— Trebuie să ne gândim bine, zice Marco. 

Se ridică de pe canapea și începe să se plimbe prin cameră, 
prea agitat ca să stea într-un loc. 

— Dacă într-adevăr Cora este la tatăl tău sau dacă el știe 
unde e, avem două variante: ori ne ducem direct la poliţie, ori îi 
cerem lui socoteală. 

Anne se uită fix undeva, în spațiu, de-a dreptul copleșită. 

— Poate că mai întâi ar trebui să vorbim cu tatăl tău, în loc să 
ne ducem la poliţie, zice Marco stânjenit. 

Nu vrea să se ducă la închisoare. 

— Dacă ne ducem la tatăl meu, spune Anne, pot să vorbesc 
eu cu el. O să mi-o dea pe Cora înapoi. O să-i pară rău, sunt 
sigură. Nu vrea decât să fiu eu fericită. 

Marco se oprește din mers și se uită la soţia lui, întrebându-se 
în ce măsură mai are aceasta simţul realităţii. Dacă este 


VP - 219 


adevărat că Derek Honig a fost prieten cu tatăl ei, atunci poate 
fi adevărat că tatăl ei l-a manipulat pe Marco astfel încât să 
ajungă la disperare din cauza situaţiei financiare și să-și 
răpească propriul copil. Este posibil ca tatăl ei să fi organizat 
înșelăciunea cu schimbul; să fi omorât un om cu sânge rece. l-a 
provocat fiicei lui o durere cumplită. Nu îi pasă dacă este 
fericită. Nu vrea decât ca lucrurile să se desfășoare după placul 
lui. 

Este complet lipsit de scrupule. Pentru prima dată, Marco își 
dă seama ce fel de adversar este socrul lui. Poate că omul e un 
sociopat. De câte ori nu i-a zis Richard că, pentru a avea succes 
în afaceri, trebuie să fii lipsit de scrupule? Poate că asta era, 
încerca să îi dea lui Marco o lecţie despre lipsa scrupulelor. 

Anne spune brusc: 

— Poate că tatăl meu nu este implicat. Poate Derek s-a 
împrietenit cu tine și te-a manipulat pentru că îl cunoștea pe 
tatăl meu și știa că are bani. Dar poate tatăl meu nu știe nimic 
despre asta. Poate nu știe că Derek era răpitorul. Poate că a 
primit telefonul și biletul prin poștă, așa cum a zis. 

Pare din nou mai lucidă. 

Marco se gândește la asta. 

— E posibil. 

Dar Marco crede că Richard trage sforile din culise. Așa îi 
spune instinctul. 

— Trebuie să mergem acolo, spune Anne. Dar nu poți să dai 
pur și simplu buzna în casa lui și să-l acuzi. Pot să-i spun eu că 
știu că tu ai luat-o pe Cora și că i-ai dat-o lui Derek Honig. Că 
avem nevoie de ajutorul lui ca s-o luăm înapoi. Dacă tatăl meu 
chiar este implicat în asta, trebuie să-i oferim o cale de scăpare. 
Trebuie să ne prefacem că el nu a avut nicio legătură cu asta, 
să-l implorăm să coopereze cu răpitorii, să găsească o 
modalitate de a ne-o aduce înapoi pe Cora. 

Marco se gândește la ce a spus ea și aprobă din cap. Anne 
pare că și-a revenit, iar el este ușurat. In plus, ea are dreptate: 
Richard Dries nu este genul de om pe care să-l încolțești. Ceea 
ce contează este s-o recupereze pe Cora. 

— Și poate că tatăl meu nu este în spatele poveștii. Poate 
chiar a fost contactat de răpitori, spune Anne. 

Este atât de evident că vrea să creadă că tatăl ei nu i-ar face 
în ruptul capului așa ceva. 


VP - 220 


— Mă îndoiesc. 

Se așază pentru câteva momente, epuizați de tot ce s-a 
întâmplat, luându-și inima-n dinţi pentru ce îi așteaptă. În cele 
din urmă, Marco spune: 

— Ar trebui să mergem. 

Anne încuviințează. La plecare, își pune o mână pe braţul lui. 

— Promite-mi că nu o să-ţi pierzi calmul cu tatăl meu, spune 
ea. 

Ce altceva poate Marco să facă? 

— Promit. 

Adaugă nefericit: 

— Îţi datorez asta. 

e 

lau un taxi până la locuinţa părinţilor lui Anne și trec pe lângă 
case din ce în ce mai impresionante până când ajung în cea mai 
bogată suburbie a orașului. Este târziu, dar n-au sunat înainte. 
Vor să aibă elementul de surpriză de partea lor. Anne și Marco 
stau pe bancheta din spate a taxiului, fără să vorbească. Marco 
o simte pe Anne tremurând lângă el. Respirația ei pare rapidă și 
superficială. Îi ia mâna într-a lui, ca s-o calmeze. Și el transpiră 
de emoție în taxiul încins și lipicios. Aerul condiționat nu pare să 
meargă. Marco deschide puţin fereastra ca să poată respira. 

e 

Taxiul urcă până la aleea pietruită circulară și se oprește la 
ușa din față. Marco plătește taxiul și îi spune să nu aștepte. 
Anne apasă pe sonerie. În casă încă sunt lumini aprinse. După o 
clipă, mama lui Anne deschide ușa. 

— Anne! spune ea, evident surprinsă. Nu te așteptam. 

Anne trece în grabă pe lângă mama ei, iar Marco o urmează 
în hol. 

În secunda următoare, planurile lor se spulberă. 

— Unde este? cere Anne să știe. 

Are o privire sălbatică. Mama ei pare uimită și nu răspunde. 
Anne începe să străbată repede casa imensă, lăsându-l pe 
Marco în picioare în hol, înspăimântat de comportamentul ei. 
Anne a luat-o razna. Se întreabă cum trebuie să reacționeze el 
acum. 

Mama lui Anne o urmează în cursa ei nebună prin casă. Marco 
o aude pe Anne strigând: 

— Cora! Cora! 


VP - 221 


Simte mișcare la etaj și își ridică privirea. Richard coboară pe 
scara maiestuoasă. Privirile li se întâlnesc și ies scântei. 
Amândoi aud strigătele lui Anne. 

— Unde este? Unde e fetița mea? 

Vocea ei devine din ce în ce mai stridentă. 

Deodată, Marco pune totul la îndoială. Oare chiar l-a 
recunoscut Anne pe Derek Honig? Chiar a fost Derek asociat cu 
tatăl ei sau creierul ei a inventat un detaliu care, pur și simplu, 
nu este adevărat? A găsit-o acasă, pe întuneric, cu un cuţit. Câtă 
încredere poate să aibă în ce spune ea? Toată teoria în care 
crede el se bazează pe faptul că Richard îl cunoștea pe Derek 
Honig. Acum, numai de Marco depinde să afle adevărul. 

— Haideţi să ne așezăm! spune Richard și trece pe lângă el în 
drum spre camera de zi. 

Marco îl urmează. Are gura uscată. Îi este frică. Este posibil să 
nu aibă de-a face cu o persoană normală. Este posibil ca Richard 
să fie un sociopat. Marco se simte depășit de situaţie. Nu știe 
cum s-o rezolve și totul depinde de asta. 

Marco aude pașii lui Anne; acum aleargă pe scara cu model 
elaborat, spre etaj. El și Richard se fixează reciproc cu privirea, 
ascultând-o pe Anne strigând-o pe Cora în timp ce deschide 
brusc ușile camerelor și aleargă pe holul de sus, căutând-o. 

— N-o s-o găsească, spune Richard. 

— Unde e, nenorocitule? zice Marco. 

Nici el nu respectă scenariul. Nimic nu merge conform 
planului. 

— Ei bine, aici nu e, zice distant socrul lui. Mai bine o 
așteptăm pe Anne să se liniștească și apoi putem să stăm de 
vorbă cu toții. 

Marco își adună toată voinţa ca să nu se ridice și să nu sară la 
gâtul grăsan al socrului său. Se forțează să se așeze și să 
aștepte ce urmează. 

In cele din urmă, Anne se năpustește în camera de zi, urmată 
îndeaproape de mama ei, surescitată. 

— Unde e? îi strigă Anne tatălui ei. 

Are faţa pătată și udă de lacrimi. Este isterică. 

— Stai jos, Anne, spune ferm tatăl ei. 

Marco îi face semn să i se alăture, iar Anne se așază lângă el 
pe canapeaua mare, tapiţată. 

— Ştii de ce am venit, începe Marco. 


VP - 222 


— Anne pare să creadă că o avem pe Cora aici. De ce ar 
crede așa ceva? întreabă Richard, prefăcându-se mirat. Marco, i- 
ai spus că răpitorii m-au contactat? Te-am rugat în mod special 
să nu faci asta. 

Marco încearcă să vorbească, dar nu știe cum să înceapă. 

Oricum, Richard nu-i dă timp să răspundă. Stă în picioare 
lângă șemineul uriaș. Se întoarce spre Anne. 

— Îmi pare atât de rău, Anne, dar răpitorii ne-au dezamăgit pe 
toți. Din nou. Speram s-o capăt pe Cora înapoi în seara asta, dar 
nu au venit. M-am dus cu banii în plus, așa cum am stabilit, dar 
pur și simplu nu au venit. 

Se întoarce spre Marco. 

— Bineînţeles, nu i-am lăsat să ia banii, așa cum ai făcut tu, 
Marco. 

Furia lui Marco ia amploare. Richard nu poate rezista tentaţiei 
de a-l face pe Marco să pice prost. 

— Ți-am spus să nu-i zici ca sa evităm supărarea asta, 
continuă Richard. 

Se întoarce spre Anne, cu o expresie înțelegătoare în ochi. . 

— Am făcut tot ce am putut să ţi-o aduc înapoi, Anne. Imi 
pare atât de rău. Dar îţi promit că nu renunţ. 

Anne se încovoaie copleșită lângă el. Marco îl privește pe 
Richard, care a schimbat răceala, cu care i s-a adresat lui, cu o 
căldură covârșitoare atunci când a vorbit cu fiica sa. Marco vede 
o fărâmă de nesiguranţă în ochii lui Anne. Vrea să creadă că 
tatăl ei nu i-ar face niciodată rău. 

Richard spune: 

— Îmi pare rău că eu și mama ta nu ţi-am spus despre asta 
mai devreme, Anne, dar ne era teamă tocmai că s-ar putea 
întâmpla așa ceva. Nu voiam să-ți faci speranţe din nou. 
Răpitorii ne-au contactat și au cerut mai mulți bani. Am plăti 
oricât să o luăm pe Cora înapoi, știi asta. M-am dus să mă 
întâlnesc cu ei. Numai că nu a venit nimeni. 

Clatină din cap a frustrare și părere de rău. 

— E adevărat, zice Alice, așezându-se la celălalt capăt al 
canapelei, lângă fiica ei. Ne pare extrem de rău. 

Începe să plângă și își întinde braţele, iar Anne, prăbușindu-se 
în îmbrăţișarea mamei ei, începe să hohotească incontrolabil, cu 
umerii scuturându-i-se. 

Marco se gândește: Nu se poate să se întâmple așa ceva. 


VP - 223 


— Mă tem că singurul lucru care ne-a rămas de făcut este să 
mergem la poliţie, spune Richard. Să le spunem tot. 

Se întoarce spre Marco și îi aruncă o privire rece. 

Marco îi răspunde cu aceeași privire. 

— Spune-le ce știi, Anne, zice el. 

Dar ea se uită la el din îmbrăţișarea mamei ei de parcă deja a 
uitat. 

Disperat, Marco spune: 

— Bărbatul care a fost omorât, Derek Honig. Poliţia știe că el 
a luat-o pe Cora de la noi și că a dus-o la cabana lui din 
Catskills. Dar sunt sigur că tu știai asta deja. 

Richard ridică din umeri. 

— Poliţia nu-mi spune mie nimic. 

— Anne l-a recunoscut, zice Marco sec. 

Oare Richard tocmai a pălit un pic? Marco nu este sigur. 

— Și? Cine era? 

— L-a recunoscut pentru că era prieten cu tine. Cum se face, 
Richard, că prietenul tău ne-a luat copilul? 

— Nu era prieten cu mine. Nu am auzit niciodată de el, zice 
Richard calm. Anne se înșală sigur. 

— Nu cred, spune Marco. 

Anne nu răspunde nimic. Marco se uită la ea, dar ochii ei 
privesc în altă parte. Îl trădează? O să-i ia apărarea tatălui ei și o 
să-l lase baltă pe el? Pentru că îl crede pe tatăl ei, nu pe el? Sau 
pentru că este dispusă să-l sacrifice pe el ca să-și recupereze 
copilul? Marco simte cum îi fuge pământul de sub picioare. 

— Anne, spune Richard, crezi că omul acela ucis, omul care se 
presupune că a luat-o pe Cora, era prieten cu mine? 

Ea se uită la tatăl ei, își îndreaptă spatele și spune: 

— Nu. 

Marco se uită la ea consternat. 

— Așa mă gândeam și eu, spune Richard, privindu-l pe Marco. 
Haideţi să recapitulăm ce știm, continuă Richard. 

Se întoarce spre fiica lui. 

— Îmi pare rău, Anne, dar o să fie dureros pentru tine să auzi 
asta. 

Se așază în scaunul lui de lângă șemineu și inspiră adânc 
înainte de a începe, de parcă ar vrea să arate că și lui i-a fost 
foarte greu. 


VP - 224 


— Rapitorii ne-au contactat. Știau numele noastre pentru că 
ziariștii s-au prins că noi am plătit răscumpărarea de cinci 
milioane. Răpitorii ne-au trimis un pachet. În pachet erau un 
telefon mobil și un bilet. În bilet scria că telefonul mobil fusese 
folosit de primul răpitor pentru a ţine legătura în secret cu tatăl 
copilului, care era complice la plan. Am încercat să sun la 
singurul număr salvat în memorie. Nu a răspuns nimeni. Dar l- 
am păstrat la mine și, până la urmă, a răspuns. Era Marco. 

— Știu toate astea, spune Anne sec. Știu că Marco a luat-o pe 
Cora și i-a dat-o lui Derek în garajul nostru, în noaptea aceea. 

— Ştii? spune tatăl ei surprins. Cum de știi? Ţi-a spus Marco? 

Marco  înlemnește, temându-se că ea va menţiona 
înregistrarea video. 

— Da, spune Anne, aruncându-i o privire lui Marco. 

— Bravo ţie, Marco, pentru că ai fost suficient de bărbat să-i 
spui, zice Richard. 

Apoi continuă: 

— Nu știu exact ce s-a întâmplat, dar bănuiesc că cineva l-a 
omorât pe omul de la cabană și a luat-o pe Cora. Apoi l-a păcălit 
pe Marco atunci când trebuia să facă schimbul. Am crezut că 
totul era pierdut, până când persoana respectivă, oricine ar fi 
ea, ne-a contactat pe mine și pe mama ta. 

Clatină din cap a regret. 

— Nu știu dacă ne vor mai căuta. Putem doar să sperăm. 
Ajuns la limita răbdării, Marco își pierde controlul: 

— Rahat! strigă el. Ştii ce s-a întâmplat. Tu ai organizat tot! 
Știai că afacerea nu-mi merge bine. Tu l-ai trimis pe Derek la 
mine. Tu l-ai pus să sugereze răpirea, nu a fost ideea mea. Nu a 
fost niciodată ideea mea! Ai manipulat tot și pe toţi. Mai ales pe 
mine. Derek m-a împins să-ţi mai cer bani, iar tu m-ai refuzat. 
Știai cât de disperat eram. Și imediat după ce m-ai refuzat, în 
cele mai negre clipe ale vieţii mele, el a venit cu planul de 
răpire. Tu ești creierul din spatele întregii povești! Spune-mi, tu 
i-ai strivit capul lui Derek cu lopata? 

Mamei lui Anne i se taie răsuflarea. 

— Pentru că asta cred eu că s-a întâmplat, insistă Marco. Tu l- 
ai omorât. Tu ai luat-o pe Cora de la cabană sau ai angajat pe 
cineva s-o ia. Știi unde este. Ai știut de la bun început. Și nu ai 
pierdut niciun amărât de bănuţ, pentru că tu ai fost în spatele 


VP - 225 


înșelăciunii cu schimbul. Ai pus pe cineva să apară fără copil ca 
să ia banii înapoi. Dar vrei ca la închisoare să mă duc eu. 

Marco se oprește să-și tragă sufletul. 

— Spune-mi, îţi pasă măcar dacă fetița noastră trăiește sau 
moare? 

Richard se uită de la Marco la Anne și spune: 

— Cred că soţul tău și-a pierdut minţile. 


VP - 226 


Capitolul treizeci și patru 


— Arată-ne biletul, cere Marco. 

— Ce? 

Pe moment, Richard este luat pe nepregătite. 

— Biletul de la răpitori, nenorocitule! spune Marco. Arată-ni-l! 
Dovedește-ne că ai comunicat cu ei. 

— Am telefonul. Nu am păstrat biletul, zice Richard impasibil. 

— Serios! Ce ai făcut cu biletul? întreabă Marco. 

— L-am distrus. 

— De ce ai face așa ceva? întreabă Marco. 

Este evident pentru toţi cei din cameră că el nu crede că 
biletul există sau că a existat vreodată. 

— Pentru că te incrimina pe tine, spune Richard. De asta am 
știut că la capătul celălalt al telefonului o să fii tu. 

Marco râde, dar nu este deloc amuzat. Este un râset dur, 
neîncrezător, aproape furios. 

— Vrei să credem că ai distrus biletul pentru că mă incrimina 
pe mine? Nu asta este intenţia ta, să faci să fiu arestat pentru 
răpire și să mă ţii definitiv departe de fiica ta? întreabă Marco. 

— Nu, Marco, asta nu a fost niciodată intenţia mea, zice 
Richard. Nu știu de ce crezi asta. Nu am făcut decât să te ajut 
până acum, știi doar. 

— Mănânci rahat, Richard. M-ai ameninţat la telefon, știi bine 
că așa ai făcut. Ai înscenat toată povestea asta ca să scapi de 
mine. Ce alt motiv ai fi putut să ai? Așa că, dacă a existat un 
bilet, nu l-ai fi distrus niciodată. 

Marco se apleacă în față spre Richard și îi spune pe un ton 
amenințător: 

— Nu există niciun bilet, nu-i așa, Richard? Răpitorii nu te-au 
contactat, pentru că tu ești răpitorul. Tu ai telefonul lui Derek, l- 
ai luat când l-ai omorât sau ai pus să fie omorât. Știai unde o 
ținea pe Cora pentru că tu ai aranjat tot. L-ai înșelat pe Derek, 
așa cum probabil ai intenţionat încă de la început. Spune-mi: cât 
i-ai promis că-l plătești, ca să te ajute să mă trimiţi la închisoare 
pentru răpire? 


VP - 227 


Marco se lasă pe spate pe canapea; o vede pe Alice privindu-l 
îngrozită. 

Richard îl fixează calm pe Marco în timp ce tânărul îl acuză 
fără oprire. Apoi se întoarce spre fiica lui și spune: 

— Anne, inventează toate astea ca să-ţi distragă atenţia de la 
propria lui vină. Eu n-am avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat, 
în afară de faptul că am făcut tot ce am putut ca să o aduc pe 
Cora înapoi. Și ca să-l protejez pe el de poliţie. 

— Ești un mincinos! spune Marco disperat. Știi unde este 
Cora. Dă-ne-o înapoi! Uită-te la fiica ta! Uită-te la ea! Dă-i copilul 
înapoi! 

Anne și-a ridicat capul și acum se uită ba la soțul, ba la tatăl 
ei. Durerea i se citește pe chip. 

— Să chemăm poliţia atunci? îl provoacă Richard. Să-i lăsăm 
pe ei să lămurească totul? 

Marco se gândește rapid. Dacă Anne nu recunoaște că știe că 
Derek era asociat cu tatăl ei sau dacă nu este sigură, Marco nu 
are niciun argument pe care să se sprijine. Poliţia deja îl 
consideră pe el suspectul principal. Richard, omul de afaceri 
respectat și de succes, poate să-l predea fără efort. Și Anne, și 
tatăl ei știu că Marco a luat-o pe Cora din pătuţ și i-a dat-o lui 
Derek. Marco încă e convins că Richard este în spatele planului, 
dar nu are nicio dovadă împotriva lui. 

A încurcat-o. 

Și nici pe Cora nu au luat-o înapoi. 

Marco crede că Richard o va ţine ascunsă pe Cora la nesfârșit, 
dacă este necesar, doar ca să câștige el. 

Cum poate Marco să-l facă pe Richard să creadă că a câștigat, 
ca să le-o dea înapoi pe Cora? 

Ar trebui să mărturisească poliţiei? Asta vrea Richard? Poate 
că, odată ce el va fi arestat, „răpitorii” îl vor contacta din nou pe 
Richard, în mod miraculos, și vor înapoia copilul teafăr. Pentru 
că, orice ar spune Richard în fața lui Anne, Marco știe că Richard 
îi vrea pielea pe băț pentru asta. Vrea ca Marco să fie închis, dar 
să nu pară că el i-a săpat groapa. 

— Bine, cheamă poliţia, spune Marco. 

Anne începe să plângă. Mama ei o mângâie pe spate. 

Richard scoate telefonul mobil. 

— E târziu, dar sunt sigur că pe detectivul Rasbach nu-l va 
deranja să vină până aici, spune el. 


VP - 228 


Marco știe că urmează să fie arestat. Are nevoie de un avocat. 
Unul bun. Mai poate scoate ceva bani pe casă, dacă Anne îl va 
lăsa să mai pună o ipotecă. Dar de ce ar fi de acord o femeie să- 
și ipotecheze casa ca să-și apere soțul de acuzaţia că și-a răpit 
propriul copil? Și chiar dacă ar fi de acord, tatăl ei ar face-o să 
se răzgândească. 

Ca și cum i-ar citi gândurile, Richard spune: 

— Nu mai e nevoie să-ți spun că nu-ţi vom plăti niciun avocat. 

Așteaptă cu toţii într-o tăcere tensionată să ajungă detectivul. 
Alice, care în mod normal și-ar face de lucru pregătind ceai 
pentru toată lumea, nici măcar nu se mișcă de pe canapea. 

Marco este distrus. Nenorocitul ăla manipulator de Richard a 
câștigat. Anne a revenit în sânul familiei o ultimă dată și pentru 
totdeauna. Atâta timp cât își susține părinţii, totul va fi bine 
pentru ea. Richard va găsi o modalitate de a-i da copilul înapoi. 
Va fi un erou. Ei vor avea grijă de ea și de copil din punct de 
vedere financiar, în timp ce el va putrezi în închisoare. Tot ce 
trebuie să facă Anne este să-l sacrifice pe el. Ea a ales deja, iar 
el nu o condamnă. 

În sfârșit, se aude soneria. Toţi tresar. Richard se ridică să 
răspundă la ușă, în acest timp ceilalți rămân așezați, cu 
chipurile împietrite, în camera de zi. 

Marco hotărăște că va mărturisi tot. Apoi, după ce Cora va fi 
din nou acasă, teafără, va spune poliţiei și ce rol a avut Richard 
în toate astea. Poate nu îl vor crede, dar cu siguranţă vor 
ancheta. Poate vor găsi o legătură între Richard și Derek Honig. 
Dar Marco este destul de sigur că, între timp, Richard își va 
acoperi urmele. 

Richard îl conduce pe detectivul Rasbach în camera de zi. 
Detectivul pare să cuprindă toată scena dintr-o privire: o vede 
pe Anne plângând în braţele mamei ei într-un capăt al canapelei 
enorme și pe Marco stând în capătul celălalt. Marco știe că, așa 
palid și transpirat, probabil pare în ochii detectivului un dezastru 
absolut. 

Richard îi oferă acestuia un scaun și spune: 

— Îmi pare rău, știu că nu vă place când discutăm noi cu 
răpitorii și nu vă informăm decât după aceea, dar ne-a fost frică 
să procedăm altfel. 

Rasbach pare aspru. 

— Spuneţi că v-au sunat? 


VP - 229 


— Da, ieri. Trebuia să mă întâlnesc cu ei ca să le duc diferența 
de bani în seara asta, dar nu au venit. 

Marco se uită la Richard. Se întreabă ce naiba face. L-au 
sunat? Richard fie minte poliţia, fie îi minte pe el și pe Anne. 
Când o să spună poliţiei că Marco a fost cel care a luat-o pe Cora 
din casă? 

Rasbach bagă mâna în buzunarul interior al hainei și își 
scoate carneţelul. Notează cu grijă tot ce îi zice Richard. Richard 
nu spune nimic despre Marco. Nici măcar nu se uită la el. Face 
asta pentru Anne? se întreabă Marco. Îi arată că îl apără 
intenţionat pe Marco, chiar dacă toţi știu ce a făcut? Ce joc face 
Richard? Poate nici nu a intenţionat vreodată să spună poliţiei 
ce a făcut Marco, doar voia să-l vadă chinuindu-se. Ce 
nenorocit! 

Sau așteaptă ca Marco să-și recunoască vina? Să vadă dacă 
are curajul s-o facă? Este un test pe care trebuie să-l treacă 
pentru a o recupera pe Cora? 

— Asta e tot? spune Rasbach în cele din urmă, ridicându-se și 
închizându-și carnețelul. 

— Așa cred, spune Richard. 

Joacă perfect rolul părintelui și bunicului îngrijorat. Cu nervi de 
oțel. Un mincinos experimentat. 

Richard îl conduce pe detectiv la ușă, în timp ce Marco se 
prăbușește la loc pe canapea, extenuat și confuz. Dacă acesta a 
fost un test, tocmai l-a picat. 

Anne îi surprinde privirea doar o clipă, apoi întoarce capul. 
Richard revine în camera de zi. 

— Poftim, acum mă crezi? îi spune el lui Marco. Am distrus 
biletul ca să te protejez pe tine. Tocmai l-am minţit pe poliţist. l- 
am spus că răpitorii m-au contactat pe telefon, ca să te protejez 
pe tine. Nu i-am spus despre bilet și despre telefonul mobil pe 
care mi le-au trimis. Și care amândouă te incriminau pe tine. Nu 
eu sunt personajul negativ în povestea asta, Marco. Tu ești. 

Anne se smulge din îmbrăţișarea mamei ei și îl fixează pe 
Marco. 

— Deși nu știu de ce fac asta, adaugă el. Nu știu de ce te-ai 
măritat cu tipul ăsta, Anne. 

Marco simte nevoia să plece de acolo, ca să poată gândi în 
liniște. Nu știe ce pune Richard la cale. 

— Hai, Anne, hai să mergem acasă, spune el. 


VP - 230 


Anne s-a întors din nou cu spatele și nu se uită la el. 

— Anne? 

— Nu cred că Anne mai merge undeva cu tine, spune Richard. 

Marco simte un gol în piept la gândul de a pleca acasă fără 
Anne. Evident, până la urmă, Richard nu vrea să-l bage la 
închisoare. Poate nu-și dorește umilința publică de a avea ca 
ginere un infractor condamnat. Poate că tot timpul ăsta nu a 
voit decât ca Anne să afle ce fel de om este Marco, să-i 
despartă. Se pare că a reușit. 

Toţi îl privesc, așteptându-se ca el să plece. Marco simte 
ostilitatea și își cheamă un taxi prin telefon. Când sosește taxiul, 
este surprins că îl urmează toţi afară; poate ca să se asigure că 
pleacă. Cei trei stau pe alee, privindu-l cum se îndepărtează. 

Marco se uită în urmă la soţia lui, rămasă în picioare pe alee, 
cu ochii după el, încadrată de mama și tatăl ei. Nu îi distinge 
expresia de pe chip. 

Marco se gândește: Nu o să se mai întoarcă niciodată acasă la 
mine. Am rămas complet singur. 

e 

Rasbach nu are stare pe drumul de întoarcere de la conacul 
familiei Dries. Are o mulţime de întrebări fără răspuns, cea mai 
importantă fiind: unde este copilul dispărut? Nu pare să se 
apropie de vreo soluţie. 

Se gândește la Marco. La expresia bântuită de pe fața lui. 
Marco era extenuat, terminat. Nu că lui Rasbach i-ar fi milă de 
el, dar știe că povestea asta este mai complicată decât pare și 
vrea să afle ce anume i-a scăpat. 

Rasbach l-a suspectat pe Richard Dries încă de la început. 
După mintea lui - poate că este o idee preconcepută, care își 
are rădăcinile în faptul că Rasbach provine din pătura clasei 
muncitoare - nimeni nu face atâţia bani fără să profite de 
cineva. Este mult mai ușor să faci bani dacă nu-ţi pasă cine are 
de suferit. Dacă ai scrupule, este mult mai greu să te 
îmbogățești. 

Din punctul de vedere al lui Rasbach, Marco nu are profilul 
unui răpitor. Lui i s-a părut mereu un om disperat și pus la zid. 
Un om care ar putea face ceva greșit dacă ar fi călăuzit în 
direcţia asta. În schimb, Richard Dries este un om de afaceri 
versat, cu o avere considerabilă, care, pe bună dreptate sau nu, 
are ceva care îl pune în gardă pe Rasbach. Uneori, oamenii ăștia 


VP - 231 


au un fel de aroganță care îi face să creadă că sunt mai presus 
de lege. 

Richard Dries este un om la care trebuie să fie atent. 

Din acest motiv, Rasbach i-a montat microfoane în telefoane. 

Știe că răpitorii nu l-au sunat. Richard minte. 

Se hotărăște să pună vreo doi polițiști să stea cu ochii pe 
casă. 


VP - 232 


Capitolul treizeci și cinci 


În dormitorul ei - ea și Richard au dormitoare separate de 
câţiva ani - Alice se plimbă încoace și încolo pe covorul de pluș. 
Este măritată cu Richard de foarte mult timp. In urmă cu doar 
câţiva ani nu ar fi crezut așa ceva despre el. Dar acum este un 
om cu tot felul de secrete. Secrete oribile, de neiertat, dacă tot 
ceea ce tocmai a auzit ea este adevărat. 

Știe de ceva vreme că Richard se vede cu altă femeie. Nu 
este prima oară când el își face de cap, însă, de data asta, Alice 
și-a dat seama că este ceva diferit. L-a simţit îndepărtându-se 
de ea, de parcă ar fi fost deja cu un picior afară pe ușă. De 
parcă ar fi avut un plan de plecare. Nu s-a mai gândit niciodată 
c-ar putea s-o părăsească; nu credea că va avea acest tupeu. . 

El știe că, dacă o părăsește, nu va primi nici măcar un cent. In 
asta stă frumuseţea contractului prenupţial. Dacă o părăsește, 
nu primește jumătate din averea ei, nu primește nimic. lar el are 
nevoie de banii ei, pentru că dintr-ai lui nu i-a mai rămas mare 
lucru. La fel ca în cazul lui Marco, afacerea lui Richard nu a mers 
prea bine în ultimii ani. Își ţine firma neprofitabilă deschisă ca să 
nu se afle că a eșuat, ca să se poată da mare om de afaceri. Ea 
a tot vărsat bani în firma lui ca să-l ajute să iasă basma curată. 
La început, nu a deranjat-o, pentru că îl iubea. 

Acum nu îl mai iubește. Nu după tot ce s-a întâmplat. 

De câteva luni știe că are o relaţie serioasă cu altcineva. La 
început, s-a făcut că nu vede, așteptându-se să se termine, așa 
cum se terminaseră și celelalte. La urma urmei, partea fizică din 
căsnicia lor se încheiase cu mult timp în urmă. Dar pe măsură ce 
relaţia lui continua, Alice a devenit obsedată de identitatea 
celeilalte femei. 

Richard se pricepea să-și ascundă urmele. Ea nu putea să-l 
prindă asupra faptului. În cele din urmă, a trecut peste senzaţia 
de silă și a angajat un detectiv particular. L-a angajat pe cel mai 
scump pe care l-a găsit, presupunând, pe drept cuvânt, că va fi 
și cel mai discret. S-au întâlnit într-o vineri după-amiază ca să 
discute despre raportul lui. A crezut că era pregătită, dar ce a 
descoperit detectivul a șocat-o de-a dreptul. 


VP - 233 


Femeia cu care se vedea soțul ei era vecina fiicei lor, Cynthia 
Stillwell. O femeie care avea aproape jumătate din vârsta lui. O 
prietenă de-a fiicei lui. O femeie pe care a cunoscut-o la o 
petrecere în casa fiicei lui. Era dezgustător! 

Alice a stat la Starbucks, cu privirea aţintită asupra mâinilor ei 
cu vene proeminente, care strângeau bine poșeta, în timp ce 
detectivul particular de lux, cu Rolex la mână, își trecea în 
revistă descoperirile. Alice s-a uitat la fotografii, apoi și-a întors 
repede capul. El i-a prezentat locurile și datele întâlnirilor. Ea l-a 
plătit în numerar. | s-a făcut rău. 

Apoi s-a dus acasă și a hotărât să mai aibă răbdare. Avea să-l 
aștepte pe Richard să-i spună că o părăsește. Nu știa ce o să 
facă el de dragul banilor și nici nu-i păsa. Știa numai că avea să- 
| refuze dacă îi cerea ei. L-a rugat pe detectivul particular să îi 
supravegheze fondurile bancare ca să vadă dacă nu cumva el 
scotea bani fără știrea ei. S-a hotărât să-l angajeze pe detectiv 
pe termen lung, dar nu aveau să se mai întâlnească la același 
Starbucks, ci să găsească un loc mai retras. Toată experiența 
asta a făcut-o să se simtă murdară. 

Apoi, chiar în aceeași noapte, a fost furată Cora, iar aventura 
sordidă a lui Richard a fost împinsă în plan secundar de oroarea 
răpirii. La început, Alice s-a temut că fiica ei își omorâse copilul 
și că ea și Marco ascunsesem cadavrul, ca să nu se afle. La 
urma urmei, Anne avea boala aceea și se chinuia să facă faţă 
rolului de mamă. Era foarte stresată și Alice știa că stresul era 
un declanșator pentru cineva ca Anne. Apoi, ce ușurare, sosiseră 
salopeta și biletul. 

Ce de emoţii! Când au crezut că o vor lua pe Cora înapoi în 
ziua aceea și apoi au pierdut-o iar. Și în tot acest timp durerea și 
teama pentru nepoata ei micuță și îngrijorarea pentru starea 
emoţională fragilă a fiicei ei. 

Și apoi... seara aceasta. 

Abia în seara asta a înţeles tot. A fost șocată când l-a auzit pe 
Marco recunoscând că el o luase pe Cora. Incă și mai șocată 
când Marco l-a acuzat pe soțul ei că i-a întins o cursă. Dar apoi, 
în timp ce stătea acolo, cu fiica ei zdruncinată în braţe, totul a 
început să aibă o logică îngrozitoare. 

Marele plan al lui Richard. Răpirea. Înscenarea astfel încât 
Marco să iasă vinovat. Unde erau cele cinci milioane? Era destul 
de sigură că Richard le ascunsese undeva. Și mai sunt și cele 


VP - 234 


două milioane suplimentare, pregătite în spatele dulapului din 
hol, într-o altă geantă sport, așteptând următoarea încercare. Ea 
nu a văzut nici biletul, nici telefonul mobil. Richard i-a spus că 
le-a distrus. 

Richard avea s-o ușureze de șapte milioane de dolari sub 
pretextul că o recuperează pe singura lor nepoată de la răpitori. 
Nenorocitul! 

Ca să poată s-o părăsească pentru femeia aia îngrozitoare, 
Cynthia. 

Era destul de rău că îi era necredincios, că o părăsea pentru o 
femeie de vârsta fiicei ei. Era destul de rău că încerca să îi fure 
banii. Dar cum îndrăznea să o rănească pe fiica ei în felul ăsta? 

Și unde este nepoata ei? 

la telefonul mobil și îl sună pe detectivul Rasbach. Are să-i 
spună niște lucruri, chiar acum. 

În plus, ar vrea să vadă fotografia bărbatului acela, Derek 
Honig. 

e 

Anne petrece o noapte agitată în fostul ei pat din fosta ei 
cameră. Stă trează toată noaptea, ascultând zgomotele casei și 
gândindu-se. Pe lângă pierderea dureroasă a copilului, se simte 
trădată de toată lumea. Trădată de Marco, pentru că a avut un 
rol în răpire. Trădată de tatăl ei, care a avut un rol și mai 
dezgustător, dacă Marco are dreptate în privinţa lui. Și este 
sigură că Marco are dreptate, pentru că tatăl ei a negat că l-ar 
cunoaște pe Derek Honig. Dacă tatăl ei nu ar fi implicat în 
dispariția Corei, nu ar avea niciun motiv să nege că îl cunoaște 
pe Honig. Anne și-a primit răspunsul. Așa că atunci când ela 
întrebat-o, s-a prefăcut că nu l-a recunoscut pe Derek, că nu îl 
văzuse niciodată. 

Se întreabă cât știe sau bănuiește mama ei. 

Anne aproape că a stricat totul aseară, la început. Dar apoi și- 
a recăpătat calmul, și-a amintit ce are de făcut. Îi pare rău 
pentru Marco - dar nu chiar atât de rău, având în vedere ce a 
făcut -, îi pare rău că nu l-a susținut aseară, dar își vrea copilul 
înapoi. Este sigură că l-a mai văzut pe bărbatul mort de câteva 
ori în casa asta, cu ani în urmă. El și tatăl ei obișnuiau să stea de 
vorbă în spatele casei, lângă copaci, noaptea târziu, după ce 
pleca ea la culcare. Îi urmărea de la fereastră. Chiar de la 
fereastra asta. Nu l-a văzut niciodată pe Derek Honig cu tatăl ei 


VP - 235 


stând la piscină, bând ceva, sau cu alți oameni prezenţi, nici 
măcar cu mama ei. Mereu venea târziu, după lăsarea 
întunericului, și apoi se duceau amândoi să vorbească în spate, 
lângă copaci. Copil fiind, Anne a știut instinctiv că nu trebuia să-l 
întrebe pe tatăl ei despre asta, că era secret. Ce fel de lucruri au 
făcut împreună de-a lungul timpului, dacă au fost în stare să-i 
răpească copilul? De ce este capabil tatăl ei? 

Se ridică și se uită pe fereastra camerei ei, care dă spre 
terenurile din spatele casei și spre pădurea ce duce la ravenă. A 
fost o noapte încinsă, dar acum dinspre ocean vine o briză 
ușoară. Este foarte devreme, abia dacă distinge conturul lumii 
de dincolo de fereastră. 

Aude un zgomot de la parter, o ușă care se închide încet. Pare 
ușa din spate, de la bucătărie. Cine să iasă afară așa de 
devreme? E posibil ca nici mama ei să nu poată să doarmă. 
Anne se gândește să coboare și ea, să-i ceară socoteală și să 
vadă dacă mama ei poate să-i spună ceva. 

De la fereastră, îl vede pe tatăl ei furișându-se afară din casă 
și traversând peluza din spate. Pășește hotărât, ca și cum ar ști 
exact unde se duce. Ține în mână o geantă sport voluminoasă. 

Anne îl urmărește din spatele perdelei, la fel cum făcea în 
copilărie, temându-se că el ar putea să se întoarcă și să o prindă 
spionându-l. Dar nu se întoarce. Se îndreaptă spre deschizătura 
dintre copaci, unde începe cărarea. Anne cunoaște bine cărarea 
aceea. 

e 

Acasă, nici Marco nu poate să doarmă. Se învârte singur prin 
casă, chinuindu-se cu gânduri negre. Anne l-a părăsit de tot; 
înregistrarea făcută de Cynthia l-a distrus în ochii lui Anne. 
Aseară l-a trădat când nu a recunoscut că îl văzuse pe tatăl ei cu 
Derek Honig, dar nu o poate învinui. A făcut ce trebuia să facă, 
și el înțelege de ce. Pentru că ea a făcut ce trebuia să facă, 
poate Cora le va fi adusă înapoi. 

Adusă lui Anne, nu lui Marco. Îi trece prin minte că n-o va mai 
vedea niciodată pe Cora. Anne va divorța de el, bineînțeles. Işi 
va lua cei mai buni avocaţi și va primi custodia exclusivă. lar 
dacă el va încerca să se folosească de dreptul de vizită, Richard 
îl va ameninţa că va povesti poliţiei despre rolul lui în răpire. A 
renunţat la orice drept asupra copilului său. 


VP - 236 


Este singur. A pierdut singurii doi oameni de pe lume care 
contează pentru el, soția și copilul lui. Nimic altceva nu mai 
contează acum. Nu i se mai pare important nici măcar că este 
ruinat financiar sau că cineva îl șantajează. 

Tot ce poate să facă acum este să se plimbe încolo și încoace 
prin casă și să aștepte ca fiica lui să fie găsită. 

Se întreabă dacă măcar îl vor anunţa și pe el. Excluderea lui 
din cercul strâns al familiei este completă. Poate va fi nevoit să 
afle din ziare despre întoarcerea Corei din morți. 

e 

Anne ezită doar o clipă. Există un singur motiv pentru care 
tatăl ei s-ar duce în ravenă la ora asta, fără să-l vadă careva, 
ducând o geantă mare cu el. Se duce să o ia pe Cora. O să se 
întâlnească cu cineva în ravenă. 

Habar nu are ce ar trebui să facă. Să-l urmărească? Sau să 
rămână pe loc și să aibă încredere că îi va aduce copilul înapoi? 
Dar Anne s-a săturat să mai aibă încredere în tatăl ei. Trebuie să 
afle adevărul. 

Se îmbracă repede cu hainele pe care le-a purtat și cu o zi în 
urmă, apoi coboară rapid în bucătărie și iese pe ușa din spate. O 
întâmpină un aer răcoros și umed, iar pielea de pe braţe i se 
face ca de găină. Pornește pe iarba umedă de rouă, călcând pe 
urmele lăsate de tatăl ei. Nu are niciun plan, acţionează din 
instinct. 

Aleargă ușor pe treptele de lemn care duc la ravena 
împădurită, cu o mână pe balustradă, aproape zburând în 
semiobscuritate. Odinioară știa bine drumul, dar nu a mai mers 
pe cărarea aceasta de câţiva ani. Oricum, memoria tot o ajută. 

Este chiar mai întuneric în pădure. Pământul de sub picioarele 
ei este moale și umed și îi înghite pașii. Nu prea face zgomot 
când coboară pe poteca noroioasă, cât poate de repede, după 
tatăl ei. Este înfricoșător în întuneric. Nu-l vede în faţa ei, dar 
trebuie să presupună că a rămas pe cărare. 

Inima îi bate să-i iasă din piept de frică și efort. Știe că acum e 
momentul decisiv. Crede că tatăl ei a venit aici ca s-o 
recupereze pe fata ei și să i-o aducă înapoi. Brusc, își dă seama 
că, dacă dă peste ei la întâlnire, poate strica tot. Trebuie să 
rămână ascunsă. Rămâne nemișcată o clipă, ascultând, uitându- 
se cu atenţie în pădurea întunecoasă. Nu vede decât copaci și 
umbre. Începe iar să meargă pe cărare, mai atentă, dar cât de 


VP - 237 


repede poate, aproape orbește, gâfâind din cauza panicii și a 
efortului. Ajunge la o cotitură, unde un alt set de trepte din lemn 
urcă abrupt la o stradă rezidenţială. Anne își ridică privirea. 
Acolo, în faţă. Îl vede pe tatăl ei. E singur și coboară scările care 
urcă din ravenă și dau în strada următoare. Are un pachet în 
braţe. Probabil o vede acum. Își dă seama oare că este ea în 
pădure, pe întuneric? 

— Tati! ţipă ea. 

— Anne? strigă el. Ce cauţi aici? De ce nu dormi? 

— E Cora? 

Se apropie, respirând cu dificultate. E la baza scărilor acum; 
tatăl ei e pe la jumătate și vine spre ea. Începe să se lumineze 
deja. Anne poate să-i vadă fața. 

— Da, e Cora! strigă el. În sfârșit, ţi-am luat-o înapoi. 

Pachetul nu se mișcă; atârnă ca o marfă neînsuflețită în 
brațele lui. El coboară treptele spre ea. 

Anne se holbează îngrozită la pachetul inert din braţele lui. 

Apoi, aleargă cât poate de repede în întâmpinarea lui. Se 
împiedică, se ajută de mâini să-și recapete echilibrul, își întinde 
braţele. 

— Dă-mi-o! strigă ea. 

El îi întinde pachetul. Anne dă la o parte pătura care acoperă 
fața copilului, înspăimântată de ce ar putea găsi. Fetița stă așa 
de nemișcată! Anne se uită la faţa ei. Este Cora. Pare moartă. 
Anne trebuie să se uite la ea îndeaproape ca să-și dea seama 
dacă respiră. Respiră! Firav. Ochii copilului tremură dincolo de 
pleoapele palide. 

Anne își pune mâna ușor pe pieptul Corei. Simte tic-tac-ul 
delicat al inimii ei, îi simte pieptul mic ridicându-se și coborând. 
Trăiește, dar nu se simte bine. Anne se așază pe o treaptă și o 
pune imediat pe Cora la sân. Incă mai are lapte. 

Cu puţină încurajare, bebelușul slăbit prinde sânul. Apoi 
începe să sugă cu lăcomie. Anne își ţine copilul la piept, un 
moment pe care a crezut că n-o să-l mai trăiască niciodată. 
Lacrimile îi curg pe obraji în timp ce își privește fetita mâncând. 

Își ridică ochii spre tatăl ei, care a rămas în picioare lângă ea. 
El își abate privirea. 

Încearcă să explice: 

— A sunat cineva iar, cam acum o oră. A stabilit altă întâlnire, 
pe drumul de dincolo de ravenă. De data asta, a venit un 


VP - 238 


bărbat. l-am dat banii, iar el mi-a dat-o pe Cora. Slavă 
Domnului! Tocmai voiam s-o aduc acasă și să te trezesc. 

Îi zâmbește. 

— S-a terminat, Anne, am luat-o înapoi. Ti-am adus-o înapoi. 

Anne se uită în jos la copilul ei și nu spune nimic. O are iar pe 
Cora. Trebuie să-l sune pe Marco. 


VP - 239 


Capitolul treizeci și șase 


Marco are stomacul agitat când ajunge cu taxiul la casa 
părinţilor lui Anne. Vede toate mașinile de poliție, ambulanţa 
parcată chiar în fața ușii. Recunoaște și mașina detectivului 
Rasbach. 

Şoferul întreabă: 

— Ce se întâmplă aici, dom'le? 

Marco nu-i răspunde. 

Anne l-a sunat pe mobil în urmă cu doar câteva minute și i-a 
spus: O am. E bine. Trebuie să vii. 

Cora trăiește și Anne l-a sunat. Ce se întâmplă mai departe, 
habar nu are. 

Marco urcă în grabă treptele casei din care a plecat acum 
câteva ore și se năpustește în camera de zi. O vede pe Anne pe 
canapea, legănând-o pe fiica lor micuță. In spatele canapelei stă 
un poliţist în uniformă, ca pentru a o proteja. Mama și tatăl lui 
Anne nu sunt în cameră. Marco se întreabă unde sunt, ce s-a 
întâmplat. 

Marco se grăbește spre Anne și copil și îi cuprinde pe amândoi 
în brațe, plângând. Apoi se retrage și o privește cu atenție pe 
Cora. Pare slabă și bolnavă, dar respiră și doarme liniștit, cu 
pumnișorii strânși. 

— Slavă Domnului! zice Marco tremurând, cu lacrimile 
curgându-i pe faţă. Slavă Domnului! 

Își priveşte fiica minunându-se și îi mângâie buclele blonde. N- 
a mai fost așa de fericit niciodată. Vrea să prelungească 
momentul acesta, să și-l amintească pentru totdeauna. 

— Medicii au consultat-o și au spus că e bine, spune Anne, dar 
ar trebui s-o ducem la spital, ca să fie examinată minuţios. 

Anne pare trasă la faţă și obosită, dar, își dă el seama, e cu 
adevărat fericită. 

— Ce s-a întâmplat? Unde sunt părinţii tăi? întreabă Marco 
într-un sfârșit, stânjenit. 

— Sunt în bucătărie, spune ea. 

Dar înainte ca ea să poată zice mai multe, detectivul Rasbach 
li se alătură în camera de zi. 


VP - 240 


— Felicitări, spune el. 

— Mulţumim, răspunde Marco. 

Ca de obicei, nu îl poate citi, nu știe ce se întâmplă dincolo de 
ochii aceia atenţi, pătrunzători. 

— Sunt tare bucuros că v-aţi recuperat copilul sănătos, spune 
Rasbach. 

Se uită direct la Marco. 

— Nu voiam să spun înainte, dar șansele erau foarte proaste. 

Marco se așază agitat lângă Anne, uitându-se în jos la Cora și 
întrebându-se dacă momentul acesta fericit urmează să treacă 
rapid, dacă Rasbach urmează să-i spună că știe tot. Marco vrea 
să amâne acea clipă, preferabil la nesfârșit, dar trebuie să afle. 
Tensiunea este de nesuportat. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el din nou. 

— Nu puteam să dorm, îi zice Anne. De la fereastra 
dormitorului meu, l-am văzut pe tata ducându-se spre ravenă. 
Avea în mână o geantă sport. Am crezut că se duce iar să se 
întâlnească cu răpitorii. L-am urmărit în ravenă și, când am 
ajuns eu la el, o avea deja. Răpitorii sunaseră încă o dată și 
stabiliseră un alt schimb. De data asta, a apărut un bărbat cu 
Cora. 

Se întoarce către detectiv. 

— Când m-am întâlnit eu cu tata, bărbatul dispăruse deja. 

_ Marco așteaptă în tăcere. Deci așa se va desfășura jocul. 
incearcă să-și dea seama care sunt consecinţele. Richard 
urmează să fie eroul. El și Alice au plătit din nou pentru a o 
aduce pe Cora înapoi. Anne tocmai a spus asta poliţiei. Marco nu 
știe dacă ea chiar crede asta sau nu. 

Marco nu știe nici ce crede detectivul. Ca de obicei, este 
imposibil de citit. 

— Ce se întâmplă acum? întreabă Marco. 

Rasbach se uită la el. 

— Acum, Marco, spunem adevărul. 

Marco se simte brusc slăbit, aproape ametit. O vede pe Anne 
ridicându-și privirea de la copil la detectiv, speriată de iminenta 
dezastrului. 

— Cum? spune Marco. 

Simte că pe piele încep să i se formeze broboane de sudoare. 

Rasbach se așază pe fotoliul din faţa lor. Se apleacă în faţă 
hotărât. 


VP - 241 


— Știu ce ai făcut, Marco. Știu că ai luat copilul din pătuț și l-ai 
pus în mașina lui Derek Honig la scurt timp după 12:30 în 
noaptea cu pricina. Știu că Derek l-a dus la cabana lui din 
Catskills, unde a fost omorât cu brutalitate câteva zile mai 
târziu. 

Marco nu spune nimic. Știe că asta a crezut Rasbach de la 
început, dar ce dovezi are? l-a spus oare Richard despre telefon? 
Asta a făcut în bucătărie? l-a spus oare Anne despre 
înregistrare? Deodată, Marco nu suportă să se uite la soţia lui. 

— Uite ce cred eu, Marco, spune Rasbach vorbind rar, ca și 
cum ar înțelege că Marco este așa de tulburat, încât ar putea să 
nu priceapă ce-i spune. Cred că aveai nevoie de bani. Cred că ai 
plănuit răpirea asta cu Derek Honig ca să storci bani de la 
părinţii soţiei tale. Nu cred că soţia ta a știut ceva despre asta. 

Marco clatină din cap că nu. Trebuie să nege tot. 

— Pe urmă, spune Rasbach, nu mi-e clar. Poate mă ajuţi tu. 
Tu l-ai omorât pe Derek Honig, Marco? 

Marco tresare violent. 

— Nu! De ce aţi crede așa ceva? 

Este foarte agitat. Işi șterge mâinile transpirate de pantaloni. 

— Derek te-a trădat, spune Rasbach. Nu a adus copilul să facă 
schimbul, așa cum era planul. A păstrat banii pentru el. Știai 
unde era cu copilul. Știai de cabana din pădure. 

— Nu! strigă Marco. Nu știam unde e cabana! Nu mi-a spus 
niciodată! 

In cameră s-a lăsat o liniște mormântală, cu excepţia ticăitului 
ceasului de pe polita căminului. Hohotind, Marco își îngroapă 
fața în mâini. Rasbach așteaptă și lasă tăcerea zdrobitoare să 
umple camera. Apoi spune, mai blând: 

— Marco, nu cred că ai intenţionat să iasă așa. Nu cred că tu 
l-ai omorât pe Derek Honig. Cred că socrul tău, Richard Dries, l-a 
omorât pe Derek Honig. 

Marco își ridică privirea. 

— Dacă ești sincer cu noi, dacă ne spui tot ce știi ca să ne 
ajuţi să-l punem sub acuzare pe socrul tău, putem discuta 
despre o înțelegere. 

— Ce fel de înțelegere? întreabă Marco. 

Gândurile i se accelerează. 

— Dacă ne ajuţi, ţi-am putea oferi imunitate la urmărirea 
penală pentru acuzaţia de conspirație la răpire. Pot să vorbesc 


VP - 242 


cu procurorul, cred că va fi de acord, având în vedere 
circumstanţele. 

Dintr-odată, Marco vede speranţă acolo unde nu era nimic. | 
s-a uscat gura. Nu poate să vorbească. Dă din cap, în schimb. 
Pare să fie suficient. 

— Va trebui să vii cu noi la secţie, spune Rasbach, când 
terminăm aici. 

Se ridică și se întoarce în bucătărie. 

Anne rămâne în camera de zi, legănându-și copilul adormit, 
dar Marco se ridică și îl urmează pe Rasbach în bucătărie. Este 
surprins că picioarele îi funcționează destul, încât să-l ducă până 
acolo. Richard stă pe unul dintre scaunele din bucătărie, tăcând 
cu încăpățânare. Privirile li se întâlnesc. Richard se uită în altă 
parte. Un poliţist în uniformă îl obligă pe Richard să se ridice și îi 
pune cătușele. Alice privește din fundal, fără să vorbească, cu 
chipul inexpresiv. 

— Richard Adam Dries, spune detectivul Rasbach, sunteți 
arestat pentru uciderea lui Derek Honig și pentru răpirea Corei 
Conti. Aveţi dreptul să nu spuneți nimic. Tot ce spuneți poate și 
va fi folosit împotriva dumneavoastră la tribunal. Aveţi dreptul 
să vorbiţi cu un avocat... 

Marco se uită, uimit de norocul lui. Copilul lui e iar acasă, 
teafăr. Richard a fost demascat și va primi ce merită. El, Marco, 
nu va fi acuzat. Cynthia nu mai are cu ce să-l șantajeze acum. 
Pentru prima dată de când a început coșmarul ăsta, poate să 
respire. S-a terminat. În sfârșit, s-a terminat... 

Doi polițiști în uniformă îl conduc pe Richard încătușat prin 
camera de zi și spre ușa din faţă, cu Rasbach, Marco și Alice 
urmându-i. Richard nu spune nimic. Nu vrea să se uite la soţia, 
la fiica, la nepoata sau la ginerele lui. 

Marco, Anne și Alice îl privesc în timp ce este scos de acolo. 

Marco îi aruncă o privire soţiei lui. Și-au recăpătat fiica 
adorată. Acum, Anne știe tot. Nu mai există secrete între ei. 

e 

La secţia de poliţie, stabilesc detaliile înțelegerii cu Marco. 
Marco are un avocat nou, de la o firmă de avocatură de top, 
specializată în drept penal, din centrul orașului, alta decât cea a 
lui Aubrey West. ` 

Marco îi povestește tot lui Rasbach. li spune: 


VP - 243 


— Richard mi-a înscenat totul. Mi-a întins o cursă. El l-a trimis 
pe Derek la mine. A fost numai ideea lui. Știau că aveam nevoie 
de bani. 

Vorbește și Anne: 

— Ne-am dat seama că tatăl meu era în spatele poveștii. Eu 
știam că îl cunoștea pe Derek Honig. L-am recunoscut. Venea la 
noi acasă cu mulți ani în urmă. Dar dumneavoastră de unde ați 
știut? 

Rasbach răspunde: 

— Mi-am dat seama că a minţit. A zis că răpitorii l-au sunat pe 
el, dar i-am pus telefoanele sub urmărire. Știam că nu l-au 
sunat. Apoi, aseară, m-a sunat mama ta. 

— Mama? 

— Tatăl tău avea o aventură. 

— Știu, spune Anne. Mi-a zis mama dimineaţă. 

Marco întreabă: 

— Ce legătură are asta? 

— Soacra ta a angajat un detectiv particular ca să afle ce se 
întâmpla. Detectivul a pus un dispozitiv de urmărire prin GPS pe 
mașina lui Richard acum câteva săptămâni, încă e acolo. 

Marco și Anne îl ascultă cu atenţie pe detectiv. 

— Știm că Richard s-a dus la cabană cam atunci când a avut 
loc crima. 

Marco și Anne se uită unul la altul. Rasbach adaugă: 

— Și mama ta l-a recunoscut pe Honig, imediat ce i-am arătat 
o fotografie cu el. 

Marco spune: 

— Richard avea telefonul mobil. Telefonul lui Derek. Cel pe 
care trebuia să-l folosim ca să ţinem legătura. Dar Derek nu m-a 
sunat niciodată și n-a raspuns niciodată. Am observat că erau 
niște apeluri pierdute, iar când am sunat eu, a răspuns Richard. 
A spus că răpitorii i-au trimis telefonul cu un bilet. Dar m-am 
întrebat dacă nu cumva îl omorâse pe Derek și îl luase de la el. 
N-am crezut niciun moment că a existat un bilet. A zis că l-a 
distrus ca să mă protejeze, pentru că era o probă împotriva 
mea. 

Rasbach spune: 

— Alice n-a văzut nici biletul, nici telefonul. Richard a spus că 
le-a primit când ea era plecată de-acasă. 

— De ce l-a omorât Richard pe Derek? întreabă Marco. 


VP - 244 


— Noi credem că Derek trebuia să dea copilul înapoi când ai 
dus banii de răscumpărare, dar nu l-a dat, așa că Richard și-a 
dat seama că a fost înșelat. Credem că l-a găsit pe Derek la 
cabană în noaptea aceea și l-a omorât. Atunci i s-a ivit ocazia de 
a cere încă o răscumpărare, ca să obţină și mai mulţi bani. 

— Unde a fost Cora, după ce a fost luată din cabană? Cine a 
avut grijă de ea? întreabă Anne. 

— Am prins-o pe fiica secretarei lui Richard când tocmai pleca 
din zonă cu mașina, imediat după ce Richard a luat copilul 
înapoi. La ea a fost Cora. Se pare că are niște probleme cu 
drogurile și avea nevoie de bani. 

Anne icnește, îngrozită, și-și duce mâna la faţă. 

e 

Epuizaţi, dar ușuraţi, Anne și Marco se întorc în sfârșit acasă 
cu Cora. După ce au fost la secţia de poliţie, au dus-o pe Cora la 
spital, unde a fost consultată și au primit confirmarea că totul 
este în regulă. Acum, Marco. Încropește o masă rapidă pentru 
amândoi, în timp ce Cora suge lacomă din nou. Presa nu se mai 
îngrămădește la ușa lor. Avocatul cel nou le-a spus răspicat 
ziariștilor că Anne și Marco nu vor vorbi deloc cu ei și i-a 
ameninţat că îi vor da în judecată dacă vor fi hărțuiţi. La un 
moment dat, după ce se vor linişti lucrurile, vor scoate casa la 
vânzare. 

În sfârșit, o pun pe Cora în pătuţul ei, să doarmă. Au 
dezbrăcat-o și i-au făcut baie, studiind-o la fel de atent ca atunci 
când de-abia venise pe lume, să se asigure că totul este în 
regulă. Și chiar este un fel de renaștere, după ce au primit-o 
înapoi din morți. Poate că este un început nou pentru familia lor. 

Copiii sunt rezistenți, își spune Anne. Cora va fi bine. 

Stau amândoi în picioare lângă pătuţ, uitându-se la fetiţa lor, 
care zâmbește și gângurește la ei. Este așa o ușurare să o vadă 
zâmbind! În primele ore după ce au primit-o înapoi, doar a supt 
și a plâns întruna. Dar acum Cora începe să zâmbească iar. Stă 
pe spate în pătuț, cu mieii colorați și cei doi părinţi aplecați 
asupra ei, și dă jucăuș din picioare. 

— N-am mai crezut c-o să vină momentul ăsta, șoptește Anne. 

— Nici eu, zice Marco, zornăind jucăria spre Cora. 

Ea gângurește, o apucă și o strânge tare. 

O vreme, cei doi tac și așteaptă până adoarme fiica lor. 


VP - 245 


— Crezi că o să poţi să mă ierți vreodată? întreabă Marco în 
cele din urmă. 

Anne se gândește: Cum aș putea să te iert după cât de egoist 
și slab, și prost ai fost? Spune: 

— Nu știu, Marco. Văzând și făcând. 

El dă din cap, îndurerat. După o clipă, spune: 

— Nu au existat niciodată alte femei, Anne, jur. 

— Știu. 


VP - 246 


Capitolul treizeci și șapte 


Anne o pune pe Cora înapoi în pătuț, sperând că este ultima 
dată când o mai alăptează în noaptea asta și că de acum încolo 
bebelușul va dormi neîntrerupt până dimineaţă. Este târziu, 
foarte târziu, dar încă o aude pe Cynthia plimbându-se 
neobosită în casa vecină. 

A fost o zi plină de dezvăluiri șocante. După ce tatăl ei a fost 
luat din casa părintească încătușat, mama ei a chemat-o pe 
Anne deoparte, în timp ce Marco ţinea în braţe copilul adormit, 
în camera de zi. 

— Cred c-ar trebui să știi cu cine se vedea tatăl tău, a zis ea. 

— Contează? a întrebat Anne. 

Ce mai conta cu cine se vedea tatăl ei? Probabil era o femeie 
mai tânără și atrăgătoare. Bineînţeles. Lui Anne nu-i păsa cine 
era. Pentru ea conta faptul că tatăl ei - de fapt, își amintește ea, 
tatăl ei vitreg - i-a răpit copilul ca să facă rost de câteva 
milioane de dolari din banii mamei ei. Acum, avea să fie închis 
pentru răpire și crimă. Tot nu-i venea să creadă că era real. 

— Se vedea cu vecina ta, Cynthia Stillwell, a zis mama ei. 

Anne s-a uitat la ea nevenindu-i să creadă, șocată totuși de 
această veste, după toate celelalte. 

— A cunoscut-o la petrecerea de Anul Nou de la tine de acasă, 
a spus mama ei. Îmi aduc aminte că am văzut-o flirtând cu el. N- 
am băgat-o în seamă atunci. Dar detectivul particular a aflat tot. 
Am fotografii. 

Pe fața mamei ei se citește dezgustul. 

— Fotocopii după chitanţele de la hoteluri. 

Anne a întrebat: 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Am aflat și eu abia recent, a explicat Alice. Apoi, Cora a fost 
răpită și nu voiam să te supăr și cu asta. 

A adăugat cu amărăciune: 

— Detectivul ăla a fost una dintre cele mai bune investiţii pe 
care le-am făcut vreodată. 

Acum, Anne se întreabă la ce se gândește Cynthia. Graham 
este plecat. Ea este singură alături. Probabil a aflat că Richard a 


VP - 247 


fost arestat. S-a dat la știri. Oare îi pasă măcar ce se întâmplă 
cu Richard? 

Copilul doarme adânc în pătuț. Marco doarme în patul lor, 
sforăind puternic. Este prima oară când doarme ca lumea în mai 
mult de o săptămână. Însă Anne este foarte trează. La fel și 
Cynthia, alături. 

Anne își pune niște sandale și iese din casă pe ușa din spate, 
de la bucătărie. Face în liniște cei câţiva pași până în curtea din 
spate a Cynthiei, atentă să nu lase poarta să se închidă cu 
zgomot. Traversează curtea și rămâne în picioare în întuneric, 
cu faţa la câţiva centimetri de geam, uitându-se prin ușa 
glisantă. În bucătărie, lumina este aprinsă. O vede pe Cynthia 
foindu-se în colțul de lângă chiuvetă, dar Cynthia probabil nu 
poate să o vadă pe ea. Anne o urmărește o vreme pe întuneric. 
Cynthia își face niște ceai. Poartă o cămașă de noapte sexy, 
verzuie, foarte provocatoare pentru o noapte petrecută singură 
acasă. 

Cynthia habar nu are că Anne este acolo și o privește. 

Anne bate ușor în ușa de sticlă. O vede pe Cynthia tresărind și 
întorcându-se spre sursa sunetului. Anne își apasă faţa pe sticlă. 
Își dă seama că Cynthia nu știe ce-ar trebui să facă. Dar apoi se 
duce la ușă și o întredeschide câţiva centimetri. 

— Ce vrei? întreabă ea distant. 

— Pot să intru? întreabă Anne. 

Tonul ei este oarecum neutru, poate chiar prietenos. 

Cynthia se uită precaut la ea, dar nu spune nu și se dă lao 
parte. Anne deschide ușa mai larg și intră, închizând-o cu grijă 
după ea. 

Cynthia se întoarce la blatul de bucătărie și îi spune peste 
umăr: 

— Tocmai îmi făceam niște ceai. Mușetțel. Vrei și tu? Se pare 
că nici tu, nici eu nu putem să dormim în noaptea asta. 

— Sigur, de ce nu? zice Anne amabil. 

O urmărește pe Cynthia pregătind încă o ceașcă de ceai. Pare 
agitată. 

— Ei, de ce ai venit? spune Cynthia direct, în timp ce-i întinde 
ceașca lui Anne. 

— Mulţumesc, spune Anne așezându-se în vechiul ei loc de la 
masa din bucătărie, ca și cum ar fi încă prietene și ar sta la un 
ceai și povești. 


VP - 248 


Ignoră întrebarea Cynthiei. Se uită prin bucătărie, suflând în 
băutura fierbinte ca s-o răcească, de parcă nu ar avea nimic 
anume de discutat. 

Cynthia rămâne în picioare lângă blat. Nu se preface că sunt 
încă prietene. Anne o studiază peste marginea ceștii. Cynthia 
pare obosită, mai puţin atrăgătoare. Pentru prima dată, Anne își 
poate imagina cum va arăta Cynthia când va îmbătrâni. 

— Am luat-o înapoi pe Cora, spune Anne voioasă. Probabil ai 
auzit. 

Işi înclină capul spre peretele comun; știe că probabil Cynthia 
poate să audă prin el când plânge copilul. 

— Minunat! spune Cynthia. 

Intre ele este masa din bucătărie, pe care se află un suport 
din lemn plin cu cuțite. Anne are același set acasă. 

A fost la ofertă la magazinul alimentar nu cu mult timp în 
urmă. 

Anne își pune ceașca pe masă. 

— Voiam doar să lămurim ceva. 

— Ce anume? spune Cynthia. 

— N-o să ne șantajezi cu înregistrarea aia. 

— Ei, cum așa? spune Cynthia de parcă n-ar crede asta nici 
măcar o secundă, de parcă ar crede că totul e o farsă. 

— Pentru că poliţia știe ce a făcut Marco, spune Anne. Le-am 
spus despre filmare. 

— Serios! 

Cynthia pare sceptică. Pare că se gândește că Anne o 
aburește. 

— Și de ce le-ai spune asta polițiștilor? N-ar însemna că Marco 
ar fi băgat la închisoare? A, stai puţin... vrei să fie băgat la 
închisoare. 

Îi aruncă lui Anne o privire superioară. 

— Nu pot să zic că te învinovăţesc. 

— Marco nu va merge la închisoare, spune Anne. 

— Eu n-aș fi așa de sigură. 

— O, ba sunt sigură. Marco nu se duce la închisoare pentru că 
tatăl meu - amantul tău - a fost arestat pentru crimă și 
conspirație la răpire, așa cum sunt sigură că știi deja. 

Anne vede cum chipul Cynthiei împietrește. 

— O, da, Cynthia, știu tot. Mama a pus un detectiv particular 
să vă urmărească. Are fotografii, chitanţe, tot. 


VP - 249 


Anne mai ia o înghiţitură de ceai, simțindu-se bine. 

— Aventura ta secretă nu mai e chiar așa de secretă. 

În sfârșit, Anne are avantajul și îi place. Îi zâmbește Cynthiei. 

— Și ce-i cu asta? zice Cynthia într-un final. 

Dar Anne își dă seama că este iritată. 

— Ceea ce poate nu știi, spune Anne, este că Marco a făcut o 
înțelegere cu poliția. 

Pentru o clipă, Anne vede îngrijorarea pe chipul Cynthiei și 
ajunge la motivul venirii ei. Spune ameninţător: 

— Ai fost părtașă la asta de la bun început. Ai știut tot. 

— N-am știut nimic, zice Cynthia dispreţuitor, numai că soțul 
tău și-a răpit propriul copil. 

— O, ba eu cred că ai știut. Cred că ai fost complice cu tatăl 
meu. Știm cu toţii cât de mult iubești banii, zice Anne cu o urmă 
de venin. Poate că tu ești cea care va fi băgată la închisoare. 

Cynthia se schimbă la faţă. 

— Nu! N-am știut ce a făcut Richard până când am văzut la 
știri, în seara asta. Nu am fost implicată. Am crezut că Marco era 
vinovatul. N-ai nicio dovadă împotriva mea. Nici nu m-am 
apropiat de copilul tău. 

— Nu te cred, zice Anne. 

— Nu-mi pasă ce crezi tu, ăsta e adevărul! spune Cynthia. 

Se uită la Anne cu ochii mijiţi. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Anne? Erai așa de amuzantă, de 
interesantă... Pe urmă ai născut. Te-ai schimbat complet. |ţi dai 
seama măcar cât de banală și tristă, și plicticoasă ai devenit? 
Bietul Marco, mă întreb cum de te suportă. 

— Nu schimba subiectul! Nu e vorba despre mine acum. Sigur 
știai ce avea de gând tatăl meu. Așa că nu mă minţi! 

Vocea lui Anne tremură de furie. 

— Nu o să poți niciodată să dovedești asta, pentru că pur și 
simplu nu este adevărat, zice Cynthia. 

Apoi adaugă cu cruzime: 

— Dacă eram implicată, crezi c-aș mai fi lăsat copilul să 
trăiască? Probabil ar fi fost mai bine dacă Richard îl omora de la 
bun început. Ar fi scutit multă bătaie de cap. Ar fi fost o plăcere 
să pun capăt plânsului interminabil al obrăznicăturii ăleia. 

Apoi, Cynthia pare speriată. Işi dă seama că a exagerat. 

Scaunul lui Anne cade brusc pe spate. Aroganţa obișnuită a 
Cynthiei este înlocuită de groază absolută. Ceașca ei de 


VP - 250 


porțelan se sparge de podea în timp ce ea scoate un țipăt hidos, 
asurzitor. 
e 

Marco a dormit adânc. Dar în toiul nopții, se trezește brusc. 
Deschide ochii. Este foarte întuneric, dar pe pereții dormitorului 
se văd cercuri descrise de lumini roșii, intermitente. Semnale 
luminoase de urgență. 

Lângă el, patul este gol. Probabil că Anne s-a trezit și 
alăptează. 

E curios acum. Se ridică și se duce la fereastra dormitorului, 
care dă în stradă. Trage draperia la o parte și se uită afară. Este 
o ambulanţă. Parcată direct sub geamul lui și puţin spre stânga. 


În faţa casei lui Graham și a Cynthiei. 

Tot corpul i se încordează. Acum vede mașinile cu alb și 
negru, de poliţie, parcate pe partea cealaltă a străzii, și altele 
sosind pe parcurs. Degetele îi zvâcnesc involuntar pe draperie. 
Adrenalina îi curge prin tot corpul. 

Din casă ies doi asistenţi de pe ambulanţă, cărând o targă. 
Trebuie să fie cineva pe targă, dar nu vede clar până nu se 
mișcă medicul. Nu sunt grăbiţi deloc. Medicul își schimbă 
poziția. Marco vede că într-adevăr este cineva pe targă. Numai 
că nu își dă seama cine e, pentru că are fața acoperită. 

Oricine ar fi pe targa aceea, este mort. 

Marco simte cum i se scurge tot sângele din corp. Îi vine să 
leșine. In timp ce îi urmărește, vede o șuviţă de păr negru, lung, 
care iese de sub pătură și cade pe marginea tărgii. 

Se uită înapoi la patul gol. O, Doamne, șoptește el. Anne, ce ai 
făcut? 

lese în fugă din dormitor și aruncă o privire grăbită spre 
camera copilului. Cora doarme în pătuţ. Panicat acum, aleargă 
în jos pe scări și se oprește brusc în camera de zi scufundată în 
întuneric. Vede profilul soţiei lui; stă pe canapea, în întuneric, 
complet nemișcată. Se apropie de ea, terifiat. Ea stă prăbușită 
pe canapea, cu privirea fixată drept înainte, de parcă ar fi în 
transă, dar când îl aude apropiindu-se, își întoarce capul. 

In poală, ţine un cuţit mare de carne. 

Lumina roșie, intermitentă, a mașinilor de urgenţă de afară 
proiectează cercuri pe pereţii camerei de zi și îi scaldă într-o 
strălucire nefirească. Marco vede că mâinile ei și cuțitul sunt 


VP - 251 


întunecate - din cauza sângelui. E acoperită toată de sânge. Are 
stropi pe faţă și în păr. Lui Marco i se face rău, îi vine să vomite. 

— Anne, șoptește el, iar vocea îi este un murmur frânt. Anne, 
ce ai făcut? 

Ea îi întoarce privirea pe întuneric și spune: 

— Nu știu. Nu-mi aduc aminte. 


VP - 252 


Multumiri 


Sunt datoare cu multumiri atâtor oameni. Lui Hellen Heller, o 
agentă extraordinară, îți multumesc pentru tot! Multumiri din 
inimă tuturor de la agenția Marsh pentru felul minunat în care 
m-au reprezentat în toată lumea. 

Mulţumiri din tot sufletul lui Brian Tart, Pamela Dorman și 
tuturor celor de la Viking Penguin (SUA). La fel și lui Larry Finlay 
și Frankie Gray de la Transworld UK și echipei fantastice de 
acolo. Mulţumiri și lui Kristin Cochrane, Amy Black, Bhavna 
Chauhan și echipei care m-a sprijinit de la Doubleday Canada. 
Am marele noroc de a avea niște echipe minunate de marketing 
și publicitate pe ambele părți ale Atlanticului. 

Multumesc, lisa Brink, pentru designul site-ului. 

De asemenea, sunt foarte recunoscătoare primilor mei cititori: 
Leslie Mutic, Sandra Ostler și Cathie Colombo. 

Și, bineînțeles, nu aș fi putut să scriu această carte fără 
sprijinul familiei mele. 


VP - 253 


E 
TY 
P 


A 
] 


o 


virtual-project.eu 


VP - 254