Vintila Corbul — Imparateasa fara coroana

VINTILA CORBUL 
zi) ar lesa “fara coroană 


VINTILĂ CORBUL 
Impaâreteasa fara coroana 


Traducere din limba franceză: Valentin Protopopescu 


Coperţi: Romy Schneider în KATIA - 1959 
Medalioane: Ekaterina Yuriewskaya Dolgoruki 


e-book 2012 


Îsi capia i do Dai iei 33 
| | EEE a aS 68 
DV cae ce rata 10 ra a 101 
Viet dn EANNA A 116 
Miara eee at, abia 151 
Vlas îi sase E aaa ară 198 
A, || PI E DE Sa E e 246 
Arua end ae iudei ao a 287 
DDD E 314 
NE sate doc de date 354 
la i pa ae i 399 
pd || ASE E RE RE eee 435 


În perioada comunistă, având în vedere că nu îi 
era îngăduit să scrie, Vintilă Corbul a fost nevoit să 
facă traduceri din limba rusă pentru a-şi suplimenta 
modestul venit. Recunoaşte că atunci când trebuia 
să traducă astfel de cărţi, încerca să deducă 
subiectul lucrării pentru că nu înţelegea mai nimic. 
Practic, inventa cartea. Au urmat şi traduceri din 
engleză şi abia după aceea i s-a îngăduit să scrie şi să 
publice propriile cărţi. Autorul a avut foarte mult de 
suferit de pe urma regimului comunist, deoarece 
provenea dintr-o familie de burghezi, iar în urma 
amenințărilor a fost nevoit să fugă din ţară. Cu toate 
acestea, rămâne un mare patriot, foarte legat de 
România, dovadă că în multe dintre cărţile sale 
aminteşte în mod pozitiv despre ţara natală. Deşi 
locuieşte în Franţa aproape 30 de ani, nu şi-a 
pierdut deloc accentul şi vorbeşte româneşte cu mare 
uşurinţă. 


Editorul 


noiembrie 2007 


| 


R... se-nvârtea... se-nvârtea... se- 


nvârtea... se-nvârteja... 


Jucătorii care se-nghesuiau în jurul mesei verzi, 
vrăjiţi de mişcarea vertiginoasă şi circulară a bilei albe, 
probabil că nici nu s-ar fi mirat dacă aceasta, cuprinsă 
de vâltoarea vitezei, şi-ar fi luat zborul către tavan şi 
i-ar fi măturat mulurile! aurite. 


Doar aristocrata aşezată pe un scaun, vizavi de 
crupier, rămânea impasibilă şi imobilă ca o statuie 
de marmură pe care veacurile şi intemperiile 
izbutiseră parţial să o afecteze, dar fără a-i şterge cu 
totul urmele unei străvechi şi mari frumuseti. 
Scânteierea ochilor ei rivaliza cu focul aruncat de 
diadema ce-o purta, cu strălucitorul râu de diamante 
ce-i acoperea pieptul, cu brăţările şi inelele 
sclipitoare ce-i împodobeau mâinile fine, cu vene 
proeminente. 


: Muluri, profiluri arhitecturale cu funcţie ornamentală, 
din fr. (n.t.) 


Cunoscătorii pretindeau că bijuteriile ei valorau 
mai bine de două milioane de ruble. 


În faţa femeii, grămăjoarele cu jetoane de o 
sută, cinci sute şi o mie de franci se strângeau 
aidoma turnurilor minuscule şi multicolore ale unei 
citadele în miniatură. Aristocrata câştiga, fapt 
excepţional, căci de obicei sumele pe care le pierdea 
atingeau cifre ameţitoare. jucătoare îndârjită, aceasta 
părea să-şi controleze cu totul nervii. Îşi reprima 
sentimentele cu o stăpânire de sine demnă de 
admiraţie. 


„inima ei este de piatră, spuneau răuvoitorii. 
Simţurile ei şi-au pierdut sensibilitatea... Mişcările pe 
care le face au rigiditatea acelor figurine care îşi fac 
apariţia pentru a anunţa ora exactă pe frontonul 
unor biserici germane...” 


În Cazinoul de la Monte-Carlo, împătimiţii mesei 
verzi, care ştiau să-şi disimuleze reacţiile, erau însă 
legiune. Dar nici unul dintre ei nu ar fi putut egala 
perfecțiunea atinsă de aristocrată. Aceasta era în stare 
să câştige sau să piardă milioane de franci fără ca 
vreun muşchi să-i tresalte pe chip, fără ca în ochii ei 
să sclipească nici cea mai măruntă scânteie de 


7 


emoție. 


În cele din urmă, aşteptarea avidă a celor ce jucau 
contra băncii a fost recompensată. Cercul ruletei şi- 
a încetinit rotația, bila albă a mai sărit de câteva ori 
dezordonat în interiorul vasului fix, lovindu-se de 
galeţii de alamă, iar apoi, obosită parcă, alunecă 
într-o alveolă. 


— Douăzeci şi opt negru, par, pas!, anunţă 
crupierul cu o voce monotonă. 


Aristocrata jucase suma de zece mii de franci pe 
acest număr plin. Jucătorii îl priviră cu invidie pe cru- 
pierul care aduna imperturbabil, cu lopăţica sa lungă, 
mizele perdanţilor, apoi alinie pe numărul douăzeci 
şi opt grămăjoarele de jetoane ce însemnau zece 
mii de franci multiplicaţi de treizeci şi două de ori. 


— Trei sute de mii de franci, murmură lord 
Redciliff, un sexagenar chel cu favoriţi bogaţi, la 
urechea tovarăşului său, Sir George Balawyder, 
grăsan, pântecos, împachetat într-un sacou cu revere 
de moar. Încă două sau trei lovituri de calibrul acesta 
şi va arunca banca în aer. 


Sir George ricană: 


— Credeţi oare, dragă prietene, că sumele 


câştigate astăzi vor putea compensa imensele 
pierderi recente? Numai nebuna de Suvorova 
cutează să rişte mize atât de ameţitoare. 


Jucătorii grei de la Monte-Carlo se cunoşteau 
aproape cu toţii, personal sau măcar din vedere. Era 
o mare confrerie care putea fi întâlnită pretutindeni 
în Europa, acolo unde cazinourile înfloreau, de la 
Wiesbaden la Kissingen, de la Spa la Homburg, de la 
Trouville la Dauwville. Lumea înaltă se reunea regulat 
pentru a-şi cheltui averile repede şi în cel mai plăcut 
mod cu putinţă. Exclusiviştii se-nghesuiau într-un 
singur cazinou, din obişnuinţă, din superstiție sau 
pornind de la avantajul unei rulete cu un singur zero, 
avantaj care e preferabil celor care mizează pe două 
zerouri, din pricina lăcomiei unor directori de 
stabiliment nesătui. 


Aristocrata alesese Monte-Carlo, căci altfel îşi 
petrecea iernile la Nisa. Atunci când vremea rea o 
împiedica să se deplaseze în Monaco, ea se resemna 
să se aşeze în faţa meselor verzi ale cazinoului de la 
Nisa, însă acesta nu era decât un surogat în 
comparaţie cu iubitul său cazinou de la Monte-Carlo. 


Crupierul împinse cu lopăţica turnurile minuscule de 
jetoane — o avere — spre aristocrată, care nici 
măcar nu le atinse. 


— Vă mai amintiţi, George, de acea faimoasă 
serată la care Suvorova aproape că a aruncat în aer 
banca, atunci când a câştigat două milioane de 
franci?, îşi reluă lord Redcliff vorba, râzând din 
vârful buzelor. 


— Cum aş putea să uit satisfacția ce-am trăit-o 
observând faţa descompusă a lui Blanc? Dar s-a 
ţinut bine, jos pălăria! De-atunci, şi-a recuperat însă 
cele două milioane de la Suvorova, plus o duzină. 


— Aştept cu o sadică plăcere clipa când aceşti 
cămătari care conduc cazinourile vor plăti!, spuse 
lordul, fixându-şi cu degetele pătate de tutun monoclul 
aşezat în orbita stângă, pentru a urmări o tânără 
doamnă încântătoare ce tocmai trecea, lăsând în 
urmă efluvii parfumate. Din păcate, adăugă el, 
această voluptate îmi este refuzată. Aceşti 
netrebnici cad întotdeauna în picioare, aidoma 
pisicilor de pe streaşină! 


Aristocrata îşi părăsi imobilitatea şi îşi ridică înce- 
tişor mâna, strălucitoare de atâtea bijuterii. 


Secretarul ei personal, Gilles Bourgoing, de vreo 
patruzeci de ani, cu păr grizonat, despicat de o 
cărare impecabilă, ce părea să-i despartă craniul în 


10 


două jumătăţi perfect egale, se aplecă respectuos 
deasupra umărului aristocratei. 


— Alteță Serenissimă?, o întrebă el pe un ton cati- 
felat, parcă pentru a nu-i zgâria auzul. 


— Cât e ceasul? 

— Este ora cinci, Alteță Serenissimă! 
— E seară? 

— Este dimineaţă, Alteță Serenissimă! 


Aristocrata pierduse noţiunea timpului. Nu era 
pentru prima oară când i se întâmpla asta. Jocul o 
acapara, înălţând între ea şi lumea exterioară un zid 
ca de gheaţă. În centrul acestui templu cu pereţi 
translucizi nu se găseau decât ea, ruleta şi anexa 
acesteia, crupierul. 


Trezită din transă, aristocrata privi în jur la 
jucătorii palizi, aidoma fantomelor: scofâlciţi, cu ochi 
încercănaţi, injectaţi de oboseală, cu buze strânse, 
mărturisind amărăciunea, cu mâini tremurânde. 


— Sunteţi sigur, Bourgoing? 


— Ca să fiu şi mai exact, cinci şi şapte minute.!... 


11 


Vin zorile, Alteță Serenissimă! 


Grelele draperii de  brocart ce acopereau 
ferestrele  întreţineau o permanentă  ambianţă 
nocturnă, accentuată de girandolele? cu mii de 
lumânări aprinse. 


— De-ajuns pentru astăzi!, spuse aristocrata cu 
o voce spartă. 


Se ridică foşnindu-şi rochia de mătase neagră, 
îşi luă gentuţa — o casetă din aur alungită, 
acoperită cu diamante — şi fără să acorde nici cea 
mai măruntă atenţie milioanelor strânse în faţa ei, 
se îndepărtă de masă, abia înclinând capul pentru a 
răspunde la salutul unora şi altora. Demnă şi dreaptă, 
îşi croi drum spre ieşire, precum altădată Moise când 
îşi salvase neamul ales din Egiptul duşmănos, 
despicând prin puterea magiei sale apele Mării 
Roşii. Pasul hotărât făcea ca persoana ei să degaje 
un aer voluntar şi orgolios. Însă nu era vorba de 
orgoliul parvenitului ori de al insului pătruns de 
importanţa sângelui său albastru sau de înalta lui 
demnitate. În cazul ei aveam de-a face cu orgoliul 
unei femei conştiente că i se datorează totul şi că 


2 Girandolă, sfeşnic cu mai multe braţe (n.t.) 


12 


mulţimea elegantă ce i se îngrămădea în preajmă nu 
era decât o biată plevuşcă. 


Domnul Bourgoing, care-şi ştia datoria, strânse 
averea lăsată pe masa de joc, dădu bogate bacşişuri 
personalului, apoi alergă la casă pentru a schimba 
jetoanele pe trei săculeţi cu monede de aur. Trei 
valeţi se-nghesuiră să-i transporte, urmându-l în şir 
indian. Operaţiunea se desfăşură atât de rapid, încât 
domnul Bourgoing o ajunse din urmă pe aristocrată 
exact în clipa în care domnul Blanc, omnipotentul 
director al cazinoului, îi aşeza pe umeri — cu o 
galanterie surâzătoare — mantoul de zibelină, atât 
de mare şi de lung că atârna pe jos. 


— Îmi pare nespus de rău că Alteța Voastră 
Serenissimă nu e dispusă să accepte o sticlă de 
şampanie pentru a sărbători victoria din această 
seară! 


Umbra unui surâs trufaş, dar cuceritor, fu schiţată 
pe buzele aristocratei. 


— Domnule Blanc, voi primi altădată atât de 
amabila dumneavoastră invitaţie. 


13 


— Alteță Serenissimă, voi rămâne veşnic slujitorul 
prea plecat al Domniei Voastre! 


Şi îi deschise el însuşi dubla uşă de cristal, în timp 
ce portarul strigă pe un ton solemn: 


—  Trăsura Alteţei Sale Serenissime prinţesa 
lurievski -Dolgoruki! 


Apoi îşi încovoie spatele a plecăciune, măturând 
cu şapca-i galonată marmura scării. 


În faţa trotuarului se-nfiinţase deja un somptuos 
echipaj, tras de patru cai lipiţani, albi ca zăpada. Su- 
rugiul şi ajutorul acestuia, ca şi lacheul ghemuit pe 
micuțul lui scaun din spatele cabinei, purtau livrele 
purpurii brodate cu aur. Patru cazaci călare, 
înarmaţi până-n dinţi, escortau echipajul. Aristocrata 
era musai să fie în permanenţă bine apărată, căci 
bijuteriile sale, ca şi enormele sume de bani pe care le 
tot ducea cu sine de colo-colo riscau să-i aţâţe pe 
răufăcători. 


Aerul proaspăt al dimineţii mângâie obrajii 
prinţesei, care se simţi brusc revigorată. Cerul senin, 
de paloarea sidefului, îi amintea de atmosfera limpidă, 
scânteietoare a Sankt-Petersburgului... Acest oraş 


14 


feeric îi actualiză — paradoxal, cumva — amintiri pe 
care ar fi dorit să le-ngroape în cel mai îndepărtat colţ 
al sufletului. Fantome ieşeau acum din linţoliul în care 
fuseseră ascunse şi se profilau transparente peste 
peisajul ce se deschidea în faţa cazinoului: grădinile 
cu flori parfumate, silueta Hotelului Paris, marea de 
un gri-bleu care se-ntrevedea printre palmieri. 


Câţiva gură-cască, dar şi câţiva noctambuli în ţinută 
de seară, surprinşi de primele zgomote ale zilei ce 
tocmai începea, contemplau plini de admiraţie 
echipajul demn de un cap încoronat şi pe doamna care 
se urca în trăsură, aşezându-se pe bancheta din spate. 
Domnul Bourgoing se aşeză vizavi de ea, cu cei trei 
saci cu aur la picioare. Dar augusta lui stăpână uitase 
deja de câştigul nopţii aceleia. 


Domnul Blanc aşteptă în josul scării ca vehiculul 
princiar să se pună în mişcare — protocol pe care-l 
respecta de fiecare dată când avea de-a face cu 
capete încoronate sau cu înalte personaje ce-i onorau 
cu prezenţa cazinoul. Datorită abilității şi diplomaţiei 
sale, domnul Blanc reuşise nu numai să atragă 
simpatia — desigur, interesată, a prinţului suveran 
al statului Monaco — dar şi să facă prosperitatea 


15 


unei întreprinderi care înghiţise capitalurile unor 
numeroşi bancheri, mai puţin avizaţi şi experimentați 
decât el. 


Cu mâna înmănuşată, aristocrata îi făcu un semn 
discret patronului, care se înclină pentru cea din urmă 
oară, aşteptând îndepărtarea echipajului înainte să 
se întoarcă în palatul destinat jocului. 


x 
k x 


După trei ore de călătorie, trăsura avea să o lase 
pe prinţesă la scara vilei sale din Nisa. Echipajul 
urmase calea Basse Corniche, drum serpentiform ce 
aluneca între Mediterană şi munţii ce-şi înălţau 
pantele abrupte, împădurite sau dezgolite, către 
înaltul cerului aurit de soarele tocmai căţărat în tării. 


Aristocrata ar fi putut să folosească vaporul de 
pasageri care făcea legătură între Nisa şi Monte- 
Carlo într-o oră şi jumătate, sau trenul, care parcurgea 


16 


aceeaşi distanţă în numai douăzeci de minute. Dar 
trenul şi vaporul, în ciuda comodităţii lor, rămâneau 
mijloace de transport cam prea democratice pentru 
gustul ei. lar ea dispreţuia să se frece de oamenii 
obişnuiţi care o ştiau şi o priveau cu o curiozitate 
neobosită. 


Nisa, doldora de mari-duci şi boieri ruşi fabulos de 
bogaţi, de lorzi şi prințese germane, de conți italieni 
rafinaţi până-n vârful unghiilor şi de milionari ameri- 
cani vulgari şi zgomotoşi, de granzi de Spania şi de 
aristocrați francezi aparent rătăciţi printre toţi aceşti 
străini — scală care exprima cu precizie amploarea 
frecvenţei lor Nisa, acest oraş cosmopolit, îi atrăgea 
şi pe aventurierii de toate speţele, jucători 
profesionişti, eufemism ce ascundea sub un voal 
discret mult mai compromiţătorul termen de trişori, 
de pescuitori în ape tulburi, adică hoţi de mare clasă, 
gigolo, escroci şi falşi marchizi. Nu lipseau nici regii 
şi reginele, ţarinele şi prinții domnitori. Vilegiaturiştii 
francezi priveau cu invidie la acest Capernaum: care 
evoca mai curând Sodoma şi Gomora decât o 


3 Capernaum, oraş biblic în care lisus Hristos a 
săvârşit unele din minunile sale (n.t.). 

+ Sodoma şi Gomora, oraşe biblice despre care se 
spune că ar fi fost distruse de Dumnezeu ca pedeapsă 
pentru păcătoşenia locuitorilor (n.t.) 


17 


frumoasă staţiune estivală. lar sezonul îşi atingea 
apogeul între lunile noiembrie şi martie ori aprilie. 
Scumpetea vieţii făcea ca Nisa să fie inabordabilă 
celor care nu posedau suficientă avere. Locuitorii 
oraşului, singurii autohtoni adevăraţi, făceau şi ei de 
curând parte din Imperiul lui Napoleon Ill, după ce 
anterior se aflaseră sub suveranitatea Piemontului. 


Prinţesa  îndrăgea pitorescul, zgomotul şi 
agitația care făceau ca marmita niseză să 
clocotească întruna. Însă înainte de orice, ea adora 
emoţiile tari, viile senzaţii pe care i le procura jocul 
hazardului. Jocul, la început un simplu derivativ, o 
captase cu totul, devenind un drog foarte puternic, de 
care nu mai izbutea să se elibereze. 


În timp ce echipajul mergea în trap rapid coborând 
de pe Cap d'All şi se angaja pe drumul pietros care 
se-ntindea pe lângă malul mării, prinţesa privea, 
fără să o vadă, linia orizontului împodobită cu o 
imensă purpură incandescentă. Petrecuse întreaga 
noapte în jurul covorului verde al mesei de joc fără 
să resimtă nici cea mai măruntă oboseală. 
Tensiunea nervoasă îndurată timp de mai multe ore 
risipite la  ruletă se manifesta doar printr-o 
fantasmagorică imagine a unei roţi ce se-nvârtea... 


18 


se-nvârtea...  antrenându-i imaginația într-un 
simulacru de joc... Bila se-nvârtea... se-nvârtea... se- 
nvârtea... se precipita către bolta cerească... şi-şi 
continua cursa fără oprire... 


Creierul prinţesei crease acest joc himeric pe 
care ea şi-l putea explica, dar fără să caute totuşi să 
se elibereze din captivitatea acestuia. Îşi ocupa 
conştient spiritul pentru a-şi uita trecutul. Un trecut ce 
îi stârnea oroare şi care, în chip bizar, continua să o 
fascineze. Viaţa ei se identificase cu o minciună. O 
înşelătorie amplă ca un maelstrom? ce antrena o 
întreagă lume. O societate ce se-nvârtea ca un 
titirez, ca o  ruletă, îngropând adevărul sub 
nenumărate straturi de minciună... Minciuni grele... 
teribil de grele... Lucrurile stăteau de parcă ar fi fost 
mai uşor să fie deplasate piramidele decât să mişte 
minciuna ce acoperea ca un capac de plumb 
societatea rusă... 


Pe masa ei de noapte se găsea o carte pe care 
aristocrata nu o părăsea niciodată atunci când 
călătorea în străinătate, dar pe care, în ciuda 
poziţiei sale, n-ar fi îndrăznit nicicând să o introducă 
în Rusia: jurnalul ţinut de marchizul de Custine în 


5 Maelstrom, vârtej îngrozitor, uriaşă mişcare turbio- 
nară (n.t.) 


19 


timpul călătoriei sale prin Imperiul țarilor. Ruşii îl 
blestemau pe Custine şi lucrarea acestuia pentru că 
el smulgea acolo voalul pudic al minciunilor ruseşti şi 
dezvăluia întreg adevărul despre esenţa Rusiei. Adevăr 
pe care şaizeci de milioane de ruşi îl respingeau, fie în 
plan politic, fie din interes, fie de frică... 


Ca să uite de amintirile prea dureroase, anumiţi 
oameni adoptă un fel de orbire voluntară, trec la misti- 
cism, se dedau dezmăţului sau oricărui alt exces. 
Sinuciderea constituie de multe ori limanul acestor su- 
ferinţe devenite insuportabile. Aristocrata alesese 
jocul, căci nu-i plăcea băutura, avea alergie să se 
prosterneze în faţa icoanelor şi considera că e sub 
demnitatea ei să-şi plătească un gigolo. Cât priveşte 
sinuciderea, ideea nu-i trecuse niciodată prin cap... 


Un râs sec, nu lipsit de ironie, făcu să-nfiorească 
o grimasă pe faţa prinţesei, grimasă pe care 
Bourgoing o surprinse cu coada ochiului, deşi el 
continuă să se prefacă absorbit de peisaj. Stăpâna 
lui era adâncită în gânduri. Minciuna o obseda. Până 
şi ortodoxia, pe care ruşii o adorau, convinşi că 
devoţiunea este sursa fericirii eterne, decăzuse până 
la nivelul unui instrument de înşelăciune. Aristocrata 
îşi amintea de aventura prietenei sale, contesa 
Miloradovici, care divorțase de primul ei soţ ca să-l 


20 


urmeze pe un oarecare Oleg Şidlovski, în urma unei 
intrigi amoroase demne de un roman al domnului 
Turgheniev sau al domnului Dostoievski. Cei doi se 
căsătoriseră şi duseseră o viaţă minunată, căci soţul 
era frumos ca Apollo. Dar după câţiva ani de fericire 
absolută, Şidlovski deveni un om virtuos, adept al 
pietăţii, fiind cuprins de un dezgust ce-l îndepărtă 
de perversitatea lumii laice. Şi o convinse pe soţie 
că relaţiile fizice, chiar şi între parteneri căsătoriţi, 
însemnau un păcat, doar viaţa călugărească putând să 
le garanteze nemurirea sufletului. Olga căzu în 
capcană. Fiecare se îngropă între zidurile unei 
mănăstiri. Rostind legământul definitiv, Olga realizase 
automat şi divorţul. La puţin timp după aceea, 
frumosul Şidlovski, renunțând la cinul monahal, a 
reîmbrăcat uniforma de husar — căci se bucura de 
înaltă protecţie — şi, pentru că averea lui personală 
era zdravăn micşorată, el se recăsători cu foarte 
bogata lulia Sedova, fosta amantă a prinţului 
Demidov, pe care a uşurat-o apoi de vreo 
douăsprezece milioane de ruble. Olga Miloradovici 
înţelese stupefiată că iubitul ei Oleg nu numai că o 
înşelase, dar o mai şi părăsise într-o mănăstire, 
dedicând-o unei vieţi pentru care nu simţea nici un 
fel de atracţie. După douăzeci de ani de închisoare 
— căci noua sa viaţă însemna recluziunea veşnică — 


21 


ea a fugit dintre zidurile mănăstirii. Autorităţile 
ecleziastice ar fi fost îndreptăţite să ceară arestarea 
fostei contese şi retrimiterea ei manu militari înapoi. 
Însă pentru că la intrarea ei în cinul călugăresc Olga 
îşi cedase întreaga avere Bisericii — ceea ce era 
esenţial — mai-marii bisericeşti au hotărât să nu 
înceapă urmărirea judiciară. La vârsta de patruzeci de 
ani, contesa Miloradovici, scăpată din iad, începu o 
nouă existenţă. 


Frumosul Oleg Şidlovski ridicase minciuna religi- 
oasă la nivelul artei, al supremei abilităţi. 


Prinţesa suspină uşurată. Măcar ea se bucura de 
o libertate totală, de o bogăţie fabuloasă şi de o 
pasiune ce-i aducea mari satisfacţii. 


După acest episod nostalgic, faţa aristocratei se 
posomori la loc. De fapt, se păcălea de una singură. 
Libertatea nu-i era chiar fără limite. În urma morții lui 
Alexandru II, fiul acestuia, Alexandru III, avu obrăznicia 
să-i trimită un emisar, contele Adlerberg, ministru al 
Curţii, care o anunţase cu o stânjeneală vizibilă că 
prezenţa ei la Sankt-Petersburg nu mai era dorită şi 
că i se recomanda să-şi prelungească sejurul în 
străinătate. Evident, nu era vorba tocmai de un exil, 


s Manu militari, sub pază înarmată, în latină (n.t.) 


22 


căci prinţesa putea să revină în Rusia atunci când 
voia, pentru a-şi rezolva treburile. | se ceruse doar să 
nu mai frecventeze palatul imperial şi să-şi reducă la 
minimum numărul de zile petrecute în capitală. 


Aristocrata îl măsurase pe contele groaznic de 
jenat cu un aer ironic. 


— Puteţi să-i comunicaţi Majestății Sale că v-aţi 
îndeplinit misiunea (termenul era aproape injurios) 
şi că mă voi conforma dorințelor Sale. La sfârşitul 
acestei săptămâni voi părăsi Sankt-Petersburgul şi, 
pentru că sezonul de iarnă nu s-a terminat, am să mă 
instalez la Nisa. Dar vă rog, dragă conte, să-i 
transmiteţi complimentele mele, căci sunt convinsă 
că-l veţi pune pe ţar într-o situaţie delicată. La 
revedere sau, dacă preferaţi, adio! 


În răstimpul în care a rostit acest discurs, faţa ei 
nu exprimase altceva decât seninătate, cu toate că 
temperamentul viu al prinţesei fierbea. Însă 
învățase arta de a-şi deghiza sentimentele. Ea 
tocmai avusese de suportat un afront a doua zi 
după moartea soţului său. Ca urmare, opri refluxul 
amintirilor ce-o deranjau prea mult... 


x 


23 


kx 


Privirea îi căzu din întâmplare pe săculeţii 
aliniaţi la picioarele lui Bourgoing. Într-adevăr, 
câştigase o sumă foarte mare în această noapte, dar 
nu manifestase deloc curiozitatea să-i cunoască 
valoarea. Îi era indiferent dacă pierdea sau câştiga. 
Prinţesa simţea nevoia să provoace hazardul, să se 
lupte cu destinul, să ia cu asalt fatalitatea... Îi plăcea 
să gâfâie privind bila cum ocoleşte cavitatea ruletei 
şi arăta o voluptate inimaginabilă când trăgea 
cărţile la jocul numit chemin de fer'... Inima aproape 
că i se oprea când degetele filau cărţile... O plăcere 
la fel de intensă ca şi orgasmul... Cu cât o invadau 
mai mult emoţiile, cu-atât uita mai zdravăn de 
amărăciunile ce-o chinuiau... Ea se angaja într-o 
bătălie desfăşurată pe stofa verde împotriva forţelor 
duşmane... Biletele de bancă, monedele de aur, 
jetoanele înlocuiau lăncile, săbiile, grămezile de 
arme şi scuturile... Un câmp închis pe care 
campionii jocului se dedică unui război îndârijit... Aurul 
înlocuieşte sângele... Uneori, moartea survine atunci 
când învinsul unei seri îşi trage un glonţ în cap. Un 
sfârşit lipsit de glorie, pe care patronii cazinourilor 


7 chemin de fer - numele unui joc de noroc cu cărţi din 
epocă (n.t.) 


24 


se grăbesc să-l facă uitat, căci asemenea incidente 
aruncă o lumină neplăcută asupra reputației 
stabilimentului. 


— Domnule Bourgoing, să vă odihniţi bine după 
întoarcerea noastră la Nisa şi să vă întrematți 
puterile, pentru că în seara asta vom merge din nou 
la Monte-Carlo. 


— Prea bine, Alteță Serenissimă! 


Bourgoing n-avea nevoie de această 
recomandare, deoarece cunoştea dinainte 
programul nocturn al stăpânei. Vizitele obligatorii la 
cazinou nu erau întrerupte decât de recepţiile oferite 
de prinţesă în reşedinţa sa din Nisa. 


De când căzuse în dizgraţia ţarului Alexandru III, 
neplăcere cu care toţi membrii coloniei ruse de la Nisa 
erau la curent, anumiţi mari-duci şi demnitari ai Curţii 
îi ocoleau recepţiile ca să nu atragă mânia 
imperială. Câteva nobile şi aristocrate ruse, suficient 
de bogate pentru a nu se teme de implicaţiile 
spiritului lor de independenţă afişat la lumina zilei şi 
dornice să arate că lesa le repugna chiar dacă era 
ţinută de ţarul întregii Rusii, frecventau vila Georges şi 
apreciau ospitalitatea stăpânei casei. Deşi numărul lor 


25 


se redusese, saloanele prinţesei lurievski făceau casa 
plină deoarece aristocrații străinii se grăbeau să 
răspundă invitaţiilor prinţesei, invitând-o la rându-le 
la toate dineurile şi balurile care se succedau de la 
un capăt la celălalt al săptămânii. 


— Domnule Bourgoing, ce vizite sunt anunţate 
pentru această după-amiază? 


Secretarul îşi deschise carneţelul legat în 
mătase şi parcurse programul zilei. 


— Ducele de Ossuna, marchizul de Santa-Cruz, 
arhiducele Albert, lordul şi lady Dufferin şi... o anumită 
domnişoară Nadina Alexandrovna, adăugă el, pe un 
ton vag dispreţuitor. 


— Ciudat, oare ce-o vrea de la mine această 
micuță dansatoare?, exclamă aristocrata. 


O ştia după nume, la fel ca şi Bourgoing, însă 
acest joculeţ crud îi facea plăcere. 


— O voi primi la ora cinci în grădina de iarnă. Nu 
vreau ca ea să fie văzută de ceilalţi vizitatori. Cât îi pri- 
veşte pe aceştia, îi voi reţine la dineu, apoi o să-i 
invit la cazinoul din Monte-Carlo. Vă rog să vă 
ocupați de tot ce este necesar pentru aceasta, 


26 


domnule Bourgoing! 
— Prea bine, Alteță Serenissimă! 


Prinţesa se-adânci din nou în abisul gândurilor 
ce-o stăpâneau cu încăpățânare. 


Bourgoing era mândru de vtitlul” său de 
„domn”, care-l plasa de la bun început la un nivel 
superior în ierarhia personalului de serviciu. Mai exista 
însă în casa prinţesei şi un alt „domn”, domnul La 
Tour, preceptorul tânărului prinţ Gheorghi. Dar 
Bourgoing îl privea de sus pe acesta, de la înălţimea 
lui de secretar particular. Dar şi preceptorul i-o 
plătea; el, în calitatea sa de intelectual, îşi bătea joc 
de morga acestui valet de lux, ce-şi urma stăpâna 
ca o umbră — ori mai degrabă ca un câine supus, 
gata în orice clipă să dea din coadă. 


Bourgoing nu era însă un ignar, aşa cum îl 
considera rivalul său, iar calităţile de pedagog ale lui 
La Tour nu depăşeau un nivel destul de scăzut. Din 
fericire pentru el, aristocrata era cu totul incapabilă 
să-i verifice cunoştinţele, căci nici ea nu se remarcase 
prin rezultate prea deosebite la şcoala de fete nobile 
de la Smolnâi. De altfel, fiicelor de aristocrați nu li 
se cereau niciodată cu adevărat eforturi mintale prea 
consistente. O tânără cu sânge albastru trebuia doar 


27 


să vorbească franceză mai bine decât limba ei natală, 
să interpreteze la pian, să cânte cu vocea, să 
citească un roman la modă, să ţină socoteala 
rochiilor, să  brodeze o dantelă, să picteze. 
Compunerea unei poezii era de dorit, dar nu constituia 
o sarcină obligatorie. Ea trebuia să se familiarizeze 
cu artele pentru a putea susţine o conversaţie 
decentă în mijlocul unei societăţi care frecventa 
teatrul, opera, simezele. De asemenea, ea mai era 
datoare să ştie să călărească la vânătoare, să 
danseze grațios, să fie la curent cu eticheta, în 
sfârşit, să fie capabilă să treacă drept o desăvârşită 
femeie de lume. 


La Tour nu se înşela deloc cu privire la 
precaritatea condiţiei sale. Dar ca să se facă agreabil 
elevului său, un adolescent extravagant, îi tolera 
acestuia toate capriciile, nu-l încărca niciodată cu 
teme ce i-ar fi solicitat o atenţie susţinută şi nici nu-i 
recomanda lucrări de largă respiraţie. Îi predase 
tânărului noţiuni elementare de matematică, fizică şi 
chimie, istoria generală, precum şi rudimentele 
ştiinţei militare, deoarece un june de rangul său era 
aproape condamnat să exercite o comandă superioară. 
La Tour insistase asupra sporturilor, prinţul 
înnebunindu-se după ele — punând accent mai cu 


28 


seamă asupra echitaţiei şi tirului. În ciuda ukazului 
imperial care interzicea duelul, întâlnirile private cu 
sabia şi pistolul, consumate între oameni 
nerăbdători să-şi spele în sânge onoarea, se 
desfăşurau cu o frecvenţă sporită. Puşkin, marele 
Puşkin, nu fusese oare ucis de propriul cumnat, 
Dantès, în cursul unui duel, în ciuda interdicţiei 
oficiale? Şi cum tânărul prinţ avea un caracter 
impulsiv, ar fi fost cu totul imprudent să nu fie 
pregătit pentru o astfel de eventualitate. Gheorghi 
aprecia atitudinea permisivă a preceptorului său. 
Prin urmare, pentru La Tour totul decurgea minunat în 
cea mai bună dintre lumile posibile. 


* 
k x 


— Domnule  Bourgoing, aţi  întâmpinat-o 
personal pe dansatoarea Nadina Alexandrovna 
atunci când a venit să solicite o întrevedere cu 
mine. 


— Da, Alteță Serenissimă. 
— Ce impresie v-a făcut? 


— Mi s-a părut a fi o tânără doamnă politicoasă, 


29 


cu ţinută sobră, de o corectitudine remarcabilă, 
Alteță Serenissimă. 


— Aşadar, v-a convins tot aşa cum l-a convins şi 
pe fratele meu, spuse prinţesa cu un aer 
dispreţuitor. 


— Vă asigur, Alteță Serenissimă, că nu m-am lăsat 
deloc influenţat de... 


— Ah, ajunge, domnule Bourgoing! 


Tonul îi era ferm, aproape casant. 


A 


Aristocrata îi purtase întotdeauna o afecţiune 
deosebită lui Serghei, fratele său mezin. Seducător, 
de o politeţe distinsă, sensibil, sentimental şi 
vulnerabil, acesta izbutise să trezească instinctul 
matern al sorei după moartea aproape simultană a 
celor doi părinţi ai lor. În schimb, fratele mai mare, 
Mihail, o  călcase mereu pe nervi. Voluntară, 
încăpăţânată, prințesa  respinsese întotdeauna 
pretenţiile acestuia de a juca rolul de cap al familiei. 
Ceilalţi doi fraţi, Vasili şi Anatoli, ca şi mezina Maria, o 
lăsau indiferentă. 


Sărmanul Serghei!... Mort atât de tânăr!... Doborât 
de o ftizie galopantă, asemănătoare cu cea a 
ţareviciului Nikolai Alexandrovici, fiul mezin al lui 


30 


Alexandru Il. Eleganţa uniformei de ofiţer de gardă 
sporea frumuseţea lui Serghei, de care toate fetele 
din Sankt-Petersburg cădeau îndrăgostite. Acesta s-ar 
fi aflat într-o mare dificultate dacă ar fi fost pus să-şi 
aleagă o soţie pentru a pecetlui alianţa cu una dintre 
marile familii ale Imperiului. Pe de altă parte, ar fi avut 
nevoie de o dotă considerabilă, deoarece situaţia lui 
financiară nu era deloc strălucită, ca de-altfel cea a 
întregii familii Dolgoruki... Mărire şi decădere... Din 
păcate, el stricase totul, îndrăgostindu-se de această 
amărâtă de dansatoare a Teatrului Imperial. Se spunea 
că ar fi atât de frumoasă încât i-ar face până şi pe 
sfinţi să păcătuiască. Însă frumuseţea este o calitate 
trecătoare. Vârsta transformă în mumii până şi pe 
cele mai dorite şi splendide femei. Dacă moartea nu 
l-ar fi înhăţat la douăzeci şi opt de ani, Serghei s-ar 
fi căsătorit fără doar şi poate cu această fată. Ar fi 
trecut până şi peste interdicţia proferată de sora lui. 
Din fericire, dispariţia sa rezolvase într-o manieră 
expeditivă şi radicală această problemă de familie. 


Frivolitatea constituia o trăsătură regretabilă din 
caracterul mezinului Serghei. Ea îi curgea în sânge, 
îi dicta impulsurile... Oare ce farmece îi făcuse 
această dansatoare pentru a-l subjuga pe 


31 


aristocrat? Prinţesa refuza să admită că ar fi putut fi 
vorba despre o iubire dezinteresată. Dragostea, mai 
exact amorul, nu avea la bază decât egoism şi 
cupiditate... Amorul!... Ce zădărnicie!... 


Prinţesa se temea că Gheorghi, fantast şi naiv ca 
şi Serghei, s-ar fi putut lăsa prins în ochiurile unei pânze 
de păianjen care i-ar fi supt sângele şi vigoarea, 
facându-l nefericit pe vecie. Însă ea avea de gând să 
vegheze! Dispunea de mijloace suficiente ca să-l ţină 
sub dominaţia şi controlul său... În fond, nu-i dorea 
decât binele... 


* 
k x 


Echipajul ajunse la Nisa atunci când soarele po- 
leia clopotnita capelei ruseşti de pe strada 
Longchamp, care scânteia ca şi cum flăcările ar fi 
cuprins-o. 


După un somn odihnitor şi un mic-dejun luat pe 
la prânz, prinţesa făcu o scurtă plimbare în grădina 
vilei, înconjurată de haita ei de câini, care se învârteau 
bucuroşi în juru-i şi lătrau zgomotos. Ea se lipsi de 
masa de prânz şi cină într-o numeroasă companie. 


32 


De obicei, i se rezerva o masă în sala 
restaurantului din Monte-Carlo, unde supa în grabă, 
înfulecând caviar, somon fume, o prăjitură de 
ciocolată pregătită după reţeta bucătarului- şef, un 
rus, şi ceva fructe, totul stropit cu un pahar de 
şampanie Dom Perignon. Atunci când suspansul 
jocului o încălzea atât de puternic încât nu mai 
izbutea să se desprindă de ruletă sau de chemin de 
fer, i se aducea o măsuţă rotundă care era aşezată 
în apropierea scaunului. Mânca în vreme ce urmărea 
avidă cursa bilei albe sau cărţile trase una după alta 
din caseta de lemn. 


Acum nu-i este foame. Micul-dejun, redus la un 
ceai şi câteva brioşe, îi fusese suficient. Acest lucru nu 
însemna însă că haita ei de câini trebuia frustrată 
de un adevărat prânz. Patru valeţi puşi special în 
slujba patrupedelor le aduceau acestora felurile 
preferate. Chateaubriand, pui fript dezosat, jambon 
tăiat în felii fine şi, ca desert, o prăjitură cu miere. 
Toţi câinii erau atât de graşi, atât de rotofei, că 
păreau umflaţi ca nişte baloane. Gordon, un buldog 
enorm, rămânea marele favorit. Şi totuşi, puţea aşa 
de urât, încât era nevoie să fie spălat de două ori pe 
zi. 


33 


Ca să-i distreze, prinţesa îi scotea în fiecare zi la 
plimbare, fie pe jos, fie cu trăsura. Şi pentru că oboseau 
repede din pricina obezității, stăpâna dădu ordin ca 
să fie scoşi în oraş doar cu trăsura. lar atunci când 
recepţiile şi vizitele o împiedicau să-i 
întovărăşească, ea le punea la dispoziţie unul dintre 
echipaje. Surugiul îi plimba pe Promenade des Anglais 
pe fiecare la rândul lui, căci nu era suficient loc ca să-i 
ducă pe toţi deodată. Doar Gordon se bucura de 
privilegiul de a participa la fiecare ieşire, asta ca să 
nu se neurastenizeze între marginile oricum foarte 
vaste ale grădinii. Tuşea, scuipa, dădea vânturi, lăsa 
bale, însă prinţesa îl răsfăţa şi-l găsea foarte bine. 
De altminteri, îi şi asigurase prin testament o rentă 
anuală de douăzeci de mii de ruble şi desemnase 
chiar şi persoanele care trebuia să se ocupe de 
bunăstarea potăii. 


Aşezată pe un fotoliu din răchită, aristocrata 
privea cu afecţiune la dulăii care se-ndopau cu 
friptură de căprioară, când Bourgoing se apropie cu 
respect şi, după un salut adânc, o anunţă că 
domnişoara Nadina Alexandrovna aştepta să fie 
primită. 


Agasată că este deranjată din contemplarea 


34 


festinului canin, prinţesa făcu un semn cu mâna 
încărcată de inele. 


— Condu-o aici! 


35 


| 


F decursul călătoriei cu trenul de la Sankt- 


A 


Petersburg la Nisa, Nadina Alexandrovna avusese 
tot timpul să mediteze asupra apropiatei sale 
întrevederi cu prinţesa lurievski-Dolgoruki. Îi 
cunoştea reputaţia de femeie  dominatoare, 
intransingentă, severă şi îmbibată de prejudecăţi. De 
aceea, Nadina ezitase înainte să iniţieze această 
aventură. lubirea ei pentru Serghei atinsese culmile 
devoţiunii. Până la prima lor întâlnire viaţa Nadinei 
fusese tristă, rece şi sumbră ca o noapte de iarnă. 
Serghei o trezise la viaţă. La o viaţă veselă, plină de 
lumină ce părea veşnică. 


Copilăria şi începuturile adolescenţei ei se con- 
fundau cu un coşmar trăit. Tatăl, care se ocupa cu 
tâmplăria, venea acasă în fiecare seară beat, 
mânios că trăieşte în mizerie, furios împotriva 
patronului său, prinţul Gagarin, care-l împrumutase 
unui fabricant de mobilă în schimbul unei arende 
convenabile, dar furios şi pe soţia lui, o baltică 
frumoasă, resemnată şi muncitoare, devenită ţapul 


36 


său ispăşitor. Mânios, de asemenea, chiar şi pe 
Dumnezeu, pe care-l blestema folosind cele mai 
murdare vorbe, pentru ca apoi să se sperie şi să-i 
implore iertarea lovindu-se cu fruntea de podeaua 
din zgură a izbei lor, ba chiar furios până şi pe copii, 
care mâncau prea mult, obligându-l să cheltuiască 
din amărâta lui leafă pe hrana mizeră, mânios contra 
cârciumarului care-i cerea zilnic datoria spre a-i oferi 
o vodcă de proastă calitate, furios împotriva poliţiei, 
care-l închidea după fiecare încăierare pricinuită de 
comportamentul lui agresiv şi certăreţ, în sfârşit, 
mânios împotriva iernii, pentru că-i prea friguroasă, 
dar şi contra verii, pentru că-i prea fierbinte. În fiecare 
seară îşi bătea soţia şi copiii, înghiţea bombănind o 
supă sau un rasol zemos, fapt ce-l înfuria şi mai 
tare, apoi adormea şi sforăia la fel de zgomotos ca 
trompetistul regimentului încartiruit în apropierea 
casei lor. 


Ca să ajute la satisfacerea nevoilor familiei, 
mama Nadinei, care se urâţise, deformându-şi trupul 
din pricina numeroaselor naşteri şi îmbătrânind astfel 
înainte de vreme, spăla rufăria burghezilor şi 
negustorilor mai înstăriți din vecini.  Muncea 
paisprezece ore pe zi, fără răgaz, ca să facă viața 
puțin mai suportabilă liotei de plozi. Când copiii 


37 


ajunseră la vârsta la care puteau să câştige un ban 
cu sudoarea propriei frunţi, mama îi trimise ca 
novici pe lângă cei mai buni meseriaşi. 


Alexandra, favorita ei, spre deosebire de fraţii 
săi, era delicată ca un crin şi frumoasă ca o prinţesă. 
Pentru fată, mama se luptase ca o diavoliţă până când 
recrutase din rândul clientelor sale o dansatoare de la 
Bolşoi Kammeni, cel mai mare teatru din Moscova, 
care beneficia de patronajul imperial. Mama se făcu 
indispensabilă tinerei balerine, ocupându-se o oră pe zi 
— şi încă gratuit — de menajul acesteia. În schimbul 
acestui serviciu, ea reuşi să o convingă pe dansatoare 
să o vadă pe Alexandra dansând, să-i vorbească fetiţei 
şi să o recomande şcolii de dans dacă aprecia că 
este aptă pentru o astfel de meserie. La capătul 
răbdării, Zoia Lubinskaia acceptă să o primească pe 
fată, convinsă că dintr-o mamă atât de vulgară nu ar fi 
putut să iasă o candidată dotată cu acele calităţi 
necesare spre a fi primită în selectul corp al 
balerinelor. Însă la vederea micuţei Alexandra, Zoia 
renunţă la prejudecăţi. Fetiţa era întruchiparea 
graţiei, surprinzând atât prin frumuseţe, cât şi prin 
uşurinţa cu care se mişca. 


— Eşti sigură că nu ai conceput-o cu un prinţ?, o 
întrebă Zoia şugubeaţă. 


38 


Mama roşi fără să dea răspuns. Era dispusă să 
accepte ca această umbră să planeze asupra virtuţii 
ei dacă un asemenea lucru putea ajuta la 
ascensiunea copilului. 


— Dacă bărbatul meu ar afla de această 
greşeală de tinereţe, cu siguranţă că m-ar omori. 


Romantică, Zoia suspină conspirativ: 


— Ah, dragostea!... Dragostea!... 
Dragostea!... Ne-ndrăgostim mereu din plăcere, însă 
uneori o facem pur şi simplu din obligaţie! 


Aluzia nu o descurajă pe mamă. Ar fi admis 
orice fel de compromis, numai ca Alexandra să 
poată evada din iadul casei lor. Îşi cheltui toate 
economiile penibil strânse ca s-o îmbrace măcar 
decent, astfel încât copilul să fie prezentabil în clipa 
când ar fi trebuit să apară în faţa comisiei. 


Alexandra nu va uita niciodată acea zi de toamnă, 
umedă şi sumbră, când Zoia o luă de mână şi o 
conduse la conservatorul imperial din Sankt- 
Petersburg. 


Zoia nu se ridicase încă la rangul de dansatoare- 
stea, căci abia depăşise vârsta de şaptesprezece 
ani. Dar ea se bucura de protecţia marelui duce 
Vladimir, iar talentul său o promitea unei frumoase 


39 


cariere. 


Ca şi figurantele* Operei din Paris, dansatoarele 
de la Bolşoi Kammeni nu pierdeau niciodată prilejul 
să-şi marcheze debutul artistic în patul unui mare 
senior sau al unui înalt demnitar, care le susțineau 
material şi le ajutau să depăşească obstacolele 
inerente pe drumul gloriei. 


Tremurând de emotie, Alexandra aşteptă într-o 
anticameră, în mijlocul unei gloate de fetiţe care 
pălăvrăgeau, cu inima cât un purice. Frica de a fi 
respinse de comisia de examinare le sufoca. Zoia îi 
şopti protejatei sale: 


— Nu fi îngrijorată, păstrează-ţi calmul şi răspunde 
degajată la întrebări! 


Apoi se duse, căci candidatele erau numeroase 
şi trebuia pregătit terenul pentru o şansă autentică. 


Un doctor bărbos, bătrân, care purta pe nasul 
borcănat nişte ochelari cu lentile groase, ce-i 
confereau un aer de bufniţă, le făcu examenul 


s Figurantele, în textul francez, /es rats, adică 
tinerele dansatoare membre ale şcolii de pe lângă 
Opera pariziană şi care evoluau pe scenă ca 
figuraţie în marile spectacole (n.t.). 


40 


medical: coloană vertebrală, muşchi, articulaţii, 
plămâni, urechi. Apoi fetiţele fură invitate să aştepte 
din nou în anticameră. 


Cum Nadina Alexandrovna se găsea printre 
primele pe lista în ordine alfabetică, ea fu chemată 
destul de repede în faţa pontifilor şcolii de balet. 
Micuța intră într-o cameră imensă, aproape goală, cu 
excepţia unei enorme oglinzi ce acoperea un perete 
întreg. 


La o masă lungă, câţiva domni, mustăcioşi şi 
trecuţi de o anumită vârstă, stăteau pe scaune cu 
spătar înalt, examinând în tăcere candidatele. O 
singură femeie, îmbrăcată în negru, cu faţă severă, 
posomorâtă, îşi avea locul printre bărbaţi. 


Pe o bancă scundă, lipită de perete, sub trei 
ferestre înalte, stăteau fetele deja examinate. 


Un domn în costum de mătase ecru, binevoitor, 
cu surâsul pe buze, se ridică, se apropie de 
Alexandra şi-şi aplecă faţa până la nivelul rriicuţei. O 
privi în ochi şi o întrebă blând cum o cheamă şi dacă 
îi place să danseze. Pe durata acestui dialog 
dezlânat, bătrâna doamnă în negru o măsura din 
creştet până la tălpi. Ceilalţi domni o studiau cu un 


41 


aer critic. 


Domnul în costum de mătase ecru, binevoitor, îi 
ceru să execute câţiva paşi, să alerge, să se joace 
cu mingea cu o altă fetiţă, să sară coarda şi la urmă 
să danseze, dacă ştia, un dans folcloric, iar dacă nu, 
să improvizeze după propria imaginaţie. Un alt domn 
cânta la pian o melodie veselă care o invita la 
sărituri şi ţopăieli. 

Alexandra nu dansase niciodată, şi asta pentru 
că acasă nu dădea nicicând frâu liber expansivităţii. 
Era obişnuită să se ascundă în colţurile cele mai ferite 
ale izbei atunci când tatăl se-ntorcea de la lucru şi-şi 
împrăştia scatoalcele încolo şi-ncoace spre a dovedi 
cine e stăpânul absolut al familiei, după Dumnezeu 
şi Sfânta Fecioară. 


Alexandra avea să afle mai târziu că această 
comisie era compusă din profesori, maeştri de balet şi 
dansatori. Examenul dură aproape un sfert de oră, 
care ei i se păru mai lung decât un veac. La final i- 
au cerut să se aşeze pe bancă, aproape de fereastră. 
Membrii comisiei se consultau cu voce scăzută, 
privind totodată fetiţele cuprinse de nelinişte. Unele 
fură chemate să repete diferite mişcări schiţate de 
domnul în costum de mătase ecru. 


Apoi fetiţele au fost invitate să treacă într-o 


42 


cameră vecină, unde aşteptară din nou, cu inima 
strânsă, fără să ştie despre ce era vorba. Au fost 
chemate şi supuse încă o dată unor probe: dans, cânt 
şi descifrarea portativului. Alexandra ajunse la trista 
concluzie că-şi ratase intrarea la conservator. 


În cele din urmă, examenul luă sfârşit şi 
preşedintele comisiei, un domn bărbos cu ochi 
pătrunzători, anunţă că rezultatele vor fi afişate a 
doua zi în holul conservatorului. 


Alexandra petrecu o noapte agitată. La început, 
ideea clocită de mama ei o lăsase de-a dreptul rece. 
Nu auzise niciodată de balet, iar termenul de şcoală 
îi făcea pielea de găină. Fraţii ei mai mari, care 
mergeau la şcoala elementară, se-ntorceau frecvent 
acasă cu fundul brăzdat de lovituri pe care institutorii 
le aplicau cu o plăcere sadică. 


Dar la conservatorul unde o adusese Zoia 
profesorii păreau serioşi, deopotrivă drăguţi şi 
înţelegători. Pe urmă, dansul — pe care-l 
descoperea cu încântare — nu era decât un joc 
excitant, care nu avea nimic vrednic de reproş. 


Fetiţa fu extrem de fericită atunci când, a doua 
zi, Zoia o conduse la conservator. Tânăra şi copila 


43 


împărţiră o imensă bucurie găsind numele Nadinei 
Alexandrovna în capul listei candidatelor admise la 
examen. Şi asta fără ca micuța să aibă vreo noţiune 
despre notele muzicale, pe care alte fetiţe le 
stăpâneau deja. 


Din o sută douăzeci de candidate, doar 
douăsprezece fuseseră admise. 


* 
k x 


Mama Nadinei nu îndrăzni să-i spună soţului 
despre intrarea fiicei lor la conservator. Ea se temea 
ca acesta să nu facă un scandal care să conducă la 
eliminarea copilului. Biata femeie nu avea însă 
motive să-şi facă sânge rău, deoarece bărbatul ei nu 
se interesa de copii decât pe măsură ce aceştia 
începeau să câştige bani. Bani pe care în mare parte 
îi înhăţa spre a-şi satisface viciul: băutura. 


— Goi v-am dat viaţă, goi o să vă las când Dum- 
nezeu mă va chema de-a dreapta lui!, spunea 
părintele în batjocură. 


44 


Un jurământ care îi punea în aceeaşi oală pe Dum- 
nezeu, Sfânta Fecioară, lisus şi toţi îngerii din rai 
sfârşea de obicei tirada ticălosului. Cât o priveşte pe 
Alexandra, ea era prea mică pentru a-i putea 
pretinde să câştige bani. Pur şi simplu o ignora pe 
fetiţă. 

În fiecare dimineaţă, micuța se trezea în zori, se 
îmbrăca cu grijă şi pleca la conservator. Drumul era 
lung, iar ea locuia la periferia Sankt-Petersburgului. 
Muncea mult la şcoală şi se-ntorcea seara 
extenuată. Vreme de doi ani, a urmat şcoala în 
calitate de externă, apoi se înfăţişă la un nou 
examen în faţa unei comisii care a stabilit că era 
pregătită să continue studiile superioare în calitate 
de internă a conservatorului. Acest lucru însemna că 
întreţinerea ei urma să fie asigurată de şcoală. Într-o 
anumită măsură, devenea chiar un fel de pupilă a 
ţarului şi făcea simbolic parte din casa imperială. 


În afara cursului de dans, care era materia princi- 
pală şi la care elevele îşi etalau corpul gracil ascuns 
sub tutuuri albe, în restul zilei li se preda istorie, ma- 
tematică, religie, limbi străine — franceză, italiană şi 
germană —, dicţie, canto şi artă dramatică, dar şi 
reguli de protocol. La aceste cursuri fetele purtau 
rochii de serj bleu, şorţuri şi broboadă de linou alb. 


45 


Copilele şi băieţii nu se întâlneau decât cu prilejul 
lecţiilor de dans. Principiile moralei le interziceau să 
se adreseze unul altuia altfel decât pe plan strict 
profesional şi sub supravegherea strictă a 
profesorilor şi maeştrilor de balet. Băieţii ocupau 
ultimul etaj, parterul şi primul cat. Învăţământul mixt 
— cu excepţia baletului — rămânea încă de 
neconceput. 


Nadina trăia o fericire continuă. Supravegherea 
draconică de la şcoală era de mii de ori preferabilă 
atmosferei încărcate şi de-a dreptul irespirabile de 
acasă. Fata era cazată într-un vast dormitor, unde 
fiecare elevă beneficia de un alcov separat. 
Prieteniile se legau uşor, căci tinerele au nevoie să- 
şi comunice ideile, preocupările, pasiunile şi visurile. 


În timpul nopţii, supraveghetorii patrulau prin 
dormitor ca să împiedice relaţiile mai strânse, care, 
într-un asemenea mediu închis, îşi găseau cu 
necesitate loc. 


* 
k x 


O cumplită emoție o cuprinse pe Nadina atunci 


46 


când trebui să-şi facă întâia oară apariţia în faţa publi- 
cului, pe scena Teatrului Maria. Fireşte, nu făcea parte 
decât din corpul de figuraţie, însă chiar şi aşa o cuprin- 
sese o groază teribilă, de parcă i s-ar fi încredinţat 
rolul de primă-balerină. 


Înainte de spectacol, toate fetele se-nghesuiau 
în faţa unei găuri din cortină ca să privească, una 
după alta, frumosul spectacol oferit de sala plină de 
uniforme brodate cu aur, rochii splendide, bijuterii care 
străluceau ca nişte galaxii în miniatură. 


Deşi era tulburată de frică, ea reuşi totuşi să-şi 
stăpânească nervii supraexcitaţi şi să se achite 
onorabil de sarcina ce-i revenea, rolul de figuraţie 
fiind pentru ea de o importanţă deosebită. 


Duminica următoare, Zoia o invită la prânz într-un 
restaurant pentru a sărbători botezul focului. Entuzias- 
mată, Alexandra îi vorbi despre proiectele şi visurile 
sale. Zoia o ascultă surâzând, dar şi cu o anumită 
dezabuzare, căci exista şi un revers al medaliei. 
Alexandra, sub impresia debutului, care îi apărea în 
culori strălucitoare, îi povestea, îi tot povestea fără 
răgaz, ca şi cum nu ar fi avut destul timp, despre 
viaţa de la conservator şi despre prietenia cu unele 
fete ce-i împărtăşeau tulburarea şi exaltarea. 


47 


Svetlana losipovna, fata unui mic nobil ruinat, care 
venea cu trăsura închiriată să-şi vadă copilul şi să-i 
dea ştiri proaspete despre familie; Emilia 
Sergheievna, care dansa cu o asemenea graţie încât 
îşi atrăsese invidia vedetei Kuzima Viktorovna; 
Hristiana Vladimirovskaia, fiică de spălătoreasă, pe 
care o aştepta un frumos viitor, brunetă cu ochi 
albaştri ca o irlandeză şi care emana un farmec 
irezistibil. 

— Dar nu sunt suficiente posturi de primă-bale- 
rină pentru toate fetele astea!, exclamă Alexandra 
cu ochii scânteind de bucurie. 


Zoia se gândi că n-ar strica să-i mai reteze din 
elan, ca s-o ferească de acele deziluzii ce costă 
teribil de scump. 


— Nu uita niciodată că zelul, energia şi setea de 
a ne dezvălui talentul ascunde o fragilitate care 
uneori ne poate pricinui mari dureri... enorme 
suferinţe... O entorsă la gleznă, o cădere nereuşită, 
un accident provocat de un maşinist beat pot 
interveni oricând. Nu mai vorbesc de intrigi şi 
manevre oculte, care pot stopa chiar şi cea mai 
promițătoare carieră. 


48 


Interlocutoarea o privea mirată, chiar intrigată. 
Părea să nu priceapă înţelesul vorbelor sale. Lipsa ei 
de experienţă şi naivitatea o orbeau cu totul. 


— Fii prudentă, Nadina! Să nu ai încredere în 
nimeni! Prietenele tale de azi pot fi cele mai aprige 
duşmance de mâine! Gândeşte-te permanent că te 
afli în mijlocul unei hoarde de sălbatici cu colţi 
ascuţiţi, care nu aşteaptă decât un prilej ca să te 
sfâşie. Un împărat francez, Napoleon mi se pare, 
spunea că fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de 
mareşal. Şi noi facem parte dintr-o armată, în ciuda 
fragilităţii noastre. Orice dansatoare care face primii 
paşi pe scenă se poate ridica până la rangul de 
primă-balerină. Şi eu sper să ajung la această 
demnitate... Nu sunt decât a doua dansatoare... Dar 
mă lupt din răsputeri... Şi o voi face până la capăt... 
Din păcate, habar n-am ce mă poate aştepta după 
un cot al drumului... 


Nadina se-ntristase. 
Zoia îi cuprinse mâna în mâna ei. 


— N-aş vrea să-ţi umbresc bucuria. Dar e mai bine 
să fii prevenită. Ca să ştii să te aperi... 


Nadina se integră perfect în mecanismul 
baletului imperial. Grupului de patru tinere 


49 


dansatoare i se mai adăugă o a cincea, lunia 
Mordvinovna, o orfană delicată, cu piele catifelată. 
Fata asta părea să emane o lumină lăuntrică la fel de 
fină ca o perlă. Toate fetele luară decizia să înfiinţeze 
un club, „Carul Mare”, numit astfel pentru că 
această constelație e compusă din cinci stele. Ele 
ţinteau la un ţel, visau la culmea gloriei, identifi- 
cându-se cu postura de dansatoare-stea. Îşi doreau să 
ajungă la acea demnitate fără să intre în conflict 
una cu alta. Ba chiar să se ajute, dacă este posibil. 


Se apropia şi sfârşitul şcolii. Tinerele aveau să 
devină dansatoare profesioniste. În curând aveau să 
se bucure de independenţa atât de râvnită... Dar 
mai era de trecut un ultim obstacol. Examenul de 
absolvire. După aceea, eforturile lor de atiţia ani se 
vor vedea încoronate cu un spectacol în onoarea 
noii promoţii... Cele cinci fete trăiau cu capul în nori. 
Dispuneau de un contract pe douăzeci de ani cu 
scenele teatrelor imperiale şi de o rentă lunară de 
cincizeci de ruble. Şefa promoţiei avea să primească o 
sumă suplimentară de o sută de ruble. Nu era tocmai 
un izvor de îmbogăţire. Însă titlul de dansatoare-stea 
sau de primă-balerină le aştepta la capătul drumului. 
O cale ce conducea spre „Carul Mare”... 


Examenul sosi şi cele cinci eleve îl trecură fără 


50 


probleme. Alexandra trăi marea surpriză să se vadă 
şefa promoţiei, stea între stele... 


Spectacolul atât de aşteptat trebuia să se 
desfăşoare pe scena Teatrului Ermitaj. Fetele îl 
aşteptau pline de emoție, fiind atât de fericite încât 
nu se putură atinge de nimic la masa de prânz 
dinainte. Trăsurile oficiale imperiale au îmbarcat 
întregul corp de absolvente pentru a-l depune la 
Palatul de larnă. 


Ca de obicei, fetele priviră prin gaura cortinei. 
Ţarul Alexandru Il şi apropiații lui ocupau loja 
imperială. Sala scânteia în lumina a mii de focuri. 
Programul includea „Lacul lebedelor” de Piotr 
Ceaikovski. Douăzeci şi patru de soldaţi din garda 
ţarului, invizibili pentru spectatori, manipulau cu 
vergi lungi douăzeci şi patru de lebede împăiate, 
care trebuiau să alunece încetişor pe apele unui lac 
pictat. 


Cortina fu ridicată. Spectatorii priveau curioşi la 
corpul de balet. În decursul unei scene de 
ansamblu, lunia  Mordvinovna, care dansa la 
extremitatea dreaptă a spaţiului scenic, se apropie 
prea mult de rampa cu lămpi de gaz şi tutuul ei se 
aprinse de la o flamă. În câteva secunde, fata fu 


51 


cuprinsă de flăcări. Torţă vie, copila se răsucea pe 
loc, în vreme ce dansatoarele înspăimântate se- 
ndepărtau în dezordine. O mulţime de oameni ieşiră 
din culise purtând pături în care înveliră corpul 
nefericitei, spre a stinge flăcările. Pompierii 
interveniră şi cortina fu lăsată. 


Ţarul, urmat de câţiva demnitari şi ajutoare, 
urcă pe scenă. Corpul oribil ars al luniei fu aşezat pe o 
targă şi fata fu transportată la spital. 


* 
k x 


Profeţiile  Zoiei  se-mpliniseră. Clubul „Carul 
Mare” se desfiinţă, căci lunia nu supravieţuise 
îngrozitoarelor răni. Ea se stinse în zori... O balerină 
a murit!... Trăiască baletul!... 


Nadina, Svetlana, Emilia şi Hristiana şi-au plâns 
tovarăşa. 


Dar baletul este o colectivitate de făpturi 
delicate care îşi continuă activitatea în serviciul artei 
şi al ţarului, fără să ţină seama de sacrificiile 
săvârşite pe altarul său. 


Cele patru fete se apropiau deja de vârsta de 


52 


şaisprezece ani. Tatăl Alexandrei află că fata lui era 
dansatoare, făcând parte din baletul imperial. Într-o 
seară, ticălosul intră beat în Teatrul Maria şi făcu un 
scandal monstruos. Cerea să-şi vadă fata şi mai ales 
să-şi primească banii care-i reveneau de drept. 
Scandalul a făcut furori şi întreg Sankt-Petersburgul 
ajunse să-l comenteze. 


Au existat oameni care chiar au cerut 
îndepărtarea Alexandrei din baletul imperial. Pus la 
curent, prinţul Gagarin s-a purtat ca un mare domn. 
Acesta dispuse eliberarea solistei din servitute, căci 
până în acel moment fata împărtăşise condiţia tatălui 
său. De-atunci, prinţul a luat-o pe copilă sub 
protecţia lui. Şi ca să onoreze noul statut social al 
tinerei, aristocratul a hotărât să dea un bal în 
palatul său de la Fontanka. Pretextele cele mai 
diverse erau invocate pentru organizarea recepţiilor, 
marilor dineuri, seratelor dansante şi balurilor. 


După o serată de Miercuri, rezervată baletului 
de Teatrul Maria, prinţul i-a invitat pe toţi dansatorii — 
fete şi băieţi —, ca şi pe cei trei sute de membri ai 
nobilimii şi corpului diplomatic, la un bal mascat de o 
extravaganţă care trebuia să-l înscrie printre marile 
evenimente mondene ale deceniului. Focul de artificii 
promis oaspeţilor era gândit să depăşească în 


53 


splendoare tot ce fusese realizat până atunci în 
materie la Sankt-Petersburg. 


În acea noapte, Alexandra şi-a pierdut virginitatea. 
Recunoscătoare prinţului, ea a acceptat câteva 
pahare mai mult decât putea să suporte. Amfitrionul 
o atrase într-o cameră şi o posedă, în ciuda 
rezistenţei sale... Cu acel prilej, tânăra a înţeles că 
nimic nu este gratuit pe lume. 


De altfel, Zoia o avertizase că virtutea şi lumea 
dansului nu sunt compatibile... 


* 
k x 


După acest început amoros, ea a fost obligată 
să accepte şi alte compromisuri pentru a primi roluri 
din ce în ce mai importante, precum şi promovarea la 
rangul de a doua dansatoare. Însufleţită de o voinţă 
de fier, Alexandra nu lipsi de la nici o repetiţie, 
nemenajându-şi puterile şi neplângându-se niciodată 
atunci când maestrul de balet îi cerea eforturi peste 
eforturi. Organismul ei robust o ajuta să reziste. 


Pe scenă, fetele aproape goale trebuiau să 
înfrunte curentul de aer îngheţat. In antracte, ele se- 


54 


nveleau în şaluri de lână, protecţie derizorie pentru 
trupul lor încălzit, transpirat. Numeroase copile 
răceau. 


Emilia  Sergheievna căzu bolnavă după 
reprezentaţia cu „Giselle”. Medicii au constatat o 
dublă congestie pulmonară, care degeneră în ftizie 
galopantă. Emilia se stinse chiar în ziua în care 
împlinea şaptesprezece ani. În vreme ce urma 
cortegiul mortuar, pe o vijelie care-i biciuia obrajii, 
Alexandra îşi aminti de sumbrul tablou al lumii 
dansului pe care i-l descrisese Zoia... Fulgii de 
zăpadă, împinşi cu violenţă de vântul care isca 
adevărate trombe, o orbeau. Alături de ea mergeau 
încetişor, cu capetele plecate, Svetlana losipova şi 
Hristiana Vladimirovskaia. Din constelația „Carul 
Mare” rămăseseră trei supraviețuitoare. 
Superstiţioasă, Hristiana credea că deveniseră 
victimele unui blestem. 


— Am cutezat să ne luăm drept simbol cinci 
stele. Cerul s-a răzbunat pe noi. 


Svetlana râdea nepăsătoare. 
— Tâmpenii! Emilia nu e prima fată doborâtă de 


ftizie. lar accidentul luniei a fost exact acel tip de 


55 


nefericire care se tot repetă printre balerine. 
Meseria noastră e clar că ne predispune la tot felul de 
pericole. Însă în fond noi ne-am ales-o, aşadar 
trebuie să ne asumăm consecinţele. 


Nadina regăsea în cuvintele Svetlanei filosofia 
de viaţă a Zoiei. Doar că, în timp ce tonul acesteia 
trăda dezgustul, Svetlana era pregătită să înfrunte 
destinul, să se lupte cu nefericirea. 


* 
k x 


Cele trei prietene de nedespărţit cunoscură o 
extraordinară ascensiune socială. Graţie frumuseţii, 
farmecului şi îndeosebi prestigiului de membre ale 
baletului imperial, lojele teatrelor unde evoluau nu 
se goleau niciodată. După spectacol, admiratorii le 
invitau în mari restaurante, la petreceri şi baluri 
oferite de nobilime. Curtezanii fetelor erau ofiţeri, 
tineri aristocrați nerăbdători să facă nebunii, bătrâni 
libidinoşi, mari-duci şi tot felul de dandy ce se făleau 
cu nenumăratele lor cuceriri feminine. Însă nici unul 
dintre aceştia nu s-ar fi aventurat să ia în căsătorie o 
dansatoare. Cei care sfidau această regulă nescrisă 
riscau să fie excluşi din înalta societate. 


56 


Mezalianţele rămâneau episoade excepţionale. 
Dansatoarele erau conştiente de această situaţie 
echivocă şi profitau de epoca lor de splendoare spre a- 
i jumuli de bani pe admiratori, astfel încât să-şi 
asigure o bătrâneţe confortabilă. Fetele incapabile 
să pună deoparte ceva economii deschideau, după 
retragerea din activitatea profesională, şcoli private 
de dans, căci pensia era de obicei insuficientă 
pentru a oferi o viaţă tihnită. 


Nadina tocmai mergea pe cel de-al douăzecilea 
an când l-a cunoscut la un bal pe tânărul prinţ 
Dolgoruki. Nici el, nici Alexandra nu erau la prima 
aventură. Femeile cedau, seduse de prestanţa şi 
farmecul junelui. Dar Alexandra nu urmase calea 
parcursă de tovarăşele ei, care acceptau omagii 
scump plătite în schimbul amorului. Ea păstra o 
anumită reţinere şi nu ceda decât forţată de 
împrejurări mai puternice decât voinţa sa. 


Însă întâlnirea dintre Serghei şi Nadina generase 
una dintre acele iubiri violente, imense, cântate de 
obicei de romancierii, poeţii şi compozitorii 
romantici. S-au dăruit unul altuia fără rezerve, fără 
prejudecată. În ciuda devotamentului său pentru 
Nadina, Serghei ştia că o căsătorie l-ar fi costat 
eliminarea din rîndurile aristocrației. Prinţul sperase 


57 


că după primele vâlvătăi pasiunea lui pentru fată se 
va stinge uşor. Lucrurile au stat taman pe dos. În loc 
să se stingă, dragostea lui pentru Alexandra creştea, 
îi incendia simţurile, fierbea exact ca lava ce urcă 
dinlăuntrul pământului,  invadând galeriile ce 
împânzesc viscerele vulcanului, erupe, explodează, 
apoi începe să se scurgă, distrugând toate obsta- 
colele, pentru a se stinge apoi în natura învecinată 
diluviului. 


lubirea îl făcea dependent de această tânără 
care, pentru el, simboliza exact perfecțiunea. Prințul 
îşi surprinse prietenii şi camarazii de regiment atunci 
când puse punct nenumăratelor lui aventuri amoroase 
pentru a se dedica cu totul Nadinei. 


Apoi surveni marele eveniment. Nadina dădu 
naştere unui băiețel. Serghei cunoscu bucuria de a fi 
tată, dar şi perplexitatea în faţa unui fenomen care îl 
depăşea. Era obligat să-şi asume responsabilitatea. 
Însă caracterul său slab îl împiedica să ia o hotărîre 
ce implica efecte dureroase. Să salveze onoarea 
Nadinei, căsătorindu-se cu ea, ar fi presupus o 
urmare prea bine cunoscută. 


De aceea, Serghei se duse la fratele lui mai 
mare, Mihail, şi-i ceru sfatul. 


58 


— Am venit la tine să-ţi mărturisesc totul şi să mă 
bucur de înţelepciunea şi de experienţa ta. Mă 
găsesc într-o situaţie stânjenitoare. Aş vrea să-ți 
împărtăşesc o taină... 


Prinţul Mihail izbucni în râs. 


— Secretul lui Polichinelle, dragul meu Serghei. 
Întreg Sankt-Petersburgul ştie de aventura ta cu 
această balerină... care e numele ei? 


— Nadina! 


— Lumea mai ştie şi că fata asta te-a făcut tată. ŞI 
atunci? Nu eşti nici primul, nici ultimul ofițer nobil 
prins în capcană. 


Serghei protestă: 
— Nadina nu mi-a întins nici o capcană... 


— Bine! Atunci să spunem că te-a implicat într-o 
astfel de aventură... Dar criza există! Nu poţi 
contesta că ea există! 


— De acord, dar care este soluția? Când mă 
gândesc la Katia, o transpiraţie rece îmi invadează 
tot trupul... Mi-e frică de sora mea!... De mânia ei!... 


— Mânie? De ce mânie? 


— Dacă mă voi căsători... 


59 


— Hai, fii serios, Serghei! Nici nu se pune 
problema mariajului. Să te însori cu această Nadina 
ar echivala cu a-ţi pune ştreangul de gât. Ai fi obligat 
să părăseşti armata şi să trăieşti pe spinarea acestei 
femei... 


— Tocmai! Şi asta pentru că tata ne-a lăsat doar 
datorii... 


— Fie ca sufletul lui să se odihnească-n pace.!... 
Dar hai să ne gândim la problema ta. Copilul va păstra 
numele mamei şi tu vei lua parte la întreţinerea lui. 


— Oare aşa de simplu să fie?, exclamă Serghei 
dezamăgit. 


— Dar ce-ai dori mai mult de-atât, frăţioare? Toate 
dansatoarele îşi cunosc riscurile meseriei. Dacă 
devin mame, ele îşi vor încredința plozii unei doici, 
la ţară, ca să se ocupe de ei... Lumea noastră 
acceptă aceste situaţii ambigue. Se cam ştie că 
cineva anume este tatăl copilului intrat pe uşa din 
spate. Şi asta e suficient pentru a-i acorda 
progeniturii ceva onorabilitate. Când se va face mare, 
va putea să spună cu mândrie: „Tatăl meu este 
prinţul X”. Aceşti copii sunt bastarzi de un gen 


60 


aparte... Nu te mai stresa, Serghei! Nu-mi place să te 
văd atât de tulburat... Şi aş dori să rezolvăm această 
chestiune în felul meu. Uite, chiar eu voi cel care-ţi 
va ţine în braţe copilul deasupra cristelniţei la botez. Îi 
voi da până şi prenumele meu: Mihail. 


— Asta-i tot? 


— E tot! Vei putea să-ţi continui idila cu aleasa 
inimii tale, cu toate că te-am sfătuit să rupi această 
legătură ce ţi-a produs deja multe complicaţii. 


— Să mă despart de Nadina? Niciodată! 
Prinţul Mihail suspină. 


— Nu fi melodramatic, Serghei! O să găseşti 
douăzeci... o sută de balerine care o vor înlocui foarte 
bine... 


— Nici nu se pune chestiunea! 


— Fireşte, procedezi cum te taie capul, dragul 
meu. Insă este exclus să te căsătoreşti... Este 
exclus!... Mă-nţelegi?... Exclus! 


Prinţul Mihail se ţinu de cuvânt. El deveni naşul 
băieţelului cu prilejul unei ceremonii discrete. Ţinu 


61 


chiar să ofere în cinstea părinţilor un prânz în salonul 
privat al unui mare restaurant. Înainte să se aşeze 
la masă, Mihail îşi trase deoparte fratele mezin. 


— Toată lumea ar dori să ştie că ai un bastard. Nu 
e cazul să o strigi pe toate drumurile... Fiecare 
bărbat are coapse şi un organ genital, dar asta nu 
înseamnă că şi le arată în public, afară doar dacă e 
vorba de un exhibiţionist. Sper să nu fie cazul tău... 


Odată apele calmate, Serghei şi Nadina îşi 
reluară viaţa de îndrăgostiţi. Tânăra mamă refuză 
să-şi lase copilul pe mâna unei doici. Ea îl păstră, ceea 
ce le complică infinit existenţa. 


Alexandra nu s-a revoltat contra soluției 
propuse de prinţul Mihail, căci ştia prea bine care sunt 
regulile jocului. Dar suferea lăuntric şi Serghei îi 
pricepuse temerile. 


Svetlana şi Hristiana o vizitară, o felicitară şi-i 
admirară coconul. Faţă de restul lumii, colegele de 
teatru trecură sub tăcere incidentul, ca şi cum ar fi 
fost lipsit de importanţă, însă conştiinţa lui Serghei nu 
era liniştită. El părea a citi reproşurile mute pe care 
privirile Nadinei i le adresau. Sentimentul vinovâăţiei 
îl tortura.  Aristocratul se revolta împotriva 
camarazilor săi, care considerau că e o afacere 


62 


banală. Încetul cu încetul, începu să-i evite. Gândul de 
a o lua în căsătorie pe Nadina, în ciuda tuturor 
adversităţilor, îl bântuia. Într-o noapte, după o lungă 
şi pasională îmbrăţişare, îi spuse iubitei solemn că a 
decis să se unească cu ea legal, în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor. 


Nadina îl sărută fericită, dar imediat apoi îl privi 
cu o groază ce-l amuţi. 


— Te-ai gândit ce vor spune părinţii, prietenii, 
camarazii tăi de regiment? 


— M-am gândit la toate argumentele pro şi 
contra... 


— Ţi se vor închide toate uşile. 


— Puțin îmi pasă de toţi şi de toate! Tu eşti mult 
mai importantă decât părerea acestor snobi pe 
care-i dispreţuiesc... La sfârşitul manevrelor, care vor 
începe mâine, printr-o paradă militară în faţa 
împăratului, ne vom căsători... 

— Hotărârea ta mă umple de fericire... Dar mă 
cutremur de groază. 


x 
k x 


63 


A doua zi dimineaţa, ţarul Alexandru Il trecu în 
revistă trupele aşezate pe câmpul de manevră din 
Sankt-Petersburg, apoi luă parte la paradă în sunetul 
muzicii militare. O ploaie deasă, aproape îngheţată, 
îi mura până la os pe ofiţeri şi soldaţi. Alexandru II le 
admiră atitudinea mândră, marţială. Ca şi tatăl său, 
împăratul Nikolai l, ţarul adora desfăşurarea 
disciplinată a regimentelor. Potopul adăuga culoare 
ceremoniei. Manevrele, care trebuiau să dureze două 
săptămâni, erau conduse de marele-duce Mihail, 
fratele mai mare al împăratului. Ţareviciul Alexandru 
urma să comande un regiment de cazaci. 


În fruntea escadronului său, Serghei defila transfi- 
gurat de emoția pe care o simţea întotdeauna în 
prezenţa ţarului. Torentele curgeau pe cascheta lui 
strălucitoare, împodobită cu vulturul bicefal, pe 
manta, veston şi pantalon, toate îmbibate cu apă. 
Simţea umezeala ce-i sfredelea umerii, spatele, 
pătrunzând până şi în interiorul cizmelor de Chantilly. 
Tremura în timp ce rafalele îi ardeau obrajii. Frig şi 
cald, senzaţii amestecate, dezagreabile. 


x 
k x 


64 


Seara, în tabără, frisoanele i se intensificară. O 
durere de cap violentă parcă îi strângea ţeasta în 
menghină. Serghei împărțea camera cu contele 
Volkonski, care începuse să-l privească îngrijorat. 
Medicul regimentului sosi şi-l examină îndelung. 
Serghei gâfâia, cu ochii închişi. 


Doctorul clătină din capul rotund. 


— Camaradul dumneavoastră, conte, suferă de 
o febră foarte puternică. 


— N-ar trebui dus la infirmerie? 
Medicul făcu o grimasă. 


— La infirmerie? Locul lui e mai degrabă la spitalul 
militar. Se pare că suferă de o dublă congestie 
pulmonară! 


Îşi scărpină ceafa dezgolită. 
— Ştiaţi că prinţul Dolgoruki e bolnav de ftizie? 
— Nu! Nici el nu ştia! 


— Da, prinţul este bolnav. Grav. Numai o 
minune l-ar putea salva. 


Serghei fu transportat în plină noapte la spitalul 
militar din Sankt-Petersburg. Abia aşezat pe pat, 


65 


sărmanul nobil vomită sânge. Agonia i s-a prelungit o 
săptămână. Tânărul organism al lui Serghei, deşi slăbit 
de boală, se lupta disperat contra morţii. Îşi dădu 
suflarea în zori, după o noapte agitată, cu furtună de 
zăpadă. 


x 
k x 


Gilles Bourgoing înaintă în faţa prinţesei, care 
admira lăcomia lui Gordon. Buldogul hăpăia fără să 
mestece bucăţile de vânat fript, pregătite de 
bucătarul-şef în persoană. 


Îmbrăcat în negru, secretarul amintea de un 
cioclu. 


— Alteță Serenissimă, domnişoara Nadina Alexan- 
drovna s-a înfăţişat în audienţă. 


— Am promis să-i acord audienţă? 
— Da, Alteță Serenissimă! 


— Memoria mă trădează adeseori, domnule 
Bourgoing. 


Secretarul ştia însă prea bine că memoria 
prinţesei era una excelentă, dar şi că această 
întâlnire o punea în dificultate. Chiar se întrebă de ce 


66 


o primise pe tânăra balerină. E-adevărat că uneori se- 
ntâmpla ca întâlnirile şocante să-i producă plăceri 
perverse. Sufletul aristocratei era un creuzet în care se 
amestecau influenţele orientale, slave şi apusene. 
Francez cartezian, Bourgoing nu reuşea să pătrundă 
misterele acestei femei stranii, deşi se afla în slujba 
ei de multă vreme. Prinţesa nu-i adresase niciodată 
vreo vorbă amabilă, însă nici nu-l repezise. Tonul ei, 
egal, distant, îi ţinea la respect pe oameni. Nici nu 
avea prietene, în afara doamnei de companie, 
Varvara Ignatievna Şebeco, singura persoană care-i 
trezise simpatia şi pe care o îngăduise în apropierea 
sa. 


—  Invitaţi-o să intre pe domnişoara Nadina 
Alexandrovna! 


O primi aşezată pe fotoliul de răchită, ca o împără- 
teasă pe tron. Şi cum nu erau alte scaune în grădina 
de iarnă, musafira rămase în picioare. 


Balerina ştia protocolul. Făcu o reverență 
graţioasă, apoi aşteptă ca prințesa să-i adreseze 
cuvântul. 


— Domnişoară?... 


—Vă multumesc, Alteță Serenissimă, pentru gene- 


67 


rozitatea de a mă fi primit. Sunt a doua dansatoare 
a corpului de balet imperial. 


Interlocutoarea o întrerupse cu o ridicare a mâinii. 


— M-am pus la curent, domnişoară, aşa că ştiu 
biografia dumneavoastră de la A la Z. Spuneţi-mi, 
mai bine, ce doriţi? 


Nadina rămase câteva clipe interzisă. Îşi construise 
numeroase variante despre cum avea să decurgă 
întâlnirea, însă nici măcar una dintre acestea nu 
corespundea scenei care tocmai se consuma. 


Prinţesa o privea cu ochi sfredelitori, ca şi cum 
ar fi dorit să pătrundă în cotloanele cele mai 
ascunse şi mai obscure ale sufletului ei. Nu era vorba 
despre o curiozitate particulară trezită de această 
fată, ci despre un comportament permanent, cu 
care-i trata la fel pe absolut toţi ceilalţi, de la prinţul 
domnitor şi marele-duce până la ultimul cerşetor. 


— Probabil că ştiţi, zise Nadina cu vocea ei 
plăcută, alinătoare, că prinţul Serghei, fratele vostru 
mai mic, mi-a făcut onoarea de a-mi acorda 
prietenia sa. 


Tânăra nu avea un aer vulgar, aşa cum îşi 


68 


imaginase prinţesa. După toate aparențele, Serghei 
nu căzuse într-o cursă plasată cu abilitate. Dar oare 
îl iubise cu adevărat? 


— Da, cunosc, dar mai ştiu, domnişoară, şi că 
aţi dat naştere unui copil care — potrivit unor 
mărturii — este fiul lui Serghei. 


Roşeaţa coloră obrajii Nadinei, dar balerina îşi 
înăbuşi mânia. N-ar fi servit la nimic să-şi dea frâu 
liber amorului rănit. 


— Copilul a fost botezat de prinţul Mihail 
Dolgoruki. 


— Că fratele meu mai mare a fost naşul copilului 
este un fapt ce nu dovedeşte nimic. Ştiu prea bine 
care sunt moravurile dansatoarelor din baletul 
imperial ca să accept toate pretextele referitoare la 
valoarea numelor de care se prevalează din interes. 


— Din nefericire, moartea prematură a prinţului 
Serghei, pe care l-am iubit nespus, mă lipseşte de o 
mărturie decisivă. 


— Cine mi-ar putea garanta că în decursul con- 
vieţuirii dumneavoastră cu Serghei nu aţi mai oferit 
servicii amoroase şi altor bărbaţi? 


69 


— Alteță Serenissimă, întrebarea aceasta nu 
prezintă pentru mine decât un interes pur academic. 


„Ştie să-şi arate colții, dar o face extrem de 
curtenitor”, aprecie prinţesa, care îi răni premeditat 
amorul propriu ca s-o determine să-şi piardă siguranţa 
de sine. Deja începuse să intuiască unde voia să 
ajungă tânăra. 


— Domnişoară, răgazul pe care vi l-am acordat 
este limitat. Mă aşteaptă numeroase alte activităţi, 
aşa că nu pot să prelungesc această întrevedere. Vă 
rog, aşadar, să-mi spuneţi care este pricina pentru 
care aţi venit să mă vizitaţi. Credeţi că zece minute 
sunt de ajuns? 


Nadina aruncă o privire către Gordon şi haita de 
câini, parcă pentru a demonstra că apreciază la 
justa lor valoare activităţile prinţesei. Aceasta pricepu 
tâlcul unei asemenea priviri, dar îşi stăpâni iritarea. 
Nu ar fi fost de demnitatea ei să-şi piardă calmul. 


— Fiul prinţului Serghei va împlini în curând şapte 
ani. Cred că este drept ca să poarte onorabilul nume 
al tatălui său. N-aş vrea să-şi facă intrarea în societate 
urmărit de trista reputaţie de bastard. 


70 


— Asta-i tot, domnişoară? 
— Asta-i tot! 


— Şi nu-mi pretindeţi nimic pentru dumneavoa- 
stră? De pildă, bani ca să vă întreţineţi fiul? 


Un rictus schimonosi gura aristocratei. 


— N-aş dori să plecaţi fără să vă ofer un 
răspuns. Uite, sunt dispusă să încep demersurile 
oficiale pentru ca fiul dumneavoastră să primească 
numele şi titlul princiar pe care pretindeţi că are 
dreptul să-l poarte. 


Faţa balerinei se lumină ca şi cum soarele şi-ar 
fi revărsat razele asupră-i. 


— Cu o condiţie!, îşi reluă cuvântul prinţesa. 
Privirea Nadinei se-ntunecă, bănuitoare. 

— Ce condiţie? 

— Ca să renunţaţi să vă mai vedeţi vreodată 


fiul. Doresc să mă ocup exclusiv de educaţia şi 
viitorul lui. Trebuie, prin urmare, să-mi semnaţi nişte 


71 


documente în acest sens. 
Nadina rămase împietrită. 
— Adică să-mi părăsesc fiul? 


— Nu aţi dorit să primească rangul ce i se dato- 
rează? Eu îi ofer acum această posibilitate. 


— Dar nu voi renunţa niciodată la copilul meu! 
Prinţesa replică pe un ton egal: 


— Atunci păstraţi-vă bastardul şi nu mă mai de- 
ranjaţi! V-am propus un târg. L-aţi respins. Suportaţi 
aşadar consecinţele! Domnişoară, sunteţi liberă! 


Nadina salută cu răceală, se întoarse pe călcâie 
şi se precipită spre uşă. Nici măcar nu simţea 
parfumul învăluitor al florilor exotice, mireasmă ce 
impregna atmosfera locului. 


72 


IL 


E rinţesa alunga amintirile. Îi repugnau reminis- 


cenţele care i se agăţau de spirit, în ciuda voinţei 
sale de a le îndepărta, îngropându-le în adâncurile 
subconştientului, în stare de veghe, ea reușea să se 
elibereze de asaltul lot, concentrându-se asupra 
preocupărilor cotidiene — câinii, recepţiile, copiii 
ajunşi la maturitate şi mai ales jocurile de noroc, 
remediu suveran, căci toate resursele raţiunii ei 
păreau să se îndrepte către masa verde a 
cazinoului. 


Dar atunci când se simţea epuizată de viaţa 
pătimaşă pe care o ducea într-un ritm diavolesc, 
aristocrata se tolănea pe pat sau picotea într-un 
fotoliu, iar amintirile ieşeau la iveală, târându-se ca 
şerpii din cutia Pandorei şi bântuindu-i visele. Şi, 
după cum ştie oricine, visele sunt mai puternice, 
mai impresionante şi mai dureroase decât 
realitatea. Bătrâna se trezea tremurând, tulburată, 
aidoma unei sălbăticiuni rănite de moarte. În acele 
clipe, trecutul revenea în forță şi-i amintea de viaţa 


73 


ei ratată, de idealurile sale zdrobite, de oceanul de 
minciuni în care se zbătuse în decursul zilelor şi 
anilor. Experiențele cutremurătoare de care se 
izbise, apoi frângerea aspirațiilor sale, de multe ori 
când erau tocmai pe punctul de a se împlini, o 
împingeau pe prinţesă pe pragul abisului numit 
disperare. 


Vizita  balerinei  actualizase, prin asocierea 
consecutivă de idei, tot ce îi era mai odios. Doar 
fantoma lui Serghei se profila cu claritate, inofensivă, 
pe fondul unei mulţimi de spectre ce îi făceau 
sângele să clocotească. Erau fantomele duşmanilor 
care pieriseră şi care acum se odihneau, indiferente 
la chinurile morii. 


De multe ori fusese tentată să se sinucidă, să 
termine cu această viaţă. Dar teama de suferinţa 
fizică legată de trecerea de la viaţă la moarte o 
reţinuse. Mândria jucase şi ea un rol important. Îi 
repugna să ofere adversarilor prilejul de a se bucura 
de moartea ei violentă, de a savura în imaginaţie 
suferinţele ce o împinseseră a-şi lua viaţa. Nu 
dăduse înapoi decât atunci când evenimentele 
potrivnice, de nedepăşit, o obligaseră la aşa ceva. 


74 


Prinţesa era foarte mulţumită că beneficia de un 
caracter inflexibil, de o fermitate, de o energie şi o 
tenacitate capabile să o întărească în faţa tuturor 
vitregiilor. Această discordanţă între vigoarea voinţei 
şi neşansa ce o urmărea o aducea la disperare. Dintre 
toţi membrii familiei sale, ea singură se ilustrase 
strălucit, cu toate că sfârşea mai mereu lamentabil. 


Serghei! Fragilul, becisnicul şi mediocrul prinţ 
Serghei nu fusese în stare decât să se înamoreze de 
o dansatoare oarecare şi să-i toarne acesteia un 
plod. Un suflet de fetiţă vaporoasă, care lâncezea 
într-un trup de bărbat. Femeile îl posedau în loc ca 
el să fie cuceritorul. Fraţii săi, Mihail, Vasili şi 
Anatoli, nu se bucurau nici ei de cine ştie ce 
personalitate. 


Prinţesa suspină. Gheorghi, fiul ei, părea să-l aibă 
ca model pe inconsistentul său unchi Seghei. Nu-l 
însufleţea nici o ambiţie. Nu-i plăceau decât 
distracţiile, tot ce era superficial. Totuşi, în venele 
lui curgea cel mai pur, cel mai nobil sânge rus. 


Atunci când era mică, tatăl o ţinea pe genunchi, 
o săruta şi îi şoptea cu blândeţe: 


— Ştii, inimioara mea, că strămoşii noştri au înte- 


75 


meiat o dinastie domnitoare care a durat trei sute 
de ani într-un timp când Romanovii nu erau decât 
mici boieri lipsiţi de importanţă? Ştii că Moscova a 
fost zidită de luri, un prinţ din casa noastră? Ştii că 
în jurul anului o mie gloriosul nostru strămoş 
Vladimir cel Sfânt i-a convertit pe ruşi la creştinism? 


Sentimental şi visător, părintele prinţesei bea 
vodcă pahar după pahar şi, cu faţa brăzdată de 
râuleţe de lacrimi, îi evoca marile fapte de arme ale 
tuturor acestor prinți care acum populau lumea 
umbrelor. 


— Sceptrul ultimului prinţ domnitor din familia 
noastră a fost smuls de uzurpatorii care şi-au trădat 
legământul şi patria! 


Tatăl prinţesei, prinţul Mihail Mihailovici Dolgoruki, 
era nu numai un alcoolic, ci şi un jucător împătimit. 
De la el moştenise aristocrata pasiunea pentru joc. 
El nu bea decât vodcă şi şampanie, care-i sosea în 
zeci de lăzi de la Paris. Până şi micul-dejun era 
stropit cu şampanie. Golea zilnic trei sau patru 
sticle. Nu e de mirare că acest regim de viaţă îi 
făcuse ficatul zdrenţe. În paralel, juca la laht Club 
sume enorme. Masa verde îi înghiţea zilnic sute de 
mii de ruble cu o lăcomie niciodată astâmpărată. Cu 
cât pierdea mai mult, cu-atât sporea mai abitir 


76 


mizele. În afara acestei activităţi, practicată iarna la 
Sankt-Petersburg sau la Moscova, prinţul obişnuia să 
vâneze vara. Şi pentru că era un grandoman fără 
pereche, el întreținea o haită de o sută douăzeci de 
ogari şi o herghelie de trei sute de cai, pentru a-i 
mulţumi pe prietenii invitaţi la partidele de 
vânătoare. Aventurile cinegetice  culminau cu 
festinuri ce durau mai multe zile la rând. Fetele din 
trupa sa de balet ofereau un spectacol foarte agreat 
de publicul în exclusivitate masculin. Apoteoza — o 
orgie monstruoasă — punea capăt petrecerilor 
princiare. Soţia sa, prințesa Vera Gavrilovna, îl adora şi 
îi ierta toate nebuniile. Atunci când sărea peste cal — 
de pildă, vânzarea unui domeniu de câteva zeci de 
sate sau de o mie de suflete —, ceea ce i se întâmpla 
frecvent, ca să fie iertat îi dăruia Verei bijuterii 
magnifice. Îndurătoare, aceasta îl săruta şi îi cerea 
promisiunea că va înceta. Prinţul îşi lua angaja- 
mentul — rostit cu mâna pe icoana Sfintei Fecioare 
— să renunţe la urâtele sale obiceiuri. A doua zi uita 
instantaneu de aceste legăminte şi-şi relua cu încă 
şi mai multă frenezie excesele. În scurt timp, s-a 
văzut văduvit de toate pământurile, cu excepţia 
domeniului şi palatului de la Tieplovka, însă şi acelea 
erau înglodate în ipoteci. 


77 


Aristocrata se gândea la părintele ei cu o 
bunăvoință amestecată cu dispreţ. Sclav al 
pasiunilor lui, acesta avea caracterul slab al lui 
Serghei. Îşi adora copiii, dar — la modul inconştient — 
le neglija viitorul. În cele din urmă, atins de boală, căzu 
la pat. Printr-un fel de mimetism, Vera Gavrilovna facu 
şi ea un cancer generalizat, care o trimise rapid în 
lumea de dincolo. 


Chiar şi după ce a fost atins de hidropizie, 
prinţul Mihail rămăsese de o frumuseţe magnifică, de 
înger, cu care îşi sedusese nu numai soţia, ci şi pe 
toate femeile pe care le cunoscuse. Dansatoarele din 
trupa sa particulară de balet — un harem la modul 
rusesc — se băteau între ele ca să-i încălzească patul. 
Cât le priveşte pe doamnele din marea nobilime 
cucerite, acelora chiar că le pierduse numărul. Se 
culca cu ele de parcă le-ar fi făcut cine ştie ce 
concesie. Toate aceste aventuri l-au condus de multe 
ori la duel, însă de fiecare dată ieşea victorios. 


Prinţesa îl prefera pe tată mamei, care nu avea 
nici măcar scuza de a fi fost frumoasă, ceea ce 
pentru o femeie este cel mai mare dintre păcate. 
Moştenitoare a unei mari averi, mama nu îndrăznise 
nici cel mai mărunt protest atunci când soţul i-o 
risipi ca fumul. 


78 


Apoi, gândurile aristocratei se concentrară asupra 
copiilor. Faţă de aceştia, ea simţea o amărăciune şi 
o mânie care, asociate propriilor ei probleme, îi 
transformau viața într-un nesfârşit coşmar... 
Gheorghi, fiul său mai mare, ar fi trebuit să fie ţar al 
Imperiului rus... Toate familiile regale şi imperiale din 
Europa ar fi trebuit să ceară mâna Caterinei sau a 
Olgăi... Furia îi stârnea dorinţa să-şi smulgă inima din 
piept şi s-o arunce în noroi... 


Fiul prinţesei, descendent direct din Rurik? şi 
Vladimir Cel Sfânt, era obligat astăzi să se 
mulţumească doar cu un simplu titlu princiar... Un 
nobil oarecare, în rând cu mulţimea de aristocrați... 


E-adevărat că prinţesa-mamă se bucura de o 
mare avere, însă bogăţia ei era lipsită de glorie, de 


° Rurik, războinic vareg semilegendar, considerat fon- 
datorul dinastiei Domnilor Kievului rusesc. Rurik şi 
cei doi fii ai săi, în fruntea unei cete înarmate, ar fi 
capturat Novgorodul şi districtele învecinate în jurul 
anului 862 d.H. Surse neatestate anterioare susţin 
că el ar fi fost chemat de slavii deja stabiliţi în zonă. 
Succesorii lui Rurik au pus bazele statului kievean, 
care a rezistat ca atare până în secolul al XIII-lea. 
Familia dinastică a lui Rurik a venit, de asemenea, la 
cârma Marelui Ducat al Moscovei şi apoi a Rusiei, 
până la moartea lui Feodor |, în 1598 (n.t.). 


79 


strălucirea unei coroane imperiale purtate de o 
femeie care nu o merita câtuşi de puţin... 


Aristocrata cu strămoşi iluştri pierduse aşadar totul, 
în afara satisfacţiei că poate juca milioane de ruble 
la ruletă... O mulţumire accesibilă, în fond, tuturor 
parveniţilor, tuturor  aventurierilor ce  bântuiau 
cazinourile... 


x 
k x 


Prinţul Gheorghi Alexandrovici lurievski era un 
adolescent plăcut, cu o frumoasă ţinută corporală şi 
îndeosebi beneficiind de o eleganţă înnăscută. Când 
ieşea călare pe Promenade des Anglais, la Nisa, 
toate femeile îl sorbeau din priviri, în care se puteau 
citi tandreţea şi dorinţa. Dar tânărul înainta semeţ, 
fără să-ntoarcă privirea nici la dreapta, nici la 
stânga. Cei care-l cunoşteau îl considerau niţeluş 
cam pişicher. Părea insensibil la tot ce se întâmpla 
împrejur. El visa cu ochii deschişi şi urmărea mereu 
un punct situat deasupra mulţimii ce popula 
promenada, fără să-şi îmboldească armăsarul, un 


80 


pursânge arab aprig, negru ca smoala. Excelent 
călăreț, Gheorghi călărea de parcă trupul său ar fi 
fost prelungirea corpului animalului. Fenomenul 
părea să n-aibă vreo legătură cu echitaţia. Nu se ştia 
dacă avea sau nu legături cu femeile. Prinţul îi evita 
pe prietenii surorilor sale, Olga şi Caterina, încă 
foarte tinere, care manifestau un gust precoce 
pentru petreceri câmpeneşti, după-amieze dansante 
specifice vârstei, lungi plimbări cu trăsura pe Mont 
Born sau pe Coastă, până la Beaulieu, Cap Ferrat, 
Antibes sau Cannes. Guvernantele urmau pretutindeni 
fetele şi băieţii ca să asigure ordinea şi decenta. 
Însă, ascunse de cortina de verdeață a pădurii, 
cupluri deja formate iniţiau aventura unui schimb de 
săruturi care îi umplea pe copii de o emoție cu-atât 
mai intensă cu cât le oferea atracţia noutăţii interzise. 
În schimb, intimităţile prea îndrăzneţe îi speriau pe 
micuţi. 


Gheorghi le trata pe aceste aspirante la o viaţă 
trepidantă şi liberă cu o superioritate iritantă. Le 
definea pe fete şi pe companionii lor pe un ton 
morocănos: şleahtă de copii. 


În schimb, mama sa îl privea cu neîncredere şi-l 
considera apatic şi dificil de abordat. Treburile curente 


81 


şi felul în care îşi petrecea timpul nu-i îngăduieseră 
niciodată mamei să se apropie de el, să-l 
supravegheze. În timp ce ea-şi petrecea nopţile în 
nesfârşite partide de chemin de fer, tânărul dormea. 
lar când ea se-ntorcea la Nisa şi se culca, el se trezea 
şi începea să-şi ducă existenţa de visător. După ce 
se plictisea, nefacând nimic în afara reveriei, urca pe 
cal şi pleca fară să anunţe când se va întoarce. Se- 
ntâmpla să lipsească şi mai multe zile la rând. Lui La 
Tour, îngrijorat de aceste escapade, îi răspundea că-i 
face plăcere echitaţia printre colinele împădurite din 
împrejurimi, că natura îl face fericit. Adeseori, 
rămânea pe marea terasă a vilei şi contempla 
marea. Nimeni nu ştia la ce se gândeşte prinţul. 
Bârfitorii avansau ipoteza că n-avea nimic în cap şi 
că ţeasta i-ar fi la fel de goală ca un lampion 
japonez lipsit de lumânare, neezitând să-l compare 
cu „Idiotul” domnului Dostoievski. 


În realitate, se-nşelau cu toţii, prima dintre toţi 
fiind chiar mama sa, prinţesa. Moartea tatălui, ţarul 
Alexandru Il, întâmplată la începutul intrării sale în 
adolescenţă, îl bulversase. Tânărul se retrăsese în 
cochilia lui, acest refugiu fiind practic singurul său 
mijloc de apărare împotriva lumii ostile, ce-l 
înconjura ca o pojghiţă de gheaţă. Zdrobită de 


82 


brusca şi neaşteptata văduvie, prinţesa nu avusese 
nici timpul, nici ideea de a stabili relaţii mai strânse 
şi mai călduroase cu odraslele ei. Olga şi Caterina 
erau prea mici ca să-şi dea seama de vârtejul care le 
sorbea, lăsându-se prinse de curent. Ele îşi urmau 
docile mama, pe Gheorghi, pe domnişoara Şebeco şi 
liota de servitori ce părăsiseră în grabă Sankt- 
Petersburgul. Călătorind în vagonul special, avuseră 
parte de ceva atracţii. Dar totul se petrecuse atât de 
rapid încât fetiţele nu avuseseră timp să priceapă 
suita de evenimente care se consumaseră între 
moartea tatălui şi plecarea din Sankt-Petersburg. 
Obişnuite să parcurgă distanţe lungi cu trenul, 
credeau că destinaţia era Livadia!?. Dar în loc să 
traverseze stepele ruseşti — ocean de pământ cu 
orizont nesfârşit —, munţi şi oraşe cu nume 
necunoscute defilau acum prin faţa ferestrelor de 
vagon. Fetele asistau descumpănite la disperarea 
trăită de mama lor, care plângea, lovea masa cu 
pumnii şi se agita ca o fiară în cuşcă. 


Nemişcat, tăcut, Gheorghi rămânea ghemuit în 
fotoliu. Purta micuța lui uniformă de cazac croită pe 


» Livadia, localitate în Crimeea, unde se afla una dintre 
reşedinţele de vară preferate ale țarilor ruşi (n.t). 


83 


măsura-i. Uitaseră să-l oblige să-şi schimbe hainele. 


După această călătorie, fetiţele luară contact cu 
o lume nouă, minunată şi încântătoare: Franţa. 
Pentru câteva luni, s-au instalat la Paris, într-o casă 
de mari dimensiuni, situată pe vechiul bulevard 
Impetrice, proprietate a mamei lor. Camerele nu 
erau chiar la fel de mari ca acelea din Palatul de 
larnă sau de la Ţarskoe Selo, însă era loc suficient 
pentru toată lumea. Copilele aveau să uite rapid 
această perioadă tumultuoasă, în schimb ea îl va 
afecta puternic pe Gheorghi. Acesta realizase 
instinctiv că un capitol important al vieţii sale tocmai 
se încheiase. 


Domnul La Tour, conştient de dezordinea 
sufletească a tânărului, încerca să-l scoată din acea 
tulburare ajutându-l să-şi reia activităţile de zi cu zi. El 
observase slăbiciunile elevului său, însă nu îndrăznea 
să le îndrepte. Prinţesa îl plătea regeşte şi, ca să-şi 
păstreze postul, era pregătit să închidă ochii atunci 
când micul prinţ, aflat încă sub şocul pricinuit de 
moartea violentă a părintelui, se refugiase într-o 
tăcere încăpăţânată. Domnul La Tour trăia senzaţia 
că se-adresează pereţilor. Lipsa de sensibilitate ce i 
se atribuia prinţului nu era decât o faţadă ce 


84 


ascundea o adâncă tulburare. Gheorghi sesizase 
vâltoarea nebunească ce se pornise împrejurul său. 
Curtenii şi demnitarii care se prosternau altădată la 
picioarele mamei şi chiar şi ale sale, deşi era doar 
un copil, îi evitau pe amândoi acum de parcă ar fi 
fost ocnaşi condamnaţi la exil, în Siberia. Mintea 
tânărului înregistrase aceste evenimente, însă el îşi 
păstra impresiile în cel mai apărat cotlon al 
sufletului. 


Gheorghi poate că ar fi fost tentat să-şi 
deschidă sufletul în faţa mamei, să se arunce la 
pieptul ei şi să plângă. Dar aceasta era atât de 
bulversată încât junele nu îndrăzni să se apropie. 
Domnişoara Şebeco nu era capabilă să-i ofere 
alinarea după care tânjea atât. Deşi — încă de mic 
copil — remarcase prezenţa permanentă a 
domnişoarei aceasta, de obicei atât de înţelegătoare 
şi afectuoasă, găsea cu greu puţin timp să se ocupe 
şi de copiii prinţesei. Pentru buna femeie, doar 
suferinţele stăpânei şi prietenei sale imperiale contau. 
Devotamentul ei atingea proporțiile unei supuneri 
aproape bolnăvicioase. Gheorghi nu avea cum să 
înţeleagă aceste nuanţe. Tânărul ştia doar că a i se 
adresa domnişoarei Şebeco pentru a cere explicaţii 
era cu totul zadarnic. 


85 


* 
k x 


La puţin timp după moartea tatălui, personalul de 
serviciu de pe lângă prinţesă îşi făcea deja bagajele 
sub supravegherea domnişoarei Şebeco, care era 
suficient de lucidă pentru a înfrunta situaţia de criză 
în care se găsea familia imperială. Deşi foarte 
impresionată de atmosfera acestei catastrofe, ea 
găsea resurse să rămână calmă şi eficientă. 


Aceasta le spusese domnului La Tour şi 
guvernantelor: 


— E timpul să scoateţi la plimbare copiii în 
grădină! Prezenţa lor nu e de dorit în aceste clipe! 


În timp ce guvernantele se ocupau de Olga şi 
Caterina, domnul La Tour îl îmbrăcă pe Gheorghi cu 
mantaua de blană, îi puse cascheta pătrată de 
cazac, apoi îl conduse în grădină. Din cerul cenuşiu 
cădeau fulgi de zăpadă aduşi de rafalele îngheţate de 
vânt, care sufla dinspre nord. 


Mergeau pe malul Nevei atunci când se-ntâlniră 
cu micul prinţ Alexei Alexandrovici Volkonski, 
întovărăşit de preceptorul său. Alexei era unul dintre 


86 


cei mai buni tovarăşi de joacă ai prinţului imperial. La 
vederea amicului său şi a domnului La Tour, Alexei 
îşi holbă ochii speriat, se-ntoarse pe călcâie şi, 
urmat de preceptor, o şterse atât de rapid de parcă 
un diavol s-ar fi aflat pe urmele lui. 


Desigur că exista o strânsă legătură între 
moartea tatălui şi afronturile pe care mama şi el 
însuşi trebuiau să le îndure pretutindeni. Panica 
aparent inexplicabilă ce-l cuprinsese pe Alexei îl 
lăsase mască. Domnul La Tour îl prinsese de mână şi, 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, îi spuse cu o 
voce impasibilă: 


— Să ne continuăm plimbarea, Gheorghi Alexan- 
drovici. 

— Dar de ce această atitudine?, îl întrebase prinţul. 

— Ei, este vorba de o simplă neînțelegere 
complet lipsită de importanţă. 


Însă această explicaţie Gheorghi o considera nu 
numai neîndestulătoare, ci şi jignitoare. Detesta să 
fie tratat ca un copil căruia i se ascund adevărurile 
esenţiale. 


x 


87 


kx X 


Gheorghi îi ura pe ruşi. Şi cum nu-şi deschidea 
inima nimănui, nici un om nu bănuia ce bizarerie 
ascunde în suflet. Dacă i se vorbea în rusă, el 
răspundea în franceză sau engleză. Evita sistematic 
folosirea limbii materne. Respingerea a tot ce era 
rusesc apăruse şi se dezvoltase în sufletul lui după 
moartea tatălui. 


La Nisa, unde debarcase toată suflarea de slujitori, 
Gheorghi îi intriga pe oamenii din personal prin ţinuta 
sa extrem de rece. În absenţa mamei, prinţul 
trebuia să se mulţumească doar cu prezenţa surorilor 
sale, care-l plictiseau cu gălăgia lor. Diferenţa de 
vârstă juca un rol important în această atitudine. 


Domnul La Tour şi domnul Bourgoing îşi luau 
prânzul în micuța bucătărie. Domnişoara Şebeco se 
bucura de privilegiul de a putea lua loc la masa 
stăpânei, pe care o însoțea adeseori la Monte-Carlo, 
fapt ce o constrângea să se odihnească o mare 
parte a zilei. 


Gheorghi era aşadar obligat să se rezume la 
compania surorilor sale. Prinţul stătea de unul singur 
în capul mesei lungi, de patruzeci de persoane, din 
salonul destinat oaspeţilor. Se grăbea să-şi înghită 


88 


bucatele, apoi părăsea camera  căutându-şi 
singurătatea. 


* 
k x 


Familia nu mai purta doliu, căci trecuseră câţiva 
ani de la moartea ţarului. Prinţesa, încă frumoasă, 
majestuoasă, dar la fel de rece ca un aisberg, 
prezida marile dineuri în cadrul obligaţiilor mondene 
ce şi le asuma. Se obişnuise cu morga taciturnă a 
băiatului, care o privea cu ochii lui întrebători, însă 
fară să-i adreseze vreodată nici cea mai mică 
interogaţie. Uneori, mutismul acestuia o agasa. 
Treceau chiar şi câteva săptămâni fară să-şi 
vorbească. Prinţesa nu-l certa niciodată şi-i acorda 
toată libertatea, cu condiţia ca domnul La Tour să fie 
mulţumit de comportamentul şi aplicaţia lui destinată 
îmbogăţirii cunoştinţelor. Pricini de conflict între 
mamă şi fiu nu existau. Ce-i drept, câteodată 
aristocrata încerca să-şi explice misterioasa 
atitudine a băiatului. Nu-l iubea suficient? Poate că-l 
neglija prea mult. Oricum, nu descifra în privirile junelui 
nici cea mai măruntă scânteie de afecţiune. N-o 
găsea demnă să-i încredinţeze gândurile? Să-i 


89 


mărturisească durerile? Căci era clar că suferă! De 
asta era absolut sigură!... 


Olga şi Caterina ciripeau dulce, călcând-o pe nervi. 


Hăituită de propria-i conştiinţă, prinţesa hotărî să 
se ocupe mai mult de copii, dedicându-le o mai 
mare parte din timpul său. 


Într-o seară, la dineu, în timp ce maestrul de cere- 
monii îi supraveghea pe lacheii ce-i serveau pe 
stăpâni, prinţesa îl privi pe băiat cu ochii ei clari şi 
visători. 

— Gheorghi, nu ai nimic să-mi spui? Te 
urmăresc de ceva vreme. Eşti posac, plin de 
amărăciune, înnegurat. De ce?... Vorbeşte-mi! Sunt 
mama ta! 


Prinţul îşi ridică încetişor fruntea din farfurie. Mama 
se interesa în sfârşit şi de el... Asta da revelaţie!... 
Inimioara i se încălzi... Înseamnă că totuşi îl iubea!... 
Da, exista pentru mama lui!... 


Între mamă şi fiu se înălţau candelabrele de aur 
cu lumânări aprinse, scoicile Saint-Jacques 
rumenite, ornamentele de masă din argint aurit, cu 
bogate forme sculpturale şi magnificul aranjament 
floral care parfuma atmosfera. Însă toate aceste 
obstacole dispăruseră. Gheorghi nu o vedea decât 
pe mama lui... Ochii i se umplură de lacrimi... 


90 


— Am luat parte, mamă, la înmormântarea unchiu- 
lui Serghei. Am depus o coroană de crini pe mormânt... 
Îţi mai aminteşti, mamă?... Spuneai atunci că florile 
albe simbolizează tinereţea lui Serghei... 


Cuvintele prinţului o surprinseră. 


— E normal, Gheorghi, să luăm parte la funeraliile 
rudelor apropiate. Este o datorie faţă de cei 
dispăruţi. 

— Şi-atunci de ce noi, copiii, nu am fost prezenţi 
la funeraliile tatălui nostru? 


Dacă o bombă ar fi explodat în sala de recepții 
nu ar fi produs o consternare mai mare decât 
această întrebare, în fond naivă. 


Prinţesa parcă îngheţase. Domnişoara Şebeco lăsă 
să-i scape furculita. Maestrul de ceremonii, un 
bătrân cu favoriţi albi şi cu faţă roză, asemănătoare 
cu cea a împăratului Franz-losif, se opri în mijlocul 
serviciului şi clipi preţ de o secundă. Servitorii 
împietriră şi ei. Olga şi Caterina rămaseră cu gura 
deschisă. 


Trebuie spus că sala de recepții luase 
înfăţişarea unui salon în genul figurilor de ceară de 
la Madame Tussaud!!. 


u Tussaud, celebru muzeu londonez, unde sunt 


91 


Apoi, toată lumea se puse în mişcare. Prinţesa 
izbucni în plâns şi părăsi încăperea, urmată de domni- 
şoara Şebeco. Gheorghi roşi. Olga şi Caterina închiseră 
gura şi personalul îşi reluă serviciul sub conducerea 
maestrului de ceremonii. 


Gheorghi avea să afle mai târziu adevărul pe 
care nici mama lui, nici domnişoara Şebeco, nici 
domnul La Tour nu îndrăzniseră să i-l spună. Pentru 
prinţ, misterul în cele din urmă dezvăluit nu făcu 
decât să-i sporească aversiunea împotriva ruşilor, acei 
ingrati care-l împiedicaseră să-l vadă pe catafalc pe 
tatăl său, aşa după cum spunea tradiţia. 

În acea noapte, prinţesa şi domnişoara Şebeco 


au ajuns la concluzia că tânărul prinţ nu era chiar atât 
de naiv cum îl credeau ele. 


x 
k x 


Anii _trecură. Frumuseţea impresionantă a 
prinţesei începuse să se ducă. Aceasta îşi pierdea din 
strălucirea care o situase printre cele mai 
fermecătoare femei din Europa. Suferințele, viaţa 
dezordonată, nopţile pierdute contribuiră la erodarea 


expuse statuile din ceară ale marilor personalităţi 
din diferite domenii (n.t.). 


92 


acelei splendori, la ruinarea acelei graţii. Patima ei 
crescândă pentru joc o antrena în partide de chemin 
de fer care durau uneori şi două zile la rând. Pentru 
marii jucători, cazinoul rezerva două camere, de unde 
muritorii de rând erau categoric excluşi. 


Întâlnirile cu copiii ei se răriră din nou. Prinţesa se 
mulțumea să asculte spusele domnului La Tour despre 
progresele în educarea prinţului. Domnişoara 
Şebeco, deşi era la curent, nu dorea să o indispună pe 
aristocrată vorbindu-i despre lenevia fiului în privinţa 
studiilor. Acesta prefera spectacolele de circ, 
demonstrațiile sportive şi mai ales cursele de cai, 
foarte numeroase pe Coasta de Azur. Dacă Gheorghi 
ar fi trăit la Sankt-Petersburg ar fi beneficiat de 
privilegiul de a avea la dispoziție un preceptor de 
înalt rang — un general sau alt demnitar — asistat 
de o cohortă de profesori eminenți. Acesta era 
regimul rezervat marilor-duci. În acele împrejurări, 
formarea lui intelectuală ar fi urmat fară îndoială o 
altă cale. Dar mama lui trebuia să accepte 
realitatea, fără să se mai hrănească cu regrete 
inutile. Trecutul era pur şi simplu îngropat... 


* 
k x 


93 


Gheorghi se ataşase de Peter Knowles, un tânăr 
rândaş de cai englez — în vârstă de şaptesprezece ani 
— recrutat de Ivan Asimov, şeful grajdurilor. Prinţul 
îi căuta tovărăşia ca să-şi pună la punct engleza. 
Peter îl avusese stăpân pe sofisticatul marchiz de 
Rochester, care murise lângă amanta sa după o 
noapte de orgii. Văduva marchizului îşi restrânsese 
personalul de serviciu şi, printre slujitorii puşi pe liber, 
se afla şi Peter, un băiat drăguţ, cu ochi albaştri, cu 
tenul roz, de fetiţă, delicat ca un efeb sculptat de 
Cellini. Gheorghi nu mai ieşea de unul singur, călare 
pe armăsarul lui pursânge arab. Noul rândaş îl urma 
călare pe prinţ. Lumea se obişnuise să-i vadă 
plimbându-se pe Promenade des Anglais sau să-i 
întâlnească în pădurile de pe Mont Boron. 


De când Peter fusese adoptat de tânărul 
aristocrat, acesta  renunţase la  acreala sa 
proverbială. Destins, chiar binedispus, putea fi auzit 
adeseori râzând şi cântând. Peter îl distra cu 
pomelnicul lui de bancuri şi comentarii pline de 
vervă despre cele mai diverse subiecte. Tânărul 
servitor părea să fie chiar mai cultivat decât stăpânul 
său. Marchizul de Rochester însărcinase doi profesori 
să se ocupe de educaţia adolescenților angajaţi să-l 
servească. Absolvent al Universităţii Oxford, foarte 
bogat, sibarit luminat, englezul amintea de un nobil 


94 


al Renaşterii ce-şi petrecea timpul între amante şi 
colecţiile lui de tablouri. Era de părere că incultura 
este inadmisibilă în veacul al XIX-lea. Servitorii săi 
erau obligaţi să întrebuinţeze un limbaj ales, pentru 
ca să nu insulte cu accentul lor vulgar, din naştere, 
auzul ascuţit al insului rafinat care era marchizul. 
Lacheii trebuiau să servească drept ghizi amatorilor 
care doreau să admire obiectele de artă aflate în 
posesia lui Rochester. Nici marchizul nu se sfia să 
îndeplinească acest rol în faţa capetelor încoronate 
sau a câtorva amici aleşi pe sprânceană. 


La Tour şi mai vechii angajaţi ai casei erau 
invidioşi pe ascendentul câştigat de Peter asupra 
prinţului. La bucătărie se şuşotea că preferința 
tânărului stăpân pentru rândaş ar fi ascuns nişte 
relaţii necurate. Că Gheorghi ar fi îmbrăţişat 
moravurile marelui duce Serghei, care nu-şi 
ascundea gustul pentru ceea ce se numeşte la 
şcoala pajilor „Circul Oriental” - prietenii particulare 
foarte discreditante dar că dusese încă şi mai 
departe ca acesta asemenea înclinații. De obicei, 
tăcerea învăluie natural faptele personajelor din înalta 
societate. Numai oamenii de rând, surprinşi asupra 
faptului, îşi plătesc scump păcatele. Quod licet Jovi 
non licet bovi!?. 


2 Quod licet Jovi non licet bovi, ceea ce este 
îngăduit lui Jupiter, nu este îngăduit şi boului, în lat. în 


95 


Atunci când La Tour îi împărtăşi prinţesei 
bănuielile sale privindu-l pe tânărul pupil, ea îl 
măsură cu o privire regală. 


— V-am angajat ca să vă consacraţi sporirii inte- 
lectului fiului meu şi nu ca să studiaţi pornirile lui 
intime. 


Faptul că un preceptor plebeu îndrăznea să-şi 
exprime îndoielile cu privire la nobilul său elev friza 
insolenţa. Un prinţ de sânge imperial este deasupra 
oricărei bănuieli. La Tour se retrase buimăcit şi 
fericit că n-a fost dat afară. 


Dar vorbele lui semănară îndoiala în mintea aristo- 
cratei. Băiatul ei să fie anormal? Nu putea să 
conceapă aşa ceva, dar, ca să-şi liniştească propria 
conştiinţă, îl chemă şi-i vorbi între patru ochi, 
folosind formule indirecte. 


Gheorghi izbucni în râs, căci astfel de acuzaţii ridi- 
cole nu meritau nici o atenţie. Mama îi primi cu calm 
pledoaria. Însă ca să închidă gura clevetitorilor, 
prinţesa îl rugă să-şi schimbe rândaşul. Gheorghi 
promise că va urma sfatul mamei. Totuşi, nu 
întreprinse nimic. 


text (n.t). 


96 


La Tour îşi schimbă atunci tactica. Şi pentru că 
prinţul nu-i mai adresa cuvântul decât ca să-l repeadă, 
el căută un mijloc spre a-i obţine iertarea. Cel mai 
bun? Fireşte, să încurajeze extravaganţele prinţului, 
dacă ele chiar existau în realitate. În timpul lecţiilor pe 
care i le ţinea în pavilionul ce servea drept şcoală, 
preceptorul găsea pretexte ca să-l cheme pe Peter, 
apoi, ca din întâmplare, se retrăgea pentru a rezolva 
diferite chestiuni urgente. Se-ntorcea după o oră sau 
două, iar jocul era făcut. La Tour reintră în grațiile 
prinţului şi viaţa îşi reluă cursul normal. 


* 
k x 


Printre aristocrații străini şi ruşi — mai mult sau mai 
puţin liberali — care o frecventau pe prinţesa lurievski 
se remarcau marii-duci Serghei Alexandrovici şi 
Alexei Alexandrovici, cel din urmă comandantul 
marinei de război ruse, amândoi personaje prea 
importante pentru a se teme de mânia fratelui lor, 
Alexandru III. 


Vizitele marelui-duce Serghei îi dădeau furnicături 
prinţesei, deoarece îi cunoştea reputaţia de notoriu 
adept al amorului grecesc. Acesta era mereu anturat 


97 


de o gloată de ordonanţe tinere şi frumoase ca 
îngerii, iar pajii lui ar fi putut sluji drept dublură lui 
Ganymede. Cu toţii făceau parte din faimoasa şcoală 
imperială, ale cărei vicii contra naturii le descrie 
prinţul Kropotkin, fost elev al acestei instituţii. 


Şi pentru că marele-duce manifesta o anumită 
simpatie faţă de Gheorghi, prinţesa, care nu uitase 
deloc de insinuările domnului La Tour, se temea de 
tot ce putea fi mai rău. Serghei avu câteva discuţii 
amicale cu mai tânărul lui frate-vitreg. Îl invită la 
prânz şi la plimbări călare. Numeroasa suită a 
marelui-duce o mai liniştea pe biata mamă. În 
mijlocul tuturor acestor oameni, fiul ei nu risca 
absolut nimic. Oricum, până şi ea trebuia să 
recunoască faptul că Gheorghi nu putea, nici pe 
departe, să se compare cu junii galonaţi ce-l 
anturau pe marele-duce. 


Temerile prințesei se  dovediră nu numai 
zadarnice, dar avură şi un rezultat cu totul 
neaşteptat. 

În cursul unui dejun oferit în onoarea lui Serghei 
şi a soţiei sale, Elisabeta, născută prinţesă de 
Hessa-Darmastadt, abordă, printre alte subiecte, şi 
viitorul lui Gheorghi. Acesta nu era de faţă, pentru că 


98 


se plimba călare. Volubilitatea marelui-duce contrasta 
cu tăcerea glacială a Elisabetei, ce-l privea cu un aer 
pe jumătate ironic, pe jumătate pizmaş. 


Marele duce se delecta cu o friptură Saint-Jacques 
şi cu langustine Pomerol. 


— Fiul tău, Caterina, nu era decât un puşti când 
l-am văzut la Sankt-Petersburg cu puţin înainte de 
asasinarea tatălui meu — fie ca Dumnezeu să-i aibă 
în pază sufletul. Părintele meu vorbea despre el cu o 
afecţiune  nemărginită.  De-atunci, Gheorghi a 
devenit un adolescent frumos, dezgheţat şi cu ochii 
scânteind de inteligenţă. 


— Chiar crezi în ceea ce spui, Serghei, sau mi-o 
spui ca să-mi faci plăcere? 


— De ce te-aş flata? 


— Oamenii pretind că ar fi trândav, apatic, 
nonşalant... 


— Ha-ha, iată o greşeală de apreciere... După cum 
mi-a mărturisit, după plecarea voastră de la Sankt- 
Petersburg a trăit aproape de unul singur. N-a avut 
tovarăşi de joacă. În mijlocul camarazilor săi ar fi putut 
să se dezvolte altfel, să devină un băiat vesel, 
dornic să-şi facă noi cunoştinţe, să se bucure de tot 
ce este plăcut. Ar fi trebuit să aibă împrejur câţiva paji 


99 


ca să-l distreze... 


Un zâmbet ironic se ghici pe faţa înnegurată a 
marii-ducese. 


Serghei îi ignoră însă grimasa. 


— Gheorghi avea rangul de mare-duce, prin 
urmare şi dreptul să dispună de propriii lui paji şi 
tovarăşi de joacă... 


Caterina îşi încruntă sprâncenele. 


— Dreptul? Ţarul l-a lipsit de toate drepturile! Invi- 
dios, l-a îndepărtat din Sankt-Petersburg! Sunt convinsă 
că l-a bântuit gândul să-l exileze în Siberia sau chiar 
să-l asasineze! 


— Epoca țarilor fratricizi a apus. 
— Oare? 


— Bineînțeles! Alexandru n-are anvergura 
„Sfântului” Vladimir Monomahul, care şi-a omorât 
fratele şi rudele cu sutele... Nu e nici Sviatopolk, care 
şi-a asasinat cumnaţii şi nepoţii, nici Ivan cel 
Groaznic, care şi-a omorât urmaşul, nici Petru cel 
Mare, care şi-a ucis fiul, nici Caterina Il, care şi-a 
trimis pe lumea cealaltă soţul, nici Alexandru |, care şi- 
a eliminat tatăl... lartă-mă că l-am citat pe strămoşul 


100 


cel „Sfânt” printre marii noştri criminali încoronați... 
Un suspin umflă pieptul prinţesei. 


— Acesta e adevărul!... Gheorghi probabil că 
ispăşeşte crimele lui Vladimir Monomahul... Şi 
îndură consecinţele exilului nostru... 


Şi ca să-şi înece suferinţa, Caterina goli cupa de 
şampanie. 


Lacheul din spatele scaunului îl umplu instantaneu. 


— Ca să ameliorez educaţia lui Gheorghi am fost 
nevoită să mă mulţumesc cu acest sărman La Tour, 
care îi este cu totul devotat şi care încearcă să-l 
distreze... 


— Compania exclusivă a lui La Tour l-a plictisit pe 
Gheorghi. În ochii unui copil, adultul reprezintă autori- 
tatea, puterea, despotismul... Băiatul are nevoie de 
o mare libertate ca să se deschidă... 


„Oare unde vrea să bată?”, se întrebă 
bănuitoare prinţesa. Zâmbetul maliţios al marii- 
ducese o irită pe prinţesă. 


— Tratamentul la care a fost supus Gheorghi l-a 
aruncat într-un fel de fundătură intelectuală, zise 


101 


Serghei. Am stat mult de vorbă şi-am putut să-mi 
fac o idee... Nu doresc să te sperii, Caterina. Dar fiul 
tău, în afară de farmecul moştenit de la tine şi de la 
tatăl său şi dincolo de manierele de mare senior, nu 
posedă o formaţie intelectuală demnă de calităţile şi 
rangul lui. 


Prinţesa îşi holbă stupefiată ochii. 
— Eşti sigur de ceea ce-mi spui acum? 
Marele-duce surâse cu indulgență. 


— Dragă Caterina, pentru oamenii din marea 
nobilime ce dispun de mijloace care le asigură 
existenţa, cultura e un lux superfluu. Fratele meu, 
ţarul, scrie în franceză ca o cizmă. Ca să 
moştenească milioanele tatei nu li se cere tinerilor 
cu sânge albastru să ştie legile lui Copernic sau 
filosofia lui Platon. 


— Ah, Serghei, acum vrei să-mi îndulceşti 
agonia! La Tour l-a învăţat ştiinţele, literatura, arta... 
Ştie muzică... interpretează la instrumente... 


Marele-duce izbucni în râs. 


— Muzică?... Pun rămăşag că nu ştie să cânte la 


102 


nici un instrument, adăugă el pe un ton deocheat. 


Elisabeta îşi muşcă buzele, dezgustată de 
această glumă licenţioasă. 


Caterina nu înţelesese însă aluzia. 
— Dar şi-a avut propriul profesor de pian! 


Cuvintele ei stârniră şi mai mult ilaritatea 
interlocutorului. 


— L-ai auzit vreodată cântând? 
Prinţesa zâmbi jenată. 

— Îţi mărturisesc că n-am avut răgaz... 
Marele-duce ridică cupa de şampanie. 
— În sănătatea fiului tău! 


Confuză, stăpâna casei răspunse automat 
acestui gest de curtoazie. 


— În sănătatea ta, Serghei!... 
Sorbi şampania cu înghiţituri mici. 


— Îţi promit că o să fac imposibilul ca să umplu 


103 


lacunele din educaţia băiatului... 


* 
k x 


Prinţesa nu avu ocazia să se plângă de 
avansurile făcute de Serghei fiului său. Dimpotrivă, 
prinţul Gheorghi fu teribil de mâhnit atunci când 
marele-duce, părăsind Nisa după un sejur de câteva 
săptămâni, îl luă cu sine pe micul Peter, rândaşul 
său favorit. Serghei găsise modalitatea de a-l 
convinge pe gracilul englez să-l urmeze, părăsindu- 
şi fostul stăpân. 


x 
x x 


Revelația ignoranței lui Gheorghi a însemnat o 
lovitură grea pentru mama băiatului, care-şi reproşă 
imediat neglijenţa în ceea ce-l priveşte pe Gheorghi. 
Caterina vru să-l alunge pe domnul La Tour şi să-l 
înlocuiască cu domnul Bourgoing. Apoi îşi aminti de 
fidelitatea acestuia de-a lungul celor mai negri ani ai 
vieţii sale. Prin urmare, renunţă să mai ia măsuri 


104 


drastice. Fericit că a evitat să fie concediat, domnul 
La Tour se angajă solemn că va ameliora bagajul 
intelectual al pupilului. 


După crudul eşec înregistrat în educarea fiului, 
prinţesa hotărî să acorde mai multă atenţie fetelor 
sale. Ea observă că guvernantele — spre deosebire de 
domnul La Tour — se ocupaseră mai serios de educaţia 
fetelor. 


Aristocrata le examină lucrările de broderie, le 
ascultă cântând la pian piese moderne şi clasice, 
melodii ruseşti pline de melancolie, le ascultă 
recitând poezii. Ea descoperi cu plăcere că Olga şi 
Caterina citeau mult şi că se găseau în posesia unei 
biblioteci bine garnisite. Fireşte, nu se putea pronunţa 
cu privire la valoarea autorilor din biblioteca fetelor, 
căci felul în care stăpânea prinţesa literatura nu era 
deloc redutabil. La Smolnâi o învăţaseră să devină o 
mare doamnă şi nu o institutoare. 


* 
k x 


Plecarea micului rândaş îl aruncă pe Gheorghi în 
braţele disperării. La Tour, care-şi luase rolul foarte 


105 


în serios, considera că educaţia sexuală a prinţului 
intra în atribuţiile lui, el având obligaţia să-l înveţe 
pe Gheorghi să ducă o viaţă sănătoasă, normală în 
plan sentimental. În timpul nopţii, le strecura în 
camera băiatului pe tinerele servitoare plăcute şi 
amabile. Însă, oricum, tânărul prinţ părea insensibil în 
faţa farmecului feminin. Sever dăscălite de domnul La 
Tour, care dorea să le transforme în bacante, fetele 
se supuneau docile ordinelor date de acesta. Le 
amintea că sunt obligate să satisfacă dorinţele 
stăpânului. Dacă dădeau greş în a stimula simţurile 
junelui, ar fi urmat să fie trimise în Rusia şi cedate în 
folosinţa unui nou stăpân. Aceste ameninţări le 
făceau gata să se autodepăşească. Nisa se confunda 
cu paradisul terestru. Patruzeci de slujitori, fără a-i mai 
număra pe grădinari şi pe oamenii de la grajduri, 
deserveau câţiva stăpâni nu prea pretenţioşi. Prin 
urmare, personalul feminin nu avea mare lucru de 
făcut. Bucătăresele, conduse de maestrul-bucătar şi 
de un cofetar de mare talent, pregăteau bucate de- 
licioase pentru angajaţi. Stăpânii le lăsau aproape 
întotdeauna hrana neatinsă. 


Zadarnic. Grija fetelor de serviciu de a se face plă- 
cute lui Gheorghi se lovea constant de un zid de 
marmură. Le concedia fără multe fasoane. 


106 


Perplex, domnul La Tour se întreba ce i-ar mai ră- 
mâne de făcut. Prinţul să fie oare chiar atât de 
imatur în plan sexual? Doar asta mai lipsea... 


107 


IV 


E e vremea verii, Nisa, părăsită de bogătani şi 


aristocrați, dormita ca un orăşel de provincie. 
Promenade des Anglais se golea de gură-cască şi 
devenea un deşert mărginit la un capăt de mare, 
văduvită de iahturi şi vase de vilegiatură, iar la 
celălalt de vile, hoteluri şi palate cu obloanele trase. 
În grădinile publice nu era de găsit nici ţipenie de 
om. Aproape că te aşteptai să zăreşti fantome ieşind 
de la colţul străzii. Adevăraţii locuitori ai Nisei evitau 
să se plimbe pe Promenade des Anglais. Numai 
pescarii mai brăzdau marea. 


Noaptea, întunericul se lăsa greu, aproape concret 
de material, pe deasupra cartierelor elegante. Uşile 
de sticlă ale marilor restaurante şi vitrinele 
magazinelor de lux, închise aminteau de nişte imenşi 
orbi nemişcaţi. 


Locuitorii de la ţară trăiau de azi pe mâine. Ei rătă- 
ceau ca nişte suflete în suferinţă prin partea 
oraşului rezervată băştinaşilor. 


108 


Vara însemna moartea pentru Coasta de Azur... 


* 
k x 


Prinţesa imită şi ea mişcarea generală şi părăsi 
Nisa, urmată de copii şi de nenumăraţii săi slujitori. 
Nu lăsă la vila Georges decât doi paznici, pe grădinari 
şi personalul grajdurilor, care trebuia să aibă grijă de 
cai şi să curețe regulat trăsurile. Aristocrata trase 
două săptămâni la Paris, apoi îşi continuă drumul 
către Sankt-Petersburg, acolo unde o aşteptau 
diferite treburi. Cum cheltuielile şi îndeosebi jocurile de 
noroc  înghiţeau sume enorme, era obligată să 
controleze activitatea  administratorilor care — 
presupunea ea fără să se înşele — deturnau o parte 
importantă a veniturilor princiare. 


„Prinţesa a devenit scârțară şi avară la fel ca o bă- 
trână harpie!”, se plângeau aceştia. 


La Sankt-Petersburg ea locuia în palatul de marmură 
roz ce se înălța la Gagarinskaia. Deşi şederea ei în 
capitală dura întotdeauna puţin, o duzină de 
servitori întreţinură numeroasele saloane, 


109 


apartamentele private şi pe cele ale invitaţilor. Tapiserii 
de Flandra şi gobelinuri, tablouri semnate de pictorii 
Renaşterii italiene şi franceze împodobeau vastele 
încăperi ale palatului. Nu mai puţin de cinci grădinari 
aveau grijă de parc. 


Prinţesa cunoştea consemnul. Nu avea voie să 
se apropie de Curte. Interdicţie superfluă, căci n-avea 
nici cea mai măruntă pornire să întâlnească 
personaje odioase. Sejurul ei la Sankt-Petersburg nu 
trebuia să se prelungească dincolo de data când ea 
avea să-şi rezolve treburile pentru care venise. Nu 
mergea în vizită şi primea puţini oameni. Caterina facu 
totuşi o excepţie pentru marele duce Serghei, care 
oferi un dineu în onoarea ei. Acestuia îi făcea o 
plăcere nebună să-l scoată din ţâţâni pe ţar. 
Excentricităţile sale nu atrăgeau totuşi sancţiuni 
disciplinare. În familiile imperiale ale Rusiei sau ale 
Austro-Ungariei erau atât exaltaţi, cât şi oi râioase. 
Oile râioase — marii-duci ce săvârşeau furturi, crime 
sau, mai rău, se mezaliau dispreţuind interdicţia 
suveranului — primeau pedepse grave: degradări, 
confiscări, exil. Serghei se căsătorise cu o prinţesă 
germană, şi nici nu comitea furturi sau crime. Deci 
facea parte, până la urmă, din rândul exaltaţilor. 


110 


Însă el arăta o asemenea imprudenţă încât 
ţarul, exasperat de necuwviinţele lui, îşi propuse să-l 
numească guvernator al Moscovei, ca să-l 
îndepărteze de Sankt-Petersburg. Un fel de exil 
aurit, pe care marele-duce nu-l agrea deloc, cu toate 
că prerogativele de care urma să se bucure ar fi 
sporit. 


Printre oaspeţii lui Serghei se afla şi unchiul său, 
marele-duce Mihail Nikolaevici, preşedinte al Consi- 
liului imperial, ca şi fratele său Alexei, Mare amiral 
al Imperiului, un bon viveur blajin, care încerca în 
zadar să afişeze un aer sever, marţial. 


Stăpânul casei, aşezat — potrivit protocolului — 
în capătul înalt al mesei, oferise locul de onoare, din 
dreapta sa, Caterinei lurievski. Soţia acestuia, instalată 
în celălalt capăt al mesei, îl avea la dreapta ei pe 
marele-duce Mihail. Serghei  dispusese acest 
aranjament ca să-l pună pe Alexei aproape de 
Caterina. 


Ambianţa dineului — uniforme de ceremonie, 
decoraţii, umeri dezgoliți, bijuterii — era amplificată 
de frumuseţea servitorilor şi a pajilor îmbrăcaţi în 
livrele scânteietoare. Unele doamne îi măsurau cu 
coada ochiului pe efebi şi o invidiau pe marea- 
ducesă Elisabeta, care ar fi putut să se înfrupte după 


111 


poftă din pepiniera de băieţi care roiau în jurul ei. De 
altminteri, e foarte posibil ca soţul ei, care o neglija, 
să fi fost în stare să ignore conştient aventurile 
acesteia. la te uită! Însă, plină de răceală, Elisabeta 
evita să-i privească pe băieţanadri. 


Şampania şi vinurile franţuzeşti dezlegară iute 
limbile. Discuţiile debutară prin intonarea de ode de- 
dicate lui Alexandru Ill, glorificat de parcă ar fi fost 
însuşi Dumnezeu. | se atribuiau pacificarea Rusiei, 
disciplina şi ordinea ce domneau pretutindeni. Asta 
pentru că, neîndoielnic, printre convivi se găseau şi 
spioni în serviciul poliţiei secrete. În consecinţă, 
prudenţii se păzeau contra oricărei eventualităţi. Toţi 
minţeau cu seninătate, căci era clar că vorbeau 
pentru a fi auziţi. Dar pentru ei realitatea era mai 
puţin strălucitoare. Între prieteni erau criticate 
întărirea absolutismului imperial, opera lui 
Pobiedonosţev,  arhiconservatorul preşedinte al 
Sfântului Sinod. Alexandru III ar fi fost un desăvârşit 
comandant de regiment, însă pe tron domnea 
penibil. Melancolic, mereu plictisit, dormita în timpul 
şedinţelor Comitetului ministerial şi se lăsa uşor 
manipulat de veroşii săi consilieri. 


Pe de altă parte, cumva parcă spre a recupera 


112 


laşitatea sau prevederea dinainte, convivii atacau 
public anturajul imperial: pe Hubnet, un arogant 
lipsit de creier, pe Filipov, un escroc de cea mai joasă 
speţă, pe Durnovo, a cărui prostie era egalată de 
ritmul în care facea trafic de influenţă, pe 
Vişengradski, un hoţ decorat cu toate ordinele şi 
medaliile Imperiului, pe Voronţov, care nu putea 
lucra decât în stare de ebrietate, apoi pe 
Pobiedonosţev, care conducea spre folosul său 
această clică de incapabili, fară să ştie că în secret 
aceştia puneau la cale propria lui pierzanie. 


O dată epuizată această temă, concentrară 
focul asupra celor absenţi. Prinţul Bariatinski spunea 
cu o voce plină de ironie că la Moscova, din zece 
persoane întâlnite pe stradă, cel puţin una era prinţ 
sau prinţesă Obolenski. Îi luară-n tărbacă pe conții 
Druţkoi şi Sokolinski, simpli plebei ce pretindeau că 
se-nrudesc cu adevărații Druţkoi, ei înşişi descendenţi 
ai unor regişori din Galiţia. ÎI ironizară pe prinţul 
Andronikov, care susţinea că i-ar avea printre 
strămoşi pe Comneni, împărați din Bizanţ. Fură citați 
şi Paleologii, care se lăudau cu originea lor 
bizantină, dar care erau atât de numeroşi că nu se 
putea face diferenţa între cei adevăraţi şi impostori. 
Au fost evocaţi şi cei din familia Zubov, conți graţie 
femeilor, căci primul deţinător al titlului îl obținuse 


113 


prin actele sale de eroism în patul Caterinei II. 


Apoi, conversaţia alunecă spre agitația studenţilor 
dinMoscova, Harkov şi Sankt-Petersburg. 


— Ar trebui aplicată mult mai dur ordonanta din 
1884, ce îngăduie autorităţilor militare să închidă 
gura studenților care organizează tulburări, 
încadrându-i cu forţa în armată!, opină cu vehemenţă 
prinţul Bagration. 


Prinţul Galiţîn interveni: 


— Grevele de la uzina Putilov şi de la fabrica 
Hudlov au explodat după demonstrațiile ostile ale 
muncitorilor din Sankt-Petersburg, Moscova, Tiflis şi 
Vilna. Cu siguranţă că este un cap care dirijează 
toate aceste evenimente! 


Contele  Kleinmichel îşi  tamponă fruntea 
transpirată. 


— Sigur că da! Această blestemată Asociaţie 
Internaţională a Muncitorilor! 


— O infecţie care se răspândeşte până şi în rândul 
aristocraților! 


— Prinţul Kropotkin! 


114 


— Şi Sofia Perovski, fata contelui Perovski! 
— Şi Vera Zasulici, sora unui reputat general! 
— Dar de contele Tolstoi ce spuneţi? 


— Trădători!, strigă prinţul Kurakin. Îşi trădează 
propria orânduire, propria clasă socială. 


Fostul preşedinte al Sfintei Ligi Contrarevoluţionare, 
Contele Şuvalov suspină: 


— Sărmana nobilime! După ce a fost ruinată 
prin emanciparea şerbilor şi vânzarea forţată a 
domeniilor, ea se vede minată astăzi prin acţiunea 
gâlcevitoare a propriilor ei membri... O bună parte a 
aristocrației noastre a militat pentru libertate. 
Alexandru Il le-a dat-o. Ei, acum tocmai îi culegem 
fructele... 


— Nu cred că libertatea este cheia de la cutia 
Pandorei. Aceasta este dezvoltarea industrialismului 
în ţara noastră, căci ea va fi fatalmente urmată de 
un fel de iluminare a conştiinţei de clasă a maselor, 
replică Galiţin. 


— Rusia ar fi trebuit să rămână o ţară 
eminamente agricolă, susţinu Kleinmichel. 


Marele-duce Alexei se hotărî să-şi expună şi el 


115 


părerea: 


— Vedeţi, dragi domni, dumneavoastră uitaţi că 
Sfânta noastră Rusie are nevoie de vapoare de 
război ca să se poată apăra. Şantierele navale, 
arsenalele şi uzinele de armament sunt cu totul 
indispensabile. 


Prinţul Konstantin Beloselski, membru fondator 
al Sfintei Ligi, declară pe un ton peremptoriu: 


— Doar măsurile cele mai severe pot stăvili 
tulburările. Dar consilierii ţarului nu pot pricepe 
această cerinţă elementară. Ministrul internelor, un 
alt Tolstoi, a desfiinţat Sfânta noastră Ligă, care-şi 
propunea, după modelul Sfintei Alianțe înfiinţate de 
Metternich, să-i lichideze pe revoluționari, socialişti, 
nihilişti şi evrei... 

Marele-duce Serghei  înălţă mâna şi spuse 


surâzând: 


— Domnilor, domnilor, ne-am întâlnit ca să ne 
distrăm. Hai să lăsăm deoparte discuţiile serioase! 
Pe mine, unul, mă enervează! 


Odată dineul sfârşit, bărbaţii rămaseră în sala 
de mese ca să- şi fumeze ţigările şi să-şi soarbă 
alcoolurile tari, potrivit modei englezeşti. Doamnele 


116 


trecură în salonul lui Jupiter. Un ansamblu de 
tapiserii pe teme mitologice dădea acest nume unei 
enorme încăperi cu coloane de marmură verde 
antică, adusă din Grecia. Tineri lachei serviră 
lichioruri dulci, îngheţate şi prăjituri de ciocolată. 


Elisabeta Feodorovna o atrase pe prinţesa lurievski 
în loja unei ferestre. 


— Eram nerăbdătoare să-ţi vorbesc, dragă 
Caterina. De când trăieşti în străinătate nu mai ştii ce 
se petrece aici. Depravarea lui Serghei a depăşit orice 
limită. Sunt înconjurată de aceşti efebi minunaţi şi 
efeminaţi, care forfotesc de dimineaţă până seara în 
palatul meu. Ştiu prea bine ce rol joacă după miezul 
nopţii, atunci când Serghei se retrage în 
apartamentul său. Sunt măritată de ani buni, însă 
bărbatul meu nu m-a atins niciodată. În public se 
poartă ca un soţ atent. De aceea, politeţea lui de 
faţadă e cu-atât mai dezgustătoare. 


— Îmi pare rău pentru tine, Elisabeta! 


— Nu, nu mă plâng. M-am adaptat acestei situaţii. 
De multă vreme mă bântuie gândul să mă retrag la 
mănăstire, însă Serghei refuză până şi cea mai 
măruntă discuţie pe această temă. 


117 


— Nu e demn de el acest comportament! 


— Ei, da! Eu interpretez rolul paravanului ideal. 
Mă întreb cu teamă cât va mai dura acest calvar. 


Apoi adăugă: 


— Am înţeles că Serghei şi-a propus să se ocupe 
de fiul tău. Probabil că doreşte să-şi îmbogăţească 
panoplia de puştani. 


Caterina îşi holbă ochii, cuprinsă de panică. 


Tocmai atunci, Serghei intră în salon urmat de 
oaspeţi şi se apropie de prinţesa Dolgoruki. Fratele 
lui păşea în apropierea lui, de parcă l-ar fi susţinut. 


— Ah, am uitat să-ţi vorbesc despre Gheorghi. 
M-am gândit la el după discuţia noastră de la Nisa. 
O locotenenţă în divizionul meu de cavalerişti de 
gardă i-ar veni ca o mănuşă. 


Prinţesa îi aruncă o privire îngrozită. Serghei 
pricepu într-o clipită că nevastă-sa iar vorbise în 
contul lui. O măsură din creştet până-n tălpi, cu dispreţ. 
Nu-i trecuse nici un moment prin cap să-l seducă pe 
Gheorghi. Voise doar să-l ajute. Pe el şi pe mama 
lui. 


118 


— Mă tem că ţarul nu va fi foarte mulţumit 
dacă-l va vedea pe fiul meu printre ofiţerii de 
cavalerişti de gardă. 


Serghei  zâmbi. Un surâs enigmatic adresat 
Caterinei, dar şi soţiei sale. De ce să-şi complice 
viaţa întinzând o mână de ajutor unei familii căzute 
în dizgrație? Cât o priveşte pe Elisabeta, ştia pe de 
rost litania ei veşnică: „Serghei nu mă atinge 
niciodată”. În realitate, la începutul căsătoriei, 
marele-duce îşi făcuse datoria conjugală, dar din 
obligaţie, căci nu o iubea. Nu putuse niciodată să o 
sufere pe această prinţesă germană impusă „de 
interesele de familie”. Însă pentru marii-duci 
divorţul este interzis. 


— Cred că ai dreptate, Caterina. 
Se întoarse spre fratele lui. 


— Alexei, n-ai putea tu să-l numeşti pe Gheorghi 
ofiţer-aspirant pe unul din vasele tale? 


Marele-amiral aruncă o ocheadă către prinţesă. 


— Sunt gata să te slujesc, Caterina. [ie şi lui 
Serghei nu vă pot refuza nimic. Escadra mea, care se- 
ndreaptă spre Extremul Orient, are nevoie de ofiţeri. 
Dar n-o să-ţi fie dor de Gheorghi? Va lipsi luni de-a 
rândul... Această carieră e foarte frumoasă. Nu va fi 


119 


legat de vreo garnizoană anume, cum e cazul 
ofiţerilor armatei terestre... Vorbeşte-i! Dacă-i 
convine oferta mea, nu are decât să mă caute. Mă va 
găsi la Amiralitate În fiecare dimineaţă... sau 
aproape... Surâse. Toată lumea era la curent cu 
aventurile sale. Îi plăceau femeile, şampania, 
petrecerile şi jocul. Zgomotul aventurilor lui făcuse 
înconjurul Sankt-Petersburgului. 


Bucuroasă, Caterina îi întinse mâna lui Alexei. 
Acesta i-o sărută cu galanterie. 


Prinţesa le aruncă o privire recunoscătoare celor 
doi fraţi. 


— Sunteţi adorabili! M-a impresionat amabilitatea 
voastră! 


— lată o chestiune bine rezolvată!, spuse 
Serghei cu o veselie un pic forţată. 


* 
k x 


Caterina era cu adevărat mulţumită. În sfârşit, 
Gheorghi îşi va găsi un ţel ce-l va smulge din toropeala 
în care lâncezea. Nu va mai fi un tânăr visător, 
pesimist, neputincios în a acţiona, cum era faimosul 


120 


Goncearov. Mama îi citise junelui câteva fragmente 
din acest roman căci era la modă şi toată lumea 
vorbea despre carte. lar ea voia să se ţină „la 
curent”, astfel încât să nu pară ridicolă dacă cineva i- 
ar fi cerut părerea despre roman. Ofiţer de marină nu 
era chiar o poziţie socială de disprețuit. Nu chiar în 
cele din urmă, ea s-ar fi simţit şi mai liberă dacă 
Gheorghi ar fi plecat. 

Caterina simţi o vagă jenă. Nu cumva dădea 
dovadă de egoism, îndepărtându-şi băiatul? Nu era 
decât un inocent într-o lume indiferentă la grija faţă de 
celălalt... 


x 
k x 


Pentru că problema lui Gheorghi fusese 
rezolvată, trebuia acum să se gândească şi la fiicele 
ei. Să le căpătuiască, iată soluţia. Ce-i drept, dota 
lor o tracasa. Cheltuielile proprii atât de somptuoase 
şi mai ales sumele pierdute la joc îi împuţinaseră 
averea. La Sankt-Petersburg, departe de tentaţiile 
de la Monte-Carlo, prinţesa putea să analizeze mai 
lucid ce-i rezerva viitorul. Mai dispunea încă de câteva 
milioane de ruble. Această sumă scădea însă cu 
repeziciune. Întreţinerea palatului de marmură roz 


121 


înghiţea banii ca un monstru hămesit. Banii aceştia i- 
ar fi putut fructifica la Monte-Carlo. Aristocrata 
gândea astfel pentru că era încredinţată că pierderile 
suferite vor fi în cele din urmă şterse printr-un noroc 
chior care-i va umple din nou vistieria. 


Nu voia să cadă pradă panicii, dar angoasa îi 
strângea din nou inima. Veniturile sale proveneau în 
exclusivitate din dividendele pe care i le aduceau 
pachetele de acţiuni de care mai dispunea. Capitalul 
ei se micşora. Nu putea să conteze pe ajutorul lui 
Alexandru III, pe care-l detesta. Fosta țarină l-ar fi 
strivit ca pe un păianjen. Caterina ura cuplul imperial, 
numai că furia ei rămânea neputincioasă. Ţarul şi 
țarina aveau puterea, în timp ce ea nu mai era decât o 
exilată oarecare, căreia i se îngăduia să facă un scurt 
sejur în Rusia pe vremea verii. Prinţesa îi blestema 
furtunos pe toţi cei care îi blocaseră ascensiunea, 
ridicând un zid de gheaţă de netrecut de care se 
zdrobiseră visurile, proiectele şi speranţele ei... La 
Sankt-Petersburg, Neva, grădinile, monumentele, 
colţurile străzilor, locurile familiare îi evocau scene 
înduioşătoare, dar şi dureri, umilinţe, suferinţe... 


Noaptea, în apartamentul ei din palatul de 
marmură roz, somnul agitat îi smulgea din 


122 


subconştient coşmaruri legate de evenimentele pe 
care le credea spulberate în ceața timpului... La 
început, trăise o fericire intensă, urmată apoi de un 
dezastru care o exaspera... 


Contrastul era cu-atât mai dureros între trecutul 
plin de promisiuni şi prezentul mortificator, arid, 
confuz şi agitat... 


Prinţesa mergea înapoi, pe propriile ei urme şi-şi 
retrăia copilăria... 


123 


V 


f etita, pitulată în spatele arcanelor ce susțineau 


trandafiri ţepoşi cu parfum delicat, aştepta, cucerită 
de o emoție extrem de vie... Nerăbdarea, agitația o 
făceau să gâfâie... Rămânea ascunsă şi pândea 
trecerea bărbatului care pentru ea se asemăna cu 
Dumnezeu... Ţarul întregii Rusii, care se plimba, 
după dejun, pe această alee, înconjurat de câţiva 
generali şi urmat de ordonanţele lui îmbrăcate în 
aur... Oare va trece şi astăzi?, se-ntreba fetiţa 
tremurând... Dăduse dovadă de adevărate fapte de 
curaj şi îndrăzneală ieşind din casă şi aşezându-se la 
postul ei de observaţie. Străină de Curtea Imperială, ea 
nu era autorizată să se afle în grădină atunci când 
tarul îşi făcea plimbarea. 


Fetiţa tremura, incapabilă să se stăpânească. 
Era conştientă că săvârşea un act de indisciplină ce 
ar fi putut să o coste scump... 


Dintr-odată, tresări. Inimioara i se făcu cât un 
purice. Auzi la capătul aleii voci şi paşi care făceau să 


124 


scârţâie pietrişul tărcat de umbrele paralele ale 
pergolei... 


Fetiţa încercă să-l zărească pe ţar prin perdeaua 
de verdeață. Făcu însă un gest cam brusc şi trandafirii 
ţepoşi o răniră... 


Surprinşi şi alarmaţi de mişcarea suspectă din 
apropierea împăratului, tinerii ofiţeri traseră săbiile 
din teacă, înaintară către arbuşti şi o descoperiră pe 
fetiţa emoţionată, tremurând. O ordonanţă o prinse 
de mână şi o trase afară din ascunzătoare. 


Era drăguță şi delicată, aidoma trandafirilor, 
adevărată pânză de fundal peste care se desena 
silueta silfidă a fetei. 


Ţarul, înalt de statură, drept, frumos şi impunător, 
emana seducţie în ciuda aerului său marţial. La 
vederea fetiţei se amuză copios. Ea purta un pardesiu 
gri perlat şi mici încălțări împodobite cu bucle din 
argint. Părul, de aur vechi, îi încadra faţa luminoasă, 
cu trăsături fine şi ochi scânteietori. 


Ţarul se aplecă spre micuță. 


— Cine eşti tu, copilă? De ce te ascunzi în 
spatele trandafirilor? 


125 


Ea roşi până în vârful urechilor. Dar emoția îi sporea 
şi mai mult farmecul. 


— Mă numesc Caterina Mihailovna Dolgoruki... 
Şi... am dorit... să-l văd pe împărat... 


Ţarul fu repede cucerit de naivitatea şi modestia 
micuţei. 


— Tu trebuie să fii deci fiica gazdei mele? Bine! 
E cazul să mă prezint şi eu. Sunt ţarul. 


Fetiţa făcu o reverență profundă şi răspunse cu 
o voce clară: 


— Majestate, sunt fericită că v-am cunoscut. 


Alexandru Il era oaspetele prinţului Mihail Dolgoruki, 
care-i pusese la dispoziţie castelul de la Tieplovka în 
timpul manevrelor de toamnă ce se desfăşurau în 
regiune. 


Ţarul o luă pe fetiţă de mână. 


— Atunci trebuie să-mi prezinţi grădina şi să-mi 
arăţi tot ceea ce merită văzut. 


Deşi se afla de o săptămână la Tieplovka, Alexandru 
Il nu avusese încă prilejul să-l întâlnească pe 


126 


maestrul de ceremonii, imobilizat la pat de un 
cancer de ficat. Prinţesa, grav bolnavă, era şi ea cu 
un picior în groapă. Aşteptându-l pe ţar, care-şi 
fixase cartierul general la Tieplovka, Mihail Dolgoruki 
îşi renovase castelul părăginit. Cheltuiala 
considerabilă sporise prăpastia financiară a prinţului, 
care-şi ipotecase castelul şi toate domeniile. Jucător 
pătimaş, mare băutor, amator de petreceri şi femei, 
acesta îşi risipise în câţiva ani averea considerabilă 
moştenită de la strămoşi. 


La sosirea lui la Tieplovka, ţarul fusese întâmpinat 
de micul Serghei Mihailovici, fiul mezin al prinţului. 
Băieţii mai mari — Mihail, Vasili şi Anatoli — se aflau 
la şcoala de cadeți din Sankt-Petersburg. După o 
scurtă alocuţiune ceremonioasă, junele se retrase 
intimidat în aripa castelului ocupată de membrii 
familiei sale. 


Plimbarea în grădină alături de împărat, care îi 
vorbea plin de bunătate şi o trata la fel ca pe o 
prinţesă, avea să se imprime în memoria 
zburdalnicei Caterina drept cel mai frumos eveniment 
al vieţii. Însă, din păcate, episodul nu avu şi alte urmări, 
căci manevrele militare se sfârşiră. Ţarul plecă fără 
să-şi ia rămas bun de la fetiţă, care plânsese 


127 


neconsolată. 


Însă, înainte să părăsească Tieplovka, ţarul lăsase 
daruri pentru toţii membrii familiei Dolgoruki, ca şi 
pentru personalul de serviciu. Caterina şi sora ei mai 
mică, Maria, primiseră fiecare câte o superbă 
păpuşă şi o căsuţă în miniatură cu mobile minuscule. 
De data aceasta, fetiţele plânseră de bucurie. 
Serghei, bravul purtător de cuvânt al prinţului, tatăl 
său, obţinu o trăsurică trasă de doi ponei Connemara 
plini de panglici. 


x 
x x 


Caterina dormea. Clopotul orologiului aflat în cel 
mai înalt turn al palatului Tieplovka bătuse cele două- 
sprezece lovituri ale miezului nopţii. Dintr-odată, o 
treziră nişte ţipete. O lumină roşie, mişcătoare, 
lumina ferestrele camerei. Uşa se deschise violent şi 
Miss Burnett, guvernanta, o englezoaică având 
trăsături proeminente şi chip sever, intră ca o furtună. 
Fetita remarcă pentru prima oară că Miss Burnett 
purta bigudiuri, care o făceau tare caraghioasă. În 
locul rochiei sale negre, simple şi austere, care 


128 


impunea respect şi chiar trezea o anumită teamă, ea 
lăsase să-i fluture în jurul trupul slab pliurile unui 
capot ce distona cu stricta ei ţinută profesională sub 
care se afişa de obicei. Cu o vigoare surprinzătoare, 
guvernanta o luă în braţe şi ieşi în curte. Fetiţa nu-şi 
părăsise păpuşa mult iubită, strângând-o la piept. 


Flăcări înalte ieşeau de la toate ferestrele şi se 
înălţau deasupra acoperişului prăbuşit al părţii 
centrale şi al aripii stângi ale castelului abia renovat. 
Slujitorii îi evacuară pe targă pe prinţ şi pe soţia 
acestuia, incapabili să se mişte singuri. Caterina, cu 
ochii măriţi de spaimă, îşi strângea păpuşa la piept, 
în timp ce englezoaica, la fel de curajoasă ca o 
eroină de roman, pătrunse din nou în castel pe o 
uşă de serviciu şi o salvă în ultima clipă pe micuța 
Maria. Serghei scăpă de unul singur, căci 
preceptorul lui murise strivit sub un perete care se 
prăbuşise deasupra-i. Băiatul aproape că era asfixiat 
de fum. 


Prinţesa îşi îmbrăţişă copiii. Plângea şi râdea în 
acelaşi timp. Apoi o privi cu recunoştinţă pe 
englezoaica ce avea faţa înnegrită de cenuşă, părul 
ars pe alocuri şi capotul transformat în zdrenţe. 


— Katia şi Maria vă datorează viaţa, Miss Burnett. 


129 


Vă mulţumesc. 


Incendiul, de o violenţă amplificată de vântul 
care sufla în rafale, răvăşi pur şi simplu palatul. Doar 
câteva încăperi ale aripii drepte fură salvate. 


Katia înţelese a doua zi dimineaţă că focul 
fusese pus de o mână criminală. Feodor, unul dintre 
intendenţii prinşi asupra faptului, îşi mărturisi crima. 
Fusese uitat din greşeală pe lista slujitorilor gratificaţi 
de ţar. Dezamăgit, furios, acesta căutase să se 
răzbune. 


Micuța Caterina nu avea să uite niciodată această 
vâlvătaie care înroşise cerul şi pământul... 


x 
x x 


Aristocrata plângea tulburată de amintirile din 
copilărie ce-i redeschideau răni mai vechi. Se 
cufundase în trecut şi-şi urmase destinul până la 
origine. Alternanţa între fericire şi dezolare o urmărise 
întotdeauna. Întâlnirea cu ţarul şi incendierea 
palatului ilustrau cum nu se poate mai bine această 
succesiune repetată, ce avea să se manifeste de-a 
lungul întregii sale vieţi. 


130 


Ajunsă în pragul bătrâneţii, ea constată că nu 
pătrunsese niciodată misterul fatalităţii care o 
urmărea. Experienţa te îmbogăţeşte, pretindeau 
înţelepţii. Experiențele trăite de prinţesă o aruncaseră 
însă în mâhnire şi disperare. 


Zorii acopereau fereastra cu o lumină sidefie. 
De obicei, dimineaţa o prindea la masa verde. În 
schimb, la Sankt-Petersburg aristocrata revenea la un 
program normal de viaţă. 


Ea aşteptă să se facă dimineaţă de-a binelea, îşi 
făcu baia zilnică, toaleta şi, după micul-dejun, îşi ceru 
trăsura. De când devenise văduvă, se îmbrăca 
numai în negru şi începuse să nu se mai intereseze de 
aspectul exterior. Doar în chip excepţional se mai 
privea în oglindă. Oare spera să regăsească ceva din 
chipul surâzător şi minunat al zburdalnicei Katia?... 
Oglinda îi arăta însă cu cruzime o figură ofilită, obraji 
fleşcăiţi, un ten ridat. Numai ochii mai păstrau 
strălucirea diamantină din tinereţe. Era ca şi cum o 
fetiţă ar fi purtat o mască grotescă, de femeie în 
vârstă. Prinţesa fu tentată să se fardeze puţin, însă 
dorinţa i se stinse rapid. Caterina avea simţul 
ridicolului. Îi repugna să fie boită ca un clovn care îi 
face să râdă pe copii şi să plângă pe femeile 
îmbătrânite. 


131 


Îşi îndreptă talia ca să lupte împotriva greutăţii 
care îi încovoia spatele. Cel puţin să-şi păstreze 
prestanţa, singura cochetărie ce-i mai rămăsese. 


Domnişoara  Şebeco intră zâmbind. Ca şi 
stăpâna sa, ea se îmbrăca foarte sobru. 

— Vă pregătiţi să ieşiţi, Caterina Mihailovna? Doriţi 
să vă întovărăşesc? 

— Nu! Te-am obosit prea mult târându-te peste 
tot după mine. 


Domnişoara Şebeco înţelese că prinţesa voia să 
fie singură. 


— Atunci le voi însoţi pe Olga şi Caterina pe 
Nevski Prospekt. Parcă doreau să facă nişte 
cumpărături. O să aibă poate nevoie de sfaturile 
mele... Uneori, am impresia că prezenţa mea le 
deranjează... E dificil pentru noi să acceptăm că trec de 
la adolescenţă la viaţa adultă. leşirea lor din găoace 
ne aminteşte de propria noastră decădere fizică. 


Amărăciunea acoperi ca un nor chipul prinţesei. 


— Ne vor urma mai curând decât îşi închipuie ele. 
Când erai tânără şi frumoasă, te-ai imaginat 
vreodată cu trăsăturile unei bătrâne? Ale unei 
făpturi decrepite ce inspiră milă, dacă nu dezgust? 


132 


Domnişoara Şebeco izbucni în râs. 


— Vă mărturisesc că nu! Credeam că tinereţea 
este veşnică! Nu suntem conştienţi de această 
coborâre în infern decât în ziua în care primele riduri 
apar în colţul ochilor... Îmi amintesc de prinţesa Ana 
Kropotkina, care nu râdea niciodată ca să evite 
apariţia ridurilor. La cincizeci de ani, avea o faţă 
netedă ca o mască de ceară. Pentru ea, ridurile nu 
constituiau semnul întâlnirii cu vârsta, dar ochii o 
trădau, căci, cu preţul de a menţine o anumită fixitate, 
aceştia îşi pierduseră strălucirea tinereţii. Tinereţea 
şi râsul se asociază în chip natural, aşa cum ziua şi 
noaptea fac pereche de la sine. Prinţesa Ana 
Kropotkina uitase să mai râdă, fără să mai ţinem 
seama de faptul că astfel îşi părăsise şi ultima legătură 
cu tinereţea. Femeile bătrâne îşi păstrează tinereţea 
de spirit tocmai pentru că au ochii surâzători. 


— E cam dificil să râzi când bătrâneţea bate la 
uşă, iar durerile, bolile şi deziluziile se-nghesuie în 
urma ei... 


— Bătrâneţea este o nefericire în sine, zise domni- 
şoara Şebeco. 


133 


— Astăzi mă deprimi, dragă Varvara, în ciuda 
bunelor tale intenţii de a-mi menţine moralul intact. 
Haideţi! Cred că fetele mă aşteaptă... 


x 
k x 


— La Institutul Smolnâi!, porunci prinţesa vizitiului 
care-i conducea caii. 


Landoul, având blazoanele familiilor lurievski şi 
Dolgoruki pictate pe portiere, se puse în mişcare. În 
faţa Amiralității, echipajul se-ncrucişă cu cel al 
împărătesei Maria Feodorovna, escortat de un 
detaşament de cavalerişti de gardă. La vederea 
prinţesei lurievski, țarina îşi întoarse capul cu o 
mişcare ostentativă. 


Caterina zâmbi dispreţuitoare. Cu siguranţă că 
împărăteasa resimţise ca pe o ofensă 
somptuozitatea landoului tras de patru cai Orlov, care 
rivaliza cu propria ei trăsură împodobită cu blazonul 
imperial. Numai cavaleriştii de gardă, cu caschete 
sclipitoare pe care odihnea acvila bicefală, egalau 
întrucâtva măreţia propriului echipaj. [arina o 


134 


alungase pe prinţesă din Sankt-Petersburg, dar 
augustul ei nepot nu avusese tăria să o facă pe de-a- 
ntregul. Se temea oare de răzbunarea fantomei 
tatălui său?... Maria Feodorovna nu-l înţelegea. Îi 
făcuse o scenă violentă atunci când oferise Caterinei 
Dolgoruki — după văduvia acesteia — palatul de 
marmură roz, această reşedinţă grandioasă, demnă 
de un cap încoronat. Ţarul se mărginise la a ridica din 
umeri, apoi îi întoarse spatele... Totuşi, şi el o ura... 
O ura de moarte... Îi ura pe copiii ei şi mai ales pe 
prinţul Gheorghi... Când numele de Gheorghi 
lurievski fusese pronunţat în faţa lui, ţarul se umflă 
ca un porc spinos, dar nu suflă o vorbă. Doar că 
tăcerea îi era mai elocventă decât un potop de 
înjurături şi blesteme... 


* 
k x 


Landoul prinţesei înaintă pe cheiul stâng al măreţului 
fluviu Neva, trăgând lângă palatul  Tauridei. 
Circulaţia intensă — mujici, militari pe jos sau călare, 
trăsuri particulare sau închiriate, cupeuri sau droşti — 
se scurgeau în ambele sensuri pe drumul larg. În jurul 


135 


caselor rezidenţiale şi al clădirilor administrative se 
înălţau schele. Muncitorii reparau distrugerile 
produse de intemperii faţadelor.Tencuiala suferea 
grozav din pricina diferenței de temperatură: 
patruzeci de grade sub zero, iarna şi uneori treizeci 
sau patruzeci de grade la umbră, vara. 


Aristocrata privea gânditoare mişcarea mulţimii 
şi palatele care se-nşiruiau de-a lungul fluviului, în 
spatele  colonadelor asemănătoare soldaţilor în 
formaţie de linie. Dintr-odată, zări în depărtare 
Institutul Smolnâi plutind în lumina sidefie a soarelui 
nordic... Prinţesa avu pornirea să poruncească 
vizitiului să facă drum întors. Însă o forţă lăuntrică, 
mai imperioasă decât propria ei voinţă, o împiedică 
să o facă.  Aristocrata rămânea  prizoniera 
trecutului... 


Trăsura opri în cele din urmă lângă trotuarul din 
faţa institutului. Portarul nu o cunoştea pe prinţesă, 
dar landoul cu patru cai fremătători, vizitiul şi lacheii 
în livrele roşii cu pălării înalte recomandau prin simpla 
lor prezenţă vizita unei doamne foarte importante. 
Poate chiar o mare-ducesă. Portarul înaintă ca să 
deschidă cu respect portiera cu blazon 
impresionant, însă un lacheu aşezat pe strapontina 


136 


din spate sări jos din locaşul lui şi i-o luă înainte. 
Atunci, omul se grăbi să urce scările la loc şi să 
deschidă serviabil uşa institutului. 


Prinţesa contemplă frontonul edificiului, nume- 
roasele ferestre, nelipsitele colonade şi ornamentele 
arhitecturale atât de familiare. 


Sosirea ei, deşi neanunţată, fusese remarcată 
de persoanele din interior. Atunci când prinţesa 
intră în holul cu muluri aurite, fu întâmpinată de o 
femeie între două vârste, îmbrăcată într-o rochie 
maro, cu margine din dantelă fină de Bruges. Cocul 
înalt se asorta cu figura alungită şi posomorâtă. Două 
tinere îmbrăcate şi ele în maro, dar fără tiv de dantelă, 
o urmau îndeaproape, intimidate de vizitatoare. 


Femeia cu trăsături accentuate făcu o 
reverență, imitată imediat de însoţitoarele sale. 


— Alteță Serenissimă, mă numesc Prascovia 
Feodorovna Veşinin, directoarea Institutului. V-am 
zărit pe fereastră şi am ieşit în grabă ca să vă 
întâmpin. Pot îndrăzni să vă invit în cabinetul meu? 


Prinţesa simţi o vagă repulsie, ca şi cum s-ar fi 
aflat în faţa unei reptile. Prascovia Feodorovna 


137 


semăna ca două picături de apă cu fosta directoare, 
Ana losipovna Sokolnik. Acelaşi coc, acelaşi ten 
verzui, aceeaşi gură cu buze strânse, livide, aceeaşi 
rochie maro cu tiv de dantelă. Directoarele n-au nici 
vârstă, nici feminitate. 


Prascovia Feodorovna o cunoaştea pe prinţesă. 
Totuşi, ea, Caterina, petrecea foarte puţin timp la 
Sankt-Petersburg şi sosirea sa în capitală era ştiută doar 
de un număr mic de persoane. 


— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, Alteță 
Serenissimă! Cu ce vă pot fi de folos? 


Vorbea exact la fel ca fosta directoare. Ana losi- 
povna, foarte stăpână pe principiile celei mai stricte 
morale, avea aerul unei bone posace. Dar acest 
prototip de virtute, acest model de rigoare, 
intransingenţă şi autoritate infailibilă se cobora să 
joace rolul de intermediar atunci când ţarul 
Alexandru Il sosea oficial la Smolnâi ca să viziteze 
institutul ce se găsea sub patronajul său. Era 
nerăbdător să o revadă pe micuța lui Katia, zărită 
pentru prima oară sub pergola cu trandafiri ţepoşi 
din grădina de la Tieplovka... 


x 


138 


kx X 


Micuța prinţesă Katia Dolgoruki şi sora ei mezină, 
Maria, ajunseră în trăsură la Smolnâi, după un lung 
şi obositor drum cu trenul. Priveau timide faţada în 
stil sever, sobru, care le evoca zidurile unei închisori, 
în comparaţie cu veselul castel de la Tieplovka în 
vremea splendorii sale. 


Fetitele acceptară cu filosofia proprie copiilor 
faptul împlinit. Miss Burnett îşi îndeplinise cu tristeţe 
ultima misiune. Sarcina ei constase în a le duce pe 
Katia şi Olga la Sankt-Petersburg şi a le încredința 
directoarei institutului. Nu-i rămânea decât să se 
despartă definitiv de aceste două orfane, de care se 
ataşase ca şi cum ar fi făcut parte din propria ei 
familie. Sensibilă şi sentimentală ca o franţuzoaică, se 
hotărise să le ia sub protecţia ei după moartea 
aproape simultană a prinţului şi a prinţesei 
Dolgoruki. 


Creditorii — păsări de pradă — se năpustiseră 
asupra moştenitoarelor încă foarte tinere şi fără 
apărare pentru a le spolia de resturile unei averi 
altădată fabuloase. Sărăcia bătea la uşa ramurii 
familiei Dolgoruki de la Tieplovka. Serghei, Katia şi 
Maria, care ocupau aripa castelului salvată de la 


139 


incendiu, îi vedeau cu disperare pe cămătarii care 
se certau între ei înainte să pună mâna pe mobile, 
tablouri, cai, trăsuri, fluturând întruna documente 
semnate de prinţ, care le datora sume 
impresionante şi dobânzi ce depăşeau până şi 
sumele împrumutate. Fraţii mai mari, adolescenţi 
încă, se aflau la şcoala de cadeți. Acolo citeau 
decepţionaţi scrisorile pe care Katia, descurajată, le 
trimitea din când în când. 


Miss Burnett îi îmbrăţişa pe copiii speriaţi, protestând 
zadarnic împotriva abuzurilor care se comiteau sub 
privirile ei. Şi-atunci îi veni ideea să trimită o plângere 
ţarului, implorându-l să nu-i părăsească pe bieţii copii. 


Împăratul îşi aminti de recepţia care i se 
dedicase la familia Dolgoruki şi de fetiţa ce dorise 
atât de mult să-l vadă. Miss Burnett şi protejaţii ei 
primiră la scurtă vreme un echipaj impunător, escortat 
de un detaşament de cazaci. Ca urmare a poruncilor 
ţarului, prinţul Urusov, guvernatorul provinciei, veni în 
persoană ca să pună ordine în haosul de la 
Tieplovka. 


Sub privirile încântate ale Katiei, prinţul, aidoma 
lui Hristos, îi alungă pe cămătari din templu — castelul 
pe jumătate în ruine ameninţându-i cu cnutul. Apoi, 


140 


acesta îi vesti cu o voce tunătoare pe creditorii 
înmărmuriţi că, de-acum înainte, toată lumea trebuia 
să-şi prezinte documentele la sediul guvernatorial, 
unde pretenţiile lor vor fi examinate pentru a li se 
găsi o rezolvare. 


Ajutorul imperial veni însă puţin cam târziu. La 
Tieplovka nu mai rămăsese aproape nimic. 
Pământurile şi servitorii îşi schimbaseră deja stăpânii. 
Katia, Maria şi Serghei aflară că ţarul le acorda 
protecţia. Fetele fură primite la Smolnâi şi băiatul la 
şcoala de paji din Sankt-Petersburg. Toate 
cheltuielile necesare educării lor aveau să fie 
suportate de banca personală a ţarului. 


Guvernanta şi Katia — favorita ei — înţeleseră 
că din acea clipă drumurile lor se despart. 
Demersurile întreprinse de Miss Burnett se- 
ncheiaseră cu succes, însă ea trebuia să suporte 
acum consecinţele. Adică să-şi părăsească „micuţii” 
şi să caute alta slujbă. Se căutau guvernante de 
dincolo de Marea Mânecii, căci  anglomania 
contaminase înalta societate rusă, în ciuda 
divergenţelor ce puneau în conflict guvernele 
Majestăţilor Lor regina Victoria şi împăratul întregii 


141 


Rusii. 
* 
k x 


Katia se apropia de pragul adolescenţei. La 
doisprezece ani, ea avea aerul unei tinere aproape 
formate. Îi erau lăudate frumuseţea, graţia, ochii de 
„gazelă”, manierele şi farmecul; se făcea mai puţin 
caz de aplicaţia ei pentru studiu. O tânără 
desăvârşită, provenind din înalta nobilime, trebuia 
să vorbească în mod curent franceza şi engleza, să 
cunoască artele frumoase, să interpreteze la pian, să 
cânte vocal, să poată călări decent la o vânătoare cu 
ogari, să întreţină o conversaţie spirituală, să se 
obişnuiască cu regulile complicate ale ceremonialului 
de la Curte, să danseze ca o balerină şi să ştie — pe 
cât posibil — să brodeze. Pe deasupra acestor 
chestiuni fundamentale, Katia învăţă puţină istorie, 
literatură şi geografie — căci nobilii călătoreau mult 
în Occident şi erau nevoiţi să se poată descurca în 
Franţa, Germania, Anglia, Italia şi peste tot altundeva, 
acolo unde distracţiile, petrecrile şi jocurile de noroc 
se găseau din belşug. 


Katia şi Maria se bucurau de un regim de favoare, 


142 


deoarece întregul personal didactic, cu directoarea 
în frunte, ştia că erau protejatele ţarului. 


Fetitele purtau în permanenţă rochii cu largi decol- 
teuri tocmai pentru a se obişnui cu toaletele de 
ceremonie şi de bal. În timpul orelor de studiu, ele îşi 
acopereau umerii goi cu o uşoară pelerină de 
dantelă. Lucrurile nu stăteau mult diferit în 
comparaţie cu conservatorul de balet. 


În corpul pajilor — şcoală prestigioasă, pepinieră 
de demnitari ai Curţii — veşmintele de gală erau 
aceleaşi în toate situaţiile. De fapt, se copia foarte 
distinsa şcoală de la Eton, unde elevii — vlăstare ale 
aristocrației britanice — arborau aproape întotdeauna 
ţinuta de seară. 


Katia şi tovarăşele ei asistau la spectacolele 
operei şi ale baletului imperial. Practic, fetele erau 
pregătite pentru viaţa care le era destinată. Katia se 
obişnui rapid cu ambianța din Sankt-Petersburg, 
acest oraş de vis construit de un împărat visător ce 
dispunea de puteri atât de nelimitate, că era în 
măsură să transforme visurile în realitate. Fata avu 
astfel prilejul să cunoască peisajele cele mai 
pitoreşti şi mai poetice ale capitalei în urma unui 
eveniment care o aduse în prim-plan. 


143 


Ţarul hotărâse să iasă din rutina treburilor de stat 
făcând o vizită tinerelor de la Institutul Smolnâi, care îl 
încântau cu  prospeţimea şi gentileţea lor. Apoi 
împăratul îşi aminti că acolo o putea reîntâlni pe 
acea graţioasă fetiţă care îl fermecase la Tieplovka. 
Ţarul plătea întreţinerea ei şi a sorei acesteia, însă, 
prins de nenumăratele obligaţii imperiale, uitase cu 
totul de fetiţe. 


Ningea la Sankt-Petersburg. Noaptea, aurora 
boreală elibera din vertiginoasele tării cortine de 
lumină difuză, feeric drapate. În zilele senine, atunci 
când ceața ce plutea pe Neva şi peste oraş se ridica, 
zăpada îşi înfăţişa reţelele încrustate cu diamante pe 
apele îngheţate ale fluviului, pe turnurile bisericilor, 
pe acoperişurile palatelor şi ale izbelor, pe poduri şi 
canale, pe cheiuri şi bulevarde. 


Troika ţarului, escortată de un escadron de 
cavalerişti de gardă, intră în curtea Institutului 
Smolnâi. Pieriţi de teamă, dar păstrându-şi totuşi 
demnitatea, directoarea şi personalul didactic în 
ţinută de gală îl întâmpinară cu umilinţă şi venerație, 
ca şi cum Jupiter ar fi catadicsit să se pogoare din 
Olimpul divin ca să se amestece printre muritorii de 
rând. Toţi oamenii ce se prosternau în faţa ţarului 


144 


purtau veşmintele de ceremonie, căci protocolul 
excludea vizitele inopinate. Ţarul şi ordonanta lui fură 
invitaţi în sala de festivități, unde fetiţele cu ample 
decolteuri şi roşind de emotie îl aşteptau aliniate, 
aidoma soldaţilor pe care împăratul trebuia să-i 
treacă în revistă. Ele făcură o reverență, oferind 
privirilor augustului vizitator mugurii unor sâni abia 
formaţi. 


Potrivit etichetei, directoarea pronunţă cu o 
voce clară numele fiecărei eleve recent înscrise la 
institut. Zâmbind, suveranul găsea câte o vorbă 
drăguță pentru copilele emoţionate până la lacrimi. 


Când ajunse în faţa micii lui admiratoare de la 
Tieplovka, împăratul se opri ca fermecat. 


— Prinţesa Caterina Mihailovna Dolgoruki, anunţă 
directoarea. 


Privirea ei, exersată să depisteze până şi cele 
mai mărunte reacţii ale ţarului, cunoscut ca un cal 
breaz pentru gustul său pentru carnea proaspătă, o 
avertiză că de data aceasta atracţia era una de 
proporții. 


— Prinţesa şi cu mine ne cunoaştem foarte 


145 


bine!, spuse ţarul pe un ton catifelat. Acum câţiva ani 
ea mi-a prezentat, făcând onorurile de gazdă, grădina 
părinţilor săi. 


Katia rămăsese CU privirea plecată, 
neîndrăznind să-şi ridice frumoşii ochi, ca şi cum 
lumina iradiată de soare ar fi orbit-o. 


— Caterina Mihailovna, reluă el cu dulceaţă, mă 
voi revanşa în curând şi-ţi voi prezenta la rându-mi 
eu însumi splendorile Sankt-Petersburgului. 


Directoarea se gândi cu satisfacţie că vizita se 
bucurase de un remarcabil succes. Ţarul, 
binedispus, apreciase că programul artistic se ridicase 
la înălţimea unei producţii a operei şi că gustarea 
fusese demnă de toată admiraţia. Deopotrivă, ea 
medita plină de dispreţ: „[arul va transforma 
Smolnâi într-un harem, varianta mai tânără a 
baletului imperial”. O constatare ce îi ofensa 
pudibonderia, dar pe care o accepta ca pe un rău 
necesar. 


Alexandru Il aplaudă corul, dansurile clasice şi 
folclorice, recitările şi concertele de pian şi vioară. 
Aşezat într-un fotoliu pus în primul rând, lângă fete, 
el îşi întorcea adeseori capul, căutând privirea 


146 


Caterinei, aflată undeva, în fundul sălii. 


Directoarea ar fi pus rămăşag că ţarul suporta 
cu resemnare spectacolul, aşteptând cu nerăbdare 
gustarea pentru a putea face conversaţie mai în voie 
cu micuța Dolgoruki. Ipoteza ei se dovedi corectă. 
Atunci când se serviră ceaiul şi prăjiturile, împăratul 
o invită cu un semn pe Caterina Mihailovna să se 
apropie de el. 


Ana losipovna ardea de curiozitate să audă ce îi 
spune ţarul fetei, însă acesta vorbea cu glas mărunt. 
Fata îl asculta fericită că izbutise să reţină atenţia pro- 
tectorului său. 


„Ţarul se coboară să clevetească cu o elevă care 
ar putea să-i fie şi nepoată”. Abia acum îşi explica 
directoarea susţinerea financiară ce îi era acordată 
tinerei prințese. Gelozia o tortura. În loc să se întreţină 
cu ea, directoarea institutului, ţarul se dădea în 
spectacol în faţa tuturor acestor fete intrigate şi 
invidioase. Cât priveşte personalul didactic, ea nu-şi 
făcea nici o iluzie. Subalternii ei tremurau de plăcere 
să o vadă neglijată de ţar. 


Alexandru mai continuă un sfert de oră 
întrevederea între patru ochi cu naiva prinţesă. Apoi 
plecă, fără să uite să anunţe că va reveni cât de 
curând, de îndată ce va putea să-şi ofere câteva 


147 


clipe de relaxare. 


* 
k x 


Aristocrata rămase imobilă. 


Toată această scenă se derulase cu o precizie 
incredibilă în faţa privirilor ei lăuntrice. Acele priviri 
care dezgroapă trecutul cu o cruzime sadică. 
Amintirile se succedau vertiginos, haotic. Dar de 
această dată firul urmase o dezvoltare lentă, logică. 
Episodul părea apropiat şi în acelaşi timp îndepărtat... 
Foarte îndepărtat... 


Directoarea — cea de astăzi — o studia cu un 
aer bănuitor, însă plin de respect. Dar oare acest 
respect nu ascunde dispreţ?... Căci prinţesa era 
conştientă de importanţa minoră de care persoana 
ei se mai bucura la Sankt-Petersburg. 


— Am urmat cursurile acestei şcoli, spuse aristo- 
crata pentru a rupe tăcerea jenantă. 


—  Înţeleg!... De altfel, numele dumneavoastră 
este înscris cu litere de aur pe tabloul de onoare al 
Institutului Smolnâi... 


148 


— Nu l-au şters? 

— Vă rog? 

— Ah, nimic... 

Prascovia Feodorovna o privi descumpănită. 


— Doriţi poate, Alteță Serenissimă, să vă prezint 
refectoriul, sălile de clasă, dormitoarele, sala de fes- 
tivităţi... Ca să vă reîmprospătaţi memoria... 


Era exact ceea ce bătrâna doamnă refuza să 
admită. Trecutul era mort... Cu cât scormonea mai 
mult, cu atât chinurile o torturau... Ar fi preferat să 
dea bir cu fugiţii... Însă era prea târziu... 


Directoarea, Cicerone în fustă, o invită într-o 
sală de clasă. 


— Când ne aducem aminte de tinereţea 
noastră, facem să renască cele mai fericite 
momente ale vieţii trecute. 


Prascovia Feodorovna vorbea în aforisme, la fel 
ca şi înaintaşa ei. De fapt, încerca să-şi etaleze 
bogăţia cunoştinţelor. 


— Amintirile ne hrănesc spiritul, Alteță 
Serenissimă! 


149 


Cele două asistente înclinară din cap a 
admiraţie. Ele subliniau în acest chip aprecierea 
pentru ceea ce li se părea a fi o inteligenţă 
superioară. 


Prinţesa le remarcă imediat servilismul. „Pupătoare- 
n cur ca pe vremea mea”, le aprecie ea cu o 
vulgaritate voită. Apoi, replică cu voce tare: 


— Spiritul poate deveni o armă la fel de 
periculoasă ca una adevărată. Delicată, subţire, ea 
loveşte mortal când nu te-aştepţi. 


— Alteță Serenissimă, fineţea spiritului dumnea- 
voastră este demnă de Smolnâi. 


—Fructul educaţiei pe care am primit-o aici!, 
spuse prinţesa cu un surâs amar. 


La Smolnâi învățase să se sărute. 


Intrată într-o sală de clasă cu băncile aliniate în 
faţa catedrei şi a tablei negre, ea îşi regăsi locul — 
acolo, aproape de a doua fereastră —, adulmecă 
acelaşi miros al mobilei lustruite, al cretei şi al 
trupurilor tinere, transpirate. Camera era goală, 
deoarece fetele se aflau în recreaţie. Aristocrata 
vârstnică abia aştepta să le audă strigătele de 


150 


păsărele, de copile care se joacă spre a-şi consuma 
tânăra energie... Ea avu surpriza să descopere că 
repeta, tot amintindu-şi, cuvinte ca tânăr, tinereţe, 
la fel ca o incantaţie... Directoarea, care tocmai se 
apropia de senectute, o înţelegea — de altfel, chiar 
ea i-o spusese. În schimb, asistentele, mai tinere, 
interpretau vizita prinţesei ca pe-o simplă dorinţă de a 
revedea locurile în care-şi petrecuse câţiva ani din 
viaţă. O umbră de melancolie pentru un trecut pe 
care vizitatoarea îl evoca cu tandreţe. Asistentele nu 
puteau să descifreze adevăratele gânduri ale 
prinţesei căci erau prea tinere. Ele se bucurau 
inconştient de bogăţia pe care o posedau, bogăţie 
care însă, din păcate, se ducea aidoma nisipului fin 
care se scurge într-o clepsidră. Clepsidră nevăzută, 
dar care totuşi există, ca şi firul de nisip ce-şi continuă 
curgerea tăcută... Prinţesa retrăi simţirea pe care o 
nutrise frageda Katia aşezată în pupitrul băncii sale 
de odinioară. Între fetiţă şi aristocrată, toate legăturile 
fuseseră rupte. Două străine... Şi totuşi, prinţesa 
simţea bătăile de inimă ale fetiţei, emoția, 
feminitatea acesteia trezită de un bărbat pe care-l 
tulburase cu privirea, cu dorinţa ei mută, însă 
exprimată prin toții porii. Tânăra contempla 
visătoare ramurile goale ale arborelui încărcat de 
zăpadă, santinelă uitată în frigul curţii. 


151 


— Doriţi să vizitaţi refectoriul, Alteță Serenissimă? 
— Aş prefera mai curând dormitorul. 
— Precum doriţi, Alteță Serenissimă! 


Directoarea îi repeta titlul cu o insistență 
obositoare. 


În dormitor, aristocrata văzu patul Katiei... 


Patul ei... Simţea prospeţimea cearşaturilor, 
patul dur, cuvertura grea, voalul fin al cămăşii de 
noapte strânse pe corp... Frica ei în fața 
necunoscutului şi strania dorinţă ce-o tulbura... 
Dorinţa de a fi îmbrăţişată de ţar, de a-i simţi buzele 
fierbinţi lipite de ale ei, mâinile dezmierdându-i sânii... 
pântecul...  şoldurile...  Viscerele îi  pricinuiau 
suferinţă... Dar ce plăcută suferinţă... Fata îşi 
reprezenta în imaginaţie scena în care ţarul o va 
poseda... Cu toate că experienţa ei amoroasă era 
practic nulă, iar virginitatea intactă, cu toate că 
niciodată vreun băiat nu o atinsese, ea simţea 
intuitiv ce urma să se întâmple... Adică faptul de a 
cunoaşte bărbatul, de a resimţi trupul acestuia lipit 
de al ei, acea penetrare penibilă la început, apoi 
atât de voluptuoasă, atât de minunată... Fata era 
pregătită pentru sacrificiu... 


Vârstnica aristocrată împărtăşea emoția, teama 


152 


delicioasă, aşteptarea înfierbântată a micuţei Katia 
Dolgoruki... Dar în acelaşi timp îi urmărea din exterior 
tulburarea, ca şi cum s-ar fi găsit în sala unui teatru 
şi ar fi trăit senzațiile, sentimentele pe care actorii le 
transmit spectatorilor... 


Nu! Ea nu mai era Katia Dolgoruki, pura Katia 
Dolgoruki, care înainta cu ochii deschişi, ca o somnam- 
bulă, către țelul pe care destinul i-l dicta... 


— Nu doresc să vă mai inoportunez, doamnă, se 
adresă ea politicos directoarei. Recreaţia se va sfârşi 
în curând şi trebuie să vă ocupați de eleve... Vă 
mulţumesc pentru generozitate... 


— A fost o onoare şi o plăcere pentru noi, Alteță 
Serenissimă! 


Prinţesa suspină când se regăsi în landoul ei 
tras de patru cai Orlov. Întâlnirea cu tarina şi vizita la 
Intitutul  Smolnâi o  bulversaseră. Trebuia să 
părăsească Sankt-Petersburg, acest martor blestemat 
al existenţei sale zdrobite. Dar înainte avea datoria 
să clarifice situaţia lui Gheorghi... Fiul ei, care avea 
zece ani atunci când ţarul îl ţinea pe genunchi şi îl 
săruta. 


„Goga!... Micuţul meu Goga!... Copilul nostru, 


153 


LU 


Katia, este frumos şi fragil ca un înger!... 


x 
k x 


Marele-duce Serghei întoarse vizita la palatul de 
marmură roz ca să aducă personal vestea cea bună 
stăpânei casei. În mod sigur, intervenţia sa în favoarea 
lui Gheorghi lurievski o va indispune pe țarină, dar 
mânia acesteia îl lăsa indiferent. O detesta pentru 
că ea îşi îngăduia să-i critice viaţa privată. Şi, ca să 
o înfurie, îşi afişa preferinţele private la lumina zilei. 
Această atitudine  sfidătoare îi atrăsese deja 
duşmănii viguroase. Când se întâlnea cu vechi 
tovarăşi de orgii care se căsătoriseră ca să ascundă 
sau să facă uitate moravuri neîngăduite şi se arătau 
în public ţinându-şi de mână copiii, marele duce 
ricana ironic: 


— Nu te oboseşte să-ţi scoţi paravanele la 
plimbare? Partenerii pe care i-ai părăsit nu te vor ierta 
niciodată! 

Bărbaţii vizati de limba sa  veninoasă îl 
blestemau şi aruncau priviri speriate împrejur, doar- 
doar cuvintele aristocratului nu vor ajunge la 
urechile indiscrete. 


154 


Recent, Serghei tocmai formulase noi acuzaţii la 
adresa împărătesei. Aceasta îl determinase pe ţar 
să aprobe căsătoria lui Nikolai, nevolnicul prinţ 
moştenitor, cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, 
sora propriei sale soţii, Elisabeta. „De-acum înainte, 
trei harpii se vor coaliza împotriva mea”, povestea 
el fratelui său. 


Țarina, exasperată de insolenţa lui Serghei, care o 
înfrunta făţiş, ceru împăratului să-l pedepsească. 
Dar Alexandru IIl avea o slăbiciune pentru fraţii lui; 
apoi, boala de care suferea de câţiva ani se agrava şi 
îi pricinuia griji mai importante decât atitudinea lui 
Serghei. 


Uneori, depăşit de plângerile soţiei, îl chema în 
biroul lui pe fratele său. Demnitarii Curţii, generalii, 
miniştrii ce aşteptau în anticameră să le vină rândul 
la întrevedere, pândeau un schimb violent de 
cuvinte. Dar în locul scandalului aşteptat, care ar fi 
constituit un inepuizabil subiect de bârfă, le ajungea 
la urechi râsul gălăgios al împăratului şi, câteva clipe 
mai târziu, vocea marelui-duce, care hohotea şi el. 


„L-a fermecat încă o dată cu bancurile lui 
deocheate”, gândeau demnitarii dezamăgiţi. 


155 


După o discuţie ce ar fi trebuit să se sfârşească 
furtunos,  marele-duce părăsea cabinetul imperial 
ţinând în mână brevetul abia semnat de ţar prin care 
era desemnat guvernator general al Moscovei, una 
dintre cele mai înalte dregătorii ale imperiului. 


„Cade întotdeauna în patru picioare, de parcă ar fi 
o pisică de pe streaşină”, murmurau duşmanii 
prinţului. 

Introdus în prezenţa aristocratei, Serghei o 
sărută pritenos. 


— Victorie, Caterina! Alexei l-a autorizat pe fiul tău 
să intre în marină cu gradul de aspirant. În curând 
se va îmbarca pe escadra ce va porni spre mările 
Extremului Orient! 


— Serghei, eşti minunat! 
— O să înveţe meserie la bordul navei. Alexei 
tocmai e pe cale să înfiinţeze o şcoală pentru 


candidaţii care trebuie să ardă etapele. Gheorghi se 
va simţi extrem de bine acolo. 


— Sunt impresionată de generozitatea lui 
Alexei! 


— Ştii doar cât te iubeşte! 


156 


Însă marele-duce omise ce-i spusese fratelui 
său: „Sărmana Caterina! Este aidoma unui cal de 
curse care atacă fruntea plutonului şi se-mpiedică la 
câţiva metri de linia de finiş. Am ajutat-o pentru că 
tatăl meu ţinea mult la ea”. 


În schimb, Serghei îi repetă ultima frază spusă 
de Alexei. 


— Acum câteva zile ţi-a făcut un compliment la 
care subscriu integral. Mi-a zis fără înconjur că tu, Ca- 
terina, ai fi fost o împărăteasă mai bună decât 
Maria! 


— Ah, mă simt profund mişcată! Aş dori să-mi 
exprim recunştinţa! 


— N-o să-ţi lipsească ocaziile. O să-l vezi la Paris 
sau pe Coastă... 


Coasta de Azur devenise atât de familiară 
ruşilor, încât o desemnau sub această formă 
prescurtată. 


Caterina îl invită să ia micul-dejun cu ea. 


— Primesc cu plăcere, pentru că am auzit că l-ai 
furat pe maestrul bucătar de la Foyot. 


157 


— Serghei, eşti o adevărată enciclopedie vie! 


— Enciclopedia Europei mondene în cincisprezece 
volume, sporită cu un supliment despre casele 
nobiliare cele mai de vază! 


Maestrul de ceremonii intră. 
— Alteța Serenissimă este servită! 


Serghei, care purta uniforma cavaleriştilor de 
gardă, îşi oferi braţul Caterinei. Traversară o 
sumedenie de saloane şi ajunseră în cele din urmă 
în sala de mese. 


Marele-duce admiră organizarea impecabilă a 
mesei. 


— Îmi evocă plăcerile gastronomice de la 
Grimod de la Reyniere! 


Dejunul începu cu Dom Pérignon, caviar şi 
somon fumé. 


— Pun rămăşag că nu vei ghici cine a încercat să 
se opună măsurii luate de Alexei în favoarea fiului 
tău! 


— Maria Feodorovna? 


158 


— Rece! De fapt, de una singură n-o să afli nici- 
odată cheia acestui mister... Alexandru Mihailovici! 


— Incredibil! Dar tatăl lui m-a sprijinit întotdeauna! 
— Uiţi un detaliu. Xenia îl duce de nas pe Alexandru. 
Caterina se posomori. 


— Xenia nu m-a îndrăgit niciodată. M-a acuzat 
că aş fi luat locul mamei sale. 


— Sora mea, prelucrată de țarină, a încercat să 
exercite presiuni asupra sărmanului ei soţ care, ca să-i 
facă pe plac, a pretins că Gheorghi trebuie să fie 
obligat a urma traseul normal pentru a intra la 
şcoala navală militară. El a susţinut această 
pledoarie în calitate de ofiţer superior de marină. 
Alexei, care e greu să fie dus de nas, a trecut peste 
părerea sa, ca şi peste mânia Xeniei şi a 
împărătesei. 


— Maria Feodorovna mă urmăreşte cu ura ei!, 
exclamă Caterina. 


— De fapt, pe Gheorghi îl urăşte mai mult decât 
pe tine. Nu poate să uite că Goga al tău ar putea să 
urmeze la tron fratelui meu. Cuvintele rostite de tatăl 


159 


meu, puţin înainte de moarte, mi s-au întipărit în 
memorie. El mi-a spus: „Goga, micul meu Goga este 
un adevărat rus. N-are o picătură de sânge german 
în vene”... 


Ochii Caterinei se umplură de lacrimi. Serghei 
se ridică, se apropie de ea, îi luă mâna şi o sărută. 


— Soarta a fost mai puternică decât voinţa lui. 
Noi, ceilalţi Romanovi, nu suntem nici cai, nici măgari. 
Născuţi din prințese germane, căsătoriţi cu prințese 
germane, nu avem rusesc decât numele... Şi încă... 


Înălţă cupa de şampanie. 


— În sănătatea lui Goga! Îi doresc să poarte cas- 
cheta de mare-amiral şi cordonul Sfântului Andrei! 


160 


VI 


E rinţesa hotărî să pună capăt şederii sale la la 


Sankt-Petersburg. Nimic nu o mai reţinea în acest 
oraş. Gheorghi o dată îmbarcat, acest lucru însemna o 
greutate mai puţin pe umerii ei slăbiţi de vârstă. Îi mai 
rămâneau în braţe fetele. Să le asigure viitorul, să le 
găsească soţi, să le ajute să-şi împlinească soarta 
era nu numai o datorie, ci şi o modalitate de a se 
degreva de o ultimă obligaţie faţă de propriii ei copii. 
Mama care era îşi regăsea astăzi, pe chipurile lor roz, 
cu ten atât de proaspăt, propriile trăsături din epoca 
frumuseţii ei orbitoare. Fetele moşteniseră de la tată 
farmecul, eleganța înnăscută şi blândeţea privirii. 
Acestor calităţi fizice li se adăuga un nume ilustru şi 
o nobleţe milenară. Şi totuşi, şansa să le afle soţi 
demni de rangul lor se micşora văzând cu ochii. 
Pretendenţii bogaţi, care să deţină titluri impre- 
sionante, nu prea se-nghesuiau în jurul lor. Cine ar fi 
acceptat riscul de a-şi atrage mânia cuplului imperial? 
Şi îndeosebi a țarinei, care dobândise o importanţă 
sporită de când augustul ei soţ se-mbolnăvise. 


161 


Prinţesa traversa în trăsură Nevski Prospekt. 
Aşezate pe bancheta din faţa ei, fetele, îmbrăcate în 
alb, cotcodăceau distrându-se nevoie-mare pe seama 
trecătorilor — cazaci şi tătari, georgieni şi persani, 
chinezi şi japonezi, baltici şi armeni — ce-şi etalau cu 
mândrie costumele naţionale pestriţe. 


— Ai spune că sunt la un bal mascat!, exclamă 
Olga. 


Domnişoara Şebeco, aşezată alături de prinţesă, 
le explică plină de răbdare că nu era vorba de un 
simplu spectacol. 


— Toţi aceşti oameni, care merită întregul 
nostru respect, nu sunt străini. Ei sunt cetăţeni ai 
Imperiului. Îmbrăcându-se astfel, ei nu fac decât să- 
şi exprime ataşamentul faţă de ţara lor de origine, 
precum şi refuzul de a adopta moda vestimentară 
rusească. 


Fetele nu pricepeau prea bine subtilităţile politice. 
Părăsiseră Rusia la o vârstă prea fragedă şi acum, la 
Sankt- Petersburg, se simțeau cumva desţărate, cu 
atât mai mult cu cât şederile lor acolo erau scurte şi 
rare. Această metropolă, în care văzuseră lumina zilei, 
le părea la fel de străină ca oricare alt oraş din 
Germania, Italia sau Anglia. În Franţa, devenită patria 


162 


lor, se simțeau ca acasă. Pentru ele, Parisul şi Nisa 
rămâneau locurile cele mai familiare. Atunci când se- 
ntorceau în Franţa după călătoriile în Rusia, aveau 
senzaţia că revin la matcă. Fără să o ştie şi din 
pricini diferite, cele două surori împărtăşeau de fapt 
sentimentele mamei lor. Aristocrata trăise până la 
vârsta de treizeci şi doi de ani în Rusia, atunci când 
fusese obligată să ia calea exilului ca urmare a 
invitaţiei peremptorii a ţarului Alexandru Ill. Ea 
încercase să coboare cortina peste trecutul de 
țarină. Însă întotdeauna este dificil să te lupţi cu 
fantomele. 


Privirile Olgăi şi Caterinei fură atrase de terasa 
salonului de ceai „Cardot”. În jurul micuţelor mese 
încărcate cu dulciuri şi ceşti cu ceai, doamnele din 
nobilime şi tineri gentilomi îşi dădeau întâlnire după- 
amiaza. Ei se delectau cu delicioasele produse de 
patiserie pariziană înainte de prânz, în general 
neglijat de petrecăreţi de toate vârstele ce aşteptau 
miezul nopţii ca să înfulece la cină minunăţiile 
bucătăriei franzuţeşti. 


— Mamă, am putea să mâncăm şi noi prăjituri la 
„Cardot”? întrebă Caterina, cu ochii sclipind de 
plăcere. 


163 


Fetele simțeau deja pe limbă parfumul şi 
dulceaţa exhalate de cremele de fragi şi portocale, de 
coacăze sau ananas. 


Prinţesa se smulse din păienjenişul prea complicat 
al gândurilor. 


— Da, de ce nu? 


Saluturi şi formule de politeţe o primiră pe 
prinţesă şi pe familia sa. La „Cardot”, toată lumea se 
ştia. Acolo, evident, existau şi coterii, şi clici, dar 
măcar pentru câteva ore se cădea la pace. 


Majordomul le conduse la o masă liberă. Ca de 
obicei, domnişoara Şebeco comandă după ce 
consultă meniul. 


Prezenţa Varvarei Şebeco alături de aristocrată 
nu era rezultatul unei banale întâmplări. Ea făcea 
parte dintr-o familie bogată, distinsă, însă fără titlu 
nobiliar. Sora sa se măritase cu prinţul Vasili 
Dolgoruki — şeful unei ramuri colaterale a clanului. 
Prinţul, în epocă guvernator general la Vitebsk, avea 
la activ un număr impresionant de aventuri 
sentimentale şi un număr încă şi mai mare de 
datorii. Căsătoria îi umplu buzunarele şi îl eliberă de 
sub presiunea creditorilor, dar nu-l aduse pe drumul 


164 


cel bun. Prinţul îşi continuă neabătut cariera de 
cheltuitor notoriu, fără să ţină seama de 
sensibilitatea soţiei lui, pe care în scurt timp o făcu să 
se simtă nefericită. Aceasta îşi îndeplini datoria conju- 
gală, dăruindu-i soţului o fiică, Elena, apoi se stinse, 
istovită de viaţa dusă, care nu-i oferise decât 
durere. Dispariţia ei, survenită la ţanc, îi îngădui 
prinţului să se recăsătorească, luând în mariaj pe o 
anume domnişoară Baronici, o tânără de care se- 
ndrăgostise  nebuneşte. Elena avusese nefasta 
inspiraţie să se convertească la catolicism. Plin de 
indignare împotriva fiicei, care se făcuse vinovată de 
a fi trădat religia strămoşilor, tatăl o dezmoşteni. 
Elena îşi luă tălpăşiţa şi plecă în China, în calitate de 
misionar, spre a răspândi acolo Cuvântul Domnului. 


Atunci când prinţul, tatăl ei, îşi simţi moartea 
aproape, lăsă întreaga avere a primei lui soţii — ce ar fi 
trebuit să revină Elenei — celei de-a doua neveste. 
Morala acestei poveşti nu întârzie să se facă auzită. 
Foarte opulenta văduvă, devenită între timp o 
matroană corpolentă, se lăsă zăpăcită de farmecele 
unui tânăr ofiţer foarte frumos, dar la fel de sărac 
precum lov, care, în scurt timp, o deposedă de toată 
bogăţia. Şi când vistieria secă, acesta o părăsi pentru 
a se lega de o bogată femeie divorțată, mamă a 


165 


patru copii, care îi oferi nu numai inima, ci şi 
milioanele ei... 


Varvara Şebeco trebuia să devină dama de 
companie a Katiei Dolgoruki, în urma unui adevărat 
roman de dragoste... 


x 
k x 


Pe terasa de la „Cardot”, majordomul conducea 
spre o masă liberă un trio extrem de special. Un 
colos în uniformă de amiral — marele-duce Alexei 
Alexandrovici, cea mai frumoasă femeie din Sankt- 
Petersburg — contesa Zina de Beauharnais şi pe soţul 
acesteia — plăpândul duce Eugen de Leuchtenberg. 
Alexei şi prietenii săi se instalară la masă, apoi 
comandară ceai şi fursecuri. Prinţul se prăvăli pe 
scaun şi aruncă în jur o privire respirând cinism 
ostentativ. Ca şi fratele său Serghei, acestuia îi 
plăcea să o şocheze pe țarină, Curtea, cercurile 
conformiste, opinia publică şi toate normele sociale. 
Îşi bătea joc de morală. Până şi apariţia lui la „Cardot” 
în compania Zinei şi a lui Eugen avea semnificaţia unei 


166 


sfidări adresate tuturor celor ce considerau că 
respectarea convenienţelor rămânea o obligaţie care 
n-ar fi trebuit încălcată nici măcar de membrii familiei 
imperiale. Decăderea moravurilor îşi găsea numeroşi 
partizani, cu condiţia ca orgiile să se producă în 
spatele zidurilor. Doar Alexei făcuse o pasiune din a- 
şi etala viciile. 


Zina îi împărtăşea amoralitatea. Ambiţioasă, 
lipsită de scrupule, arogantă, orgolioasă, indiferentă 
faţă de gura lumii, ea îşi folosea frumuseţea 
remarcabilă ca să obţină cele mai mari victorii. Soră a 
generalului Skobelev, care, după ce-şi câştigase laurii 
pe câmpul de luptă, îşi sfârşise viaţa, la treizeci şi 
opt de ani, într-un bordel, Zina nu dezamăgea 
tradiţia familiei. Era pasionată să se amestece în 
cele mai rele scandaluri aşa cum delfinii se scufundă 
în apa sărată a mării. După ce ratase cucerirea lui 
Alexandru Il, singurul eşec al vieţii ei sentimentale, ea îl 
prinsese în mreje pe ducele de Leuchtenberg, membru 
al familiei imperiale. Însă căsătoria lor morganatică nu 
o satisfăcea prea mult. Cum să găsească mijlocul de 
a o legitima? Nimic mai simplu. În locul ţarului, ea îl 
abordă pe fiul acestuia, marele-duce Alexei, care îi 
căzu la picioare fulgerat de iubire tot aşa cum colosul 
din Rhodos se prăbuşise lovit de mânia celestă. 


167 


Profitând de absenţa soţului ei, care-şi petrecea mai 
toate nopţile la laht Club, Zina îl primea în secret în 
alcovul său pe marele-duce, care o părăsea — ghiftuit 
de amor — în zori. Ghinionul îşi băgă însă coada. 
Întorcându-se acasă mai devreme decât de obicei, 
soţul găsi uşa de la camera soţiei închisă cu cheia. 
Făcu scandal, tropăi de mânie şi bătu în uşa de acaju. 


Dintr-odată, uşa se deschise şi în pragul ei 
apăru Alexis, gol şi masiv ca o balenă. Furios că e 
deranjat în timpul zbaterilor amoroase, el îi dădu o 
chelfăneală nefericitului soţ şi-l aruncă pe scări în 
jos. Ultragiat, soţul, neputincios în a-şi măsura 
forţele cu cele ale amantului, aşteptă dimineaţa, 
apoi se duse furios la ţar. 


Alexandru III îl ascultă cu răbdare, apoi îi răspunse 
cu un calm îngheţat că dacă bărbatul nu este în 
stare să se impună drept stăpân la el acasă, atunci 
să nu aştepte ajutor din afară. Divorțul era cu totul 
exclus. Un scandal ar fi murdărit prestigiul familiei 
imperiale. 


Sărmanul duce se-ntoarse acasă cu coada-ntre pi- 
cioare. Târâş-grăpiş, acceptă acest modus vivendi 
pe care i-l propusese vărul său. Adică un menaj în 
trei, lucru ce ar fi mulţumit pe toată lumea. ŞI, ca să 


168 


pecetluiască această prietenie  necuviincioasă, 
Alexei obţinu de la ţar ca Zinei să-i fie îngăduit să 
poarte titlul de ducesă de Leuchtenberg. lar acum, 
amanţii şi soțul îşi etalau relaţia bolnăvicioasă în văzul 
întregii lumi bune din Sankt-Petersburg. 


Marele duce privea, satisfăcut, în jurul lui, când 
o zări pe prinţesa lurievski-Dolgoruki. Îşi manifestă 
simpatia faţă de aceasta, sporind contrarietatea 
pudibonzilor şi a celor din cercul de apropiaţi ai 


împărătesei. 


— Zina, Eugen, haidem să o salutăm pe 
Caterina Mihailovna! 


Zina îşi încruntă sprâncenele. O ura pe prinţesa 
ce i-l răpise pe ţarul Alexandru Il. 


— Chiar ai nevoie de prezenţa noastră?, întrebă 
ea pe un ton vag agresiv. 


— Nevoie? Nu!... Dar mi-ar face plăcere, da! 


Zina ştia că amantul ei nu îngăduia să fie 
refuzat. 


Ducele îşi stăpâni un zâmbet de satisfacţie. 
Umilirea nevestei sale îi trezea o satisfacţie vecină 
cu fericirea. 


169 


Alexei se ridică şi, urmat de cuplul ducal, se 
apropie de prinţesa surprinsă şi impresionată. 


— Dragă Katia, Goga al tău traversează în această 
clipă Golful Gasconiei. 


— Aş vrea să-ţi mulţumesc, dragul meu, pentru 
serviciul pe care mi l-ai făcut. 


— Serviciu?... Mi-am îndeplinit datoria faţă de tatăl 
meu. Solidaritatea de familie a funcţionat în acestă 
chestiune, de altfel foarte simplă. 


Zina şi prinţesa schimbară un salut protocolar şi 
rece ca aerul ce suflă într-o peşteră cu pereţi 
acoperiţi de gheaţă. 


Ducele de Leuchtenberg îi sărută la rându-i mâna. 
De ce ar fi menajat susceptibilităţile ţarului, care-l pă- 
răsise exact atunci când îi implorase ajutorul? 


O idee nostimă înflori în mintea lui Alexei. 


— După gustare, nu te-ar tenta o plimbare în grup 
prin Grădina de Vară? 


Ochii Zinei aruncau fulgere, fapt care nu scăpă 
prinţesei. Prezenţa celor două fete îi sporea gelozia 
frumoasei femei. 


170 


— Alexei, nimic nu mi-ar face atâta plăcere!, 
spuse prinţesa. 


— Perfect!, exclamă acesta. 


La dorinţa marelui-duce, cele două mese fură 
unite. Apoi, conversaţia — sau mai degrabă 
monologul lui Alexei — se concentră asupra ultimelor 
bârfe din Sankt-Petersburg. Nimeni din marea 
aristocrație, nici marii-duci, nici soțiile acestora nu 
scăpară de limba ascuţită a lui Alexei. El nu omise să-i 
ia în tărbacă şi pe vărul lui, acuzat de a fi favorizat 
deturnări de fonduri comise de omul său de 
încredere, şi pe marea ducesă Maria Pavlovna, care- 
şi transformase palatul în tripou. 


— Acolo se joacă la ruletă sume mai importante 
decât la Monte-Carlo, completă prinţul. 


Din când în când, Alexei arunca priviri 
admirative spre cele două fete, care roşeau jenate. 


Ducele jubila. Mânia neputincioasă a nevestei sale 
îl umplea de mulţumire. Zina păstra o tăcere 
încăpăţânată. În schimb, golea paharele de Courvoisier 
cu o frecvenţă absolut remarcabilă. Rezistenţa ei la 
alcool o miră pe aristocrată. 


Alexei plăti consumaţia, după care toată lumea 


171 


se-ndreptă spre trăsuri. Marele-duce şi cuplul Leuch- 
tenberg acceptară invitaţia prinţesei şi urcară în 
landoul acesteia. Olga, Caterina şi domnişoara 
Şebeco se instalară în trăsura ducelui Eugen. 


— La Grădina de Vară!, porunci Alexei vizitiului. 
In galop! 


* 
k x 


— La Grădina de Vară!, porunci ţarul Alexandru II, 
înainte să se aşeze pe bancheta cupeului, alături de 
invitata lui, tânăra prinţesă Katia Dolgoruki. Îşi ţinuse 
cuvântul. O săptămână după întâlnirea sa cu Katia 
la Smolnâi, el îi prezenta acesteia frumuseţile din 
Sankt-Petersburg. 


Institutul era în mare fierbere. Împăratul în per- 
soană îi slujea drept ghid micuţei Dolgoruki. Maria fu 
asaltată cu întrebări de tovarăşele ei, extrem de 
emoţionate. Ajutorul pe care ţarul îl acorda Katiei şi 
sorei sale, atenţia pe care le-o dovedea într-un fel 
atât de evident le intriga pe toate fetele, care 
trâncăneau  impresionate de această suită de 
favoruri. Corpul didactic, deşi tulburat de acest 
eveniment fără precedent, păstra totuşi o rezervă 


172 


prudentă. Directoarea se purta ca şi cum ar fi 
ignorat cu totul incidentul. Dar în forul ei interior 
indignarea şi mânia o făceau să fiarbă. Ţarul ar fi putut 
să o invite cel puţin în calitate de însoţitoare a micuţei 
Dolgoruki. Îşi imagina reacţia părinţilor care îi încre- 
dinţaseră educaţia şi supravegherea fiicelor lor. Oare 
nu vor spune, pe drept scandalizaţi, că Smolnâi 
devenise un fel de bordel făcut să satisfacă 
lubricitatea ţarului? Nu mai lipseau decât marii-duci 
pentru a-şi lua bucăţica din tort. 


Ignorând furtuna pe care o stârnise, împăratul era 
la fel de fericit ca un elev de liceu alături de fata 
visurilor sale. La patruzeci de ani, el trăia senzaţia că 
pentru prima oară i se întâmplă să cunoască frisoanele 
iubirii. Katia îl bulversa, îl făcea să redescopere 
bucuria de a trăi, îi dăruia din nou tinereţea lui 
pierdută. În calitate de prinţ moştenitor, acesta 
avusese nenumărate aventuri sentimentale fără 
consecinţe, apoi fusese cuprins de o pasiune fără 
margini pentru soţia lui... sau poate era vorba doar 
de iluzia unei pasiuni care, în realitate, nu existase 
niciodată. Căci, după câţiva ani de viaţă în comun, 
ţarul nu mai simţea pentru aceasta decât o milă 
amestecată cu saturație. Ternă, posomorâtă, lipsită 
de umor, tarina îl plictisea de moarte. Când medicii 


173 


i  interziseră Mariei Alexandrovna să-şi mai 
ndeplinească datoria conjugală, căci sarcinile multe 
îi slăbiseră sănătatea, împăratul căutase dragostea 
în alcovul unor doamne de la Curte. Coincidenţa 
voise ca una dintre amantele sale să fie o tânără 
prinţesă, Alexandra Sergheievna Dolgoruki, dintr-o 
ramură mai îndepărtată a familiei Dolgoruki. 
Această relaţie de scurtă durată fusese urmată 


aventuri efemere. 


A 
A 
A 


Alături de Katia Dolgoruki, ţarul se simţea atât 
de satisfăcut, de încântat, de plin de fericire, încât 
ochii i se înmuiau a lacrimi. Copil - obişnuia să plângă, 
adolescent - avea mai mereu o lacrimă în colţul 
ochilor. Stropi cu lacrimi catafalcul primului său 
preceptor, căpitanul Karl Karlovici Morder, pe care-l 
respectase foarte mult. Plângea şi atunci când mama 
împreună cu sora sa plecau în călătorie. A plâns şi 
atunci când, la vârsta de şaisprezece ani, a trebuit 
să depună jurământul în calitate de prinţ 
moştenitor. Lacrimile îi curgeau în faţa mulţimii care 
îi ovaţiona pe tatălui lui şi pe el deopotrivă, în timpul 
defilărilor militare, când soldaţii făceau să vibreze 
aerul cu strigătele lor de „ura”. Dragostea sau 
frumuseţea unui spectacol îi smulgeau de asemenea 
lacrimi. Niciodată bucuria şi exaltarea nu fuseseră 


174 


udate de atâtea lacrimi. 
Alături de soţia lui, ţarul uitase să mai plângă. 


Virilitatea sa aproape adormită, lipsită de 
combustibil, tresări violent, cerând o rapidă şi totală 
domolire. Impulsurile lui erotice îl împinseră să 
profite de izolarea asigurată de cupeu şi să o 
posede cu forţa pe tânăra prinţesă. 


Dar dintr-odată ruşinea îl invadă. Spiritul lui cava- 
leresc se revoltă împotriva acestei brutalităţi. Ţarul, în 
pofida imensei lui puteri, nu avea dreptul să se 
poarte la fel ca un soldat beat de amor. 


Cât o priveşte, Katia, în ciuda vârstei fragede şi 
a lipsei de experienţă, simţea instinctiv că împăratul 
atât de amabil, atât de afectuos, atât de tandru, nu o 
privea tocmai cu ochii unui tată... 


x 
k x 


Seara, la Smolnăâi, în dormitoare - după ultima 
inspecţie a pedagogului de serviciu şi stingerea luminii 


175 


- tinerele abordau pe şoptite diferite subiecte, dintre 
care dragostea rămânea, fireşte, cel mai excitant. 


Unele dintre fete îşi pierduseră virginitatea, 
aproape fără să-şi dea seama de ceea ce li se 
întâmplase.  Împrejurări favorabile verilor sau 
unchilor îndrăzneţi le deschiseră calea către o viață 
sexuală care le oferea plăceri nebănuite. Moaşe 
experte puteau rezolva complicațiile dacă un mariaj 
se profila la orizont. Majoritatea afirmau cu 
convingere că-şi păstraseră inocenţa intactă. Dar 
nimic nu le-ar fi împiedicat ca imediat după măritiş să 
se dăruiască amanţilor mai plăcuţi decât soţii lor şi să 
se abandoneze jocurilor ŞI aventurilor 
extraconjugale. Exemplele nu lipseau în sânul 
societăţii permisive din Sankt-Petersburg. 


Fetele cele mai ambiţioase doreau să-şi 
conserve această prețioasă monedă de schimb, de 
care anumiţi bărbați fac atâta caz. Asemenea 
concepţie era împărtăşită şi de candidatele la măritiş 
mai puţin favorizate de avere sau de vechimea 
nobleţei lor. Vârsta soţului avea prea puţină 
importanţă. Bogăția şi poziţia la Curte eclipsau 
tinereţea şi frumuseţea  pretendenţilor, care nu 
aduceau cu ei decât sărăcia şi mediocritatea socială. 


176 


Katia Dolgoruki asculta toate părerile şi le 
judeca cu un aer serios şi concentrat. Descendentă 
din regi şi prinți domnitori — tatăl ei o învățase foarte 
bine arborele genealogic al familiei —, ea se bucura 
de un avantaj deloc neglijabil: o frumuseţe în stare să 
înmoaie inimile celor mai încăpăţânaţi celibatari. Dar 
Katia, dacă nu stătea pe un sac cu aur, în schimb se 
bucura de favoarea ţarului. Prin urmare, ea trebuia 
să-şi joace şansele cu măiestrie pentru a recâştiga 
averea pe care părintele său o risipise cu o uşurinţă 
pe care ea nici nu o ierta, nici nu o condamna. Nu 
cunoştea cu precizie sensul termenului atu, pe care 
tatăl ei îl folosea frecvent, aşa că într-o bună zi 
îndrăznise să-l întrebe ce înseamnă acel cuvânt. „Aş 
fi foarte fericit dacă ai uita acest termen plebeian, 
folosit doar la jocurile de proastă calitate!”, îi 
răspunsese tatăl. Atunci, micuța o întrebase pe Miss 
Burnett, care ridicase din umeri cu dispreţ: „lată o 
expresie care nu este pentru urechile şi buzele unei 
fete cumsecade!” Mai târziu, la Smolnâi, ea 
adresase aceeaşi întrebare fetelor mai mari, obişnuite 
să vorbească mai deocheat. Contesa Alexandra 
Muraviev, care era cea mai mare - atinsese vârsta 
de optsprezece ani şi trebuia să părăsească 
institutul în curând pentru a se mărita - i-a oferit cea 
mai exactă definiţie: 


177 


„Folosindu-şi atuurile, taţii noştri şi-au risipit averea. 
Din cauza asta trebuie să mă mărit eu cu prinţul Vo- 
ronţov, ministru al Curţii, care are şaptezeci de ani 
şi şaizeci de milioane de ruble avere. Este mai 
bătrân decât bunicul, însă lucrul acesta nu 
contează. De ce au fost inventate coarnele? Că doar 
nu ca să împodobească numai ţeasta bovinelor, ci şi 
fruntea soţilor bătrâni. Nici tinerii nu sunt exceptaţi 
de la acest tratament, căci dragostea practicată cu o 
singură persoană denotă lipsa de imaginaţie şi de 
sensibilitate a vacilor”. Aceste lecţii şi altele la fel 
erau de natură să îmbogăţească binişor cunoştinţele 
fetelor ce se pregăteau pentru Viaţă - cu literă mare. 


Că era săracă, asta Katia o ştia prea bine şi îşi 
accepta situaţia cu stoicism. Cu condiţia să nu facă 
greşeli şi să tragă maximum de profit din folosirea 
eficientă a armelor de care dispunea - inclusiv 
favoarea imperială ea ar putea să găsească un soţ 
vârstnic, bogat ca şi prinţul Voronţov. 


Dar lucrurile se complicară. În Rusia, oamenii 
care se îmbrăţişează prieteneşte obişnuiesc să se 
sărute pe gură. Cutumă neplăcută, mai ales când e 
vorba de domni sau de doamne în vârstă. Ţarul o 
sărutase pe gură, dar acest sărut prelungit, niţeluş 


178 


mirositor, îi sugerase micuţei idei ciudate, cu-atât 
mai mult cu cât bărbatul o strânsese în braţe, 
palpându-i uşor trupul. Să se fi îndrăgostit de ea?... 
Era bătrân, dar frumos şi mirosea a parfum. Mustata 
şi favoriţii îi gâdilaseră chipul, iar ei îi venise să râdă, 
însă se abţinuse, căci ar fi comis un delict de 
lezmajestate. O găsea demnă s-o dorească?... 
Frumoasă şi conştientă de această frumuseţe, Katia 
se studia adeseori în oglinzile din sala apelor - 
camera în care fetele se spălau dimineaţa şi seara - 
iar în zilele de duş ea defila goală, ca să observe pe 
furiş reacţiile colegelor de institut. Fetele o invidiau! 
Era evident! Erau chiar unele fete care o priveau 
pizmaş cu coada ochilor, având o bizară luminiţă în 
priviri. 


Domnişoarele-pedagog le supravegheau atunci 
când se îmbăiau şi o făceau chiar şi noaptea, în 
dormitoare, pentru că era strict interzis ca fetele să se 
atingă într-un chip indecent, însă asta nu le împiedica 
pe cele cu sânge prea fierbinte să nu se vâre unele în 
patul celorlalte. Katia trăise o experienţă de acest fel 
şi acceptase mângâierile ca o zeiţă ce primeşte 
adularea din partea devotatelor sale. Şi cum nu se 
mişca, partenera îi şoptise enervată: „Eşti rece!... 
Rece ca un sloi de gheaţă!”... Atunci prinţesa 


179 


pricepuse că femeile reci nu le plac bărbaţilor, care 
aşteaptă de la ele voluptate, manifestându-şi astfel 
recunoştinţa pentru favorurile cu care le înconjoară. 
Mai târziu, ea răspunse mângâierilor cu o asemenea 
virtuozitate, încât amatoarele de asemenea jocuri 
destul de puţin inocente se-ngrămădeau să-i ţină 
companie. 


Într-o noapte, supraveghetoarea de serviciu, 
care nu izbutea să adoarmă, îşi efectuă inspecția la 
o oră neaşteptată. Ceea ce trăi atunci îi ridică părul 
în cap. Lumina lumânării dezvăluia umbre albe - 
fantome sau îngeri? — care săreau din paturi ca să 
se-ntoarcă la locul lor. Fireşte că n-a izbutit să le 
identifice pe păcătoase, însă a doua zi ea raportă 
îngrozită directoarei  „dezgustătorul” spectacol 
nocturn. Aceasta le-a convocat pe toate fetele din 
dormitorul cu pricina şi, după o mustrare ce dură mai 
mult de o oră, le trimise pe vinovate la preotul 
instituţiei ca să i se confeseze. 


Apoi, directoarea se gândi şi la pedepse. 
Eliminarea ar fi condus la alte întrebări şi ar fi 
provocat în cele din urmă un scandal ce ar fi putut 
să se repercuteze asupra propriei ei situaţii. Aşa că 
hotărî să nu mai facă zarvă asupra chestiunii. Totuşi, 


180 


era obligată să ia unele măsuri. Directoarea le 
împrăştie pe păcătoase în alte dormitoare, chiar cu 
riscul de a răspândi perversiunea printre căprioarele 
candide. Oricum, nu avea de ales. 


Katia se regăsi într-un dormitor în care 
experienţele nocturne reîncepură cu aceeaşi patimă. 
Supraveghetoarele  primiră ordinul să efectueze 
inspecții la orele stabilite dinainte, ca să nu se expună 
riscului de a surprinde scene delicate. După aceste 
evenimente, institutul îşi reluă activitatea cotidiană 
normală. Katia, speriată totuşi de consecinţele pe 
care ar fi putut să le sufere, puse stavilă acestor 
mici aventuri nocturne. 


Visătoare ca tatăl ei şi nevrotică aidoma mamei, 
ea cădea adeseori pradă unor crize depresive. | se 
întâmpla să-şi piardă încrederea în sine, să se 
considere slabă şi să le urască pe toate fetele care i 
se păreau mai frumoase decât ea. Contradicţiile 
caracterului său se manifestau în moduri diferite. Îşi 
iubea sora, pe Maria, însă uneori o detesta, căci 
aceasta era mai aplicată, mai vivace, mai 
inteligentă. Citea toate romanele ce-i cădeau în 
mână şi gândea comentarii pline umor, care 
provocau explozii de râs. 


181 


— Ascultati, dragele mele, părerea scriitorilor 
noştri despre femei! Ostrovski notează simplu: 
„Ceea ce consacră la noi, ruşii, frumuseţea femeii e 
faptul că ea nu se gândeşte niciodată la nimic”... Și 
mai departe: „Femeia îi preferă îndeobşte pe bărbaţii 
de o onestitate discutabilă. Ea vădeşte chiar o 
anumită antipatie faţă de bărbaţii care sunt pe de-a- 
ntregul ireproşabili... Ea minte neobosit ca să pară 
mai bună sau mai tânără, dar şi ca să treacă drept 
ingenuă, încrezătoare şi simplă, deşi în realitate este 
şireată, pragmatică şi insensibilă”... lată şi punctul de 
vedere al lui Saltikov-Scedrin: „Femeia este o 
păpuşă. Este ea în stare să nu risipească banii? Nu, 
căci este făcută ca să piardă totul aşa cum pasărea 
există ca să cânte”... Urmează Turgheniev: „Există 
trei tipuri de egoişti: cei care trăiesc şi-i lasă şi pe 
alţii s-o facă, cei care trăiesc şi-i împiedică pe ceilalţi 
s-o facă şi cei care, nefiind în stare să trăiască, tot 
caută să-i împiedice pe ceilalţi s-o facă. Femeile 
aparţin în general acestei din urmă categorii”... 
Până şi doamna Gane - persoană de acelaşi sex cu 
noi - pretinde că „Spiritul femeii este ca focul unui far 
îndepărtat: străluceşte, dar nu împrăştie umbra ce-l 
înconjoară”. 


Micuța prinţesă Gorceakov interveni râzând: 


182 


— Tata mi-a spus de mai multe ori un străvechi 
proverb rusesc: „Roagă-te când pleci la război; roagă- 
te de două ori când navighezi pe mare; roagă-te de 
trei ori când te-ncumeţi să te însori”. E-adevărat că 
tata şi mama sunt mai diferiţi ca apa şi focul. lar 
fratele meu, un misogin, ceea ce nu-l împiedică să 
aibă numeroase amante, spune că „Acolo unde 
diavolul se dovedeşte neputincios, cheamă femeia 
să-i ţină locul”. 


Maria Kasatkin-Rostovski pufni în râs: 
— Oare nu ştie şi alte proverbe în genul acesta? 
Gorceakova, cuprinsă de veselie, îi replică: 


— Ba da! Femeia are părul lung şi mintea 
scurtă... Nici cea mai proastă dintre femei nu va 
spune vreodată adevărul soţului... Lacrimile femeii nu 
sunt altceva decât apă... 


Şi gâlceava veselă continuă... 


Doar că recreaţia nu putea dura la nesfârşit. 
Fetele trebuiau să se întoarcă în clasă ca să urmeze 
cursul de pictură. Aveau de pictat acelaşi buchet de 
margarete pe o pânză lunguiaţă, iar un astfel de 
tablou se găsea în casele mai tuturor fostelor eleve 


183 


de la Smolnâi. Ele învățau să interpreteze la pian 
„Rugăciunea unei fecioare” şi „Visul unei fete 
cuminţi”. Cele mai talentate deprinseseră să cânte 
lieduri de Schubert şi sonate de Chopin. Însă 
numărul celor îndrăgostite de muzică era mai curând 
restrâns. Lecţiile de dans întruneau în schimb toate 
preferinţele... 


lar după căderea nopţii, fetele îşi reluau exerciţiile 
de iniţiere sexuală... În decursul acestor discuţii deli- 
cioase, fireşte că se gândeau din răsputeri la 
băieţi... În vacanțe, vor şti astfel să se descurce fără 
probleme, căci partenerii masculini nu lipseau 
niciodată... 


* 
k x 


Cam la astfel de lucruri se gândea Katia atunci 
când ţarul se-ntoarse la institut ca să o invite la 
plimbare. La întoarcerea la şcoală - după o absenţă 
de o oră sau două - colegele o asaltară din nou cu 
întrebări. Asemenea ieşiri repetate le inflama 
puternic imaginaţia. 


— Te-a luat în braţe? 


184 


— De câte ori? 


— A mers mai departe decât simpla 
îmbrăţişare? 


— Ţi-a mângâiat sânii? 
— Ţi-a cerut să te culci cu el? 


Katia se mulțumea să arunce împrejur priviri 
dispreţuitoare. 


— Nu vă gândiţi decât la prostii, care n-au nici o 
legătură cu adevărata dragoste! Vreţi adevărul? Fie! 
Mă dezgustaţi!... Majestatea sa este pentru mine un 
tată... 


Micuta Voronţova se sclifosi. 
— Da, un tată incestuos!... 


Poznaşa Maria Levaşov adăugă: 


— Tatăl meu nu m-a luat niciodată singură în tră- 
sură... 


Râsetele izbucniră din nou. 
Katia ripostă pe un ton acru: 


— Nu sunteţi decât nişte cârtitoare!... Lăsaţi-mă în 


185 


pace!... Prostiile voastre nu mă ating deloc!... 


În timpul cursurilor, fata visa, dar fără ca profesorii 
să  îndrăznească s-o certe pentru lipsa ei de 
concentrare... 


x 
k x 


Katia păstră secretul cu privire la relaţiile sale 
cu ţarul. Acest mister îi sporea puterea ocultă - fără 
ca ea să-şi dea seama — şi aţâţa curiozitatea 
elevelor. 


În schimb, ştia ce anume dorea împăratul să 
obţină. La paisprezece ani, o tânără dezgheţată este 
conştientă de ce anume aşteaptă bărbaţii de la ea. 
Vizitele lunare ale ţarului la Smolnâi se-nlănţuiau. 
Întreg Sankt-Petersburgul aflase de ultimul său 
capriciu şi pălăvrăgea fără jenă pe această temă. 
Însă Alexandru ignora cu nepăsare comentariile 
nepoliticoase ce-i ajungeau la urechi graţie Secţiei a 
Treia. Chiar şi când vântul îngheţat şi aducător de 
zăpadă împiedica plimbările, ţarul îşi făcea apariţia 
la Smolnâi. Directoarea îl primea cu reverenţe 
impunătoare, îl invita în cabinetul ei directorial, îi 
pregătea un ceai ca să-l încălzească şi-l servea cu 


186 


prăjituri pregătite de eleve. Acesta se interesa de 
obicei de progresele obţinute de protejata lui. Direc- 
toarea îi lăuda talentul şi aplicaţia pentru studiu, pe 
urmă îi propunea să o aducă pe micuța Dolgoruki ca 
să-i vorbească ea în persoană despre aceste lucruri. 
Puşi de acord, bătrâna doamnă o chema pe Katia, 
care se-nfăţişa roşind şi făcea o reverență adâncă şi 
respectuoasă în faţa ţarului, care îi zâmbea cu 
bunătate. 


— Majestatea Voastră îmi îngăduie să ofer o 
ceaşcă de ceai Caterinei  Mihailovna?, întreba 
directoarea. 

— Desigur! Chiar vă rog! 


O dată efectuat acest ritual, directoarea îşi 
amintea brusc de o obligaţie urgentă şi cerea 
îngăduinţa să se retragă. Ţarul înclina din cap în 
semn că este de acord. 


— Vă înţeleg, doamnă! Datoria înainte de orice! 


Katiei răspunsul i se părea atât de nostim, încât 
făcea eforturi mari ca să nu zâmbească. Directoarea 
dispărea şi jocul îşi urma cursul. Acest ritual se repeta 
cu o monotonie remarcabilă. Trioul se purta la fel ca 
actorii care interpretează aceeaşi scenă a unei piese 
de succes în faţa unui public încântat. 


187 


Ţarul uita de etichetă, îşi părăsea fotoliul şi se 
aşeza pe o imensă canapea de piele verde. Era o 
culoare ce-i purta noroc împăratului. Fremătând, el 
schiţa un gest către Katia, care răspundea invitaţiei 
şi lua loc în faţa lui. Tremurând de excitație, ţarul o 
săruta pe gură, pe gât; îi scotea marele guler de 
dantelă şi-i acoperea cu sărutări umerii goi. Mâinile 
sale îi mângâiau sânii, spatele, şoldurile, apoi 
alunecau sub fustă şi se rătăceau pe urmele celor 
mai intime zone ale tinerei. Katia i se opunea de 
fiecare dată cu delicateţe, dar ferm, atunci când 
acesta încerca să treacă la consumarea unui act 
care - amândoi o ştiau prea bine - avea să se 
petreacă mai devreme sau mai târziu. Când 
bărbatul îşi dădea seama că dacă ar continua să o 
dezmierde o clipă în plus ireparabilul s-ar fi produs, îi 
dădea drumul Katiei, se ridica şi se-ndepărta de ea. 
Pentru a-şi linişti simţurile aţâţate, ţarul servea o 
prăjitură, îşi vărsa apoi ceaiul răcit în vasul decorat 
cu plante exotice aşezat pe o consolă aurită. 
Directoarea schimba adeseori florile, căci asemenea 
udare necuviincioasă usca bietele plante. 


Alexandru o îmbrăţişa pentru ultima oară pe 
Katia, apoi se retrăgea. După plecarea ţarului, 


188 


directoarea se-ntorcea şi se arăta nespus de mirată. 
Katia îi spunea: 


— Majestatea Sa regretă că nu a mai avut 
răgazul să vă salute, însă o urgentă chestiune de 
stat reclama prezenţa sa degrabă la palat. 


Cu demnitate, bătrâna doamnă înclina din cap. 


— Da, da, înţeleg! Majestatea Sa este o persoană 
foarte ocupată. Caterina Mihailovna, puteţi să vă 
retrageţi! 


Scena, reprodusă de nenumărate ori, lua astfel 
sfârşit. Katia ieşea. Rămasă singură, directoarea 
suspina. Sângele i se urca la cap, căci toate principiile 
ei morale fuseseră încălcate. Era însă clar că frica de 
a-şi pierde postul era mai puternică decât 
pudibonderia... 


x 
x x 
Prologul idilei imperiale se împlini în primăvara 


189 


următoare. În timpul vacanței, plimbările cu trăsura 
reîncepură pe aleile umbroase ale Parcului lelaglin 
sau pe sub coroanele arborilor seculari din pădurea 
de la Peterhof. Rezistenţa tinerei în faţa asalturilor din 
ce în ce mai aprige ajunsese să-l enerveze pe ţar. 


Într-o zi, el îi propuse ca să-i înfăţişeze frumosul 
pavilion de la Babigon, construit de Nikolai | pentru 
soţia sa. O capodoperă arhitecturală în stil grecesc 
antic, pe care actuala împărăteasă nu avusese 
niciodată curiozitatea să-l viziteze. 


— Sunt convins că vei reînsufleţi acest pavilion 
încântător, din nefericire căzut în uitare. 


Ea primi cu plăcere. Nu era prima oară când ţarul 
se oferea să-i arate locuri pitoreşti, monumente, 
muzee închise temporar marelui public. 


Interiorul pavilionului, decorat şi mobilat cu mult 
gust, nu părea deloc abandonat, aşa cum îşi 
imaginase Katia. Curăţat, parfumat, plin de oglinzi, 
statui, mobile Empire, toate acestea se-armonizau 
pentru a crea o ambianţă intimă. 


Pe o masă cu ornamente din bronz aştepta o 
gustare bogată. Ţarul îi propuse un toast. 


190 


— Astăzi sărbătorim a patra aniversare a 
întâlnirii noastre de la Tieplovka! 


Katia fu mişcată şi flatată de această atenţie 
deosebită. 


Bărbatul adăugă: 


— Cine ar fi crezut că micuța zână şi norocosul 
împărat pe care ea dorea să-l vadă se vor reîntâlni 
patru ani mai târziu în acest pavilion ca să celebreze 
cel mai fericit eveniment din viaţa lor? 


Aşezat pe sofa, aproape de masă, ţarul îşi goli 
cupa de şampanie, în vreme ce Katia sorbea cu 
înghiţituri mici divina licoare. Inima îi bătea cu 
putere. Aproape că mirosea pericolul. Ochii aprinşi 
ai împăratului o dezbrăcau. Îi simţea aproape fizic 
dorinţa, chiar înainte ca acesta să şi-o manifeste 
explicit. Patima violentă a ţarului îi gâdila indiscutabil 
vanitatea. Să reziste stăpânului absolut al Imperiului, 
celui care-şi putea îngădui orice, îi dădea o senzaţie 
de beţie şi atracţie. Bărbatul o luă în braţe şi 
sărutările lui, întotdeauna din ce în ce mai fierbinţi, o 
zăpăciră cu totul. Ţarul o răsturnă pe sofa. Braţele 
sale puternice îi înfrânseră opoziţia şi începură să o 


191 


dezbrace. 
Fata se zbătea. 
— Nu!... Nu!... Nu!... Vă implor!... Nu!... 
Împăratul îi smulse veşmintele unul câte unul. 


Katia era sfâşiată între pornirea de a ceda şi 
teama de a face cunoştinţă cu frontierele unei noi 
vieţi. Când se privi goală în oglinzile ce-i multiplicau 
silueta suplă, atât de tânără şi carnaţia zdravănă a 
ţarului, care o acoperea cu totul, fata înţelese că 
venise momentul de care se temuse atâta. Voința de 
a rezista îi slăbi încetul cu încetul. Frisoane îi 
străbăteau întreg trupul. Apoi simţi mâna ţarului cum 
îi coboară între picioare... cum le îndepărtează unul 
de altul... şi, în cele din urmă, un corp străin care o 
penetră. Katia avu impresia că lumea se năruie în 
jurul ei. Îşi reveni pentru o clipă şi încercă să dea 
ultima luptă. Dar când corpul străin care o pă- 
trunsese fu introdus cu totul în străfundurile cărnii ei, 
fata încetă să mai reziste şi gemu. Durerea şi 
plăcerea, o plăcere pătrunzătoare, intensă, cum nu 
mai simţise până atunci o făcu să se agaţe de 
umerii ţarului... 


După acest moment, bărbatul o mai iubi o dată, 


192 


dar cu mai multă tandreţe, iar ea nu mai făcu nici un 
gest ca să-l îndepărteze. 


Împăratul o îmbrăţişă fericit, exaltat de această 
sublimă cucerire. 

— i-o jur, Katia, vei fi soţia mea în faţa lui Dum- 
nezeu şi a oamenilor!... 


* 
k x 


Viaţa, care nu este decât o trecere monotonă 
pentru unii, o înlănţuire de nefericiri pentru alţii, un 
vârtej de petreceri şi de plăceri pentru norocoşii 
pământului, un interval între două necunoscute pentru 
filosofi, o bătălie aparent  nesfârşită contra 
nenorocului, un cerc luminos în care intrăm, privim şi 
ieşim, o cale scurtă sau lungă după cum hotărăsc 
capriciile ursitoarelor, ei bine, această viaţă plină de 
surprize plăcute sau neplăcute primise un nou sens 
pentru Alexandru şi Katia. lar acest nou tâlc se 
referea la începutul unei existenţe care se confunda 
cu un fel de paradis în care trecutul şi viitorul sunt 
uitate, pentru ca prezentul să fie trăit cu maximă 
intensitate, singurul moment al timpului care mai 
avea importanţă. 


193 


Ţarul era copleşit. Katia se simţea luată de un 
val ce-i adusese fericirea, dar şi o anumită confuzie. 
Ea trăia o beţie comparabilă cu exaltarea drogaţilor. 
Fata învățase să-l iubească pe împărat, să aştepte cu 
nerăbdare vizitele şi îmbrăţişările acestuia. Însă o dată 
atenuate primele clipe de extaz, fata îşi recăpătă 
luciditatea. Ea trăise revelaţia - fără să o regrete - că 
pornise pe un drum fără întoarcere. Katia trebuia să 
trăiască în umbra unui bărbat căsătorit şi care, pe 
deasupra, mai era şi împăratul Rusiei. O umbră la 
adăpostul căreia nu era posibil să se refugieze. 
Privirile întregului Sankt-Petersburg erau  aţintite 
asupra acestei umbre. 


Alexandru îi făgăduise că o va lua în căsătorie. Era 
vorba despre un legământ solemn, pe care era 
hotărât să-l respecte, însă era căsătorit. Avea băieţi, o 
fată, copii mici... În sfârşit, o întreagă familie... Dar 
ţarul credea cu sinceritate că-ntr-o bună zi o va 
conduce pe prinţesa Dolgoruki în faţa altarului... 


Katia nu-i ceruse nimic. Dimpotrivă, îi dezvălui 
farmecul şi voluptatea adevăratei iubiri; şi îi era 
devotată, fără nici un fel de artificiu. Adoraţia fetei îi 
fusese doar lui dăruită. De altfel, Katia nu se lăsase 


194 


niciodată impresionată de tinerii care, în ochii ei, 
erau cu totul  neserioşi. Intrigile, jocurile 
sentimentale ale colegelor ei de şcoală nu-i mai 
trezeau nici un interes. Le asculta confesiunile cu un 
surâs condescendent, însă fetele, care aşteptau un 
schimb de impresii, rămâneau cu intensa lor 
curiozitate nesatisfăcută. Katia nu rostea niciodată 
numele ţarului şi păstra o discreţie încăpăţânată. 
Invidioase, bănuitoare, internele de la Smolnâi se- 
ndepărtau treptat de prinţesa Dolgoruki. Katia 
ajunsese să nu mai aibă prietene. Fetele o acuzau 
că este prea orgolioasă, egoistă, lipsită de 
sensibilitate şi chiar proastă. Această izolare o răni 
lăuntric, dar îşi ascunse durerea. Cea mai înveninată 
acuzaţie la adresa Katiei fusese formulată de o fată 
grasă şi urâtă, Stefania losipovna, pe care nici un 
băiat nu o curta. 


— Caterina Mihailovna este spioana ţarului! 


Bineînţeles că nimeni nu a crezut o astfel de 
bazaconie, dar ideea trezi totuşi anumite suspiciuni. 


Alte fete, mai pragmatice, conveniră că ar fi mai 
avantajos să încerce a recâştiga prietenia Katiei. Fa- 
voarea pe care i-o acorda ţarul se putea răsfrânge şi 


195 


asupra propriilor lor persoane. Ele constituiră un fel 
de curte, care împărţi în două clanuri mica lume 
găzduită de zidurile Institutului Smolnăi. 


În această epocă intră în scenă domnişoara 
Şebeco. 


Ea interpreta rolul de curier al zeilor. Atunci 
când împăratul, cu inima îndoită, trebui să amâne o 
întâlnire cu Katia, căci era obligat să primească oficial 
nişte suverani şi oameni de stat străini ori să asiste 
la şedinţele Consiliului de Miniştri reunit de urgenţă, 
domnişoara Şebeco alerga la Smolnâi ca să o 
liniştească pe Katia şi să-i transmită scuzele 
imperialului său iubit. 


Gurile rele pretindeau că aceasta fusese o 
scurtă perioadă amanta ţarului. Şi ca să rămână în 
apropierea împăratului - pe care-l adora - Varvara 
Şebeco se cobori, acceptând o situaţie pe care iniţiaţi 
o considerau degradantă. Ea primise o slujbă minoră 
la Curte şi astfel se făcuse iute indispensabilă. 
Apropiindu-se de Katia, nimeni nu ştia de fapt ce 
simţea domnişoara Şebeco cu adevărat. Să fi nutrit 
ea un dram de gelozie împotriva frumoasei şi mai 
tinerei rivale? Şi totuşi, Varvara Şebeco îşi îndeplini 


196 


întotdeauna cu abnegaţie datoria. Ea o urmă pe Katia, 
chiar şi în epoca dizgraţiei sale. Inima are pricini pe 
care raţiunea nu va şti niciodată să le admită. 


* 
k x 


Atunci când Katia împlini şaisprezece ani, ţarul o 
retrase de la Smolnâi, devenit principalul punct de 
atracţie al întregii Curți. Vizitele la institut îl obligau 
pe ţar la constrângeri şi compromisuri ce-i displăceau. 
Nu putea astfel să o vadă pe tânăra lui amantă în 
orice zi, aşa cum dorea, nici să petreacă în întregime 
nopţile alături de ea. 


La presiunea ţarului, prinţul Mihail Mihailovici, 
fratele mai mare al Katiei, acceptă să o primească în 
apartamentul lui de la Basenia şi să joace rolul, destul 
de puţin lăudabil, de intermediar. În plus, abia ieşit de 
la şcoala de cadeți, acesta se căsătorise cu 
marchiza Luiza del Volcano, o aristocrată 
napoletană, la fel de sărmană ca şi el. În ciuda 


197 


neplăcerii, tânărul prinţ nu fusese în stare să reziste 
persuasiunii puse în joc de ţar. Vizitele frecvente ale 
autocratului şi relaţiile sale strânse cu Katia îl 
supuneau unei  promiscuităţi jenante. Ca să 
îmbunătăţească aceste condiţii de trai, împăratul îi 
donă prinţului Mihail o frumoasă şi vastă casă situată 
pe Cheiul Englezilor. Stăpânul casei şi soţia lui se 
instalară la etaj, în vreme ce parterul fu rezervat 
Katiei. În acest chip, ţarul putea să o viziteze atunci 
când avea chef, fără să-i întâlnească pe prinţ şi soţia 
sa. 


Dar viaţa sărmanului prinţ Mihail Mihailovici se 
transformă rapid într-un adevărat iad. Era arătat cu 
degetul. La laht Club - cel mai exclusivist din întreg 
Sankt-Petersburgul, acolo unde fusese primit 
datorită prestigiului numelui său - era privit strâmb, 
iar unii ipocriţi, partizani ai împărătesei, nici nu-i mai 
strângeau mâna. Tinerii, mai îngăduitori, acceptau 
această situaţie, apreciată în schimb de pudibonzi 
drept „scârboasă”. 


x 


198 


Împărăteasa Maria Alexandrovna suferea ca o 
martiră. Simţea cum soţul se îndepărtează încetul cu 
încetul de ea. Medicii o avertizaseră - ca şi pe ţar, de 
altfel - că nu mai avea voie să aibă copii, 
nemaiputând să ducă o sarcină. Sănătatea ei 
şubrezită ar fi pus-o în pericol de moarte dacă ar fi 
încercat să mai nască. Maria Alexandrovna îşi iubea 
atât de înfocat soţul că ar fi primit să rişte primejdia, 
continuându-şi viaţa sexuală. Dar ţarul hotărise să 
respecte întocmai recomandările savanților discipoli ai 
lui Esculap. De aceea, nici nu mai călcă vreodată în 
alcovul nevestei. 


Profitând de acest contratimp, ţarul - un 
degustător de plăceri - începu să se culce cu toate 
doamnele de la Curte care se arătau cât de puţin 
interesate de avansurile sale. Soții demni, care 
respectau principiile morale şi erau îngrijoraţi că nu- 
şi vor putea păstra bunul renume, părăseau în cele 
din urmă Curtea. Însă aceştia nu constituiau decât 
excepţii. Prinţesele şi dansatoarele de la baletul 
imperial petreceau stagii întregi în patul ţarului, care 
nu dorea legături lungi şi complicate. El gândea că 
aventurile nu erau de natură să-l facă vinovat de 
adulter decât în ochii câtorva babalâci limitați şi ai 


199 


unor doamne ipocrite şi hidoase. Urâţenia şi virtutea 
fac bună casă împreună. 


Împărăteasa îndurase cu mai multă sau mai puţină 
resemnare aventurile sentimentale ale soţului, cu toate 
că unele dintre acestea o puseseră într-o poziţie 
ridicolă. 


Printre numeroasele cuceriri feminine ale lui Alex- 
andru era şi o doamnă ale cărei excese ţinuseră capul 
de afiş al cronicii de scandal din capitală: contesa 
Kuşlev-Besborodko. Tatăl acesteia, Ivan Vasilevski, 
murise la nouăzeci de ani, după ce strânsese una din 
cele mai mari averi din Rusia, descoperind din 
întâmplare pământuri aurifere extrem de bogate în 
îndepărtata Siberie. Cumpărându-le, le-a exploatat şi 
administrat atât de eficient, că lăsă mogştenitorilor o 
sută de milioane de ruble. Potrivit unei tradiţii 
milenare, fiicele şi fiii săi intrară în familii nobile, apoi 
începură să risipească averea tatălui. Sora mai mare, 
Eudoxia, se mărită cu un conte scăpătat - Şubinski -, 
care îndrăgea nespus viaţa bună. Însă nici măcar nu 
profită prea mult de acest izvor de bogăţie care era 
soţia sa, căci muri sufocat cu un os de peşte ce-i 
rămase în gât în cursul unui prânz pantagruelic. Se 


200 


pare că averea nu-i purtase noroc. Fericita văduvă 
ajunse la Monte-Carlo şi-şi păpă rapid tezaurul la cazi- 
nou. Ea se-ntoarse la Sankt-Petersburg cu capul 
plecat şi contul golit. Dar cum Eudoxia era foarte 
drăguță, contele Kuşlev- Besborodko - fabulos de bogat 
- se-ndrăgosti de ea şi-i depuse la picioare numele şi 
muntele său de bani. Ca să-şi demonstreze 
dragostea, porunci să fie construit special pentru 
tânăra lui soţie - pe strada Gagarinskaia - un 
somptuos palat cu zidurile acoperite de marmură roz 
importată din Italia. În această ambianţă de vis, 
proaspăta contesă organiză petreceri monstruoase, al 
căror centru de atracţie rămâneau ruleta şi chemin de 
fer. Faimoasele nopţi albe ale iernii - la figurat - 
deveniră nopţi albe - la propriu - în palatul de 
marmură roz. Partidele durau uneori optzeci şi patru 
de ore la rând. Tripourile fiind oficial interzise, 
membrii aristocrației se-ngrămădeau în fiecare 
noapte la protejatul cuplu Kuşlev- Besborodko. Sume 
enorme se rulau cu o viteză năucitoare. Dar acest 
regim excesiv nu convenea deloc constituţiei 
plăpânde a stăpânului casei, care se stinse, lăsând 
văduvei sale o avere ce o depăşea cu mult pe cea 
moştenită de la bătrânul Vasilevski. Incorigibilă, 


201 


femeia se-ntoarse la Monte-Carlo şi „rezolvă” în 
scurt timp şi milioanele celui de-al doilea soţ. 
Revenind la Sankt-Petersburg, ea îşi deschise din 
nou saloanele jucătorilor nerăbdători. Jocurile de 
cărţi îi îngăduiau să ducă o viaţă confortabilă. În 
acea perioadă, ţarul Alexandru se-ndrăgosti de ea. 
Eudoxia îi primi omagiile cu graţie şi-i cedă 
avansurilor făcute. Însă împăratul habar n-avea că 
tânăra contesă îl iubea la nebunie pe țareviciul 
Alexandru, care-i împărtăşea şi el sentimentele. Acesta 
chiar afirmase în faţa unor prieteni că ar fi în stare 
să renunţe la tron ca să se căsătorească cu această 
femeie. Aşa că, atunci când ţarul intra la contesă pe 
uşa principală, țareviciul - fricos - ieşea pe fereastră. 
Fireşte, a Treia Secţie veghea. Împăratul avu 
penibila surpriză să afle - ca urmare a unui raport 
confidenţial - că propriul lui fiu îi devenise rival în 
ceea ce priveşte farmecele contesei. Furios pe 
îndrăzneala şi lipsa de respect a moştenitorului, ţarul 
îi interzise să mai pună piciorul în palatul de 
marmură roz. lar dacă ar fi îndrăznit să încalce acest 
consemn, ar fi fost arestat imediat. Ultima lovitură fu 
şi cea mai dureroasă. Ţarul îl anunţă că urma să fie 
căsătorit cât mai rapid cu putinţă. Măcar să-şi 


202 


cheltuiască energia în patul soţiei lui, oferind totodată 
dinastiei copii pregătiţi să o perpetueze. Contesa suferi 
o decepţie atât de adâncă, încât hotărî să se mărite, 
arătându-i astfel împăratului că rupsese orice legătură 
cu trecutul. Ea îl luă pe prinţul Suvorov, personaj aproape 
senil - ultimul moştenitor al învingătorului lui Napoleon |. 
Babalâcul se-nfurie atât de rău când înţelese că nu 
fusese decât un instrument de răzbunare personală, 
că se despărţi imediat de soţie. La puţin timp după 
aceea, se duse şi el, dar fară să lase nici măcar o 
rublă nevestei. Acrită şi de un ordin al ţarului, care-i 
impunea să nu mai calce pe la Curte, femeia îşi 
vându o parte din avere şi se duse din nou la Monte- 
Carlo. 


Împărăteasa putea respira uşurată. Ea spera că 
ţarul - care nu mai era chiar la prima tinereţe - se va 
întoarce la cuib. Bucuria ei fu însă de scurtă durată. 
Neşansa o facu să cadă din Scilla în Caribda. Şi asta 
pentru că iubirea ţarului pentru tânăra prinţesă Caterina 
Dolgoruki - se părea că împăratul era victima unei 
atracţii nesănătoase pentru femeile din acea familie 
- lua proporţiile unei pasiuni periculoase chiar şi 
pentru dinastie. Ţarul se afişa cu fătuca, dispreţuind 
parcă moderaţia la care-l obliga poziţia imperială. Prin 


203 


urmare, era necesar ca împărăteasa să mediteze 
pentru a afla o soluţie acestei noi probleme. Din 
păcate, influenţa sa asupra ţarului se diminua 
încetişor, dar sigur. În public, acesta îi arăta cea mai 
înaltă atenţie şi consideraţia unui soţ foarte receptiv. 
Însă în intimitate o trata cu o politeţe rece, ca şi cum 
nu ar fi fost pentru el decât o străină... 


* 
k x 


Singură în apartamentul ei elegant mobilat, 
Katia se simţea ca un prizonier închis între zidurile 
celulei sale. Părăsise fără să regrete institutul. Însă 
acum ea începuse să-i ducă dorul. Fetele zvăpăiate, 
gălăgioase şi flecare chiar îi lipseau. Măcar la 
Smolnâi putea să schimbe câteva cuvinte, să asculte 
confidenţe, bârfe, să ia parte la o viaţă colectivă, nu 
întotdeauna plăcută, însă uneori interesantă şi chiar 
instructivă. În  microcosmosul de la Smolnâi ea 
regăsise toate numele de familie ce-i aminteau de 
Moscova în vremea gloriei celor din clanul 
Dolgoruki. Tatăl şi mama ei duceau o viaţă fas- 
tuoasă în marea lor casă din Vechiul Cartier al Călăre- 
ţilor - Staraia Koniuşenaia. Acolo se aflau reşedinţele 


204 


marii nobilimi, care, aidoma familiei Dolgoruki, dis- 
preţuia Sankt- Petersburgul. Aristocraţia moscovită 
îşi arăta tacit ostilitatea faţă de împărații 
germanizaţi şi metecii ce  monopolizaseră 
dregătoriile Curţii. Unii nobili stăpâneau domenii în 
împrejurimile Moscovei. Pe fiecare domeniu, palatul 
stăpânului se înălța în mijlocul unei grădini de câteva 
hectare, ordonată potrivit  riguroasei geometrii 
franţuzeşti, care impunea parcele florale aranjate la 
coardă, sau se inspirau din moda engleză, ce 
preconiza parcuri cu vaste peluze pe care erau risi- 
pite pâlcuri de arbori şi boschete de flori, totul fiind 
prezentat cu o aparentă neglijenţă. 


Cei din familiile Dolgoruki, Gagarin, Trubeţkoi, 
Obolenski, Lvov, Apraxin, Poiarski constituiau o 
lume aparte, care - în vremea iernii - se întâlneau la 
baluri organizate la Casa Nobilimii sau la petrecerile 
oferite în reşedinţele moscovite. 


Acestea erau ultimele străluciri ale unei 
societăţi care se stingea încetişor, minată de o boală 
ce nu iartă niciodată: împrăştierea excesivă care 
depăşeşte limitele logice. Marile averi apăreau una 
după alta. Casele rezidenţiale ale Vechiului Cartier al 
Călăreţilor, părăsite de vechii lor proprietari ruinaţi, 


205 


treceau în mâinile altor meteci, care le transformau 
în imobile destinate producţiei de mărfuri. Doar 
câteva familii reuşiseră să-şi menţină străvechea 
strălucire. 


Katia îşi amintea cu tristeţe de acea zi de 
toamnă, cenuşie şi ploioasă, când părinţii ei, fraţii şi 
toată suflarea de servitori părăsiseră casa din 
Vechiul Cartier al Călăreţilor, ce fusese cumpărată 
de un negustor de legume îmbogăţit. Domeniul din 
apropierea Moscovei fiind deja vândut, familia 
Dolgoruki se retrase la castelul Tieplovka, dar care nu 
mai avea mult nici el până să fie înghiţit de 
creditori. 


Katia fu smulsă din reveria ei de zgomotul unei 
caleşti care se apropia de vilă. Auzea potcoavele 
cailor ce loveau planşeele de lemn ce acopereau 
zgura străzii. Crezu că ţarul venea să o vadă şi 
alergă la fereastră. Însă caleaşca trecu în mare 
viteză şi se opri în faţa palatului de marmură roz, a 
cărui mândră siluetă se profila pe cerul albastru, 
însorit. 


Fata contempla adeseori acest palat vecin care 
trona în mijlocul unei imense grădini franţuzeşti. 


206 


Domnişoara Şebeco, care o vizita frecvent şi 
care remarcase admiraţia Katiei pentru magnificul 
edificiu, îi spusese: 


— Într-o zi o să aveţi un palat asemănător! 
Tânăra prinţesă suspină. 


— Dar sunt prea săracă să visez la un tel 
imposibil! 


— Nimic nu e imposibil când Majestatea Sa vă 
acordă sprijinul. 


Katia abia se abţinu să nu-şi manifeste îndoiala 
cu privire la constanţa de spirit a ţarului. Fetele de 
la Smolnâi nu pridideau să comenteze numeroasele 
infidelităţi conjugale şi extraconjugale ale acestuia. 
Adeseori, tânăra îşi adresase o întrebare 
tulburătoare. Oare Alexandru nu-i va înşela 
încrederea şi nu o va părăsi ca să se lanseze în 
cucerirea unei alte femei ce-i va fi excitat fantezia 
amoroasă? Apoi Katia se răzgândea, simțindu-se 
vinovată. Gândea că păcătuieşte punând la îndoială 
sinceritatea ţarului. Alexandru nu ar fi în stare să o 
mintă. O iubea din tot sufletul. 


Domnişoara Şebeco adăugă visătoare: 


207 


— Ei, da! Majestatea Sa are puterea să şteargă 
cuvântul „imposibil” din vocabularul limbii ruse... 


Katia se obişnuise cu tovărăşia Varvarei Şebeco, 
care îi arăta o mare afecţiune. Totuşi, uneori, se- 
ntâmpla să o privească cu o anumită neîncredere. 
Oare Varvara Şebeco nu era o spioană care o iscodea 
ca să-i raporteze ţarului orice mişcare pe care o 
făcea? Domnişoara Şebeco, îşi imagina fata, poseda 
cu siguranţă facultatea de a pătrunde ceața care 
acoperă cel mai adesea viitorul. Această ciudată 
prietenă vorbea frecvent despre anumite coincidenţe. 


— Acum  locuiţi la Gagarinskaia. Gagarinii - 
dumneavoastră mi-aţi povestit - erau cei mai buni 
prieteni ai părinţilor dumneavoastră. lată o 
coincidenţă! De ce nu aţi fi atunci, într-o bună zi, 
fericita proprietară a palatului de marmură roz? 


Katia ridica din umeri râzând. 
— Coincidenţa ar fi prea gogonată! 


Dar, totodată, ea privea palatul de marmură roz 
ce reflecta razele soarelui apunând. Pereţii acestuia 
păreau să se lichefieze şi să ia aspectul unei 
cascade purpurii de metal topit, al unui râu de 
lavă... 


208 


* 
k x 


Mihail îi arăta aceeaşi simpatie dintotdeauna, 
dar de când se instalaseră în vila de pe strada 
Gagarinskaia, colţ cu Cheiul Englezilor, atitudinea lui 
suferise totuşi o schimbare. Fratele mai mare se 
arăta reticent, chiar jenat, atunci când o vizita din 
când în când. Ochii săi trişti exprimau un reproş mut. 
Legătura Katiei cu ţarul îl deranja din ce în ce mai mult. 
Nu-ndrăznise să se-mpotrivească ideii împăratului, 
care-i sugerase să apere reputaţia surorii sale 
împărțind cu ea aceeaşi reşedinţă. O soluţie simplistă, 
care nu avea cum să schimbe opinia generală. Prinţul 
ar fi renunţat la toate avantajele materiale pe care 
tarul i le dăruise, dar teama de a-l contrazice îi 
reteza orice iniţiativă. 


Avea senzaţia că este prins între ciocan şi 
nicovală. Pe de o parte - împăratul şi Katia, de 
cealaltă parte - Luiza, voluntară şi cârcotaşă. 
Nevasta nu ezita să-i condamne slăbiciunea ce-o 
vădea faţă de un cuplu adulter. Şi soţia prinţului 
folosea această expresie fară să-l menajeze pe 
Mihail, căci în ochii ei Katia nu era decât o curtezană 


209 


de lux, ce ducea o viaţă aproape conjugală alături 
de ţar. 


La începutul coabitării lor în vila de pe Gagarinskaia, 
Mihail o convinsese pe nevastă-sa să o invite la 
prânz pe Katia de două ori pe săptămână. Aceste 
agape semănau mai degrabă cu ospeţele mortuare. 
Luiza facea eforturi să mimeze o falsă amabilitate. 
Dar caracterul ei dur, ce refuza compromisurile, i-o 
lua înainte. Se posomora încetişor, până când 
devenea de-a dreptul insuportabilă. Katia, care nu 
era deloc o nesimţită, îi înţelese atitudinea. Mai întâi 
îşi rări vizitele la cei doi soţi, apoi renunţă cu totul la 
ele. Mihail încercă zadarnic să mai slăbească din 
rigorismul Luizei. Recurse chiar la ameninţări ca s-o 
oblige să coboare la Katia şi să reînnoade relaţii 
aparent cordiale cu aceasta. Însă atitudinea 
înverşunată a soţiei şi discuţiile pe muchie de cuţit 
transformară aceste manifestări de bunăvoință în 
adevărate corvoade. 


Katia simţea cum o invadează mânia, cum îi fierbe 
sângele. Se abţinea însă, ascunzându-şi adevăratele 
sentimente. Era conştientă că situaţia ei, precară încă, 
îi impunea mai multă moderație. 


210 


VII 


cu prinţesei, tras de patru cai, părăsi strada 


Gagarinskaia şi se-ndreptă spre palatul de marmură 
roz. Amintirile se-ngrămădiseră cu rapiditate în sufletul 
bătrânei doamne. Prevestirea domnişoarei Şebeco 
se adeverise. Palatul de marmură roz îi aparţinea. 
Însă, ca orice se împlineşte prea târziu, acest lucru 
nu-i făcea prea mare plăcere în prezent. 


Puzderia de ani lăsase urme-adânci pe trupul Var- 
varei şi al său, căci părul le albise, iar inima li se 
uscase. Zburdalnica micuță prinţesă Katia se 
transformase într-o vârstnică doamnă ce-şi purta 
titlul pompos de Alteță Serenissimă. Titlul ca atare 
nu indica decât o înaltă poziţie, care însă nu-i inspira 
decât dezgust şi ranchiună împotriva sorții şi a 
oamenilor. 


Palatul pe care-l admirase atât de mult în 
vremea adolescenţei sale nu-i mai trezea acum nici 
un interes. Prinţesa Suvorova îl părăsise fără să 


arunce nici măcar o privire în urmă, uitând că această 
minune de marmură fusese un monument înălţat în 
onoarea frumuseţii ei. Frumuseţea acesteia se 
trecuse, iar gloria desăvâărşirii fizice de odinioară se- 
mprăştiase ca fumul luat de vânt. Aristocrata avea 
senzaţia că palatul de marmură roz o apăsa ca o 
piramidă prăbuşită peste trupul ei ofilit de vârstă. 
Fiicele sale primiseră ştafeta tinereţii, datoria de a 
perpetua viaţa. 


Prinţesa le privea însă cu un ochi critic. Ea le găsea 
terne şi urâte. Oare cum făcuse de dăduse naştere unor 
fete atât de mediocre? Katia Dolgoruki nu se recunoştea 
în aceste două făpturi tinere. | se părea că nu arfiale ei. 


Trăsura se opri în faţa trotuarului. Aristocrata intră 
în vestibulul cu coloane de marmură împodobite cu 
capiteluri corintice. Înconjurată permanent de opere de 
artă, obişnuinţa cu acestea o marcase atât de puternic, 
încât ajunsese să treacă pe lângă capodopere fără 
să le mai observe. 


Majordomul îi anunţă că un tânăr, pe nume Mihail 
Alexandrov, fiul răposatului prinţ Serghei Mihailovici 
Dolgoruki, o aştepta în salonul bizantin. 


212 


Prinţesa îşi încruntă sprâncenele. Acest bastard 
îndrăznea să i se înfăţişeze în calitate de mlădiţă a 
fratelui ei. Fu chiar tentată să  poruncească 
majordomului să-l alunge pe ingrat, apoi se potoli. 
Dacă era cu-adevărat fiul lui Serghei, acesta ar fi 
trebuit să fie cuprins de o teribilă mâhnire văzând 
că sora tatălui său îl tratează astfel... Dacă lumea de 
dincolo ar exista... 


După întrevederea cu mama tânărului Mihail, atât 
de prost terminată, prinţesa nu avusese niciodată 
prilejul să-l vadă pe băiat. 


Ea îşi ridică pălăria şi-şi scoase mănuşile, pe 
care servitoarea i le luă. Aristocrata se îndreptă 
agasată spre salonul bizantin. Însă când să intre în 
încăpere, rămase încremenită de surpriză. 


Un băiat care avea în jur de şaisprezece ani se 
ridică, roşu în obraji. Era subţirel, timid, corect 
îmbrăcat şi ţinea în mână un buchet de trandafiri. 
Dar ceea ce o surprinse cel mai mult fu impresia că-l 
avea în faţa ei pe Serghei la vârsta adolescenţei. 
Asemănarea era izbitoare. Mihail trebuie că era cu 
siguranţă fiul lui Serghei. 


213 


Băiatul salută cu respect, apoi înaintă spre ea şi îi 
oferi buchetul. Gesturile sale arătau o eleganţă 
înnăscută, care se armoniza foarte bine cu 
frumuseţea.-i; frumuseţea lui Serghei... 


Prinţesa primi florile fără să fie în stare să 
articuleze vreun cuvânt de bun-venit. Perplexă, ea 
se-ntreba ce atitudine ar fi bine să adopte. În fine, 
hotărî să rupă tăcerea. 


— Deci tu eşti Mihail! 


Băiatul ştia că trebuie să aştepte ca prinţesa să- 
i adreseze prima cuvântul. 


— Da, eu sunt, Alteță Serenissimă. Visam de mult 
timp să mă prezint în faţa dumneavoastră. Doar că nu 
am îndrăznit. 


Timbrul vocii semăna izbitor cu cel al tatălui mort. 
O vagă tandreţe o invadă pe femeie. | se părea că 
iubitul ei frate îi vorbeşte prin gura fiului. Avu o 
pornire irepresibilă să-l îmbrăţişeze, dar până la urmă 
se stăpâni. Nu era deloc convenabil să-şi dea frâu 
emoţiilor, căci manifestându-şi slăbiciunea ar fi 
recunoscut implicit şi legitimitatea copilului. 


Prinţesa agită un clopoțel din argint. 


214 


Majordomul îşi făcu apariţia. 
— Pune aceste flori într-o vază, Ivan! 


Bătrânul slujitor se execută, apoi anunţă că prânzul 
era gata. 


Prinţesa îşi amână câteva clipe hotărârea, apoi 
porunci. 


— Adaugă încă un şervet pentru domnul Mihail 
Alexandrov! 


— Prea bine, Alteță Serenissimă! ii 
Bătrânul ieşi. 
Surâsul lui Serghei ilumină chipul oaspetelui. 


Aristocrata se aşeză pe un fotoliu şi-l invită pe 
Mihail să-i urmeze exemplul. 


— Până să vină bucatele, rogu-te, vorbeşte-mi 
despre tine! 
— urmez cursurile şcolii imperiale de balet. Am 


şaisprezece ani şi mi-am făcut deja debutul pe 
scenă, Alteță Serenissimă. 


Prinţesa se simţea jenată, dar încerca să 
disimuleze. Fiul lui Serghei, dansator... Dacă ar fi 
trăit tatăl său... 

Din partea ei, l-ar fi primit în sânul familiei, aşa 
precum îi propusese deja Nadinei Alexandrovna. 


215 


Însă doar cu condiţia să rupă orice legătură cu 
mama lui. O dansatoare a baletului imperial putea să 
strălucească pe scenă, dar intrarea în familia 
Dolgoruki i-ar fi rămas pe vecie interzisă... Însă poate 
că avea să-l convingă pe Mihail să facă acest pas. 
Întâi de toate, ar fi trebuit să renunţe la profesiunea 
de balerin. Cu siguranţă că la şcoala de dans băiatul 
deprinsese obiceiuri foarte proaste. Balerinii jucau un 
rol echivoc în înalta societate rusă. Erau acceptaţi 
graţie faimei lor, pentru compania lor agreabilă, dar şi 
pentru unele calităţi apreciate fie de doamne, fie de 
nobilii perverşi. 


În timpul prânzului, servit în marea sală de zi, 
Katia observă că Mihail se simţea în largul lui în 
mijlocul luxului ce-l înconjura, descurcându-se de 
minune printre furculiţe, cuțite, linguri şi pahare 
aliniate precum soldaţii în faţa sa. 


Olga şi Caterina priveau cu ochii holbaţi la acest 
băiat manierat, căruia nu-i lipsea deloc prestanţa. 
Mama lor îl prezentase sub numele de Mihail 
Alexandrov, fără să mai precizeze nimic despre 
familia acestuia. 


Domnişoara Şebeco urmărea scena cu interes. 
Ea ştia povestea adolescentului şi expresia de pe 


216 


chipul prinţesei îi grăia despre intensa emoție trăită 
de aceasta. 


Mihail trecu cu succes primul examen în faţa aris- 
tocratei. Varvara Şebeco se convinse şi ea că 
tânărul nu avea cum să facă notă discordantă în 
lumea nobilă, care era a sa de drept, însă puştiul 
comisese o singură greşeală, dar mare. El îşi lăudase 
mama, subliniind ce sacrificii face ca să-i asigure un 
viitor decent. 


Prinţesa se posomori. l-ar fi vorbit lui Mihail de 
proiectele ce-l vizau, dar după elogiile aduse 
Nadinei Alexandrovna hotări să amâne discuţia 
până după eventuala primire a copilului în rîndurile 
familiei Dolgoruki. Oricum, nu avea de gând să 
renunţe. Şi poate că-ntr-o bună zi va reuşi să sape o 
prăpastie între băiat şi mama lui. Avea tot timpul ca să 
ajungă la o concluzie fericită în această chestiune. 
După prânz, stăpâna casei îl invită să revină în vizită. 
Atunci când băiatul plecă, ea suspină de parcă ar fi 
părăsit-o însuşi fratele ei mult iubit. 


Domnişoara Şebeco se convinse încă o dată de 
complexitatea caracterului stăpânei sale, care ţinea 
de misterele sufletului rus, atât de bine surprinse în 
paginile domnului Turgheniev... 


217 


* 
k x 


Prinţesa Luiza Dolgoruki primi o invitaţie care o 
surprinse pe de-a-ntregul. Prinţesa Repnin-Volkonski, 
doamna de onoare a țarinei, îi făcu o vizită şi, după un 
scurt preambul, îi comunică dorinţa Majestății Sale 
împărăteasa de a o primi într-o audienţă privată. 


Secretul acestei întâlniri nu trebuia cu nici un 
preţ să fie divulgat. 


— Şi trebuie să mă-ntovărăşiţi la Palatul de larnă! 
— Chiar acum? 
— Chiar acum! 


Luiza bănuia ce anume aştepta țarina de la ea. 
Înainte să se angajeze în această intrigă, ea ar fi 
voit să-i ceară sfatul lui Mihail, cu-atât mai mult cu cât 
era vorba despre o chestiune care putea periclita 
poziţia familiei sale. Din păcate, Mihail plecase în zori la 
regiment. Pe de altă parte, ea nu se putea sustrage 
de la convocarea țarinei. 


218 


Se-mbrăcă în grabă şi o urmă pe doamna de 
onoare. În faţa uşii de la intrare aştepta un cupeu 
fără blazon la portieră. 


Primii fulgi de zăpadă zburau în aer aidoma unor 
fluturi albi purtaţi de vânt. 


Trăsura intră pe o poartă ascunsă în curtea Palatului 
de larnă. Doamna de onoare urmată de Luiza intră 
într-un mic vestibul. Parcurseră câteva coridoare de 
serviciu, urcară o scară, apoi intrară într-o galerie de 
marmură cu covoare de Aubusson şi mărginită cu 
statui antice. Luiza remarcă surprinsă că nu întâl- 
niseră nici un suflet. Personalul destinat împărătesei 
respecta strict consemnul de a se face invizibil. 


Prinţesa Volkonski deschise o uşă cu aripi batante 
încrustate cu sidef şi o invită să intre. Luiza îşi 
simţea pulsaţia rapidă şi intensă a inimii. Păşi peste 
pragul unui salon care, în ciuda vastelor proporţii, 
păstra o ambianţă intimă graţie dagherotipurilor ce-l 
reprezentau pe ţar, copiii familiei imperiale, părinţii 
țarinei, prieteni şi abundenței florilor aşezate pe masă 
şi pe console stil Premier Empire. 


219 


Împărăteasa Maria Alexandrovna, aşezată pe un 
fotoliu cu braţe aurite, o primi cu un surâs binevoitor. 
Luiza fu surprinsă de tristeţea întipărită pe chipul 
palid, patetic. Liniile feţei trase, ochii intenşi, obrajii 
lăsaţi, gâtul descărnat îi trădau cumplita boală. 


Luiza făcu o reverență. 


Părul negru, mătăsos, talia suplă şi vioiciunea 
plăcură țarinei. 

— Chiar dacă n-am ştiut că v-aţi născut la Napoli, 
ar fi trebuit să ghicesc dintr-o privire că sunteţi de ori- 
gine italiană. Aveţi un farmec tipic italienesc, draga 
mea! 


A 


— Majestatea Voastră îmi face prea multă 
onoare!, răspunse Luiza. 


— Mi-aţi fost prezentată cam acum un an, după 
căsătoria dumneavoastră cu prinţul Mihail Mihailovici. 
Mă bucur încă de o bună memorie, nu-i aşa? Dar luaţi 
loc, vă rog! 


Discretă, doamna de onoare se retrase. 
— Aveţi un aer de onestitate foarte greu de 


găsit în rândul doamnelor de pe la Curtea noastră, 


220 


spuse țarina. Îmi inspirați încredere. Prin urmare, vă 
voi vorbi deschis, fără ocolişuri. O femeie de rangul 
şi educaţia dumneavoastră nu se poate cobori de 
bunăvoie ca să joace rolul de intermediară. 


Împărăteasa observă tresărirea prinţesei şi se 
grăbi să completeze: 


— Ştiu că vi s-a impus să-i acordaţi ospitalitate 
cumnatei dumneavoastră, pentru ca aceasta să 
poată primi, sub acoperişul dumneavoastră, în 
deplină intimitate, vizite delicate. 


În decursul întrevederii, care dură cam o oră, 
împărăteasa nu rosti nici numele ţarului, nici pe al 
Katiei. 


— Cred că o călătorie la Napoli în compania 
soţului şi a cumnatei dumneavoastră ar fi oportună. 
Evident, doar noi două vom şti că eu v-am inspirat 
această idee. Ştiu că nici dumneavoastră, nici soţul 
dumneavoastră nu trăiţi pe un sac cu aur. În schimbul 
serviciilor aduse veţi primi o importantă sumă... Însă 
nu e cazul să vă dispreţuiţi! Nu caut să vă cumpăr... 
Însă trebuie să vă prezentaţi în condiţii onorabile la 
Napoli. Sunt încredinţată că tânăra dumneavoastră 


221 


cumnată - dacă e adevărat ceea ce mi s-a spus -, care 
are un farmec incredibil, va găsi printre nobilii 
napoletani un soţ convenabil, fericit să intre în alianţă 
cu ilustra dumneavoastră familie. Am auzit 
spunându-se că  marchizii del Volcano, părinţii 
dumneavoastră, sunt de viţă străveche. Prinții 
Dolgoruki se bucură de o veche şi adevărată nobleţe. 
Este normal aşadar ca şi cumnata dumneavoastră să 
aleagă un tovarăş de viaţă demnă de ea, ca să poată 
frecventa cu capul sus cele mai nobile familii din 
Europa... Salvarea onoarei este țelul cel mai 
important al oamenilor din lumea noastră... 


* 
k x 


Numele de fată al prinţesei Luiza Dolgoruki 
amintea de un blazon de la sine grăitor: del Volcano. 
Luiza avea un temperament arzător, plin de 
efervescenţă, care nu suporta să fie contrazis. Prin 
urmare, îi lăsă soţului plăcerea de a se simţi capul 
familiei şi stăpânul casei şi acceptă cu generozitate 
exigenţele acestuia, cam la fel cum o persoană 


222 


adultă acceptă amuzându-se pretenţiile unui copil 
răzgâiat. 


Chiar în seara audienței în care fusese primită 
de țarină, Luiza avu o lungă şi violentă discuţie cu 
bărbatul ei. Ea îi aminti acestuia propria lor poziţie în 
comparaţie cu cea a Katiei. 


— Cât timp vei mai accepta să joci rolul de 
codoş al sorei tale? 


Luiza aproape că repeta vorbele împărătesei, 
exact ca să-şi rănească soţul, pentru că şi ea fusese 
rănită în plin. 


— Prostituţia practicată de o prinţesă nu e cu 
nimic deosebită de cea a curvelor de rând! Nu-şi 
schimbă nici măcar numele! O minoră care face 
amor cu un bătrân libidinos nu are nici o scuză! 
Chiar nu ţi-e ruşine că eşti arătat cu degetul de 
oamenii care te dispreţuiesc? 


Luat pe nepregătite de atacurile soţiei sale, 
surprins de agresivitatea ei, sărmanul Mihail se 
bâlbâi: 


— Codoş? Cum îndrăzneşti să mă insulți? 


223 


— Să te insult? Da, ştiu, adevărul doare uneori! 
Dar cum îţi apreciezi serviabilitatea faţă de ţar? 
Cum îţi explici faptul că ţi-a dăruit această vilă? Că 
proprietatea îţi aparţine, nu schimbă cu nimic 
lucrurile! N-ai făcut altceva decât să primeşti plata 
pentru serviciile tale de codoş! 


Mihail înţepeni. Nu-şi recunoştea nevasta sub înfă- 
ţişarea acestei femei cuprinse de furie. Totuşi, 
admitea în forul său lăuntric că soţia lui avea oarecum 
dreptate. Dar şi ea acceptase tacit această situaţie. 
Această răzgândire îl deconcertă. 


Tonul Luizei îi exprima starea de spirit. 


— Îmi vorbeai de fratele tău, mândru să fie un 
descendent al prinţului Rurik! Pretindeai că Romanovii 
nu erau decât servi când strămoşii tăi stăpâneau 
Rusia. Acum iată că servii de ieri, căţăraţi pe tronul 
imperial, le obligă pe fiicele vechii nobilimi să se 
prostitueze!... Căci sora ta - urlă Luiza - nu e decâto 
curvă! 


— Tacă-ţi fleanca!, strigă bărbatul la rându-i. 


Însă Luiza îşi văzu de treabă, de parcă n-ar fi 


224 


observat că bărbatu-său începe să se înfurie. 


— O prostituată de lux, de acord! Dar totuşi prosti- 
tuată! Că stăpânul şi clientul ei este însuşi ţarul - asta 
nu schimbă cu nimic lucrurile! 


— Chiar că sari peste cal! 


— De ce te superi? Pentru că-ţi dezvălui 
decăderea?... Alexandru Il s-a culcat şi cu verişoara 
ta şi, când s-a săturat de ea, i-a făcut rost de un soţ, 
un conte cu origini dubioase! Acum se culcă cu sora 
ta şi tu te complaci în această situaţie umilitoare! 
Concepţiile tale sunt cu totul greşite! Accepţi ruşinea 
de parcă ar fi un privilegiu! Voi, cei din familia 
Dolgoruki, aţi devenit servii Romanovilor! Servi 
princiari! lar Romanovii profită de dreptul acordat 
seniorului! 


Mihail încercă să riposteze, dar femeia nu-i lăsă 
răgazul să intervină. 


— Dacă vrei să te lepezi de laşitatea care te 
murdăreşte, dacă doreşti să nu-ți mai fie ruşine 


:3 Jus de prima nocte, dreptul seniorului medieval de 
a lua virginitatea fetelor din comunitatea pe care o 
stăpânea în noaptea nunţii, înaintea soţului legitim 
(n.t.) 


225 


când te priveşti în oglindă, dacă năzuieşti să-ţi 
redobândeşti stima oamenilor oneşti din mediul tău, 
atunci trebuie să reacţionezi! Trebuie să iei atitudine 
contra propriilor tale slăbiciuni! Reacționează 
împotriva slăbiciunilor Katiei! 


Prinţul măsura încăperea în lung şi-n lat. 

— Şi ce-ai vrea să fac? Să interzic împăratului să 
mai vină în această casă? Să-i declar război? Să mă 
exilez împreună cu întreaga familie? Uiţi că nu sunt 
bogat, că nici tu n-ai vreun gologan, că şi sora mea 
e lipsită de mijloace... 

— Am găsit soluţia ca să ieşim din acest 
impas!... Ca să primenim aerul de mizeria ce ne 
infestează simţurile!... 

Mihail o privea siderat. 

— Nu te-am auzit niciodată vorbind astfel... 

— Un limbaj foarte adecvat acestei împrejurări! 


Prinţul, mare ca un urs, era dominat 
literalmente de puternica personalitate a soţiei sale. 
Frumoasa şi bestia sau, mai corect spus, dresoarea 
şi bestia. 


— Nimeni nu ne-ar putea ţine socoteală dacă 
am vizita familia mea, la Napoli. Fireşte, o vom lua pe 


226 


Katia cu noi, deoarece ar fi de neconceput să lăsăm 
o fată minoră singură, la Sankt-Petersburg. Zarurile 
sunt aruncate şi aparențele salvate. Ţarul nu ar 
avea cum să se opună unei călătorii de agrement a 
Katiei sale. 


— Bine, şi apoi? 


— Departe de împărat, fata îl va uita. Îi vom găsi 
un soţ napoletan... Un nobil de înaltă spiţă... 


Mihail respiră zgomotos pe nas. 

— Prinţi şi marchizi de Napoli... Sărăcani... 
— Dar sunt şi acolo aristocrați bogaţi... 

— Şi dacă totuşi Katia nu va accepta? 

— Călătoria sau mariajul? 

— Amândouă... 


— Dar şi tu ai un cuvânt greu de spus. În fond, 
eşti tutorele ei, dacă nu mă înşel... 


x 


227 


kx X 


Prinţesa se hotări să se întoarcă în Franţa. 
Toamna se pregătea de plecare. Deja un val de frig 
măturase  Sankt-Petersburgul, anunțând apropiatele 
ninsori. Katia devenise o friguroasă. Altădată, adora 
să se plimbe în sanie alături de împărat, care o 
cuprindea strâns cu braţele în jurul umerilor. Acum 
însă ea detesta iarna. 


În vreme ce neobosita domnişoară Şebeco dirija 
armata de servitori ce transportau bagajele 
voluminoase, aristocrata, urmată de fiicele ei, urca în 
vagonul special ataşat de trenul pentru Berlin. 
Peronul gării Varşoviei gemea de călători, hamali, 
militari, derbedei cu ochi indiscreţi, femei cochete, 
cam ţipătoare, ţărani greoi, îmbătrâniţi înainte de 
soroc, mujici ce miroseau de la distanţă a 
transpiraţie râncedă, specifică blănii de oaie, poliţişti 
bănuitori, ofiţeri ferchezuiţi ce-şi muşcau mustaţa și- 
şi târau sabia, copii întovărăşiţi de părinţi, vagabonzi 
în zdrenţe, dar fericiţi că trăiesc, doamne de „sus” 
urmate de cameriste, bătrâni descărnaţi, infirmi, 
vânzători de jurnale sau de piroşti. 


228 


Apoi prinţesa, care privea pe fereastră, fu 
surprinsă să-l vadă pe fiul lui Serghei, care se apropia 
cu braţele pline de flori, lovind cu coatele în stânga 
şi-n dreapta spre a-şi croi drum prin mulţimea 
fremătândă. Era îmbrăcat cu aceleaşi veşminte din 
seara vizitei la palatul de marmură roz. Probabil unicul 
său costum de ieşire. Însă era atât de îngrijit, că-ţi 
făcea plăcere să-l priveşti. Cămaşa albă, bine călcată, 
cravata de mătase neagră înnodată şic, haina de 
ocazie, dar care i se mula pe trup de parcă ar fi fost 
croită de un maestru englez, pantalonul cu pliu 
impecabil - totul amintea de eleganta lui Serghei. 


Gâfâind, cu ochii surăzători, se opri în faţa 
geamului lăsat, deasupra căruia apăru chipul obosit al 
prinţesei. 


Băiatul îi întinse bogatul buchet. 


— Mă temeam că voi ajunge la gară după 
plecarea trenului, Alteță Serenissimă!, exclamă el 
mulţumit de performanţa realizată. Însă am 
alergat... am alergat ca un nebun... Ba am lipsit şi 
de la repetiţia de azi dimineaţă! 


Prinţesa îi mulţumi pentru flori şi le sfătui şi pe 
fiicele sale, care lăsaseră la rându-le geamul jos, să 


229 


schimbe câteva cuvinte cu balerinul. Tânărul le 
răspunse la întrebări cu umor şi veselie. Avea aerul 
unui aristocrat adevărat, deşi nu afişa deloc 
expresia blazată a tineretului nobil din Sankt- 
Petersburg. 


„Probabil că a moştenit vitalitatea mamei, 
balerina”, gândi aristocrata, muşcată de un dinte al 
invidiei. Ea îl compara cu Gheorghi, care era un băiat 
amorf, fragil, moale. Oamenii care-l ştiau clătinau din 
cap cu un aer înţelegător şi-l apreciau ca fiind imbecil, 
bun de nimic, incapabil să se gândească la ceva 
serios. Când rămânea cu ochii pironiţi în depărtări, 
de fapt nu se gândea la nimic. Pur şi simplu, avea 
tărtăcuţa goală, la fel ca un dovleac pe care copiii îl 
golesc de conţinut şi-i aplică tot felul de găuri ca să-l 
transforme în felinar. Dimpotrivă, Mihail râdea, 
respira energie, plăcere de a trăi. Oare va deveni un 
mare balerin? Prinţesa se-ndoia. Din câte ştia ea, 
aristocrați dansatori nu prea existau. Nobilii dansau 
la bal şi chiar improvizau balete. Curtea Franţei din 
timpul regilor dăduse tonul. Mihail era însă un Dol- 
goruki. Odată îngăduindu-se să poarte titlul şi numele, 
l-ar fi eclipsat cu siguranţă pe Gheorghi. Permiţându-i 
lui Mihail să-şi intre în drepturi, ea l-ar fi trădat pe 
Gheorghi. 


230 


Prinţesa primise deja o scrisoare de la fiul ei, 
scrisă în momentul unei escale la Luanda. Acesta îi 
mărturisea că nu simţea nici o apetenţă pentru cariera 
marinărească. Lipsită de neprevăzut şi de un 
automatism plictisitor, viaţa la bord se derula potrivit 
unui program strict, monoton. Uniformitatea 
peisajului — stepe lichide, plate, care se pierdeau la 
orizont - adăuga o notă de dezolare întregului 
context. Nimic nu era mai agasant decât existenţa 
unui ofiţer de bord pe un vapor de război. Glumele 
repetate până la saţietate de camarazii săi, 
nesfârşitele partide de poker, meschinăria cabinei per- 
sonale, imbecilitatea marinarilor, carturile 
obositoare, şcoala plictisitoare — totul, dar absolut 
totul îi inspira o sumedenie de gânduri negre. Doar 
escalele îl mai destindeau puţin, cu toate că aşa- 
zisul pitoresc al acelor porturi nu era decât un basm 
de adormit copiii. Cabaretele de pretutindeni 
semănau ca două picături de apă. Aceiaşi beţivi, 
aceleaşi femei de moravuri uşoare, aceeaşi muzică 
fadă şi cacofonică, aceiaşi servitori murdari şi mereu 
nemulţumiţi, în ciuda bacşişurilor grase pe care le 
primeau, aceeaşi miasmă greţoasă de vin alterat, de 
transpiraţie şi de murdărie, aceeaşi indecenţă şi 
acelaşi amestec de limbi străine, de neînțeles şi 
care-ţi agresează auzul. 


231 


Prinţesa sfârşi întristată lectura acelei epistole. 


Se auzi şuierul de plecare şi trenul se puse în 
mişcare. 


Mihail îşi agita vesel batista, urându-le călătorie 
plăcută, apoi se ţinu în fugă după vagonul prinţesei 
până ce trenul, luând viteză, îl lăsă departe, în 
urmă, pe peron. 


Gentileţea lui nu părea interesată, se gândi 
prinţesa. Chiar îi făcea plăcere să le întâlnească pe 
rudele tatălui său. Ea conchise şi că tânărul nu-i căuta 
protecţia, căci ştia probabil că prinţesa se bucura la 
Sankt-Petersburg de un credit aproape nul. Abia de 
reuşise să-i faciliteze fiului ei intrarea în marina de 
război. 


Aristocrata suspină. Un singur gest de bunăvoință 
îi făcuse plăcere. Prin intermediul  marelui-duce 
Serghei, țareviciul Nikolai îi trimisese salutări şi 
mărturia simpatiei ce i-o purta. Îi părea rău că n-o 
putea vedea la Curte şi nici s-o viziteze, dar îi 
înţelegea situaţia şi o asigura de sprijinul lui de 
îndată ce împrejurările o vor îngădui. 


Trenul părăsise gara şi înainta pe drumul de fier 


232 


rectiliniu ce traversa nesfârşita stepă rusească. În 
această împrejurare, prinţesei îi reveni în minte 
stepa lichidă evocată de fiul ei în scrisoare. Ea 
străbătuse adeseori calea ce lega Sankt- 
Petersburgul de Europa Centrală şi Occidentală. Dar 
acum toate aceste călătorii o plictiseau. 


Dintr-odată, îşi aminti de călătoria la Napoli. Prima 
ei ieşire în străinătate. Napoli şi oamenii săi focoşi şi 
feeria de culori a oraşului ar fi putut să-i schimbe viaţa... 
Însă ea îşi urmase soarta... 


* 
k x 


Katia privea pe deasupra geamului lăsat al 
compartimentului câmpiile ce se-ntindeau cât vedeai 
cu ochii. În acest fel, ea întorsese spatele fratelui Mihail 
şi soţiei acestuia Luiza ca să nu-şi dea seama că plânge, 
citindu-i astfel disperarea înscrisă pe chip. Se simţea ca 
o păsărică închisă într-o cuşcă. 


Katia îşi amintea de consternarea ţarului atunci 
când îi adusese la cunoştinţă despre proiectul Luizei 
Dolgoruki să o ia în călătorie la Napoli. Ciudatul dor 
de ţara natală al cumnatei, dorinţa acesteia de a-şi 


233 


revedea părinţii şi oraşul de baştină, „aşezat în cel mai 
frumos golf din lume”, i se păreau cu totul suspecte. 
Bănuielile pe care le nutrea îi fuseseră alimentate 
de nişte împrejurări bizare. O călătorie la Napoli şi 
înapoi costa scump şi solda de ofiţer a fratelui ei nu ar 
fi putut să acopere cuantumul biletelor. Protestele 
Katiei la adresa acestui pelerinaj neaşteptat au rămas 
însă fără nici un efect. Mihail bătuse din picior şi se 
arătase  inflexibil, fără să se mai obosească să-i 
explice motivul hotărârii luate. 


Încremenit, Alexandru o asculta pe micuta lui iu- 
bită încercând să ghicească ce anume se ascundea 
în spatele întregii întâmplări. Un raport strict 
confidenţial al celei de-a Treia Secţii îi oferi cheia 
enigmei.  Audienţa secretă acordată de Maria 
Alexandrovna Luizei Dolgoruki spunea foarte mult. Şi 
alte elemente se adăugară acestei revelații. În palatul 
imperial, bătrânele doamne de onoare ale țarinei îl 
plătiră pe prinţul Mihail, care dorea să desăvârşească 
educaţia sorei sale oferindu-i o călătorie în străinătate. 
Prinţesa Luiza va prezenta Katiei - în trecere - 
comorile artistice ale Veneţiei, Milanului şi Romei. 
Întreaga elită a capitalei vorbea despre acest 
periplu de parcă ar fi fost vorba despre un 
eveniment de primă importanţă. Membrii laht Club, 


234 


altădată atât de distanţi faţă de Mihail, începură să-i 
strângă mâna în semn de simpatie. Un cuplu princiar 
capabil să-l ţină în şah pe ţar, iată o poveste ce 
stârnea veselia înaltei societăţi. Întreagă această 
larmă mirosea a făcătură. Ţarul îşi recunoscu 
exasperat neputinţa. Să refuze paşapoartele prinţului 
Mihail ar fi declanşat scandalul, împroşcând cu noroi 
reputaţia - şi aşa ştirbită - a Katiei şi chiar a sa 
personală. Alexandru înţelese, plin de mânie, că 
Maria Alexandrovna şi anturajul ei îl jucaseră pe 
degete. Trebuia să se încline în faţa faptului împlinit şi 
să spere că despărţirea va fi de scurtă durată. 


În noaptea de dinaintea plecării, ţarul şi Katia 
făcură dragoste cu o patimă sporită de 
imposibilitatea de a se apăra împotriva 
maşinaţiunilor urzite de duşmanul lor comun. După 
un rămas bun sfâşietor, Alexandru - cu inima 
zdrobită - părăsise Vila de pe strada Gagarinskaia. 
Ochii îi înotau în lacrimi. 


* 
k x 


Katia şi ai săi sosiră la Napoli noaptea târziu. La 
început crezuse că oraşul sărbătorea ceva. Pe 


235 


străzile strâmte şi în pieţele împodobite cu 
monumente de un baroc extravagant se scurgeau în 
ambele sensuri mii de torţe. Lumina lor purpurie se- 
ntindea deasupra palatelor şi bisericilor, magazinelor 
şi tavernelor. Manufacturile, murdare, cu ziduri 
crăpate, dar bogat pavoazate o mirară pe micuța 
prinţesă. Flăcările se reflectau în apele fântânilor, ce 
păreau să ţişnească precum sângele. Oamenii din 
mulţimea focoasă care inunda oraşul se sfădeau, 
strigau, râdeau, cântau şi dansau. 


În ciuda tristeţii, Katia rămase impresionată de 
acest spectacol nemaivăzut. 


— Este oare sărbătoarea vreunui sfânt?, întrebă 
Mihail, uluit de mulţimea gălăgioasă, haotică. 


— Nu! E o seară ca toate celelalte. 
— ŞI torţele astea? Ambianţa asta de carnaval? 


— Echipajele sunt escortate de numeroşi valeţi 
înarmaţi cu torţe, care luminează drumul şi indică 
strălucirea şi prestigiul stăpânului.  Trecătorii 
pedeştri duc şi ei torţe pentru că asta stârneşte 
veselia, iar lemnul e foarte ieftin. 


Luiza, atât de emfatică, de ţâfnoasă la Sankt- 


236 


Petersburg, venită în contact cu lumea napoletană, 
care era totuşi lumea ei, parcă se umanizase. Clipea 
din ochi, un surâs radios o înfrumuseţa; ea părea să fie 
cuprinsă de neastâmpăr. Mihail şi Katia o priveau cu 
ochi măriţi, surprinşi de brusca ei metamorfoză. 


— Şi aceste banderole care flutură pretutindeni? 


— Ah, nu-i decât lenjerie pusă la uscat pe 
frânghiile de rufe. Dacă trăsura noastră n-ar fi avut 
acoperiş, am fi simţit cum picură apa pe noi! 


Caleaşca mergea pe un drum de iad, încrucişându- 
se cu alte trăsuri, care să grăbeau prin mulţimea 
destul de puţin deranjată de asemenea galopuri. 
Oamenii se fereau cu uşurinţă, evitând în ultima clipă 
trombele vii. Caleaşca familiei Dolgoruki ajunse în 
cele din urmă în faţa unui palat înalt şi masiv. 


— lată reşedinţa mătuşii Ottavia! Vom fi găzduiţi 
şi răsfăţaţi precum propriii ei copii! 


Echipajul intră într-o vastă curte interioară. Lachei 
în livrele brodate cu aur apărură în grup ca să-i 
întâmpine cu onoruri pe oaspeţi. Fireşte, torţele nu 
lipseau. Vizitatorii urcară o scară de marmură 
luminată de aceste torţe, pare-se nelipsite din casa 


237 


oricărui napoletan, sărac sau bogat. Când familia 
Dolgoruki păşi în vestibulul imens, Katia fu cuprinsă 
de frisoane. După căldura de afară, în palat domnea 
o umiditate rece, de peşteră. Oaspeţii mai urcară şi 
alte scări, traversară nenumărate saloane şi galerii 
somptuoase, însă decorate şi mobilate cu zgârcenie. 
Înconjuraţi de o escortă de zece lachei, care 
schimbaseră torţele pe candelabre de bronz, oaspeţii 
ajunseră în faţa unei uşi duble şi batante, care le fu 
deschisă de alţi lachei ce se găseau în mijlocul unui 
salon cu plafon supraîncărcat de decoruri. 


Bătrâna ducesă de Laurenzano, îmbrăcată în 
negru, cu fruntea acoperită cu o bonetă de dantelă 
şi atât de ridată de parcă ar fi fost o prună uscată, 
trona pe un fotoliu imens, cu spătar înalt. Un surâs îi 
încremenise pe figură. 


Alături de ea, trei fotolii goale, cu spătare mai 
puţin înalte decât cel în care stătea ea, completau 
mobilierul mai mult decât sumar, a cărui sărăcie 
constrasta violent cu imensitatea salonului. 


Bătrâna doamnă întinse Luizei o mână 
scheletică, de O culoare asemănătoare 
pergamentului vechi, iar aceasta i-o sărută după ce 


238 


execută o profundă reverență. Apoi, stăpâna casei o 
cuprinse în braţele sale tremurătoare şi o sărută pe 
obraji. 


— Mătuşă Ottavia, îngăduiţi-mi să vi-l prezint pe 
soţul meu, prinţul Mihail Mihailovici Dolgoruki, şi pe 
cumnata mea, prinţesa Caterina Mihailovna Dolgoruki. 


Urmară reverenţe, îmbrăţişări, complimente. 
Ducesa se adresă cu un glas behăit Katiei. 


— Sunteţi foarte frumoasă, fata mea, foarte- 
foarte frumoasă! Ochii dumneavoastră albaştri şi 
părul blond vor face ravagii printre prietenii noştri... 
Cred că sunteţi obosiţi şi înfometați după o călătorie 
atât de lungă. Masa vă aşteaptă. Din păcate, mă 
văd nevoită să nu vă ţin tovărăşie, căci la vârsta 
mea trebuie să mă culc devreme. Se spune că 
persoanele vârstnice n-au nevoie decât de câteva ore 
de somn. În ceea ce mă priveşte, aş fi fericită să 
dorm toată ziua, iar în stare de veghe să visez cu 
ochii deschişi, ca acel animal care îşi petrece tot 
timpul cu capul în jos agăţat de ramura unui arbore... 
Cum se numeşte oare?... Memoria îmi cam joacă 
feste... 


Membrii familiei Dolgoruki, destul de puţin la 


239 


curent cu mersul ştiinţelor naturale, schimbară nişte 
priviri jenate. Ei nu cu memoria aveau probleme. 


— Mâine voi oferi un „ricevimento” în onoarea 
dumneavoastră, mai spuse ducesa. Doresc astfel ca 
societatea napoletană să cunoască noua familie a 
dragei mele Luiza. 


Bătrâna trosni din dinţi ca din nişte castaniete. 


Alte reverenţe, apoi un majordom grav, cu 
maniere onctuoase, de preot, îi conduse pe oaspeţi 
de-a lungul altor saloane aproape goale, îi cobori alte 
scări, adevărate cascade de marmură roşie sau 
verde, apoi le-o luă înainte într-o sală de masă, atât 
de spațioasă că plafonul se pierdea în întuneric. La 
mijloc se afla o lungă masă din Renaştere, care ar fi 
putut găzdui cel puţin o sută de persoane. Trei 
scaune bogat sculptate erau puse în capătul mesei. 
Aliniate la perete, alte scaune pline de praf păreau 
să nu mai fi fost folosite de mulţi ani. 


Masa era aşezată. Farfuriile şi vesela obişnuită îi 
surprinseră pe ruşi. Luiza le explică faptul că argintăria 
nu era folosită decât în timpul marilor petreceri. 

Nouă lachei - trei pentru fiecare conviv - serviră 


felurile de mâncare: macaroane presărate cu 
parmezan, salată de andive, cafea şi o sticlă de 


240 


Lacrima Christi. 
„Mai curând meschină cina”, se gândi Katia. 


Luiza făcea eforturi ca să  dezmorţească 
atmosfera foarte puţin stimulatoare. Katia înghiţi 
macaroanele, căci îi era foame, dar nu îndrăzni să mai 
ceară încă o porţie. 


După masă, oaspeţii fură conduşi cu acelaşi 
ceremonial în camerele lor. Fetei i se dădu o cameră 
gigantică. Un pat enorm, o minusculă noptieră şi o 
masă de toaletă pe care stătea o oglindă în cadru 
baroc era tot mobilierul. Perdeaua de brocart, cu 
broderie de aur, înnegrită de trecerea timpului, 
atârna în faţa unor ferestre de o înălţime ameţitoare. 
Acelaşi frig umed şi ostil o întâmpină. Cuverturile şi 
pernele strălucitor de albe miroseau a mucegai. 
Patru cameriste o dezbrăcară. Cea mai vârstnică, 
posomorâtă ca o călugăriţă şi care vorbea puţin 
franceza, îi explică faptul că veşmintele se găseau în 
garderobă. Aţi dori să faceţi baie?... Katia acceptă cu 
bucurie. 


Patru lachei — fară să privească la nuditatea 
micuţei prințese — aduseră un mare bazin din lemn 
şi găleți cu apă caldă. 


Cele trei tinere subrete, amabile şi surâzătoare, 
o ajutară pe Katia să intre în bazin. Ea se cufundă în 


241 


apa parfumată şi se lăsă în seama tinerelor, care o 
săpuniră, o spălară şi o ferchezuiră minuţios. Apoi se 
culcă... 


* 
x x 


A doua zi dimineața, ceremonia de trezire se 
derulă după moda Curții de la Versailles sau de la 
Escurial. Zece subrete îşi făcură apariţia în cameră, 
ridicară draperiile şi deschiseră ferestrele. Soarele, 
aerul cald şi mirosurile amestecate invadară dintr- 
odată camera. O bătrână guvernantă intră şi anunţă - 
într-o franceză desăvârşită - că venea din partea 
ducesei de Laurenzano, care ar fi dorit să ştie dacă 
prinţesa dormise bine. După baie, trei lachei serviră 
micul-dejun. Primul dintre ei aduse solemn un pahar 
cu lapte, al doilea - doi biscuiţi pe un platou de faianţă, 
iar al treilea - o măsuţă pe care o aşeză alături de pat. 
În timpul toaletei, administratorul palatului, escortat de 
patru lachei, prezentă un buchet de flori - mai curând 
uscate-, ca şi omagiile ducesei. 


În sfârşit, Katia se regăsi în faţa oglinzii, 
îmbrăcată, frumoasă de pica, elegantă şi odihnită. 
Doar foamea nu şi-o astâmpărase. Ea se gândi la 


242 


micul-dejun opulent de la Sankt-Petersburg şi, prin 
simpla asociaţie de idei, îşi aminti de ţar. Vărsă o 
lacrimă, apoi, mânată de curiozitate, se apropie de 
fereastră şi aruncă o privire peste strada însufleţită. 
După ceţurile din Sankt-Petersburg, Katia se minună 
de cerul senin, albastru topaz de Napoli. Golful cu 
ape luminoase contrasta cu golfuleţul Kronstadt, 
cenuşiu şi îngheţat. Printre înălțimile ce dominau 
oraşul, atât de diferite de stepele ruseşti, fata 
recunoscu Vezuviul cel atât de des evocat de Luiza. 
Conul retezat al vulcanului lansa o spirală de fum 
negricios, care urca lenevos spre zenit. 


Această lume o impresionă puternic pe Katia. 
Atât de tare o marcă, încât se aşeză la masa de 
toaletă şi scrise o lungă scrisoare ţarului, descriindu- 
i emoţiile şi tristeţea. Între ei se ridicau tot felul de 
obstacole. Îi despărţeau, practic, mii de kilometri, 
care decupau în două universul. Tânjea de dragoste 
după el şi implora cerul să le scurteze despărţirea. 
Katia trimise scrisoarea la poştă prin intermediul 
celei mai tinere subrete, cea care-i inspirase mai 
multă încredere. Avea la îndemână bani, căci înainte 
de plecare ţarul îi oferise o mare sumă în ludovici de 
aur, de a căror existenţă fratele ei şi Luiza nici nu 
bănuiau. 


243 


Mihail şi soţia îşi făcură apariţia la rându-le. 
Luiza radia. 


— Trăsura ne aşteaptă jos! O să vă conduc să 
descoperiţi minunile din Napoli! Am reţinut dinainte 
bilete pentru câteva spectacole de operă şi balet! O 
să cunoaşteţi divina muzică a lui Scarlatti, popora şi 
magnificele librete ale lui Metastasio, cel mai mare 
poet al nostru! 


* 
k x 


Spectacolul multicolor al străzii îi dezvălui Katiei 
moravurile,  dezmăţurile, veselia şi  trândăvia 
napoletanilor. Nobili şi ţărani, prelați şi sărăcani!, 
vânzători ambulanți de zaharicale şi tineri frumoşi şi 
zâmbitori ce-şi vindeau propriul trup în văzul tuturor, 
mari doamne şi fete de consum - uneori era imposibil 
să faci diferenţa între ele -, soldaţi şi orăşeni, copii 
energici şi adulţi încă şi mai focoşi, dresori de fiare 
domesticite şi cântăreţi la flaut, dansatori şi cerşetori, 
călugăriţe şi cumetre cu glas ascuţit, poliţişti şi preoţi, 
: sărăcani, Lazzaronis, în text, cuvânt preluat în fr. din 
dialectul napoletan,  /azzarone, provenit din 


spaniolul /azzaro şi care înseamnă populaţia cea mai 
de jos din Napoli (n.t). 


244 


cavaleri dichisiţi şi ciocili, totul părea să debordeze de 
viaţă pe stradă. 


Napoli! Oraş de vis, care nu doarme niciodată! 
Oraş trepidant, de dimineaţa până seara şi de seara 
până dimineaţa! Oraş pitoresc, al cărui farmec 
subjugă, oraş magic, care justifică fără-ndoială 
dictonul Vedi Napoli poi mori! 


Şi-apoi mirosurile! Flagranţe de flori, parfumuri de 
fructe şi miasme de excremente, exhalări ale 
noroiului infect şi ale uleiurilor odorizante, pale de 
vânt cu miros de alge şi peşte, aromă de friptură 
pregătită în aer liber, miasme putride, miros de 
transpiraţie, arome de băuturi proaspete, efluvii de 
tămâie... 


* 
k x 


Un spectacol cu totul şi cu totul nemaipomenit 
fu faimosul „ricevimento” oferit în onoarea oaspeţilor 
ruşi de ducesa de Laurenzano. 


Un lung şir de magnifice căleşti îi lăsa în faţa 
palatului pe invitaţii în ţinută de seară. Spre deosebire 
de Sankt-Petersburg, unde uniformele brodate cu aur şi 


245 


constelaţiile de decoraţii erau obligatorii la marile 
petreceri, la Napoli costumul negru cu coadă domina. 
Toaletele şi bijuteriile doamnelor respectau legile 
modei pariziene. 


Se dansa în mai multe saloane, căci invitaţii 
erau numeroşi, iar îndrăgostiţii de cadriluri, polci, 
mazurci erau şi ei nenumărați. Orchestrele interferau 
din pricina ecourilor retransmise de bolți. O armată de 
lachei galonaţi, cu gesturi largi, eleganţi şi paji 
graţioşi serveau pe platouri de argint... biscuiţi. 
Nimeni nu ar fi comis însă impoliteţea de a lua doi 
biscuiţi. Bufetele expuneau îngheţate şi zaharicale... 
lar asta era tot... 


Katia făcu o comparaţie între festinurile care se 
întâmplau în Sankt-Petersburg, unde şampania curgea 
în valuri, iar invitaţii se ghiftuiau cu caviar, şi luxul 
mizerabil de la Napoli... 


x 
k x 


„Ricevimenti” fură organizate în cinstea familiei 
Dolgoruki în toate palatele din Napoli care puteau 
suporta sacrificiile materiale impuse de biscuiţi şi 


246 


răcoritoare. În realitate, aristocrația napoletană, cu 
mai multe generaţii de nobleţe autentică, era într- 
adevăr ruinată. Prinții, ducii, marchizii şi conții - erau 
câteva sute - vindeau tot ce mai era de vânzare. 
Până şi pe fiicele, băieţii sau, la nevoie, propria lor 
persoană. O nouă clasă de parveniţi se ridica. 
Negustorii, armatorii, buticarii şi speculanţii luau în 
stăpânire, încetişor dar definitiv, palatele şi domeniile 
care le aduceau deopotrivă şi titlurile de nobleţe 
legate de pământurile vechilor stăpâni aristocrați. 


Katia primi cereri în căsătorie. Marele-duce şi 
prinții ruşi ce risipeau zeci de milioane de ruble în 
cazinouri se bucurau de o aură de bogăţie tot aşa cum 
sfinţii purtau deasupra capului aura lor de sfinţenie. 


Luiza dorea să-şi convingă cumnata să aleagă 
un soţ convenabil din rândul pretendenţilor locali. Mai 
erau încă unii nobili napoletani ce-şi păstraseră averea 
intactă. Katia se îndoia, dar presată şi de fratele ei, şi 
de ducesa de Laurenzano - care avea la rându-i un 
nepot de oferit - promise să se mai gândească. 
Docilitatea ei ar fi trebuit să dea de bănuit. Dar 
nimeni nu-şi imagina că tânăra pregătea o lovitură ce 
avea să dea oraşului Napoli multe emoţii. 


Corespondenţa dintre Katia şi ţar continua în 


247 


secret. 


Petronella,  subreta generos recompensată, 
trimitea scrisorile Katiei la poştă şi-i aducea mesajele 
imperiale primite la post- restant. 


* 
k x 


Numai că-ntr-o bună zi Katia dispăru. Pur şi simplu, 
parcă se volatilizase în atmosferă. Fum împrăştiat 
de vânt. 


Seara, ea se culcase destul de târziu după un 
„ricevimenti”. Dimineaţa, cameristele găsiră patul 
folosit, însă gol. Scotociră degeaba. Făcură supoziţii 
din cele mai extravagante. Poate că a fost răpită de 
un admirator prea nerăbdător... Poate că fugise în 
compania unui ofiţer frumos, dar sărac... Mii de 
variante fură supuse analizei. Un cântăreţ castrat o 
răpise pentru vocea ei de aur... Un acrobat de circ 
fusese fericitul său ales... Apoi fu avansată ipoteza 
unui asasinat... În ciuda fricii de scandalul care ar fi 
avut loc, şi cei din familia Laurenzano, şi cei din familia 
Dolgoruki anunţară în cele din urmă poliţia. Această 
instituţie are propriile ei mijloace de investigaţie, 
care adeseori chiar dau rezultate concrete. Poliţia 
află aşadar că domnişoara Katia Dolgoruki părăsise 


248 


discret oraşul Napoli luând trenul. Întovărăşită de o 
tânără, ea cumpărase două bilete pentru Paris. 


Provocat de soţia lui, care îşi vedea planurile 
date peste cap, Mihail îşi propuse să plece în 
urmărirea sorei sale. Dar şansele de a o aduce înapoi 
erau minime. Pierduseră prea mult timp construind 
cele mai aberante ipoteze. 


Jurnalele semnalară vizita la Paris a ţarului Alex- 
andru Il, ca urmare a invitaţiei făcute de împăratul 
Napoleon Ill. Prinţul ajunse la o concluzie ce se va 
dovedi corectă. Katia plecase ca să-şi întâlnească 
amantul. Fireşte, Luiza făcu o criză de nervi, dar 
bărbatul ei clătină resemnat din cap. Până la urmă, 
apreciă acesta, era mai bine pentru Katia, deci şi 
pentru el, ca tânăra să fie iubita împăratului Rusiei şi 
nu soţia unui scăpătat nobil napoletan. Groteştile 
„ricevimenti” ale acestei societăţi aduse la sapă de 
lemn, care abia de mai strălucea înaintea apusului, îl 
vindecaseră de iluziile nutrite de Luiza. 


Katia îi încredinţă într-o zi, în mare taină, 
angajamentul ţarului de a se căsători cu ea. Pe Mihail îl 
pufnise râsul. Ştia prea bine valoarea jurămintelor 
făcute de oamenii care deveniseră sclavii simţurilor... 
Şi totuşi... Boala împărătesei îşi vedea de drum... O 


249 


evoluţie înceată, dar sigură spre moarte... Maria 
Alexandrovna arăta ca un cadavru ambulant... Ea 
simţea deja putreziciunea cărnii, ţărâna în care toţi 
muritorii îşi sfârşesc călătoria pământească... Dacă 
ea se stingea, dacă ţarul devenit văduv se 
căsătorea cu Katia... Asta era marea miză!... Katia 
Dolgoruki redusă la rolul unei soţii morganatice... 


Nehotărâtul prinţ Mihail lăsă să-i scape o înjurătură. 
În armată se obişnuise cu un limbaj diferit de cel vorbit 
la Curte. 


La Sankt-Petersburg îl vor trata din nou drept 
codoş al sorei lui... lar Luiza îşi va relua scenele... În 
schimb, va fi rapid avansat... Va primi eventual o 
înaltă dregătorie la Curte, un salariu ridicat... Avea 
deja o casă pe Cheiul Englezilor, de ce să nu 
beneficieze şi de alte avantaje?... 


Schimbător, el  surâse sedus de aceste 
perspective... Să profite de ocazie... Chiar, de ce 
Nu?... 


* 
k x 


Katia cobori la Paris şi constată cu plăcere că se 
descurca bine şi în absenţa rudelor sale. Doar 


250 


Petronella o urma, ca o căţeluşă zburdalnică şi 
devotată. Tânăra prinţesă plăti doi hamali ca să 
ducă bagajele. Fireşte, lăsase la Napoli cea mai mare 
parte a garderobei. Va găsi însă la Paris tot ceea ce era 
necesar pentru a o înlocui. 


Când ieşi din Gare de Lyon tocmai căzuse noaptea 
şi ploua. Parisul, acest oraş minunat, care-i mângâiase 
visurile de adolescentă, nu o primea chiar cu cea 
mai bună înfăţişare a lui. Întâmpinarea era mai curând 
rece. Dar n-avea de ales. Doar aşa îl putea regăsi pe 
tar. Ce-ar putea să-şi dorească mai mult? 


Katia luă o trăsură şi dădu vizitiului adresa hote- 
lului unde i se rezervaseră două camere. 


Parisul, noaptea, sub ploaie... 
Parisul, împodobit ca de o mare sărbătoare... 


Ea se-ndrăgosti de această metropolă, care 
transmitea un farmec special. Drapelele ruseşti şi 
franceze  ornau marile bulevarde strălucitor 
luminate. Vitrinele orbitoare de lumină, trăsurile 
elegante, birjele, pietonii bine îmbrăcaţi ce mergeau 
cu pas vioi şi se-ascundeau sub umbrele, toate acestea 
îi amintiră de Nevski Prospekt, însă cu un plus deloc 
neglijabil de cochetărie... 


251 


Dintr-odată, de pe o stradă laterală îşi făcură 
apariţia o grămadă de băieţi încărcaţi cu jurnale, 
care strigau să-ţi asurzească urechile: 


— Ediție specială!... Ediţie specială!... Atentat 
împotriva ţarului!... Un refugiat polonez a tras asupra 
ţarului!... Ediţie specială!... 


Agitaţia se transmise mulţimii. Trecătorii îşi smul- 
geau unii altora jurnalele, iar băieţii strigau: 


— Ediție  specială!...  Atentat!...  Specială!... 
Atentat!... Ediţie specială!... Atentat!... Atentat!... 


Panica o cuprinse pe Katia. O panică absolut nebună. 
Dacă ţarul murise, atunci şi viaţa ei se va opri, la fel ca 
un orologiu spart cu o lovitură de ciocan. Fata aproape 
că vizualiză scena atentatului... lovitura mortală... 
Ţarul prăbuşindu-se sub gloanţele asasinului... Apoi, 
după ce primul val de groază trecu, ea se gândi la 
propria-i situaţie. Să se trezească singură la Paris... 
Să-nfrunte tragedia... 


Katia strigă vizitiului să oprească trăsura, sări din 
ea şi-şi făcu drum prin mulţime pentru a găsi un 
vânzător de jurnale. Luă un exemplar, îl plăti, apoi, 
tremurând de frică, se apropie de o vitrină luminoasă 


252 


ca să citească informaţia din gazetă. 


Ochii ei se umplură de lacrimi. Lacrimi de bucurie, 
de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi Sfânta 
Fecioară. Ţarul era sănătos şi dincolo de orice pericol. 
Gloanţele nu-şi atinseseră ţinta. Inima încă îi bătea 
puternic, dar temerile îi dispăruseră. Era pur şi simplu 
fericită... Strada îi apăru deodată învăluită într-o 
lumină feerică, iar francezii care o înconjurau, 
frumoşi şi radiind de fericire... ca şi ea... Trecătorii 
vibrau lăuntric - asta nu se vedea, dar Katia le 
simţea emoția. 


Un tânăr strigă exaltat: 


— Trăiască Polonia!... Trăiască Polonia! Trăiască 
Polonia eliberată de opresorii săi! 


Strigătele acestuia treziră o anumită curiozitate. 
Pietonii îşi continuară drumul, alţii se-nghesuiră lângă 
vitrine şi sub streşini ca să citească ediţia specială. 
Trăsurile de domni şi birjele se opriră. Ocupanţii lor 
cumpărau foile pe care băieţii le fluturau pe 
deasupra mulţimii. 


Fericită, debordând de frumuseţe, Katia urcă la 
loc în trăsura ce-şi reluă cursa. 


Ţarul trăia!... Graţia divină îl apăra pe ţari!... 


253 


Ea îi explică Petronellei ceea ce se petrecuse, 
care dădea din cap fără să înţeleagă mare lucru, căci 
stăpâna ei vorbea prea repede. Fata pricepu însă că 
vestea era una bună, mai ales după expresia radioasă 
a prinţesei. Katia plângea şi râdea. Primul şoc o dată 
trecut, acum urma relaxarea. 


Trăsura se opri în faţa unui hotel micuţ, dar şic, 
de pe strada Basse-du-Rempart. Adresa indicată în 
ultima scrisoare a lui Alexandru i se-ntipărise în memo- 
rie prinţesei. Pentru ea, această vizuină pariziană - 
modestă prin proporțiile ei, în comparație cu 
mastodonţii  Sankt-Petersburgului - părea mai 
minunată decât un castel încântător. 


În holul împodobit cu plante exotice o aştepta 
prinţul Alexei Vladimirovici Kozlovski, cea mai 
tânără ordonanţă a ţarului. Ofiţerul, de astă-dată 
îmbrăcat civil, se apropie de Katia şi-i sărută cu 
respect mâna. 


— Katerina Mihailovna, eram foarte neliniştit. De 
două zile tot fac naveta între Gare de Lyon şi Gara 
de l'Est. Am pândit toate trenurile care veneau din 
Italia... 


Katia îl întrerupse nerăbdătoare: 
— Vorbiţi-mi despre ţar! Ce s-a întâmplat, până la 


254 


urmă? Cum a izbutit să scape? 
— O minune, prinţesă! O adevărată minune! 
Ordonanţa schiţă semnul crucii. 


— Majestatea Sa, întovărăşită de împăratul 
Napoleon, se întorcea cu trăsura la Paris după o 
trecere În revistă militară desfăşurată la 
Longchamp. Brusc, un nebun a tras două focuri de 
revolver asupra ţarului, din fericire fără să-l atingă. 
Tentativa de asasinat a fost precedată de o 
manifestaţie ostilă, organizată de un grup de 
fanatici francezi - am înţeles mai târziu că era vorba 
de intelectuali de stânga -, care au strigat Majestății 
Sale, în cursul unei vizite oficiale la Sainte Chapelle: 
„Trăiască Polonia, domnule!” Un afront inadmisibil, 
pe care întreg anturajul Majestății Sale l-a primit cu 
indignare. 


Katia suspină uşurată. 


— Majestatea Sa se află aşadar dincolo de orice 
primejdie! Asta contează! 


Fruntea ofițerului se-ntunecă. 


— Demnitarii din suita Majestății Sale l-au conjurat 
să întrerupă această vizită plină de capcane. La 
Paris, Majestatea Sa nu se află-n siguranţă. Vă 


255 


rugăm să faceţi uz de influenţa dumneavoastră pe 
lângă împărat ca să-l convingeţi să părăsească fără 
întârziere Franţa. 


— O să fac tot ce-mi stă-n putinţă, Alexei Vladimi- 
rovici! Puteţi să contaţi pe mine. 


Katia plutea în cea mai deplină mirare. Nu 
pricepea cum se poate atenta la viaţa unui om atât 
de bun, de sensibil, care-şi iubea supuşii de parcă ar 
fi fost copiii săi proprii, care dorea să-i elibereze pe 
servi şi să ofere o constituţie supuşilor lui. Cu un an 
înainte, Alexandru mai suportase tentativa de 
asasinat a unui anume Karakasov, un anarhist 
dement. Nici în Rusia, nici în străinătate ţarul nu 
părea să fie la adăpost. 


Ordonanţa abia mai putea să-şi stăpânească bu- 
curia. Ţarul, stăpânul său, era în viaţă. Katia îl 
privea cu multă plăcere. Tinereţea acestuia şi 
fericirea lui erau cu-adevărat impresionante. 


Ofiţerul îl întovărăşise deseori pe ţar în vizitele 
făcute de acesta la Smolnâi. Fetele îl admiraseră cu- 
cerite, îndrăgostite. 


„E mai tânăr şi mai atrăgător decât ţarul tău!”, 


256 


exclamau ele. 


Noaptea, retrase în dormitor, fetele îşi dădeau 
frâu liber entuziasmului fără să se teamă că pot fi 
auzite de supraveghetoare. 


„să mă culc cu el este dorinţa mea cea mai 
arzătoare”, declară micuța contesă Sonia 
Sergheievna  Kutaisova, care avea trăsăturile 
picante ale unei odalisce de Constantinopole. Nu se 
mira însă nimeni. Tatăl ei, fost prizonier turc, îi 
fusese dăruit de Caterina |! fiului său, Pavel |, care-l 
alesese ca valet personal, ridicându-l la rangul de 
Mare Scutier, iar mai apoi înnobilându-l cu titlul de 
conte. 


Sonia Sergheievna, contesa parvenită, le privea 
de sus pe fiicele familiilor Şuiski şi Morozov, ai căror 
strămoşi iluştri căzuseră în dizgrație, pierzându-şi 
titlul de prinți. Sub Romanovi, oameni proveniţi din 
pleavă atinseseră cele mai înalte demnități. 


Ordonanţa reîncepu cu vioiciune. 
— Majestatea Sa va lua parte în această seară 


la un banchet oferit în cinstea sa la Palatul Tuilleries. 


257 


La miezul nopţii se va întoarce la Elysee, reşedinţa 
sa pe durata sejurului parizian. Majestatea Sa arde de 
nerăbdare să vă revadă. E ora nouă. Aveţi la 
dispoziţie trei ore ca să vă schimbaţi şi să vă 
odihniţi puţin. Vă voi însoţi în trăsură până la Elysee 
— fireşte, dacă nu sunteţi prea obosită după 
această lungă călătorie. 


— Dorinţa mea de a o vedea pe Majestatea Sa e 
la fel de mare ca şi a sa. La miezul nopţii o să vă 
urmez, prinţe. 


Directorul hotelului o conduse în cameră. După 
enormele saloane ale palatului Laurenzano, Katia se 
regăsi acum în această chiţimie mobilată modest, 
dar inundată de flori la fel ca loja unei mari actriţe. 


x 
k x 


În drum spre Elysee, într-un cupeu fără blazoane, 
Katia - care petrecuse două ore spre a-şi reface frumu- 
seţea - nu mai era în stare să-şi stăpânească nerăb- 
darea. Să-l revadă pe împărat, să se lipească de 
pieptul acestuia, să fie posedată de acesta. Tinereţea 
şi farmecul ordonanţei nu o atrăgeau deloc. În ciuda 


258 


vârstei, Alexandru era cel care o fascina. Anii care 
apăsau pe umerii acestuia şlefuiseră diamantul brut, 
făcându-l să strălucească în ale sale mii de feţe. 
Aerul său serios, autoritatea, măreţia sa, care 
contrastau cu privirea lui blândă, plină de tandreţe 
atunci când o privea pătruns de iubire, îl făceau 
mult mai seducător decât cei mai splendizi ofiţeri 
tineri de la Curte. 


Trăsura se opri pe strada Marigny. Ordonanţa o 
rugă să coboare, oferindu-i totodată mâna. 
Parcurseră pe jos distanţa care îi despărţea de 
zăbrelele străzii Gabriel. Numeroşi poliţişti francezi - 
în civil - patrulau în tot locul. Avertizaţi de 
comandantul lor, se făceau că nu observă tânărul 
cuplu. Katia şi ofiţerul intrară pe o mică poartă ce da 
în grădina palatului Elysee. Traversară pe furiş 
peluzele verzi, merseră de-a lungul unei alei şi 
ajunseră în faţa treptelor de marmură ce duceau la 
uşile-ferestre ale parterului, acum deschise. Terenul 
era liber. Tot personalul fusese îndepărtat. 


Alexandru îşi aştepta amanta într-un salon cu lu- 
mini disipate, care lăsau în umbră mobilele stil Louis 
XV, cu ornamente metalice aurite ce străluceau 
discret. La vederea Katiei, ţarul se grăbi să-i iasă în 


259 


întâmpinare, o cuprinse în braţe şi-i acoperi gura de 
sărutări. 


— Mi-ai lipsit atâta, iubita mea Katia!... Mi-ai lipsit 
atât de mult!... 


Ordonanţa se retrase cu discreţie. 


Alexandru o tinu la distanţă de un braţ pe Katia 
şi o contemplă ca vrăjit. 


— Napoli ţi-a sporit şi mai mult frumuseţea!... Dar 
în absenţa ta am suferit ca un martir, căci mi-am ascuns 
sentimentele față de anturajul meu... După 
atentatul de astăzi, gândurile mele tot spre tine au 
zburat. Mă gândeam la ce s-ar fi întâmplat cu tine 
dacă aş fi fost ucis. Căci dragostea mea ţi-a provocat 
multe neplăceri. Apoi, mi-am spus că n-aş fi putut să- 
mi respect angajamentul de a mă căsători cu tine şi 
de a te onora aşa precum meriti... 


O trase în camera lui şi o dezbrăcă plin de patimă. 
Gustară împreună din extazul dragostei fizice, împărțind 
plăcerea cu egal elan. 


Primul val de frenezie fiind consumat, Alexandru 
îi spuse solemn Katiei: 


— De-acum înainte, nimic nu ne va mai 


260 


despărţi, în afară de moarte! De când te-am 
cunoscut trupeşte, nici o femeie nu m-a mai 
interesat! Te confunzi cu mine aşa cum eu mă 
identific cu tine! împreună nu suntem un cuplu, ci o 
singură făptură. E greu să-ţi explic ce anume simt. 
Inima ta bate în pieptul meu aşa cum inima mea bate 
în altău... 


Se dăruiră din nou unul altuia. 
— Acum suntem legaţi prin lanţurile cărnii şi ale 
sufletului, ale plăcerii şi ale voluptăţii! 
x 
x x 


O oră înaintea zorilor, Katia părăsi Palatul Elysee 
escortată de Kozlovski. Urmă acelaşi drum, ca să 
mai petreacă după miezul nopţii alte câteva ore 
alături de ţar, pe întreaga durată a şederii sale la 
Paris, sejur scurtat spre satisfacția ambelor părţi, rusă 
şi franceză. 


261 


Vii 


Ar şi Katia se-ntoarseră la Sankt- 
Petersburg. 


Alexandru cu un tren special, precedat de două 
locomotive care trebuiau să înfrunte riscul unei 
explozii dacă drumul de fier ar fi fost minat, Katia cu 
un tren de călători, în vagonul de dormit. Ordonanţa 
princiară Kozlovski îi asigura paza. La Varşovia o 
aştepta domnişoara Şebeco. Ea fusese prevenită să 
o primească şi să o întovărăşească până la Sankt- 
Petersburg. 


Katia înţelese - dovedind un cert sentiment de 
cochetărie - că inima împăratului era muşcată de 
gelozie. Prezenţa frumosului Kozlovski în proximitatea 
amantei sale îi inspira împăratului temeri, în ciuda 
dragostei sincere şi exclusive pe care Katia o nutrea 
faţă de el. 


Domnişoara Şebeco o înveselea, ca de obicei, cu 
glumele ei, prin spiritul viu şi hazliu, prin simpatia ce 
i-o arăta. Katia se obişnuise să fie acompaniată de 


262 


Varvara Şebeco, să-i suporte prezenţa, rolul de mesager 
între ea şi ţar, ca şi atitudinea amicală şi totodată 
respectuoasă a acesteia. Sigur că ar fi vrut să ştie mai 
multe lucruri despre trecutul domnişoarei Şebeco, dar 
pentru moment încrederea pe care împăratul i-o 
acorda era suficientă. 


La Sankt-Petersburg, Katia şi Alexandru îşi reluară 
genul de viaţă abia întrerupt de episodul napoletan, 
acum lăsat în urmă şi uitat cu totul. Mihail Dolgoruki 
se resemnase să poarte „blazonul” de codoş, poziţie 
deloc de invidiat, foarte criticată de cercurile de la 
Curte, de nobilimea suspicioasă şi de propriii lui 
camarazi, invidioşi pe frecventele sale promovări. 
Când ajunse colonel al regimentului, aceştia începură 
să-şi manifeste în surdină nemulţumirile, căci un spirit 
de frondă prea afişat le-ar fi putut atrage pedepse: 
mutarea într-o garnizoană de provincie sau 
întârzierea avansării. Exista chiar bănuiala că prinţul va 
primi în curând o înaltă demnitate la Curte. 


* 
k x 


Alexandru hotări să o scoată pe Katia din anoni- 
matul în care se plictisea şi să o numească 


263 


domnişoară de onoare a împărătesei, în scopul de a 
obţine intrarea oficială la Curte a tinerei lui iubite. 
Deopotrivă, ţarul o impuse membrilor Curţii, care 
fură obligaţi să se supună, în ciuda mâărâielilor lor. 
Împăratul ştia că vor exista plângeri şi scrâşnete din 
dinţi. Însă puţin îi păsa. Într-un final, îşi impuse fără 
preget voinţa. Ceremonia de prezentare fu pregătită 
îndelung, întregul Sankt-Petersburg fremăta. Ţarul 
îşi arăta amanta la lumina zilei. Doamnele 
pudibonde şi  ipocritele condamnau dragostea 
murdară, adulterul ţarului. Bărbaţii, ceva mai 
prudenţi, se abţineau să dea glas criticilor, căci 
omniprezenţa celei de-a Treia Secţii le inspira o 
teamă îngrozitoare. 


În sfârşit, ziua cea mare sosi. 


Pentru prima oară, Katia fu primită la Palatul de 
larnă pe uşa principală, în vreme ce cavaleriştii de 
gardă, în mare ţinută, îi prezentau armele. Pentru 
prima oară, ea urcă monumentala scară de onoare cu 
dublă întorcere rezervată doar oamenilor „acceptaţi” 
la Curte. Pentru prima oară, ea străbătu anticamera 
împodobită cu candelabre gigantice de argint, toate 
având lumânările aprinse, deşi faptul se consuma în 


plină zi, iar spectacolul era completat de imensele 


264 


candelabre de aur şi cristal, la fel ca la Teatrul 
Bolşoi. Pentru prima oară, ea pătrunse în salonul de 
malahit, splendidă combinaţie decorativă de coloane 
de malahit verde smarald, de doruri scânteietoare şi 
de alb ce scotea în relief ornamentele lucrate de 
artişti veniţi din Italia şi Franţa. 


Şi - culmea ironiei! - Katia era încadrată de prinţesa 
Volkonski, doamna de onoare a împărătesei şi de 
contele Voronţov-Daşkov, ministru al Curţii, care 
trebuiau să o prezinte țarinei. lată o dublă palmă 
aplicată pe obrajii acestora. 


Demnitarii Curţii, doamnele de onoare şi un număr 
restrâns de curteni, a căror participare era obligatorie, 
aşteptau cu curiozitate şi ostilitate, ascunse cu grijă 
în spatele fațadei de impasibilitate glacială, intrarea 
„favoritei”, a „prostituatei imperiale”, după cum o 
numeau duşmanii. 


Katia îi surprinse pe aceşti oameni auriţi până şi-n 
cerul gurii prin stăpânirea de fier, prin calmul ei. Şi 
totuşi, inima îi bătea să se spargă. Sufocată de emoție, 
şi-ar fi dorit să plângă, dar se stăpâni. Nu era o Dolgo- 
ruki?... Katia îşi amintea că tatăl ei îi vorbea cu orgoliu 
despre noblețea familiei, cea mai veche din Rusia, şi 
despre prinții domnitori, din care ei coborau în linie 


265 


directă: „Romanovii nu erau decât servitori atunci 
când strămoşii tăi purtau coroana regală”. Această 
frază, repetată le nesfârşit, ca un laitmotiv, îi revenea 
în memorie. Nu ţarul fusese cel care, coborându-se, 
şi-o făcuse amantă, ci ea binevoise să răspundă 
iubirii acestuia. Fata era încredinţată că făcea mai 
mulţi bani decât o prinţesă germană. 


Katia îşi ţinea fruntea sus, cu seninătate, afişând 
ţinuta unei femei conştiente de ceea ce reprezintă. 
Toate aceste aristocrate cu titluri pompoase adunate 
în încăpere nu erau decât parvenite, ale căror 
dregătorii - nu foarte îndepărtate de cele ale 
slujitorilor ţarului - le aduseseră şi înnobilarea... O 
nobleţe din care se simţea izul de servitori. 


Fără să fie arogantă, făptura prinţesei respira o 
măreție ce impresiona şi-i intimida pe curteni - 
pupători în fund, după cum îi numea domnişoara 
Şebeco. 


Apoi, maestrul de ceremonii izbi cu bastonul aurit 
în  duşumeaua de marmură în diferite culori. 
Împărăteasa îşi făcu apariţia urmată de două doamne 
de onoare, de marele mareşal al Curţii şi de marele 
şambelan. Lividă, veştejită, avea o înfăţişare jalnică. 


266 


Rochia sa, încărcată de broderii din aur, ca şi 
bijuteriile sale scânteietoare nu făceau decât să 
adâncească contrastul dintre somptuozitatea 
îmbrăcămintei şi decăderea făpturii ce-o purta. 


Maria Alexandrovna  păşea cu greutate. 
Încetineala gesturilor sale sublinia o imensă oboseală şi 
o dezamăgire pe care nu izbutea să le ascundă. 
Împărăteasa se-aşeză pe un fotoliu înălţat ca un tron. 


Ceremonia de prezentare începu prin formula 
sacramentală, rostită de prinţul Volkonski cu o 
neplăcere abia mascată. Ministrul Curţii îşi jucă rolul 
cu o desăvârşire de automat. 


Toate personajele care asistau la această 
tragicomedie nu erau decât marionete jucate de firele 
mânuite de împărat. lar ele ştiau acest lucru. Până şi 
țarina era conştientă de supunerea ei în faţa voinţei 
soţului său, stăpânul absolut, autocratul bizantin al 
celui mai mare imperiu din lume. 


După formulele uzuale, țarina îi întinse mâna 
Katiei, care i-o sărută cu demnitate. Maria 
Alexandrovna îşi deghiză repulsia faţă de această fată 
sub un zâmbet de circumstanţă. Katia simţi instinctiv 
aversiunea țarinei. 


267 


Ca şi noua ei domnişoară de onoare, 
împărăteasa abia de-şi ţinea lacrimile. Lacrimi de 
oroare, de mânie neputincioasă, de disperare. În faţa 
ei se-nchina acum sfidător tânăra femeie care-i vrăjise 
soţul. Țarina realizase că acesta se-ndepărtase de ea 
cu mult înainte ca această odioasă Katia Dolgoruki să 
intre în viaţa împăratului. Fusese vorba de o 
îndepărtare graduală şi ireversibilă. Ea le acceptase pe 
fostele amante cu o indulgență tristă. Nu erau decât 
simple aventuri, ceva trecător, fără consecinţe. Dar 
această fată era mult mai periculoasă decât 
curtezanele ce o precedaseră. Țarina simţea intuitiv 
că noua ei domnişoară de onoare îi va lua locul într- 
o bună zi. Micul complot pus la cale cu ajutorul 
prinţesei Volkonski şi al Luizei Dolgoruki dăduse greş. 
Ultima ei şansă de a o izola de ţar a coincis aşadar cu 
renunţarea la orice încercare de a mai recâştiga inima 
soţului. Maria Alexandrovna ştia acum că pentru ea 
totul era pierdut. 


Tarina  deplângea schimbarea  intervenită în 
comportamentul soţului ei. Atunci când îl cunoscuse 
la tatăl său, ducele de Bade, se-ndrăgostise de ea cu o 
asemenea patimă, că ameninţase că va renunţa la 
drepturile sale de moştenitor al tronului dacă i se 
refuza mâna tinerei prințese. Împăratul Nikolai |, 


268 


viitorul ei socru, se-mpotrivise la început, căci fata 
aleasă de ţarevici era o bastardă născută dintr-o 
aventură extraconjugală a mamei ei, prinţesa 
Wilhelmina de Bade, cu un personaj de joasă 
extracţie. Marele-duce, dornic să stingă scandalul, 
preferase să-şi asume paternitatea copilului. Dar 
secretul lui Polichinelle era comentat cu maliţie de 
toată lumea. În dispreţ faţă de originea tulbure a 
tinerei prințese, încăpăţânarea ţareviciului înfrânse 
toate obstacolele. Căsătoria se petrecu cu toată 
pompa presupusă de un eveniment atât de 
important. Tânăra germană, care-şi luase numele 
rusesc de Maria Alexandrovna, cunoscu fericirea 
lângă un soţ nebun de iubire pentru dânsa. 


Însă după aceea totul se schimbă. Nestatornic, 
Alexandru, devenit ţar, uită de vechea lui pasiune 
pentru soţie, pe care o neglijă fără regrete şi 
remuşcări. Intervenţia medicilor, care recomandară 
încetarea relaţiilor conjugale ale cuplului imperial, 
oferi ţarului pretextul de a rupe şi ultimele legături 
intime cu împărăteasa. În schimb, el îi acordă 
acesteia toate onorurile datorate rangului. Ea lua parte 
la ceremonii, la dineurile de gală, la recepţiile 
suveranilor străini. Însă era evident că rolul său 


269 


devenise pur şi simplu decorativ. Retrasă în 
singurătatea apartamentului său, părăsită până şi 
de propriii ei copii, care-şi luaseră zborul în viaţă, 
femeia căuta alinarea în rugăciune. Moartea 
ţareviciului Nikolai, fiul ei preferat, secerat de ftizie la 
Nisa, îi dădu țarinei lovitura de graţie. De-atunci nu 
făcea decât să vegeteze. Din când în când, un surplus 
de energie o mai smulgea din letargia în care se- 
adâncise. Dar încercările ei ezitante de a recâştiga 
poziţiile pierdute nu au condus la nimic. În mijlocul 
fastului de la Curte, împărăteasa nu era decât o 
femeie nefericită, bântuită de gândul sinuciderii. Dar 
o suverană se cuvenea să moară la datorie, la fel ca o 
santinelă. Punându-şi capăt vieţii, scandalul ar fi 
mânjit întreaga familie imperială. Aşadar, o soluţie ce 
nu putea fi nici măcar luată în calcul... 


* 
k x 


investită cu noua sa demnitate, Katia avea 
obligaţia să asiste la petrecerile, la ceremoniile, la 
balurile oficiale. Ea se temea să-nfrunte ostilitatea 
Curţii. Pe de altă parte, Alexandru o încuraja: 


270 


— Nu-ţi fie frică! Ai făcut deja pasul cel mai 
greu! Nimeni nu va îndrăzni să te jignească! Şi asta, 
de la ministrul Curţii şi până la cel din urmă 
lacheu!... Ai nevoie să te bucuri de tinereţea ta la fel 
cum un copil are nevoie de aer curat şi de soare! 


Ţarul privi în jur. 

— În cuşca asta te-ai ofili! 

— Dar plimbările împreună îmi sunt de-ajuns... 
Bărbatul o îmbrăţişă emoţionat. 


— E prea generos din partea ta! Dar lasă-mă pe 
mine să decid ce este bine pentru tine! Interesul 
pentru tine îmi ţine loc de suflet! 


Raționamentul împăratului se dovedi corect. 


Primul bal la Curte fu anunţat. Katia fu cuprinsă 
de o emoție care o paraliză. Primul ei bal!... Deşi 
fetele aristocrate erau prezentate cuplului imperial 
încă de la vârsta de paisprezece ani, Katia nu 
beneficiase de acest privilegiu. lată de ce echivocul 
acestei situaţii o înspăimânta. 


Cel mai căutat croitor din Sankt-Petersburg, 
care confecţiona rochiile aproape tuturor doamnelor 


271 


din nobilime, crease special pentru Katia o toaletă de 
o bogăţie greu de imaginat. Cu toate că tăietura trebuia 
să respecte vechea modă rusească - veşmintele 
folclorice ar fi fost o expresie mult mai potrivită - 
inclusiv  cokoşnika, adică acea înaltă coafură 
triunghiulară, peste care erau împrăştiate diamante, 
rubine şi perle fine, croitorul reuşise să-i confere o 
notă particulară de eleganţă rafinată. O dată 
terminată rochia, Katia o încercă fermecată. Plângea şi 
râdea în acelaşi timp. Era recunoscătoare ţarului că-i 
oferise pietrele scumpe ce-i înveseleau ansamblul 
vestimentar. 


În seara balului, tânăra se hotărî brusc să nu se 
mai ducă la palat. 


— Eşti nebună!, exclamă prinţul Mihail, care 
trebuia să o conducă întovărăşit de Luiza. Acum 
îndeplineşti o funcţie oficială. În calitatea ta de 
domnişoară de onoare faci parte din suita țarinei! 


Katia se lamentă glumind: 


— Domnişoară!... Când toată lumea ştie că de 
ani buni mă culc cu ţarul!... Domnişoară!... Să mori de 
râs, nu alta! 


— Nu vei fi nici prima, nici ultima domnişoară de 


272 


onoare care să fi cunoscut deja plăcerea Cytherei! 
Asta-i viaţa!, spuse Mihail. 


— Ar fi trebuit să ai mai multe scrupule înainte 
să accepţi rolul de amantă a împăratului, interveni 
la rându-i Luiza, depăşită de capriciile cumnatei 
sale. Ajunge cu mutrele! Îmbracă-te cât mai repede! 
Altfel, rişti să întârzii! Asta ar fi foarte neplăcut! 


— Taci!, strigă soţul ei mânios. Taci! Se va 
îmbrăca! Dacă mai persistă să facă figuri, o s-o îmbrac 
eu, cu forţa! 


Katia cedă, fără să ştie prea bine ce voia. Dorinţa 
să asiste şi să danseze la primul său bal se lovea de 
frica de a se-arăta în faţa oamenilor ironici şi răuvoitori, 
în faţa doamnelor ipocrite, care poate că o vor privi cu 
dispreţ. 


În cele din urmă, Katia era gata. Toate cameristele 
- chiar şi cele ale Luizei - îşi făcuseră de lucru în 
preajma prinţesei. 


Mihail constată uşurat că nu se aflau în întârziere. 


Când se urcară în trăsură, Katia dârdâia de frig, în 
ciuda hainei de zibelină şi tremura de emoție la 
ideea că va revedea ochii plini de reproş mut ai 


273 


țarinei. Ea începuse să cunoască Palatul de larnă - 
scurtăturile ascunse - atunci când se-ntâlnea cu 
amantul său în fostul apartament intim al lui Nikolai |. 
Prinţesa cunoştea de asemenea şi latura impozantă a 
edificiului, căci audiența la țarină îi îngăduise să 
admire - măcar în parte - încăperile de protocol. 


La Smolnâi, Katia auzise descrieri ditirambice 
ale balurilor de la Curte. Toate fetele erau pregătite 
dinainte să suporte corvezile oficiale şi să guste 
plăcerile pe care această lume strălucitoare le oferea 
aleşilor ei. 


Când coborâră în Piaţa Palatului de larnă, întreg 
spaţiul gemea de trăsuri de gală ce se-ndreptau 
către reşedinţa imperială. La baza marii scări, un paj o 
întâmpină pe Katia ca să o conducă printr-o 
sumedenie de coridoare şi saloane spre apartamentul 
țarinei. Pentru ea, clipa crucială se-apropia. Oare 
cum va fi primită de doamnele şi domnişoarele de la 
curte? Dacă recepţia sa oficială se petrecuse cu o 
precizie de ceasornic - potrivit protocolului - Katia 
era îndoită cât priveşte întâlnirea din această seară. 
Într-un salon, o parte a suitei imperiale aştepta cu 
răbdare ca țarina să-şi sfârşească toaleta. Katia 
schimbă salutări cu doamnele tinere şi făcu reverenţe 


274 


în faţa doamnelor în vârstă, care îi răspunseră cu un 
aer afectat. Toate aceste femei care tăcură la apariţia 
Katiei îşi reluară imediat trăncăneala, observând pe 
furiş rochia şi bijuteriile Katiei. Constatară că 
bijuteriile cu pietre preţioase, departe de a evoca 
splendorile reginei Semiramida - după cum se 
spunea - păreau mai curând modeste. Ţarul nu-i 
dăruise bijuterii extravagante, nici bijuteriile coroanei, 
aşa cum gurile rele pretindeau că s-ar fi întâmplat. 


Katia, la început izolată, pusă la index, regăsi 
printre tinere câteva foste colege de la Smolnâi. Una 
singură dintre acestea, poznaşa prinţesă Ana Ivanovna 
Şekovski, veni în întâmpinarea ei şi începu să 
converseze cu ea, spunând glume şi evocând amintiri 
din şcoală. Doamnele în vârstă îi aruncară priviri 
fulgerătoare Anei, care încălcase acordul tacit de a 
ridica un cordon sanitar în jurul intrusei. 


Uşile camerei imperiale se deschiseră şi țarina 
apăru îmbrăcată cu o rochie brodată cu aur, purtând 
o tiară şi un torent de pietre care erau atât de grele, 
încât abia de se ţinea pe picioare. Împărăteasa 
amintea de o mumie despachetată, care dezvăluia o 
figură emaciată, pe care machiajul nu izbutea să o 
înfrumuseţeze. În spatele plăpândei sale făpturi se 


275 


ţineau doamnele de onoare apropiate, singurele 
autorizate să asiste la toaleta imperială. Maria 
Alexandrovna răspunse reverenţelor înclinând uşor 
din cap, apoi se-ndreptă spre ieşire. O ignorase pe 
Katia. 


Cortegiul se formă automat în spatele acesteia. 


Într-un salon alăturat, ţarul Alexandru, acoperit 
de decoraţii, îşi aştepta soţia, având în spatele său o 
mulţime de generali, de demnitari şi de ordonanţe. 
El o căută rapid din ochi pe Katia printre 
domnişoarele de onoare. La vederea fetei, fruntea i 
se descreţi şi, cu un gest aproape galant, oferi mâna 
împărătesei, care se sprijini cu recunoştinţa unui 
căţeluş ce-şi adoră stăpânul. 


Marele maestru de ceremonii îşi privi ceasul de 
aur... Era zece fix... 


Lacheii deschiseră uşile duble de bronz. Marele 
maestru înaintă în sala de concert, rezervată pentru 
această ocazie dansatorilor, şi anunţă cu o voce 
solemnă: 


— Domnilor, Majestatea Sa împăratul! 


Muzica intonă imnul imperial. Nouă sute de 


276 


spete se-ndoiră, eliberând la mijloc un spaţiu suficient 
pentru a permite ţarului, țarinei şi cortegiului lor să 
treacă fără dificultăţi. Apoi spinările reveniră la poziţia 
iniţială. Ţarul se-ntreţinu pe scurt cu ambasadorii, 
înalții oaspeţi şi câţiva favoriţi. 


Katia era tulburată, orbită de splendoarea adunării, 
de dorurile ornamentelor arhitecturale, de candelabrele 
strălucitoare, de lampadarele cu mii de lumânări, ce-şi 
reflectau lumina în mătăsurile cu ape lucitoare, în 
crucile încrustate cu diamante ale ordinelor militare 
şi civile cele mai importante, în bijuteriile doamnelor 
şi în uniformele magnifice ale demnitarilor, lacheilor 
şi cavalerilor-gardă - purtând caschete strălucitoare 
pe cap - ce încadrau uşa. 


Pentru prima oară, Katia vedea marile săli de 
gală - atât de lăudate -, care depăşeau ceea ce până 
şi cea mai debordantă imaginaţie ar fi putut să 
conceapă. Un parfum îmbătător de crin plutea în 
aer. 


Ţarul deschise balul. Dansă cu prinţesa Volkonski, 
onorând-o astfel pe țarina care nu mai dansa de multă 
vreme. Alte cupluri îl urmară pe împărat şi pe 
vârstnica sa parteneră. Orchestra interpreta un vals. 


277 


Un general cu imenşi favoriţi şi cu priviri 
inteligente, plin de bunăvoință, se-nclină în faţa 
Katiei. 


— Caterina Mihailovna, îngăduiţi-mi să mă prezint, 
sunt generalul Loris Melikov. L-am admirat mult pe 
prinţ, tatăl dumneavoastră, care mi-a arătat 
întotdeauna o vie prietenie. Regret că nu mai este 
printre noi, ca şi mama dumneavoastră. Aţi fi atât de 
bună să-mi acordaţi onoarea acestui dans? Ştiu că 
tinerii ofiţeri urăsc privilegiul gradului meu. Însă sunt 
sigur că vor avea ocazia să recupereze timpul 
pierdut. 


Bătrânele doamne de onoare, pudibondele 
încărcate de ani şi nobilele impregnate cu venin 
priveau cu ostilitate la generalul care sfida izolarea 
amantei imperiale. Dar primul pas fusese deja făcut. 
Katia dansa minunat şi frumuseţea ei eclipsa 
frumuseţea rivalelor sale. Candidaţii la dans se- 
ngrămădiră în jurul ei, rugând-o să-i înscrie în 
carnetul său de bal. Curteni care voiau să se facă 
agreabili ţarului o copleşiră cu complimente. Marele- 
duce Serghei — capra râioasă a familiei imperiale - o 
invită pe Katia la o polkă. 


278 


Înfrângerea duşmanilor tinerei prințese 
Dolgoruki fu însoțită de o cruntă derută. 


Lumea elegantă şi politicoasă se împrăştie în 
salonul de malahit, în rotonda cu coloane de marmură, 
decorată cu o friză inspirată din arta greacă antică şi 
acoperită cu o cupolă ce imita Panteonul roman, în 
galeria militară care adăpostea trofee de război şi arme 
preţioase. Bogate bufete ofereau amatorilor băuturi 
răcoritoare, zaharicale, drajeuri şi fructe confiate. În 
salonul arab, jucătorii de cărți găsiră tot 
echipamentul pentru a-şi desfăşura pasiunea. 


În timp ce dansa ca un fluture şi se lăsa stăpânită 
de vertijul valsului, Katia simţea privirea țarinei aţintită 
asupră-i. Curtenii o fixau plini de curiozitate. O studiau 
pe-ndelete pe fata care-l subjugase pe împărat. O 
comparau cu doamna de Pompadour, cu Diana din 
Poitiers, cu doamna Du Barry, cu Lola Montes şi cu 
mai toate curtezanele imperiale şi regale cu care 
cultura occidentală le fascinase mintea. 


Katia avea impresia că este un fel de animal 
exotic expus indiscreţiei vânătorilor de zvonuri. 


La miezul nopţii se servi supeul în vasta sală Ni- 
kolai |. Mese rotunde, de zece persoane fiecare, fură 


279 


dispuse în grădina de iarnă. Fiecare masă avea în 
mijloc un palmier. Pe trunchiul acestuia erau 
înfăşurate ghirlande de orhidee şi trandafiri. Ţarul şi 
tarina, ca şi oaspeţii de onoare - prinți domnitori şi 
înalţi demnitari străini, în vizită la Sankt-Petersburg 
— împărțeau o masă supraînălţată, care le îngăduia 
să îmbrăţişeze cu privirea întreaga sală. 


Întâmplarea - discret înscenată - o aşeză pe 
Katia între convivii care-i arătară cea mai mare 
simpatie. Generalul Loris Melikov dădu tonul, 
acordându-i tinerei  consideraţia cuvenită unui 
personaj de rang înalt. Ordonanţa princiară Kozlovski, 
tânăra prinţesă Ana Ivanovna, două doamne şi doi 
ofiţeri din regimentul  Preobrajenski, aleşi pe 
sprânceană, o copleşiră cu atenţia lor. 


Katia înţelese că ţarul prevăzuse absolut totul 
ca să-i creeze o ambianţă plăcută, înconjurând-o cu 
oameni devotați lui. Prezenţa lui Loris Melikov la 
masa ei era considerată ca o trădare de acei curteni 
care o urau pe curva împăratului. Toată lumea 
simţea că influenţa tinerei Dolgoruki depăşea limitele 
unui simplu capriciu. Mihail şi Luiza, aşezaţi la o 
masă alăturată, urmăreau CU nelinişte 
comportamentul Katiei şi reacţia nobilimii ruse. 


280 


* 
k x 


Katia medită pe-ndelete după sfârşitul balului - 
primul din viaţa ei -, care ar fi trebuit să o poarte pe 
aripile exaltării şi purei bucurii. Or, sentimentele ei 
rămâneau împărțite. Această stare sufletească 
apropiată nemulțumirii se-accentuă jn zilele ce 
urmară. Cu toate că evita mulțimile, Katia hotărî să 
asiste la spectacolul de operă prezentat de o trupă 
franceză la Teatrul Bolşoi. Încă de la intrarea ei în lojă, 
huiduielile care izbucniră din mai multe părţi ale sălii 
în acelaşi timp o făcură să se-ntoarcă pe călcâie şi 
să plece. Umilită profund, prinţesa luă hotărârea ca 
de-acum înainte să nu mai participe decât la 
ceremoniile oficiale, potrivit obligaţiilor cei reveneau. 
De când îşi dăruise inima ţarului, parcă păşea pe 
spini. Drum fără întoarcere, plin de capcane mai 
primejdioase pe zi ce trece. 


Fără doar şi poate că exista o distanţă între 
importanţa pe care ţarul o acorda iubirii sale pentru 
Katia şi mediocritatea locurilor în care se-ntâlneau 
pe furiş. Justificările unei asemenea stări de lucruri nu 
lipseau. Atentatele împotriva vieţii împăratului se- 


281 


nmulţiră. Vizitele la vila de pe Cheiul Englezilor 
deveniseră prea riscante. Fostul apartament privat 
al lui Nikolai I le sluji de adăpost, dar pe timpul verii 
fură obligaţi să se mulţumească doar cu o mică 
încăpere de la Ţarskoe Selo, sumar mobilată cu un 
pat, două scaune şi o masă de toaletă, decor jalnic, 
care ar fi fost suficient pentru amorul pe fugă al unui 
ofiţer incapabil să plătească un interior mai adecvat 
spre a-şi primi iubita. Dar se spune că dragostea n- 
are nevoie de un decor somptuos ca să înflorească. 
Alexandru şi Katia ar fi preferat o insulă pierdută în 
imensitatea oceanului, unde ar fi putut să retrăiască 
aventura naivă şi impresionantă a celebrilor Paul şi 
Virginia. Numai că realitatea îşi impune legile. 


Că împăratul dorea să păstreze discreţia asupra 
relaţiei sale cu Katia era ceva de la sine înţeles. 
Decorul sordid al efuziunilor pe care le trăiau la 
Ţarskoe Selo, departe de a fi o ascunzătoare, lua 
însă aspectul unui paravan translucid. Curtea aflase 
secretul şi făcea haz pe seama lui. Ardoarea ţarului 
flata amorul propriu al Katiei, dar orgoliul său 
rămânea teribil de nesatisfăcut. 


O dezamăgire sporită îi sleia inima. Adesea, fata 
plângea aparent fără pricină, apoi se tot întreba de 


282 


ce se lasă cotropită de tristeţe. În fond, se bucura de 
adoraţia ce i-o închinase suveranul Rusiei, ar fi 
trebuit deci să dea în clocot de fericire... Şi totuşi... 
Stările ei de spirit, veselia şi disperarea se-nlănţuiau, 
dezvăluind un fel de incoerenţă, de contradicții pe 
care ţarul nu avea cum să nu le observe. Recepţiile 
de la Curte, la început suportabile, încetul cu încetul 
începură să o dezguste, căci adevărata atitudine a 
unei mari părţi a curtenilor, domolită pentru ceva 
vreme, Îşi scoase capul şi se manifestă printr-o rezervă 
mai jignitoare chiar decât disprețul afişat. Îi zâmbeau 
cu o falsă bunăvoință şi o evitau cu o stângăcie 
premeditată. 


Katia începu să slăbească. Alexandru înţelese 
cauza schimbării ei şi pricepu că tovărăşia lui nu îi 
era suficientă unei adolescente ce avea nevoie de 
mişcare, de o ambianţă veselă, de o atmosferă 
destinsă. Katiei i-ar fi plăcut să aibă prietene, ca să-şi 
umple astfel singurătatea. Doar domnişoara Şebeco îi 
ţinea plăcută companie. 


Era perfect adevărat. Katia se plictisea. Luiza o 
ţinea la distanţă, pentru că insuccesul de la Napoli îi 
rănise încrederea. Temperamentala italiancă răbda 
cu greu ostracizarea cu care ea şi soţul ei erau 


283 


trataţi. Şi asta deoarece oamenii care-i condamnau 
pentru rolul echivoc ce-l jucau nu renunţau deloc la 
această poziţie moralizatoare. 


Mihail îşi vizita adesea sora ca să se intereseze 
de nevoile şi bunăstarea fetei. Se arăta amabil şi 
înţelegător, mai puţin din solidaritate şi mai mult de 
teamă să nu-şi atragă mânia ţarului. Un autentic cerc 
vicios, care jena relaţiile dintre membrii întregii familii. 
Fireşte că recompensa pentru cooperarea de care 
dăduse dovadă prinţul nu întârzie să se manifeste 
din nou. Acesta primi o înaltă dregătorie la Curte, fapt 
care închise gura tuturor detractorilor săi. Îşi sacrifică 
orgoliul şi onoarea, dar primi în schimb avantaje şi 
privilegii ce-i flatau vanitatea. 


Dornic să o facă pe Katia să iasă din starea depre- 
sivă în care se-adâncise, Alexandru hotări să o ia cu 
sine în străinătate. Bineînţeles că ţarul călători într-un 
tren special. Katia, însoțită de indispensabila 
domnişoară Şebeco, îl urma într-un vagon de dormit, 
la fel ca oricare burgheză cu o anumită dare de 
mână. 


Împăratul luase obiceiul să meargă an de an la 
Ems, unde făcea cură de ape. Era constrâns la acest 


284 


tratament mai puţin din pricina sănătăţii, care-i era 
excelentă, cât mai ales pentru Katia, pe care spera 
să o elibereze astfel de atmosfera apăsătoare din 
Sankt-Petersburg. Ţarul locuia la Hotelul celor Patru 
Turnuri, rezervat în exclusivitate pentru sine şi 
numeroasa-i suită, în timp ce Katia era cazată într-o vilă 
din apropiere, având un nume evocator, Micul Elysee. 


Alexandru mergea acolo şi când suveranii străini 
îl invitau să negocieze cu privire la conciliabule 
destinate să schimbe harta Europei. Unchiul său, 
regele Prusiei, îl invită la Berlin. Primi invitaţia şi se 
instală la Ambasada rusă de pe bulevardul Unter den 
Linden. Spre surprinderea diplomaților săi, el refuză 
apartamentul imperial, luxos şi confortabil, ca să se 
instaleze în două camere mici şi strâmte, ale căror 
ferestre dădeau spre grădină. Ţarul prefera această 
locaţie modestă, care îi oferea însă avantajul de a 
avea o intrare separată. Katia ocupa vila închiriată din 
imediata vecinătate. După căderea nopţii, ea intra în 
grădina ambasadei pe o uşă amenajată în incinta din 
cărămizi şi se strecura în camera amantului său. Toată 
lumea ştia despre ce este vorba, dar nimeni nu 
îndrăzni să comită nici cea mai mică indiscreţie. 


Împăratul găsi în Katia o ascultătoare docilă, 


285 


capabilă să-i păstreze secretele. În faţa fetei, el 
comenta discuţiile politice avute, îşi expunea planurile, 
îşi dezvolta gândurile. Simţea nevoia să se confeseze 
cuiva, să se desfăşoare în lungi monologuri. Katia 
interpreta rolul unui spectator pasiv, care urmărea cu 
interes tiradele unui singur actor: ţarul. Ea fu pusă la 
curent cu dedesubturile întrevederilor ce se desfăşurau 
între Alexandru şi Wilhelm în prezenţa lui Gorceakov 
şi a lui Bismark, dar şi cu pregătirile de război ale 
Germaniei împotriva Franţei. Ea îl urmă pe ţar la 
Reichstadt, acolo unde aceleaşi personaje aveau de 
discutat despre preliminariile campaniei militare pe 
care Rusia o proiecta contra Turciei. Katia îl întovărăşi 
şi la Viena, unde, sub pretextul de a vizita o 
expoziţie, ţarul purta tratative politice pe tema 
Alianţei celor Trei Împărați. Condamnarea la moarte 
a Franţei imperiale tocmai avea să se decidă. Astfel, 
părăsindu-l pe Napoleon Ill şi imperiul acestuia în 
faţa furor teutonica”, Alexandru se răzbuna de fapt 
pentru campania din Crimeea. 


Katia ar fi trebuit să se simtă fericită alături de 
bărbatul pe care-l iubea. Dar existenţa «i 
marginalizată începea să o obosească. Fata trăia în 


5 Furor teutonica, mânie germanică, în lat. În text 
(n.t). 


286 


afara evenimentelor ce-i tulburau pe suverani şi pe 
oamenii de stat, provocând în presa politică articole 
fulminante şi polemici frenetice, care puneau pe jar 
opinia publică. Ea trăia - şi asta datorită ţarului - 
într-un turn de fildeş. 


Impresiile sale despre Parisul celui de-al Doilea 
Imperiu se reduceau la secrete intrări nocturne la 
Elysee, la coridoare goale şi la camera de noapte a 
ţarului, pe care o părăsea dis-de-dimineaţă. Amanţii 
au întotdeauna ceva să-şi spună în momentele de 
răgaz ale întâlnirilor lor de dragoste. Însă zilele Katiei 
rămâneau goale, sterile. Să viziteze Parisul, să se 
plimbe pe Champs Elysee, să plutească pe cheiurile 
Senei, să facă mărunte cumpărături în marile 
magazine şi să intre într-un salon de ceai ca să se 
odihnească, să ia masa în marile restaurante alături 
de domnişoara Şebeco - alergată prin Paris de-i ieşea 
sufletul -, ca şi de prinţul Kozlovski, nu avea cum să 
compenseze viaţa fericită de care lumea bună se 
bucura şi ale cărei ecouri ajungeau la ea. Până şi 
prezenţa lui Kozlovski devenea jenantă. Tânăr, sedu- 
cător, spiritual, cu maniere de mare senior, acesta 
îndura chinuri tantalice alături de Katia, care-l atrăgea 
cu feminitatea ei fascinantă. Nu-şi îngăduia faţă de 


287 


ea decât galanteria oficială, căci umbra 
amenințătoare a ţarului plana în permanenţă 
deasupra capului său. El trebuia să o escorteze pe 
Katia, căci nu era de conceput ca ea să intre singură 
într-un mare restaurant. Desemnat de împărat, tânărul 
Kozlovski juca rolul de curtezan al Katiei nu numai la 
Paris, ci pretutindeni în lume. Alexandru îi acordase 
încrederea lui cu-atât mai mult cu cât prezenţa 
Varvarei Şebeco ar fi împiedicat o eventuală idilă între 
ordonanţă şi Katia. Aceasta nu ar fi cedat în faţa 
farmecului dovedit de prinţ, chiar dacă angajamentul 
său de a o cere în căsătorie i-ar fi gădilat mândria. 


Katiei nu-i lipsea orgoliul. Ca să-şi păstreze 
influenţa asupra lui Alexandru, ea avea datoria să-şi 
menţină virtutea neatinsă. Să-şi caute un amant? Dacă 
în stare de reverie poate că gândul ar fi flatat-o, în 
stare de veghe luciditatea ei rămânea cel mai bun 
paznic al fidelității. 


Înalta societate franceză ar fi primit-o cu braţele 
deschise pe prinţesa Dolgoruki, dar contactul cu 
aceasta nu era posibil. Se vorbea doar despre superba 
amantă actuală a ţarului. În rest, totul se reducea la 
simple speculaţii, la bârfe şi râsete deocheate în 
spatele evantaielor. 


288 


Amestecată în mijlocul marelui public, Katia privea 
cu mândrie trecerea ţarului alături de Napoleon III într-o 
desfăşurare de atelaje şi de gărzi de corp în 
uniforme strălucitoare. 


La Maison Dorée, la Chez Philippe, la Cafe Anglais, 
la Château-des-Fleurs oamenii o recunoşteau pe Katia 
- zărită şi la balurile oficiale de la Sankt-Petersburg 
-, o salutau, apoi vestea prezenţei ei zbura din gură în 
gură şi toată lumea ajungea să o privească: bărbaţii cu 
admiraţie, femeile cu un aer critic. La Berlin, la 
Viena, la Ems, circumstanţele se repetau cu mici 
variante, potrivit specificului oraşelor respective. 


Uneori, ţarul, cuprins de o criză de gelozie-desigur, 
nejustificată - îl înlocuia pe Kozlovski cu o altă 
ordonanţă. După ce se consulta cu domnişoara 
Şebeco, el îi poruncea lui Kozlovski, uluit de 
schimbările înregistrate de starea de spirit a 
împăratului, să-şi reia atribuţiile de escortare a 
prinţesei Dolgoruki. 


La Berlin, Katia se plimbă cu trăsura la Tiergarten 
şi Charlottenburg. Fata iubea natura, pădurile şi 
câmpiile, care-i aminteau de domeniul de la 
Tieplovka. Era însă mai puţin impresionată de 
bulevardul Unter den Linden, cu patru rînduri de arbori, 


289 


dar plin de urme ale trăsurilor, peste care servitoarele 
vărsau resturile domestice. Katia remarcă absenţa 
echipajelor de lux, care forfoteau pe  largile 
bulevarde la Paris, Napoli, Roma, Viena şi Sankt- 
Petersburg. Aici, echipajele erau hărtănite şi pline 
de praf, de parcă ar fi stat la îndemâna capriciilor 
vremii şi intemperiilor. Nobilii şi bogătanii berlinezi 
erau mai zgârciţi decât corespondenţii lor din lumea 
occidentală ori din Rusia. Restaurantele şi cafenelele 
păstrau un aer mic-burghez cu totul dezamăgitor. În 
schimb, oraşul era plin de muzee, pe care însă Katia le 
ignoră cu bună ştiinţă. „Muzeele - spunea ea cu 
indiferenţă - nu sunt decât cimitire ale obiectelor 
moarte”. Asistă la un spectacol de operă, unde 
deveni rapid punctul de atracţie al întregii săli. Însă fu 
scutită de glume deocheate. Spree, râul infect, plin de 
gunoaie şi împrăştiind miasme pestilenţiale, cu poduri 
de lemn solide, însă lipsite de frumuseţe, nu suporta 
nici o comparaţie cu splendoarea Senei şi a podurilor 
sale sau cu măreţia Dunării albastre ce scălda Viena. 
Străzile drepte şi monotone, mărginite de case fără 
stil,  displăcură prințesei. Magazinele de pe 
Leipzigerstrasse, de pe Friederichstrasse sau cele 
aliniate pe calea ce se deschidea în Unter den 
Linden nu expuneau decât imitații ale mărfurilor de 
calitate. Ce diferenţă între aceste dughene nenorocite 


290 


şi luxoasele magazine pariziene de pe rue de Rivoli, 
rue de Castiglione, din Place Vendôme sau din 
Faubourg  Saint-Honore! În aceste temple ale 
eleganţei, Katia pur şi simplu uitase de sine tot 
încercând mătăsuri, rochii în model unic, bijuterii de 
o frumuseţe delicată. Însă ce o miră cu adevărat la 
Berlin fu militarismul care dădea tonul pretutindeni. 
Ofițerii şi soldaţii în uniformă îi eclipsau pe civili, care 
se fereau cu umilinţă din faţa lor, ca şi cum le-ar fi 
fost teamă să se înfrunte cu zeul Marte multiplicat la 
nesfârşit. 


În schimb, Katia admiră Viena, monumentele 
sale magnifice, edificiile ei impozante, oamenii 
metropolei, care păreau să înoate în fericire, Praterul şi 
restaurantele sale pitoreşti, în care toţi clienţii dansau 
în sunetul unei muzici ce cânta de dimineaţă până 
seara şi din noapte până în zori. Capacitatea vienezilor 
de a râde şi de a se distra chiar şi când munceau era 
cu-adevărat minunată. 


Dar pe Katia cel mai mult o impresionă Baden- 
Baden, acest orăşel celebru pentru apele sale termale, 
dar mai ales pentru cazinoul lui, renumit în lumea 
întreagă. În fiecare zi, prinţesa urmărea fascinată 
vârtejul ruletei şi partidele de chemin de fer. Tânăra 


291 


dispunea de sume de bani importante, căci ţarul voia 
ca ea să se poată bucura de călătorii fără să facă 
economie la cheltuieli. Plictiseala care o apăsa în 
timpul zilei, în aşteptarea nopţii şi a întâlnirilor secrete 
cu Alexandru, era în sfârşit învinsă de excitaţia pe care 
o resimțea când miza jetoanele multicolore pe 
combinaţiile pe care ruleta le-mpărţea amatorilor de 
senzaţii tari. 


Domnişoara  Şebeco, mai puţin avută decât 
prinţesa, se mulțumea să privească la jucători, să le 
urmărească reacţiile şi să studieze în general natura 
umană, pornind de la această experienţă unică. În 
schimb, Kozlovski se bucura imens. Spre deosebire 
de marea majoritate a ofiţerilor, lipsiţi de bani şi plini 
de datorii, el se bucura de o apreciabilă avere 
personală. 


O dată sfârşită cura de ape termale, Alexandru 
se-ntoarse în capitala Imperiului. Katia regretă 
sincer despărţirea de ruletă, care devenise noua ei 
jucărie. Fata îşi regăsi întristată singurătatea 
apartamentului său de pe Cheiul Englezilor. Făcea 
mutre cumnatei şi abia de-i răspundea lui Mihail. 


Contrariată de capriciile tinerei, Luiza se revoltă: 


292 


— Katia a devenit imposibil de suportat! Ne 
tratează de parcă am fi propriii ei servitori! De-acum 
încolo refuz să mai fac concesii toanelor cu care ne 
asasinează! Prefer chiar să rup orice relaţie cu ea! 


Mihail se strădui să împace cele două tabere. Înţe- 
legea prea bine atât exasperarea nevestei sale, cât 
şi crizele trăite de soră-sa, claustrofobia acesteia. 


— Este egoistă, arogantă, nestatornică, rea şi tira- 
nică!, insista Luiza. 


— Ar trebui să-i arăţi ceva mai multă înţelegere! 
Trăieşte singură, fără prieteni, izolată de lume. Noi 
suntem singurele ei rude mai apropiate... 


— Cu-atât mai rău! Ar fi fost cazul să pricepi mai 
de mult că acest gen de viaţă o va împinge până la 
urmă în prăpastia nebuniei... Ca să-i placă amantului 
ei, care e mai curând un temnicer decât un iubit 
sadea, fata a acceptat un fel de carantină, de izolare 
sanitară faţă de lume. Nici o diferenţă între Katia şi un 
câine pus în lanţ şi gata să muşte orice persoană ce 
se apropie de el. 


Dar tocmai în acea epocă marcată de o mare 
tensiune se-ntâmplă că Maria îşi termină studiile la 


293 


Institutul Smolnâi şi se mută să locuiască la fratele ei 
mai mare. Luiza o trată cu o răceală ce o intimidă şi 
chiar o sperie pe tânără. În schimb, Katia o întâmpină 
cu multă căldură. Sora ei mai mică îi amintea de 
Tieplovka şi de copilăria lor fericită şi lipsită de griji. 
Graţie acestei  sosiri neaşteptate, Katia avea 
asigurată o  tovărăşie agreabilă, în afara 
domnişoarei Şebeco, devenită mai degrabă un fel de 
umăr pe care se putea plângea decât prietena ei ca 
atare. 


Mihail se arătă foarte prevenitor. El o iubea mult 
pe Maria. Din păcate, Luiza se-ncăpăţâna să-şi 
afişeze aversiunea. 


— Nu avem suficienţi bani ca s-o întreţinem şi 
pe sora ta mai mică. Apoi, prezenţa ei ne 
incomodează. Suntem obligaţi să ne abţinem de la 
unele manifestări ale anumitor relaţii private, care i-ar 
întuneca virtutea de fecioară - dacă o mai fi şi ea 
virgină!... Mă întreb dacă nu cumva este o Sfântă 
Nitouche... Ştiu şi eu ce se petrece la Smolnâi... 


Prinţul îi răspunse cu moderație: 


— Chiar dacă prezenţa ei ne incomodează puţin 
obiceiurile, este totuşi sora mea. Nu pot să o alung. Ar 
fi de-a dreptul inuman. 


294 


— Dar de ce nu se instalează la Katia? 

— Îl uiţi pe ţar. Împăratul o vizitează pe Katia când 
nu poate să o cheme la el. 

— Ştiu! Căminul prinţului Mihail Dolgoruki s-a 
transformat într-o casă de rendez-vous. Nu ne mai 
lipseşte decât un felinar roşu la uşa de la intrare! 


— Luiza, vezi că depăşeşti măsura! 


— Dar nu există decât o soluţie convenabilă!, 
ripostă femeia. Caută-i un soţ! Sigur vei găsi un idiot 
gata să o ia, cu toate că n-are o leţcaie. Un parvenit 
dornic să fie primit în înalta societate. 


— Când m-am căsătorit cu tine, nici tu nu prea 
te scăldai în aur... 


Luiza se prefăcu a nu fi auzit ultima remarcă, altfel 
foarte jignitoare. 


— Trimite-o pe Maria la fratele tău, Vasili! 


— Dar acesta nu dispune decât de solda lui de 
ofiţer şi locuieşte într-un apartament cu doar două 
camere. O mizerie. 


— Acordându-i ospitalitate Mariei nu faci decât 
să-ţi complici existenţa... Şi nu doar pe-a ta... 


Luiza vorbea de parcă ar fi fost o adevărată 
clarvăzătoare.  Complicaţiile nu vor întârzia să 


295 


apară... 


Mihail avea senzaţia că e prins între două pietre 
ce se lovesc una de alta. Incasa lovituri din ambele 
părţi. 

Maria — sensibilă, politicoasă, vulnerabilă - 
suportă fără să se plângă jignirile cumnatei şi 
capriciile Katiei, care îi dovedea o afecţiune pătimaşă, 
pentru ca a doua zi să-i arate o rezervă de neînțeles. 
Perplexă, dezamăgită, abătută, Maria se retrăgea în 
camera ei şi plângea de una singură, udând perna cu 
lacrimile. 


x 
k x 


Neînţelegerile din ce în ce mai ascuţite dintre 
Imperiul Francez şi Regatul Prusiei prevesteau un 
conflict încă estompat pentru opinia publică, puţin 
informată despre jocul strâns şi primejdios ce se 
desfăşura în culise. Ţarul ştia că pacea era ameninţată, 
căci conciliabulele de la Viena şi Berlin nu lăsau să 
plutească nici măcar o umbră de îndoială asupra 
viitorului încărcat de nori negri. 


Conflagraţia izbucni în conformitate cu planurile 


296 


lui Bismark. Armata prusacă, pregătită în secret, 
deveni cel mai puternic instrument de război din cea 
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 
Fulgerătoarea campanie din 1870 mătură Imperiul lui 
Napoleon III ca un vârtej ce spulberă o căpiţă de fân. O 
victorie atât de completă şi de rapidă încât Europa 
rămase zăpăcită şi îngrozită. lrezistibilul val teutonic 
se revărsase asupra Franţei, transformând-o într-un 
adevărat terci. 


Odată proclamat Imperiul German la Versailles - 
încă o palmă dată pe obrazul învinşilor - Bismarck, 
în sfârşit stăpân pe mozaicul de regate, principate, 
ducate, episcopate şi oraşe libere căzute sub biciul 
său, luă o serie de măsuri care aveau ca scop să 
cimenteze unificarea colosului militarist ridicat chiar 
în inima Europei. 


Dintre toate dispozițiile lui imperative, care 
alimentau presa internaţională rămasă fără suflu şi 
îngrozită de ascensiunea fulgerătoare a minusculei 
Prusii la rangul de mare putere, Katia reţinu o singură 
decizie a cancelarului de fier: închiderea cazinourilor 
de la Homburg, Wiesbaden, Aix-en-Chapelle şi mai 
ales a celui de la Baden-Baden, care o şi impresionase 
în decursul ultimei sale călătorii în Europa Centrală. 


297 


Indignată, ea îl judecă pe Bismarck drept alienat 
mintal şi tiran. 


Reacţia prinţesei îl amuză pe ţar. Naivitatea copilă- 
rească, indiferența faţă de marea politică şi 
candoarea ei îl relaxau, după vicleniile, falsitatea şi 
ipocrizia demnitarilor săi. De aceea, ţarul nu acorda 
încredere decât unui număr foarte restrâns de fideli 
executanţi ai ordinelor sale. În apartamentul Katiei, 
pe care-l vizita din când în când, uitând de 
amenințările anarhiştilor, împăratul se simţea eliberat 
de toţi milogii, de la marii-duci şi până la ultimii dintre 
aristocrați, cu toţii având a-i cere vreun favor. La 
amanta sa, el se lăsa pradă visării. Se imagina în 
pielea unui tânăr ofiţer ce locuia împreună cu soţia 
sa pe Cheiul Englezilor. O viaţă fără complicaţii, un vis 
ce lua pentru câteva ceasuri conturul realităţii. Când 
trebuia să o părăsească pe Katia şi casa ei odih- 
nitoare şi prietenoasă, ţarul suspina cotropit de 
tristeţe. Însă dregătoria pe care o deţinea îi cerea 
sacrificii pe care trebuia să le facă fără să ţină 
seama de durerea din suflet. 


* 
k x 


După plecarea ţarului, Maria cobora la soră-sa. 


298 


Deşi ardea de curiozitate, ea nu o întreba niciodată 
nimic. Secretele de alcov o înveleau pe Katia într-un 
halou misterios şi minunat. Doar că aceste momente 
romantice durau prea puţin. În casa fratelui ei, Maria 
trăia din ce în ce mai intens sentimentul că este o 
străină. Mihail îşi pierduse identitatea ca urmare a 
influenţei pe care Luiza o exercita asupra sa. Chipul şi 
trupul erau identice, dar nu şi ideile şi spiritul ce-l 
animau pe când trăia la Tieplovka, în mijlocul 
familiei sale. Înțelegerea şi dragostea întăreau 
legăturile între el şi cei cinci fraţi şi surori. Pe-atunci, 
Mihail inspira cea mai mare încredere Mariei. 


Astăzi însă, relaţiile lor se degradau. Fata nu-l mai 
recunoştea pe fratele ei de altădată. Prin gura lui 
vorbea Luiza, mintea sa filtra concepţiile Luizei, 
voinţa îi era dominată de cea a Luizei. Ca urmare, 
bărbatul îi acorda găzduire sorei mai mici cam cu inima 
îndoită. Fata simțea ostilitatea  Luizei, care-l 
contaminase pe Mihail într-o formă - ce-i drept - mai 
puţin virulentă. 


Katia îşi pierduse veselia; expansivitatea şi 
vitalitatea de odinioară. lrascibilă, mohorâtă, încetul 
cu încetul ea se retrăgea în cochilia ei. Maria cobori la 
sora ei, depăşită de răutatea şi meschinăria Luizei, 


299 


care îi amintea fără încetare că Mihail făcea imense 
sacrificii ca s-o întreţină şi pe ea. Amărâtă, căuta o 
vorbă de consolare, de îmbărbătare. Maria era cu 
totul conştientă de precaritatea situaţiei în care se 
găsea. Nu avea nimic al ei în afara numelui. Şi deşi 
răbda cu resemnare vexaţiunile la care era 
constrânsă, până şi răbdarea ei avea limite. 


Fata se plânse Katiei: 


— Prefer să părăsesc această casă decât să-ndur 
în fiecare zi tirania Luizei. Mă gândesc să cer 
ospitalitate mătuşii noastre, Alexandra Sergheievna 
Dolgoruki. Presupun că noul ei soţ, generalul 
Albedinski, nu se va-mpotrivi. 


Sângele Katiei fierbea. Să-şi lase sora să ceară 
ajutorul fostei amante a ţarului ar fi fost umilitor 
pentru Maria şi de neconceput pentru ea, Katia, care îi 
urmase Alexandrei Sergheievna în inima ţarului. 


Katia cuprinse cu braţele talia Mariei. 


— Să urcăm la Luiza! E timpul să avem o 
explicaţie o dată pentru totdeauna! 


După fuga sa de la Napoli, Katia încetase practic 
orice relaţie cu cumnata ei. Impărţeau aceeaşi casă 


300 


fără să se întâlnească în nici un fel. 


Apariţia ca o furie a Katiei în salonul în care Luiza 
dădea instrucțiuni bucătăresei avu efectul unei 
explozii. Katia, de obicei ponderată, distantă, mai 
curând din orgoliu decât din dorinţa de a nu 
displăcea Luizei, o alungă pe servitoare: 


— leşi! Am de vorbit cu stăpâna ta! Hai, repede! 


Bucătăreasa o privi pe Luiza, care păli de mânie. 
Şi cum aceasta nu părea să se opună intervenţiei 
prinţesei Caterina, femeia se retrase. 


Luiza izbucni: 


— Ce înseamnă această ingerinţă în treburile 
propriei mele case? 


Katia o privi cu superioritate. 


— Propria ta casă? Uiţi probabil că o ai graţie 
generozităţii ţarului! Şi uiţi că aş putea să te fac să 
zbori din ea în douăzeci şi patru de ore, pe tine şi pe 
idiotul tău de soţ, pe care-l manipulezi de parcă ar fi 
handicapat mintal de-a binelea! 


Luiza vru să riposteze, însă mânia aproape că o 
sufocă. Ea, marchiza Volcano de Cercemagio, nu 
fusese nicicând tratată în această manieră 


301 


grăjdărească. 
Katia continua să se aprindă: 


— Aminteşte-ţi, micuță insolentă! Maria are 
exact aceleaşi drepturi în această casă ca tine şi ca 
Mihail! 


— Casa este proprietatea soţului meu!, strigă 
italianca, părând să-şi regăsească aplombul. 


— Da? Şi de unde a avut banii cu care a cumpărat- 
0? 


Un surâs dispreţuitor se-ntipări pe figura Luizei. 


— lartă-mă! Ai dreptate! Mihail şi-a primit răsplata 
pentru slăbiciunea lui! Că doar îţi acoperă adulterul 
cu ţarul! 


— lar tu profiţi din plin de ruşinea soţului tău! O 
să te fac să-ţi înghiţi vorbele, Luiza mia, scrâşni printre 
dinţi Katia. Tu, care voiai să mă vinzi compatrioţilor 
tăi bogaţi în titluri de nobleţe, dar mai săraci decât 
cerşetorii!... Del Volcano! Cred că strămoşii tăi 
făceau pe ghizii pentru turiştii englezi care doreau 
să vadă de aproape Vezuviul! 


Maria privea îngrozită la tinerele ce se-nfruntau ca 


302 


nişte caţe din piaţă. 


Ochii Katiei aruncau flăcări. 


— Până când ne vom regla conturile, Luiza mia, 
sora mea va locui la mine!... Maria, adu-ţi bagajele 
la parter!... O să trimit o cameristă să te ajute! 


— Garderoba îmi încape într-o singură valiză! 
— Atunci, ia-o te rog şi urmează-mă! 


Luiza realiză că acest conflict luase deja 
proporţii tare neplăcute. De aceea, încercă să dea 
înapoi. 


— Dar Maria stă foarte bine la noi... 
Tonul ei suna a conciliere. 


— Hotărârea luată este definitivă!, spuse Katia. 
Maria, te-aştept jos! 


Se răsuci pe călcâie şi îi întoarse spatele Luizei, 
ce rămăsese împietrită... 


* 
k x 


Katia îi repartiză surorii sale două camere ale 


303 


căror ferestre dădeau spre grădinile pline de ciuboţica- 
cucului, violete, azalee şi brumărele, care pictau tot 
locul în culorile lor cele mai vii. Maria îi mulţumi din 
inimă. Aici chiar că se simţea fericită. La Luiza, 
ambianța era mai rea chiar decât cea de la Smolnăi. 


În aceeaşi după-amiază, Mihail, întors de la 
regiment, se-nfăţişă plouat în faţa Katiei. 


— N-am ce face cu scuzele ei! Această femeie 
nu mai există pentru mine! Voi avea grijă de cariera 
ta pentru că-mi eşti frate! Cred că-ţi ajunge, nu-i 
aşa? 


Mândrul Mihail Dolgoruki îşi înclină capul cu umi- 
linţă. Dintr-un singur bobârnac, Katia îl putea arunca în 
mizerie. Cum să-i explice că Luiza nu avusese decât 
intenţia să păstreze  nepătată onoarea familiei 
Dolgoruki? 


— Las-o pe Maria să-şi reia camera de la etajul 
nostru! O să am personal grijă de ea!... La tine... ea 
ar putea provoca... 


Katia îl întrerupse: 


— Nu mai vreau să ofer soţiei tale prilejul să o 
înjosească... De altfel, discutăm despre o afacere 


304 


rezolvată! Maria va fi găzduită la mine! Nu te mai 
obosi pentru ea! La revedere! 


Mihail constată că autoritatea sa de frate mai 
mare dispăruse cu totul. Katia îl concedia ca pe un 
servitor. Nervozitatea ei îl mira. Nu-i mai făcuse 
niciodată o scenă de acest fel. Maria, se gândi el, îi 
oferea surorii sale pretextul să cedeze în faţa unor 
porniri de obicei ţinute sub control... 


305 


IX 


| RI îl avertiză pe Mihail Dolgoruki că nişte 


împrejurări stranii se pregăteau să-i bulverseze 
familia. La fel ca animalele care se agită înaintea 
marilor convulsii ale naturii - cutremure, cicloane, 
eclipse - el aştepta cu angoasă surprizele pe care un 
viitor incontrolabil i le rezerva. Temerile sale îşi aflară 
un deznodământ care îi dădu de gândit. Căci 
evenimentul care se anunţa era susceptibil să 
deschidă Katiei - şi indirect chiar lui însuşi - 
perspective extraordinare, dar şi să genereze 
complicaţii extrem de grave. 


În cursul uneia dintre vizitele sale pe Cheiul Engle- 
zilor, ţarul pricepu că amanta lui era însărcinată. Katia 
radia de bucurie şi mândrie. Vestea îl tulbură pe 
împărat. Fericirea de a fi tatăl unui copil conceput cu 
femeia pe care o adora se grefa pe o prejudecată 
întemeiată. Sentimente contradictorii se luptau 
aprig. Emoţiile tatălui şi neliniştea amantului. Oare 
maternitatea nu va schimba acest corp cu linie 


306 


minunată? Maternitatea repetată o transformase pe 
țarină într-o ruină omenească. Maternitatea le făcea 
pe unele femei incapabile de actul iubirii fizice. Doar 
bărbaţii lipsiţi de experienţă acceptă îmbrăţişarea 
soţiei ce şi-a pierdut orice atractivitate. Acest 
inconvenient îi împinge pe bărbaţi să caute partenere 
tinere şi frumoase, care pot dărui bucurii trupeşti 
desăvârşite. lar ţarul, în calitate de cunoscător, se 
temea să nu fie dezamăgit de Katia. 


În acelaşi timp, el se temea de urmările 
neplăcute ale dezvăluirii publice a unei naşteri ce ar 
fi ruinat pe vecie reputaţia deja hărtănită a Katiei. O 
iubea prea mult ca să o mărite în pripă cu un nobil care 
i-ar fi legitimat bastardul. Orgoliul Katiei nu ar fi 
admis un asemenea compromis. 


Sarcina se anunţa dificilă. Cel mai competent şi 
discret medic din Sankt-Petersburg fu chemat să o 
supravegheze pe tânăra Dolgoruki. Acesta rezolvase 
numeroase situaţii de asemenea gen, fără să i se 
poată imputa nici cea mai măruntă indiscreţie. După 
ce o examină cu atenţie pe noua sa pacientă, medicul 
clătină din cap îngrijorat. Organismul plăpând şi 
delicat al tinerei prințese suporta cu greu 
dificultăţile pe care sarcina le ridica chiar şi în cazul 


307 


femeilor robuste. Împăratul se temea de febra 
puerperală. Medicul recomandă Katiei să nu iasă din 
casă înainte de naştere. Ea avea obligaţia să se 
odihnească, urmând să fie înconjurată de atenţie şi 
menajamente. 


Cea de-a Treia Secţie veghea ca reputaţia 
ţarului să nu fie murdărită de critici veninoase. Cei 
care se făceau vinovaţi de astfel de opinii se 
expuneau riscului de a călători pe nepusă-masă în 
Siberia. 


În schimb, Alexandru ajunse să înţeleagă amără- 
ciunea care otrăvea sufletul soţiei sale legale. Ea se 
obişnuise să accepte cu înţelepciune amantele 
imperialului său soţ. Ţareviciul, care se dezumfla în 
prezenţa tatălui ca un balon obosit, abia îl privea pe 
furiş pe acesta. Dar în particular se simţea solidar cu 
mama lui. Marii-duci nu-ndrăzniră să-l condamne 
explicit, în ciuda faptului că un copil adus pe lume în 
afara patului conjugal ar fi primejduit ordinea 
succesiunii la tron. Bastarzii imperiali erau prost 
văzuţi de toată lumea. 


x 
k x 


Alexandru o vizita zilnic pe Katia, care, în ciuda 


308 


jenei fizice pe care o simţea, îl primea mereu cu 
zâmbetul pe buze. Ţarul o acoperea cu cadouri 
costisitoare: bijuterii,  mătăsuri, rochii, flori, 
parfumuri, blănuri. 


Pântecul Katiei sporea, obrajii ei îşi pierdeau din 
culoare, mişcările i se-ncetineau, graţia i se 
diminua. 


Ţarul o văzu în mai multe rînduri pe Maria, care 
se ocupa de sora ei mai mare. Tinereţea, 
prospeţimea, frumuseţea ei ieşeau cu strălucire în 
evidenţă. Fata îi amintea ţarului de epoca în care 
Katia tocmai părăsise Institutul Smolnâi. Obrajii 
rozalii şi tenul catifelat nu aveau pete ca faţa sorei 
mai mari. 


Întinsă pe un pat de odihnă, Katia se găsea pe o 
terasă apărată de lumina soarelui, sub o pergolă 
acoperită de plante agăţătoare. Intuitiv, prinţesa 
desluşi gândurile amantului său. Exact în aceeaşi 
clipă, acesta o luă pe Maria de mână. 


— Hai să mergem în grădină, să culegem un 
buchet de trandafiri pentru Katia! l-ar face bine să 
se odihnească în mijlocul unor flori superbe ca şi ea! 


309 


Maria aruncă o privire rapidă soră-sii, întrebându-se 
dacă se cuvenea să o părăsească, chiar şi pentru 
câteva minute, în compania lui Alexandru 
Nikolaievici. Şi tot instinctiv ea ghici tulburarea ce-l 
cuprinsese pe bărbat. Cu regret, Maria îl întovărăşi 
pe împărat. Cei doi se adânciră printre boscheţii de 
rododendroni şi azalee roşii ca sângele. 


Posomorâtă, Katia îi urmări cu privirea. Gelozia 
creştea în sufletul ei. Acceptase riscurile maternității 
tocmai pentru a consolida ataşamentul ţarului, ca să-l 
facă să-şi asume responsabilităţile paternităţii, ca să-l 
vadă mai mult timp lângă ea şi să-i inducă un senti- 
ment al datoriei. În acest fel, angajamentul său că o 
va lua în căsătorie primea mai multă greutate... Şi 
Maria, inconştient, ameninţa să distrugă edificiul 
construit de ea cu-atâta perseverenţă. Katia îl 
cunoştea pe Alexandru şi, în ciuda tinereţii sale şi a 
lipsei de experienţă, îi pătrunsese sufletul. Intuiţia şi 
un anumit egoism o făceau să înţeleagă mai mult 
decât sfaturile cele mai înțelepte. Alexandru era un 
fustangiu. Simţea nevoia să-şi schimbe amantele. 
Doar Katia izbutise să-l reţină, să-l farmece în aşa 
măsură încât el nu s-a mai gândit la alte femei... 


Brusc, o cuprinse o ură năprasnică împotriva sorei 


310 


sale. Caracterul ei impulsiv, gata să treacă de la o 
extremă la alta, i-o lua înainte... Maria devenise 
periculoasă... Trebuia să fie îndepărtată... Naivitatea 
ei mişcătoare, inocenţa de căprioară speriată ar fi 
putut să-l seducă pe ţar... Şi dacă aşa stăteau 
lucrurile, nu ar fi fost provocat să impună un menaj în 
trei?... 


Cele două prințese Dolgoruki şi Alexandru lIl... 
Ce bogăţie pentru purtătorii de bârfe decoltate!... Doar 
ea, Katia, câştigase dreptul să ocupe singură partea 
din faţă a scenei... Chiar figurantă, Maria s-ar fi făcut 
remarcată... Cu cât o îndepărta mai curând de ţar, 
cu atât situaţia ei s-ar fi limpezit... 


Însă nici remuşcările nu-i dădeau pace... Conştiinţa 
o chinuia... Apoi, Katia se revoltă contra acestor 
scrupule... Indulgenţa nu-şi avea locul aici... Ea avea 
datoria să apere drepturile fiului său... Sfânta Varvara 
îi apăru în vis şi îi dezvălui că va avea un băiat... Fiul 
ei nu va fi niciodată un simplu bastard... 


Purtată de elanul acesta, ea se ridică brusc din 
pat, dar o durere o înjunghie în pântec şi o făcu să se 
aşeze cu atenţie... Katia surâse... Fiul ei îşi va face o 
intrare răsunătoare în această lume... Chiar şi în 
pântecul mamei se simţea înghesuit... Avea nevoie de 


311 


spaţiu, ca să se dezvolte, ca să-şi arate capacităţile, 
să-şi etaleze forţele, să-şi dezvăluie inteligenţa... Cu 
siguranţă că va moşteni frumuseţea mamei şi 
profunda înțelepciune a tatălui... Gurile rele 
pretindeau însă că lucrurile stăteau exact pe dos: 
năbădăios ca mama şi un oarecare în frumusețe ca 
tatăl... 


Katia nu-şi făcea iluzii... Încă de la naştere, băiatul 
va avea duşmani... Mai întâi, familia imperială, care 
îl va respinge pe intrus... Fiii legitimi ai ţarului se 
născuseră în purpură, formulă prin care erau 
desemnaţi moştenitorii împăraţilor bizantini... Şi fiul 
ei se va naşte în purpură, căci ţarul, deşi doar un 
simplu Romanov, stăpânea tronul Rusiei... lar mama 
lui număra printre strămoşi prinți, domnitori şi regi... 
Născut în purpură... 


* 
k x 


Ţarul şi Maria se-ntoarseră din grădină râzând în 
hohote, cu braţele încărcate de trandafiri pe care îi 
împrăştiară peste corpul diform al  Katiei. 
Sprâncenele acesteia se-ncruntară. De ce îi aruncă 
fiori?... Era cumva pe moarte?... Fiul ei se născuse 


312 


cumva mort?... Gestul i se părea de rău augur... Un 
semn rău, foarte râu... lar Maria participase activ la 
această ofrandă... Ofrandă pentru morţi... 


Katia, paradoxal, le zâmbi ţarului şi apoi Mariei. 
Ea le mulţumi cu un râs vesel şi, cu o plăcere 
afişată, mirosi parfumul florilor primite. 


* 
k x 


A doua zi dimineaţă, când Alexandru îi făcu 
vizita cotidiană, Katia trase sforile astfel încât Maria să 
nu fie acasă. Prinţesa îi oferise sorei mai mici o mare 
sumă de bani ca să-şi completeze garderoba. 
Domnişoara Şebeco o întovărăşi ca s-o ajute să facă 
cele mai bune alegeri. Înainte să plece, Maria îşi 
îmbrăţişă sora, plângând de bucurie. Katia avu o 
strângere de inimă: trăia, practic, senzaţia că a întins 
o capcană unei păsărele încrezătoare şi pline de 
viaţă. 


Un canar care cânta minunat luase obiceiul să pigu- 
lească seminţe din palma Katiei. O pisică siameză, 


313 


marea favorită a stăpânei casei, stătea la pândă şi fixa 
cu ochii ei rotunzi şi cruzi micuța pasăre. Deodată, 
se năpusti ca o săgeată aruncată de arc şi, sărind 
pe deasupra mâinii Katiei, smulse canarul cu colții şi 
fugi, afundându-se în grădină. Imaginea canarului 
nevinovat îi reveni prinţesei în memorie. 


Plin de solicitudine, Alexandru se-ngrijoră de 
evoluţia sarcinii. 


Prinţesa îi surâse, mândră şi fericită: 


— Copilul nostru dă din picioruşe. Este nerăbdă- 
tor să iasă, să vadă lumea care-l aşteaptă cu braţele 
deschise. 


Ţarul nu era chiar atât de convins că mititelul va 
fi întâmpinat cu dragoste de contemporani. Poate 
doar Serghei, nonconformistul, să privească cu o 
anumită simpatie întreaga afacere. 


Katia trecu imediat la un alt subiect ce-i trezea 
îngrijorare. Maria ducea o viaţă prea puţin potrivită 
cu vârsta ei. În vila de pe Cheiul Englezilor ambianța 
nu era tocmai propice unei adolescente. 


Împăratul nu pricepea unde voia iubita lui să 
ajungă. Aparent jenată, ea continuă să aducă 


314 


precizări acestui punct de vedere. Luiza o detesta pe 
fetiţă şi nici măcar nu făcea efortul să-şi ascundă 
sentimentele în faţa micuţei. Mihail oscila între 
dragostea conjugală şi datoria lui de frate. 


Apoi, Katia îşi plecă pudică ochii. Găzduirea Mariei 
nu era cea mai potrivită şcoală morală. Ea, o femeie 
întreţinută, însărcinată cu copilul amantului ei, nu 
avea cum să ofere un exemplu de urmat pentru sora 
sa mai mică. Maria ar fi trebuit să trăiască într-un 
mediu sănătos, moral. Ea, Katia, se gândise la Vasili, 
fratele mai mare, căpitan într-un regiment de cazaci 
aflat cu garnizoana la Kiev. 


— Păi, hai să ne gândim, Katia! Tu crezi că 
locuinţa unui tânăr ofiţer celibatar, care nu duce 
tocmai o viaţă de pustnic, s-ar potrivi mai bine 
Măriei? 


— Dar mai avem şi un unchi la Kiev. Prinţul Kon- 
stantin  Konstantinovici Dolgoruki, căsătorit cu o 
femeie de o moralitate ireproşabilă, de moravuri 
foarte austere. 


— Eşti sigură că o vor primi cu plăcere pe sora ta? 


— Casa lor de la ţară are cam trei sute de camere. 


315 


Să o cazeze pe Maria chiar că n-ar fi o problemă... 
Katia adăugă, după o scurtă ezitare: 


— Dacă le-ai scrie o scrisoare, cerându-le ospitali- 
tatea pentru Maria, nu cred că ar îndrăzni să te 
refuze. 


— Crezi că, după Smolnâi, Maria ar fi încântată 
să intre într-o altfel de mănăstire? Portretul cuplului 
pe care mi l-ai descris pare destul de puţin atrăgător 
pentru o fetiţă care se află pe pragul intrării în 
lumea bună. Nici măcar n-a apucat să fie prezentată 
la Curte. 


Katia începu să se-ngrijoreze. 


— Crezi că e de preferat ca apropiata mea 
naştere să o găsească aici? 


Ţarul nu era nici prost, nici uşor de păcălit. 
Bărbatul înţelesese că gelozia era cea care inspira 
obiecțiile aberante ale Katiei. Era clar că prinţesa 
dorea să aşeze între ea şi sora sa câteva mii de verste, 
să ridice obstacole, pe cât se poate de netrecut. Era 
flatant pentru un bărbat ce depăşise cincizeci de ani să 
facă geloasă o tânără de douăzeci şi trei de ani. 
Practic, Katia îşi trimitea sora în exil. În mod deliberat. 


316 


Cu sânge rece. Şi ar fi avut de luptat cu mustrările de 
conştiinţă. 


Ţarul nu o mai văzu pe Maria înainte de plecarea 
ei la Kiev. Nu-i era însă greu să-şi imagineze 
disperarea fetei. Luase o măsură justificată exclusiv 
prin voinţa Katiei. Dar dacă aceasta, preocupată de 
naşterea iminentă, aproape că uitase de Maria, ţarul 
îşi amintea adeseori de fata cu ochii veseli. 


După moartea prinţului şi a prinţesei, Mihail Dol- 
goruki îşi asumase tutela şi era responsabil cu 
educaţia copiilor rămaşi orfani. Prin urmare, era 
responsabil cu protejarea Mariei. El nu-ndrăznise să 
o contrazică pe Katia, femeie însărcinată, dar hotărî 
să găsească un soţ pentru sora lor mai mică, singura 
modalitate de a evita surghiunirea acesteia la Kiev. 
Tinereţea, frumusețea, originea, ca şi protecţia 
imperială erau atuuri importante ca să facă din ea o 
partidă interesantă. 


Ţarul aflase ulterior despre refuzul Mariei de a 
se instala în casa de la ţară a unchiului ei, un 
moşneag care nu iubea decât vânătoarea, chefurile şi 
beţiile, care ţineau douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. În ceea ce o privea pe prinţesă, 
soţia acestuia, o credincioasă care trăia printre 


317 


călugărițele unei mănăstiri aflate în apropierea 
domeniului Dolgoruki, ea îşi petrecea timpul rugându- 
se îngenuncheată în faţa icoanelor. 


Maria ar fi preferat să-mpartă micul apartament 
cu fratele ei, care ar fi deranjat-o într-o manieră 
neglijabilă. Acesta îşi petrecea toată ziua la regiment, 
iar seara trăgea constant la clubul său preferat. Se- 
ntorcea acasă abia după miezul nopţii. Ţarul ar fi 
putut să-i cumpere o vilă şi să-i ofere un venit decent, 
la fel cum procedase şi cu Mihail Dolgoruki. Însă cu 
siguranţă că prinţesa Katia ar fi dat o interpretare 
falsă unui asemenea gest dezinteresat. 


Alexandru nu avu însă răgazul să caute o soluţie 
mai bună acestei chestiuni, căci semnele vestind 
naşterea Katiei se făceau tot mai evidente. Tânăra se 
contorsiona în dureri groaznice, care o făceau să 
strige. Panicat, ţarul se hotări să o instaleze la 
Palatul de larnă, în fostul cabinet de lucru al lui 
Nikolai |, aflat chiar în apropierea apartamentului său. 
Mutarea se făcu în mare secret, la miezul nopții. 
Suferințele Katiei se calmară temporar. Împăratul, 
extenuat de angoasele trăite în timpul când veghease, 
se retrase ca să se odihnească puţin. Lăsă la uşa 
apartamentului său un bătrân cavalerist din gardă, 


318 


care trebuia să-l anunţe dacă era nevoie de ceva. 


Spre orele trei ale dimineţii, soldatul îl trezi şi îl 
anunţă că prinţesa, doborâtă de durere, îşi muşca 
mâinile ca să nu urle şi să alarmeze tot palatul. 
Alexandru se îmbrăcă şi alergă într-un suflet la 
căpătâiul iubitei sale. Îl chemase deja pe doctorul 
Krasovski, care sosi întovărăşit de o moaşă. [arul 
strângea mâinile Katiei şi-i spunea vorbe de 
îmbărbătare. Naşterea fu lungă şi dificilă. La orele 
nouă ale dimineţii, după un travaliu complicat, tânăra 
aduse pe lume un băiat. Ţarul îl ridică în braţe şi-l privi 
cu admiraţie şi tandrete. 


— Această mică făptură îmi este cu-atât mai 
dragă cu cât nici o picătură de sânge străin nu-i 
curge prin vene! Este un rus! Un adevărat rus! 


Îşi coborî privirea spre Katia, care îl privea radiind 
de bucurie. Uitase de suferinţe, ca şi cum un înger i le- 
ar fi luat cu o singură bătaie de aripi. Odată calmate 
primele emoţii, ţarul luă măsuri ca să şteargă urmele 
fericitului eveniment, care însă, cel puţin pentru 
moment, fusese tare tensionat. Această naştere 
tocmai intra într-o nouă fază: contactul cu realitatea 
şi cu toate implicaţiile acesteia. 


319 


Alexandru - împăratul atotputernic - avu brusc 
senzaţia că se afla pe marginea unei prăpăstii. Se gân- 
dise la numeroase ipoteze legate de promisiunea de 
a o lua în căsătorie pe Katia. Dar apariţia micului 
bastard, deşi prevăzută, avusese loc cam prea 
curând. 


Ţarinei îi dăduse lovitura de graţie. Nu mai simţea 
deloc iubire pentru soţia sa. Chiar şi afecțiunea, ce 
menținea echilibrul precar al căsătoriilor care atingeau 
vârsta senectuţii, îi pălise. Maria Alexandrovna se 
bucura de toate prerogativele oferite de înalta ei 
poziţie de împărăteasă a Rusiei, dar femeia Maria 
Alexandrovna trăia o adâncă dezamăgire. 


Ţareviciul şi soţia lui îi creau şi ei probleme 
suveranului. Ambiţia nelimitată a Mariei 
Feodorovna, care vedea cum îi scapă tronul de sub 
nas, o împinse de-a dreptul într-un război de uzură. 
Alexandru îşi amintea de oportunismul şi determinarea 
ei după moartea logodnicului, țareviciul Nikolai, 
doborât de ftizie după ultima călătorie la Nisa. Titlul îl 
preluase fratele acestuia, Alexandru Alexandrovici, 
un necioplit care n-avea nimic din calităţile fratelui 
său mai mare. Prinţesa Dagmar a Danemarcei — 
care avea să primească mai târziu numele rusesc de 


320 


Maria Feodorovna - fusese rugată să-şi aleagă viitorul 
soţ dintre fraţii ţareviciului dispărut, Alexandru 
Alexandrovici - care avea înfăţişarea unui ţăran 
grosolan - şi Vladimir Alexandrovici, un băiat frumos 
şi seducător, după care suspinau toate femeile din 
Sankt-Petersburg. Curtea presupunea că prinţesa îl 
va alege pe Vladimir. Ţarul, care cunoştea ma bine 
femeile, presimţise că-l va alege pe necioplit, pentru 
că daneza va prefera mai degrabă coroana 
imperială decât splendoarea masculină a unui 
simplu mare-duce. Prinţesa Dagmar optă pentru 
țareviciul Alexandru Alexandrovici, căci în ciuda 
asprimii şi necioplirii acestuia, el avea să fie 
moştenitor al tronului. 


Fiul Katiei, prin naşterea sa, ameninţa să 
gripeze motorul maşinăriei imperiale. El avea să 
aducă sămânţa discordiei nu numai în sânul familiei 
ţarului, dar şi în întreaga Rusie. Ca urmare, ţarul era 
obligat să se gândească foarte bine înainte să ia o 
hotărire. Katia, plină de fericire, nu avea ochi pentru 
ezitările şi scrupulele tardive ale amantului. În 
dimineaţa care urmă naşterii, ţarul trebuia să asiste la 
slujbă împreună cu împărăteasa. Înaintea ceremoniei, 
el îl convocă pe generalul Râleiev, comandantul 
securităţii personale şi mâna lui dreaptă în chestiunile 


321 


foarte delicate. Sub protecţia secretului, i-l încredinţă 
pe fiul său, care urla, manifestându-şi prezenţa, şi îi 
porunci să-l găzduiască în propria lui casă, păzită zi şi 
noapte de soldaţi din regimentul Preobrajenski, şi care 
era relativ izolată în împrejurimile canalului Moika. O 
bonă rusoaică şi o guvernantă franţuzoaică aveau 
datoria să se ocupe de îngrijirea micului bastard. Ţarul 
se temea ca acesta să nu fie otrăvit de oameni 
interesaţi să-l facă să dispară. 


Katia ar fi urmat să se-ntoarcă la ea acasă, pe 
Cheiul Englezilor. 


Veştile senzaţionale zburau la fel de rapid ca scân- 
teile unei explozii de gaz. Spionii - cei ai țarinei, ai 
ţareviciului, ai marilor duci, ai miniştrilor, ai demnita- 
rilor Curţii, ai ambasadorilor - recrutaţi în parte din 
rândul servitorimii, fără a-i excepta pe unii curteni 
avizi de bani, viermuiau în Palatul de larnă. 


Când Alexandru îi oferi braţul soţiei sale, 
urmând să conducă suita imperială în capelă, înţelese 
că secretul venirii pe lume a bastardului se-mprăştiase 
deja. Impresionantul cortegiu se formă, apoi înaintă cu 
pas solemn printre cele două şiruri ale cavaleriştilor 
de gardă în uniformă de gală. Cortegiul era deschis de 
funcţionarii Curţii, mergând doi câte doi, în ordine 


322 


crescătoare, până la primii demnitari. Îi precedau pe 
împărat şi împărăteasă, urmaţi de marii-duci şi 
familiile acestora, generali-ordonanţe şi doamne de 
onoare favorite. 


La trecerea cuplului imperial, miniştrii, generalii, 
nobilii care nu se bucurau de oarece dregătorii la 
Curte îşi încovoiară spatele, apoi îşi luară locurile în 
cortegiu. În ciuda vastelor sale proporţii, capela 
palatului nu putea să cuprindă mulţimea de curteni 
care se-ngrămădea să facă act de prezenţă. Tarina, 
tăcută, rece, demnă, nu schimbase nici măcar un 
singur cuvânt cu soţul ei de-a lungul acestui marş 
solemn. Ţarul simţea că toate privirile erau aţintite 
asupra lui şi era sigur că aceste priviri nu erau 
animate doar de evlavia religioasă ce-i era datorată 
în calitate de şef al Bisercii Ortodoxe, ci şi de 
scânteile unor reproşuri mute, rapid estompate, căci 
nobilii lui supuşi îşi plecau fruntea la trecerea sa ca 
şi cum măreţia imperială i-ar fi orbit. O ostilitate 
surdă îl înconjura aidoma vaporilor infecţi ce izbucnesc 
dintr-un vulcan. Condamnarea afişată avu un efect 
contrar celui scontat, pentru că-l determină pe ţar 
să reziste în atitudinea lui, să-i înfrunte, să-şi asume 
responsabilităţile. După slujba religioasă, Alexandru 
se-ntoarse furios în cabinetul său, cu toate că pe 


323 


chip nu i se putea citi decât seninătate. 


În zilele următoare, raporturile contelui Şuvalov, 
şeful celei de-a Treia Secţii, veniră în valuri. Marii-duci 
Konstantin şi Nikolai, fraţii împăratului, verişoara sa 
Elena Pavlovna, ca şi fiii lui nu se jenau să critice ne- 
aşteptata intrare în scenă a micului Dolgoruki. Prinţesa 
Paskievici, născută Voronţov, îl compara cu un câine 
corcit introdus prin contrabandă într-o canisă de 
rasă pură. Contele Orlov, căsătorit cu prinţesa 
Bariatinski, îl numea pe copil mlădiţa adulterină a 
unei cocote de lux. Prinţesa Kurakina, doamnă de 
onoare a țarinei - faimoasa prinţesă Dagmar - se 
indignă că un bărbat de cincizeci de ani se-nţelegea 
perfect în dragoste cu o tânără care ar fi putut să-i 
fie şi nepoată. Împăratul pricepu că prinţesa Kurakina 
nu făcea decât să repete părerea prinţului moştenitor 
şi a soţiei acestuia. 


jJudecăţile răuvoitoare abundau. Doar țarina nu 
ieşea din rezerva ei, plină de mândrie. Ar fi putut să 
ceară demisia Katiei din funcţia de domnişoară de 
onoare, dar se temea de furia soţului ei. Apogeul acestei 
atmosfere tensionate fu atins când generalul Râleiev 
raportă împăratului că şi contele Şuvalov, şeful celei 
de-a Treia Secţii, ar fi declarat că stăpânul său 
imperial ar fi intrat sub dominaţia unei aventuriere. 


324 


La o recepţie oferită de contele Voronţov- 
Daşkov, partizan declarat al ţareviciului, acesta ar fi 
afirmat: 


— Într-o zi o voi zdrobi pe puştoaica asta, care 
tinde prea departe! 


A 


Ţarul rămase consternat. Cancerul îi atinsese 
până şi pe oamenii care se bucurau de încrederea sa 
şi primeau drept recompensă avantaje financiare 
enorme. Dar îşi stăpâni mânia, deşi această 
pasivitate nu-nsemna deloc că avea de gând să 
ierte trădarea lui Şuvalov. 


La puţin timp după aceea, la Wiesbaden, 
contele se-nfăţişă să-i prezinte raportul cotidian. 
Împăratul îl ascultă cu răbdare până la capăt, apoi 
zâmbi. 

— Te felicit, Pierre Andreievici, pentru promovarea 
ta! Tocmai ţi-am semnat numirea în calitate de 
ambasador la Londra. 


Şuvalov roşi, nemaiştiind cum să mulţumească. 
Inţelesese rapid că această avansare nu era decât 
începutul dizgraţiei în care tocmai căzuse. 


Katia Dolgoruki fusese mai puternică decât el. 


* 
k x 


325 


Ţarul oscila între dorinţa de a-i acorda fiului său 
adulterin titlul care ar fi trebuit să-i revină şi teama de 
a nu scandaliza opinia publică. Aceasta tolera 
amantele, dar îi respingea pe bastarzi. Copilul mai 
trebuia şi botezat. Ţarul îi dădu numele de Gheorghi, 
în onoarea Sfântului Gheorghe, învingătorul 
dragonului. Viața acestui copil, se gândea el, nu va fi 
decât o lungă luptă împotriva reversului ce i-l va 
rezerva destinul. 


Generalul Râleiev- naşul băiatului - îl încredință 
preotului, care-l scufundă de trei ori în apa sfinţită a 
cazanului, potrivit tradiției ritului ortodox. 
Ceremonia religioasă se consumă în mare secret, la 
reşedinţa generalului. La botez au luat parte doar 
ţarul, Katia, naşul şi preotul. Dacă nou-născutul ar fi 
putut să se bucure de statutul acordat unui fiul al 
ţarului - se gândea tânăra mamă cu amărăciune -, 
sărbători şi recepții oficiale şi publice ar fi avut 
negreşit loc în onoarea sa. Ruşinea îl făcu pe 
Alexandru să fiarbă de mânie. Katia, femeia vieţii lui, 
era privată până şi de bucuria de a putea să-şi 
păstreze fiul alături de ea, să-l răsfeţe, să-l 
îmbrăţişeze, să-l admire ca pe o minune a vieţii. Ea nu 
protesta, deşi inima îi era îndurerată. După botezul 
micuţului, tânăra se-ntoarse la ea acasă, unde ţarul 


326 


o vizita de fiecare dată când, însetat de dragoste, 
simţea nevoia să şi-o potolească. 


Katia părea să-şi fi pierdut plăcerea de a trăi. 
Era decepţionată. Profund decepţionată... 


* 
k x 


Împăratul se hotărî să-şi repare greşelile. Fetele 
prinţului Mihail Dolgoruki erau aproape muritoare de 
foame. Amanta imperială ducea în propria ei casă o 
existenţă de prizonieră. Maria, exilată la Kiev, în micul 
apartament al fratelui său, suferea în tăcere. Prinţul 
Mihail şi soţia sa nu mai îndrăzneau să iasă în lumea 
bună. La şcoala de cadeți, Anatoli şi Serghei Dolgoruki 
îndurau jignirile profesorilor şi ale instructurilor, dar şi 
renghiurile jucate de camarazii lor. Generalul Potapov, 
noul şef al celei de-a Treia Secţii, îl ţinea pe împărat la 
curent cu neplăcerile trăite de membrii familiei 
Dolgoruki, care erau trataţi ca nişte leproşi. 
Alexandru se stăpânea, fără să îndrăznească să 
acţioneze. 


Totuşi, ţarul făcu un prim pas descoperind un 
soţ pentru Maria. Prinţul Mescerski, descendent al 


327 


prinţului Şirinski de Mongolia, al cărui fiu, Bakmak, 
cucerise în veacul al XIll-lea oraşul Mescera şi 
domnise acolo. Printr-un ciudat concurs de 
împrejurări, logodnicul Mariei era vărul prinţesei 
Mescerski, fostă amantă a ţarului Alexandru. Era 
vorba aşadar de o încrengătură galantă, care-i 
antrenă pe toţi actorii acestei sordide piese de 
teatru. Maria putea în sfârşit să-şi facă intrarea cu 
fruntea sus în lumea care o primi fără cea mai mică 
bunăvoință. 


Ca urmare a acestui mariaj, Katia se găsea în 
raport de inferioritate în comparaţie cu sora ei. Relaţiile 
dintre surori se-mbunătăţiră, căci Katia nu mai vedea în 
mezină o rivală. Ţarul dotă noul cuplu cu un palat pe 
Cheiul Englezilor - în aproprierea reşedinţei unde 
stătea Katia dar şi cu un milion de ruble. 


Însă fiecare medalie îşi are reversul. Mescerski 
era dependent de un drog de care nimeni nu scăpase 
vreodată: patima jocurilor de noroc. În câteva luni, 
îşi lichidă milionul de ruble la ruleta de la laht Club 
şi la puţin după aceea, în cursul unei partide de 
chemin de fer, care avea să rămână înscrisă în 
analele clubului, pierdu şase sute de mii de ruble şi 
palatul de pe Cheiul Englezilor. 


328 


Katia află de această nenorocire prin 
intermediul domnişoarei Şebeco. Ea îi aduse la 
cunoştinţă ţarului vestea, care se făcu roşu de 
mânie. Atunci când şeful poliţiei îi prezentă raportul 
zilnic despre evenimentele din oraş, împăratul îl 
apostrofă: 


— De ce nu eşti la curent cu un lucru grav, care 
s-a produs în această noapte? 


Tonul inchizitorial al ţarului îl făcu pe şeful poliţiei 
să transpire. Acesta răspunse că semnalase în 
raport toate faptele ce meritau augusta atenţie. 


— Şi n-ai considerat că şase sute de mii de ruble 
şi palatul pe care prinţul Mescerski le-a pierdut la 
joc în această noapte constituie o afacere suficient de 
gravă ca să fiu informat? 


Şeful poliţiei găsi totuşi un mijloc ingenios ca să 
pareze lovitura ce-l ameninţa. 


— Nu dispun, Maiestate, de cifra exactă a sumei 
pierdute de prinţ. Nu mi-aş fi permis să vă ofer o infor- 
maţie incompletă. 


Evident, această replică îl salvă. Împăratul 
hotărî doar să-l mustre pe prinţ şi să-i aplice o 


329 


pedeapsă severă. Vinovatul avu inspiraţia să 
părăsească scena, căzând de pe cal, accident care-l 
trimise prestissimo în lumea de dincolo. 


Ţarul descoperi un nou soţ pentru Maria. Un 
anumit conte de Berg, de origine baltică, personaj 
şters, slab de minte, care nu se remarcase decât 
prin consumul moderat de bere. 


* 
k x 


Întreg Sankt-Petersburgul, încurajat de atitudinea 
puţin combativă a ţarului, care părea să se complacă 
în acest status quo, se dezlănţui împotriva Katiei, 
intrată - se credea - în eclipsa favorurilor imperiale. 
Începură să circule scrisori purtate sub pelerină. 
Autorii se rugau la Dumnezeu să elibereze Rusia de 
târfa imperială. Fiecare destinatar avea obligaţia să 
scrie două scrisori asemănătoare şi să le trimită 
prietenilor. Se crease astfel un fel de lanţ inspirat de 
corespondenţa ţesută în jurul Sfântului Antonie de 
oamenii credincioşi. Graţie celei de-a Treia Secţii, ţarul 
află că această campanie îşi avea izvorul în mediile 
apropiate de familia imperială. 


330 


Katia dădea dovadă de răbdare. Ea acceptă cu 
resemnare torentul de insulte şi ură, conştientă că 
reținerea, modestia, vulnerabilitatea nu vor întârzia 
să acţioneze asupra spiritului cavaleresc al ţarului. 


Ca să demonstreze că nu juca nici un rol în frenezia 
exagerată de duşmanii Katiei, împărăteasa părăsise 
Sankt- Petersburgul în favoarea unei cure de odihnă 
pe Coasta de Azur. Cu toate acestea, corul furiilor 
era foarte bine dirijat. Fiecare zi îi sporea amploarea, 
fiecare zi îi creştea intensitatea. Se sconta pe iminenta 
cădere a Katiei. Detractorii ei - cu țareviciul şi soţia 
acestuia în frunte - îşi frecau deja mâinile, extrem de 
nerăbdători. 


* 
k x 


La un an după naşterea micului Gheorghi, Katia 
mai născu o fetiţă, pe nume Olga. Acest eveniment 
şi excesele adversarilor săi îl determinară pe 
împărat să iasă din letargie. În forul său interior, 
împăratul se acuza de laşitate. Să fie oare de 
acceptat faptul că el, stăpânul absolut al Rusiei, o 
părăsea în ghearele sălbaticilor pe femeia pe care o 
iubea mai mult decât propria lui viaţă? Legea 


331 


organică a imperiului îi dădea dreptul să instituie un 
statut legal oricărei persoane care nu poseda o stare 
civilă clară. Nu era oare cazul ca de această lege să 
beneficieze propriii lui copiii, chiar dacă erau născuţi 
în afara căsătoriei? Articolul de început preciza: 
„Împăratul întregii Rusii este un monarh autocrat, cu 
o putere nelimitată. Dumnezeu însuşi a poruncit 
poporului să se supună puterii sale supreme nu doar 
prin teamă, ci şi prin act de conştiinţă”. Articolul 70 
dezvolta aceste dispoziţii: „Un ordin imperial referitor 
la o situaţie particulară abrogă orice prescripţie a 
legilor generale în toate cazurile cu putinţă”. Deci, era 
foarte clar: „Porunca scrisă a ţarului care poartă 
semnătura sa dispune de o forţă executorie care îi 
acordă un caracter legal. Împăratul nu are de dat 
seamă nimănui de actele sale”. 


Alexandru, reprezentantul puterii divine pe 
pământ, era îndreptățit să-şi impună ukazurile 
ignorând Senatul, care, în principiu, avea dreptul să 
primească notificările poruncilor imperiale. 


Aşadar, Alexandru stabili pentru copiii lui adulte- 
rini, născuţi sau care urmau să vadă ulterior lumina 
zilei, legitimarea cele îngăduia să pretindă drepturi 
imprescriptibile şi onoruri datorate înaltului lor rang, 


332 


de descendenţi direct din împărat. Ei urmau să poarte 
ilustrul nume al mamei lor şi titlul său princiar, ca şi 
un nume ce-i lega de tatăl lor şi de casa imperială a 
Romanovilor. Şi, pentru că prinţesa Katia Dolgoruki 
cobora din dinastia lui Rurik şi a prinţului luri, înte- 
meietorul Moscovei în 1147, copiii ar fi avut dreptul 
să-şi atribuie numele de  lurievski, demnitatea 
princiară şi titlul de Alteță. 


Ţarul redactă, deci, un document care punea 
capăt tuturor bârfelor şi opoziţiilor, indiferent de 
originea lor şi îl încredinţă generalului Râleiev. 


„Ukaz către Senatul conducător 


Minorilor Gheorghi Alexandrovici şi Olga Alexandrovna 
lurievski le acordăm drepturile ce aparţin nobleţei şi 
îi ridicăm la demnitatea de prinți cu titlul de Alteță”. 


„Alexandru”. 
„Țarskoe Selo, 11 iulie 1874”. 


Numele patronimic de Alexandrovici determina 
ca recunoaşterea paternităţii ţarului să le fie 
garantată. 


333 


X 


Veni aristocrată privea prin ferestrele 


vagonului special peisajele germane cu relief de o 
varietate pitorească. În gări, pe peroanele care 
gemeau de lume, soldaţii, singuri sau în formaţie, se 
făceau remarcaţi prin numărul lor în continuă 
creştere. 


Îi plăceau uniformele, care îi aminteau de ţarul 
Alexandru încins în tunica de colonel de artilerie, 
arătându-şi marea ţinută de cavalerist de gardă sau 
purtând pe umărul stâng dolmanul de husar. 


Un valet aduse un platou încărcat cu bucățele 
de friptură savant asezonate, care miroseau bine, şi îl 
puse pe masă, aproape de prinţesă. Atraşi de miros, 
câinii ieşiră din torpoare şi, schelălăind, se-nghesuiră în 
preajma stăpânei. Aceasta alese cea mai bună bucată 
şi o aruncă lui Gordon, buldogul favorit, care o hăpăi 
dintr-una. Ceilalţi câini - douăzeci în total - îşi primiră 
şi ei fiecare porţia. Gordon avu dreptul la un 
supliment. Înduioşată ca o mamă de drăgălăşenia 


334 


copiilor ei, aristocrata mângâie patrupedele ghiftuite. 


Trenul se opri în gara din Munchen, animată ca 
un bâlci. Dintr-odată, chipul prinţesei îngheţă şi 
deveni cenuşiu. Uită de câinii care se agăţau de 
genunchii ei şi-i murdăreau cu balele lor unsuroase 
rochia de mătase. Indispoziţia ce-o cuprinsese avea o 
pricină pe care domnişoara Şebeco o înţelese 
numaidecât. 


Din sens invers, un tren tocmai intra în gară. Şase 
vagoane strălucitoare, împodobite cu acvila bicefală 
rusească, din bronz. 


— lat-o pe țarina importată din Danemarca!, 
exclamă prinţesa indignată. Rusoaicele - cere tradiţia 
Romanovilor - sunt nedemne să poarte coroana 
imperială. 

Şi, după o scurtă tăcere încărcată de dispreţ, 
adăugă: 

— Curțile princiare germane - herghelii de iepe 
încoronate - s-au pricopsit, după supremaţia 
dobândită în Rusia de această pretențioasă Alix, atât 
de dreaptă, atât de afectată, de parcă ar fi înghiţit o 
coadă de mătură. Sărmanul Nikolai! A devenit 
umbra nevesti-sii! 


335 


În vagonul salon oprit paralel cu al său, prinţesa şi 
domnişoara  Şebeco  zăriră silueta slabă a 
împărătesei Maria Feodorovna, care era aşezată 
într-un fotoliu şi care le vorbea însufleţită doamnelor 
ei de onoare, care înclinau din cap în semn de 
asentiment. 


Strigătele Olgăi şi ale Caterinei, care se jucau cu 
mingea la celălalt capăt al vagonului, o făcură pe aris- 
tocrată să-şi iasă din ţâţâni. 

— Încetaţi acest joc stupid! 


Apoi  se-ntoarse spre domnişoara Şebeco şi 
continuă cu aceeaşi violenţă: 


— Fetele mele se joacă cu mingea ca să-şi 
alunge plictisul şi să-şi liniştească simţurile încălzite! 
Ar trebui să le caut soţi - şi încă repede! Altfel, risc să 
mă trezesc cu nepoţei bastarzi în braţe! 


Trenul Mariei Feodorovna porni primul spre Rusia, 
de unde prinţesa Dolgoruki abia plecase. Trenul țarinei 
beneficia de prioritate, privilegiu acordat 
convoaielor imperiale. 


O mişcare bruscă a vagonului îl făcu pe Gordon 
să-şi piardă echilibrul, cum stătea urcat pe 
genunchii stăpânei sale. Căzu pe duşumea cu toate 


336 


cele patru labe în aer. Prinţesa uită de neplăcerile ei ca 
să se concentreze asupra buldogului supraponderal. Îl 
ridică opintindu-se şi-l aşeză pe genunchi, căci Gordon 
era foarte greu, apoi îl mângâie cu tandreţe. 


— Micul meu Gordon!... Căţeluşul meu drăguţ!... 
Îngeraşul meul!... 


— Cred că vor să ataşeze vagoane la trenul 
nostru, îşi dădu cu părerea domnişoara Şebeco. 


— Ar trebui să procedeze cu mai multă grijă, ca 
să nu-l indispună pe Gordon!... Îți aminteşti, 
Varvara, când am intrat pentru prima oară într-un 
cazinou? Erai lângă mine!... Era la Spa sau la Baden- 
Baden? 


Ca de obicei, prinţesa trecea fără să anunţe de 
la o idee la alta. 


— Eram uluită de toţi acei oameni care se îmbrân- 
ceau în jurul mesei verzi, unicul ţel al vieţii lor!... 
Privirile le erau aţintite pătimaş asupra ruletei!... Chiar 
şi eu am jucat atunci câţiva ludovici pe roşu şi 
negru! 


Domnişoara Şebeco surâse. 
— Îmi amintesc amuzanta butadă a prinţului de 
Wales: „Dacă se joacă roşu sau negru, întotdeauna 


337 


albul câştigă!”. 


Prinţesa suspină. Câte milioane nu pierduse la 
Monte-Carlo! Milioane care umpleau buzunarele 
domnului Frangois Blanc! 


— Jucătorii au fost decavaţi de alţi jucători, 
aparent mai norocoşi, decavaţi la rându-le de alţi 
jucători, iar aceştia de alţii... şi de alţii... Un cerc 
infernal! Dar ce iad delicios! 


Trenul se puse-n mişcare. 


Olga şi Caterina, necăjite de severitatea mamei 
lor, priveau pe fereastră împrejurimile Munchenului, 
pe care trenul le traversa cu viteză accelerată. 


Sub supravegherea  ospătarului-şef, servitorii 
puseră masa pentru dejun. Câinii, care simțeau 
apropierea unui nou festin, adulmecau frigăruile ce 
erau aduse de la bucătărie şi se amestecau printre 
servitorii care se-mpiedicau enervaţi, ascunzându-şi 
totuşi revolta, căci exprimarea mâniei contra 
patrupedelor ar fi echivalat cu o crimă sancţionată 
prin concedierea imediată. 


— Alteța Serenissimă este servită! 


338 


Prinţesa, domnişoara Şebeco şi cele două fete 
se pregăteau să se-aşeze în jurul mesei când uşa se 
deschise şi marele-duce Serghei intră fără să fie 
anunţat. Acesta nu dădea doi bani pe ceremonial. 
„Un mare-duce îşi poate îngădui luxul să ignore 
eticheta”, obişnuia să le spună, râzând, curtenilor 
scandalizaţi de lipsa lui de jenă. Dar trebuia să te 
aştepţi la tot ce e mai rău când era vorba de oaia 
neagră a familiei. 


Serghei o îmbrăţişă pe prinţesă - soacra lui -, pe 
cele două fete şi strânse mâna domnişoarei Şebeco. 


— Vagonul meu a fost ataşat trenului vostru. Când 
am aflat de prezenţa ta, Caterina Mihailovna, m-am 
grăbit să te vizitez. 


Aristocrata îl invită să ia masa împreună cu ele. 
Serghei privi cu un aer gânditor la câinii al căror miros 
împuţea atmosfera, dar până la urmă primi. În schimb, 
constată că felurile servite erau la înălţimea gustului 
său rafinat. 


Prinţesa ardea de nerăbdare să-i pună întrebări 
despre țarină, dar demnitatea o împiedica să facă 
primul pas în acest sens. Prinţesa aşteptă ca bărbatul 
să-i ofere primele cancanuri, ceea ce nu întârzie să 


339 


se întâmple. 


— La Munchen am schimbat câteva cuvinte cu 
cumnata mea. Era destul de sănătoasă. Se pare că 
Alexandru e mai bolnav decât ea. Maria e îngrozită la 
gândul că poate va fi obligată să treacă de la rangul de 
împărăteasă pur şi simplu la cel de împărăteasă- 
văduvă,  cedându-şi astfel locul lui Alix, care îl 
manipulează pe nepotul meu ca pe-o marionetă. 
Sărmanul Nikolai! Întotdeauna i-am privit cu milă pe 
soţii care sunt conduşi cu lesa de soțiile lor. 


Consecvent acestui principiu, Serghei era foarte 
rar văzut în compania nepotului său. 


Prinţesa trăi o satisfacţie secretă. Rivala ei va 
trece în planul doi. 


Apoi îi ceru veşti despre fiul ei, care nu-i mai 
scrisese nici măcar o scrisoare, de mai multe luni. 


Serghei izbucni în râs. 


— Gheorghi este un om de lume cu dor de viaţă, 
care duce o existenţă dedicată plăcerii! Îl invidiez 
pentru că nu e obligat să primească sarcinile pe care ni 
le desemnează ţarul, fie el tatăl meu, fratele meu 
sau nepotul meu. Crede-mă, Caterina Mihailovna, 


340 


fiul tău este cel mai fericit dintre oameni. Deşi este 
fiul unui ţar, el este liber să zboare cu propriile lui 
aripi unde vrea, când vrea... şi cu cine vrea. 


Prinţesa se simţi vexată de opiniile afirmate de 
marele-duce cu privire la Gheorghi. 


— AŞ dori să-i scriu, Serghei. Ceea ce-mi spui 
despre băiatul meu nu-mi place deloc. Gândul că nu e 
bun de nimic, că-şi plimbă persoana nevolnică peste 
tot prin lume nu-mi place deloc. Spune-mi numele 
vasului pe care e îmbarcat, ca să-l muştruluiesc cum 
se cuvine. Tatăl lui ar fi fost consternat. Gheorghi 
are datoria să se facă util ţării sale. 


— Eşti prea severă! Priveşte în jurul tău! Lumea 
aleargă în căutarea plăcerilor... Ei, da! Viaţa este 
scurtă... prea scurtă... 


— Adresa lui, te rog! 
Perplex, marele-duce îşi scărpină ţeasta. 


— Nu prea pot să-ţi îndeplinesc dorinţa, căci în 
acest moment nu ştiu unde se află flota noastră de 
război. Ceea ce ştiu e că băiatul a cerut un concediu 
pe care comandantul nu a îndrăznit să i-l refuze. Cred 
că nimeni, în afara lui Gheorghi însuşi, n-ar putea să- 
ţi spună în ce loc de pe glob se află. Presupun că s-a 


341 


contaminat de pasiunea pentru explorări a unchiului 
său Konstantin. 


* 
k x 


Marele duce nu era prea departe de adevăr 
atunci când vorbea de gustul prinţului Gheorghi pentru 
explorări. Ce-i drept, era vorba despre explorări în 
stabilimentele de noapte din Place Pigalle, la 
hipodromul de la Vincennes sau Longchamps ori 
Champ de Mars, în tripourile de la Maison d'Or, de pe 
rue Royale sau de la Mirlitons. Mizele sale erau 
modeste, pe potriva veniturilor de care dispunea. 


A 


Într-o bună zi, acesta îşi făcea plimbarea pe 
Champs Elysées, atunci când se ciocni de fratele său 
pe linie paternă, marele-duce Alexei Alexandrovici, 
cel care-l angajase în marină. Tânărul locotenent şi 
marele-amiral, amândoi în civil, cu trandafir la 
butonieră şi baston cu măciulie de aur în mână, aveau 
mai curând aerul unor dandy porniţi la aventuri 
galante decât pe cel al unor marinari în căutarea 
unor iepe de port. 


— Ce faci aici?, îl întrebă stupefiat marele- 


342 


amiral. 
— Dar tu?, replică Gheorghi râzând. 


— Potrivit ultimelor mele informaţii, vasul tău 
navighează către Extremul Orient. 


— Am obţinut un concediu mai lung. Sănătate!, 
adăugă tânărul. 


Marele-duce izbucni în hohote de râs. 
— Bună glumă, Gheorghi! 


— Foarte sincer, Alexei, viaţa la bordul vasului 
de război mă plictisea la culme. 


— Bine, şi-acum ce-ai de gând să faci? 
— Păi, mi-am cam încheiat cariera de marinar. 


— Nu prea îmi amintesc să-ţi fi aprobat 
demisia... Este adevărat că nu mă uit chiar pe toate 
prostiile care mi se trimit la semnat. 


— În prezent, sunt căpitan în regimentul de husari 
al Gărzii Imperiale, graţie unei înţelegeri cu 
Vladimir. M-a numit ataşat pe lângă el în calitate de 
ofiţer-ordonanţă şi mi-a acordat concomitent un 


343 


concediu pe termen nelimitat. Vladimir este foarte 
înţelegător. Pe urmă, mi-am sărbătorit împreună cu 
el libertatea regăsită la Talon. Un adevărat festin 
neronian. 


Marele-duce Alexandru Alexandrovici era un 
amator rafinat de carne bună şi proaspătă, după cum 
se spunea despre el la Sankt-Petersburg. 
Nenumăratele lui aventuri extraconjugale umpleau 
cronica galantă nescrisă. Dar năzbâtiile sale sexuale 
nu-l împiedicau să fie un ofiţer foarte capabil, spre 
deosebire de fratele lui, marele-amiral. 


* 
k x 


Prima întâlnire dintre prinţesă şi Gheorghi - 
după schimbarea ce-o suferise cariera sa — a fost una 
deosebit de furtunoasă. Ea îi reproşă slăbiciunea de 
caracter, mediocritatea şi incoerenţa. 


— Te pui în poziţia de a le cerşi fraţilor tăi pe 
linie paternă situaţii subalterne, umilitoare! Aşa, deci! 
să ştii că nu eşti demn de tatăl tău! Doar neşansa te-a 
împiedicat să-i urmezi la tron! Sunt convinsă că 
împărăteasa se amuză copios atunci când i se aduce 
la cunoştinţă comportamentul tău lamentabil! 


344 


— Mă-ndoiesc că o interesează. Acum este mai 
preocupată de sănătatea proastă a soţului ei decât 
de slăbiciunile mele. 


Prinţesa măsura înfuriată salonul, urmată de haita 
de căţei, care chelălăiau şi mişcau vesel din cozi, 
imaginându-şi că e vorba de un joc al stăpânei lor. 

Gheorghi rămăsese în picioare, afişând un respect 
temător. Şi asta pentru că mama îi alimenta contul 
bancar, finanţele sale depinzând de stările ei de 
spirit. 

Domnişoara  Şebeco intră într-o stare de 
excitație febrilă, căci era impresionată de noua veste 
ce-o aflase. 

— Ce s-a întâmplat?, întrebă prinţesa pe un ton 
posac. A luat foc casa? 


Gâfâind,  vârstnica domnişoară se lăsă 
alunecând într-un fotoliu. 


— Ţarul... ţarul... a murit!, articulă ea după ce-şi 
regăsi suflarea. 


Prinţesa dădu glas unui epitaf sever: 
— Un idiot mai puţin pe sfântul pământ al 


Rusiei! 


345 


Vreme de câteva clipe rămase pe gânduri, apoi 
reluă cu o voce de gheaţă: 


— Mă bucur! Maria Feodorovna învaţă acum să 
plângă dispariţia unui soţ... Ba nu, mă-nşel! Nu-şi plânge 
bărbatul, pentru că de fapt nu l-a iubit niciodată. ÎI 
plânge în realitate pe ţar... Îşi plânge coroana ce-i va fi 
luată... Coroană care ar fi trebuit să fie a mea... Ultima 
frază exprima o amărăciune infinită. Lacrimi îi 
împânziră pleoapele. Gheorghi o văzuse extrem de 
rar plângând. De obicei prinţesa îşi disimula 
durerea, ascunzând-o înlăuntru, şi nu o lăsa să iasă 
la lumină decât dacă paharul cu fiere dădea peste 
margini. 


Domnişoara Şebeco se ridică, se apropie de ea, 
îi luă mâna şi o mângâie. 


Prinţesa adăugă pe un ton tremurător: 


— Nu am decât patruzeci şi cinci de ani şi deja 
mi se spune bătrâna aristocrată... Dar au dreptate... 
Am îmbătrânit... Şi chiar simt asta... Aveam treizeci 
şi doi de ani când a pierit... Când am părăsit Napoli 
ca să-l întâlnesc în secret la Paris mi-a spus: „De când 
te iubesc, nici o altă femeie n-a mai existat pentru 
mine”... Aş putea să parafrazez această formulă: „De 


346 


când s-a stins, bărbaţii au încetat să mai existe 
pentru mine”... 


Jenat, Gheorghi privea florile stilizate din covor. Nu 
prea era momentul potrivit ca să-i ceară bani, aşa cum 
avusese de gând înainte. 


Îi spuse cu un glas ce se voia compătimitor, dar 
care ascundea cu greu răceala. 


— Mamă, de ce îţi faci griji? Trecutul n-o să se 
întoarcă niciodată. Fiecare clipă care trece a murit 
deja şi o parte infimă din noi moare o dată cu ea. 


Tânărul fu chiar tentat să-i atingă încetişor părul 
deja argintat, dar se abţinu, căci nu voia să fie apoi 
acuzat de ipocrizie. Cât priveşte coroana imperială, 
chiar că puţin îi păsa de dânsa. Fiul suspină şi părăsi 
salonul. 


* 
k x 


Ocupa de unul singur un compartiment de clasa 
întâi al trenului care mergea la Paris. Nu înţelegea 
admiraţia exagerată a mamei şi a numeroasei 
colonii ruseşti pentru Coasta de Azur. Singura 
explicaţie putea fi oferită de atracţia exercitată de 


347 


cazinourile de la Nisa şi Monte-Carlo. Însă el nu fusese 
contaminat de pasiunea lor morbidă pentru joc, care 
rămânea, din punctul său de vedere, un simplu 
amuzament şi câtuşi de puţin un sentiment 
asemănător iubirii devastatoare pentru femei, patimă 
ce ardea sufletul bărbaţilor din lumea sa, fie ei mai 
tineri ori mai puţin tineri. Nu-i făcea plăcere nici să 
citească, nici să asculte muzică clasică, foarte 
agreată de snobi. Caii? Îi admira atunci când galopau 
pe pistele de concurs, la curse. Frumuseţea siluetei 
lor în plin avânt pe peluzele verzi ca smaraldul îi 
produceau o adevărată plăcere estetică. Tablourile 
semnate de marii maeştri, sculptura grecească după 
care se pasionau rafinaţii îl lăsau cu totul rece. 
Eleganţa unui Beau Brummel!’ nu avea să găsească 
niciodată în el un imitator. Se-mbrăca oarecum 
căutat, dar asta pentru că dorea să parvină decent 
din punct de vedere vestimentar în mediul său de 
aristocrați, aproape cu toţii amatori ai unui lux 
ostentativ şi pasionaţi ai perfecțiunii. De aceea, lăsa 
în seama croitorilor marilor case de modă grija de a-l 
îmbrăca. Bijuteriile? Purtase - ce-i drept, cu o 
: Beau Brummel (1778-1840), aristocrat britanic, supra- 


numit „regele eleganţei” şi „cel mai faimos dintre 
dandy” al epocii sale (n.t.). 


348 


oarecare plăcere - un inel cu sigiliu ce avea încrustat 
un safir cu blazonul casei sale gravat, un ceas 
Breguet şi o perlă neagră la cravată. Dar cum 
alocaţia lunară din partea mamei nu era deloc mare, 
renunţase la bijuterii fără urmă de regret. Călătoriile? 
Simţea o strângere de inimă când îşi amintea de 
periplul său neîncheiat la bordul vasului de război în 
decursul scurtei lui cariere de marinar. Să doarmă, să 
viseze reprezenta o modalitate extrem de plăcută 
pentru petrecerea timpului - după gustul lui. Nu 
dormea ca să-şi odihnească trupul obosit, căci nu 
făcea niciodată risipă de energie. Să cadă în reverie la 
măsuţa unuia dintre bistrourile care se-nlănţuiau pe 
marile bulevarde ale Parisului, să se plimbe pe 
cheiurile Senei sau să angajeze o scurtă promenadă 
în Bois de Boulogne - cam aşa îşi umplea timpul 
tânărul prinţ. Locuia la un mic hotel, pe malul stâng al 
fluviului ce taie capitala Franţei, şi asta deoarece 
mijloacele financiare nu-i îngăduiau frecventarea unor 
stabilimente mai de lux. Nu înţelegea setea 
compatrioţilor lui de a epata lumea prin cheltuieli 
extravagante, de a afişa o excentricitate de parveniţi. 
Uneori, aducea la el în cameră o fată acostată pe 
stradă, seara, după închiderea magazinelor. Le 


349 


prefera pe micuţele vânzătoare, care se dezbrăcau 
roşind şi care se lăsau posedate fără să participe activ 
la actul amorului. Le detesta pe prostituate şi pe 
femeile de lume care se agăţau de bărbaţi, pe primele 
din cauza lăcomiei lor, pe cele din urmă pentru 
dezmăţ. Lubricitatea era singurul aspect care lega cele 
două tipologii feminine. Nu dispreţuia să deguste 
băuturi tari, cu atât mai mult cu cât acestea îl ajutau să 
fantasmeze, deschizându-i porţile Nirvanei şi, spre 
deosebire de beţivi, care se prăbuşeau toropiţi de 
alcoolul ingurgitat, el se simţea uşor ca o pasăre. 


Nu avea prieteni. Îi dispreţuia pe tinerii aristocrați 
care aruncau cu banii pe geam şi evita compania indi- 
vizilor ce nu făceau parte din casta sa deoarece 
avea oroare de pleavă. Uneori, atunci când melancolia îl 
apăsa şi nevoia unei prezenţe umane se făcea 
simțită, făcea cinste cu un pahar unuia dintre acei 
pictori famelici ce-şi expuneau pânzele pe colina 
Montmartre. Îi accepta pe artiştii săraci, căci aceştia 
visau cu ochii deschişi, la fel ca şi el. Ce-i drept, ei 
visau la glorie, în timp ce visurile sale nu reflectau 
decât neantul. 


În ciuda modestiei cheltuielilor făcute, prăpădul se 


350 


abătea asupră-i atunci când îndrăznea să mai ceară 
mamei sale să adauge un supliment celor patruzeci de 
mii de ruble fixate de ţar. Ea începea să tipe că 
urmăreşte să o ruineze şi să-şi lase surorile pe drumuri. 
Sărmanele Olga şi Caterina! Nici nu încăpea 
comparaţie între simplitatea rochiţelor lor cumpărate 
de la solduri şi luxul subretelor mamei lor, 
îmbrăcate ca nişte adevărate doamne. Festinurile 
zilnice ale câinilor costau mai mult decât întreţinerea 
lui Gheorghi şi a surorilor lui. 


Cu câţiva ani mai înainte, generalul Râleiev îi măr- 
turisise că ţarul, tatăl său, depusese la o bancă 
englezească două milioane de ruble, bani ce aveau să 
devină ai lui la majorat. Olga şi Caterina aveau de 
primit şi ele aceeaşi sumă. Atunci când Gheorghi - 
odată vârsta majoratului fiind împlinită - ceru mamei 
cele două milioane, aceasta făcu o adevărată criză 
de isterie. 


— Dispoziţiile testamentare ale tatălui vostru 
prevăd că eu trebuie să veghez la administrarea 
banilor voştri, asta ca să nu cheltuiţi peste măsură. 
După ce eu nu voi mai fi, veţi fi liberi - tu şi surorile 
tale - să prăpădiţi fondurile care vă revin. Dar încă 
sunt în viaţă şi nu voi îngădui pentru nimic în lume 


351 


să vă risipiţi averea. 


Gheorghi era un tip slab. Ce să facă, să se 
opună exploziilor de furie ale mamei? Ea îi inspira o 
teamă ce-l paraliza. Surorile lui se-ascundeau în 
camerele cele mai îndepărtate ale vilei atunci când 
Katia dădea frâu liber furiei. | se întâmpla să ordone ca 
servitorii şi chiar propriile-i fete să fie bătute. Doar 
patrupedele canine erau ferite de asemenea clipe de 
teroare. 


Gheorghi nu protesta niciodată, deşi se indigna pe 
bună dreptate. Maică-sa îi refuza câteva mii de 
ruble, în vreme ce ea pierdea la Monte-Carlo sume 
enorme. Nu-i dorea moartea, dar înţelegea că ea 
era singura soluţie pentru a ieşi din această situaţie 
absurdă. 


* 
k x 


Trist şi lunatic, prinţul se plimba pe Avenue de 
l'Opera când auzi o voce ce-l striga pe un ton vesel: 


— Gheorghi, ce surpriză plăcută! 


352 


Întoarse capul şi-şi văzu vărul mai tânăr, prinţul 
Mihail Mihailovici Dolgoruki - fiul fratelui mai mic al 
mamei sale - care se apropie de el şi-l îmbrăţişă cu 
căldură. 


— Tocmai vorbeam despre tine cu Sofia. Am venit 
la Paris ca să ne petrecem luna de miere, aşa cum 
obişnuim în fiecare an! Pe Champs Elysees e aproape 
imposibil să nu întâlneşti prieteni şi rude care, în 
frumoasa noastră capitală, sunt de-a dreptul 
invizibili. 

Se felicitară reciproc, îşi urară de bine şi-şi împăr- 
tăşiră ultimele noutăţi de la Sankt-Petersburg. 
Mihail, ofiţer de marină, îşi iubea nespus meseria. Băiat 
frumos, îşi cucerise soţia prin gentileţe, veselie şi 
prestigiul uniformei. Sofia, încă tânără, 
fermecătoare, suficient de frumoasă, era 
îndrăgostită până peste cap de soţul ei. Gheorghi 
bănuia că văru-său fusese captivat mai degrabă de 
averea Sofiei decât de fizicul ei. Ea era fiica unui 
baron german, bancher ultrabogat stabilit la Sankt- 
Petersburg. Mihail păstrase relaţii bune cu Gheorghi, 
spre deosebire de tatăl lui, prinţul Mihail care, la insti- 
garea soției sale, voluntara Luiza del Volcano, 
rupsese orice legătură cu soră-sa. Aceasta nu 


353 


suferise deloc în urma unei astfel de rupturi. Fabulos 
de bogată în epoca instalării ei definitive pe Coasta 
de Azur, ea se temea că rudele apropiate ce-i 
rămăseseră şi care duceau o existenţă modestă să 
nu o inoportuneze cu cereri de ajutor bănesc. 


Sora ei, Maria, contesă de Berg, deşi era 
stabilită la Nisa, nu trecea niciodată pe la vila 
Georges. Numai prinţul Anatoli Mihailovici şi soţia lui 
Stefania, foarte plăcuţi şi care-i acordau onorurile 
datorate unei împărătese, erau primiţi în intimitatea 
prinţesei. 


— În această seară, Gheorghi, vom merge pe 
urmele marilor duci! 


Înainte de căsătorie, Mihail, constrâns de meschina 
lui soldă de ofiţer, nu prea avea cum să se bucure 
de viaţă. În foame de bani, el îi cerea lui Gheorghi, 
ori de câte ori îl vedea, mici împrumuturi, niciodată 
returnate. Ajuns bogat, putea acum să-şi acorde 
luxul de a frecventa restaurantele şi localurile cele 
mai scumpe. 


Aşa că tinerii luară prânzul la Maison d'Or, desertul 
îl serviră la Chez Foyot, îşi continuară apoi seara la 
Folies-Bergeres, acolo unde avea loc spectacolul de 


354 


french-cancan, ce amintea de fastul celui de-al 
Doilea Imperiu, şi supară la Samarkand, restaurant de 
noapte în aer liber, care oferea o atracţie de calibru: 
trupa de ţigani ruşi „Şişikin”, aflată în turneu la Paris 
şi care susţinea cu strălucire întreg spectacolul. 
Programul cuprindea coruri şi dansuri folclorice 
ruseşti şi scene de dresaj - doi urşi costumaţi ca un 
cuplu de mujici gătiţi în straie de sărbătoare. 


Gheorghi şi Mihail goleau cupele cu şampanie, 
admirându-i pe tinerii ţigani aleşi pentru frumuseţea 
şi graţia lor şi care cântau de-a dreptul minunat. Trupa 
condusă de Şişikin, un bătrânel îmbrăcat în culori vii 
şi care-şi crease o reputaţie nu doar de artist 
desăvârşit, ci şi de excelent organizator, obținuse 
mari succese la Sankt-Petersburg, Moscova, Kiev şi 
Odesa, iar acum întreprindea un turneu în capitalele 
europene. După ce-i cucerise pe vienezi şi pe 
romani, pe berlinezi şi pe londonezi, trupa îi cucerea 
acum pe parizieni. 


La Samarkand, ruşii şi francezii umpleau în fiecare 
noapte sala ca să asculte vrăjiţi cântecele ţigăneşti 
atât de vesele şi de melancolice, ce evocau 
nesfârşitele câmpii ruseşti şi misteriosul suflet slav. 


Fu anunţat marele cor dirijat de Şişikin însuşi, care 


355 


avea de interpretat un cântec care smulgea lacrimi ru- 
şilor şi suspine de plăcere francezilor şi altor străini: 
Oci ciornâie - Ochi negri. Cântăreţii mai vârstnici 
ocupau primul rând pe scenă, tinerii rămâneau cu 
modestie în rândul al doilea, iar bărbaţii stăteau la 
urmă de tot. Costumele lor de mătase în culori 
strălucitoare erau împănate cu o ploaie de paiete 
sclipitoare. Coliere din piese de aur împodobeau 
pieptul femeilor cu păr ca de smoală. 


Şişikin şi artiştii zâmbeau în trecere prinţului Mihail, 
un vechi şi constant admirator al trupei. Înainte să 
se căsătorească, el îşi petrecea aproape fiecare 
noapte la Taurida, unul dintre cele mai cu moţ 
restaurante de noapte din Sankt-Petersburg, acolo 
unde trupa lui Şişikin atrăgea o clientelă numeroasă 
şi selectă, căci preţurile piperate nu erau chiar la 
îndemâna oricui. Oare câţi bani nu cheltuise prinţul 
pentru frumoşii ochi ai vreuneia din aceste dansatoare, 
puţin îmblânzite, dar care-şi vindeau favorurile 
pentru prețuri de-a dreptul inabordabile. Se- 
ndatorase până-n gât şi, când ameninţarea sinuciderii 
îl apăsa, îşi vându libertatea Sofiei, care-l adora, dar îl 
şi teroriza cu gelozia ei. Şi cum femeia îşi depăşise 
prima tinereţe - se apropia de patruzeci de ani -, se- 
agăţase cu disperare de el. Teama de moarte a 


356 


femeii mature şi bucuria de a fi măritată o costau în 
schimb foarte scump, căci Mihail era cheltuitor, 
iubea jocul de noroc şi cursele de cai. Un soţ sărac, dar 
frumos, cere sacrificii. Sofia era pregătită să le îndure. 
Ea plătea, plătea, plătea fără răgaz toate datoriile, 
capriciile şi extravaganţele soţului şi, fără să o ştie, 
chiar şi amantele acestuia. Mihail, cu cincisprezece 
ani mai tânăr decât nevastă-sa, nu se mulțumea cu 
farmecele ei niţeluş trecute, dar ştia să-şi ascundă 
foarte bine legăturile extraconjugale astfel încât toată 
lumea să fie mulţumită. 


La Samarkand, Sofia stătea îmbufnată. Abia dacă- 
şi atingea paharul şi-şi privea cu resentiment soţul, 
care-i evoca vărului său momente agreabile ale 
trecutului comun, uitând aproape cu totul de 
consoarta-i. El depăşea măsura, schimbând priviri 
furişe cu fetele din trupă. 


O foarte tânără ţigancă, deosebit de frumoasă, 
care dansa cu lascivitate şerpuindu-şi trupul în curbe 
perfecte şi care mulțumea cu priviri susţinute 
aplauzelor prinţului Mihail, trezi mânia Sofiei, care se 
abţinu cu greutate să nu explodeze. Mihail simţi 
instinctiv primejdia. 


— Goga, am impresia că această ţigăncuşă îţi lan- 


357 


sează ocheade... 


Gheorghi roşi până în vârful urechilor. Naiv, 
căzu imediat în plasă. 


— Crezi că de mine se interesează ea? 


— Fireşte! Sofia, o bună observatoare, ar putea 
să-ţi confirme spusele mele. 


— Presupun că tu o atragi, Goga, zise femeia. 


Încă bănuitoare, Sofia mai slăbi puţin vigilenţa 
de până atunci. O căldură stranie invadă trupul lui 
Gheorghi. Tânăra ţigancă trezise în el un vârtej de 
senzaţii, pulsaţii care îl atrăgeau spre teritorii 
paradisiace. 


Tânărul avu impresia că străbătuse până în acea 
clipă un deşert fierbinte şi duşmănos. 


A doua zi, Gheorghi se-ntoarse singur la 
Samarkand. Ochii săi febrili nu o slăbeau pe fata cu 
zâmbet atrăgător şi corp grațios. Trupa observă 
amuzată fascinația pe care tovarăşa lor o exercita 
asupra acestui client novice. 


Zilele următoare, Gheorghi reveni în vizită la 
restaurant. Sosea la deschiderea programului şi 


358 


rămânea stană de piatră la masa lui, cu ochii lipiţi de 
tigăncuşa care-l fermecase. Timid, bea pahar după 
pahar ca să-şi susțină  măruntul său curaj. 
Perseverența lui Gheorghi fu observată chiar şi de 
Şişikin, care află că admiratorul micuței Ana era 
prințul lurievski, fiul recunoscut al țarului Alexandru 
II. Şişikin era obişnuit să-i vadă pe membrii înaltei 
nobilimi ruse asaltând în păr femeile trupei. Marele- 
duce Serghei nu sedusese oare un tânăr dansator 
ţigan, oferindu-i cadouri fabuloase? Bătrânul Şişikin 
închidea ochii plin de înţelegere, căci, în ciuda 
principiilor sale, era foarte sensibil la sumele mari 
rezultate în urma unor astfel de pasiuni, din care şi 
lui îi revenea o cotă-parte. 


Vizita lui Gheorghi în cabinele trupei deschise 
un capitol al unei iubiri ce nu se putea lăsa fără 
consecinţe. Stăpânit de dorinţe nesatisfăcute, prinţul 
hotări să facă marele pas şi să-i propună Anei să-i 
devină amantă. Ştia cum se procedează în astfel de 
cazuri. Avea de oferit bani şi bijuterii, a căror valoare 
creştea în funcţie de celebritatea artistei alese. 


În cabina în care Gheorghi o găsi pe fata ce-l 
vrăjise, două ţigănci mai în vârstă îl măsurară cu 
privirile din creştet până-n tălpi. Ana zâmbea, cu 
fruntea plecată, fără să-l respingă. Gheorghi crezu că i 


359 


se dădea de înţeles că fata îi accepta propunerea, dar 
că, lipsită de îndrăzneala colegelor mai mari, nu ştia 
cum să reacționeze. În cele din urmă, Ana murmură 
cu voce dulce, abia de se-auzea: 


— Mă simt onorată de frumoasele 
dumneavoastră cuvinte! Dar trebuie să mă 
gândesc... 


Debusolat de atitudinea plină de respect dar 
fermă a tinerei, prinţul îi apucă mâinile şi i le sărută. 


— O să vin mâine, când sper că-mi veţi da răspunsul 
care mă va face fericit! Ar trebui să pricepeţi că nu simt 
pentru dumneavoastră o simplă înclinaţie care se naşte 
brusc şi durează abia o clipă. Chiar m-am îndrăgostit 
de dumneavoastră! 


Pe cele două ţigănci care asistau la scenă le 
pufni râsul, dar o făcură cu discreţie, în timp ce în 
aparenţă rămaseră foarte serioase. 


Gheorghi simțea parfumul fetei. Nu era 
flagranţa rafinată de la Origan, ci mirosul proaspăt 
al unei flori de câmp. Îşi ieşise din minţi. Oare era 
cazul să supraliciteze? Să-i promită bani? Mulţi bani? 
Aşa cum marii-duci şi prinții cumpărau totul cu 
preţuri incredibile? 


360 


Şi totuşi tânăra îl înţelesese. Tinerii n-au nevoie de 
tirade poetice şi nesfârşite de dragoste ca să se facă 
înţeleşi. Declaraţiile inflamate ale lui Romeo pentru 
Julieta îmbogăţesc literatura şi incită admiraţia specta- 
torilor sau cititorilor în vârstă, care au uitat adevărata 
şi puternica semnificaţie a unei priviri, a unui cuvânt 
naiv, aspecte care pentru cei tineri au mai multă 
greutate şi valoare decât rugile sofisticate. Eşti iubit 
sau nu eşti iubit. Acestea sunt înțelesurile, exprimate 
fără ajutorul vocii şi care au mai multă importanţă 
decât orice altceva în ochii adolescenților care vor 
doar să primească şi să se dăruiască. 


Gheorghi nu ştia să şlefuiască declaraţii alambicate 
pentru că nu fusese niciodată îndrăgostit. Dar Ana 
deşteptase în el sentimente, senzaţii pe care n-ar fi 
ştiut să le exteriorizeze decât într-un fel imperfect. 
Nu auzise şi nici nu citise sublimele versuri ale lui 
Shakespeare, nici poeziile de dragoste ale 
trubadurilor, nici tratatul cinicului Ovidiu. Privirile lui 
traduceau doar patima care se născuse şi-l ardea. 
Casanova, la începutul carierei sale, când vârsta nu 
începuse să-i şteargă trăsăturile feței, transformând 
simpla şi sănătoasa dorinţă într-o excitație ce avea 
nevoie de înlocuitori ca să se inflameze, nu s-ar fi 
cheltuit în delirante implorări amoroase, care mai 


361 


târziu ar fi devenit necesare. Cu cât timpul sporeşte 
numărul anilor, cu-atât mijloacele artificiale îşi impun 
dominaţia. 


Gheorghi se simţea jenat de prezenţa celor 
două ţigănci bătrâne. Abia depăşiseră vârsta de 
treizeci şi cinci de ani, dar pentru prinţ, un tânăr 
adult, păreau deja la fel de vechi ca şi timpul. 


Ochii catifelaţi ai Anei se ridicară spre chipul împur- 
purat al aristocratului. 


— Mai dati-mi un răgaz!... Vă rog să veniţi mâine!, 
adăugă ea. 


Bărbatul plecă ţinându-şi capul în mâini. Bucuria şi 
disperarea îşi urmau una alteia. „Reveniţi mâine!”. 
Aceste cuvinte îi lăsau totuşi uşa deschisă. Dar ce răs- 
puns o să primească? Unul care-l va face fericit?... Sau 
unul care-l va prăbuşi în durere?... 


Întreaga noapte, prinţul rătăci pe străzile Parisului. 
Imaginaţia, mai puternică decât realitatea, 
reconstituia silueta frumoasei ţigănci, care se 
suprapunea peste peisajele banale ale oraşului. 
Îndrăgostitul blestema timpul, care se scurgea 
infernal de încet. Zorii îl aflară pe cheiul Senei. Într-un 
bistrou bău o cafea şi se privi în oglinda din spatele 
barmanului. Se îngrozi de expresia rătăcită a chipului 


362 


său, întărită de barba ce-i umbrea deja obrajii. 


Se-ntoarse la hotel, făcu o baie, apoi încercă să 
doarmă, însă nu reuşi să aţipească. Era cu nervii la 
pământ, se-ntorcea şi se răsucea peste cuvertura şifo- 
nată. Se sculă, îşi făcu toaleta şi ieşi. Sfârşitul zilei, 
aşteptat cu atâta nerăbdare, veni în cele din urmă. 


Gheorghi fu primul client care intră la Samarkand. 
Şeful de sală îl primi cu un zâmbet complice şi-l 
conduse la o masă în apropierea scenei. Gheorghi 
comandă o sticlă de Veuve Cliquot. Sala se umplu în 
curând de lume. Prinţul se-ntreba dacă să aştepte 
sfârşitul programului sau să ia taurul de coarne, 
intrând de-a dreptul în cabina artiştilor. Ar fi făcut-o, 
dacă nu l-ar fi paralizat teama de refuz. 


Când gândea în această manieră, bătrânul Şişikin 
se-apropie de masa lui şi-i ceru politicos 
permisiunea să se-aşeze. În ciuda vârstei, avea umerii 
pătraţi, spatele drept, pieptul bombat. Chipul său ridat 
şi ochii pătrunzători nu lăsau să se ghicească la ce 
se gândeşte. 


Gheorghi îl privi surprins. Oare cum să interpre- 
teze prezenţa acestui personaj insolit alături de el? 
Dorea să-l avertizeze că fetele din trupă sunt de ne- 


363 


abordat? Gheorghi simţi cum îngrijorarea îl cuprinde 
ca un imens val. 


— Alteță Serenissimă, voi intra direct în subiect. 
Se pare că Ana Masalskaia v-a inspirat sentimente 
pe care eu nu le dezaprob deloc. 


Inima lui Gheorghi tresăltă de fericire. 
Bătrânul continuă: 


— Dar trebuie să vă spun că fata face parte din 
tribul meu şi am obligaţia să o apăr. Tradițiile 
oamenilor din rasa noastră sunt clare. Bărbatul care 
iubeşte o tânără ţigancă fecioară, fie el prinţ sau mare- 
duce, trebuie să se supună legilor noastre. Adică să 
trăiască şi să se căsătorească cu fata inimii lui. 


Expresia de pe chipul lui Gheorghi exprima mirarea 
şi chiar consternarea. 


— Vă rog să nu vă alarmaţi, Alteță! Ceremonia 
este simplă şi va fi oficiată chiar de mine, în calitate 
de şef al tribului. Preoţii nu ne binecuvântează 
căsătoriile şi nici autorităţile nu ni le legalizează. Nu 
avem nevoie de naționalitatea rusă. Noi suntem 
cetăţeni ai lumii întregi. Am ales Rusia ca azil 
temporar pentru că tribul nostru trăieşte de mai multă 


364 


vreme în această parte a Europei; apoi, talentele 
noastre de artişti sunt foarte apreciate la Sankt- 
Petersburg. Măritată cu un rus, ea n-ar mai face 
parte din tribul nostru. În viitor, sarcina de a o 
întreţine o să vă revină dumneavoastră. Şi, pentru 
că am pierdut un membru important al trupei, 
fireşte că trebuie să ne recompensaţi. 


Gheorghi plutea pe deasupra norilor unei beţii 
extatice. Ana va fi a lui. Natural că o să aibă grijă de 
ea. Cât priveşte căsătoria potrivit obiceiului 
ţigănesc, formula nu-l speria peste măsură, îşi 
amintea de acele faimoase căsătorii japoneze 
contractate de ofiţerii ruşi în porturile nipone. N- 
aveau nici o valoare legală. 


— De acord!, spuse prinţul. Şi care ar fi suma la 
care v-aţi gândit? 


— Douăzeci de mii de ruble!, răspunse Şişikin fără 
să clipească. 


Bătrânul se resemnase de la început în ceea ce-l 
priveşte pe acest personaj îndrăgostit lulea de Ana. Fiu 
al ţarului, ar fi trebuit să dispună de o avere 
enormă. Douăzeci de mii de ruble ar fi însemnat o 
adevărată bogăţie pentru tribul său. Şişikin primise 


365 


nenumărate informaţii, căci femeile din tribul lui 
ştiau să le obţină de la admiratorii lor. Aflase astfel că 
tânărul prinţ îndrăgostit de Ana avea de primit două 
milioane de ruble la majorat. Dar starostele Şişikin nu 
ştia că milioanele erau administrate de prinţesa-mamă. 
Fără să se gândească prea mult la obligaţiile la care se- 
nhăma, Gheorghi primi fără să clipească toate 
condiţiile puse de bătrân. Era clar că nu ajunsese la 
capătul încercărilor din viaţă. Starostele îi ceru să o 
instaleze pe Ana la Sankt-Petersburg, unde ar fi fost 
aproape de familia sa. 


— Nu trebuie să vă faceţi iluzii. Ana nu va fi primită 
niciodată în lumea dumneavoastră. Aici, la Paris, 
singură doar cu dumneavoastră, ea ar fi la fel ca o 
păsărică închisă în cuşcă. Atunci când nu veţi fi 
acasă, nu va fi nimeni care să aibă grijă de fată. 


Gheorghi îi explică faptul că era ofiţer într-un regi- 
ment de gardă şi că, o dată concediul sfârşit, va fi 
obligat să se întoarcă la Sankt-Petersburg. Fericit că 
o poate avea pe Ana, tânărul ar fi fost în stare să 
semneze orice fel de angajament. 


— Până la cumpărarea viitoarei dumneavoastră 
soţii, nu vă veţi bucura de permisiunea să o vizitaţi 
în particular. 


366 


Şişikin strânse mâna prinţului ca să pecetluiască 
pactul, salută şi se retrase demn ca un rege. 


Gheorghi dispunea cam de cinci mii de ruble. 
Restul trebuia să-l procure rapid, foarte rapid, căci 
nerăbdarea îl tortura. Era cu totul exclus să ceară 
aceşti bani de la mama lui. Soluţia îl privea exclusiv. 
Cămătarii şi bancherii de ce fuseseră inventaţi? 
Prinţul lurievski, care va moşteni imensa avere a 
mamei sale şi milioanele pe care ţarul i le lăsase, s-ar 
fi bucurat de un mare credit. Ar fi putut obţine mai 
mulţi bani decât îi trebuiau. Prin urmare, demersurile 
întreprinse fură încununate de succes. În curând, 
tânărul intră în posesia a două sute de mii de ruble. 
Crezându-se omul cel mai bogat de pe lume, plăti 
suma cerută de Şişikin. Câteva ore mai târziu, 
acesta oficie - în prezenţa artiştilor săi - căsătoria 
Alteţei sale Serenissime prințul Gheorghi 
Alexandrovici lurievski cu Ana Masalskaia. În 
aceeaşi seară, după închiderea restaurantului 
Samarkand, personalul de serviciu, închiriat de 
euforicul însurățel, servi oamenilor din trib - singurii 
invitați - un festin de nuntă stropit cu şampanie. În 
timp ce petrecerea îşi trăia apogeul, Gheorghi se 
gândi, într-un moment de luciditate, că Ana, 
tigăncuşa, devenise cumnata ţarului Alexandru Il. 


367 


Oare ce-ar fi spus tatăl său dacă ar fi aflat de această 
enormitate? Din fericire, era vorba doar de un mariaj 
fără consecinţe. După acest scurt moment de 
reflecţie, se lăsă antrenat în beţivăneala generală şi 
uită rapid de toate îndoielile. 


În zori, beat de fericire, îşi conduse soţia la Hotelul 
Ritz, unde rezervase un apartament de lux. În 
sfârşit, pentru prima oară în viaţă trăia fericirea. Ana 
era cea mai blândă şi mai îndrăgostită dintre neveste. 
Tandreţea, afecțiunea sa pentru prinţul ieşit parcă 
din visele ei nu cunoşteau limite. Fata se credea în 
paradis. 


După o săptămână petrecută la Paris spre a 
face cumpărături şi pentru ca Ana să-şi completeze 
garderoba, cei doi plecară la Sankt-Petersburg. Tribul 
şi starostele acestuia îi conduseră la gară. Mulțimea 
care se găsea pe peron îi privea cu mirare pe ţiganii 
care, în costumele lor ţipătoare, împodobite cu 
brizbizuri de nuntaşi, salutau tânărul cuplu. 


Gheorghi era atât de fericit, încât nu-şi puse nici 
o clipă problema scandalului care cu siguranţă s-ar 
fi declanşat dacă s-ar fi aflat de acest mariaj. 


368 


* 
k x 


De-atunci se scurseră doi ani. Prinţesa primi foarte 
puţine veşti de la fiul ei. Totuşi, nu era îngrijorată. 
Pentru că nu cerea bani, absenţa acestuia trecea 
nebăgată în seamă. Domnişoara Şebeco se-ntreba 
totuşi uneori, plină de curiozitate, cum se descurcă 
de unul singur „micul ei Gheorghi” la Sankt- 
Petersburg. Se părea că băiatul îşi reluase serviciul la 
regiment. Prinţesa avea probleme mai importante de 
rezolvat. Masa verde - dragon nesăţios - înghiţea 
sume fabuloase. În ciuda vânzării apartamentului de 
la Paris şi împrăştierii câtorva tablouri valoroase la 
galeria Druot, situaţia ei financiară nu luă deloc o 
întorsătură fericită. Ba chiar situaţia se complică, 
deoarece una dintre fete, cea mare, ajunsese la o 
vârstă când ar fi trebuit să se mărite. Dota ce i se 
cuvenea şi care se ridica la cifra de două milioane de 
ruble, conform dorinţei ţarului, tatăl ei, fusese de 
mult timp diminuată. 


369 


* 
k x 


Parcele, care joacă farse muritorilor, aşezaseră 
faţă în faţă la jocul chemin de fer pe prinţesa 
Dolgoruki şi pe prinţesa Suvorova, fosta amantă a 


ţarului Alexandru Il. Între cele două femei - care se 
bucuraseră de favorurile aceluiaşi bărbat, deşi în 
perioade diferite — relaţiile, la început reci, se 


degradaseră fără nici o explicaţie logică. Ele 
însufleţeau astfel un trecut mort şi îngropat de multă 
vreme. Şi pentru că excitaţia pricinuită de joc le 
sporea aversiunea reciprocă, rivalitatea lor luă în 
curând proporţiile unui duel în care miza era de 
câteva milioane de ruble. Trăgeau la cărţi de parcă 
ar fi comandat un bombardament violent, în care 
obuzele erau înlocuite cu jetoanele. Victoriile şi 
înfrângerile se succedau fără ca vreuna dintre 
duşmance să se fi gândit măcar o clipă la 
absurditatea acestui război penibil. Atunci când 
Suvorova înregistră pierderi care-i goliră conturile 
bancare, ea făcu o pauză forţată, scriind la Sankt- 
Petersburg oamenilor ei de afaceri ca să-i vândă un 


370 


domeniu sau două, păduri, exploatări miniere care să-i 
reîmprospăteze muniţiile de jetoane, apoi porni din 
nou la luptă. 


Prinţesa Dolgoruki nu dispunea de domenii în 
Rusia. Nu mai avea decât ceea ce-i rămăsese din 
cele patruzeci de milioane de ruble ce constituiseră 
patrimoniul ei şi al copiilor. Cu toate acestea, ea se 
simţea obligată să-şi menţină stilul de viaţă la acelaşi 
nivel ca al marilor-duci, al aristocraților străini şi al 
îmbogăţiţilor de peste Atlantic, care invadaseră şi ei 
Coasta de Azur şi se făceau remarcaţi prin luxul şi 
extravaganţele lor. 


În plină vară, prinţul român Cantacuzino porunci 
să fie acoperit drumul întortocheat de pe Mont Borron 
cu tone de zahăr - zăpadă artificială -, care îi îngăduiau 
să-l parcurgă într-o sanie trasă de patru cai albi cu 
harnaşament aurit. Marele duce Serghei organiza 
petreceri monstruoase şi închiria pentru acestea trupa 
de la Folie Bergères în toată componenţa ei. Ducele de 
Sunderland-Beauclair oferea în somptuoasa lui vilă 
romană de la Cap Ferrat baluri mascate unde invitaţii 
arborau costume purtate de patricienii din epoca lui 
Caligula, Caracala sau Heliogabal. Ca să varieze 
decorul, el reconstitui Olimpul zeilor. Totul fu 


371 


pigmentat cu jocuri de artificii care îmbrăţişau cerul. 
Aristocraţii britanici şi prinții germani aruncau cu 
banii pe fereastră şi le umpleau de bijuterii 
extravagante pe marile curtezane: frumoasa Otero, 
Liana de Pougy, Emilienne d'Alengon, Cleo de 
Merode şi alte cocote de acelaşi gen. Şi, ca să 
demonstreze că aristocrația franceză nu era deloc în 
pierdere de viteză, Boni de Castellane, soţul bogătanei 
Anne Gold, îşi făcu apariţia la bordul unui iaht enorm, 
Valhala, deservit de un echipaj de optzeci de marinari 
şi opt ofiţeri. Pentru această navă de lux, Anne plătise 
douăsprezece milioane de dolari. James Gordon 
Bennett cheltuia 150.000 de dolari pe an ca să-şi 
întreţină magnificul iaht Namouna. North Star al lui 
Commodore Vanderbilt  depăşea însă orice 
concurenţă posibilă. Atât de imensă era averea lui 
Commodore că marele duce Konstantin îl invită la 
Sankt-Petersburg, unde americanul fusese primit cu 
onorurile datorate capetelor încoronate. Pe Coasta 
de Azur, regii şi reginele, țarii şi ţarinele începeau să 
fie eclipsaţi de „regii” americani ai petrolului sau ai 
căii ferate, ai industriei grele sau ai marii finanţe. Un 
alt român, Ştefan Pavlidi, veni la cazinoul de la Monte- 
Carlo însoţit de doi valeţi care duceau un cufăr plin de 
dolari şi monede de aur. Pierdea şi câştiga sume 
impresionante, afişând o morgă britanică. Dar şansa, 


372 


care se pare că-l îndrăgise - căci era tânăr şi 
seducătorii lăsă din braţe când vârsta îi spori şi 
ridurile îi cotropiră chipul. Într-o seară, la ruletă, o 
întâlni pe Cleo de Merode, pe-atunci în toată 
splendoarea frumuseții sale. Fermecat, cucerit, 
românul aruncă pentru curtezană milioane. Şi poate 
că ar fi făcut faţă acestor enorme cheltuieli dacă ar 
fi renunţat la joc ca s-o întreţină pe frumoasa Cleo. 
Dar nu putea să facă faţă celor două pasiuni în acelaşi 
timp. Ruinat, a dispărut de la Monte-Carlo. Lumea 
bună l-a plâns, căci era un excelent causeur” şi un 
tip darnic în bacşişuri. Mai târziu, s-a aflat despre el 
că murise într-o dependinţă a unei frumoase 
proprietăţi pe care-o dăruise uneia dintre amantele 
sale. Văduva lui a refuzat să participe la funeralii. 
Inspirat de gustul lui Sunderland-Beauclair, baronul rus 
Von Dervies, care se bucura de o rentă zilnică de 
şaizeci şi patru de mii de franci-aur, construise un 
castel, Valorese, o minune în stil roman vechi. Două 
sute de servitori, o sută de grădinari şi şaptezeci de 
muzicieni participau la întreţinerea unei atmosfere 
care să-l facă fericit. Prinţesa Suvorova, după ce o 
uşurase pe prinţesa Dolgoruki de o sută cincizeci de mii 
de franci-aur, închirie pentru o noapte o magnifică 


v Causeur, maestru al conversaţiei mondene (n.t.). 


373 


vilă, doar ca să-şi sărbătorească victoria şi să o facă pe 
rivala sa să moară de ciudă. Înalta societate 
multinațională se grăbi să ia parte la ceremonie. ŞI 
cum banchetul se prelungi până dincolo de miezul 
nopţii, răgaz pentru care prinţesa plătise chiria de cinci 
mii de franci, notarul se-nfăţişă ca să ceară 
evacuarea petrecăreţilor. Ca să nu fie deranjată, 
prinţesa cumpără vila şi dădu pe ea o sută douăzeci 
de mii de franci. Îi mai rămâneau încă douăzeci de mii 
de franci. Ea îşi cumpără un colier din perle negre, pe 
care-l purtă în văzul întregii lumi a doua zi la cazinoul 
din Monte-Carlo. 


— Un cadou de la prinţesa Dolgoruki!, spunea 
ea cu ironie. 


* 
k x 


Aristocrata fu zdrobită două săptămâni la rând, 
când o subită revenire a norocului o puse pe 
picioare. După o partidă de chemin de fer care dură 
patruzeci de ore la rând, ea epuiză în sfârşit 
fondurile prinţesei. Îşi recâştigă cele o sută cincizeci 
de mii de franci pierduţi înainte şi adăugă un 
supliment de cinci sute de mii de franci. 


374 


Puțin după acea lovitură care îi readuse voioşia, 
ea primi prin intermediul marelui-duce Serghei o 
invitaţie care o bucură. Ţarul Nikolai Il dorea să o 
primească la Curte şi să discute cu dânsa. 


— Dragă Caterina, din fericire, zilele triste ale 
exilului deghizat pe care l-ai îndurat sub domnia 
fratelui meu au luat sfârşit. Nepotul meu Nikolai îl 
iubea nespus pe bunicul său şi ar dori să audă din 
gura ta amintiri despre viaţa lui intimă. Cum sezonul 
pe Coasta de Azur se apropie de sfârşit, ai putea să 
te întorci la Sankt-Petersburg. 


Interesul pe care i-l arăta nepotul soţului său o 
flata. Prinţesa surâse cochetă. 


— Mă gândeam să-mi petrec vara la Deauville, 
răspunse ea. 


— Poţi să te-abaţi la Deauville după întoarcerea 
din Rusia. Urmează-mi sfatul şi mergi să-l vezi pe 
Nicky. Te-aşteaptă surprize frumoase. 


Prinţesa primi această sugestie. Domnişoara 
Şebeco şi personalul de serviciu ce o întovărăşea în 
călătoriile ei făcură bagajele. Zece cufere adăpostiră 
toaletele prinţesei şi un singur cufăr rochiile celor 


375 


două fete şi ale domnişoarei Şebeco. Vagonul ei 
special fu activat. Il lustruiră şi-l făcură să 
strălucească precum un ban nou. 


376 


XI 


E. ora prânzului atunci când trenul prințesei 


se opri în gara de la Berlin. O gară mare şi banală, 
ca toategările din metropolele europene. Agitaţie, 
trenuri care veneau, trenuri care plecau. Zgomotul 
familiar de ciocane care loveau osiile alternau cu 
strigătele  guturale ale germanilor. Limbă dură, 
stâncoasă, atât de diferită de maniera dulce de a vorbi 
ruseşte. Caterina Mihailovna nu fusese niciodată în 
stare să înveţe această limbă, în ciuda obligaţiei pe 
care o aveau elevele de la Institutul Smolnâi de a 
vorbi nemţeşte cu ţarinele şi soțiile marilor-duci, 
aproape toate de origine germană. 


Gara şi numărul impunător de uniforme militare îi 
amintiră de vizita oficială a ţarului Alexandru la Berlin, 
ca urmare a invitaţiei făcute de unchiul său, împăratul 
Wilhelm, ca şi de cancelarul Bismarck, o măgăoaie 
în ţinută de general al gărzilor de corp. Alexandru II, 
întovărăşit de bătrânul prinţ Gorceakov, ministrul 
afacerilor străine, sosi cu un tren special. Vârstnica 
prinţesă de azi, în acea epocă o tânără de douăzeci 
şi şase de ani, călătorise incognito, în vagon de 
dormit, în compania domnişoarei Şebeco, şi coborâse 


377 


la Berlin la douăsprezece ore după ţar... 


* 
k x 


Katia Dolgoruki era fericită. Alexandru o luase în 
Germania,  preferând-o împărătesei, care fusese 
reţinută de veşnica ei boală la Sankt-Petersburg. 
Neputinţa Mariei Alexandrovna de a-şi urma soţul în 
cursul vizitelor acestuia în străinătate o servise de 
minune. Din nefericire pentru ea, numeroasele discuţii 
politice purtate cu Wilhelm şi cancelarul său îl obligară 
pe ţar să-şi limiteze la maximum timpul liber. 
Noaptea, când se-ntâlneau în patul din apartamentul 
de la Ambasada rusă la Berlin, în loc să facă amor, 
Alexandru îi vorbea despre problemele şi grijile lui. 
Ţarul voia să pună capăt amenințărilor războinice 
formulate de Bismarck, care pregătea un război 
preventiv contra Franței,  îngenuncheată de 
armatele germane cu cinci ani în urmă. 


„Franţa pune la cale o revanşă răsunătoare 
împotriva imperiului nostru - pretindea cancelarul. Este 
imperativ pentru noi să o ocupăm din nou, căci lecţia 
drastică din 1870 nu i-a fost de-ajuns acestei ţări”, 
izbucnea Bismarck, afişând aerul morocănos al unui 
neînțeles. 


378 


Alexandru vorbise Katiei de eforturile lui de a-i 
convinge pe împăratul senil şi pe cancelarul 
încăpățânat şi insensibil la opinia altuia de a nu 
trece la acţiune. 


— Rusia, le-am spus nemților, nu va îngădui 
niciodată ca Germania să invadeze din nou teritoriul 
francez. Cu chipul stacojiu, Bismarck mă privea cu un 
aer profund dezamăgit. El mi-a înţeles avertismentul. 
La marele bal de la Curte l-am asigurat pe Gontaut- 
Biron, ambasadorul francez, că ţara lui nu va mai fi 
victima  nebunescului imperialism german. Am 
adăugat apoi: nu voi tolera ca echilibrul european să 
fie compromis! 


Primăvara acoperea stepa cu un nesfârşit covor 
verde când țarul şi amanta lui reveniră la Sankt- 
Petersburg. Alexandru era extrem de mulţumit, căci 
repurtase o victorie diplomatică strălucitoare, ce 
demonstra că umilirea suferită de Rusia în vremea 
războiului din Crimeea fusese definitiv uitată şi că 
puterea ei militară şi politică se afirma din nou. Ţarul 
nu avea cum să bănuiască faptul că-ntr-un viitor 
apropiat Bismarck cel morocănos îl va face să 
plătească foarte scump sucesul diplomatic obţinut la 
Berlin. 


379 


Alexandru şi Katia îşi ţeseau fericirea la Ţarskoe 
Selo atunci când Peninsula Balcanică sări în aer. Sârbii, 
bosniacii, muntenegrenii şi bulgarii se răzvrătiră 
contra jugului turcesc. În Rusia, panslaviştii Aksakov, 
Samarin şi Katkov, ca şi discipolii acestora, vărsau 
foc şi pară împotriva tiraniei perimate a osmanlâilor, 
care nu voiau să admită că o lume nouă se născuse, 
că zborul naţionalismului va răsturna toate 
obstacolele şi că pilda Italiei, care-şi câştigase 
independenţa, va trezi setea de libertate a popoarelor 
încă strivite sub cizma ocupanților islamici. 
Panslaviştii cereau intrarea popoarelor slave frăţeşti 
din Europa de Est în sânul patriei-mamă, Sfânta Rusie 
ortodoxă, care avea datoria să-i alunge pe turci din 
Constantinopole şi să aşeze crucea creştină pe 
cupolele Sfintei Sofia, simbol al civilizaţiei şi culturii 
bizantine. 


Katia înţelegea că nori negri se ridicau la orizontul 
politic al Balcanilor, subiect pe care ţarul îl aborda 
adeseori în prezenţa ei. Monologurile acestuia 
indicau nevoia sa de a se defula în prezenţa unei 
persoane de încredere, chiar dacă aceasta nu putea 
să urmeze firul complicat al raţionamentelor pe care le 
făcea şi nici să-i ofere sfaturi. Se-ntâmpla uneori ca 
Alexandru să-i ceară părerea, dar o făcea automat, 


380 


fără să aştepte un răspuns raţional. Din când în când, 
Katia, edificată prin lecţiile de înaltă politică pe care i 
le preda iubitul ei, intervenea, aproape fără să-şi dea 
seama, iar observaţiile sale pertinente îl uimeau pe 
ţar. Acesta constată că tânăra nu era deloc o 
proastă, după cum pretindeau duşmanii ei, ci pur şi 
simplu leneşă. Îşi îndrăgea prea mult comodităţile ca 
să-şi obosească mintea cu întrebări situate peste 
nivelul ei de competenţă. 


Alexandru încerca să vegheze asupra politicii 
externe astfel încât toate tensiunile internaţionale să 
aducă foloase Rusiei. Seara, după obositoare 
întrevederi şi conferinţe cu miniştrii şi generalii săi, 
țarul  se-ntorcea la Katia îngrijorat, sumbru, 
extenuat. Dorea războiul împotriva turcilor, aşa cum 
cerea şi opinia publică întărâtată de panslavişti. Cât 
priveşte rezultatele unui asemenea război, aici multe 
îndoieli îi cotropeau spiritul. Nu putea să uite reversul 
situaţiei din războiul Crimeei, care umilise Rusia. 


— Se repetă adeseori că imperiul nostru este un 
colos cu picioare de lut. Un dicton care, să o 
recunoaştem, nu e foarte departe de adevăr. Rusia 
încă nu este un stat consolidat. De un veac, ea tot 
înghite fără a putea însă să digere bine. Cucerirea 


381 


jumătăţii septentrionale a Asiei, realizată pe-ndelete şi 
fără mult zgomot, n-a costat un efort foarte mare. 
Adeseori am riscat conflicte armate cu Anglia, care 
considera că frontierele Indiei sunt amenințate de 
expansiunea noastră. Polonia, mereu turbulentă, ne 
imobilizează o bună parte din trupe. Dacă intrăm în 
război cu turcii, riscăm să asmuţim Europa împotrivă-ne, 
poate cu excepţia Franţei, dar care este încă prea 
slabă să ne vină în ajutor. Asta ca să nu mai vorbesc 
de numeroşii francezi care trag sforile în favoarea 
Poloniei. Anglia ne spionează, gata să treacă la atac. 
Păşim pe o coardă subţire, Katia. Pe urmă, mai sunt 
şi românii, poporul acesta latin care stă între noi şi 
slavii balcanici. Trebuie să le traversăm teritoriul ca 
să putem ajunge la Constantinopol. Eventual, pentru a- 
i anexa pe români. Deja, Ecaterina cea Mare preconiza 
reconstruirea Imperiului Bizantin şi se gândea să ofere 
tronul nepotului său, marele-duce Constantin, ce ar fi 
trebuit să primească titlul de împărat al Daciei şi 
Bizanțului. S-a renunţat la această formulă deoarece 
acorda o importanţă exagerată românilor. În 1806, 


sub tarul Alexandru l, generalul  Prozorovski 
propunea ocuparea Valahiei şi a Moldovei, care ar fi 
trebuit împărţite în patru gubernii - Basarabskaia, 


382 


Moldovskaia, Oltenskaia şi Valahskaia. Ideea nu era 
prea rea. Din păcate, românii sunt europeni. În prezent, 
privirile marilor puteri sunt aţintite asupra noastră. 
Faimosul echilibru european ar fi ameninţat dacă am 
ocupa Balcanii. Ah, scrupule ridicole! Dar trebuie să 
găsesc o soluţie ca să-i alung pe turci din Europa 
fără să declanşez un război generalizat... lartă-mă, 
Katia! Ştiu, chestiunile politice sunt plictisitoare. Îmi 
pare rău... 


Ultimele fraze ale ţarului erau revelatoare 
pentru Katia. Asta însemna că războiul bătea la uşă. 


x 
k x 


Într-o seară, Alexandru veni la Katia extrem de 
agitat, cu ochii strălucitori, cu fruntea sus şi pieptul 
bombat. 


— Katia, zarurile au fost aruncate. Mă tem că eve- 
nimentele, care au început să se precipite, ne vor 
despărţi o perioadă nedeterminată. Trupele ruseşti 
sunt deja comasate la frontiera cu România şi la 
graniţele meridionale din Caucaz. Mă văd obligat să 
părăsesc Sankt-Petersburgul ca să inspectez aceste 


383 


armate. Declaraţia de război poate apărea dintr-un 
moment într-altul. Negocierile angajate cu turcii nu 
sunt altceva decât praf în ochii Europei. Sperăm că 
o campanie fulgerătoare ne va conduce la porţile 
Constantinopolelui înainte ca duşmanii noştri, cu 
Anglia în frunte, să se unească spre a ne încurca 
planurile... lţi voi scrie des, poate chiar în fiecare zi. 
Totul depinde de împrejurări şi de evoluţia situaţiei. 


Împăratul o îmbrăţişă cu o tandreţe ce o făcu să 
plângă. Apoi se duse. 


Declaraţia de război, remisă marelui vizir de 
către  Nelidov, însărcinatul cu afaceri al Rusiei la 
Constantinopol, sună pentru Katia ca un glas al 
morţii. Incapabilă să suporte despărţirea de ţar, ea îl 
vizită la cartierul general de la Chişinău, unde petrecu 
două-trei zile împreună cu imperialul său amant. 
După dureroase lacrimi de despărţire, tânăra se- 
ntoarse la Sankt-Petersburg. 


Țarina urmărise de la distanţă călătoria rivalei 
sale. Inima îi tresălta. Alexandru îi trimitea din când în 
când scurte mesaje, mai degrabă comunicate 
militare, reci, de-a dreptul impersonale. 


În schimb, bărbatul îi trimitea lungi epistole Katiei. 


384 


O asigura de dragostea lui, se interesa de fiul lor, regre- 
tând că vârsta sa fragedă nu-i îngăduie să-şi 
întâlnească pe front tatăl. Alexandru o anunţă pe 
Katia că trupele vor traversa în curând România şi vor 
atinge Dunărea. Armata rusă afectată acestei 
operaţiuni dispunea de 233.000 de soldaţi bine 
antrenați şi de generali experimentați, care-şi 
dovediseră curajul pe câmpul de bătălie. Îi mai scria că 
refuzase ajutorul militar pe care prinţul Carol de 
România i-l propusese. Trupele ruseşti, îi răspunsese 
acestuia, îşi vor îndeplini misiunea fără sprijinul 
armatei române. 


Katia, de obicei indiferentă la evenimentele 
exterioare vieţii lor intime, urmărea acum cu însufleţire 
operaţiunile ofensivei ruseşti. Soldații ţarului 
trecuseră Dunărea cu preţul unor serioase dificultăţi şi 
înaintau spre inima Imperiului Marelui Turc. Un marş 
triumfal, pe care nimic nu-l putea opri. 


Dintr-odată, un obstacol neprevăzut se înălţă în 
faţa armatelor ruseşti, care fură obligate să se 
oprească. Totul se petrecu la fel ca în cazul unui 
motor  gripat, frânat. Plevna, o localitate 
necunoscută, fortificată, apărată de forţele turceşti 
comandate de Osman Paşa, se dovedi un zid de 


385 


netrecut. Ruşii lansară mai multe asalturi, care, în 
ciuda eroismului soldaţilor, eşuară lamentabil. 
Pierderile omeneşti erau îngrozitor de mari. Putoarea 
cadavrelor intrate în putrefacție devenise de 
nesuportat. Turcii trăgeau asupra infirmierilor ruşi care 
încercau să-i recupereze pe răniţi şi să-i îngroape pe 
cei morți. Miasma  scârboasă ajunsese să 
impregneze uniformele murdare de sânge şi 
transpiraţie ale luptătorilor extenuaţi. 


Atunci când intra în cartierul general ca să 
prezideze consiliile de război sau ca să se odihnească, 
ţarul păstra în nări miasmele fetide ce-i împuţeau 
până şi lui uniforma. Mirosurile putride i se lipeau de 
piele şi, în ciuda băilor frecvente, nu izbutea să se 
elibereze de acea miasmă a morţii. 


În faţa subordonaţilor, ţarul afişa aerul hotărât 
al suveranului care urmăreşte fără preget un ţel 
unic: anihilarea duşmanului. Dar când se-nchidea 
singur în cameră, Alexandru îi plângea pe sodaţii 
mutilaţi, pe morţi, pe toţi cei care urmau să cadă în 
cursul luptelor următoare. Această slăbiciune 
pasageră era compensată de pericolul ce-l înfrunta 
când inspecta poziţiile avansate, fără să clipească 
atunci când obuzele explodau în apropiere. Tulburat 


386 


de teama că ar putea să asiste la înfrângerea 
trupelor sale, ţarul ar fi dorit mai curând să moară 
decât să fie martorul unei retrageri ruşinoase, care 
ar fi terfelit onoarea şi ar fi ruinat prestigiul deja 
scăzut al armatei. 


În ciuda eforturilor depuse, atacatorii eşuau atac 
după atac. Dezastru neprevăzut, care-l forţă pe 
împărat să solicite concursul armatei române. Prinţul 
Carol de România, tratat cu aroganță cu puţin înainte, 
se dovedi generos şi trimise patruzeci de mii de 
soldaţi, ce făcură minuni de bravură. Dar rezistenţa 
turcilor la Plevna continua neabătută, umilind amorul 
propriu al ruşilor. 


Marele-duce Mihail, retras la Kars, fusese nevoit 
să evacueze Armenia. 


Ţarul îşi regreta lipsa de prevedere. Ar fi putut 
să mobilizeze un milion de oameni. lmensul său 
imperiu constituia o pepinieră inepuizabilă de 
soldaţi. Chiar şi mobilizând o parte din trupele postate 
în Polonia şi Asia, spre a menţine ordinea printre 
popoarele cucerite, şi tot ar fi constituit o armată de 
şoc, aproape nenumărată. Dar comoditatea şi 
delăsarea subordonaţilor lui îi făceau de multe ori 


387 


inutile comenzile. Tatăl său pierduse războiul din 
Crimeea pentru că nu izbutise să folosească 
imensele resurse umane ale ţării. Faimosul 
testament al lui Petru cel Mare cerea urmaşilor săi 
să extindă graniţele Imperiului rus în vest, până la 
ţărmul Atlanticului, iar în est până la Mediterană. 
Din nefericire, moştenitorii săi, cu excepţia lui 
Alexandru |, învingătorul lui Napoleon, erau, prin 
comparaţie, doar nişte pigmei. Ei cuceriseră nordul 
Asiei ocupând puţin câte puţin teritoriile guvernate 
de barbarii asiatici, ce se apărau cu arme 
rudimentare. Nici măcar nu erau popoare în sens 
strict, ci triburi, măturate unul după altul. Un travaliu 
de lungă respiraţie, care nu ceruse mari eforturi. 
Moştenitorii lui Petru cel Mare anexaseră Siberia ca să- 
şi atragă bogăţiile şi să o transforme într-o enormă 
închisoare pentru propriii lor deţinuţi politici. 


Campania contra turcilor arătă slăbiciunile Înaltului 
Comandament, ale Statului Major, ale Comitetului 
de Miniştri, ale Consiliului Imperial, toate instituţii care 
nu fuseseră în stare să pregătească războiul într-o 
manieră satisfăcătoare. Se ştia de multă vreme că 
acest conflict era inevitabil. Ruşii erau încredinţaţi că 
sarcina lor sfântă este să elibereze Constantinopolul. 


388 


Ei mai ştiau că Marea Neagră şi Marea Egee trebuiau 
să devină lacuri ruseşti. Această politică era impusă 
de legile imuabile ale expansiunii slave. China şi 
India rămâneau şi ele ţinte preferate. 


Pe Alexandru îl încercă un râs amar. Să 
cucereşti lumea, să ataci inamicul sprijinindu-te pe 
armate  derizorii, ştiind totodată că englezii şi 
germanii, adversari ireductibili ai Imperiului rus, 
abia aşteptau prilejul să se arunce asupra forţelor 
tale militare în retragere. Asta însemna reeditarea 
dezastrului din Crimea!... 


Ca să-şi împlinească ţelurile, Rusia era evident 
că avea nevoie de un instrument de război 
invincibil. De milioane, de zeci de milioane de 
soldaţi. Orice preţ era prea mic, chiar transformarea 
lumii într-un carnagiu universal, cu condiţia ca 
drapelul rusesc să fluture deasupra. 


Împăratul îşi acoperi faţa cu mâinile. Purta numele 
de Alexandru cel Mare, însă nu era în stare să-i 
calce pe urme marelui său înaintaş şi general... 


Toamna sosi curând, apoi începu să ningă, din 
ce în ce mai abundent. Turcii şi frigul făceau ravagii 


389 


în rândul trupelor ruseşti şi româneşti. În cursul unui 
consiliu de război prezidat de ţar, câţiva generali 
făcură aluzie la o retragere, înainte ca dezastrul să-i 
măture cu totul pe asediatori. Ei mai sugerau mutarea 
taberei de iarnă în România şi revenirea în forţă anul 
viitor, pe timp mai bun. Nu era o soluţie pe care ţarul 
să o agreeze. Pierduse deja 60.000 de soldaţi, fără să-i 
mai socotească pe nenumăraţii români căzuţi pe 
câmpul de luptă. Nu se putea ca aceste grele sacrificii 
să rămână chiar inutile. 


Chinuit de durere, ţarul trimise Katiei lungi epistole. 
Îi descrise împrejurimile Plevnei, acoperite de morţi 
şi muribunzi, spitalele militare lipsite de medicamente, 
pe medicii extenuaţi, care nu mai pridideau cu 
intervenţiile chirurgicale, paturile insuficiente pentru 
răniții şi estropiaţii ce zăceau la pământ. Abia de-şi 
reţinea lacrimile scriind toate acestea. Vechea lui 
sensibilitate lăcrămoasă părea să-i revină. Doar Katia 
ar fi ştiut să-l consoleze. În scrisorile sale, tânăra 
prinţesă găsea cele mai potrivite cuvinte, astfel încât 
să-i întărească moralul şi să-i ascută curajul. 
Alexandru aştepta cu nerăbdare curierul de la Sankt- 
Petersburg, căci mesajele pline de căldură şi 
înţelegere ale Katiei erau un adevărat balsam 
pentru rănile deschise ale sufletului său... 


390 


* 
k x 


Katia citi şi reciti misivele imperiale. Apoi, cu 
inima strânsă, ieşi din casă, o luă pe cheiurile Nevei 
şi se-ndreptă cu pas hotărât spre biserica Sfântului 
Isac, ca să-l implore pe Dumnezeu să-l apere pe ţar 
şi armata acestuia. 


Era îmbrăcată în negru şi purta o voaletă ca să- 
şi camufleze trăsăturile, trecând nerecunoscută de 
lume. Trotuarul era alunecos, deoarece frigul intens 
întindea peste străzi şi grădini, peste casele umile şi 
peste palate o pătură de gheaţă. Piramidele de 
zăpadă, pe care muncitorii comunali le ridicau ca să 
elibereze arterele oraşului, se acopereau cu o calotă 
translucidă de gheaţă. Sănii trase de doi sau trei cai 
treceau în viteză, fără să facă zgomot, căci covorul 
de zăpadă atenua orice sonoritate. 


Cerul de un azur limpid dădea de-nţeles 
cunoscătorilor că frigul înregistra mai puţin de 
treizeci de grade sub zero. Soarele îşi reflecta razele 
pe acoperişuri, pe clopotniţele şi turlele bisericilor, 
pe vastele suprafeţe albe ce străluceau orbindu-i pe 


391 


oameni. Neva arăta ca o imensă platformă de gheaţă, 
parcursă în toate direcţiile de troici, pietoni, călăreţi, 
care încărcate cu oameni, copii care se jucau şi 
alunecau pe strâmtele şi lungile piste şlefuite de 
tălpile încălţărilor. Războiul alungase cursele de 
atelaje. Tribunele construite pentru publicul înfofolit 
până la urechi erau goale acum. Gheaţa care 
acoperea Neva era atât de groasă că putea să 
susţină greutăţi enorme. Ici şi colo, fuseseră date 
găuri ca apa să poată fi scoasă cu găleţile, iar 
pescarii nesimţitori la frig să tragă la copcă. 


Katia nu avea răgaz să contemple peisajele 
oraşului dovedit de iarnă. Ea intră în biserica 
Sfântului Isac, cea cu sute de coloane monolite, cea 
mai fastuoasă şi frecventată din tot Sankt- 
Petersburgul. Îngenunche sub cupola aproape la fel 
de vastă ca a Panteonului şi, în mijlocul făcliilor, 
dorurilor şi frescelor sfinte se rugă cu fervoare şi-şi lipi 
umilă buzele de icoanele împodobite cu pietre 
scumpe. Sute de femei tinere sau vârstnice se 
prosternau în faţa măreției divine, implorând mila lui 
Dumnezeu pentru soţii, fiii şi părinţii lor, care luptau 
la Plevna. Soarele arunca fascicule de raze - 
curcubeu multiplicat la nesfârşit - prin vitraliile 


392 


policrome ale edificiului. 


Katia părăsi biserica ducând în inimă speranţa unui 
final glorios al războiului şi al unei întoarceri fericite 
a ţarului în capitala împodobită de sărbătoare... 


* 
k x 


Domnişoara  Şebeco îi aducea Katiei ştiri 
neliniştitoare cu privire la starea de spirit a populaţiei 
ruse. La Sankt-Petersburg, toate păturile sociale se 
revoltau împotriva incapacității generalilor şi marilor- 
duci Nikolai, Mihail, Vladimir şi Alexandru. Toţi 
condamnau pasivitatea ţarului, care asista „în 
particular” la carnagiul de la Plevna, fără să ia vreo 
iniţiativă. 


Aksakov, prin discursurile lui, mărea tensiunea 
politică a momentului. El cerea convocarea urgentă 
a unei adunări naţionale care să fie învestită cu 
autoritatea supremă. Toată această lume 
îndepărtată de linia frontului nu avea cum să 
conceapă cum o mână de turci, baricadaţi într-o 
fortăreață improvizată, ţineau în şah trei corpuri de 


393 


armată rusă, garda imperială cu efectiv complet, dar 
şi patruzeci de mii de soldaţi români. 


Franz losif, care se purtase cu ingratitudine faţă 
de ruşi în vremea războiului din Crimeea - aceiaşi 
ruşi care-l ajutaseră să înăbuşe rebeliunea ungară - 
pretindea acum, în schimbul neutralității sale, Bosnia 
şi Herţegovina. 


Moralul ţarului căzu şi mai mult când românii, ca 
urmare a unui atac viguros, reuşiră să spargă 
barajul turcilor şi să pătrundă la Plevna. Ruşii îi urmară 
în masă. Otomanii, înfometați - nu primeau ca raţie 
cotidiană decât cincizeci de grame de pâine, un 
pumn de orez şi trei ştiuleţi de porumb -, epuizați, 
reduşi numeric la doar câteva mii de soldaţi răniţi, 
predară armele. Osman Paşa îşi predă sabia 
colonelului român Cerchez, care - plin de bun-simt - o 
refuză şi-l sfătui să o prezinte ţarului în persoană. 


În Caucaz, generalul Loris Melikov - care-l înlocuise 
pe marele duce Mihail - luă Karsul. Două succese mili- 
tare de mare anvergură. În Balcani, armata rusă îşi 
reluă înaintarea spre Constantinopol. Turcii nu mai 
dispuneau de trupe ca să opună o rezistenţă 
serioasă. Lupta eroică a lui Osman Paşa fusese 
cântecul de lebădă al străvechii măreţii otomane. 


394 


Acum, Alexandru Il se putea întoarce la Sankt- 
Petersburg încununat cu lauri. | se făcu o primire 
triumfală. Toţii ruşii care înainte îl blestemaseră, 
acum îl ridicau în slăvi. Pe parcursul marşului festiv 
al cortegiului imperial, ovaţiile îl salutau pe 
„salvatorul Sfintei Rusii”. Era apoteoza. 


După ceremoniile oficiale şi mărturisirile de 
respect şi admiraţie faţă de familia imperială, 
Alexandru se grăbi să o reîntâlnească pe Katia. Ea îl 
primi şi lacrimile celor doi iubiţi se amestecară. Dar 
bucuria nu o împiedică pe tânăra prinţesă să observe 
schimbările în înfăţişarea ţarului. Trăsăturile acestuia 
se înăspriseră. Chipul supt trezea mila. Pielea 
obrajilor devenise flască. Mărul lui Adam i se 
accentuase. Ochii îşi pierduseră strălucirea. Când îl 
văzu gol, groaza o împietri. Trupul îi slăbise, iar 
muşchii lăsaţi erau cei ai unui bătrân. Cu toate 
acestea, ţarul făcu dragoste cu o vigoare tinerească. 
Numai Katia poseda ştiinţa magică de a-i trezi virilitatea 
aflată la apus. 


* 
k x 


În zilele următoare, prinţesa îl văzu pe ţar 
radiind de bucurie. Marele-duce Nikolai tocmai 


395 


impusese turcilor tratatul de la San Stefano, care 
stabilea hegemonia rusă asupra Balcanilor. Apoi Katia, 
mirată,  descifră pe chipul împăratului umbrele 
amărăciunii şi dezolării. 


— Anglia şi complicii ei vor să mă văduvească 
de fructele victoriei mele. Disraeli, acest evreu 
răzbunător, ca şi guvernul reginei Victoria au hotărât 
mobilizarea generală a forţelor militare de care 
dispun, terestre şi maritime. O escadră britanică a 
traversat strâmtoarea Dardanele şi în prezent 
staţionează în rada portului Constantinopole. 
Englezii îndrăznesc să mă amenințe făţiş. Cred că un 
nou război este iminent. Armatele mele vor face faţă 
acestor noi duşmani. 


Ţarul se stăpânea cu greu. Poporul rus refuza să 
se încline în faţa cererilor „perfidului Albion”. Măcar 
pentru o singură dată, ţarul se simţea susţinut de opinia 
publică. La rândul său, Bismarck îi plătea cu vârf şi 
îndesat intervenţia lui amicală în favoarea Franţei. 


Katia fu martorul mut al acceselor de mânie ale 
împăratului, obligat să accepte sfaturile de 
moderație ale contelui Şuvalov şi ale marelui-duce 
Nikolai. Armatele ruseşti, spuneau aceştia, nu erau 
pregătite pentru un război generalizat. 


396 


Congresul de la Berlin, prezidat de cancelarul de 
fier, reduse avantajele teritoriale obţinute de Rusia 
la San Stefano la nişte dimensiuni extrem de mici. 
Şuvalov izbuti doar să smulgă Basarabia românilor, 
foştii lor aliaţi. Stranie recunoştinţă faţă de soldaţii 
români care s-au sacrificat la Plevna ca să salveze 
armata rusă aflată în mare dificultate. Războiul se 
terminase, practic, printr-un fiasco. 


Informaţiile furnizate zilnic Katiei de domnişoara 
Şebeco reflectau nemulţumirea panslaviştilor, 
nihiliştilor şi revoluţionarilor care se organizau în 
penumbră şi care-l făceau pe ţar răspunzător de acest 
din urmă eşec. După marele entuziasm, o flacără de 
mânie populară izbucni în Rusia. O nouă tentativă de 
asasinat, comisă de un oarecare Soloviev contra 
împăratului, o umplu de angoasă pe Katia. Oare şansa 
va continua să-l apere la nesfârşit pe ţar împotriva 
tuturor încercărilor de regicid? Moartea acestuia ar fi 
distrus edificiul speranţelor ce-o animau pe Katia. 
Căsătoria promisă nu va mai avea loc. Copiii ei, deşi 
legitimi, n-ar fi avut decât un statut nesigur, o poziţie 
precară. Ea, o Dolgoruki, ar fi fost marginalizată, 
ridiculizată şi umilită de nobilime şi de Curte. Ba chiar 
o vor face să plătească pentru favorurile ce i le 


397 


acordase Alexandru... 


Atentatele  se-nmulţiră. Generali şi guvernatori 
cădeau sub gloanţe sau erau ciopârţiţi de bombele 
anarhiştilor. Frica o măcina pe Katia. Vizitele ţarului 
pe Cheiul Englezilor puteau trezi duşmanilor săi ideea 
de a-l atrage într-o ambuscadă spre a-l ucide. 
Represaliile - execuții capitale, condamnări la 
închisoare grea, exilul în Siberia - întărâtau îndârjirea 
revoluţionarilor de toate culorile. Chiar şi printre 
membrii familiei imperiale începuseră să se 
manifeste curente ostile țarului. 


Taman în acea epocă marcată de ameninţări Alex- 
andru se hotărî să o instaleze pe Katia la Palatul de 
larnă. Acolo îi amenajă trei încăperi cu vedere la 
Neva chiar deasupra propriului lui apartament. 
Această dispoziţie declanşă un val de indignare. 
Bătrânele doamne pudibonde reproşau în tăcere 
ţarului că-şi adăposteşte amanta sub acelaşi acoperiş 
cu soţia sa legitimă. Să afişezi adulterul chiar la Curte 
nu numai că dezonora, dar şi murdărea întreaga 
familie imperială. Scandalul nu mai putea fi tolerat. 


Hohotind, Maria Alexandrovna se plânse confiden- 
telor sale, prinţesa Voronţova şi contesa Tolstoi, că 


398 


nu va ierta niciodată tortura morală pe care ţarul o 
practica la adresa suveranei şi soţiei lui. Unchii 
împăratului încercară să-i demonstreze că gestul 
său îl va cobori şi mai mult în ochii opiniei publice. 
Alexandru le închise gura, poruncindu-le să se 
limiteze la a se ocupa de propriile lor afaceri. 


Katia trăia închisă. Ar fi vrut să devină invizibilă. 
Dar copiii ei trebuiau să iasă, să ia aer, să fie suprave- 
gheaţi de guvernante. Personalul palatului, 
majordomii, valeţii, cameristele, bucătăresele aveau 
sarcina să o servească şi să-i arate acelaşi respect ca 
şi împărătesei. 


Doar domnişoara Şebeco o frecventa şi-i ţinea 
companie în vremea când ţarul se ocupa de 
treburile de stat, inspecta unităţile militare, îi primea 
pe ambasadori şi pe oaspeţii de vază. Îmbătrânirea 
lui fizică, atât de vizibilă după războiul din Balcani, 
dădu prilej unor nesfârşite comentarii. Pretenţiile 
foarte tinerei lui amante îl transformaseră într-o ruină 
umană, susţinea contesa Tolstoi: „Dacă nihiliştii nu vor 
reuşi să-l termine, Katia Dolgoruki îl va lichida cu 
siguranţă, cât de curând posibil”. 


x 


399 


kx X 


Ţarul nu dădea prea multă atenţie răutăţilor şi 
cancanurilor pe care cea de-a Treia Secţie i le 
raporta în totalitate. Anarhiştii îl vânau ca pe o 
sălbăticiune şi nobilii îl denigrau fără să-şi dea seama 
că, atacându-l, îşi slăbeau chiar propriile lor poziţii. 
Monarhia constituia singura forţă în stare să le apere 
privilegiile, domeniile şi bogăţia. 


Ideea de a acorda o constituţie popoarelor 
ruseşti, idee care germina de multă vreme în mintea 
ţarului, începea să prindă consistenţă. El redusese 
puterea şi avantajele acordate aristocrației turbulente 
şi revoltate, artificial creată de foştii țari tocmai 
pentru a-i ţine în lesă pe adevărații nobili. 


Împăratul îi dezvălui Katiei intenţiile. 


— Voi acorda drepturi burgheziei şi intelectualilor, 
care suportă cu greu afronturile şi disprețul privilegia- 
ţilor care se-mbuibă şi trăiesc în opulenţă. Voi distribui 
pământurile mujicilor eliberaţi din jugul marilor pro- 
prietari funciari. Dar ca să realizez asta trebuie să 
calmez spiritele extrem de agitate. Ca să restabilesc 
ordinea pe întreaga întindere a imperiului voi institui 
starea de asediu prelungită şi voi reorganiza forţele 
de securitate. Voi numi şase guvernatori, învestiţi cu 


400 


puteri extraordinare. Le voi fixa sediile la Sankt- 
Petersburg, Moscova, Kiev, Varşovia, Odesa şi Harkov. 
Sunt presat de timp, Katia. 


Ţarul îşi realiză prima parte a programului politic, 
apoi hotărî să se odihnească puţin în Crimeea. 


O luă cu sine pe împărăteasă, lividă, aproape 
fară sânge în obraji şi se instalară în palatul de la 
Livadia. Ca să o păstreze pe Katia lângă el, o cază în 
frumoasa vilă Buiuk Serai, în apropierea reşedinţei 
imperiale. 


Relaţiile sale cu Maria Alexandrovna nu 
presupuneau decât o participare comună la 
ceremonii, la mesele de prânz şi dineurile oficiale. 
Aproape că nu-şi vorbeau. După aceste întâlniri de 
circumstanţă, suverana se-nchidea în camera ei şi 
plângea de una singură, blestemând-o pe Katia şi 
propriu-i destin. Puterile țarinei slăbeau văzând cu 
ochii. Îşi simţea sfârşitul aproape. Scârbită de 
pasiunea „senilă” ce-l lega pe ţar de tânăra lui metresă, 
ea îşi imagina, distrusă de gelozie, scenele acestora 
de amor. incapabilă să-şi suporte propriile fantasme, 
dar şi prezenţa Katiei în palat, în palatul ei, 
împărăteasa luă hotărârea să se ducă pe Coasta de 
Azur, sperând că generosul climat de-acolo îi va 


401 


îmbunătăţi starea de sănătate şi-l va face pe ţar să se 
gândească la o împăcare. Obţinu cu uşurinţă 
îngăduinţa să plece. Cu acest prilej, Alexandru îi arătă 
o răceală tăioasă. Nici nu observă ravagiile făcute 
de boală pe chipul soţiei sale. 


Vrăjit de Katia, ţarul nu avea ochi decât pentru 
chipul angelic al acesteia înconjurat de o aură. 
Atunci când prezida Comitetele de Miniştri, i se- 
ntâmpla să viseze la ea, în vreme ce demnitarii îi 
prezentau rapoartele fară ca el să-i asculte. 


Împărăteasa se-aşeză la Cannes, căci nu putea 
să suporte Nisa, care-i amintea de fiul ei mort, 
țareviciul Nikolai. 


Alexandru îşi reluă cu entuziasm vizitele la 
Buiuk Serai. Nu mai era obligat să îndure prezenţa 
jenantă a țarinei, spin înfipt în carnea lui. Plecarea 
acesteia îl umpluse de bucurie. În sfârşit, se putea 
bucura de tovărăşia Katiei fără ca vreun obstacol să 
se mai opună romanţei unui amor infinit. Noaptea se 
plimbau de-a lungul plajei, sub supravegherea 
invizibilă a poliţiei secrete. Adeseori, făceau lungi 
promenade cu trăsura. Dar acest vis trăit trebuia să 
fie urmat de o trezire mai puţin plăcută. Problemele de 
stat, încă încurcate, cereau prezenţa lui Alexandru în 


402 


capitală. 


Părăsi Livadia odihnit, plin de energie. Se simţea 
gata să-i înfrunte din nou pe nihilişti, opozanți, intrigile 
de la palat şi pe duşmanii Katiei. Prinţesa luă trenul 
următor, ca să asigure respectarea convenienţelor. 


La Moscova, un atentat cu bombă aruncă în aer 
trenul cu bagajele ţarului şi ale personalului de la 
curtea imperială. O întâmplare fericită - inversarea 
ordinii trenurilor - îi păcălise pe nihilişti. Explozia se 
soldă cu numeroase victime. Informată despre atentat, 
tarina trimise o telegramă de felicitare soţului său, 
care se grăbi să-i mulţumească şi să-i ceară veşti 
referitoare la sănătatea ei. 


La Sankt-Petersburg domnea  consternarea. 
Întreaga lume simţea primejdia ce-l ameninţa nu 
numai pe ţar, dar şi instituţiile politice existente. 
Câţiva nobili, intelectuali şi ofiţeri constituiră un grup 
reacţionar în fruntea căruia îl puseră pe țareviciul 
Alexandru. Acesta, contrariat de tatăl său, ura profund 
orice reformă democratică. 


403 


În fundaţiile Palatului de larnă se executau lucrări 
de reparaţii. Era necesar să fie înlocuite grinzile 
putrezite din cauza umidității solului, una foarte 
ridicată, din pricina vecinătăţii Nevei. Fusese angajată 
pentru aceste reparaţii o întreprindere de construcţii 
cunoscută pentru calitatea lucrărilor ei, ca şi pentru 
capacitatea inginerilor ce-i avea. Şeful întreprinderii 
trimise la palat cea mai bună echipă de tâmplari, 
foarte bine verificaţi, care erau supuşi unor 
percheziţii corporale în fiecare dimineaţă, dintr-un 
logic surplus de prevedere. Câteva luni de lucrări 
fuseseră prevăzute ca muncitorii să ducă la bun 
sfârşit consolidarea. 


Pe plafonul salonului din apartamentul Katiei apă- 
rură pete de umezeală. Inginerii constatară că apa 
care pătrunsese prin interstiţiile acoperişului stricat 
în vremea iernii se scursese pe preaplin, provocând 
pagube. Trebuiau înlocuite grinzile salonului şi refăcut 
plafonul. O echipă de muncitori aleşi dintre cei mai 
buni primi această sarcină. Un tânăr simpatic, vesel, 
mereu gata să râdă şi să povestească bancuri se 
făcuse remarcat prin gentileţea lui. Fluiera întreaga zi 
de parcă ar fi fost un canar. Se numea Kulturin. 
Talentele sale plăcură micului prinţ Gheorghi, care 
venea în fiecare zi să-l asculte râzând şi cântând în 


404 


timp ce muncea. Se ataşă atât de mult de el încât 
ceru mamei să-l angajeze în serviciul său. 


Ea râse amuzată de capriciul acestuia. 
— Ce să fac cu un tâmplar? 


— O să-mi facă săniuţe, se va juca cu mine, o să 
am şi eu în sfârşit un prieten. Domnul La Tour este 
plictisitor, surorile mele îşi au păpuşile şi jocurile lor 
de copiii mai mici, iar eu sunt mare acum, nu mă 
mai pot juca cu ele, spuse plin de importanţă 
băiatul. 


Deşi nu avea decât opt ani, el vorbea despre 
Olga - de şapte ani - ca despre o fetiţă răsfăţată ce-l 
enerva cu prostiile ei. Cât o priveşte pe Caterina, cea 
mai mică - de patru ani -, o ignora cu totul. 


Şi pentru că Gheorghi insista, Katia îl chemă pe 
tânărul tâmplar şi, plină de bunăvoință, îl chestionă 
despre viaţa lui, despre trecut şi intenţiile sale de 
viitor. 

Bărbatul îi răspunse cu sinceritate că părinţii lui 
erau săraci, că ar fi dorit să urmeze studii 
superioare, dar că lipsa mijloacelor îl obligase să 
îmbrăţişeze o meserie manuală, respectiv cea de 
tâmplar. Ar fi dorit să-şi întemeieze o familie şi se 


405 


logodise cu fata unui jandarm ce-i supraveghea pe 
muncitori. 


Katia îi vorbi despre simpatia micului prinţ pentru 
el şi îi oferi un loc de muncă. 


— O să vă ocupați de micul Gheorghi. Aş putea să 
o angajez şi pe logodnica dumneavoastră în rândul 
cameristelor mele personale. Veţi fi plătit mai bine 
decât câştigaţi în prezent ca tâmplar. 


Kulturin primi cu entuziasm această propunere. 


— Mai întâi trebuie să sfârşesc această lucrare. În 
curând, plafonul dumneavoastră va fi gata. Va veni 
rândul ghipsarilor şi al decoratorilor să-şi facă 
treaba. Eu îmi voi continua lucrul la subsol, căci nu 
doresc să-mi părăsesc echipa până la sfârşitul 
lucrărilor. După aceea, voi fi al dumneavoastră - sau, 
mai degrabă, al micului prinţ, la care ţin mult. 


Katia vorbi despre tânărul Kulturin ţarului, care-i 
aprobă alegerea. 


— Cum aş putea să-l refuz pe Goga? Acest 
micut  nepreţuit m-a transformat într-una dintre 
marionetele lui, spuse împăratul. 


Apoi adăugă cu veselie: 


— Mâine ofer un prânz în onoarea prinţului Bat- 
tenberg, ales prinţ al Bulgariei. Măcar pe tronul acestei 


406 


ţări va fi instalat un membru al familiei noastre. E deja 
un punct câştigat... lar acum mă văd obligat să te 
las. Trebuie să conduc o reuniune a Consiliului de Stat. 
Dar o să ne revedem diseară. 


O îmbrăţişă cu tandreţe şi ieşi... 
x 
x x 


Dineul de gală trebuia să aibă loc în marea sală 
de oaspeţi, în prezenţa ţarului, a invitatului său şi a 
prinţului Alexandru de Battenberg, a demnitarilor ruşi 
şi bulgari şi a câtorva generali. 


Înainte de banchet, care ar fi trebuit să sărbăto- 
rească alianţa între cele două ţări, împăratul avu o 
lungă întrevedere cu prinţul în cabinetul lui de lucru. 
Dintr-odată, zgomotul asurzitor al unei explozii făcu să 
se cutremure zidurile palatului. Invitaţii care aşteptau 
în anticameră apariţia ţarului şi a oaspetelui său se 
priviră cuprinşi de panică. 

Explicaţia, repede obţinută, semănă 
consternare. Planşeul marii săli de oaspeţi se 


prăbuşise peste sala cavaleriştilor din gardă de la 
parter şi strivise câteva zeci de ofiţeri şi soldaţi. 


407 


Discuţia dintre ţar şi Alexandru de Battenberg 
întârziase derularea programului, împrejurare ce salvă 
viaţa celor doi suverani şi a suitelor acestora. 
Impresionat, Alexandru cobori în sala sărmanilor 
cavalerişti din gardă. Spectacolul soldaţilor sfârtecaţi 
de explozie sau striviţi sub resturile sălii de recepţie îl 
umplu de groază. 


— Doar la Plevna am mai văzut un asemenea 
carnagiu. 


Înspăimântată de bubuitul deflagraţiei, Katia ieşi 
din apartamentul ei împreună cu copiii. O ordonanţă 
a împăratului îi aduse la cunoştinţă deznodământul 
acestui nou atentat. Katia îşi făcu semnul crucii. 


— Fie ca Dumnezeu să-l apere pe Majestatea 
Sa! 


x 
k x 


Ancheta ajunse la concluzia că un nihilist numit 
Kulturin, deghizat în tâmplar, lucra de zece luni în sub- 
solurile palatului. Profitând de vigilenţa adormită a 
jandarmilor, care slăbiseră perchiziţiile corporale, Kultu- 
rin introdusese pe furiş batoane de dinamită în subsol, 


408 


ascunzându-le sub moloz. După ce ascunsese cincizeci 
de kilograme de explozibil într-o gaură pe care o 
acoperise, acesta aprinsese focul. După aceea 
părăsise locul fără să se grăbească, căci operaţia 
fusese calculată la secundă. Deflagraţia se consumase 
după ce Kulturin părăsise palatul. 


* 
k x 


De această dată, o luptă pe viaţă şi pe moarte 
începu între ţar şi  nihilişti. Alexandru acordă 
generalului Loris Melikov puteri dictatoriale. Un val de 
arestări şi execuţii se dezlănţui pe întreg teritoriul 
Rusiei. Loris Melikov primi însărcinarea dificilă şi 
periculoasă, implorându-l totodată pe ţar să se 
grăbească în a promulga constituţia, singura în stare 
să calmeze spiritele, să-i apropie pe intelectuali, 
burghezi şi mujici de puterea imperială, iar pe de altă 
parte având drept consecinţă izolarea anarhiştilor. 


Pe acest fundal, țarina se-ntoarse la Moscova ca 
să împartă primejdia cu soţul ei. 


x 


409 


kx X 


După atentatul ratat de la Palatul de larnă, primul 
gând al împăratului fu acela de a alerga la Katia ca să-i 
liniştească temerile. 


— Îmi reînnoiesc jurământul! Nu voi muri înainte 
să te conduc în faţa altarului! Dumnezeu mă va 
ajuta să depăşesc toate obstacolele ca să mă pot 
căsători cu tine! Vreau să-ţi dăruiesc rangul pe care-l 
meriţi şi care este de fapt al tău! 


Unul dintre aceste obstacole era însă 
împărăteasa, încă în viaţă... 


* 
k x 


Katia Dolgoruki se afla în salonul din apartamentul 
Palatului de larnă şi privea gânditoare prin fereastra 
deschisă grădinarii care tundeau merişorii supli, 
bine puşi în valoare de pământul presărat cu pietriş 
roşu. Mirosuri înnebunitoare, în care se-amestecau 
lămâiul, trandafirul, levănţica şi liliacul, pătrundeau în 
încăperi, aduse de suflarea dulce a unui vânt ce-i 


410 


mângâia obrajii. Dincolo de grădină curgeau încetişor 
apele învolburate ale Nevei. 


Prinţesa se gândea la Kulturin, care o 
dezamăgise cumplit. Intuiţia ei nu-i servise la nimic. 
Dacă toana lui Gheorghi pentru tânărul nihilist nu 
avea cum să-i fie pusă în seamă, pentru restul nu 
avea în schimb nici o scuză. 


Dintr-odată, fără să bată la uşă, domnişoara 
Şebeco intră excitată, nerăbdătoare să-i aducă vestea 
cea mare. 


—  CaterinaMihailovna, să ştiţi că tarina 
agonizează! Curtenii, care simt deja mirosul de stârv - 
vă rog să mă scuzaţi pentru această comparaţie - o 
părăsesc în tăcere. Chiar şi doamnele de onoare 
intime, atât de devotate în trecut, au şters-o fără 
zgomot. Acum ea zace, aşteptându-şi obştescul 
sfârşit... Ştiu toate aceste detalii de la una dintre 
cameriste, indignată de indiferența curtenilor. 


Entuziasmată, o îmbrăţişă pe prinţesă. 
— Acum drumul vă este liber, Caterina Mihailovna. 


Înţelegeţi? 


411 


Katia o înţelegea prea bine. Nefericirea unora 
face fericirea altora. Nu-şi dorea moartea țarinei, cu 
toate că interesele îi erau perfect slujite prin acest 
deces. Se temea de mânia divină, care nu iartă nici 
păcatul comis, nici păcatul gândit. Dar în adâncul 
inimii Katia se bucura. Jurământul ţarului că o va lua 
în căsătorie începea să prindă contur. O dată liber, 
nimic nu se va mai opune ca promisiunea lui să 
prindă viaţă. 


Prinţesa îl privi prin fereastră pe grădinarul care 
lucra sub soarele arzător şi mirosi cu voluptate 
parfumul florilor, ce i se urca la cap ca un vin 
îmbătător. 


x 
k x 


Țarina murea. O lungă agonie, care se tot 
prelungea, sporindu-i suferinţele, chinurile, umilinţele şi 
deziluziile. Naşterea Caterinei, a doua fată a ţarului 
şi a amantei sale, îi dăduse lovitura de graţie. 
Alexandru nu numai că încălcase principiile moralei 


412 


creştine, dar, încă şi mai grav, grefase pe arborele 
dinastiei Romanovilor trei copii intruşi, aparţinând 
unei femei lipsite de scrupule. Cu siguranţă că 
aceasta visa la tron. Atâta vreme cât ea, Maria 
Alexandrovna, purta coroana, această Dolgoruki va fi 
împiedicată să-şi atingă țelul. Țarina ezita între 
dorinţa năprasnică de a trăi ca să apere drepturile 
fiilor ei şi slăbiciunea care o cuprindea, golindu-i 
trupul de vlagă. Pierderile de cunoştinţă şi momentele 
de luciditate alternau. Atunci când ieşea din letargie, 
ochii ei fixau plafonul baldachinului cu franjuri din 
aur ale patului şi medita, medita până când mintea 
îi era cuprinsă de confuzie, iar toropeala o cuprindea. 
Amintiri, majoritatea triste, se detaşau din ceața 
trecutului. Frumoasele amintiri legate de epoca 
fericită a iubirii ei pentru ţar, care pe-atunci o adora, 
îi apăreau paradoxal ca dureroase, căci ele nu 
reprezentau decât începutul unei drame care avea 
să se sfârşească în tragedie. 


Medicii veneau la căpătâiul ei de câteva ori pe 
zi. Când era capabilă să-i înţeleagă, o încurajau, 
întovărăşindu-şi cuvintele fals liniştitoare cu surâsuri 
profesionale. În afara slujitorilor lui Esculap şi a 
cameristelor, nimeni nu-i tulbura singurătatea. Prima 


413 


ei doamnă de onoare, prinţesa Voronţova, nu era de 
găsit, invocând o boală de circumstanţă. Copiii ei, 
marii-duci, foarte ocupați cu propriile lor treburi, nu 
păşiră niciodată peste pragul camerei imperiale. Îi 
născuse fără să aştepte de la ei nici cea mai mică 
recunoştinţă. Cel mai sigur mod de a-şi pierde iluziile 
era să se hrănească cu mirajul lor. 


Ţarul dovedea eleganța să o viziteze din când în 
când. Când țarinei îi revenea luciditatea, acesta îi 
expunea cât de solicitante sunt treburile de stat şi cum 
îl acaparează. Dar împărăteasa nu cerea niciodată o 
asemenea justificare, căci ştia care este de fapt 
adevărul. Într-o seară, țarina se simţi atât de slăbită, 
încât fu incapabilă să mai întindă mâna ca să apese 
pe butonul soneriei, aflat pe noptieră. Avea senzaţia că 
este înghițită de pat, transformat dintr-odată în 
mormânt. „Sunt oare condamnată să mor de una 
singură?”, se gândea ea îngrozită. Respirația 
şuierătoare, membrele paralizate, imposibilitatea de 
a striga o aruncau în cea mai neagră panică. Nu mai 
izbutea să-şi umple plămânii cu aer. Țarina înţelese că 
ultima miluire îi fusese refuzată. 


Dimineaţa următoare, o surprinzătoare impresie 
de bine o trezi. Medicii veniţi la control constatară 


414 


cu satisfacţie ameliorarea stării bolnavei. Apoi 
plecară. Tarina rămase singură. Le auzea pe 
cameriste, care îşi făceau de treabă în anticameră. 


Maria Alexandrovna deschise gura, dar nici un 
sunet nu-i ieşi pe buze. Sughiţă, apoi chipul îi 
rămase ca împietrit. Ochii deschişi fixau un punct în 
vid. 


Împărăteasa întregii Rusii se stinsese în singură- 
tate. O cameristă o găsi moartă. Toate demnitarele 
curţii intrară agitate. Ţarul, care asista la o paradă, 
întrerupse trecerea la revistă, intră în palat şi se-nclină 
în faţa trupului neînsufleţit al soţiei lui. Un preot al ca- 
pelei imperiale puse un crucifix între mâinile 
îngheţate... 


* 
k x 


Ultimul obstacol ce se opunea voinței 
împăratului de a se căsători cu Katia tocmai 
dispăruse. Ţarul se grăbea să realizeze înainte să 
moară - căci îşi simţea şi el sfârşitul aproape - ceea 
ce considera ca pe o datorie sfântă. 


Spre sfârşitul unei zile frumoase de vară, îşi făcu 


415 


intrarea în apartamentul Katiei. O îmbrăţişă fericit, cu 
ochii plini de lacrimi. Sentimentalismul său lăcrămos 
era greu de ţinut în frâu. 


— A venit clipa! În duminica asta o să mă căsăto- 
resc cu tine în faţa lui Dumnezeu! 


O emoție puternică o cuprinse pe Katia. 


— Eşti sigur că această hotărîre nu o să-ţi aducă 
şi alţi duşmani?, îl întrebă ea temătoare. 


— Nici o putere de pe lume nu mă va împiedica 
să-mi îndeplinesc angajamentul pe care mi l-am 
luat! 


Chiar în dimineața aceea, Alexandru îşi 
anunţase decizia generalului Râleiev şi ministrului 
Curţii, contele Adlerberg. 


Generalul îl felicitase. 


— Mă simt onorat că mă aflu printre primii aleşi 
autorizaţi să vă prezinte  felicitările cele mai 
călduroase pentru acest fericit eveniment. 


— Eşti chiar primul, Râleiev! Arhiepiscopul Pala- 
tului de larnă nu va fi anunţat decât în ultima clipă. 


Contele Adlerberg se arătă ezitant. 


— De-abia o lună s-a scurs de la moartea augustei 


416 


voastre soţii, Majestate... Mi-aş permite să vă întreb 
dacă l-aţi prevenit pe Alteța Sa Imperială țareviciul? 


Ţarul îl strivi cu măreţia lui. 


— Crezi că sunt obligat să-i cer învoirea? De altfel, 
nici nu este la Sankt-Petersburg. La întoarcere va avea 
tot timpul ca să primească această veste. 


Contele îndrăzni să invoce obiecțiile pe care 
țareviciul ar fi putut să le ridice. 


— Adlerberg, nu-ţi uita lungul nasului! Trebuie 
oare să-ţi amintesc că sunt stăpânul propriilor mele 
decizii? îmi vei executa poruncile întocmai! 
Păstrează-ţi sfaturile pentru tine! 


* 
k x 


Căldura de iulie stimula florile care, mângâiate 
de soarele estival, îşi revărsau parfumurile peste 
grădinile de la Ţarskoe Selo. 


Într-un salon de ceremonii, arhiepiscopul oficie 
căsătoria împăratului cu Katia Dolgoruki, ameţită de 
fericire. Pentru orice tânăr, căsătoria reprezintă un 


417 


sfârşit şi un început. Sfârşitul unei vieţi pline de visuri, 
speranţe şi perspective luminoase, dar şi începutul 
unei existenţe în doi care debutează sub cele mai 
fericite auspicii şi care aduce surprize uneori vesele, 
alteori triste. Cuplul sfârşeşte aproape întotdeauna 
printr-o scufundare în cenuşiul cotidianului, în 
monotonie şi plictiseală. Soții se obişnuiesc cu 
căsătoria aşa cum se obişnuiesc cu o boală cronică, 
destul de puţin gravă, dar care nu e lipsită de 
neplăcere. 


Katia nu era o tânără romantică, în stare doar să 
vadă în măritiş realizarea unui ideal mult dorit, nici 
o femeie matură care să alerge disperată după un soţ, 
căci ea ştia că o să rămână singură până la sfârşitul 
vieţii dacă nu o să găsească un naiv uşor de 
îmbrobodit, nici o femeie de moravuri îndoielnice, care 
încearcă să agaţe un soţ apt să-i asigure un viitor şi 
să-i construiască o faţadă de onorabilitate. Katia 
reprezenta un caz special. La început o fată 
inocentă şi încrezătoare, care a trăit un vis feeric: să 
fie iubită de un personaj de proporţii mitice, de un 
Zeus cu chip omenesc îndrăgostit nebuneşte de 
Semele, pe care Hera, geloasă, dorea să o distrugă. 
Contactul ei cu zeii - căci Alexandru era un zeu - o 
familiarizase cu această lume, care plutea pe culmi. 


418 


Katia - Semele modernă - cedase lui Zeus, care se 
identifica cu ţarul. Ca şi Semele, îi făcuse un băiat. 
Dar în loc să dispară în foc, în capcana întinsă de 
Hera, soţia zeului suprem - adică țarina - era cea 
care părăsise scena. Legenda mitologică modificată 
de ursitoare îi acordase tinerei Semele satisfacția de a 
deveni soţia lui Zeus. Katia îşi făcea intrarea în 
Olimp, dar pe uşa de serviciu. Căsătorită morganatic, 
ea păstra o poziţie inferioară, la fel ca Leda, Danae, 
Alcione, Euridice, cu toate fiice de muritori cărora li 
se îngăduise să pătrundă în legenda zeilor. Katia se 
căţăra pe stâncile muntelui şi se pregătea să-i 
atingă vârful... Să devină zeiţă... 


Gândurile îi zburau la zeii păgâni atunci când arhi- 
episcopul oficia căsătoria ei cu ţarul întregii Rusii! 


Frisoanele îi făcură pielea de găină. Îmbrăcată 
cu o rochie simplă, de culoare bej, pentru după- 
amiază, ea se simţea mică şi neimportantă pe lângă 
ţar, care purta cu mândrie ţinuta albastră a husarilor 
de gardă. În calitate de martori, doar Rileiev şi 
Adlerberg, în uniformă de gală, luau parte la 
eveniment. 


Arhiepiscopul pronunţă în cele din urmă formula 
sacramentală: 


419 


— Majestatea Sa, împăratul Alexandru Nikolaievici, 
prea umil slujitor al lui Dumnezeu, o ia în căsătorie 
pe Caterina Mihailovna, roabă a Domnului. 


La sfârşitul serviciului religios, soţii nu se sărutară, 
ca să nu îşi compromită onorabilitatea. Ţarul o invită 
pe Katia la o plimbare cu trăsura. Dorea să o arate 
supuşilor pe tânăra pe care o alesese, să o impună 
şi să spele ruşinea legată de fosta ei poziţie de 
amantă imperială. 


Echipajul de tip Daumont era escortat de 
cavalerişti din gardă pe frumoşi cai ce tropăiau. 
Alexandru şi Katia ocupau bancheta din spate, 
având-o vizavi pe domnişoara Şebeco, încadrată de 
Gheorghi şi de Olga, foarte emoţionaţi să se 
găsească în trăsură alături de ţar. În ciuda vârstei 
lor fragede - opt şi şapte ani -, copiii se simțeau 
extrem de mândri de tatăl lor, atât de bun şi de 
majestuos, pe care-l priveau cu dragoste. 


Alexandru luă mâna Katiei şi o sărută, cu ochii 
umezi de fericire. 


— De paisprezece ani aşteptam această clipă. 
Nu pot să- ţi descriu sentimentul de vinovăţie pe 
care-l trăiam când te vedeam închisă în acel micut 


420 


apartament de pe Cheiul Englezilor. Sufeream nişte 
chinuri infernale, căci nu puteam să dărâm acele 
odioase ziduri de ură şi dispreţ care te izolau. Te-am 
mutat la Palatul de larnă deoarece am intenţionat să 
le arăt acestor oameni de nimic ce însemnai tu pentru 
mine. Nu puteam să fac mai mult, căci Maria 
Alexandrovna trăia încă. Dispariţia ei a sfărâmat 
ultimele lanţuri ce mă-mpiedicau să acţionez după pofta 
inimii mele, ca să-mi pot îndeplini angajamentul pe 
care mi l-am luat faţă de tine. 


Ea îi strânse mâna cu vene vizibile. 


— Eram atât de fericită să fiu iubită de tine, că 
neplăcerile despre care îmi vorbeşti aproape că nici 
nu existau pentru mine. lar efectele lor, dacă le 
simţeam uneori, aveam puterea să le ignor. 


— Obstacolele pe care dragostea noastră le-a 
întâlnit cu siguranţă că erau înscrise în cartea 
destinului nostru. Însă ele n-au făcut decât să-mi 
întărească iubirea... Celor tineri li se iartă frecvent 
iubirea, căci natura îi obligă la aşa ceva. Dar dragostea 
celor vârstnici devine iute obiect de batjocură, deşi ei 
arată sentimente atât de bogate, atât de magice, 
încât fără îndoială că dragostea lor n-are nimic 
ruşinos. Explicaţia este una simplă, Katia. După 


421 


limita vârstei de patruzeci de ani, aşa-zisa iubire nu 
este decât o mască a interesului. Nu e de conceput 
că o tânără care beneficiază de toate darurile naturii 
ar putea să iubească sincer un bărbat care şi-a lăsat 
de mult tinereţea în urmă. Invidia tuturor acestor 
maimuţoi bătrânicioşi, femei sau bărbaţi, este atât 
de rea, încât ei resping până şi ideea existenţei sale. Și 
dacă dispreţuind ticăloasele lor convingeri această 
dragoste chiar trăieşte, ei vor face tot ce le stă în 
putinţă ca s-o distrugă... 


Echipajul imperial întâlnea pe aleile pădurii 
Pavlovsk membri ai înaltei societăţi, în trăsuri sau 
călare, care-i priveau cu ochii holbaţi pe ţar lângă 
amanta lui. Toţi aceştia salutau plini de respect, însă 
apoi începeau să comenteze veninos atitudinea 
împăratului care, fără să respecte doliul datorat soţiei, 
se afişa alături de „curvă”. 


Soarele încălzea verdeaţa, care emitea un miros 
delicat. Cerul senin strălucea plin de această lumină 
dulce,  sidefie, ce  înseninează zilele verii 
septentrionale. 


— Sunt atât de fericit, Katia, încât mi se face 
teamă de viitor... Oamenii care se bucură de prea 
multă fericire îi irită pe zei... 


422 


După această afirmaţie, ţarul îi privi cu 
admiraţie pe copii. 


— Cât sunt de frumoşi! 


Se aplecă spre ei. 


— Goga, Olga, să nu mă uitaţi vreodată!... Vă 
iubesc mai mult decât pe lumina ochilor!... Cât te 
priveşte pe tine, Goga, să ştii că am planuri foarte- 
foarte mari legate de viitorul tău... 


* 
k x 


În vreme ce trenul înainta prin stepa pustie şi de- 
primantă, prinţesa îşi resuscita amintirile. Nikolai II, 
nepotul ei, dorea să o întâlnească pentru a afla 
direct din gura ei dedesubturile vieţii pe care o 
avusese bunicul lui. Cine ar fi putut să ridice voalul de 
pe aspectele mai puţin cunoscute sau secrete ale 
existenţei acestuia dacă nu chiar femeia cu care 
împărţise ultimii săi cincisprezece ani de viaţă?! 
Prinţesa trăia o ciudată contradicţie. Ea, care ar fi 
vrut să-şi şteargă din memorie cel mai mare eşec, 
simţea acum nevoia de a-şi descărca sufletul. Şi asta 
pentru că, în afară de domnişoara Şebeco, care avea 


423 


gura legată, nimeni nu ştia ceva despre zonele 
ascunse în umbră ale relaţiilor ei cu Alexandru II, ca şi 
reacţiile ţarului trăite în intimitate în faţa eveni- 
mentelor politice care-i marcaseră ultimele etape 
din viaţa de suveran. 


424 


XII 


C la Sankt-Peteresburg, aristocrata primi 


o scrisoare anonimă care o bulversă cu totul. Cel 
care îi scrisese îi dădea o veste care nu era deloc de 
natură să se încadreze în rândul surprizelor fericite 
promise de marele-duce Serghei. Chiar departe de 
asta. Ea descoperi consternată că fiul său trăia o 
situaţie de menaj marital cu o ţigancă, Ana Ivanovna 
Masalskaia, fostă cântăreaţă într-un restaurant de 
noapte. În plus, ca tacâmul să fie complet, aceasta îi 
mai şi turnase doi plozi, un băieţel, Gheorghi, şi o 
fetiţă, Olga. 


Caterina lurievski-Dolgoruki trecu ca prin urechile 
acului pe lângă o congestie cerebrală. Sângele ei, 
prinţul lurievski, ruşinea familiei, o făcuse bunica unor 
tigănuşi. 

Ce să-i mai povestească lui Nikolai? Epopeea 


unei ratări... A unui lamentabil dublu fiasco. Al ei 
propriu, dar şi al fiului său, Gheorghi... 


Cum ar fi reacţionat tatăl lui dacă i s-ar fi adus 


425 


la cunoştinţă că fiul său, mult-iubitul Gheorghi, se 
degradase într-un asemenea hal încât se băgase 
într-o aventură deplorabilă, de  mezalianţă. 
Cuvintele ţarului îi reveniră în minte: „Cât te 
priveşte pe tine, Goga, să ştii că am planuri foarte- 
foarte mari legate de viitorul tău”... lar apoi, această 
frază revelatoare: „Nici o picătură de sânge străin nu 
curge în venele lui Gheorghi”. Se gândea să-l ridice la 
rangul de moştenitor, îndepărtându-l de la tron pe 
necioplitul țarevici Alexandru, ceea ce explica ura 
pe care o nutrea acesta contra mamei şi a fiului 
morganatici. Gheorghi se arătase nedemn de 
destinul pe care tatăl lui ar fi dorit să-l orchestreze 
pentru el. 


Orbită de mânie, prinţesa măsura cu pasul salonul 
chinezesc al palatului de marmură roz şi înălța braţele 
către cer, întovărăşindu-şi gesturile cu imprecaţii 
neobişnuite naturii ei reci. Scrisoarea, deschisă, zăcea 
pe o masă lăcuită, împodobită cu încrustaţii de sidef 
şi argint. În acel moment, ea îşi explică jena ciudată a 
lui Gheorghi care, avertizat telegrafic de sosirea 
mamei, o întâmpinase la gară tulburat, ba chiar 
contrariat de prezenţa ei neaşteptată la Sankt- 
Petersburg. Pe drumul către palatul de marmură roz, el 
îi tot vorbise fără noimă, de parcă şi-ar fi pierdut 


426 


minţile. Ce-i drept, prinţesa nu apreciase niciodată 
inteligenţa şi potenţa intelectuală a băiatului. Ea îi 
iertase lenevia, lipsa de interes pentru activităţile 
constructive. Tânărul ducea viaţa leneşă a marilor 
seniori, care considerau că munca ar fi o ruşine 
jignitoare. Gheorghi dispreţuia până şi sinecurile Curţii. 
„Nu mă voi cobori ca să fiu încadrat între slugile 
ţarului”, spunea junele prinţ Bariatinski. Da, dar 
aceşti Bariatinski se numărau printre cei mai bogaţi 
proprietari funciari din Rusia. Mai bogaţi chiar decât 
Demidovii. În timp ce Gheorghi nu dispunea decât 
de renta sa de patruzeci de mii de ruble de an, venit 
important pentru un tânăr care ştie să-şi gestioneze 
cheltuielile, fără ca prin aceasta să se coboare la 
nivelul de viaţă al unui sărăntoc. Gheorghi, care 
ştiuse să-şi administreze într-o manieră 
satisfăcătoare banii, înainte să o întâlnească pe Ana, 
după aceea îşi compromisese cu totul echilibrul 
financiar. 


Aşezată pe un scaun, prinţesa stătea dreaptă, 
nemişcată, privindu-şi critic fiul, pe care tocmai îl 
chemase. 


În chip vizibil, Gheorghi se simţea stingherit în faţa 
mamei. Purta straie civile, ceea ce putea să 


427 


însemne că nu-şi  reluase serviciul militar. 
Trăsăturile îi trădau moleşeala, chiar apatia unui 
adult lipsit de energie. Acesta lăsase în urmă 
adolescenţa, ce-i conferise o anumită graţie şi-i 
accentuase asemănarea cu taică-său - încă ţarevici - 
înfăţişat în dagherotipurile din epocă. În ciuda 
impreciziei lor, acestea arătau un băiat aureolat de 
o frumuseţe virilă. Doar că fiului său îi lipseau forţa 
morală şi vigoarea. Vârsta adultă era clar că nu-l avan- 
taja deloc. Figura îi era buhăită, ochii obosiţi, 
fruntea posomorâtă. Aşezat de-a dreapta mamei, 
Gheorghi tăcea cu încăpățânare. Atitudinea fiului o 
irita la culme pe maică-sa. 


— Ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut?, 
îl întrebă prinţesa, rupând tăcerea deja încărcată de 
tensiune. 


— Nimic special, mamă. 


— Scrisorile pe care le-am primit de la tine îmi 
comunicau doar că ai nevoie de bani. Nici un cuvânt 
despre tine, despre preocupările, despre problemele 
tale. 


— Am dus o existenţă monotonă, experienţă 
despre care nici nu merită să vorbim. Ce-aş putea 


428 


să-ţi spun interesant? Doar că-mi petrec timpul între 
laht Club, vânătoare şi petrecerile din Sankt- 
Petersburg. 


— În cursul acestor mondenităţi oare nu ai găsit 
o tânără de rangul tău, frumoasă, bogată, de viţă 
veche, demnă să te căsătoreşti cu ea? 


Întrebările prinţesei începeau să devină de-a 
dreptul inchizitoriale. Ea dorea să-i pătrundă viaţa 
intimă cu o insistenţă care-l enerva. 


— Nu m-am gândit niciodată la căsătorie. 


— Şi totuşi ai nişte datorii de îndeplinit faţă de 
familie, faţă de numele pe care-l porţi. Trebuie să ai 
moştenitori care să poată continua tradiţia lurievski, 
reînviată pentru tine graţie voinţei tatălui tău. 


Replicile morocănoase ale prinţului ascundeau 
destul de prost plictisul acestuia. Brusc, el trecu la 
contraofensivă. Una neîndemânatică, de parcă s-ar 
fi aruncat într-un râu adânc, în ciuda fricii pe care i-o 
inspira curentul violent. 


— Mamă, îmi reproşezi mereu că îţi cer prea mulţi 
bani. La Sankt-Petersburg viaţa este scumpă. Ca să-mi 
susţin rangul, ar trebui să am cheltuieli foarte mari. 


429 


— Anul trecut, ţi-am trimis mai mult de cincizeci 
de mii de ruble. În cursul primului trimestru al acestui 
an ţi-am expediat douăzeci de mii de ruble. Să nu exa- 
gerăm. Nu am cuferele pline cu aur. 


Prinţesa voia să-l forţeze să-şi mărturisească legă- 
tura cu Ana Masalskaia, dar junele nu se lăsa atras 
în capcană. Mama nu aborda frontal acest subiect 
de teama unui conflict deschis. 


Căci, până la urmă, o scrisoare anonimă nu re- 
prezintă tocmai o probă. 


De la sosirea mamei sale, Gheorghi locuia la 
palatul de marmură roz ca să-i adoarmă acesteia 
bănuielile, dacă, din întâmplare, ea ar fi aflat de relaţia 
sa cu Ana. 


Prinţesa şi fiul ei se supravegheau ca doi duşmani. 


— Dacă doreşti să-ţi echilibrezi finanţele, Gheorghi, 
vino cu mine la Nisa. Acolo îţi voi suporta eu 
cheltuielile. 


— Nici nu se pune problema, mamă! Nu pot să pă- 
răsesc capitala. Trebuie să mă gândesc la viitorul 


meu. Nu pot concepe să trăiesc viaţa unui pensionar pe 
Coasta de Azur. Pe urmă, nu mă simt bine în Franţa. 


—la auzi! Dar îndrăgeai Nisa şi promenadele ei! 
Imi amintesc de îndelungile tale cavalcade... 


430 


— Gusturile se mai schimbă, mamă. 


Gheorghi vorbea cu o anumită dezinvoltură. 
Făcuse eforturi ca să-şi învingă timiditatea şi să 
îndrăznească să se exprime pe un astfel de ton. 


Țiganca l-a educat foarte bine, se gândi 
prinţesa. 


— Mamă, te rog să-mi îngădui să mă retrag. Am 
o întâlnire importantă. 


— Nu e tocmai o manieră cavalerească dea mă 
părăsi. Sper că în seara asta vom cina împreună. 


— Îmi pare rău, dar sunt deja invitat la prinţul 
lusupov. 


O salută distant şi rece, apoi ieşi cu un pas 
ferm. 


* 
k x 


Gheorghi nu mai călcă pe la palatul de marmură 
roz. Prinţesa abia de-şi stăpânea indignarea. După o 
atât de lungă despărţire, cea mai elementară 
politeţe l-ar fi obligat să petreacă o parte din timp 
cu familia. 


Domnişoara Şebeco, plină de tact şi bunăvoință, 


431 


vorbi cu majordomul casei din Sankt-Petersburg, 
căruia îi ceru informaţii despre tânărul prinţ. La 
început reticent, bătrânul servitor îşi dezlegă în cele 
din urmă gura. O informă pe femeie că prinţul nu 
mai locuia în palat, că-şi închiriase un apartament într- 
un imobil de serviciu, acolo unde locuia cu noua lui 
parteneră. Domnişoara Şebeco îşi imagină că era 
vorba despre o aventură fără consecinţe. Pe urmă, 
majordomul, conştient că prinţesa avea nu numai 
autoritatea, ci şi controlul asupra finanţelor, îşi trădă 
tânărul stăpân şi dezvălui tot ceea ce ştia despre 
nebuneştile chelţuieli şi despre tragica situaţie 
financiară a prinţului. Căzută din nori, Varvara Şebeco 
dădu de ştire stăpânei sale, care făcu o criză de 
nervi. Realitatea era mai rea decât tot ceea ce 
aflase de la anonimul ei corespondent. 


Aristocrata se agita. Fu cuprinsă de leşin şi de 
frisoane când contele Miloradovici, ordonanţă a 
ţarului, fu anunţat. Prinţesa îşi stăpâni mânia şi 
adoptă rapid o atitudine demnă şi calmă. Contele, în 
mare ţinută, o salută cu cel mai profund respect. 


După  complimentele de uzanţă, acesta îi 
raportă pe un ton solemn. 


— Majestatea Sa împăratul a primit cu bucurie 
vestea reîntoarcerii voastre la Sankt-Petersburg şi 


432 


doreşte să vă viziteze însoţit de Majestatea Sa 
împărăteasa. La sfârşitul acestei săptămâni i-ar conveni 
Alteţei voastre Serenissime? Sâmbătă după-amiază? 


Prinţesa îşi aminti de cuvintele marelui-duce 
Serghei, care-i promisese nişte frumoase surprize. 
Profeţia sa în ceea ce priveşte familia imperială era 
pe cale să se împlinească. 

— AŞ fi foarte fericită să primesc pe Majestăţile 
Lor. Sper că acestea îmi vor acorda onoarea să 
cineze sub umilul meu acoperiş. 


— Voi transmite dorinţa Alteţei voastre Serenis- 
sime Majestăţilor Lor şi sunt convins că o vor agrea. 


Odată  sfârşite aceste ritualuri de curtoazie, 
colonelul se retrase. Veştile bune şi rele se ţineau 
lanţ. lată un duş scoţian foarte puţin recomandat 
nervilor prea întinşi ai prinţesei. 


* 
k x 


Prinţul Gheorghi trăia nişte sentimente 
amestecate, asociate cu o teamă ce-l furnica până în 
stomac. Îşi adora „soţia” şi adeseori se-ntâmpla să 
folosească acest termen ca să-şi afişeze respectul 
pentru tradiţiile ţigăneşti, dar şi pentru căsătoria ce- 


433 


| lega de Ana. Ea îşi exprima jena când bărbatul îi 
propunea să iasă împreună în trăsură sau la 
spectacole. Modestia şi bunul-simţ îi dictau Anei o 
reţinere pe care Gheorghi nu prea o agrea. Obiecţiilor 
ridicate de soţie şi formulate cu blândeţe el le 
răspundea râzând: 


— De ce ţi-e ruşine? Te numeşti Ana Ivanovna Ma- 
salskaia. Cei din familia Masalski reprezintă o veche 
familie princiară. 


— De ce te joci cu vorbele? Nu e decât o coinci- 
denţă de nume, îngerul meu. Părinţii mei, bunicii mei, 
singurii pe care-i cunosc, sunt ţigani sută la sută. 


— Dar poate că unul dintre strămoşii tăi pe linie 
feminină a trezit dragostea unui prinţ Masalski, iar din 
această aventură s-a născut un bastard princiar. Poate 
că a fost legitimat şi documentele care îi stabileau 
starea civilă au fost distruse. 


Femeiea zâmbea cu dulceaţă. 


— Nu! Sunt o ţigancă adevărată şi nu mi-e 
ruşine cu rasa mea. Singurele complicaţii care mă 
întristează sunt cauzate de convenienţele sociale care 
nu tolerează deloc unirea noastră. 


434 


Ana îşi şlefuise limbajul ca să-i facă pe plac lui 
Gheorghi, fară însă a reuşi să-l stăpânească, în 
ciuda contactelor cu nobilii admiratori din timpul 
scurtei ei cariere de artistă. Dar făcea eforturi ca să se 
adapteze la manierele şi obiceiurile proprii soţului şi 
lumii acestuia. 


Gheorghi o îmbrăţişă. 


— Urăsc convenienţele sociale şi pe oamenii 
care sunt sclavii lor. Noi suntem deasupra acestor 
consideraţii minore. 


A 


Ana îi mulțumea pentru încurajările sale şi îl 
asigura că în viitor va fi mai optimistă. În realitate, 
ostracizarea pe care-o suferea soţul ei îi producea 
mari chinuri morale. Aristocraţii îl evitau pe faţă. 
Aproape că nu mai trecea pe la laht Club de când 
membrii acestuia nu-i mai adresau cuvântul. ÎI 
evitau de parcă ar fi suferit de o boală contagioasă. 
Gheorghi îşi iubea soţia şi-şi adora copiii. În mijlocul 
acestui microcosmos, prinţul se bucura de o viaţă 
fericită, deşi era o existenţă izolată. Nu mai simţea 
nevoia să-şi întâlnească prietenii şi se lipsea bucuros 
de petrecerile acestora. Doar că această rutină 
zilnică, deşi foarte puţin extravagantă, îl costa 


435 


scump. Mobilase şi decorase cu gust apartamentul 
închiriat ca să facă plăcere Anei. Întreţinea un 
echipaj splendid doar ca să-şi sfideze detractorii. 
Bijuteriile pe care le dăruia soţiei îi făceau găuri 
mari în buget. Era însă foarte fericit când ea îşi 
manifesta bucuria copilărească de fiecare dată când 
îi aducea un inel de aur împănat cu diamante, un 
colier de perle fine sau vreo parură împodobită cu 
pietre scumpe. Prinţul ştia de pasiunea ţiganilor 
pentru zdrăngănele. Generos, el înlocuia prostioarele 
copilăreşti cu bijuterii costisitoare. Personalul 
domestic costa şi el destul de mult. Prințul ducea 
viaţa unui mare senior fără să aibă însă şi mijloacele 
pentru aşa ceva. Creditorii erau furioşi, căci nu 
primeau dobânzile marilor împrumuturi acordate 
aristocratului. Ei îl hărţuiau pretinzându-i reglarea 
datoriilor. Ca să le închidă gura, Gheorghi căutase 
salvarea în nişte expediente, dar nu reuşise să iasă 
din încurcătură. Disperat, începuse să joace, dar 
pierderile lui pe covorul verde n-au făcut decât să-i 
agraveze dezastrul financiar. 


De aceea, îl vizitase pe generalul Râleiev, care îi 
reconfirmase că avea dreptul să-şi primească cele 
două milioane de ruble lăsate de tatăl lui, dar că nu se 
putea folosi de justiţie ca să obţină aceşti bani. 


436 


— Familia imperială se bucură de un statut propriu. 
Prinţesa, mama dumneavoastră, este autorizată de ţar, 
soţul ei, şi dispune de toate fondurile până la 
moartea ei. Ea este învestită cu capacitatea de a 
reţine banii care vă revin dacă este de părere că nu 
sunteţi în stare să-i administraţi. Un apel adresat 
vărului dumneavoastră, ţarul Nikolai, ar putea să 
rezolve această problemă, căci el este singurul care 
e în măsură să nesocotească autoritatea prinţesei. 
Însă mă îndoiesc că o va face. Mai întâi, o respectă 
prea mult ca să se opună voinţei sale. Apoi, 
dumneavoastră aţi comis un act de neiertat în ochii 
Majestății Sale. 


— Ce vreţi să spuneţi? 


— Vă cer iertare, Alteță, dar relațiile 
dumneavoastră cu o anumită persoană au făcut cam 
mult zgomot. Marii-duci au fost exilați pentru lucruri 
chiar mai mărunte decât acesta. 


— Eu nu sunt un mare-duce. 


— Sunteţi fiul legitim al ţarului Alexandru, al doilea 
cu acest nume. Beneficiaţi de importante privilegii şi 
trebuie să vă supuneţi aceloraşi obligaţii pe care le are 
şi un mare-duce. 


Gheorghi făcu o grimasă amară. 


437 


—  Privilegii? Care privilegii? Privilegiul de a fi 
deposedat de mijloacele necesare să-mi întreţin 
decent copiii! 


— Asta e o problemă ce vă priveşte personal. 
Din punct de vedere legal, aceşti copii sunt bastarzi. 


— La dracu! Văd că v-aţi coalizat cu toţii contra 
mea! 


— N-am fost niciodată duşmanul 
dumneavoastră, Alteță! Ţarul, tatăl dumneavoastră, 
m-a însărcinat să vă apăr, să mă ocup de 
dumneavoastră. Din păcate, îmi faceţi sarcina foarte 
grea. Dacă nu chiar imposibilă. 


Gheorghi voi să-i răspundă grosolan, dar se 
abţinu. Râleiev avea în mare parte dreptate. El, prinţul 
lurievski, fiu al ţarului, nu era decât un ratat. Slab ofiţer, 
soţ rău, tată fără vocaţie. Ar fi trebuit să se 
căsătorească cu Ana potrivit legilor ruseşti şi să-şi 
legitimeze copiii. Dar, îndrăgostit de viaţa lui comodă, 
el preferase să se retragă în spatele apărării 
furnizate de falsa sa poziţie de aşa-zis soţ al Anei. Ca 
să repare în parte aceste greşeli, nu-i rămânea decât 
să se apropie de mama lui. Perspectiva îl încânta 
destul de puţin. Şi cum curajul îi lipsea, trupul încă îi 


438 


tremura de teamă şi angoasă. O bancă începuse 
deja procedurile judiciare contra sa. Înţelegea mânia 
mamei sale ce va izbucni atunci când ea va afla 
adevărul. Să-i cerşească bani, să se umilească, să-şi 
plece capul sub jug. 


Cea mai bună soluţie îi păru până la urmă să se 
adreseze domnişoarei Şebeco, care exercita o mare 
influenţă asupra princiarei ei stăpâne şi prietene. 


Încălzit de caniculă şi emoție, prinţul se duse la 
palatul de marmură roz şi-i ceru majordomului să-i 
anunţe vizita domnişoarei Şebeco, dar fără să o 
avertizeze pe prinţesa lurievski. 


Bătrâna doamnă de companie ghici rapid pricina 
acestei vizite neobişnuite. Ea se pretă jocului, căci tre- 
buia totuşi găsită o soluţie aptă să salveze atât 
onoarea mamei, cât şi a fiului. Bancruta lui Gheorghi 
ar fi trezit un scandal care ar fi murdărit reputaţia 
întregii familii. 


Domnişoara Şebeco îl primi într-un salon de la 
parter. Misiunea — îşi dădu seama de asta — va fi 
foarte dificilă, dar talentul ei diplomatic, care o 
slujise bine în trecut, o va ajuta să calmeze mânia 
prinţesei. Varvara avea senzaţia că asistă la 


439 


naufragiul celor din familia lurievski. Argumentele ei 
de bun-simţ nu izbutiseră să înfrâneze pasiunea 
bolnăvicioasă a prinţesei pentru joc. Mai devreme sau 
mai târziu, rezultatul va fi ruina. Dragostea lui 
Gheorghi pentru ţigancă va produce serioase 
complicaţii. Prevestind un dezastru al familiei 
princiare,  domnişoara  Şebeco pusese deoparte 
suficienţi bani ca să se poată bucura de o oarecare 
siguranţă în caz că stăpâna ei s-ar fi prăbuşit 
financiar. 


Gheorghi încercă să-i câştige simpatia şi înţele- 
gerea, descriindu-i numeroasele calităţi ale Anei. El 
insistă îndeosebi asupra devotamentului şi grijii 
nesfârşite pe care femeia le consacra copiilor. 


Varvara ştia să asculte. Ea clătina din cap în semn 
de asentiment, încurajând astfel tumultuosul debit 
verbal al prinţului. Stimulat de privirea femeii, care 
exprima compasiune, acesta sublinie sacrificiile 
Anei, care renunţase la cariera ei strălucitoare ca să 
se dedice noii familii. Nimic pe lume nu l-ar fi putut 
îndepărta de ea. 


Domnişoara Şebeco tăcea, ceea ce-l deruta 
puţin pe tânăr, îmbătat de propria-i pledoarie, el 
uitase că venise ca să ceară ajutorul financiar al 


440 


mamei. După o scurtă pauză, care-i îngădui să-şi 
revină, el atacă şi acest subiect umilitor, conştient 
că interlocutoarea lui nu-l va privi cu aceeaşi 
înţelegere de până atunci. 


Relaţiile sale cu domnişoara Şebeco nu făcuseră 
niciodată dovada unei  cordialităţi excesive. 
Rezervat, extrem de timid, prinţul o considerase 
adeseori drept o făptură inferioară, puţin deasupra 
personalului de serviciu. Cerându-i sprijinul, el îi 
oferea în schimb onoarea de a o pune pe acelaşi 
plan cu membrii familiei lurievski. 


Varvara nu putea fi păcălită. Şi totuşi ar fi dorit 
să-l ajute, încât să-şi merite dreptul la recunoştinţă, 
subliniindu-şi astfel utilitatea. Dar în ochii Caterinei 
Mihailovna fiul său era descalificat. Nu!, Caterina 
Mihailovna nu era proastă!, constatase în nenumărate 
cazuri domnişoara Şebeco. Ea ştia că Gheorghi o să 
vină să-i implore ajutorul. Aşteptându-l, ea nu făcuse 
decât să-l lase să se-ncurce în propriile lui minciuni, 
astfel încât să facă el primul pas. Şi-atunci îi va 
impune propriile ei condiţii. 


Atunci când prinţul îşi epuiză argumentele, Varvara 
îi zâmbi cu bunăvoință şi-l asigură de susţinerea ei. Ca 


441 


să obţină ajutorul mamei, el ar trebui totuşi să accepte 
unele concesii. Fără să-i ceară să o rupă cu Ana lva- 
novna, ea îi propuse să renunţe să o mai trateze, 
măcar în faţa unor terţe persoane, ca pe o soţie 
legitimă şi să o reducă la rolul de femeie întreţinută, 
ceea ce corespundea de fapt cu realitatea. 


— Recâştigaţi-vă libertatea, prinţe! Instalaţi-vă 
la palat, reluaţi-vă locul în sânul familiei şi purtaţi-vă 
ca un bărbat eliberat de orice legătură conjugală. 
Nimic nu vă împiedică să o întreţineţi pe Ana Ivanovna 
în calitate de amantă. 


Prinţul se ridică de parcă ar fi avut foc sub 
pantaloni şi începu să strige: 


— Refuz! Refuz categoric! 
— Şi datoriile? Cum o să le onoraţi? 


Tânărul îşi strânse degetele, reprimându-şi riposta 
violentă. Domnişoara Şebeco părea să fie mai bine 
informată cu privire la dificultăţile sale decât 
crezuse iniţial. Avu senzaţia dureroasă că este 
strâns cu uşa. Renunţă la combativitatea de până 
atunci. Trebuia să treacă pe sub furcile caudine. 
Înclină din cap şi întrebă cu voce scăzută; 


442 


— Aţi binevoi să vorbiţi pentru mine mamei 
mele? 


— Voi fi ambasadoarea dumneavoastră, prinţe! 
Voi încerca să vă aranjez o întrevedere cu Caterina 
Mihailovna! 


— Încercaţi să o convingeţi că nu resping autori- 
tatea cu care e învestită... 


— Prinţesa-mamă o să vă primească. Vă garantez. 
Aveţi răbdare doar câteva zile ca să pot pregăti 
acest dialog. 


Gheorghi îşi aminti cu oroase că a doua zi 
portăreii îi vor ridica mobilele din apartament, care 
erau deja inventariate. 


— Dar mama n-ar putea să mă primească chiar 
astăzi? E urgent! 


— Fireşte! însă nu o să am răgazul ca să intervin 
în favoarea dumneavoastră. Caterina Mihailovna nu 
va fi uşor de înduplecat. 


Când Gheorghi traversă holul întovărăşit de 
domnişoara  Şebeco, slujitorii care  curăţau 
banchetele în stil Empire, frecau dalele de marmură, 


443 


ştergeau lustrele şi lustruiau piesele de bronz îi 
făcură loc să ajungă până la uşă. Se gândi cu 
amărăciune că mama sa găsea bani ca să întreţină 
armata de valeţi, dar strâmba din nas când era 
vorba să-l ajute financiar. 


— Pentru ce această tevatură de curăţenie?, se 
întrebă cu mirare. 


Domnişoara Şebeco îi explică plină de mândrie: 


— Poimâine împăratul şi împărăteasa o vor vizita 
pe prinţesă. Casa trebuie să strălucească. 


— Ah, da?, zise prinţul pe un ton amar, după care 
salută şi ieşi. 


* 
k x 


Gheorghi reveni după-amiaza. Era surescitat, căci 
eforturile sale de ultimă oră ca să facă rost de bani 
eşuaseră. Domnişoara Şebeco îl primi jenată. 


— Îmi pare rău, Gheorghi Alexandrovici, prinţesa 
nu poate să vă primească. Marele-duce Serghei şi 
ministrul Curţii se află în vizită la dânsa. Au fost 


444 


reţinuţi la prânz. 
Tânărul o privi disperat. 


— O să aştept! Trebuie să-i vorbesc! Măcar după 
masă! 


— După prânz este invitată la contesa 
Novosilţov. După cum vedeţi, are un program 
extrem de încărcat. După ce a reintrat în grațiile... 


Dezarmat, prinţul îşi lăsă braţele să cadă pe lângă 
trup. 


— Ce să fac atunci? 


— Habar n-am. Încercaţi mâine dimineaţă. Dar vă 
previn că se trezeşte târziu. 


— Înţeleg, spuse el abătut. 
Plecă târându-şi picioarele. 


Petrecu o noapte albă, convins că maică-sa îl 
părăsise. Il pedepsea pentru că îndrăznise să profite 
de libertate, fiind fericit iubind-o pe Ana. 


A doua zi apartamentul îi fu golit. O haită de 
indivizi conduşi de un portărel cu ochi de carnasier 
înfometat ridicară mobilele, tablourile, lămpile şi 


445 


icoanele. Lăsară doar un pat pentru el şi Ana, un pat 
pentru cei doi copii, o masă, un şifonier şi două 
scaune. Cu obrajii arzând de ruşine şi furie, 
Gheorghi privea încăperile pustii. Neghiobii de la 
laht Club desigur că aveau să râdă în hohote de 
nefericirea lui. Încălcase tabuurile lumii sale şi acum 
plătea preţul. Apartamentul gol oferea o imagine 
dezolantă, pe care Ana o îndura cu un stoicism 
surâzător. Ea găsi puterea să rostească vorbe de 
încurajare pentru bărbatul ei. 


— Noi, ţiganii, suntem obişnuiţi cu suişurile şi 
coborâşurile sorții. Asta-i viaţa! Trupa noastră a cunos- 
cut şi ea epoci în care a tras miţa de coadă. Dar am 
depăşit perioadele negre fară să ne facem prea mult 
sânge rău, şi asta pentru că luxul nu era ceva vital 
pentru noi. Fericirea şi nefericirea îşi urmează la fel 
ca anotimpurile. Schimbarea este normală. Fixitatea 
este nelalocul ei. 


Gheorghi arătă cu un gest plin de disperare pereţii, 
ferestrele, tavanele dezgolite. 
— Nu e decât începutul dezastrului, hohoti el. 


— AŞ putea să-mi caut trupa, se oferi femeia cu 
mult curaj. Voi câştiga suficienţi bani ca să-mi întreţin 
decent familia şi casa. 


446 


Ea vorbea, pe un ton calm ca şi cum era vorba 
de un fapt divers, de un incident lipsit de 
importanţă. 


Prinţul protestă. 


— Nu o să accept niciodată ca soţia mea să se 
producă în faţa unui parter plin de beţivani excitati. 
Nu voi accepta ideea de a fi întreţinut de soţia mea. 
Nimic nu este mai ruşinos, mai dezgustător! 


— Soții trebuie să se ajute, Gheorghi. Orgoliul 
prost înţeles... 


— Destul, Ana! Am în bancă un depozit de două 
milioane de ruble. O să mă bat pentru drepturile mele! 


—Vei avea de umplut un ocean de hârţoage, 
obstacole dificile de depăşit... Uşile nu se deschid de la 
sine. Toate astea cer timp... 


— Gata, nu mai discutăm! O să mă descurc! 
Mama îmi ţine banii! O să mi-i dea! O să mi-i dea! 


Ana suspină şi îi mângâie părul. 


— Bravul meu soţ! Sunt sigură că te vei lupta cu 
balaurul ca să asiguri existenţa alor tăi! Dar până când 
vei învinge, dă-mi voie... 


— Gata, destul, destul, destul!, urlă Gheorghi. 


447 


Acela fu şi ultimul lui strop de energie. Capul i 
se lăsă, cobori umerii, spatele i se-ndoi şi fu cotropit 
de lacrimi. 


* 
k x 


Prinţul Gheorghi lurievski reveni la palatul de 
marmură roz umilit, distrus, ca împăratul Henric IV 
la Canossa. Majordomul îl anunţă că Alteța Sa ieşise, 
întovărăşită de domnişoara Şebeco, să facă nişte 
cumpărături. Bătrânul servitor îl privea cu o milă 
abia reţinută. Năucit, disperat, Gheorghi părea să nu 
fi înţeles ce-i spusese servitorul. 


Întreg Sankt-Petersburgul comenta cu răutate suita 
de nenorociri care se abătuseră asupră.-i. 


— Se bălăceşte în tină ca porcul în cocină!, 
exclamă bătrânul prinţ Galiţân, cel mai feroce 
denigrator al său. Fiul lui Alexandru Il a adoptat felul 
de viaţă al unui golan. Era normal. S-a încârdăşit cu o 
golancă. A preluat obiceiurile golanilor, manierele, 
felul de a fi, lipsa lor de corectitudine. 


Prinţul nu rostea şi nu scria niciodată cuvintele 
„țigan” sau „ţigancă”, „gitan” sau „rom”, ca şi cum 


448 


i-ar fi fost teamă că s-ar murdări. 


— Ar trebui exclus de la laht Club. Persoana lui 
nu mai este demnă să se afle printre oamenii 
onorabili. S-a autodegradat şi şi-a bătut joc de 
noblețea lui. Sunt revoltat. Gheorghi  lurievski 
întruchipează pentru mine ruşinea. 


Părerea bătrânului aristocrat era împărtăşită de 
majoritatea nobililor. Defăimătorii prinţului lurievski 
plesneau de plăcere când îl vedeau înfundându-se şi 
mai mult în cloaca propriei decăderi. Alexandru Il 
dorise să-l desemneze drept moştenitor al tronului. 
Mai bine l-ar fi desemnat pentru rolul de dresor de 
urşi sau pentru acela de clovn. 


Creditorii îl acostau în plină stradă şi-i cereau cu 
voce tare să-şi achite datoriile. 


Gheorghi bătea zilnic la uşa palatului de marmură 
roz şi de fiecare dată era informat că prinţesa nu se 
găsea acolo. El bănuia că maică-sa era în camera ei, 
dar că nu voia să-l vadă. 


Bârfitorii care făceau ferfeniţă reputaţia lui Gheorghi 
o invidiau pe prinţesa lurievski, care, după o 
îndelungată eclipsă, se bucura acum de prietenia 


449 


ţarului Nikolai. Oportunişti, ei îi descopereau în prezent 
calităţi pe care le contestaseră până când prinţesa 
reintrase în graţia împăratului. Nimeni nu mai 
îndrăznea să-i spună curvă imperială. Se şoptea chiar 
că Nikolai avusese bunătatea să-i acorde o 
suplimentare a rentei de patru sute de mii de ruble. 


Gheorghi cedase nervos în faţa disperării. 
Nefericirile se abăteau asupra sa precum vulturii 
asupra cadavrelor. Adeseori, plângea pe-ascuns, 
exteriorizând sentimentalismul de care suferise şi 
taică-său. 


Prinţesa nu l-a primit decât după zece zile de 
aşteptare, zece zile mai lungi decât un secol de muncă 
silnică. Majordomul îl conduse în bibliotecă, unde 
aristocrata, aşezată într-un fotoliu - şi asistată de 
domnişoara Şebeco, stând în picioare alături de ea -, 
răspunse la salutul tânărului înclinând uşurel din cap. 
Impresionat de privirea ei rece, implacabilă, acesta îşi 
reprimă primul impuls de a i se arunca la picioare ca 
un copil, implorându-i iertarea şi ajutorul. Apoi 
încercă să-şi recite lista de suferinţe, dar prinţesa îl 
opri cu un singur gest. 


Câinii alergau, ţopăiau şi lătrau în jurul stăpânei, 
fără ca zgomotul să o deranjeze. 


450 


— Nu te obosi să-ţi reverşi voma, căci nu mă 
interesează deloc. Varvara mi-a povestit tot. Dar se 
pare că a aşezat vorbe frumoase pe un pământ 
neprimitor. Ştiu că ai reuşit să-ţi baţi joc de numele 
tău şi că ai întinat onoarea familiei. 


— Mamă, dă-mi voie... 

Prinţesa ridică mâna. 

— Nu am sfârşit. Ai nevoie de banii mei. Sunt pre- 
gătită să-ţi sting datoriile. 

Un  gâlgâit de recunoştinţă umplu pieptul 
tânărului. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, mamă... 

— Nu-mi mulţumi! Îţi dau această sumă cu o 
singură condiţie! O primeşti sau nu! 


Gheorghi o privi îngrozit. Bănuia unde voia 
mama sa să ajungă. 


— Te ascult... 


— Trebuie să te căsătoreşti, să-ţi întemeiezi o 
familie! 


Glasul lui Gheorghi tremură. 
— Dar sunt deja căsătorit, mamă... Am copii... 


— Nu, ai o amantă şi doi bastarzi. Sunt foarte bine 


451 


informată. 


— Dar e soţia mea... O respect... Şi îmi iubesc 
copiii... 

— Atunci întrevederea noastră nu are obiect. 
Poţi să pleci. 


— Mamă! 
Prinţesa se ridică agilă ca o femeie tânără. 


— Când te vei supune condiţiilor mele, te rog să 
mă anunţi. Până atunci, nu mai avem ce să ne 
spunem. 


— Tata mi-a lăsat un cec de două milioane de 
ruble... 


— Nu eşti în stare să-ţi administrezi patrimoniul. 
Trebuie să dovedeşti că poţi să o faci. De altfel, este 
o afacere rezolvată. Nu mai e cazul să revenim asupra 
ei. 


Gheorghi aruncă o privire, cerşind sprijin, către 
domnişoara Şebeco, cerându-i în tăcere intervenţia. 
Aceasta se mărgini să ridice din umeri şi să schiţeze 
o grimasă de neputinţă. Prinţesa se îndreptă spre 
uşă, dar Gheorghi, exasperat, se repezi după ea. 


— Mamă, încearcă să mă înţelegi!, spuse el 


452 


vrednic de milă. 


Ea îl împinse dispreţuitoare şi replică, scandând 
fiecare cuvânt ca şi cum ar fi dorit să şi le graveze în 
minte. 


— Țiganca şi bastarzii tăi vor primi o pensie care 
le va asigura o existenţă decentă, la adăpost de 
nevoi. Dar în viitor vei rupe orice relaţie cu această 
femeie. 


— Mamă, Ana este o tovarăşă de viaţă blândă, 
afectuoasă şi atentă. M-a făcut fericit. 


Gheorghi simţea că vorbele i se duc în vânt. Nu 
avea nici o şansă să trezească mamei sale 
sentimente mai bune. Rea, crudă, ea îl trata ca pe 
un puşti sau, mai rău, ca pe un servitor. 


— Am spus ce-am avut de spus! 
— Mamă, insistă băiatul. Ascultă-mă!... 
Bătrâna ripostă pe un ton îngheţat. 


— Am impresia că îndrăzneşti să mă împiedici 
să părăsesc această încăpere... |ţi uiţi... 


Privirile ei arzătoare exprimau o voinţă de 
neînfrânt. 


453 


Învins, Gheorghi se dădu la o parte. 
Înainte să iasă, mama mai adăugă: 


— Ti-am găsit deja o pretendentă demnă de 
rangul tău. Frumoasă, bogată, de viţă nobilă. 
Alexandra, fata contesei Zarnekau şi a ducelui 
Konstantin de Oldenburg, rudă prin alianţă cu familia 
imperială. O cunoşti? 


— Nu-mi amintesc dacă am întâlnit-o. 


— Cu-atât mai bine! Vei avea o surpriză 
agreabilă atunci când îţi va fi prezentată. 


— Prezentată? 


— Acesta-i termenul. Fata asta, în ciuda ilustrei ei 
ascendente, este sub poziţia ta socială. Aş fi putut să 
te căsătoresc cu o mare-ducesă sau cu fata unui 
prinţ domnitor. Din nefericire, escapada ta cu 
golanca te-a discreditat în ochii familiilor regale şi 
princiare. Alexandra va fi purgatoriul tău. Ea va 
şterge petele ce-ţi murdăresc reputaţia. Mai târziu, 
nimic nu te va împiedica să divorţezi ca să te 
căsătoreşti cu o prinţesă de sânge regal. 

— Te-ai gândit la toate, mamă, spuse prinţul pe 
un ton slab. 

— Exact! M-am gândit mult la viitorul tău! 


454 


Apoi ieşi, dreaptă şi mândră ca o țarină... 
O țarină fară coroană... 


Gheorghi rămase interzis. Mama lăsase în urmă 
efluviile unui parfum franțuzesc. 


Înainte să părăsească biblioteca în urma prinţesei, 
domnişoara  Şebeco se adresă lui Gheorghi 
surâzând. 


— Mama dumneavoastră, Gheorghi Alexandrovici, 
este o femeie de excepţie. Efectiv, s-a gândit la 
toate. Acest palat va fi la dispoziţia dumneavoastră 
după căsătoria cu Alexandra Zarnekau. Această 
tânără este bogată, foarte bogată. Nu o să mai aveţi 
probleme financiare. 


— Opulenţa averii ei nu mă interesează deloc. 
Mama nu are de ce să-i invidieze pe nababii din Rusia. 
Averea ei este imensă. 


Gheorghi era prea tulburat ca să remarce expresia 
bizară care pluti o clipă pe chipul domnişoarei Şebeco. 


— Da, aveţi dreptate, Gheorghi Alexandrovici. 
Aveţi dreptate. 


Şi ieşi la rândul ei. 


455 


În zilele ce urmară, Gheorghi îndură cele mai 
rele chinuri de ordin moral. Pe de o parte, era supus 
presiunii creditorilor săi, violenţi şi insolenţi, pe de 
altă parte îl presa ultimatumul dat de mama sa, care-i 
respingea până şi cea mai măruntă concesie, iar el nu 
avea de gând să ajungă la o ruptură cu Ana. Se 
temea de viitor. Putea oare să se adapteze 
condiţiilor din ce în ce mai dure de viaţă? Epuizase 
toate sursele de venit. Toate creditele. Ce-i drept, 
ofiţerii luaseră obiceiul să cotizeze ca să plătească 
datoriile camarazilor lor incapabili să le achite. Dar el, 
prinţul lurievski, fiul ţarului, putea oare să se 
coboare până acolo încât să ceară ajutorul 
tovarăşilor lui de regiment? Majoritatea nu 
dispuneau decât de solda ce-o primeau. Să-şi recu- 
noască înfrângerea ar fi avut semnificaţia unei ruşini 
de neşters. 


Când se întoarse acasă, anticipând că urma să 
trăiască o adevărată mortificare găsind-o pe Ana şi 
pe copii în mijlocul camerelor golite, când deschise 
uşa, se opri surprins pe pragul acesteia. Curcubeul 
părea să fi ales drept locaş pământesc locuinţa lor. Pe 
pereţi, un adevărat dezmăţ de culori vii, 
strălucitoare, şaluri, basmale, bandane pe care 
ţiganii le rulează de obicei în jurul capului sau al 


456 


mijlocului, fuste imense desfăşurate ca nişte 
evantaie sau coroane. Razele soarelui pătrundeau 
prin ferestre îmbrăţişând fantastica policromie. 


În salon, Ana îl aştepta zâmbitoare, intuind dinainte 
efectul frumoasei surprize pe care i-o făcuse soţului. 
Îşi ţinea mâinile încrucişate pe deasupra pieptului. 
La apariţia lui Gheorghi, îşi întinse braţele spre el, 
deschise mâinile şi dădu drumul pe podeaua acoperită 
cu şaluri unei ploi de ruble. Ana profitase de prilejul 
că Şişikin şi trupa lui se-ntorseseră la Sankt- 
Petersburg ca să le ceară ajutorul. Dezamăgiţi de 
nenorocul fetei, aceştia îi dăruiseră diferite obiecte 
ca să mobileze goliciunea casei şi chiar cotizaseră 
cu bani ca să refacă oarecum finanţele familiei. 
Dotată cu un simţ artistic înnăscut, ea înscenase o 
adevărată feerie, ca să mai destindă puţin mintea 
chinuită a bărbatului ei. Aurul împrăştiat pe curcubeul 
de pe podea nu era decât o picătură în oceanul lor 
de datorii. 


Gheorghi fu atât de impresionat de spectacolul 
înduioşător, încât alergă spre Ana, o îmbrăţişă şi 
izbucni în plâns. Capul i se zguduia ascuns în 
cascada de păr negru al femeii, satinat şi plăcut 
mirositor. Înţelese că Ana nu ar fi ezitat să se supună 


457 


celor mai dure sacrificii ca să-l încurajeze şi susţină. 


Apăsat de mustrări - căci începuse deja să se 
gândească la ideea unei despărţiri -, prinţul vărsa 
lacrimi de slăbiciune. 


Îşi ridică fruntea şi o privi plin de o iubire nesfârşită. 


— Nu găsesc cuvinte ca să exprim ceea ce simt 
acum! Ai făcut adevărate minuni! Dintr-o mişcare a 
baghetei magice ai transformat resturile cuibului 
nostru într-un paradis... Te iubesc, Ana! Eşti singura 
femeie pe care am iubit-o vreodată... 


Noaptea, făcu dragoste însufleţit de frică. Frica 
să nu o piardă. 


* 
k x 


Două zile de chinuri morale îi sfâşiară sufletul. 
Crizele lăcrămoase şi rezolvările eroice se succedau, 
aruncându-l în abisul mâhnirii. După o ultimă noapte 
de iubire disperată, îşi părăsi casa fără să o 
avertizeze pe Ana de trădare. Nu găsi curajul să-şi 
mărturisească laşitatea. 


458 


Reveni la palatul de marmură roz şi anunţă că 
renunţase. Prinţesa hotărî să-l trimită la Nisa, 
considerând că o despărţire brutală ar fi de preferat 
unei lungi crize presărate cu autoacuzaţii, care ar fi 
implicat în plus şi riscul unei recăderi a fiului ei sub 
influenţa  golancei. Înainte de plecare, vârstnica 
doamnă îl obligă să-i scrie o epistolă Anei, în care să- 
i spună că pleacă în Franţa ca să-şi rezolve cât mai 
repede problemele financiare, fondurile lurievski 
fiind depuse la o bancă pariziană. De cum îşi va fi 
rezolvat treburile, se va întoarce degrabă la Sankt- 
Petersburg. 


Ana acceptă aceste explicaţii aparent plauzibile. 
Se miră puţin de această călătorie cam în pripă, dar 
nu se nelinşti prea mult, căci nevoia impune legi 
atât prinților, cât şi celor mai umili dintre muritori. 
Cum să-şi închipuie că Gheorghi - soţ şi tată model - 
o părăsise în chip laş. 

La Nisa, Gheorghi o întâlni pe Alexandra 
Zarnekau, o foarte frumoasă tânără, care poate că l- 
ar fi făcut fericit dacă amintirea Anei nu l-ar fi 
obsedat. Afacerea căsătoriei fii rapid pusă la punct în 
toate detaliile. Deja, prinţesa Dolgoruki şi contesa 
Zamekau stabiliseră condiţiile financiare ale acestei 
uniuni. 


459 


Pentru Gheorghi, această alianţă matrimonială nu 
avea absolut nici o atractivitate. Mai întâi, logodnica 
lui - născută dintr-un mariaj morganatic, deşi legitim 
- purta numele mamei sale. La fel ca şi Gheorghi, ea 
era înfierată cu pecetea unei origini îndoielnice. 


Absenta lui Gheorghi de la Sankt-Petersburg se 
prelungea. Ana intră la idei, cu-atât mai mult cu cât 
începuse să se facă zarvă în jurul apropiatei 
căsătorii a prinţului. Pătimaşă, căci sângele ţigănesc 
ce-i curgea în vene o inflama repede, luă hotărârea 
să se ducă la Nisa şi, cu prilejul ceremoniei nuptiale, 
să-şi facă o intrare răsunătoare în biserică, jucând rolul 
soţiei înşelate şi înfăţişându- şi copiii în faţa altarului. 
Scandalul nu o speria. În mediul ei de provenienţă 
scenele violente erau obişnuite. Gelozia determina 
adeseori uciderea unui partener vinovat. 


Un prieten al lui Gheorghi - trimis în secret de prin- 
ţesă - o sfătui pe Ana să nu se grăbească şi să ceară 
explicaţii însuşi ducelui de Oldenburg, care ar fi putut 
să o lămurească dacă zvonurile privind căsătoria se 
confirmau sau nu. 


Ea se-nfăţişă la duce, care se găsea la Sankt- 
Petersburg. Binevoitor, acesta o asigură că bârfele 
nu aveau nici un fel de temei. Ca să calmeze 
neliniştea Anei, nobilul îşi dădu cuvântul de onoare că 


460 


aşa stau lucrurile. 


Infirmarea din partea ducelui o linişti pe fată, 
dar pentru că Gheorghi nu-i dădea nici un semn de 
viaţă, începu din nou să construiască cele mai negre 
ipoteze. 


Întreaga înaltă societate rusă urmărea cu 
interes peripeţiile acestui caz plin de suspans, care 
opunea pe de o parte puternicele clanuri lurievski şi 
Oldenburg, iar pe de alta o sărmană ţigancă, lipsită 
de orice fel de mijloace de apărare. 


Prinţul Voronţov, care ştia dedesubturile intrigii 
savant înnodate, îşi întâlni la laht Club prietenul, ni- 
meni altul decât ducele de Oldenburg. 


— Tocmai ţi-ai angajat cuvântul de onoare, 
dragă Konstantin, deşi ştiai prea bine că mariajul 
secret va fi celebrat chiar în aceeaşi zi. 


Ducele făcu un gest de lehamite, râzând cu 
cinism. 


— Da, dar mi l-am dat unei golance fară 
importanţă. De când îşi respectă ţiganii 
angajamentele? O gaşcă de hoţi! 


461 


* 
k x 


Fără para chioară, debusolată, lovită de disperare, 
Ana află că Gheorghi se căsătorise la Nisa, fiind 
chiar îndrăgostit de soţia lui, iar deruta sa financiară 
devenise doar o amintire. 


Bolnavă de durere, ea primi vizita avocatului 
Golovin care, în numele prinţesei  lurievski- 
Dolgoruki, îi transmitea un mesaj imperativ: 
interdicţia expresă de a-l întâlni în viitor pe prinţul 
Gheorghi lurievski sau de a-i înfăţişa copiii. În plus, îi 
era cu totul interzis să mai urce vreodată pe scenă. 
Dacă accepta aceste condiţii, avea să primească o 
pensie alimentară de opt mii de ruble pe an. Dacă 
nu, avea să fie exilată de la Sankt-Petersburg. 
Fireşte, şi alte măsuri urmau să fie luate dacă refuza 
să se supună. 


Ana cunoştea reputaţia prinţesei lurievski, care 
n-ar fi ezitat să-şi pună în aplicare amenințările. Cu 
moartea în suflet, ea semnă documentele ce-i 
fuseseră înfăţişate de avocat. Cel puţin, copiii ei vor 


462 


avea existenţa asigurată. Ana rămase singură. Vălul 
de uitare îi acoperi încetişor aventura. Posteritatea îi 
fu ignorată. La Sankt-Petersburg, bastarzii nobili 
abundau şi se pierdeau în masa populaţiei anonime. 


463 


XI 


E rințesa era mulţumită pentru că, în cele din 


urmă, fiul se supusese voinţei sale. Gheorghi căsătorit, 
mai rămâneau Olga şi Caterina. Trebuia să le caute 
soţi demni de statutul lor de prințese legitime. Bogăția 
candidaţilor rămânea principalul criteriu al alegerii 
sale, deoarece dorea să se degreveze de obligaţia 
de a-şi înzestra fetele cu o dotă. Suplimentul oferit 
de ţarul Nikolai II îi echilibrase de bine de rău bugetul. 
Ea plăti în parte datoriile lui Gheorghi. Ducele de 
Oldenburg acoperi restul. 


Potrivit promisiunii ei, prinţesa pusese la dispoziţia 
tânărului cuplu palatul de marmură roz. In acest fel 
compensă cele două milioane pe care le datora 
fiului. 


lar acum, în sfârşit, putea să se aşeze la masa 
de joc, eliberată de grijile casei. 


Înainte să plece cu trăsura la Monte-Carlo, aristo- 
crata zăbovi puţin înfaţa oglinzii. După asasinarea 
lui Alexandru, ea renunţase la orice pretenţie de 


464 


cochetărie. Imaginea reflectată de suprafaţa şlefuită 
o îngrozi. Ea văzu doar fantoma Katiei. Mai rău 
decât atât: mumia  Katiei. Svelta, inocenta, 
minunata Katia devenise un monstru. Îşi neglijase 
trupul şi chipul. Corpul îi era uscat la fel ca sufletul, 
chipul ridat devenise de nerecunoscut. O grimasă 
grotescă săpa brazde în colţurile gurii cu buze mici, 
violacee, pieptul îi era aplatizat, sânii îi atârnau, 
pântecul îi era lăsat, obrajii erau veştejiţi - toate 
acestea o dezgustară şi-i smulseră lacrimi. Bărbia 
flască îi dădea înfăţişarea unei iguane. 


Dar n-avu răgazul să se-nduioşeze de propria ei 
decădere, căci sunetul clopoţelului din orologiul 
Ludovic XV îi aminti că trebuia să plece la Monte- 
Carlo. Amărăciunea i se stinse. Nerăbdătoare să 
înfrunte hazardul, ea tremura de emoție. Frisoanele 
îi făcură pielea de găină, de parcă ar fi fost aşteptată 
de un amant adorat. O stare de agitaţie care semăna 
cu frenezia sexuală... 


* 
k x 


Căsătoria nu prea părea să-i convină lui Gheorghi 
lurievski. 


465 


Uniunile matrimoniale puse la cale de prinţesă 
eşuară aidoma balenelor bolnave pe nisipul plajelor. 


Maria Dolgoruki, care îi trezise gelozia, ducea o 
viaţă ternă, mizerabilă, alături de soţul ei. Beţiv, prost, 
încrezut, Berg, acest conte de operetă, era un individ 
şters şi plictisitor. Prinţesa uitase de plângerile 
împotriva surorii ei, căci acum aceasta îi inspira mai 
degrabă milă. Maria se uscase ca o plantă ce nu mai 
fusese udată de mult. 


Căsătoria lui Gheorghi scârţâia. După un început 
promiţător, lucrurile se  stricară. Frumoasă, 
senzuală, fascinantă, Alexandra ştia să-şi facă fericit 
soţul şi să-l vindece de patima lui pentru Ana 
Masalskaia, se gândeau membrii familiei şi prietenii. 
Sub o aparenţă strălucitoare, tânăra prinţesă 
lurievski ascundea o înclinaţie spre desfrâu şi lipsă 
de pudicitate. Cochetă, suficientă şi peste toate 
amorală, ea îşi schimba amanţii ca pe batiste. Rănit de 
infidelităţile ei, Gheorghi suferea în chinurile iadului, 
cu-atât mai mult cu cât o iubea sincer. 


x 


466 


Prinţesa aflase în cele din urmă un soţ pentru 
Olga. Un anumit conte de Meremberg, destul de 
bogat ca să accepte fata fără dotă. Dar căsătoria avea 
să fie fericită? Semnul întrebării îşi avea rostul. În 
vârstă, sobru, serios, prea serios, contele ura 
petrecerile, spectacolele şi viaţa mondenă. În 
schimb, studia cu pasiune cerul şi stelele. Noapte de 
noapte, privea prin instrumente cerul. Îşi instalase 
observatoare astronomice în reşedinţa de la Sankt- 
Petersburg şi în casele de la ţară, mereu liniştite, 
pentru că nu primea niciodată prieteni şi refuza orice 
invitaţie ca să nu fie obligat să devină la rându-i 
gazdă. În timpul zilei dormea, ca să poată rezista 
noaptea, când studia stelele. Olga se odihnea în 
timpul nopţii. Din pricina acestei discordanţe între 
programele lor de viaţă, cei doi soţi nu se-ntâlneau 
aproape niciodată, în ciuda faptului că împărțeau 
aceeaşi casă. 


Prinţesa se gândea să o mărite şi pe Caterina, fiica 
mai mică, cu prinţul Alexandru Bariatinski. Bătrânul 
prinţ Bariatinski era omul cel mai bogat din Rusia. Cei 
din familia Bariatinski nu pretindeau dotă. Asta conta 
cel mai mult. 


Dar proiectele matrimoniale nu ocupau în exclu- 


467 


sivitate mintea prinţesei. Pentru ea, ruleta rămânea 
mereu pe primul plan. 


Umbrele serii alungau ultimele zvâăcniri roşietice 
ale soarelui, aflat la apus, atunci când prinţesa se urcă 
în trăsura care-o aştepta la scară. Ea îşi vânduse 
somptuosul echipaj à /a Daumont şi se mulțumea 
acum cu unul de tip Victoria. Bătrânul vizitiu îmbrăcat 
ruseşte pocni caii, care nechezară, iar apoi porniră la 
trap. Epoca în care erau întreţinuţi numeroşi valeţi 
trecuse. Dar prinţesa avea încredere în viitor. 
Subvenţia financiară pe care Nikolai II i-o acordase 
şi şansa o puteau ajuta să ajungă din nou în vârf. O 
să arunce în aer banca şi milioanele ei ajunse în 
buzunarele celorlalţi jucători se vor întoarce la matcă. 
Câştiguri importante vor urma acestor prime victorii. 


Echipajul Victoria înainta pe drumurile în serpentină 
de la Beaulieu atunci când landoul prinţesei Suvorova 
o depăşi în mare galop. Cei patru cai Orlov, cu 
coame bogate şi  harnaşamente  gri-metalic, 
înghiţeau spaţiul. 


Prinţesa se-nverzi. Suvorova o umilea cu bună 
ştiinţă. Când se plimba cu trăsura alături de ţarul 
Alexandru, nimeni n-ar fi îndrăznit să-i dubleze 
echipajul. Apoi se gândi că trăsurile Victoria erau 


468 


mai numeroase pe Coasta de Azur şi că Suvorova o 
depăşise în viteză fără să ştie că ea, prinţesa lurievski, 
se afla în acel landou. La Sankt-Petersburg nu ar fi 
fost posibilă confuzia, pentru că echipajele ţarului 
erau ştiute de toată lumea. Chiar şi-atunci când 
circula într-o micuță drojki oamenii îi zăreau de 
departe uniforma şi încetineau goana cailor. 


Prinţesa avu senzaţia subită că braţele împăratului 
Alexandru, soțul ei, îi atinseră talia... 


În acea epocă, ea era atât de tânără, de 
frumoasă... 


* 
k x 


În vreme ce echipajul cu blazon imperial 
traversa Piaţa Palatului de larnă, insinuându-se sub 
arcul monumental al clădirii Statului Major şi 
angajându-se pe Nevski Prospekt, Alexandru Il, cu 
fruntea îngrijorată, vorbea Katiei despre planurile lui 
de viitor. Generalul Loris Melikov, învestit cu puteri 
dictatoriale, acceptase dificila responsabilitate de a 
pune bazele politicii liberale pe care imperialul său 
stăpân dorea să o impună, în ciuda opoziţiei 


469 


ultraconservatorilor adunaţi în jurul ţareviciului, un 
tânăr influenţabil, posac, bănuitor, cu o inteligenţă 
medie, care confunda energia şi voinţa cu 
încăpăţânarea. Cei apropiaţi lui îi cultivau defectele 
ca să-i câştige încrederea şi ca să profite de poziţia 
acestuia, ca şi de prestigiul său. 


Paradoxal, aceeaşi politică era urmată şi de 
nihilişti, care doreau să fie prelungită starea de 
asediu, adică opresiunea exercitată de autorităţi, 
opresiune ce hrănea nemulţumirea sporită a 
intelectualilor, a burgheziei în plină ascensiune, a 
masei de muncitori, ce devenea o forţă redutabilă. 
Doar telul îi deosebea de conservatori. Ei se opuneau 
evoluţiei, unei treceri fără zguduiri de la dictatură la 
un regim constituţional, ca să favorizeze revoluţia, 
atentatele, sângele vărsat, tulburările sociale. 


Alexandru II înţelesese că politica sa era singura 
în măsură să asigure supraviețuirea monarhiei şi a 
instituţiilor încă sănătoase ale Rusiei. 


Loris Melikov luase măsuri înțelepte ca să pună în 
practică principiile preconizate de ţar. El desfiinţase 
a Treia Secţie a Cancelariei Imperiale, adică poliţia 
secretă, care spiona poporul rus la toate nivelurile. 
Generalul propuse ţarului să facă public faptul că se 


470 


căsătorise cu prinţesa Caterina Dolgoruki şi să-i 
confere acesteia coroana imperială. Evenimentul ar 
fi coincis cu proclamarea oficială a intrării în vigoare 
a Constituţiei. Îi sugeră ţarului să acorde micului 
prinţ  lurievski titlul şi prerogativele de prinţ 
moştenitor. Poporul rus avea să vadă cu entuziasm 
o țarină şi un ţarevici cu sânge rusesc, după lungi şi 
adesea odioase domnii ale prinţeselor germane, ca 
să nu cităm decât exemplul Caterinei Il, o nemţoaică 
pursânge devenită împărăteasă a întregii Rusii. Era 
o concepţie foarte îndrăzneață, care sub 
predecesorii lui Alexandru IIl ar fi atras autorului ei 
exilul pe viaţă în Siberia sau, mai rău, condamnarea la 
moarte. 


Ţarul primi cu interes şi bucurie propunerea gene- 
ralului, care urmărea exact linia propriilor lui gânduri. 


* 
k x 


La palatul Anicikov, rezidența ţareviciului Alex- 
andru, anunţul oficial al căsătoriei morganatice a 
împăratului avu un efect mai zgomotos decât cel al 
bombei explodate la Palatul de larnă cu câteva luni 
înainte. Toată gaşca ce-l antura pe moştenitorul tro- 
nului intră în panică. Contele Voronţov, contele Dmitri 


471 


Tolstoi, prinţul Mescerski, panslavistul Katkov, ca şi 
Pobiedonosţev, apărătorul fanatic al absolutismului, 
înţeleseră că toate intrigile lor se prăbuşeau, dacă 
bănuielile pe care le nutreau aveau să se-mplinească. 
Se puseră de acord să-l prevină pe ţarevici cu privire 
la primejdiile care-l amenințau. Îl sfătuiră să adopte o 
atitudine fermă şi să-l pună în gardă pe tatăl lui că 
nu numai că nu-i susţine gestul, dar că ar risca să 
provoace o schismă în sânul familiei imperiale. 


Alexandru Alexandrovici, deşi receptiv la sugestiile 
partizanilor săi, nu avu curajul să-şi mustre tatăl. El 
primi cu moartea în suflet, dar fără să protesteze, 
ukazul imperial. În particular, soţia sa, Maria 
Feodorovna, aţâţată de anturajul ei, îl apostrofase 
cu violenţă: 


— Presupun, Alexandru, că istoria Rusiei ar putea 
să-ţi ofere soluţii la crize politice aparent fără ieşire. 


Alexandru îşi încruntă sprâncenele. 
— Ce vrei să spui? 


— Îmi amintesc de nebunia care l-a cuprins pe 
bunicul tău, ţarul Pavel. 


TŢareviciul tremura de frică. 


— Eşti nebună! Nebună de legat! Mă mir că-ndrăz- 


472 


neşti să propui asemenea infamii. 


— Suntem doar noi în această încăpere. Nu ne 
aude nimeni. 


— Zidurile au urechi! 


— A Treia Secţie a fost desfiinţată. 


— Atribuţiile ei au fost transmise Ministerului de 
Interne. Aceeaşi Janetă... 


Maria Feodorovna îi arătă un dispreţ devastator. 


— Femeile sunt mult mai curajoase decât voi, 
bărbaţii! 


— Ce vrei să spui? 

— Mă gândeam la Caterina Il... 

— Care şi-a ucis soţul! 

— Mi-a venit în minte şi unchiul tău, Alexandru l... 
— Paricidul! 


— Rațiunea de stat scuză până şi cele mai 
abominabile crime. 


Livid, țareviciul şopti: 


473 


— Ascultă, Maria! Uită tot ce aveai de gând să- 
mi spui! Mă sfătuieşti să-mi ucid tatăl? Ce 
monstruozitate! 


— E mai bine decât să-ţi pierzi tronul! Rişti să-ţi 
cedezi prerogativele fiului curvei imperiale. 


— Taci! TACI! 


Tremurând, țareviciul părăsi încăperea trântind 
uşa. 


— Laşul!, murmură Maria Feodorovna. Laşul! Aş 
fi putut să mă mărit cu frumosul Vladimir. Dar te-am 
ales pentru că tu erai țareviciul. Şi pentru că voiam 
să devin țarină. Dacă pierzi rangul de ţarevici, te las cu 
trista ta soartă de imbecil încăpățânat. Dar n-o să-ți 
permit să pierzi coroana. Pentru că această coroană 
a ta este şi coroana mea! 


* 
k x 


La sfârşitul lunii, atunci când zilele se scurtaseră 
la Sankt- Petersburg, ţarul plecă la Livadia, unde pri- 
măvara este veşnică şi palmierii îşi clatină coroanele 
verzi în aerul călduţ şi parfumat. 


474 


Katia urcă pentru prima oară în trenul imperial 
şi primi onorurile militare, în calitatea ei de soţie a 
ţarului. Micul Gheorghi, Caterina şi Olga o urmau 
alături de guvernantele lor. 


Pentru prinţesa Katia - remarcată cu mai bine de 
douăzeci de ani în urmă de ţar în cursul vizitei sale 
la Tieplovka - această călătorie se confunda cu 
realizarea unui mare vis. Aşteptările lungi şi penibile la 
Smolnâi, apoi la ea acasă, pe Cheiul Englezilor şi, în 
cele din urmă, în micul apartament de sub 
mansardele Palatului de larnă, îşi primeau în sfârşit 
recompensa. În curând va fi încoronată 
împărăteasă. Îşi imagina deja,  euforică, 
somptuoasele ceremonii. Loris Melikov o asigurase 
de sprijinul şi devotamentul lui. 


Contrar aparenţelor şi criticilor înveninate ale duş- 
manilor săi, generalul nu era un oportunist. Deţinea 
deja toate puterile unui prim-ministru. Ca şi 
stăpânul lui, acesta dorea să creeze condiţiile pentru 
democraţie. Katia se identifica şi ea cu un pion 
important pe eşichierul politic. Un pion care trebuia - 
ca urmare a unui joc strâns - să fie transformat în 
regină. 


Ca să o obişnuiască puţin cu noul rol ce-i fusese 


475 


destinat, ţarul îi făcu o surpriză. El opri trenul la Mos- 
cova şi comunică autorităţilor locale - venite la gară ca 
să-l salute - voinţa sa de a vizita pe nepregătite 
Kremlinul. Guvernatorul, şeful poliţiei ŞI 
comandantul garnizoanei intrară în vrie. Trebuiau să 
alerteze într-un timp record agenţii în civil şi trupe 
suficiente ca să asigure protecţia împăratului, care - 
toată lumea ştia - devenise ţinta preferată a 
anarhiştilor. Acest tur de forţă realizat îngădui ţarului 
să-şi satisfacă dorinţa. Înconjurată de o escortă 
putemică, caleaşca sa se angajă pe drumul care 
lega gara de Kremlin. Katia şi copiii admirau cu 
încântare soldaţii în frumoase uniforme şi cazacii cu 
căciuli înalte de  astrahan, aliniaţi de-a lungul 
trotuarelor şi care-şi prezentau armele părintelui lor, 
împăratul. 


Cu ochii albaştri larg deschişi, Katia privea acest 
oraş pe care-l străbătuse ultima oară alături de tatăl 
şi mama ei în landoul acestora, tras de cai năbădăioşi. 
Era crepusculul unei vieţi opulente, care-şi trăia ulti- 
mele zile de strălucire. Părinţii ei vânduseră palatul de 
la Moscova după ce lichidaseră cinci domenii, 
patruzeci de sate şi cincizeci de mii de suflete, fără a 
mai socoti femeile şi copiii. Apoi, se retrăseseră la 
Tieplovka, refugiul lor final. Katia, pe-atunci în 


476 


vârstă de opt ani, privea din când în când, pe furiş, 
chipul scăldat în lacrimi al mamei. Fruntea tatălui, 
întunecată, ridată, o impresiona cel mai mult, căci 
slăbiciunea sa, deşi mută, era mult mai patetică, 
mai violentă. Această durere interiorizată se 
traducea prin tresăriri involuntare ale muşchilor 
feţei sale aristocratice, răvăşită de vârstă şi de 
boala care avea să-l răpună doi ani mai târziu. Şi 
totuşi, Katia se bucura de această călătorie, căci 
adora Tieplovka, ajunsă supremul azil al celor din 
familia Dolgoruki. Tieplovka şi grădina ei înflorită şi 
parfumată, eleşteul ei împănat cu irişi de apă, 
câmpiile ei verzi deschise tuturor vânturilor, unde, în 
ciuda vârstei ei fragede, călărea în viteză, lipsindu- 
se de comoditatea unei şei, aşa cum se cade când e 
vorba de o adevărată Dolgoruki obişnuită încă din 
prima copilărie să se plimbe printre caii Orlov şi 
armăsarii pur sânge arabi. Casa de la Tieplovka nu 
era solemnă, rece, strivitoare prin somptuozitate, la 
fel ca alte palate smulse de creditorii nesătuli 
aristocraților. Ea emana intimitate, o căldură 
prietenoasă şi o viaţă stranie prin vioiciune. În fiece 
clipă te puteai aştepta ca zânele şi piticii zâmbitori 
şi bărboşi să răsară din spatele coloanelor de 


477 


marmură, din colţurile coridoarelor nesfârşite. Cele 
trei sute de încăperi ale casei, în bună parte nelocuite, 
ascundeau colţuri adesea necunoscute, pe care 
copiii le explorau cu o curiozitate niciodată 
satisfăcută. Tieplovka, draga ei Tieplovka, unde 
avea să-l cunoască pe împărat şi cea mai frumoasă 
poveste din viaţa ei. Nefericirile se pierdeau în 
ceţurile trecutului. Moscova, văzută cu ochii ei de 
fetiţă, părea imensă, cu străzile sale nesfârşite, cu 
casele şi bisericile ei înalte cât munţii. Dar de-atunci 
se scurseseră douăzeci şi patru de ani. Douăzeci şi 
patru de secole, douăzeci şi patru de secunde. 
Amintirile dilatau sau scurtau timpul în funcţie de 
factori misterioşi, de neînțeles. Moscova de-acum, 
care se desfăşura în faţa privirilor ei de femeie 
matură, îşi recâştigase adevăratele proporţii. Deşi 
enormă, i se părea mai mică, cu casele şi bisericile 
mai puţin înalte, mai puţin superbe, mai puţin 
impresionante. Caleaşca traversa o stradă mai puţin 
cunoscută decât celelalte, dar care era chiar strada 
prinţesei. Ea revăzu palatul în care copilărise. Inima 
îi bătea mai repede. Îl recunoscu şi de fapt nu-l 
recunoscu, deoarece totul se schimbase, ca şi cum 
un geniu rău îl transformase. Nu a fost decât o privire 


478 


rapidă, căci caleaşca imperială avansa în mare 
viteză. Avu totuşi răgazul să observe că fuseseră 
tăiaţi arborii ce ascundeau faţada somptuoasă de 
privirile trecătorilor. În faţa intrării principale, 
supraînălţată la capătul unei scări monumentale, 
staţionau numeroase trăsuri. Şi, deasupra înaltei uşi 
larg deschise, o pancartă cu litere mari, aurite, de 
un prost gust ostentativ, striga fără voce: 


GRAND HOTEL MOSCOVA 
RESTAURANT 


Katia simţi nevoia să plângă. Nu îndrăzni să 
arate copiilor palatul Dolgoruki, prăbuşit în 
vulgaritatea cea mai dezolantă. Păstră doar pentru 
ea şocul acestor triste reîntâlniri. Într-o zi va 
răscumpăra palatul şi-i va reda vechea splendoare 
patriciană. Împărăteasa Rusiei ar fi avut mijloacele 
ca să-şi satisfacă dorințele. 


Prin ferestrele caleştii imperiale defilau rapid 
edificii, biserici cu clopotniţe multicolore, magazine 
cu vitrine doldora de mărfuri. Circulaţia fusese 
interzisă pe tot parcursul cortegiului imperial. 


Doar Krasnaia - Piaţa Roşie - îi surprinse pe copii 
prin vastele ei proporţii. Ei admirară biserica Vasili- 


479 


Blajenâi şi acel mixtura compositum!* de stiluri al său, 
care-i confereau o frumuseţe extravagantă şi care le 
aducea aminte de o jucărie fantastică. Ei văzură şi 
Gostinoi Dvor, acel minunat bazar care — după cum 
le explică ţarul - conţinea şase mii de magazine. 
Zidurile Kremlinului îşi înălţau spre cer crenelurile şi 
turnurile pe deasupra cărora zburau stoluri de corbi 
şi porumbei. 


Atunci când echipajul ajunse în faţa porţii Sposkoi, 
care se deschidea spre Krasnaia, Katia avu surpriza 
să-i vadă pe reprezentanţii autorităţilor civile şi militare 
care aşteptau să-l salute pe ţar, aceiaşi care-l primiseră 
la gară. Oare când avuseseră timpul să dispună 
trupe pe traseu, apoi să o ia înaintea împăratului ca 
să-i prezinte onorurile la Kremlin? Că doar nu aveau 
aripi ca să zboare precum Dedal şi Icar. 


Misterul va rămâne pe veci fără explicaţie. 


Ţarul şi suita lui se descoperiră când trecură pe 
sub bolta Turnului Sfânt, obiect de venerație pentru toţi 
ruşii. 


Generalii şi demnitarii acoperiţi cu aur o priveau 
pe furiş pe Katia, vădind o curiozitate avidă. Ecoul eve- 
nimentelor din Sankt-Petersburg ajunsese cu oarece 


8 Mixtum compositum, în latină în text, amestec (n.t). 


480 


întârziere la Moscova, care-şi păstra astfel o cvasiinde- 
pendenţă invidioasă faţă de capitală. Romanul de 
dragoste dintre împărat şi prinţesa Katia Dolgoruki 
suscita comentarii piperate, dar deopotrivă şi o 
anumită mândrie. Katia era o moscovită, ca şi tatăl, 
ca şi toţi strămoşii ei. Nu uitau că un Dolgoruki pusese 
temeliile Moscovei. O Dolgoruki cucerise inima ţarului 
Alexandru Il. La Sankt-Petersburg, care răpise 
primatul Moscovei, ea va primi coroana imperială. 
Şi, cine ştie?, poate că viitoarea țarină va contribui 
la întoarcerea capitalei la Moscova, cel mai mare 
oraş din toată Rusia. Nobilii moscoviți îi iertau 
relaţiile, nu foarte ortodoxe, cu ţarul, căci şi ei duceau 
o viaţă destrămată, având amante, numeroase 
aventuri extraconjugale, bastarzi şi legături extrem de 
echivoce. Loris Melikov vedea clar lucrurile. Rusia, 
cu excepţia capitalei, Sankt-Petersburg, urmărea cu o 
anumită simpatie şi cu admiraţie ascunsă ascen- 
siunea Katiei, rusoaica. 


Tânăra prinţesă privea cu emoție interiorul 
Kremlinului, orăşel construit în mijlocul unui mare 
oraş. Orăşel care dăduse naştere oraşului mare. 

Edificiile oficiale şi bisericile în stil bizantin 
distonau cu o construcţie în linii neoclasice, numită 


481 


Palatul Nou, unde ţarul îşi conduse familia. Urcară pe 
o scară şi pătrunseră într-o rotondă acoperită de o 
cupolă înaltă. Două galerii ce se ramificau conţineau 
Tezaurul Coroanei. Katia fu impresionată de 
strălucirea diamantelor, rubinelor, smaraldelor şi 
safirelor care irizau minuscule curcubee. Pietrele 
preţioase erau constelate în coroane, sceptre şi 
medalii ale imperiului. Splendori pe care mintea 
omenească abia de putea să şi le imagineze. 
Comoara reginei din Saba, a regelui David, a 
sultanului Saladin, a emirului Harun-al-Raşid păreau să 
se fi concentrat în această peşteră a minunilor. 


Katia adora bijuteriile. În trecut, ea admirase biju- 
teriile pe care mama ei le purta cu mândrie înainte 
ca familia Dolgoruki să cadă pradă ruinei. Fata le 
pipăia, le mângăia, le lipea de piele, îşi apăsa buzele 
de feţele lor luminiscente. Aici, în galeriile Palatului 
Nou, pietrele preţioase se găseau într-o atât de mare 
cantitate, că provocau o senzaţie de saţietate, 
aproape de dezgust. Un fel de indigestie vizuală. 
Excesul, sub toate formele - de iubire, de bogăţie sau 
de sărăcie —, trezeşte mereu greaţa. 


Ţarul îl luă pe micul Gheorghi de mână şi îi arătă 


482 


o coroană compusă dintr-un mic dom de aur, peste 
care stătea un dom minuscul dominat de o cruce. 
Rubine, smaralde şi perle încrustau calota acoperită 
cu filigran şi mărginită la bază cu zibelină. 


— Priveşte, fiule, una dintre cele mai vechi 
coroane purtate de strămoşul tău matern, Vladimir 
Monomahul. Ea i-a fost oferită de Alexandru 
Comnen, împăratul Bizanțului. Trebuie să te arăţi 
demn de Vladimir Monomahul. Uite şi sceptrul său. 


Contele  Tatişev, marele păzitor al tezaurului 
imperial, se apropie de ţar. 


— Dacă Majestatea Voastră îmi îngăduie, aş putea 
s-adaug, ca să îmbogăţesc cunoştinţele Alteţei sale 
Serenissime, prinţul Gheorghi, că acest sceptru este 
ornat cu trei sute şaizeci de diamante, trei sute şaizeci 
de rubine şi cincisprezece smaralde. 


Demnitarii de faţă schimbară o privire complice. 
Ţarul îi amintea fiului său legitim înalta lui origine, 
deoarece îl pregătea, cel mai probabil, pentru un rol 
ce abia de se-ntrezărea. 


Scena îi inspiră Katiei un sentiment de mândrie 
şi orgoliu. Fiul ei va fi viitorul ţar... 


x 


483 


kx 


La Livadia, anturajul împăratului fu stupefiat 
când i se dădu Katiei un mare apartament în palatul 
imperial. Epoca sejurului în vila Buiuk Serai intrase 
în istorie. Ascensiunea meteorică a tinerei prințese îi 
dezorienta pe şambelani, maeştri de ceremonie şi 
secretari. Cuplu de nedespărțit, ţarul şi Katia se 
plimbau în trăsură, admirau marea, luau masa în doi, 
se bucurau de iubirea împărtăşită. 


* 
x x 


Poliția tocmai descoperise © tipografie 
clandestină şi mii de afişe purtând semnătura 
Comitetului Executiv al unui partid revoluţionar. 
Manifeste deja distribuite printre studenţi, muncitori 
şi intelectuali îi ridicau în slăvi pe martirii revoluţiei, 
asasinați de autorităţile ţariste şi cereau moartea 
ţarului şi a complicilor săi. O psihoză de violenţă, 
teamă şi moarte apăsa toate păturile sociale ale 
societăţii ruse. 


Împăratul, hăituit de anarhişti şi conştient de 
primejdia ce-l ameninţa, redactă un testament în 


484 


favoarea prințesei Caterina Mihailovna  lurievski, 
potrivit căruia ea trebuia să primească un prim 
vărsământ de trei miloane de ruble. Şi alte 
vărsăminte urmau să fie făcute până la limita a 
treizeci de milioane. Asta ca o măsură de precauţie, 
deoarece soţia sa nu poseda nici un fel de avere 
personală. Ţarul nu-şi făcea în schimb nici un fel de 
iluzii în ceea ce privea comportamentul ţareviciului 
faţă de Katia, în caz că el ar fi fost asasinat. Chinuit 
de un rău presentiment, el decise să-şi pună fiul mai 
mare la curent cu treburile imperiului. Acesta fu 
convocat la Livadia. Încă de la sosirea sa acolo, 
Alexandru Il avu o întrevedere cu generalul Loris 
Melikov. 


— Sper că voi avea răgaz să-mi realizez 
planurile referitoare la prinţesa lurievski şi la copiii 
mei legitimi. 

— Nu depinde decât de Majestatea Voastră ca 
această criză să fie rezolvată. În loc să amânaţi şase ani 
intrarea în vigoare a Constituţiei, ordonaţi publicarea ei 
imediată. Timpul lucrează în favoarea anarhiştilor. Răul 
este prea înrădăcinat ca să poată fi rezolvat ca urmare a 
câtorva represiuni  poliţieneşti. Ne găsim în 
decembrie. De ce nu proclamaţi Constituţia la 
începutul anului viitor? Majestatea Voastră o să taie 


485 


în acest fel aripile revoluţionarilor, care nu vor mai 
avea motive de revoltă. 


Ţarul medită îndelung. 


— Argumentele tale sunt convingătoare. Vom 
reduce cei şase ani la trei luni. Ai timpul necesar ca să 
rezolvi toate problemele legate de această urgenţă? 


— Bineînţeles, Majestate! 


* 
k x 


Katia trăia nopţi albe. Culcată alături de 
Alexandru, îl privea dormind pe ţar. Agitat de 
coşmaruri, acesta se întorcea şi se răsucea în pat 
gemând. Uneori, se trezea buimac, cu fruntea şi cu 
părul ude de sudoare. Katia îi mângâia chipul şi 
încerca să-l calmeze. Umbra morţii i se arăta deja. În 
vis... 


* 
x x 


TŢareviciul şi soția sa sosiră la Livadia. Alexandru 


486 


Nikolaievici îşi primi fiul, fără martori, în cabinetul său 
de lucru. 


— Ştiu că pot să contez pe loialitatea ta. Fac 
apel la conştiinţa şi la respectul tău pentru ultimele 
mele dorinţe. 


Alexandru Alexandrovici îl asculta înţepenit, fără 
să ridice privirea. 


— Îţi recomand solemn pe prinţesa lurievski, soţia 
mea, pe Gheorghi, Olga şi Caterina, copiii mei 
născuţi din a doua căsătorie. O moarte violentă mă 
ameninţă din toate colţurile. Dacă o să dispar 
prematur, ti-i încredinţez ţie. Generalul Râleiev va fi 
tutorele copiilor mei. Caterina Mihailovna va avea 
ultimul cuvânt în ceea ce priveşte educaţia şi 
administrarea bunurilor acestora. 


Ţareviciul se întrebă neliniştit dacă nu i se întindea 
o capcană. În puţine vorbe, promise - cu o căldură 
suspectă, ce se dorea convingătoare - că îi va 
proteja pe membrii noii familii imperiale. 


Sosise la Livadia tremurând de frică. Crezuse că 
tatăl lui îl convoacă pentru a-l anunţa de pierderea 
drepturilor de moştenitor al tronului. După 
întrevedere, ieşi în grădină şi, cu faţa spre mare, 


487 


inspiră uşurat o gură de aer proaspăt ca să-şi 
calmeze nervii. Temerile sale se dovediseră vane. Şi- 
ar fi luat orice fel de angajament ca să-şi salveze 
poziţia şi drepturile. În străfundul sufletului, îi ura pe 
Katia şi pe bastarzi, fructe ale unui adulter murdar. 
Tatăl lui se temea, asemenea şi el. Era o revelaţie 
pentru ţarevici, căci în ochii săi ţarul rămânea un zeu 
care putea să-l trăsnească doar privindu-l, aidoma 
lui Jupiter. Ciudat! Împăratul se temea ca şi fiul lui, 
ca ultimul dintre muritori. Constatarea îl înveseli pe 
imbecil. 


Soţia lui îi sugerase să-l asasineze pe ţar. Dar de 
ce să o facă? Nihiliştii îşi vor aroga astfel meritele. 


Ţareviciul  se-ntoarse la Sankt-Petersburg, 
deoarece atmosfera de la Livadia i se părea de 
nerespirat. 


* 
k x 


Împăratul îşi prelungi sejurul la Livadia până în 
decembrie, când se hotărî să revină în capitală. 
Anturajul său îl sfătui să amâne întoarcerea. Poliţia, 
avertizată de un informator, dezamorsase o mină 
plasată sub calea ferată în gara din Losovaia. 


488 


Bomba ar fi trebuit să explodeze la trecerea trenului 
imperial. 


Pentru Alexandru şi tânăra lui soţie o dură 
trezire urmă fermecatei lor luni de miere. Eliberaţi de 
obligaţiile protocolului, aceştia  profitaseră de 
ambianța calmă şi senină din Crimeea, atât de diferită 
de agitația ce tulbura marile oraşe. Se bucuraseră de 
prezența copiilor. Gheorghi, preferatul țarului, i se 
urca pe genunchi şi se juca cu favoriţii săi, ceea ce-l 
umplea de încântare. Îl reținea pe puşti chiar şi 
atunci când generalul Loris Melikov îi expunea 
rapoarte politice. Înainte să urce în caleaşca ce 
trebuia să-l ducă - pe el şi noua lui familie - la Sevas- 
topol, acolo unde aştepta trenul, împăratul îşi umplu 
plămânii cu aerul călduţ încă al Crimeei şi aruncă o 
ultimă privire spre marea care reflecta razele 
soarelui apunând. 


— Voi mai revedea oare vreodată aceste 
tărmuri vrăjite, iubita mea soţie? larna care o să ne 
întâmpine pe când vom traversa cornişa Crimeei îmi 
inspiră gânduri foarte triste. 


Katia îi luă mâna şi i-o strânse cu tandreţe. 


— Dumnezeu o să te apere, ca întotdeauna, 
pentru că eşti un tată bun pentru copiii şi popoarele 
tale. Eşti sortit să construieşti fericirea Rusiei şi să 


489 


pregăteşti un viitor luminos pentru dezmoşteniţii 
acestor pământuri. 


El o privi cu încântare. Era prima oară când îşi 
permitea să-i vorbească despre politică. Niciodată 
Katia nu se amestecase până atunci în afacerile de 
stat. 


— Într-o zi o să am nevoie de sfaturile tale, perla 
mea! Ai un bun-simţ care adeseori lipseşte 
miniştrilor mei! 


x 
k x 


Pe măsură ce trenul se-adâncea în profunzimile 
hibernale ale Rusiei septentrionale, starea de spirit 
a ţarului devenea din ce în ce mai sumbră. Avea 
palpitaţii la inimă, iar pulsul i se accelera. 
Presentimentele obscure care îl urmăreau de ceva 
timp se accentuau. Faţă de Katia afişa o falsă 
dezinvoltură, o siguranţă care de fapt îi lipsea, o 
veselie bine jucată, de paradă. De ce să o alarmeze, 
să o determine să trăiască şi ea spaimele ce-l 
terorizau pe el? 


Cu o jumătate de oră înainte de sosirea la 
Moscova, trenul se opri la Colpino, unde era aşteptat 


490 


de întreaga familie imperială. Alexandru 
Alexandrovici le dăduse ordin să se reunească 
pentru a le-o prezenta oficial pe Katia, în calitate de 
soţie morganatică. Era doar primul pas al unei 
ascensiuni care trebuia să o conducă spre tron. lar 
ziua în care Constituţia va fi promulgată îi va aşeza 
coroana pe creştet Katiei. Acest dublu eveniment 
trebuia să facă obiectul unei sărbători naţionale. 

Ţareviciul, în ciuda resentimentului său, îi 
întâmpină cu voie bună. Maria Feodorovna îi adresă 
felicitări  Katiei, dar privirea ei rece îi dezvăluia 
adevărata opoziţie. Marii-duci şi marile- ducese îşi 
prezentară omagiile şi făcură gesturi de simpatie 
respectuoasă. 


* 
k x 


La palatul Anicikov anturajul ţareviciului îşi mani- 
festa mânia. Toţi aceşti partizani ai unui absolutism 
împins la extrem strigau cu glas indignat şi 
melodramatic: 


— Rusia este pierdută! 
— Abisul revoluţiei va înghiţi imperiul! 


491 


— Loris Melikov, acest şarlatan îmbrăcat în aur, l-a 
subjugat pe ţar prin intermediul curvei imperiale! 


— Katia Dolgoruki este invenţia sa! 
— Şi chiar amanta sa! 


—  Ticălosul! Pentru aceste infamii, Melikov a 
primit ca recompensă titlul de conte şi Ordinul Sfântul 
Andrei! 


— Odată promulgată Constituţia, Rusia se va 
prăbuşi în haosul întreţinut de intelectualii stângişti, 
mizerabili, muncitori, studenţi anarhişti ŞI 
revoluționari! 


— Trebuie să închidem universităţile şi să-i 
trimitem pe studenţi, la familiile lor! 


Pe deasupra acestor lamentaţii arţăgoase se ridica 
vocea tunătoare a lui Pobiedonosţev: 


— Trebuie să mobilizăm armata şi să tragem 
asupra mulţimii imediat ce primele semne de 
tulburare populară vor fi semnalate! Să tragem! Să 
tragem! Să tragem! Să-i masacrăm pe revoluționarii 
ce distrug Rusia! Doar țareviciul ar putea să se opună 
mareei tot mai puternice a liberalismului mizerabil! 


x 


492 


kx 


La Palatul de iarnă, un mare dineu reuni familia 
imperială. Ţarul o invită pe Katia să se aşeze în faţa lui 
- adică să ocupe poziția împărătesei. De-acum 
înainte, ea nu va mai fi exilată între ducele de 
Oldenburg şi ducele de Leuchtenburg, loc pe care 
protocolul îl desemna soţiei morganatice a 
împăratului. 


Deşi țarul nu dezvăluise nimănui - decât lui Melikov 
— decizia de a acorda Katiei titlul de împărăteasă, 
întreg Sankt-Petersburgul îi ghicise intenţiile. Curtenii 
pretindeau a şti că, după încoronarea Katiei, ţarul ar 
abdica şi s-ar retrage în Franţa, pe Coasta de Azur. 
Se lansau pronosticuri şi pariuri pe seama viitorului prinţ 
moştenitor. 


* 
k x 


Zvonuri neverificate izbucneau precum 
artificiile. Constituţia va fi publicată pe 2 martie, ziua 
aniversară a eliberării robilor, pe care ţarul o 
proclamase taman cu două decenii în urmă. Dar 
ziua de 2 martie nu aduse nici o schimbare, spre 


493 


marea dezamăgire a opiniei publice liberale. 


În zilele următoare, poliţia reuşi o lovitură de 
răsunet. Arestarea lui Jeliabov, în vârstă de douăzeci şi 
nouă de ani, anarhist înrăit, fanatic teoretician al 
asasinatului politic şi unul dintre şefii organizaţiei 
extremiste subversive „Voința populară”. Complicii 
lui, Sofia Perovski - nobilă prin naştere-, militantă 
agresivă, care participase la mai multe atentate, 
chimistul Kibalcici, inginerul Grinievţki şi studentul 
Râsakov, încă în libertate, erau căutaţi de poliţie, căci 
ei reprezentau nucleul dur al grupului terorist. 
Aceştia fabricau explozibili, organizau asasinate şi, 
asistați de vreo douăzeci de zelatori, executau 
persoanele alese să le-ndure răzbunarea. Loris 
Melikov îl informă pe ţar că anarhiştii pregăteau o 
serie de crime spectaculoase, destinate să 
dezorganizeze regimul imperial şi să semene panica 
în rândul opiniei publice. Generalul îl imploră pe ţar 
să semneze şi să promulge Constituţia, care ar fi 
făcut inutile şi odioase în ochii populaţiei de bine, 
sălbaticele asasinate. 


La data de 12 martie, ţarul participă la slujba ce 
preceda deschiderea postului pascal, apoi - ceremonia 
sfârşită - se retrase în cabinetul său de lucru şi semnă 
actul constituţional, care trebuia promulgat lunea 


494 


următoare. Generalul îşi sfătui stăpânul să nu mai 
asiste la sărbătorile publice înainte de oficializarea 
Constituţiei, pentru că nihiliştii anunţaseră o campanie 
de atentate care îi vizau pe liderii imperiului. 


Parada gărzii, care trebuia să aibă loc în ziua de 
joi, ar fi putut oferi nihiliştilor ocazia să-l ucidă pe ţar 
pe traseul dintre Palatul de larnă şi câmpul de 
manevre. 

— De ce m-aş feri să particip la paradă?, replică 
împăratul. Să fiu prizonier în propriul meu palat? Da- 
toria de suveran implică riscuri pe care am obligaţia să 
le înfrunt. Moartea mea nu ar însemna şi dispariţia 
dinastiei. 

— Majestate, nu pot decât să mă înclin în faţa su- 
veranei voastre voințe. 


— Mihail Tanelovici, pregăteşte-te să organizezi 
sărbătorirea încoronării prinţesei Caterina 
Mihailovna şi pe cea a proclamării Constituţiei. După 
cum vezi, am ţinut seama de sugestiile tale. 


— Sunt foarte fericit, Majestate! O să execut 
întocmai ordinele dumneavoastră! 
Loris Melikov se retrase euforic. 


După plecarea sa, ţarul urcă în apartamentul Katiei 
şi-i dădu radios noua veste. 


495 


— Este hotărât! Poimâine vei purta coroana de 
împărăteasă! Visul vieţii mele se va împlini! Imi voi 
respecta până la capăt angajamentul! 


O îmbrăţişă cu o dragoste nesfârşită. 


—  Astă-seară voi cina cu tine. Cheam-o pe 
Varvara Ignatievna! Ea merită să fie prima care va 
afla de ridicarea ta la rangul de împărăteasă. 


Domnişoara Şebeco sosi în grabă şi-şi manifestă 
entuziasmul şi bucuria. Apoi, cobori vocea şi-l 
preveni confidenţial pe ţar: 


— Majestatea Voastră, un zvon zboară din gură în 
gură. Ştiu că nu o să vi se pară potrivit... 


Alexandru râse din toată inima. 


— Katia, ascultă! Domnişoară „Eu ştiu tot”, te 
rog să vorbeşti! 


— Majestatea Voastră, un fapt tulburător mi-a 
ajuns la cunoştinţă. Traseul pe care cortegiul 
imperial îl va urma mâine dimineaţă va fi schimbat 
ca să-i deruteze pe anarhişti, care pregătesc de 
multă vreme un nou atentat împotriva vieţii 
Majestății Voastre. Or, se pare că o persoană 
apropiată de familia imperială, care a aflat de 
modificarea programului, a avertizat un emisar al 


496 


grupării „Voința populară”. 
Ţarul zâmbi. 


— Doar pălăvrăgeli, Varvara Ignatievna! Ştiu că 
este acuzat marele-duce Constantin că ar profera 
idei avansate. Dar asta nu înseamnă că este în 
vreun fel amestecat. Ce interes ar avea ca să 
compromită promulgarea Constituţiei? 


— Se pare că un personaj familiar palatului Ani- 
cikov este amestecat în această afacere. 


— Ridicol! Conservatorii radicali de la Anicikov 
să fi căzut de acord cu anarhiştii? E absurd! 


— Extremele se ating, Majestate. Anturajul 
ţareviciului vrea să împiedice cu orice preţ intrarea în 
vigoare a Constituţiei. Anarhiştii sunt gata de orice ca 
să atingă acelaşi obiectiv. 


— E ridicol, Varvara Ignatievna! Îţi mulţumesc 
pentru avertisment. Dar mâine nu aş avea cum să 
nu fiu prezent. Dmitri, fiul favorit al marii-ducese 
Alexandra losipovna, îmi va fi prezentat în noua lui 
calitate de ofiţer-ordonanţă. Am promis marii-ducese 
că voi fi acolo. 


O umbră de amărăciune strânse inima Katiei. 


497 


Alexandra losipovna scrisese ţarului o lungă scrisoare 
plină de critici severe la adresa prinţesei Dolgoruki. 
Katia era revoltată. Pentru această femeie, care o ura, 
ţarul punea viaţa în primejdie. Adeseori, nu îşi 
înţelegea soţul. 


Alarmată de informaţiile aduse de domnişoara Şe- 
beco, ea îl imploră pe împărat să nu părăsească a 
doua zi palatul. Rugăminţile sale nu avură nici un 
rezultat. 


— Să schimbăm subiectul!, spuse Alexandru. 
Hotărârea mea e definitivă. O partidă de cărţi nu te 
tentează? 


* 
k x 


A doua zi dimineaţă, împăratul se trezi 
devreme, lucră împreună cu Loris Melikov, care îi 
raportă că în ajun dusese personal textul Constituţiei 
la Imprimeria Naţională. Tipografii vor lucra zi şi 
noapte pentru ca luni proclamația să fie distribuită 
peste tot în Rusia. Pe urmă, luă în grabă micul-dejun 
în compania soţiei sale. Deşi avea inima plină de 
amărăciune, Katia facu efortul ca să-şi mascheze 
angoasa şi teama. El o informă că după paradă o să ia 
ceaiul la marea-ducesă Caterina şi că, la trei ceasuri şi 


498 


un sfert, se va întoarce la Palatul de larnă. Ţarul 
observă tristeţea de pe chipul Katiei. 


— Dacă aş lipsi astăzi de la paradă, oamenii m- 
ar acuza de laşitate. Ţarul Rusiei nu este un laş! 
Chiar dacă primejdia este reală, trebuie să o înfrunt. 
După ce mă voi întoarce, ne vom plimba cu trăsura 
în Grădina de Vară. Să te îmbraci gros. Frigul muşcă 
vârtos. 


Îi îmbrăţişă pe Katia şi pe copii, apoi plecă. Înainte 
să închidă uşa în urma-i, îi aruncă soţiei o privire 
încărcată de tandrete. Katia nu avea să-i uite niciodată 
ochii, care-i reflectau întreaga bunătate şi iubire. 


Rămasă singură, Katia încercă să facă ceva pentru 
a-şi elibera mintea de frica ce-o paraliza. Se aşeză la 
pian şi interpretă o polkă de Chopin, dar nu termină... 


x 
k x 


Cupeul ţarului părăsi Palatul de lamă escortat 
de un detaşament de cazaci de gardă. La Şcoala de 
Echitaţie, Alexandru asistă la un carusel'*, urmat de 
o paradă militară. Satisfăcut de nivelul armonios de 


: Carusel, termen tehnic, militar, prin care este 
desemnată o paradă de cavalerie (n.t). 


499 


competenţă al trupelor sale, ţarul se-ntreţinu politicos 
cu ambasadorii şi cu personalităţile străine invitate 
la această ceremonie. Toată lumea remarcă buna lui 
stare de spirit, expresia de bucurie calmă ce-i lumina 
chipul. 


În drum spre Palatul de larnă, făcu o haltă la 
marea-ducesă Caterina, unde bău o ceaşcă de ceai, 
ca să se încălzească după frigul îndurat în timpul 
paradei. Apoi, cortegiul imperial îşi schimbă drumul 
şi, în loc să o ia pe Nevski Prospekt şi pe Malaia 
Sadovaia, urmă Cheiul Caterina. Cu această modificare, 
hotărâtă în ajun, foarte puţină lume era la curent. 
Trăsura ţarului înainta cu viteză în timp ce cazacii o 
întovărăşeau în galop. Pe trotuarul acoperit cu o 
pătură de zăpadă un băiat ce purta un coş, doi soldaţi 
şi un tânăr cu un pachet priveau la cortegiul strălucitor. 
Soldaţii şi puştiul salutară. Tânărul aruncă pachetul 
spre trăsură. O puternică explozie mătură doi cazaci 
şi caii acestora şi făcu să zboare în ţăndări 
geamurile caselor din apropiere. Băiatul zăcea cu 
pântecul sfârtecat. Mari bălți de sânge se-ntindeau 
pe solul îngheţat. Mulțimea atrasă de zgomot fu 
împrăştiată de poliţişti în civil. Oamenii îi huiduiră. 
Ţarul cobori din trăsura afectată de explozie şi se- 
ndreptă compătimitor spre victime. Şeful gărzii 


500 


personale se apropie de el şi-l întrebă tulburat: 
— Majestatea Voastră este rănit? 


— Prin mila Domnului, am scăpat şi de data 
asta! 


Agresorul urla în timp ce poliţiştii îl legau. 


— Să nu-i mulţumiţi lui Dumnezeu! Ziua nu s-a 
încheiat încă! 


Un bărbat îmbrăcat cu un palton gri ieşi din mul- 
time, se îndreptă calm spre ţar şi aruncă o nouă 
bombă. Deflagraţia îi aruncă în aerul plin de fulgi albi 
pe cazacii sfârtecaţi şi caii acestora, transformati în 
carne vie. Trupul despicat al ţarului fu proiectat pe 
pavajul plin de sânge. Cu picioarele sfărâmate, cu 
uniforma ruptă, cu capul gol, acesta murmura 
cuvinte ininteligibile. Când cazacii supraviețuitori îl 
ridicară pe braţe, împăratul îşi pierdu cunoştinţa. 
Marele-duce Mihail sosi în grabă şi ordonă ca ţarul 
muribund să fie transportat la Palatul de larnă. Corpul 
şiroind de sânge fu pus pe o sanie. Echipajul, 
lamentabil încadrat de o escortă derizorie, îşi 
deschise drum prin mulţimea stupefiată. Oamenii se 
descopereau şi-şi făceau semnul crucii. Femeile 


501 


plângeau. La Palatul de larnă domnea panica şi 
dezolarea. Partizanii  ţareviciului  afişau şi ei 
disperarea, dar sufletul lor era plin de bucurie. 


Trupul ţarului fu adus în camera sa. Ţareviciul, 
soţia acestuia şi o parte a familiei imperiale, care se 
găseau la Sankt-Petersburg, se-nghesuiau în jurul pa- 
tului pe care împăratul abia mai respira. La 
căpătâiul lui se aflau deja medicii Botkin şi Markus. 


— Cât va mai supravieţui?, întrebă țareviciul. 
— Între un minut şi un sfert de oră. 


Moştenitorul tronului sughiţă. Fratele lui, Vladimir 
şi unchiul său, marele-duce Mihail, îl îmbrăţişară. 
Arhiepiscopul palatului fu chemat ca să 
administreze ultimele sacramente. 


* 
k x 


Katia tocmai alegea un compleu bej pentru 
plimbarea de după-amiază propusă de ţar atunci 
când uşa se deschise şi ordonanța Vladimir Kozlovski 
dădu buzna înăuntru fară să se anunţe. Lacrimile îi 
curgeau pe obraji şi vocea îi vibra de emoție. 


502 


— Alteță Serenissimă, o mare durere a lovit Rusia! 
Majestatea Sa împăratul a fost victima unui atentat! 
Majestatea Sa este pe moarte! În camera sa! 


Katia îl privea mută de groază. Cele mai negre 
presentimente ale ei se împliniseră. Nu va fi 
niciodată împărăteasă. Gândurile ei se-ndreptară 
apoi către ţar. 


— Vreau să-l văd! 


Urmată de ordonanţă, Katia ieşi şi alergă pe corido- 
rul încă plin de cazacii - cu uniformele pline de 
sânge - care-l aduseseră pe ţar în apartamentul său. 
Ea intră în camera unde acesta agoniza, sub privirile 
ţareviciului şi ale familiei imperiale, sosiți înaintea ei. 
Katia îngenunche, cu capul sprijinit de pieptul 
ţarului, care respira foarte slab. Femeia plângea, 
strângând mâna inertă a soţului ei. 


Alexandru Alexandrovici o studia cu o mină încrun- 
tată. Tatăl lui va da ortul popii în câteva minute şi 
coroana îi va reveni de drept. Intrigile lui Loris Melikov 
eşuaseră. Gheorghi lurievski nu va mai fi o ameninţare 
pentru tronul său. 


Doctorul Botkin luă pulsul ţarului, apoi clătină 


503 


din cap. 
— Împăratul a încetat din viaţă! 


O scânteie triumfătoare lumină pentru o clipă 
ochii Mariei Feodorovna. Ea nu se apropie de pat. 
Noua împărăteasă lăsă în grija curvei imperiale trista 
mulţumire de a îmbrăţişa singură trupul neînsufleţit 
al lui Alexandru ll. 


Marele-duce Mihail anunţă solemn: 


— Împăratul a murit! Trăiască împăratul! 


A 


Toate persoanele care se aflau în încăpere 


repetară: 
— Trăiască împăratul! 


Noul ţar înclină din cap şi-şi curbă umerii de parcă 
o sarcină foarte grea ar fi început să-l apese. Apoi 
ieşi însoţit de toată lumea, cu excepţia Katiei şi a 
arhiepiscopului  Rodestvenski, care rămase în 
picioare la căpătâiul celui mort. 


Katia plângea. Îl plângea pe Alexandru, îşi plângea 
visurile pierdute, viaţa ei ratată, viitorul său zdrobit, 
plângea coroana imperială care ar fi trebuit să-i 
aparţină ei... 


504 


* 
k x 


Piaţa Palatului de larnă era plină-ochi de lume, 
căci oamenii veniseră să audă ultimele veşti. Mulțimea 
fremăta aidoma unui imens organism cu sute de mii 
de capete. Atunci când pavilionul cu însemnele 
imperiale, care plutea deasupra enormului edificiu, 
fu coborât în bernă, oamenii înţeleseră că ţarul 
Alexandru |! îşi trimisese sufletul la Domnul. 


„Împăratul a murit! Trăiască împăratul!” 


Clopotele bisericilor bătură la unison în toate 
colţurile imperiului, în semn de cinstire dedicată 
urcării pe tron a ţarului Alexandru IlI, fiul împăratului 
martir... 


* 
k x 


La Palatul de larnă, pe un catafalc cu lumânări 
aprinse, trupul neînsufleţit al lui Alexandru Alexan- 
drovici Romanov, cel care fusese împărat al Rusiei, 
fu expus spre vedere poporului. Acesta purta 
uniforma regimentului Preobrajenski, fără coroană 
pe creştet, fără sceptru între mâinile înţepenite şi 


505 


fără decoraţii, potrivit dispoziţiilor sale 
testamentare. Mirosul de tămâie plutea în aerul 
amestecat cu parfumurile grele ale florilor. 
Demnitarii Curţii şi generalii făceau de gardă pe rând 
la căpătâiul celui dispărut. 


Katia fu autorizată să îngenuncheze din nou în 
faţa trupului fără viaţă al soţului său. Sora ei Maria şi 
generalul Râleiev o susțineau, căci abia de putea să 
meargă. Apoi se retrase în apartamentul ei, acolo 
unde aşteptă un semn de bunăvoință de la 
Alexandru Ill. Curtenii care se-ngrămădeau să o 
acopere cu omagii şi complimente înaintea morţii 
imperialului său bărbat, acum se-ndepărtau de ea de 
parcă ar fi suferit de lepră. Alături de Katia nu 
rămaseră decât Maria - exilată altădată la Kiev - şi 
domnişoara Şebeco. Chiar şi servitorii dăduseră bir 
cu fugiţii, ca să nu fie acuzaţi mai târziu că şi-ar fi 
manifestat devotamentul faţă de văduvă. Maria se 
ocupa de Gheorghi şi de micuţele lui surori, căci 
Katia, năucă, rămânea ore întregi ca încremenită, cu 
privirea pierdută în depărtare. Totul se prăbuşise în 
jurul ei. Viitorul ei şi al copiilor nu mai era decât un 
incert semn de întrebare. Domnişoara Şebeco, care 
îşi avea sursele ei de informaţie, îi aducea veşti din 
exterior. 


506 


Alexandru Ill declarase miniştrilor lui că va semna 
Constituţia, dar apoi, sub influenţa ultraconservatorilor 
şi îndeosebi a lui  Pobiedonostev, îşi schimbă 
hotărârea. Toate dosarele ce conţineau măsuri de 
liberalizare a vieţii politice şi sociale fură arse. 


Katia asculta indiferentă inepuizabilul debit verbal 
al doamnei sale de companie. Pentru ea, lumea se 
sfârşise. 


* 
k x 


După funeraliile lui Alexandru II, Katia primi vizita 
contelui Adlerberg, menţinut ministru al Curţii de către 
noul ţar. Acesta îi anunţă rezoluţia hotărâtă de 
stăpânul lui, care, conform testamentului şi scrisorii 
tatălui său defunct, promitea să-i asigure o susţinere 
financiară generoasă. În plus, i se trecea în 
proprietate palatul de marmură roz. În schimb, în 
douăzeci şi patru de ore trebuia să-şi strângă bagajele 
şi să părăsească împreună cu copiii săi Palatul de 
larnă, instalându- se în noua ei reşedinţă. Vizibil 
jenat de misiunea pe care o îndeplinea, contele 
adăugă că prezenţa prinţesei în capitală nu era 
dezirabilă în ochii ţarului. Ea era autorizată să se 


507 


retragă în străinătate şi să se întoarcă în Rusia atunci 
când dorea, dar că era obligată să reducă la maximum 
durata călătoriilor ei la Sankt-Petersburg. 


— Conte, răspunse ea cu demnitate, binevoiţi să 
comunicaţi Majestății Sale că mă voi supune voinţei 
sale şi că voi pleca în Franţa cât mai curând cu 
putinţă. 


— Voi fi mereu în slujba Alteţei voastre 
Serenissime! 


— Am luat act! Vă mulţumesc!, spuse ea sec. 


Contele salută şi se retrase mergând cu spatele, 
onoruri ce i se cuveneau doar împărătesei. 


Domnişoara Şebeco a fost tratată cu mai puţină 
politeţe. Ea primi ordinul de a părăsi teritoriul Rusiei... 


* 
x x 


Toate aceste amintiri deszăgăzuite  reînviau 
trecutul ce tocmai ţâşnise din subconştient. 
Imaginaţia Katiei construia scene extravagante. Ea se 
închipuia sub boltele Bisericii Adormirea Maicii 
Domnului, îngenuncheată la picioarele țarului, nepotul 
ei, strălucind de bucurie, care îi aşeza pe cap coroana 


508 


imperială. Ea se imagina alături de Alexandru în 
caleaşca aurită care traversa străzile Moscovei 
împodobite ca pentru o mare sărbătoare. Din mulţimea 
care se-nghesuia pe trotuare se înălţau tunete de 
aclamații... 


Atunci când vehiculul se opri în faţa intrării de la 
cazinou, luminată a giorno, în urma unei sumedenii de 
echipaje ce-şi debarcau jucătorii îmbrăcaţi de seară, 
prinţesa tresări smulsă din visurile ei mincinoase. 


Porţile unui nou vis însufleţitor, ale unui paradis 
terestru, se deschideau în faţa ei. Prinţesa urcă tremu- 
rând scara de marmură tot repetând: „În seara asta 
voi arunca banca în aer! Voi goli casele şi mă voi 
întoarce la Nisa cu trăsura încărcată cu douăsprezece 
milioane de franci aur... Voi arunca în aer banca!... 
Da, da, aşa o să fac!”... 


Ca hipnotizată, aristocrata se îndreptă spre 
ruletă fără să privească nici la dreapta, nici la 
stânga. Abia dacă băgă de seamă saluturile, 
răspunzându-le neglijent, ca şi cum aceste mărci ale 
respectului, dar şi ale curiozităţii, o lăsau indiferentă. 
Evita în chip voluntar întâlnirile cu oamenii pe care-i 
ştia. 


Graba celor obişnuiţi să-i deschidă drum ca unui 


509 


cap încoronat cu prilejul unei petreceri la Palatul de 
larnă i se părea ceva extrem de natural. 


| se aşeză un scaun la masa verde, între doi 
jucători deja instalaţi - un marchiz englez şi o 
bogătană spaniolă -, care se-ntunecară, dar fără să 
îndrăznească a-i face mutre prinţesei, care-şi făcuse o 
reputaţie îngrozitoare. Se şoptea că vecinătatea cu 
ea aduce ghinion. Că un fel de blestem, asemănător 
unui nor translucid ca o meduză-lună, zbura 
împrejurul ei. Superstiţioşii înrăiţi credeau că disting 
ceva fluid, o formă neclară, cu contururi mişcătoare, 
ce dansa pe o muzică diabolică de neauzit de ceilalţi 
muritori, dar care nu scăpa auzului celor iniţiaţi. 


Mizele ei - jetoane de culori diferite - păreau să 
exercite o influenţă ciudată asupra bilei, care făcea 
salturi nebuneşti în cercul ei imobil. 


Bătrâna prinţesă câştiga. Câştiga joc după joc, 
cu o regularitate dezarmantă. Jucătorii urmau 
combinaţiile ei câştigătoare şi o imitau fără să ezite. 


Excitată, cu ochii strălucind, cu bătrânele ei mâini 
tremurând, ea aduna jetoanele pe care grebla 
crupierului le  împingea spre maiestuoasa ei 
persoană.  Mormanele  se-nmulţeau, urcau în 
înălţime, asemănătoare unor zgârie-nori în miniatură. 


510 


Mercur, zeul păgân al tuturor împătimiţilor de risc, o 
apăra. Mai bine de două milioane de franci-aur se 
strânseseră în faţa ei, iar jetoanele continuau să 
aflueze cu un fel de zburdălnicie care friza limitele 
superstiţiei. Prințesa câştiga gros. Până şi 
administratorii cazinoului se bucurau, deoarece 
perdanţii numeroşi, urmăriţi de un ghinion tenace, 
compromiteau reputaţia stabilimentului. Loviturile 
norocoase ale unor jucători, repetate din când în când, 
puteau să instituie o aură în jurul cazinoului. Jucătorii 
dezamăgiţi care ar fi fost tentaţi să-l părăsească aveau 
să revină în mare grabă. 


Apoi, capricioasă ca o foarte frumoasă fetiţă 
care trece de la un curtezan la altul, şansa o părăsi pe 
prinţesă şi se răsuci spre alţi adulatori. 


Milioanele prinţesei se topiră cu rapiditate, căci ea 
nu ştia să-şi pună frâu patimii, să-şi ridice câştigul şi 
să plece. Sub mătasea neagră a rochiei, genunchii i se 
ciocneau uşurel. Unghiile i se-nfigeau nervos în stofa 
verde, suficient de solidă ca să nu se rupă. 


Noii câştigători, loviți de o isterie veselă, îşi ascun- 
deau mai bine sau mai prost sentimentele. 


Aristocrata îşi pierdu câştigul, capitalul şi - ca să 


511 


desăvârşească dezastrul - cei o sută de mii de franci 
împrumutaţi de la direcţia cazinoului. Învinsă, dar afi- 
şând o demnitate regală, ea părăsi câmpul de 
bătălie, după un Austerlitz care degenerase în 
Waterloo. În ciuda calmului său aparent, sufletul îi 
sângera. 


La puţin timp după acest eşec, goli cu 
repeziciune două cupe de şampanie. Aceasta îi 
stimula şi mai mult imaginaţia. 


512 


XIV 


L. cazinou, prințesa se scăldase în fericire. 


Fericire confundată cu expectativa ce i-ar schimba 
fundamental viața şi i-ar oferi într-un anumit fel satis- 
facția de care moartea lui Alexandru o privase. 
Avusese coroana la îndemână. Prințesa spera — 
împotriva oricărei gândiri logice — că linia 
Romanovilor izvorâtă din prințese germane se va 
stinge, ca urmare a unei serii de atentate, boli, 
accidente de vânătoare, otrăviri şi că Gheorghi, fiul 
legitim al lui Alexandru II, va fi chemat să urce pe 
tronul strămoşilor lui. 


Din nefericire, Loris Melikov, singurul ei sprijin 
important, murise după ce suferise un exil umilitor. 
Dar mai existau şi alţi liberali care ar fi preferat să 
aşeze coroana pe capul unui fiu, rus autentic, al ţarului 
eliberator. 


Când câştiga la masa verde, visurile ei îşi luau din 
nou zborul, ca şi cum porumbei albi ca zăpada s-ar fi 
ridicat spre înălțimile ameţitoare ale unui cer senin 
şi însorit. Atunci când pierdea, visurile i se stricau, 
optimismul o părăsea şi amărăciunea învenina tot 


513 


ceea ce atingea. 


Aristocrata se aşeză la ruletă. Dorea să uite 
trecutul, să trăiască în prezent şi să şteargă viitorul 
propriilor ei preocupări. La început, ea câştigă destul 
de frumos, ceea ce-i spori doza de adrenalină de care 
trupul ei avea nevoie ca să-i crească tensiunea 
nervoasă, făcând-o să uite de oboseală şi pompându- 
i sânge în bătrânele ei vene. Pulsul îi bătea cu o forţă 
nouă. Asemenea mercurului unui termometru încălzit, 
optimismul ei creştea... creştea... creştea... Abia 
aştepta şansa ce avea să-i bată la uşă... 


Până la urmă, eşecul o dovedi. Din grămada de 
bani câştigaţi nu mai rămăsese nimic. Până şi 
capitalul de pornire se stinsese văzând cu ochii. 
Direcţia cazinoului îi împrumută bani, căci douăzeci şi 
patru de ore mai târziu avea să-şi restituie datoria - 
până la ultima leţcaie -, expresie ce-i plăcea pentru 
că-i amintea de rubinele pe care Alexandru i le 
oferise la aniversările ei. 


Domnişoara Şebeco se ocupa de obicei cu 
aceste lucruri, şi o făcea fără mare plăcere, căci 
fiecare mare sumă pe care o aducea la cazinou 
micşora averea şi aşa subţire a stăpânei sale. 
Cheltuielile  deşănţate ale prințesei găseau o 


514 


contrapondere în avariţia crescândă a Varvarei 
Şebeco. Cu cât aceasta îmbătrânea, dorinţa de a-şi 
reduce propriile cheltuieli devenea cu-atât mai 
imperioasă. Ea punea deoparte din  leafă, 
transformând în bani-gheaţă cadourile pe care 
prinţesa lurievski i le oferea şi primea cu plăcere 
vechile rochii pe care aceasta le arunca. Întrucât 
găzduirea şi hrana îi erau asigurate gratuit, înclinația ei 
spre zgârcenie era uşor de satisfăcut. 


Când prinţesa va fi ruinată — ceea ce nu va 
întârzia să se întâmple ea se va retrage, beneficiind 
de o mică avere ce-i va îngădui să trăiască decent 
până la sfârşitul zilelor. O singură idee nu-i dădea 
pace. Pentru că cheltuielile sale se vor reduce la 
minimum, cine va pune mâna pe bani după ceea nu 
va mai fi? Sora ei, prinţesa, deja trecuse la cele 
veşnice. Pe măsură ce capitalul ei creştea, ea 
întrevedea cu plăcere anticipată ziua în care va izbuti 
să se scuture de jugul de confidentă — sau, mai 
degrabă, de servitoare de lux — la care stăpâna ei o 
condamnase. Căsătoriile care durează prea mult aduc 
uneori o saţietate pe care soţii o resimt cu o iritare 
crescândă. Frecvent, aceştia deschid ostilitățile sub 
forma unor hărţuieli cotidiene. După ce fusese 
prietena devotată a Caterinei Mihailovna în cursul 


515 


deceniilor, domnişoara Şebeco atinsese acel grad de 
saturație pe care soţii ajung să şi-l arate reciproc. 


Încărcată cu o nouă rezervă de bani şi energie, 
prinţesa se-ntoarse la ruletă. Şansa atâta vreme 
invocată refuză să-i răspundă la invitaţie. Cu gura 
uscată, cu respiraţia accelerată, ea privea disperată 
grebla crupierului care-i culegea mizele. 


Atunci când banii îi scăzuseră la doar câteva mii 
de franci, ea părăsi masa. Era clar că ghinionul o 
urmărea. Îşi privi ceasul Breguet montat cu diamante. 
Era miezul nopţii. În câteva ore, izbutise să piardă 
douăzeci şi nouă de mii de franci. Prinţesa simţi nevoia 
să-şi răcorească gâtlejul cu un pahar de şampanie, 
care i-ar fi reîmprospătat puterile. Căci se simţea 
obosită, ceea ce i se întâmpla rar la cazinou. 
Această stare depresivă se datora poate amintirilor 
triste care o invadaseră în timpul călătoriei de la Nisa 
la Monte-Carlo. Ea se-aşeză la micuța masă 
preferată, aproape ascunsă în spatele unui buchet 
de plante exotice. La cazinou, prinţesa detesta 
compania, căci aceasta o împiedica să se 
concentreze asupra jocului. 


Directorul cazinoului îl conduse personal pe 
tânărul şi frumosul servitor, care înfăţişă prinţesei 


516 


zâmbetul său cuceritor, deschidere senzuală a unui 
supeu stropit cu o sticlă de Dom Perignon şi compusă 
dintr-o singură farfurie cu caviar Beluga, care amintea 
de un talger cu perle negre. Directorul, care avea 
înfăţişarea şi manierele elegante ale unui lord, dar şi 
sufletul unui Cupidon care se amuză să lanseze 
săgeți otrăvite cu viclenia unui intermediar, această 
din urmă trăsătură asigurându-i cadouri substanţiale 
în bani, observase că bătrânele doamne bogate şi 
singure adorau apropierea adolescenților făcuţi încă 
şi mai seducători de costumul negru. Această 
apropiere începea în sala de restaurant şi continua în 
camerele de lux ale celebrului Hotel de Paris. 
Distinsul furnizor de carne proaspătă, atât pentru 
doamne, cât şi pentru domni, constatase cu 
perplexitate că prinţesa lurievski făcea excepţie. 
închisă ca o stridie, ea nu se gândea decât la 
proxima bătălie din preajma covorului verde şi, odată 
expediat supeul, ea se grăbea întotdeauna să se 
întoarcă în sala de joc. Directorul îşi urmărea cu 
perseverenţă strategia, gândind că-ntr-o bună zi 
vârstnica doamnă va deschide în fine ochii asupra 
lumii ce-o înconjura. Era sigur că în cele din urmă 
manevrele sale vor da roade. Cu cât doamnele 


517 


rezistau în faţa acestor asalturi, cu-atât căderea în 
capcană avea să-i aducă recompense sunătoare şi 
satisfăcătoare. Îndrăgostite la fel ca şi tovarăşele 
lor, acestea făceau nebunii pentru tinereii ce le 
inflamau simţurile cu o violenţă sporită de conştiinţa 
dureroasă că asemenea ultime lumini se vor stinge 
într-un viitor deloc îndepărtat. 


Însetată, prinţesa goli două cupe de şampanie, dar 
excitaţia pricinuită de joc şi amărăciunea de a fi 
pierdut îi tăiaseră pofta de a se hrăni. Totuşi, ea se 
sforţă să înghită puţin caviar, felul său favorit de 
mâncare, atunci când atenţia îi fu atrasă de o 
conversaţie purtată în ruseşte la o masă învecinată, 
despărțită de a sa de peretele din plante exotice. 


— Sărmanul lurievski! În vreme ce el îşi instruieşte 
la cazarmă husarii, camaradul său Narâşkin face 
vizite galante la palatul de marmură roz. Alexandra 
lurievski îl primeşte în văzul tuturor servitorilor, pe 
care apoi îi trimite pe la casele lor ca să rămână 
singură cu amantul ei. 


— lurievski nu-şi dă seama că nevastă-sa îl înşală? 


— Nu ştiu dacă nu a aflat deja. Dar - conştient sau 
nu - îi plăteşte la rândul său infidelităţile. Acesta şi-a 


518 


reluat, din ce în ce mai frecvent, vizitele clandestine 
la soţia lui, ţiganca. 


— lurievski este bigam? lată o poveste grasă! 


— Nu! Nu e vorba despre bigamie. Prima lui că- 
sătorie nu a fost făcută decât în glumă, doar după 
obiceiurile ţigăneşti. 


— Şi bătrâna prinţesă lurievski nu are de gând 
să reacționeze? 


Prinţesa fu atât de şocată, atât de bulversată de 
veştile ce-i fură aduse la cunoştinţă în acest fel 
indirect, că nici nu sesiză termenul insultător de 
„bătrâna prinţesă”. 

— Credeam că Alexandra lurievski îşi iubeşte 
soțul. 


— Îl iubea, dar pe la începuturile căsniciei lor. N-aş 
putea să precizez dacă intriga amoroasă a 
Alexandrei şi a amantului ei Narâşkin înseamnă 
răzbunarea unei femei revoltate de aventurile 
extraconjugale ale bărbatului sau invers. 


— Alexandra i-a dăruit un băiat prinţului. 


— Exact! Botezat Alexandru, în onoarea bunicului 


519 


v 


Său. 
— Ţarul să fie cu-adevărat bunicul micuțului? 


— Se şopteşte că băiatul este fructul iubirii pe 
care mama sa o poartă lui Narâşkin. Oricum ar fi, 
lurievski este cel care iese în pierdere din toată 
această afacere. Din când în când, el cheltuieşte 
sume astronomice. Cursele de cai, ultima lui 
pasiune, îl costă şi ochii din cap. 


— Poate că încearcă să uite de aceste nefericiri. 


— Cu siguranţă că palatul de marmură roz nu-i 
poartă noroc. Tristă viaţă trebuie că duce Gheorghi 
lurievski! 


O a treia voce se-auzi intervenind: 
— Se spune că se droghează. 
— Asta-i noua modă! 


— Hai să nu mai vorbim despre prinţul 
Gheorghi! Această căzătură umană nu merită decât 
mila! Hei, vii de la Roma?! lată un subiect mult mai 
atrăgător. Ai întâlnit-o pe prinţesa  Bichette 
Radziwill? Recepţiile pe care le organizează sunt 
magnifice! 


520 


— Mai puţin magnifice decât cele ale mamei 
acesteia, bătrâna contesă Maria Brannicka... 


Vârstnica aristocrată nu manifesta nici un 
interes pentru petrecerile oferite de cele două 
poloneze. Ea ceru nota şi, extrem de febrilă, părăsi 
restaurantul. Bănuielile privitoare la paternitatea 
micului Alexandru îi treziră mânia. Ea o blestemă pe 
Alexandra Zarnekau, pe maică-sa şi pe bătrânul 
duce de Oldenburg. Ce nefericită inspiraţie avusese 
binecuvântând acest mariaj!... Micul Alexandru să fie 
un bastard, după cum se vorbea? Fiul lui Narâşkin să 
poarte numele de lurievski? Să i se atribuie 
descendența neamului Dolgoruki fără să fie un 
adevărat Dolgoruki? Sau, cine ştie?, poate că s-a 
lăsat cuprinsă de o mânie nejustificată. Băiatul e cu 
siguranţă un lurievski autentic şi nu un micuţ intrus, 
ieşit dintr-un ou de cuc depus în cuibul celor din fa- 
milia lurievski-Dolgoruki! Chiar dacă este un adevărat 
lurievski, suspiciunea va pluti mereu asupra originilor 
sale. Prinţesa refuza şi alţi bastarzi în sânul familiei 
sale. Copiii ţigăncii îi erau de-ajuns. Gheorghi era 
obligat să divorţeze de Alexandra Zarnekau. Şi asta 
cât mai curând posibil. 


x 


521 


kx X 


Gheorghi nu se-mpotrivi poruncilor materne şi 
obţinu rapid divorţul. Scandalul cauzat de această 
afacere îl obligă pe Narâşkin să demisioneze de la 
regimentul husarilor de gardă şi să se căsătorească 
cu Alexandra Zarnekau. Acesta îndrăgea intrigile amo- 
roase, dar răbda cu greu căsătoria forţată cu bastarda 
legitimă a ducelui de Oldenburg. Cei din neamul Na- 
râşkin erau prea mândri de vechea lor nobleţe, mai 
veche decât cea a Romanovilor, ca să accepte cu inima 
deschisă o mezalianţă. Ei adoptaseră deviza ducilor 
de Rohan: „Tar nu pot, prinţ nu-ndrăznesc, deci sunt 
un Narâşkin!”. După ce satisfăcuse toate legile onoarei 
şi îndeplini ceremonia nupţială, Narâşkin o lăsă pe 
Alexandra în mijlocul bisericii, în prezenţa asistenţei 
încremenite, ca să nu o mai revadă niciodată. 


Bătrâna contesă Zarnekau primi ca pe un 
scuipat afrontul. Ea ceru ducelui de Oldenburg să 
pretindă satisfacţie pe calea armelor. Ducele ridică 
din umeri. 


— Dar s-a căsătorit cu Alexandra. Onoarea este 
salvată. O voi sfătui pe fata ta... 


— Care este şi ata! 


522 


Ducele bodogăni posomorât: 


— Legitimitatea mamei este întotdeauna dincolo 
de orice discuţie. În schimb, legitimitatea tatălui poate 
trezi bănuieli. 


Această remarcă închise pliscul contesei, care 
aproape că se sufocă de furie. 


— Voi recomanda fiicei tale — reluă bătrânul — 
să fie mai puţin aprinsă pe viitor, iar dacă natura ei 
este mai puternică decât prudenţa, atunci să-şi aleagă 
amanţii cu mai mult discernământ. Divorțul Alexandrei 
de Narâşkin fu pronunţat stante pede. În sfârşit 
liber, tânărul aristocrat se căsători cu fiica amiralului 
Makarov. În schimb, Alexandra nu mai află pretendenți 
la mâna ei. Trecutul îi era prea pătat ca să mai 
poată să-şi refacă viaţa. Bătrâna contesă Zarnekau 
ceru ca micuțul Alexandru să-i fie încredinţat, dar pe 
urmă renunţă la această pretenţie. Mama refuză să-şi 
mai revadă copilul, care fu transformat în minge de 
tenis, lovit când de o rachetă, când de cealaltă. 
Gheorghi se dezinteresa de el. În cele din urmă, 
puştiul fu trimis bunicii lui materne, prinţesa lurievski, 
care îl păstră o perioadă scurtă lângă fustele ei. Deşi 
era bine-crescut, inteligent şi frumos, bănuielile o 


523 


muşcau din nou pe aristocrată. Privirea băieţelului, 
ca de câine bătut, o impresiona, dar o şi enerva 
deopotrivă. În locul lui, îşi prefera de mii de ori 
adevărații câini, care îl şi luaseră de câteva ori în 
colţi pe copil. 


Gelozia complica lucrurile. Depăşită de situaţie, 
prinţesa îl trimise la o şcoală în Anglia, dispreţuind 
sfaturile domnişoarei Şebeco, îndurerată de destinul 
lamentabil al micului prinţ, care totuşi purta numele 
de lurievski. 


* 
k x 


Anii zburau ca praful purtat de vânt. Maria, nefe- 
ricita soră a prinţesei, muri după ce dusese o viaţă 
lipsită de bucurii, la Nisa, acolo unde soţul ei, 
contele de Berg, iute consolat, o depuse sub o 
modestă piatră de mormânt, având deasupra o cruce 
care purta drept singură inscripţie doar numele 
moartei. Prinţesa nu luă parte la cheltuielile 
funerare, invocând, ca să se scuze, propriile ei 
dificultăţi financiare. Pierderile la joc pe care le 
înregistra atinseseră o valoare colosală. Milioanele 
pe care le posedase se topeau precum zăpada în 


524 


razele soarelui. 


Maria o susţinuse şi încurajase după asasinarea 
ţarului Alexandru Il, când nefericirea şi umilinţele o 
depăşiseră. O urmase la Nisa, atunci când văduva 
blestemată aproape că fusese expulzată de la 
Sankt-Petersburg. Maria ştiuse să găsească vorbele 
cele mai bune ca să o consoleze de fiecare dată 
când Katia îşi plângea măreţia pierdută. Sărmana 
Maria! Ea trăise într-un apartament micuţ la Nisa, 
alături de un bărbat avar, scârbos, mereu plângăcios, 
care îi imputa refuzul de a cere sprijinul sorei sale 
mai mari. 


Prinţesa, care detesta privirile încruntate şi 
morocănoase ale contelui, putea acum, în sfârşit, să-i 
închidă uşa în nas fară să se mai teamă de 
reproşurile Mariei. De altfel, nu se duse niciodată să 
vadă mormântul mezinei. Sensibilitatea nu-i îngăduia 
o asemenea experienţă. Şocul emoţiilor prea 
puternice i-ar fi slăbit şi mai mult inima. 


Fără să sufle un cuvânt stăpânei sale, domnişoara 
Şebeco se duse la cimitirul rusesc, unde fu neplăcut 
impresionată de starea mormântului, neglijat cu totul, 
de-a dreptul uitat. Efectele zgârceniei contelui şi ale 
egoismului prinţesei erau acolo, sub privirile ei deza- 


525 


măgite. Rosti o scurtă rugăciune în faţa pietrei 
tombale, apoi părăsi fară zgomot cimitirul. 


* 
k x 


Palatul de marmură roz rămăsese pustiu. După 
divorţ, Gheorghi îl părăsise fără urmă de regret. 
Viaţa de ofiţer îi displăcea. Îl legau amintiri mult 
prea triste de acel trecut. Ca urmare, îşi dădu demisia 
şi mai făcu o ultimă vizită Anei Masalskaia. O anunţă 
că avea de gând să părăsească Sankt-Petersburgul, 
căci atmosfera avidă de scandal a acestui oraş îl 
dezgustase. Dar mai exista şi o explicaţie de ordin 
material. Nu mai dispunea de venituri suficiente ca să 
ducă o viaţă decentă. Şi nu dorea să inspire mila sau 
disprețul celorlalţi nobili. În Occident avea să se 
mulţumească a duce un trai modest, fără să mai 
trezească interesul bârfitorilor. Ana pricepu că nu 
putea face nimic care să-l reţină. Vechea dragoste a 
lui Gheorghi se răcise. În disperare de cauză, femeia 
îi vorbi despre copiii lor, care aveau nevoie de un 
tată iubitor, în stare să-i protejeze şi să le ofere o 
educaţie. Prinţul râse plin de amărăciune. Nu avea 
curajul să-şi asume obligaţiile care ar fi trebuit să-i 


526 


revină. 


Ana îşi aminti de bucuria pe care o resimţise când 
Gheorghi divorțase.  Sperase că-şi vor relua 
existenţa în comun. Dar se înşelase amarnic. Nimic 
nu-l putea face să se răzgândească. 


— De îndată ce-mi voi ameliora situaţia financiară, 
o să vă trimit bani. Eventual, o să vă chem la mine. 
La Paris nu o să ne ştie nimeni. 


Însă Ana nu-şi făcea iluzii. Gheorghi era prea slab, 
prea copilăros ca să se complice cu întreţinerea unei 
familii. Trista experienţă a căsătoriei cu Alexandra 
Zarnekau îi distrusese şi bruma de moralitate pe care- 
o mai avea. 


Părăsi fără umbră de regret Rusia. La fel ca evreul 
rătăcitor, se lăsă în braţele aventurii şi întâmplării. 
Vechii prieteni îi pierdură urma. În realitate, nimeni 
nu-l regreta. 


— Nu era bun de nimic!, spuse prinţesa Dolgoruki 
cu năduf atunci când domnişoara Şebeco îi vorbi 
despre rătăcirile fiului de-a lungul şi de-a latul 
Europei. Un ratat! Un iremediabil ratat! 


x 


527 


kx 


Prințesa lurievski se hotărî să vândă palatul de 
marmură roz deoarece întreţinerea lui şi lefurile 
valeţilor se ridicau peste mijloacele ei financiare de 
moment. Bonusul pe care ţarul Nikolai i-l dăruise şi 
pe care-l primea cu regularitate abia de-i ajungea ca 
să ducă o viaţă demnă de rangul ei şi ca să-şi 
continue satisfacerea marii ei pasiuni: jocul. 


Varvara Şebeco încerca din când în când să o des- 
curajeze în a mai merge pe această cale. 


— De ce să rupeţi ultima legătură care vă mai 
leagă de patrie? Vânzarea ar face o impresie 
proastă la Sankt-Petersburg. O să-l nemulţumiţi pe 
ţar. Aveţi copii, nepoţei. Palatul este un punct de 
legătură al întregii familii. 


Prinţesa surâse dispreţuitoare. 


— Familia? Care familie? Gheorghi străbate 
Europa ca un vagabond. Am auzit că e însoţit de o 
femeie de condiţie proastă. Se pare că bea şi că se 
droghează! Fetele nu mă iubesc. Olga îşi are propria 
ei viaţă. Nu o plâng deloc. Caterina cântă la pian, 
cântă şi dansează cât e ziua de lungă. Face toate 


528 


astea ca să nu se plictisească. lar despre nepoti, să 
nu mai vorbim! 


După o lungă şi grea tăcere, aristocrata îşi reluă 
cuvântul. 


— Varvara, tu eşti mereu bine informată! Ce mai 
ştii despre Gheorghi? 
Domnişoara Şebeco făcu un gest evaziv. 


— Ştiu numai că şi-a ratat viaţa. Strivit de datorii, 
fuge de creditori... 

Prinţesa îşi ridică braţele a disperare. 

— Ce ruşine! Ar fi putut să se căsătorească cu o 
prinţesă de sânge regal! 

Domnişoara Şebeco explodă. 

— Ah, repetaţi până la tocire acelaşi refren! E 
cazul să uitaţi de visurile dumneavostră, Caterina 
Mihailovna! Fiţi mai realistă! Acceptaţi viaţa aşa cum 
este! 

Prinţesa holbă ochii plină de revoltă. Era pentru 


prima oară când Varvara îndrăznea să-i vorbească 
pe un astfel de ton. 


— Varvara lIgnatievna, am impresia că vă 
depăşiţi plapuma! Cum să accept cu seninătate 


529 


nenorocul care se agaţă de mine, care mă urmăreşte 
fără încetare! Sunt victima unui nefericit concurs de 
împrejurări! 


Domnişoara Şebeco avu tentaţia să-i replice că 
împrejurările nu aveau nici o legătură cu patima ce- 
o lega nebuneşte de jocurile de noroc. Că risipise 
mai bine de patruzeci de milioane de ruble fără să 
dea un singur sfant copiilor. Varvara îşi dădu seama 
că sărise peste cal. Un duel verbal cu stăpâna nu ar 
conduce la nimic. Încăpăţânată, aceasta se închise 
în propria carapace, care o proteja contra 
agresiunilor din exterior. Varvara dădu înapoi şi 
încercă o metodă mai dulce, apăsând pe coarda 
sentimentală. 


— lertaţi-mă, Caterina Mihailovna, n-am vrut să 
fiu dezagreabilă. 

La rândul ei, prinţesa îşi mai potoli iritarea şi 
replică pe un ton aproape amical: 


— Îţi apreciez interesul ce-l porţi copiilor mei. Doar 
că uneori exagerezi. 


Un nou val de mânie o cuprinse pe domnişoara 
Şebeco, dar se stăpâni. Atacul ei fu mai catifelat - 
de astă-dată. 


530 


— Mă întrebaţi dacă mai ştiu ceva despre 
Gheorghi Alexandrovici?! Am primit de curând o 
scrisoare de la femeia care-l întovărăşeşte. 


Prinţesa îşi atinse cu un gest mecanic colierul de 
perle. Işi păstră calmul, dar nu mai reuşi să-şi stăpă- 
nească disprețul. 


— Ah! Femeia aceea! 


— Ea îmi scria din partea lui Gheorghi Alexandrovici, 
care este prea mândru ca să se plângă. Fiul 
dumneavoastră este bolnav, Caterina Mihailovna. 
Foarte bolnav. 


— Şi femeia asta îţi cerea bani... 

— Ca să-l poată îngriji. 

— Sau ca să-i bea? 

— De ce sunteţi atât de neîncrezătoare? 

— Pentru că ştiu ce aşteaptă de la mine! Bani şi 


iar bani! Dar nu sunt regina din Saba! Am 
cheltuielile mele! Mari cheltuieli! 


Furia prinţesei începuse să dea frâu liber 
energiei până atunci stăpânite. 


— Şi mai ales încetează să-mi mai vorbeşti 
despre Gheorghi! Este clar? Ruşinea mă cotropeşte 


531 


când mă gândesc ce fel de băiat am făcut! Un 
Dolgoruki! Şi fiul împăratului! A ruinat această 
frumoasă descendență! Un nevolnic care aruncă 
asupra celorlalţi responsabilitatea actelor sale! Un 
ratat! Un lamentabil ratat! 


* 
k x 


La antipodul şovăitorului, apaticului şi slabului său 
frate, Olga ascundea în spatele înfăţişării ei de 
tânără fragilă o fermitate, o energie şi o voinţă cu 
totul abundente. În ajunul măritişului, Olga, deşi nu 
avea cine ştie ce înclinaţie către confidente, avu o 
discuţie mai curând deschisă cu Varvara Şebeco. Îşi 
încercase pentru ultima oară rochia de mireasă, care 
trebuia să fie încântătoare. O minune albă de mătase 
şi dantelă. Piese ale trusoului - de la Worth - zăceau 
întinse pe pat, pe fotolii, pe masa Louis XV, pe 
gheridoanele? cu partea superioară din marmură 
aurită, plină de fine vinişoare din purpură. 
Domnişoara Şebeco admira toate aceste minunăţii 
învăluită de un val de melancolie. 


æ Gheridon, măsuţă rotundă cu unul sau trei picioare 
(n.t.). 


532 


— Cred că sunteţi fericită, Olga Alexandrovna. 
Toate tinerele aşteaptă acest moment cu entuziasm. 
El ar trebui să însemne împlinirea celor mai dragi 
viSuri. 

Olga răspunse pe un ton impasibil: 

— Cuvintele pe care mi le spuneţi, Varvara Igna- 
tievna, îmi aduc aminte de textele din cărţile 
poştale de felicitare. 

Surpriza şi mirarea îşi făcură apariţia pe chipul 
domnişoarei Şebeco. 


— Nu am vrut să... 


— Fericită? Nu sunt deloc! Eliberată? Mă simt 
eliberată! Sau mă aflu doar pe punctul de deveni 
liberă?!... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Eliberată de atmosfera grea din această casă, 
care mă apasă ca o placă de plumb. 


— Zău că nu vă înţeleg, Olga Alexandrovna! 
— Şi totuşi ar trebui să mă înţelegeţi. Trăiţi de 
mulţi ani alături de mama mea. L-aţi cunoscut şi pe 


tatăl meu. Era atât de bun, de blând, de afectuos! 
Mă lua pe genunchi, îmi dezmierda părul şi mă 


533 


strângea la piept. Pentru mine, era mai mult decât un 
Dumnezeu! 


— Dar era ceva natural! Vă iubea aşa cum un 
tată îşi iubeşte fiica! 


— Da, dar asta se-ntâmpla în vreme ce mama 
era - şi aşa e şi astăzi - de gheaţă! Aproape că nu 
existam pentru ea! Când ne aflam împreună cu ea, 
ne privea pe deasupra capetelor sau chiar de-a 
dreptul prin noi, de parcă am fi fost transparenţi! Ah, 
da, guvernantele, preceptorii, profesorii, maeştrii de 
dans, de muzică, de pictură, toţi aceştia s-au ocupat 
serios de noi! Hainele frumoase nu ne-au lipsit 
niciodată! Hrană am avut din belşug, la fel şi jucării! 
Atunci când ne vorbea - din an în paşte - vocea ei 
avea o sonoritate dură, mecanică! Atunci când tata 
a murit, ne-am pierdut şi bucuria de a şti că suntem 
iubiţi! 


Domnişoara Şebeco îşi împreună mâinile ca şi 
cum ar fi cerut înţelegere. 


— După violenta moarte a tatălui vostru, mama şi- 
a pierdut plăcerea să mai trăiască! S-a simţit 
pustiită! Nici eu n-am mai recunoscut-o! 


— Şi de ce a trebuit să suportăm consecinţele dis- 


534 


perării ei? 
Domnişoara Şebeco îşi clătină capul. 
— Ce-aş putea să vă răspund? 


— Atunci când contele de Meremberg mi-a cerut 
mâna, m-am bucurat imens. Dar nu pentru că urma 
să mă mărit. De altfel, nu simt nici un fel de iubire 
pentru acest domn în vârstă, politicos, elegant şi 
agreabil. Dar datorită lui am şansa să părăsesc un 
cămin mai rău decât o închisoare! Ştiu că această 
alianţă matrimonială îmi va fereca porţile Curţii. 
Conţii de Meremberg sunt rău văzuţi de către ţar. 
Sora viitorului meu soţ, contesa de Torby, este soţia 
morganatică a unui mare-duce obligat să se exileze 
la Londra. Despre ei se aude că ar fi evrei. Că 
strămoaşa lor, ducesa de Bade, ar fi avut o aventură 
cu un bancher israelit, pe nume Haber. Un soţ creştin 
încrucişat cu un evreu îmi repugnă mai puţin decât 
prelungirea vieţii mele sub acoperişul vilei Georges. 
Cei din familia Meremberg m-au primit fără dotă. Un 
gest pe care-l apreciez. 


Olga avea dreptate. Nikolai II îşi exprimă 
deschis nemulţumirea atunci când află că o verişoară 
a sa avea să se mărite cu un Meremberg. 


535 


Olga îşi petrecea timpul între Londra şi Nisa. Însu- 
fleţită de o ranchiună tenace, ea nu mai trecu 
niciodată pragul casei în care locuia maică-sa. 


Anii trecură monoton, se scurseră aidoma, fără 
suferinţe, dar şi fără acea căldură omenească ce 
face viaţa frumoasă şi demnă a fi dorită. 


Olga de Meremberg dădu naştere unei fetiţe şi 
unui băieţel. Printr-o ciudată întâmplare, fata, care se 
numea tot Olga, ca şi mama ei, se-ndrăgosti de 
contele Loris Melikov, nepotul generalului ce fusese 
cel mai devotat partizan al Caterinei lurievski- 
Dolgoruki şi care îi pregătise cu atâta zel 
încoronarea ca țarină. 


Cât de mică este uneori lumea... 


* 
k x 


Caterina, sora mai mică, frumoasă, fragilă, 
vulnerabilă, delicată ca o statuetă de Tanagra, era 
tulburată de toate patimile, excesele şi contradicţiile 
sufletului slav. Veselă şi spirituală, ea cânta la pian şi 
interpreta vocal admirabil. Fără să fi urmat cursurile 
unei şcoli de balet, dansa ca o zână. Prinţesa asculta 


536 


cu plăcere cântecele ruseşti şi  franţuzeşti 
interpretate de Caterina. Dar în afara acestor relaţii 
superficiale, în marginea aptitudinilor artistice ale 
fetei, prinţesa uita frecvent de ea. 


Copilăroasa Caterina căuta ca un căţeluş 
mângâierile în care tatăl era maestru şi care-i 
lipseau cumplit după moartea acestuia. Mai 
inteligentă decât Olga, ea înţelesese felul de a fi şi 
personalitatea mamei lor. Se resemnase să nu mai 
caute soarele pe cerul nocturn. 


Încă adolescentă, ea se plimba odată singură în 
Tilbury?!, pe Promenade des Anglais, atunci când o 
violentă trombă de vânt, care zburătăcise hârtii 
sfâşiate, ramuri, crenguţe şi frunze smulse, îi sperie 
calul, care, îngrozit, o luă la galop răsturnând călăreţi 
şi cai, semănând panică printre pietonii surprinşi de 
calea apucată de animalul agresiv. În acea clipă, un 
călăreț mai stăpân pe sine decât ceilalţi se-agăţă de 
hăţurile calului dezlănţuit şi reuşi să-l stăpânească 
până ce acesta se opri din amocul ce-l cuprinsese. 
După ce-şi reveni niţeluş, Caterina îl privi cu 
recunoştinţă pe salvatorul ei. Un bărbat elegant, 


= Tilbury, din engl., trăsură trasă de cai, cupeu de 
două locuri uşor de manevrat (n.t.). 


537 


distins, seducător, în ciuda celor patruzeci de ani 
împliniţi, care călărea un pursânge englez, o salută 
surâzând. Frumuseţea şi farmecul tinerei îl izbiră pe 
erou. 


— Sunt prinţul Bariatinski şi am fericirea să vă stau 
la dispoziţie. Nu sunteţi oare fiica prinţesei lurievski? 
V-am zărit într-o zi alături de ea în landou. Pe-atunci 
eraţi însă doar un copil. Dar cât de fascinant! 


Gheaţa fusese spartă. 


Câteva zile mai târziu, Alexandru Bariatinski se- 
nfăţişă la vila Georges şi-i ceru prinţesei mâna fiicei 
sale. Cucerită de fermecătorul bărbat, care, în plus, 


purta şi un nume ilustru — cei din neamul 
Bariatinski erau cei mai bogaţi proprietari funciari 
din Rusia - prinţesa îşi dădu consimţământul. 


Avusese în sfârşit norocul să găsească un ginere 
demn de fiica ei şi de nobilul sânge al acesteia. 
Bariatinski, deveniți celebri prin excentricităţile lor, 
aveau totuşi scuza bogăției, care iartă şi încurajează 
orice extravaganţă. 


Căsătoria, oficiată la Roma, depăşi în 
splendoare cele mai magnifice petreceri ale Renaşterii 
italiene. Bătrânul prinţ Bariatinski, reţinut la Sankt- 


538 


Petersburg de o gută rebelă, trimise tinerei mirese o 
parură de diamante de o valoare fabuloasă. Soţul îi 
dărui o casetă plină cu bijuterii ce costaseră mai bine 
de douăzeci de milioane de ruble. 


Caterina plutea pe deasupra norişorilor roz ai unei 
fericiri rezervate doar zeilor din Olimp. Ea regăsea în 
Alexandru Bariatinski dragostea unui soţ desăvârşit 
şi afecțiunea tatălui pe care-l pierduse. Prinţesa avu 
satisfacția să nu cheltuiască un sfanţ pentru dota fiicei 
sale. Ginerele o rugă umil să accepte o diademă şi 
un colier de rubine ce aparținuseră reginei Maria 
Antoaneta. 


După acest debut promiţător, nori întunecaţi, încăr- 
caţi de furtună, apărură la orizont. Ca şi prinţesa 
lurievski, soacra lui, Alexandru Bariatinski era un 
jucător pătimaş, un mare băutor şi un desfrânat fără 
margini. Aristocrata şi prinţul se-ntâlniră adeseori la 
Monte-Carlo. În vreme ce prinţesa îşi cam 
economisea fondurile,  Bariatinski dispunea de 
resurse nelimitate. Jocul nu era singura lui pasiune. 
Îi plăcea arta sub toate aspectele sale, dar îndeosebi 
baletul şi opera. Adesea, lipsea noaptea şi se-ntorcea 
acasă abia în zori, zdrobit de oboseală, cu ochii 


539 


încercănaţi şi epuizat în urma bacanalelor. Organiza 
pentru prietenii lui — libertini care căutau plăcerea 
indiferent de avatarurile ei — banchete, baluri, 
petreceri monstruoase. Atunci când, după miezul 
nopţii, doamnele de proastă condiţie îşi lepădau 
voalurile şi fiesta degenera în orgie, Caterina se 
retrăgea discret în apartamentul ei şi plângea în 
tăcere. Dar, în ciuda amărăciunii trăite, ea nu-i arătă 
soţului nici cel mai mărunt semn de nemulţumire. 


Gusturile prinţului evoluară. Acesta fu sedus de 
faimoasa Lina Cavaleri, care strălucea în lumea 
spectacolului ca o lună printre astre. Atracția lui 
pentru Lina deveni atât de intensă, încât aproape că nu 
se mai putea desprinde de femeie. Şi-atunci, un 
clasic menaj în trei începu la palatul Bariatinski. În 
cursul turneelor Linei, prinţul şi soţia sa o urmau 
pretutindeni, împărțeau chiar acelaşi hotel şi uneori 
chiar aceeaşi cameră. Caterina era atât de 
îndrăgostită de prinţul ei fermecător, încât îi tolera 
toate nebuniile. Ca să-i placă acestuia, ajunsese 
chiar să se coafeze la fel ca Lina. 


Erau văzuţi împreună la Nisa şi Paris, la Londra 
şi Viena, la Roma şi Sankt-Petersburg. Şi pentru că 
bătrânii prinți Bariatinski se retrăseseră la unul din 


540 


imensele lor domenii din apropierea Moscovei, 
Alexandru transformase reşedinţa Bariatinski de la 
Sankt-Petersburg într-o casă a plăcerilor. 


Informat despre excesele fiului, tatăl, depăşit, îi 
scrise o epistolă, ameninţându-l că-i va retrage rentele 
dacă nu are de gând să se  cuminţească. 
„Comportamentul tău nu este numai o insultă la 
adresa soţiei tale, ci şi o ruşine pentru familia ta. 
Fratele tău şi-a pierdut viaţa deoarece abuzurile i-au 
ruinat prematur sănătatea. Ai de gând să-l urmezi în 
mormânt?”. 


Alexandru îi răspunse că se dispensează de 
sfaturile sale şi-l rugă să nu se mai obosească să-i 
scrie. 


Trioul părăsi Sankt-Petersburgul şi-şi reluă cursa 
nebună de-a lungul şi de-a latul Europei. Bătrânul prinţ 
se ţinu de cuvânt şi-l lăsă fără o leţcaie pe fiu, dar 
acesta afirmă că nu-i pasă de asemenea măsuri. Dar 
cum cheltuielile nesăbuite îl conduseră la capătul 
rezervelor, Alexandru  Bariatinski făcu apel la 
bancheri, care se înghesuiră să-l crediteze. Bătrânul 
prinţ, a cărui boală se agravase, trecu în lumea 
drepţilor, iar fiul  moşteni enorma avere. 
Raţionament fără fisură. 


541 


La Wiesbaden, Caterina îl întâlni din întâmplare 
pe fratele ei. Aproape că nu-l recunoscu. Gheorghi 
devenise fantoma tânărului pe care-l văzuse ultima 
oară la nunta sa cu Alexandra Zarnekau. Slăbit, cu 
ochii lipsiţi de strălucire, cu obrajii supţi, cu trupul 
descărnat, cu mâinile transparente, rău îmbrăcat, 
acesta îi inspiră milă. O femeie mai în vârstă decât el, 
ştearsă, îmbrăcată fără gust, îl urma ca un câine. 
Caterina îi dădu fratelui toţi banii din geantă, dar şi un 
inel împodobit cu un mare smarald. 


— Vinde-l! Face mulţi bani! 
Gheorghi îi mulţumi cu umilinţă şi dispăru. Îi era 
ruşine să fie văzut de cumnatul său. 


Caterina ar fi dorit să-i acorde un ajutor mai 
substanţial, dar Gheorghi refuzase să-i lase adresa. 
Se pare că nici nu dispunea de un domiciliu fix. 


* 
k x 


Nici Gheorghi lurievski, nici Alexandru Bariatinski 
nu bănuiau că moartea le dădea târcoale şi că zilele 
le erau numărate. 


542 


* 
k x 


Domnişoara „Eu ştiu tot” îşi ţinea stăpâna la 
curent cu plimbările oarbe ale Caterinei Bariatinski. 


— Încă un fiasco!, judecă plină de tristeţe 
prinţesa. 


În ciuda vagabondajelor sale, Caterina găsise 
răgazul să nască doi micuţi prinți Bariatinski. Cel mai 
mare văzu lumina zilei într-un tren special ce-i 
aducea pe părinţii lui de la Roma la Paris. Cel mic se 
născu într-o cameră de hotel. 


* 
k x 


Prinţul Anatoli Dolgoruki şi soţia lui, Stefania, se 
instalară la Nisa într-un micuţ apartament aproape de 
piaţa Massena. Anatoli şi Katia erau singurii supravie- 
ţuitori ai liotei de copii ai prinţului şi prinţesei Mihail 
Dolgoruki. Acesta părăsise armata cu o pensie 
modestă şi cu venitul unui domeniu de proporţii 
mijlocii, dotă a soţiei sale. Cei doi ar fi realizat o 
economie importantă dacă ar fi cerut ospitalitate 


543 


prinţesei lurievski, care, după plecarea copiilor, trăia 
practic de una singură în frumoasa ei vilă cu 
patruzeci de camere. Însă Anatoli nu dorea să-şi 
jeneze sora, care se complăcea în relativa ei 
singurătate. Îmbătrânise şi Anatoli, dar soţia lui, cu 
mult mai tânără, se menținea în formă. 


O vizitară pe prinţesă, care îi primi cu o plăcere 
temperată. Cuplul remarcă absenţa unor tablouri şi 
tapiserii, dar nu făcu nici un comentariu. Schimbară 
îmbrăţişări şi complimente. 


— Eşti minunată, Katia! Eşti la fel de frumoasă 
ca în epoca şederii tale pe Cheiul Englezilor! 


— Stefania, tinereţea ta veşnică mă nelinişteşte! 
Şi tu, dragul meu, ai aerul unui ofiţer care abia a atins 
pragul celor patruzeci de ani! 


Minciuni drăguţe, care nu păcăleau însă pe 
nimeni. 

Aristocrata îi reţinu la prânz, cu toate că era 
nerăbdătoare să plece la Monte-Carlo. 


— Îmi amintesc, Katia, de acea zi însorită când 
te-am văzut prima oară, la Livadia, zise Stefania. 
Farmecul tău strălucitor m-a impresionat. Venisem 


544 


cu mama ca să cer o favoare ţarului. Tu mi-ai spus că 
doar Loris Melikov era în măsură să ne satisfacă 
cererea. Anatoli stătea lângă tine. Era atât de 
mândru, atât de seducător în uniforma lui de ofiţer al 
regimentului Preobrajenski, că m-am îndrăgostit pe 
loc de el. Nu-mi închipuiam că mai târziu aveam să 
devin soţia lui. 


Prinţesa urmărea cu un aer amuzat, vag distrat, 
debitul verbal al Stefaniei. „O femeie de vârsta ei să 
vorbească despre iubire. E ridicol!”. 


— Avem o surpriză pentru tine, Katia!, spuse Anatoli. 
De la moartea lui Alexandru, nimeni nu o mai 
numise Katia. 


— Da? Despre ce este vorba? 


Interesul său politicos disimula o indiferenţă 
totală. 


— Am închiriat o lojă la operă. Vom fi foarte fericiţi 
să mergem împreună, la fel ca în timpurile bune. 


Prinţesa se stabilise la Nisa de mai bine de 
douăzeci de ani, dar cu toate acestea nu călcase 
niciodată pragul operei din oraş. 


Stefania reluă pe un ton hazliu: 


545 


— Baletul imperial rus în turneu oferă un spectacol 
de mare excepţie: „Spărgătorul de nuci” de Ceaikovski. 


— În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte 
prieteni la Monte-Carlo. 


Singurii ei prieteni erau cei de la masa verde. 


— După spectacol putem să mergem împreună 
la Monte-Carlo. 


Prinţesa dădu de înţeles că le face o concesie. 


— Pentru voi, primesc această schimbare de 
program. 


Echipajul Victoria îi conduse până la teatru. Anatoli 
îşi aminti de landoul tras de patru cai albi, ce atrăgeau 
toate privirile. Îl vânduse oare? La fel ca tablourile şi 
tapiseriile? 


Avanscena îngădui prinţesei să-i vadă pe toţi 
membrii trupei de-aproape. Splendoarea baletului îi 
aminti câteva spectacole la care asistase împreună 
cu ţarul. Atunci când orchestra intona imnul 
imperial, frisoane îi făceau pielea de găină. Adâncită 
în gândurile ei, ea tresări când cortina cobori şi sala 
fu luminată pentru primul antract. 


546 


Uşa lojii se deschise şi Mihail Alexandrov, în frac 
şi încă machiat de scenă, intră cu un buchet bogat 
şi parfumat de trandafiri. Salută cu respect pe cei 
prezenţi şi oferi florile prinţesei. 


— Alteță Serenissimă, prinţul Anatoli a avut bună- 
tatea să mă anunţe că veţi asista la acest spectacol. 
Eram nerăbdător să vă revăd, măcar pentru câteva 
minute. 


Caterina Mihailovna îi mulţumi, plăcut surprinsă. 
Trecerea timpului accentuase asemănarea lui Mihail 
cu taică-său. 


— Doream să vă dau o veste bună, spuse 
tânărul. Marii-duci Vladimir, Pavel şi Mihail au 
intervenit pe lângă Majestatea Sa ţarul ca să-l roage 
să-mi acorde numele şi titlul tatălui meu. Prinţul 
Anatoli a binevoit să-mi susţină cererea, în calitate de 
frate al tatălui meu. 


Prinţesa se posomori. Avea impresia că i se 
întinsese o capcană. 
Anatoli se-ntoarse spre soră-sa. 


— Dragă Katia, contez mult pe influenţa ta asupra 
ţarului ca să-l convingi să satisfacă dreapta cerere a 


547 


lui Mişa! 


Caterina Mihailovna promise, în cele din urmă, că-i 
va scrie lui Nikolai în favoarea lui Mihail. 


Dar nu făcu nimic în acest sens. 


* 
k x 


Prinţesa îşi făcea baia matinală şi se întindea în 
apa caldă, mângâietoare ca degetele unui înger. Ea 
refuzase politicos invitaţia fratelui său de a lua masa 
împreună. Nu-i iertase faptul că îndrăznise să-i forţeze 
mâna. Ranchiuna o făcea să fie răutăcioasă. leşi din 
apă şi-şi încredinţă trupul fleşcăit unei maseuze pu- 
ternice şi masive, cât o vacă de mare, care îi puse în 
mişcare sângele, malaxându-i muşchii atrofiaţi. 


Domnişoara  Şebeco, care avea grijă de 
corespondenţa princiară după plecarea lui 
Bourgoing, intră hotărâtă în încăpere. Chipul ei 
pământiu exprima consternare, iar mâna, în care ţinea 
o scrisoare, îi tremura. 


— Ce s-a întâmplat, ai văzut o fantomă?, o întrebă 
prinţesa. 


Domnişoara Şebeco îi răspunde abia înghiţindu-şi 


548 


plânsul. 


— Gheorghi Alexandrovici... micuțul nostru 
Gheorghi este pe moarte... 


Prinţesa făcu semn maseuzei să-şi sfârşească 
treaba. O cameristă o acoperi cu un kimono de 
mătase. 


— Ce-ai spus? 

— Gheorghi Alexandrovici agonizează la spitalul 
din Vildungen. lată scrisoarea pe care tocmai am 
primit-o şi care vă este adresată. Doriţi să vi-o 
citesc? 

— Da, citeşte-o! 


Cu o voce întretăiată de emoție, bătrâna 
doamnă de companie începu lectura epistolei: 


„Doamnă, 


Vă scriu de la clinica din Vildungen, acolo unde fiul 
dumneavoastră este internat că să urmeze un 
tratament impus de o gravă boală a ficatului. 
Aceeaşi afecţiune care l-a ucis şi pe fratele său 
vitreg, împăratul Alexandru Ill. În ciuda eforturilor 
întreprinse de medici, starea lui s-a înrăutățit 
considerabil. Doctorul Schwendenman, care se ocupă 
în mod special de Gheorghi, m-a prevenit astăzi 


549 


dimineaţă că ar putea să moară din clipă în clipă. 
Datorită îngrijirilor intensive, bolnavul este încă ţinut 
în viaţă. 


Moralul lui Gheorghi este foarte scăzut. 
Creditorii au venit chiar şi la spital să-i ceară obiecte 
personale. Am vândut tot ce aveam - nu prea multe, 
căci şi eu sunt săracă - numai ca să-i împiedic să-i ia 
şi ultimul costum, pe care voiam să-l păstrez pentru 
toaleta mortuară. Puţinii bani pe care îi trimiteţi din 
când în când nu-i ajung nici pentru întreţinere, nici 
pentru plata asistenţei medicale. Zi şi noapte am 
vegheat la căpătâiul său. Vă implor, aveţi grijă de el, 
cu toate că - mă tem - este prea târziu. Nu semnez 
această scrisoare pentru că numele meu nu vă va 
spune nimic. Vă pot spune doar că am făcut totul ca 
să-l încurajez. Prezenţa dumneavoastră i-ar fi mai 
necesară decât a mea. V-am scris fără ca el să ştie. 
Gheorghi voia să rupă orice legătură cu 
dumneavoastră. Am considerat însă de datoria mea să 
vă previn, căci îi sunteţi mamă. 


O prietenă devotată a fiului dumneavoastră”. 


Prinţesa ascultă fără să întrerupă lectura scrisorii, 
apoi exclamă cu dispreţ şi iritare: 


550 


— Această epistolă nu-mi inspiră nici o 
încredere. O țesătură de minciuni! 


— lertaţi-mă, Caterina Mihailovna, dar nu sunt de 
acord cu neîncrederea dumneavoastră. Ştim 
amândouă de mai multă vreme că fiul dumneavoastră 
este bolnav. Trebuie să răspundeţi acestei chemări. 


— Bine! Trimite-l pe La Tour! O să vadă el 
despre ce este vorba! 


— Mă îndoiesc că se poate deplasa. După cum 
ştiţi, suferă de o formă gravă de reumatism şi abia 
dacă se mai mişcă. 


— Şi-atunci îl plătesc degeaba? Ar fi trebuit să-l 
concediez de mult timp! Mâine dimineaţă va pleca 
la Vildungen! 


x 
k x 


La Tour se execută. Patruzeci şi opt de ore mai 
târziu, el trimise o telegramă la Nisa. Anunţa că 
moartea prinţului Gheorghi se petrecuse chiar în 
dimineaţa zilei când acesta sosise la Vildungen şi cerea 
apoi instrucţiuni privind ceremonia funebră. În orele ce 


551 


A 


urmară, prinţesa îi porunci să îndeplinească 
formalităţile pentru îngroparea fiului ei în cimitirul 
local. Prinţesa nu se deplasă ca să asiste la funeralii. 
Lipsa de bani o împiedică să transporte rămăşiţele 
fiului ei în Rusia. Recent, pierduse sume mari la 
Monte-Carlo, iar renta fixată de ţarul Nikolai nu avea 
să-i parvină decât la sfârşitul lunii în curs. 


Prinţul Anatoli, care se afla la Sankt-Petersburg, 
organiză pentru odihna sufletului celui dispărut, ofi- 
cierea unui Recviem, chiar în Biserica învierii, aflată 
în apropierea locului în care fusese asasinat ţarul 


Alexandru Il. Serviciul religios, anunţat de presă, 
atrase o mulţime considerabilă şi numeroase 
personalităţi. Prinţul Gheorghi Alexandrovici 


Dolgoruki, atât de defăimat în timpul vieţii, primea 
după moarte toate onorurile datorate fiilor ţarului 
martir. Marele-duce Pavel asistă oficial la mesa 
funebră, în calitate de reprezentant personal al 
tarului Nikolai. Absența contesei Zarnekau, fosta soţie 
a răposatului, fu aspru comentată. 


O femeie şi o fetiţă, amândouă în doliu, îşi 
făcură drum prin asistenţă până în primul rând. 
Apariţia lor, deosebită, trezi interesul. Ana 
Masalskaia şi fiica ei, îngenuncheate pe dalele de 


552 


marmură, plângeau în tăcere. La sfârşitul slujbei, 
ţigăncile, cu capul plecat, cu chipul ascuns grijuliu în 
spatele voalului negru, părăsiră biserica de parcă ar 
fi fost nişte umbre. 


Volodia Gladkin, gazetar la „Novoie Vremia”, 
scrise un reportaj despre acel eveniment, fără să uite 
să menţioneze prezenţa celor două ţigănci. Dar 
înainte să publice articolul, vru să afle ultimele veşti 
referitoare la fiul defunctului. Găsi adresa Anei 
Masalskaia şi descoperi un lucru surprinzător. La 
Kamena Ostrovski, acolo unde locuia, toată lumea o 
ştia şi o respecta. „Soţia” prinţului Gheorghi trăia 
într-un mic apartament foarte curat, mobilat simplu şi 
împodobit cu şaluri viu colorate afişate peste tot. 
Ana Masalskaia păstrase casa în starea în care se 
găsea atunci când bărbatul ei o părăsise. Jurnalistul 
îşi imaginase o casă prost întreţinută, murdară şi 
rău mirositoare. Ana Masalskaia refuzase iniţial să-l 
primească, apoi, la insistenţele acestuia, acceptase. 
Ea primi chiar să vorbească despre fiul ei, care tocmai 
intrase într-o şcoală de contabilitate de la Geneva, şi 
asta graţie economiilor foarte dure pe care mama le 
făcuse. 


— Sper să găsesc un soţ potrivit pentru fiica 
prinţului şi să pot asigura o carieră frumoasă 


553 


băiatului său. 
— N-aţi mai cântat în public de la... căsătoria cu 
Gheorghi lurievski? 


— Am hotărât că nu aveam dreptul să pun în 
primejdie viitorul copiilor. Aş fi putut câştiga mulţi 
bani, căci cu siguranţă că aş fi trezit curiozitatea. 
Însă ţin mai mult la stima oamenilor decât la 
aplauzele lor. 


A 


Ziaristul îi mulţumi pentru bunătate şi se 
retrase. Nici el, nici Ana Masalskaia, nici prinţesa 
lurievski nu-şi închipuiau că o altă fiică a ţarului 
Alexandru Il avea să urce pe scenă ca să-şi câştige 
existenţa. 


* 
k x 


Puțin după moartea lui Gheorghi, prinţesa sosi 
la Sankt-Petersburg ca să semneze contractul de 
vânzare a palatului de marmură roz şi a mobilierului 
către doamna Leonardi, o afaceristă vicleană care, 
în zorii dezvoltării feminismului, demonstră că o 
urmaşă a Evei putea, la fel de bine ca un bărbat, să 
strângă o mare avere într-un timp record. 


554 


Palatul, monument de artă neoclasică, îşi schimbă 
stăpânul pentru preţul ridicol de un milion două sute 
de mii de ruble. Statuile, saloanele cu piese 
autentice importate din Franţa şi Italia făceau de 
patru ori mai mult. Dar prinţesa lurievski era 
nerăbdătoare să scape de această povară încărcată 
de amintiri dureroase. Ea păstră doar câteva obiecte 
de artă moştenite de la soţul său. Nikolai Il se oferi să i 
le păstreze la Ermitaj. Prinţesa respinse oferta ţarului 
şi le depozită într-o vilă pe care o închirie la Ţarskoe 
Selo. Suma rezultată din vânzare fu înghițită în mare 
parte de creditori. 


Jurnalistul de la „Novoie Vremia”, cel care se 
ocupase de Ana Masalskaia, redactă un lung articol 
despre palatul de marmură roz şi despre fastul 
acestuia. El sublinie că această bijuterie de 
arhitectură purtase ghinion tuturor celor ce-l 
avuseseră în proprietate. Contele Kuşlev-Besborodko, 
care  cheltuise sume astronomice ca să-l 
construiască, s-a îmbolnăvit de cancer pulmonar la 
scurt timp de la instalarea în noua reşedinţă. Prinţesa 
Suvorova, care îl moştenise, şi-a pierdut întreaga 
avere la Monte-Carlo. Marele duce Nikolai 
Konstantinovici, cel de-al treilea proprietar, a murit 
în exil la Taşkent. Doar ţarul, în a cărui disgrație 


555 


căzuse, ştia motivul acestei pedepse. Se vorbea 
neoficial despre un furt de bijuterii, dar nimic clar nu 
transpirase în afara cabinetului de lucru al 
împăratului. Prinţul Gheorghi locuise la palatul de 
marmură roz în perioada în care soţia sa îl înşela cu 
frumosul Narâşkin. Prinţesa lurievski îl vânduse ca 
să stingă nişte datorii financiare. Doamna Leonardi 
demolă palatul şi construi pe locul său o casă de 
producţie de şase etaje. Volodia Sladkin era de părere 
că blestemul care apasa asupra palatului de 
marmură roz va fi ridicat de doamna Leonardi. Însă 
gazetarul nu avea vocaţia profeţiei. Demolarea avu loc 
în 1911 şi imobilul de producţie ridicat în 1913... 


* 
k x 


Ţarul Nikolai fu şocat de hotărârea luată de prin- 
tesa lurievski, cu atât mai mult cu cât el îi acordase 
acesteia o rentă egală cu cea pe care o primea 
împărăteasa văduvă Maria Feodorovna. 


Tarina Alexandra Feodorovna, o femeie neîndu- 
plecată, care detesta slăbiciunile omeneşti, îşi exprimă 
mânia: 


556 


— Această femeie, care a risipit mai bine de 
patruzeci de milioane de ruble şi care şi-a lăsat fiul să 
moară în mizerie, nu merită nici cea mai măruntă 
consideraţie. Nicky, trebuie să-i retragi renta! 


Nikolai îşi ridică braţele către cer. 


— Dacă o las fără mijloace de existenţă, o să se 
stingă în sărăcie. Nu pot să uit că a fost soţia bunicului 
meu şi că acesta a iubit-o nespus. Aşa că va primi 
subvenţia atâta vreme cât o să fiu în viaţă! 


* 
k x 


În timpul lichidării bunurilor de care mai dispunea, 
prinţesa  lurievski primi ospitalitate la palatul 
Bariatinski, dar în absenţa fiicei sale, care străbătea 
ltalia împreună cu soţul ei şi cu Lina Cavalieri. 
Prinţesa trebui să se mulţumească astfel cu 
compania celor doi nepoţei, care crescuseră vegheaţi 
de un batalion de guvernante, de preceptori, de 
maeştri de muzică, de dans, de echitație, de limbi 
străine, dar şi de servitori în livrea roşie şi aurie. Din 
cele câteva sute de încăperi ale palatului, cinci 


557 


saloane erau pline cu jucării. În grajdurile care 
adăposteau trei sute de cai, o parte era rezervată 
celor douăzeci de ponei. 


Prinţesa era de acord cu indulgenţa pe care o 
vădea fiica ei faţă de extravaganţele prinţului 
Alexandru. 


— Soţiile cărora nu le lipseşte nimic trebuie să 
se arate conciliante, spunea ea cu o morgă 
sentenţioasă. Soții cad uşor victime tentaţiilor 
carnale, cu-atât mai mult cu cât sute de femei se 
aruncă deasupra lor ca nişte căţele în călduri. 
Neputincioşi să se descurce, revine atunci nevestelor 
lor sarcina să menţină armonia conjugală. Amantele 
dispar, dar nevestele rămân... 


— Moarte pe loc!, completă domnişoara Şebeco. 


— Varvara Ignatievna, zău că ai priceput taman 
pe dos! 


Cameristele făceau bagajele atunci când Mihail 
Alexandrov - întors la Sankt-Petersburg cu baletul 
rusesc - îi făcu o vizită. Prinţesa îl primi fără 
entuziasm. Băiatul acesta trăia în timp ce Gheorghi 
putrezea în pământ. 


558 


Ca de obicei, îi aduse un buchet de trandafiri. 
Perseverenţa lui Mişa în a-i câştiga simpatia i se 
părea cel puţin surprinzătoare prinţesei. Băiatul 
strălucea. Emoţia îl împiedica să vorbească. Gâfâia 
zâmbind. 


— Caterina Mihailovna, aveţi în faţă un om 
fericit! În această dimineaţă am telefonat la palatul 
Ekaterinski să mă interesez a nu ştiu câta oară, dacă 
cererea mea privind numele are cea mai măruntă 
şansă să fie aprobată. Domnul Mamontov mi-a 
răspuns personal. „Alo, aici Mamontov! Cine este la 
aparat?”. M-am bâlbâit cu timiditate: „Scuzaţi-mă, 
domnule Mamontov! Mihail Alexandrov vă vorbeşte”. 
A lăsat câteva clipe nesfârşite să se scurgă, apoi mi-a 
spus cu vocea lui trenantă: „Pardon, Mihail 
Dolgoruki este cel care îmi vorbeşte. leri, Majestatea 
Sa a semnat decretul ce vă priveşte”. Apoi a închis. 


— Felicitări, Mişa Dolgoruki!, exclamă prinţesa 
mirosind parfumul buchetului de flori. 


Dar balerinul omisese să adauge şi ultimele 
cuvinte ale lui Mamontov: „Aţi fi putut să obţineţi titlul 
de care s-a bucurat tatăl dumneavoastră dacă 
prinţesa lurievski ar fi întreprins fie şi un minor demers 


559 


în favoarea acestei cereri. E-adevărat, Majestatea Sa n- 
a acordat nimănui titlul de prinţ. Domnul Witte, care 
a făcut servicii nepreţuite ţării noastre, nu a fost 
onorat decât cu titlul de conte. Însă cazul 
dumneavoastră este diferit. Aveţi dreptul la titlul 
tatălui dumneavoastră. Cred însă că obţineţi cam 
prea târziu o astfel de satisfacţie”. 


x 
k x 


În ajunul plecării sale din Sankt-Petersburg, aristo- 
crata fu cuprinsă de dureri îngrozitoare, care-i sfâşiau 
viscerele. După o examinare atentă, medicii se 
puseră de acord. Prinţesa suferea de o ocluzie 
intestinală care trebuia operată de urgenţă. Câteva 
ore mai târziu, ea stătea deja aşezată pe masa de 
operaţii. Intervenţia o salvă ín extremis. Ea rămase 
o perioadă la clinică şi, la capătul unei scurte 
convalescenţe, i se dădu voie să se întoarcă acasă, 
dar cu condiţia să se odihnească şi să nu facă 
mişcări bruşte, ce ar risca să redeschidă sutura 
rănii. Femeia respectă toate recomandările. 


560 


Totodată, primi numeroase vizite. 


Demnitari, curteni, diplomaţi care voiau să se facă 
plăcuţi lui Nikolai Il veneau să o vadă. Acest 
pelerinaj deveni încă şi mai accentuat atunci când 
marile-ducese Maria Pavlovna şi Anastasia 
Mihailovna îi aduseră în dar flori. 


Gordon fu cât pe ce să strice totul. Într-o zi, 
stăpâna lui, dominată de un elan de tandreţe, se 
aplecă exagerat de energic ca să-l îmbrăţişeze. Sutura 
plăgii se deschise şi prinţesa fu constrânsă să suporte o 
nouă intervenţie chirurgicală. Scăpă şi de data asta şi, 
refăcută complet în cele din urmă, îşi anunţă 
plecarea în Franţa. Ea se-mbarcă în vagonul ei 
special şi, întovărăşită de domnişoara Şebeco şi de 
nelipsiţii săi câini, părăsi Sankt-Petersburgul pentru 
cea din urmă oară. Prinţul Anatoli şi soţia lui se alipiră 
suitei vârstnicei aristocrate. La Nisa, prinţesa fu 
primită de marea-ducesă Maria Alexandrovna de 
Saxa-Coburg-Gotha, cumnata ei, de prefectul 
regiunii Alpes-Maritimes şi de notabilităţile locale. 
Prinţesa se afla din nou pe cai mari. 


x 


561 


Dar în altă parte a Europei tânărul prinţ Bariatinski 
se stinse subit din viaţă. Caterina rămase văduvă şi 
Lina Cavalieri trebui să-şi strângă bagajele şi să-şi ia 
zborul spre alte orizonturi. Bătrânul prinţ Bariatinski 
a fost aşadar urmat destul de curând de fiul său pe 
calea ce duce spre malurile râului Styx. 


Caterina, datorită celor doi copii, moştenitori 
direcţi ai bunicului, se văzu - în calitate de tutore - în 
fruntea celei mai mari averi din Rusia. Pretendenţii 
la mâna ei începură să aflueze. Însă ea stătea în 
cumpănă. 


Printre aceşti curtezani se remarcă rapid prinţul 
Obolenski, un tânăr de douăzeci şi şapte de ani, 
frumos ca un Apollo. În afara soldei sale de ofiţer de 
gardă, nu avea decât un cal de călărie. Prinţesa 
Caterina, lipsită de obiectul marii ei iubiri şi, în plus, 
mai bogată decât Cresus şi Mecena la un loc, 
reprezenta prada mult visată. Obolenski făcu ce făcu 
şi îşi atinse ţinta. 


Văduva căzu victimă farmecului său viril şi se 
căsători cu tânărul aristocrat. 


Când vestea îi ajunse la urechi, prinţesa 


562 


lurievski nu se putu abţine să nu formuleze un 
comentariu acid. 


— În veacul al XVIII-lea nobilii săraci care se căsă- 
toreau cu fete bogate, dar lipsite de nobleţe, 
spuneau în deriziune că gunoiesc?? pământul. Astăzi, 
femeile bogate şi independente care deţin o situaţie 
de invidiat cumpără tineri săraci şi se lasă gunoite, 
aidoma fastuoaselor grădini, de cei numiţi de obicei 
gigolo. La vremuri noi, noi obiceiuri! 


* 
k x 


întoarsă la Nisa, prinţesa îşi reluă vechile obiş- 
nuinţe. Averea neamului Bariatinski nu avea cum să 
reziste jocului frenetic pe care-l practica. Pierderile 
se acumulau vertiginos. Vila Georges fu scoază la 
vânzare. Fosta soţie a lui Alexandru Il închirie un 
apartament, restrânse personalul de serviciu, îl 
concedie pe domnul La Tour, dar păstră haita de 
câini şi pe domnişoara Şebeco. Renta pe care Nikolai 


2 A gunoi, a îngrăşa pământul cu excremente (n.t.). 


563 


i-o asigura cu regularitate i-ar fi îngăduit să ducă o 
viaţă demnă de rangul său. Însă ea îşi pierduse 
simţul măsurii - admițând că-l stăpânise vreodată. 
Înainta bâjbâind spre prăpastia care se căsca în faţa 
ei. 


x 
k x 


Soarta, care are grijă de fiecare individ, 
indiferent de vârstă, sex, avere sau naţionalitate, 
inspiră puternicilor acestui pământ un fel de 
nebunie colectivă. Lumea părea să fi obosit să 
trăiască în pace, să se bucure de toate plăcerile, să 
cunoască din ce în ce mai puţin sărăcia, tristeţea şi 
bolile. Ştiinţa şi îndeosebi medicina realizaseră 
progrese incredibile. Cultura şi civilizația se 
dezvoltau impetuos. Visul lui Icar se îndeplinise. 
Oamenii zburau aidoma păsărilor. Alţi indivizi 
plonjeau sub apă şi alunecau în ambianța marină la 
fel ca peştii. Industria luase un avânt strălucitor. Ea 
arunca pe piaţă bogății care pregăteau societatea 
zisă de consum. 


Dar ea mai producea şi arme, care aduceau 
profituri imense investitorilor. Lumea era bolnavă de 


564 


pace. O afecţiune care îi stârnea o mâncărime şi o 
agitaţie inexplicabile. Oamenii simțeau vag nevoia 
de violenţă, dar nu una la scară redusă. Politicienii 
se lăsau şi ei luaţi de valul de nelinişte, de un tumult 
irezistibil. 

Arhiducele Franz-Ferdinand fu asasinat la Saraievo. 
Şi până atunci numeroşi suverani, preşedinţi de re- 
publică, şefi de guverne căzuseră victimă 
atentatelor. Jurnalele inundau străzile anunțând 
teribilul eveniment, cititorii se  emoţionau, îşi 
manifestau mânia - dar apoi totul reintra în normal. 
Viaţa plăcută şi atrăgătoare îşi relua cursul ei 
obişnuit. 


Sfârşitul violent al arhiducelui aţâţă urile, furiile şi 
patimile, care sporiră până la explozia finală, un nou 
război. 


Asasinarea arhiducelui austriac constitui pretextul 
căutat în chip obscur de către oamenii bolnavi de 
pace. Ei găsiră prilejul să se defuleze după o lungă, 
foarte lungă perioadă de calm. Filosofi, sociologi, 
strategi şi politicieni pretindeau că războiul era 
necesar şi că el făcea parte integrantă din natura 
omenească. Necesar sau nu, războiul era acolo şi 
începuse să bată deja la toate uşile. Şi bătu cu o 
asemenea încăpățânare, încât se generaliză şi deveni 


565 


o conflagrație mondială. Avea rădăcini atât de 
profunde că mulțimile entuziasmate, pur şi simplu 
fanatizate, cerură răcnind dreptul la moarte. Câţiva 
politicieni mai înţelepţi încercară să se opună acestui 
val de fond, dar fură reduşi la tăcere de milioanele, de 
zecile de milioane, de sutele de milioane de oameni 
care voiau să lupte cu armele în mână. Primul război 
mondial cuprinse întreg pământul. 


Europa, leagăn al civilizaţiei şi al culturii, se trans- 
formă rapid în marele perdant. Ea îşi pregătise în pripă 
propria sinucidere. 


x 
k x 


Prinţesa  bombănea şi blestema împotriva 
bătrâneţii ce-o asalta din ce în ce mai agresiv. Ea îşi 
atribuia pierderile la joc facultăţilor intelectuale ce-i 
scădeau progresiv. Ghinionul la masa verde îi 
producea mai multă suferinţă decât fulgerătoarele 
dureri reumatice, decât picioarele ologite, cu 
genunchi noduroşi şi cu articulaţii fragile, decât 
trupul bolnăvicios, decât slăbiciunile crescânde. Nu 
renunţase să spere că va face să sară banca, deşi 
mizele ei erau din ce în ce mai mici, efect al 
mijloacelor financiare mereu mai plăpânde, care nu- 
i îngăduiau să mai angajeze artileria grea, ca 


566 


altădată, ci doar hărţuieli fără anvergură. 


| se mai acordau mici împrumuturi, în amintirea 
marilor ei pierderi de odinioară şi a ilustrului său 
nume. Devenise un fel de curiozitate locală. Direcţia 
cazinoului îi oferea cu generozitate - din când în 
când - un pahar sau două de şampanie, şi asta 
pentru că-şi cheltuia venitul amărât la joc. În 
aşteptarea capriciilor ruletei, ea îşi morfolea batista 
şi privea înfierbântată salturile bilei de fildeş. Când 
miza câteva jetoane pe roşu şi, contrar dorinţei sale, 
negrul era cel care ieşea, prinţesa tremura de furie, 
aidoma unui copil. 


Se enerva din nimic şi facea mutre vecinilor de 
masă, de parcă aceştia ar fi fost vinovaţi de micile ei 
dezastre zilnice. Când i se părea că o persoană care 
se găsea din întâmplare în apropierea ei îi purta 
ghinion, o ruga brusc să-şi schimbe locul. I se iertau 
însă nebuniile, pentru că era văduva ţarului şi un 
obiect de curiozitate pentru noii vizitatori ai 
cazinoului. În faţa, ei mic-burghezii se holbau, uimiţi 
de această apariţie care le evoca un animal exotic, 
puţin primejdios, închis într-o cuşcă la grădina 
zoologică. Aceştia se simțeau foarte excitaţi de 
ideea că stăteau lângă o femeie care se culcase cu 


567 


Alexandru ll. 


La fel ca mai toată lumea, şi prinţesa lurievski 
credea la începutul ostilităţilor că această criză va dura 
puţin. Dar se-nşela la fel ca şi mulțimile ce urmaseră 
acelaşi sistem de raţionament, în aparenţă logic. 
„Războiul este departe, spunea prinţesa, iar Coasta 
de Azur, intangibilă”. Renta îi sosea fără întârziere, în 
ciuda războiului. Cu aceşti bani, aşteptaţi cu 
nerăbdare, ea izbutea să plătească unele datorii, 
apoi alerga - cu restul banilor - la cazinou, unde 
arginţii i se topeau rapid. 


Dar, dintr-odată, în Rusia se produse prăpădul. 
Vulcanul revoluţiei importate de Lenin făcu erupție 
şi mătură cu valurile lui de lavă regimul imperial, 
care se prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Renta 
anuală care o menținea pe prinţesa lurievski pe linia 
de plutire secă, după ce ţarul abdică. De pe o zi pe 
alta, ea se văzu lipsită de orice resursă financiară. 
începu să-şi vândă ceea ce-i mai rămăsese din 
bijuterii. Blănuri, rochii de curte, obiecte personale 
ajunseră în mâinile telalilor. Apartamentul se goli 
încetul cu încetul de mobile. Caii şi trăsura Victoria 
apucară acelaşi drum. Servitorii fură concediaţi. Doar 
o bătrână cameristă rămase lângă aristocrată. Nu din 


568 


devotament, ci pentru că nu ar mai fi găsit un alt loc 
de muncă. 


Domnişoara Şebeco, deşi privată de darurile pe 
care le primea constant, continuă să vegheze asupra 
prinţesei în mizerie, care acum îi trezea un pronunţat 
sentiment de milă. Ea îşi amintea de clipele sale de 
glorie, dar şi de nefericirile pe care le îndurase. 
Varvara avea impresia că se ocupă de un copil 
neputincios şi debusolat, cu obrajii fleşcăiţi şi cu 
privirile stinse. 


Din Rusia veneau veşti îngrozitoare. Ţarul - închis 
laolaltă cu întreaga lui familie, marii-duci - arestaţi şi 
asasinați, nobilii - deposedaţi de toate bunurile lor şi 
adesea ucişi, intelectualii - hăituiţi precum animalele, 
ofiţerii -  decapitaţi, războiul civil în vâlvătăi. 
Încremenită, prinţesa asculta această avalanşă de 
ecouri fără să priceapă chiar tot ceea ce domnişoara 
„Eu ştiu tot” îi depăna. 


Varvara ajunsese să plătească din propriul ei 
buzunar hrana şi întreținerea stăpânei sale, 
prăbuşită într-o încremenire vecină cu demenţa. Dar 
prinţesa nu înnebunise. Ea înţelegea că lumea în 
care trăise tocmai dispărea, că supravieţuise prea 
mult şi că moartea îi rămăsese unicul refugiu. Se 


569 


făcea însă că nu bagă de seamă, mimând 
indiferența. În schimb, moartea nu o iertă pe 
domnişoara Şebeco, care fu lovită de o trăsură. 


Moartea nu-i ocoli nici pe câini. Bătrâni, neîngrijiţi 
şi văduviţi de bogata hrană obişnuită, ei adormiră 
pentru a nu se mai trezi niciodată. Într-o dimineaţă, 
au fost găsiţi cu trupurile rigide, reci, cu buza 
inferioară descoperită, pe pernele lor brodate cu fir de 
aur, acum şters. 


Prinţesa rămase singură. 


x 
k x 


Evenimentele îi loviră din nou în plin pe membrii 
supraviețuitori ai familiei lurievski. 


Contele de Meremberg, deşi ofiţer rus, refuzase 
să lupte împotriva Germaniei, patria lui de origine. | 
se încredinţase comanda unui lagăr de prizonieri. De 
când primele unităţi militare ruseşti se răzvrătiseră, 
acesta pricepuse că Rusia imperială se destrăma în 
chinurile agoniei. Profitând de un prilej favorabil, el 
părăsi pe furiş lagărul, ajunse la soţia lui şi, deghizați 
ca un cuplu de mujici, se refugiară în Finlanda, de 


570 


unde trecură în Norvegia, ţară neutră. 


* 
k x 


Balerinul Mişa Sergheievici Dolgoruki izbuti să 
supravieţuiască furiei primelor valuri revoluţionare. 
Baletul imperial părea părăsit, în afara timpului şi a 
evenimentelor. Nimeni nu se mai ocupa de 
dansatori. Era un haos total. Frumoasele şi fragilele 
balerine, care-şi pierduseră bogaţii şi nobilii lor 
protectori, abia de-şi duceau zilele de azi pe mâine. 
Guvernul lui Kerenski, apoi cel al sovietelor, le 
ignorau. Venise vremea altor griji. 


Mişa îşi împărțea mizeria cu tovarăşii lui. Locuia 
într-o mansardă, unde tremura de frig iarna şi se 
sufoca de căldură în timpul verii. 


Incendiul unui palat invadat de prostimea dezlăn- 
țţuită se răspândi şi asupra caselor învecinate. La 
miezul nopţii, Mişa se trezi zgomotul şi fumul care 
ajunsese până la uşa lui. Fugi la fereastra deschisă 
ca să nu se sufoce. Din această „lojă” el privi palatul 
cuprins de flăcări şi constată îngrozit că imobilul său 
se aprinsese şi el. Pălălaia de foc începuse acum să 


571 


muşte şi din camera lui. Îşi puse în grabă un costum 
încă neafectat, îşi înşfacă actele, deja parţial arse, 
încălecă pragul ferestrei şi se căţără pe acoperiş. 
După nişte exerciţii gimnastice ce-l aduseră la două 
degete distanţă de o cădere în gol, reuşi să ajungă 
pe acoperişul unei case încă necuprinse de incendiu, 
sparse o ferestruică, se strecură în pod, ieşi pe un 
coridor, cobori în fugă scara ce deservea şase etaje şi 
izbuti în cele din urmă să ajungă pe stradă. Îşi croi 
drum prin mulţimea turbată care incendiase palatul 
şi se duse către primul post de poliţie. Trebuia să-şi 
schimbe cât putea de repede paşaportul, care-i 
specifica meseria de dansator şi care-l putea pune 
la adăpost în faţa mâniei  vânătorilor de 
contrarevoluţionari, reali sau doar inventaţi. 


Şi pentru că era încă foarte devreme, rămase să 
aştepte deschiderea ghişenlui rezervat celor care 
solicitau documente de identitate. Un poliţist vârstnic, 
care aştepta resemnat concedierea sau moartea 
violentă, ridică gemuleţul ghişeului şi-l privi cu un 
aer posac. 


— Ce doriţi? 


— Paşaportul mi-a fost distrus în parte de un 
incendiu care a înghiţit şi casele din apropiere. 


572 


— Da, ştiu, am aflat, spuse polițistul cu o voce 
plictisită. Vă rog să mi-l daţi! 


Îl luă şi descifră numele prezent în documentul pe 
jumătate calcinat. Bătrânul agent ridică privirile spre 
Mişa cu o simpatie evidentă. Întâlnea un om din 
vechiul regim. O lume dispărută, care fusese şi a sa. 


— Vă veţi primi paşaportul imediat, prinţe, îi 
zise omul cu bunăvoință. 


Un Dolgoruki era prin definiţie prinţ. 


Beat de bucurie, Mişa îşi obţinu cât ai bate din 
palme paşaportul. Bătrânul poliţist îi atribuise titlul 
pe care ţarul i-l refuzase. Cu inima bătând de 
emoție, cu obrajii în flăcări, cu ochii strălucitori, 
tânărul părăsi în fugă postul de poliţie, temându-se 
ca nu cumva vârstnicul funcţionar să-l cheme ca să-i 
ia paşaportul. 


Însă nimeni nu strigă în spatele său. 


Ajuns pe stradă, strânse documentul sclipitor de 
nou şi-l puse cu grijă în buzunar. Nu era decât un Dol- 
goruki marginalizat, dar totuşi un Dolgoruki 
autentic. 


573 


Guvernul lui Kerenski se afla încă la putere. O 
putere precară, căci Lenin se pregătea să o preia. 


Se scurseră câteva luni. 


Kerenski şi acoliţii lui neputincioşi fură măturaţi 
de teroarea roşie. 


În cursul unui control, Mişa fu oprit de o patrulă. 
Paşaportul dezvălui identitatea tânărului, iar şeful pa- 
trulei, un bărbos beat, în uniformă militară, care purta 
o brasardă roşie ca sângele, râgâi şi apoi îl 
apostrofă sarcastic: 


— Dansator? Vai de mine! Dar n-am auzit 
niciodată de vreun prinţ Dolgoruki membru al fostului 
balet imperial. Hai, nu bate câmpii! Vino cu noi! O să 
te justifici în faţa comisarului Cekăi?. 


Fericirea lui Mişa se transformă brusc într-un 
adevărat coşmar. Comisarul, tânăr, roşcovan, cu 
ochi răi şi cu nas în formă de cioc de bufniţă, îl 
acuză că este spion, un stâlp al vechiului regim. 
Fireşte, Mişa contestă crimele imaginare ce i se 
atribuiau. Îndură palmele şi loviturile de pumn fără să 


3 Ceka, formă primară a poliţă politice, din care 
avea să se nască mai târziu celebrul KGB (n.t). 


574 


se gândească nici măcar o clipă să renege titlul 
princiar pe care bătrânul funcţionar i-l atribuise. În 
urma acestui interogatoriu dureros, fu aruncat cu 
brutalitate într-o pivniţă umedă, impregnată cu un 
miros pătrunzător de transpiraţie şi excremente. 
Gratii de fier şi o gardă de soldaţi roşii izolau de 
lumea exterioară o sută de prizonieri care aşteptau 
înspăimântați tot ceea ce putea fi mai rău pentru ei. 
În vreme ce căuta un spaţiu liber ca să se aşeze 
printre corpurile chircite pe jos, Mişa mormăi 
exaltat: „Sunt nobil! Sunt prinţ! Trebuie să îndur cu 
seninătate şi stoicism violențele la care sunt supuşi 
aristocrații!” Un bătrânel cu o zdreanţă de cămaşă pe 
el tremura de frig, dar se dădu la o parte ca să-i facă 
loc tânărului. Mişa îi mulţumi şi se lăsă pe jos, lângă 
acesta. 

— Prinţe, aş fi preferat să ne întâlnim în împreju- 
rări mai fericite. 

Un ochi învineţit, un chip deformat de lovituri săl- 
batice făcea de nerecunoscut pe acel vârstnic. 


— Eu v-am reînnoit paşaportul, prinţe. Nu cred că 
vă mai amintiţi de mine. 

Surâse cu amărăciune. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge să 
împart puşcăria cu un prinţ... Este o cinste de care 


575 


zău că m-aş fi dispensat... Comisarul ne-a aruncat în 
aceeaşi oală... Oare unde vom fi duşi? 


— Probabil în faţa plutonului de execuţie, interveni 
un individ murdar şi rău mirositor, ce stătea în dreapta 
lui Mişa. 


Glasul lui cultivat, de intelectual, care contrasta 
cu aspectul său lamentabil, exprima o oboseală 
nesfârşită. 


Mişa îşi dezbrăcă pardesiul şi-l aşeză pe umerii 
poliţistului, care protestă nehotărât. 


— O să vă fie frig! 
— Ba nu! Nu vă faceţi griji pentru mine! Am haina! 


— Nu sunteţi doar nobil, prinţe! Sunteţi însufleţit 
şi de sentimente nobile!, zise polițistul. 


Intelectualul reluă cu voce acră: 


— Prinţi şi poliţişti!, exclamă el cu emfază. 
Socialiştii şi comuniştii vă aplică eticheta de 
duşmani ai poporului. Poate că o şi meritaţi. Din 
pricina asta vă aflaţi aici. Dar eu? Înainte de 
octombrie 1917 scriam articole şi redactam 
manifeste care incitau poporul să se revolte 
împotriva tiraniei ţarului, a nobililor şi poliţiştilor. 


576 


Riscam zilnic să fiu arestat şi condamnat să zac până 
la moarte într-o celulă de la Petru şi Pavel?*, în timp 
ce „domnul” Lenin trăia în siguranţă în străinătate. 
Eram un liberal cu idei avansate... un militant... Acum 
aştept să apar în faţa tribunalului zis revoluţionar ca 
să dau seama despre ce? Că l-am combătut pe ţar? 
Poliţia lui? Pe nobilii care sugeau sângele 
mujicilor?... Dar probabil că nici nu voi mai fi 
judecat... Brutele comuniste mă vor arunca direct în 
faţa plutonului de execuţie, în tovărăşia unui poliţist 
şi a unui prinţ. Nu mai lipseşte decât un preot 
pentru ca tacâmul să fie complet! 


Râse dispreţuitor şi scuipă pe podeaua umedă din 
pământ bătătorit. 
x 
x x 


În vreme ce Gheorghi studia contabilitatea la 
Geneva şi Olga urma cursurile Gimnaziului Francez, 
Ana Masalskaia trimitea cerere după cerere ţarului 
ca să obţină - pentru ea şi copiii ei - naționalitatea 
rusă. Într-o zi fastă pentru dânsa, visul i se împlini. 


Petru şi Pavel, celebră închisoare din Sankt- 
Petersburg (n.t.). 


577 


Ana primi documentele ce-i recunoşteau 
apartenenţa la poporul rus.  Fericită, sărută 
paşapoartele care purtau numele ei şi ale copiilor. 
De-acum înainte, nu vor mai fi consideraţi ţigani, 
străini, inşi în afara societăţii, buni doar să-i distreze 
pe ruşii adevăraţi. 


Legitimarea copiilor era o altă problemă. Tatăl 
fusese prea trândav ca să se obosească să 
îndeplinească formalităţile necesare legitimării lor 
sau poate că fusese suficient de naiv ca să-şi 
imagineze că această căsătorie a lor, după obiceiul 
ţigănesc, era de ajuns ca odraslelor să le fie acordată 
cetăţenia rusă. 


Gheorghi avea nouăsprezece ani când izbucni 
războiul. Slăbăânog, delicat, cu pielea albă, el 
semăna cu tatăl său în epoca în care acesta ieşea din 
adolescenţă. Naţionalitatea rusă îi întinse însă o 
capcană. Trebuia să-şi îndeplinească serviciul 
militar, în timp ce ţiganii de vârsta lui îşi vedeau mai 
departe de treabă fără să acorde vreo atenţie 
războiului, care nici nu era al lor, de fapt. 


Prinţul Anatoli îl ajută să se întoarcă în Rusia şi-l 
înscrise la o şcoală militară. Şi pentru că îi lipsea echi- 
pamentul, Gheorghi primi o uniformă şi o manta 
pătate de sânge şi găurite de gloanţe. După 


578 


dezastrele pătimite rând pe rând de armatele ţarului şi 
în urma pierderilor omeneşti fără precedent, era 
nevoie de noi contingente de recruți. Cursurile şcolii 
militare fură reduse la minimum şi, imediat după aşa- 
zisa absolvire, elevii fură trimişi pe front. Gheorghi - 
fost ţigan, devenit rus - nu se mai întoarse niciodată. 
A dispărut pur şi simplu, la fel ca alte milioane de 
soldaţi măcelăriți,  desfiguraţi şi deci de 
nerecunoscut, care fură aruncaţi în gropile comune. 


Gheorghi Masalski a plătit cu viaţa onoarea de a 
fi devenit cetăţean rus. 


Mama şi sora lui dispărură şi ele în vârtejul revo- 
luţionar. 


* 
k x 


Prinţesa Caterina, devenită prinţesa Obolenski, 
a fost surprinsă în Franţa de evenimentele ce 
însângerară Rusia. lmensa avere a familiei 
Bariatinski — domenii, păduri, palate, mine de aur şi 
argint, colecţii de artă inestimabile - fură confiscate 
de statul bolşevic. Bătrânul prinţ Bariatinski, patriot 
până în măduva oaselor, depusese în băncile ruseşti 
câteva sute de milioane de ruble. Putred de bogata 


579 


Caterina şi cei doi copii ai ei - salvaţi ca prin minune 
de la moarte - au rămas fară un sfant. 


Prinţul Obolenski îşi părăsi soţia, neputincioasă 
de-acum să-i mai întreţină existenţa de sibarit, la care 
nu putea şi nici nu dorea să renunţe. Divorţă de ea 
fără remuşcări şi regrete. Apoi porni iute la 
vânătoare de moştenitoare bogate şi dădu peste Miss 
Alice Astor, care stăpânea o fabuloasă avere. Alice 
povestea tuturor că ea era de fapt reîncarnarea unei 
prințese egiptene. La început îndrăgostită până peste 
urechi de frumosul ei prinţ, aceasta obosi de soţ, 
divorţă şi se mărită cu Raymond von Hofmannsthal, 
scriitor cunoscut ce colaborase cu celebrul regizor 
Max Reinhardt. Câţiva ani mai târziu, îl schimbă şi pe 
acesta cu Philippe Harding, gazetar englez, pe care-l 
părăsi în favoarea arhitectului David Pelydell 
Bouverie. 


Prinţul Obolenski, bogat în titluri şi nume aristo- 
cratice - se numea de fapt Serghei Obolenski- 
Neledinski-Meletzki -, dar fără un ban, avusese totuşi 
intuiţia că e bine să-i facă un plod fantastei Alice, ca 
să nu părăsească integral teribila avere a clanului 
Astor. 


Serghei Obolenski avea o scuză. Nu era chiar 


580 


singurul vânător de dote. Un Radziwill şi un 
Bonaparte nu se căsătoriseră oare cu fiicele 
ultrabogatului François Blanc, patronul cazinoului de 
la Monte-Carlo? 


Prinţesa lurievski, prinţesa Suvorova şi alte câteva 
sute de prințese, mari-duci, conți şi plebei milionari 
contribuiseră la edificarea averii lui Blanc şi a dotei 
pentru fiicele sale. 


x 
k x 


Ca să izbutească a supraviețui, prinţesa 
Caterina, fostă Bariatinski, fostă Obolenski, redevenită 
lurievski, îşi aminti că poseda o voce frumoasă şi că 
ar putea să profite de acest talent. Începu să cânte 
în  musicaluri. Numele şi înrudirea ei cu ţarul 
Alexandru II îi atraseră o clientelă bogată, mult mai 
mult decât datul ei artistic. Ea renunţă la ortodoxie şi 
îmbrăţişă cultul catolic, fapt ce-i scandaliză pe toţi 
ruşii refugiaţi în Franţa. 


Micuţii prinți Bariatinski, salvaţi ca prin miracol din 
Holocaustul săvârşit de sovietici în Rusia şi care ar fi 
trebuit să stăpânească una dintre cele mai mari 


581 


averi funciare din lume, fură  constrânşi să 
îndeplinească tot felul de munci necalificate spre a se 
putea întreţine de pe o zi pe alta. 


* 
k x 


Prinţesa află, prin intermediul cumnatei sale Stefa- 
nia, de asasinarea ţarului Nikolai II, a țarinei Alexandra 
Feodorovna, a micuţului ţarevici şi a celor patru fete 
în pivniţa casei lpatiev de la Ekaterinenburg. 
Stefania îi mai povesti despre refuzul guvernului 
englez de a acorda azil politic ţarului şi familiei sale, 
ruşine care avea să lase o pată de neşters pe 
onoarea casei regale a Marii Britanii. 


Prinţesa lurievski îl plânse pe ţarul Nikolai, atât 
de bun şi de compătimitor, care-i acordase un ajutor 
dezinteresat şi generos atunci când nobilimea din 
Sankt-Petersburg o repudiase ca să facă pe plac 
ţarului Alexandru III şi soţiei acestuia. Îl plânse şi pe 
ţarevici, care-i amintea de propriul ei fiu, Gheorghi, 
după cum le plânse şi pe fiicele lui Nikolai, atât de 
blânde şi de frumoase. Masacrarea marilor-duci la 
Alpaievsk o dărâmă cu totul. În schimb, uciderea marii- 
ducese Elisabeta Feodorovna, care îl iertase şi chiar se 


582 


rugase pentru ucigaşul nepotului ei, marele-duce 
Serghei, primi în ochii prinţesei lurievski semnificaţia 
unei drepte justiţii divine. 


Ea se smulgea din ceața ce-i întuneca uneori luci- 
ditatea, scotocea prin cuferele pe trei-sferturi goale 
şi mai dădea peste vreo rochie de seară, un şal de 
dantelă de Chantilly, un evantai chinezesc sau un boa 
de pene. Apoi, dădea fuga cu această comoară pusă 
într-un săculeţ la telalul ei evreu, care o cunoştea 
bine de când îi devenise o clientă zeloasă. Acesta îi 
cumpăra de milă din lucruri, deoarece refugiații ruşi 
invadaseră piaţa şi-şi vindeau toate obiectele de preţ 
pentru sume modeste. 


Fericită, tremurând de plăcere, prinţesa se- 
ntorcea acasă, îşi punea cea mai bună rochie, apoi se 
grăbea pe jos până la gară - o trăsură ar fi fost peste 
posibilităţile ei financiare - şi se urca în tren. Ajunsă la 
Monte-Carlo, se-ndrepta spre cazinou, acolo unde 
era primită cu respect, deşi toţi angajaţii, ca şi 
directorul, ştiau prea bine că este cu totul ruinată. 
Dar numele şi trecutul ei fabulos deveniseră o 
reclamă vie, privită cu curiozitate de bogaţii turişti 
americani. Ea punea deoparte banii pentru un bilet 
de întoarcere, apoi se posta lângă ruletă. Cu toate că 


583 


mizele erau practic insignifiante, i se oferea un scaun. 
Un locuitor din statul Minnesota, întors acasă, povesti 
plin de importanţă prietenilor că stătuse lângă 
„nevasta unui ţar”. Nu putu să precizeze dacă era 
vorba de Alexandru Il sau III, dar oricum, nu avea 
nici o importanţă. 


Bătrâna prinţesă era fericită când i se-ntâmpla 
să câştige câţiva bănuţi. În acele clipe, ea calcula în 
minte cam câte bilete de tren ar fi putut să cumpere 
pentru următoarele călătorii. Evident, pierderile 
erau mai frecvente decât câştigurile. Întristată, dar 
nu pentru multă vreme, mai spera în revenirea 
norocului, apoi se-ntorcea la Nisa, bea un ceai 
pregătit de decrepita ei cameristă şi se culca abia 
aşteptând proxima escapadă. 


Când nu avea bani, ieşea pe Promenade des 
Anglais şi privea distrată trecătorii, vitrinele şi marea. 
Doamnele în vârstă, din lumea ei, îi ofereau băuturi 
răcoritoare pe terasa câte unui restaurant sau 
bistrou. Cu toate că genunchii atinşi de reumatism o 
jenau, ea nu folosea niciodată baston. Dacă durerea 
devenea de nesuportat, se sprijinea în umbrelă. O 
cochetărie inofensivă, pe care nimeni nu o băga în 
seamă. 


584 


Într-o zi, fu acostată în plină stradă de prinţesa 
Eudoxia Suvorova, vechea ei rivală la jocul chemin de 
fer. 


— Să îngropăm securea războiului, Caterina Mihai- 
lovna!, îi spuse Suvorova zâmbind. Nefericirea ne-a 
lovit la fel, fără să ţină seama de vechile noastre 
certuri. 


Aceasta îşi purta cei optzeci de ani cu o vigoare 
de-a dreptul juvenilă. Refugiată din Rusia fără un ban, 
trăise agreabila surpriză să fie anunţată de notarul ei 
din Nisa că vila cumpărată cu decenii în urmă ca să 
organizeze o mare petrecere o aştepta intactă. 
Eudoxia vânduse degrabă casa şi, fatal, pierdu încă 
şi mai repede banii la jocuri. Acum abia îşi ducea 
zilele dintr-o pensioară acordată de o prietenă, 
prinţesa Tenişev. 


Prinţesa lurievski îi întinse mâna. 
— Aveţi dreptate! Hai să facem pace! 
Apoi surâse nostalgică. 


— Ce vremuri acelea când ne luptam înarmate 
cu multe milioane! Ce duel teribil! 


— Ei, da! Foarte plăcut! 


585 


— Şi ce plănuiţi pentru această seară, Eudoxia 
Viktorovna? 


— Mă gândeam la o vizită la Monte-Carlo, Caterina 
Mihailovna. 


— V-ar surâde să mergem împreună? 
— Bineînţeles că da. 


— Dar, din păcate, nu am posibilitatea să vă 
invit cu trăsura... 


— Din nefericire, nici eu. Am vândut-o de multă 
vreme. 


— Însă am putea să alegem alt mijloc de 
locomotie, Eudoxia Viktorovna. 


— O plimbare pe jos până la gară ne-ar face cu 
siguranță bine. 


— Daaa, la vârsta noastră, mişcarea este călduros 
recomandată. 

— Ai spus vârstă? Dar suntem încă tinere, Cate- 
rina Mihailovna! 


— Da! Ai multă dreptate, sufletul nu îmbătrâneşte 
niciodată. Din nefericire, trupul pe care-l târâm după 
noi ne cam trădează. 


— Deh, nu poţi să ai chiar totul! Şi-apoi, la ce 


586 


serveşte trenul? 
— Cu trăsura chiar am pierde mai mult timp. 
— Acesta-i adevărul, Eudoxia Viktorovna! 
— Sunt întrutotul de acord! 


— Chiar am putea să ne confruntăm 
experienţele ca să obţinem un sistem infailibil de 
joc! 

— Şi să aruncăm în aer banca! 

— Haidem! 


Bătrânele doamne se îndreptară şontâc-şontăc 
spre gară. 


* 
k x 


La puţin timp după această întâlnire, binefă- 
cătoarea prinţesei Suvorova îşi încredinţă sufletul 
Domnului. Moştenitorii ei încetară să mai onoreze 
pensioara acordată Eudoxiei Viktorovna. Rămasă 
fară resurse, aceasta se mută într-o pivniţă. Într-o 
dimineaţă, vecinii o descoperiră moartă, cu ochii 
sticloşi deschişi, un bilet de tren - pe ruta Nisa - 
Monte-Carlo între degetele crispate şi reci. 


x 


587 


kx 


Prietenia dintre prințesele lurievski şi Suvorova se 
bucurase de o viaţă scurtă. Singura tovarăşă şi 
prietenă a vârstnicei aristocrate rămase Stefania 
Dolgoruki. Bătrânul cuplu, instalat la Paris, mai 
făcea din când în când câte-o vizită rudei lor şi o 
ajuta cu ceva bani, dar nu prea mulţi, pentru că şi 
cei doi soţi abia deşi duceau zilele. 


Într-o zi, Stefania intră radiind de bucurie la cum- 
nata ei. 


— Un editor mi-a propus să-mi scriu memoriile. 
Am primit. Mi-a oferit chiar şi un avans. Aşa că v-am 
adus ceva bănuţi din suma cu pricina. 


O slabă lumină însufleţi câteva clipe ochii bătrânei 
prințese. Cu o mână tremurândă, ea înşfacă biletele 
de bancă şi le făcu să alunece în buzunarul rochiei 
de interior, fără să le numere. Oare câte bilete de 
tren ar putea să-şi cumpere cu banii ăştia? Şi n-ar 
putea să păstreze o sumă mai mare pentru joc? 


Aristocrata mulţumi. 


— De ce nu vă apucaţi să vă scrieţi şi dumnea- 
voastră memoriile, Caterina Mihailovna? Aş putea 


588 


vorbi cu editorul meu despre acest proiect! 
O umbră întunecă chipul Caterinei. 


— Mă simt prea bătrână ca să mai scriu aşa 
ceva. Nici nu aş avea răgazul să le sfârşesc. Tu, tu 
eşti în stare de un asemenea efort, căci eşti mai 
tânără decât mine. 


— Dar vă menţineţi în formă! 


— Îţi mulţumesc! Din păcate, inima mea e prea 
îmbătrânită, îmbătrâneşte repede... foarte repede... 


— Editorul meu ar fi gata să vă cumpere 
corespondenţa purtată cu ţarul Alexandru. Fireşte, în 
vederea publicării. 


Prinţesa îşi înălţă trupul şi, cu mâinile osoase şi 
pline de vene proeminente, strânse braţele 
fotoliului. Expresia demnă, imperială, a unei 
adevărate tarine, îi ilumină figura descărnată. Da, îşi 
părăsise fiul, risipise banii fetelor ei, inima îi era 
coruptă şi pervertită. Dar nu ar fi trădat niciodată 
încrederea lui Alexandru. Niciodată!... Niciodată!... 


Caterina minţi: 
— Am ars corespondenţa! 


589 


Stefania înălţă din umeri. 


— Păcat! Sunt convinsă că aţi fi putut primi un 
preţ interesant. 


— E târziu! Prea târziu! 
Stefania schimbă subiectul. 


— Am primit vestea morţii sărmanului La Tour, 
care a decedat în urma unui infarct. Când a aflat că 
toate economiile lui, depuse într-o bancă de la 
Sankt-Petersburg, s-au dus, s-a prăbuşit ca un 
trunchi de copac lovit de fulger. 


— Morţii  se-nlănţuie ca-ntr-o tragedie de 
Shakespeare, zise prinţesa plecând capul. Se face 
pustiu în jurul meu. 


* 
k x 


Înainte de accidentul ce costase viaţa domnişoarei 
Şebeco, prinţesa lurievski traversase o stare de 
prostraţie, de absenţă spirituală şi intelectuală. Zile 
întregi rămânea aşezată pe un scaun în faţa unei 
măsuţe şi îşi dădea pasiente. 


590 


Moartea domnişoarei „Eu ştiu tot” o trezi, o făcu 
să-şi iasă din această stare de prăbuşire, ca şi cum 
şi-ar fi dat seama că nu-i mai era îngăduit să se lase 
doborâtă şi că ar trebui să-şi revină şi să reia o viaţă 
normală, care pentru ea se confunda cu o agitaţie 
neîncetată. Dar această perioadă, care ar fi putut să 
sugereze un cântec de lebădă, o epuiză. Se deplasa 
din ce în ce mai greu. Picioarele slăbite nu mai 
suportau nici măcar greutatea trupului ei scheletic. 
Condamnată la imobilitate în fotoliu, ea facea 
nenumărate  pasienţe întreaga zi. Se plângea 
Stefaniei: 


— Este cumplit! Nu mai ştiu să dau pasiente. 
Am uitat valoarea cărţilor. După-amiaza uit ce-am 
mâncat la micul-dejun. E dezolant! 


Apoi, boala şi bătrâneţea galopante o fixară la pat. 
Perioadele de luciditate, din ce în ce mai rare, alternau 
cu lungi episoade de prostraţie. 


Olga Meremberg o vizită de două sau trei ori. 
Caterina, foarte ocupată cu concertele, îi scria din 
când în când scrisori reci, aproape impersonale. 
Prinţesa era incapabilă să le citească. Uneori delira. 
Camerista o auzea îngânând cuvinte izolate, 


591 


incoerente. 


* 
k x 


Prinţesa se stinse singură, noaptea. Bătrâna 
servitoare o găsi ţeapănă, cu ochii larg deschişi, cu 
gura strâmbă. Autorităţile municipale se-ngrijiră de 
înmormântarea sa. Nimeni din familie nu luă parte la 
ceremonie. Prinţesa Caterina Mihailovna lurievski- 
Dolgoruki fu îngropată în mormântul sorei ei, contesa 
de Berg. | s-a gravat numele pe crucea de piatră, dar 
atât de stângaci, încât ploile îl şterseră în curând. 
Blestemul — sau nenorocul — o urmă chiar şi 
dincolo de moarte. 


Tarina neîncoronată, uitată de toţi, se odihneşte 
neştiută în cimitirul rusesc din Nisa, uitat la rândul lui. 
Cruci de piatră, majoritatea sparte şi roase de timp, 
zac printre mărăcini. Doar albinele, în căutare de 
polen, mai zboară până la colina pe care cimitirul 
părăsit priveşte cu ochii lui lipsiţi de viaţă nesfârşirea 
mării... 


592 


593 


De acelaşi autor (şi în colaborare cu) 
Babel Palace 
Sclavii pământului 
Casa din Cherry Street 
Idolii de aur - Dinastia Sunderland-Beauclair vol. | 
Idolii de aur - Dinastia Sunderland-Beaudair vol. Il 
Idolii de aur - Dinastia Sunderland-Beaudair vol. III 


Păsări de pradă - Dinastia Sunderland-Beauclair vol. 
| 


Păsări de pradă - Dinastia Sunderland-Beauclair vol. 
II 


Păsări de pradă - Dinastia Sunderland-Beauclair vol. 
Ill 


Căderea Constantinopolelui vol. | 
594 


Căderea Constantinopolelui vol. II 


Cenuşă şi orhidee la New York 
Burada) 


Uragan asupra Europei 
Burada) 


Cavalcadă în iad vol. | 
Cavalcadă în iad vol. Il 
Hollywood - infernul viselor 
Salvaţi-mă! Sunt miliardar! 


Oameni în Rolls-Royce 
Burada) 


lubirile imposibile ale lui Petronius 


Groaza vine de pretutindeni 
Burada) 


Roxelana şi Soliman 
Burada) 


Asediul Romei vol. | 

Asediul Romei vol. Il 

Sunt regele Franţei! Regele Soare! 
Împărăteasa fară coroană 


Calea ducesei 
Burada) 


Plângi, plângi balalaikă 
Burada) 


595 


(Eugen 


(Eugen 


(Eugen 


(Eugen 


(Eugen 


(Eugen 


(Eugen 


Atenţie! Los Angeles va sări în aer 
Mafia şi miliardarii 

Extaz, moarte şi rock'n roll 
Miliarde şi picioare lungi 


Premiul - despre petrol, bani şi putere vol. | 
Yergin 


Premiul - despre petrol, bani şi putere vol. Il 
Yergin 


596 


Daniel 


Daniel