Puncte Cardinale anul XIII, nr. 5 (149), mai 2003

“Nu-i tocmai agreabil să observi că documentele pe care Washingtonul şi Londra şi-au întemeiat rechizitoriul împotriva Bagdadului | 
au fost, în mareparte, atit de puţin solide... Există exemple flagrante... S-a totvorbit, bunăoară, despre un contract între Irak şi Niger referitor 


la importul a 500 de tone de uraniu... Ei bine, atunci cînd A.L.E.A. [Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică] a obținut contractul 


cu pricina, n-a fost greu de stabilit că era vorba de un fals, că documentul fusese, pur şi simplu, contrafăcul! ”, | 








credinta 
iubire 
speranta 






PUNCiE 
CARDINALE 


(șeful inspectorilor O.N.U. în Irak) L_*%7 


ANUL XIII 
Nr. 5/149 


Mai 2003 





16 pag, - 15000 lei 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 





S-a spus şi s-a repetat obsedant, pe toate 
canalele mediatice, că Saddam Hussein n-are 
scrupule şi are armament necomvenţional. 
Nuse iluzionează nimeni că fostul lider irakian 
ar fi de fapt un mieluşel, dar unde este, până la 
urmă, acest armament neconvențional, fie el 
biologic, chimic sau nuclear? Nu l-au găsit 
nici inspectorii O.N.U. nici trupele anglo- 
americane! Dacă Saddam îl are într-adevăr şi 
n-a ezitat cândva să-l folosească chiar 
“împotriva propriei populații” (kurzii 
secesionişti din nordul Irakului), atunci de ce 
nu l-a folosit — mai cu seamă când situația a 
devenit disperată — şi împotriva trupelor 
invadatoare?! Una din două: Saddam ori are 

scrupule, ori n-are armament — ceea ce 
înseamnă că imperativul dezarmării sale, adică 
principalul pretext al declanşănii războiului, a 
fost absolut fals (aliații atacând mai degrabă o 
țară în prealabil dezarmată!), sau că imaginea 
monstruoasă a liderului de la Bagdad a fost la 
fel de fals exagerată propagandistic, ca paravan 
al unei agresiuni fără nici o justificare reală. 
Spre această din urmă concluzie pare să 
îndrepte şi faptul că prizonierii americani n- 
au fost nici ucişi, nici torturați, ci au fost găsiţi 
şi eliberaţi buni-zdraveni, pe picioarele lor, 
deşi s-au aflat săptămâni întregi la discreția 
presupusului “monstru” şi al indelung diaboli- 
zatei Gărzi Republicane. Saddamul propagan- 
dei americane i-ar fi mâncat de vii, iar în 
virtutea acestei propagande, părinții bieților 
prizonieri tocmai de asta se temeau, declarând 
patetic că şi-ar fi preferat copiii morți decât 
torturați de “vampirii” deşertului. lată, însă, 
că realitatea a fost cu totul alta, spre marea 
surprindere (şi poate și spre învățătura de 
minte)a tuturorvictimelor manipulării oficiale, 

Un alt mit propagandistic s-a dovedit a fi 
şi aserțiunea că în Irak ar fi trebuit căutați 
responsabilii pentru loviturile teroriste de la 
| | septembrie 2001 (sau măcar unii dintre ei): 
un document recunoscut ca autentic de toată 
lumea şi amplu mediatizat chiar în Occident a 
demonstrat însă recent că nici unul dintre 
capii organizației teroriste Al-Qaeda nu se 
află în Irak, ci cu toții se ascund în alte ţări 
arabe (dintre care unele în bune relaţii cu americanii)! Acuzaţia de colaboraţionism direct cu 
“terorismul internaţional” nu mai poate fi reținută nici ea în contul lui Saddam, ce pare să 
rămână, până la proba contrară, un romantic păgubos al Djihuad-ului, mai degrabă ridicol decât 
monstruos, cu tot autoritarismul lui de modă veche, 

În mare măsură mistificată mediatic ni se prezintă astăzi şi imaginea publică a poporului 
irakian: nişte amărâţi scăpați de sub teroare ca vitele de la abator, lași şi zdrențuroși, cu vocația 
trădării şi a hoției (fură însă și americanii, pe capete!), recunoscători “exportatorilor de 
democraţie” că le-au măcelărit confrații şi le-au adus libertatea de a-şi face de cap. Putem 
conchide că poporul irakian nu este cel mai eroic din lume, că are, ca de altfel toate popoarele 
din istorie, nu puține uscături, dar de aici şi până la ridiculizarea lui globală, colportată 
tendențios de televiziunile din lumea întreagă, calea este şi foarte lungă, și foarte ocolită, Este 
o specialitate media în Occident de a denatura realitatea prin decupajul insidios, dar şi prin 
speculația abrupt generalizatoare. Noi ştim bine, pe propria piele, cum ne-am pomenit după 
1990 confundați cu țiganii şi cum România a ajuns să [ie receptată ca o țară a romilor! Tot 
astfel, în cazul Irakului, s-a sugerat constant că “poporul irakian” ar fi totuna cu deşeurile bio- 
sociale prezentate țopăind în jurul tancurilor “eliberatoare” (altă demagogie pe care am trăit- 
O şi noi cândva) şi batjocorind ostentativ însemnele fostului regim. Bagdadul, la data intrării 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANŢA, ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Criza irakiană, după marea busheală 


| ÎNLO) LO) Ea) ÎN 9) 119) 
AL “DEMOCRAȚIEI TOTALITARE” 


Scurt exercițiu de “incorectitudine politică” 








masive a trupelor aliate, era un oraş practic 
evacuat, în care nu rămăseseră decât 
reziduunle societății: estropiații şi declasații. 
Aceştia reprezintă poporul irakian la fel de 
puțin ca homeless-ii poporul american sau 
“aurolacii” poporul român. Nici un om serios 
nu s-a pretat la acel spectacol grotesc, din 
care numai o propagandă imundăa putut face 
imaginea vie a unui popor, fie el şi de la 
marginea lumii! Asta ca să nu mai vorbim de 
faptul dovedit că faimoasa dărimare “în direct” 
a statuii lui Saddam a fost regizată (şi parțial 
înfăptuită) chiar de către americani, cu 
figurația conjuncturală a cîtorva zeci de 
localnici de cea mai joasă speță. 

Dar minciuna cea mai gogonată (şi mai 
cinică în acelaşi timp) rămîne aceea că 
Washingtonul ar fi cheltuit 75 de miliarde de 
dolari şi ar fi sacrificat cîteva sute de vieți 
americane din grijă umanitară față de poporul 
irakian. După ce a lovit fără scupule în popu- 
laţia civilă, în timp ce-i promitea eliberarea şi 
autodeterminarea, acum americanii, derutaţi 
Şi agasaţi de fundamentalismul şi antiamerica- 
nismul nedisimulat de care dă dovadă 
majoritatea populației (dar mai ales şiiții), 
pun în vedere că irakienii vor fi liberi să 
aleagă doar ceea ce vor să le impună 
americanii, adică un regim “democratic” 
clientelar Washingtonului, o formă de 
neocolonialism “macdonaldizat”, cu care nu 
doar poporul irakian, dar întreaga lume arabă 
are o incompatibilitate aproape genetică. 

Neaflăm, desigur, printre multe necunos- 
cute. Nu ştim unde se ascunde Saddam, 
teafăr sau rănit, nici dacă va fi prins vreodată 
sau va dispărea fără urmă, ca un alt Bin 
Laden. Nu ştim dacă războiul va continua 
într-o formă sau alta, nici dacă nu va fi urmat 
cumva de o recrudescenţă a terorismului şi a 
vendetelor interne. Nu ştim dacă Irakul va fi 
fericit sub cizma eliberatoare a anglo- 
americanilor (care au dovedit că nu se sfiesc 
să deschidă focul asupra populaţiei civile 
protestatare), nici cum se va împărți profitul 
rezultat din petrolul irakian. Nu ştim cum vor 
evolua spiritele în lumea arabă, nici în ce 
măsură Israelul, ieşind din conul de umbră strategică în care s-a refugiat pe durata războiului 
din Irak, va tolera un stat palestinian în coastele sale. Nu ştim care va fi următoarea victimă 
a “jandarmului mondial” (Siria? Coreea de Nord? Pakistanul?), nici cum vor plăti Franța ori 
Turcia nealinierea la planurile americane sau cum se vor redefini raporturile dintre Statele 
Unite, Europa şi O.N.U, (bastionul utopic şi agonic al vechiului “drept internațional”). Nu ştim 
cum și cât Rusia se va pricepe şi va putea să profite de context, nici până la ce punct N.A.T.O, 
mai reprezintă ceca ce a fost, Nu ştim în ce măsură România va mai fi lesne digerată de U. E. 
după preacurvirea ei cu Inalta Poartă de peste ocean, nici dacă, obligați să ne conformăm "legii 
de murături” pe care americanii ar voi s-o impună în privința Irakului post-Saddam, vom mai 
vedea vreun cent din cele peste două miliarde de dolari pe care Bagdadul ni-i datorează.» 

Cert este însă că minciuna sistematică devine o armă curentă a “noii ordini mondiale” şi 
că “democraţiile” locale nu mai pot funcţiona efectiv decât ca tot atâtea cordoane ombilicale 
ale unui rotalitarism mondial din ce în ce mai violent şi mai neglijent deghizat, prin care o lume 
dezobișnuită să pândească şi obişnuită să consume este condusă perfid spre adevăratul 
comunism, ce se vădeşte tot mai mult a [i nu cel din Capitalul lui Marx, ci cel din Protocoalele 
Înțelepților Sionului, 

Vasile A. Marian 





PAG. 2 NR. 5/149 Mai 2003 





Nici nu s-a sfârşit bine războiul din Irak, că se Şi 
vorbeşte tot mai insistent de scumpirea produselor 
petroliere. Şi cu siguranță se vor scumpi. Cineva va trebui 
să plătească în timp costurile acestui discreționar şi pustiitor 
război, precum şi “dobânzile” aferente unei asemenea 
“investiții” sui generis. E de la sine înţeles că cei care l-au 
făcut, oricât s-ar prevala de pretextele umanitare, au 
investit în această “afacere” şi pentru a obține un oarece 
profit, căci — nu-i aşa? — în lumea afacerilor nici chiar 
“eliberările” nu se fac pe gratis... Grijulii ca întotdeuna, 
americanii, având de data aceasta şi experiența primului 
război din Golf (1991), vor împărți, ca şi atunci, echitabil, 
pe cap de locuitor (căci tot pământeanul consumă. direct 
sau indirect, petrol), toate aceste costuri exorbitante. În 
această situație, cei care mai cred şi acum, după ce războiul 
s-a terminat aşa cum s-a terminat, că americanii l-au făcut 
din considerente umanitare şi pentru a preîntâmpina nu 
ştiu ce atac cu fantomaticele “arme de distrugere în masă” 
de care Bagdadul era bănuit, sunt fie nişte naivi incapabili 
să înțeleagă pe ce lume trăiesc, fie nişte oportunişti care vor 

“săse punăbine cu hegemonii “noii ordini mondiale”. Căci 
după cum susține un cunoscut scriitor american, Norman 
Mailer, într-un discurs intitulat“Bush. coşmarul Americii”, 
rostit la San Francisco cu câteva zile înainte de invadarea 
Irakului, “războiul din Irak nu este pentru americani decât 
primul pas spre dominația mondială... În spatele acestui 
război se ascunde dorința lor de a instala în Orientul 
Apropiat o puternică forță militară care să le servească de 
trambulină pentru extinderea puterii asupra întregii lumi”. 

Dar, în afară de acest obiectiv ceva mai îndepărtat, 
Statele Unite mai au unul mult mai imediat: controlul 
asupra zăcămintelor de petrol din regiune. Dupăstatisticile 
la zi, “Statele Unite consumă la ora actuală 19,5 milioane 
barili zilnic, în procente 26% din consumul întregii lumi. 
Mai mult de jumătate din această cantitate (9,8 milioane 
barili) provine din import. Pentru a face față acestei 
dependențe zdrobitoare, Statele Unite trebuie să controleze 
67% din rezervele de petrol ale lumii, care se află în 
zăcămintele de sub nisipurile Golfului Persic. Irakul singur 
posedă 112,5 miliarde barili sau, în procente, 11% din 
rezervele mondiale. Numai Arabia Saudită posedă mai 
mult”, 

De menţionat că o dată ocupat Irakul, America va 
controla şi Arabia Saudită, care în ultimul timp îi cam face 
probleme, precum şi restul Orientului Apropiat. Și pentru 
aceasta nu este nevoie să țină regiunea ocupată mam 
militari. Au şi declarat, de altfel, că se vor retrage (Şi, 
probabil, chiar se vor retrage), nu însă înainte de a instala 
la Bagdad un guvern-marionetă care să le fie credincios şi 
să le permită menţinerea unor putemice baze militare în 
zonă. 

Pentru a-i convinge pe cei mai sceptici de adevărata 
mizărăzboiului recent încheiat, reproducem câteva extrase 
dintr-un curs ținut la Institutul Politehnic din Milano, 
catedra de “Modelizare şi Gestionare a Resurselor 
Naturale”, curs intitulat**Dedesupturile atacului american 
împotriva lrakului în 1991”. După ce aminteşte că totalul 
costurilor acestui prim război din Golf au fost de 40 
miliarde de dolari, autorul cursului respectiv începe prina 
pune întrebări și a da răspunsuri perfect documentate. 

Întrebare: “Cine a suportat aceste costuri?” 

Răspuns; “Spontan s-ar putea răspunde că aceste 40 
miliarde au fost plătite de Statele Unite, dar aceasta nu este 
decât în parte adevărat, pentru că, în realitate, Statele Unite 
au contribuit numai cu 25% din această sumă, diferenţa de 
75% fiind achitată de țările arabe, în primul rând de Kuweit 
şi de Arabia Saudită”, 

Întrebare: “Dar de unde provin aceşti bani?”, 

Răspuns: “Înainte de începerea războiului, prețul 
petrolului era în jur de 15 $ barilul. O dată cu inceperea 
războiului, însă, acesta a crescut până la 42 $ barilul, 

generând astfel un supraprofit estimat la cel puţin 60 
miliarde $.”. 

Întrebare: “Şi către cine a mers acest supraprofit 7”, 

Răspuns; În țările arabe se aplică de regulă împărțirea 
jumătate-jumătate, adică 50% guvernele locale (Kuweitul 
şi Arabia Saudită), 50% companiile multinaționale care 
controlează şi exploatează zăcămintle de petrol. Deci, din 
beneficiul net de 60 miliarde $ obținut ca urmare a creşterii 
prețului petrolului, 30 miliarde $ au mers către companiile 
petroliere multinaționale și 30 $ miliarde către guvernele 


respectivelor țări arabe”. 








PUNCTE CARDINALE 


LIBERTY... 
BUT 
WHAT'S FORME? 
Mai pe româneşte: 
“Cifrele vorbeşte!”... 


RI 


i i 


d 
pr. 


n ja 
y'. 

5 La 
- 
| 


i 3 
— 
7] 
Li 
[| 


ah 
“i 
E i 
? 
* 


. E ae CF 





Întrebare: “Dar cui îi aparțin companiile petroliere?”. 

Răspuns: “In Orientul Mijlociu extracția şi comerțul 
cu petrol este în totalitate în mâinile a 7 companii surori 
(Shell, Tamoil, Esso etc.), toate americane, dintre care 5 
aparțin statului american şi 2 sunt private. Deci din 30 
miliarde $, circa2 | miliarde au mers către guvemul american 
şi 9 miliarde către companiile private americane”. 

Să facem acum o mică socoteală: “Ţările Arabe 
(Kuweitul şi Arabia Saudită) au contribuit la război cu 30 
miliarde $ şi au cîştigat, datorită creşterii prețului petrolului, 
30 miliarde $. Au avut deci profit 0. Statele Unite au 
contribuit la cheltuielile de război cu 10 miliarde $ şi au 
câștigat de pe urma creșterii prețului petrolului 21 miliarde 
$. Au avut deci un profit de 11 miliarde $. Fondurile private 
americane au contribuit la război cu 0 $ şi au câştigat, 
datorită creşterii prețului petrolului, 9 miliarde $. Au avut 
deci un profit de 9 miliarde $. Acum este clar, Statele Unite 
au câştigat de pe urma războiului din 1991 nu mai puţin 20 
miliarde $, ceea ce este cu totul altceva decât «eliberarea» 
Kuweitului...” 

Concluzie:"Din această socoteală reiese clar că, în cele 
din urmă, acest război a fost finanţat de NOI TOŢI!!!”. 

Aceasta nu este însă totul, căci întrebări mai sunt. 

Întrebare: “Unde au mers cele40 milioane $ cheltuieli 
de război?”. 

Răspuns: “Spre industriile de război, care din întâmplare 
sunt toate AMERICANE!!!”. 

Concluzie: “Deci Statele Unite au câștigat, datorită 
creșterii prețului petrolului ca urmare a războiului, LI 
miliarde $ direct şi 49 miliarde $ indirecu!! Această 
constatare ne permite să înțelegem mai uşor că războiul din 
1991 a fost dus exclusiv din interese economice, iar nu din 
considerente"“umanitare”, așa cum s-a pretins. De asemenea, 
constatrea aceasta ne ajută să înțelegem și alte două 
evenimente majore ale momentului: 1) raţiunile războiului 
din Afghanistan și 2) probabilul război din Irak [care între 
timp s-a şi terminat — n.n.]. 

|. Războiul din Afghanistan a avut ca principal obiectiv 
instalarea în această țară a unui guverm-marionetă care să 


permită construirea pe teritoriul său a unui oleoduct 
(pipeline) lung de 2500 km. Acest oleoduct de o mare 
importanță strategică ar avea ca singură alternativă 
construirea unui alt oleoduct, lung de 5500 km., mult mai 
costisitor de realizat şi de întreţinut. Este mai uşor să razi 
din temelie o țară deja distrusă de 30 de ani de războaie şi 
să o ocupi pentru a construi şi administra aici, în linişte, 
acest oleoduct mai scurt şi mai puțin costisitor. 

2. Pentru înţelege de ce Bush jr. vrea să atace din nou 
Irakul [cum s-a şi întâmplat- n. n.], trebuie să amintim că 
Statele Unite sunt deja într-un conflict latent cu Arabia 
Saudită, principalul lor furnizor de petrol din Orientul 
Mijlociu. Acestconflicteste iremediabil, deoarece Arabia 
Saudită este una dintre țările cele mai implicate în rețeaua 
teroristă condusă de Bin Laden, precum şi pentru că 
opinia publică intemațională este tot mai ferm împotriva 
ei, întrucâtaici sunt încălcate cele mai elementare drepturi 
ale omului. Deci obiectivul prioritar al administrației 
Bush este găsirea în Orientul Mijlociu a unei alternative la 
petrolul Arabiei Saudite. Mijlocul cel mai la îndemână 
este, evident, invadarea Irakului şi instalarea aici a unui 
regim-manionetă, sub atenta supraveghere a Statelor 
Unite”. 

Între timp Irakul a fost invadat, armata lui învinsă şi 
Saddam Hussein îndepărtat de la putere. Uşurinţa cu care 
americanii şi-au realizat obiectivele propuse demonstrează, 
cu prisosință, inexistența “formidabilelor arme de 
distrugere în masă” cu care dictatorul de la Bagdad ar fi 
amenințat, chipurile, nu numai “pacea” şi “armonia” care 
domnesc în regiune, ci chiar pacea întregii lumi. Dacă 
Saddam ar fi posedat astfel de arme, nu văd ce l-ar fi 
împiedicat să le utilizeze în disperare de cauză. Mai mult 
decât atât, americanii au obținut atât de facil victoria şi 
pentru că au atacat o țară pe care în prealabil, cu ajutorul 
şi cu complicitatea O.N.U. au dezarmat-o până şi de 
armamentele sale clasice. De exemplu, la cererea 
inspectorilor O.N.U. care au funcționat aici până în ultimul 
moment, Irakul a fost nevoit să-şi distrugă, chiar în 
ultimele zile de dinainte de invazie, rachetele Scud. arme 
cu orază de acțiune de până la 150 km, care nu sunt incluse 
în categoria armelor de distrugere în masă. 

Invadarea Irakului de către trupele anglo-americane. 
fără acordul Consiliului de Securitate al O.N.U.. este 
considerată de către unii lideri europeni (chiar dacă nu toți 
indrăznesc să o spună răspicat) un act de piraterie 
intemațională care vaavea, într-un viitornu prea îndepărtat, 
consecințe nefaste, atât în ceea ce priveşte unitatea euro- 
atlantică, cât şi alte aspecte de pe mapamond. În primul 
rând, se va agrava, fără doar şi poate, incompatibilitatea 
dintre America şi restul lumii, ceea ce va duce la o ruptură 
cvasitotală între această superputere cu tendinţe vădit 
imperialiste şi Europa înțelepțită şi mult mai tolerantă. În 
al doilea rând, această agresiune a Statelor Unite incită 
mişcănle teroriste la acțiune, dându-le posibilitatea să se 
considere în legitină apărare. În al treilea rând, îndepăr- 
tându-l pe Saddam Hussein de la putere, americanii au dat 
o mână de ajutor fundamentalismului islamic. Se ştie că 
regimul dictatorial a fost un regim laic, care i-a oprimat cu 
brutalitate pe şiiții majoritari, ceea ce şi explică, probabil, 
necombativitatea populației irakiene împotriva cotropito- 
rului american. La sfârşitul campaniei militare intoleranța 
irakienilor împotriva americanilor s-a accentuat, numeroşi 
lideri şiiţi declarând răspicat că nu sunt dispuşi să accepte 
o prezenţă americană de lungă durată pe teritoriul țării lor, 
“Pentru început opoziția noastră faţă de ocupaţia străină 
va fi exprimată prin mijloace paşnice. Apoi, dacă vom 
constata că acest fel de opoziţie nu duce la nici un rezultat. 
vom decide ce avem de făcut în continuare”, a declarat un 
lider şiit după încetarea ostilitățior. Aşa stând lucrurile, 
tare mi-e teamă că adevăratul război al irakienilor... abia 
de acum va începe. În acest caz, pentru a-şi consolida 
“victoria” împotriva Irakului, administraţia americană va 
trebui, vrând-nevrând, să urmeze sfatul deloc dezinteresat 
al premierului israelian Ariel Sharon, care i-a îndemnat să 
nu se oprească aici, ci să “elibereze” şi alte țări din zonă. 
Aşa că, după “pacificarea” şi “democratizarea” Irakului, 
s-ar putea să urmeze la rând Siria, Libanul, Iranul, sau mai 
ştiu eu care altă țară arabă nealiniată intereselor iudeo- 
americane. Căci, la cât e America de putemică, sacul 
“umanitarismului” s-ar putea să fie unul fără fund... 


Demostene ANDRONESCU 


4 


— 7" — “.———...S . vo 7 1 


—T A... 1.” 09" AOC 


— TE ra? CPE P IOD e O. 7, o VC 


73 d...” ve oi 











PUNCTE CARDINALE 


Mai 2003 NR. 5/149 PAG. 3 


SCINDAREA OCCIDENTULUI 


Care pe care? După căderea comunismului, 
evenimentul cel mai important şi cel mai surprinzător, cu 
cele mai ample implicaţii globale, este scindarea 
Occidentului de-clanşată de războiul din Irak. Încă din 
1997, ““greii” actualei administrații americane implicaţi în 
afaceri cu petrol (Dick Cheney — vicepreşedintele S.U.A. 
Donald Rumsfeld -— ministrul Apărării, Paul Wolfowitz-— 
adjunctul lui Rumsfeld la Pentagon, John Bolton-—actualul 
secretar de stat pentru controlul armamentului, Richard 
Perle — preşedintele Consiliului pentru ştiinţa apărării, 
Zalmay Khalilzad — reprezentant oficial al administrației 
Bush în Irak) au solicitat în scris preşedintelui Bill Clinton 
şi preşedintelui Camerei Reprezentanţilor schimbarea, 
chiar prin folosirea forței, a regimului din Irak, pentru 
prolejarea intereselor vitale din Golf (cf. Evenimentul 
zilei/ 14 febr.). In aceste condiţii, invadarea Irakului 
reprezintă doar începutul unui proces de impunere aordinii 
americane în Orientul Mijlociu, cu toate consecințele ce 
decurg de aici: controlul asupra celor mai mari rezerve de 
petrol ale economiei globale şi privatizarea acestora în 
beneficiul exclusiv al petroliştilor din stafful lui Bush, 
controlul asupra celei mai importante zone geostrategice 
a lumii, situate la intersecția a trei continente, şi, nu în 
ultimul rând, garantarea securităţii Israelului. Cu toate 
acestea, după alungarea de la putere a lui Saddam Hussein, 
grava fisură a actualului establishment va continua să se 
adâncească la viitoarele seisme provocate de ““democrati- 
zarea” Siriei — adversarul declarat al Israelului încă de la 
înființarea acestuia (care, prin vocea şefului diplomaţiei 
siriene, a avertizat că “israelienii vor plăti în viitor preţul 
pentru ce se întâmplă acum în Irak, dacă nu le spun 
prietenilor de la Washington să înceteze” —cf. Evenimentul 
zilei/ 14 apr.) şi a Iranului (al cărui preşedinte a declarat că 
“nu va recunoaşte nici o administraţie instalată de S.U.A. 
în lrak” şi că “va sprijini Siria dacă aceasta va fi atacată” — 
cf, Adevărul/18 apr.). La viitoarele confruntări diplo- 
matice pe această temă, țările europene anti-americane 
vor încerca să strângă rândurile (în jurul Rusiei!) şi să 
prezinte punctul de vedere comun, al întregii Uniuni 
(Ruso-)Europene., pe baza unei Declaraţii de independenţă 
(față de America!) a Europei, după cum a afirmat Valery 
Giscardd' Estaing, preşedintele Convenţiei Europene pentru 
Reformă Instituţională, observând că “statele membre ale 
U.E. au încălcat tratatele în vigoare, prin care s-au angajat 
să pună în practică o politică externă comună” (cf, Ziua/25 
mar.). La rândul lor, americanii vor încerca disperaţi să 
contrabalanseze procesul de unificare a Europei; în acest 
scop, S.U.A. intenționează să înlocuiască actualul sistem 
de exercitare a preşedinţiei europene prin rotaţie, creând 
post de “super-preşedinte” al Europei, în care să-l impună 
pe premierul Marii Britanii, obedientul Tony Blair (cf. 
Daily Mirror, cit. de Mediafn/18 apr.), “calul troian” al 
S.U.A. în UE. 

Israel şi “restul lumii. "Pe măsură ce bătălia pentru 
Orientul Mijlociu, dublată de lupta acerbă dusă între 
serviciile secrete pentru supremație în Europa, se înteţeşte, 
alianța anti-americană Rusia-““Vechea” Europă tinde să 
capete aspectul unei coaliții internaţionale împotriva 
Israelului, cu binecuvântarea Vaticanului, intrat în horă ca 
susținător al înființării unui stat palestinian (dar şi ca 
aspirant la statutul de lider religios global, prin resurecția 
ecumenică a fostului Imperiu roman). Căsituaţia evoluează 
în acest sens, o dovedesc următoarele evenimente: 1) 
Sentința Curţii de Casaţie de la Bruxelles (investită cu 
competență universală) care “permite reluarea urmăririi 

judiciare a lui Ariel Sharon pentru crime împotriva 
umanităţii, imediat ce premierul israelian nu va mai fi 
protejat de imunitatea acordată de funcţia sa” (cf. FP, cit. 
de Mediafax! 13 febr.); 2) Riposta foarte dură a Israelului, 
care şi-a retras urgent, pentru consultări, ambasadorul de la 
Bruxelles — măsură însoţită de acuzațiile incendiare din 
partea Marelui Rabin al Israelului (ce a calificat decizia 
drept '“scandaloasă și ipocrită”, provenind dintr-o țară care 
“a închis ochii în faţa Holocaustului”) şi a ministrului de 
Exteme Benjamin Netanyahu (ce a declarat că decizia este 
“o calomnie şi un atenta! grav la adresa adevărului, 
dreptăţii, moralei şi sfatului Israef” — ct. România liberă/ 
| 5 febr.). Dacă această decizie ar fi fost luată sub presiunea 
unui partid european extremist, sistemul ar fi oferit soluţia 
ieşirii din criză prin izolarea şi boicotarea democratică a 


acestuia de către formațiunile politice de centru (dreapta- 
stânga) — aşa cum s-a întâmplat nu demult în Franţa (cazul 
Jean Marie Le Pen). Dar decizia care-l vizează pe Ariel 
Sharon- actualul lideral drepței israeliene (neboicotate nici 
de forțele democrate interne, nici de cele internaţionale!) — 
provine dintr-o țară cu un statut-cheie în structura U.E. şi cu 
o democraţie bine sedimentată, care “exportă” chiar 
standardele acguis-ului comunitar, 

Cauzele acestui “antisemitism” european democratie 
trebuie căutate în refuzul obstinat al dreptei naţionaliste 
care conduce Israelul de a accepta crearea unui stat pales- 
tinian. Tot în acest refuz rezidă şi cauza reizbucnirii 
terorismului arab (orchestrat din culise de Moscova). Sănu 
uităm că arabii, după ce au renunțat la terorism şi au pus 
problema care le ardea sufletul în termenii drepturilor 
omului, au găsit audienţă la Bill Clinton în vederea creării 
unui stat palestinian a cărui capitală să cuprindă estul 
Ierusalimului. Dar procesul de pace demarat atunci de 
S.U.A. a fost sabotat de împuşcarea premierului evreu 
Yitzaak Rabin chiar de către extrema dreaptă israeliană 
(care participă acum la guvemare!). În ultima vreme, preşe- 
dintele Bush a acceptat şi el înființarea unui stat palestinian, 
condiționând însă acest obiectiv de răsturnarea de la putere 
a lui Saddam Hussein (cf. Mediafax/27 februarie) — ceea ce 
denotă că S.U.A. doresc reconcilierea dintre evrei şi pales- 
tinieni, necesară stabilității în Orientul Mijlociu. In acest 
sens, preşedintele Bush a schițat chiar un document, “Harta 
drumurilor”, în care “se vorbeşte de două popoare, israeliții 
şi palestinienii, şi de două state, Israelul şi Palestina” (cf. 
Ziua/28 mantie). Ariel Sharon a câştigat însă detaşat — față 
de reprezentantul stângii — alegerile pentru funcţia de 
premier, declarând că acordurile de la Oslo, din 1993, 
referitoare la autonomia palestiniană, sunt moarte şi nu mai 
există, că o reglementare a conflictului nu poate fi realizată 
în prezent, că nu poate fi vorba de cedarea de noi teritorii, 
avându-se în vedere menținerea suveranităţii israeliene 
asupra întregului lerusalim (cf. Evenimentul zilei/2 februarie 
2001). În condiţiile în care premierul Sharon e hotărât să se 
menţină pe aceste poziţii intransigente, e foarte puțin probabil 
că preşedintele Bush va reuşi să impună pacea în Orientul 
Mijlociu. 

Duşmanul de moarte al Vestului. După căderea 
comunismului, America nu s-a comportat la înălțimea 
responsabilității ei de “imperiual binelui” — ca unică super- 
putere mondială, exponentă a intereselor Vestului. leşită 
învingătoare din “răzbioul rece”, în loc să pună imediat cu 
botul pe labe “imperiul răului”, prin dekaghebizarea urgentă 
a Europei şi extinderea Occidentului până la actualele 
dimensiuni (atinse de recentele invitaţii de aderare la 
N.A.T.0.), America a promovat Rusia la rang de ţiitoare 





privilegiată, pompând în ea miliarde de dolari, în absența 
indiciilorreformiste şi în pofidasemnalelor de avertisment 
transmise de C.I.A. şi F.M.I. cu privire la deturnarea 
fondurilor primite şi la spălarea banilor. De ce a investit 
America în “caracatița” rusă, încurajând-o să-şi întindă 
tentaculele în Orientul Mijlociu şi în Europa? Probabil, 
pentru a o folosi în continuare ca sperietoare de serviciu a 
dominaţiei globale, care să justifice menţinerea 
protectoratului american, cu toate privilegiile economice 
ce decurg de aici... Fondurile primite de ruși din Vest 
pentru demararea reformei liberale, au fost de fapt investite 
de aceştia în: 1) lansarea pe piața americană interlopă a 
mafiei ruse, conduse de ofiţeri K.G.B. (pe lângă care mafia 
italiană şi cea asiatică pălesc de-a dreptul); 2) relansarea 
producţiei de armament; 3) relansarea şi extinderea 
serviciilor secrete prin care Rusia a ajuns să controleze 
U,E.. ba chiar s-o dirijeze împotriva Americii (după cum 
reiese din recentele dezvăluiri ale lui Pacepa cu privire la 
apartenența ministrului de Externe al Germaniei, Joschka 
Fischer, la “vechea comunitate informativă anti- 
americană”, precum şi la relațiile acestuia— determinate de 
trecutul său terorist — cu Cohn Bendit, membru al Parla- 
mentului european, şi Kastem Voight, responsabil al 
relaţiilor cu S.U.A. în Ministerul de Externe al lui Fischer 
— cf. Evenimentul zilei/15 februarie); 4) relansarea 
terorismului mondial (Rusia nefiind străină de actul de la 
1 1 septembrie 2001). 

Instalată-— în virtutea concubinajului ocultcu““Unchiul 
Sam'”—încasacomună a democraţiei globale, “concubina” 
de la Răsărit i-a tocat însă banii “concubinului” de peste 
ocean, cu vechii ei tovarăşi arabi şi europeni, pentru ca apoi 
— perversa de ea! — să-i dea un şut dureros uncheşului, şi 
bătut, şi cu banii luaţi, dar mai ales decăzut peste noapte din 
drepturile sale asupra Orientului Mijlociu şi Europei 
Occidentale. 

Paradoxal, abia după căderea comunismului, Rusia 
este pe punctul de a vedea realizate (pe banii Vestului!) 
obiectivele trasate de Brejnev serviciilor de Informaţii 
Exteme ale Uniunii Sovietice; e “alungarea trupelor 
americane din Europa şi abolirea NA TO” prin chemarea 
“ca Europa să-şi ia soarta în propriile mâini”, ceea ce va 
reprezenta “începutul sfârşitului pentru rolul de dirijoral 
Statelor Unite în orchestra vest-europeană”"; e “Europa 
pentru europeni Şi Yankee go home vor fi pe buzele tuturor 
[...]. Cu cât mai repede vom sădi aceste idei în minţile 
oamenilor, cu atât mai repede vom cuceri Europa” e 
“vom avea succes numai dacă inamicul nu va putea dovedi 
că isteria anti-americană ce va cuprinde curând Europa de 
Vesta fostgeneratăde noi'”; e''transformareaterorismului 
internațional într-un instrument de bază spre a crea haos 
intern în țările occidentale”; e operaţiunile teroriste 
“trebuiau să fie realizate sub steag străin, cu alte cuvinte 
asasinii trebuiau să fie documentați ca cetățeni ai unor țări 
necomuniste, spre a preveni, în caz când erau prinşi, ca 
crima să fie atribuită lagărului socialist”; e în acest scop, 
serviciul de informaţii externeal U.R.S.S. şi'“surorile” sale 
din țările-satelit colaborau cu O.E.P. (Organizaţia pentru 
Eliberarea Palestinei) şi organizaţiile teroriste patronate de 
aceasta (ca Brigăzile Roşii sau Armata Republicană Irlan- 
dezăy, cu guvernul terorist al Libiei”, cu traficanţii de 
droguri şi liderii mafiei din Vest, care “deveniseră o altă 
sursă importantă de terorişti profesionişti”, în timp ce în 

Spania agenţii terorişti “operau sub acoperirea de 
«naționalişti basc”; e rudă bună cu terorismul, paci fis- 
mul (numit de inițiați “conspirația pentru pace'"*) era 
Traian Călin UBA 

(continuare în pag. 6) 


1. lon Mihai Pacepa, Moştenirea Kremlinului. Rolul 
spionajului în sistemul comunist de guvernare, Ed. Venus, 
Buc., 1993, p. 337. 

2. Ibidem. 

3, Ibid, p. 338. 

4, Ibid,, p. 360. 

5, Ibid, 

6. Ibid, p. 370. 

7, Ibid, p. 366. 

8. Ibid, p. 365. 

9, Jbid, p. 366. 

10. Stephen Koch, Sfârşitul inocenței. Intelectualii din vest 
şi tentaţia stalinistă. 30 de ani de război secret, Albatros/ 
Universal Dalsi, Buc., 1997, p. 39. 
























PAG, 4 NR. 5/149 Mai 2003 


Şi totuşi ceva pute pe aici... 


PROPAGANDĂ PRIN 
POȘTA ELECTRONICĂ... 


There is a world, a universe, of difțerence between a vicious and 
dictatorial regimelike Saddam Hussein which has created an institutional 
appăratus that carries out rapes, tortures, and murders of innocent men, 
women and children (throwing babies from helicopters in front ofiheir 
parents to make them confess.to anti-regime thoughts and actions) and 
steals money from the people (billions ofdollars making up the personal 
fortunes of Saddam Husseinand his family) and fhe completely accidental, 
non-targeted, casualties suffered bycivilians in Iraq (because Saddam 
Hussein and his vicious, heartless, thugs have chosen to fight behind 
innocen! civilian women and children and have chosen to base military 
equipment and operations în civilian locations such as mosques what 
an abomination) and civilian neighborhoods... hiding like cowards 


„. SILO REPLICĂ 
PRINCIPIALĂ 


Îmi pare foarte rău, dar cunosc prea puţin limbajul în care- 
mi scrieţi. Bănui că este engleza. Dar înțeleg că-i vorba de ce 
minunat este Mr. Bush,carea preferat să ataceo ţară dezarmată 
în loc de a continua lupta contra barbarilor care au zdrobit 
peste 3000 de vieţi în turnurile gemene și pe care nu reuşeşte de 
peste un an să-i găsească și să-i pedepsească așa cum se cuvine. 
Or,cum s-a văzut dintr-un recent document amplu mediatizat, 
singura ţară din care nu proveneau aceștia era Irakul! În 
schimb, veneau toţi din ţări prietene la cataramă cu U.S.A! De 
altfel, tot la cataramă a fost- până nu demult — Mr. Bush și cu 





Îmblânzirea scorpei? 





behind inmoceni men, women and children [o 
protect” their militar equipment. instead of 
fiehting in (he open like men. They asked for this 
fiohut 
refuseu 
leave (he countrv and hey refused 

Just like. Jesus had the strength und courage 
ani character to Ihrow lhe moneychangers out 
of the temple, the U. S. led coalition had the 
courage and streneth and character lo tlwon 
(hevicious, mnurderous hugs of Saddam Hussein 
Out 0f the and the 
neighborhoods where innocent menwomen and 


(hey were asked lo disarm and the) 
hey were &iven the opportunity to 


MOSques civilian 


children can al last have a chance lo Ine a 
deceni, civilized, prosperous existance 

How much do American citizens pay (heir 
President. around 200 thousand dollars or 
so... how much has Saddam Hussein and his 
family stolen from the Iraqi people... billions 
and billions of dollars. How many inmoceni 
civilians have George Bush and the American 
militarykilled INTENTIONALLY? ZERO... How 
many innocent civilians has Saddam Hussein 's 
regime killed INTENTIONALLY? HUNDREDS 
AND HUNDREDS OF THOUSANDS.. a 
100,000 shiites in southern Iraq in 1991; 5,000 
Aurds gassed in (he war with Iran... a 100,000 
other Kurds killed in thewarwith Iran. Who will 
9010 heaven: George Bushor Saddam Hussein”? 

To believe anything difțerentlv is to be 
possesseil by a demonic spirit that distoris and 
denies reality so as to allow good people to do 
nothing in the face of evil... just as no one 
stopped the Germans fromslaughtering e at 
of.Jews in World War II 

Thank God for America or we would all be 
Nazis today! God Bless America and God Bless 
President Bush! 


Saddam, pe carel-a îndopat bine cu armele 
de distrugere în massă pe care criminalul 
le-a folosit cu succes împotriva propriului 
său popor. Dar, desigur, cel mai bun mod 
de a face un popor să uite de dezastrul 
economic provocat de Enron şi alte 
Worldcom, precum şi de eşecul din 
Alghanistan, este dea începe un nou război, 
acolo unde populația nu are nici o şansă de 
scăpare. Recunosc că este o strategie de 
efect, 

Privind astăzi la TV halul în care a 
ajuns țara unde s-a născut lumea, lipsa 
totală (voită?) de cea mai mică prevedere 
post-victorie, mă gândesc că or fi salvat 
americanii Europa de nazişti (fie vorba 
între noi, treaba cea mai grea au făcut-o 
rușii, că ei au ajuns la Berlin!), dar au avut 
grijă să nu salveze aceeași Europă de 
comunişti (că deh, ăia erau mai bine 
înarmaţi!). 

Şi nu-l mai amestecați pe lisus în treaba 
asta, că denigraţi credinţa noastră, a 
tuturora, în pragul Sfintelor Paşti. Dacă 
Mr. Bush vrea să alunge neguţătorii din 
templu, să înceapă cu cei din ţara domniei 
sale, în loc să le dea afaceri de miliarde în 
Irak (că nu de răul lui Saddam s-au repezit 
ei la friptura irakiană). lisus nu folosea 
bombe cu dispersie împotriva oamenilor 
amărâți, ucigându-le copiii. Aşa că mai 
lăsaţi lozincile, că nu suntem în România 
lui Ceauşescu. Sau aţi trimis o copie la 
CA... casă arătaţi ce american meritoriu 
sunteți? Văd că nu îndrazniţi nici măcar 


să vă semnaţi textul, Aşa curaj american 


mai zic şi cu! 
Dana Petrişor 
(Paris) 


X“Pentru NASA, spaţiul este încă prioritatea numărul 


i 
SE 
A 


În numărul trecut trăgeam un semnal de 
alarmă asupra nivelului intelectual lamentabil al 
presei românești, publicând o culegere de inepții 
de prin gazetele noastre actuale, pecâtdeilariante, 
pe atât de întristătoare (“0O, ţară tristă, plină de 
humor!”). lată însă că ne-zdrăveniile de pe acasă 
pălesc pe lângă cele curente la case mai mari! Un 
colecţionar canadian a adunat o seamă de “perle” 
(în America s-a impus deja termenul de bus/zisms!) 
din discursurile preşedintelui american George 
W. Bush, pe care vi le oferim aici în traducere 
(trimițând, în loc de alt comentariu, la cunoscuta 
butadă a lui Einstein: “Universul şi prostia 
omenească Sunt infinite, Însă de Univers nu Sunt 
chiar aşa de sigur...) 



















X Marea majoritate a importurilor noastre provin 
din afara țării”. 

X “Dacă nu vom reuşi. riscăm să dăm arest 

X “Viitorul va fi mai bun mâine”. 

X * Avem o legătură putemică cu NATO. Suntem o 
parte. din NATO. Avem 8) legătură ptecică St 
Europa, Suntem o parte din Europa”... is: 

X “Suntem gata pentru orice eveniment neprovăzut 
care poate sau nu'săse producă”, 












Unu”. 
X “Nu poluarea este cea care ne distruoe mediul 
inconjurător. Impuritățile din aer şi din apă i] distrua” 
X “Este timpulca omenirea să intre în sistemul solar”. 
X “Problema francezilor este că nu au un cuvânt 
pentru «entrepreneun»” (într-o convorbire despre 
declinul economiei franceze cu premierul britanic 
Tony Blair). 

X “Aceste chestii ale politicii externe sunt cam 
frustrante” (într-un înterviu din New York Daily 
News, 23 aprilie, 2002). 

X “Am triplat cantitatea de bani. Am i impresia că din 
50 de. milioane de dolari avem disponibili 195 de 
milioane” (Lima, Peru, 23 martie 2002). 

X “Vizita mea în Asia incepe aici, în Japonia, datorită 
unui motiv foarte important. Începe aici, pentru că 
Vreme de un secol şi jumătate America şi Japonia au 
format una dintre cele mai durabile alianțe ale 
timpurilor modeme. Din această alianță s-a născut o 
eră de pace în Pacific” (Tokyo, 18 februarie, 2002; 
George W. Bush a uitat subit de al doilea Război 
Mondial, de Pearl Harbour, Hiroshimași Nagasaki!! 1). 
X Suntem foarte hotărâți să lucrăm cu ambele părți 
pentru a aduce nivelul de teroare la o valoare cât mai 
mică, valoare acceptabilă şi de noi, şi de ei...” 
(Washington D. C., 2 octombrie, 2001). 

X “Este albă” — a răspuns preşedintele George W. 
Bush unui copil britanic care l-a intrebat: “Cum este 
Casa Albă?” uy iulie, 2001). 

































| 
| 
| 


PT ŢI ee. PP 77 PA 


rr org 17." IPP r 


PR API | 





.——— „pr 


— "vor ÎI PUNE PP 








Lecziile cataniec 


PUNCTE CARDINALE 





Mai 2003 NR. 5/149 PAG. 5 


AMÂGIRI & DEZAMÂGIRI. 


Marginalii la relaţiile politice româno-americane (Ă) 


(urmare din numărul trecut) 


După recunoaşterea guvemului Petru Groza de către 
Statele Unite şi Marea Britanie, în februarie 1946, în România 
procesul de comunizare devine “starea de normalitate”, Cei 
care conduc efectiv țara sunt “consilierii sovietici”. Prezenţa 
masivăatrupelorde ocupație era argumentul care le conferea 
dreptul de decizie nu numai în toate instituţiile statului, dar 
chiar şi în viața privată a cetățenilor. Cât priveşte 
personalitățile politice autohtone care au condus destinul 
României în primii ani după capitularea ării la 23 august 
1944, acestea au fost recrutate din rândul speciei nevertebrate 
cunoscute sub denumirea de “tovarăşi de drum”. 

Spre deosebire de comuniştii autentici, păstraţi în 
rezervă, "tovarăşii de drum”, aceste figuri de tristă aducere 
aminte, prezentau pentru Krernlin un dublu avantaj: pe de o 
parte, slugămicia față de patronul sovietic îi făcea să-şi 
îndeplinească sarcinile primite cu zelul caracteristic 
neofitului, dar şi pentru a li se uita trecutul, nu întotdeauna 
curat în raport de standardele comuniste, iar pe de altă parte, 
fiind nume cunoscute în viața politică din perioada interbelică, 
constituiau un paravan în spatele căruia agenții comunişti 
puteau manevra în voie, protejați de privirile Occidentului. 
Adevăratul lor profil moral şi jocurile politice murdare la 
care se pretau nu au scăpat însă celor care i-au cunoscut prin 
contact direct. În acest sens, sunt remarcabile caracterizările 
pe care Sir Archibald Clark Ker, ambasadorul Marii Britanii 
la Moscova, le făcea conducătorilor politici români Petru 
Groza și Gheorghe Tătărescu în amplul raport adresat la 25 
ianuane 1946 superiorului său, ministrul de Exteme Emest 
Bevin, după încheierea cu succes” a misiunii de““mediere” 
sovieto-anglo-americane la Bucureşti: “L-am părăsit pe 
primul ministru | Petru Groza, mare proprietar şi fost ministru 
în două guveme din perioada interbelică-n. n.]cusentimentul 
că este un pungaş experimentat de neclintit. Trebuie însă să 
admit că m-a făcut să-l îndrăgesc puțin, pentru că mi-a arătat 
foarte clar că nu aşteaptă de la mine să cred tot ce se spune. 
În această privinţă, el se deosebeşte de ministrul Afacerilor 
Exteme. Cred, aşadar, că oricât de aproape l-am observa pe 
dr. Groza, vom fi corecți în opinia că este plin de gânduri 
ascunse şi că va face tot ce îi stă în putință pentru a pune bețe 
în roțile politicii noastre, câte ruşii îi vor spune, iar eu sunt 
obligat să spun că, după părerea mea, ei îi vor spune să pună 
multe. E otreabă melancolică, darnu văd ce se poate face mai 
mult”. 

Cu privire lacel de-al doilea politician pe care diplomatul 
britanic a avut prilejul să-l cunoască la Bucureşti, Gheorghe 
Tătărescu, vicepreşedinteal Consiliului de Miniştri şi ministru 
de Externe, iată pe scurt evoluția sa ca om politic. Membru 
de fiunteal Partidului Naţional Liberal. În guvemele liberale 
din perioada ianuarie 1922-martie 1926 şi iunie-noiembrie 
1927, conduse de Ion I. C. Brătianu, ca şi în guvernul condus 
de Vintilă |. C. Brătianu, din perioada noiembrie 1927- 
noiembrie 1928, a deţinut funcția de subsecretar de Stat la 
Ministerul de Interne. În această calitate a condus represiunea 
împotriva insurecției instigate de agenți comunişti veniți din 
URSS, din satul basarabean Tatar-Bunar, care ultenor s-a 

extins și în alte sate cu populație rusească, implicând în jur 
de 4000 de oameni. În guvemul lon Gh. Duca (noiembrie 
1933) este ministrul Industriei şi Comerțului. Aceeaşi funcție 
o deţine şi în guvernul prezidat de Dr. Constantin Angelescu 
(decembrie 1933), pentru ca la 3 ianuarie 1934 să fie numit 
prin Decret Regal preşedinte al Consihului de Miniştri, 
demnitate pe care o deţine până în decembrie 1937. In 
perioada noiembrie 1939-iulie 1940, devine din nou 
președinte al Consiliului de Miniştri. Un adevărat “Homo 
regius”, aşa cum îl caracterizează istoricul Florin Constantiniu 
în a sa O istorie sinceră a poporului român. Dar o figură la 
fel de abjectă ca și odiosul Carol al II-lea, regele asasin, pe 
care l-a slujit atât în anii “democrației”, cât şi ai “dictaturii 
regale”. Sub mandatul său de prim-ministru al României, la 
28 iunie 1940, Gh. Davidescu, ambasadorul nostru la 
Moscova, îi comunica lui Molotov: “Guvernul român, 
pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță 
şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede 
silit să primească condiţiile de evacuare specificate în 
răspunsul sovietic”. 

Aşadar, procesul de dezmembrare al României Mari a 
început sub guvernul condus de Gh. Tătărescu, prin cedarea 
către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Bucovinei de nord și 


ținutului Herţei, În urma acestui tragic eveniment, în mod 
normal, cariera politică a celui care a fost “homo regius” ar fi 
trebuit să se încheie. Dar nu a fost aşa. În timpul războiului 
împotriva Rusiei bolşevice, el a uneltit cu fostul suveran, 
izgonit de poporul român, ca acesta să revină pe tron cu sprijin 
sovietic, iar la 23 august 1944, ignorând ceea ce se poate numi 
minima moralia în codul deontologic al politicii, a trecut “cu 
arme şi bagaje” în tabăra ocupantului sovietic. S-a desprins de 
trunchiul partidului brătienilor, care l-a consacrat ca om 
politic, şi a înfiinţat o dizidență liberală (PNL.-Tătărescu) cu 
care a aderat la Frontul Naţional Democratic, o coaliție de 
formaţiuni politice controlate ideologic şi organizatoric de 
Partidul Comunist. 

La sfârşitul lunii februarie 1945, ruşii au hotărât să pună 
capăt ambiguităţii politice din România. Ministrul adjunct de 
Exteme al URSS şi preşedintele Comisiei Aliate de Control, 
A. |. Vişinski, vine în țară, provoacă demisia guvemului 
condus de generalul Nicolae Rădescu, ultima redută de 
rezistență în fața acţiunilor de sovietizare a României, şi-l 
obligă pe rege să-l numească pe Petru Groza, omul Moscovei, 
prim-ministru. Cea mai evidentă dovadă că rolul Statelor 
Unite şi Mani Britanii în Comisia Aliată de Control era strict 
decorativ. Astfel, începând cu nefasta dată de 6 martie 1945, 
România este guvemată de un guvem comunist. O situație 
care, în multe privinţe, dăinuie până în ziua de astăzi. În 
guvernul instalat de Vişinski la Bucureşti, care în cele din 
urmă va fi recunoscut şi de Statele Unite şi Marea Britanie, lui 
Gheorghe Tătărescu i s-aatribuit demnitatea de vice-preşedinte 
al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe. Este omul pe 
care Sir Archibald Clark Ker îl caracterizează în următorii 
termeni: “Am spus că primul ministru este un pungaş, dar dl. 
Tătărescu, ministrul Afacerilor Externe, îl depăşeşte uşor în 
pungăşie. Dr. Groza este un nătărău jovial. l-am putea ierta 
poate aceasta, însă nu din această cauză dansează cu râvnă şi 
vioiciune la fiecare melodie pe care Vişinski are gnjă să i-o 
fluiere. DI. Tătărescu, la rândul său, este îmbibat până la buze 
cu înşelăciune şi trădare. Spre deosebire de dr. Groza. el este 
inteligent, dar inteligența lui nu era suficient de ascuțită pentru 
a o sfida pe a mea, iar apelurile pe care le-a făcut la toleranța 
mea, cu cascadele sale de minciuni, erau într-adevăr stridente. 
Sunt obligat, așadar, să mărturisesc convingerea mea că 
actualul guvem român are puține intenții de a respecta spiritul 
— în fapt, litera- hotărârii de la Moscova. Atât dl. Tătărescu cât 
şi dr. Groza pot acționa, astfel, în deplină siguranță; în timp ce 
decizia de la Moscova poate să vă fi sunat plăcut dvs. şi d-lui 
Bymes, precum şi urechilor lumii occidentale, în România ea 
nu înseamnă nimic. Oamenii din partidele istorice care sunt pe 
punctul de a se alătura guvemului vor fi ținuți la distanţă şi, 
oricare ar fi garanţiile smulse de noi şi de americani, poporul 
din România nu are îndoieli asupra rezultatelor alegerilor. 
Guvemul va avea grijă de asta”. 

În evoluția situaţiei politice din România postbelică, 
anul 1946 are o importanță deosebită. Este anul în care, în țară, 
regimul comunist îşi dobândeşte deplină legitimitate prin 
“alegeri libere”, iar la Paris se desfăşoară lucrările Conferinţei 
de Pace, la capătul căreia, la 10 februarie 1947, este semnat 
Tratatul de Pace între Naţiunile Unite şi România. 





Primele alegeri de după actul de la 23 august 1944 au 
avut loc conform prevederilor unei noi legi electorale, 
concepute de guvernul Groza şi semnate de rege la 14 iulie 
1946. Cât de “libere” au fost aceste alegeri, românii care au 
trăit “pe viu” evenimentul îşi mai aduc aminte. Cei care însă 
cunosc istoria noastră contemporană din surse comuniste 
sunt victimele unei acțiuni, deliberate, nu numai de 
dezinformare, dar chiar de spălarea creierului. Ca urmare, 
restabilirea adevărului cu privire la acest eveniment tragic 
din istoria noastră recentă este imperios necesară. Aceasta, 

tru o justă orientare politică şi o corectăatitudine morală. 

acest scop, următoarea evaluare a alegerilor din 19 
noiembrie 1946, dintr-o sursă independentă, este lămuritoare 
(este vorba de lucrarea istoricului american R. L.. Wolff, 
intitulată 7he Balkans in our time, Cambridge, Mass., 
Harvard University Press, 1956, din care prof. Ghiţă lonescu, 
de la Universitatea din Manchester, reproduce următorul 
pasaj în Comunismul în România, Editura Litera, Bucureşti, 
1994): “Comuniştii nu aveau însă, în mod evident, nici o 
intenţie de a respecta aranjamentul de la Moscova. Deși 
Partidele Ţărănesc şi Liberal au primit permisiunea de a-şi 
tipări ziarele, distribuirea lor a fost sabotată. Bătăuşi au 
invadat întrunirile opoziției politice şi îi băteau pe participanți; 
arestănile s-au înmulțit, protestele Statelor Unite şi Angliei 
au fost ignorate, pur şi simplu. Guvernul nu a putut ține nici 
măcar alegeri falsficate până când nu a intimidat şi sfărâmat 
cât mai mult opoziția. 

Legea electorală asigura toate avantajele comuniştilor. 
Centrele electorale au fost aşezate în fabrici şi cazărmi, unde 
agenții E.N.D. au putut exercita o presiune directă asupra 
muncitorilor şi soldaţilor. Listele electorale au fost întocmite 
în grabă, astfel încât nu s-a putut face nici un control asupra 
erorilor. Femeilor li s-a acordat dreptul la vot pentru prima 
dată, iar fasciştilor, membrilor Gărzii de Fier şi celorcare din 
propria lor voinţă luptaseră împotriva «aliațilon», li s-a luat 
dreptul de vot... În ajunul alegerilor, aliaţii occidentali au 
protestat încă o dată împotriva acestor practici, însă guvemul 
Groza a respins aceste proteste, de vreme ce URSS nu |i se 
alăturaseră, adăugând că Statele Unite şi Anglia se făceau 
vinovate de un nejustificat amestec în treburile interne ale 
României. La 19 noiembne 1946, poporulromâns-a prezentat 
la vot în nişte alegeri în care toate mijloacele de furt, violență 
şi lipsă de scrupule ce s-au văzut vreodată în Balcani au fost 
utilizate din plin”. 

Rezultatele acestei adevărate crime politice, îndreptate 
împotriva ființei neamului românesc, se cunosc. Blocul 
Partidelor Democrate (comuniştii împreună cu “tovarășii de 
drum”) 347 de mandate, Naţional Ţărăniştii 33 şi Liberalii 
3! România avea un Parlament, aşa cum şi-l dorise Andrei 
lanuarevici Vişinski! 

Alegenile de la 19 noiembrie 1946, pe lângă faptul că 
le-a dezvăluitromânilor atât măsura siIniciei sovietice, cât şi 
neputința Occidentului de a interveni pentru respectarea 
prevederilor Chartei Naţiunilor Unite, ascund o latură pe 
care istoricii, fie intenționat, fie din superficialitate, o trec cu 
vederea, deşi cunoaşterea ei este de natură să ne desluşească 
multe din relele care au bântuit România în anii 
comunismului. Despre ce este vorba, ne lămureşte, pe bază 
de documente din arhivele americane, Nicolae Baciu în 
Agonia României: “La 29 octombrie 1946, avocatul 
Fildermann, preşedintele Uniunii Evreilor din România, se 

prezintă şefului misiunii politice americane la Bucureşti, 
Burton Berry, şi îi prezintă o copie a acordului încheiat cu 
guvemul Groza, anunțându-l cu mare tristețe Di că evreii 
din Româniaau decis să voteze cu comuniştii”. In continuare, 
analistul român citează integral raportul secret făcut de 
diplomatul american către superiorii săi de la Washington, 
mai întâi în limba engleză şi apoi în traducere, din al cărui 
cuprinscităm: “Dr. Fildermann, preşedintele Uniunii Evreilor 
din România, m-a vizitat azi ca să-mi dea o copie după 
acordul secret încheiat cu guvemul Groza, pentru a susține 
guvemul în alegeri, în schimbul promisiunii guvernului de 
a lua o serie de măsuri pentru reabilitarea evreilor în 
România. Mai târziu, printr-un comunicat, se va declara 
public că comunitatea evreiască a decis să sprijine guvernul 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(continuare în pag. 6) 











PAG. 6 NR. 5/149 Mai 2003 


PUNCTE CARDINALE 


AMĂAGIRI & DEZAMÂGIRI 


(urmare din pag. 5) 


în alegeri, dar motivele pentru care au luat această decizie vor 
rămâne secrete. Dr, Fildermann mi-a spus că votul evreilor 
vareprezenta aproximativ 2% din votul total. Dr. Fildermann 
a admis că acțiunea sa este o capitulare totală în fața presiunii 
guvernului şi o totală schimbare de atitudine democratică pe 
care el a avut-o de 40 de ani. E mi-a spus că nu are cuvinte 
pentru a-şi exprima regretul față de această capitulare. Şi asta 
cu atât mai mult cu cât acest guvern este cel mai despotic şi 
cel mai antidemocratic pe care România l-a avut vreodată. .”. 

In continuare, diplomatul american enumeră motivele 
invocate de dr. Fildermann, care au stat la baza acordului pe 
care l-a semnat, în numele Uniunii Evreilor din România, cu 
guvernul. Aceste motive frizează în egală măsură absudul, 
reaua-credinţă şi chiar ridicolul, îndeosebi dacă nu uităm că, 
la data la care s-a semnat acest acord, structura de bază a 
Partidului Comunist era alcătuită din coreligionari ai 
preşedintelui evreimii din România. Aşa, de pildă, invocă 
motivul că dacă nu ar fi acceptat să susțină guvemul în 
alegeri, atunci Ana Pauker, Teohari Georgescu-Burăh 
Tescovici, Chişinevski-Broitman, Bunaciu-Gutman, Roman- 
Neulănder, Brucan-Briickeretc. “ar fi considerat comunitatea 
evreiască un centru reacționar şi ar fi început o campanie de 
violență şi distrugere împotriva ei”! Dar represaliile nu s-ar 
fi limitat la un progrom împotriva “evreilor reacționari””, ci 
fără acest acord “guvernul sovietic ar fi deportat mii de evrei 
în Siberia”. Aşadar, pedeapsa aplicată evreilor, dacă nu-i vor 
vota pe comunişti, va fi cumplită. Ce nu a făcut mareşalul 
Antonescu va face Petru Groza! Îi va preda pe evrei lui Stalin 
pentru a fi trimişi să muncească în minele de cărbuni de la 
Karaganda! Un argument lipsit de temei, pe care, de bună- 
credință, diplomatul american de la Bucureşti îl va transmite 
guvernului Statelor Unite ca justificare pentru atitudinea 
profund antiromânească adoptată de Uniunea Evreilor din 
România. | | 

La Conferința de la Postdam, din 1945, delegația 
americană a ridicat problema necesității încheierii cât mai 
urgente a tratatelor de pace cu țările care au luptat alături de 
Germania şi a insistat ca aceste tratate să constituie o 
prioritate pe agenda lucrărilor Consiliului Miniştrilor de 
Externe. Dând curs acestei cerințe, miniştrii de Exteme ai 
Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice — James 
Byms, Emest Bevin şi Veaceslav Molotov — cărora li se 
alătura şi ministrul de Exteme al Franței, Georges Bidault, în 
sesiunea Consiliului din luna iunie 1946, de la Paris, hotărăsc 
că este momentul să se acționeze în acest sens. 

“ Astfel scrie Andre Fontaine în lucrarea sa //istoire de 
la guerre froide (Istoria războiului rece) — se va putea 
convoca, la 29 iulie, Conferința de Pace. Ea va avea loc la 
Paris, la Palais Luxembourg, devenit disponibil prin dispariția 


'| Senatului. De-a lungul a două luni şi jumătate, acest templu 


tradițional al bunelor maniere şi al respectabilității burgheze 
avea să răsune de ecorile incongruente ale noi diplomații; 
dialoguri ale surzilor, presărate cu imputări dintre cele mai 
injurioase, în şedinţă, după încercările de târguială făcute pe 
culoare. Când conferința se va întrerupe, la 15 octombrie, nu 
se înregistrase nici un progres notabil în afara domeniului 
reparațiilor”. | 

La Conferința de Pace au participat 22 de naţiuni: 
Statele Unite, Anglia, Uniunea Sovietică, Franţa şi China, ca 
membri ai recent lărgitului Consiliu al Miniştrilor de Externe, 
şi Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Etiopia, 
Grecia, India, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, 
Cehoslovacia, Ucraina, Uniunea Sud-Africană, lugoslavia, 
ca țări care contribuiseră mai mult la războiul împotriva 
Germaniei. 

“Delegaţia română — ne spune prof. Ghiţă lonescu —era 
condusă de Gheorghe Tătărescu, vice-preşedinte şi ministru 
de Externe. Pătrășcanu, încă ministru de Justiție, era şi el 
membru al delegației, care mai cuprindea un număr 
surprinzător de mare de experți diplomatici şi economici ai 
vechiului regim. Acest lucrureflecta jalnica lipsă de specialişti 
ai partidului în acea perioadă, însă, în același timp, compoziţia 
delegației fusese cu grijă întocmită de guvernul Groza pentru 
a incerca să convingă delegaţiile occidentale şi guvernele lor 
că delegația României nu era doar un exponent al Moscovei. 
În cursul întâlnirilor pe coridoarele Palatului Luxembourg a 
fost activă şi o delegaţie neoficială a exilaților români. Ei au 
ridicat unele chestiuni speciale și au distnbuit diferite memorii, 
care erau necesare deoarece delegaţia guvemamentală română 
nu putea lupta pentru interesele țării în nici o chestiune care 


venea în conflict cu interesele Uniunii Sovietice”. 

Dar “tovarăşii de drum” din care era alcătuită delegația 
României au refuzat orice colaborare cu românii din exil, care 
Şi-au oferit atât profesionalismul consacrat în problemele puse 
în discuție, cât şi dragostea de țară. Teama de consecințele 
nerespectării directivelor primite de la Bucureşti era atât de 
mare, iar slugămicia față de sovietici atât de dezgustătoare, 
încât i-a indignat şi pe delegaţii occidentali. În consecință, nici 
o mirare că în 1946, la Conferința de Pace, România nu a avut 
prieteni. 

“România prezintă situația țării noastre Nicolae Baciu 
în Yalta şi crucificarea României— a fost tratată cu o severitate 
mai mare decăt alte țări ale Axei. Condiţiile tratatului de pace 
sunt mai aspre decât cele din convenția de armistițiu. Tratatul 
de Pace era un tratat de vasalitate, de totală înfeudare Uniunii 
Sovietice, Toatălumeauitase de principiile Chartei Atlanticului, 
de Declaraţia Drepturilor Omului şi de alte asemenea prostii 
retorice. Principiile au fost aruncate la lada de gunoi. Dreptul 
la autodeterminare al poporului român a fost subordonat 
intereselor de «securitate» ale Rusiei şi «necesității de a avea 
guverne prietene de-a-lungul fruntariilon». « Cobeligeranța», 
care ar fi permis României să aibă un tratament mai favorabil 
şi care a fost exprimată în convenția de armistițiu, n-a fost 
recunoscută, deşi 20 de divizii românești, întreaga aviaţie şi 
întreaga flotă au luptat eroic alături de Aliați, până la sfârşitul 
războiului. Cu toate că armata română a suferit pierderi 
înfiorătoare (circa 50% din efectivele sale), condiţia de 
cobeligeranță nu i-a fost recunoscută. Mai mult, soarta 
prizonierilor români, peste o jumătate de milion de oameni, 
siliți să accepte condiții de muncă mai barbare decât ale 
ocnaşilor, nu a fost reglementată. Imensa masă a prizonierilor 
devenise un instrument de șantaj în mâinile Uniunii Sovietice. 

Cânds-a fixat volumul despăgubirilor, nu s-a ținut seama 
de situația disperată a României şi nici de tot ce luaseră ruşii 


timp de doi ani, sau de milioanele de dolari cheltuite cu 


întreținerea armatei şi funcționarilor sovietici în România. 
Cifra de trei sute de milioane de dolari reprezenta o falsificare 
grosolană. În realitate, cu tot ce au luat şi au primit trupele de 
ocupație,cifra reparațiilor se apropie de două miliarde de 
dolan, aşa cum a subliniat delegatul american Willard Thorp. 

In privința clauzelor politice, Tratatul de Pace pomenea 
despre organizații detip fascist, ca şi de pedepsirea criminalilor 
de război, fără să se dea nici cea mai mică definiţie juridică 
despre la aceste noțiuni şi fără să fie stabilită o instanță de 
supraveghere sau recurs. Aceste clauze erau puse în aplicare 
de guvernul Groza, guvem denunţat canereprezentativ, arbitrar 
şi abuziv de către Aliați. 

Problema Barasabiei şi Bucovinei, străvechi provincii 
româneşti, nu a fost ridicată decât în Memoriul întocmit de 
Grigore Gafencu. Guvemul român n-a îndrăznit nici măcar să 
pomenească despre ținutul Herţei. Pentru el problema fusese 
rezolvată încă din 1924, când, la Congresul Partidului 
Comunist, Ana Pauker declara că Barasabia e pământ rusesc”. 

Dar nu toate delegațiile implicate în tratativele de pace s- 
au comportat la fel de “cuminte” ca delegația României, 
grijuliesănu iasădin cuvântul Moscovei. Consecința: tratativele 
au degenerat, așa cum caracterizează situația Andre Fontaine, 
“în dialoguri ale surzilor, presărate cu imputări injurioase”. 
Confruntat cu perspectva unui eșec, Consiliul Miniştrilor de 
Exteme a decis, la 15 octombrie, să suspende lucrările. În 
sesiunea din noiembrie-decembrie, ținută la New York, 
specialiştii Consiliului definitivează textele tratatelor cu cele 
cinci națiuni satelite. Ele vor fi semnate la Paris la 10 februarie 
1947. Dar, cu două zile înainte de acest moment solemn, 
România dădea lovitura de copită de măgar fostului ei aliat, 


“Germania, alături de care luptase pentru reîntregirea hotarului 


de răsănit. Pe 8 februarie, Gh. Tătărescu remitea Puterilor 
Aliate şi Asociate o notă conținând observaţiile guvemului 
român la textul Tratatului de Pace, în care se relevă îndeosebi 
situația creată României prin acele dispoziții ce o privau de 
posibilitatea de a-şi valorifica creanțele față de Germania şi a 
obține de la aceasta despăgubiri de război. 

Cea mai sugestivă caracterizare a celor cinci tratate de 
pace semnate la Paris o face Andre Fontaine prin chiar titlul 
capitolului din /storia războiului rece în care este analizat 
acest eveniment: “Cinci tratate şi nici o pace”. În schimb, 
James Byrnes, într-un anumit fel artizanul acestei înfăptuiri, 
vede lucrurile altfel: “Această Conferinţă de pace a fost un 
succes!” Succes? Pentnu cine? 

(va urma) 





SCINDAREA 
OCCIDENTULUI 


(urmare din pag. 3) 


conceput de serviciul de informații externe al U.R.S.S. din 
aceleaşi intenţii de destabilizare şi divizare a Occidentului, 
de la lupta pentru pace din colonii”! la jurământul Oxford 
din 1934, care cerea'“în mod categoric sănu se lupte pentru 
rege şi țară”? şi apoi la “Mişcarea pentru pace din 
perioada Vietnamului, cu marşurile, cu comitetele sale 
interactive” — care seamănă izbitor cu masivele proteste 
“pacifiste” actuale împotriva intervenţiei americane din 
Irak! 

Condoleezza Rice: “lertaţi Rusia!”. “Rapoartele în 
limba arabă ale unor agenți irakieni şi ale ambasadei 
irakiene din Moscova, descoperite recent (12 aprilie) la 
Bagdad, într-unul din sediile bombardate ale serviciilor 
secrete irakiene, dovedesc că Moscova a rămas acelaşi 
duşman de moarte al Vestului, ea fiind cea care i-a oferit 
lui Saddam “listele cu asasini care ar putea fi angajaţi 
pentru comiterea de atacuri în Occident”, colaborând cu 
aceştia în vederea “obținerii de vize pentru agenţii care 
urmau să plece în alte țări”, cât şi a schimbului de informaţii 
“privind activităţile lui Osama Bin Laden, şeful reţelei Al- 
Qaida” (cf. The Telegraph, ed. electronică/13 aprilie, 
preluat de Adevărul/14 aprilie); toate acestea adăugându- 
se la consultanța militară şi la dotarea cu tehnică de război 
a lui Saddam de către ruşi. 

Cu toate acestea, comportamentul de ultimă oră al 
Americii față de Rusia — obligată, în urma intervenţiei 
militare americano-britanice, să se retragă din Irak — este 
stupefiant de culant. Într-un interviu acordat cotidianului 
Evestia din 9 aprilie, ambasadorul S.U.A. la Moscova, 
Aleksandr Verşbov, pur şi simplu invită Rusia să ia parte 
la procesul de formare a noii administrații provizorii din 
Irak, pe motiv că “Rusia, care are interese în această țară, 
trebuie să participe la examinarea acestor chestiuni” (cf. 
Ziua! 10 aprilie). De parcă Rusia ar fi fost cel mai fidel aliat 
al S.U.A.! Atenţie: nu e vorba ca Rusia să participe la 
reconstrucția Irakului, ci chiar la formarea putenii din Irak. 
deci la delimitarea sferelor de influență şi la arbitrarea 
împărțirii “tortului”... Păi, atunci de ce şi de cine ați mai 
eliberat Irakul, domnilor? Ca să-i trageţi pe ruşi după voi, 
îndărăt, în teritoriile “eliberate”? 

Şi mai stupefiantă este declarația consilierului pentru 
probleme de securitate națională, Condoleezza Rice, care, 
rezumând comportamentul S.U.A. față de statele care s-au 
opus războiului din Irak, s-a exprimat astfel: “Pedepsiți 
Franța, ignorați Germania, iertați Rusia!” (cf. Evenimentul 
zilei/18 aprilie). Dacă America vrea să urecheze în scopuri 
educative Franța (prin sancțiuni politice) şi Germania 
(prin ignorare economică), n-are decât să-şi exercite 
autoritatea de “jandarm” mondial! De ce însă acest dublu 
standard: pentru Rusia (eminența cenuşie a Răului) — 
mumă, pentru “vechea” Europă (doar cu veleități de 
independenţă) — ciumă? 

Explicaţia acestei duplicități (care a funcționat şi în 
raporturile S.U.A. cu dictaturile anticomuniste: mumă 
pentru cele din America Latină, ciumă faţă de cele din 
Europa) trebuie căutată în colaboraţionismul “Unchiului 
Sam” cu comunismul — în detrimentul Europei — încă de 
la 1789, când, prin exportul masonic de revoluție 
americană! au fost detumnate în beneficiul Comunei din 
Paris sensurile istoric-obiective ale Revoluţiei franceze, 
concepute inițial de nobilimea respectivă, după model 
englezesc, mai ales în scopul limitării constituționale a 
prerogativelor monarhice. Tot din America a plecat şi 
Troțki, cu banii şi “revoluționarii” necesari triumfului 
Revoluţiei ruse. După ce comunismul s-a consolidat şi a 
început să amenințe Europa, America recunoaşte în 1933 
existența U.R.S.S. (şi legitimitatea comunismului!), cola- 
borând de-acum făţiş cu puterea de la Kremlin în vederea 
“eliberării” a Europei împreună curuşii şi apoi a împărțirii 
ei, fot împreună!... Pentrucănumai împreună putem reuşi, 
nu-i așa?! 


11. Ibidem, p. 61. 

12, Ibid, p. 60. 

13. /bid, p. 28. 

14. C/. Gian Pio Mattogno, Masoneriaşi Revoluţia franceză, 
Anastasia, Buc, 1998. 





se ir i DE PRI fute aaa e 


35 m PD pipa ze Ma DRE e ie a Da 


o phiueă 





cita aa aa Pi În cotată DE Blat 


PUNCTE CAADINALE Mai 2003 NR. 5/149 PAG. 7 


A adica Pe Dă a a Ma re cc cala 
s Y a * pă 
LA SE CI Ă AR as 


A 


is ANTIN oo UI) 


A 
7 m -» 


Întemeiat 
sub semnul crucii lui Hristos 
(ce i s-ar fi arătat pe cer. 
marelui Constantin: In hoc signo vinces) N 
şi aşezat la cumpăna lumilor. x 
(intre proto-Europa civilizaţiei greco-latine şi di 
fabuloasa “Asie a neamurilor”), Bizanțul ortodox şili 
imperiala dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în 
eternitate gloria aurorală a Răsăritului creştin şi. 
constituind adevărata “piatră unghiulară” a intregului 
"miracol european”. Constantin Noica ştia binecespune 
- cindafirma că Europa, ca entitate spirituală şi culturală, 
s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat 
"chiar de către Constantin, impăratul “de-o seamă cu 
Apostolii”, a cărui prezenţă în calendarul sfințeniei 
creştine ramine legitimă dincolo de toate arguţiile . 
_criticismuluiistoricalvremurilornoi. Românii, culamura. 
tradiției lor politice şi spirituale, aparțin organic marii 
comunități ortodoxe a “Noii Rome”, iar o autentică . 
renaştere națională, dacă mai este posibilă una in acest | 
tirziu de lume, n-ar putea să facă abstracţie de această 
zestre istorică şi sufleteasca, păstrată mai ales prin 
” Biserică şi în afara căreia nu putem subzista decit ca o 
simplă massă de manevră la periferia istoriei. Încercăm 
în paginile urmâtoare, la comemorarea a 550 de la marea 
i tragedie istorică a Răsăritului, să amendăm 
„+ A “uitarea românească” printr-o sinteză cronologică 
Pe i N (inevitabil hiperesenţializată) a celor 11 secole 
„N _ de istorie bizantină, adresată cu precădere 
tinerelor victime ale ignoranței 
şi derutei COnI COBORA DE 





SPIN mat | arii Piete d 


Pa 
a ami ara 


% 
- 
- 
LI - 
4 x A 
: 
L 
4 
de 
4) 
să 
j 


= 


Ă Ape 


„INTERIOR 


Din mai în mai a al LI fo a Linei lumini lcoană-n cer  * Din mai în mai 

şi din Constantin în Constantin -adastă din palme să-ți beie, celei pururea ncînserate Ierusalimului ce va să vie, — şidin Constantin în Constantin — 
ieclătită stai crăiasă crainouă, marianic te-nchini, neamuri se cer neclătită stai 

între piine şi vin. mireasă meree, maica lumii cetate, după tine-n pustie... între piine şi vin, 


- 
(Răzvan Codrescu, "Sfânta Slintelbr”, din volumul Răsărirenele lubhiri, Fals tratar de dezlumire, Edilura Christiana, București, 2002) 





PAG, 8 NR. $/149 Mai 2003 


MAI 1453 — MAIL 2003: 


PUNCTE CARDINALE 





550 DE ANI DE LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI 


UN MEMORIAL PAIDEIC AL ISTORIEI BIZANTINE (330-1453) 


INCEPUTURILE (De la primul Constantin pînă la Justinian: 330-527) | 
i 330 (11 mai): Constantin cel Mare (primul împărat creştin, sancti ficat de Biserică 
impreună cu maica sa, Elena!) inaugurează festiv Constantinopolul:, noua capitală a 
Imperiului roman, construită pe ruinele vechii colonii greceşti Byzantion'. Aşezată la 
răscrucea dintre Europaşi Asia, această “A doua Romă” răspunde noilor nevoi strategice 
Şi comerciale ale imperiului. 
Ş 337 (22 mai): Moartea lui Constantin cel Mare este urmată de împărțirea imperiului 
intre cei trei fii ai săi: Constantin II (Occidentul), Constant (Italia) şi Constanțiu II 
(Orientul), 

340: In urma unui război civil, Constant îl înfrânge pe Constantin II, extinzindu-şi 
stăpinirea de la Italia la întreaga parte occidentală a imperiului. 
le 350 (18 ianuarie): Uzurpatorul Magnus Magnentius, păgiîn de origine germanică, îl 
învinge pe Constant (care cade în luptă), controlează Occidentul Şi ajunge să împartă 
puterea imperială cu Constanțiu Il. 

A doua jumătate a secolului IV: Îşi desfăşoară activitatea Sfinţii Părinţi Vasile cel 
Mare (329-379), Grigore de Nazianz (330-390), Grigore de Nyssa (335-395) şi loan Gură 
de Aur (Chrysostomos; 344-407), numiţi şi “marii capadochieni”, clasicii teologiei 
mistice şi dogmatice a Răsăritului. 

351-353: Infiint mai întîi în Pannonia, la Mursa (septembrie 351), Magnentius îşi 
pierde puterea, iar după o nouă înfrîngere, la Mons Seleuci (august 353), îşi pune capăt 
zilelor. Constanțiu II, ultimul fiu în viață al lui Constantin I (dar, din păcate, protector al 
arienilor), devine astfel unic împărat peste tot imperiul. 

360-363: Proclamat împărat de trupele din Gallia (februarie 360), Iulian Apostatul 
(ultimul mare susținător al păgînismului, ce ar fi murit rostind cuvintele: “M-ai învins, 
Galileene!”) este recunoscut şi în Orient, imediat după moartea lui Constanțiu II 
(noiembrie 361). Domnia lui lulian Apostatul a fost scurtă şi agitată, iar după moartea sa 
în campania împotriva perșilor (iunie 363), toate măsurile lui de ordin religios au fost 
rapid revocate. 

381 (mai-iulie): Are loc, la Constantinopol, al doilea Sinod ecumenic, ce condamnă 
definitiv arianismul (cea mai mare erezie a secolului IV) şi fixează în formă finală Crezul 
(Simbolul credinţei) stabilit anterior la Niceea (de unde denumirea de “mărturisire de 
credință niceo-constantinopolitană ”). 

391 (februarie): Creştinismul devine unică religie de stat, iar cultele păgîne sînt 
interzise oficial. , 

395 (17 ianuarie): In urma morţii lui Theodosie | (numit şi “cel Mare”), Imperiul 
roman este împălțit între cei doi fii ai săi: Arcadius (pars Orientis, cu capitala la 
Constantinopol) şi Honorius (pars Occidentis, cu capitala la Ravenna). 

408-450; Lunga domnie în Orient a lui Theodosie II, de la care au rămas, între altele, 
“Zidul lui Theodosie” (6 km lungime şi 9 m înălțime, menit să apere capitala dinspre 
uscat), Școala Superioară din Constantinopol (prima mare universitate creştină, unde 
limba greacă este deja preponderentă asupra limbii latine) şi faimosul Codex Theo- 
dosianus (conținînd constituțiile şi ordonanţele imperiale, de la Constantin cel Mare pînă 
la Theodosie II). 

431 (iunie): Se ține, la Efes, al treilea Sinod ecumenic, care condamnă erezia 
nestonană. 

451 (octombrie): Al patrulea Sinod ecumenic, ținut la Calchedon, condamnă erezia 
monofizită. 

451-453; Dupăce terorizaseră imperiul aproape o jumătate de secol (dar mai alessub 
domnia lui Attila, “Biciul lui Dumnezeu”: 434-453), hunii sînt zdrobiţi pe Cîmpiile 
Catalaunice de armata romană condusă de generalul Aetius (451) şi dispar din istorie o 
dată cu moartea lui Attila (453). i | 

476 (28 august): Prăbuşirea Imperiului roman de Apus: ultimul împărat, Romulus 
Augustulus, este detronat de Odoacru, căpetenia herulilor (trib germanic, anterior aliat 
al hunilor). De aici înainte, împărații din Constantinopol (Imperiul roman de Răsărit) sînt 
priviți drept singurii succesori legitimi ai cezarilor romani. Mulţi istorici consideră anul 
476 ca reper politic pentru sfîrşitul Antichității şi începutul Evului Mediu. 

Secolul VI: Trăieşte sirianul de limbă greacă Roman Melodul sau Dulcecîntătorul, 
cel mai mare poet imnic al Bizanțului şi cel mai mare poet liturgic al creştinătăţii, autor 
al multora dintre cîntările pe care le auzim şi astăzi în bisericile ortodoxe. Secolul VIeste 
considerat de mulți “epoca de aur” a culturii bizantine. 

518-527: Domnia lui Justin |, care-l vaasocialatron pe nepotul său Justinian, adoptat 
ca moștenitor, 

5 ASCENSILINEA (De la Justinian nîi 
n ECE la adela pi 


A 9 
pă 


tai; 

7 > ay 
Si fe 
dt a 






POI TI PDA 20005, a7RE SD 
la Macedoneni; 527-867) 
Da A 000 Rae e ba ATI 

527-565: Domnia marelui Justinian, faimos legislator (Codul lui Justinian, alcătuind, 
împreună cu /nstitutes şi Pandectes, monumentalul Corpus juris civilis, sinteză creştină 


a întregului drept roman, completată ulterior cu Novellele redactate în limba greacă), 


i 


|. Sfinţii Mari Împărați Constantin și Elena, cei întocmai cu Apostolii (isapostoles), sint prăznuiţi 
anual la 21 mai. Sf. Constantin a dat Edictul de la Milan (313), prin care practica religiei creştine 
a deveni! liberă în tot imperiul, şi a tutelat Sinodul de la Niceea (325 — primul conciliu ecumenic 
al Bisericii creştine). Conform Tradiţiei, Sf. Elena, maica sa, a descoperit la Ierusalim, cu puţin 
inainte de moarte (126), crucea lui Iristos, 

2, Constantinopol = “Oraşul/Cetatea lui Constantin” — s-a ridicat între 324 şi 336. | 
3. De unde denumirea livrescă de Bizanţ. Sub influență slavă, tradiţia românească l-a cunoscut şi 
sub numele de Țarigrad (“Orașul impâraţilor”), iar mai târziu, de la turcescul Istanbul, a fost 
denumit popular Stambul, 

A. Bizantinii, romani la origine, au continuat să-și spună romei și după grecizare. Romanitatea, 
creștinătatea și elenitatea sint cele trei elemenie de bază ale marii sinteze bizantine, 


cuceritor (în vremea lui imperiul a avut cea mai mare întindere atinsă vreodată), ctitor şi 
ocrotitor al culturii şi artelor (acum începe să se definească, mai ales prin arhitectura 


" basilicală şi pictura mozaicală, faimosul sti] bizantin). 


529: Justinian închide ultima şcoală păgînă din Athena. Pe baza acestui fapt plin de 
semnificaţii şi consecinţe, unii istorici considerăanul 529 carepercultural pentrusfirşitul 
Antichității păgîne şi începutul Evului Mediu creştin. 

530-565; Sînt ridicate pe rînd marile basilici bizantine din Ravenna, cu faimoasele 
lor mozaicuri, de la San Vitale (terminată în 548) la Sant” Apollinare Nuovo (terminată 
în 565), 
> (februarie)-537 (25 decembrie): Pe locul vechii biserici cu acelaşi nume a lui 
Constantin cel Mare, distruse în timpul răscoalei populare Nika (ianuarie 532), este 
construită marea basilică Sf. Sofia din Constantinopol, monument nedepăşit al artei şi 
credinţei răsăritene. Începută de arhitectul Anthemios din Tralles şi terminată de 
arhitectul Isidor din Milet, basilica — astăzi devenită muzeu, după ce a fost multă vreme 
moschee — are în interior 77 m lungime (exterior: 84), 72 m lăţime (exterior: 76) şi 65 m 
înălțime, iar uriaşa cupolă are diametrul de 31 m. Se spune că împăratul Justinian ar fi 
rostit, văzînd-o gata: “Te-am învins, o, Solomoane!"”. 

548: Moare Theodora, influenta şi controversata soțiea lui Justinian, aspru zugrăvită 
în Istoria secretă a lui Procopiu din Cezareea. 

553 (mai-iunie): Convocat de Justinian însuși, se desfăşoară, la Constantinopol, al 
cincilea Sinod ecumenic, care reconfirmă condamnarea monofizismului şi nestorianis- 
mului. 

610-641: Domnia lui Heracliu, a cărui venire pe tron încheie perioada numită 
îndeobşte “romano-bizantină” şi inaugurează istoria propriu-zisăa Bizanțului ca imperiu 
grec medieval. Limba greacă devine limbăoficială a imperiului, care trece printr-un lung 
şi profund proces de reorganizare, mai ales administrativă şi militară. 

634: Inceputul marii invazii arabe. Imperiul este tot mai amenințat şi pierde 
majoritatea provinciilor orientale (Palestina, Siria, Mesopotamia, Egiptul). 

674-678: Primul asediu al Constantinopolului, sub Constantin IV Pogonatul (668- 
685). Arabii suferă cea mai mare înfringere de pină la cea dată, culminînd cu distrugerea 
aproape totală a flotei lor, împotriva căreia se pare că bizantinii au folosit în premieră aşa- 
numitul “*foc grecesc”, 

680-681 (din toamnă pînă în toamnă): Au loc, la Constantinopol, dezbaterile celui 
de-al şaselea Sinod ecumenic, convocat de Constantin IV în acord cu papalitatea, pentru 
condamnarea oficială a monotelismului. | 

717-718: Al doilea asediu al Constantinopolului de către arabi (care sînt din nou 
intrînți), sub domnia lui Leon III Isaurianul, unul dintre cei mai mari strategi din istoria 
Bizanțului (din păcate, un campion al iconoclasmului). 

726: Edictul lui Leon III împotriva cultului icoanelor. 

787 (septembrie-octombrie): Al şaptelea Sinod ecumenic, desfăşurat la Niceea, 
restabileşte principial cultul icoanelor, dar iconoclasmul va mai persista agonic, vreme 
de aproape o jumătate de secol. Este ultimul sinod ecumenic unanim recunoscut 
deopotrivă în Răsănit şi în Apus. 

800 (25 decembrie): Cu încoronarea la Roma a lui Carol II ca împărat (pe cînd la 
Bizanţ împărăteasă era Irina, mare protectoare a icoanelor) Apusul reintră în istorie şi ia 
naştere problema dihotomiei imperiale, care măreşte şi complică tensiunile dintre Răsărit 
Şi Apus, 

842 (11 martie): Restabilirea solemnă şi definitivă a cultului icoanelor, sub domnia 
împărătesei Theodora (842-858). Iconoclasmul este ultima erezie care a făcut obiectul 
unui sinod ecumenic. Această biruinţă a dreptei credințe este pomenită anual pînă azi, în 
Duminica Ortodoxiei (prima duminică a Postului Mare). 


5. Sub regele Solomon (fiul regelui Dayid) s-a ridicat, în sec. X î. Hr., marele Templu de la Ierusalim 
(distrus de Nabucodonosor în 586 î. Hr., refăcut 70 de ani mai tirziu, la întoarcerea evreilor din exilul 
babilonian, şi iarăşi distrus de romani la anul 70 d. Hr. din el nemairămînînd pină astăzi decit ruina 
numită “Zidul Plîngerii” — cel mai sacru loc de reculegere şi rugăciune al evreilor ortodocşi). 


STAT ii 


pe 


13, 


244| SE, 


> i 
E oduj 





pa A e ; CI, pe . , 14 - x” 
Da. 4 ”) s + "A ară 
| i | in 
—— i ? ate A > 
opta Drina i REA, am d 
Ş J oh ți Ye ] iri să sd, | 
+ “A [3 La . sf av ai DĂ 
Pie sp m) 2) 3 ai a ob n 
m ara VP i Pate 0 IE Pi ad d Pt 





Primul asediu al Constantinopolului (frescă moldovenească) 








—_ 


rm... >... 




















MAI 1453 = MAI 2093; 


„ANOSEUL (De la Macedoneni pînă la primii Comneni: 967-143) 
=)  HÂ d a tak a N 45 "DIETA, Mita suc E i i? Ş 


ci nea i nl lui Vasile |, întemeietorul dinastiei Macedonenilor (sub care 
ja: intin va cunoaşte apogeul puterii sale, recucerind numeroase teritorii 
sau consolidindu-şi puterea în altele). 

869; Interesat politic de restabilirea bunelor legături cu papalitatea, Vasile 1 îl depune 
n Loca ii iza 1), mare cărturar și antilatin fervent. În acord cu papa Adrian 
cdti speli adeiai er un sinod la Constantinopol, menit să-i condamne pe Fotie şi pe 
riza la. Cu toate acestea, tensiunile dintre Roma şi Constantinopol vor 

toi aia recrudescență in anii următori, mai ales după întoarcerea în scaun a lui Fotie 
(ce între timp cîştigase bunăvoința împăratului, educîndu-i odraslele). 

879; La doi ani de la revenirea sa în scaunul patriarhal, Fotie prezidează un nou sinod 
la Constantinopol, în prezența legaților papali, şi obține un triumf pe toată linia (inclusiv 
în problemele de dogmă), anulînd totdeodată hotărîrile sinodului din 869-870. 

886-913: Domnia lui Leon VI Înțeleptul, sub care s-au alcătuit Basilicalele (cod de 
legi în 60 de cărți, considerat cel mai mare monument juridic bizantin) şi de la care ne- 
a rămas și un important tratat de strategie, Tactica. 

945-959; Marele cărturar Constantin Porfirogenetul (monoegraf, între altele, al lui 
Vasile 1) ajunge împărat (Constantin VII), iar domnia lui constituie apogeul mişcării 
culturale cunoscute sub numele de “primul umanism bizantin” (caractenzat mai mult 
prin erudiție decît prin creaţie). Tot de pe atunci datează şi primele nuclee ale marii epopei 
eroice bizantine Dighenis AAritas (principalul echivalent răsăritean al poemelor epice 
medievale din Apus). 

960-961: Recucerirea insulei Creta de către marele general Nichifor Focas (în fruntea 
unei armate susținute de cea mai puternică flotă din istoria imperiului) marchează apogeul 
thalassocraţiei bizantine în Mediterana. 

963-969: În atmosfera confuză de după moartea prematură a lui Roman II (impărat 
din toamna lui 959 pînă în primăvara lui 963), Nichifor Focas, generalul aristocrat cu viaţă 
de ascet, este proclamat împărat de către armata din Cezareea Capadochiei (3 iulie), intră 
în Constantinopol pe 14 august, iar pe 16 este încoronat în Sf. Sofia. O lună mai tirziu (20 
septembrie) îşi consolidează legitimitatea imperială prin căsătoria cu Theofana, tînăra 
văduvăa lui Roman II, care însă în 969 îl va înlătura pnintr-un complot sîngeros, înlesnind 
venirea pe tron a altui general celebru, loan Tzimiskes, amantul ei, care va domni pînă 
la începutul lui 976. 

976-1025: Lunga şi glorioasa domnie a lui Vasile II, supranumit Bulgaroctonul, sub 
care puterea militară a Bizanțului cunoaşte momentul său culminant. 

988-989: Creştinarea Rusiei în ritul ortodox lărgeşte considerabil sfera de influență 
a Imperiului bizantin. Preţul plătit de Vasile II a fostcăa trebuit să admită căsătoria surorii 
sale Ana cu Vladimir, marele cneaz de Kiev: pentru prima oară o porfirogenetă (“născută 
în purpura” imperială) se căsătorea cu un prinț străin. 

1018: Încheierea lungii campanii de recuceritre integrală a Peninsulei Balcanice de 
către bizantini 

1025-1081: Imperiul străbate, după moartea lui Vasile II, o perioadă de criză 

generală, care nu se va ameliora decit sub primii C omneni din seria dinastică (Alexie l 
şi loan II), ce vor constitui “cîntecul de lebădă” al măreției bizantine. Tocmai în această 
epocă ingrată i-a fost dat să trăiască unuia dintre cei mai mari filosofi, cărturari şi 
diplomaţi din istoria milenară a Bizanțului: Mihail Psellos (1018-1096), autor, între 
altele, al unei faimoase Cronografii. hu AssA 

1048 (17 septembrie): Turcii selgiucizi năvălesc pentru prima oară pe teritoriul 

imperiului, dar sînt înfrinți de marele strateg Kekaumenos. F Ă ear 

1054 (iulie): Se produce Marea Schismă â Bisericii (ce plutea în aer încă de la 

“schisma lui Fotie” sau “criza fotiană” din secolul IX), în timpul domniei lui Constantin 
IX Monomahul (1042-1055) şi al patriarhatului lui Mihail Cerularie (1043-1058). La 16 


6. Domnia confuză şi meteorică a lui Isaac Comnenul (1057-1059), general proclamat împărat de 
către armată, iar în final obligat să abdice, nu constituie un precedent notabil. Adevăratul întemeietor 


al dinastiei va fi Alexie |, tatăl lui loan II şi al Anei Comnena. 





m. 





dia — — ppm —. Pr. Jia i ; $ a 
. Să E har Ai (ci [AI Na (ip, i sa 
Pi - — dp F, Li fă mi-i ; 
> 4 = i “Pi A, AA Pa 3 a p 9, ud: | * A 
e. a o ».j Ei z, 


A i por ei sm. 








i, WEAR 


600 TE 


9 IARAIAR0Ue, SRI 


a sa i LA : 4 Pa |! | Pr PPR iei 

“, 3 p' ri - .." y . - e ”y pă : 
Ma Pe, RP ME ANA 23 Mc cot 
baa-46ă 77 SI > A MU AL" RS «e Te TAVI Țe 
Vase TRE O SE CV A e a e pe „AM; 
ri a DY. A Pip Da P.iz=3 SEI e fă bea fi iad 
GA Îi ud i n 


Constantinopolul în secolul al XV-lea (hartă de epocă) 


PUNCTE CARDINALE 
IER = = Rr = pati => Za ză Rp e zii 3 i 
350 DE ANI DE LA CĂDEREA CONSTANTINOI 





Mai 2003 NR. 5/149 PAG.9 


1 Cozma Rp aia MR 


49 
E oii 
iulie, solii papali, în frunte cu cardinalul Humbert, depun bula de excomunicare pe altarul 
de la Sf. Sofia, în numele papei Leon LX (mort cu trei luni înainte!), iar bizantinii, în urma 


. ci ei A. i £ . 
Li Si N d! ES fate ct ai de 


"unui sinod ad-hoc, aruncă la rîndul lor anatema asupra latinilor (20 iulie), apoi ard bula 


papală de excomunicare (25 iulie). Ruptura aceasta va marca profund întreaga istone 
ulterioară a Europei creştine. 

1071 (19 august): Are loc dezastrul de la Mantzikert: generalul Roman IV Diogenes, 
ajuns basileu prin căsătoria cu Evdochia (văduva lui Constantin X Ducas), după citeva 
victorii împotriva turcilor selgiucizi (în Siria și Capadochia), deşi în fruntea unei armate 
uriaşe, este înfrînt de sultanul Alp-Arslan, luat prizonier şi silit să încheie un tratat 
deopotrivă umilitor şi ruinător (răscumpărarea sa şi tributul anual pentru “50 de ani de 
pace” totalizind o sumă fără precedent în analele istoriei bizantine). 

1081-1118: Domnia lui Alexie | Comnenul, care reuşeşte să redreseze imperiul, 
sprijinindu-se în interior mai ales pe aristocrația militară, iar în exterior mai ales pe tot 
mai strînsele relații comerciale cu venețienii. Vechilor amenințări dinspre Orient (mai cu 
seamădin parteaturcilor selgiucizi) lise adaugă noi amenințări dinspre Occident (precum 
cea reprezentată de normanzii lui Robert Guiscard şi Bohemund), 

1081 (iulie): Flota normandă este înfrîntă cu ajutorul venețienilor, în zona portului 
Dyrrachion. 

1082 (mai): Pentru serviciile făcute imperiului în lupta cu normanzii, venețienii 
capătă privilegii fără precedent, care deschid o nouă epocă în viața economică a 
Bizanțului: negustorii sînt scutiți de orice taxă comercială în Constantinopol şi-n alte 
centre urbane ale imperiului, în capitală li se alocă un cartier special, dogele Veneţiei 
(onorat ca profosebastos) şi catedrala San Marco (centrul spiritual şi mîndria lagunelor) 
primesc substanţiale rente anuale. 

1091 (29 aprilie): Marea victorie asupra pecenegilor, la Lebunion. 

1096-1099: Prima cruciadă, ce pune în fatal contact cele două arii ale creştinătăţii, 
sporind tensiunile dintre ele. Occidentalii se dovedesc nişte sălbatici în raport cu 
rafinamentele civilizației bizantine. Ana Comnena îi zugrăveşte oripilată în A/exiada 
(lucrare în care istoriseşte domnia tatălui ei). Pentru bizantin, apuseanul, deşi creştin, face 
figură de “barbar” şi “eretic”. Alexie caută să profite militar de prezența latinilor (pentru 
a surpa pozițiile turcilor din Asia Mică, pe care reuşeşte, de altfel, s-o elibereze), dar îi 
ține cit mai departe posibil de Constantinopol, de care însă aceştia sînt irezistibil atraşi, 
atit la venire, cît şi la întoarcerea de la Locurile Sfinte. Abilitatea lui Alexie se dovedeşte 
desăvirşită, iar imperiul iese consolidat din acest prim contact cu aventurierii cruciați. 

1107-1108: Nou război cu Bohemund, care este însă înfrînt de Alexie şi obligat să 
semneze, la Deabolis, în septembrie 1108, un usturător tratat de vasalitate. 

1111 (octombrie): După venețieni, pisanii primesc şi ei importante privilegii 
comerciale în imperiu şi un cartier în Constantinopol. 

1118 (16 august): Moartea lui Alexie |, care va stiri o puternică rivalitate pentru tron 
chiar înăuntrul familiei imperiale. Pină la urmă loan Comnenul triumfă împotriva surorii 
sale mai vîrstnice, Ana Comnena (care, susținută şi de împărăteasa-mamă Irina. ar fi vrut 
să vină la cirma imperiului împreună cu distinsul ei soț, Nichifor Bryennios). Uneltind 
în continuare, chiar şi după înscăunarea lui loan II, complotiştii îşi pierd avenile, iar Ana 
Comnena este trimisă forțat la mănăstire (unde o urmează şi bătrina ei mamă). 

1118-1143: Domnia lui loan!I],'cel mai mare dintre Comneni”, cu virtuți deopotrivă 
politice şi militare, ce a reuşit să se facă respectat şi temut atit de musulmani, cît și de 
apuseni, extinzind imperiul în Onent şi întănindu-i granița dunăreană. 

1122; loan || îi înfrînge definitiv pe pecenegi, scoțindu-i din istorie, 

1122-1126; Lipsit de flotă, împăratul nu poate face faţă conflictului deschis cu 
venețienii, cărora sfirşeşte prin a le reînnoi privilegiile acordate de tatăl său. 

1128-1129: loan II îl înfrînge pe regele maghiar Ştefan II, care dăduse năvală în 
imperiu, şi îi impune un tratat de pace cît se poate de favorabil părții bizantine. 

1143: După o domnie de un sfert de secol, presărată cu războaie — de obicei 
victorioase — mai ales împotriva musulmanilor sau a latinilor din Orient, loan II, plecat 
la vinătoare în părțile muntoase din Cilicia, este rănit de moarte într-un accident mai 
degrabă stupid. Moare într-o zi de 8 aprilie, dar nu mai înainte de a-i asigură succesiunea 
la tron fiului său preferat, Manuel. 


căi 5, FII FI PE AR ari: Palit m d FE pe me pa La f r 
ius DEGĂDER RAP DE SR 2 n Îi air, Rac pet DC dr celei a i ta 


„ (Dela agonia Comnenilor pină la moartea lui loan V Paleologul: 1143-1391) 
a bai Daca Alu = ) Ă 


„ia Sai Ali i 30 Ab i Pta 


1143-1180: Domnia lui Manuel Comnenul, care, din nefericire, părăseşte linia 
realistă a politicii imperiale promovate de tatăl şi de bunicul său, făcindu-şi planuri 
hazardate şi utopice (recucerirea Italiei, restaurarea unui imperion unicum al creştină- 
tății), dar neglijînd, bunăoară, apărarea Asiei Mici — “baza vitală” a imperiului. 

1148: Ana Comnena, marea prințesă cărturăreasă căzută în dizgrație, redactează 
Alexiada, încheiată cu aproximativ doi ani înaintea morții (survenite, pare-se, în 1150). 

1148-1149: Manuel încheie, în 1148, un tratat de alianță cu Conrad III şi cu ducele 
de Suabia (viitorul împărat “romano-german” Frederic | Barbarossa) împotriva regelui 
normand Rogerll, care răspunde în anul următor printr-un tratat cu Ludovic VII, plănuind 
ocruciadă apuseană împotriva basileului bizantin, pînă la urmă zădămicită de împrejurări. 

1155-1158: Război între bizantini şi normanzi, cu rezultate dezastruoase pentru 
imperiul răsăntean. 

1158-1159; Succese consecutive ale lui Manuel în lupta cu latinii din Orient. 

1161: Manuel Comnenul intervine în Serbia, aducindu-l pe tron pe Ştefan Nemanja, 
viitorul întemeietor al statului sîrb independent, cu care bizantinii vor avea mult de furcă, 
şi în Ungaria, unde-l susține la tron pe Ladislau |. 

1162-1176: Tratatul de pace cu Kilidj Arslan, semnat în 1161 şi reînnoit în anul 
următor, reprezintă punctul cel mai înalt al politicii orientale a lui Manuel, dar totul se 
va spulbera în 1176, prin cumplita înfrîngere sufentă de bizantini la Myriokephalon. 

1169: Eșecul expediției asupra Egiptului. 

1171 (martie): Conflictele cu venețienii, culminînd cu arestarea şi deposedarea de 
averi a 20000 de negustori din Constantinopol, fac ca Veneţia să treacă de partea 







7 pe CU NRTI e ez 
LUI 
j YLU [4 a 
(ga Ne-a 3-a. i 


a me Nae Podari ai, i eul iai Rr In a pase Tera 
D 4 Y pe A 


RDI PTR Pt RI ue AO 














PAG. 10 NR. 5/149 Mai 2003 


PUNCTE CARDINALE 





„MALI453 — MAI 200% 55 


adversarilor Imperiului bizantin, accentuind în Apus starea de spirit care a dus la 
evenimentele Cruciadei a patra. 

1185: După moartea lui Manuel (24 septembrie 1180), imperiul este răvăşit de 
luptele pentru putere dintre diferiții pretendenți la tron, iar pe acest fond are loc marea 
răscoală a populației din Constantinopol, condusă de elemente aristocratice, care duce 
la cruda înlăturare a lui Andronic | Comnenul şi la venirea în fruntea imperiului a noii 
dinastii — destul de lipsite de strălucire — a Anghelilor, prin Isaac II (1185-1195). 

1204 (aprilie): In timp ce Alexie 1 Mare Comnen (nepotul lui Andronic Comnenul) 
pune, pe coasta pontică a Asiei Mici, bazele Impenului din Trapezunt (formaţiune statală 
bizantină ce va dura pină în 1461), cavalerii latini ai Cruciadei a patra cuceresc 
Constantinopulul după un asediu de trei zile (9-12 aprilie), supunînd oraşul unui jaf fără 


Ei 

1204-1261: In mai 1204 este fondat Imperiul latin de Constantinopol (care va dura 
mai bine de o jumătate de secol), iar Balduin de Flandra este încoronat împărat chiar în 
St. Sofia de către legatul papei Inocențiu III. Teritoriul imperiului este împărțit între 
cruciați (Partitio Romaniae), lui Balduin revenindu-i un sfert din acesta. 

1205: După modelul Imperiului din Trapezunt, ia naştere în Asia Mică o altă 
formaţiune statală bizantină, sub conducerea lui Theodor | Lascaris: Imperiul de Niceea 
(ce va dura pînă în 1261, jucînd un rol fundamental în recucerirea bizantină a Constan- 
tinopolului)). 

1224: Theodor | Anghel Ducas, principe al Epirului, cucereşte de la latini marea 
cetate a Thessalonicului şi se proclamă împărat, creînd ulterior aşa-numitul Imperiu de 
Thessalonic (1227-1241 )şi mărturisind intenţia recuceririi Constantinopolului şi refacerii 
unității vechiului imperiu. 

1259 (| ianuarie): Mihail Paleologul, reprezentant de seamă al aristocrației niceene, 
este proclamat şi încoronat împărat (Mihail VIII), întemeind ultima mare dinastie a 
imperiului (prin uzurparea, în exil, a poziției Lascarizilor). 

1261 (25 iulie): Recucerirea Constantinopolului de către strategul niceean Alexie 
Strategopoulos. În cîteva săptămîni, administraţia bizantină revine în marea metropolă 
de pe malurile Bosforului, iar Imperiul de Niceea dispare. 

1281-1282: Se încheie alianța politică dintre Mihail VIII Paleologul şi loan II Mare 
Comnen, impăratul Trapezuntului. 

1282 (martie): Marea răscoală a populaţiei siciliene împotriva lui Carol de Anjou, 
cunoscută sub numele de “Vecemiile siciliene” şi decisiv sprijinită de Mihail VIII, care 


înlătură astfel definitiv primejdia angevină ce amenința de la o vreme imperiul. Mihail 


VIII moare spre sfîrşitul aceluiaşi an, iar cele aproape două secole de guvemare a 
"urmaşilor săi nu vor reprezenta decit lunga agonie (accelerată după 1390) a unui imperiu 
deja epuizat, căruia latinii îi dăduseră “lovitura de grație” cu mult înaintea cuceritorilor 


1288-1290: Osman începe cucerirea Bithiniei şi pune bazele statului otoman, care 
va deveni principalul pericol pentru Bizanţ. 

1300: Asia Mică este deja sub stăpînirea turcilor (selgiucizi şi otomani). cu excepția 
cîtorva porturi (Heracleea. Smima. Foceea) şi citorva fortărețe (Niceea. Nicomidia, 
Brusa etc.). 

„1321-1328; Război civil între Andronic II Paleologul şi Andronic III, nepotul său. 
Inceledin urmă. Andronic III, ajutat de bulgari. cumani şi venețieni, iese biruitor şi devine 
unic împărat (1328-1341). 

1330 (iulie): Victoria de la Velbujd (Kiistendil) asupra țarului bulgar Mihail Şişman 
(aliatul lui Andronic III) marchează începutul hegemoniei sîrbe în Peninsula Balcanică. 

1331 (2 martie): Niceea este cucerită de emirul otoman Orhan (326-362). 

1337: Inceputul marii dispute isihaste, ai cărei principali actanţi sînt călugărul athonit 
Grigore Palama (devenit arhiepiscop al Thessalonicului şi mai tirziu sanctificat) şi 
aventurierul catolicizant Varlaam (grec calabrez, refugiat la Thessalonic). In urmaacestei 
dispute, se lămureşte definitiv doctrina răsăriteană a energiilor necreate, bazată pe 
distincția între ființa lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu. 

1341-1390: Domnia lui loan V Paleologul (iniţial sub regența marelui domestic loan 
Cantacuzino, care va ajunge el însuşi impărat, sub numele de loan VI, şi cu care va purta 
mai multe războaie civile, pînă în 1354, cînd va rămine unic basileu). Intre 1376 şi 1379 
va pierde temporar tronul în fața fiului său, Andronic IV (pe care-l va îngropa ca adversar, 
în 1385), pi Yip ; 

„1349-1390; Imperiul de Trapezunt îşi trăieşte apogeul sub lunga domnie a lui Alexie 
III Mare Comnen. 

1359: Prima apariţie a turcilor sub zidurile Constantinopolului. 

1362 (martie): Cucerirea Adrianopolului de către turcii otomani, care-şi aşază aici 
capitala statului lor, chiar în coasta Bizanțului... 

1369-1371; loan V Paleologul, silit de împrejurările din ce în ce mai grave pentru 
soarta imperiului, încearcă să obțină bunăvoința şi sprijinul Apusului, călătoreşte la 
Napoli, Roma şi Veneţia, ba chiar renunță solemn la ortodoxie şi trece cu titlu personal 
lacatolicism, în fața papei Urban V, darrezultatele politice sînt mai degrabă nule. Incepea 
astfel lungul şir de compromisuri pe care bizantinii le-au încercat cu latinii, în speranța 
„că ar putea salva imperiul, transformindu-l într-o cauză sacră a întregii lumi creştine. 

1371; În urma marii victorii obținute de otomani pe malurile Mariţei, la Cirmen 
aa s-au luptat şi contingente româneşti), Bizanțul ajunge în relaţii de vasalitate faţă de 

ilună. 

1382 (2 noiembrie); Tratat între loan V şi Andronic IV (fiul său cel mare): Andronic 
e recunoscut ca succesor legal, primind posesiuni în Tracia; Manuel, al doilea fiu, e 
consfințit ca stăpin al Thessalonicului; Theodor, al treilea fiu, devine despot în Moreea. 

1382-1406; Sub despotatul lui Theodor Paleologul, principatul Moreei (cu capitala 
la Mistra) cunoaşte o mare înflorire pe toate planurile, devenind cel mai important centru 
de rezistență al elenității impotriva tăvălugului otoman. 

1387 (aprilie): Thessalonicul cade sub turci, după trei ani de asediu, iar despotul 
Manuel Paleologul este o vreme prizonier al acestora. Retrocedat de Suleiman bizanti- 
nilor (1403), apoi cedat de aceştia venețienilor (1423), cu iluzia că l-ar fi putut apăra mai 


bine, oraşul va cădea definitiv în miinile turcilor la 1430 (29 martie), sub Murad II. 

1389 (15 iunie): Marele triumf al turcilor de pe Cimpia Mierlei (Kossovopolje), 
împotriva forțelor creştine conduse de cneazul sirb Lazăr (aliat al Bizanțului, căzut 
prizonier şi executat), pecetluieşte practic soarta vitregă a creştinătăţii răsăntene. In 
timpul bătăliei, sirbul Miloş Obilici reuşeşte însăsă-l ucidă pe sultanul Murad (act devenit 
o temă majoră a eposului sirbesc). î A 

1390: Baiazid, cel intrat în istorie cu supranumele “Fulgerul”, după ce sprijinise 
răsturnarea (de scurtă durată) a lui loan V de către nepotul său loan VII (fiul lui Andronic 
IV), cucereşte Filadelfia, ultima cetate bizantină din Asia Mică. 

1391: Manuel II Paleologul urcă pe tron în urma tatălui său, într-unul dintre cele mai 
disperate momente din istoria imperiului, 


E ADERE ZO aaa DE ZE TIT IRE SECERA 7 CEE TREE 2000 PE CERE 
SERSITUL A. Loan Paleologul pin DA utimal Coastantia:1391-145 

u ui înă lau antin: 
„(Del moartea lui Ioan V Paleologul, pînă aultimu! “opsiantins: 


pe Se 







1391-1425: Domnia lui Manuel Il Paleologul. În contrast cu decăderea politică şi 
militară, cu haosul social şi economic, această domnie marchează maxima strălucire 
culturală a ceea ce s-a numit “Renaşterea Paleologilor” sau “al doilea umanism bizantin” 
(cu o influență însemnată asupra Renaşterii occidentale), printre personalităţile de prim 
plan numărîndu-se şi Gemistos Plethon (1355-1452). mare gînditor politic şi specialist 
în filosofia platonică şi neoplatonică. 

1399-1403: Lunga călătorie a lui Manuel II în Apus (Italia, Franța, Anglia), în 
încercarea (pînă la urmă nereuşită) de a obține sprijin creştin împotriva turcilor. 

1402: Victoria lui Timur Lenk asupra lui Baiazid (Angora. 28 iulie) duce la slăbirea 
presiunii otomane asupra Constantinopolului şi amină cu o jumătate de secol căderea 
acestuia. Prin tratatul dintre Suleiman (fiul lui Baiazid) şi loan VIII Paleologul (regentul 
lui Manuel [1), aflat în fruntea unei ligi creştine conjuncturale, turcii renunţă la relațiile 
de vasalitate şi la tributul pe care le impuseseră Bizanțului. 

1421-1422: Crezînd că slujeşte intereselor imperiului aflat în agonie, Manuel II îl 
susține pe Mustafa împotriva lui Murad II, dar acesta din urmă, de curînd suit pe tron 
(începutul lui 1421), îşi zdrobeşte contracandidatul, după care pustieşte împrejurimile 
Constantinopolului şi chiar dă asalt metropolei (august 1422), din fericire fără succes. 

1424 (22 februarie): Tratat de pace între Manuel II şi Murad II, prin care Bizanțul este 
readus în poziţia de vasalitate față de turci, cărora se obligă să le plătească un tribut de 
300000 de aspri anual şi le cedează majoritatea porturilor pontice. 

1425: loan VIII îi succede lui Manuel II, veghind destinul pecetluit al imperiului pînă 
în 1448, spre a preda sceptrul ultimului împărat, fratele său Constantin XI. 

1438-1439: Conciliul început la Ferrara şi strămutat din pricina ciumei la Florența, 
la care iau parte loan VIII, papa Eugeniu IV şi patriarhul Iosif Il, proclamă, în catedrala 
Santa Maria del Fiore, unirea celor două Biserici, prin recunoaşterea supremației papale 
(6 iulie 1439). Cu toate aceste demersuri făcute “la vîrf”, cu caracter prea evident politic 
şi prea puţin religios, atitudinea majorității covirşitoare a populaţiei constantinopolitane, 
acum ca şi în anii următori, rămîne profund ostilă unirii (stare de spirit sintetizată în 
formula: “Mai bine turbanele turcilor pe străzile Constantinopolului, decit pălăriile 
cardinalilor!”). 

1443-1444: Marea campanie victorioasă — purtată de-a curmezişul Balcanilor, “pină 
la hotarele Romaniei ”'—a lui lancu de Hunedoara, voievodul transilvan ce face să renască, 
pentru o clipă, speranțele unei posibile alungări a turcilor din Europa şi unui răgaz de 
refacere a puterii bizantine. Acest vis se spulberă însă o dată cu înfirîngerea armatelor 
cruciate de către Murad II, la Vama, în 10 noiembrie 1444. 

1451-1452: Imediat ce a ajuns la putere (2 februarie 1451). Mehmed II face mari 
pregătiri militare şi susținute demersuri diplomatice în vederea cuceririi Constantinopo- 
lului, asigurîndu-se că acesta nu va avea nici un sprijin substanțial şi oficial din partea 
puterilor creştine importante. 

1452 (12 decembrie): Simţind tot mai mult că zilele Bizanțului erau deja numărate, 
Constantin XI Dragases (1448-1453), “Paleologul vremurilor de pe urmă”, ia parte, în 
basilica Sf. Sofia, în pofida opoziției îinverşunate a antiunioniştilor (ce aveau massele de 
partea lor), la confirmarea formală a unirii celor două Biserici (care în mod efectiv nu s- 
a mai realizat niciodată). 

1453: Marele asediu al Bizanțului (descris pas cupas într-o celebră carte a lui Steven 
Runciman, Căderea Constantinopolului) începe înziua de 7 aprilie. Efectivelor modeste 
ale lui Constantin XI (5000 de ostaşi greci — 7000, după alte surse — şi circa 2000 de 
voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul 
Francisco de Toledo) Mehmed 1] le pune în față o forță armată impresionantă (peste 

100000 de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susținuți de cea 
mai bună flotă şi de cea mai bună artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 
tentative de asalt general al cetăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Puterile 
occidenlale urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nu catadicsesc, 
nici inceasul al doisprezecelea, să întindă vreo mină de ajutor “fraţilor creştini ”. Asaltul 
final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopții. EL s-a desfăşurat în valuri succesive, 
iar în zorii zilei corpul de elită al ienicerilor (12000 de oameni) reuşesc să înfrîngă 
rezistența apărătorilor împuţinaţi şi epuizați, pătrunzînd în cetate printr-o portiță 
lăturalnică ce fusese uitată deschisă, pare-se de către nişte aliaţi genovezi (Kerkoporta 
— grimasă a destinului!). Turcii măcelăresc populaţia (s-a vorbit de 40000 de morți”), 
inclusiv pe cea refugiată sub cupola basilicii Sf. Sofia, şi jefuiesc cetatea vreme de trei 
zile. Constantin XI îşi smulge însemnele imperiale şi piere eroic în vălmăşaeul ultimelor 
lupte, fără ca trupul să-i fi fost descoperit vreodată. Întemeiat în mai, de către un 
Constantin, Bizanțul pierea tot în mai, sub un alt Constantin, aşa cum şi glăsuise o veche 
profeție. Legenda spune că, atunci cînd turcii au dat năvală în Sf Sofia, în plin oficiu 
liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul 
lui, cu Sf. Porir ridicat spre cinstire; cînd Sf. Sofia va reveni din nou creştinilor. liturghia 
vă fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci ca fața 
Mintuitorului pe Tabor, de lumina neinserată a Împărăției celei fără de Sfârşit 














PUNCTE CARDINALE 


“Mai 2003 NR. 5/149 PAG. II 





_Când ne rugăm, fiind încă pe pământ şi ştiind că în cer 
se împlineşte voia lui Dumnezeu de către toate făpturile 
cereşti, atunci să ne rugăm ca şi noi, cei de pe pământ, să 
implinum, ca şi acelea, voia lui Dumnezeu, ceea ce se va ŞI 
intâmpla, dacă nu săvârşim nimic impotriva voii Lui” (1) 
Căciv rerea lui Dumnezeu vizează intreaga noastră existenţă, 
fiecare minut al vieţii noastre. Once om trebuie să încerce să 
o cunoască, după cum afirmă Sf. Vasile în comentariul la 
Luca 12, 47 ss.: “Dacă cineva. după ce a auzit pe Domnul 
spunând că «sluga care a cunoscut voia stăpânului său și n- 
a făcut-o, nici nu s-a pregătit pentru voia lui, se va bate mult, 
iar cea care n-a cunoscut şi a făcut fapte vrednice de bătăi, se 
va bate puțin», se va lenevi în cunoaşterea voilor Domnului. 
are oare mângâiere?”, 

| La această întrebare (a 45-a din Regulile Mici) St. 
Vasile dă un răspuns care vizează, evident, un creştin 
obişnuit, catehizat şi capabil să citească Scriptura, şi nu 
neapărat un călugăr. “Este clar că unul ca acesta, prefăcându- 
se că n-a avut cunoştinţă, va avea pedeapsa corespunzătoare 
păcatului... fiindcă Sf. Scriptură face cunoscută voia lui 
Dumnezeu pretutindeni Şi tuturor. Aşa încât unul ca acesta 
nu se osândeşte mai blând, împreună cu cei care n-au 
cunoscut voia lui Dumnezeu, ci se osândeşte mai aspru... Dar 
dacă cel rânduit cu purtarea de grijă a cuvântului se va lenevi 
să-l propovăduiască, se judecă ca un ucigaș, precum s-a 
scris” (2). 

Păstrarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, implicit a 
dorinței de a le cunoaște, se impune de la sine creștinului, 
pentru că singură porunca de a-L iubi pe Dumnezeu le 
conține pe toate celelalte și se cade de a ne da putere tuturor 
să le punem în practică (3). , 

Deci, atât pentru simplul mirean, cât şi pentru călugăr, 
intregul mod de viaţă ales pnn propna decizie trebuie să fie 
o permanentă încredințare în voia lui Dumnezeu. 

La fel şi cu supunerea pasivă: nu trebuie numai să 
suportăm din constrângere evenimentele care nu depind de 
noi, cisăşi acceptăm împlinirea voii lui Dumnezeu manifestată 
prin încercări. În acest caz, nu mai există nici o deosebire 
între poruncă şi povață. ““Răbdarea e o mare virtute pe care 
o avem (dacă o avem!) împreună cu Dumnezeu. Omul 
trebuie să iubească ceea ce-l e drag lui Dumnezeu. Dacă 
Dumnezeu ne este Domn şi Tată, atunci să învăţăm de la 
Domnul şi Tatăl nostru să fim răbdători; iar dacă servitoni 
trebuie să se arate a fi respectuoşi, atunci cu atât mai mult nu 
se cuvine fiilor să fie nişte decăzuţi (4) 

În această privință, creştinii au avut de la început o 
filosofie profundă. pe măsura credinței lor în atotputemicia 
și în pronia dumnezeiască. Pentru a înțelege despre ce e 
vorba. e suficient să citim rugăciunea pe care o fac ei pentru 
Sf. Apostoli Petru şi loan, aruncaţi în închisoare (/ apfe4, 24- 
30). “Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul şi 
pământul şi marea şi toate cele ce sunt în ele... Căci asupra 
Sfântului Tău Fiu lisus, pe Care Tu L-ai uns, s-au adunat 
laolaltă. cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod, şi Ponțiu Pilat 
cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, casă facă toate câte mâna 
Taşi sfatul Tău mai dinainte le-au rânduit să fie...” Pătimirea 
Domnului nostru lisus Hristos, pregătită de către Dumnezeu 
Tatăl, a fost suportată în trupul omenesc pe care E| dorea să- 
| elibereze de sub povara păcatului. 

În această perspectivă, ne va fi uşor să afirmăm 
împreună cu Didahia: “Încercările care vor veni, să le 
primeşti ca pe un lucru bun, pentru că nimic nu se întâmplă 
fără voia lui Dumnezeu” (III). Astfel, creştinul poate să 
biruiască şi să tresalte de bucurie în mijlocul tuturor 

necazurilor. Departe de a-l îndepărta de dragostea lui Dum- 
nezeu, care-l susține neîncetat, suferințele îi sunt cea mai 
sigură dovadă a părinteştii purtări de grijă anume pentru el 

Sf. Părinţi mărturisesc această învățătură în 
unanimitate, ea fiind prezentă peste tot în Vechiul şi Noul 
Testament. Să citim numai din N. T, câteva versete in care 
converg fără echivoc învățăturile veterotestamentare (Evrei 
12, 3-10) “Luaţi bine aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la 
păcătoși, asupra Sa, o atât de mare impotrivire, ca să nu vă 
lăsați osteniți, slăbind în sufletele v oastre. In lupta voastră cu 
păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. ŞI ați uitat 
indemnul care vă grăieşte ca unor fii: Fiul meu, nu disprețui 
certarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de 
EI Căci pe cine îl iubeşte Domul îl ceartă şi biciuleşte pe 
fot fiul pe care îlprimeşte Răbdaţi spre ințelepțire. Dumnezeu 
se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl 
său nu-l pedepseşte? lar dacă sunteți fară de certare, de care 
toți au parte, atunci sunteți fii nelegitimi, iar nu fii adevăraţi. 
Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup, care să ne 
certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune mai vârtos 
Tatălui duhurilor, ca să avem viață? Pentru că ei, precum 
găseau cu cale, ne pedepseau pentru puţine zile, jar Acesta, 
spre folosul nostru, ca să ne împârtâșim de sfințenia Lui”. 


Y noHOvn), lăsarea pasivă în voia lui Dumnezeu, face, 
intr-un fel, din necesitate o virtute. Înţelesul peiorativ al 
proverbului în acest caz nu este justificat. Virtutea astfel 
obținută nu este demnă de dispreţ decât dacă este o aparenţă, 
adică dacă protestăm în sinea noastră împotriva necazunlor, 
Dacă, din contră, deşi simțim şi acceptăm că simţim aversiune 
vie faţă de ceea ce ni se întâmplă, rămânem fideli. prin voință, 
de-a lungul grelelor incercări, dorinţei de a vedea împlinindu- 
se planul Tatălui ceresc, atunci ne asemănăm cu Mântuitorul, 
Care S-a făcut ascultător până la moartea pe cruce. Această 
smerenie a creştinului devine cel mai potrivit mod de a-L slăvi 
pe Dumnezeu, cel mai inteligent mod de a-L. contempla, e 
unirea tainică cu Dumnezeu, aducătoare de bucurie negrăită, 
e faptacea mai sfințitoare pentru om, prin care el Îl preamăreşte 
pe Fiul lui Dumnezeu. 


MONAHALĂ (II) 


(urmare din numărul trecut) 





Tot aşa au înţeles lăsarea în voia lui Dumnezeu şi Sf. 
Părinţi. incepând cu Sf. lacob, continuând cu Sf. Ignatie şi cu 
Sf. Marin, până la St. loan Gură de Aur şi Fer. Augustin, şi 
la cei de după ei. Sf. loan Gură de Aur, bunăoară, comentează 
fragmentul pe care tocmai l-am citat (5), din Epistola către 
evrei a SI. Apostol Pavel, venind nu atât cu argumente 
raționale, cât cu exemple din vieți de Sfinţi. căci istoria e mai 
convingătoare decât teoria! 

Dar mult mai convingătoare decât evocarea trecutului 
este situația în care se afla marele predicator chiar în momentul 
şi în locul în care predica (6). De altfel, el revine adesea asupra 
acestui adevăr, pe care-l cunoştea pentru că-l studiase şi 
meditase asupra lui, dar mai ales pentru că experimentase el 
însuși valabilitatea lui şi binefacerile aduse celor care-| acceptă, 


> A 
d Pine 
TNI 
Ko BUC 





_ > A . | pi Ze PI (Psi i, « a 
Lupta lui lacov cu îngerul (frescă de la Chora) 


căci “nimic nu poate să aducă vătămare celui care nu se 
vatămă singur”; încercările abătute asupra noastră prin voia 
lui Dumnezeu, toate şi întotdeauna, iau o întorsătură bună 
pentru cei care cred în El. “Ce să zic? Ce cuvinte să 
întrebuințez? Slăvit să fie Domnul! Aceasta am spus-o 
plecând şi-o spun şi la întoarcere; iar când eram departe, 
nicicând n-am încetat s-o spun. Dacă vă mai amintiți, m-am 
referit atunci la lov şi am spus impreună cu el: Fie mumele 
Dommului binecuvântat în veci (lov 1,21)! La plecare v-am 

liniştit cu acesțe cuvinte pe care le repet şi acum în semn de 
mulțumire: Fie mumele Domnului binecuvântat de acum şi 
până-n veac! Lucrurile sunt diferite, una singură este slăvirea 
Lui! Gonit, am dat slavă lui Dumnezeu; întors, Li mulțumesc 

din nou! Sunt diferite lucrurile: şi vara, şi iarna sunt rânduite 

în acelaşi scop, fertilizează țarina. Slavă Domnului că a 

îngăduitexilul; iarăşi slavă Lui căa îngăduit intoarcerea mea. 

Fie Domnul binecuvântat căa încuviinţat furtuna, fie Domnul 

binecuvântat că a risipit-o şi a readus seninul. Spun toate 

acestea pentru a văobişnui să-L binecuvântați pe Dumnezeu. 

Ai dat de bine în viață? Slăveşte-L pe Domnul şi binele va 

rămâne cu tine. Ai păţit o nenorocire? Slăveşte-L. pe 

Atotţiitorul şi răul se va risipi. lov era bogat şi mulțumea; 

sărăcind, iarăși || slăvea pe Dumnezeu. În primul caz, el nu 

şi-a atribut nici un menit pentru avenle lui; în al doilea, nu a 

blestemat deloc! Alte vremuri, dar acelaşi suflet! Ințelepciunea 

lui lov nu se lăsă moleşită de acalmie, nici nu se pierdu în 

valurile necazunlor. Slavă lui Dumnezeu şi că am fost 

despărțit de voi, şi că v-am regăsit! Aceeaşi purtare de grijă 

a Domnului m-a trecut prin toate!” 

Sf. loan Gură de Aur raportează la sine însuşi ceea ce 
îi învaţă pe ceilalți despre pronia dumnezeiască (7). Credința 
în această pronie ține de chintesența creşti-nismului. Sf. 
Vasile cel Mare rezumă cel dintâi principiu al ascultării 
filiale astfel: Ov6ev arpovontov “La Dumnezeu nimic nu- 
i neprevăzut, nimic nu-i neglijat” (8). lată, sub formă de 
axiomă, cea mai clară învățătură a Mântuitorului (cf. Matei 
6,24 ss). 

Este inutil să mai insistăm. Să menționăm, în treacăt, 
doar că pentru Sf. Vasile această axiomă nu se referă doar la 
obligația de a conforma voia omenească voii lui Dumnezeu, 
manifestată prin evenimentele vieții, ci şi la datoria fiecăruia 
de aafla care este aceasta, prin cunoaşterea exactă a poruncilor; 
întrucât totul intră sub incidența proniei dumnezeieşti, chiar 
şi animalele neînzestrate cu rațiune: “Dacă peştele ştie ce 
trebuie săaleagă şi de ce trebuie să se ferească, ce vom spune 
Noi cei înzestrați curaţiune, cei instruiți de Lege, cei indemnaţi 
de făgăduințe şi înțelepțiți de Duhul, când rânduim viața 
noastră mai fără de minte decât peştii?! .. Nimeni să nu dea 
vina pe neştiință! Este sădită în noi o lege naturală care ne 
arată să ne apropiem de bine şi să ne depărtăm de cele ce ne 
vatămă” (9). 

Conformarea activă la voia lui Dumnezeu cea 
exprimată în porunci, sau conformarea pasivă, din proprie 
inițiativă, reprezintă aceeaşi ascultare a făpturii față de 
Creator, aceeaşi credință în înțelepciunea şi-n dragostea 
aceluiaşi Tată bun şi iubitor. Tot ceea ce se petrece are drept 
cauză porunca lui Dumnezeu înscrisă în fiecare lucru încă de 
la începuturi; Cuvântul creator îşi manifestă puterea şi astăzi, 
până la sfârşitul timpunlor, în toate colțurile universului 
(10); “Acestămică poruncăs-a prefăcut îndată într-o puternică 
lege a natunii şi într-o rațiune măiastră. Porunca aceasta a 
săvârşit miile şi miile de însuşini ale plantelor şi ale arborilor 
mai iute decât un gând de-al nostru”. Căci “natura, luând 
inceput de la cea dintâi poruncă, se continuă în tot timpul care 
urmează, până ce se va ajunge la obştescul sfârşit al 
universului”. 

(Va urma) 


(După lrence Hausherr, ““Vocation chretienne et vocation 
monastique selon les Peres”, în 
Orientalia Christiana Analecta, nr. 183, pp. 464-484) 


Traducere de Cristina CHECHE 


(1) [bud 26, | 

(2) Ep. Ezech. 33, 8 

G)RET. 2 (P.G.31,908D) 

(4) SE. Ciprian, De bono patientiae, |. 

(5) In Epist ad Ilebr , Omilia 29 (P. G. 63, 204-207). c/ şi 
Omilia 30. 

(6) P. GQ. 52, 427-448 

(7)C/ A. Marie Makingrey, Jean Chrisostom, Sur la Providence 
de Dieu, “Sources Chritiennes” — 79, Paris, 196| 

(8)/n Hexaem., Omilia 7,n. $ (ed. S. Giet, “Sources Chrâtiennes* 
— 26, p. 416) 

(9) /bid 

(10) C/ SE Vasile ce Mare, /n /lexaem., Omilia 5 (ed. cit, pp 
318-322). 





PAG. 12 NR. 3/149 Mai 2003 





. 


PUNCTE CARDINALE 





40 DE ANI DE LA MARTIRIUL MAICII MIHAELA 


Maica Mihaela — “spiriduşul” 


şi sublim, pe Marieta lordache o aştepta 


Vladimireştilor. cum obişnuia să-i spună “Fratele Andrei Serima, bibliotecarul Patriarhiei, a denumit-o pe un proces greu şi poate o condamnare pe 
nu fără simpatie Patriarhul Justinian Maica Micaela spiritus rector, la care eu am spus, visător: C'esr une viață. Într-o noapte, după un plan venit 
Marina (sub care, din păcate, destinul ei abbesse, c'est une vraie grande dame!”. dinafară, aavut loc evadarea. Escaladind 


atit de neobişnuit “s-a fiint fără să se 
indoaie”, în iureşul de nestăvilit al 
pngoanei comuniste) — a fost una dintre 
cele mai pure şi mai nobile figuri ale 
monahismului românesc dinsecolul XX. 

Provenind dintr-o veche familie de 
răzeşi şi podgoreni avuţi din ținutul 
Moldovei de Jos, primise la botez numele 
de Marieta şi era sora mai mică(n. 1914) 
a bădiei Nicoară lordache din Nicoreştii 
Tecuciului, universitar, poet şi eseist, 
fruntaș legionar ucis în lagărul de la 
Miercurea Ciuc, alături de alți 43 de 
camarazi, în masacrul consecutiv pe- 
depsirii lui Armand Călinescu (călăul 
Căpitanului, Nicadorilor şi Decem- 
virilor) . 

Marieta Nicoară, absolvind strălucit 
liceul teoretic, s-a înscris la Facultatea So INDIE 
de Litere şi Filosofie (unde a atras dintru ME SI 4 








(Petre Pandrea) cea dintii tumul, Marieta Nicoarăa suferit 
o fractură, fiindcă legătura de cearceafuri 
a cedat înainte ca “Motănelul” (cum o 
alintauco-deținutele pe Marieta) săatingă 
pămîntul. Celelalte n-au mai putut co- 
bori, dar ei i s-a pierdut urma în pădure. 
Se pare (cum aflăm din memoriile doam- 
nei Ana-Mana Marin) că a stat ascunsă o 
vreme şi la Bucureşti, în dealul Cotroce- 
nilor, la părinţii lui Vasile Mann, dar 
destul de repede, “ca să nu facă necaz 
altcuiva”, îşi aminteşte Stavrofora 
Veronica Gurău, “a venit la părinții ei. 
spunîndu-le: «Mă urc în podul casei; da- 
ți-mi o saltea şi cărți de cetiby”. ȘI a stat 
2 ani în podul casei părinteşti (mereu 
deschis, tocmai ca să nu trezească 
bănuieli), dindu-i semne discrete 
Veronicăi ori de cite ori trecea pe acolo. 
| A vecheat la ridicarea Vladimireştilor, 


început atenția unor profesori detalia lui De la “Diana virginală ” Iq mucenita lui Hristos iar în primăvara lui 1942 a venit ŞI I-a 


Nae lonescu, Octav Onicescu sau Gh. 
Zapan),apoi la ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică; în arhiva Vladimireştilor 
se păstrează diploma ei de absolvire). lată cum o zugrăveşte un Petre Pandrea(cf. “Profilul 
Micaelei, substareța Vladimireştilor”, în Memoriile mandarinului valah), altminteri 
spirit pozitivist şi adversar al lumii legionare: “Marietta Nicoară evolua printre ideile 
politice şi idealunile de scriitor ale fratelui Nicoară cu grație de gazelă, proaspăt 
bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură. S-a înscris la Litere şi Filosofie. Fiindcă 
era sportivă, s-a înscris şi la ANEF, pentru a se face, eventual, profesoară de gimnastică. 
lubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei anotimpuri în s/ror1, cu anatomia ei agreabilă de 
zeiță tinără, de Diană virginală”. Totel ne istoriseşte (poate literaturizind puțin) gestul ei 
intrat în legendă: “Carol II sărbătorea la 8 iunie 1939, cu tot fastul regal. instalarea sa ca 
dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, încon- 


jurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF... lordache Nicoară f) 


zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă [Sora lui] 
se afla în careul de gimnastică. în grup, ca o anonimă, evoluind 
grațios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Cînd 
s-a apropiat de microfon, l-a luat fulgerător din mîna speaker-ului 
şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal. 
A fost arestată şi maltratată, ca să se afle «complotul», complicii 
şi vinovăţiile. Marietta n-avea însă complici. Făcuse un gest 
premeditat şi solitar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi fost 
un gest anarhist. Dar Marietta lordache nu era o anarhistă. Ea era 
o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub 
lumina cea mare a credinţei lui Cristos și a luptei contra tiraniilor”. 

A urmat episodul internării la Mănăstirea Suzana (Prahova), 
în jurul căruia s-au țesut numeroase legende. Se mai aflau acolo şi 
alte deţinute politice, printre care Mary Polihroniade (văduva 
avocatului Mihail Polihroniade, ucis şi el în lagărul de la Rimnicu 
Sărat), Ana-Maria Marin (văduva lui Vasile Marin, martirul de la 
Majadahonda), Titi Giţă (şefa'“răzlețelor”, 
asasinată ulterior de comunişti) sau 
Anastasia Popescu (viitoarea'“Mama Sica”, 
soră cu Tudose Popescu, unul dintre înte- 
meietorii Legiunii). Pentru gestul ei curajos 





"Noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 a 
rămas în istorie ca “Noaptea legionară a 
cuţitelor lungi”, cînd au fost împușcați toți 
legionarii internaţi în lagăre: 44 la Miercurea 
Ciuc, 32 la Vaslui, 13 la Rimnicu Sărat, 
cărora li s-au adăugat 7 legionari internaţi în 
Spitalul Militar de la Braşov, precum şi 3- 
4 legionari din fiecare judeţ al țării (ridicaţi 
de acasă, executaţi fără nici un proces şi 
apoi expuşi în pieţele publice). Despre 
Iordache Nicoară (1906-1939)- de la care 
a rămas un frumos /mn camaraderiei — se 
spune că a rostit, în auzul și in numele 
tuturor, ultimul “Tatăl nostru” înainte de 
execuţie. 



















Vladimireşti | 
(locul viitoarei mănăstiri 


spusstareței:**Măicuţă, dincolo de poarta 
mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu 
eram în pod şi ascultam conversaţia”. 

A depus votul călugăriei pe 14 iulie 1946, primind numele de monahia Mihaela. 
Funcţiona deja ca secretară a stăreției şi a fost în consiliul de conducere al mănăstirii pină 
în martie 1955, cînd aceasta a fost abuziv desființată de comunişti, iar o parte din 
vieţuitoare au fost arestate şi condamnate (Maica Veronica a primit 15 ani de muncă 
silnică, iar Maica Mihaela, ca şi duhovnicul loan Iovan, 20 de ani ms.). 

De ce s-a călugărit Marieta lordache? Nimeni dintre cei ce au cunoscut-o îndea- 
proape nu i-a pus la îndoială autentica vocaţie mistică, iar desăvirşirea vieţii ei monahale 
s-a făcut vestită încă de timpuriu dincolo de zidurile Vladimireştilor. Însuşi Petre 

Pandrea, înlăturind toate birfele ieftine, scrie:"* Marietta lordache, 
Diana vuginală şi sportivă, îndurerată şi jignită, s-a dus la 
mănăstire ca să se roage pentru iertarea păcatelor comise de 
coreligionanii ei politici , a intrat în nobilul cin călugăresc ca să 
Li se roage pentru iertarea păcatelor altora”. Mesajul testamentar 
j rămas de la ea este mai lămunitor în această privinţă decît orice 
posibile comentarii: “... Legionarii nu au greşit în principiu. Ei 
au vrul să scoată neamul românesc din fundul unei adinci 
prăpastii de întuneric, dezmăj şi necredinţă .. Dacă am greşit că 
am scos sabia, atunci cind vrăjmăşiile ne copleşeau din toate 
părțile, am şi primit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea 
Vieţile curmate — ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri — vor sta 
în cumpănă în fața lui Dumnezeu Nimeni nu are dreptul să 
fringă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm 
de cei ce ne-au ucis cu sutele... Am vorbit despre Hristos şi am 
mers — în parte, după puteri — pe urmele Lui. Acum sintem total 
ai lui Hristos, viețuind întru EL Drumul acesta înseamnă dragoste 
şimumai dragoste. Toatecelelalte le lăsăm în seama lui Dumnezeu, 
iar grija noastră să fie una singură: aceea 
de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini 
intocmai, chiar cuprețul vieților noastre... ” 
Roasă de suferință, de frig şi de boală, 
Maica Mihaela s-a stins în temniţa de la 
Miercurea Ciuc (locul fatidic al familiei 
Nicoară!), la numai 49 de ani (aprilie 1963), 
dar mormîntul nu i s-a descoperit, iar data 
morții ei a fost multă vreme controversată. 
A munit ca o mare mărturisitoare şi rugă- 
toare, păstrindu-şi pînă la capăt puritatea şi 
rectitudinea. O Biserică mai puțin istovită 
şi impură ar fi canonizat-o demult. Dar 
stințenia are timp să aştepte, în răbdătoarea 
iertare a iubirii, ca una ce nu se măsoară cu 
anii, ci cu veşnicia. 







E 






















Răzvan Codrescu 








_—””—_———_” ——" 


PUNCTE CARDINALE 


profiluri lirice — profiluri lirice 


aproape psalm 


Incovoiat de-a vremii grea corvoadă, 
imi reazâm timpla pe un dîmb de seară 
şi vin socoată visele să-mi ceară 

că le-am lăsat mereu mai jos să cadă. 


Din duh şi pînă-n carne-s numai sfadă: 
cruțat de-un colț, mă sfişie o gheară, 
scobor în somn şi urc în veghe iară, 

mă slarm bucăţi şi iar m-adun grămadă... 


Ascultă, Doamne, zdreanța mea de rugă 

ŞI pică-n mine mirul păcii tale, 

cînd limba morții ca pe-un psalm mă-ndrugă; 
păcatul meu de-a lîncezi pe cale 

tu trece-l cu vederea şi mi-arată, 

c-un braț de cruce, noima mea uitată. 


primenire 
Cît de cumplite vremile s-or face, 
samînța slavei va răzbi prin ele 


şi din țărîna viselor sărace 
vom creşte pină dincolo de stele. 


Vom năpirii, ca şarpele, de piei 


şi vom renaște-n trup de primăvară, pă > 
frumoși și veşnici ca un neam de zei, . R Ei a Ă E, i 
arzînd de duh şi dînd pe dinafară. LA cantec de aji 
E da, PA: i 
Pieri-vor mulţi, dar birui-va Firea E PE Ană Evă, dusu-s-au = 


şi-n rămășşita lumii, la soroc, i că î5 ! 
va prisosi, năvalnică, lubirea; ă 
s-or primeni stihiile prin foc 

și-ntru lumina slavei ne-nserate 
din prea puțin s-o face plinătate. 





Am vrea să fie toate cum au lost 
și să dureze, vreme după vreme, 
dar anii, ca o haită de blesteme, 
dau iama iar şi pradă rost cu rost. 


De colții lor şi dragostea se teme, 

că nu-i struneşti cu rugă, nici cu post, 
nici nu-i de ei vreun loc de adăpost, 
ci-n gheara lor făptura-ntreagă geme. 


E-n lumea ta atîta frumuseţe 

că ochii, Doamne, uneori ne dor, 
dar pus-ai timpul minte să ne-nveţe, 
cu şarpele dintii ispititor, 

ce fel lucrează cele prea semeţe, 

de bunăvoie, la risipa lor, 


nedumerire 


Nu-i adevăr, nici bine, doar lrumos 
în disperata trupului iubire, 
de-aceea-atirnă totul de-o privire 
şi sufletul ne doare pîn” la os. 


Tăcerea mea nicicînd n-o să te mire, 
căci n-ai avea din vorbe vreun folos, 
ci pe decindea coapselor în jos 

e mîna decît gîndul mai subțire... 


Ce cauţi tu acum şi-aici cu mine?! 
Frumoasă ești, dar nu te ştiu de fel, 
chiar dacă troica ta turnată-mi vine. 
Şerpește sui spre părul tău rebel 

şi te măsor cu limbă despicată — 

dar n-am să-ți dau de capăt niciodată... 


-aii care sîmbur au, ”- 


Li 


în 


e nrofiluţi Tiricea roll cu 


Râavan Ced 


şi-au rămas în coji şi-n loi 
Ş = e .. - - 





Nu tu şarpe, nu tu vină, 
doar lumina lumii lină; 
nu tu leat, nu tu soroc, 
doar iubirea — ca un joc. 


nici vecernie 


Gîngurind arare, 
fata mică-ar vrea, 
luna cînd răsare, 

să fugim cu ca. 


“Nu se poate, fată!” — 
însă bine ştiu 

că la toţi ni-i dată 
[uga-ntr-un tirziu. 


Ci-ntr-o noapte, una, 
care va veni, 

vom lugi cu luna... 

şi fugiți vom fi. 


duvohnicească 
Întru pomenirea Părintelui Cleopa 


De ţi-o da păcatul ghes, 

zi-i cinci vorbe cu-nţăles 

și te-nhamă cu răbdare, 

că-i păcatul cutră mare. 

Ca să ai cu cerul parte, 

gîndul țineți-l la moarte, 

că lrumoase cite sînt, 

toate s-or făcea pămînt. 

lar năcazul, dacă vine, 

ia-l arvună pentru bine, 

câ-ntr-un sclipăt, pe tirziu, | 
raiul te-o mînca de viu, 4 


"Mai 2003 NR. 5/149 PAG. 5 





tai 
Ş 


i s  S& 
N? a all 






4 NI Ţ 4 
ş N i Le . 
„A isrihruire 
d Ă A i "a 


ur = i 


n pret căfera cok a a at 
tiitu da 
pal sti 5 IE Ps 
coasta mea cum lu? 


e 






2 Ă d EI Ș 
= ) E “ 
) : > d. bi 
î€ E = dp 8 ARI 
4 DE adi - 


î 
/ A 













Sihastrului bătrân 


- 








= LE DĂ y 4 
tăcerea este o taină a veacului ce va să fie”. 
+ N - a: 


p: ie uvintele sînt uneltele veacului acestuia, 
25 


? 


e „TIN € . i i a, 
i Mi-e psalm încins pustia sub picioare 


şi legămînt pe limba mea am pus 
să nu grăiesc cuvinte trecătoare, 
ci-umil să tac Cuvîntului de sus. 


Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura, 
dar gîndul, ca o fiară hămesită, 

cu gheare reci îmi sfîşie făptura, 
de viu voind şi-ntreg să mă înghită. 


De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine, 
mi-ar înflori nevrednicele oase 

şi m-aş culca pe brînca lunii pline, 
rîvnind ca-n vis Golgota Ta, Hristoase. 


Dar lungă-i, Doamne, calea și îngustă, 
iar noi pîrdalnici pînă şi-n tăcere: 

la rău mai iuți ca nişte cai de pustă, 

la bine-nceți ca boul spre junghiere! 


Abia chitesc ce-i bine şi ce-i rău 

cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”, 
şi — luminos ca un trimis al Tău — 

îmi stinge veghea şi mi-aprinde somnul... 


Dezleagă-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt, 
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare, 

dar trupul meu se cere spre pămînt — 

şi ca un braţ pierdut tăcerea doare. 


O, nu-mi trimite înger să mă-nveţe, 
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere, 
ci umple-mă de surda frumusețe 

a morţii răzbunate spre-nviere. 


Acestea-n piatră eu le-am scrijelit, 
ce-mi zice lumea Teognost Bătrinul, 
să-mi fie-n veci păcatul pomenit... 
Şi-nfiiul le-a cetit, rind, Hapsînul. 


„ ALUSTRAȚIA:STEFANORTI 

















PAG. 14 NR. 5/149 Mai 2003 PUNCTE CARDINALE 


rugaciuni 


şi rânduielh 


Cartea nunții 


Cum să-mi întemeie: o familie? 


+ Dmoge mr 


a er ; 7 a ptr 0 altă 
re Ă SI A D3 a ni Ba ES s [ i ma cea p 
2 a AP > e L 2 Si Ă să hu Y i pă Ş, ! PepECE PORT Caaor 
LA LI i - he A | * pere mule: u | TA 

*, 4 , 4 y P 5 pi 

i Ri fa Aa ») Pe 2 i Dan E Ca , 3 nfln=ta oritten: le 

Pa rez AI: pa ide 
EA i fig d e a SRR 


. 
Bu i 8 Pee 
9 îmi pi 
X n > tom aa 
A ME Pure tii. a 
> că = 4 


editura „_ christiana DANION 


tai CORNELIU FLOREA 


| ISTORIA, ADEVĂRUL ae Jurnalul 
ŞI MITURILE | A îm O bi unui 


loan-Aurel Pop -—— A fe Li p PR N medic 


DR ice reda —. 
GEORG 
„MONOGRAFIE . 


EDITURA ELISAVAPOS 


x 


CONSTANTIN IORGULESCU 
MEMORIA. 

(AD DETA ARII [3 (URALI 

Ti, LUI) 


- Tranziţia de la niciunde catre nicăieri - 


îi 
| 
L_ tai | 
2-A a 


„” 


ERA TICĂLOŞILOR 


Edlvara NAPOCA STAR 


OVIDIU GAINA 
(Stan M. Popescu) 


N L d i | ; i j 
2 La e 
Spa TAL a 
PE EA DA = 


al LIU RAAŞIIE 6 O NAIL O R 
că a ÎMPOTRIVA 


UNVAZIEIESO VA ET E EEE 
Bee VANIANU e) 


ze ha i 
7 Hal 


ei II 


CU UN EPILOG 
[i tat! 
5 TINERII CARE IN ANUL 2037 VOR AVEA 15-25 ANI 


Cdilesna PA E ra m a a nf A mata. : EDITURA MYRNA 
Cratova - 2003 — . — -— Buenos Alres, 2002 














PUNCTE CARDINALE 


KAKOI FASCIZM, GOSPODA?! 


Intimp ce România se apropie, văzând cu ochii, de un 
dezastru moral Şi material, care prefațează dispariția naţiunii 
noastre din istorie, partidul lui Iliescu şi Năstase, artizanii 
Acestei performanţe criminale, se întorc la izvoare. La 
inceputul lunii aprilie, cotidianul Adevărul publica articolul 
intitulat “Tribuna anti [ascistă — un nou organ de luptă al 
PSD”, din care reținem următoarele informații: 

1. Camera Deputaţilor, la inițiativa preşedintelui ei, 
Valer Domeanu, a vicepreşedintelui Viorel Hrebenciuc şi 
d altor deputați PSD, a aprobat proiectul de lege al 
constituinii “Mişcării antifasciste”, 

„2. Mişcarea anti fascistă este considerată asociaţie de 
utilitate publică. Ea va avea în jur de 800 de membri. care 
se vor bucura de aceleași drepturi ca şi veteranii de război. 

3. Mişcarea antifascistă va fi sprijinită să editeze 
revista Tribuna antifascistă. 

4. Preşedintele Mişcării este un anume Dimitrie 
Callimachi, care a afirmat într-un interviu acordat presei 
că proiectul de lege inițiat de Domeanu a apărut după ce 
a avut o discuţie cu preşedintele Ion Iliescu, iar şeful 
statului a acceptat să sprijine Mişcarea antifascistă. 

La origine, sintagma antifascism a exprimat opoziția 
față de Partidul Naţional Fascist, condus de Benito 
Mussolini, căruia în anul 1922, în urma demonstraţiei de 
forțăcunoscute sub denumirea de “Marşul asupra Romei”, 
regele Victor Emanuel II i-a încredințat guvernarea țării. 
După alegerile din 1924, la care fasciştii au obținut două 
treimi din mandate, se profila deja tendința de instaurare 
a unui regim de dictatură. În toiul disputelor politice din 
acea perioadă, adepții lui Mussolini l-au asasinat pe 
deputatul socialist Giacomo Matteotti, criticul cel mai 
sever al guvernului fascist. **Criza Maltteotti”, aşa cum a 
fost denumit acest tragic eveniment, nu a rămas fără 
urmări. În semn de protest față de politica internă a 
regimului fascist, deputații comunişti, socialişti, liberali şi 
catolici s-au retras de la lucrănile Parlamentului, luându-și 
denumirea de “aventinieni” (referire la nemulțumirile 
plebeilor din anul 493 î. Chr. care, în semn de protest față 
de tratamentul la care erau supuşi de patricieni. s-au 
refugiat pe Muntele Aventin. una din cele şapte coline ale 
Romei). Dar “aventinienii” din veacul al XX-lea nu au 
avut parte de un Menenius Agripa, patricianul care, prin 
pilda “conflictului dintre membre şi stomac”, a restabilit 
pacea în Cetatea Eternă. Mussolini a dizolvat Parlamentul 
şi a instaurat dictatura fascistă. In această situație, oponenții 
săi, pentru a evita persecuțiile, s-au exilat, renunțând la 
metafora '“aventiniană” pentru denumireade““antifascişti”. 
În acest context, să notăm faptul că, adoptând această 
denumire, antifasciştii italieni nu spuneau “ce sunt”, ci 
doar “ce nu sunt”. Din punct de vedere al convingerilor 
politice, ei erau comunişti, socialişti, liberali sau catolici, 
singurul lor liant fiind respingerea naţionalismului fascist, 
care pe plan doctrinar era “antimarxist iar pe plan politic 
era “antisovietic”. | 

Fascismul italian nu a fost însă singura reacție fermă 
la proiectul comunist de a exporta revoluția bolşevică în 
Europa. Instinctul de conservare al națiunilor europene a 
reacționat energic împotriva acestui atentat la ființa lor 
prin constituirea unor formaţiuni politice de dreapta care 
denunțau şi combăteau atât intemaţionalismul comunist 
cât şi sprijinul economic şi politic pe care liberalii 
occidentali ilacordau Uniunii Sovietice. Pentruacontracara 
anticomunismul european, care lua forme din ce in ce mai 
radicale, la inițiativa lui Lenin, în anul 1922, Institutul 
Marx-Engels de la Moscova a elaborat proiectul unei 
operaţii de anvergură, care avea să devină principalul 
instrument al Comintemului în acțiunea propagandistică 
desfăşurată în afara Uniunii Sovietice. Autorii proiectului 
au fost Karl Radek (de fapt Karl Sobelsohn), evreu polonez, 
colaborator al lui Lenin încă din anii exilului în Elveţia, 
Feliks Dzerjinski, evreu polonez, creatorul aparatului de 
teroare bolşevic CEKA, devenit ulterior GPU, Willi 
Minzenberg, evreu german, dirijorul acțiunilor 
Comintemului în Occident în perioada interbelică şi Georg 
Lukâcs, evreu ungur, comisar al poporului pentru instrucție 
în guvernul comunist al lui Bela Kun, marxist, unul dintre 
fondatorii Institutului pentru Marxism întemeiat în 1923 
la Frankfurt. 

În esență, proiectul elaborat de Radek şi colaboratorii 
săi îşi propunea două obiective majore, Primul avea în 


vedere crearea unui detaşament alcătuit din fovarăși de 
drum.“ Minzenbere a înțeles perfect — scrie Stephen Koch 
în Sfârşitul inocenței, intelectualii din Occident şi tentația 
stalinistă — că revoluţia presupune ceva mai mult decât 
victoria asupra maselor. Adresându-se unui Comintern plin 
de intelectuali, el a pus degetul pe rană: «Trebuie să-i 
organizăm pe intelectuali». Revoluţia avea nevoie de lideri 
de opinie din rândul claselor de mijloc — artişti, ziarişti, 
«oameni de bine», scriitori, actori, dramaturgi... umanişti, 
oameni a căror sensibilitate inocentă nu fusese cauterizată 
încă de metodele revoluționare autentice: arderea cu fierul 
înroşit cauterizator”. Şi pentru ca grupurile disperate de 
“tovarăşi de drum” să devină un front unitar a fost operată 
următoarea mutație de concepte: mişcările politice 
naționaliste, indiferent de “națiunea” pe care o reprezentau, 
au fost subsumate conceptului de “fascism”, iar adversarii 
lor au devenit, automat, “antifascişti”. 

Cel de al doilea obiectiv urmărit prin programul 
Comintemului a fost protejarea comuniştilor din țările în 
care partidele comuniste erau interzise, aşa cum se întâmpla 
şi în România. Pentru ca membrii acestor partide să poată 
ieşi din “ilegalitate”, li s-a creat o nouă identitate: au devenit 
“militanți antifascişti”. Aşadar, îndeosebi după 1933, când 
“fascismul” devenise deja o forță care se opuneacu hotărâre 
Moscovei, din acelaşi front ideologic “antifascist” făceau 
parte atât comuniştii cu atestat de la Kremlin precum Ana 
Pauker, L. Pătrăşcanu, Roitman-Chişinevschi, Neulănder- 
Roman, Burăh Tescovici-Teohari Georgescu, etc. etc. etc., 
cât şi intelectualii umanitari recrutați după rețeta lui Willi 
Mizenbere, precum Petru Groza, Mihai Ralea, N. D. 
Cocea, Gala Galaction, Petre Pandrea, Victor Eftimiu, 
Iorgu Iordan, C. Daicoviciu, Scarlat Callimachi (“Prinţul 
închipuiau că s-au ridicat deasupra mentalității tribale 
naționaliste, dobândind statutul de “cetățeni ai universului”. 

Legătura dintre antifascism şi comunism este 
mărturisită, fără echivoc, de profesorul Ghiţă Ionescu în 
“Prefaţa la ediția românească — Manchester, aprilie 1994” 
a cărții sale Comunismul în România: “In opiniile publice 
europeană şi americană anti fascismul era o nouă credință, 
reunind din nou pe creştini şi pe evrei, pe muncitori şi pe 
intelectuali, neclintiți în voinţa lor de a vedea Dreptatea 
tiumfând. Andre Malraux în Franța dădea tot sprijinul 
mişcării antifasciste conduse de comunişti, fără a fi un 
comunist. În România, Lucrețiu Pătrăşcanu, un intelectual 
comunist cu îndoieli fireşti despre stalinism, nu avea nici o 
îndoială în lupta antifascistă”, 

Dar profesorul universitar de la Manchester uită 
aspectele esenţiale din evoluția camarazilor săi de crez, 
“care-i reunea pe creştini şi evrei, pe muncitori şi intelectuali”. 
Uită că în 1936, din cauza atmosferei explozive provocate 
de antifasciştii “neclintiţi în voinţa lor de a vedea Dreptatea 
tnumfând”, procesul comuniştilor Ana Pauker, Liuba 
Chişinevschi, A. Drăghici, A. Moghioroş, L.. Griinberg etc., 
care prin activitatea lor puneau în primejdie nu numai 
integritatea teritorială, dar chiar existența Statului, nu s-a 
putut desfăşura în Capitala țării şi a trebuit să fie strămutat 
la Craiova. Uită că în războiul din Spania, când “se trăgea 
cu mitraliera în obrazul lui Hristos, “anti fasciştii români au 
fost pe față alătun de comunişti, sprijinind moral şi material 
brigăzile internaţionale care luptau pentru izbânda 
bolşevismului. Uită că modelul său de anti fascist exemplar, 
Nicolae Titulescu, “a aranjat” în 1936 ca cele 100 de tunuri 
şi 3 escadrile de avioane comandate de guvernul român în 
Franța să fie livrate Spaniei comuniste (fapt confirmat de 
schimbul de scrisori între fostul ministru de Exteme al 
României şi “Dl Valter Roman, comandantul de artilerie al 
Brigăzii X| intemaţionale”, publicat de acesta în cartea sa 
Sub cerul Spaniei). Uită şi că în timp ce ostaşii români 
“luptau pentru dezrobirea fraților lor, a Basarabiei şi 
Bucovinei, pentrucinstirea bisericilor, a vieții şi acăminelor 
batjocorite de cotropitori”, antifasciştii români unelteau 
împreună cu comuniştii pentru a închina țara Rusiei 
bolşevice. Dar cel mai supărător puseu de amnezie al 
profesorului de la Manchester se produce atunci când ar 
trebui să aflăm ce s-a întâmplat cu anti fasciștii români după 
23 august 1944, Un gol care trebuie umplut. 

Primul lor gest a fost cel firesc: s-au descotorosit de 
travestiul care-i ajutase să parvină, uneori pe merit, în 
cultura românească, Fără să se mai teamă de eventuale 








repercusiuni din partea Siguranţei burgheze, şi-au declinat 
adevărata identitate ideologică: cea de marxişti în cuget şi 
simţire. Au bătut palma pe rândcu Ana Pauker, Gheorghiu- 
Dej şi Nicolae Ceauşescu. Pentru contribuţia lor murdară 
la bolşevizarea României, Partidul i-a răsplătit copios. 
Le-a încredințat conducerea culturii şi învățământului. Au 
dobândit fotolii de academicieni şi s-au înstăpânit în 
conducerea învățământului superior, unde au creat învațăcei 
după chipul şi asemănarea lor. Cu un cinism greu de 
conceput, au asistat, fără să schițeze nici un gest de protest, 
la martirizarea a sute de mii de români în temnițele 
comuniste. Mai mult, colaborarea lor cu aparatul de 
represiune a fost desăvârşită. In timp de Securitatea în 
lichida fizic pe opozanții regimului, “oamenii de cultură” 
şi “dascălii” neamului schilodeau şi ucideau, cu bună 
ştiinţă, prin activitatea lor de politruci, sufletele generaţiilor 
tinere. 

După decembrie '89, românii au năzuit un viitor mai 
bun. N-a fost aşa, pentru că aşa-zisa “Revoluţie” nu a 
înlăturat un regim, ci doar o denumire. Comuniştii au 
rămas în continuare la conducerea țării, iar faptul că o 
schimbare de nume nu înseamnă şi o schimbare de substanță 
ne este spus limpede de un vechi comunist, Belu Zilber, în 
remarcabila sa carte autobiografică Monarhia de drept 
dialectic: “Priza gândirii marxiste este atât de puternică 
încât nici cei care, de voie sau de nevoie, au făcut saltul 
mortal dincolo de zidurile partidului nu uită de unde au 
plecat. Foştii comunişti ajunşi negustori bogați sau bancheri 
în Occident, cărturari sau simpli meşteşugari continuă să 
interpreteze şi să explice cele întâmplate în Rusia prin 
prizma aceleiaşi ideologii (...) Nu mă puteam despărți de 
partid, cum nu se pot unii despărți de femeia vieții lor, 
curvă, hoaţă şi sperjură. A căzu la femeie, spune poporul. 
Marxismul practicat din tinerețe devine viţiu. Căzusem la 
partid. Presimţeam ce mă aşteaptă, dar nu mă puteam rupe 
de această abstracție denumită partid. Numai cinea învăţat 
texte marxiste pentru litaniile şedinţelor poate scăpa de 
abulie. La ceilalți se schimbă probabil ceva în celulele 
nervoase, tânjesc după partid, bleastămă, dar la prima 
chemare uită tot răul”. 

Este mărturisirea unui intelectual autentic, capabil să 
se autoanalizeze. Belu Zilber recunoaşte că marxismul 
este “un vițiu”, care “schimbă ceva în celulele nervoase”. 
Or, dacă o astfel de recunoaştere vine din partea unui om 
care nu şi-a parăsit credinţa în marxism, deşi comunismul 
nu i-a oferit altceva decât 16 ani de temniță, ar fi naiv să- 
Şi închipuie cineva că Iliescu şi liota de comunişti care 
roiesc în jurul său ar fi fost străfulgerați în decembrie '89 
de lumina democrației, lepădând “idealurile nobile ale 
comunismului”. Faptul că acoliții săi au participat — cu 
mic, cu mare — la renașterea “Mişcării antifasciste” 
dovedeşte că marxismul nu afectează numai neuronii 
adepților săi, ci şi materialul genetic, transmiţându-se pe 
cale ereditară. Actuala scenă politică românească oferă 
numeroase exemple în sprijinul acestei ipoteze, iaralegerea 
unui Callimachi (probabil un descendent al “Prințului 
roşu”) ca preşedinte al “Mişcării antifasciste” o face 
credibilă, 

Şi mai rămâne o întrebare: împotriva cărui “fascism” 
actual “se mişcă” vechii comunişti?! Ne aflăm în plină 
ficțiune ideologică şi psihanalizabilă, în timp ce realitatea 
curență demonstrează la fiecare pas eşecul total al 
neocomunismului românesc, care nu face, de 13 ani, decât 
să prohodească o naţiune pe care tot comunismul — iar nu 
“fascismul”! — a întins-o pe năsălie. 


Gabriel CONSTANTINESCU 


pe 











PAG. 10 NR. 3/149 Mai 2003 





PUNCTE CARDINALE 





DUMINICA TOMEI SAU “PAȘTELE CEL MIC” 


Tradiţia bisericească. Despre Sf. Apostol Toma evangheliile nu ne dau prea 
multe amănunte. Sinopticele îl pomenesc doar în treacăt (Matei 10, 3; Marcu 3, 18. 
Luca 6, 15), ca şi Faptele Apostolilor (1, 13), drept unul dintre cei 12 ucenici dintii, 
fără alte menţiuni. Totce ştim mai precis despre el se datorează Evangheliei după 
loan: din ea aflăm supranumele lui Toma (11, 6; 20, 24; 21, 2), atitudinea lui din 
pragul învierii lui Lazăr (11, 16), nelămurirea lui aparent naivă asupra unei afirmații 
a Mintuitorului (14, 4-6), vestitul episod al îndoielii de după Înviere (20, 24-29) şi 
prezența lui în ceata celor 7 ucenici cărora Domnul li S-a arătat la Marea Tiberiadei 
(21, 1-2). Tradițiane spunecăulteriorTomaa propovăduit în Mesopotamia, Persia 
şi India, fiind martirizat la Edessa. Lui îi este atribuită ŞI o evanghelie apocrifă în 
limba coptă, cu puternice accente gnostice, descoperită şi editată pe la jumătatea 
secolului XX (datind însă, cu destulă certitudine. abia din secolul |! d Hr.) 

Toma este, într-un fel, apostolul cei mai nedreptăţit de memoria culturală a 
posterităţii. Judecat îndeobşte reducționist, doar prin prisma “necredinței” sale 
vremelnice de după Înviere, el s-a încetățenit în conştiinţa majorității nu ca “Toma 
Geamănul', ci ca "Toma Necredinciosul”, fiind oferit cel mai adesea drept contra- 
exemplu (Papini l-a numit chiar “patron al spiritului modern” — întruchipare avant 
la lettre a îndoielii, suspiciunii şi îndărătniciei vremurilor noi) 

Pnvitînsă mai îndeaproape, Toma nu face decit să întruchipeze într-un anumit 
moment o stare e spirit care a fost comună (chiar dacă în grade diferite) tuturor 
apostolilor şi ucenicilor, pînă la deplina lor încredințare (cf. N. Steinhardt, Dăruind 
vei dobindi, Baia Mare, 1992, pp. 183-187). El vădeşte, cu o sinceritate mai brută, 
nevoia generală de concret a omului (cel puțin în 
condiția lui postedenică), ceea ce constituie, poate, Şi apere 
una dintre rațiunile Întrupării. Pe de altă parte, el nu A EL 
face decit să exploateze pină la capăt o posibilitate 
imediată. Hristos nu Se înălțase încă, El era, aşa- 
zicind, la indemina omului iscoditor, cum nu va maifi 
pentru cei de după aceea Este tocmai ce spune .. 
Domnul, dojenindu-l fără asprime pe Toma (după -. 
„cum fără asprime o dojenise cindva, tot pentru piosul ei 
ei abuz de concret, şi pe Marta, sora Mariei şi a lui - 
Lazăr); "Adu degetul tău încoace şi vezi miinile Mele, 
şi adu mina ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi 

necredincios, ci credincios. |. ] Pentru că M-ai văzut, 
ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (loan 
20, 27-29). E deobservatcănici lisus, nicievanghelistul 
nu mai emit vreo altă judecată asupra gestului lui 
Toma 

Toma nu se îndărătniceşte cu gind sau cu inimă 
rea, ci mai degrabă fatonează, aşa cum făcuse şi la 
cuvintarea de despărțire cu care se încheiase Cina 
cea de Taină: "Şi unde mă duc Eu, voi ştiţi, şi ştiţi şi 
calea”, zice Domnul. lar Toma: "Doamne, nu ştim 
unde Te duci, şi cum putem ști calea?” (loan 14, 4-5) 13 
Tomavrea mereu să smulgă lămunirea, încredințarea .* 
deplină. El e mai degrabă precaut decit naiv, î- 
reprezentind o vanetate tipologică a psihologieiumane, $ 
marcată de setea — principial legitimă — de clantate şi 
concretețe. E de crezut că el bănuieşte prea bine lace 
se referă învăluit lisus, dar forțează confirmarea mai directă şi mai desluşită, care 
nu întirzie să vină (Joan 14, 6-7) Dacă e vorba de naivitate, mai evidentă apare, 
înepisodulcu pricina, cea alui Filip, carecereca Domnul săli-L arate pe Tatăl, drept 
care şi lisus îi răspunde mai vădit dojenitor: "De-atita vreme sint cu voi şi nu M-ai 
cunoscut, Filipe?” (Joan 14, 9), aşa cum nu găsise de cuviință în cazul lui Toma 

Cind e vorba de Petru, nimeni nu-l judecă predilect prin episodul lepădării, care 
este privit cu înțelegere, ca un fapt accidental şi colateral. Or, cel puţin cu aceeaşi 
înțelegere s-ar cuveni privită şi insistența lui Toma. Maiales că pe acesta îl definesc 
mult mai bine alte două lucruri, consemnate cu grijă de loan fervoarea jertfelnică 
şi forța mărturisitoare de care dă dovadă, mai întii în pragul învierii lui Lazăr, apoi 
după ce pipăie rănile Domnului înviat. Astfel, cum arhiereii şi fariseii începuseră 
deja să uneltească împotriva lui lisus, ucenicii se codeau să-L însoțească chiar şi 
pină la Betania, aproape de lerusalim. Dar iată că Toma îl însuflețeşte, zicindu-le 
fără înconjur. “Să mergem şi noi şi să murim cu El!" (/oan 11, 16) Cum să-ți fie 
necredincios pină la urmă cel gata să moară pentru tine? Şi iată că, după ce 
Domnul îi ia mina şi i-o pune în rănile Sale, ca într-o cuminecare mai degrabă 
tainică decit demonstrativă, Tomaizbucneşte cu acea exclamație cutremurătoare 
şi de neuitat (poate cea mai sinceră şi mai profund umană în simplitatea ei) 
"Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Ce sublimă şi desăvirşită mărtune a omului 
deplin încredințat! E chiar mai mult decit mărturisise înainte Petru (“Tu eşti 
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” — Matei 16, 16), pe care lisusiîlfericise pentru 
aceasta. Petru, cum s-a observat, ÎI mărturiseşte mai ales ca Mesia (cf. Marcu 8, 
29, Luca 9, 20), pe cînd Toma || mărturiseşte de-a dreptul în maiestatea şi 
plinătatea dumnezeirii Lui: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” 


4 Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Editura Răzvan CODRESCU (redactor șef), 


PUNCTE CARDINALE 








a - ro: o cae CET a e.) 
e 2 a pa 3 paie > pre SI set 
ARE Se E EI eat de A edita 
E pet a cp Da a i a pi 


Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Desigur că, dincolo de cronologie, trebuie să vedem şi o altă semnificație, mai 
adincă, în aşezarea Duminicii Tomei imediat după Săptămina Luminată. În popor 
| se spune "Paştele cel mic”. Ea stă, în orice caz, în prelungirea tainei pascale: 
“necredinciosul” ne încredințează, o dată mai mult, asupra Invieni! 

Tradiţia folclorică. De "Paştele cel mic” al Duminicii Tomei se leagă şi unele 
tradiții populare care n-au decit o legătură minimală cu textul biblic şi cu praznicul 
bisericesc. Printre ele se numără sărbătoarea zisă a Mătcălăului (personaj — sau 
personificare calendaristică — cu origini obscure, despre care se spune prinunele 
părți că ar fi “fratele mai mic al Paştelui”). Se face pomană pentru morți, iar tinerii 
oțin cazi a înfrăţirii, care se poate face "pe păr”, "pe singe”, "pe cruce”, "pe pâine”, 
"pe pai”, “pe ocolirea mărului” etc. Pentru frăția“pe păr”, bunăoară, viitorii “frați” sau 
viitoarele “surori” îşi rup cite un fir de păr şi le îngroapă laolaltă, zicind, cu gravitate 
rituală: “Să fim firtaţi/surate pînă la moarte”. Pe alocuri este invocat Mătcălăul 
însuşi. “"Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/Că 
şi noi, citvomtrăi,/În totanul te-omcinsti,/[ ..] Că mătcuțe ne-omnumi/Pină-n lume 
vom trăi!” 

Pnin părțile de nord-vest ale țării, tot în Duminica Tomei (sau, mai rar, în lunea 
următoare acesteia) pică Paştele Biajinilor. Blajinii sau Rocmanii ar fi un neam de 
creştini ce locuieşte departe, peste mări şi țări, pe unde trece Apa Simbetei, care 
cică ocoleşte de 3 ori pămintul. Ei s-artrage, zicunii, din cei care, atunci cînd Moise 
a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să treacă pe celălalt mal, cu grosul 
mulțimii. Sint oameni blinzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci 
pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu 
poame; bărbații nu se întilnesc cu femeile lor decit o 
dată pe an, la Paşte, în loc de înjurături, ei zic: "Du-te 
la Domnul şi vino la Domnul!”; cînd mor, se duc direct 
în Rai). Cum însă nu sunt pricepuți să socotească 
zilele, ei n-ar şti, sărmanii, cind pică Paştele, dacă 
româncele noastre nu le-ar da de veste aruncind pe 
rîu în jos coji de ouă roşii. Cojile ajung la Blajini într-o 
săptămînă şi atunci sărbătoresc şi ei Paştele ca toți 
creştinii, înfruptîndu-se cu ce-a mai rămas în găoacele 
acestor ouă. Legendele despre Blajini — ca şi 
„ superstițiile aferente —au o origine încă nedezlegată. 
Oricum, În Bucovina, de pildă, femeile credeau pină 
nu demult că nu este păcat mai mare decit să nu 
+ aruncicojile pe rîu în Duminica Paştilor (de unde s-ar 
putea să provină şi expresia “a se duce pe Apa 
Simbetei”) 

Tradiția onomastică. Ştim din Evanghelia după 
loan (cf maisus)că Sf Apostol Toma era supranumit 
î "Geamănul"(îngreceşte: Didymos). Înlimbaaramaică, 
i “ vorbită curent de evrei pe vremea Mintuitorului, 
substantivulcomun toma (numaiulterior devenitnume 
propriu) însemna chiar “frate geamăn”. Numele 
căpătind demnitate apostolică, îl găsim bine 
reprezentat în calendarul creştin, cu numeroase 
derivate, dintre care în limba română mai frecvente au 
fostcindva Tomuț(ă), Tomuş, Tomaş, Tomoş, Tomşa, 
Tomcea — cunoscute în prezent mai ales ca nume de 
familie (alături de foarte frecventul Tomescu) 

Toma are astăzi ca principale diminutive pe Tomiţă (rareori Tomică— receptat 
ca persiflant) şi, sub influență apuseană, Tom/;), cu difenite grafii Feminine precum 
Tomana (de la vechiul Toman), Tomina, Tomiţa, Tomuţa, Tomica au fost şi sunt 
extrem de rare. Tomuleasa (de unde numele de familie Atomulesei) nu era un 
nume propnu-zis, ci avea semnificația de "femeia lui Toma” (cum am zice astăzi 
“Tomeasca”) 

La noi numele pare să fi ajuns, ca şi o parte din derivatele lui, pe filieră greco- 
slavă Femininul Tomaida, prezent în sinaxare şi specific mai ales ariei răsăritene, 
este astăzi aproape dispărut În limbile occidentale se întâlnesc mai ales formele 
Thomas (engleză, germană, franceză etc ), Tommaso (italiană), Tomâs (spaniolă), 
diminutivul cel mai frecvent find T(h)om. Printre personalitățile ilustre ce au purtat 
acest nume se numără: Toma | (patriarh al Constantinopolului, m. 610), Toma!! 
(patriarh al Constantinopolului, m. 668), Thomas Becket (sau Beckett, arhiepiscop 
de Canterbury, ulterior canonizat, m. 1170), Thomas d'Aquin (sau de Aquino, sfint 
Şi principal doctrinar al catolicismului, autorul faimoasei Summa theologica, m 
1274), Thomas More (sau Morus, om politic englez, autorul faimoasei Utopii, 
martinizat în 1535 şi canonizat în 1935) 

Purtătorii numelui de Toma îşi sărbătoresc de obicei onomastica fie în 
Duminica Tomei (prima de după Paşti, cu care se încheie timpul pascal - inaugurat 
de Duminica Floriilor şi avind în centru Învierea lui Hristos), fie în toamnă, pe 6 
octombrie (de Sf. Apostol Toma) 





4: 
Ei 


Adolf Vasilescu 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Tao S.R.L 


Printing Company