Asociatia Culturala Mota-Marin — Caietul nr. 1 — 2008

Rumănische 
Kulturvereinigung 
Mota-Marin e.V. 
Vogesenstr. 31 
D-79115 Freiburg 


Asociaţia Culturală 
Română 
Moţa -Marin 
Vogesenstr. 31 
D-79115 Freiburg 


Caietul nr.1 


Impressum 
Publicaţie a 

Rumănische Kulturvereinigung Moţa-Marin e.V. 
Vogesenstr. 31 
79115 Freiburg 

Redacţia: 

Dr. Mihai Neagu 

Caietul apare anual 


Cuprins 

Programul primului simpozion al Asociaţiei Moţa-Marin 

Programul celui de al doilea simpozion al Asociaţiei Moţa-Marin 

Din istoria Asociaţiei Culturale Române Moţa-Marin, dr. M. 
Neagu 

Mişcarea Legionară şi lumea începutului mileniului III, dr. 
Augustin BIdian 

Timpul de răscruce în istoria României moderne: anii 1937- 
1940, în „Relatările memoriale” inedite ale dr.-ului Augustin 
Bidian senior, dr. Augustin Bidian 

Duiliu Sfinţescu şi pedagogia politică, de Ion Papuc 

Amintirile din România ale poetei Ana Maria Marin, dr. M. 
Neagu 






Asociaţia Culturala 
Româna 
Moţa-Marin 
Vogesenstr. 31 
79115 Freiburg 
Tel. 0761 283837 


Freiburg, Septembrie 2007 


Invitaţie 

} 


la Simpozionul Asociaţiei, 
care va avea loc 

sâmbătă 29 septembie 2007 orele 18:30 

(După încheierea sesiunii ştiinţifice a Institutului Român din 

Freiburg) 


Program 


Dr. Alexandru Bidian (Wiesbaden): Mişcarea Legionară şi lumea 
de azi. 

Dr. Mihai Neagu (Freiburg): Momente din istoria Asociaţiei 
Culturale Române Moţa-Marin 

Dr. Mihai Neagu (Freiburg): Amintirile din România ale poetei 
Ana Maria Marin 


Preşedinte, 

Dr. Mihai Neagu 


Rumănische 
Kulturvereinigung 
Mota-Marin e.V. 
Vogesenstr. 31 
D-79115 Freiburg 


Asociaţia Culturală 
Română 
Moţa -Marin 
Vogesenstr. 31 
D-79115 Freiburg 


Freiburg, 07.09.2008 


Invitaţie 

> 


La Simpozionul Asociaţiei, 

Care va avea loc sâmbătă 11.10.2008 orele 18:30 
(După încheierea sesiunii ştiinţifice a Institutului Român din 

Freiburg) 


Program 

Dr. Alexandru Bidian (Wiesbaden): Aspecte din viaţa şi 
activitatea lui Vasile Neveanu 

Ion Papuc (Bucureşti): Vocaţia pedagogică a lui Duiliu Sfinţescu 
Dr. M. Neagu (Freiburg) Din istoricul Asociaţiei Culturale 
Române Moţa-Marin 


******** 


Şi la Adunarea Generală anuală a membrilor asociaţiei 


Dr. med. M. Neagu 
Preşedinte 






Din istoria Asociaţiei Cuituraie Române Moţa-Marin 

Asociaţia Culturală Română Moţa-Marin s-a înfiinţat la 25 
noiembrie 1954, în Spania, după ce la 25 octombrie 1954 se 
pusese piatra de temelie a Căminului Moţa-Marin în Aravaca, 
suburbie a Madridului. 

Niciodată numărul membrilor asociaţiei nu s-a apropiat de 100, 
chiar dacă iniţial a fost cu mult mai mare decât este astăzi. 
Sediul asociaţiei a fost mai întâi Madridul şi apoi Freiburgul, 
chiar şi atunci când preşedinţii asociaţiei locuiau la Madrid, cum 
s-a întâmplat în intervalul 29.07.1975-06.04.1979 (Preşedinte 
Vasile lasinschi) şi în continuare până la 12.12.1990 
(Preşedinte Nicolae Şeitan). Anterior (05.05.1971 - 29.07.1975) 
funcţionase ca preşedinte Mircea Orendovici (avându-l ca 
vicepreşedinte pe Virgil Mihăilescu, ambii freiburghezi), iar 
ulterior, fostul vicepreşedinte preot D. Popa devine la 
12.12.1990 preşedinte, funcţie pe care o va îndeplini până la 
moarte. 

Din primii 50 de ani de existenţă ai asociaţiei, momenteie cele 
mai înăiţătoare sunt cele în care s-au pus bazele Căminului, 
hotărându-se totodată înfiinţarea asociaţiei. S-a păstrat o listă a 
acelora care au contribuit cu mai mult de 10.000 de pesetas la 
înzestrarea asociaţiei cu Căminul Moţa-Marin: Dr. Victor 
Apostolescu 11.093; Victor Breabăn 78.443; Gh. Bulumete 
103.640; Niki Constantinescu 30.808; Octavian Constantinescu 
18.209; Dr. Maria Dârja 12.439; Preot Mircea Domitriu 51.316; 
familia Dragomir 42.305; Nic. Dumitrescu 10.000; Prof. Gh. Ene 
16.396; Alexandru Fonta 22.507; Dorina Gabor 12.631; 
Garnizoana Argentina 10.043; Anton Hoidaş 19.500; ing. Nae 
Horodniceanu 51.500; Petru Indrieş 28.515; ing. Emil Mărcuşiu 
39.828; C. Nagacevschi 74.400; Mabel Nandriş 10.327; Mircea 
Orendovici 57.188; ing. lancu Perifan 24.050; Cornel Popa 
11.221; Niculai Popa 12.884; Virgil Popa 172.266; Vasile 
Posteucă 54.402; Prinţul Nicolae 10.000; Prof. I. Protopopescu 
10.558; Aurel Răuţă 114.728; Marin Roman 14.728; Nic. Roşea 
11.250; Gh. Simicin 28.017; Gh. Simion 49.970; Prof. Ilie 
Smultea 21.171; Paul Stoenescu 12.780; Corneliu Stoian 


19.855; ing. Alexandru Şandru 36.250; Nic. Tecău 11.183; Dr. 
Ion Ţăranu 111.496; Ion Ţolescu 206.625; Prof. Gh. Uscătescu 
38.030; Fam. N. Zbranca 42.419. 

Aceştia sunt în faţa lui Dumnezeu proprietarii Căminului care în 
momentul de faţă se află într-o stare jalnică. Până a se ajunge 
aici. Căminul a cunoscut o perioadă de funcţionare optimă şi 
apoi una de declin lent, dar ireversibil. 

Dintre preşedinţii asociaţiei, cel mai mare în grad şi cel mai 
merituos ne apare a fi fost Vasile lasinschi, de la care ne-au 
rămas mai multe documente, tot atâtea dovezi de cinste, 
caracter, integritate morală, din care vom alege în continuare 
câteva fragmente semnificative. 

Dintr-un „Cuvânt testamentar cu privire la Căminul Cultural 
Moţa-Marin”: 

„Pentru cazul când subsemnatul, Vasile lasinschi, proprietar 
numai din punct de vedere juridic al Căminului Cultural Moţa- 
Marin din strada Amita Vindel 27, Madrid-Aravaca, ar fi să mă 
sfârşesc din viaţă, las dreptul de rezolvare a problemei 
ereditare din punct de vedere juridic soţiei mele, Virginia 
lasinschi. 

Soţia mea poate să se ajute şi de alţi prieteni ai Căminului 
Cultural Moţa-Marin, care s-ar oferi cu bunăvoinţă şi cu sprijinul 
lor să intervie cu folos în această problemă, care trebuie 
rezolvată în sensul moral al cuvântului, respectându-se scopul 
pentru care s-a construit Căminul Cultural Moţa-Marin şi dreptul 
de proprietate al donatorilor cu tot ce aparţine acestei instituţii. 
Fiul meu , Dan lasinschi şi soţia sa Domniţa lasinschi n-au nici 
un drept să se amestece în această moştenire, pentru că 
această avere nu-mi aparţine mie de fapt, ci donatorilor din 
trecut şi celor care vor urma, într-o ordine favorabilă instituţiei şi 
acceptată de legile spaniole. 

De asemenea nu are drept de intervenţie în problema 
Căminului Cultural Moţa-Marin nimeni din acei care n-au fost 
prezenţi cu partea lor de jertfă pentru jertfă. 

Dorinţa mea este ca această avere să ajungă cândva un bun al 
Legiunii „Arhanghelului Mihail”. 

Drept aceea confirm cu iscălitura mea cele mai sus spuse. 
Vasile lasinschi 1 oct. 1968, Madrid, Aravaca 




Prin amabilitatea camaradului Niki Constantinescu, Dr. Şerban 
Milcoveanu mai publică în „Corneliu Codreanu altceva decât 
Horia Sima”, voi.II, o scrisoare de la Vasile lasinschi, din care 
cităm: 

„Frate dragă. 

Cu problema Căminului Cultural Moţa-Marin ne confruntăm de 
douăzeci de ani; şi-a fost, ca de la început s-avem greutăţi. Cu 
toate acestea, grija mea din acest timp s-a unit cu sprijinul D- 
voastră şi astfel a fost posibil s-ajungem la încheierea unui act 
istoric. 

Pe toată durata aceasta m-am purtat cu scrupule de conştiinţă 
şi cu sentimentul răspunderii pentru sacrificiul fiecăruia din câţi 
au contribuit la zidirea acestei opere. 

Am vrut ca jertfa să nu fie zadarnică şi, cumpănind, am umblat 
mult întru căutarea unei soluţii pentru soarta de viitor a 
Căminului Cultural Moţa-Marin. Abia cu doi ani în urmă s-a 
arătat o rază de lumină, şi oricâtă depărtare era până la ea, n- 
am obosit s-o ajung. 

în acest efort mi-aţi fost sprijin şi îndemn, înţelegere şi 
încuviinţare, ca să nu fie îndoială nici asupra donaţiilor făcute, 
nici în ce priveşte buna mea credinţă.... 

Căminul Cultural Moţa-Marin nu trebuie să fie considerat 
exclusiv ca o faptă materializată, ci mai mult ca o lucrare 
transcendentă, pentru că din fiecare cărămidă, din toată 
construcţia, din toate ungherele ei străbate până la noi glasul lui 
l.l. Moţa şi Vasile Marin. De n-ar fi aşa, păcat de toată strădania 
noastră, a tuturor. 

Acum grija asta o aveţi mai mulţi, o aveţi împreună, nu numai 
pentru a termina cât a mai rămas, ci mai mult pentru a păstra 
ceea ce este şi cu ce se va împlini prin colaborarea celor 
dezinteresaţi, cărora la revine marea răspundere de aici înainte; 
cunoaştem toţi vorba că dacă nu-i uşor de-a câştiga o bătălie, 
este mult mai greu de-a o păstra şi de-a o folosi. 

Acest fel de-a vorbi este simplu şi uşor, dar complicată şi grea 
este trăirea gândului, odată ce el şi-a găsit sălaş permanent în 
vreun colţ al inimii D-voastră; pentru că de acolo emană 
sentimentul şi voinţa de respect pentru un ideal stropit cu sânge 


mult, învăluit în credinţă profundă şi prins în năframa speranţei 
pentru ziua de mâine. 

Povestiţi şi copiilor D-voastră din legenda „Legiunii 
Arhanghelului Mihail” şi spuneţi-le că vom birui, pentru că este 

scris în cartea noastră.pentru că până la urmă „cu noi este 

Dumnezeu”, în puterea Căruia stă lumina în calea voinţei şi 
stăruinţei noastre. 

Vă rog cu insistenţă să fiţi şi mai departe cu atenţie şi cu 
dragoste faţă de Căminul Cultural Moţa-Marin pentru 
completarea şi înzestrarea lui, pentru cinstirea celor care strigă 
din morminte, pentru bucuria umbrelor ce dau târcoale jertfei D- 
voastră. S-aveţi conştiinţa împăcată şi ştiinţa că aici orice lucru, 
orice carte, chiar orice poştală, ce ţine de istoria şi tradiţia 
Neamului rămâne să fie oglinda vieţii lui. 

Gândiţi-vă bine şi pregătiţi-vă în mod conştiincios locţiitorul, 
pentru ca Asociaţia Culturală Moţa-Marin să trăiască neîntrerupt 
şi să-şi împlinească scopul pentru care a luat fiinţă. 

Vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi vă spun: 

Trăiască Legiunea şi Căpitanul. 

V. lasinschi, 15 august 1971 Adormirea Maicii Domnului 
Căminul Cultural Moţa-Marin, Madrid-Aravaca 

în ultimul deceniu al secolului trecut rămăseseră 23 de membrii 
ai asociaţiei în viaţă, astăzi nu mai sunt nici atâţia. Regretabil 
este că înainte de deces mulţi oameni suferă procese de 
involuţie biologică şi degradare psiho-intelectuală. Memoria se 
deteriorează, apar o serie de spaime, de neîncrederi şi depresii, 
chiar confuzii. 

Atât Niki Constantinescu, cât şi D. Popa, C. Nagacevschi, Emil 
Mărcuşiu şi d-na Şeitan au produs documente pe care trebuie 
să le considerăm ca fiind elaborate de bună credinţă. în 
legătură cu Căminul Cultural Moţa-Marin există oameni cinstiţi 
şi oameni necinstiţi. în momentul de faţă, necinstit îmi apare un 
nepot al d-nei Şeitan, Enrique numit, un grec trăitor în Spania, 
care a venit personal la adunarea noastră generală din 1998 şi 
a cerut 120.000 de DM pentru a achita salariul pe ultimii 10 ani 
grădinarului Căminului Cultural Moţa-Marin. Am fost 
impresionat de atîta tupeu. Ulterior, am găsit în arhiva asociaţiei 








o scrisoare a d-nei Şeitan către Costel Nagacevschi căruia îi 
transmite la 13.04.1993 că lui Francisco i se datorează salariul 
pe 6 luni. Sunt menţionaţi în aceeaşi scrisoare cetăţenii români 
care, instigaţi de Ambasada Română din Madrid, după 1990, s- 
au instalat cu forţa în Cămin şi nu plătesc nici o chirie. După ce 
12 persoane din familia Cazacu au plecat, „Sorin Costache şi 
soţia sa fac legea în Cămin”, încasând probabil chiriile de la cei 
pe care îi aduc să locuiască aici. 

După scrisoarea lămuritoare pentru Nagacevschi din 13.04.93, 
procesul verbal al adunării generale din 01.05.93 nu poate 
decât să evidenţieze anumite încercări de a salva Căminul: 
donaţie pentru Biserica Catolică Spaniolă sau Asociaţia 
Studenţilor Spanioli, cu păstrarea Bibliotecii şi a unor încăperi, 
sau donaţie pentru o asociaţie de cercetaşi (tot parţială). 
Proiectul nefiind acceptat de către cei cărora li s-a făcut 
propunerea, s-a pus chiar problema vânzării, încă din 1993. 
Ipoteza nu era importantă, dovadă că la Adunarea Generală a 
membrilor Asociaţiei din 1998, tot donarea parţială către 
biserica spaniolă cu păstrarea numelui se situa pe primul loc al 
preferinţelor membrilor prezenţi. în perioada imediat următoare 
acestei adunări generale am făcut o deplasare la Bucureşti, 
pentru a discuta soarta şi perspectivele căminului cu o serie de 
fruntaşi legionari: Cătălin Zelea Codreanu, d-na Moţa, Ionel 
Zeană ş.a. Ideea donării parţiale bisericii catolice spaniole a fost 
bine primită, existând scrisori de la fratele Căpitanului şi de la d- 
na Moţa în acest sens. 

Camaradul Caranfil Spânachi, în calitate de secretar al 
asociaţiei, din însărcinarea adunării generale din 1998 a 
efectuat în anii următori trei călătorii la Madrid, angajând şi un 
avocat pentru procesul de evacuare a locatarilor nedoriţi ai 
Căminului. Procesul a fost câştigat, dar evacuarea nu s-a 
produs, întrucât între timp, Anita Vindel 27 devenise printr-o 
nouă construcţie pe strada respectivă Anita Vindel 29, iar la Nr. 
27 (nou) portăreii n-au găsit locatari ilegali pentru evacuare. Cel 
puţin aşa ni s-a comunicat. Oricum, nu se poate administra o 
clădire aflată la 3000 km de domiciliile membrilor Asociaţiei, mai 
ales în condiţiile în care Ambasada României continuă astăzi 
războiul civil spaniol de pe poziţia forţelor republicane pe care 


Uniunea Sovietică nu le mai poate susţine. Se spunea chiar, că 
ministrul de externe Adrian Năstase a dăruit ambasadorului de 
la Madrid Novăceanu mobilierul ambasadei în valoare de sute 
de mii de dolari, cu condiţia ca ambasadorul să-i sprijine ţiganii 
pentru a se instala definitiv în Căminul Cultural Moţa-Marin. 
în aceste condiţii, singura soluţie rămâne vânzarea, în măsura 
în care mai este posibil, pentru că după 1993 nu ştiu cine şi cât 
timp a mai plătit impozitele. Oricum, în România este nevoie de 
fonduri pentru presa şi pentru activitatea legionară. Nepotul 
Căpitanului Nicador Zelea Codreanu îmi spunea în mai 2008 că 
din 2010 nu vor mai avea sediu. Comandantul lasinschi visa în 
testamentul său ca valoarea Căminului să intre în patrimoniul 
Legiunii. Diferiţi aventurieri ne-au propus să administreze ei 
căminul şi din chirii să plătească impozitul, ca să nu se piardă 
proprietatea. Pe de altă parte, preotul Târziu din Paris doreşte 
să deschidă în Cămin un schit ortodox pentru care ar avea deja 
o echipă de călugări români. Halul în care a ajuns astăzi 
Căminul Cultural Moţa-Marin înlătură scrupulele din orice 
întreprinzător care aude despre situaţia acestei clădiri, 
în ultimă instanţă, este vorba despre un destin tragic la care au 
contribuit: deteriorarea biologică a ultimilor supravieţuitori din 
membrii fondatori ai Asociaţiei Culturale Moţa-Marin, lupta 
ambasadei României (post)comuniste de la Madrid împotriva 
celor care au ripostat când „s-a tras cu mitraliera în obrazul lui 
Hristos”, încercarea de a alina (iniţial) suferinţele şi lipsurile 
celor care s-au născut cu destinul de a pribegi veşnic hăituiţi de 
lichele şi oportunişti. 


Dr. Mihai Neagu 






Mişcarea Legionară şi iumea începutuiui miieniului iii 

Lumea de azi 


„Nimic nu-i nou sub soare" spune un vechi proverb. Acesta este 
desigur un vechi adevăr. Ca toate adevărurile umane însă e şi 
el susceptibil de corectări. Soarele însuşi este mereu un altul şi 
la fel omul şi societatea. Toate sunt în continuă schimbare. 
Schimbarea este insăşi esenţa lumii, a vieţii şi ca atare şi a 
omului.“Panta rhe/“ totul curge, zice nemuritorul Haraclit. Fără 
schimbare nu se poate vorbi nici de lume, nici de viaţă şi nici de 
om. Cu toate acestea schimbarea se referă la ceva ce în sine 
nu se schimbă, la „lume", „viaţă" „om" etc., la ceva pe care 
filozofia le numeşte „noţiuni". Noţiunea este acel ceva deosebit, 
acel produs al gândirii umane care aduce o ordine în cursul 
fenomenelor prin postularea existenţei unor categorii fixe 
ordonatoare care includ fiecare în sine într-o anumită formă, în 
prealabil concepută, multiplicitatea nemăsurată a existenţei. 
Fără noţiuni orice inţelegere a omului şi orice comunicare între 
oameni ar fi imposibilă. Noţiunile sunt, am putea spune, 
cărămizile indispensabile care ridică în împărăţia timpului 
clădirea pe care o putem numi „Cultura Umană“ ş\ cu aceasta 
ceea ce putem numi „OM“. 

Desigur şi noţiunile sunt supuse schimbării. Schimbarea 
aceasta se referă mai întâi la conţinutul lor şi apoi la definiţia 
care legitimează fiecare noţiune în parte. Schimbarea din lumea 
noţiunilor se petrece insă într-un timp foarte îndelungat. Ea 
aduce cu sine schimbări radicale în această clădire umană. Ele 
pot fi de natură benignă, dar şi de natură malignă. Cele din 
urmă pot duce chiar la dărâmarea clădirii, la distrugerea omului 
în ipostaza sa drept interpret al Spiritului. 

Schimbarea reprezintă deci obiectul istoriei, istorie ca 
preocupare -ca să nu spun ştiinţă- de relatare a schimbării, iar 
judecarea acestei schimbări, în raport cu acel ceva care rezistă 
schimbării, şi anume Valoarea, reprezintă acel indubitabil Plus , 
care ne ridică din categoria de „animal" în aceea de „Om“. 
Judecarea istoriei este deci cheia care ne deschide drumul 
ascensiunii spre acea inălţime care se cheamă „Om". Aceasta 


insemnă în concret: judecarea oricărei faze a acesteia. în acest 
sens să încercăm a judeca şi acest început de mileniu. Cu 
aceasta conştientizăm şi locul unde ne aflăm, vizualizăm şi 
orizontul în care ni se deschide în faţă, şi ne putem da seama 
ca într-o oglindă şi cine suntem în realitate. 

Ergo: ce e nou în lumea. în societatea. în omul de azi în 
comparaţie cu lumea, cu societatea, cu omul de dinainte de 

război? A doua mare întrebare sună: Ce este vechi sau, altfel 
SPUS, ce a rămas la fel? 

Nouă este, se spune: Globalizarea, Tehnicizarea, Viteza de 
desfăşurare a acţiunilor umane. într-adevăr. Aceste 
fenomene nu se pot nega. Cum apar ele însă la o analiza mai 
atentă? 

în primul rând ele apar ca forme ale fenomenului fundamental 
de „legare". în această privinţă atrag aici atenţia numai asupra 
diverselor modalităţi şi sensuri ale verbului „a lega". în raport cu 
ele sunt şi diversele efecte, pozitive sau negative, ale acestei 
„legări". La rândul lor aceste modalităţi de legare se extind 
asupra globalizării, tehnicizării şi vitezei de desfăşurare. Astfel 
verbul „a lega" are sensul de „a împreuna", de „a uni", dar şi de 
„a închide ceva", ce în prealabil era deschis, are sensul de „a se 
ataşa puternic de ceva" dar şi de „a lega pe cineva spre a-l 
imobiliza" etc. Deci: mare atenţie la modul legării! 

Toate aceste fenomene sunt prinse între ele şi se 
condiţionează reciproc. Tehnicizarea accentuează globalizarea 
şi invers, ambele măresc viteza acţiunilor umane, iar acestea, la 
rândul lor, accelerează globalizarea şi tehnicizarea^ Comun 
toturor este: 1 jOrdinea. 2jApropierea şi cu ea 3)Colaborarea, 
elemente-cateaorii nu numai constitutive ci si indispensabile 

fenomenelor de mai sus. 

Aceste trei categorii sunt nu numai elemente absolut 
indispensabile apariţiei şi menţinerii globalizării, tehnicizării şi 
vitezei de desfăşurare, ci ele aduc cu sine o tot mai accentuată 
manifestare a lor. Aici zac, ca de altfel şi în fenomenele 
amintite, sâmburii unor manifestaţii şi evoluţii umane nu numai 
benifice ci şi deosebit de periculoase atât pentru om ca individ. 


















cât şi pentru societatea omenească în totalitate (d.ex. viziunea 
lui Orwell, etc.). 

Desigur tendinţe în acest sens existau şi înainte de război. Ele 
aveau însă un specific cu totul deosebit. Erau legate de multiple 

centre, aflate in continuă confruntare: scopul: desfiinţarea 

celorlalte, metoda: agresiunea . 

Globalizarea din punct de vedere politic d.ex. avea aspectul 
imperialismului (englez, francez, german, italian, rusesc, 
american, japonez etc.), imperialism insă apărut cu milenii 
înainte prin egipteni. 

Din punct de vedere economic globalizarea apare chiar înainte 
de primele imperii, dar accentuat deosebit de acestea prin 
ordinea şi pacificarea relativă adusă, care permiteau extinderea 
şi mărirea schimburilor de mărfuri 

Globalizarea are in plus si un aspect cultural . Acesta apare prin 
legăturile religioase, prin cele culturale propriu zise şi prin cele 
lingvistice (cunoaşterea limbilor străine, traduceri, preluări de 
cuvinte, noţiuni şi nu în cele din urmă de influenţare şi preluare 
de moduri de gândire). 

Acelaşi lucru se poate spune şi despre Tehnicizare . Este un 
fenomen specific uman apărut odată cu omul. La fel şi Viteza 
de desfăşurare a acţiunilor umane : la început, referitor la 
deplasarea în spaţiu, a fost alergarea iar apoi folosirea unui 
animal d.ex. calul, cămila etc. 

La baza acestor fenomene majore stă însă psihicul omului. Eul 

său, printr-o ipostază specifică omului ca om. Această ipostază 
este Luarea în posesie. Luarea în posesie a spaţiului 
(globalizarea), luarea în posesie a lucrurilor (tehnicizarea) şi 
luarea în posesie a timpului (viteza). Rădăcina acestei tendinţe 
de luare în posesie zace în adâncurile omului, în ceea ce putem 
numi nemulţumirea limitării. Aceasta este cauza ontologică a 
tutoror manifestărilor umane. Din punct de vedere creştin 
vorbind, putem numi această cauză conştiinţa stării de cădere. 
Din punct de vedere filozofic putem spune că omul are 
conştiinţa nebuloasă a apartenenţei sale la Spirit. Această 
conştiinţă intră în contact cu conştiinţa de sine a eului limitat, cu 
conştiinţa persoanei proprii. Contactul revelă persoanei 


domeniul nelimitatului, al nemărginirii şi de aici nemulţumirea şi 
căutarea iniăturării ei. Aceasta se efectuează prin extinderea 
eului cu ajutorul unor acte de luare în posesie. 

Luarea în posesie poate fi deci numită drept matrice 
structuraiă a omului. Ea îşi are originea în starea lui 
ontologică, cu alte cuvinte în paradoxalitatea eului său. „Zwei 
Seelen wohnen, ach! in meiner Brusf zice Goethe prin gura lui 
Faust ( Faust, Erster Teii, 1112).Vedanta indiană işi 
construieşte întreaga filozofie pe acest adevăr, iar creştinismul 
insuşi prin marii lui mistici recunoaşte scânteia divină din 
sufletul omului. 

întreaga istorie a omenirii e o inşiruire de acţiuni de luare în 
posesie. Aceasta pe toate planurile umane. Cea mai mare parte 
a lor a avut si are loc prin confruntare, prin agresiune si are 

drept SCOP desfiinţarea vechiului posesor, acapararea. 

în lumina acestor caracteristici fundamentale ale omului şi ale 
istoriei, ce se poate răspunde la cele două întrebări ridicate mai 
sus, adică la întrebarea ce e nou şi ce e vechi în lumea de azi? 
Succint se poate răspune cu un vers al marelui Eminescu şi 
anume: „toate-s noi şi vechi-s toate" 
în concret, clar şi la obiect se poate spune; 

Vechi, aceeaşi, rămâne natura umană. Omul în sine rămâne la 
fel, o fiinţă răvăşită, plasată între antipozi, care fiecare îl atrag 
continuu, fiecare în felul său. Se zbate între Ahuramazda şi 
Ahriman, între bine şi rău, între Spirit şi Eul limitat. Omul 
rămâne aceeaşi fiinţă purtată de dorul eliberării de chingile 
limitării, aceeaşi fiinţă tulburată de o nemulţumire cu origini 
ontologice, un răzvrătit împotriva sorţii. Omul este mereu o fiinţă 
mânată de furtuni născute din insăşi natura lui ambiguă. 

Nou la omul de azi este modul / n care se desfăşoară această 
natură şi orizontul pe care ea îl vizează. 

Modul este global, simultan, neîntrerupt şi accelerant. Global în 
sensul că toate statele lumii cu populaţiile respective sunt 
afectate de el. Simultan în sensul că totul se petrece în acelaşi 
timp, neîntrerupt în sensul că nu are pauze, iar accelerant în 
sensul că viteza de desfăşurare se măreşte continuu cu 
trecerea timpului. 



























în acceleraţie zace unul din marile pericole ale acestei 
desfăşurări istorice. Unul e pericolul detaşării acţiunii de agentul 
ce o produce, adică de om. Cu alte cuvinte spus: omul, care 
produce prin zbuciumul său un nou curs al omenirii, din 
producător al fenomenului respectiv devine produs, produs al 
produsului său. Produsul devine independent şi dominant faţă 
de om. El pune stăpânire totală pe el până la desfiinţarea 
esenţei sale, esenţă care nu este altceva decât libertatea şi ca 
atare creativitatea. Omul devine obiect, maşină! 

Al doilea mare pericol îl reprezintă clacarea. Omul nu mal poate 
ţine pasul cu viteza accelerantă a desfăşurării evenimentelor. 
Acestea devin independente faţă de om şi tot mai accelerante. 
Psihicul uman nu mai poate face faţă vitezei de desfăşurare a 
acestora şi clachează. Rezultatul: maladii nervoase şi psihice. 
Ele afectează un număr tot mai ridicat de oameni, putând duce 
într-un timp nu prea îndepărtat până la distrugerea rasei 
umane! 

Orizontul . Toate fenomenele vieţii şi ca atare şi omul au drept 
caracteristică alegerea dreot cale a mişcării, a direcţionării, 
calea cu cele mai mici obstacole . Principiul rentabilităţii. Este 
principiul care asigură cea mai rapidă şi mai sigură realizare a 
unui scop propus. El a adus şi aduce tuturor fiinţelor şi în 
special omului, care are în plus posibilitatea de a vedea în viitor 
şi care posedă un larg orizont al posibjiităţilor, nu numai 
menţinerea vieţii ci şi foloase considerabile. în unele cazuri însă 
el poate fi periculos, ba chiar dăunător. Astfel în cazul în care 
omul neglijează orizontul spiritual el devine tot mai mult sclavul 
orizontului material, al limitării. Principiul rentabilităţii îi permite 
realizarea rapidă a dorinţelor legate de acest orizont, îi întunecă 
orizontul spiritual, jar tehnica îi măreşte considerabil şansele 
obţinerii dorinţelor. în forma aceasta omul devine un simplu pion 
în mâna necruţătoare a unui orizont devenit stăpân fără 
îndurare. 


Să trecem acum la tema propriu zisă: 


Analiza Weltanschauuna-ului legionar. Relaţia lui cu lumea de 

azi 

Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu, formulează încă la început 
Mişcării scopul Legiunii, (vezi „Pământul Strămoşesc nr. 2 din 
15 Aug. 1927) şi principiile de viaţă legionară. în privinţa 
acestora scrie în cartea „Pentru Legionari" p.319 referindu-se ia 
perioada iniţială următoarele: „în primul articol, (din „Pământul 
Strămoşesc" -nota mea-) intitulat >Legiunea Arhanghelul 

Mihail<, încerc eu să formulez.cele dintâi norme etice de 

viaţă legionară, pe care noi să le respectăm cu severitate, să le 
afirmăm şi în jurul cărora să se adune toţi cei ce le preţuiesc. 
Oricine va veni şi oricine va creşte în mijlocul nostru va trebui 
să crească în respectarea lor. 

Prima idee: Curăţenia sufletească. A doua: Dezinteresarea în 
luptă. A treia: Avântul. A patra: (într-o singură frază). Credinţă, 
muncă, ordine, ierarhie, disciplină. A cincea idee: Legiunea va 
stimula energia şi forţa morală a neamului fără de care nu poate 
exista niciodată biruinţă. A şasea: Dreptatea (Legiunea, şcoală 
a dreptăţii şi a energiei care s-o întroneze). A şaptea: Faptă, nu 
vorbă. -Fă! Nu vorbi! A opta: La capătul acestei şcoli stă o 
Românie nouă şi învierea mult aşteptată a acestui neam 
românesc, scopul tuturor sforţărilor, durerilor şi jertfelor pe care 
le facem." 

De la început e precizat clar şi fără echivoc modul de a înţelege 
şi de a fi legionar. Am putea spune că avem de a face cu o 
filozofie a vieţii şi a faptei axată pe conceptul religios creştin şi 
direcţionată spre societate (aici în speţă romanească) 


Dr. Augustin Alexandru Bidian 

















Timpul de răscruce în istoria României moderne : 
anii 1937-1940 

-cu referire specială la „Relatările Memoriale" inedite ale dr-ului 
Augustin Bidian rămase după ridicările repetate în perioada 
1957-1977 ale însemnărilor sale de către Securitate - 


Acordul de la Munchen din Septembrie 1938 deschide porţile 
uriaşului torent de fapte care a schimbat faţa Europei şi apoi a 
lumii. România ca şi celelate state mici europene au fost prinse 
în şuvoiul lui fără putinţă de scăpare. Conducătorii politici ai 
marilor puteri europene lipsiţi de înţelepciune şi de o viziunea 
clară a unui viitor al dreptăţii şi al bunei înţelegeri între toate 
popoarele, dând curs intereselor naţionale şi pasiunilor 
personale în disputa începută de megalomanul Hitler (despre 
care Churchill a zis că a făcut nebunia „de a-şi lua ceea ce avea 
deja...fapt ce numai un nebun poate face"), marşează în 
direcţia deschisă de acesta ajungându-se la cea de-a doua 
conflagraţie mondială cu milioanele de morţi. La 1 Septembrie 
1939 Hitler, deşi ştia că armata germană nu e suficient pregătită 
pentru un conflict mondial, începe războiul prin invadarea 
Poloniei. 

Norii intunecaţi ai războiului apăruseră însă deja în Spania 
după proclamarea republicii spaniole la 14 Aprilie 1931 când, 
cum declara într-o cuvântare la 16 martie 1932 generalul Primo 
de Rivera, „frontul asiatic este pregătit să transfere revoluţia 
rusească în Spania". Aceşti nori devin tot mai ameninţători, 
când în Iulie 1936 izbucneşte în Spania războiul civil. în acel 
moment apar în Europa cât se poate de clar două fronturi: cel 
comunist şi cel anticomunist; frontul democrat e slab şi nesigur, 
înclinând mai mult spre stânga. Slăbiciunea şi incapacitatea 
frontului democrat permite forţelor agresive să ia iniţiativa în 
desfăşurarea evenimentelor în sensul dorit de ele. Se ajunge la 
împărţirea Europei între germani şi sovietici prin Protocolul 
secret al Pactului Hitler-Stalin din 23 August 1939. Ca urmare 
România pierde la 26 Iunie 1940 Basarabia şi Bucovina de 
Nord, în August Transilvania de Nord, iar la 7 Septembrie prin 


Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul. Milioane de români îşi pierd 
patria şi sunt supuşi unui adevărat genocid. 

Situaţia tragică a României a fost desigur rezultatul conjuncturii 
politice europene. Tot aşa de adevărat este însă faptul că la 
tragedia României au contribuit şi politicienii români ai decadei 
1930-1940 în frunte cu regele Carol II. Ei au dovedit prin 
atitudinea şi acţiunile lor incapacitate politică, lipsă de viziune 
istorică şi de responsabilitate faţă de neamul românesc. 
Desigur poziţia geopolitică a României la răscruce în Europa 
între vest şi est şi între nord şi sud, precum şi avuţiile ţării - 
petrol, cereale, aur etc- au contribuit mult la implicarea ţării în 
şuvoiul evenimentelor, însă în ultimă instanţă tot oamenii -şi 
aici mă refer la politicieni- sunt aceia care sunt chemaţi, şi au în 
plus posibilitatea, de a decide drumul de urmat al unei ţări, chiar 
şi tocmai în situaţiile cele mai grave şi delicate care apar în 
istorie. Că România în această perioadă grea şi periculoasă n-a 
fost lipsită total de oameni politici cu viziune şi calităţi morale va 
apare din câteva exemple date mai jos. Nenorocirea a făcut 
insă ca aceştia sau au fost prea puţini, sau n-au avut puterea 
necesară de a-şi impune viziunea, ori, ca Antonescu, s-au lăsat 
conduşi de pasiuni şi preferinţe personale şi nu de 
responsabilitatea faţă de întreg neamul românesc. 


Luările de atitudine faţă de evenimente şi oameni ai perioadei 
de mai sus sunt făcute de pe poziţia unui legionar 
Dr. Augustin Bidian, s-a născut la 8 Septembrie 1904 în Sic, jud 
Someş, fiul preotului greco-catolic Alexandru Bidian. în 
Septembrie 1922 se înscrie la Cluj la Drept şi Academia 
Comercială, la parte la mişcările studenţeşti din 1922. în 
„Relatări Memoriale" pag.47 consemnează: „în Decembrie 1922 
încep mişcările studenţeşti. Intru în vâltoarea lor....în 10 
Decembrie 1922 se realizează prima unitate generală a 
studenţimii....La 7 Mai 1923 (sunt) eliminat (din universitate)." 
Pe urmă referindu-se la aceste evenimente deosebite afirmă: 
„Capitolul acesta cu toate implicaţiile lui viitoare trebuie tratat în 
mod deosebit. El creează răscrucea istorică care va ţine în 




tensiune ţara întreagă câteva decenii. Clujul are rolul (aici) de 
intuiţie naţională.". 

Ca urmare a participării la mişcările studenţeşti e arestat şi i se 
stabileşte domiciliu forţat la locul de naştere, Sic, judeţul 
Someş, (vezi „Relatări Memoriale" pag.16-20) Referindu-se la 
această grevă memorială consemnează în alt loc (pag.18): 
„Greva generală a studenţilor pe ţară ia amploare atât de mare 
încât guvernul s-a decis ca pe data de 6 Mai 1923 să închidă 
cursurile în toate universităţile din ţară. La Cluj au procedat la 
arestarea studenţilor Augustin Bidian, Ion Silaghi, Victor 
Nicolae, Olimpiu Boeriu, expediaţi sub escortă acasă la părinţi, 
la domiciliu, fixându-li-se domiciliu obligatoriu. Aceasta a fost 
prima măsură de acest fel luată în ţară. în acelaşi timp toţi 
aceşti studenţi au fost eliminaţi din toate universităţile din ţară 
impreună cu Ion Moţa, pe care la arestarea acestora nu i-au 
găsit, fiind anunţat (la timp) de ce i se pregătea." 
în 1923 toamna revine la universitate, participă la înfiinţarea 
asociaţiei „Acţiunea Românească" sub conducerea lui 
I.C.Cătuneanu, luliu Moldovan, dr.Valer Pop, dr. Gherman, 
Moţa etc. unde devine secretarul asociaţiei. în anii 1924- 1925 
devine preşedintele Societăţii Studenţilor în Drept. în acest timp 
întemeiază o mică tipografie pentru tipărirea cursurilor 
universitare (vezi „Relat.Mem." pag. 18). La 1 Iulie 1926 ia 
doctoratul în Drept. Face armata apoi în vara 1927 vine ca 
avocat stagiar la Sibiu. La 1 Noiembrie 1928 deschide birou 
avocaţial propriu. La 15 August 1929 se căsătoreşte cu 
Ştefania Petra. în anul 1931 sosesc la Sibiu grupul de legionari 
din laşi. în „Relatări Memoriale" consemnează la pag.20: 
„Sosirea grupului Banea Ctin., Strugaru şi Constantinescu din 
laşi. Arestarea lor. Le iau apărarea. Pe urmă vine şi (Ion T.) 
Banea. E şi el arestat. îi apăr. După eliberare discutăm şi ne 
apropiem în păreri." Ca urmare intră în Mişcare. Consemnează 
apoi, tot punctiform: „La alegerile generale (primele alegeri 
generale la care participă Garda de Fier, 1 Iunie 1931, nota 
autorului) candidez ultimul pe listă. Realizăm 3200 
voturi"(id.ib.pag. 14). în Sibiu începe cu dr.lon Banea 
organizarea Mişcării. Consemnează apoi în alt loc: „Scoatem 


ziarul <Gazeta Sibiului<“ (Rel.Mem. pag.20), gazetă „tipărită la 
laşi, în mare parte din contribuţia mea"(id.ib.pag.14 ). 

3200 de voturi reprezenta la timpul respectiv un mare număr, 
ţinând seama că Mişcarea ia pentru prima oară parte la alegeri 
generale. La pag.20 din „Reiat. Mem."consemnează: 
"Propagandă în judeţ cu marşuri şi cântece. 1933 mare avânt. 
Depus două liste", iar la pag. 14: „în 1933 curentul în judeţ 
creşte. Ne pregătim pentru alegerile din Decembrie 1933. 
Aproape în fiecare comună erau cuiburi formate. O mare parte 
din intelectualii tineri din Sibiu se alătură Mişcării. Aflux mare şi 
în masa muncitorească. Perspectivele pentru alegerile din Dec. 
1933 se arată foarte favorabile." 

Ca urmare a succeselor obţinute de Mişcare apare nu după 
mult timp în ţară o campanie de calomnii împotriva Mişcării, iar 
în Sibiu impotriva fruntaşilor locali. în această privinţă relatează 
dr. Augustin Bidian: "Campania de calomnii, fabrica de bani de 
la Răşinari. Perchiziţie (id.ib. pag 20). în alt loc (pag. 14): 
„fabrica de bani falşi de la Răşinari -născocită de Viorel Tilea. 
Ştiri calomnioase în toate ziarele de mare tiraj din ţară în Iulie, 
August 1933. (vezi si: Corneliu Zelea Codreanu „Pentru 
Legionari" ed.6-a, 1979, pag.447-454) Perchiziţie şi reţinere la 
domiciliu. Depus plângere pentru calomnie prin presă. Ca să 
stingă acţiunea penală au adus o lege de amnestiere a 
infracţiunilor prin presă." 

Ceva mai jos, (pag. 14 ) menţioneză: „Duca, cu sprijinul 
francmasoneriei şi în special al Marelui-Orient, luându-şi şi 
angajamentul la Paris să dizolve Garda de Fier ajunge prim- 
ministru. în noaptea de 13 Decembrie 1933 (Duca) ne dizolvă şi 
face arestări generale, desfiinţează listele de candidaturi ale 
Gărzii de Fier. Scap de arestare fiind bolnav de anghină 
difterică...în Ajunul de Crăciun 1933 -fiind încă în 
convalescenţă- mă ridic din pat şi intervin pentru eliberarea 
celor închişi, care s-au baricadat la închisoare. Merg la 
Mitropolitul Bălan, care în prezenţa mea vorbeşte cu ministrul 
Lăpădat, care era la Păltiniş în vila Mitropolitului, şi căruia îi 
cere să dispună eliberarea celor deţinuţi. Lăpădat dă ordin de 
eliberare. îndată m-am dus la închisoare şi m-am îngrijit să fie 
transportaţi toţi acasă la domiciile lor. Astfel au putut sărbători 






cu toţii Ajunul Crăciunului în sânul familiilor lor. La câteva zile 
după aceea are loc împuşcarea lui Duca (29.Dec.1933 pe 
peronul gării Sinaia.-Nota autorului-). Din nou arestări generale. 
Sunt şi eu arestat şi dus la penitenciarul din Sibiu. Stau închis 
câteva zile izolat de ceilalţi, cu un agent informator în 
celulă....Pe urmă m-au dus la un loc cu ceilalţi. Dormeam jos 
pe paie; pretutindeni ploşniţe şi păduchi. Hrana ne-au adus-o 
de la restauratul >Vonica<“. Urmează apoi câteva reflexii 
asupra libertăţii şi privării de ea, care i-au rămas în tot restul 
vieţii drept repere fixe ale gândirii şi activităţii sale, prin 
cuvintele; „Este atât de impresionantă închiderea omului, 
obişnuit a fi liber. Când auzi că s-a tras zăvorul uşii celulei, tu 
nu mai eşti cel ce ai fost. Numai atunci iţi dai în mod real seama 
de ceea ce înseamnă libertate. A fost primul botez al meu cu 
privaţiunile de libertate. Câte n-au urmat după aceea, fără însă 
să incrusteze în inima mea sentimentul de atunci. Nu ştiu cine 
poate să preţuiască mai adânc cuvântui >libertate< decât cel 
care prin diversele restricţii ale libertăţii invaţă s-o 
preţuiască.“(id.ib.) 

Această primă privaţiune de libertate durează „de la sfârşitul 
lunii Decembrie 1933 până la începutul lunii Martie 1934. A 
doua din Duminica Floriilor a anului 1938 şi până la sfârşitul 
lunii Mai 1939.“(id.ib.pag.4o ) A treia din „Iulie 1952, când am 
fost arestat şi dus la canal" (id.ib.pag.56) până în Octombrie 
1955. La pagina 40 continuă: „Toate acestea s-au terminat fără 
să reuşească forţele răului să-mi aducă o sentinţă de 
condamnare. Nu s-au liniştit şi din nou m-au asaltat în 
Septembrie 1959 înscenându-mi în mod murdar o acuzare pe 
mărturii false în temeiul cărora mi-au răpit din nou libertatea pe 
timp de aproape 5 ani. Am credinţa că voi reuşi să desvălui şi 
această ultimă minciună.“(id.ib.pag.40 ) La data de 8 
Septembrie 1960 Tribunalul Militar Braşov îl condamnă la 20 
ani muncă silnică. Aceasta după ce „înainte de judecarea 
procesului, prin maiorul Ardeleanu, promisiuni de colaborare. 
Neacceptând urmează condamnarea" (id.ib. pag.57 ). E 
eliberat in August 1964(vezi id.ib.) în total deci 9 ani şi 5 luni de 
detenţie din care un an şi două luni înainte de venirea 


comuniştilor la putere şi restul de 8 ani şi 3 luni în timpul 
dictaturii comuniste. 

Persecuţia şi presiunea asupra lui continuă. Citez câteva 
pasagii din scrisoarea adresată Comitetului Central sub titlul „ 
>Punctul meu de Vedere< exprimat în scris lui Gh...predat prin 
Pr...în Decembrie 1973", adică la 3 ani jumătate înainte de 
moarte. începe astfel: „Am ajuns la convingerea că aveţi în 
plan, să mă scoateţi din circuitul vieţii libere. Probabil că încă nu 
v-aţi fixat definitiv asupra modalităţii la care să recurgeţi...V-aţi 
folosit de acces direct la locuinţa mea prin cheile locuinţei 
dobândite de cpt Laiu folosindu-se de prostia şi laşitatea finului 
meu.... Telefonul meu îl aveţi de ani în şir în continuă 
supraveghere. Nu v-a scăpat nici o convorbire necontrolată şi 
neînregistrată. La fel sunt şi telefoanele caselor cu cari am, şi 
mai am dese convorbiri. ...La fel mi-a fost şi este 
supravegheată corespondenţa şi în special acea pe care o am 
cu unele cunoştinţe din străinătate....Aţi recrutat informatori 
chiar din rudele colaterale, (id.ib.pag.55 )... „Şi după eliberarea 
mea în August 1964 persecuţia continuă. Lui Sandu i se refuză 
să folosească o bursă pentru specializare în Mexico dată de 
Institutul Teologic din Mexico. în 1973 acelaşi refuz de a 
beneficia de o bursă de 6000 mărci pentru studii de specializare 
în RFG, dată de statul german, deci nu pe cheltuiala statului 
român. Mai mult încă, este scos din învăţământul superior cu 
toate că avea pregătirea necesară." (id.ib.pag 57) La fel nora 
Mariane Bidian, fiul lancu şi fiica Cristina sunt impiedecaţi să 
promoveze fiecare în domeniile lor. Pentru fiecare dă cazuri 
concrete. Apoi continuă: Nici eu „n-am fost cruţat. în serviciu 
eram incadrat tot în categoria minimă, persecutat la premieri. 
Când s-a făcut impozit pentru munca obştească m-au impus, 
deşi eram incapabil din cauza bolii de inimă, la cota cea mai 
mare," etc. etc. Dr.Aug.Bidian termină scrisoarea cu cuvintele: 
„Sub atmosfera aceasta apăsătoare nu pot trăi. Prefer să 
scurtez firul vieţii. Soluţia am arătat-o la începutul relatărilor din 
nota aceasta" (ib.id. pag.57). 

Suspiciunea şi supravegherea continuă, presiunea exercitată 
asupra lui de ofiţerii MAI care îl vizitau adesea au dus la 
înrăutăţirea stării sănătăţii, la noi infarcte, ultimul, la finele lui 





August 1977, fiindu-i fatal. Moare la data de 28 August 1977 în 
spitalul din Sibiu. 


Contacte, convorbiri si acţiuni determinante în anii 1937- 

1940 


Referindu-se la anii 1932-1941 dr.A.Bidian notează pe o foaie 
de hârtie (DINA 5) 4 capitole de memorii, luate de Securitate, 
cu următoarele titluri: „Capitolul: 1) 1932-Aprilie 1938; 2) 

Aprilie 1938-Mai 1939; 3) Mai 1939 -Sept. 1940; 4) 

Sept.1940-lunie 1941“ (Rel. Mem. pag.1) 

Pe o foaie de hârtie (DINA 4) scrie cu creion roşu: „6 Noiembrie 
1973 predat lui Pr.l (adăugat apoi cu pixul) Chită Ion (ofiţeri ai 
serviciului de informaţii —nota autorului) (capitolele —precizarea 
autorului): 1) Contactele cu Ion Antonescu, 56 pag.; 2) 
întrevederea cu luliu Maniu, 4 file; 3) Cu Vaida, 3 file; 4 si 5) 
Cap(itolele) 1952-55, 90 de file si 3 Sept 59- 4 IX 69, 81 file" 
(Rel. Mem. pag.1) 

1937 (anul ultimelor alegeri libere din Remania ) 

La pagina 11 apar primele consemnări în legătură cu anul 
1937: „Ianuarie 1937, moartea lui Moţa şi Marin. Cortegiul 
mortuar impresionează adânc pe Berilă." (poreclă dată regelui 
Carol II ) Fapt care, se pare, l-a făcut pe rege să ia o atitudine 
tot mai ostilă faţă de Mişcarea Legionară. Aceasta era şi 
părerea dr-lui Augustin Bidian care continuă consemnarea de 
rnai sus cu propoziţia: „Se desfiinţează taberele de muncă." 

„în 21 XI 1937 a apărut decretul de dizolvare a Parlamentului şi 
fixarea datei de alegeri noi pe 20 Decembrie 1937“(Rel.Mem. 
pag.9) 

Comentând articolul din „Magazin Istoric" Nr.9 din Sept. 1970 al 
lui Gh.l.loniţă >Doi aliaţi electorali: Maniu-Codreanu< face 
următoarele consideraţii: „ Pe lângă climatul politic general (în 
Europa- completarea autorului), exista la noi în ţară şi o stare 
specifică. Politicianismul era privit de generaţia tânără drept 
corupt, aservit bancherilor şi marilor bogătaşi, majoritatea 


străini. Iar regele drept corupt, împreună cu toată camarila lui. 
Problema morală a puterii conducătoare era una care 
predomina tineretul. Şeful imoralităţii politice era considerat 
Carol al ll-lea^ Deci în el trebuia lovit, căci prin dărâmarea lui, se 
credea, că se va putea face o redresare morală în viaţa politică. 
Lupta împotriva lui Carol al ll-lea se ducea fără să se afişeze 
direct persoana lui. Era atacată Lupeasca, amanta lui. Atacul 
împotriva ei constituia insă lovituri indirecte asupra lui Carol II. 
Se urmărea crearea unui front comun al unor fruntaşi politici cu 
prestigiu spre a bara, pentru moment, amestecul abuziv al 
regelui în treburile politice, iar pentru cazul că nu s-ar supune 
ordinei constituţionale, acţiunea să meargă până la detronarea 
lui. 

Tatonări în privinţa aceasta s-au făcut încă din primăvara anului 
1937. în vara anului 1937 (luna Iulie) am avut o consfătuire 

confindenţială la Carmen Sviva cu C(orneliu) Z(elea) 

C(odreanu). Corneliu Georaescu si Ilie Gârneată discutând 

noua strategie de luptă împotriva lui Carol al ll-lea. („Stăm toti 

trei la vila >Steluta< a dnei Glaudian/?/“-id.ib.paa.11î 

C.Z.C(odreanu) preconiza crearea unui front comun cu fruntaşii 

politici care au dat dovadă de atitudine ostilă lui Carol II. între 

aceştia viza pe Maniu. Gheorahe Brătianu. eventual Fortu si 

Antonescu. (sublinierea mea ) Am fost împotriva acestui plan 
din motivele: Declanşarea făţişă a acestei lupte de coaliţie va 
aduce cu siguranţă victoria pe plan electoral, dar rezultatul va fi 
că regele va recurge la dictatură, sprijinindu-se la nevoie şi de 
armată. Va lovi în principal în organizaţia legionară, mergând 
până la suprimarea fizică. Maniu şi Gh.Brătianu nu vor duce 
lupta în starea de dictatură, greul luptei rămânând pe cei din 
Mişcarea Legionară. Am mai spus că nu trebuie să se 
grăbească lupta aceasta fiindcă evoluţia politică a Europei este 
favorabilă mişcărilor naţionaliste şi astfel implicit se va rezolva 
problema lui Carol al ll-lea. Dacă totuşi C.Z.C(odreanu) se 
decide să pornească lupta împotriva lui Carol II atunci să 
aleagă altă cale. Să câştige ca asociaţi factorii conducători din 
armată, deci pe aceia de care s-ar servi Carol al ll-lea în planul 
lui de instaurare a dictaturii. Corneliu Georgescu m-a combătut 
spunând că în caz de dictatură regală se va revolta ţara. l-am 
















ripostat, să-mi arate vreun caz în istorie, unde masele de la sine 
au pornit vreo atare acţiune. Discuţia noastră a rămas fără o 
decizie precisă. Am cerut lui C.Z.C(odreanu) să nu ia nici o 
decizie până în toamnă şi înainte de aceea să mai dezbatem 
problema.“(Relat. Mem. pag. 10) 

în legătură cu acest „Pact de neagresiune", pentru înţelegerea 
ţelului şi spiritului în care a fost făcut, câteva citate din 
declaraţiile lui C.Z.Codreanu făcute ziariştilor apărute în ziarul 
„Buna Vestire" din 30 Noiembrie 1937: "Ştiţi că am încheiat un 
acord cu dl. luliu Maniu şi Gh. Brătianu! Acest acord are ca 
scop: apărarea libertăţii şi ducerea unei lupte electorale 
civilizate din care să lipsească, denigrarea, neloialitatea şi reua 
credinţă. Acordul prevede că fiecare din părţile contractante işi 
va afirma ideologia sa proprie în faţa ţării într-o formă de 
bunăcuviinţă şi eleganţă. Deci acordul voieşte să realizeze 
două lucruri: libertatea de exprimare şi în al doilea rând 
înlăturarea a tot ce ar putea împiedeca o cât mai bună judecată 
a ţării. Adică ducerea bătăliei în câmpul ideilor cu înlăturarea 
desfăşurării de patimi personale, cu înlăturarea relei credinţe, 
cu înlăturarea violenţelor care toate împiedecă totdeauna o 
bună Judecată.“ (sublinierea autorului) în legătură cu politica 
internă Codreanu afirma cu această ocazie: „Dl Maniu este 
pentru democraţie . Eu sunt de părere exact contrară. Sub 
aurora dimineţii se naşte un alt sistem, nou, neîntâlnit până 
acum. Pentru acela sunt eu. ..." (Cuv.s.Man. pag.220,222- 
Jext existent numai în ediţia din 1981, Munchen) 
în continuarea textului din „Relatări" citat mai sus, dr.A.B. scrie: 
„Când am aflat că s-a încheiat pactul de neagresiune am 
protestat în aceeaşi zi, chemându-l la telefon, şi după cele 
discutate la telefon cu C.Z.C(odreanu) i-am trimis şi o scrisoare 
de protest. Mi-a răspuns dându-mi asigurări că pactul va da 
rezultatele scontate de el. Ori rezultatele au fost cele prevăzute 
de mine. (La dosarul meu penal făcut la Tribunalul Militar 
Braşov se află scrisoarea de răspuns a lui C.Z.C. la protestul 
meu)“ Apoi continuă: „Pactul viza numai lupta împotriva lui 
Carol II. Scopul urmărit era darea posibilităţii exprimării libere a 
voturilor în alegeri, fapt care s-a şi realizat....A susţine altceva 


înseamnă să nu cunoşti realităţile politice ale acelor timpuri." 
(id.ib.pag.10) 

Pagina 11 din „Relatări" continuă consemnările: „Toamna, 
consfătuire la Casa Verde. în fapt se hotăreşte participarea ia 
noile alegeri. Fără să mai fiu întrebat încheie pactul de 
neagresiune în alegeri (29 Noiembrie 1937 -vezi „Circulări şi 
Manifeste" pag.220-223-)...Suntem convocaţi pentru fixarea 
listelor. în divergenţă cu C.Z.C(odreanu) asupra candidaţilor 
fixaţi de la centru. Folosindu-ne de metodele democratice, 
trebuie să ţinem seama de popularitatea candidaţilor localnici. 
(Dr.l.T.) Banea deşi era de aceeaşi părere n-a îndrăznit să 
susţină punctul meu de vedere. 

(20) Decembrie 1937 -rezultatul alegerilor- 72 deputaţi. Se 
dizolvă parlamentul. 

întrevedere la Casa Verde, -numai noi doi- (dr.A.B. şi C.Z.C.) 
Mă întreabă cum văd conturarea politică, (l-am spus): >Putem fi 
atraşi într-o guvernare pentru care nu suntem pregătiţi. Lipsesc 
cadre formate. Va mege spre dictatură, faţă de care trebuie să 
ne pregătim, dacă înţelegem să ducem lupta mai depate. Să 
atragem în favorul nostru factorii pe care ar intenţiona Carol să 
se sprijine<. în ipoteza din urmă se adevereşte ceea ce i-am 
prezis în vară la Carmen Sylva. 

După această întrevedere apare „Circulara" (Nr.126 din 20 
Ianuarie 1938-vezi „Circ.s.Manif." pag.240/1-nota aut.) pentru 
înfiinţarea şcolilor de pregătire a primarilor şi prefecţilor." 
(Rel.Mem.pag.11 ) 

în anul 1937 se pune tot mai accentuat în cadrul conducerii 
legionare, după cum a apărut şi mai sus, rolului politic al 
generalului Ion Antonescu în contextul divergenţei dintre Carol 
şi partidele întrunite în >Pactul de neagresiune<. Referitor la 
această problemă consemnează la pag.13: „De înregistrat 
pentru lucrarea de fond din relatările lui Mişu (Livadaru - 
completarea autorului-): 1)în luna Octombrie 1937 are loc la 
Predeal, în vila de pe Cioplea a lui Ion Antonescu, o întrevedere 
între C.Z.C(odreanu) şi Ion Antonescu. C.Z.C(odreanu) este 
însoţit de Alecu Cantacuzino, Vladimir Dumitrescu, col(onel) 
Rădulescu (fost comandant de compania al lui C.Z.C. la 
Mănăstirea Dealului) şi Misu Livadaru. întrevederea a avut loc 






numai între I.Antonescu şi C.Z.C(odreanu). După întrevedere 
C.Z.C(odreanu) a fost întrebat (de cei ce-i insoţeau) ce are de 
spus asupra celor discutate. C.Z.C(odreanu) părea agitat şi a 
spus: >puţin înţelege Ion Antonescu din problema esenţială a 
ţării<. Făcea aluzie la nefastul rol al lui Carol al ll-iea la 
conducerea ţării. (Apoi a continuat- completarea autorului-): 
>Din cele ce am discutat cu Ion Antonescu vă pot împărtăşi că 
punând problema Carol II el mi-a declarat că în cazul unui 
conflict între Carol II şi Mişcarea Legionară el va fi de partea lui 
Carol II şi că dacă va primi un post de răspundere va trage în 
legionari.<“ (Rel.Mem. pag. 13 ) 


1938. 

De Anul Nou 1938 apelul pentru ţară e semnat de noul guvern 
Cuza-Goga, chemat la putere de Carol al ll-lea în scopul 
compromiterii mişcărilor naţionaliste. Este un guvern care a 
durat numai 44 de zile. Sunt proiectate noi alegeri la care urma 
să participe şi ML prin Partidul „Totul pentru Ţară“. Ca urmare a 
arestărilor, maltratărilor legionarilor şi a impuşcării lui Mija 
Dumitru şi a unui alt legionar C.Z Codreanu hotăreşte prin 
manifestul din 8 Februarie 1938 retragerea din alegeri, (vezi 
Circ.Manf. pag.264-266 ) Dr.A.Bidian notează: „Carol renunţă 
să mai dea curs alegerilor. Se decide pentru dictatura făţişă. 
Pregăteşte noua Constituţie.“(Reiat. Mem. pag.11) 

La 10 Februarie 1938 regele Carol II instaurează cu ajutorul 
unor reprezentanţi ai marilor partide (printre care se număra şi 
Alexandru Vaida Voevod) dictatura personală. în scrisoarea din 
22 Februarie, către ministrul Alex.Vaida Voevod, un adevărat 
rechizitoriu la adresa acestuia şi a tuturor care s-au subordonat 
acţiunii regale, C.Z.Codreanu scrie (in >C.s.M.<, pag 275,276) 
printre altele: „Căci lovitura de stat pe care Dvs. reprezentanţii 
vechei organizaţii aţi dat-o în noaptea de 10 Februarie este o 
mare ofensă adusă naţiei noastre şi o provocare de război 
adresată fiecărui român." Ceva mai departe continuă: „Dvs. prin 
actul de la 10-11 Februarie ne-aţi oprit pe noi românii de a lua 
parte, dându-ne un regim nou şi dictându-ne o Constituţie 


alcătuită în câteva nopţi, punând pe întreaga naţiune pecetea 
de >incapabil şi dobitoc<.“ 

Din consemnările rămase privind anul 1938 menţionez 
următoarele: 

-în pag. 2 a >Relatărilor< analizând motivele pentru care gen. 
Ion Antonescu a fost internat la Mănăstirea Bistriţa-(Vâlcea, 
Iunie 1940 -nota autorului-) dr.A.B. notează: (După mine) “pot fi 
tre[ supoziţii: 

DÎn vizita lui Carol II din Noiembrie 1938 la Londra, în discuţiile 
avute acolo cu cercurile conducătoare masonice privind 
nimicirea curentelor de dreapta şi în special G(arda) de F(ier} 
au hotărât suprimarea lui C.Z.C(odreanu]. Ştiind legăturile 
apropiate dintre I.Antonescu -în el contând în mod absolut ca 
omul lor, fiind şi mason- şi C.Z.C. au stabilit ca acesta să fie 
succesorul lui Codreanu. Pentru aceasta aveau nevoie să-i 
creeze şi o aureolă de erou, care suferă din cauza atitudinii 
anti-carliste. Voiau să-i creeze şi aparenţa de ataşat politicii filo- 
germane, ca în eventualitatea unei colaborări oficiale cu 
Germania, să-l aibă ca element de manevră pe Ion Antonescu, 
şi nu pe alţii, cu care nu puteau să jongleze conform intereselor 
lor. Ceea ce confirmă ipoteza de mai sus reiese şi din declaraţia 
(lui Antonescu) făcută mie, lui Constant şi Prelipceanu în Aprilie 
1943 când a spus: >ce crede Dinu Brătianu şi Maniu că în caz 
de victorie a aliaţilor vor conduce ei ţara? Asta nu va fi. Eu am 
s-o conduc cu ajutorul organizaţiilor naţionaliste.< 
în plus, în convorbirile avute cu C.Z.C(odreanu) la Predeal în 
lunile Ianuarie şi Februarie_1938 acesta mi-a spus: >în 
majoritatea problemelor sunt de acord cu Ion Antonescu în 
afară de problema externă. El are încredere totală în victoria 
aliaţilor şi că pentru el este şi o problemă de onoare faţă de 
Franţa si Anglia, cărora şi-a dat cuvântul de onoare, că 
armamentul furnizat de ei ţării noastre nu va fi niciodată 
întrebuinţat împotriva lor.< Aceste angajamente şi le-a luat şi în 
timpul cât a fost ataşat militar la Londra, şi ca şef al Marelui Stat 
Major. 

Mai trebuie reţinute alte fapte: 


-rolul jucat de el pentru instaurarea dictaturii lui Carol II în 
guvernul Goga-Cuza-Călinescu^ 

-toată atitudinea ostilă şi de ambiguitate avută faţă de adevăraţii 
legionari din Septembrie 1940 si până în 23 August 1944 (aici 
se referă la antisimişti, printre care se număra şi dânsul -nota 
autorului). 

-Alex. Vaida Voivo mi-a spus că Ion Antonescu era mason 
aparţinând masoneriei engleze de rit scoţian şi că ţările mari din 
Apus nu acceptau să fie acreditaţi în funcţii de ataşaţi militari şi 
miniştrii plenipotenţiari din partea ţării noastre decât masoni. El, 
Vaida, însă a fost mason în Marele Orient din Paris, în care lojă 
a intrat la insistenţele lui Ionel Brătianu.“ în continuare dr.A.B. 
menţionează : „Aici sunt de spus încă multe amănunte, relatate 
mie de Vaida.“ 

{2] A doua (supoziţie): nemţii, având deja în solda lor pe Horia 
Sima, au manevrat să fie arestat, ca în cazul înlăturării lui Carol 
II -în care pierduseră încrederea din Aprilie 1940, când ai 
noştrii au oprit livrarea de produse petrolifere chiar în momentul 
când era în plin bătălia pentru cucerirea Norvegiei- să aibă de 
partea lor şi cadrele armatei, creându-i astfel aureolă de martir, 
în perioada arestării lui a foat vizitat deseori de Mihai 
Antonescu, care făcea legătura cu ambasada Germaniei. 

(3}_ A treia: posibil să fi fost şi un conflict cu camarila, în special 
cu Urdăreanu. Acesta era şeful Partidului Naţiunii -vezi 
Doamne şef politic şi al guvernului Gigurtu, emanaţie formală a 
acestui partid fantomă." (Rel.Mem. pag.2 ) 
în legătură cu gen.Ion Antonescu dr.Bidian consemnează în alt 
loc (pag. 13) următoarele: „îmi pare curioasă schimbarea de 
poziţie a lui Ion Antonescu intervenită în Februarie 1938, decii 
numai la câteva luni (în Octombrie 1937 avea loc la Predeal în 
vila lui Antonescu întrevederea acestuia cu C.Z.Codreanu, cu 
care ocazie Antonescu îi declară că în eventualitatea deţinerii 
unui post de răspunedere şi dacă se va ajunge la un conflict 
între Carol II şi Mişcarea Legionară el va trage în legionari), 
când cu ocazia întrevederii dintre C.Z.C(odreanu) şi Ion 
Antonescu, care a avut loc la o partidă de schi tot pe Cioplea, 
Predeal, el s-a declarat de acord cu C.Z.C(odreanu) în 
problemele de politică internă, asigurându-l chiar pe 


C.Z.C(odreanu) că il va prevesti în caz de pericol şi chiar îl va 
apăra. Acestea mi le-a relatat C.Z.C(odreanu) imediat după 
întrevedere.“(Rel.Mem. pag,13) 

Gen.Ion Antonescu e numit în 1938 ministru de război. Dr.A. 
Bidian consemnează în legătură cu el: „Ion Antonescu, ministru 
de război, promite la Predeal lui C.Z.C(odreanu) că îl va apăra. 
Promisiune falsă." (Rel.Mem. pag.11) 

Apoi continuă: „în două rânduri plec la Predeal să-l determin (pe 
Codreanu -nota autorului-) să plece din ţară. Nu acceptă. îmi 
împărtăşeşte convorbirea cu Ion Antonescu. îmi exprim 
neîncrederea în el. 

Din convorbirea (lui C.Z.Codreanu -nota autorului-) cu Ion 
Antonescu este de reţinut faptul că Ion Antonescu şi-a exprimat 
ataşamentul faţă de Franţa şi Anglia. El spunea că a făcut 
promisiuni acestora că armamentul care va fi livrat României nu 
va fi folosit contra aliaţilor. în acest sens si-ar fi dat cuvântul lui 
de onoare in timp ce era ataşat militar in Anglia."(id.ib. pag. 12) 
In legătură cu aceste întrevederi între dr. Bidian şi C.Z. 
Codreanu la Predeal este cred necesar, pentru înţelegerea 
corectă a lui Codreanu, de menţionat un fapt petrecut cu ocazia 
uneia din aceste întâlniri, relatat mie de tatăl meu, dr. Aug. 
Bidian: „La întâlnire mi s-a părut foarte abătut. întrebându-l care 
e cauza acestei stări mi-a răspuns: >Am mari mustrări de 
conştiinţă că l-am omorât pe Manciu. Simt că Dumnezeu mă va 
pedepsi>." în legătură cu aceste mustrări de conştiinţă ele sunt 
consemnate şi de alţi legionari. De pildă Horaţiu Comaniciu, în 
cartea sa >în lupta neamului -Amintiri-</Freiburg f.a., referindu- 
se la detenţia din lagărul de la Vaslui relatează: „Calapăr, o fire 
enigmatică, împuşcat la 22 Septembrie 1939, îmi povestea de 
remuşcările Căpitanului în cazul lui Manciu, deşi acesta îl 
chinuise pe el şi pe alţi legionari c-o mare cruzime în beciurile 
poliţiei şi deşi fusese în legitimă apărare."(pag.63) 

Sufletul deosebit de sensibil al lui C.Z. Codreanu axat pe 
iubirea de neam şi Dumnezeu şi orientat spre idealul Dreptăţii 
şi-a pus tot timpul amprenta pe calea vieţii şi a activităţii sale. în 
acelaşi timp el a fost şi cauza care l-a aruncat în stări interioare 
pline de zbucium şi chin. Cartea lui „Pentru Legionari" stă 
mărturie la fiecare pagină pentru acest suflet şi pentru chinurile 









prin care trecea. Aici doar câteva exemple: Anul 1924 înaintea 
incidentului >Manciu<: „Eu eram zdrobit sufleteşte. Mi s-au 
năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorţii şi cărămidăria şi 
grădina şi am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpul- 
Lung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet la 
munte, ducând poveri în suflet, durerile umilinţei de ieri şi 
chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine.“(C.Z.Codreanu, 
Pentru Legionari pag.208) Alt text: „îi scriu lui Moţa:>Nu ştiu ce 
am; parcă nu mai sunt eu! M-a părăsit norocul. Mă urmăreşte 
pas cu pas nenorocul de o bucată de vreme; de orice mă apuc, 
îmi merge rău. Şi când în luptă nu te mai slujeşte norocul, încep 
să te părăsească toţi din jur. Cu 30 de victorii îi aduni, e 
suficient o singură înfrângere ca să te părăsească<. Sufletul 
îmi era străbătut de îndoieli. Eram la răspântie de drumuri. 
Luptam pentru ţară şi eram trataţi ca inamici ai neamului. Eram 
loviţi fără milă de guvern, de poliţie, de jandarmi, de armată... 
..Mai bine să plecăm cu toţii din ţară. Să plecăm şi să 
blestemăm; să pribegim prin lumea largă. Mai bine să cerşim 
din ţară în ţară, decât să fim umiliţi aici pe pământul nostru, 
până la ultima expresie a umilirii:“(id.ib. pag.209) Răsună în 
aceste ultime cuvinte parcă o viziune profetică de viitor pentru 
mulţi dintre cei ce l-au urmat. 

în continuarea însemnărilor de la pag. 12 Dr.Bidian continuă: 
„Urmează aducerea noii Constituţii, după care guvern cu 
Patriarhul (Miron Cristea -nota autorului-) Se pregătea 
arestarea noastră masivă, (urmează aliniat nou) 

La sediul din Gutenberg întrevedere cu C.Z.C(odreanu). îmi 
comunică că va fi un guvern cu Patriarhul. Ne retragem şi 
deliberăm ce-i de făcut. -Punerea la adăpost a tuturor 
arhivelor. Dispoziţii în acest sens în toată ţara. Masa comună la 
cantină. Participă şi Mişu Polihroniade. El pune întrebarea 
succesiunii. Din păcate am intervenit spunând că aşa ceva nici 
nu trebuie să discutăm. Intervenţia mea a făcut ca 
C.Z.C(odreanu) să nu dea un răspuns. Este ultima mea 
întâlnire cu C.Z.C(odreanu).“(Rel.Mem. pag.12) 

Martie şi Aprilie 1938; date fatidice în istoria interbelică a 
României! în acest răstimp apar evenimente, în sine nu 
deosebite de cele de până atunci, dar care, prin reacţiile 


provocate, dezlănţuiesc o avalanşă inevitabilă de acţiuni 
nefaste pentru viitorul României. Acestea sunt: închiderea de 
către autorităţi la 26 Martie 1938 a restaurantelor legionare de 
la Obor şi de la Liceul Lazăr din Bucureşti şi Scrisoarea publică 
a lui C.Z. Codreanu din 26 Martie 1938 adresată lui Nicolae 
lorga, care îi califica pe legionari drept „suflete de asasini, 
oameni cu revolverele în mână şi în buzunare" (vezi Cir.ş.Man. 
Pag.285) şi care îndemna la acte de represiune împotriva lui 
Codreanu. 

Această scrisoare publică a lui Codreanu. una din ultimele sale 

manifestaţii în scris, are o importantă cu totul deosebită. 

Aceasta nu numai în privinţa desfăşurării ulterioare a 

evenimentelor, ci si prin orientarea noii viziuni a luptei politice în 

lumina Predicei de oe Munte a lui Christos. Ea reprezintă 

mesajul testamentar al lui C.Z. Codreanu, cu implicaţii de viitor. 

în scrisoare Codreanu recunoaşte că a făcut, ca orice om, 
greşeli, -fapt dovedit şi de mărturisirea făcută dr-lui Bidian, 
relatată mai sus- dar în acelaşi timp anunţă repararea acestora 
prin iniţierea atitudinii de non violentă: prima afirmare pe plan 
european a principiului politic „ahimsa" al lui Gândi. Acest fapt 
fundamental a fost trecut cu tăcerea tot timpul până azi în toate 
analizele făcute fenomenului legionar, deşi el e esenţial legat 
de structura şi spiritul lui C.Z.Codreanu! 

Astfel C.Z. Codreanu scrie în scrisoare: „Ne acuzaţi că am 
greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi?" (se referă la 
domnii din guvernul de atunci -şi continuă) „Spuneţi-ne însă cu 
ce am greşit acum! Ne scoateţi o crimă din ceiace înşivă ne 
îndemnaţi ieri ca să facem?" (se referă la îndemnul făcut cu ani 
în urmă de aceeaşi domni de a face comerţ ca şi evreii -şi ceva 
mai departe:) „Ei bine, nu mai pot. Din marginile puterilor mele 
omeneşti, eu care te-am respectat îţi strig: Eşti un incorect. Eşti 
un necinstit sufleteşte. Datoria elementară a unui om corect 
este ca să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai 

la agenţii mincinoşi ai Domnului Armând Călinescu (.,,,,).Eu 

nu mă pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici 
condeiul şi nici situaţia Dtale. N-am nimic. D-ta ai totul. Dar din 
adâncul unui suflet lovit şi nedreptăţit iţi strig, şi îţi voi striga din 
adâncul gropii, eşti un necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe 










nedrept de sufletele noastre nevinovate. Voi care ne acuzaţi de 
violenţă, după ce aţi întrebuinţat contra noastră cele mai mari 
violenţe, împingându-ne la desasperare şi păcat, voi, cărora, 
dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca 
mine, fără ca să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele 
prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom 
dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la toate 
provocările voastre ....“(id. Ib. pag.285/6 -sublinierea autorului-) 
Se anunţă aici reperele noii forme de luptă, a non-violenţei. 
Aceste noi repere apar cu claritate în „Circulara Nr.146 din’l4 
Februarie 1938 care anulează Circulara 145 din 11 Februarie 
1938 care exprima dorinţa lui C.Z.Codreanu de a fi răzbunat în 
cazul în care va fi omorât. Circulara Nr. 146 se termină prin 
cuvintele: „Aşa fiind lucrurile anulez circulara 145 şi rog să se 
anunţe urgent şefii de judeţe pentru a nu mai fi 
trimisă.“(Cir.ş.Man. pag.270). Circularele următoare sunt 
expresii clare în sensul acestui drum al purificării interioare. 
Circulara Nr. 147/17 Feb. 1938 îndeamnă la post şi rugăciune 
între Vineri 25 Februarie şi Vineri 4 Martie. Recomandă post 
negru, ţinută „acasă, pe stradă, în tren ca la Biserică" 
(id.ib.pag.271). Circulara 148/21 Feb.1938; „Noi nu voim să 
întrebuinţăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa. Ne este 
suficientă experienţa din trecut, când fără voia noastră am fost 
atraşi pe calea violenţei. La orice violentare noi nu mai 
răspundem în nici un fel: Suportăm. Şi chiar atunci când 
întreaga naţiune română este tratată ca o turmă de animale 
Inconştiente. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa 
însăşi a concepţiei noastre noi suntem contra acestui sistem. 
Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, 
pe când noi aşteptăm biruinţa noastră dela desăvârşirea în 
sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească." (i.ib. 
pag.273) 

Ca urmare a cutremurătoarelor cuvinte din Scrisoarea publică a 
lui C.Z.Codreanu către N.lorga Codreanu este arestat, i se face 
proces şi e condamnat la 6 luni închisoare pentru ultraj. Ulterior 
i se face proces de înaltă trădare şi e condamnat la 10 ani 
închisoare. După câteva luni la 30 Noiembrie 1938 este 
strangulat pe ascuns, în noapte, împreună cu Nicadorii şi 


Decemvirii la kilometrul 31 pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti în 
timpul trasportării de la penintenciarul Râmnicul Sărat la 
închisoarea Jilava, tocmai de către cei care îl acuzau de 
violenţe şi crimă. 

Referitor la aceste evenimente dr.Bidian consemnează: „Ca 
urmare a scrisorii publice adrestă lui N. lorga- care îndemna la 
acte de represiune împotriva noastră- prin care îl face pe N. 
lorga necinstit sufleteşte- C.Z.C(odreanu) este arestat, iar în 
Dumineca Floriilor (16 Aprilie 1938 -nota autorului-) plasa 
generală de arestări este întinsă în toată ţara. 

Din Sibju sunt arestat împreună cu Ion Reşeriu. începe un alt 
calvar. în Aprilie 1938 la Sibiu era chestor de poliţie Codreanu 
Septimiu -zis Titi-. Era Dumineca Floriilor. împreună cu Ştefi 
am fost la slujba de la catedrală. Am ieşit, şi într-o rea dispoziţie 
am mers spre casă. Acolo mă aştepta comisarul de poliţie 
Schin (?), care îmi transmite invitaţia chestorului Codreanu să 
merg la chestura poliţiei care era în clădirea de lângă muzeul 
Bruckenthal. Mi-am luat într-un mic geamantan ceva lucruri de 
schimb căci bănuiam că este vorba de arestare, poate de 
durată: a şi fost până la sfârşitul lunei Mai a anului viitor. La 
despărţire pe faţa lui Ştefi erau imprimate semne de adâncă 
îngrijorare. Era pentru ea a doua grea lovitură din 1933. 

La chestură mă aştepta chestorul Titi Codreanu. Pe faţa lui erau 
semne de îngrijorare şi părea jenat că trebuie să mă reţină. Mi- 
a spus că are dispoziţie să mă trimeată la Râmnicul Vâlcea, 
probabil va fi o internare într-un lagăr. La scurt timp a fost adus 
şi dr.lon Fleşeriu, fostul şef al judeţului Sibiu. Seara am fost 
transportaţi cu o maşină la Râmnicul Vâlcea. Acolo erau deja 
aduşi un grup mai mare de legionari din Bucureşti, între care 
îmi amintesc de Gh. Furdui, fraţii Serafim şi Oct. Tucu. Noaptea 
am petrecut-o acolo. Ziua următoare ne-au dus la mănăstirea 
Bistriţa, mănăstire de maici. Măicuţele erau în plină agitaţie şi 
activitate febrilă pentru a aranja dormitoarele pentru noi. Le 
vedeam cărând saltele de paie, lingerie de pat, pături şi tot ce 
credeau că este necesar pentru cazarea noastră. Şi pe feţele 
lor era o îngrijorare, ca în faţa unui pericol ce ameninţa. Ele 
erau în majoritate ataşate sufleteşte Mişcării Legionare îrică din 
timpul taberei de muncă de la Arnota. La mănăstirea Bistriţa am 








stat o singură noapte. Ziua următoare am fost retransportaţi la 
Râmnicul Vâlcea şi de acolo cu două vagoane de clasa a 3-a la 
Miercurea Ciuc. Se vede că în graba mare cu care a luat 
Călinescu măsura de arestare, n-a judecat suficient problema. 
Numai după ce a studiat harta ţării şi-a dat seama că locurile 
destinate pentru a fi lagăre de deţinuţi pentru noi nu sunt 
potrivite fiind toate în regiuni cu populaţie românească, unde 
dispuneam, în acel timp de mare popularitate. Erau Bistriţa, 
Vâlcea, Tismana, Gorj şi Dragomirna, Bucovina. De aceea şi-a 
modificat planul concentrându-ne în regiunea secuiască, la 
Miercurea Ciuc. Dacă într-adevăr n-am fi reprezentat năzuinţele 
neamului românesc, nu era cazul să ne interneze în regiuni cu 
majoritate maghiară, ne putea lăsa în regiuni româneşti care 
după propaganda lui Călinescu ar fi fost indiferente faţă de noi. 
Or el a calculat că ungurii ne sunt ostili, pe considerentul că 
reprezentăm un naţionalism românesc. 

în drum spre Miercurea Ciuc am trecut prin gara Sibiu. Pe 
peronul gării l-am întâlnit pe Nicu Martin, prin care am transmis 
alor noştri că suntem deportaţi la Miercurea Ciuc. 

Deşi suntem o ţară mică totuşi înlăuntrul ei este o diversitate 
mare de climă. în acel timp la Râmnicul Vâlcea erau liliecii 
înfloriţi, iar pe când am sosit la Miercurea Ciuc era iarnă cu 
zăpadă. Călătoria aceasta spre necunoscut, mai bine zis spre 
un destin dramatic pentru unii, iar pentru alţii tragic, s-a făcut 
chiar în săptămâna Patimilor. în ziua de Joia Mare am ajuns în 
gara Miercurea Ciuc, de unde ne-au transportat cu camioanele 
la Şcoala de Gospodărie Agricolă pe versantul de vest al 
dealurilor care împrejmuiesc Mirecurea Ciuc. Şcoala era 
aşezată pe o colină dulce , culmea dealului împrejmuită cu 
pădure de brad, iar faţa şcolii da spre câmpia largă a Mureşului 
şi spre Miercurea Ciuc aflat pe malul opus al râului, la o distanţă 
de cca 6 km de şcoală. 

Am spus că pentru unii a fost destin tragic pentru că la numai 
un an şi 5 luni au fost impuşcaţi în grămadă cu puştile mitralieră 
de jandarmii lui Berilă şi ai generalului Argeşanu. Săptămâna 
Patimilor a fost un preludiu la ceea ce li s-a întâmplat mai târziu 
fără să-şi mai poată vedea părinţii, soţiile, copiii, fraţii, părăsiţi în 
Dumineca Floriilor. Oare acest destin crud va putea fi prezentat 


vreodată în toată realitatea lui epopeică? Au fost suflete curate, 
pline de idealuri înalte şi nu este îngăduit, ca din patimă politică 
oarbă, să fie date uitării, ba mai mult, stropite cu lături murdare. 
Chiar dacă prin anumite acte ale unora s-a umbrit idealul pentru 
care au luptat, ei au fost luptători cu inimi curate. Au făcut parte 
din neamul nostru, sunt martirii Românismului, chiar dacă l-au 
inţeles greşit.“(Rel.Mem. pag.12,13) 

Ultimul mesaj al lui C.Z.Codreanu axat în fond pe esenţa 
creştină a ideologiei legionare, calea non-violenţei, a fost 
înţeles, din păcate, doar de foarte puţini legionari. Aceasta cu 
atât mai mult cu cât problema răzbunării se pusese nu cu mult 
timp în urmă, iar şocul cauzat de crima făcută leza direct simţul 
dreptăţii deosebit de accentuat în inimile legionarilor. 
Majoritatea s-au lăsat ca atare furaţi de gândul răzbunării, unii 
dintr-o pornire afectivă normală, alţii din diverse speculaţii 
personale. Elocventă este în acestă privinţă mărturisirea dr-lui 
Şerban Milcoveanu din cartea >Corneliu Zelea Codreanu 
altceva decât Horia Sima< vol.1, /1996, pag. 140: „Asasinarea 
lui Corneliu Z. Codreanu la 30 Noiembrie 1938 a fost un 
eveniment care a întors cu 180 grade întreaga noastră 
generaţie: înainte eram cu faţa spre Patrie s-o facem >ca 
soarele sfânt de pe cer< şi după s-a trecut cu faţa spre 
pedepsirea asasinilor în cap cu ex-regele Carol II şi Armând 
Călinescu." 

Că nu toţi legionarii s-au lăsat antrenaţi de asemenea gânduri o 
dovedeşte următorul citat din Relatările Memoriale ale drului 
Bidian: „Din lagărul de la Vaslui am întocmit după asasinarea 
iui C.Z.C(odreanu) Apelul de mai jos, pe care l-am predat 
comandantului lagărului pentru a fi difuzat în presa din ţară. La 
întocmirea textului mi-a dat concurs şi Ion Covrig Nonea (? 
Numele de familie nu-i clar lizibil, -remarca autorului-), profesor 
la Blaj. lată textul: 

>Prieteni 

Peste zbuciumul nostru de ani, ultimele evenimente aştern o 
mare linişte. Resemnare în faţa hotărârilor soartei. Nimenea nu 
are de răsplătit nimic. îndemnăm pe toţi prietenii noştri să 
păstreze cea mai perfectă linişte, să nu uite nici o clipă că 
duşmanii de peste graniţă stau la pândă. Privirile tuturor să fie 


îndreptate acum mai mult ca oricând spre Patrie, Neam şi 
Tron.< Urmează semnăturile celor din lagăr. Acest Apel s-a 
publicat în ziarele de mare tiraj din ţară în fotocopie cuprinzând 
semnăturile. Se pot vedea ziarele din 7-11 Decembrie 1938, 
Universul, Curentul“(Rel.Mem. pag. 21) 


1939 

1939, an decisiv pentru istoria Europei şi a lumii. Deciziile 
politice luate în acest an au schimbat faţa lumii dându-i un alt 
curs, iar repercusiunile lor se simt şi azi până în cele mai uitate 
colţuri ale pământului. 

Presiunile Germaniei asupra României sunt tot mai puternice. 
Germania avea, pentru planurile ei agresive, mare trebuinţă de 
petrolul şi produsele agricole româneşti. După invadarea 
Cehoslovaciei (15 Martie 1939) ştirile despre iminenţa unui atac 
asupra ţării devin tot mai insistente, ţinând seama şi de faptul 
că guvernul prezidat de Armând Călinescu era pro anglo- 
francez, iar tratativele începute în Noiembrie 1938 între 
România şi Germania în vederea unui tratat economic româno- 
german se tergiversau continuu. Datorită presiunilor germane, 
devenite tot mai ultimative, se semnează la 23 Martie 1939 
tratatul economic. în legătură cu acesta Dr.Bidian 
consemnează. „Nu trebuie să se uite presiunile germane din 
Noiembrie 1938- Martie 1939, când s-a încheiat tratatul 
economic Bujoiu- Dr.WohItat." (Rel.Mem. pag. 72) 

Pactul de neagresiune Hitler-Stalin din 23 August 1939 
reprezintă concretizarea demoniei puterii politice care, luând 
diverse aspecte, de la aspectul militar şi ideologic până la cel 
economic şi financiar, stăpâneşte până în zilele noastre statele 
lumii, devenind fenomen specific global. Anul 1939 marchează 
începutul confruntării mondiale a trei forme specifice de 
totalitarism global; totalitarismul ideologic (d.ex sub formă de 
comunism, socialism, sau sub formă religioasă în special în 
zilele noastre), totalitarismul naţional (sub formă de hitlerism, 
fascism şi sub forma specifică britanică -toate de altfel în 
diverse stadii de declin) şi totalitarismul financiar-economic (azi 


extrem de virulent în toată lumea). Toate aceste trei putându-se 
şi combina între ele. 

23 August 1939 marchează prin >Pactul de neagresiune< 
dintre Germania şi Uniunea Sovietică împărţirea Europei între 
două totalitarisme globale. România devine una dintre jertfele 
acestei împărţiri. 

Numai o săptămână după această dată fatidică, la 1 
Septembrie, altă dată nefastă cu repercusiuni mondiale, Hitler, 
asigurându-şi în prealabil colaborarea Uniunii Sovietice prin 
>Pactul Ribbentrop-Molotov< atacă la 1 Septembrie Polonia 
dezlănţuind astfel cel de al doilea război mondial. Polonia 
dispare din nou de pe harta Europei fiind împărţită între două 
totalitarisme imperiale prevestind prin aceasta un viitor sumbru 
pentru omenire. 

Ascensiunea militară şi economică a Germaniei lui Hitler şi 
escaladarea conflictului dintre puterile europene punea în 
România tot mai acut problema politicii externe a ţării, de care 
depindea în fond şi viitorul ţării. Partidele de guvernare, armata 
precum şi regele Carol II erau orientate tradiţional spre Franţa 
şi Anglia. C.Z.Codreanu vedea în schimb în Germania lui Hitler 
zorile unei noi forme superioare de guvernare, axată pe naţiune 
şi dreptate naţională şi socială. Impresionat fiind de 
accentuarea valorilor morale, de bine, dreptate, adevăr, 
exploatate în mod foarte inteligent de propaganda lui Hitler, se 
declară făţiş spre o orientare a României spre Germania, în 
care vedea, datorită succeselor economice şi politice obţinute, 
ţara care va avea cel mai mult de spus în viitor în politica 
Europei. Datorită acestei convingeri scrie la 12 Martie 1938 lui 
Hitler cu ocazia Anschiuss-ului Austriei: „Cancelarului Adolf 
Hitler, cu nespusă bucurie salut victoria adevărului în Austria 
germană. Toate puterile iudeo-francmasonice sunt înfrânte 
înaintea luminei triumfătoare a adevărului. Dvs. sunteti 

I 

purtătorul acestei lumini şi nici o putere nu va putea, vreodată, 
s-o înfrângă. Corneliu Z. Codreanu." (Circ.ş.Man. pag.28o) 
Orientarea deschisă spre Germania lui Hitler a lui 
C.Z.Codreanu face ca adversarii lui în lupta împotriva Mişcării 
să-l acuze nu numai că ar conduce o mişcare anarhică şi 
teroristă ci în plus că ar fi în solda Germaniei (vezi 




C.Z.Codreanu Pentru Legionari pag.443-7) Totala lipsă de 
temeinicie a acuzaţiei de a primi bani de la Hitler o dovedeşte 
următoarea amintire din Relatările Memoriile care scoate în 
evidenţă înalta ţinută morală şi mândria naţională a lui 
C.Z.Codreanu: „Fritz Fabritius (un fruntaş politic sas- nota 
autorului) căuta să-mi explice că ei au comis o greşeală 
oferindu-şi colaborarea cuziştilor, că o colaborare firescă ar fi 
numai între ei şi legionari. Ambele organizaţii au acelaşi ideal 
de ridicare a neamului, de a schimba structura socială a statului 
pe baze naţional socialiste. în privinţa aceasta arăta ce realizări 
sociale s-au făcut în noul Reich şi că ar fi foarte util ca tineri de 
seamă din gruprea politică a lui C.Z.C(odreanu) să meargă în 
Germania pentru a se documenta la faţa locului de realizările 
regimului. în primăvara anului 1936 mă invjtă să stăm mai pe 
îndelete de vorbă asupra acestei chestiuni. într-o plimbare spre 
Sub Arini mi-a impărtăşit că din partea organizaţiei din 
Nurnberg, >Germania pentru germanii de peste hotare< 
(Organisation der Deutschen fur Ausianddeutsche) are să-mi 
transmită invitaţia pentru un grup de 10-20 intelectuali de 
seamă din gruparea lui C.Z.C(odreanu) de a vizita Germania 
pentru câteva săptămâni. Şederea acolo va fi pe cheltuiala 
Reichului, dar călătoria până la frontiera Germaniei şi de acolo 
înapoi, pe a vizitatorilor. Mă rugă să transmit invitaţia lui 
C.Z.C(odreanu) ştiindu-mă în bune relaţii cu acesta. Emit aici o 
părere: ei au recurs la mine fiindcă Fabritius mai încercase să ia 
contact direct cu C.Z.C(odreanu), însă fiind refuzat, credea că i- 
aş putea servi ca interpret în scopul normalizării raporturilor 
rupte din cauza acordului electoral din 1932 între ei şi cuzişti. 
La proxima mea vizită la Bucureşti -dacă bine îmi amintesc prin 
luna Mai 1936- am luat contact cu Ionel Moţa, la care am fost 
găzduit, şi lui i-am impărtăşit cele discutate cu Fritz Fabritius. El 
mi-a spus că nu crede că va accepta Corneliu invitaţia ce se 
face. împreună cu Ionel Moţa am mers la sediu în str.Gutenberg 
şi acolo găsindu-l pe C.Z.C(odreanu) i-am spus că am să-i fac o 
comunicare importantă. Ne-am retras în biroul generalului 
Cantacuzino. Acolo, în timp ce discutam, a intrat şi Niculiţă 
Totu. Văzând că este o discuţie mai intimă a voit să se retragă. 
C.Z.C(odreanu) i-a spus să rămână şi el cu noi, după care mi s¬ 


a adresat: >la spune Bidiene, să ştie şi Totu ce vor saşii lui 
Fabritius!< Am expus invitaţia lui Fabritius din partea institutului 
german din Nurnberg. C.Z.C(odreanu) puţin revoltat ne-a spus: 
> Vedeţi acum, când constată cei din Reich şi acest domn 
Fabritius că devenim o forţă politică în ţară şi că cuziştii nu sunt 
decât nişte demagogi, caută apropierea de noi. în 1932 ne-au 
nesocotit şi au pactat cu cuziştii. Meargă şi acum să le facă lor 
invitaţia de a trimite tineri cuzişti să le studieze sistemul. Eu nu 
fac aceasta! T e rog pe tine, Bidiene, să-i transmiţi lui Fabritius 
răspunsul meu în sensul următor: să transmită celor din Reich 
si în special domnului Ribbentrop. să ştie că în România 

legionară nu se va face politică cu oferta cecului în buzunar şi 

cu poliţa în celălalt. Să mai ştie că de la ei n-am să primesc 10 

pâini decât atunci când pot să le restitui îndoit. fsublinierea 

autorului -şi continuă:) De altfel eu nu dispun de mijloacele 
băneşti să trimit pe spesele mele oameni de valoare să 
studieze sistemul de orgnizare naţional-socialist. Când voi 
dispune de mijloace materiale, am să trimit pe cheltuiala mea şi 
atunci voi trimite. Uite măi Totule, pe Moţa şi pe Bidian, căci 
după ei are ce profita ţara- dacă te trimit pe tine ce profit am, 
prost mergi şi tot aşa vii înapoi.< La remarca asta personală 
Totu a replicat: >Căpitane, iarăşi mă iei în băşcălie<. Căpitanul 
îi răspunde: >Nu te supăra Totule, tu ştii că mi-eşti drag. Dar 
inţelege tu, că nu poţi veni mai cuminte de acolo, decât cum 
eşti<. Ca încheiere C.Z.C(odreanu) a spus: >Nu este nici politic 
ca în momentul de faţă să trimitem oameni de ai noştri acolo, 
căci îndată ne-ar acuza adversarii că suntem în solda 
hitleriştilor, mai ales că am făcut declaraţia aceea de încadrare 
în Axă.< 

l-am dat dreptate în cele spuse, dar nu le-am acceptat ca 
folositoare politic. De aceea reîntorcându-mă la Sibiu i-am 
transmis lui Fabritius răspunsul în sensul următor: >Mulţumim 
de atenţia acordată, dar în împrejurările actuale politice nu 
putem trimite pe nimeni în Germania, căci ar servi adversarilor 
în campania lor de defăimare a lui C.Z.C(odreanu), că este 
stipendiatul lui Hitler. Rămâne deschisă invitaţia pentru alte 
timpuri viitoare, favorabile unor atari relaţii.<(Rel.Mem.pag. 29) 









începutul anului 1939 (anul interbelic cel mai sângeros şi unul 
din cei mai inumani ani ai României) află închisorile şi noile 
lagăre ale ţării pline de legionari. închisoarea de la Braşov, 
lagărele de la Miercurea Ciuc, Vaslui etc. erau pline de 
legionari. La Vaslui erau peste 600 printre care şi fruntaşii 
Mişcării. împuşcarea legionarilor ajunge la ordinea zilei. în 
Ianuarie d.ex. a fost omorât profesorul Vasile Cristescu, 
locţiitorul autorizat al lui C.Z.Codreanu, în Septembrie au fost 
împuşcaţi la Vaslui 41 de legionari (vezi: Ion Fleşeriu, Amintiri, 
Madrid 1977, pag. 109) etc. 

Atentatul împotriva primului ministru Armând Călinescu, 
executat de echipa în frunte cu Miti Dumitrescu din 21 
Septembrie 1939, atentat cu totul necugetat şi total opus noii 
orientări a lui C.Z.Codreanu, atentat care a folosit numai 
ascensiunii lui Horia Sima şi a adus prejudicii enorme Mişcării şi 
Ideii legionare, a avut drept consecinţă imediată impuşcarea a 
peste 400 de legionari într-o singură noapte, printre care 3 
fruntaşi din fiecare judeţ. Noaptea aceasta a fost numită de unii 
„Noaptea sfântului Bartolomeu românesc" (Ion Fleşeriu, op.cit 
pag.115) La Sibiu fruntaşii legionari, dr.Aug.Bidian, Corneliu 
Georgescu şi Ion Fleşeriu, fiind concentraţi au scăpat de acest 
măcel. 

Revin acum la însemnările din >Relatări Memoriale< privind 
anul 1939: 

„Reîntorcându-mă din lagărul de la Vaslui la (finele lui- 
precizarea autorului-) Mai 1939 am căutat să găsesc un mijloc 
de a lua contact cu cineva din grupul lui Fabritius care mergând 
în Germania să ia contact cu grupul de legionari refugiaţi acolo. 
Prin prietenul dr.Schop am luat contact cu Andreas Schmidt, 
despre care îmi spunea dr. Schop că va fi viitorul şef al grupului 
naţional-socialist din ţară. Cu acesta m-am convenit la mine 
acasă şi i-am cerut să transmită celor din Germania să înceteze 
ori ce fel de acţiuni care ar putea periclita situaţia celor din 
închisori şi lagăre. Nu am avut confirmarea să fi transmis acest 
mesaj. Cum el era în perspectivă de a fi ginerele unuia din 
generalii SS, cred că mesajul meu nu se încadra în planurile 
SS-ului, care prin Horia Sima pregătea asasinarea lui 
Călinescu.“(Rel.Mem.pag 31) 


Din însemnările privind anul 1939 existente în >Relatările 
Memoriale< menţionez încă o însemnare scurtă din capitolul cu 
titlul:“ Contacte cu diverse personalităţi din tară“ . ce urma să-l 
scrie, capitol probabil şi scris, însă ridicat ulterior de securitate. 
Notiţa respectivă începe cu cuvintele: „De scris întrevederile 
cu:“ (Rel.Mem. pag. 25) Urmează 14 nume şi datele respective 
când au avut întrevederile, majoritatea lor în 1940, câteva în 
1941 şi una singură în 1939. Ultimul nume este „Ernest 
Urdăreanu (Mareşalul Palatului -nota autorului) în 5 rânduri 
(deci 5 întrevederi -nota autorului-) Decembrie 1939“. 


1940 

Anii 1938 şi 1939 au marcat, după cum s-a putut vedea mai 
sus, apariţia a două curente diametral opuse în Mişcare: 
curentul non-violenţei al lui C.Z.Codreanu, îmbrăţişat la început 
de puţini legionari, printre care Augustin Bidian, Radu 
Mironovici, pr.l.Dumitrescu-Borşa etc. şi curentul lipsit de 
orizont şi pasional al pedepsirii, ca să nu-l denumesc al 
răzbunării, susţinut în special de Horia Sima şi de mulţi dintre 
cei refugiaţi în Germania. Ambele curente aveau în vedere 
înlăturarea lui Carol II; calea de urmat era însă total opusă. în 
Germania Horia Sima luase contact cu forurile superioare SS, 
după cum consemnează Dr.A.Bidian (Rel.Mem.pag. 31), amintit 
mai sus. El îşi urmărea planul său vechi, ca şi Stelescu, de a 
pune mâna pe conducerea Mişcării. în legătură cu această 
ambiţie a lui Sima e concludentă o amintire a dr. Şerban 
Milcoveanu. Dânsul relatează o convorbire avută cu I.Dobrin. I. 
Dobrin a fost din vara 1934 până la 17 Aprilie 1938 secretarul 
nr.2 al lui C.Z.Codreanu la sediul din Gutenberg nr. 3: „I. 
Dobrin: >Şi eu am avut o parte din vină din nenorocirile care s- 
au produs<. Eu: >Cum asta?<. I.Dobrin: >Sunt văr cu Horia 
Sima, am cunoscut viermele pândind la el şi n-am raportat 
Cdpitanului să ia măsuri de apărare preventivă<. Eu: >Cum s- 
a intâmplat?< I.Dobrin: >în August 1935 la Tabăra de la 
Carmen Silva. Căpitanul mi-a dat o listă de nume şi m-a trimis 



să dactilografiez ordinul de zi cu înălţarea acestora la gradul de 
comandant legionar<. Eu: >Şi..!? I.Dobrin: >în tabără se 
găsea şi Horia Sima. S-a luat după mine şi pe drum m-a rugat 
să-i trec numele pe respectiva listă. N-a fost nevoie să fac ce 
mi-a spus pentu că citind lista l-am găsit deja scris de Căpitan<. 
Eu: >într-adevăr!? I.Dobrin: >Trebuia să informez pe Căpitan. 
Ambiţia personală e embrion de viitoare trădare în funcţie de 
împrejurări. îmi recunosc această vinovăţie.>“(Dr.Şerban 
Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima 
voi.I, 1996, pag. 224) 

în acest sens îmi amintesc de o relatare făcută mie de tatăl meu 
în legătură cu desemnarea viitorului conducător al Mişcării în 
vara anului 1940. Datorită unor maşinaţii ale lui H.Sima el se 
pune pe sine în discuţie arogându-şi acest drept, iar unii îl 
susţim Aflând de acestea tatăl meu s-a întâlnit personal cu 
Sima în Bucureşti, iar după discuţia între patru ochi avută. Sima 
şi-a dat cuvântul că nu va accepta, chiar dacă i se va propune, 
conducerea Mişcării. Acest capitol deosebit de important al 
Mişcării a format tema unor detaliate dezvăluiri în Memoriile 
scrise de dr.Bidian. Din păcate acestea au fost luate de 
Securitate. Din fericire au rămas câteva însemnări cu privire la 
aceste evenimente cruciale pentru viitorul Mişcării şi câteva 
schiţe cu privire la punctele ce urmau să le scrie (şi pe care le-a 
şi scris, după cum mi-a mărturisit, având chiar intenţia să mi le 
dea spre a le citi). Capitolul avea titlul „Acţiunea de 
destindere" 

şi conţinea următoarele subtitluri: 

Chemarea mea la Bucureşti. —Contacte cu Ghelmegeanu, cu 
Urdăreanu. Audienţă colectivă la Carol II în Martie 1940. 
Memoriu pentru desfiinţarea FRN (Frontului Renaşterii 
Naţionale) şi revenirea la organizări politice organice. Călătoria 
mea la Berlin. Contactele mele de acolo. Revenire în ţară cu 
memorii. 

Trecem peste strunga lui Ghelmegeanu, legătura directă la 
Palat. 

Revenirea în Ţară a lui Horia Sima şi Pătraşcu. 
înfiinţarea >Partidului Naţiunii< -un foetus mort.. 


Cedarea Basarabiei -Joi, a doua zi audientă la Urdăreanu si 
Carol II ■ y 

Propunere să intru în guvern, -refuz-, intră Horia Sima. în 
prealabil întrevedere cu Pamfil Şeicaru şi Radian. 
în 4 Iulie (1940) guvern Gigurtu. Ne opunem. Jocul mârşav al 
lui H.S. (Horia Sima).“ (Rel.Mem. pag,1) 

Pe o altă foaie dr.Bidian notează: „Contacte cu Pamfil Şeicaru - 
Radian, schimbarea guvernului Tătărescu. Cu Vaida, 
Anghelescu în 4-5 Septembrie 1940 şi Sever Dan. Acţiunea de 
destindere.“(id.ib.) 

în legătură cu Pamfil Şeicaru scrie pe o foaie DINA5 printre 
altele, referindu-se la acesta: „După cazul Armând Călinescu el 
s-a făcut mijlocitorul în acţiunea de destindere, a deschis larg 
porţile redacţiei şi administraţiei ziarului>Curentul< pentru foştii 
legionari, fiind extrem de mulţumit de randamentul dat de 
legionarii angajaţi. Prin relaţiile personale pe care le avea cu 
Urdăreanu Ernest a creat între noi şi palat legături directe. în 
primăvara anului 1940 am luat pentru prima oară contact cu el 
ia redacţia Curentului. Cu acest prilej şi-a exprimat mulţumirea 
pentru contribuţia elementelor legionare din serviciul 
ziarului.“(Rel.Mem. pag.26) 

După asasinarea lui Armând Călinescu la 24 Noiembrie 1939 
urmează pentru câteva zile generalul Argeşeanu după care C. 
Argetoianu cu o durată de două luni, apoi până la 4 Iulie 1940 
guvernul prezidat de Gheorghe Tătărescu (liberal). Tătărescu 
încearcă să ralieze diversele grupări politice. Reuşeşte însă 
numai să adune în jurul său grupări fărămiţate ca d.ex. pe 
liberalii lui Gh. Brătianu, grupul naţional-ţărănesc al lui Armând 
Călinescu, reprezentanţii direcţi ai lui Carol (Urdăreanu etc), 
adepţii lui Vaida-Voevod, ai lui N.lorga şi Cuza. Ţelul urmărit, 
demonstrarea Germaniei că în România există un front politic 
unitar, nu a fost realizat, căci I.Maniu şi Dinu (Constantin I.C.) 
Brătianu rămân în expectativă iar Mişcarea Legionară nu exista 
oficial. Tătărescu continuă însă politica de alianţă cu Franţa şi 
Anglia. 

Germanii pornesc în primăvara 1940 marea ofensivă în Apus. 
Aceasta duce la ocuparea Danemarcei şi Norvegiei iar la 17 
Iunie 1940 francezii cer armistiţiu. O nouă constelaţie de forţe 


apare în Europa. Germania devine stăpâna pe continent. 
România, care prin politica ei până în acel moment mizase pe 
Franţa şi Anglia, se vede dintr-odată la discreţia Germaniei, 
care avea, în noua situaţie politică, tot mai mari interese 
economice şi geopolitice în această parte a Europei. Existenţa 
insăşi a României devine în această constelaţie dificilă. 
Uniunea Sovietică e prima ţară care profită de acest fapt şi în 
urma ultimatului înaintat României la 26 Iunie 1940 îşi 
încorporează Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul 
Herţa. La 15 Iulie 1940 Hitler, într-o scrisoare adresată regelui 
Carol II, ameninţă direct România. El scrie: „Oferta României de 
a avea în viitor o atitudine amicală faţă de Germania nu poate fi 
decât salutată de Germania, cu atât mai mult cu cât, din 
păcate, din trecut şi până în ultimul timp atitudinea politicii 
oficiale româneşti a fost puţin amicală, ba chiar duşmănoasă. 
Orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara 
dumneavoastră prin manevre tactice de orice fel, trebuie să fie 
şi va fi sortită eşecului. Mai curând sau mai târziu -şi probabil 
într-un timp foarte scurt- rezultatul ar putea fi chiar distrugerea 
României." 

Situaţia aceasta dramatică a României este oglindită în 
>Relatările Memoriale< mai mult sau mai puţin detailat, 
dezvăluind însă aspecte noi şi puţin cunoscute. 

Referitor la relaţia dintre regele Carol II şi Germania în 
primăvara 1940 dr. Bidian face în pag.2 printre altele remarca: 
în Carol II „nemţii pierduseră încrederea din Aprilie 1940 când 
ai noştri au oprit livrarea de produse petrolifere chiar în 
momentul când era în plin bătălia pentru cucerirea Norvegiei", 
în acelaşi sens scrie în altă parte: „Primul consilier al 
Ambasadei Germaniei de la Bucureşti, care conducea efectiv 
interesele germane la Bucureşti, dr Steitzer,... acesta 
cunoscând atitudinea fermă a SS-ului german de a-l impune pe 
Sima, în conversaţiile avute cu Ică Antonescu şi cu Vaier Pop 
le-a comunicat că fără legionari Germania nu acceptă să se 
facă guvern. în plus cerea abdicarea lui Carol II. considerat ca 
trădător. Trădarea o vedeau în nerespectarea acordului din 
Noiembrie 1938 de la Berchtesgarden şi a tratatului Dr.Wohltat- 
Bujoiu“(id.ib.pag. 3). 


Situaţia politică tulbure din România, neîncrederea crescândă a 
lui Hitler faţă de regele Carol II şi ca atare presiunea tot mai 
accentuată a Germaniei asupra ţării au drept urmare o 
schimbare a atitudinei Regelui faţă de Mişcare. Se încearcă din 
ambele părţi o apropiere. în amintirile sale dr. Bidian numeşte 
noul curs al evenimentelor „Acţiunea de destindere" , sau 
„pacificarea cu Carol ii ", cum e denumită în altă parte: „în 
ziarele din luna Martie 1940 (aproximativ 17-29 Martie) a apărut 
un >Apel< semnat de mine şi de vreo 200 de intelectuali pentru 
pacificarea cu Carol II ( a se vedea ziarele >Curentul<, 
>Universul< şi altele din 17 11 40)“(Rel.Mem. pag.4) Fratele meu 
lancu Bidian copiază la Biblioteca Academiei din ziarul 
>Curentul< (anul XIII, Nr. 4344, Duminecă 17 Martie 1940) 
>Scrisoarea către Carol ll< şi >Apelul< menţionat mai sus, pe 
care le reproduc in extenso: 

„Majestate, 

vitregia vremurilor şi a oamenilor ne-au împiedecat să depunem 
la picioarele tronului Majestăţii Voastre dragostea şi credinţa 
care totdeauna au sălăşluit în sufletele noastre. 

Nici lipsurile, nici suferinţele, nici momentele de înălţare şi 
speranţă nu ne-au smuls o clipă din inimi devotamentul şi 
sincera noastră iubire pe care tinereţea zbuciumată şi 
maturitatea noastră de acum le-au păstrat neatinse ca prinos pe 
altarul Tronului. 

Coroana şi Majestatea Voastră împletite cu credinţa în măreţia 
românească au fost, sunt şi vor rămâne idealurile în jurul cărora 
s-au ţesut toate speranţele şi toate gândurile acestor generaţii. 
Luptători neînfricaţi pentru statul integral naţional, pioneri ai 
Domniei atotstăpânitoare, a Domnului cu măreţie voivodală, nu 
ne-am îndoit nici în suferinţă, nu ne-am clătinat nici în credinţa 
că Domnul acestor generaţii tinere va fi înfăptuitorul unei 
Românii puternice în graniţele ei de nestrămutat şi în respect în 
concertul politic mondial. 

Liberi şi stăpâni pe inimile noastre venim să depunem la 
picioarele Tronului toată dragostea şi credinţa, toată puterea 
de muncă şi tot devotamentul pentru care însăşi jertfele noastre 
stau mărturie. 





Strâns uniţi în jurul Majestăţii Voastre, legionarii de ieri, 
luptătorii de astăzi, stau gata la porunca împărătească să-şi dea 
tributul de jertfă în slujirea neamului. 

Vă asigurăm Majestate că şi cei dinăuntru ca şi duşmanii din 
afară vor găsi în aceste generaţii de luptători stânci de neclintit 
de care se vor frânge poftele de discordie şi dorinţa lor de 
distrugere. 

Aşteptând porunca Majestăţii Voastre spunem din toată inima: 
să trăiţi Majestate! 

I) Corneliu Georgescu avocat, 2) Radu Mironovici avocat, 3) 
Ilie Gârneaţă avocat 4) Dr.Noveanu Vasile medic, 5)Augustin 
Bidian avocat, 6) Vasile lasinschi farmacist, 7) Coriolan Matei 
profesor.229) Dumitru Banea Sibiu“ 

Apelul 

„Către foştii camarazi 

Subsemnaţii, foşti grade şi funcţiuni ai fostei Mişcări Legionare 
luând cunoştinţă de declaraţia diui Preşedinte al Consiliului de 
Miniştrii şi de hotărîrea guvernului de a înlesni pacea lăuntrică, 
hotărîre care pentru noi a început să fie pusă în practică prin 
diverse acte de guvernământ, socotim că dorinţa aceasta de 
pace ca şi acţiunea care izvoreşte din ea, nu pot rămâne fără 
ecou adânc în inimile noastre mai ales în aceste timpuri când 
de pretutindeni nori negri întunecă orizontul Patriei. 

Conştienţi de datoriile noastre româneşti, curaţi în sufletele şi 
inimile noastre, slujitori ai pământului strămoşesc şi ai Coroanei 
Române, ne găsim integraţi în comunitatea de interese şi 
idealuri ale întregului Neam românesc. 

De aceea trecând peste orice resentimente care ar putea să ne 
închidă în noi şi să ne sustragă în acest ceas comunităţii de 
jertfă a Naţiei, ne îndreptăm către toţi cei crescuţi în disciplina şi 
credinţa legionară chemându-i la cea mai sfântă dintre datorii, 
în cea de a aşeza mai presus de orice interesele şi destinele 
Patriei şi Tronului nostru românesc. 

Monarhişti prin plămada noastră sufletească, carlişti prin 
frământările noastre din 1927, slujitori credincioşi ai Majestăţii 
Sale, regelui Carol II, stăm unde se află steagurile ţării noastre 
şi acum când nu se îngăduie, ştim unde trebuie să ne adunăm. 


Camarazi de luptă pentru împlinirea destinelor imperative ale 
Patriei: de veacuri jinduită de duşmani, adversari ai actelor 
anarhice de oriunde ar veni ele, să ne adunăm cu toţii sub 
sceptrul biruinţei, şi încadraţi în noua stare de lucruri, mândrii de 
Patria noastră, să-i aducem jertfa care i se cuvine." (Rel. Mem. 
pag.4,5) 

Unul dintre actele de guvernământ de o deosebită importanţă, 
prin care regele Carol II încerca să câştige încrederea 
Germaniei, schimbându-şi atitudinea faţă de legionari, a fost 
Decretul Regal din 28 Iunie 1940 prin care Horia Sima este 
numit Subsecretar de Stat la Ministerul Educaţiei Naţionale în 
guvernul prezidat de Gh.Tătărăscu. Carol ştiind, se pare, că 
Horia Sima este omul nemţilor îl aduce în guvern sperând prin 
aceasta să câştige asentimentul Germaniei. Germanii nu se 
lasă impresionaţi de acest joc, continuă presiunea. Ca urmare 
Gh.Tătărăscu demisionează la 3 Iulie şi a doua zi, la 4 Iulie 
1940 prin înalt Decret Regal se numeşte un nou guvern cu 
inginerul Ion Gigurtu. Scopul urmărit era ajungerea la o alianţă 
cu Germania şi Italia. în guvern intră H.Sima, ministru la Culte şi 
Arte, Vasile Noveanu, ministrul Avuţiilor Publice, Radu 
Budişteanu la Culte, Augustin Bidian, subsecretar de Stat la 
Finanţe. 

în legătură cu vara anului 1940 semnificative pentru situaţia 
politică din ţară şi evenimentele petrecute în această perioadă 
şi apoi ulterior (Dictatul de la Viena 30 August şi începerea 
războiului împotriva Uniunii Sovietice 22 Iunie 1941) sunt 
câteva scurte notaţii asupra unor personalităţi politice străine 
sub titlul „Contacte cu personalităţi politice străine". Capitolul 
detaliat cu acest titlu, scris ulterior, a fost ridicat apoi de 
Securitate: notaţiile rămase au fost incluse de autor în „Relatări 
memoriale" pag. 27-32. 

Foarte interesantă este notaţia asupra lui Edith von Kohier, o 
agentă a lui Hitler: . .Madame’ Edith von Kohier a căutat să mă 
cunoască în timp ce eram la Ministerul de Finanţe. M-a invitat la 
un dineu servit în apartamentul ei din hotelul Athene Palace. 
între cei prezenţi: doi consuli germani şi consilierul Steitzer. 
Discuţii de tatonări. Ea se afla în relaţii mai strânse cu Dr. Sever 
Dan, un intim prieten al meu. Datorită acestor relaţii strânse şi 




intervenţiei ei la Hitler, cu ocazia stabilirii frontierei la căderea 
Ardealului de Nord, izvoarele de gaz metan de la Sărmaş şi 
Sărmăşel ne-au rămas nouă. Se poate vedea traseul frontieri în 
regiunea aceea formând o buclă spre Nord în interiorul căreia 
sunt cuprinse aceste localităţi. A fost singurul serviciu pozitiv pe 
care ni l-a făcut această agentă a lui Hitler.“(Rel.Mem. pag. 28) 
Apare în această relatare importanţa legăturilor politice la înalt 
nivel spre influenţarea unor decizii destinatorii pentru viitorul 
unei ţâri. 

O altă legătură aruncă o clară lumină asupra rolului 
determinatoriu al informaţiei asupra intenţiilor participanţilor în 
acţiunile politice. în cazul unei confruntări o veridică informare 
poate fi, desigur dacă e folosită inteligent şi nu pasional, cheia 
succesului: în caz contrar al insuccesului. Aceasta o dovedesc 
relatările expertului economic german dr. Richard Karoli. 
Referindu-se la relaţia cu acesta dr. Bidian scrie: . .Dr.K.R .fKaroli 
Richard-nota autorului-) în Iulie 1940 mi-a destăinuit că va 
începe războiul cu ruşii într-o perioadă de cel mult un an, şi nu 
mai curând de o jumătate de an. El mi-a spus: >Noi economiştii 
suntem singurii care ştim când va fi acest război şi nu militarii. 
Noi îl pregătim economiceşte şi numai odată pusă la punct baza 
economică, poate începe acţiunea militară.<“(Rel.Mem. pag.28) 
Dr. Bidian continuă apoi: „Acţiunea contra Jugoslaviei (Aprilie 
1941-nota autorului-) a intârziat războiul cu ruşii timp de cel 
puţin 2 luni. începutul era să fie în primele zile ale lunii Aprilie 
1941. Referindu-se apoi la dr. Karoli scrie: „Curios cât de lipsit 
era în cunoaşterea vieţii politice la noi. în aparatul lor economic 
lucrau (d.ex.) cu personalităţi politice ostile lor. Astfel îl aveau 
ca avocat pe Mihail Ghelmegeanu.“ 

în legătură cu contactele cu armata germană se referă la 
contactul cu ataşatul militar al Aviaţiei germne, Gerstenberg. Cu 
privire la el scrie: „ Gerstenberg . colonel, ataşat militar al 
Aviaţiei, pe urmă ajunge general. în 1940 fac prin Knoll 
cunoştinţă cu el. Locuia pe una din străzile care dădeau în 
şoseaua Kiselef. După biblioteca pe care o avea şi din discuţiile 
avute cu el se vedea fiind şi un om de cultură. Nu era militarul 
cu orizont limitat. înainte de a veni la noi fusese ca ataşat militar 
la Moscova. Cunoştea stările de acolo. Avea o repulsie faţă de 


regimul de acolo. Pe linia lui de serviciu depindea de Gdring. 
Dorea să ne cunoască şi voia să ştie cum înţelegem 
colaborarea între România şi Reich. l-am expus poziţia noastră: 
>Pe plan intern afirmarea intâietăţii româneşti în toate domeniile 
politice şi economice. Pe plan extern solidaritate cu puterile 
Axei în faţa cotropirii ruseşti şi pentru redobândirea Basarabiei. 
Colaborare economică cu Germania pentru industrializarea ţării. 
Cunoaştere reciprocă între tineret.<. (Gersenberg) a informat 
pe Gdring (în acest sens) despre stările din România. După 
Ianuarie 1941 teza lui Gerstenberg era că politicul rămâne pe 
planul doi, primând războiul. în 1944 era aşa de încrezut în 
forţele lor avute în ţară, încât credea că sunt aici stăpâni 
absoluţi. Ne considera incapabili de a lua o atitudine ostilă lor. 
Orgoliul acesta german a făcut să nu vadă pregătirea armată a 
loviturii din 23 August 1944 -spre nenorocirea lor şi fericirea 
noastră-.“(Rel.Mem. pag.27,28) 

Referindu-se la contacte cu alte personalităţi politice străine 
scrie: „în Iunie 1940 (contacte cu) atasati militari ai Japoniei. 
Erau absenţi în ceea ce priveşte stările politice de la noi. Pe 
plan extern se orientau după nemţi. Mai cunoscători au fost cei 
de la legaţia Italiei, totuşi cu o notă de superficialitate.“(id.ib.) 
în legătură cu anul 1940 mai sunt scurt consemnate şi contacte 
cu politicieni români ca d. ex. cu Ion Antonescu, Ică Antonescu, 
Roşianu, Eugen Cristescu etc.(Rel.Mem.pag 27) 

Din >Relatări Memoriale" redau in extenso şi cererea de 
demisie din guvernul Gigurtu, pe care o face dr.Bidian la 24 
Iulie 1940: 

„Domnule Prim Ministru, 

în audienţa din ziua de 19 Iulie curent, pe care am avut-o la 
Domnia Voastră, ne-aţi adus la cunoştinţă respingerea demisiei, 
depusă în scris în ziua de 17 aceeaşi lună. 

Cu această ocazie mi s-a promis că se vor satisface 
dezideratele noastre de ordin naţional, expuse atât în Consiliul 
de Miniştri cât şi în demisia scrisă. 

în afară de aceasta V-am adus la cunoştinţă cu această ocazie 
că au fost repuşi în funcţiune o parte din prefecţii, care au 
dispus în toamna anului 1939 asasinarea camarazilor noştri de 






luptă naţională şi am cerut să fie iniocuiţi, din considerente 
morale, ce nu le mai arăt, dar pe care Domnia Voastră le-aţi 
înţeles şi acceptat. 

Am mai arătat că trebuie intervenit prin măsuri drastice şi de 
extremă urgenţă în economia ţării pentu a evita o prăbuşire 
economică a ţării noastre. 

în discuţiile anterioare, în legătură cu arestarea d-lui general 
Antonescu (pe care nu-l cunosc personal şi cu care n-am avut 
nici un fel de legătură), am arătat că nu putem să patronăm prin 
prezenţa noastră în guvern această arestare, din punct de 
vedere al spiritului de dreptate, care ne obligă să luăm atitudine 
când cineva este supus unui tratament privativ de libertate, 
tratament la care şi noi am fost supuşi, şi pe care îl 
condamnăm. Ne-aţi promis că în 2-3 zile va fi pus în libertate. 
Până azi, deşi au trecut de la intrarea noastră în guvern trei 
săptămâni, n-au fost satisfăcute nici una din dezideratele 
arătate. 

în activitatea mea la minister am depus tot sufletul pentru 
îndreptarea relelor şi pentru o mai bună funcţionare a 
departamentului. 

Măsurile de îndreptare izolate nu pot rezolva însă problema în 
totalitatea ei, aceasta neputându-se face decât prin măsuri de 
ansamblu luate de un guvern sincer naţionalist, 
într-adevăr situaţia internă se menţine neschimbată, iar prin 
repunerea în funcţie a prefecţilor mai sus amintiţi s-a adâncit 
neîncrederea, contra căreia ducem lupta din toamna anului 
1939.. 

Situaţia externă se prezintă tot ca în trecut, fără să se fii 
câştigat încrederea Axei Roma-Berlin printr-o politică externă 
fermă şi hotărită, ba mai mult, suntem puşi în situaţia de a 
accepta alte cedări de teritorii, ceea ce nici noi, nici naţiunea nu 
poate admite. 

în faţa tuturor acestor împrejurări îmi permit să Vă rog să-mi 
acceptaţi demisia din guvernul ce-l prezidaţi, exprimându-Vă 
întreaga mea consideraţie ce Vă păstrez şi asigurarea mea că 
voi lucra şi mai departe în calitate neoficială la cimentarea 
legăturii strânse dintre generaţia noastră de luptători şi 


Majestatea Sa regele Carol al ll-lea, cu ale cărui năzuinţe 
pentru binele neamului, ne confundăm. 

Bucureşti 24 Iulie 1940 
Sănătate, dr.Aug.Bidian" 

Pe cerere în colţul de sus Dr.Aug.Bidian notează cu cerneală: 
„24 VII 1940, Gigurtu notează pe cererea de demisie că o 
respinge -motivele respingerii sunt cuprinse în răspunsul lui, 
care se află la dosarul Tribunalului Militar Braşov" 

Pe o copie a acestei cereri notează dr.A.B. în colţul de sus, tot 
cu cerneală: „24 VII 1940 Gigurtu notează pe demisia mea că o 
respinge conform scrisorii care mi-a trimis-o. N.B. Originalul 

scrisorii lui Gigurtu se află la dosarul meu nr.Tribunalul 

Militar Braşov." (Rel.Mem. pag. 21,22) 

O interesantă notiţă scrisă pe o foaie disparată, căreia din 
păcate îi lipseşte urmarea, scrisă pe altă foaie, de care n-am 
mai dat, este următoarea: „După cedarea Basarabiei, care a 
avut loc Joi 26 VI 1940, în urma unei informaţii de la Marele 
Stat Major, prin colonelul Dragomir Nicolae, că ruşii încearcă o 
lovitură de stat folosindu-se de elementele de stânga din 
guvernul Tătărăscu, -miniştrii Mihail Ghelmegeanu de la 
Interne, Mihail Ralea de la Muncă şi Petre Andrei de la 
Educaţie- în plan fiind şi ocuparea aeroportului Băneasa, am “ 
(aici se termina pagina, iar foaia ce conţinea urmarea 
dispăruse) (Rel.Mem. pag.26) 

Zile critice si hotărîtoare pentru viitorul României au avut loc la 
începutul lunei Septembrie 1940. în legătură cu acestea 
relatează: „în zilele critice din 3-6 Septembrie 1940 -adică 
Marţi, Miercuri, Joi şi Vineri- cel care conducea efectiv 
interesele ambasadei germane la Bucureşti era prim-consilierul 
Dr. Steitzer. în acel timp Fabricius (ministrul plenipotenţiar al 
Reichului la Bucureşti -nota autorului-) era plecat din Bucureşti. 
Rapoartele despre care aminteşte Mocsony-Stârcea erau 
trimise de ambasadă nu cu semnătura lui Fabricius ci cu cea a 
dr-ului Steitzer. în afară de Vaier Pop legătura cu ambasada 
germană o făcea pentru Ion Antonescu Mihai Antonescu. Horia 
Sima nu avea relaţii personale cu ambasada. El era exponentul 





lui Himier şi ca atare primea instrucţiuni de manevră de la 
colonelul von Rietgen, specializat în acţiuni de subversivitate 
(în Persia şi probabil şi în alte ţări). Acest von Rietgen era 
agentul personal al lui Himier. în casa lui a redactat H.S (Horia 
Sima -nota autorului) manifestul răspândit în 3 si 4 Septembrie 
prin care se cerea abdicarea lui Carol II. 

Antonescu Ion ştia că grupul SS german îl susţine pe H.Sima şi 
că în momentul acela influenţa acestuia era mai puternică decât 
recomandaţiile ambasadei condusă de cadre vechi diplomatice 
neiubite de partid şi într-o măsură oarecare suspectate de 
partid. Aceste cadre vechi diplomatice vedeau cu ochi mai buni 
formarea unui guvern Antonescu susţinut prin atitudine 
binevoitoare de către partidele Istorice.... 
în seara de 4 Septembrie l-am văzut în două rânduri pe 
Dr.SteItzer în casa lui Knoll, el fiind invitatul acestuia la cină. în 
conversaţiile avute mi-a declarat că Germania cere: un guvern 
Antonescu cu legionarii şi abdicarea lui Carol II. Spunea că 
situaţia politică trebuie să se rezolve urgent fiindcă ei nu pot 
admite ca în spatele viitorului front anticomunist să fie în ţara 
noastră o situaţie haotică. -Pentru cazul că nu se va constitui o 
atare formaţie guvernamentală vor interveni forţele armate 
germane. Dar conform acordului Ribbentrop-Molotov din 1939 
de la Moscova, ei, germanii, nu vor putea ocupa decât teritoriul 
până pe linia Milcov, iar Moldova va fi ocupată de ruşi. 

Mi-a cerut părerea, că dacă în cursul nopţii de 4-5 Septembrie 
1940 nu voi avea elemente suficiente de a crede că se 
formează un atare guvern, să-i comunic punctul meu de vedere 
şi el va cere în zorii zilei intervenţia armată, 
înainte de a-l vedea pentru prima dată pe Dr. Steitzer am stat 
de vorbă cu Ion Antonescu la vila lui. Amănunte de detaliu în 
altă parte. 

Pe scurt, la întrevederea în trei; Ion Antonescu, Vaier Pop şi eu; 
1)analizând situaţia politică a momentului Antonescu mi-a 
relatat că partidele istorice, Maniu şi Brătianu, refuză să-i dea 
concurs fără ca în prealabil să fie abdicat Carol II. 2)că el în 
condiţiile acestea se întoarce la palat şi depune mandatul 
primit! 3)că este revoltat de faptul că H. Sima a refuzat să vină 
să stea de vorbă cu el, deşi el şi-a dat cuvântul de onoare că 


are cale liberă. Eu i-am răspuns: chiar dacă n-a venit şi nu vine 
H. Sima să ştie că legionarii îl susţin în acţiunea pentru 
detronarea lui Carol II. în privinţa aceasta are cuvântul rrieu. I- 
am cerut şi chiar am insistat să nu-şi depună mandatul, fiindcă 
acest mandat de formare a guvernului reprezintă jumătate din 
puterea de stat. Momentul acesta nu trebuie scăpat. Regelui 
să-i spună care este cererea tuturor partidelor. La asta mi-a 
replicat: „Cum s-o fac aceasta căci nu va accepta." Eu i-am 
răspuns: Trebuie să i-o spuneţi într-o formă acceptabilă de 
compromis şi anume: abdicarea să aibă loc după formarea 
guvernului, cu formula de abdicare în favoarea lui Mihai, 
formulă admisă şi în manifestul lui H.Sima. 

Vaier Pop a aflat de bună propunerea mea. Antonescu încă a 
acceptat-o, ca după câteva discuţii şi după ce a primit un 
telefon de la Palat să spună enervat: „mă întorc la Palat să 
depun mandatul!" 

S-a îmbrăcat şi împreună cu Vaier Pop s-au dus la maşina din 
stradă pentru a pleca la Palat. Eu i-am însoţit şi în drum până la 
maşină am insistat să nu comită greşeala de a depune 
mandatul. Mi-a promis de data asta că nu-l va depune şi că va 
încerca formula de compromis pe care i-am recomandat-o. 

Pe urmă am avut întrevederile cu Steitzer, după care vreo 3-4 
convorbiri telefonice cu Antonescu care era la Palat. Vizita mea 
la Antonescu a avut loc pe la orele 20-21, în seara de 4 
Septembrie 1940. 

în convorbirile telefonice i-am spus care este punctul de vedere 
german şi am accentuat asupra pericolului că ziua de__5 
Septembrie putea să fie sfârsituţ nostru ca stat, ameninţat ^ 

ocuparea germană si rusească. într-una din aceste convorbiri 

mi-a confirmat că şi Ică (Antonescu -completarea autorului-) l-a 
informat în acest sens. Se vede că şi el, şi poate şi Vaier Pop, 
vor fi avut aceleaşi informaţii de la Dr. Steitzer. 

Pe la orele 1 noaptea (4-5 Sept) am avut de la Antonescu 
ultima comunicare. La telefon mi-a spus că au ajuns la o 
formulă asemănătore formulei mele de compromis, că a 
acceptat mandatul şi ne cere linişte. Eram într-o măsură 
oarecare nedumerit, în special asupra cererii de linişte. Aceasta 
am interpretat-o în sensul -ca ipoteză mai puternică- că a 




pactat cu Carol II, şi că ar fi capabil să pornească la represiuni 
de mână forte. In noaptea aceea împreună cu Nelu M (Manzat 
—presupun, nota autorului) şi Gigi St.(?) am judecat asupra 
celor spuse de Ion Antonescu şi ce este de făcut. Timp de o oră 
am stat în maşina lui Gigi în str.Rosetti. Am decis: nu-i cerem 
lui Dr.SteItzer nici o intervenţie. Dumnezeu să aibă în paza Sa 
ţara noastră (deşi răspunsul lui Antonescu însemna că vrea să 
formeze guvernul fără legionari). Am dormit din precauţie la 
mama lui Gigi.“ (Ins. Mem. pag. 3,4) 

Perioada Septembrie 1940- Iunie 1Q41 e tratată special într-un 
capitol cu acest titlu, amintit în „Relatări Memoriale" pag.1. Alte 
capitole cu respectivele titluri consemnate în aceste Relatări au 
fost ridicate de Securitate sau se află în dosarul dânsului la 
Arhiva Tribunalul Militar Braşov. 

Relatările memoriale conţine în continuare însemnări din anii 
1941 până în anul 1973 precum şi amintiri în legătură cu 
familia. 


Dr.Dr.Augustin Alexandru Bidian 

Wiesbaden 15 Noiembrie 2008 


Duiliu Sfinţescu şi pedagogia poiitică 

două categorii de legionari, întâii - sunt cei de 
^mediată respiraţie, iar ceilalţi sunt, desigur, de amplă, 
îndepărtată respiraţie, iar prin aceasta nu vreau să discriminez 
în vreun fel, că adică unii ar fi mai legionari decât ceilalţi, sau că 
primii sunt mai valoroşi decât alţii. în categoria celor dintâi îi am 
în vedere pe cei de observanţă strictă, pe cei în exclusivitate 
l^egionari, devotaţi cauzei până la sacrificiu, concentraţi în ei 
înşişi. Adevărate nuclee dense de legionarism, ei sunt numai ai 
ideologiei cu care se identifică. Ceilalţi sunt şi legionari, dar şi 


altceva, nu ca ideologie, ci numai ca preocupări definitorii. Nu 
mai puţin prezent, legionarismul acestora din urmă este însă 
mai difuz, mai puţin limpede, nu chiar pe atât de evident ca al 
celor dintâi, nu până într-atât de canonic, însă în măsura în 
care el le defineşte temeliile poate fi şi mai de lungă 
amplitudine. Ei ilustrează legionarismul la un nivel mai adânc, 
extinzând atitudinea legionară la toate domeniile spiritului 
uman. Pentru a face mai limpezi cele pe care vreau să le spun, 
voi da ca exemple pentru această a doua categorie pe; Mircea 
Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica. Să luăm apoi seama la 
felul aparte al raportului acestora cu Mişcarea legionară, spun 
fel aparte pentru că acesta a stârnit nu o singură dată 
nemulţumirea, ba chiar reacţia critică a legionarilor din prima 
categorie. Luându-i acum în ordinea inversă celei în care au 
fost enumeraţi mai sus, să începem prin a observa că filozoful 
Constantin Noica a avut o apropiere târzie de Mişcare, însă 
excepţional expresivă pentru ideologia acesteia, în aşa măsură 
încât articolele din scurta sa aderenţă sunt astăzi scoase într-o 
actualitate politică de care nu beneficiază niciun corifeu al 
respectivei orientări. Ca să nu mai amintesc şi faptul că s-a 
străduit să definească Rostirea filozofică românească drept 
expresie a ireductibilităţii fiinţei neamului, ca amprentă a 
identităţii lui, şi ce altă întreprindere a spiritului ar putea fi mai 
legionară!? Cât despre Emil Cioran, ale cărui aparente deziceri 
de poziţiile sale politice din tinereţe au provocat pe bună 
dreptate revolta legionarilor loiali până în moarte, le-aş spune 
criticilor acestuia: E vreunul dintre voi care să-l fi elogiat pe 
Căpitan până într-atât încât să-l compare cu Domnul Hristos? A 
mai elaborat cineva un atât de amplu program de Schimbare la 
faţă a României, adică de revelare a dumnezeirii ei latente? 
Ceea ce, şi îndeosebi cum a spus Emil Cioran despre legionari 
rămâne a fi superlativul textelor de factură legionară; de aici, de 
pe acest soclu, orice am face, el nu mai poate fi detronat. însă 
cazul excepţional al prezenţei semnificative în Mişcare a unui 
mare intelectual rămâne acela al lui Mircea Eliade. Nu doar că 
fost şi el, cu vizibilitate inconstantă, aderent la Mişcare, dar 
întreaga lui operă, deopotrivă ştiinţifică, publicistică şi literară 
stă pe temeiul concepţiei că lumea este vie, prinsă în chingile 



unor determinisme organice. Tocmai în acest sens, prin 
gândirea lui se vădeşte că Mişcarea legionară nu a fost 
rezultatul unui capriciu, fie el şi politic, ori înrobirea anumitei 
părţi a lumii româneşti sub magnetismul unei personalităţi 
deosebite cum a fost Corneliu Zelea Codreanu, ci ea a fost mai 
degrabă expresia ideologică a unei atitudini fundamentale, din 
veac, a cărei excelentă expresie este opera lui Mircea Eliade. E 
în ea o adevărată metafizică subterană, care potenţează sacrul 
în baza presupunerii că sufletul lumii este însuşi Dumnezeu. Iar 
această axiomă este fundamentală atât pentru Mircea Eliade 
cât şi pentru ideologiile naţionaliste, identitare. Dreapta a 
pierdut un război mondial, fiind învinsă din atâtea puncte de 
vedere, dar, peste vicisitudinile acelui război, principiile ei din 
variate domenii au triumfat prin lucrarea în spirit a unor atari 
intelectuali. 

înainte de a trece la subiectul propriu-zis al consideraţiilor 
de faţă, mai rămâne de făcut o precizare, şi anume că cei din 
prima categorie la care m-am referit mai sus sunt oarecum 
asemenea membrilor unei secte, severi până la maximum cu ei 
înşişi şi orientaţi exclusiv spre interiorul Mişcării, izolaţi etanş de 
lumea care îi cuprinde. în acelaşi timp, ceilalţi, cei care sunt 
mai întâi intelectuali şi abia mai apoi oameni politici - nu doar 
că sunt complet deschişi spre înafară, dar toate acţiunile lor 
sunt orientate exclusiv în direcţia exteriorului, de parcă ei ar şi 
ignora existenţa propriu-zisă a legionarismului. Şi cu toate 
acestea sunt tot atât de legionari cât şi primii, cu nimic inferiori 
ca adecvare la Mişcarea în cauză. Ei bine, exemplul lui Duiliu 
Sfinţescu, de care este vorba acum, ilustrează tocmai o 
semnificativă trecere treptată din prima categorie a legionarilor 
în cea de-a doua. De la condiţia de captiv al legionarismului, în 
mod paradoxal tocmai adâncindu-şi legionarismul, el se 
îndreaptă spre exterioritatea acestuia, devotându-se mai 
degrabă naţionalismului, sau chiar doar patriotismului. Iar prin 
această nouă atitudine politică, el nu-şi neagă poziţiile 
ideologice iniţiale, ci chiar şi le amplifică. 

Deşi numai pe scurta durată a doi ani, Duiliu Sfinţescu a 
făcut parte, în modul cel mai propriu, din Legiune, fiind 
apropiat de Corneliu Zelea Codreanu, lucrând în acelaşi birou. 


fiindu-i încredinţate de acesta rosturi în Mişcare dintre cele mai 
importante, precum ţinerea condicii în care erau consemnate 
gradele legionare. Când cu faimoasa Rebeliune, ca mulţi dintre 
camarazii săi, şi el a luat calea exilului plecând în Germania, 
unde, spre deosebire de mulţi dintre aceştia, s-a integrat mai 
bine pentru că era familiar oarecum cu societatea occidentală, 
vizitase Parisul încă de la vârsta de şase ani, făcuse acolo 
studii şcolare pe care le-a continuat mai apoi la prestigioasa 
Politehnică din Charlottenburg, de lângă Berlin, unde îşi şi 
obţine specializarea în două importante domenii ale ştiinţelor 
tehnice. Cariera sa profesională în Occident a fost atât de 
strălucită încât i-a adus recunoaşteri prin titluri maxime precum 
cel de Doctor honoris causa acordat de Politehnica din 
Aachen, iar după căderea comunismului şi de cea din 
Bucureşti. 

Aşadar, Duiliu Sfinţescu a început prin a fi legionar ca 
cei din prima categorie, dar a sfârşit prin a aparţine Mişcării 
mai degrabă în felul celor dintr-a doua categorie precum sunt 
cei trei intelectuali numiţi ceva mai înainte. Vom înţelege 
aceasta dacă vom lua seama la câteva dintre reperele 
activităţii sale politice. în acest sens aş aminti pentru început 
că alături de trei dintre cei mai prestigioşi camarazi ai săi: 
Nicolae Horodniceanu, Nicolae Smărăndescu şi Stelian 
Stănicel, colaboratori permanenţi ai lui Corneliu Zelea 
Codreanu în anii 1936 - 1938, contribuie la realizarea mult 
îmbunătăţită a celei de-a treia ediţii a unei cărţi consacrate 
Căpitanului şi care îndeosebi prin strădania sa este editată în 
ţară sub titlul de camuflaj: Din luptele tineretului român, 1919 - 
1939, purtând în paranteză menţiunea: culegere de texte. Este 
o lucrare impersonală, o apologie radicală în care sunt 
conspectate exclusiv aprecieri elogioase, în fapt este o carte 
tipic legionară, scrisă de legionari pentru ei înşişi, aceasta întru 
cât excluzând orice dialog cu partea adversă, 
neproblematizând nicio clipă destinul orientării legionare, ea 
pare astfel alcătuită încât să poată linişti conştiinţele 
aderenţilor la Mişcare dându-le asigurarea că tot ceea ce a 
făcut aceasta a făcut bine. Scoasă într-un tiraj de cinci mii de 
exemplare, parte dintre acestea au fost distribuite în lumea 


legionară, iar cealaltă parte s-a degradat prin depozite 
improvizate, făcându-se de la sine inutilă. 

Dar, aşa cum se vede din titlu, lucrarea are un implicit 
caracter polemic, însă aceasta doar în interiorul Mişcării. 
Pentru că ea se mărgineşte să descrie fenomenul legionar prin 
mărturii din epocă, însă numai până în anul 1939. Deşi nu se 
fac trimiteri la ceea ce s-a întâmplat cu legiunea şi cu oamenii 
ei după această dată, este clar că avem de-a face cu o poziţie 
codrenistă. Tocmai din acest punct începe şi implicarea mai 
amplă a lui Duiliu Sfinţescu în politica legionară. Este acum 
cazul ca făcând o paranteză să amintesc de acea teză a 
propagandei antilegionare ce susţine, în baza unui presupus 
principiu că ideologiile extreme coincid, se suprapun, că adică 
legionarii şi comuniştii au fost tot una. O mistificare grosolană 
care cuprinde însă un sâmbure de adevăr, în sensul în care a 
existat la comunişti o invidie, ba chiar o fascinaţie fată de 
excelenţa Mişcării. Precum altă dată Carol al ll-lea a invidiat 
simpatia de care se bucurau legionarii în rândul populaţiei ţării 
şi a încercat prin uniforme şi defilări similare să le confi’şte 
succesul, tot astfel comuniştii au trăit o asemănătoare emulaţie 
în ceea ce priveşte uniformele de paradă şi mitingurile. Dar 
aceştia din urmă au mers cu imitaţia încă şi mai departe, încât 
un cântec legionar care evoca suferinţa camarazilor în 
închisoarea Doftana a fost pur şi simplu confiscat ca linie 
melodică dar şi prin cuvintele sale prea puţin schimbate. Un 
adevărat plagiat de care oficialităţile ţării prinzând de veste au 
interzis noul cântec pretins comunist’, asvârlindu-l în bezna în 
care se aflau toate cele ale legionarilor. Tot în acelaşi sens, cei 
care am trăit acei ani ne amintim că la un moment dat 
propaganda comunistă făcea mare caz de nişte documente, 
inclusiv fotografice, care ar fi demonstrat că Nicolae 
Ceauşescu încă din ilegalitate s-ar fi aflat în fruntea luptei 
clasei muncitoare, cum se spunea. însă repede s-a răspândit 
informaţia că în respectiva fotografie, chipul Tovarăşului 
fusese decupat de cine-ştie-unde şi lipit în locul unui anonim 
aflat întâmplător la mijloc, în primul rând al mitingului în cauză, 
dintr-un 1 Mai muncitoresc. Ei bine, nici de data aceasta 
comuniştii nu erau originali, ci în înfăptuirea acestui fals 


păşeau pe urmele legionarilor. Fiindcă, în anul 1977, la 
Madrid, într-o editură a Mişcării legionare este publicat albumul 
Legiunea în imagini, în care nu o singură dată ci pare-se de 
trei ori se intervine în compunerea unor fotografii şi este 
introdus chipul unui important personaj al respectivei Mişcări. 
Tocmai de la acest caz porneşte Duiliu Sfinţescu în strădania 
sa de a denunţa falsul şi a restabili adevărul. Mai întâi doar 
multiplică nişte simple broşuri minime, colecţii de opinii critice 
ale unor legionari mai în vârstă care depun mărturie pentru 
restabilirea adevărului. Capitală pare a fi aici mărturia olografă 
a Doamnei Lilica, fosta soţie a Căpitanului. în acest stadiu pare 
că avem de-a face cu o dispută din interiorul Mişcării, direcţia 
acţiunii este aceeaşi specifică direcţie centripetă. Cu un pas 
mai departe, broşura, deşi în aceleaşi condiţii tipografice 
precare, este mai apoi amplificată mult, iar Duiliu Sfinţescu îşi 
asumă paternitatea acţiunii, fie şi dacă numai sub condiţia de 
responsabii pentru autenticitatea şi conformitatea textului. 
Altceva este însă şi mai important în această nouă tentativă 
editorială. Acum apare titlul: Răspuns la întrebările tineretului 
român cu privire la Mişcarea Legionară. Aşadar nu mai avem 
de a face cu un produs adresat legionarilor, legionarii propriu- 
zişi sunt abandonaţi, alţii sunt cei pe care îi are în vedere 
Duiliu Sfinţescu. 

Miracolul românesc pare a fi fost acesta, că atunci când 
regimul dispunea de cetăţeni care pierduseră orice urmă de 
legătură cu România interbelică, cu România adevărată, chiar 
atunci când s-au ridicat la viaţă copiii născuţi forţat în urma 
faimosului decret cu privire la natalitate, cei cărora li se spunea 
cu sarcasm decreţei, prunci pe care nu-i doriseră părinţii lor şi 
asupra conştiinţei cărora partidul putea fi stăpân în mod 
absolut, tocmai aceştia, chiar atunci, în Decembrie 1989, au 
ieşit pe marile bulevarde ale Bucureştilor cântând: Libertate te 
iubim, ori învingem ori murim. Ultimele cuvinte reiau versul 
refren al imnului legionar dedicat celor hotărâţi să-şi pună 
chezaşă viaţa pentru cauza luptei lor. Ca noi toţi, şi Duiliu 
Sfinţescu a fost impresionat de această minune a tineretului 
din România şi în succesivele sale vizite în ţară a căutat să 
cunoască cât mai mulţi tineri şi tocmai lor, în primul rând lor se 


adresează masivul, amplul volum pe care îl redactează şi îl 
publică sub titlul cum nu se poate mai explicit: Răspuns la 
întrebări ale tinerilor care doresc tot adevărul despre Mişcarea 
Legionară. 

Cartea era mai degrabă o nadă, o cursă pe care el o 
întindea eventualilor să-i interlocutori, de predilecţie tineri, cu 
care intra în dialog şi conştiinţele cărora el se străduia să le 
modeleze politic. Scria şi rescria mereu părţi întregi ale lucrării, 
vâna colaboratori, ale căror contribuţii le intercala în carte 
printre paginile al căror autor era în exclusivitate. Aşa s-a 
întâmplat când a introdus în volumul său amplul şi atât de 
impresionant documentatul cu reproduceri faximil şi cu 
fotografii text al Doamnei Anca Neculce, şi cel al Doamnei 
Xenia Mămăligă nu mai puţin amplu. Dar merită o menţiune 
aparte contribuţia profesorului Nicolae lliescu din Statele Unite. 
Lui îi aparţine în exclusivitate tot capitolul consacrat 
Mareşalulm Ion Antonescu, text care modifică mult orientarea 
cărţii marcând o substanţială şi semnificativă extindere dinspre 
legionarism înspre mai cuprinzătoarea orientare ideologică a 
naţionalismului. Precizez că deşi nu îi aparţine textul, Duiliu 
Sfinţescu a acceptat întrutotul punctul de vedere al profesorului 
Nicolae lliescu. Aşadar, nu avem aici de-a face cu orgolii 
auctoriale, lucrarea propriu-zisă este mai degrabă doar un 
pretext de care autorul se foloseşte pentru a evada din 
universul legionar, nu părăsindu-l ci extinzându-i marginile 
pâriă unde izobara interesului său ideologic coincide cu harta 
naţionalisrnului românesc, căruia Mişcarea i-a fost doar un 
moment, şi acela tragic. Obsesia lui Duiliu Sfinţescu, aşa cum 
mărturiseşte în felul ei şi cartea aceasta, a fost tineretul ţării, pe 
care l-a căutat stăruitor, pe care s-a străduit să-i ajute 
procurându-i informaţie istorică şi clarificări idelogice, ba chiar 
şi resurse pecuniare. Din perspectiva zilei de azi, sunt 
justificate oare strădaniile sale pe lângă cei mai tineri dintre 
apropiaţii săi din ţară? Aceştia, ca şi cei mai mulţi dintre 
congenerii lor, sunt încă absenţi din politica mare a ţării. Pot 
însă afirma că doi dintre cei mai preţuiţi de el astăzi au ajuns la 
titlul de profesor universitar, cu doctorate obţinute magna cum 
laude, alţi doi sunt ziarişti de prestigiu, şi alţii tot la fel. Dar 


altceva este important, şi anume că orientarea lor de dreapta 
nu a fost abandonată ci afirmată mereu, infiltrată ca bază 
teoretică în cele mai diverse domenii pe care ei le ilustrează. 
Lor le sunt asemeni numeroşi alţii care fără să-l cunoască pe 
Duiliu Sfinţescu sunt contaminaţi de aceiaşi orientare politică. 
Deocamdată nu au făcut front comun ci stau pulverizaţi în tot 
mai numeroase grupuscule. 

în încheiere aş vrea să amintesc că prietenul său de o 
viaţă. Constantin Noica, când a vrut să-l omagieze pe Duiliu 
Sfinţescu, l-a numit homo planetarius, om planetar, şi acesta 
chiar a fost un cetăţean al lumii, integrat perfect oriunde l-au 
purtat paşii pe suprafaţa pământului. Dar el a fost deopotrivă 
un desăvârşit cetăţean al ţării sale, cum nu am cunoscut mulţi 
alţii. Un altul, tot pe atât de profund român, adică Petre Ţuţeâ 
stătea la căpătâi cu un exemplar princeps din Gramatica lui 
Eliade Rădulescu şi visa ziua în amiaza mare la corifeii Şcolii 
Ardelene. Pentru oameni ca aceştia fiinţa patriei, asemeni 
aceleia a lui Dumnezeu, este vie, trecutul istoric este prezent 
în simultanietatea fiecărei clipe, cu cât mai mult oameni 
universali şi tot pe atât oameni ai pământului, ai ţării. Tocmai în 
acest sens Duiliu Sfinţescu a prefigurat existenţa de azi a unei 
întregi populaţii de români, alungaţi de vicisitudinile vieţii din 
ţară, care prin mijloace electronice sunt mai ancoraţi în 
realităţile neamului decât cei mai mulţi dintre conaţionalii lor 
rămaşi acasă. Realitatea patriei nu mai este una strict 
geografică, ci îndeosebi ideologică şi mai ales spirituală. Poţi fi 
cel mai bun român la distanţă de mii de kilometri de ţară, este 
ceea ce a prefigurat cu pedagogia politică a exemplului propriu 
şi Duiliu Sfinţescu. Fie-i binecuvântată memoria. 


Ion Papuc 


Amintirile din România ale poetei Ana Maria Marin 

Ana Maria Marin a fost văduva eroului legionar Vasile Marin. S- 
a născut la Botoşani, în 1910, ca fiică a unui colonel de vânători 
de munte şi a unei evreice înstărite, provenind dintr-o 
numeroasă familie habotnică. După anumite conflicte cu 
profesorii în perioada studiilor liceale, e şefă de promoţie la 
bacalaureat (grăbită, a făcut într-un an clasele a şaptea şi a 
opta), apoi, după strălucite studii de medicină, cu externat şi 
internat prin concurs, reuşeşte prima la examenul de medici 
secundari, în specialitatea pediatrie. 

Vom urmări amănunţit partea românească a biografiei ei după 
volumul de amintiri „Poveste de dincolo...” apărut în 1979 la 
Madrid în Editura Autorului. 

în preliminariile capitolului despre copilărie, autoarea relatează 
că atât în familia boierească a tatălui, cât şi în cea evreiască a 
mamei, căsătoria părinţilor ei a fost socotită o mezalianţă. 
Dragostea lor era însă puternică şi a biruit împotrivirile celor 
care-i iubeau. Autoarea şi fratele ei mai mic îşi vizitau rudele 
materne şi paterne. Sunt amintite: străbunica paternă care a 
trăit 101 ani şi bunicii materni, care le dăruiau nepoţilor animale. 
Un capitol aparte se referă la cariera de pediatră pe care a ales- 
o pen^u că n-a reuşit să prindă un loc la psihiatrie. Şi totuşi, 
avea în ea dragoste de copii şi a devenit destul de repede o 
pediatră foarte bună. 

în 1932, fiind încă externă la Colţea, autoarea îl cunoaşte pe 
Vasile Marin, în acel moment doctorand, redactându-şi teza 
despre „Fascism”. El provenea dintr-o familie mai modestă. 
Totuşi, mama lui fugise din Ardeal după ce tatălui ei, preot 
ortodox, ungurii îi scoseseră ochii, ceea ce era un important 
blazon românesc. Căsătoria, în ziua de 9 Februarie 1933 s-a 
încheiat fără ştiinţa părinţilor. Tatăl ei a reacţionat violent când a 
aflat despre faptul consumat, ameninţând cu dezmoştenirea, 
dar până la urmă conflictul s-a aplanat. Luna de miere la munte 
s-a terminat după o săptămână, când ziarul le-a adus ştirea 
despre greva ceferiştilor de la depoul Griviţa şi jurnalistul Vasile 
Marin a trebuit să revină în capitală. Greviştii erau manevraţi de 
comunişti. Până la urmă. Armând Călinescu a ordonat să fie 


împuşcaţi. Au căzut şi nevinovaţi care aduceau greviştilor de 
mâncare: copii, neveste, mame. Ce s-a întâmplat până la urmă 
cu chiorul se ştie. 

în ziua de 20 Decembrie 1933 erau fixate alegerile 
parlamentare. Campania electorală preconiza un succes 
deosebit al Gărzii de Fier, care avea candidaţi aproape în toate 
judeţele ţării. Primul ministru I.G. Duca dizolvă însă Garda de 
Fier la 9 Decembrie şi-i închise la Jilava pe toţi candidaţii 
legionari. Prima vizită a autoarei la Jilava, la soţul ei arestat, o 
făcu să compare închisoarea respectivă cu Bastilia. în urma 
presiunilor, la 29 Decembrie ultimii arestaţi de la Jilava au fost 
eliberaţi. în aceeaşi seară, I. G. Duca a fost împuşcat în gara 
Sinaia. Vasile Marin s-a ascuns, pentrucă mulţi din legionarii 
găsiţi acasă au fost ridicaţi şi-au dispărut apoi pentru totdeauna. 
Cei doi soţi se mai întâlneau conspirativ, discutau despre 
„Cruciada copiilor”, de Blaga pe care o citiseră împreună. 
Nicadorii, care s-au predat imediat după uciderea lui Duca, au 
fost condamnaţi la 5 Aprilie 1934. Vasile Marin scotea ziarul 
„Vestitorul”''*, în care au apărut articole profetice, ca „Dreapta 
sau stânga”, „Calul Troian”, dar totodată scria şi la „Cuvântul” lui 
Nae lonescu. 

în vara anului 1934 cei doi soţi lucrează la construcţia Casei 
Verzi şi a bisericii din Hotarele, autoarea, desigur, numai în 
puţinul timp liber disponibil. De la acest şantier pleacă 
Decemvirii să-l pedepsească pe Stelescu, fără ca Vasile Marin 
să fi ştiut ceva. 

în vara anului 1936, în tabăra de la Mare, a început să se 
discute despre războiul civil spaniol şi s-a hotărât ca o delegaţie 
să ducă o spadă donată de generalul Cantacuzino Grănicerul 
generalului Moscardo. La 26 Noiembrie delegaţia Legiunii a 
plecat din Gara de Nord. Autoarea enunţă itinerarul parcurs, 
fără a menţiona că Franţa le refuzase viza de tranzit celor şapte 
legionari care, la 12 Decembrie se angajau să lupte în „Tercio”, 
Legiunea Străină Spaniolă, cu gradul de soldaţi, ca să fie toţi 
împreună, până la sfârşitul războiului. 

în continuare, redau dintr-un pasaj mai amplu, semnificativ 
pentru ceea ce s-a întâmplat lângă Madrid în jurul Crăciunului 


^Autoarea numeşte periodicul „ziar“ la pag. 122 şi “revistă” la pag. 123. 



din 1936: “Primi întâia scrisoare de dragoste şi dor! în patru ani 
cât stătuseră împreună, acest lucru era subînţeles. Acum îi 
spunea pentru întâia oară că o iubeşte şi că întotdeauna o 
iubise. S-a îngrozit deabinelea. Ştia, deci, că nu se va mai 
întoarce. Voia să-i lase o ultimă mărturie a inimii lui. Altfel, ar fi 
tăcut, cum tăcuse până atunci. «în cazul când ar fi fost rănit, 
să vină să-l îngrijască. Nu avea încredere decât în îngrijirea ei. 
Generalul i-ar fi ajutat desigur.» 

Scrisoarea în care îşi mărturisise secretul inimii lui, până atunci 
adânc ascuns, fu ultima..., în afară de cea începută şi prin care 
trecuseră gloanţele, amestecând-o cu sânge, 
îi răspunse printr-o scrisoare lungă, încurajatoare, în care, 
printre lacrimi, se descria altfel decât era în acel moment, eroică 
şi înţelegătoare, minciuni...Noroc că scrisoarea a rămas în 
poste-restantul de la Burgos. Poate e şi astăzi acolo, căci 
nimeni nu a mai venit s-o ridice. 

...avea de gând să se ducă la general şi să-l întrebe de ce i-a 
părăsit pe bieţii soldaţi, copiii lui, fără nici o putere într-o ţară 
dezorganizată? Mai ştie ceva despre ei, de pe front? 

«Frontul nu mergea tocmai bine. Se dădeau lupte grele tocmai 
lângă Madrid. Nu ştia dacă lua parte şi unitatea lui, iar de 
părăsire nu putea fi vorba. Nu comanda el!»...nu putea citi. Nu 
trebuia să lase nici un moment gândul important, gândul care o 
ţinea în viaţă. îşi formase un fel de delir de unde electro¬ 
magnetice, prin care comunica cu câmpul de bătaie, ziua şi 
noaptea. 

în ziua de 13 Ianuarie 1937, Neculai Totu, din echipa care 
deservea mitraliera, a început să scuipe sânge şi a trebuit să fie 
evacuat în spatele frontului. Ceilalţi continuau să păzească 
drumurile care duceau spre Madrid. Pe la orele cinci după masă 
patru tancuri ruseşti se îndreptau spre micul grup de români de 
la Majadahonda. Mitraliere contra tancurilor. Prima lovitură 
trasă din dosul turelei lovi în plin, ucigând pe loc pe Ion Moţa şi 
pe Vasile, soţul ei. 

Pe la şase după masă, se prezentară la spitalul unde lucra un 
domn mai în vârstă şi o doamnă tânără, cerând să vorbească 
cu interna de gardă. Domnul mai în vârstă era colonel în 


rezervă, făcând parte din Senatul Legiunii. La început îi spuseră 
că soţul ei a fost grav rănit. 

Căpitanul venea la spital, se aşeza într-un colţ al odăii, scotea 
un pachet de cărţi şi făcea pasienţe, în timp ce lacrimi mari i se 
rostogoleau pe obraz. Ionel Moţa era cel mai bun prieten al lui. 
Poate plângea pentru asta sau pentru că avea darul clar-viziunii 
şi simţea că şi de ei se apropie urgia cea mare, «Mlaştina 
desnădejdii»....Venea poate să-şi ceară iertare şi să arate că 
el nu este mai puţin lovit. 

Se făceau pregătiri de înmormântare. îmbrăcată în negru, a fost 
dusă la graniţa de nord a ţării, ca să-şi aştepte iubitul; un mit se 
crease în jurul soţului ei, care avea să se întoarcă să doarmă 
somnul de veci în pământul strămoşesc. în acest timp de 
durere, se ridicau voci haine care cereau să se ridice cetăţenia 
legionarilor care se întorseseră, pentru că luptaseră în uniforme 
străine, pentru o cauză străină. în schimb poporul, care simţea 
că sunt ai lui, alergau din toate unghiurile ţării ca să se închine, 
ca unor moaşte sfinte, sicriilor purtate de-a lungul ţării. 

Două umbre negre însoţeau trenul: cele două văduve... 

Trenul trecu prin dulcea Moldovă, acoperită de zăpadă albă, 
doliul regilor, prin Ardeal şi apoi prin Muntenia, 
în ziua de 13 Februarie 1937, ajungeau acasă. Priveghiu după 
datină strămoşească la biserica Sf. Ilie Gorgani, apoi printre 
fulgi de nea, într-un car cu cetină, tras de legionari, au făcut 

drumul de veci spre casa clădită cu mâinile lor.îi lăsase la 

redacţia ziarului scrisoarea pentru cazul că nu mai avea să se 
întoarcă. Scrisoarea era scurtă: «Te rog să mă ierţi că acuma 
eşti aşa de singură şi ai grijă de mama»....” 

Acest ultim capitol al cărţii, cronologic - numai al treilea, se 
continuă cu prigoana începută după ce la alegerile din 
Decembrie 1937 partidul “Totul pentru Ţară” a câştigat aproape 
70 de mandate: arestarea Căpitanului, condamnarea lui la şase 
luni , apoi la zece ani, mutarea lui de la Doftana la Râmnicu- 
Sărat, unde erau Nicadorii şi Decemvirii, 
în 1938, autoarea împreună cu “patru fete şi patru doamne” au 
fost închise la mănăstirea Suzana. Ea, pentru că fusese găsită 
în vizită la o doamnă la care venise poliţia pentru a o aresta pe 
aceasta. După cîteva luni, doamnele au fost eliberate. Autoarea 





a organizat apoi evadarea celor patru legionare, simpatizând-o 
în mod deosebit pe Marieta Nicoară, viitoarea maică Mihaela de 
la mănăstirea Vladimireşti. Evadarea s-a produs. Planul a fost 
strecurat într-o nucă, printre alte nuci. Fetele trebuiau să 
coboare de la etaj pe cearşafurile înnodate. Prima a fost 
Marieta, dar cearşafurile neajungând până la pământ, a sărit de 
la o înălţime totuşi mare, trezind garda din somn şi împiedicând 
astfel continuarea operaţiunii. După o săptămână, evadata a 
ajuns la Braşov, unde s-a constatat că avea o fractură la 
coloana vertebrală, pentru care a trebuit să fie pusă într-un 
corset gipsat. Ana Maria Marin relatează că legionarele rămase 
în arest la mănăstire au fost imediat eliberate, pentru a se evita 
penibila comentare în presă a evadării unei femei. Apoi, când 
Marietei i s-a scos ghipsul, a fost căutată în aceeaşi zi de 
agenţii siguranţei. Petre Pandrea, în memoriile lui, relatează, că 
Marieta şi-ar fi fracturat piciorul. O variantă de folclor legionar 
susţine că evadata s-ar fi predat de bună voie, revenind la 
mănăstire, ca să nu fie pedepsit paznicul. Ana Maria Marin 
consemnează că, după uciderea Căpitanului, Marieta ar fi 
dispărut pentru a reapare în 1940, ca ajutor la dispensarul 
medicaj unde lucra autoarea. După 21 Ianuarie 1941, s-a retras 
[a mănăstire, cinci ani mai târziu călugărindu-se. 
închisorile Anei Maria Marin sunt prezentate în vreo trei 
capitole. Mai întâi, cele de la Carol al ll-lea, apoi ale lui 
Antonescu, însfârşit - cele comuniste. Primele - mai blânde, în 
sensul că paznicii erau încă oameni. Apoi, din ce în ce mai rău. 
Marele său noroc a fost procurorul militar Vansaanen, care a 
protejat-o, simpatizând-o şi salvând-o de vreo două, trei ori de 
condamnare. Apoi s-a căsătorit cu ea şi au fost arestaţi 
amândoi, deşi^ copilul lor era încă mic (născut în 1945). Acest 
băiat a fost mândria ei. N-a putut să-l iubească prea mult pentru 
că se simţea vinovată că, în loc să-l crească, să-l educe, ea-şi 
petrecea vremea-n puşcărie. Şi cu cât îl iubea mai mult, 
sângera mai tare. 

Ultima pedeapsă (administrativă) a fost de trei plus trei ani, 
eliberându-se la 6 Mai 1964 în ultimul lot de deţinute politice de 
la Oradea. Pe lângă aceşti şase ani, condamnarea la moarte, la 


23 Aprilie 1941 pentru deţinerea ilegală de arme fusese un 
moft. 

Puşcăriile comuniste sunt descrise foarte realist, evidenţiind 
elementele caracteristice, de umilire şi exterminare. Dacă 
numeroşi bărbaţi ne-au lăsat amintiri din temniţă, numărul 
femeilor care au îndrăznit o asemenea întreprindere e relativ 
redus. Autoarea narează evocându-se la persoana a treia. 
Faptul nu deranjează, chiar dacă mult mai frecvent se întâmplă 
ca romanele autobiografice să fie narate la persoana întâia. 

Ana Maria Marin, prin ascendenţa ei iudaică, precum şi prin 
strânsa legătură cu Mişcarea Legionară, ajunsese să înţeleagă 
foarte bine strategiile comuniste, lată un scurt pasaj revelator: 
“la început sovietele întrebuinţară tactica adormirii conştiinţelor, 
pornind serios la treabă numai după trei ani. Au lucrat 
sistematic, pe etape, luând mai întâi banii, apoi aurul, apoi 
profesia şi la urmă libertatea oamenilor. Cine cunoaşte literatura 
lor, ştie că totdeauna comuniştii au procedat în salturi, «doi 
paşi înainte, un pas înapoi».” 

Cronologic, cartea se încheie cu lunga ei suferinţă, la ieşirea din 
închisoare, când s-a îmbolnăvit de poliradiculonevrită 
ascendentă, sau sindromul Guilllain-Barre, maladie la vremea 
respectivă frecvent mortală. 

Cum anume a reuşit să se vindece, să emigreze până la urmă 
în Elveţia şi să mai trăiască 40 de ani, aproape supravieţuind 
băiatului ei, este o altă istorie. 


Dr. Mihai Neagu 



I