Jules Verne — Interesantele Aventuri Ale Unui Chinez

JULES VERNE 


JULES VERNE 


INITERESANIELE AVENIURI 
ALE UNUI CHINEZ 


CUPRINS: 

CAP 1. 

— Unde personalitatea şi naționalitatea eroilor se 
desprind puţin câte puţin. 

CAP 11. 

— In care Kin-Fo şi filosoful Wang sunt arătaţi într-un mod 
mai precis. 

CAP 111. 

— Unde cititorul va putea, fără greutate, să arunce o 
privire asupra oraşului Shang-Hai. 

CAP IV. 

— In care Kin-Fo primeşte o scrisoare importanta, cu opt 
zile întârziere. 

CAP V. 

— Unde Le u primeşte o scrisoare pe care n'ar fi vrut s'o 
primească. 

CAP VI. 

— Care va da, poate, cititorului dorinţa de a face o 
plimbare prin biurourile «Centenarului» 

CAP VII. 

— Care ar fi foarte trist, dacă n'ar fi vorba de fapte şi 
moravuri specifice Cerescului Imperiu. 

CAP VIII. 

— In caro Kin-Fo face o propunere serioasă lui Wang şi pe 
care acesta o acceptă cu aceeaşi seriozitate... CAP IX. 

— A cărui îucheere, oricât de ciudaţi ar fi, nu va surprinde. 
poate, pe cititor. 

CAP X. 


— In care Craig şi Fry suut prezintaţi ÎQ mod oficial noului 
client al tiCentenarului» 

CAP XI. 

— In care Kin Fo devine cel mai celebra ora din Imperiul 
da mijloc. 

CAP XII. 

— In care Kin-Fo, cei doi însoțitori şi valetul continui 
aventura. 

CAP. XIII. 

— Care conţine multe peripeții » XIV. 

— In care e vorba de oraşul Peking şi de o revedere 
plăcută. 

CAP XV. 

— Care rezerva cn siguranţă o surpriză lui Kin-Fo şi, 
poate, cititorului. 

CAP XVI. - 1q care Kin Fo reîncepe goana. 

i XVII. 

— In care valoarea comercială a lui Kin-Fo este din nou 
compromisă. 

CAP, XVIII - In care Craig şi Fry fac o descoperire 
importantă. > XIX. 

— Care nu sfârşeşte bine nici pentru căpitanul Yin, 
comandantul corăbiei, nici pentru echipajul său. 

CAP XX. -. In care se va vedea la ce 9e expun oamenii cari 
întrebuinţează aparatele Căpitanului Boyton. 

CAP XXI. 

— In care Craig şi Fry se despart” de Kin Fo. 


CAPITOLUL. 1. 

Unde personalitatea şi naționalitatea eroilor se desprind 
puţin câte puţin „Irebuie totuşi convenit că viaţa are ceva 
bun! zise unul din conmeseni, sprijinit pe braţul scaunului 
cu spătar de marmură, şi mestecând o rădăcină de nufăr 
îndulcit. 


— Şi rele de asemeni! răspunse, între două chicote de 
tuse, un altul pe care usturimea unei delicate aripi de 
rechin era să-l sufoce aproape. 

— Să fim filosofi! spuse un personaj mai vârstnic al cărui 
nas suporta o enormă pereche de ochelari. 

Astăzi îţi vine să te sugrumi, şi mâine totul alunecă, cum 
alunecă pe gât suavele înghiţituri din nectarul acesta. Asta-i 
viaţa, ce vreţi!a. 

Şi zicând acestea, epicurianul goli cu un aer împăcat 
paharul cu excelent vin cald, a cărui uşoară abureală se 
desprindea lent dintr-un samovar de metal. 

„Cât despre mine, reluă al patrulea personaj, existenţa îmi 
pare nespus de acceptabilă din momentul ce nu faci nimic şi 
ai mijlocul de-a nu face nimic! 

— Greşeală! ripostă al cincilea. Fericirea constă în studiu 
şi în muncă. A cuceri o cât mai mare sumă de cunoştinţe 
este a căuta să fii fericit! 

— Şi a vedea că la urmă de tot nu ştii nimic! 

— Nu e aceasta începutul înţelepciunii? 

— Şi care-i e sfârşitul? 

— Înţelepciunea n-are sfârşit! răspunse filosofic omul cu 
ochelari. A avea simţul comun este fericirea supremă. 

Primul conmesean se adresă atunci amfitrionului care 
ocupa capătul cel mai înalt al mesei, adică locul cel mai rău, 
aşa cum cereau legile politeţii. Indiferent şi distrat el 
asculta, fără ca să spună ceva, toată această dizertaţie inter 
pocula. 

— Haide! Ce gândeşte gazda noastră asupra acestor 
divagaţii după petrecere? Găseşte ea astăzi existenţa bună 
sau rea? E pentru, sau e contra? 

Amfitrionul spărgea nepăsător câteva seminţe în gură,se 
mulţumi, drept orice răspuns, să dea dispreţuitor din buze 
ca omul ce pare a nu se mai interesa de nimic. 

— Bah! făcu el. 

Acesta este de obicei cuvântul celor indiferenți. El spune 
tot şi nu spune nimic. Este în toate limbile şi trebuie să 


figureze în toate dicționarele de pe glob. Este o 
strâmbătură articulată. 

Cei cinci commeseni îl siliră cu argumente, fiecare în 
favoarea tezei sale. Vroiau să îi afle părerea. El se feri să 
răspundă întâi, dar sfârşi prin a afirma că viaţa nu era nici 
bună, nici rea. 

— Auziţi pe prietenul nostru! 

— Poate el să vorbească astfel când niciodată un fâşâit de 
floare nu i-a tulburat liniştea? 

— Şi când e tânăr! 

— Tânăr şi sănătos! 

— Sănătos şi bogat! 

— Foarte bogat! 

— Mai mult decât atât! 

— Prea bogat poate! 

Interpelările se încrucişeau ca scânteile unui foc de 
artificii, fără a aduce un surâs pe impasibila figură a gazdei. 
El se mulțumea să înalțe uşor din umeri ca cel ce n-a vroit 
niciodată să răsfoiască, măcar pentru o oră, cartea propriei 

sale vieţi, şi căreia nu i-a tăiat măcar primele pagini. 

Totuşi acest indiferent avea peste treizeci şi unul de ani, se 
ţinea foarte bine, poseda o avere mare, spiritu-i era cultivat, 
inteligenţa sa se ridica deasupra mijlociei. Avea în sfârşit, 
tot ceea ce lipseşte atâtora pentru a fi unul din fericiţii 
lumii. Pentru ce nu era? 

Pentru ce? 

Vocea gravă a filosofului se făcu atunci auzită şi, vorbind 
ca un corifeu al corului antic: 

— Prietene, zise el, dacă tu nu eşti fericit e că până acum 
fericirea ta n-a fost decât negativă. Fericirea este ca 
sănătatea. Pentru a o preţui trebuie să îţi lipsească din 
când?n când. Ori tu n-ai fost niciodată bolnav... Vreau să 
Zic, tu n-ai fost niciodată nenorocit! Aceasta lipseşte vieţei 
tale. Cine poate preţui fericirea dacă nenorocirea nu la 
atins de loc, măcar pentru o clipă! 


Şi, după observaţia-i înţeleaptă, filosoful ridicând paharul 
plin cu o şampanie de cea mai buna marcă. 

— Urez un pic de umbră soarelui gazdei noastre, zise el şi 
câteva necazuri vieţei sale! 

Goli apoi paharul. 

Amfitrionul făcu un gest de învoire şi recăzu în apatia-i 
obişnuită. 

Unde avea loc această conversaţie? Se petrecea într-o sală 
europeană, la Paris, la Londra, la Viena, la Petersburg? Cei 
şase conmeseni stăteau de vorbă în salonul unui restaurant, 
aici sau dincolo de ocean? Cine erau oamenii aceştia care 
discutau astfel de chestiuni, în timpul unui prânz, fără a fi 
băut mai mult decât se cade? 

În orice caz ei nu erau francezil pentru că nu discutau 
politică. 

Cei şase conmeseni se aflau într-un salon luxos decorat... 
Prin perdeaua geamurilor albastre sau portocalii se 
strecurau, la ora aceasta, utimele raze ale soarelui. 

Pe zidurile salonului străluceau, atârnate de tapete de 
mătase, oglinzi largi cu tăetură în pantă. 

Masa era vastă, pătrată, de lac negru. Nici o cuvertură pe 
suprafaţa-i care reflecta numeroasele obiecte de argintărie 
şi porțelan. Nici un şervet, ci simple pătrate de hârtie, 
ornate cu devize, şi din care fiecare invitat avea alături de 
el o suficientă provizie. In jurul mesei se înălţau scaune cu 
spătarul de marmură, mult preferabile celor capitonate ale 
mobilierului modern. 

Cât priveşte serviciul, era îndeplinit de fete nespus de 
plăcute în al căror păr negru se îmbinau crini şi crisanteme, 
şi care purtau brățări de aur răsucite cochet pe braţ. 
Surâzătoare şi glumeţe, ele serveau cu o mână, în timp ce 
cu cealaltă mişcau grațios un evantai mare care producea 
curenţi plăcuţi de aer. 

Prânzul nu lăsa nimic de dorit... Cine şi-ar imagina ceva 
mai delicat ca această bucătărie tot odată curată şi 
savantă? Bucătarul, ştiind că se adresa cunoscătorilor, se 


întrecuse în prepararea celor o sută cincizeci feluri din care 
se compunea menuul. 

La început, şi ca aperitive, figurau uscături zaharisite, icre, 
lăcuste prăjite, fructe uscate şi stridii de Ning-Po. Apoi se 
succedară, la scurte intervale, ouă coapte de rață, de 
porumbel, de nagâţ, cuiburi de rândunică cu ouă, carne 
tocată de „ging-seng*, măruntaie de nisetru în compot, sos 
de nervi de balenă cu zahăr, mormoloci în apă dulce, tocană 
de raci de mare, pipotă de vrăbii şi ochi de berbec înţepaţi 
cu un vârf de pană, măcinătura de bambu cu zeamă, salate 
îndulcite, etc. Apoi ananas de Singapore, praline de 
fisticuri, migdale sărate, fructe de „long-yen” cu miezul alb 
„li-ci”, castane de apă, portocale de Canton, formau ultimul 
serviciu al prânzului ce dura de trei ore, prânz stropit 
generos cu bere, şampanie, vin de Chao-Chigne. 

Dar veni în sfârşit momentul când tinerele servitoare 
aduseră, nu ceştile de modă europeană care conţin un 
lichid parfumat, ci şervete înmuiate în apă caldă pe care 
commesenii şi-le trecură pe faţă cu cea mai extremă 
satisfacţie. 

Nu era totodată decât o pauză a prânzului, o oră de 
farniente ale cărei clipe aveau să fie complectate cu muzică. 
Îndată o trupă de cântărețe şi muzicante cu instrumente 
intră în salon. Cântăreţele erau tinere, frumoase, cu ţinuta 

modestă şi decentă. Dar ce muzică şi ce metodă! 
Miorlăituri, cloncănituri, fără măsură şi fără tonalitate, 
ridicându-se în sunete ascuţite până la ultimele margini ale 
percepţiei simțului auditiv! Cât priveşte instrumentele, viori 
ale căror coarde se încurcau în firelor arcuşului, chitare 
acoperite cu,piei de şarpe, clarinete stridente, armonici 
părând mici piane portative, erau demne de cântecele şi de 
cântăreţele pe cari le acompaniau cu mare tămbălău. 

Şeful zgomotoasei orchestre dăduse la intrare programul 
repertoriului său. La un gest al amfitrionului muzicanţii 
cântară Buchetul celor zece flori, bucată foarte mult la 
modă pe atunci de care se înnebunea lumea bună. 


Apoi trupa de cântăreţi şi de executanţi, bine plătită de 
mai înainte, se retrase. 

Cele şase persoane părăsiră în urmă scaunul lor, dar 
numai pentru a trece de la o masă la alta, nu fără mari 
ceremonii şi complimente de toate felurile. 

La această a doua masă fiecare găsi o mică ceaşcă cu 
capac, ornată cu portretul lui BOdhidharama, celebrul 
călugăr budist, stând pe pluta sa legendară. Fiecare primi 
de asemeni o porţie de ceai pe care îl puse, fără zahăr, în 
apa clocotindă din ceaşca sa. 

Bun ceai! Nu-ţi era teamă de casa Gibb-Gibb & Comp., 
care îl furnizase, că l-ar fi falsificat prin amestecul necinstit 
sese, niciunul nu avu indiscreţiunea să-l întrebe ceva cu 
privire la aceasta. 

Totuşi filosoful nu amestecase glasul său în concertul 
general al urărilor. Cu braţele încrucişate, cu ochii pe 
jumătate închişi, cu un surâs ironic pe buze, el nu părea că 
aprobă nici pe cei care adresau complimentele, nici pe cel 
căruia i se adresau. 

Acesta se ridică atunci, îi puse o mână pe umăr şi, cu o 
voce ce părea mai puţin caldă ca de obicei: 

— Sunt dar prea bătrân pentru a mă însura? îl întrebă el. 

— Nu. 

— Prea tânăr? 

— Nici atât. 

— Găseşti că am făcut o greşeala? 

— Poate. 

— Aceea pe care am ales-o, şi pe care tu o cunoşti, e 
înzestrată cu tot ce trebuie pentru a mă face fericit. 

— Ştiu. 

— Atunci? 

— Tu nu aitot ce trebuie pentru a fi fericit! A te plictisi 
singur în viaţă, e rău! A te plictisi în doi, e şi mai rău! 

— Nu voi fi dar niciodată fericit...? 

— Nu, atât cât nu vei fi cunoscut durerea! 

— Durerea nu mă poate atinge! 


— Cu atât mai rău, căci în cazul acesta eşti de nelecuit! 

— Ah filosofii aceştia! strigă cel mai tânăr dintre invitaţi. 
Nu trebuie să-i asculţi. Ei sunt maşini de teorii. Fabrică de 
tot felul! Însoară-te, însoară-te, prietene! Eu aş face la fel 
dacă n-aş fi jurat să nu fac niciodată nimic. Prieteni, beau în 
fericirea gazdei noastre! 

— Şi eu, răspunse filosoful, beau pentru viitoarea 
intervenţie a vreunei divinităţi protectoare şi care, pentru 
a-l face fericit, să îl treacă prin încercarea durerei! 

După acest destul de bizar toast, invitaţii se ridicară, îşi 
apropiară pumnii aşa cum fac boxerii în momentul luptei, 
apoi, după ce, rând pe rând, îi coborâră şi îi ridicară, 
înclinând capul, se despărţiră. 

Din descrierea salonului în care a avut loc acest prânz, din 
bucatele exotice care îl compuneau, din obiceiurile 
invitaţilor şi, deasemeni poate, din ciudăţenia teoriilor lor, 
cititorul a ghicit ca era vorba de chinezi, nu de acele 
„cereşti5 figuri” care par a fi fost deslipite de pe un paravan 
sau vas de porțelan, ci de acei moderni locuitori ai 
Cerescului Imperiu, „europenizaţi” deja prin studiile, 
călătoriile şi frecventele legături cu civilizaţia Occidentului. 

Prin urmare, cele de mai sus se petreceau în salonul unei 
nave de pe râul Perlelor, la Canton, unde bogatul Kin-Fo, 
întovărăşit de nedespărţitul Wang, filosoful, ţinuse să-şi 
invite patru dintre cei mai buni prieteni ai tinereţei sale. 
Pao-Shen, mandarin de clasa a patra, cu cocardă albastră, 
Gin-Pang, bogat negustor de mătăsării în strada 
Farmaciştilor, Tim, optimistul solid, şi Houal, literatul. 

lar acestea aveau loc în a douăzeci şi şaptea zi a lunei a 
patra, în timpul primului din cele cinci priveghiuri care 
împart aşa de poetic orele nopţii chineze. 

CAPITOLUL II. 

În care Kin-Fo şi filosoful Wang sunt arătaţi într-un mod 
mai precis. 

Dacă Kin-Fo dăduse acest prânz de adio prietenilor săi din 
Canton, e că în capitala provinciei Kuang-Tong îşi petrecuse 


o parte a adolescenţei. Dintre numeroşii camarazi pe care 
trebuie să-i aibă un tânăr bogat şi generos, cei patru, 
invitaţi erau singurii cari îi rămăseseră la epoca aceasta. Pe 
ceilalţi, risipiţi de întâmplările vieţei, zadarnic ar fi încercat 
să-i adune. 

Kin-Fo locuia atunci la Shang-Eai şi, spre a-şi plimba 
plictiseala, venise pentru câteva zile la Canton. Dar, în seara 
aceasta chiar, trebuia să ia steameral care face curse în 
principalele puncte de pe coastă şi să se reîntoarcă liniştit 
la căminul său. 

Dacă Wang întovărăşise pe Kin-Fo, e pentru că filosoful nu 
îşi părăsea niciodată elevul căruia îi mai trebuiau încă lecţii. 
Într-adevăr acesta nu ţinea în seamă nimic. Atâtea maxime 
şi sentinţe pierdute, dar „maşina de teorii” - aşa cum îl 
denumise Tim, nu obosea deloc. 

Kin-Fo era cu prisosinţă tipul acelor chinezi de Nord a 
căror rasă tinde să se transforme şi care nu s-au aliat 
niciodată cu Tătarii. Nu ai fi întâlnit unul Ia fel cu el în 
provinciile Sudului, unde clasele de sus şi de jos s-au 
amestecat mult cu rasa manciură. Kin-Fo, nici prin părintele 
său,şi nici prin mama sa, n-avea o picătură de sânge tătar în 
vine. Dezvoltat, bine legat, mai mult alb decât galben, cu 
linia sprâncenelor dreaptă, cu nasul drept, cu chipul 
neturtit, el ar fi fost remarcat chiar şi alături de cele mai 
frumoase specimene ale seminţiilor Occidentului. 

De fapt, dacă Kin-Fo trăda a fi chinez, nu era decât prin 
capul său îngrijit ras, prin fruntea şi grumazul fără de păr şi 
prin magnifica coadă care, începând din creştet, se 
desfăşura frumos pe spate. Foarte scrupulos cu el însuşi, 
purta o mustață fină, formând o jumătate de cerc în jurul 
buzei superioare. Unghiile-i se prelungeau mai mult de un 
centimetru, dovadă că făcea parte din categoria oamenilor 
bogaţi care pot trăi fără a face nimic. De asemeni, poate, 
neglijenţa mersului său, prestanţa atitudinei, adăugau ceva 
acelui „nu ştiu cum” care se degaja din întreaga-i persoană. 


De altfel Kin-Fo era născut la Peking, împrejurare de care 
chinezii sunt foarte mândri. Celui care ar fi întrebat, el îi 
putea răspunde superb: „Sunt de acolo de sus!” 

Tatăl său, Ciung-Heu, locuia Ia Peking în momentul 
naşterei lui Kin-Fo. Copilul avea şase ani când s au 
strămutat definitiv la Shangf-Hal. 

Acest respectabil chinez, Ciung-Heu, urmaş al unei 
onorate familii din nordul Imperiului, poseda, ca toţi 
compatrioţii săi, remarcabile înclinări pentru comerţ. În 
timpul primilor ani ai carierei sale, tot ce a produs acest 
bogat şi populat teritoriu, hârtie de Swatow, mătăsării de 
Su-Ceu, candel de Formosa, ceaiuri de Hankow şi Foochow, 
fier la Houan, arămuri în provincia Yunane, totul fu pentru 
el element de negoţ şi materie de trafic. Principala-i casă de 
comerţ, hongula său, era la Shang-Hai, dar poseda 
sucursale la Nan-King, Tiem-Tim, Macao, Hong-Kong. Mult 
introdus pe piaţa europeană, steamere engleze îi 
transportau mărfurile, cabluri electrice îi dădeau cursul 
mătăsăriilor la Lyon şi al opiumului la Calcutta. Nu era 
refractar pentru nici un agent de progres, aburi sau 
electricitate, aşa cum sunt cea mai mare parte din chinezi, 
sub influenţa mandarinilor şi a stăpânirii, al căror prestigiu 
e micşorat încet-încet de mersul vremei. 

Scurt, Ciung-Heu conduse aşa de abil, aşa de bine, 
comerţul sau, că în momentul venirei pe lume a lui Kin-Fo, 
averea îi trecea de patru sute mii de dolari. 

Ori în cursul anilor următori, această sumă avea a fi 
dublată, graţie înfiinţării unui nou trafic. 

Aici e nevoie de o explicaţie. 

Chinezii ţin mult să se expatrieze şi să îşi caute norocul la 
„Melicani”, nume ce îl dau populaţiunilor din StateleUnite, 
dar cu o condiţiune: aceea că le vor fi readuse, după 
moarte, trupurile în pământul natal şi îngropate acolo. 
Aceasta e una din condiţiunile principale ale contractului, o 
clauză sine qua non care obligă companiile faţă de 
emigranţi şi pe care nimic n-o poate înlătura. 


Astfel întreprinderea Ting-Iong, denumită şi Agenţia 
Morților, dispunând de fonduri deosebite, este însărcinată 
să închirieze, vapoare pentru cadavre care pornesc 
încărcate cu vârf din San-Francisco la Shang-Hai, Hong- 
Kong sau Tien-Isin. Comerţ nou. Sursă nouă de beneficii. 

Abilul şi întreprinzătorul Ciung-Heu simţi aceasta. Când 
muri, în 1866, el era director al companiei Kuang-Than, din 
provincia cu acest nume, şi sub-director al Casei Fondurilor 
pentru Morți din San-Francisco. 

În ziua aceea, Kin-Fo, nemai având nici tată nici mamă, 
moştenea o avere evaluată la patru milioane franci, plasată 
în acţiuni ale Băncii Centrale Californiene. 

În momentul când îşi pierdu tatăl, tânărul moştenitor, în 
vârstă de nouăsprezece ani, ar fi fost complect singur dacă 
nu era Wang, nedespărţitul Wang, pentru a-i ţine loc de 
îndrumător şi prieten. 

Or, cine era acest Wang? De şaptesprezece ani trăia la 
Shang-Ha? EI a fost însoţitorul tatălui înainte de a fi al 
fiului. Dar de unde venea? Ce trecut avea? Atâtea întrebări 
obscure la care numai Ciung-Heu şi Kin-Fo ar fi putut 
răspunde. 

Şi daca socoteau nimerit s-o facă, ceea ce nu era probabil, 
iată ce-ai fi aflat: 

Nimeni nu uita că China este, prin excelenţă, ţara unde 
insurecţiunile pot dura ani de-a rândul şi ridica sute de mii 
de oameni. Or, în secolul al şaptesprezecilea, celebra 
dinastie de Ming, de origine chineză, domnea de trei sute 
de ani în China, când în 1644 căpetenia acestei dinastii, 
prea slab faţă de rebelii care amenințau capitala, ceru 
ajutor unui rege tătar. 

Regele nu se lăsă rugat, alergă, goni pe revoltați, profită 
de situaţie pentru a răsturna pe cel care îi ceruse ajutor, şi 
proclamă împărat pe propriu-i fiu, Chun-Ce. 

Plecând de la această epocă, autoritatea tătară fu 
substituită celei chineze, şi tronul ocupat de împărați 
manciuri. 


Puţin câte puţin, mai ales în clasele de jos ale populaţiei, 
cele două rase se confundară dar, în familiile bogate de la 
Nord, deosebirea între chinezi şi tătari se menţine mai 
strict. Deasemeni fizionomia caracteristică se distinge încă 
şi mai mult în mijlocul provinciilor de miază-noapte ale 
imperiului. Acolo se adunară „nemulţumiţii”, aceia cari 
rămăseseră credincioşi dinastiei căzute. 

Tatăl lui Kin-Fo era dintre aceştia şi el nu desminţi 
tradiţiunile familiei sale care refuzase să pactizeze cu 
tătarii. O mişcare în contra dominaţiei străine, chiar după 
trei sute de ani de trecere, l-ar fi găsit la post. 

De prisos să adăugăm că fiul sau, Kin-Fo, împărtăşea cu 
totul opiniile sale politice. 

Or, în 1860 domnea încă împăratul S'Hiene-Fong care 
declară război Angliei şi Franţei, război terminat prin 
tratatul din Peking de la 25 Octombrie al anului acela. 

Dar înainte de data aceasta, o formidabilă răscoală 
ameninţa deja dinastia domnitoare. „Rebelii cu par lung” 
denumiți Ciang-Mao sau Iai-ping, se ridicaseră din Nan- 
King la 1853 şi din Shang-Hai la 1855. S'Hiene-Fong mort, 
fiul său tânăr avu mult de lucru pentru a respinge pe rebeli. 
Fără vice-regele Li, fără prinţul Kong şi, mai ales, fără 
colonelul englez Gordon, nu şi-ar mai fi salvat poate tronul. 

Aceşti Tai-pingi, duşmani înverşunaţi ai tătarilor, 
organizaţi puternic pentru răscoală, vroiau să înlocuiască 
dinastia de Ising prin aceea de Wang. Ei formau patru 
bande deosebite; prima, cu bandieră neagră, însărcinată a 
omori; a doua, cu bandieră roşie, însărcinată a da foc; a 
treia, cu bandieră galbenă, însărcinată a distruge; a patra, 
cu bandieră albă, însărcinată să aprovizioneze pe celelalte 
trei. 

Avură loc importante operaţiuni militare în Kiang-Su. Su- 
Keu şi Kia-Hing, la cinci leghe de Shang-Hai, căzură în 
mâna revoluţionarilor şi fură reluate, nu fără greutate, de 
trupele imperiale. Localitatea Shang-Hai, foarte 
ameninţată, era atacată de asemeni la 18 August 1860 în 


momentul când generalii Grant şi Montauban, comandând 
armata anglo-franceză, bombardau forturile din Pei-Ho. 

Or, în vremea aceasta, Ciung-Heu, tatăl lui Kin-Fo, avea o 
locuinţă lângă Shang-Hai, nu departe de minunatul pod pe 
care inginerii chinezi îl clădiseră peste râul SouCeu. El nu 
vedea cu ochi răi mişcarea rebelilor pentru că era 
îndreptată în contra dinastiei tătare. 

În aceste împrejurări, în seara de 18 August, după ce 
răsculații fuseseră aruncaţi dincolo de Shang-Hai, poarta 
locuinţei lui Ciung-Heu se deschise brusc. 

Un fugar, care se putuse face nevăzut de cei ce-l 
urmăreau, căzu la picioarele Iui Ciung-Heu. Nenorocitul nu 
mai avea nici armă pentru a se apăra. Dacă cel căruia îi 
cerea ajutor l-ar fi dat pe mâna armatei imperiale, bietul 
fugar era pierdut. 

Tatăl lui Kin-Fo nu era omul care să trădeze un răsculat ce 
se refugiase în casa sa. 

EI închise uşa şi zise: 

— Nu vreau să ştiu, nu voi şti niciodată cine eşti, ce ai 
făcut, de unde vii! Eşti oaspetele meu şi, prin urmare, în 
siguranţă. 

Fugarul vroia să vorbească pentru a-şi arăta 
recunoştinţa... Abia avea putere. 

— Care-i numele tău? îl întrebă Ciung-Heu. 

— Wang”. 

Wang era, aşa dar, salvat prin generozitatea lui CiungHeu, 
generozitate care l-ar fi costat viaţa pe acesta din urmă 
dacă ar fi fost bănuit că a dat azil unui rebel. 

După câţiva ani, mişcarea rebelilor era definitiv reprimată. 
În 1864 conducătorul lor, asediat în Nan-King, se otrăvea 
pentru a nu cădea în mâinile imperialilor. 

Wang rămase, din acea zi, în casa binefăcătorului său. 
Niciodată nu avu a răspunde nimic în privinţa trecutului. 
Nimeni nu-i cerea socoteală în această privinţă. Se temea 
poate să nu afle prea multe! Atrocităţile comise de revoltați 
fuseseră, se zice, îngrozitoare. Sub ce bandieră servise 


Wang: galbenă, roşie, neagră sau albă? Mai bine să nu ştie, 
la urma urmei, şi să păstreze iluzia că el nu aparținuse 
decât coloanei de întărire. 

Wang, fericit de soarta sa, dealtfel, rămase oaspetele 
acestei case primitoare. După moartea lui Ciung-Heu, nici 
nu se gândi să se despartă de el, atât era de obişnuit în 
tovărăşia acestui om de treabă. 

Dar cine ar fi recunoscut vreodată, în vremea când începe 
această povestire, un fost rebel, un masacrator, un jefuitor, 
un incendiator, - orice, - în acest filosof de cincizeci şi cinci 
de ani, în acest moralist cu ochelari, în acest chinez în toată 
puterea cuvântului, cu ochii prelungiţi spre tâmple, cu 
mustaţa tradiţională! 

Poate, la urma urmei, uitând un trecut plin de grozăvii, 
rebelul se îmblânzise alături de cinstitul Ciung-Heu, şi 
pornise cu bunătate pe drumul filosofiei speculative. Şi iată 
pentru ce, în seara aceea, Kin-Fo şi Wang, care nu se 
părăseau niciodată, erau împreună Ia Canton, şi după acel 
prânz de adio, se îndreptau amândoi pe cheiu în căutarea 
steamerului care avea să-i ducă repede la, Shang-Hai. 

Kin-Fo mergea în tăcere, puţin tulburat chiar. Wang, 
privind la dreapta şi la stânga, filosofând cu luna şi cu 
stelele, trecea surâzând pe sub poarta „Eternei Purităţi”. 

Steamerul Ferma era acolo, sub presiune. Kin-Fo şi Wang 
se instalară în cele două cabine rezervate pentru ei. Vasul 
trecu ca o săgeată printre ruinile cauzate, ici colo, de 
tunurile franceze, pe dinaintea pagodei cu nouă caturi din 
Haf-Way, prin faţa podului Jardync, lângă Wampoa, unde 
ancorează cele mai mari bastimente, printre insuleţele şi 
zăgazurile de bambu ale ambelor râuri. 

Cei cincizeci de kilometri care despart Cantonul de gura 
fluviului fură străbătuţi în cursul nopţii. 

La ridicarea soarelui Ferma traversa „Coada Tigrului ,, 
apoi cele două bare ale estuarului. Victoria-Peak din insula 
Hong-Kong, înaltă de o mie opt sute douăzeci şi cinci 
picioare, apăru o clipă în ceața dimineţei şi, după cea mai 


bună dintre călătorii, Kin-Fo şi filosoful debarcau la 
ShangHai, pe litoralul provinciei Kiang-Nan. 

CAPITOLUL III. 

Unde cititorul va putea, fără greutate, să arunce o privire 
asupra oraşului Shang-Hai. 

Un proverb chinez zice: «Când săbiile sunt ruginite şi 
uneltele sclipitoare, «Când închisorile-s goale şi hambarele 
pline, «Când scările templelor sunt tocite de paşii 
credincioşilor, iar drumurile spre judecăţi acoperite cu 
muşchi, «Când doctorii n'au de lucru şi brutarii prea mult, 
«Imperiul este guvernat bine». 

Proverbu-i bun. El s-ar putea aplica cu bună dreptate 
tuturor statelor Vechei şi Noii Lumi. Dar dacă e un loc unde 
acest d?sideratum să fie încă departe de a se realiza, e cu 
siguranţă în Cerescul Imperiu. Acolo lucesc săbiile şi 
ruginesc uneltele de muncă, închisorile-s pline şi hambarele 
goale. Meşteşugarii stau fără ocupaţie mai mult decât 
doctorii, iar dacă pagodele atrag pe credincioşi, tribunalele, 
în schimb, nu-s nici ele lipsite de preveniţi şi de reclamanţii 
Dealtfel, un stat de o sută patruzeci şi opt mii mile pătrate, 
care are optsprezece vaste provincii, fără a mai vorbi de 
ţările tributare: Mongolia, Manciuria, Thibetul, Tonkingr 
Coreea, insulele Lin-Ciu, etc., nu poate fi decât foarte 
imperfect administrat. Dacă chinezii se mai îndoiesc 
întrucâtva de aceasta, străinii nu-şi mai fac nici o iluzie. 
Singur poate împăratul, închis în palatul său, acest Fiu al 
Cerului care face şi desface legile după bunul său plac, 
având dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor, şi 
căruia îi aparţin, prin naştere, toate veniturile Imperiului, 
acest suveran în faţa căruia frunţile se târăsc în ţărână, 
găseşte totul mai bun decât orice pe lume. N'ar trebui chiar 
nici să i se dovedească contrariul. Un Fiu al Cerului nu se 
înşeală nici odată! 

Kin-Fo avea unele motive de a gândi că mai bună este o 
guvernare europeană decât una chineză. 


De fapt, el locuia, nu în Shang-Hai, ci afară, pe o porţiune 
a concesiunei engleze menţinută într-un fel de autonomie 
foarte apreciată. 

Shang-Hai, orăşelul propriu zis, este situat pe malul stâng 
al râuşorului Huang-Pu, care, unindu-se în cotul din dreapta 
cu Wousungul, merge de se varsă în Yang-Isge-Kiang sau 
Fluviul Albastru şi de aci se perde în Marea Galbenă. 

Oraşul e de formă ovală, povârnit de la nord spre sud, 
închis de ziduri înalte şi prevăzut cu cinci porţi care se 
deschid înspre periferii. Reţea deasă de uliţi pietruite, 
dughene mohorâte fără pridvor sau rafturi unde servesc 
negustori dezbrăcaţi până la brâu; nici o trăsură, nici o 
cotigă, rare ori călăreţi; câteva temple indigene sau capele 
străine; în căsuţele strimte o populaţie de două sute mii 
locuitori, acesta e oraşul de o atracţie puţin invidiată, dar 
care are totuşi o mare importanţă comercială. Aci, de altfel 
după tratatul de Il? Nan-King, străinii avură pentru întâia 
oară dreptul de a înfiinţa birouri. El fu un mare port deschis 
traficului european. De asemeni, în afară de Shang-Hai şi 
de cartierele sale, guvernul a concedat, pentru o rentă 
anuală, trei porţiuni de teritoriu Francezilor, Englezilor şi 
Americanilor, care sunt în număr de două mii, aproape. 

Despre concesiunea franceză ar fi puţin de spus. Este mai 
puţin importantă. Ea se mărgineşte aproape la cercul de 
nord al oraşului şi se întinde până la izvorul Yang-KingPang 
care o separă de teritoriul englez. Acolo se ridică 
mănăstirile Nazarinnilor şi Jezuiţilor care posedă de 
asemeni la patru mile de Shang-Hai colegiul Tsikave unde 
formează adepţi chinezi. Dar această mică colonie franceză 
nu egalează pe vecinele sale aproape cu nimic. Din zece 
case de comerţ, fondate în 1861, n-au rămas decât trei, iar 
Comptuarul de scompt chiar a preferat să se stabilească pe 
porţiunea engleză. 

Teritoriul american ocupă partea de dincolo de Wusung. El 
e despărţit de teritoriul englez prin Su-Ceu-Creek peste 
care e un pod de lemn. Acolo se vad: hotelul Astor, 


mănăstirea Misionarilor, docurile instalate pentru 
repararea vapoarelor europene. 

Dar, din aceste trei concesiuni, cea mai înfloritoare este, 
fără îndoială, concesiunea engleza. Locuinţi somptuoase pe 
chei, case cu verande şi cu grădini, palate ale principilor 
comerţului, Oriental-Bank, „hongul” celebrei case Dent, 
comptuarele lui Jardyne, Kussel şi ale altor mari negustori, 
Clubul Englez, teatrul, parcul, câmpul de curse, biblioteca, 
iată în ansamblu bogata creaţiune a Anglo-Saxonilor ce 
merită cu prisosinţă numele de „colonie model”. 

Aşa dar, în acest colţişor de pământ, streinul sosit pe 
drumul pitoresc al fluviului albastru, vedea patru pavilioane 
desfăşurând în vânt cele trei culori franceze şi „yachtul” 
regatului unit, stelele americane şi crucea Sfântului Andrei, 
galbena pe fond verde a imperiului Florilor. 

La sosirea sa, Ferma acostase pe cheiul portului indigen, 
în faţa cartierului de est al Shang-Hai-nlui. Acolo debarcară 
după amiază Wang şi Kin-Fo. Nervosul dute-vino al 
oamenilor ocupați era enorm la mal, de nedescris pe apă. 

Cei doi prieteni merseră hoinărind pe cheiu, în mijlocul 
gloatei eteroclite, negustori de tot felul, vânzători de 
fisticuri, de portocale, nuci, marinari de toate 
naţionalităţile, palavragii, bonzi, preoţi catolici, îmbrăcaţi 
chinezeşte cu evantai şi coadă, soldaţi indigeni, gardişti, 
oameni de afaceri, etc. 

Kin-Fo, cu evantaiul în mână, plimba pe deasupra gloatei 
privirea sa indiferentă şi nu băga în seama ceea ce se 
petrece în jur. Nici sunetul metalic al piaştrilor mexicani, 
nici cel al talerilor de argint, nici al sapecelor de aramă pe 
care vânzătorii şi muşteriii le zornăiau cu zgomot, nu 
puteau să-l intereseze cumva. El avea cu ce cumpăra şi 
plăti cartierul întreg. 

Wang îşi desfăcuse marea-i umbrelă galbenă, decorată cu 
monştri negri, şi căuta pretutindeni câte ceva demn de 
observat. 


Trecând pe dinaintea porţii de est, privirea-i se încrucişă, 
din întâmplare, cu douăsprezece cuşti de bambu în care 
rânjeau capete de criminali executaţi în ajun. 

— Poate că, zise el, ar fi fost mai bine să se procedeze 
altfel decât să li se taie capul. Să îi fi făcut oameni de 
treabă! 

Kin-Fo nu auzi desigur reflexia aceasta a lui Wang, care l- 
ar fi mirat pentru că venea din partea unui fost rebel. 

Ambii străbătură înainte cheiul. 

La extremitatea cartierului, în momentul când puneau 
piciorul pe porţiunea franceză, un indigen, învestmântat 
într-un halat albastru, căuta să atragă mulţimea ciocănind 
cu un corn de bivol într-un toiag. 

— Un sien-şeng, zise filosoful. 

— Ce ne priveşte! răspunse Kin-Fo. 

— Prietene, reluă Wang, cere-i să-ţi ghicească. E un prilej 
bun în momentul când vrei să te însori! 

Kin-Fo vroia să continue drumul. Wang îl reţinu. 

„Sien-şengul” e un fel de profet al poporului care, pentru 
câteva sapece, prezice viitorul. El n-are alte instrumente 
profesionale degât o colivie cu o păsărică, colivie 
spânzurată de un nasture al vestmântului său, şi un teanc 
de 64 cărţi de joc reprezentând figuri de zei, oameni sau 
animale. 

La un semn al lui Wang, acesta întinse pe pământ o bucată 
de stofă, aşeza colivia, desfăcu cărţile, le bătu şi le aşeză pe 
cârpă în aşa fel ca figurile să fie invizibile. 

Deschise apoi uşa coliviei. Păsărica ieşi, alese una din cărţi 
şi reveni la cuib după ce primise un grăunte de orez. drept 
răsplată. 

Sien-şengul întoarse cartea. Era o figură de om şi o deviză 
scrisă în kunan-ruma, limba mandarinilor din Nord, limba 
«oficială a celor instruiți. 

Şi ghicitorul prezise, adresându-se lui Kin-Fo, ceea ce 
confrații săi din toate ţările prezic fără a se compromite, 


desigur: că, după un necaz oarecare se va bucura de zece 
mii de ani de fericire, 

— Unul, răspunse Kin-Fo, unul doar, şi te scutesc de rest. 
Zvârli apoi un taler de argint asupra căruia profetul se 
repezi ca un câine înfometat după un os cu măduvă. 

Plecând de aici, Wang şi elevul său se îndreptară spre 
colonia franceză, primul reflectând asupra prezicerei care 
era de acord cu teoriile sale asupra fericirii, celălalt ştiind 
bine că nici o încercare nu-l putea atinge. 

Trecură astfel pe dinaintea consulatului Franţei, urcară 
până la podul aruncat peste Yang-King-Pang, străbătură 
râuleţul şi o luară pieziş, ocolind teritoriul englez, pentru a 
ajunge pe cheiul portului european. 

Tocmai suna de amiază. Larma afacerilor, până atunci 
foarte agitate, încetă ca prin farmec. Ziua comercială era, 
cum s-ar zice încheiată, iar liniştea urma frământărilor, 
chiar şi pe teritoriul englez. 

Tocmai atunci soseau în port câteva vapoare străine, în 
mare parte sub pavilionul Regatului-Unit. Nouă din zece, 
trebuie să o spunem, erau încărcate cu opium. Această 
vătămătoare substanţă, această otravă cu care Anglia 
copleşeşte China, produce o cifră de afaceri care trece de 
două sute şaizeci milioane franci şi aduce beneficii de trei 
sute la sută. În zadar guvernământul chinez a vroit să 
împiedice importarea opiumului în Cerescul Imperiu. 
Războiul de la 1841 şi tratatul de la Nan-King au dat mână 
liberă negoţului englez şi câştig de cauză potentaţilor lui. 

Nu-i nevoie să spunem că nici Wang, nici Kin-Fo, nu se 
dedaseră detestabilului obicei de a fuma opiumul care 
distruge toate ţesăturile organismului şi duce repede la 
moarte. 

Wang, - surprinzător din partea unui fost rebel Taî-ping, - 
nu înceta de a zice: 

— Poate ar fi de făcut altceva mai bun decât să se importe 
substanţa de abrutizare a unui popor! Comerţul e bun dar 


filosofia e şi mai bună! Să fim filosofi, înainte de toate, să. 
fim filosofi!a. 

CAPITOLUL IY. 

În care Kin-Fo primeşte o scrisoare importantă, cu opt zile 
întârziere. 

Obişnuit, Yamenul serveşte de locuinţă mandarinilor de un 
rang ridicat dar nici ceilalţi fii ai cerului, mai bogaţi, nu sunt 
opriţi de a avea astfel de clădiri, aşa că şi KinFo poseda una 
cât se poate de somptuoasă. 

Wang şi discipolul său se opriră la uşa principală a 
yamenului. 

La sosirea stăpânului, oamenii de serviciu alergară întru 
întânpinare. Valeţi de cameră, uşieri, purtători de scaun, 
rândaşi, vizitii, servitori, păzitori de noapte, bucătari, toată 
această lume care compune gospodăria chineză, făcu front 
sub comanda intendentului. Un grup de slugi, angajaţi cu 
luna pentru treburile mai grele, stătea mai la o parte. 

Intendentul ură bunăvenire stăpânului. Acesta făcu un 
semn cu mâna şi trecu repede. 

— Unde-i Sun? întrebă el. 

Intendentul mărturisi că nici el, nici ceilalţi, nu ştiau ce 
devenise Sun. 

Ori, Sun nu era altcineva decât primul valet de cameră, 
ataşat special pe lângă Kin-Fo, şi de care acesta nu se putea 
lipsi. 

Dar era oare Sun un servitor model? Nu. Nici ca se putea 
să-şi facă cineva mai rău serviciul: fluşturatic, stângaci cu 
mâinile, stângaci la vorbă, mâncăcios la culme, şiret, dar 
credincios cu totul şi singurul în stare să stea pe lângă 
stăpân. 

Totuş Kin-Fo găsea de douăzeci de ori pe zi prilejul de a se 
mânia pe Sun şi, dacă nu îl pedepsea decât de zece ori, ecă 
se învățase cu felul lui de a fi. 

De altfel Sun, aşa cum fac cea mai mare parte a 
servitorilor chinezi, venea el singur să-şi primească 
pedeapsa când o merita. Stăpânul nu-l scutea. Loviturile de 


baston plouau pe umerii de care Sun se sinchisea puţin. Dar 
cele ce-l făceau pe el cu mult mai simţitor, erau tăeturile 
operate de Kin-Fo în coada-i atârnată pe spate când făptuia 
o greşeală mai mare. 

Toţi ştiu, în definitiv, cât ţin chinezii la acest bizar 
apendice. Pierderea coadei e prima pedeapsă ce se aplică 
criminalilor! Aceasta înseamnă o dezonoare pe toată viaţa! 
De aceea bietul valet nu se temea de nimic decât de a fi 
pedepsit să piardă o bucată din ea. Cu patru ani în urmă, 
când Sun intră în serviciu la Kin-Fo, coada sa, - una din cele 
mai frumoase din Cerescul Imperiu, - măsura un metru şi 
douăzeci şi cinci. In momentul acosta ea nu mai avea decât 
cincizeci şi şapte de centimetri. 

Continuând astfel, în doi ani Sun ar fi rămas în întregime 
chel! 

Urmaţi respectuos de oamenii din casă, Wang şi Kin-Fo 
străbătură grădina, se înclinară în fata unui patruped 
herogilific, pictat în culori ţipătoare pe un zid ad-hoc şi 
sosiră, în fine, la uşa principala a locuinţei. 

O casă compusă dintr-un parter şi un etaj ridicat pe o 
terasă. împletituri de bambu se aflau în dreptul uşilor şi 
ferestrelor, asemeni unor streaşini, pentru a ţine umbră. 
Acoperişul, simplu, contrasta cu înfăţişarea fantezistă a 
pavilioanelor semănate ici-colo şi ale căror ciubucării, olane 
multicolore, cărămizi încrustate cu motive arabe îţi desfătat 
privirea. 

Înăuntru, în afară de camerele special rezervate locuinţei 
lui Wang şi lui Kin-Fo, nu erau decât saloane, înconjurate de 
cabinete cu despărţituri transparente pe care se încrucişau 
ghirlande de flori pictate sau medalioane conţinând 
sentinţele morale cu cari Fiii Cerului nu sunt deloc zgârciţi. 
Pretutindeni scaune bizar răsucite, din pământ ars sau din 
porțelan, din lemn sau din marmură, fără a uita câteva zeci 
de perne de o moliciune îmbietoare, pretutindeni, lămpi sau 
lanterne, de forme variate cu geamuri nuanţate în culori 


tandre; pretutindeni deasemeni, mescioarele de ceai care 
se numesc „cea-ki”, absolut necesare unui mobilier chinez. 

Luxoasa locuinţă oferea întreaga fantezie chineză, plus 
confortul european. 

De fapt, Kin-Fo, - sia spus, şi gusturile sale o dovedesc - 
era omul progresului. Nici o invenţie modernă a 
Occidentalilor nu-l găsea refractar importării ei. 

Nu! Kin-Fo se afla alături de acei compatrioți ai săi care 
aprobau guvernul pentru a fi fondat arsenalele şi şantierele 
din Fu-Şao sub direcţiunea inginerilor francezi. Deasemeni 
poseda acţiuni de-ale companiei vapoarelor chineze care 
fac cursa între Tien-Tsin şi Shang-Hai, din motive pur 
naţionale, şi era interesat la bastimentele cu mare viteză, 
care de la Singapore câştigă trei sau patru zile asupra 
diligenţelor engleze. 

S-a spus că progresul material era introdus până în 
interiorul său. De altfel, aparate telefonice puneau în 
legătură diversele bastimente. Sonerii electrice legau 
camerele locuinţei sale. In timpul sezonului rece, făcea foc 
şi se încălzea fără jenă, mai raţional decât concetăţenii săi 
care tremurau în faţa căminului gol sub împătritul sau 
încincitul lor vestmânt. Lumina cu gaz încăperile, aşa cum 
făcea inspectorul general al vămilor din Peking sau 
îmbogăţitul domn Yang, principalul proprietar al munţilor 
de pietate din Imperiul de mijloc! 

În sfârşit, dispreţuind întrebuinţarea scrierei demodate în 
corespondenţa sa intima, progresistul Kin-Fo, - se va vedea 
curând, - adoptase fonograful, de curând adus de Edison la 
ultima treaptă a perfecţiunei. 

Aşa dar, discipolul filosofului Wang avea, în privinţa 
materială a vieţei, ca şi în privinţa morală, tot ce trebuia 
pentru a fi fericit! Şi totuşi nu era! El avea pe Sun pentru a- 
şi destinde apatia cotidiană, şi nici Sun nu era de ajuns spre 
a fi mulţumit. 

E adevărat că acum, pentru un moment cel puţin, Sun 
care nu era niciodată acolo unde ar fi trebuit să fie, nu se 


arăta deloc. Trebuia, desigur, să fi avut cine ştie ce greşeală 
mare să-şi reproşeze, cine ştie ce stângăcie straşnică, 
comisă în absenţa stăpânului, - şi se temea nu pentru 
umerii săi obişnuiţi cu ciocâneala zilnică, ci tremura mai 
mult de soarta coadei sale. 

— Sun! strigase Kin-Fo, intrând în vestibulul unde se 
deschideau saloanele din dreapta şi din stânga, şi vocea sa 
trăda o nerăbdare greu stăpânită. 

— Sun! repetase Wang, ale cărui sfaturi rămâneau 
totdeauna fără efect asupra incorigibilului valet. 

— Sa se dea de urma lui Sun şi să-mi fie adus! zise Kin-Fo 
adresându-se intendentului, care puse îndată toată lumea 
sa îl caute pe cel dispărut. 

Wang şi Kin-Ko rămaseră singuri. 

— Înţelepciunea, spuse atunci filosoful, cere călătorului 
care se întoarce la căminul său să se odihnească puţin. 

— Să fim înţelepţi! răspunse simplu elevul lui Wang. 

Şi după ce strânse mâna filosofului se îndreptă spre 
apartamentu-i, în timp ce Wang intra în camera sa. 

Kin-Fo, rămas singur, se lungi pe unul din acele molatece 
fotolii de fabricaţiune europeană începu a gândi. La 
căsătoria cu simpatica şi frumoasa femeie pe care avea s-o 
facă tovarăşă a vieţei sale? Da, şi aceasta nu poate să 
surprindă, întrucât el era în ajun de a o întâlni. De altfel, 
graţioasa persoană nu stătea la Shang-Hai. Ea locuia la 
Peking, şi Kin-Fo îşi zise chiar că era bine să îi anunţe, odată 
cu întoarcerea lui la Shang-Hai, sosirea grabnică în capitala 
Cerescului Imperiu. Dacă arata chiar o anumită dorinţă, o 
uşoară nerăbdare de a o revedea, aceasta nu era fără 
rostDesigur, încerca o adevărată afecţiune pentru ea! Wang 
îi demonstrase aceasta după cele mai indiscutabile reguli 
ale logicei, şi acest element nou, introdus în existenţa sa, 
putea să îi aducă necunoscutul... adică mulţumirea... care... 
care.- 

Kin-Fo visa deja cu ochii închişi, şi ar fi adormit blând dacă 
n-ar fi simţit un fel de gâdilitură în mâna dreaptă. 


Instinctiv, degetele i se strânseră şi simţiră un corp rotund. 

Kin-Fo nu se putea înşela, un baston de bambu lunecase în 
mâna-i dreaptă, şi, în acelaş timp auzi cuvintele acestea 
pronunţate cu un ton resemnat: 

— Când va vrea domnul! 

Kin-Fo se ridică şi, cu un gest natural, strânse băţul. 

Sun era în faţă-i, şi, plecat pe jumătate în postura unui 
pacient sprijinit cu o mână de perete, ţinea în cealaltă o 
scrisoare. 

— In sfârşit, iată-te! zise Kin-Fo. 

— Ai, ai, ya! răspunse Sun. Nu-mi aşteptam stăpânul decât 
la priveghiul al treilea! Când va vrea domnul! 

Kin-Fo aruncă jos bastonul. Sun, oricât de galben era el, 
natural, păli totuşi mai mult! 

Dacă tu întorci spatele fără vreo altă explicaţie, zise 
stăpânul, e că meriţi mai mult decât atât! Ce este? 

— Scrisoarea aceasta... 

— Vorbeşte! strigă Kin-Fo strângând scrisoarea data de 
Sun. 

— Am uitat din nebăgare de seama să v-o dau înainte de a 
pleca la Canton! 

— Opt zile întârziere, ticălosule! 

— Am greşit, stăpâne! 

căruia corespondentul din San-Francisco vroia de bună 
seamă să atragă atenţia clientului său din Shang-Hai. 

Kin-Fo luă atunci scrisoarea de la început şi o citi de la 
primul până la ultimul rând, nu fără un anumit sentiment de 
curiozitate care surprindea din parte-i. 

O clipă sprâncenile-i se încruntară; dar un zâmbet 
dispreţuitor i se schiţă pe buze când termină lectura. 

Se ridică, făcu câţiva paşi prin cameră, şi se apropie un 
moment de tubul acustic care îl punea în legătură directă 
cu Wang. Duse chiar pâlnia la gură şi fu pe punctul de a 
suna dar se răzgândi, lăsă să-i cadă firul de cauciuc şi se 
reîntoarse pe divan. 

„Bah! făcu el. 


Întreg Kin-Fo era -n acest cuvânt. 

„Şi ea! murmură el. Este ea într-adevăr mai interesată ca 
mine în toate astea! 

Se apropie de o măsuţă de lac pe care se afla o caseta 
prelungă, artistic cizelată. Dar, în momentul de a o 
deschide, mâna sa se opri. 

— Ce-mi spunea ultima ei scrisoare? murmură el. 

Şi, în loc de a ridica acoperământul casetei, apăsă pe un 
resort fixat la una din extremităţi. 

Curând, o voce blândă se auzi: 

— Dragul meu frate mai mare! Sunt pentru tine ca floarea 
de Mei-hua în prima lună, ca floarea de cais în a doua, ca 
floarea de piersic în a treia. Scumpă inimă de piatră 
nestemată, ţie, de mii, de zeci de mii de ori bună ziua! 

Era glasul unei tinere femei, căreia fonograful îi repeta 
drăgăstoasele vorbe. 

— Biată surioară micuță! zise Kin-Fo. 

Apoi, deschizând caseta, scoase din aparat hârtia dungată 
cu tăeturi care reproducea inflexiunile îndepărtatei voci, şi 
o înlocui prin alta. 

Fonograful era pe atunci în aşa măsură perfecţionat ca era 
deajuns să vorbeşti cu glas tare pentru ca membrana să fie 
impresionată şi ca ruloul, mişcat printr-un mecanism de 
ceasornic, să înregistreze cuvintele pe hârtia aparatului. 

Kin-Fo vorbi apoi aproape un minut. Cu vocea sa, 
întotdeauna calmă, nu s-ar fi putut recunoaşte sub ce 
impresie, de bună dispoziţie sau de tristeţe, îşi formula 
gândirea. 

Trei sau patru fraze, nimic mai mult, iată tot ce spuse Kin- 
Fo. După aceea opri mişcarea fonografului, scoase hârtia 
specială pe care acul învârtit de membrană săpase urme 
oblice, corespunzătoare vorbelor pronunţate, apoi, punând 
hârtia într-un plic, pe care îl lipi, scrise de la dreapta la 
stânga adresa de mai jos: 

D-nei LE-U. 

Aleea Sa-Cua PEKING. 


Dădu ordin ca scrisoarea să fie dusă imediat la poştă. 

O oră după aceea, Kin-Fo dormea în linişte, strângând în 
braţe „ciu-ju-jeu”-ul său, un fel de pernă de bambu care 
păstrează în paturile chineze o temperatură potrivită. 

CAPITOLUL Y. 

Unde Le-u primeşte o scrisoare pe care n-ar fi vrut s-o 
primească 

— N-ai încă vreo scrisoare pentru mine? 

— Hm, nu, doamnă! 

— Ce lung îmi pare timpul, bătrână mamă! 

Astfel vorbea pentru a zecea oară pe zi, încântătoarea Le- 
u în budoarul său din aleea Sa-Cua din Peking. Bătrâna 
mamă, care îi răspunsese şi pe care o numea aşa cum sunt 
numite de obicei în China servitoarele de o vârstă 
respectabilă, era mahmura şi nesuferita domnişoară Nan. 

Le-u se măritase la optsprezece ani cu un literat de primul 
grad care colabora la faimosul Sse-Ku-Isuan-Su2. Acest 
savant era de două ori mai în vârstă ca ea şi muri la trei ani 
după nepotrivita lor unire. 

Tânăra văduvă era dar singură pe lume când nu împlinise 
încă douăzeci şi unul de ani. Kin-Fo o văzu într-o călătorie 
făcută Ia Peking cam în vremea aceea. Wang, care o 
cunoştea, atrase atenţia nepăsătorului său elev asupra 
acestei fermecătoare fiinţe. Kin-Fo se lăsă legănat blând de 
gândul de a schimba felul vieţei sale, devenind soţul 
frumoasei văduve. L6-u nu fu indiferentă propunerei făcute 
de el. Şi iată cum căsătoria, hotărâtă spre cea mai mare 
satisfacţie a filosofului, urma să fie celebrată îndată ce Kin- 
Fo, după ce va fi luat la Shang-Hai dispoziţiunile necesare, 
se va reîntoarce la Peking. 

Nu e obişnuit în Cerescul Imperiu ca văduvele să se mărite 
din nou, - şi nu pentru că ele nu ar dori aceasta, ca 
consurorile lor din ţinuturile occidentale, dar pentru că 
dorinţa lor găseşte puţini aderenţi. Dacă Kin-Fo face 
excepţie la regulă, e că el era, după cum se ştie, un original. 
Le u, remăritată, e drept, nu ar mai fi avut dreptul să treacă 


pe sub pa€-lusa, arcuri comemorative pe cari împăratul le 
ridică uneori în cinstea femeilor, - celebre prin fidelitatea 
lor faţă de bărbaţii defuncţi. Astfel era, de pildă, văduva 
Sung care nu mai vroi să părăsească niciodată mormântul 
soţului său, văduva Kung-King care îşi tăie un braţ, văduva 
YenCiang care se desfigură în semn de durere conjugală. 
Dar Le-u gândea că are altceva mai bun de făcut cu cei 
douăzeci de ani ai săi. Ea avea să reia viaţa de supunere aşa 
cum e soarta femeii în familia chineză, să renunţe a vorbi de 
cele ce se petrec în afară, să se conformeze preceptelor 
cărţii Li-nun asupra virtuţilor caznice şi ale cărţii Nei- 
tsopien asupra datoriilor căsătoriei, să regăsească, în 
sfârşit, acea consideraţie de care se bucură soţia, care, în 
clasele de sus, nu e deloc sclava, cum se crede în genere. 
De asemeni, Le-u, inteligentă, instruită, înțelegând ce loc ar 
fi ocupat în viaţa bogatului blazat, şi simțindu-se atrasă spre 
el din dorinţa de a-i arăta că fericirea există şi aici, se 
împăcase cu totul faţă de noua-i soartă. 

Când murise, savantul lăsase tinerei văduve o situaţie 
materială potrivită. Casa din aleea Şa-Cua era ca atare 
modestă. Nesuferita Nan servea la toate, dar Le-u se 
învățase cu felul ei de a fi şi care nu e surprinzător la 
servitoarele din Imperiul Florilor. 

Tânăra femeie stătea de preferinţă în budoar. Mobila ei 
părea foarte simpla, aşa cum nu o au bogaţii care pentru 
două luni soseau din Shang-Hai. 

Câteva tablouri atârnau pe pereţi, între altele o 
capodoperă a vechiului pictor Huan-Ise-Nen3, care ar fi 
atras atenţia cunoscătorilor în mijlocul acuarelelor specific 
chinezeşti, cu cai verzi, câini violeţi şi arbori albaştri, 
datorite câtorva artişti moderni. Pe o masă de lac se 
desfăşurau, asemeni unor fluturi cu aripile întinse, evantalii 
provenite de la celebra şcoală din Swatow, împletituri de 
bambu, aşezate la ferestre, nu lăsau să străbată decât o 
lumină îndulcită, pulverizând, pentru a zice astfel, razele 


soarelui. Un splendid paravan complecta curioasa 
ornamentaţie a budoarului. 

— Nici o scrisoare, Nan? 

— Ei, nu, doamna, nu încă! 

Încântătoare femeie era L&-u. Frumoasă, chiar pentru 
ochii europenilor, albă, nu galbenă, ea avea ochii blânzi, 
abia prelungiţi în spre tâmple, părul negru împodobit cu 
câteva flori de piersic, dinţii mici şi albi, sprâncene abia 
estompate cu un fin tuş de China. 

În ce priveşte toaleta, nimic mai simplu şi mai elegant. 

Dar picioarele ei? Oh, picioarele ei erau mici, nu ca 
urmare a acelui obicei de diformaţie barbară ce tinde, din 
fericire, să se piardă, dar pentru că natura i le făcuse astfel. 
Moda aceea durează de şapte sute de ani şi ea se datoreşte 
probabil câtorva prințese urâte. Acum din zece chineze nu 
sunt nici trei cari să se supună din prima vârstă acestor 
operaţiuni dureroase ce duc Ia diformarea piciorului. 

— Nu e cu putinţă ca azi să nu fi sosit o scrisoare! zişe 
iarăş Le-u. Vezi dar, măicuţă. 

— Am tot văzut! zise fără respect domnişoara Nan, ieşind 
în bombăneli din camera. 

L&-u vroi să lucreze pentru a se distra puţin. Însemna însă 
a se gândi tot la Kin-Fo, fiindcă lui îi broda o pereche din 
acei ciorapi de stofă a căror confecţionare e rezervată 
aproape numai femeilor în căzniciile chineze, indiferent de 
clasa din care fac parte. 

Dar lucrul îi căzu în curând din mână. Se ridică, luă dintr-o 
bombonieră două sau trei pastile pe care le sparse în dinţii 
ei micuţi, şi deschise o carte, „Nushun”, cod de instrucţiuni 
cu care orice femee trebuie să-şi facă lectura obişnuită. 

„De vreme ce primăvara e pentru muncă sezonul potrivit, 
de vreme ce răsăritul e momentul cel mai frumos al zilei. 

— Sculaţi-vă de dimineaţă, nu vă lăsaţi târâte de lenea 
somnului. 

„îngrijiţi dudul şi cânepa. 

„Țeseţi cu hărnicie mătasa şi bumbacul. 


„Virtutea femeilor stă în muncă şi în economie. 

„Vecinii vă vor lăuda”. 

Cartea se închise curând. Drăgăstoasa Le-n nu se mai 
gândea la ceea ce citea. 

— Unde e el? se întrebă ea. Trebuia să meargă la Canton! 
S-o fi reîntors la Shang-Hai? Când va sosi la Peking? Vină-i 
în ajutor, zeiţă Koanin!a. 

Astfel grăia îngrijata femee. Apoi ochii săi se plimbară 
distraţi pe o faţă de masă, alcătuită artistic din mii de 
bucățele împreunate, un fel de mozaic de stofă, de modă 
portugheză, pe care era desenat răţoiul mandarin şi familia 
sa simbolizând credinţa. In sfârşit, se apropie de un răsad şi 
culese o floare la întâmplare. 

„Ah! zise ea, na e floarea de salcie verde, emblema 
primăverei, a tinereţei şi a voioşiei! E crisantema galbenă, 
emblema toamnei şi a tristeţe! 

Vroi să se smulgă neliniştei care, acum, o învăluia cu totul. 
Chitara sa era acolo, degetele îi lunecară pe coarde, buzele- 
i murmurară primele cuvinte ale cântecului „Mâini 
înlănţuite”, dar nu mai putu continua. 

— Scrisorile lui, gândea ea, nu întârziau niciodată! Le 
citeam cu sufletul mişcat! Ba nu, în locul rândurilor care nu 
se adresau decât ochilor mei, era glasul lui însuşi pe care îl 
puteam auzi! Aparatul acesta îmi vorbea ca şi când el era 
lângă minei. 

Şi L6-u privea la fonograful aşezat pe mesicioara de lac, 
asemănător celui de care se servea Kin-Fo la Shang-Hai. 
Ambii se puteau dar auzi, sau mai bine zis, îşi puteau auzi 
vocile cu toată distanţa ce-i despărţea... Dar azi, ca şi zilele 
trecute, aparatul rămânea mut şi nu mai spunea nimic din 
gândurile celui absent. 

În acest moment servitoarea intră. 

— lată scrisoarea d-voastră, zise ea. 

Şi Nan ieşi după ce îi dădu un plic francat din Shang-Hai. 

Un zâmbet se schiţă pe buzele tinerei femei. Ochii îi luciră 
mai viu. Desfăcu plicul, grabnic, fără să-l contempleze cum 


avea obiceiul. 

Plicul nu conţinea o scrisoare, ci una din hârtiile cu 
trăsături oblice care, potrivită la aparatul fonografic, 
reproduce toate inflexiunile vocii omeneşti. 

— Ah! ce bine îmi pare! strigă bucuroasă L6-u. Îl voi auzi, 
cel puţin. 

Hârtia fu aşezată pe roloul fonografului care, la o mişcare, 
începu să se învârtească, şi Le-u, apropiind urechea, auzi o 
voce bine cunoscută spunându-i: 

— Surioară, ruina a împrăştiat bogăţiile mele, precum 
vântul de est împrăştie frunzele îngălbenite ale toamnei. Nu 
vreau sa făptuiesc o ticăloşie asociindu-te mizeriei mele. 
Uită pe cel lovit de zece mii de nenorociri. 

Deznădăjduitul tău Kin-Fo”. 

Ce lovitură pentru biata femeie! O viaţă mai amară decât 
amara genţiană o aştepta de acum. Da! Vântul prăvălea 
ultimele ei speranţe odată cu avutul celui iubit! Dragostea 
pe care Kin-Fo i-o purta se dusese deci pentru totdeauna! 

Prietenul său nu credea decât în fericirea pe care o dă 
bogăţia! Ah! biata Le-u! Ea părea acum asemeni unui zmeu 
al cărui fir se rupe şi cade sfâşiat la pământ! 

Nan, chemată, intră în camera, înălţă nepăsătoare din 
umeri şi-şi transportă stăpâna în „hangul” sau. Dar, oricât 
de încălzit era, grozav de friguros i se păru bietei Le-u 
culcuşul! Grozav de lungi îi părură cele cinci priveghiuri ale 
nopţii petrecute în chinuri! 

CAPITOLUL VI. 

Care va da, poate, cititorului dorinţa de a face o plimbare 
prin birourile „Centenarului” 

A doua zi, Kin-Fo, al cărui dispreţ pentru lucrurile acestei 
lumi nu se desminţi un moment, ieşi singur din locuinţa sa. 
Cu mersu-i măsurat cobori malul drept al Creek-ului. Ajuns 
la podul de lemn care face legătura între concesiunea 
engleză şi cea americană, traversă râul îndreptându-se 
spre o clădire cu aparenţa destul de frumoasă, ridicată 
între mănăstirea misiunilor şi consulatul Statelor-Unite. 


Pe frontonul clădirei se desprindea o placă de arama cu 
inscripţia următoare: 

CENTENARUL.. 

Companie de asigurări pe viaţă Capital garanţie; 20 
milioane dolari Agent principal: William J. Bldnlph. 

Kin-Fo împinse uşa şi intră într-un birou despărţit în două 
compartimente printr-o balustradă. Câteva scoarţe, cărţi cu 
legătura de metal, o casă americană cu secret, două sau 
trei mese la care lucrau funcţionari ai agenţiei, un birou 
complicat, rezervat onorabilului d. William ]. Bidulph, - iată 
mobilierul localului ce părea că aparţine unei case din 
Broadway, şi nu unei locuinţe clădite pe malurile Wusung- 
ului. 

William ]. Bidulph era agentul principal în China al 
companiei de asigurări pe viaţă şi în contra incendiului, cu 
sediul social la Chicago. Centenarul, - un titlu bun ce 
trebuia să atragă clienţii, - Centenarul, renumit îu Statele- 
Unite, poseda sucursale şi reprezentanţi în cele cinci părţi 
ale lumii. Făcea treburi enorme, excelente, mulţămită 
statutelor sale, nespus de îndrăsneţ şi liberal redactate, 
autorizând orice fel de asigurări. 

Astfel, fii cerului începeau a călca pe urmele curentului 
modern care umple lăzile companiilor în genul de mai sus. 
Un mare număr de case din Imperiul de mijloc erau 
garantate pentru caz de incendiu, iar contractele de 
asigurare în caz de moarte, cu multiplele combinaţiuni ce 
comportă, conţineau numeroase semnături chineze. Firma 
Centenarului se afla dar pe frontoanele porţilor 
shaughaâene şi, între altele, pe stâlpii bogatei locuinţi a?ui 
Kin-Fo. Aşa dar, nu din dorinţa de a se asigura contra 
incendiului, făcea acum o vizită discipolul iui Waug 
onorabilului William ]. Bidulph. 

„Domnul Bidulph? * întrebă el intrând. 

William ]. Bidulph se afla acolo, „în persoană”, ca un 
fotograf ce operează singur, totdeauna la dispoziţia 


publicului, un om de cincizeci ani, îmbrăcat în negru, 
corect, cu cravată albă, cu aeru-i specific american. 

„Cui am onoarea să vorbesc? întrebă William]. Bidulph. 

— Domnului Kin Fo, din Shang-Hai. 

— D. Kin-Fo L. unul din clienţii Centenarului poliţa 
numărul douăzeci şi şapte de mii două sute... 

— EL însuşi. 

— Aş fi fericit, domnule, să aveţi nevoie de serviciile mele. 

Aş dori să vă vorbesc în particular, răspunse Kin-Fo. 

Conversaţia între cele două persoane trebuia să urmeze 
cu atât mai uşor cu cât William ]. Bidulph vorbea tot aşa de 
bine limba chineză ca şi Kin-Fo, engleza. 

Bogatul chinez fu deci introdus cu respectul ce i se datora 
într-un cabinet căptuşit cu tapiserii grele, şi închis cu uşi 
duble, unde s-ar fi putut complota şi răsturnarea dinastiei 
Tsing fără teamă de a fi auziţi. 

— Domnule, zise Kin-Fo îndată ce se aşezară comod în faţa 
unui cămin încălzit cu gaz, a-şi dori să tratez cu Compania 
d-voastră asigurând decesul meu cu o sumă ce vă voi indica 
numaidecât. 

— Domnule, răspunse William ]. Bidulph, nimic mai simplu. 
Două semnături, a dv. şi a mea, dedesubtul unei poliţe şi 
asigurarea va fi gata după câteva formalităţi preliminare. 
Dar, domnule, permiteţi-mi această întrebare... Aveţi 
desigur dorinţa de a nu muri decât la o vârstă foarte 
înaintată, dorinţă naturală, de altfel? 

— Pentru ce? întrebă Kin-Fo. De cele mai adesea ori, 
asigurarea pe viaţa arată la asigurat teama de o moarte 
prea apropiată... 

— Oh! domnule! răspunse William ]. Bidulph cu aerul cel 
mai serios din lume, această teamă nu o au deloc clienţii 
Centenarului! Numele său nu probează aceasta? A te 
asigura la noi e a lua un certificat de viaţă îndelungată! Vă 
cer iertare, dar e rar ca asiguraţii noştri să nu depăşească 
suta de ani... rar... foarte rar!... In interesul lor noi ar 
trebui le luăm viaţa! Astfel, facem treburi superbe! Deci, vă 


previn, domnule: a vă asigura la Centenar, e pe jumătate 
sigur că îl atingeţi. 

— Ah! făcu liniştit Kin-Fo privind cu ochii săi tăioşi pe 
William J]. Bidulph. 

Agentul companiei, grav ca un ministru, n-avea nicidecum 
aerul că glumeşte. 

— Orice ar fi, reluă Kin-Fo, doresc să mă asigur pentru 
două sute de mii dolari 4. 

— Să zicem, dar, un capital de două sute de mii dolari, 
răspunse Wiliam ]. Bidulph, Şi scrise într-un carnet suma 
aceasta a cărei importanţă, îl lăsă rece. 

Şi pentru ce primejdii vreţi să vă asiguraţi, scumpul meu 
domn? 

— Pentru toate. 

— Riscurile călătoriei pe pământ sau pe mare, şi cele ale 
călătoriei dincolo de graniţele Cerescului Imperiu? 

— Da. 

— Riscurile condamnării judiciare? 

— Da. 

— Riscurile duelului? 

— Da. 

— Riscurile serviciului militar? 

— Da. 

— Atunci taxele vor fi foarte ridicate. 

— Voi plăti cât va trebui. 

— Fie. 

— Dar, adăugă Kin-Fo, este un alt risc, foarte important de 
care nu-mi vorbiţi. 

— Care? 

— Sinuciderea. Credeam că statutele Centenarului permit 
deasemeni asigurarea pentru sinucideri. 

— Perfect, domnule, perfect, răspunse William ]. Bidulph, 
care îşi freca mâinile. E şi în asta o sursă de superbe 
câştiguri pentru noi! înţelegeţi desigur că clienţii noştri 
sunt, în genere, oameni care ţin la viaţă şi că acei care, 


printr-o prudenţă exagerată, se asigură pentru sinucidere, 
nu se omoară niciodată. 

— N-are aface, răspunse Kin-Fo. Pentru motive personale 
doresc să mă asigur şi de acest risc. 

— Dorinţa d-voastră, dar taxa va fi considerabilă! 

— Vă repet că voi plăti tot ce va trebui. 

— Înţeles. 

— Să zicem dar, spuse William J]. Bidulph continuând să 
scrie în carnet, riscuri pentru mare, călătorie sinucidere... 

— Şi, în aceste condițiuni, la cât se va urca prima de plată? 
întrebă Kin-Fo. 

— Scumpul meu domn, răspunse agentul principal, 
primele noastre sunt fixate cu preciziunea matematică de 
care Compania e mândră. Ele nu mai sunt bazate, ca altă 
dată, pe tabelele lui Duvillars. II ştiţi pe Duvillars? 

— Nu, nu-l cunosc pe Duvillars. 

— Un statistician remarcabil, dar vechi... aşa de vechiu ca, 
de altfel, şi moartea sa. In vremea când el stabili 
faimoasele-i tabele, care servesc încă de scară pentru prime 
celor mai multe companii europene, foarte înapoiate, 
mijlocia vieţei era inferioară celei ce e acum graţie 
progreselor de tot felul. Noi ne bazăm, deci, pe o mijlocie 
mai ridicată şi, prin urmare, mai favorabilă asiguratului 
care plăteşte mai puţin şi trăieşte mai mult... 

— La cât se ridică prima mea? reluă Kin-Fo, dornic de a 
scurta pălăvrăgeala agentului care nu pierdea nici o ocazie 
de a face reclamă Centenarului. 

— Domnule, răspunse William ]. Bidulph, a-şi putea să am 
indiscreţia de a întreba care e vârsta d-voastră? 

— Treizeci şi unu ani. 

— Ei bine, la treizeci şi unu de ani, dacă n-ar fi să vă 
asiguraţi decât pentru riscurile obişnuite, aţi fi plătit 
oricărei alte companii optzeci şi trei la sută. Dar la 
Centenarul aceasta nu va fi decât de şaptezeci, ceia ce va 
face anual, la un capital de două sute mii dolari, cinci mii 
patru sute dolari. 


— Şi în condiţiunile în care doresc eu? zise Kin-Fo. 

— Asigurându-vă pentru toate riscurile, inclusiv 
sinuciderea 

— Mai ales sinuciderea. 

— Domnule, răspunse cu un ton amabil William J]. Bidulph 
după ce consultă o tabelă imprimată pe ultima pagină a 
carnetului său, nu putem lăsa pentru aceasta mai jos de 
douăzeci şi cinci la sută. 

— Ceia ce va face?... 

— Cincizeci mii dolari. 

— Şi cum trebuie vărsată cota? 

— întreagă sau divizată pe luni, după voia asiguratului. 

— Cât va reveni pentru primele două luni?... 

— Opt mii trei sute treizeci şi doi dolari care, dacă ar fi 
vărsaţi astăzi 30 Aprilie, scumpul meu domn, v-ar pune 
până la lunie ale acestui an. 

— Domnule, zise Kin-Fo, aceste condițiuni îmi convin. lata 
cota pentru primele două luni. 

Şi puse pe masă un teanc de dolari în bancnote pe care îl 
scoase din buzunar. 

— Bine domnule... foarte bine! răspunseWilliam ]. Bidulph. 
Dar înainte de a semna poliţa e o formalitate de împlinit. 

— Care? 

— Trebuie să primiţi vizita medicului Companiei. 

— La ce bun vizita aceasta? 

— Pentru a constata dacă sunteţi solid constituit, dacă n- 
aveţi vreo boală organică de natură a vă scurta viaţa, dacă 
ne daţi, în sfârşit, garanţii de lungă existenţă. 

— La ce bun! de vreme ce eu mă asigur chiar pentru duel 
şi sinucidere, observă Kin-Fo. 

— Ei, scumpul meu domn, răspunse William ]. Bidulph, 
zâmbind mereu, o boală al cărei germene l-aţi avea şi care 
v-ar da gata în câteva luni, ne-ar costa frumuşel două sute 
mii de dolari! 

— Sinuciderea mea v-ar costa la fel, bănuiesc! 


— Scumpe domn, răspunse amabilul agent principal, 
atingând uşor mâna lui Kin-Fo, am mai avut onoarea de a va 
spune că mulţi din clienţii noştri se asigură pentru 
sinucidere, dar că nu se sinucid niciodată. De altfel, noi nu 
suntem opriţi de a-i supraveghea... Oh, cu cea mai mare 
discreţie! 

— Da? 

— Adaug, ca o remarcă a mea, că din toţi clienţii 
Centenarului, aceştia sunt cei care plătesc mai îndelungat 
timp cotele. Haide, între noi fie zis, pentru ce s-ar sinucide 
bogatul domn Kin-Fo! 

— Şi pentru ce bogatul domn Kin-Fo s-ar asigura? 

— Oh! răspunse William ]. Bidulph, pentru a avea 
siguranţa de a trăi foarte mult, în calitatea sa de client al 
Centenarului! 

Nu era de discutat mai mult cu agentul principal al 
celebrei companii. Acesta părea aşa de sigur de ceia ce 
spunea! 

— Şi acum, adăogă el, în folosul cui va fi făcută asigurarea 
de două sute mii dolari? Cine va fi beneficiantul 
contractului? 

— Vor fi doi beneficianţi răspunse Kin-Fo. 

— Cu părţi egale? 

— Nu, cu părţi inegale. Unul pentru cincizecii mii, altul 
pentru o sută cincizeci mii. 

— Vrasăzică, pentru cincizeci mii, domnul... 

— Wang. 

— Filosoful Wang? 

— Chiar el. 

— Şi pentru o sută cincizeci mii? 

— Doamna L6-u, din Peking. 

— Din Peking, adăogă William J]. Bidulph sfârşind de scris 
ambele nume în carnet. Apoi reluă: 

— Care e vârsta doamnei L6-u? 

— Douăzeci şi unu de ani, răspunse Kin-Fo. 


— Oh! făcu agentul, iată o doamnă tânără care va fi foarte 
bătrână când va intra în posesiunea capitalului asigurat! 

— De ce, mă rog? 

— Pentru ca veţi trai mai mult de o sută de ani, scumpul 
meu domn. Dar filosoful Wang? 

— El are cincizeci şi cinci de anii 

— Ei bine, acest om cumsecade nu va moşteni nimic! 

— Rămâne de văzut, domnule. 

— Domnule, răspunse William ]. Bidulph, dacă a-şi fi la 
cincizeci şi cinci de ani moştenitorul unui om de treizeci şi 
unu care trebuie să moară la o sută, n-aşi mai avea 
naivitatea să contez pe moştenirea aceasta. 

— Sluga d-voastră, domnule, zise Kin-Fo îndreptându-se 
spre uşa cabinetului. 

— A d-voastră, răspunse onorabilul William ]. Bidulph, 
înclinându-se în faţa noului client al Centenarului. 

A doua zi medicul Companiei făcu vizita reglementară lui 
Kin-Fo. „Corp de fier, muşchi de oţel, plămâni straşnici44, 
zicea raportul. 

Nimic nu împiedica Compania să trateze cu un asigurat 
aşa de solid construit. 

Poliţa fu, prin urmare, semnată, de o parte, de Kin-Fo în 
profitul tinerei văduve şi al filosofului Wang, iar de partea 
cealaltă de William ]. Bidulph ca reprezentant al Companiei. 

Nici Le-u şi nici Wang, în afară de împrejurări 
neprevăzute, nu aveau să afle nimic din ceea ce Kin-Fo 
făcuse pentru ei, până în ziua când Centenarul ar fi fost pus 
în poziţia de a le înmâna capitalul asigurat, ultima 
generozitate a ex- milionarului. 

CAPITOLUL VIL. 

Care ar fi foarte trist, dacă n'ar fi vorba de fapte şi 
moravuri specifice Cerescului Imperiu. 

Indiferent de ce ar fi putut spune şi gândi onorabilul 
Willian ]. Bidulph, fondurile Centenarului erau cât se poate 
de serios amenințate. In definitiv, planul lui Kin-Fo nu era 
ca al celor care, odată hotărârea luata, tărăgănesc la infinit 


executarea sa. Complect ruinat, elevul lui Wang hotărâse 
formal să sfârşească cu o existenţă care nu-i oferise, nici 
chiar în timpul bogăției sale, decât plictiseală şi tristeţe. 

Scrisoarea înmânată de Sun, cu o întârziere de opt zile, 
venea din San-Francisco. Ea arăta suspendarea plăţilor la 
Banca Centrală Californiană. Or, avutul lui Kin-Fo era 
compus în totalitate aproape, din acţiuni ale acestei celebre 
bănci, - aşa de solidă până atunci. Dar nu mai existau 
motive de tăgadă. Oricât de necrezută ar fi putut părea 
această noutate, ea era din nefericire prea adevărată. 
Suspendarea plăţilor de câtre Banca Centrală Californiană 
era confirmată de gazetele sosite Ia Shang-Hai. Falimentul 
fusese pronunţat, şi el ruina cu totul pe Kin-Fo. 

De fapt, în afară de acţiunile la această bancă, ce-i 
rămânea? Nimic, sau aproape nimic. Locuinţa sa din 
ShangHai, a cărei vânzare era irealizabilă aproape, nu i-ar 
fi procurat decât foarte insuficiente resurse. Cele opt mii 
dolari vărsate ca primă cotă la Centenarul, câteva acţiuni 
ale Companiei de vapoare din Tien-Isin, - iată tot avutul său 
acumUn Occidental, un Francez sau Englez, s-ar fi 
comportat înţelept cu această existenţă nouă, încercând să- 
şi refacă viaţa prin muncă. Un Fiu al Cerului trebuiea să se 
creadă în drept a gândi şi acţiona cu totul altfel. Moartea 
voluntară şi-o alesese Kin-Fo, adevărat chinez, ca mijloc de 
a ieşi din încurcătură, fără şovăială de conştiinţă şi cu acea 
tipică indiferenţă a rasei galbene. 

Chinezul n-are decât curaj pasiv, dar posedă acest curaj în 
gradul cel mai înalt. Nepăsarea sa pentru moarte este într- 
adevăr extraordinară. Bolnav, el o doreşte fără ezitare. 
Condamnat, în mâinele călăului chiar, el nu manifestă nici o 
teamă. Execuţiunile publice, aşa de repetate, vederea 
oribilelor suplicii pe care le comportă codul penal în 
Cerescul Imperiu, au obişnuit de mult pe Fiii Cerului cu 
ideea de a părăsi fără regret bunurile acestei lumi. 

Astfel, nu va fi de mirare ca, în orice familii, acest gând al 
morţii să fie la ordinea zilei şi să facă obiectul celor mai 


multe discuţiuni. El nu lipseşte din cel mai obişnuit act al 
vieţii. Cultul strămoşilor se întâlneşte chiar şi la cei mai 
nevoiaşi oameni. Nu e locuinţă bogată unde să nu fie 
rezervat un fel de sanctuar familiar, nu e o colibă mizerabilă 
unde să nu fie păstrat un colţ străbunilor a căror amintire e 
celebrată din două în două luni. Iată pentru ce găseşti la 
acelaşi magazin în care se vând paturi pentru copii şi 
panere de nuntă, un asortiment variat din sicriile care 
formează un articol curent în comerţul chinez. 

Cumpărarea unui sicriu e, prin urmare, una din 
constantele preocupări ale Fiilor Cerului. Mobilierul ar fi 
incomplect, dacă ar lipsi cosciugul din casa părintească. 
Fiul îşi face o datorie din a-l oferi tatălui său, în viaţă. E o 
mişcătoare dovadă de iubire. Cosciugul e depus într-o 
cameră specială. E împodobit, îngrijit şi, mai adeseori, când 
a primit rămăşiţa pământească a celui mort, el e păstrat 
vreme de ani îndelungaţi cu pioasă atenţie. Într-un cuvânt, 
respectul pentru morţi alcătuieşte fondul religiei chineze şi 
contribue Ia strângerea legăturilor de familie. 

Prin urinare, Kin-Fo mai mult de cât oricare, datorită 
temperamentului sau, avea să îmbrăţişeze cu o linişte 
perfectă gândul de a pune capăt zilelor sale. Asigurase 
soarta celor două fiinţe cărora le nutrea dragoste. Ce poate 
regreta acum? Nimic. Sinuciderea nu-i putea pricinui nici o 
remuşcare. Ceia ce e o crimă în ţările civilizate ale 
Occidentului, nu-i decât un act legitim, pentru a zice astfel, 
în mijlocul acestei bizare civilizaţii a Asiei orientale. 

Hotărârea lui Kin-Fo era, dar, cu preciziune luată, şi nici o 
influenţa nu 1 ar fi putut determina să şi-o schimbe, nici 
chiar influenţa filosofului Wang. 

Mai mult, acesta nu ştia nimic despre planurile elevului 
său. Sun nu ştia mai mult şi nu remarcase decât un lucru, 
acela că, de la reîntoarcerea sa, Kin-Fo se arăta mai iertător 
pentru prostiile-i zilnice. 

Hotărât, spun, vedea că nu ar fi putut găsi un stăpân mai 
bun, iar preţioasa-i coadă tresălta acum pe spate cu o 


siguranţă renăscută. 

Un dicton chinez zice: „Pentru a fi fericit pe pământ 
trebuie să trăieşti la Canton şi să mori la Liao Ceu”. 

La Canton, dealtfel, se găsesc toate bunătăţile vieţei, iar la 
Liao-Cen se fabrică cele mai bune cosciuge. 

Kin Fo nu putea să întârzie de a-şi comanda la o casă 
bună, ultimul pat de odihnă, în aşa fel ca să îl aibe la timp. A 
fi cum se cade culcat pentru somnul suprem, e preocuparea 
de totdeauna a Chinezului care ştie cum să trăiască. 

În acelaş timp, Kin-Fo cumpără un cocoş alb, al cărui rost 
e, după cum se ştie, sa încarneze spiritele care flutură, şi să 
prindă din zbor unul din cele şapte elemente care 
alcătuiesc sufletul chinez. 

Precum se vede, dacă elevul filosofului Wang se arăta 
indiferent pentru amănuntele vieţii, el nu era însă tot aşa 
pentru cele privitoare la moarte. 

Acestea îndeplinite, nu mai rămânea decât să redacteze 
programul funeraliilor sale. Deci, în ziua aceea chiar, o 
frumoasă pagină de hârtie, - aceia denumită hârtie de orez, 
dar la confecţionarea căreia orezul este cu totul absent, - 
primi ultimele dorinţi ale lui Kin-Fo. 

După ce lăsă tinerei văduve casa din Shang-Hai şi lui Wang 
un portret al împăratului Tai-ping pe care filosoful îl privea 
întotdeauna cu drag, - acestea bine înţeles în afară de 
capitalurile asigurate prin Centenarul, - Kin-Fo desemnă cu 
mână sigură ordinea şi drumul personajelor care trebuiau 
să asiste la înmormântarea sa. 

Mai întâi, în lipsa părinţilor pe care nu-i mai avea, urmau 
să figureze în capul cortegiului o parte din prietenii ce-i 
rămăseseră, toţi înveşmântaţi în alb, culoarea de doliu în 
Cerescul Imperiu. Dealungul drumului, până la mormântul 
ridicat de mult timp în câmpia Shang-Hai, va fi înşirat un 
cordon dublu de ciocli. In spatele primului grup de prieteni 
va merge o călăuză bătând din gong şi precedând portretul 
defunctului, culcat într-un fel de scaun împodobit bogat. Ar 
fi apoi să vină un al doilea grup de prieteni, cei care trebuie 


să leşine la intervale regulate pe perne preparate de 
circumstanţă. In sfârşit, un ultim grup de tineri, adăpostit 
sub un polog albastru şi aurit, va semăna pe drum petece 
de hârtie alba, perforate la mijloc şi destinate a distruge 
spiritele rele care s-ar simţi tentate să se alătureze 
convoiului. 

După acestea ar urma să apară catafalcul, îmbrăcat în 
mătase violetă, brodat cu dragoni de aur şi purtat de 
cincizeci valeţi pe umeri, prin mijlocul unui dublu cordon de 
bonzi. Preoţii înveşmântaţi în halate cenuşii, roşii şi 
galbene, vor spune ultimele rugăciuni alternând glasul lor 
cu bubuitul gongurilor, cu hărmălaia flautelor, cu puternica 
fanfară a trompetelor lungi de şase picioare. 

La sfârşit de tot, trăsurile de doliu, drapate în alb, ar urma 
să închidă somptuosul convoi ale cărui cheltuieli trebuiau să 
absoarbă ultimele resurse ale importantului defunct. 

În definitiv, acest program nu avea nimic extraordinar. 
Multe înmormântări de această clasă se perindă pe străzile 
din Canton. Shang-Hai sau Peking, şi Fii Cerului nu văd în 
ele decât un natural omagiu adus persoanei celei ce nu mai 
e. 

La 20 Octombrie o lada expediată din Liao-Ceu, sosi pe 
adresa lui Kin-Fo la locuinţa lui din Shang-Hai. Ea conţinea, 
îngrijit învelit, sicriul comandat. Nici Wang, nici Sun, nici 
ceilalţi servitori nu găsiră că e loc de mirare. Repetăm, nu 
există chinez care să nu ţină să aibă, în viaţă fiind, patul în 
care va fi culcat pentru eternitate. 

Sicriul, o capodoperă a fabricantului din Liao-Ceu, fu 
aşezat în „camera strămoşilor”. Acolo, şters, cernit, lustruit, 
el ar fi avut să aştepte mult timp până când elevul filosofului 
Wang sa îl utilizeze... Nu trebuia totuşi să fie astfel. Zilele 
lui Kin-Fo erau numărate, ceasul se apropia ca el sa intre în 
rândul strămoşilor familiei. 

De altfel, în chiar seara aceea Kin-Fo hotărâse definitiv să 
părăsească viaţa. 

O scrisoare a desnădăjduitei Le-u sosi în timpul zilei. 


Tânăra văduva punea la dispoziţia lui Kin-Fo puţinul ce-l 
avea. Avutul nu însemna nimic pentru ea căci îl iubea pe el! 
Ce îi trebuia lui mai mult! Nu vor şti ei să fie fericiţi şi într-o 
situaţie mai modestă? 

Răvaşul, pătruns de cea mai sinceră afecţie, nu putu 
schimba hotărârile lui Kin-Fo. 

„Moartea mea singură o poate ferici. Se gândea el. 

Rămânea de hotărât unde şi cum se va înfăptui actul 
suprem. Kin-Fo simţea un fel de plăcere în a schiţa aceste 
amănunte. El nădăjduia mult că în ultima clipă, o cât de 
trecătoare emoție va face să îi bată inima! 

În interiorul vilei se înălţau patru frumoase chioşcuri, 
decorate cu fantezia care caracterizează talentul 
decoratorilor chinozi. Ele purtau nume semnificative: 
Pavilionul „Fericire!” unde Kin-Fo nu intra niciodată; 
pavilionul „Bogăţiei” pe care nu-l privea decât cu cel mai 
profund dispreţ; pavilionul „Plăcerei” ale cărei porţi erau de 
mult închise pentru el; pavilionul „Vieţei îndelungate” pe 
care hotărâse să-l dărâme! 

Pe acesta instinctul său îl alese. Hotări să se închidă aci, 
odată cu venirea nopţii. A doua zi îl vor găsi tot aci, fericit în 
braţele morţii. 

Acest punct decis, - cum va muri acum? Să îşi spintece 
pântecul ca un japonez, să se spânzure cu centura de 
mătase aeemeni mandarinului, să-şi deschidă vinele într-o 
baie parfumată ca un epicurian al Romei antice? Nu. Aceste 
procedee aveau în primul rând ceva brutal, ceva 
desgustător pentru prietenii şi servitorii săi. 

Un grăunte sau două de opium, amestecat cu o otravă 
subtilă ar fi fost de ajuns pentru a-l face să treacă din 
această lume într-o alta, fără să îşi dea seama, purtat poate 
pe aripele unuia din acele visuri care transformă somnul 
trecător într-un somn veşnic. 

Soarele începea să coboare la orizont. Kin-Fo nu mai avea 
decât câteva ore de viaţă. Vroi să revadă pentru ultima oară 
câmpia Shang-Haiului şi malurile Huang-Poului pe care îşi 


purtase deseori plictiseala. Singur, fără a se fi văzut cu 
Wang în cursul zilei întregi, părăsi vila în care avea să se 
mai întoarcă odată, dar. din care nu va mai ieşi niciodată. 

Teritoriul englez, micul pod aruncat pe Creek, concesiunea 
franceză, fură străbătute de el cu acelaş mers indolent ce 
nu simţea nevoia să fie altfel nici în ceasul acesta suprem. 
Ocoli, pe cheiul ce prelungeşte portul indigen, zidurile 
ShangHaâului până la catedrala romano-catolică a cărei 
cupolă domină cartierul meridional. Apoi, se întoarse Ia 
dreapta şi urcă liniştit drumul ce duce la pagoda Lung-Hao. 

O vastă şi netedă câmpie ce se întinde până spre înălțimile 
umbrite ce mărginesc valea din Min, imense şesuri 
mlăştinoase pe care se cultivă orezul. Ici şi colo, o reţea de 
canaluri, câteva sate mizerabile, două-trei fâşii semănate cu 
grâu. 

Câmpia, cultivată bogat, şi al cărei aspect nu putea mira 
pe un indigen, ar fi atras totuşi atenţia şi ar fi provocat 
poate repulsia unui străin. Pretutindeni, sicrie cu sutele. 
Şesul chinez, la marginea oraşelor, nu-i decât un vast 
cimitir. Morţii fac înconjurul teritoriului, tot aşa ca şi viii. 

Kin-Fo mergea fără a privi în jurul lui. Nu îi atrăseseră 
atenţia nici chiar cei doi străini, îmbrăcaţi europeneşte, ce îl 
urmăreau de la ieşirea din vilă. Nu îi văzu, deşi aceştia nu-l 
pierdeau un moment din vedere. Ei mergeau la câţiva paşi 
în urmă, mergând după Kin-Fo când acesta mergea şi 
oprindu-se când el făcea popas. Din când în când, schimbau 
anumite priviri, două sau trei cuvinte, şi aveau desigur 
sarcina să îl spioneze. 

După ce făcu un ocol al câmpiei, Kin-Fo se reîntoarse 
pentru a ajunge iar pe malurile râului. 

Cei doi copoi schimbară de asemeni drumul. 

Reîntorcându-se, Kin-Fo întâlni doi sau trei cerşetori cu 
înfăţişare păcătoasa, pe care îi milui. 

Mai departe încrucişară drumul câteva chineze creştine, 
din acelea atrase la această credinţă de surorile de caritate 
franceze. 


Kin-Fo le ajuta, Se însera. Reîntorcându-se pe lângă 
zidurile Shang-Haiului, o luă pe chei. 

Populaţia portului nu dormea încă. Strigăte şi cântece 
răsunau pretutindeni. 

Kin-Fo ascultă. Ii plăcea să ştie care vor fi ultimele cuvinte 
ce-i va fi dat să audă. 

Un pescar tânăr, mânându-şi luntrea în umbra apelor, 
cânta: 

Barca mea cu culori plăcute, Este gătită Cu mii şi zeci de 
mii de fiori. Il aştept cu inima bătândă! Trebuie să se 
întoarcă mâine! Doamne, veghiază! Mâna ta Să îl 
ocrotească la întoarcere, Şi fă ca lungu-i drum Să se 
scurteze! 

tEI va reveni mâine! Şi eu, eu unde am să fiu mâine gândi 
Kin-Fo clătinând capul. Tânărul pescar reluă: 

El s-a dus departe de noi, îmi închipui, Până în ţările 
Manciurilor, Pană sub zidurile Chinei! Ah! Cum bătea 
adesea Inima mea când vântul Se deslănţuia şi urla Iar el 
mergea înfruntând Furtuna! 

Kin-Fo ascultă şi nu zise nimic de data aceasta. Pescarul 
sfârşi astfel: 

De ce ai nevoie să alergi După avuţie? 

Vrei să mori departe de mine? 

Uite-i a treia lună! 

Vino! Bonzul ne aşteaptă Pentru a ne uni pe vecie. 

Vino! Revino! Eu te iubesc atâta, Şi mă iubeşti şi tu! 

„Da! Poate că bogăţia nu e totul în lume! murmură Kin-Fo. 
Totuş viaţa nu merită să fie trăita!u Peste o jumătate de oră, 
Kin-Fo reintra în locuinţa sa. Cei doi străini care îl 
urmăriseră până aici, trebuiră să se oprească. 

Liniştit, Kin-Fo se îndreptă spre chioşcul „Vieţei 
îndelungate”, deschise uşa, o închise apoi şi se găsi singur 
într-un salonaş luminat blând. 

Pe masa făcută dintr-o singură bucată de jad, se afla o 
casetă conţinând câteva boabe de opium combinate cu o 
otravă mortală. 


Kin-Fo luă două din aceste boabe, le introduse într-una din 
pipele de pământ ars de care se servesc fumătorii de opium 
şi fu gata s-o aprindă. 

„Ei, ce! zise el, nici o emoție în momentul de a adormi 
pentru vecie!” 

Şovâi un moment. 

;Nu! strigă el apoi, aruncând pipa care se sparse de 
parchet. Vreau această suprema emoție, chiar de n-ar fi cea 
aşteptată!... O vreau! O voi avea!” 

Şi, părăsind chioşcul, se îndrepta mai grăbit decât de 
obicei spre camera lui Wang. 

CAPITOLUL, VIII. 

În care Kin-Fo face o propunere serioasă lui Wang şi pe 
care acesta o acceptă cu aceeaş seriozitate. 

Filosoful nu se culcase încă, întins pe un divan, citea, 
ultimul număr al Gazetei din Peking. Când sprâncenele sale 
se încruntau era mai mult ca sigur că ziarul adresa cine ştie 
ce compliment dinastiei domnitoare de Tsing. 

Kin-Fo împinse uşa, intră în cameră, se aşeză pe un fotoliu 
şi, fără de ocol: 

— Wang, spuse el, vin să-ţi cer un serviciu. 

— Zece mii de servicii! răspunse filosoful lăsând să-i cada 
ziarul oficial. Vorbeşte, vorbeşte, fiul meu, vorbeşte fără 
teama, şi, orice ar fi, vei avea! 

— Serviciul pe care îl aştept, zise Kin-Fo, e din cele pe care 
un prieten nu-l poate face decât odată numai. 

— Despre ce-i vorba? 

— Wang, zise Kin-Fo, eu sunt ruinat. 

— Ah! ah! spuse filosoful cu tonul celui ce ar fi aflat mai 
curând o veste bună decât una rea. 

— Scrisoarea pe care am găsit o aici, la întoarcerea din 
Canton, reluă Kin-Fo, mă înştiinţează că Banca Centrală 
Californiană este în faliment. In afară de vilă şi de o mie de 
dolari cu care a-şi putea trăi abia o lună, două, nu îmi mai 
rămâne nimic. 


— Aşa dar, întrebă Wang după ce îşi privi atent elevul, nu 
îmi mai vorbeşte acum bogatul Kin-Fo? 

— Nu, ci bietul Kin-Fo pe care sărăcia nu-l mai îngrozeşte 
deloc. 

— Bun răspuns, fiul meu, zise filosoful sculându-se. Nu-mi 
voi mai pierde dar timpul ca să-ţi predic înţelepciunea. Până 
acum n-ai fi făcut decât să vegetezi fără gust, fără pasiune, 
fără lupte. Tu vei trăi de acuma Viitorul este schimbat! N- 
are însemnătate, - a spus Confucius şi după el Talmudul, - 
nenorocirile sunt totdeauna mai mici decât ne temem! Ne 
vom câştiga în sfârşit prin noi înşine orezul cel de toate 
zilele. Num-Sâmm ne spune: „In viaţă sunt urcuşuri şi 
coborâşuri. Roata Norocului se învârteşte fără încetare şi 
vântul primăverei e schimbător! Bogat sau sărac, să ştii să 
îţi faci datoria!” Să plecam de aci! 

Şi, într-adevăr, Wang, filosof practic, era gata să 
părăsească somptuoasa clădire. 

Dar Kin-Fo îl opri. 

— Am spus, reluă el, că sărăcia nu mă îngrozeşte, dar - 
adaog, - aceasta pentru că sunt hotărât să n-o guport deloc. 

— Ah! făcu Wang, tu vrei prin urmare... 

— Să mor. 

— Să mori? răspunse liniştit filosoful. Omul care e hotărât 
să sfârşească cu viaţa, n-o spune nimănui. 

— Aceasta ar fi fost deja fapt împlinit, reluă Kin-Fo cu un 
calm asemănător celui al filosofului, dacă n-aşi fi vroit ca 
moartea să îmi ofere cel puţin o primă şi ultimă emoție. Or, 
în momentul de a consuma una din acele grăunţe de opium 
pe care le ştii, inima îmi bătea aşa de încet, încât am 
aruncat otrava şi am venit la tine! 

— Vrei dar, prietene, să murim împreună? răspunse Wang 
zâmbind. 

— Nu, am nevoie ca tu să trăieşti! 

— Pentru ce? 

— Pentru a mă lovi cu propria ta mână! 


Wang nu tresări la această neaşteptată propunere. Dar 
Kin-Fo care îl privea cu atenţie văzu licărindu-i o lumină în 
ochi. Fostul rebel Ta?-ping se trezea oare? Sarcina pe care 
elevul său i-o cerea nu găsea în el împotrivire? Trecuseră 
dar peste capul său optsprezece ani fără să-i înăbuşe 
instinctele sângeroase ale tinereţii? Nu se va opune fiului 
celui ce îl salvase? Va primi, fără de şovăire, să ridice viaţa 
celui ce nu o mai vroia? O va face aceasta, el, filosoful 
Wang? 

Dar licărirea se stinse, în curând. Wang îşi reluă aerul 
obişnuit de om de treabă, ceva mai serios, poate. 

Şi atunci, liniştindu-se: 

— Acesta e serviciul ce-mi ceri? zise el. 

— Da, reluă Kin-Fo, şi acest serviciu te va achita de tot ce 
ţi-ai putea închipui că datoreşti lui Ciung-Heu şi fiului sau. 

— Ce trebuie să fac? întrebă cu simplitate filosoful. 

— De azi până la 25 Iunie, ziua douăzeci şi opta alunei 
şasea, înţelegi Wang, ziua când mi se va sfârşi cel de al 
treizeci şi unulea an de viaţă, - eu trebuie să fi încetat de a 
trăi! Trebuie să cad lovit de tine, fie prin faţă, fie pe la 
spate, ziua, noaptea, nu importă unde, nu importă cum, în 
picioare, aşezat, culcat, trezit, adormit, prin fier sau prin 
otravă! Trebuie ca fiecare din aceste optzeci mii minute din 
care se va compune viaţa mea în timpul celor cincizeci şi 
cinci de zile ce mai am încă, să însemneze gândul şi, 
nădăjduiesc, teama că existenţa mea va sfârşi brusc! 
Trebuie să am în faţa mea aceste optzeci mii emoţii ca, în 
momentul când cele şapte elemente ale sufletului meu se 
vor risipi, să îmi pot spune: „In sfârşit, am trăit! 

Kin-Fo, contrar obiceiului său, vorbise cu oarecare 
înflăcărare. Se va remarca iarăşi că el fixase ultimul termen 
al existenţei sale cu şase zile înainte de expirarea poliţei. Se 
comporta ca un om prudent căci o întârziere a achitării 
unei noi cote la Centenarul ar fi fost de natură să îi 
pericliteze drepturile de asigurare. 


— Nu vei da înapoi din faţa datoriei ce ai de a mă lovi? 
întrebă Kin-Fo. 

Wang, cu un gest, arătă că el nu era omul care să 
şovăiască! Văzuse atâtea altele când lupta sub bandierele 
rebelilor! Dar adăgă, totuşi, ca omul care vrea să se asigure 
înainte de a se angaja: 

— Renunţi astfel la şansele ce ţi-a rezervat Adevăratul 
Stăpân de a ajunge Ia adânci bătrâneţe? 

— Renunţ. 

— Fără păreri de rău? 

— Fără păreri de rău! răspunse Kin-Fo. Să trăeişti mult! 
Să te asemeni unei bucăţi de lemn ce nu mai poate fi 
modelată! Bogat, nu o doream. Sărac, cu atât mai puţin! 

— Şi tânăra văduvă din Peking? zise Wang. Tu uiţi 
proverbul: floarea cu floarea, salcia cu salcia! Unirea a 
două inimi însemnează o sută de ani de primăvară... 

— Faţă de trei sute de ani de toamnă, de vară şi de iarnă! 
răspunse Kin-Fo înălţând din umeri. Le-u, săracă, ar duce-o 
rău cu mine. Din contră, moartea mea îi asigură o avere. 

— Ai făcut tu aceasta? 

— Da, şi chiar tu, Wang, ai cincizeci mii dolari plasați jpe 
capul meu. 

— Ah! făcu cu simplitate filosoful, tu te-ai gândit la tot. 

— La tot, şi chiar la o problemă pe care nu mi-ai pus-o 
încă. 

— Şi ce anume? 

— Dar... primejdia de a fi urmărit după moartea mea 
pentru asasinat... 

— Oh! zise Wang, doar cei stângaci şi fricoşi se lasă a fi 
prinşi! De altfel care ar fi meritul pentru acest ultim 
serviciu dacă nu a-şi risca nimic! 

— Nu, Wang! Prefer sa îţi dau complectă siguranţă în 
această privinţă. Nimeni nu se va gândi să te neliniştească! 

Şi, spunând acestea Kin-Fo se apropie de o masă, luă o 
foaie de hârtie şi, cu o mâna sigură, scrise următoarele 


rânduri: „M-am dat de bună voie morţii din dezgust şi 
oboseală de a mai trăi. 

Kin-Fo”. 

Şi dădu hârtia lui Wang. 

Filosoful o citi întâi încet apoi o reciti cu glas tare. O îndoi 
în urmă cu îngrijire şi o puse într-un carnet de note ce-l 
avea totdeauna la el. 

O a doua licărire îi străluci în priviri. 

— Este serios din partea ta? zise el privindu-şi fix elevul.- 

— Foarte serios. 

— Nu mai puţin şi din partea mea. 

— Deci, după 25 lunie voi mai trăi?... 

— Nu ştiu dacă vei mai trăi în sensul în care îţi închipui, 
dar, cu siguranţă, vei fi mort! 

— Mulţumesc şi adio, Wang. 

— Adio, Kin-Fo. 

Şi, după acestea, Kin-Fo părăsi liniştit camera filosofului 
Kin-Fo. 

CAPITOLUL IX. 

A cărui încheiere, oricât dc ciudată ar fi, nu va surprinde, 
poate, pe cititor 

— Ei bine, Craig-Fry? zicea a doua zi onorabilul William ]. 
Bilduph celor doi agenţi însărcinaţi cu supravegherea 
noului client al Centenarului. 

— Ei bine, răspunse Craig, I-am urmărit ieri în timpul unei 
lungi plimbări făcute pe câmpia Shang-Hai. 

— Şi nu avea nicidecum aerul celui ce ar vrea să se 
omoare, adăugă Fry. 

— Odată cu venirea nopţii l-am excortat până la poarta sa. 

— Dincolo de care, din nenorocire, nu am putut pătrunde. 

— Şi azi de dimineaţă? întrebă William J]. Bidulph. 

— Am aflat că pleca, răspunse Craig. 

Agenţii Craig şi Fry, ambii americani pur sânge, ambii în 
serviciul Centenarului) nu formau decât una şi aceeaşi 
fiinţă. Imposibil de a fi mai complect identificaţi unul cu 
celălalt; primul termina invariabil frazele începute de al 


doilea şi vice versa Acelaşi creier, aceleaşi gânduri, aceeaşi 
inimă, acelaş stomac, acelaşi fel de a se purta în orice 
împrejurare. Patru mâini, patru braţe, patru picioare, două 
corpuri împreunate. 

— Aşa dar, întrebă William ]. Bidulph, n-aţi putut încă 
pătrunde în casă? 

— Nu... zise Craig. 

— Până acum, complectă Fry. 

— Va fi greu, răspunse agentul principal. Iotuşi va trebui. 
Este în interesul Centenarei nu numai de a câştiga o prima 
enormă, dar deasemeni de a nu pierde două sute de mii 
dolari! Deci, două luni de supraveghere, şi poate mai mult, 
dacă noul nostru client reînoieşte cota! 

— El are un servitor... zise Craig. 

— Pe care am putea să-l atragem... zise Fry. 

— Pentru a afla tot ce se petrece acolo... continuă Craig. 

— In casa din Shang-Hai! termină Fry. 

— Hm! făcu William J]. Bidulph. Prndeţi-mi dar în laţ 
servitorul. Cumpăraţi-l. El trebuie să fie sensibil la sunetul 
banilor. Ei nu vă vor lipsi. Dacă va trebui să epuizați chiar şi 
cele trei mii formule de politeţe pe care le reclamă eticheta 
chineză, epuizaţi-le. Nu veţi regreta de loc ostenelile 
voastre. 

— Va fi... zise Craig. 

— Fapt îndeplinit, complectă Fry. 

Iată dar pentru ce motive Craig şi Fry încercară, să intre 
în legături cu Sun. Or, Sun nu era nici de cum omul care să 
reziste sunetului atrăgător al banilor sau ofertei politicoase 
a câtorva sticle cu lichioruri americane. 

Craig-Fry ştiură deci prin Sun tot ceea ce aveau interesul, 
să ştie, şi care se reduceau la acestea îşi schimbase 
întrucâtva Kin-Fo f?lul de a trăi? 

Nu, exceptând poate faptul că îşi muştruluia mai rar 
credinciosul valet, că foarfeca nu mai intra în. acţiune spre 
marele noroc al coadei acestuia, că bastonul de bambus 
mângâia mai puţin umerii servitorului. 


Avea predilecție pentru vreo armă ucigătoare? 

De loc, căci nu aparţinea respectabilei categorii de 
amatori pentru instrumentele astea. 

Ce mânca el la masă? 

Câteva feluri preparate în mod simplu şi care nu aminteau 
cu nimic fantezista bucătărie chineză. 

La ce oră se scula el? 

La priveghiul al cincilea, în momentul când zorile albeau, 
orizontul spre cântatul cocoşilor. 

Se culca de vreme? 

La priveghiul al doilea, cum avea totdeauna obiceiul să. 
facă decând îl cunoştea Sun. 

Părea trist, preocupat, plictisit, obosit de viaţă? 

Nu era nici decum vesel de felul său. Oh,! Totuşi de câteva 
zile, părea a da mai multă atenţie celor lumeşti. Da. Sun îl 
găsea mai puţin indiferent, asemeni celui ce aştepta... ce? 
Nu putea să o spună. 

În sfârşit, avea stăpânul său vreo substanţă otrăvitoare pe 
care să o poată întrebuința vreodată? 

Nu mai putea să aibă căci, în dimineaţa aceea, chiar, Sun 
aruncase, cu ordin, în Huan-Pu o duzină de globule care 
trebuiau să fie rău făcătoare. 

Într-adevăr, în toate acestea nu era nimic de natură a 
alarma pe agentul principal al Centenarului. Nu, niciodată 
bogatul Kin-Fo, a cărui situaţie, de altfel, în afară de Wang, 
nu era cunoscută de nimeni, nu păruse mai fericit în viaţă. 

Cu toate astea, Craig şi Fry trebuiră să continue a spiona 
tot ce face clientul lor şi să îl urmărească pretutindeni, căci 
era posibil ca el să nu vroiască a se sinucide în casa sa. 

Ar fi să mergem prea departe dacă am spune că eroul 
acestei povestiri ţinea mai mult Ia viaţă de când se decisese 
să şi-o ridice. Dar, în felul său de a socoti, şi în timpul 
primelor zile ale lunei, încercă anumite emoţii. Atârna 
deasupra-i sabia lui Damocles şi această sabie trebuia să-i 
cadă într o zi în cap. Azi, mâine, în zorii zilei, seara? 


De altfel, de la schimbul de cuvinte ce avusese loc între ei, 
Wang şi el se vedeau rar. Filosoful, sau părăsea casa mai 
des ca altădată, sau se închidea pentru multă vreme în 
cameră. Kin-Fo nu-l căuta - nu era treaba sa - şi nici nu îi 
păsa de modul în care Wang îşi petrecea timpul. Pregătea 
poate vreo lovitură! Un fost rebel trebuia să aibă la 
îndemână multe feluri de a trimite un om pe lumea cealaltă. 
De aici, curiozitate, şi, prin urmare, un nou element 
interesant. 

Totuşi, maestrul şi elevul se întâlneau aproape în fiecare zi 
la aceeaşi masă. Nu îşi adresau nici o aluzie cu privire Ia 
viitoarea lor situaţie de asasin şi asasinat. Vorbeau de 
altceva, foarte puţin de altfel. Wang, mai serios decât de 
obicei, privea în lături. El, aşa de bine dispus, devenise trist, 
şi din comunicativ ce era, taciturn. Mâncăcios altădată, ca 
orice filosof dotat cu bun stomac, nu mai era atras acum de 
bucate, iar vinul de Chao-Chigne îl lăsa îngândurat. 

Kin-Fo se ţinea însă bine. El gusta, cel dintâi, din toate 
mâncărurile şi se credea obligat să nu lase nimic neatins. 
Urma de aici că Kin-Fo mânca mai mult decât de obicei, căci 
cina cu poftă şi mistuia foarte bine. 

Cu toate astea continuă a-i înlesni lui Wang putinţa 
îndeplinirei operei lui. Uşa camerei de culcare a lui Kin-Fo 
rămânea totdeâuna deschisă. Filosoful putea să intre ziua 
sau noaptea, să-l lovească dormind sau treaz, Kin-Fo nu 
cerea decât un lucru, ca lovitura să fie fulgerătoare şi să-l 
atingă în inimă. 

Dar Kin-Fo se obişnui cu emoţiile şi, după prima noapte 
chiar, se deprinse atât de mult să aştepte lovitura fatală 
încât dormea liniştit şi se scula în fiecare dimineaţă 
întremat şi dispus. Aceasta nu mai putea urma. 

Atuncea se gândi că lui Wang îi repugna poate să îl 
omoare în casa unde fusese aşa de ospitalier primit. Hotări 
să îi uşureze însărcinarea. lată-l dar hoinărind pe câmp, 
căutând unghere izolate, întârziind până la al patrulea 
priveghiu prin cele mai urâte cartiere din Shang-Hai, unde 


crimele se înfăptuiesc zilnic în toată siguranţa. Rătăcea pe 
străzile strimte şi mohorâte, hărţuindu-se cu beţivii de toate 
naţiile. Nu se reîntorcea acasă decât odată cu primele raze 
ale zilei, şi revenea zdravăn, viu, neatins, fără a fi băgat 
măcar în seamă pe nedespărţiţii Craig şi Fry, care îl 
urmăreau necurmat, gata să îi sară în ajutor. 

Dacă lucrurile continuau astfel, Kin-Fo ar fi sfârşit prin a 
se obişnui cu noua-i existenţă şi plictiseala l-ar fi cuprins din 
nou. 

Câte ore se scurgeau de pe acum fără să se gândească 
cum că era un condamnat la moarte! 

Totuşi, într-o zi, la 12 Mai, întâmplarea îi procură oarecari 
emoţii Cum intra încet în camera filosofului, îl văzu 
încercând cu vârful degetului lama unui pumnal şi muindu- 
1 apoi, într-un flacon albastru cu înfăţişarea suspectă. 

Wang nu simţise intrarea elevului său şi, strângând 
pumnalul, îl mişcă de câteva ori ca pentru a se asigura că-l 
avea în mână. Într-adevăr, fizionomia sa era neliniştită. 
Părea în momentul acela că sângele i se urcase în priviri! 

— Aceasta va fi pentru astăzi! gândi Kin-Fo. 

Şi se retrase discret, fără a fi fost nici văzut, nici auzit. 

El nu îşi părăsi camera toată ziua... Filosoful nu apăru. 

Kin-Fo se culcă, dar, a doua zi, se sculă tot aşa de zdravăn 
cum poate fi un om format cum trebuie. 

Atâtea emoţiuni degeaba! Aceasta devenea de nesuferit. 

Şi zece zile se scurseră aşa! E adevărat că Wang avea 
două luni pentru a se executa. 

— Hotărât, e un pierde-vară! îşi zise Kin-Fo. I-am dat de 
două ori termenul mai lung decât trebuia! 

Şi-şi spunea că fostul rebel Ta?-ping se muiase întrucâtva 
în mijlocul bunătăţilor din Shang-Hai. 

Totuşi, din acea zi, Wang păru mai îngrijorat, mai agitat... 
Se învârtea de colo până colo prin vilă ca omul ce nu poate 
să stea pe loc. Kin-Fo observă chiar că filosoful făcea pe 
ascuns vizite în salonul strămoşilor unde se afla preţiosul 
sicriu venit din Liao-Ceu. Află de asemeni de la Sun, şi nu 


fără de interes, că Wang poruncise să se şteargă şi să se 
ceruiască mobila în chestiune, într-un cuvânt să o ţină în 
bună stare. 

— Cât de bine se va odihni stăpânul meu în el! adăuga 
fidelul servitor. Iţi vine să-1 încerci de pe-acum! 

Observaţiune care dovedea la Sun un mic semn de 
intimitate. 

Zilele de 13, 14 şi 15 Maitrecură. 

Nimic nou. 

Wang vroia deci să treacă termenul convenit şi nu îşi 
plătea datoria decât ca un om de afaceri la scadenţă, fără 
anticipare Dar atunci nu ar mai fi surpriză şi nici emoţiuni! 

Totaşi, un fapt foarte semnificativ ajunse la cunoştinţa lui 
Kin-Fo în dimineaţa zilei de 15 Mai, pe la orele şase. 

Noaptea fusese rea. Kin-Fo, la deşteptare, era încă sub 
impresia un vis deplorabil. Prinţul len, suveranul iadului 
chinez, îl condamnase să nu apară în faţa sa decât când 
luna se va ridica pentru a o mia două şutea oară la orizontul 
Cerescului Imperiu. Un secol de trăit, încă un secol! 

Kin-Fo era deci rău dispus şi părea că totul unelteşte 
contra lui. 

Primi astfel pe Sun când acesta veni, ca de obicei, să-i 
ajute la toaleta de dimineaţa 

— Du-te la dracul strigă el. Zece mii de lovituri de picior să 
ţi se dea ca plată, animalule! 

— Dar, stăpâne...; 

— Du-te, îţi spunl 

— Ei bine, na! răspunse Sun. Cel puţin nu înainte de-a fi 
aflat... 

— Ce? 

— Că domnul Wang... 

— Wang? Ce-a făcut Wang? replică încălzit Kin-Fo trăgând 
pe Sun de coadă. Ce-a făcut? 

— Stăpâne! răspunse Sun care se încolăcea asemeni unui 
vierme din cauza durerii, ne-a poruncit să ducem cosciugul 
domnului în pavilionul Vieţei îndelungate, şi... 


— A făcut el aceasta? strigă Kin-Fo a cărui frunte se 
lumină. Du-te, Sun, du-te, prietene! Stai! uite zece taleri 
pentru tine şi vezi de execută în totul poruncile lui Wang! 

Sun se depărtă aiurit, repetând: 

— Hotărât, stăpânul meu şi-a pierdut minţile dar, cel puţin, 
are o nebunie darnica! 

De data aceasta Kin-Fo na se mai putea îndoi. Rebelul 
vroia să îl lovească ÎN pavilionul Vieţei îndelungate, acolo 
unde însuşi hotărâse să moară. Era ca o întâlnire ce îi 
dădea acolo. Nu va lipsi. Catastrofa era apropiată. 

Cât păru de lungă lui Kin-Fo ziua aceasta! 

Mersul orologiilor nu mai era normal! Limbile hoinăreau 
pe cadran! 

În sfârşit, priveghiul cel dintâi lasă soarele să dispară la 
orizont şi noaptea se întinse, încet-încet, în yamen. 

Kin-Fo se instală în pavilionul din care nu mai spera să iasă 
cu viaţă. Se întinse pe un divan moale ce părea făcut pentru 
repauz lung, şi-aşteptă. 

Atunci îi trecură prin minte amintirile inutilei sale 
existenţe, plictiselile, dezgusturile, tot ce bogăţia nu putuse 
învinge, tot ce sărăcia ar fi sporit! 

O singură flacără lumina viaţa asta: dragostea ce Kin-Fo o 
simţise pentru tânăra văduvă. Sentimentul acesta îi mişca 
inima în momentul când ultimele-i bătăi erau sa înceteze. 
Dar, să o facă pe biata Le-u nenorocită alături de el, nu, 
niciodată! 

Al patrulea priveghiu, cel ce precede zorile, şi în timpul 
căruia viaţa universală pare ca suspendată, al patrulea 
priveghiu se scurse pentru Kin-Fo în cele mai mari 
emoţiuni. Asculta încordat. Privirile-i străpungeau 
întunericul. Căuta să surprindă cel mai neînsemnat zgomot. 
Nu odată crezu că aude scârţâind uşa, împinsă de o mână 
prudentă. Fără îndoială, Wang spera să-l găsească dormind 
şi-1 va lovi în somn! 

Şi atunci un fel de reacţie se produse în el. Se temea şi 
dorea totodată grozava apariţie a rebelului. 


Zorile albiră înălțimile, odată cu priveghiul al cincilea. Ziua 
veni încet. 

Deodată uşa salonului se deschise. 

Kin-Fo tresări, trăind în această ultimă clipă mai mult 
decât în toată viaţa sa... 

Sun stătea dinainte-i cu o scrisoare în mâna. 

— Foarte urgentă! grai cu simplitate Sun. 

Kin-Fo avu un fel de presimţire. Strânse scrisoarea ce 
purta timbrul din San-Fraucisco, rupse plicul, o citi repede 
şi, sărind din pavilionul Vieţei îndelungate 

— Wang! Wang! strigă el. 

Într-o clipă fu la camera filosofului şi deschise brusc uşa. 
Wang nu era acolo. Wang nu dormise în vilă şi, când la 
strigătele lui Kin-Fo, oamenii răscoliră totul, se văzu că 
Wang dispăruse fără de urmă.» 

CAPITOLUL X. 

În care Craig şi Fry sunt prezentaţi în mod oficial noului 
client al „Centenarului” 

— Da, domnule Bidulph, o simplă lovitură de Bursă, o 
lovitură americană! zise Kin-Fo către agentul principal al 
companiei de asigurări. 

Onorabilul William ]. Bidulph surâse ca un cunoscător. 

— Bine jucată, de altfel, căci toată lumea a fost prinsă în 
cursă, zise el. 

— Însuşi corespondentul meu! răspunse Kin-Fo. Falsă 
încetare de plăţi, domnule, fals faliment, falsă înştiinţare! 
După opt zile se plătea la ghişee deschise. Treaba era 
făcută. Acţiunile, depreciate cu optzeci la sută, fuseseră 
răscumpărate în taină de Banca Centrală şi când directorul 
fu întrebat ce se va alege de ele din faliment: „O sută 
şaizeci şi cinci la sută!” a răspuns el zâmbind. lată ce mi-a 
scris corespondentul în scrisoarea aceasta sosită astăzi de 
dimineaţă chiar, în momentul când, crezându-mă absolut 
ruinat... 

— Era să atentaţi la viaţa d-v.? strigă William ]. Bidulph. 

— Nu, răspunse Kin-Fo, era să fiu probabil asasinat! 


— Asasinat! 

— Cu autorizaţia mea scrisă, asasinat convenit care v-ar fi 
costat... 

— Două sute de mii dolari, răspunse William ]. Bidulph, 
pentru că erau asigurate toate cazurile de deces. Ah, v-am 
fi regretat foarte mult, scumpe domn... 

— Pentru importanţa sumei? 

— Şi pentru cotizaţii! 

William ]. Bidulph luă mâna clientului său şi-o strânse 
cordial, ca un american. 

— Dar eu nu înţeleg... adăugă el. 

— Aveţi să înţelegeţi răspunse Kin-Fo. 

Şi-l făcu să cunoască felul angajamentelor luate, faţă de el, 
de cel în care trebuia sa aibă toată încrederea. Cită chiar 
termenii scrisorii pe care omul acesta o avea în buzunar, 
scrisoare ce îl ferea de urmări şi-i asigura imunitatea. Dar, 
lucru foarte grav, promisiunea făcută va fi îndeplinită, 
cuvântul dat va fi ţinut, nici o îndoială în această privinţă. 

— Acest om este un prieten? întrebă William ]. Bidulph. 

— Un prieten, răspunse Kin-Fo. 

— Şi atunci, din prietenie...? 

— Din prietenie şi, cine ştie, poate de asemenea din calcul! 
Eu i-am asigur?t cincizeci mii dolari pe capul meu. 

— Cincizeci mii dolari! strigă William ]. Bidulph. Este deci 
domnul Wang? 

— Chiar el. 

— Un filosof! Nu se va învoi niciodată... 

Kin-Fo era pe punctul de a răspunde: 

— Filosoful acesta este un fost Tai-ping. In jumătate din 
viaţa sa el a comis mai multe omoruri de cât ar fi fost nevoie 
ca să ruineze Centenarul, admițând că toate victimele lui ar 
fi fost clienţii companiei! Timp de optsprezece ani, a ştiut să 
pună frâu instinctelor sălbatice, dar astăzi când prilejul este 
oferit, căci mă crede ruinat, decis să mor, când, pe de altă 
parte ştie că după moartea mea va avea să moştenească o 
mica avere, el nu va şovăi... 


Dar Kin-Fo nu spuse nimic din toate astea. L-ar fi 
compromis pe Wang, întrucât William J]. Bidulph n-ar fi 
ezitat să-l denunțe guvernatorului provinciei ca pe un fost 
Tai-ping. Aceasta salva, neîndoielnic, pe Kin-Fo, dar ar fi 
pierdut pe filosof. 

— Ei bine, spuse atunci agentul companiei de asigurări, 
este de făcut ceva nespus de simplu! 

— Anume? 

— Domnul Wang trebuie prevenit că învoiala-i rupta, 
luândui-se şi scrisoarea compromiţătoare, ce... 

— Este mult mai uşor de zis decât de îndeplinit, replică 
Kin-Fo. Wang a dispărut de ieri şi nimeni nu ştie unde s-a 
dus. 

— Hm! făcu agentul principal a cărui exclamare denota 
încurcătura. 

EI îşi privea cu atenţie clientul. 

— Şi acum, scumpe domn, nu mai aveţi nici o dorinţă de a 
muri? întrebă. 

— Pe legea mea, nu, răspunse Kin-Fo. Lovitura Băncii 
Centrale Californiene mi-a dublat aproape averea şi vreau 
cu dragă inimă să mă căsătoresc! Dar nu o voi face decât 
după ce îl voi fi regăsit pe Wang sau când învoiala convenita 
între noi va lua sfârşit. 

— Şi ea sfârşeşte.,. 

— La 25 Iunie a anului acesta. In intervalul ăsta, 
Centenarul trece prin primejdii considerabile. E de datoria 
sa, deci, să ia măsuri în consecinţă. 

— Şi să regăsească pe filosof, răspunse onorabilul William 
]. Bidulph. 

Agentul se plimbă timp de câteva minute cu mâinile la 
spate apoi: 

— Ei bine, zise el, vom regăsi pe acest prieten de ispravă, 
chiar de ar fi ascuns în adâncul pământului! Dar, până 
atunci, domnule, vă vom apăra contra oricărei tentative de 
asasinat precum va apărasem contra oricărei tentative de 
sinucidere! 


— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Kin-Fo. 

— Că, începând de la 30 Aprilie, ziua când aţi semnat 
poliţa de asigurare, doi din agenţii mei v-au urmărit pas cu 
pas, au observat drumurile făcute de d-v., au spionat 
acţiunile d-v.! 

— N-am remarcat nimic... 

— Oh! sunt oameni discreţi. Vă cer permisiunea de avi-i 
prezenta, acum când nu vor mai avea să se ascundă decât 
poate faţa de A. Wang. 

— Cu plăcere, răspunse Kin-Fo. 

— Craig-Fry trebuie sa fie pe aproape întrucât d-v. sunteţi 
aici. 

Şi William ]. Bidulph strigă: „Craig-Fry!w. 

Craig şi Fry erau chiar dinapoia uşei. Ei urmăriseră pe 
clientul Centenarului până la intrarea în biurou şi acum îl 
aşteptau la ieşire. 

— Craig-Fry, zise atunci agentul principal, în tot timpul 
duratei poliţei d-sale de asigurare nu veţi mai apăra pe 
preţiosul nostru client contra sa însăşi, ci contra unuia din 
prietenii d-sale, filosoful Wang, care s-a angajat să îl 
asasineze! 

Şi ambii nedespărţiţi agenţi fură puşi în curent cu 
situaţiunea. O înţeleseră, o acceptară. Bogatul Kin-Fo lo 
aparţinea. El nu va avea de acum servitori mai fideli. Acum, 
ce drum să ia? 

Erau două, după observaţiile lui Willian ]. Bidulph: sau sa 
stea cu multă atenţie în casa din Shang-Hai, în aşa fel ca 
Wang să nu poată pătrunde fără a fi semnalat lui FryCraig, 
sau să facă orice pentru a afla unde se găseşte numitul 
Wang şi să i se ia scrisoarea care trebuia declarată nulă şi 
fără de valoare. 

— Prima soluţie nu e bună la nimic, răspunse Kin-Fo. Wang 
ar putea prea bine să ajungă până la mine fără a fi văzut 
pentru că locuinţa mea e şi a sa. Trebuie deci regăsit cu 
orice preţ. 


— Aveţi dreptate, răspunse William J. Bidulph. Mai sigur e 
să fie regăsit numitul Wang, şi îl vom regăsi! 

— Mort sau... zise Craig. 

— Viu! complectă Fry. 

— Nu! viu! strigă Kin-Fo. Nu înţeleg ca Wang să fie un 
moment în pericol din cauza mea! 

— Craig şi Fry, adăugă Willian ]. Bildulph, răspundeţi de 
clientul nostru. Până la 30 Iunie corent, domnul preţuieşte 
pentru noi două sute de mii dolari. 

Cu acestea, clientul şi agentul principal al Centenarului se 
despărţiră. Zece minute, apoi, Kin-Fo, escortat de cei doi 
păzitori care nu mai trebuiau să-l părăsească, reintra în 
vilă. 

Când Sun văzu pe Craig şi Fry instalaţi oficial în casă, nu 
putu să-şi ascundă oarecare regret Multe întrebări, multe 
răspunsuri, prin urmare multe foloase! In afară de asta, 
stăpânul reluându-şi felul de viaţă, însemna că-şi va 
muştrului din nou neîndemânaticul şi leneşul valet. 
Nenorocosul Sun, ce ar fi zis dacă ar fi ştiut ce îi rezerva 
viitorul! 

Prima grijă a lui Kin-Fo fu să „fonografieze* la Peking, 
aleea Sa-Cua, întorsătura norocului care î-l făcea mai bogat 
ca înainte. Tânăra femeie auzi glasul celui pe care îl credea 
pentru veşnicie pierdut spunându-i din nou minunatele 
cuvinte de alint. El visa pe mica-i surioară. Nu va fi trecut a 
şaptea lună fără a fi la ea spre a nu o mai părăsi de loc. Dar, 
după ce refuzase să o facă nenorocită, nu vroia să rişce de a 
o face văduvă. 

L6-u nu înţelesese deloc semnificaţia ultimei fraze, ea nu 
auzea decât că logodnicul se reîntorcea, că în mai puţin de 
două luni el va fi lângă dânsa. 

Şi, din ziua aceea, nu fu în tot Cerescul Imperiu o femeie 
mai fericită decât tânăra văduvă. 

De altfel, o complectă reacţie se produse în spiritul lui Kin- 
Fo, devenit acum de patru ori milionar graţie fructuoasei 
operaţiuni a Băncei Centrale Californiene. El vroia să 


trăiască, şi să trăiască bine. Douăzeci de zile de emoţii l-au 
metamorfozat. Nici mandarinul Pao-Shen, nici negustorul 
Yin-Pang, nici optimistul Tim, nici Hual b'teratul n-ar fi 
recunoscut în el pe indiferentul amfitrion care îşi dăduse 
cuvântul de adio pe unul din vaporaşele de pe râul Perlelor. 
Wang nu şi-ar fi crezut ochilor, dacă ar fi fost de faţă. Darel 
dispăruse fără a lăsa nici o urmă. Nu mai revenea la casa 
din Shang-Hai. De aci, îngrijorare pe Kin-Fo şi nelinişte în 
tot momentul pentru paznicii săi. 

Opt zile mai târziu, la 24 Mai, nici o ştire asupra filosofului 
şi, în consecinţă, nici o posibilitate de a i se da de urmă. In 
zadar, Kin-Fo, Craig şi Fry răscoliră teritoriile concesionate, 
bazarurile, cartierele suspecte şi împrejurimile Shang- 
Haiului. In zadar cei mai abili copoi ai poliţiei fură trimişi pe 
urma-i. Filosoful era de negăsit. 

Totuşi, Craig şi Fry, din ce în ce mai îngrijoraţi, înmulţeau 
prevederile. Nici ziua, nici noaptea ei nu îşi părăseau 
clientul, mâncând la masa sa, culcându-se în camera sa. 
Vroiră chiar ca el să poarte o plasă de oţel pentru a se pune 
la adăpostul vreunei lovituri de pumnal, şi să nu mănânce 
decât oua fierte care nu puteau să fie otrăvite! 

Kin Fo, trebuie spus, ia trimis la plimbare. Pentru ce să se 
închidă de bună voie vreme de două luni, în casa de fier a 
Centenarului, sub pretext ca valora pentru bancă două sute 
de mii dolari! 

Atunci, William J]. Bilduph, om practic, propuse clientului 
său restituirea primului vărsământ şi anularea poliţei de 
asigurare. 

— Sunt dezolat, răspunse hotărât Kin-Fo, dar afacerea e 
făcută şi veţi suferi consecinţele. 

— Fie, replică agentul principal care îşi dădea seama de 
ceea ce nu putea împiedica, fie! Aveţi dreptate. N-o să fiţi 
niciodată mai bine păzit decât noi.” 

CAPITOLUL. XI. 

În care Kin-Fo devine cel mai celebru om din imperiul de 
mijloc. 


Totuşi Wang nu putea fi găsit. Kin Fo începea a se necăji ea 
e redus la inacţiune, că nu poate, cel puţin, să îl caute pe 
filosof. Dar cum ar fi putut face aceasta, dacă Wang 
dispăruse fără a lăsa nici o urmă! 

Complicaţia aceasta nu-l lăsa rece nici pe agentul 
principal al Centenarului. După ce-şi spusese întâi că nu era 
nimic serios, că Wang nu îşi va executa făgăduiala, că nici 
chiar în excentrica Americă nu s-ar fi putut petrece astfel 
de fantezii, ajunse a gândi totuşi că nimic nu era imposibil 
în această ciudată ţară denumită Imperiul Ceresc. Ajunse în 
curând la cunoştinţa lui Kin-Fo că dacă nu era regăsit 
filosoful, filosoful îşi va ţine cuvântul dat. Dispariţia-i chiar 
denota din partea sa planul de a nu opera decât în 
momentul când elevu-i se va aştepta mai puţin, dându-i o 
lovitură fulgerătoare, sigură. Apoi, după ce va depune 
scrisoarea lângă victimă, se va prezintă liniştit Ia biurourile 
Centenarului cerând partea sa din capitalul asigurat. 

Trebuia deci ca Wang sa fie avertizat; dar o avertizare 
directă nu era cu putinţă. 

Onorabilul William ]. Bidulph fu deci silit să întrebuinţeze 
mijloace indirecte cu ajutorul presei. In câteva zile fură 
trimise înştiinţări gazetelor chineze, telegrame ziarelor 
străine din cele două lumi. 

Tching-Pao, jurnalul oficial din Peking, foile redactate în 
chinezeşte la Shang-Hai şi Hong-Kong, ziarele cele mai 
răspândite din Europa şi din cele două Americi reproduseră 
cu abondenţă nota aceasta: 

— D. Wang din Shang-Ha? e rugat să considere ca 
neavenită convenţia făcută între d. Kin-Fo şi d-sa Ia data de 
2 

Mai trecut, numitul d. Kin-Fo nemai având decât o singură 
dorinţă, aceea de a muri centenar. 

Acest ciudat aviz fu în curând urmat de un altul, mult mai 
practic cu siguranţă: 

— Două mii dolari sau o mie trei sute taleri celui ce va 
aduce la cunoştinţa lui William ]. Bidulph, agentul principal 


al Centenarului la Shang-Hai, reşedinţa actuală a d-lui 
Wang din sus-numitul oraş. 

Ca Wang să fi cutreierat lumea în timpul acela, nici 
pomeneală. Mai curând el ar fi stat ascuns în împrejurimile 
Shang Haiului pentru a se folosi de toate ocaziunile spre a 
şi îndeplini promisiunea dată; dar onorabilul William ]. 
Bidulph nu precupeţea mijloacele de precauţiune. 

Trecură mai multe zile. Situaţia nu se schimba. Or, 
anunţurile acestea, reproduse cu profuziune sub forma 
familiară americanilor: Wang! Wang! Wang! pe deoparte, 
Kin-Fo! Kin-Fou Kin-Fo! I! pe de alta, sfârşiră prin a atrage 
atenţiunea publică şi provocară ilaritatea generală. 

Se făcu haz până în fundul celor mai ascunse provincii ale 
Cerescului Imperiu. 

— Unde e Wang? 

— Cine a văzut pe Wang? 

— Unde stă Wang? 

— Ce face Wang? 

— Wang! Wang! Wang! strigau copiii de chinezi pe străzi. 

Întrebările astea fură în curând pe toate buzele. 

Şi Kin-Fo, acest demn fia al Cerului, „a cărui vie dorinţă 
'ora de a atinge centenarul”, care pretindea să lupte pe 
terenul longevităţii cu celebrul elefant aflat în muzeul din 
Poking, nu putea întârzia de a deveni la modă. 

— Ei bine, avansează în vârstă d. Kin-Fo? 

— Cum se laudă? 

— Mistui sănătos? 

— Va fi învestmântat în halatul galben al bătrâneţii5? 

Cu astfel de cuvinte glumeţe se interpelau mandarinii civili 
sau militari, speculanţii la Bursă, negustorii în prăvălii, 
oamenii din popor în mijlocul străzilor şi pieţelor, luntraşii 
pe vasele lor. 

Spre marea-i neplăcere, Kin-Fo trebui sa suporte 
inconvenientele acestei celebrităţi ciudate. 

Dacă el se înciuda de tot acest sgomot făcut în jurul 
numelui sau, William ]. Bidulph, din contră, era încântat 


totuşi. Wang rămânea în aceeaşi măsură ascuns tuturor 
ochilor. 

Ori, lucrurile merseră aşa de departe că în curând situaţia 
lui Kin-Fo nu mai fu suportabilă. leşea? Un cortegiu de 
chinezi, de toate vârstele, de toate sexele, îl întovărăşea pe 
toate străzile, pe toate cheiurile. Intra? O gloată de glumeţi 
de cea mai proastă speţă se forma la poarta vilei sale. 
Gazetele publicau în bătaie de joc un buletin al sănătăţii 
sale însoţit de comentarii ironice, ca şi când ar fi fost vorba 
de dinastia domnitoare. In sfârşit, devenea ridicol cu totul. 

Urmă deci că într-o zi, la 21 Mai, Kin-Fo se duse foarte 
enervat Ia onorabilul William ]. Bidulph şi îi făcu cunoscută 
intenţiunea sa de a pleca îndată. Suferise destul din partea 
oraşului Shang-Hai şi din a Shanghaienilor! 

— Veţi întâmpina multe primejdii! observă foarte just 
agentul principal. 

— Ce-mi pasă! răspunse Kin-Fo. Luaţi-vă măsurile de 
rigoare. 

— Dar unde vă veţi duce? 

— Unde voi vedea cu ochii. 

— Unde vă veţi opri? 

— Nicăieri! 

— Şi când veţi reveni? 

— Niciodată. 

— Şi dacă aflu noutăţi despre Wang? 

— Dracu să-l ia pe Wang! Ah, ce proastă ideie să îi dau pe 
mână o scrisoare aşa de absurdă. 

În fond, Kin-Fo simţea cea mai mare dorinţă de a-l regăsi 
pe filosof. Gândul că viaţa sa era în mâinile altuia îl irita 
nespus.? mai aştepta o lună şi mai mult în aceste condiţii, 
era peste putinţă. 

— Ei bine, plecaţi, zise William ]. Bidulph. Craig şi Fry vă 
vor urma oriunde. 

— Cum veţi vroi, răspunse Kin-Fo, dar vă previn că vor 
avea de mers. 


— Vor merge, scumpul meu domn, vor merge, căci ei nu 
sunt deloc dintre aceia care să-şi cruţe picioarele! 

Kin-Fo se reîntoarse la vilă şi-şi făcu preparativele de 
plecare fără ca să piardă un moment. 

Sun, spre marea lui neplăcere, nu se împăca cu 
deplasările trebuia să şi întovărăşească stăpânul. 

Cât priveşte pe Fry şi Craig, ei, ca adevăraţi americani, 
erau gata sa plece în tot momentul, chiar şi la capul lumei. 
Nu puseră decât o întrebare: 

— Unde... zise Craig. 

— Va merge domnul? adaugă Fry. 

— La Nan-King, mai întâi, şi la dracu apoi! 

Acelaşi zâmbet apăru simultan pe buzele lui Craig-Fry. 
Încântaţi amândoi! La dracu! Nimica mai plăcut pentru ei. 
Prilej de a lua concediu de la onorabilul William ]. Bidulph 
de asemeni, de a îmbrăca un costum chinezesc care să 
atragă mai puţin atenţia lumii asupra lor în timpul acestei 
călătorii dealungul Cerescului Imperiu. 

După o oră Craig şi Fry se îndreptau spre vilă, cu sacul de 
voiaj în mână şi cu revolverele la cingătoare. 

Când se întunecă, Kin-Fo şi tovarăşii săi părăseau discret 
raza teritoriului american şi se îmbarcau pe corabia care 
face cursa de la Shang-Hai la Nan-King. 

Părăsind Shang-Haiul, Kin-Fo nu se oprise fără motiv mai 
întâi la Nan-King. El socotea să aibă aici oarecari şanse de a 
regăsi pe filosof. 

S-ar fi putut ca Wang să se simtă atras de amintiri în acest 
nenorocit oraş care fu principalul centru al rebeliunii celor 
din banda Ciang-Mao. Nu se proclamase în această cetate 
era nouă a Marei Păci 6? Nu fusese ea ocupată şi apărată 
de viteazul Rong-Sieu-Tsilu, care deveni mai târziu, 
împăratul Taî-pingilor şi se împotrivise mult timp autorităţii 
manciure? Nu se otrăvise el aici, la 1864, pentru a nu cădea 
viu în mâna inamicilor săi? Nu fuseseră smulse din 
mormânt şi aruncate pradă animalelor, în mijlocul ruinelor 
oraşului aprins, osemintele sale? In sfârşit, nu fuseseră 


masacrați în trei zile, în această provincie, sute de mii din 
foştii tovarăşi ai lui Wang? 

Posibil, dar, ca filosoful, luat de un fel de nostalgie, să se fi 
refugiat prin locurile astea pline de amintiri personale! De 
aici, în câteva ore, el se putea reîntoarce la Shang-Hai. lată 
pentru ce Kin-Fo se îndreptase mai întâi la Nan-King, 
vroind să se oprească la această primă etapă a călătoriei 
sale. Dacă îl întâlnea pe Wang, totul se aranja şi ar fi sfârşit 
cu absurda sa situaţie. Dacă Wang nu ieşea la iveală, el şi-ar 
fi continuat pribegia, străbătând Cerescul Imperiu până în 
ziua când, convenţia expirată, nu ar mai fi avut să se teamă 
cu nimic din partea fostului său maestru şi prieten... 

Kin-Fo, întovărăşit de Craig-Fry şi urmat de Sun, trase la 
un hotel aflat într-unul din cartierele pe jumătate nelocuite. 

— Călătoresc sub numele de Ki-Nan, se mulţumi să spună 
tovarăşilor săi, şi înţeleg ca adevăratul meu nume să nu fie 
niciodată pronunţat, sub nici un fel de pretext. 

— Ki... făcu Craig. 

— Nan, complectă Fry. 

— Ki-Nan, repetă Sun. 

Ziua întâia trecu cu vizitarea cartierelor, a pieţelor şi a 
străzilor din Nan-King. Kin-Fo mergea repede, vorbind 
puţin şi privind mult. 

Nici un chip suspect nu se arătă. 

Kin-Fo, pe care oboseala nu părea să-l cuprindă, mergea 
mereu. îndemnând pe cei doi însoțitori ai săi cari nu se 
dădeau bătuţi, depărtându-se tot mai mult de nenorocitul 
Sun, puţin obişnuit cu acest soi de exerciţii, el ieşi prin 
poarta de Est şi se aventură pe câmpia deşartă. La 
oarecare distanţă de zidul oraşului se deschidea o alee 
nesfârşită, având pe margini animale enorme de granit. Kin 
Fo merse dealungul aleei ceva mai repede. 

Un mic templu o închidea. Dinapoi se ridica un „tumulus”, 
înalt ca o colină. Sub movila aceasta odihnea Rug-Uu, 
bonzul devenit împărat, unul din cei mai îndrăzneţi patrioţi 
care, cu cinci veacuri mai înainte, luptase contra dominaţiei 


străine. Nu cumva filosoful venise să se reculeagă cu aceste 
glorioase amintiri chiar la mormântul unde odihnea 
fondatorul dinastiei Ming? 

Templul era părăsit cu totul. 

Dar, pe uşa templului, Kin-Fo zări, nu fără emoție, câteva 
semne gravate de o mână. Se apropie şi citi următoarele 
trei litere: 

W.K.-EF. 

Wang! Kin-Fo! Neîndoelnic, filosoful trecuse de curând pe 
acolo! 

Kin-Fo, fără a zice nimic, privi, cercetă... Nimic. 

Seara, el, Craig, Fry şi Sun, care abia se târa, reintrau la 
hotel, iar a doua zi, dimineaţa, părăsiră Nan-Kingul. 

CAPITOLUL XII. 

În care Kin-Fo, cei doi însoțitori şi Taletul continuă 
aventura. 

Cine e călătorul ce se vede gonind pe marile drumuri 
fluviale sau pe şosele, pe canalurile şi râurile Cerescului 
Imperiu? El merge, merge mereu, neştiind unde va fi a 
doua zi. Străbate oraşe fără a le vedea, nu coboară în 
hoteluri sau hanuri decât pentru a dormi câteva ore, nu se 
opreşte la restaurante decât pentru a mânca în grabă, nu 
socoteşte banul; îl asvârle pentru a putea merge mai 
repede. 

Nu-i un negustor ocupat cu afaceri. Nu-i un mandarin 
trimis de ministru în cine ştie ce importantă şi urgentă 
misiune. Nu-i un artist în căutarea frumuseţilor naturei. 

E falsul Ki-Nan, întovărăşit de Fry Craig, tot mai bine 
dispuşi, urmat de San, tot mai mult obosit. Este Kin Fo, în 
ciudata stare de spirit care-l face să ocolească şi să-l caute 
totodată pe misteriosul Wang. Este clientul Centenarului 
care nu cere din acest neîncetat du-te-vino decât uitarea 
situaţiei sale şi poate şi o garanţie contra nevăzutelor 
primejdii de care e ameninţat. 

Călătorii luaseră la Nan-King unul din vapoarele 
americane care fac curse pe fluviul Albastru. După şaizeci 


de ore debarcau la Cun-Kau unde rătăcitorul Kin-Fo nu se 
opri decât o jumătate de zi. Acolo, se regăseau şi atunci, în 
stare de ruină complectă, urme de ale Taipingilor; dar nici 
în oraşul acesta comercial, care nu e, la drept vorbind, 
decât o anexă a prefecturei Ran-Yang-Fon, clădit pe malul 
drept al afluentului, nici la U-Ciang-Fon, capitala provinciei 
Ru-Pe, ridicată pe malul drept al fluviului, misteriosul Wang 
nu lăsase vre-o urmă despre trecerea sa. Nimic, în afară de 
ciudatele litere găsite de Kin-Fo la Nan King pe mormântul 
bonzului încoronat. 

Dacă Craig şi Fry putuseră spera că din călătoria prin 
China vor prinde unele obiceiuri sau alte cunoştinţi asupra 
oraşelor, ei fură în curând dezarmaţi. Nu aveau timp pentru 
a lua note iar impresiile lor se reduceau la câteva nume de 
cetăţi şi de târguşoare. Totuşi nu erau nici curioşi, nici 
flecari. Nu-şi vorbeau aproape de loc. La ce bun? Ceea ce 
Craig gândea, gândea şi Fry deasemeni. Deci nu observară 
nici ei, ca şi clientul lor, dubla fizionomie, comună celor mai 
multe cetăţi chineze, pustii în centru, dar animate la 
periferii. Abia la Han Keu zăriră cartierul european, cu 
străzile largi şi drepte, cu locuinţi elegante şi loc de 
plimbare umbrit, cu arbori mari dealungul flaviului 
Albastra. Ei nu aveau ochi decât pentru a vedea un singur 
om şi acest om rămânea invizibil. 

Vaporul, mulţumită creşterei apelor Ran-Kingului putea să 
urce afluentul încă o sută treizeci leghe, până la Leo-Ro- 
Keu. 

Kin-Fo nu era câtuşi de puţin omul care să renunţe la 
acest gen de locomoţiune care îi plăcea. Din contră, socotea 
să ajungă bine până la punctul unde Ran-King încetează de 
a fi navigabil. De aci încolo, va vedea. Craig şi Fry nu 
îndrăzniră să întrebe dacă această navigaţiune va dura în 
tot timpul călătoriei. Supravegherea era mult mai uşoară pe 
bord, primejdiile mai puţin iminente. Mai târziu, pe 
drumurile puţin sigure ale provinciilor Chinei centrale, va fi 
altceva. 


În ce priveşte pe Sun, viaţa de pe vapor îi priia. Nu umbla, 
nu făcea vre-o treabă, îşi lăsa stăpânul pe mâinile lui 
FryCraig, nu visa decât să doarmă în colţul său după ce 
mâncase în lege, căci bucătăria era cât se poate de bună. 

Vaporul, urcând cursul Ran Kingului, intra în regiunea 
grâului. La orizont se profilară câţiva munţi. Districtul 
QuanLo-Fu apăru. 

Kin-Fo nici nu debarcă în timpul descărcării 
combustibilului. Ce avea să facă în oraşul care îl lăsa 
indiferent? Nu avea decât o dorinţă, de vreme ce nu da de 
urma filosofului să se afunde cât mai adânc în inima Chinei 
centrale. 

După Quan-Lo-Fu urmară două cetăţi clădite una în 
faţa?... temerea cea mai serioasă, dacă nu pentru ei cel 
puţin pentru milionul viu pe care îl păzeau. Dacă Kin-Fo 
cădea sub pumnalul lui Wang sau cuțitul unui răufăcător, 
rezultatul era acelaşi. Lovitura o primea Compania. 

În aceste împrejurări, dealtfel, Kin-Fo, nu mai puţin armat, 
era şi el hotărât să se apere. [inea la viaţa sa mai mult 
decât oricând. 

Probabilitatea de a da de vre-o urmă a filosofului la Şi- 
Nian-Fu, nu exista. Niciodată un fost Tai-ping nu s-ar fi 
gândit să se ascundă aci. Şi-Nian-Fu era o cetate căreia 
rebelii nu i-au putut prăbuşi, în timpul rebeliunei, 
întăriturile, şi care-i ocupată de o numeroasă garnizoană 
manciură. 

A doua zi, Kin-Fo, părăsind oraşul, un important centru de 
afaceri între Asia centrală, Tibet, Mongolia şi China, relua 
drumul spre nord. 

Trecând prin Kao-Lin-Sien, Sing-Tong-Sien şi prin valea. 
U-Ro, micul convoi ajunse la Rua-Cen, locul unei teribile 
insurecţii musulmane la 1860. De acolo, când în barcă sau 
în căruţă, Kin-Fo şi tovarăşii săi sosiră, nu fără mari 
greutăţi, la fortăreaţa 'Tong-Kuan, situată la încrucişarea 
apelor U-Ro şi Ruang-Ro. 


La 'Tong-Kuan călătorii erau în siguranţă şi în timpul nopții. 
El nu e o cetate comercială, ci un oraş militar locuit de 
tătarii manciuri care alcătuesc categoria de frunte a 
armatei chineze! Kin-Fo avea poate intenţia să se 
odihnească pentru câteva zile. Mergea, poate, să caute într- 
un hotel convenabil o cameră bună, o masă bună şi un pat 
bun, ceeace nu ar fi displăcut lui Fry-Craig şi cu atât mai 
puţin lui Sun! 

Dar neîndemânatecul acesta făcu imprudenţa să dea la 
vamă, în locul numelui de împrumut, adevăratul nume al 
stăpânului său, plătind bine înţeles prostia-i cu o bună 
bucată din coadă. El uită că cel pe care avea cinstea să îl 
servească, nu mai era Kin-Fo, ci Ki-Nan. 

Vai, ce furtună! Trebuiră să părăsească imediat oraşul. 
Numele-i produsese efectul. Celebrul Kin-Fo sosise la 
TongkKaan! Toţi vroiau să-l vadă pe omul interesant, a cărui 
singură şi unică dorinţă era de a deveni centenar! 

Ghinionistul călător, urmat de paznici şi de valet, nu avu 
decât timpul să o ia la fugă trecând prin gloata curioşilor 
care se strângeau în drumul său. La picior, de data asta, la 
picior! Urcă dealungul fluviului Galben şi merse astfel până 
când tovarăşii săi căzură de trudă într-un târguşor unde 
incognitul său trebuia să-i asigure câteva ore de linişte. 

Sun, complect aiurit, nu mai îndrăznea să spună un 
cuvânt. La rândui, cu ridicola codiţă de pisică ce-i rămăsese, 
era obiectul celor mai neplăcute glume! Copiii alergau după 
dânsul şi îi îimproşcau cu strigăte caraghioase. 

Acum, depărtaţi de Tong-Kuan, în modestul târg unde Kin- 
Fo încercase să se refugieze, nici cai, nici măgari, nici 
trăsuri, nici căruţe. Nici o alta perspectivă decât de a 
rămâne acolo sau de a continua drumul pe jos. 

Asta nu era de natură să redea buna dispoziţie elevului lui 
Wang. învinui toată lumea şi nu se cruța nici pe el. Ah, cât 
regreta timpul când nu avea decât să trăiască în pace! 
Dacă, pentru a preţui fericirea, trebuia să fi cunoscut 


plictiseala, necazurile şi grijile, aşa cum spunea filosoful, 
apoi le cunoştea acum cu prisosinţă! 

Şi apoi, alergând astfel, nu putea să nu întâlnească pe 
drum oameni cum se cade, fără un ban, dar care erau 
fericiţi totuşi. Putuse observa dar formele diferite ale 
fericirei prilejuite de îndeplinirea senină a datoriei. 

Ici, plugari aplecaţi pe brazdă; colo lucrători care cântau 
mânuind uneltele de lucru. Ah, lecţia era complectă! O 
credea, cel puţin... Nu, prietene Kin Fo, ea nu era 
complectă! 

Totuş, cătând mult prin sat, bătând la toate uşile, Craig şi 
Fry sfârşiră prin a descoperi un vehicul, unul singur! In 
afară de asta vehiculul nu putea să transporte decât doar o 
persoană şi, ceeace era mai grav, motorul îi lipsea. Era 
roabă, roaba lui Pascal, inventată poate înaintea lui de 
anticii inventatori ai pudrei, scrisului, busolei şi zmeurilor. 
Dar în China roata acestui aparat, de un diametru destul de 
mare, e aşezată, nu la extremitatea tărgii ci la mijloc şi se 
mişca străbătând prin ea însăşi, aşa cum se mişcă roata 
anumitor bărci cu motor. Fundul roabei e deci împărţit în 
doua, după axa roatei, o parte în care poate sta călătorul şi 
o alta destinată bagajelor. 

Motorul vehiculului, o stinghie cu care se învârteşte roata, 
e aşezat în spatele călătorului astfel că acestuia nu îi 
stinghereşte vederea. Când vântul e prielnic, când bate 
adică dinapoi, omul se ajuta cu această forţa naturală care 
nu-l costă nimic, înfige un catarg în faţă, ridică o pânză 
pătrată şi, prin presiunea vântului, în loc să împingă el 
roaba, e, la rându-i, împins, uneori mai repede decât ar fi 
vroit. 

Vehiculul fu cumpărat cu toate accesoriile. Kin-Fo luă loc. 
Vântul era prielnic, pânza fu înălţata. 

— Hai, Sun! zise Kin-Fo. 

Sun se pregătea să se aşeze foarte calm în a doua 
despărţitură a tărgii. 


— Înhamă-te! strigă Kin-Fo pe un ton ce nu admitea 
replică. 

— Stăpâne... păi... eu! răspunse Sun ale cărui picioare se 
bălăbâneau ca cele ale unui cal prea mult purtat. 

— Nu eşti decât tu de vină, tu, limba şi prostia ta! 

— Hai, Sun! spuseră Fry-Craig. 

— Înhamă-te! repeta Kin-Fo privind ceea ce rămăsese din 
coada nefericitului valet. La targă, animalule, şi vezi să nu 
mă răstorni. 

Arătătorul şi mijlociul de la mâna dreaptă a lui Kin-Fo, 
apropiate în formă de foarfece, îi complectară aşa de bine 
gândul, că Sun trecu cureaua pe după umeri şi apucă targa 
cu amândouă mâinile. Fry-Craig se aşezară de ambele 
laturi ale roabei şi, vântul fiind prielnic, porniră cu uşurinţă. 

Trebuie să renunţăm a zugrăvi ciuda surdă şi 
neputincioasă a lui Sun, coborât la rolul unui cal. Şi totuşi, 
dese ori Craig şi Fry consimţiră să îl înlocuiască. Din fericire 
vântul de sud le veni mereu în ajutor uşurând trei sferturi 
din povară! Roaba fiind bine echilibrată prin poziţiunea roții 
centrale, munca celui ce o trăgea se reducea la aceea a 
cârmaciului de pe vas: să o menţină în poziţie dreaptă. 

În acest echipagiu străbătu Kin-Fo provinciile de miaza 
noapte ale Chinei, mergând pe jos când simţea nevoia sa îşi 
dezmorţească picioarele, purtat pe sus când, din contră? 
vroia să se odihnească. 

Wang. 

Astfel, după ce ocoli Huan-Fu şi Ca-fong, urcă malul 
faimosului Canal Imperial, străbătu Tsinanul, H-Kien şi 
pătrunse în provincia Pe-Ce-Li unde se ridică Pekingul, 
capitala Cerescului Imperiu. 

Kin-Fo purtat mereu pe sus, iar Sun trăgând mereu pe jos, 
străbătură cheiurile unde se înălţau munţi de saci cu sare, 
mahalalele, concesiunile engleze şi americane, câmpul de 
alergări, grădinile bogate în legume şi fructe. Toţi patru 
urmară drumul pietruit care duce la Peking, printre arborii 
de esenţă divină şi trestiile înalte ale fluviului, sosind astfel 


Ia Teng-Ceu, sănătoşi, teferi, Kin-Fo preţuind tot două sute 
mii dolari, Craig-Fry zdraveni ca la începutul călătoriei, Sun 
cotonogit, olog de ambele picioare, şi cu trei centimetri de 
coada în vârful căpăţânei! 

Era la 19 Iunie. Termenul acordat lui Wang expira peste 
şapte zile abia. 

Unde se afla Wang? 

CAPITOLUL XIII Care conţine multe peripeții 

— Domnilor, zise Kin-Fo celor doi paznici ai săi când targa 
fu oprită la intrarea în Tong-Ceu, nu mai suntem decât la 
patru leghe de Peking, şi gândul meu e să mă opresc aici 
până în momentul când termenul convenției făcute între 
mine şi Wang, va înceta. În oraşul de patru sute de mii de 
suflete îmi va fi uşor sa rămân necunoscut dacă Sun nu va 
uita cumva că e în serviciul lui Ki-Nan, simplu negustor din 
provincia Şen-Şi. 

Nu, desigur, Sun n-o să mai uite! Neghiobia lui îl 
transformase timp de opt zile în animal de ham şi nădăjduia 
acum că domnul Kin-Fo... 

— Ki... făcu Craig. 

— Nan! complectă Fry. 

Nu îl va mai lua de la vechile-i funcțiuni. lar acum, dat fiind 
halal de oboseală în care se găsea, nu cerea decât o învoire 
d-lui Kin-Fo... 

— Ki... făcu Craig. 

— Nan! repeta Fry. 

Învoirea de a dormi cel puţin patru zeci şi opt de ore- 

— Opt zile, dacă vrei! răspunse Kin-Fo. Voi fi cel puţin 
sigur că, dormind, nu vei mai flecari! 

Kin-Fo şi tovarăşii săi începură apoi să caute un hotel 
convenabil şi care nu lipsea la Tong-Ceu. Localitatea nu era 
propriu zis decât un imens cartier mărginaş al Pekingului. 
Drumul pavat care o leagă de capitală e mărginit dealungul 
cu vile, case, cătunuri de plugari, morminte, mici pagode, 
ogrăzi înverzite, iar pe toată această şosea, circulaţia 
trăsurilor, călăreţilor, pietonilor, este neîntreruptă! 


Kin-Fo cunoştea oraşul şi se duse la Te-Uang-Mia „templul 
principilor suverani”, o mănăstire transformată în hotel 
unde pasagerii străini pot locui destul de confortabil. 

Kin-Fo, Craig şi Fry se instalară îndată, agenţii ocupând o 
cameră ce răspundea în cea a preţiosului lor client. 

Cât priveşte pe Sun, dispăruse pentru a se culca în 
ungherul desemnat lui, şi nu mai fu văzut. 

După o oră Kin-Fo şi credincioşii lui părăseau camerele. 
Mâncară cu poftă şi se întrebară ce ar fi bine să facă. 

— Ar fi bine, răspunseră Craig-Fry, să citim Gazeta Oficială 
pentru a vedea dacă nu-i vreun articol care să ne privească, 
— Aveţi dreptate, răspunse Kin-Fo. Vom afla poate ce e cu 

Wang. 

Câte şi trei ieşiră deci din hotel. Din prevedere, paznicii 
mergeau lângă clientul lor, cercetau trecătorii şi nu lăsau 
pe nimeni să se apropie. Merseră astfel pe străzile înguste 
ale oraşului şi ajunseră pe cheiu. Acolo fu cumpărat în 
grabă un număr din Gazeta Oficială. 

Nimic! Nimic decât promisiunea a două mii dolari sau a o 
mie trei sute taleri celui ce va indica lui William ]. Bidulph 
adresa actuală a d-lui Wang din Shaug-Ha? 

— Aşa dar, zise Kin-Fo, n-a ieşit la iveală! 

— N-a citit deci anunţul în chestie, răspunse Craig. 

— Se socoteşte deci cu obligaţiunea mandatului, adăugă 
Fry. 

— Dar unde poate fi? strigă Kin-Fo. 

— Domnule, spuseră Fry-Craig, vă credeţi mai ameninţat 
în ultimele zile ale învoielii? 

— Fără îndoială, răspunse Kin-Fo. Dacă Wang nu cunoaşte 
transformările survenite în situaţia mea, şi aceasta pare 
probabil, el nu se va putea sustrage necesităţii de a-şi ţine 
făgăduiala. Deci peste o zi, două sau trei, voi fi mai 
ameninţat decât sunt astăzi, iar peste şase zile şi mai mult 
încă. 

— Dar termenul trecut...? 

— Nu voi mai avea să mă tem de nimic. 


— Ei bine, domnule, răspunseră Craig-Fry, nu-s decât trei 
moduri de-a va pune la adăpostul oricărui pericol în aceste 
şease zile. 

— Care e primul? întrebă Kin-Fo. 

— De a vă re-ntoarce la hotel, zise Craig, de a vă închide în 
camera d-voastra şi de-a aştepta ca termenul să expire. 

— Şi al doilea? 

— De a face să fiţi arestat ca răufăcător, răspunse Fry, 
pentru a fi pus în siguranţă în închisoarea din Tong-C6n. 

— Şi al treilea? 

— De a trece drept mort, jăspunseră Fry-Craig, şi de a nu 
învia decât când veţi avea toată siguranţa. 

— Nu-l cunoaşteţi pe Wang! strigă Kin-Fo. Wang va găsi 
mijlocul de a pătrunde în hotel, la închisoare şi în mormânt! 
Dacă nu m-a lovit până acum e că n-a vroit, e căi s-a părut 
preferabil să îmi lase plăcerea sau grija aşteptării! Cine ştie 
care va fi fost gândul său? În tot cazul, vreau să aştept în 
libertate. 

— Să aşteptăm!... Totuşi... zise Craig. 

— îmi pare că... adăugă Fry. 

— Domnilor, răspunse Kin-Fo, cu un ton sec, voi face ce îmi 
va conveni. Şi apoi, dacă mor înainte de 25 ale lunii, ce 
poate pierde Compania d-voastră? 

— Două sute mii de dolari, pe care va trebui să-i plătească 
succesorilor d-v.! 

— Dar întreaga mea avere, fără a pune la socoteală viaţa! 
Eu sunt mai interesat ca d-v. în această afacere! 

— Foarte drept! 

— Foarte adevărat! 

— Urmaţi deci a mă supraveghea cât veţi socoti de nevoie, 
dar eu voi face cum voi crede mai bine! 

Nu era loc de replică. 

Craig-Fry trebuiră deci să se mărginească a ţine pe 
clientul lor de aproape şi a înmulţi prevederile. Dar, ei nu şi- 
o ascundeau, gravitatea situaţiei se accentua cu fiecare zi. 


Tong-C6u e una din cele mai vechi cetăţi ale Cerescului 
Imperiu. Aşezat pe un braţ canalizat al Peî-hoului, în 
apropierea unui alt canal ce o leagă de Peking, localitatea e 
prinsă într-un mare angrenaj de afaceri. Cartierele sale 
sunt nespus de animate prin acel du-te-vino al populaţiei. 

Kin-Fo şi tovarăşii săi fură şi mai mult izbiţi de zgomot 
când ajunseră sus pe cheiu. 

În definitiv, Craig şi Fry erau în drept să se creadă mai în 
siguranţă în mijlocul mulţimii. Moartea clientului lor trebuia 
să fie datorită în aparenţă unei sinucideri. Scrisoarea ce s- 
ar fi găsit la el nu ar fi lăsat nici o îndoială. Wang n-avea dar 
interes să-l lovească decât în anumite condiţii pe care nu le 
putea prezenta trotuarul unei străzi sau piaţa publică a 
unui oraş. Ca atare, paznicii lui Kin-Fo nu aveau a se teme 
de o lovitură imediată. Ceea ce trebuia să îi preocupe numai 
era de a şti dacă Ta?-pingul nu se luase cumva după urmele 
lor la plecarea din Shang-Hai. Pentru aceasta cercetau cu 
atenţie trecătorii. 

Deodată fu pronunţat un nume care avea darul să îi 
surprindă mult. 

— Kin-Fo! Kin-Fo! strigau câţiva pui de chineji sărind şi 
bătând din mâini în mijlocul mulţimei. 

Kin-Fo era dară recunoscut, iar numele-i avea să produci 
efectul fatal? 

Eroul se opri fără voe. 

Craig-Fry erau gata să îl adăpostească, la nevoie, cu 
corpurile lor. 

Dar strigătele acestea nu se adresau lui Kin-Fo. Nimeni nu 
părea a bănui că el este acolo. Nu făcu deci nici o mişcare 
şi, curios să ştie cu ce împrejurare îi fusese pronunţat 
numele, aşteptă. 

Un grup de bărbaţi, de femei şi copii se strânseseră în 
jurul unui cântăreţ ambulant ce părea a fi foarte gustat de 
acest public al străzilor. Strigăte şi aplauze, cu duiumul. 

Când se văzu în prezenţa unui auditoriu suficient la 
număr, cântăreţul scoase din haina sa un teanc de cartoane 


ilustrate în culori, apoi strigă: „Cele cinci priveghiuri ale 
Centenaruluiu! 

Era faimosul cântec la modă pe atunci în Cerescul 
Imperiu. 

Craig-Fry vroiră să-şi îndepărteze clientul de acolo, dar, de 
data aceasta el se încăpăţâna a rămâne pe loc. Nu îl 
cunoştea nimeni. Nu auzise niciodată cântecul care îl 
descria pe el. Vroia să-l asculte! 

Cântărețul începu astfel: 

— La priveghiul întâi, luna luminează acoperişul ascuţit al 
casei din Shang-Hai. Kin-Fo e tânăr. El are douăzeci de ani. 
Se aseamănă sălciei ale cărei cele dintâi frunze scot la 
iveală un vârf de limbă verde! 

— La priveghiul al doilea luna luminează partea de răsărit 
a bogatei vile. Kin-Fo are patruzeci ani. Zecile-i de mii de 
afaceri reuşesc după voie. Vecinii îl fericesc nespus. 

Cântărețul îşi schimba figura pârând că îmbătrâneşte cu 
fiecare strofă. Fu acoperit de aplauze. 

Continuă: 

— La priveghiul al treilea luna luminează întinderea. Kin- 
Fo are şaizeci ani. După frunzele verzi ale verei, galbenele 
crizanteme de toamnă! 

— La priveghiul al patrulea luna s-a coborât la apus. Kin- 
Fo are optzeci ani! Corpu-i e scorojit! El apune! Apune ca 
astrul nopţii! 

— La priveghiul al cincilea cocoşii salută zorile renăscute. 
Kin-Fo are o sută ani. El moare, cea mai mare dorinţă a sa e 
împlinită; dar mândrul prinţ len refuză să-l primească. 
Prințului len nu-i plac oamenii aşa de bătrâni. Iar bătrânul 
Kin-Fo rătăceşte în veşnicie, neputându-se odihni niciodată” 

Şi gloata aplaudă şi cântăreţul vându sute de exemplare 
din cântecul său, cu trei sapece unul! 

Dar pentruce nu l-ar cumpăra şi Kin-Fo? Scoase o monedă 
măruntă din buzunar şi întinse braţul printre primele 
rânduri ale gloatei. 


Deodată mâna îi tremură. Gologanul ii scăpă şi se rostogoli 
pe pământ... 

În faţa lui se afla un om ale cărui priviri se încrucişară cu 
ale sale. 

— Ah! strigă Kin-Fo, neputându-şi reţine exclamaţia asta, 
totodată de întrebare şi de mirare. 

Fry-Craig îl înconjurară, crezându-l recunoscut, 
ameninţat, lovit, mort poate. 

— Wang! strigă el. 

— Wang! repetară Craig-Fry. 

Era Wang în persoană. El îşi întâlnise elevul; dar în loc să 
se arunce asupra lui, împinse cu putere ultimele rânduri ale 
grupului şi o luă la fugă cu toată viteza picioarelor lui lungi! 

Kin-Fo nu şovăi. Vru să scape odată din intolerabila-i 
situaţie şi se luă după Wang, însoţit de Fry-Craig care nu 
vroiau nici să i-o ia înainte, nici să rămână în urmă. 

Dar pentru ce fugea Wang acuma? Nespus de ciudat totuşi 
el gonea ca şi când întreaga poliţie a Cerescului Imperiu i s- 
ar fi luat pe urme. 

Fu o goană nebună. 

— Nu sunt ruinat! Wang, Wang I Nu sunt ruinat! striga 
Kin-Fo. 

— Bogat! Bogat! repetau Fry-Craig. 

Dar Wang era la o depărtare prea mare pentrn a auzi 
cuvintele acestea care ar fi trebuit să-l oprească. El 
străbătu astfel cheiul, prelungirea canalului şi ajunse în faţa 
cartierului din partea de apus. 

Cei trei urmăritori aproape că zburau, dar nu le folosea la 
NIMIC. 

Din contră, fugarul părea că se îndepărtează tot mai mult. 

Vreo şase chinezi se alăturară lui Kin-Fo, fără a socoti alţi 
câţiva poliţişti care îl luară drept un răufăcător pe cel ce 
alerga cu atâta străşnicie. 

Curios spectacolul acestui grup gâfâind, strigând, urlând, 
încrucişându-se în drum cu numeroşi alţii. Kin-Fo fusese 
foarte bine auzit pronunţând lângă cântăreţ numele 


„Wang”. Din fericire, filosoful nu ripostase prin cel al 
elevului său, căci oraşul întreg s-ar fi strâns în jurul unui om 
atâta de celebru. Dar numele lui Wang, destăinuit deodată, 
ajungea. Wang! Era deci enigmaticul personaj a cărui 
descoperire preţuia o recompensă enormă! Era ştiut. In 
felul acesta, dacă Kin-Fo alerga pentru cei opt sute mii 
dolari care constituiau avutul său, iar Craig-Fry pentru cei 
două sute mii ai asigurării, alţii goneau pentru răsplata 
făgăduită şi, se înţelege, aveau toţi pentru ce să-şi pună la 
încercare picioarele. 

— Wang! Wang! Sunt mai bogat decât oricând! zicea 
mereu Kin-Fo atât cât îi îngăduia repeziciunea fugei. 

— Nu-s ruinat! nu-s ruinat! repetau Fry-Craig. 

— Opreşte-te! opreşte-te! strigau urmăritorii. 

Wang n-auzea nimic. Cu coatele lipite de piept, el nu vroia 
nici să se trudească a răspunde, nici să-şi încetineze goana 
pentru plăcerea de a întoarce capul. 

Mahalaua fu străbătută. Wang se aruncă pe drumul 
pietruit care prelungeşte canalul. Pe drumul acesta, în 
momentul acela aproape gol, avea câmp liber. Uşurinţa 
fugei sale spori; dar, natural deasemeni, se îndoi şi 
sforţarea urmăritorilor săi. 

Goana asta nebună dură aproape douăzeci de minute. 
Nimic nu lăsa să se prevadă care va fi rezultatul. Totuş păru 
că fugarul începea a slăbi puţin. Distanţa păstrată până 
atunci între el şi urmăritorii săi, se micşora. 

Dându-şi seamă de asta, Wang făcu un ocol şi dispăru 
înapoia grilajului unei pagode mici aflate pe partea dreaptă 
a drumului. 

— Zece mii de taleri celui ce-l va opri! strigă Kin-Fo. 

— Zece mii de taleri! repetară Craig-Fry. 

— Ya! ya! ya! urlară cei aflaţi înainte. 

Toţi se repezeau pe urma filosofului, înconjurând 
împrejmuirea pagodei. 

Wang reapăru. El fugi pe un şănţuleţ, o luă dea lungul 
unui canal de irigație şi, pentru a-şi încurca urmăritorii, 


făcu un nou ocol care îl readuse pe drumul pietruit. 

Dar se văzu că este obosit căci întorcea capul de multe ori. 
Kin-Fo, Craig şi Fry nu osteniseră deloc. Ei alergau aşa de 
tare că niciunul din cei care fugeau de dragul recompensei 
nu reuşea sa le-o ia, măcar cu câţiva paşi, înainte. 

Deznodământul se apropia deci. Nu mai era decât chestie 
de timp, şi de timp relativ scurt, câteva minute cel mult. 

Toţi, Wang, Kin-Fo, însoțitorii săi sosiseră la punctul unde 
drumul traversează fluviul pe celebrul pod Paiokao. 

Wang, slăbind tot mai mult, străbătu şoseaua. Kin-Fo şi 
ceilalţi, printr-un suprem efort, se apropiară din ce în ce. 
Curând nu îi mai despărţiră decât doar douăzeci de paşi, 
cincisprezece, zece. 

Nu mai aveau de ce să încerce a-l opri pe Wang prin 
cuvinte fără folos pe care nu putea sau nu vroia să le audă. 
Trebuia să-l ajungă, să-l ţină, să-l lege la nevoie... Se vor 
explica după aceea. 

Wang înţelese că avea să fie prins şi, cum printr-o ciudată 
încăpățânare părea că ocoleşte să stea faţă în faţă cu fostul 
său elev, merse până la a-şi risca viaţa ca să scape. 

Dintr-un salt, sări pe balustrada podului şi se aruncă în 
Pei-ho. 

Kin-Fo se opri o clipa şi strigă: 

— Wang! Wang! 

Apoi, făcându-şi vânt la rându-i: 

— II voi avea viu! spuse el arancându-se în fluviu. 

— Craig? zise Fry. 

— Fry? zise Craig. 

— Două sute mii de dolari pe gârlă! 

Şi amândoi, trecând peste balustradă, săriră în ajutorul 
buclucaşului client al Centenarului. 

Câţiva dintre ceilalţi îi urmară. Fu atunci ca un salt de 
clowni pe o trambulină. 

Dar zelul trebuia să fie zadarnic. Kin-Fo, Fry-Craig şi 
restul cetăţenilor scormoniră mult prin Pe?-ho. Wang nu 


putu fi regăsit. Fără de îndoiala că, târât de curent, 
nefericitul filosof fusese tras la fund. 

Aruncându-se în fluviu, Wang vroise doar să scape de 
urmăritori sau fusese hotărât de vreun alt motiv să-şi pună 
capăt zilelor? Nimeni n-ar fi putut-o spune. 

După două ore, Kin-Fo, Craig şi Fry, necăjiţi, dar uscați şi 
odihniţi bine, şi Sun, trezit din cel mai straşnic somn al său 
de până atunci, luau drumul în spre Peking. 

CAPITOLUL XIV. 

În care e vorba de oraşul Peking şi de o revedere plăcută. 

pe-Ce Li, cea mai sudică dintre cele optsprezece provincii 
ale Chinei, se împarte în nouă departamente. Unul din 
acestea are drept loc central Şun-Kin-Fo, adică „oraşul 
primului ordin ascultător de cer”. Oraşul acesta e Peldng. 

În realitate, Pekingul întruneşte două orăşele deosebite, 
despărțite printr-un bulevard larg şi un zid fortificat: unul, 
un paralelogram dreptunghiular, e oraşul chinez; celălalt, 
un pătrat aproape perfect, e oraşul tătar; acesta la rându-i 
înglobează alte două localităţi: oraşul Galben, Hoang-Cing 
şi Tsen-Kin-Cing, oraşul Roşu sau, cum i se mai zice, Oraşul 
Oprit. 

Altădată acest conglomerat întrunea peste două milioane 
locuitori. Dar emigrarea provocată de mizeria gravă, a 
redus cifra aceasta la un milion şi ceva. Locuitorii sunt 
tătari şi chinezi, la cari trebuiesc adăugaţi aproape zece mii 
musulmani, plus un anumit număr de mongoli şi tibetani 
care compun populaţia flotantă. 

În mijlocul cetăţii tătare, oraşul Galben de o suprafaţă de 
şase sute şaizeci picioare, deservit prin opt părţi, închide un 
munte de cărbuni înalt de trei sute picioare, punct 
culminant al capitalei, un caijal splendid denumit „Marea de 
Mijloc”, două mănăstiri de bonzi, o pagodă frumoasă, 
stabilimentul misionarilor catolici, pagoda imperială, marele 
templu închinat strămoşilor dinastiei domnitoare, templul 
Spiritelor, templul geniului Vânturilor, templul geniului 
Trăsnetului, templul inventatorului de mătase, etc. 


Ei bine, în mijlocul acestui cadrilater e închis Oraşul Oprit, 
care are o suprafaţă de patruzeci şi opt hectare. De la sine 
înţeles că dinastia domnitoare fiind manciură, prima din 
aceste trei cetăţi e locuită în special de populaţia de aceeaşi 
rasa. 

Alături de oraşul Galben e oraşul Tătar. Aici sunt instalate 
legaţiunile franceze, engleze şi ruse, spitalul Misiunilor 
Londrei, misiunile catolice de Est şi Nord. Aici se înalţă 
turnul Clopotului, templul lui Confucius, vechiul Observator 
cu marele-i turn pătrat, vila (yamenul) jezuiţilor, vila 
Literaţilor unde se dau examenele literare. Aici se ridică 
arcurile de triumf. Aici se văd palate unde-şi au reşedinţa 
principi de sânge, miniştrii finanţelor, ai confesiunilor 
religioase, de război, de lucrări publice, de externe, aici e 
Curtea de Compturi, Tribunalul Astronomic, Academia de 
Medicină. Totul, amestecat în străzile strimte, colbuite vara, 
noroioase iarna, mărginite în cea mai, mare parte de case 
mizerabile şi joase printre care se ridică cutare palat 
umbrit de arbori, al vreunui mare demnitar. 

Acest paralelogram dreptunghiular e despărţit, de Il? nord 
Ia sud, de o însemnată arteră denumită Aleea Mare. În 
curmeziş el e deservit de o alta mai lungă care taie pe cea 
dintâi şi merge de la poarta Şa-Cua, de la est, la poarta 
Cuan'Isu, la vest. Ea se numeşte aleea Şa-Cua şi pe ea, lao 
sută paşi de încrucişarea cu Aleea Mare locuia viitoarea d- 
nă Kin-Fo. 

Să se ţină seamă că tânăra văduvă, primise la câteva zile 
după scrisoarea ce anunţa ruina lui, o a doua ce anula pe 
prima şi în care se spunea că nu se va încheia luna a şaptea 
fără ca „micu-i frate mai vârstnic” să nu se întoarcă lângă 
dânsa. 

Că Le-u număra de la data aceasta, 17 Mai, zilele şi orele, 
e inutil să spunem. Dar Kin-Fo nu-i mai dăduse nici o 
noutate în timpul bizarei sale călătorii, întrucât nu vroia cu 
nici un preţ să-şi destăinuiască itinerariul. Scrisorile i-au 
fost înapoiate fără răspuns. Se înţelege deci care trebuia să 


îi fie neliniştea când nici o scrisoare nu îi sosise încă până la 
19 Iunie. 

Astfel, în tot timpul acestor lungi zile, tânăra femee nu 
părăsise casa-i din aleea Şa-Cua. Aştepta îngrijată. 
Urâcioasa Nan nu-i putea îndulci singurătatea. „Bătrâna 
Mama” îşi făcea de cap mai mult decât oricând şi merita să 
fie izgonită de o sută de ori pe lună. 

Dar ce ore nesfârşite şi triste înainte de a fi sosit KinFo la 
Peking! Le-u era budistă din secta bonzilor. Aceştia o 
vedeau deseori venind la templul Koan-Ti-Miao consacrat 
zeiţei Koanin unde se ruga pentru prietenul sau. 

În ziua aceea se gândi să meargă iar pentru a implora pe 
zeiţa Koanin, adresându-i rugăciuni şi mai calde. Un 
presentiment îi spunea ca o mare primejdie îl ameninţă pe 
cel aşteptat cu o atât de justificată nerăbdare. 

L6-u chemă deci servitoarea şi îi porunci să caute o 
trăsură la încrucişarea Aleei Mari. 

Nan înălţă din umeri după prostul ei obicei şi ieşi să 
îndeplinească ordinul primit. 

În acest timp, tânăra văduvă, singură în buduarul său 
privea cu tristeţe aparatul mut care nu-i mai dădea prilejul 
să audă de departe glasul celui absent. 

— Ah, zicea ea, trebuie cel puţin să ştie că nu am încetat 
sa mă gândesc la el şi vreau ca vocea să i-o repete la 
întoarcere. 

Şi L6-u, împingând resortul ce punea în mişcare ruloul 
fonografic, pronunţă cu glas tare cele mai dulci fraze pe 
care inima sa le putea inspira. 

Nan, intrând brusc, întrerupse duiosul monolog. 

Trăsura aştepta pe doamna „care ar fi putut foarte bine să 
stea acasă!” 

L6-u n-o ascultă. leşi numaidecât lăsând pe „bătrâna 
mamă* să bombănească în voie, şi urcă în trăsurică după ce 
dădu ordin să fie dusă la Koan-Ti-Miao. 

Drumul era bun pentru mers. Dar trăsurică nu înainta fără 
de greutăţi. De fapt, afacerile se făceau tocmai la ora aceea 


iar înghesuiala era totdeauna considerabilă în cartierul 
acesta care e unul clin cele mai populate ale Capitalei. 

Trăsurică înainta deci încet. Înghesuiala era cu atât mai 
mare cu cât te apropiiai de bulevardul exterior. Ea ajunse, 
totuşi, şi se opri lângă templu. 

L6-u cobori, intră, îngenunchie întâi şi apoi se prosternă 
dinaintea statuei zeiţei. Se îndreptă după aceea spre un 
aparat religios ce poartă numele „moara rugăciunilor”. 

Era un fel de vârtelniţă cu opt braţe. 

Un bonz aştepta grav lângă aparat pe drept-credincioşi şi 
mai cu seamă darul acestora. 

Le&-u dete servitorului lui Buda câţiva taleri pentru nevoile 
cultului; apoi, cu mâna dreaptă, apucă mânerul vârtelniţei 
şi o învârti puţin, după ce îşi pusese mâna stângă pe inimă. 
Fără îndoială, moara nu se învârtea destul de repede 
pentru ca rugăciunea să îşi aibă efectul. 

— Mai repede! zise bonzul încurajând-o cu gestul. 

Şi tânăra femeie dădu mai repede. 

Aceasta ţinu un sfert de oră după care bonzul declară ca 
rugăciunile credincioasei erau primite. 

Le-u se prosternă din nou în faţa statuei zeiţei Koanin, ieşi 
din templu şi se urcă în trăsurică pentru a se reîntoarce 
acasă. 

Dar, când să intre pe Aleea Mar? oamenii trebuiră sa se 
dea în lături cu grabă. Soldaţii îndepărtau brutal populaţia. 
Dugbenile se închideau din ordin. Străzile lăturalnice se 
barau. 

Un cortegiu numeros ocupa o parte a aleei şi înainta 
zgomotos. 

Împăratul Koang-Sin, al cărui nume însemnează , 
Continuarea Gloriei”, se reîntorcea la reşedinţa-i tătară. Tot 
cortegiul se scurse pe sub poarta lui Tin spre satisfacția 
trecătorilor, negustorilor, cerşetorilor care putură să îşi reia 
afacerile. L6-u îşi putu continua dar drumul şi ajunse acasă 
după o lipsă de două ceasuri. 

Ah, ce surpriză pregătise tinerei femei buna zeiţă Koanin! 


În momentul când trăsurică era la poartă, se oprise tocmai 
acolo o trăsură colbuită, trasă de doi asini. Kin-Fo cobora, 
urmat de Craig-Fry şi Sun! 

— Tu! tu! strigă Le-u care nu-şi putea crede ochilor. 

— Scumpă surioară, răspunse Kin-Fo, nu te mai îndoi de 
întoarcerea mea! 

L6-u nu răspunse. îşi luă de mână prietenul şi-l aduse în 
buduar în faţa micului aparat fonografic, confident tainic al 
zbuciumului ei. 

— Nu am încetat un singur moment de a te aştepta, 
scumpa inima brodată în flori de mătase! zise ea. 

Şi desfăcând ruloul, împinse resortul care îl puse în 
mişcare. 

Kin-Fo putu atunci să audă o voce blândă repetându-i ceea 
ce drăgăstoasa Le-u spunea cu câteva ore mai înainte: 

— Vino, mic frate drag! Vino la mine! Inimile noastre sa nu 
mai fie despărțite, asemeni celor două stele ale Ciobanului 
şi Kirei! Toate gândurile mele sunt pentru reîntoarcerea 
ta... 

Aparatul tăcu o secundă... atât doar o secundă. Apoi 
reîncepu, dar cu o voce ţipătoare de data asta: 

— Nu e de ajuns o stăpână, mai trebuie să ai şi un stăpân 
în casă! Prinţul len să îi strângă pe amândoi de gât! 

Această a doua voce era prea de recunoscut. Ea era a 
Nanei. Uricioasa slugă urmase să bombănească după ce 
plecase Le-u, pe când aparatul funcţiona încă, 
înregistrându-i, fără ca ea să bănuiască imprudentele 
vorbe. 

Servitoare şi valeţi, păziţi-vă de fonografe! 

În ziua aceea chiar, Nan era concediată şi, pentru a fi 
izgonită, nu mai fură aşteptate nici ultimele zile ale lunei a 
şaptea! 

CAPITOLUL XV. 

Care rezervă cu siguranţă o surpriză lui Kln-Fo şi, poate, 
cititorului. 


Nimic nu se mai împotrivea căsătoriei bogatului Kin-Fo din 
Shang-Hai cu simpatica L?-u din Peking. Chiar peste şase 
zile expira termenul acordat lui Wang pentru îndeplinirea 
obligaţiei sale; dar nefericitul filosof plătea cu viaţa fuga-i 
inexplicabilă. Nu mai era deci nimic de care să se teamă 
acum. Căsătoria se putea face. Ea fu hotărâtă la douăzeci şi 
cinci ale lunii Iulie, data când Kin-Fo voise să pună capăt 
existenţei sale. 

Tânăra femeie cunoscu atunci toată situaţia. Ea ştiu prin 
ce întâmplări deosebite trecuse cel care, refuzând odată să 
o facă nenorocită şi a doua oară văduvă, se reîntorcea, liber 
în fine, s-o facă fericită. 

Dar Le-u, aflând de moartea filosofului, nu-şi putu reţine 
câteva lacrimi. Ea îl cunoştea, îl iubea, căci el fusese primul 
confident al sentimentelor ei pentru Kin-Fo. 

— Bietul Wang! Lipsa lui va fi simțită mult în căsnicia 
noastră! 

— Da! bietul Wang! răspunse Kin-Fo care regreta de 
asemeni pe tovarăşul tinereţii sale, pe prietenul lui vechi de 
douăzeci de ani. Şi totuşi el m-ar fi lovit precum jurase! 

— Nu, nu! zise Le u clătinând frumosul ei cap; el nu şi-a 
căutat moartea în valurile Peî-hoului decât pentru a nu 
îndeplini groaznica-i datorie. 

Stai! Presupunerea că Wang s-ar fi înnecat pentru a scăpa 
de obligaţia mandatului sau, era cât se poate de admisibilă. 
In privinţa aceasta Kin-Fo gândea ceea ce gândea şi tânăra 
femee, astfel că erau alături două inimi în care imaginea 
credinciosului filosof nu se va mai şterge niciodată. 

De prisos să mai spunem că, după nenorocirea de pe podul 
Palikao, gazetele chineze încetară de a mai reproduce 
anunţurile ridicole ale onorabilului William ]. Bidulph, aşa 
că celebritatea stingheritoare a lui Kin-Fo păli tot aşa de 
iute cum se crease. 

lar acum ce aveau să facă Craig şi Fry? Ei erau, desigur, 
însărcinaţi să apere interesele Centenarului până la 30 
Iunie, adică timp de zece zile, dar, în realitate, Kin-Fo nu 


mai avea nevoie de serviciile lor. Era de temut ca Wang să 
atenteze la viaţa sa? Nu, pentru că el nu mai exista. Se 
puteau ei gândi că clientul lor îşi va răpune singur viaţa? Cu 
atât mai puţin. Kin-Fo nu mai cerea acum decât să trăiască, 
să trăiască bine şi cât mai mult timp cu putinţă. Deci, 
continua supraveghere a lui Fry-Craig nu îşi mai avea 
raţiunea de a fi. 

Dar, la urma urmei, cei doi originali, erau oameni de 
treabă. Kin-Fo îi rugă să ia parte la ceremonia căsătoriei 
sale, şi ei primiră. 

— De altfel, observă glumeţ Fry către Craig, o căsătorie e 
uneori o sinucidere! 

De a doua zi, Le-u îşi aduse în casa un personal mai bun. O 
mătuşa a tinerei femei, d-na Lutalu, venise lângă ea, 
trebuind să-i ţină loc de mamă până la celebrarea 
căsătoriei. 

D-na Lutalu, soţia unui mandarin de al patrulea rang şi de 
a doua clasă, cu floare albastră, fost lector imperial şi 
membru al Academiei Han-Lin, poseda toate însuşirile fizice 
şi morale necesare îndeplinirei demne a acestor importante 
funcțiuni. 

Cât priveşte pe Kin-Fo, el ţinea mult să părăsească 
Pekingul după căsătorie, nefiind deloc din acei Fii ai Cerului 
cărora le place vecinătatea Curţilor. El nu ar fi într-adevăr 
fericit decât când îşi va vedea soţia instalată în bogata vilă 
din Shang-Hai. 

Kin-Fo trebui deci să aleagă un apartament provizoriu şi 
găsi ceea ce îi trebuia la Ticn-Fu Tang, „lemplul Fericirei 
cereşti”, hotel şi restaurant foarte confortabil, situat lângă 
bulevardul Tien-Men. 

Acolo fură găzduiţi şi Craig-Fry care, din obişnuinţă, nu se 
puteau hotări să işi părăsească clientul. Cât priveşte pe 
Sun, el îşi reluase serviciul, bombănind mereu, dar având 
grijă să vadă de nu se găsea în prezenţa vreunui fonograf 
indiscret. Ceea ce suferise Nan îl făcea mai prudent. 


Kin-Fo avu plăcerea de a regăsi la Peking pe doi din 
prietenii săi din Canton, negustorul Yin-Pang şi literatul 
Hual. Pe de altă parte cunoştea câţiva funcţionari şi 
comercianţi din Capitală şi toţi îşi făcură o datorie din a 
asista la această mare împrejurare. 

Indiferentul de altădată, calmul elev al filosofului Wang, 
era într-adevăr fericit! Două luni de griji, de nelinişti, de 
frământări, întreagă această perioadă agitată a existenţei 
sale, fusese de ajuns să îl facă a aprecia ceeace e, ceeace 
trebuie să fie, ceeace poate fi fericirea aici pe pământ. Da, 
înțeleptul filosof avea dreptate. De ce nu era el acolo pentru 
a-şi da încă odată seama de roadele doctrinei sale! 

Kin-Fo petrecea alături de tânăra femeie timpul pe care nu 
îl consacra preparativelor ceremoniei. L6-u era fericită 
îndată ce prietenul său se afla lângă ea. De ce avea nevoie 
să pună la contribuţie cele mai bogate magazine din 
capitală pentru a o acoperi cu daruri minunate? Ea nu se 
gândea decât la el şi îşi repeta înţeleptele maxime ale 
celebrului Pan-Hoei-Pan: 

— Dacă o femeie are un bărbat după inima sa, e pentru 
toată viaţa! 

— Femeia trebuie să aibe un respect fără margini pentru 
cel al cărui nume poartă şi o atenţie continuă asupra ei 
însăşi. 

— Femeia trebuie să fie în casă ca o umbră curată şi un 
simplu ecou. 

— Bărbatul este cerul femeii. 

Totuşi pregătirile serbării de nuntă, pe care Kin-Fo o vroia 
splendidă, înaintau. 

Cele treizeci perechi de pantofi brodaţi pe care îi necesită 
trusoul unei chineze, erau aranjaţi în locuinţa din aleea 
ŞaCua. Preparatele casei Sinuyane, dulceţuri, fructe 
zaharisite, praline, siropuri de prune, etc., portocale de 
inibahar, superbele stofe de mătase, giuvaerurile de pietre 
preţioase şi de aur fin cizelat, inele, brățări, ace de cap, 
toate fanteziile încântătoare se îngrămădeau în buduarul ei. 


În ciudatul Imperiu de Mijloc, când o fată se mărită nu 
aduce nici o dotă în căsnicie. Ea e într-adevăr cumpărată de 
părinţii soţului sau de soţ însuşi şi, în lipsă de fraţi, nu poate 
moşteni o parte a averii părinteşti decât dacă tatăl său face 
declaraţie anumită. Condiţiunile sunt de obicei aranjate 
prin intermediarii numiţi „mei-jin”, iar căsătoria nu e 
hotărâtă decât când totul e bine lămurit în această privinţă. 

Logodnica e atunci prezintată părinţilor bărbatului. Acesta 
nu o vede. EI nu o va vedea decât în clipa când ea va sosi în 
trăsură închisă la casa conjugală. In momentul acesta se dă 
soţului cheia de la trăsură. El deschide uşa. Dacă-i place 
logodnica, îi întinde mâna; dacă nu-i place închide uşa 
brusc şi totul este rupt. 

Nimic asemănător nu putea avea loc în căsătoria lui Kin- 
Fo. El o cunoştea pe tânăra femeie, el nu avea s-o cumpere 
de la nimeni. Asta simplifica mult lucrurile. 

Douăzeci şi cinci lunie sosi în fine. Totul era gata. 

De trei zile, potrivit obiceiului, casa lui Le-u rămânea 
luminată înăuntru. D-na Lutalu, care reprezintă familia ei, 
trebuia să se abţină timp de trei zile de a dormi, un fel de a 
se arăta tristă în momentul când logodnica avea să 
părăsească acoperişul părintesc. Dacă Kin-Fo ar fi avut 
părinţi, casa i-ar fi fost la fel de luminată în semn de doliu. 

Niciuna din formalităţile astrologice nu a fost neglijată. 
Zodiile, consultate după toate regulile, arătau o perfectă 
potrivire a destinelor şi a felului lor de a fi. Epoca anului, a 
Junei, se arătau favorabile. Nici o căsătorie nu se arătase 
sub auspicii mai bune. 

Primirea soţiei trebuia sa se facă la orele opt seara la 
hotelul „Fericirei Cereşti44, adică ea va fi condusă cu 
pompă la domiciliul soţului. In China nu se vine în astfel de 
împrejurări nici în faţa judecătorului, nici a preotului, nici a 
altuia. 

La orele şapte, Kin-Fo, întovărăşit de Craig şi Fry care 
străluceau ca martori ai unei nunţi europene, îşi primea 
prietenii în pragul apartamentului său. 


Ce asalt de politeţi! Ce notabile personagii invitate printr-o 
bucată de carton roşu pe care se scria în rânduri cu 
caractere microscopice: „D. Kin-Fo din Shang-Hai, salută 
umil pe domnul... şi îl roagă şi mai umil... de a asista la 
umila ceremonie44... etc. 

Toţi veniseră pentru a onora pe soţi şi a participa la 
festivul rezervat bărbaţilor în timp ce doamnele se adunau 
la o masă aranjată special pentru ele. 

Se aflau de faţă negustorul Yin-Ping şi literatul Hual. Erau 
apoi câţiva mandarini care purtau la pălăria oficială globul 
roşu, de mărimea unui ou de porumbei, arătând că 
aparţineau primelor trei clase. Alţii de categorie inferioară, 
nu aveau decât nasturi albi sau albaştri. O mare parte erau 
funcţionari civili, de origină chineză, aşa cum trebuiau să fie 
prietenii unui Shangaâan adversar al rasei tătare. Toţi, în 
haine frumoase, în halate strălucitoare. 

Kin-Fo, - astfel vroia politeţa, - îi aştepta chiar la intrarea 
hotelului. îndată ce sosiră îi conduse în salonul de recepţie, 
după ce îi rugase de câte două ori să binevoiască a trece 
înaintea lui la fiecare din uşile pe cari le deschideau 
servitorii îmbrăcaţi în livrele de gală. El îi numea pe „nobilul 
lor nume”, le cerea noutăţi asupra „nobilei lor sănătăţi”, se 
informa de „nobilele lor familii”. 

Craig şi Fry admirau aceste politeţi; dar, admirând, ei nu 
îşi pierdeau din vedere ireproşabilul client. 

O aceiaşi ideie le venise amândorura. Dacă, prin imposibil, 
Wang nu ar fi pierit în apele fluviului?... Dacă el s-ar fi 
amestecat printre grupurile de invitaţi?... A douăzeci şi 
patra oră din 25 ale lunei lunie, - ultima oră, - nu sunase 
încă! Mâna Ta?-pingului nu dezarmase. Dacă, în ultimul 
moment... 

Nu! Nu era de crezut, dar, cu toate astea, era posibil. 
Astfel, printr-un rest. de prudenţă, Craig şi Fry priveau cu 
băgare de seamă toată lumea aceea... La urma urmelor nu 
văzură nici o figură suspectă, In vremea aceasta, viitoarea 


soţie părăsea locuinţa din aleea Şa-Cua şi lua loc într-un 
palanchin închis. 

Dacă Kin-Fo nu vroise să ia costumul de mandarin, pe care 
orice mire are drept să-l îmbrace, în onoarea instituţiei 
căsătoriei pe care vechii legislatori o ţineau în stimă 
deosebită, Le-u se conformase regulilor înaltei societăţi. Cu 
toaleta-i în întregime roşie, confecţionată dintr-o admirabilă 
stofă de mătase brodată, ea strălucea. Figura-i se pierdea, 
pentru a zice astfel, sub un voal de perle fine care păreau 
picurate din diadema al cărei cerc îi înconjura fruntea. 

Cortegiul se puse în mişcare. Ocoli la răspântie pentru a 
trece pe Aleea Mare şi urmă bulevardul Tien-Men. 

Prietene, tovarăşe de ale lui Le-? veneau în urma 
palanchinului purtând diferitele obiecte ale trusoului. 
Douăzeci muzicanți mergeau înainte cu un mare zgomot de 
instrumente de alamă, printre care răsuna gongul sonor. În 
jurul palanchinului se mişca o mulţime de purtători de torţe 
şi de lanterne în mii de culori. Viitoarea soţie stătea ascunsă 
de ochii gloatei. Primele priviri, aşa cum cerea eticheta, 
trebuiau să fie ale mirelui său. 

Astfel sosi cortegiul, spre orele şeapte seara, la hotelul 
„Fericirei Cereşti”. 

Kin-Fo stătea la intrarea decorată bogat. Aştepta sosirea 
palanchinului pentru ca să deschidă uşa. După aceasta el şi- 
ar fi ajutat mireasa să coboare şi ar fi condus-o în 
apartamentul rezervat, unde, amândoi ar fi binecuvântat de 
patru ori cerul. Apoi, împreună, s-ar fi bucurat de prânzul 
nupţial. Mireasa ar fi făcut patru plecăciuni în faţa soţului 
său. La rându-i, el ar fi făcut două în faţa ei. Ar fi picurat 
douătrei picături de vin sub formă de libaţiuni. Ar fi oferit 
puţina hrană spiritelor mijlocitoare. După aceea li s-ar fi 
adus două cupe pline. Ei le-ar fi golit pe jumătate, apoi, 
amestecând ceea ce rămânea într-o singură cupă, ar fi băut 
unul după altul. Unirea era îndeplinită. 

Palanchinul sosea. Kin-Fo înainta. Un maestru de 
ceremonii îi dădu cheia. O luă, deschise uşa şi întinse mâna 


frumoasei Le-u care era mişcată. Ea cobori uşor şi străbătu 
grupul de invitaţi care se înclinară respectuos, punând 
mâna la piept. 

Deodată se auzi pe bulevardul Tien-Men un zgomot 
depărtat. Erau strigăte la care se adăugau sunetele clare 
ale unei trompete. Se făcea după aceea tăcere, şi zarva 
reîncepea după câteva clipe. 

Tot acest tărăboi se apropie şi ajunse în curând pe strada 
unde se oprise cortegiul. 

Kin-Fo asculta. Prietenii, nehotărâţi, aşteptau ca tânăra 
femeie să intre în hotel. 

Dar îndată strada se umplu de-o mişcare neobişnuită. 
Sunetele trompetei răsunară mai tare, aproiindu-se. -Ce-i? 
întrebă Kin-Fo. 

Trăsăturile lui Le-? se schimbaseră. O presimţire tainica îi 
grăbea bătăile inimei. 

Deodată mulţimea năvăli în stradă. Ea înconjură pe un 
crainic imperial ce era însoţit de mai mulţi poliţişti. 

Şi crainicul aruncă, în mijlocul tăcerei generale, cuvintele 
acestea, cărora le răspunse un murmur surd: „Moartea 
împărătesei văduve! Interzis! Interzis!” 

Kin-Fo înţelesese. Era o lovitură ce îl izbea direct. Nu-şi 
putu stăpâni un gest de furie. 

Doliul imperial era decretat prin moartea văduvei 
ultimului împărat. Pe un termen ce îl va fixa legea, va fi 
interzis oricui să-şi radă capul, interzis de a da serbări 
publice şi reprezentaţiuni teatrale, interzis tribunalelor de 
a judeca, interzis de a proceda la celebrarea căsătoriilor! 

L&-u, dezolată, dar curajoasă, căută să îşi facă inimă bună 
pentru a nu îngreuna necazurile mirelui său. Luă mâna 
scumpului ei Kin-Fo: 

— Să aşteptăm! zise ea cu un glas ce se forţa să-şi ascundă 
emoția. 

Palanchinul plecă din nou cu tânăra femeie la casa-i din 
Şa-Cua, iar petrecerile fură amânate, mesele strânse, 
orchestrele concediate, şi prietenii dezolatului Kin-Fo se 


despărţiră după complimentele de condoleanţă. Nu trebuia 
să rişti a călca decretul de interdicţie! Hotărât, nenorocul 
continua să-l urmărească pe Kin-Fa încă un prilej de a se 
folosi de învăţămintele filosofice ale fostului său maestrul 
Kin-Fo rămăsese singur cu Craig şi Fry în apartamentul 
deşert al hotelului „Fericirei Cereşti”, nume ce îi părea 
acum ca un amar sarcasm. Termenul de interdicţie putea fi 
prelungit după dispoziţia Fiului Cerului. Şi el care socotise 
se întoarcă imediat la Shang-Hai pentru a-şi instala soţia în 
bogata vilă, devenită a sa, reîncepând o nouă viaţă, în noi 
condiţii. 

O oră după aceea, un servitor îi dădea o scrisoare adusă 
de un mesager chiar atunci. 

Kin-Fo nu putu să-şi oprească un strigăt, îndată ce 
recunoscu scrisul de pe adresă. 

Scrisoarea era de la Wang, şi iată ce conţinea: „Prietene, 
nu sunt mort, dar când vei primi răvaşul acesta, voi fi 
încetat de-a mai trăi. 

Mor, pentru că nu am curajul să-mi ţin făgăduiala; dar, fii 
liniştit, am îngrijit de toate. 

Lao-Shen, şef al Tai pingilor, vechiu tovarăş al meu, are 
scrisoarea ta! El va avea braţul şi sufletul mai tari decât am 
eu pentru îndeplinirea grozavei misiuni pe care m-ai silit s-o 
primesc. Lui îi va reveni deci capitalul asigurat de tine, lui i 
l-am cedat şi el îl va moşteni când tu nu vei mai fi! 

Adio! Te urmez în moarte în curând, prietene! Adio! 

Wang” 

CAPITOLUL XVI În care Kin-Fo reîncepe goana. 

Situaţia lui Kin-Fo era acum de o mie de ori mai gravă 
decât până atunci. 

Aşa dar, Wang, cu tot cuvântul dat, îşi simţi voinţa 
paralizată când fu vorba să lovească pe fostul său elev! Aşa 
dar, Wang nu ştia nimic de schimbarea survenită în situaţia 
lui Kin:Fo, întrucât scrisoarea lui nu spunea nimic de 
aceasta! Aşa dar, Wang însărcinase pe un altul să îi ţină 
făgăduiala, şi pe care! Pe un Ta?-ping, mai straşnic între 


toţi, care nu se va da înapoi din faţa unui simplu omor de 
care nici nu putea fi făcut responsabil! Scrisoarea lui Kin-Fo 
nu îi asigura oare liniştea, iar delegaţia lui Wang nu îi 
procura un capital de cincizeci mii dolari? 

— Ah! dar începe a mi se ura! strigă Kin-Fo într-o primă, 
pornire de mânie. 

Craig şi Fry luaseră cunoştinţă de misiva lui Wang. 

— Scrisoarea d-voastră, întrebară ei pe Kin-Fo, nu poarta 
data ultimă de 25 Iunie? 

— Ei nu. răspunse el. Wang trebuia, şi nici nu putea altfel, 
să o dateze în ziua morţii mele. Acum acest LaoShen poate 
să-şi facă treaba când îi va place, fără a fi mărginit de timp | 

— Oh, făcură Fry-Craig, el are interes să se execute în 
termen cât mai scurt. 

— Şi de ce? 

— Pentru ca suma asigurată pe capul d-voastră, sa fie 
acoperită de poliţă şi să nu-i scape! 

Argumentul era fără de replică. 

— Fie, răspunse Kin-Fo. Totul e însă că eu nu trebuie să 
pierd o oră pentru a recăpăta scrisoarea, chiar de ar trebui 
să plătesc cei cincizeci mii dolari garantaţi lui Lao-Shen. 

— Just, zise Craig. 

— Adevărat! adăugă Fry. 

— Voi pleca deci! Trebuie ştiut acum unde e acest şef de 
Ta?-pingi. El nu va fi, poate, de negăsit ca Wang! 

Pe când vorbea aşa, Kin-Fo nu putea sta pe loc. Se ducea şi 
venea de colo până colo. Şirul loviturilor cari se abăteau 
asupra lui îl puneau într-o stare de supra-excitaţie puţin 
obişnuită. 

— Plec! zise el. Merg în căutarea lui Lao-Shen! In ce vă 
priveşte, domnilor, faceţi ce veţi pofiti. 

— Domnule, răspunse Fry-Craig, interesele Centenarului 
sunt mai amenințate cum n-au fost niciodată! A vă părăsi în 
aceste împrejurări ar fi sa dezertăm de la datoria noastră. 
Nu vă vom părăsi. 


Nu era vreme de pierdut. Dar, mai înainte, era de ştiut ce 
e cu acest Lao Shen şi în ce ungher locuia. Or, faima sa era 
de aşa natură că aceasta nu fu greu de aflat. 

Într-adevăr, vechiul tovarăş al lui Wang în mişcarea 
insurecţională, se retrăsese spre nordul Chinei, dincolo de 
Zidul Mare, în partea vecină a golfului L.eao-Iong care nu-i 
decât o anexă a golfului Pe-Ce-Li. Dacă guvernul imperial 
nu tratase încă cu el, cum făcuse cu alţi câţiva şefi ai 
rebelilor pe care nu i-a putut extermina, îl lăsa cel puţin să 
opereze liniştit pe teritoriile acestea situate dincolo de 
frontierele chineze. Lao Shen, resemnat la un rol mai 
modest, îndeplinea meseria de hoţ de drumul mare. Ah, 
Wang îşi alesese bine omul ce-i trebuia Acesta nu avea 
scrupule, iar o lovitură de pumnal mai mult sau mai puţin 
nu i putea tulbura conştiinţa. 

Kin-Fo şi cei doi agenţi obţinură deci informaţiuni 
complecte asupra Taî-pingului şi aflară că el a fost semnalat 
ultima oară în împrejurimile Fu-Ningului, un port mic al 
golfului Leao-Tong. Într-acolo hotărâră a se duce fără 
întârziere. 

În primul rând, L&-u fu informată de ceeace avea să so 
petreacă. Grijile-i se măriră. Lacrimi inundară frumogşii săi 
ochi. Vroi să-l abată pe Kin-Fo de la drum. Va alerga în faţa 
unei inevitabile primejdii? Nu era mai bine să se 
îndepărteze, la nevoie să părăsească Cerescul Imperiu şi să 
se refugieze în vreun colţ al lumei unde sălbaticul Lao Shen 
nu-l va putea atinge? 

Dar Kin-Fo o făcu pe biata femee să înţeleagă că nu putea 
trăi sub o neîncetată ameninţare, la bunul plac al unui 
ticălos pentru care moartea sa preţuia o avere. Nu! Trebuia 
să sfârşească odată pentru totdeauna. Kin-Fo şi credincioşii 
lui paznici vor pleca chiar în ziua aceea, vor merge până la 
Ta?-ping, îi va cumpăra cu aur nenorocita scrisoare şi se vor 
reîntoarce la Peking înainte chiar ca decretul de interdicţie 
să fie ridicat. 


— Scumpă surioară, zise Kin-Fo, am mai puţin de suferit, 
acum, când căsătoria noastră a fost amânată cu câteva zile. 
Ce situaţie ar fi fost pentru tine dacă era făcută? 

— Dacă era făcută, răspunse Le-u, a-şi fi avut dreptul şi 
datoria să te urmez - şi te urmam. 

— Nu. zise Kin-Fo. A-şi vrea mai bine o mie de morţi decât 
să te expun unui singur pericol... Adio, Le-u, adio. 

Şi Kin-Fo, cu ochii umeziţi, se smulse din braţele tinerei 
femei care vroia să-l reţină. 

În ziua aceea Kin-Fo, Craig şi Fry, urmaţi de Sun, căruia 
ghinionul nu-i mai dădea o clipă de repaus, părăseau 
Pekingul şi se duceau la Tong-Ceu. Fu chestie de o oră. 

lată ce hotărâseră: 

Drumul pe jos, străbătând o provincie puţin sigură, 
prezintă greutăţi foarte mari. 

Dacă nu ar fi fost vorba decât să ţină Zidul cel Mare, la 
nordul capitalei, oricare ar fi primejdiile, ar mai fi mers. Dar 
portul Fu-Ning nu era la nord, ci la est. Mergând pe mare, 
câştigai timp şi siguranţă. În patru sau cinci zile, Kin-Fo şi 
tovarăşii săi puteau fi acolo, şi atunci vor vedea ce mai au 
de făcut. 

Dar vor găsi vreun vas în drum pentru Fu-Ning? Merseră 
să se intereseze la agenţii maritimi din 'Tong-Ceu. 

De data asta norocul sluji pe Kin-Fo, după cum ghinionul îl 
urmărea neîncetat Un bastiment, încărcat pentru Fu-Ning, 
aştepta la îmbucătura Peî-hoului. 

Nu era altceva de făcut decât să iei un astfel de vas care 
face cursa pe apă şi coboară până jos de tot. 

Craig şi Fry cerură numai o oră pentru preparativele lor, 
iar ora asta o întrebuinţară cumpărând toate aparatele de 
salvare, de la centura primitivă până la vestmintele 
căpitanului Boyton. Kin-Fo preţuia doar două sute mii de 
dolari. El era asigurat pentru toate primejdiile. Ori, o 
catastrofa se putea întâmpla. Trebuia totul prevăzut şi, de 
altfel, totul fu prevăzut. 


Aşa dar, Ia 26 Iunie, Ia prânz, Kin-Fo, Craig-Fry şi Sun se 
îmbarcau pe Pei-tang şi coborau de-a lungul fluviului. 

Pei-tang luneca repede, spintecând apele gălbui. Turnul 
înalt al unei pagode aflate dincolo de Tong-Ceu, fu în curând 
trecut. 

Prin locurile astea Peâhoul nu era încă larg. 

Tien-Tsin se arătă îndată. Aici fu oarecare pierdere de 
timp, căci trebuia deschis podul de est, iar circulaţia se face 
nu fără greutăţi în mijlocul sutelor de vase de care portul e 
plin. 

A spune că, în tot timpul călătoriei» Craig şi Fry, mai severi 
ca oricând, nu-şi părăseau clientul de loc nu e suficient. 

Nu mai era vorba de filosoful Wang, cu care o înţelegere 
ar fi fost lesne, dacă l-ar fi putut întâlni, ci de Lao-Shen, 
rebelul necunoscut. Mergând la el, te-ai fi putut crede în 
siguranţă; dar cine ar fi fost în stare să arate că acesta nu 
plecase la drum pentru a întâlni victima? Şi atunci cum să-l 
ocoleşti, cum să-l previi? Craig şi Fry, vedeau un asasin în 
orice pasager al Pei-tangului! Ei nu mai mâncau, nu mai 
dormeau, nu mai trăiau. 

Dacă Kin-Fo, Craig şi Fiy erau serioşi îngrijaţi, Sun, din 
parte-i era cât se poate de cătrănit. Singur gândul că e pe 
mare, îi făcea destul rău. El îngălbenea pe măsură ce 
Peitângui se apropia de golful Pe-Ce Ci. Nasu-i se ascuţea, 
gura-i se încleşta şi, totuşi, apele liniştite ale fluviului nu 
imprimau nici-o zguduitură vaporului. 

Ce ar fi deci când Sun ar avea de suportat scurtele 
talazuri ale unei mări înguste! 

— N-ai fost niciodată pe apă? îl întrebă Craig. 

— Niciodată! 

— Nu este bine? întrebă Fry. Nu! 

— 'Te sfătuiesc să întorci capul... adăogă Craig. 

— Capul? 

— Şi să nu deschizi gura... complectă Fry. 

— Gura...? 


Peisagiul se schimbă apoi. Malul drept, mai înalt, contrasta 
cu stângul ce era înspumat de talazuri. Vaste câmpii de 
porumb, de grâu, de mei, se întindeau. Aşa precum este în 
toată China, - mamă cu atâtea milioane de copii de nutrit, - 
nu era o porţiune de teren cultivabilă, neglijata. 
Pretutindeni canale de irigație sau aparate rudimentare de 
bambu, scoteau şi răspândeau apa cu îmbelşugare. Ici şi 
colo, în preajma satelor cu tencuială galbenă, grupuri de 
arbori se înălţau. Pe maluri numeroşi pescari se duceau şi 
veneau. 

Dacă drumul cel mare de-a lungul fluviului era acum 
deşert, mişcarea maritimă a Pe? hoului nu se micşora însă. 

A doua zi, la 27 Iunie, înainte de răsăritul soarelui, Peitang 
sosea în portul Taku, aproape de gura fluviului. 

În strâmtoarea aceasta se ridică, pe ambele maluri, 
forturile de Nord şi Sud, acum ruinate, care fură cucerite 
de armata anglo-franceză în 1860. Acii se produsese 
gloriosul atac al generalului Collineau în ziua de 24 August 
a acelui an. 

Peî-tangul nu putea depăşi bariera. Pasagerii trebuiră deci 
să debarce la Taku, un oraş destul de important a cărui 
dezvoltare va fi considerabilă dacă mandarinii ar lăsa 
construirea unei linii ferate care să îl lege de Tâen Tsin. 

Nava încărcată pentru Fu-Ning trebuia să ridice pânzele 
chiar în ziua aceea. Kin-Fo şi tovarăşii săi nu aveau nici o 
oră de pierdut. Cu ajutorul unei luntre fură, după un sfert 
de ceas, pe bordul vasului Sam-Yep. 

CAPITOLUL XVII. 

În care valoarea comercială a lui Kin-Fo este din nou 
compromisa. 

Cu opt zile mai înainte o navă americană ancorase în 
portul 'Taku. închiriată de compania a şasea chino- 
californiană, ea fusese încărcată în contul agenţiei Euk- 
Ting-Iong instalată în cimitirul Laurel-Hill din San- 
Francisco. 


Acolo Fiii Cerului, morţi în America, aşteaptă ziua 
repatrierei, credincioşi religiei lor care le porunceşte să 
odihnească în pământul natal. 

Bastimentul, destinat pentru Canton, luase cu autorizaţia, 
scrisă a agenţiei, un transport de doua sute cincizeci 
coşciuge dintre care şaizeci şi cinci trebuiau debarcate la 
Taku pentru a fi expediate în provinciile de la nord. 

Transbordarea acestei încărcături se făcuse de pe vasul 
american pe cel chinez şi, în dimineaţa aceea chiar, la 27 
Iunie, acesta îşi făcea apariţia în portul Fu-Ning. 

Cu el avea să călătorească Kin-Fo şi tovarăşii săi. Ei nu l-ar 
fi ales, fără îndoială, dar, în lipsă de alte vapoare care să 
plece în golful Leao-Tong, trebuiră să se îmbarce. 

Nu era, de altfel, vorba decât de un drum de două sau trei 
zile cel mult, foarte uşor de străbătut la această epoca a 
anului. 

Sam-Yep era un vas de aproape trei sute tone. El era de 
construcţie modernă. Uşurinţa sa îl făcea să lunece pe apă, 
ca o plută. O ancoră, fabricată dintr-un lemn foarte tare, 
pânze mlădioase care se manevrau de pe ponton, 
închizându-se sau deschizându-se în felul unui evantai, 
două catarguri unul mare şi unul mai mic, - iată structura 
corăbiei acestea. 

Cu siguranţă, nimeni, la vederea SamYepului, n-ar fi ghicit 
că cei care o închiriaseră făcuseră din ea, de data asta, nu 
enorm dric. 

Aşa dar, lăzile de ceai, baloturile de mătăsării, cantităţile 
de parfumerii chineze, erau înlocuite prin încărcătura de 
care am amintit. Dar ceea ce făcuse Sam Yep nn era o 
operă de repatriere, - o repatriere de cadavre, ce-i drept, 
dar de cadavre a căror dorinţă era satisfăcută? 

Nici Kin-Fo şi nici Sun nu puteau încerca cea mai mică 
repulsie călătorind în astfel de condițiuni. Erau prea chinezi 
pentru asta. Craig şi Fry, asemeni compatrioţilor lor 
americani, care nu privesc cu ochi buni acest soi de marfa, 


ar fi preferat, fără îndoială, orice alt vas de comerţ, dar nu 
aveau încotro. 

Un căpitan şi şase oameni compuneau echipagiul. Se 
spune că busola a fost inventata în China. E cu putinţă, dar 
navigatorii nu se servesc niciodată de ea şi merg la 
întâmplare. 

La fel făcea şi căpitanul Yin, comandantul Sam-Yepidui ce 
căuta să nu piardă din vedere, de loc, litoralul golfului. 

Căpitanul Yin, un omuleţ cu figura zâmbitoare, vioi şi 
vorbăreţ, era demonstraţia vie a însăşi mişcării perpetue. El 
nu putea sta o clipă pe loc. Gesticula. Braţele-i, ochii-i 
vorbeau încă mai mult decât limba care, totuşii, nu se 
odihnea un momen. înghiontea oamenii, îi interpela, îi 
înjura dar, în definitiv, bun marinar, foarte îndemânatec prin 
părţile acestea, manevrându-şi corabia cu multă uşurinţă. 

Kin-Fo, Craig şi Fry fuseseră, de bine, de rău, găzduiţi în 
partea de dinapoi, Sun în cea dinainte. 

Ambii agenţi, mereu bănuitori, se dedaseră unui minuţios 
examen al echipagiului şi al căpitanului. Nu găsiră nimic 
suspect în atitudinea lor. A presupune că erau de acord cu 
Lao-Shen, era în afară de orice crezare, întrucât singură 
întâmplarea pusese această corabie la dispoziţia clientului 
lor, ori, cum ar fi putut să fie întâmplarea complice a mult 
faimosului Ta?-ping! 

Drumul, în afară de primejdia mării, era deci de natură să 
le alunge, pentru câteva zile, teama. Astfel îl lăsară pe Kin- 
Fo întrucâtva în pace. 

Acestuia, dealtminteri, nu-i păru rău. El se izola în cabina-i 
„filosofând” în voie. Biet om care nu ştie să îşi preţuiască 
norocul, nici să înţeleagă cât valora existenţa-i scutită de 
necazuri, în vila din Shang-Hai! Să reintre în posesia 
scrisorii şi atunci se va vedea dacă lecţia ia fost de folos, 
dacă nebunul va fi devenit înţelept! 

Scrisoarea asta îi va fi, în sfârşit, redată. Da, fără îndoială, 
întrucât punea un preţ restituirii sale! Pentru Lao-Shen ea 
nu putea fi decât chestiune de bani! Totuşi, trebuia să-l 


surprindă iar nu să fie surprins. Mare greutate. Lao-Shen 
trebuia să fie în curent cu tot ce făcea Kin-Fo; Kin-Fo nu ştia 
nimic din ceea ce făcea Lao-Shen. De aici, pericol foarte 
serios, îndată ce clientul lui Craig-Fry ar fi debarcat în 
provincia pe care o exploata Tai pingul. Greutatea era deci 
asta: să-l prevestească. Evident, Lao-Shen ar fi trebuit să 
ţină mai mult să câştige cincizeci mii dolari de la un Kin-Fo 
viu, decât de la un Kin-Fo mort. 

Ar fi fost scutit de o călătorie până la Shang Ha? şi de o 
vizită în biurourile Centenarului, ceeace n-ar fi fost uşor, 
oricare ar fi fost îngăduinţa guvernului faţă de el. 

Asta gândea mult schimbatul Kin-Fo. 

Dar la ce reflecta Sun? 

Sun nu reflecta Sun stătea întins în cabina sa rugându-se 
divinităţilor răufăcătoare ale golfului Pe-Ce-Li. El nu isbuti 
să adune câteva idei decât pentru a blestema şi pe stăpânul 
său, şi pe filosoful Wang şi pe banditul Lao-Shen! Sufletul îi 
era prostit. Ai aiya! Ideile-i prostite! Nu se mai gândea nici 
la ceai şi nici la orez! 

Ai ai ya! Ce vânt îl împinsese într-acolo. Greşise de o mie 
de ori, de zece mii de ori intrând în serviciul unui om care 
mergea pe mare! Ar fi dat bucuros ceea ce îi mai rămăsese 
din coadă pentru a nu fi aici! Ar fi preferat să îşi radă capul, 
sau să se facă bonz! 

Totuşi, sub presiunea unui vânt plăcut Sam Yep înainta 
uşor. Trecu pe dinaintea Pei-Iangului, la îmbucătura 
fluviului cu acest nume, nu departe de cotul unde armatele 
europene operară debarcarea lor, apoi pe lângă Sban-Tung, 
Ciang-Ho la gorile 'Tăului, pe lângă Ha?-Ve Tse. 

Partea asta a golfului începea a deveni deşartă. Mişcarea 
maritimă, destul de însemnată la estuarul Pe? hoului, nu 
mai era în floare decât la douăzeci mile de acolo. Câteva 
corăbii de comerţ, făcând mici curse, câteva bărci de 
pescuit, cercetând apele, iată aspectul acestei porţiuni de 
mare. 


Craig şi Fry observară că vasele pescarilor, chiar cele a 
căror capacitate nu trece de cinci sau şase tone, erau 
înarmate cu unul sau două tunuri mici. 

La observaţia pe care o făcură căpitanului Yin, acesta 
răspunse, frecându-şi palmele: 

— Trebuiesc înspăimântați piraţii! 

— Piraţii în aceasta parte a golfului Pe-Ce-Li! exclamă 
Craig, nu fără oarecare surpriză! 

— Pentru ce nu? răspunse Yin. Aici ca pretutindeni. Aceşti 
oameni de ispravă nu lipsesc pe mările Chinei! 

Şi căpitanul râdea arătând dublu-i şir de dinţi strălucitori. 

— Nu păreţi a vă teme de ei, observă Fry. 

— Nu am cele două tunuri cu mine? Două năzdrăvane care 
vorbesc cu glasul ridicat când ei se apropie prea mult. 

— Sunt încărcate? întrebă Ciaig. 

— De obicei. 

— Şi acum? 

— Nu. 

— Pentru ce? întrebă Fry. 

— Pentru că nu am pulbere pe bord, răspunse liniştit 
căpitanul. 

Atunci la ce bun tunurile? spuseră Craig-Fry, puţin 
satisfăcuţi de răspuns. 

— La ce bun? strigă căpitanul. Hei, pentru a apăra un 
transport când el merită asta, când corabia mea e încărcată 
cu ceai sau opium! Dar, astăzi cu încărcătura sa... 

— Şi cum a-r şti piraţii că vasul d-voastră merită sau nu 
osteneala de a fi atacat? întrebă Craig. 

— Vă temeţi dar mult de vizita acestor straşnici oameni 
răspunse căpitanul înălţând din umeri. 

— Ei da, zise Fry. 

— D-voastră n-aveţi marfă pe bord. 

— Bine, adăogă Craig, dar avem motive particulare pentru 
a nu dori vizita lor. 

— Hei, fiţi fără grije! răspunse căpitanul. Piraţii, dacă ne 
vor întâlni, nu se vor obosi cu corabia noastră! 


— Şi de ce? 

— Pentru că îşi vor da seama de conţinutul ei îndată ce o 
vor vedea. 

Şi căpitanul arătă pavilionul alb. 

— Pavilion alb, cernit! Pavilion de doliu! Nu se vor deranja 
ca să jefuiască un transport de cosciuge! 

— Ei pot crede ca navigaţi sub pavilion de doliu din 
prevedere, observă Craig, şi ar putea veni pe bord să 
controleze... 

— Dacă vin, îi vom primi, răspunse căpitanul Yin, şi după 
ce ne vor fi făcut vizita vor pleca aşa cum au venit! 

Craig-Fry nu insistară, dar ei împărtăşeau prea puţin ne 
tulburata linişte a căpitanului. Capturarea unei corăbii de 
trei sute de tone oferea destule foloase acestor „oameni 
straşnici” de care vorbea Yin, pentru ca ei să voiască a 
încerca atacul. Orice ar fi, trebuia să se resemneze şi sa 
nădăjduiască într-o fericită călătorie. 

De altfel, căpitanul nu neglijase nimic pentru a-şi asigura 
împrejurări prielnice. În momentul pornirii a fost sacrificat 
un cocoş în onoarea divinităţilor mării. Pe punte atârnau 
încă aripile nenorocitului jertfit. Câteva picături din sângele 
său, răspândite pe punte, o duşcă de vin, zvârlită peste 
bord, complectaseră sacrificiul. Sfinţită în felul acesta, la ce 
s-ar fi putut teme corabia Sam-Yep sub comanda bravului 
căpitan Yin? 

S-ar putea totuşi crede că răsfăţatele divinităţi nu erau 
mulţumite. Fie că cocoşul fu prea slab, fie că vinul nu era de 
soi bun, un vânt grozav se năpusti asupra corăbiei. Nimic 
nu lăsa sa fie prevăzut în cursul zilei liniştite, limpezi, 
legănată de o adiere plăcută Cel mai pătrunzător marinar 
nu ar fi bănuit Spre orele opt seara, SamYep, mereu la 
suprafaţă, se pregătea să urce spre nord-est. De aici nu 
avea decât să alerge în larg. Căpitanul Yin socotea dar să 
atingă în mai puţin de douăzeci şi patru ore terenul la Fu- 
Ning. 


Astfel, Kiri-Fo vedea apropiindu-se ora ancorării nu fără 
oarecare nerăbdare ce devenea feroce la Sun. Cât priveşte 
pe Fry-Craig, ei făceau următorul calcul: că, dacă în trei 
zile, clientul lor smulgea din mâinile lui Lao Shen scrisoarea 
ce îi compromitea existenţa, aceasta s-ar întâmpla tocmai în 
momentul când Centenarul nu ar mai fi avut de ce să se 
îngrijească de el. De fapt, poliţa nu-l ocrotea decât până la 
30 Iunie, exact, întrucât Kin-Fo nu încredinţase decât un 
vărsământ de doua luni în mâinile onorabilului William ]. 
Bidulph. Şi atunci: 

— All zise Fry. 

— Right! complectă Craig. 

Spre seară, în momentul când corabia ajungea la intrarea 
golfului Leao-Tong vântul săltă brusc la nord-est; apoi, 
trecând la nord, sufla după două ore la nord-vest. 

Dacă ar fi avut un barometru pe bord, căpitanul Yin ar fi 
putut constata că coloana mercurială pierduse, brusc 
aproape, patru-cinci milimetri. Or, această repede golire a 
aerului prezicea un typhon 7 apropiat a cărui mişcare 
descărca de pe acum straturile atmosferice. Pe de altă 
parte, dacă ar fi cunoscut observaţiile englezului 
Paddington şi ale americanului Maury, căpitanul Yin ar fi 
încercat să schimbe direcţia şi să manevreze spre nord-est, 
în nădejdea de a da peste o atmosferă prielnica, în afară de 
central de atracţie al vârtejului. 

Dar căpitanul Yin nu făcca niciodată uz de barometru şi nu 
cunoştea mersul cicloanelor. De altfel nu sacrificase oare un 
Cocoş, iar jertfa asta nu trebuia să îl pună la adăpost de 
toate? 

Neîndoielnic, superstiţiosul chinez era un marinar foarte 
bun şi o dovedi în aceste împrejurări. Din instinct manevră 
asemeni unui căpitan european. 

Typhonul nu era decât un un ciclon dotat, prin urmare, cu 
o foarte mare viteza de rotaţie şi cu o mişcare de translație 
ce trecea de o sută kilometri pe ora. împinse deci vasul spre 
est, circumstanţă fericită în definitiv, deoarece alergând 


înainte corabia s-ar fi ridicat pe o coastă ce nu oferea nici 
un adăpost şi ar fi fost cu siguranţă pierdută în scurt timp. 

La 11 seara vârtejul atinse maximum de intensitate. 
Căpitanul Yin, ajutat eficace de personalul său, manevra ca 
un adevărat om de mare. El nu mai râdea, dar îşi păstrase 
întreg sângele rece. Mâna, solid fixată la bară, conducea 
corabia uşoară ce sălta pe talazuri ca o floare de nalbă. 

Kin-Fo părăsise cabina de dinapoi. Fixat de parapet el 
privea cerul cu norii răvăşiţi de furtună ce târau pe 
deasupra apelor zdrenţele lor de aburi. Contempla marea, 
nespus de albă în noaptea întunecată. Pericolul nu îl mira şi 
nici nu-l îngrozea. El făcea parte din şirul de emoţii ce-i 
rezerva nenorocul care îl urmărea. O călătorie de şaizeci 
ore, fără furtună, în plină vară, era bună pentru fericiţii 
zilei, nu pentru cei ca el. 

Craig şi Fry se simțeau mult mai îngrijoraţi, veşnic în 
virtutea preţului ce reprezintă pentru companie clientul lor. 
Cert, viaţa lor valora cât cea a lui Kin-Fo. Morți împreună cu 
el, nu s-ar mai fi preocupat de interesele Centenarului Dar 
conştiincioşii se uitau pe ei înşişi şi nu gândeau decât la 
datoria lor. Să piară? Bine! Cu Kin-Fo? Fie! Dar după 30 
Iunie! Să salveze un milion, iată ce vroiau Craig-Fry! lată 
ceea ce gândeau Fry-Craig! 

Timp de trei ore corabia fu în mare pericol. Ca să fie ţinută 
într-o direcţie neschimbată, în mijlocul talazurilor 
spumegânde de răscoala vârtejului, nici chip de gândit. 
Pentru a păstra drumul parcurs până atunci, nu puteai să 
pretinzi. 

Totuşi o întâmplare fericită făcu ca Sam-Yep să atingă, fără 
stricăciuni grave, centrul uriaşului disc atmosferic ce 
cuprindea o rază de o sută de chilometri. Acolo marea se 
întindea pe un spaţiu de doi-trei chilometri, liniştită, cu vânt 
abia simţit. Era ca un lac calm în mijlocul unui ocean 
dezlănţuit. 

Scăparea corăbiei fu dar în aceia că uraganul o împinsese 
aci. Spre orele trei dimineaţa furia ciclonului scădea ca prin 


farmec iar apele tumultoase începeau a se linişti în jurul 
micului lac central. 

Dar, când se lumină deabinelea, în zadar căută Sam-Yep 
un petec de pământ la orizont. Nici o coastă în faţa ochilor. 
Apele golfului înconjurau vasul de toate părţile. 

CAP. XVIII. 

În care Craig şi Fry fac o descoperire importantă 

— Unde suntem, căpitane Yin? întrebă Kin-Fo când 
pericolul fu trecut. 

— Nu pot să ştiu exact, răspunse căpitanul a cărui figură 
devenise din nou jovială. 

— In golful Pe-Ce-Li? 

— Poate. 

— Sau în golful Leao-Iong? 

— Posibil. 

— Dar încotro v-om merge? 

— încotro ne-o împinge vântul. 

— Şi când? 

— îmi e cu neputinţă să spun. 

— Un adevărat chinez e întotdeauna orientat, d-le căpitan, 
reluă Kin-Fo înciudat, citând un dicton cunoscut în Imperiul 
de mijloc. 

— Pe pământ, da! răspunse căpitanul Yin. Pe mare, nu! 

Şi gura-i se întinse până la urechi. 

— Nu e nimic de râs, zise Kin-Fo. 

— Nici de plâns replică marinarul. 

Adevărul e că, dacă situaţia nu era alarmantă, căpitanului 
Yin îi era imposibil totuşi să spună unde se afla Scm-Yep. 
Corabia, cu pânzele strânse, nemaiputând fi aproape deloc 
condusă, fusese jucăria uraganului. Răspunsurile aşa de 
nesigure ale căpitanului nu erau deci fără de motiv. Decât, 
el le-ar fi putut da cu mai puţină jovialitate. 

Totuşi, la urma urmei, fie că era târâtă în golful li?ao-Tong 
sau svârlită din nou în golful PeCe-Li, vasul nu putea să 
şovăiască a-şi lua direcţia nord-vest. Pământul trebuia în 
orice caz găsit într-acolo. Chestie de distanţă, atâta tot. 


Căpitanul Yin ar fi trebuit deci să întindă pânzele şi să 
meargă în sensul soarelui ce strălucea puternic, dacă 
manevra i-ar fi fost cu putinţă în momentul acesta. 

Ea nu era. 

Dealtfel, linişte grea după vârtej, nici un curent în aer, nici 
un suflu de vânt. O mare fără cute, puţin umflată de 
ondulările spumei de pe deasupra. Corabia se ridica şi se 
cobora cu o forţă regulată care nu o clătina. Un abur cald 
plutea deasupra apelor, iar cerul, aşa de profund tulburat în 
timpul nopţii, părea acum nepotrivit cu totul unei lupte a 
elementelor. 

Era una din acele calme „seninătăţi” a căror durată scapă 
oricărei aprecieri. 

— Foarte binel îşi zise Kin-Fo. După furtuna care ne-a 
azvârlit în larg, iată că lipsa vântului ne împiedică de-a 
reveni la mal! 

Apoi adresându-se căpitanului: 

— Cât poate să dureze liniştea asta? întrebă el 

— In sezonul ăsta, domnule! Ei, cine ar putea şti? 
răspunse căpitanul. 

— Ore sau zile? 

— Zile sau săptămâni! replică Yin cu un zâmbet de 
perfectă resemnare care scoase pe pasagerul său din 
sărite. 

— Săptămâni! exclamă Kin-Fo. D-voastră credeţi că eu pot 
să aştept săptămâni! 

— Va trebui de sigur, afară doar dacă nu vom tara corabia 
noastră de vre-o remorcă! 

— La dracu cu corabia voastră, cu toţi cei pe care îi poartă 
în ea, cu mine cel dintâi, căci eu am avut proasta idee de-a 
mă urca într-însa! 

— Domnule, răspunse căpitanul Yin, vreţi să vă dau două 
sfaturi bune? 

— Daţi-mi. 

— Primul, de-a dormi liniştit cum am să fac eu, ceea ce va 
fi înţelept după o noapte petrecută pe punte. 


— Şi al doilea? întrebă Kin-Fo pe care calmul căpitanului îl 
exaspera tot atât cât şi calmul mării. 

— Al doilea, răspunne Vin, e de a imita pe pasagerii mei 
din sicrie. Ei nu se plâng niciodată şi primesc vremea aşa 
cum e. 

După această filosofică observaţie, demnă de însuşi Wang, 
căpitanul intră în cabină, lăsând doi sau trei oameni ai 
echipajului întinşi pe punte. 

Timp de un sfert de oră Kin-Fo se plimbă de colo până 
colo, cu braţele pe piept, mişcând cu nerăbdare din degete. 
Apoi, aruncând o ultimă privire mohorâtei întinderi în 
mijlocul căreia se afla corabia, dădu din umeri şi se duse la 
locu-i fără a fi adresat un cuvânt lui Fry-Craig. 

Cei doi agenţi se aflau totuşi afară, rezemaţi de perete, şi 
flecăreau potrivit obiceiului lor. Auziseră întrebările lui Kin- 
Fo şi răspunsurile căpitanului, dar fără a lua parte la 
conversaţie. La ce le-ar fi servit să se amestece şi, mai ales, 
pentru ce s'ar fi plâns de întârzierile care necăjeau atât pe 
clientul lor? 

Dealtminteri, ceea ce pierdeau în timp câştigau în 
siguranţă. întrucât Kin-Fo nu mai alerga după primejdii, iar 
mâna lui L.ao-Shen nu îl putea atinge, - ce puteau să ceară 
mai mult? 

În afară de asta, răspunderea lor avea să înceteze curând. 
Patruzeci de ore încă şi apoi toată armata Tai-pingilor putea 
să năvălească asupra fostului lor client, căci ei nu ar fi riscat 
un singur fir de păr în apărarea lui. Foarte practici, aceşti 
americani! Devotaţi lui Kin-Fo atâta vreme cât el preţuia 
două sute mii de dolari, complect indiferenți pentru tot cei 
s-ar fi întâmplat când el nu mai preţuia o sapecă. 

Craig şi Fry, după ce raţionară astfel, dejunară cu multă 
poftă. Proviziile erau de excelentă calitate. Mâncară din 
aceeaşi farfurie, aceeaşi cantitate de dumicaţi de pâine şi 
de friptură rece. Băură acelaşi număr de pahare dintr-un 
excelent vin de Chao Chigne, în sănătatea onorabilului 
William ]. Bidulph. Fumară la fel o jumătate duzină de ţigări 


şi dovediră încă odată că pot fi „Siamezi” prin gusturi şi 
deprinderi, dacă nu prin născare. 

Bravi yankei, care se credeau a fi la capătul greutăților 
lor! 

Ziua se scurse fără incidente, fără accidente. Acelaşi calm 
în atmosferă, aceeaşi înfăţişare vaporoasă a cerului. Nimic 
care să lase a se ghici o schimbare în situaţia 
meteorologică. Apele mării erau încremenite ca ale unui 
lac. 

Către orele patru Sun reapăru pe punte, clătinându-se, 
legănându-se, asemeni unui om beat, cu toate că, în viaţa 
sa, nu băuse niciodată aşa de puţin ca în ultimele zile. 

După ce fusese violet, la început, apoi albastru, verde, 
chipu-i tindea să redevină galben. 

Sun se târi înspre cei doi agenţi, cu ochii pe jumătate 
închişi, fără a îndrăzni să privească dincolo de parapetul 
vasului. 

— Ajunşi?... întrebă el. 

— Nu, răspunse Fry. 

— Sosim...? 

— Nu, răspunse Craig. 

— Ai aiya! făcu Sun. 

Şi, desnădăjduit, neavând putere de a vorbi mai mult, sa 
întinse pe jos, agitat de zgâlţâituri convulsive care îi 
bălângăneau coada scurtată asemeni unui ciot de căţel. 

Totuşi, şi în urma ordinelor date de căpitan, tăbliile 
pontonului fuseseră deschise pentru a aerisi fundul corăbiei 
în care se aflau depozitate cadavrele. Nimerită măsură de 
prevedere. 

Craig-Fry, plimbându-se pe punte, se opriră în mai multe 
rânduri în faţa beciului cel mare. Sentimentul curiozităţii îi 
împinse curând să viziteze această hrubă funerară. 
Coborâră. 

Soarele desena atunci un trapez de lumină în chiar centrul 
deschizăturii, dar părţile laterale rămâneau într-o 
obscuritate profundă. Cu toate astea ochii lui Craig şi Fry se 


obişnuiră curând cu întunericul şi putură observa 
aranjamentul acestei încărcături speciale a vasului. 

Beciul nu era divizat, aşa cum e la cele mai multe corăbii 
de comerţ, prin despărţituri piezişe. El rămânea deci liber 
de la un cap la altul, rezervat în întregime mărfurilor, 
oricare ar fi fost, căci cabinele de pe punte ajungeau pentru 
locuinţa echipajului. 

De fiecare parte a hrubei, curată ca salonul unui spital, se 
ridicau cele şeaizeci şi cinci sicrie cu destinaţia pentru Fu- 
Ning. Aşezate solid, ele nu puteau nici să se clatine din loc, 
nici să pericliteze în vreun fel siguranţa corăbiei. 

O potecă lăsată Liberă între dublul şir de sicrie, îngăduia 
să mergi de la o extremitate a hrubei, din plină lumină 
venită prin deschizătura de sus, într-o obscuritate relativă. 

Craig şi Fry, tăcuţi ca într-un mausoleu, parcurseră 
poteca. 

Ei priveau, nu fără oarecare curiozitate. 

Se aflau acolo cosciuge de toate formele, de toate 
dimensiunile. 

Cei doi agenţi, apropiindu-se, ascultară ţinându-şi 
respiraţia. Ca siguranţă, ronţăitul se producea în interiorul 
unuia din sicrie. 

— Nu v-or fi pus în una din cutiile astea pe vreun chinez 
căzut în letargie? zise Craig. 

— Şi care ar fi înviat după trecere de cinci săptămâni? 
răspunse Fry. 

Ambii agenţi puseră mâna pe cosciugul suspect şi 
constatară că mişcarea se producea înăuntru. 

— Drace! zise Cra:g. 

— Drace! zise Fry. 

Aceeaşi idee le venise, natural, amândurora, că un 
apropiat pericol le ameninţa clientul. 

Îndată, retrăgând puţin câte puţin mâna, simţiră cum 
acoperişul sicriului se ridica cu băgare de seama. 

Craig şi Fry, ca oameni pe care nimic nu i-ar mai fi 
surprins, statură nemişcaţi şi, fiindcă nu puteau vedea în 


obscuritatea adâncă, ascultară nu fără încordare. 

— Tu eşti, Cuo? spuse o voce care ascundea un sentiment 
de foarte multă prudenţă. 

Aproape în acelaş timp. dintr-unul din cosciugele din al 
doilea rând, care se întredeschise, o altă voce murmură: 

— Tu eşti, Fa-Kien? 

Şi următoarele câteva cuvinte fură la iuţeală schimbate: 

— În noaptea asta...? 

— În noaptea asta. 

— Înainte de ridicarea lunei? 

— La priveghiul al doilea. 

— Şi tovarăşii noştri? 

— Ei sunt pregătiţi. 

— Treizeci şi şase ore în cosciug, mi-e destul! 

— Mi-e prea mult! 

— In sfârşit, Lao-Shen a vroit 

— Tăcere! 

La numele celebrului Ta? ping, Craig şi Fry oricât ar fi fost 
de stăpâni pe ei înşişi, nu-şi putură reţine o uşoară mişcare. 

Imediat capacele căzură pe lăzile prelungi. O tăcere 
complectă domnea în hruba corăbiei Sam-Yep. 

Fry şi Craig, târându-se pe genunchi ajunseră în partea 
luminată prin deschizătura cea mare şi se urcară pe punte. 
După o clipă erau în spatele vasului, acolo unde nimeni nu-i 
putea auzi. 

— Morți care vorbesc... zise Craig. 

— Nu sunt morţii... răspunse Fry. 

Aşa dar, tovarăşi de-ai temutului Lao-Shen se strecuraseră 
pe bord. Putea fi îndoială că aceasta nu se întâmplase cu 
complicitatea căpitanului Yin, a echipajalui său, a hamalilor 
din portul Taku care îmbarcaseră funebrul transport? Nu! 
După ce debarcaseră de pe nava americană care le aducea 
de la San-Francisco, sicriele stătuseră într-o magazie vreme 
de două nopţi şi două zile. Doisprezece, douăzeci, şi mai 
mulţi poate, din piraţii afiliaţi la banda lui Lao-Shen, violând 
cosciugele, le goliseră de cadavre pentru a ocupa ei locul. 


Dar, pentru a încerca lovitura asta, sub inspiraţia şefului lor, 
ei ştiau că Kin-Fo se îmbarca pe Sam-Yep. Ori, cum ar fi 
putut afla asta? 

Punct pe de-a întregul obscur. 

Ceeace era sigur e că chinezi de cea mai proastă speţă se 
găseau pe corabie la plecarea din Taku, e că numele lui Lao- 
Shen fusese pronunţat de unul din ei, e că viaţa lui Kin-Fo 
era direct şi în curând ameninţată. 

Noaptea aceasta chiar, avea să coste pe Centenar două 
sute mii de dolari. 

Ar fi să nu-i cunoaştem pe Fry şi Craig dacă ne-am închipui 
că au să-şi piardă capul în astfel de împrejurări critice. 
Hotărârea lor fu imediat luată: trebuiau să silească pe Kin- 
Fo a părăsi corabia înainte de priveghiul al doilea, şi să fugă 
cu el. 

Dar cum să scape? 

Erau orele şeapte seara. Căpitanul, închis în cabină, nu-şi 
făcuse încă apariţia. El aştepta de sigur ora convenită cu 
tovarăşii lui Lao-Shen. 

— Nici un moment de pierdut! spuseră Fry-Craig. 

Nu, niciunul! 

Corabia părea părăsită la întâmplare. Un singur matelot 
dormea în faţă. 


Craig şi Fry împinseră uşa cabinei de dinapoi şi se 
apropiară de Kin-Fo. 

Kin-Fo dormea. 

Greutatea unei mâini îl trezi. 

— Ce poftiţi? zise el. 

În câteva cuvinte, Kin-Fo fu pus la curent cu situaţia. 
Curajul şi sângele rece nu-l părăsiră. 

— Să aruncăm în mare aceste false cadavre! strigă el. 

Un plan dumnezeesc dar de ne îndeplinit, dată fiind 
complicitatea căpitanului Yin şi a pasagerilor beciului. 

— Ce-i de făcut atunci? întrebă el. 

— Să vă îmbrăcaţi cu acestea! răspunseră Fry-Craig. 

Deschizând unul din pachetele îmbarcate la Ton-Ceu, 
prezentară clientului lor unul din minunatele aparate 
nautice inventate de căpitanul Boyton. 

Pachetul conţinea alte trei aparate cu diversele accesorii 
care le complectau făcându-le utile salvării în caz de 
naufragiu. 

— Fie, zise Kin-Fo. Mergeţi de căutaţi pe Sun. 

După o clipă, Fry îl aducea pe Sun complect aiurit. Trebui 
îmbrăcat. El se lăsa, în mod automat, nemanifestând gândul 
sau decât printr-un ai ai ya care îţi rupea inima! 

La orele opt Kin-Fo şi tovarăşii săi erau gata. S-ar fi zis că 
sunt patru foci din mările îngheţate în momentul de a se 
cufunda. Trebuie, totodată, spus că foca Sun nu avea nimic 
din mlădierea uimitoare a acestor mamifere marine, atât 
era de molâu în vestmântul său nou. 

Începea să se întunece spre est. Corabia plutea în mijlocul 
unei tăceri complecte pe suprafaţa calmă a apelor. 

Craig şi Fry împinseră una din ferestrele de dinapoi. Sun 
fu ridicat fără multă bătaie de cap, fu trecut prin aceasta şi 
aruncat în mare. 

Kin-Fo îl urmă îndată. Apoi Craig şi Fry, adunând aparatele 
care le erau necesare, se zvârliră pe rând. 

Nimeni nu putea bănui că pasagerii de pe Sam-Yep 
părăsiseră bordul. 


CAPITOLUL XIX. 

Care nu sfârşeşte bine nici pentru eăpitanul Yin, 
comandantul corăbiei, nici pentru echipajul său. 

Aparatele căpitanului Boyton constă numai dintr-un 
vestmânt de cauciuc, pantalon, jachetă şi capişon. Prin 
însăşi felul stofei întrebuințate, ele sunt dar impermeabile. 
Totuşi, impermeabile în ce priveşte apa, ele nu ar fi fost la 
frig în urma unei cufundări prelungite. Pentru aceasta 
vestmintele sunt din două stofe, puse una deasupra alteia, 
între care se poate insufla o anume cantitate de aer. 

Aerul serveşte în două împrejurări: 1. menţine aparatul 
suspendat la suprafaţa apei; 2. împiedică orice contact cu 
mediul lichid şi, în consecinţă, garantează contra oricărei 
răciri. Astfel învesmântat, un om ar putea să plutească la 
infinit. 

De prisos să spunem că cusătura aparatelor era perfectă. 

La jachetă erau fixate mai multe tuburi de cauciuc care 
serveau pentru introducerea aerului şi permiteau a 
reglementa după voie densitatea pe care vroiai s-o obţii. 
Puteai deci să stai cufundat până la gât sau până la 
jumătatea corpului, numai, sau să iei chiar poziţia 
orizontală. Într-un cuvânt complectă libertate de acţiune şi 
de mişcare, siguranţă garantată şi absolută. 

Acesta-i aparatul care a procurat atâta faimă 
inventatorului său şi a cărui utilitate practică e vădită într- 
un anumit număr de accidente pe mare. Diverse accesorii îl 
complectează: un sac impermeabil conţinând câteva 
ustensile şi pe care îl puteai prinde pe corp; un baston solid 
care se fixa de picior; o vâslă mică ce servea sau pentru 
vâslit sau pentru cârmă, după împrejurări. 

Echipaţi astfel, Kin-Fo, Craig-Fry şi Sun pluteau acum la 
suprafaţa valurilor. Sun se lăsă împins de unul din agenţi şi, 
din câteva mişcări de vâslă, toţi patru se putură îndepărta 
de corabie. 

Noaptea, foarte întunecoasă încă, favoriza manevra. În caz 
când căpitanul Yin sau vreunul din mateloţii săi s-ar fi urcat 


pe punte ei n-ar fi putut să vadă pe fugari. Nimeni, de altfel, 
nu avea cum să presupună că ei părăsiseră bordul în aceste 
condițiuni. Ticăloşii, închişi în hrubă, nu vor afla de cât în 
ultimul moment. 

„La priveghiul al doilea” spusese falsul mort din sicriul din 
urmă, adică pe la miezul nopţii. 

Kin-Fo şi tovarăşii săi aveau dar câteva ore de răgaz 
pentru a fugi şi, în acest timp, ei nădăjduiau să câştige o 
milă asupra vasului. De fapt o „tremurare” începea să 
brăzdeze oglinda apelor, dar aşa de uşor că nu trebuiau să 
conteze decât pe vâslă pentru a se depărta de corabie. 

În câteva minute Kin-Fo, Craig şi Fry se obişnuiseră aşa de 
bine cu aparatul lor că îl manevrau instinctiv, fără să 
şovăiască nici asupra mişcării ce trebuia făcută, nici asupra 
poziţiei de luat. Sun, însuşi, se ţinea bine şi se găsea mult 
mai la adăpost aici decât pe bordul vasului. Râu-i de mare 
încetase subit. 

Dar dacă Sun nu mai era bolnav, el era stăpânit de o frică 
grozavă. Se gândea că rechinii încă nu se culcaseră, şi, 
instinctiv, sgârcea picioarele ca şi cum ar fi fost pe punctul 
de a fi înhăţat...! 

Sincer vorbind, puţin din îngrijorarea lui nu era deplasată 
de data asta. 

Astfel mergeau Kin-Fo şi tovarăşii săi, asvârliţi! de nenoroc 
în cele mai anormale situaţii. Vâslind, ei stăteau aproape 
orizontal. Când se opreau în loc, reluau poziţia verticală. 

La o oră după ce-l părăsiseră, Sam-Yep le rămânea în 
urmă cu o jumătate de milă. Se opriră atunci, se sprijiniră 
în vâslă şi ţinură un sfat, având grijă să nu vorbească decât 
cu voce joasă: 

— Ce ticălos căpitanul ăsta! exclamă Craig pentru a intra 
în materie. 

— Ce potlogar Lao-Shen! ripostă Fry. 

— Vă miră? zise Kin-Fo cu tonul unui om pe care nu l-ar 
mai surprinde nimic. 


— Da! răspunse Craig, căci nu pot înţelege cum au putut 
şti mizerabilii că noi ne vom urca în corabia asta! 

— De ne-nţeles, oricum, adăugă Fry. 

— Nu are însemnătate cum au ştiut de vreme ce-am 
scăpat! 

— Scăpat! răspunse Craig. Nu! Atâta vreme cât Sam-Yep 
va fi în faţa noastră, noi nu vom fi în afară de pericol! 

— Ei bine, ce e de făcut? întrebă Kin-Fo. 

— Să dublăm forţele, răspunse Fry, şi să ne depărtăm 
îndeajuns pentru a nu fi zăriţi în zorii zilei! 

Şi Fry acumulând o anumită doză de aer în aparatul său, 
se ridică deasupra apei până la jumătatea corpului. Aduse 
apoi sacul pe piept. îl deschise, scoase o sticlă şi un pahar 
pe care îl umplu cu-n rachiu întăritor şi-l dădu clientului 
său. 

Kin-Fo nu se lăsă rugat şi dădu de duşcă paharul până la 
ultima picătură. 

Craig-Fry îl imitară, iar Sun nu fu uitat. 

— Merge? îi zise Craig. 

— Ca untul! răspunse Sun după ce îl goli. Numai de- 
am,putea îmbuca ceva! 

— Mâine, zise Craig, vom dejuna şi câteva pahare de 
ceai... 

— Rece! exclamă Sun strâmbându-se. 

— Cald! răspunse Craig. 

— Veţi face foc? 

— Vom face foc. 

— Pentru ce să aşteptăm până mâine? întrebă Sun. 

— Vrei ca focul să dea de veste căpitanului Yin şi 
complicilor lui? 

— Nu! Nu! 

Atunci pe mâine! 

Într-adevăr, straşnicii oameni ţineau taifas „ca la ei acasă”. 
Urcau şi coborau pe apă, rând pe rând, asemeni clapelor 
unui clavir atinse de mâna pianistului. 

Începu să adie. 


— La lucru, răspunseră Fry-Craig. 

Şi se pregăteau a manevra bastonul de care era ataşată 
pânza, când Sun scoase o exclamaţie de groază: 

— Taci, imbecilule! 

zise stăpânul lui. Vrei dar să fim descoperiţi? 

— Mi s-a părut că văd... murmură Sun. 

— Ce? 

— Un animal mare... care s-apropia... Un fel de rechin... 

— Te înşeli, Sun! zise Craig, după ce privi cu atenţie 
suprafaţa mării. 

— Dar... am crezut că simt... reluă Sun. 

— Taci, ticălosule! zise Kln-Fo, punând o mână pe umărul 
servitorului său. Chiar de-ţi vei simţi înhăţat piciorul, te 
opresc să strigi, că de nu... 

— De nu, adăugă Fry, o tăietură de cuţit în aparatul lui şi îl 
vom da la fund, unde va putea să strige cât va avea plăcere. 

Nenorocitul Sun, se vede, nu era la capătul necazurilor 
sale. Frica îl muncea, dar el nu mai putea să sufle un 
cuvânt. Nu era departe de-a regreta corabia, răul de mare 
şi pasagerii din pivniţa funebră. 

După cum constatase Kin-Fo, începea să adie; dar nu era 
decât una din acele slabe mişcări în atmosferă, care, cele 
mai adesea, sfârşesc în zorii zilei. Trebuiau să profite 
pentru a se depărta cat mai mult cu putinţă de Sam-Yep. 
Când tovarăşii lui Lao-Shen nu-l vor mai fi regăsit pe Kin- 
Fo în cabină se vor pune, desigur, în cercetarea lui. Deci, cu 
orice preţ, era necesar să fie departe înainte de a se 
lumina. 

Vântul sufla de la est. 

Era cam pe la orele 10 seara. Luna trebuia să apară 
curând la orizont. Nu era dar un moment de pierdut. 

— La pânză! spuseră Fry-Craig. 

Vâslirea începu îndată. Nimic mai uşor, dealtfel. 

Kin-Fo, Sun şi cei doi agenţi se întinseră întâi pe spate. 

După ce făcură pregătirile necasare, fiecare din ei 
manevră cu o siguranţă şi o lesniciune perfectă. Vâsleau cu 


prudenţă, fără a se depărta unii de alţii. S-ar fi zis că sunt 
un pâlc de goelanzi enormi care, cu aripile întinse, lunecau 
încet pe suprafaţa apelor. 

Plutirea era favorizată, dealtfel, de însăşi starea în care.se 
afla marea. 

Nici un val nu îi tulbura întinderea şi ondularea calmă. 

De două-trei ori, numai, stângaciul Sun uitând sfaturile Jui 
Fry-Craig, vroi să -ntoarcă într-o parte capul şi înghiţi 
câteva înghiţituri din lichidul amar. Dar nu asta îl necăjea, ci 
mai curând teama de a întâlni o bandă de rechini grozavi 
Totuşi i se spuse că întâmpina mai puţine primejdii în 
poziţia orizontală decât în cea verticală. Dispoziţia gurii sale 
sileşte pe rechin să se întoarcă pentru a-şi înghiţi prada, iar 
mişcarea asta nu îi este uşoară când vrea sa apuce un 
obiect ce pluteşte orizontal. În afară de asta s-a remarcat 
că, dacă aceste lacome animale se aruncă asupra corpurilor 
inerte, ele şovăesc în faţa celor care se mişcă. 

Scafandrii plutiră în felul acesta cam o oră. 

Craig-Fry comandară în urmă stoparea. 

— Cinci minute de odihnă, domnule, de odihnă, zise Craig 
lui Kin-Fo. 

— Bucuroşi. 

Toţi, afara de San care vroia să rămână întins „din 
prevedere”, reluară poziţia verticală. 

— Un al doilea pahar de rachiu? zise Fry. 

— Cu plăcere, răspunse Kin-Fo. 

Câteva înghiţituri din întăritorul lichid, - mai mult nu le 
trebuia deocamdată. Foamea nu îi chinuia încă. Ei 
mâncaseră cu o oră înainte de a părăsi corabia şi puteau 
aştepta până a doua zi dimineaţa. Cât priveşte încălzitul, el 
era de prisos. Stratul de aer, interpus între corpurile lor şi 
apa, îi ferea de orice umezeală. Temperatura normală a 
corpurilor nu coborâse cu un grad de la plecarea lor. 

Dar mai era în văzul ochilor Sam-Yep? 

Craig şi Fry se întoarseră. 


Fry scoase din sacul său un benoclu de noapte şi-l plimbă 
cu băgare de seamă spre est. 

Nimic! Niciuna din umbrele, abia vizibile, pe care le 
desenează bastimentele pe fondul întunecat al cerului. 
Dealtminteri, noapte grea, puţin ceţoasa şi fără stele. 
Planetele nu formau decât un fel de nebuloasă pe 
firmament. Dar, cu siguranţă, luna ce nu putea să întârzie şi 
arăta jumătatea de disc, va risipi ceața puţin opacă şi va 
lărgi spaţiul. 

— Corabia-i departe! zise Fry. 

— Ticăloşii dorm încă, răspunse Craig, şi nu au să profite 
de vânt! 

— Vă învoiţi? zise Kin-Fo întinzând din nou pânza. 

Tovarăşii îl imitară şi urmară prima direcţiune mânaţi 
devântul care se întărise puţin. 

Mergeau astfel spre vest. Ca atare, luna, ridicându-se de 
la est nu putea lovi direct privirile lor; dar ea va lumina cu 
primele-i raze orizontul opus şi acest orizont trebuia scrutat 
de ei cu atenţie. Poate că, în locul unei linii circulare, neted 
trasă între pământ şi apă, ar prezintă un profil accidentat, 
tăiat de luminile ei. Scafandrii nu s-ar lăsa înşelaţi. Ar fi fost 
litoralul Cerescului Imperiu şi, ori unde ar acosta, salvarea 
este sigura. Debarcarea nu putea să fie primejdioasă. Odată 
pe pământ, vor vedea apoi ce mai au de făcut. 

Cam spre orele unsprezece şi trei sferturi câteva raze se 
desenară vag la zenit. 

Nici Kin-Fo şi nici tovarăşii săi nu se întoarseră. Vântul 
care sufla, în timp ce se risipeau aburii de pe cer, îi mâna cu 
mai multă repeziciune. Dar simţiră că spaţiul se lumina tot 
mai mult. 

În acelaşi timp, constelaţiile se iviră mai clar. 

Discul lunei, trecând de la roşul de aramă la albul argintiu, 
lumină curând întreg cerul. 

Deodată o înjurătură straşnică, precisă, americană, scăpă 
din gura lui Craig: 

— Corabia! zise el. 


Toţi se opriră. 

— Jos pânzele! strigă Fry. 

Într-o clipă cele patru foci se culcară. 

Kin-Fo şi tovarăşii săi priviră înapoi. 

Sam-Yep era acolo, la mai puţin de o milă, profilându-şi în 
negru pe orizontul luminat toate pânzele sale. 

Era corabia! Ea vâslea şi profita de vânt. Căpitanul Yin, 
fără îndoială, observase dispariţia lui Kin-Fo fără a înţelege 
cum putuse să fugă. 

La întâmplare se pusese pe urma-i, de acord cu complicii 
din hrubă şi, în mai puţin de un sfert de oră, Kin-Fo, Craig şi 
Fry ar fi fost căzuţi în mâna lor! 

Fuseseră însă văzuţi în cercul luminos scăldat de lună la 
suprafaţa mării? Poate că nu! 

— Jos capul! zise Craig care se agăţă de această nădejde. 

Fu înţeles. Tuburile aparatelor lăsară să se piardă puţin 
aer şi cei patru scafandri se cufundară în apă în aşa fel că 
numai capul plutea deasupra. 

Nu puteau altceva decât să aştepte în linişte complectă, 
fără a face vreo mişcare. 

Corabia se apropia cu repeziciune. Pânzele-i mari lăsau 
două uriaşe umbre pe apă. 

Peste cinci minute, Sam-Yep nu mai era decât la o 
jumătate de milă. Deasupra parapetelor mateloţii se 
vedeau, agitându-se. În urmă, căpitanul ţinea cârma. 

Manevra pentru a ajunge pe fugari? Nu făcea decât să se 
menţină în voia vântului? Nu se ştia. 

Deodată se auziră strigăte. Un pâlc de oameni apăru pe 
pontonul corăbiei. Răcnetele se accentuară. 

Evident, se dădea o luptă între falşii morţi, ieşiţi din hrubă, 
şi echipajul vasului. 

Dar de ce lupta asta? Nu erau înţeleşi toţi aceşti tâlhari, 
mateloţi şi pirați? 

Kin-Fo şi tovarăşii săi auzeau foarte clar, de-o parte 
vociferări grozave, de alta strigăte de durere şi desnădejde, 
care se stinseră în câteva minute. 


Apoi un puternic clocotit de apă, dealungul corăbiei, arătă 
că corpurile erau aruncate în mare. 

Nu! Căpitanul Yin şi echipajul său nu erau complicii 
bandiţilor lui Lao-Shen! Bieţii oameni, din contră, fuseseră 
surprinşi şi masacrați. Ticăloşii care se ascunseseră pe 
bord, - fără îndoială, cu ajutorul hamalilor din Taku, - n-au 
avut altă ţintă decât să jefuiască corabia cu ordinul Tat- 
pingului şi, desigur, ei nu ştiau că Kin-Fo fusese pasagerul 
SamYepidui! 

Ori, dacă acesta ar fi fost văzut şi prins, nici el şi nici Fry- 
Craig sau Sun nu s-ar fi putut aştepta la milă din partea lor. 

Corabia înainta, totuşi. Ea îi ajunse dar, printr un noroc 
nelămurit, aruncă peste ei umbra pânzelor sale. 

Se cufundară o clipă. 

Când reapărură, corabia trecuse fără a-i fi văzut. 

Un cadavru plutea în urmă şi valurile îl apropiară puţin 
câte puţin de scafandri. 

Era trupul căpitanului, cu un pumnal în coaste. Poalele 
halatului său îl ţineau încă la suprafaţă. 

Se cufundă apoi şi dispăru în adâncimile mării. 

Aşa pieri bunul căpitan Yin, comandantul corăbiei Sam- 
Yep. Zece minute, apoi, şi vasul se pierdea către vest, iar 
Kin-Fo, Craig-Fry şi Sun se găseau singuri la suprafaţa 
mării. 

CAPITOLUL XX. 

În care se va vedea la ce se expun oamenii care 
întrebuinţează aparatele Căpitanului Boyton. 

La trei ore după aceea, zorile prindeau să se arate la 
orizont. Curând se lumină iar marea putu fi observată în 
toată întinderea. 

Corabia nu se mai vedea. Se depărtase mult de scafandrii 
care nu se puteau lua la întrecere cu ea. Ei urmaseră 
acelaşi drum spre vest, sub impulsiunea aceluiaşi vânt, dar 
Sam-Yep trebuia să fie acum la o depărtare de mai mult de 
trei mile. Deci, nimic de temut din partea celor ce erau pe 
ea. 


Dar, pericolul acesta înlăturat, situaţia nu era mai 
puţin.gravă. 

Dealtfel, marea era complect deşartă. Nici un bastiment, 
nici o barcă de pescari pe aproape. Nici urmă de pământ la 
nord sau est. Nimic care să arate perspectiva vreunui 
litoral. Apele erau ale golfului Pe-Ce-Li sau ale mării 
Galbene? În privinţa asta, nesiguranţă totală. 

Cu toate astea, câteva valuri goneau încă la suprafaţa. Nu 
era timp de pierdut. Direcţia urmată de corabie arăta că 
pământul se va ivi, mai de vreme sau mai târziu, la vest şi 
că, în orice caz, într-acolo trebuia căutat. 

Fu dar hotărât ca scafandrii să întindă pânzele după ce se 
vor fi întremat puţin. Stomacurile îşi cereau dreptul lor. 
Zece ore de drum în împrejurările acestea erau deajuns. 

— Să mâncăm, zise Craig. 

— Copios! adăugă Fry, Kin-Fo făcu un gest de aprobare, 
iar Sun un clămpănit de fălci elocvent. In momentul ăsta 
înfometatul nu se mai gândea că ar putea fi devorat pe loc. 

Din contră. 

Sacul impermeabil fu dar deschis. Fry scoase diferite 
comestibile de buna calitate, pâine, conserve, câteva 
obiecte de masă, în sfârşit tot ce trebuie pentru a potoli 
foamea şi setea. 

Dejunară deci, şi cu multă poftă. Sacul conţinea provizii 
pentru două zile. Ori, în mai puţin de două zile aveau să fie 
pe pământ, sau n-au să mai ajungă niciodată. 

— Dar noi avem multă speranţă, zise Craig. 

— Pentru ce aveţi multă speranţă? întrebă Kin-Fo, nu fără 
oarecare ironie. 

— Pentru că norocul e de partea noastră, răspunse Fiy. 

— Ah, credeţi? 

— Fără îndoială, reluă Craig. Pericolul cel mare era 
corabia şi am putut scăpa. 

— Niciodată, domnule, de când avem cinstea de a fi ataşaţi 
pe lângă d-voastră, adăugă Fry, niciodată n-aţi fost în mai 
multă siguranţă decât acum! 


— Toţi Taî-pingii din lume... zise Craig. 

— Nu v-ar putea atinge... zise Fry. 

— Şi plutiţi admirabil,... adăogă Craig. 

— Pentru un om care cântăreşte două sute mii de dolari! 
complectă Fry. 

Kin-Fo nu se putu împiedica de a zâmbi. 

— Dacă plutesc, răspunse el, e mulţumită d-v... domnilor] 
Fără ajutorul d-v. eram acum unde e bietul căpitan Yin. 

— Noi de asemeni! replicară Fry-Craig. 

— Şi eu! strigă Sun sforţându-se să treacă un enorm 
dumicat de pâine din gură în esofag. 

— Nu are importantă, reluă Kin-Fo, ştiu ce vă datorez! 

— Dv. nu ne datoraţi nimic, răspunse Fry, de oarece 
sunteţi clientul Centenarului. 

— Companie de asigurări pe viaţă. 

— Capital garanţie: douăzeci milioane dolari... 

— Şi noi nădâjduim... 

— Că ea nu vă va datora nimic... 

În fond, Kin-Fo era foarte mişcat de devotamentul celor 
doi agenţi, oricare ar fi fost cauza. Astfel, el nu le ascundea 
sentimentele sale în această privinţă. 

— Vom mai vorbi de asta, adăugă el, când Lao-Shen îmi va 
fi dat scrisoarea! 

Craig şi Fry se priviră. Un zâmbet imperceptibil se schiţa 
pe buzele lor. Aveau desigur acelaşi gând. 

Kin-Fo şi tovarăşii săi, odihniţi, ospătaţi, desfăşurară micile 
pânze şi urmară drumul spre vest. 

Adierea se menţinu încă şi scafandrii merseră bine, cu 
vântul în urmă. Abia de trebuiau să modifice drumul, din 
când în când, cu o lovitură simplă de vâslă. Stând în poziţie 
orizontală, uşor şi încet purtaţi, ei simțeau întrucâtva pofta 
de a dormi. De aici, trebuinţa de a rezista somnului care ar 
fi fost nepotrivit în momentul acesta. 

Craig şi Fry, pentru a goni toropeala, aprinseseră o ţigare 
şi fumau asemeni unor fasonei în bazinul unei şcoli de înot. 


De mai multe ori, dealtfel, scafandrii fară tulburaţi de 
ţopăiturile unor vietăţi marine care pricinuiră nefericitului 
Sun friguri grozave. 

Nu erau din fericire decât inofensivi purceluşi 8. Aceşti 
„clovni” de mare veneau numai să vadă ce fel erau vietăţile 
astea ciudate care pluteau în elementul lor, mamifere ca ei, 
dar nu marine. 

Spectacol curios! Animalele se apropiau în pâlcuri; 
treceau ca o săgeată, nuanţându-şi culorile lichide de 
smarald; se ridicau cu cincişase picioare deasupra apei şi 
făceau un fel de salt mortal care dovedea mlădierea şi 
vigoarea mugşchilor lor. Ah, dacă scafandrii ar fi putut 
spinteca apa cu aceiaşi uşurinţă, n-ar mai fi întârziat, fără 
îndoială, de a atinge grabnic pământul! 

Totuşi, pe la amiază, vântul se opri cu totul. 

— O complicaţie... zise Craig. 

— Gravă! răspunse Fry. 

Se opriră un moment. Catargurile fură desfăşurate, 
pânzele strânse, şi fiecare, în poziţie verticală, cercetă 
orizontul. 

Marea era deşartă. Nici o pânză în zare, nici un fum de 
vapor pierzându-se pe cer. Un soare aprins sorbise aburii şi 
rărise curenţii atmosferici. Temperatura apei ar fi părut 
caldă chiar şi celor ce n-ar fi fost îmbrăcaţi într-un dublu 
acoperământ de cauciuc. 

Cu toate astea, Fry-Craig nu se lăsau copleşiţi de aventura 
asta neprevăzută. De fapt, distanţa parcursă în şaisprezece 
ore aproape nu putea fi calculată, dar ca să nu se distingă 
vecinătatea litoralului, nici un bastiment de comerţ şi nici o 
barcă de pescari, iată ce era din ce în ce tot mai 
inexplicabil. 

Din fericire, Kin-Fo, Craig şi Fry nu erau deloc oameni 
care să dispereze uşor. Aveau încă provizii pentru o zi şi 
nimic nu arăta că timpul ameninţă să se înrăutăţească. 

— La vâslă! zise Kin-Fo. 


Acesta fu semnalul plecării şi, când pe spate, când pe 
pântec, scafandrii continuară drumul spre vest. 

Nu mergeau repede. Vâslitul obosea repede braţele 
nedeprinse cu el. Deseori trebuiau să se oprească şi s- 
aştepte pe Sun care rămânea în urmă reîncepând 
tânguielile. 

Stăpânul îl descosea, îl bruftuia, îl ameninţa; dar Sun, ne 
mai temându-se pentru restul codiţei lui şi adăpostit de 
învelişu-i gros de cauciuc, îl lăsa să vorbească. Frica de a nu 
fi părăsit, doar, îl ţinea pe aproape. 

Pe la orele două se iviră câteva păsări. Erau goelanzi. Dar 
aceste repezi zburătoare se aventurau foarte departe. Nu 
se putea deduce, după prezenţa lor, dacă coasta era 
aproape. 

O oră mai târziu, scafandrii se încurcară într-o reţea de 
plante din care scăpară cu multă anevoie. Se prindeau 
asemeni peştilor într-o plasă. Trebuiră să ia cuţitele şi să 
taie mărăcinişul marin. 

Pierdură mai mult de o jumătate de oră şi risipiră forţe pe 
care le-ar fi putut utiliza mai bine. 

La orele patru micul grup plutitor se opri din nou, obosit, 
trebuie să o spunem. O adiere simțită se ridica, dar ea sufla 
acum de la sud. Situaţie foarte îngrijorătoare. O frământare 
puternică agită valurile şi făcu situaţia mult mai gravă. 

Oprirea fu de lungă durată. Atacară din nou proviziile 
pentru a câştiga forţe. Cina fu mai puţin plăcută ca la 
prânz. Noaptea avea să cadă peste câteva ore. Vântul se 
întărea. Pe ce dum s-apuce? 

Kin-Fo, sprijinit de vâslă, cu sprâncenile încruntate, mai 
mult enervat decât neliniştit de acest îndrăcit ghinion, nu 
rostea un cuvânt. Sun gemea ne-ncetat şi strănuta ca prins 
de guturai. 

Craig şi Fry se simțeau interogaţi în gând de tovarăşii lor, 
dar nu ştiau ce să răspundă. 

Însfârşit, o întâmplare din cele mai fericite le dădu un 
răspuns. 


Cu puţin înainte de ceasul cinci, Craig şi Fry, întinzând în 
acelaşi timp mâna spre sud, şi strigară: 

— O pânză! 

Într-adevăr, la trei mile depărtare, se arăta o luntre. Ori, 
continuând să meargă în direcţia mânată dinapoi de vânt, 
ea avea să treacă pe aproape de locul unde se opriseră Kin- 
Fo şi-ai lui. 

Nu aveau dar de făcut altceva decât să taie drumul luntrei 
aşezându-se perpendicular în cale-i. 

Scafandrii manevrară îndată în felul acesta. Forţele le 
veneau din nou. Acum, când salvarea era, pentru a zice 
astfel, în mâna lor, n-o vor lăsa să scape. 

Direcţia pânzelor nu mai permitea atunci întrebuinţarea 
micilor pânze, dar vâslele erau suficiente pentru a parcurge 
o distanţă relativ scurtă. 

Luntrea se vedea gonind repede sub adierea vântului. Nu 
era decât o barcă de pescari, iar prezenţa sa arăta în mod 
evident că coasta nu putea fi prea îndepărtată, de oarece 
pescarii chinezi se aventurează rareori în larg. 

— Curaj! Curaj! strigară Fry-Graig, vâslind puternic. 

Nu mai era nevoie să aţâţe zelul tovarăşilor lor. Kin-Fo 
întins pe suprafaţa apei, luneca admirabil. Cât priveşte pe 
Sun, el se întrecea într-adevăr şi ţinea capul sus, de teamă 
să nu rămână în urmă! 

Cam o jumătate de milă, iată cât trebuia să meargă 
pentru, a ajunge în direcţia bărcii. Dealtfel era încă ziuă 
deplină şi dacă scafandrii n-ar fi ajuns destul de aproape 
pentru a fi văzuţi, ei s-ar fi făcut auziţi totuşi. Dar pescarii 
nu 0 vor lua la fugă la vederea acestor ciudate animale care 
i-ar fi strigat? lată o eventualitate destul de gravă. 

Orice ar fi, nu trebuia pierdut nici un moment măcar. 
Astfel, braţele se mişcau, vâslele băteau repede suprafaţa 
apei, iar distanţa se micşora văzând cu ochii, când Sun, 
aflat în frunte, scoase un strigăt grozav: 

— Un rechin! Un rechin! 

Şi, de data asta, Sun nu se-nşela. 


La o depărtare de douăzeci de paşi se vedeau răsărind 
două apendice. Erau aripile unui animal hrăpăreţ, specific 
acestor mări, rechinul-tigru, demn de numele său, căci 
natura i-a dat îndoita cruzime a rechinului şi a fiarei 
obişnuite. 

— Cuţitele! spuseră Fry şi Craig. 

Erau singurele arme ce aveau, arme insuficiente poate. 

Sun, lesne de înţeles, se oprise deodată şi dădea înapoi. 

Rechinul, zărind pe scafandrii, se îndreptă spre ei. O clipă, 
enormu-i corp se ivi prin transparenţa apei, dungat cu 
verde. Avea între şaisprezece şi optsprezece picioare 
lungime. Un monstru. 

El se repezi, mai întâi asupra lui Kin-Fo, întorcându se pe 
jumătate pentru a-l înghiţi. 

Kin-Fo nu pierdu nimic din sângele-i rece. In momentul 
când peştele era să îl ajungă, se sprijini cu spatele de vâslă 
şi, dintr-o sforţare viguroasă, se dădu înlături. 

Craig şi Fry se apropiaseră, gata de atac, gata de apărare. 

Rechinul se cufundă o clipă şi reapăru apoi, cu botul 
căscat, o foarfecă uriaşă, crestată de patru şiruri de dinţi. 

Kin-Fo vroi să înceapă din nou manevra ce îi reuşise întâi, 
dar vâsla i se lovi în falca animalului şi se frânse. 

Rechinul, culcat pe-o parte, se svârli atunci asupra pradei. 

În momentul acesta valuri de sânge ţâşniră în sus, iar apa 
se înroşi. 

Craig şi Fry dăduseră animalului două lovituri şi, oricât de 
tare fu pielea sa, cuţitele lor americane cu lame lungueţe au 
izbutit să o pătrundă. 

Gura monstrului se deschise şi se închise apoi cu un 
troznet oribil în timp ce coada-i plescăia apa cu-n zgomot 
formidabil. Fry primi o lovitură cu coada care-l aruncă la 
zece paşi deacolo. 

— Fry! strigă Craig cu accentul celei mai vii dureri ca şi 
cum ar fi primit el însuşi lovitura. 

— Urra! răspunse Fry întorcându-se. 


Nu era rănit. Chiurasa-i de cauciuc temperase violenţa 
loviturii de coadă. 

Rechinul fu atacat din nou cu o adevărată furie. Se sucea, 
se învârtea. Kin-Fo reuşise sa îi înfigă în orbita ochiului 
capătul ascuţit al vâslei şi încerca, cu riscul de a fi frânt în 
două, să-l ţină nemişcat, în timp ce Fry şi Craig căutau să-l 
lovească în inimă. 

Trebuie presupus că cei doi agenţi reuşiră aceasta 
întrucât monstrul, după ce se mai zbătu pentru ultima dată, 
se cufundă într-un ultim val de sânge. 

— Urra! Urra! Urra! strigară Fry-Craig deodată agitându- 
şi cuţitele. 

— Mulţumesc! zise cu simplitate Kin-Fo. 

— Nu aveţi pentru ce! replică Craig. O înghiţitură de două 
sute mii dolari peştelui ăsta! 

— Niciodată! adăugă Fry. 

Şi Sun? Unde era Sun? Înainte, de data asta, şi foarte 
apropiat de barca aflată la mai puţin de şase sute paşi. 
Ticălosul o ştersese cu ajutorul vâslei. Era însă să o 
păţească. 

Pescarii îl zăriseră, dealtfel; dar ei nu îşi puteau închipui 
că sub acest vestmânt de fiinţă marină ar fi fost cumva o 
creatură omenească. 

Se gătiră deci să îl pescuiască, precum ar fi făcut cu un 
delfin sau cu o focă. Astfel, îndată ce presupusul animal se 
apropie, un laţ lung cu cârlig fu lansat de pe bord. 

Cârligul îl atinse pe valet ceva mai sus de centura 
vestmântului şi, lunecând, i-1 sfâşie până la ceafă. 

Ne mai fiind susţinut decât prin aerul cuprins în dublul 
înveliş al pantalonului, Sun căzu tumba şi rămase cu capul 
în apă, cu picioarele în aer. 

Kin-Fo, Craig şi Fry, sosind atunci, avură prevederea de a 
acosta pe pescari în buna limbă chineză. 

Spaima grozavă pe bieţii oameni! Foci care vorbeau! 
Trebuiau să îşi strângă pânzele şi să o ia la goană cât se 
poate de iute... 


Dar Kin-Fo îi linişti, se recomanda drept ceia ce erau, 
tovarăşii şi el adică oameni, chinezi, precum erau şi ei! 

După o clipă cele trei mamifere terestre se aflau pe bord. 

Rămânea Sun. Îl traseră cu o cange, i se scoase capul din 
apă. Unul din pescari îl apucă de rădăcina cozii şi-l ridica... 

Coada lui Sun îi rămase în întregime în mană, iar 
nenorocitul se văicări din nou. 

Atunci pescarii îl încercuiră cu o coarda şi izbutiră, nu fără 
greutate, să-l aducă în barcă. 

Abia ajuns pe punte, şi Kin Fo se apropie de el întrebându- 
| cu un ton sever: 

— Coada era falsa cum văd? 

— Daca nu 0 aveam, eu, care vă cunoşteam obiceiurile, nu 
a-şi fi intrat niciodată la dv. 

Si mărturisi aşa de nostim asta că toţi izbucniră în râs. 

Pescarii erau de fel din Fu-Ning. La mai puţin de doua mile 
se afla portul pe care îl dorea Kin-Fo. 

În seara aceea chiar, pe la orele opt, el debarca cu 
tovarăşii săi şi, lepădând aparatele căpitanului Boyton, toţi 
patru căpătară din nou înfăţişarea creaturilor omeneşti. 

CAPITOLUL XXI. 

În care Craig şi Fry se despart de Kin-Fo 

— Acum, după Taî-ping! 

Astea fura cele dintâi cuvinte rostite de Kin-Fo, a doua zi, 
la 30 Iunie, după o noapte de odihnă bine meritată de eroii 
acestor ciudate aventuri. 

Erau, în sfârşit, prin locurile isprăvilor lui Lao-Shen. Lupta 
avea să se dea hotărât. 

Va ieşi Kin-Fo învingător? Da, fără îndoială, dacă îl va 
putea surprinde pe Tai-ping căci va plăti scrisoarea cu 
preţul ce i-l va cere Lao-Shen. Nu, cu siguranţă, dacă era 
surprins, dacă o lovitură de pumnal îi venea în plin piept 
mai înainte ca el să fi tratat chiar cu sălbaticul mandatar al 
lui Wang. 

— După 'ai-ping! răspunseseră Fry şi Craig care s-au 
înţeles din priviri. 


Sosirea lui Kin-Fo, a lui Fry-Craig şi Sun în ciudatele lor 
costume, felul în care pescarii îi prinseseră pe mare, erau 
de natură a stârni oarecare emoție în micul port FuNing. 
Cu greu ar fi putut să scape de curiozitatea generală. 
Fuseseră deci escortaţi în ajun până la han unde, mulţumită 
banilor păstraţi în centura lui Kin-Fo şi în sacul lui Fry- 
Craig, şi-au procurat vestminte mai convenabile. Dacă ar fi 
fost mai puţin înconjurați, ducând-se la han, Kin-Fo şi 
tovarăşii săi ar fi observat poate pe un anumit chinez care 
nu-i slăbea din priviri. Surpriza lor ar fi sporit, fără de 
îndoială, dacă lar fi văzut făcând toată noaptea naveta prin 
faţa hanului. Bănuiala le-ar fi fost apoi aţâţată când l-ar fi 
regăsit dimineaţa în acelaşi loc. 

Dar ei nu văzură nimic, nu bănuiră nimic şi nici nu se 
mirară când suspectul personaj le oferi serviciile sale de 
ghid în momentul când ieşeau din han. 

Era un om de vreo treizeci de ani şi care, de altminteri, 
părea foarte de treabă. 

Totuşi unele bănueli se treziră în mintea lui Craig-Fry şi îl 
descusură pe OUL 

— Pentru ce, îl întrebară ei, te oferi în calitate de ghid şi 
încotro vrei să ne îndrepţi? 

Nimic mai natural decât această dublă întrebare, dar 
nimic mai natural, deasemeni, ca răspunsul ce le fu dat. 

— Îmi închipui, zise ghidul, că aveţi intenţia să vizitaţi zidul 
cel Mare, aşa cum fac toţi călătorii care sosesc la FuNing. 
Eu cunosc locurile şi mă ofer să vă conduc. 

— Prietene, zise Kin-Fo care interveni atunci, înainte de a 
lua o hotărâre, a-şi vrea să ştiu dacă provincia e sigură. 

— Foarte sigură, răspunse ghidul. 

— Nu se vorbeşte pe aici de un oarecare Lao-Shen? 
întrebă Kin-Fo. 

— Lao-Shen, Tai-pingul? 

— Da. 

— Adevărat, răspunse ghidul, dar nu e nici un motiv de 
teamă dincoace de Zidul cel Mare. El nu s-ar hazarda pe 


teritoriul imperial. Banda lui cutreieră provinciile mongole. 

— Se ştie unde e el acum? întrebă Kin-Fo. 

— A fost semnalat ultima oară în împrejurimile Cing- 
TanghRoului, la câteva locuri numai de Zidul cel Mare. 

— Şi care e distanţa de la Fu-Ning la Cing-Ilang-Ro T 

— Cam cincizeci de mile. 

— Ei bine, primesc serviciile d-tale. 

— Ca să vă conduc până la Zidul cel Mare? 

— Ca să mă conduci până în tabăra lui Lao-Shen. 

Ghidul nu-şi putu reţine o oarecare mişcare de surpriză., 

— Vei fi bine plătit! adăugă Kin-Fo. 

Ghidul dădu din cap ca omul care şovâia să treacă 
frontiera. 

Apoi: 

— Până la Zidul cel Mare, bine! răspunse el. Dincolo, nu 
înseamnă a-ţi risca viaţa. 

— Apreciez preţul celei a d-tale. O voi plăti. 

— Fie, răspunse ghidul. 

Şi, întorcându-se spre cei doi agenţi, Kin-Fo adăugă: 

— Sunteţi liberi, domnilor! 

— Unde veţi merge... zise Craig. 

— Vom fi şi noi. zise Fry. 

Clientul Centenarului nu încetase încă de a valora pentru 
ei două sute mii de dolari! 

De altfel, după conversaţia asta, agenţii părură a se 
asigura cu privire la ghid. Dar trebuie ştiut că, dincolo de 
bariera pe care chinezii au ridicat-o contra incursiunilor 
hoardelor de mongoli, se puteau aştepta la cele mai grave 
întâmplări. 

Pregătirile de plecare fură curând făcute. 

Mijloacele de transport, ca trăsuri sau căruţe, lipseau cu 
totul în târguşorul Fu-Ningului. Cai sau asini, nici atât. Doar 
era un oarecare număr de cămili care slujesc la comerţul 
mongolilor. Aceşti aventuroşi negustori merg în caravane 
pe drumul de la Peking la Kiatşca, mânând nenumărate 
turme de oi cu coadă groasă. Ei stabilesc astfel legături 


între Rusia asiatică şi Cerescul Imperiu. Dar, ei nu se 
încumetă a străbate stepele nesfârşite decât în coloane 
numeroase şi bine armate. Aceştia sunt oamenii sălbateci şi 
mândri pentru care chinezul nu-i decât un obiect de dispreţ 
spune d-1l de Beauvoir. 

Cinci cămile cu hamul lor, foarte rudimentar, fură 
cumpărate. Le încărcară cu provizii, îşi procurară arme şi 
porniră sub conducerea ghidului. 

Dar pregătirile necesitaseră oarecare timp. Plecarea nu se 
putu face decât la o oră după amiază. Cu toată întârzierea 
ghidul se făcea luntre şi punte să ajungă îndată la poalele 
Zidului cel Mare. Acolo vor întocmi o tabără, iar a doua zi, 
dacă Kin-Fo stăruia în imprudenta sa hotărâre, vor trece 
frontiera. 

Locul, în împrejurimile Fu-Ningului, era accidentat. 

Cămilele mergeau cu pasul măsurat, cam încet, dar 
stăruitor. Ghidul se afla înaintea lui Kin-Fo, Sun, Craig şi 
Fry. 

Dar dacă drumul nu era obositor, căldura era mare. 

Cu toate că provincia e situată la extremitatea Chinei nu 
trebuie presupus că e pustie. Oricât de vast ar fi, Cerescul 
Imperiu este încă prea mic pentru populaţia sa. Astfel, 
locuitorii săi sunt numeroşi chiar pe liziera deşertului. 

Pe câmpii munceau oameni. Femei tătare, lesne de 
recunoscut după culorile trandafirii şi albastre ale hainelor 
lor, ajutau la lucrările câmpului. Turme de oi galbene cu 
coada lungă, o coadă pe care Sun nu o privea fără de 
invidie, umblau încoa şi încolo. 

Apoi, o puzderie de păsări de vânt zbura în toate părţile. 
Un glonţ nu ar fi rămas fără întrebuințare pe această 
porţiune de teritoriu. 

Dar Kin-Fo şi tovarăşii săi îşi urmau drumul prin norul de 
colb al acestor ţinuturi. Ei nu se opreau nici la umbra 
potecei, nici la fermele izolate, nici prin satele semnalate 
din loc în loc de turle funerare ridicate în memoria 
anumitor eroi ai legendei budiste. Mergeau în şir, lăsându- 


se conduşi de cămilele lor care au obiceiul de a merge 
unele după altele cu cadenţa regulată de un clopot roşu 
atârnat la gât. 

În felul acesta nici o conversaţie nu se putea deschide. 
Ghidul, puţin vorbăreţ de felu-i, era mereu în fruntea 
micului convoi. El nu şovăia de loc dea lungul drumului, 
chiar la anumite răspântii unde lipseau stâlpii indicatori. 

Astfel, Fry-Craig, n-e mai simțind nici o grije în această 
privinţă, îşi concentrau întreaga vigilenţă asupra preţiosului 
client al Centenarului Dintr-un sentiment, lesne de înţeles, 
simțeau neliniştea sporind în măsura în care se apropiau de 
ţintă. In fiecare moment, de altfel, fără a fi preveniţi, se 
puteau găsi în faţa unui om care, dintr-o lovitură bine 
aplicată, i-ar fi făcut să piardă două sute mii de dolari. 

În ce îl priveşte pe Kin-Fo, el era în acea dispoziţie a 
spiritului când amintirea trecutului domină frământările 
prezente şi viitoare. Revedea tot ceea ce se petrecuse în 
viaţa sa, vreme de două luni. Persistenţa nenorocului său nu 
îl neliniştea prea mult. Din ziua când corespondentul din 
SanFrancisco îi trimisese ştirea presupusei ruini, nu intrase 
într'o fază de necazuri cu adevărat extraordinare? Nu se 
stabilise o compensație între a doua parte a vieţii sale şi 
prima de ale cărei foloase nu şi-a dat seama? Ar fi luat 
sfârşit toată această serie de împrejurări protivnice odată 
cu reluarea scrisorii din mâinile lui Lao-Shen? Drăgălaşa 
L6-u ar fi reuşit ca, prin prezenţa sa, prin îngrijirile sale, 
prin mângâierile şi voioşia ei, să înlăture spiritele abătute în 
contra sa? Da, întreg trecutul îi venea în faţă, îl frământa, îl 
neliniştea. Şi Wang! Desigur, nu-l putea acuza de a fi vroit 
să îşi ţină un jurământ; dar Wang, filosoful, oaspetele 
obişnuit al vilei din Shang-Hai, nu va mai fi cu elpentru a-l 
învăţa să fie înţelept! 

—0 să cădeţi! strigă în momentul acesta ghidul a cărui 
cămila fusese izbită de cea a lui Kin-Fo. 

— Am ajuns? întrebă el. 


— Sunt ceasurile opt, răspunse ghidul, şi sunt de părere,să 
ne oprim pentru a cina. 

— Şi apoi? 

— Apoi o să pornim la drum. 

— Se va înopta. 

— Oh, nu vă fie teamă că vă rătăcesc! Zidul cel Mare nu-i 
decât la douăzeci locuri de aci şi acolo e potrivit să lăsăm 
animalele ca să se odihnească. 

— Fie! răspunse Kin-Fo. 

Kin-Fo şi tovarăşii săi se instalară acolo lângă o colibă şi 
mâncară cu pofta celor care au făcut un drum lung. 

Convorbirea, totuşi, nu se prindea. Odată sau de două ori, 
Kin-Fo o abordă pe tema lui Lao-Shen. El întreba pe ghid 
cine era Taâpingul acesta, dacă îl cunoştea. Ghidul dădea 
din cap ca şi când n-ar fi ştiut mare lucru şi, pe cât cu 
putinţă, evita să răspundă. 

— Vine câteodată prin regiune? întrebă Kin-Fo. 

— Nu, răspunse ghidul, dar Ta?-pingi de-ai lui au trecut de 
multe ori Zidul cel Mare şi nu e tocmai bine să-i întâlneşti! 
Buda să ne apere de Ta?-pingi!” 

La aceste răspunsuri, a căror însemnătate pentru 
interlocutorul său, ghidul nu putea, evident, s-o înţeleagă, 
Craig şi Fry se priveau încruntând sprâncenile, scoteau 
ceasul, îl consultau, şi la urmă clătinau din cap. 

— Pentru ce, spuseră ei, n-am rămâne noi liniştiţi aici 
aşteptând ziua? 

— Prin dărâmăturile astea! exclamă ghidul. Prefer câmpia 
goală. Rişti mai puţin de a fi surprins! 

— E convenit ca vom fi astă seara la Zidul cel Mare, 
răspunse Kin-Fo. Vreau să fiu şi voi fi. 

Acestea fură spuse cu un ton ce nu admite replică. 

Masa terminată, erau aproape orele nouă, ghidul se sculă 
şi dădu semnalul plecării. 

Kin-Fo se îndreptă spre cămila sa. Craig şi Fry spre 
cămilele lor. 


— Domnule, spuseră ei, sunteţi hotărât serios de a vă duce 
în mâna lui Lao-Shen? 

— Perfect hotărât, răspunse Kin-Fo. Vreau să am 
scrisoarea cu orice preţ. 

— Înseamnă a vă juca cu focul, mergând în tabăra 
Taâpingului, reluară ei. 

— N-am venit până aici ca să dau înapoi! replică Kin-Fo. 
Sunteţi liberi să faceţi ce veţi vrea! 

Ghidul aprinsese o lanterna de buzunar. Cei doi agenţi se 
apropiară şi priviră pentru a doua oară ceasul. 

— Ar fi desigur mai prevăzător să aşteptaţi până mâine, 
stăiruiră ei. 

— Pentru ce asta? răspunse Kin-Fo, Lao-Shen va fi tot aşa 
de primejdios mâine sau poimâne, precum poate fi astăzi. 
La drum! 

— La drum! repetară Fry-Craig. 

Ghidul auzise această frântură de conversaţie. De mai 
multe ori chiar, în timpul popasului, când agenţii vroiau să-l 
convingă pe Kin-Fo să nu meargă mai departe, pe chipul lui 
se zugrăvise oarecare nemulţumire. Şi, în momentul când îi 
auzi reîncepând, nu-şi putu stăpâni un gest de nerăbdare. 

Acestea nu-i scăpară lui Kin-Fo care era, de altfel, hotărât 
să nu dea înapoi. Dar uimirea îi fu nespusă când, ajutându-i 
să se urce pe cămilă, ghidul se plecă la urechea lui şi îi 
şopti: 

— Nu vă luaţi după ei! 

Kin-Fo era să-i ceară explicaţia cuvintelor acestea... Ghidul 
ii făcu semn să tacă, dădu semnalul plecării şi convoiul se 
aventură în noapte de-a lungul câmpurilor. 

Se furişase un grăunte de neîncredere în sufletul clientului 
lui Fry-Craig? Vorbele neaşteptate şi inexplicabile ale 
ghidului puteau pune în cumpănă cele două luni de 
devotament ale agenţilor? Nu, într-adevăr! Şi, totuşi, Kin-Fo 
se întrebă pentru ce îl sfătuiseră Fry-Craig să amâne vizita 
în tabăra Tal-pingului sau să renunţe cu totul la ea? Nu 
pentru a-l întâlni pe L.ao-Shen părăsiseră ei aşa de repede 


Pekingul? însuşi interesul celor doi agenţi ai Centenarului 
nu era ca clientul lor să reintre în posesia absurdei şi 
primejdioasei scrisori? Stăruinţa lor nu putea fi deci 
înţeleasă, Kin-Fo nu manifestă nimic din simţămintele care 
îl frământau. îşi reluase locul în urma ghidului. Craig-Fry îl 
urmau, şi merseră astfel vreme de două ore. 

Trebuia să fie pe aproape de miezul nopţii când ghidul, 
oprindu-se, arătă spre nord o linie neagră ce se profila vag 
pe fondul ceva mai clar al cerului. 

— Zidul cel Mare! spuse ghidul. 

— Putem să-l trecem în seara asta chiar? întrebă Kin-Fo. 

— Da, dacă vroiţi cu orice preţ! răspunse ghidul. 

— Vreau! 

Cămilele se opriseră. 

— Vreau să recunosc drumul, zise apoi ghidul. Staţi şi 
aşteptaţi-mă. 

Se depaărtă. 

În momentul acesta, Craig şi Fry se apropiară de Kin-Fo. 

— Domnule... zise Craig. 

— Domnule... zise Fry. 

Şi adăugară amândoi: 

— Aţi fost mulţumit de serviciile noastre în astea două luni 
de când onorabilul William ]. Bidulph ne-a ataşat pe lângă 
d-voastră? 

— Va fi bun domnul să semneze această hârtie pentru a 
mărturisi că nu a avut decât să laude bunele şi devotatele 
noastre servicii? 

— Hârtia asta? răspunse Kin-Fo, mirat, la vederea unei file 
detaşate de Craig dintr-un carnet. 

— Certificatul acesta, adăugă Fry, va atrage un 
compliment pentru noi din partea directorului. 

— Şi, fără îndoială, o gratificaţie suplimentară! Uite, 
spatele meu care ar putea sluji de pupitru, spuse Craig 
aplecându-se. 

— Şi cerneala trebuincioasă pentru ca domnul să ne poată 
da această amabilă adeverinţă, zise Fry. 


Kin-Fo râse şi iscăli. 

— Şi acum, întrebă el, pentru ce toată această ceremonie, 
în acest loc şi la această oră? 

— În acest loc, răspunse Fry, pentru că intenţia noastră e 
de a nu vă însoţi mai departe! 

— La această oră, complectă Craig, deoarece peste câteva 
minute va fi miezul nopţii! 

— Şi ce importă ora? 

— Domnule, reluă Craig, interesul pe care vi-l purta 
Compania noastră de asigurări... 

— Va înceta peste câteva clipe, adăogă Fry. 

— Şi puteţi să vă omorâţi... 

— Sau să fiţi omorât... 

— Cât veţi pofti! 

Kin-Fa privea, fără să înţeleagă, pe cei doi agenţi ce-i 
vorbeau cu tonul cel mai amabil. În momentul ăsta luna 
apăru la orizont, zvârlind asupra lor prima ei rază. 

— Luna!... exclamă Fry. 

— Şi azi e 30 Iunie! exclamă Craig. 

— Ea se ridică la miezul nopţii... 

— Iar poliţa d-v. nefiind reînoită... 

— Nu mai sunteţi clientul Centenarului. 

— Bună seara, domnule Kin-Fo! zise Craig, 

— Domnule Kin-Fo, bună seara! zise Fry. 

Şi ambii agenţi, întorcând frâul animalelor lor, dispărură 
îndată lăsându-şi clientul încremenit. 

Abia încetase de-a se mai auzi mersul cămilelor celor doi 
americani, poate întrucâtva prea practici, când un grup de 
oameni, conduşi de ghid, năvălea asupra lui Kin-Fo, care 
încercă în zadar să se apere, şi asupra lui Sun care căută în 
zadar să fugă. 

Un moment apoi, stăpân şi servitor erau târâţi în camera 
joasă a unuia din bastioanele părăsite ale Zidului cel Mare, 
a cărui uşă fu cu îngrijire închisă în urma lor. 

CAPITOLUL XXII. 

Cu care povestirea acestor aventuri ia sfârşit. 


Zidul cel Mare, un paravan chinez, lung de patru sute de 
leghe, construit în secolul al treilea de împăratul TsiCi- 
Huang-Tii, se întinde de la golful Leao-long până la Kan-Su 
unde îşi reduce proporţiile cu mult. 

E o succesiune neîntreruptă de parapete apărate prin 
bastioane şi turnuri. 

De partea Cerescului Imperiu, zidăria e într-o stare destul 
de proastă. înspre partea Manciuriei el are un aspect mai 
bun, iar crenelurile sale constituesc încă o minunată 
podoabă arhitectonică. 

Mijloace de apărare, pe această lungă linie de fortificaţie, 
nu sunt; tunuri, cu atât mai puţin. Rusul, tătarul, chirghisul, 
o pot trece tot aşa de bine ca şi fii cerului. Paravanul nu mai 
apără frontiera sudică a Imperiului nici chiar de pulberea 
măruntă mongolă pe care vântul de nord o poartă deseori 
până în capitala sa. 

Pe sub una din trecătorile acestui zid pustiu, după o 
noapte chinuitoare petrecută pe paie, trebuiră să se 
înfunde în ziua următoare Kin-Fo şi Sun, escortaţi de 
doisprezece inşi, ce nu puteau aparţine decât bandei lui 
Lao-Shen. 

Cât priveşte pe ghid, el dispăruse. Dar lui Kin-Fo nu îi mai 
era cu putinţă să îşi facă vre-o iluzie asupra lui. Nu 
întâmplarea îl scosese în cale pe acest trădător. Fostul client 
al Centenarului fusese, evident, pândit de ticălos. Şovăiala 
lui de a se aventura dincolo de Zidul cel Mare nu era decât 
un moft ca să-i îndepărteze bănuelile. Tâlharul aparţinea 
doară Taî-pinguini şi nu putea lucra decât din ordinul 
acestuia. 

Dealtminteri, în privinţa aceasta Kin-Fo nu mai avu nici 
urmă de îndoială, după ce întrebă pe unul care părea a 
conduce convoiul. 

— Mă duceţi, desigur, în tabăra lui Lao-Shen, şeful vostru? 
întrebă el. 

— Vom fi acolo în mai puţin de-o oră. răspunse individul. 


La urma urmei, ce cătase elevul lui Wang? Pe 
înputernicitul filosofului! Ei bine, era dus unde vroia să fie. 
De voie sau cu forţa, de ce să protesteze? Sarcina asta 
putea să o lase lui Sun, ai cărui dinţi clănţăneau şi al cărui 
cap se clătina pe umeri. 

Aşa dar, calm ca întotdeauna, Kin-Fo se împăcă cu 
întâmplarea şi se lăsă purtat. Avea însfârşit să încerce 
obţinerea scrisorii sale de la Lao-Shen. Aceasta chiar dorea. 
Tot era bine. 

După ce trecu prin Zidul cel Mare, micul grup merse nu pe 
drumul obişnuit al Mongoliei, ci prin şanţurile zgrunţuroase 
din dreapta, în partea muntoasă a provinciei. Merseră astfel 
timp de o oră, atât de iute cât le îngăduia terenul. Kin-Fo şi 
Sun, înconjurați de aproape, n-ar fi putut să fugă şi, 
dealtfel, nici nu gândeau s-o facă. 

După o oră şi jumătate, prizonierii şi paznicii zăriră, în 
dosul unei întărituri, o clădire pe jumătate ruinată. Era a 
veche mănăstire, ridicată pe una din înălţimi, curios 
monument de arhitectură budistă. Dar în unghiul ăsta 
pierdut al frontierei ruso-chineze, în mijlocul întinderei 
deşerte, te puteai întreba ce fel de credincioşi îndrăzneau 
sa frecventeze templul. 

Dacă îşi stabilise sediul în această parte muntoasă a 
provinciei, Tai-pingul Lao-Shen făcuse, de bună seamă, o 
alegere demnă de isprăvile lui. 

Ori, la o întrebare a lui Kin-Fo, căpetenia escortei 
răspunse că Lao-Shen locuia, într-adevăr, în interiorul 
mânăstirei. 

— A-şi vrea să-l văd îndată, zise Kin-Fo. 

— Îndată. răspunse conducătorul. 

Kin-Fo şi Sun, ale căror arme fuseseră mai dinainte luate, 
fură introduşi într-un larg vestibul, formând atrium-ul 
templului. Acolo se aflau vreo douăzeci de oameni înarmaţi, 
pitoreşti în costumele lor de bandiți. 

Kin-Fo trecu liber prin mijlocul îndoitului şir de Tat-pingi. 
Cât priveşte pe Sun, el trebui să fie viguros împins de la 


spate. 

După ce coborâră vreo treizeci de trepte şi înaintară cam 
vreo sută de paşi, călăuziţi de lumina fumegândă a torţelor 
purtate de cei ce îi escortau, ambii prizonieri ajunseră în 
mijlocul unei săli mari, semi luminată de făclii. 

Era, cu siguranţă, o criptă. 

Un murmur surd se auzi în sala înfundată la sosirea 
prizonierilor. 

Sala nu era goală. 

Întreaga bandă a Ta?-pingilor se afla adunată acolo pentru 
cine ştie ce suspectă ceremonie. 

În fundul criptei, pe o estradă de piatră, un om de statură 
înaltă aştepta în picioare. S-ar fi zis că e preşedintele 
vreunui tribunal secret. Trei sau patru din tovarăşii lui, 
nemişcaţi lângă el, păreau a-i servi de ajutoare. 

Omul făcu un semn. Mulțimea se dădu la o parte şi lăsă 
liberă trecere prizonierilor. 

— Lao-Shen, zise simplu şeful escortei arătând pe cel ce 
era în picioare. 

Kin-Fo înaintă şi, de-a dreptul, ca cel ce e hotărât să 
tranşeze îndată: 

— Lao-Shen, zise el ai o scrisoare ce ţi-a fost trimisă de 
fostul tău tovarăş, Wang. Scrisoarea nu îşi mai are acuma 
rostul şi am venit să mi-o dai. 

La aceste cuvinte, pronunţate cu voce fermă, Taî-pingul 
nici nu dădu din cap. S-ar fi zis că-i de bronz. 

— Ce pretinzi ca să îmi dai scrisoaroa? reluă Kin-Fo. 

Şi aşteptă răspunsul care nu veni. 

— Lao-Shen, zise Kin Fo, îţi voi da, pentru bancherul care 
îţi va conveni şi în oraşul ce vei alege un mandat ce îţi va fi 
plătit integral, fără ca omul de încredere pe care îl vei 
trimite să se poată teme de ceva! 

Aceiaşi tăcere de ghiaţă, tăcere ce nu prevestea nimic 
bun. 

Kin-Fo relua, apăsând pe cuvinte: 


— Pe ce sumă vrei ca să îţi fac mandatul? Iţi ofer cinci mii 
taleri. 

Nici un răspuns. 

— Zece mii taleri? 

Lao-Shen şi tovarăşii săi rămâneau muţi ca şi statuile 
ciudatului templu. 

Un fel de ciudă îl apucă pe Kin-Fo. Propunerile lui meritau, 
de bună seamă, un răspuns, oricare ar fi fost. 

— Nu mă auzi? zise el Tai-pingului. 

Lao Shen înclină de data asta capul, arătând că a înţels 
perfect. 

— Douăzeci mii taleri! Treizeci mii taleri! strigă Kin-Fo. Iţi 
dau ceea ce ţi-ar fi da Centenarul dacă muream! Dublu! 
Triplu! Vorbeşte! E destul? 

Kin-Fo, pe care mutismul lui Lao-Shen îl scotea din sărite, 
se apropie de el şi, încrucişând braţele: 

— Cu ce preţ, zise el, vrei dar să-mi vinzi scrisoarea? 

— Cu nici un preţ, răspunse Tai pingul însfârşit. Ai ofensat 
pe Buda dispreţuind viaţa pe care ţi-o dăduse, şi Buda vrea 
să fie răzbunat. Numai în faţa morţii vei cunoaşte cât 
preţuia norocul de a fi pe lume, noroc atâta vreme 
necunoscut de tine! 

Spunând acestea şi pe un ton ce nu admitea replică, 
LaoShen făcu un gest. Înainte de a fi avut timpul să se 
apere, Kin-Fo fu înhăţat şi târât... Câteva minute apoi, el 
era băgat într-un fel de cuşcă şi închis ermetic. 

Sun, bietul Sun, cu toate strigătele sale, cu toate 
rugăminţile sale, trebui să îndure acelaşi tratament. 

— Moartea? îşi spuse Kin-Fo. Ei bine, fie cel care a 
disprețuit viaţa merită să moară! 

Cu toate astea, moartea, deşi inevitabilă, nu îl lovea acum. 
La ce îngrozitor supliciu îl va supune crudul Tai-ping, nu 
putea să-şi închipuie. 

Ore întregi trecură. Kin-Fo, în cuşca unde fusese închis, se 
simţise ridicat şi transportat apoi pe un fel de vehicul. 
Hurducăturile drumului, zgomotul cailor, zângănitul 


armelor celor ce-l escortau, nu-i lăsară nici o îndoială. Era 
purtat departe. Unde? Zadarnic ar fi încercat să afle. 

După şapte opt ore, Kin-Fo simţi că trăsura se oprea, că 
lada în care fusese închis era luată pe braţe şi, în curând, 
un legănat urmă zguduiturilor drumului pe pământ. 

— Sunt deci pe-o navă; îşi zise el. Moartea în valuri,fie! Ei 
mă scutesc de chinuri care ar fi fost desgustătoare! 
Mulţumesc, Lao-Shen! 

Totuşi, patruzeci şi opt ore se scurseră. De două ori pe zi 
era introdusă în cuşca sa câte puţină hrană printr-o 
deschizătură secretă, fără ca prizonierul să poată vedea ce 
mână i-o dădea, fără ca vreun răspuns să fie dat 
întrebărilor sale. 

Ah! înainte de a părăsi viaţa asta pe care cerul i-o făcuse 
atâta de plăcută, Kin-Fo căutase emoţii. Nu vroise ca inima 
să înceteze de a-i bate fără să fi tresărit măcar odată. Ei 
bine, dorinţele lui erau îndeplinite, şi în afară de ele ce-ar 
mai fi putut să vrea? 

Totuşi, dacă îşi sacrificase viaţa, Kin-Fo ar fi vroit să moară 
în plină lumină. Gândul că colivia în oare se afla va fi dintr- 
un moment într-altul aruncată în valuri, i se părea grozav. 
Să moară fără să fi văzut pentru ultima dată lumina zilei şi 
pe biata Le-u a cărei amintire îl năpădea cu totul, era prea 
mult. 

Însfârşit, după o trecere de timp pe care n-o putuse 
calcula, i se păru că îndelunga plutire încetase de o dată. 
Învârtiturile elicei se opriră. Vaporul acosta. Kin-Fo simţi că 
era din nou ridicat. 

Acum era desigur momentul hotărâtor, şi condamnatul nu 
avea timp decât să ceară iertare pentru greşelile vieţei sale. 

Câteva minute se scurseră, ani, veacuri. 

Spre marea-i uimire el putu constata că cuşca se odihnea 
din nou pe un teren solid. 

Deodată aceasta se deschise. Braţe îl apucară, o legătură 
îi fu imediat aplicată pe ochi şi se simţi tras cu bruscheţe 


afară. 'Ţinut puternic, Kin-Fo trebui să facă vreo câţiva paşi. 
Apoi păzitorii îl siliră să se oprească. 

— Dacă-i vorba să mor, în fine, exclamă el, nu vă cer să-mi 
lăsaţi viaţa cu care n-am ştiut ce să fac, dar să mă lăsaţi, cel 
puţin, să mor cu fruntea sus ca unul care nu se teme să 
privească moartea în faţă! 

— Fie. zise o voce gravă. Să se facă precum condamnatul 
doreşte! 

Îndată, legătura ce îi acoperea ochii fu desfăcută. 

Kin-Fo aruncă o privire lacomă în lături... 

Era jocul unui vis? O masă îmbelşugat servită era în faţa 
sa, iar dinaintea ei cinci conmeseni, cu aer zâmbitor, păreau 
că îl aşteaptă spre a începe prânzul. Două locuri ne ocupate 
aşteptau, parcă, doi ultimi musafiri. 

— Voi! Voi! Prieteni, scumpi prieteni! Voi sunteţi? exclamă 
Kin-Fo cu un accent imposibil de reprodus. 

O, nu! Nu se înşela. Era Wang, filosoful! Erau Yin-Pang, 
Hual, Tim, prietenii din Canton, aceia chiar cu care 
petrecuse, cu două luni în urmă. pe iachtul de pe râul 
Perlelor, tovarăşii tinereţii sale, martorii cu care se despărţi 
de viaţa de flăcău! 

Kin-Fo nu-şi putea crede ochilor. Se afla la el acasă, în sala 
de mâncare a vilei din Shang-Hai! 

— Dacă eşti tu, strigă el lui Wang, dacă nu-i umbra ta, 
vorbeşte-mi... 

— Sunt chiar eu, prietene, răspunse filosoful. Vei ierta 
bătrânului tău maestru cea din urmă, şi întrucâtva aspră, 
lecţie de filosofie ce a trebuit să-ţi dea? 

— Ei ce! strigă Kin-Fo. Erai tu, tu, Wang? 

— Eu, răspunse Wang, eu care nu îmi luam sarcina de aţi 
ridica viaţa decât pentru ca altul să nu vie în loc! Eu, care 
am ştiut înaintea ta că nu erai ruinat şi că va veni un 
moment când nu vei mai vroi să mori! Vechiul meu tovarăş 
Lao-Shen, care vine să se predea şi va fi de acum cel mai 
convins susţinător al Imperiului, a binevoit să mă ajute a te 


face să înţelegi, punându-te în faţa morţii, care e preţul 
vieţii! 

Dacă te-am lăsat şi, ceia ce e mai mult, te-am făcut să 
rătăceşti în prada celor mai mari nelinişti, deşi inima îmi 
sângera, e că aveam siguranţa că pribegeşti după fericirea 
ta şi vei sfârşi prin a o cuceri! 

Kin-Fo era în braţele lui Wang care îl strângea cu căldură 
la piept. 

— Bietul meu Wang, zicea Kin-Fo mişaat, dacă aş fi 
pribegit singur! Dar cât rău ţi-am făcut! Cât a trebuit să 
pribegeşti tu însuţi şi ce baie te-am silit să iei pe podul 
Palikuo! 

— Ah, aceia, răspunse Wang râzând, a speriat puţin cei 
cincizeci şi cinci de ani ai mei şi filosofia mea! Mi-era prea 
cald şi apa era prea rece. Dar am scăpat. Nu alergi şi nu 
înoţi niciodată aşa de bine decât pentru alţii! 

— Pentru alţii! zise Kin-Fo cu un ton grav. Da, pentru alţii 
trebuie făcut totul! Secretul fericirii e în aceasta. 

Sun intra tocmai, galben ca omul pe care răul de mare l-a 
torturat patruzeci şi opt de ore. Ca şi stăpânul său, necăjitul 
valet trebuise să străbată din nou drumul de la FuNing la 
Shang-Hai, şi în ce condițiuni! Se putea judeca după faţa-i! 

Kin-Fo, după ce se smulse din braţele lui Wang, strânse 
mâna prietenilor săi. 

— Hotărât, spuse el, am fost un nebun până acum! 

— Şi poţi deveni înţelept! răspunse filosoful. 

— Voi căuta, zise Kin-Fo, şi voi începe prin a pune ordine în 
treburile mele. Ce a devenit scrisoarea aceea nenorocită pe 
care ţi-o dădusem, scumpul meu Wang? Nu mai este înt- 
'adevăr la tine? Nu mi-ar părea rău s-o revăd, căci în sfârşit, 
daca ea s-ar pierde din nou? Dacă Lao-Shen o mai deţine 
încă, el nu poate da nici o importanţa acestui petec de 
hârtie pe când eu voi fi îngrijat să nu cadă în mâini. mai 
puţin delicate! 

La aceste cuvinte toată lumea începu să râdă 


— Prieteni, zise Wang, Kin-Fo, s-a ales din aceste 
neplăceri, hotărât, cu darul de a fi om de ordine! Nu maie 
nepăsătorul de altădată! El calculează ca un om chibzuit! 

— Dar toate astea nu-mi redau scrisoarea, absurda mea 
scrisoare, reluă Kin Fo. Mărturisesc fără de ruşine că nu voi 
fi liniştit decât când o voi arde şi când voi fi văzut cenuşa 
risipită la toate vânturile! 

— Serios, tu ţii dar la scrisoare? reluă Wang. 

— Bine înţeles, răspunse Kin-Fo. Vei avea tu cruzimea de a 
vroi s-o păstrezi ca pe o garanţie contra vreunei noi nebunii 
din parte-mi? 

— Nu. 

— Ei bine? 

— Ei bine, scumpul mea elev, nu e în calea dorinţei tale 
decât o piedică şi din nenorocire, nu vine de la mine. Nici 
Lao-Shen, nici eu, nu mai avem scrisoarea... 

— N-o mai aveţi! 

— Nu. 

— Aţi distrus-o? 

— Nu! Nu! 

— Veţi fi făcut imprudenţa de a o încredința altor mâini? 

— Da. 

— Cui? Cui? zise agitat Kin-Fo a cărui răbdare era pe 
isprăvite. 

— Da! Cui? 

— Cuiva care a ţinut să n-o dea altuia decât ţie! 

Şi în momentul acesta, încântătoarea Le-u care, ascunsă 
după un paravan nu pierduse nimic din cele de până acum, 
apăru fluturând scrisoarea în vârful degetelor ei micuţe. 
Kin-Fo deschise braţele. 

— Nu încă! Ai puţină răbdare, rogu-te îi zise drăgălaşa 
femeie simulând gestul de a se retrage în urma 
paravanului. Afacerile înainte de toate, o, înțeleptul meu 
soţ. 

Şi punându-i scrisoarea sub ochi: 

— Frăţiorui meu îşi recunoaşte opera? 


— Cum să n-o recunosc! exclamă Kin-Fo. Cine altul, dacă 
nu eu, ar fi putut să scrie o aşa de proastă scrisoare. 

— Ei bine, înainte de toate, răspunse L6-u, aşa precum ai 
mărturisit legitima dorinţă, rupe, arde, distruge această 
imprudentă scrisoare. Să nu rămână nimic din Kin-Fo care 
a scris-o! 

— Fie, zise Kin-Fo apropiind de o flacără hârtia, dar 
deocamdată, o, suflet drag, îngăduieşte soţului tău de a-şi 
îmbrăţişa cu dragoste soţia şi de a ruga să prezideze acest 
mult fericit prânz. Eu mă simt în stare să-i fac onorurile. 

— Şi noi deasemeni! exclamară cei cinci conmeseni Când 
eşti prea mulţumit, ai poftă de mâncare! 

Peste câteva zile, interdicţia imperială fiind ridicată, 
căsătoria se îndeplinea. 

Cel doi soţi se iubeau, aveau să se iubească mereu. Mii de 
fericiri îi aştepta în viaţă. Trebuie să te duci în China pentru 
a vedea asta. 


SFÂRŞIT 


1 Sau români. (Nota trad.). 

2 Această lucrare, începută la 1773,.care trebuie să aibă o 
sută şaizoci mii volume, nu este până îa prezent decât la 
cifra şaptezeci şi nouă mii, şapte sute treizeci şi nouă. 

3 Renumele marilor «artişti s'a transmis |] deşi anecdotice, 
nu sunt mai puţin demne exemplu, că în secolul al Ill-lea, ua 
pictor Tsao-Puh-Ving, sfârşind un paravan pentru împărat, 
se amuză pictând ici colo câteva muşte şi avu satisfacția să 
vadă pe Majestatea Sa luând batista pentru a le goni. 

]. Thompson (Voiaj în China) 

4 Un milion dc franci. 

5 Toţi chinezii cari ating etatea de op<zeci ani au dreptul 
să poarte Teetmântal galben. Galbenul e culoarea familiei 


imperiale şi este un omagiu adus bătrâneţii. 

6 Traducerea cuvântului «Tai piog.» 

7 Vârtejurile se numesc «tornados» pe coasta de vest a 
Africei şi «typhon» pe mările Chinei. Denumirea lor 
ştiinţifică e cciclon». 

8 Marsuini. 

9 Cam 6000 franci.