Jules Verne — Uimitoarele aventuri ale unui chinez

JULES VERNE 


JULES VERNE 


UIMIIOARELE AVENIURI 
ALE UNUI CHINEZ 


I 

— Trebuie, totuşi, să cădem de acord că viaţa are şi lucruri 
bune! strigă unul dintre meseni, sprijinindu-se pe braţul 
scaunului său cu spătar de marmură, în timp ce mesteca o 
rădăcină de nufăr cu zahăr. 

— Dar şi destule rele! răspunse, între două accese de tuse, 
un altul, care fusese cât pe ce să se înece cu spinul unei 
delicate înotătoare de rechin. 

— Să fim filosofi! zise atunci un personaj mai în vârstă, al 
cărui nas susţinea o enormă pereche de ochelari cu lentile 
mari, prinse în rame de lemn. Azi poţi să te sufoci şi mâine 
totul a trecut, precum aceste delicioase înghiţituri de 
nectar. Asta e viaţa, în cele din urmă. 

Acestea fiind spuse, acest epicurian, aflat într-o dispoziţie 
binevoitoare, dădu pe gât un pahar cu un excelent vin 
călduţ, ai cărui aburi se ridicau încet dintr-un ceainic de 
metal. 

— În ceea ce mă priveşte, vorbi al patrulea mesean, viaţa 
mi se pare foarte acceptabilă, când nu faci nimic şi ai 
posibilitatea să trăieşti astfel! 

— Greşeşti! răspunse al cincilea. Fericirea stă în studiu şi 
în muncă. Să acumulezi cât mai multe cunoştinţe înseamnă 
să cauţi fericirea! 

— Şi la sfârşit să afli că, de fapt, nu ştii nimic! 

— Dar nu-i acesta începutul înţelepciunii? 

— Şi care e sfârşitul ei? 


— Înţelepciunea nu are sfârşit! răspunse, ca un filosof, 
bărbatul cu ochelari. Să ai bun simţ este mulţumirea 
supremă în viaţă! 

Atunci primul dintre meseni i se adresă gazdei ce stătea în 
capul mesei, adică în cel mai rău loc, după cum cereau 
legile politeţei. Indiferent şi neatent, acesta asculta şi nu 
spunea nimic despre această dizertaţie inter pocula. 

— la să vedem! Ce zice gazda noastră despre aceste 
divagaţii la un pahar de vin? | se pare că viaţa e bună sau 
rea? E pentru sau împotrivă? 

Gazda ronţăia, nepăsătoare, câţiva sâmburi de pepene 
verde. Se mulţumi, ca răspuns, să dea dispreţuitor din 
buze, ca unul pe care nu-l interesa nimic. 

— Pfu! Făcu el. 

Cam aşa fac, de obicei, nepăsătorii. Acest cuvânt spune 
totul şi nimic. Există în toate limbile de pe glob şi ar trebui 
să figureze în orice dicţionar. Este o „strâmbătură” 
articulată. 

Cei cinci invitaţi pe care îi ospăta acest nepăsător tăbărâră 
atunci cu argumente asupra lui, fiecare motivându-şi opinia. 
Voiau să-i afle părerea. La început evită să le răspundă, însă 
sfârşi afirmând că viaţa nu e nici bună, nici rea. După 
părerea lui este o „invenţie” lipsită de importanţă, deci 
puţin atrăgătoare 

— Ascultaţi-l pe prietenul nostru! 

— Poate vorbi aşa, fiindcă până acum nici o petală de 
trandafir nu i-a tulburat liniştea! 

— Mai ales că e tânăr. 

— Tânăr şi sănătos! 

— Sănătos şi bogat! 

— Foarte bogat! 

— Uimitor de bogat! 

— Prea bogat poate! 

Aceste afirmaţii se încrucişară ca petardele unui foc de 
artificii, fără să aducă nici măcar un zâmbet pe chipul 
plictisit al gazdei. El se mulţumi doar să ridice din umeri, ca 


un om care n-a vrut niciodată să răsfoiască, măcar pentru 
un ceas, cartea propriei sale vieţi, din care n-a tăiat nici 
primele pagini. 

Totuşi, acest nepăsător avea cel puţin treizeci şi unu de 
ani, era sănătos tun, foarte bogat, nu lipsit de cultură, cu o 
inteligenţă peste medie, având deci tot ceea ce lipseşte 
multora pentru a fi fericiţi. El de ce nu era? 

De ce? 

Vocea gravă a filosofului se auzi atunci, vorbind ca un 
corifeu dintr-un cor antic: 

— Prietene, zise el, nu eşti fericit pentru că, până acum, 
fericirea ta a fost permanentă. Fericirea e ca sănătatea. N-o 
apreciezi, dacă nu-ţi lipseşte, cel puţin o vreme. lar tu nu 
te-ai îmbolnăvit niciodată. Adică, n-ai fost nefericit 
niciodată. Asta îţi lipseşte în viaţă. Cine poate aprecia 
fericirea, dacă nu amărâtul care nu s-a bucurat de ea 
niciodată, măcar o clipă! 

După această observaţie plină de înţelepciune, filosoful 
ridică paharul plin cu o şampanie de cea mai bună calitate; 
— Urez gazdei noastre puţină umbră în locul soarelui şi 
câteva dureri în viaţă, spuse el. Apoi goli paharul dintr-o 

înghiţitură. 

Cel vizat făcu un semn de acceptare, apoi recăzu în apatia 
sa obişnuită. 

Oare unde avea loc această discuţie? Într-o sufragerie 
europeană, la Paris, la Viena, la Londra, la Petersburg? Cei 
şase vorbeau în salonul unui restaurant din Lumea Veche 
sau din cea Nouă? Cine erau cei care discutau aceste 
chestiuni, în timpul unui ospăț, fără să fi băut prea mult? 

În orice caz, nu erau francezi, pentru că nu vorbeau 
despre politică. 

Cei şase meseni se aflau într-un salon de mărime medie, 
decorat fastuos. Printre perdelele geamurilor albastre sau 
portocalii se strecurau, la ora aceea, ultimele raze de soare. 
In exteriorul ferestrelor, briza serii balansa ghirlande de 


flori naturale sau artificiale şi câteva lămpi multicolore îşi 
amestecau lucirile palide cu luminile muribunde ale zilei. 

Deasupra ferestrelor se vedeau decupate arabescuri, 
îmbogăţite cu diferite sculpturi, reprezentând frumuseți 
cereşti şi pământene, animale sau plante dintr-o faună şi o 
floră fantastice. 

Pe pereţii salonului, ţinute de sfori de mătase, scânteiau 
nişte oglinzi mari, cu tăietură dublă. Pe plafon, o punka îşi 
agita aripile de percal pictate, făcând suportabilă 
temperatura ambiantă. 

Masa, foarte mare, de formă dreptunghiulară, era lăcuită 
şi neagră. Nefiind acoperită cu faţă de masă, suprafaţa ei 
reflecta numeroasele piese de argintărie şi de porțelan, de 
parcă ar fi fost din cristalul cel mai curat. 

Nu existau şervete, ci doar simple pătrate de hârtie, din 
care fiecare invitat avea în apropiere o cantitate suficientă. 
în jurul mesei se găseau scaune cu spătare din marmură, 
preferabile celor capitonate, ale mobilierului modern. 

Cât despre servire, aceasta era asigurată de tinere foarte 
amabile, în al căror păr negru se amestecau crinii cu 
crizantemele şi care purtau brățări din aur sau jad, răsucite 
cochet pe braţe. Zâmbitoare şi îmbujorate, serveau cu o 
mână, în timp ce cu cealaltă agitau cu graţie un evantai ce 
înviora curenţii de aer deplasaţi de punka de pe plafon. 

Ospăţul era ireproşabil. Ce putea fi mai fin decât aceste 
bucate gustoase şi, în acelaşi timp, deosebite. Bucătarul, 
ştiind că avea de-a face cu cunoscători, se întrecuse pe sine 
în prepararea celor o sută cincizeci de feluri de mâncare 
ale ospăţului. 

La început, ca antreuri, figurau prăjituri, caviar, lăcuste 
prăjite, fructe uscate şi stridii de Ning-Po. Apoi se 
succedară, la intervale scurte, ochiuri din ouă de rață, de 
porumbel şi de nagâţ, cuiburi de rândunele cu ouă fierte, 
tocăniţă „ging-seng”, branhii de sturion tocate, tendoane de 
balenă în sos dulce, mormoloci de apă dulce, crabi în sos, 
pipote de vrăbii, ochi de miel cu usturoi, colţunaşi cu sirop 


din sâmburi de caise, plachie de castraveți de mare, muguri 
de bambus, salate îndulcite din rădăcini tinere etc. 

Ananas de Singapore, praline cu arahide, migdale sărate, 
manghiere savuroase, fructe de „long-yen” cu miez alb, 
„litci” cu pulpă pală, castane de apă, portocale confiate 
încheiau acest ospăț ce dura de trei ore şi care fusese 
stropit din belşug cu bere, şampanie, vin de Chao-Cin; ospăț 
al cărui meniu deosebit a fost desăvârşit la desert de 
nelipsitul orez, împins printre buzele mesenilor cu ajutorul 
beţişoarelor. 

Veni momentul în care tinerele servitoare aduseră nu 
acele castronaşe care, după moda europeană, conţin un 
lichid parfumat, ci prosoape îmbibate cu apă caldă, cu care 
fiecare îşi şterse faţa cu cea mai mare satisfacţie. 

Aceasta nu reprezenta, totuşi, decât o pauză a ospăţului, 
un ceas de far niente, ale cărui clipe aveau să fie umplute 
de muzică. 

Astfel, o trupă de cântărețe şi de instrumentişti intră în 
salon. Cântăreţele erau tinere, frumoase, îmbrăcate modest 
şi decent. Dar ce muzică şi ce abordare! Miorlăituri şi 
cotcodăceli, lipsite de măsură şi de tonalitate, se înălţau în 
note ascuţite până la limita percepţiei auditive. 

Iar instrumentele - viori ale căror corzi se încâlceau cu 
firele arcuşului, chitare acoperite cu piei de şarpe, clarinete 
stridente, armonici asemănătoare unor mici piane portabile 
- erau pe măsura melodiilor şi a cântăreţelor, pe care le 
acompaniau cu mare zgomot. 

Şeful zgomotoasei orchestre prezentase, la intrare, 
repertoriul. La un gest al amfitrionului, ce îi dădea mână 
liberă, muzicanţii lui interpretară Buchetul celor zece nori, 
piesă foarte la modă pe atunci, după care se înnebunea 
lumea bună. 

Apoi trupa respectivă, plătită dinainte, se retrase, în 
uralele asistenţei, aşa cum urma să facă şi în saloanele 
alăturate. 


Cei şase meseni îşi părăsiră locurile, numai pentru a trece 
de la o masă la alta, ceea ce făcură cu mare ceremonial şi 
adresânclu-şi complimente de tot felul. 

La a doua masă, fiecare găsi câte o ceşcuţă cu capac 
împodobit cu portretul lui Bodhidharama, vestitul călugăr 
budist, înfăţişat stând în picioare pe pluta lui legendară. De 
asemenea, fiecare primi câteva frunze de ceai, din care 
prepară o infuzie, punându-le, fără zahăr, în apa clocotită 
clin ceaşcă şi sorbind-o aproape imediat. 

Ce mai ceai! Nu se temea nimeni că firma furnizoare, 
Gibb-Gibb&Co., l-ar fi falsificat amestecându-1 cu frunze 
străine, nici că suportase deja o primă infuzie şi că nu mai 
era bun decât să curețe covoarele, nici că un preparator 
nepriceput l-ar fi vopsit în galben cu curcumina* ori în 
verde cu albastru de Prusia! 

Era ceai imperial absolut pur! Aceste frunze la fel de 
preţioase ca floarea însăşi erau frunze din prima recoltă a 
lunii martie, care se obţine destul de rar, căci altfel arborele 
se usucă. În sfârşit, numai copiii, cu mâinile atent 
înmănuşate, aveau dreptul să le culeagă. 

Un european n-ar fi avut destule interjecţii laudative 
pentru a celebra această băutură, pe care cei şase chinezi o 
sorbeau cu mici înghiţituri, fără a se manifesta în alt mod, 
ca nişte cunoscători obişnuiţi cu aşa ceva. 

Trebuie spus că aceştia apreciau la fel de mult fineţea 
excelentei băuturi. Erau oameni din lumea bună, îmbrăcaţi 
pompos în „han-chol”, o cămaşă subţire, „macual”, o haină 
scurtă, „haol”, o robă lungă, cu nasturii pe o parte, purtând 
papuci galbeni şi şosete pepit, pantaloni din mătase strânşi 
la mijloc de o eşarită cu ciucuri, iar pe piept un pieptar din 
mătase fin brodată şi un evantai la centură; aceste 
personaje amabile se născuseră chiar în ţara în care 
arborele de ceai dă, o dată pe an, recolta sa de frunze 
parfumate. 

Ospăţul, în timpul căruia se serviseră cuiburi de 
rândunele, tendoane de balenă, înotătoare de rechin, 


sturioni, fusese savurat aşa cum merita pentru măiestria cu 
care fusese pregătit; dar meniul, care ar fi uimit un străin, 
nu avea de ce să-i surprindă. 

Însă, ceea ce le comunică amfitrionul, în momentul în care 
se pregăteau să se ridice de la masă, fu o surpriză pentru 
toţi. Aflară astfel de ce îi invitase la ospăț în ziua respectivă. 

Ceştile erau încă pline. în clipa în care îşi goli ceaşca 
pentru ultima dată, nepăsătorul, cu coatele pe masă, cu 
privirea pierdută, se exprimă astfel: 

— Prieteni, ascultaţi-mă şi nu râdeţi! Zarurile sunt 
aruncate. Voi introduce în existenţa mea un element nou, 
care poate va alunga monotonia! Va fi bine, va fi rău? 
Numai viitorul îmi va răspunde la întrebare. Cina aceasta, 
la care v-am invitat, este cea de adio de la burlăcie. Peste 
cincisprezece zile mă voi însura şi... 

— Vei fi cel mai fericit dintre oameni! strigă optimistul. 
lată! 'Ioate semnele prevestitoare de bine sunt de partea ta. 

De fapt, lămpile pâlpâiau, aruncând lumini pale, coţofenele 
cârâiau pe arabescurile ferestrelor, frunzele de ceai pluteau 
în ceşti; toate acestea erau semne fericite, ce nu te puteau 
înşela! 

Toţi îl felicitară pe cel care-i găzduise, iar el le primi 
complimentele cu răceală. Dar, cum nu le spusese numele 
persoanei destinată rolului de „element nou”, pe care o 
alesese, niciunul nu avu indiscreţia să-l întrebe. 

Totuşi, filosoful nu-şi amestecase glasul în concertul 
general al felicitărilor. Cu braţele încrucişate, cu ochii 
întredeschişi, zâmbind ironic, nu părea să fie de acord nici 
cu cei care felicitau, nici cu cel felicitat. 

Acesta din urmă se ridică atunci, puse mâna pe umărul 
filosofului şi, cu o voce ce părea mai puţin calmă decât de 
obicei, întrebă: 

— Sunt prea bătrân să mă însor? 

— Nu. 

— Prea tânăr? 

— Nici. 


— Crezi că greşesc? 

— Poate. 

— Cea pe care am ales-o, şi pe care o cunoşti, are tot ce-i 
trebuie ca să mă facă fericit. 

— Ştiu. 

— Atunci? 

— Tu eşti cel care nu are ce-i trebuie ca să fie fericit. E rău 
să te plictiseşti de unul singur. în doi, e cumplit! 

— Deci nu voi cunoaşte niciodată fericirea? 

— Nu, atâta timp cât n-ai cunoscut nefericirea. 

— Dar nefericirea nu mă poate atinge. 

— Cu atât mai rău, căci nu te vei vindeca niciodată. 

— Vai, filosofii ăştia! strigă cel mai tânăr dintre invitaţi. Nu 
trebuie să-i asculţi. Sunt nişte maşini de făcut teorii. 
Inventează orice. Vorbe goale, bune de nimic! Însoară-te, 
prietene! Şi eu aş face la fel, dacă n-aş fi jurat să nu fac 
niciodată nimic! însoară-te şi, cum zic poeţii: uniţi să fie pe 
vecie cei doi fenicşi! Prieteni, beau pentru fericirea gazdei 
noastre! 

— lar eu, răspunse filosoful, beau pentru o viitoare 
intervenţie a unei zeități protectoare care, pentru a-l face 
fericit, îl va trece prin proba nefericirii. 

După acest toast ciudat, mesenii se ridicară şi îşi apropiară 
pumnii, cum fac boxerii înaintea luptei; apoi se înclinară de 
câteva ori, aplecându-şi capetele, luându-şi rămas bun unul 
de la altul. 

După descrierea salonului în care avusese loc ospăţul, a 
meniului exotic, a îmbrăcăminţii mesenilor, după felul lor de 
exprimare, şi poate după ciudăţenia teoriilor lor, cititorul a 
ghicit că era vorba de chinezi, dar nu de unii tradiţionali, 
care să pară decupaţi de pe un paravan sau de pe un ciob 
de vas din porțelan, ci de cei moderni, „europenizaţi” deja 
prin studii, călătorii şi legături frecvente cu civilizațiile 
occidentale. 

De fapt, în salonul unui vapor de pe râul Perlelor de la 
Canton, îi invitase bogatul Kin-Fo, însoţit de Wang, filosoful, 


pe patru dintre cei mai buni prieteni ai săi din tinereţe, 
adică pe Pao-Shen, un mandarin* de clasa a patra, cu 
nasture albastru, pe Yin-Pang, un bogat negustor de 
mătăsuri de pe strada Farmaciştilor, pe Tim, petrecăreţul şi 
pe Hual, literatul. 

Şi totul se întâmpla în a douăzeci şi şaptea zi a celei de-a 
patra luni a anului, în timpul primei veghi din cele cinci, în 
care se împarte, atât de poetic, noaptea la chinezi. 

II. 

Dacă Kin-Fo dăduse această masă de adio pentru prietenii 
săi din Canton, capitala provinciei Kuang-Iong, aceasta se 
datora faptului că acolo îşi petrecuse o parte din 
adolescenţă. Din mulţii prieteni pe care îi avusese tânărul 
cel bogat, singurii care îi mai rămăseseră în prezent erau 
cei patru. Pe ceilalţi, risipiţi de viaţă, încercase zadarnic să 
îi găsească. 

Kin-Fo locuia pe vremea aceea la Shang-Hai. Pentru a 
scăpa de plictiseală, venise, pentru câteva zile, la Canton. 
Dar, chiar în aceeaşi seară, trebuia să ia un vapor cu aburi 
ce făcea escală în punctele principale de pe coastă şi să se 
întoarcă la conacul său. 

Wang îl însoțea pe Kin-Fo pentru că filosoful nu-şi lăsa 
niciodată singur elevul, căruia nu-i prea lipseau însă lecţiile 
maestrului. La drept vorbind nu ţinea seama deloc de ele. 
Destule maxime şi cugetări se pierduseră în zadar. Dar, 
maşina de teorii, cum îl numise petrecăreţul Tim, nu obosea 
niciodată şi mereu spunea altele noi. 

Kin-Fo era tipul acelor chinezi nordici, ai căror urmaşi tind 
să se schimbe şi care nu s-au alăturat niciodată tătarilor. Nu 
i-ai fi găsit perechea în sud, unde oamenii înstăriți şi cei 
săraci s-au amestecat mai mult cu neamul manciurie-nilor. 

Înalt, bine clădit, cu tenul mai degrabă alb decât galben, 
cu sprâncenele drepte, ochii aproape orizontali, doar uşor 
ridicaţi spre tâmple, nasul drept, faţa neaplatizată, ar fi fost 
remarcat chiar şi printre cele mai reuşite specimene din 
rândul populațiilor occidentale. 


De fapt, dacă Kin-Fo părea chinez, asta se datora craniului 
său ras cu grijă, frunţii şi gâtului lipsite de păr, minunatei 
sale cozi ce pornea de la occipital şi se desfăşura pe 
spinarea lui ca un şarpe de jais. 

Grijuliu faţă de persoana sa, purta o mustață subţire, ce 
forma un semicerc deasupra buzei sale superioare, precum 
şi un smoc mic de păr sub buza de jos. Unghiile îi erau lungi 
de cel puţin un centimetru, dovadă că aparţinea acelei 
categorii de oameni norocoşi ce pot trăi fără să muncească. 
Atitudinea nepăsă-toare şi semeaţă se adăugau la aspectul 
său „comme il faut”. 

De altfel, Kin-Fo se născuse la Peking, avantaj de care 
chinezii sunt tare mândri. Cui îl întreba, îi putea răspunde 
încântat: 

— Sunt de sus! - 

De fapt, tatăl său, Ciung-Heu, locuia la Peking când se 
născuse el şi abia după şase ani se stabilise definitiv la 
Shang-Hai. 

Acest onorabil chinez, provenit dintr-o familie bună din 
nordul imperiului, avea, ca majoritatea compatrioţilor săi, 
remarcabile aptitudini pentru comerţ. în primii ani ai 
carierei sale, tot ceea ce se producea pe acest teritoriu 
bogat şi atât de dens populat - hârtie de Swatow, mătăsuri 
de Su-Ciu, zahăr candel din Formosa, ceaiuri de Hankow şi 
Fu-Ciu, fier de Ho-Nan, piper roşu ori galben din provincia 
Yunan - însemnau pentru el materiale de negoţ sau de 
trafic. 

Principala lui casă de comerţ se găsea la Shang-Hai, dar 
avea prăvălii şi la Nan-King, Tien-Tsin, Macao, Hong-Kong. 
La curent cu progresul european, îşi transporta mărfurile 
cu vapoarele cu aburi englezeşti, afla prin telegrame cursul 
pieţii mătăsurilor de la Lyon şi al opiului de la Calcutta. 

Nu respingea nici un factor al progresului, fie aburi sau 
electricitate, aşa cum făceau majoritatea chinezilor, sub 
influenţa guvernului şi a mandarinilor, al căror prestigiu era 
diminuat, treptat, de progresul tehnic. 


Pe scurt, Ciung-Heu acţionase cu atâta îndemânare, atât în 
comerţul din interiorul imperiului, cât şi în tranzacţiile sale 
cu firmele portugheze, franceze, engleze sau americane de 
la Shang-Hai, Macao şi Hong-Kong încât, atunci când venise 
pe lume Kin-Fo, averea lui depăşea deja patru sute de mii 
de dolari. 

Ori, în anii următori, economiile sale s-au dublat, datorită 
apariţiei unui trafic nou, ce poate fi numit „comerţul cu 
culi* pentru Lumea Nouă”. 

Se ştie, de fapt, că populaţia Chinei este mult prea 
numeroasă în raport cu acest teritoriu vast, poetic denumit 
în diverse moduri: Imperiul Celest, Imperiul de Mijloc, Ţara 
Florilor. 

Populaţia Chinei este evaluată la cel puţin trei sute şaizeci 
de milioane de locuitori, aproape o treime din întreaga 
populaţie a lumii. Şi, oricât de puţin ar mânca bietul chinez, 
totuşi mănâncă, iar ţara, chiar cu numeroasele ei orezarii, 
cu imensele ei culturi de mei şi de grâu, nu poate să-i 
hrănească pe toţi. 

Rezultă deci că există un anumit surplus care nu cere 
decât să scape prin „găurile” pe care tunurile engleze şi 
franceze le-au făcut în zidurile materiale şi morale ale 
Imperiului Celest. 

Acest surplus de populaţie se scurgea către America de 
Nord, în principal spre statul California. Dar fenomenul era 
atât de intens încât Congresul a fost nevoit să ia măsuri 
restrictive împotriva acestei invazii, destul de nepoliticos 
denumită „ciuma galbenă”. 

După cum s-a observat, cincizeci de milioane de emigranţi 
chinezi în Statele Unite n-ar fi scăzut prea mult populaţia 
Chinei, dar rasa anglo-saxonă ar fi fost absorbită de către 
cea mongolă... 

Oricum ar fi fost, exodul se făcea pe scară mare. Aceşti 
culi, ce trăiau cu un pumn de orez, o ceaşcă de ceai şi o 
pipă cu tutun, apți pentru orice meserie, s-au impus repede 
în jurul L.acului Sărat, în Virginia, Oregon şi, în special, în 


statul California, unde au determinat o scădere 
considerabilă a preţului mâinii de lucru. 

Se înfiinţaseră deci companii ce se ocupau cu transportul 
acestor emigranţi ieftini. Existau cinci astfel de companii ce 
racolau oameni din cinci provincii ale Imperiului Celest, iar 
a şasea se găsea la San Francisco. Primele trimiteau, ultima 
primea marfa. O agenţie anexă, Ting-Ilong, o reexpedia. 

Aici este necesară o explicaţie. 

Chinezii voiau să se expatrieze şi să îşi încerce norocul la 
„melicani”, cum îi numesc pe cei din Statele Unite, dar cu o 
condiţie, şi anume să le fie aduse înapoi cadavrele şi 
îngropate în pământul natal. 

Aceasta este una dintre condiţiile principale ale 
contractului, o clauză sine qua non, care obligă companiile 
faţă de emigrant şi pe care nimic nu o poate eluda. 

De asemenea, Ting-Iong, altfel zis Agenţia morţilor, 
dispunea de fonduri speciale şi se ocupa cu închirierea 
„navelor cu cadavre”, ce plecau încărcate de la San 
Francisco spre Shang-Hai, Hong Kong sau Tien-Isin. Un 
nou comerţ, o nouă sursă de câştiguri! 

Abilul şi întreprinzătorul Ciung-Heu simţi asta. În clipa 
morţii sale, în 1866, era director al companiei Kuoang-Tan, 
din provincia cu acelaşi nume, şi director adjunct al 
Caseriei Fondurilor pentru Morți, de la San Francisco. 

În acea zi, Kin-Fo, nemaiavând nici tată, nici mamă, 
moştenea o avere evaluată la patru milioane de franci, 
plasată în acţiuni ale Băncii Centrale Califor-niene, pe care 
le păstră. 

Când îşi pierdu tatăl, tânărul moştenitor, în vârstă de 19 
ani, ar fi rămas singur, dacă nu ar fi fost Wang, de care nu 
se despărţea niciodată şi care îi ţinea loc de mentor şi de 
prieten. 

Dar cine era acest Wang? De şaptesprezece ani trăia în 
conacul din Shang-Hai. Trăise alături de tatăl lui Kin-Fo, 
apoi alături de acesta. Dar de unde venea el? Care îi era 
trecutul? 


Atâtea întrebări destul de simple, la care doar Ciung-Heu 
şi Kin-Fo ar fi putut răspunde. 

Şi, dacă ei ar fi considerat convenabil să răspundă, ceea ce 
nu era probabil, iată ce am fi aflat: 

Toţi ştiu că imperiul chinez este statul în care insurecţiile 
pot dura ani în şir, ridicând la arme sute de mii de oameni. 
Ori, în secolul al XVII-lea, celebra dinastie Ming, de origine 
chineză, domnea de trei sute de ani când, în 1644, şeful 
dinastiei, prea slab faţă de rebelii ce amenințau capitala, a 
cerut ajutor unui han tătar. 

Hanul nu s-a lăsat rugat, ci a pornit imediat la luptă, i-a 
gonit pe răsculați şi a profitat de situaţie ca să-l răstoarne 
pe cel care-l chemase în ajutor şi să-l proclame împărat pe 
fiul său, Ciun-Ce. 

De atunci, autoritatea tătară a înlocuit-o pe cea 
chinezească, iar tronul a fost ocupat de împărați 
manciurieni. 

Încet, încet, mai ales în clasele inferioare ale societăţii, 
cele două popoare s-au unit. Dar, printre familiile bogate 
din nord, separaţia dintre chinezi şi tătari s-a menţinut 
foarte strict. 

Astfel, chinezul pur se distingea foarte bine, mai ales în 
mijlocul provinciilor septentrionale ale imperiului. Acolo 
trăiau „neîmpăcaţii”, cei rămaşi credincioşi dinastiei 
decăzute. 

Tatăl lui Kin-Fo făcea parte dintre aceştia şi nu dezminţise 
tradiţiile familiei sale, care refuzase pactizarea cu tătarii; o 
răscoală împotriva dominaţiei străine, chiar după trei sute 
de ani de stăpânire, l-ar fi găsit gata de acţiune. 

E inutil de adăugat că fiul său, Kin-Fo, avea absolut 
aceleaşi idei politice. 

Ori, în 1860, domnea încă împăratul Shien-Fong, care 
declarase război Angliei şi Franţei, conflict ce s-a terminat 
cu tratatul de la Peking, din 25 octombrie al aceluiaşi an. 

Dar, înaintea acelei perioade, o răscoală formidabilă 
ameninţase deja dinastia conducătoare. Acei Ciang-Mao sau 


Tai-Ping, numiţi „rebelii cu păr lung”, cuceriseră Nan-King 
în 1853 şi Shang-Hai în 1855. 

După moartea lui Shien-Fong, tânărul său fiu s-a chinuit 
să-i alunge pe aceşti Tai-Ping. Fără viceregele Li, fără 
prinţul Kong şi, mai ales, fără colonelul englez Gordon, 
poate că n-ar fi reuşit să-şi salveze tronul. 

Aceşti Tai-Ping, duşmani declaraţi ai tătarilor, rebeli foarte 
bine organizaţi, voiau să înlocuiască dinastia Tsing cu Wang. 

Formau patru grupuri distincte. Primul, cu stindard negru, 
însărcinat să ucidă. Al doilea, cu stindard roşu, însărcinat să 
incendieze. Al treilea, cu stindard galben, se ocupa cu 
jafurile. Al patrulea, cu stindard alb, le aproviziona pe 
celelalte trei. 

În Kiang-Su au avut loc importante operaţiuni militare. Su- 
Ceu şi Kia-Hing, aflate la cinci leghe de Shang-Hai, au căzut 
în mâinile răsculaților şi au fost reluate, cu greu, de trupele 
imperiale. Shang-Hai, foarte ameninţat, fu chiar atacat, pe 
18 august 1860, pe rând generalii Grant şi Montauban, 
comandând armata franco-engleză, trăgeau cu tunurile în 
forturile din Pei-Ho. 

Ori, în acea epocă, Ciung-Heu, tatăl lui Kin-Fo, stătea nu 
departe de Shang-Hai, pe lângă podul pe care inginerii 
chinezi îl construiseră peste râul Su-Ceu. Răscoala rebelilor 
tai-ping nu era văzută de el ca un rău, pentru că avea drept 
scop îndepărtarea dinastiei tătare. 

lată deci în ce condiţii, în seara de 18 august, după ce 
rebelii fuseseră goniţi din Shang-Hai, uşa casei lui Ciung- 
Heu se deschise brusc. 

Un fugar, ce putea fi descoperit de urmăritorii săi, căzu la 
picioarele lui Ciung-Heu. Nefericitul nu mai avea arme cu 
care să se apere. Dacă acel căruia îi cerea adăpost îl dădea 
pe mâinile soldaţilor, era pierdut! 

Tatăl lui Kin-Fo nu era omul care să trădeze un tai-ping ce 
se refugiase în casa lui. 

Închise uşa, apoi zise: 


— Nu vreau să ştiu şi nu voi afla niciodată cine eşti, ce ai 
făcut, de unde vii! îmi eşti oaspete şi, prin urmare, vei fi în 
siguranţă la mine acasă. 

Fugarul vru să vorbească, să-şi exprime recunoştinţa... 
Dar de abia se ţinea pe picioare. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Ciung-Heu. 

— Wang. 

Chiar Wang a fost cel salvat prin generozitatea lui Ciung- 
Heu, generozitate ce-l putea costa viaţa, dacă ar fi fost 
bănuit că adăpostea un rebel. Dar Ciung-Heu făcea parte 
dintre oamenii de modă veche, pentru care ospitalitatea era 
sacră. 

(După câţiva ani, răscoala rebelilor fusese reprimată 
definitiv. în 1864, împăratul tai-ping, asediat la Nan-King, se 
otrăvise ca să nu cadă viu în mâinile imperialiştilor.) 

Din acea zi, Wang rămase în casa binefăcătorului său. 
Niciodată nu i s-a cerut să-şi dezvăluie trecutul. Nimeni nu 
i-a pus întrebări pe această temă. 

Poate că se temeau să nu afle prea multe! Se spunea că 
atrocitățile comise de răsculați au fost oribile. Sub ce 
stindard servise Wang: galben, roşu, negru sau alb? Mai 
bine era să nu se ştie şi să se păstreze iluzia că n-ar fi 
aparţinut decât coloanei de aprovizionare. 

De altfel, încântat de soarta sa, Wang rămase oaspetele 
acestei case primitoare. 

După moartea lui Ciung-Heu, fiul său nu putu să se mai 
despartă de el, într-atât de obişnuit era cu tovărăşia acestui 
personaj amabil. 

Dar, în realitate, în perioada în care începe această 
poveste, cine ar fi recunoscut un tai-ping, adică un măcelar, 
un tâlhar sau un incendiator - la alegere - în acest filosof de 
cincizeci şi cinci de ani, acest moralist cu ochelari, acest 
chinez cu ochii ridicaţi către tâmple şi mustață tradiţională? 

Cu roba sa lungă şi de culoare ştearsă, centura ridicată 
spre piept din cauza unui început de burtă, având capul 
acoperit conform cerinţelor imperiale, adică purtând o 


pălărie din blană cu borurile ridicate de-a lungul unei calote 
din care ieşeau smocuri de firişoare roşii, cine n-ar fi zis că 
este un adevărat profesor de filosofie, unul dintre savanții 
ce folosesc curent cele optzeci de mii de caractere ale 
scrierii chinezeşti, un literat cu un dialect superior, un prim 
laureat al examenului de doctorat, având dreptul de a trece 
pe sub poarta mare a Pekingului, rezervată doar Fiului 
Cerului? 

Poate că, uitându-şi trecutul plin de orori, rebelul devenise 
bun în contact cu cinstea lui Ciung-Heu şi pornise pe calea 
filosofiei speculative! 

lată de ce în această seară, Kin-Fo şi Wang, nedespărţiţi, 
erau împreună la Canton, iar apoi, după ospăţul de rămas 
bun, cei doi mergeau pe chei căutând vaporul ce trebuia să- 
i ducă repede la Shang-Hai. 

Kin-Fo mergea tăcut, chiar puţin îngrijorat. Wang, 
uitându-se în dreapta, în stânga, filosofând cu luna, cu 
stelele, trecea zâmbitor pe sub Poarta Eterna Puritate, ce 
nu i se părea prea înaltă pentru el, pe sub Poarta Eternei 
Bucurii, ce i se părea deschisă spre propria sa existenţă şi 
văzu dispărând în beznă turnurile pagodei „Cinci Sute de 
Zeităţi”. 

Vaporul Perma se găsea acolo, gata de plecare. Kin-Fo şi 
Wang se instalară în cele două cabine rezervate pentru ei. 
Curentul rapid al fluviului Perlelor imprimă vasului o viteză 
ridicată. 

Steamerul trecu ca o săgeată printre ruinele lăsate, ici şi 
colo, de tunurile franţuzeşti, prin faţa pagodei cu nouă etaje 
de la Haf-Way, înaintea limbii de pământ Jardyne, de lângă 
Whampoa, unde se udă cele mai mari clădiri, printre 
insulițe şi estacadele de bambus de pe cele două maluri. 

Cei o sută cincizeci de kilometri, adică aproximativ două 
sute şaizeci de li, ce separă Cantonul de gura fluviului, fură 
parcurşi în timpul nopţii. 

În zori, Perma trecea de Gura Tigrului, apoi de cele două 
bare ale estuarului. Culmea Victoria de pe insula Hong- 


Kong, înaltă de o mie opt sute douăzeci şi cinci de picioare, 
apăru o clipă prin aburii dimineţii. După cea mai fericită 
traversare, Kin-Fo şi filosoful, ajunşi pe apele gălbui ale 
fluviului Albastru, debarcau la Shang-Hai, pe litoralul 
provinciei Kiang-Nan. 

III. 

Un proverb chinezesc spune: 

Când săbiile vor rugini şi hârleţele vor luci, Când 
închisorile vor fi goale şi hambarele pline, Când treptele 
templelor vor S. tocite de paşii credincioşilor şi curţile 
tribunalelor acoperite de iarbă, Când medicii vor merge pe 
jos şi brutarii călare Imperiul va fi condus bine. 

Proverbul e bun. S-ar putea aplica tuturor statelor din 
Vechea şi Noua Lume. Dar, dacă există un stat în care acest 
deziderat este încă departe de a se realiza, acesta este 
chiar Imperiul Celest. Aici, săbiile lucesc şi hârleţele 
ruginesc, închisorile sunt pline şi hambarele goale. Brutarii 
şomează mai mult decât medicii şi, dacă pagodele atrag 
credincioşii, tribunalele, în compensație, nu duc lipsă de 
clientelă. 

De altfel, o ţară cu o suprafaţă de o sută optzeci de mii de 
mile pătrate, care, de la nord la sud măsoară mai mult de 
opt sute de leghe şi de la est la vest peste nouă sule, ce 
numără optsprezece mari provincii, fără a mai vorbi de 
statele tributare: Mongolia, Manciuria, Tibetul, Tonkingul, 
Coreea, Insulele Liu-Ciu etc, nu poate fi decât imperfect 
administrată. Dacă chinezii se cam îndoiesc de lucrul 
acesta, străinii îşi dau seama foarte clar. Singur, doar 
împăratul, închis în palatul său, ale căror porţi le trece 
destul de rar, la adăpostul zidurilor unui triplu oraş, acest 
Fiu al Cerului, tată şi mamă pentru supuşii săi, făcând şi 
desfăcând legile după pofta lui, având drept de viaţă şi de 
moarte asupra tuturor şi căruia îi aparţin, prin naştere, 
veniturile imperiului, acest suveran înaintea căruia frunţile 
se târăsc prin praf, găseşte că totul merge foarte bine în 


cea mai bună dintre lumi. Nu trebuie să încerci să-i arăţi că 
se înşală. Un Fiu al Cerului nu se înşală niciodată. 

Avusese Kin-Fo vreun motiv să creadă că era mai bine ca 
ţara să fie guvernată în manieră europeană decât 
chinezească? Aşa am fi tentaţi să credem. De altfel, el nu 
locuia în Shang-Hai, ci în afara acestuia, pe o porţiune 
concesionată englezilor ce avea un fel de autonomie foarte 
apreciată. 

Shang-Hai, oraşul propriu-zis, este situat pe malul stâng al 
micului râu Huang-Pu care, unindu-se într-un unghi drept 
cu Wusung, se amestecă apoi cu Yang-Ise-Kiang sau fluviul 
Albastru, după care se pierde în Marea Galbenă. Are formă 
ovală, alungită de la nord la sud, este înconjurat de ziduri 
înalte, cu cinci porţi ce se deschid în cartierele periferice. O 
reţea încâlcită de străduţe pavate pe care le curăţă 
măturile mecanice, prăvălii întunecate, fără vitrine sau 
tejghele, unde lucrează vânzători dezbrăcaţi până la brâu, 
nici o trăsură, nici o lectică, câţiva călăreţi, câteva temple 
indigene şi capele străine, ca locuri de plimbare o grădină 
cu.arbugşti de ceai şi un câmp destul de mlăştinos, pe locul 
unor foste orezarii, emanând miros de baltă; pe aceste 
străduţe, în aceste case mici, o populaţie de două sute de 
mii de locuitori - acesta este oraşul în care nu mulţi doresc 
să stea, dar care are o importanţă comercială destul de 
mare. 

De fapt, aici, după tratatul de la Nan-King, străinii au avut 
pentru prima oară dreptul de a fonda agenţii comerciale. 
Acest fapt a însemnat o poartă larg deschisă în China 
pentru comerţul european. în afară de Shang-Hai şi de 
suburbiile sale, guvernul a.concesionat, în schimbul unei 
rente anuale, trei bucăţi din teritoriu - francezilor, 
englezilor şi americanilor; aceştia sunt în jur de două mii. 

Despre concesiunea franceză nu sunt multe de spus. Este 
cea mai puţin importantă. Se află în partea de nord a 
oraşului şi se întinde până la râul Yang-King-Pang, care o 
separă de teritoriul englez. Aici se ridică bisericile 


lazariştilor şi ale iezuiţilor, care deţin, la patru mile de 
Shang-Hai, colegiul Tsikave, unde învaţă chinezi. Dar 
această micuță colonie franceză nu-şi egalează nici pe 
departe vecinele. Din zece firme comerciale, fondate în 
1861, n-au mai rămas decât trei, iar Oficiul de scont a 
preferat să se stabilească pe concesiunea engleză. 

Teritoriul american ocupă partea dinspre Wusung. Se 
desparte de cel englez prin pârâul Su-Ceu, peste care se 
află un pod din lemn. Aici se văd hotelul Astor, biserica 
misionarilor şi sunt instalate docuri pentru repararea 
navelor europene. 

Dintre cele trei concesiuni, cea mai înfloritoare este, de 
departe, cea engleză. Locuinţe somptuoase pe chei, case cu 
verande şi grădini, palatul prinților comerţului, Oriental 
Bank, „hong”-ul celebrei firme Dent, birourile Jardyne, 
Russel şi ale altor mari negustori, clubul englezesc, teatrul, 
terenul pentru jocul cu mingea, parcul, hipodromul, 
biblioteca, iată ce cuprindea bogata comunitate anglo- 
saxonă, care îşi merită denumirea de „colonie model”. 

lată de ce, pe acel teritoriu privilegiat, sub patronajul unei 
administrații liberale, nu te mirai să găseşti, cum zicea 
domnul Leon Rousset, „un oraş chinezesc cu totul deosebit, 
care nu are analog nicăieri în altă parte”. 

Astfel că, pe acest colţişor de pământ, un străin venit pe 
calea pitorescului fluviu Albastru vedea patru steaguri 
fluturând în vânt: cele trei culori franţuzeşti, yahtul 
Regatului Unit, stelele americane şi crucea Sfântului 
Andrei, galbenă pe fond verde, a Imperiului Florilor. 

Împrejurimile Shang-Haiului, ţinut de şes, fără un arbore, 
tăiat de drumuri pietruite şi înguste, şi de poteci ce se 
intersectează în unghi drept, cu rezervoare de apă şi 
stropitori pentru imensele orezarii, având canale pe care 
plutesc jonci ce par a eşua în mijlocul câmpului, reprezintă 
un tablou imens, foarte verde, căruia îi lipseşte rama. 

La sosirea ei, nava Perma acostase la cheiul portului 
indigen, în faţa mahalalei estice a Shang-Haiului. Acolo au 


debarcat Kin-Fo şi Wang în acea după-amiază. 

Vânzoleala oamenilor agitaţi era intensă pe mal şi de 
nedescris pe râu. Sute de jonci, vase cu flori, sampane - un 
fel de gondole conduse cu godia, alte ambarcaţiuni de 
diverse mărimi, formau parcă un oraş plutitor, unde trăia o 
populaţie maritimă ce nu poate fi evaluată sub patruzeci de 
mii de suflete, populaţie ce trăieşte destul de prost, iar cei 
mai înstăriți nu se ridică până la nivelul scribilor sau al 
mandarinilor. 

Cei doi prieteni se plimbară pe chei, în mijlocul mulţimii 
pestriţe, formată din negustori de toate felurile, vânzători 
de arahide, portocale, nuci de cocos sau grepfrut, marinari 
de diverse naţionalităţi, sacagii, ghicitori, preoţi budişti, 
lamaişti, preoţi catolici îmbrăcaţi chinezeşte, cu coadă şi 
evantai, soldaţi indigeni, „ti-paos”, jandarmi şi un fel de 
comis-voiajori, ce lucrează pentru negustorii europeni. 

Kin-Fo, cu evantaiul în mână, plimbându-şi privirea 
indiferentă peste mulţime, nu părea deloc interesat de ceea 
ce se întâmpla în jurul lui. Nici sunetul metalic al piaştrilor 
mexicani, nici cel al talerilor de argint sau cel al monedelor 
de aramă, pe care vânzătorii şi cumpărătorii le schimbau cu 
zgomot, nu-i atrăgeau atenţia. El putea să cumpere, cu 
banii jos, întreaga mahala. 

Wang însă îşi deschise uriaşa umbrelă, decorată cu 
monştri negri, fiind permanent preocupat, cum trebuie să 
fie un chinez de neam bun, căutând pretutindeni ceva de 
observat. 

Trecând prin faţa porţii de răsărit, privirea îi căzu, din 
întâmplare, pe o duzină de cuşti din bambus unde se 
strâmbau capetele unor criminali executaţi în ajun. 

— Poate, zise el, există ceva mai bun de făcut pe lume 
decât să tai capete. Şi anume, să le faci mai înțelepte. 

Fără îndoială, Kin-Fo nu auzi reflecţia lui Wang, care l-ar fi 
mirat, ştiind că venea din partea unui fost tai-ping. 

Cei doi urmau cheiul ce înconjura zidurile oraşului 
chinezesc. 


La marginea mahalalei, în clipa în care tocmai intrau pe 
teritoriul concesiunii franceze, un indigen, îmbrăcat într-o 
robă lungă, albastră, atrăgea mulţimea lovind cu un beţişor 
un corn de bivol ce scotea un sunet strident. 

— Un „sien-ceng”, zise filosoful. 

— Ce contează? răspunse Kin-Fo. 

— Prietene, zise Wang, cere-i să-ţi ghicească norocul. Ai un 
motiv, din moment ce te însori. 

Kin-Fo vru să plece mai departe, dar Wang îl opri. 

Sien-ceng-ul este un fel de prezicător popular care, pentru 
câţiva bănuţi, ghiceşte viitorul. Nu are alte unelte 
profesionale decât o colivie în care ţine o păsărică, colivie 
pe care o agaţă de un nasture al robei sale, şi un joc de 
şaizeci şi patru de cărţi, reprezentând chipuri de zei, 
oameni sau animale. 

Chinezii de orice condiţie socială, în general superstiţioşi, 
nu pun prea mare preţ pe profeţiile unui sien-ceng care, de 
altfel, nici el nu se ia în serios. 

La un semn al lui Wang, ghicitorul întinse pe pământ un 
covoraş de stambă, puse pe acesta colivia, îşi scoase cărţile, 
le bătu şi le etala pe covoraş, astfel ca figurile să nu se vadă. 

Apoi deschise uşiţa coliviei. Păsărică ieşi, alese o carte şi 
intră înapoi, după ce primi un bob de orez ca recompensă. 

Prezicătorul întoarse cartea. Aceasta avea un chip de 
bărbat şi un text, scris în kunanruna, limba mandarină din 
nord, limba oficială, cea a oamenilor instruiți. 

Apoi, adresându-i-se lui Kin-Fo, prezicătorul îi spuse - ceea 
ce oricare dintre confrații săi, din orice ţară din lume, ar fi 
prevestit fără să se compromită - că, după ce va depăşi o 
încercare viitoare, se va bucura de zece mii de ani de 
fericire. 

— Una, doar una! zise Kin-Fo, apoi voi fi liniştit tot restul 
vieţii. 

După care aruncă pe jos un taler de argint, asupra căruia 
profetul se repezi precum un câine înfometat la un os cu 
măduvă. Nu era obişnuit cu un asemenea chilipir. 


Apoi Wang şi elevul său se îndreptară către colonia 
franceză, cel dintâi gândindu-se la această predicţie ce se 
potrivea bine cu propriile sale teorii asupra fericirii, al 
doilea ştiind bine că nimic nu-l putea atinge. 

Trecură astfel prin faţa Consulatului Franţei, urcară 
puntea aruncată peste Yang-King-Pang, traversară râul, 
porniră oblic peste teritoriul englez, ca să ajungă pe cheiul 
portului european. 

Era tocmai ora prânzului. Lumea afacerilor, foarte activă 
în cursul dimineţii, se linişti brusc, ca vrăjită. Ziua 
comercială se încheia astfel, iar liniştea îi succeda agitaţiei, 
chiar şi în oraşul englez, devenit chinezesc din acest punct 
de vedere. 

În acest moment, câteva nave străine sosiră în port, cele 
mai multe sub pavilionul Marii Britanii. Nouă din zece, 
trebuie spus, sunt încărcate cu opiu. Această substanţă 
degradantă, otrava pe care Anglia o distribuie Chinei, 
produce o cifră de afaceri ce depăşeşte două sute şaizeci de 
milioane de franci şi aduce trei sute la sută beneficiu. în 
zadar a încercat guvernul chinez să oprească importul de 
opiu în Imperiul Celest. Războiul din 1841 şi tratatul de la 
Nan-King au dat intrare liberă acestei mărfi englezeşti şi 
câştig de cauză prinților negustori. Trebuie adăugat că, 
dacă guvernul de la Peking a ajuns până la condamnarea la 
moarte a oricărui chinez ce vinde opiu, corupţia la nivel 
înalt e la ea acasă. Se crede chiar că mandarinul 
guvernator al Shang-Haiului încasează anual un milion, 
numai ca să închidă ochii asupra uneltirilor personalului 
administrativ. 

Evident, nici Kin-Fo, nici Wang nu se dedau la acest prost 
obicei de a fuma opiu, care duce rapid la moarte, prin 
slăbirea excesivă a organismului. 

Niciodată nu pătrunsese nici măcar o uncie din această 
substanţă în locuinţa bogată la care ajunseră cei doi 
prieteni, la o oră după debarcarea pe cheiul Shang-Haiului. 

Wang, din nou surprinzător pentru un fost tai-ping, spuse: 


— Există lucruri mai bune de făcut decât să imporţi 
depravarea unui întreg popor. Comerţul e bun, dar filosofia 
e mult mai bună. Înainte de orice, să fim filosofi! 

IV. 

Yamenul este un ansamblu de construcţii diverse, aranjate 
în linie, iar o a doua linie de chioşcuri şi pavilioane o taie pe 
prima perpendicular. De obicei, yamenul este locuinţa 
mandarinilor de rang înalt şi aparţine împăratului. Dar nu 
le este interzis chinezilor bogaţi să aibă unul în proprietate 
personală. Într-o asemenea locuinţă somptuoasă locuia Kin- 
Fo. 

Wang şi elevul său se opriră la poarta principală, deschisă 
spre vasta incintă ce înconjoară diversele construcţii ale 
yamenului, grădinile şi curţile sale. 

Dacă, în locul casei unui simplu particular, ar fi fost cea a 
unui magistrat mandarin, o tobă mare ar fi ocupat primul 
loc sub streaşină decupată şi pictată a porţii. 

Acolo, noapte şi zi, ar fi venit să bată în tobă cei 
administraţi, cerând să li se facă dreptate. Dar, în locul 
acelei mari tobe a plângerilor, vase impunătoare de 
porțelan ocupau intrarea în yamen conţinând ceai rece, 
reînnoit continuu prin grija intendentului. Vasele se aflau la 
dispoziţia trecătorilor, generozitate ce-i făcea cinste lui Kin- 
Fo. Aşa că el era bine văzut, cum se spune, de vecinii săi de 
la răsărit şi de cei de la apus. 

La venirea stăpânului, servitorii alergară repede la poartă, 
să-l primească. Camerişti, valeţi, portari, purtători de 
scaune, rândaşi, paznici, vizitii, servitori, bucătari, toţi cei 
care muncesc într-o gospodărie chinezească, se înşiruiră, la 
ordinul intendentului. O duzină de culi, angajaţi lunar doar 
pentru muncile grele, stăteau ceva mai în spate. 

Intendentul îi ură bun venit stăpânului casei. Acesta făcu 
un semn din mână şi trecu repede. 

— Sun? întrebă el. 

— Sun! zise Wang zâmbind. Dacă Sun ar fi fost aici, n-ar 
mai fi fost el! 


— Unde este Sun? repetă Kin-Fo. 

Intendentul trebui să mărturisească faptul că nici el, nici 
altcineva nu ştia ce se întâmplase cu Sun. 

Sun era primul camerist, deci foarte apropiat lui Kin-Fo, 
de care acesta nu se putea lipsi în nici un fel. 

Era deci Sun un servitor model? Nu. Era imposibil să-şi 
facă cineva datoria mai prost decât el. Distrat, incoerent, 
neîndemânatic la treabă şi la vorbă, tare lacom, cam laş, un 
adevărat chinez, dar fidel totuşi, şi singurul ce avea darul 
să-l scoată pe Kin-Fo din apatie. Kin-Fo găsea de douăzeci 
de ori pe zi motive să se supere pe Sun şi, dacă nu-l certa 
decât de zece ori, era de-ajuns pentru a ieşi din nepăsarea 
sa obişnuită. Era însă un servitor curat, fără îndoială. 

De altfel, Sun venea singur să fie pedepsit, când merita, 
aşa cum fac majoritatea servitorilor chinezi. Stăpânul său 
nu-l ierta însă. Loviturile de nuia plouau pe umerii săi, dar 
pe Sun nu-l deranjau prea tare. 

El era mult mai sensibil la scurtarea repetată a cozii 
împletite pe care o purta pe spate, pedeapsă pe care Kin-Fo 
i-o aplica de câte ori greşea grav. 

Toată lumea ştie, de altfel, cât de mult ţin chinezii la acest 
apendice bizar. Pierderea cozii este cea dintâi pedeapsă 
aplicată criminalilor! Reprezintă o dezonoare pe viaţă! De 
aceea, nefericitul valet nu se temea de nimic mai mult decât 
să fie condamnat la pierderea unei bucăţi clin coadă. Cu 
patru ani în urmă, când Sun intrase în serviciul lui Kin-Fo, 
coada lui, una dintre cele mai frumoase din Imperiul Celest, 
măsura un metru şi douăzeci şi cinci de centimetri. Acum, 
nu mai avea decât cincizeci şi şapte de centimetri. 

Continuând astfel, Sun avea să fie chel peste doi ani! 

Între timp, Wang şi Kin-Fo, urmaţi cu respect de servitori, 
traversară grădina, ai cărei arbori erau puşi, majoritatea, în 
vase de lut şi tunşi cu multă artă, înfăţişând animale 
fantastice. După aceea, ocoliră bazinul, populat cu gura-mi 
şi peşti roşii. Apele acestuia, foarte limpezi, dispăreau sub 
florile mari de nelumbo, cel mai frumos nufăr originar din 


Imperiul Celest. Salutară un patruped hieroglific, pictat în 
culori violente pe un perete, ca frescă simbolică, şi 
ajunseră, în cele din urmă, la uşa principalei clădiri a 
yamenului. 

Casa era compusă dintr-un parter şi un etaj, şi era ridicată 
pe o terasă la care aveai acces prin şase trepte de 
marmură. împletituri din bambus erau întinse drept 
copertine în faţa uşilor şi a ferestrelor, ca să facă 
suportabilă temperatura excesivă, favorizând aerisirea 
interioară. Acoperişul plat contrasta cu acoperişurile 
fanteziste ale pavilioanelor risipite ici şi colo prin incinta 
yamenului şi ale căror creneluri, ţigle multicolore şi 
cărămizi, decupate în arabescuri fine, desfătau privirea. 

Înăuntru, cu excepţia camerelor special rezervate lui 
Wang şi Kin-Fo, nu se mai aflau decât săli înconjurate de 
cabinete cu pereţi transparenţi, pe care erau pictate 
ghirlande de flori sau erau inscripţionate sentinţe morale 
cu care chinezii nu sunt deloc zgârciţi. 

Pretutindeni vedeai scaune ciudat răsucite, din lut sau 
porțelan, din lemn sau marmură, fără a uita cele câteva 
duzini de perne foarte moi şi îmbietoare; pretutindeni, 
lămpi sau felinare cu forme variate, cu abajururi din sticlă 
nuanţată în culori tandre, mai împodobite cu ciucuri, 
franjuri şi alte podoabe decât o catârcă spaniolă; de 
asemenea, mici mese de ceai, denumite cea-ki, nelipsite 
mobilierului chinezesc. 

Cât despre cizelurile de fildeş, bronzurile încrustate cu 
email negru, vasele în care ardeau mirodenii, obiectele 
lăcuite ornamentate cu filigrane de aur în relief, piesele din 
jad alb ca laptele sau verde smarald, vasele rotunde sau în 
formă de prismă ale dinastiilor Ming şi Tsing, porţelanurile 
încă şi mai rare ale dinastiei Yen, emailurile cloazonate, 
roşii sau galben translucid, al căror secret nu se mai 
cunoaşte azi, ar fi trebuit nu să pierzi, ci să petreci ore în 
şir doar ca să le numeri. Această luxoasă locuinţă oferea 


întreaga fantezie chinezească, îmbinată cu confortul 
european. 

De fapt, Kin-Fo, cum s-a mai spus deja'şi cum gusturile 
sale o demonstrează, era un adept al progresului. Nu era 
refractar la importul nici unei invenţii moderne a 
occidentalilor. El aparţinea acelei categorii de Fii ai Cerului, 
încă prea rari, pe care îi seduc ştiinţele fizice şi chimice. Nu 
făcea deci parte dintre barbarii care au tăiat primele fire 
electrice pe care firma Reynolds a vrut să le pună până la 
Wusung cu scopul de a afla mai rapid că soseşte 
corespondenţa engleză şi americană, nici dintre acei 
mandarini înapoiaţi care, pentru a nu permite cablarea 
submarină a Shang-Haiului de Hong-Kong, i-au obligat pe 
electricieni să fixeze cablul de un vas ce plutea pe râu, în 
loc să-l prindă de un punct oarecare de pe uscat. 

Nu! Kin-Fo li se alătura compatrioţilor săi ce aprobau 
guvernul pentru că fondase arsenalele şi şantierele de la 
Fu-Ceao sub conducerea inginerilor francezi. Avea şi acţiuni 
la compania ce deţinea vapoare chinezeşti ce navigau între 
Tien-Tsing şi Shang-Hai în interes pur naţional şi era 
interesat, de asemenea, de navele de mare viteză ce ajung 
de la Singapore mai repede cu trei sau patru zile decât 
poşta engleză. 

Am arătat deja că progresul fusese introdus chiar şi în 
interiorul locuinţei sale. Astfel, aparatele telefonice realizau 
legătura între diversele clădiri ale yamenu-lui său. Soneriile 
electrice făceau legătura între camerele casei sale. In 
timpul sezonului rece, făcea focul şi se încălzea fără ruşine, 
mai îndrăzneţ decât compatrioţii săi ce îngheţau în faţa 
vetrei goale, îmbrăcându-se cu patru rânduri de haine! 

Locuinţa sa era luminată cu gaz, ca a inspectorului 
general al vămilor din Peking, ca a bogătaşului Yang, un 
mare proprietar din Imperiul de Mijloc! In sfârşit, 
dispreţuind folosirea scrisului în corespondenţa lui intimă, 
metodă ce-i părea învechită, progresistul Kin-Fo, cum se va 


vedea curând, adoptase fonograful, perfecţionat de Edison 
la un nivel deosebit. 

Astfel, elevul filosofului Wang avea, atât în partea 
materială a vieţii, cât şi în cea morală, tot ce îi trebuia 
pentru a fi fericit. Dar nu era! II avea pe Sun care îi alunga 
uneori apatia cotidiană, dar nici măcar Sun nu-i putea 
aduce fericirea! 

E drept că, cel puţin pentru moment, Sun, care nu era 
niciodată acolo unde ar fi trebuit să fie, nu se arăta deloc. 
Probabil că avea să-şi reproşeze vreo greşeală gravă, vreo 
neîndemânare grosolană comisă în absenţa stăpânului său 
şi, clacă nu se temea pentru umerii săi, obişnuiţi cu nuiaua, 
sigur tremura pentru coada sa. 

— Sun! strigase Kin-Fo intrând în vestibulul în care 
dădeau toate sălile din stânga şi clin dreapta, iar vocea lui 
indica o nerăbdare prost mascată. 

— Sun! repetase Wang, ale cărui sfaturi bune şi mustrări 
nu avuseseră nici un efect asupra incorigibilului valet. 

— Să-1 găsiţi pe Sun şi să mi-l aduceţi! spuse Kin-Fo, 
adresându-i-se intendentului, care îi trimise pe toţi în 
căutarea celui ce era de negăsit. 

Wang şi Kin-Fo rămaseră singuri. 

— Înţelepciunea, zise atunci filosoful, îi porunceşte 
călătorului ce se întoarce acasă să se odihnească o vreme. 

— Atunci, să fim înţelepţi! răspunse simplu elevul lui 
Wang. 

Şi, după ce i-a strâns mâna filosofului, se îndreaptă către 
apartamentul său, în vreme ce Wang pornea spre camera 
sa. 

Rămas singur, Kin-Fo se întinse pe unul dintre acele divane 
moi, de fabricaţie europeană, pe care un tapiţer chinez n-ar 
fi reuşit niciodată să-1 capitoneze atât de confortabil. Acolo, 
începu să se gândească. Oare la căsătoria lui cu amabila şi 
frumoasa femeie ce urma să-i devină tovarăşă de viaţă? 

Da, şi nu trebuie să ne mirăm, căci se afla în ajunul 
întâlnirii cu ea. De fapt, această încântătoare persoană nu 


locuia la Shang-Hai. Ea stătea la Peking şi Kin-Fo îşi zise că 
ar fi bine să o anunţe de întoarcerea sa la Shang-Hai şi de 
viitoarea lui plecare spre capitala Imperiului Celest. 

Chiar dacă simţea o anumită dorinţă, o uşoară nerăbdare 
de a o revedea, acest lucru nu era deplasat. Desigur, nutrea 
o adevărată afecţiune pentru ea! Wang îi demonstrase 
aceasta după regulile indiscutabile ale logicii, şi acest 
element nou, introdus în existenţa lui, ar putea aduce 
necunoscuta... fericire... care, poate... 

Kin-Fo visa deja cu ochii închişi. Aţipise şi ar fi dormit, dacă 
n-ar fi simţit o uşoară atingere pe mâna sa dreaptă. 

Instinctiv, degetele lui se strânseră şi apucară un corp 
cilindric şi uşor noduros, de grosime rezonabilă, pe care era 
obişnuit să-l manevreze. 

Kin-Fo nu se putea înşela. In mâna dreaptă avea nuiaua, 
care îi fusese strecurată între degete, şi, în acelaşi timp, 
auzi aceste cuvinte, pronunţate cu un ton resemnat: 

— Când va vrea domnul! 

Kin-Fo se ridică şi, printr-o mişcare firească, ridică nuiaua 
pentru pedeapsă. Sun se găsea înaintea lui, aplecat, 
răbdător, oferindu-şi umerii. Sprijinin-du-se cu o mână pe 
covorul din cameră, în cealaltă avea o scrisoare. 

— În sfârşit, ai apărut! zise Kin-Fo. 

— Ai aiia! răspunse Sun. Nu-l aşteptam pe stăpânul meu 
decât mâine. Când va vrea domnul! 

Kin-Fo aruncă nuiaua. Sun, deşi era galben de obicei, păli. 

— Dacă tu îmi oferi spinarea fără altă explicaţie, înseamnă 
că meriţi o pedeapsă mai grea. Despre ce e vorba? 

— Despre scrisoarea asta... 

— Spune! strigă Kin-Fo, apucând scrisoarea pe care i-o 
arăta Sun. 

— Din neglijenţă, am uitat să v-o dau înainte de plecarea la 
Canton! 

— Opt zile de întârziere, tâlharule! 

— Am greşit, stăpâne! 

— Vino aici! 


— Sunt ca un biet crab fără picioare, ce nu poate să 
meargă! Ai aiia! Ultimul strigăt era unul disperat. Kin-Fo îl 
apucă pe Sun de coadă şi îi reteză capătul cu foarfecă. 

Probabil că picioarele îi crescură de îndată bietului crab, 
căci plecă în grabă, nu fără a lua de pe covor bucata din 
preţiosul apendice. De la cincizeci şi şapte de centimetri, 
coada lui Sun ajunse la cincizeci şi patru. 

Kin-Fo, liniştindu-se, se aşezase iar pe divan şi examina 
fără să se grăbească scrisoarea sosită în urmă cu opt zile. 
Se supărase pe Sun doar pentru neglijenţa dovedită, nu 
pentru întârziere. Cu ce l-ar fi putut interesa o scrisoare 
oarecare? N-ar fi fost binevenită decât dacă i-ar fi provocat 
o emoție. Lui, o emoție? 

Se uita la ea nepăsător. 

Plicul, din pânză scrobită, arăta adresa şi diverse timbre 
de culoarea vinului şi ciocolatei, având evidenţiate, sub un 
chip de bărbat, numerele doi şi şase sute. 

Asta însemna că venea din Statele Unite ale Americii! 

— Bine, zise Kin-Fo. O scrisoare de la corespondentul meu 
din San Francisco. Şi o aruncă într-un colţ al divanului. 

De fapt, ce-i putea transmite corespondentul său? Că 
titlurile ce-i formau aproape întreaga avere dormeau 
liniştite în caseriile Băncii Centrale Californiene? Că 
acţiunile urcaseră cincisprezece sau douăzeci de procente? 
Că dividendele le depăşeau pe cele de anul trecut, etc? 

Câteva mii de dolari în plus sau în minus nu-l impresionau 
deloc! 

Totuşi, la câteva minute după aceea, Kin-Fo luă iar 
scrisoarea şi rupse plicul; dar, în loc să o citească, ochii săi 
căutară mai întâi semnătura. 

— E, într-adevăr, o scrisoare de la corespondentul meu. 
Nu-mi poate vorbi decât despre afaceri. Pe mâine afacerile! 

Şi, pentru a doua oară, Kin-Fo se pregătea să o arunce, 
când privirea lui fu atrasă de un cuvânt subliniat de mai 
multe ori pe pagina a doua. Era cuvântul datorie, cu care 


corespondentul din San Francisco voia, în mod evident, să-i 
atragă atenţia clientului său din Shang-Hai. 

Kin-Fo se apucă atunci să citească de la început, şi citi de 
la primul până la ultimul rând, nu fără o anumită 
curiozitate, surprinzătoare din partea lui. 

Pentru o clipă, se încruntă; dar un fel de zâmbet 
dispreţuitor îi apăru pe chip, când termină de citit. 

Atunci Kin-Fo se ridică, făcu vreo douăzeci de paşi prin 
cameră, se apropie o clipă de tubul acustic ce-l punea în 
legătură directă cu Wang. Duse chiar cornetul la gură şi fu 
cât pe ce să sufle, dar se răzgândi, lăsă să-i cadă din mână 
şarpele de cauciuc şi veni să se întindă pe divan. 

— Pfu! făcu el. 

Kin-Fo era bine reprezentat de acest cuvânt. 

— Şi ea? murmură el. Ea este mult mai interesată decât 
mine de această situaţie! 

Se apropie apoi de o măsuţă lăcuită, pe care stătea o cutie 
prelungă, cizelată cu artă. Dar, când să o deschidă, se opri. 

— Ce-mi spunea în ultima scrisoare? murmură el. 

Şi, în loc să ridice capacul cutiei, apăsă un arc fixat la una 
dintre extremităţi. De îndată se auzi o voce catifelată: 

— Dragul meu frate mai mare! Nu mai sunt pentru tine 
floarea de Mei-hua, floarea de cais, cea de piersic? Dragul 
meu cu inima de piatră prețioasă, de o mie de ori, de zece 
mii de ori: bună ziua! 

Era vocea unei tinere, iar fonograful îi repeta cuvintele 
tandre. 

— Biata mea surioară! zise Kin-Fo. 

Apoi, deschizând cutia, scoase din aparat hârtia specială 
străbătută de mici canale, ce reproducea toate inflexiunile 
vocii îndepărtate şi o înlocui cu alta. 

Fonograful era atât de perfecţionat că era destul să 
vorbeşti tare pentru ca membrana să fie impresionată şi 
rola, mişcându-se ritmic datorită unui mecanism de ceas, să 
înregistreze cuvintele pe hârtia aparatului. 


Kin-Fo vorbi cam un minut. După vocea lui, la fel de 
liniştită, nu-ţi puteai da seama dacă era bucuros sau trist. 

El nu spuse decât trei sau patru fraze. După aceea, opri 
mişcarea fonografului, retrase hârtia specială pe care acul, 
acţionat de membrană, trasase canale oblice, 
corespunzătoare cuvintelor pronunţate. Apoi, punând 
hârtia într-un plic pe care-l lipi, scrise de la dreapta la 
stânga adresa următoare: 

Doamnei Le-U Bulevardul Cea-Cua, Peking. 

O sonerie electrică îl făcu de îndată pe cel însărcinat cu 
corespondenţa să alerge. 1 se dădu ordin să o ducă imediat 
la poştă. 

După un ceas, Kin-Fo dormea liniştit, strângând în braţe 
un „ciu-fu-jen”, un fel de pernă împletită din bambus, ce 
menţine în paturile chinezilor o temperatură medie, foarte 
apreciată la aceste latitudini calde. 

V 

— Tot n-ai nici o scrisoare pentru mine? 

— Vai! Nu, doamnă! 

— Ce lung mi se pare timpul, bătrână mamă! 

Aşa vorbea încântătoarea Le-U pentru a zecea oară în 
aceeaşi zi, în budoarul casei sale de pe bulevardul Cea-Cua, 
din Peking. „Bătrâna mamă” care-i răspundea şi căreia ea îi 
dădea această denumire folosită în China pentru 
servitoarele în vârstă, era bombănitoarea şi neplăcuta 
doamnă Nan. 

Le-U se căsătorise la optsprezece ani cu un învăţat de 
prim grad, ce colabora la vestitul Se-Ku-Isuan-Ciu. Acest 
savant avea o vârstă dublă faţă de a ei şi a murit la trei ani 
după unirea lor nepotrivită. 

Tânăra văduvă s-a trezit deci singură pe lume, la nici 
douăzeci şi unu de ani. Kin-Fo o văzuse în timpul unei 
călătorii pe care o făcuse la Peking, în acea perioadă. Wang, 
care o cunoştea, atrase atenţia nepăsătorului său elev 
asupra acestei încântătoare persoane. 


Kin-Fo se lăsă uşor convins de ideea schimbării condiţiilor 
sale de viaţă, spre a deveni soţul frumoasei văduve. Le-U nu 
s-a arătat insensibilă la propunerea primită. lată cum 
căsătoria, hotărâtă spre marea mulţumire a filosofului, 
trebuia celebrată imediat ce Kin-Fo, după ce dăduse la 
Shang-Hai dispoziţiile necesare, avea să se întoarcă la 
Peking. 

Nu se obişnuieşte, în Imperiul Celest, ca văduvele să se 
recăsătorească. Nu pentru că ele nu şi-ar dori, tot atât ca 
văduvele din ţările occidentale, ci pentru că nu prea au cu 
cine. Dacă Kin-Fo făcea excepţie de la regulă, asta se datora 
faptului că era un original. Le-U, o dată recăsătorită, nu ar 
mai fi avut dreptul să treacă pe sub „pae-lus”, arcuri 
comemorative pe care împăratul le ridică uneori în cinstea 
femeilor celebre prin fidelitatea lor faţă de soţul defunct. De 
exemplu, văduva lui Sung, care nu a mai părăsit niciodată 
mormântul soţului ei, văduva Kung-Kiang, care şi-a tăiat o 
mână, văduva Yen-Ciang, care s-a desfigurat ca semn al 
durerii conjugale. Dar Le-U credea că avea alte lucruri mai 
bune de făcut la cei douăzeci de ani ai ei. Urma să reia acea 
viaţă de supunere, singurul rol al femeii în familia 
chinezească, să renunţe la a mai vorbi despre lucruri din 
afara casei, să se conformeze preceptelor din cartea Li-nun 
despre virtuțile casnice şi a cărţii Nei-tso-pien despre 
obligaţiile conjugale, să regăsească acea consideraţie de 
care se bucură soţia care, în clasele elevate, nu mai este 
sclavă, aşa cum se crede, în general. 

Astfel, Le-U, inteligentă şi instruită, înţelegea ce loc urma 
să aibă în viaţa bogatului plictisit şi se simţea atrasă de el 
prin dorinţa de a-i demonstra că fericirea exista aici, pe 
pământ, resemnându-se pe de-a-ntregul cu soarta ce-i era 
hărăzită. 

La moartea lui, savantul nu-i lăsase prea multă avere 
tinerei văduve. Casa de pe bulevardul Cea-Cua era 
modestă. Insuportabila Nan era singura servitoare, dar Le- 


U se obişnuise cu manierele ei regretabile, care nu sunt 
specifice servitoarelor din Imperiul Florilor. 

Tânăra stătea, de obicei, în budoarul ei. Mobila ar fi părut 
destul de simplă, dacă n-ar fi fost darurile scumpe sosite de 
la Shang-Hai de două luni încoace. Pe pereţi atârnau câteva 
tablouri, între altele şi o capodoperă a bătrânului pictor 
Huan-Tse-Nen, ce ar fi atras atenţia cunoscătorilor, în 
mijlocul acelor acuarele chinezeşti cu cai verzi, câini violeţi 
şi copaci albaştri, creaţiile unor artişti moderni. 

Pe o masă lăcuită se desfăceau, precum nişte fluturi mari, 
cu aripile întinse, evantaie aduse de la vestita şcoală din 
Swatow. Pe o plafonieră de porțelan atârnau aranjamente 
elegante din flori artificiale, admirabil fabricate cu miez de 
Arabia papyrifera din insula Formosa, rivalizând cu nuferii 
albi, galbenele crizanteme sau crinii roşii din Japonia care 
se revărsau din jardieniere de lemn sculptat. 

Acest ansamblu era slab luminat căci împletituri de 
bambus puse la ferestre nu lăsau să treacă decât o lumină 
dulce, filtrând razele de soare. Un paravan magnific, făcut 
din pene mari de uliu, ale căror pete, artistic dispuse, 
compuneau un bujor mare, emblema frumuseţii în Imperiul 
Florilor, alături de două colivii în formă de pagodă, 
adevărate caleidoscoape cu cele mai strălucite păsări din 
India, câteva „tiemaols” şcolăreşti, ale căror plăci de sticlă 
vibrau la adierea vântului, mii de alte obiecte completau 
curioasa ornamentaţie a acestui budoar. 

— Nici o scrisoare încă, Nan? 

— Nu, doamnă, încă nu! 

Le-U era o tânără fermecătoare. Drăguţă, chiar şi pentru 
un european, cu tenul alb şi nu galben, avea ochi blânzi, ce 
urcau foarte puţin spre tâmple, păr negru, împodobit cu 
câteva flori de piersic fixate pe ace de jad verde, dinţi mici 
şi albi, sprâncene abia conturate cu o tuşă fină de cerneală 
de China. 

Nu-şi dădea cu cremă cu miere sau cu fard alb de Spania 
pe obraji, cum fac, de obicei, frumuseţile din Imperiul 


Celest, nici nu-şi rotunjea cu carmin buza inferioară, nici nu 
folosea alte farduri, pentru care curtea imperială cheltuie 
anual zece milioane de monede de aramă. Tânăra văduvă 
nu avea nevoie de aceste ingrediente artificiale. Ea ieşea 
puţin din casa ei de pe Cea-Cua şi nici atunci nu folosea 
asemenea măşti, pe care chinezoaicele le utilizează deseori 
în oraş. 

Cât despre toaleta lui Le-U, nimic mai simplu şi mai 
elegant. O rochie lungă cu patru cute, tivită cu un şiret 
brodat, sub aceasta o jupă plisată, apoi un pieptar 
ornamentat cu şnururi în filigran de aur, pantaloni prinşi pe 
talie cu o centură şi înnodaţi pe şosetele de mătase nanchin, 
papuci frumoşi, ornaţi cu perle. Nu-i mai trebuia nimic 
tinerei văduve pentru a fi fermecătoare, dacă mai adăugăm 
că mâinile ei erau fine şi că îşi păstra unghiile, lungi şi roz, 
în mici teci de argint, rafinat cizelate. 

Iar picioarele ei? Ei, bine, picioarele îi erau micuţe, nu 
datorită obiceiului barbar de a le deforma, obicei care, din 
fericire, tinde să dispară, ci pentru că natura i le făcuse 
astfel. Această „modă” durează de şapte sute de ani şi se 
datorează, probabil, unei prințese schilodite. Aplicarea ei 
cea mai simplă constă în îndoirea degetelor spre talpă, 
lăsând călcâiul intact, ceea ce face piciorul să pară un fel de 
trunchi de con, încurcă mult mersul, predispune la anemie 
şi nu are ca scop, aşa cum s-a crezut, gelozia soţilor. 

Aşa este tradiţia, de la cucerirea tătară. Acum nu se mai 
numără nici trei chinezoaice din zece care să se supună, de 
la o vârstă fragedă, acestei suite de operaţiuni dureroase, 
ce duc la deformarea piciorului. 

— Nu se poate să nu fi venit o scrisoare azi! zise iar Le-U. 
Uită-te, bătrână mamă! 

— M-am tot uitat! răspunse, cu obrăznicie, doamna Nan, 
care ieşi din cameră bodogănind. 

Le-U vru atunci să lucreze ceva, ca să se mai gândească şi 
în altă parte. Astfel se gândi la Kin-Fo, pentru că îi broda o 
pereche de pantofi din stofă, a căror realizare este exclusiv 


rezervată femeilor din gospodăriile chinezeşti, indiferent de 
rangul social. Dar, curând, se opri. 

Se ridică, luă dintr-o bombonieră câteva seminţe de 
pepene verde, care trosniră în dinţii ei micuţi, deschise o 
carte, Nushun, un cod de instrucţiuni din care orice soţie 
cinstită trebuie să citească. 

La fel cum primăvara este pentru muncă anotimpul 
favorabil, la fel sunt zorii momentul cel mai propice al zilei. 

Treziţi-vă dimineaţa, nu vă lăsaţi copleşite de dulceaţa 
somnului, îngrijiţi dudul şi cânepa. Toarceţi cu zel mătasea 
şi bumbacul. Virtutea femeilor este activitatea şi economia. 
Vecinii vă vor lăuda... Cartea se închise curând. Tandra Le- 
U nici măcar nu se gândea la ceea ce citea. „Unde e?” se 
întrebă ea. „A trebuit să meargă la Canton: S-a întors la 
Shang-Hai? Când va veni la Peking? Marea i-a fost 
favorabilă? Fie ca zeiţa Koanin să-l ajute!” 

Aşa spunea neliniştita tânără. Ochii îi căzură, neatenţi, 
asupra unei feţe de masă, artistic realizată, din mii de 
bucățele, un fel de mozaic de stofă, după moda portugheză, 
unde era desenată rața mandarină şi familia ei, simbol al 
fidelității. Apoi se apropie de o jardinieră şi culese o floare, 
la întâmplare. 

— Vai! zise ea. Nu e floarea de salcie verde, emblema 
primăverii, a tinereţii şi a bucuriei! E crizantema galbenă, 
semnul toamnei şi al tristeţii! 

Vru să lupte împotriva neliniştii ce pusese cu totul 
stăpânire pe ea. Lăuta ei era acolo. Degetele ei făcură să 
răsune corzile. Buzele tinerei murmurară primele cuvinte 
din cântecul Mâini unite, dar nu mai putu continua. 

„Scrisorile lui nu întârziau altă dată”, murmură ea. „Le 
citeam cu sufletul la gură. Sau, în locul rândurilor scrise, 
puteam să-i ascult vocea. Acest aparat îmi vorbea ca şi cum 
el ar fi fost lângă mine.” 

Şi Le-U se uită la un fonograf din apropiere, aşezat pe un 
gheridon* lăcuit, asemănător celui de care Kin-Fo se servea 
la Shang-Hai. Cei doi puteau astfel să-şi asculte vocile, în 


ciuda distanţei ce-i separa... Dar astăzi, ca de altfel de 
câteva zile, aparatul rămase mut şi nu mai spunea nimic 
despre gândurile celui absent. 

În acel moment intră bătrâna mamă. 

— lată-ţi scrisoarea! zise ea. 

Şi Nan ieşi, după ce îi dădu lui Le-U un plic cu timbru de 
Shang-Hai. 

Buzele tinerei schiţară un zâmbet. Ochii ei străluciră mai 
intens. Rupse repede plicul, fără a mai pierde timpul să-l 
contemple, cum avea obiceiul să facă... 

Respectivul plic nu conţinea o scrisoare, ci una dintre 
acele hârtii cu striaţii ce, potrivite în aparatul fonografic, 
reproduc toate inflexiunile vocii omeneşti. 

— Vai! Aşa îmi place şi mai mult! strigă Le-U, veselă. Cel 
puţin, îl voi auzi. Hârtia fu plasată pe rola fonografului, ce 
începu să se învârtească cu ajutorul mecanismului cu ceas. 
Apropiindu-se cu urechea de el, Le-U auzi un glas 
binecunoscut, ce-i spunea: „Surioară, ruina mi-a spulberat 
bogăţiile precum vântul de la răsărit spulberă frunzele 
galbene toamna! Nu vreau să te fac tovarăşă a mizeriei 
mele! Uită-l1 pe cel lovit de zece mii de nenorociri! 

Disperatul tău Kin-Fo!” 

Ce lovitură pentru tânăra femeie! O viaţă mai amară decât 
amara genţiană o aştepta acum. Da! Vântul spulberase 
speranţele sale o dată cu averea celui iubit! Dragostea pe 
care Kin-Fo o nutrea pentru ea se risipise pentru 
totdeauna. Prietenul ei nu credea decât în fericirea oferită 
de bogăţie. Vai! Biata Le-U! Acum părea un zmeu al cărui 
fir s-a rupt şi care se prăbuşeşte pe pământ... 

Chemată, Nan intră, ridică din umeri şi îşi conduse 
stăpâna în dormitor. Dai*, chiar dacă avea un pat încălzit 
artificial, cât de friguros i se păru culcuşul bietei Le-U! Iar 
cele cinci perioade de veghe ale nopţii nedormite i s-au 
părut îngrozitor de lungi... 

VI. 


A doua zi, Kin-Fo, al cărui dispreţ pentru lucrurile lumeşti 
nu se dezminţea nici măcar o clipă, plecă singur de acasă. 
Fără grabă, cobori pe malul drept al pârâului. Ajuns la 
podul de lemn, care face legătura dintre concesiunea 
engleză şi cea americană, traversă râul şi se îndreptă către 
o casă arătoasă, construită între biserica misionarilor şi 
Consulatul Statelor Unite. 

Pe frontispiciul acestei case se găsea o placă mare din 
aramă pe care se vedea această inscripţie, cu litere 
tumulare: 

CENTENARUL.. 

Kin-Fo împinse uşa, ce avea o acoperitoare capitonată, şi 
ajunse într-un birou împărţit în două compartimente printr- 
o simplă balustradă situată la înălţimea cotului. Câteva 
dosare, cărţi cu fermoare de nichel, un seif, două sau trei 
mese la care munceau angajaţii agenţiei, un birou sofisticat, 
rezervat onorabilului William ]. Bidulph, iată mobilierul 
camerei respective, ce părea să fie dintr-o casă de pe 
Broadway şi nu dintr-o locuinţă aflată pe malul Wusungului. 

William ]. Bidulph era agentul principal, în China, al 
companiei de asigurări împotriva incendiilor şi de viaţă, al 
cărei sediu social se afla la Chicago. Centenarul - un nume 
frumos, ce trebuia să atragă mulţi clienţi - binecunoscut în 
Statele Unite, poseda sucursale şi reprezentanţe în toate 
colţurile lumii. Făcea afaceri bune şi pe scară mare, 
mulţumită statutului său, foarte generos şi foarte liberal, 
care permitea asigurarea împotriva oricărui fel de risc. 

lată că şi celeştii începeau să urmeze acest curent modern 
ce umplea seifurile companiilor de asigurări. Multe case din 
Imperiul Mijlociu erau asigurate împotriva incendiului, iar 
de pe contractele de asigurări de viaţă, cu multiple 
combinaţii, nu lipseau semnăturile chinezilor. 

Sigla Centenarului se distingea deja pe frontonul porţilor 
din Shang-Hai şi, între acestea, se aflau şi pilaştrii 
yamenului lui Kin-Fo. 


Deci elevul lui Wang nu avea intenţia să se asigure 
împotriva incendiului şi nu de aceea îl vizita pe William ]. 
Bidulph. 

— Domnul Bidulph? întrebă el, intrând în birou. 

William ]. Bidulph se afla acolo, „în persoană”, ca un 
fotograf care face pozele de unul singur, fiind întotdeauna 
la dispoziţia publicului. Era un bărbat de cincizeci de ani, 
îmbrăcat în costum negru, cu cravată albă, cu barbă, fără 
mustăţi, ca americanii. 

— Cu cine am plăcerea de a discuta? întrebă el. 

— Mă numesc Kin-Fo, sunt din Shang-Hai. 

— Domnul Kin-Fo! Unul dintre clienţii noştri! Poliţa cu 
numărul douăzeci şi şapte de mii două sute... 

— Chiar el. 

— Sunt foarte mulţumit că apelaţi la serviciile noastre! 

— Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi. 

Conversaţia dintre cele două personaje urma să se 
desfăşoare cu uşurinţă, căci William ]. Bidulph vorbea 
chineza la fel de bine precum Kin-Fo stăpânea engleza. 

Clientul cel bogat fu introdus, cu grija cuvenită stării sale 
materiale, într-un cabinet tapisat, prevăzut cu uşi duble, 
unde s-ar fi putut complota şi răsturnarea dinastiei Ising, 
fără teama de a fi auzit nici de cele mai fine timpane din 
Imperiul Celest. 

— Domnule, zise Kin-Fo, de îndată ce se aşeză într-un 
balansoar, în faţa şemineului încălzit cu gaz, aş vrea să 
tratez cu compania dumneavoastră şi să mi se asigure, în 
caz de deces, o sumă de bani despre care vom vorbi în 
continuare. 

— Foarte simplu, domnule, răspunse William J]. Bidulph. 
Două semnături, a dumneavoastră şi a mea, în partea de jos 
a unei poliţe şi asigurarea s-a făcut, după câteva formalităţi 
preliminare. Dar, domnule... pot să vă întreb... doriţi să 
muriţi la o vârstă foarte înaintată, lucru firesc, de altfel? 

— De ce? întrebă Kin-Fo. De obicei, asigurarea de viaţă 
indică la asigurat teama de o moarte prea apropiată... 


— Vai, domnule! răspunse William ]. Bidulph cu mare 
seriozitate, teama aceasta nu se manifestă niciodată la 
clienţii noştri. Nu arată asta chiar numele firmei? A te 
asigura la noi înseamnă a ţi se garanta o viaţă lungă! Mă 
iertaţi, dar la noi sunt rari cei care nu trăiesc până la o sută 
de ani... Foarte rari... Foarte, foarte rari... In interesul lor, 
trebuie să-i facem să trăiască! De aceea, afacerile ne merg 
foarte bine. De aceea, vă previn, domnule, că asigurându-vă 
la Centenarul, sunteţi aproape sigur că veţi ajunge la o sută 
de ani... 

— Aha! făcu liniştit Kin-Fo, privindu-l cu răceală pe 
William ]. Bidulph. Agentul principal, serios ca un preot, nu 
avea chef de glume. 

— Oricum ar fi, reluă Kin-Fo, vreau să mă asigur pentru 
două sute de mii de dolari. 

— Noi spunem un capital de două sute de mii de dolari, 
răspunse William ]. Bidulph. 

Şi scrise pe un carneţel suma respectivă, care, deşi 
importantă, nu-l făcuse nici măcar să se încrunte. 

— Ştiţi, adăugă el, că asigurarea îşi pierde efectul, şi că 
primele plătite, indiferent de numărul lor, rămân ale 
companiei, dacă persoana asigurată îşi pierde viaţa din 
cauza beneficiarului contractului? 

— Cunosc asta. 

— Şi împotriva căror riscuri doriţi să vă asiguraţi, dragul 
meu domn? 

— A tuturor. 

— Riscurile ce pot apărea în călătoriile pe mare şi pe 
uscat, dar şi în sejururile în afara graniţelor Imperiului 
Celest. 

— E bine. 

— Şi împotriva riscurilor de condamnare judiciară? 

— Da. 

— A riscurilor de duel? 

— Da. 

— A riscurilor de serviciu militar? 


— Da. 

— Ştiţi că primele de plătit vor fi foarte mari? 

— Voi plăti cât se va cere. 

— Fie! 

— Dar, adăugă Kin-Fo, mai există un risc foarte important, 
de care nu vorbiţi. 

— Care? 

— Cel de sinucidere. Credeam că statutul firmei 
autorizează şi asigurarea împotriva sinuciderii. 

— Sigur că da, domnule, sigur că da, răspunse William ]. 
Bidulph, frecân-du-şi mâinile. Aşa ceva reprezintă pentru 
noi o sursă de mari câştiguri, înţelegeţi, clienţii noştri sunt, 
de obicei, oameni ce ţin la vieţile lor, iar cei ce se asigură 
împotriva sinuciderii, nu se omoară niciodată. 

— Nu contează, răspunse Kin-Fo. Din motive personale, 
vreau să mă asigur şi împotriva acestui risc. 

— Cum doriţi, dar prima va fi considerabilă. 

— Vă repet că voi plăti cât va trebui. 

— Am înţeles. Să rezumăm: riscuri pe mare, de călătorie, 
de sinucidere, zise William J]. Bidulph continuând să-şi 
noteze în carnet. 

— În aceste condiţii, ce primă voi plăti? întrebă Kin-Fo. 

— Dragul meu domn, răspunse agentul principal, primele 
noastre sunt stabilite cu precizie matematică, ceea ce face 
cinste companiei. Nu mai sunt atât de mici, ca altă dată, 
când se calculau după tabelele lui Duvillars... Aţi auzit de 
Duvillars? 

— Nu. 

— Un remarcabil statistician, dar deja învechit... Atât de 
învechit că nici nu mai trăieşte. In epoca în care stabilea 
faimoasele sale tabele, ce servesc încă la calcularea 
primelor în multe companii europene, foarte înapoiate de 
altfel, media vieţii era inferioară celei din prezent, graţie 
progresului obţinut în toate domeniile. Ne bazăm deci pe o 
durată a vieţii în medie mai mare, în consecinţă favorabilă 
asiguratului, care plăteşte mai puţin şi trăieşte mai mult... 


— Cât va fi o primă? reluă Kin-Fo, dornic să oprească 
vorbăria agentului, ce nu scăpa nici o ocazie să facă 
publicitate companiei de asigurări. 

— Domnule, răspunse William J]. Bidulph, pot să vă întreb 
câţi ani aveţi? 

— Treizeci şi unu. 

— Ei bine, la treizeci şi unu de ani, dacă nu era vorba 
decât de asigurarea împotriva riscurilor obişnuite, aţi fi 
plătit 2,83 la sută. Dar, la Centenarul, doar 2,7 la sută, ceea 
ce anual, la un capital de două sute de mii, înseamnă cinci 
mii patru sute de dolari. 

— Şi în condiţiile solicitate de mine? întrebă Kin-Fo. 

— Incluzând toate riscurile, cu sinucidere cu tot? 

— Mai ales sinuciderea. 

— Domnule, răspunse cu amabilitate William ]. Bidulph, 
după ce consultă un tabel imprimat pe ultima pagină a 
carnetului său, nu putem să vă luăm pentru asta mai puţin 
de douăzeci şi cinci la sută. 

— Adică...?' 

— Cincizeci de mii de dolari. 

— Şi cum trebuie plătită prima? 

— Anual sau în rate lunare, după cum doreşte asiguratul. 

— Cât ar însemna pentru primele două luni? 

— Opt mii trei sute treizeci şi doi de dolari care, dacă ar fi 
vărsaţi azi, 30 aprilie, dragul meu domn, v-ar acoperi poliţa 
până pe 30 iunie al acestui an. 

— Domnule, spuse Kin-Fo, aceste condiţii îmi convin. lată 
prima pe cele două luni. 

Şi puse pe masă un teanc gros de bancnote, pe care îl 
scosese din buzunar. 

— Bine, domnule, foarte bine! răspunse William ]. Bidulph. 
Dar, înainte de a semna poliţa, mai este o formalitate de 
îndeplinit. 

— Care? 

— Trebuie să vă vadă medicul companiei. 

— Pentru ce? 


— Ca să constate dacă sunteţi sănătos. Dacă nu aveţi nici o 
boală ascunsă, de natură a vă scurta viaţa, dacă ne daţi 
garanţii de existenţă îndelungată. 

— La ce bun? Doar m-am asigurat împotriva duelului şi a 
sinuciderii, atrase atenţia Kin-Fo. 

— Dragul meu domn, răspunse zâmbind William J]. Bidulph, 
o maladie care v-ar ucide peste câteva luni ne-ar costa pur 
şi simplu două sute de mii de dolari. 

— Presupun că şi sinuciderea mea v-ar costa la fel. 

— Dragă domnule, răspunse mieros agentul principal, 
luând mâna lui Kin-Fo şi mângâind-o uşor, am avut deja 
onoarea să vă spun că mulţi dintre clienţii noştri se asigură 
împotriva sinuciderii, dar nu se omoară niciodată. De altfel, 
nu ne este interzis să-i supraveghem. Dar, cu cea mai mare 
discreţie. 

— Aşa? zise Kin-Fo. 

— Adaug, ca o remarcă personală, că, dintre toţi clienţii 
Centenarului, tocmai aceştia îi plătesc cel mai mult timp 
prima datorată. între noi fie vorba, de ce ar vrea bogatul 
domn Kin-Fo să se sinucidă? 

— Şi de ce s-ar asigura bogatul domn Kin-Fo? 

— Vai! răspunse William J. Bidulph. Ca să aibă certitudinea 
că va trăi până la adânci bătrâneţi, în calitatea lui de client 
al Centenarului. 

Nu mai avea rost să discute cu agentul principal al 
celebrei companii. Prea era sigur de ceea ce spunea! 

— Acum, mai zise acesta, în folosul cui se va face această 
asigurare de două sute de mii de dolari? Cine va fi 
beneficiarul acestui contract? 

— Vor exista doi beneficiari, răspunse Kin-Fo. 

— Cu părţi egale? 

— Nu, cu părţi inegale. Unul va primi cincizeci de mii de 
dolari, celălalt o sută cincizeci de mii. 

— Pentru cincizeci de mii de dolari trecem pe... 

— Wang. 

— Wang, filosoful? 


— Chiar el. 

— Şi pentru o sută cincizeci de mii? 

— Pe doamna Le-U, din Peking. 

— Din Peking, repetă William ]. Bidulph, terminând de 
scris numele beneficiarilor. Ce vârstă are doamna Le-U? 
întrebă el. 

— Douăzeci şi unu de ani, răspunse Kin-Fo. 

— Vai! zise agentul, iată o tânără doamnă ce va fi foarte 
bătrână când va încasa suma din poliţa de asigurare! 

— Şi de ce, vă rog? 

— Pentru că veţi trăi peste o sută de ani, dragul meu 
domn. Cât despre filosoful Wang... 

— Cincizeci şi cinci de ani. 

— Ei bine, acest domn amabil nu va pune mâna pe bani, 
asta e sigur! 

— Rămâne de văzut, domnule. 

— Domnule, răspunse William ]. Bidulph, dacă aş fi avut 
cincizeci şi cinci de ani şi aş fi fost moştenitorul unei 
persoane de treizeci şi unu, care trebuie să moară 
centenar, nici n-aş fi contat pe moştenirea mea. 

— Servitorul dumneavoastră, domnule, zise Kin-Fo, 
îndreptându-se către uşa cabinetului. 

— Iar eu al dumneavoastră, răspunse onorabilul William ]. 
Bidulph, ce se înclină în faţa noului client al Centenarului. 

A doua zi, medicul companiei îi făcea lui Kin-Fo vizita 
regulamentară. „Trup de fier, muşchi de oţel, plămâni 
sănătoşi” scria în raport. Nimic nu se opunea ca firma să 
lucreze cu un asigurat într-o situaţie atât de bună. Aşa că 
poliţa fu semnată, de Kin-Fo pe de o parte, în folosul tinerei 
văduve şi a filosofului Wang, iar de cealaltă de către William 
]. Bidulph, reprezentantul companiei. 

Nici Le-U, nici Wang, în afara unor circumstanţe cu totul 
deosebite, nu trebuiau să afle ceea ce tocmai făcuse Kin-Fo 
pentru ei, înainte de ziua în care Centenarulle va vărsa acel 
capital, ultimă generozitate a ex-milionarului. 

VII. 


Orice ar fi putut crede şi zice onorabilul William ]. Bidulph, 
seiful Centenarului era foarte serios ameninţat. De fapt, 
planul lui Kin-Fo nu era dintre cele care nu se pun niciodată 
în aplicare. Complet ruinat, elevul lui Wang se hotărâse să 
termine cu o existenţă ce, chiar pe timpul când era bogat, 
nu-i oferea decât tristeţe şi plictiseală. 

Scrisoarea adusă de Sun, după opt zile de când sosise, 
venea de la San Francisco. Ea anunţa că Banca Centrală 
Californiană era în încetare de plăţi. Ori averea lui Kin-Fo 
se compunea aproape în totalitate, după cum se ştie, din 
acţiuni la această bancă vestită, atât de solidă până atunci. 
Dar nu avea de ce să se îndoiască. Pe cât de neobişnuită 
părea vestea aceasta, din nefericire era foarte adevărată. 
Suspendarea plăţilor de câtre Banca Centrală Californiană 
fusese confirmată de curând de către ziarele venite la 
Shang-Hai. Falimentul fusese pronunţat şi Kin-Fo era ruinat 
complet. 

De fapt, în afară de acţiunile la banca respectivă, ce-i mai 
rămânea? Nimic sau aproape nimic. Locuinţa lui din Shang- 
Hai, a cărei vânzare, aproape imposibilă, nu i-ar fi adus 
prea mulţi bani. Cei opt mii de dolari vărsaţi ca primă în 
seiful Centenarului, câteva acţiuni la compania de nave din 
Tien-Tsin care, vândute chiar în ziua aceea, nu-i aduceau 
mai mult decât acoperirea nevoilor zilnice, iată acum 
întreaga lui avere. 

Un occidental, un francez, un englez ar fi interpretat, 
probabil, în mod filosofic situaţia respectivă şi ar fi încercat 
să-şi refacă averea prin muncă. Un celest însă trebuie să 
creadă şi să acţioneze altfel. Doar moartea voluntară, ca un 
chinez adevărat, îl putea scoate din încurcături pe Kin-Fo, 
fără mustrări de conştiinţă, ba chiar cu indiferența tipică şi 
caracteristică rasei galbene. 

Chinezul nu are decât un curaj pasiv, dar la cel mai înalt 
nivel. Indiferenţa lui faţă de moarte e ceva de-a dreptul 
extraordinar. Bolnav, o vede apropiindu-se de el fără să 
tresară. Condamnat, aflat deja în mâinile călăului, nu arată 


nici o teamă. Execuţiile publice atât de frecvente, vederea 
oribilelor torturi pe care le implică pedepsele penale în 

Imperiul Celest, îi familiarizează de la o vârstă fragedă pe 
fiii cerului cu ideea de a pleca fără regrete din lumea asta. 

De aceea, nu trebuie să ne mirăm că, în toate familiile lor, 
gândul morţii este în ordinea firească a lucrurilor şi 
constituie deseori subiectul discuţiilor. 

Moartea nu lipseşte din niciuna dintre faptele cele mai 
obişnuite din viaţă. Cultulinaintaşilor se regăseşte chiar şi la 
oamenii cei mai săraci. Nu există nici o locuinţă bogată în 
care să nu le fie rezervat un fel de sanctuar, nici o colibă 
săracă în care să nu se păstreze un colţişor pentru relicvele 
strămoşilor, a căror sărbătorire are loc în a doua lună a 
anului. lată de ce se vând, chiar în magazinul unde se 
găsesc pătuţuri pentru copii şi daruri de nuntă, un 
sortiment variat de coşciuge, un articol foarte des întâlnit în 
comerţul chinezesc. 

De fapt, cumpărarea unui coşciug este una dintre 
preocupările constante ale celeştilor. Mobilierul ar fi 
incomplet dacă ar lipsi coşciugul din casa părintească. Fiul 
are datoria de a i-l oferi tatălui său, din câştigul propriu. 
Aceasta este o dovadă grăitoare de tandreţe. 

Coşciugul se depune într-o cameră specială. Este 
împodobit, întreţinut şi adesea, după ce a primit rămăşiţele 
pământeşti, este păstrat încă mulţi ani, cu o grijă pioasă. în 
fine, respectul pentru morţi este baza religiei chinezilor şi 
contribuie la strângerea relaţiilor de familie. 

De aceea Kin-Fo, mai mult ca oricine, din cauza 
temperamentului său, trebuia să se gândească senin la a-şi 
pune capăt zilelor. Le asigurase soarta celor la care ţinea. 
Ce mai putea regreta acum? Nimic. Sinuciderea nu trebuia 
să-i provoace nici o remuşcare. Ceea ce este o crimă în 
ţările civilizate ale Occidentului nu este altceva decât un act 
legitim, ca să spunem aşa, în mijlocul acestei civilizaţii 
bizare din Asia răsăriteană. 


Hotărârea lui Kin-Fo era deci luată şi nici o altă influenţă 
n-ar fi putut să-l împiedice să-şi pună în aplicare planul, 
nici măcar intervenţia filosofului Wang. 

În plus, acesta nu ştia nimic despre deciziile elevului său. 
Sun nu ştia nimic mai mult şi nu observase decât un singur 
lucru, şi anume că, de la întoarcerea sa, Kin-Fo se arăta mai 
îndurător cu prostiile lui zilnice. 

Sun îşi spunea, în sinea lui, că n-ar fi putut găsi un stăpân 
mai bun şi acum coada lui se legăna pe spate într-o 
siguranţă reconfortantă. 

Un proverb chinezesc spune: „Pentru a fi fericit pe 
pământ, trebuie să trăieşti la Canton şi să mori la Liao- 
Ceu.” 

Asta pentru că la Canton se găsesc toate opulenţele vieţii 
şi la Liao-Ceu se fabrică cele mai bune coşciuge. 

Kin-Fo nu putea uita să-şi comande coşciugul la cea mai 
renumită firmă, astfel ca ultimul său pat de odihnă să 
sosească la timp. A fi culcat în condiţii bune pentru somnul 
din urmă este preocuparea constantă a oricărui celest ce 
ştie să trăiască. 

În acelaşi timp, Kin-Fo ceru să i se cumpere un cocoş alb, a 
cărui menire este, cum se ştie, să se încarneze în el spiritele 
ce zboară şi prind, în trecere, unul dintre cele şapte 
elemente din care se compune sufletul unui chinez. 

lată deci că, dacă elevul filosofului Wang se arăta 
nepăsător faţă de viaţă, nu la fel se comporta faţă de 
moarte. 

După ce a pus la punct toate aceste detalii, nu-i mai 
rămăsese decât să întocmească programul funeraliilor sale. 
Deci, chiar în aceeaşi zi, o foaie de hârtie, zisă hârtie de 
orez, dar în confecţionarea căreia orezul nu are nici o 
legătură, a primit ultimele dorinţe ale lui Kin-Fo. 

După ce a lăsat prin testament tinerei văduve casa lui din 
Shang-Hai şi lui Wang un portret al împăratului tai-ping, la 
care filosoful se uita mereu cu plăcere, totul fără a 
prejudicia capitalurile asigurate de Centenarul, Kin-Fo a 


trasat cu o mână fermă ordinea şi mersul personajelor ce 
trebuiau să asiste la funeralii. 

Mai întâi, în lipsa părinţilor, care nu mai trăiau, o parte 
dintre prietenii pe care îi mai avea trebuiau să figureze în 
fruntea cortegiului, îmbrăcaţi în alb, culoare de doliu în 
Imperiul Celest. De-a lungul străzilor, până la mormântul 
ridicat de multă vreme pe câmpul din apropierea Shang- 
Haiului, se desfăşurau două rânduri de valeţi funerari, 
purtând diverse simboluri - umbrele albastre, halebarde, 
paravane de mătase, anunţuri cu detalii ale ceremoniei. 
Aceşti valeţi erau îmbrăcaţi cu tunică neagră, având 
centură albă şi pălărie neagră. 

În spatele primului grup de prieteni urma să meargă o 
călăuză, îmbrăcată în roşu aprins din cap până în picioare, 
ce bătea gongul şi preceda portretul răposatului, culcat 
într-un fel de raclă bogat decorată. Venea apoi al doilea 
grup de prieteni, cei care trebuiau să leşine la intervale 
egale de timp, căzând pe perne pregătite dinainte pentru 
această situaţie. La sfârşit venea un grup de tineri, 
adăpostiţi sub un baldachin bleu-auriu, ce aruncau pe drum 
bucățele de hârtie albă, găurite, destinate să distragă 
spiritele rele ce ar fi fost tentate să se alăture convoiului. 

Apoi avea să se arate catafalcul, o litieră enormă tapetată 
cu mătase violetă brodată cu dragoni de aur, pe care 
cincizeci de valeţi urmau să-l poarte pe umeri, în mijlocul 
unui şir dublu de preoţi budişti. Aceştia, îmbrăcaţi în robe 
cenuşii, galbene şi roşii, recitau ultimele rugăciuni, 
alternând cu bătăile gongurilor, plânsul fluierelor şi 
strălucita fanfară de trompete lungi de şase picioare. 

La sfârşit veneau trăsurile de doliu, drapate în alb, ce 
încheiau acest somptuos convoi, al cărui cost trebuia să 
absoarbă ultimele resurse ale opulentului defunct. 

În concluzie, programul nu oferea nimic extraordinar. 
Multe înmormântări de acest fel se vedeau pe străzile 
Cantonului, Shang-Haiului sau ale Pekingului şi celeştii 


considerau că astfel i se aducea un omagiu firesc 
defunctului. 

Curând, o ladă, expediată de la Liao-Ceu, sosi pe adresa lui 
Kin-Fo, în locuinţa sa din Shang-Hai. Conţinea, ambalat cu 
grijă, coşciugul comandat pentru respectiva împrejurare. 
Nici Wang, nici Sun, niciunul dintre servitorii de la yamen n- 
a părut mirat de aşa ceva. Repetăm, nu există nici un chinez 
care să nu-şi procure în timpul vieţii patul pe care va dormi 
pentru eternitate. 

Coşciugul, o capodoperă a fabricantului de la Liao-Ceu, fu 
plasat în camera strămoşilor. Acolo, periat, cer uit şi 
lustruit, ar fi aşteptat multă vreme, fireşte, până ce l-ar fi 
folosit elevul filosofului Wang. 

Dar nu aşa stăteau lucrurile. Zilele lui Kin-Fo erau 
numărate şi clipa care avea să-l ducă între înaintaşii 
familiei sale se apropia. 

De fapt, chiar în seara aceea hotărâse Kin-Fo să 
părăsească lumea. 

În timpul zilei venise o scrisoare de la neîmpăcata Le-U. 

Tânăra văduvă punea la dispoziţia lui Kin-Fo puţinul pe 
care îl avea. Bogăția nu însemna nimic pentru ea! Va şti să 
se lipsească de aceasta! Ea îl iubea. Ce-i mai trebuia lui în 
plus? Nu puteau să fie fericiţi cu o situaţie materială mai 
modestă? 

Această scrisoare, mărturie a celei mai sincere afecţiuni, 
nu putu modifica hotărârea lui Kin-Fo. 

„Doar moartea mea o va îmbogăţi”, se gândi el. 

Rămânând să hotărască unde şi cum avea să se 
împlinească actul suprem, Kin-Fo arăta un fel de plăcere în 
a pune la punct detaliile respective. El spera totuşi că în 
ultima clipă, o emoție, oricât de trecătoare ar fi fost, avea să 
facă să-i tresalte inima! 

În incinta yamenului se înălţau patru chioşcuri frumoase, 
decorate cu imaginaţie. Purtau denumiri semnificative: 
Pavilionul Fericirii, unde Kin-Fo nu intra niciodată, 
Pavilionul Bogăţiei, la care se uita cu un adânc dispreţ, 


Pavilionul Plăcerii, ale cărui uşi se închiseseră de mult 
pentru el, Pavilionul Vieţii îndelungate, pe care se hotărâse 
să-l dărâme! 

Pe acesta îl alesese din instinct. Se decise să se închidă 
acolo în noaptea ce urma. Acolo aveau să-l găsească mâine, 
fericit în moarte. 

Această hotărâre luată, cum avea să moară? Să îşi despice 
burta ca un japonez, să se spânzure cu centura de mătase 
ca un mandarin sau să-şi taie venele într-o baie parfumată 
ca un epicurian din Roma antică. 

Nu. 'Toate aceste procedee ar fi părut brutale, 
respingătoare, prietenilor şi servitorilor săi. Un dram de 
opiu amestecat cu o otravă subtilă ar fi fost deajuns să-l 
treacă dintr-o lume în cealaltă, fără să îşi dea măcar seama, 
poate prin unul din acele vise ce transformă somnul 
obişnuit în cel etern. 

Soarele începea deja să coboare la orizont. Kin-Fo nu mai 
avea de trăit decât câteva ore. Vru să revadă, într-o ultimă 
plimbare, câmpul din jurul Shang-Haiului şi malurile râului 
Juang-Pu pe care îşi plimbase plictiseala de atâtea ori. 
Singur, fără să-l fi văzut măcar pe Wang în timpul zilei, 
părăsi yamenul în care va mai intra doar o dată pentru a nu 
mai ieşi niciodată. 

Teritoriul englezesc, poduleţul aruncat peste apă, 
concesiunea franceză fură traversate de el cu paşi leneşi ce 
indicau că nici măcar nu se grăbea să ajungă în ora cea din 
urmă. Pe cheiul unde se află portul indigen, înconjură zidul 
Shang-Haiului până la catedrala romano-catolică, a cărei 
cupolă domină cartierul meridional. Apoi coti la dreapta şi 
urcă liniştit pe drumul ce ducea la pagoda clin Lung-Hao. 

Câmpia era întinsă şi lipsită de denivelări, ajungând până 
la copacii înalţi ce mărginesc valea Minului, imense terenuri 
mlăştinoase pe care industria agricolă le transformase în 
orezarii. Ici şi colo, o încâlcire de canale ce se umpleau în 
timpul refluxului, câteva sate sărăcăcioase cu colibe din 
trestie şi lut gălbui, două sau trei loturi cu grâu, aflate pe 


parcele de pământ înălțate, ca să fie apărate de ape. De-a 
lungul cărărilor strâmte, un mare număr de câini, capre 
albe, rațe şi gâşte, fugeau cât de repede puteau când vreun 
trecător le tulbura forfota. 

Câmpul acesta, cultivat din belşug, al cărui aspect nu l-ar 
fi mirat pe un indigen, ar fi atras totuşi atenţia şi ar fi 
provocat, poate, repulsie unui străin. De fapt, peste tot, 
sicriele se vedeau cu sutele. în afară de movilele de pământ 
ce acopereau morţii, nu se mai vedeau decât grămezi de 
lăzi alungite, piramide de coşciuge, etajate ca bârnele pe un 
şantier de construcţii. 

Câmpia chineză din jurul unui oraş important este un 
imens cimitir. Morţii stăpânesc teritoriul, întocmai ca şi cei 
vii. Se pretinde că este interzis să se îngroape sicriele, cât 
timp aceeaşi dinastie ocupă tronul imperiului, dar o dinastie 
durează câteva secole! 

Fie că interdicţia e adevărată sau nu, sigur este că toate 
cadavrele, culcate în sicrie, unele vopsite în culori vii, altele 
şterse şi modeste, unele noi şi îngrijite, altele afectate de 
vreme, aşteptau mulţi ani ziua îngropării. 

Kin-Fo nu se mai mira de această stare de lucruri. De fapt, 
nici nu-l interesa ce se întâmpla în jurul său. Doi străini, 
îmbrăcaţi ca europenii, care-l urmăriseră încă ele la ieşirea 
din yamen, nici măcar nu fuseseră observați de el. Nu-i 
văzu, deşi ei nu-i pierdeau nici un gest. 

Stăteau la o anumită distanţă, îl urmăreau pe Kin-Fo când 
acesta mergea, se opreau când el stătea. Uneori, schimbau 
între ei priviri, două sau trei vorbe şi, în mod cert, se aflau 
acolo ca să-l spioneze. Nu prea înalţi, sub treizeci de ani, 
rapizi în mişcări, bine făcuţi, ar fi putut fi asemănaţi cu doi 
câini de vânătoare cu privirea ageră şi cu picioare iuți. 

După ce a umblat cam o leghe pe câmp, Kin-Fo s-a întors 
pe unde venise ajungând pe malurile râului Huang-Pu. 

Cei doi urmăritori făcură la fel. 

Întorcându-se, Kin-Fo se întâlni cu doi sau trei cerşetori ce 
arătau mizerabil şi le dădu ceva de pomană. 


Ceva mai încolo, câteva chinezoaice creştine, dintre cele 
ce fuseseră pregătite pentru această meserie de 
devotament de către surorile de caritate franceze, apărură 
în calea lui. Ele veneau purtând în spate coşuri în care 
duceau spre creşă bieţi copii părăsiţi. 

Kin-Fo îşi goli buzunarele în mâinile surorilor de caritate. 

Cei doi străini se mirară de un asemenea gest făcut de un 
chinez. Se lăsa seara, iar Kin-Fo, întorcându-se la zidurile 
Shang-Haiului, mergea pe drumul de pe chei. 

Populaţia navigantă nu dormea încă. Strigăte şi cântece se 
auzeau de peste tot. Kin-Fo ascultă. Voia să afle care vor fi 
ultimele cuvinte ce-i erau date să le audă. O tânără 
tankaderă, conducându-şi barca pe apele întunecate, cânta 
astfel: 

Barca mea, în culori vii, E-mbrăcată în flori mii. 

Îl aştept, cu sufletul fermecat Să revină, mâine pe-nserat. 

Cerul să-l apere! fie ca drumul lui lung Să pară cât mai 
scurt! 

„Se va întoarce mâine! Iar eu unde voi fi mâine?” se gândi 
Kin-Fo, clătinând din cap. 

Tânăra îşi reluă cântecul: 

El a plecat departe, cred Până-n Manciuria, la zidul 
chinezesc! 

Vai, adesea inima mea tresare Când vântul suflă nemilos 
de tare, lar el s-a dus fără de teamă Că furtuna stă să- 
nceapă! 

Kin-Fo asculta în continuare şi nu spunea nimic. Tankaderă 
termină astfel: 

Ce nevoie am de avere? Iubitul meu departe piere! Trecut- 
au luni în număr trei, Hai vino la preot, dacă vrei Să ne 
unim, să fim iubiţi Ca doi fenicşi* nedespărţiţi. Revino! Te 
iubesc atât... Şi mă iubeşti la fel de mult. 

„Poate că are dreptate”, murmură Kin-Fo, „bogăţia nu este 
totul pe lume. Dar nici viaţa nu înseamnă mare lucru!” 

După o jumătate de oră, Kin-Fo se întorcea la locuinţa lui. 
Cei doi străini, care-l urmăriseră până acolo, au fost nevoiţi 


să se oprească. 

Liniştit, Kin-Fo se îndreptă către Pavilionul Vieţii 
îndelungate, deschise uşa acestuia, o închise în urma sa şi 
se trezi singur într-un mic salon abia luminat de o lampă. 

Pe o masă făcută din jad, se găsea o cutiuţă ce conţinea 
câteva grăunţe de opiu, amestecate cu o otravă mortală, 
„un ultim refugiu” mereu la îndemâna bogatului cel plictisit. 

Kin-Fo luă otrava, o introduse într-o pipă de lut roşu de 
care se folosesc, de obicei, fumătorii de opiu, apoi o aprinse. 

— Vai! N-am nici o emoție! murmură el. Nici măcar în clipa 
când voi adormi şi nu mă voi mai trezi! 

Ezită o clipă. 

— Nu! zise el, aruncând pipa care se sparse pe parchet. 
Vreau să am măcar o emoție, chiar dacă va fi emoția 
aşteptării! Vreau! Şi o voi avea! 

Şi, ieşind din chioşc, Kin-Fo, mai grăbit ca de obicei, se 
îndreptă către camera lui Wang. 

VIII. 

Filosoful nu se culcase încă. întins pe un divan, citea 
ultimul număr al Gazetei Pekingului. Când se încrunta, 
însemna, cu siguranţă, că citea vreun compliment adresat 
dinastiei sing. 

Kin-Fo deschise uşa, intră în cameră, se aşeză pe un fotoliu 
şi, fără vreo introducere, începu: 

— Wang, vreau să-ţi cer ceva. 

— Orice! răspunse filosoful, lăsând deoparte ziarul. 
Vorbeşte, vorbeşte, fiul meu, nu te teme şi orice ar fi, voi 
face pentru tine! 

— Ceea ce-ţi cer, spuse Kin-Fo, este un serviciu pe care un 
prieten îl poate face o singură dată. După asta, Wang, te voi 
scuti de alte nouă sute nouăzeci şi nouă şi trebuie să ştii că 
nici măcar nu-ţi voi mulţumi pentru ajutorul dat. 

— Nici cel mai abil om în explicarea lucrurilor inexplicabile 
tot nu te-ar înţelege. Despre ce e vorba? 

— Wang, îi zise Kin-Fo, sunt ruinat! 


— Aha! făcu filosoful, cu tonul unui om ce primea mai 
curând o veste bună decât una rea. 

— Scrisoarea pe care am găsit-o aici la întoarcerea 
noastră de la Canton, reluă Kin-Fo, mă informa că Banca 
Centrală Californiană este falimentară. în afară de acest 
yamen şi de vreo mie de dolari, care îmi permit să mai 
trăiesc încă o lună sau două, nu mi-a mai rămas nimic. 

— Deci, întrebă Wang, după ce se uită atent la elevul său, 
nu-mi mai vorbeşte bogatul Kin-Fo? 

— Nu, ci săracul Kin-Fo, pe care sărăcia, de altfel, nici nu- 
1 sperie. 

— Ai răspuns bine, fiul meu, spuse filosoful, ridicându-se. 
Deci nu mi-am pierdut vremea degeaba învăţându-te să fii 
înţelept. Până acum doar ai vegetat fără să simţi ceva, fără 
pasiune, fără luptă. Dar acum vei trăi! Viitorul s-a schimbat! 
Ce contează! Confiicius a spus, iar după el Talmudul 
evreilor, că nenorocirile sunt mai uşor de îndurat când nu te 
temi de ele. Acum ne vom câştiga singuri orezul zilnic. După 
cum aflăm din Nun-Sum: în viaţă ai urcuşuri şi cobo-râşuri. 
Roata norocului se învârteşte neîncetat, iar vântul 
primăverii este schimbător. Bogat sau sărac, să ştii să-ţi faci 
datoria. Mergem? 

Şi Wang, ca un filosof practic, se pregătea să plece din 
acea locuinţă somptuoasă. 

Kin-Fo îl opri. 

— Am zis, repetă el, că sărăcia nu mă sperie, dai* adaug că 
nici nu vreau s-o cunosc! 

— Aha! făcu Wang. Deci tu vrei să... 

— Mor. 

— Să mori! repetă liniştit filosoful. Dar cel hotărât să 
termine cu viaţa nu spune nimănui acest lucru. 

— Aş fi sfârşit deja cu ea, reluă Kin-Fo, la fel de liniştit ca 
filosoful, dacă n-aş fi vrut ca moartea să-mi aducă măcar o 
primă şi ultimă emoție. Ori, în momentul în care era să 
înghit puţin opiu din acelea despre care ştii, inima îmi bătea 
atât de slab încât am aruncat otrava şi am venit la tine. 


— Deci vrei, prietene, să murim împreună? întrebă Wang 
zâmbind. 

— Nu, răspunse Kin-Fo, am nevoie de tine viu. 

— De ce? 

— Ca să mă loveşti cu mâna ta! 

La această propunere neaşteptată, Wang nici măcar nu 
tresări. Dar Kin-Fo, care îl privea drept în ochi, văzu o 
strălucire ciudată în ei. Fostul tai-ping se trezea oare? 
Această cerere a elevului său nu-l făcea deloc să ezite? 

Să fi trecut peste el optsprezece ani fără să-i stingă 
instinctele sângeroase din tinereţe? Nu se opunea deloc 
hotărârii luate de fiul celui care îl adăpostise odinioară. 
Accepta, fără ezitare, să-l scape de această existenţă pe 
care n-o mai dorea. Ar fi făcut astfel Wang, filosoful. 

Dar acea strălucire se stinse aproape imediat. Wang 
reveni la fizionomia lui obişnuită de om curajos, chiar ceva 
mai serios ca înainte. 

Întrebă, liniştit: 

— Asta îmi ceri? 

— Da, răspunse Kin-Fo. Acest serviciu te va achita de tot 
ceea ce îţi imaginezi că-i datorezi lui Ceung-Heu şi fiului 
său. 

— Ce ar trebui să fac? 

— De azi şi până pe 25 iunie, a douăzeci şi cincea zi a celei 
de-a şasea luni, mă auzi bine, Wang, când se vor încheia cei 
treizeci şi unu de ani ai mei, trebuie să încetez a mai exista! 
Trebuie să pier lovit de tine, fie din faţă, fie din spate, ziua, 
noaptea, nu contează cum, nu contează unde, în picioare, 
culcat, treaz, adormit, înjunghiat sau otrăvit Trebuie ca în 
fiecare din cele optzeci de mii de minute din care se 
compune viaţa mea în timpul celor cincizeci şi cinci de zile 
râmase, să mă gândesc şi, sper, să mă tem, că viaţa mea se 
va încheia brusc. Trebuie să am înaintea mea cele optzeci 
de mii de emoţii astfel ca, atunci când se vor separa cele 
şapte elemente din sufletul meu, să pot striga: în sfârşit, am 
trăit! 


Contrar obiceiului său, Kin-Fo vorbise cu o anumită 
înflăcărare. Observăm, de asemenea, că fixase termenul 
dispariţiei sale cu cinci zile înainte de expirarea poliţei sale 
de asigurare. Acţiona ca un om prudent, căci, dacă n-ar fi 
vărsat o nouă primă, întârzierea ar fi dus la pierderea 
câştigurilor de către beneficiarii asiguratului. 

Filosoful îl ascultase cu gravitate, aruncând, pe furiş, 
câteva priviri rapide către portretul regelui tai-ping, ce-i 
împodobea camera şi pe care urma să-l moştenească, lucru 
neştiut încă de el. 

— Deci nu te vei da înapoi din faţa îndatoririi de a mă lovi? 
întrebă Kin-Fo. Wang, cu un gest, arătă că nu era pregătit 
de aşa ceva. Cunogştea însă pe alţii, din vremea când se 
luptau pentru împăratul tai-ping. Dar adăugă, ca unul ce 
vrea să elimine toate obiecțiile, înainte de a se apuca deo 
treabă: 

— Deci renunţi la norocul pe care Adevăratul Stăpân ţi l-a 
rezervat ca să ajungi la adânci bătrâneţi? 

— Renunţ! 

— Fără păreri de rău? 

— Fără! răspunse Kin-Fo. Să trăiesc până la bătrâneţe! Să 
ajung ca o bucată de lemn ce nu mai poate fi sculptată! Nici 
când eram bogat nu-mi doream asta, dar acum, că sunt 
sărac? 

— Şi tânăra văduvă din Peking? întrebă Wang. Uiţi 
proverbul: floarea cu Soarea, salcia cu salcia. Două inimi ce 
se înţeleg trăiesc o sută de ani de primăveri. 

— În trei sute de ani de toamnă, vară şi iarnă! răspunse 
Kin-Fo, ridicând din umeri. Nu! Biata Le-U ar trăi în mizerie 
alături de mine. Dimpotrivă, moartea mea o va îmbogăţi! 

— Ai făcut aşa ceva? 

— Da. Chiar şi tu, Wang, câştigi cincizeci de mii de dolari 
dacă mor! 

— Aha! zise simplu filosoful. Ai câte un răspuns la fiecare 
întrebare. 


— La toate. Ba chiar şi o observaţie pe care tu nu mi-ai 
făcut-o. 

— Care? 

— Pericolul de a fi urmărit, după moartea mea, pentru 
asasinat! 

— Doar proştii sau neîndemânaticii se lasă prinşi. De altfel, 
ce merit aş avea în a-ţi face acest ultim serviciu, dacă n-aş 
risca nimic? 

— Nu-i aşa, Wang. Prefer să-ţi ofer siguranţă totală din 
acest punct de vedere. Nimeni nu te va bănui. 

Spunând asta, Kin-Fo se apropie de o masă, luă o foaie de 
hârtie şi, cu un scris citeţ, concepu rândurile următoare: 
„M-am sinucis cu bună ştiinţă, din dezgust şi nepăsare faţă 
de viaţă. 

Kin-Fo” 

Şi îi dădu hârtia lui Wang. 

Filosoful o citi în gând, apoi cu glas tare. După aceea o 
împături cu grijă şi o puse într-un carneţel pe care-l avea 
mereu la el. O a doua strălucire îi aprinse privirea. 

— Nu-i o glumă de-a ta? întrebă el, uitându-se fix la elevul 
său. 

— Totul este foarte serios. 

— Atunci şi din partea mea e la fel. 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvânt. 

— Atunci, voi trăi până cel mai târziu pe 25 iunie? 

— Nu ştiu dacă vei trăi în sensul în care crezi tu, răspunse 
cu gravitate filosoful, dar, în mod sigur, atunci vei fi mort. 

— Mulţumesc şi adio, Wang. 

— Adio, Kin-Fo. 

Apoi Kin-Fo plecă liniştit din camera filosofului. 

IX 

— Ei, bine, Craig-Fry? îi întrebă a doua zi onorabilul 
William ]. Bidulph pe cei doi agenţi special însărcinaţi cu 
supravegherea noului client al Centenarului. 


— Ei bine, răspunse Craig, l-am urmărit ieri în timpul unei 
lungi plimbări pe care a făcut-o pe şesul din jurul Shang- 
Haiului. 

— Şi nu părea omul care să se gândească să se sinucidă, 
adăugă Fry. 

— La căderea nopţii l-am însoţit până la poarta casei sale. 

— Din nefericire, nu i-am putut trece pragul. 

— Iar azi dimineaţă? întrebă William ]. Bidulph. 

— Am aflat, răspunse Craig, că se simţea... 

—. tare ca podul clin Palikao, adăugă Fry. 

Agenţii Craig şi Fry, americani pur sânge, doi veri aflaţi în 
slujba Centenarului, formau o singură fiinţă, deşi erau două 
persoane diferite. Unul termina, întotdeauna, frazele pe 
care le începea celălalt, într-atât de mult se identificau unul 
cu celălalt. 

Acelaşi creier, aceleaşi gânduri, aceeaşi inimă, acelaşi 
stomac, acelaşi fel de a acţiona în toate situaţiile. Patru 
mâini, patru braţe, patru picioare şi două trupuri unite. 
Într-un cuvânt, parcă erau doi fraţi siamezi, despărțiți de un 
chirurg îndrăzneţ. 

— Deci, întrebă William ]. Bidulph, încă n-aţi putut intra în 
casa lui. 

— Nu..., zise Craig. —- încă, spuse Fry. 

— Vei fi greu, zise agentul principal. însă va trebui. Pentru 
Centenarul nu e doar vorba de a câştiga o primă enormă, ci 
mai ales de a nu pierde două sute de mii de dolari! 
Urmează două luni de supraveghere, ba poate chiar mai 
mult, dacă noul client îşi reînnoieşte poliţa. 

— Există un servitor..., zise Craig. 

—. ce ar putea fi al nostru..., spuse Fry. 

—, ca să ştim tot ce se întâmplă acolo..., continuă Craig. — 
„„„ adică în casa din Shang-Hai, termină Fry. 

— Poate, făcu William ]. Bidulph. Atrageţi-l pe servitor de 
partea noastră. Cumpăraţi-l! Trebuie să fie sensibil la 
sunetul banilor. lar monedele nu vă vor lipsi. Chiar clacă va 
trebui să epuizați cele trei mii de formule de politeţe pe 


care le cere eticheta chinezească, epuizaţi-le. Nu veţi 
regreta efortul. 

— Aşa vom..., începu Craig 

—. face, încheie Fry. 

Iată principalele motive pentru care Craig şi Fry încercară 
să intre în legătură cu Sun. Sun nu era omul care să reziste 
la momeala monedelor, nici la câteva pahare cu băuturi 
americane. 

Craig-Fry aflară astfel, de la Sun, tot ce voiau să ştie, 
adică: 

Kin-Fo îşi schimbase în vreun fel modul de viaţă? 

Nu, în afară de faptul că îşi pedepsea mai puţin servitorul 
fidel, foarfecă şoma, în avantajul cozii sale, iar nuiaua îi 
gâdila mai rar umerii. Avea la dispoziţie Kin-Fo vreo armă? 

Nu, căci nu făcea parte din respectabila categorie a celor 
amatori de obiecte ucigaşe. 

Ce mânca la masă? 

Doar nişte feluri de mâncare simple, ce nu aminteau deloc 
de fantezia culinară a celeştilor. 

La ce oră se trezea? 

Pe la a cincea veghe, când zorii, la strigătul cocoşilor, 
luminau orizontul. 

Se culca devreme? 

La a doua veghe, cum făcea întotdeauna, de când îl 
cunoscuse Sun. Părea trist, gânditor, plictisit, obosit de 
viaţă? 

Nu era deloc un om vesel. Totuşi, de câteva zile, parcă mai 
prinsese gustul lucrurilor de pe lumea asta. Da, Sun îl 
găsea chiar mai puţin indiferent, ca un om ce aştepta... ce 
anume? Nu putea spune. 

În sfârşit, stăpânul lui avea vreo substanţă veninoasă, de 
care s-ar fi putut folosi? 

Nu mai avea căci, chiar în acea dimineaţă, fuseseră 
aruncate în apele râului Huang-Pu o duzină de mici globule 
ce făceau parte dintre substanţele dăunătoare. 


Într-adevăr, nimic din toate acestea nu era de natură a-l 
alarma pe agentul principal al Centenarului. Nu! Niciodată 
bogatul Kin-Fo, a cărui situaţie nu o cunoştea nimeni, cu 
excepţia lui Wang, nu păruse mai fericit că trăia. 

Oricum ar fi fost, Craig şi Fry trebuiau să continue să se 
intereseze de tot ce făcea clientul lor, să-l urmărească la 
plimbare, căci era posibil să nu vrea să atenteze la propria 
sa persoană chiar în casa lui. 

Aşa făcură cei doi nedespărţiţi. lar Sun continuă să 
vorbească, cu atât mai mult cu cât câştiga din discuţia cu 
oameni atât de binevoitori. 

Ar fi prea mult să spunem că eroul poveştii noastre ţinea 
mai mult la viaţa lui de când se hotărâse să moară. Dar, aşa 
cum socotise el, cel puţin în primele zile, emoţiile nu lipsiră. 
îşi pusese o sabie a lui Damocles deasupra capului şi 
aceasta trebuia să cadă, într-o zi. Azi, mâine, dimineaţa, 
seara? Nu ştia şi de aceea bătăile inimii i se înteţiră, lucru 
nou pentru el. 

De altfel, de la acel schimb de cuvinte între el şi Wang, de 
abia se mai vedeau. Sau filosoful pleca de acasă mai des ca 
înainte sau rămânea închis în camera lui. Kin-Fo nu se 
ducea să-l caute, nu trebuia să o facă, şi nu ştia nici măcar 
cu ce se ocupa Wang în vremea asta. Poate că îi pregătea o 
capcană! Un fost tai-ping se pricepea să ucidă un om în mai 
multe feluri... De aici rezulta curiozitatea şi, ca urmare, un 
nou element de interes. 

Totuşi, maestrul şi elevul se întâlneau, aproape zilnic, la 
aceeaşi masă. E de la sine înţeles că nu pomeneau nimic 
despre viitoarea lor situaţie de asasin şi victimă. Vorbeau 
puţin, despre lucruri diverse. Wang, mai serios ca de obicei, 
rotindu-şi ochii pe care ochelarii nu reuşeau să-i ascundă 
bine, părea mereu preocupat. El, de obicei bine dispus şi 
comunicativ, devenise trist şi îngândurat. 

Mare mâncău altă dată, ca orice filosof dotat cu un stomac 
bun, nu mai era tentat de mâncărurile fine, iar vinul de 
Ceao-Cini îl lăsa visător. 


În orice caz, Kin-Fo încerca să-1 facă să se simtă în largul 
său. Gusta primul toate felurile de mâncare şi simţea că era 
obligaţia lui să o facă. De aici rezulta că el mânca mai mult 
ca de obicei, parcă regăsise plăcerea gustului, înfuleca cu 
multă poftă şi digera remarcabil. în mod cert, otrava nu se 
dovedea arma aleasă de fostul ucigaş al regelui rebelilor, 
dar victima lui nu trebuia să neglijeze nimic. 

În rest, orice facilitate îi era oferită lui Wang ca să-şi 
îndeplinească misiunea. Uşa camerei lui Kin-Fo rămânea 
mereu deschisă. Filosoful putea intra acolo zi şi noapte, ca 
să-l lovească când era treaz sau în somn. Kin-Fo nu aştepta 
decât un singur lucru, ca mâna lui să fie rapidă şi să-l 
nimerească în inimă. 

Astfel Kin-Fo avusese parte de ceva emoţii şi, chiar după 
primele nopţi, se obişnuise atât de bine să aştepte lovitura 
fatală, că dormea dus şi se trezea în fiecare dimineaţă 
odihnit şi bine dispus. Lucrurile nu puteau continua astfel. 

Atunci se gândi că lui Wang nu i-ar fi plăcut să-1 lovească 
în casa aceea, unde fusese primit cu atâta ospitalitate. Se 
hotărî să-i vină în ajutor viitorului ucigaş. lată-1 deci 
umblând pe la ţară, căutând locuri izolate, întârziind până 
la cea de-a patra veghe prin cele mai rău famate cartiere 
din Shang-Hai, printre cuţitari, unde crimele se înfăptuiau 
zilnic, într-o siguranţă perfectă. 

Rătăcea pe străzi înguste şi întunecate, se izbea de beţivi 
de toate naţionalităţile, rămânând singur la ore târzii în 
noapte, până când vânzătorul de plăcinte striga: „Mantu! 
Mantu!” şi suna din clopoțel ca să-i prevină pe fumătorii 
întârziaţi. Nu se întorcea acasă decât la primele licăriri ale 
zilei, sănătos şi întreg, fără măcar să-i fi zărit pe cei doi 
inseparabili Craig şi Fry, care-l urmăreau cu încăpățânare, 
gata oricând să-i sară în ajutor. 

Dacă lucrurile continuau astfel, Kin-Fo avea să se 
obişnuiască cu această nouă existenţă şi, în curând, 
plictiseala avea să-l cuprindă din nou. 


Câte ore trecuseră deja, fără să se gândească că era 
condamnat la moarte! 

Totuşi, într-o zi, pe 12 mai, avu, din întâmplare, o emoție. 
Intrând uşor în camera filosofului, îl văzu încercând cu 
vârful degetului tăişul ascuţit al unui pumnal, pe care-l 
înmuie apoi într-un flacon din sticlă albastră, ce părea 
suspect. 

Wang nu-l auzise intrând pe elevul său. Apucând 
pumnalul, îl ridică de mai multe ori, asigurându-se că-l 
ţinea bine în mână. Chipul lui nu mai părea demn de 
încredere. în clipele acelea, ochii îi erau însângeraţi! 

„Înseamnă că mă va ucide azi”, îşi zise Kin-Fo. 

Apoi se retrase discret, fără să fie văzut sau auzit. 

Kin-Fo nu ieşi din camera lui întreaga zi... Nici filosoful nu 
se ivi. 

Kin-Fo se culcă. Dar, a doua zi, se trezi întreg, ca orice om 
sănătos. 

Atâtea emoţii degeaba! Situaţia devenea agasantă! 

Deja trecuseră zece zile! E drept că Wang avea aproape 
două luni la dispoziţie ca să-şi îndeplinească sarcina. 

„Hotărât lucru, pierde vremea! l-am dat prea mult timp”, 
îşi spuse Kin-Fo. 

Şi se gândi că fostul tai-ping se înmuiase puţin din pricina 
vieţii uşoare din Shang-Hai. 

Totuşi, din acea zi, Wang păru mai îngrijorat, mai agitat. 
leşea şi intra în yamen ca un om ce nu putea sta locului. 
Kin-Fo observă chiar că filosoful făcea vizite repetate în 
salonul înaintaşilor, unde se găsea preţiosul sicriu venit de 
la Liao-Ceu. Află de la Sun, cu interes, că Wang ceruse ca 
acesta să fie periat, frecat, şters de praf. 

— Ce bine va dormi acolo stăpânul meu! adăugă chiar 
fidelul servitor. Parcă-ţi face poftă să-1 încerci! 

Observaţie ce îi aduse lui Sun un mic gest de prietenie. 
Trecură zilele de 13,14 şi 15 mai. Nu se întâmplă nimic 
deosebit. 


Wang dorea deci să se scurgă întreaga perioadă 
convenită, ca să-şi îndeplinească sarcina, precum un 
comerciant ce-şi plăteşte datoria la scadenţă, nu în avans? 
Dar astfel nu mai exista surpriza, deci nici emoţiile! 

Totuşi, un fapt foarte semnificativ îi fu adus la cunoştinţă 
lui Kin-Fo în dimineaţa de 15 mai, în momentul de „mao-şe”, 
adică pe la şase dimineaţa. 

Noaptea fusese rea, iar Kin-Fo, trezindu-se, se găsea încă 
sub influenţa unui vis urât. Prinţul len, judecătorul suveran 
al infernului chinezesc, îi ceruse să apară înaintea lui când 
cea de-a o mie două suta lună avea să se ridice deasupra 
Celestului Imperiu. încă un secol de trăit, un secol întreg! 

Kin-Fo era foarte prost dispus, fiindcă i se părea că există 
o conspirație împotriva lui. 

În această stare îl primi pe Sun, când acesta veni să-l 
ajute să-şi facă toaleta de dimineaţă. 

— Dute la dracu'! strigă el. Să ţi se dea zece mii de lovituri 
de picior, animalule! 

— Dar, stăpâne... 

— Dispari de aici! 

— Ei bine, nu. Cel puţin nu înainte să aflaţi că... 

— Ce să aflu? 

Că domnul Wang... 

— Wang? Ce-a făcut? întrebă imediat Kin-Fo, apucându-l 
pe Sun de coadă. Ce-a făcut? 

— Stăpâne! răspunse Sun, care se zvârcolea ca un vierme, 
ne-a dat poruncă să ducem sicriul domnului în Pavilionul 
Vieţii îndelungate şi... 

— A făcut el asta! strigă Kin-Fo, bucuros. Pleacă, Sun, 
pleacă prietene! Ia şi zece monede. Ai grijă să se execute 
tot ce spune Wang! 

Sun plecă, năucit, repetând pentru sine: 

— Stăpânul meu a înnebunit dar, cel puţin, nebunia lui se 
dovedeşte generoasă. 

De data asta, Kin-Fo nu se mai îndoia. Fostul tai-ping voia 
să-l lovească în Pavilionul Vieţii îndelungate, unde se 


hotărâse chiar el să se sinucidă. Parcă i se dădea o întâlnire 
acolo. Catastrofa era iminentă. 

Ce lungă i se păru ziua aceea lui Kin-Fo! 

În sfârşit, prima veghe făcu soarele să dispară sub orizont, 
iar noaptea se lăsă treptat în jurul yamenului. 

Kin-Fo se duse şi se instala în pavilionul din care nu mai 
spera să iasă viu. Se întinse pe un divan moale, ce părea 
făcut pentru somnul cel lung, şi aşteptă. 

Atunci, amintiri din existenţa lui inutilă îi trecură prin 
minte, adică plictiseala, dezgustul, tot ceea ce bogăţia lui nu 
putuse învinge, ceea ce sărăcia ar fi accentuat! 

O singură licărire îi lumina viaţa pe care n-o preţuise deloc 
în perioada ei de opulenţă, şi anume dragostea lui pentru 
tânăra văduvă. Sentimentul acela avea să-i înmoaie inima, 
până în clipa în care avea să-i bată pentru ultima dată. Dar 
să o ţină în mizerie pe biata Le-U, alături de el, asta 
niciodată! 

A patra veghe, cea care precede ivirea zorilor şi în cursul 
căreia viaţa de pretutindeni pare absentă, îi aduse lui Kin- 
Fo cele mai vii emoţii. Asculta cu nelinişte. Privirile îi 
scotoceau prin umbră. încerca să surprindă cele mai mici 
zgomote. Nu doar o dată crezu că aude uşa scârţâind, 
împinsă de o mână prudentă. Fără îndoială că Wang spera 
să-l găsească dormind şi să-l lovească prin somn. 

Atunci, în mintea lui avu loc o luptă. Se temea dar, în 
acelaşi timp, dorea să apară tai-pingul. 

Zorii luminară cerul în a cincea veghe. Ziua venea fără 
grabă. 

Brusc, se deschise uşa salonului. 

Kin-Fo se ridică. în secunda aceea, ultima, trăi mai mult 
decât în toată viaţa sa! Sun apăru înaintea lui, cu o 
scrisoare în mână. 

— O urgenţă, spuse el cu simplitate. 

Kin-Fo avu un fel de presentiment. Apucă scrisoarea, ce 
purta un timbru din San Francisco, rupse plicul, o citi 
repede şi, ieşind din Pavilionul Vieţii îndelungate, strigă: 


— Wang! Wang! 

Într-o clipă ajunse la camera filosofului şi deschise brusc 
uşa. Wang nu se mai afla acolo. Nu dormise în acea 
locuinţă. La strigătele lui Kin-Fo, oamenii scotociră 
yamenul. Era evident că Wang dispăruse fără urmă. 

X 

— Da, domnule Bidulph. O răsturnare de situaţie la Bursă, 
apărută pe neaşteptate! îi zise Kin-Fo agentului de la 
compania de asigurări. 

Onorabilul William ]. Bidulph zâmbi ca un cunoscător. 

— Toată lumea a fost păcălită, zise el. 

— Chiar şi corespondentul meu, răspunse Kin-Fo. Falsă 
încetare de plăţi, domnule, fals faliment, veste falsă! După 
opt zile, se făceau plăţi la toate ghişeele. Treaba se 
încheiase. Acţiunile, depreciate cu optzeci la sută, fuseseră 
răscumpărate la cel mai mic preţ de Banca Centrală şi, 
când directorul fu întrebat ce se va întâmpla cu ele după 
faliment: „vor ajunge să crească cu o sută şaptezeci şi cinci 
la sută!” a răspuns el, cu amabilitate. lată ce mi-a scris 
corespondentul meu, iar scrisoarea a sosit chiar azi- 
dimineaţă, în momentul în care, crezându-mă ruinat 
complet... 

— Aţi fi atentat la propria dumneavoastră viaţă? strigă 
William J]. Bidulph. 

— Nu, răspunse Kin-Fo, dar probabil că aş fi fost asasinat. 

— Asasinat? 

— Cu autorizaţia mea scrisă, asasinare convenită, jurată, 
ce v-ar fi costat... 

— Două sute de mii de dolari, răspunse William J. Bidulph, 
pentru că orice caz de moarte era asigurat. Vai! Cât am fi 
regretat asta, dragă domnule! 

— Din pricina sumei? 

— Şi a dobânzilor. 

William ]. Bidulph îi strânse mâna clientului său, 
prieteneşte, cum fac americanii. 

— Totuşi, nu înţeleg nimic, zise el. 


— Veţi pricepe imediat, răspunse Kin-Fo. 

Şi îi destăinui ce fel de angajament îşi luase faţă de el un 
om în care trebuia să aibă încredere deplină. Cită chiar 
termenii scrisorii pe care omul acela o avea în buzunar şi 
care îl despovăra de orice urmărire şi îi garanta 
nevinovăția. Dar, ceea ce era mai grav, promisiunea făcută 
avea să fie îndeplinită, cuvântul dat avea să fie ţinut, nimeni 
nu se îndoia de asta. 

— Omul acela vă este prieten? întrebă agentul principal. 

— Da, răspunse Kin-Fo. 

— Şi atunci, din prietenie? 

— Din prietenie şi cine ştie? Poate că şi dintr-o socoteală. 
Dacă mor eu, el primeşte o despăgubire de cincizeci de mii 
de dolari. 

— Cincizeci de mii de dolari! strigă William ]. Bidulph. Deci 
e vorba de domnul Wang? 

— Chiar el. 

— Un filosof? Niciodată n-ar consimţi aşa ceva... Kin-Fo i- 
ar fi răspuns: „Acest filosof este un fost tai-ping. în timpul 
primei jumătăţi a vieţii sale a comis mai multe crime decât 
ar fi trebuit pentru a ruina Centenarul, dacă cei loviți de el 
i-ar fi fost clienţi! Timp de optsprezece ani, a ştiut să-şi 
înfrâneze instinctele sălbatice. Dar azi, când i s-a oferit 
ocazia, când mă crede ruinat şi hotărât să mor, când ştie, pe 
de altă parte, că va câştiga din moartea mea o mică avere, 
nu va ezita defel...” 

Dar Kin-Fo nu spuse nimic din toate acestea, L-ar fi 
compromis pe Wang, pe care William J]. Bidulph n-ar fi ezitat 
să-l denunțe guvernatorului provinciei ca pe un fost tai- 
ping. Asta l-ar fi salvat pe Kin-Fo, fără îndoială, dar l-ar fi 
pierdut pe filosof! 

— Ei bine, zise agentul companiei de asigurări, e foarte 
simplu ce avem de făcut! 

— Ce anume? 

— Să-1 prevenim pe domnul Wang că înţelegerea nu mai e 
valabilă şi să-i luăm scrisoarea compromiţătoare care... 


— E mai uşor de spus decât de făcut, răspunse Kin-Fo. 
Wang a dispărut de ieri şi nimerii nu ştie unde s-a dus. 

— Alia! făcu agentul principal, pe un ton ce îi trăda 
surprinderea. Se uita atent la clientul său. 

— Iar acum, dragă domnule, nu mai aveţi chef să muriţi? îl 
întrebă el. 

— Nu, pe onoarea mea! răspunse Kin-Fo. Cele întâmplate 
la Banca Centrală Californiană aproape că mi-au dublat 
averea. în plus, mă voi căsători! Dar n-o voi face decât după 
ce îl voi regăsi pe Wang sau după ce termenul convenit va 
expira. 

— Şi când expiră? 

— Pe 25 iunie, acest an. Până atunci, Centenarul riscă 
foarte mult. Va trebui deci să ia măsuri în consecinţă. 

— Şi să-l găsească pe filosof, răspunse onorabilul William 
]. Bidulph. Agentul se plimbă câteva clipe, cu mâinile la 
spate, apoi zise: 

— Ei bine, îl vom găsi pe prietenul dumneavoastră, chiar 
dacă va trebui să-l căutăm în măruntaiele pământului! Dar, 
până atunci, domnule, vă vom apăra de orice tentativă de 
asasinat, cum v-am apărat deja de orice tentativă de 
sinucidere! 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Kin-Fo. 

— Că, de pe 30 aprilie, zi în care aţi semnat poliţa de 
asigurare, doi dintre agenţii mei v-au urmărit, v-au observat 
demersurile, v-au spionat acţiunile! 

— Nici nu i-am remarcat... 

— Pentru că sunt oameni discreţi! Vă cer permisiunea de a 
vi-i prezenta, acum, căci nu mai trebuie să se ascundă de 
dumneavoastră. 

— Cu plăcere, acceptă Kin-Fo. 

— Craig-Fry trebuie să fie prin apropiere, pentru că şi 
dumneavoastră sunteţi aici! 

Şi William J. Bidulph strigă: 

— Craig? Fry? 


Cei doi se aflau, într-adevăr, dincolo de uşa cabinetului 
particular. îşi urmăriseră clientul până la intrarea în biroul 
Centenarului şi îl aşteptau la ieşire. 

— Craig-Fry, zise atunci agentul principal, cât va dura 
poliţa dumnealui de asigurare, nu-l veţi mai apăra pe 
preţiosul nostru client de el însuşi, ci de unul dintre proprii 
lui prieteni, filosoful Wang, care s-a angajat să-l asasineze! 

Şi cei doi inseparabili fură informaţi despre noua situaţie. 
O înţeleseră şi o acceptară. Bogatul Kin-Fo le aparţinea. Nu 
ar fi putut avea apărători mai devotați. Dar acum, de unde 
să înceapă? 

Aveau de ales între două variante, le atrase atenţia 
agentul principal: sau supravegheau cu mare atenţie casa 
din Shang-Hai, astfel încât Wang să nu poată intra fără ca ei 
să afle sau să acţioneze astfel încât să-l găsească pe Wang, 
apoi să-i ia scrisoarea, ce trebuia anulată. 

— Prima variantă nu merge, zise Kin-Fo. Wang ştie cum să 
ajungă până la mine fără să fie văzut, pentru că locuinţa 
mea este şi a lui. Trebuie deci să-l găsim, cu orice preţ! 

— Aveţi dreptate, domnule, răspunse William J. Bidulph. 
Cel mai sigur este să-l găsim pe acest Wang şi aşa vom 
face! 

— Mort sau..., spuse Craig. 

—.viu, completă Fry. 

— Nu, viu! strigă Kin-Fo. Nu vreau ca Wang să se afle în 
primejdie nici o clipă din pricina mea! 

— Craig şi Fry, adăugă William ]. Bidulph, veţi răspunde de 
clientul nostru timp de încă patruzeci şi şapte de zile. Până 
pe 30 iunie, domnul valorează pentru noi două sute de mii 
de dolari. 

După aceea, clientul şi agentul principal al Centenarului se 
despărţiră. Zece minute mai târziu, Kin-Fo, escortat de cei 
doi paznici ai săi, ce nu trebuiau să-l mai lase singur, intră 
în yamen. 

Când Sun îi văzu pe Craig şi pe Fry instalaţi oficial în casă, 
îi cam păru rău. Nu i se mai puneau întrebări, nu mai 


răspundea, nu mai primea bani! în plus, stăpânul său, 
prinzând poftă de viaţă, reîncepuse să-şi pedepsească 
valetul neîndemânatic şi leneş. Nefericitul Sun! Ce-ar fi zis 
dacă ar fi ştiut ce-i rezerva viitorul! 

Prima grijă a lui Kin-Fo fu să „fonografieze” la Peking, pe 
bulevardul Cea-Cua, schimbarea sorții sale, prin care 
devenea mai bogat decât înainte. Tânăra femeie auzi glasul 
celui pe care-l crezuse pierdut definitiv, adresându-i vorbe 
mai tandre ca oricând. 

Avea să o revadă pe surioara lui. Cea de-a şaptea lună a 
anului nu se va scurge fără ca el să nu fie aproape de ea 
pentru a nu o mai părăsi niciodată. Dar, după ce refuzase să 
o sărăcească, acum nu voia să rişte să o lase văduvă pentru 
a doua oară. 

Le-U nu pricepu ce însemna acea a doua frază. înţelese 
doar un lucru, că logodnicul ei se întorcea. în mai puţin de 
două luni aveau să fie împreună. 

Şi, în ziua aceea, nu exista femeie mai fericită ca tânăra 
văduvă, în tot Imperiul Celest. 

De fapt, o schimbare radicală se produsese în ideile lui 
Kin-Fo,.care avea acum patru milioane de dolari, mulţumită 
operaţiei fructuoase de la Banca Centrală Californiană. Voia 
să trăiască şi încă bine. Douăzeci de zile de emoţii îl 
schimbaseră. Nici mandarinul Pao-Sen, nici negustorul Yin- 
Pang, nici Tim petrecăreţul, nici Hual literatul n-ar fi 
recunoscut în el pe amfitrionul indiferent de la care îşi 
luaseră rămas bun pe un vas de pe râul Perlelor. Wang nu 
şi-ar fi crezut ochilor, dacă ar fi fost acolo. Dar el dispăruse 
fără urmă. Nu se mai întorcea la casa din Shang-Hai, ceea 
ce provocase îngrijorare adâncă lui Kin-Fo şi teamă 
permanentă celor doi paznici ai săi. 

Opt zile mai târziu, pe 24 mai, nici o veste de la filosof şi, în 
consecinţă, nici o posibilitate de a porni în căutarea lui. în 
zadar Kin-Fo, Craig şi Fry scotociseră teritoriile 
concesionate, bazarele, cartierele suspecte, împrejurimile 


Shang-Haiului. în zadar cei mai abili agenţi ai poliţiei erau 
în alertă. Filosoful era de negăsit. 

În acest timp, Craig şi Fry, din ce în ce mai neliniştiţi, îşi 
înmulţeau precauţiile. Nu-şi părăseau clientul nici noaptea, 
nici ziua, mâncau la masa lui, se culcau în camera lui. Vrură 
Chiar să-l facă să poarte o tunică de oţel, care să-l apere 
de loviturile de pumnal, şi să nu mănânce decât ouă fierte, 
pentru că nu puteau fi otrăvite. 

Trebuie spus însă că Kin-Fo îi trimitea la plimbare. De ce 
să nu-l încuie timp de două luni în seiful Centenarului, sub 
pretext că valora două sute de mii de dolari? 

Atunci, William ]. Bidulph, practic ca întotdeauna, îi 
propuse clientului său să-i restituie prima vărsată şi să rupă 
poliţa de asigurare. 

— Îmi pare rău, îi răspunse tranşant Kin-Fo, dar afacerea 
s-a încheiat şi veţi suporta consecinţele. 

— Fie, replică agentul principal. Aveţi dreptate. Oricum, 
nimeni nu vă poate păzi mai bine ca noi! 

— Mai ales că aveţi pentru ce! răspunse Kin-Fo. 

XI. 

Totuşi, Wang nu era de găsit. Kin-Fo începea să se înfurie 
că nu putea face nimic, că nu putea măcar să-l caute pe 
filosof. Şi ce-ar fi putut să facă, dacă Wang dispăruse fără 
urmă? 

Această încurcătură nu-l liniştea nici pe agentul principal 
al Centenarului. După ce crezuse, mai întâi, că nu poate fi 
ceva serios, că Wang nu-şi va pune în practică promisiunea 
şi că nici chiar m excentrica Americă nu se petreceau 
asemenea trăsnăi, îşi zise că nimic nu e imposibil în ciudata 
ţară denumită Imperiul Celest. 

Curând, îi dădu dreptate lui Kin-Fo. Dacă nu reuşeau să-l 
găsească pe filosof, acesta se va ţine de cuvânt. „Dispariţia 
lui indica chiar că voia să acţioneze în clipa în care elevul lui 
se aştepta mai puţin, ca un trăsnet, şi să-l lovească drept în 
inimă cu mâna rapidă şi sigură. Apoi, după ce avea să pună 


scrisoarea pe trupul victimei, va veni liniştit la biroul 
Centenarului spre a-şi încasa partea din capitalul asigurat. 

Trebuia să-l prevină pe Wang. însă nu putea să o facă în 
mod direct. 

Astfel, onorabilul William J]. Bidulph fu nevoit a utiliza 
mijloace indirecte, pe calea presei. în câteva zile, fură 
trimise anunţuri gazetelor chinezeşti, şi câteva telegrame 
ziarelor străine, din cele două lumi. 

Cing-Pao, jurnalul oficial din Peking, gazetele în limba 
chineză din Shang-Hai şi din Hong-Kong, cele mai 
importante ziare din Europa şi din cele două Americi, 
reproduseră anunţul următor: „Domnul Wang, din Shang- 
Hai, este rugat să considere ca nevalabilă convenţia 
încheiată între el şi domnul Kin-Fo, pe data de 2 mai anul 
acesta, domnul Kin-Fo nemaiavând decât o singură dorinţă, 
aceea de a muri centenar.” 

Ciudatul anunţ fu urmat, la scurtă vreme, de altul, mult 
mai pragmatic: „Se oferă două mii de dolari sau o mie trei 
sute de taeli celui care îi va spune lui William J. Bidulph, 
agent principal al Centenarului, din Shang-Hai, care este 
reşedinţa actuală a domnului Wang.” 

Nu se gândea nimeni că filosoful ar fi cutreierat lumea în 
intervalul de cincizeci şi cinci de zile, ce-i fusese dat ca să-şi 
îndeplinească promisiunea. Mai degrabă s-ar fi ascuns în 
împrejurimile Shang-Haiului, ca să profite de ocaziile ce 
apăreau. Dar onorabilul William ]. Bidulph îşi zicea că nu 
era rău să ia toate măsurile posibile. 

Trecură mai multe zile. Situaţia nu se schimba. însă acele 
anunţuri, reluate de mai multe ori, sub o formă familiară 
americanilor: WANG! WANG! WANG! pe de o parte şi KIN- 
FO! KIN-FO! KIN-FO! de cealaltă, atraseră atenţia 
publicului şi produseră ilaritate generală. 

Se râse, din acest motiv, până şi în provinciile cele mai 
îndepărtate ale Chinei. 

— Unde e Wang? 

— Cine 1-a văzut pe Wang? 


— Unde locuieşte Wang? 

— Ce face Wang? 

— Wang! Wang! Wang! strigau copiii chinezi pe străzi, 
întrebările acestea fură, curând, pe toate buzele. 

lar Kin-Fo, demnul celest a cărui „cea mai vie dorinţă era 
să devină centenar”, care pretindea că îl concurează în 
longevitate pe celebrul elefant aflat în Grajdurile din 
Peking, şi care împlinea o sută de ani, ajunse să fie foarte 
cunoscut. 

— Ei bine, a mai îmbătrânit Kin-Fo? 

— Ce mai face? 

— Mănâncă bine? 

— Îl vom vedea purtând roba galbenă a bătrânilor? 

Cu aceste cuvinte zeflemitoare se întâmpinau mandarinii 
civili sau militari, negociatorii de la bursă, negustorii pe la 
tejghelele lor, oamenii obişnuiţi pe străzi şi în pieţe, 
luntraşii prin oraşele lor plutitoare. 

Chinezii sunt foarte ironici, chiar caustici, şi trebuie 
recunoscut că subiectul avea ceva comic. Astfel că apăreau 
tot felul de glume şi chiar caricaturi ce acopereau zidurile. 

Kin-Fo, spre marea lui neplăcere, fu obligat să suporte 
inconvenientele acestei celebrităţi neobişnuite. Se merse 
până acolo încât apăru un cântec despre el pe melodia 
Manciang-Hung, vântul ce suflă printre sălcii. Era un fel de 
baladă numită Cele cinci veghi ale centenarului. Ce nume 
îmbietor şi ce vânzare făcea la preţul de trei monede 
exemplarul. 

Dacă Kin-Fo se necăjea de zarva făcută în jurul numelui 
său, William ]. Bidulph era foarte încântat. Dar Wang 
rămânea tot ascuns. 

Ori, dacă lucrurile mergeau atât de departe, Kin-Fo nu mai 
reuşea să le facă faţă. Cum mai putea ieşi din casă? Un alai 
de chinezi, indiferent de vârstă, de sex, îl însoțea pe străzi, 
pe chei, chiar pe teritoriile concesionate, până în câmpie, 
ba chiar şi acolo. Cum să se mai întoarcă? O mulţime de 


glumeţi de cea mai rea speţă se aduna la uşa yamenului 
său. 

În fiecare zi, trebuia să apară în balconul camerei sale ca 
să le arate că oamenii săi nu-l culcaseră prematur în 
coşciugul din Pavilionul Vieţii îndelungate. Gazetele 
publicau, în zeflemea, un buletin despre starea sănătăţii 
sale, cu comentariile ironice de rigoare, ca şi cum ar fi făcut 
parte din dinastia domnitoare Tsing. în concluzie, se făcuse 
de râs peste tot. 

Veni astfel ziua de 21 mai, când supăratul Kin-Fo se duse 
la onorabilul William ]. Bidulph să-1 înştiinţeze că avea să 
plece de îndată. Se săturase de Shang-Hai şi de locuitorii 
acestui oraş! 

— Dar aşa veţi risca mai mult, îi atrase atenţia agentul 
principal. 

UIMITOARELE AVENTURI ALE UNUI CHINEZ 

— Nu-mi pasă! răspunse Kin-Fo. Luaţi măsuri 
corespunzătoare! 

— Dar unde vă duceţi? 

— Unde văd cu ochii! 

— Unde vă veţi opri? 

— Nicăieri! 

— Când vă veţi întoarce? 

— Niciodată! 

— Dacă voi avea veşti despre Wang? 

— Puțin îmi pasă de Wang! Ce prostie am făcut că i-am dat 
scrisoarea aceea absurdă! 

De fapt, Kin-Fo dorea foarte mult să-l găsească pe filosof. 
Viaţa lui se afla în mâinile altuia şi această idee începea să-l 
irite profund. 

Ajunsese o obsesie! Avea de aşteptat încă o lună în 
asemenea condiţii şi nu mai suporta. Mielul turbase! 

— Foarte bine, plecaţi, zise William ]. Bidulph. Craig şi Fry 
vă vor însoţi pretutindeni. 

— Cum vreţi, răspunse Kin-Fo, dar vă avertizez că vor 
avea de alergat. 


— Vor alerga, dragul meu domn, şi nu sunt ei oamenii care 
să-şi cruţe picioarele. 

Kin-Fo se întoarse la yamen şi, fără a mai pierde o clipă, 
începu pregătirile de plecare. 

Sun, spre marele lui necaz, căci nu-i plăceau deplasările, 
trebuia să-şi urmeze stăpânul. Dar nu se aventură să facă 
vreo observaţie căci, cu siguranţă, l-ar fi costat o bucată din 
coada sa. 

Cât despre Craig-Fry, americani adevăraţi, erau oricând 
gata de plecare, chiar dacă ar fi pornit spre capătul lumii. 
Nu puseră decât o singură întrebare: 

— Unde merge..., zise Craig. 

—.domnul? adăugă Fry. 

— La Nan-King mai întâi, apoi la naiba! 

Câte un zâmbet se ivi, în aceeaşi clipă, pe buzele celor doi. 
Amândoi erau încântați! La naiba! Nimic nu le plăcea mai 
mult... Le trebuia doar un timp scurt, să-şi ia rămas bun de 
la onorabilul William ]. Bidulph şi să îmbrace costume 
chinezeşti ce ar fi atras mai puţin atenţia asupra lor în 
călătoria prin Imperiul Celest. 

După un ceas, Craig şi Fry, cu câte o traistă în spate şi 
pistoale la brâu, reveneau la yamen. 

La căderea nopţii, Kin-Fo şi tovarăşii săi părăsiră cu 
discreţie portul concesiunii americane şi se îmbarcară pe 
un vapor cu aburi pe ruta Shang-Hai - Nan-King. 

Călătoria aceasta nu era decât o plimbare. în mai puţin de 
douăsprezece ore, un vaporul cu aburi, profitând de 
refluxul mării, poate urca pe Fluviul Albastru până la fosta 
capitală a Chinei meridionale. 

În timpul acestei scurte traversări, Craig-Fry se îngrijiră 
de preţiosul lor Kin-Fo, după ce, în prealabil, cercetară cu 
atenţie chipurile tuturor călătorilor. îl cunoşteau pe filosof. 
De fapt, care locuitor al celor trei concesiuni nu cunoştea 
acea figură blândă şi simpatică? Se asigurară astfel că nu-i 
urmase la bordul navei. După ce aceste măsuri de precauţie 
fură luate, îl vegheară permanent şi foarte atent pe 


preţiosul client al Centenarului! încercau balustradele de 
care se sprijinea, testau cu piciorul pasarelele pe care avea 
să calce, îl îndepărtau de cazane, căci fochiştii li se păreau 
suspecți, nu-l lăsau să stea în vântul rece al serii, vegheau 
să nu răcească de la umezeala nopţii. 

Verificau ca hublourile cabinei sale să fie închise ermetic, îl 
certau pe Sun, valetul neglijent ce nu era niciodată acolo 
atunci când stăpânul său îl chema, îl înlocuiau, la nevoie, 
pentru a servi ceaiul şi prăjiturile din timpul primei veghi, 
în sfârşit, se culcau la uşa lui Kin-Fo, îmbrăcaţi complet şi cu 
colacele de salvare pe şolduri, gata să-i sară în ajutor dacă 
steamerul s-ar fi scufundat în apele adânci ale fluviului, în 
urma unei explozii sau a unei coliziuni. 

Nu se produse însă nici un accident care să pună cu 
adevărat la încercare devotamentul nelimitat al perechii 
Craig-Fry. Vasul cu aburi coborâse rapid pe cursul râului 
Wusung, trecuse în Yang-Ise-Kiang sau Fluviul Albastru, 
ajunsese la insula Tsong-Ming, lăsase în urmă farurile de la 
U-Seng şi de la Langcean, traversase, o dată cu mareea, 
provincia Kiang-Su şi, pe 22 dimineaţa, pasagerii 
debarcaseră, sănătoşi şi întregi, pe cheiurile fostei cetăţi 
imperiale. 

Graţie celor doi paznici, coada lui Sun rămăsese neatinsă 
în timpul călătoriei. Leneşul nu avea deci de ce să se 
plângă. 

Nu degeaba Kin-Fo, plecând din Shang-Hai, se îndreptase 
către Nan-King. Spera că aici avea şanse să-l găsească pe 
filosof. 

De fapt, Wang putea să fi fost atras de amintiri în acest 
oraş nefericit, ce constituise principalul centru al rebeliunii 
Ceang-Mao. Nu fusese acesta ocupat şi apărat de acel 
modest învăţător, temutul Rong-Sieu-Isien, ce devenise 
împăratul tai-pingilor şi ţinuse atâta vreme în şah 
autoritatea manciuriană? Nu aici proclamase Era Nouă a 
Marii Păci? Nu aici se otrăvise pentru a nu fi prins viu de 
către duşmani? Nu din fostul palat al împăraţilor scăpase 


tânărul său fiu, pe care manciurienii urmau să-l prindă 
spre a-i tăia capul? Nu în mijlocul ruinelor oraşului 
incendiat osemintele sale fuseseră scoase din pământ şi 
date hrană animalelor? Nu în această provincie o sută de 
mii de foşti tovarăşi ai lui Wang fuseseră masacrați în numai 
trei zile? 

Se putea deci ca filosoful, devenit nostalgic după 
schimbarea produsă în existenţa lui, să se fi refugiat în 
aceste locuri, pline de amintiri personale. De aici se putea 
întoarce la Shang-Hai doar în câteva ore, pentru a lovi... 

lată de ce Kin-Fo se îndreptase mai întâi către Nan-King şi 
alesese să se oprească aici, ca o primă etapă a călătoriei 
sale. Dacă-1 reîntâlnea pe Wang, lucrurile se limpezeau şi 
se încheia această situaţie absurdă. Dacă Wang nu apărea, 
îşi va continua peregrinările prin Imperiul Celest până 
când, trecând data fatală, nu mai avea de ce să se teamă de 
fostul său maestru şi prieten. 

Kin-Fo, însoţit de Craig şi Fry, urmat de Sun, se cază la un 
hotel situat într-unui dintre acele cartiere pe jumătate 
nepopulate, în jurul cărora se întind, ca un pustiu, trei 
sferturi din fosta capitală. 

— Călătoresc sub numele Ki-Nan, se mulţumi să le spună 
Kin-Fo tovarăşilor săi. Nu vreau să-mi pronunţaţi vreodată 
numele adevărat, sub nici un pretext! 

— Ki..., făcu Craig. 

— Nan, încheie Fry. 

— Ki-Nan, repetă Sun. 

Se înţelege că Kin-Fo, care fugea de inconvenientele 
celebrităţii din Shang-Hai, nu dorea să dea peste acestea la 
Nan-King. Meticuloşii agenţi au adoptat o mulţime de 
măsuri de prevedere justificate de valoarea pecuniară a 
clientului lor, dar care l-au plictisit pe acesta. De fapt, chiar 
dacă ar fi călătorit printr-un ţinut periculos cu un milion la 
ei, nu s-ar fi arătat mai prudenţi. In fond, Centenarul nu le 
încredinţase chiar un milion, pe care-l păzeau? 


Întreaga zi se scurse vizitând cartierele, locurile, străzile 
din Nan-King. De la poarta apuseană la cea răsăriteană, de 
la nord la sud, oraşul, lipsit de fosta strălucire, fu parcurs 
cu repeziciune. Kin-Fo mergea iute, vorbea puţin, privea 
mult. 

Nici un chip suspect nu se arătă, nici prin locurile 
frecventate de grosul populaţiei, nici pe străzile pavate, 
pierdute printre dărâmături şi invadate deja de plante 
sălbatice. Nu văzură vreun străin rătăcind printre coloanele 
de marmură albă, pe jumătate distruse, pe lângă pereţii 
calcinaţi, care marcau locul Palatului Imperial, teatru al 
acelei lupte supreme în care Wang rezistase, fără îndoială, 
până în ultima clipă. 

Nimeni nu încercă să se ferească de ochii vizitatorilor, nici 
în jurul yamenu-lui misionarilor catolici, pe care locuitorii 
oraşului vruseseră să-i masacreze în 1870, nici în jurul 
fabricii de arme, reconstruită cu cărămizi indistructibile şi 
cu vestitul turn din porțelan pe care tai-pingii îl 
dărâmaseră. 

Kin-Fo, ce părea neobosit, mergea fără oprire. Trăgându-i 
după el pe cei doi agenţi, ce nu slăbeau ritmul, distanţându- 
se de nefericitul Sun, puţin obişnuit cu un exerciţiu de acest 
fel, ieşi pe poarta răsăriteană şi se aventură pe câmpul 
pustiu. 

La mică distanţă de zidul ce înconjura oraşul se deschidea 
o alee nesfârşită, mărginită cu uriaşe animale din granit. 
Kin-Fo porni mai grăbit ca oricând. 

În capătul aleii se afla un mic templu. în spate se ridica un 
tumul, înalt ca o colină. Sub acesta se odihnea Rong-U, 
preotul budist devenit împărat, unul dintre marii patrioţi 
care, cu cinci secole înainte, luptase împotriva dominaţiei 
străine. Nu cumva filosoful venise să-şi reimprospăteze 
glorioasele amintiri chiar la mormântul unde se odihnea 
întemeietorul dinastiei Ming? 

Movila era pustie, templul abandonat. Nu existau alţi 
paznici decât coloşii sculptați în marmură, aceste animale 


fantastice, singurele ce populau aleea. 

Dar, pe uşa templului, Kin-Fo văzu, nu fără emoție, câteva 
semne gravate. Se apropie şi citi trei litere: 

W.K.-E. 

Wang! Kin-Fo! Fără îndoială că filosoful trecuse de curând 
pe acolo! Fără să zică nimic, Kin-Fo se uita, căuta... Dar nu 
era nimeni. Seara, Kin-Fo, Craig, Fry şi Sun, care abia se 
tara, se întoarseră la hotel şi, în dimineaţa următoare, 
plecau din Nan-King. 

XII. 

Cine este acest călător ce străbate marile căi fluviale sau 
terestre, canalele şi râurile Celestului Imperiu? Merge 
neîncetat, fără să ştie în ajun unde se va afla a doua zi. 
Trece prin oraşe fără să le vadă, stă la hoteluri sau hanuri 
doar câteva ore, ca să doarmă, nu se opreşte prin localuri 
decât să mănânce grăbit. Aruncă cu bani pentru a-şi 
continua călătoria. 

Nu este un negustor ocupat cu afacerile sale. Nu este un 
mandarin însărcinat de ministru cu o misiune importantă şi 
urgentă. Nu e nici un artist în căutarea frumuseţilor naturii. 
Nu este un literat, un învăţat ce vrea să descopere 
documente antice ascunse prin mănăstirile vechii Chine. Nu 
este un student ce se duce la pagoda examenelor pentru a- 
şi cuceri titlurile universitare, nici un preot al lui Buddha 
plecat prin ţară ca să inspecteze micile altare câmpeneşti, 
ridicate între rădăcinile arborilor sacri sau vreun pelerin ce 
trebuie să îndeplinească un jurământ pe vreunul dintre cei 
cinci munţi sfinţi ai Imperiului Celest. 

Este falsul Ki-Nan, însoţit de Fry-Craig, mereu bine 
dispuşi, urmat de Sun, din ce în ce mai obosit. E Kin-Fo, 
într-o dispoziţie sufletească bizară ce-1 face să alerge 
neîncetat şi să-l caute, în acelaşi timp, pe Wang cel de 
negăsit. Este clientul Centenarului, care nu vrea decât ca, 
prin acest du-te-vino neîncetat, să-şi uite situaţia şi, poate, o 
garanţie împotriva pericolelor invizibile care-l ameninţă. 


Cel mai bun trăgător poate să rateze o ţintă mişcătoare, iar 
Kin-Fo vrea să fie acea ţintă ce nu stă niciodată. 

De la Nan-King, călătorii se urcaseră la bordul unui vas cu 
aburi american, rapid, vast hotel plutitor ce străbate Fluviul 
Albastru. După şaizeci de ore debarcau la Ran-Keu, fără să 
fi admirat măcar stânca bizară numită Micul Orfan, ce se 
înalţă în mijlocul curentului lui Yang-Tze-Kiang, şi pe a cărei 
creastă se află un templu budist. 

La Ran-Keu, situat la confluenţa dintre Fluviul Albastru şi 
afluentul său important Ran-Kiang, rătăcitorul Kin-Fo se 
oprise doar pentru o jumătate de zi. Şi aici se găseau ruine 
ce aminteau de tai-pingi. Dar nici în oraşul acesta 
comercial, de fapt o anexă a prefecturii Ran-Yang-Fu, 
ridicată pe malul drept al afluentului, nici la U-Ceang-Fu, 
capitala provinciei Ru-Pe, construită pe malul drept al 
fluviului, Wang nu lăsase vreo urmă a trecerii sale. Kin-Fo 
nu mai regăsi nicăieri cele trei litere gravate pe mormântul 
preotului încoronat. 

Dacă Fry şi Craig speraseră vreodată că, umblând prin 
China, aveau să cunoască obiceiurile şi oraşele, se 
înşelaseră. Nu aveau timp nici să ia notițe, iar impresiile lor 
se reduceau doar la câteva denumiri de oraşe şi de târguri. 

Dar ei nu erau nici curioşi, nici vorbăreţi. Nu vorbeau 
aproape niciodată între ei. De ce ar fi făcut-o? Ce gândea 
Craig, gândea şi Fry. Ar fi fost doar un monolog. Deci, ca şi 
clientul lor, nu observară două caracteristici comune 
majorităţii oraşelor chinezeşti şi anume că sunt aproape 
pustii în centru, dar foarte populate la periferii. Abia la Ran- 
Keu recunoscură cartierul european, cu străzi largi şi 
drepte, case elegante, şi cu locul de plimbare umbrit de 
arbori înalţi ce creşteau pe malul Fluviului Albastru. Nu se 
uitau decât după un singur om, dar acela rămânea invizibil. 

Vasul cu aburi, datorită ridicării apelor râului Ran-Kiang, 
putea să urce pe acest afluent încă o sută treizeci de leghe, 
până la Lao-Ro-Keu. 


Kin-Fo nu voia să abandoneze acest mijloc de locomoţie, 
care-i plăcea. Dimpotrivă, dorea să ajungă până în punctul 
unde Ran-Kiang înceta să mai fie navigabil. De acolo mai 
departe rămânea de văzut. Craig.şi Fry n-ar fi cerut decât 
ca respectiva călătorie să continue pe căi navigabile până la 
capăt. 

Supravegherea era mai uşoară la bord, iar primejdiile nu 
chiar iminente. Mai târziu, pe drumurile nesigure ale Chinei 
centrale, lucrurile aveau să se schimbe. 

Cât despre Sun, viaţa pe vas i se potrivea destul de bine. 
Nu mergea, nu făcea nimic, îl lăsa pe stăpânul său în 
mâinile lui Craig-Fry, nu se gândea decât să doarmă într-un 
colţ, după ce se hrănea conştiincios dimineaţa, la prânz şi 
seara, iar bucatele erau bune! 

O modificare intervenită în alimentaţia de la bord câteva 
zile mai târziu, deşi nesesizată de majoritatea călătorilor, 
indica modificarea latitudinii în situarea geografică a 
călătorilor. 

De fapt, în timpul mesei, grâul se substitui pe neaşteptate 
orezului, sub formă de pâine fără drojdie, destul de bună la 
gust, dacă era mâncată seara, imediat de fusese scoasă din 
cuptor. 

Sun, ca un adevărat chinez din sud, regreta orezul de zi cu 
zi. El manevra cu îndemânare beţişoarele iar boabele din 
ceaşcă cădeau în gura sa mare şi înghiţea cantităţi uriaşe! 
Orez şi ceai, altceva nu-i trebuie unui Fiu al Cerului! 

Vasul, urcând pe cursul râului Ran-Kiang, intrase în 
regiunea grâului. Acolo, relieful zonei deveni mai 
accidentat. La orizont se desenară câţiva munţi, încoronați 
de fortificaţii ridicate sub fosta dinastie Ming. Malurile 
abrupte, artificiale, ce închideau apele fluviului, făcură loc 
unora mai joase, lărgind albia în defavoarea adâncimii apei. 
Apăru apoi prefectura de la Guan-Lo-Fu. 

Kin-Fo nici măcar nu debarcă în cele câteva ore în care se 
adusese combustibil la bord, în faţa clădirilor vamei. Ce să 
facă în oraşul acela unde nu prea avea ce vedea? Fiindcă 


nu-i dădea de urmă filosofului, nu avea decât o dorinţă: să 
pătrundă mai adânc în China centrală unde, dacă nu-l 
putea găsi pe Wang, nici acesta nu-l atingea. 

După Guan-Lo-Fu urmară două oraşe clădite faţă în faţă, 
unul comercial, Fan-Ceng, pe malul stâng, şi prefectura 
Siang-Yang-Fu, pe malul drept. Primul, foarte populat şi 
agitat din pricina afacerilor. Al doilea, rezidenţă a 
autorităţilor, mai mult mort decât viu. 

După Fan-Ceng, Ran-Kiang cotea brusc, urcând către nord 
şi era navigabil încă până la Lao-Ro-Keu. Acolo însă, din 
lipsa apei, vasul nu mai putea înainta. 

De atunci, lucrurile se schimbară. începând cu acea ultimă 
etapă, condiţiile de călătorie au fost modificate. Aveau să 
abandoneze cursurile de apă, „aceste drumuri umblătoare”, 
şi să meargă pe jos sau să înlocuiască alunecarea uşoară a 
vaporului cu zdruncinăturile, zgâlţâiturile şi hopurile oferite 
de deplorabilul vehicul folosit în Imperiul Celest. Bietul 
Sun! Urmau necazuri, oboseală, reproşuri! 

De fapt, oricine l-ar fi urmat pe Kin-Fo în această 
peregrinare fantezistă, dintr-o provincie în alta, n-ar fi dus- 
o uşor! Azi cu căruţa, dar ce căruţă! O ladă fixată grosolan, 
cu cuie mari din fier, pe osia cu două roţi, trasă de catâri 
încăpăţânaţi, acoperită cu o pânză prin care treceau şi 
razele soarelui, dar şi stropii de ploaie. Mâine aşezat într-un 
scaun pe spinarea catârilor, un fel de gheretă suspendată 
între două bețe lungi de bambus, supusă unor mişcări atât 
de violente la care n-ar fi rezistat nici o barcă! 

În asemenea cazuri, Craig şi Fry încadrau pe laterale, ca 
doi aghiotanţi, pe doi măgari, mai zdruncinaţi decât în 
scaun. Cât despre Sun, în ocaziile în care mersul trebuia să 
fie ceva mai rapid, mergea pe jos, mormăind, înjurând, 
recon-fortându-se des cu câteva înghiţituri de rachiu. Prin 
urmare şi el era zdruncinat însă nu din cauza 
neregularităţilor drumului. în consecinţă, mica trupă n-ar fi 
fost mai zguduită nici dacă ar fi străbătut o mare 
învolburată. 


În sfârşit, Kin-Fo şi tovarăşii săi intrară călărind - pe nişte 
cai amărâţi - În Şi-Gnan-Fu, fosta capitală a Imperiului de 
Mijloc, unde locuiau cândva împărații din dinastia Tang. 

Dar, pentru a ajunge în acea provincie îndepărtată, Cen-Şi, 
pentru a traversa câmpiile interminabile, aride şi pustii, 
câtă oboseală aveau de înfruntat şi câte primejdii! 

Soarele de mai, la o latitudine ca a Spaniei meridionale, 
arunca raze insuportabile, iar călătorii stârneau praful fin al 
drumurilor ce nu fuseseră niciodată pietruite. Din aceste 
vârtejuri îngălbenite, ce murdăreau aerul ca un fum 
nesănătos, ieşeai cenuşiu, din cap până-n picioare. Era 
ţinutul loessului, formaţiune geologică unică, specifică 
nordului Chinei, „care nu mai este ţărână, dar nici rocă sau, 
mai bine spus, o piatră ce n-a avut timp să se solidifice.” 

Cât despre pericole, acestea erau reale, într-un ţinut în 
care poliţia se teme tare de loviturile de cuţit ale hoţilor. 
Dacă în oraşe poliţiştii lasă câmp liber răufăcătorilor, dacă 
în marile aşezări locuitorii nu se aventurează noaptea pe 
străzi, ce să mai spunem despre siguranţa drumurilor de 
ţară? 

Deseori, cete suspecte se opreau la trecerea călătorilor 
când aceştia intrau în defileele înguste săpate în pereţii din 
loess. Doar prezenţa perechii Craig-Fry, cu pistoale la brâu, 
i-a ţinut departe pe tâlharii la drumul mare. Totuşi, agenţii 
Centenarului arătară* în destule ocazii, că se tem serios, 
dacă nu pentru ei, cel puţin pentru milionul viu pe care-l 
însoțeau. Dacă Kin-Fo ar fi căzut sub pumnalul lui Wang sau 
al unui tâlhar, rezultatul era acelaşi. Caseria companiei 
suporta totul. 

În acele împrejurări, Kin-Fo, la fel de bine înarmat, nu voia 
decât să se apere. Ţinea mai mult ca oricând la viaţa lui şi, 
după cum spuneau Craig-Fry, „s-ar fi lăsat ucis doar ca să 
trăiască.” 

La Şi-Gnan-Fu nu sperau să dea de urma filosofului. 
Niciodată un fost tai-ping nu s-ar fi refugiat acolo. Este un 
oraş ale cărui ziduri puternice rebelii nu le-au trecut nici pe 


vremea răscoalei, şi acolo se află o puternică garnizoană 
man-ciuriană. 

În afară de cazul în care ar fi avut un gust neobişnuit 
pentru curiozităţile arheologice, foarte numeroase în acel 
oraş, sau ar fi fost dornic să descifreze misterele 
inscripţiilor vechi pe care muzeul, denumit „pădurea de 
tăblițe”, le adăposteşte ca pe o comoară nepreţuită, pentru 
ce ar fi venit Wang acolo? 

Astfel că a doua zi de la sosire, Kin-Fo părăsea oraşul - un 
important centru de afaceri între Asia centrală, Tibet, 
Mongolia şi China - pornind către nord. 

Urmară Kao-Lin-Sien, apoi Sing-Tong-Sien, drumul din 
valea Uei-Ro, cu ape îngălbenite din pricina loessului prin 
care şi-a croit albie, şi grupul ajunse la Rua-Ceu, locul unde 
izbucnise o puternică răscoală musulmană în 1860. Mai 
departe, călătoriră cu barca sau cu şareta şi poposiră, 
foarte obosiţi, la fortăreaţa Tong-Kuan, situată la confluenţa 
dintre Uei-Ro şi Ruang-Ro. 

Ruang-Ro este vestitul Fluviu Galben. Coboară drept din 
nord pentru a ajunge, traversând provinciile răsăritene, să 
se verse în Marea Galbenă, care nu e mai galbenă decât 
este roşie Marea Roşie sau albă Marea Albă ori neagră 
Marea Neagră. Da! Fluviu vestit, de origine celestă, fără 
îndoială, deoarece are culoarea împăraţilor, Fii Cerului, dar 
şi „Spaima Chinei”, din pricina revărsărilor sale cumplite, 
ce au dus la imposibilitatea de a naviga pe canalul imperial. 

La 'Tong-Kuan, călătorii ar fi fost în siguranţă, chiar şi 
noaptea. Nu e un oraş comercial, ci unul militar, unde 
manciurienii locuiesc în case, nu în corturi rătăcitoare. lar 
aceşti militari formează categoria de elită a armatei 
chineze! 

Poate Kin-Fo avea intenţia să se odihnească aici câteva 
zile. Poate că avea intenţia să caute, într-un hotel 
convenabil, o cameră bună, o masă bună, un pat bun, ceea 
ce nu le-ar fi displăcut perechii Craig-Fry şi, cu atât mai 
puţin lui Sun. 


Numai că acest neîndemânatic, ce fu acum pedepsit cu 
tăierea unei bucăţi. de un deget din lungimea cozii sale, 
făcu imprudenţa să dea la vamă, în loc de numele de 
împrumut al lui Kin-Fo, pe cel adevărat. Uită că i se spunea 
Ki-Nan celui pe care avea onoarea de a-1 servi. Asta stârni 
furia stăpânului său şi îl determină să plece imediat din 
oraş. Numele acela îşi făcuse efectul. Vestitul Kin-Fo 
ajunsese la 'Tong-Kuan! Toţi voiau să-l vadă pe acest om 
deosebit, a „cărui singură dorinţă era să devină centenar.” 

Enervat la culme, Kin-Fo, urmat de cei doi paznici ai săi şi 
de valet, de abia avu timp să fugă printre grupurile de 
curioşi care-i ieşiseră în cale. Plecă pe jos de data aceasta, 
pe jos! Urcă pe malurile Fluviului Galben şi merse astfel 
până ce tovarăşii săi, ca şi el de altfel, căzură frânţi de 
oboseală într-un mic oraş, unde necunoaşterea numelui său 
i-ar fi asigurat câteva ore de linişte. 

Sun, dezamăgit complet, nu mai îndrăznea să spună nici 
un cuvânt. La rândul lui, cu acea mică şi ridicolă coadă de 
şobolan care-i mai rămăsese, devenise subiectul celor mai 
dezagreabile glume! Copiii alergau după el şi-l 
batjocoreau, cu mii de strigăte obraznice. 

De aceea, de-abia aştepta să ajungă. Dar unde? Doar 
stăpânul său îi spusese lui William ]. Bidulph că avea să 
umble mereu, încotro vedea cu ochii. 

De această dată, la zece li de Tong-Huan, în orăşelul 
modest unde Kin-Fo îşi căutase refugiul nu aveau nici cai, 
nici măgari, nici şarete, nici lectici. Nu exista altă 
perspectivă decât aceea de a rămâne acolo sau de a merge 
mai departe pe jos. Acest.fapt nu-1 înveselea deloc pe elevul 
lui Wang, ce nu se arătă deloc filosof în situaţia de faţă. 

EI îi învinovăţi pe toţi, ba chiar şi pe el însuşi. Vai! Regreta 
vremea când trăise la voia întâmplării. Dacă pentru a 
cunoaşte fericirea trebuia să treacă prin necazuri, chinuri şi 
neplăceri, după cum spusese Wang, atunci le ştia deja! 

În plus, călătorind astfel, întâlnise oameni de treabă ce 
trăiau fericiţi, fără să fi avut un ban în buzunar. Observase 


diferite forme ale fericirii rezultate din munca făcută cu 
veselie. 

Aici vedea plugari aplecaţi peste brazdele lor, dincolo 
muncitori ce cântau mânuindu-şi uneltele. Oare nu faptului 
că nu muncea îi datora Kin-Fo absenţa dorințelor şi, în 
consecinţă, lipsa fericirii? lată că lecţia se încheiase! Cel 
puţin aşa credea. Nu, prietene Kin-Fo, încă nu se încheiase! 

Între timp, căutând prin tot orăşelul, bătând pe la toate 
uşile, Craig şi Fry descoperiră un vehicul, însă unul singur! 
Nu putea transporta decât o persoană şi, ce era mai grav, îi 
lipsea mijlocul de tracţiune. 

Era o roabă - roaba lui Pascal - dar inventată probabil 
înaintea lui de acei inventatori antici care au descoperit şi 
praful de puşcă, scrisul, busola şi zmeul. Numai că, în 
Imperiul Celest, roata acestui vehicul, cu un diametru 
destul de mare, nu este aşezată în faţă, ci la mijlocul lui şi 
trece chiar prin ladă. Astfel, lada este împărţită în două de- 
a lungul axei sale. într-o parte poate sta călătorul, în 
cealaltă bagajele sale. 

Motorul respectivului vehicul nu poate fi decât un om, care 
împinge roaba înainte, nu o trage. Acesta stă în spatele 
călătorului, fără să-i ascundă priveliştea ca vizitiul unei 
trăsuri englezeşti. Când vântul e bun, adică suflă din spate, 
omul profită de acea forţă naturală, care nu îl costă nimic. 
Pune un mic catarg în partea din spate a roabei, desfăşoară 
o pânză şi, când briza este puternică, în loc să împingă 
roaba, el este dus cu viteză, uneori chiar mai repede decât 
îşi doreşte. 

Vehiculul fu cumpărat cu toate accesoriile sale. Kin-Fo luă 
loc în el. Vântul era bun şi înălţară pânza. 

— Să mergem, Sun! zise Kin-Fo. 

Sun nu făcu decât să se întindă în al doilea compartiment 
al roabei. 

— Treci şi împinge! îi strigă Kin-Fo pe un ton ce nu 
admitea replică. 


— Dar... stăpâne... eu răspunse Sun, ale cărui picioare se 
înmuiară dinainte, precum cele ale unui cal foarte obosit. 

— Din cauza ta s-a întâmplat totul, a limbii şi a prostiei 
tale! 

— Hai, Sun! ziseră Fry-Craig. 

— Împinge! repetă Kin-Fo, uitându-se la ceea ce mai 
rămăsese din coada bietului valet. împinge, animalule, şi 
vezi să nu mă răstorni, altfel... Arătătorul şi degetul mijlociu 
ale mâinii drepte a lui Kin-Fo se mişcară ca o foarfecă, 
completând atât de bine gândul său încât Sun trecu la locul 
lui, punându-şi cureaua peste umeri, iar în mâini apucând 
mânerele roabei. Fry-Craig se postară pe lateralele 
vehiculului şi, cu ajutorul vântului, ceata porni în pas 
alergător. 

Nu are rost să descriem furia surdă şi neputincioasă a lui 
Sun, devenit cal! Totuşi, deseori Craig şi Fry treceau în 
locul lui. Din fericire, vântul dinspre sud le venea constant 
în ajutor şi le făcea treaba pe trei sferturi. Roaba se 
echilibra bine datorită roții centrale, iar sarcina celui care 
împingea era asemănătoare cu aceea a cârmaciului unei 
nave: trebuia doar să o menţină pe direcţia cea bună. 

Cu acest echipaj fu văzut Kin-Fo în provinciile 
septentrionale ale Chinei, mergând atunci când simţea 
nevoia să-şi dezmorţească picioarele, fiind purtat în roabă 
când se odihnea. 

Astfel, după ce a evitat Huan-Fu şi Ca-Fong, el urcă pe 
malurile canalului imperial care, cu douăzeci de ani în 
urmă, înainte ca Fluviul Galben să-şi fi reluat albia veche, 
forma un drum navigabil ce lega Su-Ceu, ţinutul ceaiului, cu 
Pekingul, având o lungime de câteva sute de leghe. 

Kin-Fo traversă regiunea Tsinan, apoi Ho-Kien şi pătrunse 
în provincia Pe-Ce-Li, unde se află Pekingul, de patru ori 
capitala Celestului Imperiu. 

Trecu prin Tien-Isin, ce era apărat de tranşee şi de două 
fortărețe, un oraş mare, cu patru sute de mii de locuitori, al 
cărui port întins, format de joncţiunea lui Pei-Ho cu canalul 


imperial, constituie baza pentru importul textilelor de la 
Manchester, al ţesăturilor din lână, al aramei, fierului, 
chibritelor nemţeşti, lemnului de santal, cât şi pentru 
exportul de fructe tropicale, frunze de nufăr, tutun mongol. 

Dar Kin-Fo nici măcar nu se gândi să viziteze, în ciudatul 
Tien-Isin, celebra pagodă a supliciilor infernale. Nu 
parcurse, în cartierul răsăritean, amuzantele străzi ale 
Felinarelor şi Hainelor vechi. Nu mancă la restaurantul 
Armoniei şi Prieteniei, ţinut de musulmanul Leu-Lao-Ki, ale 
cărui vinuri sunt renumite, orice ar putea crede Mahomed. 
Nu-şi depuse, din motive întemeiate, marea sa carte roşie, 
la palatul lui Li-Ciong-ITang, vicerege al provinciei din 1870, 
membru al Consiliului privat, membru al Consiliului 
imperiului şi care poartă, o dată cu vesta lui galbenă, titlul 
de Fei-Ie-Ceao-Pao. 

Nu! Kin-Fo, stând mereu în roabă, Sun împingând-o, 
traversă cheiul pe care se depozitaseră munţi de saci cu 
sare. Trecu de suburbii, de concesiunile engleză şi 
americană, de câmpul pentru curse, de culturile de orz sau 
susan, de vii, de grădini de zarzavat, bogate în legume şi 
fructe; aici întâlniră iepuri, potâr-nichi, prepeliţe, ce erau 
vânate de şoimi şi de alte păsări de pradă. 

Toţi patru urmau drumul pietruit, lung de douăzeci şi 
patru de leghe, ce ducea la Peking, printre arborii de 
diverse esențe şi trestiile înalte de pe malul fluviului şi 
ajunseră astfel la 'Tong-Ceu, întregi şi sănătoşi, Kin-Fo 
valorând în continuare două sute de mii de dolari, Craig-Fry 
solizi ca la începutul călătoriei. Sun era şchiop, cu 
picioarele umflate, nemaiavând decât trei degete din coada 
de pe creştet! 

Era 19 iunie. Termenul acordat lui Wang expira peste şase 
zile. Dar unde era Wang? 

XIII 

— Domnilor, le zise Kin-Fo celor doi paznici ai săi când 
roaba se opri la intrarea în mahalaua Tong-Ceu, nu ne mai 
aflăm decât la patruzeci de li de Peking, iar intenţia mea 


este dea mă opri aici până ce convenţia dintre mine şi 
Wang va înceta de drept. In acest oraş cu patru sute de mii 
de suflete îmi va fi uşor să rămân necunoscut, dacă Sun nu 
uită că se află în slujba lui Ki-Nan, negustor simplu din 
provincia Cen-i. 

Sigur că Sun nu va mai uita! Din cauza aceasta a fost 
nevoit să facă timp de opt zile treaba unui cal şi spera din 
suflet ca domnul Kin-Fo... 

— Ki..., începu Craig. 

— Nan, adăugă Fry. 

să nu-l mai pună la treburi neobişnuite pentru el. Acum, 
dat fiind starea de oboseală în care se găsea, nu cerea 
decât permisiunea domnului Kin-Fo... 

— Ki..., zise Craig. 

— Nan! repetă Fry. 

permisiunea de a dormi neîntrerupt patruzeci şi opt de 
ore. 

— Şi opt zile, dacă vrei, răspunse Kin-Fo. Sunt sigur că, 
dacă dormi, nu pălăvrăgeşti! 

Kin-Fo şi tovarăşii săi se ocupară apoi de căutarea unui 
hotel convenabil, de care Tong-Ceu nu ducea lipsă. Acest 
oraş vast, nu este, în realitate, decât un cartier mărginaş al 
Pekingului. Drumul pavat, care îl uneşte cu capitala, este 
mărginit pe întreaga lui lungime de case, ferme, morminte, 
mici pagode, pajişti. Pe această rută circulaţia trăsurilor, a 
călăreţilor şi a pietonilor este neîntreruptă. 

Kin-Fo cunoştea oraşul şi se duse la Tae-Uang-Miao, 
„templul prinților suverani”. Este doar o mănăstire budistă, 
transformată în hotel, unde străinii se pot caza destul de 
confortabil. 

Kin-Fo, Craig şi Fry se instalară acolo de îndată, cei doi 
agenţi într-o cameră alăturată celei a preţiosului lor client. 
Cât despre Sun, el dispăru ca să doarmă într-un ungher, 

după care nimeni nu-l mai văzu. 

Un ceas mai târziu, Kin-Fo şi fidelii săi paznici îşi părăsiră 
camerele, mân-cară cu poftă şi se întrebară ce aveau de 


făcut. 

— Ar trebui, răspunseră Craig-Fry, să citim Gazeta 
Oficială, ca să vedem dacă scrie ceva ce ar putea să ne 
intereseze. 

— Aveţi dreptate, răspunse Kin-Fo. Poate vom afla ceva 
despre Wang. 

Cei trei ieşiră din hotel. Prudenţi, cei doi paznici îl aveau 
între ei pe clientul lor, se uitau atenţi la chipurile 
trecătorilor şi nu lăsau pe nimeni să se apropie. 

Umblară astfel pe străzile înguste ale oraşului şi ajunseră 
pe chei. Acolo cumpărară un exemplar al Gazetei Oficiale şi 
îl citiră pe nerăsuflate. 

Nimic! Doar promisiunea celor două mii de dolari sau a o 
mie trei sute de taeli celui care-i va spune lui William ]. 
Bidulph actuala reşedinţă a lui Wang, din Shang-Hai. 

— Deci n-a reapărut! zise Kin-Fo. 

— N-a citit anunţul dat pentru el, răspunse Craig. 

— Înseamnă că păstrează termenii înţelegerii, adăugă Fry. 

— Dar unde o fi? strigă Kin-Fo. 

— Domnule, ziseră Craig-Fry, vă credeţi mai ameninţat în 
timpul ultimelor zile ale înţelegerii? 

— Sigur că da, răspunse Kin-Fo. Dacă Wang nu cunoaşte 
schimbările intervenite în situaţia mea, ceea ce pare 
probabil, nu se va putea sustrage necesităţii de a-şi ţine 
promisiunea. Deci peste o zi, două sau trei voi fi mai 
ameninţat ca astăzi, iar peste şase, primejdia va creşte şi 
mai mult. 

— Dar după trecerea termenului? 

— Nu mai am de ce să mă tem. 

— Ei, bine, domnule, nu există decât trei mijloace deavă 
feri de orice pericol în aceste şase zile. 

— Şi care-i primul? întrebă Kin-Fo. 

— Cel de a ne întoarce la hotel, zise Craig, a vă închide în 
camera dumneavoastră şi a aştepta să treacă zilele. 

— Iar al doilea? 


— Să fiţi arestat ca răufăcător, răspunse Fry, pentru a sta 
în siguranţă la închisoarea din 'Tong-Ceu. 

— Şi altreilea? 

— De a trece drept mort, răspunseră Craig-Fry, şi de a nu 
învia până ce veţi fi în afara oricărui pericol. 

— Nu-l cunoaşteţi pe Wang! strigă Kin-Fo. Wang ar găsi o 
cale de a pătrunde în camera mea, în celula mea, în 
mormântul meu! Dacă n-a lovit pânăacum înseamnă că nu a 
vrut să o facă, a preferat să-mi lase plăcerea ori 
incertitudinea aşteptării. Cine ştie din ce motiv? Oricum, 
prefer să aştept în libertate. 

— Să aşteptăm! zise Craig. Totuşi... 

—.mi se pare că..., adăugă Fry. 

— Domnilor, spuse Kin-Fo scurt, voi face ce voi dori. După 
toate, dacă sunt ucis înainte de 25 ale acestei luni, ce poate 
pierde firma dumneavoastră? 

— Două sute de mii de dolari, răspunseră Craig-Fry, pe 
care va trebui să îi plătească celor numiţi de 
dumneavoastră. 

— Iar eu întreaga mea avere, fără a socoti şi viaţa. Deci 
sunt mai interesat decât voi în afacerea asta. 

— Adevărat. 

— Corect. 

— Continuaţi deci să mă supravegheați cât vreţi, dar voi 
face ceea ce vreau! Nu mai avea nici un rost să-i răspunzi. 

Craig-Fry se mărginiră deci la a-şi urmări mai 
îndeaproape clientul şi a lua mai multe măsuri de 
prevedere. Dar, nu ascundeau asta, gravitatea situaţiei se 
accentua de la o zi la alta. 

Tong-Ceu este unul dintre cele mai vechi oraşe din 
Imperiul Celest. Aşezat pe un braţ canalizat al lui Pei-Ho, la 
începutul unui alt canal ce îl uneşte cu Pekingul, în 
perimetrul acestuia se concentrează o activitate foarte 
intensă în domeniul afacerilor. Cartierele sale sunt foarte 
animate de mişcarea continuă a populaţiei. 


Kin-Fo şi cei doi tovarăşi ai săi fură surprinşi de acea 
agitaţie atunci când ajunseră pe cheiul de care stăteau 
prinse jonci comerciale şi nave de mici dimensiuni, numite 
sampan. 

În concluzie, Craig şi Fry, cântărind bine totul, se credeau 
mai în siguranţă în mijlocul mulţimii. Moartea clientului lor 
trebuia să se datoreze, aparent, unei sinucideri. Scrisoarea 
ce avea să se găsească asupra lui ar fi demonstrat, fără 
îndoială, acest fapt. De aceea, Wang nu avea interes să-l 
lovească decât în anumite condiţii, ce nu erau îndeplinite în 
mijlocul străzilor aglomerate sau în piaţa oraşului. 

În consecinţă, paznicii lui Kin-Fo nu se temeau de o 
lovitură apropiată. Ce trebuia să îi preocupe era dacă tai- 
pingul, cu o abilitate miraculoasă, nu se afla pe urmele lor, 
de când plecaseră din Shang-Hai. De aceea îşi foloseau 
ochii ca să vadă bine chipurile trecătorilor. 

Deodată se pronunţă un nume ce-i făcu să ciulească 
urechile. 

— Kin-Fo! Kin-Fo! strigau câţiva mici chinezi ţopăind şi 
bătând din palme în mijlocul mulţimii. 

Fusese recunoscut Kin-Fo şi numele lui producea efectul 
obişnuit? Eroul se opri, în ciuda dorinţei lui. 

Craig-Fry erau gata să-i facă, în orice caz, un scut viu din 
trupurile lor. Dar strigătele acelea nu i se adresau lui Kin- 
Fo. Nimeni nu părea să ştie că el era acolo. 

Nu mai făcu deci nici o mişcare şi, curios să afle pentru ce 
fusese pronunţat numele lui, aşteptă. 

Un grup de bărbaţi, femei, copii se adunaseră în jurul unui 
cântăreţ ambulant ce părea foarte apreciat de publicul de 
pe stradă. Oamenii strigau, aplaudau, dădeau din mâini. 

Când se văzu în prezenţa unui auditoriu destul de 
numeros, cântăreţul scoase din haină un pachet de 
pancarde ilustrate în culori vii, apoi strigă, cu un glas sonor: 

— Cele cinci veghi ale centenarului! 

Era faimoasa baladă care cutreiera întreg Celestul 
Imperiu! 


Craig-Fry vrură să-l îndepărteze de acolo pe clientul lor. 
Dar, de data asta, Kin-Fo se încăpăţâna să rămână. Nimeni 
nu-l cunoştea. Nu auzise niciodată balada care-i relata 
faptele şi gesturile. Voia să audă cântecul. 

Interpretul începu astfel: 

În prima veghe, luna străluceşte deasupra acoperişului 
ţuguiat al casei din Shang-Hai. Kin-Fo e tânăr. Are douăzeci 
de ani. Seamănă cu salcia căreia îi apar primele frunze, 
MICI şi verzi. 

În cea de-a doua veghe, luna străluceşte în partea 
răsăriteană a bogatului yamen. Kin-Fo are patruzeci de ani. 
Are mare reuşită în afaceri. Vecinii îl laudă mereu. 

Cântărețul îşi schimba fizionomia şi părea a îmbătrâni cu 
fiecare strofă. Fu aplaudat furtunos. Continuă: 

La a treia veghe luna străluceşte pe cer. Kin-Fo are şaizeci 
de ani. După frunzele verzi ale verii vin crizantemele 
galbene de toamnă. 

La a patra veghe, luna stă să apună. Kin-Fo are optzeci de 
ani. Trupul îi este chircit ca al unui crevet în apă fiartă. 
Apune o dată cu astrul nopţii! 

La a cincea veghe, cocoşii salută zorii ce se ivesc. Kin-Fo 
are o sută de ani. Moare, iar cea mai fierbinte dorinţă a lui 
s-a îndeplinit. Dar prinţul len nu vrea să-l primească. 
Mândrului prinţ len nu-i plac oamenii atât de bătrâni, care 
să flecărească în curtea sa. Bătrânul Kin-Fo, fără a putea să 
se odihnească niciodată, va rătăci neîncetat! 

Mulțimea aplauda, iar cântăreţul îşi vindea balada în sute 
de exemplare, cu trei monede bucata. 

De ce n-ar cumpăra şi Kin-Fo un exemplar? Scoase câteva 
monede din buzunar şi îşi întinse mâna plină peste 
rândurile de oameni din faţa lui. 

Brusc, mâna i se deschise şi banii îi scăpară, căzând pe jos. 

În faţa lui se găsea un bărbat. Se priviră unul pe celălalt. 

— Ah! strigă Kin-Fo, care nu putu să reţină aceste sunete. 

Craig-Fry îl înconjurară, crezând că fusese recunoscut, 
ameninţat, lovit, mort poate! 


— Wang! strigă el. 

— Wang)! repetară Craig-Fry. 

Era chiar Wang! Tocmai îl zărise pe fostul său elev. Dar, în 
loc să se repeadă la el, îi împinse pe cei din ultimele rânduri 
ale grupului şi fugi cât putea de repede. Iar picioarele lui 
erau lungi! 

Kin-Fo nu ezită. Vru să încheie o dată pentru totdeauna 
situaţia lui de nesuportat, de aceea porni în urmărirea lui 
Wang, escortat de Craig-Fry, care nu voiau nici să-l 
depăşească, dar nici să rămână în urmă. 

Şi ei îl recunoscuseră pe filosoful cel de negăsit. Au înţeles, 
din surprinderea acestuia, că nu se aştepta să se 
întâlnească cu fostul său elev, dar nici Kin-Fo să dea peste 
maestrul său. 

Acum, de ce fugea Wang? Era de neexplicat, dar fugea ca 
şi cum toată poliţia Imperiului Celest s-ar fi aflat pe urmele 
lui. 

Fu o urmărire nebunească. 

— Nu sunt ruinat! Wang! Wang! Nu-s ruinat! continua să 
strige Kin-Fo. 

— Bogat! Bogat! repetau Craig-Fry. 

Dar Wang rămânea la o distanţă prea mare ca să audă 
aceste cuvinte care l-ar fi oprit. Trecu astfel de chei, alergă 
de-a lungul canalului şi ajunse la intrarea în mahalaua 
apuseană. 

Cei trei urmăritori zburau după el, dar nu micşorau defel 
distanţa dintre ei. Dimpotrivă, fugarul parcă se îndepărta. 

Vreo şase chinezi i se alăturară lui Kin-Fo, fără a mai 
socoti două sau trei perechi de poliţişti, crezând că doar un 
răufăcător putea fugi atât de repede. 

Ce spectacol curios oferea acest grup ce gâfâia, striga, 
urla, şi se mărea, pe măsură ce înainta. Lângă cântăreţ, 
oamenii auziseră cum Kin-Fo pronunţase numele lui Wang. 
Din fericire, filosoful nu ripostase cu cel al elevului său, căci 
tot oraşul ar fi urmărit un om atât de vestit. 


Dar numele lui Wang fusese de ajuns. Wang era acel 
personaj enigmatic, a cărui descoperire aducea o 
recompensă uriaşă! Asta se ştia. Astfel că, dacă Kin-Fo 
alerga după cei opt sute de mii de dolari ai averii sale, 
Craig-Fry pentru cei două sute de mii ai poliţei de 
asigurare, ceilalţi fugeau pentru două mii de dolari ai 
recompensei promise şi pentru care merita să tragi din 
răsputeri. 

— Wang! Wang! Sunt mai bogat ca oricând! spunea 
întruna Kin-Fo, cât îi permitea rapiditatea cursei. 

— Nu-i ruinat! Nu-i ruinat! repetau Fry-Craig. 

— Opriţi! Opriţi! strigau ceilalţi urmăritori, al căror număr 
creştea cu repeziciune. 

Wang nu auzea nimic. Cu coatele lipite de piept, nu voia să 
se obosească răspunzând, nici să piardă din viteză 
întorcând capul. 

leşiră din mahala. Wang porni pe drumul pavat aflat de-a 
lungul canalului. Pe acest drum, la ora aceea aproape 
pustiu, avea libertate în mişcări. Vivacitatea fugii sale 
crescu. Fireşte însă, eforturile urmăritorilor se dublară. 

Acea cursă nebunească dură cam douăzeci de minute. 
Rezultatul nu putea fi prevăzut de nimeni. Iotuşi, se părea 
că fugarul obosise puţin. Distanţa dintre el şi urmăritori se 
micşora. 

Wang, simțind asta, coti şi dispăru după nişte tufe ce 
înconjurau o pagodă, pe dreapta drumului. 

— Zece mii de tali celui care-l va opri! strigă Kin-Fo. 

— Da! Da! urlară cei din faţă. 

Toţi porniră în dreapta, pe urmele filosofului, înconjurând 
zidul pagodei. 

Wang reapăru. Urma o potecă transversală, de-a lungul 
unui canal de irigaţii. Pentru a-şi păcăli urmăritorii, făcu iar 
o cotitură, care-l readuse pe drumul pavat. 

Dar acolo văzură toţi că nu mai putea, căci îşi întoarcea 
capul din ce în ce mai des. Kin-Fo, Craig şi Fry nu obosiseră 


încă. Alergau, zburau şi niciunul dintre cei care fugeau 
după recompensă nu reuşea să îi depăşească. 

Deci deznodământul se apropia. Era doar o problemă de 
timp relativ scurt, adică de minute. 

Toţi, Wang, Kin-Fo, tovarăşii săi ajunseră în locul unde 
drumul trecea peste fluviul pe vestitul pod Palikao. 

Cu optsprezece ani mai devreme, pe 21 septembrie 1860, 
n-ar fi avut libertate de acţiune în acest loc clin provincia 
Pe-Ce-Li. Podul era ocupat, atunci, de alt gen de fugari. 
Armata generalului San-Ko-Li-Tzin, unchiul împăratului, 
respinsă de batalioanele franceze, se oprise pe podul 
Palikao, magnifică operă de artă, cu balustrade de marmură 
albă, mărginită de două şiruri de lei gigantici. Aici tătarii 
manciurieni, viteji de neegalat din pricina fanatismului lor, 
fură zdrobiţi de ghiulele tunurilor europeene. 

Dar acum, podul ce purta încă urmele bătăliei pe statuile 
sale ştirbite era liber. 

Obosind, Wang porni peste pod. Kin-Fo şi ceilalţi, cu un 
mare efort, se apropiară de el. Se aflau la douăzeci de paşi, 
apoi la cincisprezece, la zece... 

Nu mai încercau să-l oprească pe Wang cu cuvinte inutile, 
pe care nu voia sau nu putea să le audă. Trebuia ajuns din 
urmă, prins, legat la nevoie... apoi veneau explicaţiile. 

Wang pricepu că avea să fie prins şi, cu o încăpățânare 
inexplicabilă, părea că se teme să ajungă faţă în faţă cu 
fostul său elev, de aceea merse până la a-şi risca viaţa ca să 
scape. 

Astfel, cu un salt, Wang se aruncă peste balustradă şi căzu 
în apele fluviului Pei-Ho. 

Kin-Fo se opri o clipă şi strigă: 

— Wang! Wang! 

Apoi, luându-şi elan, la rândul său: 

— Îl voi prinde viu! strigă el, aruncându-se în fluviu. 

— Craig? întrebă Fry. 

— Fry! zise Craig. 

Două sute de mii de dolari la apă! 


Şi amândoi, sărind peste balustradă, se duseră să-l ajute 
pe clientul Centenarului. 

Câţiva voluntari îi urmară. Parcă o trupă de clovni sărea 
de la trambulină. 

Dar zelul lor se dovedi inutil. Kin-Fo, Fry-Craig şi ceilalţi, 
atraşi de recompensă, scotociră mult apa râului Pei-Ho, fără 
a-l găsi pe Wang. Dus de curent, fără îndoială, bietul filosof 
dispăruse. 

Oare, aruncându-se în fluviu, Wang vrusese să scape de 
urmăritorii săi ori să îşi pună capăt zilelor? Nimeni nu 
putea spune. 

După două ore, Kin-Fo, Craig şi Fry, dezamăgiţi, dar 
uscați, reconfortaţi, precum şi Sun, trezit din cel mai adânc 
somn şi bombănind, porniră spre Peking. 

XIV. 

Pe-Ce-Li, cea mai nordică din cele optsprezece provincii 
ale Chinei, este împărţita în nouă departamente. Unul 
dintre acestea are ca reşedinţă Ciun-Kin-Fo, adică „oraşul 
primului ordin de ascultare a cerului”. Este vorba de 
Peking. 

Cititorul să-şi închipuie o măciucă cu o suprafaţă de şase 
mii de hectare, într-un perimetru de opt leghe, ale cărei 
părţi neregulate trebuie să umple exact un dreptunghi, 
acesta este misteriosul Kambalu, aşa cum îl descria Marco 
Polo pe la sfârşitul secolului al XIIMea, aceasta este capitala 
Imperiului Celest. 

De fapt, Pekingul este alcătuit din două oraşe distincte, 
separate printr-un bulevard lat şi un zid fortificat: primul, 
un dreptunghi, cel chinezesc, celălalt, un pătrat aproape 
perfect, oraşul tătar. Cel din urmă cuprinde două alte 
oraşe: cel Galben, Hoang-Cing, şi len-Kin-Cing, oraşul 
interzis, sau cel Roşu. 

Altădată, ansamblul acestor aşezări număra mai mult de 
două milioane de locuitori. Dar emigrarea, provocată de 
sărăcia lucie, a redus numărul la aproximativ un milion. 
Sunt tătari şi chinezi, la care trebuie adăugaţi cam zece mii 


de musulmani, mulţi mongoli şi tibetani, ce compun 
populaţia flotantă. 

Şase leghe de incintă fortificată, înaltă şi lată de patruzeci 
până la cincizeci de paşi, cu cărămizi exterioare, apărată 
din două sute în două sute de metri de turnuri de veghe, 
înconjoară oraşul tătar reprezentând totodată şi o 
magnifică alee pavată pentru plimbare ce se sfârşeşte într-o 
platformă pătrată unde stau gărzile de corp. 

După cum se vede, împăratul, Fiul Cerului, este bine păzit. 

În centrul cetăţii tătare se află oraşul Galben, cu o 
suprafaţă de şase sute şaizeci de hectare, cu opt porţi, 
închizând un munte de cărbune înalt de trei sute de 
picioare, punct culminant al capitalei, un canal superb, 
denumit Marea din Mijloc, traversat de un pod din 
marmură, două mănăstiri budiste, o pagodă, Peri-la-Se, 
mănăstire construită pe o peninsulă, ce pare suspendată 
peste apele limpezi ale canalului, Pe-Iang, stabiliment al 
misionarilor catolici, pagoda imperială, având pe acoperiş 
clopote sonore şi ţiglă albastră, marele templu dedicat 
înaintaşilor dinastiei domnitoare, Templul Spiritelor, 
templul duhului vântului, cel al duhului fulgerului, Templul 
inventatorului mătăsii, cel al stăpânului cerului, cinci 
pavilioane ale Dragonului, Mănăstirea Veşnicii Odihne etc. 

Ei bine, în centrul acestui patrulater se ascunde Oraşul 
Interzis, pe o suprafaţă de optzeci de hectare, înconjurat de 
un şanţ cu apă peste care trec şapte poduri de marmură. E 
de la sine înţeles că dinastia domnitoare fiind man-ciuriană, 
primul din cele trei oraşe este, în principal, locuit de o 
populaţie din aceeaşi rasă. Cât despre chinezi, ei au fost 
îndepărtați, locuind în exterior, în oraşul anex. 

Întrând în Oraşul Interzis, care este înconjurat de ziduri 
din cărămizi roşii, încoronate cu capiteluri din ţigle aurii, 
ajungi în dreptul porţii sudice, cea a Marii Purităţi, care nu 
se deschide decât în faţa împăratului şi a soțiilor sale. Acolo 
se ridică templul înaintaşilor dinastiei tătare, având 
deasupra un acoperiş dublu de ţigle multicolore. 


În continuare se văd templele Ce şi Ti, consacrate 
spiritelor terestre şi cereşti, Palatul Armoniei Suverane, 
rezervat ceremoniilor şi banchetelor oficiale, Palatul 
Armoniei Obişnuite, unde sunt expuse tablourile strămoşilor 
Fiului Cerului, apoi Palatul Armoniei Protectoare a cărui 
sală principală e ocupată de tronul imperial, pavilionul Nei- 
Ko, unde se ţine marele sfat al imperiului, prezidat de 
prinţul Kong, ministrul de externe, unchiul din partea 
tatălui al ultimului suveran chinez. 

Urmează Pavilionul Florilor Literare, unde împăratul intră 
o dată pe an pentru a tălmăci cărţile sacre, Pavilionul 
Ciuan-Sin-Tien, în care se fac sacrificii în cinstea lui 
Confucius, biblioteca imperială, biroul istoriografilor, 
atelierele în care se confecţionează îmbrăcămintea curţii 
imperiale, Palatul Purităţii Cereşti, locul unde se discută 
problemele de familie. 

În Palatul Elementelor Terestre Superioare stă tânăra 
împărăteasă. în cel al Meditaţiei se retrage suveranul, când 
nu se simte bine. Există trei palate unde sunt educați copiii 
împăratului şi un templu al morţilor. Patru palate au fost 
rezervate văduvei şi concubinelor lui Hien-Fong, decedat în 
1861. 

Ciu-Sieu-Kong este reşedinţa soțiilor împăratului, iar 
Palatul Bunătăţii Preferate este destinat recepţiilor oficiale 
ale doamnelor de la curte. Palatul Liniştii Generale 
reprezintă o şcoală pentru copiii ofiţerilor de rang înalt. 
Palatele Purificării şi Tinereţii şi al Purităţii Jadului sunt 
locuite de prinți de sânge. Templul Zeului Protector al 
Oraşului se află lângă un alt templu cu arhitectură tibetană 
şi lângă magazinul coroanei. 

Intendenţa curţii, Lao-Kong-Ciu, locuinţa eunucilor, dintre 
care nu mai puţin de cinci mii se află în Oraşul Roşu şi alte 
palate completează numărul celor patruzeci şi opt de 
asemenea clădiri din incinta reşedinţei imperiale, fără a 
socoti len-Kuang-Ko, Pavilionul Luminii Purpurii, situat pe 
malul lacului Cetăţii Galbene unde, pe 19 iunie 1873 au fost 


primiţi în prezenţa împăratului, cei cinci miniştri ai Statelor 
Unite, Rusiei, Olandei, Angliei şi Prusiei. 

Ce forum antic a prezentat vreodată o asemenea 
aglomerare de edificii, atât de variate ca formă, atât de 
bogate în obiecte preţioase? Ce cetate, ce capitală a 
statelor europene ar putea oferi o asemenea diversitate de 
clădiri? 

Şi, la această enumerare mai trebuie adăugat Uan-Ceu- 
Cian, palatul de vară, situat la două leghe de Peking. 
Distrus în 1860, de abia pot fi regăsite, în mijlocul ruinelor 
sale, grădinile O Claritate Perfectă şi O Claritate Liniştită, 
Colina Sursei Jadului, Muntele Celor Zece Mii de 
Longevităţi. 

În jurul oraşului Galben se întinde oraşul tătar. Acolo se 
află legaţiile franceză, engleză şi rusă, spitalul misiunilor 
din Londra, misiunile catolice din răsărit şi din nord, fostele 
grajduri pentru elefanţi, în care nu mai trăieşte decât unul, 
chior şi centenar. Aici se înalţă Clopotnița, cu acoperiş roşu 
încadrat de ţigle verzi, templul lui Confucius, pensionul 
călugăresc O Mie de Lama, templul Fa-Qua, vechiul 
Observator, cu marele lui turn pătrat, yamenul iezuiţilor şi 
cel al învăţaţilor, unde se dau examenele literare. 

Acolo se înalţă arcurile de triumf răsăritean şi apusean, 
curg Marea Nordului şi Marea Trestiilor, cu numeroşi 
nuferi albaştri, ce vin de la palatul de vară ca să alimenteze 
canalul oraşului Galben. Acolo se văd palatele unde locuiesc 
prinții de sânge, miniştrii de finanţe, de război, rituri, 
lucrări publice, relaţii externe. în apropiere se găsesc 
Curtea de Conturi, Tribunalul astronomic, Academia de 
Medicină. Totul pare amestecat, în mijlocul străzilor 
înguste, prăfuite vara, pline de apă iarna, mărginite de case 
mizerabile şi mici, între care se ridică reşedinţa vreunui 
mare demnitar, umbrită de copaci frumoşi. 

Pe nenumăratele străduţe întâlneşti câini vagabonzi, 
cămile mongole încărcate cu cărbuni, lectici purtate de câte 
patru sau opt persoane, după rangul funcţionarului 


transportat, căruţe cu catâri şi mulţi săraci, care, după 
aprecierile domnului Choutze, formează tagma cerşetorilor 
cu peste şaptezeci de mii de coate-goale. Pe aceste străduţe 
invadate de „un noroi urât mirositor şi negru, pline de bălți 
în care te înfunzi până la jumătatea gambei nu rareori se 
întâmplă să se înece câte un cerşetor orb”, după spusele 
domnului P Arene. 

Din multe puncte de vedere, oraşul chinezesc Peking, 
denumit Vai-Ceng, se aseamănă cu cel tătar, dar se şi 
deosebeşte în anumite privinţe. 

Două temple vestite ocupă partea meridională, Templul 
Cerului şi cel al Agriculturii. La acestea trebuie adăugate 
templele zeiţei Koanin, al Duhului Pământului, al Purificării, 
al Dragonului Negru, al Spiritelor Cerului şi Pământului, 
iazurile cu Peşti de Aur, mănăstirea Fayuans, pieţe, teatre. 

Acest dreptunghi este împărţit, de la nord la sud, de o 
arteră importantă, numită Marele Bulevard, ce ţine de la 
poarta Hung-Ting, în sud, până la poarta Tien, în nord. 
Transversal, este deservit de altă arteră, mai lungă, ce o 
taie pe prima într-un unghi drept şi merge de la poarta 
Cea-Cua, de la răsărit, până la poarta Kuan-Tu, la vest Se 
numeşte Bulevardul Cea-Cua şi, la o sută de paşi de punctul 
de intersecţie al acestuia cu Marele Bulevard locuia 
viitoarea doamnă Kin-Fo. 

Vă amintiţi că, la câteva zile după ce a primit scrisoarea de 
la Kin-Fo ce-i anunţa ruina sa, tânăra văduvă o primise pe a 
doua, ce o anula pe prima şi îi spunea că a şaptea lună din 
an nu se va încheia fără ca „dragul ei frate mai mare” să nu 
se fi întors lângă ea. 

De la acea dată, 17 mai, Le-U număra zilele şi orele. Dar 
Kin-Fo nu-i mai dăduse veşti de atunci, din cursul călătoriei 
sale nebuneşti, al cărui itinerar nu voia să-l divulge, sub 
nici un pretext. Le-U scrisese la Shang-Hai. Scrisorile ei 
rămăseseră fără răspuns. Se înţelege deci cât era de 
neliniştită, fiindcă până pe 19 iunie nu mai primise nici o 
scrisoare. 


De asemenea, în timpul acelor zile lungi de aşteptare, 
tânăra nu plecase de acasă. Aştepta, neliniştită. Neplăcuta 
Nan nu-i încânta prin nimic singurătatea. Această „bătrână 
mamă” devenise mai morocănoasă ca oricând şi merita dată 
afară pe uşă de o sută de ori pe lună. 

Dar câte ore interminabile şi agitate mai erau încă până ce 
Kin-Fo va sosi la Peking! Le-U le număra, iar numărătoarea 
se dovedea tare lungă! 

Dacă religia lui Lao-[e este cea mai veche din China, dacă 
doctrina lui Confucius, promulgată cam în aceeaşi epocă (cu 
500 de ani înainte de lisus Cristos), este urmată de împărat, 
învăţaţi şi înalţi mandarini, budismul sau religia lui Fo 
numără cel mai mare număr de credincioşi, aproape trei 
sute de milioane, pe suprafaţa globului. 

Budismul are două secte distincte, una având bonzi, 
îmbrăcaţi în cenuşiu şi cu bonete roşii, cealaltă, lama, 
îmbrăcaţi în galben, cu tichii de aceeaşi culoare. 

Le-U era o budistă din prima sectă. Bonzii o vedeau venind 
deseori la templul de la Koan-Ti-Mao, consacrat zeiţei 
Koanin. Acolo, ea se ruga pentru prietenul ei şi ardea 
beţişoare parfumate, cu fruntea lipită pe podeaua 
templului. 

În acea zi, ea se gândea să se ducă s-o implore pe zeiţa 
Koanin şi să-i adreseze cele mai ardente rugi. O presimţire 
îi spunea că îl ameninţa ceva grav pe cel pe care-l aştepta 
ea cu legitimă nerăbdare. 

Le-U o chemă deci pe bătrâna mamă şi îi dădu ordin să 
caute o lectică la intersecţia cu Marele Bulevard. 

Nan ridică din umeri, conform detestabilului ei obicei şi 
ieşi să execute ordinul primit. 

În vremea asta, tânăra văduvă, singură în dormitor, se uita 
cu tristeţe la fonograful mut, ce n-o mai făcea să audă vocea 
îndepărtată a celui absent. 

— Vai! zise ea, trebuie să ştie măcar că n-am încetat să mă 
gândesc la el şi vreau să i-o spun cu glasul meu! 


Şi Le-U, apăsând resortul ce punea în mişcare rola 
fonografică, pronunţă cu voce tare cele mai dulci fraze pe 
care inima ei i le inspira. Intrând brusc, Nan întrerupse acel 
tandru monolog. 

— Lectica aşteaptă, doamnă, dar mai bine aţi rămâne 
acasă. 

Le-U nu o băgă în seamă. leşi de îndată, lăsând-o pe 
„bătrâna mamă” să murmure în voie, iar ea se instala în 
vehicul, după care dădu ordin să fie dusă la Kuan-Ti-Miao. 

Drumul până acolo era simplu. Nu trebuia decât să mergi 
pe bulevardul Cea-Cua, iar la intersecţie să urci pe Marele 
Bulevard până la poarta Tien. 

Dar lectica nu înainta fără dificultate. De fapt, oamenii 
încă mai încheiau afaceri la ora aceea şi aglomeraţia se 
dovedea considerabilă în acest cartier, unul dintre cele mai 
populate ale capitalei. Pe şosea, barăcile negustorilor 
dădeau arterei aspectul unui târg cu multă mişcare şi 
zarvă. 

Apoi, oratori care vorbeau cât puteau de tare, ghicitori, 
fotografi, caricaturişti, destul de puţin respectuoşi faţă de 
autoritatea mandarină, ţipau contribuind şi ei la hărmălaia 
generală. Uneori trecea câte un cortegiu funerar cu multă 
pompă, ce strangula circulaţia, alteori, câte o nuntă, poate 
mai puţin veselă ca înmormântarea, dar la fel de 
stânjenitoare. 

Un grup de oameni se strânsese în faţa yamenului unui 
magistrat. Cineva bătuse în toba plângerilor, ca să i se facă 
dreptate. Pe piatra Leu-Ping stătea în genunchi un 
răufăcător, ce fusese bătut cu bastoanele şi era păzit de 
poliţiştii ce purtau bonetă manciuriană cu ciucuri roşii, 
suliță scurtă şi două săbii în aceeaşi teacă. 

Mai încolo, câţiva chinezi recalcitranţi, legaţi la un loc cu 
propriile lor cozi, erau conduşi la postul de poliţie. Ceva mai 
departe, un amărât, cu mâna stângă şi piciorul drept prinse 
prin două găuri într-o scândură, mergea şchiopătând, ca un 
animal ciudat. Un hoţ, băgat într-o cuşcă de lemn, cu capul 


ieşindu-i prin plafon, fusese lăsat la mila publică. Alţii 
purtau jugul, ca boii. Nefericiţii căutau, evident, locuri 
frecventate, în speranţa de a strânge mai mulţi bani, 
speculând mila trecătorilor, în detrimentul cerşetorilor de 
tot felul, şchiopilor, ciungilor, paraliticilor, orbilor, miilor de 
infirmi adevăraţi sau prefăcuţi ce mişună prin oraşele 
Imperiului Florilor. 

Lectica înainta deci foarte încet. Aglomeraţia era cu atât 
mai mare cu cât se apropiau de bulevard. Ajunse totuşi şi se 
opri în interiorul bastionului ce păzeşte poarta, lângă 
templul zeiţei Koanin. 

Le-U cobori din lectică, intră în templu, îngenunche mai 
întâi, apoi se prosternă înaintea statuii zeiţei. După care se 
îndreptă către un dispozitiv religios denumit „moara de 
rugăciuni”. 

Era un fel de vârtelniţă cu opt braţe ce aveau prinse la 
extremităţi mici banderole cu propoziţii sacre. 

Un bonz aştepta, cu gravitate, lângă aparat, să vină 
credincioşii şi, mai ales, să plătească. 

Le-U îi dădu servitorului lui Buddha câţiva taeli, destinaţii a 
subvenţiona cultul. Apoi, cu mâna dreaptă, apucă manivela 
vârtelniţei şi îi imprimă o mişcare uşoară de rotaţie, după 
care îşi puse mâna stângă pe inimă. Fără îndoială, vârtelniţa 
nu se învârti destul de repede pentru ca ruga ei să fie 
eficace. 

— Mai cu putere! îi zise bonzul, încurajând-o cu gestul. 

Şi tânăra îl ascultă. 

Asta dură cam un sfert de oră, după care bonzul afirmă că 
dorinţele ei vor fi îndeplinite. 

Le-U se prosternă iar înaintea statuii zeiţei Koanin, ieşi din 
templu şi se urcă în lectică, pentru a se întoarce acasă. 

Dar, când să intre pe Marele Bulevard, purtătorii lecticei 
fură nevoiţi să se retragă repede. Soldaţii îndepărtau 
populaţia cu brutalitate. Prăvăliile se închideau la ordin. 
Străzile laterale erau barate cu parapete albastre, fiind 
păzite de poliţişti. 


Un cortegiu numeros ocupa o parte a bulevardului şi 
înainta cu zgomot. 

Era împăratul Koang-Sin, al cărui nume înseamnă 
Continuarea Gloriei, care se întorcea în oraşul tătar şi în 
faţa căruia urma să se deschidă poarta centrală. 

În spatele celor două persoane ce mergeau în fruntea 
alaiului venea un pluton de cercetaşi, urmat de un pluton 
de suliţaşi. 

După ei, un grup de ofiţeri de rang înalt purtau o umbrelă 
galbenă, ornamentată cu un dragon care este emblema 
împăratului, aşa cum fenixul este a împărătesei. 

Lectica apăru imediat, cu husa de mătase galbenă ridicată, 
susţinută de şaisprezece purtători cu robe roşii, 
ornamentate cu trandafiri albi, şi având veste de mătase. 
Prinții de sânge, demnitarii, pe cai cu harnaşamente din 
mătase galbenă, semn de mare nobleţe, escortau vehiculul 
imperial. 

În lectică, pe jumătate culcat, stătea Fiul Cerului, vărul 
împăratului 'Tong-Ce şi nepotul prinţului Kong. 

După lectică veneau rândaşii şi purtătorii de rezervă 
pentru vehicul. 'Tot cortegiul trecu pe sub poarta Tien, spre 
satisfacția negustorilor, cerşetorilor şi a celorlalţi care şi-au 
putut relua activitatea. 

Lectica lui Le-U îşi reluă deci drumul şi o duse până acasă, 
de unde lipsise două ore. 

Ah, dar ce surpriză pregătise zeiţa Koanin pentru tânăra 
femeie! în momentul în care lectica se opri, o căruţă 
prăfuită, trasă de doi catâri, tocmai se oprise în faţa porţii. 
Kin-Fo, urmat de Craig-Fry şi de Sun, cobora... 

— Tu! Tu! strigă Le-U, care nu-şi putea crede ochilor. 

— Draga mea soră mai mică! răspunse Kin-Fo. Nu te poţi 
îndoi de întoarcerea mea. 

Le-U nu răspunse. îl prinse de mână pe prietenul ei şi îl 
trase în budoar, în faţa micului aparat fonografic, discret 
confident al chinurilor ei. 


— N-am încetat nici o clipă să te aştept, inimă dragă, 
împodobită cu flori de mătase, zise ea. 

Şi apăsă resortul, ce puse în mişcare rola fonografului. 
Atunci Kin-Fo putu să-i audă vocea plăcută ce-i repeta ceea 
ce tandra Le-U spusese cu câteva ore înainte. 

— Întoarce-te, micul meu frate iubit! întoarce-te la mine! 
Inimile noastre să nu mai fie despărțite precum steaua 
Păstorului şi cea a Lirei. Nu mă gândesc decât la 
întoarcerea ta! 

Aparatul tăcu o secundă... Apoi începu iar, cu o voce 
țţipătoare: 

— Parcă nu-i de-ajuns o stăpână în casă, trebuie şi un 
stăpân! Fie ca prinţul len să-i aranjeze pe amândoi. 

Acest al doilea glas, uşor de recunoscut, era al lui Nan. 
Neplăcuta „bătrână mamă” continuase să vorbească după 
plecarea lui Le-U, în timp ce aparatul mai funcţiona încă, 
înregistrându-i astfel, fără ca ea să ştie, cuvintele 
imprudente. 

Servitori şi servitoare, feriţi-vă de aceste aparate! 

În aceeaşi zi Nan a fost concediată şi dată afară pe uşă 
fără a mai aştepta sfârşitul lunii. 

XV. 

Nimic nu se mai opunea acum căsătoriei dintre bogatul 
Kin-Fo, din Shang-Hai şi frumoasa Le-U, din Peking. Mai 
erau şase zile până la expirarea termenului dat lui Wang 
pentru a se ţine de promisiune. Dar bietul filosof plătise cu 
viaţa fuga sa inexplicabilă. De acum nu mai exista nici o 
ameninţare. Deci căsătoria putea avea loc. Fu hotărâtă şi 
fixată pentru a douăzeci şi cincea zi din iunie, pe care Kin- 
Fo o dorise ultima din viaţa lui. 

Tânăra femeie fu pusă la curent cu întreaga situaţie. Ea 
află prin ce stări diferite trecuse cel care, refuzând iniţial să 
o facă părtaşă la sărăcia lui şi apoi să o lase văduvă, se 
întorcea la ea, liber să o facă fericită. 

Dar, aflând despre moartea filosofului, nu putu să nu verse 
câteva lacrimi, îl cunoştea, ţinuse la el, fusese primul 


confident al sentimentului ei pentru Kin-Fo. 

— Bietul Wang! zise ea. Va lipsi la nunta noastră! 

— Da, bietul Wang! spuse şi Kin-Fo, care-şi regreta 
prietenul, pe care-l cunoştea de mulţi ani. Totuşi, m-ar fi 
lovit, aşa cum a jurat că va face. 

— Nu, nu! zise Le-U, scuturându-şi capul. Poate că de asta 
s-a înecat în apele Pei-Ho-ului, ca să nu se ţină de cuvânt! 

Vai! Ipoteza aceea era foarte posibilă. Wang se înecase ca 
să scape de îndeplinirea obligaţiilor sale. în privinţa asta, 
Kin-Fo gândea ca ea. Existau deci două suflete care vor 
păstra mereu imaginea filosofului. 

E de la sine înţeles că după nenorocirea de la podul 
Palikao gazetele chinezeşti nu mai publicară anunţurile 
ridicole ale onorabilului William ]. Bidulph, astfel că 
supărătoarea celebritate a lui Kin-Fo dispăru cu aceeaşi 
iuţeală cu care apăruse. 

Şi acum, ce se va întâmpla cu Craig şi Fry? Trebuiau să 
apere interesele Centenarului până pe 30 iunie, adică încă 
zece zile, dar Kin-Fo nu mai avea nevoie de serviciile lor. 
Mai putea atenta Wang la viaţa lui? Nu, fiindcă murise. Se 
putea sinucide clientul lor? Nu, căci Kin-Fo voia acum să 
trăiască din plin, cât mai mult posibil. Deci, Craig şi Fry nu 
mai aveau de ce să-l urmărească neîncetat. 

Dar, înainte de orice, cei doi originali erau oameni dintr-o 
bucată. Devotamentul lor se adresa clientului Centenarului, 
iar ei se dovedeau nişte agenţi serioşi. Kin-Fo le ceru deci 
să asiste la ceremoniile de nuntă, ceea ce ei acceptară cu 
plăcere. 

— De altfel, glumi Fry, adresându-i-se lui Craig, căsătoria 
e, uneori, sinucidere; 

— Îţi dai viaţa, păstrânduc-ţi-o, în acelaşi timp, răspunse 
Craig cu un zâmbet amabil. 

Chiar de a doua zi, Nan fu înlocuită în casa de pe 
bulevardul Cea-Cua de un personal mai amabil. O mătuşă a 
lui Le-U, doamna Lutalu, veni să-i ţină loc de mamă până la 
celebrarea căsătoriei. Doamna Lutalu, soţia unui mandarin 


de rangul al patrulea, clasa a doua, cu nasture albastru, fost 
lector imperial şi membru al Academiei din Han-Lin, avea 
toate calităţile fizice şi morale cerute pentru îndeplinirea 
acestor sarcini importante. 

Cât despre Kin-Fo, el se gândea să plece din Peking după 
nuntă, nefiind unul dintre celeşti căruia să-i placă să stea în 
vecinătatea curţii imperiale. Nu ar fi fost cu adevărat fericit 
decât după ce şi-ar fi văzut tânăra soţie instalată în bogatul 
yamen de la Shang-Hai. 

Kin-Fo alese un apartament la Tien-Fu-Iang, lemplul 
Fericirii Celeste, hotel cu restaurant, foarte confortabil, 
aflat lângă bulevardul Tien-Men, între oraşele tătar şi 
chinez. Acolo fură găzduiţi şi Craig-Fry care, din obişnuinţă, 
nu stăteau departe de clientul lor. Cât despre Sun, el îşi 
reluase serviciul, bombănind mereu, dar ferindu-se de 
indiscretul fonograf. Păţania lui Nan îl făcuse mai prudent. 

Kin-Fo avu plăcerea să-i regăsească la Peking pe doi dintre 
prietenii săi din Canton, negustorul Yin-Pang şi învățatul 
Hual. Pe de altă parte, cunoştea câţiva funcţionari şi 
comercianţi din capitală şi toţi se angajară să asiste la 
căsătoria celor doi. 

Era cu adevărat fericit acum acest indiferent de altă dată, 
impasibilul elev al lui Wang. Două luni de griji, de nelinişte, 
de necazuri, această perioadă tumultoasă îi fusese de ajuns 
ca să înţeleagă ce înseamnă fericirea. Da, filosoful cel 
înţelept avusese dreptate! De ce nu era de faţă, să constate 
personal valabilitatea doctrinei sale? 

Kin-Fo petrecea cu tânăra femeie aproape tot timpul 
dedicat pregătirilor pentru ceremonie. Le-U se bucura că 
prietenul ei îi era aproape. Ce nevoie avea să umble prin 
cele mai bogate magazine ca să o copleşească cu daruri 
minunate? Ea nu se gândea decât la el şi îi repeta maximele 
celebre ale vestitului Pan-Hoei-Pan: 

Dacă o femeie are un bărbat după cum vrea inima ei, 
atunci îl păstrează întreaga viaţă. 


Femeia trebuie să aibă un respect nelimitat pentru cel al 
cărui nume îl poartă şi să se îngrijească întotdeauna. 

În casă, femeia trebuie să fie ca o umbră şi ca un ecou. 
Soţul este cerul soţiei sale. 

Pregătirile pentru nunta, pe care Kin-Fo o voia 
nemaipomenită, avansau. 

Cele treizeci de perechi de pantofi brodaţi, care compun 
trusoul unei chinezoaice, erau deja aranjate în casa de pe 
bulevardul Cea-Cua. Dulciuri produse de firma Sinuyan, 
dulceţuri, fructe uscate, praline, acadelele, siropuri de 
portocale, ghimbir, grepfrut, precum şi superbe stofe de 
mătase, bijuterii cu nestemate şi din aur fin prelucrat, inele, 
brățări, mici teci pentru unghii, ace de păr, toate creaţiile 
încântătoare ale giuvaergiilor din Peking se îngrămădeau în 
budoarul lui Le-U. 

În acest ciudat Imperiu de Mijloc, când o tânără se 
căsătoreşte, nu aduce nici o zestre. Este cumpărată de 
părinţii soţului sau chiar de viitorul bărbat. în lipsa fraţilor, 
ea nu poate moşteni decât o mică parte din averea tatălui ei 
şi doar dacă acesta face o declaraţie specială în acest sens. 
Condiţiile căsătoriei sunt puse la punct, în mod normal, de 
intermediari denumiți mei-jin, iar nunta se hotărăşte după o 
clară înţelegere prealabilă. 

Tânăra logodnică e prezentată apoi părinţilor băiatului. 
Acesta nu o vede. Nu o va vedea decât atunci când ea va 
veni, într-o lectică închisă, la casa conjugală. Atunci i se dă 
soţului cheia lecticii. El deschide uşa acesteia. Dacă 
logodnica îi place, îi dă mana. Dacă nu, închide brusc uşa şi 
înţelegerea se strică. 

Aşa ceva nu se putea întâmpla la nunta lui Kin-Fo. Elo 
cunoştea pe tânără şi n-o cumpăra de la nimeni. Asta 
simplifica mult lucrurile. 

Veni ziua de 25 iunie. Totul era gata. 

De trei zile, după obicei, casa tinerei Le-U rămăsese 
luminată. Timp de trei nopţi, doamna Lutalu, ce reprezenta 


familia miresei, nu dormise deloc, ca să-şi arate astfel 
tristeţea pentru că fata părăsea casa părintească. 

Dacă Kin-Fo ar mai fi avut părinţi, casa lor ar fi fost, de 
asemenea, luminată în semn de doliu, căci „căsătoria fiului 
e privită precum moartea tatălui, iar fiul este, de atunci 
încolo, succesorul acestuia”, după cum spune Hao-Kieu- 
Ciuen. 

Dacă aceste obiceiuri nu se puteau aplica în cazul celor doi 
soţi, erau însă altele, de care trebuia să se ţină cont. 

Astfel, niciuna dintre formalităţile astrologice nu fusese 
neglijată. Horoscoapele, făcute după toate regulile, arătau o 
perfectă compatibilitate a destinelor şi a firilor. Perioada 
anului, evoluţia lunii se dovedeau favorabile. Nici o altă 
nuntă nu se desfăşurase sub auspicii mai bune. 

Primirea soţiei avea să se facă la ora opt seara la Hotelul 
Fericirea Celestă, adică tânăra avea să fie condusă cu mare 
pompă la casa soţului. In China, nu trebuie să te prezinţi 
pentru cununie nici în faţa unui magistrat civil, nici înaintea 
unui preot, lama, bonz ori altceva. 

La ora şapte, Kin-Fo, însoţit de Craig şi Fry, care radiau 
asemeni martorilor unei nunţi europene, îşi primea 
prietenii în pragul apartamentului său. 

Câte politeţuri! Importantele personaje fuseseră invitate 
prin nişte hârtiuţe roşii, pe care scria, cu litere 
microscopice: 

Domnul Kin-Fo, din Shang-Hai, vă salută cu umilinţă, 
domnule... şi vă roagă cu şi mai multă umilinţă, să veni la 
umila ceremonie etc... 

Toţi veniseră ca să-i cinstească pe cei doi soţi şi să ia parte 
la minunatul ospăț rezervat bărbaţilor, în timp ce femeile se 
reuneau la o masă pregătită special pentru ele. 

Veniseră negustorul Yin-Pang şi învățatul Hual, câţiva 
mandarini care purtau la pălărie un ciucure roşu, mare cât 
un ou de porumbel, ce arăta că făceau parte din primele 
trei ordine. Alţii, de categorie inferioară, nu aveau decât 
nasturi opaci albaştri sau albi. Majoritatea erau funcţionari 


civili de origine chineză, cum trebuiau să fie prietenii unui 
cetăţean din Shang-Hai, ostil rasei tătare. Toţi purtau 
veşminte frumoase, robe strălucitoare, pălării de 
sărbătoare şi formau un alai încântător. 

Kin-Fo - aşa cum cerea eticheta - îi aştepta chiar la 
intrarea în hotel. De îndată ce soseau îi conducea în salonul 
unde urma să fie recepţia, rugându-i insistent să intre 
înaintea lui pe fiecare uşă pe care le-o deschideau valeţii în 
haine de gală. Kin-Fo îi apela cu „nobilul lor nume”, îi 
întreba despre sănătate şi despre „nobilele lor familii”. Nici 
cel mai fin observator n-ar fi descoperit, în comportarea lui, 
vreo abatere de la legile politeţei chinezeşti. 

Craig şi Fry îi admirau politeţea. Dar, cu toate acestea, nu- 
1 scăpau nici o clipă clin priviri. 

Aceeaşi idee le venise amândorura, în acelaşi timp. Dacă 
Wang nu murise, aşa cum se credea, în apele fluviului? 
Dacă se furişase printre invitaţi? Cea de-a douăzeci şi patra 
oră a celei de-a douăzeci şi cincea zile din iunie nu venise 
încă. Mâna tai-pingului purta încă armă. Dacă, în ultima 
clipă... 

Nu era verosimil, dar totuşi, era posibil. Astfel, păstrând o 
anumită prudenţă, Craig şi Fry se uitau atenţi la toată 
lumea. Nu văzură însă nici un chip suspect. 

În acest timp, viitoarea soţiei pleca din casa ei de pe 
bulevardul Cea-Cua, într-o lectică închisă. 

Dacă Kin-Fo nu îmbrăcase costumul de mandarin pe care 
orice mire are dreptul să-l îmbrace - în semn de omagiu 
pentru instituţia căsătoriei pe care vechii legiuitori o 
respectau foarte mult - Le-U se conformase regulilor înaltei 
societăţi. Cu toaleta sa roşie în întregime, făcută dintr-o 
admirabilă stofă din mătase brodată, strălucea pur şi 
simplu. 

Chipul său era ascuns sub un voal fin din perle, iar o 
bogată diademă din aur îi strălucea pe frunte. Pietre 
preţioase şi flori artificiale meşteşugite îi împodobeau cozile 


lungi şi negre. Kin-Fo o va găsi mai frumoasă ca oricând, 
atunci când va cobori din lectica deschisă chiar de mâna lui. 

Alaiul porni la drum. Coti la intersecţie pentru a ajunge pe 
Marele Bulevard şi pentru a continua apoi pe bulevardul 
Tien-Men. Fără îndoială, ar fi fost mai interesant dacă ar fi 
fost vorba de o înmormântare, nu de o nuntă, dar, oricum, 
trecătorii se opreau să se uite la convoi. 

Prietenele, tovarăşele lui Le-U veneau în urma lecticei, 
purtând cu mare pompă piesele de trusou. Douăzeci de 
muzicanți mergeau înainte făcând zgomot mare cu 
instrumentele lor de alamă, mai ales cu sonorul gong. în 
jurul lecticei se învârteau o mulţime de purtători de torţe şi 
de felinare în mii de culori. Viitoarea soţie rămânea ascunsă 
privirii mulţimii. Conform tradiţiei primul trebuia să o vadă 
soţul ei. 

În aceste condiţii, în mijlocul unei mulţimi gălăgioase, 
cortegiul sosi, pe la opt, la Hotelul Fericirea Cerească. 

Kin-Fo stătea la intrarea bogat decorată. Aştepta sosirea 
lecticei pentru a-i deschide uşa, după care trebuia să o 
ajute pe viitoarea lui soţie să coboare şi să o conducă în 
apartamentul rezervat, unde amândoi aveau să salute de 
patru ori cerul. 

Apoi, amândoi vor merge la ospăţul de nuntă. Viitoarea 
soţie va face patru plecăciuni înaintea bărbatului ei. El, la 
rândul lui, se va înclina de două ori în faţa ei. Vor vărsa 
două sau trei picături de vin sub formă de libaţiuni. Vor 
oferi câteva alimente spiritelor intermediare. Li se vor 
aduce două cupe pline. Le vor goli pe jumătate, iar restul îl 
vor pune într-una singură, pe care o vor bea unul după 
celălalt. Unirea devenea astfel sacră. 

Lectica sosise. Kin-Fo înainta. Şeful de ceremonie îi 
înmâna cheia. O luă, deschise uşa, îi întinse mâna frumoasei 
Le-U, care era foarte emoţionată. 

Viitoarea soţie cobori uşor şi trecu printre invitaţi, care se 
înclinară respectuos, cu mâna la piept. 


În momentul în care tânăra femeie se pregătea să treacă 
pragul hotelului, se dădu un semnal. Uriaşe zmeie 
luminoase se ridicară în văzduh şi se balansau în vânt cu 
imaginile lor multicolore de dragoni, fenicşi ori alte 
simboluri ale căsniciei. Porumbei, dotați cu un mic aparat 
sonor, ataşat de coadă, zburară şi umplură spaţiul cu o 
armonie cerească. Rachete cu mii de culori se ridicau 
şuierând, iar explozia lor aducea o ploaie de aur. 

Deodată, un zgomot îndepărtat se auzi dinspre bulevardul 
Tien-Men. Erau strigăte amestecate cu sunetul clar al unei 
trompete. Apoi se făcu linişte şi zgomotul reîncepu după 
câteva clipe. 

Larma aceea se apropia şi avea să ajungă curând în locul 
unde se oprise cortegiul. 

Kin-Fo asculta. Prietenii săi aşteptară ca tânăra femeie să 
intre în hotel. Dar, aproape imediat, pe stradă se produse o 
agitaţie aparte. Trompeta se auzea din ce în ce mai tare, pe 
măsură ce se apropia. 

— Ce se întâmplă? întrebă Kin-Fo. 

Chipul lui Le-U se crispa. O tainică presimţire îi grăbi 
bătăile inimii. 

Brusc, mulţimea năvăli pe stradă. înconjura un crainic 
îmbrăcat în haine imperiale, escortat de mai mulţi poliţişti. 

Acest crainic, în mijlocul liniştii generale, spuse doar 
cuvintele următoare, cărora le răspunse un murmur surd: 
„Moartea împărătesei văduve! Interdicţie! Interdicţie!” 

Kin-Fo înţelesese. Lovitura aceea îl atingea direct. Nu-şi 
putu reţine un gest ele furie. 

Tocmai se decretase doliu imperial din cauza morţii 
văduvei ultimului împărat. într-un interval de timp fixat prin 
lege, i se interzicea oricui să se radă pe cap, să dea 
petreceri, să meargă la reprezentații de teatru, să se judece 
la tribunal, să participe la cununii. 

Le-U, dezolată, dar fără să-şi piardă curajul, ca să nu-l mai 
supere în plus pe logodnicul ei, nu păru necăjită. îl luă de 
mână pe dragul ei Kin-Fo: 


— Să aşteptăm, îi zise ea cu un glas ce încerca să ascundă 
emoția puternică. Şi lectica plecă împreună cu tânăra către 
casa de pe bulevardul Cea-Cua, iar festivitățile au fost 
suspendate, mesele strânse, orchestrele concediate, iar 
prietenii necăjitului Kin-Fo plecară, după ce şi-au exprimat 
părerea de rău. 

Nimeni nu trebuia să rişte să încalce decretul de doliu 
imperial! 

Hotărât lucru, ghinionul continua să-l urmărească pe Kin- 
Fo. încă o ocazie pentru a valorifica lecţiile de filosofie 
predate de fostul lui maestru. 

Kin-Fo rămase cu Craig şi Fry în apartamentul pustiu de la 
Hotelul Fericirea Celestă, a cărei denumire părea acum de 
un sarcasm amar. Termenul de interdicţie putea fi prelungit 
oricât de către Fiul Cerului! lar Kin-Fo socotise că se putea 
întoarce imediat la Shang-Hai, ca s-o instaleze pe tânăra lui 
soţie în bogatul lui yamen şi să înceapă astfel o viaţă nouă, 
în condiţii noi... 

După un ceas, intră un servitor şi îi aduse o scrisoare, pe 
care tocmai o primise de la un mesager. 

De îndată ce Kin-Fo recunoscu scrisul de pe plic, abia îşi 
reţinu un strigăt. Scrisoarea era de la Wang şi iată ce 
conţinea: „Prietene, n-am murit încă, dar când vei primi 
scrisoarea asta voi G mort. 

Mor Gindcă nu am curajul de a-mi ţine promisiunea. Fii 
însă liniştit, m-am gândit la toate. 

Lao-Sen, un fost şef tai-ping, vechiul meu tovarăş, a primit 
scrisoarea ta. Va avea braţul şi inima mai ferme pentru a 
îndeplini oribila misiune pe care m-ai făcut să o accept. Lui 
îi va reveni deci capitalul din asigurarea ta de viaţă, căci l- 
am delegat pe el şi el va lua banii după ce vei muri. 

Adio! Mor înaintea ta! Pe curând, prietene. Adio! 

Wang” 

XVI. 

lată în ce situaţie se găsea acum Kin-Fo, mai gravă de o 
mie de ori ca înainte. 


Astfel, Wang, în ciuda faptului că-şi dăduse cuvântul, a 
simţit că nu putea să-şi lovească fostul elev. Wang nu ştia 
nimic de schimbarea survenită în starea averii lui Kin-Fo. 
Wang îi încredinţase îndeplinirea misiunii altcuiva şi încă 
cui! Un tai-ping temut de toţi, care ucidea fără scrupule, 
mai ales că nici nu avea să fie învinovăţit pentru crima 
respectivă. 

Scrisoarea lui Kin-Fo îi asigura imunitatea, iar procura lui 
Wang un capital de cincizeci de mii de dolari. 

— Ah! încep să mă satur! strigă Kin-Fo, ca primă reacţie a 
furiei lui. Craig şi Fry luară imediat cunoştinţă de misiva lui 
Wang. 

— Scrisoarea dumneavoastră nu are ca ultimă dată 25 
iunie? întrebară ei. 

— Nu, răspunse. Wang trebuia s-o dateze cu ziua morţii 
mele. Acum, Lao-Sen poate să acţioneze când vrea, fără să 
fie limitat de timp. 

— Nu, are interes să vă ucidă cât mai repede, ziseră Fry- 
Craig. 

— De ce? 

— Pentru a lua banii de pe asigurare. Argumentul nu 
admitea replică. 


— Fie, spuse Kin-Fo. Nu mai am de pierdut nici o clipă 
dacă vreau să-mi recuperez scrisoarea, chiar dacă îi voi 
plăti cincizeci de mii de dolari acestui Lao-Sen. 

— Adevărat, zise Craig. 

— Corect, spuse Fry. 

— Voi pleca imediat. Trebuie să aflu unde se află acum 
acest şef tai-ping. N-o fi de negăsit, ca Wang! 

Vorbind astfel, Kin-Fo nu-şi găsea locul. Se mişca 
neîncetat. Această serie de lovituri de măciucă pe care le 
primise îl adusese într-o stare de surescitare neobişnuită. 

— Plec, le zise el. Mă duc să-l caut pe Lao-Sen! Domnilor, 
dumneavoastră faceţi ce vreţi! 

— Domnule, răspunseră Fry-Craig, interesele 
Centenarului sunt mai amenințate acum ca oricând. Avă 
părăsi în asemenea împrejurări înseamnă a nu ne face 
datoria. Vom merge cu dumneavoastră! 

Nu mai aveau nici o oră de pierdut! Dar, înainte de orice, 
trebuiau să afle cine era acest Lao-Sen şi unde locuia. Cum 
era renumit, lucrul acesta nu era greu de făcut. 

De fapt, fostul tovarăş al lui Wang în mişcarea 
insurecţională Ciang-Mao se retrăsese în nordul Chinei, 
dincolo de Marele Zid, în apropierea golfului Leao-Tong, 
care nu e decât o anexă a golfului Pe-Ce-Li. Dacă guvernul 
imperial nu tratase încă cu el, cum făcuse cu alţi şefi rebeli 
pe care nu-i putuse neutraliza, îl lăsa cel puţin să opereze în 
voie pe acel teritoriu situat dincolo de frontierele chineze. 
Acolo, Lao-Sen, resemnat cu un rol mai modest, se ocupa de 
jafuri la drumul mare. Vai! Wang îşi alesese omul potrivit! 
Acesta nu avea scrupule şi o lovitură de pumnal în plus sau 
în minus nu conta pentru conştiinţa lui. 

Kin-Fo şi cei doi agenţi obţinură deci informaţii complete 
despre tai-ping şi aflară că fusese văzut în ultima vreme pe 
lângă Fu-Ning, un mic port la golful Leao-Tong. Se hotărâră 
să meargă acolo neîntârziat. 

Mai întâi, îi spuseră lui Le-U ce se întâmplase. Temerile ei 
se dublară. Lacrimile îi inundară frumoşii ochi. Voia să-l 


convingă pe Kin-Fo să nu plece! Nu se arunca drept în faţa 
primejdiei? Nu era mai bine să aştepte, să se îndepărteze, 
să părăsească, la nevoie, Imperiul Celest, să se refugieze 
într-o parte a lumii unde sălbaticul Lao-Sen nu-l putea 
atinge? 

Dar Kin-Fo o făcu să înţeleagă pe tânăra femeie că, a trăi 
sub ameninţare, la mâna unui asemenea tâlhar, pentru care 
moartea lui însemna o avere, era prea mult pentru el. Nu! 
Trebuia să termine o dată pentru totdeauna! Kin-Fo şi 
însoțitorii săi aveau să plece în aceeaşi zi, să ajungă la tai- 
ping, să cumpere cu aur nefericita scrisoare şi să se 
întoarcă la Peking chiar înainte de a se ridica decretul de 
interdicţie. 

— Dragă soră mai mică, zise Kin-Fo, acum regret mai 
puţin că nunta noastră a fost amânată. Dacă ne-am fi 
căsătorit, te-ai fi aflat într-o situaţie dificilă! 

— Dacă ne-am fi cununat, aş fi avut dreptul şi obligaţia să 
te urmez şi te-aş fi urmat! răspunse Le-U. 

— Nu! zise Kin-Fo. Mai bine să mor de o mie de ori decât 
să te expun vreunui pericol. Rămas bun, Le-U! 

Şi, cu ochii umezi, Kin-Fo se smulse din braţele tinerei, 
care nu voia să-l lase să plece. 

Chiar în aceeaşi zi, Kin-Fo, Craig şi Fry, urmaţi de Sun, 
căruia ghinionul nu-i mai lăsa o clipă de odihnă, plecară din 
Peking şi porniră către 'Tong-Ceu. Era un drum de o oră. 

lată ce hotărâseră: 

Călătoria pe uscat, printr-o provincie nesigură, oferea 
serioase dificultăţi. 

Dacă ar fi trebuit doar să ajungă la Marele Zid, la nord de 
capitală, orice pericole ar fi înfruntat pe parcursul celor o 
sută şaizeci de li, trebuiau să le facă faţă. Dar nu la nord, ci 
la est se găsea portul Fu-Ning. Ar fi fost mai sigur şi mai 
repede să ajungă acolo pe mare. 

Dar vor găsi ei o navă gata de plecare către Fu-Ning? Asta 
nu puteau afla decât de la agenţii maritimi de la Tong-Ceu. 


De data aceasta întâmplarea fu de partea lui Kin-Fo, pe 
care ghinionul îl urmărea pas cu pas. Un vas, cu destinaţia 
Fu-Ning, aştepta la gura de vărsare a fluviului Pei-Ho. 

Să iei unul dintre acele rapide steamere ce navighează pe 
fluviu, să cobori până la estuarul acestuia, să te urci pe 
nava respectivă, iată ce rămânea de făcut. 

Craig şi Fry nu cerură decât un ceas ca să-şi încheie 
pregătirile şi, în acea oră, cumpărară toate aparatele de 
salvare cunoscute, de la colacul de salvare la costumul de 
scafandru. Kin-Fo valora încă două sute de mii de dolari. 
Pleca pe mare şi era asigurat împotriva oricărui risc. Ori, se 
putea întâmpla oricând o catastrofă. Trebuiau să prevadă 
totul. 

Deci, pe 26 iunie, la prânz, Kin-Fo, Craig, Fry şi Sun se 
îmbarcau pe vaporul Pei-tang şi coborau pe cursul lui Pei- 
Ho. Sinuozităţile acestui fluviu sunt atât de capricioase că 
parcursul este dublul liniei drepte spre Tong-Ceu. Este însă 
canalizat, deci navigabil, chiar pentru vase de mare tonaj. 
De asemenea, traficul fluvial este considerabil şi mult mai 
important decât cel de pe drumul drept care merge 
aproape paralel cu cursul fluviului. 

Pei-tang cobora rapid printre balizele canalului, despicând 
apa gălbuie a fluviului şi deranjând, cu valurile pe care le 
crea, numeroasele canale de irigație de pe cele două 
maluri. înaltul turn al unei pagode de dincolo de Tong-Ceu 
fu depăşit în curând şi nu mai fu vizibil după un viraj destul 
de brusc. 

Pei-Ho nu se lărgise încă. Curgea, aici printre dune de 
nisip, dincolo pe lângă ferme, în mijlocul unui peisaj destul 
de împădurit, presărat cu livezi şi garduri vii. Se iviră mai 
multe localităţi importante: Matao, He-Si-Vu, Nane-lae, 
Yang-Tune. 

Curând apăru şi Tien-Tin. Acolo pierdură vremea, căci 
vasul trebuia să intre în portul răsăritean, ce uneşte cele 
două maluri ale fluviului şi unde se circulă, nu fără efort, 
prin mijlocul sutelor de nave de care portul e plin. Asta se 


face cu mult zgomot şi cu preţul parâmelor mai multor 
bărcLDe altfel, parâmele au fost tăiate fără a se gândi 
nimeni la pagubele produse. însă s-a produs o învălmăşeală 
de vase aflate în derivă ce ar fi dat multe bătăi de cap 
autorităţilor portului, dacă ar fi existat aşa ceva la Tien-Tin. 

În cursul acestei călătorii, dacă am spune că Fry şi Craig, 
mai severi ca oricând, nu-şi părăsiră nici o clipă clientul, am 
spune prea puţin. 

Nu mai era vorba de filosoful Wang, cu care s-ar fi ajuns 
rapid la o înţelegere, dacă acesta ar fi putut fi prevenit, ci 
de Lao-Sen, acest tai-ping pe care nu-l cunoşteau şi, de 
aceea, era mai de temut. Fiindcă se duceau la el, s-ar fi 
putut crede că sunt în siguranţă, dar cine putea şti dacă el 
nu pornise deja către victima lui? 

Şi atunci, cum să eviţi crima, cum s-o previi? Craig şi Fry 
vedeau câte un asasin în fiecare pasager de pe Pei-tang. 
Nici nu mai mâncau, vegheau tot timpul. 

Dacă Kin-Fo, Craig şi Fry se dovedeau foarte neliniştiţi, 
Sun era îngrozit. Doar gândul de a naviga pe mare îi făcea 
rău la stomac. Pălea pe măsură ce Pei-tang se apropia de 
golful Pe-Ce-Li. Nasul îi îngheţase, gura îi înţepenise, deşi 
apele liniştite ale fluviului nu zguduiseră încă deloc vasul. 

Ce va fi atunci când Sun va trebui să suporte valurile 
mării, care leagănă repede şi tare nava? 

— N-ai mai navigat? îl întrebă Craig. 

— Niciodată! 

— Nu te simţi bine? întrebă Fry. 

— Nu. 

— Ridică puţin capul, adăugă Craig. 

— Capul? 

— Şi nu deschide gura, adăugă Fry. 

— Gura? 

Atunci Sun îi făcu să înţeleagă pe cei doi agenţi că nu prea 
voia să vorbească şi aruncă o privire melancolică spre 
fluviul ce se lăţise deja, precum cei atinşi de proba, destul 
de ridicolă, a răului de mare. 


Peisajul se schimbase în valea din jurul fluviului. Malul 
drept, mai abrupt, contrasta cu cel stâng, cu prundiş, 
înspumat de valuri. Mai încolo se întindeau vastele câmpuri 
cu porumb, grâu, mei. Astfel că în întreaga Chină, o mamă 
care are de hrănit atâtea milioane de copii, nici o bucată de 
teren cultivabil nu este neglijată. 

Peste tot sunt canale de irigație sau dispozitive din 
bambus, felurite instalaţii rudimentare ce răspândesc apa. 
Ici şi colo, prin satele cu colibe din chirpici galben, se 
înălţau pâlcuri de pomi, printre care şi meri. Pe maluri 
veneau şi plecau numeroşi pescari, cărora cormoranii le 
serveau drept câini de vânătoare sau, mai bine zis, de 
pescuit. Zburătoarele respective plonjau la un semn al 
stăpânului lor şi aduceau peştii pe care nu-i puteau înghiţi, 
din pricina unui inel ce le strângea, pe jumătate, gâtul. 
Erau apoi rațe, corbi, coţofene, ereţi, pe care zgomotul 
vasul îi făcea să zboare dintre trestiile înalte. 

Dacă drumul pe uscat, de-a lungul fluviului era acum 
pustiu, agitația de pe Pei-Ho nu se diminua. Câte nave nu 
urcau şi nu coborau pe cursul său! Jonci de război cu 
bateria lor de tunuri, jonci de vamă cu două catarge, ornate 
la pupa şi la prova cu capete şi cozi de animale fantastice, 
jonci de comerţ, cu un tonaj destul de mare, încărcate cu 
cele mai preţioase produse ale Imperiului Celest, 
netemătoare să înfrunte taifunul în mările din jur. 

Jonci de călători, cu orarele fixate după flux şi reflux 
pentru oamenii care au timp de pierdut, jonci ale 
mandarinilor, adevărate yahturi cu care navighezi de 
plăcere, apoi acele sampane, de toate formele, cu pânze 
felurite, cele mai mici fiind conduse de femei cu copii în 
spate, meritându-şi cu adevărat denumirea, care în 
traducere ar însemna „trei scânduri”, ca şi punți din lemn, 
adevărate sate plutitoare, cu cabane, pomi, legume, făcute 
din pădurile Manciuriei, pe care pădurarii le tăiaseră cu 
totul, iată ce se putea vedea acolo. 


În schimb, târguşoarele începuseră să fie mai rare. Nu. 
erau mai mult de douăzeci, între Tien-Tin şi Taku, la gura 
fluviului. Pe maluri se ridica fum gros din câteva cuptoare 
de cărămidă, ce polua aerul şi se amesteca cu cel al vasului. 
Se lăsa seara, precedată de crepusculul de iunie, care se 
prelungeşte la această latitudine. 

Curând, o succesiune de dune albe, simetric dispuse, cu 
un profil uniform, se estompară în penumbră. Erau „munţii” 
de sare, adunaţi din salinele învecinate. Acolo se deschidea, 
între terenuri aride, estuarul lui Pei-Ho, „un peisaj trist”, 
cum spune domnul de Beauvoir, „numai nisip, sare, praf şi 
cenuşă.” 

A doua zi, pe 27 iunie, înainte de răsăritul soarelui, Pei- 
tang ajungea în portul Taku, aproape de gura de vărsare a 
fluviului. 

Aici, pe cele două maluri, se ridică fortărețele din nord şi 
din sud, ruinate acum, ce fuseseră cucerite de armata 
anglo-franceză, în 1860. Era locul unde se dăduse gloriosul 
atac al generalului Collineau, pe 24 august, în acelaşi an. 
Aici canonierele forţaseră intrarea pe fluviu. Aici se întinde 
o bandă subţire de teritoriu, puţin populat, ce poartă 
denumirea de concesiune franceză. Aici se vede încă 
monumentul funerar sub care dorm ofiţerii şi soldaţii pieriţi 
în acele lupte de neuitat. 

Pei-tang nu putea trece mai departe. Toţi pasagerii 
debarcară deci lalaku. E un oraş destul de important, a 
cărui dezvoltare va fi însă considerabilă, dacă mandarinii 
vor permite vreodată să se facă o linie ferată care să-l lege 
de Tien-Tin. 

Nava ce pleca spre Fu-Ning trebuia să ridice pânzele chiar 
în aceeaşi zi. Kin-Fo şi tovarăşii săi nu puteau pierde nici 
măcar o oră. Acostară deci un sampan şi, după un sfert de 
ceas, se urcau la bordul vasului Sam-Yep. 

XVII. 

Cu opt zile înainte, un vas american venise în portul Taku. 
închiriat de a şasea companie chino-californiană, adusese 


încărcătură pentru agenţia Fuk-Ting-Tong, ce are un sediu 
în cimitirul Laurel-Hill, din San Francisco. 

În acest cimitir, celeştii pieriţi în America aşteaptă ziua 
repatrierii, fideli religiei lor, ce le porunceşte să se 
odihnească în pământul natal. 

Nava, cu destinaţia Canton, luase, sub autorizarea scrisă a 
agenţiei, o încărcătură de două sute cincizeci de sicrie ce 
trebuiau debarcate la Taku pentru a fi reexpediate în 
provinciile nordice. 

Transbordarea încărcăturii se făcuse de pe vasul american 
pe cel chinez şi, în aceeaşi dimineaţă, pe 27 iunie, acesta 
din urmă pornea spre portul Fu-Nang. 

Pe nava aceasta se instalaseră Kin-Fo şi tovarăşii săi. Nu ar 
fi ales-o, fără îndoială; dar, în lipsa altor vase care să plece 
către golful Leao-Tong, nu aveau altă variantă. Nu era 
vorba, de altfel, decât de o traversare de două sau trei zile, 
foarte uşoară în acea perioadă a anului. 

Sam-Yep era o joncă de mare, cu o capacitate de aproape 
trei sute de tone. 

Există mii asemenea nave, cu un pescaj de numai şase 
picioare care le permite să străbată barele fluviilor din 
Celestul Imperiu. Prea late pentru lungimea lor, cu o 
traversă ce susţine puntea, navighează greu, dar pot vira 
pe loc, pivotând ca un titirez, ceea ce reprezintă un avantaj 
faţă de alte nave cu un profil mai fin. Cârma lor enormă 
este găurită, sistem des utilizat în China şi al cărui efect 
este foarte contestat. Orice s-ar putea spune, aceste nave 
imense înfruntă fără probleme mările din această regiune. 
Se ştie chiar că o asemenea joncă, trimisă de o firmă 
comercială din Canton, cu căpitan american, a adus la San 
Francisco o încărcătură de ceai şi de porțelan. S-a 
demonstrat deci că vase de acest fel rezistă bine pe mare, 
iar cunoscătorii sunt de acord că chinezii sunt marinari 
excelenți. 

Sam-Yep, de construcţie modernă, aproape drept din faţă 
până în spate, amintea de forma de cocă specifică vaselor 


europene. Construit din bambuşi uniţi prin sfori, ca şi 
cusuţi, fără nici un cui, având crăpăturile acoperite cu câlţi 
şi răşină de Cambodgia, era atât de etanş că nu avea nici 
măcar pompă pentru evacuarea apei din cală. Fiind foarte 
uşor plutea pe apă ca o bucată de plută. Ancora, fabricată 
din lemn de esenţă tare, accesoriile din fibre de palmier, de 
o flexibilitate remarcabilă, velele suple, uşor manevrabile 
de pe punte, se închideau sau se deschideau ca un evantai, 
două catarge dispuse ca unul singur, vela de foc era ca a 
unui vas mic - aşa arăta jonca respectivă, bine echipată 
pentru navigația de coastă. 

Desigur, văzând vasul Sam-Yep nimeni n-ar fi ghicit că 
aceia care-l foloseau îl transformaseră într-un enorm 
cimitir. 

De fapt, în loc de lăzi cu ceai, baloturi cu mătăsuri, cutii cu 
parfumuri chinezeşti, era încărcătura despre care ştim. Dar 
jonca îşi păstrase culorile vii. Catargele erau împodobite cu 
flamuri multicolore. La prova se deschidea un mare ochi 
strălucitor, ce îi dădea aspectul unui gigantic animal 
oceanic. 

În vârful catargelor, briza flutura steagurile chinezeşti. 
Două tunuri îşi lungeau peste bastingaj gurile lor lucitoare, 
ce reflectau razele soarelui precum o oglindă. Folositoare 
arme pe acele mări încă bântuite de pirați! însă, în 
ansamblu, vasul era vesel, plăcut privirii. După toate, nu o 
repatriere opera Sam-Yep, o repatriere a cadavrelor, 
adevărat, dar morţii nu erau astfel satisfăcuţi? 

Nici Kin-Fo, nici Sun nu arătară repulsie navigând în 
asemenea condiţii. Erau prea chinezi pentru asta. Craig şi 
Fry, asemeni compatrioţilor lor americani, cărora nu le 
place să călătorească cu o asemenea încărcătură, ar fi 
preferat, fără îndoială, alt vas comercial, dar nu aveau de 
ales. 

Un căpitan şi şase oameni compuneau echipajul joncii şi 
erau de ajuns pentru manevrele foarte simple ale velelor. 
Se spune că busola a fost inventată în China. Se poate, dar 


cei care navighează de-a lungul coastelor n-au nevoie de 
aşa ceva, ci merg la întâmplare. Ceea ce făcea şi căpitanul 
Yin, comandantul lui Sam-Yep, care nu urmărea decât să nu 
piardă din vedere litoralul golfului. 

Acest căpitan Yin, un omuleţ cu chip zâmbitor, vorbăreţ şi 
vioi, era dovada vie a problemei nerezolvate de perpetuum 
mobile. Nu putea sta locului. Făcea o mulţime de gesturi. 
Braţele sale, mâinile, ochii se mişcau mai mult decât limba, 
care nici ea nu se odihnea vreodată în spatele dinţilor săi 
albi. Brusca oamenii, îi muştruluia, îi înjura, dar se dovedea 
un marinar foarte bun, care-şi manevra jonca de parcă o 
juca pe degete. 

Preţul mare pe care Kin-Fo îl plătise nu avea de ce să-i 
altereze firea jovială. Pasageri care să plătească cinci sute 
de taeli pentru o traversare de şaizeci de ore erau rarităţi, 
mai ales că nu se dovedeau mai exigenţi cu confortul şi 
hrana decât tovarăşii lor de drum, înghesuiți în cală! 

Kin-Fo, Craig şi Fry fuseseră cazaţi, de bine, de rău, în 
nişte cabine din spate, iar Sun într-una din faţă. 

Cei doi agenţi, mereu în gardă, făcuseră o minuțioasă 
examinare a echipajului şi a căpitanului. Nu găsiră nimic 
suspect în comportamentul acestor oameni de treabă. A 
presupune că ar fi avut acelaşi gând cu Lao-Sen nu era 
verosimil deoarece doar întâmplarea pusese nava aceea la 
dispoziţia clientului lor şi hazardul nu avea cum să fie un 
complice de-al primejdiosului tai-ping. Traversarea, în afară 
de pericolele oferite de mare, trebuia să alunge, pentru 
câteva zile, îngrijorarea lor obişnuită. Aşa că îl mai lăsară şi 
singur pe Kin-Fo. 

De altfel, acesta nici nu se supără. Se izola în cabina sa şi 
începu să filosofeze în voie. Bietul om, care nu ştiuse să-şi 
aprecieze fericirea, nici să înţeleagă valoarea existenţei sale 
lipsite de griji, în yamenul din Shang-Hai. Să intre el în 
posesia scrisorii şi va vedea dacă a învăţat ceva de pe urma 
lecţiei primite, dacă va deveni mai înţelept. 


Dar îi va fi restituită această scrisoare? Fără îndoială, căci 
plătea pentru ea. Doar pentru Lao-Sen nu era decât o 
chestiune de bani! Totuşi, trebuia să-l surprindă, nu să se 
lase surprins. Mare dificultate. Lao-Sen era probabil la 
curent cu tot ce făcea Kin-Fo. lar Kin-Fo nu ştia nimic 
despre ce făcea Lao-Sen. 

Astfel că pericolul era destul de serios, în special după ce 
clientul lui Craig şi Fry debarca în provincia tai-pingului. 
Totul consta în asta: trebuia să-l prevină. Evident, lui Lao- 
Sen i-ar fi plăcut mai mult să ia cincizeci de mii de dolari 
pentru Kin-Fo viu decât pentru el mort. Asta îl scutea de o 
vizită la Shang-Hai, în biroul Centenarului, ce n-ar fi fost 
chiar lipsită de pericol pentru el, cu toată răbdarea pe care 
o manifestase guvernul în privinţa lui. 

Aşa se gândea Kin-Fo, care se schimbase mult, iar tânăra 
şi amabila văduvă din Peking ocupa un loc important în 
proiectele lui de viitor. 

În vremea asta, la ce se gândea Sun? 

Sun nu gândea. Stătea întins şi plătea tribut zeităților 
răufăcătoare ale golfului Pe-Ce-Li. Nu reuşea să-şi adune 
gândurile decât pentru a-i înjura pe filosoful Wang, pe 
stăpânul lui şi pe banditul Lao-Sen. Nu se mai gândea nici 
la ceai, nici la orez, se prostise de tot! Vai, vai, vai! Ce-1 
împinsese acolo? Greşise de o mie de ori, de zece mii de ori 
când intrase în slujbă la un om ce călătorea pe mare! Ar fi 
dat cu plăcere ceea ce-i mai rămăsese din coadă pentru a 
nu fi acolo! Ar fi vrut să se radă pe cap, să se facă bonz! Un 
câine galben! Un câine galben îi devora ficatul şi 
măruntaiele! 

În timpul ăsta, împinsă de un vânticel sudic, nava Sam-Yep 
naviga la trei sau patru mile de țărm. Trecu prin faţa Peh- 
Tangului, aflat la gura de vărsare a fluviului cu acelaşi 
nume, nu departe de locul unde armatele europene 
debarcaseră, apoi prin faţa Shan-lungului, pe dinaintea 
Tsiang-Hou-lui, la gurile Tau-lui, prin faţa Hai-Ve-Teu-lui. 


Această parte a golfului începea să devină pustie. Traficul 
maritim, destul de însemnat la estuarul Pei-Hou-lui, nu 
ajungea nici la cinci mile de acolo. Câteva jonci comerciale, 
făcând negoţ de coastă, o duzină de bărci pescăreşti, 
exploatând apele pline de peşte din zonă şi năvoadele de la 
țărm, iar în larg orizontul imens şi gol, iată aspectul acelei 
regiuni. 

Craig şi Fry observară că toate vasele pescăreşti, chiar 
dacă aveau o capacitate sub cinci sau şase tone, aveau la 
bord un tun sau două. 

Întrebându-l pe căpitanul Yin care era motivul, acesta le 
răspunse frecân-du-şi mâinile: 

— Piraţii trebuie speriaţi! 

— Piraţi în această zonă a golfului Pe-Ce-Li! strigă Craig 
mirat. 

— De ce nu? răspunse Yin. Aici, ca peste tot. Asemenea 
oameni nu lipsesc de pe mările Chinei. 

Şi mândrul căpitan râse, arătându-şi dinţii strălucitori. 

— Dar nu păreţi a vă teme de ei, observă Fry. 

— N-am cele două tunuri zdravene ce vorbesc răspicat 
când cineva se apropie prea mult? 

— Sunt încărcate? întrebă Craig. 

— De obicei. 

— Şi acum? -Nu. 

— De ce? 

— Fiindcă nu am praf de puşcă la bord, răspunse liniştit 
căpitanul Yin. 

— Atunci la ce-s bune tunurile? întrebară Craig-Fry, 
nemulţumiţi de răspuns. 

— La ce-s bune? strigă căpitanul. Ca să-mi apăr 
încărcătura, atunci când merită, când jonca mea stă să se 
scufunde de ceai sau de opiu. Dar azi, cu marfa pe care o 
am... 

— Şi cum ştiu piraţii dacă jonca dumneavoastră merită sau 
nu să fie atacată? 


— Vă cam temeţi că piraţii ne vor vizita vasul? întrebă 
căpitanul, ridicând din umeri. 

— Desigur, răspunse Fry. 

— De ce? Doar n-aveţi marfă de contrabandă la bord. 

— E adevărat, zise Craig, dar avem motivele noastre ca să 
nu le dorim prezenţa pe navă. 

— Fiţi liniştiţi, le spuse căpitanul. Dacă ne vom întâlni cu 
piraţii, nu ne vor urmări jonca. 

— De ce? 

— Pentru că vor şti dinainte natura încărcăturii ei, de cum 
o vor vedea. 

Şi căpitanul Yin le arătă pavilionul alb ce flutura pe la 
jumătatea catargului navei. 

— Steag alb în berna! Pavilion de doliu! Piraţii nu se vor 
deranja să prade o încărcătură de sicrie. 

— Daipot crede că navigaţi sub pavilion de doliu din 
prudenţă şi vor veni la bord să verifice, observă Craig. 

— Dacă vor veni, îi vom primi, răspunse căpitanul Yin, şi 
vor pleca aşa cum au venit. 

Craig-Fry nu mai insistară, dar nu împărtăşeau deloc 
liniştea imperturbabilă a căpitanului. Capturarea unei jonci 
de trei sute de tone, chiar fără marfă, oferea destul câştig 
piraţilor de care vorbea Yin şi ar fi meritat să dea lovitura. 
Oricum ar fi fost, acum trebuiau să se resemneze şi să 
spere că traversarea se va încheia cu bine. 

De altfel, căpitanul nu negilijase nimic pentru a avea şansa 
de partea lui. La plecare sacrificase un cocoş în cinstea 
zeilor mării. Pe catargul din spate atârnau încă penele 
nefericitei galinacee. Câteva picături din sângele păsării 
răspândite pe punte, un pahar de vin vărsat peste bord 
completaseră sacrificiul. După un asemenea ritual, de ce s- 
ar mai fi temut cei de pe Sam-Yep, sub comanda căpitanului 
Yin? 

S-ar putea crede, totuşi, că divinităţile capricioase ale 
mării nu fuseseră mulţumite. Fie că pasărea fusese prea 
slabă, fie că vinul nu fusese din cele mai bune vii din Chao- 


Chin, un vânt puternic începu să sufle asupra joncii. Nimic 
nu anunţase asta, căci ziua fusese liniştită şi senină, 
mângâiată doar de o briză uşoară. 

Nici cel mai perspicace dintre marinari nu simţise că 
vremea le pregătea o surpriză de proporţii... 

Pe la opt seara, Sam-Yep încerca să treacă de capul făcut 
de litoral, urcând către nord-est. Mai departe, avea să iasă 
în larg, ceea ce-i favoriza drumul. Căpitanul Yin socotea 
deci că, fără mari eforturi, în douăzeci şi patru de ore s-ar fi 
aflat la Fu-Ning. 

Astfel, Kin-Fo vedea apropiindu-se ora ancorării. Sun 
devenise tare nerăbdător. lar Craig-Fry observau acest 
lucru: dacă peste trei zile clientul lor avea să retragă din 
mâinile lui Lao-Sen scrisoarea ce-i compromitea existenţa, 
ar fi fost chiar în clipa în care Centenarul nu şi-ar mai fi 
făcut griji din pricina lui. Poliţa lui îl asigura doar până pe 
30 iunie, la miezul nopţii, pentru că nu făcuse decât primul 
vărsământ, pentru două luni, în mâinile onorabilului William 
]. Bidulph. Şi atunci: 

— La..., spuse Fry. 

—. revedere! adaugă Craig. 

Spre seară, în clipa în care jonca intra în golful Leao-Iong, 
vântul îşi schimbă brusc direcţia suflând din nord-est. După 
încă două ore sufla dinspre nord-vest. 

Dacă Yin ar fi avut un barometru la bord, ar fi constatat că 
mercurul din coloană pierduse cinci sau şase milimetri 
aproape instantaneu. Ori acea serioasă rarefiere a aerului 
prevestea un taifun apropiat, a cărui mişcare atingea deja 
păturile atmosferice. 

Pe de altă parte, dacă Yin ar fi cunoscut observaţiile 
englezului Paddington şi ale americanului Maury, ar fi 
încercat să-şi schimbe direcţia şi să cârmească spre nord- 
est, în speranţa de a ajunge într-o zonă mai ferită, în afara 
centrului furtunii rotitoare. 

Dar căpitanul Yin nu folosea niciodată un barometru şi nu 
cunoştea legile cicloanelor. De altfel, nu sacrificase un cocoş 


şi acel sacrificiu nu trebuia să-l păzeacă de orice 
primejdie? 

Totuşi, era un bun marinar, acest chinez superstiţios, şi 
dovedi chiar această situaţie. Din instinct, manevră ca un 
căpitan european. 

Taifunul acela nu era decât un mic ciclon, dotat, în 
consecinţă, cu o foarte mare viteză de rotaţie şi cu o 
mişcare de translație ce depăşea o sută de kilometri la oră. 
împinse deci nava Sam-Yep spre est, împrejurare fericită 
până la urmă căci altfel nava ar fi ajuns în dreptul unei 
coaste ce nu oferea nici un adăpost şi ar fi fost, desigur, 
pierdută în scurt timp. 

Pe la unsprezece seara, furtuna atinse punctul maxim de 
intensitate. Căpitanul Yin, ajutat de echipajul său, manevra 
vasul ca un adevărat lup de mare. Nu mai râdea, dar îşi 
păstrase sângele rece. Mâna lui, bine prinsă de cârmă, 
dirija nava sa uşoară care se ridica pe valuri. 

Kin-Fo părăsi partea din spate a vasului. Prins de 
bastingaj, se uita la cerul plin de norii deşiraţi de uragan, ce 
îşi trăgeau peste ape trenele de vapori. Contempla marea, 
albă în acea noapte întunecată şi taifunul care aspira apele 
ca un gigant, ridicându-le peste nivelul lor normal. 

Primejdia nu-l mira, nici nu-l speria. Făcea parte din seria 
de emoţii pe care i-o oferea ghinionul, care se ţinea de el ca 
scaiul. O traversare de şaizeci de ore, fără uragan, în plină 
vară era bună pentru cei fericiţi, iar el nu se mai găsea 
printre ei. 

Craig şi Fry se îngrijorară mai tare, gândindu-se mereu la 
valoarea de piaţă a clientului lor. Sigur, viaţa lor făcea cât 
cea a lui Kin-Fo. Dacă mureau cu el, nu-i mai interesau 
problemele Centenarului. Aceşti agenţi conştiincioşi nu se 
gândeau decât la a-şi face datoria. 

Dacă piereau, asta era! împreună cu Kin-Fo, fie! Dar după 
30 iunie, la miezul nopţii! Voiau să salveze un milion. lată ce 
îşi doreau Craig-Fry. 


Cât despre Sun, nu se îndoia că jonca era pierdută. Pentru 
el totul fusese pierdut de când se aventuraseră pe marea 
cea perfidă, oricât de frumoasă ar fi fost vremea. Ah! 
Pasagerii din cală nu erau de plâns! Vai, vai! Nu simțeau 
nici ruliul, nici tangajul navei. Vai, vai! Nefericitul Sun se 
întreba dacă, în locul lor, n-ar fi avut rău de mare... 

Timp de trei ore, jonca fu tare încercată. O manevră 
greşită ar fi pierdut-o, căci marea ar fi inundat puntea. 
Oricând s-ar fi putut umple cu apă şi scufunda. Să menţii 
vasul pe o direcţie constantă, în mijlocul valurilor răscolite 
de vârtejul ciclonului, nu putea fi vorba. Să estimezi ruta 
parcursă, nu puteai pretinde. 

Totuşi, o întâmplare fericită făcu ca Sam-Yep să ajungă, 
fără avarii grave, în centrul giganticului disc atmosferic, ce 
acoperea o suprafaţă de o sută de kilometri pătraţi. Acolo 
se afla un spaţiu de câteva mile pătrate unde marea era 
liniştită şi vântul de abia se simţea. Părea un lac în mijlocul 
oceanului dezlânţuit. 

A fost salvarea joncii să fie împinsă acolo de uragan. Pe la 
trei dimineaţa, furia ciclonului dispăru ca prin farmec şi 
apele furioase tindeau să se liniştească în jurul acelui lac 
central. 

Dar, când se făcu zi, în zadar căutară cei de pe Sam-Yep 
un petic de pământ la orizont. Nu se vedea nici un țărm. 
Apele golfului, întinse până la linia circulară a cerului, 
înconjurau nava de pretutindeni. 

XVIII 

— Unde suntem, căpitane Yin? întrebă Kin-Fo după ce 
trecu pericolul. 

— Nu pot şti exact, răspunse căpitanul, al cărui chip 
redevenise vesel. 

— În golfui Pe-Ce-Li? 

— Poate. 

— Sau în golful Leao-Iong? 

— E posibil. 

— Dar unde vom debarca? 


— Unde ne va împinge vântul. 

— Şi când? 

— Mi-e cu neputinţă să spun. 

— Un adevărat chinez se orientează întotdeauna, reluă 
Kin-Fo, destul de indispus, citând un dicton la modă în 
Imperiul Mijlociu. 

— Pe pământ, sunt de acord, răspunse căpitanul Yin, dar 
nu pe mare. Şi gura îi surâse până la urechi. 

— Nu există nici un motiv de râs, spuse Kin-Fo. 

— Dar nici de plâns, replică Yin. 

Adevărul era că situaţia nu avea nimic alarmant, dar îi era 
imposibil căpitanului Yin să spună unde se găsea Sam-Yep. 
De unde să ştie ce direcţie urmase nava când nu avea 
busolă şi vântul o dusese unde voise? Jonca, având velele 
strânse, aproape scăpată de sub controlul cârmei, fusese 
jucăria uraganului. Nu fără motiv răspunsurile căpitanului 
fuseseră nesigure. Totuşi, le-ar fi putut da cu mai puţină 
veselie. 

Însă, fie că fusese dusă în golful Leao-Tong, fie aruncată 
înapoi, în golful Pe-Ce-Li, Sam-Yep nu avea de ce să ezite să 
se îndrepte către nord-vest. Era obligatoriu să existe 
pământ într-acolo. Era doar o problemă de distanţă, atâta 
tot. 

Căpitanul Yin trebuia deci să ridice pânzele şi să 
pornească spre soare, care strălucea cu putere, dacă 
această manevră s-ar fi putut realiza în momentul respectiv. 

Dar nu se putea face. 

De fapt, liniştea de după furtună era totală. Nici un curent 
prin păturile de aer, nici un suflu de vânt. O mare fără 
valuri, abia umflată de hulă, o uşoară legănare ce nu poate 
imprima o mişcare de translație. Jonca se legăna sub o forţă 
constantă dar care nu o făcea să se deplaseze. Aburi calzi 
se ridicau de pe ape, iar cerul, atât de tulburat pe timpul 
nopţii, părea acum nepotrivit pentru o luptă a elementelor. 
Calmul acela absolut putea dura oricât. 


— Foarte bine! îşi zise Kin-Fo. După furtuna care ne-a tras 
în larg, lipsa vântului ne împiedică să ne apropiem de 
pământ! 

Apoi i se adresă căpitanului: 

— Cât poate dura calmul acesta? întrebă el. 

— În acest sezon, domnule? Cine ar putea şti? veni 
răspunsul. 

— Ore sau zile? 

— Zile sau săptămâni! replică Yin cu un zâmbet de totală 
resemnare, care îl înfurie pe călătorul său. 

— Săptămâni! strigă Kin-Fo. Credeţi că voi aştepta aici 
săptămâni întregi? 

— Va trebui, altfel ar trebui ca jonca să fie remorcată. 

— M-am săturat de jonca dumneavoastră şi de toţi cei de 
pe ea! De mine în primul rând, că am avut prosteasca idee 
să mă urc la bordul ei! 

— Domnule, zise căpitanul Yin, îmi permiteţi să vă dau 
două sfaturi bune? 

— Spuneţi! 

— Primul ar fi să vă duceţi liniştit să vă culcaţi, cum voi 
face şi eu, ceea ce este înţelept, după o noapte petrecută pe 
punte. 

— Şi al doilea? întrebă Kin-Fo, pe care calmul căpitanului îl 
exaspera la fel de mult ca şi al marii. 

— Al doilea? replică Yin. Să-i imitaţi pe pasagerii mei din 
cală. Ei nu se plâng niciodată şi iau totul aşa cum e. 

După acea observaţie filosofică, demnă de însuşi Wang, 
căpitanul se duse în cabina lui, lăsând doi sau trei oameni 
pe punte. 

Timp de un sfert de ceas, Kin-Fo se plimbă încoace şi 
încolo, cu braţele încrucişate, bătând tactul din degete de 
nerăbdare. Apoi, aruncând o ultimă privire spre imensitatea 
nemişcată în centrul căreia se afla jonca, ridică din umeri şi 
se întoarse în cabina lui, fără să vorbească măcar cu Fry şi 
Craig. 


Cei doi agenţi erau totuşi acolo, aplecaţi pe balustradă. 
După obiceiul lor, discutau fără să-şi vorbească. Auziseră 
întrebările lui Kin-Fo, răspunsurile căpitanului, dar nu 
luaseră parte la conversaţie. Pentru ce s-ar fi amestecat şi 
de ce s-ar fi plâns de întârzierea ce-l supăra aşa de mult pe 
clientul lor? 

De fapt, timpul pierdut le aducea un câştig în securitatea 
lui Kin-Fo, ce nu risca nimic la bordul navei şi pe care mâna 
lui Lao-Sen nu-l putea atinge acolo. Ce puteau să-şi 
dorească mai mult de atât? 

În plus, se apropia termenul după care situaţia lui Kin-Fo 
nu mai era responsabilitatea lor. încă patruzeci de ore şi, 
chiar dacă întreaga armată a tai-pingilor tabăra pe fostul 
client al Centenarului, nu şi-ar fi riscat nici măcar un fir de 
păr ca să-l apere. Foarte practici, aceşti americani! 
Devotaţi lui Kin-Fo doar cât valora două sute de mii de 
dolari! Absolut indiferenți cu ceea ce păţea după aceea, 
când nu mai făcea o para! 

După ce au judecat astfel, Craig şi Fry mâncară cu multă 
poftă. Proviziile lor erau de calitate excelentă. Mâncară 
acelaşi lucru, în aceeaşi farfurie, aceeaşi cantitate de pâine 
şi tot atâtea bucăţi de carne rece. Băură acelaşi număr de 
pahare din minunatul vin chinezesc de Chao-Chin, ciocnind 
în sănătatea onorabilului William ]. Bidulph. Fumară câte 
şase ţigări şi demonstrară încă o dată că erau fraţi siamezi, 
prin gusturi şi obiceiuri, dacă nu prin naştere. 

Bravi yanchei, ce se credeau la capătul chinurilor lor! 

Ziua se scurse fără alte incidente, fără accidente. 
Atmosfera rămase la fel de calmă, cerul păstră acelaşi 
aspect. Nimic nu prevedea o schimbare a stării vremii. 
Apele mării se liniştiseră precum cele ale unui lac. 

Pe la ora patru, Sun reapăru pe punte, clătinându-se, 
împiedicându-se, asemeni unui om beat, deşi în acele zile 
băuse mai puţin ca oricând în viaţa lui. 

După ce a fost violetă la început, apoi indigo, după care 
albastră, apoi verde, faţa lui tindea să redevină galbenă. Pe 


uscat, când avea să fie portocalie, culoarea ei obişnuită, şi 
când mânia o va înroşi, ea va fi trecut prin toate culorile 
spectrului solar, în ordinea lor firească. 

Sun se târi spre cei doi agenţi, cu ochii pe jumătate închişi, 
fără a îndrăzni să se uite dincolo de bastingajele navei Sam- 
Yep. 

— Am ajuns? întrebă el. 

— Nu, răspunse Fry. 

— Vom ajunge? 

— Nu, răspunse Craig. 

— Vai, vai, vai! făcu Sun. 

Disperat, neavând puterea să mai vorbească, se duse să se 
întindă sub catargul cel mare, agitat de tresăriri convulsive, 
ce-i mişcau coada scurtată precum cea a unui câine. 

Între timp, după ordinele căpitanului Yin, panourile de pe 
punte fuseseră deschise, ca să se aerisească şi cala. Bună 
prevedere, din partea unui om iscusit. Soarele va usca 
repede umiditatea pe care două sau trei valuri, din timpul 
taifunului, o introduseseră în interiorul joncii. 

Craig-Fry, plimbându-se pe punte, se opriseră de mai 
multe ori în faţa panoului mare. O anume curiozitate îi 
împinse curând să viziteze acea cală funerară. Coborâră 
deci scara ce ducea acolo. 

Soarele ce cădea perpendicular pe acel panou descria în 
cală un trapez mare de lumină. Dar partea din faţă şi cea 
din spate a calei rămâneau ascunse în beznă. Totuşi, ochii 
lui Craig şi ai lui Fry se obişnuiră curând cu întunericul şi 
putură vedea cum era stivuită încărcătura specială de pe 
Sam-Yep. 

Cala nu era împărţită, ca la majoritatea joncilor de comerţ 
prin pereţi transversali. Puteai vedea deci dintr-un capăt în 
celălalt. Cala era în totalitate rezervată încărcăturii, oricare 
ar fi fost aceasta, căci încăperile de pe punte erau suficiente 
pentru echipaj. 

Pe fiecare parte a calei, curată ca anticamera unui 
monument funerar, stăteau etajate câte şaptezeci şi cinci de 


sicrie cu destinaţia Fu-Ning. Bine legate, nu puteau nici să 
se deplaseze din cauza ruliului sau a tangajului, nici să 
compromită în vreun fel securitatea joncii. 

Un coridor, lăsat liber între două şiruri de sicrie, permitea 
deplasarea de la o extremitate la alta a calei, fiind când 
puternic luminat în dreptul deschiderii celor două panouri, 
când ascuns în beznă. 

Craig şi Fry, tăcuţi ca şi cum ar fi fost într-un mausoleu, 
porniră pe acest coridor. 

Se uitau în jur, nu fără o oarecare curiozitate. 

Acolo se găseau sicrie de toate formele, de toate 
dimensiunile, unele scumpe, altele sărăcăcioase. Dintre 
emigranții târâţi din pricina greutăților vieţii dincolo de 
Pacific, puţini făcuseră avere la zăcămintele aurifere din 
California, în minele din Nevada sau din Colorado. 
Majoritatea plecaseră săraci şi se întorceau, clin păcate, la 
fel. Dar toţi reveneau în ţara natală, egali prin moarte. 

Vreo zece sicrie din lemn preţios, ornamentate cu fantezie, 
specific chinezească, altele făcute doar din patru scânduri, 
ajustate grosolan şi pictate în galben, aşa arăta încărcătura 
navei. Scump sau sărăcăcios, fiecare sicriu purta câte un 
nume pe care Craig-Fry îl puteau citi: Lien-Fu din Yun-Ping- 
Fu, Nan Lou din Fu-Ning, Sen-Kin din Lin-Kia, Luang din 
Ku-Li-Koa etc. Nu exista posibilitatea de a greşi. Fiecare leş, 
etichetat cu grijă, avea să fie expediat la adresa lui şi să 
aştepte apoi, pe un câmp, ora îngropării lui definitive. 

— Bine situat! zise Fry. 

— Bine întreţinut! răspunse Craig. 

N-ar fi discutat altfel despre magazinul unui negustor sau 
despre docurile din San Francisco sau New York. 

Craig şi Fry, ajunşi la capătul calei, în partea din faţă, cea 
mai întunecată, se opriseră şi se uitau la coridorul ce părea 
o alee de cimitir. 

După ce terminară de cercetat, se pregăteau să revină pe 
punte, când un zgomot slab le atrase atenţia. 

— Vreun şobolan! zise Craig. 


— Vreun şobolan! repetă Fry. 

Rea încărcătură pentru acei rozători! Să fi fost mei, orez 
sau porumb, ar fi fost cu totul altceva! 

Totuşi, zgomotul se auzea în continuare. Se producea la 
nivelul înălţimii unui om, la tribord, deci pe rândul de 
deasupra de coşciuge. Dacă nu era un ronţăit, atunci nu 
putea fi decât un râcâit produs de gheare sau de unghii... 

Zgomotul nu înceta. 

Cei doi agenţi se apropiară de locul de unde venea şi 
ascultară, ţinându-şi respiraţia. în mod cert, provenea din 
interiorul unui sicriu. 

— Să fi pus în cutiile astea vreun chinez adormit? întrebă 
Craig. 

— Şi care s-a trezit, după o traversare de cinci săptămâni? 
răspunse Fry. Cei doi agenţi puseră mâinile pe sicriul 
suspect şi constatară, fără a putea să se însele, că o mişcare 
se simţea în interior. 

— Dumnezeule! zise Craig. 

— Dumnezeule! spuse Fry. 

Aceeaşi idee le venise la amândoi. Un pericol le ameninţa 
clientul! De îndată ce-şi ridicară mâinile de pe sicriu, 
capacul acestuia se ridică încet. Craig şi Fry, pe care nimic 
nu-i uimea, rămaseră nemişcaţi. Fiindcă nu vedeau nimic 
prin beznă, ascultară neliniştiţi. 

— Tu eşti, Cuo? întrebă un glas, cu mare prudenţă. 

Imediat se deschise un sicriu dinspre babord şi o altă voce 
întrebă: 

— Tu eşti, Fa-Kien? 

Şi următoarele replici se schimbară rapid între ei: 

— E pentru la noapte? 

— Pentru la noapte. 

— Înainte de ivirea lunii? 

— La a doua veghe. 

— Şi tovarăşii noştri? 

— Sunt preveniţi. 

— Mi-au ajuns treizeci şi şase de ore în sicriu! 


— Şi mie! 

— Dacă aşa a vrut Lao-Sen! 

— Gura! 

La numele vestitului tai-ping, Craig şi Fry, oricât se 
stăpâneau, tresăriră. Brusc, capacele fură lăsate jos. O 
tăcere deplină se reinstala în cala vasului Sam-Yep. 

Craig şi Fry, târându-se în genunchi, ajunseră în zona 
coridorului luminat prin panoul cel mare şi urcară scara. O 
clipă mai târziu se găseau în cabina lor din spatele navei, 
unde nu-i putea auzi nimeni. 

— Morți care vorbesc, zise Craig. 

— Nu sunt morţi! răspunse Fry. 

Un nume le dezvăluise totul, cel al lui Lao-Sen! 

Deci tovarăşii temutului tai-ping se furişaseră la bord. 
Oare cu complicitatea căpitanului Yin, a echipajului său, a 
încărcătorilor din portul Taku, ce urcaseră pe navă sicriele? 
Nu! După ce fuseseră debarcate de pe vasul american ce le 
adusese de la San Francisco, coşciugele rămăseseră pe un 
doc două zile şi două nopţi. 

Zece, poate douăzeci de pirați, chiar mai mulţi, afiliaţi 
bandei lui Lao-Sen, violând sicriele, le goliseră de cadavre, 
ca să le ia locul. Dar, ca să facă asta, la ordinul şefului lor, au 
ştiut că la bord se găsea Kin-Fo. De unde să fi aflat asta? 

Nu se putea afla, mai ales în momentul de faţă. 

Era însă sigur că la bordul joncii se găseau chinezi din cea 
mai rea speţă, încă de la plecarea din Taku, şi că numele lui 
Lao-Sen fusese rostit de ei, iar viaţa lui Kin-Fo avea să fie în 
curând ameninţată din pricina asta. 

Chiar în aceeaşi noapte, cea dintre 28 şi 29 iunie, 
Centenarul putea pierde două sute de mii de dolari, iar 
peste numai patruzeci şi opt de ore poliţa expira şi nu mai 
trebuia plătit nimic beneficiarilor poliţei păgubosului client. 

Ar însemna că nu-i cunoaşteam pe Craig şi pe Fry dacă ne- 
am imagina că se vor pierde cu firea în asemenea 
împrejurări dificile. Decizia lor fu luată imediat: trebuie să-l 


oblige pe Kin-Fo să părăsească jonca înainte de a doua 
veghe din noaptea respectivă. 

Dar cum să o facă? Să plece cu singura barcă de la bord? 
Imposibil. Era o pirogă greoaie ce necesita toate eforturile 
echipajului ca să fie ridicată de pe punte şi lăsată pe apă. 
Ori căpitanul Yin şi complicii lui nu i-ar fi ajutat la aşa ceva. 
Trebuia deci să acţioneze altfel, oricât de primejdios ar fi 
fost. 

Se făcuse şapte seara. Căpitanul, închis în cabina lui, nu se 
mai ivise. Aştepta, desigur, ora convenită cu tovarăşii lui 
Lao-Sen. 

— N-avem nici o clipă de pierdut! ziseră Craig-Fry. 

Nu! Niciuna! Cei doi agenţi n-ar fi fost mai ameninţaţi nici 
dacă s-ar fi aflat pe un vapor cuprins de flăcări, în larg. 

Jonca părea abandonată, în derivă. Un matelot dormea pe 
puntea din faţă. 

Craig şi Fry deschiseră uşa cabinei lor şi se duseră la Kin- 
Fo. 

Acesta dormea. 

Apăsarea unei mâini îl trezi. 

— Ce este? întrebă el. 

În câteva cuvinte, Kin-Fo fu pus la curent cu situaţia. 
Curajul şi sângele rece nu-l părăsiră. 

— Să aruncăm toate cadavrele false în mare! zise el. 

O idee îndrăzneață, din păcate inaplicabilă, din pricina 
complicităţii căpitanului Yin cu pasagerii din cală. 

— Atunci ce să facem? întrebă el. 

— Să ne îmbrăcăm cu astea! răspunseră Craig-Fry. 

Zicând acestea, deschiseră unul dintre coletele îmbarcate 
la 'Tong-Ceu şi îi arătară clientului lor un costum de 
scafandru inventat de căpitanul Boyton. Coletul conţinea 
încă trei alte echipamente şi diferite ustensile ce le 
completau şi le făceau sisteme de salvare de primă mână. 

— Fie! zise Kin-Fo. Câutaţi-l şi pe Sun! 

O clipă mai târziu, Fry îl aducea pe Sun, zăpăcit de tot. A 
fost nevoie să-l îmbrace. Îi lăsă să o facă fără să priceapă 


ce se întâmplă, văitându-se întruna. 

La opt, Kin-Fo şi tovarăşii săi erau gata. Parcă erau patru 
foci din mările îngheţate, gata să sară în apă. Trebuie spus, 
totuşi, că „foca-Sun” nu amintea deloc de agilitatea acestor 
mamifere marine, atât de flasc şi moale era în costumul său. 

Noaptea începuse să se lase. Jonca plutea în mijlocul unei 
tăceri depline, pe suprafaţa liniştită a apei. 

Craig şi Fry deschiseră ferestrele de la cabina din spate. 
Sun, ridicat pe neaşteptate, fu strecurat prin deschizătura 
ferestrei şi aruncat în mare. Kin-Fo îl urmă aproape 
imediat. Craig şi Fry, luând toate aparatele necesare, se 
precipitară după ei. 

Nimeni nu putea bănui că pasagerii de pe Sam-Yep tocmai 
părăsiseră nava! 

XIX. 

Aparatura căpitanului Boyton constă într-un costum din 
cauciuc, adică un pantalon, o jachetă şi o glugă. Materialul 
din care este confecţionat e impermeabil. Impermeabil la 
apă, nu la frigul rezultat dintr-o imersie prelungită. De 
aceea, îmbrăcămintea respectivă este făcută din două 
straturi suprapuse, între care se insuflă o anumită cantitate 
de aer. 

Aerul are ca scop să menţină aparatura la suprafaţă şi să o 
izoleze termic de apă, deci să împiedice răcirea. îmbrăcat 
astfel, un om poate rezista oricât în mediul lichid. 

E de la sine înţeles că etanşeitatea echipamentului e 
perfectă. Pantalonul, în prelungirea căruia există nişte tălpi 
imense, se prinde de mijloc printr-o centură metalică destul 
de largă ca să lase o anumită libertate mişcărilor trupului. 
Jacheta, prinsă de această centură, se unea cu un colier 
solid, de care se lega gluga. Aceasta, înconjurând capul, se 
aplica ermetic pe frunte, pe obraji, bărbie, cu o margine 
elastică. Din chip nu se vedeau decât nasul, ochii şi gura. 

De jachetă se prindeau mai multe furtune de cauciuc, ce 
foloseau la introducerea aerului şi permiteau reglarea 
densităţii. Se putea deci, după voie, să fii scufundat în apă 


până la gât ori până la jumătatea corpului, ba chiar şi să 
pluteşti în poziţie orizontală. în concluzie, libertate totală de 
acţiune şi de mişcare, securitate garantată şi absolută. 

Aceasta este aparatura ce i-a adus succesul curajosului 
său inventator şi a cărei utilitate practică s-a demonstrat în 
numeroase accidente pe mare. Diverse accesorii O 
completau: un sac impermeabil, conţinând ustensile, ţinut 
la şold, un băţ solid, fixat de picior, o mică pânză, o mică 
vâslă, ce servea ca ramă sau cârmă, după împrejurări. 

Kin-Fo, Craig, Fry, Sun, astfel echipați, pluteau acum peste 
valuri. Sun, împins de unul dintre agenţi, nu se opunea şi, 
după câteva lovituri de vâslă, toţi patru se îndepărtară de 
joncă. 

Noaptea, încă foarte întunecată, favoriza această 
manevră. în cazul în care căpitanul Yin sau alţi marinari de- 
ai săi ar fi urcat pe punte, n-ar fi zărit fugarii. Nimeni, de 
altfel, n-ar fi bănuit că părăsiseră nava în asemenea 
condiţii. Bandiţii din cală vor afla în ultimul moment. 

— La a doua veghe, spusese falsul mort din ultimul sicriu, 
ceea ce însemna pe la miezul nopţii. 

Kin-Fo şi tovarăşii lui aveau astfel la dispoziţie câteva ore 
ca să fugă şi, în acest timp, ei sperau să se îndepărteze la 
cel puţin o milă de Sam-Yep. O briză uşoară începea să 
încreţească oglinda apei. însă era atât de slabă că doar cu 
vâsla se puteau îndepărta de navă. 

În câteva minute, Kin-Fo, Craig şi Fry se obişnuiseră atât 
de bine cu echipamentul că îl manevrau instinctiv, fără a 
ezita. Chiar şi Sun, care-şi venise în fire, se simţea mai în 
largul lui decât la bordul joncii. Răul lui de mare încetase 
brusc. 

Asta din pricină că a fi supus la tangaj sau la ruliu pe o 
ambarcaţiune este diferit de a suporta legănarea hulei 
atunci când eşti pe jumătate scufundat în apă, iar el 
constata acest lucru cu satisfacţie. 

Dar, dacă Sun nu mai era bolnav, se temea îngrozitor. Se 
gândea că rechinii poate că nu se culcaseră încă şi, din 


instinct, îşi strângea sub el picioarele, ca şi cum s-ar fi ferit 
să fie apucat. Desigur că teama lui nu era neîntemeiată, în 
împrejurările de faţă. 

Astfel se deplasară Kin-Fo şi tovarăşii săi, pe care neşansa 
continua să-i arunce în situaţii anormale. Vâslind, ei stăteau 
aproape orizontal. Când rămâneau pe loc, reveneau la 
poziţia verticală. 

La un ceas după ce plecaseră de pe vas, Sam-Yep 
rămăsese la o jumătate de milă în urmă. Se opriră atunci, se 
proptiră pe vâsle şi se sfătuiră, având grijă să nu vorbească 
decât în şoaptă. 

— Ce căpitan ticălos! zise Craig, ca să înceapă discuţia. 

— Ce bandit Lao-Sen! ripostă Fry. 

— Vă miră? zise Kin-Fo, ca un om pe care nimic nu-l mai 
surprindea. 

— Da, răspunse Craig, căci nu pot înţelege cum au aflat 
mizerabilii aceştia că vom urca la bordul joncii. 

— Adevărat, e de neînțeles, adăugă Fry. 

— Ce contează? întrebă Kin-Fo. Ei au ştiut, dar noi am 
scăpat. 

— Am scăpat? zise Craig. Nu! Cât timp ne pot vedea de pe 
navă, încă n-am scăpat. 

— Şi ce-i de făcut? întrebă Kin-Fo. 

— Să căpătăm puteri, răspunse Fry şi să ne îndepărtăm 
suficient de mult ca să nu mai putem fi zăriţi în zori. 

Fry, suflând o anumită cantitate de aer în echipamentul lui, 
urcă la suprafaţă până la jumătatea corpului. îşi aduse apoi 
sacul până la piept, îl deschise şi scoase din el o sticluţă şi 
un păhărel, pe care-l umplu cu rachiu întăritor şi i-l dădu 
clientului lor. 

Kin-Fo nu se lăsă rugat, ci goli păhărelul. Fry-Craig îl 
imitară şi nici Sun nu fu uitat. 

— Cum e? întrebă Craig. 

— Mai bine! răspunse Sun, după ce bău. Dacă am putea 
mânca o bucăţică... 


— Mâine, în zori, vom gusta ceva şi vom bea câteva ceşti 
de ceai... 

— Rece! strigă Sun, strâmbându-se. 

— Cald! răspunse Craig. 

— Veţi face focul? 

— Voi face. 

— De ce aşteptăm până mâine? întrebă Sun. 

— Vreţi ca focul nostru să-i arate căpitanului Yin şi 
complicilor săi poziţia noastră? 

— Nu, nu! 

— Atunci, pe mâine! 

Într-adevăr, aceşti oameni îndrăzneţi vorbeau de parcă 
erau la ei acasă. Doar valurile uşoare le imprimau o mişcare 
în sus şi în jos, ce avea ceva tare comic. Urcau şi coborau, 
pe rând, precum clapele unui pian atinse de mâna unui 
pianist. 

— Briza începe să se intensifice, observă Kin-Fo. 

— Să ne apucăm de treabă! ziseră Craig-Fry. 

Şi se pregătiră să aşeze băţul pentru a ridica pe el pânza 
mică, când Sun ţipă speriat. 

— Taci, imbecilule! îi zise stăpânul lui. Vrei să ne 


descopere? 
— Dar... parcă am simţit..., continuă Sun. 
— Ce? 


— Un animal enorm! Se apropia! Vreun rechin! 

— Greşeşti, Sun! zise Craig, după ce cercetă cu atenţie 
suprafaţa mării. 

— Dar... cred că am simţit..., reluă Sun. 

— Taci, nemernicule! spuse Kin-Fo, punând mâna pe 
umărul servitorului său. Chiar şi când te va apuca de picior, 
îţi interzic să strigi, altfel... 

— Altfel, adăugă Fry, o lovitură de cuţit în echipamentul lui 
şi îl trimitem la fund, unde poate să zbiere cât vrea. 

Bietul Sun, din câte se vede, nu ajunsese la capătul 
încercărilor sale. Ii era tare frică, dar nu îndrăznea să mai 


scoată o vorbă. Dacă încă nu regreta jonca şi răul de mare, 
şi nici pasagerii din cală, curând avea să o facă. 

După cum observase Kin-Fo, briza se înteţea. Dar putea să 
fie una dintre acele brize uşoare şi trecătoare care dispar la 
răsăritul soarelui. Fără îndoială, trebuiau să profite de 
fenomen, ca să se îndepărteze cât mai mult de Sam-Yep. 
Când tovarăşii lui Lao-Sen nu aveau să-l mai găsească pe 
Kin-Fo în cabină, fireşte că aveau să pornească în căutarea 
lui şi, dacă-i vedeau, piroga le-ar fi oferit un avantaj net 
pentru a-i prinde. Deci, cu orice preţ, trebuiau să se 
îndepărteze până în zori. 

Briza sufla dinspre răsărit. Oricare ar fi fost locul unde 
uraganul ar fi împins jonca, într-un punct al golfului Leao- 
Tong, al golfului Pe-Ce-Li sau chiar al Mării Galbene, trebuia 
mers către apus pentru a ajunge pe litoral. Acolo puteau 
întâlni vreun vas comercial ce navighează pe la gurile de 
vărsare ale fluviului Pei-Ho. 

În zona respectivă, bărcile pescarilor umblă zi şi noapte 
prin apropierea uscatului. Şansele de a fi găsiţi creşteau 
astfel foarte mult. Dacă, dimpotrivă, vântul suflase dinspre 
apus şi Sam-Yep fusese dusă mai la sud de litoralul Coreei, 
Kin-Fo şi însoțitorii săi nu aveau nici o şansă de scăpare. 
Înaintea lor s-ar fi întins imensa mare şi, dacă ar fi ajuns 
vreodată pe coastele Japoniei, ar fi fost deja 
cadavre,.plutind în echipamentul lor nescufundabil de 
cauciuc. 

Dar, după cum s-a spus, briza continua să sufle şi trebuia 
folosită pentru a ieşi, cu prudenţă, din câmpul vizual al 
celor de pe joncă. 

Era cam zece seara. Luna urma să apară deasupra 
orizontului puţin înainte de miezul nopţii. Nu aveau deci 
nici o clipă de pierdut. 

— Întindeţi pânzele! ziseră Craig-Fry. 

Ceea ce şi făcură. Nimic mai uşor decât să îndoi 
genunchiul, şi în locul special conceput să fixezi apoi 
echipamentul pentru velă. 


Kin-Fo, Sun şi cei doi agenţi se întinseră mai întâi pe spate. 
Apoi îşi îndoiră genunchii şi fixară băţul ce servea drept 
catarg. Când reveniră la poziţia orizontală, băţul făcea un 
unghi de nouăzeci de grade cu linia trupului, ridicân-du-se 
vertical. 

— Ridicaţi pânzele! ziseră Craig-Fry. 

Fiecare ridică o pânză triunghiulară. O prinseră şi de 
centura metalică. Apoi briza, suflând în pânze, duse de 
acolo mica flotă de scafandri. 

Aceşti „oameni-barcă” erau impropriu numiţi scafandri, 
dar meritau să li se spună astfel mai mult decât lucrătorilor 
submarini. 

După zece minute, fiecare dintre ei manevra cu abilitate şi 
siguranţă deplină. Navigau grupat, fără să se îndepărteze 
unul de celălalt. S-ar fi zis că erau un stol de pescăruşi 
uriaşi, care, cu aripile deschise, alunecau cu uşurinţă la 
suprafaţa apei. Navigarea lor era, fireşte, favorizată de 
starea mării. Nici un val nu tulbura ondulaţia lentă a 
suprafeţei apei. 

Doar de două sau trei ori, neîndemânaticul Sun, uitând 
recomandările lui Craig şi Fry, îşi întoarse capul şi înghiţi 
câteva guri din lichidul sărat. Dar nu se alese decât cu o 
uşoară senzaţie de greață. însă altceva îl neliniştea: să nu 
întâlnească nişte rechini fioroşi! Totuşi, înţelese de la ceilalţi 
că risca mai puţin stând orizontal decât vertical. 

De fapt, poziţia gurii sale îl obligă pe rechin să se întoarcă 
pentru a-şi apuca prada şi mişcarea aceea nu este uşoară 
când vrea să apuce un obiect ce pluteşte orizontal. In plus, 
s-a observat că dacă aceste animale fioroase se aruncă 
asupra trupurilor inerte, ele ezită în faţa celor care se 
mişcă. Sun trebuia deci să se mişte neîncetat, ceea ce şi 
făcu. 

Scafandrii navigară astfel circa o oră. Era exact cât le 
trebuia lui Kin-Fo şi tovarăşilor săi. Mai puţin timp, nu s-ar 
fi îndepărtat destul de repede de joncă. Mai mult, ar fi 
obosit datorită tensiunii exercitate de mica lor pânză. 


Craig-Fry comandară atunci să se oprească, ceea ce şi 
făcură. 

— Cinci minute odihnă, domnule, dacă vreţi, zise Craig, 
adresându-i-se lui Kin-Fo. 

— Desigur. 

Toţi, în afară de Sun, ce vru să rămână întins „din 
prudenţă” şi continuă să se mişte, reveniră la poziţia 
verticală. 

— Al doilea păhărel de rachiu? întrebă Fry. 

— Cu plăcere, răspunse Kin-Fo. 

Câteva înghiţituri din lichidul întăritor fură servite de 
îndată. Nici nu trebuia mai mult. Foamea încă nu-i chinuia. 
Mâncaseră cu un ceas înainte de a părăsi jonca şi rezistau 
până în zori. Cât pentru încălzire, nu era cazul. Saltelele de 
aer, dispuse între apă şi trupurile lor, îi fereau de frig. 
Temperatura obişnuită a trupurilor lor nu scăzuse nici 
măcar cu un grad de când plecaseră. Se mai vedea Sam- 
Yep? 

Craig şi Fry se întoarseră. Fry îşi scoase din sac un binoclu 
pentru noapte şi îl plimbă cu grijă peste orizont, la răsărit. 

Nimic! Nici măcar umbra, foarte slabă, pe care o descrie o 
navă pe fondul întunecat al cerului. De altfel, noaptea era 
tare întunecoasă, fără stele, înceţoşată. Aştrii nu formau 
decât un fel de nebuloasă în văzduh. Dar, probabil luna, ce 
nu avea să întârzie să-şi arate jumătatea de disc, avea să 
risipească ceţurile şi să lumineze cerul. 

— Jonca e departe! zise Fry. 

— Ticăloşii dorm încă, răspunse Craig. N-au profitat de 
briză! 

— Plecăm? întrebă Kin-Fo, care-şi pregătise deja 
echipamentul, întinzân-du-şi pânza în vânt. 

Tovarăşii săi îl imitară. Porniră la început în direcţia în 
care-i împingea briza. 

Se deplasau spre vest. în consecinţă luna, ridicându-se de 
la răsărit, nu le strălucea drept în ochi. Ea lumină, cu 
primele ei raze, orizontul opus lor. De fapt, chiar voiau să 


cerceteze cu atenţie zona aceea. Poate că, în locul unei linii 
circulare, trasată clar între cer şi apă, s-ar fi prezentat un 
profil accidentat, trădat de lucirile lunii. 

Scafandrii nu se înşelau. Trebuia să fie litoralul Imperiului 
Celest. Oriunde ar fi tras la țărm, erau salvaţi! Uscatul nu 
era prea stâncos, iar valuri nu existau. Nu riscau nimic 
pentru a ajunge pe pământ. După aceea, aveau să vadă ce 
mai rămânea de făcut. 

Pe la doisprezece fără un sfert, nişte pete albicioase se 
zăriră vag printre ceţurile zenitului. Luna începea să se 
ivească din ape. 

Nici Kin-Fo, nici altul dintre tovarăşii săi nu se întoarseră. 
Briza, mai intensă, îi împingea cu o oarecare viteză. Dar 
simțeau că spaţiul din jurul lor se lumina, treptat. 

În acelaşi timp, constelaţiile se vedeau mai bine. Vântul ce 
se înteţea curăța ceţurile. 

Discul lunii, trecut de la roşu arămiu la alb argintiu, 
lumină curând tot cerul. Brusc, o înjurătură sănătoasă, de-a 
americanilor, ieşi din gura lui Craig. 

— Jonca! zise el. Se opriră toţi. 

— Jos pânzele! strigă Fry. 

Imediat velele fură coborâte, iar beţele scoase din 
dispozitiv. Kin-Fo şi tovarăşii săi, revenind la poziţia 
verticală, se uitară în urma lor. Sam-Yep era acolo, la mai 
puţin de o milă, profilându-se întunecat peste orizontul 
luminat, cu toate pânzele ridicate. 

Era jonca într-adevăr! îşi ridicase pânzele şi acum profita 
de briză. Căpitanul Yin, fără îndoială, îşi dăduse seama de 
dispariţia lui Kin-Fo fără să înţeleagă cum reuşise să fugă. 
Pornise să-l caute, la întâmplare, înţeles cu complicii săi din 
cală. Şi într-un sfert de oră, fugarii aveau să cadă iar în 
mâinile lor! 

Dar fuseseră ei văzuţi în mijlocul razelor cu care luna 
scălda suprafaţa mării? Poate că nu! 

— Jos capul! zise Craig, care se agăța de această speranţă. 


Fu înţeles. Furtunele eliberaseră o cantitate de aer din 
costume şi cei patru scafandri se scufundară astfel încât 
deasupra apei le rămăseseră numai capetele. Nu trebuia 
decât să aştepte astfel în linişte, fără să facă vreo mişcare. 

Jonca se apropia cu rapiditate. Pânzele ei înalte desenau 
două mari umbre peste ape. 

După cinci minute, Sam-Yep se afla la o jumătate de milă 
de ei. Deasupra bastingajelor, mateloţii umblau încoace şi 
încolo. În spate, căpitanul era la cârmă. 

Manevra el pentru a-i ajunge pe fugari? Se menținea doar 
pe direcţia vântului? Nu se ştia. 

Deodată se auziră nişte strigăte. O mulţime de oameni se 
iviră pe puntea vasului Sam-Yep. Larma se înteţi. 

Evident, marinarii se luptau cu falşii morţi, ieşiţi din cală. 

Dar de ce se băteau? Toţi tâlharii aceia, marinari şi pirați, 
nu se înţeleseseră? 

Kin-Fo şi tovarăşii săi auzeau foarte clar: de o parte 
vociferări amenințătoare, de cealaltă strigăte de durere şi 
disperare, ce se stinseră în mai puţin de câteva minute. 

Apoi clipocitul repetat al apei arăta că, de-a lungul joncii, 
cadavre erau aruncate în mare. 

Nu! Căpitanul Yin şi marinarii săi nu erau complicii 
bandiţilor lui Lao-Sen! Dimpotrivă, bieţii oameni fuseseră 
luaţi prin surprindere şi masacrați. Ticăloşii ascunşi la bord, 
fără îndoială cu ajutorul încărcătorilor din Taku, nu aveau 
alt scop decât acela de a pune mâna pe joncă pentru tai- 
ping şi probabil că nici nu ştiau de prezenţa pe navă a lui 
Kin-Fo. 

Dar, dacă acesta era văzut, dacă era prins, nici el şi nici 
Craig, Fry sau Sun nu se puteau aştepta la milă din partea 
acelor nemernici. 

Jonca înainta în continuare. Ea ajunse în dreptul lor, dar, 
printr-un noroc nesperat, aruncă asupra lor umbra 
pânzelor ei. 

O clipă, fugarii se scufundară. 


Când reapărură la suprafaţa apei, jonca trecuse de ei, fără 
să-i vadă şi era dusă acum de vântul întețit. 

Un cadavru plutea în spatele ei. Apele îl aduseră lângă 
scafandri. 

Era leşul căpitanului, cu un pumnal înfipt între coaste. 
Pliurile largi ale robei sale încă îl susțineau la suprafaţă. 

Apoi se scufundă şi dispăru în adâncul mării... 

Astfel pieri veselul căpitan Yin, comandantul joncii Sam- 
Yep! 

Zece minute mai târziu, nava dispăruse spre apus, iar Kin- 
Fo, Fry-Craig şi Sun rămaseră singuri la suprafaţa apei. 

XX. 

După trei ore, primii zori se zăreau la orizont. Curând se 
făcu zi şi marea putu fi observată pe întreaga ei întindere. 

Jonca nu se mai vedea. Se îndepărtase mult de scafandri, 
care nu se puteau întrece cu ea. Ei urmaseră aceeaşi rută, 
spre vest, duşi de aceeaşi briză, dar Sam-Yep trebuia să se 
afle cu cel puţin trei leghe înaintea lor. Deci, nu aveau de ce 
să se teamă de cei de la bordul ei. 

Totuşi, fiindcă scăpaseră de această primejdie, nu însemna 
că situaţia era mai puţin gravă. 

De fapt, marea se dovedea pustie. Nu se vedea nici o navă, 
nici o barcă de pescari. Nu se zărea pământ nici la nord, 
nici la răsărit. Nimic nu indica apropierea litoralului. Se 
găseau în apele golfului Pe-Ce-Li sau în cele ale Mării 
Galbene? Nu puteau şti... 

Vântul încă mai sufla la suprafaţa apei. Trebuiau să profite. 
Direcţia urmată de joncă arăta că pământul se găsea, mai 
aproape ori mai departe, spre apus şi că, în orice caz, acolo 
trebuiau să-l caute. 

Hotărâră deci să înalțe iar pânzele, dar după ce recăpătau 
puteri. Stomacurile lor îşi cereau tributul după acea 
călătorie de zece ore, în asemenea condiţii. 

— Să mâncăm, zise Craig. 

—. pe săturate, adăugă Fry. 


Kin-Fo făcu semn că era de acord. Sun clănţăni din dinţi, 
gest ce nu te putea înşela. în clipa aceea, înfometatul nu se 
mai gândea la primejdia de a fi devorat pe loc, ci la cu totul 
altceva. 

Sacul impermeabil fu deci deschis. Fry scoase din el 
diferite alimente de calitate, pâine, conserve, ustensile 
pentru masă, tot ceea ce putea să astâmpere foamea sau 
setea cuiva. Din cele o sută de feluri de mâncare ce 
figurează pe lista de bucate obişnuită a unui dineu 
chinezesc lipseau vreo nouăzeci şi opt, dar rămânea destul 
ca să sature patru oameni, şi cu siguranţă nu era cazul să 
facă mofturi. 

Mâncară deci, cu mare poftă. Sacul conţinea provizii 
pentru două zile. Ori, dacă în două zile nu aveau să se afle 
pe uscat, nu aveau să mai ajungă niciodată. 

— Dar noi sperăm că totul va fi bine, zise Craig. 

— De ce speraţi asta? întrebă Kin-Fo, cam ironic. 

— Pentru că şansa s-a întors de partea noastră, răspunse 
Fry. 

— Credeţi? 

— Fără îndoială, răspunse Craig. Pericolul cel mare era pe 
joncă şi am scăpat de el. 

— Niciodată, domnule, de când avem onoarea să vă 
protejăm n-aţi fost mai în siguranţă ca aici, adăugă Fry. 

— Toţi tai-pingii din lume..., spuse Craig. —... nu vă pot 
atinge aici..., grăi Fry. 

— Şi plutiţi tare frumos..., adăugă Craig. 

—. pentru cineva care valorează două sute de mii de 
dolari, încheie Fry. Kin-Fo zâmbi. 

— Dacă plutesc, zise el, e meritul dumneavoastră, 
domnilor. Fără ajutorul vostru, aş fi acum alături de bietul 
căpitan Yin. 

— Şi noi, replicară Fry-Craig. 

— Ca şi mine, de altfel, zise Sun, care mesteca, nu fără 
oarecare dificultate, o bucată enormă de pâine. 

— Oricum, ştiu ce vă datorez, reluă Kin-Fo. 


— Nu ne datoraţi nimic, răspunse Fry, pentru că sunteţi 
clientul Centenarului... 

—. companie de asigurări pe viaţă... 

—. capital garantat: douăzeci de milioane de dolari... 

— Şi sperăm... 

—. că nu vă va datora nimic! 

De fapt, Kin-Fo era foarte mişcat de devotamentul celor 
doi agenţi demonstrat faţă de el, indiferent care era 
motivul. De aceea nu-şi ascunse sentimentele privitoare la 
ei. 

— Vom mai vorbi despre asta, le spuse el, după ce Lao-Sen 
îmi va da scrisoarea de care Wang s-a descotorosit în acest 
neplăcut mod. 

Craig şi Fry se priviră. Un zâmbet li se schiţă pe buze. 
Aveau, evident, acelaşi gând. 

— Sun? zise Kin-Fo. 

— Domnule? 

— Ceaiul? 

— lată-1! răspunse Fry. 

Şi Fry avea motiv să răspundă, căci, după Sun, a face ceai 
în asemenea condiţii ar fi fost imposibil. 

Dar să crezi că aceşti doi agenţi ar fi avut probleme pentru 
atât de puţin ar însemna să nu-i cunoşti. 

Fry scoase deci din sac o mică ustensilă, ce este complet 
indispensabilă echipamentului Boyton. De fapt, poate servi 
drept felinar în timpul nopţii, de vatră când e frig, de plită 
dacă trebuie obţinută o băutură caldă. 

Nimic mai simplu. Un furtun lung de şase degete, prins de 
un recipient metalic, dotat cu un robinet superior şi cu unul 
inferior, totul încastrat într-o placă de plută, precum 
termometrele plutitoare folosite în băile comune, iată 
dispozitivul de care vorbim. 

Fry îl puse pe suprafaţa apei. Cu o mână deschise 
robinetul superior, cu cealaltă pe cel inferior, adaptat 
recipientului scufundat. Imediat o flacără vioaie se ivi la 
extremitate, degajând o căldură apreciabilă. 


— lată plita, zise Fry. Sun nu-şi credea ochilor. 

— Aţi făcut foc cu apă? strigă el. 

— Cu apă şi cu fosfură de calciu, răspunse Craig. 

De fapt, aparatul fusese construit astfel încât să utilizeze o 
proprietate unică a fosfurii de calciu, acest compus al 
fosforului ce produce, în contact cu apa, hidrogen sulfurat. 
Iar acest gaz arde spontan în aer şi nici vântul, nici ploaia, 
nici marea nu-l pot stinge. De aceea e folosit pentru 
luminarea colacelor de salvare. Aruncând colacul în apă, 
aceasta intră în contact cu fosfura de calciu rezultând 
imediat o flacără înaltă care permite fie omului căzut în 
mare să regăsească colacul, fie marinarilor să-i găsească pe 
naufragiaţi şi să vină în ajutorul lor. 

În timp ce hidrogenul ardea în capătul tubului, Craig ţinea 
deasupra lui un vas umplut cu apă dulce pe care o scosese 
dintr-un butoiaş aflat în sacul său. 

După câteva minute, lichidul fu adus în stare de fierbere. 
Craig îl vărsă într-un ceainic, ce conţinea o cantitate mică 
dintr-un excelent ceai. De această dată, Kin-Fo şi Sun îl 
băură ca americanii, adică pe fugă, dar nu se plânseră. 

Băutura caldă încheie în mod convenabil masa servită la 
suprafaţa mării, la nu se ştie ce latitudine sau longitudine. 
Ca să afle la ce latitudine şi longitudine se găseau, le-ar fi 
trebuit un sextant şi un cronometru. Probabil că aceste 
instrumente vor completa într-o zi sacul echipamentului 
Boyton, iar naufragiaţii nu vor mai risca să se rătăcească pe 
ocean. 

Kin-Fo şi tovarăşii săi, odihniţi, refăcuţi, întinseră micile lor 
pânze şi îşi relu-ară navigația către vest, după acea 
întrerupere plăcută prilejuită de micul dejun. 

Briza se menţinu încă douăsprezece ore, iar scafandrii 
parcurseră o distanţă importantă, împinşi din spate de vânt. 
Schimbau rareori direcţia, foarte puţin, vâslind. în acea 
poziţie orizontală, legănaţi uşor de apă şi împinşi cu 
blândeţe de vânt, ar fi putut adormi. 


Încercau însă să reziste în faţa somnului, ce ar fi fost 
foarte inoportun în aceste împrejurări. Craig şi Fry, ca să nu 
adoarmă, îşi aprinseseră câte o ţigară şi fumau asemeni 
tinerilor americani elevi ai şcolilor de nataţie. 

În rest, de mai multe ori, scafandrii fură deranjaţi de 
zbenguiala unor animale marine, ce-i cauzară nefericitului 
Sun o spaimă straşnică. 

Din fericire, nu erau decât marsuini inofensivi. Aceşti 
clovni ai mării veneau să vadă ce fiinţe pluteau în mediul 
lor, mamifere ca şi ei, dar nu marine. 

Curios spectacol! Marsuinii se apropiau în grupuri. 
Treceau ca nişte săgeți, nuanţând straturile de apă cu 
culorea lor de smarald. Ţâşneau la cinci-şase picioare peste 
suprafaţa mării, făcând un fel de salt periculos ce 
demonstra supleţea şi vigoarea muşchilor lor. 

Ah! Dacă scafandrii ar fi putut despica apele cu asemenea 
rapiditate, superioară oricărei nave, ar fi ajuns foarte iute la 
țărm. Le trecu prin minte să se prindă de câte un asemenea 
animal şi de a se lăsa purtaţi de el. Dar ce răsuciri şi ce 
plonjoane făceau marsuinii! Mai bine lăsau briza să-i ducă 
cu o viteză care, deşi era tare mică, se dovedea mult mai 
practică. 

Totuşi, pe la prânz, vântul încetă să mai sufle. Briza se 
încheie prin nişte rafale slabe şi capricioase, care când 
umflau pânzele, când le lăsau inerte. Scota nu mai asculta 
de mâna ce o ţinea. 

— Lucrurile se complică..., zise Craig. 

—. grav! încheie Fry. 

Se opriră o clipă. Catargele fură date jos, pânzele strânse. 
Se aşezară vertical şi cercetară orizontul. 

Marea rămăsese pustie. Nu se vedea nici o pânză, nici un 
fum de vapor. Soarele arzător absorbise ceţurile, rarefiase 
curenţii atmosferici. Apa le-ar fi părut călduţă chiar şi unor 
oameni care nu erau dotați cu costume de cauciuc 
termoizolante. 


Totuşi, oricât de siguri se arătaseră Craig şi Fry asupra 
sfârşitului aventurii, erau acum neliniştiţi. Distanţa 
parcursă în decursul celor şaisprezece ore nu putea fi 
estimată, şi nimic nu indica apropierea litoralului, nici o 
navă comercială, nici o barcă de pescuit, iată ce devenea 
din ce în ce mai inexplicabil. 

Din fericire, Kin-Fo, Craig şi Fry nu erau oameni care să 
dispere înainte de ora fatală, dacă această oră ar fi venit 
vreodată pentru ei. Aveau încă provizii pentru o zi şi nu se 
vedeau semne că vremea s-ar înrăutăţi. 

— Să vâslim! zise Kin-Fo. 

Fu semnalul de plecare. Când pe spate, când pe burtă, 
scafandrii îşi reluară drumul spre vest. 

Nu înaintau prea repede. Vâslitul le obosea braţele 
neobişnuite cu efort. Trebuiau să se oprească des pentru a- 
1 aştepta pe Sun, ce rămânea în urmă şi începea să se 
văicărească. Stăpânul lui ţipa la el, îl ameninţa, dar Sun nu 
se mai temea pentru restul lui de coadă, protejat de gluga 
de cauciuc. însă, teama că-l vor părăsi era suficientă 
pentru a nu rămâne prea mult în urma celorlalţi. 

Pe la ora două, câteva păsări se arătară. Erau pescăruşi. 
Dar aceste zburătoare se aventurează foarte departe de 
țărm. Nu se putea deci deduce că prezenţa lor însemna că 
țărmul era aproape. Totuşi, considerară că este un indiciu 
favorabil. 

După un ceas, scafandrii dădură peste o reţea de sargase, 
din care se eliberară destul de greu. Păreau nişte peşti 
prinşi în năvod. A fost nevoie să-şi folosească cuţitele pentru 
a tăia plantele marine. Pierdură astfel cel puţin o jumătate 
de oră şi obosiră. 

Pe la patru, mica trupă plutitoare se opri iar, de oboseală. 
Se pornise o briză destul de puternică, dar sufla dinspre 
sud. Asta îi neliniştea. Scafandrii nu puteau să navigheze 
sub vânt ca o ambarcaţiune pe care chila ar fi protejat-o 
împotriva derivei. Dacă şi-ar fi întins pânzele, ar fi fost duşi 
spre nord. Ar fi pierdut o parte din distanţa parcursă către 


vest. în plus, hula se accentua, iar valurile de fund clipoceau 
agitând suprafaţa apei. Acest lucru îngreuna substanţial 
situaţia. 

Halta fu, deci, destul de lungă. Fu folosită nu doar pentru 
odihnă, dar şi pentru recuperarea puterilor, atacând din 
nou proviziile. Dar cina fu mai puţin veselă ca micul dejun. 
Noaptea avea să revină peste câteva ore. Vântul bătea. Ce 
să facă? 

Kin-Fo, ţinându-se de vâslă, încruntat, mai enervat decât 
neliniştit de ghinionul ce-l însoțea pretutindeni, nu 
pronunţă nici un cuvânt. Sun se văicărea continuu şi 
strănuta ca şi cum ar fi fost ameninţat de o gripă. 

Craig şi Fry se simțeau întrebaţi în gând de ceilalţi doi 
tovarăşi ai lor, dar nu ştiau ce să răspundă! 

În sfârşit, o întâmplare fericită le dădu un răspuns. 

Puțin înainte de ora cinci, Craig şi Fry, ţinând, în acelaşi 
timp, mâna întinsă către sud, strigară: 

— Pânză! 

De fapt, la trei mile pe direcţia vântului, se arăta o 
ambarcaţiune cu pânze care continuând să se deplaseze în 
acelaşi fel, ar fi ajuns, sub acţiunea vântului, în apropiere de 
locul unde se opriseră Kin-Fo şi tovarășii săi. 

Nu le rămânea de făcut decât un singur lucru: să-i taie 
calea, înaintând perpendicular pe traiectoria ei. 

Scafandrii executară de îndată manevrele necesare în 
acest scop. Prinseseră iar puteri. Acum că salvarea lor se 
afla, ca să spunem aşa, chiar în mâinile lor, nu voiau să 
piardă şansa oferită. 

Direcţia vântului nu mai permitea folosirea pânzelor. Dar 
vâslele le erau de ajuns, distanţa de parcurs fiind relativ 
mică. 

Vedeau ambarcaţiunea mărindu-se rapid, sub acţiunea 
brizei, ce se intensifica. Era o barcă de pescuit. Prezenţa ei 
arăta că ţărmul era prin apropiere, căci pescarii chinezi 
rareori se avântă în larg. 

— Curaj! strigară Craig-Fry, vâslind cu vigoare. 


Nu trebuia să-i îndemne prea mult pe tovarăşii lor. Kin-Fo, 
lungit pe suprafaţa apei, se deplasa ca un skiff de curse. Cât 
despre Sun, el se autodepăşea, fiind primul, într-atât se 
temea să rămână la urmă! 

Mai aveau o jumătate de milă până la barcă. De altfel, era 
încă zi şi, chiar dacă nu vor reuşi să se facă văzuţi, cu 
siguranţă scafandrii vor izbuti să se facă auziţi. Dar 
pescarii, văzând acele animale ciudate, care îi strigau, nu 
aveau să fugă? lată o eventualitate destul de gravă. 

Oricum ar fi fost, nu trebuia pierdută nici o clipă. Braţele 
se mişcau, vâslele băteau cu iuţeală crestele înspumate ale 
micilor valuri, distanţa se diminua văzând cu ochii, când 
Sun, aflat înaintea lor, scoase un urlet de groază: 

— Un rechin! Un rechin! 

De data aceasta Sun nu se înşela. 

La o distanţă de douăzeci de picioare se vedeau ieşind din 
apă două apendice. Erau înotătoarele unui animal fioros, 
specific acelor mări, rechinul-tigru, care-şi merită numele, 
căci natura 1-a dotat cu ferocitatea dublă, a fiarei şi a 
răpitorului de apă. 

— Cuţitele! strigară Craig-Fry. 

Erau singurele arme pe care le aveau la dispoziţie, 
insuficiente poate! 

Sigur că Sun se oprise brusc şi se întorsese repede. 
Rechinul văzuse scafandrii şi se îndrepta către ei. O clipă 
mai târziu, corpul său uriaş apăru prin apele transparente, 
dungat şi pătat cu verde. Măsura cam optsprezece picioare 

lungime! un monstru! 

Se aruncă mai întâi asupra lui Kin-Fo, întorcându-se pe 
jumătate ca să-l apuce. 

Kin-Fo nu-şi pierdu sângele rece. în clipa în care rechinul 
era să-l apuce, îi propti vâsla în spate şi, împingând 
viguros, se feri imediat. 

Craig şi Fry se apropiaseră, gata de atac, gata de apărare. 

Rechinul se scufundă o clipă, apoi urcă iar la suprafaţă. 
Venea cu gura imensă deschisă, în care se vedeau patru 


şiruri de dinţi ascuţiţi. 

Kin-Fo vru să repete manevra care îi reuşise. Dar vâsla lui 
nimeri în falca monstrului, care i-o reteză imediat. 

Rechinul, pe jumătate culcat pe o parte, se aruncă asupra 
prăzii sale. 

Deodată, valuri de sânge ţâşniră şi marea se coloră în 
TOŞu. 

Craig şi Fry tocmai atacaseră monstrul cu lovituri 
puternice, şi, oricât de groasă era pielea rechinului, cuţitele 
americane cu lamă lungă reuşiseră să o străpungă. 

Gura rechinului se deschise şi se închise cu mare zgomot, 
în timp ce înotătoarea lui codală bătea apa cu o forţă 
formidabilă. Fry fu lovit de aceasta şi aruncat la zece 
picioare mai încolo. 

— Fry! strigă Craig, în glasul lui simțindu-se cea mai vie 
durere, ca şi cum ar fi fost lovit chiar el. 

— Ura! strigă Fry, revenind în atac. 

Nu fusese rănit. Costumul de cauciuc amortizase violenta 
lovitură de coadă. 

Rechinul fu atacat iar, cu multă furie. Se învârtea, se 
răsucea. Kin-Fo reuşi să-i înfigă în ochi restul vâslei sale 
rupte şi încerca, riscând să fie despicat în două, să-l ţină la 
distanţă, în vreme ce Craig şi Fry căutau să-l înjunghie în 
inimă. 

Probabil că agenţii reuşiră, căci monstrul, după ce se mai 
zbătu o dată, se scufundă în mijlocul valurilor însângerate. 

— Ura! Ura! Ura! strigară Craig-Fry într-un glas, 
agitându-şi cuţitele. 

— Vă mulţumesc! le zise, simplu, Kin-Fo. 

— N-aveţi pentru ce! răspunse Craig. Peştele ăsta voia o 
înghiţitură de două sute de mii de dolari. 

Dar Sun? Unde era Sun? De data asta, era înaintea lor, 
foarte aproape de barcă. Nemernicul fugise vâslind. însă 
fuga i-ar fi putut aduce nenorocirea. 

Pescarii îl zăriseră. Dar nu-şi imaginau că sub aspectul 
unui câine de mare se ascundea o fiinţă omenească. Se 


pregătiră deci să-l pescuiască, cum ar fi făcut cu un delfin 
sau cu o focă. Astfel, de îndată ce respectivul animal ajunse 
în apropiere, o frânghie lungă, dotată cu un cârlig 
impunător, fu aruncată peste bord. 

Cârligul se agăţă deasupra centurii de la costumul lui Sun 
şi, alunecând, îi despică echipamentul de pe spate până la 
ceafă. 

Sun, care nu mai era susţinut la suprafaţă decât de aerul 
conţinut între straturile de cauciuc ale pantalonilor săi, se 
răsuci şi ajunse cu capul în apă şi cu picioarele în aer. 

Kin-Fo, Craig şi Fry, ajungând acolo, îi strigară pe pescari 
în chinezeşte. 

Cât se speriară bieţii oameni! Foci care le vorbeau! Voiau 
să ridice pânzele şi să fugă cât mai repede! 

Dar Kin-Fo îi linişti, le arătă că erau oameni, chinezi ca şi 
ei! 

O clipă mai târziu, cele trei mamifere terestre se aflau la 
bord. 

Mai rămăsese Sun. îl traseră cu o cange, îi ridicară capul 
deasupra apei. Unul dintre pescari îl apucă de coadă şi îl 
ridică. 

Coada lui Sun îi rămase în mână şi bietul nefericit căzu iar 
în apă. 

Pescarii îl prinseră atunci cu o frânghie şi, cu greu, îl 
urcară în barcă. 

De abia ajunsese pe punte şi scuipa apa înghițită, că 
stăpânul său se apropie şi-l întrebă cu severitate: 

— Coada era falsă? 

— Fără aşa ceva, răspunse Sun, oare m-aş fi încumetat eu, 
ştiindu-vă obiceiurile, să intru în slujbă la dumneavoastră? 

Spuse asta aşa de comic, încât toţi izbucniră în râs. 

Pescarii erau din Fu-Ning. La mai puţin de două leghe se 
găsea portul unde voia să ajungă Kin-Fo. 

În aceeaşi seară, pe la ora opt, debarcă acolo împreună cu 
tovarăşii săi şi, scăpând de echipamentul căpitanului 
Boyton, îşi recăpătară înfăţişarea omenească. 


XXI 

— Acum, după tai-ping! 

Acestea fură primele cuvinte pronunţate de Kin-Fo, a doua 
zi dimineaţa, pe 30 iunie, după o noapte de odihnă, 
meritată de eroii acestor aventuri uimitoare. 

Se găseau, în sfârşit, pe teritoriul unde acţiona Lao-Sen. 
Trebuia să se dea lupta hotărâtoare. 

Avea să iasă învingător Kin-Fo? Da, fără îndoială, dacă 
reuşea să-l surprindă pe tai-ping. Nu, cu siguranţă, dacă se 
lăsa el surprins şi dacă un pumnal i se înfigea în piept 
înainte de a trata cu necruţătorul înlocuitor al lui Wang. 

— După tai-ping! răspunseră Craig-Fry, uitându-se unul la 
celălalt. Sosirea lui Kin-Fo, a lui Craig, Fry şi Sun, în 
costumele lor ciudate, felul în care pescarii îi scoseseră din 
mare, iată ce produsese o vie emoție printre locuitorii 
micului port Fu-Ning. Ar fi fost greu să scapi de curiozitatea 
publică. Au fost deci escortaţi, în ajun, până la han şi, graţie 
banilor păstraţi în centura lui Kin-Fo şi în sacul lui Craig- 
Fry, şi-au procurat costume mai potrivite. 

Dacă noii veniţi ar fi fost mai puţin asaltaţi de mulţime la 
sosirea la han, ar fi observat un anumit chinez care nu-i 
pierdea din priviri. Surprinderea lor ar fi fost şi mai mare, 
fără îndoială, dacă l-ar fi văzut păzind, întreaga noapte, uşa 
hanului. S-ar fi temut, cu siguranţă, când l-ar fi găsit, 
dimineaţa, în acelaşi loc. 

Dar ei nu văzuseră nimic, nu bănuiau nimic şi nici nu se 
mirară când acel personaj suspect veni să-şi ofere serviciile 
în calitate de călăuză, în clipa în care ieşeau din han. 

Era un bărbat de vreo treizeci de ani, ce părea foarte 
cinstit. Totuşi, câteva bănuieli se treziră în gândurile lui 
Craig-Fry, de aceea îl luară la întrebări: 

— De ce te oferi drept călăuză şi unde vrei să ne conduci? 
Nimic mai firesc decât această întrebare, ca şi răspunsul ce 
urmă: 

— Bănuiesc că vreţi să vizitaţi Marele Zid, zise călăuza, 
cum fac toţi călătorii care vin la Fu-Ning. Cunosc ţinutul şi 


mă ofer să vă conduc. 

— Prietene, interveni atunci Kin-Fo, înainte de a mă hotărî, 
spune-mi dacă provincia e sigură. 

— Foarte sigură, răspunse călăuza. 

— Nu se vorbeşte, prin ţinut, de un anume Lao-Sen? 
întrebă Kin-Fo. 

— Lao-Sen, tai-pingul? 

— Da. 

— Adevărat, răspunse călăuza, dar nu avem a ne teme de 
el decât dincolo de Marele Zid. Nu se aventurează pe 
teritoriul imperial. Banda lui acţionează dincolo, în 
provinciile mongole. 

— Se ştie pe unde se află acum? întrebă Kin-Fo. 

— Ultima oară a fost semnalat pe la Cing-Iang-Ro, la doar 
câţiva li de Marele Zid. 

— Şi de la Fu-Ning la Cing-Iang-Ro ce distanţă este? 

— Cam cincizeci de li. 

— Ei bine, te iau în slujba mea! 

— Ca să vă călăuzesc la Marele Zid? 

— Ca să mă duci până la tabăra lui Lao-Sen! Călăuza nu-şi 
putu ascunde o tresărire de surpriză. 

— Vei fi bine plătit! adăugă Kin-Fo. 

Ghidul dădu din cap ca unul care se teme să treacă 
frontiera, apoi spuse: 

— Vă duc până la Marele Zid, răspunse călăuza, dar nu 
mai departe. Mi-aş pune viaţa în primejdie. 

— Cât costă viaţa dumitale? îţi plătesc! 

— Fie, se învoi călăuza. 

Întorcându-se către cei doi agenţi, Kin-Fo adăugă: 

— Sunteţi liberi, domnilor. Nu trebuie să mă însoţiţi. 

— Unde veţi merge dumneavoastră..., zise Craig. —... vom 
fi şi noi, spuse Fry. 

Clientul Centenarului valora încă pentru ei două sute de 
mii de dolari. 

De fapt, după discuţia aceea, agenţii se liniştiseră în 
privinţa călăuzei. Dar, din câte înțelegeau, dincolo de acea 


barieră pe care chinezii o ridicaseră împotriva hoardelor 
mongole, trebuiau să se aştepte la lucruri foarte grave. 

Pregătirile de plecare au fost făcute de îndată. Sun nu fu 
întrebat dacă-i convenea sau nu să meargă acolo. 

Mijloacele de transport, precum căruțele sau şaretele, 
lipseau cu desăvârşire din orăşelul Fu-Ning. Nu erau nici 
cai sau măgari. Dar existau mai multe cămile ce foloseau 
mongolilor pentru negoţ. Aceşti aventurieri ce merg în 
caravane pe drumul de la Peking la Kia-Cea, îşi mână 
nenumăratele lor turme de oi. Ei stabilesc astfel legătura 
între Rusia asiatică şi Imperiul Celest. Totuşi, ei nu se 
aventurează peste stepele imense decât în cete numeroase 
şi bine înarmaţi. 

„Sunt oameni sălbatici şi mândri, pentru care chinezii 
merită doar dispreţ”, spune domnul de Beauvoir. 

Kin-Fo cumpără cinci cămile, cu harnaşament foarte 
rudimentar. Le încăr-cară cu provizii, cumpărară arme şi 
plecară sub conducerea câălăuzei. 

Dar pregătirile respective necesitaseră ceva timp, iar 
plecarea se amână până la ora unu după-amiaza. în ciuda 
acelei întârzieri, călăuza voia să ajungă, cu orice preţ, la 
Marele Zid înainte de miezul nopţii. Acolo aveau să ridice 
tabăra şi a doua zi, dacă Kin-Fo persevera în hotărârea lui 
imprudentă, aveau să treacă frontiera. 

Ţinutul din jurul Fu-Ning-ului era accidentat. Nori de nisip 
galben se ridicau deasupra drumurilor ce treceau printre 
câmpurile cultivate. încă se recunoştea, pe acolo, teritoriul 
productiv al Imperiului Celest. 

Cămilele mergeau fără grabă. Călăuza îi preceda pe Kin- 
Fo, Sun, Craig şi Fry, ce stăteau între cocoaşele cămilelor. 
Lui Sun îi plăcea destul de mult acest mod de a călători şi, 
în condiţiile respective, ar fi mers până la capătul lumii. 

Dacă drumul nu era obositor, căldura se dovedea greu de 
suportat. Prin păturile de aer supraîncălzit din pricina 
radiaţiilor pământului se produceau cele mai curioase 
miraje. Vaste întinderi lichide apăreau la orizont şi apoi 


dispăreau, spre mulţumirea lui Sun, care se vedea 
ameninţat de o nouă aventură pe ape. 

Deşi provincia aceea este situată la limita extremă a 
Chinei, nu trebuie crezut că e pustie. Imperiul Celest, oricât 
de vast ar fi, se dovedea prea mic pentru populaţia sa. Aşa 
că locuitorii sunt numeroşi, chiar la marginea deşertului 
asiatic. 

Oamenii munceau la câmp. Femeile tătare, recunoscute 
prin culorile roz şi albastru ale hainelor pe care le poartă, 
se îndeletniceau cu muncile câmpului. 'Turme de oi galbene 
cu coadă lungă, coadă la care Sun se uita cu invidie, 
păşteau ici şi colo, sub privirile vulturilor negri. Vai de bietul 
rumegător ce se îndepărta de turmă! Păsările acestea sunt 
nişte carnivore de temut, care nu le dau pace oilor, 
muflonilor, tinerelor antilope şi chiar folosesc, drept câini de 
vânătoare, kirghizilor din stepele Asiei centrale. 

Apoi nori de vânat cu pene se ridicau de peste tot. O puşcă 
n-ar fi stat degeaba în acea zonă. Dar un vânător adevărat 
n-ar fi privit cu ochi buni laţurile, plasele şi alte dispozitive 
distrugătoare, demne de un braconier, ce acopereau solul 
prin ogoarele cu grâu, mei şi porumb. 

În timpul acesta, Kin-Fo şi tovarăşii săi treceau prin 
mijlocul vârtejurilor de praf mongol. Nu se opreau nici în 
locurile umbroase de pe drum, nici la fermele izolate clin 
provincie, nici în satele ce-şi semnalau de departe prezenţa 
prin turnurile funerare, ridicate în memoria eroilor 
legendei budiste. Mergeau în şir, lăsându-se conduşi de 
cămilele lor, care obişnuiesc să umble una după cealaltă şi 
al căror pas cadenţat este marcat de un clopoțel roşu legat 
de gât. 

În asemenea condiţii nu se putea discuta. Călăuza, nu prea 
vorbăreţ din fire, se afla tot în fruntea cetei, cercetând 
mereu câmpia. Nu ezita niciodată în privinţa drumului ce 
trebuia urmat, chiar şi la anumite răscruci, unde lipsea 
tăbliţa indicatoare. Astfel, Craig-Fry, care nu se mai temeau 
de el, aveau atenţia concentrată asupra preţiosului client al 


Centenarului. Cu cât se apropiau de capătul călătoriei, cu 
atât deveneau mai neliniştiţi, fără să înţeleagă de ce. în 
orice clipă se puteau trezi în prezenţa unui om care, cu o 
lovitură de cuţit bine dată, să-i facă să piardă două sute de 
mii de dolari. 

Cât despre Kin-Fo, el se afla în acea dispoziţie sufletească 
în care amintirile domină neliniştile prezentului şi ale 
viitorului. îşi revedea viaţa din ultimele două luni. Neşansa 
care-l urmărise constant îl îngrijora foarte serios. Din ziua 
în care corespondentul lui din San Francisco îi trimisese 
vestea despre pretinsa lui ruinare, nu intrase într-o periodă 
ghinionistă cu adevărat uimitoare? Nu se stabilise o 
compensare între prima şi a doua parte a existenţei sale, 
după ce avusese nebunia să nu recunoască avantajele celei 
dintâi? 

Recuperarea scrisorii aflate în mâinile lui Lao-Sen se va 
încheia cu bine? Binevoitoarea Le-U va reuşi prin prezenţa 
ei, prin grija ei, prin tandreţea ei, prin veselia sa, să 
gonească spiritele rele ce se întărâtaseră împotriva lui? Da! 
trecutul îi revenea în memorie, îl preocupa, îl neliniştea! Şi 
Wang! Sigur că da! nu-l putea acuza că voise să-şi 
îndeplinească promisiunea luată, dar filosoful acesta, 
oaspetele yamenului din Shang-Hai, nu avea să mai fie 
alături de el, ca să-i dea un sfat înţelept. 

— Veţi cădea! strigă în clipa aceea călăuza, a cărei cămilă 
se lovise de cea a lui Kin-Fo, care fusese cât pe ce să 
alunece din spinarea animalului. 

— Am ajuns? întrebă el. 

— E opt seara, răspunse călăuza. Propun să ne oprim ca să 
mâncăm. 

— Şi după aceea? 

— După aceea, vom pleca mai departe! 

— Se va face noapte. 

— Nu vă temeţi că ne vom răâtăci! Marele Zid nu se află 
decât la douăzeci de li de aici şi e bine să lăsăm animalele 
să se odihnească puţin. 


— Fie! se învoi Kin-Fo. 

Pe drum dădură peste o cocioabă părăsită. Un pârâu 
curgea în apropiere, printr-o viroagă sinuoasă şi cămilele se 
adăpară acolo. 

În timpul acesta, înainte ca noaptea să se lase de tot, Kin- 
Fo şi tovarăşii săi se instalară. Discuţia lor nu se dovedea 
antrenantă. Kin-Fo o îndreptă, o dată sau de două ori, spre 
Lao-Sen. întrebă călăuza dacă ştia câte ceva despre tai- 
ping, dacă îl cunoştea. Omul clătină din cap a nelinişte şi 
evită să răspundă, de parcă se ferea de ceva anume. 

— Vine uneori prin provincie? întrebă Kin-Fo. 

— Nu, răspunse călăuza, dar tai-pingii din banda lui au 
trecut de mai multe ori Marele Zid şi nu e bine să te 
întâlneşti cu ei. Să ne păzească Buddha de tai-ping! 

Dând aceste răspunsuri, călăuza, care nu înţelegea cât de 
important era subiectul respectiv pentru Kin-Fo, îi făcu 
suspicioşi pe Craig şi pe Fry, care-şi scoteau mereu 
ceasurile, se uitau la ele, apoi clătinau din cap. 

— De ce nu rămânem liniştiţi aici până mâine dimineaţă? 
întrebară ei. 

— În cocioba asta! se miră călăuza. Prefer în câmp 
deschis! E mai greu să fii luat prin surprindere acolo! 

— E preferabil să ajungem în seara asta la Marele Zid, 
spuse Kin-Fo. Vreau să fiu acolo şi voi ajunge! 

Spuse asta pe un ton ce nu admitea discuţie. Sun, deja 
speriat, nu îndrăzni nici el să protesteze. 

Terminară de mâncat. Se făcuse aproape ora nouă, când 
călăuza se ridică şi dădu semnalul de plecare. 

Kin-Fo se îndreptă spre cămila lui. Craig şi Fry se duseră 
la el. 

— Domnule, întrebară ei, v-aţi hotărât să cădeţi în mâinile 
lui Lao-Sen? 

— Categoric! răspunse chinezul. Vreau să-mi recuperez 
scrisoarea cu orice preţ. 

— Dar riscaţi prea mult! continuară ei. De ce să vă duceţi 
în tabăra tai-pin-gului? 


— N-am venit până aici ca să mă răzgândesc, răspunse 
Kin-Fo. Sunteţi liberi să nu mă urmaţi! 

Călăuza aprinsese un mic felinar. Agenţii se apropiară de 
el şi se uitară iarăşi la ceas. 

— Ar fi mai sigur să rămânem aici până mâine, insistară ei. 

— De ce? întrebă Kin-Fo. Lao-Sen va fi la fel de primejdios 
mâine sau poimâine precum este astăzi. La drum! 

— Să mergem! ziseră cei doi. 

Călăuza auzise scurta lor discuţie. Deja de mai multe ori, 
în timpul popasului, când cei doi agenţi încercaseră să-l 
convingă pe Kin-Fo să nu mai înainteze, o umbră de 
nemulţumire se citise pe chipul lui. în clipa respectivă, 
văzându-i că revin în atac, nu-şi putu reţine un gest de 
nerăbdare. 

Asta nu-i scăpă lui Kin-Fo, hotărât să nu cedeze. Dar fu 
tare mirat când, urcându-se pe cămilă, călăuza se aplecă la 
urechea lui şi îi şopti aceste cuvinte: 

— Feriţi-vă de aceşti doi oameni! 

Kin-Fo vru să-i ceară explicaţii pentru cuvintele acelea. 
însă călăuza îi făcu semn să tacă, dădu semnalul de plecare 
şi mica trupă se aventură în noapte, prin câmpie. 

Un sâmbure de neîncredere intrase în sufletul clientului 
Centenarului? Cuvintele, cu totul neaşteptate şi 
inexplicabile, pronunţate de călăuză, puteau să 
contrabalanseze, în mintea lui, cele două luni de 
devotament arătat de agenţi de când se aflau în serviciul 
lui? Sigur că nu! Totuşi, Kin-Fo se întreba de ce Fry-Craig îl 
sfătuiseră să amâne vizita în tabăra tai-pingului sau chiar să 
renunţe la aceasta. 

Oare nu pentru a ajunge la Lao-Sen plecaseră pe 
neaşteptate din Peking? Interesul celor doi agenţi ai 
Centenarului nu era ca el să intre în posesia acelei absurde 
şi compromiţătoare scrisori? Insistenţa lor i se părea, deci, 
de neînțeles. 

Kin-Fo nu lăsă să se vadă nimic din sentimentele ce-l 
animau. îşi reluase locul, după călăuză. îl urmau Craig şi 


Fry. Merseră astfel încă două ore. 

Trebuie să fi fost cam miezul nopţii, când călăuza, oprindu- 
se, arătă către nord o umbră lungă şi neagră, ce se profila 
vag pe fondul puţin mai deschis al cerului. Se distingeau 
câteva piscuri, luminate deja de primele raze de lună, pe 
care orizontul o ascundea. 

— Marele Zid, spuse călăuza. 

— Putem să-l trecem chiar în seara aceasta? întrebă Kin- 
Fo. 

— Da, dacă vreţi neapărat! răspunse călăuza. 

— Vreau! 

Cămilele se opriseră. 

— Mă duc să cercertez trecătoarea, spuse atunci călăuza. 
Rămâneţi aici, şi aşteptaţi-mă. 

Se îndepărtă. 

În clipa aceea, Craig şi Fry se apropiară de Kin-Fo. 

— Domnule? zise Craig. 

— Domnule? spuse Fry. Apoi cei doi adăugară: 

— Sunteţi mulţumit de serviciile noastre timp de două luni 
de când onorabilul William ]. Bidulph ne-a însărcinat cu 
paza dumneavoastră? 

— Foarte mulţumit! 

— Ar vrea domnul să ne semneze hârtiuţa aceasta prin 
care declară că nu are de ce să se plângă de bunele şi 
loialele noastre servicii? 

— Hârtiuţa aceasta? se miră Kin-Fo, văzând o foicica ruptă 
din carnetul lui Craig, pe care acesta i-o înmâna. 

— Certificatul de faţă, adăugă Fry, ne va aduce, poate, un 
compliment din partea şefului nostru. 

— Şi chiar o primă. 

— Puteţi să vă serviţi de spatele meu ca de un pupitru, zise 
Fry, aplecân-du-se. 

— Şi iată cerneala necesară pentru ca domnul să ne 
semneze dovada că a fost mulţumit de noi. 

Kin-Fo râse şi semnă. 


— Dar pentru ce tot acest ceremonial la asemenea oră şi 
în asemenea loc? întrebă el. 

— In asemenea loc, pentru că nu avem intenţia să vă 
urmăm mai departe, răspunse Fry. 

— La asemenea oră, adăugă Craig, pentru că, peste câteva 
minute, va fi miezul nopţii. 

— Şi ce contează? 

— Domnule, interesul pe care vi-l purta compania noastră 
de asigurări... 

—. va înceta peste câteva clipe, adăugă Fry. 

— După aceea vă veţi putea sinucide... 

—, sau să vă lăsaţi ucis... 

—, cât veţi dori! 

Kin-Fo se uita la ei, dar nu înţelegea nimic. Cei doi agenţi îi 
vorbeau cu multă amabilitate. în acel moment se ivi luna 
deasupra orizontului şi aruncă spre ei cea dintâi rază. 

— Luna! exclamă Fry. 

— Şi azi, fiind 30 iunie..., adăugă Craig. 

—. ea se ridică la miezul nopţii! 

— Poliţa dumneavoastră nefiind reînnoită... 

—. nu mai sunteţi clientul Centenarului. 

— Rămas bun, domnule Kin-Fo! spuse Craig. 

— Domnule Kin-Fo, la revedere! zise Fry. 

Şi cei doi agenţi, întorcându-şi cămilele, dispărură curând, 
lăsându-şi clientul mut de uimire. 

Tropăitul cămilelelor ce-i purtau pe cei doi americani, 
poate puţin prea practici, încetase să se mai audă, când o 
ceată de oameni, condusă de călăuză, se aruncă asupra lui 
Kin-Fo care încercă zadarnic să se apere, şi asupra lui Sun, 
ce încercă zadarnic să fugă. 

După o clipă, stăpânul şi sluga erau împinşi într-o încăpere 
scundă a unui bastion părăsit al Marelui Zid, a cărei uşa fu 
încuiată cu grijă în urma lor. 

XXII. 

Marele Zid, construcţie chinezească lungă de patru sute 
de leghe, ridicată în secolul al IlMea de către împăratul Ţi- 


Si-Huang-Ţi, se întinde din golful Leao-Tong, în care îşi udă 
cele două jetele, până la Kan-Su, unde ajunge la proporţiile 
unui simplu zid. Constă într-o succesiune neîntreruptă de 
parapete duble, apărate cu bastioane şi turnuri înalte de 
cincizeci de picioare, late de douăzeci, având granit la bază, 
cărămizi în zona superioară, urmărind cu încăpățânare 
relieful munţilor de la frontiera ruso-chineză. 

Dinspre Imperiul Celest, zidul este într-o stare destul de 
proastă. Dinspre Manciuria, se prezintă mai bine, iar 
crenelurile lui constituie încă o podoabă de piatră. 

Nu mai există apărători pe această lungă linie de 
fortificaţii, nici tunuri. Ruşii, tătarii, kirghizii, ca şi fiii 
cerului pot trece liber prin porţile sale. Construcţia nu mai 
foloseşte ca barieră septentrională a imperiului, nici măcar 
pentru finul praf mongol, pe care vântul îl duce până în 
capitală. 

Într-o încăpere dintr-un asemenea bastion pustiu se 
chinuiră Kin-Fo şi Sun, petrecând noaptea pe paie, iar în 
zori, escortaţi de o duzină de oameni ce nu puteau să 
aparţină decât bandei lui Lao-Sen, se strecurară printr-o 
uşă secretă a bastionului. 

Cât despre călăuză, dispăruse. Dar Kin-Fo nu-şi făcea 
iluzii. Nu întâmplător îi ieşise în drum trădătorul acela. 
Fostul client al Centenarului fusese, în mod cert, aşteptat 
de ticălosul respectiv. Ezitarea lui de a trece dincolo de 
Marele Zid nu fusese decât un şiretlic pentru a nu trezi 
bănuieli. Nemernicul era tai-ping şi acţionase la ordin. 

Kin-Fo nu mai avu nici o îndoială asupra acestui fapt, după 
ce-l întrebă pe unul dintre oamenii ce păreau să conducă 
escorta: 

— Mă duceţi, nu-i aşa, în tabăra lui Lao-Sen, şeful vostru? 

— Vom fi acolo în mai puţin de un ceas! răspunse omul. 

În fond, pe cine venise să caute elevul lui Wang? Pe 
înlocuitorul filosofului! Ei bine, era dus acolo unde voia. N- 
avea de ce să se plângă, ajungea la tai-ping oricum, de bună 


voie ori silit. Lăsa văicăreala pe seama lui Sun, care 
clănţănea din dinţi şi care-şi simţea capul învârtindu-i-se. 

Kin-Fo, destul de nepăsător, îşi continua aventura şi se lăsa 
condus. Va putea, în sfârşit, să negocieze răscumpărarea 
scrisorii de la Lao-Sen. Era ceea ce dorea. Totul era bine. 

După ce a trecut de Marele Zid, mica trupă nu urmă 
drumul către Mongolia, ci apucă pe poteci strâmte şi 
abrupte ce porneau în dreapta, spre partea muntoasă a 
provinciei. Merseră astfel timp de o oră, cât de repede le 
permitea panta. Kin-Fo şi Sun, strâns legaţi, n-ar fi putut 
fugi. De altfel, nici nu se gândeau la aşa ceva. 

După un ceas şi jumătate, paznicii şi prizonierii zăriră un 
edificiu aproape ruinat. 

Era o fostă mănăstire budistă, ridicată pe o culme a 
munţilor, un monument ciudat cu arhitectură specifică. Dar, 
în locul acela pierdut, de la frontiera ruso-chineză, în 
mijlocul unui ţinut pustiu, ce fel de credincioşi ar fi putut 
frecventa acest templu? Şi-ar fi riscat vieţile aventurându- 
se prin acele defilee propice pentru capcane şi atacuri 
surprinzătoare. 

Dacă tai-pingul Lao-Sen îşi stabilise tabăra în acea zonă 
muntoasă a provinciei, îşi găsise, să recunoaştem, un loc 
demn de faptele şale. 

Iar la întrebarea lui Kin-Fo i se răspunse că, într-adevăr, 
Lao-Sen locuia în mănăstirea respectivă. 

— Vreau să-l văd de îndată! zise Kin-Fo. 

— Imediat! răspunse banditul. 

Kin-Fo şi Sun, care fuseseră dezarmaţi în prealabil, fură 
introduşi într-o sală de la intrarea în templu. Acolo stăteau 
douăzeci de oameni înarmaţi, foarte pitoreşti în costumele 
lor de hoţi la drumul mare, cu chipuri amenințătoare, 
alături de care nu erai niciodată în siguranţă. 

Kin-Fo trecu de bună voie printre cele două şiruri de tai- 
pingi. Cât despre Sun, acesta trebui împins ca să meargă. 

Sala respectivă avea într-un capăt o scară săpată în zidul 
gros, ale cărei trepte coborau adânc în masivul muntos. 


Asta indica, în mod evident, că exista o criptă sub edificiul 
principal al templului budist, la care ar fi fost foarte dificil, 
dacă nu imposibil să ajungi dacă nu ai fi urmat acele 
întortocheate subterane. 

După o coborâre de treizeci de trepte, înaintară vreo sută 
de paşi, la lumina torţelor duse de oamenii din escortă, apoi 
cei doi prizonieri ajunseră în mijlocul unei săli imense, slab 
luminată de făclii. 

Într-adevăr, era o criptă. Stâlpi masivi, împodobiţi cu acele 
capete hidoase ce aparţin faunei mitologice chinezeşti 
susțineau arcadele joase, ale căror nervuri se împreunau pe 
sub grinzile grele. 

Un murmur surd se auzi în acea sală subterană la sosirea 
celor doi prizonieri. 

De fapt, sala nu era pustie. O mulţime se afla acolo, 
ascunsă parţial în întuneric. 

Era întreaga bandă a tai-pingului, adunată acolo pentru 
vreo ceremonie stranie. 

În capătul criptei, pe o estradă mare din piatră, stătea în 
picioare un om înalt. Părea preşedintele unui tribunal 
secret. Trei sau patru dintre tovarăşii săi, care stăteau 
nemişcaţi lângă el, păreau asesorii. 

Bărbatul făcu un semn. Mulțimea se dădu la o parte şi îi 
lăsă pe prizonieri să treacă. 

— Lao-Sen, spuse simplu şeful escortei, arătând spre cel 
care stătea în picioare. 

Kin-Fo înainta un pas spre el şi intră direct în subiect, ca 
un om hotărât: 

— Lao-Sen, zise Kin-Fo, ai o scrisoare ce ţi-a fost trimisă de 
fostul tău tovarăş, Wang. Această scrisoare nu mai are nici o 
valoare acum şi vreau să mi-o înapoiezi. 

La cuvintele acelea, răspicat pronunţate, tai-pingul nici 
măcar nu se clinti. Parcă era o statuie de bronz. 

— Ce-mi ceri ca să-mi înapoiezi scrisoarea? reluă Kin-Fo. 
Şi aşteptă un răspuns ce nu mai venea.! 


— Lao-Sen, îţi voi da o poliţă cu o sumă de bani ce-ţi va fi 
plătită integral, de către bancherul pe care ţi-l vei alege, 
zise Kin-Fo, în ce oraş vrei, fără ca omul de încredere, pe 
care-l vei trimite pentru asta, să păţească vreun necaz, cât 
de mic. 

Aceeaşi linişte glacială a întunecatului tai-ping, ce nu 
prevestea nimic bun. Kin-Fo repetă, mai răspicat: 

— Ce sumă să trec în această poliţă? îţi ofer cinci mii de 
taeli? Nici un răspuns. 

— Zece mii de taeli? 

Lao-Sen şi tovarăşii săi tăceau la fel ca statuile ciudatului 
templu. Furia puse stăpânire pe Kin-Fo. Ofertele lui meritau 
măcar un răspuns, oricare ar fi fost acesta. 

— Nu mă auzi? îl întrebă el pe tai-ping. 

Lao-Sen, dispreţuitor, îşi aplecă puţin capul, arătând că 
auzea foarte bine. 

— Douăzeci de mii de taeli! Treizeci de mii! strigă Kin-Fo. 
îţi ofer cât ţi-ar fi plătit Centenarul, dacă aş fi murit. Ba 
chiar dublu! Triplu! Yorbeşte! E de ajuns? 

Kin-Fo, pe care muţenia celuilalt îl enerva peste măsură, 
se apropie de grupul tăcut şi, încrucişându-şi braţele, 
întrebă: 

— Cu ce preţ vrei să-mi vinzi scrisoarea? 

— Cu nici un preţ! răspunse, în sfârşit, tai-pingul. I”ai 
supărat pe Buddha dispreţuind viaţa pe care ţi-a dat-o şi el 
vrea să se răzbune. Doar în faţa morţii vei cunoaşte cât 
valora existenţa ta de care ţi-ai bătut joc atâta timp! 

După ce zise aceste cuvinte pe un ton ce nu admitea 
replică, Lao-Sen făcu un semn. Kin-Fo fu înhăţat înainte de 
a fi putut să se apere şi dus de acolo. După câteva minute, 
era închis într-un fel de cuşcă cu pereţi compacţi, care 
putea fi purtată ca o lectică. 

Nefericitul Sun, în ciuda strigătelor şi rugăminţilor sale, 
suportă acelaşi tratament. 

— Mă aşteaptă moartea, spuse Kin-Fo. Ei bine, fie! Cel 
care a disprețuit viaţa merită să piară! 


Totuşi, moartea, chiar dacă părea inevitabilă, era mai 
puţin apropiată decât credea. Dar nu-şi putea imagina ce 
tortură groaznică le pregătea crudul tai-ping. 

Trecură orele. In cuşca în care fusese închis, Kin-Fo se 
simţi ridicat, apoi transportat pe un vehicul. Hopurile 
drumului, zgomotul cailor, zangănitul armelor celor din 
escortă nu lăsau nici o îndoială că îl duceau departe. Dai' 
unde? în zadar încerca să priceapă. 

La şapte-opt ore de când fusese scos din templu, Kin-Fo 
simţi că se opriră, că fu ridicat şi că se deplasau pe un drum 
mai puţin accidentat decât unul pe uscat. 

— Mă aflu pe o navă? 

Mişcările intense de ruliu şi tangaj, zgomotul elicei îi 
confirmară gândul că se găsea pe un vapor. 

— Voi fi înecat! Fie! Mă cruţă de torturile ce ar fi fost mai 
cumplite... Mulţumesc, Lao-Sen! 

Însă mai trecură de două ori câte douăzeci şi patru de ore. 
De două ori pe zi, puţină hrană îi era introdusă în cuşcă 
printr-o mică trapă, fără ca prizonierul să poată vedea 
mâna ce i-o aducea, fără a primi vreun răspuns la 
întrebările sale. 

Vai! înainte de a părăsi această lume, Kin-Fo căutase 
emoţii. Nu voise să piară înainte ca inima lui să palpite. Ei 
bine, dorinţa îi era îndeplinită, mult peste aşteptări. 

Totuşi, dacă ar fi putut să-şi aleagă sfârşitul, ar fi vrut să 
piară la lumină. Gândul că acea cuşcă putea fi oricând 
aruncată în valuri îl îngrozea. Nu voia să moară fără să 
vadă pentru ultima oară lumina zilei şi pe biata Le-U, a 
cărei amintire îl copleşea. 

În sfârşit, după un interval de timp a cărui durată nu o 
putu evalua, i se păru că voiajul pe mare se încheie brusc. 
Trepidaţiile elicei dispărură. Nava care-i transporta cuşca 
se opri. Kin-Fo se simţi din nou ridicat. 

De data asta era chiar clipa din urmă şi condamnatului nu- 
i mai rămânea decât să îşi ceară iertare pentru greşelile din 
viaţa lui. 


Se scurseră câteva minute, lungi ca anii, ca secolele! 

Spre marea lui mirare, Kin-Fo constată că a sa cuşcă fu 
depusă iar pe teren solid. 

Deodată, cuşca se deschise. Fu apucat de nişte mâini, pe 
ochi i se puse o eşarfă şi se simţi tras afară. Ţinut bine, Kin- 
Fo trebui să facă doi, trei paşi. Apoi, paznicii săi îl obligară 
să se oprească. 

— Dacă trebuie să pier acum, spuse el, nu vă cer să-mi 
cruţaţi viaţa cu care n-am ştiut ce să fac, dar acordaţi-mi cel 
puţin dreptul de a muri la lumina zilei, ca unul care nu se 
teme de moarte! 

— Fie! spuse un glas grav. Să se facă precum vrea 
condamnatul! 

Brusc, banda care-i acoperea ochii fu smulsă. Kin-Fo se 
uită lacom în jur. 

Visa oare? O masă plină cu bunătăţi se găsea în faţa lui, 
lângă masă se aflau cinci bărbaţi ce păreau că-l aşteaptă ca 
să înceapă să mănânce. Două locuri libere păreau să-şi 
aştepte încă ocupanţii. 

— Voi? Prietenii mei! Dragii mei prieteni! Oare chiar voi 
sunteţi? strigă Kin-Fo uimit peste măsură. 

Şi nu se înşela. Iată-1 pe Wang, filosoful. Uite-i pe Yin- 
Pang, Hual, Pao-Sen, Tim, prietenii lui din Canton, chiar 
aceiaşi pe care-i ospătase, cu două luni în urmă, pe vasul de 
pe râul Perlelor, tovarăşii lui din tinereţe, martorii 
despărțirii lui de viaţa de flăcău! 

Kin-Fo nu-şi credea ochilor. Era la el acasă, în sufrageria 
din yamenul de la Shang-Hai. 

— Dacă eşti tu, îi strigă el lui Wang, şi nu fantoma ta, 
vorbeşte-mi! 

— Sunt chiar eu, prietene, răspunse filosoful. Il vei ierta 
pe bătrânul tău maestru pentru ultima şi cea mai dură 
lecţie de filosofie pe care a trebuit să ţi-o dea? 

— Cum? se miră Kin-Fo. Tu erai, Wang? 

— Eu. Am acceptat sarcina să te ucid, ca să n-o facă 
altcineva. Eu, care am ştiut, chiar înaintea ta, că nu erai 


ruinat şi că urma să vină momentul când nu vei mai dori să 
mori! Fostul meu tovarăş, Lao-Sen, care tocmai s-a predat 
autorităţilor şi va fi de acum încolo cel mai ferm susţinător 
al imperiului, a acceptat să mă ajute să te fac să pricepi, 
punându-te chiar în faţa morţii, ce preţ are viaţa! Dacă, în 
mijlocul angoaselor îngrozitoare te-am lăsat singur şi, ceea 
ce este mai rău, te-am făcut să alergi permanent, deşi inima 
mea sângera până la limita pe care un om o poate suporta, 
se datorează faptului că aveam certitudinea că alergai după 
fericire şi că aveai să închei prin a o găsi. 

Kin-Fo se aruncă în braţele lui Wang, care-l strânse tare 
la piept. 

— Bietul meu Wang, zise Kin-Fo, foarte emoţionat, ar fi 
fost bine să fi alergat singur. Dar cât rău ţi-am făcut! De 
câte ori a trebuit să fugi şi tu şi ce baie te-am obligat să faci 
la Palikao! 

— Aceea chiar mi-a făcut bine la cei cincizeci şi cinci de ani 
ai mei! Mi-era tare cald şi apa s-a dovedit foarte rece. Dar 
m-am descurcat! Nu alergi şi nu înoţi niciodată aşa de bine 
decât pentru alţii. 

— Pentru alţii! zise Kin-Fo, foarte serios. Da, pentru alţii 
trebuie să ştii să faci totul! Acesta este secretul fericirii. 

Atunci intră Sun, palid la chip ca un om torturat patruzeci 
şi opt de ore de rău de mare. La fel ca stăpânul lui, 
nefericitul valet a fost nevoit să traverseze înapoi marea de 
la Fu-Ning la Shang-Hai şi în ce condiţii! Se putea judeca 
după chipul lui. 

Kin-Fo, după ce se smulse din îmbrăţişarea lui Wang, le 
strânse mâinile prietenilor săi. 

— Hotărât lucru, îmi place mai mult aşa, zise el. Am fost un 
prost până acum! 

— Şi poţi să devii un înţelept, răspunse filosoful. 

— Voi încerca, spuse Kin-Fo. Voi începe prin a-mi pune 
ordine în afaceri. Am alergat prea mult după o hârtiuţă care 
a fost cauza multor peripeții, ca acum să o neglijez. Ce s-a 
întâmplat cu blestemata de scrisoare pe care ţi-am dat-o, 


Wang? Chiar n-o mai ai? Nu m-aş supăra s-o văd, fiindcă, 
dacă s-ar pierde iar... Dacă o deţine încă Lao-Sen, nu-i 
acordă nici o importanţă, dar să nu cadă în mâini... mai 
puţin delicate. 

La aceste cuvinte toţi izbucniră în râs. 

— Prieteni, zise Wang, după toate păţaniile sale, Kin-Fo a 
devenit un om organizat. Nu mai este nepăsătorul de altă 
dată! Gândeşte ca un om încercat. 

— Asta nu-mi înapoiază scrisoarea, reluă Kin-Fo. Absurda 
mea scrisoare! Mărturisesc fără ruşine că nu voi avea 
linişte până ce n-o voi arde şi nu-i voi vedea cenuşa 
împrăştiată de vânturi. 

— Chiar ţii aşa de mult la scrisoarea ta? întrebă Wang. 

— Sigur că da, răspunse Kin-Fo. Vei avea cruzimea s-o 
păstrezi drept garanţie împotriva revenirii nebuniei mele? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Ei bine, dragul meu elev, există o piedică în calea 
îndeplinirii dorinţei tale şi nu vine, din nefericire, din partea 
mea. Nici eu, nici Lao-Sen n-o mai avem... 

— N-o mai aveţi? 

— Nu. 

— Aţi distrus-o? 

— Vai, nu! 

— Aţi făcut imprudenta să i-o daţi altuia? 

— Da. 

— Cui? Cui? întrebă agitat Kin-Fo, care nu mai suporta. 
Cui? 

— Cuiva care a ţinut să ţi-o aducă personal. 

În momentul acela, încântătoarea Le-U, ce stătuse ascunsă 
după un paravan şi urmărise în întregime scena, se ivi 
ţinând vestita scrisoare cu degetele ei micuţe şi agitând-o 
provocator. 

Kin-Fo îşi deschise braţele spre ea. 

— Nu încă! Mai ai puţină răbdare! îi spuse amabila femeie, 
prefăcându-se că se retrage în spatele paravanului. în 


primul rând afacerile, înțeleptul meu soţ! 

Îi arătă scrisoarea. 

— Micul meu frate îşi recunoaşte opera? 

— Dacă o recunosc? Cine altul decât mine ar fi scris ceva 
atât de necugetat? 

— Ei bine, înainte de orice, spuse Le-U, după cum ţi-ai 
mărturisit legitima dorinţă, rupe-o, arde-o, distruge-o. Să 
nu rămână nimic din acel Kin-Fo care a scris-o! 

— Fie! zise Kin-Fo, apropiind-o de o lumânare. Acum, 
inimioara mea scumpă, lasă-1 pe soţul tău să-şi îmbrăţişeze 
cu dragoste soţia şi să o roage să prezideze ospăţul acesta 
fericit. Mă simt dispus să-l onorez! 

— Ca şi noi! strigară cei cinci invitaţi. Când lucrurile merg 
bine, ţi-e tare foame! 

Câteva zile mai târziu, ridicându-se interdicţia imperială, 
avea loc căsătoria. Cei doi soţi se iubeau! Aveau să se 
iubească întotdeauna! Mii de clipe fericite îi aşteptau în 
viaţă! 

Ca să vezi aşa ceva, trebuie să mergi în China! 


SFÂRŞIT