DK Bizemont — Universul Lui Edgar Cayce 03

Dorothee Koechlin de Bizemont 


Universul lui Edgar Cayce 
III 


Mulţumiri 


Sub formă de introducere 

Cititorii şi cititoarele mă tot întreabă ce s-a 
întâmplat cu „muvianul“, altfel spus fiul meu Gil care, 
la vârsta de cinci ani, îşi amintea de o viaţă din 
Lemuria. Am povestit despre reminiscenţele păstrate 
de el dintr-o civilizaţie dispărută, în L'Astro/ogie 
Kkarmique / Astrologia karmică. 

De atunci, mi se vorbeşte într-una despre fostul 
„mare inginer din ţara Mu”. Toată lumea mă întreabă 
cum îşi foloseşte capacităţile şi cum o mai duce. Ei da, 
este zdravăn ca Pont-Neuf (care, aşa cum nu arată 
numele, este o entitate foarte bătrână). Aşadar, 
„muvianul” meu, care este întotdeauna foarte calm, şi- 
a dat concursul la acest al treilea volum. Mi-a fost de 
mare folos: vă daţi seama - când ai supravieţuit năruirii 
Lemuriei, Atlantidei care a sărit în aer, devastării 
Greciei de către Paul Emil şi pârjolului de la Marea 
Bibliotecă din Alexandria... nimic nu te mai mişcă! Cu 
înţelepciunea blazată a sufletelor foarte vechi, care au 
văzut multe, „muvianul” a recitit manuscrisul acestei 
lucrări - prima versiune, ilizibilă. „Sentenţios şi 
alambicat” - a fost verdictul său. Avea dreptate: exact 
aşa apare textul lui Cayce în original, întrucât este 
vorba de transcrierea unui discurs spontan. 
Comunicarea scrisă şi comunicarea vorbită, cum ştie 


oricine, nu funcţionează după aceleaşi ritmuri: ceea ce 
face ca limba vorbită să fie convingătoare este 
încărcătura emoţională degajată din intonaţii, gesturi, 
priviri. Or, textele lui Cayce, nefiind înregistrate pe 
magnetofon, au fost lipsite de relief prin stenografiere 
şi sunt într-adevăr „sentenţioase şi alambicate” pentru 
urechile europene. „Muvianul” a avut dreptate: Cayce, 
ca să fie respectat de concetăţenii săi, vorbea pe limba 
lor. Împănat cu citate biblice, plin de adevăruri 
primordiale, asortat cu repetiţii grase, discursul lui 
Cayce pare să se adreseze unei adunături de cowboy 
cu urechile înfundate! Chestiune de stil de comunicare, 
propriu fiecărui grup uman... Există şi un fenomen 
general care se verifică în toate ţările şi în toate 
epocile: marea majoritate a clarvăzătorilor nu se poate 
exprima clar. Am citit sute de retranscrieri de 
clarviziuni - este întotdeauna aceeaşi încâlceală. 
Exprimarea logică, măsurată, exactă nu i se potriveşte 
clarvăzătorului. Astrologia ne ajută să înţelegem de ce: 
gazetăria este guvernată de un semn mercurian rapid, 
Gemenii. Editarea este guvernată de un semn 
mercurian lent, Fecioara. Acestea sunt două semne 
extrem de raţionale. De cealaltă parte - în opoziţie! - 
clarvăzătorul este guvernat de semnul intuitiv, vag, 
fluid, al Peştilor; vindecătorul, de către un alt semn 
intuitiv: Săgetătorul. Comunicarea logică - mercuriană - 
înăbuşă comunicarea intuitivă a Peştilor şi a 
Săgetătorului. Cayce, bineînţeles, ca mulţi clarvăzători 
mari, avea Soarele în Peşti! (A se vedea tema sa în 
L'Astrologie karmique d'Edgar Cayce / Astrologia 
karmică a lui Edgar Cayce). Traducându-l, sunt obligată 
deci să „îl repun în careu”, adică să-i găsesc mesajului 
o exprimare logică, metodică, în modul nostru 
european. încă foarte marcați de simetria greacă, 


simţim încă puternic nevoia de ordine riguroasă, care 
se exprimă prin gramatica noastră. „Claritatea 
franceză”, rodul unei discipline exacte, lipseşte în 
general din textele clarvăzătorilor - şi mai ales din 
lecturile lui Cayce. Ea lipseşte adeseori şi din textele 
americane. Trebuie deci să scoatem mesajul din 
ambalaj. Şi în acest sens, „muvianul” meu m-a ajutat 
considerabil. Cu privirea de laser a tinerelor „suflete 
vechi” reîncarnate în copii atomici, mi-a curăţat textul 
cu un umor devastator. Datorită acestui lucru, poate 
veţi găsi că textul este, în fine, comestibil! 

Dar, oricum, n-aş fi putut face nimic bun fără 
Arielle. Arielle Fonroget este zâna bună care veghează 
asupra manuscriselor mele încă din faşă. Nu numai că 
le scutură (cu varga înţelepciunii), dar le şi comentează 
şi-mi dă întotdeauna un sfat judecat. Arielle, ca şi fiul 
meu Gil şi toţi colaboratorii mei, este şi ea un suflet 
vechi care ştie multe... (Sufletele tinere mă agasează, 
sunt nişte brute! încă n-au găsit în experienţele 
terestre înţelepciunea de a ghici totul!) Aceste suflete 
vechi sunt în general marcate de Saturn - stăpânul 
Timpului - şi de Capricorn, simbolul arhitecţilor. 

Fie ca Arielle să-şi primească răsplata pentru 
răbdare, competenţa infailibilă, fidelitatea atât de rară! 

Mai am doi complici: Denise Fouin şi Patricia 
Bornic. Ele mă încurajează şi mă susţin neîncetat. Zi de 
zi, ele încearcă să-mi curețe drumul de obstacole; se 
ocupă de popularizarea lui Cayce prin mijloacele de 
informare - care, putem spune astfel, la început n-au 
fost deloc favorabile unei filosofii spirituale ca aceasta! 
Dacă le-aş spune cititorilor mei bruftuielile al căror 
obiect am fost în mod constant Denise, Patricia şi eu, 
ar fi foarte miraţi. A trebuit să înfruntăm zidul berlinez 
al dispreţului. Astăzi acest zid (ca şi celălalt) s-a năruit: 


unii ziarişti îndrăznesc, în fine, să meargă în sensul 
Istoriei (acum, când e mai puţin riscant!...). Bineînţeles 
că „marele bazar al Noii Ere” (Cum titra Le Canard 
Enchaine, într-un număr bine informat!) oferă 
publicului un  tutti-frutti de valori sigure şi de 
escrocherii. Dar nu-i cinstit să le amesteci. A deschide 
ochii publicului francez, a-l învăţa să distingă aurul de 
pleavă nu este o treabă uşoară! Eşti lovit peste 
degete... Denise şi Patricia au un curaj grozav - ca 
Tanneguy de Petiville, înhămat şi el la această muncă, 
atrăgându-şi stima generală. 

M-au ajutat mult şi alţi oameni bine intenţionaţi şi 
buni sfătuitori, ca Madeleine de Solliers, care nu se 
teme să mă susţină; verişoara mea, Madelaine Fabre- 
Koechlin, care a făcut o foarte fină lectură critică a 
capitolului al doilea; Cathy Maryan-Green, care a recitit 
totul cu ochiul său de profesionistă, expertă în 
comunicare; Beatrice Luccisano care mi-a dat sugestii 
pertinente şi în care am mare încredere; Janos Molnar 
de Parno, care m-a ajutat să-l fac cunoscut pe Edgar 
Cayce în Belgia. 


Glasul copacilor 

Copacii influenţează inspiraţia scriitorului? a fost 
întrebat Cayce. El a răspuns: Da, o influențează! La 
dumneata şi la majoritatea oamenilor... (Lectura 943- 
13, pe care am tradus-o în Edgar Cayce: vindecarea 
prin muzică). lată de ce ne imaginăm întotdeauna 
scriitorii sub un cocotier (pe ţărmul unei lagune 
albastre!). Ca să mă conformez imaginii de marcă, am 
scris deci mult sub copaci. Eric şi Marguerite de Mevius 
mi-au împrumutat salcia lor centenară, de pe malul 
eleşteului. Frances Pellenc, Jean-Noel şi Francine 
Turcat, castanii lor din strada Gabriel, în Paris (pe 


malurile Senei!). Jaqueline Beau de Lomenie îmi putea 
oferi chiar un bananier, pe ţărmul Atlanticului, în insula 
Oleron: cum eram mult mai aproape de cocotierul de 
serviciu, mi-am scris acolo cele mai bune pagini. Luc şi 
Michele Bourcoud aveau şi ei un palmier în grădina din 
Lausanne... Dar când am ajuns, iarna îl îngheţase! Asta 
nu m-a împiedicat să lucrez pe malul lacului Leman, 
unde spiritele apei, foarte active, au inspirat deja 
atâţia scriitori. La Gstaad, în munţi, Elizabeth Reuteler 
şi Monique Isola mi-au împrumutat brazii lor - aceştia 
sunt copaci foarte gureşi, care au multe poveşti de 
spus (ca aceia din pădurea vieneză, cărora Johan 
Strauss le-a tălmăcit spusele). 

Între timp am descoperit la Paris un hotel mic şi 
vechi, cu vedere spre o grădină interioară. Domnul 
Janin, proprietarul, ajutat de Helene Cherruy, veghea 
cu dragoste asupra unicului copac al locului: un „arțar 
sicomor fals”, care adăpostea zeci de păsări 
cântătoare. („Avem cu mierlele un contract de muncă”, 
îmi spune el, „le hrănim şi ele cântă pentru clienţii 
noştri”). Mierlele de la hotelul Varenne au cântat mult 
pentru mine!... În fine, alţi prieteni foarte credincioşi, 
Bertrand şi Roselyne de Guillebon, mi-au împrumutat o 
pădure întreagă pentru meditaţie: în Jura, pe malul 
râului Loue, unde spiritele Naturii sunt încă foarte 
active (este puţină lume acolo şi nu e deloc beton!). 
Mulţi dintre prietenii şi prietenele mele foarte 
apropiate au crezut în filosofia lui Cayce şi m-au 
susţinut: amiralul Kerros şi soţia sa Anne, care m-au 
ajutat să fotocopiez „lecturile” lui Cayce la Virginia 
Beach; Genevieve Galliford, consulul Franţei acolo şi 
prietena mereu credincioasă. Şi toţi cei a căror 
simpatie activă mi-a permis să merg mai departe pe 
această cale de pionier - destul de dificilă deci, prin 


forţa împrejurărilor: Madeleine Fattal, Simone Brousse, 
Jacques  Masson-Deblaize, Dominique Bruneau- 
Laborde, Jean-Yves Mock, Catherine Dreyfus Soguel, 
Michel Buthaud, Jean-Baptiste Trouplin, care urmăreşte 
cu atenţie tirajele cărţilor mele la Robert Laffont, 
încurajându-mă cu prietenie. (In materie de editare 
poţi întotdeauna să vezi paharul jumătate plin sau 
jumătate gol; anumiţi editori spun autorilor pe care-i 
publică: „Treizeci de mii de exemplare? Puțin, ne-aţi 
dezamăgit!” Alţii: „Treizeci de mii? Bravo, continuaţi, 
vom merge până la o sută de mii!”) N-aş vrea să trec 
cu vederea alţi prieteni apropiaţi: Hugues de Bonardi, 
Patrick Mazery, Dr. Gerard Pilloud, vărul meu Pierre de 
Bizemont, Dominique Bourlet, Louis şi Pomme Viel, Dr. 
Cyrille Blum, Patricia Delorme, Jean Mezy, Guy 
Deschars şi Simone Caillot-Nail, Catherine Lardet, Alix 
Hussain, Yvane Guichaoua, Guy Dhorbait, Marie-France 
de Rose, Gerard şi Claude Metrailler, Verena Moser... 
M-au ajutat atâta încât nu ştiu cum să le mulţumesc. 
Toţi aceia şi toate acelea pe care le-am citat au un 
punct comun surprinzător: sunt oameni care au rarul 
curaj de a susţine un mod de gândire care este încă 
dezaprobată de Universitate! 

Printre ei, editorul meu Robert Laffont: „Sunt mai 
bine de douăzeci de ani, îmi spune el, de când îl 
cunosc pe Edgar Cayce. Cayce este robust, este sigur! 
Şi iată mai bine de douăzeci de ani de când caut pe 
cineva care să-mi facă o carte tematică, adică o carte 
de sinteză care să prezinte publicului nostru diversele 
teme ale operei sale”. l-am oferit un fel de „tacâm 
complet” într-un singur volum, care cuprindea mai 
multe aspecte: aspectul terapeutic al gândirii cayciene 
(medicina holistică), aspectul filosofic (Legea lui Unul şi 
aplicaţiile sale), viziunea sa istorică (reîncarnarea, 


cheie a Istoriei) şi, în fine, subiectul său favorit: 
dezvoltarea metodică a facultăţilor psi. 

Lucrarea apărută sub titlul Universul lui Edgar 
Cayce a avut succes şi cititorii şi cititoarele mele au 
cerut un al doilea volum. Şi iată, în fine, volumul al 
treilea, tot pentru a răspunde solicitărilor din ce în ce 
mai numeroase. Urmând aceeaşi linie, el cuprinde: 

1. o parte de Filosofie, care tratează un subiect 
extrem de nou şi totuşi foarte vechi: „spiritele Naturii”. 

2. o parte de Istorie (Istoria „psi”' care integrează 
reîncarnarea), despre lecturile lui Cayce despre Franţa, 
Elveţia, Alsacia şi Lorena, pe care nimeni nu le-a 
studiat până acum; 

3. o parte de Sănătate (funcţia terapeutică a 
alimentelor). 


PARTEA | 


Edgar Cayce şi Spiritele Naturii 

Edgar Cayce mă surprinde neîncetat! Felul său de 
a preface vechiul în nou... De a ni-l servi iarăşi, făcând 
din el Noua Eră! 

„Spiritele Naturii” de exemplu. Bineînţeles că nu 
le-a inventat. Erau pâinea de toate zilele a strămoşilor 
noştri gali. Dar toate s-au dus odată cu vrăjitorul Merlin 
şi Pădurea Brocéliande. 

Or, iată-l pe Edgar al nostru venind cu ideea că 
totul este adevărat! Că trebuie să credem în zâne. 
Unora le va veni greu să-l urmeze. Am printre prietenii 
mei oameni raţionali, care îmi spun: „Profetul tău din 
Virginia Beach este un guru nebun! Ce spune el este 
lipsit de sens!” 

Şi apoi lunile, anii trec şi evenimentele (care chiar 
se înlănţuie într-un mod irațional!) îi dau dreptate lui 


Cayce. Un mic exemplu: acest faimos Război din Golf. 
Când am tradus lectura 3876-28 (pe care o puteţi citi 
în Les Propheties d'Edgar Cayce / Profeţiile lui Edgar 
Cayce, p. 261, „Jai Lu”) unde Cayce anunţa „că vor 
izbucni războaie în această perioadă” şi că trebuia „să 
supraveghem Golful”, nu vedeam de ce. Pentru mine, 
Golful Persic era roz... Or, profeția s-a dovedit exactă. 

Un alt exemplu: Atlantida. Cayce a fost printre 
primii care au anunţat revenirea ei, totodată în plan 
cultural şi în plan geografic. Dacă ultimul punct nu s-a 
confirmat încă (nu s-a găsit încă dovada fizică 
indiscutabilă a existenţei Poseidiei - exceptând foarte 
misteriosul zid din Bimini (cf. Edgar Cayce, /Atlantide 
at la Grande Pyramide, de William Fix pe care am 
adaptat-o pentru Editions du Rocher.), pe plan cultural 
s-a văzut deja cu prisosinţă. Există o revenire în forţă a 
Atlantidei, toată lumea vorbeşte de ea! In numărul 
„special Noua Eră” din Canard Enchaine, despre care 
am vorbit deja, un capitol se intitulează (cu 
pertinenţă!): 

„Atlantida, un continent care nu e pierdut pentru 
toată lumea”, făcând aluzie la exploatarea fără jenă a 
acestei teme de către anumite mijloace de informare 
(vulturi care devoră fără ruşine lecturile lui Cayce... în 
traducerea mea!) 

„Profetul nebun” din Virginia Beach presimţise 
deci perfect ce avea să tulbure spiritele la şaptezeci de 
ani după moartea sa. (lar în privinţa Atlantidei, este 
abia începutul!) Marele public, ca şi universitarii, nu va 
putea să-şi astupe la nesfârşit urechile la anumite 
melodii. O şansă pentru Cayce: Inchiziția nu-i mai arde 
pe profeţi, nici pe clarvăzători, pe chiori, pe cocoşaţi, 
pe şchiopi, pe saşii, pe sterpi şi alţi sărmani cu 'b' 


(toate aceste cuvinte încep în limba franceză cu litera 
'b', n.tr.), despre care se credea că behăie cu Belzebut! 


Spiritele Naturii sunt pretutindeni 

Unii dintre cititorii mei vor întreba: „Spiritele 
Naturii”? Ce înseamnă? 

Expresia cuprinde în general toate aceste 
„manifestări” insolite, aceste „personaje” mai mult sau 
mai puţin mitice, numite la ţară: zâne, vârcolaci (în 
Bretania,  nitr.), elfi, gnomi, ghibelini, arătări, 
salamandre... inclusiv toţi cei care-i vizitau pe greci şi 
latini (mult mai cunoscători decât noi): nimfe, ondine, 
naiade, tritoni, driade, fauni, satiri etc., despre care voi 
avea ocazia să vorbesc din nou mai detaliat, ceva mai 
departe. 

In lectura de mai jos („Lecturile” lui Edgar Cayce 
sunt consultaţiile mediumnice pe care le acorda 
pacienţilor săi, în timp ce se afla în stare de transă. 
Aceste lecturi - au fost peste 12.250 - sunt o 
inepuizabilă sursă de informaţii pe toate temele: 
medicină, psihologie, istorie, ştiinţe fizice şi umane 
etc.), Cayce vorbeşte de un bărbat care era în legătură 
cu Zzânele, în Scoţia. In această ţară, ca şi în Irlanda, 
Ţara Galilor, Cornwall (şi la noi, în Bretania, 
Auvergne...) tradiţia celtică de respectare a lumii 
zânelor a durat mai mult; învăţătura druizilor despre 
spiritele Naturii n-a fost uitată aici: 

Inaintea acestei vieţi entitatea trăia în ţara 
scoțiană (...) Era cineva foarte priceput în colaborarea 
cu lumea nevăzută, cu energiile elementare. El era în 
legătură cu zânele, cu toate aceste fiinţe care nu se 
exprimă sub o formă materială şi pe care numai cel 
branşaţi la Infinit le pot zări. (Lectura 2547-1). 


Entitatea - the entity, cum spune Cayce -, este 
acel băieţel de unsprezece ani despre care am vorbit 
deja în Profețiile lui Edgar Cayce. În mai multe rânduri 
el îşi anunţase părinţii de venirea unui ciclon, înainte 
să-l fi detectat cineva (se ştie că cicloanele sunt 
pacostea coastelor tropicale, mai ales a acelora din 
sud-estul Statelor Unite). 

Cayce, în lectura respectivă, vorbeşte de 
caracteristicile neobişnuite ale acelui copil, un „suflet 
vechi” cu totul de excepţie, pentru că fusese 
personajul biblic Noe într-o viaţă anterioară. El mai 
spune părinţilor săi: Ş 

Să nu-i puneţi NICIODATA întrebări despre sursa 
informaţiilor sale! 

„„Căci copilul află aceste lucruri de la spiritele 
Naturii şi ar putea să-l sperie obligaţia de a explica. 
Cum va spune Cayce în privinţa propriilor sale amintiri 
din copilărie: 

Sunt experienţe esenţiale pentru mine şi care au 
un caracter prea sacru ca să pot vorbi despre ele. Ar 
părea un sacrilegiu.. 

Ceea ce nu-l împiedică pe Cayce să le recomande 
părinţilor: Nu-i dați impresia că este deosebit de 
ceilalți. (Aceeaşi lectură) 

Spiritele Naturii aparţin folclorului din toate ţările 
şi nu numai în lumea celtă de care am ţinut, în „Galia 
împădurită”, Insulele Britanice, pădurile adânci ale 
Germaniei şi fiordurile scandinave... De exemplu, în 
zona musulmană, oamenii cred în „dijnuni”, termen 
general care cuprinde toate felurile de entităţi 
invizibile, de la fantomele umane şi animale până la 
spiriduşi. „Un djinn mi-a intrat în tractor”, spunea un 
muncitor marocan patronului său, explicând pana 
mecanică. Directorul exploatării agricole respective, 


universitar parizian absolvent al Normalei Superioare, 
îmi povestea acest lucru ca pe un exemplu tipic al 
„gândirii prelogice” care afecta popoarele din lumea a 
treia în general şi pe berberii marocani în special. 
Astăzi îmi spun că nu prin cuvinte savante putem 
explica lucrurile şi că credinţa în „djnuni” nu este, 
desigur, răspunzătoare - cum se susţine în strada 
d'Ulm - de înapoierea tehnologică a Maghrebului. 

La drept vorbind, este ceva universal. Dacă 
creştinismul (sau cel puţin interpretarea sa stângace) 
s-a străduit să dezrădăcineze credinţa în aceste spirite, 
n-a reuşit niciodată complet. La noi la ţară, acum o 
sută de ani, se vorbea încă de zâne... Şi chiar în 
copilăria mea în Bretania (era după război), bunicile 
credeau încă în ele. Seara se spuneau multe poveşti 
despre oameni care văzuseră vârcolaci, zâne, spiriduşi. 
Pentru mine, pe atunci o fetiţă, era cu totul firesc. Ştiu 
că m-am jucat cu ei - dar un fel de cenzură a memoriei 
(datorată anilor de universitate?) mă împiedică să 
regăsesc imaginile lor precise. Păstrez numai o 
senzaţie foarte puternică de amintire, într-o grădină 
fermecată, spre golful Morbihan. Ceea ce făcea ca 
grădina să fie „fermecată” erau tocmai aceste 
prezenţe magice. Spre şapte sau opt ani, îmi amintesc 
că am plâns de indignare citind o carte abominabilă, 
care spunea că nu există zâne! 

Una dintre marile mele bucurii, explorând lecturile 
lui Edgar Cayce, a fost să descopăr că şi el credea în 
existenţa acestor fiinţe „invizibile“. Sunt sigură că 
mulţi dintre cititorii mei au avut experienţe despre care 
nu îndrăznesc să vorbească nimănui. Vor fi foarte 
fericiţi să constate că nu sunt pe atât de nebuni pe cât 
li s-a spus... 

Domnule Cayce, ce sunt „spiriduşii“? 


- Sunt entităţi care n-au intrat într-o formă 
materială; vi s-au manifestat deja şi, uneori, se mai 
manifestă în faţa dumneavoastră! (Lectura 1265-3) 


Un popor mărunt, precis şi organizat 

Cum spun englezii, the little People („poporul 
mărunt”), astfel sunt spiritele Naturii, pretutindeni 
răspândite pe planetă. 

Pentru cei care nu le cunosc, totul e foarte vag: 
spiriduşi, elfi, zâne, intră toţi în aceeaşi oală. Lămuriţi- 
vă: nu oricine face orice în această lume măruntă care, 
pentru că este invizibilă, nu este mai puţin organizată. 

Mai întâi, se ştie - Tradiţia o spune! - că aceste 
spirite au domenii de acţiune foarte diferite; formele 
lor sunt adaptate elementului în care trăiesc: 

- zânele şi elfii, ca şi silfii, trăiesc în elementul Aer, 

- gnomii, spiriduşii în elementul Pământ, 

- ondinele, nimfele în elementul Apă, 

- salamandrele în elementul Foc. 

Cum spune Cayce: 

Gnomii, spiriduşii, zânele, vârcolacii nu sunt 
„elementali”. Sunt entităţi făcute din elemente care 
sunt, ca entităţi, la fel de exact definite ca şi fiinţele 
umane care trăiesc în lumea materială. (Lectura 1265- 
3) Elementalii de care vorbeşte Cayce desemnează 
curenţi vibratorii, „emanaţii” de vibrații 
nepersonalizate. |In anumite locuri,  „emanaţiile 
astralului inferior” sunt acumulări de unde grele, cu 
vibrații foarte joase, provenite din emoţiile şi actele 
distrugătoare. De exemplu, într-o casă pătată de o 
crimă, aerul respirat, pereţii, mobilele sunt impregnate 
de negativism. Nu este vorba de fiinţe propriu-zise, de 
„entităţi”, cum spune Cayce, ci de acumulări vibratorii. 
Roger de Lafforest (despre care voi vorbi din nou mai 


departe) a contribuit mult la cunoaşterea acestor 
fenomene şi a dat astfel de exemple în cărţile sale (cea 
mai bună, un best-seller care îşi merită acest nume, a 
apărut la Laffont, cu titlul Ces maisons qui tuent / 
Casele care ucid). El dezvăluie tehnici care curăţă 
aceste emanaţii şi pe care Louis Viel le foloseşte în 
geobiologie pentru a alina viaţa cotidiană a celor vii, 
perturbată de astfel de case negative. A nu se 
confunda cu cele patru elemente, Apă, Pământ, Foc, 
Aer, forme sub care se prezintă moleculele de materie 
din care este făcută viaţa terestră. 

In lectura de mai sus, Cayce afirmă deci că 
„Spiritele Naturii” sunt făcute din aceeaşi materie ca şi 
noi, adică din cele patru elemente, fiind însă 
structurate după un mod vibratoriu diferit. 

lată un text foarte interesant, datorat lui Sir 
Arthur Conan Doyle (despre care vom mai vorbi), care 
încearcă să explice într-un mod ştiinţific existenţa unei 
lumi „invizibile” pentru ochii noştri: 

„Minţii umane îi vine greu să accepte (...) 
existenţa, la suprafaţa acestei planete, a unei populaţii 
poate la fel de numeroasă ca şi rasa umană, care îşi 
desfăşoară strania activitate în felul său, despărțită de 
noi doar printr-un nivel vibratoriu diferit. Căci noi nu 
vedem obiectele decât în limitele culorilor spectrului 
nostru, în timp ce dincolo de el există infinite vibrații 
colorate, pe care nu le putem vedea (Dincolo de 
infraroşu şi de ultraviolet.). Dacă vom concepe că 
poate exista o rasă de fiinţe alcătuite din materie, ale 
căror unde prea scurte sau prea lungi nu pot, din acest 
motiv, să fie percepute de noi, aceste fiinţe rămân 
invizibile pentru noi - exceptând cazul când am putea 
să intrăm pe aceeaşi lungime de undă - sau s-o 
adaptăm lungimii noastre. Exact acest lucru înseamnă, 


de altfel, mediumnitatea: mediumul este capabil să-şi 
modifice vibraţiile, intrând pe alte lungimi de undă”. 

Această justificare printr-o diferenţă de nivel 
vibratoriu este foarte modernă; şi totuşi este scrisă în 
1922, perioadă când, cu excepţia câtorva pionieri, 
materia era văzută doar ca o suprapunere de 
corpusculi, neglijând faptul că fiecare dintre aceştia 
este în mod constant animat de o mişcare vibratorie, o 
undă. Căci totul este vibrație, spune Cayce (Cf. 
lecturile lui Cayce, pe care le-am tradus, despre 
fenomenele vibratorii, în Edgar Cayce, vindecarea prin 
muzică,  Rocher.). Lungimea de undă care 
caracterizează nivelul vibratoriu determină deci starea 
materială a oricărui fenomen, a oricărui obiect, a 
oricărei fiinţe vizibile sau invizibile. Acest text al lui Sir 
Arthur Conan Doyle este extras din introducerea la 
celebra sa lucrare: The Coming of the Fairies | Venirea 
zânelor, despre care vom vorbi acum. 


Zânele se întorc 

The Coming of the Fairies: titlul acestei cărți- 
eveniment a lui Sir Arthur Conan Doyle capătă astăzi, 
la şaptezeci de ani de la apariţie, un sens profetic: am 
putea s-o traducem mai exact prin /ntoarcerea 
Zânelor. Ele se întorc în cultura noastră, de unde au 
fost alungate în ultimul secol, de către Universitate... 

Una din cititoarele lui Cayce, ştiind că el se jucase 
cu zânele când era copil, a vrut să ştie mai mult. lată 
scrisoarea sa, scrisă în 1933: 

„Dragă domnule Cayce, 

Fiica mea mai mare, pentru care aţi dat lectura 
2144, m-a rugat să vă pun întrebări despre un 
domeniu pe care, cred, îl cunoaşteţi bine. În urmă cu 
câtva timp, într-una din scrisorile dumneavoastră, mi- 


aţi spus că oamenii vă considerau un copil ciudat, 
pentru că vorbeaţi despre tovarăşi de joacă invizibili 
(...). Or, fiica mea a adus de la bibliotecă o carte a lui 
Sir Arthur Conan Doyle, intitulată The Coming of the 
Fairies (Ed. Hodder Stoughton, Londra, prima ediţie în 
1922. Pentru aceia dintre cititorii mei care pot citi în 
limba engleză, această carte este uşor de găsit, 
întrucât a cunoscut un imens succes şi numeroase 
reeditări.). Această carte conţine fotografii de zâne şi 
oameni care le-au văzut, ca şi descrierile lor. Aceşti 
oameni erau în majoritate mediumi, cred. Dacă aveţi 
timp să-mi scrieţi şi vă interesează, aş vrea să-mi 
povestiţi câteva din experienţele dumneavoastră pe 
această temă”. (Dosar de lecturi 464) 


Fotografiile din Cottingley 

Această carte despre care vorbeşte 
corespondenta lui Cayce a făcut mare vâlvă când a 
apărut în Anglia. A stârnit polemici enorme: 
incredibilele fotografii cu zâne care apăreau acolo erau 
trucate? Acele siluete transparente, care apăreau 
peste frunzele copacilor, erau „adevărate” sau numai 
rezultatul unui trucaj iscusit? Sir Arthur Conan Doyle, 
cea mai înaltă autoritate engleză din epocă în materie 
de parapsihologie, a cercetat la faţa locului. ŞI 
ajunsese la concluzia că totul era adevărat. Publicase 
deci aceste fotografii însoţite de comentariile sale şi 
rezultatul anchetei întreprinse. Aceasta este cartea - 
extraordinară! - despre care vorbeşte corespondenta 
lui Cayce. 

Am citit-o eu însămi cu o uimire imensă. Imediat 
am avut „şocul”, convingerea interioară că aceste 
fotografii erau autentice. Şi încă nu citisem, la Fundaţia 
Cayce, decât o «ediţie foarte recentă, foarte 


„cenzurată”. Când prietenul meu Hugo de Bonardi mi-a 
împrumutat prima ediție, care conţinea mărturii 
directe, chiar mult mai fantastice, mie mi-a fost 
limpede: era ADEVARAT. Cele două fetiţe, care 
pretindeau că văzuseră zânele şi s-au jucat cu ele, nu 
minţeau! (Se poate vedea pe fotografiile alb-negru că 
aceste fetite aveau o aură foarte frumoasă... 
nicidecum aura minciunii). 

Ele se numeau Elsie şi Frances, erau verişoare şi 
locuiau în Cottingley, în satul Yorkshire, în nordul 
Angliei. De ani de zile povesteau părinţilor că se jucau 
cu zânele într-o vâlcea din spatele casei. Până aici, 
nimic anormal pentru nişte fetiţele englezoaice: în 
Anglia, copiii sunt lăsaţi să creadă în zâne, 
considerându-se că este bine... Şi, urcând spre Scoţia 
şi Ţara Galilor, găsim tot mai mulţi oameni mari care-şi 
mărturisesc, fără falsă ruşine, credinţa în zâne! Acolo, 
toată lumea cunoaşte pe cineva care a văzut una (cel 
puţin)! 

Când aveam şase ani, locuiam la Cairo, în Egipt, 
unde părinţii mă înscriseseră la o şcoală englezească. 
Şi acolo, best-sellerul care a bătut toate recordurile 
lecturilor în clasele mici era o bandă desenată despre 
aventurile... unei zâne! Copiii coloniei engleze din Cairo 
trăiau în aşteptarea poştaşului care le aducea, în 
fiecare lună, banda desenată cu elfi... La fel de 
interesantă pentru ei ca şi Tintin, Asterix şi Snoopy 
laolaltă (lucru care nu poate fi imaginat în grădinițele 
din Franţa!). În civilizaţia engleză, interesul pentru 
zâne nu dispare nicicum odată cu copilăria: între 
cititorii cărţii Stăpânul Inelelor (The Lord of the rings), 
se numără o majoritate de adulţi încrezători... 

Într-o zi, domnul Wright, tatăl lui Elsie, una din 
„adolescentele” istoriei noastre, aduce acasă o cutie 


magică: un aparat de fotografiat! Elsie, încăpăţânată 
ca un măgăruş, îl cicăleşte în fiecare zi pe tăticul iubit: 
„Dă-ne aparatul să le fotografiem pe prietenele 
noastre, zânele!” Tăticul este sceptic, dar, băiat bun, 
sfârşeşte prin a încredința preţiosul aparat celor două 
fete, împreună cu o placă (încă nu existau pelicule pe 
atunci). Fetele au plecat încântate şi s-au întors seara, 
sărind ca nişte purici: zânele veniseră ia întâlnire! Li s- 
a făcut o fotografie! Tăticul cel iubit, puţin sceptic, nu 
se grăbeşte; trec zece luni până. la developarea plăcii. 
Apoi, într-o zi, se hotărăşte. Şi iată şocul: pe fotografie, 
apar siluetele zânelor dansând în jurul lui Frances. 
Siderat, domnul Wright arată fotografia rudelor şi 
vecinilor. Unii cred că este trucată. Vorbeşte cu 
fotograful local care este categoric: „Această 
fotografie, domnule, este autentică: vă imaginaţi că nu 
dispunem la ora actuală de mijloacele tehnice pentru a 
face un asemenea trucaj! „ Tăticul se întoarce acasă 
din ce în ce mai perplex - şi dă din nou aparatul fetelor, 
cu un teanc de plăci de această dată. Noi fotografii de 
zâne, reuşite... Şi în acest moment a intervenit Sir 
Arthur Conan Doyle. El află, de la o prietenă a 
verişoarei tăticului, de existenţa acestor fotografii. 
Face cercetări... Face expertiza fotografiilor în cele mai 
bune laboratoare din Londra - care, în unanimitate, îl 
înştiinţează că nu este nici urmă de trucaj. Atunci îşi 
publică ancheta şi este un succes imens în toată 
Anglia. În vremea aceea, Sir Arthur Conan Doyle era 
extrem de celebru ca scriitor şi, totodată, ca fondator 
al faimoasei Societăţi de studii spiritualiste. Dar nu 
este numai această celebritate, este şi „scoop”-ul 
(reportaj senzaţional publicat înaintea altor ziare, nitr.): 
este primul reportaj despre zânele care au consimţit, în 


fine, să se lase intervievate... şi fotografiate, negru pe 
alb! 

Apoi anii frec, fetiţele cresc şi, ca întotdeauna, 
sunt persecutate. Ele şi familiile lor nu mai doresc 
decât un singur lucru: să fie uitate! Cartea cunoaşte un 
număr imens de reeditări, din ce în ce mai insipide, 
curățate puţin câte puţin de cea mai mare parte a 
detaliilor „trăite”. 

Unii critică vehement fotografiile aducând ca 
argument faptul că zânele pe care le vedem acolo au 
„O înfăţişare modernă” Şi este adevărat, ele sunt foarte 
elegante, în stilul parizian al anilor douăzeci! (Pe când 
Elsie şi Frances sunt încotoşmănate în haine fără formă 
şi stil, ca două adolescente provinciale din vremea lor). 

Chiar este imposibil ca zânele să apară ca un 
miracol de eleganţă modernă? Este aceasta dovada 
unei imposturi? De ce ar fi avut ele o costumaţie din 
altă epocă? Maurice Magre, care a studiat mult această 
chestiune, răspunde: 

„Spiritele Naturii (...) iau înfăţişarea oamenilor pe 
care obişnuiesc să-i vadă. Legendele îi reprezintă pe 
spiriduşi (kobold,  spiriduşi din Germania, nitr.) 
îmbrăcaţi într-un veşmânt maron cu glugă, asemănător 
hainelor purtate de ţărani în Evul Mediu. Zânele apar 
ca tânăra fată din sat sau de la castel. Dacă sufletul 
unui copac, învingându-şi firea sfielnică, ar îndrăzni să 
iasă astăzi din învelişul scoarţei sale, ar avea desigur 
mănuşi şi ochelari de automobilist!” (La Cle des choses 
cachees / Cheia lucrurilor ascunse, Fasquelle, p. 51) 

Cayce va spune mai târziu: 

Şi mă veţi întreba cum erau îmbrăcaţi. Păi, erau 
băieţei şi fetiţe. Sunt incapabil să vă descriu în detaliu 
îmbrăcămintea lor (...) Nici nu-mi dădea prin minte că 
nu erau la fel ca mine (...) 


Alte mărturii merg exact în acelaşi sens. De 
exemplu, cea a prietenei mele Anne Denieul, scriitoare 
şi sociologă: 

„Nu credeam mai ales în existenţa zânelor [...). 
Auzisem vorbindu-se de ele ca despre o realitate 
indiscutabilă, în cercurile engleze de vrăjitorie rituală şi 
într-un grup de şamanişti pe care-l frecventam atunci. 
Dar când, în pădure, însoțitorii mei exclamă, la cel mai 
mic zgomot, că văd un gnom, undeva sau o pagodă 
chinezească, eu nu reuşeam, în ceea ce mă priveşte, 
să discern decât un nor, o ceaţă, nimic mai mult. Mă 
gândeam că această lume măruntă din planul eteric 
era dovada imaginaţiei şi că-şi găsea locul, într-un mod 
sau altul, printre arhetipurile inconştientului colectiv 
occidental care este, aşa cum se ştie, un veritabil 
talcioc. 

Dar, într-o bună zi, am început să „văd” [...). 
Vedeam ca în filigran, nu neapărat alb-negru, o 
entitate în două dimensiuni, fără grosime - chiar numai 
o idee din acea entitate, pe care am exprimat-o 
imediat cu o rapiditate fulgerătoare. Recunoşteam, 
denumeam, imaginea se destrăma [(...). 

lată aşadar ce mi s-a întâmplat într-o dimineaţă 
de primăvară, înainte de Sfântul loan din vară. Mă 
dusesem să şamanizez în ajun, într-o pădure din 
apropierea Parisului şi mă pregăteam să ajung la casa 
unde locuiam atunci (...). Mă găseam foarte prozaic în 
bucătărie, unde îmi pregăteam micul dejun, când am 
văzut la înălţimea feţei mele, o fiinţă mititică de-o 
palmă, îmbrăcată cu un corseţel şi o  fustiţă 
încântătoare, cu păr lung şi aripi transparente, ca de 
fluture după formă şi de libelulă, după structură. 
Aşezată într-un jilţ invizibil, cu picioarele gingaş îndoite 


şi genunchii lipiţi, cu încălțări fine, plângea în 
hohote..”. 

Zâna pe care ne-o descrie aici Anne Denieul nu 
rămâne datoare  eleganţei pariziene: „o fustiţă 
încântătoare”, spune sociologa noastră. Nu i-a apărut 
aşadar în costum de păstorită de pe vremea lui 
Ludovic al XV-lea, nici de nimfa greco-romană cu peplu 
(peplu = manta scurtă, n.tr.) drapat, ci în ţinută 
contemporană! Această mărturie mi se pare cu atât 
mai interesantă cu cât autoarea ei este o universitară 
cultivată, din secolul douăzeci. Cunoscând-o, sunt 
sigură că este vorba de o experienţă autentică (Ea a 
apărut în cartea iui Roger de Lafforest, Presences des 
Invisibles / Prezențe Invizibile, colecţia „Les enigmes 
de l'Univers”, ed. Robert Laffont. Anne Denieul, 
scriitoare, este autoarea mai multor cărţi apărute la 
Arthaud şi a Vrăjitorului ucis / Le Sorcier assassine, 
Librairie Academique Perrin): 

„A dispărut destul de repede, dar am zărit-o de 
mai multe ori pe drum, apoi în casă, în decursul 
câtorva zile, ca şi cum m-ar fi urmat. 

Totuşi nu mai plângea. O vedeam uşoară, 
aeriană, minusculă, conturată cu linii luminoase ca 
nişte fire de borangic, mişcându-se într-un spaţiu ce 
îmi părea a ţine de vis. Dar, tot sceptică, nu 
îndrăzneam s-o recunosc drept ceea ce era. 

N-am mai văzut-o. Mă gândeam la ea. Prezenţa ei 
fusese atât de precisă, repetată, încât merita să 
vorbesc despre ea unui om de artă. l- am povestit 
această aventură. Mi-a confirmat cu o siguranţă 
firească, frizând banalul, ceea ce de fapt ştiam: fără 
să-mi dau seama, adusesem o zână din pădure şi ea 
plângea pentru că era departe de casă. Ar fi trebuit 
doar să-i arăt mai multă grijă, s-o hrănesc, să las pe 


fereastra camerei mici daruri pentru ea: lapte, miere, 
fructe de sezon, care ar fi fost o dovadă de prietenie şi, 
poate, ar fi reţinut-o - în orice caz, ar fi consolat-o. M- 
am purtat prosteşte, lăsând-o să plece şi era păcat: n- 
am ştiut să profit de această şansă. 

Eram doar pe jumătate convinsă când, căutând 
printre cărţile unei librării, am descoperit cartea lui Th. 
Gardner despre acest subiect” (Este vorba de cartea 
amintită mai sus, The Coming of the Fairies, prima 
versiune, unde Sir Arthur Conan Doyle a semnat 
împreună cu Th. Gardner drept coautor). Tot această 
cărticică şi efectul ei şocant asupra tuturor celor care o 
citesc! Carte care: „aducea dovada existenţei acestor 
fiinţe de legendă, publicând fotografii autentice cu 
zâne, primele de acest gen. Nu mi-a fost greu să-mi 
recunosc mica musafiră de ieri. Deci nu visasem, nici 
nu delirasem, nici nu proiectasem vreo imagine din 
inconştientul meu, înmagazinată fără ştirea mea. Ceea 
ce văzusem şi mi-era confirmat de peliculă era atât de 
precis, atât de asemănător, încât nu se putea să fi 
inventat. Nu avea nimic în comun cu ilustrațiile 
poveştilor din copilăria mea, oricât de încântătoare 
erau - în cel mai rău caz, ele ar fi putut alimenta 
clişeele care îmi parveniseră. Mica entitate pe care 
avusesem privilegiul să o zăresc era, deci, chiar una 
din aceste regine ale lumii elementale. N-o pot uita!” 

Roger de Lafforest continuă cu o altă mărturie 
(opere citate, pag. 154). Şi, lucru extraordinar, este 
vorba tot de o persoană pe care o cunosc - şi de a 
cărei onestitate nu mă îndoiesc. Este vorba de nepoata 
prietenei mele, Marguerite de  Limbourg-Stirum, 
pictoriţă şi autoarea unor portrete care înfrumuseţează 
coperta câtorva din cărţile mele. Nepoata Margueritei, 
Catherine, pe care am văzut-o adeseori la Bruxelles, 


este şi ea pictoriţă. L-a primit pe Roger de Lafforest; 
care povesteşte astfel întrevederea: 

„Vizitându-i atelierul, am rămas în aşteptare în 
faţa unei pânze la care tocmai lucra (...) şi pe care se 
distinge „o făptură mititică, din Natură”, care desface 
degetele, lăsând să cadă picuri de lumină. Stupefiat de 
asemănarea (...) cu fotografiile publicate de Dr. 
Gardner, am întrebat-o pe Catherine dacă văzuse 
această carte - „N-am auzit niciodată de acest doctor şi 
nu i-am văzut niciodată cartea”, mi-a răspuns ea. Este 
sigur, prin urmare, că în acel tablou naiv nu este vorba 
de o reminiscență, ci de o mărturie. Zâna din tablou 
este chiar aceea pe care pictorița a întâlnit-o. Există în 
Natură şi a fost descrisă de martori, exact sub aceeaşi 
înfăţişare (...). Am tras concluzia că ea, Catherine, se 
bucura de privilegiul destul de rar de a poseda vedere 
eterică. Mărturia pe care mi-a adus-o în cursul 
conversaţiilor noastre le confirmă pe toate cele primite 
din multe alte părţi: „Când aveam între patru şi şase 
ani, mi-a explicat ea, vedeam Zânele în mod obişnuit. 
Aparițiile lor erau frecvente, dar scurte, fugitive, în 
orice caz foarte precise. Fratele meu şi cu mine 
ardeam de dorinţa de a le întâlni. Vorbeam adeseori 
despre ele şi le chemam cu glas tare, rugându-le să nu 
se ascundă. In fapt, nu ştiam dacă acestea erau Zâne; 
noi nu le numeam aşa. Erau „făpturi mici, din Natură”, 
a căror mărime nu depăşea 20-30 de centimetri, foarte 
bine proporţionate, cu mişcări vioaie şi graţioase, cu 
aripi transparente ca libelulele. Între noi, le spuneam 
„piticuţii”. Deodată, pe neaşteptate, apărea unul pe 
care îl vedeam foarte aproape de mine, adevărat, în 
carne şi oase, apoi dispărea la fel de brusc”. 

Ceea ce nu spune Roger de Lafforest este că şi 
ea, Catherine de Limbourg-Stirum, seamănă cu o zână: 


subţire, fină, graţioasă, cu păr lung, negru şi ochi 
foarte albaştri, nu-i lipsesc decât aripile de libelulă... 
Dansează încântător, cântă şi pictează ca o zână. Sunt 
foarte fericită că am putut reda aici mărturia sa. 

Aşa cum aţi putut constata, referinţa de bază în 
privinţa zânelor este într-adevăr această carte despre 
care vorbeam mai sus, The Coming of the Fairies: nu s- 
a realizat încă altceva mai bun până în prezent. 

Elsie şi Frances, în ziua când au făcut acele 
faimoase fotografii, nu bănuiau evenimentul pe care-l 
fabricau! Totuşi, recent, una dintre ele, care este o 
doamnă foarte în vârstă, va ceda presiunilor 
anturajului şi va declara public că „unele dintre aceste 
fotografii fuseseră trucate” - repliindu-se imediat, ca să 
adauge: „dar nu toate!”. (Chiar dacă rămâne numai 
una autentică, tot este prea mult pentru raţionalişti...) 

Pe scurt, după citirea acestei cărţi culte care te 
pune pe gânduri, o înţelegem pe doamna 464 care, 
tulburată, l-a întrebat pe Cayce ce crede despre ea. El 
îi va răspunde cu o scrisoare destul de lungă, redactată 
în stare normală (trează!). In această scrisoare, foarte 
deosebită de celebrele „lecturi“, se arată un Edgar 
care nu se joacă nicidecum de-a profetul. Dimpotrivă, 
se îndoieşte de el însuşi, încearcă stângaci să 
comunice incomunicabilul, se scuză că nu poate face 
mai mult, se teme că-şi plictiseşte corespondenta... Pe 
scurt, povestea uimitoare pe care o veţi citi acum! 


2. Prietenii nevăzuţi ai micului Edgar 

lată răspunsul lui Cayce la întrebarea consultantei 
sale, doamna 464, sau mai degrabă „confesiunea” sa 
despre prieteniile ciudate din copilărie. Scrisoarea este 
datată 31.01.1933 (avea atunci cincizeci de ani): 


Această problemă mă interesează enorm şi 
merită să vorbesc despre ea. Trebuie să spun că am 
fost întotdeauna o persoană prozaică, cu picioarele pe 
pământ (E adevărat că, în stare trează, dragul de 
Edgar era un bunic cumsecade şi aşezat, burghez 
sadea. Când era adormit, era altceva: vorbea cu un 
glas ciudat, folosea cuvinte savante, pe care nu le 
cunoştea când era treaz, vorbea pe un ton diferit de 
starea trează şi uneori chiar răspundea unor personaje 
nevăzute (cum povesteşte în texul pe care-l veţi citi). 
Starea lui de „transă în somn” era adeseori însoţită de 
manifestări impresionante pentru cei prezenţi.). Şi 
totuşi aceşti tovarăşi de joacă din copilăria mea erau 
tot ce poate fi mai real. Dar experienţele pe care le-am 
avut când eram mic, şi care îmi sunt foarte dragi, mi se 
par acum departe. M- am depărtat mult de ele. Îmi 
spun că erau doar etape în dezvoltarea mea. Poate, 
dacă aş fi fost mai atent, astăzi lucrurile ar fi altfel. 

Nu ştiu cum trebuie să vă spun ca să fac lucrurile 
bine şi dacă ceea ce vă povestesc poate fi valabil - şi 
dacă pot să vă descriu exact ceea ce se petrecea în 
aceste experienţe din prima copilărie, când mă jucam 
cu acei tovarăşi nevăzuti; căci, într-adevăr, n-am 
încercat niciodată până acum să vorbesc sau să scriu 
despre ei - doar, foarte vag, atunci când am făcut un 
rezumat global al vieţii mele. Deci, dacă scrisoarea 
mea vi se pare incoerentă sau lipsită de logică, aflaţi 
că-i numai pentru că încerc la maturitate - şi în toate 
facultăţile mintale, să sperăm! - să descriu ceva, 
rămânând în limitele rezonabilului... 

Cu excepţia poveştilor lui Grimm sau Andersen, n- 
am citit vreodată mărturii ale altor persoane în această 
privinţă. Deşi am purtat corespondenţă cu Sir Arthur 
Conan Doyle şi am una sau două din cărţile sale, nu 


am citit-o încă pe aceea de care vorbiţi. Mi-ar plăcea să 
o citesc şi-l voi ruga pe fiul meu, dacă poate, s-o caute 
la biblioteca din Norfolk. 

Deci să ne întoarcem la experienţele mele, cel 
puţin la unele dinte ele. Nu ştiu când a început totul. 
Prima dată, mi se pare, aveam cam 18 sau 20 de luni. 
Aveam o căsuţă unde să mă joc, în spatele unei grădini 
vechi, şi era plin de caprifoi şi alte flori. În anotimpul 
acela grădina era împânzită de trestii care creşteau 
foarte înalte, îmi amintesc de ele. Făcusem un cuib 
peste trestii; un prieten invizibil fusese cel care mă 
ajutase să fac mănunchiuri de trestie şi să le leg în 
snopuri, ca să fac un adăpost. Când era vreme 
frumoasă, mă duceam să mă joc acolo. După- amiaza, 
mama cobora în grădină să mă cheme. Micul meu 
prieten (care mi se părea că este de înălţimea mea) 
era acolo cu mine. Niciodată nu m-am gândit că putea 
fi „ireal” sau că nu era unul din copiii vecinilor. Numai 
când m-a întrebat mama cum îl cheamă pe acel 
prieten, m-am dus să-l întreb cum se numeşte. Atunci 
a dispărut. Un timp, mama a fost tulburată de acest 
lucru şi mi-a pus mereu întrebări. Îmi amintesc că am 
plâns pentru că, de mai multe ori, a venit să mă 
spioneze - ceea ce-l făcea pe prietenul meu să dispară 
de fiecare dată. 

Cam peste un an sau un an şi jumătate, 
schimbare mare: n-am mai avut un singur prieten, ci 
mai mulţi. Ne mutaserăm în altă parte, tot la ţară, şi 
acolo aveam două terenuri de joacă preferate, unde să 
zburd cu aceşti prieteni invizibili. Unul din locuri - cu 
totul aparte! - era un vechi cimitir unde creşteau cedri 
înalţi. Unul dintre ei avea crengile până aproape de 
pământ şi, sub acest copac, mi-am făcut un adăpost. 
Era vizuina în care, cu ajutorul acelor prieteni mititei, 


îmi adunam comorile - bucăţi de sticlă colorată, frunze 
multicolore şi alte lucruri frumoase din Natură. Dar 
ceea ce mă deranja este că nu ştiam niciodată de unde 
apăreau: imediat ce se apropia unul din membrii 
familiei mele, o luau din loc! 

Cealaltă vizuină a mea era o căpiţă veche de fin, 
din vârful căreia îmi dădeam drumul la vale. Era peste 
drumul mare la marginea căruia locuiam, în faţa casei. 
Amintirea mea cea mai grozavă, şi este cu siguranţă 
aceea care a tulburat-o cel mai mult pe mama, a fost 
atunci când, privind pe fereastră, a văzut mai mulţi 
copii dându-şi drumul de pe căpiţă, împreună cu mine! 
Bineînţeles că aveam o mică ascunzătoare sub fân, un 
loc în care ne aşezam adeseori ca să discutăm serios 
probleme importante pe care le ai la trei sau patru ani. 
Deci, uitându-se pe fereastră, mama m-a chemat să 
mă întrebe cine erau copiii care se jucau cu mine. 
Atunci mi-am dat seama că nu le ştiam numele. Şi o să 
mă întrebaţi cum erau îmbrăcaţi. Păi, erau băieţei şi 
fetiţe. Sunt incapabil să vă descriu în detaliu hainele 
lor, silueta, chipul. Nici măcar nu mă gândeam că erau 
altfel decât mine (şi erau oare?). Singura deosebire era 
că puteau să apară sau să dispară după voie. 

O dată, doar o singură dată, privind pe fereastră, 
am văzut zâne care mă chemau afară, să mă joc cu 
ele. De data aceea mama le-a văzut foarte bine, dar nu 
m-a oprit să ies la ele. Ceea ce s-a repetat un anotimp 
întreg, adică o vară întreagă. 

Câţiva ani mai târziu - trebuie că aveam atunci 
şase sau şapte ani - locuiam într-o pădurice. Acolo am 
învăţat să vorbesc cu copacii sau mai degrabă, se 
pare, ei vorbeau cu mine. Eram sigur că oricine putea 
auzi vocile care păreau că pot ieşi dintr-un copac. Era 
suficient să-ţi alegi unul (un copac viu, nu unul mort!) 


să stai în faţa lui cincisprezece sau douăzeci de minute 
în fiecare zi la aceeaşi oră, timp de douăzeci de zile. Şi, 
după experienţa mea, funcţiona! Alegeam un copac 
foarte frumos şi mă jucam în jurul lui cu prietenii, cei 
care veneau să mi se alăture (care în vremea aceea mi 
se păreau mult mai mici decât mine). Construiam o 
căbănuţă minunată, cu ramuri de sequoia, de alun, de 
corn sau de gherghin. Foloseam şi violete, cale 
sălbatice şi toate felurile de muşchi care păreau să 
iubească în mod deosebit acest colţişor, unde mă 
întâlneam cu prietenii mei ca să stăm la sfat. Prietenii 
mei erau micii elfi ai copacilor. O făceam des? Nu ştiu. 
Am petrecut mai mulţi ani în acel loc. 

Acolo am început să citesc Biblia pentru prima 
dată, de la un cap la altul, acolo am învăţat să mă rog, 
acolo am avut multe viziuni şi experienţe spirituale. Și 
am văzut nu numai elfi, dar şi personaje care mi-au 
părut a aparţine lumii celor vechi, mai ales cei despre 
care vorbeşte Geneza. In acea ascunzătoare, nu eram 
niciodată deranjat de cineva din exterior. Acolo am citit 
prima scrisoare de dragoste, de la o fetiţă. Acolo m-am 
refugiat ca să mă rog atunci când a murit bunica - ea, 
pe care o iubeam atât şi care jucase un rol atât de 
important în copilăria mea. 

Să descriu elfii din copaci, zânele din păduri sau 
ceea ce mi se părea a fi îngeri, prezenţe, în frumuseţea 
şi minunile care le însoțeau, n-aş putea să o fac, mi s- 
ar părea un sacrilegiu. Acestea sunt experienţe care au 
fost esenţiale pentru mine - şi aşa rămân mereu. 

Ele au un caracter prea sacru ca să pot vorbi de 
ele. Este ca primul sărut şi restul...! De ce fac această 
comparaţie? Pentru că există, bineînţeles, manifestări 
fizice care însoțesc aceste manifestări ale tuturor 
energiilor invizibile în mijlocul cărora existăm. Şi în 


ciuda tuturor acestora, ne închidem ochii şi urechile, 
refuzăm să ascultăm muzica sferelor celeste (Cf. Edgar 
Cayce, vindecarea prin muzică, capitolul despre 
muzica sferelor). lată de ce suntem incapabili să auzim 
aceste voci, să vedem aceste forme care prind contur 
sub ochii noştri! Totuşi, toate acestea sunt făcute 
pentru a ne da forţă, zi de zi! 

Bineînţeles că veţi dori să-mi puneţi alte întrebări, 
de exemplu „Ce jocuri jucaţi?” 

Erau diverse jocuri: sub copacul din cimitir sau în 
grădină sau în fin, jocurile nu erau aceleaşi. Mi se pare 
că jocurile erau adaptate punctelor mele de interes din 
acest moment şi nevoilor dezvoltării mele. Dacă v-aş 
spune că prietenii mei plantau flori, alegeau hăţişul sau 
colţişorul bine ascuns în care îmi făceam o vizuină - n- 
ar ajuta prea mult. Toate acestea mă ajutau să văd 
frumuseţea lor, mi se vorbea despre această 
frumuseţe. 

Acolo am învăţat să citesc pentru prima oară. Se 
poate ca acele prezenţe să mă fi învăţat pentru prima 
oară să interpretez ceea ce numim „cartea cea bună” 
(Biblia, care era de altfel, în epoca copilăriei lui Cayce, 
la sfârşitul secolului al XIX-lea, singura lectură a celor 
din „Bible Belt” (state americane din sud, profund 
protestante, n. tr.), mediu căruia îi aparţinea familia 
Cayce. Ceea ce explică abundența citatelor biblice din 
textele cayciene. Sunt obligată să intervin puţin căci 
altfel cititorii mei catolici şi latini ar sfârşi prin a face 
alergie la „bibliomania” protestanților din Lumea 
Nouă!). Nu cred că, povestindu-vă aceasta, îmi forţez 
imaginaţia, nu. 

Ne jucam ca toţi copiii: de-a îndrăgostiţii, de-a 
mama şi tata, de-a fraţii şi surorile, de-a hoţii şi 


vardiştii, ne jucam de-a enoriaşii şi predicatori!... Ne 
jucam de-a tot ceea ce vedeam în jurul nostru. 

Acum nu mai am nici una din aceste viziuni sau le 
am greu şi foarte rar. 

Se pare că odată, când dădeam o lectură pentru 
căutătorii de terenuri petrolifere (Este vorba probabil 
de lectura 1265, din care dau aici un scurt extras: 
„Domnule Cayce, pot face apel la un medium cu care 
să mă sfătuiesc în căutarea de terenuri petrolifere pe 
care o întreprind?” - „Să credeţi mai degrabă în vocile 
pe care le auziţi în urechea interioară. Aceste voci vor 
veni singure: ele aparţin unor fiinţe care se activează 
în jurul dumneavoastră, adică spiriduşii!” (Lectura 
1265-2)), am vorbit încontinuu de acele experienţe cu 
spiritele Naturii (când de fapt întrebarea pusă privea 
căutarea nu ştiu cărui mineral sau teren petrolifer, în 
ţinutul copilăriei mele; căci, deşi am locuit în locuri 
diferite, diversele noastre case n-au fost niciodată 
situate la o distanţă mai mare de un kilometru una de 
alta!). 

Pe scurt; în cursul acestei şedinţe, cele două 
secretare cărora le revenea stenografierea lecturii au 
fost, se pare, îngrozite: erau ca parazitate de o 
prezenţă care le împiedica să facă cea mai mică 
mişcare, nu mai puteau decât să zâmbească sau să 
plângă de bucurie. Şi, de cum am început să cobor în 
inconştient, se pare că am început să vorbesc cu o 
mulţime de oameni - dar nu se auzea decât vocea 
mea! 

Persoana care conducea lectura atunci a pus 
multe întrebări. Dar nu se obținea decât un singur 
lucru: amintirile de altădată ale zilelor pe care le 
petreceam împreună, eu şi spiritele Naturii - şi 
nostalgia lor de a mă regăsi cât mai repede cu putinţă, 


pentru a continua ceea ce făceam cu atâta bucurie pe 
atunci. 

Cele şapte persoane care asistau la această 
lectură mi-au povestit că acea conversaţie neobişnuită 
a durat aproape trei ore şi, când m-am trezit în fine, 
erau atât de impresionate, că abia îndrăzneau să se 
apropie de mine! Persoana care stătea cel mai aproape 
de mine a fost atât de îngrozită încât n-a mai vrut să 
doarmă în aceeaşi cameră cu mine în noaptea aceea 
(Este vorba fie de soţia lui Cayce, Gertrude, fie de fiul 
său, Hugh Lynn cărora Edgar le încredința conducerea 
şedinţei de lectură (adică de transă mediumnică sub o 
aparenţă de somn). El nu mai voia să se lase pe mâna 
altcuiva, după o experienţă îngrozitoare cu medici 
care-l tulburaseră când era adormit, în transă (cf. 
volumul 1)). 

Dar ca întotdeauna în aceste cazuri, superbul 
nostru materialism găseşte întotdeauna o explicaţie, 
spunând că este numai un efect al imaginaţiei... 

N-aş putea să afirm că ştiu sau că înţeleg în 
totalitate ce înseamnă toate acestea. Cum v-am spus 
deja, toate aceste manifestări trebuie că vin de la 
această Energie Divină pe care o numim Dumnezeu. 
Toate formele de viaţă vizibilă şi invizibilă emană din 
această Sursă unică din care îşi trag esenţa. El ne va 
aduna, cum spunea Invăţătorul lisus: „Am vrut de 
atâtea ori să vă adun, ca o cloşcă adunând puişorii sub 
aripă, dar n-aţi vrut”. Suntem orgolioşi ca nişte cocoşi, 
vrem să rămânem fiecare în colţul nostru! 

În fine, sper că aceste câteva amintiri pe care vi 
le trimit vă vor fi utile. Este doar experienţa mea 
personală, nu oblig pe nimeni să mă creadă. Nu poţi 
trăi o experienţă în locul altcuiva. 


Poţi doar să  constaţi efectele asupra 
comportamentului persoanei care a trăit-o. Şi după 
aceea, vedeţi care sunt principiile după care îşi 
modelează viaţa. (Lectura 464-12, supliment, 31 
ianuarie 1933) 

În cursul tuturor acestor ani de adolescenţă şi în 
viaţa de adult, Edgar a fost lipsit de bucuria revederii 
micilor prieteni nevăzuţi, dar cu puţin înainte de 
moartea sa, au venit să i se arate din nou, lucru pe 
care el l-a interpretat drept un anunţ al plecării sale 
apropiate. A murit la Virginia Beach, pe 1 3 ianuarie 1 
944, la ora şapte seara, în momentul când soarele 
apunea. Atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit: 

„La Virginia Beach, la Norfolk şi în tot lungul 
coastei, se mai vorbeşte şi acum cu stupefacţie despre 
fenomenul care a însoţit acel admirabil apus de soare. 
Brusc, o rază de foc roşu-aprins s-a ridicat ca un 
obelisc, ţişnind din discul soarelui. Aproape că a atins 
zenitul şi a rămas ca un monument de lumină în cer, 
până aproape de căderea nopţi!” (Joseph Miliard, 
L'Homme du mystere, Edgar Cayce | Omul misterului, 
Edgar Cayce - a apărut în versiune română la Ed. 
Rotary, Bucureşti, 1992, n. tr.) 


3. Spirite ale Naturii, mai sunteți aici? 

Am alungat Nimfele... 

Când îi studiam neobosită pe poeţii latini, 
versurile lor erau pline de aceste divinităţi campestre: 
Nimfe, Satiri, Fauni etc., care erau clasificate cu 
eticheta „Mitologie: alegorii poetice”. Altfel spus, orice, 
vorbe în vânt. Or Cayce, în lectura de mai jos, luând 
partea Nimfelor, le acordă dreptul la existenţă: 

În Oraşul celor şapte coline (Roma. Am tradus 
deja un fragment din această lectură 683-1, în Edgar 


Cayce, guérir par la musique, p. 24) (...), entitatea era 
păstoriţă şi îşi păzea caprele într-un sat roman. Cu corp 
frumos, glas cristalin, se bucura de viziuni foarte 
exacte. Cunoştea mesajul lui Petru, al lui Pavel şi al 
discipolilor doar de la trecători (...). Pe nume Sylvia, 
entitatea urma aceste învățături, dar păstrându-şi 
echilibrul. In acea şedere (pe Pământ) entitatea ştia 
foarte bine să cânte la fluier câmpenesc şi la flaut. 

lată de ce entitatea ar fi putut astăzi să fie de 
profesie muziciană, flautistă sau clarinetistă sau să 
cânte la oricare alt instrument derivat din fluierul de 
trestie, care ar evoca pădurile adânci şi vâlcelele, 
marile spații, dansul Nimfelor şi ai divinităţilor 
(celorlalte). Ea se minuna atunci de mângâierea 
soarelui care răsărea deasupra colinei, de salturile 
mieilor şi caprelor pe cărările abrupte şi de toate acele 
splendori ale Pământului, care cântă slava creaţiilor 
Spiritului lui Dumnezeu Unul şi acţiunea Sa asupra 
lumii. Căci viaţa şi visele entității din acel timp erau 
cadrul darurilor şi activităţii sale. Şi aceea a fost 
perioada când a cunoscut cea mai mare dezvoltare. 
(Lectura 683-) ) 

Cine mai ştie astăzi de Nimfe? Grecii şi latinii, 
care au vorbit atâta despre ele, credeau în ele pentru 
că le vedeau. Prezenţa Nimfelor învăluia lumea rurală 
într-o lumină caldă şi misterioasă, pe care o puteau 
simţi sufletele spirituale. „Nimfele”, spune excelentul 
meu dicţionar Bouillet, „erau zeițele apelor, mai ales 
ale apelor dulci. Distingem între ele Naiade, Nereide, 
Oceanide (maritime, acestea)... Numele de Nimfe a 
fost apoi extins la un mare număr de divinităţi 
secundare ca Oreadele (nimfele munţilor şi satelor 
Dianei), Driadele (nimfele codrilor şi copacilor în 
general, dar mai ales ale stejarilor: ele dansau în jurul 


copacilor încredinţaţi pazei lor, iar trunchiurile acestora 
le serveau de ascunziş), Napeele (nimfe al munţilor, 
văilor, codrilor, crângurilor şi păşunilor). Nimfele nu 
erau considerate nemuritoare, ci trăind mai multe mii 
de ani; erau reprezentate întotdeauna tinere şi 
frumoase, goale sau pe jumătate goale, întinse lângă 
apele pe care le revărsau din urna lor sau dansând 
lângă satiri. Li se oferea miere, lapte, fructe, ulei, 
uneori capre. 

Cei vechi credeau în ele, astfel că le construiau 
temple sau chiar le rezervau în casă un colţ cu apă, 
împodobit cu statui, vase, bazine şi fântâni. Acesta era 
Nimfeul, consacrat Nimfelor. De cele mai multe ori era 
o grotă naturală sau artificială. Obiceiul Nimfelor”, 
spune dicţionarul meu Bouillet - din 1880! - „este încă 
destul de comun în Italia”. 

În Gallia antică, nimfele erau ţinute de asemenea 
la mare cinste. Pentru gali: 

„Zeiţele erau nenumărate şi ele exercitau o 
acţiune de protecţie zilnică. Era câte una în fiecare 
fântână, în fiecare piatră care forma un adăpost, în 
fiecare copac... Pământul, apele şi pădurile erau 
însufleţite, pentru gali, de o misterioasă viaţă divină. 
Erau pretutindeni spirite ascunse, pretutindeni erau 
genii (...). 

Druizii au ştiut că dincolo de manifestările Naturii 
se ascundeau prezenţe; şi că, dincolo de aceste 
prezenţe, erau esenţele Lumii (...). 

Druizii făcuseră un pact de alianţă cu pădurile. 
Acesta corespundea atunci unei realităţi, pentru că 
pădurile erau vii. Ceea ce la noi este superstiție şi 
legendă era un adevăr, în urmă cu trei mii de ani. 
Spiritele copacilor, geniile Naturii existau atunci când 
corpurile lor terestre nu fuseseră mutilate..”. Aceste 


rânduri profetice au fost scrise între cele două războaie 
mondiale. Ce ar spune autorul astăzi, când distrugerea 
sistematică a pădurilor pune în pericol echilibrul 
planetei înseşi? 

„Acum, ele (aceste spirite) nu se mai lasă zărite 
de creaturile cu două picioare, care le ucid cu plăcere. 
Ele ştiu că şi cea mai inocentă fiică de om nu se va 
gândi, ducându-se în locurile unde trăiesc, decât să 
smulgă ceea ce ele au creat cu dragoste şi care este 
iubirea lor, florile. 

În vremea când pădurile erau liniştite şi când 
vegetaţia se dezvolta liber, chintesenţa vie a copacilor 
se materializa şi putea deveni vizibilă pentru anumiţi 
oameni ajunşi la clarvederea lumii mai subtile care ne 
înconjoară. Toţi oamenii primitivi vorbesc de aceste 
creaturi timide, fugitive, binevoitoare, care sunt 
spiritele Naturii, şi toţi le atribuie aceleaşi calităţi şi 
aceleaşi defecte (...). Nimfele, driadele sau zânele sunt 
aceleaşi fiinţe, dar ne-am obişnuit să le considerăm pur 
mitologice”. 

Am extras aceste rânduri dintr-o minunată carte a 
lui Maurice Magre, La Cle des choses cachees / Cheia 
lucrurilor ascunse, care ar merita să fie citată în 
întregime... El se alătură dorințelor lui Cayce privind 
aceste prezenţe care se joacă în Natură şi lecturii 683- 
1, unde tânăra Sylvia îşi amintea de vâlcele şi păduri 
adânci, de marile spații, de dansul Nimfelor şi de (alte) 
divinități („the sylvan dells, the great outdoors, the 
dance of the nymphs and the gods”, spune Cayce în 
text). Trebuie remarcat că Cayce, atât adormit în 
transă (în lectura 683-1) cât şi treaz (în scrisoarea 
către doamna 464), este de acord cu existenţa 
spiritelor Naturii, pe care el le descrie ca dansând şi 
jucându-se. 


Războiul copacilor 

Cum am pierdut noi contactul cu lumea aceasta 
fermecată? Maurice Magre spune versiunea sa: 

„Altădată, această existenţă (a spiritelor Naturii 
nu năştea îndoială în nimeni. Biserica creştină, în 
primul său efort de a converti lumea, s-a ciocnit de 
divinităţile Naturii, care erau pretutindeni, sub copacii 
tuturor pădurilor, în albastrul tuturor izvoarelor. Nu s-a 
gândit atunci să le nege existenţa, pentru că era 
imposibil. Dacă ar fi existat oameni cultivați ca să nu 
creadă în spiritele Naturii, ea s-ar fi sprijinit pe opinia 
lor. Dar ei nu existau şi a fost obligată să declare că 
toate divinităţile copacilor şi apelor erau demoni 
animați de forţa diabolică”. (Ibid., p. 58) 

Şi iată de ce spune Cayce: 

Entitatea Sylvia urma aceste învățături, dar 
păstrându-şi echilibrul. 

Aceste învățături ale lui Petru, Pavel şi ale 
discipolilor erau bineînţeles acelea ale lui Christos. ŞI 
păstoriţa inocentă nu se gândea nici o clipă că Nimfele 
şi alte divinităţi ar putea fi condamnate de cuvântul 
Său. Dacă apostolii Petru, Pavel şi ceilalţi i-ar fi spus că 
Christos respingea spiritele Naturii, cum ar fi putut ea 
să-şi păstreze echilibrul? 

În realitate, spiritele Naturii se supun 
instrucţiunilor divine. Aşa cum îi spune Pann lui R. 
Ogilvie Crombie, în Grădinile din Findhorn (Ed. du 
Souffle d'Or. Este una din cărţile cele mai importante 
ale generaţiei noastre...): „Sunt servitorul Dumnezeului 
Atotputernic”. Ciclul de revelații al grupului din 
Findhorn, Scoţia, despre care voi vorbi mai târziu, redă 
spiritelor Naturii locul lor în planul divin. Întru totul de 
acord cu Cayce, atât treaz cât şi adormit, ei (cei din 


Findhorn) nu opun creştinismului W/mfele şi alte 
divinități. 

Cred că lupta dusă în Gallia de Biserica primitivă 
împotriva Spiritelor Naturii a fost o chestiune politică. 
Era vorba de înlocuirea druizilor şi înlăturarea lor. 
Conflictul trebuie că a fost la fel de violent ca acela pe 
care l-am văzut între discipolii lui Christos şi vechea 
ierarhie evreiască. 

„Druizii, mai spune Maurice Magre, trăiau sub 
bolta copacilor, în locuinţe uşoare, cărora un singur 
anotimp le putea şterge urmele. În păduri îşi ţineau 
colegiile (...). Marile păduri galice erau aliatele lor; din 
ele îşi trăgeau ei forţa. Regula esenţială a druizilor era 
să nu distrugă nimic din ceea ce e viu, regulă pe care o 
aveau şi pitagoreicii, esenienii, toate marile confrerii 
ale înţelepţilor antici (...). Druizii comunicau cu marile 
forţe vegetale din păduri (...), ei erau agenţii de 
legătură între păduri şi oameni (...). Druizii dădeau 
galilor simpli lecţia de viaţă a pădurilor. Ei îşi modelau 
sufletele după bucuria exprimării copacilor. 

Căldura cu care vorbeşte Maurice Magre de 
pădurile noastre merită să fie subliniată într-un timp 
când „Gallia împădurită” dispare încet-încet sub beton. 
Betonul înseamnă doar peisaj cenuşiu şi tristeţe, pe 
când Natura este bucurie: 

„Legendele vorbesc întotdeauna de dansurile 
zânelor pădurii sau ale piticilor Pământului; toţi acei 
cărora li s-a îngăduit să vadă Spiritele Naturii spun că 
ele au o fire veselă. Natura îşi desăvârşeşte opera în 
bucurie şi această bucurie predomină pe măsură ce 
conştiinţa se dezvoltă în  regnurile superioare. 
Germinările şi înfloririle sunt opere de bucurie. 
Pătrunderea rădăcinii, urcarea sevelor, creşterea 
frunzelor sunt simţite afectiv de sufletul copacului ca o 


dilatare a fericirii şi această fericire are o virtute de 
comunicare; ea se poate transmite omului dacă el 
poate găsi un punct de contact între fericirea vegetală 
şi propria lui inimă”. (Ibidem, p. 51). 

Cum spunea Cayce: Totuşi, totul este făcut să vă 
dea forță zi de zi. (Scrisoare către doamna 464, 
menţionată anterior). Şi „paradisul verde al iubirilor 
copilăriei” este de neuitat prin acel acord spontan al 
copiilor cu bucuria Naturii. Altădată, iubirea dintre un 
bărbat şi o femeie era simțită ca un ecou al acestei 
bucurii: de aceea îşi ofereau îndrăgostiţii flori, fructe, 
animale. Tendința culminează cu  „pastoralele” 
secolului al XVIII-lea, unde sunt cântaţi păstorii şi 
păstoriţele care se iubesc pe pajişti înflorite. De altfel, 
a face curte se mai spunea şi „a număra floricele” şi 
toată literatura erotică din secolul al XVIII-lea îşi lua 
vocabularul din regnul vegetal şi animal... Era totuşi 
mai stimulator decât iubirea într-un cadru de beton, de 
oţel şi violenţă. In fine. să ne întoarcem la Maurice 
Magre, care arată că vânătoarea de vrăjitoare” a fost 
mai întâi un război împotriva copacilor şi împotriva 
locuitorilor lor, spiritele Naturii. 

„Ca şi galii care purtau plete, având ochii de 
culoarea râului, pământul care i-a născut era acoperit 
de păduri dese, întretăiat de firele azurii ale apelor (...). 
Gallia era împărăţia plantelor, iar rasa umană era 
supusă copacilor. Acelor copaci puternici, milenari, 
renăscând neîncetat din substanţa trupurilor lor, 
oamenii le închinau un cult. Viaţa li se trăgea din acei 
zei binevoitori;  comunicau cu sufletele lor 
materializate; îşi construiau oraşele după exemplul 
cetăților uriaşe pe care le formau pădurile; erau 
tributari regilor vegetali (...)”. 


Dar această stare de fericire era prea frumoasă 
ca să dureze. Intr-o zi, au sosit cotropitorii, adică 
legiunile romane, care îşi propuneau să aducă 
„civilizaţia” acelor „barbari”: 

„Odată cu invazia romană, a început în Gallia 
războiul oamenilor împotriva copacilor (...). Pe vremea 
druizilor, pădurile se continuau neîntrerupt din Irlanda 
până la Canalul Mânecii (...). Coastele Mediteranei, de 
la Nisa până la Saint-Raphael, erau acoperite de o 
pădure de frasini, de nepătruns. Această pădure a 
rezistat încă vreo câteva sute de ani, pentru că o 
vedem în secolul al X-lea slujind de fortăreață 
împotriva invaziilor, datorită desimii sale. 

„(...) Când acosta la Marsilia, romanul intra în ţara 
noastră şi, înaintând spre nord, întâlnea păduri din ce 
în ce mai dese, din ce în ce mai întinse”. 

Şi iată un episod puţin cunoscut al supunerii 
galilor, o catastrofa ecologică, despre care cărţile 
noastre de istorie nu vorbesc niciodată: „Una dintre 
pădurile situate în împrejurimile Marsiliei, despre care 
spune Lucan (Autor latin care a povestit războiul civil 
de la Roma, între Cezar şi duşmanul său, Pompei, în 
Pharsalia. A murit în anul 65 d.Hr., la Roma) (...) că, 
atunci când Cezar le-a ordonat legionarilor să-i taie 
copacii, aceştia au refuzat, impresionați de maiestatea 
pe care o degajau. Cezar, ateul, a fost obligat să apuce 
o bardă şi să dea prima lovitură, ca să le arate că nu 
trebuie să se teamă de vreo răzbunare cumplită. 
Probabil că a simţit, făcând acest gest, că atacă un 
duşman la fel de redutabil ca şi cavalerii lui 
Vercingetorix. Atunci a început exterminarea copacilor. 
Pădurile au fost trecute prin foc şi sabie (...). Galii au 
ajutat la distrugerea imenselor locuinţe forestiere ale 
Zeilor lor. Din ţinutul heduenilor la capătul Mosellei, 


până în ţinutul Aquitaniei de-a lungul Pirineilor, au ars 
două focuri... marile păduri galice fuseseră lovite de 
moarte... Pierzându-şi pădurile, Gallia despuiată avea 
să-şi schimbe sufletul... După aceea a avut loc, spun 
istoricii francezi - uneori cu tristeţe -, înfrângerea lui 
Vercingetorix la Alesia... dar nimeni nu s-a gândit să 
asocieze înfrângerea oamenilor cu înfrângerea 
copacilor” (Ibid., p. 4 şi următoarele). 


loana D'Arc şi „Copacul zânelor” 

Fiecare copac are un suflet, spune Jean Prieur. 
Exista pe lângă fiecare sat un „copac al zânelor”, pe 
care tinerele fete îl împodobeau cu coroniţe şi-l 
înconjurau în hore - îţi aminteşti de el, loana?” (În Les 
Symboles universels / Simbolurile universale (la 
Fernand Lanore). J. Prieur a scris câteva cărți 
minunate, ca L'Ame des animaux / Sufletul animalelor 
(R. Laffont) Les Temoins de l'invisible | Martorii 
Invizibilului şi Les Morts ont donne signe de vie / Morţii 
au dat semn de viață (Livre de Poche),) 

Intr-adevăr, loana d'Arc va declara ea însăşi 
judecătorilor săi, în cursul procesului, că: 

„Lângă Domremy, există un copac: i se spune 
copacul Doamnelor sau Copacul Zânelor, uneori. In 
apropiere, este un izvor. Am auzit că bolnavii se duc să 
bea apă de acolo ca să se facă sănătoşi. Asta am 
văzut-o chiar eu. Dar dacă se vindecau' sau nu, n-aş 
putea spune! Am mai auzit povestindu-se că bolnavii, 
când se pot ridica, ies să se plimbe pe lângă copac. 

Şi este un copac înalt, numit Fa, (...) unde mă 
duceam uneori împreună cu alte fete şi făceam 


ghirlande pentru statuia Maicii Domnului din Domremy. 
Bătrânii povesteau - nu cei din vremea mea că Zânele 
veneau acolo să ţină sfat. Am auzit-o pe Jeanne Aubry, 
care este soţia primarului şi mi-este naşă mie, care vă 
vorbesc, am auzit-o povestind că văzuse Zânele acolo. 
Dar nu ştiu dacă este adevărat sau nu. Niciodată n-am 
văzut Zânele lângă Copac, ca să ştiu; dacă le-am văzut 
în altă parte, apoi despre asta, pe legea mea, habar n- 
am!” (Les Proces de Jeanne d'Arc/ Procesele Ioanei 
D'Arc, L'Histoire en appel / Istoria la apel, Ed. Denoel, 
audierea de sâmbătă, 24 februarie 1431).) 

Judecătorul care o interoga pe loana nu discută: 
fără nici un comentariu, trece la altă întrebare. Nimeni 
nu-i va reproşa loanei credinţa în zâne (este vizibil că 
le acceptă, apărându-se totuşi puţin!). 

loana D'Arc apare în lecturile lui Edgar Cayce, 
unde beneficiază de o analiză întinsă (cf. vol. |, II ale 
prezentei lucrări). Cayce subliniază acolo contextul 
mistic şi excepţionalul nivel psi al mediilor frecventate 
de loana D'Arc în epoca sa. Textul de mai sus este 
interesant prin apropierea dintre „Copacul Zânelor „ şi 
izvorul care vindecă: Nimfele greceşti au devenit la noi 
Zâne, dar sunt aceleaşi entităţi binevoitoare. 

În continuarea declaraţiilor sale, loana mai spune: 
„Nu ştiu dacă de la vârsta raţiunii am dansat lângă 
copac; este foarte posibil să fi dansat acolo cu alte 
fete; mai mult m-am jucat decât am dansat”. 

Ca şi Edgar Cayce, loana nu găseşte cuvinte 
pentru a spune ce jocuri pot fi jucate cu o zână! Nici eu 
însămi, care am trăit această experienţă, nu o pot 
povesti: un val de uitare a acoperit-o la vârsta adultă. 
Amintirile se estompează - totuşi, ştim că sunt acolo şi 
că le vom regăsi într-o zi. loana continuă: 


„Mai există o pădure numită Bois-Chenu; se vede 
din uşa tatălui meu, este la o jumătate de leghe. N-am 
auzit niciodată că Zânele vin acolo să stea de vorbă; 
dar fratele meu povestea că se spune la Domremy: 
„loana a deprins meşteşugul lângă Copacul Zânelor”. 
Nu-i adevărat. l-am spus contrariul. Şi când am venit 
către rege, erau unii care întrebau dacă la noi în ţinut 
se cunoaşte o pădure numită Bois-Chenu: pentru că de 
acolo, spun nişte profeţii, va apărea o fată care va face 
minuni. Dar eu, loana, n-am crezut aşa ceva!” (Aceeaşi 
şedinţă). 

Intr-adevăr, loana auzise „glasurile” prima oară în 
grădina tatălui său - şi nu sub „Copacul Zânelor”. Dar 
mărturia sa lasă să se înţeleagă că oamenii din ţinut 
auzeau uneori voci profetice sub acel copac şi în 
pădurea „numită Bois-Chenu”. loana neagă că ar fi 
văzut sau auzit Zâne, căci acestea au o proastă 
reputaţie în ochii Bisericii: superstiții păgâne! Cum ea 
se află în faţa unui tribunal ecleziastic (prezidat de 
episcopul Cauchon), loana tace când este vorba de 
ceva care nu convine „liniei gândirii corecte” a 
judecătorilor săi. Ea nu va vorbi deci decât de „vocile” 
venind de la „Sfinte” neapărat catalogate de Roma: 
Sfânta Catherina şi Sfânta Margareta, pe care ea le va 
descrie conform hagiografiei oficiale. 

Mai târziu, într-o altă şedinţă, judecătorul o va 
întrebă pe loana: „Zici că vezi; sub copac ţi-au apărut 
Sfânta Catherina şi Sfânta Margareta?... Ştii tu, 
Copacul, cel despre care am vorbit deja!” 

- Nu ştiu nimic, răspunde Fecioara noastră. 

- Atunci, lângă izvorul care curge în apropiere? 

- Acolo, da, le-am auzit. Dar ce mi-au spus în clipa 

aceea nu ştiu”. loana va fi interogată la nesfârşit 

în privinţa acelor voci. 


Judecătorii caută să o condamne pentru vrăjitorie. 
Ar vrea să o facă să spună că a avut contacte cu 
spiritele Naturii, considerate în unanimitate 
„diabolice”, de către Biserică. Cu multă iscusinţă, loana 
va evita capcana... ceea ce n-o scuteşte de 
condamnare. Căci procesul său a fost un proces politic, 
unde s-au înfruntat, prin ea, oameni devoraţi de setea 
de putere. Cum spunea Cayce: 

Rari sunt cei pe care puterea nu-l distruge ca 
oameni (Lectura 3976-4 consacrată Germaniei naziste. 
Cayce adaugă, vorbind de Hitler: Dar acest om, cu 
excepţia unei schimbări materiale, va supravieţui chiar 
şi acestui lucru! l-a supravieţuit un timp... Spre 
nenorocirea noastră!) 

Aşa cum spune Maurice Magre în pasajele citate 
mai înainte, condamnarea spiritelor Naturii de către 
primii episcopi a fost o chestiune politică. Este şi 
părerea prietenului meu, Jean Prieur: 

„Druizii au fost victima cuceririi romane, apoi a 
cuceririi creştine; pentru a le distruge puterea politică, 
romanii le-au distrus sacerdoţiul, iar iniţiaţii au decăzut 
la rangul de ghicitori. Creştinii, care nu cunosc decât o 
perpetuare vulgară a druidismului, i-au calomniat aşa 
cum calomniaseră cultele greco-latine, cum fuseseră ei 
înşişi calomniaţi. Ceremonia culegerii vâscului de stejar 
a ajuns în ochii lor o demonstraţie de idolatrie vulgară. 
De asemenea, au înfierat sub numele de „orgii” 
ceremoniile eleusine pe care nu le înțelegeau sau se 
făceau că nu le înţeleg” (Op. cit., p. 84). 

„Copacii cu zâne (au fost) ultimele vestigii pe 
pământ creştin ale acestor plante frumoase şi măreţe 
pe care le venera lumea antică care a avut marele 
merit de a sacraliza toată natura” (Ibid., p. 81). 


Franța fermecată 

Căci satele de altădată nu erau goale ca azi. 
Țăranul a devenit o specie pe cale de dispariţie, ca 
vulturul, ursul şi bursucul... Nu numai că nu mai există 
ţărani, faună sălbatică, sate, dar nu mai există „Copaci 
cu zâne”, nici „izvoare sfinte”. Întâlnesc uneori astfel 
de lucruri complet abandonate, în plimbările mele: 
bazinul este în general plin de cutii de Coca-Cola, sticle 
de material plastic, ambalaje goale, de cartuşe, lăsate 
de vânători... Izvorul este poluat, nu îndrăzneşti nici 
măcar să mai bei şi ai impresia că auzi plângând nimfa 
(sau zâna) căreia îi fusese încredinţat. 

Altădată, în fiecare pădurice existau elfi. La 
poalele fiecărui copac, se ascundea un mic gnom. 
Lângă fiecare mlaştină, stătea o zână. ţinuturile rurale 
erau populate de aceste entităţi misterioase, care le 
dădeau farmec. Erau şi monştri, ca Fiara din 
Gevaudan, Tarasque din Arles, Marele Baubau şi 
simioţii din ţinutul catalan... La lumina lunii, în poieni, 
puteai să vezi dansând zânele, vârcolacii, vrăjitoarele 
sabbatului - sau bântuind fantomele! Locurile vechi, 
cimitirele, mormintele, locurile consacrate erau 
protejate de către entități - sau îngeri - „păzitori ai 
pragului”. Era palpitant la ţară... se organizau întâlniri! 

Dar fiţi siguri că prezenţele invizibile - cele bune 
ca şi cele rele - n-au dispărut toate. lată mărturia 
actriţei Anne Vernon. Ea povesteşte că, într-o perioadă 
din viaţa sa, trăia singură în Provența, într-o casă 
izolată, de la marginea unei păduri: 

„Intr-o noapte, pe poteca din pădure, colina era 
scăldată în lumina cerului, căci era lună plină; am zărit 
de departe un animal care venea în salturi spre mine, 
cu viteză mare: „la te uită! pisica vine să ne plimbăm 
împreună”, m-am gândit. Dar nu era vorba decât de 


umbră, o eşarfă cenuşie şi lungă, impalpabilă ca un 
fum, care a încetinit ca să treacă la înălţimea cizmelor 
mele. Citind cartea comandantului de jandarmi Tizane, 
am aflat că aceste fenomene nu sunt rare la ţară. Chiar 
li s-au dat nume, scrie el, - „la Bigourne” sau „le 
Galipote” (Memoriile lui Anne Vernon, /eri la aceeaşi 
oră, Ed. Acropole, p.213. Cât despre cărțile 
comandantului Tizane, le recomand călduros cititorilor 
mei, dacă le găsesc în librării: sunt rapoarte de poliţie 
foarte obiective şi foarte profesionale despre toate 
aceste fenomene misterioase care bântuie la sate). 

Alţi prieteni foarte apropiaţi au întâlnit şi ei acest 
„Galipote” - voi povesti mai departe în ce fel. Ţinutul 
rural este impresionant - şi mai ales noaptea. Anumite 
persoane sunt îngrozite de prezenţele invizibile pe care 
le bănuiesc (dar alţii nu văd nimic!). După părerea 
mea, când spiritele Naturii sunt alungate de beton şi 
gunoaie, entităţi răufăcătoare vin să le ia locul. 
Personal, mă tem cel mai mult pentru viitor de 
extratereştrii negativi - aceia despre care vorbeşte 
Jacques Vallee în anchetele sale. Ei mişună, de 
preferinţă noaptea, pe drumurile de ţară, goale 
(nenumărate mărturii în Brazilia, Statele Unite, 
Franţa...). 


„Stâncile zânelor” 

Am în faţă cartea (Max Gilbert, The Fairies Stones 
in Former Gaul, studiu foarte detaliat şi foarte 
interesant. Nu se găseşte decât textul englez, la 
Richard Madley LTD, 6A Elthome Rd, Upper Holloway, 
Londra N194AG, Marea Britanie. Pe de altă parte, 
Societatea enciclopedică din Morbihan a publicat 
numeroase studii despre folclorul local, cu toate 
legendele şi tradiţiile care asociază spiritele Naturii 


megaliţilor. Arhivele Societăţii enciclopedice sunt 
deosebit de bogate în documente despre acest subiect, 
la care a colaborat o serie de erudiţi locali, ale căror 
lucrări sunt în general serioase. De peste o sută de ani, 
Societatea publică un buletin, întreţine muzeul 
arheologic din Château-Gaillard şi organizează întâlniri 
şi expoziţii (Château-Gaillard, 2, rue Noe, Vannes)) 
scrisă de Dr. Max Gilbert din Vaucottes, lângă Yport, în 
Seine-Maritime, care se intitulează Pietrele zânelor în 
Gallia antică. El trece în revistă, cu răbdare, 
nenumărate - nenumărate! - locuri megalitice asociate 
zânelor; de exemplu: „Creux-es-Faies”, în Guernsey: 
„Roche aux Fees” la Marcilla, între Rennes şi Vannes; 
sau „Grotte-aux-Fees” lângă Locmine; „Grotte-aux- 
Fées” la Fontvieille în Proventa, între Mettray şi Saint- 
Antoine-du-Rocher lângă Tours; „Maison-des-F6es” la 
Mire, în Anjou, la Quarre-les-Tombes, în Morvan etc. 
Pretutindeni în Franţa, dolmenii, menhirii, cromlehii şi 
aleile acoperite sunt asociate spiritelor Naturii - şi 
întotdeauna ruinele, oricum ar fi. In această carte, Max 
Gilbert remarcă faptul că tradiţia populară asociază 
pietrelor diferite entităţi, denumite generic „zâne”: 
1. Spiritele Pământului, ca gnomii sau „ghibelinii”; 
2. Fantomele defuncţilor, printre care poate exista 
o „Doamnă Albă”; 
3. Amintirea preoteselor profetese din lumea 
celtă, numite „wrach” în Bretania (de acolo 
derivă, de exemplu, Aber-Wrach); este şi cazul 
zânei Viviane sau al zânei Melusine, a căror 
existenţă istorică este probabilă; 
4. Au mai rămas divinităţi greco-latine, nimfe şi 
driade legate de un loc anumit; 


Marile catedrale celte închinate Maicii Domnului 

au fost ridicate pe locuri celtice sacre, unde era slăvită 
„Marea Mamă” prin manifestările sale din Natură. 
N „Mama simbolizează realizarea frumuseții ideale. 
In contemplarea Frumuseții, fie a unei femei care 
merge, fie a unui copac care se înalţă pe un pisc, omul 
atinge o stare aflată între intuiţie şi înţelegere, culmea 
cea mai înaltă unde poate ajunge spiritul uman. Mama 
a fost întotdeauna reprezentată (...). Creştinii i-au spus 
Fecioara Maria. Însă când au adus cultul Fecioarei 
Maria în Gallia, nu era nici un gal care să n-o fi 
cunoscut deja. Doar că o numeau altfel, de secole. Și 
cum Mama li se prezenta sub diversitatea infinită a 
formelor vii din Natură, ea era, pentru ei, Mamele [...). 
Fiecare izvor era expresia în materie a unei Mame vii; 
şi multe făceau vindecări miraculoase cu apele lor (...) 
şi atunci se venea acolo în pelerinaj”. 

Autorul aminteşte mai departe originea catedralei 
din Chartres, construită sigur pe un sanctuar al 
„Mamei” slăvite de gali. Cercetări arheologice recente 
au demonstrat că amplasamentul catedralei creştine 
fusese într-o epocă anterioară amplasamentul unui 
templu. 

„Mamele  (...) n-au făcut decât să-şi schimbe 
numele. Dar ele aud apelurile formulate cu alte silabe, 
de către oameni din aceeaşi rasă. Ele sunt încă 
ascunse sub pietrele altarelor creştine. Şi când un 
credincios murmură „Ave Maria”, Onuava se înalţă 
între lumânări şi murmură: „Sunt aici”. (Maurice 
Magre, op. cit., p. 43) 

Aceste rânduri, scrise în 1935, n-ar fi fost 
dezavuate de către Cayce, el care spune că Christos şi 
sufletul-soră (pe care îl cunoaştem astăzi ca Maria) s- 
au încarnat sub nume diferite în toate civilizațiile (cf. 


vol. 1): Aceea pe care druizii o cunoşteau ca „Marea 
Mamă” era un vechi chip al Mariei. lată ce spune Henry 
Durville: 

„Zânele sunt plasate de legendă în toate locurile 
unde fuseseră slăvite divinităţile vechii Gallii. Aceste 
sălaşuri poetice atribuite zânelor au căpătat o 
importanţă deosebită. De acolo provin denumirile 
folosite: „mlaştina zânelor”, „peşterile domniţelor”, 
„insula zânelor”, „puţul zânei”, „muntele zânelor”, 
„movilele zânelor”, „turnul zânelor”... spune Henry 
Durville, care a scris o carte despre zâne. (Les Fees / 
Zânele, ed. Perthuis-Durville, 10, bd du Montparnasse, 
Paris XV.) 

Pietrele, megaliţii, ruinele sunt în general în locuri 
izolate şi, de aceea, convin acestor prezenţe 
misterioase, cărora, conform tradiţiei, nu le place să fie 
deranjate. In revelaţiile clarvăzătorilor din Findhorn 
(Les Jardins de Findhorn, ed. Le Souffle d'Or), spiritele 
Naturii şi 

„devaşii” (îngerii) le vor explica lui Eileen Caddy şi 
lui Dorothy Mac Lean că trebuie astăzi să lăsăm în 
fiecare grădină, în fiecare parc, un spaţiu neumblat, 
unde grădinarul nu trebuie să pătrundă. Acela va fi 
„laboratorul” spiritelor Naturii, care nu pot lucra decât 
departe de prezenţele omeneşti. 

„Noaptea, mai spune Durville, când copacii înalţi 
îşi aşterneau maiestuos umbra mărită de reflexele 
astrului de argint, zânele se adunau în locuri izolate. 
Adunări unde graţia şi bunătatea pactizau într-un cadru 
de pură frumuseţe. Era 'hora zânelor', foarte diferită de 
întrunirile unde orgia îşi etala excesele (...). Cei care 
sunt obişnuiţi să meargă la cules de bănuţi (flori de 
primăvară, n.tr.) întâlnesc adeseori, pe colinele 
acoperite cu iarbă, benzi circulare de un verde mai 


închis, unde vegetaţia este mai deasă şi mai înaltă cu 
jumătate faţă de rest. Foarte frecvent jumătăţi de 
cercuri, bine marcate, cu o margine netă, aceste benzi 
diferă în diametru şi lăţime; par trasate cu compasul şi, 
toamna, le înroşeşte o diademă de ciuperci şi 
criptogame în culori vii. O veche tradiţie ne spune că 
acolo şi-au încins zânele hora, vara, la lumina lunii”. 
(Durville, op.c., p. 84) 

Aşadar, acum ştiţi... Dacă veţi ieşi devreme, 
dimineaţa, în inima Franţei, veţi vedea poate o „horă a 
zânelor!” Este imens numărul cărţilor şi autorilor care 
vorbesc despre ele. Toţi, bineînţeles, acoperiţi de 
tăcerea dispreţuitoare a Sorbonnei... 

Dintre Franţa rurală, care vorbea zânelor, şi 
Franţa citadină, care nu mai ştie decât de „raţional”, a 
învins cea din urmă... Pentru totdeauna? Nu? In satele 
noastre pustii, spiritele Naturii se vor întoarce cândva... 


Spiritele Naturii fug de oameni 

Deşi numele de „macadam” este de origine 
scoțiană şi Scoţia este ţara preferată a spiritelor 
Naturii, acestea detestă marile oraşe poluate. lată de 
ce grădinile din oraş nu sunt atât de frumoase ca 
grădinile de la ţară: nici o plantă nu poate creşte, se 
pare, fără prezenţa constantă a gnomilor şi zânelor. 

Spiritele Naturii fug de oameni. Le sunt ostile, 
pentru că le reproşează distrugerea acelei Naturi 
pentru construirea căreia ele au nevoie de o viaţă. Dar 
copiii, care sunt încă fără prejudecăţi, se bucură 
întotdeauna de favoarea lor. Şi când se joacă 
împreună, contactul se face în bucurie, cum povestea 
Cayce mai sus. Ca şi micul Edgar, mulţi alţi copii au 
avut şi vor avea încă acest privilegiu: 


Poporul mărunt care locuieşte în văi va susţine şi 
va călăuzi activ entitatea în anii copilăriei, când va ieşi 
afară. (Lectura 1775-1) 

Din păcate, poporul mărunt locuieşte la ţară... şi 
foarte puţin la oraş. lată de ce copiii din oraşe sunt 
astăzi cu mult mai nervoşi, mult mai instabili, mult mai 
dificili. Le lipsesc aceste jocuri magice cu micii elfi, 
care le aduceau bucuria profundă, indispensabilă 
creşterii lor. 

lată încă o lectură care vorbeşte de „influenţa 
stabilizatoare” a spiritelor Naturii asupra copiilor: 

Influenţa lui Mercur aduce acestei entităţi o 
puternică sensibilitate muzicală; mai ales o 
sensibilitate specială faţă de simfonie - care este un 
ecou al muzicii sferelor celeste. Căci pentru această 
entitate, frumuseţea amurgurilor, progresia planetelor 
şi a Lunii sunt întotdeauna un subiect de încântare, 
Toate acestea sunt mai semnificative pentru ea decât 
pentru majoritatea celorlalţi oameni. Frumuseţea 
Naturii în toată activitatea sa, norii, trăsnetul, 
fulgerele, toate vocile Naturii răspund entității; ele îi 
trezesc un ecou profund şi sunt pentru ea o influenţă 
stabilizatoare. De multe ori este greu de înţeles pentru 
cel care n-au această experienţă şi pentru cei care n- 
au fost acceptaţi de aceia pentru care lucrează 
entitatea. (Lectura 1716-1) 

Ultima frază a acestui fragment de lectură - found 
favor in the grace of those whom entity serves - 
desemnează entităţile invizibile, care pot aduce pacea 
spiritului uman, liniştind inima strânsă de teamă şi 
răspunzând neliniştilor sale. Dar acest lucru nu este cu 
putinţă decât cu o singură condiţie: cei care sunt 
interesaţi de spiritele Naturii trebuie mai întâi să fie 
acceptaţi de ele. Trebuie apoi să stabilească o 


colaborare întemeiată pe respect, căci aceste spirite 
pot să-i ajute într-o mie de moduri diferite (şi 
eficiente!). Am văzut mai sus lectura în care Cayce îl 
sfătuia pe un căutător de petrol să asculte sfaturile 
spiriduşilor. Aceştia sunt spiritele Pământului: ei ştiu 
foarte bine ce se află în adâncuri! 

Primul dintre serviciile pe care le pot face aceste 
„Spirite familiare”, cum erau numite altădată, este 
acela de a ne informa. După părerea lui Cayce, am 
făcut o mare greşeală că le-am disprețuit învăţătura: 

Dacă Creatorul foloseşte un gnom, o zână, un 
înger sau orice altă entitate pentru a vă călăuzi 
evoluţia, foarte bine! (...). Numai să mergeţi exact în 
direcţia pe care trebuie s-o urmaţi! (Lectura 338-3) 

Aşa este şi calea spirituală a grupului din 
Findhorn, despre care am citit, trăind bucuria vieţii 
mele! Primele mărturii primite de  clarvăzătorii 
fondatori ai comunităţii, Peter şi Eilaen Caddy, Dorothy 
Mac Lean. au fost traduse în franceză sub titlul Les 
Jardins de Findhorn / Grădinile din Findhorn (Ed. le 
Souffle d'Or, BP 3, 05300 Barret-le-Bas. Grupul a 
publicat apoi o serie întreagă de cărţi despre mesajele 
spiritelor Naturii şi Devaşilor. Cel mai remarcabil este 
Le Chant des Anges / Cântecul îngerilor, de Dorothy 
Mac Lean, acelaşi editor, şi Revelation / Revelația, de 
David Spangler. Dar trebuie să citeşti tot - e o 
încântare!). Demersul lor constă în regăsirea dialogului 
cu spiritele Naturii, care sunt secretarii şi colaboratorii 
Dumnezeului Atotputernic (spre deosebire de ceea ce 
pretindeau mulţi predicatori!). 

Unul dintre prietenii din grupul Findhorn, pe nume 
R. Ogilvie Crombie, zis „R.O.C”., un bătrân domn 
specializat de multă vreme în studiul spiritelor Naturii, 
povesteşte cum într-o zi a văzut un faun mititel 


dansând în grădina botanică din Edinburgh, în Scoţia 
(spaţiu verde excepţional, aflat în inima unui mare oraş 
agitat). lată câteva fragmente din acest dialog 
extraordinar, pe care vă sfătuiesc să-l citiţi in extenso 
în Grădinile din Findhorn: 

„Micul faun dansa în jurul locului unde mă 
aşezasem; s-a oprit o clipă, m-a privit, apoi s-a aşezat 
cu picioarele încrucişate, dinaintea mea. Intruchipa 
„adevărul adevărat”. M-am aplecat şi i-am spus: 

- Salut! 

Dintr-un salt a fost în picioare, înmărmurit, 
privindu-mă fix. 

- Mă poţi vedea? 

- Da! 

- Nu te cred. Oamenii nu ne pot vedea. - Ba da, 
unii pot. 

- Atunci, spune-mi cum arăt! 

L-am descris aşa cum îl vedeam. Cu aceeaşi 
uluire, a început să danseze, rotindu-se în cercuri mici. 

Într-atâta l-a interesat Roc pe micul faun încât l-a 
însoţit acasă, în apartament... S-a întors să se plimbe 
în grădina botanică, ca să-şi revadă cât mai des micul 
prieten, şi acest contact l-a ajutat să dea peste 
„cineva” mult mai important: 

„Coboram Prince Street, cea mai mare arteră din 
Edinburgh. Când am dat colţul unei străzi care merge 
pe lângă National Gallery, m-am oprit: era o atmosferă 
neobişnuită. N-am mai simţit niciodată aşa ceva [...). 
Atunci am realizat că nu eram singur. O siluetă mai 
înaltă decât mine mergea alături. Era un faun, 
strălucind de o putere impresionantă [...). 

- Vasăzică nu-ţi este frică de mine? m-a întrebat 
el. - Nu! 


- Aşa! Toţi oamenii se tem de mine [(...). Ştii cine 
sunt? - Eşti marele zeu Pan, m-am trezit spunând pe 
loc. 

- Atunci, ar trebui să-ţi fie frică! Cuvântul vostru 
„panică” vine de la frica iscată de prezenţa mea! 

l-a ieşit un porumbel din gură: frică! Frica este 
aceea care ne închide drumul cunoaşterii; ea este, cum 
spune Cayce, cauza tuturor suferințelor noastre. Dar să 
revenim la acest dialog extraordinar: 

- Crezi în supuşii mei? reia Pan. - Da. 

- Îi iubeşti? 

- Da, îi iubesc. 

- În acest caz, mă iubeşti? - N-am nimic împotrivă. 

- MĂ IUBEŞTI? Da. 

Mă privea cu un zâmbet ciudat şi cu un licăr în 
fundul ochilor negri, adânci şi plini de mister. 

- Ştii, desigur, că sunt diavolul!? lţi dai seama că 
ai spus adineaori că-l iubeşti pe diavol? 

- Ba nu, nu eşti diavolul, eşti zeul codrilor şi al 
satelor! (...). 

- Ştii totuşi bine că Biserica creştină primitivă m-a 
luat drept mode! pentru reprezentarea diavolului! Uită- 
te la copitele mele despicate, la părul de pe picioare şi 
la coarne!” 

Într-adevăr... chestiunea e delicată! Fără a dori să 
acuze pe cineva: 

„Biserica a condamnat toţi zeii păgâni şi spiritele 
Naturii, asimilându-i demonilor (...), reia Roc. 

- Crezi că Biserica s-a înşelat? 

- A făcut şi ea ce a putut, cu cele mai bune intenţii 
din lume. Dar (pentru mine) era o eroare. Vechii zei nu 
sunt toţi demoni [...). 

- Atunci, nu arăt a ţap bătrân? 

- Nu! răspunde bătrânul Roc, încântat”. 


Şi dialogul continuă... La sfârşit, Pan încheie 
prezentându-se ca „servitorul Dumnezeului 
Atotputernic” şi afirmă că el şi supuşii lui sunt „dornici 
să ajute omenirea, în ciuda modului cum ne-a tratat ea 
şi cum abuzează de Natură. Dar, pentru aceasta, 
trebuie să ne creadă şi să ne ceară ajutorul”. 

Am citat acest pasaj doar pentru a vă incita să 
citiţi restul. În ceea ce mă priveşte, am recitit de cel 
puţin douăzeci de ori Grădinile din Findhorn, de fiecare 
dată cu aceeaşi mare bucurie. Când mă gândesc că, în 
sfârşit, spiritele Naturii vor fi recunoscute, parcă m-aş 
simţi redată mie însămi. Aceste fiinţe pe care le-am 
iubit în copilărie iată că se ridică glasuri care să le 
justifice, să le apere, să le redea dreptul la existenţă! 
În sfârşit! 

Această carte minunată, care adună mesaje 
primite de diverşi clarvăzători pe aceeaşi temă, 
distinge trei feluri de interlocutori nevăzuţi: 

1) Spiritele Naturii al căror rol este ă vegheze la 
creşterea şi înflorirea regnului vegetal. Sunt muncitorii 
care lucrează în bucurie şi în frumuseţe. 

2) Ceea ce echipa Caddy-Mac Lean a numit 
„Devaşi” (cuvânt indian care se poate traduce prin 
„Îngeri”), răspunzători de fiecare fenomen. De 
exemplu, fiecare fenomen meteorologic natural - 
ploaie, vânt, zăpadă, furtună - este în stăpânirea unui 
înger şef, răspunzător de bunul mers al lucrurilor! Tot 
astfel, pentru fiecare specie de fruct, legumă sau 
plantă, pentru fiecare specie animală şi pentru fiecare 
piatră, există un înger răspunzător, căruia îi revine să 
vegheze la respectarea schemei divine (să nu iasă un 
castravete dintr-o sămânță de floarea-soarelui, de 
exemplu...); 


3) În fine, există mesaje de la Christos, primite de 
Eileen Caddy şi care sunt de o mare frumuseţe (între 
care cele traduse sub titlul La Petite Voix / Glăsciorul, 
Ed. Le Souffle d'Or). 


Îngerii meteorologiei 

Ceea ce-mi place la vechile hărţile maritime sunt 
îngeraşii  rotofei, care reprezintă vânturile. În 
Antichitatea greco-romană se credea că există o 
divinitate responsabilă pentru fiecare curent de aer! 

Boreas era vântul de miazănoapte, ca şi 
confratele său Aquilo. La miazăzi, erau Notus, Auster şi 
Africus; la răsărit, Eurus şi în fine la apus, Zephyrus şi 
Favonius. Toţi răspundeau ordinului zeului Vânturilor, 
Eol. El îi ţinea închişi în peşterile insulelor eoliene... 

Ideea Anticilor revine acum. lată cum încep 
mesajele acelor entităţi superioare sau „Devas”, care 
guvernează schimburile bioenergetice pe planetă: 

„Da, eşti menită să cooperezi la această grădină. 
La început, gândeşte-te la spiritele Naturii şi la spiritele 
ierarhic mai înalte. Branşează-te la ele; este un demers 
atât de neobişnuit încât le vei stârni interesul. Vor fi 
nebuni de bucurie să găsească în fine nişte membri ai 
rasei umane, dornici să le solicite ajutorul. Prin spirite 
superioare ierarhic, înţeleg spirite ca acelea ale norilor, 
ploii sau speciilor vegetale... Micile spirite ale Naturii se 
supun instrucţiunilor lor”. 

lată ce explică puterea vrăjitoarelor şi a magilor, a 
celor care aduc ploaia - astfel de cazuri se cunosc în 
toate ţările, inclusiv într-a noastră! Vântul, ploaia, 
zăpada nu sunt fatalităţi oarbe, hazard inexplicabil: 
există o gândire care le animă, o fiinţă pe care o putem 
numi înger, Deva sau Spirit superior al Naturii. Ce mai 
contează numele? Esenţialul este că se poate înfiripa 


un dialog între noi şi ei. Am găsit o lectură unde Cayce 
specifică existenţa acestui gen de înger: 

Această entitate (...) are puteri psi sau oculte. 
Pentru că a avut experienţe cu spiritul ploii, cu spiritul 
apusului de soare, cu cel al unui râu, cel al unui copac, 
cel al unei turme sau cirezi de animale, cel al unui 
banc de peşti etc., entitatea va câştiga mult 
continuând (...). Pentru majoritatea oamenilor, toate 
acestea sunt pură imaginaţie, dar pentru entitate, din 
contra, sunt manifestări exterioare ale unor realităţi 
constructive şi creatoare (...) pe care le poate folosi! 
ceea ce-i va permite să stăpânească, să influenţeze, să 
dirijeze fenomenele. 

De exemplu, când entitatea plantează ceva - 
chiar şi o nucă! - şi îşi însoţeşte gestul de cuvinte de 
binecuvântare, ea poate garanta că se va 

face un nuc la generaţia următoare! Entitatea, cu 
acest magnetism pe care-l poartă în adâncul său, 
poate de asemenea să-şi pună mâinile în jurul aceluiaşi 
trunchi şi să-i ordone să nu mai facă nuci (ceea ce va 
face) - chiar dacă rodea atunci! (Lectura 3657-1) 

Descrierea de aici este mai mult decât „mâna 
verde”. Este vorba de cineva care a avut contacte cu 
spiritele conducătoare ale Naturii şi care ştie să le 
vorbească! Astăzi e ceva rar - iar marele public crede 
că toate acestea sunt pură imaginație, cum spune 
Cayce. Dar în generaţia nepoților noştri, în Era 
Vărsătorului, va fi diferit. Mulţi oameni vor putea 
colabora cu spiritele vânturilor: 

„În lumea nouă, îi spune îngerul lui Dorothy Mac 
Lean, aceste tărâmuri vor fi complet deschise 
oamenilor sau ar trebui ă spun mai degrabă că oamenii 
se vor deschide către ele! Căutaţi contactul cu 
glorioasele regnuri ale Naturii, punându-vă în această 


căutare toată inteligenţa şi toată simpatia. Şi aflaţi că 
aceste fiinţe sunt fiinţe de lumină, doritoare să ajute - 
dar n-au încredere în oameni, care caută tot ce este 
fals”. 

Mai departe, îngerul va arăta cum lucrează: 

„Mă dedic complet muncii mele, ştiind foarte clar 
ce am de făcut: trebuie să manifest câmpuri de 
energie, indiferent de obstacole - şi sunt multe în 
lumea infestată de om! Regnul vegetal nu are nici un 
resentiment pentru cei pe care-i hrăneşte; însă omul ia 
nepăsător ceea ce i se dăruieşte, fără să mulţumească, 
Acest lucru nu ne place şi ne face ostili la adresa lui”. 
(Grădinile din Findhorn) 

In lectura 3657-1 de mai sus, Cayce vorbea de 
spiritul apusului de soare. Or, printre interlocutorii 
invizibili care i s-au arătat lui Dorothy Mac Lean, se află 
un „Inger al Peisajului” (despre care se vorbeşte mult 
în cartea sa, Le Chant des Anges / Cântecul îngerilor). 
Se pare că fiecare pasaj, fiecare regiune, fiecare loc îşi 
are îngerul său... Nu degeaba se vorbeşte de „spiritul 
locului” asupra căruia vom reveni mai ulterior. 

Există şi îngeri cărora le revine să dea planetelor 
mişcarea de rotaţie pe orbite. Ei se ocupă şi de muzica 
sferelor celeste (Edgar Cayce, Vindecarea prin muzică) 
iar unii dintre ei, după Cayce, veghează asupra nopţii 
şi zilei noastre: 

Astfel sunt cei care stăpânesc Lumina, adică 
Sunetul, şi cei care domnesc asupra Nopţii. (Lectura 
262-56) 

Cayce foloseşte cuvântul stăpânitor, cel care 
„domneşte”. Adică acela care veghează la împlinirea 
Legii. 


Deva dioritului 


„Pietrele şi stâncile voastre sunt străbătute de 
efluvii divine. Pământul ascunde în adâncuri foc şi apă, 
dar este în special însufleţit de o mare forţă spirituală 
interioară şi invizibilă, care creează şi recreează 
neîncetat. Această forţă este gândire (...). Ea 
însufleţeşte piatra, stânca. 

Există o conştiinţă în tot ceea ce trăieşte. 
Mineralele au şi ele o viaţă, care este gândirea divină 
creatoare, concentrată în ele. Nimic din ceea ce vine 
de la Dumnezeu nu poate pieri. Emoţia sa rămâne 
fixată în regnul mineral”. 

Scot aceste mesaje ale diferiților clarvăzători din 
cartea lui Jean Prieur, Les Temoins de I/'Invizible | 
Martorii invizibilului (Livre de Poche). Pentru fiecare 
colţ de stâncă, rocă, pietricică, veghează un spirit al 
Naturii: vârcolac, trol, gnom, spiriduş, ghibelin etc. 
Acestea sunt micile „Spirite ale Pământului”. Şi 
deasupra acestora, un înger (sau deva) competent în 
geologie şi mai ales investit cu o funcţie mineralogică 
sau alta”. Mi-ar place să văd Ingerul mării de Cretă 
(foarte parizian), îngerul Jurasicului, care-şi încruntă 
fruntea când oamenii iau bucăţi de amonit fosil sau 
Deva  „dioritului orbicular” (care este corsican şi-i 
batjocoreşte pe turiştii care-i jefuiesc cariera!). Cayce 
este întru totul de acord cu faptul că pietricelele numai 
se prefac că dorm. 

Această persoană poate auzi cântecul sau 
mişcările anumitor pietre (...), aşa cum alţii ascultă zile 
întregi cum creşte un copac. (Lectura 440-11) 

Pe acest consultant Cayce îl sfătuia să meargă la 
muzeul de Istorie Naturală din New York şi să se 
oprească în faţa unui bloc mare, de lapis (lazuli?), pe 
care lecturile i-l indicaseră. Trebuia să stea în faţa lui - 
ca să-l audă cântând! (Lectura 440-3) 


Şi mă întorc la Memoriile lui Dorothy Mac Lean, pe 
care le citam mai înainte: 

„Într-o zi - spune ea - am realizat că nu am 
contactat niciodată un Deva al regnului mineral şi m- 
am hotărât să încerc (...). Spre marea mea uimire, m- 
am aflat în faţa uneia dintre cele mai puternice Mari 
Fiinţe din toată experienţă mea, care mi s-a părut cât 
Infinitul. Era Îngerul Cosmic al Pietrelor. Mi-a precizat 
că se ocupă de viaţa minerală în diversele sale etape: 

Ar trebui să înţelegi că materia densă este 
influenţată în procesul său de formare de energiile 
stelelor. Tocmai frumuseţea acestei pietricele te-a 
adus la mine. Frumuseţea vine de la Dumnezeu, ea 
acţionează la toate nivelele. Conştiinţa Frumuseţii te 
duce la unitatea interioară (...). Cu cât vei preţui mai 
mult Frumuseţea, cu atât vei fi mai legată de Univers 
(...). Inţelegi acum că nu poţi face altfel decât să 
priveşti cu un imens respect cea mai mică pietricică - şi 
s-o adori pentru că ea este un fragment din 
imensitatea mea. Suntem fericiţi, că în acest fel ai 
întrezărit o fărâmă din slava lui Dumnezeu. Slava lui 
Dumnezeu este pretutindeni, până în cel mai mărunt 
bob de nisip” (Op. cit., capitolul VII). 


Zâna recoltei 

„M-a luat de mână şi m-a dus (...) pe un şes întins, 
acoperit de cei mai frumoşi crini albi. Şi iată că am 
zărit făpturi mititele şi diafane, care se mişcau în şi 
printre flori... Nu-mi puteam crede ochilor! 

- Dar, spun eu, poveştile sunt adevărate aici? Ea a 
început să râdă: 

- Poveştile sunt adevărate pretutindeni!”. 

Şi autorul acestei relatări post-mortem, Albert 
Pauchard, se minunează când vede „pretutindeni acele 


făpturi mititele şi graţioase, ce păreau că se distrează”. 
Dar „ghidul său îi spune că ele chiar lucrează la 
însufleţirea plantelor printre care se mişcă” (Albert 
Pauchard, L'Autre Monde / Tărâmul celălalt, Geneva, 
1976, Ed. Labor et Fides). 

Cei care au văzut spiritele Naturii spun, 
majoritatea, că ele dansează şi se joacă. Frances şi 
Elsie, care le-au fotografiat, R. Ogilvie Crombie, care a 
descris micul faun ce dansa în faţa unui copac, şi 
Cayce însuşi (am văzut zâne afară, care mă chemau să 
mă joc cu ele). El vorbeşte mereu de aceste jocuri de 
care îi este dor, de prietenii de 

altădată, care doresc să-l regăsească pentru a 
continua ceea ce făceau cu atâta bucurie în vremea 
aceea. 

Şi mesajele din Findhorn repetă acest lucru, sub 
toate formele: spiritele Naturii lucrează în bucurie, iar 
munca lor, ce pare un joc, este indispensabilă creşterii 
plantelor! 

Primisem eu însămi, într-o zi, un mesaj de la tatăl 
meu (la zece ani după ce a murit), în care îmi spunea 
că în spaţiile invizibile, luminate de lumina christică, 
totul este bucurie. Spațiile invizibile pe care le 
străbătea el în înaltele sfere, branşate complet la 
lungimea de undă divină şi avându-şi locul lor în planul 
lui Dumnezeu, evoluau în bucurie. 

Astfel, aceste făpturi mititele ni se înfăţişează 
întotdeauna scânteind de bucurie, vioiciune, umor, 
frumuseţe. Toate mărturiile concordă. 

„În ceea ce-i priveşte pe micii elfi, mai spune 
Albert Pauchard, (...) expresia pe care am reuşit să le-o 
disting este bucuria de a trăâi!”. 


În grădina minunată pe care o vizitează, autorul 
nostru reuşeşte să întâlnească un spirit al Naturii, 
ierarhic superior micilor elfi, o zână: 

„Şi iată că, puţin câte puţin, mi-am dat seama de 
o prezenţă şi mai eterată şi mult mai mare decât elfii 
cei voioşi, mai gravă, deşi strălucea de bucurie. Este 
însăşi conducătoarea acestei lumi fermecate, aceea 
care stăpâneşte forţele active. Parcă, nu ştiu cum, 
cuprindea totul în sine şi totuşi, când te uitai la ea, nu 
era mai înaltă decât un om [...). Se pare că rolul său 
este să însufleţească viaţa vegetală”. 

„Un Super-elf, am zice. Şi la Ea, o mare veselie, 
dar mai profundă. O iubire puternică emană din ea” 
(Op. cit., p.131). 

lată deci o zână, un înger feminin, „care ţine 
frâiele unei întregi armate de agenţi invizibili ai Mamei- 
Naturi, (...) agenţi cărora le revine un rol conştient în 
creşterea copacilor şi plantelor”, mai spune Albert 
Pauchard. (Dar pentru că dictează unui medium ceea 
ce vede după moarte, spiritele Naturii sunt observate 
de cealaltă parte a barierei... Totuşi, descrierile sale se 
aseamănă grozav cu cele pe care le fac cei vii, de 
partea aceasta!). 

In Grădinile din Findhorn, Îngerii (sau Devaşii) 
fiecărei specii vegetale cultivate în grădină vin să se 
prezinte rând pe rând. De exemplu, într-o zi, Deva 
verzei vine să explice cum trebuie cultivată 

această plantă şi care este lecţia spirituală oferită 
de ea! (Tocaţi, tocaţi, va mai rămâne totuşi ceva din 
ea!). În altă zi, soseşte Deva plantei sângele-voinicului, 
care îşi expune şi el instrucţiunile şi mesajul. Apoi, 
Deva spanacului porcesc... (vărul spanacului); Apoi cel 
al Trandafirului de Damasc etc. În final, grădinarul 
Peter Caddy, urmând instrucţiunile, va vedea ieşind de 


sub mâinile sale verze de douăzeci de kilograme, roşii 
cât pepenii, spre uimirea bieţilor săteni! Findhorn, 
aşezare glaciară, aridă, bătută de toate vânturile 
apusene de pe coasta atlantică, nu rodise nicicând aşa 
ceva până atunci (Scoţia fiind mai îndeobşte cunoscută 
datorită oilor, whiskyului şi vechilor castele bântuite!). 

Există o lectură a lui Cayce unde sunt evocaţi 
îngerii soiurilor de levănţică (pentru că există mai 
multe specii de levănţică, presupun că trebuie un Inger 
specializat pentru fiecare!): 

A stimulat vreodată levânţica plăcerile carnale? 
Ea a fost aproape întotdeauna mijlocul prin care Ingerii 
de lumină şi compasiune duc sufletul oamenilor într-un 
loc de pace şi milă. (Lectura 274-10). 

Altfel spus, levănţica este „mijlocul terapeutic”, 
adică mijlocul folosit de Ingerul cu acelaşi nume pentru 
alinarea oamenilor care suferă. Devaşii plantelor 
medicinale sunt toţi Îngeri-medici, neapărat! La Paris, 
pe strada Bourgogne, locuiam într-un apartament mic, 
din care transformasem cel puţin opt metri pătraţi din 
treizeci în seră. Noaptea, aveam senzaţia unor 
prezenţe care se strecurau printre ramuri şi grădina 
era permanent înflorită! Trandafirii pitici, amarilele, 
azaleele, lalelele erau extraordinar de zeloase ca să 
mă bucure. Adunam de pe trotuar, la ora când se lasă 
gunoiul, plantele pe care oamenii nu le mai doreau 
încă foarte frumoase uneori! Aveam impresia că voiau 
încă să trăiască şi mă chemau în ajutor: le adunam şi 
le promiteam o viaţă lungă şi fericită, la mine acasă! 
Puse în alte vase, udate, însorite, îşi regăseau vigoarea 
şi înfloreau dublu, fără să se lase vreodată rugate! 

Nu pot să mă lipsesc de flori şi copaci. Măcaro 
plantă mică de tot, verde, chiar o buruiană... dar să fie 
verde! În ultimii ani am fost copleșiți de filme de 


anticipație, care au stârnit entuziasmul mulțimilor - ca 
de exemplu Războiul stelelor. Or, aţi remarcat în 
aceste filme science-fiction o caracteristică generală: 
absenţa totală a lumii vegetale? Pretutindeni este doar 
metal care urlă şi beton. Un univers complet mineral. 
Oroarea absolută, prelungirea firească (dacă pot spune 
aşa) a stilului american de viaţă - american way of life 
-, care urăşte natura şi o consideră „murdară”. Când 
ofeream flori celor din Virginia Beach, nu le făceau nici 
o plăcere: gazdele priveau buchetul cu un aer 
consternat, spunând: ce să fac cu ăsta? Aduce microbi, 
murdăreşte apa din vază şi nu aduce bani”. Şi nu vă 
spun ce figură făceau prietenii mei de acolo când mă 
duceam să culeg verdeţuri din pădure ca să-mi fac 
salată... Mulţumesc lui Dumnezeu că astăzi la Gstaad, 
în oberlandul Bernei, am petrecut ziua adunând 
ciuperci. leri am găsit unele minunate, pe care le-am 
arătat specialiştilor: veninoase, le-a fost verdictul. 
Eram consternată că prădasem pădurea de pomană! 
Odată făcută verificarea din seara aceasta, am ascultat 
cu mai multă atenţie vocea spiriduşilor şi am pus mâna 
pe „ciuperci de ciocolată” (specialitate elveţiană!). Ne- 
am alintat cu lasagne ai funghi, italo-elveţiene, de 
neuitat. Oamenii de aici au câte un colţişor cu ciuperci, 
ultrasecret, pe care nu l-ar arăta pentru nimic în lume. 
Doamne, sunt ca bretonii noştri, cu găurile creveţilor! 
Dar nu-mi pasă de ascunzători: spiriduşii îmi vor spune 
totul! 


Regele cârtițelor 

Bineînţeles că animalele îşi găsesc locul lor în 
această schemă divină. Fiecare specie animală, ca şi 
fiecare specie vegetală, are un Înger (sau Deva) 
competent. 


Animalele sălbatice acţionează în colaborare cu 
spiritele Naturii, mari şi mici. Toate animalele noastre 
domestice, când ajung la ţară, au un comportament 
nebunesc: ele „se joacă” cu cineva. Câinele meu 
urmăreşte cu privirea „pe cineva” sau „ceva” care 
merge de-a lungul unei ramuri care stă nemişcată, de 
altfel! Se vede bine, după limbajul gesturilor, că el 
comunică atunci cu un interlocutor. 

Există în Grădinile din Findhorn o poveste grozavă 
cu cârtiţele, care mi-a plăcut nemaipomenit de mult. 
Într-o zi, Peter Caddy îi spune lui Dorothy Mac Lean: 
„Fă ceva: cârtiţele ne distrug legumele!” Şi ea intră în 
meditaţie ca să-l contacteze pe Deva specializat. 
„Concentrându-mă asupra unei cârtiţe, am captat 
imaginea unui Mare Rege Cârtiţa destul de înfricoşător, 
cu o coroană pe cap, stând într-o peşteră sub pământ!” 
Se înfiripă un dialog în care Dorothy arată conflictul 
dintre cârtiţe şi grădinar şi propune o soluţie: patronul 
să-şi trimită subordonații în altă parte, la ronţăit 
rădăcini... Cel mai bine, grădinarii vor păstra un colţ de 
grădină necultivat, special pentru doamnele cârtiţe... 
Nu prea amabilul personaj răspunde: 

- Hmm... Şi Dorothy se întreabă dacă a fost bine 
înţeleasă... Da, a fost: cârtițele nu se vor mai întoarce 
în zona culturilor, limitându-se de atunci înainte la 
„rezervaţiile” lor. 

Tradiţia catolică atribuie fiecărei fiinţe umane un 
înger păzitor. Dacă animalele superioare au un suflet 
individual (şi nu doar un „suflet-grup”, comun unei 
specii), este logic să aibă şi ele dreptul la un înger 
păzitor. În sublimele mesaje de la Christos, culese de 
Cyril Scott, se poate citi: 

„Într-adevăr, animalele au un suflet. Vai, tocmai 
în unele din acele ţări unde este cel mai mult slăvit 


Numele Meu şi unde Imaginea Mea se înalţă la toate 
răscrucile, acolo sunt cel mai puţin cunoscute 
preceptele mele de milă, căci oamenii se poartă cu 
cruzime faţă de preaiubiţii mei fraţi necuvântători. 
'Animalele nu au suflet, pretind ei, deci nu contează 
cum ne purtăm cu ele!' Dar afirmaţiile lor sunt false, se 
bazează pe ignoranță şi pe lipsă de înţelepciune (...). 

În plus, sunt pe lume oameni cu inimă de piatră, 
care chinuie făpturile Mele pentru a căpăta o mai mare 
cunoaştere, dar aceste cunoştinţe rău dobândite au o 
valoare slabă; le-ar putea câştiga prin mijloace mai 
puţin crude. O, fiul Meu, este un păcat groaznic să 
cauţi cunoaşterea chinuind făpturile nevinovate”. 
(Visions du Nazareen / Viziunile Narazineanului, col. 
„L'Initie”, p. 72. Condamnarea fără apel a vivisecţiei). 

Deci, animalele - atât sălbatice, cât şi domestice - 
suferă enorm de pe urma omului. Ele trebuie să fie 
apreciate şi iubite, altfel deznădăjduiesc şi dispar. 
„Speciile pe cale de dispariţie” sunt acelea care şi-au 
pierdut curajul... Am citit undeva (imposibil să găsesc 
unde) o poveste care m-a făcut să plâng; era vorba de 
caii folosiţi în fundul minelor de cărbuni din secolul al 
XIX-lea, în Anglia. Sărmanii! nu vedeau niciodată 
lumina şi îşi petreceau viaţa (scurtă) trăgând 
vagoanele cu minereu. Un clarvăzător englez a 
transmis mesaje de la o entitate care se ocupa de 
coborârea în mine. Invizibilă pentru oameni, ea era 
văzută de cai, cărora le aducea alinarea, ajutându-i să 
supravieţuiască. Nu ştiu dacă era o entitate umană sau 
angelică - în orice caz, se consacra alinării acestor 
nenorociţi lipsiţi de speranţă („Mi-ar plăcea să fac 
acest lucru după ce voi termina „excursia” terestră!” 
mi-a spus fiica mea, Eleonore, căreia îi citisem această 
poveste). 


Unul din cititorii mei avea un câine lup pe care l-a 
omorât un vânător. Mi-a trimis un minunat poem 
despre moartea acestui animal: 

Tovarăş bun, prietene, 

Plecat-ai în câmpiile celeste 

Unde lumina scânteiază; 

Oare vei regăsi viaţa senină 

Din care plecaseşi ca să mi te alături? (...) 

Plecarea ta, atât de neaşteptată, mă va ajuta 

Să văd mai bine în mine? (...) 

Să nu te mai văd, ating, simt 

Şi totuşi să trăiesc tot ca-nainte, 

După ce-am pierdut o fărâmă din mine, 

O fărâmă din univers? 

(Guy Steibel, Compagnon / Prietenul, poem editat 
de autor, 2, rue de Berne, 67000 Strasbourg). 

Cum câinele nu vorbeşte, oamenii cred că el nu 
înțelege, spune într-o zi Cayce. (Lectura 552-2) În 
realitate, animalele se află între îngeri şi noi, între 
spiritele Naturii şi noi. Au fost uitate tradiţiile 
creştinismului, când sfinţii erau reprezentaţi printr-un 
animal: sfântul Roch şi câinele său (care venea să-l 
hrănească la sihăstrie); sfântul Gilles şi căprioara sa 
(pe care o apărase de vânători) (Şi nu orice vânători: 
regele Flavius şi curtenii săi. Sfântul a fost rănit la o 
mână şi Flavius i-a cerut scuze. S-au împrietenit iar 
Gilles l-a îndemnat pe Flavius să întemeieze 
mânăstirea Sfântului Gilles-du-Gard, al cărei întâi 
stareţ a fost), sfântul Hubert şi cerbul său (căruia îi 
datora convertirea) etc. 

Este inutil să încercăm să vedem Spiritele Naturii 
dacă nu ne-am împăcat cu regnul animal; pot fi specii 
pe care le iubim mai puţin - dar trebuie să ne 
îmblânzim inima faţă de ele. 


Dacă fiecare specie vegetală are o lecţie 
spirituală de manifestat, cum au spus Devaşii la 
Findhorn, acest lucru este valabil şi pentru fiecare 
specie animală: 

Căci fiecare animal, fiecare pasăre, fiecare 
zburătoare au fost numite după particularitatea pe 
care o posedă - şi care corespunde unei etape a 
dezvoltării Omului pe Pământ. 

Viaţa, fie că se manifestă într-un fir de iarbă, un 
trandafir, un copac, un câine, o pisică, o pasăre, un 
animal, ESTE o manifestare a ceea ce voi adoraţi sub 
numele de DUMNEZEU. (Lectura 1367-1) 

Este o splendidă lecţie de viaţă (pe care o dau 
animalele) şi care trebuie studiată: este mult de 
câştigat de aici! (Lectura 294-87). 

Cum spune Pierre Monnier (Lettres de Pierre / 
Scrisorile lui Petru, mesaje spirituale, trimise după 
moarte, de către un fiu, mamei sale. Extrag acest pasaj 
din Martorii Invizibilului, de Jean Prieur, deja citat): 
„Dumnezeu ne-a înconjurat cu nenumărate vieţi pe 
care le credeţi mult inferioare vouă”. Ceea ce seamănă 
cu lectura 1641-1 a lui Cayce (citat în volumul I) unde 
el răspunde unei persoane care-i vorbeşte de 
„REGNURI MINORE: ANIMAL ŞI VEGETAL”: 

Aceste regnuri ţin de Sufletul-Conştiinţă universal. 
Fiecare suflet-entitate a fost creat adică a început, la 
început, cu Tatăl, Veţi observa că Cayce vorbeşte în 
acest pasaj de sufletele entităţi ale regnurilor animal şi 
vegetal - şi el crede prin urmare că plantele şi 
animalele „au un suflet”. 

Voi încheia acest capitol cu un articol despre 
câinele legat, pe care voiam să-l citez de multă vreme, 
apărut în 1989 în L'Action zoophile (Organ al Asociaţiei 
zoofile şi antivivisecţioniste a tinerilor (A.Z.A./.), 4, rue 


Lecomte de Nouy, 75016 Paris, tel. 46 51 65 11. 
Articolul este semnat Josik Vandromme. Asociaţia se 
luptă cu curaj pentru a obţine oprirea experienţelor pe 
animale, interzicerea coridei, abolirea revoltătorului 
trafic de animale exotice...) / Acţiunea zoofilă, ziar de 
apărare a animalelor, animat de temerara Jeanne 
Gerdolle: 

„Suntem departe de 7ropicele Triste. 

Decor: frumoasele sate franceze, „inima Franţei”. 

Apare o fermă pe fundalul Franţei, în culorile 
bucolice ale anotimpurilor care se succed imuabile, 
blânde, calde, aspre. 

O voce aspră sparge pieptul la orice apropiere: la 
capătul unui lanţ prea scurt sau prea greu, un câine îşi 
urlă nenorocirea, neînțeles de lumea  aşa-zisă 
omenească. 

Un câine condamnat la robie pe viaţă, având 
drept adăpost nesigur nişte bucăţi de tablă sau câteva 
scânduri desperecheate, numite „bârlog” care trebuie 
să-l ferească de arşiţa verii, de vitregiile iernii. 

Acest câine moare rareori legat, căci bunii lui 
stăpâni, bravii noştri fermieri francezi, îi scurtează 
suferinţele cu o împuşcătură, când glasul lui sfârşit 
abia se mai aude dacă se apropie cineva. 

Sau, chiar mai bine, acest biet „inutil” va fi vândut 
cu 30-50 de franci, unui proprietar de laborator, ca 
recompensă pentru serviciile sale loiale: iubitorii săi 
proprietari economisesc astfel un cartuş! 

Bârlogul nu va rămâne gol mult timp: un scheunat 
timid, plin de iubire, de teamă şi singurătate, al unui 
căţeluş arată că s-a făcut deja alegerea. Această 
chemare plină încă de milă şi iubire pentru oameni se 
va transforma, odată cu cruzimea timpului şi a 
oamenilor, în semnal de alarmă [...) 


Lanţul care lasă urme pe gâtul sărmanului animal 
îi aminteşte inutilitatea sacrificiului impus; rolul său de 
„Sclav-obiect pe viaţă” nu strică somnul ţăranilor 
noştri, legănaţi de o conştiinţă liniştită şi de lătratul 
câinelui martir”. 


Spiritul locurilor 

Dacă există un „Inger” sau Deva menit să 
vegheze asupra fiecărui peisaj natural, există unul şi 
pentru fiecare sat, pentru fiecare casă... 

Dorothy Mac Lean povesteşte că ea a avut ocazia 
să locuiască pe povârnișurile muntelui Lassen, în 
California. Acesta este un vulcan care doarme doar cu 
un ochi! Îngerul său (un Deva VIP) (Very /mportant 
People, cum se spune în companiile de aviaţie, când se 
pregăteşte covorul roşu la aterizare.) s-a prezentat 
astfel: 

Stau în adânc şi par nevăzut - dar lucrez din greu 
ca să pun în mişcare deşeurile acumulate de secole, 
căci acum a venit timpul transmutării lor. Dar dacă 
fiinţele ca voi ar putea deveni luminoase şi 
strălucitoare, cu spiritul plin de lumină, aţi putea şi voi 
să transmutaţi deşeurile - şi am fi uniţi într-o activitate 
comună. Eu lucrez cum am făcut-o dintotdeauna, dar 
mereu legat de o schemă de funcţionare, pe care am 
acceptat-o acum o veşnicie. Voi ceilalţi, oamenii, 
sunteţi floarea fină a acestei scheme şi este rândul 
vostru să folosiţi focul pentru a schimba Pământul, aşa 
cum conştientizarea voastră trebuie să ardă deşeurile 
înăuntru şi afară... „ (În Grădinile din Findhorn, deja 
citate) 

Tradiţia afirmă că există locuri bune şi rele. Unele 
locuri sunt considerate „magice”, au ceva misterios, o 
putere ascunsă în adâncuri, cum spune şi Ingerul 


vulcanului Lassen. Aşa vorbeşte Christos în V/ziuni/e 
Nazarineanului, pe care le-am citat mai devreme: 

„Într-o zi, Mă voi întoarce (...). Cei care au evoluat 
prin iubire şi sacrificiu în trecut (...) vor primi darul 
amintirii. Vor recăpăta acele puteri obţinute în 
singurătatea şi retragerea pe care şi le-au impus (Este 
şi cazul lui Edgar Cayce, care spune că puterile 
mediumnice îi vin din vieţi anterioare când le-a 
dezvoltat în slujba celorlalţi) (...). Aceste puteri vor fi 
mărite şi vitalizate de curenţi de forţă nevăzută, care 
vor izvori din centrii sacri din Siria şi Palestina. Cu mult 
timp în urmă, am binecuvântat aceste locuri tainice, ca 
să poată deveni surse sfinte (...). Am pus să se 
ascundă în diverse locuri talismane care vor deveni 
surse de puteri spirituale, unde credinciosul va putea 
veni să-şi vindece corpul şi sufletul. Unele din aceste 
locuri sfinte au fost create în lumea occidentală; ele 
există şi astăzi. Şi pe fiecare din aceste locuri sfinte 
veghează un Inger păzitor”. (Op. cit., p. 156) 

Anne-Catherine Emmerich, în Visions / Viziuni (Ed. 
Tequi), vorbeşte astfel despre Melchisedec: 

„L-am văzut de multe ori când, cu mult înaintea 
timpului lui Semiramis şi Abraham, a apărut pe 
Pământul făgăduit, care era încă deşert - ca şi cum 
organiza teritoriul, ca şi cum alegea şi pregătea 
anumite locuri (...). Astfel l-am văzut săpând albia unei 
ape, pe un munte: era apa lordanului (...). Melchisedec 
a pus o piatră în locul unde trebuia să se ridice 
Templul, cu mult înaintea întemeierii lerusalimului. L- 
am văzut punând în pământ, ca pe nişte seminţe, cele 
douăsprezece pietre preţioase care erau îngropate sub 
albia lordanului şi pe care stăteau preoţii care duceau 
Arca alianţei („Arche d'alliance”) în momentul trecerii 
copiilor lui Israel. Şi aceste pietre au crescut [...). 


Melchisedec aparţine acelui ordin de îngeri destinaţi 
ţărilor şi popoarelor. 

Cayce a vorbit mult de Melchisedec, pe care-l 
considera o încarnare veche a lui lisus (o spune în mai 
multe lecturi - vezi volumul 1). In ceea ce priveşte 
„Spiritul locurilor”, iată ce-i recomandă unuia din 
consultanţii săi, care fusese altădată un vrăjitor indian, 
specialist în  hidroterapie. Domnul 707 voia să 
regăsească exact locul unde îşi trăise viaţa de 
vindecător şi-l întrebase pe Cayce cum ar trebui să 
procedeze: 

Când entitatea, în corpul său actual, va dori să 
cunoască mai bine eul care a fost când trăia în acea 
ţară (...), (nu numai pentru mulţumirea materială, dar 
şi pentru cea intelectuală), va trebui să încerce să 
găsească locul exact. Să se ducă în acea parte a ţării în 
anumite anotimpuri, cum i s-a indicat. Căci acolo există 
energii naturale - adică energiile Naturii - care vor dori 
să colaboreze cu entitatea, s-o ajute să- şi împlinească 
dorinţa: să localizeze cu precizie locul unde a trăit. 
(Lectura 707-5) 

Arheologii ar trebui să solicite acest gen de 
colaboratori atunci când fac săpături... 

Consultantul îl roagă apoi pe Cayce să-i dea 
repere geografice. | se răspunde cu câteva precizări: 

Primul lucru care trebuie făcut va fi să simţiţi 
locurile în timpul unei meditații liniştite, la faţa locului 
(...). Acordaţi-i timpul necesar, două, trei, patru zile. 
(Lectura 707-5) 

Este aceeaşi metodă ca la Findhorn: rugăciunea- 
meditaţie. Aceasta permite intrarea într-o stare de 
împăcare sufletească, în care începi să percepi 
energiile Naturii. Cayce nu foloseşte aici denumirea de 
„Spirit al Naturii” (Nature spirit), ci contextul arată clar 


că este vorba de fiinţe dotate cu voinţă: care vor dori 
să colaboreze cu entitatea, spune el, ( „that would 
work together with the desire of the entity“. Aşa cum 
declara căutătorului de petrol în lectura pe care am 
dat-o mai sus (Lectura 1265-2), existau acolo spiriduşi, 
gnomi - şi un „spirit al locului”, care se vor oferi să 
arate domnului 707-5 ceea ce caută! 

Roger de Lafforest, care a consacrat o carte 
întreagă spiritelor Naturii, vorbeşte mult despre aceste 
„Spirite ale locurilor” care pot fi o 

zână, îngeri, diverşi ghizi spirituali... sau, în 
cazurile „locurilor rele”, prezenţe malefice aparţinând 
diverselor categorii ale astrului inferior (Presence des 
Invisibles, Ed. R. Laffont). Căci există şi aşa ceva... 

Manifestările spiritelor rele sunt în mod sigur unul 
din motivele care au determinat Biserica primitivă să 
condamne în bloc toate spiritele Naturii. Un teolog 
german, pe nume Weinel, a scris o carte unde arată 
că: 

„Schimburile cu spiritele bune se produc după 
aceleaşi legi şi în aceleaşi condiţii ca şi comunicările cu 
spiritele răului. Numai prin conţinutul ŞI 
comportamentul spiritelor se poate vedea diferenţa”. 
(Communications avec le Monde des Esprits de Dieu / 
Comunicări cu lumea spiritelor lui Dumnezeu, de 
Johannes Greber). 

Sigur că acele culte închinate spiritelor Naturii, 
nimfelor din fântâni şi peşteri, spiritelor pădurii etc. au 
fost parţial pervertite. Spiritele rele - puteri care se 
manifestau zi de zi (...) erau văzute de clarvăzătorii 
acelor epoci (romană şi greacă). 

În mod sigur a fost o degenerescentă a cultelor 
păgâne, bacanale sau Saturnalii care s-au transformat 
în nebunie distructivă, În loc să dea o formă de 


psihoterapie colectivă, cum este cazul în Africa, de 
exemplu). 

Epoca n-a permis alegerea: o facem mult mai 
uşor azi. Cum spune Jacques Donnars: 

„Marea dramă a Occidentului nostru este că am 
pierdut ritmul, am scos dansul de la locul ceremoniei. 
Biserica s-a opus întotdeauna vehement melodiilor 
care riscau să-i aducă pe creştini în transă, 
considerând că aceasta este calea pe care demonii, 
diavolii, îngerii decăzuţi, spiriduşii sau  vârcolacii 
încearcă să-i recucerească pe cei cărora le este 
îngăduit să-l adore numai pe Unul Dumnezeu. În ziua 
când dansatorii au fost alungaţi din Biserică, în ziua 
când nu a mai existat dansul sacru, s-a produs o 
ruptură teribilă (...). La un anumit nivel de percepţie, 
totul cântă. Există un limbaj magic, un mod de 
acordare a lumii interioare cu cea exterioară, de găsire 
a ritmurilor care ne acordează sufletele cu locurile... 
Căci locurile au şi ele „un suflet” şi nu au toate 
aceleaşi vibrații. Există locuri inspirate, dar şi locuri 
rele. Sigur că poţi fi posedat de entitatea unui sat, a 
unui râu, a unui lac, a unei păduri; iată-ne în mijlocul 
driadelor, hamadriadelor, nimfelor, 

elfilor - tot ce a şters iudeo-creştinismul nostru 
nemailăsând - în satele noastre - din acest freamăt al 
invizibilului sau misteriosului, decât micile fecioare 
naive, adăpostite în nişele fântânilor antice”. (Dr. 
Jacques Donnars, Les Dieux, les hommes et les 
rythmes le corps a vivre, ianuarie 1991, 78, bd. 
Malesherbes, 75008, Paris). 

Tradițiile relatează existența zânelor locale, 
legate nu numai de un izvor, o fântână, o peşteră etc., 
ca nimfele - dar foarte des, la noi, şi de o ruină. Într-o 
comună din Morbihan al cărei nume l-am uitat, era un 


castel vechi, despre care se spunea că e locuit de o 
zână. Proprietarul, care locuia la Paris, fără să creadă 
în superstiţiile locale, hotărâse să vândă această ruină 
care nu-i aducea nici un folos. In ziua vânzării, când cel 
care conducea licitaţia a anunţat preţul, s-a auzit clar o 
voce de femeie care a spus: „Ei bine, eu propun atât”. 
(„atât” era o sumă de zece ori mai mare). Toţi bărbaţii 
s-au privit dezorientaţi întrucât nu era nici o femeie în 
sală. Scena se petrecea în 1911 şi era obiceiul, în 
Bretania de jos, ca femeile să nu participe la vânzarea 
publică. Vocea invizibilă nu putea fi decât a zânei. 
Atunci, bărbaţii au părăsit sala, unul câte unul: 
conducătorul licitaţiei a rămas singur. lar zâna cu glas 
cristalin a rămas liniştită în ruina ei pe care nimeni nu 
s-a mai gândit să o revendice. 

Arhitecţii de altădată erau cu mult mai sensibili 
decât noi la „spiritele locurilor”. Această percepţie, 
această atenţie se văd în cele mai frumoase dintre 
monumentele noastre vechi. Se degajă din ele o 
armonie structurală, desigur, dar şi o armonie cu 
spiritul locului şi cu entităţile invizibile care îl 
populează. Este acea armonie totală care atrage 
turiştii, chiar dacă nu-şi dau seama de ea. Am vizitat 
de o sută de ori Turnul Invalizilor de la Paris, 
minunându-mă de acordul secret dintre formele 
domului şi prezenţa rugătoare a entităţilor care-l 
înconjoară. Căci Hotel des Invalides era ultimul popas 
al soldaţilor de odinioară, dintre care mulţi au fost 
îngropaţi acolo. Prezenţa lor este încă perceptibilă, de 
aceea se simte o senzaţie de „rece” în jurul 
monumentului. Forma, liniile, decorul acestuia sunt 
într-un deplin acord cu aceste prezenţe însufleţite încă 
de o mare iubire pentru ţara pe care au slujit-o ca 
soldaţi. Este şi mai emoţionant noaptea, când domul 


este iluminat: acolo sălăşluieşte un puternic „spirit al 
locurilor”. 


Păziţi-vă de zâna Carabosse! 

Există şi zâne rele. „Credinţa în faptele lor rele 
era atât de vie, încât până în secolul al XVIl-lea, în 
biserica din Passy, se făcea câte o slujbă în fiecare 
anotimp, pentru ocrotirea ținutului de mânia lor”. (H. 
Durville, Les Fees / Zânele, p. 79) Este păcat, mai 
adaugă Roger de Lafforest, că nu se mai oficiază 
aceste slujbe... ţinând cont de calamităţile care s-au 
abătut ulterior asupra acestui sat din vechiul Paris... 

In Franţa, avem o tradiţie foarte bogată în zâne 
locale. În munţii Jura, era o zână specială, şarpele (...). 
In munţii Vosges, „doamnele verzi” sunt nedespărţite 
de lacul Longemer... Dar cele trei zâne locale cele mai 
celebre la noi sunt: Viviane, care domneşte asupra 
pădurii Broceliande din Bretania, zâna Morgane şi zâna 
Melusine, apărătoare - (şi strămoaşă!) - a unei familii 
din Poitou, care a fost la putere în Evul Mediu: neamul 
Lusignan de Luxemburg. 

Nu numai „Doamnele Frumoase” sau „Zânele 
Carabosse” sunt în legătură cu „locurile”: pretutindeni 
în Franţa există spiriduşi, genii... În Bretania, se credea 
că vârcolacii locuiau în şirurile megalitice; erau 
consideraţi şi un fel de genii bune, protectoare ale 
satelor. 

Sunt foarte fericită că Cayce a vorbit de tot acest 
popor mărunt, a cărui existenţă este universal 
atestată. Şi că a vorbit despre el, acordându-i o mare 
importanţă, aşa cum am văzut deja în confesiunea 


făcută doamnei 464: este un semn că ne îndreptăm 
spre alte timpuri. 


Și dacă ne-am duce să dansăm cu elfii? 

Şi de ce nu? Ei ne aşteaptă! Spiritele Naturii 
sfârşesc întotdeauna prin a se arăta acelora care le 
caută tovărăşia din toată inima. Aş vrea, în acest ultim 
capitol, să-i încurajez pe cititori în această direcţie. lată 
de ce m-am hotărât să-mi povestesc propriile 
experienţe. 


Ondinele din Canalul Mânecii 

Când fiicele mele; Gwenaelle şi Eleonore, erau la 
colegiu în Anglia, mă duceam să le văd o dată sau de 
două ori pe lună. Singurul necaz era că trebuia să 
traversez acest canal cenuşiu, numit Canalul 

Mânecii. După ce am încercat toate sistemele de 
transport; fără să găsesc nici unul bun; sfârșisem prin a 
mă abona la hidroglisor, cel mai rău dintre toate: O 
dată mergea şi o dată nu, fiind oprit din cauza furtunii, 
avariei sau grevei personalului! 

In timpul călătoriei îmi era foarte rău; eram într-o 
stare pe care n-o pot numi decât „jalnică“. De fapt, 
cum mi-am dat seama când am încercat să-mi analizez 
suferinţa, era un fel de transă provocată de vibraţiile 
motoarelor. De cum începeau să zbârnâie motoarele, 
simţeam cum mi se desfac cele trei corpuri, ca piesele 
unui joc, care se împrăştiau fără voia mea. Astfel îmi 
pierdeam parţial controlul corpului fizic (cum este 
regula generală în toate stările de transă). Datorită 
acestui lucru, îmi era greu să fac gesturile simple pe 
care le face un călător oricât de redus ar fi: să merg la 
bar ca să beau un suc, să stau la coadă la biroul de 
schimb etc. Starea de rău înceta abia când ajungeam 


în port. Într-o zi, ajungând la Dover pe o vreme incertă, 
am găsit Canalul Mânecii în ţinuta „Colecţie specială de 
iarnă”. Camaieuri cenuşii: cer înnorat, oglinda apei 
nemişcată şi strălucitoare ca o frunză de argint, lumină 
fosforescentă venind de nu ştiu unde.:. Sublim şi-n 
acelaşi timp îngrijorător! 

De cum a început zumzetul motoarelor, am simţit 
că mi se dublează vederea: vedeam marea, da; şi ceva 
în plus - deasupra fiecărui val, era un fel de „vortex”; 
un vârtej de energie însufleţită, o fiinţă vie ca fiecare 
din persoanele care alcătuiesc o mulţime. Erau cât 
cuprindeai cu ochii. Fiecare din aceste fiinţe se ocupa 
de „valul” său. Nu voi putea spune niciodată cât era de 
frumos şi de vesel. Fascinată, am rămas cu nasul lipit 
de geamul hubloului, tot drumul. Când am ajuns pe 
coasta franceză, motoarele au încetinit şi mi-am 
regăsit starea normală: viziunea a dispărut, spre 
marea mea părere de rău. Mă stăpânea o mare 
bucurie. Habar n-am de unde am ştiut că acelea erau 
spiritele apelor: acest lucru s-a impus în mine. 

Mai târziu, am citit descrierile făcute de oameni 
care au văzut, au simţit şi au descris acelaşi lucru. 

Am încercat adeseori să percep şi micii gnomi din 
trunchiurile copacilor bătrâni şi spiriduşii din şeminee. 
N-am reuşit niciodată să-i văd „în faţă”, dar am avut 
adeseori senzaţia prezenţei lor: vedeam ceva mişcând 
„în colţul ochiului” ca atunci când nu te uiţi într-un loc 
anume şi vezi ceva la limita câmpului vizual. Când ne 
plimbam cu bicicletele, Lawvrence Steinhart (autorul 
cărţii Edgar Cayce, Recette de sante et de beaute / 
Reţete de sănătate şi frumuseţe, pe care am adaptat-o 
la Ed. du Rocher) şi cu mine, în pădurea din Virginia 
Beach, l-am întrebat dacă i se întâmplă să vadă 


spiritele Naturii. „Da, îmi spunea el, dar numai cu colţul 
ochiului, când întorc puţin capul!” 


Domeniul Boisset-Ces-Prevenches 

Acesta este un castel! din Normandia, destul de 
vechi şi construit pe un loc şi mai bătrân. 

Aleea care duce la castel este mărginită de tei 
tricentenari. Într-o seară, venind din sat cu Hugo de 
Bonardi, castelanul, mi-a fost frică: prezenţe invizibile 
mişunau în jurul nostru. „Ştii că oamenii din sat refuză 
întotdeauna să meargă pe această alee după căderea 
nopţii?” mi-a spus el. „Fac bine, căci este arhi-arhi- 
arhibîntuită!”, i-am răspuns clănţănind din dinţi... 

Hugo, obişniut cu „prezenţele”, nu se sinchisea de 
ele. Eu petreceam nopţi albe înconjurată de zgomote 
suspecte, siluete care se topeau, tablouri ce se mişcau 
singure, uşi care se întredeschideau şi se închideau 
aşijderea... Groaza era la ea acasă! 

Andrea, o prietenă americană a lui Hugo, a venit 
să mi se plângă: 

„Ştii, Dorothee, în noaptea asta am fost trezită 
brusc. Cineva îmi mângâia piciorul peste plapumă. Am 
văzut în faţa mea o siluetă şi mi-a fost foarte frică. Nu 
vreau să mai dorm nici o noapte în camera aceea! 

- Putem linişti fantoma... 

- Crezi? 

- Voi încerca”. 

Eram sigură că încăperea era „locuită”. Or, eu 
cunosc bine obiceiurile domnilor-doamnelor fantome: 
întotdeauna se ascund în şeminee şi oglinzi. M-am 
aşezat în faţă şi, stăpânită de o furie rece, am 
apostrofat prezenţa: „O mai necăjeşti pe Andrea, 
egoist afurisit? Dacă tu nu dormi, asta nu înseamnă că 


ai dreptul să-i trezeşti pe ceilalţi. Nu te mai juca de-a 
puştii smiorcăiţi ca să se ocupe lumea de tine!” 

Fantoma nu răspundea nimic, tăcea mâlc. 
Simţeam că este genul de bătrân destul de pierdut. 
Asculta... 

Atunci, iată ce-ţi propun: în noaptea aceasta mă 
voi ruga pentru tine, dar cu o condiţie: s-o laşi în pace 
pe Andrea! Ai înţeles? Andrea, îi spun fetei, cred că-n 
noaptea aceasta vei putea dormi. 

Noaptea următoare am spus rugăciunea 
mătăniilor pentru fantomă („Pleacă odată în loc să te 
ghemuieşti în şemineul normand, care nici măcar nu 
este din secolul al XVIII-lea! Du-te să faci turism eteric 
pe alte planete..”.). 

A doua zi, Andrea a ieşit din plapumă absolut 
încântată: „N-am mai văzut dibbuk-ul!” - spune ea 
(Andrea, evreică din New York, numea fantomele cu 
cuvântul idiş). 

Acest succes modest mi-a dat ideea să pun pe 
picioare un „atelier de fantome” pentru membrii 
asociaţiei mele, Le Navire Argo. A fost un festival: n-aş 
fi crezut niciodată că se pot aduna atât de multe 
spectre din toate epocile pe metru pătrat de pajişte 
normandă! Atunci mi-a spus Hugo că exista în fundul 
parcului - încă! - un loc foarte, foarte straniu, 
considerat a fi o necropolă galo-romană, unde nu se 
săpase niciodată. 

La căderea nopţii ne-am dus să recunoaştem 
locul. Eram cinci: Hugo, „stăpân şi senior al locurilor”, 
doi studenţi tineri, Guilain şi sora lui, stagiari la castel; 
o prietenă, Jose Giron, şi eu însămi. 

Am luat-o pe un drum care se înfunda în pădure. 
Ajunşi la mijlocul drumului acoperit de copacii care 
formau o boltă verde deasupra noastră, am văzut 


înălțându-se printre trunchiuri o siluetă înaltă şi 
neagră. Imi făcea impresia unui bătrân venerabil, pe 
jumătate copac, pe jumătate om. No trespass! mi-a 
spus el, ceea ce însemna „trecerea oprită” (Aveam 
adeseori mesaje de la Cayce sau de la tatăl meu în 
această limbă, căci pe atunci lucram în fiecare zi la 
traducerea lecturilor). 

In momentul când am auzit clar această voce, 
Guilain s-a oprit brusc: 

„Nu merg mai departe” mi-a spus el. 

- De ce? 

- Nu... nu trebuie! Am senzaţia că deranjăm pe 
cineva!” Le-am povestit celorlalţi ceea ce auzisem. 
Sora lui Guilain auzise foarte bine avertismentul şi voia 
să se întoarcă. Hugo nu percepuse nimic: normal, în 
calitate de gazdă, nu i se putea interzice să fie la el 
acasă. 

Intorși lângă foc, am discutat, încercând să 
definim ceea ce „văzuserăm” sau „auziserăm”. Guilain, 
cel mai tânăr dintre noi, simţise 

bine prezenţa. Analizând-o n-aveam impresia unei 
„fantome”, ca aceea care a deranjat-o pe Andrea - ci 
mai degrabă o entitate gen „spirit al locurilor” sau 
„păzitor de prag” - o fiinţă care are rolul să vegheze 
mormintele (de altfel neştiute în vegetaţia măruntă a 
pădurilor) şi totodată să împiedice degradarea locului 
natural. 


Păzitorul Pragului 

Este prima dată în viaţă când mă întâlnesc cu 
această realitate ocultă. Toate tradiţiile vorbesc despre 
ea într-o unanimitate desăvârşită. Iniţiaţii de odinioară 
aveau de parcurs un întreg „drum de luptător” înainte 
de a li se permite accesul la mistere. Păzitorul Pragului 


păzeşte comorile la intrarea palatului fermecat: el 
încearcă să stea în calea scepticilor, pungaşilor, a 
oamenilor care n-au atins un nivel satisfăcător. Dar cel 
care va avea curajul să-l doboare va fi primit la 
„Popasul Preafericiţilor” sau al Zânelor... 

In Geneză, Heruvimul cu spadă de foc interzicea 
oamenilor decăzuţi intrarea în paradisul terestru. 
Cartea Morților şi textele vechi din Egipt dezvoltă din 
belşug aceste teme. In miturile greceşti, Păzitorul 
Pragului era întotdeauna o fiară dintr-o specie greu de 
definit: Meduza, Hidra, Himera, Câinele Cerber care 
păzea Infernul, Sirenele... În Grecia, ca şi în Egipt, 
misterele nu erau dezvăluite oricui: trebuia să cunoşti 
consemnul! Dacă _iniţiatul rata una din probele 
parcursului, eşecul se sancţiona cu moartea. 

Cel mai remarcabil dintre aceste mituri greceşti 
este cel al expediției argonauţilor. Există o comoară: 
lâna de aur, simbol al Cunoaşterii. Nu se poate ajunge 
la ea decât omorând Balaurul care o păzeşte, lason, 
fiul regelui din Argos, îşi adună un echipaj de eroi greci 
celebri, împreună cu care se îmbarcă pe vaporul numit 
cum se cuvine - Nava Argo. După o serie de peripeții, 
va ajunge la obiectiv şi, prin iscusinţa vrăjitoarei 
Medeea, va putea învinge Balaurul. lason va lua lâna şi 
va pleca, bine sănătos, spre Argolida (cu Medeea la 
bord!). 

In Evul Mediu, Păzitorul Pragului este aproape 
întotdeauna un Balaur - văr cu balaurul Sfântului 
Gheorghe. Mitologia creştină îi atribuie un profil 
diabolic, fără să arate rolul său util în triere. 

Or, printre lecturile lui Cayce, există una foarte, 
foarte misterioasă, unde el vorbeşte de fiinţe care 
îndeplinesc funcţia de Păzitori ai Pragului. Este vorba 
de faimoasele profeţii despre Egipt, unde sunt. 


anunţate descoperirile arheologice care vor fi curând 
făcute pe platoul Gizeh, în sala subterană unde dorm 
Arhivele Atlantidei. 

Şi când vor fi regăsite aceste arhive? 

O cameră, sau mai degrabă un culoar, merge de 
la laba dreaptă a Sfinxului până la această intrare a 
Sălii Arhivelor (...) Dar nu se poate intra acolo fără 
înţelegerea acestor mistere. 

Şi iată fraza semnificativă; citiţi-o cu atenţie: 

Căci acela care au fost lăsaţi (pe loc) ca păzitori 
nu vor permite trecerea înainte de împlinirea perioadei 
regenerării lor în Munte (Piramida) şi de venirea 
Oamenilor din a cincea rasă-rădăcină. 

Am dat parţial acest pasaj la pagina 222 din 
volumul | al Universului lui Edgar Cayce. lată textul 
englez, foarte obscur: This way will not be entered 
without an understanding, for those that were left as 
guards may not be passed until after o period of their 
regeneration in the Mount, or the fifth root-race begins. 
(Lectura 5748-6) 

Să reluăm analiza: The Mount înseamnă muntele 
făcut de mâna omului, adică Marea Piramidă pe care 
Cayce o numeşte astfel în multe lecturi. A cincea rasă- 
rădăcină înseamnă noua rasă de oameni, cea din Era 
Vărsătorului, care va veni în curând (şi o vedem deja 
profilându-se prin reacţiile uluitoare ale copiilor noştri). 
Dar înainte de sosirea acestei noi rase, trebuie să se 
petreacă multe lucruri: inversarea axei polilor şi 
întoarcerea lui Christos (în 1998! spune lectura 5748- 
5). Altfel! spus, un sfârşit de secol foarte agitat şi o 
nouă conştientizare. Această „nouă rasă” este 
anunţată de toţi marii clarvăzători şi numai atunci se 
va putea deschide Sala Arhivelor şi se va înţelege 
valoarea ei. Până atunci este inutil: s-a văzut cum 


generaţii întregi de arheologi şi- au rupt dinţii în 
pietrele din Gizeh. Ce; care au fost lăsați ca păzitori fac 
totul ca să-i oprească: maşinile se înfundă cu nisip, 
ordinatoarele sunt bruiate, ultrasunetele deraiază etc. 
Atunci se descoperă pe ici pe colo o navă solară sau o 
pisică mumificată spre consolare, dar nu este încă 
descoperirea secolului... 

Traducând aceste lecturi, mi-am pus multe 
întrebări despre natura acestor guarzi. Aşa cum este 
turnura frazei în context, este vorba de „fiinţe” - Ingeri 
sau demoni? Aceste santinele nu sunt nişte statui 
inerte pentru că sunt încă active (ele împiedică 
trecerea mai departe!) şi pentru că ele vor trebui să-şi 
termine cariera printr-o regenerare în măruntaiele 
Marii Piramide. Este vorba oare de entităţi negre, care 
vor trebui să se purifice? De entităţi prizoniere? Cayce 
le deosebeşte de Sfinxul care a fost pus acolo ca o 
santinelă, ca un paznic (al pragului) („as a sentinel or 
guard“. Acesta este un paznic neînsufleţit, vizibil 
pentru toţi. Dar cei despre care vorbeşte el sunt mai 
mulţi (el spune: „those that were left“) arătând că 
există mai multe entităţi, distincte de Sfinx. 

Nu simt aceste entităţi ca pe nişte mici spirite ale 
Naturii, stil vârcolaci sau spiriduşi, ci ca pe nişte spirite 
importante, ca zânele majore, dotate cu mari puteri, 
despre care am vorbit. 

Ar mai exista şi entităţi create de om, datând 
dintr-o epocă în care oamenii erau mult mai pricepuţi 
la magie decât astăzi. Aceste entităţi „sunt sentinele 
implacabile care păzesc la ordin, anumite locuri sau 
anumite comori ascunse. Aceşti păzitori incoruptibili au 
fost programaţi la naştere ca nişte maşini - să 
împlinească o anumită funcţie. Atâta timp cât 
mecanismul funcţionează, vor executa ordinul primit 


fără să strecoare vreodată nici cea mai mică nuanţă 
personală (...). Aceste entităţi se poate să fi fost create 
de către un singur om sau de un grup de persoane [...). 
Se cunosc cazuri când entitatea programată (...) îşi 
îndeplineşte funcţia la sute de ani după moartea 
creatorului său. Aceasta este adeseori cauza 
nenorocirilor sau accidentelor inexplicabile. Arheologii, 
jefuitorii de morminte vechi - sunt uneori victime 
ignorante ale acestor paznici invizibili. Şi născocitorii 
comorilor ascunse, fără să ştie, se confruntă cu riscuri 
de temut”. Aceste rânduri ii aparţin lui Roger de 
Lafforest care a lucrat mult asupra acestui subiect şi 
colecţionează mărturiile. Colaboratorul lui Roger de 
Lafforest, prietenul meu Louis Viel (care animă cu brio 
atelierele noastre de geobiologie) este foarte atent la 
asemenea prezenţe. Avem în Franţa (ca şi în Elveţia, 
ltalia, Anglia, Belgia...) un foarte mare număr de 
sanctuare vechi - pe care nu trebuie să le mai 
tulburăm. Blestemul vechi împotriva violatorilor de 
morminte funcţionează încă în multe cazuri. În cursul 
ultimei mele călătorii în 

Egipt m-am ferit să vizitez anumite hipogee 
(morminte subterane, n. tr.): egiptenii având în 
antichitate reputaţia de foarte mari magicieni (Biblia o 
spune şi ea), sunt convinsă că unele din ritualurile lor 
mai lovesc încă... 

Dar să ne întoarcem la Egipt: toate la timpul lor. 
Dacă nu s-a putut intra încă în Sala Arhivelor, este 
pentru că nu avem încă nivelul spiritual cerut. 

Descoperirea nu serveşte la nimic dacă nu 
suntem capabili s-o interpretăm corect. Materialismul 
vâscos în care se zbat şcolile arheologiei occidentale le 
oferă o perspectivă limitată (Cf. Edgar Cayce, 


l'Atlantide et la Grande Pyramide, de William Fix, pe 
care am adaptat-o la ed. du Rocher (1989)). 


Să învăţăm să vorbim cu spiritele Naturii 

După ce am văzut - seara - păzitorii pragului, m- 
am întors a doua zi de dimineaţă în acelaşi loc: nu mai 
era nimeni. Am tras de aici concluzia că entitatea nu 
funcţiona decât în orele de lucru (diferite de cele 
omeneşti)... 

La marginea pădurilor şi câmpurilor cultivate, 
prietena mea Josee a făcut, cu totul întâmplător, 
câteva fotografii, la poalele unui stejar, unde „am 
simţit” prezenţa câtorva entităţi micuţe. Când am 
developat filmul, surpriză: în faţa copacului, la câţiva 
metri de obiectiv, era un nor mic, o fâşie de ceaţă. 

- Tu ai văzut asta, Josee? 

- Nu, îmi spune ea. Nu era acolo când am făcut 
fotografia. Era timp frumos, senin, nu era nici o urmă 
de ceaţă, nici acolo, nici în altă parte şi mai ales nu 
atât de aproape de pământ: am fi văzut! 

- Bineînţeles. Eu sunt foarte sigură că nu era 
nimic care să semene cu ceața în acel loc, în acea zi!. 

Fotograful care developase filmul s-a scuzat: „Am 
încercat să atenuez această pată, dar nu se poate face 
nimic”. 

Câteva luni mai târziu, documentându-mă asupra 
spiritelor Naturii, am citit că majoritatea oamenilor 
care percepuseră Spiritele Aerului (elfi, spiriduşi, 
zâne...) nu le vedeau întotdeauna sub aspectul 
tradiţional - sub forma de personaj - ci mai des sub 
formă de fâşii înguste de ceaţă, care umblă prin 
locurile unde în mod normal n-ar trebui să fie ceaţă. 


„Spiritele Focului, Aerului, sau Apei - dacă ar fi să 
credem în relatările celor care au avut contact cu ele - 
nu numai că se manifestă sub forme foarte diverse, 
dar uneori se mulţumesc doar să sugereze natura lor 
interioară, oglindind culori, creând forme luminoase 
sau umbre (...), pânze colorate plutind la mare distanţă 
deasupra solului. Acestea sunt nişte norişori colorati, 
dar fără formă precisă, care îşi schimbă culoarea. Am 
fost foarte miraţi de rezultatele primului atelier pe care 
l-am animat la Danielle Verne în „Casa de pe malul 
lacului”, toată lumea „văzuse” ceva. Pentru unii era o 
strălucire insolită într-un copac, pentru alţii era una 
dintre aceste fâşii de ceaţă, aceste „perne de materie 
eterică” despre care am vorbit mai sus. Cineva 
auzise... naiul lui Pan, căci acest nai nu este un „mit”. 
Spiritele Naturii cântă şi R. Ogilvie Crombie (op. cit. 
mai sus) spune că a auzit naiul lui Pan în adâncul 
pădurilor. Într-una din fotografiile faimoasei cărţi The 
Coming of the Fairies, apare un gnom care cântă la un 
mic instrument ce seamănă cu un fluier. întreaga 
tradiţie antică o confirmă: în sculpturi, basoreliefuri, 
picturi, Pan şi micii fauni sunt reprezentaţi pretutindeni 
cântând la instrumente de suflat, înrudite cu fluierul 
(iată de ce tânăra Sylvia, de care vorbeşte Cayce, știa 
foarte bine să cânte la fluier câmpenesc sau la flaut. 
Cel care caută nu numai „să vadă”, dar şi „să audă” 
poate foarte bine să trăiască experienţa „naiului lui 
Pan”. Danielle Verne (nepoata celebrului Jules - şi 
clarvăzătoare de profesie ea însăşi) ne-a ajutat să 
interpretăm aceste viziuni. Aveam şi avantajul de a 
lucra în grup, ceea ce ne ajuta să analizăm fără teamă 
experienţe care sunt tulburătoare când le trăieşti de 
unul singur. Primul dintre atelierele noastre despre 
spiritele Naturii (primul de acest fel organizat vreodată 


în Franţa) a fost o reuşită. După ce ne-am antrenat o zi 
întreagă, am avut toţi percepţia acestor spirite. 
Participanţii noştri, lăsaţi în Natură, au notat cu atenţie 
tot ce li se părea insolit - tot ceea ce le atrăgea atenţia 
în câmpul vederii, auzului, mirosului... 

Trebuie să cauţi spiritele Naturii în elementul lor: 
Gnomii, la atingerea Pământului; Zânele, Silfii, Elfii, 
zburând în Aer; Ondinele, lângă Apă; Salamanadrele, în 
Foc. Spiritele Naturii trebuie să fie văzute în contextul 
lor: la ţară. Anumite zâne sunt nişte făpturi mici şi 
drăguţe, ca acelea descrise de Anne Denieul la 
începutul acestui capitol. Altele, mai importante, sunt 
entităţi puternic personalizate, cu puteri întinse, care le 
situează la nivelul „Devaşilor” sau Îngerilor. Acestea 
sunt venerate ca zeități în cultele antice. Ele sunt 
legate de un loc - pe care îl protejează - sau deo 
familie căreia îi protejează casa (ca Melusine, de care 
am vorbit mai devreme). 

Există şi ore mai nimerite: seara, la căderea 
nopţii, se întâmplă adeseori „lucruri” - cum tocmai am 
văzut! Dacă nu, mijlocul după- amiezii, într-o zi 
frumoasă, însorită, este foarte favorabil pentru contact. 
In astrologie, această oră corespunde casei a VIll-a, 
aflată sub semnul Scorpionului - dotat întotdeauna cu 
darul vederii duble! In acele ore, privind atent peisajul 
cum se dublează, simţi o anumită plutire interioară - 
semn că poţi avea acces la alte realităţi. 

Au fost scrise multe cărţi pentru a da „formule”: 
ritualuri de magie (trasarea de cercuri, atragerea 
zânelor cu hârtie de argint sau cu oglinda etc.). Vreau, 
dar nu sunt foarte ritualistă: cred mai degrabă în 
deschiderea celui de-al treilea ochi, într-o stare 
sufletească. În concluzie, ritualurile au importanţa lor, 
dar eu cred mai ales în puterea dorinţei - ea este cheia 


care permite contactarea spiritelor Naturii şi este 
totodată avantajul copiilor; trebuie să ne întoarcem la 
o anumită prospeţime copilărească, să mai fim în stare 
să admirăm, să dorim din inimă, dacă vrem să obţinem 
un rezultat! 

Atelierele noastre începeau, deci, întotdeauna cu 
exerciţii de meditaţie profundă: regăseam liniştea, 
armonia cu Natura, ne lăsam în voia Frumuseţii din jur. 
Pentru acest scop, există unele locuri mai bune decât 
altele: în nici un caz uzina, autostrada, turiştii, betonul. 
Dacă se poate: apa! Ea stimulează facultăţile psi, cum 
spune Cayce. „Casa de pe lac” a Daniellei Verne era 
favorabilă spiritelor Naturii. Mai târziu, ne-am 
desfăşurat atelierele în alt loc magic: castelul normand 
de la Boisset-les-Prevanches, pe care l-am evocat mai 
devreme. 


Experiente pe un domeniu fermecat 

Domeniul  Boisset-les-Prevanches este un loc 
superb; înconjurat de orizonturi albastre şi păduri 
întinse. Domneşte o linişte bucolică - acolo poţi, în fine, 
să asculţi cântecul păsărilor, vântul, zborul insectelor. 
Vechiul castel din secolul al XVI-lea face parte din 
misterul locului. Atelierele noastre aveau loc 
întotdeauna primăvara: florile emanau veselie, o 
bucurie de a trăi, pe care participanţii noştri o simțeau 
profund. Aveam senzaţia că văd pe deasupra câmpului 
de rapiţă, în acea lumină galben-aurie, zeci de făpturi 
mititele, zburând din floare în floare. 

Stăpânul pădurii era un stejar cu trunchiul 
ramificat în cinci braţe, alcătuind un ansamblu puternic 
- şi, ca să spunem totul, o prezenţă. În jurul lui domnea 
o linişte profundă. Era înconjurat de un fel de luminiş: 
ceilalţi copaci parcă păstrau distanţa, cu respect. Ne- 


am întors cu toţii ca să medităm în faţa acestui stejar; 
sensibili la magia pe care o emana, aveam impresia că 
suntem în prezenţa unor mari mistere. 

Copacii de pe alee, înalţi şi bătrâni de trei sute de 
ani, erau de-a dreptul individualizaţi: fiecare avea 
forma lui, diferită de a celorlalţi, exprimându-i sufletul. 

Exista în toată această Natură o bucurie, dar şi o 
reţinere, o neîncredere profundă - o ostilitate, atunci 
când pătrundeai în vegetaţia măruntă a pădurii: Omul 
era duşmanul - şi noi le ceream mereu iertare Spiritelor 
Pădurii pentru violențele şi disprețul la care erau 
supuse. 

Mai mulţi dintre noi au primit mesaje şi le-au 
exprimat spre emoția colectivă. 

În faţa castelului, pe o peluză întinsă, era un grup 
de trei copaci care exprimau tristeţea: cocoşaţi, 
diformi, cu frunziş sărac, deplorabil. Domnea în partea 
aceea o impresie de tristeţe disperată, de-ţi venea să 
te aşezi lângă ei, în tăcere, şi să-i asculţi. L-am rugat 
pe Îngerul acestor copaci să-mi dezvăluie identitatea 
lor... N-am reuşit să le definesc specia. „Ba/d Cypress” 
( = chiparos pleşuv), mi-a răspuns el. Şi ne plictisim de 
moarte în acest climat normand rece şi umed; nu 
suntem apreciaţi”. L-am întrebat pe Hugo ce ştia 
despre aceşti copaci: „Sunt 'chiparoşi pleşuvi', aduşi de 
bunicul din Statele Unite. Insă suferă, e adevărat, şi nu 
ştiu ce trebuie să fac”. Dar eu văzusem chiparoşi 
pleşuvi la Virginia Beach: sunt copaci foarte înalţi, care 
cresc în apa smârcurilor tropicale, cu trunchiurile 
foarte drepte şi foarte lungi. Rădăcinile ies din apă ca 
să respire, formând un fel de trunchi fals, numit acolo 
'genunchi', în franceză (pentru că sudul a fost 
odinioară pământ francez). În Normandia, lipsiţi de 
soare, lipsiţi şi de apă (acolo unde erau plantați), 


aveau într-adevăr de ce să fie nefericiţi. Dar încă nu e 
totul: aceşti copaci exprimau o asemenea disperare 
încât sugerau altceva. Nu era doar chinuitorul dor de 
ţară... l-am întrebat. „Am fost plantați pe un loc de 
suferinţă”, mi-au răspuns. Or, castelul fusese pe 
vremea lui Henric al IV-lea în miezul unei mari bătălii 
dintre trupele protestante, ale viitorului rege al Franţei, 
şi trupele catolice care nu-l mai voiau rege. Era război 
civil şi război religios. Henric al IV-lea le solicitase 
prinților germani să-i trimită soldaţi în ajutor: iată de ce 
au murit departe de casă, într-un abandon total, 
pedestraşi elveţieni protestanți: pentru oamenii din 
ţinut, ei erau străini şi eretici; de două ori duşmani! 
Nimeni nu le arătase milă, nimeni nu le îngrijise rănile, 
nimeni n-a dat o cană de apă acestor „câni de eretici“, 
cu sângele şiroind. Şi nimeni nu s-a învrednicit să se 
roage pentru ei, sincer, din inimă. Muriseră într-un 
imens nor de ură. Şi îngreunaţi astfel, erau atraşi de 
pământul care-i văzuse murind, de vibraţiile joase ale 
urii, fricii, disperării. Unul dintre participanţii noştri, 
Roger-Paul Torti, era elveţian, - chiar din Valais! -, 
vindecător şi clarvăzător: a captat foarte clar toate 
mesajele lor, pe care mi le-a transmis pe îndelete. Toţi 
am plâns. Am scris pe lista mea de rugăciune: „Să nu 
uit ă mă rog pentru eliberarea pedestraşilor de la 
Boisset-les-Prevanches! La Paris, în săptămâna care a 
urmat, au venit să mă bântuie noapte de noapte, 
cerându-mi să mă rog! 

Cât despre Roger-Paul Torti, la întoarcerea acasă 
s-a oprit la frontiera elveţiană, şi-a deschis larg 
caravana şi le-a spus pedestraşilor: „În sfârşit, aţi ajuns 
acasă! Acum, duceţi-vă!” 

Ca să ne întoarcem la spiritele Naturii, acest 
atelier a provocat după plecarea noastră reacţii 


extraordinare la Boisset-les Prevenches. Hugo mi-a 
povestit că au avut loc nişte întâmplări stranii. Unele 
animale, care dispăruseră de mult timp de pe 
domeniu; au apărut din nou - spre surprinderea 
tuturor. A fost văzut un mistreţ traversând câmpul pe 
sub ferestrele castelului (de ani de zile nu mai fuseseră 
văzuţi mistreți). A fost văzut din nou un vultur (se 
credea că nu mai existau vulturi). Hugo, în inspecția 
zilnică, a remarcat ceva extraordinar: toate florile 
sălbatice de pe domeniu erau mai mari, mai viu 
colorate. Dincolo de graniţele domeniului, florile erau 
mai mici şi 

cu culori mai şterse. Şi asta la o întreagă serie de 
specii: anemona, toporaşul, ciuboţica-cucului, măceşul, 
narcisa galbenă, iarba şarpelui... Hugo era din ce în ce 
mai mirat - la fel şi eu, când constatam aceste 
fenomene tulburătoare care urmaseră după atelierele 
noastre. 

Dar şocul... a fost întâlnirea Galipotului! Am redat 
mai sus povestirea lui Anne Vernon, cu descrierea 
acestei întâlniri. „Seara, după plecarea participanţilor 
de la atelier, mi-a povestit Hugo, am făcut ca de obicei 
un mic tur al pădurii. Am văzut sosind pe drum o... cum 
să-i spun?... 'ceva' lunguieţ, parcă ar fi fost o pisică sau 
o vulpe. Şi am simţit cum se freca de picioarele mele. 
Dar, privind-o de sus când trecea, am văzut-o că era... 
transparentă! Eram împreună cu doi amici care au 
văzut-o şi ei. A doua zi, m-am întors în acelaşi loc cu 
Antoine d'O... promotor imobiliar, specializat în 
înfiinţarea terenurilor de golf. Acelaşi fenomen s-a 
repetat: 'chestia' translucidă s-a înfăşurat în jurul 
picioarelor lui Antoine, care a strigat îngrozit: „Ce-i 
asta?”. Galipotul îşi apăra pădurea: nu voia să fie tăiaţi 
copacii pentru a se construi în loc un teren de golf. 


Promotorul, descurajat de această aventură 
neobişnuită, n-a mai insistat. Sunt absolut sigur că 
aceste ateliere de comunicare cu spiritele Naturii au 
constituit o încurajare puternică pentru ele. Nu mai 
încetează să ne facă dovada prezenţei şi a prieteniei 
lor!” 


PARTEA All A 


Reincarnarea, cheie a istoriei: frontierele 
răsăritene 

Când eram celibatară şi figuram pe o listă de 
pasageri - sau laureați -se repeta acelaşi fenomen 
sonor, cu regularitate: în toiul listei, glasul celui care 
citea se pierdea într-o cascadă de  şuierături 
onomatopeice: domnişoara Kcheu-cleun-tchine- 
Tchouarte. Altfel spus, domnişoara Koechlin-Schwartz. 
De mine era vorba, aşadar! Numele meu, care nu era 
comestibil pentru un maxilar din hexagon. Nu era 
francez, nimeni nu ştia ce era. Pentru că era elveţian! 

Elvețiană era prin urmare obârșia familiei mele. 
Venită în Evul Mediu dintr-un vârf semet de munte, 
profilat deasupra unui canton despre care, în Franţa, 
nimeni n-a auzit vreodată: Saint-Gall. Totuşi este 
perfect adevărat, cel mai elveţian dintre toate 
cantoanele (evident, cu excepţia celui care se numeşte 
Schwyz, şi el necunoscut de francezi.) Cantonul Saint- 
Gall dă o super-brânză (din vaci de lapte arhisportive) 
şi multe ciuperci. Altădată, cu foarte mult timp în 


urmă, a dat şi cavaleri prădalnici, între care cei din 
familia mea. 

După sute de ani, aprigii helveţi sfârşiseră prin a 
se linişti, devenind burghezi cuviincioşi. Făceau vin, 
ceasuri, panglici de mătase şi multe discursuri 
moralizatoare. În secolul Luminilor, Jean-Jacques 
Rousseau, Saussure, Euler şi Bernoulli au luminat 
mintea lumii civilizate, în timp ce oraşele elveţiene 
deveneau refugiul libertăţilor. 

Cei din neamul Koechlin se stabiliseră în Bâle, de 
unde au contribuit la dezvoltarea acestei regiuni. Mai 
târziu, în Alsacia de sud, au creat Mulhouse, republică 
liberă aliată cu cantoanele elveţiene. lată de ce mă 
interesa să ştiu dacă Cayce, în lecturile despre istorie, 
vorbise de aceste ţări de frontieră cu dublă cultură, 
care au fost mult timp numite „Frontierele răsăritene”: 
Elveţia, Alsacia, Lorena, Flandra şi toate regiunile 
aflate de-a lungul Rhinului. 

Într-o zi, la fundaţia Edgar Cayce din Virginia 
Beach, am vrut să expediez o carte în Elveţia. M-am 
dus deci la shipping department (serviciul de expediţii) 
pentru a vedea dacă puteau să facă acest lucru. 
„Pentru ce ţară?” m-a întrebat tânărul funcţionar. 
„Switzerland” (Elveția), am răspuns, sigură de 
existenţa acestei ţări suverane. Tânărul a căutat cu o 
privire neliniştită pe planisferă, urmărind cu degetul 
direcţia gândurilor sale - urcate deja în Transsiberian - 
şi ajungând în final în Kamceatka. A trebuit să-i 
precizez că până acum Elveţia este o ţară europeană; 
nu ştiam că - precum lacurile sălbatice din deşertul 
Gobi - s-a mutat la mii de verste spre est... „Aha!” a 
spus nepăsător cel care se ocupa de expediţii, luând 
iar  Transsiberianul, în direcția Moscovei. Puțin 
enervată, am crezut că trebuie să-i spun că 


„Switzerland” se întindea, de la Wilhelm Tell încoace, 
între Franţa, Austria, Italia şi Germania. Un licăr de 
speranţă pentru mine: puştiul auzise de ultima ţară, 
unde bazele americane îl citeau mult pe Edgar Cayce. 

Această poveste tipică pentru America profundă 
mi-a lăsat puţină speranţă pentru cercetările mele 
despre Alsacia. Declaraţiile mele cădeau încă din start, 
când spuneam că eram pe jumătate franţuzoaică, pe 
jumătate elveţiană (la cuvântul „Franţa”, oamenii îmi 
răspundeau în spaniolă „A, veniţi din America de 
Sud?'“). Aşa că imaginaţi-vă ce înseamnă să găseşti o 
mică vale, înghesuită între două ţări care nu există... 
Totuşi, într-o zi, repetând „Caut lecturile lui Cayce 
despre Alsacia”, un bibliotecar foarte bătrân, de origine 
germană, Burley von Schoen, mi-a spus: „Dar avem 
aici, la fundaţie, pe cineva care v-ar putea informa: 
Friedal Ea este din „Haaltzasss-Lawreeene!” Plângând 
de emoție, m-am grăbit spre ea. Într-adevăr, mama sa 
emigrase din Alsacia-Lorena în 1871. l-am explicat că 
eram din Alsacia - dar nu din Lorena. Aerul mirat al 
doamnei m-a făcut să înţeleg că Alsacia-Lorena era 
pentru ea o entitate indisociabilă. Şi că aceasta 
(contrar Elveţiei) avea meritul de a exista în mentalul 
Americii profunde... (Conform principiului că Franţa ar 
fi o „ţară latină” (latin country), deci nu foarte clean şi 
obligatoriu periculoasă pentru virtute, unde se 
vorbeşte un soi de amalgam mediteranean, toarte 
puţin diferit de spaniche) 

Căci vorbind cu ea, am realizat că în final cele 
două valuri de imigrație franceză, care au marcat 
memoria colectivă a Statelor Unite, sunt: 1) hughenoţii 
Şi 2) alsacienii-lorenii. 

Primii au fost acei protestanți alungaţi de 
revocarea Edictului din Nantes, în 1685 - eroare gravă 


săvârşită de Ludovic al XIV-lea, regele care 
îmbătrânea. Acest decret care refuza orice 
recunoaştere legală supuşilor non-catolici ai regelui, îi 
expunea pe aceştia la toate felurile de persecuții - de 
aceea au fugit din regat. Familia Cayce făcea parte din 
acest prim val de imigranţi. 

Al doilea val, mult mai târziu, venea din două 
provincii franceze trecute după 1870 sub „cizma 
prusacă”, cum se spunea atunci, adică sub stăpânire 
germană. 

Cât despre popularea Canadei şi Louisianei, ea s-a 
făcut mai ales cu locuitori ai provinciilor maritime 
(bretoni, normanzi, vandeeni) şi s-a întins pe trei 
secole. Despre ei voi vorbi altădată, sub titlul 
„Francezii din Lumea Nouă”, în volumul IV. 

Americanul mediu este uimitor de ignorant în 
privinţa Franţei, deoarece francezii pe care i-a văzut 
debarcând erau mai puţini faţă de imigranții de alte 
naţii. Ţara noastră a exportat foarte puţini oameni în 
comparaţie cu masele de irlandezi (alungaţi de foamea 
cartofului), masele de englezi (alungaţi de războaiele 
religioase), de germani (ejectaţi de nazism), italieni 
(demoralizaţi de sărăcia din Mezzogiorno), scandinavi 
(descurajaţi de soarele miezului nopţii), greci 
(expulzați de turci), evrei aşkenazi (decimaţi de 
pogromuri)... 

Fiecare dintre aceste etnii era reprezentată de 
grupuri mult mai importante din punct de vedere 
numeric decât cele, câteva valuri de imigrație 
franceză. 

Concluzie evidentă: Franţa este o ţară 
binecuvântată de zei, de unde foarte puţini oameni au 
vrut să plece definitiv. Asta nu înseamnă că n-am avut 
şi noi partea noastră de suferinţă. Dar am beneficiat, 


de-a lungul secolelor, de o climă foarte blindă (care s- 
ar putea schimba...) şi de o excepţională calitate a 
vieţii (care s-ar putea degrada...). Mirosul pâinii calde, 
gustul fin al omletei cu mânătărci, buchetul unui vin 
bun erau expresia unui pact secret cu Natura, a unui 
acord spiritual cu Forțele Creatoare, cum spune Cayce. 
Străinii pe care-i primim ştiu mai bine decât noi. 
Françoise Giroux o spune atât de bine încât îi dau 
cuvântul: „Nutream o admiraţie necondiționată pentru 
Franţa, aceea pe care am supt-o odată cu laptele 
mamei, Franţa măreaţă, eroică, generoasă, strălucind 
cu toată lumina inimii şi spiritului, Franţa în care 
fiecare vâlcea, fiecare râu, fiecare colină erau sacre 
(...) Nimic nu va epuiza vreodată această patimă. (...) 
Sub multe aspecte, Franţa de astăzi nu mai are 
legătură cu „dulcea Franţă din copilăria mea”; îmi 
repugnă impregnarea ei cu surogat de americanism; aş 
putea scrie pagini întregi cu ceea ce-i reproşez. Dar 
încetezi oare să iubeşti atunci când ai de făcut 
reproşuri? Am învăţat să iubesc Franţa ca pe o 
persoană cu trăsături adorabile, superioară din toate 
punctele de vedere. l-au apărut câteva riduri, vreau - şi 
uneori mă tem - să n-o simt fără vlagă. Imi este cu atât 
mai dragă cu cât o simt mai fragilă, ameninţată de 
marile metamorfoze ale timpului nostru. Dar dacă 
termenul 'civilizaţie' are un sens, dacă există un popor 
civilizat, acesta este în Franţa”. (Legons particulieres, 
ed. Fayard, pag. 48) 

Şi Charles Peguy: „Mă voi plictisi, spune 
Dumnezeu, când nu vor mai exista aceşti francezi. 
Nimeni nu va mai înţelege ceea ce fac Eu!” (In Misterul 
Sfinților Inocenți). 

La aceasta, răspunde Cayce: Să nu vă imaginaţi 
vreodată că Franţa poate fi eliminată de pe Pământ 


(Lectura 2072-15 pe care am citat-o în volumul | al 
Universului lui Edgar Cayce, pagina 278) 

Astfel, după el, „entitatea Franţa” va străbate 
victorioasă încă vreo câteva secole - deşi acest lucru a 
părut de câteva ori compromis... 


Vocația marțiană a „Frontierelor 
Răsăritene” 

„Frontierele” (fr. „Marches”): cuvântul desemna, 
în Evul Mediu şi începând cu Carol cel Mare, provinciile 
de frontieră ale Imperiului carolingian. Erau ţări de 
tranzit, marcate de o dublă cultură. Ambivalenţa lor îl 
neliniştea pe Carol cel Mare, care le considera 
„nesigure”. Pusese în fruntea lor conți („grafi”, altfel 
spus „markgrafi” sau „marchizi”) energici, însărcinaţi 
să menţină ordinea. Astfel, aceste Frontiere foarte 
militarizate formau un fel de zid protector în jurul 
Imperiului. Dar, pe măsură ce slăbea puterea 
centralizată, Frontierele aveau tendinţa să-i scape. 
Pentru Carol cel Mare, a cărui capitală era Aix-la- 
Chapelle, Frontierele răsăritene se aflau la graniţele 
germano-polone. Pentru noi, regatul Franţei cu capitala 
în Paris, Frontierele Răsăritene sunt aceste regiuni- 
limită (Cuvântul „limită” vinde direct din /imes, celebra 
frontieră a Imperiului Roman frontieră care se 
concretiza prin întăriri impresionante (spre deosebire 
de frontierele noastre actuale, care nici nu se remarcă 
în peisaj!)) din marginea estică a ţării noastre. Regiuni 
mai mult sau mai puţin integrate în cursul secolelor în 
spaţiul nostru politic şi cultural: Elveţia, Alsacia, 
Lorena, Flandra, Savoia, care, în decursul istoriei 
noastre, au fost mereu călcate de armatele străine. 
Aceste ţări înghesuite între marile imperii au fost în 
mod constant victime ale neînțelegerilor dintre vecinii 


lor puternici şi, prin urmare, transformate în câmp de 
bătălie. Frontierele Răsăritene sunt şi „Câmpul lui 
Marte!” Se ştie că tradiţia astrologică atribuie fiecărei 
ţări o influenţă zodiacală şi planetară specifică. Aceste 
ţări de frontieră - cel puţin de când istoria le numeşte 
Frontierele Răsăritene - sunt plasate sub influenţa 
puternică a lui Marte, care simbolizează energia. 
Această energie, după modul cum este folosită, poate 
aduce războiul sau activitatea paşnică, aducătoare de 
belşug. În aceste ţări care se întind de-a lungul 
Rhinului, oamenii au un temperament activ. Energia lor 
„marţiană” aplicată la arta militară dă soldaţi de 
excepţie (ca mercenarii elveţieni, de exemplu). Este 
chiar numai o întâmplare faptul că Marseieza - (căreia 
majoritatea concetăţenilor noştri preferă să-i uite 
cuvintele!) - s-a născut la Strasbourg? Imnul nostru 
naţional ne incită, fără complexe, să ne războim: „Să 
mergem, să mergem, un sânge impur să ne stropească 
brazda” şi alte amabilităţi de felul acesta... Nu cred în 
hazardul locurilor de naştere. Totul este semn. Să ne 
asumăm deci „furia francese”, este o parte din noi 
înşine... Şi când aceste popoare, cum spune Cayce (La 
plural, cum spunea Ludovic al XIV-lea: „Popoarele 
mele”, când vorbea de supuşii săi), îşi folosesc 
puternica energie marțiană pentru dezvoltarea 
economică, rezultă miracolul german sau prosperitatea 
elvețiană; sau Lorena cu înaltele sale furnale 
(metalurgia este în mod tipic sub influenţa lui Marte!), 
celebrele fabrici de faianță (Sarreguemines, 
Luneville...), de sticlă (Baccarat): toate „artele 
focului!”; sau strălucitoarea reuşită industrială, socială 
şi artistică a Flandrei... Reuşită materială care 
stârneşte imediat invidia vecinilor puternici: 


„De şase mii de ani, războiul E pe placul 
popoarelor gâlcevitoare Şi Dumnezeu îşi pierde timpul 
Făcând stelele şi florile” cum spunea Victor Hugo 
(optimist în privinţa celor şase mii de ani...). Ultima 
bătălie foarte mare din Frontierele Răsăritene a fost la 
Arnhem, în 1944. 

Toate lecturile lui Cayce despre aceste ţări 
menţionează tulburările, pustiirile aduse de război şi de 
cotropitori: timpuri tulburi, teritorii pustiite de armate, 
neînțelegeri între popoare. Nu există o singură lectură 
despre aceste ţări care să nu evoce istoria lor 
dureroasă. lată un exemplu tipic (deşi lectura este 
dificil de localizat din punct de vedere geografic, între 
Flandra şi Alsacia): 

În încarnarea dinaintea acesteia, entitatea se 
găsea în ţara numită acum Franţa. In timpul acela, 
sufla vânt de revoltă. Jefuitorii normanzi soseau din 
nord. Entitatea era printre cei care apărau valea 
Rhinului inferior. Ea se numea Ulda... (Lectura 2894-1) 

Ansamblul lecturilor pe care le vom vedea ne 
ridică o mare întrebare, încă actuală: Ce este o 
naţiune? Se defineşte ea prin limbă? Prin religie? Prin 
rasă? Nu prea: avem exemplul Elveţiei care, în ciuda 
celor patru limbi oficiale şi a celor două religii, face 
dovada unei exemplare coeziuni naţionale. 

Aceste întrebări sunt încă de o actualitate 
arzătoare la ora dezbaterii despre imigrare. lată-ne 
constrânși să reflectăm asupra voinţei noastre de a 
exista ca ţara suverană. Pe ce bază existăm? Națiunea 
se defineşte printr-o istorie comună? Prin cultură? Ar fi 
mai mult decât atât: „Un popor este popor prin voinţa 
poporului - spune Andre Comte-Sponville - şi această 
voinţă este produsul unei tradiţii culturale. 


Se vorbeşte de 'dreptul la deosebire', dar există şi 
un 'drept la asemănare!. Printre toate diferenţele care 
alcătuiesc diversitatea culturilor, 'francitatea' 
(trăsăturile proprii culturii franceze) este şi ea una care 
merită, ca atâtea altele, să fie apărată. 

O ţară nu este decât un teritoriu: este o creaţie 
moştenită din trecut şi pe care trebuie să o 
transmitem. Franţa nu se perpetuează prin genele 
locuitorilor săi, ci prin cărţile lor, prin muzee, sate, 
obiceiuri  (...), prin această francitate, diversă şi 
emoţionantă bineînţeles; doar forţa ei a putut aduna, 
de-a lungul secolelor, într-un tot, cele câteva milioane 
de (oameni cu) „sânge amestecat”, pe care Îl 
moştenim şi continuăm. (Rânduri extrase dintr-un 
articol apărut la 15 august 1991 în L'Ev6ânement du 
jeudi) 

Voi adăuga un alt element, complet ignorat acum 
de mijloacele de informare şi de sociologi: reîncarnarea 
„entităţilor” care au trăit deja în aceeaşi ţară. Ca în 
vechiul Egiptul, unde oamenii îşi exprimau dorinţa de 
reîncarnare în aceeaşi vale a Nilului printr-un ritual 
corespunzător, Franţa este o ţară în care se întorc 
suflete vechi, care au fost franceze. Tocmai acest 
mecanism asigură continuitatea unei civilizaţii: 
sufletele sunt legate de proiectul spiritual care se 
exprimă în timpul şi locul unei culturi precise. 

Marcel Proust, pe care îl poţi citi la nesfârşit (Mai 
ales în excelenta biografie pe care i-a consacrat-o 
recent Ghislain de  Diesbach: Proust (Librairie 
académique Perrin, 1991). Toate cărțile acestui autor 
se citesc ca nişte romane: are darul de a face ca orice 
subiect (chiar greoi!) să devină pasionant!) găsind de 
fiecare dată noi perspective, spunea: „Ceea ce (ne) 
apropie nu este comunitatea de părerilor, ci 


consangvinitatea spiritelor”. (La umbra tinerelor fete în 
floare). O asemenea expresie, ce poate părea poezie 
pentru majoritatea cititorilor, se clarifică în lumina 
reîncarnării: spiritele au fost înrudite în diverse vieţi. 
Consangvinitatea lor fizică, într-una din aceste vieţi, le 
conferă o „consangvinitate a spiritului” în următoarea, 
făcându-le să se reîncarneze în grup. 

In Profețiile lui Edgar Cayce, am consacrat mai 
multe capitole drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, 
celebra Declaraţie din 1789, văzute de lecturi. 

Totuşi, „drepturile omului şi ale cetăţeanului 
trebuie să fie distincte: primele sunt universale, 
celelalte nu sunt. A fi francez nu face parte din 
drepturile omului”. Acestea, „dreptul la sănătate, la 
educaţie, la securitate, la demnitate nu trebuie 
confundate cu dreptul de a aparţine unui popor sau 
altuia prin cetăţenie”, mai spune Andre Comte- 
Sponville. 

Războiul a fost întotdeauna provocat de 
necunoaşterea acestor mari principii. Lecturile lui 
Cayce despre Frontierele Răsăritene ne invită să 
medităm la aceste mari teme. 


Pe când străbăteam Lorena 

„Pe când străbăteam Lorena 

Cu saboţii mei, 

Întâlnii trei căpitani 

Ce mi-au spus că sunt urâtă, 

Of! Cu saboţii mei!” 

lată, deci! In cinci versuri, cântecul popular a spus 
tot: că Lorena este o ţară de tranzit pentru armate - 
lucru de pe urma căruia suferă populaţia locală. 

Prezenţa minelor de fier dă oare acestei ţări o 
vocaţie războinică? Lorena a dat căpitani renumiţi, 


între care Jehanne, buna lorenă, arsă de englezi la 
Rouen” (cum ne aminteşte Villon în Ballade des Dames 
du Temps Jadis). Şi mareşalul, Lyautey la Thoirey, şi 
generalul de Gaulle la Colombey-les-Deux-Eglises... 
Fără a-l uita pe amiralul Muselier care a impus ca 
simbol al Franţei Libere crucea Lorenei - ţara sa de 
baştină. 

Maurice Barres atribuie energia lorenă direct 
„Spiritului locurilor”: „Cele patru vânturi din Lorena şi 
suflul inspirator care emană dintr- un loc mereu 
consacrat divinului reaprind în noi o energie inefabilă” 
(La Colline inspiree). 

Ţară de tranzit, ţară ambivalentă, deci ţară 
întotdeauna suspectă în ochii vecinilor: „Lorenul, 
trădător al lui Dumnezeu ca şi al aproapelui său”, 
repeta socrul meu, Henri de Bizemont, care era din 
Nancy. 

Ţară etern sacrificată: la fiecare invazie, armatele 
se bat pe pământ loren; şi această istorie dureroasă 
este atestată de marile cimitire militare, care pot fi 
vizitate astăzi (Douaumont). 

Toate lecturile lui Cayce despre Lorena descriu 
grozăviile războiului: 

Entitatea trăia într-o epocă de ostilitate între două 
ţări cunoscute astăzi ca Germania şi Franţa, în acele 
regiuni de frontieră care şi-au văzut pământul pustiit 
de armate. Numele său era atunci Rubenhs. Şi în 
această experienţă de viaţă; entitatea a progresat din 
punct de vedere moral, datorită ocaziilor de a-i ajuta 
pe alţii. Aceasta i-a adus mari bucurii personale, o 
mare evoluţie spirituală. De acolo vine astăzi această 
trăsătură a caracterului său care este nevoia de 
dreptate: el îl apără bucuros pe cei care sunt 
persecutați. (Lectura 2842-1) 


Este interesant de precizat aici istoria karmică a 
acestui consultant american. Inaintea vieţii sale 
actuale, entitatea, cum spune Edgar Cayce, fusese - şi 
în Statele Unite - o „vrăjitoare din Salem”. Am evocat 
deja în volumul | această poveste tristă, care a întrecut 
Inchiziția europeană în cruzime. Un amestec atroce de 
fanatism, puritanism... şi misoginie militantă, pentru că 
Salem Witches, victimele, au fost în majoritate femei. 

In încarnarea chiar dinainte, dată de Cayce, 
consultantul era un sculptor grec, un mare artist, dar 
încă o dată într-un timp când războiul devasta insulele; 
şi acolo s-a remarcat din nou prin devotament: 

In acele timpuri de oprimare, a avut dorinţa de a-i 
ajuta pe cel care, porniţi pe calea cea rea, erau 
victimele alegerii lor; şi acolo a câştigat mult din punct 
de vedere spiritual. 

Şi de ce se încarnează oamenii în perioade 
frământate de războaie, de invazii? 

Multe suflete ştiu - înaintea plecării - că nu vor 
progresa decât prin suferinţă. Ele se încarnează deci - 
special - în perioade dificile. Domnul 2842-1 avea oare 
de ispăşit o karmă aşa de rea? Lectura spune că în 
Atlantida, într-adevăr, nu fusese prea bun... Mai am 
prieteni care zâmbesc cu un aer condescendent când li 
se vorbeşte de Atlantida: ea este, pentru ei, marele 
bazar „al iraţionalului”. 

Fie!... „Utopia de astăzi este ştiinţa de mâine”, 
spunea Valery. Probabil că, pe undeva, am citat deja 
această perspectivă superbă - să mă ierte cititorii, îmi 
place mult Valery. Privirea sa pătrunzătoare (de 
Scorpion-Gemeni, bineînțeles, formula cea mai 
inteligentă a zodiacului!) era a unui profet. 

Dar să continuăm lecturile despre Lorena, urcând 
în timp până la epoca marilor invazii. 


Printre  popasurile terestre care influenţează 
actualmente entitatea este şi acela când entitatea 
trăia în Franţa. In acele timpuri vechi, activităţi militare 
îi opuneau pe francezi celor numiţi astăzi germani. În 
timpul acela, erau hunii, englezii; spaniolii. (Lectura 
1624-1) 

Fraza lui Cayce, prin amestecul său de precizie şi 
imprecizie, pune laolaltă popoare foarte diferite. 
Menţiunea hunilor datează lectura: ei au pustiit ţările 
din est, Alsacia şi Lorena, în secolul al V-lea. Apoi, după 
ce au stârnit o mare harababură, au plecat. În schimb, 
acei cotropitori pe care îi numim astăzi germani, sunt 
alamanii, care înaintează în Franţa venind din est 
(Clovis i-a oprit în bătălia de la Tolbiac, spre 495-496). 
Puțin câte puţin, o parte dintre ei se vor stabili în Jura, 
în Bourgogne - până în Langres şi Besançon, în Lorena 
şi în Alsacia (cărora le vor germaniza graiul celtic). O 
altă parte se va stabili în Elveţia şi la est de Rhin, unde 
vor deveni ce; pe care-i numim astăzi germani, cum 
spune Cayce în bizara sa frazeologie! 

Cât despre celelalte ţări menţionate de lectură, 
este în mod tipic punctul de vedere al unui 
neeuropean, pentru care Europa este doar un capăt de 
continent, un furnicar unde mişună oameni identici 
(văzuţi de departe). Bineînţeles, când locuieşti aici, faci 
deosebirea: Franţa nu este Germania, Germania nu 
este Spania, şi aceasta nu este Anglia... Totul depinde 
de telescopul, mai mult sau mai puţin puternic, prin 
care poţi sau nu să distingi stelele drapelului european. 
Ele apar în lecturi - văzute din America - ca nişte 
omuleţi foarte mici, în timp ce distincţiile făcute de noi 
- cei care le avem sub nas! - ni se par de netrecut... 

Când citiţi presa americană, sunteţi surprinşi de 
amalgamul pe care îl face din ţările străine. Când eram 


la Beach, turbam citind Virginian Pilot şi alte East Coast 
shimboums (Cum se intitulează ziarele japoneze; Asai 
Shimboum este cotidianul cu cel mai mare tiraj din 
lume): ştirile din străinătate erau înghesuite pe o 
singură pagină, în două coloane. In dreapta, ţările 
capitaliste („prietene”); în stânga, ţările comuniste 
(„duşmane”). In această ultimă coloană trebuia să caut 
Franţa, prinsă între Cuba şi Volga... Presa nu făcea nici 
o diferenţă între URSS şi Hexagonul socialist al lui 
Mitterrand! 

Astăzi ziariştii americani au găsit un nou sac unde 
să pună de-a valma toţi bieţii crabi din Europa: rubrica 
„EC” (European Comunity). 

Tot aşa face şi Cayce... pentru consultanţii a căror 
istorie europeană este ultima dintre griji! Şi în plus, cu 
o secretară drăgălaşă care nu înţelege de ce 
fermecătorul său patron cu ochi albaştri se 
încăpăţânează să-i dicteze toate aceste nume străine, 
de neînțeles pentru ea... deci lipsite de interes (chiar 
am găsit lecturi unde Cayce adormit o apostrofează: 
„Domnişoară, mai multă atenţie!”) 

Lectura 1624-1 începe prin descrierea unei situaţii 
generale de mare confuzie: perioada numită a „Marilor 
năvăliri” i-a văzut revărsându-se asupra Europei de 
vest nu numai pe alamani - „friţii împuţiţi” de atunci! - 
şi pe călăreţii mongoli ai lui Attila, dar şi alte popoare, 
între care saxonii (care se vor instala în Anglia), 
vizigoții (în Aquitania şi Spania) etc. Menţionarea 
acestor ţări de către Cayce se explică deci foarte bine. 
Dacă el le citează pe cele două printre altele cincizeci, 
o face probabil pentru că ele au marcat mai exact acea 
existenţă a consultantului său. Dar să reluăm lectura: 

Şi acolo vom regăsi entitatea în mijlocul tuturor 
acestor conflicte. Nu numai interesată de problema 


naţională şi militară, nu numai patriot - exact ce 
trebuia pentru epoca şi ţara sa. De fapt entitatea era 
mai interesată de expresia artistică, de desen şi de 
caricatură, ceea ce-i permitea să aibă locul şi influenţa 
sa între oameni şi grupuri. Şi prin această activitate, 
ceea ce o interesa era modul în care pot fi controlaţi 
oamenii din punct de vedere politic, exercitând o 
influenţă intelectuală, prin desen şi scris. 

Numele acestei entităţi era Hans Bergermen. 
Multe nume se terminau prin 'man ; cu un 'a' - el era 
men; cu un 'e.. 

In ceea ce priveşte progresul spiritual din cursul 
acestei încarnări, entitatea a câştigat şi a pierdut, apoi 
iar a câştigat! Căci în cursul acestei vieţi a devenit din 
ce în ce mai conştient de capacitatea sa de a conduce 
şi nu întotdeauna spre binele maxim al celorlalţi! (...) 
lată de ce astăzi îi găsim nu numai talentele de şef, dar 
şi un temperament de artist... Ea este pasionată de tot 
ce este istorie şi geografie! (Aceeaşi lectură) 

Cayce nu precizează dacă Hans Bergermen (cu un 
'e'!) era loren. Dar dacă acest nume cu dublă rădăcină 
germanică (Berger-men, adică 'oamenii de la munte') îl 
localizează într-adevăr în Frontierele 

Răsăritene, el nu sună prea alsacian. L-aş localiza 
mai degrabă în Lorena. Tot ce se poate spune este că 
trăia în zona pe unde treceau hunii în secolul al V-lea. 

Prima dată când am citit - foarte repede - aceste 
lecturi, am crezut că era vorba de Hansi (Operele cele 
mai cunoscute ale lui Hansi se intitulează Mon village, 
Le Professeur Knatsche, Colmar en France, L'Histoire 
d'Alsace racontee aux petits, unde Hansi îi ridiculizează 
pe ocupanţii germani sub forma unor personaje 
groteşti îmbrăcate în verde ca nişte marţieni, cu nasul 
roşu călărit de ochelari cu lentile groase, înfruntând 


fineţea zeflemitoare a puştilor alsacieni. Bineînţeles, 
Hansi a fost persecutat de autorităţile imperiale pentru 
desenele „angajate”; în timp ce în Franţa se bucura de 
un renume răsunător!), celebrul nostru caricaturist, 
care şi-a pus atât de strălucit talentul în slujba 
patriotismului alsacian-loren. Şi apoi, recitind lectura, 
am văzut că mă înşelasem. Hansi nu este de pe 
vremea hunilor, el s-a născut la Colmar, la 23 februarie 
1873, şi a murit în acelaşi oraş, pe 10 iunie 1951! 
Numele său adevărat era Jean Jacques Waltz - şi nu 
Hans Bergermen. Bineînţeles că Benezit (Dicţionarul 
artiştilor, pictorilor, desenatorilor, gravorilor etc.) nu 
menţionează nici un Bergermen. Marile năvăliri s-au 
întâmplat mult prea demult: s-a pierdut urma artiştilor 
din acea vreme! Am sfârşit prin a mă întreba dacă 
Hansi nu era reîncarnarea domnului 1624-1, 
consultantul lui Cayce. Dar lectura a fost dată în timpul 
vieţii lui Hansi. În final, singurul lucru pe care-l pot 
afirma este că în Lorena şi Alsacia există un foarte 
puternic curent de expresie grafică (pentru mine, 
Claude Gellee zis Lorenul este cu siguranţă unul din cei 
mai mari pictori, iar Hans Baldung Green, unul din cei 
mai uluitori desenatori din câţi există!) Incă o lectură 
despre năvălitori: 

Entitatea trăia în acea zonă care se întinde între 
cele două ţări, numite astăzi Franţa şi Germania. El 
făcea parte din acele popoare aflate în drumul marilor 
năvăliri - şi n-a putut rămâne pe Pământ decât o scurtă 
perioadă, căci a suferit mult fizic din această 
experienţă. El se numea Werltz - şi lecţia spirituală 
învățată a fost toleranța. A evoluat moral, devenind 
răbdător. lată de ce astăzi îi miră adeseori pe ceilalţi 
prin răbdarea şi îngăduinţa sa. (Lectura 2913-3) 

Aşa trebuie tratat întotdeauna duşmanul... 


O ultimă lectură în care apare clar numele de 
„Lorena”: Entitatea era în acea ţară care este 
denumită astăzi „Hinterland”, adică ţara situată între 
ceea ce este actualmente cunoscut ca Franţa şi 
Germania. Era o vreme de mari frământări şi 
neînţelegeri între aceste popoare. 

Entitatea deci era în ţara numită astăzi Lorena - şi 
numele său era Henderich. 

A fost o viaţă de suferinţe fizice şi morale - şi 
totuşi entitatea a câştigat mult din punct de vedere 
spiritual. Căci era angajat în slujba Bisericii, unde se 
adunau oamenii în timpul acela. şi în mijlocul luptelor 
şi pustiirilor războiului, entitatea a găsit în ea însăşi 
darul de a calma spiritele. El alina frica celor umili şi a 
celor care pierduseră totul. A putut aduce multă 
împăcare sufletească prin evoluţia sa spirituală. 
(Lectura 1453-1) 

Trebuie doar să vizitezi Lorena pentru a constata 
urma materială a războaielor: distrugerea 
cvasigenerală a monumentelor vechi, a satelor şi 
castelelor! Dar pierderea materială este şi mai 
dureroasă când eşti materialist. Dacă  accepţi 
integrarea ei într-o perspectivă spirituală, amărăciunea 
se îndulceşte. Acesta este sensul foarte frumoasei 
lecturi, pe care am putea-o intitula Balada bieților 
loreni... 

In încheierea acestui capitol despre Lorena (şi 
făcând trecerea spre următoarele, unde vom vorbi din 
nou despre cruciade) iată povestea unui cruciat loren: 

Entitatea era în această ţară cunoscută astăzi ca 
Franţa, mai exact în regiunea numită Lorena. Regiune 
de frontieră puternic supusă influențelor străine, a 
căror putere şi stăpânire erau deja în acea perioadă o 
sursă de activităţi belicoase. Şi acolo s-au adunat mulţi 


oameni din ţări diverse pentru a pleca în cruciadă. 
Trebuia să fie apărate idealurile şi obiectivele pe care 
oamenii le aveau în minte şi în inimă în vremea aceea 
(...) 

Numele său era Cauxdao - şi n-a fost o viaţă 
uşoară... (Lectura 1023-2) 

Urmează consideraţii despre problemele morale 
ale numitului 'Cauxdao', pe care asprimea timpurilor îl 
obliga să se reconsidere. Ceea ce este interesant aici 
încă o dată este tabloul Lorenei, puternic supusă 
influențelor străine, care duc la război şi creează un 
climat de instabilitate, greu de suportat. Aceste 
încarnări în Lorena, ca şi cele pe 

care le vom vedea mai departe în Alsacia, sunt 
toate trăite într-un climat de extremă insecuritate, care 
îi obligă pe oameni să-şi dezvolte la maximum energia 
dacă vor să supravieţuiască. De altfel este ceea ce i se 
întâmplă personajului de mai sus, care, spune Cayce: a 
desfăşurat activităţi pentru a-i ajuta pe alţii, pentru a-i 
ajuta să înfrunte din ce în ce mai bine, din punct de 
vedere mental şi fizic, condiţiile grele de viaţă, create 
de războaiele ai căror contemporani erau în experienţa 
acelui popas terestru, în vremea aceea. (Aceeaşi 
lectură) 


Miracolul Alsacian Tragedia alsaciană 

La ceasul reconcilierii franco-germane, al 
eforturilor vizând unitatea europeană, nu este bine 
văzută evocarea istoriei noastre comune, dureroase. Şi 
totuşi vom ezita să vorbim de holocaust, de exod, de 
Shoah, de Dachau? Nu. Or, se întâmplă că alsacienii îşi 
au Shoahul lor, holocaustul lor, exodul lor. Şi de asta 
nu vorbeşte nimeni! Au avut chiar lagărul lor de 
concentrare, la fel cu Dachau: era Struthof, mai sus de 


Strasbourg. Atunci de ce să trecem această tragedie 
sub tăcere? Să-i uităm pe eroi înseamnă să-i îngropăm 
de două ori. Ei merită mai mult. 

Ceea ce marele public nu ştie este că nu numai 
evreii au fost victimele monstrului: alsacienii au fost şi 
ei decimaţi în mod sălbatic. Au avut şi ei mii de morţi şi 
de deportaţi. Niciodată nu se vorbeşte despre ei. De 
ce? Pentru a nu-i supăra pe prietenii noştri de dincolo 
de Rin? 

Căci ţin să repet aici: alsacienii NU sunt germani. 
În secolul al VIll-lea, textele vechi făceau deosebire 
între alamani (germanii) şi alsaţii (alsacienii)! Foarte 
legat de originile sale mulhousiene, tatăl meu, care 
vorbea la perfecţie diversele dialecte alsaciene, îi 
corecta de fiecare dată - foarte prompt - pe cei care, în 
necunoştinţă de cauză, îşi permiteau să facă vreo 
confuzie. „Nu, spunea el, noi, alsacienii, NU suntem 
germani! Dacă vorbim o limbă germanizată (dar cu 
rădăcini latine şi celtice) nu înseamnă nicidecum că 
suntem germani! Nu suntem mai germani decât 
belgienii, islandezii, norvegienii, suedezii, danezii, 
olandezii etc., care vorbesc şi ei o limbă germanică”. 
Limba alsaciană încă este considerată un dialect, 
pentru că Alsacia n-a putut dobândi niciodată statutul 
de stat suveran, şansă de care au beneficiat Belgia, 
Islanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda etc. 
Statutul lor politic de state independente le-a 
promovat dialectele la statutul onorific de limbi scrise 
şi vorbite oficial. În timp ce bietul e/sasich şi-a păstrat 
eticheta devalorizantă de dialect. 

Prin urmare,  alsacienii vorbesc mai întâi 
alsaciana. Şi apoi, când merg la şcoală, învaţă celelalte 
două limbi obligatorii, intrate pe rând în istoria lor: 
germana sau franceza. Rezultatul: orice alsacian este 


trilingv! (Şi atunci când este fiul unui imigrant polonez 
sau italian, cvadrilingv în mod sigur!). Adăugaţi 
engleza, cu care toţi oamenii cultivați reuşesc să se 
descurce astăzi... lată de ce tatăl meu alsacian îmi 
spunea: „De la a cincea limbă încolo, toate se 
aseamănă... Nu mai trebuie atâta efort să înveţi a 
şasea sau a şaptea limbă!” (El însuşi vorbea curent opt 
limbi, plus două sau trei limbi moarte - o bagatelă, 
acolo, pentru un arheolog.) Un asemenea exerciţiu 
lingvistic dezvoltă inteligenţa, memoria, capacităţile de 
adaptare: este poate prima explicaţie a înaltului nivel 
cultural constant din Alsacia în decursul secolelor. De 
exemplu, în secolul al XIX-lea, analfabetismul era 
inexistent: toţi ţăranii ştiau să citească şi să scrie 
(departe de a fi cazul şi pentru ţinuturile rurale 
franceze!). La toate fermele erau cărţi - şi, oriunde, 
Biblia care era citită în fiecare zi! Nu este de mirare că 
tiparul s-a născut la Strasbourg! Dar ceea ce putem 
admira cel mai mult la alsacieni este curajul lor 
neabătut: vă puteţi imagina cum a putut această 
naţiune mică să-şi reconstruiască satele carbonizate, 
viile smulse, câmpiile distruse, pădurile defrişate de 
soldăţime? În 1945; în1919; după războaiele Revoluţiei 
şi ale Imperiului în secolul al XIX- lea; după războiul de 
Şapte Ani, din secolul al XVIII-lea; după Războiul de 
Treizeci de Ani din secolul al XVII-lea... şi tot aşa, o 
dată într-un secol, ajungând până la Vercingetorix! 
Vreau să se vorbească de miracolul german. Dar 
miracolul alsacian repetat de douăzeci de ori, ce lecţie! 


Firul de păianjen: o răbdare infinită 


Mai multe lecturi ale lui Cayce fac deci trimitere la 
Alsacia, fie în perioada care urmează războiului din 
1870, când a devenit provincie germană, fie în 
timpurile mai vechi - războiul de Treizeci de Ani, Evul 
Mediu timpuriu. Lecturile dau de fiecare dată imaginea 
unei ţări continuu tulburată de cele două entităţi 
naţionale puternice între care se află, Tom Degețel 
care nu poate trăi liniştit între cei doi căpcăuni vecini. 
Să cităm doar istoria recentă: Alsacia, franceză în 
1869, a devenit prusacă în 1871; din nou franceză în 
1918, i-a revenit Germaniei în 1940, apoi iarăşi Franţei 
în 1945! Cinci schimbări de naţionalitate în mai puţin 
de un secol! Cei care nu sunt alsacieni nu-şi pot 
imagina conflictele dureroase, cazurile de conştiinţă, 
dramele familiale, imensa amărăciune generată de o 
asemenea instabilitate. 

Este interesant de notat că Alsacia este guvernată 
în astrologie de un semn de Pământ mobil: Fecioara, 
care implică dese schimbări de stare, prin chiar faptul 
că acest semn „mută”. 

N Dar acest mutant are o virtute: are geniul muncii. 
Il admiram pe tatăl meu (ascendent Fecioară!) cum 
începea un proiect de lucru, indiferent despre ce ar fi 
fost vorba: împărţindu-l calm, metodic, în etape 
succesive. Cu răbdare, etapă după etapă, „metoda 
Fecioarei” îl ajuta să ducă totul la capăt! Tatăl meu mi- 
a făcut această demonstraţie, reuşind practic tot ceea 
ce întreprindea - indiferent că era vorba de profesie, 
sport, scris, muzică, desen, călătorie, casă, grădină, 
animale... Este bineînţeles metoda pe care o folosesc 
încă alsacienii şi elveţienii de astăzi. Secretul? O 
infinită răbdare. Ca „firele de păianjen”, acea dantelă 
aproape invizibilă pe care o ţese păianjenul de câmp, 
truditor modest care nu ştie că este un mare maestru 


al artei abstracte! Dar pânza fină este atât de fragilă, 
încât adeseori este ruptă de brute care n- au respect 
pentru nimic. Din găurica unde stă ascunsă, mica 
insectă asistă la dezastru... Şi după ce pleacă 
cotropitorul, începe din nou să lucreze, cu aceeaşi 
răbdare, inspirată de sensul ascuns al semnului 
Fecioarei: receptivitatea faţă de spirit. Fecioara, pe 
care tradiţia astrologică o întruchipează ţinând un spic 
de grâu în mână, este semnul recoltei: ea inspiră 
oamenii productivi, creatorii care îşi duc creaţia până 
la capăt. 

Astfel, cine ar cunoaşte Alsacia numai din lecturile 
lui Cayce, care descriu o ţară permanent devastată de 
război, ar avea o viziune foarte incompletă. Lungi 
perioade de pace permit totuşi îngrijirea rănilor. Totuşi, 
trecând de la Bâle la Mulhouse, se simte bine 
importanţa războaielor trecute. Făcuţi din acelaşi aluat 
şi rude dintotdeauna, oamenii sunt la fel de activi, 
productivi şi curajoşi de o parte şi de alta a frontierei. 
Dar dacă astăzi, la Bâle, nivelul de viaţă este mai 
ridicat, este pentru că Elveţia a fost scutită de război. 
La Mulhouse, totul a fost distrus de invazii. 

Mă voi strădui, deci, să clasific aceste lecturi 
respectând ordinea cronologică. Pentru început, iată 
una care descrie o perioadă preistorică, în care Alsacia 
nu era decât o înşiruire de sătuleţe, întemeiate pe 
malurile Illului, afluentul Rinului. (De acolo ar veni 
numele „Alsacia” = ILL-SATZ: AŞEZARILE DE PE ILL; 
dar unii cred că numele este mai vechi şi vine din 
celticul Alis-ahia = regiune de la poalele muntelui). 

În încarnarea dinaintea acesteia, regăsim 
entitatea printre ţăranii care au întemeiat această ţară 
numită acum „Alsacia”. In viaţa aceea, entitatea a 
câştigat mult din punct de vedere moral, punându-se 


în slujba pionierilor care au venit să se stabilească 
acolo. Ea i-a ajutat să se apere de tâlharii care jefuiau 
ţinutul. Din acea existenţă veche, păstrează anumite 
trăsături de caracter: aptitudinea pentru toate muncile 
manuale, pentru tot ceea ce se poate face cu mâinile, 
mai ales lucrul cu acul, croitoria şi de asemenea 
îngrijirea bolnavilor. Este o  infirmieră înnăscută! 
(Lectura 979-4) 

Cel mai interesant în această lectură este „firul 
conducător” astrologic: am văzut că Alsacia este 
guvernată de Fecioară, care este şi... semnul 
infirmierei! Stăpânul semnului este Mercur, care 
influenţează mâinile şi toate meseriile care cer o mare 
îndemânare manuală ca: croitoria şi îngrijirea 
bolnavilor (Parisul, capitala mondială a croitoriei, 
gastronomiei - şi care s-a afirmat şi în domeniul altor 
activităţi mercuriene ca literatura, medicina, botanica, 
mecanica (primele automobile şi primul avion), este de 
asemenea situat sub influenţa Fecioarei. lată de ce 
sfânta patroană a oraşului este o femeie (sfânta 
Genevieve); emblema sa, tot o femeie (Marianne) iar 
monumentul religios cel mai însemnat din Paris: o 
catedrală închinată Maicii Domnului! Reţineţi că Alsacia 
se află şi ea sub patronajul unei femei: sfânta Odile, 
care a fost - din punct de vedere profesional! - o 
„fecioară consacrată”!). 

Bineînţeles că entitatea (consultanta lui Cayce, 
pentru a vorbi pe înţelesul tuturor!) venea dintr-o viaţă 
egipteană - ca, practic, toate încarnările franceze pe 
care le-am analizat la Fundaţia Cayce. (Egiptul este şi 
el o ţară mercuriană, pentru că Mercur este numele 
latin al lui Thot-Hermes, personaj mitic iniţiator al 
ştiinţei egiptene, despre care Cayce afirmă că a existat 
în realitate - a se vedea volumul I) 


lată o altă lectură care poate fi localizată imediat 
după lisus Christos, deoarece (Cayce îi spune 
pacientului că venea dintr-o viaţă palestiniană, din 
vremea lui Christos. Incarnarea alsaciană a domnului 
451-2 se prezintă astfel: 

Regăsim entitatea în ţara cunoscută astăzi ca 
Franţa; în această regiune care a fost atât de 
încercată, atât de tulburată de atâtea neînţelegeri. 
Entitatea se afla acolo între cei care gravau diversele 
metale şi sculptau lemnul. Ei făceau statui, imagini 
care decorau castelele seniorilor. Numele său era 
Heinckel. In acea experienţă de viaţă, a câştigat şi a 
pierdut moral: a câştigat prin spiritul serviciului, a 
pierdut prin orgoliu şi dispreţuirea celorlalţi. Astăzi îi 
plac lucrurile frumoase, tot ceea ce dă o idee de 
măreție - şi uneori îl stăpâneşte nostalgia acestora. 
(Lectura 451-2) 

Lectura nu menţionează în mod expres Alsacia, 
dar numele „Heinckel” poate fi alsacian. Prelucrarea 
lemnului, tipică pentru artizanatul local, s-a perpetuat 
până în zilele noastre. Cât despre menţiunea această 
regiune încercată, desigur că Alsacia n-a fost singura, 
dar este întotdeauna desemnată astfel în lecturi. In 
fiecare caz, Cayce insistă asupra tulburării 
permanente: 

El era în ţara cunoscută acum ca aceea a 
francezilor, dar era în ţara-frontieră, între ceea ce s-a 
numit „Fatherland” şi Franţa. Entitatea trăia acolo într- 
un timp tulbure, când ţara era cotropită de oamenii 
care voiau s-o domine şi să facă din ea regatul lor, ca 
să domnească acolo cu titlu individual. Entitatea a 
suferit mult în vremea aceea. Şi dorinţa de răzbunare, 
de revanşă, sentimentul de frustrare i-au aparţinut 
atunci. Ea a câştigat mult din punct de vedere moral 


din această experienţă dureroasă, dar a şi pierdut. ŞI 
numele său, pe vremea aceea, era Herziel. (Lectura 
1742-2) 

Este imposibil de spus despre care invazie este 
vorba, căci au fost atâtea, iar lectura nu este destul de 
precisă. Ea vine după o secvenţă despre Oraşul Etern, 
în vremea primilor creştini. Este vorba aşadar despre o 
mostră de viaţă trăită în primele secole ale erei 
noastre. În timpul Marilor Năvăliri? În Evul Mediu, când 
se înfruntau neîncetat diverşi seniori locali? (Ducii de 
Alsacia, conții de Dabo şi de Eguisheim, apoi 
Habsburgii, Hohenzollernii etc.). La aceasta s-ar referi 
menţiunea domniei cu titlu individual. Mai multe 
dinastii îşi revendicau Alsacia ca fiind leagănul familiei 
lor, de pildă Habsburgii (veniţi din apropiere, din 
Elveţia, dar moştenitori ai conților de Eguisheim)... Cât 
despre mențiunea Fatherland (,„Vaterland”), care 
înseamnă „ţara taţilor noştri”, este argumentul folosit 
în mod obişnuit în cursul istoriei germane (inclusiv de 
Hitler) pentru a motiva cucerirea acestei ţărişoare 
nesupuse. Bineînţeles, aşa cum am văzut mai sus, 
această pretenţie genealogică este cu sens unic: 
alsacienii nu recunosc nicidecum Germania ca „ţară a 
taţilor lor!” 

Mulhouse nu se desprinsese de Sfântul Imperiu 
roman germanic, declarând-se singură „republică 
liberă”? Habsburgii, care îşi rupseseră dinţii în 
rebeliunea elveţiană, au lăsat regiunea Mulhouse cvasi 
independentă. Dar Alsacia şi superbele sale oraşe 
greşiseră cu ceva: erau prea bogate. Să stârnești 
invidia vecinilor, asta nu se iartă: 

Ea trăia în acea ţară care este astăzi Franţa, în 
acea regiune de frontieră numită astăzi Alsacia. Şi era 
o vreme de mare tristeţe... Căci ţara fusese cotropită. 


Entitatea, care se numea atunci Stresbergh, s-a 
îndreptat spre slujirea celorlalţi, ceea ce a făcut-o să 
evolueze moral, chiar trecând prin acea tristeţe. A slujit 
ca soldat, ceea ce i-a adus multe suferinţe fizice şi 
morale. Totuşi, devotat trup şi suflet, nu-şi va părăsi 
niciodată idealul: în ciuda dezamăgirilor şi lipsei de 
respect a rudelor sale, a mers înainte (...). Astăzi, să se 
lase deci călăuzit de intuiţie, de glasul lăuntric şi nu de 
glasul celorlalţi (...). Să facă ce-i spune inima. Atunci va 
creşte şi va înflori ca trandafirul din Saron, în valea 
frumuseţilor vieţii! (Lectura 282-2) 

Dacă Cayce îşi împănează adeseori lecturile cu 
referinţe biblice, acestea nu sunt niciodată alese la 
întâmplare. Nu ştiu dacă acel consultant a înţeles cu 
adevărat aluzia: Alsacia, care a fost odinioară cadrul 
suferințelor sale, este în primul rând o vale, aceea 
unde Illul se varsă în Rin. În concluzie, Cayce îi promite 
de această dată consultantului său nu doar „o vale a 
plângerii”, ci „o vale a trandafirilor” (fără joc de cuvinte 
chinezesc...( Cf. titlul ambivalent al unei celebre cărţi a 
lui Lucien Bodard despre China imperială, La Va/ee des 
roses | Valea rozelor, Ed. Grasset)). încă nu cunoaştem 
destul legile reîncarnării - însă diversele învățături 
iniţiatice (şi nu numai Cayce) spun că o încarnare de 
suferinţă poate fi urmată de o încarnare de odihnă, 
când entitatea se reface după emoţiile vieţii 
precedente. Lucru demonstrat de Cayce printr-o astfel 
lectură. Aveţi în preajmă oameni care au tot ce le 
trebuie ca să fie fericiţi, dar se plâng neîncetat? In loc 
să se bucure liniştiţi de binefacerile cu care sunt 
copleşiţi, intră în panică la cel mai mic obstacol. 
Altădată mi se păreau exasperante aceste eterne „vite 
de suferinţă” (după modelul expresiei „vite de povară”, 
n.tr.). Astăzi, după ce am lucrat mult asupra 


reîncarnării, nu le mai judec: este evident că nu din 
cauza actualelor probleme mărunte se plâng aceste 
persoane. De fapt, ele exprimă dureri foarte vechi, răni 
care nu s-au cicatrizat încă. Printre aceşti oameni cu 
dare de mână care au fost năpăstuiţi altădată, văd 
trecând mulţi soldaţi demni de milă, din războaie 
uitate. Lupte cumplite în condiţii de igienă înfiorătoare, 
foame, sete, paraziți, atacuri, într-un climat de frică şi 
dispreţ faţă de ceilalţi şi, în final, o moarte violentă prin 
ardere, hemoragie sau infecţie, adeseori într-un lagăr 
de concentrare. lată ce marchează inconştientul 
acestor suflete, care au pierdut gustul fericirii. Ele au 
nevoie de o nouă viaţă, calmă şi prosperă, pentru a se 
curăța de amărăciunile precedente şi pentru a uita 
„valea plângerii!” 

lată încă două lecturi interesante: 

Entitatea era în această ţară cunoscută acum ca o 
parte din Franţa şi o parte din Germania, în această 
regiune numită Alsacia. Numele său era Audrie 
Cordieur. 

In acea experienţă de viaţă entitatea făcea 
meseria de desenator la curte... 

Entitatea, în viaţa aceea, lucra pentru oamenii 
importanţi de la curte, pentru persoanele regale şi 
pentru protejaţi lor (...). Atunci a câştigat moral, căci 
vedea bine josnicia intrigilor, dezamăgirile născute din 
dorinţele materialiste, oprimarea şi revolta celor care 
erau constrânși să se prostitueze fizic. Totuşi a păstrat 
o atitudine pozitivă, consolându-i pe cei afectaţi. Căci, 
deşi în meseria sa era obligat să alimenteze plăcerile 
celor puternici, în străfundul său, inima se îndrepta 
spre cei care erau oprimaţi. Prin lupta sa zilnică, prin 
învăţătura sa, se străduia să menţină speranţa în inima 
celor care plângeau. (Lectura 1436-2) 


Este vorba aşadar de un desenator de la 
Versailles, căruia îi revenea şi aprovizionarea cu carne 
tânără a prinților de la curte: ce avea să facă un 
alsacian în această galeră? Numai karma ştie! Ceea ce 
voi reţine este că a păstrat în adâncul lui o 
corectitudine foarte alsaciană. Şi că trebuie să fi fost 
apreciat ca artist. Textul foloseşte cuvântul designer, 
care presupune că el desena şi concepea de asemenea 
decoruri, costume etc. Cititorii mei ştiu, poate, că 
există în Alsacia o îndelungată tradiţie artistică a 
artelor grafice. Le recomand călduros să viziteze 
muzeele tehnice de la Mulhouse. Mai ales cel al 
tapetului, unde vor vedea aceste somptuoase hârtii 
panoramice din secolul al XIX-lea, specialitate 
alsaciană redescoperită astăzi. La muzeul Imprimeriei 
pe ţesături, vor putea să admire opera desenatorilor 
din secolul al XVIII-lea, acele motive florale menite să 
fie imprimate pe stofe, care sunt de o incomparabilă 
frumusețe (unicat absolut în lume, care merită 
călătoria!) 

Să amintim de asemenea că renumitele „pânze 
de Jouy”, cu scenele lor câmpenești, care-i plăceau 
atât de mult reginei Maria Antoinetta, erau fabricate în 
împrejurimile Parisului (la Jouy-en-josas) de către 
Oberkampf, familie jumătate germană, jumătate 
alsaciană, înrudită cu familia mea. Şi la noi, din tată în 
fiu, toată lumea picta şi desena. Era o tradiţie. lată ce 
ne readuce la astrologie: desenul este tot un dar al 
Fecioarei (ca muncă manuală care traduce o activitate 
mentală de reflecţie şi observaţie) 

În Alsacia, eşti uimit de disproporţia dintre 
suprafaţa foarte mică a acestei ţări minuscule şi 
influenţa sa intelectuală şi artistică. Am evocat mai sus 
inventarea tiparului în Europa (El exista deja în China şi 


Japonia). Oricine ştie că a fost pus la punct la 
Strasbourg de către Gutenberg. Pe planul ideilor, 
Reforma s-a propagat, în mare parte, datorită acestei 
intense activităţi mediatice, literare şi artistice, cu totul 
caracteristică mentalităţii din Alsacia. Primele mesaje 
ale lui Luther vor fi difuzate începând din 1517 la 
Strasbourg, care era atunci unul dintre cele mai înalte 
locuri ale umanismului şi culturii europene. Mai târziu, 
în secolul al XVIII-lea, Alsacia va deveni una din primele 
ţări industriale din Europa. O ţară de pionieri: în 
Alsacia, Koechlin, Dollfuss şi Schmaltzer vor inventa 
imprimarea pe ţesături, făcând din Mulhouse unul 
dintre marile centre ale industriei textile din Europa. 
(Tot la Mulhouse, în secolul al XIX- lea, Nicolas Koechlin 
va construi primele locomotive de pe continent!) 
Goethe şi-a făcut studiile la Strasbourg... lar Ludovic al 
XV-lea, încântat de vizita în Alsacia, nu mai conteneşte 
cu elogiile la adresa prosperității industriale a acestei 
provincii, care nu semăna cu nici o alta din Regat! 

Or sursa bogăției alsaciene este simţul ascuţit al 
democraţiei. Dezvoltarea industrială din secolele XVIII 
şi XIX nu s-a făcut ca în Anglia sau Franţa, prin 
exploatarea nemiloasă a muncitorilor (sweating 
system), denunţată de Emmanuel Beau de Lomenie în 
celebra sa lucrare Les Responsabilites des dynasties 
bourgeoises (Ed. La Librairie française, 27, rue de 
l'Abbe-Gregoire, 75006 Paris). Răspunderile dinastiilor 
burgheze. Dimpotrivă, patronii din Alsacia s-au străduit 
să limiteze programul de lucru, să înfiinţeze spitale, 
dispensare, şcoli, dintr-o profundă grijă a respectului 
faţă de muncitori. Trimit cititorul la numeroşii istorici şi 
economişti care au vorbit despre aceasta - fie că sunt 
de orientare dreaptă sau stângă, ei recunosc în 
unanimitate meritele patronatului alsacian. 


În lectura de mai sus, acest artist alsacian, rătăcit 
în jungla Versailles-ului, manifestă aceeaşi grijă 
umană: să-i ajute pe cei oprimaţi. Alsacianul a fost atât 
de des oprimat de străini în istoria sa, încât s-a creat în 
Alsacia un foarte înalt nivel de conştiinţă a drepturilor 
Omului. lată de ce, de altfel, ideile de libertate din 
secolul XVIII şi-au găsit un ecou atât de puternic în 
Alsacia: „Populaţia, ale cărei aspirații profunde tind 
spre democraţie începând din Evul Mediu, acceptă cu 
entuziasm ideile revoluţionare” (citez Encyclopedia 
Universalis, volumul |, pagina 974)... La această 
cotitură a secolului, Alsacia nu era o mică regiune 
înapoiată, ci un leagăn cultural de o extremă strălucire. 
Am evocat deja imnul nostru naţional, Marseieza. Ar fi 
fost mai drept să-i zicem Strasbourgheza, pentru că a 
fost cântat prima dată de Rouget de L'isle la 
Strasbourg: trebuie să vedem în asta un semn! Să nu 
uităm această dublă influenţă astrologică asupra 
Alsaciei: un gust extrem pentru arte şi cultură 
(guvernat de  inteligentul Mercur (Cf. Emmanuel 
Chadeau, L'Economie du risque, les entrepreneurs de 
1850 ă 1980, ed. Orban, şi cărţile lui Roger Priouret, 
important ziarist şi analist economic.)) şi această 
puternică energie, caracteristică Frontierelor 
Răsăritene (guvernată de războinicul Marte). lată, fără 
îndoială, de ce generalii cei mai străluciți ai lui 
Napoleon au fost alsacieni: Kleber, Kellermann, 
Lefebvre... 

Voi încheia acest capitol cu o lectură pe care, 
după multe cercetări, am sfârşit prin a o localiza în 
timpul războiului de Treizeci de Ani: Cayce 
menționează popoare ale căror armate ocupă Alsacia 
(1618-1648). Este o perioadă tristă în care regiunea 


suferă, o dată în plus, pentru că este câmpul de bătălie 
al tuturor armatelor din Europa: 

Regăsim entitatea trăind pe Pământ, în acea 
epocă tulbure a ciocnirilor franco-prusiene, când se 
făcea apel la aliaţi din alte ţări: norvegieni, spanioli, 
englezi... (Aceeaşi lectură) 

Fraza se potriveşte destul de bine războiului de 
Treizeci de Ani când armatele, atât franceze cât şi 
germane, îşi atrag colaborarea unor trupe aliate, din 
alte ţări. De exemplu, în 1632, căpitanul Zorn de 
Bulach apără oraşul Benfeld împotriva suedezilor... 
eroic, dar zadarnic! Toate naţionalităţile europene trec 
într-o zi sau alta prin Alsacia, în cursul acestor treizeci 
de ani. Tara este doar o ruină: „O Alsacie sărăcită este, 
în clauzele obscure ale tratatului din Westfalia, cedată 
Franţei” (mai spune aceeaşi Encyclopedia Universalis). 
Vine apoi o perioadă franceză care va permite 
alsacienilor să-şi reconstruiască minuscula vale - din 
care vor face din nou, şi pentru două secole, ţinutul cel 
mai dezvoltat din Europa. 

Dar să urmărim lectura: 

Entitatea, deci, în activităţile sale războinice, era 
în slujba Franţei şi se numea Boussarrd (cu doi „r”, 
scrie secretara lui Cayce!)(Verişoara mea, Madeleine 
Fabre-Koechlin, ale cărei vastă cultură şi competenţă 
istorică m-au ajutat mult la acest capitol, îmi spune că 
ea a cunoscut la Mulhouse o familie foarte alsaciană 
care se numea Bosshardt). Şi entitatea era un 
negociator, un intermediar în aceste diverse operaţii. 

Lectura nu face precizări, dar spune că: 

Pe tot parcursul acelei vieţi, entitatea a câştigat în 
plan moral, căci toate activităţile i-au adus stima 
oamenilor. Într-adevăr, se străduia prin argumentele 


sale să impună respectul faţă de frumuseţea mediului 
şi a tradiţiilor locale. (Lectura 1211-1) 

lată deci un negociator sensibil la calitatea vieţii, 
la frumuseţea vechilor sate, care se străduieşte să 
salveze pământurile devastate ale bietei Alsacii... Un 
om drept, care încearcă să-i facă pe ocupanţi să 
respecte dreptul oamenilor. Dacă numele „Boussard”, 
astfel transcris, sună  franţuzeşte,  „entitatea” 
acţionează totuşi în ţara alsaciană pentru a apăra 
populaţia şi patrimoniul său arhitectural. Cayce spune 
„the beauty in the estate“; frumusețea habitatului : 
iată un precursor, apărător avant la lettre al Vechilor 
Case Franceze! |n Alsacia, într- adevăr, peisajul urban 
şi rural de o rară frumuseţe forma un ansamblu 
arhitectural cu totul excepţional. Ceea ce a rămas din 
el acum este şi mai impresionant. El dovedeşte o 
extraordinară voinţă de supravieţuire şi totodată o 
iscusită adaptare la resursele naturale, tipice 
caracterului alsacian. Dar să ne întoarcem cu câteva 
secole în urmă pentru a vedea îndeaproape o perioadă 
foarte specială. 


Alsacia în vremea Cruciadelor 

Le-am consacrat un capitol întreg în volumul al Il- 
lea al Universului lui Edgar Cayce. Panorama generală 
a „Afacerii Cruciadele” văzută de Cayce nu este deloc 
veselă: foarte departe de a vedea această acţiune într- 
o lumină triumfalistă, el zăboveşte mult asupra durerii 
familiilor şi ravagiilor fanatismului. Spre surprinderea 
mea, în acest ansamblu de lecturi destul de 
importante, am regăsit mai multe care menţionează 
Alsacia. 


Aceste lecturi insistă asupra  destabilizării 
permanente a regiunii de către ostilitatea întreţinută 
de cele două mari imperii vecine: 

Entitatea era într-o regiune care ţine acum atât 
de Franţa cât şi de Germania. Aceasta se petrecea într- 
o epocă veche, când relaţiile dintre cele două ţări erau 
nesănătoase. Existau între ele grave neînţelegeri. 
Totuşi, aceste două ţări erau în momentul acela aliate 
oficial în lupta contra unui duşman comun, cu 
binecuvântarea Bisericii şi totodată a statelor. Altfel 
spus, era în vremea numită „a cruciadelor”, când 
aceste ţări erau coalizate; se adunau populaţiile din 
regiunile de frontieră pentru a pleca să cucerească 
Pământul Sfânt. 

Entitatea era, în vremea aceea, bărbat şi numele 
său era, cum am zice azi, Simeon Ardlenned (...Ca 
întotdeauna, numele proprii străine sunt masacrate de 
secretara lui Cayce, ferm hotărâtă să le trateze cu 
neatenţie, în ciuda admonestărilor patronului său!). 

În viaţa aceea era şef. El îşi folosea puternica 
influenţă ca să-şi manipuleze vasalii. Prin aceasta a 
pierdut moral - dar a şi câştigat uneori. Căci pentru el, 
viaţa celorlalţi nu însemna mare lucru. Era acelaşi ca şi 
astăzi, când nu-şi face scrupule ca să obţină ce vrea! 
(Lectura 1336-1) 

lată portretul unui nobil de ţară lipsit de 
sentimente, o adevărată brută, cum vom vedea mulţi 
între cei care ajungeau în Orientul Mijlociu. Descrierea 
corespunde foarte bine celei de-a doua cruciade, când 
regele Franței, Ludovic al Vil-lea, şi împăratul 
Germaniei, Conrad, într-adevăr au lăsat impresia că se 
împacă pentru a ataca Damascul, în iulie 1148... unde 
vor fi zdrobiţi cu numeroasa lor armată! Şi se pare, 
conform lecturii, că alsacienii au fost în mod special 


supuşi unor presiuni exercitate asupra lor de Biserică şi 
state, cum spune Cayce. Cea mai mare presiune 
psihologică venea din partea Bisericii, a cărei 
„campanie de presă” în favoarea războiului pretins 
sfânt, cum spune de altfel Cayce (cf. vol. I), nu lăsa loc 
de tăgadă credincioşilor. Când cunoşti temperamentul 
alsacian, atât de puţin înclinat spre aventuri nesăbuite, 
îţi dai seama că mulţi s-au văzut obligaţi să plece, fără 
să aibă nici un chef... Presiunea psihologică era 
susţinută de o presiune politică: micii seniori locali, 
vasalii celor mai mari, ca „Simeon Ardlenned” despre 
care este vorba, n-au ezitat să-şi recruteze oamenii 
mai mult cu forţa decât de bună voie! Şi toate acestea 
pentru a se duce să-şi caute o moarte jalnică, în arşiţa 
drumurilor din Palestina (aşa cum povesteşte cu atâta 
talent Amin Maalouf în Les Croisades vuespar les 
Arabes / Cruciadele văzute de arabi, Ed. J-CI. Lattes). 

Or Alsacia de atunci era o ţară foarte bogată, cu 
oraşe libere ca Strasbourg, Mulhouse, Colmar, 
Haguenau etc., care-şi câștigaseră autonomia datorită 
unei rezistențe seculare. Dezvoltând industria şi 
comerţul, îşi măreau neîncetat câmpul de acţiune sub 
ochii împăraţilor 

Germaniei. Această libertate le dăduse o foarte 
mare prosperitate, care stârnea invidii enorme din 
toate părţile. Pentru aceste regiuni, cruciada a fost o 
afacere proastă, o dezorganizare socială, o mare 
pierdere umană şi financiară. 

lată o altă lectură despre Alsacia din timpul 
cruciadelor: 

Ea trăia în acea regiune cunoscută astăzi ca tara 
vinului. (E adevărat că familia mea helveto-alsaciană 
are pe blazon un ciorchine de struguri! Or istoricii au 


subliniat toţi caracterul dinamic şi înaintat din punct de 
vedere cultural al regiunilor viticole.) 

Dar era o regiune prinsă în cleşte între două 
naţiuni care mai târziu se vor ucide reciproc. Altfel 
spus, entitatea se născuse pe acest câmp de bătălie 
situat între Franţa şi Germania. În această regiune, în 
cursul secolelor care vor urma, cele două influenţe 
antagoniste vor atrage forţe distructive, care vor 
răscoli poporul căreia îi aparţinea entitatea. Acest 
popor era continuu împiedicat în exprimarea sa de 
activităţile războinice ale acestor puteri, între care era 
înghesuit; acestea voiau să-l conducă şi să aibă 
controlul activităţilor sale, fiecare în alt fel. 

Ei da, regele Franţei şi împăratul Germaniei aveau 
metode de guvernare foarte diferite - şi concepţii 
divergente despre stat! La apus, capeţienii aveau o 
viziune centralizatoare, care se opunea întru totul 
pragmatismului Sfântului Imperiu roman germanic, 
vast conglomerat de entităţi naţionale disparate. Dar şi 
unii şi alţii aveau în comun un imperialism solid. 
Habsburgii aveau pretenţii asupra Alsaciei (pretenţii 
menținute până în 1944 de Hitler, care se voia 
moştenitorul marelui Reich german). Cât despre regii 
Franţei, şi ei aveau pretenţii asupra acestei superbe 
țări a vinului, considerându-se şi ei moştenitori ai Galiei 
galo-romane, care ajungea până la malurile Rinului. 
Cum spune Cayce, problema se vă perpetua în cursul 
secolelor următoare. Alsacienii de acum consideră că 
sunt mai întâi alsacieni, înainte de a fi francezi. „Dar, 
spun ei, dacă trebuie să fim sub stăpânire germană 
sau sub stăpânire franceză, o preferăm pe a doua”. 
Pentru că Parisul este departe, ceea ce-i limitează 
autoritatea! Administraţia franceză are mâna mai puţin 
grea decât cea germană! (Cum spune Cayce, ea a 


împiedicat mai puţin acest popor în exprimarea sa). Cu 
toate acestea, pe vremea Cruciadelor, Alsacia aproape 
reuşise să-şi câştige independenţa (în fapt, dacă nu 
oficial) faţă de Imperiul german. Dar să continuăm 
lectura: 

Mai târziu, acest teritoriu va deveni cunoscut (de 
către marele public) sub numele său de Alsacia. ŞI 
acolo, pe acest pământ, s-a născut entitatea în 
momentul când se adunau bărbaţi din cele două ţări 
(partea franceză şi partea germană: nici o cale de 
scăpare pentru Alsacia!) ca să meargă să apere 
Pământul Sfânt în timpul Cruciadelor. (Lectura 692-1) 

Alsaciana respectivă, pe care Cayce o numeşte 
Schweighelce, departe de a se lăsa copleşită, va face 
dovada a două calități majore, caracteristice 
compatrioţilor noştri de-a lungul întregii lor istorii: 
simţul organizării şi un „kolossal” curaj! Ea va aduna 
soțiile abandonate de cruciați într-un fel de sindicat de 
ajutor reciproc. Le va da de lucru şi le va ajuta să-şi 
depăşească singurătatea tragică şi impasul financiar. 
Trebuie să spun că Alsacia a fost întotdeauna, în viaţa 
cotidiană, o ţară feministă: bunicile mele erau foarte 
respectate (conform tradiţiei galice!). La fiecare război, 
femeile îşi înlocuiau soţii la muncă şi îşi asumau 
energic continuitatea ţării. Din război în război, 
autoritatea femeilor alsaciene s-a consolidat - susţinută 
de o filosofie mult mai liberală decât în alte părţi, a 
diviziunii muncii. Această atitudine va fi consolidată 
mai târziu de către protestantism. 

Dar să ne întoarcem la Cruciade. 

Printre cele mai triste victime ale acestui safari de 
iluminaţi se numără bieţii puşti din Cruciada copiilor, 
despre care am vorbit deja (volumul Il, pagina 90) - 
acele mari adunări de bărbați şi copii, spune Cayce, 


care s-au terminat prin groaznica sacrificare a mii de 
copii. 

In lectura următoare, Cayce subliniază cât de 
mult  contravenea învățăturii lui Christos însuşi 
principiul cruciadei, deoarece evocând numele celui 
care a binecuvântat şi n-a blestemat (lectura 1058-1), 
cruciații se duceau să măcelărească - cu conştiinţa 
împăcată - alţi credincioşi. 

Mica  alsaciană, despre care ne povesteşte 
această lectură, a cunoscut oroarea în toată 
desfăşurarea ei, până la sinucidere: 

Ea s-a alăturat unora dintre cei care voiau să 
apere Cauza. Ceea ce i-a adus momente de groază şi 
de îndoială în această aventură (...). şi ea şi-a atras 
moartea fizică, a dorit să moară pentru ca sufletul să 
poată scăpa. (Lectura 1058-1 din care am tradus prima 
parte în volumul Il, pagina 90). 

În fine, o ultimă lectură: 

Regăsim entitatea în ţara cunoscută ca Franţa, în 
acea regiune care a suferit atât de des oprimarea şi a 
cunoscut atâtea schimbări. Insă exact în această 
perioadă, existau presiuni, influenţe care-i făceau pe 
oameni să se adune şi să plece în apărarea Pământului 
Sfânt. Era în cursul celei de-a Doua Cruciade. (Lectura 
267-1) 

Această lectură insistă mai mult asupra presiunii 
psihologice exercitate de  recrutătorii armatelor 
cruciate. Poate că în Prima Cruciadă au fost mulţi 
voluntari. Se pare că în a Doua, a Prinţilor, recrutarea 
s-a făcut după metode coercitive. În tot cazul, vasalul 
era obligat să-şi pună sabia şi viaţa în slujba 
suzeranului său, obligaţie pe care se baza toată 
societatea feudală, de sus in jos pe scara socială. Nu 
era chip de scăpare... Alsacia, foarte catolică în vremea 


aceea, nu putea să se opună legii prinţului şi nici 
decretelor Bisericii. Dar, cârtitor cum îl ştim pe alsacian 
(Cum spune cântecul popular: Hans, flăcău din 
Schnocheloch, / Ce-are acum nu mai pofteşte, /N-o să 
aibă ce-şi doreşte! Hans, flăcăul din Schnocheloch, 
este Jean din „cuibul de țânțari”, adică Strasbourg!), 
putem fi siguri de rezultatul psihologic al Cruciadelor, 
de-a lungul generaţiilor următoare: revolta contra 
prinților şi revolta contra Romei. Prima s-a făcut 
strălucit prin emanciparea oraşelor care s-au aliat cu 
Elveţia, iar a doua prin protestantism, care a consacrat 
ieşirea de sub autoritatea papei. Cu/egi ceea ce ai 
semănat! spune lectura 1336-1. 


Acei contra-noastră din Alsacia-Lorena. Nu 
veți avea Alsacia şi nici Lorena 

La 8 octombrie 1870, locuitorii din Strasbourg s- 
au trezit într-un oraş ocupat: „Incepând cu această zi”, 
puteai citi pe afişele lipite pretutindeni, „Strasbourgul 
este un oraş german şi aşa va rămâne”. Alsacienii 
reacţionează imediat: „NICIODATA”, scriu ei cu litere 
mari pe afişe... 

Franţa, învinsă de Imperiul german, trebuie să 
cedeze învingătorului Alsacia şi Lorena. Apare atunci 
un cântec, pe toate buzele: 

„Nu veţi avea Alsacia şi nici Lorena, 

Şi, contra voastră, francezi vom rămâne, 

Câmpia aţi germanizat-o, poate, 

Dar inima noastră n-o veţi avea nicicând!” 

Acest cântec, se crede, va fi la originea expresiei 
acei contra- noastră despre care se va vorbi mai ales 
după al Doilea Război Mondial. Ea îi va desemna atunci 
pe tinerii înrolați împotriva voinţei lor în armata 
germană, ceea ce a fost foarte dureros sub nazişti. 


Contra lor, contra noastră. Trebuie să citim mărturia 
unuia dintre ei, Guy Sajer, intitulată Le Soldat oublie / 
Soldatul uitat (Ed. Robert Laffont), una dintre cele mai 
răscolitoare povestiri de război pe care am citit-o 
vreodată. Dar i-am putea descrie astfel pe toţi acei 
alsacieni-loreni  germanizaţi cu forţa de către 
Germania, după 1870. 

Străbunicul meu, cu toată familia sa, va fi brutal 
expulzat din Alsacia, sub ameninţarea întemniţării 
imediate dacă ar reveni; îndepărtându-l, autorităţile 
germane încearcă să-l ruineze (el conduce o mare 
filatură de lână la Mulhouse, care face concurenţă celor 
din Germania!). Dar, cum el este şi sufletul rezistenţei 
oraşului faţă de ocupanţi, va fi una dintre primele 
victime ale patriotismului. Va avea doar câteva ore 
pentru a fugi... Două sute cincizeci de mii dintre 
compatrioţii săi vor alege expatrierea ca să nu devină 
germani. Unii vor fugi în Algeria, Tunisia, Canada, 
Statele Unite, în America de Sud. Diaspora alsaciană şi 
lorenă a fost o teribilă tragedie. Familiile despărțite, 
ruinate, îndurerate, ţara arsă, jefuită au avut nevoie de 
o sută de ani ca să se vindece. Puteţi călători în lumea 
întreagă: pretutindeni veţi întâlni descendenţi ai acelor 
alsacieni-loreni. Ştiţi că strălucitul, uluitorul Fred 
Astaire era un copil al emigrației alsaciene? Ca atâţia 
alţii, familia mea şi-a văzut casa distrusă, bunurile 
confiscate; iar unii dintre membrii săi chiar deportaţi şi 
închişi în fortărețe din Germania, pentru că erau 
„protestatari”. 

Cu riscul de a-mi obosi cititorii, voi preciza încă o 
dată: alsacienii NU sunt germani! Trebuie să-şi spună 
acest lucru! Nenumăratele umilinţe ale ocupaţiei 
germane n-au reuşit - oare? - să-i convertească la 
germanism! 


În 1914, două sute cincizeci de mii de bărbaţi 
alsacieni vor fi înrolați cu forţa în armata germană. 
Dintre aceştia, doar şaptesprezece mii vor putea 
merge să se bată de partea franceză: acolo li se vor 
alătura mii de dezertori. În 1940, va fi şi mai rău. 
Germanii, reveniti în forţă, şi nazişti de această dată, 
vor lua măsuri drastice: deportări, înrolarea cu forţa a 
copiilor în Wehrmacht. Şi a bărbaţilor adulți, 
bineînţeles: douăzeci de mii vor muri sub uniformă 
germană! Se cunoaşte destul? Cei care încearcă să 
scape şi intră în rezistenţă vor fi trimişi în cele două 
lagăre de concentrare, create de germani în Alsacia: 
Struthof, citat mai devreme, şi Schirmeck. Sute de 
alsacieni vor muri sub tortură şi în deportare. Ţin ca 
aceşti martiri să nu fie uitaţi. În timpul ultimului război 
mondial, bunicul meu, generalul  Jean-Leonard 
Koechlin-Schwartz, care era deja un domn foarte 
bătrân, locuia la Vannes în Bretania. Cu inima sfâșiată 
de nenorocirea ce se abătea din nou asupra Alsaciei 
sale natale, căuta să facă tot ce putea ca să-şi ajute 
compatrioţii. Era cumplită situaţia acelor contra- 
noastră încorporaţi cu forţa sub uniforma nazistă: 
majoritatea acelor nenorociţi nu puteau da explicaţii, 
întrucât nu vorbeau nici o boabă de franceză. 
Francezii, atât civili cât şi militari, confundând 
alsaciana cu germana (şi, oricum, neînţelegând nici 
una nici alta) îi tratau pe aceşti nefericiţi ca pe nişte 
duşmani. 

Bunicul meu, om de o mare bunătate şi de o 
generozitate activă, cutreiera închisorile franceze, 
făcând demersuri repetate pentru regăsirea 
prizonierilor alsacieni cu uniformă germană. Vorbea cu 
ei în limba lor şi îi ajuta să se elibereze. Este una dintre 
cele mai triste greşeli ale celui de-al Doilea Război 


Mondial... Se va vorbi din nou despre aceasta în 1953, 
în cursul Procesului de la Bordeaux, care va suscita o 
foarte vie emoție. Era vorba de patru alsacieni care 
fuseseră înrolați cu forţa în armata germană (în divizia 
Das Reich). Aceşti patru tineri, născuţi în 1926, n-au 
avut de ales. Trimişi la Oradour, au participat la crima 
comisă de superiorii lor. „Acest caz extrem marchează 
limita a ceea ce a însemnat drama alsaciană: înrolarea 
forţată, ruşinea împărtăşită cu opresorii şi lipsa de 
înţelegere din partea Franţei!” (Citez un articol de 
Madeleine Fabre-Koechlin, din numărul 16 al ziarului 
nostru familial, care se numeşte Les Koechlins vous 
parlent - ziar care este, bineînţeles, un filon de 
informaţii despre istoria alsaciană!) 


Ultima oră 

Am fost foarte emoţionată când am găsit în 
lecturile lui Cayce o mare compasiune pentru drama 
acestei ţărişoare sângerânde. lată deci prima din 
aceste uluitoare lecturi despre Alsacia-Lorena: 

Entitatea trăia în acea perioadă când viaţa atâtor 
oameni a fost tulburată de oprimare în această ţară 
cunoscută ca Alsacia-Lorena, situată între Germania şi 
Franţa. S-a impus oamenilor o schimbare bruscă a 
gândirii politice şi religioase. Entitatea a fost dintre-cei 
care au plecat într-o altă ţară, pentru a-şi păstra 
propriile idei, idealurile, gândirea religioasă; numele ei 
era Reneau. (Lectura 452-1) 

A fost uitată Ultima Oră a lui Alphonse Daudet, 
unde învățătorul, înlăcrimat, îşi anunţă elevii că aceea 
este ultima lecţie de franceză. De a doua zi, avea să se 
interzică vorbirea, predarea, scrierea în limba franceză; 
administraţia germană îi va condamna foarte aspru pe 
cei care rezistă: amenzi, închisoare, deportare, privare 


de bunuri etc. lată câteva fragmente din acest text 
renumit: 

În dimineaţa aceea, întârziasem mult la şcoală şi, 
în drum, îmi era tare frică să nu fiu dojenit, cu atât mai 
mult cu cât domnul Hamel ne spusese că ne ascultă la 
participii iar eu habar n-aveam. Pentru o clipă, mi-a 
trecut prin cap să lipsesc de la oră şi s-o iau la 
sănătoasa peste câmp. 

Era atât de cald, atât de senin! 

Se auzeau mierlele cântând la marginea pădurii 
şi, în poiană la Rippert, în spatele fabricii de cherestea, 
prusacii făceau exerciţii. Toate acestea mă tentau cu 
mult mai mult decât regula participiilor; dar am avut 
puterea să rezist şi am alergat spre şcoală. 

Trecând prin faţa primăriei, am văzut că era lume 
oprită lângă micul grilaj cu afişe. De doi ani, de acolo 
ne-au venit toate veştile proaste, bătăliile pierdute, 
rechiziţiile, ordinele comandaturii; şi m-am gândit fără 
să mă opresc: 

„Ce-o mai fi?” 

Atunci, cum traversam piaţa alergând, fierarul 
Wachter, care era acolo cu ucenicul său citind afişul, 
mi-a strigat: 

„Nu te mai grăbi aşa, puştiule! O să-ţi mai rămână 
încă destul timp după ce ajungi!” 

Am crezut că-şi bătea joc de mine şi am intrat cu 
sufletul la gură în curtea cea mică a domnului Hamel. 

De obicei, la începutul orei, era zarvă mare de se 
auzea până în stradă, pupitrele închise, deschise, 
lecţiile care erau repetate cu glas tare în cor, 
astupându-ne urechile ca să învăţăm mai bine, iar rigla 
cea groasă a învățătorului bătea în masă: 

„Puţină linişte!” 


Contam pe această situaţie ca să ajung la bancă 
fără să fiu zărit; dar tocmai în ziua aceea totul era 
liniştit ca într-o dimineaţă de duminică. Prin fereastra 
deschisă mi-am văzut colegii deja aranjaţi la locurile 
lor, iar domnul Hamel se plimba încolo şi încoace cu 
teribila riglă de fier sub braţ. A trebuit să deschid uşa şi 
să intru în mijlocul acestui calm uriaş. Vă imaginaţi ce 
roşu eram şi ce teamă mi-era! 

Ei bine, nu! Domnul Hamel m-a privit fără 
supărare şi mi-a spus foarte blând: 

„Treci repede la locul tău, micuţule Franz; era să 
începem fără tine”. 

Am intrat în bancă şi m-am aşezat îndată la locul 
meu. Doar atunci, revenindu-mi puţin din spaimă, am 
remarcat că învățătorul purta frumoasa redingotă 
verde, cu jaboul plisat fin, şi pălăria de mătase neagră 
brodată, pe care o lua numai în zilele de inspecţie sau 
la împărţirea premiilor. In rest, toată clasa avea ceva 
extraordinar şi solemn. Dar ceea ce m-a mirat mai 
mult a fost să văd în fundul clasei, în băncile care 
rămâneau de obicei goale, săteni care stăteau la fel de 
tăcuţi ca şi noi, bătrânul Hauser cu tricornul său, fostul 
primar, fostul factor şi alte persoane. Toţi oamenii 
aceia păreau abătuţi; domnul Hauser avea un 
abecedar vechi, cu marginile roase, pe care îl ţinea 
larg deschis pe genunchi, cu ochelarii cu sticle groase, 
aşezaţi peste foi. 

Cât eu mă minunam de toate acestea, domnul 
Hamel urcase la catedră şi, cu aceeaşi voce blindă şi 
gravă cu care mă primise, ne-a spus: 

„Copii, este ultima dată când facem ore. A venit 
ordin de la Berlin să nu se mai predea decât germana 
în şcolile din Alsacia şi Lorena... Noul învăţător soseşte 


mâine. Astăzi este ultima voastră lecţie de franceză. 
Vă rog să fiţi foarte atenţi. ,, 

Aceste câteva cuvinte m-au întors pe dos. Ah, 
mizerabilii, iată ce afişaseră la primăriei 

Ultima mea oră de franceză! (...). 

Atunci, de la un lucru la altul, domnul Hamel a 
început să ne vorbească de limba franceză, spunea că 
era cea mai frumoasă limbă din lume, cea mai 
limpede, cea mai solidă; că trebuia s-o păstrăm între 
noi şi să n-o uităm niciodată pentru că, atunci când un 
popor cade în robie, dacă-şi păstrează bine limba, este 
ca şi cum şi-ar păstra cheia închisorii. Apoi a luat o 
gramatică şi ne-a citit lecţia. Constatam cu mirare că 
înţelegeam. Tot ce spunea mi se părea uşor, uşor. Cred 
de asemenea că n-am ascultat niciodată atât de bine şi 
că nici el nu pusese vreodată atâta răbdare în 
explicaţiile sale. S-ar fi putut spune că, înainte de a 
pleca, bietul om voia să ne dea toată ştiinţa sa, să ne-o 
bage în cap dintr-o singură mişcare. 

Odată terminată lecţia, s-a trecut la scris. Pentru 
ziua aceea domnul Hamel ne pregătise (foi de hârtie 
cu) exemple nou-nouţe, pe care era scris cu litere 
caligrafice: Franţa, Alsacia, Franţa; Alsacia. Erau ca 
nişte mici drapele care fluturau de jur-împrejurul 
clasei, prinse la marginea băncilor. Trebuia să vezi cum 
fiecare îşi dădea silinţa, şi ce linişte! (...) 

Deodată orologiul bisericii a sunat prânzul, apoi 
Îngerul (Angelus: rugăciune în limba latină, care începe 
cu acest cuvânt şi care se spune sau se cântă 
dimineaţa, la prânz şi seara; sunet de clopot care 
anunţă această rugăciune). |n aceeaşi clipă, 
trompetele prusacilor care se întorceau de la exerciţii 
au izbucnit sub ferestrele noastre... Domnul Hamel s-a 


ridicat, foarte palid, la catedră. Niciodată nu mi-a părut 
atât de înalt. 

„Prieteni, spuse el, dragii mei... eu... eu..”. 

Dar ceva îl sufoca. Nu mai putea să-şi termine 
fraza. 

Atunci s-a întors spre tablă, a luat o bucată de 
cretă şi, apăsând din toate puterile, a scris cât de mare 
a putut: 

Trăiască Franţa! 

Apoi a rămas acolo cu capul sprijinit de perete şi, 
fără să spună nimic, ne-a făcut semn cu mâna: 

„Gata... duceţi-vă”. 

(Ultima oră, în Les Contes du lundi / Povestirile de 
luni) 

Germanii, care-i considerau pe alsacieni nişte fraţi 
de rasă (de unde ideea readucerii lor la sinul „ţării 
taţilor noştri, Vaterland“) au fost foarte surprinşi de 
amploarea rezistenţei la germanizare. Odată instalaţi, 
au fost obligaţi să constate că nu înțelegeau deloc 
limba locală, care se deosebea mult de germana 
clasică. Alsacianul, nici pe departe nepăsător, îşi sfida 
ocupantul. Această reacţie permanentă s-a tradus prin 
minunatele desene caustice ale lui Hansi (de care am 
vorbit mai înainte) în care cotropitorul german era 
feroce caricaturizat. Dacă ridicolul omoară, în acest caz 
s-a reuşit! Cum spune Cayce: s-a impus oamenilor o 
schimbare brutală de gândire politică şi religioasă, care 
n-a fost acceptată niciodată. 

Până în 1870, franceza fusese limba oamenilor 
cultivați, iar Alsacia secolului al XVIII-lea prosperase 
fantastic sub tutela franceză care-i lăsa un maximum 
de autonomie. Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI- lea, 
îngăduitori, nu asupriseră Alsacia. 


În secolul al XIX-lea, până în 1870, Franţa 
beneficiase de „pacea franceză”, care i-a permis o 
excepţională dezvoltare culturală şi economică. Toată 
această zonă renană - Alsacia, Lorena, Elveţia de nord 
- era în momentul invaziei germane una din regiunile 
cele mai înaintate din Europa. Alsacienii nu se 
plângeau de alipirea lor la Franţa. Cât despre Lorena, 
cazul său este şi mai dureros încă, pentru că acolo se 
vorbea franceza dintotdeauna! Cu furnalele sale înalte, 
fabricile de faianţă, uzinele textile, era şi ea o provincie 
foarte prosperă. Nu s-a mai refăcut niciodată după 
distrugerile datorate germanilor, nici chiar astăzi. În 
cazul acestor două provincii se poate vorbi de un 
veritabil asasinat cultural şi economic. 

Cayce menţionează şi persecuția religioasă. Într- 
adevăr, trebuie să ştim că, dacă Lorena este catolică, 
Alsacia este o ţară cu trei religii. Şi tatăl meu îmi 
povestea că, în micile sate alsaciene, îi văzuse 
adeseori pe preot, pastor şi rabin bând o bere 
împreună la cafeneaua locală şi împărțind prieteneşte 
aşezămintele de cult! Acceptare mutuală care 
dovedeşte un foarte înalt nivel de conştiinţă pentru 
vremea aceea... 

Or, în această perioadă dureroasă a ocupaţiei 
germane, în 1874, partidul autonomist al lui Auguste 
Schneegans amestecă politica şi religia şi se opune 
catolicilor conduşi de Edouard Teutsch. Nici unii nici 
alţii nu se pun de acord în privinţa atitudinii pe care 
trebuie s-o ia faţă de germani - ceea ce adaugă dramei 
cotidiene o dispută religioasă, de care alsacienii nu 
aveau nevoie în nici un fel (ei, care până atunci, 
trăiseră în coexistenţa paşnică a bisericilor). Oricum, 
articolul 10 al legii germane din 30 decembrie 1871 
interzice alsacienilor-loreni adunările publice. 


Guvernanţii au dreptul să facă percheziţii în locuinţele 
particulare şi abuzează de acest drept! 

Lorenii şi alsacienii sunt privaţi de anumite 
drepturi esenţiale ale Omului şi ale Cetăţeanului: 
libertatea expresiei culturale, libertatea de asociere... 
şi multe altele. 

Să terminăm lectura precedentă: 

Atunci a sosit entitatea în regiunea cunoscută 
astăzi ca sudul acestei ţări (este vorba de Statele 
Unite) şi a contribuit aici la crearea aşezămintelor 
religioase, lângă cele ale primilor coloni, în sud-vest 
Mai târziu a devenit misionar. A câştigat şi a pierdut 
moral. A câştigat slujind oamenii pe care trebuia să-i 
ajute, neprecupeţindu-şi eforturile în domeniul cultural, 
în schimbul de idei şi de bunuri, în comerţul pe căile 
fluviale pe care l-a inaugurat pentru a ajuta indigenii şi 
populaţiile din acel timp. A pierdut când a renunţat, 
cedând presiunilor autorităţilor care, presupunea el, îl 
criticau. (Lectura 452-1) 

lată un alsacian energic care dezvoltă comerţul, 
încurajează amenajarea căilor fluviale şi, când îi mai 
rămâne timp, propovăduieşte cuvântul cel bun. Şi apoi 
invidioşii îl denunţă autorităţilor care încep să-l critice. 
Atunci, el nu mai are curajul să-i înfrunte încă o dată şi 
abandonează... lată o altă lectură: 

În încarnarea dinaintea acesteia, sub Imperiul 
german, entitatea era un soldat care avea misiunea să 
ocupe provinciile franceze confiscate. Urma să se 
instaleze acolo administraţia germană. El se numea 
Chmitt şi a pierdut mult pe plan moral (...). N-a avut 
suficient respect pentru ceilalţi şi de aceea va suporta 
astăzi şocul invers. (Lectura 462i-2) 

Fără comentarii... Să trecem la alt personaj: 


În încarnarea dinaintea acesteia, îl regăsim pe 
acel pământ considerat acum ca o „provincie tampon; 
lângă 'Fatherland ; altfel spus Alsacia-Lorena. Pe 
vremea aceea, aceste regiuni erau cotropite de străini. 
Erau războaie, zvonuri de războaie. Şi entitatea a fost 
printre cei care au suferit de pe urma cotropitorilor, 
acolo unde trăia. De unde un resentiment care o 
stăpâneşte şi astăzi în fundul sufletului. De unde 
dificultatea sa de astăzi (...) de a-i accepta pe oamenii 
care au o credinţă, idei şi modalităţi diferite de ale 
sale. Căci în acea viaţă a suferit mult din punct de 
vedere fizic; şi această suferinţă fizică a făcut-o în acea 
viaţă să nutrească un resentiment (...). Numele său era 
Gretehiele (Terminarea în „ele” a numelor proprii este 
tipic alsaciană). În această viaţă, când apar disensiuni, 
entitatea simte urcând din adâncul său amărăciunea 
acelei experienţe din altă via)ă. Dar, deşi resimte în ea 
forţa misterioasă a acestei trăiri vechi, ea este în stare 
să-şi recapete controlul. (Lectura 457-2) 

Trebuie să vorbeşti ca să te eliberezi de 
resentiment. Dacă nu, el se somatizează sub formă de 
boală: astfel se explică acum geneza cancerelor. În 
mod asemănător, în ceea ce priveşte Alsacia şi Lorena, 
cred că muntele de resentimente care mai există s-ar 
nărui dacă victimele şi-ar simţi mai bine dreptul de 
exprimare. Altfel spus, dacă opinia franceză ar fi mai 
bine informată despre drama alsacienilor- loreni, ea ar 
face dreptate îndelungatei şi curajoasei lor rezistenţe. 
Aceasta ar ajuta la lichidarea amărăciunilor colective şi 
individuale, etapă indispensabilă colaborării dintre 
popoare! 


Elveția: o entitate naţională foarte veche. Să 
fie dărâmaţți aceşti munti, din cauza lor nu 
vedem marea! 

Numai două lecturi menţionează Elveţia: este 
puţin pentru curiozitatea noastră! Totuşi aceste pasaje 
din Cayce sunt extrem de caracteristice pentru filosofia 
sa istorică. 

Ca şi textele despre Alsacia, aceste descrieri 
istorice ale lui Cayce pun accentul pe „dificultatea de a 
exista” a ţărilor aflate pe axa Rinulul. 

înghesuite între entităţi naţionale mult mai 
puternice (Franţa, Sfântul Imperiu roman germanic şi 
Casa Savoia), Elveţia, ca şi Alsacia, a trebuit să lupte 
mult pentru a se afirma. Se uită adeseori că înainte de 
a fi simbolul neutralității paşnice, ea a fost simbolul 
războiului. Mercenarii elveţieni erau soldaţii cei mai 
preţuiţi din toată Europa. Deja Cezar spunea că 
helveţii, strămoşii  elveţienilor „aveau patima 
războiului”; ceea ce se explică, după el, prin 
claustrofobia lor geografică: „Helveţii sunt închişi din 
toate părţile: dintr-o parte de Rin, a cărui apă foarte 
lată şi foarte adâncă desparte Elveţia de Germania; din 
altă parte de Jura, lanţ muntos foarte înalt, care se 
ridică între helveţi şi segquani; şi din a treia parte, de 
lacul Leman - şi Ronul, care desparte provincia noastră 
de teritoriul lor. Aceasta le restrânge posibilităţile de 
deplasare şi-i împiedică să poarte războiul în ţările 
vecine”.(Bellum Gallicum, |, 2)( Citatele sunt luate din 
cartea lui Christian Goudineau, Cesar et la Gaulle, Ed. 
Errance, 17, rue d'Arsenal, 75004 Paris. Pentru tot 
capitolul acesta, ţin să mulţumesc în mod deosebit 
prietenilor mei Turcat, a căror înaltă competenţă 
arheologică în acest domeniu mi-a fost de mare folos). 


Imediat să fie dărâmaţi aceşti munţi, din cauza lor 
nu vedem marea! suspină elveţienii de astăzi. 


Cezar interzice elveţienilor să colonizeze 
provincia Saintonge 

Am ratat ocazia să devenim colonie elveţiană... 

Căci într-o vreme, helveţii, cum spune Cezar, nu 
se bucurau deloc de priveliştea inegalabilă a ghețarilor 
şi le-a intrat în cap - mai povesteşte Cezar - să se 
stabilească în Saintonge. Astfel începe Războiul 
Gallilor, în ziua când Cezar se hotărăşte să împiedice 
migraţia spre vest a aproximativ 300.000 de helveţi: el 
îi bănuieşte că vor „să pună stăpânire pe toată Gallia”. 
Ce înseamnă totuşi dorinţa de a vedea marea... In 
acest context apare prima lectură a lui Cayce despre 
Elveţia: În viaţa precedentă, regăsim entitatea în acele 
vremuri tulburi, când se forma ţara numită acum 
Franţa. Era la începutul Războiului Gallilor, care a 
provocat primele rupturi între partea estică şi vestică a 
teritoriului  helveţilor. Era pe vremea romanilor, 
bretonilor şi normanzilor. (Lectura 1208-1) 

Cayce schiţează în câteva linii cadrul geografic: 
helveţii au fost un popor mare, ale cărui activităţi se 
întindeau (cu mult înainte de Cezar) pe un teritoriu 
mult mai larg decât al Elveţiei actuale, cu mult mai 
înspre nord, vest şi sud. Dar iată: erau oameni cu 
sămânță de ducă! Altfel spus, barbari - adică oameni 
care nu cunoşteau plăcerile discrete ale vieţii burgheze 
(s-au schimbat mult de atunci!). Dar este cunoscut 
numele triburilor lor, se ştie că aparţineau, în general, 
lumii celtice. În timpul acela, nu existau încă nici 
Elveţia, nici Franţa. Supunând Gallia, Cezar va contribui 
la crearea „entității Franţa”. Şi, respingându-i pe 
helveţi în bastionul lor muntos (în anul 58 înainte de 


Christos), el le va consolida astfel sentimentul naţional, 
care va crea „entitatea Elveţia”. Încă o mie de ani de 
maturaţie şi se ajunge la jurământul de la Grutly în 
1291, unde Waldstătten (satele forestiere) hotărăsc să 
se unească pentru a-şi apăra autonomia: este actul de 
naştere al Elveţiei moderne. 

După înfrângerea şi retragerea helveţilor, urmate 
de pax romana, este linişte de o parte şi de alta - iar 
helveţii cu gusturi nomade devin populaţie stabilă: 

Entitatea a fost printre cei care au lucrat la 
punerea bazelor unor noi aşezăminte, definind zonele 
de hotar. Numele său era Donquiellen. 

In acea experienţă terestră, entitatea a câştigat şi 
a pierdut din punct de vedere moral. A câştigat prin 
activităţile sale (politice), constând în federalizarea 
acestor triburi, adunarea forţelor lor pentru a face din 
ele ceea ce a devenit astăzi o naţiune suverană. O 
naţiune diferită de altele care, de atunci, a exercitat o 
influenţă foarte specială asupra afacerilor lumii întregi. 
Şi aceasta, din timpul creării sale, în vremea aceea. 
(Aceeaşi lectură) 

Cayce ne poartă deci pe firul naşterii „entității 
Elveţia”, până la transformarea helveţilor în populaţie 
stabilă de către Cezar. N-am regăsit în texte 
menţiunea unui şef care ar fi răspuns numelui 
(presupus celtic) de Donquiellen. Dar secretara lui 
Cayce a modificat într-atâta numele proprii încât iţele 
nu mai pot fi descâlcite... Lectura continuă: 

Este ceea ce explică aptitudinile politice ale 
entității acum, interesul său faţă de putere, idealul său 
de adunare a naţiunilor, nu numai dintr-un punct de 
vedere idealist, ci şi practic - pentru a aduce prin 
aceasta  binefaceri, nu numai materiale dar şi 
spirituale, Oamenilor, în activităţile lor pe Pământ. 


Şi entitatea, prin chiar acest lucru, ar putea 
deveni unul din cei care vor ajuta naţiunile de pe 
Pământ să formeze una singură, unind toate ţările într- 
un singur mare imperiu. (Lectura 1208-1) 

Vechiul vis atlant al unui imperiu mondial!... 
Foarte păcat că nu se ştie cine era domnul 1208 
(familia Cayce trebuind să suprime, cum am explicat 
deja în volumele precedente, toate numele proprii ale 
consultanţilor şi să le înlocuiască cu numere, pentru a 
evita persecutarea lor de către biserici!) 

Personal, nu văd unitatea Pământului în viitorul 
imediat. Şi când se va întâmpla, domnul 1208 va fi 
poate foarte bătrân - sau mort? 

Este interesant în lectura sa faptul că fusese 
întotdeauna, de la o viaţă la alta, un „animal politic”. In 
Grecia şi în Persia era un apropiat al lui Alexandru cel 
Mare. Şi mai înainte, un şef atlant cu numele de 
Sufulon (asta seamănă cu actualul om politic american 
John Sununu!) (În lecturi, vedem întotdeauna acelaşi 
nume, sau aproape acelaşi, reapărând dintr-o viaţă în 
alta. Nu este nicidecum o întâmplare: Cayce dă o 
învăţătură întreagă despre interpretarea numelor (cf. 
vol. | şi II al acestei lucrări)) şi un aventurier căruia îi 
place să-şi bage nasul în lucrurile periculoase, mai 
spune Cayce în aceeaşi lectură, puţin mai departe. 
Deci, dacă ar fi să dăm crezare acesteia, democraţia 
elveţiană ar fi fost întemeiată de... un macedonean din 
timpul fui Alexandru cel Mare, care ţinuse minte 
modelul grec al cetăţii. Lecţia de democraţie, pe care 
Elveţia o tot dă lumii de şapte secole încoace, şi-ar 
avea originea în Grecia! Cayce, oferind câteva detalii 
despre viaţa elenistică a domnului 1208-1, nu-l 
consideră totuşi un democrat convins. El pierduse pe 
plan moral abuzând de puterea cu care fusese investit 


Ca urmare... putem recupera moral de la o viaţă 
la alta! Domnul 1208 ar fi meritat să se încarneze 
ulterior în Wilhelm Tell! 


Drumurile Imperiului 

A doua lectură care menţionează Elveţia ne aduce 
la o dată mult mai recentă: 

înainte de aceasta, regăsim entitatea în ţările 
cunoscute astăzi ca Franţa şi Elveţia. Era în acea 
perioadă frământată când violenţa din cele două ţări se 
datora  înfruntării distrugătoare dintre armatele 
germană şi franceză. 

Totuşi, în vremea aceea, cu vreo sută de ani în 
urmă, entitatea îşi desfăşura activităţile în zona aceea, 
între Elveţia, Franţa şi Spania - ale căror teritorii 
respective erau delimitate ca astăzi. 

Nu lucra atât ca soldat ci mai degrabă la 
pregătirea căilor de comunicaţie care vor permite 
indivizilor să se deplaseze în operaţiunile militare. El 
veghea la întreţinerea drumurilor, străzilor, căilor de 
comunicaţie, care permiteau accesul la satele izolate 
(Lectura 1196-2) 

N-am în faţă data lecturii, dar războaiele dintre 
Franţa şi Germania, de care este vorba aici, sunt în 
mod sigur cele ale Imperiului, cu vreo sută de ani în 
urmă. 

Pentru a localiza cadrul istoric, ne amintim că în 
1798 francezii ocupaseră Elveţia - obiectivul fiind 
(tocmai!) controlul drumurilor şi trecătorilor din munți. 
Republica helvetică a trecut deci sub stăpânirea 
Franţei. în vremea aceea, Directoratul va administra 
Elveţia ca pe o provincie franceză: iată de ce spune 
Cayce că (ţara) era în acelaşi timp Franţa şi Elveţia. în 
1799, Elveţia se transformă în câmp de luptă pentru 


armatele austriece, ruse şi franceze. Apoi vine 
Napoleon care, străduindu-se să facă ordine, menţine 
ocupaţia, dând însă ţării alt nume: Confederaţia 
Helvetică (nume oficial pe care l-a păstrat de atunci!). 
Aceasta nu scuteşte Elveţia de o nouă devastare de 
către armatele ţărilor coalizate împotriva lui Napoleon 
(în 1813, mai ales) Elveţia nu este decât o parte din 
imensul imperiu  napoleonian. lată ce explică 
menţionarea Spaniei în textul lui Cayce - pentru că 
Napoleon va încerca şi cucerirea Spaniei. Inginerii de la 
poduri şi drumuri joacă un rol foarte important pentru 
că ei permit indispensabila înaintare a armatelor. Cei 
mai curajoşi au fost în mod cert podarii genişti care, 
intrând până la gât în apa îngheţată, construiau poduri 
pentru trecerea soldaţilor. Se poate subînţelege, din 
lectură, că eroul nostru, după ce dobândise în Alpi o 
experienţă în domeniu, a fost trimis în timpul războiului 
din Spania în Peninsula Iberică (care era străbătută de 
imposibile cărări pentru măgăruşi, munţi înşelători, 
unde au căzut în capcană şi alte armate, nu numai 
oastea lui Roland, la Ronceveaux!) 

Lectura precizează avantajul esenţial al Elveţiei: 
poziţia sa de bastion în inima Europei, cu controlul 
căilor de comunicaţie prin trecătorile munţilor Alpi şi 
Jura. Ronul şi Rinul formează axa nord-sud a Europei: 
toate armatele, toate schimburile comerciale au trecut 
pe acolo. Or, aceste două fluvii izvorăsc din Elveţia. 
lată de ce această ţară a fost atât de des transformată 
în câmp de luptă, unde se înfruntau armatele rivale ale 
ţărilor vecine. Recunoscând tocmai această stare de 
fapt, diplomaţii au acordat Confederaţiei Helvetice, la 
congresul de la Viena apoi la Paris, în 1815 şi 1816, 
neutralitatea şi inviolabilitatea: întrucât toată lumea 
are nevoie de această placă turnantă a drumurilor 


europene! Puterile s-au pus deci de acord - cu multă 
înţelepciune - să n-o mai devasteze. 

Cayce are o frază unde vorbeşte de satele izolate 
(„isolated places”), coşmarul munteanului blocat de 
şase luni de zăpadă... De unde efortul constant şi 
permanent în această ţară de a dezvolta şi întreţine 
căile de comunicaţie: fiecare fermă are drumul ei, 
flecare cătun are trenuleţul său... Se poate merge 
pretutindeni în Elveţia, astăzi, cu trenul: densitatea 
kilometrajului feroviar şi rutier este printre cele mai 
mari din lume. Am circulat mult acolo, admirând de 
fiecare dată dimensiunea şi calitatea acestui serviciu 
public. 

Dar vechea dezbatere privind controlul căilor de 
comunicaţie din Europa se menţine în actualitate. De 
exemplu, elveţienii s-au plâns recent că autostrăzile lor 
Bâle-Geneva, Geneva-Milano, Bâle-Milano sunt masiv 
împrumutate de camioanele şi vehiculele din toată 
Europa. Aceste mari axe sunt mai folosite (şi 
degradate!) de străini decât de elveţieni. Or, în aceste 
ţări de munte, întreţinerea drumurilor costă o avere; 
avalanşele, prăbuşirile, inundaţiile impun e) 
supraveghere permanentă. De aceea a fost creată o 
taxă care corespunde serviciului făcut. Istoria se 
repetă! Titus Livius şi Polibiu povestesc că Hannibal, ca 
să-şi treacă elefanții în Italia (operaţia „Djumbo-plug- 
de-zăpadă”... ), a trebuit să ceară un mic ajutor de la 
galii alobrogi, înrudiţi cu helveţii şi strămoşi ai 
savoiarzilor. Misiune perfect reuşită. 

Dar să ne întoarcem la această lectură a lui 
Cayce, admirându-i pertinenţa. Când ştii că, treaz, nu 
avea nici cea mai mică idee despre istoria şi geografia 
acestor ţări despre care vorbea în transă, este 
siderant! Cât despre familia sa, nefiind nicicum în stare 


să înţeleagă, a început să realizeze existenţa Europei 
abia în momentul ascensiunii lui Hitler. Mai târziu, 
intrarea în război a Statelor Unite şi plecarea fiului mai 
mare a lui Cayce, Hugh Lynn, pe frontul european vor 
reuşi să lărgească puţin orizontul familial. Dar să 
continuăm lectura 1196-2: 

Numele său era Henrii Amerleneue (cu doi „i” în 
textul original!). În viaţa aceea, entitatea a lucrat la 
dezvoltarea sa spirituală, căci trecând printr-o viaţă 
agitată şi multe încercări, a rămas credincios idealului 
său de serviciu public. 

In viaţa sa actuală, gustul călătoriilor şi al 
orizonturilor noi, interesul pentru dezvoltarea căilor de 
comunicaţie vin din această experienţă, pe care o vom 
numi perioada franco-elveţiană. li place să le 
înlesnească celorlalţi schimburile economice şi 
comerciale, făcându-le practice şi comode. (Aceeaşi 
lectură) 

Ca întotdeauna în aceste serii de vieţi anterioare, 
este interesant să vedem ce a făcut entitatea, cum 
spune Edgar, înainte. Cum nu se trece întâmplător de 
la o viaţă la alta, ci cel mai adesea folosindu-ne 
capacităţile, aş putea să pariez că „dear Henrii” („cu 
doi de i”) lucrase deja la drumuri şi poduri: 

In viaţa precedentă, entitatea trăia în perioada 
când se pregătea venirea lui Mesia. 

„„Asta nu vă spune nimic? „Neteziţi drumurile 
pentru Cel ce va veni, îndreptaţi drumurile strâmbe, 
neteziţi munţii şi umpleţi văile”, predica în deşert 
înaintemergătorul loan Botezătorul. 

Entitatea nu era vărul sărman al lui Christos, ci, 
spune Cayce un hangiu din Bethleem, care l-a ajutat 
pe losif să găsească o peşteră unde Fecioara a putut 
să-şi aducă pruncul pe lume. Textul lui Cayce spune că 


el văzuse Steaua strălucind în sat, în ajunul 
Crăciunului: privilegiu de neuitat! 

Din încarnare în încarnare, sufletele îşi aleg 
situaţii asemănătoare din punct de vedere politic şi 
geografic. Viaţa lui Henrii Amerleneue se derulase într- 
o ţară ocupată, călare pe mai multe frontiere şi mai 
multe culturi. Astfel era şi viaţa sa precedentă, din 
Palestina: jumătate evreu, jumătate grec, spune 
Cayce, într-o ţară ocupată, care nu mai era decât o 
provincie a Imperiului roman - aşa cum Elveţia nu mai 
era decât o provincie a Imperiului napoleonian. 

Am avut curiozitatea să mă duc mai departe în 
trecut şi să-i citesc viaţa precedentă. Aceeaşi entitate 
se regăseşte pe munţi şi văi, pe marile drumuri, în 
pielea unui şef persan care îşi trimitea caravanele între 
Arabia şi stepele Asiei centrale. Trebuie să înţelegem 
că aceşti „oameni ai călătoriei” prind un asemenea 
gust încât visează să o ia de la capăt în vieţile 
următoare! Nu ne vom mira că tema astrologică a 
consultantului american al lui Cayce a fost dominată 
de Mercur (care guvernează comunicarea) şi Jupiter 
(călătoriile şi străinătatea). Cayce menţionează şi 
influenţa lui Marte (războiul, curajul fizic, acţiunea). 

Trei influenţe care marchează puternic astăzi pe 
plan naţional această colectivitate pe care am numit-o 
„Entitatea Elveţia”. Nu există întâmplare: sufletele se 
reîncarnează în ţări care le permit să-şi exprime o 
parte din talentele, gusturile, dorinţele lor. Elveţia este 
o entitate veche care a reuşit să-şi exorcizeze demonii 
- mai ales pe cel al războiului: energia marțiană a fost 
pusă în serviciul păcii. Gustul nomadismului (sensibil la 
helveţi, cum spune Cezar) s-a transformat în serviciu 
public: să le  înlesnească celorlalți schimburile 
economice şi comerciale, Cayce dixit! 


PARTEA A TREIA 


Funcţia terapeutică a alimentelor. Săpând 
groapa cu furculita... 

Medicina actuală dă vina pe proasta alimentaţie 
pentru bolile civilizației: cancere,  reumatisme, 
cardiopatii şi altele ar fi provocate sau agravate de 
erorile noastre alimentare. A şti ceea ce mâncăm - şi 
de ce - este esenţial! 

Cititorii şi cititoarele mele îşi amintesc de sfaturile 
lui Cayce din volumul |. lată urmarea acestora: o 
panoramă generală a tot ceea ce se poate pune în 
farfurie, văzut din unghi terapeutic. 

În catalogul alimentar care va urma, să nu vă 
mire dacă una sau alta din mâncărurile dumneavoastră 
preferate lipsesc la apel. Resursele dietetice ale 
Statelor Unite sunt sărace în comparaţie cu imensa 
bogăţie alimentară de care beneficiem noi în Europa. 
De exemplu, Cayce abia aminteşte de brânzeturi, pe 
când noi cunoaştem în Franţa peste 350 de varietăţi! 
Aceasta se explică prin faptul că brânzeturile nu-au 
fost niciodată în grațiile concetăţenilor lui Edgar. Şi 
când el vorbeşte de vinuri (baza forte a gastronomiei 
galice) o face într-un mod anecdotic. Anumite dulciuri 
care dau farmec vieţii noastre - dulceţurile, nugaua, 
pastele de fructe, fructele zaharisite, siropul de 
migdale... - sunt complet ignorate acolo. Cârnaţii, 
ficatul gras, carnea de rață conservată în grăsime, 
gloriile noastre naţionale nu figurează în palmaresul 
gastronomic al lecturilor. Ca să nu amintim lucrurile 
oribile (un scandal pentru vecinii noştri) ca pulpele de 
broască şi melcii! Totuşi, oricât de incomplet ne-ar 
părea, ansamblul textelor cayciane despre alimentaţie 


îi poate ajuta pe cei care nu vor să-şi sape groapa cu 
dinţii... 

Dintre lecturile adunate sub titlul destul de plat 

(Joc de cuvinte pe care-i realizează autoarea plecând 
de la ambivalenţa cuvântului franțuzesc plat ( = „plat”, 
dar şi „fel de mâncare”). Nitr.)(dacă pot spune aşa!): 
Edgar Cayce speaks of foods, beverages and physical 
health / Edgar Cayce vorbeşte despre alimente, băuturi 
şi sănătatea fizică (Ed. Avon Books, New York), am 
făcut o selecţie, reţinând aici doar lecturile care privesc 
fructele şi carnea. În volumul viitor vom vedea 
urmarea: lecturile despre legume, cereale, peşte etc.... 
în măsura în care cititorii şi cititoarele mele mi le vor 
cere! Bineînţeles că este vorba numai de o colecţie de 
recomandări precise: dacă Cayce îl sfătuieşte pe un 
diabetic să mănânce varză, asta nu înseamnă că toţi 
diabeticii trebuie să dea neapărat în varzomanie... dar 
să spunem că unii se pot inspira de acolo cu rezultate 
fericite! 
g In toată filosofia sa, Cayce reia principiile antice. 
In dietetică, primul principiu enunțat de Hippocrate: 
„Alimentul să-ți fie medicament”. Aceasta ar însemna 
că fiecare aliment are virtutea (sau puterea sau 
funcția) să vindece o anumită boală. Trebuie să 
alegem, nu să mâncăm orice şi oricând. A te simţi bine 
în propria-ți piele înseamnă mai întâi să stăpâneşti 
acest combustibil pe care îl numim hrană. 

De ce fructele? Am fost frapată de insistența lui 
Cayce atunci când vorbeşte de dietetică: „Mâncaţi 
fructe” este aproape un refren, un reflex. In general, el 
crede că boala este în primul rând o îmbâcsire, 
supraîncărcarea cu deşeuri, care creează blocarea 
circuitelor energetice, scăderea funcțiilor vitale, 
durerea, îmbătrânirea, moartea... Or fructul 


„depoluează”: este ca un super-detergent care ne-ar 
curăța maşinăria internă. Am sfârşit prin a fi obsedată 
şi eu de acest refren: de cum mă ridic de la masa de 
lucru, mă grăbesc la doamna Herrmann care, la Felix 
Potin în strada Bourgogne 43, vinde fructe extra (cu un 
umor - şi un amor! - care le fac şi mai frumoase). Imi 
alcătuiesc - Cayce obligă - mese întregi din fructe de 
sezon. Rezultatul cumpărăturilor? În privinţa taliei, 
formei, bubiţelor, somnului: ameliorare netă pe toată 
linia. Şi când întâlnesc pe stradă o biată fiinţă strâmbă, 
îmi spun: „Ah, ce păcat că n-a urmat un regim de 
fructe!”. 

După câteva luni în fine, după ce am petrecut 
cincisprezece ore pe zi (cufundată) în lecturile lui 
Cayce despre fructe, mi-am spus că mijlocul cel mai 
bun de a opri acest iureş... cărnos (în sensul în care 
spunem, despre un fruct, că este „cărnos”, n.tr.) era să 
trec la altceva complet diferit. Am ales deci carnea, 
pentru că este un subiect cu mari riscuri: îl ador...! A 
început războiul dintre carnivori şi vegetarieni şi voi fi 
prinsă între două focuri... Dar onestitatea mea de 
scriitor îmi cere să nu ascund nimic cititorilor mei. Le 
voi prezenta deci lecturile lui Cayce despre carne - 
sunt liberi să tragă ce concluzii vor! 


Niciodată destule fructe! 

lar drept hrană, vă dau fructele Pământului... 

După Memoriile lui Dumnezeu (intitulate Biblia), 
iată ce le-ar fi spus EI, în ziua inaugurării Raiului 
terestru, lui Adam şi Evei: „Vă dau toţi copacii care au 
fructe cu sămânță de pe faţa Pământului”. Şi Acelaşi 
adaugă, pârând foarte mulţumit, „că toate erau bune!” 
(Geneza |, 29) 


În primele zile ale lumii, prin urmare, era foarte 
simplu: Eva trebuia doar să întindă mâna ca să culeagă 
micul dejun! În Raiul terestru, aveai tot timpul înainte... 
Timpul cât a durat Grădina din Eden! Când aceasta a 
rămas doar o amintire, a fost uitată puterea magică a 
fructelor. În povestirile lui Anne-Catherine Emmerich, 
există descrieri stranii ale unor fructe magice din Raiul 
terestru, specii care acum ne sunt necunoscute. Poate 
„fructe-animale” intermediare între vegetal şi animal, 
ca fantasticele desene ale botanistei engleze Lady 
Elisabeth Hurnshaw din secolul XVII (Amaranthe, la 
Flore et la Faune d'Atlantis, Alexander Mosley 
Publications). Din păcate, suntem foarte departe de 
Raiul terestru - inclusiv în privinţa consumării fructelor: 
tendinţa actuală este de a le considera drept accesorii 
şi cu siguranţă că aşa erau considerate în America de 
pe vremea lui Cayce. Dacă nu, de ce ar fi insistat 
asupra acestui punct, mărind numărul lecturilor care 
recomandă consumarea fructelor? Acestea nu sunt 
apreciate la justa lor valoare în obiceiurile noastre 
alimentare: copiilor noştri le plac cartofii prăjiţi foarte 
graşi, bomboanele artificiale cu culori fluorescente, 
tăiţeii prea albi şi cârnaţii duhnind a conservant E 250. 
Gustul lor este repede pervertit: nu mai sunt obişnuiţi 
ca puiul de maimuţă obişnuit să mănânce fructe de 
cum deschid gura. Cayce găseşte că este o greşeală... 

Dar, vai, în cultura Domnului Oricine: „Un fruct nu 
tine de foame!” 


Fructul: o pilulă de viață 

Aţi remarcat că Biblia spune: „Toţi copacii care au 
fructe cu sămânță”. În limbajul său bizar, venit din altă 
epocă, ne face oare această precizare ca să ne 
îndemne la reflecţie? Dar există fructe „fără sămânță”? 


Adică mere fără seminţe şi cireşe fără sâmbure? 
Sămânţa este un concentrat de viaţă miniaturizat, 
închis în interiorul unei capsule biodegradabile care 
este fructul. In acest produs foarte sofisticat, fabricat 
de laboratoarele Naturii, secretul de fabricaţie este 
atât de bine păzit încât nu s-a reuşit încă să i se 
copieze formula. Desigur, se obţin astăzi clementine 
(specie de portocală altoită cu mandarină, n. tr.) şi 
struguri fără seminţe. Este oare un progres? Ştiinţa 
noastră, care a luat- o razna, visează să producă în 
laborator fructe umane - maternitatea fără seminţe! Se 
va reuşi producţia în serie a acestor copii de sinteză 
care vor deveni roboții vârstei de fier? Sinistră 
perspectivă. 

Toate acestea ca să ne mirăm că nu am recitit 
Biblia sub un unghi dietetic: dacă fructele apar încă din 
primele pagini, este poate un semn al importanţei lor. 

Pentru Cayce, ele nu sunt nişte accesorii, ci sunt 
esenţiale. Ca altădată în marile călătorii, când 
echipajele mureau ca muştele până când a apărut 
ideea de a lua la bord lămâi - arma absolută împotriva 
scorbutului! Or acesta este datorat lipsei vitaminei C, 
vitamină pentru care lămâia este un adevărat depozit 
portabil. 

Pe scurt, pentru Cayce, fructul este adevărata 
farmacie a bunului Dumnezeu! Dar toate marile şcoli 
de medicină veche o spuseseră deja. De la şcoala din 
Salerne până la cea din Montpellier, se precizaseră 
deja funcţiile terapeutice ale fiecărei specii vegetale şi 
ale fiecărui fruct. Cercetarea continuă astăzi: se 
descoperă încă! S-a făcut desigur greşeala, la 
începutul acestui secol, să se abandoneze terapia cu 
plante, în favoarea chimioterapiei de sinteză. Oamenii 


şi-au imaginat că-şi puteau permite să mănânce orice 
şi apoi să se vindece cu o pastiluţă roz... 

Cayce, foarte departe de această atitudine, 
apreciază că trebuie mai bine să prevenim decât să 
vindecăm. Şi că, dacă trebuie să vindecăm, să 
acordăm preferinţă mijloacelor de proveniență 
vegetală. Mai bine încă, să se consume fructul sau 
leguma care va îngriji direct boala: 

Dacă vă trebuie un laxativ, să fie un produs pe 
bază de plante, dar nici nu veţi avea nevoie de el dacă 
înlocuiţi cel puţin o masă pe zi cu citrice, consumând 
fructele întregi. (Lectura 5592-1) - Este nevoie de 
vitamine? Atunci, nu pilule, ci fructe: 

Regimul dumneavoastră alimentar trebuie să fie 
unul de refacere. Asiguraţi-vă în special că hrana pe 
care o consumaţi conţine vitamina B, care se găseşte 
în toate fructele galbene, (Lectura 1710-6)..”. 

Căci fructele galbene: 

Bogate în vitamina B1 şi, de asemenea în fier, 
energizează sistemul nervos şi sângele, accentuând 
proprietăţile sângelui, în special viteza de coagulare. 
Veţi alege în principiu fructe galbene, de foarte bună 
calitate..(Lectura.2538-1). 

Vai de  extra-calitate - adică e greu cu 
prospeţimea şi calitatea bio, după cum vom vedea mai 
departe. 


Teoria asemănărilor 

Lectura 1 71 0-6 de mai sus reia o noţiune foarte 
veche: teoria asemănărilor. Conform acesteia, fiecare 
fruct sau legumă este bun pentru organul căruia îi 
seamănă şi care îl „reprezintă”: ţelina pentru inimă, 
nucile pentru creier, curmalele pentru degete, vânăta 
pentru ficat etc. Această teorie, care putea să pară 


simplă cândva, atrage din nou atenţia cercetătorilor. 
Ea a fost susţinută de cei mai mari gânditori ai Evului 
Mediu, în special de genialul Paracelsus (Pe numele 
său adevărat Bombast von Hohenheim, medic, chimist, 
filosof şi astrolog elveţian (1459-1541), unul dintre acei 
savanţi universali pe care i-a dat Renaşterea. El 
spunea că primeşte toate principiile medicale şi 
retetele de la „spiritele” cu care comunica. A fost 
precursorul homeopatiei, care va fi sistematizată abia 
în secolul XX, de către Hahnemann). După cum ştim 
acum, culoarea fiecărui fruct (legumă) îi arătă 
compoziţia biochimică. Astfel, după Cayce, fructele 
roşii  tonifică sângele, fructele galbene vindecă 
depresia, pentru că ele conţin aur etc. Vom regăsi pe 
parcursul lecturilor multe observaţii despre alegerea 
fructelor în funcţie de culoarea lor - care indică funcţia 
lor terapeutică şi compoziţia lor chimică. Fructele 
conţin oligoelemente care ne sunt indispensabile: 

Regimul dumneavoastră va trebui să cuprindă 
alimente bogate în fosfor şi oligoelemente, care vă 
sunt necesare; şi alimente a căror structură conţine 
cloruri de aur (...). 

- Despre ce alimente este vorba? 

De fructe. În ele veţi găsi cel mai mult ceea ce vă 
trebuie. Regimul dumneavoastră va trebui să se 
bazeze cel mai mult pe fructe. (Lectura 1000-2, dată 
pentru o femeie cu depresie puternică) 

Aveţi grijă să vă aprovizionaţi organismul cu fier şi 
oligoelemente nutritive care vă îmbogăţesc sistemul 
circulator, sângele, în cursa din organism. Fructe! Ele 
conţin ceea ce vă trebuie. (Lectura 2221-1, dată pentru 
o femeie care suferea de anemie şi carenţă de globule 
roşii). 


În afară de fier, mai sunt şi alte oligoelemente 
esenţiale care vor fi mai bine asimilate dacă vin din 
consumarea directă a fructului: fosfor, clor, siliciu, aur 
(între altele). Mai bine să te duci la vânzătorul de 
trufandale decât la farmacist! Culoarea strălucitoare a 
fructelor le arată şi puterea energetică. Fructele sunt, 
deci, prima sursă de viaţă. 


Prioritate fructelor din ţară! 

E o întreagă poveste... 

Pe fundul fiecărei lăzi cu ananas, vedeţi o plajă cu 
nisip, o lagună albastră şi un cocotier... Şi asta 
cumpăraţi odată cu ananasul! Parfumul unui mango 
este cel al vacantelor voastre de vis, într-o insulă 
îndepărtată... Din păcate, mango şi ananasul de la 
magazinul din colţ nu sunt decât fantoma celor pe care 
le-aţi gustat în Antile. lar ca valoare nutritivă, un miraj. 

Ne amintim lecturile unde Cayce ia atitudine 
împotriva fructelor şi legumelor importate: 

Consumaţi cât mai multe produse locale, de pe 
pământul pe care trăiţi. (Lectura 4047-1) 

Nu consumati în cantităţi mari fructele, legumele 
şi carnea etc., care nu sunt produse în regiunea unde 
trăiţi. (Am citat aceste două lecturi în volumul | al 
acestei lucrări, dar îmi permit să revin pentru că este 
vorba de o noţiune foarte importantă) (Lectura 3542-1) 
Este o chestiune de nivel vibratoriu: fructele din ţara 
noastră au vibrații apropiate de ale noastre; trăim pe 
un sol ale cărui caracteristici spaţio-temporale le 
împărtăşim cu lumea vegetală, animală şi minerală 
care îl populează. Chestiune de afinități profunde... 
unde îl întâlnim pe Montesquieu, care explica Spiritul 
legilor fiecărei ţări prin climatul său. Pe pomii fructiferi, 
cetăţeni! Haideţi la fructele patriei! 


Şansa noastră este că avem drept ţară o 
adevărată grădină. lată de ce, spunea Keyserling, 
francezul este un grădinar (cu psihologia de rigoare!). 
Varietatea de climă şi relief ne permite cultivarea unei 
mari diversităţi de fructe. Avem, datorită celor patru 
mări care ne scaldă coastele, un climat foarte blând, 
unde iarna este scurtă. Datorită acestui fapt, avem 
fructe tot anul. Văzută de la Moscova, Franţa este o 
primăvară eternă (de aici permanentele invazii pe care 
le suferim pe pământul nostru!). 

În această ţară binecuvântată care justifică 
proverbul teuton: „Fericit ca Dumnezeu în Franţa”, n- 
avem nici o idee despre ce se petrece în marele deşert 
alb, care începe la răsărit de Rin: iarna siberiană, cu 
îngheţ, polei, friguri nesfârşite, care te obligă să te 
hrăneşti cu conserve luni întregi, pentru a supravieţui. 
Mamutul congelat made in Urali nu este samovarul 
nostru... Totuşi, chiar în această ţară numită pe drept 
cuvânt „dulcea Franţă”, iarna oricât de scurtă ar fi, 
impune conservarea legumelor şi fructelor. In mod 
tradiţional, folosim pentru conservare: oţetul, sarea, 
zahărul, grăsimea, uscarea şi afumarea. (Am vorbit pe 
larg despre acest subiect când am dat reţete în Le 
Guide de I'anticonsommateur / Ghidul 
anticonsumatorului, Ed. Seghers-Laffont). Totuşi, în 
epoca noastră, când mijloacele de transport ne permit 
să avem, iarna, căpşuni din Africa de Sud (lucru 
dezaprobat de Cayce), problemele nu mai sunt atât de 
stricte, după cum vom vedea. 


Imposibil să conservi fără să denaturezi 

Căci, dacă se importă fructe şi legume exotice, 
trebuie găsit un mijloc de prelungire a existenţei lor, 
dincolo de perioadele de transport, condiţionare şi 


vânzare. De unde necesitatea în acest sistem de a 
folosi pesticide, conservanţi etc. Cayce şi-a exprimat 
întotdeauna lipsa de consideraţie faţă de orice aditiv 
(lecturile 462-14, 340-31 etc.) Şi încă aditivii folosiţi pe 
vremea lui reprezentau începuturile artei! lată, de 
exemplu, cazul benzoatului de sodiu criticat în lectura 
135-1 (volumul I) şi în aceasta: 

Nu mâncaţi fructe congelate, ci numai conservate 
în suc propriu sau în sirop de zahăr de trestie, normal - 
şi în special, nu conserve care folosesc benzoat sau alt 
conservant Deoarece, în cele din urmă, benzoatul 
intoxică organismul! (Lectura 826-14). 

Ce ar spune Cayce acum? Ar da dreptate 
partizanilor agriculturii biologice - oameni rezonabili, 
dacă-i pe-aşa, care predică în deşert. Riscăm să ne 
dăm seama prea târziu! Se vede, de asemenea, în 
lectura de mai sus, că Cayce nu este un admirator al 
produselor congelate. El preferă totuşi fructele şi 
legumele neconservate, trufandalele venite direct de la 
cules: 

Dimineaţa, mâncaţi fructe - de sezon, fireşte! 
(Lectura 1662-1) 

Eventual, consumaţi portocale, în doze moderate, 
mai ales în sezon. (Lectura 509-2) 

În ţinuturile noastre cu climat blând, atlantic, 
există fructe pe care le poţi culege destul de târziu în 
sezon, chiar în pragul iernii: nucile, alunele, castanele, 
soiurile târzii de mere şi pere... Anumite fructe se culeg 
numai după căderea brumei - ca porumbele. Acestea 
rezistă toată iarna; fără să folosim conservanţi 
artificiali. 

Problema cu care ne confruntăm acum este 
poluarea chimică a fructelor din Natură. Ani de zile m- 
am străduit să mă aprovizionez cu produse „bio”. Nu 


mă refer la falsele produse bio, pentru snobi de lux. 
Nu. Adevărate produse naturale, pe care le aduceam 
cu braţul, de la ţară. Le cumpăram de la oameni care-şi 
cultivau grădina după caietul de sarcini al Naturii şi 
Progresului sau metoda Lemaire-Boucher sau cea a 
bunicilor (cea mai bună dintre toate...). Cutreieram 
pieţele bio, citeam cu atenţie etichetele, mă străduiam 
bineînţeles să cumpăr din 

Franţa şi în sezon... Copiii mei erau superbi şi 
niciodată bolnavi. Cât despre cei care, la masa mea, îşi 
băteau joc de eforturile mele dietetice, trebuia totuşi 
să le vezi pofta de mâncare! 


Există ceva mai urgent decât Războiul 
Focului! 

Crud sau gătit? Depinde. 

Crudivorismul absolut nu este întotdeauna cel mai 
bun pentru toată lumea. Sălbaticul care se hrănea cu 
fructe a încetat să mai existe după Jean-Jacques 
Rousseau. T7ristele tropice erau mai gătite (la foc) 
decât se crezuse... Nici Cayce n-a declarat război 
focului. lată câteva exemple: Nu prea multe prăjituri, 
patiserie, tarte! Mai bine fructe gătite (/a foc). (Lectura 
3535-1, pentru un tânăr anemiat) 

O altă recomandare, pentru un biet epileptic de 
douăzeci de ani: 

Dimineaţa, mâncaţi fructe uscate, gătite. Nu în 
cantitate mare, dar suficient ca să vă săturaţi. Dar 
atenţie, nu mâncaţi niciodată vreun fruct gătit, nici 
crud de altfel, odată cu citricele. (Lectura 521-1) 

Aşa cum vom vedea mai departe, citricele sunt 
fiinţe dificile... Să nu credeţi că toate salatele cu 
lămâie, cu sferturi de portocală şi grepfrut sunt digeste 
sub pretextul că este vorba de crudităţi. Pe de altă 


parte, aviz amatorilor de salate mixte: fructele 
amestecate cu legume gătite nu sunt întotdeauna bine 
tolerate: 

Seara, mâncaţi fructe: mere, caise, piersici, pere, 
prune brumării, cireşe - dar atenţie, nu combinati prea 
mult fructele cu legumele gătite. Ar fi mai bine să le 
mâncaţi alternativ. (Lectura 5544-1) 

La prânz, numai fructe proaspete. Faceţi o salată 
cu portocale, caise, mere (dar acestea în cantitate 
mică), banane, struguri, pere etc. (Lectura 480-3) 

Bineînţeles că Cayce nu adaugă: şi stropiţi-le cu 
rom, lichior de cireşe amare sau zahăr... ceea ce ar 
strica totul din punct de vedere medical. Atenţie, 
acesta este un medicament! (Totuşi, foarte uşor de 
înghiţit, nu?) Aici, contrar cazului 521-1, bolnavul are 
dreptul să amestece citricele cu alte fructe. 

Când Cayce vorbeşte de fructe uscate gătite, este 
pentru că cele două operaţii, uscarea şi gătirea, 
facilitează activitatea de transformare chimică 
efectuată de organele digestive. Strugurii, smochinele, 
prunele, bananele, caisele uscate se digeră mai uşor 
după înmuiere şi gătire. Vom vedea mai departe cât de 
folositoare le găseşte Cayce. Atenție însă, toate 
vegetalele uscate îşi pierd proprietăţile după un an, 
lucru bine cunoscut de către cei care comercializează 
plantele medicinale: fructele uscate sunt bune doar 
câteva luni după cules. 


Război dulciurilor! 

Trebuie să mâncaţi ceva mai mulți hidraţi de 
carbon, adică zaharuri. Dar sub formă de zaharuri 
conținute în fructe. (Lectura 888-1) Căci, dacă unii au 
obiceiul să-şi „pună zahăr pe căpşuni” (Autoarea se 
joacă permanent cu cuvintele, expresia „sucrer les 


fraises” însemnând şi „a fi zaharisit/ramolit”. N.tr.), nu 
este desigur cel mai bun mod de a le mânca... 

Nu înghițiți tone de dulciuri. Dacă trebuie să 
consumati zaharuri, să fie din fructe, adică zaharurile 
naturale din fruct! (Lectura 2153-2, pentru o fetiţă de 
doisprezece ani, epileptică, dar Cayce repetă adeseori 
această recomandare într-o mulţime de alte cazuri: el 
se războieşte cu dulciurile!) 

In loc să îndulcim fructele, Cayce ne sfătuieşte 
uneori... să le sărăm! 

Dimineaţa (...), beţi suc de citrice sau chiar de 
ananas sau chiar de grepfrut. Şi când o faceţi, aceste 
sucuri să fie din fructe proaspete. Se poate adăuga 
puţină sare, căci le va face mai active. Da, am spus 
bine: sare, clorură de sodiu pentru acest organism. 
(Lectura 2823-3) 

Sucul de lămâie sărat este fin şi potoleşte setea 
pe căldurile mari. Şi în mod curios, sarea taie gustul 
acid. Recomandarea nu este deloc extravagantă: ştiu 
cunoscători rafinaţi care-şi sărează uşor pepenele, 
punându-i astfel în valoare parfumul. Fructele însoțesc 
şi anumite mâncăruri sărate: caltaboş cu mere, curcă 
şi castane, rață cu portocale, iepure cu prune uscate, 
pui cu struguri etc. Cayce nu este niciodată un „fan” al 
dulciurilor, dar le recomandă totuşi unora. Ar fi bine în 
general să se consume zahăr de struguri, de mere sau 
pere (poire-ul) - sau miere. 

El preconizează folosirea zahărului de sfeclă 
(bio!...): Zahărul de sfeclă este cel mai bun pentru 
toată lumea. Dacă nu, zahăr de trestie nerafinat 
(Lectura 1131-2) 

Dulceţurile făcute cu zahăr de sfeclă sunt mai 
bune decât cele cu zahăr de trestie, pentru acest 
bolnav. (Lectura 808-3) Dacă mâncaţi ceva dulce, 


atunci să fie cu zahăr de sfeclă, mai bine decât zahăr 
de trestie. (Lectura 1206-11) 

În gândirea cayciană, este vorba de zahărul de 
sfeclă roşie şi nu de cea albă! Cazul 849 (o boală a 
sistemului nervos) îl face pe Cayce să recomande 
multe portocale, (...) dacă se poate, fructe proaspete 
(lectura 849-47). El consideră aşadar că Dunde 
marmelade nu este cea mai bună formă de a mânca 
portocala... cu toate acestea, poate fi îngăduită! Honni 
soit qui mal y pense! (= Să-i fie ruşine cui s-ar gândi la 
ceva rău!) 

Vom trece acum la examinarea virtuţilor 
terapeutice ale fiecărei categorii de fructe despre care 
a vorbit Cayce: citricele, fructele exotice bacele, 
fructele de vară şi de toamnă, nucile etc. 


Citricele - Familia Citrice 

Trebuie să ne înţelegem bine în privinţa 
personajelor despre care vom vorbi. Bineînţeles că, 
atunci când spunem citrice, toată lumea se gândeşte la 
lămâie (pe numele său mic, citrus limon). |n latina 
populară, acesta era fructul chitrului. El există încă, 
strămoş foarte uitat... In Corsica, se produce încă 
chitra (citrus medica), fruct al arbustului păstrat aşa 
cum era la început - în timp ce lămâiul a suferit în 
mâinile horticultorilor, multe modificări. Citricele ţin de 
trei genuri: 

1. genul Citrus, cum tocmai am văzut, care 
cuprinde mandarinul, pomelo, varietatea citrus limeta 
sau lămâiul - fr. „limonier -(care produce lămâi sau 
limete) şi portocalul amar cu toate varietățile sale - 
tangerina, clementina etc. 

2. genul Fortunella, ilustrat de kumquat - 
portocală pitică, pe care o servim zaharisită în 


restaurantele chinezeşti şi care creşte foarte bine în 
grădinile din sud. 

3. în fine, genul Poncirus. Nu intru în detaliul 
clasificărilor botanice, cu atât mai mult cu cât Cayce n- 
a menţionat unii membri ai familiei, necunoscuţi de 
consultanţii săi (de exemplu, chitra). 

Cum spune Cayce însuşi, toate aceste citrice sunt 
fructe obţinute prin hibridare, adică prin încrucişare 
între diverse specii. Este motivul pentru care el ne 
sfătuieşte să le amestecăm: 

Ar fi mult mai bine să adăugaţi puţină lămâie (fr. 
„limon”) la sucul de portocale şi lămâie (fr. „citron”) la 
grepfrut; nu prea mult, ci puţin. Va fi mai bine. Căci 
majoritatea acestor citrice sunt hibrizi, înţelegeţi? 
(Lectura 3525-1, pe care am citat-o în Edgar Cayce, 
reţete de frumuseţe şi sănătate) 


Fals acide... 

Citricele au toate în comun o anumită aciditate a 
gustului, aşa cum arată etimologia lor (italianul 
agrume provenit din latina medievală: acrumen = gust 
acru). Această aciditate a gustului n-are nimic de-a 
face cu aciditatea creată apoi în stomac, aşa cum îi 
precizează Cayce unuia dintre consultanţii bolnavi de 
cancer: 

Nu mâncaţi carne. Ea a fost până acum, pentru 
dumneavoastră, cea mai catastrofală! 

Atunci ce regim ar trebui să ţin? 

Alimente gata digerate. Şi cele care nu creează 
aciditate. Reţineţi că există fructe care par acide la 
prima vedere, dar care, odată pătrunse în organism, nu 
mai sunt astfel: este cazul citricelor. (Lectura 569-16) 

Într-o altă lectură, Cayce mai repetă: 


Citricele cu gust acid nu produc aciditate în 
canalul digestiv, cu excepţia cazului când sunt 
consumate odată cu feculente. (Lectura 1512-2) 

Sunt frecvente cazurile de cancer în care Cayce le 
va recomanda (lectura 1697-2, 570-1 etc.) 

Deci citricele sunt persoane interesante - dar 
trebuie să umblăm atent cu ele. Vor fi mai eficiente 
folosite izolat, în loc de o masă, aşa cum am văzut mai 
sus în lectura 5592-1. 

Atenţie la combinațiile explozive 

Dacă le combinăm neinspirat în cursul unei mese, 
citricele ne îmbolnăvesc şi Cayce a repetat-o de o sută 
de ori! Am văzut mai sus, în lectura 521-1, că pacientul 
respectiv nu suporta amestecul de citrice cu fructe 
gătite, nici chiar cu anumite fructe crude! Dar poate fi 
şi mai rău. Citricele cu lactate (de exemplu, lectura 
5097-1) sau cu cereale: o adevărată catastrofă! lată 
câteva lecturi foarte categorice în această privinţă: 

Dimineaţa, nu mâncaţi decât citrice. Dar din când 
în când, schimbaţi şi alternaţi cu cereale: dar mai ales 
să nu le mâncaţi împreună! (Lectura 135-1, pentru un 
băiat atins de poliomielită) 

Deci le putem consuma la micul dejun, dar nu în 
acelaşi timp cu pâinea prăjită! Pentru Cayce, o mare 
parte din răcelile şi gripele iernii se datorează 
consumului frecvent al acestui amestec detonant. De 
exemplu, grepfrutul, recomandat unui artritic (lectura 
1158-31), unui obez (lectura 1073-1), unei depresive 
(251 7-1) etc., devine otravă dacă este rău asortat: 

Puteţi să-l consumati, dar mult după mesele cu 
alimente care conţin gluten (cereale), care ar face din 
acţiunea  grepfrutului asupra sucului gastric un 
dezastru digestiv. (Lectura 710-1) 


Şi aceste două lecturi pe care le citez în Edgar 
Cayce, reţete de frumuseţe şi de sănătate. 

Dacă mâncaţi cereale, nu le amestecați cu citrice, 
căci se creează aciditate în stomac; foarte rău! 
Citricele, consumate singure, favorizează eliminarea 
toxinelor. Dar, consumate cu cereale, devin greu de 
digerat şi cad greu la stomac, în loc să ajute acţiunea 
sucurilor gastrice. (Lectura 481-1) 

Nu combinaţi fructele acide, care produc reacţii 
alcaline (non acide) în stomac, cu feculentele. (Lectura 
416-9) (Vezi volumul |, p. 67-68) 


Starea bună datorată vitaminelor 

În cele din urmă, ce au citricele deosebit? Mai 
întâi, conţinutul excepţional de bogat în vitamine. 

Aveţi nevoie de multe vitamine ca să vă refaceţi. 
Le veţi găsi în lămăi, care trebuie să deţină un loc 
important în alimentaţia dumneavoastră! (Lectura 
2582-1) 

Este tocmai ceea ce demonstrează istoria 
scorbutului: citricele sunt o sursă majoră de vitamine! 
(V. Edgar Cayce, rețete de frumuseţe şi sănătate, p. 
174) 

Vitamina este ceea ce permite stocarea resurselor 
vitale; din acest stoc se consumă atunci când apare o 
nevoie; şi când carenţa începe să  deregleze 
organismul, este necesar să se aducă un supliment din 
vitamina respectivă - dacă nu, se produce 
îmbolnăvirea. (Lectura 2072-9) 

Deci, pentru a lupta contra bolii, votaţi citricele! 
De ce să ne conformăm modei hibernale a răcelilor şi 
gripelor? (Ştiu bine că ultimele au incomparabilul 
avantaj de a ne oferi concedii suplimentare... şi este 
mai ales cazul puştilor care nu suferă şcoala!) Gripa nu 


este o fatalitate dacă aveţi un magazin de fructe în 
apropiere. Nici un virus gripal, oricât de asiatic, spaniol 
sau de altă naţionalitate ar fi, nu rezistă la metoda 
țigănească: dietă cu suc de portocale, cel puţin 20-30 
de pahare de suc proaspăt presat pe zi. 


Citricele: o investiţie în aur 

Marele avantaj al citricelor este... culoarea lor 
aurie! Merele de aur din grădina Hesperidelor erau 
oare portocale? Cayce acordă întotdeauna o mare 
importanţă culorii naturale a alimentelor. 

Pentru dumneavoastră, mai multă vitamină B1; o 
găsiţi în tot ce este galben. De exemplu, toate 
citricele! (Lectura 2535-1). 

Conform teoriei asemănărilor, culoarea fructului 
indică într-adevăr compoziţia sa chimică. Şi acest 
galben auriu este atât de semnificativ, încât chiar 
numele portocalei (este vorba de numele franțuzesc, 
orange, n. tr.) - Citrus aurantium - vine de la cel al 
metalului: este fructul care evocă aurul (în latină, 
aurum), oligoelement foarte folosit în diverse terapii 
(Am citat în Ghidul anticonsumatorului o reţetă 
tradiţională împotriva  laringitei şi pierderii vocii: 
„macerat de aur“. Este o formă empirică de 
metaloterapie, constând din consumarea apei în care a 
stat o bijuterie de aur (op. cit., p. 41)). In homeopatie, 
Aurum metallicum se combină cu alte metale sau 
metaloizi. Dr. Menetrier îl prescria sub formă de fiole în 
tratamentele sale  (Oligoelemente: Laboratoire de 
Granions, le Mercator, 7, rue de l'Industrie 98000 
Monaco, tel. 93 25 51 17). 

Aurul (Au) are o acţiune' antibiotică, aşa cum au 
demonstrat cercetările ştiinţifice. Purtat direct pe piele, 
are cu siguranţă o acţiune terapeutică - dar consumat 


sub formă de portocale, costă mai puţin! Portocalele îşi 
datorează culoarea lor frumoasă nu numai abundenței 
în aur, dar şi altor săruri minerale ca iodul (lectura 
1049-1). lată de ce sunt ele benefice pentru ochi 
(lectura 5401-1), la sarcină (lectura 711-4) etc. 

Aceste săruri minerale nu sunt numai de aur sau 
de iod. Există şi fosfor, mangan, fier, zinc etc. Datorită 
acestor oligoelemente, toate speciile de citrice pot 
curăţi în mod activ organismul: super- detergentul! 

Măriţi cantitatea de săruri minerale din 
organismul dumneavoastră, pentru a accelera 
drenarea completă a toxinelor (...). Şi mai ales, în acest 
scop, măriţi consumul de citrice. (Lectura 5625-1) 

Mâncaţi din belşug - şi chiar mai mult - lămăi, 
care vă vor aduce sărurile minerale de care are nevoie 
organismul dumneavoastră. Şi mai mult sub formă de 
fructe proaspete. (Lectura 849-47) 

In toate cazurile de boli de ochi, Cayce 
recomandă citricele şi mai ales lămâile, faţă de care 
nutreşte o simpatie deosebită: Adăugați regimului 
dumneavoastră de două ori mai multe lămâi decât 
până acum, Şi, în plus, foarte mult morcov, totul 
asortat cu gelatină; aceasta va vindeca şi fortifica 
nervii optici şi va reduce tensiunile dintre sistemul 
nervos cerebro-spinal şi marele simpatic. (Lectura 
5401-7) 

Vorbind de lămâi, Cayce adaugă adeseori: a great 
deal, plenty, quantity of the juice, adică: mult, foarte 
mult, tone de suc... Foarte conştienţi de valoarea 
dietetică a lămâilor şi portocalelor, nu mai avem 
nevoie de alte lecturi ca să ne convingem! 

O specie des amintită de Cayce este şi lămâia 
zemoasă (lămâia verde sau /imette, sau lime). O 
gânganie mititică, foarte evidentă în limbajul de 


restaurant („limbă de mare cu lămâi verzi”), aceasta 
este o specie bine cunoscută dintotdeauna pe ţărmul 
Mediteranei. Cayce îi acordă aceleaşi virtuţi 
vindecătoare ca şi celorlalte citrice: contra cancerului, 
contra constipaţiei etc. In anumite cazuri, Cayce 
recomandă mai mult sucul de citrice decât fructul 
întreg. Se pare că există bolnavi pentru care doar sucul 
este mai eficient: 

În regimul dumneavoastră, luaţi aminte să 
mâncaţi ceea ce vă aduce fier, siliciu şi aur în 
organism. Pentru moment, cea mai mare parte a 
regimului dumneavoastră să fie pe bază de suc de 
citrice. Mai târziu vom schimba. (Lectura 1055-1, unui 
bolnav de cincizeci de ani care suferea de aderenţe) 

Pentru o fetiţă de doisprezece ani, epileptică: 

Vitamine şi iar vitamine! Pentru că aceste 
alimente conţin mai ales vitaminele B, B1 , A, C şi D. 
Veţi găsi toate acestea, pe o cale naturală - şi în 
cantitate mare! - în sucurile de citrice. (Lectura 2153- 
1) 


Portocala mecanică... sau portocala falsă! 
Nu tot ce străluceşte este aur, iar „portocala 
falsă” este aceea care vine din ţările unde este atât de 
tratată (chimic) încât îşi pierde puterea (Spania, Israel, 
unde sub numele de „portocală de Jaffa” şi-a dobândit 
o anumită faimă...). Când ajunge pe pieţele noastre, nu 
mai este decât propria ei umbră. Minunile care se 
consumă pe loc, în Tunisia, n-au nimic de-a face cu 
aceste fantome dezodorizate care, după cum suntem 
asiguraţi, sunt portocale... 
Drama actuală este că aceste citrice care sosesc 
pe pieţele franceze sunt de calitate mediocră: adică 
arhitratate. Ca să avem portocale adevărate şi lămâi 


adevărate, ale căror virtuţi medicinale să fie active, 
trebuie să le consumăm pe loc, în sezon, în sudul 
Franţei, în Italia (mai ales sanguinii...), în Tunisia... sau 
plantaţi-vă pe balcon un, mic portocal, pe care îl băgaţi 
în casă iarna! Este un pom foarte decorativ şi veţi şti, 
în fine, care este gustul portocalei „veritabile!” 

Am avut cândva în casă o tânără cehoaică, la 
îngrijit copiii. Când Etka m-a văzut prima dată decojind 
o portocală, s-a revoltat: „Cum, aruncaţi coaja? La noi, 
portocala este atât de rară, atât de prețioasă, încât se 
mănâncă TOATA”. Etka venea dintr-o ţară răsăriteană 
care încă nu cunoştea civilizaţia consumului (Probabil 
autoarea se referă la Cehoslovacia de acum câteva 
zeci de ani! N.tr.). 

Pentru că vorbim de portocale, aş vrea să mai 
adaug că, pentru Cayce, acesta este remediul major al 
constipaţiei, aşa cum am semnalat mai sus (şi în 
lectura 1713-17, unde Edgar îi prescrie douăsprezece 
portocale pe zi unei femei care, până atunci, era trup şi 
suflet pentru laxative). Lecturile au prescris portocala 
şi în cazuri de leucemie, de exemplu numărul 2456-4, 
din cauza aportului de calciu 

În fine, există oameni relativ alergici la anumite 
varietăţi de citrice, între care şi portocala; un proverb 
spune la noi că „portocala este aur dimineaţa, plumb 
seara”; doamna Portocală are câţiva admiratori 
dezamăgiţi: 

Portocale câteodată, dar nu prea multe! (Lectura 
608-4) 


Fructele exotice 

Banane, mango, papaia, litchi (Nephelium 
lappaceum, n.tr.) curmale, avocado, ananas etc., 
importate în Franța, pierd pe drum o parte din 


strălucirea lor vitală. Dacă Cayce le aprecia, este 
pentru că locuia în Virginia, ţară caldă. Mulţi dintre 
bolnavii săi veneau din sud, din statele cu climă de-a 
dreptul tropicală, unde puteau să-şi culeagă „perele de 
avocat” din grădină. Căci tribul fructelor exotice 
cuprinde specii ca banana; avocado sau ananas, care 
devin extrem de toxice pentru ficat când încep să 
fermenteze. Şi cu atât mai mult cu cât aceste specii 
sosesc pe pieţele din Europa deja tratate şi denaturate 
prin forțarea coacerii. Cayce, încă din 1934, interzicea 
consumarea fructelor coapte forţat. 

Şi nu consumaţi fructe coapte artificial, chiar dacă 
sunt din cutie. Cu această precizare, ananasul şi sucul 
său sunt foarte bune pentru organismul 
dumneavoastră. (Lectura 509-2) 

Altfel spus, n-ar trebui să consumăm prea multe 
din aceste minuni exotice, dacă nu locuim în tara 
producătoare. Dar inutil să fim prea riguroşi: unele 
sunt cultivate în Franţa, unde au fost aclimatizate uşor. 
Este cazul fructului kiwi, uşor de cultivat în Ile-de- 
France, şi al kumquatului de care vorbeam mai sus, la 
capitolul citricelor. Şi printre speciile pe care le credem 
„neaoşe”, multe au fost la început exotice ca piersicile, 
caisele, castanele de India... 

Aceia dintre cititorii mei care trăiesc în Antile, 
Africa tropicală Reunion, Noua Caledonie etc., unde 
aceste fructe sunt produse locale vor fi poate bucuroşi 
să afle ceea ce spune Cayce despre ele. 


Umorile acide ale ananasului 

să începem deci cu acest senior solitar, pentru că 
tocmai l-am amintit. Cum este vorba de un fruct 
galben, bogat în vitamina B, el este foarte bun pentru 


refacerea bolnavei de mai jos (care suferă de o anemie 
generală, în urma unui traumatism): 

Trebuie să mâncaţi alimente care conţin, într-un 
mod  asimilabil, elemente indispensabile refacerii 
sângelui dumneavoastră: calciu, fier, gluten, care 
acţionează asupra ureii. (...) Dimineaţa, ananas şi suc 
de ananas. (Lectura 3823-2) 

Totuşi ananasul pe care îl recomandă Cayce în 
amestec cu câteva picături de lămâie verde 
reacţionează la fel cu citricele: când este consumat la 
aceeaşi masă cu cerealele, creează o mare aciditate în 
tubul digestiv (pe când el este în mod obişnuit alcalin). 
Deci, evitaţi sucul de ananas cu pâine prăjită la micul 
dejun, tarta cu ananas etc. (lectura 838-3). 

Consumat singur: 

Ananasul nu produce aciditate, ci alcalinitate. 
Numai dacă este mâncat cu cereale sau amidon [...) la 
aceeaşi masă sau în aceeaşi zi, se produc aceste 
reacţii acide în organism! Deci nu le mâncaţi în aceeaşi 
zi! (Lectura 1484-1) 

Pentru că a încălcat această lege a dieteticii (a 
mâncat fructe acide în acelaşi timp cu cerealele), 
bolnavul de mai sus suferea de mâncărimi de psoriazis 
insuportabile (râie curată!). 


Avocaţii care pledează pentru sănătatea 
dumneavoastră... 

Acestea - fructele de avocado, n. tr. - vin de foarte 
departe, mai exact din cuvântul nahualt avacat/, din 
care limba spaniolă a scos abogado. Primii 
conchistadori le-au cules în Guatemala, în Mexic, în 
unele Antile. 


Perele de avocado (cum erau numite altădată) 
conţin mult fier şi aramă şi sunt bune în caz de 
anemie? 

Da, sunt un remediu pentru anemii. Avocado 
conţine mult fier şi este bun pentru toată lumea, în 
special când trebuie să se refacă organismul şi să se 
regenereze sângele, căci este uşor de asimilat. Dar 
este mai bine să fie mâncat dimineaţa şi seara 
niciodată în plină activitate, ziua! (Lectura 501-4) 

Vorbăreţul este deci mai bun în afara orelor de 
lucru! Dar aici sau în altă parte, nu trebuie prea multe 
ore suplimentare cu el, în măsura în care este produs 
mai ales în Israel şi Africa tropicală. 


Păcat că au fost banalizate bananele 

Totul a început cu Josephine Baker, care apărea 
pe scenă cu o fustiţă din banane. De unde eticheta 
definitivă de „sex symbol”, care a fost pusă, datorită 
formei sale, fructului - şi cântăreţei. Astfel îmi explic 
succesul fulgerător al bananei în ţara yankeilor. Cayce 
a vorbit mult de ea (republicile bananiere ale Americii 
Centrale începeau să funcţioneze încă de pe vremea 
sa). Când eram mică, în Maroc, un regim de banane 
era o sărbătoare! Un prieten al tatălui meu adusese 
una din bananeriile din Souss. Locuiam atunci la Rabat, 
unde clima nu este mai caldă decât la Avignon, deci nu 
este suficient de caldă pentru bananier. Numai în sudul 
extrem al Marocului, se putea cultiva banana şi ea era 
pentru noi o noutate interesantă. (Amintiţi-vă că în 
timpul Primului Război Mondial soldaţii germani care 
descoperiseră bananele la Paris le mâncau cu tot cu 
coajă!) 

Bananele au devenit banale şi este foarte păcat; 
şi-au pierdut savoarea şi calitatea terapeutică. Cele 


care se vând la magazin sunt coapte artificial, ceea ce 
le poate face toxice: 

Nu vă supraîncărcaţi organismul cu banane, cu 
excepţia cazului când sunt coapte natural. Căci, atunci 
când încep să se altereze chiar înainte de a fi plăcute 
la gust, sunt nefaste pentru organism. Nu le mâncaţi 
decât pe cele care sunt arhicoapte, când au fost culese 
pe loc - şi, mai ales, consumaţi-le cu moderație 
(Lectura 658-15) 

Deci, oricum, pentru că bananele de pe piaţa 
noastră sunt toate „coapte forţat” în instalaţii 
industriale, nu consumaţi prea multe - (şi mai ales, 
niciodată când sunt fleşcăite): 

Fără banane, cu excepţia cazului când vă aflaţi în 
tara unde cresc şi se coc. (Lectura 820-2) 

- Banana, spre deosebire de citrice,. este un fruct 
care produce aciditate în sistemul digestiv:. ' 

Când vă aflaţi într-o stare de mare anxietate şi 
stres, nu mâncaţi banane, nici fructe care produc 
aciditate. (Lectura 1724-1) Bananele produc aciditate 
pentru că ele conţin mult amidon: În regimul 
dumneavoastră, atenţie; nu prea multe feculente, 
indiferent care ar fi ele! Fără banane! (Lectura 632-6) 

Ele conţin multe zaharuri, nu întotdeauna 
asimilabile: încercaţi să vă alcătuiți un regim pe bază 
de alimente care produc o reacţie alcalină (bazică) în 
sistemul digestiv; deci nu prea multe zaharuri, fie la 
micul dejun sau altfel. Şi nu banane. (Lectura 480-13). 

Toată chestiunea este (Cayce revine des asupra 
ei) echilibrul acid- bază, altfel spus, PH-ul. Unei tinere 
femei care suferea de aciditate şi în consecinţă de 
constipaţie, proastă asimilaţie, probleme nervoase, 
Cayce îi va spune: 


Atenţie la banane, atenţie la fructele care 
fermentează uşor! (Lectura 2261-1) 

Aşadar dăm bananele la gunoi? Nu, nu 
întotdeauna: 

La fiecare masă, cu excepţia micului dejun, 
mâncaţi o banană, mai ales foarte coaptă; dar nu o 
banană verde care a fost păstrată mult timp! (Lectura 
913-1, dată pentru un bolnav care avea o suferinţă 
intestinală) 

Şi Cayce, unui depresiv: 

Adăugaţi meniurilor dumneavoastră fructe de 
culoare galbenă: ocazional, banane cu cereale; aceasta 
vă va stimula! (Lectura 816-13) 

Cititorii mei îşi amintesc că galbenul corespunde 
nivelului vibratoriu al glandelor suprarenale, care 
declanşează agresivitatea (în sensul bun şi rău al 
termenului). Bananele „bio” - veritabile - sunt un 
magazin de vitamine şi un tonic puternic: 

Mâncaţi multe vitamine care vă vor mări 
rezistenţa la infecţii: A, D şi B1 . Luaţi-le mai bine din 
alimente decât sub formă de pilule! Pentru acest 
organism, banane cu cereale. Mestecaţi-le bine - dar 
mai ales să fie complet coapte! (Lectura 2598-1) 

Banana este deci toxică dacă este verde şi dacă 
este fleşcăită. Lectura care vorbeşte mult despre 
decalajul dintre banana lui tata-mare - altfel spus a lui 
Cayce - şi a noastră! Cât s-au schimbat lucrurile... Fiul 
meu Gil îmi spune că sunt atinsă de sindromul numit în 
psihologie BVT (Bon Vieux Temps), ai regretatului timp 
de odinioară... „Pe vremea mea, bananele erau 
naturale” (nu vrea să mă creadă!). 


Curmalele sunt „degete de lumină” 


Porecla lor arabă: deg/et nour. Cayce vorbeşte 
mereu despre ele cu simpatie: 

Găsim că modul în care vă hrăniţi merită mai 
multă consideraţie. Ceea ce ar fi bun pentru 
organismul dumneavoastră, şi tonic, sunt vitaminele 
Bl, G şi fierul. Combinația acestor trei elemente este 
deosebit de bună, mai ales dacă le luaţi sub formă 
naturală din alimentele care le conţin. Ar fi mai eficient 
decât sub forma unui preparat farmaceutic adăugat 
meselor, pe care nu-l recomandăm - doar excepţional 
pentru a vă întări. Adăugaţi mai ales curmale meselor 
dumneavoastră! (Lectura 1770-7) 

Numele latin al palmierului-curmal, Phoenix 
dactylifera, înseamnă „phoenixul care are degete”. 
Copacul ar veni din Fenicia, adică din Liban. Numele 
său latin a dat în provensală dati/, apoi în franceză 
datte. Conform teoriei asemănărilor, curmala este 
bună pentru degete... In orice caz, curmala favorizează 
activitatea corpului în general şi cea a membrelor. lată 
o altă lectură pentru un bărbat care suferea de dureri 
articulare chiar la degete! Avea treizeci de ani şi era 
artritic... 

Consumaţi ceea ce vă va ajuta să eliminaţi 
deşeurile. Pentru refacerea organismului, vă trebuie 
mai mult fier: veţi găsi destul în fructele uscate cum 
sunt curmalele - în fiecare zi! (Lectura 849-23) 

Curmalele intră în compoziţia desertu/ui mumiei, 
reţetă tonifiantă care, după Cayce, protejează sistemul 
digestiv. Este vorba, în mare, de o pastă făcută dintr-o 
ceaşcă de smochine, o ceaşcă de curmale, o jumătate 
de ceaşcă de făină şi câteva ceşti de apă. Cei din 
Virginia Beach o prepară cu multă convingere, 
credincioşi Maestrului. Din păcate, este cumplită! N- 
aveam deci nici un chef să mă bag în această 


insipiditate pioasă, (demnă de „burta de oaie 
umplută”, scumpă puritanilor scoțieni), până în ziua 
când am înţeles că nu era din vina lui Cayce, nici a 
reţetei sale. Era pur şi simplu pentru că acele curmale 
din California, care se găsesc în toată America, nu se 
pot mânca. Pentru o gură europeană, obişnuită cu 
curmalele tunisiene, au exact gustul unei bucăţi de 
vată pe care dentistul v-ar pune-o drept pansament pe 
gingie. Smochinele aşijderea. Tot ceea ce se cultivă în 
California este arhitratat şi este imposibil de identificat 
ca gust! Ca băuturile în cutie pe are le găseşti în toate 
bazele militare americane din lume: imposibil e 
recunoscut gustul oranjadei, vinului, berii, şampaniei 
sau Cocăi-Cola. Totul este 1) îndulcit, 2) gazos, 3) cu 
gust de produs chimic... Trebuie să citeşti eticheta ca 
să ştii ce bei. Bravul răcan US are papilele gustative 
din beton armat. 

Pe scurt, desertul mumiei este delicios dacă 
folosiţi  smochinele mici, gustoase, proaspete şi 
cărnoase de la noi, cu curmale proaspete au uscate, 
netratate, debarcate direct din oazele sahariene (Vezi 
reţeta detaliată în Edgar Cayce, reţete de frumuseţe şi 
sănătate, p. 199.). 

Ea apare în mai multe lecturi date în perioade 
diferite - şi în versiuni cu geometrie variabilă. 

lată una dintre ele: 

De când este fetiţa foarte mică, mama el ar vrea 
să ştie ce tip de alimentaţie ar fi mai bună pentru ea, 
cum s-o vindece? [de această astenie generală - tânăra 
bolnavă are doisprezece ani şi aerul bolnăvicios al 
Piciului! (lui Daudet, n. tr.!)] 

Daţi-i des o hrană care era hrana de bază a 
atlanţilor şi egiptenilor: cereale cu smochine şi 


curmale, totul pregătit cu lapte de capră. (Lectura 
5257-1) 

Intr-o altă lectură (1907-2), Cayce precizează că 
trebuie să  încălzim la bain-marie dar: fără ca 
amestecul să ajungă la fierbere. Amestecul este mai 
bun când smochinele şi curmalele sunt tăiate în 
bucățele mici, înainte de a fi adăugate fainii. Se poate 
servi cu sau fără smântână proaspătă, se lasă la rece şi 
se foloseşte a doua zi (cu condiţia să nu fermenteze) 


Nu mai este nici mă car o singură goiavă la 
Goyava... 

Căci există într-adevăr în Guadelupa un sătuc 
care se numeşte Goyava, pe coasta estică, în Basse- 
Terre. Cei 2.919 locuitori vă jură că aveau govyavieri 
altădată - prădaţi de primii europeni care au debarcat 
pe insulă în urmă cu patru secole. Astăzi nu mai există 
nici măcar unul singur! Cuvântul „goyavă” vine din 
limba arawak, vorbită odinioară în Caraibe, şi spaniolii 
l-au tradus prin Guayaba. Cayce a vorbit despre ea şi 
dedic cititorilor mei antilezi acest pasaj: 

In special la prânz, o salată de fructe crude (şi vă 
veţi ţine cât mai strict de acest regim!). In această 
salată, puneţi deci un fruct ca goiava! (Lectura 9351-1, 
dată pentru o femeie care suferea de mult timp de 
tulburări endocrine) 

Regret mult că Cayce n-a analizat farmecele 
secrete ale acestei mici minuni care este dulceaţa de 
goiavă. Dar aşa cum am spus deja, America ignoră 
rafinamentul pastelor de fructe şi al jeleurilor - florile 
dulciurilor europene. Am văzut bine de altfel la Virginia 
Beach, expresia de groază a prietenilor cărora le-am 
oferit într-o zi dulceţurile mele de mure! Ca şi cum le- 
aş fi propus o viperă în borcan... Mi-am mâncat deci 


singură murele (de la un mur bio!), cu zahăr nerafinat. 
Era în farfuria mea ceva din Mediterana, ceva care mă 
ajuta să traversez deşertul gastronomic al anilor mei 
virgini din Virginia... 


Papaia lui papa 

Unei femei tuberculoase care suferea de tulburări 
ale circulaţiei sanguine şi limfatice, Cayce îi spune: 

De fiecare dată când se poate, fructe de papala! 
Nu prea multe odată; în cantităţi mici şi foarte des. Va 
fi foarte bine pentru organismul dumneavoastră! 
(Lectura 3687-1) 

Soare în farfuria dumneavoastră, dragă prietenă! 
Dar papaia, ca toate aceste fructe tropicale, trebuie să 
fie consumată proaspătă, şi, dacă se poate, bio, ca 
altădată... Papaia lui papa! Am învăţat că există 
oameni care o cultivă la Paris, în seră. 


Kakiul în uniformă 

Nu ştiu de ce este numit kaki bejul uniformelor 
militare... Căci fructul kaki este de un oranj strălucitor! 
Aveam mai mulţi arbori kaki în grădina mea din Maroc 
şi din fructe făceam dulceaţă. Este fructul 
plaqueminierului din Japonia sau al kakilierului, arbore 
foarte decorativ aclimatizat la noi, în sud. Kakiul apare 
din ce în ce mai des pe pieţele noastre: seamănă cu o 
roşie mică. În Extremul Orient, proprietăţile sale 
medicale sunt recunoscute în afecțiunile căilor urinare, 
intestinului şi căilor respiratorii, ca şi ale pielii. Creşte 
în Virginia; de aceea Cayce vorbeşte uneori de el - mai 
ales în această reţetă pentru ondularea părului lins (cf. 
Edgar Cayce, rețete de frumusețe şi sănătate, p. 156), 
unde i se spune unei adolescente: 


Fierbeţi miez de kaki cu coaja rădăcinilor 
copacului şi masaţi-vă pielea capului. (Lectura 267-7) 

lată cazul unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani 
care, în urma unui accident, a rămas cu cicatrici urâte 
pe craniu: 

Ce tratament ar trebui să urmez ca să-mi crească 
părul din nou? 

Mâncaţi coji de cartofi şi apoi mâncaţi kaki, de- 
ndată ce lucrurile intră pe făgaşul normal! (Lectura 
1710-5) 

Adeseori, Edgar Cayce a pus în lumină meritele 
foarte puţin cunoscute ale cojilor de cartofi... 


Fructele exotice despre care Cayce n-a 
vorbit 

Om practic, Cayce prescria bolnavilor săi, cu 
câteva excepţii, produse locale uşor de găsit: fructele 
exotice nu sunt deci menţionate de el decât dacă cresc 
în Virginia sau în statele vecine, de unde veneau 
consultanţii. Totuşi, mulţi dintre ei veneau din New 
York (unde nimeni nu mai ştie ce fruct local se culegea 
la Manhattan pe vremea lui Peter Stuyvesant...) 

Cayce, ca şi Socrate, îşi transmitea învăţătura 
printr-un dialog. Dar o mulţime de întrebări pe care am 
fi vrut să i le punem nu-i interesau pe consultanţii săi. 
Prin urmare, Cayce n-a răspuns la ele... Acestea fiind 
spuse, există în lecturi şi multe informaţii pe care 
contemporanii nu le- au înţeles pentru că nu erau copţi 
(... dacă pot spune aşa!) ca să le primească. Informaţii 
pe care le descoperim acum pentru că erau, de fapt, 
destinate oamenilor din epoca noastră... Şi este 
pasionant: lecturile sunt de o asemenea bogăţie, încât 
nu le termini de analizat! 


Oricum, n-avem deloc nevoie de fructe exotice, 
dacă nu locuim pe solul de unde îşi trag seva. lată un 
dialog în care Cayce precizează ceea ce crede despre 
relaţia dintre climă, latitudine, fructele pământului şi 
sănătate: 

Clima din x... este bună şi trebuie să locuiesc 
acolo permanent? Condiţiile climaterice nu sunt 
răspunzătoare de boala dumneavoastră. Organismul se 
poate adapta. Aşa cum am spus în general, oamenii se 
pot adapta condiţiilor climaterice, dacă vor să 
îmbrăţişeze modul de viaţă şi de alimentaţie al 
ținutului - şi să mănânce produse locale. Aceasta 
permite adaptarea mult mai rapidă a organismului la 
orice condiţie climaterică şi geografică. 

Un regim compus mai ales din fructe, legume, 
ouă, lapte ESTE MAI BUN PENTRU MINE? insistă domnul 
care, în mod vizibil, n-a înţeles ce vrea să-i spună 
Cayce... 

Aşa cum v-am spus, consumaţi deci produse 
locale, care provin din vecinătatea imediată. sunt mult 
mai bune pentru organismul dumneavoastră decât un 
aşa-zis regim vegetarian, sau lactat, sau erbivor...! Ați 
avea nevoie de mai multe proteine naturale. 

Ciocolata cu lapte foarte concentrat şi cu maltoză 
pe CARE MI-O FAC ÎN FIECARE ZI, ÎMI FACE RĂU? 
recidivează domnul (care, se pare, nu locuieşte 
nicidecum într-o ţară producătoare de cacao, dar ţine 
totuşi la tabieturile sale!) Cayce îl dezamăgeşte 
implacabil: 

Ciocolata pe care o consumaţi acum nu este 
alimentaţia cea mai bună, indiferent cum ar fi! Ar fi 
a bine să beţi mult lapte. ÎI veţi găsi la ţară, lângă 

.. (Lectura 4047-1) 


Mă scuz faţă de cititorii mei elveţieni, care şi-au 
construit imperiul - aşa cum ştie toată lumea - pe 
virtuțile ciocolatei (Dar au avut dreptul la un premiu de 
consolare: două lecturi „speciale” Elveţia în capitolul 
precedent!)... Cât despre nucile de cocos, alune şi alte 
nuci, le vom vedea în capitolul despre fructele 
oleaginoase. 


Fructele roşii (sau bacele) Sângele roşu al 
pământului 

În engleză, Cayce spune berries, ceea ce se 
traduce prin bace sau fructe roşii. Este vorba de bacele 
pe care le adunăm de pe pământ (fragi, afine...) sau 
din subarboret şi din tufişuri (coacăze, coacăze negre, 
mure, zmeură, măceşe, porumbe, gherghine, fructe de 
soc negru, scoruşe, fructe de sorb, coarne, fructe de 
dracilă etc.). Le putem adăuga chiar cireşe sălbatice, 
vişine şi măline (Am dat în Ghidul anticonsumatorului 
mai multe pagini de reţete care folosesc bacele 
sălbatice şi am descris amănunţit calităţile lor dietetice 
şi gastronomice (paginile 262 şi 263)). 

Caracteristica generală a acestor bace este 
culoarea lor roşie. Unele, negre în exterior, au un suc 
roşu în interior: coacăzele negre, murele, socul, afinele 
etc. Doar coacăza albă şi agrişa - două rebele! - îşi 
permit să facă glume deplasate cu sucul lor alb. 

După teoria asemănărilor, tot ce dă un suc roşu 
este bun pentru sânge, favorizând producerea 
hematiilor, adică a globulelor roşii. Se regăseşte şi 
analogia tradiţională cu culoarea roşie a fierului oxidat 
şi simbolismul astrologic al planetei Marte, care 
guvernează în acelaşi timp energia vitală, sângele, 
fierul şi culoarea roşie. Aceasta, în globulele cu acelaşi 


nume, se explică prin prezenţa hemoglobinei, pe bază 
de fier. 

Cayce n-a vorbit de toate bacele, de toate fructele 
roşii; nu există exact aceleaşi specii şi aceleaşi 
varietăţi pe tot continentul american (unde, oricum, nu 
se consumă decât ceea ce este cultivat). 

Prima indicație terapeutică a fructelor roşii este 
evidentă: bolile de sânge, bolile circulatorii, carenţele 
de fier, insuficienţa globulelor roşii. Sângele nostru are 
o afinitate misterioasă cu seva plantelor şi sucurile 
fructelor, care întruchipează sângele pământului. 

lată un organism care îşi va recăpăta echilibrul cu 
un regim de refacere a elementelor sângelui; adică un 
regim care aduce un maximum de fier: deci pe bază de 
fructe roşii - în special cele care se adună de pe sol şi 
aproape de sol. (Lectura 488-7) 

Unui alt bolnav, Cayce îi va recomanda de data 
aceasta: Un regim uşor de asimilat, pentru a reface 
sistemul nervos şi sângele. Trebuie fructe roşii, dintre 
cele care cresc aproape de sol, dar nu chiar pe sol. 
(Lectura 3842-1) 

Exigenţele lui Cayce pot părea bizare... Dar 
cercetările ştiinţifice au măsurat în biotopuri (asociaţii 
botanice şi zoologice din peisajele naturale) „etajări” 
pe înălţime şi altitudine extrem de exacte. La fiecare 
nivel, vegetalele au caracteristici fizico-chimice bine 
definite, care corespund intensității luminii, duratei 
zilnice sau anuale a însoririi etc. Fiecare etaj este locuit 
de o asociaţie specială de specii vegetale şi animale, 
care sunt delimitate mai exact decât am crede. Acest 
lucru se vede foarte bine pe malul mării şi în 
scufundarea submarină sau pe porţiunea litoralului 
acoperită temporar de flux: pescarii şi scufundătorii au 
remarcat de multă vreme această etajare în adâncime, 


unde fiecare palier este locuit de o faună şi o floră 
specifice. 

Pe vremea acestor două lecturi - respectiv în 
1923 şi în 1931 - biogeografia şi ecologia nu erau încă 
predate la universitate; şi cei doi bolnavi au crezut 
probabil că moş Cayce era un pic bizar recomandând 
fructele care cresc aproape de sol! 

Bacele sunt foarte bogate în anumite 
oligoelemente: fier, siliciu, fosfor (lectura 480-19) şi în 
vitaminele B (lectura 3285-1). Ele au un efect general 
de drenare a toxinelor. 

Mâncaţi numai fructe de sezon, bace sau fructe 
de acelaşi gen care trebuie să facă parte din regimul 
dumneavoastră. Căci bacele nu au doar un efect 
dezintoxicant, ci vă ameliorează, în general diversele 
probleme de sănătate. (Lectura 1179-6) 

Inainte ca actualul american „way of life” să 
acopere continentul cu un deşert de beton, America 
era foarte bogată în bace sălbatice, cu care se hrăneau 
indienii. Cunoştinţele lor în acest domeniu s-au pierdut, 
iar Cayce nu are pretenţia să impună clienţilor săi 
consumarea bacelor sălbatice - cum facem noi în 
Europa: bucuria unei plimbări în pădure înseamnă, 
pentru noi, şi savoarea fragilor zdrobite între dinţi! ŞI 
ce să mai spunem de dulceaţa de mure? Specialitate 
rafinată, pe care şi cea mai neînsemnată bretonă ştia 
s-o facă odinioară. 

Culesul murelor în septembrie, pe potecile 
abrupte, era un ritual care nu trebuia pierdut 
niciodată! Copiii se întorceau acasă încărcaţi cu o 
pradă impunătoare, mânjiţi de suc roşu, care le trăda 
pofta. In seara aceea, se scoteau vasele de aramă; se 
puneau zahărul şi murele proaspete, se lăsau 
împreună la fiert şi se luau de pe foc ca să fie trecute 


prin râșniţă, zdrobind fructele şi seminţele. Se elimina 
o parte din seminţe prin pasare şi se punea la borcan 
acest aur negru care se răcea lent, solidificându-se. 
Copiii, în seara aceea aveau să se culce fără mofturi... 

Bacele au seminţe care supără dinţii - şi uneori 
pot fi indigeste. (lată de ce în reţeta mea de 
marmeladă de mure, se aruncă cea mai mare parte a 
seminţelor. Cei care nu le suportă deloc preferă jeleul, 
făcut numai din suc.) O nuanţă însă: totul depinde de 
locul seminţei în fruct. 

Atenţie la bacele care au seminţele la exteriorul 
fructului. Nu mâncaţi prea multe! (Lectura 3008-1) 

Atât de mare este puterea terapeutică a bacelor 
încât ele n-o pierd complet atunci când sunt 
conservate: 

Chiar conservate, puteţi să le folosiţi - dacă nu 
puteţi să vi le procuraţi proaspete. (Lectura 849-50, 
pentru un tânăr de treizeci şi trei de ani, artritic) 

Conservele în cutii, borcane, da, dar numai cele 
făcute de noi înşine, cu bace care cresc local, singurele 
admise de Cayce: Consumaţi fructe, bace de toate 
felurile, dar în special cele care cresc în imprejurimi. 
(Lectura 1771-3, dată pentru o tânără care suferea de 
boala fânului) 

lată acum, unul după altul, fiecare tip de bacă 
recomandată de Cayce. 


Murele: aurul negru al golfurilor noastre 

Nu vom termina de enumerat virtuțile medicale 
ale acestei plante excepţionale. Lista bolilor vindecate 
de mure este inepuizabilă. De la un capăt la altul al 
tubului digestiv, murele curăţă, mătură, usucă, 
dezinfectează, pansează bubele... Cele mai bune sunt 
cele care cresc în clima noastră atlantică, nu prea 


departe de mare: le trebuie acest climat blând şi 
maritim ca să fie foarte dulci. 

Conform tradiţiei bretone pe care o evoc mai sus, 
Cayce este un partizan înflăcărat al acesteia: 

Ele sunt mai bune decât fragile, care pot fi uneori 
foarte acide: în funcţie de pământul unde cresc, pot 
conţine prea mult potasiu. (Lectura 3823-4, pentru o 
pacientă bolnavă de eczemă) 


la coacăza şi fugi... 

Se ştie că ea este recomandată pentru ficatul 
leneş şi reumatisme. Un dicton popular o asociază 
grâului: 

„Puţine fructe în coacăz 

Puțin grâu în hambar”. 

Cayce o recomandase şi acelei paciente din 
lectura de mai sus (3823-4) - iar lectura următoare o 
recomandă unei tinere, bolnavă de artrită, al cărei 
dezechilibru hormonal se manifesta pe piele prin boala 
numită elefantiazis: 

La fiecare masă vom adăuga câte ceva dulce - 
fructe roşii mai ales, dar să nu fie tratate: coacăze, 
coacăze negre şi toată familia. (Lectura 951-1) 


Coacăza neagră şi agrişa 

„Coacăză” (fr. cassis şi grosellle) se spune în 
engleză currant, iar pentru coacăza neagră (fr. cassis) 
se precizează numai black currant. Adică limba 
engleză consideră pur şi simplu coacăza neagră ca pe 
o subspecie de coacăză, în timp ce pentru noi este un 
fruct diferit, care are dreptul la un nume aparte! Cu 
excepţia lecturii de mai sus, n-am găsit deci mare lucru 


despre coacăza neagră la Cayce: în mod vizibil, acest 


fruct nu-i interesa pe bolnavii care se pare că nu l-au 
cunoscut, nici nu l-au cultivat. 

Agrişa are o personalitate marcată în limba 
engleză; ea nu este green currant, ci gooseberry ( = 
baca gâștei!). Nimeni nu mi-a putut explica de ce în 
franceză poartă acest nume de otravă - grosellle ă 
maquereau; aţi încercat vreodată să faceţi pastă de 
macrou cu coacăze? Mă îndoiesc că ar ieşi ceva bun... 
Agrişa nu pescuieşte în apă tulbure, ci îşi dă sângele 
pentru a-l reface pe al nostru: 

Ce să-i dăm sa mănânce în mod special? ce ar fi 
bun pentru EL? (Este vorba de un cardiac). 

Alimentele care refac sângele, mai ales cele care 
sunt bogate în fier. Fructe roşii, bace şi în special 
agrişe. (Lectura 2597-6) 

Este uimitor faptul că ele rămân foarte mult timp 
verzi... cu excepţia cazului când sunt bine coapte: 
atunci capătă, într-adevăr, o nuanţă care aminteşte de 
fierul ruginit. 

Aceleiaşi tinere de optsprezece ani, căreia i se 
recomandaseră coacăzele negre şi coacăzele (cf. 
capitolul precedent), i se recomandă acum agrişe: 

Veţi găsi multă energie în agrişe, indiferent de 
modul cum sunt pregătite, sau chiar în conservă, cu 
condiţia să nu aibă aditivi. (Lectura 951-1) 

În schimb, într-un alt caz de dezechilibru 
hormonal, Cayce este categoric: 

Nu agrişe! (Lectura 906-1) 

Desertul preferat al urşilor: zmeura 

La noi, zmeura a supravieţuit - urşii, nu! Morala: 
cu cât eşti mai mic, cu atât te aperi mai bine. 

Am fost surprinsă că nu am găsit decât două sau 
trei lecturi despre acest fruct care este darul zânelor în 
munţii Franţei, Elveţiei, Italiei de nord. Zmeura 


americană, în mod evident nu este un astfel de dar - 
ea este ruda săracă: 

Trebuie să consumati doar cu moderație anumite 
fructe roşii, mai ales cele care vin devreme în sezon, 
ca zmeura; şi mai mult varietatea neagră decât cea 
roşie. (Lectura 906-1) 

In Europa, nu cunoaştem varietatea neagră, cu 
excepţia formei de „zmeură-mură „, cultivată uneori în 
grădină. Ideea care trebuie reţinută este, pur şi simplu, 
că există oameni pe care zmeura nu-i iubeşte (după 
părerea mea, nu sunt mulţi de această parte a 
Atlanticului!) 

Bineînţeles că n-am găsit la Cayce nici un fel de 
menţiune privind lichiorul de zmeură, dulceaţa de 
zmeură, jeleul de zmeură, sucul de zmeură etc. Cred 
că explicaţia stă în faptul că zmeura este un fruct 
montan tipic pentru Alpi, care pare să nu fi colonizat 
masiv America, aşa cum au făcut merele sau 
stafidele... (a se vedea mai departe!). Personal, aflată 
sau nu în linia lui Cayce, eu îmi alcătuiesc mai departe 
mese întregi din zmeură - mai ales sălbatică! - şi sunt 
bine, sănătoasă! Nu trebuie să pierdem niciodată din 
vedere că Cayce a vorbit bolnavilor săi de ceea ce ei 
cunoşteau şi puteau găsi în spaţiul unde trăiau. Nu 
trebuie să ne privăm de bucătăria locală, pentru că 
Cayce ignoră gloriile noastre gastronomice locale. 


Căpşună lângă căpşună 

Aşa se spune „ a se săruta „ în franceza 
canadiană! Nu-i aşa că-i drăguţ? 

Căpşunile, priviţi-le în ochi, ca să ştiţi dacă o să vă 
înţelegeţi bine împreună... Căci ele fac obiectul unui 
mare număr de lecturi, egal împărţite în: Ma; ales, 
mâncaţi căpşuni! (lecturile 901-8, 808-6 etc.) şi: Mai 


ales, nu mâncaţi căpşuni! (lecturile 3751-6, 906-1 
etc.). Există şi „calea de mijloc” : Mâncaţi căpşuni, cu 
măsură (lectura 1512-2); Nu mâncaţi căpşuni dacă nu 
sunt bine coapte sau prea devreme, la începutul 
sezonului - şi nu în afara sezonului. (Lectura 877-i6). 
Totul depinde de oameni... Pentru Beatles: erau 
Strawberry fields for ever... Alţii fac urticarie de la 
căpşuni! Totuşi, se numără printre fructele cele mai 
sănătoase, căci ele cresc foarte bine în cultură 
biologică, fără îngrăşăminte sau pesticide, doar cu apă 
şi soare. Astfel, căpşunile din sud-vest, care ajung pe 
pieţele noastre la începutul sezonului, sunt relativ 
puţin tratate. Nu le folosiţi în prăjituri, pentru că este 
cel mai nefast tip de combinaţie: 

POT Să MĂNÎNC CĂPŞUNI? Rar şi foarte puţine. 

ÎMI PUTEŢI DA ALTE SFATURI PRIVIND REGIMUL 
MEU? 

Aşa cum am arătat deja, evitaţi combinaţiile 
alimentare care provoacă aciditatea. Citricele, deşi 
sunt acide la gust, nu produc aciditate, cu excepţia 
cazului când sunt consumate împreună cu feculente. 
(Lectura 1512-2) 

În această lectură, Cayce nu pune căpşunile în 
rândul citricelor, apropierea lor sugerând doar faptul că 
această combinaţie - căpşuni cu feculente - creează şi 
ea aciditate în stomac. Aciditate care este la originea 
unei infinite varietăți de dezechilibre digestive, 
răspunzătoare de diverse boli (în cazul de mai sus, 
artrită). În altă parte, Cayce va preciza: 

Nici căpşuni, nici alt fruct cu gust acid. (Lectura 
3751-6) Bolnavul este aici un copil de trei ani, atins de 
cancer. Şi în acest caz, Cayce pune căpşunile în 
categoria fructelor cu gust acid, care devin periculoase 
dacă sunt asociate cu feculente (ca făina). 


Tartele cu căpşuni, cu portocale, cu lămâi, cu 
revent, cu ananas, oricât de delicioase ar fi, trebuie 
evitate de către oamenii sensibili. Atâta pagubă pentru 
gurmanzi. 


Timpul cireşelor 

„Dacă s-ar găsi cireşe tot anul, 

Domnii doctorii şi-ar pierde sumanul!” 

Şi iată un întreg curs despre virtuțile acestui fruct, 
pentru îngrijirea eczemei. Se pare că această boală se 
datorează: 

Unei proaste coordonări între diferitele sisteme de 
eliminare a toxinelor, între diferitele căi de drenare din 
organism, cum arată blocarea circulaţiei limfatice şi 
emonctoriilor. Toate aceste suferinţe ar putea să 
dispară repede (...) datorită unor fructe mici; mă refer 
la fructele roşii. (Lectura 3823-4) 

Bacele pe care le numim fructe roşii (zmeura, 
coacăzele, afinele, murele etc.) se numesc în engleză 
berries, iar cireşele cherries - atunci, bolnavul se 
gândeşte că Cayce a confundat cele două cuvinte 
(Toate aceste recomandări erau făcute de un Cayce 
adormit, în transă mediumnică; căpăta atunci un alt 
glas - deosebit de al său - şi folosea un vocabular bizar. 
Familia şi prietenii care asistau la şedinţe nu erau 
niciodată siguri că au înţeles tot! Sunt multe cazuri în 
care cei de la Fundaţia Cayce se întreabă acum ce a 
vrut să spună Edgar... Mi s-a vorbit mult despre 
aceasta cu o mare modestie de cercetători. Unele 
lecturi n-au fost înţelese decât foarte recent (de 
exemplu, lectura 3976-26, unde Cayce anunţa războiul 
din Golful Persic). Cf. Les Prophecies d'Edgar Cayce, 
Ed. du Rocher şi Jai Lu). 


VĂ REFERIŢI LA FRUCTELE ROŞII SAU LA CIREŞE? 
(„BERRIES” OR „CHERRIES"?) 

La cireşe, care sunt mai bune pentru 
dumneavoastră decât fructele roşii, adică decât unele 
specii de fructe roşii. Printre cele din urmă, unele sunt 
foarte acide. lar aceasta depinde şi de modul cum sunt 
cultivate. Mai exact, dacă ele conţin prea mult potasiu. 
Atunci trebuie, pentru restabilirea echilibrului, să 
consumaţi suficiente produse care conţin siliciu sau 
iod. (Lectura 3823-4) 

Cayce consideră că, din toate fructele care le 
recoltăm primăvara, cireşele sunt cel mai uşor de 
asimilat şi refac nervii şi sângele. (Lectura 3842-1) 


Fructele de vară şi fructele de toamnă 

De vară sau de toamnă, depinde de latitudine şi 
altitudine. Piersicile din grădina mea de la Versailles nu 
erau coapte înainte de sfârşitul lui septembrie, pe când 
cele din sud ajungeau la Paris în mai - lucru perfect 
ilustrat prin diferenţa dintre cele două proverbe: „Când 
e piersicul în floare, ziua şi noaptea sunt la fel de lungi” 
(altfel spus, spre 21 iunie) şi „Când sunt coapte 
piersicile, ziua şi noaptea au aceeaşi măsură”; ceea ce 
situează culesul - în cazul sudului! - la aceeaşi dată. 

Totul depinde şi de capriciile timpului... nu este 
numai un subiect de conversaţie foarte britanic, dar şi 
principala surpriză, în permanenţă (pentru că profeţii 
meteorologiei continuă să se înşele... furtunos!). In 
vara lui '89, am adunat mure foarte coapte la sfârşitul 
lui iulie, în Normandia, la Saint-Gatien-des-Bois, acasă 
la Janie Michiels, care le culege de obicei la jumătatea 
lui septembrie. Dar, dragă prietenă, timpul nu mai este 
ce era odată... Ne-a fost schimbat! 


Pentru mine nu există mister: ne îndreptăm spre 
o destabilizare a climei, care nu va face decât să-şi 
accentueze „efectele speciale” din ce în ce mai 
percutante, până în anul când Pământul se va 
răsturna, schimbând complet scenariul nostru 
climateric. 

Pentru moment, culegem grosso modo (dar mai 
mult grosso decât modo...) pepeni, smochine, caise, 
piersici, prune, piersici fără puf, vara. lar merele, 
perele,  moşmoanele,  gutuile, strugurii, toamna. 
Evident, după anul fatidic al inversării polilor (the 
turning of the axis, spune Cayce, care o anunţă pentru 
1998!) nu se mai ştie ce vom culege, nici când... 
Ananas în pădurea din Boulogne, dacă vom fi proiectaţi 
pe ecuator, sau afine „strugurii ursului”, dacă ne vom 
trezi sub cercul polar. (Care?... Magistrul Philippe 
spunea că la sfârşitul acestui secol, „ Parisul va fi întors 
spre polul Sud , )! 

Pentru moment, să trecem totuşi în revistă câţiva 
vechi prieteni pe care sper să-i păstrăm până în 1998! 


Tot respectul pentru pepene! 

Pepenele influenţează activitatea ficatului şi 
rinichilor. (Lectura 3121-1) 

Cayce îl recomandă unei tinere însărcinate, care 
suferea de insuficienţă renală: 

De trei sau patru ori pe săptămână, sau mai des, 
un pepene verde vă va curăța rinichii. (Lectura 540-6) 


Şi în aceeaşi lectură el explică faptul că această 
acţiune de „spălare” a pepenelui verde se datorează 
bogatului său conţinut de fosfor, potasiu şi calciu. 

Într-un caz de cancer renal, el recomandă o cură: 

Regimul dumneavoastră: să mâncaţi aproape 
numai pepeni verzi, pentru o perioadă, în fiecare zi. 
(Lectura 3121-1) 

Totuşi, pepenele - în ciuda rotunjimilor şi aerului 
său cumsecade - trebuie folosit cu prudenţă. Nu este 
inofensiv: cum constituie un medicament puternic, nu 
trebuie să-l folosim în contratimp! Ne amintim de 
dictonul: 

„Merele şi pepenele Aduc febra în casă”. 

Aşa crede şi Cayce. Doamna 1505-4, bolnavă de 
rinichi, întreabă ce trebuie să evite şi i se răspunde: 

Alimentele care fac rinichii să lucreze prea mult! 
Pepenii... Deşi un pepene verde, din când în când, 
poate intra în meniul dumneavoastră. (Lectura 1505-4) 

lar domnului 2597-4, care este cardiac: 

Nici pepene verde, nici cantalup (tip pepene de 
Carpentras). 


Să ai moralul ridicat (În franceză, avoir la 
peche (traducere literală: „a avea piersică”). N.tr.) 

Piersicile sunt, la Cayce, un întreg capitol şi este 
mare diversitatea bolilor pe care le tratează. Şi aici, 
aceleaşi recomandări generale, pe care Cayce se va 
încăpăţina să le repete de sute de ori: numai în sezon 
şi foarte coapte. În conservă: numai în câteva cazuri 
foarte precise, cu condiţia ca aceste conserve să nu 
conţină aditivi. (mai ales fără benzoat de sodiu, spune 
el) 


După el, numeroasele virtuţi ale piersicilor vin mai 
întâi din excepţionalul conţinut de vitamine (B1 mai 
ales, G şi D), asociate cu fier: 

Ca tonic, consumaţi alimente care conţin cât mai 
mult fier cu putinţă, este cazul fructelor în principal; de 
exemplu, anumite specii de piersici, dar nu toate! 
(Lectura 4889-1) 

Sunt piersici şi piersici, aşa cum spune el în 
lectura de mai jos: Mâncaţți toate fructele galbene, mai 
ales piersicile galbene - nu cele albe! (Lectura 2277-1 
pentru o adolescentă care avea o nevoie urgentă să-şi 
refacă sănătatea) 

De ce tocmai piersici galbene? Este pucioasa 
ispitei? Cine dă o piersică infernală? Cayce explică: 

Aveţi nevoie de vitamina Bi. Piersicile galbene, 
chiar la cutie, o conţin. Sunt bune pentru 
dumneavoastră! (Lectura 2500-1) Toate fructele de 
culoare galbenă conţin mari cantităţi de vitamine B şi, 
majoritatea lor, vitaminele G (...), mai ales piersicile. 
(Lectura 826-13) Piersicile albe, considerate rudele 
sărace, au fost uitate când zânele s-au aplecat asupra 
leagănului lor? Dulci, rotunde, moi, aceste făpturi ale 
soarelui de miazăzi îşi ascund bine intenţiile: o bilă de 
fier sub o coajă de catifea... Cardiaci şi anemici din 
toate ţările, uniţi-vă: cereţi piersici! Ele îi îngrijesc pe 
cei cu ten palid şi suc de ridichi (în loc de globule roşii!) 
în vene: 

Refaceţi-vă sângele mâncând alimente bogate în 
fier. Piersici. (Lectura 2597-6) 

lată de ce piersicile vindecă toate felurile de 
anemii (lecturile 1861-5, 2414-1, 3466-1, 4889-1, 509- 
2, 2277-1, 1207-2, 2500-1 etc.), depresiile nervoase 
(Lectura 816-13) şi insuficienţele tiroidiene: 


Vitaminele şi energia pe care vi le aduc vor avea 
un efect binefăcător asupra activităţii tiroidei 
dumneavoastră. (Lectura 2414-1) Ce mai tratează 
piersicile? Bineînţeles, toate cazurile de constipaţie - 
dar aceasta este virtutea generală a fructelor de 
primăvară şi de vară (nenumărate lecturi!). Totuşi, 
atenţie! Nu oricine poate umbla cu fierul. Sunt unii 
care se pot râni: 

Pentru un asemenea organism, un fruct ca 
piersica este absolut interzis. Tabu! (Lectura 3109-1, 
pentru un copil de doi ani, cu intestinul fragil) 

In general, atenţie să nu consumaţi decât piersici 
proaspete, tari, niciodată bătute, adică niciodată când 
a început fermentația. (Lectura 2261-1) 


Caisa: încă un refugiat! 

Nume şi prenume latine: Prunus armeniaca. Altfel 
spus, caisa a venit într-o bună zi din Armenia, pe un 
covor zburător... Numele său francez vine din spaniolă: 
albaricoque, dar ca toate aceste cuvinte spaniole 
începând cu „al” este un arab care a supravieţuit 
Reconquistei. Refugiat în Franţa, el este un exemplu de 
integrare reuşită. Cayce recomandă caisele mai întâi 
împotriva bronşitei. Bronşita, ca şi alte suferinţe 
hibernale  (angină, guturai, gripă, lumbago) se 
datorează unei insuficiente eliminări a toxinelor (şi 
Cayce este foarte vorbăreţ în această privinţă): 

Atenţie la regimul dumneavoastră; mâncaţi mai 
puţine alimente care produc aciditate: prea multe 
feculente, proteine greu de digerat sau care conţin 
multe deşeuri greu de eliminat (este vorba de 


proteinele animale). Mâncaţi mai multe fructe, în 
special caise: vă vor face bine. (Lectura 4293-1) 

Unei alte persoane, Cayce îi recomandă caisele 
uscate, de preferință gătite (Lectura 1158-21). 


Familia prunei: prune uscate, piersici fără 
puf, prune brumării etc. 

Rodesc în lecturi, spre alinarea tuturor felurilor de 
suferinţe - un adevărat dar al zeilor! Prunele conţin şi 
ele mult fier şi din acest motiv sunt recomandate 
cardiacilor (lectura 2597-6) şi hepaticilor (lecturile 
3326-1, 2261-1). Dar, atenţie: nu toată lumea le 
suportă: N 

Nu dulciuri şi nici prune crude. In schimb, în 
conservă, da. (Lectura 2261-1) 

În alt caz, ele sunt tolerate, dar cu condiția: să fie 
consumate cu măsură şi în sezon. (Lectura 509-2) 

Un capitol special este consacrat efectului 
dezintoxicant (şi laxativ) al prunelor. Cum am spus mai 
înainte, intoxicarea prin constipaţie cronică generează 
întotdeauna gama „bolilor civilizaţiei”. Oricât de 
surprinzător ar părea, de exemplu, astmul. lată 
recomandarea făcută de Cayce unei femei de cincizeci 
şi doi de ani, astmatică: 

Zaharurile - indiferent sub ce formă - vă sunt 
interzise, dar consumaţi des prune, compot de prune, 
suc de prune, toate preparatele posibile din acest 
fruct. Vă vor favoriza cel mai bine eliminarea toxinelor 
(...) şi vor ajuta la echilibrarea sistemului nervos 
simpatic şi a celui parasimpatic, responsabile de 
pesimismul dumneavoastră! (Lectura 4092-1) 

Lecturile despre prune pun toate accent pe 
acţiunea purgativă a acestui fruct; unii o consideră 
chiar mai activă atunci când fructul este gătit. Cayce 


recomandă (lectura 1158-21) anumitor bolnavi o cură 
de trei sau cinci zile, în care să mănânce numai prune - 
marea curăţenie de primăvară! 

Lectura 1188-10 le recomandă unui băieţel de 
unsprezece ani, datorită abundentei lor în vitaminele A, 
B, C, D şi G. În ansamblu, prunele sunt recomandate 
dimineaţa la micul dejun sau la prânz şi uneori însoţite 
de puţină smântână (Lectura 402-1). 

Unii constipaţi cronici ar trebui să le mănânce sub 
toate formele: în fiecare zi, câteva prune sub diverse 
forme. (Lectura 2479-1) Sucul de prune este 
recomandat foarte călduros de Cayce, de exemplu 
pentru acest bebeluş de cinci luni: 

Aţi putea să-i daţi suc de prune, cu condiţia să fie 
făcut din prune mici, mai bine decât din cele foarte 
mari, dar trebuie să le gătiţi bine, să le zdrobiţi şi să le 
filtraţi, lăsând un pic de pulpă. Aceasta va stimula 
ficatul şi splina, favorizând regularitatea evacuărilor 
intestinale. (Lectura 1788-6) 


Meci: smochina contra prună — se curăță 
totul! 

Oricine ştie că smochina este arma absolută 
împotriva  constipaţiei, iar (Cayce o repetă în 
nenumărate lecturi. Ele sunt foarte numeroase pentru 
a le reda pe toate aici. lată doar câteva: 

Când veţi avea nevoie de un laxativ, este 
preferabil să fie sub formă vegetală. Dar nici nu veţi 
avea nevoie de el dacă mâncaţi în fiecare zi o masă de 
smochine sau suc de smochine. 

Ne amintim că Cayce spusese acelaşi lucru 
despre portocale şi sucul de portocale. Aici explică de 
ce: 


Smochinele conţin oligoelemente care stimulează 
mucoasa tubului digestiv de la un capăt la altul, de la 
glandele salivare până la jejun. In special când ultimul 
începe să funcţioneze, smochinele au acţiune asupra 
glandelor care secretă sucurile digestive a căror 
funcţie este să trieze elementele componente ale 
bolului alimentar. Aceste sucuri vor fi atunci în 
cantitate suficientă (...) pentru a forma mucusul 
necesar tranzitului intestinal. (Lectura 5592-1) 

Smochina proaspătă - să profităm de ea - este un 
fruct de la noi, din Provența până pe coastele atlantice 
ale Bretaniei: smochinul creşte pretutindeni, de altfel 
numele său francez provine din provensalul Fica (care 
a devenit în italiana modernă o insultă teribilă - foarte 
folosită!). 

Ei bine, smochinul are maniere urâte! O ştiam 
deja din proverbul: „Nu există smochin fără urmaş” 
(Aşchia nu sare departe de trunchi, n. tr.) care ne face 
să presupunem că primul îl stârneşte pe cel de-al 
doilea din casă. De asemenea, „smochinul lui Adam”, 
un banan cu trimitere la episodul biblic în care Adam şi 
Eva-au primit ordin să se acopere cu un pareo (fâşie de 
pânză purtată în jurul coapselor, în Tahiti - n. tr.) de 
frunze mari ca să-şi ascundă goliciunea. (Dar aceasta 
nu dovedeşte oare că, pur şi simplu, vremea se răcise 
în seara Paradisului terestru?). 

Am în faţă lecturi care recomandă smochinele în 
cazurile următoare: tuberculoză (1564-3), artroză şi 
reumatism (849-23, 951-1), diabet (4020-1), 
elefantiazis (951-1), bronşită (4293-1), obezitate 
(1183-2), gastrită (5622-3), anemie (2479-1, 1770-7, 
1225-1, 1688-7, 1476-1), sarcină dificilă (711-4); dacă 
aplicăm teoria asemănărilor, smochina ar trebui 
folosită în ginecologie şi, bineînţeles, în nenumărate 


cazuri de constipaţie, care constituie în final boala 
secolului (responsabilă de toate celelalte sau aproape: 
lecturile nu ezită niciodată s-o spună!) Smochina, ca şi 
curmala, combină fierul cu vitaminele B1 şi G (lectura 
1770-7), ceea ce-i conferă puterea terapeutică (ca 
piersica). 

Spre deosebire de portocală, smochina poate fi 
consumată uscată, în afara sezonului: 

Smochinele sunt excelente, fie coapte atunci când 
sunt proaspete, fie ambalate. (Lectura 1377-3) 

Dar în acest caz, Cayce recomandă mai degrabă 
să fie gătite, după înmuiere: 

SMOCHINELE? De 1-3 ori pe săptămână. Depinde 
cu ce le mâncaţi; fie gătite, fie uscate (...). 

Ce să fac pentru o evacuare intestinală zilnică, 
REGULATĂ? 

Un regim alimentar! Dar mai ales, nu vă creaţi 
dependenţă de laxativ, oricare ar fi el. Cel mai bine ar 
fi să-l luaţi sub o formă naturală: smochinele, de 
exemplu. Ele vă vor menţine intestinele în bună stare 
de funcţionare. (Lectura 1158-21) 


Jumătate smochină, jumătate strugure 

Strugurii se bucură în lecturi de un prestigiu egal 
cu al smochinei... Şi valul de elogii despre virtuțile sale 
este impresionant! Cayce consideră că strugurii sunt 
un tonic. L-a prescris unor oameni care se hrăneau 
prost sau nu asimilau elementele nutritive din hrană. 
Am în faţă cinci cazuri de anemie. De exemplu: 

Mâncaţi cât mai mulţi struguri cu putinţă! Atât cât 
puteţi, de toate felurile. Şi suc de struguri. Astfel veţi 
scăpa de gazele intestinale. (Lectura 2140-1) 


Bolnavul nu suferea numai de fermentație, dar şi 
de constipaţie, de o stare generală şi nervoasă foarte 
proastă, însoţită de o slăbiciune generală. 

După Cayce, interesul major al strugurilor constă 
în această faimoasă combinaţie pe care am văzut-o 
deja mai sus, atribuită smochinelor şi curmalelor: 
vitamina B1, vitamina G şi fierul. Aşadar, un întăritor 
fără pereche. Cayce a prescris strugurii şi într-un caz 
de tuberculoză, într-un caz de epilepsie, în mai multe 
cazuri de bronşită, guturai, congestie datorată frigului 
etc. lată încă un caz de anemie: 

Fără mere, dar cu tot felul de fructe şi mai ales 
struguri. Dar _ scoateţi-le seminţele înainte de a-i 
mânca. (Lectura 501-1) Aceeaşi recomandare într-un 
caz de gastrită: 

Toate fructele crude îmi fac rău? 

Mâncaţți struguri, sunt buni. Fără seminte. 
(Lectura 5622-3) Într-un caz de epilepsie (lectura 543- 
7, pentru o tânără de douăzeci şi doi de ani) şi într-un 
caz de convalescenţă (lectura 632-6), Cayce insistă: 
mai ales nu mâncaţi struguri din conserve din cauza 
aditivilor chimici folosiţi la conservare. El repetă 
(lectura 2320-1) că trebuie să mâncăm strugurii în 
sezon şi foarte copti. In ce priveşte strugurii conservaţi 
în Hexagon, mulţumim lui Dumnezeu că suntem scutiţi 
de această barbarie. Nu cunoaştem decât strugurii 
uscați la soare, care în principiu nu au nevoie de 
farafastâcuri chimice ca să fie conservaţi (a se vedea 
ceva mai departe). Din păcate, strugurii de masă sunt, 
„în sezon”, stropiţi cu pesticide. 

De unde necesitatea absolută de a-i spăla înainte 
de a fi consumaţi, pentru a se evita orice risc de diaree 
sau intoxicare strugurii vânduți pe piaţă sunt deja 


spălaţi, dar două măsuri de siguranţă sunt mai bune 
decât una singură!). 

De un timp încoace, apar în Europa, iarna (în 
afara sezonului, pentru noi), struguri din ţările exotice - 
Africa de Sud, de exemplu. scumpi, bineînţeles, şi nu 
foarte sănătoşi pentru că ei vin de departe: nu 
corespund ceasurilor noastre biologice. 

Cayce ne avertizează şi împotriva strugurilor verzi 
care, prea acizi, provoacă diaree. Cum spunea vulpiţa 
lui La Fontaine pentru a se consola că nu putea ajunge 
la ciorchini: 

„Strugurii ăştia sunt prea verzi, 

Sunt pentru proşti”. 

Viţa de vie a rămas mult timp o specialitate 
mediteraneană şi europeană. Generaţii de pionieri au 
încercat îndelung să o cultive pe continentul american, 
fără a reuşi să dea vinului un gust de vin adevărat. 
Chestiune de climă, sol, umiditate... Doar recent, 
cercetările au permis să se înţeleagă de ce şi să 
amelioreze viţa de vie în Statele Unite, astfel încât să 
facă din ea un produs bun. În 1860, când podgoria 
europeană a fost devastată de filoxeră, s-a recurs la 
soiuri de viţă de vie sălbatică americană, care au fost 
folosite ca portaltoi pentru a o regenera. Aşa că în 
propriile noastre podgorii sunt hibrizi. Totuşi, dacă 
podgoriile californiene sunt considerate de către 
oenologi foarte respectabile în ceea ce priveşte 
vinurile, producţia de struguri de masă nu este la 
înălţime. Strugurii sunt dezgustant de fazi (cum sunt 
acolo şi curmalele, portocalele, mierea...). De ce? 
Pentru că această producţie este atât de arhitratată cu 
produse chimice încât nu mai rămâne din fruct decât 
forma exterioară. Nimic, dar absolut nimic din 
minunatul nostru ciasla auriu, copt în soarele aquitan, 


cultivat cu dragoste de către muncitorii viticoli 
moştenitori ai unei vechi tradiţii. Oricum nu există nici 
e) asemănare între papilele gustative ale 
consumatorului gal şi cele ale consumatorului yankeu, 
anesteziate de mult timp de Coca-Cola! 


Nelipsitele stafide 

Spre surprinderea mea, am găsit o întreagă 
podgorie în lecturi exportatorii din Malaga şi Corint şi- 
au făcut o publicitate zdravănă. Cayce consideră că 
stafidele sunt o necesitate. 

Mai întâi, împotriva constipaţiei: 

Folosiţi stafidele, variind reţetele şi prezentarea. 
Sunt excelente sub toate formele, fac parte din 
alimentele necesare pentru întreținerea forțelor 
voastre fizice. (Lectura 1446-3, aleasă dintre sute de 
alte lecturi) 

Ar trebui să arătăm - şi chiar s-o spunem răspicat 
- că aceasta este arma absolută împotriva obezității 
(459-11, 480-13, 3314-1 1188-10 etc.). Oare de aceea 
stafidele de Corint erau numite altădată „struguri de 
post”? Dacă adăugați stafide, veti ajuta efectul de 
revitalizare al manevrelor osteopate prescrise. (Lectura 
1183-2) In concluzie, stafidele dau drumul grăsimii... 

Cayce, care manifestă o slăbiciune pentru 
migdale, aşa cum vom vedea mai departe, consideră 
că stafidele sunt la fel de importante şi acestea în caz 
de constipaţie datorată stresului: 

Stafidele ar trebui consumate exact ca migdalele. 
(Lectura 1158-21) 

Ne amintim lecturile în care Cayce afirmă că ne 
putem apăra de cancer mâncând două sau trei migdale 
pe zi. Pentru el, aşadar, stafidele sunt mai întâi un 


medicament, ar trebui deci să luăm două-trei linguriţe 
pe zi. 

Stafide sub orice formă! Consumaţi în fiecare zi 
câteva (Lectura 2479-1) 

Totuşi, există firi cârtitoare: 

Credeţi că dulciurile de felul stafidelor fac rău? O, 
le puteţi consuma, dar cu măsură şi devreme, 
dimineața. (Lectura 1377-3) 


Pace merelor de bună credinţă... 

Nu toate sunt astfel: există mere explozive, al 
căror sfânt patron este acela pe care l-ar fi mâncat Eva 
în paradisul terestru - dar suntem din ce în ce mai 
puţin siguri că a fost vorba de specia „măr”. Cum 
istoria se petrecea în Caucaz sau Kurdistan, era vorba 
poate de o granată? In orice caz, o bombă cu efect 
întârziat! 

Mărul Malus pumila pare originar din Caucaz şi 
Altai - sau chiar din Siberia. Oricum, Cayce a vorbit 
mult despre el din simplul motiv că este un fruct foarte 
popular în Statele Unite, unul dintre cele mai 
consumate. Am găsit pe coasta estică un suc de mere, 
numit cider, care era destul de bun (deşi n-avea nimic 
comun cu ceea ce numim noi „cidru”). Multe familii îl 
prepară singure. In această ţară hotărâtă mai mult să 
mănânce prost decât să păcătuiască prin lăcomie 
(puritanismul obligă), mai rar găseşti un produs local 
gustos şi sănătos. Excepţiile merită aşadar semnalate! 
(şi unul din personajele cele mai celebre ale folclorului 
american se numeşte „Tom Apple Pie” - pe vremea 
pionierilor, el a plantat meri, toată viaţa, în toate 
aşezările de coloni de pe coasta estică). Bineînţeles, 
atunci când Cayce vorbeşte de mere nu se referă în 
nici un fel la mingile de tenis scămoase, numite 


„golden”, care se găsesc din belşug şi pe pieţele 
noastre. Aceste imitații nu amintesc decât foarte puţin 
de mărul liber şi mândru din livada mea bretonă. Dacă 
ne gândim că termenul pomadă desemnează la origine 
un balsam pe bază de pulpă de măr, atunci avem 
măsura importanţei medicale a tradiţiei noastre. Dar 
dacă nu aveţi relaţii personale cu un măr, atunci săriţi 
cu sinceritate peste acest paragraf şi treceţi la 
următorul. Cayce nu vorbeşte, bineînţeles, decât de 
merele bio pentru că el a murit în 1945, dar trebuie să 
vă spun că oricum nu era „pro-mere”: 

Ce REGIM AR TREBUI Să URMEZ? întreabă un 
domn preocupat de dietetică, pentru că suferea de un 
ulcer gastric. 

Un regim foarte echilibrat, în funcţie de ceea ce 
poate asimila organismul dumneavoastră. In stările de 
mare anxietate, de stres, evitaţi merele crude şi alte 
fructe crude, care vor produce atunci aciditate. 
(Lectura 1742-1) 

(Oricine ştie că ulcerele gastrice sunt consecinţa 
stresului) Altui consultant: 

Trebuie să renunţ la mere şi la cidru? 

În ceea ce priveşte merele, şi am spus-o adeseori, 
ele nu sunt foarte bune pentru mulţi oameni şi totuşi 
sunt cazuri când bolnavul trebuie să facă o cură de 
mere - deci să nu mănânce decât asta - drept cură 
depurativă, dar în anumite condiţii precise. Pentru 
dumneavoastră, ar fi mai bine să le evitaţi. (Lectura 
1260-8) 

Să nu le condamnăm fără drept de apel pe 
Domnişoara Reinette şi pe Doamna Golden: 

La fiecare masă, cu excepţia micului dejun, 
mâncaţi un măr gătit sau crud - dar neapărat să fie 


bine copt. Nu mere verzi, nici păstrate mult timp! 
(Lectura 913-1) 

Merele gătite sunt mai puţin agresive: 

Atenţie le mere, sub orice formă - cu excepţia 
cazului când sunt gătite. (Lectura 2261-1) 

Sau pentru un copilaş de doi ani: 

Merele ar trebui să fie consumate gătite, dar 
niciodată, niciodată crude. (Lectura 3109-1) 

Avertismentul este repetat iar şi iar de către 
Cayce, în cazuri de constipaţie, epilepsie, nefrită, astm, 
tuberculoză, anemie, malarie, boli de sânge, gripe, 
dezechilibru glandular. Pentru diverse persoane Cayce 
spune: 

Mâncaţi toate fructele pe care le doriţi, cu 
excepţia merelor! Cu excepţia cazului când sunt gătite, 
aşa cum ar trebui să fie întotdeauna. Şi de preferinţă 
coapte (la foc) şi asortate cu unt sau un sos, şi cu 
scorţişoară şi mirodenii. (Lectura 935-1) 

N-aş vrea să-i exasperez pe bretoni şi pe 
normanzi... dar mulţumim lui Dumnezeu, avem aici 
atâtea reţete de mere gătite încât să le facem să 
tresalte de bucurie, în mormânt, pe „domnişoarele 
Tatin”, inventatoarele tartei care le poartă numele! 


Nu se face tartă din perei 

Mai mult chiar decât piersica, o mină de fier! Dar 
atenţie, poate deveni periculoasă. lată un stomac 
sensibil, căruia Cayce îi spunea: N 

Abţine ţi-vă de la dulciuri şi de la pere crude. In 
conservă, vor fi suportate mai bine. (Lectura 3466-1) 

În Belgia se face un preparat delicios: poire-ul. 
Este un preparat delicios, din pere, care seamănă cu 
mierea; se obţine prin fierberea sucului de pere până 
când rămâne un sirop gros. Acest dulce este îndeobşte 


mai sănătos decât zahărul alb, din sfeclă. Întotdeauna, 
o atitudine prudentă: 

Pere? Cu măsură şi numai în sezon! (Lectura 509- 
2) Anumiți bolnavi nu le suportă decât gătite. 

Dimineaţa, să mâncaţi uneori fructe gătite; 
niciodată fructe crude, seara. (Lectura 1225-1) 

Toate carenţele de fier, mai ales asociate cu boli 
de sânge, necesită cure de pere: 

Fructele, mai ales perele, conţin fier care este 
indispensabil sângelui. (Lectura 4841-1, dată pentru un 
caz de malarie) 

Cayce subliniază că fierul din pere este foarte bun 
pentru bolile sistemului nervos (lecturile 3842-1, 543- 
7, 1225-1, 908-1 etc.). Perele sunt recomandate în 
general în bolile cardiovasculare. Ocazional, Cayce ţine 
un mic curs despre aciditatea şi alcalinitatea (pH-ul) 
din mediul digestiv: 

Arsurile la stomac vă vin dintr-o asimilare 
defectuoasă (...). Pentru dumneavoastră, fructele sunt 
mai bune decât cerealele; şi mai ales perele. Nu 
trebuie să mâncaţi alimente care vă provoacă 
aciditatea, dar atenţie, există lucruri care nu sunt acide 
ca atare, dar devin astfel trecând prin gură! În mod 
normal, există în gură glande care produc saliva, 
pepsina, acidul lactic, pentru a transforma alimentele. 
Dar la dumneavoastră este o insuficienţă. Alimentele 
mestecate devin astfel acide. În concluzie, există 
elemente care nu sunt acide - dar devin astfel în gură - 
iar altele sunt acide - şi nu mai sunt astfel când le 
mestecaţi! În organism, perele - care sunt acide - 
eliberează fierul şi îşi pierde aciditatea. (Lectura 4834- 
1) 


Negustorul de gutui... 


Numele său mic latin, Cotoneum, evocă mai mult 
textilele. Gutuia este o mare necunoscută, atât la noi 
cât şi în America. Nu pare să fi fost foarte răspândită în 
rândul clientelei lui Cayce; n-am găsit decât un caz (de 
eczemă!) în care se recomandă gutuia: 

Ambalată sau conservată, în cantitate foarte 
mică, de inclus în regimul dumneavoastră. (Lectura 
1005-16) 

Nici o menţiune a jeleului de gutuie, a pastei de 
gutuie, nici a lichiorului, atât de populare la noi - unde 
toate tratatele de botanică medicală le amintesc! In 
realitate, gutuia este un fruct bun la orice, o adevărată 
băcănie: putem folosi pulpa, dar şi seminţele, florile, 
frunzele... (Vezi Ghidul anticonsumatorului, p. 112) 


Reventul: efectul laxativ! 

Deşi se mănâncă îndulcit, în tartă sau compot, 
acesta nu este un fruct, ci o tijă (ca speciile de sfeclă 
Beta Vulgaris şi anghelica). De fapt, este un laxativ 
violent. Deci Cayce îl recomandă călduros în cazurile 
de constipaţie: 

Dacă aveţi nevoie de un laxativ, să fie vegetal. ŞI 
nici nu va fi necesar, dacă înlocuiţi în fiecare zi cel 
puţin o masă cu revent (planta întreagă). (Lectura 
5592-1) 

Alte lecturi reiau aceeaşi recomandare. Nu este 
suficient de cunoscut, pentru că este ceva rar să 
mănânci în fiecare zi revent. Cayce compară o masă 
de revent chiar... cu o clismă! (Lectura 1779-3) 

Într-un alt pasaj interesant (lectura 1885-1), 
Cayce recomandă în mod special reventul unui bolnav 
cu ficat leneş şi rinichi care funcţionează într-un ritm 
scăzut. 


Acum putem înţelege proverbul: „Dacă-mi dai 
revent, o să-ţi dau siminichie”. Este vorba de două 
laxative! Numele latin al reventului, Rheubarbarum, 
este destul de elocvent: pentru romani, acesta era un 
import (tot ce nu venea de la ei fiind considerat 
barbar). Barbarism dintre cele mai utile într-o epocă în 
care constipaţia devenea o boală simbol a civilizatului 
atins de decadenţă. (Riscăm să fim invadaţi de barbari 
în propriile intestine?). 

Bineînţeles că reventul este atât de acid la gust 
încât nu este consumat decât gătit. Şi astfel obţine 
simpatia lui Cayce care îl preferă chiar merelor: 

In sud: revent sau orice alt fruct gătit, cu excepţia 
merelor. (Lectura 402-1, pentru un caz de malarie) 

La micul dejun, citrice şi, când vreţi să schimbaţi, 
alternaţi cu fructe gătite (...), ca de exemplu reventul. 
(Lectura 908-1, dată pentru un caz de nefrită şi 
constipaţie) 


Fructele oleaginoase (nuci, migdale...) 

Din acest tip de fructe, se mănâncă migdala cu 
miez moale, după ce se sparge coaja tare. 
Caracteristica acestei familii este conţinutul de uleiuri, 
de unde denumirea de „oleaginoase” (olea, „ulei” în 
latină). Aluna de pământ - fructul arahidei -, nuca de 
cocos din care se extrage fisticul, sămânţa de floarea 
soarelui etc. aparţin acestei familii pe care lecturile le 
numesc nuts: nucile, în sensul... familial! al termenului. 

Categorie alimentară dintre cele mai importante, 
despre care Cayce a dat multe informaţii, ea apare 
într-un număr respectabil de lecturi. 

Deşi speciile botanice sunt diferite de o parte şi 
de alta a Atlanticului (de exemplu, nuca, fruct al 
nucului, nu are acolo aceeaşi formă ca la noi), noi 


suntem consumatori ai acestor oleaginoase: nucile, 
alunele şi migdalele sunt extrem de importante în 
tradiţia noastră culinară, capignon-ul ( = sămânţa unei 
specii de pin) şi fisticul în jurul Mediteranei. Experienţa 
noastră colonială din ultimele trei secole ne-a ajutat să 
cunoaştem şi să folosim în mod curent nucile exotice 
menţionate mai sus - şi multe altele încă - de exemplu, 
argan-ul din Maroc, din care se extrage un ulei apreciat 
de cunoscători. 

Ajunşi aici, să nu pierdem din vedere faptul că, 
dacă Cayce recomandă anumite fructe vizitatorilor săi, 
o face pentru că ele sunt locale; de exemplu, alunele 
de pământ cresc în Virginia, cocosul în Caraibe şi 
Florida etc. 

Noi avem cu totul altă climă şi, deci, alte fructe 
(noi le cultivăm definitiv doar pe cele din zonele 
numite „oceanice temperate” şi „mediteraneene” ca şi 
pe acelea care s-au putut aclimatiza la noi). De 
exemplu, aluna de pământ, fructul arahidei - fruct 
tropical -, soseşte la noi după o lungă călătorie şi câte 
despuieri... 

Ea şi-a vândut sufletul pe drum! 


Uleiurile: ole! 

Oleaginoasele ne aduc la un aspect capital al 
bucătăriei: toată savoarea, fineţea, caracteristicile unei 
tradiţii culinare vin din tipul de corp gras utilizat. Prin 
ce se deosebeşte bucătăria bretonă de bucătăria 
alsaciană, bucătăria provensală de bucătăria 
perigordiană? Prima foloseşte untul, a doua foloseşte 
untura de porc, a treia uleiul de măsline şi ultima 
grăsimea de gâscă... La ora actuală, fiecare din aceste 
bucătării şi-a depăşit mult cadrul geografic şi veţi avea 
cu ce face un mujdei de usturoi în Bretania, sau o 


varză murată în sud. Şi fiecare dintre noi, fie că 
locuieşte la Maubeuge sau Marsillia, îşi poate prăji 
cartofii în untură de porc, unt sau ulei de măsline... 
Anumite regiuni foloseau uleiul de nuci şi chiar uleiul 
de alune, foarte fine la gust. Primul se găseşte 
pretutindeni, iar al doilea în anumite regiuni - la preţuri 
mult mai mari decât uleiurile - industriale - de floarea- 
soarelui sau arahide, întrucât sunt uleiuri de fabricaţie 
artizanală; dar ele sunt mult mai bune pentru sănătate 
decât margarina (100% r.... curat!). 

Cât despre uleiul de măsline, gloria sudului, el se 
obţine dintr-un fruct care nu este propriu-zis o nucă, 
pentru că pulpa consumată este la exteriorul fructului 
(ca la cireaşă sau prună). 

Aşa cum ştiu cititorii mei, Edgar Cayce Îi 
descoperă absolut toate virtuțile! (o şansă pentru noi, 
cei care îl producem!). El îl recomandă în cazuri de 
anemie (lectura 3842-1, 667-1, 5604-1, 632-6, 626-1 
etc.), pentru toate vârstele şi toate genurile de 
demineralizare, decalcifiere, convalescenţă după un 
şoc operator (lectura 137-85), deranjament stomacal 
(lectura 667-1), arsuri la stomac (lectura 482-2), 
epilepsie (lectura 543-26, 567-7), constipaţie (lectura 
484-1, 843-1, 846-1 etc.), tuberculoză (lectura 4874-3) 
şi chiar îl consideră un medicament esenţial pentru 
cancer (lectura 275-45, 583-8). Să adăugăm faptul că 
el recomandă uleiul de măsline mai ales în cazul bolilor 
aparatului cardio-vascular (lecturile 3842-1, 137-85, 
484-1, 5604-1). Aceasta înseamnă că îmi cumpăr cu un 
respect nemărginit sticla cu ulei de măsline „pur, din 
prima presă la rece!” Că îl folosesc atât la masaj cât şi 
la salată (stropesc cu el toate felurile de mâncare cu 
legume crude sau gătite, după moda italiană!). 
Important: uleiul de măsline şi celelalte uleiuri nu 


trebuie să fie gătite niciodată. El se transformă imediat 
în otravă. Incercaţi să gătiţi cu apă, adăugând uleiul 
doar în ultimul minut, când felul de mâncare este luat 
de pe foc. Toţi dieteticienii sunt de acord asupra 
acestei chestiuni, după Cayce: 

Puteţi consuma uleiuri, dar niciodată transformate 
în grăsime încinsă. Uleiurile vegetale folosite sub formă 
de sosuri contribuie la o lubrifiere a sistemului digestiv. 
Cu mult mai eficiente decât dozele mari sunt dozele 
mici, luate mai des. Dar atenţie, nu depăşiţi global 
doza pe care organismul dumneavoastră o poate 
asimila! Dacă respectaţi această condiţie, uleiurile 
vegetale acţionează ca un stimulent al sucurilor 
gastrice, fără să provoace excese, favorizând astfel 
funcţiile digestive. (Lectura 2371-1) 

Intr-o altă lectură, arată cum se poate folosi un 
ulei vegetal ca medicament. Este vorba aici de uleiul 
de măsline (dar ar acţiona la fel uleiul de nucă, de 
alune etc.): 

Ca regulă generală, nu  consumaţi decât 
cantitatea de ulei de măsline pe care organismul 
dumneavoastră o poate asimila. Incepeţi cu doze mici 
şi nu luaţi o lingură întreagă o dată. Luaţi doar o 
jumătate sau un sfert, şi asta o dată la două-trei ore. ŞI 
niciodată noaptea. Dar încercaţi să  perseveraţi. 
(Lectura 667-1) 

Este vorba aici de o tânără de nouăsprezece ani, 
complet anemiată, slabă ca un băț, al cărei număr de 
globule este mult sub valoarea normală; ea nu poate 
digera nimic iar dezechilibrul său endocrin este 
îngrijorător. Cayce este atât de optimist în privinţa 
acestui tratament cu ulei de măsline încât conchide: 

Veţi ajunge din nou la greutatea normală şi totul 
va fi foarte bine - dacă perseveraţi cu încredere şi 


fidelitate şi dacă ştiţi să vă apreciaţi sănătatea 
regăsită. (Lectura 667-1) 

Cayce spune în textul său „enjoy well being”. Este 
unul din marile sale principii: datoria absolută de a fi 
senin: Be joyous. Altfel spus, învăţaţi să apreciaţi tot ce 
vi se dăruieşte: sănătatea, frumuseţea, talentele, 
iubirea, prietenii, munca, vacanţa... Îmi amintesc de un 
mesaj din Findhorn, primit de Eileen Caddy, care arată 
că, dacă nu mulţumim pentru ceea ce ni se dăruieşte, 
aceste daruri ale cerului ne sunt luate înapoi. Mesajul 
se referea la un caz concret: o tânără şomeră, cu copii 
de crescut, care primise drept locuinţă o rulotă destul 
de spațioasă. Acest lucru era pentru ea o şansă 
nesperată. După ce a trecut bucuria momentului, a 
început să bombăne şi să găsească toate defectele 
posibile locuinţei sale „de căpătat”. Consecința logică a 
acestei nemulțumiri a fost pierderea rulotei, nu mai 
ştiu în ce mod. Nu degeaba Dante îi pune foarte jos, în 
iad, pe damnaţii care s-au făcut vinovaţi de păcatul 
accidia (amărăciune)! 

Şi pentru că principiul homeopatiei de a îngriji 
seamănul prin seamăn şi-a dovedit eficacitatea, 
trebuie să credem că amărăciunea uleiului de măsline 
permite evacuarea amărăciunii spirituale: pe căile 
digestive! Bucuria vegetală, bucuria cosmică captată 
de plantă se transmite aceluia care o consumă. Este 
semnificaţia culorii galbene a uleiului, galbenul fiind 
simbolul bucuriei şi bunei folosiri a  adrenalinei 
fabricate de suprarenale. Când ştim că apariţia 
cancerului este expresia somatică a emoţiilor negative 
- care nu s-au putut exprima - nu ne mai miră 
prescripţia următoare: 

Ar fi bine pentru dumneavoastră să consumaţi 
cantităţi mici de ulei de măsline, după-amiaza: 


jumătate de linguriţă o dată la două ore, începând de 
la ora paisprezece şi până la ora douăzeci sau douăzeci 
şi unu, seara, înţelegeţi? (Lectură dată unei femei de 
patruzeci şi doi de ani, aflată într-o fază 


precanceroasă). 
Este clar prin urmare că uleiul de măsline poate 
contribui la prevenirea cancerului - şi chiar la 


vindecarea lui, dacă se află la început! 
Cât despre celelalte uleiuri, le vom vedea 
împreună cu fructele din care se extrag. 


Nuci şi alune: un imperativ absolut contra 
cancerului! 

De ce a vorbit Cayce atât de mult despre ele? 
Pentru că aceste fructe sunt ca nişte mici „bombe”, 
pline cu oligoelementele care ne sunt cele mai 
trebuincioase. 

Uleiurile lor au o acţiune extraordinar de 
puternică, acţionând ca nişte catalizatori în reacţiile 
noastre biochimice. Ele constituie şi lubrifiantul care 
coordonează bunul mers al mecanismelor noastre sau 
curentul electric la al cărui impuls porneşte maşina. 

Consumaţi alimente care permit asimilarea rapidă 
a fierului, siliciului şi a celorlalte oligoelemente: nucile! 
Ele ar trebui să aibă un loc de cinste în meniurile 
dumneavoastră obişnuite şi vă vor ajuta mai târziu, 
când veţi avea nevoie, în activităţile viitoare, de 
dezvoltare a energiilor dumneavoastră, fie mentale, fie 
fizice. (Lectura 480-19) 

Studenţi din toate ţările, uniţi-vă în apărarea 
nucii... Nu degeaba cojile de nucă seamănă cu 
emisferele cerebrale: tradiţia nu uită aceste afinități cu 
energia noastră mentală. Nuca este considerată 
alimentul privilegiat al intelectualilor - şi Cayce este de 


acord. Oligoelementele conţinute de nuci nu sunt doar 
fierul şi siliciul, ci şi aurul şi fosforul (care permite 
„fosforizarea”. ideilor... care valorează aur!). 

Aveţi nevoie de o alimentaţie bogată în fier, iod şi 
fosfor. lată de ce ar fi bine să vă alcătuiți din când în 
când o masă numai din fructe oleaginoase, de felul 
nucilor. Aceasta v-ar stimula fermentaţiile necesare în 
stomac, unde se activează sucurile gastrice, şi în 
duoden, astfel încât acizii lactici rezultați din procesul 
de asimilaţie a alimentelor să fie transformați în 
întregime iar  hidroclorurile care se formează în 
sistemul digestiv la dumneavoastră - şi care sunt 
necesare (...) - să contribuie la eliminarea deşeurilor. 
Acestea, transportate de fluxul sanguin, se acumulează 
în organismul dumneavoastră, mai ales la extremitatea 
membrelor. (Lectura 951-1) 

Bolnava, o adolescentă de optsprezece ani, era 
atinsă de elefantiazis, artrită, tulburări endocrine şi 
tulburări nervoase. Atât de tânără şi atât de bolnavă... 
Se îndopase oare cu dulciuri, cu clătite numite do-nuts 
şi cu hot-dogs? |n acea vreme - anul 1932 - genul 
fastfood” nu născuse monştri, dar se mânca deja 
foarte prost în 

America... În orice caz, eu mă îndop cu nuci 
proaspete din Correze, când scriu această carte! Cazul 
următor este un cancer: o tânără căreia Cayce îi 
spusese că abuzul de carne (a se vedea mai departe 
capitolul care îi este consacrat) era în parte 
responsabil de tumora sa. 

Ea întreabă atunci ce regim ar putea asana acest 
teren „viciat”: CE TREBUIE SĂ MĂNINC CA SA MĂ 
VINDEC? 

Un regim vegetarian. Cât despre fructe, cele din 
familia nucii, doar în cantități mici. Si absolut fără 


carne. (Lectura 569-19) lată un alt caz de cancer cu o 
prescripţie asemănătoare: EXISTĂ ALIMENTE PE CARE 
TREBUIE SĂ LE EVIT? CE SĂ MĂNÎNC ÎN LOCUL LOR? 

Mai mult un regim vegetarian cuprinzând multe 
fructe. Substanțele grase numai provenind din 
oleaginoasele de genul nucii şi în special nuci de acaju, 
migdale, alune etc. (Lectura 1000-11) 

In cărţile Cancerul poate fi vindecat şi Mi-am 
vindecat cancerul, autoarele - Simone Brousse şi 
respectiv Monique Couderc - au vorbit pe larg de 
efectul benefic al vegetarismului pentru dezintoxicarea 
unui teren canceros (Monique Couderc a trăit personal 
această experienţă, aşa cum povesteşte). Se pare că 
există la originea majorităţii  cancerelor un 
supraconsum de carne şi zaharuri. lar dieta care i se 
impusese lui Monique Couderc pentru a-şi vindeca acel 
cancer se baza pe un principiu: fără grăsimi animale şi 
dulciuri. 

Şi un al treilea caz de tumoră, de data aceasta 
necanceroasă, adică un fibrom pe care un consum 
regulat de nuci va reuşi să-l rezolve (nucile conţin o 
cantitate enormă de magneziu, duşman al tumorilor): 
Regimul dumneavoastră trebuie să fie uneori întăritor. 
Fără carne. Numai puţină, de pasăre şi peşte. Mai ales 
fructe din familia nucii. Acestea vor ajuta la eliminarea 
otrăvurilor şi vă vor reface organismul. Ele îl vor aduce 
aproape în starea normală. 

Această crescătură de la sân este canceroasă? 
este întrebat Cayce de o femeie de patruzeci şi patru 
de ani, foarte îngrijorată. 

Nu, este o tumoră necanceroasă. POATE FI 
REZOLVATA FARA OPERAȚIE? 

Da, poate fi rezolvată fără operaţie dacă vă veţi 
strădui să urmați  prescripţia. Starea sângelui 


dumneavoastră se va ameliora dacă luptaţi împotriva 
constipaţiei. Circulaţia sanguină va lucra pentru 
resorbţia tumorii şi eliminarea deşeurilor din organism. 
(Lectura 683-3) Dar atenţie. Acest medicament-miracol 
nu merge decât în anumite condiţii. În primul rând, 
nucile, alunele şi alte fructe de acest tip trebuie 
neapărat - este regula generală pentru fructe şi 
legume - să provină din ţara unde trăiţi: 

Consumaţi orice fel de nuci şi fructe de acest gen, 
dar în special cele care cresc pe pământul unde trăiţi. 
(Lectura 1771-3) 

Cayce reia deci această noţiune atât de 
importantă de „pământ”, acest ansamblu de vibrații 
vegetale, minerale, animale, această atmosferă locală 
foarte precisă. Cum spune fiul meu Gil: „Eu, care sunt 
un adevărat parizian din Paris, dacă ader la Frontul de 
eliberare din cei de-al VI-lea arondisment independent, 
va trebui să mănânc numai ceea ce creşte între 
bulevardul Montparnasse şi Sena? Merele din piaţa 
Saint-Germain-des-Pres? Sau melcii din Jardin du 
Louxembourg? In cel mai rău caz, ceea ce se 
recoltează pe plantațiile coloniale din Cartierul latin, 
provincii străine renumite... Dar dispreţuim ceea ce 
vine de peste mare, adică de pe malul drept!”) 

Lectura 2072-2 repetă încă: 

Da, mâncaţi nuci în sezon şi mai ales alune şi 
migdale. Altfel spus, nu le conservaţi prea mult timp 
după ce trece sezonul. In al doilea rând, nu amestecați 
nucile şi alunele cu orice. Un fel de concurenţă neloială 
se stabileşte între carne şi nuci - două tipuri de 
proteine care nu se înţeleg nicicum când se întâlnesc. 
Atenţie la salatele care amestecă nuci, andive, şuncă; 
sau la „salata verde cu nuci şi şuncă!” A nu se 
consuma la aceeaşi masă nuci şi carne; alegeţi ori una 


ori alta: (Aveam cândva un mare medic homeopat, Dr. 
Kollitsch, care-mi spunea că a îngrijit şi vindecat peste 
500 de fibroame, aproape numai cu remedii 
homeopatice. Nu operase decât 3 sau 4 din toate 
acestea. Dr. Shelton, din New York, spunea de 
asemenea că rezolvase un mare număr de tumori 
(canceroase şi necanceroase) prin post. Da, merge: am 
încercat eu însămi!) 

Fructele de tipul nucii sunt bune, dar nu trebuie 
consumate în acelaşi timp cu carnea. Înlocuiţi-le mai 
bine unele cu altele! (Lectura 1151-2) 

Ca multe proteine, familia nucii produce aciditate 
în tubul digestiv (aceasta nu trebuie desfiinţată 
neapărat: trebuie doar un echilibru între aciditate şi 
alcalinitate, altfel spus între acizi şi baze). 

Unui bărbat de patruzeci de ani care suferea de 
un echilibru digestiv, i s-a spus: 

Desigur, alimentele care creează aciditate trebuie 
consumate cu moderație, adică dacă mâncaţi nuci, ele 
vor produce sucuri în organism. Atenţie la modul în 
care reacţionează cu celelalte alimente. (Lectura 5567- 
1) a 

In fine, trebuie să ştim că această interesantă 
familie a nucii nu i se potriveşte oricui. De exemplu: 

Nu mâncaţi alimente care produc alcool. Nu 
vorbim numai de combinaţiile cu băuturi alcoolice, dar 
şi de alimente care fermentează în sistemul digestiv, 
producând alcool: astfel este cazul fructelor din familia 
nucii. (Lectura 1985-1) 

Puţine fructe din genul nucilor, în acest moment, 
pentru că ele fermentează uşor în intestin. (Lectura 
3395-4) 


N-ar trebui niciodată să abuzăm de dulciuri, căci 
nucile, alunele etc. conţin deja mult zahăr... Cayce 
insistă adeseori asupra acestui punct: 

Nu faceţi exces de dulciuri. Dacă veţi consuma 
zaharuri, să fie naturale, ca ace/ea cum se găsesc în 
fructele din familia nucii. (Lectura 773-16) 

lată o tânără de douăzeci şi doi de ani care are 
dureri de dinţi: Spuneţi-mi, credeţi că trebuie să mi se 
extragă acest DINTE? 

Pentru moment, ajung îngrijirile locale, atente; 
dar ar trebui mai mult calciu în alimentaţia 
dumneavoastră şi îl veţi găsi desigur în migdale şi 
alune. (Lectura 480-13) 


Cea mai bună pază impotriva tumorilor: 
două migdale pe zi 

Aţi încercat deja? Personal, mă străduiesc pe cât 
pot (şi indiferent de ţară) să mănânc două-trei migdale 
pe zi pentru a evita cancerul. Pentru moment, sunt 
bine sănătoasă - mi-a reuşit! Dificultatea este să 
găseşti migdale „în sezon”, cum spune Cayce; 
migdalele pe care le găsim pe pieţele noastre 
primăvara şi vara sunt „migdale verzi”. Ele nu se 
conservă prea mult timp. După ce trece sezonul, 
trebuie să găsim migdale sub o altă formă: prăjite, 
uscate, la cutie, în pachete, zaharisite, în pireu de 
migdale, în pandişpan cu migdale tip Jijon, în nuga. Mă 
cam îndoiesc de eficacitatea lor atunci când suferă 
astfel de operaţii (decorticare, spălare, pregătire la foc, 
înmuiere... în diverse substanţe chimice). Încât mă 
întreb ce mai rămâne cu adevărat din ele... Totuşi 
există în sud mulţi artizani care fabrică aceste produse 
după reţetele tradiţionale şi, foarte des, de o excelentă 
calitate bio. 


În special migdalele sunt bune pentru 
dumneavoastră. Şi dacă mâncaţi o migdală pe zi, în 
mod regulat, nu veţi mai avea niciodată tumori sau 
proliferări de ţesuturi de acest gen. O migdală pe zi vă 
pune la adăpost de doctori (şi de anumite tipuri de 
doctori, mai exact), mult mai bine decât merele. Căci, 
reţineţi, mărul îl găsiţi toamna, dar migdala nu. 
Migdalul înfloreşte atunci când tot restul vegetației 
este încă mort. Aceasta este viaţa! (Lectura 3180-3) 

Cayce face aluzie la dictonul cunoscut de englezi: 
„An apple a day takes the doctor away” ( = O migdală 
pe zi ţine doctorul departe). Va reveni de mai multe ori 
asupra acestui subiect pentru a spune că nu este 
adevărat decât pe jumătate (ar trebui deci să mâncăm 
doar o jumătate de măr?); că nu trebuie să avem 
încredere: deci mărul n-ar fi prea grozav! Dar migdala, 
da! 

O migdală valorează aşadar cât un măr, dar doza 
variază de la o lectură la alta, în funcţie de bolnav. 
Cayce vorbeşte când de o migdală, când de două sau 
trei (având tendinţa să crească doza, am optat pentru 
trei pentru a mă linişti complet în privinţa cancerului): 
Mâncaţți o migdală pe zi - o migdală. Şi organismul 
dumneavoastră nu se va mai îmbolnăvi niciodată după 
ce va termina cu această boală. (Lectura 3515-1, unei 
bolnave de cincizeci şi şase de ani, căreia Cayce îi 
îngrijise în mod eficient cancerul) 

În lectura 1206-13, o doamnă întreabă cum să-şi 
îmbunătăţească starea tenului şi a pielii spatelui, ca şi 
a părului (trebuie să fi fost o adevărată zână 
Carabosse!). Cayce îi răspunde să mănânce toată viaţa 
câte două migdale pe zi, astfel ea va avea o piele 
frumoasă şi în plus va evita cancerul! (Cf. Edgar Cayce; 
reţete de frumuseţe şi sănătate) 


Unui om stresat, Cayce îi spune: 

Să consume, de două sau trei ori pe săptămână, 
migdale între mese - şi câte zece o dată! (Lectura 
1158-21) 

Unei femei foarte anemiate, îi recomandă: 

Consumaţi o jumătate de livră (aproximativ 2509, 
n.tr.) de migdale, la jumătatea  după-amiezei, 
înţelegeţi? (Lectura 954-2) Cetăţeni, pe migdali! 


Și dacă ar fi să ne suim în cocotier? 

Nuca de cocos, nu s-ar zice că e rea; se pare 
totuşi că este! Unei tinere femei, victimă a crizelor de 
epilepsie, care îl întreba pe Cayce: 

POT MÎNCA des NUCI DE COCOS?, el îi răspunde 
sec: Niciodată. De altfel, nici alte fructe de tipul nucii. 
Nici banane, nici mere! (Lectura 543-7) 

Greu, greu! Într-o altă lectură (710-1), Cayce 
repetă: Fără nuci de cocos. înseamnă că trebuie 
alungat cocosul din meniurile noastre? Nu. Cayce vrea 
numai să atragă atenţia asupra faptului că este un 
fruct foarte gras. Fără cocos, un sfert din populaţia 
Pământului ar muri de foame. El este, împreună cu 
banana, fructul de bază al alimentaţiei în Caraibe. Or, 
bolnavii lui Cayce vin rar din acel colţ. In general, sunt 
oameni îndopaţi deja cu grăsimi, cu dulciuri, care nu 
trăiesc numai cu cocos. Cayce le interzice categoric 
cocosul pentru că nu este un fruct de pe pământul lor 
şi apoi nuca de cocos exportată-nu mai este decât 
umbra celei adevărate, care se mănâncă în Antile. 
„Coco connection” (probabil „filiera cocainei”, n.tr.) 
este aproape la fel de periculoasă ca şi cealaltă... 


Alunele de pământ 


Cayce le găseşte multe calităţi, mai ales când 
este vorba de uleiul de arahide (extras din alunele de 
pământ), care intră în compoziţia unui mare număr de 
formule cosmetice şi terapeutice pe care cititorii mei le 
cunosc deja datorită cărţii Edgar Cayce, rețete de 
frumusețe şi sănătate (eficacitatea suverană a uleiului 
de arahide, folosit în masaj săptămânal, împotriva 
artritei!). 

Ceea ce ne interesează aici este folosirea acestui 
ulei pe cale internă şi consumarea alunelor de pământ. 
In mod curios, Cayce estimează că: 

Untul de arahide va fi mult mai bun pentru 
dumneavoastră (decât fructul) (...), cu condiţia să nu-l 
consumaţi prea des. (Lectura 1747-6) 

Alunele de pământ vor fi foarte bune pentru 
dumneavoastră, dar untul de arahide este grozav de 
indicat pentru dumneavoastră! (Lectura 984-3) 

Alunele şi untul trebuie să fie bio, ceea ce este 
dificil în Europa. Chiar şi pentru ulei. Deşi a fost 
recomandat de Cayce concetăţenilor săi, pentru noi nu 
este ceva foarte bun, pentru că ajunge denaturat pe 
pământul nostru. Totuşi, chiar de calitate excelentă, el 
nu se potriveşte oricui: 

Ar mai trebui să folosiţi, pe cale internă, o dată pe 
zi, o lingură de ulei de arahide. Înghiţiţi în trei prize, 
degustând îndelung, chiar înainte de culcare! (Lectura 
5334-1) 

Pentru mine este bine să consum ulei de arahide? 

Nu e bun singur. Trebuie să-l consumaţi 
amestecat cu ulei de măsline sau alternativ; atunci va 
fi bine! (Lectura 1688-8) 

In acest caz, clienta suferea de constipaţie şi, 
contra acesteia, adevăratul remediu este, evident, 
uleiul de măsline. Bietele gospodine care cumpără 


numai ulei de măsline industrial, de la supermagazin 
pentru că este mai ieftin -, nu contribuie deloc la 
sănătatea iubitelor lor căpşoare blonde... Ba, mai rău, 
uleiurile pretinse „uşoare” sau /ight, atât de uşoare 
încât se alege praful de ele, ar merita să fie numite 
„praf şi pulbere” sau „praf în ochi”... 

Reţinem din lecturile cayciene că uleiurile 
vegetale pot fi cel mai bun sau cel mai rău dintre 
lucruri, după caz. Ar trebui deci mult mai multă atenţie 
la calitatea uleiului pe care-l turnăm în salatieră! 

În orice caz, nu puneţi ulei de arahide la orice sos: 
otrăvirea cotidiană este cu atât mai eficace cu cât este 
disimulată! Se pare, de asemenea, că amestecul dintre 
uleiuri şi carne nu este foarte bun (dar să nu le înlocuiţi 
cu unt gătit!): 

Luaţi aminte să păstraţi echilibrul între aciditate şi 
alcalinitate, în sistemul dumneavoastră digestiv. In 
special ar trebui, măcar o dată în fiecare zi, să 
consumaţi ulei extras din nuci şi din fructele de acelaşi 
gen. V-ar face bine - mult mai bine decât carnea! 
(Lectura 5557-1) 

Şi pentru un caz de ulcer (localizare neprecizată), 
Cayce prescrie: 

Dimineaţa: mult ulei din oleaginoasele familiei 
nucii. Va fi bine asimilat. (Lectura 5641-2) 

Pe pieţele provinciilor - mă gândesc la Savoia, 
Correze, Dordogne etc. sau la piaţa din Lausanne, 
Elveţia, -se găsesc producători agricoli care vând ulei 
de nuci sau de alune, făcut de ei. De altfel, îl poţi face 
acasă dacă ai o moară. Aceste uleiuri - ca şi cel de 
măsline de bună calitate - sunt scumpe, e adevărat. 
Dar vă puteţi face obiceiul de a nu le risipi în prăjeli 
indigeste. Elementele de calitate bio sunt economice: 


dacă aţi încercat, aţi putut constata că sunt cu mult 
mai hrănitoare: te saturi cu cantităţi mult mai mici! 


Sucurile de fructe şi curele de fructe. Chiar 
merită să faci suc... 

Consumarea fructului întreg nu este exact acelaşi 
lucru cu consumarea sucului extras din pulpă: 
numeroase sunt cazurile când Cayce a prescris 
bolnavului său numai sucul; trebuie să spunem că 
astfel de lecturi... curg gârlă! Când eram la Versailles, 
un producător elveţian de roboţi casnici îmi ceruse să 
scriu o carte de reţete pentru centrifuga menajeră. O 
lună încheiată, mi-am curăţat fructe şi legume din 
plăcerea de a le vedea topindu-se în lichide aurii în 
secunda când apăsam pe buton. Era o vrajă! Copiii şi 
eu am încercat toate amestecurile, toate culorile şi 
toate varietățile comestibile din Franţa şi de la tropice. 
Spre marea mea surprindere, acest regim ne-a adus o 
extraordinară condiţie fizică, tonus şi supleţe. (Mă 
întreb de ce nu-l fac mai des!). Şi cum mi-era milă să 
arunc pulpa fructelor presate, o transformam în pastă 
de fructe, compoturi, dulceaţă... în orice! Dacă erau 
legume, făceam o maioneză adăugând un gălbenuş de 
ou şi ulei de măsline. In genul gătit, puteam de 
asemenea să fac o supă, un pireu (chiar pastă pentru 
câine sau găini - care o adorau!). Cartea mea de reţete 
i-a plăcut mult fabricantului: simţea experienţa trăită... 
lar în planul sănătăţii, sucul era valoros! 

lată acum câteva lecturi: bolnava numărul 5431-4 
se scărpina pretutindeni, zi şi noapte. Familia 
exasperată se întreba ce-i provoca acest prurit, adică 
aceste mâncărimi groaznice. Paraziţi (ce ruşine!)? Are 
paraziți pe piele? 


Este vorba mai mult de tulburări interne care 
produc durerile de pe piele, înţelegeţi? 

(Familia suspină uşurată!) 

Am începe prin evitarea grăsimilor, uleiurilor şi a 
majorităţii feculentelor. In schimb, ceea ce ar restabili 
echilibrul ar fi sucurile de fructe (...), care vor arde 
deşeurile acumulate în organism. (Lectura 5431-4) 

In alt caz, un bărbat care suferă de fermentaţii 
intestinale: Incercaţi prin regim, puţin câte puţin, să 
eliminaţi aceste gaze din sistemul digestiv. Gaze care 
se formează când mişcările peristaltice ale intestinului 
devin ineficiente. lată de ce ar trebui să consumaţi 
sucuri de fructe, fără să le adăugaţi nimic, ele au săruri 
naturale. (Lectura 1127-1) 

In mai multe cazuri de oboseală, de scădere a 
vitalităţii generale, Cayce recomandă: 

Beţi multe sucuri de fructe - mai mult în cursul 
zilei decât la micul dejun. (Lectura 1306-1) 

Şi iată micul dejun englezesc, care mai primeşte o 
lovitură... Cayce a repetat mereu că nu trebuie să se 
consume sucuri de citrice şi cereale cu lapte în aceeaşi 
Zi (Lectura 528-11); că amestecul de feculente şi suc 
de citrice este o adevărată catastrofă, întrucât 
provoacă o hiperaciditate în tubul digestiv (lectura 
1197-1); în lectura de mai sus, merge până la 
interzicerea sucului de fructe, dimineaţa! 

lată încă o bolnavă, la care ficatul, rinichii şi toată 
circulaţia hepatică sunt atât de congestionate încât va 
duce la creşterea temperaturii. De unde urgenţa de a 
urma un regim care să favorizeze alcalinitatea, cum 
sunt sucurile de fructe de tot felul. Să consume mult, 
dar în cantităţi mici, de fiecare dată. (Lectura 1409-4) 

In cursul lecturilor precedente, am putut vedea 
că, pentru Cayce, cea mai mare greşeală dietetică era 


amestecul neinspirat. Anumite fructe nu trebuie să fie 
amestecate cu altele, şi mai ales cu alte tipuri de 
alimente. Dar cred că atunci când se face o cură de 
sucuri de fructe - şi numai de sucuri de fructe - (sau 
chiar de fructe şi legume), pot fi amestecate între ele 
fără riscuri, dacă se folosesc multe soiuri diferite. In 
experienţa mea relatată mai sus, nu-l cunoşteam încă 
pe Cayce şi-am amestecat bucuroasă toate fructele 
disponibile. Or n-am constatat nici o dereglare, nici o 
problemă de sănătate, dimpotrivă! Cred deci că am 
putea amesteca fructele cu condiţia să nu bem decât 
aceste sucuri amestecate în timpul curei; proprietăţile 
terapeutice ale unora şi ale altora se completează atât 
de bine încât acest cocteil de vitamine natural 
anulează incompatibilităţile. 

Totuşi, Cayce are câteva preferinţe: celebra cură 
de trei zile de mere. De altfel merele merg mai bine în 
cură (când nu se mănâncă nimic altceva) decât 
împreună cu unele alimente. Se poate înlocui o masă 
pe zi cu suc de mere, din când în când, ca în acest caz: 

Mai ales să beti suc de mere, care vă va reda 
sănătatea. (Lectura 288-2, unei tinere hepatice de 
douăzeci şi trei de ani, încă o sinistrată a constipaţiei!) 

Este sigur că sucul singur merge mai bine. 


Martiriul obezului, depășit datorită sucului 
de strugurii 

Podgoriile noastre sunt aici capul de afiş. Ce 
şansă pentru noi! În fiecare toamnă, îmi fac o cură de 
suc de struguri, cu o mulţumire desăvârşită. inlocuiesc 
o masă cu mai multe pahare de ceasla auriu (mmm... 
este cel mai dulce!) fără să mănânc nimic altceva: 
rezultate convingătoare. Cayce l-a recomandat 
pentru... aproape tot! Este incredibil! Dar ceea ce 


frapează cel mai mult este numărul de situaţii în care a 
prescris strugurii ca armă absolută împotriva obezității. 
(lecturile 457-8, 1183-2, 1657-2, 2514-11, 2514-15, 
2804-11, 1589-1, 1224-6, 1170-3, 1151-19, 1100-17, 
1540-11, 1339-1, 1309-3, 2988-3, 1431-2, 1309-2 
etc.): 

De ce ar trebui să beau suc de struguri? 

Pentru că găsiţi în el zaharurile de care aveţi 
nevoie, fără să vă îngrăşaţi! 

Chiar va avea efect asupra greutăţii mele? 
întreabă bolnava, sceptică. 

Dacă n-ar fi eficace, nu vi l-aş recomanda! 
(Lectura 457-8) Şi gata! Prescrierile sucului de struguri 
împotriva obezității sunt făcute pentru oameni de toate 
vârstele şi sexele! Acum zece ani, fiind în America, am 
putut constata că o persoană din trei era un monster, o 
specie de pahiderm revărsând valuri de carne 
(Prietena mea Arielle îmi spune că n-ar trebui să scriu 
asemenea lucruri şi să mă arăt mai „îngăduitoare” cu 
obezii: dar eu cred că tocmai această indulgență le 
face mai mult rău - este ca şi cum i-am încuraja să se 
îngraşe în continuare! Ar fi mai eficient să spunem 
adevărul: obezitatea ESTE o boală care agravează 
considerabil bolile deja existente (vezi lectura 2541-11, 
puţin mai departe). Obezii mor mai devreme decât 
ceilalţi, statisticile o dovedesc. Şi apoi, ei sunt 
nefericiţi: grăsimea lor este o chemare în ajutor. 
Minţindu-i (în stilul „vă stă foarte bine aşa”), îi 
dezamăgim în aşteptarea lor înfrigurată. V-ar lăsa 
inima să-i spuneţi unui prizonier: „Ei, dragule, rămâi în 
temniţă, ţi-e bine acolo: ai mâncare, adăpost, căldură, 
curăţenie, ce-ţi lipseşte?”). Astăzi, boala progresează şi 
la noi, iar străzile Parisului încep să scoată la vedere 
aceste grămezi umane. Altădată erau numai turiştii 


americani, acum boala începe să-i lovească şi pe 
parizieni! 

Repede, alergăm la remediul aflat la îndemână: 

Dacă veţi bea suc de struguri seara, sau chiar 
înainte de cină, veţi vedea că nu este doar un întăritor 
al sângelui, dar şi un remediu pentru slăbire. (Lectura 
1128-3) 

Atenţie să nu ajungeţi obez. Aceasta v-ar putea 
agrava problemele de sănătate. Pentru a evita, beţi 
suc de struguri de patru ori pe zi, de cel puţin patru ori 
pe săptămână: îi puteţi adăuga apă - un pahar de suc 
de struguri cu un pahar şi jumătate de apă curată (şi 
mai ales, nu gazoasă); şi aceasta cu aproape o 
jumătate de oră înainte de fiecare masă şi înainte de 
culcare. Aceasta vă va normaliza valorile zahărului din 
organism, favorizând activitatea de eliminare din 
rinichi. (Lectura 2514-11) 

Ne amintim că Cayce dezaprobă total băuturile 
gazoase: No carbonated water, repetă el din lectură în 
lectură, foarte departe de a le găsi „digeste!” Pe de 
altă parte, cura cu suc de struguri va fi mai eficientă cu 
strugurii proaspăt zdrobiţi, chiar înainte de a bea sucul. 
Dacă nu este sezonul lor, alegeţi un suc fabricat după 
criteriile bio (caietul de sarcini al asociaţiei Nature et 
Progres). Cayce ţine foarte mult să se consume suc de 
struguri fără nici un conservant sau colorant. El indică 
o marcă americană, care în vremea aceea producea 
sucuri fără benzoat de sodiu (conservantul folosit 
atunci, în 1937) (lectura 470-19). Cititorii mei vor găsi 
cu uşurinţă în comerţ sucurile bio produse de 
viticultorii francezi, cu o gamă largă de gusturi diferite, 
în funcţie de solurile de cultură. Puteţi să vi le faceţi şi 
singuri şi să le congelaţi (dar conservele, oricum ar fi, 
îşi pierd destul de repede energia vitală). 


Încă un dialog lămuritor, dat pentru o doamnă 
grasă şi bătrână, de 74 de ani (la vârsta aceasta, 
şansele de vindecare sunt totuşi mai mici decât la 
douăzeci de ani!): 

Trebuie să încep cu sucul de struguri? dacă da, 
cât de des? întreabă doamna (deloc încântată...) 

Două pahare amestecate cu un pahar de apă, de 
patru ori pe zi - cu o jumătate de oră înainte de fiecare 
masă şi la culcare. Este modul bun de folosire. 

Consideraţi că trebuie să slăbesc? dacă da, cât şi 
cum? 

Sucul de struguri va micşora nevoia 
dumneavoastră de a vă îndopa cu dulciuri, ceea ce va 
readuce la normal valoarea zahărului din organism. 

TREBUIE SA FAC ALTCEVA PENTRU A ACCELERA 
REZULTATELE? 

Trebuie să fiți mai ales perseverentă şi 
disciplinată. Atunci veţi vedea rezultatele! Toate 
acestea sunt o activitate de dezvoltare personală. Nu 
trebuie să vă grăbiţi - acordaţi-i organismului răgazul 
necesar pentru a declanşa propriile mecanisme de 
vindecare. (Lectura 1224-6) 

Să admirăm optimismul lui Cayce, care crede că 
şi la şaptezeci şi patru de ani trebuie să-ţi continui 
efortul de dezvoltare personală (mentală, spirituală, 
fizică!) 

Unui obez de patruzeci şi nouă de ani, care 
întreabă: 

Ce mi-aţi prescrie pentru slăbire? 

Să beţi suc de struguri, înainte de mese, cu apă - 
o treime apă şi două treimi suc (sau un sfert apă şi trei 
sferturi suc), de la patru la şase înghiţituri, cam cu o 
jumătate de oră înainte de mese. 

De trei ori pe zi? 


Da, de trei ori pe zi; înainte de fiecare masă şi 
înainte de culcare! (Lectura 1151-19) 

Sucul de struguri nu este sistematic amestecat cu 
apă în recomandările lui Cayce, ci numai atunci când 
este îmbuteliat. Inutil să-i adăugăm apă când este 
proaspăt. Cayce aminteşte în lectura următoare faptul 
că obezitatea contribuie la distrugerea sănătăţii (la o 
bolnavă care are tendinţa să se îngraşe): 

Ne-ar plăcea să consumaţi mai regulat suc de 
struguri, respectând prescrierea pe care v-am făcut-o. 
Nu pentru că aţi fi prea grasă, ci pentru că ar trebui să 
nu ajungeţi aşa: ceea ce ar împiedica vindecarea 
inimii, plămânilor, ficatului, rinichilor... (Lectura 1100- 
38) 

Pentru cei cărora le place băutura, Cayce 
precizează: Suc de struguri curat, nu fermentat.. 
(Lectura 1339-1) 

În lectura 1589-1, el acuză băuturile fermentate 
(deci alcoolizate) că provoacă obezitatea, la fel ca 
dulciurile. 

Încă un detaliu interesant înainte de încheierea 
acestui capitol: Cayce ţine să-şi asigure bolnavii: (cum 
sucul de struguri) taie pofta de mâncare, vei mânca 
astfel mai puțin; nu te îngrijora, este normal! (Lectura 
2084-11) 

În acest ultim caz, bolnava este o fetiţă de 
treisprezece ani, care nu se mai poate opri din cursa 
dulciurilor - dulciurile, corporație care i-a recrutat pe 
mulţi din 1942, data lecturii, cu toate restricţiile 
datorate războiului!) 


Nelipsitele sucuri de citrice 
Atenţie, cum vine vorba de conserve, Cayce 
interzice amestecul de suc de struguri + suc de lămăi 


(lectura 1593-1) şi chiar amestecul de suc de lămâi sau 
suc de lămâi verzi + suc de grepfrut (lectura 1593-1). 

Cu această precizare, el arată toate calităţile 
sucului de diverse citrice - mai ales în boli ca astmul 
(lectura 5682-2, 861-1, 3046-2). A doua indicație 
priveşte cazurile de depresie, astenie, slăbiciune 
generalizată,  convalescenţă, cădere de tensiune, 
demineralizare (lecturile 578-5, 1468-5, 501-2, 578-5, 
418-2, 578-5 etc.) 

După caz, Cayce preferă portocala, lămâia, 
grepfrutul sau lămâia verde. Se vor ameliora, dacă nu 
chiar vindeca, prin aceste sucuri de citrice, unele boli 
ca epilepsia (lectura 2153-1), ciroza hepatică (lectura 
2092-1) cu un suc de grepfrut dimineaţa, fără să uităm 
numeroasele cazuri de tuberculoză. 

În fine, cazurile de obezitate. Pentru mulţi din 
aceşti bolnavi, Cayce repetă: 

Ar fi mai bine să consumati suc decât fructul 
întreg, cu pulpă. (Lectura 5672-1) 

Bineînţeles că Cayce recomandă sucurile de 
citrice în cură de trei zile - pentru tot ceea ce este 
reumatism, constipaţie, obezitate, dureri de gât, gripe, 
răceli, angine. În acest caz, se consumă un singur fel 
de suc (la alegere, lămâie sau portocală sau grepfrut) - 
atât cât vrei într-o zi. Eu am încercat; taie pofta de 
mâncare, nu-ţi mai este foame... fără să pici de 
oboseală! 

Există şi cura de sucuri de fructe amestecate, dar 
trebuie să fie proaspete şi bio. Aşa cum am spus mai 
sus, ele sunt o binefacere pentru majoritatea 
oamenilor: Totuşi există alergii, intoleranţe. Unii 
bolnavi, ca aceasta (o tânără aflată în convalescenţă 
după o peritonită), nu trebuie să consume sucuri tot 
timpul - ci numai uneori: 


Vom continua să-i prescriem din când în când un 
amestec de sucuri PROASPETE de portocale şi struguri. 
(Lectura 852-8) Fiecare dintre cititorii mei va trebui să 
vadă care fel de citrice i se potriveşte. De exemplu 
numai portocala sau numai amestecul portocală- 
lămâie- grepfrut. Acestea sunt într-adevăr cazuri 
izolate. Încercaţi „să simţiţi” ce doriţi, ascultaţi-vă 
instinctul... dacă aveţi îndoieli, treceţi cu pendulul pe 
deasupra unuia sau altuia din aceste fructe. Poţi fi 
„branşat la portocală” un timp şi apoi să nu mai fii 
deloc. Poţi fi alergic la grepfrut, suportând foarte bine 
lămâia... Dar marea problemă a calităţii bio a fructelor 
proaspete se pune acum în mod acut - în timp ce pe 
vremea lui Cayce abia dacă putea fi vorba. Ea depinde 
de provenienţă, după ţări (unele ţări tratează cu 
produse mai nocive decât altele). În fine, atenţie ca 
întotdeauna la raportul karmic pe care îl ai cu ţara de 
origine a fructului! De exemplu, eu nu cumpăr nici un 
produs iberic: am constatat că nimic spaniol nu mi se 
potriveşte...! Explicaţia este foarte simplă: am amintiri 
cumplite dintr-o viaţă anterioară în Spania! Dar pentru 
alte persoane, va fi exact contrariul... 


Sucurile despre care Cayce n-a vorbit 

Nu vă privaţi de aceste sucuri sub pretextul că 
lecturile nu vorbesc de ele! Cayce îi vorbeşte de sucu/ 
de pară (lectura 288-22) unei tinere fete, suferindă 
hepatică, constipată şi astenică (face totul ca să placă 
această fată!); suc de ananas (pe care îl recomandă 
călduros, chiar conservat, lectura 738-2). Interzice 
categoric amestecul cu cerealele (lectura 1073-1) şi nu 
recomandă îndulcirea cu zahăr: 


Dimineaţa, consumaţi sucuri de citrice - inclusiv 
suc de ananas. Bineînţeles, fără să puneţi zahăr! 
(Lectura 831-1) 

Acest bineînţeles face aluzie la nenumăratele dăţi 
când repetă: Nu puneţi zahăr fructelor, ele îi conţin 
deja! 

Sucul de prune apare de asemenea (lectura 1788- 
6), dar trebuie spus că sucurile altor fructe nu sunt 
deloc menționate.  Coacăzele,  coacăzele negre, 
zmeura, căpşunile, caisele, piersicile („nectarul de 
piersici”), cireşele, afinele... Se pare că lecturile lui 
Cayce nu le cunosc! Acest lucru nu trebuie să vă 
împiedice să le beţi! 


Edgar Cayce şi vegetarianismul — pentru 
sau împotriva cărnii? Un „ism” perceput negativ 

A fost o vreme când toate entuziasmele se 
terminau în „ism”: comunism, marxism, culturism, 
futurism, vegetarianism... Cum spune Alain Schifres: 
„Parisul a cultivat mult timp /smu/. Adăpostea cam 
mult ism. Prea mult. S-a ajuns la supraproducţie şi 
albia /ismului s-a prăbuşit” (Les Parisiens, pag. 225, Ed. 
J.C. Lattes) 

In mai multe lecturi, Cayce declară război tuturor 
sistemelor intitulate ceva-ism, - fanatisme care permit 
unui număr mic de inițiați să-i disprețuiască pe ceilalți: 

Căci Dumnezeu îi iubeşte pe cei ce-l iubesc, 
indiferent de etichetă, cult, sectă sau schismă în „ism” 
cărora le aparţin! (Lectura 3976-27) 

Cu siguranţă că aspectul asociativ al terminaţiei 
ism a dăunat cel mai mult vegetarianismului: a fost 
asociat voyeurismului (Fr., engl. voyeurism, de la 
voyeur (cel căruia îi place să urmărească un spectacol 
obscen, fără să fie văzut. N. tr.), tabagismului, 


pauperismului, terorismului... Or acesta este un mod 
de hrană care a existat dintotdeauna, în toate epocile 
şi în toate civilizațiile, fără să nască totuşi pasiuni. 
Păstorul grec care se hrănea cu măsline, usturoi şi 
brânză era vegetarian fără să ştie! 

Printre alimentele recomandate - sau interzise, 
după caz - de Cayce, se află deci carnea. Trebuie s-o 
spun? La început am fost şocată că Cayce nu predică 
vegetarianismul. Apoi am reflectat: filosofia. sa fiind 
aceea a echilibrului, el se abţine să ia atitudini 
extreme. Şi este adevărat că dorind prea mult să 
demonstrezi, descurajezi. Cum spune Talleyrand, ceea 
ce este în exces îşi pierde semnificaţia: „Tot ce este 
exagerat devine insignifiant”. Nu putem transmite 
toate mesajele în acelaşi timp; orice educator ştie bine 
acest lucru! 

Am întâlnit şi vegetarieni fanatici, cu un chip atât 
de palid încât îţi venea să le oferi o friptură în sos 
tartar... Probabil nu trebuie să punem carul înaintea 
boilor: vegetarianismul se va impune într-o zi de la sine 
(probabil sub un alt nume!). Când vom ajunge la o 
civilizaţie care să respecte mai mult Natura şi mediul 
înconjurător, poate că această nevoie de carne va 
dispărea. Pe măsură ce vom dezvolta cercetările 
despre fizica vibratorie, vom înţelege că mâncând 
carne, ne încărcăm de vibraţiile de suferinţă ale unei 
fiinţe masacrate. Din păcate, atâta timp cât Biserica ne 
va învăţa că „animalele n-au suflet”, creştinii îşi vor 
păstra („ca nişte dobitoace...!”) conştiinţa liniştită. 

Vegetarianismul este deci, pentru moment, o 
practică pe care n-o vom putea impune tuturor. Eu 
însămi l-am practicat îndelung cu copiii mei, când erau 
mici - li se potrivea, au crescut ca nişte plante 
frumoase: viguroşi şi înalţi. Trebuie să spun că nu era 


vorba de un vegetarianism absolut: mâncam ouă 
proaspete de la găinile noastre, multe lactate şi peşte. 
Unele ţări din Asia, ca Japonia, unde nu se practică o 
alimentaţie pe bază de carne, nu sunt propriu-zis 
vegetariene în sensul strict; pentru că mănâncă 
animale, dar peşte (şi, din acest motiv, nu sunt mai 
bolnavi...) 

Cei care vor să fie vegetarieni se confruntă cu o 
problemă socială. Multe mame de familie, violent 
criticate de părinţii sau soţii lor, se văd obligate să 
aleagă între un vegetarianism chiar moderat şi liniştea 
familială. Greşeşti întotdeauna când îţi depăşeşti 
epoca! 

Copiii noştri s-au pus pe „biftec-cartofi-prăjiţi- 
tăiţei-Mac-Do”. Rezultatul nu se lasă aşteptat: ei sunt 
obezi, au pungi sub ochi, privirile tulburi şi gripă de 
patru ori pe an... Viţelul de aur pentru care îşi sacrifică 
sănătatea este viţelul de serie, îngrăşat cu alimente 
multinaționale. Am de asemenea mulţi prieteni care 
mă invită la ei. Când este o mâncare cu carne, făcută 
cu dragoste de stăpâna casei, o mănânc din toată 
inima: mi s-ar părea la fel de nepoliticos s-o refuz, pe 
cât este de nefast pentru stomac - aş rupe armonia. Şi 
invitatul nu trebuie să „strice atmosfera”, contestând 
ritualurile familiale ale celorlalţi. Christos a mâncat 
mielul pascal împreună cu familia Sa. Atunci eu, care 
nu sunt Christos, apreciez curca de Crăciun, friptura 
prietenei mele şi alte mâncăruri de pasăre, la masa de 
duminică. Ca să compensez, trec la salate-fructe- 
legume, atunci când sunt singură. O altă situaţie o 
constituie restaurantul: acolo este totuşi uşor de ales 
mai degrabă omletă, peşte, legume, salate, brânzeturi. 
Cât despre recepţiile oficiale, unde mâncarea vine de 
la o unitate de alimentaţie publică, se impune 


prudenţa sub toate aspectele. (Ne amintim scandalul 
recent când, la o recepţie oficială, au fost servite de 
către o unitate pariziană mâncăruri alterate, care au 
intoxicat astfel o parte din invitaţi!) 

În Era Vărsătorului, sigur nu vom mai fi carnivori - 
ceea ce este un fel de canibalism! Aşteptând, cum 
trăim într-o epocă de vibrații destul de joase, oamenii 
care se marginalizează refuzând absolut orice carne, 
sau orice altceva, sunt percepuți ca rebeli. 

Mişcările feministe au găsit formula „burta îmi 
aparţine” (ca să spunem lucrurilor pe nume, cu nişte 
cuvinte gingaşe...). IIl aşteptăm pe cel care va lansa 
formula, mai evidentă încă, „stomacul meu îmi 
aparţine”, altfel spus „ceea ce mănânc eu nu priveşte 
pe nimeni”. 

Dragul de Cayce aprecia că în aşteptarea Erei 
Vărsătorului - semnul îngerului - consultanţii săi nu 
erau încă destul de angelici ca să treacă la 
vegetarianism (deşi l-a recomandat, individual, destul 
de multe ori!). Punctul de vedere al lui Cayce este deci 
următorul: mulţi oameni sunt intoxicaţi pentru că au 
mâncat prea multă carne, mai ales carne roşie: prin 
urmare aceasta nu este bună. 


Anumiți vegetarieni au devenit legume... 

în ciuda simpatiei mele faţă de vegetarianism, am 
întâlnit anumiţi vegetarieni cumplit de antipatici: 
sectari, oameni care dau lecţii... şi cu faţa mai mult 
cenuşie! „Vegetarienii” stricţi, care refuză absolut orice 
produs animal (produse lactate, fructele de mare, 
ouăle, mierea...) trebuie imitaţi? 

Personal, păstrez o amintire foarte proastă despre 
macrobiotică, care m-a îmbolnăvit grav. Nu este un 
sistem în „ism”, cum ar spune Cayce... dar ar merita să 


fie. Macrobiotica (pe deasupra împopoţonată cu un 
nume grec meşterit ca să dea „in”) este un sistem de 
hrană arhi- artificial, un amestec „jap-revisited-by-the- 
yankee”: fondatorul său, Oshawa, era un japonez 
complet americanizat (asta mă face să mă gândesc la 
acel restaurant din Montmartre care se intitula FAST- 
FOOD-  CHINOIS-KACHER - sic!). Acest tip de 
alimentaţie,  epurată de înțelepciunea milenară 
japoneză, reflectă perfect puritanismul maso al 
Americii, care consideră că plăcerea de a mânca este 
„păcat”. Ca să fii virtuos, trebuie să mănânci fără 
plăcere... deci cât mai infect posibil! Macrobiotica este 
complet opusă principiilor lui Cayce: acesta spune şi 
repetă că trebuie să ne hrănim cu ceea ce produce 
solul pe care trăim (lectura 3542-1, vezi mai sus). 
Atunci, la ce bun să înghiţim cu nişte figuri extatice r... 
importat din Japonia la preţ de aur, numai pentru a ne 
convinge că suntem branşaţi? Dacă vrem din timp în 
timp „să mâncăm japonez”, de ce să nu ne ducem 
direct la un Jakitori ADEVARAT? 


Supraconsumul de carne: atenţie, cancer! 

Se pare că în cursa biftec-cartofi-prăjiţi, cancerul îl 
aşteaptă pe câştigător pe linia de sosire... Sunt 
numeroşi dieteticienii moderni care cred acest lucru şi 
lucrările ştiinţifice moderne care tind să-l demonstreze 
- cât despre Cayce, el îl afirmă foarte clar, de mai 
multe ori. lată, de exemplu, o consultantă atinsă de un 
cancer, căruia el îi spune: 

Evitaţi orice fel de carne, timp de trei până la şase 
luni. (Lectura 3515-1) 

Altei femei, bolnavă tot de cancer: 


Abţine ţi-vă de la carne. Ea are cea mai mare 
contribuţie în starea dezastruoasă a sănătății 
dumneavoastră de acum. (Lectura 569-16) 

E clar: Cayce acuză categoric carnea de 
provocarea unor cancere. 

Mai este şi consultanta numărul 683-3, a cărei 
lectură despre nuci am citat-o mai sus, atinsă de o 
tumoră care încă nu este canceroasă, dar care 
manifestă un teren canceros şi căreia Cayce îi repetă: 
Nu carne, doar carne de pasăre şi peşte! Şi celălalt 
caz, foarte asemănător, de chist ovarian (fibrom), tot 
pe un teren general canceros, când Cayce repetă: 

Nu prea multă carne, indiferent de ce fel! Şi 
niciodată, în nici un caz, carne roşie! (Lectura 5113-1) 

Profesorul Mathe i-a declarat ziaristei Simone 
Brousse: „Carnea intervine la originea acestor două 
tipuri de afecţiuni - tumorile şi ateromul - pentru că ea 
conţine multe grăsimi, uneori până la 40% (Extras din 
excelenta lucrare a lui Simone Brousse, L'Equilibre de 
l'énergie humaine, clé de la sante, ed. Press Pocket) ,,. 
lar Simone Brousse o citează pe elveţiana Johanna 
Brandt, care s-a vindecat singură de cancer, printr-o 
cură de struguri; ea spune că „cancerul prosperă din 
orice hrană animală”. Numeroase şcoli - ca de exemplu 
naturopaţii - ne spun acest lucru de mult timp. 


Virusul gripei este un mare mâncător de 
carne 

Aceasta este, în final, concluzia care se impune 
după lectura lui Cayce! El ia în consideraţie trei cazuri: 

- o parte din bolnavii săi trebuie să evite în mod 

absolut carnea; 


- un alt tip de pacienţi poate consuma carne; 

- în fine, pentru alţi bolnavi, carnea este un 

medicament. 

Voi da lecturile despre aceste categorii în 
capitolele următoare. lată primele două tipuri de 
situaţii, care ne arată un Cayce în general puţin 
favorabil cărnii. Unui reumatic: 

În alimentaţia dumneavoastră, atenţie, evitaţi 
carnea, în special carnea roşie. Mai bine faceţi exces 
de legume şi chiar exces de făinoase, decât exces de 
carne! Căci aceasta vă creează aciditate. De unde 
aceste probleme. (Lectura 99-5) 

Unei eterne constipate, care suferea de o proastă 
asimilaţie (mânca prea multă carne şi asta n-o ajuta!): 

Niciodată carne prăjită şi, pentru dumneavoastră, 
în general, fără prăjeli, înţelegeţi? (Lectura 2261-1) 

Unui bărbat de 33 de ani, care suferea de 
albuminurie: Atenție, evitati carnea! (Lectura 900-383) 

Unui artritic: 

Nici un aliment de origine animală! Organismul 
dumneavoastră nu suportă nici grăsimile animale, nici 
chiar produsele animale în general. Acestea vă întreţin 
un focar de infecţie. (Lectura 5402-1) 

Carnea solicită din partea tubului digestiv un 
mare efort chimic. Când este prea multă, laboratorul 
nostru intern intră în grevă! Se ajunge foarte repede la 
constipaţie, pe care Cayce o consideră responsabilă de 
toate bolile şi al cărei mecanism este următorul: 
nemaiavând forţă să evacueze deşeurile, pereţii 
intestinali le repun în circulaţia sanguină, cu speranţa 
să le elimine printr-o altă poartă de ieşire (numit 
emonctoriu, în jargon medical!). Ceea ce nu eliminaţi 
prin intestin urmează să fie eliminat prin respiraţie (de 
unde supraîncălzirea plămânilor, nasului şi gâtului), 


prin transpiraţie şi urină; (de unde supraîncălzirea 
rinichilor şi pielii), prin orice alte fluide şi lichide care 
ies din corp. Organele care le produc se surmenează şi 
se îmbolnăvesc (de unde importanţa de a nu impune 
ritmul de trei schimburi muncitorilor dumneavoastră 
interni). Dacă nu, începe... războiul intestin! Cayce 
denunţă  constipaţia, care creează o intoxicație 
permanentă, o asfixie lentă şi inexorabilă a energiilor 
profunde. lată ce spune el unuia dintre bolnavii săi: 

Deşi sunt multe lucruri care nu merg la 
dumneavoastră! A descrie cauzele lor ar însemna să 
facem un curs de anatomie şi patologie a ţesuturilor - 
şi să întocmim istoricul acestor tulburări. Dar astăzi, 
problemele dumneavoastră de circulaţie sanguină sunt 
provocate de o eliminare insuficientă a toxinelor - şi 
aceasta durează de mult timp! lată originea tuturor 
simptomelor dumneavoastră. lată ce strică bunul mers 
al diverselor organe, iată de ce sunteţi deprimat, 
bolnav, suferind: pentru că mâncaţi prea multă carne 
şi pregătită într-un mod nesănătos (...). Acum, abţineţi- 
vă de la ea! (Lectura 3896-1) 

Se vede după acest eşantion că dragul de Edgar 
consideră carnea, mai ales carnea roşie, un flagel. El 
consideră că în general consumul de carne trebuie 
limitat la cazuri precise şi spune mereu: Carnea, în 
cantitate mică! 

Cayce vorbise adeseori de răcea/a (the common 
cold) pe care o facem iarna sub formă de angină, 
gripă, reumatism, guturai, lumbago, tuse etc. EI 
atribuise cauza acesteia unui dezechilibru biochimic: 
excesul de aciditate din circuitele digestive. 

Or aceasta se datorează excesului anumitor tipuri 
de alimente, în special carnea - întrucât se ştie că 
viruşilor nu le place să trăiască în medii alcaline, pe 


când proliferează într-un PH acid (lectura 1947-4). De 
unde întrebarea acestui consultant: 

Ca să evit răceala, este important să mă abţin de 
la CARNE? 

Nu este obligatoriu, răspunde Cayce. Asta 
depinde mai mult de modul în care amestecați 
diversele categorii de alimente, mai mult decât de unul 
singur care ar fi unicul factor al tulburărilor. Chiar cei 
care mănâncă rar carne sau produse animale pot să 
capete o sensibilitate la răceală. Pentru aceasta, 
ajunge să mănânce prost, slăbind o zonă sau alta din 
sistemul lor digestiv. Dacă aşa stau lucrurile, este mai 
bine să evite carnea sau cel puţin excesul de carne. 
(Lectura 902-1) lată un alt caz, al unei persoane 
sensibile la răceală, angină, gripe, pentru că este 
intoxicată cronic. Ficatul său, surmenat, degenerează 
în „ficat cardiac”, căruia Cayce îi descrie aici 
mecanismul. Familia neliniştită întreabă imediat: 

Domnule Cayce, trebuie să-i suprimăm carnea 
roşie? Ar fi de dorit. Mai ales când are ficatul 
congestionat - şi când această congestie afectează 
circulaţia sanguină spre inimă. (Lectura 115-19) 

lată o altă lectură, dată pentru o fetiţă de şapte 
ani care a răcit, degenerând în gripă şi terminând cu 
congestie pulmonară. Mama ei înţelege, după lectura 
precedentă, că nu trebuie să-i dea carne roşie: ATUNCI 
POT să-i dau CARNE de iepure?, întreabă ea. 

Da, răspunde Cayce, carne de animal sălbatic, cu 
condiţia, totuşi, să nu fie prăjită. (Lectura 4281-10) 

În întrebarea pusă este vorba de vânat, nu de 
carnea iepurelui de crescătorie - ceea ce ne aduce la 
problema vânatului (asupra căreia vom reveni mai 
târziu) şi la aceea a modului de pregătire a cărnii. 


Tartar - sau încălzit sub şa? 

Livizi de teroare, strânşi după gardurile de lemn 
menite să-i apere, parizienii îi aşteptau pe huni. Erau 
barbari  cumpliţi. Dovada: mâncau carnea crudă, 
încălzită sub şaua calului. (Şi iată de ce „pe unde 
treceau ei, nu mai creştea iarba” (Aceasta este 
viziunea simplistă a cărţilor şcolare din secolul al XIX- 
lea. În realitate, se pare că Attila a trăit la Curtea 
Împăratului şi nu era chiar un Cro-Magnon, aşa cum s-a 
spus!). Legătura de la cauză la efect între carnea crudă 
şi erbicide nu era foarte evidentă în manualele noastre 
de istorie). Din fericire, parizienii dispuneau de antidot: 
o sfântă vegetariană. Sainte-Genevieve , „întărită de 
post şi rugăciune” - spune cronica - şi-a asumat 
răspunderea de a-l convinge pe Attila că parizienii n- 
aveau nimic crud să-i ofere. Hoardele năvălitoare au 
plecat în altă parte să-şi roadă steak-ul tartar. Parizienii 
s-au întors la proastele lor obiceiuri: soteul de vițel şi 
afumăturile de porc! 

Cayce dă o mare importanţă modului în care 
pregătim carnea. Cea mai toxică este, cu siguranţă, 
prăjeala! În regiunea unde a trăit tânărul Edgar, felul 
de mâncare tradiţional era Kentucky fried chicken. Am 
văzut un şir de restaurante cu acest nume. Curaj, să 
fugim: 

Nici seara, nici dimineaţa, prăjeli! Nici jambon 
prăjit, nici carne prăjită - nici măcar pui prăjit! Dacă se 
întâmplă să mâncaţi carne, să fie de pasăre, miel sau 
peşte. Şi fiartă, grătar sau la cuptor! (Lectura 1586-1) 

Carnea roşie friptă la grătar şi asortată din belşug 
cu ceea ce numim „verdeţuri provensale” se digeră 
mai bine: 


Atenţie, nu carne roşie! Mai exact, nu carne crudă 
(...). Totuşi, dacă este cu mirodenii şi friptă la grătar, 
se poate digera. (Lectura 877-16) 

„Verdeţurile” (de la noi) şi mirodeniile (exotice) 
ajută digestia: în fond, idealul - dacă l-aţi înţeles bine 
pe Cayce - este verdeaţa provensală asortată cu o 
bobiţă de carne! 


Fundaţia E. Cayce 

Fundaţia Cayce adică A.R.E. (Association for 
Research and Enlightenment), îşi are sediul în Virginia 
8each, în colţul celei de-a 67- a străzi a lui Atlantic 
Avenue. 

Adresa poştală: 

P.O. Box 595, Virginia Beach VA 23451 

U.S.A. 

şi telefonul: (804) 428 35 88 

Cititorii care doresc mai multe informaţii despre 
Edgar Cayce se pot adresa asociaţiei „Le Navire Argo” 
(8,P. 674-08, 75 367 Paris Cedex 08), care organizează 
cursuri şi ateliere (astrologie karmică, citirea aurei, 
vindecare prin rugăciune, radiestezie, geobiologie, 
analiza viselor, meloterapie etc.). Mulţumesc pentru 
plicul timbrat (pentru răspuns), pe care-l veţi trimite 
împreună cu scrisoarea de solicitare. 


CUPRINS 


MUltUMI aaa a a a ea a a bu a 1 
Sub formă de introducere... eee 1 
Glasul copacilor. se ceai cotate iată ema aa aaa pi e ao 5 


PARTEA i aiecicimieaiei ea ea ai aa m e e la ee) ea ee it 8 


Edgar Cayce şi Spiritele Naturii..............cc.... 8 


Spiritele Naturii sunt pretutindeni.................. 10 
Un popor mărunt, precis şi organizat............. 13 
Zânele se ÎNLOI Ceai sata aetie tarii ambitii icai eaăaaiileăăealai 16 
Fotografiile din Cottingley...............eeee. 17 
2. Prietenii nevăzuţi ai micului Edgar............. 26 
3. Spirite ale Naturii, mai sunteţi aici?........... 35 
Războiul COPA EILOT zu eo ua a altă incl aa iati e 39 
loana D'Arc şi „Copacul zânelor”................... 44 
Franta fermecată sccaecce caca ca cata sita ga sân daia td 48 
„Stâncile zâneli” since acetat cena ci are rela canal 50 
Spiritele Naturii fug de oameni...................... 54 
Îngerii meteorologiei... 60 
Devă'dIOrIEU UI e eco eee ea a aaa tea dă Sa Da truda tata 63 
Zâna N az (ale) |n, IRRD ABEE e AER PE ARI ORI BNR PERCEPERE RAE ARI 65 
Regele carti elor edelle narinari ternan 70 
SPIRIEULIOCURILO; ae pete aaa aceia) iai oana acea Maat 76 
Păziţi-vă de zâna Carabosse!............ceeeeeeeee 83 
Şi dacă ne-am duce să dansăm cu elfii?........ 84 
Ondinele din Canalul Mânecii... 84 
Domeniul Boisset-Ces-Prevenches................. 86 
Să învăţăm să vorbim cu spiritele Naturii...... 94 
Experienţe pe un domeniu fermecat............. 97 
PARTEA AI Azi pase nunti oda inut ii alinta noa a e aaa Da 102 


Reîncarnarea, cheie a istoriei: frontierele 
FaSariteNEia ici ice ii dual a a aa 102 


Vocaţia marțiană a „Frontierelor Răsăritene” 


în pa De O 3 ud dl 09 taină i ati tie De nd 107 
Pe când străbăteam Lorena...........ceeeeeeeeeee 112 
Miracolul Alsacian Tragedia alsaciană......... 121 
Firul de păianjen: o răbdare infinită............. 124 
Alsacia în vremea Cruciadelor...............c..... 137 
Acei contra-noastră din Alsacia-Lorena. Nu veţi 
avea Alsacia şi nici Lorena...........cee eee 143 
Ultima Oraeson eono oera 146 


Elveția: o entitate națională foarte veche. Să 
fie dărâmaţi aceşti munţi, din cauza lor nu 


vedemi mareal airon cara ata 04 E 0 155 
Cezar interzice  elveţienilor să colonizeze 
provincia Saintonge.........sssssssesesrrrrrrerrrrerrere 156 
Drumurile Imperiului. ......sssssssesrsrrrrsrrsrsrerrere 159 
PARTEAA TREIA se ra setea ea ial ae dieta n data aa uit 165 
Funcţia terapeutică a alimentelor. Săpând 
Groapa-cui: PUI CUL atzi sicrie agata amatoare atoli a 165 
Niciodată destule fructe!............cceeeeeeee 168 
Fructul: o pilulă de viaţă.................eeeee... 169 
Teoria asemănărilor..........e eee eee 171 
Prioritate fructelor din ţară!................cc... 173 
Imposibil să conservi fără să denaturezi...... 175 
Există ceva mai urgent decât Războiul Focului! 
Ma a E OR ATEI Deea ai i ati ia ala 176 
Razboi: AUIEIULI ORE secat acetat nul ai ace fai 178 
Citricele - Familia Citrice.............cce eee 180 


Fals acide.............cmcce eee eeeeeaa 181 


Starea bună datorată vitaminelor................ 183 


Citricele: o investiţie în aU... 184 
Portocala mecanică... sau portocala falsă!. .187 
Fructele exOtICE ass mari dea îi ari ba în ana ata a e 188 
Umorile acide ale ananasului....................... 189 
Avocaţii care pledează pentru sănătatea 
dumneavoastră... eee eee 190 
Păcat că au fost banalizate bananele.......... 191 
Curmalele sunt „degete de lumină”............ 194 
Nu mai este nici mă car o singură goiavă la 
GOyaVa spa iei a oua UDE apti i a i as il bb 196 
Papaia lui Papa: sti atei aie să cica ata ta ga ta 197 
Kakiul în UNITE cete cote cica e Zece e aaa ataca daia 198 
Fructele exotice despre care Cayce n-a vorbit 
il ai des at n age ag ui ul i Tau age 199 
Fructele roşii (sau bacele) Sângele roşu al 
Daia PILUI|UI ce dis aoaa uat tt taa doi lulaii 201 
Murele: aurul negru al golfurilor noastre..... 205 
la coacăza ŞI fUGlisscao ie iei e dora a ari aia 205 
Coacăza neagră şi agrişa............ce eee 206 
Căpşună lângă căpşună..... ceea 208 
Timpul cireşelor.............cc eee eee eneeeeese 210 
Fructele de vară şi fructele de toamnă........ 211 
Tot respectul pentru pepene!...................... 213 
Să ai moralul ridicati scai ocne orase oaia cp oaia 214 
Caisa: încă un refugiat!.........ce eee 216 


Familia prunei: prune uscate, piersici fără puf, 
prune brumării etc... eee 216 


Meci: smochina contra prună — se curăţă totul! 


PRR Pet IRINEI SOTII Pc e AI RESET E 218 
Jumătate smochină, jumătate strugure....... 220 
Nelipsitele stafide...............ccee eee 223 
Pace merelor de bună credinţă.................... 224 
Nu se face tartă din perei.............eee eee. 227 
Negustorul de gutui... eee eee eeeeeee 228 
Reventul: efectul laxativ!.............eeeeeeee 229 
Fructele oleaginoase (nuci, migdale...)........ 230 
Uleilurile ole iai aa ai a ea a ae oa a et 231 
Nuci şi alune: un imperativ absolut contra 
CANCSLUNULI gi sea ta 22008 900 E aia isa pa 235 
Cea mai bună pază împotriva tumorilor: două 
migdale pe Zliociaraa ear ati aaa ierta dada air te ala 241 
Şi dacă ar fi să ne suim în cocotier?............ 243 
Alunele:de.parna Liza air caca aaa cata ata 244 
Sucurile de fructe şi curele de fructe. Chiar 
merită să faci SUC si initia tocata a aa a 246 
Martiriul obezului, depăşit datorită sucului de 
SUJUN aa aaa Dieci ia alt uda e aaa era 249 
Nelipsitele sucuri de citrice..............eeee... 254 
Sucurile despre care Cayce n-a vorbit......... 256 


Edgar Cayce şi vegetarianismul — pentru sau 
împotriva cărnii? Un „ism” perceput negativ 
Sai Saal a DR 350 Ea Da 0000 2 ceia dea 257 


Anumiți vegetarieni au devenit legume....... 260 
Supraconsumul de carne: atenție, cancer!..261 


Virusul gripei este un mare mâncător de carne 
bataia ileana N aa aaa aaa ia aa 263 


Tartar - sau încălzit sub şa?.........cmceee eee 266 
Fundația E. CayCE sicilian ea rasa ada a 268