DK Bizemont — Universul Lui Edgar Cayce 04

Dorothee Koechlin de Bizemont 


Universul lui Edgar Cayce 
IV 


Mulţumiri 


Aş vrea să le mulțumesc aici, la modul general, 
tuturor acelora care m-au ajutat să-l popularizez pe 
Edgar Cayce. Fiind foarte mulți, nu-i pot aminti pe toți! 

Dar „calculatoarele ” cereşti țin o contabilitate mai 
exactă decât a mea, ele ştiu foarte bine despre cine 
este vorba şi ce a făcut fiecare. Rudele, prietenii şi 
ghizii noştri din lumina lumilor nevăzute sunt prezenți 
şi atenţi la cel mai mic detaliu. Când aceste entități 
invizibile se află în Iubire, adică Energia continuu 
Creatoare pe care o numim „Dumnezeu“ în limba 
noastră, ele au un singur gând, acela de a ne ajuta. 
Asta mi-au spus mereu Philippe Koechlin-Schwartz şi 
Edgar Cayce. li rog deci, în fiecare clipă, să-i 
ocrotească, să-i ajute, să le fie în preajmă şi să le 
împlinească  rugămințile tuturor acelora care au 
cutezat să mă ajute. Cu cât înaintăm în viață, ne dăm 
seama cât de adevărat este cuvântul Evangheliei: Veti 
primi înapoi însutit ceea ce veți da. 

De multe oh, nu pot dărui decât un zâmbet, o 
mulțumire, o clipă de ascultare, o adresă utilă (mai 
ales prin asociația „Le Navire Argo”). Dar ceea ce nu 
pot să fac eu, vor face Forțele Creatoare (vorba lui 
Cayce)! 

Timpurile care vin vor fi dintre cele mai 
frământate, vor fi nişte prefaceri - „THE CHANGES”, 


spunea Cayce, folosind un cuvânt-sac, unul din acei 
termeni atât de încăpători încât pot cuprinde şi binele 
şi răul... Problema este să ştim dacă aceste prefaceri 
vor fi mari sau mici. Primim la ora actuală suficiente 
mesaje pentru a tălmăci cuvintele lui Cayce până la 
ultimul şi pentru a înțelege că aceste PREFACERI vor fi 
„mari“, chiar „foarte mari”. Dar am să vorbesc despre 
ele în această carte! 


SCURT REZUMAT 
pentru cei care nu au citit volumele precedente 


Cine era Edgar Cayce? 

Un american din sudul Statelor Unite, care a venit 
pe lume la 18 martie 1877, în Hopskinville, Kentucky, 
într-o familie de oameni simpli, albi de rând, urmaşi ai 
unor francezi protestanți (hughenoți alungaţi de 
Revocarea Edictului din Nantes). A murit la 3 ianuarie 
1945, la Virginia Beach. 


Ce meserie practica? Era profet, clarvăzător, 
medium, vindecător? 

Câte puţin din fiecare, după ce încercase toate 
slujbele mărunte ale vremii sale - a fost, între altele, şi 
căutător de petrol. A rămas, o vreme, la meseria de 
fotograf şi, după o serie de dezastre financiare, a 
înţeles că nu-i mai rămânea decât să acorde consultaţii 
medicale prin clarvedere: adică să descrie starea 
bolnavului, să explice cauzele bolii, să prescrie o 
reţetă. Aşa a ajuns în închisoare, la New York, în 1931, 
condamnat pentru practică medicală ilegală 
(„practicing medicine without a licence”). 


Ce este o „lectură”? 


Folosindu-şi clarvederea, Cayce făcea o evaluare 
a situaţiei, iar secretara nota totul în stenogramă. 
„Lecturile” (Am ales acest echivalent pentru /ecture 
(fr.) / reading (engl.), ca să nu existe nici o confuzie 
posibilă cu  „ghicitul”, pe care ghicitoare mai 
„emancipate” încep să-l numească „citire”. (N.tr.)) au 
fost dactilografiate, clasificate şi alcătuiesc astăzi 
„Fondul Cayce” al bibliotecii A.R.E. - Asociaţia pentru 
Cercetare şi Iluminare, adică „The Edgar Cayce 
Foundation”, cu sediul în Virginia Beach, statul Virginia. 

Lecturile, de factură pur medicală la început, şi-au 
lărgit treptat orizontul: analiză psihologică, analiză 
astrologică, comentarii istorice şi chiar preistorice, 
analize ştiinţifice, literare, artistice, comentarii ale 
Bibliei şi, în fine, profeţii. 


Ce reprezintă numărul fiecărei lecturi? 

Numele consultantului care a cerut-o [i se 
păstrează anonimatul şi, în felul acesta, este protejat 
de persecuțiile religioase, deloc rare în America 
tradiţională). 


De ce folosea Cayce acel cuvânt bizar, 
„entitate”? 

Limbajul caycian este, într-adevăr, foarte special. 
În aceeaşi situaţie s-au aflat foarte des clarvăzători de 
marcă (vezi Rudolf Steiner şi Helena Petrovna 
Blavatsky, care nu se puteau lăuda cu claritatea 
stilului!). 

„Entitatea” înseamnă „sufletul şi spiritul” 
persoanei care solicită consultaţia. Este eul său real şi 
etern, care dăinuie de la un secol la altul, fiind cu mult 


mai vast decât personalitatea aparentă a încarnării 
prezente. Entitatea traversează „serii de încarnări”, o 
întreagă traiectorie în Timp şi Spaţiu, ca să evolueze. 


„Serii de încarnări?” 

Da, Cayce este unul dintre primii care au revelat, 
la acelaşi consultant, o serie de vieţi anterioare trăite 
pe Pământ, explicând cum se leagă una de alta. Totuşi 
el nu dezvăluie niciodată toate încarnările unui 
consultant, limitându-se numai la cele trei, patru sau 
cinci care influenţează viaţa prezentă. 

Edgar Cayce a scris cărţi? 

La drept vorbind, cu excepţia unei plachete 
despre aure, aşa cum le vedea el, n-a publicat nimic. În 
schimb, răspundea la multe scrisori: ne-a rămas de la 
el o corespondenţă bogată. Dar nu scria în transă 
mediumnică - starea în care intra pentru renumitele 
„lecturi”, pârând că doarme. 


Era vorba de o transă hipnotică? 

Nicidecum! Fiecare medium, sau clarvăzător, sau 
channel (canal) are modul său de a intra în stare de 
transă, sau receptivitate, ori, cum spunem azi, „a se 
branşa” („to tune upon”, vorba lui Cayce). Cayce nu 
primea nici o altă sugestie hipnotică decât aceea de a 
adormi, de a răspunde la întrebări i şi de a se trezi la 
sfârşitul şedinţei. Spusele sale erau întotdeauna 
extrem de neaşteptate pentru familie. 


A făcut multe „lecturi”? 
Nu li se cunoaşte exact numărul pentru că multe 
din cele de început s-au pierdut. Specialiştii estimează 


că ar fi vreo 12400, dar oricând se poate reveni asupra 
acestei cifre. 

Cayce... pomenit tot mai des 

In sfârşit, a dat Dumnezeu! Se împlinesc douăzeci 
de ani de când încerc să-l popularizez prin articole, 
cărţi, ] conferinţe, emisiuni. Am petrecut trei ani la 
fundaţia din Virginia Beach ca să-l studiez şi am 
devenit specialista franceză în „fenomenul Cayce”. 

Am primit, cândva, un mesaj de la el, prin care 
îmi i spunea „că vrea să fie foarte cunoscut în Franţa şi 
că va fi”. Cred că era o chestiune sentimentală, 
datorată originii sale franceze. Altădată, mi-a spus 
această frază enigmatică: „timpul ne grăbeşte” - 
bănuiesc că din cauza apropiatelor prefaceri | 
planetare, despre care voi vorbi puţin la sfârşitul 
acestei cărţi. Oamenii trebuie pregătiţi pentru 
evenimentele acestui sfârşit de i secol, ca să le poată 
trăi în cel mai bun mod cu putinţă - împăcaţi cu sine, 
cu aproapele şi cu Natura. 


PRIMA PARTE - PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE 
DIETETICII CAYCIENE 


Introducere 

In volumele anterioare, am redat o seamă de 
lecturi cayciene despre alimentaţie. Întrucât cititorii au 
primit cu interes recomandările alimentare din volumul 
al Ill-lea (pag. 109-214), iată acum urmarea. Aşadar, 
veţi găsi la început principiile generale ale alimentaţiei 
cayciene, apoi cazul particular al unor alimente: 

1. legumele 

2. ouăle 


3. lactatele 

4. zaharurile, inclusiv mierea. 

Am putea evoca şi altele, ca băuturile, fructele de 
mare, peştele, cerealele etc..., dar spaţiul este limitat. 
Poate le vom analiza într-un eventual volum V! 

În a doua parte a lucrării, vom vorbi de un 
domeniu unde Edgar Cayce este considerat, în Statele 
Unite, o dată în plus, un pionier: apărarea mediului 
înconjurător. 

În fine, ca să rămânem în spiritul volumelor 
precedente, în care Cayce analiza Istoria din unghiul 
reîncarnării, vom urma din nou acest fir conducător, 
pentru a studia acum istoria unei arte foarte 
importante: arta dansului. Cayce a vorbit mult despre 
ea. Parcurgând evoluţia istorică a dansului, se vede 
totodată istoria comună a unor grupuri de suflete, 
adică exact ce dorea Cayce să le arate celor care-l 
ascultau, pentru a-i îndemna la meditaţie. Vă propun, 
deci, în ultima parte, un fel de meditaţie pe tema: 
dansul de-a lungul epocilor - întrucât dansul este 
deopotrivă manifestare fizică şi terapie. 


1. Boala începe din farfurie 

Vocaţia de căpătâi a lui Cayce era, înainte de 
toate, „să vindece ființele care suferă” aşa cum 
spunea el însuşi cât a trăit şi mi-a confirmat-o, după 
moarte, în mesaje personale (Autoarea-medium se 
referă la comunicarea cu spiritul lui Edgar Cayce (N 
tr.)). Meseria de vindecător, pe care a exercitat-o cu 
atâta succes şi care i-a adus o notorietate meritată, 
începe de la nivelul practic. Orice medic, sau 
vindecător, pune un diagnostic urmat de prognostic, 
apoi de o reţetă. 


Or, în această privinţă, Cayce pune la loc de 
frunte alimentaţia. Un medic bun ar trebui să înceapă 
întotdeauna cu ea - ca Hipocrate, care spunea: 
„Alimentul să-ţi fie medicament”. Ne-am născut din 
pământ, suntem în continuă rezonanţă cu el şi, de 
aceea, raportul nostru alimentar cu fiinţele vii - 
animale şi vegetale - este de cea mai mare importanţă. 
Să medităm deci asupra principiilor alimentare pe care 
le alegem, coroborându-le cu filosofia personală. 
Sănătatea, boala ni le creăm singuri, aşa cum spune 
Cayce: 

„În ceea ce priveşte eul fizic şi mental, 
Spiritul le construieşte. Atitudinea personală a 
fiecărui individ, ca entitate, față de tot ce-l 
înconjoară (fiinţe vii şi evenimente) creează un 
egregor vibrator în el şi în jurul său. Acest 
egregor susține energiile corpului său fizic şi tot 
ce alimentează aceste energii. 

Luaţi, de pildă, cazul celui care consumă 
rodul viei, sau o cereală, sau orice alt aliment - şi 
care cultivă în inima sa flacăra resentimentului, 
animozitatea, ura. Cum să nu actioneze 
atitudinea lui mentală şi spirituală asupra 
digestiei şi  asimilaţiei acestor alimente 
materiale, la nivelul corpului fizic?” (Lectura 1662- 
1) 

Înţelepciunea populară a spus-o, de altfel, 
dintotdeauna: mâncarea „stă în gât” dacă nu este 
consumată într-o atmosferă destinsă şi prietenească! 
lată de ce arta primirii oaspeţilor este atât de 
importantă. Stăpâna unei case _liniştitoare, care 
creează destindere amicală într-o ambianţă de 
frumuseţe şi iubire, este ceva esenţial în tradiţia 
noastră: mesenii vor mistui mai bine! Nu se recomandă 


„masa de afaceri”, dacă se oferă astfel prilejul unei 
înfruntări financiare sau umane - nici mesele servite în 
picioare, în grabă, într-un cadru zgomotos (cum 
propune Mac Do'). Aşa cum spune Cayce. 

„Mai presus de orice, obişnuieşte-te să nu 
înfuleci niciodată, înghițind mâncarea în grabă. 
Mestecă pe îndelete, ca să poti asimila bine (...). 
Nu uita să bei întotdeauna multă apă înainte şi 
după masă (...), ceea ce va crea în stomac cele 
mai bune condiţii pentru digestie. Consumă, la 
orice aliment, apă curată. Acest prim act al 
digestiei va porni maşina digestivă în cele mai 
bune condiţii”. (Lectura 311-4). 

„Fiecare imbucătură - chiar şi o gură de apă 
- trebuie mestecată cel puţin de patru-douăzeci 
de ori (...), pentru a produce, prin masticatie, 
saliva necesară activităţii stomacului”. (Lectura 
3823-3) 

Aşadar, mâncaţi în tihnă! Graba nu face bine la 
digestie! 


La originea oricărei boli stă o acumulare de 
deșeuri 


În filosofia cayciană, regimul alimentar este 
primordial. Nu este posibilă vindecarea dacă ne hrănim 
prost. Teoria de bază este următoarea: toate bolile 
(toate, fără nici o excepţie!) îşi au originea într-o 
eroare de gândire. Ignoranţa, revolta, perversitatea 
etc. transpun gândurile greşite în emoţii distructive, 
pentru că gândul este un act, o undă de energie care 
se propagă în corpul fizic şi loveşte pe loc glandele 
endocrine majore, care constituie punctul de contact 
între cele trei corpuri: mental, fizic şi spiritual (Vezi 


Universul lui Edgar Cayce, voi | (p. 30-34) şi voi Il (p 
20-24)). Or glandele endocrine majore (epifiza, 
hipofiza, tiroida, timusul, suprarenalele, gonadele şi 
celulele lui Lyden sau Leydig) sunt butoanele care 
comandă toate organele şi toate sistemele corpului. 

Se ajunge astfel - foarte repede! - la perturbarea 
sistemului digestiv. „Maşina” digestivă transformă 
alimentul în vederea asimilării „principiilor” utile. 
Odată încheiată această acţiune, apare necesitatea 
eliminării deşeurilor. Aparatul urinar şi intestinele nu 
sunt singurele „emonctorii” care elimină resturile 
neasimilabile: respiraţia face acelaşi lucru, evacuând 
din organism gazele poluate cu deşeurile noastre; 
pielea evacuează, cum poate, aceste deşeuri - în mod 
normal, prin transpiraţie şi, în mod anormal, prin coşuri 
şi dermatoze diverse („pustula”, „macula” şi 
„Ppapula”!). Lacrimile, saliva, mucusul nazal, ciclul 
menstrual etc. joacă acelaşi rol de evacuare. 

Rezultă de aici un principiu de bază: nu 
supraîncărcaţi organismul cu deşeuri, căci ele sunt 
cauza fizică a tuturor „bubelor”! 

lată, de exemplu, o lungă analiză a consecinţelor 
unui regim alimentar nefast (ceea ce se numeşte la noi 
(în Franţa) „ficatul cardiac”): 

„Cauza cea mai importantă a bolii, la 
dumneavoastră, la nivelul  bronhiilor şi 
plămânilor, este alimentația. Tulburarea 
pneumogastrică, slăbirea circulaţiei în plămâni şi 
tulburările cardiace, totul provine dintr-o 
îmbăcsire a arterelor, supuse unei presiuni 
anormale prin canalul digestiv, la ieşirea din 
stomac, lată ce nu merge: erorile digestive se 
repercutează cu uşurinţă asupra inimii. Asta vă 
îmbolnăveşte. Atunci, ce regim trebuie să 


urmaţi? Nu dulciuri, din acest motiv, nu carne 
[nici carne de porc, nici cârnaţi, da?], ci mai degrabă 
legume verzi (...) pentru curățarea sistemului 
digestiv şi revitalizarea sângelui”. (Lectura 4810- 
2) 

Oricine ştie că, după ce mâncăm, maşina 
digestivă prelucrează alimentele; ea le descompune în 
trei tipuri de produşi: grăsimile, zaharurile şi acizii 
aminaţi. S-ar părea că alimentaţia modernă a favorizat 
primele două tipuri în detrimentul celui de-al treilea. 
Dar tocmai cu acizii aminaţi îşi reface ADN-ul nostru 
propriile proteine. Dacă abuzăm de primele două 
categorii alimentare, provocăm o carenţă de acizi 
aminaţi care, în principal, duce la o degenerescenţă. Și 
tocmai aceste carenţe au devenit mortale pentru noi. 
Aceste „boli cronice de sistem”, cum sunt numite, 
abundă mai ales în ţările occidentale cu nivel înalt de 
dezvoltare, unde este prea multă mâncare, iar 
alimentele sunt prea bogate în zahăr şi grăsimi. Bolile 
de sistem slăbesc „terenul”, adică tot organismul, 
afectând nu numai un organ, ci totul, puţin câte puţin; 
ele sunt numite artrite, artroze, reumatisme care-i 
paralizează treptat pe cei  atinşi, afecţiuni 
cardiovasculare, cancere, depresii nervoase, 
dermatoze, alergii, scleroze în plăci etc. Aşa cum 
spune Dr. Raphaël Nogier: N 

„In 1970, un om din patru moare de cancer. In 
1990, unu din trei. Dacă nu facem nimic, în anul 2000, 
un om din doi va fi atins”. (Panorama du Médecin | 
Orizont medical, 17 noiembrie 1993. Vezi, de 
asemenea, Dr Raphael Nogier, Ce /ait qui menace 
les femmes | Laptele care amenință femeile, Ed. du 
Rocher, pag. 22.) 


Cât despre bolile virale, ele sunt la fel de 
ucigătoare, căci apărarea noastră împotriva 
agresiunilor exterioare este din ce în ce mai slabă, tot 
din cauza carenţelor generate de regimul j alimentar 
occidental. Tot Dr. Nogier spune: 

„Oricum, antibioticele nu au nici un efect asupra 
virusurilor (...). In studenţie, n-am auzit nici un cuvânt 
despre dietetică. Niciodată! Nimic despre alimentaţia 
corectă (...). Abia când am început să practic, mi-am 
dat seama de importanţa alimentaţiei asupra sănătăţii. 
O mare parte a bolilor cardiovasculare, a cancerelor, 
bolilor reumatismale, alergiilor, migrenelor etc. poate fi 
imputată, pe drept, proastei alimentaţii. Practica mea 
medicală mi-a demonstrat că  scandinavii și 
anglosaxonii mănâncă prea mult şi prost”. (Ibid. Vezi 
mai departe ceea ce se referă la alimentaţia de tip 
mediteranean) 

Nici Cayce nu spunea altfel! Acelaşi medic 
continuă: 

„În mod incontestabil, apare tot mai mult o 
uniformizare a meniurilor propuse. Alimentaţia se 
bazează pe carne, cereale incomplete, multe lactate, 
puţine legume verzi, puţine fructe proaspete. Dar 
această alimentaţie nu este cea mai bună!” 

Rezultatul alergăturilor (după mâncare): noi ăştia, 
occidentalii, îndopaţi cu carne şi dulciuri, suferim nu 
numai de „boli de carenţă”, ci şi de „boli de exces”. 

„Ele se întâlnesc cel mai frecvent în Europa şi în 
Statele Unite şi ridică grave probleme puterilor politice; 
din cauza lor, o societate devine invalidă”. (1) 

Vai! Exact asta am văzut acum doisprezece ani, în 
Statele Unite - un spectacol lamentabil oferit de acea 
mulţime de fiinţe deformate de obezitate şi îmbrăcate 


fără nici un gust: acesta să fie, oare, modelul pe care 
ni l-am ales? 

„Dezvoltarea industrială a creat bogății, iar omul 
occidental dispune de prea multe alimente. Mănâncă 
prea mult, iar alimentaţia sa este prea grasă. Acest 
exces nu întârzie să dea naştere bolilor: infarctul, 
arterita, obezitatea, ciroza, pancreatita, diabetul, 
accidentul vasculocerebral etc...” 

lar  „O.M.G”"-urile  (=organismele modificate 
genetic) riscă să nu îndrepte lucrurile... 


Ah, iar vorbim de vegetarieni!... 


Cunosc persoane care, numai la auzul cuvântului 
„vegetarian”, fac alergie şi l-ar jupui de viu pe cel care- 
| rosteşte! lar în unele saloane, este de bonton să-i iei 
peste picior pe consumatorii de vegetale. 

Din păcate, studii ştiinţifice întreprinse în diverse 
tări (Marea Britanie, Franţa, Statele Unite etc.) tind să 
confirme că ideea renunţării la carne nu e chiar atât de 
nesăbuită ... Dacă fanatismul unor grupuri de 
vegetarieni face nesuferite teoriile lor alimentare, ar 
trebui să nu ajungem totuşi în situaţia de a nu mai 
vedea pădurea din cauza copacilor. 

Pr. Henry Joyeux scrie: 

„Mortalitatea prin cancer este redusă cu 40% la 
subiecţii vegetarieni. Acest lucru se verifică mai ales în 
cazul cancerelor de sân, colon, rect, dar şi de prostată. 
Mortalitatea prin boală cardiovasculară s-a redus cu 
50% (A se vedea al 15-lea Congres Internaţional de 
Nutriție, ţinut la Adelaide, Australia, în octombrie, 
1993) în Marea Britanie, Serviciul naţional de Sănătate 
cheltuieşte pentru un vegetarian 12.340 de lire (cam 
130.000 de franci la vremea respectivă) prin tratament 


spitalicesc, pe toată durata vieţii; timpul de spitalizare 
reprezintă doar 22% din cel al unui omnivor, pentru 
care se cheltuieşte în media 58.062 lire (adică 610.000 
franci)”- (Pr. Henri Joyeux, Changer d'alimentation, 
prévention des cancers / Schimbarea 
alimentației, prevenirea cancerelor, Ed. F. X. de 
Guilbert, col. Ecologie Humaine, ediţia a 4-a, 1994.) în 
orice caz, vegetarianul scapă de prionul ucigaş 
transmis de biata „vacă nebună” !) 

Uluitor... pentru nişte inşi cărora, pe ţărmul 
francez al Canalului Mânecii, li se spune „rosbifs” 
(zdrahoni, n.tr.)! Dar am ţinut să-l citez pe profesorul 
Joyeux pentru că, astăzi, ansamblul cercetării avansate 
tinde să-i împărtăşească opinia. Cei care râd de 
vegetarieni prin saloanele mondene se vor trezi, poate, 
într-! un târziu... prea târziu! Totuşi, când ai cât de cât 
acces la unele informaţii medicale corecte, înţelegi 
reacţiile în favoarea vegetarianismului. 

Dacă Cayce, venit prea devreme, nu putea încă 
să ceară scoaterea cărnii din alimentaţie (ceea ce era 
de neînchipuit în contextul epocii şi ţării sale), el repetă 
totuşi neobosit: „Mai puțină came, mai multe legume”! 
De ce? Pentru că acest exces de grăsimi, de care 
vorbesc Dr. Nogier şi Pr. Joyeux mai sus, este în primul 
rând un exces de grăsimi animale prezente în carne, 
lactate şi ouă. 

lată două lecturi cayciene tipice pentru acest 
subiect (pe care l-am evocat, de altfel, în volumul III, la 
capitolul despre carne): 

„Întâi şi-ntâi, atenţie la ce mâncaţi. Când o 
să  înțelegeţi că organismul dumneavoastră 
absoarbe sau digeră anumite alimente mai bine 
decât altele, în anumite condiţii, o să pricepeți în 
sfârşit că nu vă trebuie carne. Orientaţi-vă mai 


mult spre legume şi consumati cel putin o 
legumă crudă pe zi. De ciorbe şi supe cu carne, 
să nu abuzati!” (Lectura 3727-1) 

„Regimul meu vegetarian este bun? Să-l tin în 
continuare? 

- Legumele reprezintă calea naturală, ceea 
ce este normal, şi ele înseamnă curățarea 
corpului. Deci continuaţi; ele răspund nevoilor 
corpului, în funcție de modul în care vă cheltuiţi 
energia. Dacă lucraţi mai ales în plan intelectual, 
da. Insă dacă începeti să lucraţi mai mult fizic - 
şi acest lucru o să se întâmple cândva va trebui 
să faceți câteva schimbări în acest regim 
(vegetarian)”. (Lectura 1554-6, făcută în 1938, pentru 
o femeie de 47 de ani) 

Să zicem că alegerea înţeleaptă, după Cayce, 
este (pentru această persoană ca şi pentru majoritatea 
consultanţilor săi) un regim „aproape” vegetarian. Dar 
să ne înţelegem în privinţa acestui termen: Cayce nu 
include pasărea şi peştele în categoria „cărnii” 
(meats). 

Mai există un aspect care ţine de epocă. Este 
sigur că poluarea loveşte acum mult mai puternic 
decât în vremea lui Cayce. Poluarea chimică, poluarea 
electrică, poluarea sonoră şi vibratorie... Dacă regimul 
vegetarian „bio” ne permite să scăpăm parţial de 
această poluare, din nefericire, proteinele vegetale, 
grăsimile vegetale conţin şi ele pesticide şi alte 
reziduuri toxice. Putem să spunem doar că majoritatea 
produselor animaliere de acum sunt şi mai poluate 
decât produsele vegetale. Căci grăsimile animale 
absorb ca un t burete, şi în cantitate mare, toate 
substanţele chimice nocive. 


Concluzia raţională este că un regim bazat pe 
cereale, fructe şi legume ne intoxică în mod cert mai 
puţin (dieteticienii sunt de acord!). Şi dacă aceste 
produse vegetale provin din agricultura biologică, este 
şi mai bine: dacă le încercaţi, veţi constata o diferenţă 
evidentă în felul cum vă simţiţi în fiecare zi (a se vedea 
mai departe). 

Dar nimeni nu mai poate spera că, odată cu 
trecerea timpului, va scăpa de poluarea galopantă care 
cuprinde planeta. De aceea, unii savanţi - John Gribbin 
(John Gribbin, La Terre Serre / Sera Terra, Ed. du 
Rocher)), de exemplu - sunt pesimişti. Singura filosofie 
posibilă: „o să ne obişnuim” pe zi ce trece... şi fie ce-o 
fi! Adică... aşa cum spuneau marinarii noştri pe vremea 
corăbiilor cu pânze, cu Dumnezeu înainte! 


Hrana crudă: pro sau contra? 


Se ştie sigur că prin gătirea alimentelor, 
distrugem majoritatea vitaminelor. Acelaşi rezultat îl 
au diversele procedee de conservare. Refrigerarea, şi 
ea ca şi diverse forme de congelare, nu este mai 
brează! 

Şi atunci, trebuie să mâncăm hrană crudă? 

Unele şcoli dietetice aşa preconizează. Să le dăm 
dreptate: „crudivoriştii” obţin rezultate într-o vară, fără 
să cunosc toate aceste teorii, am făcut o experienţă: 
timp de 15 zile, m-am hrănit exclusiv cu suc de legume 
şi fructe. Aveam acasă o mică minune elveţiană, un 
aparat ce devora vegetalele cu care-i umpleai gura şi 
apoi le scotea pe partea cealaltă, sub formă de suc: pe 
vremea aceea, era ceva nemaivăzut 


Rezultatul experienţei: m-am simţit extraordinar 
în săptămânile care au urmat. Această „cură de sucuri” 
mă făcea să fiu într-o formă excelentă, tăindu-mi 
foamea. Era exact ceea ce preconiza Edgar Cayce, însă 
eu nu-l cunoşteam pe atunci (vezi volumul IlI). 

De asemenea, m-a frapat lectura Viziunilor lui 
Anne-Catherine Emmerich (Visions d'Anne- 
Catherine Emmerich, Ed. Tequi): referindu-se la 
comunitățile eseniene din vremea lui Christos, despre 
care am scris în primul volum al Universului lui 
Edgar Cayce  clarvăzătoarea amintea anumite 
particularităţi alimentare, între care abstinenţa de la 
orice aliment gătit. Ulterior, alte comunităţi monastice 
din lumea creştină şi de aiurea au practicat acest tip 
de alimentaţie, fără a face caz de vegetarianism, care 
era regula marilor ordine religioase din Occident. 

Se poate el aplica oricui şi oriunde? în mod sigur, 
nu. Când este frig, un aliment cald se digeră mai bine: 
sistemul digestiv  cheltuieşte mai puţină energie 
termică pentru a-şi încălzi maşinăria. 

Cayce, deşi partizan al salatei crude, stropite cu 
ulei de măsline, nu este niciodată fanatic. Dacă 
majoritatea bolnavilor săi au tendinţa să consume prea 
multă mâncare gătită (şi atunci le lipsesc vitaminele!), 
alţii nu suportă deloc hrana crudă. Prin urmare, trebuie 
să ne adaptăm la situaţie, lată, de exemplu, o doamnă 
de 51 de ani, preocupată de alimentaţie, îi pune lui 
Edgar întrebarea următoare: 

„Am impresia că mâncarea gătită imi provoacă 
gaze intestinale. Spuneti-mi, dacă este adevărat, 
atunci trebuie să mănânc mai multe crudităţi? 

- În cazul dumneavoastră, răspunde Cayce, nu 
e de vină mâncarea gătită, ci mai degrabă 
trebuie respectată o problemă de echilibru. 


Alimentele crude provoacă mai multe gaze 
intestinale decât alimentele gătite dacă nu faceți 
suficientă mişcare; şi acest lucru ar trebui să-l 
înțelegeți dacă ati asculta Natura! Dacă 
alimentele gătite sunt bine echilibrate, ele nu 
provoacă acest gen de tulburări”. (Lectura 1703-2) 

Deci, există nuanțe! De fapt, atitudinea generală 
adoptată de Cayce față de majoritatea bolnavilor săi 
este următoarea: 

„Niciodată, prăjeli. Cel puțin o masă pe zi, 
alcătuită numai din legume crude şi proaspete; 
rămâne să alegeți dumneavoastră dacă va fi 
prânzul sau cina, deşi ar fi de preferat la prânz”. 
(Lectura 1276-1) 

Am aici un teanc enorm de lecturi unde Cayce 
recomandă această masă zilnică, alcătuită din 
crudităţi, pentru a trata suferinţe atât de răspândite ca 
obezitatea, reumatismul, constipaţia, maladia 
Parkinson, anemia, viermii intestinali, insomnia, 
sechelele de la accidente, tuberculoza, epilepsia etc. 

Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că toate 
bolile de ! mai sus au fost vindecate de Cayce numai 
prin hrană crudă; dar cum majoritatea pacienţilor săi 
au beneficiat de ameliorări importante şi adesea chiar 
de vindecare completă, ne putem gândi că aceste 
regimuri de crudităţi au reuşit să curețe terenul, 
contribuind mult la vindecarea definitivă. 

Totuşi, nu ştim întotdeauna cărei prescripţii 
exacte să-i atribuim cutare sau cutare vindecare 
obţinută de Cayce, pentru că - pe lângă regimul 
alimentar - el recomanda şi manevre osteopate, 
tratamente prin electroterapie, o reformă a igienei 
vieţii (mai ales gimnastica corectivă, hidroterapia şi 
masajele) şi, bineînţeles, unele medicamente locale 


(Acum e lipsit de sens să le procurăm din Statele Unite 
aşa cum mi se cere în sutele de scrisori pe care le 
primesc săptămânal! De ce? Păi pentru că, în general, 
formulele laboratoarelor americane s-au schimbat de 
atunci (s-au adăugat coloranţi, diverşi aditivi, vitamine 
etc.). Şi, în fine, pentru că însuşi Cayce spunea să ne 
îngrijim cu produse ale solului din zona unde trăim, din 
motive de afinitate  vibratorie! Pentru fiecare 
specialitate recomandată de Cayce, există în farmaciile 
noastre unul sau mai multe medicamente echivalente, 
care au exact acelaşi efect!). 

Totuşi, recomandarea crudităţilor este destul de 
frecventă ca să ne mai îndoim de importanţa ei. Sunt 
foarte multe lecturile pe această temă: 

„Cât despre regim, va trebui să nu mai 
consumati cantități mari de carne, indiferent 
care ar fi situaţia. Mai bine legume, fructe, 
citrice, nuci. Ar fi cu mult mai bine în starea 
dumneavoastră. Mai ales, serviţi în fiecare zi cel 
puțin o masă alcătuită din legume proaspete, nu 
neapărat  „verzi” la culoare, dar în toată 
„puterea”, prospetimea, cruditatea lor. Salate 
de lăptuci, ţelină, morcovi, varză (verde sau 
roşie), roşii, ardei graşi etc. Puteţi pune şi 
maioneză”. (Lectura 583-8) 

Nu se poate mai clar de-atât! iată apoi un caz de 
obezitate, boală pentru care marele public acuză mai 
ales regimul alimentar: 

„Fiecare masă ar trebui să fie precedată de 
un suc de struguri, cu treizeci de minute înainte 
de a mânca. 

La prânz, ar trebui să mâncaţi fie legume 
gătite sub formă lichidă, ca supele, fie legume 
crude, sub formă de salate de ţelină, lăptuci, 


roşii, morcovi etc... Toate acestea, crude, rase 
sau chiar sub formă de suc crud, extras din 
legume cu o centrifugă, da?” (Lectura 2315-1) 

Pentru multe alte boli, nu se face legătura cu 
alimentaţia pentru că terapia nutriţionistă nu intrase 
încă în obiceiurile noastre. De asemenea, poate că 
marele public este dezorientat de divergenţele dintre 
diversele şcoli de dietetică (fiecare din ele crede că 
deţine adevărul ca pe o proprietate exclusivă). Un 
lucru e sigur: este mult mai uşor să te răzbuni pe 
ucigaş - adică pe microb - cu o doză de antibiotic, 
decât să-ţi schimbi alimentaţia. O tabletă, o injecție cer 
mai puţin eroism cotidian decât o disciplină alimentară. 

lată, de exemplu, un caz de maladie Parkinson: 

„Spuneti-mi, domnule Cayce, ce alimente trebuie 
să consum şi ce să evit? 

- Preferaţți-le pe acelea care contin 
vitaminele B1 şi E. Renuntati la majoritatea 
făinoaselor. Consumaţi multe legume crude”. 
(Lectura 3491-2) 

Sau un alt simptom care face ravagii: insomnia: 

„Mâncaţi multe legume gătite cum trebuie. 
Și, în plus, măcar o masă pe zi alcătuită în 
principal din legume crude şi proaspete. 
Amestecațţi-le, cu sau fără sos, aşa cum veţi dori. 
De exemplu: lăptuci, spanac, țelină, roşii etc... In 
fiecare zi trebuie să serviţi cel puțin o masă 
bazată pe această salată crudă. 

Dacă urmaţi această recomandare, veți 
vedea că o să vă simtiti mai bine. 

Cât despre carne, nu înseamnă că vă este 
interzisă dacă nu am menţionat-o aici; pur şi 
simplu nu vă bazati meniurile pe ea. Carne să 
mâncaţi rar şi puţin. Majoritatea regimului 


dumneavoastră trebuie să cuprindă aceste 
legume pe care vi le-am indicat”. (Lectura 2057-1) 

lată cazul unei eczeme provocate de alergia la 
unele metale. Aceasta este o formă de otrăvire, care 
poate fi vindecată astfel: 

„Din regimul dumneavoastră, carnea trebuie 
scoasă cel puțin zece zile. La nevoie, doar peşte 
sau pasăre. In schimb, mâncaţi cantități mari de 
legume crude, mai ales creson (Nasturtium 
officinale (N. tr.)) ceapă, țelină, lăptuci etc...” 
(Lectura 3422-1) 

Dintre bolile foarte grave, iată aici un caz de 
epilepsie: 

„La prânz, legume proaspete şi crude, de 
preferință lăptuci, morcov, țelină, praz, ceapă 
etc. Puteţi consuma, tot la această masă, uleiuri, 
de exemplu ulei de măsline, pentru a face 
legumele mai gustoase”. (Lectura 521-1) 

Sau tuberculoză: 

„Legumele sunt foarte bune pentru 
dumneavoastră, în special când sunt crude. 
Faceţi salată de crudităti, pe care o puteti drege 
adesea cu gelatină sau cu uleiuri alimentare”. 
(Lectura 5053-1) 

La ora actuală, totuşi este bine să ne ferim de 
„gelatină”, căci este obţinută adeseori din oase de 
vită şi nu se ştie dacă vitele respective n-au fost 
contaminate cu prionul răspunzător de encefalita 
spongiformă bovină (ESB), adică boala vacii nebune. 
Aceasta se transmite la om sub forma maladiei 
Creutzfeld-Jacob, boală mortală care nu poate fi 
vindecată. 

In fine, iată mai multe cazuri de reumatism, 
artrită, artroză: 


„Mâncaţi mai ales alimente energizante 
pentru sânge şi organism. Totuşi, măcar o masă, 
dimineața sau seara, să fie alcătuită numai din 
legume crude şi proaspete, combinate în salată 
sau simple, ca singur fel de mâncare. Le puteţi 
drege cu ulei. Veţi obţine un regim predominant 
alcalin (Despre raportul aciditate-alcalinitate, puţin 
mai departe în acest volum), dacă veți servi o masă 
de crudităţi în fiecare zi”. (Lectura 983-1) 

„Consumaţi legume crude care nu conțin 
prea multe substanţe indigeste pentru intestin. 
De exemplu, mâncaţi des țelină, lăptuci, roşii şi, 
de asemenea, morcovi, sfeclă de zahăr, cu 
prietenii lor”. (Lectura 3014-1) 

„La prânz, masa dumneavoastră ar trebui să 
se limiteze la legume crude. Acestea trebuie să 
alcătuiască cel puțin o masă pe zi, fie la prânz 
sau seara, după cum vă convine. Puteţi combina 
aceste legume; le radeti sau le tocați împreună. 
Spălați-le înainte, desigur, dar păstraţi-le coaja, 
indiferent de tipul legumei: morcov, ceapă, 
lăptucă, țelină, cimbru. Mâncaţi ridichile cu tot 
cu frunze”. (Lectura 622-1) 

Această recomandare a lui Cayce necesită câteva 
comentarii: mai întâi, el nu vede nici un inconvenient - 
pentru acest bolnav ca şi pentru majoritatea celorlalţi - 
în combinarea diverselor feluri de legume crude, ceea 
ce nu este valabil pentru legumele gătite (despre care 
spune că e mai bine să le: gătim una câte una, 
separat). In fine, el recomandă aici să se | amestece 
legumele cu frunze, legumele rădăcinoase şi legumele- 
fructe... Dar vom vedea mai departe de ce. 

Incă o lectură, de data aceasta pentru un caz de 
menopauză (care nu este o boală, ci o reconvertire a 


energiilor, care face ca persoana în cauză să fie mai 
sensibilă un timp): 

„Atenţie, să nu acumulaţți prea multe 
grăsimi în regimul alimentar, adică alimente care 
creează aciditate. Nici prea multe feculente, căci 
au acelaşi efect. Asta ca să nu luați în greutate. 
Mai bine serviţi, o dată pe zi, o masă compusă 
numai din legume crude”. (Lectura 601-6) 

Tot acest lucru îl spune şi profesorul Henri Joyeux 
(pe baza lucrărilor ştiinţifice la care face trimitere): 

„Un regim vegetarian - deci bogat în fibre - este 
cel mai bun antidot pentru osteoporoza care afectează 
în special femeile, înainte şi după menopauză”. 

Prin fibre, Pr. Joyeux înţelege fibre adevărate, 
adică plantele care nu sunt denaturate prea tare prin 
prelucrarea industrială, şi nu acele fierturi vândute ca 
mic dejun gata preparat, cu argumentul publicitar că 
sunt „fibre” (sau ceea ce rămâne din ele!). 

lată alt caz: părinţii unei fetiţe de trei ani, care îl 
întreabă pe Cayce: 

„Ce a provocat dezvoltarea acestor viermi 
intestinali? 

- Laptele. Ştiţi că în orice organism, la toată 
lumea, există ouă de  oxiuri în tranzitul 
intestinal. Dar unele regimuri alimentare, mai 
ales acesta bazat în special pe lapte, conțin 
bacili care provoacă înmulţirea florei intestinale. 
Acolo, înăuntru, s-au dezvoltat rapid viermii şi 
vor dispărea la fel de repede când îi veţi da 
acestui copilaş alimente crude şi vegetale. 

- Ar trebui să-i schimbăm şi laptele? 

- Nu e obligatoriu. Nu mai e necesar, dacă 
adăugați zarzavat crud, aşa cum v-am spus: el va 
omori viermii. Practic, daţi-i lăptuci, țelină şi 


morcovi - chiar în cantitate mică. O singură 
frunză de salată distruge o mie de viermi”. 
(Lectura 2015-10) 

Ei bine, dacă s-ar cunoaşte acest lucru, 
laboratoarele nu şi-ar mai vinde medicamentele 
vermifuge! în schimb, zarzavagiii şi-ar vinde mai bine 
lăptucile.. In multe din aceste cazuri, chiar grave, vom 
chema zarzavatul în ajutor! 

Sechelele  traumatismelor şi accidentelor se 
numără între bolile ameliorate prin crudivorism. Cayce 
insistă asupra abundentei fierului, siliciului şi calciului, 
necesare organismului pentru a-şi reface sângele şi 
oasele. Aparent, aceste oligoelemente sunt mai bine 
asimilate din legumele negătite: 

„Regimul alimentar? Ceea ce va fi cel mai 
uşor asimilat de organismul dumneavoastră, nu 
simpla dietă lichidă sau semilichidă, ci mai ales 
alimente care au mult fier şi siliciu pentru a vă 
reface sângele şi sistemul nervos, în fiecare zi, 
serviţi cel puţin o masă - la prânz sau seara - 
alcătuită numai din legume proaspete şi crude. 
Aşa se va purifica sângele şi veţi ajuta sucurile 
gastrice să lucreze în stomac, favorizând în 
acelaşi timp activitatea pancreasului, a rinichilor 
şi circulația din toată zona hepatică...” (Lectura 
478-3) 

Un accident poate provoca, într-adevăr, un şoc 
nervos, care afectează mai mult sau mai puţin toate 
angrenajele corpului, mai ales în caz de hemoragii mari 
la organele vitale atinse de şoc. Chiar şi numai 
zdruncinarea nervoasă este suficientă pentru a deregla 
funcţionarea foarte complexă a stomacului şi ficatului: 
apare necesitatea unui regim alimentar „ușor 
asimilabil”. 


Un al doilea caz de traumatism face mai clară 
prescripţia dietetică: 

„Legumele verzi se vor mistui mai bine la 
masa de prânz. Mâncaţi-le în special crude, in 
salată: ţelină, lăptuci, ceapă, praz, roşii, ardei 
gras, ridichi, morcov etc. Şi mai ales germeni de 
cereale. Puteţi adăuga ulei, ca să le dați gust. 
Toată problema dumneavoastră este să găsiţi în 
ele calciul de care aveti nevoie. Folosiţi sare 
iodată, căci acest lucru o să vă ajute mai bine să 
vă recalcifiaţi şi să vă recuperati forțele. În 
această perioadă de repaus, când sunteți 
condamnată la inactivitate fizică, o să vă fie greu 
să eliminaţi toate toxinele, iată de ce trebuie să 
mâncaţi legume, a căror acțiune laxativă este 
mai eficientă în salată” (Lectura 3823-2) 

Recomandările lui Cayce privind alimentele crude 
nu se limitează la fructe şi legume. Unora dintre 
pacienţii săi le va recomanda unu sau două 
gălbenuşuri crude în fiecare zi, uneori chiar împreună 
cu albuşul: 

„Mâncaţi ouă, mai ales crude dacă puteți. şi 
când le puteţi digera, mâncaţi oul întreg. Căci 
albumina conținută în albuş vă este necesară 
uneori, dar alteori o suportati greu. Puteți 
mânca ou bătut cu bere, dacă vă place, sau cu 
puțin whisky - în cazul oului întreg. Asta, o dată 
sau de două ori pe zi, o să vă ajute mult la 
vindecare”. (Lectura 1560-1, pentru o tuberculoasă 
de 36 de ani) 

Cayce le recomandă multor consultanţi să 
folosească întotdeauna condimentele şi mirodeniile 
(chiar şi sarea) tot crude: 


“Orice asezonare ar trebui făcută cu unt, 
sare, boia de ardei - sau orice doriţi - dar, mai 
ales, adăugați-le DUPĂ gătit! Gătind 
condimentele, chiar sarea, distrugeti majoritatea 
vitaminelor!” (Lectura 906-1) 

Sunt numeroase lecturile unde Cayce recomandă 
untul crud: 

„Nu gătiți legumele împreună cu carnea. 
Pentru asezonare, nu folosiți alt condiment 
decât puţin unt, adăugat după gătit, cu piper şi 
sare. Şi alegeţi sarea de mare, care conţine iod: 
da, este de preferat!” (Lectura 1586-1) 

Conservele şi alimentele congelate 


Cayce nu manifestă nici un pic de entuziasm 
pentru ceea ce nu este proaspăt. In 1942, Cayce îi dă 
următorul răspuns domnului 462, care îl întreabă: 

„Ce credeți despre alimentele congelate, mai ales 
despre legumele care se găsesc acum pe piață? 
Congelarea distruge anumite vitamine? Ce înseamnă 
acest lucru în comparație cu legumele proaspete?” 

„Ar trebui să facem o listă amănunțită, 
studiindu-le una câte una. Anumite legume sunt 
afectate mai mult decât altele şi majoritatea 
vitaminelor sunt distruse”. (Lectura 462- 14) 

Se ştie că bacteriile rezistă foarte bine la 
temperatura de congelare (de la -20 la -30 de grade). 
Ele „adorm”, dar se  reactivează în momentul 
decongelării şi atunci sunt periculoase, lată de ce se 
recomandă să introducem imediat produsele congelate 
în apă opărită, când le folosim. Dar astfel se distrug şi 
vitaminele! La fasolea verde, de exemplu, se 
estimează că o congelare (congelare ultrarapidă, la -40 
de grade) distruge doar a treia parte din conţinutul de 


vitamină C..., însă problema spinoasă este cum să o 
gătim, după decongelare, fără să o „ucidem”. Vom 
relua subiectul mai departe. 

Cu conservele propriu-zise, e altă poveste. Se 
adaugă la ora actuală un întreg arsenal de aditivi; 
strămoşul lor era, pe timpul lui Cayce, benzoatul de 
sodiu, pe care el îl interzicea categoric: 

„Nu mâncaţi niciodată cantităţi mari de 
carne. Mai bine peşte, pasăre şi numai 
câteodată. Regimul alimentar să fie alcătuit mai 
ales din vegetale de toate felurile. Bineînţeles, 
să mâncaţi orice legume verzi de primăvară! însă 
pentru dumneavoastră, nu prea multe legume 
uscate! Consumaţi-le cât mai proaspete cu 
putinţă. Puteţi, totuşi, în anotimpul când nu le 
mai găsiţi proaspete, să le  consumați 
conservate, dar să nu conţină benzoat de sodiu!” 
(Lectura 2084-1, datând din 1940) 

Astăzi legumele conservate conţin atâţia alţi 
conservanţi (şi mult mai afurisiţi!) încât putem fi siguri 
că Cayce ne-ar interzice cu desăvârşire să le 
consumăm.  Benzoatul de sodiu, numit E211 în 
numerotarea oficială a CEE, este folosit la ora actuală 
drept conservant mai ales la creveţi şi caviar. El 
aparţine familiei foarte dubioase a „benzoicilor”, ai 
cărei „membri”, spune Antoine Roig, „ridică probleme 
toxicologice” (Dictionnaire des additifs et 
polluants alimentaires | Dicţionarul aditivilor şi 
poluantilor alimentari, de Antoine Roig, Ed. du Rocher, 
p. 419)(a se înțelege: provoacă intoxicații urâte!). 

Este interesant de reținut că în lectura de mai 
înainte, fetita de 11 ani căreia Cayce îi interzice 
conservele industriale şi legumele uscate, suferă de o 
infecţie renală. 


În toţi aceşti ani cât am militat pentru protecţia 
consumatorului, în calitatea mea de cronicar medical, 
mi-a trecut prin faţa ochilor un munte de studii 
ştiinţifice despre efectele dezastruoase ale aditivilor 
alimentari asupra sănătăţii. Coloranţi, conservanti, 
edulcoranţi - toţi sunt toxici în diverse grade. Dovezile 
se adună în laboratoare. Ei bine, asta nu ne împiedică 
să-i consumăm în cantităţi tot mai mari, în conserve tot 
mai tratate! Trebuie să presupunem că marile grupuri 
agroalimentare au nişte interese aici... Tot mai mulţi 
experţi denunţă această otrăvire în masă! Eu îmi trimit 
cititorii şi cititoarele la excelentul Dicţionar de aditivi 
şi poluanti alimentari al lui Antoine Roig, care a 
devenit „Biblia” acestui domeniu. 

Se vede, în lectura care urmează, că Cayce nu 
este un client al legumelor conservate: 

„Seara, legume, puțină carne. Gătite cum 
trebuie, sub o formă mai lichidă, ca supa, dar 
niciodată din cutie, cu excepţia cazului când 
conserva nu conţine conservanti de tipul 
benzoatului de sodiu. Nu folosiți NICIODATĂ aşa 
ceva!” (Lectura 1001-1) 

Lectura este clară: fără conservanţi! Şi de-ar fi 
numai ei... 

Dar unul dintre marile pericole ale conservelor 
este, de asemenea, consumarea involuntară a 
pesticidelor. Pentru că industriaşii care fabrică aceste 
conserve (Nu mă refer aici la micii producători „bio”, 
care fac nişte conserve excelente, aşa cum veţi vedea 
mai departe) fac apel, desigur, la agricultura şi 
creşterea animalelor care urmăresc doar 
randamentul... nesocotind sănătatea consumatorului. 

Din păcate, rădăcinile plantelor, apoi frunzele 
absorb insecticidele, care se concentrează ulterior în 


flori şi fructe. Un exemplu tragic este cel al otrăvirilor 
datorate conservelor de afine fabricate în Statele Unite 
în 1957. Aceste conserve conţineau proporţii mari 
dintr-un erbicid numit amintriazol. În afara toxicității 
sale crescute, acest erbicid complet s-a dovedit, în 
cursul experiențelor, puternic cancerigen pentru 
tiroidă. (Pr. H. Joyeux, op. cit., pag. 58) Din păcate, 
toate acestea nu le aflăm decât după ce se consumă 
faptele - prea târziu pentru morţi (aşa cum - din 
nenorocire! - s-a întâmplat în povestea încă 
neterminată a „vacii nebune”)! 

Cândva, credeam - eu credeam - că bătălia 
împotriva poluării poate fi câştigată. Astăzi, sunt din ce 
în ce mai puţin sigură: planeta se asfixiază de la o zi la 
alta şi asistăm acum la o cursă de mare viteză între 
poluatori şi apărătorii mediului. Vor sosi aceşti 
apărători la timp? Poluarea este rodul egoismului, iar 
învingerea egoismului este o altă poveste! Dacă le 
pomeniţi celor din jur de alimentaţia vegetariană, de 
hrana crudă, de alegerea atentă a alimentelor, de 
refuzul aditivilor şi agricultura biologică, vi se spune cu 
subînţeles: „Aaa, sunteţi ecologist!... O susţineţi pe 
Brigitte Bardot în problema salvării puilor de focă... 
Ştiţi, pe noi nu ne interesează decât salvarea 
oamenilor!” 

Nu se pune problema să salvăm ORI puii de focă 
ORI copiii din Sahel, ci şi pe unii, şi pe ceilalţi. Urgent, 
căci totul se  înlănţuie. Sângele vărsat inutil pe 
banchiză contribuie la degradarea generală a 
ecosistemelor, chiar dacă, la prima vedere, nu este 
evident (Vezi primul volum din Memoriile lui Brigitte 
Bardot (Grasset. 1999), unde autoarea expune cu 
sinceritate şi curaj toată această afacere ruşinoasă a 
masacrelor de pe banchiză). Mari specialişti atrag 


atenţia neîncetat: Colocviul de la San Diego, care a 
avut loc în martie 1988 sub patronajul Uniunii 
geofizice, a avut ca temă „interacţiunea tuturor 
fiinţelor vii de pe Terra”. Pământul este considerat 
acum ca un fel de „superorganism”, în care fiecare 
fiinţă vie este doar o părticică. Toate speciile animale, 
vegetale, minerale sunt legate prin ciclul carbonului, în 
interiorul acestui superorganism, Terra - sau „Gaia”, 
cum o numesc savanții anglo-saxoni, folosind 
denumirea greacă. (A se vedea Souvenirs de nos vies 
anterieures/ Amintiri din viețile noastre anterioare (La 
Mémoire de la Terre), Ed. Ch. de Bartillat, capitolele pe 
care le-am consacrat acestui subiect) 

Căci prin acumularea dezechilibrelor locale, se 
ajunge treptat la un dezechilibru geofizic şi biologic 
general; astfel se produc catastrofe ca seceta ale cărei 
victime sunt copiii din Sahel. Dar voi vorbi despre asta 
mai departe. Un lucru e sigur: diversele expresii ale 
vieţii de pe planeta noastră sunt legate unele de altele 
în mod subtil, într-o înlănţuire vibratorie care n-a fost 
percepută până acum. Miopia noastră este o boală 
mortală; este imposibil să sufoci Natura fără să omori 
omul. 

Stând în aşteptare, nenumăratele mici asociaţii de 
apărare a Naturii au făcut o treabă bună, iar Congresul 
de la Rio (1992), apoi cel de la Kyoto (1997) constituie 
rezultatul zbuciumului lor. Dacă n-ar fi existat pionierii, 
am fi în starea de degradare din ţările est-europene, 
unde Cernobilul a sterilizat o provincie întreagă, 
imensa mare Aral aproape a dispărut, iar țărmurile 
Mării Albe au devenit un imens cavou al tuturor 
speciilor marine locale, din cauza deşeurilor nucleare. 

În Est ca şi în Vest, materialismul a fost cel mai 
mare duşman al mediului natural. Acest materialism a 


sacrificat mediul pentru interesele financiare ale unei 
clase conducătoare. Or dispreţuirea Naturii merge 
mână în mână cu  dispreţuirea omului. Scriu 
întotdeauna „Natură” cu majusculă, pentru că Cayce o 
considera însuşi graiul lui Dumnezeu. Niciodată nu 
există suficient respect pentru ea. Şi scriu întotdeauna 
cu majusculă „Omul”, care este pentru mine un 
„Dumnezeu în devenire”, cum zice Cayce. Nu putem 
avea o idee prea grozavă despre destinul nostru viitor. 

Ne-am pierdut tot respectul pentru roadele 
Naturii... În loc să încercăm „ameliorarea” ei, ar trebui 
să le mulţumim Devaşilor (A se vedea, în legătură cu 
Devaşii, Souvenirs de nos vies antérieures, pag. 
36-37) pentru fiecare fir de praz care ajunge în farfuria 
noastră... Ar trebui să o dorim aşa cum este, cât mai 
aproape cu putinţă de starea ei actuală, sălbatică sau 
cultivată. Cât priveşte culturile, să ne mulţumim cu 
ceea ce avem şi să nu mai meşterim la codurile 
genetice! Un nou atentat împotriva vieţii! 


Culoarea minciunii 


Pe când eram ataşatul de presă al primelor 
saloane „Marjolaine”, am adus-o acolo pe faimoasa 
Anne Gaillard, care realiza o emisiune radio consacrată 
apărării consumatorului. Un adevărat scandal, pe 
vremea aceea! N-am să uit toată viaţa mea una din 
acele emisiuni la care participam împreună cu alţi 
ziarişti specializaţi, ca şi mine, în această luptă. Eram 
faţă în faţă cu reprezentanţii unui mare, foarte mare 


grup alimentar, al cărui nume îl voi trece sub tăcere, 
din milă... 

„lată deci un borcan de iaurt cu căpşuni, fabricat 
de dumneavoastră” le spunea Anne Gaillard. „| s-a 
făcut analiza în laboratoarele noastre: nu conţine nici o 
urmă de căpşuni! Are pulpă de măr provenită din 
deşeurile de cidrerie, colorată în roşu E320. Cum de vă 
permiteţi să înşelaţi mamele care cred că-şi hrănesc 
copiii cu un fruct adevărat, dat de Bunul Dumnezeu?” 

(Eram tare curioasă să văd cum aveau să se 
apere acei domni...) 

„Am considerat că va fi pe placul consumatoarei” 
se lamentau ei... In timp ce nasul le creştea peste 
microfon! 

„Minciună inadmisibilă”, a replicat Anne Gaillard. 
„Dispreţuirea celuilalt, atingere la sănătatea publică!” 

Şi a argumentat cu o serie întreagă de lucrări 
ştiinţifice despre pericolele coloranților artificiali. 
Astăzi, toată lumea ştie despre ce este vorba, inclusiv 
Legea, care-i obligă pe fabricanți să scrie pe etichetă 
compoziția produsului. Scuza producătorilor, atunci, a 
fost convingerea că aceşti coloranţi erau inofensivi... 
(la fel credeau şi despre consumatoare!). 

Urmărind captivaţi aceste emisiuni, spectatorii 
aflau câte şi mai câte! Dar Anne Gaillard, ameninţată 
sistematic, n-a putut rezista mult timp presiunilor 
făcute asupra ei. De altfel, şi eu am primit telefoane de 
ameninţare în urma unei emisiuni radio, în care îmi 
sfătuisem ascultătoarele să fie foarte prudente cu 
coloranţii industriali pentru păr, am primit un telefon 
de ameninţare. Reprezentantul unui alt mare grup 
foarte cunoscut pretindea să mi se interzică criticarea 
produselor lor  „excelente” (care colorau părul, 
umplând femeile de eczeme!). Acest domn mi-a spus 


că avea puterea „să-mi interzică emisia”. Pe moment, 
am fost îngrozită: eram o simplă mamă cu familie 
numeroasă, fără avere, fără sprijin politic, complet 
dezaprobată de cei apropiaţi în această luptă Şi mă 
simţeam foarte vulnerabilă... Dar mă împingea din 
spate vântul lIstoriei!... Care suflă, cu siguranţă, foarte 
tare, pentru că am participat de atunci, la radio şi 
televiziune, la sute de emisiuni în Franţa, Anglia, 
Elveţia. Canada! Am făcut parte, în vremea aceea, din 
mişcarea numită cu un termen american, 
„consumerism” (adică „apărarea consumatorilor”). 

Intrucât acest curent răspundea unei nevoi 
profunde, el a căpătat o amploare nebănuită, în timp 
ce detractorii noştri îl considerau „o modă trecătoare”. 
Ca să vezi!... Opinia publică s-a trezit, a cerut explicaţii 
şi astfel au fost votate legi pentru a avea o industrie 
alimentară morală. A fost creată eticheta „Agricultură 
Biologică”, aşa încât astăzi, cei care fac eforturi să 
producă şi să vândă „bio” sub eticheta „AB”, au 
această posibilitate perfect admisă de lege - ceea ce 
nu era valabil în urmă cu 25 de ani! 

Mai târziu, în Statele Unite, am văzut amploarea 
catastrofei alimentare. Acolo, dezastrul ne-o luase 
înainte cu mai mulţi ani. lată de ce câţiva cetăţeni s-au 
trezit, au protestat şi au creat acest „consumerism”. Şi 
în America au fost oameni curajoşi, care au denunţat 
acel ghiveci mizerabil, „processed”, „vitamin enriched” 
(engl., tratat, vitaminizat (n.tr.)), „with preservatives” 
(Care nu sunt... prezervative, ci aditivi alimentari, mai 
exact,  „conservanţi”!). Epidemia de  „monsters” 
(monştri), adică obezi, se datorează în mare măsură 
alimentaţiei dezastruoase, ale cărei victime 
lamentabile sunt bieţii grăsani. Boicotaţi Mac-Do-urile! 
cum a tot spus Jose Bove la Seattle. 


Dar să revenim la coloranţi. Cayce este categoric 
în privinţa lor (încă din 1938): 

„Nu consumati nici o plantă care a fost 
tratată cu vreun colorant, indiferent care, pentru 
a i se păstra culoarea”. (Lectura 1564) 

Altfel spus, ar trebui să verificăm mai bine ce 
punem în farfurie şi să nu mâncăm nimic din ce este 
vopsit în culori ţipătoare: fasole şi mazăre înverzite, 
dulceaţă de cireşe vopsite în roşu, conservă de roşii 
fardate etc... Şi aici, bio se impune! 

La acest lucru se referă profesorul Henry Joyeux: 

„Prin 1930, Japonia folosea un colorant 
paradimetil-amino-azobenzen, ca să dea margarinei 
culoarea untului. Această utilizare i-a adus compusului 
respectiv numele de „galben de unt”, deşi nu se 
găseşte deloc în unt. 

Prin 1945, s-a descoperit că acest colorant avea 
efect cancerigen asupra mai multor specii de animale 
de laborator. Colorantul face parte din familia chimică 
a coloranților azoici. Dintre aceşti coloranţi, unii au 
acţiune cancerigenă: roşu Sudan R.B., brun Sudan R.R., 
crisoidină - celui din urmă i s-a interzis deja orice 
folosinţă alimentară, în Franţa, de la 1 octombrie 1976. 
De asemenea, s-a interzis folosirea roşului purpuriu în 
industria alimentară, de la 31 decembrie 1978. 

In general, toţi coloranţii, fără excepţie, ar trebui 
retraşi din alimentaţie. Din punct de vedere oncologic 
(...), ei nu sunt periculoşi imediat după consumare, ci 
într-o consumare de durată”. (Pr. H. Joyeux, Op. cit., 
pag. 57) 

Să luăm aminte la sfaturile bunului Edgar, date 
unui tuberculos (consultantul nr. 1564): 

„Frunzele legumelor verzi conţin o mare 
cantitate de stimulatori energetici, o forță vitală 


dată de lumina solară - şi tocmai asta vă face 
bine”. „Dar, nu consumati NICIODATĂ legume 
care au fost colorate cu coloranți chimici, 
indiferent de tipul aditivului folosit”. (Lectura 
1564) 

Şi atunci, ce să mai mâncăm? Pentru că la ora 
actuală, toate fructele, legumele, carnea, lactatele pe 
care le găsim în comerţ conţin urme de pesticide, 
conservanţi, coloranţi etc. Agricultura biologică face ce 
poate şi încearcă” să evite nocivitatea, dar nu reuşeşte 
sută la sută. Totuşi, cu un bio serios (garantat de 
eticheta „AB”), măcar suntem siguri că scăpăm de 
efectele cancerigene ale coloraţilor. 

Aceşti aditivi nu sunt singurii care ne ameninţă 
sănătatea. Un nou procedeu de tratare cucereşte 
teren: iradierea, numită ŞI „lonizare” sau 
radioconservare (conservarea cu ajutorul radiaţiilor). 

„Alimentele sunt bombardate cu două tipuri de 
raze: gama şi beta, care pot proveni din cobalt 60 şi, 
respectiv, cesiu 137 sau din acceleratoare de particule 
de origine electrică  (...).  lradierea produselor 
alimentare satisface trei obiective principale, enunțate 
astfel: se asigură produsului tratat o calitate igienică 
optimă, prin distrugerea microorganismelor (viruși, 
bacterii); se elimină organismele vii (viermi, insecte, 
mucegaiuri); se prelungeşte durata de comercializare 
şi de consum a alimentelor, împiedicând proliferarea 
microorganismelor străine sau proprii produselor. 
(Marie-Laure Schmitt Berbaum, articol apărut în 
numărul 117 al excelentei reviste „Therapeutiques 
naturelles” / Terapii naturale, pe care o recomand 
cititorilor mei (BP 1, 31150 Fenoulillet)) 

Până la urmă, numai intenţii bune... dar cine nu 
ştie că iadul este pardosit cu ele!? Doamna Mărie 


Laure Schmitt- Berbaum, din articolul căreia voi cita, 
arată că pentru a ajunge la acest rezultat (distrugerea 
micilor balauri nedoriți), se modifică metabolismul 
alimentelor: 

„Se caută efectele biologice ale iradierii, dar se 
modifică uneori diversele activităţi biologice din 
interiorul alimentelor înseşi (...). Or nimeni nu poate 
garanta că alimentele iradiate nu vor avea nici o 
repercusiune pe termen lung asupra sănătăţii 
individului, asupra sănătăţii publice (...). lradierea este 
departe de a întruni unanimitatea în cercetarea 
fundamentală. Căci (...) dacă iradierea industrială 
destructurează alimentele, vor mai răspunde ele 
cerinţelor nutritive ale omului şi ale animalelor? (...) în 
Germania, imediat după 1970, Dr. Walter Herbst 
sublinia riscurile sanitare imprevizibile, datorate 
iradierii alimentelor (...). Aceasta poate genera produşi 
toxici cunoscuți, (...) şi se observă o pierdere de 
vitamină E. (...) Şobolanii hrăniţi timp îndelungat cu 
carne de pasăre iradiată au prezentat diarei 
hemoragice. Este în joc siguranţa consumatorului”... 

Când cumpăraţi căpşuni din magazin, nimeni nu 
vă spune că au fost iradiate. Nici o etichetă nu vă 
informează asupra acestui lucru. Vă veţi întreba doar 
de ce au o aromă atât de slabă... Autoarea articolului 
citat mai sus consideră că este vorba despre un 
experiment făcut pe fiinţa umană, fără ştirea noastră. 
Produsele iradiate sunt deversate în comerţ fără nici 
un avertisment, fără controlul conformităţii cu normele 
legale; efectele lor asupra sănătăţii nu vor putea fi nici 
observate, nici recunoscute, căci nimeni nu va şti cine 
şi ce a mâncat. In concluzie, dacă aceste alimente ne 
ucid, nimeni nu va fi pedepsit. Hoţul neprins e negustor 
cinstit... Cât despre OMG (organismele modificate 


genetic), mulţi cercetători - ca Jean- Marie Pelt 
- se tem de tot ce poate fi mai rău (Jean-Marie 
Pelt, Des Legumes / Despre legume, Ed. 
Fayard, 1993. A se vedea şi Jacqueline 
Bousquet, Au coeur du vivant În miezul vieții, 
Saint- Michel Editions, 1992, şi Philippe 
Desbrosses, L'Agriculture biologique! 
Agricultura biologică, Ed. du Rocher, 1998)... 

lată o altă problemă foarte îngrijorătoare: 
în agricultura obişnuită (nu bio): producătorii 
nu au încotro, trebuie să cumpere seminţe 
„hibridizate”,  meşterite genetic astfel ca 
generaţia următoare să fie sterilă. Altfel spus, 
ţăranul care! cumpără grâul pentru semănat 
nu va putea să-şi însămânţeze ogorul cu o 
parte din recoltă, căci grâul obţinut nu se 
poate reproduce normal. Va obţine doar o 
recoltă degenerată. lar pâinea noastră cea de 
toate zilele este făcută din asemenea grâne! 

„Între 1970 şi 1984, 839 de firme 
producătoare de seminţe din emisfera nordică 
au fost cumpărate de concernuri 
multinaționale ca Shell Oil, Monsanto, British 
Petroleum, Sandoz, Ciba, Geigy, Upjohn, Union 
Carbide (...). Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: 
varietățile numite „hibride” au sosit pe piaţă, 
protejate de brevete, în timp ce - spun 
specialiştii - 98% din varietățile comestibile 
dispar”. (Michel Dogna, „Verites Santé 
Pratique”, nr. 18/13 iunie 1998) 

Rezultatul curselor: țăranii sunt obligați 
să cumpere în fiecare an semințele pentru 
semănături. Ba pe deasupra: 


„Multinaţionalele au reuşit să treacă în ilegalitate 
orice acţiune de cumpărare / vânzare de seminţe 
normale  (...). Orice sămânță nebrevetată, deci 
nehibridizată, este ilegală şi interzisă la vânzare [...). 
Este valabil şi pentru roşii, pepeni, castraveți, dovlecei, 
conopidă, vinete. Aceşti hibrizi nu se reproduc în mod 
tipic şi, prin urmare, grădinarii, zarzavagiii, agricultorii 
trebuie să cumpere seminţele în fiecare an lată (...) o 
adevărată mană financiară pentru multinaționale!” 

Revenind la nocivitatea chimizării, putem limita 
dezastrul, consumând preponderent produse agricole 
şi animaliere bio. Dar tot trebuie să ştim exact despre 
ce este vorba. 


Bio fals şi bio adevărat 


Ce este acest faimos „bio”? 

Nişte buticuri dietetice şi-au bătut joc de 
cumpărători vânzând foarte scump produse care erau 
„bio”, cum sunt eu popă. Lucru de care au profitat 
ziariştii din marea presă pentru a denigra cu răutate 
agricultura biologică. Dar, întâmplător, eu sunt în 
cunoştinţă de cauză... 

„Bio” este agricultura care foloseşte cât mai puţin 
posibil produse chimice de sinteză cu rol erbicid, 
insecticid sau pesticid. A fost recunoscută oficial prin 
legea cu profil agricol din 4 iulie 1980, ale cărei 
dispoziţii au fost întărite prin legea din 30 decembrie 
1988, privind adaptarea exploatării agricole la 
contextul economic şi social. În Franţa, agricultura 
biologică este definită de două criterii: 

1. O limitare strictă a folosirii produselor chimice 
de sinteză: acestea nu sunt admise decât cu condiţia 
expresă de a figura pe o listă stabilită de Comisia 


Naţională a Agriculturii Biologice şi aprobată prin 
decret (...). iar acestea sunt foarte puţine: de exemplu, 
„zeama bordeleză” pentru vie, pentru că este vorba de 
un produs vechi, simplu şi tradiţional; de asemenea, în 
lupta împotriva insectelor şi rozătoarelor sunt folosite 
alte mijloace decât cele chimice (asocierea speciilor 
care se protejează reciproc, lupta biologică etc.) 

2. Recurgerea la metode de producţie speciale 
pentru protecția mediului şi animalelor (rotația 
culturilor, interzicerea creşterii animalelor în 
captivitate. (Pr. Joyeux, op. cit., pag. 267) 

Este limpede ca lumina zilei. Agricultura Biologică 
(„AB”, oficial) nu este o bagatelă: ea răspunde unor 
criterii precise, controlate de Ministerul Agriculturii. Tot 
ce este admis sau nu în acest domeniu este stabilit de 
un „caiet de sarcini”, studiat pentru fiecare tip de 
cultură şi de creştere a animalelor şi pentru fiecare 
produs agricol vegetal sau animalier, „transformat sau 
nu”. Comisia naţională a Agriculturii Biologice a 
adoptat reguli de omologare a produselor animaliere 
sau de origine animală: laptele şi produsele lactate, 
carnea de erbivore, pasărea, ouăle, mierea, peştele 
etc. 

În Europa, acest cadru legislativ şi regulamentar a 
inspirat în mare parte regulamentul comunitar referitor 
la agricultura biologică, adoptat la 24 iunie 1991. Acest 
text, primul la nivel european care se referă la 
calitatea produselor agroalimentare, „fixează un cadru 
pentru producţia, etichetarea şi controlul produselor 
agriculturii biologice”. (Pr. Henri Joyeux, op. cit., pag 
268) 

Cititorii mei trebuie să ştie că produsele „bio” nu 
sunt te miri ce! Trebuie să aibă, pe etichetă, 
menţiunea „AB” („produs agricol biologic)”. Numai 


cuvântul „bio” nu este suficient, întrucât a fost uzurpat 
de către producătorii industriali care nu respectă 
caietul de sarcini. (lată, de pildă, ce se poate citi (şi 
lista rămâne deschisă) pe adevăratele produse „bio”: 
„Produs obţinut prin Agricultură Biologică, marca 
Nature et Progres, control Ecocert, 31076 Toulouse 
Cedex”; sau „Produs ambalat de către un aderent la 
SETRAB, în conformitate cu caietul de sarcini al 
Agriculturii Biologice şi decretul din 10 martie 1981, 
Sistemul de control CEE AB004”; sau „Marcă Bio 
Garantată LIMA, Nature et Progres”: sau, pe punga 
mea de făină, „făină produsă prin agricultură biologică 
şi măcinată artizanal, la moară de vânt”!. Nu-i aşa că 
sună bine? Deci, dragi cititori, deschideţi ochii bine şi 
citiţi cu atenţie etichetele!) „Atenţie la etichetele 
„netratat”, „fără pesticide”, „natural”, „fără 
reziduuri”... Dacă nu poartă menţiunea AB, nu sunt 
biologice. (3)” Unele iaurturi de mare consum nu sunt 
nici pe departe „bio”, aşa cum spune eticheta pe care 


o poartă! 
In fine, deosebit de dăunător este falsul „bio”, 
intitulat  „biolight”. Comisia pentru Siguranța 


Consumatorilor  (C.S.C).l-a retras de pe piaţa 
farmaceutică. Unii consumatori ai acestui produs au 
ajuns la spital, cu tulburări digestive, greturi, 
constipaţie. Aşa-zisul produs „de regim” a fost retras 
din farmacii... şi ar trebui scos şi de pe piaţa 
alimentară. Multe conţin „zahăr fals” (numit la noi 
„Canderel”, între altele), adică aspartam (Citiţi 
înfiorătorul dosar intitulat „Boala aspartamului” din 
„Verites Sante Pratique”, nr. 45, semnat de foarte 
competentul - şi foarte curajosul - Michel Dogna. 
Aspartamul este vinovat de tulburări de memorie, 
numeroase cazuri de Alzheimer, scleroză multiplă, 


tulburări de vedere şi de auz etc. Extrem de toxic, el 
este folosit în „Coke light” şi „Pepsi light” (produse de 
Coca-cola şi Pepsi-cola). Consumatorii ar trebui 
avertizaţi în privinţa acestor băuturi...). Cum spune Pr. 
Joyeux, aceste produse ameliorate nu au nimic serios: 

„Astfel, varietățile de unt, margarina şi maioneză 
numite  „ameliorate” conțin până la 50% apă. 
Industriaşii vând aşadar multă apă. Utilizatorii cred că 
pot consuma produsele „light” în orice cantitate şi 
aceasta este marea problemă. Ei au tendinţa să-şi 
supraîncarce tartinele. O altă metodă constă în 
diminuarea conţinutului de grăsimi al unui produs 
compus, înlocuind o parte din carne cu proteine 
vegetale sau o parte din grăsimi cu amidon, mai ales 
tapioca. Asta fac fabricanţii de mâncare gătită, numită 
„ameliorată”, vândută uneori sub formă congelată. Se 
oferă, de asemenea, îngheţate în care frişca este 
înlocuită cu albuş de ou! Scopul final este înlocuirea 
grăsimilor obişnuite cu grăsimi care nu pot fi digerate” 
(Pr. Joyeux, op. cit., pag 273). 

Li se reproşează acestor produse că sunt cu 20- 
30% mai scumpe decât produsele obişnuite. E valabil 
pentru magazinele dietetice; dar dacă mă duc la piaţă, 
acolo preţurile respectă, ca peste tot, legea cererii şi a 
ofertei: sunt solduri, preţuri de en-gross, ieftiniri de 
ultim minut... Şi, în final, nu cheltuiesc mai mult. 
Uneori sunt chiar uimită de modestia unor preţuri care 
se explică prin absenţa intermediarilor. In toate pieţele 
din Franţa, există producători locali care lucrează bio la 
preţuri rezonabile. Trebuie doar să-i cauţi. 

Atunci, dragi cititori şi cititoare, ocoliţi aceste 
produse mincinoase! Şi să nu vă daţi în vânt după 
produsele industriale de mare consum, care uzurpă 
titlul „bio”! Să auzim şi părerea lui Cayce: 


„Entitatea a trăit, într-o încarnare 
anterioară, în țara cunoscută ca Poseidia, adică 
o parte din vechiul continent atlant. In vremea 
aceea, entitatea cunoştea multe lucruri despre 
secretele Naturii, despre aplicarea practică a 
forțelor invizibile, folosindu-le în slujba Omului, 
a habitatului şi a întreţinerii sale fizice. De aici 
provine actuala preocupare deosebită a acestei 
entități pentru toate acestea. Acele cunoştinţe 
străvechi îi aduc o conștientizare la diverse 
niveluri. 

Cât despre folosirea substanţelor chimice de 
sinteză, entitatea este conştientă de dependența 
pe care acestea o creează la utilizatori, până la a 
le veni foarte greu să mai renunţe la ele”. 
(Lectura 1741-1) 

„Ați putea să-mi spuneți care sunt cele mai bune 
metode de cultură pentru a produce alimente de 
calitate? 

- Dacă este nevoie de fertilizare şi de 
îngrăşăminte, nu există altceva mai bun decât 
gunoiul de păsări, mai ales pentru unele specii 
vegetale. Găâinaţul de găină ar trebui folosit pe 
scară largă, fără să se facă totuşi exces, ci, în 
fine, cu măsură. Nu este rău să se adauge şi var, 
şi potasă, amestecate cu bucăți de mraniță, 
adică resturi vegetale ca frunzele moarte, 
resturile de la vie, de la tunderea gazonului sau 
altele... Dar trebuie să le amestecați întotdeauna 
cu găinaţț de păsări. Este lucrul cel mai bun 
pentru a ajuta creşterea legumelor!” (Lectura 
470-35) 

Ceea ce spune Cayce mai sus ține de metodele 
agriculturii biologice. 


„lată ce lecţie de viaţă (...) ne dă crinul (...), 
a cărui rădăcină se dezvoltă în gunoi, extrăgând 
de acolo substanţele cu care produce ceea ce 
admirati: splendoare şi parfum”. (Lectura 137-63) 

La noi, pe strat de gunoi cresc mai ales dovlecii şi 
bostanii albi, ale căror flori sunt la fel de frumoase ca 
florile de crin! Aceste lecturi pot fi privite ca o 
încurajare din partea lui Cayce, pentru folosirea 
gunoiului tradiţional. Totuşi, când se vorbeşte de 
„gunoi” de păsări, atenţie: nu se referă la păsările de 
crescătorie, al căror găinaţ conţine toate reziduurile 
chimice pe care le înghit bietele păsări. După cum se 
poate vedea, Cayce încurajează deopotrivă compostul, 
amestecurile calcaroase (calcar măcinat, dolomită, 
potasiu natural etc.) (A se vedea Claude Aubert, Le 
Jardin Potager Biologique / Grădina de legume 
biologică, 1985, Ed. Le Courrier du Livre, şi Philippe 
Desbrosses, op cit. Marele public, complet manipulat şi 
dezinformat, crede că nu se foloseşte chimia de 
sinteză în obţinerea unor recolte bogate. Este total 
neadevărat! Trebuie neapărat să citiţi povestea acelui 
ţăran mexican care obţine legume uriaşe... vorbindu-le 
cu iubire, fără nimic altceva (Yvo Perez Barreto, 
L'Homme qui parte avec les plantes | Omul care 
stă de vorbă cu plantele, Presses du Châtelet, 1998, cu 
splendide şi incredibile fotografii ale unor legume 
uriaşe, cum n-aţi văzut de când sunteţi!)) 


80 % alcalinitate, 20% aciditate 
lată o altă problemă, destul de puţin cunoscută, 


pe care o ignoram complet înainte de a descoperi în 
„lecturi” o întrebare pusă foarte frecvent dragului 


nostru Edgar (şi, evident, răspunsul nu mai puţin 
frecvent): 

„Ce alimente trebuie să consum? 

- Alimentele care creează alcalinitate; căci 
acizii produşi de combinarea unor alimente 
provoacă un mare stres în organismul 
dumneavoastră. Nu mâncaţi, deci, albuş de ou”. 
(Lectura 5046-11, făcută în 1935 pentru un tânăr 
epileptic, de 26 de ani, pe care Cayce a reuşit să-l 
vindece.) 

Aflăm aşadar, din această lectură, că albuşul nu 
are inocenţa virginală pe care o afişează sub coajă. 
Păcatul său... este faptul de a fi acid! Nu la gust, 
bineînţeles, ci în uzina alimentară: când se 
descompune, el produce o aciditate pe care n-o 
percepem când îl mâncăm. 

„In cazul dumneavoastră (tuberculoză), să 
păstraţi un echilibru între acizi şi baze. Nu 
mâncaţi numai alimente care produc aciditate 
(...), ceea ce tinde să congestioneze organele 
excretoare ca: ficatul, rinichii, tot tubul digestiv. 
Ati avea nevoie de mai multe produse care dau 
alcalinitate. Laptele, de exemplu, nu este atât de 
bun pentru dumneavoastră! Alte lichide, apa, 
vinul, v-ar face mai bine!” (Lectura 528-9) 

Dar ce este, de fapt, această aciditate de care 
vorbeşte Cayce? 

Unitatea de măsură a acidității sau a alcalinităţii 
este pH-ul. Valorile pH-ului merg de la O la 14; între O 
şi 7, pH-ul indică un grad crescător de aciditate; la pH- 
ul 7, se află punctul neutru; de la 7 până la 14, pH-ul 
indică un grad crescător de alcalinitate. 

„Or procesele vitale nu pot avea loc, în mod 
normal, în organismul nostru, decât la un pH sanguin 


stabil, uşor alcalin (pH-ul normal ai sângelui venos este 
de 7,32-7,42). (...) Majoritatea transformărilor pe care 
le suferă substanţele chimice din corpul nostru au loc 
în lanţ, adică pe paliere succesive. La fiecare nivel, 
intervine un anumit catalizator, care asigură 
transformarea respectivă (...). Când lipseşte un 
ferment sau este insuficient activat datorită unui 
deficit de oligoelemente sau vitamine, reacţia pe care 
o asigură el se blochează sau este încetinită. Atunci se 
poate produce o acumulare anormală de acizi 
metabolici în partea superioară a lanţului, care 
lucrează într-un ritm încetinit”. (Dr. Kousmine, Soyez 
bien dans votre assiette jusqu'ă 80 ans et plus 
/Sănătatea din farfurie, până la 80 de ani, şi mai mult, 
Ed. Tchou, 1980, p.83.) 

Despre pH am învăţat cu toţii - mai mult sau mai 
puţin - pe băncile şcolii... Dar de aici până la aplicarea 
la micul dejun, mărturisesc că eram foarte departe 
înainte de a-l cunoaşte pe Cayce! La orele de ştiinţele 
Naturii, ni se dădeau benzi de hârtie, pe care trebuia 
să le introducem în eprubete pline cu soluţii 
misterioase: dacă hârtia se îngălbenea, soluţia era 
acidă, înţepa; dacă se albăstrea, soluţia era alcalină 
(sau bazică), deci lunecoasă. Intre aceste două 
extreme, se obținea un verde ca iarba, care înviora 
peisajul auster al zidurilor şcolii. Dar să continuăm şi să 
vedem ce spune, despre asta, Dr. Kousmine: „în caz de 
blocare sau încetinire a funcţiilor vitale, acizii produşi 
în exces sunt eliminaţi prin rinichi, ceea ce conferă 
urinei un pH acid (...). Dacă organismul este sănătos, 
bine hrănit şi bine echilibrat, dacă primeşte suficiente 
baze din alimentaţie, atunci pH-ul urinar este aproape 
la fel ca al sângelui, între 7 şi 7,5 (...). Dacă acest pH 
rămâne în permanenţă la 5 sau sub 5, înseamnă că 


epurarea corpului este insuficientă, iar organismul 
suferă de o acumulare de acizi, cu pierderi de baze, în 
principal sodiu şi calciu. Această suferinţă se poate 
manifesta printr-o paloare accentuată (...), prin dureri 
de cap, prin dureri care migrează, numite 
reumatismale, nevralgii etc., care dispar repede şi fără 
nici un calmant, prin aport de substanţe alcaline”. (Dr. 
Kousmine, op. cit., p. 84) 

Cu mulţi ani înaintea celebrei nutriţioniste citate 
mai sus, Cayce vorbise despre acest echilibru 
indispensabil dintre acizi şi baze. Şi în domeniul erorilor 
alimentare, Cayce explică aproape toate durerile 
noastre prin dezechilibrul pH-ului. Am explicat deja în 
Universul lui Edgar Cayce (vol. |, pag. 66-67) 
importanta problemă a echilibrului dintre acizi şi baze: 
unele alimente produc o reacţie acidă în tubul digestiv 
(nu lămâile, nici i oţetul, aşa cum am fi tentaţi să 
credem!), altele o reacţie bazică! (adică alcalină). Or, 
dacă acizii reprezintă mai mult de 20 % din tranzitul 
global, organismul se dezechilibrează şi se instalează 
boala. După Cayce, aici îşi au originea toate răcelile şi 
gripele, toate anginele, reumatismele etc. 

Acest fenomen se întâmplă mai ales iarna. De ce? 
Pentru că în acest anotimp, în ţările noastre, se 
consumă mai puţin fructele şi legumele proaspete care 
declanşează reacţii alcaline în tubul digestiv. Mâncăm 
mai mult conserve, alimente sărate, făinoase, dulciuri, 
toate acestea fiind produse care degajă reacţii acide. 
Or microbul, în viziunea cayciană, proliferează în 
mediu acid, numai aciditatea îi place... După Cayce, 
terenul acid permite dezvoltarea tuturor bolilor 
infecțioase. Dacă se menţine un mediu bazic (sau 
alcalin) în tubul digestiv, microbul - fiorosul! - îşi ia 


tălpăşiţa! Se evită astfel majoritatea infecțiilor, chiar în 
perioade de epidemie. 

Acest echilibru relativ  acizi-baze, pH-ul, se 
construieşte începând cu alimentația. Fructele 
proaspete, legumele, j cerealele integrale şi proaspete 
produc puţină aciditate.. Oleaginoasele, zaharurile, 
carnea, grăsimile, brânzeturile etc. | antrenează o 
creştere foarte rapidă a gradului de aciditate în 
organele digestive. Ar trebui să introducem mult mai 
multe fructe şi salate în meniurile noastre de iarnă. 

Bineînţeles că, astăzi, există importul: dar 
alimentele din import îşi pierd o mare parte a valorii 
energetice pe drum, pentru că sunt tratate din belşug, 
ca să reziste la stocarea industrială. 

Voi aduce, aici, mărturia personală: în copilărie, 
iarna era grea; mi se părea că este o gaură mare şi 
neagră.! Picioarele îngheţate, spinarea strânsă de frig, 
hainele grele cu care ne înfofoleam patru sau cinci luni. 
La liceu, mâncam tăiţei, | mezeluri, dulceaţă, legume 
uscate etc. - tot ce se poate conserva. Aveam una sau 
două gripe zdravene pe iarnă, fără să mai pun la 
socoteală amigdalitele; majoritatea oamenilor din jurul 
meu considerau că aceste suferinţe erau inevitabile. 

După aceea, din anii „50, au apărut pe piaţă 
fructele şi legumele proaspete, importate din Italia, 
Spania, Africa de Nord, Antile - iar astăzi, şi din ţinuturi 
mai îndepărtate: banane din America centrală sau 
căpşuni din Chile etc. Lumea s-a obişnuit să meargă la 
sporturile de iarnă, să stea în aer liber sau la soare, 
ceea ce dinamizează toate funcţiile corpului (deci şi 
cele digestive) şi elimină aciditatea prin oxigenare. 

La început, lucrurile acestea nu-mi erau prea 
clare: a mă întreba în faţa fiecărui fel de mâncare dacă 
va produce aciditate sau alcalinitate părea un lucru 


inaccesibil pentru mintea mea de mamă puţin trecută. 
Şi-apoi, am început, puţin câte puţin, să fac mai mult 
loc fructelor de sezon, micilor legume, salatelor, să 
limitez consumarea acidifianţilor la mese... Metoda s-a 
dovedit eficientă: astăzi, la capitolul gripe, răceli, 
angine, mă număr între absenţi - exceptând cazurile 
când recidivez pentru că uit de fructele proaspete la 
micul dejun. De când am înţeles această problemă a 
acidității şi alcalinităţii, am scăpat de mizeriile iernii, 
complet şi definitiv. 


EXEMPLE DE MESE CARE PRODUC 
ACIDITATE: 

Antreuri: mezeluri sau carne rece, peşte cu sau 
fără brânză, supă cu sos picant (provensal) şi crutoane, 
patiserie sărată cu brânză, sufleu cu brânză, quiche, 
vol-au-vent, bouche-â-la-reine... 

Felul principal: cotlet de oaie cu fasole, 
pastramă cu linte, biftec cu cartofi prăjiţi, spaghete 
napolitane (cu carne tocată)... 

După aceea: brânză cu pâine şi unt.. 

Deserturi: prăjitură cu ciocolată şi bezea, lapte 
de pasăre, d&/ice-aux-noix, blaturi, checuri... 

Nu spun să ne lipsim de asemenea feluri 
delicioase. Dar n-ar trebui să le consumăm sistematic 
fără a găsi cu ce să contracarăm toată această 
aciditate. De exemplu: un antreu de crudităţi (ridiche, 
castravete, pepene, grapefruit...). 

Apoi, o salată, care să nu lipsească niciodată. Nu 
doar trei frunze verzi eşuate pe fundul unei salatiere, ci 
o salată adevărată, cu legume şi fructe diverse. 
Deserturile sunt delicioase; dar dacă mesele conţin 
mulţi generatori de acizi, ar fi mai bine să ne limităm la 
fructe (indiferent de forma sub care ni se prezintă: 


salată de fructe, spumă de fructe, şerbet, compot fără 
prea mult zahăr (zahărul creează aciditate - a se vedea 
mai departe!). 

Dacă suntem puţin mai atenţi, nu e greu. Acasă, 
putem repara un exces, înlocuind o masă printr-un 
fruct sau o supă de legume: astfel, restabilim 
echilibrul. 

Se cuvine, deci, să-i mulţumim din suflet lui Cayce 
pentru că a formulat cu precizie această regulă a 
jocului, atât de importantă, lată câteva lecturi foarte 
clare pe această temă (şi în acord cu majoritatea 
şcolilor nutriţioniste moderne!): 

„Cum să procedăm cu dulciurile şi cu făinoasele? 

- Așa cum am spus deja, nu vă sunt interzise 
complet, dar păstraţi echilibrul, reflectând la 
acest lucru: trebuie să consumati 80% alimente 
care creează alcalinitate, fată de 20% care 
creează aciditate. Or zaharurile sunt, alături de 
făinoase, principalii producători de aciditate. 
Bineînţeles, sunt foarte energizante, dar 
combinatia celor două devine, pentru 
dumneavoastră, mai dăunătoare decât 
proprietățile specifice ale fiecărei categorii din 
aceste alimente, înţțelegeţi?” (Lectura 877-28, 
făcută pentru un bărbat care suferea de o erupție 
cutanată) 

„Regimul pentru această bolnăvioară? 
Foarte special, aşa cum am arătat deja - dar 
totuşi, să nu fie atât de drastic încât să-i 
întunece viața. Ar trebui să fiti atenţi mai ales la 
alimentele care produc aciditate: nu-i daţi prea 
multe! Trebuie, desigur, să ţineţi cont că este un 
organism fraged, aflat în plină creştere, care are 
nevoie de anumite zaharuri ca să se clădească. 


Totuşi, aceste zaharuri vor fi astfel alese încât să 
nu creeze prea multă aciditate; asta i-ar dăuna 
(...). De aceea interzicem orice fel de zahăr de 
trestie; să nu se atingă de aşa ceva! Preferați 
Zahărul extras din fructe sau legume şi 
alimentele dietetice pregătite cu zahăr de 
sfeclă”. (Lectura 795-44, pentru o fetiţă de 4 ani, care 
suferea de dereglări hormonale) 

In volumul |, am citat o lectură unde Cayce 
răspundea la întrebarea: 

„Ce alimente creează aciditate? 

- _ Grăsimile animale, uleiurile vegetale, 
cerealele, pâinea, fulgii de porumb, prăjiturile, 
orezul alb - orezul integral este mai putin acid - 
toate zaharurile, nucile, leguminoasele, carnea, 
carnea de pasăre, măruntaiele, gălbenuşul de 
ou”, (Lectura 480-19) 

Şi albuşul, după cum am văzut mai devreme! Dar 
atunci, ce ne mai rămâne? Mai exact, care alimente 
aduc valoarea pH-ului (şi, împreună cu el, sănătatea 
noastră!) la cota normală, producând alcalinitate? 

„Fructele, proaspete şi uscate, legumele cu 
excepția leguminoaselor ca lintea, mazărea, 
fasolea”. (Lectura 480-19). 

Cayce adaugă: „în unele cazuri, lactatele” şi 
vom vedea că depinde de caz: laptele conţine multe 
grăsimi animale, care îl situează între alimentele ce 
produc uneori multă aciditate, dar laptele fermentat 
(iaurtul, chefirul, zara) nu intră în această categorie. 

S-o lăsăm pe Dr. Kousmine - care împărtăşeşte 
punctul de vedere caycian - să aibă ultimul cuvânt: 

„In viaţa noastră de acum, când suntem prea 
sedentari, prost oxigenaţi, hrăniţi cu alimente foarte 
sărace în catalizatori diverşi (vitamine, oligoelemente.. 


se întâlnesc curent tulburări de sănătate datorate unei 
acumulări de acizi”. 

Şi Dr. Kousmine ne recomandă să consumăm 
citraţi pentru „a arde excesul de acizi”. Se obţin, de 
altfel, aceleaşi rezultate prin curele de citrice 
recomandate de Cayce şi prin consumarea zilnică a 
sucului de lămâie! 

Există două tipuri de bolnavi: cei mai numeroşi, 
care înghit prea mulţi hidraţi de carbon, adică 
feculente, zahăr, carne, alcool etc., toate fiind produse 
acidifiante aşa cum am văzut mai sus; şi cei care, 
dimpotrivă, au o alimentaţie alcalină: vegetarieni 
exclusivi, de exemplu, sau persoane care-şi impun un 
regim fără zahăr, înclinând balanţa în partea opusă. 
Consultanta numărul 888-1 se încadra în acest caz - 
atât de rar, astăzi, în Occident. Cei câţiva înţelepţi care 
se abtin să consume zahăr îl iau însă din făinoase, 
cartofi, carne etc., din fructe şi băuturi (zahărul din 
alcool)! 

„În regimul dumneavoastră sunt prea puţine 
produse care creează aciditate: să mâncaţi o 
cantitate mai mare de hidrati de carbon, adică 
zaharuri, cu o preferință pentru miere” (Lectura 
888-1) 

În general, chiar şi pe vremea lui Cayce, se făcea 
deja abuz de dulciuri: 

„Regimul dumneavoastră? E foarte bine 
dacă mentineti echilibrul de 20% alimente 
acidifiante fată de 80% alimente alcalinizante. 
Deci, mai precis: nu cantități mari de zaharuri! 
Totuşi, indulgență față de miere!” (Lectura 540- 
11) 

Cayce îi răspunde astfel unei tinere care suferea 
de constipaţie cronică: 


„Fiți atât de bun, domnule Cayce, şi spuneti-mi în 
linii mari regimul pe care trebuie să-l urmez începând 
de astăzi” 

- În general, să consumati cât mai multe 
alimente care provoacă o reacție alcalină în 
sistemul digestiv. Din acest motiv nu trebuie să 
mâncaţi prea multe dulciuri. Indiferent de masă, 
la micul dejun, în siropuri şi prăjituri, sau în alte 
momente ale zilei, nu consumati prea multe 
zaharuri sub formă de desert. O excepție totuși: 
câteva îngheţate vă vor fi permise uneori, dar 
întotdeauna cu moderație. Cantitatea de 
zaharuri pe care o puteţi consuma va trebui 
împărțită în doze mici!” (Lectura 480-13) 


Arta de a găti (legumele... şi restul!) 


Din păcate, această artă nu mai este cunoscută... 
Cine o mai predă în şcolile de menaj? Sau la cursurile 
culinare? Foarte puţine, după ştiinţa mea, şi rare sunt 
mamele care au beneficiat de aceste învățături, în timp 
ce sănătatea unei ţări întregi se bazează pe ele. O 
seamă întreagă de informaţii - totuşi foarte importante 
- n-au mai fost transmise consumatoarelor. Ceea ce se 
spune aici despre legume este valabil şi pentru fructe, 
cereale, leguminoase, carne, lactate: 

„Să mâncaţi, seara, doar legume fierte cum 
se cuvine, adică în suc propriu, fără nimic 
altceva - şi de preferință inăbuşite. Aveti grijă să 
le gătiţi separat, abia apoi le veţi amesteca, la 
masă, dacă doriți. Puteţi adăuga înainte de 
răcire, sare, piper şi unt. Şi respectaţi această 
recomandare! (Lectura 932-1) 


Religia lui Cayce în privinţa gătitului este foarte 
simplă: „Fără prăjeli” („No fried food”). Sunt zeci şi 
zeci de lecturi în care se repetă această interdicţie 
absolută. 

în ceea ce priveşte legumele, nu este de ajuns să 
ne retragem la ţară, pentru a beneficia de vraja lor 
naturală... Nici nu trebuie să destrămăm această vrajă 
printr-o pregătire asasină: 

„Legumele dumneavoastră vor trebui fierte 
înăbuşit sau în suc propriu, învelite în hârtie. 
Ceea ce creează o diferenţă enormă în rezistența 
la boli”. (Lectura 861-1) 

Cayce va da acelaşi sfat în privinţa peştelui 
(niciodată prăjit, mai bine gătit la cuptor, înăbuşit sau 
fript). Alte precizări pe aceeaşi temă: 

„Unele legume trebuie gătite intotdeauna învelite 
în hârtie, la abur? 

- Da. Unele legume gătite astfel îşi 
păstrează sărurile minerale, care sunt extrem de 
hrănitoare. 

- Am artrită la articulațiile degetelor de la mina 
dreaptă? 

- Aşa cum am spus deja, e mai degrabă o 
nefrită decât o tendinţă la artrită, lată de ce 
aveţi nevoie să eliminaţi deșeurile ceva mai 
bine. Din acest motiv, vă recomandăm sărurile 
minerale din legume, ca laxativ!” (Lectura 1158- 
38) 

Toată lumea este de acord cu proprietăţile 
laxative, depurative, revigorante ale zarzavatului, 
datorită sărurilor minerale şi vitaminelor pe care le 
conţine. Mai ales vitaminele se pot păstra, în parte, în 
timpul gătitului: 


„Seara, faceţi mai degrabă legume fierte în 
propriile lor săruri minerale, în suc propriu. Nici 
un alt fel de a le găti decât învelite în hârtie sau 
la abur. Aceste sucuri sunt o parte din regimul 
dumneavoastră. Consumaţi-le: ele conţin 
vitaminele şi sărurile minerale care vor ajuta 
secrețiile necesare din sistemul digestiv”. 
(Lectura 6331-6) 

Recomandarea întâlnită mai sus, de a găti fiecare 
legumă separat, se regăseşte aici pentru această 
persoană foarte grav bolnavă, ale cărei reflexe 
intestinale sunt blocate: 

„În regimul dumneavoastră, obişnuitți-vă să 
consumati alimente care vor împiedica formarea 
gazelor în sistemul digestiv, căci acestea [gazele] 
blochează mişcările peristaltice ale intestinului. 
Este vorba de legume verzi, proaspete, fierte în 
suc propriu. 

Nu gătiți, deci, legumele împreună, ci 
fiecare învelită în hârtia ei, şi consumati-le 
separat: veți vedea cum acest lucru o să vă 
amelioreze sănătatea”. (Lectura 11277-1) 

Intestinul este o maşină minunată, foarte 
complexă, asemănătoare unui robot de bucătărie: taie, 
macină, amestecă... dar trebuie, uneori, să-i uşurăm 
munca. La fiecare tip de legumă, el reacționează 
diferit. Leguma unică (sau alimentul unic) îi uşurează 
sarcina. Gătitul trebuie aşadar să respecte la maximum 
structura plantei: nu adăugaţi nici apă, nici corp gras, 
nici mirodenii... lucru de care ne vom ocupa în detaliu. 


Recipientul ideal: frunza de banan 


Natura ustensilelor de bucătărie nu este 
indiferentă: în timpul gătirii, sub efectul căldurii, au loc 
schimburi între pereţii vaselor şi alimente. Se ştie că 
unele materiale sunt nesănătoase: fierul, aluminiul, de 
exemplu. E mai bine să gătim în oale sau vase de sticlă 
(Pyrex), porțelan sau fontă emailată. Le puteţi găsi în 
orice magazin de menaj. Cel mai rău este aluminiul: 
homeopaţii recunosc de multă vreme intoxicaţiile 
datorate acestui metal şi le tratează prin diluţii 
centezimale de 15 sau 9 (Aluminiu 15 CH sau 9 CH). 
Cât despre alopaţi, ei le tratează... cu indiferenţă. 
Cayce se situează net de partea homeopaţilor. 

„Mâncarea  gătită în vase de aluminiu este 
dăunătoare pentru acest bolnav? 

- Unele alimente gătite în vase de aluminiu 
sunt dăunătoare pentru toată lumea, în general; 
şi mai ales pentru unii bolnavi ca, de exemplu, 
cei care suferă de tulburări hepatice şi de 
probleme digestive”. (Lectura 1196- 7) 

Şi cum aceştia reprezintă 90% din populaţie, 
fabricanţii de vase din aluminiu ar trebui să se 
reprofileze... Lectura următoare aduce şi alte precizări: 

„Aşa cum le-am spus de atâtea ori 
bolnavilor care prezentau tulburări digestive, 
victime ale surmenajului nervos din cursul 
digestiei, ar trebui să evitati consumarea 
mâncărurilor gătite în vase de aluminiu. Acest 
lucru perturbă automat activitatea rinichilor, în 
raport cu circulația hepatică inferioară, 
împiedicând rinichii să elimine acidul uric pe 
care-l conțin”. (Lectura 843-7) 

Din păcate, acest lucru nu este cunoscut. De 
aceea, sunt prea multe case unde, la ora actuală, sunt 
folosite vasele de aluminiu pentru că nu se cunoaşte 


pericolul. Mi se pare important să semnalăm acest 
lucru, lată de ce redau aici şi alte lecturi pe aceeaşi 
temă: ele sunt fără echivoc. 

„Am urme de aluminiu în corp din cauza folosirii, 
la gătit, a vaselor din acest metal? 

- Când se foloseste aluminiul la vasele de 
bucătărie in care se găteşte mâncarea şi, deci, 
alimentele vin în contact direct cu acest metal, 
se produc nişte elemente foarte dăunătoare 
organismului uman; (...) da, aveţi urme de 
aluminiu în organism, de aceea este necesar să 
urmaţi recomandările făcute”. (Lectura 445-2, 
pentru o femeie de 62 de ani, bolnavă de intestine şi 
mai ales de colon) 

Se poate obiecta că Edgar Cayce avea de-a face 
doar cu bolnavi. Dar cei sănătoşi suportă, oare, 
aluminiul mai bine? 

„Unii nu sunt afectaţi. Totuşi majoritatea 
oamenilor, puţin câte puţin, se dezechilibrează 
mâncând alimente gătite în vase de aluminiu. E 
şi mai evident la anumite alimente, în special 
cele acide; ele atrag atomi de aluminiu, pe care 
îi introduc apoi în organism”. (Lectura 5211-1) 

Vasele de aluminiu nu sunt, deci, obligatorii chiar 
dacă aveţi impresia că nu găsiţi „decât asta” la 
raioanele de menaj. Eu folosesc oale, cratiţe şi tăvi din 
sticlă Pyrex sau fontă emailată. După ce am parcurs 
nenumăratele lecturi ale lui Cayce unde se recomandă 
gătirea alimentelor în hârtie sau la abur, mi-am 
cumpărat un set minunat de capace din sticlă Pyrex, 
adaptabile la toate dimensiunile de oale, cratiţe, 
castroane, tigăi... (Le găsiţi în cataloage sau în marile 
magazine). 


În ce priveşte coacerea în cuptor, Cayce 
recomandă ceea ce folosea pe atunci în Statele Unite: 

„Coaceţți deci legumele în suc propriu, 
învelite în hârtie Patapar, pentru a păstra 
sucul”. [Acesta nu vine, deci, în contact cu pereţii 
recipientului], „In acest mod, n-o să vă agravați 
suferinţele înghițind otrăvuri care provin de la 
oale şi cratiţțe!” (Lectura 796-2) 

Din păcate, hârtia Patapar, puţin vândută în 
comerţul actual, a fost înlocuită cu folia de aluminiu... 
Desigur că aluminiul rămâne la fel de toxic, indiferent 
de prezentare! Cayce interzicea categoric aceste folii: 

„Nu coaceți nimic în aluminiu, ci mai bine în 
recipiente emailate sau de sticlă. Nu, mai ales în 
aluminiu, nu. și în special pentru 
dumneavoastră, aluminiul este o otravă. Nu 
folosiți nimic din aluminiu, sub nici o formă, la 
vasele de bucătărie sau veselă”. (Lectura 1223-1) 

Şi atunci, ce să facem ? Puteţi încerca să gătiţi în 
stil marocan, într-un tajin: o tavă, pe care se pune 
leguma şi se acoperă cu o pălărie conică; astfel, vaporii 
se condensează şi se întorc pe aliment, iar sărurile 
minerale din legumă nu se mai pierd. 7ajinu/ este făcut 
din pământ ars emailat, ca tăvile noastre tradiţionale. 

Puteţi opta şi pentru sistemul chinezesc: 
alimentele sunt puse în coşuleţe de bambus şi gătite la 
abur (aceste coşuleţe se găsesc de cumpărat în 
cartierele chinezeşti şi chiar în marile magazine). 

Restaurantele chino - vietnamo - tailando - 
indoneziano - etc. (!), încep să servească o specialitate 
foarte fină: peştele preparat la abur, în frunză de 
banan. Dacă în ziua când veţi dori să gătiţi peşte, nu 
aveţi prin preajmă un banan, reţineţi însă ideea (în 
fond, puteţi înlocui frunza de banan cu foaia de viţă, 


umplută ă la grec. (Dacă autoarea ar cunoaşte 
sarmalele - cu carne sau de post, ar recomanda şi 
frunza de varză, tei, podbal, fasole, ştevie ş.a. ... à /a 
roumain! (N.tr.)) 

Şi dacă aveţi numai vase de aluminiu? Cine vă 
opreşte să fierbeţi mâncarea la bain-marie? Oala sau 
cratiţa de aluminiu, în care aţi pus apă, o puneţi pe foc; 
în ea, introduceţi un vas de sticlă termorezistentă, cu 
alimentele care trebuie gătite. Il acoperiţi şi, astfel, 
mâncarea fierbe înăbuşit... până la  reutilarea 
bucătăriei. 

În anumite regiuni din Franţa puteţi cumpăra 
„diables”: tăvi pentru cuptor, făcute din pământ ars, 
refractar, prevăzute cu un capac care asigură o bună 
coacere la abur. Pentru cei care doresc cu adevărat 
să scape de dictatura cratiţei de aluminiu, soluţiile nu 
lipsesc! 

În orice caz, chinezii, care foloseau mai ales 
porţelanul şi bambusul, erau în cunoştinţă de cauză: 
„Fierul strică mâncarea”, spuneau ei. Aluminiul - 
întrecut de vărul lui, oţelul inoxidabil - o strică şi mai 
abitir! Cât despre tigăile Tefal, nici ele nu sunt bune: o 
serie de analize au demonstrat că materialul cu care se 
acoperă interiorul tigăii sfârşeşte prin a migra încet- 
încet în alimente, introducând în tubul digestiv 
molecule de sinteză, care sunt cancerigene. 

Lecturile lui Cayce ne ajută să mai descoperim 
ceva. E foarte rău să fierbem un aliment fără să 
acoperim vasul. Odată cu aburul, pierdem toate 
elementele nutritive. Acoperind, economisim gaz şi 
electricitate, pentru că astfel putem găti la foc foarte 
Mic, ceea ce salvează vitaminele. In acelaşi timp, 
aburul închis sub capac permite păstrarea 
oligoelementelor. 


„La prânz, alege mai mult legume cu frunze; 
sau din cele care se prezintă sub formă de bulb, 
dar acestea trebuie fierte foarte bine şi numai în 
suc propriu (ca la coacerea în hârtie)”. (Lectura 
1484-1) 

Descrierea de mai sus este dată unui adolescent 
de 13 ani, bolnav de psoriazis. Or Cayce spune în altă 
parte, referitor la această boală, că se datorează unei 
subţieri a peretelui intestinal; acesta devine permeabil, 
nu reţine deşeurile care trebuie evacuate şi, prin 
repunerea lor în circulaţie, se provoacă o intoxicare 
cronică a sângelui. Tot organismul munceşte să 
elimine deşeurile, cum şi pe unde poate; în cazul 
psoriazisului (şi al tuturor dermatozelor), prin piele. 

Micul consultant numărul 1484 are o sensibilitate 
digestivă: prin urmare, părinţii trebuie să gătească 
legumele cu cea mai mare grijă. Fierberea în apă 
clocotită nu este niciodată foarte recomandată de 
Cayce. El preferă să se pună cât mai puţin lichid pe 
fundul vasului (o jumătate de pahar... sau chiar deloc): 

„Să consume multe legume fierte în suc 
propriu, mai bine decât să se adauge grăsimi sau 
carne. Şi niciodată în apă [clocotită], într-un vas 
neacoperit, ci în suc propriu, aşa cum se coace în 
hârtie!” (Lectura 459-9, pentru o congestie 
pulmonară survenită în urma unei răceli) 

Sfaturile dietetice ale marilor reviste feministe 
recomandă adesea gătirea fructelor şi legumelor cu 
multă apă. Unele, ca varza, sunt fierte chiar în două 
ape („albite”). Părerea general admisă este că astfel se 
elimină pesticidele... Da, dar... se elimină totodată şi 
sărurile minerale, şi vitaminele! Biata rămăşiţă care 
ajunge pe fundul farfuriei voastre este astfel epurată 


de tot ce avea hrănitor. Prin urmare, nu mai e de 
mâncat! 

Aşadar aveţi de ales: pesticide sau vitamine! Dar 
aceasta este o falsă dilemă atunci când cunoşti 
posibilităţile oferite de agricultura biologică. Osteneala 
şi preţul sunt justificate. Cayce a trăit într-o epocă de 
relativă inocenţă agricolă, iar consultanţii săi mâncau 
„bio” fără să ştie, Să recapitulăm: 

„NICIODATĂ prăjeli! Niciodată, de nici un 
fel! Mai bine coaceți la cuptor, frigeți, fierbeți... 
dar cel mai bine este să fierbeţi legumele în suc 
propriu, de exemplu în hârtie sau chiar la abur. 
Căci în felul acesta, păstraţi vitaminele si 
sărurile minerale şi este mai sănătos să nu le 
amestecați la gătit”. (Lectura 906-1) 

N-aş vrea să închei acest subcapitol despre 
modurile de a găti mâncarea fără să evoc cuptorul cu 
microunde. Cayce n-avea cum să vorbească de el 
pentru că nu exista pe vremea lui. Trebuie să ştim că 
acest cuptor produce, în alimente, „microrupturi” care 
degradează profund valoarea lor alimentară. Testele 
de cristalizare sensibilă, sau  tezigrafie, şi 
bioelectronica profesorului Louis Claude Vincent ne 
permit acum să măsurăm pagubele - adică pierderea 
vitalităţii alimentelor: ele ies complet „moarte” din 
cuptorul cu microunde. (Vezi şi dosarul revistei Vérités 
Santé Pratique, nr. 25/oct. 1998, despre pericolul 
cuptorului cu microunde, ca şi al încălzitorului electric 
pentru lapte. Se constată, de pildă, că pisicile nu se 
ating de laptele încălzit astfel) 


Sarea vieţii 


Bucătăria fără sare e tristă... Din fericire, puţini 
oameni sunt condamnaţi la această tristeţe! 

Toate felurile de sare de masă (clorură de sodiu) 
sunt „de mare”, bineînţeles. Dar există mări şi mări: 
saline fosile, provenind din mările de odinioară, unde 
sarea se extrage în cariere, şi saline unde marea vie 
depune o sare care este la fel de vie. Aceasta este şi 
mai bogată în oligoelemente hrănitoare (salinele din 
Guérande, l'Ile de Ré, Languedoc, Corsica etc.). 
„Floarea de sare” provenită din l'Ile de Ré, de pildă, cu 
gust de toporaş, apără de cancer: ea conţine mult 
magneziu. (A se vedea lucrările profesorului Delbet 
despre relaţia dintre concentraţia magneziului din apa 
de băut şi frecvenţa cancerului. Recomand de 
asemenea lucrările lui Simone Brousse: On peut 
vaincre le cancer | Cancerul poate fi învins, Ed. 
Garanciere, 1983, (o lucrare clasică !), La vie est 
energie / Viaţa este energie (Press Pocket, 1991) şi, la 
Ed. du Dauphin, Cancer, enquêtes sur les 
découvertes en péril | Cancerul, cercetări despre 
descoperirile aflate în pericol, 1992, Medecins et 
Medecines | Medici şi Medicine, 1995, Le Grand 
Tournant | Marea cotitură, 2000) Dacă sarea în exces 
nu este bună, atunci când este folosită cu moderație, 
ea devine medicament, lată două lecturi pe aceasta 
temă: 

„Sarea face rău? 

- In exces, da. Există sare în sânge, în 
lacrimi, în toate secrețiile corpului, ceea ce arată 
că este un oligoelement indispensabil - cu 
condiţia să fie în doze rezonabile”. (Lectura 404-6) 

- Seara, când te culci, pune un pic de sare 
de masă, foarte uscată, pe limbă. Las-o să se 
dizolve şi înghite-o. Apoi bea doar un pahar de 


apă. Fă aşa în fiecare seară, înainte de culcare!” 
(Lectura 2153-1) 

Bineînţeles că această lectură făcută pentru o 
fetiţă de 12 ani, cu crize de epilepsie, nu vrea să 
însemne că o asemenea boală îngrozitoare poate fi 
vindecată cât ai bate din palme, doar cu un pic de sare 
pusă pe limbă... ca şi cum ai prinde o pasăre! Cititorii 
mei ştiu că lecturile lui Cayce erau personalizate: 
citatul de mai sus este doar un element de regim 
alimentar prescris acestei biete fetiţe, domnişorica 
2153... Lecturile comportă în general mai multe pagini 
de recomandări diverse dar, întotdeauna, sfaturi 
dietetice foarte exacte, care trebuie să ajute la 
vindecare. 

Aşa cum am văzut, Cayce recomandă uneori sare 
iodată pentru a compensa o carenţă: 

- În regimul dumneavoastră, să nu folosiți 
altă sare decât sarea iodată, adică aceea care 
conține iod. Căci lipsa acestui oligoelement 
constituie una din cauzele bolii dumneavoastră”. 
(Lectura 4600-1, pentru o femeie de 25 de ani, care 
suferă de guşă). 

Remediul este de altfel binecunoscut: iodul sub 
toate formele, inclusiv în balneoterapie: băi în mare, 
băi de alge, cure de talasoterapie, plus un regim pe 
bază de peşte etc. 

Cât despre piper... grele bănuieli de vinovăţie 
apasă asupra sa: astăzi! Unele orientări nutriţioniste îl 
interzic complet, preferind ardeiul iute. Şi aici, Cayce 
era un precursor: 

- Nu prea multă carne, nici dulciuri 
[recunoaştem principala recomandare  cayciană 
împotriva cancerului!], ci mai ales legume! Pentru 
acest bolnav, nu roşii, nici alte fructe acide, ci 


toate celelalte vegetale! Daţi-i-le pe rând, pentru 
ca organismul să beneficieze de gama completă 
a influențelor lor energetice. Fierbeţi-le bine, dar 
mai ales fără grăsime. Şi condimentați-le bine, 
dar nu cu piper negru, numai cu sare şi piper de 
Cayenne”. (Lectura 3751-6). 

Astfel, Cayce nu dezaprobă numai gătirea 
legumelor cu corp gras, ci în general, însăşi gătirea 
condimentelor,  mirodeniilor, uleiurilor vegetale şi 
untului. El recomandă, întotdeauna, să fie adăugate 
direct în farfurie: 

„Asezonați cu unt sau ceva similar” |probabil, 
se referă la smântână] „mai bine decât cu orice altă 
formă de corp gras”. (Lectura 2937-1) 

„Legume bine fierte, dar nu cu corp gras”. 
(Lectura 3751-6) 

Cayce recomandă mult asezonarea cu „ulei de 
măsline” (Lectura 2092-1) - ulei crud, desigur, pe 
care-l punem în farfurie în ultimul minut, ca italienii: 

„In regimul dumneavoastră, să aveţi 
alimente care o să vă refacă sângele (...). Ar 
trebui să puneţi ulei de măsline la majoritatea 
felurilor de mâncare pe care le consumati!” 
(Lectura 484-1) 

Cayce nu s-a opus asezonării cu maioneză, ci a 
recomandat-o de câteva ori. E mai digestibilă decât 
credem, pentru că în principiu, când este „de casă”, 
totul este crud (gălbenuş de ou, ulei de la prima presă 
la rece, eventual muştar etc.). Este grea când conţine 
uleiuri încălzite şi extrase cu solvenţi chimici, 
emulsionate în ouă infecte, de la biete păsări din 
crescătorii: 

„La prânz, pregătiți-vă o masă numai din 
legume verzi: spanac, lăptuci, ţțelină, morcov, 


mazăre (...) Puteţi pune şi fasole fiartă sau 
sfeclă şi asezonați cu maioneză”. (Lectura 480-3) 

Alt bolnav întreabă: 

„E bine să consum ulei de măsline şi gălbenuş de 
ou? 

- E foarte bine. Mai ales legume verzi, dacă 
preferati”. 

Cayce îi precizase înainte: 

„Uleiul de măsline în cantități mici e bun 
întotdeauna, pentru toate intestinele. Insă n-ar 
trebui consumat în cantităţi enorme”. (Lectura 
846-1) 

Cât priveşte oţetul, nu toată lumea îl suportă. 

„Feriţți-vă de ceea ce conține acid acetic, 
mai ales de oțet”. (Lectura 2186-3, făcută pentru o 
tânără femeie anemiată) 

El răspunde cuiva care îl întreabă: 

„Otetul e bun? 

- Foarte nociv pentru organismul 
dumneavoastră!” (Lectura 555-11) 

Încă o dată precizez că este vorba de cazuri 
particulare, fiecare bolnav reacţionând diferit. Nu 
rezultă de aici că bunul oţet bio este o otravă pentru 
toţi. (Dar dacă provine din vin tratat industrial, da, este 
otravă, însă din motive mai generale, amintite atunci 
când am vorbit despre poluarea chimică.) 

Toate bolile generate de îmbăcsirea organismului 
cu toxine se tratează cu legume: reumatismele, 
tulburările hepatice, constipaţia şi tulburările digestive, 
bolile ORL, bolile de sânge şi afecțiunile circulatorii, 
tulburările renale şi chiar cancerele! Am un potop de 
lecturi despre minunile săvârşite, în acest domeniu, de 
blajinele noastre legume. 


Verde, galben, brun sau roşu: fiecare 
„virtute” are culoarea ei! 


În prescripţiile sale, Cayce face distincţie între: 

- Legumele verzi (de la care se consumă frunzele 
şi celelalte părţi ale plantei care cresc deasupra 
solului); verdele este viaţă... (Vezi terapia prin 
culoare dezvoltată de Jean-Michel Weiss, în 
lucrarea Se soigner, se guérir par les 
couleurs | Să ne tratăm, să ne vindecăm cu 
ajutorul culorilor, Ed. du Rocher. 1995) 

- Legumele galbene, cu „virtuţi” diferite de ale 
celor verzi; 

- Legumele-rădăcini, care cresc în pământ şi au 
în general culoarea pământului (ca majoritatea 
rădăcinilor brune sau maronii) înainte de a fi 
curățate de coajă; calităţile lor sunt foarte 
specifice. 

a) Legumele verzi sau legume-frunze: 

Ele înmagazinează o energie solară enormă, prin 

urmare, sunt deosebit de revitalizante: 

„Legumele-frunze conțin o mare cantitate 

de elemente energizante, ele îşi iau forţa vitală 
din lumina solară”. (Lectura 1564-3) 

Acestea sunt foarte recomandate în regimul 

canceroşilor. 
„Mâncaţi mai ales legume-frunze, iar carne, 
cât mai puţină cu putinţă!” (Lectura 1967-1) 

„Pentru dumneavoastră,  legumele-frunze 
sunt preferabile (...). Legumele verzi proaspete 
sunt bune dacă nu sunt colorate cu aditivi 
chimici”. (Lectura 1206-9) 


Frunzele verzi tratează orice! încă trei lecturi 
pentru nişte bolnavi al căror sânge trebuie curăţat şi 
revitalizat: 

„Legume verzi, de preferinţă combinate în 
salate!” (Lectura 4178-1) 

„Mai multe vitamine în alimentatia 
dumneavoastră; aveti nevoie de ele ca să vă 
refaceti sistemul nervos şi sângele: o alimentatie 
alcalină, adică legume verzi”. (Lectura 890-1) 

„Tot regimul dumneavoastră trebuie 
conceput în scopul curățirii şi regenerării 
sângelui. Nu prea multă carne (...), însă legume 
verzi la discreţie (şi cu cât mai putin otet!)” 
(Lectura 5739-1) 


b) Legumele galbene: 

Acestea sunt adevărate rezervoare de vitamină B: 

„Mâncati tot ce contine vitamina B şi fier. 
Căci trebuie să vă refaceți sistemul nervos şi 
proprietăţile coagulante ale sângelui. În acest 
scop, legume de culoare galbenă, în cantitate 
mare!” (Lectura 2538-1) 

Ardei graşi galbeni, dovleci albi şi galbeni, 
dovlecei, porumb, ceapă, bureţi galbeni ca aurul... Şi 
tot nu e de ajuns! Mai trebuie nişte fructe: pepene 
galben, prune, lămâi, struguri, mere, pere şi chiar... 
câteva flori de călţunaş şi de dovlecel! 

„Care este cea mai bună sursă de vitamină B? 
întreabă un reumatic. 

- B şi B1: toate plantele galbene (...). 

- Ce cantitate să mâncăm într-o săptămână? 

- In aceleaşi zile, la anumite intervale. Sau 
chiar zilnic, câte puţin, căci această vitamină nu 
se stochează ca suratele ei A, D, C sau G. Ea 


trebuie refăcută zilnic”. Cayce se numără între 
primii care au atras atenţia asupra importanţei 
extreme a vitaminelor. Pentru ei, vaccinarea este 
inutilă: ne protejăm mai bine mâncând crudităţi. 
(Despre problemele actuale ale vaccinăm, vă 
recomand cartea lui Sylvie Simon, Vaccination, 
/'overdose? | Vaccinarea, supradoză ?, Ed. Deja, 1999) 
(Lectura 1158-31, pentru un reumatic) 


c) Legumele-rădăcini. 

Ceea ce m-a mirat mult când am început să 
studiez prescripţiile lui Cayce în domeniul legumelor 
este atenţia pe care o acordă situaţiei lor „anatomice”. 
Mă refer la anatomia plantei, „din cap până-n 
picioare”, adică de la rădăcini până la partea aeriană 
ultimă. Cayce face o distincţie între legumele- rădăcini, 
legumele-frunze, legumele-fructe; iar noi, europenii, 
am putea adăuga şi legumele-flori: conopidă, conopidă 
italiană, anghinare şi salcâm, inflorescenţele de 
maghiran, cimbrişor, mentă etc., fără să uităm 
viorelele confitate, de Toulouse!): 

„Ar fi mai bine pentru dumneavoastră, 
seara, să mâncaţi legume, păstrând un bun 
echilibru între ce creşte deasupra solului şi ce 
creşte în pământ!” (Lectura 203-1) 

Cayce face o distincţie între părţile subterane ale 
plantelor, mai greu de digerat (bulbi, rizomi, tuberculi) 
şi părţile aeriene, mai digestibile. Fiecare „etaj” îşi are 
calităţile, proprietăţile, secretul său terapeutic: 

„Nu ezitaţi să consumati o mare cantitate 
de legume crude, ca varza, lăptucile, telina, 
morcovul şi toate soiurile de creson. Însă 
legumele verzi, frunzele, sunt de preferat 


rădăcinoaselor, în cazul dumneavoastră”. 
(Lectura 5169-1) 

De ce? Pentru că proprietăţile lor diferă. După 
Cayce, nu trebuie să abuzăm de legumele-rădăcini - 
ceapă, napi, sfeclă, ridichi, cartofi (pe care-i consumăm 
astăzi în exces): 

„Nu prea mulţi cartofi. Mai bine legume 
verzi, roşii, rămurele de ţelină, lăptuci, linte şi 
orice fel de zarzavat”. (Lectura 39-1 pentru un 
domn căruia i se cam rotunjeşte pântecul.) 

Unei tinere de douăzeci şi doi de ani, care se 
luptă (deja!) cu obezitatea, îi spune: 

„Seara, consumati legume fierte, dar nu 
cartofi, nici tuberculi, nici rădăcini de nici un fel, 
ci legume verzi fierte. Dacă le consumati uscate, 
să fie numai cele la care se mănâncă partea 
aeriană, şi fierte. Puțin unt sau deloc”. (Lectura 
2096-1) 

Unui bolnav de bronşită, Cayce îi sugerează că 
bronşita sa este legată de o constipaţie cronică (aşa 
cum arată limba spaniolă, în care... „constipado” 
înseamnă „răcit”!). El se va vindeca epurându-se cu 
zarzavat. 

„Seara, mâncaţi legume bine fierte. Dar nu 
oricare, nu cele care cresc în pământ. Numai cele 
care cresc la suprafață!” (Lectura 4293-1) 

Legumele de la care mâncăm bulbul, rădăcina, 
tuberculul sau rizomul sunt „mai greu de digerat”, 
mai spune el în aceeaşi lectură. Din acest motiv, toţi 
reumaticii trebuie să mănânce mult zarzavat. 

„Frunze de morcov şi frunze de ridiche, 
rămurele de țelină, lăptuci, în fiecare zi”. (Lectura 
3138-1) 


„Atenţie la alimentele care produc acizi în 
tubul digestiv. Deci nu prea multă carne, nici 
legume-rădăcini. Alegeţi-le pe cele bogate în 
frunze sau cu păstăi, care vor fi cele mai bune 
pentru dumneavoastră, ca şi citricele şi 
strugurii. Atenţie la cele care conțin mulți 
sâmburi, evitaţi-le”. (Lectura 4172-1) 

Din familia „cu păstăi” fac parte mazărea, năutul, 
fasolea, bobul etc. Fiind „aeriene”, nu cad atât de greu 
la stomac ca „tuberculatele”, despre care s-a vorbit 
mai sus. Fără îndoială că rădăcinile comestibile, 
contrar etajelor expuse la soare, necesită un efort de 
prelucrare: trebuie scoase din pământ, spălate, 
periate, curățate de coajă, tăiate... Multe operaţii 
traumatizante pentru această fiinţă vie care este 
planta. 

„Aproape toate alimentele vii sunt prelucrate 
înainte de consum. Câteva principii nutritive, ca 
vitaminele B, C şi E şi unele minerale, sunt eliminate 
într-o măsură variabilă în cursul acestui proces, astfel 
încât pot fi pierderi mai mari prin gătitul în bucătărie 
decât prin prelucrarea industrială. Este important să 
reducem aceste pierderi (de principii nutritive) cât mai 
mult posibil, mai ales când se găteşte mâncare pentru 
copii mici, femei gravide, persoane în vârstă, bolnavi şi 
cei care nu au poftă de mâncare. Inainte de a găti un 
aliment, acesta trebuie pregătit, poate tăindu-l sau 
curăţându-l de coajă, două operaţii care pot conduce la 
o pierdere de principii nutritive. Manipularea şi tăierea 
brutală în bucăţi, ori raderea, micşorează conţinutul de 
vitamină C”. (Dr. Penny Stanway, Manger mieux 
pour mieux vivre | Să mâncăm mai bine, ca să trăim 
mai bine, o carte foarte frumoasă, ilustrată cu imagini 
poetice, apărută la Ed. Robert Laffont, în 1990) 


Ştiaţi acest lucru? Vom înţelege acum de ce 
recomandă Cayce, dacă se poate, să nu curăţăm coaja 
vegetalelor, prescripţie care trebuie reactualizată. 
Dacă legumele au crescut în grădina proprie sau o 
grădină bio, e şi mai bine: multe vitamine sunt 
concentrate în coajă. Dar dacă e vorba de legume 
cumpărate din piaţă şi cultivate industrial de cine ştie 
cine, e altceva. Simpla spălare nu reuşeşte să înlăture 
pesticidele; trebuie să curăţăm coaja (de pildă, pentru 
înlăturarea difenilului de pe lămâi...). Deşi am putea să 
renunţăm la groaznicele lămâi industriale pe care ni le 
livrează Spania - ţară a cărei legislaţie e mult mai puţin 
strictă decât a noastră, în materie de aditivi alimentari! 

Legumele-frunze şi legumele-fructe pot fi scutite 
adesea de operaţiunea spălatului, dacă provin dintr-o 
grădină cultivată bio. Le putem toca manual. Rupte din 
grădină, pot fi consumate pe loc (mmm!...). Cu cât le 
manipulăm mai puţin, cu atât sunt mai vii, mai 
sănătoase, aşa cum arată testele de analiză vibratorie 
numite „cristalizări sensibile”. (Vezi dosarul din Verites 
Sante Pratique nr. 25, care publică o imagine a 
usturoiului tocat manual, analizată prin metoda 
cristalizărilor sensibile; imaginea est armonioasă. 
Alături, imaginea usturoiului tocat electric este complet 
înceţoşată, arătând că acel usturoi şi-a pierdut energia. 
Este îngrijorător...) 

Vegetalele, aceste fiinţe puţin cunoscute, nu 
trebuie amestecate fără discernământ. Proporția 
indicată variază după bolnav: 

„Seara, regim de legume bine echilibrat. Din 
trei legume pe care le veţi mânca, una va fi parte 
aeriană, iar două, rădăcini”. (Lectura 1137-4) 


Pentru alte persoane, proporţia poate fi inversată, 
ca în cazul acelui reumatic căruia Cayce îi recomandă 
doar rădăcina: 

„Găsim că pentru acest bolnav, trebuie 
considerate benefice TOATE vegetalele care 
cresc în pământ; toate cele care se prezintă sub 
formă de rizomi, da; dar trebuie pregătite astfel 
încât energiile lor vibratorii să poată fi asimilate 
de către organism. Deci să fie fierte numai în suc 
propriu, ca să nu se piardă sărurile minerale şi 
să fie consumate pentru întărirea organismului 
(ca fierberea înăbuşită în hârtie Patapar). 

Aşadar  (...) din această categorie de 
vegetale, consumati topinambur (Helianthus 
tuberosus, topinambur sau nap porcesc, (n. tr.)), nap, 
ridiche (aceasta poate fi crudă, nu trebuie să 
gătiți totul), cartof, salsifi (Scorzonera hispanica 
(n. tr)) etc... Nu înseamnă că trebuie să renuntati 
la legumele-frunze, ci doar că trebuie să le 
consumati de preferință crude”. (Lectura 1334-2) 

Observați că Cayce vorbeşte aici de topinambur şi 
salsifi, două legume damnate. Bietele de ele sunt 
dezagreate din motive politice, căci ne amintesc de al 
doilea război mondial, când simbolizau restricțiile 
alimentare! 


Legumioare cumsecade, rugati-vă pentru 
noi! 


După o prezentare detaliată a fructelor în volumul 
al Ill- lea al Universului lui Edgar Cayce, iată o 
prezentare generală a legumelor (numite în limba 
engleză „vegetables”, ...adică nişte „buruieni” acolo!). 


E foarte simplu: Cayce le atribuie toată virtuțile şi ne 
sfătuieşte să intrăm sub oblăduirea lor! 

Fiecare specie de legumă urmează un „plan” de 
creştere bine stabilit. Rupert Sheldrake l-ar numi 
„câmp morfogenetic”, iar clarvăzătorii din Findhorn, 
„deva” (Vezi Souvenirs de nos vies anterieures şi 
vol. al Ill-lea al prezentei lucrări). Tradiţia celtă, încă 
vie în satele noastre de acum câteva secole, atribuia 
fiecărei specii vegetale un „spirit al Naturii”, însărcinat 
cu paza ei. Fiecare floare, fiecare copac, fiecare 
buruiană avea, în planul primar al Creaţiei, menirea de 
a întruchipa o virtute a lui Dumnezeu! Astfel gândeau 
şi unii botanişti ai Renaşterii, între care Paracelsus, cel 
ce sublinia specificitatea fiecărei plante în raport cu un 
organ uman, cu care se aseamănă prin formă sau 
culoare. De pildă, curmalele, numite „degete de 
lumină”, (deg/et nour, în tradiţia arabă) sunt într- 
adevăr excelente pentru suferinţele mâinilor. Plantele 
cu suc galben-verde ca bila tratează ficatul (de 
exemplu, anghinarea). 

Dacă această teorie putea să pară infantilă în 
„Secolul Luminilor”, ea revine acum odată cu 
renaşterea studiilor de botanică medicinală. lar astăzi, 
nimeni nu-l mai dispreţuieşte pe Paracelsus! 

„Alimentul să-ţi fie medicament”, repeta bătrânul 
Hippocrate. Ceea ce s-ar traduce în limbaj caycian prin 
„Legumioarele să-ți vindece toate bubele”! Din acest 
punct de vedere, Cayce este precursorul tuturor 
şcolilor nutriţioniste actuale (între care una dintre cele 
mai convingătoare este cea a eleveţiencei Catherine 
Kousmine, deja citată aici). 

să ne întoarcem la Cayce, care a făcut sute de 
recomandări dietetice,  încurajându-şi bolnavii să 
consume mai mult zarzavat. Prescripţiile cayciene 


privitoare la legume sunt atât de variate încât n-ar 
încăpea toate, aici; fiecare bolnav, cu problema lui de 
sănătate, trebuie să-şi găsească planta sau plantele 
care să-l vindece. Din perspectiva cayciană, legumele 
sunt un puternic mijloc terapeutic. Altfel spus, 
legumele noastre sunt medicamente! Să nu uităm că 
farmacopeea noastră provine în mare parte din plante. 
Grăbiţi să ridicăm în slăvi meritele noilor molecule, 
uităm imensele rezultate pozitive obţinute 
dintotdeauna prin fitoterapie. Printre „cele de rând”, 
printre „ierburile de leac”, multe sunt legume atât de 
obişnuite încât nu li se mai acordă atenţie: ceapa, 
varza, păpădia, prazul, usturoiul etc. Dar, la drept 
vorbind, fiecare are virtutea sa. 

lată un bărbat cu „pietre” - adică avea calculi, 
sărmanul (ca Napoleon al Ill-lea). Toată problema era 
cum să dizolve pietrele în interiorul rinichiului, ca să nu 
ajungă la operaţie. 

„Trebuie să iau în acest scop produsul numit 
„Mineral Food"? : 

- Nu e obligatoriu. In loc să apelati la un 
medicament sau compus (chimic) din comert, 
mai bine consumati legume proaspete: ele 
conțin ceea ce vă trebuie. Ele vor furniza 
vitaminele necesare organismului şi, în plus, vor 
restabili echilibrul forțelor vitale, mult mai bine 
decât ar face-o complementele alimentare ca 
acela pe care l-aţi pomenit”. (Lectura 843-7) 

Acest fragment de lectură, prea scurt, nu 
precizează că între „legumele proaspete” 
recomandate, se află ceapa, o prietenă de nădejde a 
rinichiului, care poate fi aplicată extern sub formă de 
cataplasme. 


Cura de legume acţionează şi împotriva 
cancerului? Aşa se subînţelege în multe lecturi. 
Această boala făcea ravagii încă de pe vremea lui 
Edgar. lată cazul unei doamne de 44 de ani, al cărei 
cancer nu este încă bine precizat: tumora de ia sân nu 
este „malignă”, dar e pe cale să devină astfel. 

„Regimul dumneavoastră să fie, în general, 
energizant. Carne să mâncaţi doar putină, peşte 
sau pasăre. Şi mai ales legume: ele vor elimina 
[tumora] şi vor aduce echilibrul organismului la 
normal. 

- Această excrescență de la piept este 
canceroasă? 

- Nu. E o tumoră încă „benignă”. 

- Pot scăpa de ea fără să mă operez? 

- Da, se poate fără operaţie. Cum vi s-a 
spus, ea se datorează unui dezechilibru al 
funcțiilor glandelor, care au reacţionat în tot 
organismul respingând un agregat de celule pe 
care au încercat (în zadar) să-l dea afară. şi 
aceste secretii s-au fixat pe glandele mamare. 

Deci, dacă o să faceţi aşa cum v-am spus, 
veți revitaliza sângele, ajutându-l să elimine 
tumora, care va fi resorbită şi dată afară din 
corp”. (Lectura 683-3) 

Alt caz de cancer, precoce, cel al unui tânăr de 24 
de ani: 

„Nu mâncaţi carne în cantităţi mari. Mai 
bine, faceţi-vă un regim de legume, pe bază de 
frunze verzi”. (Lectura 1967-1) 

In lectura 1539-1, Cayce explică motivul acestei 
alegeri: 


„Este pentru influenţele vibratorii de care 
aveţi nevoie. Legumele de acest tip poartă în ele 
însele Puterile Pământului”. 

Majoritatea lecturilor lui Cayce fac o distincţie 
între ceea ce trebuie să mănânce bolnavul dimineaţa, 
la prânz sau seara. La cină, trebuie o mâncare mai 
uşoară, căci asimilaţia este mai greoaie. „Tot ovăzul de 
dimineaţă ajunge în băligar. Ovăzul de seară îngroaşă 
crupa”... spun crescătorii de cai. Cu alte cuvinte, o cină 
copioasă se mistuie mult mai greu decât un prânz 
echivalent. Poate că şi aceasta este o explicaţie a 
epidemiei de obezitate care ne loveşte acum. 

Acest lucru ne aminteşte marele principiu al 
medicinei ayurvedice: după ce apune soarele, nu se 
mai mănâncă. Romanii, de altfel, cinau pe la ora şase a 
după-amiezii - aşa cum s-a obişnuit şi la noi vreme 
îndelungată. În copilăria mea, se suna cina la şase şi 
jumătate, în serile de iarnă, şi la şapte, în serile de 
vară. Astfel ne rămânea timp să facem o plimbare ca 
să admirăm apusul soarelui, după cină, ajutând 
digestia! 

Am redat în volumul al Ill-lea fragmente de lecturi 
detaliate despre fiecare fruct. Din lipsă de spaţiu, nu 
voi face aici acelaşi lucru cu legumele. Dacă vă 
interesează în mod special subiectul, puteţi revedea 
volumele | şi III, unde am vorbit deja despre legume, 
sau puteţi cumpăra un ghid de botanică medicinală. Se 
găseşte în orice librărie. La noi, această problemă este 
amplu tratată; numeroase studii ştiinţifice au fost 
făcute în Franţa, în secolele trecute şi se fac şi astăzi. 
În domeniul fitoterapiei, suntem mult mai avansați în 
Europa decât în Statele Unite. 

Legumele noastre naţionale sunt depozite 
farmaceutice foarte complete. Greşeala cea mai 


frecventă este faptul de a le consuma atât de rar în 
stare proaspătă, crude şi bio! Varza, lămâia, prazul, 
ceapa, usturoiul, lăptuca, spanacul, roşia, ridichea, 
telina, anghinarea, cartoful, toate felurile de dovleac, 
morcovul,  napul, sfecla de zahăr etc. sunt 
extraordinare medicamente polivalente, recunoscute 
ca atare dintotdeauna. Sute de cercetători le-au 
studiat, iar lucrările lor au fost mult popularizate. În 
toate librăriile şi în marile magazine universale, găsim 
manuale de botanică frumos ilustrate. Reviste întregi, 
consacrate sănătăţii, fac cunoscute virtuțile legumelor. 
lar cărţi despre plantele comestibile... apar de la o zi la 
alta! (In afară de lucrările pe care le-am citat în acest 
capitol, am mai consultat: Secrets et vertus des 
plantes médicinales | Secrete şi virtuți ale plantelor 
medicinale (selecţie, Readers Digest, 1980); Larousse 
des plantes qui guerissent /Dicţionarul Larousse al 
plantelor de leac (Dr. Gerard Debuigne, Librairie 
Larousse, 1974); L'alimentation vivante / Hrana vie 
(Michelle Karen-Wierner, Ed. Vivez Soleil, 1989), pe 
care mi-a recomandat-o în Elveţia Dr. Gerard 
Metrailler) Dar mai sunt şi altele, care concordă, în 
mare, cu afirmaţiile lui Edgar Cayce despre fiecare 
legumă. 


2. HAI LA OUĂ! 

Un dulap cu vitamine 

În volumul al III-lea al prezentei lucrări, am redat 
cele mai importante lecturi cayciene despre carne. Ca 


să terminăm cu alimentele de origine animală, ne vom 
ocupa aici de ouă, lactate şi miere. 


Celor mai mulţi bolnavi, Cayce le-a recomandat 
întotdeauna puţină carne. lar altora, deloc! El justifica 
absenţa cărnii sau consumul foarte moderat prin 
conţinutul ei bogat în grăsimi, care supraîncarcă 
organismul şi sunt greu de eliminat. Carnea ar fi 
vinovată de cea mai mare parte a bolilor noastre. Ea 
conţine încă o otravă, adrenalina, secretată de 
animalele aflate în agonie, sub efectul fricii. 

Ce-ar spune Cayce acum? Pe vremea sa, nu 
existau crescătoriile industriale. Dar astăzi majoritatea 
produselor din carne, a produselor lactate şi a ouălor 
este produsă pe această cale... 


Oul concentraţionar 


Datorită fenomenului recent al exodului rural şi al 
aglomeraţiilor urbane, exploatările mici şi mijlocii s-au 
dovedit incapabile să facă faţă cererii, prin metodele 
creşterii tradiţionale. Astfel s-au născut industriile 
agroalimentare, care au inventat creşterea intensivă 
„fără sol”. Crescătorul caută să obţină o producţie 
mare de carne, într-un timp scurt, cu un minim de 
hrană. În acest scop, el selecţionează animalele, le 
privează de mişcare, adesea şi de lumină, şi le dă o 
hrană artificială, pe bază de făină industrială. Această 
tehnică a fost folosită iniţial pentru pui. Puişorii de o zi 
sunt puşi în ţarcuri, câte 25 pe metru pătrat. Sunt 
hrăniţi cu alimente industriale şi ating o greutate de 2 
kg în 45 de zile. „40.000 de animale, şi chiar mai mult 
de atât, sunt grupate în baterii”, precizează Dr. 
Kousmine, care este o autoritate în domeniul nutriţiei. 
Ea remarcă: 

„Creşterea intensivă a făcut mai accesibilă, 
pentru portofelele modeste, carnea de porc şi de 


pasăre, iar ultima a devenit chiar cea mai avantajoasă, 
pe când acum cincizeci de ani, era un produs de lux 
(...). Totuşi, concentrarea multor animale în aceste 
crescătorii intensive, pe o suprafaţă minimă, le face 
fragile Simplele măsuri de igienă, chiar draconice, nu 
sunt de ajuns pentru a le proteja. Pentru combaterea 
bolilor, pentru accelerarea creşterii,  crescătorul 
foloseşte tot mai multe medicamente: vitamine, 
antibiotice, hormoni, dar şi tranchilizante etc. (...)” în 
plus, păsările de baterie sunt hrănite cu făină de 
oase... ca vacile „nebune”!( Dr. Catherine Kousmine, 
Sauvez votre corps | Salvaţi-vă corpul, Ed. R. Laffont, 
1990, p. 218-222. Recomand, de asemenea, excelenta 
revistă medicală Ve&rites-Sante-Pratique, nr. 17 din 30 
mai 1998, unde redactorul şef, Michel Dogna dezvăluie 
faptul că puii de crescătorie sunt hrăniţi chiar şi cu 
propriul găinaţ, reciclat astfel în alimentaţia lor! 
începem să ştim ce „se află cu adevărat în faimoasa 
„făină”: cadavre de câini şi pisici adunate din 
cabinetele veterinare, deşeuri de la fabricile de ciment, 
excremente umane şi chiar fetuşi şi placente umane 
recuperate din tomberoanele spitalelor”. Vezi Dr. Milly 
Schaer-Manzoli, Vache folle, cycle infernal | Vaca 
nebună, ciclul infernal, Ed. ATRA, Casa Orizzonti, 6517 
Arbedo, Elveţia; şi Sylvie Simon, La Dictature 
medico-scientifique / Dictatura medico-ştiințifică, 
Filipacchi, 1997, p. 148. Vezi şi articolele lui Jacques 
Desmeules, în revista Ligii franceze împotriva 
vivisecției (84, rue Blanche, 75009 Paris), ca şi cele ale 
lui Muriel Arnal în Animaction, revista asociaţiei Talis 
(8, rue des Morillons, 75015 Paris). în fine ne putem 
referi la numeroasele documente - foarte clare şi foarte 
explicite - publicate de SNDA (BP 30, 94301 Vincennes 
Cedex)) 


lată ce ne punem în farfurie! Descindeţi într-o 
crescătorie industrială şi veţi înţelege! Cândva, am vrut 
să cumpăr labe de pui pentru supă. Măcelarul nu 
îndrăznea să mi le vândă, din cauza mirosului puturos 
pe care-l degajau. Am avut nevoie de două ore ca să le 
curăţ de mizeria încrustată în ele şi am înţeles că 
sărmanele zburătoare, înghesuite într-un spaţiu mic, 
zile şi luni, se bălăceau în propriile dejecţii. O găină de 
curte aleargă pe pământ şi e uşor de spălat. Labele 
păsării de crescătorie, condamnată la nemişcare, sunt 
pline de zgârieturi, iar rănile care nu se mai vindecă 
fierb în umezeală şi detergenţi. Animalul întreg 
sfârşeşte prin a fi intoxicat... Am încercat să gătesc 
acele labe schingiuite: fiertura mirosea atât de urât 
încât a trebuit să arunc totul, enervată de terciul 
obţinut. 

„Astăzi, biologia dirijată la care sunt supuse 
animalele le provoacă deviații metabolice, vecine cu 
boala. In crescătoriile industriale intensive de viței, de 
miei şi mai ales de porci, a apărut o nouă boală 
caracterizată (...) prin paralizii. Animalul astfel slăbit se 
infectează cu uşurinţă (...), muşchiul e flasc, umflat şi 
puroiază într-un mod anormal. Oasele au devenit 
friabile. Valoarea nutritivă a unei asemenea cărni este 
afectată corespunzător”. (Ibid. Toată Bretania este 
astăzi poluată de deşeurile porcilor crescuţi în baterie. 
Nu este de vină porcul, ci alimentele chimice cu care 
este îndopat. Aceste deşeuri produc nitrați toxici care 
poluează toate apele) 

Doctorita  Kousmine (trecută deja în lumea 
drepţilor) a fost la timpul său una din personalităţile 
marcante ale lumii medicale. Am cunoscut, în Elveţia, 
persoane pe care le vindecase de cancer - numai prin 
corectarea regimului alimentar. Marea doamnă din 


Lausanne a repetat mereu - ca şi Cayce! - că principala 
cauză a bolilor noastre o constituie erorile alimentare. 
Kousmine a creat şcoală: învăţătura sa se impune tot 
mai mult la ora actuală, cel puţin în privinţa principiilor 
de bază. 


Ne aşteaptă foametea 


Bineînţeles că nici ouăle nu scapă de dezastru: 
găina de crescătorie, bolnavă şi chinuită, nu mai poate 
produce ouă sănătoase. E o problemă mondială, 
rezultată din exploatarea la scară planetară a 
resurselor alimentare. Această exploatare rezultă dintr- 
o schemă egoistă: se supraproduce în ţările bogate, 
jefuind ţările sărace. 

Dr. Kousmine vorbeşte de tonele de manioc, 
arahide şi soia pe care ţările sărace sunt obligate (prin 
jocul cererii şi al ofertei) să le furnizeze acestor ţări 
bogate, în dauna propriilor lor culturi şi nevoi 
alimentare. 

„De exemplu, un procent enorm de ouă, păsări, 
porci, viței fiind obţinut astăzi „fără sol”, fabricarea 
nutreţului pentru vite a devenit o industrie foarte 
puternică. În 1977, CEE a furnizat 70 de milioane de 
tone. In acest scop, în 1978, a importat 6 milioane de 
tone de manioc, de vreo 17 ori mai mult decât în 1968 
(...). Europa celor Nouă foloseşte astfel tot mai mult 
pământurile şi rodul muncii ţăranilor subplătiţi din 
Lumea a Treia, ca să producă tot mai multe proteine 
animale. Fără să ştie, ţăranul tailandez sau brazilian 
este integrat în uzina crescătoriilor franceze, germane, 
belgiene, olandeze. Aceasta este o nouă formă de 
colonizare, de exploatare a ţărilor sărace de către cele 
bogate”. 


Cititorii mei nu sunt... oi! Nu se consideră obligaţi 
să joace cum le cântă televiziunea! Ei au ales un 
itinerar de evoluţie personală - ceea ce presupune un 
anumit curaj. Ei cred că, la ora actuală, a închide ochii 
la o asemenea problemă este un lucru cât se poate de 
necinstit. Dacă vrem cu adevărat să facem ceva pentru 
Lumea a Treia (şi a Patra!) să începem prin a strânge 
gunoiul din propria ogradă. Mai întâi, când intrăm în 
magazinele alimentare, să avem curajul de a nu 
cumpăra orice. Ar trebui să facem ca fluxul cererii şi 
ofertei să curgă invers. 

lată de ce am ales agricultura biologică şi 
creşterea biologică... De douăzeci de ani, îndur 
neîncetat sarcasmele acelora care nu ştiau nimic (şi 
nici nu vor să ştie vreodată) despre această problemă: 
e mai comod, nu-i aşa, să fii la fel ca toată lumea şi să 
cumperi ouăle de crescătorie de la supermagazinul din 
colţ... lar ţăranul, bietul de el, n-are decât să piară - 
oricum e departe, deci nu ne deranjează!... Până în 
ziua când noi înşine vom fi prinşi în acest vârtej 
monstruos: Cayce vorbeşte în profeţiile sale de 
foametea care va izbucni la acest sfârşit de secol - 
chiar în Statele Unite. 

Când vorbesc de ouă în acest capitol, mă refer 
desigur la ouăle păsărilor crescute pe pământ, nu la 
cele de crescătorie - oroare care nu exista în vremea 
lui Cayce (între 1901 şi 1944). De altfel, consumatorii 
încep să vadă lucrurile aşa cum sunt. După ce au fost 
supuşi ani de zile unei otrăviri lente, mulţi dintre ei se 
trezesc şi nu mai acceptă aceste ouă. Prin urmare, 
trebuie să citiţi atent etichetele şi să alegeţi ouăle 
provenite de la fermele „bio”, despre care am vorbit 
mai sus. Dr. Jacqueline Bousquet (Dr. Jacqueline 
Bousquet, autoarea cărţilor Au coeur du vivant şi 


Sciences dans la lumière / Ştiinţa sub reflector, Ed. 
Saint-Michel, 1992), „specialistă în endocrinologia 
reproducerii”, unul dintre primii şi rarii oameni de 
ştiinţă care au denunţat tot ce ne-a făcut să ajungem 
la vaca nebună, spunea: 

„Un animal strangulat în deplină cunoştinţă şi 
care agonizează timp de zece minute ajunge în farfurie 
cu această amintire. Vai de cei care înglobează în 
muşchii lor această experienţă (...)”. 

Sau: 

„Cum pot fi considerate ouăle obţinute de la 
asemenea orătănii? Unii le numesc „ouăle durerii”, 
„ouăle ruşinii”. Dacă consumatorii ar vedea fotografiile 
acestor păsări a căror suferinţă fiziologică este 
incomensurabilă, ar renunţa - cutremuraţi - la un astfel 
de produs al morţii. (Citat de Syilvie Simon în 
Dictionnaire medico-scientifique, op. cit)” 

Când eram în Statele Unite, nimeni nu mai voia să 
mănânce ouă: presa le acuzase de creşterea 
colesterolului. O modă... ca şi fusta-chilot şi izmenele 
înflorate („colanţii”... n.tr.)| în anul următor, nişte 
reviste medicale au publicat articole (plătite, oare, de 
sindicatul naţional al avicultorilor sinistraţi?) care 
explicau iubiţilor cititori că, în fine, ouăle au totuşi ceva 
bun! în opinia mea, ouăle nu sunt nici mai bune, nici 
mai rele decât carnea cu care se îndopa lumea de pe 
acolo. In orice caz, ţinând cont de slaba calitate a 
produselor avicole din Statele Unite, de când domnesc 
aceste imunde lagăre de concentrare pentru orătănii, 
ouăle şi-au pierdut calităţile nutritive. Ba chiar au 
devenit de-a dreptul toxice ca şi restul. Peste Ocean, 
nimeni nu mai ştie cât era de gustos oul proaspăt de 
altădată, luat cald din cuibar. Cât despre cocoşul 
nostru galic, care s-a luat prosteşte după americani, 


renegând emblema naţională, ar mai putea oare să ia 
atitudine? Copiii noştri îşi vor mai aminti, cândva, că e 
nevoie de o găină ca să ai un ou? încă de pe vremea lui 
Cayce, unii dintre consultanţi nu ştiau prea bine cum 
stau lucrurile... Ca dovadă, întrebarea pusă lui Cayce 
de o doamnă de oraş - şi puritană: ascundeți sângele 
ăsta, să nu-l văd! (Trebuie să vedem în această 
întrebare un efect al misoginismului mocnit care 
subminează unele societăţi. „Femeie de douăsprezece 
ori necurată” spunea un poet al cărui nume e mai bine 
să-l uităm!): 

„Am aflat că ouăle nu sunt bune de mâncat 
pentru că sunt, de fapt, menstruatia găinii. E 
adevărat?” 

„Dar oul este un produs al corpului, 
întocmai ca embrionul la oameni, în procesul 
concepției - sau fetusul după concepție! Nu se 
poate spune că ouâle sunt o menstruatie!” 
(Lectura 1703-2) 

lată cum ignoranţa e mama tuturor frustrărilor... 
Dacă fiecare ou (sterp) este „avortul” unei găini, aşa 
cum l-a prevăzut Natura, este mai degrabă o treabă 
bună pentru noi... 

Creşterea „fără sol” nu este singurul factor care 
denaturează ouăle: orice produs, vegetal sau animal, 
este afectat astăzi de poluare; oul pe care-l mâncaţi 
acum nu mai este la fel cu acela pe care-l mânca 
bunica, acum o sută de ani. Pesticidele sunt prezente 
astăzi în toate grăsimile animale Aerul pe care-l respiră 
găina este mai puţin curat, iar hrana ei, aşa cum am 
văzut, este plină de substanţe toxice încorporate în 
„făină”, de către fabricantul de nutreţ. Şi chiar dacă vă 
creşteţi singuri găinile, în cele mai bune condiţii 
biologice, nu puteţi evita anumite contaminări... 


Constatările pe care le fac la ora actuală o serie medici 
oneşti sunt destul de îngrijorătoare. 

De pildă, am auzit-o pe Dr. Jacqueline Peker la o 
conferinţă ţinută la Navire Argo (Asociaţie franceză de 
popularizare a lui Edgar Cayce. Adresa: BP 674-75367 
Paris Cedex 08), povestind întâmplarea care urmează. 
Vizitând Polonia, stă de vorbă cu şoferul autocarului 
care o duce la Cracovia. „Ştiţi, e ciudat!” îi spune 
acesta. „Mama stă la ţară, la două sute cincizeci de 
kilometri de aici, spre est. Mereu a crescut iepuri. Sigur 
că la fiecare rând de pui, nu sunt toţi la fel de reuşiţi: 
există întotdeauna unu sau doi mai prăpădiţi! Dar ceea 
ce ne miră cel mai tare, de la Cernobil încoace, este că 
se nasc monştri: iepuraşi fără labe sau fără piele pe 
burtă, de exemplu. De fiecare dată, sunt trei sau patru 
astfel de iepuraşi din doisprezece născuţi de aceeaşi 
mamă!” 

Atunci Dr. Peker l-a întrebat: „De când au apărut, 
mai exact, aceste malformații?” 

- De vreo patru ani, a răspuns şoferul. 

- Acum patru ani... a fost Cernobilul, vă amintiţi? 

- Sigur că da - a spus şoferul - dar n-am făcut 
legătura. Mama locuieşte la frontiera cu Ukraina, deci 
nu prea departe de Cernobil Acum înţeleg. Am fost 
iradiaţi!” 

lar Jacqueline Peker adăuga: „Bineînţeles că asta 
se întâmpla în Polonia. Din fericire, la noi nu e cazul: 
norul de la Cernobil s-a oprit la frontieră, din ordinul 
preşedintelui Republicii...” (Dr. Jacqueline Peker, 
Dictionnaire des médecines douces pour chiens 
et chats / Dictionar de terapii uşoare pentru câni şi 
pisici, Ed. du Rocher 1986; Soignez votre chien par 
les médecines naturelles / ingrijiți- vă dinele cu 
remedii naturale, Ed. Stock 1990). 


Sănătatea generală a oamenilor s-a înrăutățit în 
ultimii trei-patru ani - cam aşa spun medicii, ei care 
văd sute de pacienţi şi se ocupă de punerea 
diagnosticului. De ce această constatare pesimistă, 
când presa este mai degrabă triumfalistă? Se poate 
obiecta că medicii văd numai bolnavi! Dar statisticile 
par să le dea dreptate: 

„Suma a mii de conduite individuale eronate a 
generat, pe de o parte, o gravă alterare a sănătăţii 
publice - şi asta până la nivel de zestre genetică - iar 
pe de altă parte, o agravare a sărăciei şi foametei în 
Lumea a Treia. 

Trebuie să ne corectăm urgent conduita 
alimentară. Degradarea noastră sanitară devine o 
problemă de salvare publică. Un occidental din doi este 
constipat, ceea ce duce la o intoxicare chimică, sursă a 
unei alte serii de tulburări; un individ din doi este 
hipertensiv sau alergic; unu din trei sau patru este sau 
va fi canceros; unu din doi este obez, unu la douăzeci 
este diabetic; procentajul copiilor malformaţi sau al 
cuplurilor sterile a crescut etc. - la care se adaugă 
pericolul reprezentat de SIDA”. 

Atunci ce să facem? Să nu mai mâncăm ouă? Eu 
n-am atins încă această performanţă! Să ne dăm silinţa 
să găsim ouă sănătoase - cât mai puţin poluate, adică? 
Cred că această alegere merită osteneala. Mai întâi. 
pentru că gustul este incomparabil mai bun, iar 
plăcerea are virtuţi curative. Apoi, preventiv, ca să nu 
acumulăm deşeuri toxice în organism. 

Când locuiam în dragul oraş Chesnay-dans-les- 
Yvelines, aveam găini. Rustice, robuste, îşi duceau 
viaţa fără să-mi dea prea multă bătaie de cap; le 
hrăneam cu resturi şi devorau tot ce le aruncam: 
cartofi, carne, peşte, supă, cereale - nu refuzau nimic. 


Îmi ouau în fiecare zi; erau nemaipomenite ouăle 
acelea calde, de care se lipea câte o pană, în chip de 
semnătură. 

Reîntors la Paris, fiul meu Gil mi-a spus într-o 
dimineaţă, la micul dejun: „E ciudat, mamă, ouăle au 
un gust rău aici. Ce se pune în ele? Nu seamănă deloc 
cu ce mâncam ia Chesnay”. Şi avea dreptate. M-am 
documentat să văd de unde proveneau acele ouă: erau 
produse într-o crescătorie industrială imensă, unde 
sute de sclave cu pene supravieţuiau legate de 
„fabrică”. Ceea ce mâncam avea gustul disperării, al 
mizeriei, torturii suportate de fiinţe care nu pot vorbi 
ca să se plângă (şi cărora nu le recunoaştem nici un 
drept!). Când mă gândesc la găinile mele libere, care 
se cocoţau pe crengi ca să-şi povestească aventurile, 
care se alergau cu cocoşul şi îşi adunau puişorii în jurul 
lor!... Ele ne iubeau pentru că le tratam cu blândeţe. 
De aceea ouăle erau atât de gustoase! 

Şi dacă vă dă mâna să creşteţi păsări sau dacă 
aveţi ouă bune, ouate de „găini fericite” cum se spune 
în Elveţia (adică dintr-o crescătorie unde pasărea 
trăieşte relativ liberă, pe sol, fiind hrănită cu grăunţe), 
atunci aceste lecturi sunt pentru dumneavoastră! 


O mină de aur şi un dulap cu vitamine 


Ştiaţi acest lucru? Oul este o pepită. El conţine 
mult aur, oligoelement absolut indispensabil vieţii, a 
cărui carenţă favorizează diverse îmbolnăviri: 

„În materie de regim  (...), alegeţi de 
preferință alimente care conțin fosfor şi celelalte 
oligoelemente de care e nevoie pentru sănătate, 
(...) de exemplu pe acelea care conțin aur. 

- Ce alimente conțin aur, siliciu şi fosfor? 


- O mulţime. Gălbenuşul de ou, de pildă, însă 
fără albuş”. (Lectura 1000-2, pentru o femeie de 40 
de ani, atinsă de depresie) 

Galbenul este culoarea bucuriei, a Soarelui, a 
Vieţii...! 

Aşa cum spunea Cayce mai sus, oul este 
deopotrivă o mină de fosfor, fier, sulf, calciu: 

„Trebuie să introduc în regimul meu gălbenuşul 
de ou? 

- Gălbenușşurile sunt excelente. Le puteţi 
include în micul dejun. Sunt foarte bune pentru 
dumneavoastră, fierte bine şi apoi zdrobite, şi 
amestecate cu ce vă place. În cazul 
dumneavoastră, ele sunt o indicată sursă de 
sulf”. (Lectura 1206-9) 

„Ar trebui să evit ouăle? 

- Depinde de modul cum vă echilibraţi 
meniurile încât să cuprindă oligoelementele care 
vă sunt necesare. Unele se găsesc mai ales în 
ouă, de exemplu sulful. Totuşi, albuşul, care este 
bogat în oligoelemente, vă poate face rău”. 
(Lectura 5399-1) 

Pr. Robert Lombardi rezumă astfel gândirea 
cayciană (şi a multor nutriţionişti!) în privinţa ouălor: 

“Mâncaţi ouă (dacă se poate, proaspete şi 
fecundate!). Este de preferat să le fierbeţi moi (astfel 
gălbenuşul rămâne lichid). Albuşul este uneori 
nerecomandat pentru unii bolnavi;  gălbenuşul, 
niciodată. Atenție la ouăle de crescătorie industrială, 
mai ales în Belgia; ele conțin atâta antibiotic, uneori, 
încât ar trebui vândute la farmacie! (Pr. Robert 
Lombardi, Medecine. Révolution verte. 
Introduction â l'omniopathie | Medicina. Revolutia 
verde. Introducere în omniopatie cu subtitlul: Edgar 


Cayce, ayurveda, macrobiotique, acupuncture, 
vibrotherapie et hindomédeclnes, Ed. Lombardi, p. 80)) 

Afirmaţie profetică: scandalul puilor cu dioxină nu 
izbucnise încă... 

O femeie tânără, de 29 de ani, care suferă de 
demineralizare (lipsa de calciu îi provoca probleme 
dentare) întreabă: 

„Ce regim îmi recomandati, domnule Cayce, ca să 
numi pierd dinții?” 

„Mâncaţi ouă! Ele sunt indicate în special 
pentru protejarea dinţilor, căci conțin mult 
calciu, iar asta va ajuta tiroida să restabilească 
echilibrul, înțelegeți?” (Lectura 1523-3) 

Dar vitaminele? în loc să le luaţi sub formă de 
pilule roz care-i îmbogăţesc pe magnații industriei 
farmaceutice, căutați- le în farfurie: 

„V-ar fi de folos un regim alimentar 
energizant cu vitamină B1, fier, vitamină G. 
Acest tip de combinaţie este excelentă pentru 
dumneavoastră. Va fi mai eficient să luaţi acest 
supliment vitaminic sub formă de aliment, decât 
ca preparat farmaceutic  (...). Aşadar, mâncaţi 
măcar o dată pe zi, un gălbenuş de ou”. (Lectura 
1770-7) 

Unui tânăr handicapat, care nu poate merge 
normal la vârsta de 21 de ani, din cauza tulburărilor 
motorii, Cayce îi spune: 

„Regimul dumneavoastră alimentar trebuie 
să conțină multe oligoelemente, calciu şi fier - şi 
în mod special complexul de vitamine B, mai ales 
B1. Asta vă trebuie. 

Veţi găsi acest supliment  vitaminic în 
alimentaţie, în loc să consumati vitamine sub 
formă medicamentoasă (...). Cel puţin de trei ori 


pe săptămână, aveți grijă de acest aspect. 
Desigur că nu veti găsi vitaminele respective în 
orice alimente: iată de ce va trebui să mâncaţi, 
dimineața, un gălbenuş de ou. (Crud, desigur, 
pentru a beneficia de vitamine!)” (Lectura 2873-1) 

Părinţii unui băieţei de 10 ani, handicapat datorită 
unui accident din timpul naşterii, întreabă: 

„Trebuie s  recurgem la complemente 
alimentare, ca uleiul din ficat de morun, preparate 
farmaceutice pe bază de fier sau complexe vitaminice 
ca să ajutăm creşterea?” 

„Aceste elemente trebuie să facă parte din 
regimul lui alimentar obişnuit, cu condiția să-i 
dati alimentele necesare în cantitate suficientă. 
De exemplu, cereale integrale, de calitate, în 
fiecare zi: asta va răspunde nevoilor copilului. 
Dacă veţi adăuga şi un gălbenuş de ou în fiecare 
Zi, va fi de ajuns, iar organismul său le va asimila 
mai bine decât vitaminele (cumpărate din 
farmacii) pe care i le veţi da pentru întărire”. 
(Lectura 2780-2) 


Oul zilnic şi micul dejun angloid 


lată o serie de cazuri de anemici, oameni 
devitalizaţi, demineralizaţi, convalescenţi, surmenaţi - 
indiferent de cauză. Cayce le recomandă ouăle ca 
sursă de vitamine indispensabile şi ca tonic. El le 
prescrie foarte des dimineaţa, pentru că organismul 
foloseşte atunci energiile răsăritului de Soare, care 
uşurează efortul digestiv: 


„Dimineaţa, ar fi bine să mâncaţi unu sau 
două gălbenuşuri de ou, bătute fie în lapte, fie în 
malt. Mâncaţi asta la micul dejun, împreună cu 
cereale integrale”. (Lectura 501-1) 

Toată lumea ştie că forţa armatelor britanice 
stătea în întregime în raţia de porridge (griş de ovăz 
fiert în lapte, n.tr.) consumată la micul dejun... La 
vremea aceea, se consuma tradiţional şi bio acest terci 
făcut din ovăz. Astăzi însă nu mai este valabil. 

Pentru ilustrarea acestei lecturi cayciene, vom 
face din nou trimitere la Dr. Kousmine: ar trebui să 
mâncăm în fiecare dimineaţă, la micul dejun, „cereale 
integrale, proaspăt râşnite şi crude (la alegere: crupe 
de ovăz, orz decorticat, orez integral, hrişcă)”, sau 
orice altă cereală crudă, măcinată cu râşniţa de cafea, 
cu condiţia să nu fiţi alergici (la grâu sau secară, în 
unele cazuri). Ea le prescrie tuturor, fie bolnavi sau 
sănătoşi, „să consume zilnic cereale integrale în supe 
sau sub formă de terciuri, folosite întregi sau zdrobite, 
sau proaspăt râşnite” şi dă numeroase reţete 
excelente, între care celebra cremă Budwig, folosită de 
mulţi elveţieni (Dr. Kousmine, op. cit., ultima pagină). 
Majoritatea nutriţioniştilor actuali îi dau dreptate, în 
mare parte... Dar nu se pune problema să cumpărăm 
cereale semipreparate, prelucrate industrial. Trebuie 
să ţinem cont, de asemenea, de cazurile de intoleranţă 
digestivă la grâu sau secară proaspăt râşnite. 

Micul dejun de tip englezesc, recomandat altădată 
de Cayce, a degenerat complet astăzi. Cândva, era 
foarte greu să găseşti cereale crude şi bio. Acum, e 
mai simplu, căci aşa cum am văzut mai sus, marele 
public alarmat de invazia organismelor modificate 
genetic (O. MG.) pe pieţe, este din ce în ce mai 
preocupat de bio. 


Or Cayce a fost întrebat odată: 

„Trebuie să mai mănânc altceva, la micul dejun, 
în afară de sucul de citrice pe care mi l-aţi 
recomandat? 

- Nimic, aşa ar fi mai bine. Totuşi, uneori, la 
micul dejun sau la prânz, adăugați un ou fiert 
moale + dar numai atât, nimic altceva, cu 
excepția unei felii de pâine din cereale integrale 
(orz, grâu sau ovăz)”. (Lectura 1419-5) 

Actualul mic dejun „cu cereale integrale” 
practicat în marile hoteluri nu are nici o legătură cu 
dietetica lui Cayce. E doar o păcăleală, dacă nu vi se 
servesc cereale bio sau integrale (ceea ce nu se 
întâmplă niciodată). In acest caz, colac peste pupăză, 
ele sunt incompatibile cu sucul de citrice. 
Recomandarea care urmează poate fi aplicată doar 
acasă: 

„In fiecare dimineață, consumati un suc de 
citrice. Mai târziu, veţi schimba acest regim: 
după treizeci sau patruzeci de minute, veți 
adăuga un gălbenuş de ou - fără albuş! - cu o 
cereală (integrală). Excelent ca mic dejun!” 
(Lectura 404-2, pentru o femeie cu probleme 
intestinale şi constipaţie) 

Dacă unora li se recomandă câte un ou pe zi (sau 
mai mult), alţii nu trebuie să consume mai mult de 
două-trei pe săptămână. lar alţii, doar „rareori”. 
Acest lucru arată cât de personalizate erau lecturile lui 
Cayce. Dacă am extrage din ele nişte reguli generale, 
ar trebui să reflectăm înainte de a le aplica şi să le 
adaptăm fiecărui caz concret. 

Cât despre constipaţia care trebuie tratată aici, ea 
are cauze multiple: una dintre acestea este slăbirea 
tonusului digestiv, printr-o acumulare de toxine 


datorate lactatelor, grăsimilor animale, cerealelor şi 
chiar fructelor prost combinate. Dacă regimul este 
echilibrat cu alimente sănătoase, problema dispare. 
Vom relua acest subiect pe larg, mai departe. 


Gălbenuşurile joacă şi câştigă 


Albuş sau gălbenuş? Depinde de caz. Pentru unii, 
albuşul este interzis: 

„Oare ouăle nu mă iubesc, domnule Cayce? 

- “ntr-adevăr, nu sunt bune pentru 
dumneavoastră, acum. Totuşi, după ce veţi urma 
timp de două săptămâni tratamentul osteopat 
prescris, veţi putea reveni treptat la ouă. Dar nu 
consumati niciodată albuşurile; numai 
gălbenuşurile, uşor încălzite, sub formă de „ouă 
cleioase”. (Lectura 2426-1) 

„Domnule Cayce, trebuie să renunt la albuşul de 
ou? Dacă da, de ce? 

- Albuşul de ou produce aciditate dintr-o 
prea mare bogăţie energetică. Totuşi, într-un ou 
fiert moale, e mai puțin greu; şi, când veți fi mai 
bine, cu schimbările pozitive la care sperăm, veți 
putea consuma oul întreg şi va fi foarte bine 
pentru dumneavoastră - cu condiția, totuşi, să 
fie fiert moale, sau „bătut”, şi foarte puțin fiert”. 
(Lectura 567-8) 

Am văzut în capitolul precedent problemele puse 
de excesul de aciditate, lată un alt bolnav, mai în 
vârstă (53 de ani), care suferă de tulburări digestive: 

„De ce îmi provoacă unele alimente o senzație 
atât de neplăcută de apăsare pe inimă? 


- Organismul dumneavoastră nu reuşeşte să 
le digere din cauza albuşului, când e prea mult. 
Gălbenuşul nu are acest efect”. (Lectura 843-1) 

Alt caz, un copil astmatic: 

„La prânz, nu-i dați niciodată dulceaţă, nici 
conserve, nimic de genul acesta! în schimb, 
gălbenuşuri de ou (fără albuş!), în sanavişuri. 
Trebuie să le fierbeţi până se întăresc, le zdrobiți 
şi le amestecați cu sos, dar fără oțet, fără 
castraveciori!” (Lectura 5682-2) 

Vinegreta cu gălbenuş de ou e totuşi atât de 
bună... dar avem în bucătăria franceză alte formule 
care folosesc gălbenuşul singur, crud, sau tare şi 
zdrobit. De exemplu: a///ol/i (Ailloli (sau aïoli), termen 
provensal, care denumeşte o maioneză preparată din 
usturoi fin pisat şi ulei de măsline. (N.tr.)), sosul cu 
frişcă, sosul bearnez (Sos preparat din ouă şi unt topit. 
(N.tr.)), sosul „Infuriat” etc. Maioneza este des 
recomandată de Cayce. 

Şi iată un caz foarte grav: o tânără de 26 de ani, 
paralizată: 

„Nu mâncaţi  albuşul de ou, ci doar 
gălbenuşul, o dată sau de două ori pe zi. Ca să 
aibă un gust mai plăcut, puteţi să-l bateti într-o 
băutură sau într-o mâncare. Cel puţin două 
gălbenuşuri pe zi!” (Lectura 3694-1) 

Se vede, din această lectură, că Cayce consideră 
gălbenuşul de ou drept un veritabil medicament, un 
filon de vitamine şi oligoelemente, care n-ar trebui 
neglijat niciodată. Terapia prin alimentaţie, chiar în 
cazurile grave, există, dar foarte puţini oameni o ştiu! 
Oricum, simplul fapt de a corecta un regim alimentar 
aduce, de regulă, o îndreptare spectaculoasă a stării 


generale, lată, de exemplu, cazul unui copil care este 
mofturos din cauza viermilor şi a răcelii: 

„Fără dulciuri, o vreme. Mai degrabă foarte 
puțin lapte cu ouă (mai ales gălbenuş şi cit mai 
putin posibil albus) pentru prânz”. (Lectura 203-1) 

Oricine ştie că viermii intestinali proliferează pe 
un „teren” dezechilibrat, adică prea acid; prin urmare, 
corectarea regimului alimentar reechilibrează 
organismul. 

Consecințele unei otrăviri colective 


lată altă dramă, rară pe vremea lui Cayce şi, din 
nefericire, devenită foarte curentă astăzi: obezitatea. 
Să vedem ce sfat primeşte acest bolnav: 

„Inainte de fiecare masă, beti un suc de 
grepfrut proaspăt, cu trei minute înainte de a vă 
aseza la masă. 

Dimineaţa, un gălbenuş de ou (fiert moale, 
niciodată prăjit)”. (Lectura 2315-1) 

Problema obezității, la ora actuală, depăşeşte cu 
mult cazurile izolate. Obezii sunt victimele unei otrăviri 
chimice la scară mondială - care se agravează tot mai 
mult. lată ce ne povesteşte Dr. Kousmine despre 
generalizarea antibioticelor şi a preparatelor 
hormonale administrate de crescătorii de animale: 

„Văzând nocivitatea acestei metode, serviciile 
sanitare au căutat să limiteze folosirea lor prin 
reglementări. Dar controlul aplicării lor s-a dovedit 
foarte dificil şi abuzurile continuă. Astfel, citim într-un 
cotidian francez din 31 iulie 1982 că 16.000 de animale 
de carne au fost contaminate cu metil-tiouracil şi 
anabolizante. Cinci tone (!) din primul produs au fost 
vândute de un farmacist din nordul Franţei, în cursul 
ultimilor trei ani, unui număr de o sută de crescători. 


Or, metil-tiouracilul („Tioureea [...] şi derivații ei 
conţinând radicalul tiourilen, [...], printre ei şi 
tiouracilul, blochează producerea de iod organic legat 
din iodul ionizat. Deoarece ele produc hipertrofierea 
glandelor tiroide, substanţele antitiroidiene se numesc 
şi guşogene”. (E. Felszeghy, A. Abraham, Biochimie, 
Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 381). 
(N.tr.)) este un produs care frânează activitatea 
tiroidei, încetineşte arderile, scade metabolismul bazai, 
provoacă apariţia unei umflări a ţesuturilor, numită 
mixedem, şi din această cauză, favorizează creşterea 
în greutate”. 

Or, spune autoarea noastră, când s-a descoperit 
acest lucru, „trei sferturi din animalele astfel tratate 
fuseseră deja tăiate şi livrate către diverse măcelării”. 
lar bietul consumator a fost din nou tras pe sfoară... 

Astfel de otrăviri colective erau rare pe vremea lui 
Cayce. Cum să ne apărăm? întreabă Dr. Kousmine şi, 
odată cu ea, tot mai mulţi medici. „Singura modalitate 
sigură de apărare faţă de aceste practici nocive este 
restrângerea consumului de carne”, spune ea Aici, nu 
mai este urmată de tot corpul medical, foarte împărţit 
în privinţa acestui subiect. Dar învăţătura cayciană 
insistă asupra necesităţii de a limita consumul de 
proteine animale, factor al obezității (Vezi volumul III). 
Cât despre ouă, albuşul nu este bine tolerat de mulţi 
obezi pentru că este mai bogat în proteine animale 
decât gălbenuşul, fie crud sau gătit. 

Una din dramele acestei epoci este invadarea 
alimentaţiei noastre de către „bucătăria” americană 
(dacă se poate numi bucătărie...). Consumarea multor 
produse animaliere provenite de la animale maltratate, 
mâncare grasă, produse denaturate chimic prin 


procedee industriale - iată modelul dezastruos generat 
de acest american way of life, care ni se impune. 

Trebuie să înțelegem natura profundă a 
puritanismului anglo-saxon care ne invadează. 
Conform principiului de căpătâi al acestui puritanism, 
este „păcat” să te ocupi de trupul tău. Deci nu tu 
eleganţă, căci frumuseţea este un „superpăcat”; nu tu 
plăcere în dragoste, căci carnea nu este „clean” (engl., 
curată, n.tr.); şi, în fine, nu tu mâncare gustoasă - se 
mănâncă cât mai prost cu putinţă pentru a evita orice 
gust al păcatului. Pot să spun, pe drept cuvânt, că tot 
ce am mâncat acolo (în Statele Unite, nitr.) era 
mizerabil - cu excepţia felurilor servite de o linie de 
restaurante cu şefi francezi şi de nişte prieteni 
europeni, care mai păstraseră ceva din priceperea 
culinară a Lumii Vechi. Restaurantele de acel gen se 
înmulţesc în New York, în marile oraşe şi în străinătate. 
Din păcate însă, se înmulţesc şi fast-food-urile de modă 
yankee. 

Oul moale... şi mucalit! 

O problemă foarte serioasă este felul cum gătim 
ouăle. Tata, Philippe Koechlin-Schwartz, ştia să le 
pregătească în sute de feluri. Cayce nu recomandă 
ouăle gătite (şi aici este în deplin acord cu Dr. 
Kousmine). Premiul întâi la concursul internaţional al 
alimentului indigest: oul prăjit. 

„Niciodată, nici un ou  prăjit! Pentru 
dumneavoastră, nu prea multe ouă - şi numai 
fierte moi”. (Lectura 1303-1) 

In orice caz, am văzut că, întotdeauna, Cayce 
declară război uleiului încins care ne atacă fortăreaţa 
digestivă şi zidurile de apărare ale imunităţi: 


„Niciodată să nu mâncaţi prăjeală, de nici 
un fel, niciodată! Şi mai precis, niciodată ouă 
prăjite!” (Lectura 1586-1) 

Păcat! Erau atât de bune omletele crocante şi 
ouăle ochiuri rumenite! Pe loc mi-am vândut 
prăjitoarea electrică şi nu mai „rumenesc” nimic în 
tigaie... Ficatul meu a răsuflat uşurat. Ştiu că în unele 
ţări din sud, cum ar fi Spania, totul este „rumenit” în 
ulei... lar eu, de fiecare dată, mă întorc bolnavă de 
acolo. În schimb, în Italia, unde uleiul de măsline stă pe 
masă şi este adăugat crud direct în farfurie, bucătăria 
este mai sănătoasă. Mediteraneenii au suportat bine 
prăjeala, secole de- a rândul, pentru că trăiau foarte 
aproape de Doamna Natură şi bio - astăzi îşi păstrează 
tradiţiile şi sunt ocoliţi de cancerul obezității. Expresia 
„mediterranean diet” datează din 1975, când A. Keys a 
folosit-o într-o carte publicată la New York (The 
Mediterranean Diet did Cancer Prevention | 
Alimentaţia mediteraneană a împiedicat apariția 
cancerului, M. J. Hills Editions, 1995, A Oracesa). 

„Regimul mediteranean nu are o definiție foarte 
strictă. 

El corespunde unor obiceiuri alimentare specifice 
regiunilor din jurul Mediteranei: puține grăsimi 
saturate, mai multe glucide complexe şi naturale sub 
formă de fructe, legume şi mai multe proteine vegetale 
în cereale şi leguminoase (...). Unele studii (...) 
subliniază faptul că regimurile mediteraneene bogate 
în fibre, cereale, legume verzi, reduc în mod 
semnificativ riscul cancerului de sân la femei din 
categorii de vârstă variabile (...). Echipe ale unităţilor 
Inserm 63 şi 265 din Lyon au arătat că la persoane cu 
risc de recidivă a insuficienţei cardiace şi a suferinţei 
cardiovasculare, frecvenţa acestor accidente era 


redusă cu 75 % la pacienţii cu o alimentaţie de tip 
mediteranean - reducerea acizilor graşi saturați şi 
consum mare de fructe, legume, leguminoase şi 
pâine”. (Pr. Henri Joyeux, op. cit., p. 209) 

Cum să gătim ouăle? Sub formă de omletă bască? 
Fierte tari, în salate nigoise? Sau încorporate în 
tăiţei? „Mai bine fierte moi” zice Cayce. E o metodă 
franţuzească, foarte puţin răspândită peste Atlantic 
(cei grăbiţi să se abţină...), de aceea Cayce se vede 
obligat să explice reţeta bolnavilor săi: 

„Mănâncă ouă fierte moi, dar numai 
gălbenuşul! Şi mai ales, niciodată prăjite în 
tigaie! lată cum să le faci moi: când clocoteşte 
apa, pui oul şi-l laşi cinci minute - după ce ai luat 
vasul de pe foc; căci nu poate fi vorba să laşi oul 
să fiarbă cinci minute: ar ieşi tare”. (Lectura 711- 
3, făcută pentru o fetiţă de 11 ani, foarte anemică) 

Trei, patru sau cinci minute pentru un ou cu 
zeamă? Am fost crescută în cultul clepsidrei fixate 
pentru trei minute. Şi apoi, mi-am dat seama că la 
munte, la o mie de metri altitudine şi chiar mai mult, 
este nevoie adesea de patru minute. Este şi o 
problemă de temperatură (oul ţinut sau nu în frigider) 
şi de coajă (groasă sau subţirică de tot, în funcţie de 
sănătatea găinii ouătoare...). În final, m-am întrebat 
dacă are importanţă latitudinea (Dunkerque sau 
Tamanrasset?), sau natura apei de robinet, sau vârsta 
bucătarului?... lată de ce, când îmi fac ouă moi, eu 
determin durata cu pendulul... (Vezi Le Pendule, 
premières leçons de radiesthesie | Pendulul, 
primele lecții de radiestezie, Ed. Solar, reeditare 1995, 
o iniţiere practică şi arhisimplă în arta de a folosi un 
pendul) (E singurul lucru care merge impecabil, 
aproape la secundă!). 


Mod de folosire: puneţi apa la fiert într-un vas - 
niciodată din aluminiu, bineînţeles! Când apa dă în 
clocot, introduceţi oul cu o lingură, ca să-i puteţi da 
drumul uşor. Şi apoi, după trei minute, luaţi pendulul şi 
întrebaţi: „E gata?” Când pendulul se roteşte în sens 
afirmativ, e gata. Soţul meu, iniţiat de mine în 
radiestezie, se distrează copios şi nu ratează nici un ou 
moale! 

Incă un bolnav tratat cu ouă moi (şi vindecat de 
Cayce!), un mic diabetic de 11 ani: 

„Ouă moi! Oul întreg, da. Dacă e fiert moale, 
va fi digerat mai bine. Asta va neutraliza acizii 
pe care-i conţine. Trebuie să-i dai drumul în apă 
clocotită, să-l iei de pe foc şi să-l laşi patru 
minute şi jumătate. Aşa va fi bine. Adaugă pâine, 
dar numai pâine integrală, neagră”. (Lectura 674- 
1) 

Eu nu zic, dacă totul merge bine, să renunţaţi la 
orice fir de omletă; rămâne la aprecierea personală, în 
funcţie de sănătatea fiecăruia. 

Nu puneţi toate ouăle în aceeaşi oală! 


Prost combinate cu alimente care nu le iubesc, 
ele creează aciditate în tubul digestiv: atenţie! 

Lectura de mai jos deschide capitolul 
„amestecurilor nefaste”, de care Cayce a vorbit 
atâta. lată ce-i recomandă unei fete tinere cu o 
digestie proastă: 

„Oul trebuie mâncat între mese”. (Lectura 
421-2) 

Acelaşi lucru îl recomandă şi tibetanii (Vezi Peter 
Kelder, Les Cinq Tibétains / Cei cinci tibetani, Ed. 
Vivez Soleil, 1996). Cayce îi răspunde unui tânăr care ÎI 
întreabă. 


„Aş vrea să vă rog să-mi spuneţi ce să evit în 
regimul alimentar şi ce să mănânc. 

- Evitaţi combinațiile alimentare care produc 
aciditate în sistemul digestiv. Nu e vorba de 
eliminarea oricărei acidităţi, ci de respectarea 
echilibrului dintre acizi şi baze (Vezi mai înainte 
capitolul consacrat acestei probleme importante). De 
exemplu, să nu amestecați alimente grase ca 
albuşul de ou cu un corp gras, ca smântâna sau 
untul, sau cu feculente”. (Lectura 1710-10) 

Încă un exemplu de adaptare necesară a 
lecturilor. Cititorii mei au văzut deja, în volumul |, că 
Edgar Cayce considera foarte nepotrivită combinaţia 
alimentară dintre citrice şi cereale; cu excepția - dacă 
trebuie neapărat - a cerealelor integrale. Exact acest 
lucru se subînţelege aici. lată o lectură mai severă, 
unde nu mai există cu excepția: 

„Dimineaţa, mâncaţi mai ales cereale SAU 
citrice - dar atenţie, nu împreună la aceeaşi 
masă! Şi, ca să vă echilibraţi micul dejun, 
adăugați-i ouă moi, consumând mai ales 
gălbenuşul. Acesta conţine resurse energetice 
care vor întări organismul, ajutându-l în special 
să lupte împotriva constipatiei. Va fi excelent şi 
pentru sânge”. (Lectura 1131-2) 

Întrucât oul conţine deja mulţi corpi graşi, nu mai 
e nevoie de alţii sub forma suplelor felii de pâine 
încărcate cu unt. Îmi pare rău pentru gurmanzii... 

Unei bunicuţe care suferă de eczemă şi care 
întreabă: 

„Ouăle îmi dăunează?” 

„Nu, dacă le consumati cu moderație şi fără 
să le adăugați corp gras!” (Lectura 3823-4) 


Şi pâinea, cerealele, feculentele în general (tăiţeii 
etc.) conţin corpi graşi, care sunt uneori greu suportaţi 
dacă li se adaugă ulei, unt sau smântână (germenii de 
grâu, porumb, soia etc. sunt graşi, din ei se extrage 
ulei), pentru că se creează un exces de aciditate în 
interiorul organelor foarte complexe ale circuitului 
digestiv. 

Totuşi, recomandările lui Cayce privind virtuțile 
curative ale ouălor sunt numai orientative. Cititorii se 
vor putea inspira din ele pentru problemele lor de 
sănătate. Totuşi, atenţie, în nici un caz nu e vorba de 
vreo prescriere absolută! 


3. TREBUIE SĂ RENUNȚĂM LA PRODUSELE 
LACTATE? 


Produsele lactate sub acuzație 


În prezent, există un întreg curent de idei care le 
atribuie acestor produse răspunderea pentru „bolile 
civilizaţiei”. Se pare că produsele lactate introduc în 
organism un surplus de reziduuri, provocând o 
îmbâcsire cronică a diferitelor organe, în condiţiile în 
care proliferarea „bolilor degenerative” (cancer, 
reumatisme, tulburări cardiovasculare, afecțiuni 
nervoase, cutanate etc.) se datorează în mare parte 
alimentației noastre, cu siguranță că lactatele au 
partea lor de vină. Mai mică sau mai mare decât a altor 
alimente? Rămâne de văzut. 

In medicină, ca în orice domeniu, o modă o 
detronează pe alta: pe timpul lui Molière, erau folosite 
sângerarea şi purgaţia; mai târziu, lumea a sărit în 


capul microbilor; acum ne .temem de efectele nocive 
ale poluării chimice. Unele boli noi ar putea fi explicate 
prin folosirea armelor electromagnetice, concepute 
acum în laboratoare (armele Tesla)... Să credem că 
toate curentele medicale sunt stupide?:Ele corespund 
unei nevoi de moment, unei vibrații a epocii. Bolile 
apar, ucid şi, până la urmă, sunt învinse şi ele - nu se 
ştie întotdeauna, cu exactitate, de ce. 

Insă astăzi, consumatorii de produse bovine sunt 
ameninţaţi de un nou pericol: „De peste douăzeci de 
ani, concernurile agroalimentare multinaționale au 
intoxicat milioane de vite, hrănindu-le cu făină de oase 
- carcase de animale moarte - şi provocând apariţia 
unor encefalopatii spongiforme la vaci: sindromul 
„vacii nebune”. (Din editorialul lui Michel Dogna, în 
Verites Sante Pratique, nr. 14/aprilie 1998. Cum spune 
profesorul Jean-Claude Nouet: „Uităm complet că 
animalul are un program genetic bine stabilit, care-l 
face să fie el însuşi, cu condiţia ca mediul înconjurător 
să corespundă acestui program. Dacă programul nu se 
poate realiza pentru că mediul nu corespunde, există 
stres. Toate animalele de crescătorie intensivă suportă 
stresuri puternice, descărcări hormonale mari, ceea ce 
duce la o lipsă de rezistenţă la infecţii. Pentru a 
împiedica toate acestea, animalele sunt hipertratate cu 
substanţe hormonale şi antibiotice - un cocteil foarte 
periculos pentru consumatori.” (citat de Sylvie Simon, 
op. cit., p. 140) Această boală se transmite la om 
printr-un agent, „prionul”, care nici măcar nu este un 
virus; oficial, sunt contaminaţi doar cei care consumă 
carnea vacilor bolnave. ... Dar laptele? Civilizaţiile 
noastre înălțate pe şvaiţer, roquefort, smântână şi 
iaurt sunt, oare, pe cale de dispariţie din cauza acestui 
dezastru nou, pe care noi înşine l-am creat? E ca şi 


când natura ar răzbuna bietele vaci, care trăiesc lipsite 
de aer, lumină, soare şi sunt obligate.- ele, cărora le 
place numai iarba! - să înghită rămăşiţele suratelor lor. 
La asta se adaugă otrăvirea cu toate deşeurile toxice 
din industrie (plumb, mercur etc.) şi cu pesticidele 
adunate în sol, apă şi aer, care se concentrează puţin 
câte puţin în grăsimile animale, de-a lungul anilor. 
Preluate de om - fără să aibă habar! - acestea 
paralizează mecanismele naturale de eliminare a 
toxinelor; şi de aici, îmbolnăvirea. În această privinţă, 
laptele şi derivatele sale sunt cu siguranţă la fel de 
poluate ca şi carnea. Cum ar putea fi altfel? 

Se poate face o diferenţă între cele două tipuri de 
produse, carnea şi laptele, provenite de la acelaşi 
animal bolnav? Spre deosebire de carne, laptele nu 
este - teoretic - obţinut prin violenţă: nu este omorâtă 
vaca pentru a-i lua laptele. Dar vacile de lapte sunt 
crescute astăzi în condiţii atât de ruşinoase încât, în 
ceea ce le priveşte, putem vorbi de violenţă. Am 
evocat deja crescătoriile industriale, unde animalele 
crescute pentru carne sunt ţinute în condiţii nedemne. 

Considerate „mijloace de producţie”, ţinute 
laolaltă în „baterii”, înghesuite în „hale”, ele suferă 
cumplit. Este absolut sigur că această suferinţă se 
transmite în trista lor carne, în bietul lor lapte. „Astăzi 
omul descoperă că memoria prezentă în toată materia 
se transmite de-a lungul întregului lanţ alimentar, la al 
cărui capăt se află omul”. (Dr. Bousquet, citată de 
Sylvie Simon, op. cit, p. 150. Pentru mai multe 
informaţii, a se vedea revistele publicate de unele 
asociaţii de protecţie a animalelor, care sunt foarte 
bine informate: Animaction, op.cit.; Animaux en păril, 
organul asociaţiei belgiene cu acelaşi nume (Chemin 
de la Praye, 15A, 1420 Braine l'Alleud, Belgia): 


Dynamique, organ al SNDA (Societe Naţionale pour 
la Defense des Animaux, op. cit.), La Lettre de Pro- 
Anima, Comitetul ştiinţific pentru Promovarea 
Metodelor de Experienţă „in vitro” (16, rue Vezelay, 
75008 Paris), Talis (citat mai sus)) 

Lipsa de respect faţă de Natură se plăteşte, 
totuşi, şi se va plăti tot mai mult! într-o bună zi, 
pământul nu va mai îndura egoismul omenesc. Şi din 
nefericire, produsele lactate ca şi carnea pe care o 
mâncăm sunt tot mai mult obţinute prin metode care 
nu ţin cont de respectul faţă de animale. Animalul 
speriat secretă adrenalina care se răspândeşte în 
carne şi lapte. Pentru consumatorul uman, această 
substanţă toxică, acumulată treptat de-a lungul anilor, 
ar fi după unele studii ştiinţifice principala cauză a 
îmbătrânirii şi a îmbolnăvirilor. 

Colegul meu ziarist Christophe Moreau, de la 
„L'Action zoophile”, scrie: 

„Unii cred că vacile „produc spontan” lapte, că 
există „vaci de lapte”, că omul face dovada 
generozităţii sale faţă de vacă atunci când o mulge, 
întrucât uşurează bietul animal (...). 

Or trista realitate este că industria laptelui trebuie 
să furnizeze cantităţi imense de lapte ca să răspundă 
atâtor cerinţe umane... 

Cei ce vor spune „nu-i adevărat” n-au decât să 
viziteze următorul Salon al Agriculturii şi să stea de 
vorbă cu mai mulţi crescători. (...) Vaca nu produce 
lapte „În mod spontan”. Ca orice mamifer, vaca trebuie 
să aibă un pui ca să „producă* lapte. De aceea, este 
inseminată cu regularitate pentru a avea un vițel, apoi 
acesta este înlăturat pentru comercializarea laptelui (el 
nu trebuie să bea laptele mamei lui, căci laptele este 
sursă de venit pentru crescător!) Cum este eliminat 


viţelul? La câteva zile de la naştere, este despărţit de 
mamă şi trimis fie direct la abator, fie la crescătoriile în 
serie unde va îndura un lung calvar, care nu vă este 
necunoscut (...). Crescătorii sinceri vă pot descrie 
răgetele şi plânsul acestor mame neluate în seamă 
(...). După 5 sau 6 ani de gestaţii repetate, vaca 
epuizată va lua şi ea drumul abatorului (...). Să nu 
trecem cu vederea nici durata transportului până la 
abator, nici violențele la care sunt supuse animalele la 
încărcare şi descărcare”. (L'Action zoophile 
/Acțiunea zoofilă, nr. 111-112 / iunie 1995, devenit 
L'antivivisection, publicat de Liga franceză împotriva 
Vivisecţiei, ziar de informare şi acţiune în serviciul 
tuturor cauzelor animale, care continuă lupta dusă de 
regretata fondatoare, Jeanne Gerdolle, sub conducerea 
lui Jacques Desmeules) 

Autorul acestui articol face aluzie la enormele 
probleme ridicate la nivel european, de transportul 
animalelor vii... efectuat în condiţii atroce, aproape 
întotdeauna. Legislaţia europeană actuală le permite 
transportatorilor de animale să meargă timp de 24 de 
ore fără să le hrănească, nici chiar să le adape! 
Mortalitatea este crescută în rândul acestor animale 
atât de  chinuite. Manifestaţiile britanice pentru 
împiedicarea plecării viţeilor din ţara lor şi ajungerea 
lor la Dieppe în condiţii lamentabile au fost ridiculizate 
de marea presă. Dar Parlamentul european a fost 
mişcat, în cele din urmă, de această situaţie şi propune 
o nouă reglementare pentru a scurta transportul. 
Marea Britanie, care numără în prezent 40% 
vegetarieni (faţă de 8% din populaţia anului 1945!) se 
află în fruntea acestei lupte, înțelegând că o carne 
obţinută în asemenea condiţii de stres nu poate avea 
nici o valoare pentru consumator. Bineînţeles că 


laptele vacilor transportate astfel nu este cu nimic mai 
sănătos. Ziarele noastre i-au făcut pe englezi 
„sensibiloşi” - de fapt, ei sunt mai conştienţi decât noi 
de toxicitatea cărnii de crescătorie (după ce au avut 
întâietate cu „vaca nebună”!). 

Aşa se face că laptele şi derivatele sale au ajuns 
la ora actuală alimente suspecte. Mulţi medici încep să 
creadă, de pildă, că a consuma şi carne, şi brânză la 
aceeaşi masă este o erezie: se adună astfel prea multe 
otrăvuri deodată. 

In ceea ce mă priveşte, deşi sunt cu totul de 
acord să renunţăm la carne, mărturisesc că încă îmi 
plac brânzeturile şi produsele lactate! Unii dintre 
prietenii mei au renunţat şi la acestea şi spun că se 
simt mai bine: îi cred pe deplin. Însă nu este 
întotdeauna uşor să renunţi complet la unt, smântână, 
roquefort sau iaurt... Neajunsurile sunt limitate în mod 
cert dacă vom cumpăra direct de la adevărații 
producători  „bio” (despre care am vorbit mai 
devreme). Dar să nu ne amăgim: „bio” pur, complet 
nepoluat, nu există nicăieri pe planetă. Chiar şi urşii 
albi de la Polul Nord sunt plini de pesticide, iar laptele 
lor la fel! Premergător în toate, Edgar Cayce îşi 
avertizase deja bolnavii asupra pericolelor nebănuite 
ale lactatelor. 

Acest capitol prezintă lecturi despre produsele 
lactate recomandate - sau nerecomandate - în diverse 
cazuri de boli, pe care el le-a tratat. 


Lapte fiert sau nefiert? 


Din punct de vedere dietetic, să facem o distincţie 
netă între lapte şi produse lactate: gradul de toleranţă 


sau intoleranţă digestivă variază enorm de la un 
produs la altul şi de la un bolnav la altul. 

Pe vremea lui Cayce (de la începutul secolului 
până în 1945), laptele crud, nepasteurizat, dacă 
provenea de la vaci bolnave, putea să transmită o 
serie întreagă de microbi periculoşi celor care îl 
consumau fără să-l fiarbă. Cayce vorbeşte de acest 
lucru, dar noi l-am uitat, pentru că astăzi laptele este 
pasteurizat, sterilizat, tratat cu ultraviolete, iradiat, 
omogenizat, degresat, îmbogăţit etc Cât despre laptele 
care se vinde astăzi în Franţa sub denumirea de „lapte 
crud”, el face totuşi obiectul unor controale sanitare 
vizând flora microbiană, dar nu neapărat şi „prionii”..., 
nici moleculele unor substanţe chimice toxice. 

Laptele este, în general, colectat în cooperative, 
unde este supus acestor tratamente industriale menite 
să-l igienizeze şi să-l conserve - însă, pe drum, îşi 
pierde gustul (şi o mare parte din calităţi). Chiar într-o 
ţară cu păşuni ca Elveţia, laptele obişnuit nu mai e 
decât o zeamă albă, fără gust şi miros. Dacă vrei să 
regăseşti ceva din gustul laptelui de „altădată”, trebuie 
să ceri „lapte de lăptărie”, adică o idee mai puţin tratat 
- dar aroma laptelui abia ieşit din uger, cald încă, ţine 
de grajdul din poveşti... Pe scurt, biata vacă nu mai 
este ce-a fost - şi nici laptele! 

Astfel s-a ajuns astăzi ca multe persoane să nu 
mai suporte laptele de vacă, nici crud, nici fiert. Mai 
uşor de digerat sunt varietățile de lapte fermentat: 
laptele bătut, chefirul, iaurtul etc. Cayce le acordă 
destul de mult spaţiu în recomandările sale. 

Cât despre laptele condensat, concentrat (îndulcit 
sau nu), acesta este „mort”: mai uşor de digerat 
uneori, poate constitui un aport de calciu indispensabil. 
Dar valoarea energetică este slabă în comparaţie cu 


laptele crud (îi lipsesc în special vitaminele). Şi apoi nu 
ştii ce conține: este  supraîncărcat cu aditivi 
(edulcoranţi, de exemplu, despre care ştim că sunt 
foarte toxici). 

lată o serie de lecturi ale lui Cayce, care trebuie 
privite în contextul anilor '30: 

„Să consum lapte la aceeaşi masă cu legumele 
crude? 

- Da, pute consuma. Dar de preferat, nu 
lapte crud. Alegeţi mai degrabă lapte încălzit 
suficient ca să precipite cazeina, pe care o 
digeraţi greu”. (Lectura 1158-1) 

Unui bolnav slăbit din cauza paludismului: 

„Pentru dumneavoastră, tot laptele trebuie 
încălzit, fiert sau sterilizat”. (Lectura 4281-12) 


Laptele proaspăt: medicament sau otravă? 


Cayce considera adeseori că laptele provenit de la 
vaci sănătoase este un medicament pentru bolnavii 
săi, mai ales pentru tuberculoşi: 

„Dați-i orice fel de lapte proaspăt şi oricât. 
Dar nu înainte de a vă asigura că animalului i s-a 
făcut controlul sanitar”. (Lectura 1324-1, din 1937) 

„De îndată ce se face vreme bună, ieşiţi la 
iarbă verde, la aer curat, lângă apele curgătoare 
și profitați de straşnicele alimente naturale. Nu 
uitaţi să beti mult lapte proaspăt, integral (de la 
vaci cărora li s-a făcut controlul sanitar) (...). 
Trebuie să fie lapte crud, integral, cald încă, 
atunci când este muls de la vacă, înțelegeți?” 
(Lectura 5053- 1) 


„Atenţie la calciu, să nu vă lipsească: aveți 
nevoie de el pentru oase şi pentru țesutul 
muscular! Veţi găsi cea mai mare parte din 
necesarul dumneavoastră, în laptele crud!” 
(Lectura 540-7) 

Laptele este aşadar un medicament excelent... 
pentru unii. Altora, le este interzis temporar sau 
recomandat numai în cantităţi foarte mici. In fine, sunt 
oameni (din ce în ce mai mulţi, după cum vom vedea 
în continuare) pentru care laptele este otravă curată. 

„Trebuie să beau lapte? 

- Dumneavoastră vă trebuie lapte, dar puțin, 
nu mult, până când veţi scădea în greutate”. 
(Lectura 2988-1, pentru un obez) 

În alt caz, Cayce îi recomandă unei gravide tinere 
să bea lapte în cantităţi mici şi foarte încet: 

„Înghițiți prea în grabă mâncarea şi 
lichidele, acest lucru vă produce mai multe răceli 
decât orice altă greşeală alimentară! Chiar şi 
laptele trebuie consumat cu înghiţituri mici şi, ca 
să spun aşa, „mestecat”, de două-trei ori înainte 
de a ajunge în stomac. Astfel, laptele se va 
impregna cu sucurile gastrice ca să poată fi apoi 
digerat de duoden”. (Lectura 508-3) 

Sunt situaţii în care Cayce interzice categoric 
laptele: ca să le dăm satisfacţie detractorilor actuali ai 
acestui aliment, iată un bolnav care nu-l suportă deloc: 

„Trebuie să beau lapte? 

- Ar fi mai bine pentru dumneavoastră să nu 
beti laptele ca atare. Mai degrabă feluri de 
mâncare pregătite cu lapte”. (Lectura 5647-1) 

Diferiţii medici care m-au îngrijit când locuiam în 
Elveţia îmi interziseseră laptele, lucru care m-a uimit 
grozav într-o ţară unde laptele constituie totuşi 


mândria naţională. Şi Dr. Gerard Metrailler din 
Chapelle-sous-Oron, şi Dr. Daouk din Lausanne, şi Dr 
Gerard Pilloud din Fays, în Jura, au fost cu toţii extrem 
de rezervaţi în privinţa binefacerilor şvaiţerului sau 
„Ss6re”. 

Am vrut să ştiu de ce. Şi, căutând în publicaţiiile 
ştiinţifice recente, am găsit o carte scrisă de un medic 
pe care l-am citat deja, Dr. Raphael Nogier. Teoria sa 
este următoarea: 

„Datorită unei serii întregi de argumente rezultate 
din practica mea de medic, din călătorii şi colaborări, 
ajung să consider cancerul de sân ca fiind, în parte, 
datorat unui consum excesiv de lactate, lapte, brânză, 
iaurt, smântână”. (Dr. Raphaël Nogier, Ce lait qui 
menace les femmes | Laptele care ameninţă femeile, 
Ed. du Rocher, p. 28) 

Sprijinindu-se pe un număr foarte mare de 
statistici comparate, el arată că sunt mai puţine 
cancere de sân în ţările unde nu se consumă lactate, 
cum ar fi China, Mali, Gambia... 

„Unele popoare practic nu consumă lapte. Am 
avut ocazia să merg în India şi Nepal, în 1984, ca să 
fac turul Annapurnei. In cursul acestor peregrinări de o 
lună, turistul trebuie să mănânce la localnici. Am fost 
peste măsură de mirat să constat cât de săracă în 
lactate era alimentaţia lor. Nepalezul consumă rar, 
poate o dată la o săptămână, unt de iac. (...) Şi totuşi 
nepalezii sunt oameni puternici şi rezistenți: dacă 
mergi prin zona dintre Nepal şi Tibet, vei întâlni 
faimoşii şerpaşi care duc în spate, cu ajutorul unei 
chingi prinse în faţă, greutăţi care pot ajunge la 80 de 
kg. Aceşti şerpaşi pot să meargă 10 ore pe zi şi să-şi 
care povara până la o altitudine de 4000 de metri, fără 
să păţească nimic”. 


Şi autorul mai spune despre ei că sunt, practic, 
vegetarieni! 

Ţările cele mai afectate de cancerul de sân sunt 
marile consumatoare de lactate... Statele Unite, 
Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Suedia, Marea Britanie, 
Australia, Noua Zeelandă. Autorul şi-a pus şi alte 
întrebări: 

„Cancerul are legătură cu rasa? Cu clima? Cu 
geografia? Cu ereditatea? Cu urbanizarea? Toate 
statisticile arată că mai ales tradiţia alimentară impune 
diferenţa. În Statele Unite, incidenţa cancerului de sân 
diferă de la o etnie la alta. In districtul Los Angeles, 
cele mai afectate sunt femeile albe - 85,5% cancere de 
sân la 100.000 de femei/an; apoi femeile negre (73,1), 
japonezele, care preiau imediat obiceiurile alimentare 
americane (72,7), apoi albele de origine spaniolă şi 
filipinezele (52), chinezoaicele (48,7) şi, la urmă, 
coreencele (16,9) (...). Japonezele care trăiesc în 
Japonia cunosc o incidenţă foarte mică (între 17 şi 25) 
a cancerului de sân. Când însă se mută în Statele 
Unite, la Los Angeles, procentul ajunge la 73 (...)”. 

Şi Dr. Raphael Nogier oferă o explicaţie culturală: 

„Unele popoare trăiesc izolate în străinătate. 
Chinezii constituie un astfel de exemplu frapant. Deci 
ei îşi păstrează parţial obiceiurile (alimentare) din ţara 
natală (...). Nu este cazul japonezilor, care (...) adoptă 
foarte repede stilul ţării în care emigrează. Astfel, la 
Los Angeles, japonezele sunt supuse unui risc de două 
ori mai mare de a face un cancer de sân, faţă de 
chinezoaice (de aceeaşi rasă, totuşi), în timp ce în 
ţările lor de baştină, incidenţa acestei boli este 
aproape aceeaşi”. 

Toate acestea, la urma urmei, sunt logice. 


„Aşa cum ştim, consumul de carne este într-o 
relaţie semnificativă cu frecvenţa cancerului de colon 
şi de rect. Contrar unei idei preconcepute, carnea 
(chiar dacă e „slabă”) este foarte bogată în grăsimi 
(...). lar civilizaţia noastră occidentală vehiculează 
multe idei preconcepute şi în special aceea conform 
căreia carnea conferă o forţă deosebită”. 

Am văzut mai înainte cazul şerpaşilor vegetarieni. 
Am putea, de asemenea, să-i amintim pe japonezii din 
Japonia, care au pus întotdeauna peştele la loc de 
cinste. Or laptele este şi el un produs animalier foarte 
bogat în grăsimi: nu-i de mirare că prezintă aceleaşi 
inconveniente ca şi carnea. 

Dr. Nogier compară consumul de lactate din două 
arhipelaguri cu climă similară: insulele Hawai 
(americane) şi Martinica (franceză): „în Hawai, se 
distribuie în şcoli pahare cu lapte şi, datorită climei, 
fiecare familie consumă zilnic una sau două îngheţate 
pe bază de lapte. Consumul de produse lactate este 
extrem de mare aici”. În schimb, „locuitorii din 
Martinica, prin tradiţie, consumă foarte puţine lactate. 
În plus, aici preţurile lactatelor sunt prohibitive. 
Martinicanii mănâncă foarte puţine îngheţate pe bază 
de lapte, însă ţin mult la şerbeturile de fructe. 
Consumul de brânză este aici de 20 de ori mai mic 
decât în Franţa”. (1) Rezultatul: de trei ori mai puţine 
cancere de sân în Martinica decât în Hawai (28,2 faţă 
de 100)! 

Dr. Nogier răspunde deopotrivă criticii aduse 
ideilor la modă, conform cărora femeile în vârstă pot 
evita osteoporoza (şi fractura de col femural) prin 
consumarea multor lactate. Se pare că şi în acest caz 
statisticile spun altceva! 


lată de ce Cayce, depăşindu-şi cu mult epoca, 
încercase să scoată laptele din mintea multor bolnavi. 
Interzicerea lactatelor în contextul american al epocii 
sale ar fi fost dificilă, chiar imposibilă. De aceea, el le 
recomanda celor ce-l consultau să-şi limiteze consumul 
de lactate şi, uneori, chiar să consume lapte praf în loc 
de lapte crud. 


Laptele conservat (lapte praf, lapte 
condensat etc.) 


Unor adulți cu lipsă de calciu, Cayce le 
recomandase să prefere laptele praf sau concentrat, 
dacă doreau să consume acest aliment: 

„Laptele îmi face bine? 

- Nu prea bine, sub forma sa obişnuită. Aţi 
face mai bine să consumati lapte tratat prin 
evaporare; de pildă, Nestle”. (Lectura 2843-44, din 
1943, pentru o femeie care suferea de anemie) 

La ora actuală, există multe şi excelente feluri de 
lapte praf (pentru sugari), în farmacii şi pe piaţă. In 
măsura în care sunt degresate, cea mai mare parte a 
reziduurilor de pesticide se înlătură teoretic, odată cu 
grăsimea. Dar... ne întoarcem la problema bine 
cunoscută a poluării generalizate, de care nu scapă 
nimeni, nici măcar vacile de la Appenzell, nici firma 
eleveţiană citată mai sus! Pe de altă parte, să nu uităm 
că nici Nestle nu mai este ce era pe vremea lui Cayce! 

„În loc de lapte crud, ar trebui să consumati 
lapte praf, fie că-l beti sau îl folosiți la pregătirea 
unor mâncăruri. Căci laptele crud, direct de la 
animal, nu este atât de bun pentru 
dumneavoastră ca laptele sterilizat şi uscat, care 
o să vă ajute să vă însănătoşiţi”. (Lectura 1023-1) 


„În toiul dimineții, la ora nouă şi jumătate 
sau zece, ar trebui să consumati lapte praf cu un 
ou - bătând gălbenuşul (sau chiar oul întreg) cu 
lapte”. (Tonic recomandat unui adult, în 1932. Lectura 
428-7) 

„Pot să introduc lapte şi produse lactate în 
regimul meu? 

- Da, le puteți adăuga treptat. Totuşi, 
organismul dumneavoastră va suporta mai bine 
laptele praf decât pe cel crud. Astăzi, mulți 
oameni fac lesne din lapte, o obsesie, deşi sunt 
atâtea alte produse mai bune pentru sănătate! 
Foarte puține varietăți de lapte, astăzi, sunt 
lipsite de bacilii tuberculozei, foarte puţine sunt 
destul de sănătoase ca să nu irite tubul digestiv. 
In schimb, dacă folosiți un lapte pasteurizat sau 
praf, aflaţi că este cel putin la fel de bun pentru 
majoritatea oamenilor ca şi laptele crud”. 
(Lectura 480-42) 

Această lectură, făcută în 1937, arată că pe 
atunci, în Statele Unite (şi în întreaga lume), starea 
sanitară a vacilor punea probleme serioase. Vedem aici 
un Cayce care nu este câtuşi de puţin fanatic în 
privinţa consumării laptelui, care preferă laptele praf 
de atunci (destul de artizanal încă) în locul laptelui 
crud, adevărat mediu de cultură unde forfotesc bacili 
de toate genurile. 

Nu sunt sigură că numeroasele lecturi cayciene 
despre lapte mai sunt valabile acum, într-atât s-a 
schimbat natura acestui produs. Ele erau valabile 
acum cincizeci-şaizeci de ani şi într-o ţară care, aşa 
cum am spus mai devreme, n-a strălucit niciodată prin 
calitatea produselor agricole - dar poluarea chimică nu 
era încă foarte răspândită. 


Mai este şi problema sugarilor care nu pot fi 
alăptaţi de mamă. Acestora li se dă lapte praf pentru 
că n-ar tolera laptele de vacă crud. 

lată cazul unei fetiţe de 20 de zile, care se 
născuse în iunie şi nu suporta canicula din iulie. Colac 
peste pupăză, nici nu digera bine laptele mamei: 

„Pe lângă efectele căldurii, mai sunt 
problemele digestive datorate faptului că laptele 
dumneavoastră conţine prea multă cazeină şi 
corpi graşi, şi prea puține elemente digeste 
pentru fetiță. 

De aici se trag aceste tulburări digestive, 
agravate de vremea caldă, care provoacă 
violente eruptii cutanate pe corp; starea ei riscă 
să se agraveze dacă nu-i schimbaţi alimentaţia; 
faceţi-i purgație, curăţați-i câile digestive ca să 
elimine excesul de deşeuri. Deci vom schimba 
laptele; nu-i mai dați lapte de sân, ci lapte praf, 
care este mai uşor de digerat” (şi Cayce indică o 
marcă locală de lapte pentru sugari). (Lectura 1635-1, 
făcută în 1938) 

„Regimul acestui copil ar trebui să cuprindă 
mult lapte. Însă atenţie: mai bine lapte praf 
decât lapte de vacă. Se va vedea în funcţie de 
evoluţia bolii, însă laptele praf poate ajuta la 
restabilirea echilibrului,  liniştind tulburările 
sistemului digestiv”. (Lectura 608-5, din 1937, 
pentru un sugar de doi ani, care suferea de iritarea 
colonului.) 


Reabilitarea căpriţei 


„Veţi putea consuma lapte de capră sau de 
iapă, în cantități mici,  dacă-l suportati. 


Organismul dumneavoastră îl poate asimila, cu 
condiţia să fie în doze mici. Dacă mâncaţi prea 
mult, nu se va digerai” (Lectura 5714-2) 

Cei care suferă de o intoleranţă la lactatele 
obişnuite (fabricate din lapte de vacă) pot încerca să 
treacă la laptele de capră - găsiţi pretutindeni 
excelente iaurturi şi brânzeturi din acest lapte. Dincolo 
de faptul că diferă, prin compoziţie, de laptele de vacă, 
laptele de capră este şi mai puţin poluat: nu s-a reuşit 
încă să se înregimenteze caprele în crescătorii pe 
bandă!  Crescătoriile franceze sunt încă relativ 
tradiţionale, multe dintre ele sunt „bio” cu adevărat. 

Am găsit în Virginia Beach o cooperativă de 
agricultori şi crescători  „biodynamic”, de unde 
cumpăram un lapte de capră destul de bun. Era o 
prăvălie ţinută de nişte hippy bărboşi şi atât de 
pătrunşi de misiunea lor ecologică încât se credeau 
Sfinţii Vremurilor de Apoi. Nu ştiu ce părere aveau 
căpriţele lor despre Apocalipsă, dar o să vă prezint 
câteva din lecturile lui Cayce despre acest tip de lapte: 

„Ce cantitate de lapte trebuie să-i dăm 
Zilnic, acestui bolnav?” 

„Laptele de capră sau de iapă ar fi mai bun. 
Şi dacă n-o să găsiți, ar fi de preferat laptele 
praf. (...) Ar fi mult mai bun decât laptele crud 
(...), care nu este bun pentru această boală”. 
(Lectura 4320-3, din 1931, pentru un tânăr de 20 de 
ani, extrem de slăbit.) 

„in ceea ce priveşte laptele, organismul 
dumneavoastră nu-l suportă bine întotdeauna; 
vă produce fermentație în sistemul digestiv şi 
face rău. Aceste inconveniente pot fi atenuate 
dacă mâncaţi lapte de capră - uneori, dimineaţa, 


la micul dejun, cu cereale”. (Lectura 5545-1, pentru 
cineva care suferă de ulcer gastric). 

„Beti mult lapte, de fiecare dată, dacă 
puteţi! La început, laptele de capră va fi 
nemaipomenit de bun pentru acest organism”. 
(Lectura 3687-1, din 1944, pentru o tânără de 24 de 
ani, tuberculoasă) 


Lapte fermentat (iaurt, lapte bătut, kefir) 


De data aceasta, Cayce este liric. laurtul îi place! 
Aşadar, tot înainte, cu voie bună! Bineînţeles că este 
vorba de iaurtul din lapte de vacă, însă cum în toate 
pieţele din Franţa, Belgia şi Elveţia se găseşte iaurt de 
oaie, puteţi adopta recomandarea următoare: 

„Vă sfătuim să vă procurati iaurt în cel mai 
scurt timp. Acesta va împiedica acţiunea bacililor 
din colon. Ei proliferează în materiile care 
stagnează în intestinul dumneavoastră, în loc să 
circule!” (Lectura 1045-5) 

Cayce face această recomandare unei tinere 
bolnave de tuberculoză, întrucât el consideră (şi va 
reveni des asupra acestui aspect!) că blocajele 
intestinale stau la originea celor mai multe îmbolnăviri. 
Pentru el, toxinele acumulate în intestine trec apoi în 
sânge şi reintră în circulaţia sanguină. Aceste deşeuri 
otrăvesc aşadar tot organismul, în loc să fie evacuate. 

El îşi avertizează bolnavii neîncetat asupra 
constipaţiei: „Urmăriţi evacuarea deşeurilor”, 
repetă el mereu Un intestin leneş, lipsa de tonus a unui 
colon obosit slăbesc organismul, care nu se mai poate 
apăra de diverşii viruşi şi microbi. 

Aici este vorba de bacilul Koch, agentul 
tuberculozei. Primul pas spre vindecare este curăţarea 


tubului digestiv. laurtul, obţinut din lapte cu „ferment 
bulgăresc”, pare din acest punct de vedere 
medicamentul-minune: 

„laurtul, dacă este bine pregătit, poate 
permite intestinului să absoarbă mai bine 
substanțele nutritive. Şi, în aceste condiţii de 
inactivitate generală (bolnava este, probabil, ţintuită 
la pat), el poate restabili coordonarea dintre 
funcțiile ficatului, splinei, pancreasului, 
plămânilor, rinichilor. Din cauza acestei tulburări 
sunteţi bolnavă”. (Lectura 1045-9, făcută ceva mai 
târziu, în 1936, pentru aceeaşi pacientă) 

„Ar trebui să consumati iaurt, măcar în 
următoarele patru-cinci săptămâni, căci este un 
antiseptic intestinal. Si să o faceți cu 
regularitate”. (Lectura 3154-1) 

Alt caz, în 1922: 

„Mâncaţi iaurt, de trei ori pe zi”. (Lectura 
5703-1) 

Bineînţeles, tuberculoza face astăzi cu mult mai 
puţine victime: se cunoaşte medicamentul care o 
combate eficient. De atunci însă, au apărut alte boli: 
cancere, sida, reumatisme, afecţiuni respiratorii şi 
cardiace etc.. Marele public crede că acestea se 
deosebesc foarte mult între ele; or Cayce afirmă, 
dimpotrivă, că au toate aceeaşi cauză iniţială: 
îmbâăcsirea organismului cu deşeuri toxice care, 
treptat, îl otrăvesc. Cayce nu este singurul care susţine 
acest lucru, iar medicina actuală îi dă dreptate. 

Primul lucru care trebuie avut în vedere pentru 
păstrarea sănătăţii este, deci, combaterea constipaţiei 
şi a tulburărilor intestinale, lată câteva cazuri care 
justifică tratamentul cu iaurt: 


„Eu zic să mâncaţi, între prânz şi cină, un 
iaurt fermentat. De pildă, lapte bătut sau iaurt, 
da?” (Lectura 1186-3) 

„Puteţi mânca lapte, dar de preferință lapte 
bătut sau chiar iaurt cu ferment de tip 
bulgăresc. Vă face foarte bine”. (Lectura 91-2) 

„Ar trebui să puteţi bea lapte proaspăt muls, 
când este cald încă, de la vacă! Sau, dacă nu 
aveți cum, lapte fermentat de tip bulgăresc”. 
(Lectura 81-2) 

Şi acum, cineva care suferă de colită şi îl întreabă 
pe Cayce: 

„Îmi recomandati brânza? 

- Nu e grozavă pentru dumneavoastră (...), 
decât dacă e proaspătă (...). Ar fi mai bine să 
consumati iaurt sau alte tipuri de lapte 
fermentat care, de fapt, nu sunt altceva decât 
materia primă pentru brânză! Aşa ar fi mult mai 
bine pentru problemele intestinale de care 
suferiți. 

- Aşteptând să mă vindec, ce pot face când am 
migrenă? 

- A, dacă urmati recomandarea de mai sus, 
aproape că nu veţi mai avea migrene! Ele sunt 
provocate tocmai de această presiune exercitată 
asupra colonului”. (Lectura 846-1) 

lată câteva recomandări complementare, care vă 
îmbie să vă preparati propriul iaurt - nu e aşa de greu; 
se găsesc „iaurtărese” (jucându-se permanent cu 
cuvintele, aşa cum ne-a obişnuit încă de la primul 
volum, autoarea foloseşte yaourtieres (=iaurtărese) 
prin analogie cu couturières (=croitorese) şi, de aici, 
ajunge să vorbească de „confecţionarea” iaurtului! 
(N.tr.)) care uşurează ...confecţionarea! 


„Cum trebuie pregătit iaurtul pentru această 
boală? 

- Jaurtul se pregăteşte făcând un lapte 
prins, care apoi, trecând în circuitele sistemului 
digestiv, ajută la eliminarea deşeurilor. Deci 
lăsaţi laptele să se prindă şi consumați-l în 
cantităţi foarte mici (...). În iaurt, cazeina din 
lapte - care poate fi indigestă în stare proaspătă 
- este transformată astfel încât ajută tranzitul 
intestinal”. (Lectura 1045-8) 

„Insistăm să introduceți iaurtul în regimul 
dumneavoastră, căci este un curățitor foarte 
activ al colonului şi, de altfel, al tuturor 
intestinelor. Acesta nu numai că o să vă purifice 
tubul digestiv, dar o să vă aducă şi energia 
necesară refacerii forțelor vitale. Astfel veti 
ajunge treptat la o funcționare normală. 

Acesta o să vă permită, de asemenea, să vă 
curăţaţi sistemul circulator şi o să vă dea putere 
ca să rezistaţi la agenții infecţioşi care vă 
perturbă circulaţia sanguină, plămânii, sistemul 
locomotor; acesta o să vă fortifice şi sistemul 
nervos epuizat”. (Lectura 1542-1) 

A cam încurcat-o bolnava de mai sus: o biată 
bărcuţă în care intră apă din toate părţile! Cayce 
începe tratamentul cu o cură de iaurt, fără să se 
descurajeze. 

Cucerită de optimismul lui Cayce, mă voi duce 
mâine dimineaţă să cumpăr iaurt de oaie la piaţa bio 
din bulevardul Raspail (Paris); sau la cea din Issy-les- 
Moulineaux, miercurea după-amiaza. Acolo mă 
întâlnesc cu toți prietenii cumsecade pe care i-am 
cunoscut cândva la primele saloane „Marjolaine”: nişte 
flăcăi foarte, foarte curajoşi, care se luptă cu vânturile 


şi valurile de ani de zile, ca să-şi impună excelentele 
produse. Şi, contrar zvonurilor, ei nu vând mai scump 
ca alţii, ba chiar mai ieftin... pentru că adesea nu 
există intermediar: producătorul îi vinde direct 
consumatorului! Aşadar mâine, voi aduce bidoane cu 
iaurt din lapte bio (de oi), preparat de inşi care-şi lasă 
oile să pască în Natură. Aceşti producători nu pun în 
produsele lor nici arome artificiale, nici aditivi de vreun 
fel, nici coloranţi; ceea ce se simte imediat, din gust. 
Să mai vedem câteva lecturi. 

„Asemenea acumulări de toxine impun 
luarea unor măsuri eficiente. Dacă nu, efectul lor 
asupra sistemului nervos se va repercuta asupra 
tuturor activităților organismului. Organismul se 
anemiază; nu mai poate asimila hrana şi va 
refuza majoritatea alimentelor. 

Toate acestea vin dintr-un gen de depresie 
nervoasă, care perturbă funcțiile digestive, 
astfel că stomacul nu mai funcţionează; nu e 
paralizat, da” nu mai merge cum trebuie şi se 
produc fermentații nedorite. Rezultă o cantitate 
de gaze în duoden şi în partea superioară a 
jejunului; intestinele fac gălăgie şi toate acestea 
tulbură serios organismul; iată de ce sunteţi aşa 
de obosită, atât de slăbită - mai ales după 
menstruatie; iată de ce aveţi dureri de cap, şi 
chiar greață. Ce harababură! 

Deci, ca să căpătați putere şi să vă refaceți 
sănătatea treptat: iaurt!” (Lectura 5210-1, pentru o 
femeie de 22 de ani) 

Să trecem la alt tip de lapte fermentat 
recomandat de Cayce, laptele bătut sau „buttermilk” 
(engl.). 

„Laptele bătut îmi face bine? 


- Depinde de modul cum este preparat. Cel 
care se găseşte în mod obişnuit o să vă producă 
gaze intestinale. Dar laptele fermentat de tip 
bulgăresc e bun - cu moderație. Nu mâncaţi prea 
mult”, (Lectura 404-6 

„Laptele bătut şi alte tipuri de lapte 
[fermentat] ca laptele bulgăresc vor fi excelente 
pentru a ajuta, la dumneavoastră, flora 
intestinală, care va uşura activitatea sistemului 
digestiv. 

„Laptele pasteurizat imi face bine? Ce credeți 
despre buttermilk preparat din lapte pasteurizat?” 

- Laptele crud ar fi, desigur, mai bun pentru 
dumneavoastră. Dar laptelui pasteurizat ar 
trebui să i se mai adauge ceva care să stimuleze 
sucurile gastrice, ţinând cont de tulburările pe 
care le aveţi în sistemul digestiv! lată de ce 
laptele fermentat cu ferment „bulgăresc” o să 
vă dea forţele vitale necesare pentru stimularea 
sucurilor gastrice din stomac!” (Lectura 404-2) 

„Toate felurile de iaurt şi de ferment sunt 
bune pentru dumneavoastră. Fireşte, va trebui 
să consumati şi lapte bătut. Toate acestea conțin 
elemente care vă vor elimina germenii infectioşi 
din sistemul intestinal!” (Lectura 538-57) 

„Regimul dumneavoastră trebuie schimbat 
des, astfel incit să permită sistemului digestiv să 
asimileze alimentele. Consumaţi lapte bătut cit 
de mult puteţi: întotdeauna o să vă facă bine!” 
(Lectura 67-1, pentru o persoană obosită) 

„Variati meniurile de seară; din când în 
când, beti un pahar şi jumătate de lapte bătut 
(atenţie să nu fie prea vechi). Adăugați pâine 


integrală”. (Lectura 1419-5, pentru un organism 
dărâmat de tot) 

Laptele bătut se poate face foarte bine acasă: eu 
am asigurat necesarul familiei noastre ani de-a rândul! 
Trebuie să vă procuraţi ferment (care seamănă cu o 
ciupercă albă, mare), să-l puneţi pe fundul unui borcan 
(sau o damigeană de sticlă ca acelea folosite pentru 
oţet), cu 1-2 litri de lapte... Şi apoi. laptele bătut se 
face singur! 

Se adaugă din când în când lapte dulce, 
aşteptând să fermenteze. Cayce are dreptate: când 
este încă proaspăt, şi deci abia fermentat, laptele bătut 
are un gust picant extrem de tonic şi potoleşte setea. 
Insă dacă este lăsat să se învechească, adică să 
fermenteze prea mult fără să se mai adauge lapte 
dulce, se alcoolizează şi devine mult mai puţin plăcut - 
şi mai puţin digest. 

Şi în cazul laptelui bătut ne confruntăm cu 
aceeaşi problemă ca la creşterea animalelor 
domestice: este hrănit, supravegheat, consumat - şi 
vrea să fie iubit... Orice absenţă prelungită este 
resimţită ca un abandon, adică o catastrofă! 

Intr-o zi, la întoarcerea dintr-o vacanţă de zece 
zile, am constatat că ciuperca mea devenise uriaşă 
(devorase tot laptele!) - dar mulţumesc lui Dumnezeu 
că era încă vie. Atunci am reuşit să o salvez hrănind-o 
iar cu lapte dulce şi vorbindu-i frumos. Şi am luat-o 
încă o dată de la capăt, eu şi ea. 

Până la următoarea vacanţă - cea mare, din 
păcate! Nu prea ştiam ce să fac cu ea cât lipseam, aşa 
că mi-am încredinţat slujbaşul unei vecine, cu o 
sumedenie de recomandări. Ce păcat!... Deloc „bio”, 
ea n-a înţeles că era păstrătoarea unui lucru de preţ. A 
plecat şi ea în vacanţă, pe neaşteptate şi ceva mai 


mult timp. La întoarcere, ciuperca murise: era uscată, 
irecuperabilă. lar eu, făcând pregătiri de mutare, cu cei 
trei copii, nu-mi vedeam capul de treabă şi n-am avut 
timp, nici curaj să mai caut această pasăre rară; de 
atunci cumpăr lapte bătut de la lăptărie bio, regretând 
vremurile când îl preparam eu însămi, fără nici o 
greutate, datorită unei ciuperci cumsecade! 

lată un caz de obezitate, când Cayce precizează: 

„Lapte bătut, uneori. Insă atenţie, să nu-l 
consumati cu prea multe legume”. (Lectura 2096- 
1) 

În Bretagne, mâncam laptele bătut cu turte de 
hrişcă - cereală integrală (şi bio, cândva!). Aici, pentru 
un ulcer duodenal şi o apendicită, e ca în tradiţia 
bretonă: 

„Mai bine. mâncaţi lapte bătut, dumicat cu 
bucățele de pâine sau mămăligă (de grâu sau 
porumb integral)”. (Lectura 481-4) 

Sau: 

„La cină, mănâncă şi lapte bătut, dacă e 
proaspăt, sau lapte fermentat bulgăresc. Va fi 
excelent!” (Lectura 5682-2, pentru o fetiţă care făcea 
crize de astm.) 

lată o altă recomandare, pentru un diabetic: 

„Să mâncaţi mult lapte bătut în timpul 
meselor, zilnic, da? De preferință, lapte bătut 
proaspăt; acesta conţine elemente care vor fi 
utile sistemului intestinal, în starea de sănătate 
în care vă aflaţi”. (Lectura 2040-1) 

În schimb, în acest caz de artrită, bolnavul nu 
trebuie să mănânce laptele bătut cu clătite dantelate: 

„Puțin lapte bătut din când în când, între 
mese - dar nu la masă!” (Lectura 932-1) 


În încheiere, este interesant să ştim că în caz de 
cancer, laptele bătut poate contribui la întremarea 
generală a organismului: 

„Mai ales, nu cantităţi mari de carne! în 
schimb, beti mai mult lapte bătut!” (Lectura 1967- 
1) 

Tuturor bolnavilor atinşi de cancer, Cayce le va 
face întotdeauna această recomandare: înlocuiți 
carnea cu lapte fermentat. Fetişismul cărnii ne ucide, 
după cum aflăm de la Dr. Kousmine: 

„Alimentaţia spartană a soldaților greci era 
alcătuită în special din smochine, nuci, pâine de orz şi 
brânză. Această alimentaţie a dus la o remarcabilă 
rezistenţă fizică şi capacitate de efort. Grecii au 
câştigat războaie, s-au îmbogăţit şi au început să 
consume multă carne. Soldaţii au devenit mai puţin 
rezistenți şi au fost învinşi de romani, care mâncau, în 
vremea aceea, pâine de orz, mei, linte şi ulei. Apoi 
romanii au urmat aceeaşi evoluţie, şi-au pierdut 
puterea şi au fost învinşi de barbari”. (Dr. Kousmine, 
Soyez bien dans votre assiette jusqu'ă 80 ans et 
plus / Luaţi-vă sănătatea din farfurie, până la 80 de ani 
şi peste, op. cit.) 

Emoţionant rezumat al istoriei privite prin prisma 
alimentaţiei. Dacă civilizațiile Europei de sud 
consumau în mod tradiţional mai mult brânză de capră 
şi de oaie decât carne, există însă altele care nu se 
ating de lactate: 

„Țăranii japonezi de pe continent sunt în principal 
vegetarieni. Ei nu mănâncă peşte decât o dată sau de 
două ori pe lună. Nu au produse lactate, dar le 
înlocuiesc cu soia. Acestei alimentaţii îi corespunde o 
capacitate de efort muscular necunoscută nouă. Astfel, 
culii japonezi pot lesne să străbată, alergând, 40 de 


kilometri pe zi, timp de trei săptămâni la rând, 
hrănindu-se cu orez, arpacaş pisat, cartofi, castane şi 
rădăcini, în timpul unui astfel de efort, ei evită carnea, 
care îi face - zic ei - mai puţin sprinteni. Unii culi pot 
alerga 110 km în 14 ore şi jumătate!” 


Un străin care n-a fost încă naturalizat: 
laptele de soia 


Inspirându-se după modelul oriental, unii 
nutriţionişti ne propun să înlocuim laptele animal cu 
lapte de soia. Nu sunt sigură că ideea e pe atât de 
genială pe cât o consideră unii. Mai întâi pentru că noi 
nu suntem orientali, iar soia nu este (sau nu încă pe 
deplin) o plantă de la noi. Or Cayce ne sfătuieşte 
întotdeauna să ne hrănim cu ceea ce creşte pe 
pământul unde trăim. În al doilea rând, pentru că la ora 
actuală, toate atuurile naturale (vitamine, 
oligoelemente...) ale acestei plante sunt distruse în 
cursul cultivării, prelucrării şi comercializării, ca în orice 
cultură industrială. În plus, chiar şi în cele mai bune 
condiţii, „laptele de soia nu este bun pentru 
oricine; dacă nu-i asimilat, poate provoca reacții 
digestive cu urmări asupra sistemului cardiac” 
spune Cayce (Lectura 1206-6). lar într-o lectură 
ulterioară, făcută pentru o fată de 14 ani, Cayce 
insistă: 

„Laptele de soia sau produsele din soia ar fi 
foarte bune pentru acest organism. Dar nu vă 
așteptați la minuni!” (Lectura 1206-11) 

Or majoritatea lecturilor în care se recomandă 
lapte de soia vizează copii, nu adulţi: 

„Dimineaţa, mai bine lapte de soia” (Lectura 
2153-2, pentru o fetiţă de 12 ani, bolnavă de epilepsie) 


„Trebuie lapte de soia în locul laptelui de vacă ? 

- Pentru acest organism, ar fi foarte bun”. 
(Lectura 1188-6, pentru un băieţel de 8 ani) 

N-am găsit decât o singură lectură pentru un 
adult: 

„Bolnava ar trebui să bea lapte de soia? 

- Depinde mult de activităţile ei. Dacă face 
destulă mişcare, dacă cheltuieşte suficientă 
energie, [laptele de soia] va fi asimilat uşor, deci e 
bun. Dacă nu, dacă cheltuieşte mai multă 
energie mentală decât fizică, nu va fi aşa de 
bun!” (Lectura 1158-18, pentru o femeie de 48 de ani) 

Reiese de aici că admiraţia exagerată manifestată 
acum pentru laptele de soia nu era împărtăşită şi de 
Cayce: n- ar trebui să-l transformăm sistematic într-un 
înlocuitor al laptelui. O altă lectură - făcută tot pentru 
un copil - arată entuziasmul redus pe care-l manifesta 
dragul de Edgar faţă de acest aliment. Şi încă soia de 
pe vremea lui nu era transgenică... 


Smântâna proaspătă din Normandia 


Există, la noi, o infinitate de reţete care folosesc 
smântâna proaspătă (sosuri, supe, pireuri, tăiţei, 
deserturi etc.), care nu au echivalent în Statele Unite; 
iată de ce am găsit atât de puţine lecturi privind 
folosirea smântânii proaspete. 

Găsim totuşi un caz, mama unei fetiţe de 
treisprezece ani, cu grave tulburări digestive: 

„Ar fi bine ca bolnăvioara noastră să nu mănânce 
produse lactate, cu excepția untului şi a smântânii? Şi 
ar trebui să le înlocuim cu lapte de soia? 


„Pe moment, aşa ar fi mai bine pentru acest 
organism. La prânz, să mănânci lapte praf, nu 
proaspăt - şi mai ales nu fiert. De aceea nu-ți 
recomand îngheţata”. (Lectura 461-1) 

Dacă englezii numesc îngheţata „ice-cream” 
„creme glacee”, în franceză este pentru că la origine, 
chiar conţinea smântână proaspătă (fr., creme) pe 
lângă ouă etc. Celor care nu suportă lactatele, Cayce 
le-a recomandat 

„Daţi-i îngheţate sau parfeuri; asta îl va 
întrema!” (Lectura 2299-13, pentru un băieţel de 4 
ani, foarte anemic)... 

Cu condiţia ca îngheţata să fie făcută, într-adevăr, 
din smântână proaspătă - ceea ce este tot mai rar! Alt 
copilaş, de 3 ani, atins de paludism, are nevoie de un 
tonic: 

„Daţi-i alimente uşor de asimilat. Îngheţate 
şi şerbeturi; ar fi foarte bune pentru el”. (Lectura 
402-1) 

Unei femei tinere, suferind de constipaţie: 

„Domnule Cayce, dati-mi un regim pe care să-l 
urmez! 

- Alegeţi mai mult alimente care vor crea 
alcalinitate în tubul digestiv, în general. Atenție, 
nu prea multe dulciuri odată; doar clătite la 
micul dejun, cu siropuri. In afară de asta, evitati 
deserturile prea dulci -  îngăduind totuşi 
îngheţțatele şi parfeurile - cu moderație însă!” 
(Lectura 480- 13) 

Când te gândeşti că, la început, „cremele de faţă” 
(„cremes de beaute”) erau fabricate din smântână 
proaspătă... lar limba engleză a preluat termenul în 
industria cosmetică (Cold cream, Night cream etc.). 


Vaca nu mai are, desigur, nici o contribuţie la aceste 
creme, de mult timp! 

În Statele Unite, există şi frişca - whipped cream 
(„creme fouettee”, fr.) - sută la sută sintetică, la fel ca 
untul care vă este servit în hoteluri, restaurante şi 
avioane. Compoziţia înscrisă pe etichetă vă anunţă un 
cocteil de  gelatinizanţi, coloranţi, conservanti, 
emulsifianţi, antiaglutinanţi, accentuatori de gust sau 
God-knows-what (=Dumnezeu-mai-ştie-ce)... 
Important este să fie albă şi spumoasă (şi cât mai 
dulce cu putinţă). Din păcate, suntem şi noi invadaţi de 
această falsificare! 

jJudecind după lecturi, se pare că de cele mai 
multe ori pacienţii lui Cayce consumau smântâna 
împreună cu laptele, fără să o separe: 

„Laptele ar trebui să vă fie băutura de 
căpătâi, cu tot cu smântână, şi dacă se poate, 
când este cald, abia ieşit din ugerul vacii, 
proaspăt muls, da? (...) O să vă ajute să vă 
refaceți potenţialul energetic”. (Lectura 4145-1) 

Smântâna fiind în mod normal materia primă 
pentru unt, cred că indicaţiile terapeutice ale acestor 
două produse lactate sunt asemănătoare. In orice caz, 
smântâna se digeră mult mai uşor atunci când este 
crudă decât gătită. 


Untul, caimacul... 


Şİ „fata lăptăresei pe deasupra învoielii” (sau pe 
deasupra mesei, în altă versiune)! Această expresie 
foarte răspândită îi desemnează pe cei ce vor să 
consume (fără să plătească), să se însoare cu floarea 
fetelor (nu cu buruiana), pe scurt, să mănânce 
castanele (pe care alţii le scot din foc). 


Mi-a fost foarte greu să găsesc unt în America 
neaoşă, în avioane, mi se oferea un produs bizar, care 
aducea vag cu untul, prin culoare şi prin cutiuţa din 
plastic, dar a cărui genealogie ajungea sigur în familia 
margarinei. Era execrabil pentru limba unui normand 
(fără îndoială că şi pentru stomac). Cu ocazia unei 
petreceri la Fundaţia Cayce, am vrut să contribui cu o 
tartă. Prin urmare aveam nevoie, pentru aluatul 
fraged, de unt, sare, apă şi făină. Numai apa era 
available, adică se găsea. Făină de grâu obişnuită, 
numai ia cooperativa bio; sarea care se vindea în oraş 
era hiperindustrială, conţinând sumedenie de aditivi. 
Cât despre unt... nimeni nu-l folosea la masă, nici la 
prăjituri: toate femeile de la A.R.E. cumpărau 
margarină şi aluat de tartă congelat, gata făcut. Până 
la urmă, am dibuit nişte unt într-un magazin „special 
produits étrangers”. Aşa m-am dumirit că era un 
produs puţin consumat acolo, chiar şi pe vremea iui 
Cayce; lecturile care-l amintesc sunt relativ puţine. 

„De ce mă dor umerii şi mai ales dreptul? 

- Din lipsa unei coordonări între sistemul 
nervos şi sistemul digestiv, mai exact sistemul 
nervos central şi sistemul nervos simpatic, lată 
din ce motiv nu digerați corpii graşi şi n-ar trebui 
să-i consumati. Totuşi, puteţi face o excepție cu 
untul, uneori. Vă recomand să-l asezonaţți cu 
legume”. (Lectura 3033-1) 

Cayce estima, în vremurile acelea binecuvântate 
când nu se auzise de „vaca nebună”, că dintre toate 
grăsimile animale, untul este cel mai inofensiv: 

„Niciodată mulţi corpi graşi în acelaşi timp. 
Asezonați-vă legumele cu unt şi va fi mai bine 
chiar să le gătiţi în hârtie specială, ca să fiarbă 
în suc propriu şi în propriile lor săruri minerale. 


Dacă le puneti în apă, cum se face de obicei, 
aceste elemente preţioase se vor pierde. Gătiţi- 
vă legumele în acest fel, fără apă, înăbuşit, şi 
asezonați-le apoi cu unt (crud)”. (Lectura 3095-1, 
pentru un bolnav atins de scleroză în plăci). 

Am vorbit deja, în mai multe cărţi, de această 
gătire înăbugşită, sau în hârtie specială, principiu regăsit 
în Maroc, în cazul acelor „tajines”: legumele se coc la 
foc foarte mic, în suc propriu, păstrând astfel sărurile 
minerale şi vitaminele. Toată genialitatea bucătăriei 
franţuzeşti ţine de marea varietate a corpilor graşi 
folosiţi. lar aceştia se deosebesc foarte mult între ei, în 
planul sănătăţii. In Alsacia, se foloseşte grăsimea de 
porc, adică untura topită; în sud-vest, grăsimea de 
gâscă (sau de rață). In sud, avem divinul ulei de 
măsline ale cărui virtuţi sunt neîncetat ridicate în slăvi 
de Cayce. In alte regiuni (Savoia, Dordogne etc.), se 
vinde la piaţă ulei de nucă produs artizanal, în nord, se 
face ulei de alune şi ulei de in. Insă normanzii au câştig 
de cauză: smântâna proaspătă şi untul de Isigny deţin 
întâietatea în tot Hexagonul! Înfrânţi totuşi de bretoni, 
când e vorba de untul sărat (mă mir totuşi că, în 
Elveţia, untul nu are izul acela de stropi de val, pe care 
i-l dă sarea...). In fine, cultivăm şi floarea soarelui 
pentru ulei şi mai fabricăm ulei din seminţe de 
struguri. Edgar Cayce încuviinţa toate aceste uleiuri 
vegetale, cu condiţia să fie consumate crude. În 
schimb, rămâne întotdeauna foarte sever faţă de 
folosirea grăsimilor animale - cu excepţia untului crud, 
cu care este indulgent (dacă nu se face abuz): 

„Seara, dacă e ora cinei, mâncaţi legume 
bine fierte, ceea ce nu înseamnă că vor fi gătite 
într-un corp gras sau cu un corp gras... ci gătite 
în suc propriu, la abur sau în hârtie specială. 


Apoi le asezonaţți cu unt - dar mai ales fără 
slănină, nici carne, nici grăsime gătită”. 

Consultanta 844 trebuie să-şi ia adio de la 
andivele cu jumări! 

„Ce-mi provoacă aceste  nevralgii pe 
omoplati, pe partea dreaptă a coloanei 
vertebrale? 

- Cauza este digestivă. Trebuie să consumati 
puțini corpi graşi, nu prea mult unt, nici produse 
lactate”. (Lectura 1770-7, pentru cineva care nu 
asimilează alimentele) 

O parte din cititori se miră văzând cum Cayce 
recomandă unt mai multor bolnavi. Dar să nu uităm 
contextul acelei epoci şi al acelor civilizaţii anglo- 
saxone care şi-au impus, în final, în lumea întreagă, 
codul alimentar (cu bolile derivate din el!). Or America 
de Nord era (şi este încă) foarte obişnuită cu carnea de 
porc, cu şunca, untura etc. Bolnavii lui Cayce 
consumau probabil multă şuncă („bacon”), pentru că el 
le atrage atenţia mereu asupra acestor grăsimi foarte 
greu de digerat - şi încearcă să le sugereze înlocuirea 
cu unt... Adică un rău mai mic! 

Uleiurile vegetale folosite la noi, în Europa alpină 
şi meridională, nu le erau deloc accesibile bolnavilor 
americani ai lui Cayce: uleiul de nucă, alune, floarea 
soarelui, măsline, in, migdale etc. Pentru mulţi, ar fi 
fost imposibil de procurat aceste uleiuri, mai ales pure 
şi la prima presă, la rece - exceptând uleiul de arahide, 
plantă cultivată în sudul Statelor Unite. Cayce, realist, 
alege cel mai inofensiv corp gras de care dispuneau 
bolnavii săi. E mai bine ca doamna 3033, care 
mănâncă sigur bacon prăjită la micul dejun, să o 
înlocuiască cu o boabă de unt crud pus pe legume! 


Căci, în toate lecturile unde Cayce prescrie unt, el 
subînţelege să fie crud şi în cantitate foarte mică. Și 
pentru că una din lecturile de mai sus (nr. 3095) era 
făcută pentru un caz de scleroză în plăci, să amintim 
teoria lui Dr. Maschi (Dr Maschi, Sauvé par mes 
malades / Salvat de bolnavii mei, Ed. C.E.D.S., Le 
Havre) în privinţa acestei boli: ea pare a fi consecinţa 
unei serii de agresiuni ale vieţii moderne împotriva 
sistemului nervos; bolnavii atinşi de scleroză în plăci 
sunt în special victime ale poluării electrice datorate 
unei vieţi prea rupte de Natură: haine de nylon, şosete 
prea izolatoare, mochete sintetice, vecinătatea liniilor 
de înaltă tensiune sau aparate electrocasnice poluante 
din punct de vedere electric... 


Brânzeturile 


Să nu mă acuzaţi de „antiamericanism primitiv”: 
toţi cei ce au locuit în Statele Unite ştiu că brânza nu 
face parte din specificul local. Am văzut în New York şi 
Washington magazine de „produse exotice”, unde 
europenii puteau găsi - la preţul aurului - câteva 
brânzeturi sosite cu ultimul metrou. 

In America neaoşă, unde locuiam eu, nişte 
prieteni inimoşi au avut bunătatea să mă ducă hăt, 
departe, cu maşina, la un magazin specializat în 
produse străine. Acolo, se găsea fetta (cunoscută pe 
plan local datorită puternicei comunităţi greceşti 
implantate în Statele Unite), Swiss cheese (şvaiţer tăiat 
în felii preambalate), cheddar englezesc, gouda 
olandeză şi, în fine, UN camembert franțuzesc (marca 
„La Fayette”, cu eticheta adaptată pentru 
consumatorul local!). Şi asta era tot. Figura mea 
dezamăgită i-a mirat grozav pe acei prieteni: „N-ai vrut 


brânză? Uite-o! Ce mai vrei?” Cum să le spun că Swiss 
cheese avea un gust de săpun, camembert-ul un gust 
de carton, gouda, gust de vată, iar cheddar-ul, un gust 
de rinichi... 

In disperare de cauză, am cumpărat lapte de 
capră de la cooperativa bio din oraş, ca să-mi prepar 
singură brânzeturile. 

Am pus laptele la soare, să se prindă, l-am scurs 
printr- o strecurătoare de plastic pe care mi-am 
confecţionat-o singură, i-am adăugat sare, verdeață, 
mirodenii etc., încât aproape am reuşit să-mi fac un 
bulgăraş de Chavignol de casă! 

V-am povestit toate acestea ca să nu aşteptaţi de 
la Cayce un discurs complet şi performant despre 
brânzeturi! Edgar se adapta cererii; el vindeca oamenii 
din ţara sa, cărora le vorbea pe înţeles, nimic mai mult. 
lată o femeie de 37 de ani, atinsă de obezitate (într-o 
vreme când obezitatea încă nu devenise flagel 
naţional): 

„Nu mâncaţi prea multă brânză, indiferent 
de tip (...). Şi asta până o să vă vindecaţi de 
acest dezechilibru hormonal care v-a făcut să vă 
îngrăşaţi”. (Lectura 2988-1) 

Dar unei doamne de 66 de ani, care era anemică 
şi suferea de nefrită, i se spune în schimb: 

„O mare cantitate de grăsimi este indigestă 
pentru organismul dumneavoastră. Vedeţi bine 
că nu puteți digera corpii graşi! Singurii pe care 
vi-i puteţi permite sunt brânzeturile”. (Lectura 
1409-9) 

Totuşi Cayce nu face, ca noi, deosebire între 
brânza grasă şi cea slabă, tocmai pentru că această 
consultantă americană nu prea avea din ce să aleagă. 

lată alt caz, unde e vorba de un diabetic: 


„Nu amestecați cartofii şi brânza! Niciodată 
să nu fie împreună la aceeaşi masă”. (Lectura 
3166-1) 

„„Păcat de gratin dauphinois! Se pare că în 
general: „brânzeturile consumate impreună cu 
proteine pot produce fermentații nesănăâtoase”. 
(Lectura 1158-3) 

Or cartofii menţionaţi mai sus sunt proteine - 
vegetale, e drept, dar totuşi proteine, ca toate 
făinoasele! 

Încă o bolnavă care, la rându-i, suferă de 
constipaţie cronică (iar brânza este orice 
numai ...laxativ, nul): 

„Schimbându-vă regimul, veţi evacua mai 
bine. Fiţi un pic mai coerentă în alimentație: nu 
prea multe feculente, de exemplu spaghete cu 
brânză. Deşi brânza o puteţi consuma cu 
moderație, dacă e vorba de cheddar”. (Lectura 
459-11) 

Doi bărbaţi de cincizeci de ani, amândoi suferind 
de dezechilibre endocrine, întreabă: 

„Să mănânc brânză? 

- În nici un caz! Să nu vă atingeti de 
brânză!” (Lectura 3276-1) 

„Evitaţi combinarea brânzei cu feculente, de 
exemplu macaroane cu brânză.  Mâncaţți-le 
separat, din când în când, dar nu împreună. 
Oricum, grăsimile niciodată în cantităţi mari”. 
(Lectura 2020-1) 

Cele două mâncăruri italieneşti menţionate mai 
sus, macaroane şi spaghete cu brânză, mai conţin 
multe alte ingrediente: mirodenii, ulei de măsline, roşii, 
făină (pentru sos), slănină, şuncă etc. E vorba de feluri 
de mâncare destul de elaborate, foarte hrănitoare şi a 


căror compoziţie variază de la o regiune la alta, în 
ltalia. Totul depinde aşadar de ce punem în ele. 
Bineînţeles că o farfurie plină cu spaghete napolitane 
îndeamnă la siestă. Ma che?... 

Încă un caz de constipaţie asociată cu probleme 
circulatorii: 

„Evitaţi amestecarea unor cantități mari de 
cu pâine şi dulciuri şi, mai bine, luaţi aminte la 
respectarea proporţției de 20% alimente acide 
față de 80% alcaline”. (Lectura 1315-6) 


Caş şi lapte prins 


Ţinând cont de rezervele enunțate mai sus în 
privinţa laptelui de vacă şi de intoleranţele la lapte în 
general, totuşi Cayce recomandă laptele prins mai 
multor bolnavi (lecturile nu spun dacă e vorba de lapte 
de capră, iapă, oaie sau vacă). 

În tradiţia franceză, „caşul” desemna laptele 
închegat - îndulcit sau nu. Trei feluri de plante, la 
alegere în funcţie de regiune, erau folosite pentru 
închegarea laptelui: 

- florile de drăgaică (Gallium verum) în Auvergne; 

- florile de scai în regiunile atlantice; 

- o rămurică de smochin în sud. 

Florile de drăgaică sau de scai se pun în laptele 
cald (fiert, în curs de răcire; sau pus pe foc, la încălzit) 
şi se amestecă încontinuu până când laptele „se 
prinde”. Rămurică de smochin trebuie ruptă în patru şi 
cu aceste bețe se amestecă laptele cald. 

În versiunea americană (junket în textul lui Cayce 
- adică brânză proaspătă de vaci, nitr.), se adaugă 
gelatină în lapte, pentru a-l face să se prindă, şi zahăr. 


Gelatina ajută mult la digerarea zahărului. Problema 
gelatinei, este... că nu mai e ce a fost pe timpul lui 
Cayce. Astăzi, plicul de gelatină pe care-l cumpăraţi 
din magazinul alimentar conţine coloranţi, aspartam (a 
se vedea mai sus) şi diverşi aditivi, fără să punem la 
socoteală pesticidele şi antibioticele depozitate de 
animal în oase sau cartilaje. Şi picătura care umple 
paharul: experţii se întreabă dacă prionul vacii nebune 
nu se află cumva şi în gelatina extrasă din oasele 
animalelor bolnave... Vă puteţi prepara singuri 
gelatină, fierbând îndelung oase şi cartilaje de peşte, 
oase şi cartilaje de pasăre sau mamifere. Lăsând 
fiertura să se răcească, se încheagă gelatina. Aşa cum 
am spus deja, este important de ştiut dacă animalul de 
la care provin oasele şi cartilajele a fost sănătos. 

„Dacă vreti lapte prins, dacă vă e poftă, îl 
puteţi consuma ca pe orice aliment pe bază de 
gelatină”. (Lectura 1885-1, pentru un bolnav de 
rinichi şi de ficat) 

Totuşi nu trebuie exagerată îndulcirea cu zahăr a 
acestui desert: 

„Lapte prins, da, cu condiția să nu-i puneti 
prea mult zahăr, da? Şi zahăr de sfeclă, mai bine 
decât zahăr de trestie”. (Lectura 4281-6, pentru o 
fetiţă de 6 ani, care suferă de tulburări intestinale în 
urma paludismului) 

Vom vedea în capitolul următor inconvenienţele 
zahărului... Pentru mulţi, ar fi mai bine să consume 
lapte prins... sărat (de exemplu, cu verdeață, piper, 
chimion şi boia de ardei). Unui domn în vârstă, bolnav 
de cancer, Cayce îi recomandă: 

„In regimul dumneavoastră puneţi pe 
primul loc alimentele lichide şi semilichide. 


Săptămâna viitoare sau în următoarele zece zile, 
o să puteţi mânca lapte prins”. (Lectura 1263-1) 

Ca majoritatea bolilor, şi cancerul apare ca 
urmare a erorilor alimentare; de aceea Cayce le 
recomandă bolnavilor săi regimuri care ajută 
activitatea de eliminare din sistemul digestiv. Bolnavii 
sunt slăbiţi, trebuie deci să fie ajutată digestia, fără să 
se impună un efort prea mare mecanismelor uzinei de 
digerat - ceea ce permite intestinelor să se odihnească. 
Lichidele, mâncărurile calde, alimentele deja 
fermentate şi nu prea grase sunt deci mai uşor de 
asimilat pentru un organism slăbit: 

„În regimul dumneavoastră, fiti atentă să 
consumati în majoritatea timpului alimente pe 
care le-am putea numi predigerate! Laptele prins 
şi alte feluri de lapte fermentat vă sunt 
recomandate cu prioritate”. (Lectura 895-1, pentru 
o bolnavă în vârstă şi anemiată) 

Sistemul nostru digestiv este o maşină minunată, 
foarte complexă. Dacă o rotiţă oboseşte din cauza 
suprasolicitării, face grevă... Greva clasică este aceea 
a intestinelor care se blochează: apare constipaţia, 
care se poate agrava, ajungând la extremă, ocluzia 
intestinală. Trebuie aşadar să stimulăm această 
maşină obosită, să-i aducem energie ca să se curețe 
singură. 

Acelaşi pacient, deşi tânăr (45 ani), suferă de un 
ulcer gastric în care se vede fără greutate protestul 
unui organ care nu mai poate suporta excesul de 
aciditate. Cayce îl sfătuieşte: 

„Nu consumati decât alimente care vor 
stimula organele sistemului digestiv bolnav. 
Între altele, puteţi mânca lapte prins, care va 


susține activitatea ficatului în depăşirea acestor 
tulburări”. (Lectura 4705-5) 

Pentru o femeie tânără, constipată şi anemiată: 

„in alimentația dumneavoastră, trebuie 
alimente stimulatoare. Din când în când, 
consumati lapte prins, pentru a schimba şi 
pentru a stimula acțiunea acelei părți a 
sistemului digestiv unde trebuie ca organele să 
poată asimila, în fine, hrana. În felul acesta o să 
vă refaceti forțele”. (Lectura 5714-2) 

Nu încercați niciodată să faceți lapte prins din 
lapte  omogenizat, U.H.T. (ultra-haute-température 
(temperatură foarte ridicată)), aromatizat, degresat 
etc. Puse la prins, aceste feluri de lapte de minimarket 
degajă un miros urât. Nu mâncaţi decât lapte crud, bio. 
Turnaţi-l într-un vas de pământ sau sticlă, pe care îl 
acoperiţi şi-l lăsaţi câteva zile; laptele se prinde singur 
sub stratul gălbui de smântână. Lăsaţi-l câteva ore în 
frigider şi consumaţi-l proaspăt. 

Dr. Kousmine merge şi mai departe, fiind de 
aceeaşi părere cu Pr. Lombardi: „cancerul, poliartrita 
cronică evolutivă (...) şi scleroza în plăci sunt trei boli 
degenerative (...) care sunt boli surori”, apărând la 
indivizi cu un trecut familial şi personal similar (...)”. 
Totul se întâmplă ca şi cum, suferind aceeaşi acţiune 
nocivă, fiecare bolnav şi-ar alege modul de reacţie şi i- 
ar rămâne credincios, combinaţia a două din aceste 
afecţiuni la acelaşi subiect (cel puţin în forma lor 
gravă) fiind o excepţie (...). Aceste trei boli răspund 
analog şi benefic la acelaşi tratament de bază”. (Dr. 
Kousmine, Sauvez votre corps, op. cit, p. 215, şi Pr. 
Lombardi, op. cit.) 


4. NUMAI ZAHĂR şi MIERE 


Deserturile? Altfel spus, asasinul stă cu noi la 
masă! (Formula nu-mi aparţine, este a marelui jurnalist 
Robert J. Courtine, premiat cu Grand Prix pentru 
literatura  gastronomică şi membru al Academiei 
Rabelais (Ed. La Table Ronde 1969). Această carte, 
depăşită în unele privinţe, rămâne totuşi clasică, una 
dintre primele care au încercat să arate marelui public 
deterioarea  galopantă a patrimoniului nostru 
gastronomic.) Majoritatea lecturilor ne sfătuiesc să 
limităm consumul. Prin urmare, adio fursecuri, vată de 
zahăr şi poire  belle-Helene! Unii vor rămâne 
neconsolaţi (sunt şi eu printre ei). Turul gastronomic al 
Franţei avea câteva etape dulci: bomboanele 
mentolate din Cambrai, fursecurile din aluat de 
migdale din Aix-en-Provence, nugaua din Montmelimar 
şi tarta cu prune brumării din Alsacia. Era farmecul 
desuet al bătrânei Franţe. 

Acum,  fabricanţii de ciocolată şi cofetarii 
supraviețuiesc crizei. Oare datorită crimei care profită? 
Zaharo-dolarii sunt oare la fel de murdari ca narco- 
dolarii? Ne aflăm deja în război biologic, război chimic, 
război meteorologic; va trebui să li se adauge războiul 
gastronomic? Şi să ne lipsim definitiv de zahăr? Tot 
atâtea întrebări cheie la care Cayce a dat deja răspuns 
la vremea sa... Răspunsurile sale mai sunt oare de 
actualitate? 


Robii zahărului 


să ne luăm inima în dinţi şi să parcurgem lecturile 
lui Cayce, uneori incomode, pe această temă. 


Primul reproş făcut zaharurilor este faptul de a 
degaja alcool când sunt descompuse în maşina de 
digerat. Or dacă alcoolul este stimulator în doze mici, 
el poate fi extrem de toxic dacă această maşină 
digestivă funcţionează prost. Blocajele se agravează şi 
deşeurile se adună - iar de aici se va ajunge sigur la 
îmbolnăvire, lată cazul unei femei obeze (suntem în 
1937, încă nu sunt mulţi obezi în Statele Unite): 

„Nu combinati NICIODATA  făinoasele cu 
zahărul. Nu consumati niciodată alimente care se 
transformă în alcool în sistemul digestiv. Nu ne 
referim aici la „vinuri şi spirtoase”, ci la 
zaharuri. Acestea, în amestec cu anumite 
făinoase, provoacă în tubul digestiv o 
fermentație alcoolică. Şi tocmai asta vă face să 
vă îngrăşați!” (Lectura 1125-2) 

Căci şi făinoasele conţin hidraţi de carbon care 
degajă alcool. Bineînţeles că alcoolul este răspunzător 
de o parte din cazurile de obezitate, dar făinoasele şi 
zaharurile sunt la fel de vinovate. Alcoolul este toxic 
pentru ficat şi sunt tot mai rari cei rezistenți din 
naştere (dinainte de război!), al căror ficat mistuie 
orice fără probleme. Trebuie să ştim că există două 
feluri de zaharuri: 

- Zaharurile complexe (hidraţii de carbon) „cu 
absorbţie lentă”, care se găsesc în fructe, cereale, 
leguminoase şi nuci. Aceştia se digeră destul de uşor 
pentru că, aşa cum se prezintă ei în natură, includ 
oligoelemente, vitamine, apă, fibre. 

- Al doilea tip este reprezentat de musafirii 
primejdioşi, numiţi „zaharuri cu absorbţie rapidă”. Este 
vorba de zaharurile rafinate, „de acei hidraţi de 
carbon, cărora tratamentele industriale le-au 
îndepărtat tot cortegiul de vitamine, de 


oligoelemente... Aceşti hidraţi de carbon, extraşi din 
plante prin procese industriale (din ce în ce mai 
vicioase!) sunt absorbiți prea repede prin aparatul 
digestiv, ceea ce creează un dezechilibru brutal în 
chimia organelor noastre”. Aceştia sunt nişte duşmani 
înverşunaţi ai sănătăţii noastre, pe care-i combate 
Cayce, lectură după lectură... 

„Una din cauzele actuale ale obezității este 
hiperconsumul de zaharuri. Zahărul este un iritant al 
stomacului şi o cauză a fermentaţiei intestinale. Este 
recunoscut între cauzele esenţiale ale obezității, cauza 
majoră a cariei dentare etc. In plus, există o strânsă 
legătură între consumul excesiv de zahăr şi infecțiile 
stafilococice”, spune Pr. Henri Joyeux. 

După acest autor, „consumul excesiv de zaharuri 
cu absorbţie rapidă favorizează şi apariţia cancerelor”. 
Aceasta este şi părerea lui Cayce - pentru el, 
principalul incovenient al zaharurilor (mai ales cu 
absorbţie rapidă) este că fermentează în tubul digestiv, 
producând alcool, care, în exces, este catastrofal, lată 
ce-i spune unui canceros: 

„Feriţi-vă de orice aliment care conține 
alcool”. (Lectura 2097-1). 

Nu e vorba atât de ... butelca divină, cât de 
dulciurile ucigaşe: 

„Evitaţi alimentele care produc alcool. Nu 
ne referim aici atât la băuturile alcoolice propriu- 
zise, cât la acele alimente care creează o reacție 
alcoolică în tubul digestiv, adică bomboanele”. 
(Lectura 1985-1) 

„Nu amestecați prea mult făinoasele cu alte 
alimente care produc o reacție alcoolică, de pildă 
bomboanele cu orice feculent: acestea dau o 
fermentație alcoolică în sistemul digestiv. şi 


asta vă distruge!” (Lectura 1315-77, pentru un 
reumatic) 

„Dar fiți odată atent la regimul alimentar! 
Dacă sunt alimente care se mistuie bine, la 
altele în schimb ar trebui să renuntati: dulciurile 
în exces, de pildă, şi tot ce produce alcool, ca 
amestecurile cu pâine albă sau deserturile”. 

(Lectura 1308-1, pentru un bărbat de 56 de ani, 
cu sensibilitate renală). 

Ah, beţia plăcintelor cu mere... 

Cât despre bomboane, acestea devin aperitiv pe 
autostrăzile digestive: şi acest lucru nu este aşa de 
bun pentru tranzitul alimentar! 


Zahăr din trestie sau din sfeclă? 


„Atenţie, nu faceţi abuz de dulciuri, cum vi 
s-a spus deja! Mierea, bineînţeles, e îngăduită; 
sau prăjiturile făcute cu zahăr negru. Dar dacă 
ţineţi cu tot dinadinsul să mâncaţi zahăr, să nu 
fie, în nici un caz, zahăr alb din trestie!” 

(Lectura 849-55, pentru un adult constipat şi 
artritic... combinaţie întâlnită adeseori!) 

La noi în ţară, s-au făcut nenumărate cercetări 
privind nocivitatea zahărului. Şi această situaţie nu e 
de azi, de ieri. Robert J. Courtine scria în 1969, într-o 
carte care a făcut senzaţie: 

„Consumatorul preferă (şi plăteşte mai scump) 
zahărul roşu, pentru că e din... trestie. Or trebuie să 
precizăm mai întâi că poate exista zahăr roşu din 
sfeclă şi zahăr alb din trestie. Zahărul roşu, nerafinat, 
nu conţine săruri minerale şi vitamine mai multe decât 
zahărul rafinat, ba chiar mai multe impurități nedorite 
(bacterii, substanţe organice). Zahărul alb, adică 


rafinat, este zaharoză aproape pură (99,8%). Despre 
acesta a scris Dr. Carton că este un „aliment mort”. Şi 
n-a fost el singurul critic al zahărului industrial. (...) Dr. 
Banting (care a descoperit insulina) îl consideră un 
aliment periculos. Suntem departe de propaganda 
oficială sau cvasi-oficială!” 

Zahărul alb, de orice provenienţă, face tot atâţia 
bani ca pâinea albă sau orezul alb: două parale! Exact 
acest lucru l-au demonstrat studiile citate mai sus. 
După opinia curentă de la noi, zahărul din trestie ar fi 
mai bun. După Cayce, nu e câtuşi de puţin adevărat. 
Multă vreme am cumpărat zahăr din trestie, dar era 
roşu, adică mai puţin rafinat decât cel alb (indiferent 
de proveniență). Ilnseamnă să amestecăm două 
probleme: originea vegetală a zahărului şi gradul de 
rafinare. Zahărului alb, din sfeclă, din trestie sau din 
altceva, i se scot toate oligoelementele minerale care-i 
dau valoare. Experienţe foarte cunoscute, făcute în 
şcoli din Elveţia, au dus la concluzia unei puternice 
nocivităţi a zahărului alb faţă de cel roşu sau negru (în 
special cariile dentare apăreau mai des la bieţii şcolari 
îndopaţi cu zahăr alb!). Deci Cayce îi declară război: 

„Nu dulciuri în cantităţi mari, cu pâine albă! 
în cazul dumneavoastră, carnea şi zahărul merg 
împreună la aceeaşi masă. Nu atât ceea ce 
mâncaţi, cât combinațiile alimentare vă 
dăunează! Aşadar fiți cu băgare de seamă!” 
(Lectura 1151-2) 

Altfel spus, pâinea albă (sau făina albă) cu zahăr 
alb e o combinaţie total nepotrivită! Cei mai buni 
specialişti actuali sunt exact de aceeaşi părere. Dacă 
pe vremea lui Cayce pacienţii aveau de ales între 
zahărul alb din sfeclă şi zahărul alb din trestie, cel din 
trestie era întotdeauna nerecomandat. De pildă, iată o 


fetiţă de 14 ani, care suge cam multe bomboane, cu 
voia părinţilor. Aceştia îl întreabă pe Cayce. 

„Mănâncă prea multe dulciuri sau nu-i dăm 
destule? 

- Acum, e bine. Dar, aşa cum am spus deja, 
n-o lăsați să-și facă obiceiul de a mânca dulciuri 
într-una. Că obiceiul e în mintea ei sau în 
realitate, tot nu e bine; trebuie să luaţi măsuri 
ca să-l evitati, mai ales la nivelul anturajului ei! 
Dacă însă îi daţi bomboane, preferaţi-le pe cele 
făcute cu zahăr din sfeclă - şi nu cu zahăr din 
trestie”. (Lectura 1206-11) 

Cititorii mei vor găsi fără greutate în comerţ, şi pe 
piaţă, zaharuri mai mult sau mai puţin negre (din 
trestie sau sfeclă), care conţin încă elemente nutritive 
favorabile digestiei. Există şi zaharuri de fructe (de 
exemplu  „poire”, delicioasă specialitate belgiană), 
zahăr din struguri, zahăr din grâu, sirop de arțar etc. ca 
şi mierea (a se vedea mai departe). Dar toate, oricare 
ar fi ele, devin toxice dacă sunt rafinate prea mult. 


Vărul dulce din Canada 


Siropul de arțar - cea mai mândră floare a 
gastronomiei canadiene - în frumosu-i veşmânt de 
ambră, ar fi în principal tot ce e mai bun. El păstrează 
oligoelementele din seva copacului şi astfel produce 
mai puţine fermentaţii acide decât celelalte zaharuri. 
Numai că distanţa dintre teorie şi realitatea cotidiană... 
este ca de la cer la pământ: după părerea canadienilor 
înşişi, multe siropuri de arțar sunt denaturate acum de 
către producători. Extracţia şi conservarea au fost 
industrializate, iar unele din aceste siropuri conţin 
aditivi, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu arțarul. 


Totuşi se mai găsesc siropuri de arțar naturale, care n- 
au fost îndoite cu siropuri industriale, nici n-au fost 
colorate (citiţi cu atenţie etichetele şi apelaţi la un 
distribuitor „bio” serios). 

„Consumaţi toate zaharurile pe care acest 
organism le poate asimila, cu condiţia să fie în 
cantităţi mici. Ar fi şi mai bine dacă le consumati 
sub formă de cereale sau fructe. Adică, mai bine 
zaharuri în contextul lor natural, decât să fie 
adăugate alimentelor. Uneori, dacă vă place, 
puteţi mânca prăjituri cu orez sau turte de 
hrişcă, pe care le veţi asezona numai cu unt şi 
sirop de artar, în loc de orice alt zahăr. Ar fi cel 
mai bun mod, pentru dumneavoastră, de a 
consuma zahărul, în loc să vă îndopați cu tone de 
prăjituri!” (Lectura 3535-1, pentru un tânăr foarte 
anemiat) 

„Oare un zahăr natural cum este siropul de arțar 
mi-ar face rău? 

- ÎI puteţi consuma cu moderație, devreme, 
dimineaţa”. (Lectura 1377-3) 


Marii sportivi au nevoie de zahăr? 


Aşa se spune... Dacă totul se reduce, după Cayce, 
la echilibrul  acid-alcalin, atunci exercițiul fizic 
micşorează excesul de aciditate şi arde deşeurile. 
Sportivii pot aşadar să-şi permită câteva dulciuri în 
plus: 

„Nu prea multe dulciuri, în cazul dumitale... 
Însă suficiente ca să aducă energia de care ai 
nevoie. Asta depinde de nivelul activităţii fizice”. 
(Lectura 877-16, pentru un puşti care face multă 
mişcare) 


Zahărul este dușmanul omului civilizat? 


Sedentarii vor trebui deci să aleagă: ori fac 
mişcare... ori îşi micşorează raţia de zahăr (sau, uneori, 
ambele). Viaţa de om civilizat în marile oraşe 
occidentale nu ne este favorabilă: nu ne mişcăm destul 
şi respirăm prost! 

„Pentru început, nu faceţi abuz de dulciuri. 
Nimic prea îndulcit; asta v-ar agrava astmul 
supraincărcând rinichii, înțelegeţți?” (Lectura 90-1) 

Şi un al doilea caz de astm: 

„Pentru regimul dumneavoastră, fiţi ceva 
mai atent la ce aveţi în farfurie! Deci limitați 
dulciurile: ele acţionează asupra mucoaselor 
congestionate, la nivelul spatelui, bronhiilor, 
traheo-arterei; astfel se creează o presiune 
locală (de aici, crizele de astm)”. (Lectura 861-1) 

„Dumneavoastră, care suferiţți de tulburări 
pancreatice, fiţi atent să nu consumati prea mult 
zahăr!” (Lectura 2577-1, pentru un bolnav de 51 de 
ani, suferind de blefarită, adică o inflamare a 
pleoapelor legată de tulburări digestive) 

„Zaharuri puteţi consuma în cantităţi foarte 
mici; atenţie, nu abuzati! Nu prea multe dulciuri, 
de orice fel ar fi; dacă nu, veţi provoca un exces 
de fermentații de care veţi scăpa greu!” (Lectura 
757-4, pentru o persoană care suferea de un 
dezechilibru hormonal) 

Şi de ce este zahărul un drog pentru cei care nu 
se pot lipsi de el? 

„De ce îmi stă mintea numai la dulciuri? 


- Din cauza unui dezechilibru tiroidian”. 
(Lectura 2336-1) 

Mai mulţi prieteni medici, pe care-i cunosc bine, 
apreciază că numărul dezechilibrelor tiroidiene a 
crescut în Europa după Cernobil - mai ales la femei (iar 
în Franţa, mai ales în est). Se efectuează lucrări 
ştiinţifice care vor explica această creştere 
îngrijorătoare a afecţiunilor tiroidiene. (Vezi articolul lui 
Pierre Lance, din L'Ere Nouvelle (BP 171, 06407 
Cannes Cedex), nr. 129/ian.-febr. 1999, despre 
consecinţele Cernobilului asupra mediului. Vezi de 
asemenea cartea lui Jean-Michel Jacquemin, Le 
Fameux Nuage... Tchernobyl | Faimosul nor... 
Cernobil, 1999, Ed. Sang de la Terre, Paris) 


Îndulcitorii: atenţie, sunt tot mai toxici! 


Pentru cei care încearcă din răsputeri să-şi 
limiteze doza zilnică de otravă, s-a încercat înlocuirea 
ei cu „edulcoranţi” (sau îndulcitori), care nu sunt ce par 
- altfel spus, gustul zahărului fără inconvenientele 
acestuia. Dar majoritatea sunt suspecți. 

Cel mai vechi dintre edulcoranţi este zaharina 
(sulfamidă benzoică). Or l-am văzut deja pe Cayce 
condamnând una din rudele ei: E211 sau benzoat de 
sodiu. După Antoine Roig, „toate produsele din familia 
benzoică ridică probleme de ordin toxicologic. Ele sunt 
vinovate de accidente alergice comparabile cu cele 
provocate de coloranţi”. (2) „Reprezentantul tipic al 
edulcoranţilor de sinteză este zaharoza vândută sub 
diverse nume. Aceasta nu este un zahăr (...). Diabeticii 
ar trebui să n-o folosească”. mai spune Pr. Robert 
Toquet (Pr. Robert Toquet, Guide pratique des 


remedes naturels, LM.V. (Laboratoires Marcel Violet), 
1992, p. 64). 

Un alt edulcorant, ciclamatul, „folosit ca îndulcitor 
pe la 1951, a fost retras de pe lista substanţelor 
nepericuloase pentru alimentaţia umană, în 1969, de 
către F.D.A. (Food and Drug Administration)”, adaugă 
Pr. Joyeux. S-a descoperit că provoca malformații la făt, 
dând naştere unor monştri. 

Aceşti doi îndulcitori, zaharina şi ciclamatul, sunt 
consideraţi astăzi cancerigeni. Pr. Toquet adaugă: 

„Lucrările recente ale lui Bernier, despre planul 
digestiv, şi ale lui Boudeme şi Gounelle, despre 
creştere şi descendență la şobolani” (Săracii de ei! Vezi 
mai departe nota de subsol despre consecinţele 
catastrofice ale experienţelor pe animale. Vezi de 
asemenea excelenta şi curajoasa carte a lui Sylvie 
Simon, La Dictature medico-scientifique, op. cit., în 
care autoarea analizează manipularea genetică a 
alimentelor, consecinţele dezastruoase ale poluării şi 
dezinformarea ale cărei victime suntem!) „au 
confirmat această concluzie, în plus, un patolog 
britanic Dr. Ruth Marion Hicks, a arătat că 50% din 
animalele de experienţă contractau cancere ale vezicii, 
după ce li s-au administrat ciclamaţi timp de aproape 
două săptămâni; abia de puţin timp, ei (oamenii de 
ştiinţă britanici (N.tr.)) s-au raliat francezilor, care n-au 
admis ciclamaţii în alimente, niciodată”. (Pr. Robert 
Toquet, op. cit., p. 64) 

Doi edulcoranţi noi au fost introduşi mai recent: 
acesulfamul potasic şi aspartamul. Aspartamul sau 
Nutrasweet (sau Canderel) este folosit pretutindeni, „În 
cerealele prelucrate pentru micul dejun, în gelatină, 
iaurturi şi brânză proaspătă, preparatele instant cu 
cafea şi cacao, budinci, blaturi, glazuri pentru prăjituri 


etc. (Pr. Joyeux, op. cit., p. 53. „Boala aspartamului” a 
fost pusă în evidenţă treptat în aceşti ultimi ani. 
Simptomele sale sunt adesea grave: „fibrimialgie, 
crampe, vertij, dureri de cap, ţiuit în urechi, dureri 
articulare, depresie nervoasă, pierderi de memorie, 
diverse tulburări de vedere, crize de violenţă, comă, 
moarte.” Faimosul „sindrom al Golfului”, care a 
devastat armata americană în cursul războiului cu 
acelaşi nume, s-ar datora absorbției de aspartam din 
băuturile „light”, care le-au fost trimise pentru a-şi 
potoli setea provocată de clima caldă. Au fost chiar 
copii anormali concepuţi în acea perioadă şi întârziaţi 
mintal, din cauza aspartamului. Vezi articolul lui Michel 
Dogna, deja citat, din Vérité Sante Pratique nr. 45)”, 
spune profesorul Joyeux. Or am văzut că aspartamul s- 
a dovedit unul dintre cele mai toxice produse. Se ştie 
că fiecare litru de Coca-Cola conţine 550 mg de 
aspartam! 

„Cât despre  acesulfamul potasic (dioxid de 
oxatiarinonă), Comitetul Ştiinţific al C E.E. (Comisia 
Europeană) îl aprobă numai în doză zilnică de 9 
mg/kilocorp... pe când administraţia americană (F.D.A. 
(Food and Drug Administration = Departamentul 
American pentru Alimente şi Medicamente)), mult mai 
optimistă, aprobă 15 mg”. (Pr. Joyeux, op. cit., p. 53) 

Dar edulcoranţii existau şi pe vremea lui Cayce. 
Cea mai veche lectură - despre zaharină! - datează din 
1931: 

„Seara, puteţi mânca dulciurile obişnuite, cu 
condiţia să nu fie pe bază de zahăr din trestie. 
Puteţi consuma şi zaharină”. (Lectura 1225-1) 

De ce o îngăduia Cayce? Probabil pentru că, în 
epoca aceea, zaharina era mai puţin toxică decât 
astăzi. 


Altă lectură, pentru un caz de tumoră: 

„Ce cantitate de dulciuri am voie să consum? 

- Oricât, dacă sunt pe bază de zaharină. 
Sunt perioade când simtiti nevoia de dulce, dar 
în special să nu consumati ceea ce este pe bază 
de zahăr din trestie”. (Lectura 889-1) 

Ultima lectură, făcută în 1941: 

„Zahărul din sfeclă este preferabil celui din 
trestie. Dar, în cazul dumneavoastră, este de 
preferat zaharina”. (Lectura 1963-2) 

De ce această indulgență? Prima explicaţie: 
zaharina nu mai este ce era pe vremea lui Cayce. 
Metoda folosită pentru sinteza zaharinei a evoluat - nu 
în bine, se pare: s-a ajuns la eliminarea tuturor 
impurităților. Astfel, zaharina devine, exact ca zahărul 
alb, un aliment mort. În alte lucrări despre Edgar 
Cayce, am atras atenţia că multe din produsele şi 
medicamentele pe care le recomanda el atunci s-au 
schimbat între timp: nu mai au aceeaşi formulă, acum 
conţin coloranţi, aditivi, care schimbă calitatea 
produselor. Cred că e valabil şi pentru zaharină. Sub 
acelaşi nume, este altă formulă. In orice caz, în Statele 
Unite, au fost sesizate pericolele zaharinei, pentru că 
„pe cutiile metalice de Diet Coke (Coca Cola) scrie: 
This product contains saccharin which has been 
determined to cause cancer in Laboratory animals. 
Using this product may be hazardous to your health”. 
(Acest produs conţine zaharină, care s-a dovedit 
cancerigenă la animalele de laborator. Folosirea 
acestui produs poate dăuna sănătăţii dumneavoastră) 

Bineînţeles că testele pe animale de laborator 
sunt un lucru oribil care conduce, pe nesimţite, la 
testele pe fiinţe umane (da, da...). De un timp, văd că 
transpar informaţii despre experienţe practicate pe 


oameni, fără ştirea lor, în Statele Unite! (Vezi de 
exemplu La Recherche, nr. 275, „Les Cobayes humains 
du plutonium” / Cobaii umani ai plutoniului. Comitetul 
ştiinţific Pro Anima, sub conducerea profesorului 
Theodore Monod, îşi propune promovarea 
experienţelor „in vitro” pe fragmente de ţesuturi, în 
locul acestei stupide şi crude experimentări pe animale 
vii. De ce o numim stupidă? Pentru că modelul animal 
este cu totul altceva decât modelul uman. Multe 
animale nu reacţionează la fel ca oamenii faţă de o 
gamă întreagă de substanţe - toxice pentru unii, iar 
pentru ceilalţi, nu. Concluzie: testele pe animale nu 
sunt fiabile!) Aceste experienţe sunt cu atât mai lipsite 
de sens cu cât ar putea fi înlocuite complet cu teste jn 
vitro - şi ca să se afle ce? Lucruri deja ştiute sau 
bănuite? Este chiar o surpriză să aflăm că edulcoranţii 
sunt toxici? Corpul medical ştia deja acest lucru - dar 
industriaşii nu au chef să piardă o piaţă profitabilă. Ei 
continuă  voiniceşte, şi în pofida testelor, să-i 
otrăvească pe consumatori... 

Ca să ne întoarcem la Cayce, n-am găsit decât 
cele trei lecturi care admit zaharina, într-un spirit de 
„mai puţin nociv” - adică pentru pacienţi care erau atât 
de  dezechilibraţi încât, luându-li-se orice sursă 
glucidică, riscau să se îmbolnăvească şi mai rău. 
Zaharina de atunci permitea, provizoriu şi fără riscuri, 
să se diminueze consumul de zahăr. În acelaşi spirit, 
Cayce dezaprobă carnea, dar o recomandă totuşi din 
când în când. Dezintoxicarea nu se poate face decât 
treptat, cu excepţia unui miracol. Cayce îngăduie 
etape pentru pacienții săi. Nu le putea cere 
contemporanilor să renunţe brusc şi complet la 
ciocolată, clătite, bomboane, şuncă prăjită, cotlete de 
porc, cafea cu lapte, bere, whisky, ţigări... Cayce s-a 


limitat, cu înţelepciune, la pararea urgenţelor şi a 
eliminat ce era mai toxic. 


Ciocolata nu este întotdeauna un prieten, 
așa cum credeam. 


Aţi văzut duşman mai viclean decât bomboanele? 
Unei doamne de cincizeci de ani, care se trata 
cu ...trufe, Cayce îi prescrie: 

„Dulciuri, câteodată, da, însă nu prea multă 
ciocolată!” (Lectura 3098-1) 

Orice vârstă are, de altfel, neplăcerile ei; astfel, 
unei adolescente de 13 ani, veşnic chinuită de migrene 
şi constipaţie, îi recomandă: 

„Atenţie la excesele de dulciuri; evită mai 
ales ciocolata”. (Lectura 3326-1) 

lar o viitoare mamă întreabă: 

„Domnule Cayce, e rău pentru mine şi pentru 
viitorul meu copil dacă mănânc ciocolată dietetică? 

- Da. Dietetică sau nu, orice ciocolată 
conţine aceleaşi elemente pe care nu le puteți 
digera! Acestea îngreuiază acţiunea sucurilor 
gastrice, în special la nivelul duodenului”. 
(Lectura 808-3) 

După o gripă: 

„Nu mâncaţi prea multe făinoase, mai ales 
ciocolată - ținând cont cum este fabricată astăzi! 
Și, atenţie, evitaţi de asemenea apa gazoasă!” 
(Lectura 3622-1) 

Lectura datează din 1944 şi ne face să 
presupunem că, încă de atunci, ciocolata nu se mai 
fabrica artizanal şi conţinea numeroşi aditivi indigeşti 
sau de-a dreptul toxici. Ciocolata trăieşte din reputaţia 
ei de tonic, adesea uzurpată! în ziua sosirii mele în 


Elveţia, m-am năpustit asupra ei: se vindea peste tot şi 
în ambalaje superbe. Nu puteam rezista! Atât de rău 
mi-a fost după această orgie încât m-am vindecat 
pentru totdeauna de „ excesele de ciocolată. A trebuit 
să plec definitiv din Elveţia ca să regăsesc dorul de ea, 
prin rotunjimile brune ale fondantelor Nestle! 

„Dar ciocolata amăruie, domnule Cayce? Este mai 
greu sau mai uşor digerabilă decât ciocolata cu lapte? 

- Toată ciocolata este greu de digerat pentru 
dumneavoastră la ora actuală. Insă pe măsură ce 
o să vă însănătoșşiţți, puteţi mânca, cu condiţia să 
fiți mereu cumpătată; niciodată în cantitate 
mare”. (Lectura 2426-1) 

Lectura de mai sus, făcută pentru un 
convalescentă, nu este singura de acest fel: ciocolata 
nu este un tonic pentru persoane fragile! lată două 
cazuri de afecţiuni respiratorii, din care primul cu boala 
fânului: 

„Ce-mi recomandati ca regim? 

- Nici zaharoase, nici prea multe făinoase! 
De fapt combinaţia celor două vă face râu. Şi mai 
ales fără ciocolată!” (Lectura 5148-1) 

Şi un caz de astm: 

„In regimul dumneavoastră, atenţie, nu prea mult 
Zahăr. Ciocolată, deloc, nici produse care o conțin şi, 
mai ales, nu prea multe făinoase!” (Lectura 3661-1) 

Să-i ardem pe rug pe toţi producătorii de 
ciocolată? Nu, această branşă nu este lipsită de rost, 
sunt şi cazuri când ciocolata este totuşi utilă: 

„Nu prea mult zahăr, cu siguranță; dar 
uneori, să zicem o dată, de două ori pe lună, 
mâncaţi un pic de ciocolată bună. Va fi un aport 
util de energie şi de hidrati de carbon”. (Lectura 
2737-1) 


Când spune „ciocolată bună”, Cayce se referă 
la ciocolata amăruie, fabricată artizanal (mai puţin 
toxică, pentru că nu conţine zaharuri industriale). Se 
găseşte şi astăzi... Totuşi, „cacaua şi ciocolata conţin 
acid oxalic, contraindicat persoanelor predispuse la 
calculi renali; (...) din descompunerea lor în organism, 
rezultă acid uric şi de aceea trebuie evitate în caz de 
gută”. (Dr. Kousmine, Sauvez votre corps, op. cit., p. 
402) Să precizăm că Dr. Kousmine era elveţiancă, deci 
cunoştea ciocolata îndeaproape. 


Îngheţțata: când, cum, cât? 


La capitolul „Îngheţată”, lecturile sunt 
îngăduitoare uneori: 

„Seara, daţți-i să mănânce lucruri uşor de 
asimilat, de preferință şerbet de fructe. 
Îngheţatele şi şerbeturile sunt foarte bune 
pentru acest copil”. (Lectura 402-1, pentru un 
copilaş de 3 ani) 

Bineînţeles că fabricarea industrială a şerbeturilor 
nu era atunci (în 1933) ceea ce a devenit astăzi. Erau 
încă şerbeturi de casă sau cel mult produse artizanal. 
Necazul este că, în general, se pune zahăr în 
îngheţată, lată de ce entuziasmul lui Cayce nu era 
unanim. Cu toate acestea, unele fructe foarte dulci nu 
au nevoie de zahăr. Mă gândesc şi la îngheţata de 
mere verzi, cunoscută în Normandia, al cărei farmec 
este tocmai aciditatea. „Noua bucătărie” a inventat 
recent şerbeturile de legume, care găsesc amatori şi 
care n-au deloc nevoie de zahăr. 

Dacă am înţeles bine lecturile lui Cayce, prezenţa 
fructului - şi a fructului proaspăt - în produsele 
artizanale ale epocii atenua inconvenientele zahărului 


şi ale smântânii. În principiu, şerbeturile nu conţin 
smântână şi, prin urmare, sunt mai uşor de digerat; de 
aceea, ele sunt net preferate de Cayce. 

„Seara, nu prea multă înghețată. Preferaţi 
şerbeturile de fructe sau fructele glasate, care 
încă merg”. (Lectura 2315-1, pentru un obez) 

Un alt aspect al îngheţatei, şerbetului sau 
parfeului este clima: în ţinuturile foarte calde, cum este 
sudul Statelor Unite, răcoritoarele sunt binevenite; iată 
de ce, cred eu, le recomanda Cayce. Altfel stau 
lucrurile cu clima noastră; în timpul iernii (şi iarna e 
lungă, la noi), îngheţatele pot cădea greu la stomac, 
blocând mecanismele digestive ale celor cu deficit 
termic. Unui copil de şase ani, atins de paludism, vara: 

„Câte îngheţate vrei; îngheţate sau fructe 
glasate, e foarte bine; mai ales îngheţate de 
ananas şi portocale”. (Lectura 4281-6) 

Altfel spus, un mod plăcut de dezintoxicare a 
copilului cu suc de citrice şi ananas (indicate în special 
pentru intestin). Pentru doi convalescenţi: 

„La prânz, îngheţțatele cu fructe vor fi 
excelente pentru dumneavoastră, tot timpul. Mai 
ales îngheţate de ananas”. (Lectura 461-1) 

„Puteţi să-i daţi îngheţate acestui copilaş 
(de patru ani), căci îl vor întări”. (Lectura 2299-13) 

Nu ştiu dacă Cayce ar mai recomanda aceste 
lucruri astăzi. Pe vremea sa, nu se cunoştea 
congelarea: lanțul frigorific nu  invadase încă 
magazinele şi bucătăriile. Şerbetul, îngheţata se 
preparau acasă sau erau fabricate artizanal, de 
cofetarul din colţ. Fructele erau proaspete şi, în acele 
timpuri preistorice (!) ale consumului, nu se cunoşteau 
coloranţii, nici conservanţii, edulcoranţii sau aromele 
sintetice. Citatele de aici nu trebuie luate chiar ca 


atare. Astăzi, biata gospodină care cumpără îngheţată 
din marile zone comerciale îşi hrăneşte copilul cu un 
produs mort, ale cărui puţine elemente naturale şi-au 
pierdut orice vitalitate stând în congelatoare. Există 
totuşi o soluţie: cumpăraţi-vă o şerbetieră şi preparaţi- 
vă şerbetul - sau îngheţata - singuri, cu fructe 
proaspete şi bune. Merită osteneala, pentru că această 
problemă a alimentaţiei este esenţială. Corpul medical 
actual redescoperă principiul „îţi sapi mormântul cu 
dinţii”, la care s-ar putea adăuga „şi îţi sapi dantura cu 
dulciurile” (rimează cu cariile!). Ingheţatele dulci, din 
comerţ, le asigură pâinea dentiştilor... Totuşi, în 
privinţa detaliilor, părerile diferă. De aceea este 
interesant să vedem ce spunea Cayce - el, care a 
reuşit să vindece mii de bolnavi (chiar pacienţi 
consideraţi fără leac). 


Câteva deserturi nu prea rele 


Cayce trece în revistă o serie întreagă de 
deserturi care se aflau în grațiile concetăţenilor săi. 
Curios, se pare că blanc-manger-ul (americanii îi spun 
„blancmange”) era foarte cunoscut la vremea aceea. 
In timp ce, pentru noi, este doar un desert între atâtea 
altele, el apare des citat în lecturi - iată un lucru 
pozitiv, căci revine la modă odată cu „Noua Bucătărie”! 

Haideţi să ne reamintim cum se prepară: 500 g de 
migdale dulci şi 30 g de migdale amare, 1-2 linguriţe 
de apă de flori de portocal (aromă naturală de 
portocale, n.tr.), 75 g de gelatină, 500 ml apă şi, în 
fine, motivul pentru care figurează reţeta în acest 
capitol: 350 g zahăr (în reţeta tradiţională, nu se 
precizează de care). 


Se curăţă migdalele şi se macină cu o râşniţă de 
cafea, apoi se adaugă apa puţin câte puţin (pe 
vremuri, se pisau migdalele într-o piuă aşa cum facem 
mujdeiul de usturoi). Pasta astfel obţinută se presează 
într-un tifon pentru a obţine sucul, adică „laptele” de 
migdale. (Acum, dispunem de alte mijloace tehnice: 
centrifuge şi tot felul de roboţi de bucătărie!) Se 
dizolvă gelatina în apă călduţă (în proporţia indicată pe 
ambalaj) şi se adaugă zahărul, aroma de portocale, 
laptele de migdale. Se amestecă foarte bine ca să nu 
rămână cocoloaşe, se toarnă totul într-o formă şi se 
pune la frigider. Ca să putem scoate prăjitura, se ţine 
fundul formei în apă călduţă. Această reţetă veche se 
aseamănă, în linii mari, cu spumele de fructe, care 
figurează acum în meniul tuturor marilor restaurante. 
Cayce este de partea acestor preparate care, 
conţinând gelatină, ajută la digestie. Atenţie, nu orice 
gelatină din comerţ! Este de preferat să o cumpăraţi 
din supermagazinele bio. Incurajând consumul de 
fructe, el recomandă călduros migdalele, pe care le 
consideră un medicament împotriva cancerului (V. 
Universul lui Edgar Cayce (Ed. Sagittarius, 1993), 
vol. |, p. 46-47).Nu e de mirare că Cayce recomandă 
acest tip de desert, deşi conţine zahăr: 

„Seara, dacă mâncaţi dulce, mai bine să fie 
blanc-manger, adică un desert ale cărui zaharuri 
să poată fi asimilate uşor de către secrețiile 
gastrice din partea superioară a stomacului (...). 
Asta cu condiția ca, totuşi, să vă drenați 
organismul complet aşa cum v-am recomandat”. 
(Lectura 882-2) 

„Puteţi să-i daţi blanc-manger, asta o să-l 
întărească”. repetă Cayce pentru anemici. 


Se combină zahărul cu carnea?... 


Se practică destul de rar, în Franţa (cu excepţia 
vânatului, servit uneori cu dulceaţă de afine, 
bunăoară). Mai e şi rața cu ridichi glasate (cu zahăr), 
gâsca servită cu castane, rața cu piersici (sau 
portocale), caltaboşul cu mere, prepeliţa cu struguri 
etc., însă în general, nu se pune zahăr la aceste fructe 
dulci care garnisesc carnea. 

In unele ţări (India, Maroc, de exemplu), sunt 
curente mâncărurile din carne îndulcite: cu miere şi 
stafide, ca pastilla, cu miere şi prune, ca unele 
„tajines”. Acestea sunt reţete tradiţionale care nu 
folosesc zahăr industrial, ci miere, fructe uscate sau 
fructe şi legume confiate în miere (ceapa, în Maroc), în 
aceste ţări sărace, unde lumea e mai sobră în 
alimentaţia zilnică, mesele de sărbătoare sunt 
excepţionale... Incât trebuie să bei ceai de mentă după 
ele! 

Cayce apreciază că zahărul şi carnea, împreună, 
sunt greu de digerat. El include în zaharuri şi 
făinoasele, deci şi patiseria. Ei da, feculentele, 
cerealele, leguminoasele sunt hidraţi de carbon, deci 
zaharuri cu absorbţie lentă - chiar dacă sunt disimulate 
sub un gust sărat (quiche lorraine cu şuncă, pateuri 
rumenite, clătite umplute, foietaje cu fructe de mare, 
vol-au-vent etc.). In bucătăria noastră tradiţională, le 
consumăm din belşug, cu conştiinţa împăcată, convinşi 
că nu mâncăm mult „dulce”! Problema acestor 
amestecuri este acumularea de alimente care produc 
fermentaţii acide. Cayce nu este de acord cu ele. 
Astfel, unei bunicuţe extenuate îi spune: 


„Nu consumati cantităţi mari de zaharuri, 
patiserie sau tarte în acelaşi timp cu carnea”. 
(Lectura 509-2) 

Dacă adăugăm, aşa cum se obişnuieşte, corpi 
graşi, agravăm situaţia: 

„Am ulcer la stomac? 

- Nu. Tiroida vă provoacă tulburări în 
amestecul chilului cu sucurile gastrice. Sucurile 
gastrice, la dumneavoastră, sunt hiperacide, de 
aceea ele provoacă o iritatie locală, lată de ce ar 
trebui foarte puţine substanțe grase. Nu le 
excludeți total, ci micşorați consumul de unt, 
patiserie, dulciuri... Dacă faceti aşa, vor dispărea 
simptomele”. (Lectura 2680-1) 

Dar majoritatea sortimentelor de carne sunt grase 
- de unde şi combinaţia dificilă cu zahărul. Tot mai 
mulţi nutriţionişti cred că aceste două tipuri de 
alimente pregătesc „aşternutul cancerului”. De câte ori 
prescrie un regim alimentar unui canceros, Cayce îi 
interzice zahărul şi, în majoritatea timpului, carnea: 

„Drenați-vă organismul mai bine, 
modificând regimul alimentar. Fiţi rezonabil: 
evitati  patiseria,  prăjiturile, orice de genul 
acesta!” (Lectura 459-11) 

Să ne reamintim şi lectura 569-16, din volumul al 
III-lea, unde Cayce îi spune unui canceros: 

„Abţineţi-vă de la carne, căci ea v-a adus în 
halul ăsta”. 

Dar putem face şi mai rău, desigur, mâncând totul 
laolaltă: 

„Proteinele devin adesea toxice când sunt 
consumate alături de dulciuri”. (Lectura 404-4) 

Altfel spus, când sunt combinate cu zahărul, 
proteinele (animale sau vegetale) devin indigeste 


pentru majoritatea oamenilor al căror sistem digestiv 
este deja prea acid. Dacă se depăşeşte pragul critic, se 
produce îmbolnăvirea, lată o pacientă ale cărei 
intestine iritate se răzvrătesc: 

„Când mâncaţi dulce, nu mai mâncaţi şi 
altceva; adică nu impreună cu atâtea alte 
lucruri! Dulciurile (care aduc totuşi elemente 
necesare sănătății) devin şi mai dăunătoare când 
sunt consumate alături de făinoase. Dar dacă 
tineti neapărat să aveţi carne şi dulciuri la 
aceeaşi masă, ele sunt de preferat combinației 
dintre carne şi făinoase. Cantități foarte mici de 
pâine cu dulciuri aveţi voie - dar nu exagerați! 
Este un simplu avertisment”. (Lectura 416-9) 

Cayce voia să prevină, la această pacientă, un 
cancer de intestin (cancerul preferă organismele care 
sunt slăbite de mult timp!) 

Unui alt pacient, Edgar Cayce îi va îngădui (cu 
regret!) combinaţia came-dulciuri, cu condiţia să 
renunţe la ce era mai rău: carne-feculente. Neputând 
să le ceară bolnavilor săi să-şi corecteze pe loc toate 
erorile alimentare, el sacrifică o luptă ca să nu piardă 
războiul, începând cu ceea ce este mai urgent: 

„Nu mai mâncaţi atâtea dulciuri cu pâine 
albă! Dar puteţi mânca, la aceeaşi masă, carne şi 
Zahăr. In cazul dumneavoastră, nu atât ceea ce 
mâncaţi, cât combinaţiile alimentelor consumate 
uneori vă fac rău. Trebuie atenţie!” (Lectura 1151- 
2) 

Această tactică poate funcţiona provizoriu, cât 
boala nu este foarte gravă... Ne lovim astfel de eterna 
problemă, pe care Cayce o aminteşte constant: 
indispensabilul echilibru al pH-ului, adică echilibrul 
dintre aciditate şi alcalinitate în mediul digestiv: 


„Fiţi atent la ce mâncaţi! Să consumati mai 
mult alimente care produc alcalinitate! Fără prea 
multe dulciuri! Acestea pot uneori să vă 
provoace tulburări, cu crize de spasme, dacă în 
sistemul digestiv apare cel mai mic exces de 
aciditate; totuşi, dacă [mediul digestiv] este 
alcalin, zaharurile nu vor fi chiar atât de 
dăunătoare”. (Lectura 978- 1) 

Cazul următor se referă la o boală care nu era 
încă luată în consideraţie pe atunci (1936): depresia 
nervoasă. Multă cerneală a curs de un secol încoace pe 
această temă, fără să se găsească totuşi cauza 
fundamentală a tendinţelor depresive. Cayce, în acest 
caz, pare să acorde multă importanţă regimului 
alimentar, lată-l pe consultantul 416-9, un domn de 
treizeci de ani, care „se amărăşte” (cum spune atât de 
bine înţelepciunea populară!): 

„Care sunt alimentele pe care trebuie să le evit? 

- E vorba mai ales de combinaţii alimentare 
nefaste, care dezechilibrează sănătatea fizică a 
majorităţii oamenilor - e şi cazul dumneavoastră. 
Ţinând cont de activităţile dumneavoastră şi de 
condiţiile în care trăiţi, ar fi mai bine să ţineţi un 
regim alimentar care să alcalinizeze mediul 
digestiv”. (Lectura 416-9) 

„Supradoza de zahăr se elimină greu: nu 
veți mai mânca zahăr până nu veţi drena 
organismul cum trebuie! Sunt prea mulți hidrati 
de carbon!” (Lectura 81-2, pentru un caz de proastă 
dispoziţie datorată constipaţiei, la care s-a ajuns din 
cauza stresului!) 

Zahărul în exces epuizează organele digestive, 
îmbâcsindu-le, căci el anulează efectul vitaminelor. 
Dacă mâncăm mult zahăr, vom avea nevoie de şi mai 


multe legume şi fructe, ca să reechilibrăm pH-ul intern 
şi să ne recăpătăm optimismul: 

„Atenţie, nu vă  îndopați cu dulciuri. 
Consumaţi doar atât cât trebuie ca să mentineti 
echilibrul cu legumele, provocând o fermentație 
suficientă pentru stimularea mecanismelor 
digestive - dar fără a depăşi procentajul 
acceptabil. Tarte, prăjituri cu fructe, chifle 
umplute etc., da. Nu numai prăjituri simple”. 
(Lectura 549-1, pentru un caz de tulburări intestinale 
cronice) 

Fructul salvează potul 


Înainte de a fi citit lecturile despre zahăr, mă 
simţeam mult mai „vinovată” când gustam dintr-un 
borcan cu dulceaţă decât când mâncam un quiche cu 
şuncă. Acum, este invers... căci, după Cayce, prăjiturile 
care conţin fructe sunt mai digerabile, fibrele vegetale 
reechilibrează făinoasele şi zahărul. Deci, trăiască 
tartele, prăjiturile cu _ vişine, colţunaşii cu mere, 
spumele de fructe, şariotele cu fructe etc., 
răscumpărate de prezenţa fructelor! (Pe scurt, idealul 
ar fi Tarte Tatin, fără aluat şi fără zahăr!) Dacă Cayce 
nu declară război dulceţurilor, este pentru că ele conţin 
atâta fruct cât zahăr: 

„Ce gen de dulciuri pot mânca?” întreabă o 
femeie însărcinată. 

„Dulceturi făcute cu zahăr din sfeclă, mai 
bine decât din trestie. Nu mâncaţi prea mult, 
deși dulciurile sunt necesare: avem nevoie de ele 
ca să stimulăm sucurile digestive care permit 
refacerea organismului, căci zaharurile provoacă 
fermentații care stimulează activităţile 
digestive”. (Lectura 808-3) 


lată o lectură scurtă, făcută pentru un adult de 48 
de ani, cu tendinţe diabetice: 

„Nu poate fi vorba, în cazul dumneavoastră, 
să renuntati total la zaharuri (...). Dar alegeți-le 
pe cele naturale, conţinute de fructe - de 
exemplu, fructe confiate”. (Lectura 470-19) 

Cayce n-a vrut niciodată să spună că trebuie să 
eliminăm aciditatea complet, lată de ce trebuie puţin 
zahăr: 

„Trebuie să menţinem aciditatea (în tubul 
digestiv), să stimulăm fluxul sucurilor gastrice, 
care este acid; şi anumite alimente răspund de 
asta”. (Lectura 1201-1) 

„Ce regim trebuie să-i dau în fiecare săptămână şi 
în ce cantitate?” întreabă mama unui băiat de 11 ani. 

„Aşa cum am spus mereu, alimente care 
ajută la reconstrucția organismului şi, în acelaşi 
timp, menţin echilibrul vitaminic. Sunt mult mai 
eficiente decât vitaminele cumpărate de la 
farmacie! Sunt cele mai bune alimente. Daţi-i-le 
în cantităţi suficiente pentru a satisface foamea 
acestui mic organism care se află în plină 
creştere şi deci are nevoie de vitamine A, B, C şi 
D (...). Pregătiţi-i un regim care să clădească 
organismul său tânăr. Fără prea multe zaharuri, 
dar este totuşi nevoie de ele. Pot fi sub formă de 
siropuri, de preferinţă, care aduc energie acestui 
corp în plină creştere”. (Lectura 1188-12) 

Lectura surprinde, dar se încadrează perfect în 
logica cayciană: zahărul este mai puţin periculos dacă 
este însoţit de fructul însuşi. De aceea Cayce este 
indulgent cu siropurile, băuturi în care zahărul dizolvat 
permite conservarea sucului de fructe, după ce s-a fiert 
totul. Conservarea este condiţionată, bineînţeles, de 


închiderea ermetică a vasului sau, dacă este cazul, de 
păstrarea la rece. Siropul de zmeură, de exemplu, se 
face astfel: se zdrobesc fructele, se lasă la scurs o 
jumătate de zi (sucul se poate obţine şi folosind un 
zdrobitor de legume cu găuri foarte fine, ca să reţină 
seminţele). Se adaugă apoi câte 1,5 kg de zahăr 
pentru fiecare litru de suc şi se pune la fiert. La sfârşit, 
se ia spuma şi se pune în sticle. 

Siropurile şi sucurile reprezintă o combinaţie 
digestă între zahăr şi fructe (siropuri de coacăze, 
zmeură, portocale, mere, gutui, cireşe, ananas, 
căpşuni... de orice!). 

Totuşi, cum fabricarea tradiţională a siropurilor 
foloseşte fierberea - care distruge majoritatea 
vitaminelor, putem prepara siropuri crude, care sunt 
excelente: siropul de zahăr se fierbe, se lasă la răcit, 
se adaugă suc de fructe proaspete, stoarse chiar 
atunci. Sau fără foc: se pune zahărul (pudră sau cubic) 
peste sucul de fructe cu puţină pulpă. Apariţia 
congelatoarelor (sau a compartimentului de congelare 
al oricărui frigider) a schimbat mult modul nostru de 
alimentare, pentru că nu mai este nevoie de fierbere 
pentru conservare. Congelăm, pur şi simplu! Pe 
vremea lui Cayce, congelatorul de uz casnic nu era 
încă răspândit. Siropurile, şi mai ales siropurile fierte, 
sunt foarte uşoare şi tonice: 

„Dimineaţa, putin sirop, căci vă trebuie 
hidrati de carbon!” (Lectura 2376-2, pentru o tânără 
femeie anemică) 

„Dulciurile” sunt necesare, dar trebuie consumate 
numai în cantitate foarte mică, şi trebuie să fie 
zaharuri naturale ca siropul de arțar sau mierea. 
Înţelepciunea populară este elocventă: în bucătăria 
chinezească sunt foarte puţine preparate dulci; în 


Orientul Mjlociu, unde le întâlnim însă din belşug, sunt 
specialităţi pe bază de miere. Pr. Robert Lombardi, 
citat deja, care cercetează etnomedicina comparată 
(de pildă, tradiţia japoneză), afirmă următoarele: 

„Unul din marile merite ale lui Oshawa este de a fi 
sesizat şi prevăzut, de mult timp, primejdiile 
(alimentare) care ne ameninţă: în primul rând, zahărul. 
El a combătut vehement zahărul „chimic” şi chiar tot 
ce este dulce moderat: fructele, mierea. Ceea ce putea 
trece, pe atunci, drept ciudăţenia unui bătrân oriental 
a fost confirmat, după mult timp, de nenumărați medici 
şi dieteticieni”. 

lar Dr. Kousmine: 

„|n Statele Unite, se crede că dereglările 
alimentare, foarte asemănătoare cu ale noastre, 
răspund de cele mai frecvente cauze de deces, în 
număr de şase, între care bolile cardiovasculare, 
cancerul şi tulburările datorate obezității. Ele 
reprezintă un pericol la fel de mare ca tabagismul, pe 
care-l agravează. Prea multe grăsimi, prea multă 
carne, prea mult zahăr, prea multă sare de bucătărie, 
prea multe conserve, prea puţine produse naturale şi 
proaspete etc. caracterizează obiceiurile alimentare 
moderne”. 

Despre sucurile de fructe neîndulcite, am vorbit 
deja în volumul al Ill-lea (capitolul „Fructe speciale”). 
Aceste zaharuri naturale au o acțiune extrem de 
eficientă în combaterea diverselor boli, în special a 
obezității. Cayce a făcut o mulţime de lecturi pe 
această temă, recomandând neîncetat consumarea 
„Zaharurilor naturale, cu tot cu fructul care le 
conţine”. 

inchei acest capitol evocând, dintre fructele 
uscate, stafidele, pe care Cayce le recomandă în cel 


mai înalt grad. El le propune pentru combaterea 
obezității, constipaţiei, astmului, reumatismului etc. Nu 
găsim un număr comparabil de lecturi despre celelalte 
fructe uscate (prune, curmale, smochine, banane etc.), 
pentru că în America acelui timp nu se prea consumau. 
Dar ţinând cont de îndemnurile repetate privind 
consumarea fructelor (vezi volumul al III-lea), suntem 
siguri că fructele uscate sunt cea mai recomandabilă 
sursă de substanţă dulce! Ele sunt uscate la soare, 
printr-un procedeu natural, aşa cum recomandă şi 
dietetica cayciană! lată însă marea problemă, despre 
care am vorbit pe larg şi în capitolele precedente: 
găsirea în comerţ a fructelor naturale... Şi a siropurilor 
care mai conţin o urmă de fruct! Citiţi etichetele cu 
atenţie şi cereţi suc de fructe „100% natural, care nu 
conţine coloranţi sau conservanţi”, de preferinţă cu 
menţiunea „AB” (agricultură biologică). 


Un tratament eficient împotriva obezității 


Voi reveni la acest subiect pentru că, astăzi, se 
pune o problemă arzătoare pentru mulţi dintre cititorii 
mei: obezitatea. Că se datorează în primul rând 
stresului, nu e nici o îndoială; poluării aerului şi 
alimentelor, idem. Dar Cayce spune că ea este 
generată mai ales de erori alimentare: nefaste 
combinaţii de alimente. Li se spune obezilor: „nu 
mâncaţi dulce”. Dar ei au totuşi nevoie de dulce - iar 
pofta lor e cu atât mai greu de reprimat cu cât se 
datorează unei dereglări a glandei tiroide, cum spune 
Cayce în lectura 2336-1. 

Soluţia? Zahărul natural, uşor asimilabil, din 
fructe foarte dulci ca strugurii, coacăzele negre şi albe, 
cireşele etc. lată alte lecturi despre acest subiect, care 


le vor completa pe cele amintite deja în volumul al IIl- 
lea (p. 137 şi următoarele): 

„V-aţi îngrăşat, ați luat în greutate, ceea ce 
nu este bine pentru dumneavoastră. Dar dacă 
vreți, din această lună, treceţi la regimul 
următor şi o să vedeţi că vom da jos kilogramele 
în plus, fără să punem în pericol sănătatea, şi 
veți putea să vă refaceți forțele. Este un regim 
de o lună, pe care-l veţi opri câteva săptămâni, 
iar după aceea îl veţi relua. Trebuie să beti 3/41 
de suc de struguri cu 1/41 apă curată, cu un 
sfert de oră înainte de fiecare masă şi seara, 
înainte de culcare. 

In acelaşi timp, nu mai mâncaţi dulciuri, ci 
mai mult legume proaspete, gătite şi crude, şi nu 
prea multă pâine - cu excepția pâinii complete. 

In afară de sucul de struguri, regimul mai 
cuprinde câteva proceduri fizice: la început, 
masațţi-vă tălpile cu ulei, expunându-le la lumină 
(solară sau artificială). Asta o să vă aline durerile 
de genunchi şi călcâie. Ca exerciţiu, întindeţi- vă 
pe jos şi faceţi „bicicleta”, cu gambele sus. În 
felul acesta veţi ajuta activitatea membrelor 
inferioare. Apoi, putin câte putin, ridicati 
gambele şi tot corpul deasupra capului, pentru 
modificarea circulaţiei (Poziţia „stând pe omoplaţi” 
sau „lumânarea”. (N.tr.)). Faceți asta dimineaţa şi 
seara - dar cu regularitate”. (Lectura 2514-15, 
pentru o femeie de 25 de ani, cu tendinţă la obezitate 
şi o circulaţie proastă) 

Aceeaşi recomandare făcută mai multor 
persoane, bărbaţi şi femei, aflate în diverse stadii de 
obezitate: 

„Sunt oare prea gras?” 


„Evitaţi carnea şi beti suc de struguri 
înainte de mese şi seara, înainte de culcare; cam 
o jumătate de litru cu un sfert de litru de apă 
curată - exact înainte de masă. Asta o să vă taie 
pofta şi nevoia de mese prea încărcate. 
Procedând astfel, veţi slăbi fără efort, pe 
deasupra regularizând funcționarea 
organismului. Căci asta va reduce excesul de 
Zahăr. Sucul de struguri, deşi conţine zahăr, se 
deosebeşte de alte alimente dulci; el va provoca 
o reacţie mult mai bună în tubul digestiv. Nu beti 
numai o dată sau de două ori pe zi, ci de trei- 
patru ori şi, e important, în fiecare zi timp de o 
lună. O să vedeti diferenţa!” (Lectura 1170-3) 

„Cât despre creşterea în greutate, ea poate 
fi controlată datorită sucului de struguri - e mai 
eficient decât orice alt regim. Singura condiție 
este să evitaţți excesul de feculente şi de 
dulciuri”. (Lectura 470-32) 

„Răspunzând scrisorii dumneavoastră, 
pentru ca soțul să nu devină obez, veți recurge 
la sucul de struguri. Doza este de trei sferturi 
suc şi un sfert apă într-un pahar, de patru ori pe 
zi: înainte de mese şi la culcare. Dacă îl suportă, 
se va dovedi foarte eficient şi va permite 
eliminarea deşeurilor. Asta o să-i taie pofta de 
dulciuri şi de făinoase şi o să-l ajute să-şi 
menţină o greutate rezonabilă. Când nu găsiţi 
suc proaspăt, folositi marca Welch. (Marcă 
americană a epocii. Cititorii noştri vor găsi echivalentul 
în sucul de struguri produs de agricultura biologică 
(garantat de eticheta „AB”). Există mai multe mărci 
excelente.) 


- Sucul de struguri Welch este preparat fără 
conservant, adică benzoat de sodiu? 

- Da, fără benzoat de sodiu. E fructul curat. 

- Feculente le şi dulciurile trebuie eliminate 
complet din regim sau pot fi tolerate, şi dacă da, în ce 
măsură? 

- Dacă soțul dumneavoastră bea suc de 
struguri, aşa cum i s-a prescris, asta o să-i aducă 
zahăr, şi tipul de zahăr care lucrează eficient în 
organismul său. Are nevoie de asta, înțelegeți? 
Și o să-i taie pofta de a se mai îndopa cu dulciuri 
şi făinoase. Nu trebuie să le evite complet, nu, 
pentru că ele îi aduc caloriile necesare 
organismului; dar dacă o să bea suc de struguri, 
şi nu din când în când, ci cu regularitate, ca 
regim, o să-i scadă nevoia, pofta de alte zaharuri 
şi de făinoase. Şi dacă işi controlează pofta de 
mâncare, e din nou stăpân pe situaţie!” (Lectura 
470-19) 

Această lectură lungă răspunde la scrisoarea 
doamnei 1100, soția domnului 470, care este 
îngrijorată de faptul că vine iarna; Cayce i-a prescris 
struguri soțului ei şi, odată cu trecerea toamnei, nu va 
mai găsi struguri proaspeţi pe piaţă. Ce să facă? Să 
cumpere suc de struguri la sticlă? Şi dacă da, care sunt 
cele mai naturale (fără coloranţi, conservanţi, adaos de 
zahăr sau arome artificiale)? Răspunsul lui Cayce arată 
aşadar că această cură se poate ţine tot anul - iarna, 
sucul de struguri sută la sută natural, adică „bio”, la 
sticlă. 

La ora actuală, cititorii mei pot găsi struguri tot 
anul. Cum ne aflăm într-o ţară viticolă şi vecină cu 
ltalia şi Spania, unde iarna vine mai târziu, găsim 
struguri proaspeţi până la sfârşitul lui decembrie. După 


aceea, în lunile de iarnă, vin strugurii din Africa de Sud, 
Israel, Chile. Toată lumea a remarcat că sunt mai 
scumpi şi nu aşa de gustoşi... 

Dar Cayce nu vede cu ochi buni fructele şi 
legumele aduse din ţinuturi foarte îndepărtate: 
obligatoriu, sunt tratate (şi foarte tratate) ca să ajungă 
până la noi, îşi pierd vitalitatea pe drum şi, în fine, 
vibraţiile lor (sol, aer, etnie...) nu sunt acordate cu ale 
noastre! 

În ceea ce mă priveşte, nu depăşesc Antilele şi 
Africa francofonă... Ţinuturi cu care avem legături 
culturale. Şi numai pentru ananas, mango, banane... 
Cât priveşte strugurii, iarna mă mulţumesc cu sucul de 
struguri bio (un deliciu, mai ales cel de muscat). 

Apoi aştept primii struguri proaspeţi din sudul 
Italiei. Şi mai fac o „şmecherie”: las o noapte, în apă, 
stafide bio (Corint, Smirna şi mai ales Malaga), iar 
dimineaţa beau acel suc. Este delicios (şi foarte 
eficient împotriva rotunjimilor excesive!). 


Da, se poate scăpa de reumatism 


Am văzut deja multe lecturi unde Cayce afirmă că 
reumatismele se hrănesc cu zahăr. Cred şi eu că le 
prieşte: se îngraşă pe spinarea noastră, ţinând cont de 
numărul actual al victimelor. In cazul când acest 
aspect le-ar fi scăpat cititorilor mei, regrupez aici 
câteva lecturi şocante, despre nemiloasele dihănii care 
ne rod oasele... 

Cayce i-a spus într-o zi unei reumatice a cărei 
artroză era întreţinută de dulciuri: 

„Atenție, nu prea multă patiserie, nici 
dulciuri. Dacă totuşi vă este poftă, alegeți 


zahărul din sfeclă sau zaharina; e mai bine decât 
zahăr din trestie”. (Lectura 838-3). 

Această lectură poate surprinde prin 
recomandarea zaharinei. Am vorbit mai înainte despre 
această substanţă, care nu mai poate fi recomandată 
astăzi. Cât despre zahărul din trestie, am văzut în 
capitolul precedent câte parale face. 

Unui alt reumatic: 

„Atenţie, nu beti prea mult ceai sau cafea. 
Consumaţi cel puţin un pahar mare de lapte, în 
fiecare zi, de preferinţă seara. Şi când îl încălziţi, 
fără să-l aduceți la fierbere, puneţți-i o linguriţă 
de miere, asta o să vă facă tare bine”. (Lectura 
2816-1) 

„Bineînţeles, cu rezerva de a controla calitatea 
laptelui (vezi capitolul corespunzător) şi de a fi siguri 
că persoana în cauză suportă laptele. Acesta poate 
juca un rol sedativ şi ne ajută să adormim - ca şi 
mierea, cum vom vedea mai departe. 

lată o lectură amplă, sub forma unui dialog cu 
domnul 849, de 33 de ani, care suferă deja de 
reumatism pentru că se îndoapă cu dulciuri! Ceea ce 
nu ştie marele public este că multe reumatisme se 
agravează prin consumul de bomboane, prăjituri, 
ciocolată: 

„De ce am această durere violentă la genunchi? 
Și când se manifestă, ce trebuie să fac? 

- Vă doare pentru că, înăuntru (în articulaţii) 
se rup cristalele (despre care am vorbit). Asta se 
întâmplă când vă e frig, dar frigul reprezintă 
doar momentul şi nu cauza. Adevărata cauză 
este un exces de dulciuri. 

- Dar atunci când mă apucă durerea, ce trebuie 
să fac ca să-mi treacă? 


- Renuntati la dulciuri şi faceţi purgații! 

- Nici o altă recomandare privind regimul decât să 
renunţ la dulciuri?” 

„Prea multe dulciuri, aşa cum vi s-a spus 
deja! Trebuie mai multe fructe, mai multe 
legume. Mâncați toate felurile de fructe! 

Acelaşi consultant caută disperat o portiţă (dulce) 
de scăpare: 

„Dar ce dulciuri am voie sau măcar care sunt cele 
mai bune pentru organism?” 

„Miere”, îngăduie Cayce, „şi tot ce este făcut 
cu miere. Dar nu zahăr din trestie, nu prăjituri, 
nu tarte. Nu vă atingeti de ele decât foarte rar!” 
(Lectura 849-54) 

Morala acestui dialog susţinut: dacă misoginia 
galopantă le atribuie bătrânelor singure pasiunea 
pentru dulciuri, trebuie totuşi să recunoaştem că acest 
virus nu iartă nici o categorie de vârstă. Bătrânele nu 
sunt singurele cliente ale cofetarilor. Sunt şi sărmanii 
bărbaţi... ca domnul 849! 

Dacă poliartrita evolutivă şi toate felurile de 
reumatism sunt unul din marile flageluri ale lumii 
occidentale, în schimb vindecarea este la îndemâna 
bolnavilor, chiar în farfurie! lată alt caz de reumatism: 

„Mâncati puţine dulciuri, cu excepția mierii 
din faguri. 

- Acest tratament, dacă este urmat serios, poate 
fi considerat o cură permanentă (împotriva artritei)? 

- Asta depinde de poziția bolnavului, dacă 
revine sau nu la ceea ce a provocat aceste 
reacții (artrita). Să evite excesul de dulciuri, şi 
durerile vor dispărea: da, în mare, este o cură 
(de dezintoxicare!) permanentă!” (Lectura 2392-1) 


Nu avem de-a face cu o boală care să se vindece 
din prima încercare, cu o tabletă roz. „Boala 
reumatismală”, artrita, artroza apar pe un teren slăbit. 
Organismul este ca un ogor care trebuie continuu 
îngrijit, curăţat, săpat, udat etc. Dacă este lăsat în 
paragină, se dezechilibrează. Cei care sunt dispuşi să 
facă acest efort, să-şi dreneze terenul, scapă definitiv 
de reumatism; am multe dovezi în acest sens. 


Dacă te ajuti singur, şi mierea te va ajuta 
(Am preluat acest titlu din lucrarea lui Jean-François 
Chezeries, La Sante par le Miel / Mierea pentru 
sănătate, M.A. Editions, 1982) 


Foarte rezervat faţă de dulciurile pe bază de 
zahăr, aşa cum abia am văzut, Cayce binecuvântează 
toate soiurile de miere. 

Bineînţeles, cu precizarea de a fi miere naturală, 
produsă de un apicultor biologic şi obţinută fără 
încălzire şi adaos de zahăr. Mierea ajunsă pe masa 
dumneavoastră nu mai trebuie încălzită (de exemplu, 
n-o puneţi în ceaiul clocotit, pentru că o să-şi piardă 
majoritatea calităţilor) 

lată câteva lecturi despre acest produs 
fundamental. 

Mamei unui băiat de 11 ani care suferă deja de 
constipaţie (boala secolului...şi suntem abia în 191!): 

„Domnule Cayce, recomandatțti-mi un regim 
alimentar pentru fiecare săptămână - precizând 
cantitățile”. 

- Aşa cum v-am spus deja, trebuie să vă 
orientati spre alimentele care clădesc 
organismul, asigurând rațiile de vitamine 
necesare, în loc să le căutaţi într-un produs 


farmaceutic! Hrana vie, plină de vitamine, este 
cea mai bună, cu condiţia să-i daţi [băiatului] 
cantități suficiente, pe măsura poftei de 
mâncare a acestui corp în plină creştere! Un 
adolescent are nevoie de cantităţi de vitamine A, 
B, C, D, pe care trebuie să le ia din asimilarea 
hranei obişnuite. Trebuie să nu fie nevoie de 
folosirea vitaminelor concentrate sub formă de 
pilule! 

Gândiţi-vă la asta când îi alcătuiți meniurile; 
el trebuie să-şi clădească un corp sănătos. $i, 
deci, nu prea multe zaharuri. Totuşi, are nevoie 
şi de dulce: de preferință, sub formă de miere”. 
(Lectura 1188-10) 

Pentru alt băiat care suferă de tulburări digestive 
mari: 

„Organismul lui suportă dulciurile? Şi în ce 
cantitate?” 

- Nu prea multe. Şi dacă trebuie să mănânce 
Zahăr, atunci să fie, mai degrabă, miere”. 
(Lectura 2157-2, făcută în 1941) 

Aceeaşi recomandare pentru un hepatic, care 
suferă şi de rinichi: 

„Ar trebui să vă mobilizați imediat: 
vegheaţi-vă sănătatea şi, până la restabilirea 
acesteia, limitați dulciurile - cu excepția mierii, 
care este foarte bună pentru dumneavoastră”. 
(Lectura 4682-1) 

Nu doar micuţii - ursuleţii, bunăoară - au nevoie 
de miere, ci şi viitoarele mame. 

„Ce gen de dulciuri îmi sunt permise? 

- Miere, şi mai ales miere din faguri. 
Desigur, nu în cantitate mare. Insă de zahăr, 
care aduce energia necesară digestiei în stomac, 


este nevoie pentru clădirea organismului; el va 
provoca fermentaţiile indispensabile proceselor 
digestive”. (Lectura 808-3, pentru o tânără femeie, a 
cărei sarcină îi mai face probleme - aşa cum se 
întâmplă aproape întotdeauna.) 

lată acum un băieţel care este, sărăcuţul, deja 
atins de psoriazis: 

„Ce dulciuri să mănânce? 

- Numai miere şi ceea ce este preparat pe 
bază de miere”. (Lectura 148-1) 

O fetiţă de 12 ani este zguduită de crize de 
epilepsie. Familia ei află, de la Cayce, că un regim 
alimentar adecvat ar putea să-i amelioreze starea în 
mod considerabil. 

„Nu-i dati cantități mari de zaharuri. 
Majoritatea dulciurilor, indiferent de prezentare, 
ar trebui să fie fructe sau miere de pe faguri - 
dar niciodată în cantităţi mari”. (Lectura 2153-2) 

O altă lectură, făcută ceva mai târziu pentru 
aceeaşi domnişoară 2153, revine asupra acestui 
subiect, adică importanţa alimentaţiei în tratamentul 
epilepsiei: 

„Putem să-i dăm făină de topinambur ca să 
înlocuim dulciurile de care îi este aşa de poftă? 

- Se poate, dar o să-i provoace reacții prea 
violente la plămâni şi rinichi. 

Dacă vreţi să-i daţi zahăr, dati-i, mai bine, 
miere şi produse derivate. O dată pe zi, de 
exemplu, dimineața devreme, o linguriţă (nu o 
lingură!) de miere şi o să-i treacă pofta de alte 
dulciuri!” (Lectura 2153-4) 

O altă fetiţă de 12 ani, atinsă de tumori şi diverse 
alte afecţiuni, este într-o stare generală foarte proastă: 

„Ce tip de dulciuri să-i dăm ca să-i treacă pofta? 


- Ceea ce va suporta organismul ei; nu mai 
este copil mic! îi trebuie miere şi, de preferinţă, 
miere în fagure, s-o mănânce cu tot cu fagure”. 
(Lectura 632-8) 

În loc să vă îndopaţi copiii cu bomboane şi dulciuri 
servite între brânzeturi şi fructe, daţi-le miere... Ţinând 
cont de numărul lecturilor în care Cayce o recomandă 
unui copil, putem conchide că este un aliment foarte 
important pentru creştere. Cât despre mierea de pe 
faguri, se poate găsi cu uşurinţă pe pieţele bio (unde 
chiar apicultorul o recomandă!). Ea conţine un foarte 
mare număr de oligoelemente, substanţe nutritive, 
între care lăptişorul de matcă. 


Trăiască apiterapia 


„„„ sau „terapia cu miere”! în afară de puterea sa 
energetică, se ştie încă din antichitate că mierea 
tratează o serie de afecţiuni. 

„Atleţii din Grecia antică nu intrau niciodată pe 
stadion fără să consume o raţie considerabilă de 
miere. Stă mărturie această frază din răspunsul lui 
Polian către Cezar, când este felicitat pentru împlinirea 
vârstei de 100 de ani: „Elixirul e simplu: miere pe 
dinăuntru şi ulei pe dinafară!” 

| se recunoaşte o acţiune foarte pozitivă „asupra 
digestiei, datorită proprietăților antiseptice, iar 
acțiunea ei asupra florei intestinale este remarcabilă, 
mai ales la sugari”. În deplin acord cu Cayce! Mierea 
este cunoscută pentru acțiunea ei de somnifer şi 
sedativ: 

„Beti lapte cu miere înainte de culcare, cum 
se obişnuia altădată”. (Lectura 1539-1) 


Mierea are o acţiune importantă asupra 
sistemului nervos - iată de ce calmează spasmele tusei 
şi rezolvă insomniile. În epoca noastră de stres, ar 
trebui să recurgem la ea mai des. 

„Ce să fac ca să domn mai bine? 

- Eliminaţi toxinele şi încordarea, tot ce 
oboseşte sistemul nervos, aşa cum am spus 
deja. Asta o să vă ajute să dormiti. 

La început, dacă suferiţi de insomnie, beti 
un pahar de lapte cald în care dizolvaţi o 
linguriţă de miere!” (Lectura 2050-1) 

Puteţi înlocui laptele cu o infuzie de tei, care este 
la fel de eficientă! Tot pentru insomnie: 

„După ce veţi începe tratamentul osteopat - 
dar nu înainte - ar trebui să beti în fiecare seară, 
înainte de culcare, cam o ceaşșcă de lapte cald 
(nefiert, de preferință), în care să dizolvaţți o 
linguriţă de miere curată. Nu-l fierbeţi, ci doar 
încălziţi-l puţin şi amestecati bine. Nu începeți 
acest regim înainte de a vă drena complet 
organismul, după recomandările făcute”. (Lectura 
2057-1 pentru o femeie de 52 de ani, a cărei insomnie 
se datora, spune Cayce, unei acumulări de toxine). 

Pe vremea bunicilor noastre, mierea intra în 
compoziţia unui mare număr de băuturi sau preparate 
destinate bolnavilor. La noi, există încă, pe lângă 
obiceiul paharului de lapte cu miere, tradiţia grogului 
(miere, lămâie, alcool) servit rece, cu cuburi de gheaţă, 
sau cald, când se flambează alcoolul; se face, de 
asemenea, vin din miere (apă, miere, drojdie pentru 
pâine, oţet din vin). 

Altă variantă: un ou bătut cu miere, numit 
odinioară „lapte de pasăre”. 


„Pentru a diminua secretia de mucus, 
calmând iritatia membranelor, care vă provoacă 
tusea, iată o băutură pe care să o luaţi de 2-3 ori 
pe zi - puteţi dubla doza, dacă vreți: se bate un 
albuş până se face spumă tare, se adaugă o 
linguriţă de miere şi zeama de la o lămâie, adică 
1-2 linguri de supă, şi se bate în continuare. O să 
vă repuneți în funcţiune sistemul digestiv dacă, 
după acest preparat, veţi consuma suc de fructe 
şi legume;  (...), păstrând o alimentatie 
semilichidă”. 

Recomandarea lui Cayce este cu atât mai 
binevenită cu cât, atunci când ai gâtul umflat, nu poţi 
înghiţi nimic solid; lectura mai spune că pacienta avea 
şi probleme intestinale.) Ea mai întreabă: 

„Ce diferență este când mănânci un albuş crud 
sau unul gătit? 

- Depinde de organism şi de modul în care îl 
consumati. Căci, aşa cum am spus, în cazul 
nostru, albuşul de ou nu e bun. Dar dacă este 
bătut bine şi amestecat cu miere şi lămăie, se 
produc reacţii complet diferite: acest amestec 
acționează curativ nu numai asupra mucoaselor 
sistemului digestiv, dar şi asupra întregului 
sistem limfatic, furnizând energia care să-l 
dinamizeze. Circulaţia  limfei se normalizează 
astfel odată cu producerea de noi celule 
sanguine, ceea ce se întâmplă şi când se 
consumă gălbenuş de ou. Sistemul digestiv are 
nevoie de o anumită cantitate de alimente acide, 
nu trebuie să se alcalinizeze complet”. (Lectura 
808-4) 

lată comentariile tinerei femei după ce a aplicat 
recomandarea de mai sus: „Timp de trei ore am 


încercat să fac flegmonul (abcesul din gât) să scadă. 
Abia puteam să vorbesc. Imediat după ce am luat trei 
lingurite din amestecul prescris de Cayce, abcesul s-a 
deschis şi l-am scuipat. După câteva ore, s- a format 
un nou abces: am luat-o de la capăt şi a mers, deşi, de 
data aceasta a durat ceva mai mult, două sau trei 
minute. A doua zi, angina trecuse şi, de atunci, totul 
merge bine”. 

Un alt caz similar: o tânără femeie care are gripă, 
lată ce-i recomandă Cayce: 

„În toate cazurile de gripă sau angină, v-ar 
trebui un expectorant, adică un preparat care să 
vă ajute să eliminaţi mucusul acumulat în gât. 
lată ce trebuie să faceți: luaţi un ou care să nu fi 
stat în frigider, separați albuşul de gălbenuş, 
bateti albuşul şi adăugați: 

- Zeama unei lămăi, încorporată picătură cu 
picătură 

- o linguriţă de miere, încorporată tot aşa, 
puțin câte putin 

- cam trei picături de glicerină, puse una 
câte una. şi la urmă, bateţi energic totul. La 
intervale de 2-3 ore, luaţi câte o linguriţă din 
acest amestec. Asta o să vă vindece de angină, 
răceală, dezumflând gâtul şi degajând căile 
nazale, bronhiile şi laringele. O să vedeţi ce bine 
vă face!” (Lectura 845-3, făcută în 1936) 


Miere de hrişcă sau de trifoi? 


Mierea fiind un medicament, este nevoie de 
precizări: 

„La începutul acestui regim, puţine dulciuri, 
cu excepția mierii şi mai ales a mierii de pe 


fagure - de preferinţă, miere de hrişcă sau de 
trifoi”. (Lectura 85-1, făcută pentru un pacient 
astmatic, al cărui organism avea nevoie de o drenare - 
aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor analizate 
de Cayce!) 

Detalii suplimentare privind diferitele soiuri de 
miere: 

„in ceea ce priveşte mierea şi fagurele, 
acestea sunt parțial de aceeaşi natură. Deci le 
puteţi consuma în cantități mici fără să vă temeti 
de nimic, dar ar trebui să fie miere de hrişcă sau 
de trifoi, mai degrabă decât mierea de alte flori 
sau plante”. (Lectura 953-21, făcută pentru un 
diabetic căruia îi era interzis complet zahărul.) 

Această lectură face deosebire între soiurile de 
miere: ele au calităţile speciei botanice din care au 
cules albinele. Mierea de hrişcă, produsă în ţinuturile 
reci şi acide (şi, odinioară, la noi în Bretania) nu va 
avea în nici un caz aceleaşi proprietăţi ca mierea de 
tei, de brad, polifloră, de cimbrişor parfumat din 
Provence. Gama soiurilor de miere pe care le-am găsit 
în Statele Unite era net mai săracă decât la noi. Dar 
am găsit acolo delicioasa miere de hrişcă, mierea 
maronie de care vorbea Cayce. Cât despre mierea de 
pe fagure, o găsiţi oriunde, pe pieţele „bio”. Trebuie să 
citiţi etichetele cu atenţie, ca să aveţi garanţia 
„agriculturii biologice”. Dacă nu, mierea pe care o luaţi 
poate să conţină adaosuri de zahăr industrial... sau 
Dumnezeu mai ştie ce. 

Diversele soiuri de miere citate de Cayce nu sunt 
foarte variate; noi avem un registru naţional şi 
european mult mai întins: mierea de rapiţă, levănţică, 
tei, cimbrişor, soponel, dulcişor, rozmarin, mur, pin, 


portocal, salcâm, iarbă-neagră, castan... şi altele. La 
noi, fiecare regiune are mierea ei! 

„Îmi face bine să mănânc zahăr? 

- Singurul zahăr îngăduit pentru 
dumneavoastră este mierea CU TOT CU fagure”. 
(Lectura 1512-2, pentru o artritică de 61 de ani.) 

„În Statele Unite, au fost întreprinse cercetări în 
cadrul unor tratamente pe bază de miere, împotriva 
alcoolismului: a fost confirmat faptul că absorbţia 
mierii activează imediat eliminarea alcoolului din 
sânge. Lucrări efectuate la Universitatea de medicină 
din Bologna au arătat că mierea ar avea asupra 
ficatului o eficientă acţiune protectoare”. 

lată de ce Cayce o prescrie atât de des bolnavilor 
săi. În fine, un ultim caz, un cancer, în care se pare că 
persoana bolnavă nu se poate lipsi de zahăr. Deşi nu e 
de acord cu patiseria şi cu dulciurile, Cayce îi îngăduie: 

„Dacă trebuie să îndulciţi unele alimente, 
folosiţi mierea, fie că o puneţi pe cereale sau pe 
orice prăjituri şi produse de patiserie”. (Lectura 
2276-3) 

Cu condiția ca mierea să nu fie niciodată gătită, 
bineînțeles! 


PARTEA A DOUA - EDGAR CAYCE şi MEDIUL 
INCONJURATOR 


EDGAR CAYCE 


A 


1. DARURILE NATURII 


Să ne recăpătăm veselia cu ajutorul Naturii 


Cayce le-a recomandat întotdeauna bolnavilor săi 
să fie veseli! Cititorii mei vor fi de acord că acest lucru 
este uneori foarte dificil... 

„Fii vesel în tot ce faci! Zâmbeşte des, căci 
zâmbetul atrage [oamenii] către tine, în timp ce 
tristeţea îi alungă!” (Lectura 518-1) 

Bucuria interioară este un fel de antrenament 
mental, o atitudine voluntară, un avanpost de 
încredere şi gândire pozitivă, lată un reflex care ar 
trebui cultivat! 

Totuşi, dacă ţi-ai pierdut veselia, există reţete 
pentru a o regăsi: 

„Nu lăsa să treacă nici o zi în care să nu 
bucuri pe cineva, cu un cuvânt de îmbărbătare. 
O să vezi că acest lucru iți ridică moralul!” 
(Lectura 1751) 

Altfel spus, prima dintre aceste reţete este să uiţi 
ceea ce te apasă, ca să-i înveseleşti pe ceilalţi. Este 
foarte eficient pentru oricine. 

A doua reţetă este încrederea în inepuizabila 
generozitate a Puterii lui Dumnezeu: 

„Inima ta să cânte mereu, chiar dacă grijile 
acestei lumi îi sperie pe cei slabi. Încrede-te în 
Dumnezeu, în Puterea Lui Creatoare, în Mila Sa, 
care trebuie să-ți fie de ajuns”. (Lectura 473-2) 

M-am gândit mereu la această recomandare a lui 
Cayce, atât de des repetată în lecturi şi, uneori, atât de 
greu de urmat. Sunt zile când, parcă, ai pierdut totul; 
cum spune poetul: 

„O singură fiinţă îţi lipseşte şi totul e pustiu”. 


E o iluzie: în realitate, suntem înconjurați de mii 
de binecuvântări, de care nu ne dăm seama pentru că 
le umbreşte supărarea noastră. Cu toate acestea, 
darurile Cerului şi ale Destinului există. Cayce îi 
reproşează unuia dintre consultanţii săi: 

„Entitatea este mereu înclinată să vadă 
partea întunecată a vieţii. iţi pierzi vremea 
încercând să te linişteşti, fără să guşti niciodată 
bucuria clipei! Ce aştepţi ca să fii vesel? Nu asta 
doreşti, nu acesta îți este obiectivul, să aduci 
bucurie în viaţa celorialți?... Aşa că mătură mai 
întâi propria-ți ogradă!” (Lectura 1900-1) 

Am remarcat că, foarte frecvent, cei îmbuibaţi nu 
se jenează câtuşi de puţin să se arate abătuţi. În 
schimb, cei care sunt mai săraci se bucură pentru orice 
fleac. Ei ştiu să râdă, să aprecieze şi cea mai măruntă 
bucurie care le iese în cale! Şi acest lucru îl constată 
toţi cei care se dedică, în lumea a treia - şi a patra! -, 
oamenilor uitaţi de societatea de consum. 

La Cairo, în bidonvilles, copiii care scormonesc cât 
e ziua de mare prin mormane de gunoaie, după ceva 
de mâncare, sunt veseli. „Obişnuiam să râdem 
împreună cu ei toată ziua” povestea maica 
Emmanuelle. „Nu mică mi-a fost mirarea, la 
întoarcerea în Europa, când am văzut atâţia oameni 
abătuţi, în pofida confortului nemaivăzut în care 
trăiesc! Copiii mei din Cairo, care n-aveau nimic, nu 
scăpau nici cel mai mic prilej de veselie. Râdeau din 
orice fleac!” Cum reuşesc, când abia dacă au un 
acoperiş deasupra capului şi te miri ce mănâncă? 

Una dintre prietenele mele a vizitat o tabără de 
copii tibetani refugiaţi, din nordul Indiei. Băieţeii 
deţineau majoritatea... pentru că fetiţele dispăruseră... 
din cauza „purificării etnice” în stil chinezesc. În 


zdrenţe, fără mamă şi tată, aproape tuberculoşi, bieţii 
copilaşi aveau tot dreptul să plângă. Da de unde! Ei 
râdeau! Erau mereu puşi pe şotii, zburdau şi se 
strâmbau în fel şi chip, glumind pe seama prietenei 
mele, care era siderată de tot ce vedea. 

Primul pas spre regăsirea bucuriei este, aşadar, 
încercarea de a aduce bucurie celorlalţi. De asemenea, 
trebuie să ţinem seama micilor bucurii, să le adunăm zi 
de zi, ca să ajungem la seninătatea care deschide uşa 
marilor bucurii (şi care, după tibetani, ne ajută să 
depăşim însăşi noţiunea de durere!). 

După Cayce, o altă reţetă a bucuriei, pe primul loc 
alături de cele de mai sus, este admirarea Naturii şi 
comunicarea cu toate fiinţele care o însufleţesc. 

Am povestit în Amintiri din vieţile noastre 
trecute experiența soldatului japonez pe care 
camarazii, crezându-l mort, l-au lăsat într-o insuliţă 
acoperită de junglă. A fost salvat, îngrijit, învăţat de 
către plante, care au înfiripat cu el un dialog 
prietenesc, cotidian. Aceşti prieteni vegetali l-au 
avertizat, exact cu câteva ore mai devreme, că sosise 
şi ultima zi de stat în junglă! într-adevăr, peste puţin 
timp avea să acosteze acolo un vapor, iar el urma să 
fie găsit. Ele îşi exprimau tristeţea despărțirii, căci el 
avea să se întoarcă în Japonia, l-au „spus” că îl vor 
pierde... şi se întristaseră. El nu înţelegea, neştiind că 
un vapor japonez acostase pe insulă, i s-a găsit urma şi 
era căutat. Despărţindu-se de prietenii vegetali din 
junglă a fost ca şi când s-ar fi despărţit de propria 
familie şi de persoanele apropiate! 

Cayce dorea ca orice om aflat în suferinţă să 
poată simți această bunătate, această iubire 
generoasă, optimismul lumii vegetale: 


„Entitatea ar trebui, în această viață, să 
consacre o parte a timpului său, cultivării florilor 
şi artei buchetelor (...). Şi o să vedeți tot ce pot 
dărui florile celor bolnavi, celor ce se închid în 
propria suferință - şi chiar celor ce sunt fericiți! 
Veţi vedea iubirea pe care o pot dărui ele celor 
pe care-i iubesc, în zilele şi nopţile de tristeţe 
(...). Ele aduc culoarea în obrazul bolnavilor; ele 
îi aduc logodnicei speranța unei iubiri, a unei 
case pline de frumuseţe (...). 

De ce, oare, nu vor oamenii să înveţe de la 
flori? De ce nu vor să înveţe privindu-le cum 
cresc? De ce refuză să le admire, văzându-le cum 
cresc în iubire şi frumuseţe, în orice mediu care 
le-a fost hărăzit? învățați de la flori să 
înfrumuseţțați locul unde trăiţi, oricare ar fi el: 
cocioabă sau palat, dăruiţi-i frumuseţe, ca 
florile!” (Lectura 5122-1) 

Uneori, nu e vorba de o floare, ci de un fir de 
iarbă mărunt care iese printr-o crăpătură din asfalt. O 
„buruiană”, veţi zice! Dar ce curaj, ce putere, ce 
încredere în sine! Ce credinţă în puterea Naturii! E de- 
ajuns să privim cum o neînsemnată ruină, cel mai mic 
colţ de pavaj uitat este repopulat pe dată de plante 
sălbatice - unele din ele, de toată frumuseţea! 
Traversez în fiecare săptămână zone periferice, unde 
sunt multe grilaje din fier ruginit, depozite închise, 
uzine dezafectate, căi ferate părăsite... Primăvara, în 
numai câteva săptămâni, toate aceste suprafeţe se 
îmbracă în  rochiţa-rândunicii, care se  caţără 
pretutindeni, acoperind totul în verde presărat cu 
pălărioare albe. Grădinarii nu ştiu cum să scape de 
această rochiţa-rândunicii, care este atât de tenace. In 
fiecare an se inventează erbicide tot mai ..."-cide” ca 


să o omoare. Şi totuşi, ea nu se lasă, iar eu, când văd 
asemenea dinamism, asemenea curaj, nu mă mai 
îndur să o smulg din propria-mi grădină. Pălărioarele ei 
albe sunt atât de frumoase încât fac cât o specie 
„Cultivată”! Oricum, nu-mi face nici o plăcere să smulg 
buruieni - cu atât mai mult cu cât o mare parte din ele 
sunt vajnice plante medicinale. De câte ori sunt silită 
să le smulg, cer iertare de la îngerul fiecărei specii! (în 
privinţa acestor „Ingeri” sau „devaşi” care guvernează 
fiecare specie animală şi vegetală, vezi vol. III al 
Universului lui Edgar Cayce, despre spiritele Naturii, 
şi Amintiri din vieţile noastre trecute, deja citată) 

Să reluăm însă această lectură 5122-1, în care 
Cayce ţine o mare lecţie despre Natură. E vorba de o 
femeie care, de la o viaţă la alta, se reîncarnează ca să 
se ocupe de flori, găsind în ele un nesecat izvor de 
bucurie zilnică: 

„Entitatea, în viața precedentă, se numea 
Maggie Vaughn şi-i plăceau atât de mult florile 
încât a reuşit să influențeze în acest sens 
guvernul american - convingându-l să aprobe 
mai multe spatii verzi, cu flori, în capitală 
(Washington) - şi cercetările privind cultura florilor 
(i): 

Înaintea acelei încarnări, a trăit (în Palestina) 
pe vremea când Mironosiţele au adus miresme şi 
miruri pentru ungerea trupului (lui Christos). Fiind 
prea săracă, n-a putut aduce plante şi mirodenii 
scumpe; aşa că a venit cu flori de câmp - care 
erau la fel de bune (...). 

lată de ce îi veţi sluji pe ceilalţi, făcându-i să 
se bucure de frumusețile Naturii. De asemenea, 
îi veţi alina pe cei bolnavi, cei ce vă trăiesc în 
preajmă, cei dragi; îi veţi face fericiţi, le veți 


aduce speranţa, le veţi crea deschiderea spre o 
viața nouă! (...) 

Înaintea acestei vieţi, entitatea s-a încarnat 
în Egipt, într-o epocă de dezvoltare economică şi 
tehnologică. Ea a fost prima care a selecționat 
florile, pentru frumuseţe, şi le- a folosit pe cele 
în două culori, care cresc în mlaştinile de pe 
malul Nilului”. 


Nu mă voi hazarda să denumesc acea specie 
botanică; mai întâi pentru că nu sunt suficient de 
documentată, apoi pentru că această poveste ţine de 
un trecut foarte îndepărtat, încarnarea descrisă de 
Cayce se situează probabil în Egiptul predinastic, acum 
vreo 12.000 de ani, şi numai un specialist în studierea 
polenurilor fosile ar putea spune ce flori sălbatice 
creşteau pe atunci (căci clima şi, deci, biotopurile s-au 
schimbat mult între timp!) 

Să terminăm însă lectura: 

„Aşa că, acum, nu pierdeţi nici o ocazie ca 
să puneti flori pretutindeni; şi mai ales puneți-le 
acolo unde le este locul în relaţiile umane, în 
relaţiile sociale dintre oameni, în momentele de 
tensiune şi de dispoziţii diverse (...). Luaţi ca 
model orhideea sălbatică, pe care o călcăm în 
picioare sau o culegem; sau al celei (cultivate) 
puse la decolteul unei femei elegante, creând un 
efect maxim: imitaţți-o”. (Lectura 5122-1) 

Aşa este! Orhideea sălbatică abia o remarcăm pe 
câmp, riscăm să călcăm pe ea. Dar orhideea 
cultivată... ea este ceva mai preţuită, pentru că se 
vinde - şi încă scump! 

În această lectură, cu numărul 5122-1, Cayce îi 
recomandă consultantei sale: „să puneti flori 


pretutindeni”. Aş vrea totuşi să dau o nuanţă: e mai 
bine ca florile să fie în ghivece decât tăiate. Prietena 
mea, Nina Carlo (Fondatoarea „Cercului Nina Carlo”), o 
femeie cu suflet mare şi înalt nivel spiritual, îmi spune 
că nu-i plac florile tăiate: „Plâng”, îmi spune ea. „Ce 
credeţi despre florile care le sunt oferite bolnavilor?” 
întreabă un participant la o şedinţă de channeling 
(eng. „canalizare” (Metodă de captare şi transmitere a 


unui flux de energie sau informaţional - prin 
intermediul unui persoane cu însuşiri mediumnice, 
numită channel | canal. Cei mai mulţi 


bioenergoterapeuţi nu sunt conştienţi de calitatea lor 
de „cana!l”; ei cred că „au mai multă energie” decât 
alţii şi că pot folosi acest „surplus” după bunul plac. în 
realitate ei nu fac decât să capteze energie cosmică 
(infinită) şi să o dirijeze acolo unde este nevoie de ea. 
Cei care nu-şi conştientizează condiţia de cnanne. cad 
adeseori în păcatul trufiei; ceilalţi, mai puţini, devin 
mai smeriţi, simțind cum Dumnezeu trimite prin ei Mila 
şi îndurarea Sa. (N.tr.)) a grupului din Sarlat. „Oferiţi-le 
plante. Dacă le aduceţi flori tăiate, le daţi moartea. O 
plantă îi poate aduce (acestui bolnav) lubirea, o floare 
tăiată nu-i va aduce nimic”. (Mesaje primite de 
Monique Mathieu, Asociaţia „Du Ciel à la Terre” / De la 
Cer, la Pământ, Pech-Lafaille, 24200 SARLAT. Este 
vorba de o serie de mesaje cu o încărcătură spirituală 
foarte înaltă, foarte apropiate de Cayce) Sunt întru 
totul de acord cu principiul general, dar există şi 
excepţii. Pot dovedi personal imensa uşurare pe care 
mi-au adus-o florile tăiate; mă gândesc la un enorm 
buchet de aniversare, de la Lachaume, care m-a uimit 
şi încântat în fiecare zi, timp de o lună. Când m-am 
căsătorit, mulţi prieteni mi-au trimis buchete sublime, 
în faţa cărora am meditat îndelung - şi le-am păstrat 


până la ultima petală! Biata mama-soacră Dior (Ea era 
cumnata lui Christian Dior, a cărui mamă a creat o 
minunată grădină botanică şi exotică în vila sa, „Les 
Rhumbs”, din Granville, în Normandia. Christian Dior 
va spune el însuşi cât de mult l-a inspirat această 
grădină fermecată în creaţiile sale), care nu se mai 
poate deplasa la cei 101 ani ai săi, petrecea ore întregi 
într-un fotoliu, privind culorile şi formele florilor, tăiate 
sau în ghivece, pe care i le aduceam. Imi spunea: 
„Acesta e singurul lucru care înviorează puţin 
atmosfera tristă din locuinţa mea!” Florile sunt un 
extraordinar mesaj de alinare. Nu voi uita nicicând ziua 
aceea de mare doliu în familie, când două persoane din 
asociaţia noastră („Le Navire Argo”), veniseră să mă 
consulte în privinţa unei alegeri profesionale. Dar iată 
că tinerele în cauză au venit la mine ducând în braţe o 
jerbă enormă, din flori multicolore, absolut 
impresionantă. O nebunie! (Şi să nu credeţi că erau 
miliardare. Amândouă erau  ospătăriţe într-un 
restaurant!) Nu ştiau că fuseseră inspirate de ghizi 
nevăzuţi, care voiau să-mi aline durerea. Cum vă spun, 
am primit în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră, anunţul 
de deces, apoi florile! 

Da, Cayce are dreptate: să nu ne lipsim de flori, 
de plante verzi, de copaci şi de trilurile păsărilor! Este 
unul dintre mjloacele cele mai eficiente pentru a regăsi 
bucuria de a trăi! Ştiu că una din dramele actuale este 
prezenţa invadatoare a betonului în peisajul cotidian. 
Ce trist este să trăieşti înghesuit într-un mare oraş! La 
Paris, încă avem grădini publice superbe, parcuri, alei 
şi pieţe mărginite de copaci, care stârnesc mereu 
admiraţia străinilor (unii dintre ei vin din metropole 
lipsite complet de verdeaţă!). Faceţi imposibilul şi ieşiţi 
de pe strada unde locuiţi, duceţi-vă în parcurile şi 


grădinile publice şi admiraţi florile, lată bucurii gratuite 
(nu vă costă decât biletul de metro sau de autobuz... ŞI 
dacă vă puteţi duce pe jos, e şi mai bine!). Trebuie 
neapărat să vă faceţi timp ca să profitaţi de aceste 
lucruri şi să mulţumiţi Cerului, în fiecare zi, pentru 
asemenea dar. Bieţilor locuitori din b'idonv///les, din 
lumea a patra, nu le mai rămâne decât cerul; privindu- 
l, ştiu că Natura n-a dispărut cu totul! 

Cultivaţi o floare, în ghiveci, ceva verde la 
fereastră, o „buruiană” în colţul bucătăriei, un cactus 
pe birou... Am trecut uneori prin perioade sumbre, cu 
mari greutăţi în găsirea unei locuinţe. Bagajele mele 
cuprindeau, în principal, un ghiveci cu amaryllis şi un 
arbust exotic numit „pittosporum chinezesc”. In 
timpurile grele, când mi-au fost alături, plantele aveau 
un aer trist, le cădeau frunzele... Ca să explodeze de 
bucurie verde, imediat ce lucrurile se îndreptau! Din 
când în când, înfloreau, încurajându-mă să ţin capul 
sus. Cea mai uimitoare a fost o lăcrămioară profet, 
replantată lângă pittospor, care a înflorit... În ianuarie! 
O singură tulpină cu flori, doar ea, fără frunze, cu patru 
luni înainte de 1 mai! Prima reacţie a fost să cred că 
biata floare se  zăpăcise complet:  confundase 
anotimpurile! Nici vorbă... Ea îmi anunţa, încă din 
ianuarie, o întâlnire fericită care avea să se întâmple în 
primăvară. Aveam patru luni în care să mă pregătesc. 

Când ajungi să vorbeşti cu prietenele din ghivece, 
treci din surpriză în surpriză... 


Magicianul păsărilor 


Încă o lectură, povestea unui om care şi-a legat 
toată viaţa de Natură. Lectura începe prin evocarea 
vieţii din Cosmos, înainte de naştere, înainte de 
întoarcerea pe Pământ, pentru o nouă viaţă, când avea 
să devină consultantul nr. 410 al lui Edgar Cayce. 

Cititorii mei ştiu că, între două vieţi terestre, 
urmăm stagii de formare pe planetele sistemului solar 
sau pe anumite stele. Acolo, luăm lecţii cosmice, 
învăţăm legile fundamentale care guvernează 
Universul. Am vorbit deja despre toate acestea în 
volumul |. Aici, Cayce reia analiza consultantului său, 
plecând de la şederea acestuia pe o planetă vecină cu 
Pământul: 

„În intervalul de timp dintre şederile în 
planul terestru, trecând prin mediul planetar al 
lui Venus, acest suflet a învățat iubirea şi pacea. 
Acolo a dobândit o amplă viziune a Vieţii, aşa 
cum se manifestă şi creşte ea. 

lată de ce, toată această frumuseţe pe care 
o vedem în Natură - de pildă, când ea se 
pregăteşte să primească binecuvântarea unei 
ploi de după-amiază sau a unui răsărit de soare - 
a devenit subiectul cel mai interesant pentru 
această entitate, lată spectacolul care face să-i 
salte inima de bucurie, iată bucuriile pe care i le 
aduc toate aceste fiinţe vii. 

Unii le-ar numi „vise”, şi totuşi, în 
experiența sa, ele sunt realitatea însăşi! 
Cântecul păsărilor, frumuseţea trandafirului, 
bâzâitul albinei, toate aceste manifestări ale 
Vieţii în Natura care se exprimă în izbucniri de 
bucurie! Bucuria de a fi, exact durata existenţei, 
o scânteie de Dumnezeu în activitatea sa 
creatoare. 


Ah, de-ar putea oamenii de pretutindeni să- 
şi dea seama de aceste binecuvântări (...). Dacă 
ar înțelege că noi îl folosim pe Dumnezeu însuşi 
în manifestările sale de viață pe Pământ, în Viaţa 
pe care ne-o dăruieşte (...) Dacă această 
înțelegere a Vieţii le-ar putea reda speranţa, cât 
ar profita de  binecuvântările care coboară 
asupra celor ce merg împreună cu El! 

Astfel, trecerea dumneavoastră pe Venus v- 
a făcut să iubiți această frumuseţe, să iubiți 
toate acestea (...). Păstraţi-vă bucuria în adâncul 
inimii. Priviţi mai bine în inima trandafirului, 
ascultați trilurile păsărilor, vedeți chipul Său 
zugrăvit în apusul de soare şi în răsărit. Vedeți 
lumina străvezie a razei de lună care luminează 
totul cu Lumina slavei Sale. Vedeţi stropul de 
ploaie, furtuna, Natura întreagă (...). 

Entitatea, în viața aceea, era între 
emigrantii care s- au refugiat în America, după 
multe încercări şi grele călătorii pe mare, 
stabilindu-se în regiunea numită acum Louisiana. 
Entitatea a găsit acolo o oază de pace. Mai 
târziu, a adus multă bucurie celorlalti. Căci a 
reuşit să lucreze pentru aducerea păcii în inima 
unui mare număr de oameni, cărora le-a redat 
bucuria vieţii. Entitatea i-a luminat pe toți cei 
care au iubit şi iubesc mulțimea păsărelelor 
create de Dumnezeu... Căci entitatea se numea 
atunci Audubon”. (Lectura 410-2) 

Poate că nu ştiţi cine a fost Audubon. O minunată 
serie de timbre poştale cu păsări exotice a fost emisă 
recent de către Poşta Franceză, în semn de omagiu 
târziu pentru unul dintre cei mai iluştri francezi din 
străinătate. 


Acest artist de geniu s-a născut probabil în 1774, 
la New Orleans, dintr-un amiral francez care se 
retrăsese acolo. După copilăria petrecută în Louisiana, 
cum spune Cayce, micul Jean-Jacques a fost trimis la 
Paris, la studii. El avea două pasiuni: desenul şi... 
păsările! La Paris, a luat lecţii de la pictorul David, care 
l-a învăţat tot ce trebuia să ştie un pictor atunci, la acel 
sfârşit de secol XVIII, când arta europeană atinsese 
culmi neegalate până astăzi. Tatăl său a încercat să-l 
introducă în afacerile newyorkeze; cum gândul lui era 
însă numai la păsări, nu s-a descurcat... Soţia s-a văzut 
nevoită să intre guvernantă ca să poată întreţine 
familia. Jean-Jacques s-a întors în sud şi s-a stabilit în 
1810, cu familia, la Kentucky. Douăzeci de ani a trăit 
înconjurat de păduri, lacuri şi munţi, alergând după 
păsări, pe care le observa în habitatul lor natural şi 
apoi le picta, urmând natura cât mai exact. 

A dus o viaţă frământată. Cum spune Cayce, a 
trecut prin „multe încercări” şi a făcut multe 
„călătorii pe apă” între America şi Europa. Într-o 
vreme, şi-a câştigat existenţa făcând portrete. Totuşi, 
în 1826, acumulase suficiente scrieri ca să le poată 
aduna într-un volum gros. S-a întors în Europa, în 
căutarea unui binefăcător şi editor, pe care l-a găsit la 
Londra. Gravorul Robert Havell, uluit de minunatele 
desene cu păsări multicolore pe fundalul unor ţinuturi 
exotice, a consimţit să i le publice. Astfel s-a născut 
faimoasa lucrare The Birds of America | Păsările din 
America, publicată în Franţa ceva mai târziu cu titlul 
Les oiseaux d'Amérique, care a devenit un best- 
seller şi rămâne o lucrare clasică importantă. În 1831, 
şi-a publicat memoriile la Edimbourg, sub titlul 
Autobiografia unui ornitolog. Mai târziu, va mai 
publica şi alte desene şi picturi într-o ultimă lucrare, 


The quadrupeds of America | Patrupedele din 
America, care va apărea la New York, în 1850. A murit 
în 1851, după o viaţă tumultuoasă. 

Dicţionarele mele biografice nu dau aceeaşi dată 
de naştere, nici măcar acelaşi loc... Dovadă că a trăit 
mult timp în umbră şi sărăcie: păsările sale nu 
interesau atunci pe nimeni! 

În schimb, dicționarele mele concordă asupra 
datei şi locului morţii, pentru că aceasta n-a trecut 
neobservată. Era, în fine, recunoscut, iubit, respectat, 
pentru că „a adus”, cum spune Cayce, „multă 
bucurie celorlalti prin operele sale de artă”. Dar 
asta s-a întâmplat „târziu, în viață”, căci de-a lungul 
a peste douăzeci de ani, a trebuit să-şi ducă crucea de 
artist sărac, neapreciat încă la justa sa valoare. Cât 
despre „grelele călătorii pe mare”, ne aflăm încă în 
epoca vaselor cu abur, când traversarea Atlanticului nu 
era o treabă oarecare! Cu atât mai mult cu cât Jean- 
Jacques Audubon nu era un pasager important, ci un 
necunoscut. Mai rău decât atât, în prima parte a vieţii, 
era un băieţel sărman, odrasla unor emigranţi, 
defavorizat social prin faptul că nu era - se crede - 
copilul legitim al amiralului. Tatăl său avea totuşi 
relaţii, era prieten cu Washington. Dar a te naşte 
bastard în acea Americă puritană era neîndoielnic un 
mare handicap. S-a văzut cu ce curaj, cu ce 
perseverenţă a reuşit să devină celebru! 

Dicţionarul meu englez spune că s-a născut pe 25 
aprilie 1785, cu Soarele în Taur, semn guvernat de 
planeta Venus. Nu ştiu cât este de exact, dar toată 
cariera, toată viaţa şi arta sa arată un temperament 
venusian. Această planetă, „exaltată” în Taur, dă 
nativilor săi virtuţi caracteristice: dragostea de Natură, 
sensibilitatea artistică, puterea de muncă, îndârjirea de 


a reuşi în întreprinderi de lungă durată... Calităţi pe 
care le va manifesta în cel mai înalt grad, toată viaţa 
sa! 


Misteriosul destin al sufletelor animale 


În această lectură, Cayce vorbeşte cu tandrețe 
despre „mulțimea păsărelelor create de Bunul 
Dumnezeu”. În multe alte lecturi, nu ratează 
niciodată ocazia de a da exemple din lumea 
animalelor. De pildă, la o întrebare despre divorţ, iată 
ce răspunde: 

„Omul ar putea să învețe mult observând 
comportamentul conjugal al păsărilor sălbatice. 
După ce s- au ales, masculul şi femela nu vor mai 
încerca niciodată să se iîimperecheze cu alt 
partener; şi masculul, şi femela rămân 
credincioşi unul altuia până la moartea unuia 
dintre ei - bineînţeles, atât timp cât nu sunt 
constrânși de om”. (Lectura 826-6) 

Din motive deja evocate în primele trei volume 
ale acestei lucrări, Cayce nu putea face referiri prea 
ample la capitolul animalelor, întrucât contextul local 
nu-i permitea. În preistorie, spune el, s-au înmulţit aşa 
de mult animalele de tot felul încât au umplut 
pământul, concurând rasa umană. Atlanţii ar fi reuşit 
să scape de ele inventând explozibilele, dar au rămas 
marcați de teroarea inspirată de animale. Majoritatea 
atlanţilor reîncarnaţi astăzi (în masă, în Statele Unite, 
în timpul lui Cayce, iar acum la noi) păstrează astfel 
reflexe de teamă şi dezgust faţă de animale. Acest 
lucru se dovedeşte catastrofal la toate nivelele, 
distrugerea ecosistemelor, fobia paranoică faţă de 
microbi, viruşi, dansul macabru al tuturor „-cidelor” 


(insecticide, raticide, pesticide, fungicide..., moartea 
chimică abătută deopotrivă asupra animalelor şi 
plantelor. 

„De acum înainte, ar trebui să se renunţe complet 
la principiul uciderii. Vorbind de ucidere, ne referim la 
tot ce înseamnă acest cuvânt. Nimic din ceea ce a 
prins Viaţă pe Pământ nu trebuie ucis vreodată, cu nici 
un preţ. Nici chiar în scopul de a-şi procura hrana, cum 
a făcut omul până acum. In ochii lui Dumnezeu, 
totalitatea vieţii şi fiecare viaţă reprezintă ceva sfânt, 
căci tot ce e viaţă a fost creat de Dumnezeu. Şi ceea 
ce creează Dumnezeu este tributar clipei”. (Mesaj 
dictat la Borup, în Danemarca, la 26 martie 1968 
(Şcoala Spirituală de la Borup)) 

Sau cum spune Dr. Jacqueline Bousquet, care face 
cercetare biologică: 

„N-am ascuns niciodată faptul că etica mea îmi 
interzice experienţa pe animale (...). Am văzut mii de 
experienţe, toate extrem de dureroase, care n-au dus 
la nimic, niciodată. Sute de animale omorâte la 
plecarea în concediu, ca să nu-l dea prea mult de furcă 
îngrijitorului de serviciu, care vine când îşi aduce 
aminte, să dea apă animalelor „In experienţă” (a se 
citi: operate sau supuse la posturi de lungă durată). 
Responsabilii: oameni de ştiinţă! Sperăm că ei nu ştiu 
faptul că moartea prin însetare este una dintre cele 
mai dureroase! Or, în cursul dezbaterilor televizate, 
susţinătorii experienţelor pe animale încearcă să 
convingă publicul de un lucru pe care nici ei nu-l pot 
crede - că totul se petrece ireproşabil în cea mai bună 
dintre lumile posibile. Pentru că am trăit în laboratoare 
care practică metode dintr-o altă epocă, pot să afirm 
că nu este adevărat. (...) 


Dar atenţie, vântul istoriei este pe punctul de a-şi 
schimba direcția  (...). Respectul faţă de mediul 
înconjurător trece prin respectul faţă de animal la toate 
nivelele, este o condiţie a supravieţuirii speciei umane 
(...). Este adevărat că mila este o calitate care nu are 
succes de casă (...). Deci să nu aşteptăm până când se 
vor întoarce asupra noastră propriile greşeli. Ştim cât 
de „mici” suntem în faţa Naturii dezlănţuite (furtuni, 
inundaţii, cutremure...)” (Dr Bousquet, Science dans 
la lumière, op. cit.) 

Rostul oamenilor pe lângă animale ar trebui să fie 
dat de lubire. Oamenii ar trebui să le arate animalelor 
ce este lubirea, pentru că atunci când vor trece la 
ciclul următor, acest lucru le va fi de mare ajutor. 

Animalul se va încarna în om la sfârşitul ciclului 
său animal; şi dacă acest animal a suferit din cauza 
omului, când va deveni la rândul său om, va fi rău şi 
crud; pe când, dacă i-aţi arătat multă dragoste unui 
animal, când el va ajunge la forma umană, va şti ce 
înseamnă lubirea. Bineînţeles că-i rămâne de străbătut 
tot drumul evoluţiei, dar îl va parcurge în cele mai 
bune condiţii. 

Trebuie să manifestaţi un respect total faţă de 
animale, pentru că ele sunt părţi divine ca şi noi. 
Trebuie un respect total pentru Natură, pentru că, în 
tot ce trăieşte pe planeta voastră există acea scânteie 
divină, bineînţeles că infinit mai mică decât a voastră, 
a oamenilor, dar trebuie să aveţi respect total faţă de 
tot ce vă înconjoară”. (Mesaje publicate de asociaţia 
„Du Ciel à la Terre”) 

Nici Cayce nu spunea altfel: 

„Orice Forță, orice putere vine din aceeaşi 
Sursă, ca orice Viaţă”. (Lectura 1910-1) 


„Orice făptură de pe Pământ este iubire 
întrupată, expresia  lubirii Divine, care se 
manifestă în toate ființele (...); aceeaşi iubire ar 
trebui să o manifeste Omul față de animale”. 
(Lectura 276-3) (Lectură citată deja în vol. |, p. 122- 
123, la „Reîncarnarea animală”) 

Când o să se întâmple, oare, acest lucru? Trebuie 
să aşteptăm, după anul 2000, noul ciclu al Pământului, 
în Era Vărsătorului? Oamenii vor înţelege atunci ce 
înseamnă solidaritatea dintre toate fiinţele vii. Legea 
franceză, încă foarte timidă, nu consideră animalul 
decât în raport cu omul, în măsura în care cruzimea 
degradează omul, care devine josnic. Săptămânalul 
„Le Point” a scris despre docherul din Livorno, care şi-a 
aruncat câinele în râu, cu un sac de nisip legat de gât: 
„A fost condamnat la o lună de închisoare cu 
suspendare şi 15.500 de franci amendă. Totuşi, după 
legile noastre, docherul n-ar fi suportat nici o pedeapsă 
dacă era vorba de o marmotă sau o vulpe, pe care ar fi 
avut toată libertatea să le taie, de vii, în bucăţi, dacă 
aşa ar fi avut el chef”. („Le Point”, nr. 1176/1 aprilie 
1995, p.85) 

Manifestarea iubirii şi respectului faţă de animale 
făcea parte din filosofia Maestrului Philippe din Lyon: 
„Animalele sunt păzite, ca şi oamenii, de fiinţe 
nevăzute care le urmăresc zămislirea, naşterea, care 
sunt apărătorii lor şi pe care-i întristăm când le 
chinuim”. Astfel, animalele au şi ele îngeri păzitori... 
„Dar suferă neîncetat”, continuă Maestrul Philippe, „şi, 
adesea, într-un mod intolerabil. Dacă am şti, ne-ar fi 
milă de ele”. Karma plătitoare îi loveşte precis pe cei 
ce fac animalele să sufere: „Dacă chinuiţi un animal, vi 
se va întâmpla într-o zi, când veţi avea un animal la 
care să ţineţi mult, să vedeţi cum este chinuit fără să-i 


puteţi veni în ajutor. Aşa se întâmplă cu orice, pentru 
că trebuie să învăţăm să iubim totul şi trebuie să 
respectăm totul - căci totul a fost creat de Dumnezeu”. 

Maestrul Philippe mai vorbea de „sejururi 
planetare”, ca şi Cayce. „Il plâng pe cel ce face rău 
unui animal. Credeţi că animalul nu mai are nimic în 
afară de trup? Ei bine, aflaţi - şi ţineţi minte - că ne va 
veni rândul să fim animalele unei alte planete, mai 
evoluate”. (Alfred Haehl, Vie et paroles du Maître 
Philippe / Viaţa şi cuvintele Maestrului Philippe, Ed. 
Dervy, 1994, p. 167-169. Citiţi şi excelenta biografie a 
lui Renee Paul Guillot, Philippe de Lyon, Ed. Les Deux 
Oceans, Paris 1994. V. şi documentaţia adunată de 
asociaţiile care iau apărarea animalelor: Talis, Pro 
Anima, S.N.D.A., în Franţa; ATRA în Elveţia) 

Acelaşi ecou şi în mesajele de la Borup: 

„Un animal se poate încarna pe Pământ, trăieşte 
aici o perioadă şi apoi este transferat brusc pe o altă 
planetă, cu o conştiinţă mai înaltă. Această conştiinţă 
mai înaltă va influenţa animalul respectiv şi, mai târziu, 
va reveni pe Pământ - unde va suferi o mutație. 

O asemenea mutație le-a fost destinată 
animalelor provenite de pe Pământ, în urmă cu mai 
multe milioane de ani, şi astfel a apărut primul om. 
Omul de atunci nu semăna cu cel de azi. Abia dacă 
poate fi numit om şi, de altfel, ştiinţa umană are alte 
denumiri pentru acei oameni. (Mesaje dictate la 18 
septembrie 1968, la Borup, în Danemarca). 

„Trebuie să fim buni cu animalele şi cu plantele. 
Cel care n-a făcut niciodată rău vreunui animat, care n- 
a distrus, nici rănit vreodată o plantă fără o cauză cu 
adevărat utilă, este ocrotit, la rându-i, de animale şi 
plante: dacă e pe marginea unei prăpăstii şi cade, va 
găsi imediat o rădăcină de care să se agate; dacă un 


animal feroce trece pe câmp şi îl întâlneşte, animalul 
va veni să-l mângâie sau nu-l va vedea”. mai spunea 
Maestrul Philippe din Lyon, citat mai sus (Vie et 
paroles du Maitre Philippe, p. 167 şi următoarele). 

Modul lui Cayce este de a ne face să tragem 
învăţăminte din relatarea şi bilanţul unei vieţi 
anterioare. Viaţa lui Audubon este bucuria oferită de 
dragostea pentru animale. O foarte, foarte mare sursă 
de bucurie pentru cei care au înţeles-o! 


Agricultura lunară 


Cayce vorbea cu simpatie despre agricultura 
tradiţională, dar a murit prea devreme ca să-şi 
manifeste disprețul faţă de fertilizatorii chimici. 

Şi lui îi plăcea să grădinărească. Vorbea mult cu 
prietenii, pe această temă. 

„Multă vreme, mi-am dorit să am nişte bulbi 
de tuberoze (Polyanthes tuberosa, înrudită cu 
amaryllis, cultivată în sud, ale cărei flori albe au un 
parfum delicat). Doream mult să am tuberoze în 
grădină, dar costau atât de scump la pepiniere, 
încât nu-mi puteam permite. 

Intr-o zi, a venit un om de la ţară, ca să 
aducă pui de găină. M-a văzut săpând o brazdă: 
A, Dr. Cayce, vă puneti flori? 

- Da, i-am răspuns, ador florile! 

Şi eu, mi-a spus el atunci; stând la țară, am flori 
de toate soiurile în grădină. Aş putea chiar să vă aduc, 
dacă vreți. Vă plac tuberozele? 

lată cum am ajuns să am acum o tufă de 
tuberoze, care vor deveni splendide. Cum vi se 
par? 


Și iată cum, atunci când îti dorești un lucru, 
te poţi ruga să-l obtii, încercând să trăieşti în 
armonie cu rugăciunea. Atunci, El (Christos) ni-l 
trimite, în timpul Său şi la ceasul Său. Sunt sigur 
că această lege se aplică atât lucrurilor 
materiale, cât şi celor spirituale şi intelectuale!” 
(Din scrisoarea prin care Cayce îi răspunde personal 
doamnei 464, în martie 1933). 

Astfel, grădinăritul făcut cum trebuie este o 
meditaţie asupra legilor cosmice. Grădinarul trebuie 
mai întâi să se conecteze la „Forțele Creatoare ale 
Naturii”, cum spune Cayce, şi să le simtă; apoi, să le 
canalizeze. 

Pentru că Forţele Cosmosului ne bombardează 
planeta cu fluxul lor de particule invizibile, grădinarul 
care nu-şi vede decât pantofii, nu este mai presus de 
ei! Să ridicăm puţin privirile spre stele. Chiar fără să 
mergem atât de departe, să ne uităm la ceea ce 
vedem cu ochiul liber: Luna. Fiind totuşi astrul cel mai 
apropiat de noi, ar fi logic să ţinem cont de influenţa 
sa. Lord Kelvin (Matematician englez care a inventat, 
în 1872, o maşină cu care să calculeze dinainte ora şi 
amploarea tuturor mareelor) a recunoscut acest lucru 
în privinţa mareelor. Ar fi foarte plauzibil să ne gândim 
că această influenţă se manifestă la fel de puternic 
asupra pământului ca şi asupra apei. 

Agricultura lunară se străduieşte să înţeleagă 
acţiunea satelitului nostru, ca să o folosească la 
maximum. Agronomi foarte mari, savanţi, grădinari 
cunoscuţi - ca La Quintinie - au studiat această 
influenţă şi au creat o orientare; ei sunt fondatorii 
„selenoculturii” (din greacă: „selênê”, Luna). 

Grădinarul de altădată „observa îndelung, 
semăna, replanta exact în momentul propice. (V. 


Georges Rose, Ecologie et tradition, Maisonneuve, 
1981) Cei interesaţi de agricultura lunară sunt în 
căutarea cunoştinţelor mai mult sau mai puţin uitate, a 
unei armonii între cer şi pământ, între stele şi plante. 
Ei se sprijină pe o experienţă de mai bine de un secol, 
pe lucrările agronomului Albert Howard (1920), 
conferințele lui Rudolf Steiner din Germania şi Elveţia 
(1924), impregnate de gândirea lui Goethe (1749- 
1832), experienţele făcute de Pfeiffer (1924-1934), de 
Maria Thun, de Xavier Florin şi numeroşii adepţi ai 
culturii  „biodinamice” sau  „biologice”. (Céleste, 
Jardinez avec la Lune / Grădinăriţi cu Luna, Ed. 
Rustica (un mic manual foarte frumos, destinat 
grădinarilor începători în „selenocultură”).) Cât despre 
cei care reproşează „selenoculturii” faptul că nu se 
sprijină pe o observaţie „ştiinţifică”, aceştia nu vor să 
ştie că există fundamentul unei tradiţii multimilenare şi 
universale. 

Dacă savanții ar respinge toate fenomenele 
inexplicabile, ar renunţa la descoperirile uluitoare ale 
teoriei cuantice, la principiul lui Heisenberg, la 
extravagantul  „corpuscul-undă” (care îşi permite 
fantezii scandaloase pentru gândirea „raţională”!), la 
quarcii neastâmpăraţi care nu sunt decât o ficţiune 
matematică etc. Toată fizica cuantică este extrem de 
incomodă după criteriile cuminţi ale ştiinţei raţionaliste 
a secolului XIX. 

Tradiţia grădinăritului, de esenţă practică, admite 
perfect aceste fenomene, ştiindu-se că rezultatele 
obţinute sunt extrem de variabile, după fazele lunii. 

„S-a remarcat că atunci când Luna este la 
distanţa cea mai mare de Pământ (apogeu) şi când 
este în punctul opus, adică la cea mai mică distanţă 
(perigeu), cultura dă rezultate slabe. S-a constatat că 


în aceste perioade, este de preferat să nu ne ocupăm 
de grădină. La perigeu, atracţia Lunii este prea mare. 
Semințele rezultate în această perioadă dau plante 
plăpânde, gălbejite şi lungi, sensibile la paraziți, pe 
când seminţele rezultate la apogeu dau plante 
pipernicite, groase, îndesate, anormale”. 

Dacă vă place să culegeţi ciuperci, iar condiţiile 
sunt favorabile (umiditate, sezon), nu plecaţi de acasă 
când e lună nouă, căci nu veţi găsi mare lucru. Alegeţi 
zilele cu lună plină. 

Şi cum găsim calendarul fazelor Lunii? Privind 
cerul, dacă nu este acoperit! în primul pătrar, adică la 
Lună nouă, se poate adăuga o coadă discului lunar ca 
să formeze un „P” [ ) ]. In ultimul pătrar, secera Lunii 
este întoarsă în sensul opus; adăugându-i o coadă, 
obţinem un „d” mic [ ( ]. Dacă locuiţi într- un oraş 
mare, unde cerul nu se mai vede, căutaţi în orice 
agendă sau calendar al poştei şi veţi găsi fazele Lunii. 
De altfel, sunt anunţate şi la buletinul meteo al 
televiziunii. 

Ce părere avea Cayce? Că, în general, „Luna are 
efectul de a amplifica mult creşterea a tot ce 
este fizic”. (Lectura 288-1) 

De aici, fenomenele cunoscute în plan ginecologic 
- de altfel, chiar etimologia cuvântului „menstruaţie” 
vine din latinescul „mens” (lună) şi se referă la ciclul 
lunar (de aproximativ 28 de zile). 

Cercetând preistoria, Cayce analizează agricultura 
lunară din Egiptul antic: 

„in vremea aceea a apărut obiceiul de a 
planta în funcţie de fazele Lunii. Ţinând cont de 
ele, observând şi mareele şi efectele lor, oamenii 
au început să aleagă anumite perioade ale anului 
pentru a chema [la viaţă] un animal. Altfel spus, 


au învățat să combine elementele regnului 
mineral, ale regnului vegetal şi ale regnului 
animal, în armonie cu anumite perioade [ale 
ciclului astronomic]. Primul care şi-a dat seama de 
aceste lucruri a fost Ra-Ta (Acest profet a fost o 
încarnare egipteană a lui Edgar Cayce. Pentru mai 
multe detalii, v. volumul I, capitolul despre Egiptul 
antic), care le-a transmis, mai întâi, popoarelor 
din Nubia”. (Lectura 294-150) 

Ideea nu datează din vremea egiptenilor sau a 
nubienilor. Puterea Atlantidei, civilizaţia-mamă a 
Egiptului, se explică şi prin cunoştinţele astronomice 
care le-au permis atlanţilor să dezvolte această 
agricultură bazată pe observarea stelelor. Aproape 
toate domeniile, iar cel la care ne referim în mod sigur, 
ne trimit la vechiul continent dispărut. 


Roşia, o imigrantă atlantă 


Am văzut adesea, în lecturile lui Cayce, că toate 
cunoştinţele de tehnologie ale înfloritoarei civilizaţii 
egiptene se trăgeau din Atlantida. Nu e de mirare că 
această filiaţie intelectuală s-a manifestat şi în 
domeniul atât de important al agriculturii. Ne amintim 
că Platon avea nostalgia agricultorilor atlanţi: 

„Insula [Atlantida] furniza majoritatea lucrurilor 
necesare vieţii (...). Toate esenţele înmiresmate pe 
care pământul le hrăneşte acum ici şi colo, rădăcini, 
rămurele, lemn de copac sau seve distilate de către 
flori şi fructe, ştia să le ţină şi să le hrănească acel 
pământ. Şi asta nu e tot: fructele cultivate, fructele 
uscate pe care le mâncăm, toate cele din care facem 
făină, pe care le numim „cereale”, cu diversele lor 
soiuri, fructul care creşte în pom şi ne dă lichide, 


alimente şi unguente” [măslina, oare?], acest fruct 
care creşte pe crengile înalte, a cărui conservare e 
dificilă şi este consumat pentru distracţie şi încântare 
[probabil rodia], toate cele pe care le oferim, la 
sfârşitul mesei, spre alinare, meseanului care a mâncat 
prea mult şi nu se simte bine, [probabil lămâia], insula 
Atlantida, scăldată în lumina soarelui de atunci, le 
producea, fără excepţie, viguroase, superbe, magnifice 
şi în cantitate nelimitată”. (Platon, Critias (Gf 
Flammarion, tradus în limba franceză de Luc Brisson, 
p. 373)) 

Un veritabil paradis terestru! Platon precizează 
mai departe că „de două ori pe an, se recoltau roadele 
Pământului”. 

Descrierea idilică din Critias ne lasă să înţelegem 
că atlanţii nu s-au limitat doar la a fi buni arhitecţi şi 
ingineri, ci au dezvoltat şi o agricultură, prodigioasă. 
Platon, în aceeaşi lucrare, face o lungă descriere a 
metodelor de irigare, datorită cărora se obținea şi a 
doua recoltă de fructe, cereale şi legume. 

Cayce, ca şi Platon (pe care nu l-a citit şi de 
numele căruia nici măcar nu auzise înainte de a vorbi 
de Atlantida!), descrie paradisul terestru atlant cu un 
entuziasm nestăpânit. Apoi, subliniază decadenţa care 
a măcinat treptat această civilizaţie până la catastrofa 
finală, pe care o cunoaştem. O referire indirectă la 
agricultura atlantă apare în descrierea unui inginer 
agronom, refugiat în America centrală, după cataclism: 

„În vremea aceea de prefaceri (...) datorate 
imigrării refugiaților din Atlantida, dintre care 
unii se stabileau în ceea ce este acum Yucatanul 
(...), entitatea a ajuns foarte departe în 
cunoaşterea legilor Naturii. Era expertă în 
observația astronomică şi totodată în studierea 


influentei corpurilor cereşti asupra 
anotimpurilor, recoltelor şi tuturor culturilor de 
care depindeau în mare parte popoarele acelui 
timp”. (Lectura 1895-1) 

Yucatanul, moştenitor al Atlantidei, este atât de 
departe în timp, însă foarte aproape din perspectiva 
botanică, lată deci de unde vin tomata (în limba 
aztecă: „tomati”), tabacul (în limba indiană din Haiti: 
„tsibati”), batatul („patati” sau „patata”, în limba 
arawak din Haiti) şi vărul său bun, cartoful. 

Toate aceste legume, care au lipsit din farfuriile 
noastre până în secolele XVII şi XVIII, ne-au invadat pur 
şi simplu. Acesta este ultimul avatar înainte de 
colonizarea atlantă produsă asupra bătrânei noastre 
lumi celte (care nu cunoştea decât grâul, strugurii, 
bobul şi ceapa!). Este evident pentru toată lumea că 
„tomatl”, „patati”, ...„fasolat/', „ardeiti”, „gogoşartI"| 
Autoarea se joacă aici cu cuvintele, construind după 
modelul „tomatl” (n.tr.)) sunt mult mai uşor de gătit 
decât ghinda stejarilor galici sau bobul roman. Se 
curăţă mai uşor, sunt mai spornice şi cresc ca 
buruiana. Acelaşi spirit practic, aceeaşi redutabilă 
eficienţă a atlanţilor! Reîncarnându-se masiv la noi, în 
timpurile moderne, sufletele de pe continentul dispărut 
au vrut să-şi revadă „ţărişoara dragă”... adică ceea ce 
a mai rămas din Atlantida lor - de aici, valul (şi balul) 
Marilor Descoperiri. Apoi, cuprinşi de nostalgie, au 
poftit să mai simtă gustul de „tomatl” umplută. 
Obiceiurile alimentare se explică în mod sigur prin ... 
„reîncarnareti” 


Mina de aur din Bimini 


În 1920, nişte căutători de petrol l-au întrebat pe 
Cayce dacă aveau vreo şansă de a găsi petrol în 
Bimini. Dr. House, unchiul lui Edgar, care „conducea” 
lectura în acea zi, l-a întrebat folosind formula 
obişnuită: 

„Te rog să faci o lectură despre insula Bimini, 
situată în oceanul Atlantic, la aproximativ 45 de mile 
(Mila terestră englezească are 1609,31 m. Mila marină 
este ceva mai lungă (1852 m)), adică /a est de [oraşul] 
Miami din Florida. Vei examina această insulă şi ne vei 
spune dacă are zăcăminte de petrol suficient de mari 
ca să poată fi exploatate. Dacă e cazul, dă-ne o 
schemă a secțiunii terenului. Unde trebuie săpat ca să 
se găsească nisipurile petroliere? La ce adâncime ar 
trebui săpat putul pentru extracția petrolului? Te rog 
să ne spui, de asemenea, dacă există vreo comoară 
îngropată pe insulă. In acest caz, de când datează 
comoara, unde se află şi cui aparține acum?” (Lectura 
996-1, 14 august 1926) 

După cum vedeţi, grupul investitorilor se gândise 
la toate... Au urmat 12 lecturi despre Bimini - în cursul 
cărora se va ajunge treptat de la zona petrolieră, la 
complexul hotelier şi de la petrodolar, la aurul termal! 
în întrebările puse, Dr. House spune mereu „insula” 
Bimini, la singular, dar arhipelagul cuprinde două 
insule principale, mai mari, urmate de o puzderie de 
insulițe. O fi omis Dr. House să se uite pe hartă? 

„Da, răspunde Cayce, avem în față pământul 
numit, astăzi, Bimini, din Oceanul Atlantic. Dar 
configuraţia geologică a acestui loc nu este 
favorabilă petrolului: ar fi o producție foarte 


mică, pentru că în cea mai mare parte, acesta 
este un atol de coral”. (Lectura 996-1) 

Într-adevăr, zăcămintele de petrol se află în 
bazinele „sedimentare”. În decursul milioanelor de ani, 
în ceea ce geologii numesc „cuvete”, s-a acumulat o 
enormă cantitate de depuneri marine şi lacustre - 
„sedimentele”. (În Era Primară, acum 570 milioane de 
ani, Pământul producea cărbune. Apoi, în Secundar, 
acum 225 milioane de ani, au apărut dinozaurii. în fine, 
în Terţiar şi Cuaternar („doar” cu 65 milioane de ani în 
urmă!) au apărut maimuţele mari şi Omul) 

Atolii din Atlantic şi Pacific sunt mult prea recenți 
ca să conţină petrol. Forma lor circulară este dată de 
craterul vulcanic pe care se sprijină. Acolo, milioane de 
mărunți arhitecţi animali au construit, din resturile lor, 
pereţi care s-au tot suprapus de-a lungul secolelor: 
acesta este coralul! Lucrare recentă dacă o comparăm 
cu milioanele de ani ale erelor geologice de care au 
avut nevoie rocile sedimentare - şi petrolul - ca să se 
formeze. Când spun „recent”, poate fi vorba de 
aproape 12.000 de ani de la scufundarea completă a 
Atlantidei. Aşa că, domnilor, coralii domniilor voastre 
sunt prea tineri pentru petrol! 

Decepţie în rândul celor care plănuiau să 
prospecteze insula ca „să facă petro-dolari”. Şi atunci, 
se întrevede alt tip de activitate: turismul. După şapte 
luni, în lectura condusă de data aceasta de Gertrude 
Cayce, întrebările capătă altă orientare (cu mai multe 
precizări topografice, căci între timp au cumpărat o 
hartă!): 

„Vei examina insulele Bimini, de Nord şi de Sud, 
ca şi platoul continental care le înconjoară. Vei preciza 
în detaliu ceea ce va trebui să prevedem pentru a 
finanța acest proiect de dezvoltare şi urbanizare. Cum 


trebuie construite străzile, bulevardele,  digurile, 
canalele, porturile, sistemul de canalizare, o centrală 
electrică, servicii de distribuire a apei, o uzină 
frigorifică, curățătorii şi albitorii şi tot ce trebuie pentru 
a face un oraş turistic? Vei răspunde la toate 
întrebările care privesc acest proiect”. 

Aşa cum se vede, investitorii noştri sunt siguri pe 
ei. lată răspunsul promiţător al lui Cayce: 

„Da, avem în fată insulele, în centrul acelor 
formații naturale, aşa cum se văd ele. 

Ar fi multe lucruri de spus despre 
posibilitatea de a crea în acest loc un ansamblu 
turistic; s-ar putea face. La început, nu trebuie 
să fiţi atât de ambiţioşi, ci să porniţi mai modest, 
să nu atacați toate posibilităţile. Intr-adevăr, va 
fi posibil ulterior să se găsească foarte multe 
surse de venit pentru cei care vor trece la 
realizarea proiectelor. Căci culmile acelea 
muntoase - în special de-a lungul coastelor de 
nord şi de est ale părții septentrionale a Insulei 
Sudice - ascund multe minerale variate; şi nu 
numai asta: există încă multe alte surse de 
venit... Acest proiect, când va fi realizat, poate fi 
foarte rentabil. Ar fi bine să supravegheați cu 
atenţie echipele care vor lucra la infrastructură, 
mai ales operaţiile de dragare, de construire a 
zidurilor etc., căci e posibil să se facă o serie de 
descoperiri susceptibile să aducă dolari, dolari, 
şi iar dolari!” (Lectura 996-12 din 2 martie 1927) 

În martie, Cayce a vorbit de minereu... Ce 
înseamnă acest lucru? 

„ŞI ce fel de minereu vom găsi acolo? 

- Aur, spat, ihtiolit”. 


Secretara notează că nu este sigură dacă a 
înţeles bine ultimul cuvânt. Dacă a spus într-adevăr 
„ihtiolit”, e vorba de roci sedimentare calcaroase, 
care conţin fosile de peşti petrificaţi. Cât despre 
cuvântul „spat”, el denumeşte diverse varietăţi de 
minereu strălucitor. Cum Cayce n-a precizat de care 
varietate era vorba, încă nu este clar ce profit poate 
aduce. Oricum, cuvântul „gold” (aur) trebuie să fi 
zornăit tare în urechile consultanţilor - restul era 
mărunţiş! Cuvântul magic i-a făcut pe unii să viseze la 
o nouă Californie (fără indieni şi imigranţi!). 

„Şi la ce adâncime trebuie săpat? 

- Sub zidul proiectat să fie construit 
începând de pe coasta vestică a Insulei Sudice, 
până la zona aceea proeminentă, din sudul 
insulei, la 12-15 picioare adâncime. (1 picior 
englezesc=30,48 cm) Filonul utilizabil se întinde 
pe axa nord-est-sud-vest”. (Lectura 996-12) 

Şi asta nu e tot: 

„După ce va demara acest gen de activitate, 
se va descoperi, sub mare, mai mult aur decât 
este astăzi în circulatie (în lume)!” (Lectura 587-4) 

N-am făcut investigaţii în Bimini ca să ştiu dacă 
această mină a fost exploatată - şi n-am nici o 
informaţie în acest sens. Dar încă o dată, spusele lui 
Cayce concordă cu relatările lui Platon, care descrie 
astfel fabuloasele comori ale „insulei Atlantida”: 

„Regii săi, coborâtori din Atlas, aveau atâtea 
bogății cum n-a avut vreodată, înaintea lor, nici un 
neam de regi, şi nimeni nu va reuşi, cu uşurinţă, să 
aibă după ei; în plus, ei dispuneau de tot ce le puteau 
oferi şi cetatea şi restul ţării (...). 

În primul rând, aveau toate metalele tari sau moi. 
(ca plumbul, staniul etc.), extrase din sol prin lucrări 


miniere, fără a-l mai pune la socoteală pe cel căruia 
astăzi i se cunoaşte doar numele, iar atunci exista fizic 
[oricalcul]”. 

Oricalcul este misteriosul metal, care „scânteiază 
ca focul” şi a cărui natură n-o poate preciza astăzi nici 
un mineralog. S-a pierdut din vremea Atlantidei şi a lui 
Platon şi nimeni n-a reuşit încă să-l redescopere! 

Dar să vedem ce mai putem afla din Critias: 

„Era extras din pământ, în mai mute locuri de pe 
insulă. Era, în timpul acela, metalul cel mai preţios, 
după aur (...). lar locuitorii Atlantidei, cărora pământul 
le dăruia toate aceste bogății, au construit temple, 
reşedinţe regale, porturi şi arsenale ale marinei”. 

Şi Platon descrie acropola din Poseidia: 

„(...) de o frumuseţe şi o mărime, a căror simplă 
vedere te umplea de uimire. (...) Cât despre zidul care 
înconjura incinta exterioară, l-au acoperit pe toată 
lungimea cu aramă, ca un fel de tencuială, iar zidul 
incintei interioare a fost îmbrăcat în staniu topit. In ce 
priveşte zidul care înconjura acropola însăşi, l-au 
împodobit cu oricalc, care avea scânteieri de foc. 

(...) în mijlocul acropolei, se înălța templul 
închinat, în chiar acest loc, lui Clito şi Poseidon; accesul 
era interzis şi templul era înconjurat cu un gard din 
aur. Acolo, la începuturi, Clito şi Poseidon au conceput 
şi au dat naştere rasei „celor două familii regale” 
fondatoare ale monarhiei atlante”. 

Platon relatează istoria acestei monarhii în 
paginile precedente. Un zid îmbrăcat în aramă, chiar la 
preţul de acum, nu e chiar o bagatelă! O incintă 
îmbrăcată în staniu, un gard cu totul din aur... Şi nu s-a 
terminat: 

„Tot exteriorul sanctuarului era îmbrăcat în argint, 
cu excepţia muchiilor; aceste muchii erau suflate cu 


aur. În interior, tot plafonul a fost îmbrăcat în fildeş şi 
aur, argint şi oricalc, ceea ce crea un aspect de 
diversitate; şi tot restul, pereţii, coloanele şi pavajul 
erau acoperite cu oricalc. Statui de aur se înălţau 
acolo, între care cea a zeului [Poseidon], în picioare, în 
carul său tras de şase cai înaripaţi; iar ansamblul era 
atât de mare încât capul zeului atingea plafonul. Erau 
nereide călărind delfini, în număr de o sută (...). In 
interiorul sanctuarului, erau multe alte statui, ofrande 
de la persoane particulare”. 

Toate acestea, din aur? Da, desigur: 

„În jurul sanctuarului, pe dinafară, se înălţau 
statuile din aur ale soțiilor celor zece regi [ai Atlantidei] 
şi ale tuturor descendenților născuţi de ele, şi un mare 
număr de alte ofrande mai puţin importante, provenind 
de la regi sau persoane particulare din cetate sau din 
ţări străine, peste care erau suverani aceşti regi 
[atlanţi]. La rândul său, altarul era, prin dimensiuni şi 
lucrătură, la înălţimea acestei splendori, aşa cum 
reşedinţele regale erau proporţionate după 
dimensiunile Imperiului şi după  ornamentaţia 
sanctuarului”. (Platon, Critias, op. cit., p. 369) 

Ei bine, noi suntem nişte calici pe lângă această 
opulenţă incredibilă! 

După câte ştiu, nimeni n-a povestit ce s-a 
întâmplat cu statuile, cu gardurile de aur, cu placajul 
mural din aur. Refugiații le-au luat cu ei? Această 
splendoare a rămas, oare, neatinsă până la sfârşit? 
Este petrificată sub coralii din Bimini? Ne amintim că 
Atlantida a fost înghițită „Într-o zi şi o noapte” (Platon, 
Timeu, traducere de Luc Brisson, p. 112), spune 
Platon, ceea ce ne face să presupunem că preoţii şi 
conducătorii n-au avut timp să facă bagaje... Mulţi 
căutători de comori au trecut deja pe acolo, fie că l-au 


citit sau nu pe Cayce. Cei care au găsit ceva interesant 
nu-şi trâmbiţează descoperirea... 

Dacă astfel stau lucrurile, Cayce a „văzut” cea 
mai fabuloasă comoară scufundată vreodată, demnă 
de pirați, pe sub cocotieri! Căutarea continuă! 

Oceanografia îi dă dreptate lui Cayce 

Dacă s-ar fi descoperit deja această comoară, 
cred că s-ar şti. Altfel, cine ar folosi-o? Generaţia 
noastră... sau următoarea? lată ce afirmă Cayce, în 
stilul său bizar, despre aceşti atoli coralieri: 

„Ţinutul cunoscut ca Bimini, în oceanul 
Atlantic, este tot ce rămâne astăzi deasupra 
valurilor, vârfuri de odinioară ale unui continent 
întins. Şi de acolo a preluat civilizaţia actuală a 
istoriei noastre mijloacele de a deveni ea însăşi o 
civilizaţie”. (Lectura 996-1) (Lectură comentată deja 
în Les Propheties d'Edgar Cayce, op. cit., p. 120) 

În lecturile 5750-1, 587-4, 958-33, 996, Cayce va 
repeta că Bimini este ultimul vestigiu al prodigioasei 
capitale descrise de Platon. 

„Ceea ce numiți Alta sau Poseidia este continentul 
atlant? 

- Da şi într-un loc din această ţară se afla 
Templul Poseidienilor”. (Lectura 996-12) 

Platon, după cum vom vedea, vorbeşte de o 
regiune muntoasă. „Templul Poseidienilor”, adică al 
lui Poseidon şi al urmaşilor lui, era un fel de fortăreață 
situată pe o acropolă care străjuia oraşul. Acropola era 
înconjurată de o câmpie şi un lanţ muntos: 

„Tot acest loc era foarte înalt şi vârful său străjuia 
marea, pe când tot teritoriul din preajma oraşului era o 
câmpie (...). Cât despre munţii din jur, numărul, 
măreţia şi frumuseţea lor erau ţinute la loc de cinste în 
vremea aceea, căci erau mai presus de toţi munţii 


actuali”. (Platon, Critias, op. cit, p. 369 şi 
următoarele) 

Când citim textele lui Cayce despre Atlantida, nu 
trebuie să pierdem din vedere perspectiva spirituală 
care luminează această istorie fantastică. Suntem, din 
punct de vedere fizic şi cultural, moştenitorii Atlantidei 
trecuţi prin Egipt, Grecia, lumea celtică şi celtiberică. 
Şi, de-a lungul ciclurilor de reîncarnare, am fost noi 
înşine acei nemaipomeniţi oameni roşii. Am păstrat 
capacităţile lor intelectuale, avem harurile lor artistice 
şi mediumnice, am reînviat ambițiile lor tehnologice - 
dar şi pretențiile, orgoliul dement, răzvrătirea 
împotriva legilor divine. De aceea, ori de câte ori 
vorbeşte de Atlantida, Cayce ne atrage atenţia 
continuu. Ne vom distruge civilizaţia încă o dată şi din 
aceleaşi motive? lar de data aceasta, nu este în pericol 
doar un continent, ci o întreagă planetă. 

Sculaţi-vă, morţilor! Tot ce a dispărut cândva 
trebuie să iasă din nou la lumină! Cayce este categoric: 

„Pământul atlant, care s-a scufundat, va ieşi 
din nou la suprafaţă. Poseidia va fi între primele 
ținuturi ale Atlantidei care vor ieşi la suprafață 
din nou, spre „68 sau „69, nu peste mult timp. 
Atlantida, odată cu schimbările care se vor 
produce, se va înălța din nou”. (Lecturile 2012-1, 
958-3, 378-16) (Lecturi comentate în volumul |. Am 
evocat această temă şi în Les Propheties d'Edgar 
Cayce, op. cit.) 

Gurile rele au zis că Cayce s-a înşelat, că nimic n- 
a apărut din valuri, nici în 1968, nici în „69. Dar exact 
în acei ani a fost descoperit faimosul „zid” scufundat 
din Bimini. Să-i dăm cuvântul lui Jacques Gossart: „în 
1968, doi piloți care survolau regiunea au zărit prin apa 
limpede din largul insulelor Bimini o structură 


scufundată”. (Jacques Gossart, Les Atlantes hier et 
aujourd'hui, Robert Laffont, 1986, p. 30) 

Autorul foloseşte cuvântul „structură”, pentru că, 
aşa cum vom vedea, nimeni nu înţelege încă despre ce 
este vorba: „Locul se află în largul Insulei Bimini de 
Nord, lângă o zonă numită Paradise Point”. 

Două persoane se vor ocupa curând de zidul din 
Bimini, din perspectiva ştiinţei: Manson Valentine, 
conservator onorific la Muzeul de Ştiinţe din Miami, şi 
Dimitri Rebikoff, expert în fotografie submarină. 

Primele cercetări efectuate de Rebikoff permit 
localizarea unui zid cu lungimea de 60 de metri. 
Imediat, începe controversa: un anume Harrison, 
expert în geobiologie, a conchis că ansamblul este de 
origine strict naturală, în timp ce inventatorii vorbesc 
deja de „vestigiile Atlantidei”. Această controversă, 
care a durat ani de zile, s-a stins treptat în faţa 
confirmărilor aduse de noile descoperiri, care continuă 
de atunci încoace, la Bimini. „În 1970 - continuă 
Jacques Gossart - Rebikoff găseşte alt zid, paralel cu 
primul şi unindu-se cu el într-unul din capete, formând 
un „U”. 

Rebikoff crede că acestea sunt vestigiile unui port 
atlantic. Zidul este alcătuit din dale dreptunghiulare. 
Cele mai mici sunt de 1/1,5 m, iar cele mai mari, de 3/4 
m. Ceea ce ne duce cu gândul la aşa-numitele ziduri 
„Cciclopice”, pe care le găsim aproape în toată lumea şi 
a căror caracteristică este prezenţa unor enorme 
blocuri cioplite, de o exactitate cvasimodernă. Nimeni 
nu ştie cărei civilizaţii să le atribuie. (Egiptologul 
William Fix le analizează îndelung în Edgar Cayce, la 
Grande Pyramide et Il'Atlantide / Edgar Cayce, 
Marea Piramidă şi Atlantida (Ed. du Rocher, reeditată în 
1999). Aceste blocuri „ciclopice” formează „aparatul” 


de piatră al Marii Piramide din Gizeh şi al multor alte 
monumente şi vestigii răspândite în toată Europa, 
Bazinul Mediteraneean, America Centrală şi America 
de Sud. William Fix le atribuie civilizaţiei atlante) Dar 
să reluăm descrierea  celebrisimului „zid al lui 
Rebikoff”: 

„Studii recente au demonstrat, contrar celor 
afirmate de Harrison în raportul său, că materialul 
dalelor este diferit de suportul geologic: aceste dale 
provin probabil din Insula Bimini de Sud, aflată la 10 
km de acolo. Totuşi, o anumită orientare refuză cu 
obstinaţie să recunoască aceste rezultate şi se bazează 
tot pe vechile analize ale lui Harrison. Şi astfel încă se 
afirmă că Bimini este o farsă... Totuşi, elementele care 
pledează în favoarea unei origini artificiale a 
„structurii” sunt suficient de multe acum: diferenţa de 
material între fundul oceanic şi dale, aspectul regulat 
al „structurii”, existenţa unor suporturi în cele patru 
colţuri ale dalelor, acestea fiind supriînălţate şi nefiind 
sprijinite pe sol!” (Jacques Gossart, op. cit.) 

In plus, pe această platforma submarină („platoul 
continental”) din jurul insulei Bimini, au fost 
descoperite alte „structuri geometrice” alcătuite nu din 
pietre, ci din ierbare acvatice. Le-am văzut filmate şi 
sunt de-a dreptul stranii: seamănă cu planurile 
arhitectonice ale unui oraş. 

„Dacă s-a dovedit acum că structura din Bimini a 
fost construită artificial - mai spune Gossart - rămâne 
să răspundem la două mari întrebări, şi anume: când şi 
cine a făcut-o? Pentru a răspunde la prima întrebare, 
este suficient să observăm variațiile nivelului mării în 
această regiune. Se ştie, într-adevăr, că arhipelagul se 
scufundă constant în ocean, de cel puţin patru mii de 
ani” (Gossart, op. cit.) 


Cu toate acestea, unii savanţi cred că de câţiva 
ani („1968 sau 1969”, cum spunea Cayce), 
arhipelagul Bimini începe să se ridice, fapt care aduce 
platourile submarine mai aproape de suprafaţa apei. 
De aceea, în cursul primei recunoaşteri aeriene, s-a 
putut zări fundul aflat acum la o adâncime destul de 
mică, precum şi „structurile” geometrice profilate pe 
fundul oceanului, prin aceste ierbare. De altfel, există 
numeroase dovezi oceanografice de ieşire din apă a 
unor zone din Atlanticul de Nord, în urmă cu mii de ani: 

„Calculul făcut de trei specialişti americani arată 
că structurile din Bimini erau scufundate şi în urmă cu 
vreo 8 - 10.000 de ani. Această perioadă reprezintă 
vârsta minimă a structurilor respective, întrucât 
trebuie să presupunem că erau utilizabile numai la 
suprafaţă (...) Unele falii recente au permis, în Florida, 
dezgroparea unor rămăşiţe ale omului de Cro-Magnon, 
datarea cu carbon 14 le stabileşte o vechime de 
aproape 10.000 de ani. Această descoperire este 
fundamentală şi readuce în discuţie tot ce se ştia 
despre preistoria americană (...). Rămâne încă mult de 
făcut la Bimini. Bineînţeles că trebuie continuată 
studierea zidului şi începerea examinării celorlalte 
construcţii, care au fost reperate în împrejurimi - între 
care una seamănă bine cu o piramidă!” (Gossart, Op. 
cit., p. 33) 

Se ştie de asemenea că „expediția întreprinsă de 
comandantul J. Y. Cousteau, cu „Calypso”, a descoperit 
la 50 de metri adâncime în largul Andros-ului [alt 
arhipelag din zonă, vecin cu Bimini] o mare grotă 
submarină cu stalactite şi stalagmite. Întrucât acestea 
nu se pot forma decât în aer liber, grota trebuie să fi 
fost o peşteră situată mult deasupra nivelului mării. 
După sedimentele submarine prelevate de pe pereţii 


grotei, terenul a fost înghiţit de ape acum 12.060 de 
ani”. (Andrew Tomas, Les secrets de Il'Atlantide / 
Tainele Atlantidei, Ed. R. Laffont, 1976, p. 214. Cititorii 
mei pot consulta cu folos şi excelentele cărţi semnate 
de Pierre Carnac (L'Histoire commence à Bimini / 
Istoria începe la Bimini, R. Laffont, 1973) ca şi 
excelentele lucrări ale profesorului Gattefosse, de la 
Universitatea din Aix-en-Provence, despre numeroasele 
dovezi oceanografice ale existenței unui mare 
continent scufundat în urmă cu 12.000 de ani, în 
Oceanul Atlantic) 

Dovezile ştiinţifice abundă, susținându-l pe Cayce, 
atunci când vorbeşte de „vârfurile de odinioară ale 
unui continent întins” şi de „aceste vârfuri 
muntoase”, care sunt tot ce a mai rămas din 
masivele înalte ale Atlantidei, descrise în Critias. 

Bogăţiile reprezentate de aur, „oricalc”, argint, 
aramă, staniu şi alte metale citate de Platon şi Cayce 
n-ar putea să existe într-un sol coralier, care este, după 
cum am arătat mai sus, un material calcaros recent 
(„recent” în termeni geologici, adică de numai câteva 
mii de ani). Filoanele acestor diverse minereuri se 
găsesc în terenurile cristaline: rocile vechi, vulcanice şi 
„metamorfice” (adică cristalizate în contact cu 
magmele vulcanice). 

De la începutul acestui secol, s-a explorat mult 
adâncurile Atlanticului, lată un ocean unde se fac 
mereu descoperiri ciudate. Stalactitele comandantului 
Cousteau sunt doar un exemplu dintr-o mie! De 
exemplu, geologii ştiu foarte bine să facă deosebirea 
între o lavă vulcanică răcită şi întărită în aer liber şi 
alta, răcită în apă. Or, marile gropi oceanice din 
Atlantic,  insondabilele  povârnișuri  abisale, sunt 
mărginite de vulcani submarini. Şi iată că, în mai multe 


locuri, au fost găsite bazalturi provenite de la vulcani 
de suprafaţă. Mai exact, torente de lavă care s-au răcit 
şi întărit în aer liber. Dovadă că aceşti vulcani trebuie 
să fi fost deasupra nivelului mării într-o epocă recentă. 
Şi regăsim aceeaşi datare: ceva mai mult de 10.000 de 
ani înaintea erei noastre sau chiar 12.000! Sondajele, 
eşantioanele de sol submarin prelevate din adâncuri 
aduc adeseori la suprafaţă mostre de plante şi animale 
terestre, care au trăit la lumina soarelui, în zonele 
acoperite astăzi de ocean. Pot fi datate cu carbon 14 şi 
apare tot aceeaşi dată, pentru acelaşi nivel geologic. 
(Cercetările întreprinse de IFREMER (Institutul Francez 
de Cercetare şi Exploatare Marină) folosesc un 
submarin specializat, „Nautil”-ul, care poate cobori la 
6.000 de metri adâncime. Acesta rezistă la presiunea 
fantastică a apei din marile abisuri (până la 600 
kg/cm?!), este echipat cu două braţe manipulatoare 
teleghidate, camere video, proiectoare de mare 
putere, ca să exploreze lanţul de munţi submarini din 
Atlantic şi numeroşii lui vulcani. Cercetătorii de la 
IFREMER estimează că majoritatea lavelor vulcanice de 
pe fundul Atlanticului au aceeaşi vârstă, „aproape 10- 
12.000 de ani”, spun ei) 

Mai este şi misterul reliefului de pe acest „platou 
continental”, adică imensele câmpii submarine relativ 
plate (sau în pantă lină), care mărginesc insulele şi 
continentele. Se regăsesc acolo urme de faleze, care 
indică văi de odinioară, acum scufundate. În mijlocul 
acestor întinse şesuri submarine, se observă canioane 
misterioase (chei abrupte săpate în câmpie), a căror 
formă sugerează că s-au format în aer liber (de 
exemplu, canionul Hudson, trecătoare submarină 
foarte adâncă, din largul New-York-ului, care nu 
corespunde gurii nici unui fluviu terestru); sau în 


Franţa, celebrul „Gouf” din Cap-Breton, în faţa vechii 
văi a Adourului. Majoritatea oceanografilor cred că 
Oceanul Atlantic a apărut târziu (Précis de Geologie / 
Mic tratat de geologie, Auboin, Brousse & Lehman, Ed. 
Dunod, 1973, vol. III, p. 165), adică o mare parte a 
întinderii sale actuale este de dată foarte recentă (tot 
în termeni geologici!). 


Energia blindă a mareelor 


Aurul înseamnă profitul rapid, ploaia de dolari, 
fără prea multă  osteneală... Aşteptând să fie 
descoperită grota lui Ali Baba, curajoşii puteau să 
lucreze la Bimini, exploatând alt gen de filoane: 
turismul, pescuitul, apele termale... Şi hidro- 
electricitatea!  Consultanţii lui Cayce n-aveau 
asemenea gânduri - dar el îi încurajează puternic în 
această direcţie: 

„Acest şenal (între Bimini de Nord şi Bimini 
de Sud) poate fi exploatat şi pentru producerea 
de energie hidraulică. Se va putea construi o 
centrală hidroelectrică, folosind energia valurilor 
- și, la nevoie, a mareelor, cum s- a făcut în 
Golful Fundy. Căci dacă se construieşte un dig de 
legătură între coastele vestice ale celor două 
insule care încadrează şenalul, acesta va putea fi 
deschis sau închis, creând astfel o mare 
interioară pentru navigația de agrement, 
pescuit, baie etc.: se va putea deschide sau 
închide acest dig, după dorință. Se poate 
concepe ansamblul de lucrări dintre coasta 
nordică a Insulei de Sud şi coasta sudică a 
Insulei de Nord, astfel încât să includă o uzină 
care foloseşte forța motoare a mareelor, care va 


furniza curent electric întregului arhipelag. Asta 
va permite valorificarea terenurilor şi urcarea 
preturilor”. (Lectura 996- 15) 

Golful Fundy (sau Golful Frunzelor) amintit aici, 
este situat pe coasta atlantică a Canadei. El deţine un 
record mondial de „marnaj', adică de denivelare 
(peste 19 metri de diferenţă între nivelul cel mai înalt 
al apei mării şi cel mai scăzut!) La Granville, în Golful 
Muntelui Saint-Michel, avem „numai” 16,1 metri, ceea 
ce nu-i rău deloc. La Bimini, sunt doar maree mici 
(marnaj de 0,1-1 m). 

Ideea exploatării fluxului şi refluxului este veche 
şi se inspiră din „morile de maree” sau „morile de 
mare”, construite altădată pe coastele bretone. 
Principiul e simplu: când creşte, marea creează un 
curent de maree foarte puternic, analog curentului 
fluviilor. Când „coboară”, acest curent se inversează, 
retrăgând milioane de metri cubi de apă, care au fost 
transportaţi până la nivelul maxim al fluxului. 

„Această mişcare dublă - fluxul şi refluxul - se 
produce de două ori pe zi pe coastele Franţei (maree 
semidiurnă); însă în alte locuri din lume, este un singur 
dus-venit al mării, pe zi (maree diurnă); sau uneori 
două refluxuri şi două fluxuri de durate foarte inegale, 
ceea ce numim „maree mixte”. Acest ultim tip se 
întâlneşte la Bimini. Curenţii marini nu sunt cei mai 
răspândiţi curenţi, dar sunt cei mai susceptibili de 
viteze mari. Unii pot atinge 8 noduri, 12 noduri şi chiar 
mai mult”. (A. Guilcher, Précis d'hydrologie 
marine | Mic tratat de hidrologie marină, Masson et 
Cie, p. 122) 

Sunt printre cei mai violenţi din lume, când se 
opintesc să treacă peste o strâmtoare (numită „raz”, în 


Bretagne) - aşa cum există între Bimini de Nord şi 
Bimini de Sud. 

lată de ce pot fi utilizaţi ca nişte curenţi fluviali, a 
căror forţă pune în mişcare o turbină, generând curent 
electric. Când se construieşte un baraj pe un fluviu, se 
reţine astfel apa şi se creează o denivelare, care va 
provoca o cădere, regularizând debitul. In acelaşi mod 
se poate construi un baraj la gura de vărsare a unui 
râu în mare, unde urcă mareea. Aşa s-a procedat în 
Bretagne, în secolele trecute, când „morile de maree” 
erau amplasate în acele văi abrupte, tipice pentru 
coastele armoricane. 

Vechile mori de maree bretone cuprindeau: un dig 
care închidea canalul, creând un bazin; vane, care 
permiteau umplerea bazinului la flux; o roată cu 
zbaturi care asigura golirea bazinului la reflux, 
producând forţa motrice. Aceste mori, care nu 
produceau energie decât o dată/maree, realizau un 
„ciclu cu efect simplu”. Exista una în estuarul râului 
Rance, cu faţa spre Saint Malo, foarte aproape de 
Golful Muntelui Saint Michel, care beneficiază şi el de 
una dintre cele mai puternice maree din lume 
(marnajul atinge 13,5m). 

Locuitorii din Saint Malo nu auziseră de Cayce, 
însă erau renumiţi pentru îndrăzneala lor pe toate 
mările lumii. Ideea de a construi o centrală care să 
folosească puterea valurilor, în estuarul râului Rance, 
este foarte veche şi totodată foarte nouă; ei pun în 
practică - fără să ştie - exact ceea ce-i sfătuia Cayce pe 
consultanţii săi! 

După studii prealabile care au durat 25 de ani, s-a 
construit deci această uzină absolut nemaipomenită. 
Le recomand călduros cititorilor mei să o viziteze. Este 
amplasată pe un baraj de 750 m lungime, care adună 


apa, creând „o mare interioară” de 2200 hectare. 
„Principiul de funcţionare este acelaşi ca al morilor de 
maree, însă datorită grupului „bulb” care permite 
turbinarea în ambele sensuri ale curgerii apei, se 
produce energie atât la umplerea bazinului, cât şi la 
golirea lui. Acesta este ciclul cu „efect dublu”. 
Ansamblul cuprinde: o ecluză, care  restabileşte 
navigația între bazin şi mare; uzina propriu-zisă, 
amplasată în partea cea mai adâncă a râului Rance, 
care adăposteşte 24 de grupuri bulb” (se poate vizita - 
e ceva măreţ!); un baraj mobil, echipat cu 6 vane, care 
realizează exact proiectul descris de Cayce: adică un 
„dig mort” (care nu se mişcă) care completează 
închiderea estuarului astfel: 

„Legând coastele (...) ce încadrează şenalul, 
care va putea fi deschis sau închis, creând astfel 
o mare interioară pentru navigația de agrement, 
pescuit, bancuri de peşti etc. (...) astfel incit să 
includă o uzină care foloseşte forța motrice a 
mareelor şi care va furniza curent electric 
întregii regiuni” 

Schema de funcţionare descrisă de Cayce pentru 
Bimini a fost realizată în golful Saint-Malo! Ai zice că 
inginerii de la EDF (El&cricit& de France) l-au citit pe 
iubitul nostru Edgar!. 

De pe drumul care trece pe acoperişul uzinei, se 
poate vedea barajul foarte bine. Dacă ajungi când se 
ridică „podul mobil” al ecluzei ca să permită trecerea 
vapoarelor, opreşti maşina, cobori şi admiri peisajul 
(spectacolul este atât de măreț încât nimeni nu se 
plânge de oprirea circulaţiei!). Aşa cum spusese Cayce, 
această uzină furnizează „curent electric pentru 
întreaga zonă” (productivitate netă anuală: 600 de 
milioane de kw/h). 


În 1998, această uzină primea 300.000 de 
vizitatori pe an şi 26.000 de vehicule, în medie, pe zi 
(în timpul verii, 35.000); 17.000 de vapoare trec prin 
ecluză în fiecare an; 80 de persoane lucrează acolo, la 
centrală. Lucrările au demarat în 1961, iar ecluza a fost 
dată în funcţiune la 19 noiembrie 1962. Preşedintele 
Republicii a inaugurat uzina la 26 noiembrie 1966... la 
limita dintre Scorpion (Apa) şi Săgetător (Focul şi 
Bretagne!). În fine, ultimul dintre cele 24 de grupuri 
„Dulb” (adică turbine imense, care produc electricitate) 
a fost pus în funcţiune la 4 decembrie 1967. De atunci, 
se învârte, poluând infinit mai puţin decât o centrală 
atomică! 


Piscinele termale ale lui Poseidon 


Aur, turism, curent electric... este deja mult. Şi tot 
mai e ceva: termalismul. Mormântul Atlantidei 
dispărute ar fi de o bogăţie incredibilă, pe care numai 
Cayce o presimţise pe atunci. Dar când era treaz, nu 
ştia de Platon, nu ştia că în munţii descrişi de filosoful 
grec curgeau izvoare termale: 

„Cât despre izvoarele cu apă rece şi cu apă caldă 
- al căror debit era bogat şi inepuizabil, având fiecare, 
datorită gustului şi calităţilor excelente ale apei, 
întrebuinţări caracteristice  atlanţii le foloseau 
amplasând construcţii în jurul lor, plantând copaci 
adecvaţi naturii apelor şi instalând, de jur- împrejur, 
bazine, unele descoperite, altele acoperite, destinate 
băilor din timpul iernii. Erau pe de o parte rezervoarele 
regale, iar pe de altă parte, cele ale persoanelor 
particulare, şi altele pentru femei, fără să le mai 
punerii la socoteală pe cele destinate cailor şi 
animalelor de povară, fiecare cu o decorație adecvată. 


Apa curentă era condusă spre codrul sfânt al lui 
Poseidon, ca să îngrijească arborii de toate felurile, pe 
care fertilitatea solului îi înzestra cu o frumuseţe şi o 
înălţime cu adevărat divine. De asemenea, apa era 
dirijată spre  incintele exterioare, prin canalizări 
amenajate de-a lungul podurilor”. (Platon, Critias, op. 
cit., p. 370 şi următoarele) 

Atlanţii cunoşteau atât de bine apele termale 
încât  construiseră acel lucru necunoscut nouă: 
talasoterapia şi termalismul pentru cai! Şi remarcaţi 
rafinamentul: de jur-împrejurul piscinelor termale, 
atlanţii plantau „copaci adecvaţi naturii apelor”! Acest 
lucru ne pune pe gânduri... şi nu ştiu dacă există acum 
mulţi specialişti în „parcuri şi grădini termale”. 

În ceea ce priveşte medicina termală propriu-zisă, 
această tradiţie s-a perpetuat în lumea celtică: în 
Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Belgia etc.... 
În toată Europa, de mii de ani, lumea „merge la băi”, 
pentru a trata orice! 

Am folosit de multe ori „apele” franceze, 
elveţiene şi italiene - cu cel mai mare folos pentru 
sănătatea mea şi a copiilor mei. Pe atunci, nu vedeam 
nici o legătură cu Atlantida: nu-i citisem nici pe Platon, 
nici pe Cayce! Şi apoi, într-o zi, s-a produs declicul... 
Am ales pentru cura de ape un loc cu totul 
extravagant, un loc fermecat, aflat în afara timpului: 
Saturnia. Este un sat italian din Toscana (Adresa 
sanatoriului termal din Saturnia: Terme di Saturnia, 
5805 Saturnia, Provincia Grosseto, Italia), pierdut într-o 
gigantică incintă fortificată, prea mare pentru «el. 
Ducându-mă să cercetez lucrurile mai de aproape, am 
avut o surpriză! Incinta era făcută din blocuri 
„Ciclopice”, enorme, impecabil tăiate, cu mai multe 
colţuri (de obicei, nu numai patru), îmbinate cu o 


precizie de ceasornicar în zidurile gigantice. Zidurile 
din istoria noastră, ziduri romane de pretutindeni, 
ziduri romane din Roma, ziduri gotice sau arabe dau o 
impresie de sărăcie, de dezordine faţă de aceste ziduri 
impunătoare. Or, conform tradiţiei, Saturnia din Etruria 
(adică din Toscana) a fost capitala lui Saturn, fratele lui 
Poseidon/Neptun, regele detronat al Italiei din timpurile 
eroice. Preistoria cunoscută de noi ne spune că înainte 
de italieni au fost romanii, şi mai înainte, etruscii. Dar 
înainte de etrusci? Nu se ştie. Atlanţii? în mod sigur, 
aşa cum indică şi această legătură locală cu 
Poseidon/Neptun, fondatorul Atlantidei. Cayce spune 
că „imperiul atlant se întindea până la Marea 
Tireniană”, care scaldă astăzi țărmurile Toscanei - 
numele modern al ţării etruscilor. Cât despre geologi, 
ei cred în existenţa unui continent scufundat, Tirenida, 
ale cărei ultime rămăşiţe de suprafaţă ar fi Corsica, 
Sardinia, Sicilia, Italia. O colonie a „oamenilor roşii”? 

Sătucul Saturnia din centrul ținutului toscan nu 
este decât o mână de ruine: se văd încă acolo drumuri 
romane foarte frumoase, străzi romane, ziduri romane 
- Şi somptuoase construcţii atribuite etruscilor, pe 
câmpul din jur. Se văd mai ales faimoasele ziduri 
„Cciclopice”. Şi... asta nu e tot: există de asemenea o 
piscină termală milenară! Tradiţia locală, susţinută de 
săpăturile arheologice, confirmă faptul că bazinul de 
apă caldă sulfuroasă era exploatat cu mult înainte de 
romani, încă din timpul regilor etrusci. Termalismul 
pare o caracteristică a civilizaţiei atlante. 

Lui Cayce i-ar fi plăcut să-şi vadă concetăţenii 
apelând din nou la binefacerile termalismului. Dar n-a 
prea fost înţeles... Din păcate, curele termale folosite 
încă de indieni sunt tratate astăzi, în Statele Unite, ca 
nişte rude sărace. Această formă de medicină 


(termalismul şi talasoterapia) rămâne o specialitate 
europeană, mediteraneană, dar şi japoneză. In 
America, marele public crede că apa termală ţine de 
„Medicina indiană”, deci „primitivă”, prin urmare nu 
foarte „clean” (engl., „curată”, n.tr.). Aşa se spune 
acolo. 

Mare păcat! Şi iată de ce putem număra pe 
degete lecturile lui Cayce despre termalism! Să 
începem cu cele referitoare la Bimini. Prima evocă un 
izvor termal datând din timpul Poseidiei: 

„Veţi găsi ape sulfuroase în vechiul şenal, la 
capătul nordic al părţii meridionale a Insulei de 
Nord. Aceste ape conțin sulf negru care, pentru 
unele afecţiuni, este un tratament excelent. Se 
va putea construi acolo un sanatoriu termal 
pentru băi, foarte eficiente în vindecarea mai 
multor tipuri de boli, mai ales ale sistemului 
nervos, ca şi reumatismele. Nu e foarte adânc, 
doar la 89-90 de picioare [aproximativ 27 de metri], 
înțelegeţți?” (Lectura 996- 12) 

O altă lectură fusese făcută pentru o doamnă din 
înalta societate, de profesie aviatoare. Cayce îi 
vorbeşte de un puț care ar fi existat în Bimini în 
vremurile Atlantidei. Acesta avea o apă termală, 
înzestrată cu numeroase virtuţi terapeutice - ca şi alte 
izvoare din jur. Întrucât puţul a fost părăsit, frumoasa 
doamnă întreabă: 

„Ar putea fi refăcut acum ca să-i folosim apa? 

- Multe informații v-au fost date deja prin 
această sursă de informare [Cayce însuşi]. Vi s-a 
spus deja cum ar putea fi dezvoltat acest 
domeniu precis, care datează din perioada 
atlantă (...). Aţi putea să întemeiaţi acolo un 
centru cu dublă menire: vindecarea anumitor 


tipuri de afecţiuni (nu numai cu apele scoase din 
putul respectiv, ci şi cu cele din împrejurimi, 
care conţin aceleaşi principii active); şi, de 
asemenea, un institut de cercetări arheologice”. 
(Lectura 587-4) 

În concluzie, la Bimini se găsesc trei tipuri de ape 
termale: cele care pot fi captate printr-un puț, 
pompând direct în pânza freatică, cele care ies la 
suprafaţă sub forma unui izvor (lângă puţurile 
respective, spune Cayce) şi, în fine, cele care apar sub 
mare. Aceste izvoare „hidrotermale” submarine sunt 
cu siguranţă mai „vizibile” şi deci mai uşor de localizat 
- dar nu neapărat şi mai uşor de exploatat. Marele lanţ 
de munţi submarini, care străbate fundul oceanului 
Atlantic de la nord la sud, conţine foarte multe izvoare 
„hidrotermale”. Apele lor sunt pline de săruri minerale 
diverse, între care sulful, care permit viaţa animală din 
marile abisuri. Nu erau cunoscute până în 1978, dată la 
care submarinul Nautile, de la IFREMER, despre care 
am vorbit mai sus, a început să le descopere. Se văd 
foarte bine pe fotografiile submarine: ies din falii sub 
forma unor coloane de bule, care le fac să semene cu 
nişte dâre de fum. Aceste ape termale sunt atât de 
calde încât pot ajunge până la 350 de grade! O 
misiune a IFREMER, „Oceanaut”, din august 1995, le-a 
observat îndeaproape. 

Eu şi copiii mei ne-am scăldat în mare, în Tunisia, 
în luna martie, - evident, era foarte rece, aşa cum e de 
aşteptat iarna. Într-un anumit loc al falezei, ieşea apa 
fierbinte a unui izvor termal submarin: extraordinar 
efect de saună! Şi la Ischia, lângă Neapole, şi pe toată 
această coastă a Italiei de sud, găseşti astfel de 
izvoare termale care sunt exploatate. Există şi în 
Japonia: oamenii intră în mare la bordul unor mici 


cabine asemănătoare cu „ouăle” telefericelor. Se 
combină astfel termalismul cu talasoterapia, pentru că 
principiul celei din urmă este încălzirea apei de mare! 

La Bimini, după Cayce, s-ar fi reunit toate aceste 
forme de vindecare. Lectura 587 localizase puţul 
termal pe coasta răsăriteană a Insulei de Nord. In 
1935, aviatoarea s-a dus la faţa locului şi a găsit „un 
put de apă dulce (...) înconjurat, în partea de sus, de 
un ghizd făcut din pietre cu o granulaţie foarte 
specială. Ceea ce m-a uimit sunt acele simboluri stranii 
gravate pe ele” (scrisoarea consultantei 587 către 
Edgar Cayce). Fiul lui Cayce, Hugh Lynn, relatează că 
s-a dus şi el acolo după câţiva ani şi n-a găsit nimic, 
nici măcar puţul. (Hugh Lynn Cayce, Earth changes / 
Pământul se schimbă A.R.E. Press, 1980) 

Mai multe uragane răvăşiseră insula de la un cap 
la altul, dislocând nisipul şi argila. Secretara lui Cayce, 
Gladys David Turner, citează o lectură neînregistrată 
care ar fi fost făcută pentru doamna aviatoare şi care 
precizează că nivelul puţului depinde de maree. 
Arhipelagul Bimini, din ansamblul întins numit 
Bahamas, era pe atunci o colonie britanică (British 
West Indias). Astăzi, este un stat independent, extrem 
de sărac, unde Natura îşi recapătă drepturile asupra 
pământului ieşit din ape - ceea ce îngreuiază 
considerabil săpăturile terestre. 


Tradiția indiană a izvoarelor termale în 
Statele Unite 


O altă persoană avea în vedere exploatarea unui 
izvor termal, de data aceasta în Ohio. Secretara lui 
Cayce a fost pusă să-şi întrebe patronul adormit, 
conform ritualului: 


„Aveţi în fața dumneavoastră apa izvorului situat 
la ferma Finkle, la nouă mile spre est față de 
Circleville, districtul Pickaway, statul Ohio. Am adus 
aici un eşantion de apă din acest izvor. Faceți-ne, vă 
rog, analiza şi spuneţți-ne dacă poate avea vreo 
utilizare în tratarea bolilor umane. Dacă da, pentru ce 
boli şi în ce mod? 

- Da, găsim că această apă va fi 
binefăcătoare pentru mulți oameni, ca să-i 
vindece de boli. Sunt însă unele la care această 
apă nu face bine. 

lată analiza ei şi iată tipul de boli Fizice pe 
care ea le va putea vindeca. 

Pentru început, găsim că este o apă uşoară, 
care conţine numeroase oligoelemente minerale 
dizolvate. Mai întâi, un compus al iodului şi 
fierului, şi compuşi ai magneziului şi sodiului. 
Dacă aţi încălzi această apă, ați vedea cum se 
formează depuneri de săruri, de sodiu, de 
bicarbonat de sodă, de sulfat de sodă şi un 
compus pe bază de litiu (...). Această apă urcă 
din adânc, trecând prin straturi de sare şi sodă, 
înainte de a ajunge la suprafaţă. In unele locuri, 
ea traversează bancuri de săruri provenite din 
vechi zăcăminte petroliere. 

Proprietățile acestor oligoelemente 
minerale sunt, foarte des, eficiente pentru 
îngrijirea bolilor corpului omenesc. Totuşi, chiar 
în cazul când folosirea acestor ape este benefică, 
ea nu poate vindeca chiar toate bolile, într- 
adevăr, majoritatea perturbărilor corpului fizic 
(nu vorbesc aici de forțele mentale) vin din 
blocarea unui centru glandular de către o 
presiune locală, care îl izolează de restul 


organismului. Şi asta duce fie la o încetinire într- 
un organ sau într-un sistem (iar acesta nu mai 
este irigat sau hrănit suficient), fie la o 
hiperactivitate care provoacă o congestionare. 
Acesta este cazul constipatiei, de pildă, care 
este urmarea unei proaste funcţionări a ficatului 
și rinichilor. Pentru cei cu afecţiuni renale şi 
probleme în zona pelviană, această apă ar fi 
contraindicată. 

în schimb, pentru cei care nu reuşesc să 
elimine deşeurile, nu din cauza rinichilor, 
această apă va fi benefică, însă trebuie folosită 
împreună cu alte terapii. in aceste cazuri, 
trebuie folosită din belşug şi fără alte tipuri de 
apă. Incâălzind-o. se obţine o baie excelentă 
pentru cei cu afecţiuni ale pielii, mai ales când 
erupțiile sunt cauzate de o insuficientă eliminare 
a toxinelor la nivelul circulației capilare”. 
(Lectura 1447-1) 

Se vede din această lectură detaliată ce mult 
dorea Cayce dezvoltarea termalismului. Bineînţeles, 
aşa cum spune el, apa termală „nu poate vindeca 
singură chiar toate bolile”, căci „medicina termală 
este exact la confluenţa medicinei curative cu cea 
preventivă”. Compoziţia apelor, echipamentul 
termelor, competenţa şi experienţa medicilor şi a 
personalului paramedical, amenajarea infrastructurilor, 
animația culturală şi sportivă concură la obţinerea unor 
rezultate excelente asupra celor care urmează cura”. 
(Le Guide du Thermalisme pratique / Ghidul 
termalismului practic, conceput şi editat de Philippe 
Lance, în 1987, ca şi Le Guide marin de la 
Thalassotherapie | Ghidul marin al talasoterapiei. 
Philippe Lance era un tânăr care pornise singur în 


aventura editorială, cu această primă carte. A murit 
epuizat de atâta muncă. Tot adunând nopţi nedormite 
şi surmenai, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. încă nu 
împlinise douăzeci şi cinci de ani. li rog pe cei care l-au 
cunoscut să dăruiască un gând bun acestui truditor 
sacrificat, care a contribuit la renaşterea termalismului. 
O parte din lucrările actuale s- au inspirat din acest mic 
ghid, care a fost între primele) Da, acest lucru se 
întâmplă când faci cura de apa minerale într-o 
atmosferă destinsă. 

Educarea sănătăţii este adevărata prevenire. 
Aceasta îl face pe cel ce urmează cura, într-un cadru 
privilegiat, să-şi poarte singur de grijă, să-şi schimbe 
comportamentul, să regăsească acolo starea de 
sănătate optimă şi bunăstarea, redescoperind cu 
ocazia acestei cure dietetica, somnul bun ca şi unele 
activităţi uitate, fizice, intelectuale şi artistice. 

Avem o poziţie deosebit de bună în Europa ca să 
ne bucurăm de binefacerile termalismului: „Cu aproape 
o mie de izvoare minerale şi peste o sută de staţiuni, 
Franţa are unul din patrimoniile cele mai bogate din 
Europa”, mai scrie Jacques Verrier, preşedintele 
Sindicatului naţional al sanatoriilor termale, în lucrarea 
citată. 

Cayce era foarte dornic de a-şi încuraja pacienţii 
să practice termalismul. El recomanda mereu toate 
formele de terapie cu apă: 

„Purificați-vă corpul cu apă simplă. 
Practicaţi hidroterapia, da. Inclusiv clismele, 
băile de abur, masajele complete...” (Lectura 
31174-1) 

„Hidroterapia şi masajele sunt totodată 
foarte preventive şi curative. Asta contribuie la 
curățirea organismului, permițându-i să-şi reia 


funcţionarea normală, eliminând toxinele, 
vindecând  congestiile,  readucând echilibrul 
acolo unde problemele se pot agrava”. (Lectura 
257-254) 

În ultima serie de lecturi (şi mai clare) despre 
termalism, Cayce vorbeşte de un izvor situat la 
Talladega, în statul Alabama. Domnul 707, care a cerut 
lectura, fusese medicine mari indian (şaman) în viaţa 
precedentă. Amenajase, în acea regiune, un izvor 
pentru vindecarea bolnavilor, de unde şi interesul său 
actual pentru această problemă. In viaţa actuală, 
vindecătorul indian se reîncarnase în familia omului alb 
cu care se împrietenise, după cum vom vedea: 

„În viața precedentă, entitatea a trăit in 
țara unde s- a născut acum, în locul numit astăzi 
Talladega şi în împrejurimi. Ai fost între primii 
indigeni din regiunea aceasta care s-au 
împrietenit cu fraţii albi imigraţi în această ţară. 
Au fost propriii tăi strămoşi, adică familia în care 
te-ai întors pe pământ şi al cărei nume îl porți. 
Căci ai fost primul, ca „medicine man” al acestor 
triburi, care a semnat un pact de fraternitate cu 
străbunicul tău biologic. Trebuie ştiut că triburile 
de atunci stăpâneau un teritoriu întins, din care 
nu mai rămân acum decât nişte izvoraşe; iar tu, 
în mijlocul lor, în deplinătatea puterii, ai 
construit primele canalizări din regiunea aceea, 
ca să aduci vindecarea atâtor oameni care 
sufereau de ceea ce numim astăzi bolile 
bătrâneţii. Şi chiar s-ar putea regăsi acum 
elemente încă intacte în multe locuri! 

Te numeai Tecum Tec, adică Stâncă, aşa 
cum ti-au spus superiorii ierarhici, din altă ţară, 
şi cei cu care te-ai împrietenit. Aşa cum arată 


acest nume, le aduceai forța şi priceperea ta. 
(...) Şi să ştii, băiete, că ai îngropat acolo 
bijuterii şi aur care ti-au fost încredințate. Sunt 
tot acolo, Ungă vechea pompă a puţțurilor, lângă 
vechea casă a izvorului”. 

„Vă rog, dacă puteţi să-mi precizati mai exact 
unde se află aceste canalizări de apă termală pe care 
le-aş fi instalat acolo, într-o încarnare precedentă, 
lângă Talladega, Alabama. 

- Păi, în ținutul unde trăiau cei din tribul 
tău, oamenii roşii, acele populaţii venite din 
Templul Poseidiei!” (Lectura 707-1) 

__ Cayce îi evocă aici pe supraviețuitorii Atlantidei 
(„Impărăția omului roşu”, să nu uităm!) care s-au 
refugiat pe continentul american şi din care descinde o 
parte din indienii din Statele Unite (în orice caz, pe 
coasta de est). 

„Erai, între ei, aşa cum ti-am spus, 
vindecătorul, misticul, înțeleptul, iniţiatorul - şi 
ai amenajat acolo, pentru acei locuitori, un loc 
de odihnă după sezonul de vânătoare, care-i 
aducea spre nord, spre marile căderi de apă şi 
stâncile saline (...). Acele triburi puternice se 
adunau acolo ca să asculte cuvântul celui ce le 
învăța. 

Entitatea a construit, acolo, canalizări din 
lemn de cedru, în locul unde se putea transporta 
materialul pentru corturi destinate odihnei. şi 
numai la acele triburi, în locul acela, se putea 
găsi un fel de spital, cu o construcţie care 
permitea acordarea de îngrijiri celor ce aveau 
nevoie de odihnă. Locul fusese ales datorită unui 
izvoraş cu apa bună pentru cei bolnavi. Această 
apă trata mai ales infecțiile datorate apei 


poluate, tulburările digestive, bolile febrile etc. 
Toate acestea au dispărut, sau aproape, iar 
canalizările au fost acoperite. Totuşi, locul 
taberei propriu- zise, la sud şi la est de ceea ce 
numim acum Talladega, încă îți poate fi arătat de 
câteva persoane. Acolo, pe malul acelui pârâiaş 
aproape invizibil astăzi, se pot regăsi câteva 
urme ale trecutului. Pe de altă parte, dacă vei 
vrea să cauti în tine însuti, în străfundul fiinţei 
tale lăuntrice, vei recunoaşte acele terenuri. De 
asemenea, poate vor veni şi cei care ti-au fost 
alături altădată [Cayce se referă aici la spiritele 
Naturii], îi vei simți în jurul tău. Te vor ajuta nu 
doar să afli unde erau bunurile tale, să le 
regăseşti, ci şi să înţelegi cum era iubirea 
fraternă care te lega de cei din familia unde 
aveai să te întorci mai târziu, familia al cărei 
sânge îl ai astăzi. Atunci vei înţelege unde sunt 
bijuteriile, aurul şi odoarele îngropate. Şi mai 
mult de atât: semnificația emblemelor păcii 
folosite de popoarele acelei epoci. 

Caută în tine şi vei găsi! 

Pot fi nişte indicaţii în ceea ce-ţi spun eu, 
dar adevăratele informaţii le vei găsi căutând în 
tine însuţi”. (Lectura 707-2) 

Pe vremea lui Cayce, revelarea unei vieţi 
anterioare de indian - adică în altă rasă decât cea albă 
- îi deranja grozav pe consultanţi. Unele lucruri nu erau 
plăcute la auz. De unde şi sfatul din lectură: „Domnule 
dragă, să începi prin a medita la fraternitatea dintre 
popoare. Şi, dacă te vei medita cum se cuvine, îngerul 
locului te va răsplăti: îţi vei regăsi lingourile de aur!” 
Domnul 707 nu prea s-a grăbit să urmeze sfaturile lui 
Cayce. Confruntarea cu viaţa anterioară de indian nu 


pare să-l fi încântat. Va mai cere alte cinci lecturi pe 
aceeaşi temă şi se simte că lui Cayce i se făcuse 
lehamite să tot repete: 

„Cum ţi-am spus şi te-am mai sfătuit deja, 
ar fi bine să încerci identificarea locului despre 
care ţi-am vorbit. Nu doar pentru o satisfacţie 
materială, ci şi pentru una sufletească. Du-te în 
regiunea aceea, în anumite perioade, cum ţi s-a 
spus de mai multe ori. Căci acolo sunt energii 
naturale, adică Energiile Naturii [spiritele Naturii], 
care ar vrea să colaboreze cu tine ca să te ajute 
să-ți împlineşti dorința: localizarea exactă a 
zonei unde ai trăit”. (Lectura 707-5) (Fragment de 
lectură citat în volumul III, p. 53) 


Să învăţăm a asculta glasurile Naturii 


Mai ales perspectiva de a regăsi comoara ascunsă 
în ruinele „sanatoriului său termal” îi surâde domnului 
707... care domn, însă, nu se gândeşte deloc să refacă 
sanatoriul însuşi. Totuşi Cayce priveşte această 
căutare astfel: dacă fostul şaman îşi recapătă comoara, 
foarte bine, trebuie să trăiască! Dar această căutare 
trebuie să însemne pentru el ocazia de a- şi deschide 
„auzul interior”, „vederea psi”, altfel spus, intuiţia. Să 
înveţe să asculte mesajele Naturii: 

„Ei, şi ca să-ți faci o imagine a activităților, 
peisajului, cadrului concret în care s-a desfăşurat 
experienţa celeilalte vieți, îti mai dau câteva elemente 
orientative. 

Era aşadar lingă actuala Talladega, din 
Alabama. Locul cu pricina se află la vest şi puțin 
la sud față de zona numită astăzi, de 
concetăţțenii tăi, „vechea tabără indiană”. 


Acolo, în tabără, toate triburile Cherokee, şi 
altele, îşi ţineau adunările la vârf. De acolo 
plecau toate deciziile, nu numai când trebuia să i 
se stabilească fiecăruia teritoriul de vânătoare, 
ci şi când trebuia să se repartizeze terenurile 
agricole între triburile asociate. 

Entitatea, deci, era acolo în momentul sosirii 
omului alb: Levitt, Boone şi alţii, pe acel pământ. 
Ea a încheiat cu ei un acord de troc, bazat pe 
schimburi între folosirea terenurilor şi drepturile 
comerciale de exploatare a bogățiilor subsolului 
(...). Asta se petrecea în 1769 şi până în anii 
1789, „90, „98. 

Cum am mai spus, ideea că se putea face 
comerț nu numai cu ai săi, dar şi cu străinii, 
însuşi acest concept i-a dat entității o mare 
deschidere. Prietenia care a urmat a devenit un 
lucru de seamă, nu numai pentru albi, dar chiar 
și pentru indienii din acele triburi. 

lar acum, când vei căuta să localizezi zona, 
ar fi bine, la început, să te duci acolo singur. La 
căderea serii sau la mijit de ziuă, du-te să vezi 
pământurile; căci rămân încă urme de activitate, 
zone despădurite, coline artificiale construite în 
tabăra principală a tribului entității. Ca să le 
găseşti vestigiile, nu este musai să sapi în 
pământ; răscolind deopotrivă în tine însuți, vei 
găsi amintirea acelui trecut. 

Bineînţeles, izvorul e acum doar un firicel de 
apă față de ce-a fost odinioară. Sigur că e o 
căutare anevoioasă. Dar o _ ridicătură de pe 
marginea izvorului îţi va indica amplasarea 
conductei de cedru. Invizibil pentru ochi, acum, 
acest sistem de canalizări a fost aranjat altădată 


de entitate, nu doar ca instalaţie sanitară, 
desigur, ci şi ca un mijloc de a aduce apa 
necesară pentru nevoile tribului. Apa venea 
printr-o altă conductă, tot din cedru, care 
aparținea aceluiaşi ansamblu. 

Când îl vei găsi, vei fi foarte aproape de 
locul unde este ascunsă comoara. 

Nu înseamnă că trebuie doar să te repezi să 
o iei. Va trebui să te cufunzi într-o îndelungă 
căutare interioară, să petreci timpul meditând; şi 
abia atunci, pe măsură ce vei progresa, vei fi 
ajutat |tot de spiritele Naturii, pe care Cayce le-a 
amintit mai sus]. 

Totuşi, vezi legile actuale, cine detine 
drepturile exploatărilor agricole şi ale 
companiilor de prospectare minieră care au 
aceste terenuri. Inţelege-te cu proprietarii, încât 
să nu se ajungă niciodată şi cu nici un chip la 
litigiu. 

Du-te pe acolo, ca să treci progresiv prin 
experiența sufletească a regăsirii trăirilor din 
viața precedentă (...) Mai întâi trebuie „să 
simţi” locurile în cursul unei meditatii linistite. 
Nu te lăsa condus de logica raţională, ci mai mult 
de intuiţie. incearcă să te vezi, într-un „vis 
treaz”, într-un fel de introspectie, în rolul 
Marelui Vraci sau al şefului de trib, mai exact, al 
celor cinci sau chiar zece triburi unite, care-şi 
aveau cartierul general acolo. Încearcă să 
retrăieşti sentimentele, senzațiile de atunci”. 
(Lectura 707-5) 

In această lectură lungă şi interesantă, Cayce se 
străduieşte în a-şi ajuta consultantul să-şi dezvolte 
intuiţia, pe care naşterea într-un mediu „alb” a blocat-o 


complet. Cu fiecare nouă lectură, Cayce trebuie să 
insiste iar! „încearcă să simți locurile”, îi repetă el. 
Toată educaţia dată acestui copil occidental în familie, 
şcoală, universitate tinde să-i imprime disprețul faţă de 
intuiţie: „Psihologia zisă ştiinţifică nu o recunoaşte ca 
mijloc valid de cunoaştere. intuiţia a fost, de altfel, 
denigrată până într-acolo încât este încă inclusă în 
categoria „puterilor mistice” sau „parapsihologice”. Pe 
deasupra, este considerată o valoare „feminină”, în 
opoziţie cu valorile „masculine” - raţiunea, analiza şi 
logica”. (Erik Pigani, în „Psychologies”, nr. 133/iulie- 
august 1995. Acest pasaj şi următoarele sunt extrase 
din articolul intitulat „Intuiţia, cealaltă inteligenţă”: 
savanții şi terapeuţii studiază modul de a dezvolta în 
noi acest mod de cunoaştere natural, fiabil şi 
indispensabil! Articolele lui Erik Pigani sunt întotdeauna 
extrem de bine documentate, clare, uşor de înţeles 
pentru un neiniţiat. Puţini ziarişti au atâta experienţă şi 
conştiinţă profesională. Ultima sa carte, Psi, enquêtes 
sur les phénomènes paranormaux (Presses de 
Chatelet, 1999) este o lucrare de referinţă) 

Domnul 707, consultantul lui Cayce, vizibil 
contrariat, vine de la o lectură la alta cu întrebări de 
genul: 

„După ce semne concrete, de pe teren, voi 
recunoaşte locul? 

- Nu te lăsa condus de logica rațională, ci 
mai mult de intuiţie”. 

Consultantul nu trebuie să înceapă săpând în 
pământ, ci răscolind în propria-i memorie karmică 
(adică inconştientul). 

„Ca să găseşti vestigiile, nu trebuie să sapi 
doar în pământ; răscolind deopotrivă în tine 
însuți, vei găsi amintirea acelui trecut”. 


Dar domnul 707 nu are deloc încredere în intuiţie. 
Memoria sa karmică a devenit opacă, lată de ce 
insistă: 

„Cam la ce distanţă de Talladega (Alabama) 
se află locul cu pricina? înspre sud-vest?” 

„Căutarea pe teren trebuie făcută începând 
de la vechea tabără indiană. Este cam la o milă 
şi jumătate, două mile. Dar pentru stabilirea 
exactă a locului, cel mai bun lucru ar fi să-l 
întrebi pe şeful poştei din Talladega”. (Lectura 
707-5) 

Erik Pigani, în fragmentul de articol citat, expune 
teoria unui psiholog american, după care cu mii de ani 
în urmă, apariţia limbajului la om a împins, puţin câte 
puţin, gândirea şi expresia intuitivă într-o zonă foarte 
profundă a inconştientului, la interfaţa dintre 
inconştientul colectiv şi memoria personală. Astfel, 
informaţia intuitivă ar fi înmagazinată sub formă de 
imagini, lată de ce ea nu răspunde în general la 
stimulii exteriori (...). Este o energie latentă, dar 
extrem de puternică şi se poate trezi în orice moment.) 

In cazul nostru, Cayce îi sugerează consultantului 
să se ducă la faţa locului ca să stimuleze intuiţia 
profundă prin revederea peisajului. Educaţia noastră 
occidentală ne-a făcut orbi şi surzi faţă de Natură, ca şi 
faţă de propriile noastre glasuri lăuntrice, care sunt 
ecoul Naturii. Trebuie să învăţăm din nou să auzim. 
Cari Gustav Jung a definit intuiţia ca una din cele patru 
funcţii psihologice fundamentale şi deci indispensabile 
pentru dezvoltarea personalităţii noastre (celelalte trei 
fiind senzaţia, sentimentul şi gândirea), fără să insiste 
totuşi asupra originii sau a procesului intuiţiei, pe care 
îl considera pur şi simplu „iraţiona!”, 


Roberto Assagioli, fondatorul  psihosintezei, 
compara intuiţia cu o „punte” care leagă conştientul de 
supraconştient, dimensiunea psihologică de 
dimensiunea spirituală a fiinţei noastre... Exact aşa o 
înţelegea şi Cayce! Această lectură m-a cufundat într- 
un noian de gânduri privind legile reîncarnării: cum 
este cu putinţă să fii, într-o viaţă, înţelept, mare şef, 
terapeut priceput etc., iar în viaţa următoare să te 
renaşti în pielea unui yankeu mărginit? A unui 
american alb atât de înţepenit în rasismul său încât îşi 
respinge strălucitul trecut indian? 

Libertatea este un cadou otrăvit: dacă este prost 
folosită, ea poate face ca „entitatea” (cum spune 
Cayce) să regreseze. 


2. PROFEȚIILE LUI CAYCE DESPRE MEDIUL 


ÎNCONJURĂTOR 


/ 


SS 


FA (A / y Y, a 


Ţăranii viitorului 


Una din ultimele lecturi cayciene, datată 21 
august 1944 (Cayce a murit la 3 ianuarie 1945), 
răspunde la întrebarea unei persoane care vrea să ştie 
dacă trebuie să se ocupe, între altele, de creşterea 
vitelor: 

„Vor mai fi multe schimbări, în mod sigur, 
chiar atunci când conjunctura prezentă se va fi 
liniştit [se termina al doilea război mondial]. 
Echilibrul pământului a fost tulburat, la fel şi cel 
al economiei: şi vă puteţi aştepta la schimbări 
din ce în ce mai frecvente ale preţurilor la 
produsele agricole, lată de ce activităţile cu 
pricina sunt foarte indicate, căci ele vă vor 
aduce o mai mare siguranță, dumneavoastră, şi 
celor din jur, şi vecinilor”. (Lectura 5400-1) 

In lectura 470-35, din 1932, o persoană care-l 
întreabă dacă trebuie să cumpere o casă la ţară, o 
bucată de pământ, în ideea de a-şi asigura hrana, este 
sfătuită să înveţe să-şi cultive grădina: 

„Da, răspunde Cayce, fiecare ar trebui să-şi 
poată (...) lua sau construi o gospodărie la ţară, 
unde va putea să- şi producă acele lucruri de 
care are nevoie pentru existența materială”. 

Deşi cititorii au parcurs deja acest fragment de 
lectură din volumul | (p. 283, capitolul „Cum vom trăi 
în era Vărsătorului?”), îl reiau aici ca să dezvolt această 
temă care mi se pare extrem de urgentă. Edgar va da 
acest sfat de mai multe ori, insistând de fiecare dată 
mai mult. De exemplu, în noiembrie 1943, în lectura 
416-17 (Menţionată deja în Les Propheties d'Edgar 
Cayce / Profeţiile lui Edgar Cayce, op. cit.), unde 
consultantul este sfătuit să nu-şi vândă proprietatea: 

„Păstraţi pământul: va putea fi o bază de 
subzistență în perioadele extrem de grele prin 


care vor trece toate zonele acestei țări. Va fi o 
bază de producție agricolă pentru 
dumneavoastră şi rude”. 

În decembrie 1943, precizează iar: 

„Încercările la care va fi supusă această țară 
n-au început încă, în orice caz în privinţa 
producției agricole şi a pieţei alimentare”. 
(Lectura 257-254) 

Cititorii au înţeles că, de fiecare dată când Cayce 
foloseşte expresia „this country” („această ţară”, 
n.tr), se referă la Statele Unite. Foamete în America? 
Publicul non- american crede că acolo este peste tot şi 
în fiecare zi... numai „Dallas” şi „Dynasty”! E greu de 
imaginat că se poate ajunge la foamete în această ţară 
întinsă, care nu se mai sfârşeşte de-a lungul, de-a latul 
şi de-a curmezişul şi care, de cincizeci de ani, este 
pentru întreaga lume însăşi imaginea belşugului. Totuşi 
agricultura Statelor Unite a avut mereu probleme; stă 
mărturie această întrebare pusă de Gertrude Cayce, la 
25 octombrie 

„Ce să așteptăm de la programul de 
sprijinire a agricultorilor propus de administraţia 
actuală? Va fi aplicat cu succes?” 

„Va fi blocat parțial, pentru că acest 
program e prea ambițios”. (Lectura 3976-17) 

Uităm prea des catastrofele: defrişarea şi 
agricultura industrială intensivă au provocat în unele 
state americane o puternică eroziune a solului. 
Milioane de metri cubi de pământ arabil sunt dizlocaţi 
de ape şi depuşi de marile fluvii, pe fundul oceanelor. 
Mâlul din Mississippi nu este altceva decât pământul 
fertil al Americii neaoşe, plecat fără întoarcere, mărind 
în fiecare an suprafaţa deja imensă a acelor deşertice 


bad lands (terenuri sterpe, n.tr.), adică regiuni golaşe, 
masacrate, pierdute pentru cultură. 

Acest fenomen dezastruos începuse deja, de pe 
vremea lui Cayce. O agricultură extensivă, care 
neglijează Natura, sterilizase mari suprafeţe de teren 
arabil. Astăzi, folosirea masivă a îngrăşămintelor 
industriale şi a pesticidelor a dat dezastrului o 
amploare şi mai mare, iar noi ne temem să nu fie chiar 
mai rău datorită O.M G.-urilor.. Din păcate, acest model 
nefericit este urmat şi de alte popoare ale planetei, 
inclusiv de ţările din Lumea Veche, unde se practica o 
agricultură intensivă extrem de atentă. Lumea avea 
respect faţă de pământ şi avea grijă să nu-l strice. 
Pentru a lăsa pământul să se odihnească, se înceta 
cultivarea şi se practica rotația culturilor (asolamente). 
În ţările bătute de vânt, se plantau tufişuri care să-i 
„taie” din viteză şi să asigure astfel umiditatea. O mare 
parte din aceste obiceiuri au dispărut, făcând loc 
dezastrelor. De exemplu, în ţările cu tufăriş, au fost 
smulse tufişurile pe kilometri întregi, ceea ce a 
provocat recent inundaţii catastrofale. 

Cayce insistă: 

„Dacă vreţi să nu suferiţi de foame în anii 
care vin, dacă aveți cu ce să cumpăraţi o fermă, 
este o şansă care nu trebuie scăpată”. (Lectura 
3620-1) 

lar în alt pasaj: 

„Tot ce vă este necesar este produs de sol. 
Deci va trebui să vă întoarceți la pământ. Fiecare 
om va trebui să aibă posibilitatea să obțină din 
sol, muncind, ceea ce-i trebuie ca să-şi 
hrănească organismul (...). In toate marile centre 
[urbane], lumea va trebui să se întoarcă la 
pământ”. (Lectura 3976-19, făcută în 1934.) 


Cayce prevedea că vom fi obligaţi să renunţăm la 
viaţa artificială pe care o ducem în marile oraşe: 

„Sunt prea multe expediente în anumite 
sectoare ale activităţii economice. Dacă nu [ne 
întoarcem la pământ], ne atragem ruina [stocurilor 
alimentare], nenorocirile, războiul [civil]”. (Lectura 
3976-19) (Cayce a repetat acest avertisment în mai 
multe lecturi. Vezi de asemenea Les Propheties 
d'Edgar Cayce, op cit., p. 179. Philippe Desbrosses, 
doctor în [probleme de] mediu, agricultor şi expert pe 
lângă Comisia din Bruxelles, trage şi el semnalul de 
alarmă: „în Franța, pierderea de materii organice 
(adică humus) ar fi de 20 de tone/hectar, anual! 
Franţă, pământul tău se duce pe apa sâmbetei!”) 

Nu este nici prima, nici ultima oară când Cayce 
prezice război civil şi revoluţie în Statele Unite, „căci 
în felul acesta reacționează oamenii, de obicei, 
când în unele locuri este abundență, iar în altele, 
foamete”. (Lectura 3976-19) 

Foametea este întotdeauna o consecinţă a 
nedreptăţii sociale şi nu numai în America. Bieţii 
cetăţeni din ex-blocul comunist visează la vitrinele 
noastre doldora de mâncare. Africanii, la fel. lar noi, 
care ne credem la adăpost de foamete, poate că am 
face bine să reflectăm: situaţia este explozivă, iar 
conducătorii noştri îşi dau seama de acest lucru, tot 
mai mult. 

Foamea, pe care o anunţă toate profeţiile (nu 
numai cele cayciene) este legată de egoismul social, 
atât al conducătorilor, cât şi al consumatorilor, care nu 
sunt dispuşi să ceară mai mult respect pentru Pământ. 

Una din cauzele posibile ale foametei, în viitor, 
este distrugerea „terenurilor arabile”, adică 
eroziunea solului, de care am vorbit mai sus, începând 


cu acele bad lands, fenomen care loveşte deopotrivă, 
şi de mult timp, întregul Bazin Mediteraneean. De 
multă vreme, păşunatul excesiv (al caprelor, în special) 
şi jefuirea pădurilor pentru lemn au transformat în 
deşert mari suprafeţe din Orientul Mijlociu şi chiar mai 
aproape de noi, în Italia de sud şi în unele zone din 
Provence. Totuşi, în ultimii treizeci de ani, mai multe 
state au început să ia atitudine, protejând mai mult 
pădurile. De exemplu, au fost replantaţi mulţi copaci în 
Israel. Italia, care a tratat foarte serios pericolele ce 
pândesc mediul înconjurător, a creat mari parcuri 
naţionale (în Toscana, de pildă). De asemenea în 
Franţa, Elveţia, Germania, Belgia şi Luxemburg, unde 
numeroase specii vegetale şi animale fac obiectul unei 
protecţii legale (foarte greu de respectat pe teren, ca 
în cazul urşilor din Pirinei, al lupilor din Vanoise, al 
porumbeilor guleraţi din Landes, al bâtlanului cam de 
peste tot etc.). Totuşi aceste specii se sting treptat, 
doar cu câteva excepţii. Atunci, ce se întâmplă? 
Agresiunea vine din altă sursă: poluarea chimică. 
Suprafeţele cultivabile sunt astfel tratate încât solurile 
sunt pline de produse toxice care, în final, otrăvesc 
animalele, trecând din specie în specie, de-a lungul 
„lanţului nutritiv”. Râul pe malul căruia locuiesc eu 
acum, Yvette, era limpede cândva. Astăzi, toate 
produsele chimice folosite pe câmpurile din jur ajung 
să se scurgă în apele sale. După o zi în care plouă, apa 
cascadelor face spumă ca un şampon... cu 
superfosfaţi! Pădurile din Europa ajung să piară, 
elveţienii şi germanii nu mai ştiu cum să oprească 
moartea sutelor de arbori din masivele forestiere aflate 
în lungul Rinului. Tratarea excesivă epuizează solul, 
care este un organism viu. Se ştie, dar... se continuă 


tratarea! lată o lectură destul de elocventă, pe această 
temă: 

„În ultima perioadă a Atlantidei, (...), cu 
urbanizarea crescută, s-au împuţinat mijloacele 
de procurare, din Natură, a celor necesare 
pentru a satisface nevoile corpului, 
îmbrăcămintea, (...), şi refacerea forțelor fizice. 
Altfel spus, [a fost] foamete! Asta s-a întâmplat în 
vremurile din urmă ale civilizaţiei atlante, cu 
10.700 de ani înainte de venirea Prințului Păcii 
(Aşa îl numeşte Cayce pe Christos în unele lecturi. 
Aşadar, el stabileşte data cataclismului care a distrus 
Atlantida în urmă cu 12.700 de ani (10.700 + 2000). 
Am redat o parte a acestei lecturi în Les Propheties 
d'Edgar Cayce, op. cit. Pentru orice referire la istoria 
atlantă, a se vedea volumele | şi II ale prezentei lucrări) 
Odată cu foametea a apărut necesitatea de a 
folosi din nou anumite energii pentru a forța 
Natura, în vederea refacerii rezervelor 
alimentare. Asta a dus la erodarea munților, apoi 
a văilor, care au fost pustiite la rândul lor, apoi 
marea însăşi. În fine, de aici s-a ajuns la o 
dezintegrare rapidă a pământului. Şi iată cum au 
sfârşit acei locuitori, cu excepţia celor care au 
scăpat emigrând foarte departe”. (Lectura 364-4) 

Asta nu vă aminteşte nimic? In toată cariera sa de 
clarvăzător, Cayce a evocat mereu drama atlanţilor, 
spunându-le  consultanţilor săi, cu o insistenţă 
remarcabilă: „Nu faceți ca ei!” După ce le 
împrospătase memoria atlantă, amintind fiecăruia rolul 
pe care îl jucase personal în acea civilizaţie, Cayce îşi 
avertiza consultanţii neîncetat, arătându-le analogiile 
dintre civilizaţia noastră şi defuncta „Impărăţie a 
mării”. Trăim un sfârşit de ciclu similar - repeta el din 


lectură în lectură - cu aceleaşi tentaţii ale puterii şi 
egoismului colectiv. Până la distrugere? 

Aş vrea să explic lecturile cayciene despre 
degradarea solului prin mărturia lui Yan Brekilien, 
judecător pensionar, scriitor, fost preşedinte al 
Comisiei de Comasare: 

„M-am numărat între cei ce se opuneau 
comasării, arătând dezastrele pe care le-ar aduce 
aceasta. Cum poziţia noastră era împotriva dogmelor 
oficiale, nu eram crezuţi şi eram luaţi în derâdere. 
Astăzi, când aceste dezastre s-au produs, se vede că 
am avut dreptate. Dar taluzurile nivelate nu vor mai fi 
refăcute, cursurile „Indreptate” nu-şi vor mai regăsi 
albia naturală, copacii tăiaţi vor avea nevoie de zeci de 
ani, de secole, ca să crească iar, şi solurile sterpe nu-şi 
vor mai regăsi fertilitatea niciodată, poate”. 

In acest articol, judecătorul Bre&kilien face aluzie la 
inundaţiile catastrofale care au pustiit Franţa în iernile 
din 1994 şi 1995. El explică şi mai clar în pasajul 
următor: 

„Am remarcat foarte repede (...) că o mare parte 
a populaţiei contesta puternic comasarea. La început, 
n-am fost impresionat, fiind atât de convins că era un 
lucru bun pentru toată lumea (...). Îmi spuneam: 
„Trebuie să ne gândim la viitor şi să-i facem fericiţi fără 
voia lor.” (...) Abia treptat, prezidând adunările 
comisiilor care examinau reclamaţiile (...), mi-am dat 
seama că dacă erau atât de multe reclamaţii, 
înseamnă că erau prea multe nedreptăţi, prea mulţi 
oameni cinstiţi jefuiţi de către vecini lipsiţi de orice 
scrupul, prea multe terenuri masacrate (...). Atunci, am 
înţeles că datoria mea de judecător era să studiez 
problema cu atenţie şi să văd dacă, pe lângă avantaje, 


comasarea nu prezenta şi incoveniente care erau mai 
mari decât avantajele. 

Mergând la faţa locului, am dobândit o experienţă 
în domeniul amenajării funciare, care nu concorda cu 
doctrinele tehnocraţilor. Am înţeles că dacă generaţiile 
care au trăit înaintea noastră în aceste zone de tufăriş 
au muncit din greu, zile întregi, ca să ridice taluzuri pe 
care le-au îmbrăcat cu copaci, n-au făcut-o ca să se 
afle în treabă, nici ca să ofere turiştilor o privelişte 
plăcută, ci pentru că era absolut necesar pentru 
productivitatea terenurilor şi pentru o creştere 
raţională a animalelor. Stratul arabil din câmpurile 
aflate în masivul Armorican era prea subţire ca să nu 
fie apărat de eroziunea pluvială şi eoliană. Or numai 
taluzurile, pe care strămoşii noştri aveau obiceiul să le 
ridice, puteau asigura această protecţie. Ei ofereau 
câmpiilor un adăpost faţă de vântul care le usucă, le 
îngheaţă iarna şi le duce pământul departe. Ele 
stăteau în calea apei ploilor, care curgea vijelios, 
adunând-o în şanţuri şi conducând-o uşor spre izvoare 
şi râuri, fără să provoace revărsări catastrofale. 

Taluzurile şi copacii care le acopereau dăruiau şi 
umbra binefăcătoare, de care aveau nevoie, în zilele 
calde ale verii, animalele aflate la păscut, iar în solul 
lor, erau râmele şi microorganismele fără de care 
pământul ar deveni repede nefertil. De fapt, 
desfiinţarea taluzurilor în cadrul comasării şi celelalte 
lucrări conexe, cum sunt canalizarea cursurilor de apă, 
asfaltarea drumurilor, tăierea arborilor, au generat o 
scădere a randamentului, care i-a ruinat pe agricultori; 
aceştia au încercat să contracareze prin creşterea 
nesăbuită a cantităţii de îngrăşământ, poluând astfel 
apa pe care o bem şi cu care ne adăpăm animalele 
(...). Şi mi-am dat seama că tehnocraţii erau atât de 


porniţi să distrugă, să ruineze câmpurile, micşorând 
productivitatea terenurilor,  desfigurând peisajele, 
provocând  revărsarea râurilor, făcând să sece 
izvoarele, lăsând vântul să  devasteze tot, din 
considerente financiare, in virtutea unui decret al lui 
Napoleon, inginerii genişti de la sate percep un 
procentaj din lucrările pe care le conduc. Deci au tot 
interesul să niveleze cât mai mulţi kilometri de taluz, 
fără să le pese că pământul devine sterp, că animalele 
mor, că inundaţiile şi uraganele lasă în urmă mii de 
sinistraţi, ... şi că ţăranii, în culmea disperării, se 
sinucid”.(Acest text mi-a fost pus la dispoziţie de 
asociaţia „S O S Remembrement” (S.O.S Comasare). 
Această asociaţie a ridicat un monument de 9 metri 
înălţime, în satul normand Geffosses, dedicat „naturii şi 
oamenilor victime ale comasării” şi dezvelit la 27 iulie 
1994. Victime au fost destule ca să justifice furia 
populaţiei şi să provoace scene violente. în mai multe 
oraşe, au fost văzuţi locuitori care se legau de copacii 
lor, încercând să determine echipele de tăietori să 
renunţe. Dar, din păcate, apărătorii pătimaşi ai 
copacilor au pierdut... iar betonul a câştigat! Totuşi 
cataclisme de genul celor din 26 decembrie 1999, şi 
din zilele de după, i-au făcut pe unii să-şi dea seama 
de rolul important al copacilor în echilibrul ecologic al 
ţării noastre) 

Din păcate, aceste fapte triste nu se limitează 
doar la preaiubita noastră Franţă. In toate ţările lumii, 
s-ar putea face constatări la fel de pesimiste. Originea 
pagubelor? Egoismul conducătorilor. Cayce, care se 
referea atunci doar la Statele Unite, spusese acest 
lucru în privinţa programului de sprijinire a 
agricultorilor americani: 


„Dacă se ia în consideraţie interesul 
general, situaţia se poate reechilibra singură 
(...). Trebuie deci să existe o cooperare, o 
coordonare, o unitate în cadrul guvernului, în 
politica sa oficială, în legislaţie şi administraţie 
(...). Nimeni nu are dreptul să se joace de-a 
dictatorii şi să hotărască fără să ia aminte la 
fiecare rotită”. (Lectura 3976-17) 

„Totul va depinde de motivațiile profunde 
ale celor aflaţi la putere”. (Aceeaşi lectură) 

„Nu pot fi două măsuri pentru aceeaşi oca: a 
ţăranului de pe câmp (...) şi a celui care 
manipulează marea finanţă. Toţi sunt egali în 
fața legii, fie ea materială sau spirituală”. 
(Lectura 3976-16) 

„lîn fine, nu se mai poate] avea încredere 
deplină în personalităţile publice sau oficialități. 
Acestea au eșuat şi sunt responsabile de 
conflictele care trec lumea prin foc şi sabie 
acum”. (Lectura 3976-27) 

„Acum” însemna epoca celui de-al doilea război 
mondial. Dar lecturile lui Cayce au întotdeauna două 
viteze: când vorbeşte de evenimentele timpului său, el 
întredeschide uşa viitorului. Consultanţii erau foarte 
uimiţi când îl auzeau vorbind de foamete, în timp ce 
lumea tocmai scăpa din strâmtorare (Marea Criză 
condamnase, într-adevăr, sute de oameni la o mizerie 
cruntă). Cu toate acestea, aceleaşi cauze provoacă 
întotdeauna aceleaşi catastrofe: 

„Pretutindeni unde egoismul este motivaţia 
dominantă, ne putem aştepta la frământări şi 
ciocniri”. (Lectura 3976-18) 

Pe de altă parte, schimbarea climei, anunţată de 
atâtea ori de Cayce şi regăsită în toate profeţiile, va 


contribui în mod sigur la apariţia unor mari neajunsuri 
în sectorul agroalimentar. 

La ora actuală, toate mesajele pe care le primim 
în Europa ne sfătuiesc să facem provizii şi să ne 
obişnuim cu un regim mai auster, ca să ne pregătim 
pentru lipsurile viitoare. De exemplu, grupul de la 
Sarlat, deja citat, a primit la 16 martie 1995 mesajul 
următor: 

„Considerăm astăzi că este timpul să vă spunem 
unele lucruri pe care vi le-am ascuns, pe care v-am 
lăsat să le presimţiţi sau ghiciţi (...). Ca să vă 
răspundem la întrebări, trebuie să începeţi prin a vă 
procura unele lucruri necesare. Puteţi începe acum să 
faceţi provizii alimentare, necesare pentru alimentaţia 
oamenilor. (...) Cerealele ar fi o alegere nimerită. 
Pentru aceasta, veţi fi călăuziţi (...). 

La nivelul a ceea ce trebuie prevăzut: o hrană 
sănătoasă, fără alimente grele. Adică, în principal, o 
hrană bazată pe cereale, bazată pe fructe uscate. 
Fructele proaspete n-aveţi cum să le păstraţi. 
Obişnuiţi-vă deja cu aceasta, să aveţi o alimentaţie 
bazată pe cereale, fructe uscate, fructe proaspete şi 
lactate, dacă puteţi. Incercaţi să vă străduiţi la 
maximum pentru integrarea Energiilor Divine, încercaţi 
să vă hrăniţi cu ele. E foarte uşor, trebuie doar să fiți 
conştienţi de acest lucru: vă ridicaţi vibraţiile şi 
absorbiți toată energia divină care o să vă regenereze 
şi o să vă hrănească [...). 

Deci, pregătiţi-vă să faceţi rezerve, dar nu într-un 
mod nesăbuit. Haine călduroase, ceva pentru iluminat, 
ceva pentru încălzit (...). Trebuie să vă pregătiţi 
financiar şi psihologic. Voi, cei din Franţa, aveţi un 
răgaz ca să vă pregătiţi”. (Asociaţia „Du Ciel ă la 
Terre” (Pech-Lafaille, 24200 Sarlat-la-Caneda).) 


Da, fără panică... Dacă mulţi dintre noi, cei din 
oraşe, n-au loc să-şi facă provizii, alţii, care stau în 
localităţi mai mici sau la ţară, pot. Însă pe cei care 
locuiesc în oraşe, diverse mesaje îi sfătuiesc să aibă 
pregătită o valiză de urgenţă! Cât despre persoanele 
care au congelatoare pline ochi cu provizii pentru 
vremuri grele, vor avea oare curent electric pentru a le 
face să funcţioneze? 


Extratereştrii există şi trimit mesaje privind 
mediul înconjurător... 


Pasionată dintotdeauna de fenomenele OZN, 
adun documentaţie de ani de zile. Opinia publică a 
evoluat de la negarea totală, acum câţiva ani, la un 
interes cvasigeneral astăzi. 

Mereu am avut impresia că „îngerii” îşi schimbă 
„ţinuta” de-a lungul mileniilor. În timpurile biblice, 
apăreau înveşmântaţi în robe greceşti drapate cu pliuri 
lungi, cu o pereche de aripi asortate la culoare (în 
general, albe), prinse de omoplaţi. De ce ar fi obligate 
entităţile angelice, care au bunătatea să ni se arate, să 
poarte ad vitam aetemam costumul complet 
demodat al grecilor de demult? (în vreme ce noi am 
ajuns la minijupa egipteană şi nădragii galilor - 
moşteniţi direct din Atlantida - care au reuşit să se 
impună definitiv!) Da, de ce n-ar vrea şi îngerii să se 
îmbrace modern, luând „un aer tineresc”, în costum de 
cosmonaut? Stă foarte bine şi este mai practic pentru 
călătoria intergalactică... 

Atunci mă gândesc că îngerii şi vizitatorii 
extratereştri sunt totuna. Bineînţeles că nu ignor 
existenţa celor negativi, foarte negativi, extratereştri 
care n-ar putea fi, în acest caz, decât îngerii „răi”. Cei 


care  mutilează bietele animale în unele state 
americane, cei care răpesc (aproape pretutindeni în 
lume) oameni, care se întorc traumatizaţi etc. 
Eminentul meu confrate Jacques Vallee a publicat 
câteva cercetări destul de îngrijorătoare despre 
existenţa invadatorilor distructivi. (Jacques Vallée, 
Autres Dimensions (1989), Confrontations (1991) 
şi Révélations (1992) Ed. R. Laffont. Am citat de 
asemenea, in Les Propheties d'Edgar Cayce, 
remarcabilele mesaje ale italienilor Germana Grosso şi 
Ugo Sartorio transcrise în / nostri amici 
extraterrestri, Casa Editrice M.E.B., Turin, Italia. 
Foarte interesantă este şi lucrarea semnată de Marie- 
Therese de Brosses, Enquête sur les enlèvements 
extraterrestres, Ed. J'ai Lu, 1998, şi mesajele recente 
ale contactatului Eugenio Siragusa ŞI ale 
stigmatizatului italian Giorgio Bongiovanni, care 
publică o serie de casete şi filme cu magnifice OZN-uri 
surprinse de amatori (le puteţi procura la adresa 
următoare: Nonsiamosoli Video, Via Asti, 23, 63018 
Porto Sant'Elpidio (AP) ltalia)) De altfel, nu este 
singurul, lucrurile cam încep să se ştie. 

Aceşti aliens negativi ar fi acum implantaţi în 
Statele Unite, în baze închiriate de la guvernele 
americane, în schimbul informaţiilor tehnologice - vezi 
celebra „Bază 51”. 

Aceşti extratereştri nefaşti au uneori înfăţişare 
omenească, însă mai mulţi martori susţin că sângele 
lor nu aparţine nici unei grupe sanguine cunoscute, 
căci are globule... negre! Ei apar sub formă de M.I.B. 
(men-in-black), adică misterioşii „oameni în negru”, 
sau mai des „mici şi cenuşii”, cu fruntea imensă, ochii 
oblici, craniul chel. Unii martori au văzut uriaşi de 
peste doi metri înălţime. 


Alţii sunt venusieni blonzi ca nişte tineri zei greci. 
Tocmai aceştia îşi avertizează continuu interlocutorii 
(„contactaţii”) asupra folosirii iresponsabile a armelor 
atomice. După ei, violenţa exploziilor nucleare nu 
numai că poluează iremediabil Pământul, ci şi riscă să-l 
distrugă determinând o schimbare violentă a sensului 
de rotaţie în jurul axei sale. 

Am ales o serie de pasaje din „lecturi”, care nu 
lasă nici un dubiu în privinţa părerii lui Cayce despre 
extratereştri: ei există! 

„Pământul este doar un atom în Universul 
Lumilor”. (Lectura 5749-3) 

Altfel spus: vă credeţi singuri în cosmos, dar 
sunteţi doar un fir de nisip. Intrebat de biograful său, 
Thomas Sugrue, despre pluralitatea lumilor locuite, 
Cayce îi aminteşte că sistemul nostru solar este doar 
un grăunte din Marele Univers. Apoi i-a spus că 
sufletele trec de pe o planetă pe alta, dintr-un sistem 
solar în altul, ca să evolueze. Thomas Sugrue îl 
întreabă în continuare: 

„Unitatea interioară, adică desăvârşirea 
evoluției personale, se poate dobândi, pentru 
fiecare suflet, în orice sistem solar sau trebuie 
realizată intr-un anumit sistem solar? 

- Asta depinde de sistemul în care a intrat 
entitatea, desigur. Dar această evoluție poate fi 
încheiată în oricare din multele sisteme 
existente”. (Lectura 5479-1) 

Cayce şi-a depăşit cu mult epoca: el vedea mult 
dincolo de steluța „noastră” - pe care o numim Soare - 
roiuri de galaxii care gravitează în Univers, nu se ştie 
până unde... 

Sfera celestă este un loc precis din Univers 
sau numai o stare de spirit?” 


Se vede că în micul grup care pune întrebarea nu 
este nici un astronom, nici cosmolog. Sunt mai 
degrabă persoane din anturajul lui Cayce, cu o cultură 
ştiinţifică precară, dar cu o profundă cunoaştere 
biblică. Intrebarea lor are un sens religios, ca şi cum 
am zice „Cerul” sau „ladul”, lată răspunsul lui Cayce: 

„Când o entitate, un suflet, intră într-o sferă 
[oricum „celestă” - adică pe o planetă sau stea], 
indiferent care, cu tot ce a edificat în corpul său 
celest nepământesc, ea trebuie să ocupe un loc 
precis în Spaţiu şi Timp, pentru că este un spirit 
limitat”. (Lectura 5749-4) 

N-am numărat lecturile, foarte multe, unde Cayce 
afirmă că sufletele omeneşti călătoresc de pe o planetă 
pe alta, între două vieţi pe Pământ. Mai sunt „umane” 
când nu mai sunt „pământene”? Cayce nu răspunde 
clar la această întrebare, dar totuşi, în lecturi, face 
deosebirea între „Ingeri” şi „oameni”, altfel spus 
entităţi umane şi entităţi care n-au fost oameni 
niciodată (sau nu mai sunt de foarte mult timp?). Cuiva 
care doreşte să ştie cum arată locuitorii altor lumi, el îi 
dă următorul răspuns: 

„[Să nu credeţi că] /ocuitorii acelor planete ar 
fi ființe de carne şi sânge cum vedem pe Pământ, 
ci ființele conştiente iau acolo forma şi modul de 
existență adaptat la condițiile planetare”. 
(Lectura 1650-1, citată la pag. 242, în vol. 1.) 

Altfel spus, „carnea” şi „sângele” lor nu au 
aceeaşi compoziție ca pe Pământ. Există alte tipuri de 
configurații moleculare, alte sisteme organice, 
adaptate la alte viteze ale luminii (peste 300.000 
km/s). Aceasta generează nivele vibratorii, rezultând 
obligatoriu forme diferite şi alte capacități decât cele 
pe care le cunoaştem. 


Literatura ufologică dă descrieri variate ale 
acestor „umanoizi”, care debarcă tot mai des pe 
aeropoartele noastre, pe câmpuri şi drumuri. Reacţiile 
lor arată că sunt „conştienţi” - şi aici toţi ufologii sunt 
de acord. Ei reacţionează în mod „inteligent” la 
manifestările umane. În majoritatea cazurilor, au 
„aproape” chip omenesc... dar nu într-atât încât să nu 
ne îngrijoreze. Şi a fost odată Roswell, şi povestea 
celor şaisprezece cadavre de extratereştri recuperate 
dintr-un OZN căzut la Aztec, în Mexic, la 17 martie 
1949, fără să-i mai punem la socoteală pe cei capturați 
„Vii”, la sol. Numai serviciile secrete ştiu exact ce se 
întâmplă. 

lată comentariile Germanei Grosso: 

„Pământenii sunt încărcaţi cu unde prea grele 
pentru noi. Fizicul nostru, fiind alcătuit din substanţă 
mai puţin „materială” decât a voastră, suferă imediat 
tulburări care se agravează când suntem în atmosfera 
terestră. Suntem cuprinşi de amețeli, până într-acolo 
încât unui de-ai noştri a trebuit să fie repatriat de 
urgenţă în farfuria-mamă şi a trebuit să-l tratăm timp 
de o săptămână [(...) ca să-şi revină (...). 

Alt coleg, din cauza unei avarii a aparatului său şi 
nemaiputând să ne trimită un SOS, a trebuit să 
aterizeze. Lipsit de contactul cu baza, s-a văzut obligat 
să ceară ajutor pământenilor. Se adunase deja o 
mulţime în jurul discului accidentat, împiedicând orice 
mişcare. Aterizase pe o câmpie întinsă, iar oamenii 
veneau de peste tot. Colegul meu a reuşit, totuşi, cu 
tehnicile personale, să împrăştie mulţimea şi chiar să 
intre în disc. Acolo, a demarat ca să scape cât mai 
repede. Şi iată că mijlocul său de transport s-a 
dezintegrat, lăsându-l acolo, incapabil să ia drumul 
cerului. Înconjurat de fiinţe umane, a încercat să le 


spună ceea ce i s-a întâmplat. A fost luat cu forţa. Apoi, 
a fost dus într-un spital, unde a fost supus la chinuri 
groaznice, care i-au cauzat moartea. Asta mi-a povestit 
un alt coleg care plecase în căutarea lui în scurt timp. 
Cum nu l-a găsit, a făcut „un sondaj mental” în 
memoria celor din locul cu pricina şi astfel a aflat ce i 
se întâmplase. Sunt convins că, dacă acel camarad ar 
fi aterizat din cauza avariei între primitivi, cei pe care 
oamenii care se pretind civilizaţi îi numesc „sălbatici”, 
ar fi fost adorat ca un zeu. In loc de aşa ceva, a fost 
tăiat, de viu, în bucăţi, ca să se vadă cum este alcătuit 
un locuitor de pe altă planetă! Aşa arată ospitalitatea 
pământenilor! 

Şi nu numai că a trebuit să-şi piardă discul, care 
s-a dezintegrat, dar a trebuit să se dezintegreze şi el 
însuşi, aşa cum au făcut cei al căror aparat nu mai 
funcţiona, ca să nu cadă în mâinile pământenilor. Din 
păcate, sărmanul nostru coleg nu este primul căruia i 
se întâmplă aşa ceva. Imi pare atât de rău de acest 
incident care demonstrează cât de mult vă lipseşte 
încă maturitatea”. (Op. cit.: baza americană unde ar fi 
păstrate OZN-urile care au căzut peste grajdul de vaci 
este denumită în literatura ufologică „Zona 51.) 

Acest mesaj datează din 31 decembrie 1962 şi 
este semnat „lthacar de Masar”, numele cu care se 
prezenta acest extraterestru. Mi-a plăcut mult această 
mărturie, care sună „omeneşte”, adică arată 
compasiune, pe când toată literatura OZN îi înfăţişează 
pe aliens ca nişte prădători cu inima de bronz. Dacă 
anumite evenimente tragice arată că, într-adevăr, unii 
sunt astfel, va trebui totuşi să învăţăm în fine să facem 
deosebirea între cei buni şi cei răi, stând în aşteptarea 
celei de a Doua Veniri, adică întoarcerea lui Christos 
însoţit de „oştirile cereşti”, temă larg dezbătută de 


Cayce. El preconizează această sosire pentru un viitor 
foarte apropiat: 

„Căci vor veni în planul terestru trimişii 
Tronului vieţii, Tronului luminii şi Nemuririi (...) 
care se vor lupta în aer cu trimişii întunericului”. 
(Lectura 3976-18) 

„Se va întoarce în carne şi oase pe Pământ, 
ca să-i cheme pe nume pe cei ce sunt ai Lui”. 
(Lectura 5749-5) 

„Se va întoarce, întrupat, ca să ceară ceea 
ce-l aparține. Mulţi predicatori au vorbit de 
această a Doua Venire a lui Christos (...); dar 
astăzi, când a venit Vremea, (...) v-ati adunat, în 
încarnarea de acum, ca să ascultați ceea ce vă 
este dat de un înaintaş, semn prevestitor al 
acestei Energii Stăpânitoare a Pământului, care 
este numită Conştiinţa Christică, această Putere, 
această Forță despre care s-a vorbit de secole şi 
care va veni pe Pământ!” (Lectura 5749-5) 

„Căci se va întoarce într-o zi şi îl veți vedea 
aşa cum este (...), exact cum au spus îngerii 
când voi erati încarnaţi pe Pământ, în vremea 
raăstignirii. Mai ţineţi minte? Ei proclamau: „Cel 
pe care L-aţți văzut plecând, la fel se va 
întoarce”. Ei bine, de data aceasta, veti fi din 
nou pe Pământ când El va veni. Nu vă semețiți, 
ci găsiți un motiv ca să vă păstraţi credinţa, 
încrederea în întoarcerea Domnului”. (Lectura 
3615-1) 

Consultanta era o femeie de afaceri, văduvă, în 
vârstă de 53 de ani pe atunci (în 1944). Din două una: 
ori va trăi o sută de ani (1944 + 56 = 100 de ani în 
anul 2000, dacă acesta este anul întoarcerii lui 


Christos!), ori se va încarna într-un copilaş care va 
vedea evenimentul! 

După cum se vede, lui Cayce îi plac predicile 
despre „a Doua Venire”. Mărturisesc că n-am 
răbdare cu cuvântările biblice, nici chiar cu ale lui 
Cayce! Am văzut înflorind destule secte sinistre, care 
propovăduiesc sub pretextul: „Mâine e Apocalipsa”, ca 
să mi se facă lehamite de acest subiect. Şi totuşi, 
trebuie să recunosc că este unul din componentele de 
bază din Tatăl Nostru: spunem, fără să ne gândim, „Vie 
împărăţia Ta”. Inevitabil... 

Dar dacă facem legătura cu ozeneurile? Atunci 
subiectul devine nou şi interesant! De ce n-ar fi 
„îngerii” - despre care Evangheliile spun că vor veni 
„să adune aleşii din cele patru colţuri ale Universului” - 
nişte E.T. cumsecade? Nişte „venusieni”, adică nişte 
oameni mai mari, ca aceia care i s-au arătat lui 
Adamski în California şi lui Siragusa în Italia? Erau 
suficient de frumoşi, înţelepţi şi binevoitori ca să-i 
considerăm „Îngeri”. 

Deci întoarcerea lui Christos, însoţit de oştirile 
cereşti... Ca să ne facem cât de cât o imagine despre 
acest lucru, îmi invit cititorii la o plimbare-vizită prin 
profeţiile recente. 

„Am fost trimişi aici, acum, ca să ajutăm Omul în 
situaţia dificilă pe care şi-a creat-o singur. De mii de 
ani, i-am prevenit pe oameni şi stă scris în Sfintele 
Scripturi. Noul „ Testament vă spune limpede ce va fi. 
Aducem cu noi o forţă şi o energie pe care Omul nu o 
cunoaşte. Această energie va fi menită să ajute 
omenirea, pentru ca o mare parte a ei să 
supravieţuiască evenimentelor prin care va trebui să 
treacă (...). Vom veni la Omul de pe Pământ în chip de 
fraţi (...), ca fiinţe individuale create de Dumnezeu, 


create divin, exact ca şi Omul. Suntem toţi copiii lui 
Dumnezeu, Şi voi, şi noi. 

În operaţiunea de salvare care va veni pe Pământ 
(...) nimic nu va fi lăsat la întâmplare. Nu vom putea 
interveni cu forţa, dar vom putea să ajutăm orice 
individ care se ajută singur, întorcându-şi faţa către 
Dumnezeu. Recunoaşterea conceptului de Dumnezeu, 
în adâncul sufletului şi cugetului unui om, este 
suficientă pentru (...) a-l conduce la o mutație 
spirituală. Nu va exista discriminare între rase şi 
naţiuni. Toate sunt ale lui Dumnezeu. De aceea, în 
ochii noştri, nu există diferenţă; nu se va face nici o 
discriminare în cursul acestei operaţiuni. 

A Doua Venire a lui Christos va fi o cotitură în 
conştiinţa Omului. Conştiinţa Christică va cuprinde tot 
Pământul, astfel ca învăţăturile şi spiritul lui Christos să 
poată fi trăite cu adevărat. Acesta este principiul lubirii 
infinite, al lubirii fără margini, care va deveni stăpână, 
iar Oamenii vor trăi, în fine, împreună ca fraţi şi surori. 
Şi nu vor mai fi războaie niciodată. 

Evenimentul care este gata să se producă se va 
abate peste toate popoarele Pământului, în acelaşi 
timp (...). Dar Eu voi veni să le ajut (...). 

Oştirile Cereşti vor veni pe Pământ, iar Eu voi veni 
cu ele, căci Oştirile cereşti Mă vor urma pe Pământ. 
[Sintagma „Oştiri (Falange, în original (n.tr.)) cereşti” 
implică ideea că aceşti îngeri salvatori vor fi 
„Înarmaţi”, în orice caz „echipați împotriva unui 
duşman”; falanga greacă era remarcabilul corp de 
armată care a asigurat supremaţia atenienilor secole 
de-a rândul ] 

Au fost difuzate mesaje pentru a vesti oamenilor 
că a Doua Venire a lui Christos este iminentă [...). 
Oştirile cereşti vor fi prezente în jurul Pământului 


pentru a-i teleporta în spaţiu pe cei care vor fi 
recunoscuţi apți să suporte mutaţia spirituală (...) Un 
contact permanent va fi stabilit între fraţii din Spaţiu şi 
Pământ. Vom veni în corp fizic şi perfect vizibili. Şi s-a 
spus că vom veni într-un mod care să fie pe înţelesul 
Omului [care, până acum, n-a priceput mare lucru, e 
drept!]. 

Mulţi oameni au văzut fenomene pentru care nu 
au nici o explicaţie. Li s-a dat mai multe nume acestor 
fenomene, dintre care unul a devenit universal: 
„farfurii zburătoare”. 

Vom veni şi vom ateriza cu farfuriile zburătoare 
astfel încât întreaga omenire o să-şi dea seama de 
existenţa lor. Vom veni numai atunci când se vor 
declanşa evenimentele, dar atunci vom veni astfel ca 
nici o îndoială să nu planeze asupra misiunii şi 
intenţiilor noastre Dumnezeu Atotputernic îşi întinde 
stăpânirea asupra voastră şi a noastră deopotrivă. 
Ceea ce se va întâmpla este voia absolută a lui 
Dumnezeu”. (Mesajele lui Christos primite la Borup, 
Danemarca, şi traduse de D-na Julia Guillaume, caietul 
al 3-lea, mesajul din 29 martie 1968) 

Într-o vreme, mă frământam întrebându-mă cum 
îi voi deosebi pe cei „buni” de cei „răi”. Dar iată că va 
fi simplu ca bună ziua... 

„Când vorbim de „extratereştri”, trebuie să ne 
referim la acele personaje care au fost numite „Ingeri” 
în trecut. 

lisus a spus că se va întoarce „pe nori”, cu putere 
şi slavă. Numeroase cohorte cereşti sunt deja pe 
Pământ şi în jurul său... 

Exploziile nucleare de suprafaţă, subterane şi 
atmosferice de pe planeta voastră provoacă o 
deplasare ireversibilă a axei magnetice a Pământului 


spre sud-sud-vest. Dacă va continua, consecinţele riscă 
să fie incalculabile. Dacă inelul atmosferic depăşeşte 
punctul critic [în această deplasare], vom asista la 
fenomene devastatoare - accentuate de oscilaţia 
maselor oceanice, topirea celor două calote polare şi a 
ghețarilor, coliziunea enormă a maselor continentale, 
odată cu năvălirea apelor mării pe cea mai mare parte 
a uscatului, care va ajunge astfel la minimum 800 de 
metri sub apă... 

Acest lucru s-a produs deja într-un trecut 
îndepărtat (...) şi ţin să vă spun că s-ar putea repeta - 
şi în mod sigur nu din „cauze naturale”, ci din cauza 
ştiinţei voastre fără conştiinţă...” (Mesaje primite în 
februarie 1985 de către Eugenio Siraglisa şi difuzate 
prin asociaţia italiană Nonsiamosoli) 


PARTEA A TREIA - REÎNCARNAREA, CHEIE A 
ISTORIEI: DANSUL CONDUCE LUMEA 


Istoria nesărată, aşa cum am învățat-o la şcoală, e 
cumplit de plictisitoare... Câţi bieţi liceeni nu şi-au rupt 
dinţii în ea! Aveau şi de ce: şiruri de date, liste de regi, 
evenimente peste evenimente, cărora nu le vezi rostul. 
Oricine simte că există o explicaţie profundă, o cheie 
ascunsă care ar permite înţelegerea acestei istorii pur 
faptice. 

Cheia care ne lipsea este reîncarnarea, istoria 
„psi”, iată ce doream fără să ştim. lată de ce istoria 
oficială ne apare ca o fotografie alb-negru (îngălbenită 
de timp!). Istoria în culori, vie, adevărată, este aceea 
văzută de un clarvăzător, foarte de sus. Istoria terestră 
văzută de pe o stea („din perspectiva lui Sirius”, cum 
spunea ziarul „Le Monde”). Cayce descrie imperiile şi 


civilizațiile, raportându-se la o istorie secretă, aceea a 
grupurilor de suflete omeneşti („entitățile”), a căror 
motivaţie, conştientă sau nu, este urcuşul personal şi 
colectiv spre Lumina divină. In acest „lung marş” 
milenar, popoarele îşi regăsesc din viaţă în viaţă, din 
imperiu în imperiu, esenţa adevărată, urmărind 
evoluţia interioară. Ca în domeniul dreptului, 
„persoanele morale” au o existenţă întocmai ca 
persoanele individuale. Or, regiunile, naţiunile sunt 
entităţi foarte „personalizate”, al căror caracter se 
afirmă tot mai mult, de-a lungul reîncarnărilor. 

Orice eveniment îşi află explicaţia în motivații 
provenite din experienţe anterioare. Acestea creează 
„Clişee”, acele imaginile virtuale de care vorbea 
Maestrul Philippe din Lyon (Cf Renee Paule Guillot, 
Philippe de Lyon, Ed. Les Deux Oceans, Paris, 1994), 
care se materializează în anumite epoci. Cayce, după 
cum am văzut, explica Războiul din Spania, din secolul 
XX, ca locul şi timpul reîncarnării colective a 
conchistadorilor... De unde ŞI ferocitatea 
cvasimedievală a luptelor care au îndoliat această ţară. 

„Civilizaţiile sunt pieritoare”, cum spunea Paul 
Valery, fără să ştie de ce. Cayce, în schimb, dă o 
explicaţie karmică (şi spirituală), care sună atât de 
bine încât nu poate fi neglijată. 

Mă gândisem să abordez o temă deosebită: 
dansul, din perspectiva terapiei. Dar am găsit în lecturi 
ceva mai mult: Istoria. Din această perindare de 
peisaje antice, nume răsunătoare, imperii uitate, pe 
care le reînvie cuvântul magic al lui Cayce, iese la 
suprafaţă măreaţa Atlantidă - împărăție a cailor de 
mare ai lui Poseidon - , Egiptul misterios al Piramidelor, 
Persia lui Sinbad Marinarul, Grecia cetăților, Franţa 
regilor... 


„Entităţile”, cum spune Cayce, traversează 
aceste civilizaţii care dorm sub pulberea mileniilor, sub 
nisipurile deşertului Gobi, sub Marea Sargaselor, sub 
hipogeele Deltei Nilului. Memoria noastră opacă le-a 
pierdut din vedere. Dar Memoria Universului (Akasha) 
le-a înregistrai luate clipele, toate gesturile, toate 
cuvintele. Totul există încă, virtual, în aceste dosare 
întipărite „între Spațiu şi Timp” (Am vorbit despre 
Akasha în toate cărţile mele, dar mai ales în ultima, 
Souvenirs de nos vies anterieures (p. 273) şi în 
volumul | al Universului lui Edgar Cayce (p. 34)), 
cum spune Cayce. El ne conectează la această 
memorie şi reînvie pentru noi viaţa cotidiană a fiinţelor 
cu trup şi suflet, simţitoare şi neliniştite ca şi noi, care 
au traversat acele oraşe şi acele epoci. Au făcut, cum 
facem şi noi, ceea ce au putut, ce au crezut, şi bine, şi 
rău - uneori, mai mult rău decât bine. Nu se deosebeau 
de noi... pentru că erau noi! 

Consultanţii lui Cayce, cetăţeni ai Americii 
moderne, ascundeau sub o înfăţişare foarte banală 
amintiri prodigioase, pe care nici măcar nu le puteau 
povesti. Cayce citea în ei aceste amintiri inconştiente, 
trezindu-le memoria. El le reda astfel mândria de a fi, 
demnitatea, ajutându-i să se vadă într-o lumină nouă. 
Bineînţeles că acest lucru nu convenea tuturor... Când 
îi redai cuiva demnitatea dezvăluindu-i originile, îl 
eliberezi. Or, se ştie, „corpurile constituite” veghează 
să nu li se dea drumul oilor lor, altfel unde am 
ajunge?... Când le redai prizonierilor lumii moderne 
libertatea interioară, îţi atragi sancţiuni severe. 
Asemenea lucru li se pare unora o crimă, în această 
lume unde individul este înghiţit încă din stadiul de 
furnică - urmând ceva şi mai groaznic: o clonă. 
Uitându-te prea mult la televizor, te crezi un 


consumator de bază, o gospodină tip, utilizatorul 
mediu, şters, definit de toate studiile de piaţă. Eşti 
cunoscut, se ştie de ce preferi rozul la cămăşi şi 
albastrul la storcătoarele de fructe. 

Dar iată că vine un Edgar Cayce iluminat şi îţi 
spune că adevărul adevărat este altul: ai fost acel 
călător persan uluit de lumina sudului, muzicianul 
egiptean îmbătat de aroma deşertului, sau acel pilot 
atlant care-şi conducea papucul zburător prin canalul 
de intrare în Poseidia, sub zidurile înalte placate cu aur 
(imaginaţi-vă zidurile din Saint Malo, placate cu aur de 
20 de carate, lucind în lumina lunii...); sau dansatoarea 
greacă pozând în atelierul lui Fidias. Şi o să vă apuce 
un dor... 

Ah, ce crimă! Stop, nici un pas mai departe! 
Amintiri interzise. Vise autorizate doar între limitele 
„raţionalului”. Dar Cayce le încalcă nepăsător şi, 
luându-şi vizitatorii de mână, îi duce în ţările lor de 
altădată. Acest lucru i-a adus persecuții despre care 
am povestit cu altă ocazie. Atotputernicele biserici din 
America s-au înverşunat împotriva consultanţilor lui 
Edgar, atât de tare încât aceştia l-au rugat să nu le 
publice numele, ci să înlocuiască prin numere (al căror 
cod rămâne încuiat cu două lacăte în sertarele secrete 
ale Fundaţiei Cayce din Virginia Beach). 

Nu voi reveni asupra descrierii detaliate a 
civilizaţiilor evocate: cititorii mei le pot găsi în volumele 
precedente. 

In fine, ultimul punct: de ce am ales să scriu, de 
data aceasta, un capitol despre dans? Şi astfel 
ajungem la întrebarea: de ce ne alegem o meserie sau 
alta? O formă sau alta de a ne petrece timpul liber? O 
lectură sau alta? O căutare sau alta? Răspunsul este 
mereu acelaşi: din cauza experienţelor trăite în vieţile 


anterioare! în cursul cercetărilor pe care le-am 
întreprins personal, am regăsit amintiri foarte clare, de 
dansatoare profesionistă, din cel puţin patru vieţi 
anterioare: am dansat în Spania, Franţa, toată Europa 
şi Statele Unite (pentru că în aceste profesii ale 
spectacolului, te „produci” cam peste tot!), Grecia, 
Egipt. Mai multe vieţi de muziciană (indispensabile 
pentru un scriitor, căci scriitura se face cu ritmurile şi 
sunetele limbii). Îmi venea să cred - din cauza 
dificultăţilor acestei meserii - că am fost acrobată într-o 
viaţă anterioară, când aş fi învăţat arta de a 
supravieţui... mergând pe sârmă! 

lată, deci, lecturile lui Cayce despre dans, care nu 
sunt prea multe şi întotdeauna au legătură cu muzica, 
Istoria şi grija de a folosi cât mai bine acest corp fizic, 
acest „vehicul” care ne este dat pentru a traversa 
timpul şi spaţiul. 


1. Egiptul, mama artelor 


Uimiţi de rafinamentul culturii greceşti, romanii 
din antichitate credeau că Grecia merita numele de 
„mama artelor”. 

Nu se ştia atunci cât datora Grecia Egiptului. 
Egiptologia a apărut, la noi, foarte târziu (V. în vol. | al 
acestei lucrări, capitolele consacrate egiptologiei), 
după Bonaparte şi campania din Egipt. Se ştie acum că 
strălucitele personalităţi ale Greciei clasice au călătorit 
în Egipt, unde s-au format. Exemplul cel mai cunoscut 
este Pitagora (al cărui nume nu este grecesc, ci 
egiptean: Ptah-Go-Ra, adică „Cel ce-L cunoaşte pe 
Dumnezeu şi Soarele”) (V. Albert Slosman, La vie 
extraordinaire de Pythagore. Robert Laffont, 1979), 
care va căuta iniţierea pe malurile Nilului, ca şi ceilalţi. 


Astfel, Platon relatează călătoria lui Solon la preoţii din 
Sais, care erau păstrătorii celor mai vechi tradiţii şi se 
impuseseră grecilor ca autoritatea morală cea mai 
înaltă a acelui timp. Grecia şi apoi Roma au preluat 
modelele arhitectonice ale Egiptului: frontoanele 
clasice, porticurile monumentale, templele cu coloane 
care imită trunchiurile pădurii şi al căror plan orizontal 
se inspiră din structura corpului omenesc. Pe măsură 
ce apar noi descoperiri arheologice, vedem cu uimire o 
pictură, o sculptură, o ceramică, o aurărie, nişte arte şi 
tehnici egiptene tot mai rafinate, mai subtile, mai 
savante... 

Dar ce model urmase Egiptul? Pentru că există 
întotdeauna o paternitate, o filiaţie, de la o civilizaţie la 
alta, de unde venea cultura egipteană? Răspunsul lui 
Cayce: „din Atlantida”. După el, refugiații atlanţi 
imigraţi în Egipt, cu inginerii, savanții, artiştii lor, sunt 
cei ce au construit piramidele din Gizeh (astăzi, n-am fi 
în stare să le construim, cu acea perfecţiune până la 
cel mai mic detaliu). Modelul atlant dispărut 
supravieţuieşte doar în memoria subconştientă a 
fiinţelor care l-au cunoscut,-în relatările lui Platon şi ale 
câtorva istorici din antichitate. Totuşi Atlantida revine 
astăzi în conştiinţa noastră, datorită unor iniţiaţi 
inspirați, ca Rudolf Steiner şi Edgar Cayce! 

Despre muzica şi dansul din Atlantida şi Egipt, nu 
ştim mare lucru - n-au rămas urme consistente (doar 
câteva basoreliefuri egiptene). Dar totul ne lasă să 
presupunem că aceste arte erau deopotrivă cu restul: 
sublime! 


Dansatoarea atlantă a lui Carol cel Pleşuv 


lată o lectură făcută în 1929, pentru o fetiţă care 
avea, pe atunci, cinci ani: 

„In ceea ce priveşte talentele care trebuie 
dezvoltate la această entitate, în viața de acum, 
iată ce vă pot sfătui. Cum am văzut, totul va 
depinde de educaţia pe care o să i-o dați şi de 
influentele care o vor marca în cursul acestei 
educaţii, pentru că ea este o entitate care nu şi- 
a prea dezvoltat gândirea spirituală. Baza 
expresiei sale, în toate domeniile, va trebui să 
fie o pregătire de dansatoare sau muziciană. Nu 
va trebui să  neglijați mai ales această 
cunoaştere în experienţa actualei vieți, căci, în 
mare, ea susține în mod fundamental orice 
expresie a oamenilor încarnaţi pe Pământ. Prin 
ea se exprimă TOATE energiile şi se pot astfel 
manifesta sub o formă fizică în viața terestră”. 
(Lectura 2857-1) 

Da, are dreptate Cayce. Orice copil trebuie învăţat 
să se exprime prin muzică şi dans. Cum scrie Robert 
Cohan (La danse, Robert Laffont, 1986, p. 10. Robert 
Cohan, profesor de dans şi coregraf strălucit, a fost 
elevul Marthei Graham, la New York, apoi directorul 
companiei acesteia): 

„Dansul solicită toată fiinţa, o ajută să se 
armonizeze cu trupul, să devină coştientă de el, să fie 
în raporturi bune cu acesta încă din copilărie. Dansul 
dezvoltă disciplina interioară, sensibilitatea faţă de 
ceilalţi şi conştiinţa propriilor sentimente, ceea ce este 
un lucru preţios în existenţa cotidiană. 

Dansul este expresia Vieţii prin corp El ne suscită 
atenţia prin energia pe care ne învaţă să o dezvoltăm 
şi ne umple de bucurie, învăţându-ne să găsim 
armonia. Căci dorim cu toţii să evoluăm în armonie cu 


lumea, cu ceilalţi, cu obiectele din jur şi, mai abstract, 
cu propria noastră experienţă (...). Există o idee a 
graţiei către care aspirăm toţi, lăuntric. Aceste 
sentimente sunt însăşi esenţa dansului”. 

Cei şi cele care au practicat dansul se remarcă 
imediat prin mersul suplu, eleganța gesturilor, ţinuta 
capului; aerul semet. Dansul le redă celor timizi 
încrederea în ei înşişi, pe cei introvertiţi îi învaţă să se 
exprime, pe cei care tind să fie împrăştiaţi îi învaţă să 
se concentreze. 

„Corpul omenesc este conceput să se mişte [...). 
Contracţia muşchilor trimite sângele la inimă şi face 
limfa să circule în organism. Vei vedea că la sfârşitul 
unei şedinţe, dacă oboseşti fizic, te veţi simţi bine, cu 
capul limpede. Îţi creşte luciditatea. Vei fi realmente 
mai calm şi mai concentrat decât înainte (...). Dansul 
este un exerciţiu mai bun decât aerobica şi joggingul. 
Se ştie acum că joggingul solicită prea brusc inima, pe 
când aerobica pune tendoanele şi articulațiile 
gambelor la grea încercare. Exerciţiile de dans, în 
schimb, dezvoltă energia musculară, fortifică inima şi 
plămânii, gradat şi profund”. 

Într-adevăr, am constatat eu însămi că după câte 
o săptămână de dans - cu două-trei cursuri de o oră - 
îmi mergea cu mult mai bine din punct de vedere al 
inimii! „Practicarea dansului te face conştient de 
propria fiinţă, de propriul corp, de emoţii şi de puterea 
ta de concentrare, de memoria proprie”. 

Este grozav! Şi e adevărat. Să nu-l uităm, cu atât 
mai mult cu cât este o activitate fizică foarte ieftină: ne 
sunt de ajuns o oglindă mare, puţină muzică, o 
pereche de colanţi şi câţiva metri pătraţi! 

Dar să ne întoarcem la tânăra consultantă 2857. 
În cursul lecturii, Cayce le spusese părinţilor micuţei 


că, în viaţa actuală, „sufletul ei venea după o 
ședere pe planeta Venus”, ceea ce, ne amintim, 
conferă întotdeauna nativului aptitudini artistice foarte 
accentuate. In şederile sale pe această planetă, 
sufletul învaţă Armonia. (A se vedea „Sejururile 
planetare”, în vol. lI, p. 243) Darurile copilului erau deja 
atât de evidente încât mămica a întrebat: 

„Unde vom găsi cea mai bună formatie 
profesională pentru ea? 

- Să înceapă acasă. Apoi, veţi găsi o şcoală 
unde această formaţie se va putea continua 
corespunzător. Dar este peste ocean... 

- La ce vârstă va trebui să o trimitem în 
străinătate? 

- La şaisprezece ani. 

- Trebuie să o ducem acum să joace în filme? 

- Nu, fără cinema, [nu are ce căuta] în 
atmosfera care domneşte în lumea filmului, 
acum (Aceeaşi lectură) 

Dar mama, ale cărei ambiţii scot capul - ea 
visează să facă din fiica ei o nouă Shirley Temple! -, 
întinde coarda şi imediat este pusă în banca ei: 

„Dar am putea îmbunătăți această atmosferă a 
filmului şi în ce mod? 

- N-avem aici nici o informaţie despre 
cinema. Acest copil, la ora actuală, are nevoie în 
special să vă ocupați de el!” (Lectura 2857-1) 

Familia vrea să facă din acest copil o sursă de 
dolari şi celebritate. Dar fetiţa nu. este un înger agăţat, 
din greşeală, de un tren de materialişti... Cum ne dă de 
înţeles Cayce, ea cară în bagajele sale câteva karme 
grele, din Grecia şi Atlantida... Dar aceste vieţi 
anterioare sunt dintre cele mai interesante. Căci un 
talent artistic se şlefuieşte în mai multe vieţi. Tocmai 


această moştenire karmică explică darurile pe care le 
vedem manifestându-se la „copiii Mozart” care la 
numai cinci ani ştiu deja muzică! 

„În încarnarea dinaintea acesteia, găsim 
entitatea în Franţa, în timpul lui Carol al Ii-lea. 
(Este vorba de regele Carol al Il-lea cel Pleşuv (823- 
877)) Entitatea avea, pe atunci, talent de 
cântăreaţă şi, pe deasupra, o profesionistă a 
dansului. Numele ei de atunci era Charlotte. In 
experienţa din acea viaţă, entitatea a câştigat 
moral slujind lumea astfel (...). Prin arta sa, ea a 
favorizat o mai bună înţelegere a folosirii 
talentului în slujba celorlalți. Şi a câştigat de 
asemenea în plan moral, păstrând respectul faţă 
de sine şi faţă de propriul corp. La ora actuală, 
se va putea constata cât de mult o marchează 
încă acele experienţe. Entitatea va trebui să 
locuiască pe țărmul unor mari întinderi de ape - 
şi va trebui să traverseze unele şi mai mari ca 
să-şi desăvârşească talentele!” 

Este vorba aşadar de o încarnare la începuturile 
Evului Mediu, sub domnia unui mare suveran care-şi 
conduce regatul cu o mână puternică. Regat care 
tocmai începe să devină „Franţa”. Jurământul de la 
Strasbourg, semnat în anul 842, de către Carol cel 
Pleşuv şi Ludovic Germanicul, este primul document 
redactat în limba „romanică”, din care s-a născut 
„franceza”. În vremea aceea, existau în Franţa o droaie 
de mici curţi locale, ţinute de castelani, care erau cu 
atât mai independenţi la ei acasă cu cât regele era 
departe, ocupat continuu cu luptele de la hotare, 
apărându-şi pământurile de năvălitori, normanzi şi 
sarazini. Dansatoarea de care vorbeşte Cayce era, 
probabil, în slujba uneia din aceste curţi provinciale, 


într-o ambianţă familială, unde persoana şi arta ei erau 
respectate, ceea ce va deveni tot mai rar în alte epoci. 
Poate că un amănunt l-a intrigat pe cititorul meu: de ce 
o sfătuieşte Cayce pe această fetiţă „să locuiască pe 
țărmul unor mari întinderi de ape”? Este sfatul pe 
care l-a primit şi Cayce când soţia sa Gertrude l-a 
adormit în scopul unei lecturi pentru el însuşi. El 
pregătise cu grijă întrebările pe care urma să i le pună 
Gertrude, cu privire la o eventuală mutare a locuinţei. 
Astfel a ajuns familia Cayce să se stabilească la 
Virginia Beach, „pe țărmul unor mari întinderi de 
apă”, adică între lagună şi mare (sau mai degrabă 
oceanul Atlantic). De ce? Pentru că apa stimulează 
mediumnitatea. Domnişoara 2857 avea cu siguranţă o 
structură mediumnică, ca toţi artiştii. „Artistul este un 
medium”, spunea Paul Valery. lar „inspiraţia” nu este 
altceva. Artistul „inspirat” exprimă ceea ce-i şoptesc 
fiinţele invizibile. 

Mai sunt şi alte motive Aşa cum vom vedea puţin 
mai departe, „entitatea ” trăise în Atlantida, împărăţia 
mării, regatul lui Poseidon. Este posibil ca „entitatea” 
să fi trăit mereu în ţări cu ieşire la mare: Atlantida, 
America de Sud (Peru?), Franţa sau Grecia antică: 

„Cu o viaţă şi mai înainte, o regăsim în ţara 
numită astăzi Grecia. Entitatea lucra ca model 
pentru sculptorii în lemn şi piatră. In viaţa 
aceea, a pierdut şi a câştigat moral. 

Căci frumuseţea a devenit un atu negativ în 
cursul activităților sale. Totuşi, ea a câştigat 
moral în a doua parte a vieții, prin suferinţă. Cei 
care au sarcina de a o creşte astăzi vor fi 
interesați să identifice ceea ce i-a rămas de 
atunci,  corectând prin educaţie urmele de 
egoism, goana după ambiţii prea personale în 


planurile fizic, mental şi profesional. Din vremea 
aceea, când se numea Prymme, i-a rămas 
plăcerea eleganţei şi a propriei frumuseți fizice”. 

Marea este un drog: cei care au iubit-o într-o viaţă 
anterioară se întorc mereu la ea. Sunt adesea suflete 
atlante, care poartă în ele nostalgia misteriosului 
„Imperiu al valurilor”, dispărut în urmă cu 
douăsprezece mii de ani: 

„Într-o viaţă şi mai veche, o regăsim în țara 
care a fost Atlantida. Entitatea a trăit pe viu 
distrugerea continentului şi s-a numărat printre 
supraviețuitorii acelui cataclism. (V. „Refugiații din 
Poseidia”, în vol. II, p. 59) Dar procedând astfel, s-a 
pierdut pe plan moral: cu compatrioții refugiați 
în țara aceea (cunoscută astăzi ca America de 
Sud), a propagat idei şi ambiţii egoiste în ţara 
care a primit-o. Numele său era Omlu. De atunci, 
i-a rămas o tendinţă de a nu ţine cont de părerea 
celorlalti; şi ar fi bine pentru ea dacă această 
înclinaţie sufletească ar fi canalizată şi 
reechilibrată printr-un respect al autorităţii”. 

Pentru tot ce priveşte Atlantida, îmi trimit cititorii 
la Platon (Critias este dedicat aproape integral 
descrierii Atlantidei, pe când Timeu conţine doar 
câteva pagini referitoare la ea), care face o descriere 
minuțioasă a organizării acestui imperiu, a capitalei, 
Poseidia, a tradiţiilor, peisajelor (apar mereu noi 
traduceri, mai bine popularizate, deci mai uşor de 
citit). După ce a descris Atlantida drept un monstru 
imperialist, Critias cel Bătrân îi descrie sfârşitul: când 
atlanţii lihniţi, nemulţumiţi că au fost învinşi de 
atenieni, mocnesc revanşa, pregătind arma absolută - 
raza laser, faimoasa „rază a morţii” - pe scară largă: 


„S-au produs puternice cutremure de pământ şi 
inundaţii. Într-o singură zi şi o singură noapte de iad, 
pământul a înghiţit dintr-o dată toată armata voastră 
[a atenienilor], iar insula Atlantida s-a scufundat brusc 
în mare”. (Timeu, op. cit., p. 112) 

Înfiorători, atlanţii ăştia!... Artişti şi ingineri 
geniali, dar neânduplecaţi, păstrează - spune Cayce - 
până în încarnarea actuală, acea nestinsă sete de 
putere care i-a dus la pierzanie şi care-i împinge astăzi 
pe culmile profesiei, oricare ar fi ea. Nu se poate face 
nimic: ei sunt neam de învingători! 

La sfârşitul lecturii, mama va cere câteva 
precizări despre vieţile anterioare ale copilului: 

„În ce perioadă a trăit în Grecia antică? 

- În ultimele zile ale lui Xenofon”. 

Celebrul istoric şi moralist s-a născut pe la 445 Î. 
Ch şi a murit în exil, către anul 355. El i-a adus cu bine 
în ţară pe faimoşii „Zece Mii” de soldaţi greci din 
ariergarda oştilor ateniene, învinse şi abandonate după 
asasinarea tuturor generalilor lor în cortul satrapului 
Tissafern, duşmanul persan. 

Fetiţa care a fost marcată în vieţile anterioare de 
ambiția politică şi plăcerea propriei frumuseți, n-a 
decis să se încarneze oriunde şi oricând. Ea are nevoie 
de tot ce este mai bun: Grecia secolului al V-lea î.Hr., 
aflată în culmea strălucirii culturale şi artistice. Este 
Grecia marilor filosofi, a pictorilor, a sculptorilor, a 
scriitorilor. Grecia care va fi admirată şi copiată de 
lumea întreagă. În ea, vezi şi respiri Frumuseţea. De 
altfel, Xenofon, în singurătate, a scris o lucrare 
intitulată Banchetul sau dialogul despre 
Frumusete. 

Cayce ar fi putut data această încarnare într-o 
mie de alte moduri. Referinţa la Xenofon nu este 


nicidecum aleasă la întâmplare, ci ne dă de înţeles că 
frumosul model se număra între prietenii, protejaţii, 
apropiații săi. Chiar exilat din Atena, Xenofon rămânea 
o figură foarte respectată. Era un „Very Important 
People” al epocii sale. 

„Ați putea să precizati, Domnule Cayce, de unde a 
venit această entitate pentru prezenta încarnare pe 
Pământ? E 

- Aici, [a venit] de pe Venus. In Franţa, de pe 
Mercur, în Grecia, de pe Jupiter. In Atlantida, de 
pe Neptun”. (Lectura 2857-1) 

lată un lucru foarte interesant pentru cei care au 
noţiuni de astrologie! Pentru ceilalţi, am să traduc eu. 

Neptun este „planul planetar” care guvernează 
apa: iată de ce „this entity”, „entitatea”, cum spune 
atât de ciudat Cayce, trebuie „să locuiască pe 
țărmul unor mari întinderi de ape”. |n plan 
mitologic, Neptun trimite şi la Atlantida, care a fost - 
spune Platon - împărăţia lui Poseidon, rege din care 
grecii au făcut un zeu numit de latini Neptun. In 
astrologie, planeta influenţează tot ce e ud sau analog 
apei: negura, ceața, tandreţea, intuiţia, poezia, muzica 
etc. 

Planeta Jupiter este expansiunea, puterea. Acest 
tânăr model, încurajat şi susţinut de Xenofon în 
strălucitoarea frumuseţe a celor douăzeci de ani ai săi, 
înseamnă gloria, banii, recunoaşterea din partea 
notabilităţilor, respectul celorlalţi (şi gelozia... de unde 
„suferința” menţionată în lectură.) Când vii de pe 
Jupiter, nu consumi decât caviar şi şampanie (mied şi 
tarama, dacă te afli în Grecia...). 

Cât despre viaţa franceză, când tânăra Charlotte 
venea direct de pe Mercur, a prevalat simţul măsurii, 


dobândit pe această planetă. Într-adevăr, în astrologie, 
Mercur, patronul 

Fecioarei, guvernează disciplina, munca, metoda - 
şi pe toţi oamenii calculaţi. Totuşi, Mercur, patron al 
Gemenilor, guvernează deopotrivă dansul, care 
dezvoltă simţul disciplinei cu preţul unui efort imens... 
Dacă Venus încoronează totul, micuța consultantă 
2857 poate aştepta totul de la Muze (mai ales de la 
Terpsihora, care patronează Dansul!). 


Taglioni 


„În viața imediat precedentă, ne aflăm în 
Franța, într-o vreme când această ţară era 
condusă de oameni preocupați înainte de toate 
de interesele lor egoiste. Entitatea era 
dansatoare atunci. in viața aceea, a câştigat 
mult în experiență, învățând să-şi exprime 
emoțiile prin arta sa, împărtăşindu-le publicului. 
A fost între primele care au dansat pe poante, 
sub numele de Eschel. Şi pot fi văzute la ora 
actuală scrisori ale acestei entităţi, lată de ce, în 
viața actuală, are acest talent înnăscut, acest 
dar de a se exprima cu ajutorul corpului”. 
(Lectura 220-1) 

Acest nume, pronunţat cine ştie cum de Cayce şi 
transcris „Eschel/”.de secretara sa, nu figurează în nici 
un dicţionar de dans. Se ştie că secretara lui Cayce nu 
vorbea nici o limbă străină şi, prin urmare, masacra 
sistematic numele care nu erau englezeşti (până într- 
acolo încât Cayce a trebuit să o pună la punct şi chiar 
să-i dicteze uneori anumite nume, literă cu literă). În 
fine... probabil că avea alte calităţi: datorită ei, au fost 
păstrate lecturile! 


Mă gândisem că putea fi vorba de faimoasa Fanny 
Elssler, una din marile figuri ale dansului din secolul al 
XIX-lea, foarte legată de familia tatălui meu. Aşa că l- 
am consultat pe Olivier Merlin, jurnalist şi scriitor, mare 
specialist al Operei, care mi-a atras atenţia asupra 
următorului amănunt din lectură: „A fost între 
primele care au dansat pe poante” „Nu e nici un 
dubiu - mi-a spus el - este Mărie Taglioni care, pentru 
prima dată, a dansat pe „poantele” [=vârfurile, n.tr.] 
degetelor, în Si/fida, baletul creat de tatăl său la 
Opera din Paris, în 1832. A fost o revelaţie, un succes 
monstru, care a schimbat complet arta baletului”. 
Tema făcea apel la Grecia antică şi la mitologia ei. 
Apar acolo nimfe, naiade, ondine, femei-pasăre, 
salamandre, tot poporul mărunt al spiritelor Naturii. 
Pentru a sugera aceste spirite imateriale, era nevoie de 
o graţie fluidă, un dans în aer, care să dea impresia că 
dansatoarele nu erau din lumea aceasta. Mărie Taglioni 
a reuşit perfect acest lucru. Susţinută de entuziasmul - 
chiar delirul! - spectatorilor şi de talentul jurnalistic al 
lui Theophile Gautier, Mărie Taglioni a contribuit la o 
strălucită renaştere a dansului la Opera din Paris. 
Rochia vaporoasă de tul transparent, pe care o purta în 
Silfida, a avut un asemenea succes încât a devenit 
costumul profesional tipic al dansatoarelor clasice: 
„tutu” (fusta din tul, scurtă şi creaţă, purtată de 
dansatoare, balerine. (N.tr.)). Pantofiorii din satin roz 
(umpluţi cu vată, în vârf, ca să susţină înălţarea pe 
vârful degetelor) au fost adoptați cu entuziasm de 
restul dansatoarelor, care au renunţat la pantofii 
pătrăţoşi purtaţi până atunci. In concluzie, Taglioni a 
revoluţionat Opera! Şi stilul ei de dans „eterat” a creat 
şcoală: i s-au copiat arabescurile, elementele de 
legătură, incredibila stăpânire a echilibrului. Opera 


romantică a fost invadată, timp de un secol, de silfide 
în tutu şi de personaje greceşti în pantofiori roz. 

Mărie Taglioni - ca de altfel şi rivala sa, Fanny 
Elssler - nu era o oarecare. Era o foarte mare 
profesionistă, născută în serai: a supt laptele dansului 
în familie, din fragedă pruncie. Tatăl, Filippo Taglioni, 
era tot dansator şi coregraf (el a conceput mişcările din 
Silfida). Împreună cu familia şi trupa sa, colinda din 
oraş în oraş ca să dea spectacole şi astfel s-a născut 
micuța Mărie la Stockholm, la 23 aprilie 1804. A murit 
în 24 aprilie 1884, la Marsilia, la 80 de ani, o vârstă 
înaintată pentru o dansatoare de atunci. Căci ceea ce 
nu ştie marele public este faptul că dansul era, în 
vremea aceea, o meserie foarte riscantă: rochiţele de 
tul ale dansatoarelor se aprindeau uneori de la 
luminările (şi ulterior, becurile cu gaz) care iluminau 
scena, iar sărmanele fete se transformau în torţe vii. 
Ceva cumplit! Aceste accidente au dispărut abia când 
s-a descoperit electricitatea. Dar în 1832, nu se 
întâmplase încă acest lucru. (Vă recomand spre lectură 
cartea excelentă, frumoasă şi bine documentată a lui 
Olivier Merlin, Quand le Bel Canto régnait sur le 
Boulevard/Când domnea Bel Canto pe bulevard. Ed. 
Fayard, Paris 1978) 

Lectura lui Cayce a fost făcută în 1929, pentru o 
fetiţă de 5 ani, pacientă a Spitalului Cayce. Mămica 
fetiţei pune câteva întrebări: 

„Sub domnia cărui rege al Franței a fost fetița 
mea dansatoare? 

- Sub ultimul Ludovic”. răspunde Cayce... 
(Aceeaşi lectură) 

Să înţelegem că e vorba de Ludovic-Filip sau de 
Ludovic al XVIII-lea? Biografia lui Taglioni arată că ea a 
prins ambele domnii, în secolul al XIX-lea. 


Neînţelegând bine de ce o personalitate atât de 
strălucită ar mai trebui să muncească pe brânci, aici, 
mămica întreabă: 

„Va mai fi nevoie să se reincarneze?” 

„Depinde de ceea ce hotărăşte să facă din 
ea însăşi şi din darurile ei, pe calea dezvoltării 
sufletului, adică a subconştientului”. 

Lectura vieților anterioare este foarte interesantă, 
căci arată continuitatea talentelor de la o viaţă la alta. 

„In viața dinaintea acesteia [În Franţa], o 
regăsim în epoca distrugerii palatelor din Oraşul 
colinelor [este vorba de Roma şi de cele şapte coline, 
din timpul incendiului lui Nero, după cum o să vedem]. 
Entitatea trăia la curtea lui Nero, iar numele său 
era Aschell; a pierdut moral în acea experienţă, 
reabilitându-se abia la sfârşitul vieţii, când a 
acceptat să renunțe la libertatea fizică [în 
temniţă] pentru convingerile sale. Din viața 
aceea, îi rămâne, pe de o parte, o înclinaţie spre 
nesupunerea față de autoritate, iar pe de altă 
parte, o vie conştiinţă a eleganţei, a gătelii, o 
atenţie pentru îngrijirea corpului. Şi dacă nu o 
cresteti cu fermitate, această atitudine riscă să 
devină un defect în viaţa sa actuală”. 

lată de ce Taglioni revoluţionase micul univers al 
dansului, „modernizând” balerinele! Pe de altă parte, 
este foarte interesantă referinţa la „palatele din 
Oraşul colinelor”. După incendiul uriaş care a distrus 
o parte a Romei în anul 64 d.Hr. şi al cărui autor se 
crede că a fost Nero, împăratul le-a luat proprietarilor 
palatele incendiate şi a pus să se construiască o 
reşedinţă imensă, unind mai multe coline (între care 
Palatin, Coelium şi Esquilin), iar decorarea le-a revenit 
celor mai buni artişti ai epocii. Acest palat, „Domus 


Aurea” sau „Casa de Aur”, a fost uitat. Redescoperit 
apoi în secolul al XVI-lea, i-a umplut de mirare pe 
arheologi: era decorat în întregime cu motive inspirate 
de spiritele Naturii: nimfe, satiri, elfi, gnomi şi... silfide! 
Reprezentate într-un mod încântător, amestecate cu 
ghirlande de flori şi fructe, bolți de frunze multicolore, 
toate aceste minuni s-au dezvăluit ochilor miraţi ai 
artiştilor italieni - Rafael era unul dintre ei - care s-au 
inspirat din ele imediat, numindu-le „groteşti” (de la 
„grotto”, cavitatea creată de săpăturile arheologice). 
Acest „grotesc” caracterizează arta Renaşterii. In 
Franţa, îl regăsim pe pereţii tuturor castelelor de pe 
Loara, de la palatele lui Francisc l-ul, până la Versailles. 
Şi în toate motivele decorative europene până în epoca 
noastră (inclusiv tapeturile panoramice ale lui Zuber, 
indiencele lui Koechlin la Mulhouse, pânzele lui Genes, 
imprimeurile provensale etc.) 

Baletul Si/fida se întorcea la sursele de inspiraţie 
greco-romane, sub paşii plutitori ai lui Mărie Taglioni. 
Ea trecuse, cu siguranţă, prin „Domus Aurea”, în 
timpul lui Nero şi a ţinut minte atmosfera artei 
inspirate direct de vederea spiritelor Naturii. (In acest 
sens, a se vedea capitolul special din vol. III, p. 25) 

Bineînţeles că această mare doamnă a Romei şi a 
Parisului trecuse prin Egipt - itinerariu obligatoriu 
pentru orice artist (şi pentru orice nativ francez, se 
pare!). 

„În încarnarea dinaintea acesteia [Roma], 
regăsim entitatea noastră într-o perioadă când 
domnea dezbinarea, în ţara pe care o numiţi 
acum Egipt. Entitatea era o preoteasă din 
Templu şi favorita suveranului de atunci. Când a 
fost alungat Marele Preot [Ra-Ta], enitatea, care 
se numea atunci Isli, a câştigat moral prin 


fermitate, rămânând în ţară, ca să-l sprijine pe 
suveranul legitim, în loc să ia calea exilului 
alături de Marele Preot. Însă a pierdut moral, 
abuzând de puterea sa când a fost reluată 
oficierea în Templu (care făcea mult pentru 
oamenii de atunci). Astfel, la ora actuală, 
entitatea nu se interesează deloc de ceea ce 
putem numi gândirea religioasă obişnuită şi mai 
ales de religie ca regulă de viaţă. Dar ceea ce o 
va motiva va fi iubirea de oameni, ajutorul pe 
care îl poate oferi. Această cale o poate face să 
progreseze mult în viaţa prezentă, dacă este 
îndrumată în acest sens”. 

Ne amintim că Templul, pe care Cayce îl numeşte 
adesea „Templul Frumuseţii”, era totodată spital, 
universitate, mânăstire etc. Printre tehnicile ce se 
învățau acolo pentru vindecarea bolnavilor, muzica şi 
dansul ocupau primul loc. Dar frumoasa favorită 
egipteană venea din Atlantida, a cărei moştenire 
culturală a trecut în Egipt: 

„In încarnarea precedentă [Egipt], o regăsim 
pe continentul cunoscut ca Atlantida. Entitatea 
aparținea (dinastiei) poseidienilor şi era celebră 
pentru arta de a se îmbrăca. Dar vrând să 
folosească energiile întunecate ale Pământului în 
scopuri negative, ea s-a distrus. Numele său era 
Eld. De aici, la ora actuală, atitudinea entității 
care-i va considera respingători pe cei motivaţi 
doar de ispita câștigului. Totuşi, dacă este 
încurajată să-i antreneze pe cei din jur în 
ajutarea semenilor, în loc să-i pună la treabă 
doar în folosul său, va ajunge la relaţii mult mai 
bune. Va avea influență (...)”. 


lată o dansatoare care a avut mereu un caracter 
de femeie puternică: fie în Franţa, la Roma, în Egipt 
sau în Atlantida, ea a fost întotdeauna o persoană 
importantă în cercurile conducătoare, încarnându-se 
din viaţa în viaţă, într-o poziţie care-i asigura influenţa. 
Şi Cayce conchide: 

„(...) Astăzi, ea ar putea să câştige avere şi 
celebritate ca dansatoare - cu condiţia să fie 
bine îndrumată”. 

Este interesant faptul că ea a ales să exercite o 
influenţă nu prin mijloace politice, ci - într-un mod 
foarte feminin - prin eleganta, ţinuta, arta sa. In secolul 
al XIX-lea, pentru micuţele dansatoare ale Operei din 
Paris, viaţa era grea, concurenţa feroce, meseria 
epuizantă. Îţi trebuia sănătate de fier, energie, curaj, 
autoritate excepţionale, calităţi pe care le obţii numai 
cu preţul muncii din vieţile anterioare! A e număra 
între personajele de la curtea lui Nero era neîndoielnic 
o meserie extrem de riscantă... De altfel, Cayce lasă să 
se înţeleagă că ea a sfârşit în temniţă, persecutată 
pentru credinţa creştină. 

Marie Taglioni alesese, în secolul al XIX-lea, un 
atu primordial: familia. Prietenul meu, Oliver Merlin, un 
mare specialist în domeniul dansului, îmi spunea 
despre dansatoare: „Reuşeşc numai cele care au 
mamă. De ce? Pentru că este o meserie atât de dură 
încât nu poţi reuşi fără să ai alături o persoană 
devotată, care să aibă grijă de tine şi să supravegheze 
contractele...” 


O teologă are voie să danseze? 


lată o tânără care n-a împlinit încă 16 ani şi 
studiază foarte serios teologia protestantă. Cayce o 
anunţă că are de împlinit o misiune spirituală: 

„Cum această entitate şi-a trecut probele, 
atât în plan mental, cât şi în plan spiritual, într-o 
existență precedentă, acum este în stare să 
trezească numeroase suflete la Cunoaşterea, la 
înțelegerea iubirii Tatălui pentru oameni. Astfel, 
este posibil ca rugăciunile, rugăminţțile acestei 
entităţi, munca sa fizică şi spirituală să capete 
într- o zi o mare semnificaţie pentru toţi”. 

De aici, studiile de teologie. Dar sunt acestea 
compatibile cu plăcerea dansului? se întreabă viitoarea 
„păstoriţă” (sau femeie-pastor, dacă vreţi!). Ea îl 
întreabă pe Cayce acest lucru, cu un sentiment de 
culpabilitate ... (puritanismul şi „Bible Belt” obligă!) 
(Bible Belt desemnează statele americane din sud, 
profund protestante. N.tr.). lar el o linişteşte: 

„De ce îmi place atât de mult să dansez? 

- Aceasta este o expresie firească a bucuriei 
şi a bucuriei pe care o simți când, exprimându-ţi 
bucuria, o împărți cu ceilalți! Dacă dansezi în 
această stare sufletească, vei răspândi în jur 
armonie, ritm, pace, făcându-i pe toţi să se 
poată exprima armonios”. 

Maica Yvonne-Aime de Jesus, o mare mistică, 
faimoasă pentru fenomenele miraculoase care i-au 
marcat viaţa (bilocaţii, extazuri, stigmate, ploi de flori 
etc.) nu s-a sfiit niciodată să danseze şi să le pună să 
cânte pe tinerele novice din mânăstirea sa, din 
Bretagne, la sărbătorile comunităţii. (V. foarte 
ineteresanta carte a lui Paul Labutte, Yvonne-Aime 
de Jesus, Ed. F.-X. de Guibert, 1998) Dar... Există un 
„dar”: 


„Atenţie, totuşi! Dacă dansezi doar ca să-ți 
găseşti pereche sau doar ca să fii cu cineva, 
atunci, atenție!” (Lectura 276-6) 

Fata va pune întrebări într-un stil foarte mistic: 

„Ce fel de gânduri trebuie să nutresc ca să mă 
apropii de Dumnezeu, de tot ce e sfânt şi pur? 

- Repetă-ți mereu: cât timp mă va conduce 
spiritul lui Christos, nu pot să fac rău. Când mă 
conduc singură, mă pot înşela. Dar avându-l pe 
Christos călăuză, însoțitor, Mântuitor, mă voi 
încrede în El şi voi împărți cu El toate necazurile 
și bucuriile mele. 

Căci trebuie să fii veselă când îi slujeşti pe 
ceilalți! închipuieşte-ţți că Tatăl işi vrea copiii 
fericiți şi veseli, nu trişti!” 

Noi, catolicii, exprimăm acest lucru astfel: „un 
sfânt trist este lipsit de valoare”. Biata copilă, puţin 
masochistă (ca în orice mediu puritan), crede că dansul 
este un păcat! | s-a spus de atâtea ori că trupul este 
întinat, iar plăcerile fizice sunt păcătoase... 

Poate că din acest motiv există lecturile despre 
dans în opera lui Cayce. lată o cale spirituală foarte 
importantă, care nu-i preocupa deloc pe consultanţii lui 
Cayce. El le spune mereu că expresia artistică este 
absolut fundamentală pentru echilibrul unei fiinţe 
umane. Or, modul de viaţă american (the american 
way of life), pe care îl copiem prosteşte, închide 
artiştii în Muzee, înmulţind psihiatrii. Vai, ce eroare! 
Nici o terapie nu egalează terapia prin artă! 

Civilizaţiile tradiţionale, atât în Europa cât şi în 
America indiană, întotdeauna au integrat arta dansului 
în viaţa cotidiană. Nu voi uita nicicând lecţia pe care 
am primit-o cândva de la bunica mea, Marguerite 
Koechlin-Schwartz. De origine italiană, ca Taglioni, şi 


artistă până în vârful unghiilor, se îngrijea să urmez 
cursuri de desen, dans, muzică şi mă învăţa câte o 
poezie în fiecare zi! Eram pe atunci o fetiţă mărunţică, 
pe care o ducea cu automobilul ei mare şi negru, 
privilegiu care le făcea pe cele două surori ale mele să 
moară de invidie. Într-o zi, pe drumul de la Vannes la 
Hennebont, traversând un sat breton, am avut o 
surpriză: toată strada era ocupată de o nuntă. Nuntaşii 
jucau în sunetul cimpoaielor bretone, îmbrăcaţi în 
costum popular. Şi nu o făceau de dragul turiştilor - 
specie zoologică încă virtuală în 1945. 

„Opreşte, i-a spus bunica şoferului (cu caschetă!). 
Vreau ca Dorothee să admire dansurile. Uită-te bine, 
scumpo: va veni vremea când toate acestea nu vor 
mai fi! Oamenii se vor ruşina de dantelele acestea 
minunate, de superbele costume din catifea brodată; 
nu le vor mai îmbrăca şi vor uita cum se dansează 
gavota şi jabadao...” 

Şoferul lua aerul celui care îngăduie toanele 
stăpânei sale pentru că ţine mult la ea (bunica era 
adorată de personalul casei!). Bogaţii au toane, toată 
lumea o ştie. Nunţi văzuse bunica toată viaţa - mai ales 
o nuntă modestă, într-un sat unde miroase a balegă de 
vacă şi gunoi de porc. Dar bunica mea, care era 
medium, vedea viitorul. Ea privea cum se stinge 
sufletul Bretaniei într-un ultim dans... Am stat două 
ore, nuntaşii au venit la noi şi ne-au poftit să bem cidru 
împreună cu ei. 

Acum, poţi trece oricând prin satele din inima 
Bretaniei, într-o sâmbătă de primăvară: nu vei mai 
vedea veste de catifea brodată sau coifuri de dantelă. 
Te vor servi cu hot-dogs pe fundal de rock, într-un 
fastfood din plastoc (Autoarea face din „plastic” 
plastoc, ca să rimeze cu rock, aruncând o umbră de 


ironie amară asupra împrumuturilor care distrug 
tradiţia. (N.tr.)). Şi dacă ţii cu tot dinadinsul, sărmane 
retrograd nostalgic, la o ţâră de joc popular, ţi se va 
recomanda cel mai apropiat festival de artă celtică, 
unde s-a prevăzut tot ce trebuie pentru dinozaurii din 
specia ta. Şi de-ar fi să-ţi poţi permite Marea lertare a 
Sfintei Ana de la Auray, fii sigur că televiziunea va fi 
nelipsită acolo. În orice caz, pegăteşte-te să vezi mai 
mulţi jeans decât jiletci brodate şi jocuri populare! 

Acei artişti naivi de odinioară au dispărut. Ei se 
uită la televizor, la „Dallas”, unde nimeni nu are de 
gând să danseze „La Derobee de Guingamp”. Ei” au 
respins moştenirea, amintirea acelui timp când muzica, 
strălucirea  veşmintelor, dansul făceau viaţa mai 
frumoasă. Chiar şi la cei nevoiaşi, cea mai modestă 
pereche de saboţi avea graţia ei, farmecul subtil al 
celui care-i făurise. Oricât de grea era viaţa, lumea o 
trăia în dans. Se dansa la strânsul recoltei, se dansa la 
nunti, se dansau „iertări”, se dansa la orice sărbătoare. 
La şcoală, dansam în fiecare zi, în fiecare recreaţie, pe 
melodii tradiţionale şi asta ne încânta la nebunie. 

Modelul american, cu acest puritanism cras de 
care se plângeau zilnic şi prietenii mei de la Fundaţia 
Cayce (fără să se poată, însă, debarasa de el)), 
exclude dansul, considerându-l o cărare spre iad. Să fi 
auzit pe ce ton mi se vorbea de „Lido”, de „Folies 
Bergères” şi de „micuţele dansatoare din Montmartre”! 
Cu toate acestea, America a dat mari profesioniste, ca 
Isadora Duncan (care, primită foarte prost în ţara sa, 
şi-a sfârşit viaţa în Franţa) şi Martha Graham. Dar 
acesta nu este dansul cotidian, integrat în viaţa 
poporului. Unde s-au dus /a bourrée din Auvergne, 
berberul haidous sau tarantela napolitană (ale cărei 
virtuţi terapeutice erau recunoscute)? Cândva, orice 


era un pretext pentru a dansa. Eu însămi am dansat, 
într-o perioadă, seară de seară, când veneam acasă, 
reconstituind în faţa oglinzii suitele clasice pe care le 
învăţasem la cursul de dans ţinut de Edith Eyrolles. 
Numai pentru plăcerea de a simţi destinderea intrând 
în mâini şi picioare, odată cu melodia. De asemenea, 
ce minunată formă de meditaţie... Dansul este o 
terapie: el îi vindecă pe cei ce-l iubesc! 


Terapia prin dans s-a născut în Egipt 


În lectura următoare, Cayce descrie activităţile 
din „Templul Frumuseţții”, care era totodată spital, 
mânăstire, universitate în Egiptul străvechi (V. vol. |, 
pag. 151-153, şi William Fix, op. cit.): 

„[Acest Templul era construit cu materiale 
provenite din munţii de lingă bazinul superior al 
Nilului. El avea forma unei piramide, în care se 
amenajase un spațiu în formă de glob, 
simbolizând pentru cei care lucrau acolo faptul 
că se aflau în slujba întregii lumi. Mobilierul? Ne 
putem imagina frumusețea lui, ştiind că 
obiectele cele mai frumoase de pe Pământ 
fuseseră adunate acolo: din aur, argint, onix, 
fier, aramă, mătase, satin, in subțire... 

În ce consta ajutorul primit acolo? Cei care 
veneau să scape de excrescenţțele animale care-i 
handicapau, găseau informaţii care le permiteau 
să înțeleagă ceea ce li se întâmplase”. (Lectura 
281-25) 

Persoana pentru care a fost făcută această 
lectură îl aude pe Cayce descriind funcţionarea 
faimoasei instituţii. (Am vorbit deja despre acest 
templu in volumul | (v. capitolul despre terapiile foarte 


sofisticate din Egipt), la pagina 150). Amintesc aici 
povestea acelor hibrizi, pe care Cayce îi numeşte 
„lucrurile”, un fel de monştri pe jumătate animale, pe 
jumătate oameni - în fapt, biete fiinţe handicapate din 
cauza unui dezechilibru genetic.  Incurcaţi de 
reminiscențele animale (pene, gheare, colți, ciocuri, 
cozi...), ei au fost folosiţi ca sclavi sau roboţi, în 
Atlantida. 

După scufundarea acesteia, refugiații au 
reconstituit în Egipt, un fel de miniregat atlant, dar 
având ca obiectiv principal reclasarea refugiaților, iar 
în cazul hibrizilor, vindecarea. De aici, dezvoltarea 
tuturor ramurilor medicinei în Egiptul străvechi. Nu era 
nicidecum o „medicină reparatorie”, ca a noastră. 
Oamenii primeau o îngrijire complexă, începând cu 
sufletul: 

„În plus, li se arăta, cu ajutorul simbolurilor, 
greşelile şi virtuțile Omului, de-a lungul celor 
şapte etape ale dezvoltării sale, puse în lumină 
de cei care slujeau în Templu ca „purtători ai 
Luminii”; aceştia se ocupau de novicii care erau 
pregătiţi pentru iniţiere, oferindu-le o învățătură 
religioasă, cum a făcut Ra-Ta. Şi tu, când ai 
intrat în această instituţie, renunțând la lume şi 
la tot ce-i obsedează cu atâta uşurinţă pe fiii 
oamenilor, ţi-ai pus toată nădejdea în Dumnezeul 
unic, astfel încât să fii cu totul în slujba fiinţelor 
umane - şi, deci, sacrificându-ţi propriile dorinţe, 
ca să-i ajuţi mai bine pe fraţii tăi să-L cunoască 
pe Domnul. 

Și, deci, activitățile [din Templul Frumuseţii] se 
prezentau astfel: mai întâi, erau cântul şi 
muzica, aşa cum am spus deja. Se cântau 
incantațţiile „Ar-r-r-U-u-Um-m (Este vorba de o 


vibraţie sonoră folosită pentru vindecarea fizică şi 
spirituală (în India, ar fi numită mantra), analogă cu 
„om” la indieni, „amen” evrei, „awenn” la gali), care 
aveau ca efect slăbirea controlului asupra 
corpului fizic, modificând vibraţiile care 
caracterizau oamenii de atunci. Acum, nu mai 
este la fel: sălăşluiți în substanța unei materii 
mult mai grele decât altădată, când corpul 
vostru vibra odată cu lumina - care devine 
culoare, care devine sunet, care devine 
activitate”. (Fragment dintr-o lectură pe care am 
tradus-o deja în Edgar Cayce, Gugrir par la 
musique | Edgar Cayce, vindecarea prin muzică, Ed. 
du Rocher, Col. L'Age du Verseau, p. 18) 

„Voi toți să încercaţi aşadar să regăsiţi 
împreună această incantaţție „Ar-r-r-r-r-Ar”, ca 
să înțelegeţți cum poate ea să exprime emanațiile 
colorate ale corpului vostru, aura voastră. 
Alături de muzică, era dansul, al cărui obiectiv 
era îngrjirea celor ce fuseseră atinşi de forțele 
de distrugere. Astfel erau vindecați cei care 
fuseseră distruşi de forțele negative şi ajutaţi să 
regăsească poziția verticală, cu un corp drept, o 
gândire dreaptă şi o activitate dreaptă. 

Apoi, Proorociţța le împărțea tuturor câte o 
pecete a vieţii; fiecare iniţiat care trecea prin 
aceste încercări descoperea în ea schema 
generală, simbolică, a programului său de lucru, 
adică felul cum trebuia să-şi ducă viața ca 
individ, relaţiile cu semenii în acea încarnare 
terestră. | se amintea că se află în această lume, 
fără să-i aparțină. 

Toate aceste experiențe de atunci se 
exprimă astăzi în viaţa ta prezentă. Mai întâi în 


această nevoie de curăţenie, ca atunci când ţi-ai 
purificat corpul, spălându-l în sânge, în apă, ca 
să-l cureti, în ochii tăi şi ai celorlalti. Eşti încă 
marcată de toate acestea, de oncțiunea cu 
tămâie, care p-a permis accesul la alt nivel de 
conştiinţă, de percepere a propriei ființe şi a 
greşșelilor comise, comparându-le cu faptele şi 
gesturile celorlalti. 

De aici, reminiscența acestor activităţi care 
ti-au aparținut: a-i pregăti pe ceilalți, a-i ajuta să 
renască, să se purifice, să se consacre slujirii 
[celorlalţi] - toate acele îngrijiri acordate celor 
bolnavi la minte sau trup, care mai târziu vor fi 
reunite în ceea ce se va numi un „serviciu 
spitalicesc”. Se adăuga ajutorul psihologic 
acordat cu ajutorul divinaţiei celor care aveau de 
înfruntat ispite lăuntrice şi obstacole exterioare. 
Istoricii studiază astăzi foarte puțin această 
etapă culturală a dezvoltării civilizaţiilor... 

lată, deci, care erau activitățile din Templul 
Frumuseţții: învățarea, pregătirea pentru iniţiere, 
ajutarea celor suferinzi, cântul, muzica, tot ce-şi 
afla expresie în experiența oamenilor de atunci. 

Și mă vei întreba: Unde s-au dus toate 
acestea? Totul s-a risipit şi nu mai există decât 
în sfera [invizibilă] unde tu poti să pătrunzi, unde 
au pătruns unii. Tot acest trecut a fost pecetluit 
cu cele şapte Peceţți, după Lege, dar rămâne 
prezent, totusi, în activitățile pe care le 
desfăşori printre fraţii umani. lar în contactele 
tale, asociațiile cu ei, astăzi, să aplici, deci, 
experiența dobândită în viața aceea [în Egiptul 
străvechi] (...). Intoarce-ţi fața către Christos, 
fratele tău, care a arătat că Dumnezeu este 


Calea viei El este Viaţa. El este lubirea. El este 
Frumuseţea. El este Armonia. El este Muzica. El este 
ritmul corpului în Dans, iar dansul este slujirea 
Dumnezeului tău. Deşi ceilalți nu au nici o 
consideraţie pentru limbajul tău, cel al corpului 
în mişcările şi căile sale de exprimare, să-l rămâi 
totuşi credincios Lui. Nu păstra ranchiună 
nimănui, iubeşte-i pe top. Căci aşa cum p s-a 
spus, această muncă de pregătire este motivul 
pentru care slujeşti aici, un semn că egoul tău se 
dizolvă puţin câte puţin, în iubirea aproapelui, 
prin bucuria Domnului exprimată în tine”. 
(Lectura 281-25) 

Această lectură este interesantă, pentru că 
reinserează dansul în contextul său spiritual (în timp ce 
puritanul mediu nu vede în dans decât deşertăciune şi 
prilej de „păcat"!). Cayce recunoaşte că „ceilalti nu 
au nici o consideraţie” pentru limbajul corpului şi-i 
persecută pe aceia care se dedică dansului în 
întregime. Trebuie să înţelegem contextul: pentru 
majoritatea  consultanţilor lui Cayce, arta era un 
subiect aproape complet ignorat... Să se fi schimbat 
oare situaţia în Statele Unite, astăzi? Artistul este prea 
des tratat cu dispreţ, exceptând cazul când aduce 
mulţi bani! Această ambianţă nu are nimic comun cu 
respectul manifestat la noi, în Europa, faţă de artă şi 
artişti. În Italia, Franţa, Marea Britanie, Elveţia, 
Germania, Olanda, Belgia, arta nu putea atinge 
asemenea culmi dacă artiştii n-ar fi fost ajutaţi şi 
încurajați. 

Din păcate, educaţia actuală nu încurajează 
suficient creaţia artistică. Totuşi Cayce ţinea mult la 
aceasta, aşa cum vom vedea. In timp ce, pentru 
gândirea puritană, Frumuseţea este un păcat (A se 


vedea, în acest sens, Cyril Scott, L'influence secrete 
de la musique à travers les âges / Influenţa secretă 
a muzicii de-a lungul epocilor, Ed. La Baconniere, 1984, 
Neuchatel (Suisse)) (şi lumea adoptă urâţenia ca să 
aibă cugetul curat), Cayce consideră că Frumuseţea 
este expresia însăşi a Divinităţii. Aşa arată tradiţia 
cabalistică, unde Tiphereth, Frumuseţea, este o virtute 
divină situată în inima arborelui sefirotic. Pentru Cayce, 
ca şi în tradiţia noastră, abia urâţenia era o expresie a 
păcatului. Orice dizarmonie vine de la spiritul Răului. 

Lectura 281-25 se încheie cu fraza rituală: 

„Aşteptăm întrebările [consultantei sau ale 
persoanelor prezente]. 

„Care erau simbolurile celor şapte etape ale 
dezvoltării ființei umane? 

- Scarabeul simboliza lumea. Cocoșul tânăr, 
naşterea. Șarpele, spiritul. Vulturul, 
înțelepciunea. lar crucea, coroana, pridvorul, 
uşa, drumul simbolizau diversele activităţi”. 

Unele din aceste simboluri au supravieţuit după 
Potop, perpetuându-se în Egiptul dinastic, bine 
cunoscut de egiptologi. O persoană, care ştie că erau 
mai multe Temple întrucât cunoaşte lecturile lui Cayce 
despre Egipt, întreabă. 

„În care Templu am lucrat cel mai mult?” _ 

„Depinde în ce perioadă a vieţii tale. In 
tinereţe, lucrai în Templul Sacrificiului (cel al 
purificării). La maturitate, după operația de 
corecție ortopedică de care ai beneficiat (Cayce 
face aluzie aici la chirurgia din Egiptul predinastic (v. 
vol. |), în care s-a desfăşurat un vast program de 
terapie operatorie: se corectau mâini, picioare, gambe, 
braţe ale celor marcați de apendice animale (copite 
despicate, gheare, pinteni, solzi, pene, blană etc.)), ai 


intrat apoi în Templul Frumuseţții, în calitate de 
supraveghetor al şcolii iniţiaţilor care lucrau 
progresând de la un simbol la altul, în cursul 
călătoriei lor |iniţiatice] în Templu. 

Aici, ar fi bine să facem precizări despre 
„călătorie” şi semnificaţia ei. Aşa cum am arătat, 
Templul avea formă de glob, în interior, şi de 
piramidă, la exterior. Erau de patru ori patruzeci 
şi patru de coti. Cotul, numit în vremea aceea 
„mir”, era de douăzeci şi şapte de degete şi 
jumătate, înălțimea construcţiei era de optzeci 
până la cincizeci şi patru de „mir”, iar forma, 
ovală. (V. acest fragment în lucrarea egiptologului 
William Fix (în adaptarea mea), op. cit., în care autorul 
expune tot ce priveşte această misterioasă unitate de 
lungime din Egiptul străvechi, 'mirul', strămoşul 
metrului, peste care a curs atâta cerneală de atunci) 

Din popas în popas, mergeau cei care 
trebuia să lucreze la cele şapte etape de 
dezvoltare umană - sau cele şapte Sigilii. Prin 
traversarea fiecărui popas, se ajungea la 
următorul. Şi totul alcătuia un fel de pânză de 
păianjen”. 

Un „labirint”, am zice astăzi, ca acelea din Evul 
Mediu (de pildă, cel al catedralei din Chartres, pe care 
pelerinii îl parcurgeau în genunchi), sau popasurile 
drumului crucii din ritualul catolic. Nimic nu este 
vreodată nou sub soare! 

O altă persoană, prezentă la această lectură, 
întreabă: 

„Şi care era rolul meu în Templul Frumuseţii? 

„Eraţi  heraldul armelor, cu trompeta şi 
cimbalele”. 


Aş fi putut traduce prin „uşier” sau „cel-care- 
strigă”, dar mi-a fost teamă să nu sune prea profan, 
fiind vorba de liturghie, într-un cadru profund religios. 
Acest personaj juca, oarecum, rolul „paznicului de 
biserică” în ceremoniile religioase catolice. (După 
dicţionarul Petit Robert, „heraldul armelor avea drept 
funcţii, în Evul Mediu, transmiterea mesajelor, 
proclamaţiile solemne şi ordonarea ceremoniilor.” 
Când eram mică, îl auzeam pe funcţionarul municipal 
care făcea anunţurile primăriei, bătând toba în piaţa 
satului. Locuitorii veneau să-l asculte şi, după ce se 
adunau destui oameni, scotea din buzunar o hârtie 
(cam  mototolită) împăturită în patru, pe care o 
desfăcea încet, ca să-şi citească proclamația: 
„Cetăţeni...” Cum se cânta odinioară: „Le Roi a fait 
battre le tambour...”) 

O altă persoană care era de faţă la această 
lectură vrea să ştie şi ea: 

„Eram sau nu eram în Templul Frumuseții? Şi 
dacă eram, ce făceam, vă rog? 

- Vă ocupați de întreţinerea acelor sigilii, de 
supravegherea stării lor în cursul activităţilor 
care se derulau acolo, controlati dacă erau 
afectate de impactul cu radiaţiile stelare şi în ce 
mod. Altfel spus, un „paznic al sigiliilor”! De 
unde, astăzi, interesul dumneavoastră pentru 
astrologie şi astronomie”. 

Traduc şi eu cum pot... Nici eu, nici vreun 
specialist de la Fundaţia Cayce nu ne putem lăuda că 
am fi înţeles totul în lecturi! Cayce descrie aici ritualuri, 
locuri, terapii dispărute şi despre care n-avem, uneori, 
nici o idee. Se întâmpla acum douăsprezece mii de 
ani... Multă apă a curs, de atunci, pe Nil (care nici 
măcar nu se numea „NIil” în vremea aceea). 


Ceva mai târziu, la 21 ianuarie 1936, aceeaşi 
persoană îi va solicita o nouă lectură lui Cayce. Ea 
făcea parte din „Spiritual Healing Group” (A se vedea 
şi Mary-Ann Puryear, Techniques de guérison par la 
prierel Tehnici de vindecare prin rugăciune, Ed. du 
Rocher, 1998), adică grupul de vindecare prin 
rugăciune, din Norfolk-Virginia Beach. Cum, în 1936, o 
asociaţie de dans din New York îşi denumise centrul de 
întruniri „Templul Frumuseţii”, (membrii) au venit la 
Cayce să-l întrebe dacă unii dintre dansatori avuseseră 
vreo legătură cu Egiptul străvechi şi, mai exact, cu 
Cayce şi anturajul său. Credea, de asemenea, că 
trebuia să aibă o legătură karmică şi cu grupul de 
vindecare spirituală din Virginia Beach. Şi dacă nu era 
aşa, de ce a fost ales acest nume? (Despre 
semnificaţia numelor, v. şi Souvenirs de nos vies 
anterieures, op. cit., „Analiza karmică a numelor”, p. 
217: nici un nume nu este dat vreodată „la 
întâmplare”) 

„Da”, răspunde Cayce, „acela dintre voi care 
a venit să aducă un mesaj avea, într-adevăr, 
legătură cu activităţile din Templul Frumuseții, 
odinioară. Şi amintirea inconștientă a acelor 
frumuseți de altădată a motivat asociația să 
numească astfel acest loc modern, menit unei 
activităţi foarte materiale şi profane. Există aici 
o referire la frumusețea din trecut, la 
splendoarea de odinioară, care s-ar putea 
reflecta aici, care le-ar putea aparține. In 
concluzie, e o scânteie, sunt nişte firmituri din 
acea frumuseţe dispărută şi din muzica aceea, 
care ajuta (şi poate încă să ajute) indivizii de 
astăzi să se conecteze spiritual. Ea ar putea trezi 
în ei reminiscenta splendorilor trecute, a ceea ce 


au săvârşit cândva cei care slujeau acolo [în 
Templul egiptean al Frumuseţii]”. (Lectura 281-26) 

„În cele şapte etape de dezvoltare a Omului, de 
ce este scarabeul simbolul lumii, cocoşul tânăr, cel al 
naşterii, şarpele, al spiritului, iar vulturul, al 
înțelepciunii? 

- Ah, ne îndepărtăm! Să ne ocupăm mai întâi 
de vindecarea spirituală! Căci, pentru astăzi, am 
terminat!” (Lectura 281-26) 

Ar fi trebuit să se revină la consideraţii 
arheologice şi mitologice care, probabil, depăşeau 
nivelul cultural al consultantei, dar pentru noi, ceilalţi, 
nu este interzis să reflectăm la acest subiect, în lumina 
descoperirilor arheologice recente. 


Tiganca din Templul Frumuseții 


Încă o lectură făcută pentru o tânără, domnişoara 
3418, în 1943, când avea 26 de ani. După ce a sfătuit- 
o să-şi facă un blazon personal, „având ca emblemă 
Templul Frumuseţii şi o tânără dansatoare 
intrând în el”, Cayce i-a recomandat „In loc să se 
autocompătimească luând poziția martirului, să 
danseze mai des!” (era în firescul vârstei sale!) 
Cayce îi descrie apoi tema astrologică, dominată de 
Saturn şi Ver.us, patronii Balanţei. Acest semn, să nu 
uităm, guvernează arta şi artiştii, mai ales dansul - dar 
şi tendinţele la deprimare şi pesimism, dacă Saturn 
este prost plasat. Nativa era de asemenea sub 
influenţa lui Uranus (creativitatea) şi a lui Jupiter 
(expansiunea şi gustul mişcării fizice). (In astrologia 
medicală, Jupiter guvernează coapsele: prin urmare, 
influenţa lui îndeamnă nativul la mers, curse, călărie, 
ciclism, tenis - de fapt, toate sporturile! A se vedea şi 


L'astrologie karmique d'Edgar Caycel/Astrologia 
Karmică a lui Edgar Cayce, Ed. R. Laffont, 1983) 

Apoi, îi citeşte vieţile anterioare: 

„Înaintea acestei vieţi, entitatea trăia în 
tara a cărei cetățeană este acum [Statele Unite], în 
primele aşezări de imigranţi, lingă Jamestown, 
Williamstown, Yorktown. Ea era printre pionieri, 
nu chiar primii, ci aceia care au venit formând 
grupuri destul de mari ca să se poată naşte în 
rândul lor o activitate politică, cu partide şi 
„Clici” care creau opoziție între aceste grupuri. 

În acea încarnare, entitatea, pe numele său 
Ethel Vance, a trecut prin tentaţii în urma unor 
decepții, lată ce explică comportamentul actual, 
iată de ce este ea atât de timidă. Şi totuşi, când 
îşi exprimă sinele profund, toată lumea se 
opreşte să o asculte! Căci, în încarnarea aceea, 
entitatea a făcut lucruri mari ca profesoară, ca 
animatoare, ca actriță şi chiar ca fondatoare a 
unui cămin! Şi ea poate reuşi astăzi de 
asemenea, pentru că acestea sunt, pentru ea, 
căile succesului. Cum vi s-a spus deja, duceţi-vă 
mai des la dans! O să fiţi încântată! Muzica şi 
ritmul, care fac parte din precedentele încarnări 
ale dumneavoastră, vă vor aduce atâta bucurie! 
(...) 

Și mai înainte, în altă încarnare, entitatea 
locuia în „Oraşul colinelor şi câmpiilor” (Susa, 
capitala Persiei antice. V. capitolul care-i este 
consacrat în vol. |, „Persia înainte de O mie şi una de 
nopți”, pag. 171), umbla cu caravana dintr- un loc 
în altul, cu grupuri de nomazi care ofereau 
spectacole. Apoi, în contact cu activităţile care 
au apărut treptat în cetate, entitatea a dezvoltat 


în viața aceea aptitudini de  infirmieră, ca 
îngrijitoare a _infirmilor, bătrânilor, bolnavilor. 
Căci învățase multe lucruri în Egipt, ca şi în 
câmpiile din Saad, în India, de unde era 
originară. Aceasta explică actualul dar al 
entității, de a-i alina cu un zâmbet, un cuvânt, 
un gest, pe cei care suferă sau sunt disperaţi. 
Datorită originii indiene, entitatea este acum 
interesată mereu de lucrurile despre care am 
vorbit. Dar păstrați-vă credința, aşa cum v-am 
spus. 

Numele ei era, în încarnarea aceea, Saaide. 
Înainte de asta, entitatea a trăit în tara 
cunoscută acum ca Egipt. Ea lucra în Templul 
Frumuseții, ca muziciană şi dansatoare. Ea 
trebuia să traducă în mişcări diferitele activităţi 
ale spiritului şi diferitele emoţii - de la 
instinctele primare până la sentimentele cele 
mai rafinate. Rolul său era să le interpreteze 
astfel încât să le transmită spectatorilor prin 
muzică, ritmuri, armonie: ea trebuia să facă 
publicul să simtă speranţa, dorința, neliniştea şi 
toate gamele de emoții legate de mental, pentru 
a-i ajuta pe spectatori să-şi edifice 
personalitatea fizică, mentală şi spirituală. 

Toate acestea se exprimau prin entitate, 
iată de ce la ora actuală, ea va fi bucuroasă să 
danseze, şi să danseze împreună cu alte 
persoane. Dar să nu vă lăsați abătută de 
eventuale decepţii ocazionate de dans: unora nu 
le place dansul decât pentru măruntele lor 
emoții egoiste, nu pentru muzică, nici pentru 
frumuseţea dansului în sine. Numele 


dumneavoastră, în epoca aceea, era El-Tekan”. 
(Lectura 3418-1) 

Această tânără consultantă era de profesie 
dactilografă, nu dansatoare. Cayce n-o împinge pe 
această cale, ci doar o sfătuieşte să meargă la bal 
(unde va putea găsi un soţ, pentru că el îi vede o viaţă 
de soţie, de mamă... şi de infirmieră!). 

Lectura, extrem de interesantă din mai multe 
considerente, ar putea confirma teza etnologică, 
dezvoltată de unii istorici care cred că „pribegii” vin din 
India. Oricum i-am numi, zlătari, ţigani, rromi, punctele 
lor comune, etnice şi lingvistice, par să-l lege de spaţiul 
indian. In povestea pe care Cayce i-a spus-o 
consultantei sale, apare o ţigancă indiancă într-un 
„grup de nomazi care dădeau spectacole”, 
umblând din ţară în ţară. In cele din urmă, ajung la 
Susa; aici, se pare că fata rămâne, renunțând la 
pribegie, şi devine infirmieră, atinsă de bagheta 
magică a vocației (dar şi prin graţia convertirii ei la 
şcoala spirituală a lui Zoroastru). 

Unele teze istorice susţin că ţiganii au venit din 
Egipt, aşa cum ne aminteşte numele lor englezesc, 
gipsies. Cayce îşi poartă eroina în Egipt, unde 
„învățase multe lucruri”. Mai târziu, ajunge la Susa, 
un oraş foarte mare, la marginea deşertului, unde 
conflictele dintre nomazi şi populaţia stabilă sunt 
frecvente. Aşa cum am relatat deja în volumele 
precedente, Cayce aminteşte aceste conflicte atunci 
când descrie un extraordinar amestec de populaţii şi 
idei, într-o epocă pe care o situează pe la 8.000 î.Hr. 

Ţiganii au avut marele merit de a-şi fi păstrat 
până astăzi muzica şi dansurile tradiţionale. Dar cu ce 
preţ! Ei au dreptate: n-ar trebui să trăim fără dans 
niciodată. Cum spune faimoasa Argentina: 


„Sunt servitoarea unei arte mute, care-şi caută 
toate mijloacele de expresie în mişcarea paşilor, în 
desfăşurarea gesturilor, în jocul mimicii. Vocabularul 
meu cel mai sigur este cel care trece prin glezne, prin 
braţe, mâini, liniile corpului, trăsăturile feţei. Am 
plăcerea şi obişnuinţa de a mă face înţeleasă în tăcere 
sau, cel puţin, nu adaug decât tăcerea mea la glasul 
muzicii (...)”. (Suzanne de Soye, Toi qui dansais, 
Argentina..., Ed. La Bruyere, 1993. O biografie destul 
de succintă, pasionantă din toate punctele de vedere) 

Şi adaugă, în cunoştinţă de cauză: 

„Profesia m-a învăţat să separ, ceva mai mult 
decât ceilalţi, expresia corpului de cea a cuvintelor. 
Incerc să vă arăt aici că limbajul liniilor are o existenţă 
la fel de reală ca şi celălalt şi că fără a înceta să fie 
simplă şi naturală, orice femeie ar trebui să-l studieze 
ca să ştie apoi să-l folosească, singur sau împreună cu 
cel al buzelor, şi să compună astfel un personaj animat 
de o dublă şi adevărată putere demonstrativă: cea a 
cuvântului şi cea a mişcării”. 

Ea nu era ţigancă, ci doar spaniolă din sudul 
Spaniei (unde toţi au dansul în sânge, nu numai 
ţiganii!). Argentina şi-a luat acest pseudonim întrucât 
se născuse în timpul unui turneu prin Argentina, unde 
părinţii săi evoluau în spectacole de balet, întorşi în 
Spania, părinţii au înscris-o la Conservatorul din 
Madrid, unde a învăţat muzica, dansul şi cântul. 

Argentina nu era o biată ţigancă analfabetă; 
dimpotrivă: mama sa era o femeie cultivată, care 
aparţinea aristocrației din Cordoba. Eleganţa sa, 
semeţia aristocratică se îmbinau cu o graţie tipic 
iberică, iar acest amestec de cultură şi instinct i-a 
permis să se exprime nu numai prin limbajul gesturilor, 
ci şi prin cuvânt: 


„Mă hotărâsem să mă dedic în întregime dansului 
spaniol, sub toate aspectele sale. Părinţii mei 
cunoşteau doar dansul spaniol clasic, tradiţia numită 
escuela bolera, ai cărei păstrători erau. Nu cunoşteau 
flamenco şi folclorul. Am citit tot ce-am găsit despre 
acestea; răscoleam librăriile care-mi ieşeau în cale, 
descopeream uneori gravuri, lucruri interesante. 
Pentru a cunoaşte mai bine flamenco, am acceptat un 
contract de scurtă durată la un renumit cabaret din 
Sevilla, unde evoluau nume mari: Macarrona, Malena 
etc”. 

Astfel ea reînvie tradiţia spaniolă, care datorează 
mult tradiţiei ţigăneşti, adică Indiei, Egiptului, Persiei 
din vechime. Parisul a întâmpinat-o cu entuziasm şi aici 
a locuit până aproape de moarte (survenită la 
Bayonne, în 1936, la numai 45 de ani). 

Uluitoarea Argentina a fost un fel de meteor: 
frumoasă, plină de talent şi. pe deasupra, o inimă 
extrem de bună, se poate vedea după fotografii că era 
un suflet foarte vechi. Faţa prelungă, saturniană, 
trăsăturile fine trădează multe încarnări de artistă. 
Continui să o citez pentru că mi se pare cea mai în 
măsură să exprime sufletul dansului: 

„Există aşadar o gramatică a mişcării. Cred că o 
femeie are datoria de a cunoaşte nu numai regulile 
limbii pe care o vorbeşte, ci şi legile mişcării. Există un 
mod potrivit de a te mişca, aşa cum există unul pentru 
a te exprima. Şi eu spun că există greşeli de atitudine, 
alură, gest, mimică, aşa cum există greşelile de limbă. 
(..) Toate femeile ar trebui să înveţe să danseze. Cele 
mai frumoase calităţi izvorăsc spontan dintr-un corp 
care dansează. Mintea se  limpezeşte, micile 
meschinării dispar şi fac loc unui avânt al întregii fiinţe 
spre frumuseţea ideală”. 


Este ceea ce spune şi Cayce, dar Argentina a fost 
femeie, o femeie modernă, şi o spune mai clar: 

„Dacă admiteţi că graţia contează pentru o 
femeie şi că este unul din apanajele sale, este evident 
că dansul este cea mai bună şcoala a graţiei. Spun 
„dacă” întrucât obiceiurile sportive şi vestimentare de 
astăzi au tendinţa să împingă graţia în planul al doilea. 
De aici, ariditatea gestului şi cruzimea liniilor. 

Departe de mine gândul de a vorbi de râu sportul. 
El aduce forţa, sănătatea, francheţea - dar o francheţe 
puţin cam brută. Pericolul său este că duce la excese, 
care pot fi corectate tocmai prin dans (...). Sportul 
creează obiceiuri care, în ochii mei, nu sunt prea bune 
de împrumutat, vreau să spun în afara domeniului său. 
Nu aduceţi racheta de tenis într-un salon, nu? (...) Nu 
vă îmbrăcaţi, la bal, ca la golf. Lăsaţi aşadar la club 
acest mers de preerie, care e foarte nimerit pe terenul 
de golf. Şi, ca să reuşiţi, dacă v-aţi molipsit, dansaţi!” 

Atât de fascinant este acest chip sensibil al femeii 
şi artistei care a fost Argentina, încât ar trebui să cităm 
integral cartea lui Suzanne de Soye. Să vă mai spun că 
pronunţa acest discurs direct într-o franceză perfectă şi 
plină de graţie?... Ca sufletele foarte vechi, era dotată 
pentru orice! lată, în încheiere, filosofia sa care 
concordă cu cea cayciană: 

„Există fiinţe care, ca mine, consideră dansul nu 
numai un mijloc, ci şi un scop; este viaţa artiştilor care 
şi-au pus fericirea şi ambiția în desăvârşirea continuă a 
operelor coregrafice. Dansul, pentru ei, devine atunci 
ceva care ţine loc de orice sau aproape orice. El 
reprezintă arta supremă, aceea care este deopotrivă 
muzică, poezie, desen, sculptură, arhitectură. Este ca 
întâlnirea tuturor acestor arte într-un trup. 


A traduce prin dans viaţa omenească înseamnă a 
căuta să stabileşti o armonie în care sufletul, principiul 
superior al fiinţei se exprimă prin mişcările corpului 
(...). Dansul? E Viaţa însăşi pentru mine! în rest, pentru 
că dansul exprimă Viaţa, Viaţa care este divină, un 
dans sincer este întotdeauna un mod de dans sacru”. 

Aşa îl înțelegeau spectatorii Argentinei, care o 
potopeau cu flori, ca pe o zeiţă! 


2. BIBLIA DANSATĂ 


Cayce, mare cititor ai Bibliei, pe care o ştia pe 
dinafară, ţinea catehismul de duminică dimineaţa. În 
cursul acestei „Sunday class” (=lecţie de duminică), nu 
se vorbea DECÂT despre Vechiul Testament, comparat 
cu cel Nou. Cam ca la cursurile de „Istorie Sfântă” 
ţinute la şcolile creştine din Europa de altădată, însă 
acestea se inspirau dintr-o gamă mai diversă de surse 
spirituale, ceea ce explică faptul că noi nu cunoşteam 
Biblia atât de bine ca americanii din „Bible Belt”. Ei 
sunt specialişti... Cum a spus-o însuşi Cayce de multe 
ori, în familia lui, nu se ştia altceva. 

Edgar a adus, în plus, toate informaţiile istorice şi 
karmice oferite de propriile sale lecturi stenografiate 
de secretară. Ele erau comentate, analizate, îndelung 
studiate de el însuşi, cu toată familia, uneori cu 
ajutorul unor prieteni teologi (protestanți şi evrei). 

Personajele biblice ocupă aşadar un loc esenţial în 
gândirea cayciană; practic, la ele se raportează ...totul! 
Este un lucru foarte uimitor pentru mine, ca 
europeancă. Deşi familia tatălui meu este protestantă 
(Biblia se citea mult în această familie), iar eu am 


primit o educaţie biblică, am descoperit, datorită lui 
Cayce, o sumedenie de personaje şi evenimente care 
nu mi-au atras atenţia până la el. Cititorii mei riscă să 
fie şi mai surprinşi decât am fost eu de avalanşa 
referinţelor biblice care împănează textele lecturilor lui 
Cayce, paragraf după paragraf, lată de ce, de data 
aceasta, zăbovesc puţin asupra acestui subiect. 


Superstarul David 


Fiecăruia după rangul lui... Să abordăm aşadar 
una din figurile-vedetă ale Bibliei, despre care Cayce a 
vorbit mult în lecturi (legat de consultanţii care 
avuseseră o încarnare pe vremea lui David). Un 
exemplu: 

„Distrați-vă aşa cum munciti, adică 
temeinic! Când trebuie să vă relaxati, relaxati-vă 
bine, la fel de bine ca atunci când faceți 
contrarul, adică vă concentrați asupra unui lucru 
(...). Fiți în stare să apreciaţi frumusețile Naturii 
(...), influența sa în artă, pictură. (...) Prin 
urmare, faceţi ca David profetul, David slujitorul 
lui Dumnezeu, când spunea: „Slava lui 
Dumnezeu se manifestă pretutindeni! Chiar 
cerurile ne arată slava Sa, iar firmamentul 
dezvăluie lucrarea Sa!”. David a fost o persoană 
care aprecia frumusețile Naturii, tot ce fusese 
creat de mâna lui Dumnezeu, tot ce arăta 
puterea Lui şi tot ce slujea slavei Sale, în cânt 
sau în dans (...). 

Păstraţi-vă trupul în stare bună, iar spiritul 
conectat la Frumuseţe”. (Lectura 257-53) 

Tradiţia biblică povesteşte că păstorul David era 
blând cu oile sale. Poate că semnul său astrologie era 


Taurul, ai cărui nativi iubesc Natura, arta, frumuseţea 
(şi sunt foarte seducători)? 

Deci, David, aşa rege cum era, găsea firesc să 
danseze - cum spune Biblia: 

„Chivotul Domnului a fost pus într-un car nou [(...) 
iar David şi toţi fiii lui Israel au dănţuit cât puteau 
înaintea Domnului, cântând în sunetul ţiterelor, 
harfelor, tobelor, sistrelor şi cimbalelor. (...) Când cei 
ce duceau chivotul făceau şase paşi, David sacrifica un 
bou şi un berbec gras, El dănţuia învârtindu-se cât 
putea înaintea chivotului, încins peste coapse cu un 
efod de in. 

lar (...) Micol, soţia lui David, uitându-se pe 
fereastră, îl văzu pe regele David sărind şi jucând 
înaintea Domnului şi l-a disprețuit în inima sa. (...) Ea a 
ieşit întru întâmpinarea lui şi i-a zis: „Câtă cinste şi-a 
făcut azi regele lui Israel, descoperindu-se în faţa 
ochilor roabelor şi robilor săi, cum se descoperă un om 
de nimic”. „înaintea Domnului dănţuiesc! Binecuvântat 
este Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui 
tău şi al casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al 
poporului Domnului, Israel. Cânta-voi şi voi juca 
înaintea Domnului şi încă şi mai mult mă voi înjosi. Voi 
fi încă şi mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicelor de 
care grăieşti tu, voi fi în cinste. 

lar Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua 
morţii ei”. (Vechiul Testament, Cartea a doua a 
Regilor, cap. 6) 

Acest lucru era, pentru o evreică din vremea 
aceea, suprema ruşine! 

Micol era o snoabă şi-l dispreţuia pe păstorul cu 
care se căsătorise; manierele lui „populare” o şocau. 
Totuşi, era alegerea pe care singură o făcuse: Biblia ne 
spune că ea se îndrăgostise de David şi-l ceruse în 


căsătorie! Am găsit acest pasaj foarte caracteristic 
pentru contrastul dintre tradiţia populară a dansului 
sacru, reprezentată de David, şi  puritanismul 
aristocrației evreieşti reprezentate de Micol. In această 
scenă, David dansează în toată inocenţa, iar poporul, 
care îl urmează, îl înţelege cum trebuie. Numai Micol 
consideră că „nu se cuvine”. Pe deasupra, arde de 
gelozie când vede cum se uită roabele la soţul ei, 
chipeşul roşcovan care a rămas etalonul fumuseţii 
masculine pentru toţi  roşcaţii iudeo-creştini, de 
douăzeci şi cinci de secole încoace... 

Alt episod biblic, mai vechi, este amintit în lectura 
următoare, unde Cayce nu mai evocă un dans de 
inspiraţie complet religioasă, ci forma sa degenerată. 


Bacanalele sfârșesc întotdeauna rău 


„Era numit astfel un dans tumultos şi lasciv, un 
dezmăţ înfocat” spune dicţionarul meu Petit Robert, 
care mai adaugă faptul că termenul este „Invechit”! 

Desigur! Pentru că lumea nu mai dansează, s-a 
pierdut şi prilejul de „a dansa lasciv”. Ca să mai poţi 
vedea un asemenea dans, trebuie să plăteşti intrarea 
la localuri de noapte specializate, unde nişte 
animatoare profesioniste îi pot inspira pe particularii 
lipsiţi de tehnică şi imaginaţie. Mai sunt spectacolele 
de cabaret, unde evoluează dansatori de meserie - 
mulţi dintre ei atingând perfecțiunea acestei arte (de 
exemplu, la Lido). Când se raportează la frumuseţea 
adevărată, această perfecţiune a gesturilor corpului, a 
costumelor, a muzicii se află, evident, cu mii de coţi 
deasupra casetelor, filmelor şi spectacolelor de joasă 
speţă, ale pornografiei industriale! 


Cuvântul „bacanală” caracterizează, în limba 
noastră, o rudă deocheată a dansului religios. Cuvântul 
vine din latinescul Bacchanalia, sărbătorile ţinute în 
Roma antică, după modelul Dyonisiilor greceşti 
(Dyonisos era numele grecesc al aceluiaşi zeu). Aceste 
sărbători aveau loc noaptea, în sunetul tobelor şi 
cimbalelor. La început participau numai femeile, adică 
bacantele, preotesele lui Bacchus. Iniţial a fost vorba 
de o veritabilă liturghie religioasă. „Bacantele” umblau 
pe străzi, cu torţe aprinse, cu coroană de iederă peste 
părul despletit, cu ciorchini prinşi de veşminte, ţinând 
în mână „tirsul” (Baston înfăşurat cu frunze de iederă 
sau viţă de vie, care avea în capăt un con de brad, 
atribut al lui Bacchus. Se vede originea nordică şi 
celtică a acestor tradiţii (iedera şi bradul nu coboară 
mai jos de Mediterana)), care-l evoca pe Bacchus, şi 
strigau „Evohe!”: Apoi, către 198 î.Hr., etruscii şi 
campanezii (strămoşii napolitanilor) au introdus şi 
bărbaţii. Beţia, orgia, provocarea deveniseră regulă. 
Astfel că în 187 î.Hr., Senatul roman aboleşte 
bacanalele, devenite un adevărat scandal public. 

„Bacanala” evocă spectacolul unei mulţimi aflate 
în sărbătoare, care treptat, sub influenţa alcoolului, 
trece spre nebunia colectivă şi aproape întotdeauna, 
violenţa sexuală - fenomen sociologic care a existat în 
toate civilizațiile antice. Dansatorii, sub efectul muzicii 
care loveşte chakrele (adică glandele endocrine 
majore) şi sub efectul vinului sau al diverselor droguri, 
intră în transă. Când se produce astfel disocierea celor 
trei corpuri (fizic, mental, spiritual), fiinţa umană se 
apără mai greu de invadatorii invizibili. În transă, 
dansatorii sunt „invadaţi” de entităţi descarnate, 
distructive sau satanice, care-i manipulează total. Dacă 
noi am uitat fenomenul, în schimb civilizațiile antice îl 


cunoşteau foarte bine. Transa colectivă (practicată 
până la” o dată recentă în Africa) a fost folosită în scop 
terapeutic - şi era foarte eficientă. Dar trebuia un 
conducător de joc, conştient şi foarte stabil din punct 
de vedere moral (marele vraci al satului, preotesele, 
şamanii etc.), pentru a canaliza aceste energii 
puternice şi a împiedica deviaţiile. Lectura de mai jos 
evocă o bacanală din timpul Exodului, „Lungul Marş” al 
evreilor în Sinai. Făcută pentru consultanta 3621, o 
puştoaică de 8 ani (a cărei familie nici nu bănuia ce 
imagini cu palmieri se ascund sub genele de mătase!), 
această lectură povesteşte vieţile anterioare ale 
copilului: 

„Într-o încarnare precedentă, ea trăia în 
Ţara Sfântă, fiind între cei care călătoreau din 
Egipt în Țara Sfântă. Entitatea se născuse în 
deşert; şi, în copilărie, a trăit în vremea 
răzmerițelor de pe Muntele Sinai. [ceea ce datează 
lectura la timpul lui Moise şi al Exodului]. Aceste 
amintiri au marcat profund entitatea, căci 
bărbații şi femeile de atunci au uitat lecţia dată 
de Domnul, când a vorbit pe vârful Muntelui 
[Sinai]. Legile divine au fost uitate foarte repede 
și lumea s-a dedat la orgii care se încheiau cu 
bacanale şi provocau violenţe - apoi moartea 
multora dintre ei, în chinuri, necaz şi disperare. 

Astfel ai venit pe lume aici [din acea 
traversare a deşertului cu evreii] și vei avea de 
suportat consecinţele în cariera de dansatoare; 
vei trece prin încercări fizice şi mentale, în cursul 
deprinderii acestei meserii. Dar, ca balerină, vei 
putea să progresezi în cel mai moral mod şi să-ți 
desfăşori talentele în cel mai amplu mod. 

Numele tău în viaţa aceea era Smethele. 


Cu o viață mai înainte, trăiai în Egipt, într-o 
perioadă de imigrare: se iveau mulţi străini, 
atraşi acolo de primirea unei învățături 
spirituale. Erai, pe atunci, o prințesă venită din 
ținutul Saad, ca să studiezi în Templul 
Frumuseții. Ai lucrat acolo pentru a dobândi o 
pregătire practică. Apoi, ai dus aceste cunoştinţe 
în ţara ta, împreună cu idealurile religioase 
învățate în acest Templu egiptean. Te-ai ocupat 
mai ales de tot ce avea legătură cu dansul, 
întrucât acesta făcea parte din învăţăturile 
împărtăşite de profesorii din Templul Frumuseții. 

Numele tău, în viața aceea? Teck-Kelum. 
Erai frumoasă la trup, dar aveai şi un suflet 
frumos şi idealuri frumoase. Astăzi, vei putea să 
progresezi mult aplicând aceste învățături 
străvechi şi continuând activitățile de atunci”. 
(Lectura 3621-1) 

lată, deci, o „entitate” care câştigase totul într-o 
magnifică viaţă indiană. Studiile sale în Egipt îi 
orientaseră viaţa într-o direcţie complet pozitivă. Nu 
prea se explică degringolada morală ulterioară, din 
încarnarea evreiască. Sau poate că da: influenţa 
contextului a fost hotărâtoare. Un copil singur, chiar cu 
„O fire bună” - adică având din vieţile anterioare 
noţiunea clară de bine - rareori poate lupta împotriva 
unei atmosfere perverse. De aici, marea răspundere 
care ne revine faţă de tineri! 

lată o secvenţă a acestei atmosfere de răzvrătire, 
văzută prin prisma Bibliei: 

„Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogori 
din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: „Scoală şi ne 
fă un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci 
cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara 


Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat.” Aaron le-a 
răspuns: „Scoateţi cerceii de aur din urechile femeilor 
voastre, ale feciorilor voştri şi ale fetelor voastre şi-i 
aduceţi la mine” (...) Aaron a topit aurul într-un tipar şi 
a turnat un vițel. lar ei au strigat: „lată, Israele. 
Dumnezeul tău!” (...) A doua zi s-au sculat ei de 
dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de pace. 
Apoi a şezut poporul de a mâncat şi a băut şi pe urmă 
s-a sculat să petreacă. Şi când Moise, coborând din 
Sinai, se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile”. 
(Vechiul Testament, Exodul, 32) 

Atunci şi-a dat seama că nu mai putea stăpâni 
mulţimea  dezlănţuită, căreia Aaron îi îngăduise 
idolatria. Bacanala a degenerat în lupte fratricide, în 
urma cărora au pierit vreo trei mii de oameni. Fiii lui 
Levi s-au adunat lângă Moise, iar el le-a poruncit să 
ucidă toţi răzvrătiţii, secerând tot ce era de prisos! în 
continuare, aflăm că Yahve a pedepsit poporul pentru 
că şi-a făcut idol de aur, iar pedeapsa se va repeta la 
fiecare răzvrătire a israeliților! Cayce vorbeşte în 
lectura sa de „moartea multora dintre ei în 
chinuri, necaz şi disperare”. Războiul civil nu e 
niciodată ceva plăcut! Pe lângă fanatism, apar 
răzbunările personale sau în numele dreptăţii, iar 
partizanii se dedau la cele mai cumplite atrocități. De 
altfel, se repetă mereu acelaşi scenariu: este suficient 
să privim fosta lugoslavie. 

lată de ce - având nevoie de răscumpărare - 
această fetiţă se va reîncarna în ţara pe care n-a putut- 
o cunoaşte în timpul Exodului. Ne amintim că toţi 
rebelii au murit înainte de a intra în Ţara Sfântă, ca 
pedeapsă pentru purtarea lor. Moise însuşi n-a avut 
dreptul să zărească această ţară decât o singură dată, 
de la mare depărtare, înainte de a muri! 


lată de ce Cayce. care nu lasă nimic la 
întâmplare, repetă expresia „Țară Sfântă” („Holy 
Land”), la începutul lecturii 3621-1. La urma urmei, de 
ce foloseşte el această denumire: „Pământ Sfânt”? 
înseamnă, oare, că acest ţinut a fost mereu foarte 
special? Ozeneuri, „caruri cereşti”, îngeri, iniţiaţi şi 
maeştri... se pare că această regiune a atras 
întotdeauna manifestările extraterestre. De altfel, 
tradiţia afirmă că Adam ar fi fost îngropat pe Muntele 
Calvarului (de aici şi numele de Golgota, „locul 
căpăţânii”). Crucea lui Christos ar fi fost înfiptă 
deasupra craniului lui Adam. Această colină a fost şi 
regatul lui Melchisedech, personaj misterios care „nu s- 
a născut, nici n-a murit”: 

„Regele-preot al Salemului, care a venit pe 
lume  materializându-se din el însuşi şi s-a 
dematerializat prin acelaşi proces, care a venit 
în perfecțiune, ca Enoch, care a binecuvântat pe 
Avraam (şi care în realitate era) Christos, 
mesagerul, care a venit în toate timpurile, sub 
numele de lisus, o dată (...), sub numele de 
Melchisedech, altă dată”. (Lectura 991-1) 

În fine, ce ţară extraordinară, plină de magie şi 
mistere, această „Țară a Făgăduinţței”, la care o 
visau toţi evreii! Ca să vadă, în sfârşit, „ţara unde 
curge lapte şi miere” (cum o numeşte Biblia!), micuța 
Smethele a trebuit să treacă prin moarte şi renaştere. 

„Entitatea s-a reincarnat în tara în care 
învățătorul [lisus] a mers pe Pământ şi a fost 
sacrificat ca Miel divin. Totuşi, entitatea a găsit 
acolo speranța, în pofida fricii. Ea a urmat 
mulțimea înflăcărată de făgăduinţele 
învățătorului în ziua de Rusalii şi care-şi exprima 
bucuria dansând  (...). Ea a dansat astfel 


împreună cu ceilalţi, ca să-şi manifeste fericirea 
pentru faptul că învățătorul a răspuns trimițând 
Duhul Sfânt să călăuzească Omul de acum 
înainte. Nu uita nicicând această făgăduinţă, 
păstreaz-o în tine. Ţine minte acest lucru - mai 
important decât toate -, că Duhul Sfânt este 
mereu în preajma celor ce-l caută pe Domnul. 
Entitatea, în epoca aceea, se numea Ruth şi trăia 
în familia unei surori a lui Petru”. (Lectura 3621-1) 

Născându-ne din nou, venind într-o nouă 
încarnare, găsim în fine lucrul la care am sperat, 
zadarnic, în viaţa precedentă. Nu e minunat? 

Să ne întoarcem la Moise. Ei bine, sarcina lui nu 
era deloc uşoară. Ca să conducă, prin deşert, un popor 
întreg, care se ridica la tot pasul împotriva autorităţii 
sale, a trebuit să devină mai aspru. Pe scurt, ca să-şi 
poată ţine turma în frâu, a fost obligat să o sperie cu 
un Dumnezeu-jandarm. Cayce îl întreabă pe unul din 
consultanţii săi: 

„Cine e Dumnezeul tău? Nu este Dumnezeul 
mânios,  înfăţişat de Moise; nici Dumnezeul 
biruitor asupra dușmanilor tăi, înfățișat de 
David. Priveşte-l, mai bine, aşa cum L-a înfățișat 
Christos: un tată bun, plin de iubire, milă şi 
dreptate”. (Lectura 262-100) 

Mesajele şcolii spirituale din Borup, de care am 
mai vorbit (în Souvenirs de nos vies antérieures şi 
mai devreme în acest volum), relatează astfel 
misiunea şi greşelile săvârşite de Moise: 

„Viziunile lui Moise şi contactul spiritual pe care l- 
a avut constituie un pas înainte, o cotitură (în Istoria 
Omului], Căci Moise a aflat din exterior, prin imagini, 
cum s-a desfăşurat întregul proces al Creaţiei. De 
asemenea, el a fost deplin conştient că principiul 


uciderii era rău şi a exprimat ştiinţa sa în Cele Zece 
Porunci. Dar, în acelaşi timp, şi-a dat seama de faptul 
că oamenii acelei epoci nu erau în stare să urmeze 
legile sale (...). Numai el a putut să-i facă pe evrei să 
înţeleagă că nu trebuia să se sacrifice unii pe alţii, nici 
să-şi sacrifice copiii, nici să crească copii încuibându-le 
ideea unui sacrificiu voluntar pe altare, pentru zei 
inexistenţi! 

Dar încercând să-i facă pe evrei să renunţe la 
principiul sacrificiului uman, a sfârşit prin a se împotrivi 
celorlalţi membri ai tribului său, într-o luptă violentă 
pentru putere Această luptă pentru putere a avut 
urmările cele mai nefaste, căci, pentru a face faţă 
forţei folosite împotriva sa, Moise a fost obligat să facă 
şi el uz de forţă Moise era strâns legat de cei din tribul 
său, dar trăia despărţit de ei. După lupte foarte grele şi 
folosind mijloacele cele mai radicale, Moise a reuşit să-i 
dezbare pe evrei de sacrificiile umane (...). Insă după 
moartea sa, ei s-au întors la acest obicei”. (Şcoala din 
Borup, al 3-lea caiet, scrisoarea nr. 4, din 7 mai 1968) 

lar Christos, care dictează acest mesaj, adaugă: 

„Acolo unde Moise a renunţat şi a opus violenţei şi 
crimei tot violenţă şi crimă. Eu am demonstrat 
principiul lubirii, până la limita sa extremă şi logică, şi 
am cerut iertare pentru cei care urmau principiul 
violenţei şi al crimei”. 

Prin urmare, iată de ce Moise n-a avut dreptul să 
intre în „Tara Sfântă”! 

În fine, în încheierea acestei lecturi, după viaţa 
contemporană cu Christos, Ruth se va reîncarna în 
timpurile moderne, când va fi muziciană „conectată 
la muzica sferelor celeste. Va câştiga mult, 
moraliceşte, în această încarnare, sub numele de 
Jane Page...”, înainte de a se reîncarna încă o dată, 


în 1936, în Statele Unite, în consultanta nr. 3621 a lui 
Cayce! 


La nunta din Cana, s-a dansat 


Louise Brissette, personalitate a filmului 
canadian, m-a rugat să detaliez viaţa lui lisus în 
volumul al IV-lea. Sunt fericită să pot răspunde aici, 
măcar în parte, rugăminţii sale. 

Cum am mai spus, în familia lui Cayce, toată 
cultura se baza pe Biblie. Spre deosebire de ceea ce se 
petrece în Europa, unde tradiţia religioasă este mult 
mai diversificată, în aceste cercuri de americani sadea, 
care nu cunoşteau altceva decât Biblia protestantă, 
aveau succes lecturile despre Vechiul şi Noul 
Testament. Familia Cayce şi prietenii au hotărât deci 
să pună o serie de întrebări pentru a-şi aprofunda 
cunoştinţele biblice. Adresându-se soţului adormit pe 
un divan, Gertrude Cayce anunţă: 

„Căutăm de data aceasta, prin acest „canal” de 
informare [Cayce adormit], să completăm relatarea 
istorică din Biblie, ca să o interpretăm mai bine”. 

Astfel, seria de lecturi regrupate la numărul 5749 
n-a fost făcută la cererea unei persoane oarecare, ci la 
cererea unui grup (fie Norfolk Study Group, fie Glad 
Helpers sau Norfolk Healing Group, adică unul din 
grupurile (Grupuri locale, fondate la iniţiativa lui Cayce. 
V. şi M. E. Puryear, Edgar Cayce, techniques de 
guérison par la priere, Ed. du Rocher, 1998) de 
vindecare prin rugăciune evocate mai sus. In lecturile 
5479, i se pun lui Cayce extrem de multe întrebări 
exacte, aşa cum vom vedea. Cine ce era în Evanghelii 
(uneori se confundă unele nume ebraice)? Cine ce 


făcea? Cum arătau oamenii, casele, peisajele? „Cum 
era vremea” în ziua Nunții din Cana? etc... 

Or, aceste întrebări nu sunt de azi, de ieri; deja s- 
au dat şi răspunsuri. Un mare număr de mistici catolici 
l-au descris pe Christos „în direct” (cum face Cayce)! 
Anne-Catherine Emmerich, Marie d'Agreda, Catherina 
de Sienna, ca să cităm doar numele cele mai 
cunoscute. Există o grămadă de informaţii adunate de 
secole în profeţiile şi revelaţiile particulare - care 
continuă şi astăzi (ca mesajele şcolii din Borup, în 
Danemarca, de care tocmai am vorbit). În Franţa, în 
Anglia, în Germania, în Italia, în Spania, în Elveţia, în 
Belgia, în Austria... atâţia mistici L-au „văzut” şi „auzit” 
pe Christos, au povestit faptele sale extraordinare! (Îl 
amintim aici pe celebrul preot italian Pellegrino Emetti, 
care, împreună cu un grup de 12 fizicieni, a inventat un 
aparat pentru fotografierea evenimentelor din trecut 
(de pildă... patimile lui Christos). Fiind prea incomodă, 
invenţia a fost trecută sub tăcere. V. revista italiană 
„Nonsiamosoli”, care a publicat o parte din aceste 
extraordinare „arheo-fotografii”) Spusele lui Cayce nu 
vor fi o noutate pentru cititorii care sunt familiarizați cu 
această tradiţie mistică. Singurul element cu adevărat 
inedit este integrarea reîncarnării în biografia lui 
Christos... 

La această enormă acumulare de documente 
„psi”, se adaugă lucrările istorice publicate recent, în 
special cele despre mediul esenian căruia îi aparţinea 
Christos. Lucrări excelente pe această temă apar în 
fiecare an, de aceea ne putem face o imagine precisă a 
familiei, persoanei şi învățăturilor lui Christos. Cine le-a 
citit nu se va mira de lectura care urmează şi care m-a 
interesat datorită dansului - Nunta din Cana, povestită 
de profetul din Virginia Beach. 


Una din persoanele de la „Norfolk Study Group” - 
care, în cursul unei vieţi anterioare, a avut o strânsă 
legătură cu viaţa lui Christos în Palestina - este 
deosebit de interesată: 

„Am citit că prima minune relatată de 
evanghelişti a fost preschimbarea apei în vin, la Nunta 
din Cana. Entitatea ar dori să afle detalii: de pildă, cum 
era vremea? Cum se numeau mirii? Ce se mânca şi se 
bea acolo? La ce [instrumente] se cânta? Şi ce se 
dansa? 

- O mare parte a acestor detalii, în mod 
sigur, au fost înlăturate”. 

Intr-adevăr, Cayce estimează că Evangheliile au 
fost forfecate în stil mare! De aceea, îi dă consultantei 
o sumedenie de detaiii: 

„Tânăra mireasă era o rudă a mamei lui 
lisus, care a pregătit nunta, aşa cum era obiceiul 
pe atunci (...). Tradiţia cerea ca masa de nuntă 
să cuprindă miel fript, cu zarzavat, şi pâini 
speciale, făcute după legea lui Moise, credinţa 
lui Moise şi prescripţțiile mozaice (...). Obiceiul 
cerea ca vinul să curgă în valuri. Era în 3 iunie 
(cum am spune astăzi) şi erau, din belşug, flori şi 
roade ale câmpului (...). Ziua fusese frumoasă, 
seara călduţă era luminată de luna plină. Mesenii 
băuseră mult, ajungând în culmea  veseliei. 
Dansurile? Se adunau să danseze în cerc, după 
obicei - nu numai în acea tară de atunci, ci şi în 
țara dumneavoastră, astăzi, când aceste tradiţii 
au revenit în vogă... Şi iată de ce au început să 
se termine rezervele de vin..”. (Lectura 5746-15) 

Am căutat în Visions d'Anne Catherine- 
Emmerich | Viziunile lui Anne-Cathenne Emmerich 
ceea ce spunea vizionara despre aceste dansuri pe 


care le vedea (în extaz) la Nunta din Cana (Librairie 
Tequi, Editeur, Paris, 1951, vol. l, p. 329 şi 
următoarele): 

„Nunta a început cu o masă şi cu dansuri Dansul 
se executa în sunetele muzicii instrumentale 
interpretate de copii, care, la intervale regulate, cântau 
în cor. Toţi [nuntaşii] aveau în mână batiste, de care se 
prindeau bărbaţii şi fetele când se adunau să danseze 
în şir sau în cerc; dar nu se atingeau niciodată. Mirele 
şi mireasa dansau mai întâi singuri, apoi toţi dansau 
împreună. Fetele, cu faţa pe jumătate acoperită, 
purtau veşminte lungi în spate, iar în faţă, uşor 
ridicate, cu şnururi. Nu săltau, nici nu săreau ca la 
dansurile de astăzi; era mai degrabă un mers în 
diverse direcţii, însoţit de mişcări ale braţelor, capului 
şi corpului, după ritmul muzicii. Asta mi-a amintit de 
gesturile pe care le fac, la rugăciune, evreii din secta 
fariseică; dar totul era grațios şi decent. Nici unul din 
viitorii apostoli nu a intrat în dans; totuşi, Natanail, 
Obed, lonatan şi alţi ucenici au intrat. Apoi au dansat 
numai fetele; totul se săvârşea într-o ordine admirabilă 
şi degaja o bucurie calmă”. 

Puțin mai departe, Anne-Catherine Emmerich 
descrie o petrecere dată de Maria-Magdalena înainte 
de convertirea ei, pe când organiza recepții fastuoase, 
la care se înghesuia lumea (...şi semi-lumea!) de 
atunci: 

„Am mai văzut o petrecere la Magdalum (Castelul 
Mariei-Magdalena, de la care îi vine numele „Maria din 
Magdalum”. în limba latină, „Maria Magdalena” 
(traducere din aramaică) o denumeşte pe cea mai 
mică soră a lui Lazăr, după locul de reşedinţă 
(Magdalum). Forma provensală „Maguelonne” este mai 
aproape de original, ca personajul însuşi de provensali: 


ne amintim că Maria-Magdalena s-a retras în munţii din 
Saint-Baume, lângă Aix, unde a trăit 33 de ani în 
singurătate. Ea a murit în braţele compatriotului său, 
episcopul Sf. Maximin, care a îngropat-o acolo, în locul 
care poartă astăzi acest nume. Din acest motiv, ea a 
devenit una din marile sfinte patroane ale Provenţei. V. 
vol. II, p. 168.) (...) unde dansau multe persoane, într-o 
încăpere mare, minunată (...), împodobită cu oglinzi, 
astfel încât dansatorii să-şi poată vedea toate mişcările 
(...). Societatea adunată la Magdalena reunea femei şi 
fete uşoare şi frivole, mondene şi emancipate, ofiţeri, 
aventurieri şi funcţionari din Magdalum. Dansul lor nu 
era ca al nostru, săltat şi învârtit, era un fel de menuet. 
Treceau unii în mijlocul celorlalţi, cu un pas uşor, cu 
mişcări graţioase ale capului, mâinilor şi întregului 
corp. Deşi părea acceptabil şi cuminte, acest dans era 
totuşi voluptos şi putea să exprime toate felurile de 
pasiuni”. (Visions d'Anne-Catherine Emmerich, op. cit., 
p. 408) 


Dansuri pe care e mai bine să le uităm 


Dansul poate fi practicat în bine şi în rău... lată 
încă o lectură care evocă prostituarea dansatoarelor 
din antichitate. O altă fată l-a întrebat pe Cayce: 

„De ce îmi place să cânt şi să dansez? Ar fi bine 
să fac studii in această direcţie? 

- Asta vine din experienţele vieților 
anterioare, din Grecia şi Roma. Insă acestea sunt 
nişte căi care v-ar duce la eşec. Alegeţi mai bine 
drumul auster, care se va dovedi tot mai uşor pe 
măsură ce veţi înainta pe calea ajutorării 
celorlalti”. (Lectura 2632-1) 

Continuarea lecturii este mai severă: 


„Amigaalele imi blochează corzile vocale? 

- Nu vedem aici nici amigdale, nici corzi 
vocale. Ceea ce ne interesează este viața 
dumneavoastră spirituală... 

- La care notă muzicală vibrez cel mai bine? 

- In bine sau în rău? în bine, cele care vin din 
corurile cereşti (V. lucrarea mea Edgar Cayce, 
guérir par la musique | Edgar Cayce, vindecarea prin 
muzică, Ed. du Rocher, p. 136); în rău, cele care vin 
de la „luminile care strălucesc” „. [Cayce 
subînţelege: nu orice străluceşte este aur...] 

„Si ce-mi recomandati în timpul liber? 

- Pe Christos!” (Lectura 2632-1) 

lată pe cineva pus la punct... La şaisprezece ani, 
fata nu visează decât să strălucească sub luminile 
rampei: Cayce încearcă să-i scoată gărgăunii din cap. 
Dansul îi apare ca un vis roz, fără să întrezărească 
realitatea dură a acestei meserii; ea nu-şi dă seama că 
dansul este un fel de sacerdoţiu, o muncă zilnică 
susţinută, pentru care nu este pregătită. Cât priveşte 
vocea, ea crede că scoaterea amigdalelor i-ar deschide 
calea spre Operă... pe când aceasta este una dintre 
cele mai grele cariere cu putinţă! Veţi remarca 
discreţia lui Cayce când se referă la „experienţele 
vieților anterioare, din Grecia şi Roma”. M-am 
obişnuit destul de mult cu dragul Edgar, ca să-mi dau 
seama că atunci când nu spune nimic, nu e nimic bun 
de spus (ceea ce sugerează continuarea dialogului)! 

In antichitate, pe lângă formele de prostituție 
cunoscute astăzi, exista prostituţia sacră, un lucru 
complet necunoscut nouă (fără îndoială pentru că 
sacrul nu mai are căutare în Occident!) La început, 
când multe civilizaţii nu concepeau monogamia, ca 
astăzi, era îngăduită pluralitatea partenerilor. La unele 


popoare, unirea femeii cu bărbatul, îmbrăcând un 
caracter sacru, avea loc în cadrul unei liturghii a 
fecundității, în timpul unor sărbători legate de anotimp 
sau în permanenţă, în temple. Celţii au sărbătorit astfel 
„Focurile de Belen”, a căror amintire ne-a rămas în 
„Focurile de Sfântul lon”. 

Aceste ritualuri sexuale, numite „prostituție 
sacră” de către istorici şi etnologi, sunt atestate 
pretutindeni în civilizațiile antice şi primitive. 

Ceea ce ne şochează şi mai mult este 
denaturarea care s-a produs din momentul când 
prostituţia sacră s-a exercitat într-un context de 
sclavagism sexual, violenţă şi sacrificii umane. Biblia 
denunţă neîncetat „nelegiuirile” cultului lui Moloch, al 
Baal-ilor fenicieni şi al altor zei mediteraneeni vechi. 
De fapt, parcurgând textele, avem impresia că 
„prostituţia sacră” a dus mereu direct la prostituție, iar 
dansatoarele sacre deveneau curtezane. 

Confuzia de gen între două dintre cele mai vechi 
meserii din lume nu datează de acum: 

„Fiica Marelui Preot adjunct se dedicase 
slujirii în Templu, ca dansatoare. Or ea dansa 
înaintea Regelui, în timpul slujbei şi astfel a 
obținut favorurile regale”. (Lectura 341-9) 

Pasul de la sacru la profan a fost făcut cât ai 
clipi... Ispita era prea mare! Această dansatoare, 
numită Isris, era „mai frumoasă decât toate 
celelalte. Intre fiicele preoților, era una din 
favoritele Regelui, ei revenindu-i desfătarea lui 
și a Sfatului său”. (Lectura 2294-148) 

Vedem că lsris depăşise cadrul profesional, 
„dansul sacru cu obiectiv terapeutic”! Templul cu 
pricina este Templul Frumuseţii, de care am amintit 
deja. In lectură apare cuvântul „entertaining”, altfel 


spus, arta sau meseria de a distra VIP- urile... E vorba 
de o „dansatoare” în sensul „Belle Epoque” al 
termenului (când bătrânii domni bogaţi cheltuiau 
averea familiei pentru ochii frumoşi ai unei „leoaice” 
de pe Bulevard!) 

În lectura de mai sus, Cayce povesteşte un episod 
al istoriei egiptene de acum 12.000 de ani. Cazul de 
prostituție este cu atât mai clar cu cât biata balerină o 
face sub constrângere, fără voia ei. | s-a dat sarcina de 
a-l seduce pe Marele Preot Ra-Ta. 

„Nu din voia ei, ci împinsă de membrii 
Sfatului Regal. Aceştia îi persecutau tribul, pe 
care ea îl ocrotea prin activităţile sale [datorită 
sprijinului regal]”. (Lectura 2294- 148) 

Ne amintim că Ra-Ta a căzut cu ochii închişi în 
capcană şi a devenit iubitul preafrumoasei Isris, în 
condiţiile în care el însuşi instituise regula monogamiei 
cât fusese conducătorul ţării. In virtutea acestui pas 
greşit (dacă pot folosi cuvântul „virtute”!...), a fost 
izgonit din Egipt împreună cu concubina. 

„[Faraonul] deși întristat, şi-a ascultat în cele 
din urmă sfetnicul, cel care a reuşit să obţină 
exilul [cuplului scandalos, Ra-Ta şi Isris]”. (Lectura 
294-149) 

Observaţii că termenul englezesc „dancer”, folosit 
aici de Cayce, înseamnă chiar dansatorul/dansatoarea 
profesionist/lă. Dar când se foloseşte termenul 
„danseuse” (în franceză în text), se depăşeşte cadrul 
strict profesional,  adăugând-se alte argumente 
comerciale... 


„De-ar mai zâmbi o dată loan Botezătorul” 


„De-armai zâmbi o dată loan Botezătorul, | Mărite, 
mai abitir ca serafimii aş dănțui (Alcools, Apollinaire, 
pag. 62, NRF Gallimard.)”, spune Salomeea când îşi dă 
seama că loan Botezătorul chiar a fost decapitat... la 
cererea ei! Sau, mai exact, la cererea mamei sale, 
lrodiada - cum ne povesteşte Evanghelia după 
Matei: 

„Căci lrod, prinzând pe loan, l-a legat şi l-a pus în 
temniţă, pentru lrodiada, femeia lui Filip, fratele său. 
Căci loan îi zicea lui: Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie. Şi 
voind să-l ucidă, s-a temut de mulţime, că-l socotea pe 
el ca prooroc. lar prăznuind lrod ziua lui de naştere, 
fiica lrodiadei a jucat în mijloc şi i-a plăcut lui lrod. De 
aceea, cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice va cere. 
lar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis. „Dă-mi, aici 
pe tipsie, capul lui loan Botezătorul.” Şi regele s-a 
întristat, dar pentru jurământ şi pentru cei care şedeau 
cu el la masă, a poruncit să i se dea. Şi a trimis şi a 
tăiat capul lui loan, în temniţă. Şi capul lui a fost adus 
pe tipsie şi a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale”. 
(Evanghelia după Matei, 14, 3-11) 

Aceasta este versiunea Bibliei... care nu spune 
nicăieri, de altfel, că gravisimul loan Botezătorul ar fi 
zâmbit, chiar şi frumoasei Salomeea! Căci proorocului 
nu-i plăceau femeile, se temea de ele! lată ce spune 
Cayce în „cursul” său biblic: 

„Cum am văzut în lecţiile precedente, se 
întâmplă ca purificarea  „eului” să impună 
înfruntarea morții. Cu alte cuvinte, pentru loan 
Botezătorul, era obligatoriu să moară în acest 


mod, ca să câștige trezirea spirituală de care 
avea nevoie (...). loan aștepta ca lisus, despre 
care spusese că este Mântuitorul, să-l salveze de 
la moartea fizică. Dar prin această moarte a 
putut loan să facă față reparaţției karmice a 
propriilor sale greşeli. Asta a fost, pentru loan 
Botezătorul, crucea lui”. 

Şi care au fost greşelile înaintemergătorului? 
După Cayce, într-o viaţă anterioară, fusese profetul Ilie. 
În urma conflictului care l-a opus celor patru sute 
cincizeci de preoţi ai lui Baal, ocrotiţi de regina Izabela, 
el a reuşit să-l convingă pe regele Ahab, soţul Izabelei, 
să-i permită organizarea unei întreceri a proorocilor. 
jertfelnicele erau pregătite, ca şi bieţii viței destinaţi 
jertfei. Şi apoi, proorocii au început să se roage, 
invocând focul Cerului. Cei patru sute cincizeci de 
preoţi ai lui Baal n-au avut succes: Baal se făcea că nu- 
i aude! („Şi au luat ei viţelul care li s-a dat şi l-au 
pregătit şi au chemat numele lui Baal de dimineaţă 
până la amiază, zicând: „Baale, auzi-ne!” Dar n-a fost 
nici glas, nici răspuns. Şi  săreau împrejurul 
jertfelnicului pe care-l făcuseră. 

lar pe la amiază, llie a început să râdă de ei şi 
zicea: „Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! 
Poate stă de vorbă cu cineva sau se îndeletniceşte cu 
ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi 
tare să se trezească!” (Vechiul Testament, ||| Regi, 
cap. 18, 27-28) (N.tr.)) Seara, llie a pregătit şi el un 
jertfelnic şi a pus să fie udat cu apă, ca să facă dovada 
mai  concludentă. Apoi a început să se roage, 
invocându-l pe Yahve, Dumnezeul lui Israel: la a doua 
rugăciune, rugul s-a aprins. Regele Ahab, convins de 
data aceasta că Yahve este mai presus de Baal, s-a dat 
de partea lui Ilie - care a prins, din zbor, ocazia de a 


cere moartea imediată a celor patru sute cincizeci de 
preoţi ai lui Baal, nici mai mult, nici mai puţin! Apoi, 
Ahab a alergat la palat să-i povestească Izabelei toată 
întâmplarea. Regina s-a înfuriat cumplit pe Ilie şi s-a 
jurat că o să-l ucidă de cum îl va prinde... Căci între 
timp proorocul dispăruse: „Când a auzit Ilie aceasta, s- 
a sculat şi a plecat, să-şi scape viaţa sa [...)”. 

De ce se temea? De moarte, desigur (pentru asta 
nu trebuie să fii prooroc...), dar şi mai tare de regina 
Izabela. După Cayce. 

„llie avusese tăria să-i înfrunte pe cei patru 
sute de preoţi ai lui Baal, dar nu cuteza să 
înfrunte mânia Izabelei. Primise poruncă să-i 
ucidă pe proorocii lui Baal? Biblia nu spune, însă 
el a făcut-o. Fără îndoială, a fost mânat de un 
resentiment personal. Asta a avut de purificat ca 
loan Botezătorul. (...) Regina Izabela a jurat să-l 
execute pe loc şi chiar avea de gând să o facă. 
Însă, uneori, e nevoie de mai multe sute de ani 
pentru a împlini ceea ce hotărâm să facem pe 
loc! Izabela promisese să-i ia capul lui Ilie. lată 
de ce l-a obținut, cu mult mai târziu”. 

Reîncarnându-se în lrodiada (regină a aceleiaşi 
țţări!), eul său subconştient l-a recunoscut în loan 
Botezătorul pe acel Ilie căruia îi purta sâmbetele de 
atâtea secole, Ilie care o sfidase pe când era regina 
Izabela, cu şapte sau opt sute de ani înainte! 

Şi de ce intervine dansul în această poveste a lui 
loan Botezătorul? Probabil că jucase un rol pe vremea 
regelui Ahab, în liturghia cultelor lui Baal, pe care le 
sprijinea regina Izabela. Aceasta, „fiica lui ltobaal, 
regele sidonienilor, a adus religia sa în regatul lui 
Israel” care atât aştepta: cultele fecundității ale 
tirenienilor şi sidonienilor le păreau israeliților mult mai 


plăcute decât severa lege mozaică! Amintind pasajele 
biblice şi evanghelice (2) unde loan Botezătorul este 
anunţat ca reîncarnare a lui Ilie, Cayce adaugă: 

„loan nu s-a întors, oare, ca glasul ce striga 
în deşert şi în spiritul lui Ilie? Căci el fusese chiar 
Iie”. (Lectura 1158-6) 

Toată această poveste explică, întrucâtva, de ce 
reacția lui loan Botezătorul, în temniță, n-a fost chiar 
impecabilă: 

„Pentru că nu reuşise să-şi depăşească 
anumite spaime ascunse, el a început să se 
îndoiască, pe măsură ce devenea tot mai evident 
faptul că nimeni nu făcea nimic să-l scoată din 
temniță; iată de ce a pus să fie întrebat lisus: 
„Tu eşti cel ce trebuie să vină sau trebuie să 
aşteptăm pe altul?”(...) învățătorul n-a spus nici 
da, nici nu, ci doar fraza următoare: „Du-te să-i 
spui lui loan că bolnavii sunt vindecați, cei 
sărmani sunt mângâiați de Buna Vestire, şchiopii 
merg, iar orbii văd”. (Lectura 3976-27) 

N-am avut niciodată o simpatie deosebită pentru 
înaintemergător, însă mă simt mişcată de tristeţea 
acestui om părăsit, cuprins de frică în fundul temniţei: 
se îndoieşte, chiar” dacă nu s-a înşelat ca prooroc! 
Răspunsul lui Christos nu-i va lăsa, probabil, nici un 
dubiu asupra deznodământului: lisus se face că n-a 
înţeles, vorbeşte de şchiopi, de orbi, nu de eliberarea 
proorocilor prizonieri... Cu toate acestea, loan 
Botezătorul va reapărea sub chipul lui Ilie în timpul 
Schimbării la Faţă, pe muntele Thabor, înaintea lui 
Petru, lacov şi loan, care erau cu lisus: „Şi iată, Moise 
şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”, Cel transfigurat de 
Lumină! Apostolii nu par a fi făcut, de data aceasta, 
apropierea între Ilie şi loan Botezătorul! 


O tradiţie veche spunea că Salomeea, fiica 
lrodiadei, sedusă de învăţătura lui loan Botezătorul, se 
îndrăgostise de el. 

Din această tradiţie se inspiră Guillaume 
Apollinaire, în poemul din care am citat mai sus şi pe 
care l-a intitulat „Salome”. lrodiada, mama sa, îi 
spune: 


„O, chipeş nebun al regelui, nu lăcrima, 
la căpăţâna drept toiag şi joacă! 
- Lasă-l, mamă! Fruntea-i e rece deja!” 


Deşi nici o reîncarnare a Salomeei n-a venit să-l 
consulte pe Cayce, putem presupune că tânăra 
dansatoare fusese amestecată în povestea celor patru 
sute cinci zeci de preoţi ai lui Baal şi în prostituţia 
sacră pe care aceştia o întreţineau în templele lor. 
Totuşi, găsim fata menţionată de mai multe ori în 
dosarele lui Cayce, în lecturi făcute pentru persoane 
care-i fuseseră tovarăşe la curtea lui Irod: 

„Entitatea era printre tinerele care dansau 
la curtea regelui Irod - era chiar singura care a 
reuşit să danseze mai bine decât Salomeea!'” 
(Lectura 3577-1) 

Şi Cayce îi povesteşte consultantei sale, care se 
numise „Rhadahr”, cum învățase dansul (şi altceva...), 
dar într- o zi, ascultând predicile lui Christos, hotărâse 
să-şi schimbe viaţa chiar de a doua zi. 

Unei alte femei, de 29 de ani, Cayce îi povesteşte: 

„[că era] între locuitorii acelei ţări, în slujba 
curții lui irod (...). Se număra între cele care 
dansau înaintea lui irod şi a cunoscut-o foarte 
bine pe Salomeea, ale cărei acitivități la Curte le 
împărtăşea întru totul.(...). Dar această perioadă 


din viaţa sa a însemnat pentru ea, de prea multe 
ori, doar o meserie de sclavă. In contact cu 
oamenii puterii, a avut ocazia să observe, până 
la dezgust, decăderea morală, legată de 
senzualitatea deşânţată, preocupată doar de 
satisfacerea poftelor trupeşti. In viaţa aceea, se 
numea Viola”. (Lectura 1626-1) 

Bietele fete de la ţară ajungeau dansatoare la 
Curte şi, odată cu pierderea inocenţei, li se spulberau 
şi iluziile... 

În lectura următoare, Cayce nu foloseşte direct 
termenul englezesc „dancer”, ci din nou „danseuse”: 

„Entitatea a trăit în Palestina, în vremea 
când învățătura lui loan Botezătorul stârnea 
curiozitatea. Ea era, atunci, între femeile care-i 
erau aduse lui Irod spre desfătare, 
„dansatoarele” sale. (...) Ea se numea, atunci, 
Beatrice. 

[în viaţa actuală] multe talente provin din 
acea încarnare, mai exact aptitudinile pentru 
croitorie şi coafură. Aţi putea nu numai să 
coafați, ci chiar să desenaţți modele de pălării 
foarte originale, care le-ar permite celor ce le 
poartă să-şi pună în valoare personalitatea”. 
(Lectura 1081- 1) 

Căci dansul este o artă completă, care integrează 
nu numai muzica, decorul, ci - lucru esenţial - şi 
vestimentația. Dansatoarea trebuie să „simtă” culorile, 
formele care-i vor sublinia gesturile şi expresia 
coregrafică. Ca să vezi! Din orice meserie, chiar şi din 
aceea de sclavă, poţi învăţa ceva folositor!... Altă 
lectură: 

„Entitatea trăia pe Pământ sub domnia lui 
Irod cel Mare, între persoanele de la Curte [(...). 


Ea nu era evreică, ci creştină, şi se numea 
Adynthe. Era una din favorite, nu ale regelui, ci 
ale Curţii pentru care anima petrecerile, ca 
„dansatoare” (în textul lui Cayce, în franceză: 
„danseuse”)”. (Lectura 342-1) 

În fine, ultima: 

„Entitatea a fost printre animatoarele, adică 
„dansatoarele” de la curtea lui irod, ṣi una din 
tovarăşele celei care a cerut capul lui loan, adică 
Salomeea”. (Lectura 5330-1) 

Ce efect nostim trebuie să fi avut această 
revelaţie asupra respectabilei doamne americane, de 
43 de ani, care solicitase o lectură despre vieţile ei 
anterioare. În toate lecturile de mai sus, nu există nici 
o umbră de îndoială în privinţa funcţiei acelor 
„danseuses”, cu excepţia Salomeei, al cărei sânge 
regal o punea la adăpost de negustorii de carne 
tânără. 

Pe această planetă, binele şi răul coexistă de 
atâta amar de vreme încât e greu de zărit Era 
Vărsătorului, aflată atât de aproape, când va exista 
numai Binele. Atunci, dansul va fi folosit doar pentru a 
aduce bucurie şi armonie... 

Să încheiem cu o lectură scurtă, făcută pentru o 
femeie de 30 de ani, grav bolnavă, care îl întreabă pe 
Cayce ce trebuie să facă: 

„Dansul îmi dăunează? 

- Asta-i altă problemă [Cayce îi recomandase 
15 zile de repaus la pat], depinde de tipul de dans 
pe care îl practicaţi. Dacă e uşor, lin, semănând 
cu mersul, sau cu valsul, foarte bine. Întrucât nu 
numai că o să vă schimbe ideile, ci o să vă 
permită şi exprimarea emoțiilor. In schimb, nu 


încă dansuri obositoare cum sunt giga sau 
foxtrotul!” (Lectura 578-13) 


Cu condiţia să nu forţăm doza, dansul-terapie e 
tot ce poate fi mai adevărat! 
Atenţie la picioare! începem! 


Fundaţia E. Cayce 


Fundaţia Cayce, adică ARE. (Association for 
Research and Enlightenment), îşi are sediul în Virginia 
Beach, pe Atlantic Avenue, colţ cu strada a 67-a. 


Adresa poştală este: 


P. O. Box 595, Virginia Beach, VA 23451, U.S.A. 
Tel. (804) 428-35-88 


Cititorii care doresc mai multe informaţii despre 
Edgar Cayce se pot adresa Asociaţiei „Le Navire Argo” 
(B. P. 674-08, 75367 Paris, Cedex 08), care 
organizează cursuri şi lucrări practice (astrologie 
Karmică, citirea aurei, vindecare prin rugăciune, 
radiestezie, geobiologie, analiza viselor, meloterapie 
etc.). Le mulţumesc celor vor trimite şi plic timbrat, 
pentru răspuns. 


CUPRINS 


MOUM ID se osie teo asta sie bete ie ia a d a i ial i sil lat I 
PRIMA PARTE - PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE DIETETICII 
CAYCIENE tauimi aaa ui ua 6 


pis gele [ile =! a = ARRP PRE ONE PR PE 6 


1. Boala începe din farfurie... eee 7 


La originea oricărei boli stă o acumulare de deşeuri... 9 
Ah, iar vorbim de vegetarieni!..........m eee en anaee 13 
Hrana crudă: pro sau contra?......cc eee eee eee eee ana 17 
Conservele şi alimentele congelate... eee eee eee eee 28 
Culoarea Minciuni i petec a cau dadea da goana ae aa să pă da al aaa ee a alee e da 34 
Bio fals şi bio adevărat........... cc eee eee eee ea eaeaee 41 
80 % alcalinitate, 20% aciditate... eee nenea 47 
Arta de a găti (legumele... şi restul!).........c eee eee 57 
Recipientul ideal: frunza de banan...........ccc eee eee eeaeaee 59 
Sarea VIEȚII: n coaie ceea tă dac Da ial i 0 al a ea aa Data ic ut a 0 i a at 66 
Verde, galben, brun sau roşu: fiecare „virtute” are culoarea €ei!............ 70 
Legumioare cumsecade, rugaţi-vă pentru noi)... eee 78 
2: HAVA OUA eie e ne ud i 83 
Un.dulap cu vitamine caca catina ae ioana acasa AE datata elenă nada 83 
Oul concentraţionar.........c eee eee eee eee 84 
Ne aşteaptă foametea... ee ee eee e eee aaa aaa 87 
O mină de aur şi un dulap cu vitamine... eee 94 
Oul zilnic şi micul dejun angloid.........c eee eee ana 98 
Gălbenuşurile joacă şi câştigă... eee 100 
Consecințele unei otrăviri colective... eee eee ee eee 103 
Nu puneţi toate ouăle î în aceeaşi gala hessa eee eee eee 109 
3. TREBUIE SĂ  RENUNŢĂM LA PRODUSELE 
LACTATE 9 ci ceai E da At a 00 a 111 
Produsele lactate sub acuzaţie... eee neo aeee 111 
Lapte fiert sau nefiert?........c eee eee eee ee eee na EEAS 117 
Laptele proaspăt: medicament sau otravă?..........mmc eee 119 
Laptele conservat (lapte praf, lapte condensat etc... 124 
Reabilitarea căpriţei.........cc eee ee eee eee eee anenaea 127 
Lapte fermentat (iaurt, lapte bătut, kefir)..........c eee eee 128 
Un străin care n-a fost încă naturalizat: laptele de soia...........00.00000000. 138 
Smântâna proaspătă din Normandia... eee ana ee 140 
Untül caimäcül nn acetuia e aa aaa a dădea aa eee aan mă aie aa aaa 142 
Brânzetuiile;: : zece ice a Tai Deci za pă EE TETEE E EENE pa dată tată A ha 146 
Caş şi lapte prinș........ne eee oneenena nana non ene emana one ana eneenonnnanonuena ne 150 
4. NUMAI ZAHĂR şi MIERE... nenea 154 
Robii zahărului. se sansa doina eee indiu iii it nb a date bat 155 
Zahăr din trestie sau din sfeclă?........cm eee nanea 157 
Vărul dulce din Canada...........m eee aneea 160 
Marii sportivi au nevoie de zahăr?........... mmm 161 
Zahărul este duşmanul omului civilizat?........ce eee eee eee 162 
Îndulcitorii: atenție, sunt tot mai toxici! ai d ra Atta 30 2803 la a da oala 163 


Îngheţata: când, cum, Cât?...e eee anna 171 


Câteva deserturi nu prea rele... eee nenea 173 

Se combină zahărul cu carnea?........ eee 175 

Fructul salvează potul... eee eee ee eee en e eee eee 180 

Un tratament eficient împotriva obezității... eee eee 184 

Da, se poate scăpa de reumatism... eee eee aaa 189 

Dacă te ajuţi singur, şi mierea te va ajuta.......... ceea 192 

Trăiască apiterapia., nica asasinate ea anina eo asa E 195 

Miere de hrişcă sau de trifoi?.......cmc eee eee eee eee 199 
PARTEA A DOUA - EDGAR CAYCE şi MEDIUL 
INCONJURATOR ae inotatoare lata a alpi ad 202 
1. DARURILE NATURII... eee eee 203 

Să ne recăpătăm veselia cu ajutorul Naturii... eee eee eee 203 

Magicianul păsărilor....... en en a eee ea anaa 213 

Misteriosul destin al sufletelor animale............. eee eee 217 

Agricultură lUNATĂ: seste caen eta co etapa aaa ct e da 300 EOE a ai la lia 223 

Roşia, o imigrantă atlantă.......... eee eee 228 

Mina de aur din Bimini... eee 231 

Energia blindă a mareelor... eee ana nanan ae 245 

Piscinele termale ale lui Poseidon........... eee eee 250 

Tradiţia indiană a izvoarelor termale în Statele Unite... 256 

Să învăţăm a asculta glasurile Naturii... eee ee eee ana 263 

2.  PROFEŢIILE LUI CAYCE DESPRE MEDIUL 
INCONJURATOR în ra ra aa ara arta dna aaa eta mal 270 
Ţăranii Viitorului: saca acacia e ia cai a aa Date dictat dă iodat ee rii baia tii ru oh ct 270 
Extratereştrii există şi trimit mesaje privind mediul înconjurător........ 282 
PARTEA A TREIA - REINCARNAREA, CHEIE A ISTORIEI: 
DANSUL CONDUCE LUMEA... eee eee 294 
1. Egiptul, mama altelor.: ce core ceata aa a teaca eta 298 
Dansatoarea atlantă a lui Carol cel Pleşuv.........ceeee eee eee 300 

AYG pTO AU EEE ate pe cacat etate atu ata a 3 0 dal oala OE AE 309 

O teologă are voie să danseze?.......... eee eee eee nea 317 

Terapia prin dans s-a născut în Egipt... nana 322 

Țiganca din Templul Frumuseţii.........nnnecneennonnonnennonetonesenaoonnanenasenasea 332 

2. BIBLIA DANSATĂ poseta aaa a ial 340 
Superstărul: David, anca ce cioc a a nunta tutela da dn il 6 ta motel dă cal 341 

Bacanalele sfârşesc întotdeauna rău... eee eee aaa 343 

La nunta din Cana, s-a dansat... nenea 352 

Dansuri pe care e mai bine să le uităm... eee eee eee 357 


„De-ar mai zâmbi o dată loan Botezătorul”... eee eee eee eee 361 


Fundaţia E. Cayce